Cervantes — Don Quijote de la Mancha

CERVANTES 
Don Quijote de la Mancha 


CUVINT INAINTE 

Intotdeauna va hi o onoare pentru un scriitor spaniol să scrie 
citeva cuvinte care să preceadă cea mai mare carte a lmbu noastre. 
Qi este o dublă onoare dacă aceste cuvinte stau în fruntea 
traducerii lui Dan Quijote de La Mancha în lhirnba română, idiorn cu 
care noi, spamolu, avern o cornurmtate de obirgie, 

Printr-un ruraculos etect de adaptare, mața şi aventurile 
nenorocosului nostru cavaler continuă să intereseze una după alta 
generațiile, zi nu numai pe cele spamole, tindcă e poate cartea cea 
mai mult tradusă din lurne, Sint încă vu grația, vraja, iubirea de 
poporul pe care îl retlectă şi de unde a răsărit cu uşurinţa cu care 
ze 1scă dun vina de apă izvorul. 

Această carte va însemna mereu, pentru orice cititor, triurmiul 
rațiunii asupra forței, al justiției asupra injustiției, al dreptului 
asupra a tot ce-i arbitrar, şi, deşi s-ar părea că don Quote iese 
Puruut, undceă serutorul ZE de el, în cugetul nostru cavalerul cel 
înfrint triumiă. N-are nici o importanță că totul pare travestit în 
nebume, huindeă sub masca ei se afirmă un adevăr hpeit de orce 
ambiguitate: viața poporului spaniol, care are nevoie de cavaleri 
rătăcitori gi de dreptate în toate clipele istoriei sale. 

Aceasta este cartea cea ma plină de bunătate de pe pămint, 
învățătura cea fără de fiere, gramatica din care s-a născut idiormnul 
spaniol, pe cared vorbesc astăzi douăzeci de națiuni cu infinitele 
zale variante, Da, acest soldat fără avere este părintele romanului 
spaniol, acest stringător de biruri, care a stirgit în ternniță pentru 
datori, ne-a lăsat un cod de onoare , acest îndrăgostit tără noroc ne- 
a dăruft-a pe Dulcinea din Tabosa, 

în wmolenta Spame a conquistadorilor unui imperiu unde nu 
apunea soarele, Cervantes îşi întoarce fața către dulcea lumină a 
țăranilor care ară ogoarele patriei sale. 

Omul care a scris aceste pagini atit de umane sha dus wiața 
dorind si neimplinindrasi dorința, tot umblind si vesnic visind să se 
poată opri, tară de dragoste şi indragostit de dhatana doamnă a 
i nchyriia sale, Cu o uimitoare putere de percepţie ghia din instinct 
că tot ced mau bun în Spania este poporul şi că tat ceea ce nu se 
sprijină pe el se pretace în nălucă trecătoare şi pieritoare, 

într-un faurnos pasaj din această carte, don Quijote doreşte 
pentru oameni, prin îmbinarea armelor cu literele, o nouă virstă de 
aur, iei e] ei nici pororul său rau apucat-o: este tatuzi rnai rmult 


CERVANTES 
Don Quijote de la Mancha 


CUVÎNT ÎNAINTE 

Intotdeauna va fi o onoare pentru un scriitor spaniol să 
scrie cîteva cuvinte care să preceadă cea mai mare carte a 
limbii noastre. Şi este o dublă onoare dacă aceste cuvinte 
stau în fruntea traducerii lui Don Quijote de La Mancha în 
limba română, idiom cu care noi, spaniolii, avem o 
comunitate de obirşie. 

Printr-un miraculos efect de adaptare, viaţa şi aventurile 
nenorocosului nostru cavaler continuă să intereseze una 
după alta generaţiile, şi nu numai pe cele spaniole, fiindcă e 
poate cartea cea mai mult tradusă din lume. Sînt încă vii 
graţia, vraja, iubirea de poporul pe care îl reflectă şi de 
unde a răsărit cu uşurinţa cu care se iscă din vina de apă 
izvorul. 

Această carte va însemna mereu, pentru orice cititor, 
triumful raţiunii asupra forţei, al justiţiei asupra injustiţiei, 
al dreptului asupra a tot ce-i arbitrar, şi, deşi s-ar părea că 
don Quijote iese biruit, fiindcă scriitorul ride de el, în 
cugetul nostru cavalerul cel înfrînt triumfă. N-are nici o 
importanţă că totul pare travestit în nebunie, fiindcă sub 
masca ei se afirmă un adevăr lipsit de orice ambiguitate: 
viaţa poporului spaniol, care are nevoie de cavaleri 
rătăcitori şi de dreptate în toate clipele istoriei sale. 

Aceasta este cartea cea mai plină de bunătate de pe 
pămînt, învăţătura cea fără de fiere, gramatica din care s-a 
născut idiomul spaniol, pe cared vorbesc astăzi douăzeci de 
naţiuni cu infinitele sale variante. Da, acest soldat fără 
avere este părintele romanului spaniol; acest stringător de 
biruri, care a sfirşit în temniţă pentru datorii, ne-a lăsat un 
cod de onoare ; acest îndrăgostit fără noroc ne-a dăruft-o 
pe Dulcinea din 'Ioboso. 


în violenta Spanie a conqguistadorilor unui imperiu unde 
nu apunea soarele, Cervantes îşi întoarce faţa către dulcea 
lumină a ţăranilor care ară ogoarele patriei sale. 

Omul care a scris aceste pagini atît de umane şha dus 
viaţa dorind şi neîmplinindmşi dorinţa, tot umblind şi veşnic 
visînd să se poată opri, fără de dragoste şi îndrăgostit de 
diafana doamnă a gîndurilor sale. Cu o uimitoare putere de 
percepţie ştia din instinct că tot ced mai bun în Spania este 
poporul şi că tot ceea ce nu se sprijină pe el se preface în 
nălucă trecătoare şi pieritoare. 

într-un faimos pasaj din această carte, don Quijote 
doreşte pentru oameni, prin îmbinarea armelor cu literele, 
o nouă vîrstă de aur. Nici el şi nici poporul său mau apucat- 
O; este totuşi mai mult decît o speranţă. 

Viaţa lui Miguel de Cervantes a fost ca oricare din vieţile 
îndurate de oamenii din timpul nostru, plină şi ea de 
războaie, de lagăre de concentrare, de captivităţi şi 
nedreptăţi. L-au întîmpinat în viaţă atita amărăciune şi 
atîtea dezamăgiri, încît ar fi putut să scrie multe cărţi triste. 
Fapt extraordinar este că Cervantes nu le-a scris şi ne-a 
lăsat, în schimb, zîmbetul care alină totul laolaltă cu adînca 
lui înţelegere a fiinţei umane, însuşiri care ne deschid larg 
porţile lui Don Quijote de la Mancha. 

Viaţa sa 

Alcala de Henares era, prin 1547, un micuţ oraş spaniol, 
nuanţat în tonuri verzi de malurile rîului său. Aripile 
deschise ale lui octombrie trimiteau cele dintîi suflări de 
vînt tomnatic asupra studenţilor mulţumiţi să uite disputele 
teologice şi mina aspră a Arhiepiscopului de Toledo care 
apăsa greu asupra colegiilor conduse de el; dintre acestea, 
cel mai important era colegiul San Ildefonso, întemeiat de 
cardinalul Cisneros. Cine ar fi putut ghici că acea lună a lui 
octombrie a fost atît de darnică cu literele spaniole? 
Nimeni. Minunile sînt hărăzite naţiunilor pe negîndite. 

Intîmplarea a făcut ca într-o casă destul de sărăcăcioasă 
şi de veche, locuită de felcerul Rodrigo Cervantes, a cărui 
profesiune era inferioară aceleia de medic şi ţinea mai mult 


de a bărbierilor, să se nască un al patrulea copil. Un al 
doilea băiat deschidea ochii la lumină, deşi aceasta e mult 
spus, fiindcă mizeria unui cămin nevoiaş acoperea lumina 
strecurată prin ferestrele abia întredeschise ale locuinţei 
familiei Cervantes. Mama, dona Leonor Cortinas, se 
căsătorise cu fiul licenţiatului don Juan de Cervantes, 
judecător şi om de încredere al contelui de Urena din 
Cordoba, în Andaluzia. Membrii familiei Cervantes y 
Saavedra îşi atribuiau mereu diferite obîrşii nobiliare, viaţa 
a fost însă foarte zgîrcită mai ales cu mama. Legănîndu-şi 
pruncul, se gindeşte că ceilalţi copii ai săi nu s-au născut în 
zvon de cîntări ca acesta din urmă. El se iveşte pe lume 
însoţit de cîntările pe care poporul le înalţă întru slava 
Sfintului Mihail, şi Mihail (Miguel) se va numi şi pruncul. 

Duminică, în ziua de nouă a lunii octombrie din anul 
Domnului una mie cinci sute patruzeci şi şapte, a fost 
botezat Miguel, fiul lui Rodrigo Cervantes şi al soţiei sale, 
dona Leonor, naş a fost Juan Pardo, l-a botezat Cucernicul 
domn bacalaureat Serrano, preot la biserica Sfintei 
Fecioare, martori fiind Baltasar Vazquez, sacristan şi eu, 
care l-am botezat şi am semnat cu numele meu, 
Bacalaureatul Serrano. 

Unde s-a născut Miguel? Fireşte, în Spania, un regat 
peste mînă pentru împăratul Carol Quintul, pictat de Tizian, 
cel mai mare pictor al creştinătăţii, călare pe un cal negru. 
După ce fiul său, Filip — cel cu barba aurie şi cu privirea 
rece — a cîştigat o bătălie, toţi ochii erau aţintiţi asupra lui. 
Lumea e zguduită. Pînă şi solida armătură a Bisericii s-a 
văzut clătinată de Martin Luther, iar sultanul, stăpîn al 
trecătorilor către Orient, domneşte şi pradă în Marea 
Mediterană. Negreşit că produsele Orientului nu vor mai 
urma drumul caravanelor, fiindcă negustorii ştiu cît au de 
cîştigat de pe urma noilor căi ale Indiilor Occidentale, ale 
acestei Americi privite ca mijloc de înfăptuire a tuturor 
visurilor, pînă şi ale englezilor, care pîndesc, ascunşi în 
valurile atlantice, prilejul de-a jefui de aur galioanele 


spaniole, aur ce va schimba istoria europeană o dată cu cei 
dintîi zori ai capitalismului. 

Dar America este a Spaniei. Ba, mai mult, este a 
coroanei Castiliei, şi cele dintîi neplăceri ale împăratului 
Carol au fost înlăturate pe măsură ce timpul i-a consolidat 
puterea. Lucrul acesta îl ştie şi Franţa, care nu l-a uitat pe 
regele ei, Francisc I, prizonier la Madrid după bătălia de la 
Pavia, şi-l ştie pînă şi Papa. Dar spaniolii nu l-au acceptat cu 
surisul pe buze pe Carol Quintul, şi mai păstrează în suflet 
unele amărăciuni pentru că au fost lăsaţi ultimii, în favoarea 
străinilor, la slujbele din preajma coroanei, pentru că au 
fost abolite legile protecţioniste şi privilegiile, distruse 
comunităţile lor, ucişi capii lor în bătălia de la Villalar, 
închisă regina lor nebună, dona Juana, care a trăit o moarte 
vie în castelul-temniţă de la Tordesillas. De acum — din 
1547 — numai cîţiva ani mai lipsesc pînă cînd Carol al 
Germaniei se va retrage să-şi murmure rugile de penitenţă 
la Yuste, mănăstire apropiată de o alta, tot renumită, aceea 
din Habida, în provincia Huelva, unde, cu cincizeci de ani 
mai înainte, călugări instruiți au crezut în visurile lui 
Cristofor Columb. 

Astfel, copilul Miguel se naşte în clipa hotărîtoare pentru 
istoria patriei sale. Dintr-un regat mărginaş, Spania a ajuns 
în fruntea noii Europe şi, pentru a-şi susţine rangul, i-a 
făcut pe spanioli mîndri şi curajoşi, îngimfaţi şi lăudăroşi, 
prototip de războinici şi de îndrăgostiţi leali. Dar micul oraş 
unde s-a născut Miguel este doct şi plăcut. A trecut asupră-i 
suflul Vechiului Testament, o dată cu traducerea şi editarea 
unui extraordinar monument de ştiinţă: Biblia Poliglotă din 
Alcala de Henares, dar ciorile şi porumbeii rămîn tot 
aceiaşi. Pe ulițele sale se vinde miere din Alcarria vecină, iar 
soarele se izbeşte de turnul mănăstirii Templierilor, 
devenită biserica Sfinta Maria Mare (Santa Maria la 
Mayor), aşa cum se izbea şi cînd l-au adus pe Miguel să-l 
boteze. 

Bacalaureatul Serrano a prins din nou să se uimească cât 
de uşor e să faci îngeraşi de-ai lui Dumnezeu: In nomine 


Patris et Filii, şi, după ce l-a înscris în registru, a plecat cu 
tatăl şi cu naşul fără ca nimeni să bage de seamă, fiindcă 
muzica nu însoţeşte botezurile copiilor săraci. Au ajuns 
acasă la familia Cervantes. Poate că dona Leonor o fi cerut: 
Daţi-mi-l încoace c-o fi îngheţat, mititelul, şi prietena ei 
Luisa i l-o fi trecut ei, iar ea l-o fi primit la sîn, pentru ca 
amîndouă inimile să înceapă cea mai duioasă zvicnire din 
întreaga existenţă umană. Care-i va fi destinul? Nici 
preotul, nici naşul, nici prietena, nici tatăl, nici 
bacalaureatul Pedro Bermudez, primele fiinţe care au stat 
în jurul lui Miguel, nu puteau să spună. Cîţiva băieţaşi 
cîntară urările, scăpătă lumina soarelui, adormiră 
privighetorile, iar casa învecinată cu grădina capucinilor se 
cufundă iarăşi în tăcerea-i obişnuită: bărbatul surd, copiii 
adormiţi. Nu-i acesta un prilej binevenit de a-i scrie 
bunicului, lui don Juan de Cervantes, care se află în 
Cordoba? Un nepot mai mult! va spune judecătorul şi omul 
de încredere al contelui de Urena. De cînd s-a căsătorit fiul 
său Rodrigo, în 1532, cu dona Leonor Cortinas, numai de 
nenorociri are parte bietul de el. Dona Leonor o fi stăruit: 
Ascultă, spune-i tatălui tău că-l cheamă Miguel. Dar 
bărbatul ei de-atit amar de vreme n-o mai aude. Aerul 
învăpăiat cîntă, cîntă în acea zi de 9 octombrie 1547, deşi 
ulițele Alcaliei n-au auzit nimic şi nici locuitorii 
cărturărescului oraş n-au fost înştiinţaţi prin vreo 
străfulgerare. Cum erau să ghicească faptul că, o dată cu 
trecerea vremilor, fiii lor şi toţi fiii din generaţiile fiilor lor 
vor trebui să înveţe numele acelui copil: Miguel de 
Cervantes? 

lată raţiunea acestei cărţi: să depănăm povestea celui 
mai mare scriitor de limbă castiliană. Ea va precede 
miracolul care se numeşte: AVENTURILE ISCUSITULUI 
HIDALGO DON QUIJOTE DE LA MANCHA. Aceasta e cartea 
cărţilor. E poate aceea care a atins cel mai mare număr de 
ediţii din lume, aceea care a fost tălmăcită în toate limbile 
cunoscute de civilizaţie. Citirea ei nu este o îndeletnicire de 
lector, ci un orgoliu de om. Fiecare generaţie, ca şi fiecare 


vîrstă, întilneşte în paginile ei felurite desfătări, învățături, 
surprize. Mii şi mii de eseuri s-au scris despre Don Quijote. 
Este un prototip mai uman decît Don Juan, mai popular 
decit Faust. Dar autorul ei n-a scris numai această carte-far. 
De la prima sa operă pastorală Qalatea (La Qalatea) şi pînă 
la ultima carte, Qrelele încercări ale lui Persiles şi ale 
Sigismundei (Los trabajos de Persiles y Segismunda)t 
Cervantes a mai scris şi teatru care poate atinge 
frumuseţea din Asediul Numanciei (Destrucciân de 
Numancia) sau din lemniţele Algerului (Los bănos de Ar 
gel); şi interludii (entremeses) unde observaţiile sale asupra 
lumii mărunte ce-l înconjura cuprind totul, de la Straja 
grijulie (Quarda Cuidalosa) şi pînă la Flecarii (Los 
Habladores); nuvele exemplare care merg de la suava 
Ţigăncuşa (Qitanilla) şi pînă la oglindirea pleavei umane din 
Sevilla în Rinconete şi Cortadillo. Pe lîngă aceasta 
Cervantes mai e şi un om. Un om pe care angrenajul 
societăţii în care trăia l-a lovit, purtindu-l din sărăcie în 
sărăcie, din dezamăgire în dezamăgire. A suferit, ca şi don 
Quijote al său, un destin de vitregii. Nu-i uşor să te naşti şi 
să trăieşti intr-o astfel de Spanie. Lumini şi umbre iberice 
învăluiesc greutăţile unui student sărac. 

Miguel era încă foarte mic cînd, în 1554, tatăl său, 
chirurgul Rodrigo de Cervantes, a plecat, pare-se, în 
căutare de bolnavi la Valladolid, fiindcă oamenii din Alcala 
nu voiau să se mai îmbolnăvească. împăratul nu prea pare 
încîntat de povara multiplei sale coroane, şi mai lipsesc abia 
trei ani pînă ce principele Filip va moşteni prilejul de-a sta 
faţă-n faţă cu istoria Spaniei. De asta micuţului Miguel nu-i 
pasă prea mult. Creşte, şi atit. în curînd e dat la carte în 
oraşul pămînturilor bogate, unde ţăranii abia îşi ridică 
privirea, lipsită de interes, către soldaţii care se întorc din 
Flandra, din Italia sau din America. Urechile lui Miguel 
trebuie să se fi deschis la frumoasele balade (romances), 
care vor ajunge apoi atit de des sub condeiul său, pînă în 
clipa morţii, sau, cum ar spune don Quijote, pînă ce va fi şi 
pus un picior în scară. La aceasta contribuie fără îndoială 


dona Leonor; obsedată de insuccesele mediocrului student 
care fusese bărbatul ei, doreşte pentru fiul său Miguel 
învăţătura temeinică, acea învăţătură care intră prin coate 
şi îşi are drept naşă stăruința. Cîţi ani şi-a frecat Miguel 
coatele în copilărie? La 15 ani se şi află la Madrid, oraşul 
devenit capitală în 1561, pentru că regelui Filip îi plăcea 
uscăciunea stejarilor şi stropii rotunzi, sîngerii şi dulci de 
mierea-ursuluil. 

Madridul era un biet tîrguşor pe care originea arabă nu-l 
înfrumuseţa prea mult. Resursele familiei Cervantes nu 
trebuie să fi fost grozave, fiindcă li se mai născuseră încă 
trei copii. 

Fe Miguel îl găsim în 1568 ca pedagog la clasele de 
retorică ale magistrului Lope de Hoyos, de unde cuvintele: 
Din cea mai fragedă a mea virstă am iubit arta dulce a 
plăcutei poezii. Şi cu ea m-am străduit totdeauna să te 
desfătez. E un tînăr călit. într-o zi a rămas să se înfrunte cu 
slujitorii cardinalului Aquaviva, legat al sanctităţii-sale, care 
a trecut prin Madrid în mare grabă: Vai, Doamne, ce 
murdară e capitala asta a unei jumătăţi din lume! Dar nu 
venise ca să vorbească rău de spanioli, ci în vizită de 
condoleanţe pentru moartea reginei Isabel de Valois. 
Studentul sărac l-a condolat şi el în felul lui pe regele Filip 
al II-lea, scriind o elegie pentru regina iubită, dar ceea ce 
nu putea să ghicească era că aceste versuri aveau să-i 
deschidă porţile Nunciaturii. Versuri dedicate unei regine 
pe care nu o cunoscuse mai mult decît pe regina Ginevra 
din poemul cavaleresc Lanzarote del Lago. Cardinalul era 
un tînăr firav, învăluit în miros de doctorii. I-a plăcut tinărul 
spaniol. Postul s-a ocupat, strigă canonicul Fumagalli către 
concurenţi. 

Peste cîteva zile, Filip al II-lea, în salonul minuscul unde-i 
primea pe reprezentanţii puterilor europene, îl primi şi pe 
trimisul sanctităţii-sale. Se spunea că regina murise de 
necazurile căsniciei. Regele mulţumi în puţine cuvinte, iar 
legatul pontifical se retrase mînios. Numaidecit, înapoi în 
Italia! Voia oare să plece cu el şi Cervantes? Mai e vorbă? 


Rămas bun, magistre Juan Lope de Hoyos 1 Mulţumiri 
pentru clasele tale de retorică! Italia e un orizont minunat 
pentru Miguel, student sărac, poet cu rime sărace şi tocite, 
adresate acelora pe care nu i-a văzut niciodată. Dar în timp 
ce monseniorul Giulio Agquaviva, fiu al ducelui de Atri, 
napolitan, îşi scutura dantelele batistei pentru a alunga 
miasmele Manzanaresului, Miguel privea îngrămădeala de 
cocioabe ale Madridului, reşedinţă a familiei de Austria, cu 
uşoara stringere de inimă agresivă cu care tineretul îşi 
leapădă pielea şi apucă un nou drum. 

în vremea aceea călătoriile erau grele, cu toate acestea, 
niciodată oamenii nu s-au aflat atita pe drumuri. 
Rotunjimea pămîntului, care răstoarnă vechile concepţii, 
pare să dea spaniolilor o nouă desfătare. Miguel trebuie să 
fi trecut din încîntare în încîntare, mai cu seamă de la 
Valencia, cînd a văzut pentru prima dată marea. Barcelona i 
se pare floare a oraşelor, şcoală de cavaleri, iar Roma îl 
orbeşte de strălucire: O, mare, o, puternică, o, sfintă şi 
venerată Romă | Mă-nchin ţie, nou pelerin plin de 
cucernicie, pe careta ta splendoare îl incintă. 

Şi, într-adevăr, Roma merita toată osteneala. Domnea 
Papa Pius al V-lea, şi toate drumurile creştinătăţii duceau la 
Vatican, unde avea să locuiască Miguel. Se zice că a fost 
instalat într-un cat scund din turnul Papei Pascal. Era frig 
acolo? Zburau liliecii? Ce-are a face, o dată ce Roma, cu 
clericii, cu demnităţile, cu frumuseţile, cu soldaţii, cu 
femeile sale uşoare, oferea privirilor toată învălmăşeala ei 
colorată de Renaştere! Bietul cardinal, n-a avut niciodată 
nevoie de profesorul său de spaniolă, şi canonicul Fumagalli 
a rămas surprins de hotărîrea tînărului: Mă fac soldat! 

Şi porni cu căpitanul Diego de Urbina, din regimentul lui 
don Miguel de Moncada. Ochii săi încep de pe-acum să 
toarcă, lăuntric, descrierea celor văzute, pentru a o depăna 
mai tirziu în scrieri. Pentru moment nu e decît un soldat 
spaniol îmbrăcat în haina-i veselă, cu festoane verzi, şi care 
va fi în curînd trimis către cea mai mare aventură pe apă a 
acelui secol. 


A fost un om trimis de Dumnezeu, pe nume Juan. 

Pentru ce de prin toate colţurile creştinătăţii se repeta 
această frază a pontifului Pius al V-lea? Pentru că Papa, 
venețienii şi Spania l-au înfrînt pe turc în bătălia de la 
Lepanto. Dar Miguel de Cervantes, de pe galera Marquesa, 
prea puţin a văzut din acea bătălie; îl scutură frigurile şi 
trebuie să facă un mare efort ca să se scoale în picioare; îşi 
ocupă 

locul şi e rănit, mai întîi la o mină şi apoi la piept. A fost 
un om trimis de Dumnezeu, pe nume Juan. 

Şi pieptul meu, de rana prinsă-n luptă, de-al sfirtecării 
chin gemea, şi mina stingă prin mii de părţi de trup îmi era 
ruptă, va scrie el mai tîrziu. Pentru moment, victoria se 
cuvine a fi închinată ciprioţilor asasinați de piraţii berberi, 
care le-au răpit femeile şi i-au pus pe captivi să vislească la 
galere. Escadrele, de la Golful Lepanto, aşternut cu 
stindarde înfrînte pleacă la Messina, şi acolo Miguel cere să 
fie dus ceva mai aproape, pentru ad vedea trecînd pe 
Amiral. Trecea don juan de Austria, frate vitreg cu Filip al 
Ildea, turnat în smalţul de aur al armurii sale, cu mîna pe 
spada de luptă. Miguel încearcă să se scoale în picioare. Pe 
pasarela corăbiei apare un zeu tînăr de 27 de ani; Miguel 
abia a împlinit 24 Pe don Juan mulţimea îl aclamă în triumf, 
dar lui Miguel îi astupă vederea eroului său, şi e nevoit săd 
roage pe cei din faţă să se dea la o parte ca săd poată 
vedea. Don Juan ma ştiut niciodată că el şi eroica lui faptă 
se vor stinge încetul cu încetul, în vreme ce gloria acelui 
soldat cu mîna însinge* rată şi moartă va fi în veci de veci 
păstrată în sacra amintire a poporului său, cît timp va 
dăinui graiul castilian. A fost un om trimis de Dumnezeu, pe 
nume Juan. 

Ce-a cîştigat Miguel atunci? Un simplu ordin militar: Săi 
se acorde acestui soldat un spor de trei scuzi peste plata lui 
obişnuită şi să fie bine îngrijit, raportîndu-mLse despre 
starea sănătăţii lui. Această compasiune birocratică n-a 
mers prea departe. Miguel a ieşit de la spitalul din Reggio şi 
a fost reîncorporat într-unul din regimentele de infanterie, 


pentru că invalizii se aflau ataşaţi la arma corpului pentru 
care mai erau încă apți să lupte. Dar Cervantes nu va mai 
lupta. Frămîntată de neînţelegeri, Liga Creştinătăţii se des* 
face. A trecut poate prin Roma pentru a revedea garda 
Vaticanului, pentru a întreba de al său Cardinal Aquaviva, 
de canonicul Fumagalli. . Muriseră cu toţii. Şi Cervantes 
trebuie să pornească mai departe şi să se oprească la 
răstimpuri, aşa cum fac soldaţii lăsaţi la vatră, povestind 
isprăvi de tot felul şi mişcînd sufletele femeilor miloase. Se 
zice că o hangiţă din Lucea a vrut să-l reţină şi să-l 
incorporeze inimii şi negoţului ei, dar n-a izbutit, fiindcă se 
mai afla pe atunci ca soldat în Italia şi Rodrigo, fratele mai 
mic al lui Miguel, şi au luat împreună hotărîrea să se 
întoarcă. Da, de ce să nu se înapoieze în Spania, la măicuţa 
lor, care acum îmbătrînise? 

Porniră pe o galeră numită F.1 Sol. Pluteau apropiate 
trei corăbii pe liniştita Mare Tireniană, cînd în dreptul gurii 
Ronului, au fost ajunşi de cîteva galere turceşti, comandate 
de renegatul arnăut Mami. Nu le-a fost aproape de nici un 
ajutor artileria comandată de generalul Pero Diez Carillo de 
Tejada. Legaţi-i pe aceşti cîini de creştini! Direcţia Alger! fu 
porunca bicelor pe spinările vislaşilor captivi. Direcţia 
Alger! fu porunca adresată acelora care ridicau pînzele. 
înainte |! Visleşte ! Visleşte ! Totul era pierdut! 

Bun rămas, Libertate ! 

Aici începe cea dintîi deznădejde a tui Miguel de 
Cervantes. Este cel dintîi semn real al destinului său 
potrivnic. Scrisorile de recomandaţie ale şefilor săi îl 
preschimbă într-un sclav menit răscumpărării, iar 
împărţirea sclavilor este dată pe seama unui personaj 
sinistru, Dali Mami. 

Algerul l-a primit cu cerul lui strălucitor. Pentru ce atîta 
soare, dacă niciodată o mai adîncă deznădejde omenească 
n-a fost acoperită cu o mai frumoasă mantie? Algerul este 
cuibul pirateriei, labirint a toate soiurile de seminţii care-şi 
pling libertatea. Galerele trebuie să-şi zvîrle vislele în mare 
ori de cîte ori sosesc, de teamă ca vislaşii să nu fugă, şi, 


totuşi, acest oraş, paşalic al Sţambulului, e de-o frumuseţe 
unică, cu terasele sale albe, cu portocalii şi castelele sale. 
Copiii de pe uliţe nici nu ştiu cît de adînc rănesc inima lui 
Miguel cîntînd: Don Juan n-o veni să te ia, nu fugi, cîine rău, 
mori aci, mori aci. 

Nu, don Juan nu va veni să-i răscumpere din ceea ce 
turcii numesc temniţă. Unii vor munci, alţii vor fi ţinuţi în 
lanţuri pînă la sosirea sumei de răscumpărare. Şi pentru 
Miguel e atît de mare! Douăzeci de mii de captivi împart cu 
el mizeria în acest morman de bălegar luminos care se 
numeşte Alger. Merg pe uliţe cu boneta lor roşie pentru a 
putea fi recunoscuţi, dar sînt identificaţi mai cu seamă după 
mizeria lor, acea mizerie care face să trăiască din 
nefericirea lor treizeci de mii de spectatori. Miguel, 
înlănţuit în firida lui de piatră, nu geme. După unii martori, 
a scris şi versuri, şi tot el, cu felul lui de a fi, i-a convins în 
două rînduri pe captivi să fugă. Ne şi aflăm în anul 1580? 
Da, şi regele Filip al II-lea este îndrăgostit de prinţesa de 
Eboli, faimos Polifem feminin, care, cu ochiul ei scînteietor, 
va provoca în Spania moartea lui Escobedo, iar din pricina 
secretarului Antonio Perez neînţelegerea cu Aragonul. 
Ştirile trebuiau să sosească zăbavnice şi mincinoase. După 
încercările lor de evadare captivii sînt şi mai straşnic 
înlănţuiţi, deşi Asan-Bey a pus la gleznele lui Miguel de 
Cervantes lanţuri de argint pentru a-i cinsti vitejia. 
Persoane de condiţie dubioasă, oameni de prin port, o 
necurmată scursură de inşi deşuchiaţi şi de renegaţi fac pe 
mijlocitorii între ei şi cei ce vor să le aducă salvarea. Sosesc 
neîncetat călugări redemptorişti ca să-i răscumpere. într-un 
rînd, nefiind bani de ajuns, este răscumpărat Rodrigo de 
Cervantes, iar nu Miguel. Ce nenoroc 1 

în 1579 Miguel cunoaşte un fost dominican, Fray Blanco 
de Paz. Altă încercare de evadare se datoreşte unui 
negustor valencian, Onofre Exarque, care cumpără o 
fregată pentru a salva într-însa diferiţi captivi. Se vede, 
însă, denunţat de fostul călugăr, care, pentru această 
ispravă, primeşte un ban de aur şi un borcan de miere. Şi 


totuşi Miguel trăieşte pentru a vedea sosirea galerei 
Trinidad. Nenorocirile sale, cinci luni cu picioarele în fiare, 
sînt pe cale de-a lua sfirşit. Călugării trinitari Juan Gil şi 
Antonio de la Bella au răscumpărat atunci peste o sută de 
captivi. Lor le-a încredinţat dona Leonor Cortinas, pentru 
viaţa fiului ei Miguel, ultimul ban. Dar ce anevoioasă era 
orice înţelegere cu acei oameni 1 Hasan-Paşa pleca la 
Constantinopole în ziua de 9 septembrie 1580. Călugărul a 
sosit tocmai cînd ordinul de ridicare a ancorei anunţa că 
beiul se pregătea să se urce pe corabie. Mulţi dubloni se 
mai cer pentru un biet om fără nimic pe el 1 învoiala a fost 
întocmită şi semnată de notarul apostolic Pedro de Ribera. 
Dar încă mai trebuia să se războiască cu umbrele, să ceară 
deschiderea unei anchete asupra vieţii şi purtării lui de 
captiv, nu-i de ajuns că cei cinci sute de scuzi de aur au fost 
plătiţi, numai Dumnezeu ştie prin cîte umilinţe, de către 
surorile lui Miguel şi mama sa. Aproape cinci ani în Alger, 
Doamne Dumnezeule 1 Dar pînă la 24 octombrie corabia lui 
nu ridică ancora pentru Valencia. Sosesc la Denia, în 
Spania, pămîntul dorit: Să coborîm pe uscat, să sărutăm 
pămîntul. A împlinit 33 de ani. 

Această îndelungă durere în lagărul de concentrare care 
era pe atunci Algerul îl preschimbă pe Miguel de Cervantes 
intr-un om actual, plin de răni cunoscute nouă, o inimă a 
timpului nostru. 

Nu-i uşor să baţi la o poartă pe care nu o cunoşti, dar în 
dosul căreia se află ceea ce atît de mult doreşti. Aşa trebuie 
să fi bătut Miguel cu ciocanul în uşa căsuţei sărace a tatălui 
său, chirurgul Rodrigo de Cervantes, unde locuiesc, laolaltă 
cu părinţii, sora sa, Andrea, şi fiica ei, Constanza de Ovado y 
Magdalena, Andrea avînd încă de pe atunci frumuseţea 
veştejită, dar pretinzînd să fie luată de nevastă, chiar şi prin 
sentinţa de acţiune judecătorească, de către ultimul ei 
amant. Mama lui e o bătrinică blajină şi prăpădită de pe 
urma vieţii ei grele. Cum a mai răvăşit-o vîntul vieţii 1 Şi de 
ce fiul ei ţine braţul stîng la spate ? Da, mamă, da, Miguel n- 
are dintr-însul decît un ciot şi i se spune Ciungul. Dar viaţa 


este plină de trufie şi de încăpăţinare, ne urmează fără să 
ne ceară voie, umblă cu noi silindu-ne să-i primim tovărăşia, 
în felul acesta s-a pomenit şi Miguel de Cervantes apăsat de 
griji alături de familia sa, trăind atît de lipsit, încît se 
hotărăşte să ceară, să reamintească povestea sa, să trimită 
memorii, doar-doar s-o găsi cineva care să-l ia în seamă pe 
soldatul din Italia, din Grecia, din Alger încă din captivitate 
i-a trimis lui Mateo Vazquez de Leca, prietenul său, secretar 
al lui Filip al Il-lea, un memoriu în versuri, astăzi faimos, pe 
atunci nici măcar citit. Cei mari sînt atît de ocupați cu noul 
regat al Portugaliei, cucerit de Ducele de Alba! Ne putem 
da seama că Madridul, acum capitală a lumii, cu viaţa lui 
pestriță şi zgomotoasă, nu este un loc potrivit pentru 
meditaţie, şi timpul i se scurgea între San Felipe, sediul 
bîrfelilor, şi frecventarea teatrelor, Miguel fiind un 
admirator al lui Lope de Rueda, pe care-l văzuse jucat încă 
din copilărie. Acum Miguel e şi el autor dramatic. A scris o 
foarte frumoasă tragedie — Asediul Numanciei — şi o 
comedie pe tema captivilor — Temniţele din Alger; dar stau 
să-l pîndească monstruoasele zîne ocrotitoare ale lui Lope 
de Vega, care, peste cîţiva ani numai, îşi va întrona 
monarhia comică. 

De ce să nu se ducă şi el în noul regat? Portugalia e o 
binecuvîntată ţară verde, unde Miguel îi poate întilni pe 
prietenul său Vazquez, pe tovarăşul său de captivitate, don 
Antonio de 'Toledo, fratele ducelui de Alba, şi, ceea ce-i mai 
important pentru el, pe bătrînul Tajo, întîiiul zămislitor al 
nimfelor. înspre culmile oraşului Toledo cursul riului 
închipuie o seceră care încinge oraşul. Pe malurile sale a 
făcut cunoştinţă Garcilaso de la Vega cu noutăţile pastorale 
ale metricii italiene, cărora prietenul său Boscan le-a cules 
cele dincîi roade. Tajo este un fluviu zorit să ajungă la mare 
O dată ajuns, se azvîrle în sînul ei sălciu între îngrămădiri 
albe de case, fericit că a lăsat muritorilor înfloritul plai 1 
usitan. 

Ca şi regele Filip, care trimite din Lisabona cele mai 
duioase scrisori primite vreodată de fiii săi, trăieşte şi 


Cervantes în Portugalia clipele sale cele mai luminoase. S- 
ar părea chiar că începe să-l însoţească o anumită favoare, 
fiindcă e trimis la Orân într-o misiune strict confidențială şi i 
se dau cincizeci de ducați de aur, ceea ce-l face pe Miguel 
să se încredinţeze că norocul îi zîmbeşte din nou. Cînd se 
întoarce în Portugalia cu misiunea împlinită, îl vede plecînd, 
tot soldat, pe fratele său Rodrigo, pentru a lua parte la 
bătăliile navale din dreptul insulelor Azore, rămase 
credincioase vechii dinastii portugheze, reprezentată prin 
deposedatul abate de Ocrato, sprijinit de Anglia şi de 
Franţa, care nu vor să-şi lase piraţii de izbelişte în drumul 
galioanelor venite din America. 

S-ar părea că Miguel şi-a trăit aici ultimele clipe de 
ambiţie curteană. Ce aduce cu el din Portugalia cînd se 
întoarce la Madrid? O carte, o carte în care amestecă 
versuri vechi cu entuziasme noi: Qalatea. Iubirea e un soi 
de dorinţă tinzind către bunul care se numeşte frumos. De 
ce oare acest om puternic şi asprit de încercări şi mizerii se 
lasă tirît de moda pastorală? Cine a fost păstoriţa din 
Portugalia? 

— Binecuvîntat pămînt! va fi exclamat el. 

— E al meu, domnule, i-o fi răspuns vreo fetişcană 
desculţă. 

— Atunci e de două ori binecuvintat. Dar ce-s cu acele oi 
care urcă priporul? 

— Sînt turmele ducesei de Braganza, la care-i cioban 
frate-meu. 

— O să scriu ceva despre el şi despre frumuseţea 
mîndrei lui. 

— Da” ştii că ai haz? Frate-meu e sărac, nu mănîncă 
altceva decît praz şi n-o să se poată însura niciodată. 

— Ia te uită ce sate frumoase! 

— Da' sînt prăpădite, domnule, le-au jefuit soldaţii. 

— Primăvara acoperă totul. 

— Cum o să acopere totul cînd acuma-i iarnă? 

— Ce rochie minunată îţi îmbracă frumuseţea! 


— Cum, domnule, cînd sînt toată numai petice şi 
desculţă? 

Şi copila, de la care a pornit poate prima idee a Qalateii, 
prinse să alerge strigind: Nebunul, nebunul! 

înlăuntrul lor, înlăuntrul poeticii spaniole, idilele se 
travestesc pentru a scăpa atit de cenzura şi de opreliştile 
pe care regii le pun vieţii amoroase a nobililor lor, cît şi de 
rigida putere a obiceiului. Miguel acceptă, nu ştim dacă în 
numele tui sau din însărcinarea altcuiva, aşa cum va face 
mai tirziu Lope de Vega, să suspine travestit. Miguel n-a 
auzit încă glasul cîinelui Berganza rîzînd de egloge şi de 
păstorii lor închipuiţi, cînd cei adevăraţi sînt de fapt zdren- 
ţaroşi şi miros a zer. Să se fi luat oare doar după curentul 
modei, şi atîta tot ? Nu, ceva cu mult mai dulce şi mai 
puternic îl leagă pe Miguel, neocrotitul, de această Qalatea, 
carte din care a tot făgăduit mereu o a doua parte, ca un fel 
de revenire la o anumită iubire sau senzaţie pierdută, la 
paradisul vîrstei de aur. Soldat şi îndrăgostit, acestea ar fi 
fost caracteristicile dorite ale dezmoştenitului. Şi cînd, mai 
tîrziu, don Quijote, cu un pumn de ghinde dulci în mînă, 
semn al înfrăţirii hidalgului cu poporul său, rosteşte o 
cuvîntare despre vîrsta de aur, încă îl mai vedem stăruind 
asupra acestui lucru: Pe atunci într-adevăr că rătăceau 
neîmpodobite frumoasele păstoriţe din vilcea în vilcea şi de 
pe colnic pe colnic, fără alte veşminte decît acelea de care 
era nevoie pentru a-şi acoperi în chip cuviincios ceea ce 
cuviinţa cere şi a cerut totdeauna să fie acoperit. Nimfele 
cîmpurilor 1 Şi îndrăz neşte ceva ce nici pictorii — în afară 
de Velazquez în Venus la oglindă — n-au îndrăznit, şi anume 
să le dezgolească. 

Cînd Miguel de Cervantes se întoarce la Madrid, îl 
aşteaptă veşnica boală a încurcăturilor economice de care 
au suferit, endemic, şi el şi familia sa. în anul 1583 trebuie 
să ducă la amanetat brocarturile aurii dăruite de un italian 
surorii sale Andrea ca recunoştinţă pentru favorurile ei. 
Adevărul este că în acel du-te-vino în căutare de bani 
vedem întrucîtva imaginea scriitorului de atunci şi de 


totdeauna. Societăţile, prea puţin interesate în răspîndirea 
învăţăturii, se apărau prin incultura popoarelor lor. La 
Madrid mereu se găsesc postulanţi ai Parnasului, 
amestecați cu actori şi cu acrobaţi. Nu e greu ca la 
întoarcerea din Portugalia să fi auzit de un tînăr şi 
exuberant înrobitor al Muzelor, care se numeşte Felix Lope 
de Vega Carpio, ca şi de un cavaler din Cordoba, Luis de 
Gongora y Argote, dar Miguel va fi numai ochi, ca s-o 
soarbă pe Ana de Rojas, cunoscută printre actorii ambulanți 
sub numele de Ana Franca. 

Asta da, dragoste 1 Miguel locuieşte acum pe Caile de 
Matute. A găsit un editor pentru Qalatea, pe Blas de Robles, 
şi cartea a dedicat-o lui Ascanio de Colonna, abate de Santa 
Sofia. Cervantes nu mai e fericit cînd pleacă de-acasă, ci 
numai cînd se-ntoarce. îl aşteaptă acolo două fiinţe: Ana şi 
fiica sa, Isabelita. Actriţa îl primeşte de obicei prost, pentru 
că nu-şi dă bine seama care mai poate fi însemnătatea 
scriitorilor de comedii, o dată ce există marii actori care le 
improvizează ei singuri cu talentul lor. îi e greu s-o educe şi 
s-o domesticească pe Ana Franca a lui, care rezistă şi se dă 
în lături, împotrivindu-se ca o sălbăticiune. Şi la ce foloseşte 
că a scris Piesa amuzantă (La entretenida), sau Zăpăcita 
(La confusa), dacă sînt comedii care nu se reprezintă? într-o 
bună zi amorul îi zboară din colivie, lăsînd acolo o copiiiţă 
care plînge. Cînd tatăl ei dă să deschidă uşa, o găseşte pe 
Isabelita mîncîndu-şi degeţelele şi lacrimile, în timp ce 
vecinele îi desluşesc cum a fugit maică-sa cu actorul Alonso 
Rodriguez, impresar de comedii. Ce proastă 1 Nici numele 
ei, nici al acelui actor care i-a fost soţ nu vor rămîne scrise 
pentru posteritate, ci numai numele bietei fiinţe dispreţuite 
care o îmbrăţişează pe Isabelita, presimţind că nici povara 
ei atît de uşoară nu va putea fi ţinută pe braţele sale. 

Un cămin sărac şi rece îl aşteaptă pe Miguel de 
Cervantes la Toledo. S-a isprăvit acum cu dragostea veselă 
şi zgomotoasă a actriţei; bărbatul de 40 de ani trebuie să se 
aşeze. Lasă în urmă cîţiva prieteni: pe Lopez Maldonado, pe 
Vicente Espinel şi pe impresarul său Pedro Morales, amintit 


de Cervantes în a sa Călătorie în Parnas (Viaje al Parnaso), 
şi, de asemenea, pe Luis de Guevara. Dar cei o mie trei sute 
treizeci şi şase de reali pe care i-i aduce Qalatea, precum şi 
o oarecare stimă de care se bucură de pe urma comediilor 
nu erau o avere îndestulătoare ca să-i acopere nevoile. Să 
se însoare? Şi de ce nu? 

Toledo e o încîntătoare îngrămădire de case, cocoţate 
între stînci şi povirnişuri. lotul urcă acolo. Urcă 
credinciosul către cerul multelor biserici, şi urcă şi apa prin 
meşteşugul roţilor înalte, născocit de Juanelo, şi trece din 
lunca Tagului la fintînile arteziene de prin curţile interioare. 

Acest giuvaer unic pe lume a fost cucerit de Alfons al VI- 
lea, împăratul celor trei religii: iar astăzi, ca şi atunci cînd îl 
străbătea Cervantes, e tot un labirint de ulicioare mişte- 
rioase, în care orice surpriză a trecutului e cu putinţă. Casa 
lui Rodrigo Cervantes, chirurgul, nu e la fel cu a lui Dome- 
nico Theotocopulos, căruia i se zice El Greco. Casa unde a 
sosit Miguel era dintre acelea care, în fundul rîpii, se 
oglindesc în ape. Fireşte că dona Leonor a servit vin de 
Rueda şi, cufundaţi în discuţia dragă lui Fray Luis de Leon, 
dacă viaţa de ţară e mai bună decît viaţa de oraş, au ieşit cu 
toţii din casă şi i-au oferit o logodnică, pe dona Cătălină de 
Salazar Palacios y Vozmediano, rudă mai depărtată de-a lor, 
care trăia cu mama ei în Esquivias. 

Peste cîteva zile Cervantes îşi făcu intrarea în sat. Fără 
îndoială că găinile vor fi ciugulit pe la intrările caselor de 
hidalgi cu acea lipsă de cuviinţă care intră în obiceiul lor, iar 
localnicii satului, plugari şi negustori, vor fi fost înştiinţaţi 
de vizita străinilor de către cîtuşi de puţin curioasele lor 
neveste. Acesta e Miguel! o fi zis preotul, prezentîndu-l. 
Copila Cătălină l-o fi privit cu o uşoară mirare scandalizată, 
văzîndu-l atit de bătrîn şi de gălbejit. Mama o fi găsit foarte 
convenabilă acea anumită vîrstă, care-l scutea de 
ştrengării, în timp ce Miguel, nici vorbă, speriat la gîndul că 
va deveni un om aproape bogat, îşi pleca privirile în faţa 
celor o sută optzeci şi două de mii două sute nouăzeci şi 


şapte de maravedis, pe care-i avea de zestre viitoarea sa 
soţie. 

Nouăsprezece ani! Cătălină are 19 ani şi un frate preot, 
Francisco Palacios. Pămînturile sînt roditoare, bune pentru 
vii. în schimb, o viaţă stearpă avea să-l întimpine în 
intimitatea do-nei Cătălină, foarte sigură de foaia ei dotală, 
ce a fost înregistrată pe ziua de 9 august 1586 în faţa lui 
Alonso de Aquilera, notar din Esquivias, locul unde s-a dus 
să trăiască Cervantes. Căsătorit? Liniştit? Mult va mai ride 
mai tîrziu, în interludiul său, Judecătorul de divorţuri (Juez 
de los divorcios) pe seama liniştii celor căsătoriţi. Bogat ? 
Dar fără a dispune de nimic ! Dona Cătălină era o femeie pe 
care o speriau isprăvile cavalerilor vii şi o entuziasmau 
bravurile cavalerilor de prin cărţi. Niciodată nu l-a lăsat pe 
Miguel să vorbească de adevăratele aventuri întîmpinate de 
realii eroi fabuloşi, de către acei Garay şi Alvar Nunez, 
Pizarro şi Cortes, Orellana şi Ponce de Leon. Cervantes 
ajunse să dorească pînă şi lanţul care-i stringea piciorul în 
fortăreaţa algeriană. Ce plictisitor şi ce trist îi apărea satul 
1 Cine avea să treacă pe dinaintea ferestrelor lui? Un 
moşneag, un măgar, un copil, un cîine? 

Şi ce vecini? Ţesătorul, morarul, crişmarul, curelarul? în 
felul acesta, satul spaniol îi intră lui Miguel în suflet. Era 
începutul a ceea ce avea să reţină pupila sa lăuntrică, 
marele ochi pe unde-şi primeşte hrana imaginaţia poeţilor. 
Acest sat a ajuns să-i devină un prieten aproape exclusiv, şi- 
n timp ce-i vedea pe vajnicii ţărani încleştaţi de pămînt, 
sugind rodul de pe dulcea faţă muncită a Spaniei, ei îşi 
vedeau mai departe de treburile lor, fără a bănui că 
bărbatul donei Cătălină avea să-i imortalizeze. 

într-una din zilele petrecute la Toledo, mama sa îl 
înştiinţă de moartea bietului chirurg Rodrigo de Cervantes, 
care răposase ducînd cu el pe ceea lume şi surzenia, şi 
nenorocul lui. Cătălină nu-l. înţelegea pe Miguel. Miguel se 
ducea la Madrid, iar ea rămînea să se încînte cu Amadxs de 
Gaula. Miguel luase din nou înţelegere cu nişte impresari 
de comedii, soţii Velasquez, care locuiau pe Caile del 


Avapies. Nevasta lui Velasquez se numea Ines Osorio, iar 
fiicei lor, Elena, un poet, autor de piese, i-a dat curînd 
numele de Filis, lui însuşi dîndu-işi-l pe acela de Belardo; 
amanţii se ascundeau, dar nu chiar atit de bine ca să nu se 
izbească de ei Miguel de Cervantes, care încremeni simțind 
asupra lui privirea rugătoare a lui Lope de Vega. 

Cătălină şi Miguel continuau să se ciocnească: unul cu 
orgoliul lui, cealaltă cu zgîrcenia ei. Cătălină se prefăcea că 
nu-i cunoaşte meritele, în timp ce el ridea de cărţile 
mincinoase pe care o rudă de-a ei, Alonso de Quijada, i le 
dădea de citit. Ce cămin tăcut, rece, puţin atrăgător! într-o 
bună zi Miguel socoti că-i e de ajuns, porunci să i se pună 
şaua pe catir şi părăsi casa din Esquivias fără a mai 
întoarce capul. Cîmpiile din La Mancha se deschiseră să-l 
primească. 

Cervantes se avîntă în cîmpul unei îndeletniciri grele, ca 
omul ce scoate spada victorioasă spre un abis. La Madrid 
trăiesc mama şi surorile lui, cărora li s-a mai adăugat şi 
Isabel de Saavedra, copila dragostei sale. în 1585 pleacă Ia 
Sevilla, unde, cum spune, avui alte lucruri cu care să mă 
îndeletnicesc. Ajunge comisar pentru aprovizionarea flotei, 
una din acele păsări cobitoare, cum îl numeşte Mateo 
Alemân. Lui Miguel îi cad, ca un blestem, sorții să fie tocmai 
el anticavalerul rătăcitor, omul care trebuie să numere bani 
şi să-i scoată cu binele sau cu anasîna, ridicînd biîta regelui 
asupra văduvelor şi orfanilor în loc să-i ajute în numele lui. 
Renghiul pe care i l-a jucat soarta e atît de vădit, încît astăzi 
ne dau lacrimile cînd ne gîndim la catîrul său, cu desagii pe 
spinare, într-unul un guler şi o cămaşă, în celălalt jumătatea 
lui de bucată de brînză şi burduful, fără a mai adăuga la 
straiele purtate pe drum decît nişte pulpare şi un singur 
pinten. (Judecătorul de divorţuri.) Regele Spaniei s-a 
hotărît, nici mai mult, nici mai puţin, decit să cucerească 
Anglia. Filip al II-lea şi-a văzut murind soţia, pe Maria 
Tudor, şi, o dată cu ea, şi speranţa unei Anglii catolice, 
prietenă Spaniei. Văduvul Măriei Tudor, Filip, rege al 
Spaniei, adună o flotă uriaşă pentru a o ataca pe regina 


Elisabeta, protestantă şi fecioară, fiică a lui Henric al VUI- 
lea şi a Anei Boleyn, luînd drept pretext pe Maria Stuart, 
regina Scoției, decapitată. E o impresionantă aventură 
cavalerească: o sută şaizeci de corăbii, două mii două sute 
de tunuri, opt mii de marinari şi douăzeci de mii de soldaţi. 
Sarcina de a-i alimenta va fi a proveedor-ului general al 
flotei, don Antonio de Guevara. Miguel umblă acum tot 
timpul călare pe catîrul lui, ieşind din Sevilla şi pornind-o 
spre sate, venind înapoi, încurcat în cifre, fără a avea timp 
de nimic, dar înconjurat de strălucirea aurului din oraşul 
care-l primea din America. 

Sevilla este centrul Indiilot Occidentale. La Casa Regală 
de contractări din Indii soseau cele mai fabuloase 
încărcături de aur. Pînă şi amintirea arabilor s-a şters, şi 
numai Giralda rămîne, ca un martor vechi în timpuri noi. 
Perle, perle din Pămîntul Făgăduinţei ! Şi s-a înmagazinat în 
Casa de contractări încărcătura a trei sute două căruţe 
pline cu argint, cu aur şi cu perle de mare preţ, scrie un 
martor. Au sosit din Portugalia pe uscat cinci sute de 
încărcături de argint, aur şi perle... ceea ce făcea să fie 
văzut, fiindcă timp de şase zile n-au încetat să tot treacă 
încărcăturile de la numita Amiralitate prin Poarta Trianei. 
Şi la Sevilla, ce nu se vinde, ce nu se negociază! Totul 
prosperează acolo, de la studiile cosmografi ce pînă la 
drojdia oraşului. Ce tristă slujbă pentru Miguel! S-au sfîrşit 
măreţele bătălii în care putea să-şi piardă mîna, dar în 
bătălia care începe poate să-şi piardă onoarea. Se duce în 
multe locuri: Villanueva del Arzobispo, Ardales, Ecija, Lora 
del Rio, Balza, Alora, Granada ... şi pretutindeni îl primesc 
cu strigăte, pentru ca toţi să se pregătească sau să fugă: 
Comisarul regelui! Comisarul regelui! ca şi cum ar striga 
către vecini că vin hoţii: Fă strigarea, prietene!, îi spune 
ajutorului său: Numitul comisar Miguel de Cervantes se află 
împuternicit să ridice — de unde ar crede că este sau se 
găseşte — griu, untdelemn sau orz. Le va lua şi le va ridica 
din posesia oricărei persoane care le-ar avea, din orice 


stare, clasă sau condiţie, fie ecleziastică fie seculară. 
Serviciul Regelui! Serviciul Regelui! 

Şi aşa în toate satele, speriind fetele, făcîndu-i pe 
nevoiaşi să-l blesteme, cunoscînd hanuri de toată mina şi 
purici de toate soiurile, încercînd pe pielea lui asprimea 
perinilor străine şi tovărăşia unei adunări adt de pestriţe de 
oameni, încît nici un alt scriitor spaniol nu va da la lumină în 
romanele sale atitea personaje. Şi poate că-i mai rămînea 
timp să privească — în afară de uşile pe care le forţa şi de 
ascunzişurile pe care căuta să le dibuiască cu codirişca — şi 
plăcuta tovărăşie a copacilor. O, singurătate, veselă soaţă-a 
miîhni-ţilor, unde te afli ? I-o fi fugit singurătatea, speriată 
de negurosul său destin, şi nu izbutea s-o mai găsească. 
Pregătirile militare îşi urmau cursul; comanda flotei trecea, 
prin moartea lui don Alvaro de Bazan, în mîinile ducelui de 
Medina Sidonia; şi Miguel de Cervantes puse atita zel în 
căutarea a ceea ce lumea ascundea de jaf încît zelul lui se 
ciocni cu Biserica. Englezii luterani? Triumful credinţei? 
Respectul faţă de Papă de la Roma, fiindcă alt Papă nu-i 
slujeşte pe adevărații catolici? Toate prostii, numai pentru a 
înhăţa de la mine o sută douăzeci de baniţe de grîu, trebuie 
să se fi gindit don Francisco Enriquez de Ribera, superior al 
catedralei din Sevilla, neam cu ducii de Tarifa. Miguel fu 
excomunicat. Cînd sosi la Ecija, localnicii veselului tîrg îl 
trimiseră la toţi dracii pe comisarul galerelor, prea puţin 
păsîndu-le de nevoile regelui, de flota spaniolă, botezată 
Invincibila, şi de tot protestantismul englezilor. Vai, 
sărmane Miguel, toate strădaniile tale s-au dus pe apa 
sîmbetei! lar vintul va zdrobi corăbiile şi artileria, şi pe 
soldaţi, şi pe comandanţi, şi toate numele solemne: conte de 
Aytona, Bernardo de Velazco, marchiz de Aguilafuente, 
mareşal Noves, Orgaz, Lemos, Portocarrero şi don Tomâs 
Perrenot de Granvela, succesor al lui Lope de Vega în inima 
largă a actriţei Elena Osorio. Şi furtuna avea să se încheie 
cu cei o sută optzeci de călugări tocmiţi pentru mîntuirea 
sufletelor, şi cu acei bieţi cinci medici şi cinci chirurgi trimişi 
să *oblojească rănile trupurilor. 


Aşa excomunicat cum era, şi tot a mai găsit timp Miguel 
de Cervantes să scrie două canciones dedicate acelei 
Armada Invencible, care pe el personal l-a costat ceasuri 
întregi de ruşine, de jigniri şi de apăsare a conştiinţei. 
Preamîndrului tău leu călcatu-i-s-a coada, va scrie el 
îndurerat. Da, şi starea aceasta a lui cuprindea cu mult mai 
mult adevăr decît atitudinea regelui Filip, îngenuncheat în 
Escorial. neprimind să i se dea ştiri mai înainte de 
terminarea liturghiei în acea tristă zi din 1588. O stea abia 
mai clipoceşte sau s-a şi stins pentru Spania. Fiii ei Ja sînu-ţi 
se-nturnară, lăsînd în urmă marea care le-a fost amară, şi în 
timp ce poporul spaniol scuipă pe unde trece ducele de 
Medina Sidonia, întors după înfringerea lui, un biet comisar 
regal pentru rechiziţii plînge răpusele glorii militare, care 
totdeauna i-au desfătat atita inima, iar o regină îl întreabă 
pe marinarul-pirat Francis Drake: — Nu oare în numele 
Domnului venea Filip împotriva Angliei ? 

— Ba da, preagraţioasa mea Lady, dar Domnul a suflat şi 
vrăjmaşii au pierit ca fumul. 

Nimic nu-i mai de preţ decit refugiul în prietenie atunci 
cînd tot sufletul ţi-e îndurerat. Cervantes încearcă să uite, 
dar nu alături de poeţii iluştri ai Sevillei, cum era Gutierre 
de Cetina sau Fernando de Herrera, ci întoreîndu-se la 
primele iubiri, la acel Tomas Gutierrez, foarte dibaci pe 
vremuri în a aduna actori şi a pune la cale spectacole, acum 
hangiu la Sevilla, care-l ajută pe descumpănitul său prieten. 
Ceea ce-i mănîncă sănătatea sînt socotelile foarte încurcate 
în scuzi, dubloni şi maravedis, apoi excomunicarea şi 
obligaţia de a dovedi că e creştin vechi şi că are sînge neaoş 
— din Galicia, după neamul Cervantes, şi din Andaluzia, 
după neamul Saavedra. Din nou hirtii şi acte pentru a 
îndupleca inima întunecată a administraţiei publice, o 
droaie de nenumărați mijlocitori pentru care orice abatere 
este îngăduită. Ca să aibă ce să mănînce, Miguel trebuie să 
cutreiere mai departe, călare pe catiîr, satele care-l urăsc, 
ridicînd biîta, fără să-şi umple timpul cu altceva decît cu 
număratul şi renumăratul ducaţilor, dublonilor, realilor şi 


maravedisilor... Socotelile îi ies prost: grîu, orz, untdelemn. 
şi iarăşi sate. e sătul pînă peste cap de drumuri, de 
vîntoase, de insolaţii. Nu mai poate. Ar fi mai bine să le 
pună capăt în 1590, dezamăgitul de viaţă scrie un memoriu 
adresat Regelui unde .cere şi roagă cu umilinţă, cît poate 
de mult, pe majestatea-sa, să binevoiască a-l milostivi cu o 
slujbă în Indii, una din cele trei sau patru care în prezent se 
află vacante, adică fie contador în Noul Regat al Granadei, 
fie gobernador la Soconusco în Guatemala, sau contador al 
galerelor în Cartagena, ori corregidor în oraşul La Paz... 
(Visuri, visuri, de astă dată în legătură cu America refugiu şi 
adăpost al disperaţilor din Spania, şi nu cere puţin fiindcă 
are conştiinţa valorii sale. Legenda americană trebuie să fi 
fost un vis comun în rîndul spaniolilor săraci din bogata 
Sevilla. O fi adevărat că dincolo de Atlantic se află un 
pămînt al Păcii? Poate că da, dar lui Miguel nu-i va fi dat să-l 
atingă, fiindcă în josul memoriului îşi va pune parafa 
doctorul Nunez Morqguecho: Căutaţi, pentru a solicita, o 
slujbă dincoace de Ocean. 

Şi astfel l-au lăsat iarăşi faţă în faţă cu taurul de la 
vistieria regală a unei ţări cu atitea obligaţii istorice, iar 
foamea l-a silit din nou să încalece pe catir, să înşface bita, 
să-şi scuture visurile închipuirii şi să lovească mai departe 
spinările nevoiaşilor: grîu, untdelemn, orz. 

în acest an, 1590, lui Cervantes i se cere să dea desluşiri 
despre cantităţile colectate de el. Socotitorul Cetina a găsit 
şapte sute nouăzeci şi cinci de reali lipsă. Răspund garanţii 
lui Cervantes. Viaţa trebuie să-i fi devenit foarte grea, 
fiindcă în luna noiembrie, cînd la Sevilla prind să se ridice 
negurile de pe Guadalquivir, actorul-hangiu Tomâs 
Gutierrez — care a stăruit tot timpul pe lîngă el: Miguel, de 
ce nu scrii o comedie în care să ridă doi inşi, că eu o să 
găsesc o curte unde să se reprezinte 1 — a trebuit să se 
pună chezaş ca nişte negustori să-i livreze prietenului său 
stofă pentru un rînd de haine. 

Ce viaţă încurcată 1 Nu se mai poate plimba acum liniştit 
pe malul Guadalquivirului. Coroana îi cere socoteli limpezi, 


în vreme ce lui îi datorează salariul pentru două sute 
şaptezeci şi şase de zile cît a stat la Ecija. Din nou călare pe 
măgar, bătiînd drumurile. Acest necurmat du-te-vino al lui 
Cervantes printre cătunele andaluze, aproape că face din el 
un andaluz. Cît de mult vor datora nuvelele şi entremes-ele 
sale convieţuirii necurmate cu aceşti oameni hazlii, atinşi de 
luminoasele degete îngereşti ale harului! Fireşte că de 
această înmagazinare de zicale, locuţiuni, expresii şi 
întîmplări care se vor preschimba în cel mai ales model de 
scriere al limbii castiliene, nu-i pasă ciîtuşi de puţin 
furnizorului regal, don Pedro de Isunza. El se mai zbătea, şi 
încă atît de mult, între hula satelor şi cererile flotei 
spaniole, încît mai-mai să moară de durere, dar pentru 
Miguel rămîneau în picioare dovezile de lealitate, 
rapoartele date sub jurămînt, suspiciunile şi toată acea 
țesătură care pentru stricta funcţionare a regatelor le 
alcătuieşte însăşi temelia; această reţea apare la lumină 
numai cînd vreuna din verigile ei complicate iese din 
anonimat, şi atunci o sumedenie de hirtii, documente şi 
dosare vin să-i denunțe activitatea ascunsă, împingînd ţara 
către cele mai adinci tulburări şi mizerii. 

O, Adam intre poeţi, o, zi-ne ce-s desagii şi ce-i straiul 
care îl vedem că-l ai acum pe tine ? 

Am răspuns şi eu la întrebare: 

Spre Parnas mă duc cu sărăcia, asta e podoaba mea cea 
mare. 

EI îmi spuse: Mare ţi-e tăria duhului şi supraomenească. 

Dar de veselia vrei şi mîngiierea din răstrişt.e să te 
mîntuiască, şezi pe-a ta manta, de-aşa ţi-e vrerea. 

Domnule, îmi pare, nu bagi seamă că nici n-am manta, 
îmi fu răspunsul. 

în starea aceasta se află Miguel, fără manta, dar cu 
prieteni, cum e acel hangiu de la Văduva greacă, prieten 
care şi acum, ca şi în tinereţe, îl mai îndeamnă să scrie, cînd 
iată că-i vine o somaţie adusă de un alguazil, în care i se 
notifică faptul că trebuie să răspundă pentru două milioane 
cinci sute cincizeci de mii douăzeci şi nouă de maravedies. 


Să răspund eu pentru şase mii de scuzi, cînd nici măcar pat 
n-am? Şi iară.şi îi vine în minte Algerul, oraş în care a fost 
prețuit la două mii de scuzi, cînd răscumpărarea lui a 
secătuit finanţele întregii familii. Cine-a mai rămas dintr- 
însa ? Fratele său Rodrigo, surorile lui, fiica sa, Isabelita, şi 
mama sa, duioasa dona Leonor, care în curînd avea să 
moară, fără a-l mai vedea pe Miguel al ei, în care îşi pusese 
atîtea nădejdi. 

Cu neputinţă să recurgă la ea în acest moment critic, şi 
cu atît mai puţin la dona Cătălină Palacios Salazar, care 
părea că se simte foarte bine nemaivăzîndu-l pe pămînturile 
ci de la Esquivias. Aşa că a trebuit să-i mai ştie oasele şi de 
temniţa din Sevilla. Pe cel nenorocit umblă să-l caute 
nenorocirile, şi nenorocirea începu să-l caute cu 
înverşunare pe Miguel de Cervantes. Şi a şi dat de el în 
casa bancherului portughez Simon de Freire, care depozita 
încasările din Malaga. Dar acest Simon de Freire îşi cam 
încurcase şi el socotelile, aşa că fugi cu şaizeci de mii de 
ducați, luînd calea Americii, căci Atlanticul slujea drept 
parapet spre a fi sărit de cei prigoniţi pentru datorii. Cine 
să mai alerge acum după fugar şi să scoată banii 
încredinţaţi lui de către Miguel ? Nimeni. Aşa că 
nenorocirea s-a ţinut şi mai strîns de el prin anii 1594, 95, 
96. Infrînt şi obidit, caută să-şi păstreze vechea iubire 
pentru poezie, doamna lui de totdeauna, trimiţind patru 
coplas în strofe duble de cîte cinci versuri la un concurs în 
cinstea sfiîntului Jacint, sărbătorit la Zaragoza. Ciştigă el 
premiul, însă — vai, Doamne! — un premiu derizoriu pentru 
un înfometat: două linguriţe de argint. 

Nenorocirea îşi bate joc şi mai departe de el, aşezată în 
cine ştie ce colţ din ulicioarele pe care le cutreieră. Eii s-o 
fi părut poate că nu-i mare lucru să se ocupe de acea 
veşnică peregrinare a lui Miguel precum şi de noul lui chip 
de-a privi viaţa, rizînd amar, ca omul ce-i gata să-şi 
făurească lăuntric toate bucuriile. Cînd în ziua de 6 
septembrie 1597 preşedintele de la Contaduria Mayor de 
Hacienda, la cererea lui Juan Gasco, i-a pus în vedere lui 


Gaspar de Vallejo, sub constrîngerea amenințării, ca 
Cervantes să dea socoteală de banii ce lipseau, nenorocirea, 
care i-a călcat pe urmele paşilor pînă la temniţă, a izbucnit 
în ris văzînd că-nimeni nu dădea un ban garanţie pentru 
acest om uscăţiv şi trist. 

Temniţa din Sevilla! S-au deschis porţile, s-a bătut cu 
ciocanul ca să se dea de veste; halebardele şi toată liota 
temniţei s-au pus în mişcare ca să-l vadă pe noul prizonier. 
Deschide, do mie alcaide, că mă mănîncă ploşniţele 1 
Deschide, domle alcaide că mă muşcă căpuşele! Toţi ţipau, 
fiindcă acolo niciodată nu poţi afla nici linişte şi nici tihnă. 
Scoteau cărţile de joc, jucau. Ei, tu, ăsta cu mutra amărită, 
îţi place să joci cărţi? Nu? Da' de ce eşti ciung? [i-au tăiat 
mîna cînd te-au prins cu ea în vreo pungă? Da, fireşte, 
îngină Miguel cu un oftat. Cum era să vorbească acestei 
liote de onoarea bătăliilor, de Lepanto, Coleta, Italia sau de 
captivitatea în Alger? De cit amar de ani nici el singur nu-şi 
mai amintea de trecutul lui? Acum se află în mijlocul celei 
mai ciudate adunături din cîte i-a fost dat să vadă, 
înconjurat de hoţi, de deşucheaţi, de puşcăriaşi, de jucători 
cu cărţi măsluite, scursori de toate soiurile. îi hrăneau 
femeile şi apoi dănţuiau şi cîntau pentru ei, unii dintr-înşii 
trecînd de la viaţă la moarte cu aceeaşi injurioasă nepăsare. 
Nu atunci, oare, i-a întîlnit pe '“Repolido, pe Cariharta, pe 
Cortado, pe Gananciosa, pe Rinconete, pe Ginesillo de 
Pasamonte? O lume de soiul ăsta îl înconjoară pînă cînd 
Gutierrez a obţinut, prin bani, o celulă pentru el singur, în 
care i-a adus hîrtie, cerneală, pană, piine. Ca un rege ai să 
stai dumneata acolo. Scrie, scrie numaidecit o suplică către 
Consiliul Regal al Contabilităţii din Madrid, cu toate 
dovezile de dezvinovăţire. Da, asta e, să scrie. 

De ce nu şi-ar fi privit el cu oarecare simpatie această 
celulă, unde, în sfîrşit, găsea tihna? Şi-o fi tăiat pana 
descris, şi-o fi rînduit hîrtiile, şi-o fi mutat masa mai la 
lumină, gîndindu-se la cuconiţa cea neîngăduitoare de la 
Esquivias, care niciodată n-ar fi încuviinţat vreo schimbare 
în rînduiala casei, şi o fi zîmbit în faţa acestei locuinţe 


plătite pentru o lună. Unde se află? Ce departe de lume, 
poate în tăcuta corabie a nebuniei, iar el, pe puntea ei! Din 
nou în minte suferinţele din Alger. Aceasta este oare Spania 
? îţi aminteşti cînd ai plecat să-l urmezi pe legatul pontifical 
către glorie? Don Juan nu veni. Nu? Unde mi-am risipit 
viaţa? Visuri de pace, visuri de glorie, visuri de faimă, o, 
unde v-aţi ascuns ? 

Şi îşi aminti că doar un singur om fericit întilnise în viaţa 
lui, un prieten pe jumătate nebun al soţiei sale, liniştit în 
blajina lui nebunie de a se crede cavaler rătăcitor; şi 
scrînteala îi venise de la faptul că se îndrăgostise de o 
domnişoară din 'Toboso, Aldonza Zarco de Morales. îl 
îngreţoşa gîndul la lumea certurilor, a preţurilor, a banilor, 
a constrîngerilor şi a afacerilor, de care-şi bătea joc, fiindcă 
el credea încă în gloria luptelor, în onoarea femeilor, în 
mărinimia cavalerilor şi în mantia milei. 

Ce tăcută e celula lui Miguel, într-atâta încît pînă şi 
bătăile inimii a ajuns să şi le audă ! A şovăit o clipă, a aprins 
luminarea, s-a aşezat la masă, a privit hîrtia pe care sta 
scris doar atît: Domnului preşedinte al Consiliului Regal al 
Contabilităţii din Madrid Trase asupra acestora o linie 
groasă şi începu să scrie primele cuvinte din cartea care, 
atîta vreme cît va dăinui graiul castilian, va face să ne 
zvicnească inima şi tot sîngele din vine: într-un sătuc din La 
Mancha, de al cărui nume nu ţin să-mi aduc aminte, nu-i 
mult de cînd trăia un cavaler din cei cu lancea în panoplie, 
scutul străvechi, mîrţoaga pricăjită şi cu ogarul iute de 
picior. Semnalele străjilor întrerupeau din ceas în ceas 
tăcerea nocturnă. lemniţa Sevillei sforăâia. Miguel de 
Cervantes, treaz, trecea acum să locuiască în sînul Gloriei. 

Un monument de bunătate şi de graţie începe să se 
profileze între gratiile temniţei. Poate n-o fi fost tocmai aşa, 
şi desagii comisarului pentru rechiziţii or fi reţinut într-inşii 
încă dinainte vreun capitol al genialei cărţi, dar acest secret 
de elaborare a operei creatoare, secret care a trecut din 
pagină în pagină dîndu-ne Viaţa şi Aventurile Ingeniosului 
Hidalgo Don Quijote de La Mancha, prea puţin ne 


interesează. Adevărul e că timp de trei luni a auzit strigăte, 
gilcevi şi ocări domnul o sută de ducați, cum îl porecliseră 
puşcăriaşii, care a cunoscut acolo un sevillan, un picaro cam 
la vreo 50 de ani, cît avea şi el, încurcat deopotrivă în 
datorii, Mateo Alemân, autorul lui Quzmăn de Alfarache, 
carte socotită pisc al vieţii omeneşti şi unde toată 
înţelepciunea se adună. Se spune — şi aceasta a devenit 
tradiţie — că Miguel de Cervantes a citit diferite capitole 
din opera sa adunăturii aceleia de oameni liberi doar în 
visurile lor şi care au ris atita de aventurile lui Alonso 
Quijano, încît l-au atras şi pe alcaidele puşcăriei. Miguel 
citea: .Aşa că hangiul îi răspunse: După cîte spuneţi, pentru 
luminăţia-voastră, patul e doar stînca goală, somnul veghe 
necurmată; dacă-i aşa, n-aveţi decit să descălecaţi şi să fiţi 
încredinţat că veţi găsi în bordeiul meu prilej şi prilejuri de- 
a nu da ochii în gene un an încheiat, darămite o noapte! 

Noaptea în care cele dintîi urechi au auzit aventurile 
iscusitului hidalgo trebuie să-şi fi continuat drumul 
deasupra Sevillei, îndepărtată ca totdeauna de durerile şi 
de bucuriile fiinţelor muritoare, fiindcă aşa, nepăsătoare e 
natura care ne însoţeşte viaţa; totuşi, ceva trebuie să fi 
rămas din sunetele acelei lecturi, o dată ce ne ating atita 
inima cînd ne gindim la ele. 

Apoi sosi libertatea. Din nou pe drum. Poate că unii din 
pensionarii de după poarta de aur a temniţei din Sevilla i-or 
fi sărutat mina, mîna care a fost în stare să-i mişte, 
purtîndu-i spre dulcele țărm al risului, de unde orice 
răutate fuge. Şi-o fi ridicat manuscrisul, nemaigăsit 
niciodată după aceea, şi-o fi dus mîna la piept ca semn 
pentru cei trişti că-i duce cu el în inimă, şi la ivirea zorilor 
va fi fost cînd a ieşit Cervantes din temniţa Sevillei, însoţit 
de 'Tomâs Gutierrez, simţindu-şi capul cuprins de tălăzuirea 
gîndurilor, care erau şi aveau să fie mereu gînduri de 
graţie, de frumuseţe, de înţelegere, de bunătate umană 
pentru întregul său popor. 

Tocmai murise regele Filip, ţie-l Domnul la el în mormînt, 
cînd Miguel începu din nou să-şi poarte paşii pe ulițele 


Sevillei. Sevillanii făcuseră regelui un mormînt măreț, dar, 
din pricina neînţelegerii ivite între canonici şi inchizitori pe 
temeiul dreptului de întîietate, mormîntul fu lăsat fără 
slujba pentru morţi. Sevillanii se duceau să vadă cînd se 
oficia liturghia, şi a intrat şi Cervantes în mulţimea 
curioşilor, excla-mînd apoi într-un sonet: Zău, mă- 
nspăimîntă'atîta măreție Şi aş da şi un dublon s-o pot 
descrie... 

dar cum nu avea dublonul, a folosit şi el cele 
patrusprezece versuri spre a-şi exprima cu haz, în noul lui 
stil, tot disprețul pentru gloriile regale. Regele, putrezit 
încă de viu, nici acum, c.ă-i mort, parcă nu s-ar îndura să-şi 
părăsească Escorialul, chiar de-ar fi să-l strivească toată 
acea uriaşă clădărie de piatră. începea declinul Spaniei ca 
naţiune conducătoare a naţiunilor, însă niciodată atitea 
talente strălucite nu şi-au mai dat întilnire în Peninsulă. Era 
privit şi Miguel drept unul din ele? Negreşit că da, şi se 
aflase pînă şi de existenţa lui Don Quijote chiar mai înainte 
de apariţie. Convieţuiau, cunoscîndu-se sau nu, pe deo 
parte, un Argote de Molina şi un Arias Montano, iar pe de 
altă parte, Fray Luis de Granada, Gutierre de Cetina, 
Francisco de Quevedo, Juan de Jâuregui, Vicente Espinel, 
Pedro de Espinosa, Luis de Gongora Valdivielso Inteligența 
se cultivă cu dragoste în toată Spania, dar cititorii îşi 
urmează calea gusturilor lor, preferind romanele 
cavalereşti, criticate chiar şi în cortesuri de către Luis 
Vives, Luis de Granada şi eruditul Arias Montano. A cui e 
casa asta înconjurată de arbori ? o fi întrebat poate 
vreodată Cervantes în Sevilla. A lui Arias Montano, un om 
de mare valoare, i s-o fi răspuns; totuşi, n-o fi îndrăznit să 
intre la el să-l stînjenească, cu toate că şi acel erudit îşi 
frinsese săgețile împotriva legiunilor de Fierabraşi, de 
Ricamonţi, de Caramalzamani şi de Amadişi, iar Cervantes 
ducea cu el anticartea Cavaleriei, revenirea la rațiune pe 
calea nebuniei, viaţa duiosului cavaler îndrăgostit. 

O mai fi străbătut încă mult ulițele din Sevilla, 
orientîndu-se după Giralda, călăuza trecătorilor, şi ceea ce- 


o fi văzut pe acele uliţe avea să-i slujească în mai multe 
prilejuri pentru cele ce urma să scrie de-aci înainte. Se 
povesteşte că inima lui Miguel tresări văzînd la un moment 
dat un tînăr cu tocă verde şi cu lanţuri de captiv la mîini. îi 
păru că se vede pe sine cu ani în urmă, cu mulţi ani în 
urmă. Tînărul ruga să se oprească ceremonia intrării în 
ordinele călugăreşti a două preafrumoase fetişcane: Atita 
timp cit trăiesc eu, tu n-ai să fii călugăriţă!, striga fostul 
captiv, şi atit a strigat, de s-a strîns lumea, preschimbîndu- 
se astfel nunțile cereşti în nunţi pămînteşti. De ce nu descrii 
domnia-ta o întîmplare atit de neobişnuită ? îi spuse clericul 
Porras de la Cămara, secretar al excelenţei-sale cardinalul 
Fernando Nino de Guevara, arhiepiscopul Sevillei, al cărui 
portret, lăsat nouă de către El Greco, ne dă fiori. Şi Miguel 
a scris, gin-dindu-se la domnul cel auster, nuvela sa 
exemplară Spaniola engleză (La espanola inglese). 

Miguel a mai stat cîtva timp în Sevilla, cea cu chipul de 
aur, între portaluri, curţi interioare, ulicioare, răscruci şi 
piaţete. Nimeni nu spunea cînd trecea el: Uite-l pe 
Cervantes! aşa cum spuneau sevillanii despre Lope de Vega, 
atunci cînd locuise, un an, în oraşul andaluz. Cervantes 
rămîne mereu un preaumil cavaler, aproape bătrîn, un soi 
de don Quijote, aproape hoinar: Taci, tu eşti ca şi mine, 
acela pentru care sînt puse deoparte primejdiile, marile 
isprăvi, faptele vitejeşti! Şi ce poate fi mai eroic decît să 
trăieşti ? Şi a trăi însemna pentru Miguel să depinzi de 
citaţiile Consiliului de Contabilitate al Regatului. Tot pe 
atunci a căutat să afle de ce a murit fratele, său Rodrigo — 
rămas tot bunul soldat — în bătălia de la Dunas; iar sora sa 
Andrea îi cerea să-şi amintească de fiica lui Isabelita, de 
Magdalena, de ea, de Cătălină . Numai femei îl mai aşteaptă 
acum? Vacanţele lui andaluze par să fi luat sfîrşit. 

O hîrtie din partea justiţiei, sub constrîngerea 
amenințării, îi punea în vedere să se prezinte la Valladolid, 
devenit capitala Spaniei din iniţiativa ducelui de Lerma. 
Sevilla avea să rămiină cu amintirile tinereţii sale. Bun 
rămas, lomâs Gutierrez! Plînse stăpinul hanului Văduva 


greacă pe umărul lui Miguel anii cei mulţi de apropiere şi 
de prietenie. Dacă într-o zi numele meu va străluci ca şi 
aceste stele ce se înalţă deasupra lui Torre del Oro, cu 
numele meu laolaltă va străluci şi al tău, tu, om bun, inimă 
mare, refugiu al sărăciei mele, alinare a nebuniei mele ! Se 
despărţiră, şi Miguel se depărtă de Sevilla, lăsînd-o pe 
zvelta Giraldă să stăpînească peste arzătoarea viaţă a 
oraşului unde se încrucişau lumile de peste mare, 
dezlănţuirea patimilor, isteţimea picarilor, erudiţia 
înţelepţilor şi delicateţea poeţilor. 

în Spaniile obţinute de el prin moştenire, Filip al Ill-lea s- 
a căsătorit cu Margareta de Austria. Diego Velăzquez, 
pictor al palatului, nu i-a portretizat încă chipul clorotic, dar 
ducele de Lerma se şi gîndeşte că numai prietenii lui cei 
bogaţi sînt oameni apți pentru a domni. Curtea se află la 
Valladolid şi către acest oraş din Castilia Veche trebuie să se 
îndrepte Cervantes. 

Călătoriile sînt peste mină, dar priveliştea e încîntătoare. 
Miguel urcă de pe plaiurile brune ale Andaluziei către cele 
verzi ale La Manchei, şi îi pare că se întoarce la tinereţea 
lui. Merge la trap pe gloaba lui către Ruidera, Montiel, 
Cripi-ana. către dragile meleaguri ale Tobosului, ale 
Argamasillei. Multslăvite ceasuri de libertate! Umblă alături 
de cărăuşi, se spală pe faţă în adăpătorile satelor sau în 
smiîrcuri şi se odihneşte lingă crucea drumurilor. les să-l 
vadă toţi acei care se află încă de pe-acum în cartea eternă: 
preotul şi nepoata, hangiul şi ibovnicele de han, şi lereza 
Panza, şi Sanchica, şi însuşi Alonso Quijada, care se întoarce 
dimpreună cu bacalaureatul Samson Carrasco, după ce-au 
fugărit iepurii cei suri şi speriaţi. Eu sînt acela pentru care 
sînt puse deoparte, marile isprăvi, faptele vitejeşti. Privind 
şi ce-avea de făcut tot ca pe-o faptă vitejească, el se 
îndreaptă către Esquivias, unde trebuie să se afle femeia 
lui, Cătălină, dichisită şi ţepoasă, îndrumată de fratele ei, 
preotul. 

Cum a fost întrevederea, dacă într-adevăr a fost? 
Proastă. Cătălină îşi şi ticluise testamentul, lăsîndu-şi 


moştenitor fratele, pentru ca Miguel să nu se poată atinge 
nici de livada din Sesena şi nici de viile, găinile, berbecii şi 
cocoşii ei. Sosea la poartă un vîntură-tară. Stăpinul ? Bietul 
stăpîn! Principele geniilor descălecă lăsînd dîrlogii gloabei 
pe seama unui băietan. Din nou aceleaşi ferestruici închise, 
aceiaşi vălătuci crăpaţi, aceleaşi clopote cu acelaşi dangăt. 
Cătălină îşi plecă ochii de copilă neroadă, ochi pe care 
cititul îi ţinea îndelung treji, încreţindu-le pleoapele, şi, 
nevastă şi bărbat, se aşezară ca nişte străini pe cele două 
singure jeţuri de nuiele împletite din salon. Ce greu se 
închegau vorbele ! Obloanele ferestrelor erau închise, 
Miguel ceru să le deschidă. Nu, vor rămîne închise; de ce să 
schimbe obiceiurile casei? Şi peste citeva zile Cervantes îi 
spuse: — Rămii cu bine, Cătălină, eu mă duc. 

— Du-te. 

— Mă duc şi eu ca şi don Quijote. 

— Ca şi cine ai spus? 

— Ca şi don Quijote. 

— Ce aiureală ! 

— N-ai auzit vorbindu-se de el, Cătălină ? 

— Nu. 

— Păi e un cavaler rătăcitor. 

— Fugi cu el, noi aici în casă sîntem oameni onorabili ! 
Bun rămas la ceea ce-ar fi trebuie să fie pace sacră a 
căminului, seri liniştite, dulce înţelegere ! Totul s-a încheiat 
pentru Miguel. Niciodată nu va moşteni nimic, niciodată nu 
va atinge nimic din frumuşica avere a Cătălinei. Cînd sosi la 

Toledo, descălecă la Hanul sîngelui, unde era slujnică o 
fetişcană pe nume Constancica. Altă nuvelă exemplară? 
Ilustra spălătoare de vase? Ceru fetei călimară şi un top de 
hîrtie. îi trecuse prin cap o idee poznaşă, să se răzbune 
vîrtos pe dona Cătălină Palacios Salazar y Vozmediano. Şi 
cu ce mă aleg eu din faptul că-ţi păstrezi cinstea, o dată ce 
te arăţi veşnic îmbufnată, plictisită, geloasă, posomorită, 
risipitoare, certăreaţă, bombănitoare, dimpreună cu alte 
podoabe de acest soi, care sînt prea de ajuns ca să mănînce 
zilele la o sută de bărbaţi? (Judecătorul divorţurilor.) Cînd 


un călător duce în sipetul lui de nuiele împletite un 
manuscris pe care-l crede temelia, cheia de boltă a faimei 
sale, prea puţin cată el la oraşul destinului său. Valladolidul 
nu-i prea atrăgător, rîul său, Pisuerga, e cam sărac în ape, 
şi pe lingă aceasta, nici un munte şi nici un copac nu 
îmblînzesc zădufurile verii şi îngheţurile iernii. Surorile lui 
Miguel locuiau pe lingă abatoare, nu departe de spitalul 
Misericordia. Cîrpeau rufăria marchizului de Villafranca, şi 
cele două fete, Constanza de Ovando şi Isabelita de 
Saavedra, încercau să trezească interesul tinerilor 
curtenitori. Andrea, sora lui cea mare, era mereu cu gindul 
la soarta acestui frate care trăieşte departe de ea: —0O 
carte ? Duci cu tine o carte ca să faci avere în capitală ? Eşti 
nebun, frate dragă ! 

— Nu ale mele sînt nebuniile, ci ale lui don Quijote de La 
Mancha. E o nebunie care caută să pună judecata deasupra 
puterii, dreptatea deasupra nedreptăţii, dreptul. 

— Da prost mai eşti, frate dragă! Niciodată n-o să se 
publice nimic din ce-ar putea să atingă drepturile celor 
puternici. 

în ciuda acestei păreri a surorii sale, Miguel de 
Cervantes l-a întîlnit pe Francisco de Robles şi i-a 
încredinţat manuscrisul iscusitului hidalgo. 

Toamna lui 1604 şi-a petrecut-o Cervantes aşteptind 
apariţia cărţii, lucru cîtuşi de puţin uşor în Spania lui Filip 
al III-lea. Pe-atunci publicaţiile trebuiau să capete 
aprobarea diferitelor oficii de cenzură. La 20 decembrie i s- 
a acordat stabilirea preţului cărţii, şi nu se ştie chiar cu 
exactitate, fiindcă sînt unii care cred că apariţia cărţii a 
avut loc mai înainte, dar în orice caz, prin ianuarie a ajuns 
în mîinile lui Miguel cel dintii exemplar al glorioasei cărţi. 
Concesiunea tipăririi pentru Madrid i-a fost acordată lui 
Juan de la Cuesta, iar cartea se vindea în librăria lui 
Francisco Robles, librar al regelui, stăpinul nostru. 

Miguel trimise după o luminare. Dar, dragă unchiule, e 
soare, i-o fi zis nepoata; el, însă, avea nevoie să parcurgă 
toate foile, una cite una, să le privească de aproape. Era 


chiar inima lui care trecea în genialele aventuri, poposind 
asupra amintirilor a tot ceea ce fusese văzut, închipuit şi 
presimţit de el. Viaţa i le dezghiocase aşa cum dezghiocase 
şi griul acela bălan pe care Aldoncica îl vîntura între degete 
cu demnitatea unei stareţe de mănăstire, aşa cum 
dezghiocase şi acele visuri unde fusese întronată Dulcinea. 
Cît de multe pagini, ce literă plăcută şi ce frumoasă e deviza 
împletită în desenul care reprezintă leul aşezat pe un dîmb, 
mîna şi şoimul! O emoție cum niciodată nu mai încercase îi 
cuprinse sufletul. Simţea oare orgoliu? I se arăta viitoarea 
strălucire? 

Nici vorbă că nu. l-au trebuit aproape şaizeci de ani ca 
să înfrunte giganţi, şi monştri, de prea multe ori l-a 
întîimpinat nenorocul cu faţa suptă ca să mai creadă în ceva. 
S-a privit in oglindă: Acesta pe. care4 vezi aici cu obrazul 
prelung şi uscat, cu părul castaniu, cu fruntea netedă şi 
senină, cu ochii vioi şi nasul scurt, deşi bine proporţionat, 
cu barba acum argintie, dar care, cu nici douăzeci de ani în 
urmă, era aurie, cu mustăţile mari, gura mică, dinţii nu 
prea crescuţi, fiindcă nici n-are decît şase, şi chiar şi aceştia 
prost întăriţi şi şi mai prost aşezaţi, deoarece nu răspund 
unul cu altul, cu trupul între şi între, nici mare, nici mic, cu 
pielea plăcută la culoare, mai curînd albă decît smolită, 
adus ceva de spate şi nu prea uşurel la picior; acesta, spun, 
este chipul autorului care a scris Galatea şi Don Quijote de 
La Mancha al aceluia care a aşternut Călătoria în Parnas şi 
alte opere ce se răspîndesc pe-aici răzlețe, şi poate chiar 
fără numele stăpînului lor: i se spune obişnuit Miguel de 
Cervantes Saavedra. 

Fraţii între ei trebuie să fi plins şi să fi ris. Andrea i-o fi 
zis, alintîndu-l: Ai scris cartea fără de fiere, aşa cum i-ar fi 
plăcut măicuţei noastre. Şi cartea fără de fiere şi-a deschis 
drum, ureînd scări de palate, coborînd în mîinile 
studenţilor, oprindu-se pe masa cărturarilor. Spania 
întreagă şi-a descreţit fruntea pentru a ride cu Sancho. 
Cartea cea fără de fiere era oglinda neîntrecută a tuturor, 
vorbind după moda cavalerilor sau în felul poporului, 


netedă şi simplă în felul proaspăt şi plin de sevă al 
drumurilor, al uliţelor, pieţelor şi hanurilor. Cartea cea fără 
de fiere era un ulcior plin cu apa proaspătă a zicalelor şi a 
frazelor din bunul obştesc al limbajului, şi o sorbitură dintr- 
însa aducea desfătare. Don Quijote şi scutierul său au ieşit 
din tiparniţa Madridului călări pe calul şi pe asinul lor, nu 
pentru a spune adevăruri dureroase, ci pentru a înfrunta 
încercările şi a trece de ceasurile de grea cumpănă în care-i 
arunca buna lor credinţă întru ajutorarea nefericiţilor. Şi 
toată Spania ridea, identificînd mereu la Quijoţi şi la Sanchi. 
Mai spune dumneata, dacă-ţi dă mîna, că părintele Luis 
Aliaga, duhovnic al maiestăţii-sale, nu-i portretul viu al lui 
Sancho Panza ! Tot aşa-i de gras, şi-şi trece ziua înşirînd la 
zicale. Şi pe don Quijote nu l-ai întîlnit dumneata? Eu aş 
spune că toţi Quijoţii pe care i-a avut Spania au plecat în 
Indii: Hernân Cortes, Pizarro, Alvar Nunez, Belalcazar, 
Orellana, Balboa, Solis. Dar Dulcinea?. 

Dulcinea s-a arătat spaniolilor drept sinteza iubirii 
platonice, dorită de scriitorul Leon Hebreo, evreu spaniol 
expulzat în 1492 dimpreună cu ceilalţi evrei, tălmăcit de 
către Garcilaso de la Vega, zis Incaşul. Cine să fie această 
făptură fără de pereche? Negreşit că ea nu e nimic altceva 
decît candela pe Care şi-o aprind spaniolii ca să nu se 
împiedice atunci cînd li se închide pădurea vieţii. 

A petrecut familia Cervantes zile plăcute. S-a născut la 
Valladolid noul principe Felipe, care va fi mai tîrziu Filip al 
IV-lea al Spaniei. Mizeria lui Miguel părea alungată ca o 
vrajă rea. Şapte ediţii puteau să-l îndreptăţească pe autorul 
lui Quijote de-a păşi cu capul sus şi chiar de-a zîmbi cînd 
auzea: Uite-l pe Cervantes! La Valladolid se dădeau multe 
serbări, se organizau lupte de tauri. într-o noapte, cînd 
tocmai domneau pe uliţă o pace şi o tihnă ca niciodată, se 
auzi un strigăt de moarte. Coborîră să vadă cine era rănitul 
nu numai cei din familia Cervantes, ci şi familia Garibay, 
care locuia perete în perete cu ei, precum şi alte familii 
vecine. Lingă un podeţ găsiră un om străpuns de pumnal. 
Se descoperi în cele din urmă că era don Gaspar de 


Ezpeleta. Cu destulă osteneală îl urcară pînă la locuinţa 
vecinei lor, Luisa de Montoya, aduseră un duhovnic şi un 
chirurg. Cei din straja de noapte, dimpreună cu licenţiatul 
Cristobal de Villarroel, întrebară: Cine-a fost ucigaşul? 
Tăcură cu toţii, fiindcă nimeni nu-l văzuse; numai 
muribundul izbuti să se facă auzit: Este marchizul de 
Falces. 

Dar isprăvile de-acest soi nu le săvîrşesc niciodată de-a 
dreptul marchizii, ci oameni tocmiţi de ei cu leafă şi plată. 
De pe urma declaraţiilor unei bătrîne, toţi locatarii casei 
deveniră suspecți şi fură arestaţi, pînă şi Miguel de 
Cervantes, fără să se ţină seama de faima, de vîrsta şi de 
numele lui. 

Procesul n-a lămurit altceva decît fanfaronada şi 
dezmăţul mortului, amorez al unei femei măritate. Nici 
vorbă câ promiscuitatea de prin casele vecinilor nu era 
oglindă de moravuri model, în vreme ce totul apărea mai 
curînd ca un fel de roman picaresc, unde a mai ieşit la 
iveală că nici fetele din familia lui Cervantes nu prea erau 
uşă de biserică. In casa aceea locuiau tot soiul de ţiitoare 
de-ale cavalerilor, şi, ca să nu lipsească chiar nimic la toată 
adunătura asta, în odaia din pod se mai oploşise şi o 
codoaşă care făcea pe sfinta, o oarecare Isabel de Ayala. 
Cotoroanţa, ca să nu fie denunţată, a denunţat ea mai întăi, 
şi cum era, într-adevăr, acolo multă pritoceală şi un du-te- 
vino de cavaleri de pe la curte, procesul a fost aproape 
trecut sub tăcere de către judecător, ca să acopere 
scandalul. 

Cînd i s-a dat drumul din temniţă lui Miguel de 
Cervantes, ai lui au hotărit cu toţii să se întoarcă la Madrid. 

încă din 1606, întreaga Curte spaniolă se află din nou în 
capitala ei din centrul Spaniei. Tot ce va avea mai strălucit 
Spania acestui veac al XVII-lea, care abia se născuse, nu-l 
va datori nici gloriilor militare şi nici dibăciilor politice, ci 
unor nume ca acelea ale lui Quevedo, Gongora, Argensola, 
Tirso de Molina, Guillen de Castro, Velez de Guevara, 
Cervantes, Alarcon, Mateo Alemân, Lope de Vega, Quinones 


de Benavente, Antonio Mira de Amescua, Vicente Espinel. 
Şi părintelui Mariana, şi lui Hortensio Felix Paravicino, şi lui 
Garcilaso de la Vega, zis Incaşul. Avea să fie un veac pe care 
Calderon de la Barca îl va trăi aproape în întregime, fiindcă 
se naşte în 1600, pentru a muri optzeci şi unu de ani mai 
tîrziu. Un veac în care va înflori şi teatrul şi lirica şi vor trăi, 
apropiaţi unul de altul, El Greco, Zur-barân, Velâzquez, 
Murillo, Ribera, Valdes Leal, toţi pictori străluciți. Şi secolul 
de aur se va ivi într-un sătuleţ aproape risipit lingă malul 
unui ucenic de rîu, care se numeşte Manzanăres. Miguel de 
Cervantes, în acel an al întoarcerii sale din Castilia Veche, 
închiriază o casă pe Caile de la Magdalena, o căsătoreşte pe 
fiica sa, Isabelita, cu don Diego Sanz de Aguila şi se 
pregăteşte să îmbătrinească. 

De multă vreme se simte înclinat către credinţă. N-ai 
vrea domnia-ta să faci parte din pioasa congregaţie a 
nevrednicilor robi ai preasfintului sacrament? Vor fi fraţi 
de-ai noştri şi Espinel, şi don Francisco de Quevedo, şi 
marele Lope. 

Marele Lope! Intr-adevăr, aşa e, marele Lope de Vega ! 
Cînd o să-i sosească gloria şi lui Cervantes, o dată pentru 
totdeauna ? Are 60 de ani. O s-o vadă peste puţin murind şi 
pe sora sa, Andrea, aceea care-i amintea de măicuţa lor 
Leonor de Cortinas. Continuă să meargă la San Felipe, 
sediul birfelilor, se interesează de operele celorlalte talente, 
este prieten cu librarul de la Cuesta, trăieşte mereu visînd. 
După un an de căsătorie, Isabelita rămîne văduvă cu un 
copil, dar după un an de văduvie se căsătoreşte din nou cu 
don Luis de Molina, om de afaceri nu prea curate. Naşă 
este dona Cătălină Palacios, un fel de mamă vitregă pentru 
fiica actriţei Ana Franca, moartă la vremea aceea. 

Cervantes şi ai lui locuiesc acuma pe Caile del Leon, la 
parter. Sora sa, Magdalena, îl roagă din suflet: Nu mai bea 
atîta apă. Dar lui Miguel îi e sete. Nu te mai duce atît de des 
la adunările Academiei Sălbatice. Dar Miguel vrea să ducă o 
viaţă pe care să şi-o trăiască din plin. 


Caile del Leon era îmbălsămată de mireasma piinii calde, 
ciubotarul bătea cu ciocanul, strigau sacagiul, fructăreasa, 
negustorul de ulcioare. Caile del Leon era, ca şi Miguel, 
săracă, sîrguincioasă şi curată. Au început toţi vecinii să-l 
cunoască pe scriitorul ciung. Pe acea uliţă locuiau oameni 
din popor, cu inima deschisă şi plini de prospeţime, de 
aceea îi plăcea lui Miguel să se arate la fereastra zăbrelită, 
rămînînd cu pana ridicată şi ascultîndu-i cum trăiesc. Tot 
aşa o fi ascultat, poate, cum îi era obiceiul, şi în ziua aceea, 
cînd s-a pomenit cu Francisco Robles la el acasă. Ce altă 
nouă amărăciune ascunde în mîna dreaptă? O carte? Da, o 
carte. Se numeşte: Aî doilea volum din Iscusitul Hidalgo 
Don Quijote de La Mancha, care cuprinde a treia sa ieşire şi 
este a cincea parte din aventurile sale. Alcătuit de 
licenţiatul Alonso Fer-nandez de Avellaneda, născut în 
oraşul Tordesillas. 

Miguel simţi că i se întunecă vederea. Cine era acel nou 
şi tăinuit vrăjmaş? N-a ştiut nici el, şi nici noi n-o ştim. 
Problema identificării autorului va fi unul din acele mistere 
literare care nu se vor lumina niciodată. Ce ceas rău ! Nici 
n-au fost încă acoperite în întregime lipsurile băneşti lăsate 
de vechiul comisar regal pentru rechiziţii, cînd ginerele lui, 
o lichea, insistă să-i dea cei două mii de ducați de zestre ai 
Isabelitei din banii pentru care Urbina a fost garant. Din 
toate părţile îl pindesc curse şi necazuri. A vrut nefericitul 
să se adreseze Academiei Sălbatice, întemeiată de către 
don Francisco de Silva şi funcţionînd ca loc de reuniune 
literară în palatul Pastrana, pentru a căuta să afle cine ar 
putea fi ticălosul. Apariţia acelui Quijote apocrif era 
cunoscută acum de toţi. N-a obţinut altceva decit 
compătimire şi tăcere. Ce nevolnic se simţea ! îşi publicase 
cele douăsprezece minunate nuvele exemplare şi pe masa 
lui, în lucru, se afla partea a doua din Don Quijote de La 
Mancha. Tocmai acum să renunţe la ea, cînd Sancho era 
gata să pună mina pe o bună ocîrmuire, şi să mănînce după 
pofta inimii la nunta lui Camacho bogătaşul, şi să aibă de-a 
face cu duci şi ducese, şi să plece pînă şi la Barcelona, unde 


să-i întilnească pe adevărații cavaleri rătăcitori? Cite scene 
de-o nespusă frumuseţe eram cît pe ce să pierdem. Şi ce 
poveţe iscusite: Să nu mănînci usturoi şi ceapă, pentru ca 
prin duhoarea lor să nu-ţi scoată în vileag bădărănia. 
Duhoare de bădăran răspindea Avellaneda, duhoare de 
fiinţă răzbunătoare şi spurcată. Cine, cine poate fi ? îşi 
frămînta mintea Miguel de Cervantes, care niciodată nu 
făcuse vreun rău nici unuia dintre scriitorii contemporani 
cu el. Sorbi o lungă înghiţitură de apă. Ah, ce sete de 
moarte îi stirnea inima rănită ! 

Eu, domnilor, simt că mă apropii cu paşi repezi de 
moarte; lăsaţi gluma la o parte şi aduceţi-mi un duhovnic ca 
să mă spovedească şi un notar ca să-mi scrie testamentul; 
căci în clipe de grea cumpănă ca astea nu-i de glumit cu 
sufletul omului. 

Să fi fost oare adevărat că el nu era cel care credea că 
este şi să fi avut dreptate cei care luau în ris poezia şi pînă 
şi entremes-ele sale, păstrate într-o ladă, şi publicate abia 
după aceea, în 1615? îşi lăsă capul pe cărţi. Se povesteşte 
că n-a auzit cînd a intrat un tînăr preot. Acesta îl atinse pe 
umăr. Cervantes ridică ochii. Lope de Vega, mişcat de astă 
dată, murmură: Ce vi s-a întîmplat, fiindcă parcă plingeţi, 
domnule Miguel de Cervantes? 

Lacrimile lui Miguel de Cervantes ! Acum e un om 
bătrîn; ce-ar avea mai bun de făcut decît să-i urce pe 
contemporanii săi în Parnas? A sa Călătorie în Parnas 
prefigurează ultimul său drum către glorie. Dar nu va pleca 
singur; mărinimos, îi umple de laude pe toţi scriitorii şi 
vorbeşte de sine însuşi cu voioşie şi cu haz. A lăsat în urmă 
virsta bărbăţiei şi încă mai caută Tin ocrotitor. Călătoria în 
Parnas a închinat-o lui don Rodrigo de Tapia, cavaler al 
ordinului de Santiago. Acesta este nici mai mult, nici mai 
puţin decît un mic Mecena, fiindcă n-are decît 15 ani, dar 
tatăl său este consultor al Sfîntului Oficiu. Nuvelele 
exemplare vor fi închinate lui Pedro Fernândez de Castro, 
marchiz de Sarriâ, conte de Lemos, şi tot lui şi partea a 
doua din Don Quijote precum şi Qrelele încercări ale lui 


Persiles şi ale Sigismundei. De ce are mereu nevoie de un 
toiag în care să se sprijine? Semn al vremilor, prea puţin 
luaţi în seamă sînt cei ce trudesc în ogorul muzelor, au 
greutăţi în viaţă. Să ne gîndim numai la jalnicele 
îndeletniciri la care şi-a supus pana Lope de Vega pentru a-l 
măguli pe ducele de Sessa. Dar din asemenea îndeletniciri 
Miguel a profitat cu mult mai puţin decît confratele său; e 
adevărat că nu şi-a pierdut niciodată nădejdea pe care şi-a 
pus-o în contele de Lemos, vicerege al Neapolului. Cît ar 
mai fi vrut să se ducă şi să trăiască la această curte unde 
străluceau cei doi Argensolas (Lupercio-Leonardo şi 
Bartolom6) şi poetul Mira de Amescua! De aceea, cu cîţiva 
ani mai înainte a şi solicitat acest lucru lui Lupercio de 
Argensola, dorind să se întoarcă în Italia tinereţii sale, a 
cărei mireasmă o pierduse pentru totdeauna. Dar cei de la 
curtea din Napoli nu păreau dispuşi să se încarce cu un om 
bătrîn şi sărac ca Miguel, aşa că slujba a primit-o un fiu al 
poetului aragonez. 

Da, niciodată n-a fost uşoară convieţuirea cu ceilalţi 
scriitori. Se dă între ei o primejdioasă bătălie versificată, un 
fel de înveninare domneşte în ambiția de-a se întrece între 
dînşii. Timp de mai mulţi ani şi-au azvirlit în cap unul altuia 
o sumedenie de sonete şi de coplas cu versuri şchioape sau 
neşchioape — artilerie anonimă, care trecea din mînă în 
mină, înveselindu-i pe toţi. Şi nu pare să fi fost Lope de Vega 
printre cei mai puţin dibaci dacă-i adevărat că de el este un 
sonet feroce împotriva lui Cervantes: Cu le-, li-, la-, eu 
mintea nu mi-o storc, nici ştiu de eşti Cervantes, co-, sau 
cu-, ştiu doar că Lope-i Apolo, iar tu cal butcii lui, şi-n chip 
de om, un porc. 

Vai, într-adevăr, Lope era un zeu triumfător în timp ce-şi 
rotea în juru-i mantia de preot! Cine, însă, îl ataca ? Frate 
Lope, şterge-mi tu sone. va scrie Gongora, dar Lope va 
crede mereu că Cervantes e făptaşul, şi în această guerilla 
de lucrături îşi petreceau timpul marile spirite de la curte, 
amestecînd în bătălii meschinăriile lor literare. 


Putea oare Miguel să-şi afle refugiul în sînul familiei? Din 
1608 are o nepoţică, pe care o cheamă Isabel, ca şi pe fiica 
lui. I-o fi plăcînd mult s-o aibă pe-aproape, dar nu o prea 
vede, fiindcă nici cu fiica lui, senora de Molina, nu se află în 
bune relaţii, aşa că am pierdut urmele acestei nepoate, şi 
pe Cervantes îl vedem preumblîndu-se singur, cu paşi din ce 
în ce mai obosiţi, oboseală care se întindea şi peste Spania. 

Şaizeci şi doi de ani! Virsta cea blindă a bărbii argintii, 
senina bătrineţe se aşază să-l însoţească. Au şi început să-l 
salute vecinele cu un oarecare respect. Sora sa, Andrea, 
aproape o mamă pentru el, nu se mai află, cu bunaei 
povaţă, printre cei vii; în curînd se va sfîrşi şi cu dona 
Magdalena Mai rămîn nepoata lui, dona Constanza, şi cu 
soţia lui. Cervantes a ţinut să lase această însemnare 
despre el: .Din geniul meu mi-am făurit veşmîntul cu care-n 
lume dulcea Qalatea ieşi să-şi smulgă din uitare cîntul. 

în Don Quij ot sufiat-am desfătare spre inimi în alean şi 
în mîhnire, la orice ceas şi-orice împrejurare. 

De-aceea prinde-n suflet să mă doară că mă văd singur 
în picioare; nu e copac de reazăm pentru-a mea povară. 

Cu cită nobleţe stă să-şi deşire rozariul jignirilor! O, 
acest copac care cu atita inconştienţă i-a fost refuzat, 
această glorie care va veni după ce va fi închis ochii! Mulţi îi 
spun, cu brutalitate, că ei nu cred în versurile pe care le 
scrie şi nici în comediile sale, lăudîndu-i numai proza. Nu 
mică mîngiiere a fost pentru Cervantes văzînd că apare a 
doua parte din Don Quijote de La Mancha. 

Cervantes e pregătit acum pentru moarte. Mai înaintea 
lui făcuse don Quijote acest lucru, fără a fi ajuns totuşi la 
dezlegarea de vrăji a Dulcineii. Acum cavalerul e gata să 
încheie cu viaţa şi n-o mai numeşte pe doamna cea fără de 
pereche, făurită toată din gînduri nemuritoare. S-a aşternut 
tăcerea. Şi ce-i mai trist este că începe să se cufunde în 
tăcere însăşi Spania cea prost cîrmuită, care nu mai are 
acum nevoie de eroi exaltaţi, nici de nebuni, aproape nici de 
iluzii, deoarece pare să se reîntoarcă de la aventurile ei 
prin istorie cu melancolia celor osteniţi. în ultimele clipe 


dinainte de moarte don Quijote îşi recapătă raţiunea. îşi 
recapătă, sau îşi pierde raţiunea lui de a umbla, de a trăi? 

Către ultima rațiune a existenţei se îndrepta Cervantes. 
La un moment dat a călătorit pînă şi la Esquivias, unde soţia 
lui făcuse un testament dezmoştenindu-l. Poate o fi văzut şi 
Toledo. O, grea ca o stîncă, glorie a Spaniei! Cît o fi suspinat 
străbătînd iarăşi ulicioarele unde existenţa şi astăzi încă 
alunecă atît de tihnit. 

Sînt optzeci de kilometri între Toledo şi Madrid. Soarele, 
ca de obicei, străpunge totul. Pe Miguel de Cervantes îl 
desfăta să vadă trecînd berzele, al căror zbor era ca o 
scriere peste peisaj, îi plăcea să se uite la cărăuşi, cu 
şirurile lor de catîri şi de măgari, să petreacă cu ochii 
femeile care-şi legau albele năframe deasupra gurii, după 
datina maură, spre a-şi feri faţa de soare. O fi dorit să 
adune în pupilele sale sîngeriul pămîntului, muchiile 
argiloase ale dîmburilor şi mai cu seamă poporul spaniol, 
ţărani desculți, lăsaţi în părăsire de lăcomia celor cu nume 
răsunătoare, copii ai bulgărilor suri pe care ei i-au înnobilat 
cu atîta dragoste. Cel ce trece călare pe pămîntul toledan e 
un bătrin plin de nobleţe şi de distincţie, purtînd răsfrîntă 
pînă în fundul sufletului imaginea frumosului chip pe care-l 
au fiii acestui pămînt. Se povesteşte cum un student, aflînd 
că omul cel vîrstnic de pe cal nu e altul decit autorul lui Don 
Quijote, a coborit să-i sărute singura mînă. Se mai spune că 
Madridul s-a îmbrăcat de sărbătoare pentru a primi pe 
împuterniciţii regelui Franţei veniţi să pună la cale o 
cununie regească. Căutînd ei să afle din ce trăia Cervantes, 
autorul lui Don Quijote, au întrebat cum era, şi li s-a 
răspuns că era bătrin, hidalgo şi sărac. Sărac? Dacă un om 
ca el nu s-a îmbogăţit din operele sale, ar fi trebuit să-l 
îmbogăţească națiunea, au răspuns francezii. Totuşi, un 
asemenea lucru nu s-a întîmplat. 

Totul îi soseşte prea tîrziu lui Miguel, pînă şi ultimul 
protector, don Bernardo de Sandoval, arhiepiscop de 
Toledo, îl ajută tîrziu. La dovezile de bunătate ale acestuia, 
Cervantes i-a răspuns în ziua de 26 martie 1616: Acum 


citeva zile, preailustre domn, am primit scrisoarea senioriei 
voastre ilustrisime, şi, o dată cu ea, noi semne de 
mărinimie. Dacă răul care mă chinuieşte ar putea să aibă 
leac, ar fi de ajuns să-l obţin din repetatele dovezi de 
favoare şi de sprijin cu care mă copleşeşte ilustra domniei- 
voastre persoană; dar semnele clipei din urmă se înteţesc 
într-atita, încît cred că se va sfirşi cu mine, nu însă şi cu 
recunoştinţa mea. Dumnezeu să vă ţină să săvirşiţi mereu 
fapte atît de sfinte, ca să vă bucuraţi de rodul lor acolo, în 
stînta lui glorie, aşa cum vă doreşte preaplecatul domniei- 
voastre serv, care vă sărută binefăcătoarele mîini. 

Această scrisoare este cel mai preţios tezaur, care pre- 
merge hotărîrile solemne ale Academiei Regale Spaniole, în 
frunte cu don Ramon Menendez Pidal, hotărîri luate cu 
privire la limba noastră, îmbogăţită de graiul a douăzeci de 
naţiuni cu o singură patrie idiomatică. 

Şi setei de viaţă i-a luat locul setea de moarte. Se sfirşea 
cu inima lui Cervantes. Cite încercări n-au apăsat pe zvicni- 
rile ei! Şi cîte amintiri. Acea Italie unde nu i-a mai fost dat 
să se întoarcă. şi ciotul lui dus la piept care spunea Lepanto 
Ah, cîtă sete! Pirateria, Algerul şi cei ce l-au luat captiv, 
evadările, lanţul, greutăţile, călugării care l-au 
răscumpărat, şi sărutul pe pămîntul patriei la întoarcere . 
Ah, cîtă sete ! îşi mai aminteşte şi de dona Leonor, atît de 
inteligentă, şi de chirurgul cel surd don Rodrigo, şi mereu 
întîimpinînd sete şi foame în adîncul sărăciei sale. Portugalia 
cu Galatea şi cu Ana Franca, dragostea care l-a hărțuit. 
Apoi înstărita din Esquivias, oamenii din La Mancha şi din 
Toledo şi din Andaluzia. Ce sete îi e mereu de Spania! Şi ce 
foame! Cîtă nevoie de dreptate! O defilare de sate, de 
oameni. Va cînta fără istov, izvor al torturilor sale de 
stringător de biruri care-i despoaie pe cei sărmani. Poeţii 
cei trufaşi cu bietul ciung plin de bunătate. Cîtă sete de 
prestigiu a simţit mereu ! Şi un singur cotlon plăcut în toată 
existenţa lui: temniţa din Sevilla. Ah, Isabel, fiica mea, dă-mi 
apă! 


S-a ridicat de pe pernele care aveau privilegiul de a-i 
susţine capul pentru a scrie cuvintele de închinare la 
Persiles, gîndind că aşa vor fi ocrotiţi, ai săi după clipa de 
grea cumpănă a morţii: leri am primit extrema oncţiune şi 
astăzi scriu aceasta: timpul e scurt, neliniştile cresc, 
speranţele scad, şi cu toate acestea îmi mai duc viaţa peste 
dorinţa ce-o am de-a trăi Dorinţă de-a trăi! Şi-a încheiat la 
19 aprilie 1616 cuvintele de închinare către contele de 
Lemos, şi le-a semnat la Madrid: Serv al excelenţei-voastre, 
Miguel de Cervantes. 

Cavalerul e acum gata să-şi dea obştescul sfîrşit, 
deoarece lucrurile omeneşti nu dăinuie veşnic. şi asta se 
întimplă îndeosebi cu vieţile oamenilor, şi deoarece viaţa lui 
don Quijote n-avea nici un înscris din partea cerului ca să 
nu-şi oprească curgerea, îi sosi şi lui sorocul şi veleatul 
tocmai cînd nici cu gîndul nu gîndea. . Sfirşise don Quijote 
în bună pace cu rătăcirea minţii sale; în pace muri şi Miguel 
de Cervantes. 'Toate făpturile închipuirii sale sînt de faţă. 
Toate au venit să şteargă fruntea cea înaltă care le-a 
zămislit, frunte curată şi boltită, aşa cum a lăsat-o în 
portretul său Juan de Jâuregui. Toţi sînt de faţă. Pînă şi 
Rocinante şi asinul se arată spre a vedea glorioasa agonie. 
Da, agoniza don Quijote înlăuntrul lui Miguel: Iartă-mă, 
dragul meu, de prilejul ce ţi l-am dat de-a părea tot atit de 
smintit ca şi mine, făcîndu-te să cazi şi tu în greşeala mea, şi 
anume în credinţa că s-au aflat cavaleri rătăcitori pe lume. 

Plingea Sancho cu toată faţa lui bucălată: Vai, stăpîne, nu 
mai muri, ci ascultă povaţa mea şi mai trăieşte încă o sută 
de ani, fiindcă cea mai mare nebunie pe care poate s-o facă 
un om în viaţa lui este să se lase să moară. 

Zîmbi în anticamera morţii Miguel de Cervantes. Ce de 
prieteni credincioşi: pînă şi preotul Francisco Martinez 
Mansilla. Ah, ce mărinimoşi sînt vecinii că au venit să 
îngenuncheze şi să-i ureze o moarte uşoară ! Luaţi-o mai cu 
binişorul, domnilor, fiindcă-n cuibul de mai an nu prinzi pui 
de ciocîrlan. 


Dona Cătălină a venit şi ea să-şi vadă bărbatul în clipa 
cea grea a morţii, după cum a venit şi Isabel, fiica dragostei 
lui. Amîndouă au crezut că omul cel vîrstnic le zimbea lor, 
dar nu, bătrînul paladin al sărăciei zimbea către Dulcinea 
cea impalpabilă şi făurită din cele mai frumoase cuvinte ale 
graiului castilian. Apoi Dulcinea l-a luat de mînă, şi s-au 
pierdut amîndoi ca un fum. 

Cînd călugării din venerabilul Ordin Terţ al Sfintului 
Francisc şi-au luat sarcina de-a îngriji de ilustrul defunct, l- 
au dus să-l înmormiînteze în Mănăstirea Trinitarilor. A fost 
de ajuns şi încă prea mult o mică ceremonie. Poate din 
umilinţă, nici lespede nu i-au pus, aşa incit nimic n-a dat de 
veste unde odihnea după grelele sale încercări pămînteşti 
părintele atitor frumuseți. Dar nu era nevoie. Ca într-o 
alegorie de Calderon de la Barca, poet ce începea să se 
înalțe, Gloria şi Faima vor avea să poarte de-atunci şi 
pentru totdeauna numele lui Miguel de Cervantes. 


MARIA TERESA LEON 
PARTEA ÎNTÎI 


Traducere de Ion Frunzetiti 


DUCELUI DE BfijAR 

Marchiz de Qibraleân, conte de Benalcdzar y Bahares, 
viconte de La Puebla de Alcocer, Domn al oraşelor Capilla, 
Curiei şi Burguillos. 

Cu deplină încredere în primirea bună şi cinstea pe care 
o face Excelenţa-Voastră atitor soiuri de cărţi, ca un 
principe înclinat a fi protectorul artelor frumoase, mai cu 
seamă al acelora din ele a căror nobleţe nu se înjoseşte să 
slujească vulgului ori să-i fie spre cîştig, m-am hotărît să-l 
dau la lumină pe Iscusitul hidalgo Don Quijote de La 
Mancha, la adăpostul numelui ilustru al Excelenţei-Voastre, 
pe care o implor, cu toată smerenia cuvenită unei atit de 
mărite feţe, să primească bucuros a-l lua sub aripa sa 
ocrotitoare, pentru, ca, la umbra acestui nume, opera, chiar 
lipsită de preţioasele podoabe ale eleganţei şi erudiţiei ce 
înveşmîntă de obicei operele ticluite în cuhnia oamenilor cu 
mare , ştiinţă de carte, să îndrăznească a înfrunta, sigură 
de sine, judecata acelora care, nepăzind limitele impuse de 
ignoranţa lor, au obiceiul să condamne, cu mai multă 
asprime decît dreptate, munca altora: căci de-o fi să-şi 
plece înţelepciunea Excelenţei-Voastre urechea spre 
cinstita rugă ce-i fac, am credinţa că n-ar dispreţui puţina 
însemnătate a acestei atît de umile slujbe. 


MIGUEL DE CERVANIES 
SAAVEDRA 


Cetitorule lipsit de alte treburi, şi fără să mă jur m-ai 
putea crede că tare-aş vrea să fie cartea asta, ca una ce-i 
odrasla minţii mele, cea mai desfătătoare şi mai înţeleaptă 
din cîte s-ar putea închipui. Dar n-am avut cum face eu de- 
a-ndoaselea decit cer legile naturii, că-n sînul ei făptura 
toată naşte doar ce-i seamănă. Aşa că, la ce să fi putut da ea 
născare, aşa de stearpă şi de lipsită de orice şlefuială a 
culturii cum îmi e biata minte, dacă nu istoriei unui plod 
uscat ca acesta, aţos şi plin de toane şi de hachiţe, avan 
bătut de gînduri felurite, ce n-au trecut nicicînd altcuiva 
prin cap, cum se şi potriveşte să se nască un prunc a cărui 
zămislire s-a petrecut în temniţă, unde-i la el acasă orice 
neajuns şi unde-şi fac cuibar toate zvonirile lugubre? 

Răgazul tihnei, pacea deplină a locului, întinderea 
îmbietoare a cîmpiei, seninul cerului ori susurul izvoarelor 
şi duhul împăcat, au deopotrivă merit dacă muze chiar mai 
sterpe se-arată rodnice şi dau luminii lumii feţi care s-o 
umple de uimire şi de har. Se întîmplă cîte unui tată să aibă 
un fecior urit şi neînzestrat în nici un fel, şi dragostea ce-i 
poartă să-l orbească atit, cît să nu bage de seamă ce de 
lipsuri are, ba să-i mai socotească şi drept mintoşenie ori 
drăgălăşii cusururile, vorbindu-le cu mulţumire amicilor 
despre ele, ca despre tot atîtea haruri şi daruri ale celui 
vlăstar. Dar eu, care, cu toate că par tatăl drept, nu-s decit 
tatăl vitreg al lui Don Quijote, nu vreau să fac cum face 
toată lumea, şi nici cu lacrimile în ochi să mă rog ţie, cum 
fac alţii, iubite cetitor, să ierţi sau să te faci a nu fi băgat de 
seamă ce neajunsuri vei găsi acestui fiu al meu, căci tu nu-i 
eşti nici rudă nici prieten, şi capul ţi-e la locul lui pe umeri, 
avîndu-ţi ca şi cel mai dăruit de ceruri, liberul tău arbitru; 
nu stai la uşa altuia să ceri pomană, şi eşti, la urma urmei, 
stăpîn în casa ta la fel cum regelei stăpîn pe birul cuvenit 


Cezarului, şi nu-i nici o nevoie să-ţi aduc aminte eu de vorba 
ştiută, care zice: în casă la mine domnesc cum se cuvine; şi 
sub oghialul meu de-mi intră şi vlădica dă de greu ! 

Tot lucruri care te absolvă în ochii mei şi te slobod de 
orice obligaţie şi de orice cuviinţă, aşa că poţi să zici de 
povestirea asta tot ce ţi-o place, fără de temerea c-ai să te 
vezi hulit pentru c-ai vorbit -o de rău, nici răsplătit pentru 
tot binele pe care poate ai avea a-l spune pe socoteala ei. 

Atita doar că aş vrea să ţi-o dau în mînă goală-goluţă, 
fără podoaba unei precuvîntări, ca şi fără de cea a 
nenumăratelor pomelnice de sonete, epigrame şi elogii, ce- 
n chip obişnuit sînt puse la începutul cărţilor, pentru că tot 
ce aş şti să spun este că, oricîtă muncă m-ar fi costat s-o 
alcătuiesc, n-a fost mai mare decît cazna de-a scrie prefața 
pe care-o ai sub ochi. De cîte ori n-am luat în mînă peana ca 
s-o aştern pe hîrtie, şi de cîte ori n-am lăsat-o, neştiind ce să 
scriu! Şi stînd eu o dată aşa, nehotărit, cu hîrjtia dinainte şi 
peana după ureche, cu coatele pe masă şi cu capul în 
pumni, tot frămîntîndu-mi creierii ce-ar fi cu cale să scriu, 
îmi intră pe nepusă masă în odaie un prieten de-al meu, om 
firoscos şi plin de duh, care, cînd mă văzu aşa de dus pe 
gînduri vroi să ştie din ce pricină; şi cum n-aveam nici un 
motiv să i-o ascund, îi spusei că-mi băteam capul ce prolog 
să dau istoriei lui Don Quijote, şi că-n aşa hal mă înfuria 
gindul acesta, că bucuros m-aş fi lăsat păgubaş să mai fac 
vreun prolog, şi chiar să mai dau la lumină isprăvile acestui 
cavaler de neam atît de înalt. 

— Căci, cum vrei dumneata să nu-mi fie teamă de ceea 
ce va zice venerabilul legislator care e vulgul, cînd va vedea 
că, după atiţia ani de cînd tot dorm în tăcerea uitării, apar 
acum, împovărat de vîrstă, cu o legendă mai seacă decît un 
strujan, în care nici vorbă nu poate fi de iscusinţa născocirii, 
scrisă într-un stil meschin, săracă în concepte şi lipsită de 
erudiție şi de înţelepciune, fără de adnotări pe margine şi 
fără comentarii la sfîrşitul cărţii, cum văd că sînt alcătuite 
altele, chiar dacă-s cărţi de poveşti, mirene, da-s burduşite 
piînă-n git cu sentinţe din Aristotel, din Platon şi din toată 


liota filozofilor, încât îi lasă cu gura căscată pe cititori, iar pe 
autori îi fac să treacă drept oameni peste măsură de citiţi, 
de docţi şi de-meşteri în ritoriceasca iscusinţă? Darmite 
cînd se mai apucă să şi citeze din scriptură?! Juri că-s nişte 
Sinţi Toma, doctori ai ecleziei nu alta; atît de ingenios se 
pricep să păstreze convenienţele încît într-un colţ mi-ţi 
zugrăvesc un îndrăgostit cu mintea risipită, şi-n altul mi-ţi 
toarnă o drăguță de predică preacreştinească, că-i mai 
mare plăcerea s-o auzi sau s-o citeşti, de drag nu alta! De 
toate astea va fi lipsită cartea mea, că n-am de gind nici s-o 
adnotez pe margine şi nici s-o comentez la sfîrşit, şi cu atât 
mai puţin ştiu după ce autori m-am luat cînd am scris-o, ca 
să-i pot înşirui la început, cum face toată lumea, după 
literele alfabetului, începînd cu Aristotel şi terminînd cu 
Xenofon, ori cu Zoii şi cu Zeuxis, cu toate că unul era doar 
birfelnic, şi celălalt pictor, nu scriitor. Au să-i mai lipsească 
săracei mele cărţi şi sonetele de la început, sau cel puţin n-o 
să aibă sonete ai căror autori ar fi ducii, marchizii, conții, 
vlădicii, curtezanele sau poeţii cu faimă ce-a înconjurat tot 
rotocolul pămîntului; chiar dacă, de-ar fi să le cer eu, 
sonetele astea, cîtorva prieteni de drept, ştiu bine că mi le- 
ar da, ba încă aşa de bine scrise, că nu le-ar putea sta 
alături altele, chiar dintre ale acelora cu nume mare în 
Spania noastră. în sfîrşit, domnul şi prietenul meu — urmai 
— mă bate gîndul să-l las pe seniorul don Quijote îngropat 
în arhivele lui din La Mancha, pînă cînd cerul va fi să trimită 
pe cel care să-l împodobească bogat cu toate cîte-i sînt de 
trebuinţă, căci eu mă aflu neînstare să le dau de capăt, 
nevolnic şi puţin ştiutor de carte cum sînt, mai cu seamă că- 
s mişel din fire şi leneş cînd e vorba să tot caut prin autori 
care să zică ceea ce eu mă ştiu spunînd şi fără ei. De aici 
neho-tărîrea şi aiureala în care m-ai găsit; că nu puţină 
pricină-i, ca să mă aducă în starea asta, tot ce m-ai ascultat 
spunindu-ţi. 

Lucruri pe care auzindu-le prietenul meu, numai ce-şi 
dete o palmă peste frunte şi, izbucnind într-un hohot de ris, 
îmi spuse: — Pe Dumnezeul meu, că abia acuma ajung să-mi 


dau seama cît mă înşelam de atîta amar de vreme de cînd te 
cunosc, şi de cînd te-am socotit om înţelept şi cu chibzuinţă 
în tot ceea ce faci! Cînd colo, ce văd acuma e că de la tine şi 
pînă la înţelepciune e cît de la cer la pămînt! Cum e cU 
putinţă ca o treabă ca asta, un fleac de i-ar găsi leac şi 
copiii, să aibă, pentru o minte coaptă ca a dumitale, tăria 
de-a te absoarbe şi aiuri, cînd eşti deprins, ba chiar călit, de 
atîta hrintuială şi de atitea frămîntări, din pricina unor 
greutăţi mult mai mari şi adevărate? Pe cinstea mea, toate 
astea nu-ţi vin din lipsă de iscusinţă, ci din belşug de lene şi 
din secetă de judecată. Vrei să vezi dacă-i adevărat ce-ţi 
spun? Fii cu băgare de seamă şi ai să pricepi cum toate 
greutăţile astea ale dumitale mi ţi le răstorn cît ai bate din 
palme, şi aflu leac la toate neajunsurile cîte zici că te fac să 
fii dus pe ginduri şi înfricoşat piînă-ntr-atita încît să te 
lehămetească a mai da la lumina zilei istoria faimosului 
dumitale don Quijote, oglindă şi far călăuzitor al întregii 
cavalerii rătăcitoare ! 

— Spune, îi întorsei eu vorba la auzul celor ce-mi 
spunea, in ce chip gîndeşti c-ai putea să-mi umpli la loc 
burduful golit al fricii, şi să lămureşti haosul gîndurilor 
mele, confuze, scoţindu-le limpezi ca lumina zilei? 

La care el zise: — Cel dinţii lucru pentru care te 
nelinişteai, adică în privinţa sonetelor, epigramelor sau 
elogiilor ce-ţi lipsesc de început de carte, şi care trebuie să 
fie scrise de oameni cu greutate şi cu titluri, poate fi lecuit 
dindu-ţi dumneata singur osteneala să le faci, fiindcă după 
aceea le şi poţi boteza, punîndu-le orişice nume ţi-ar veni 
poftă să le pui, şi fâcîndu-i fie feciori ai preotului Juan de las 
Indias, fie ai împăratului de Trapezunt, de care ştiu eu că 
scrie undeva că au fost poeţi faimoşi; şi chiar de n-ar fi fost, 
şi s-ar găsi niscai pedanţi de licenţiaţi care să te muşte pe 
dindărăt şi să clevetească pe seama acestui adevăr, să nu-ţi 
pese nici de doi bani, fiindcă şi de-ar fi să te dovedească de 
mincinos, tot n-o să-ţi taie mina cu care-ai scris ce-ai scris! 
Iar cînd e vorba să dai, pe marginile foilor cărţii, citate din 
cărţile şi autorii de unde ţi-ai scos sentenţele şi maximele pe 


care le-ai virît în povestire, n-ai decît să faci în aşa chip încât 
să se potrivească niscai sentenţe lătineşti pe care le ştii din 
cap, sau cel puţin care să nu te coste multă osteneală de-ar 
fi să le cauţi, ca spre pildă, cînd e vorba de libertate şi 
robie: Non bene pro toto libertas venditur auro h Şi pe loc, 
pe margine, să-i arzi un Horaţiu sau un cine l-o fi spus. De 
vine vorba despre puterea morţii, numaidecit să sari cu: 
Pallida mors acquo pulsat pede pauperum tabernas, 
Regumque turres. 2 3 

Dacă vine la rînd prietenia şi dragostea, pe care 
Dumnezeu porunceşte să le ai şi pentru vrăjmaş, dă o raită 
fără să mai aştepţi prin Sfinta Scriptură, lucru pe care l-ai 
putea face chiar şi fără prea multă băgare de seamă, şi să 
citezi cel puţin cuvintele lui Dumnezeu în persoană: Ego 
autem dico vobis: diligite inimicos vestros4. Dacă vine vorba 
de gînduri necurate, dă-i zor cu Evanghelia; De corde 
exeunt cogitationes malae Iar dacă deplingi nestatornicia 
prietenilor, îl ai la îndemînă pe Cato, care o să-ţi servească 
distihul lui: Donec eris felix, multos numerabis amicos, 
Tempora si fuerint nubila, solus eris5 6. 

Şi, cu lătineasca asta şi altele ca ea, te-o ţine lumea 
drept grămătic, dacă nu şi mai sus, că nu-i puţină cinste să 
fii şi nici de puţin folos nu-i în ziua de azi. Cît despre 
comentariile de la sfîrşitul cărţii, nu încape îndoială că le 
poţi face, şi iată cum: dacă-i spui în cartea dumitale vreunui 
gigant pe nume, fă-l să fie gigantul Golias, şi doar cu treaba 
asta, care nu te costă cine ştie ce, ţi-ai făcut rost de un 
coşcogea comentariu, fiindcă n-ai decît să pui acolo: 
Qigantul Qolias sau Qoliath: filistinul pe care păstorul David 
l-a ucis cu un bolovan, în valea Terebintului, după cum este 
povestit în Cartea Regilor, în capitolul. în care vei găsi 
dumneata că e scris. 

După asta, ca să te arăţi om învăţat, erudit într-ale 
umanioa-relor, şi cosmograf, fă în aşa chip încît prin istoriile 
dumitale să se strecoare numele rîului Tajo, şi-ai să te vezi 
într-o clipită îmbogăţit cu altă faimoasă adnotare, fiindcă n- 
ai decit să pui: Rîul Tajo a fost numit aşa de către un rege al 


Spaniei ; îşi are izvorul în cutare loc şi moare în marea 
Ochean, sârutind zidurile faimoasei cetăţi a Lisabonei, şi se 
crede că duce nisipuri de aur în valuri etc. Dacă vorbeşti de 
hoţi, ţi-aduc eu pe tavă povestea lui Cacos, că o ştiu pe de 
rost, iar de-i vorba de muieri deocheate, hop cu episcopul 
de Mondonedo, care ţi le împrumută pe Lamia, Laida şi 
Flora, prin care poţi să cîştigi credit mare, comentindu-le. 
Ai de-a face cu cruzimi? Ovidiu ţi-o serveşte pe Medeea; 
vrei vrăjitoare şi farmazoane? în Homer o afli pe Calipso şi 
în Virgiliu pe Circe. E rîndul căpitanilor viteji de oşti? însuşi 
Iuliu Cezar ţi se va preda pe sine în comentariile lui, iar 
Plutarh poate să-ţi dea o mie de Alexandri! De se-ntîmlpă 
cumva să se vorbească de dragoste, cu toscana de două 
parale pe care o rupi poţi să dai ochi cu Leon Ebreull care 
să te-ndestuleze cu asupra de măsură. Şi dacă n-ai chef să 
te preumbli prin ţări.străine, îl ai acasă la tine pe Fonseca 7 
8, Del Amor de Dios, ce închide tot ce ţi-ai putea dori, nu 
numai dumneata ci şi cel mai iscusit născocitor, în această 
privinţă. Hotăriît lucru n-ai altceva de făcut decit să te- 
ngrijeşti a-nşira numele acestea, şi să atingi, în povestire, 
povestirile de care am vorbit aici, iar sarcina adnotărilor şi 
comentariilor las-o pe seama mea, că să mă ia dracu de nu- 
ţi umplu toate marginile filelor şi de nu-ţi viu de hac la 
patru fascicole in folio, la sfîrşitul volumului, înţesate. 

Şi acuma hai să ne întoarcem la citarea autorilor, puşi în 
fruntea altor cărţi, şi care lipsesc din a dumitale. Nu-i leac 
mai uşor de găsit bubei ăsteia, căci n-ai decit să cauţi o 
carte care îi înşiră pe toţi, de la A la Z, cum zici. Şi chiar 
alfabetul acesta îl poţi pune în cartea dumitale fiindcă, oricât 
s-ar vedea ea, minciuna, de la o poştă, cum n-ai nici o 
nevoie să te foloseşti de ei, totuna ţi-este; şi poate se mai 
află vreunul destul de naiv incit să creadă că pe toţi i-ai 
folosit în istoria dumitale, simplă ca bună ziua. lar de-ar fi 
să nu-ţi servească altfel, catalogul acesta lung de autori, ţi-o 
sluji cel puţin ca să dea de la bun început autoritate cărţii. 
Cu atît mai mult cu cit, cine-o să se-apuce să cerceteze dacă 
te-ai luat după ei sau dacă nu te-ai luat după ei, cînd nu-i 


iese nimic din asta? Şi pe deasupra, la urma urmei, dacă-mi 
dau eu bine cu socoteala, cartea asta a dumitale n-are 
nevoie de nici un lucru dintr-acelea de care zici că-i lipsesc, 
fiindcă toată nu-i decit.o înjurătură îndreptată împotriva 
cărţilor de cavalerie, de care habar n-avea Aristotel, iar 
Sfintul Vasilie-cel-Mare nu le-a luat în discuţie cum nici 
Cicero n-a ajuns la ele, iar exactităţile adevărului istoric nu i 
se pot cere unei cărţi de năzdrăvănii fabuloase, după cum 
nu i se pot cere nici indicaţii astrologice, şi nu-i sînt de vreo 
însemnătate argumentaţiile geometriei, ori refutarea 
argumentelor celor retoriceşti; n-are de ce să 
propovăduiască nimănui nimic, amestecînd pentru asta 
omenescul cu dumnezeiescul, amestec de un soi ce nu 
îmbracă bine judecata nici unui creştin cu scaun la cap. 
Singură imitaţia îi poate fi de folos în ceea ce vrea să 
cuprindă, fiindcă, cu cît va fi ea mai desăvirşită, cu atit mai 
reuşit va fi ceea ce e de scris. Şi cum scrisul dumitale nu 
ţinteşte mai sus decît să ruineze autoritatea pe care o au în 
lume şi trecerea de care se bucură în ochii mulţimii cărţile 
de cavalerie, n-ai de ce să umbli cu cerşitul ca să culegi 
sentinţe de-ale filozofilor, sfaturi din Scriptură, fabule de- 
ale poeţilor, oraţii de-ale ritorilor, minuni de-ale sfinţilor, ci 
doar să ai grijă s-o scoţi la capăt cu vorbe pline de miez, 
cinstite şi la locul lor, ca fraza să-ţi fie bine răsunătoare, 
sărbătorească, şi colorată cum se cuvine în tot ce-ai năzui şi 
ţi-ar sta în putinţă să aşterni în scris, dînd de înţeles ce-ai 
vrut să spui fără să-ţi întuneci ori să-ţi încîlceşti prin vorbe 
ginduh Fă în aşa fel încît, citindu-ţi povestea, cel melancolic 
să moară de ris, cel veşnic pus pe glume să-şi sporească şi 
mai mult hazul, naivul .să mu se plictisească, priceputul să 
se minuneze de iscusinţa născocirii, cel grav să n-o 
dispreţuiască şi nici cuminţii să nu se lipsească de a o lăuda. 
într-adevăr, dacă ţi-este ţinta să dai de pămînţ cu arsenalul 
prost alcătuit al cărţilor ăstora cavalereşti, urite de atiţia şi 
suite în slăvi de şi mai mulţi, dacă asta ţinteşti, nu la puţin 
lucru ai ţintit I In mare tăcere stăteam să ascult tot ce-mi 
spunea prietenul, şi într-aşa chip se întipăriră în mine 


spusele lui că, fără să le mai pun în discuţie le-am luat drept 
bune, şi mi-a venit chef să fac din ele chiar precuvîntarea, în 
care vei vedea, gingaş lector, înţelepciunea acestui prieten 
al meu, şi ce noroc am avut să găsesc, chiar cînd aveam mai 
mare nevoie, asemenea sfătuitor, precum şi cîtă desfătare 
îţi va da ţie să afli aici, spusă pe şleau şi fără ocolişuri, 
istoria faimosului don Quijote de La Mancha, de cate toţi 
locuitorii districtului Montielul-de-Cîmpie au părerea c-a 
fost cel mai cast dintre îndrăgostiţi şi cel mai viteaz cavaler 
ce s-a văzut de atiţia ani încoace pe meleagurile acelea. Nu 
vreau să laud serviciul pe care ţi-l fac aducîndu-te la 
cunoştinţa unor atît de vestite şi de ţinute în cinste fapte 
cavalereşti, dar mi-ar plăcea să-mi fii recunoscător c-ai 
ajuns să-l ştii şi tu pe vestitul Sancho Panza, scutierul, în 
persoana căruia, pe cite mi se pare mie, îţi dau puse sub 
cheie comorile tuturor harurilor scutiereşti, cîte sînt 
răspîndite în noianul de cărţi deşarte de cavalerie. 

Şi cu asta, să-ţi dea Dumnezeu sănătate, şi să nu mă uite 
nici pe mine. VALE ! 

CĂTRE CARTEA Lui DON QUIJOTE DE LA MANCHA. 


Ţi-e chiar de Noroc dicta-! 

(tă !) Povesti-vei de manche* 

(gul) Cu-aventuri faimoase-n iu-, (me.) Care tot citind 
bucoa- 

(vne) Şi-a scrîntit amarnic ca-: (pul:) Arme, cavaleri şi 
dra- 

(gosti) L-au înnebunit cu to- 

(tul) Ca pe-Orlando furio- 

(sul!) Ca şi-Orlando-nnamora., (tul,- 

Şi-a-nchinat pe viaţă bra- 

(ţul) Dulcineii din 'Tobo-. 

(so.) Hieroglife năzdrăva- 

(ne) Nu-ţi grava pe scut şi ar-: (me:) Cine-n lume e făţar- 

(nic) Nimeni nu-i mai calcă pra-. 

(gul.) De-i umilă dedica- 


(ţia) Cinicii pe loc vor spu-: (ne:) — Ce Don Alvaro de Lu-, 
(na,) Ce-Anibal Cartagine-, (zul,) Ce rege Francisc al Fra-, 
(nţei,) S-ar jeli-njurînd Fortu-? 

(na?”) Deci, cum cerul nu-ndura- 

(t-a) Tuciuriu să-ţi fie chi- 

(pul) Şi să pari un Juan Laţi-, (no,) Nu pe latineşte-i tra-! 

(ge!) Să nu-mi faci pe mascara-, (ua,) Dindu-i cu filozofe - 

de) 

Că-ţi întorc pe dată na- 

(sul) Cei ce ştiu ce-nseamnă pea-, (na,) Şi-or să-ţi strige 
verde-n fa-: (ţă:) Ce ne iei cu florice-?” 

(le ?”) Nu te pierde-n flori degea-, (ba,) Nu vorbi de ce n- 
ai şti- 

(re).. 


Căci de intri-n vieţi străi-, (ne,) Poţi să-ncurci al naibii 
trea-! 

(bal) Capătă dupaci în cea- 

(fă) Cei ce fac pe firosco.-. 

(şii.) Dar tu foc dă-ţi la sprîncea- 

(nă) Ca să vezi mai bine cu-o-, (chii,) Şi să nu-ţi scoţi de 
sub tea- 

(scuri) 'Tot dobînzi la vreo neghio- ! 

(bie!) Bagă seamă că-i prosti- 

(e) 

Să iei singur piatra-n mil- 

(nă) Şi să-ţi spargi chiar tu geamli- 

(cui) Vrînd să-ţi bombardezi veci- 

(nul) Pună-şi plumb la tălpi, minto-! 

(sul!) Căci acel ce scrie flea- 

(curi) Ca să ridă-n pieţe plea- 

(va) Nu-i de-un fel cu scriito-! 

(rii!) Amadis de Qaula către Don Quijote de La Mancha 


Sonet 

Tu, care-ai imitat de voie traiul Ce-am dus, disprețuit şi 
singur, lingă Peretele de stean din Stearpa Stîncă, în iad 
schimbată, cînd fusese raiul! 

Tu, cel ce te-adăpaşi din ochii-ţi, încă Mai din belşug ca 
mine, pe cînd straiul Cămaşa de căinţi ţi-a fost, şi-alaiul 
Doar arborii, privindu-şi cum mănîncă 

Pe ţărnă, rodul ţărnii, suzeranul: 

Poţi liniştit să fii, căci telegarii Cît Phoibos o să-şi mîne pe 
ţăţie, 

Avea-vei nume de viteaz, şi larii Slăviţi ţi-or fi, şi patria,-n 
tot anul, Iar autoru-ţi gloria va s-o ştie ! 

Don Belianis de Qrecia lui Don Quijote de La Mancha 


Sonet 

Tăiam, scurtam, zdrobeam, făceam, dregeam, 

Cum nici un cavaler n-a dres pe lume. 

Viteaz şi hîtru, — avui măreț renume: 

Mii de jigniri plăteam şi răzbunam. 

Hrănii cu fapte faima unui neam. 

Fui bun ibovnic, ca să-mi spun pe nume. 

Orice uriaş mi-a fost pitic de glume, 

Şi-n luptă dreaptă vajnic mă băteam. 

Ţineam îngenuncheat în praf norocul Căci apucasem 
temerea de cocul Ce face ca pe mări să piară flote. 

Pe cornul lunii mi-am înscris povestea, 

Pe veci de veci. Dar sînt cu toate-acestea Pizmaş pe 
faima-ţi, mare Don Quijote! 

Senora Oriana către Dulcinea del Toboso 


Sonet 

O, Dulcinea, dacă mi-ar fi scos o Măiastră zină-n drum 
chiar satul care '[i-e patrie, din Miraflor pe mare Veneam să 
schimb azi Londra pe Toboso, Lui Don Quijote să-i fi dat 
chemare, Să fi putut fi pentru-acel colos o Icoană-n lupte, 
inima mi-a ros-o Dorinţa, vie fără de-ncetare. 

De-aş fi scăpat şi eu la fel de castă Lui Amadis din braţe, 
cum putut-ai Cu-al tău curtenitor hidalg Quijote, 

Azi n-aş şti ce-i invidia nefastă. 

M-ar bucura, nu m-ar jigni, plăcuta-i Tovărăşie, dînd 
plăcerii cote. 

Qandalin, scutier al lui Amadis de Qaula, lui Sancho 
Pauza, 


scutierul lui Don Quijote 


Sonet 

Salut, bărbat faimos, ce-a vrut Norocul Să-mbraci pe 
lume scutiereşti veşminte, Si-a fost cu tine darnic, — cum 
dezminte Doar faptul că-ţi aflaşi acum sorocul. 

Ca secera şi bîta să ia locul Cavalereşti; spade dinainte, 

Blîndeţea ta făcu, şi-a dat cuvinte Pe cei trufaşi să-i certe 
sărăntocul. 

îţi pizmuiesc şi numele şi-asinul! 

Desagilor tăi plini le port invidie, 

C-au dovedit cuminţea ta prudenţă. 

Salut, o Sancho, iar ! Ast vers închinu-l, 

Căci ţie doar hispanicul Ovidie 9 Cu-o pleasnă-n ceafă-ţi 
face reverență ! 

De Donoso (cel înzestrat), poet împănat, lui Sancho 
Panza şi lui Rocinante 


Lui Sancho Panza Sancho Panza sînt: scutie- 

(tul) Cavalerului Quijo-; (te;) Darnic foarte s-am ono-, 
(ruri,) "Ţin la fel să-mi scap şi pie-! 

(lea !) Căci tăcutul Villadie-, (go,) Tot secretul diplomă-, 
(tic,) Ni l-a spus: să ştii la vre- 

(me) Să dai birul cu fugă-! 

(rii! 

Aşa-i scris in Celeşti-, (na,) Carte ce-o socot divi- 

(nă) Căci cuprinde-ntreg urnă.-. 

(nul.) Lui Rocinante: Rocinante-s eu: faimo-, (sul, ) 
Geamăn marelui Babie-. 

(ca.) Pentru păcatele me- 

(le) Călăritu-m-a Quijo-; (te;) Veşnic tot cu burta goă-, 
(lă,) Rar am luat în gură-o boâ- 

(bă) De ovăz. lar fin sau pâ- 

(ie) Am văzut, cît Lazari- 

(Ho) Ce fura cu paiul vi- 

(nul) Orbului, prin fundul oă ! 

(lei Orlando-furiosul, lui Don Quijote de la 


Sonet 
De n-ai fost par 1, mai 'nalt eşti decît parii, Căci între mii 
de pari puteai fi par. 


Mancha 
1 Par sau pair—unul din cei 12 egali, marii palatini 
franci, de la* Curtea Carlomagnului, printre care şi Roland. 


Impar eşti. N-ai pereche. Unu-i doar Ne-nvinsul ce şi-a- 
nfrînt pe toţi contrarii! 

Orlando sînt, acel ce-şi poartă larii Pe mări pentru 
Angelica, altar Dînd faimei ei, prin vitejescul har Ce l-au 
cîntat prin veacuri cărturarii. 

Nu-ţi pot, Quijote, fi egal. Căci laur Doar faimei tale ştii 
că se cuvine De vreme ce-ţi pierduşi, ca mine, capul. 

Dar tu egal îmi eşti, de-l poţi pe-ăst Maur Ca şi pe 
mîndrul Scit, da de ruşine, Negind că ne-a pus coarnele 
Harapul! 

Cavalerul lui Phoibos, către Don Quijote de la Mancha 


Sonet Cu spada ta nu-mi măsur vitejia, Hispanic Phoibos, 
straniu curtezan ! 

Căci mina mea, de braţul tău avan Departe-i cum de 
ţarnă e tăria |! 

Dispreţuii imperii. Monarhia Ce-mi dete-Orientul Roşu fu 
în van. 

Plecai, să-i văd doar chipul suveran Clarindei, ce vroiam 
a-mi fi soţia. 

Căci o iubii, miracol scump şi rar; Stingher, neluat în 
seamă, şi infernul L-am îngrozit cu furia-mi fierbinte ! 

Dar tu, Quijote, strălucit hoinar, Prin Dulcinea ai atins 
eternul. 

Şi ea, prin tine-i castă şi cuminte. 

De Solisdân 1, către Don Quijote de la Mancha 


Sonet 

Măcar, Senior Quijote, că scornirea 'Ţi-a-ntunecat a 
minţilor lumină, 

Nicicînd vreun om nu-ţi va găsi pricină Spunind că ţi-a 
fost josnică pornirea. 

Cîntate-ţi fi-vor faptele, menirea De-a alina durerea fără 
vină; 

De mii de ori te-au prăvălit în tină Bătut, cei ce-apărau 
nelegiuirea. 

Şi dacă preafrumoasa Dulcinea Nu s-a purtat aşa cum se 
cuvine Şi-a fost cu tine fără de simţire, Să ştii că toate se 
petrec de-aceea Că Sancho Panza n-a peţit-o bine: 

El prost, iabraşă ea, şi tu râu mire! 

Dialog intre Babieca10 11 şi Rocinante 


Sonet B. — De ce eşti, Rocinante, — aşa calic? 

R. — Muncesc din greu şi nu pun pai în gură! B. — Cum, 
n-ai tain de-ovăz? Vreo-mbucătură De fin? 

R. — Stăpînul meu nu-mi dă nimic. 

B. — Ei, fugi de-acolo, nu mai fi mojic: Măgarii doar, 
stăpînul şi-l înjură! 

R. — Cutat măgar, acel ce-atitea-ndură! 

De-amor, stăpînul s-a smintit un pic. 

B. — E prost cine iubeşte ? 

R. — Nici deştept. 

B. — Eşti filozof! 

R. — Sînt, că-s cu burta goală ! 

B. — Cere-i scutierului! 

R. — Mare scofală! 

B. — Mult crezi c-o căpăta cine-o să-l roage, Cînd şi 
scutierul şi stăpînu-s drept Ca Rocinante însuşi de 
mîrţoage. 

Care povesteşte despre firea şi felul de viaţă al vestitului 
hidalgo don Quijote de La Mancha Intr-un sătuc din La 
Mancha, de-al cărui nume nu ţin să-mi aduc aminte nu-i 
mult de cînd trăia un hidalgo 12 13 din cei cu lance în 
panoplie, scut vechi, cal ogirjit şi ogar de hăituit vînatuh 
Cîte-un ghiveci, mai mult cu carne de vacă 14 decît de 
berbec, şi seara cele mai adeseori tocană; jumări cu slănină 
sîmbăta, linte vinerea şi cîte-un porumbel fript duminica, pe 
deasupra, îi mistuiau trei sferturi din venit. Ce-i rămînea se 
ducea pe vreun pieptar de stofă aleasă, pe nădragi de 
sărbătoare, de catifea, şi cu pantofi la fel, căci peste 
săptămînă se cinstea cu stofe de lină nevopsită, toarsă 
subţire. 1 Avea în casă o chelăreasă trecută de 40 de ani, o 
nepoată care nu împlinise încă 20 şi un argat, bun şi la 
plugărie şi ca fecior în casă, la fel de priceput să înşeueze 
calul, ca şi să altoiască pomii. 15 16 Ani să tot fi avut 
hidalgul nostru ca la vreo 50: era bine legat şi vînos la trup, 
uscăţiv la faţă, se scula cu noaptea-n cap şi era vinător 
pătimaş. Unora le place să spună că era poreclit Quijada 17 
ori Quesada 18 — asupra acestui punct există oarecare 


divergențe de păreri între autorii care s-au ocupat de cazul 
lui — cu toate că, după conjecturile cele mai vrednice de 
crezare, se poate deduce că i se zicea Quejana19. Dar asta 
n-are cine ştie ce însemnătate pentru povestirea noastră: e 
de ajuns ca, depănîndu-i firul, să nu ne depărtăm de adevăr 
nici cu o iotă. 

Ceea ce trebuie ştiut, aşadar, este că sus-zisul hidalgo, în 
răstimpurile lui de răgaz (care ţineau mai tot anul), se 
dedase la cititul romanelor cavalereşti cu atîta foc şi cu atîta 
plăcere, că-şi uită aproape cu totul de vinătoare şi chiar de 
gospodărirea avutului său; şi pînă [într-atîta îşi înteţi 
sminteala asta şi atît de departe ajunse cu patima lui* că-şi 
vîndu sfoară de moşie după sfoară de moşie, bune toate de 
arătură, ca să-şi cumpere cărţi de cavalerie pentru citit, şi 
ajunse să şi le îngrămădească în casă pe toate cîte le putu 
găsi. 

Dar din toate, nici unele nu i se păreau atit de preţioase 
ca acelea compuse de faimosul Feliciano de Silva 1; căci 
proza lui limpede şi tîlcurile lui adinei i se păreau adevărate 
perle, mai cu seamă cînd ajungea cu cititul la declaraţiile 
acelea înflăcărate şi la scrisorile de dragoste, unde nu o 
dată găsea scris: Raţiunile iraţionalelor chemări la uzul 
raţiunii, din care zilnic îmi faceţi raţiunii mele raţie, îmi 
anemiază în aşa măsură raţiunea, îneît am raţiuni a mă 
plînge de frumuseţea domniei-voastre. Sau, şi mai abitir, 
cînd citea: înaltul cerului care-ţi înalţă, în chip 
dumnezeiesc, dumnezeiescul chip, cu stele, te face să fi 
binemeritat meritul pe care înălţimea-ta îl merită. 

Cu cimilituri ca acestea îşi storcea bietul cavaler creierii, 
şi nu dormea nopţile ca să le dea de rost şi să le smulgă din 
măruntaie tilcul, cu toate că nu le-ar fi venit de hac chiar 
Aristotel şi nu le-ar fi putut pricepe nici el dac-ar fi înviat 
din morţi anume pentru asta. Nu se prea dumerea cum vine 
treaba cu rănile pe care le-mpărţea şi le primea don 
Belianis 20 21, căci îşi închipuia că, oricît de măieştri vraci 
l-or fi îngrijit, nu se putea să n-aibă tot obrazul şi tot trupul 
brăzdat de balafre şi de semne. Cu toate astea, lăuda la 


autorul lui Belianis felul de a-şi încheia cartea, cu 
făgăduiala încheierii aventurii acesteia de neîncheiat, şi nu 
o dată îi veni cheful să pună mîna pe pană şi să-i dea elun 
sfirşit în lege, aşa cum făgăduise în carte autorul; şi, fără 
nici o îndoială, ar fi făcut-o, ba încă s-ar fi descurcat cum nu 
se poate mai bine, dacă alte ginduri, mai însemnate şi mai 
statornice, nu l-ar fi sustras de la aceasta. 

Avusese de atitea ori discuţii cu preotul satului (om 
învăţat foarte, trecut prin şcoli înalte şi licenţiat de la 
Sigiienza), întrebîndu-se care să fi fost mai plin de virtute 
cavaler: Palmerin al Englitereil sau Amadis de Gaula22 23? 
Dar meşterul Nicolâs, bărbierul din satul lor, o ţinea morţiş 
că nici unul din doi nu se putea măcar apropia de cavalerul 
lui Phoibos 24, şi că dacă era vreunul care să-i poată sta 
alături, acela nu putea fi decit don Galaor 25, fratele lui 
Amadis de Gaula, căci era oricînd gata de orice încercare: 
nu era miţiit şi plingăreţ ca frate-său, şi în vitejie nu 
rămînea mai prejos decit el. 

Ce mai vorbă lungă; se cufundă hidalgul nostru în aşa 
hal în citanie, că-şi trecea nopţile toate citind, din murgul 
serii şi pînă-n revărsatul zorilor, şi toate zilele, de cum se 
lumina şi pînă ce se-ntuneca; şi aşa, din prea mult citit şi din 
prea puţin dormit, i se uscară creierii, încât îşi pierdu 
minţile. închipuirea i se împuie cu tot ce citea în cărţi, cu 
farmece şi cu lupte drepte, cu bătălii şi cu provocări la duel, 
cu declaraţii de dragoste şi cu iubiri, cu chinuri şi cu 
sminteli nemaiauzite. Şi-i intră în cap aşa de straşnic că 
toată grămada aceea de scorneli pe care le citea, petrecute 
doar în vis, erau adevărul-adevărat, încît pentru el nu se 
afla pe lume istorie mai vrednică de crezare. Spunea că 
Cidul Ruy Diâz 1 fusese cavaler fără cusur, dar că nici nu 
putea măcar sta alături de Cavalerul Spadei înflăcărate 26 
27, care numai dintr-o lovitură spintecase din creştet pînă-n 
tălpi doi uriaşi, peste măsură de hizi şi de trufaşi. Se împăca 
mai bine cu Bernardo del Carpio 28, pentru că, în 
trecătoarea Roncesvalles, pusese capăt zilelor lui Roldân 
cel Fermecat, slujindu-se de şiretlicul lui Hercule, care-l 


înăbuşise pe Anteu29, feciorul Ţărinei, stringîndu-l cu 
braţele pînă-şi dăduse duhul. Nu-l vorbea decit de bine pe 
uriaşul Morgante30 31, fiindcă, deşi se trăgea din neamul 
acela al uriaşilor, care-s cu toţii înfumuraţi şi lipsiţi de bună- 
cuviinţă, era singurul dintre ei binecrescut şi cuviincios. 
Dar, mai presus de toţi, se avea bine cu Reinaldos de 
Montalbân mai cu seamă cînd îl vedea ieşind din castelul 
său şi prădind pe oricine întilnea, sau cînd fură de peste 
mări şi ţări chipul acela cioplit al lui Mahomed, cu totul şi cu 
totul de aur, cum povesteşte legenda. Ca să-i poată trage o 
chelfâneală trădătorului de Galalon32 33, şi-ar fi dat 
bucuros chelăreasa, ba chiar şi pe nepoată-sa pe deasupra. 
într-adevăr, de îndată ce nu mai fu în toate minţile, îi 
intră în cap cel mai năstruşnic gînd ce-a stăpînit vreodată-n 
lumea asta pe vreun nebun, şi anume: începu să i se pară 
cu cale, şi chiar neapărat trebuincios, atit pentru faima 
bunului său nume, cit şi pentru folosul ţării sale, să se facă 
nici mai mult nici mai puţin decît cavaler rătăcitor şi s-o 
pornească prin lumea întreagă, călare şi cu armele-n miîini, 
în căutare de aventuri, făcînd toate isprăvile pe care citise 
el că le făceau cavalerii rătăcitori, lecuind tot soiul de rele şi 
dînd piept cu primejdiile în fel şi chip de prilejuri, de unde, 
ieşind cu bine la capăt, să-şi cîştige renume şi glorie eternă. 
Sărmanul de el, se şi vedea răsplătit, pentru braţul său 
viteaz, cel puţin cu coroana împărăției Trapezuntului34; şi 
aşa, cu asemenea gînduri desfătătoare, lăsîndu-se furat de 
vraja lor stranie, se grăbi să-şi pună în aplicare planul. 

Cel dinţii lucru pe care-l făcu fu să-şi curețe o armură ce 
slujise strămoşilor săi, şi care, mîncată de rugină şi 
mucegăită, de veacuri în şir zăcea uitată intr-un ungher. O 
curăţă şi şi o drese cit putu mai bine, dar văzu că avea un 
cusur însemnat, şi anume că n-avea cască de bătălie cu 
apărătoare de jurîmprejurul capului, ci un simplu coif, cu 
marginile ridicate; dar iscusinţa lui găsi de îndată leacul, 
pentru că înjghebă din cartoane un soi de apărătoare, pe 
care, îmbucînd-o cu coiful, îl făcu să pară cască adevărată. 
E drept că, vrînd el să încerce dacă era destul de tare ca să 


poată înfrunta riscul unui duel, cînd trase spada şi-i arse 
două lovituri, de la cea dintii nimici într-o clipă tot ce 
muncise o săptămînă; şi nu-i prea plăcu uşurinţa cu care o 
făcuse bucăţi, aşa că, vrînd să-şi ia toate măsurile împotriva 
acestui pericol, se apucă s-o facă la loc, punîndu-i şi nişte 
vergele de fier pe dinlăuntru, aşa că rămase mulţumit de 
tăria ei şi, fără să mai dorească a o pune din nou la 
încercare, o decretă cască războinică de mîna întîi, cu 
vizieră, şi o ţinu ca atare. 

Se duse apoi să-şi vadă calul şi, cu toate că-i putea 
număra cusururi mai multe decit gologanii daţi cusur de la 
un galben şi-avea mai multe metehne decît calul lui Gonela 
*, care tanturn pellis et ossa fuit, lui i se păru că nici cu 
Ducipalul lui Alexandru, nici cu Babieca, bidiviul marelui 
Cid, nu l-ar fi putut asemui. îşi pierdu patru zile gîndindu-se 
ce nume să-i pună; căci (după cum .îşi tot spunea vorbind 
singur) calul unui cavaler atit de vestit şi, pe lingă asta, un 
cal atît de minunat, nu se cădea să rămînă fără de nume 
celebru. Aşa că-şi bătu capul să i-l găsească, şi să i-l 
găsească în aşa chip încît să se vadă din el şi ceea ce fusese 
înainte de a fi cal de cavaler rătăcitor, şi ceea ce era 
atuncea; fiindcă stătea la mintea omului că, schimbîndu-se 
starea stăpîinului său, trebuia să i se schimbe şi lui numele, 
şi să-şi cîştige unul ilustru şi răsunător, aşa cum se cădea 
faţă de noul lui cin şi de noua slujbă pe care o îndeplinea. 
Aşadar, după ce scorni în închipuirea lui o mulţime de 
nume, pe care le compuse, le şterse şi le părăsi, le lungi şi 
le scurtă, le făcu şi le desfăcu în minte, ajunse în cele din 
urmă să-l numească 35 

Rocinante *, nume — după părerea sa — şi nobil şi sonor, 
lămurind şi ceea ce fusese cînd era mîrţoagă, pînă a nu fi 
ceea ce era acum, cînd le-o lua înainte tuturor mîrţoagelor 
de pe lume şi ajunsese cel dintîi dintre ele. 

Cum îşi văzu calul botezat atit de pe gustul său, îi veni 
chef să-şi pună şi lui un nume, şi-şi mai bătu capul cu asta 
încă opt zile, iar la capătul lor hotări să se numească don 
Quijote 36 37; de unde, aşa cum am mai spus, traseră cei 


care au scris despre această poveste, atît de adevărată, 
încheierea că, fără nici o îndoială, n-avea cum să se 
numească altfel decit Quijana, şi nu Quesada, cum pretind 
alţii. Totuşi, aducîndu-şi aminte că viteazul Amadis nu se 
mulţumise să se cheme Amadis, şi atîtatot, ci-şi adăugase la 
nume numele regatului şi patriei sale, ca s-o facă vestită, şi- 
şi zisese Amadis de Gaula, tot aşa vru şi el, ca un bun 
cavaler ce era, să-şi adauge pe al ținutului în care se 
născuse, şi să-şi spună don Quijote de La Mancha, nume 
prin care, după părerea lui, îşi arăta pe şleau obiîrşia şi 
patria, cinstind-o pentru că-şi lua porecla de la ea. 

O dată armura curățată, coiful cu marginile ridicate 
preschimbat în coif cu apărătoare, mirţoaga bine poreclită 
şi el însuşi botezat din nou, ajunse la încheierea că nu-i mai 
lipsea nimic altceva decît să-şi caute o domniţă de care să 
se îndrăgostească; fiindcă un cavaler rătăcitor fără iubită e 
ca un arbore fără frunze şi fructe şi ca un trup fără suflet. 
îşi zicea: ,„, Dacă cumva păcatele mele multe şi grele, ori, 
mai curînd, steaua mea cea bună, mă pun faţă în faţă cu 
vreun uriaş, aşa cum li se întîmplă de obicei cavalerilor 
rătăcitori, şi-l dobor la pămînt dintr-o lovitură, ori îl spintec 
în două, ori, în sfîrşit, îl birui şi-l fac să-mi ceară să-i cruţ 
viaţa, strică oare, la o adică, să am cui îl trimite să se 
înfăţişeze drept ofrandă, intrînd şi aruncîndu-se în 
genunchi dinaintea dulcii mele stăpîne, căreia să-i spună cu 
voce smerită şi plină de supunere: Eu, stăpină, sînt uriaşul 
Caraculiambro, domn al insulei Malindrania, învins în luptă 
dreaptă de cavalerul care nu va fi nicicînd îndeajuns de 
lăudat precît merită, don Quijote de La Mancha, care mi-a 
poruncit să mă înfăţişez dinaintea înălţimii-tale, pentru ca 
măria-ta să hotărască de soarta mea după cum i-o fi 
placul?“ 

O, cît se bucură bunul nostru cavaler după ce-şi ticlui 
logosul acesta, şi mai cu seamă după ce găsi cui să dea 
numele de aleasă a inimii sale ! Se întîmplă, pe cît se 
presupune, ca într-un cătun alăturat de-al său să se afle o 
ţărancă tinără, foarte chipeşă, de care el fusese o vreme 


îndrăgostit, deşi fata, se înţelege de la sine, habar n- 
avusese vreodată şi nici nu-l băgase în seamă. O chema 
Aldonza Lorenzo, şi ei i se păru cu cale cavalerului nostru 
să-i dea titlul de stăpînă a gîndurilor lui; căutîndu-i deci un 
nume care să nu se depărteze prea din cale-afară de-al ei şi 
care să aducă a nume de prinţesă, amintind vreo doamnă 
de neam mare, se hotări să-i spună Dulcinea 38 del Ioboso 
(pentru că era de fel din Ioboso), nume, cum i se părea lui, 
mîngiios la auz, ieşit din comun şi plin de tilcuri adinei, ca 
toate celelalte pe care şi le dăduse sieşi şi alor sale. 


Capitolul Il 
Care povesteşte cea dinţii plecare din satul său a 


iscusitului don Quijote Cînd îşi văzu isprăvite toate 
pregătirile acestea, nu vru să mai piardă vremea, ci căută 
să-şi ducă gindul la înfăptuire, căci îi dădea ghes starea 
nevoiaşă în carc-şi zicea el că zace lumea din pricina 
întirzierii lui, într-atit de multe erau nedreptăţile pe care-şi 
pusese în gînd să le îndrepte, jignirile pe care să le 
răzbune, relele pe care să le vindece, silniciile pe care să le 
înlăture şi datoriile pe care să le stingă. Şi astfel, fără să 
împărtăşească nimănui nimic din ceea ce avea de gind, şi 
fără să fi prins nimeni de veste, într-o dimineaţă, pînă a nu 
se lumina încă de ziuă — una din zilele de zăduf ale lunii lui 
cuptor — se ferecă în fier pină-n dinţi, încălecă pe 
Rocinante, după ce-şi puse casca lui cîrpocită ca vai de ea, 
îşi trecu un braţ pe după minerul scutului, strînse lancea în 
pumn şi ieşi, pe poarta de dindărăt a ogrăzii, afară în cîmp, 
bucuros nevoie mare şi foarte mulţumit că-şi vedea 
planurile cu atita uşurinţă purcese către înfăptuire. Dar nu 
apucă să se vadă bine în cîmp deschis, că-l şi năpădiră 
gînduri înfricoşătoare, atît de înfricoşătoare, că numai cît 
nu se lăsă păgubaş de isprava începută; îşi aduse, anume, 
aminte că nu era armat cavaler şi că, după toate legile 
cavaleriei, nici putea şi nici se cădea să înfrunte cu armele 
pe vreun cavaler; apoi că, de-ar fi fost chiar armat cavaler, 
se cădea să nu poarte decît arme albe ca un novice în ale 
cavaleriei ce se afla, şi fără nici un fel de deviză pe scut, 
pînă în ziua cînd şi-ar fi cîştigat-o prin vrednicia braţului. 
Gîndurile acestea îl făcură să şovăie în hotărîrea sa; dar 
cum la el scriînteala avea mai multă putere decit orice 
argument, îşi făgădui să se lase armat cavaler de către cel 
dintii venit, după chipul şi asemănarea altor mulţi cavaleri 
care fuseseră armaţi în felul acesta, aşa cum citise el în 
cărţile care-l aduseseră în halul în care era. Cît despre 
armele albe, îşi zise că şi le va freca pe ale sale de îndată ce 
va avea răgazul, aşa îneit să fie mai albe ca hermina; şi cu 
asta se linişti şi-şi urmă drumul, lăsîndu-se în voia calului, să 
aleagă el ce cale i-o plăcea, căci avea credinţa că în asta şi 
stă secretul aventurilor. 39 


Văzîndu-şi deci de drum înainte, înflăcăratul nostru 
aventurier vorbea singur în cugetul lui şi-şi zicea: ,, Cine se 
mai poate îndoi că odată, cîndva, într-o epocă viitoare, cînd 
va fi să vadă lumina tiparului istoria adevărată a 
faimoaselor mele isprăvi, cărturarul care le va scrie nu va 
pune, ajungînd cu povestirea la această dinţii plecare a mea 
în revărsatul zorilor, o frază cam în felul acesta: De-abia-şi 
întinsese rumenul Apollo pe suprafaţa vastă a spaţiului 
terestru şuviţele aurii ale frumoaselor lui plete, de-abia 
apucaseră păsărelele pictate în mii de culori să salute cu 
limbile lor, sonore ca nişte harfe, într-o dulce şi curgătoare 
ca mierea armonie, venirea aurorei cu dege* tele-i 
trandafirii, care, părăsind patul moale al soţului ei gelos, se 
arăta muritorilor la uşile şi balcoanele orizontului provinciei 
La Mancha, că ilustrul cavaler don Quijote de La Mancha, 
smulgindu-se odihnei dintre pernele de puf, îşi încălecă 
faimosul bidiviu, pe Rocinante, şi purcese la drum de-a 
lungul străvechiului şi cunoscutului şes al Montieluluil “ 
(căci, într-adevăr, pe şesul acela o pornise); şi adăugă: ,, 
Fericită epocă şi fericit veac cel în care vor vedea lumina 
faimoasele mele isprăvi, vrednice de gravat în bronz, de 
sculptat în marmură şi de zugrăvit prin tablouri, ca să le 
rămînă amintirea în viitor ! O, tu, cărturarule-vraci, oricine- 
ai fi, căruia-ţi va fi dat să devii cronicarul acestei istorii 
minunate, nu-l uita, rogu-te, nici pe bunul meu Rocinante, 
tovarăş nedespărţit al tuturor călătoriilor şi urcuşurilor 
mele ! “ 

După aceea prindea să spună, de parcă ar fi fost, într-a- 
devăr, îndrăgostit: , O, domniţă Dulcinea, stăpînă a acestei 
sărmane inimi ostatice, adîncă jignire mi-ai adus arătîndu- 
mi uşa şi poruncindu-mi, sub pecete de blestem, să pier din 
ochii tăi frumoşi. Ai milă, stăpină, şi înduplecă-te de inima 
mea, care-ţi este supusă ca un cîine şi care îndură atitea de 
dragul tău ! “ 40 

Pe lîngă acestea, înşira altele multe, la fel de smintite, 
toate aidoma celor pe care le învățase din cărţi, imitîndu-le 
cit putea mai bine limbajul. Şi-n vremea asta se-ndemna la 


drum atit de anevoie, iar soarele-l pătrundea atit de înfocat 
şi cu atîta înverşunare, că ar fi fost de ajuns să-i topească 
minţile-n cap, de-ar mai fi avut măcar urmă. 

Merse aproape toată ziua fără să întîmpine ceva ce-ar fi 
vrednic de povestit, lucru care-l scotea din sărite, căci 
dorea să dea piept repede şi degrabă cu cel asupra căruia 
avea să-şi încerce puterea braţului său vrednic. 

Sînt unii autori care susţin că prima aventură întîimpi- 
nată a fost cea de la Puerto Lâpice h în vreme ce alţii spun 
că a fost cea cu morile de vînt; dar ceea ce am putut eu 
adeveri în privinţa asta şi ceea ce am găsit scris în analele 
din La Mancha este că merse toată ziua, iar la lăsarea serii, 
atît mirţoaga lui cît şi el se aflară istoviţi şi morţi de foame, 
şi, uitîndu-se el în toate părţile ca să vadă dacă nu cumva 
descoperă vreun castel, sau vreo colibă de păstori măcar, 
unde să-şi întindă mădularele ostenite şi unde să-şi poată 
afla leac foamei şi nevoinţei, văzu, nu departe de drumul pe 
care-l străbătea, un han, şi i se păru că vede steaua care-l 
călăuzea spre porţile — ba chiar înspre palatele — mîntuirii 
sufletului său. 

Grăbi cît putu pasul şi ajunse la han tocmai cînd înnopta. 

Din întîmplare, la poartă stăteau două tinere, din cele 
cunoscute sub numele de femei de stradă 41 42, ce se 
duceau la Sevilla împreună cu nişte cărăuşi, cu care 
căzuseră la învoială să poposească noaptea aceea la han; şi 
cum aventurierului nostru tot ce-i trecea prin cap, tot ce 
vedea sau îşi închipuia i se părea alcătuit sau săvirşit în felul 
celor citite, de îndată ce văzu hanul, îşi făcu singur nălucă, 
închipuindu-şi-l castel cu patru turnuri şi cu coperişurile de 
argint strălucitor, căruia nud lipseau nici puntea ce se lasă 
şi se ridică, nici hrubele cu tainiţe, nici toate cuvenitele 
acareturi cu care asemenea castele sînt zugrăvite de obicei. 

Se apropie de han (care lui i se părea castel), şi cînd fu la 
cîţiva paşi de el, trase de dirlogi şi-l opri pe Rocinante, 
aşteptînd să se ivească vreun pitic între creneluri şi să dea 
semnal din surlă, crăinicind că se apropia de castel un 
cavaler. Dar cum văzu că surla se lasă aşteptată şi că 


Rocinante ardea de nerăbdare să ajungă la grajd, se dădu 
mai înspre poarta hanului, unde le zări pe cele două tinere 
dezmăţate, care lui i se părură două încîntătoare domniţe 
sau două jupîniţe gingaşe, ieşite în poarta castelului ca să 
se desfete. 

Intîmplarea fu ca tocmai atunci un porcar, care umbla 
să-şi adune de prin mirişti o turmă de porci (ăsta li-e 
numele nu vă fie cu supărare), suflă din corn, semnal la 
care aceste dobitoace se adună, şi pe loc don Quijote îşi 
închipui ceea ce dorea, anume că se ivise un pitic care să 
dea de veste că sosea el. Aşa că, nemaiştiind pe ce lume se 
află de fericire, se apropie de han şi de femei, care, văzînd 
că vine spre ele un om înarmat, aşa cum era el, cu lance şi 
cu scut, dădeau să intre, înfricoşate, în curtea hanului; dar 
don Quijote, ghicindu-le spaima după felul cum fugeau, îşi 
ridică viziera de carton şi, descoperindu-şi faţa prăfuită şi 
osoasă, le vorbi cu glas domol şi plin de curtenie: — Nu 
fugiţi, mărite domniţe, şi nu vă fie teamă de vreun neajuns, 
căci cavalerilor din tagma de care ţin eu nu le este îngăduit 
şi nici nu le stă bine să se atingă măcar de-un fir de păr al 
cuiva, şi mai cu seamă de nişte domniţe de neam, aşa cum 
vă arată chipul a fi. 43 

Femeiuştile îl priveau şi-i căutau din ochi obrazul 
acoperit de viziera cîrpocită; dar auzindu-se numite 
domniţe, lucru atit de străin meseriei lor, nu-şi mai putură 
ţine risul şi hohotiră pînă într-atita, incit lui don Quijote îi 
sări ţandăra şi le spuse: — Bine le stă frumoaselor măsura 
în toate, şi de altfel numai cel slab de minte ride din te miri 
ce; dar nu v-o spun ca să vă supăr şi să vă stric inima, căci a 
mea nu bate decit spre a vă fi de folos. 

Vorbirea aceasta, de neînțeles pentru cele două femei, ca 
şi boiul ciudat al cavalerului nostru, nu făcea decit să le 
sporească lor risetele, iar lui furia, şi ar fi ajuns departe de 
tot dacă n-ar fi ieşit chiar în clipa aceea în poartă hangiul, 
om care, gras fiind, era peste măsură de paşnic şi care, 
văzînd în faţa ochilor un asemenea irod, înarmat cu arme 
aşa de despărecheate cum erau curelele, lancea, pavăza şi 


zaua, era gata-gata să le ţină şi el isonul celor două 
domniţe, dînd semne de mare veselie. Dar, pînă în cele din 
urmă, temîndu-se să nu stîrnească ditamai arsenalul, se 
hotări să-i vorbească după cuviinţă, aşa că-i zise: — Dacă 
măria-ta, slăvite cavaler, cauţi adăpost, în afară de pat (căci 
în tot hanul nu-i nici unul, de leac), le poţi găsi aici pe toate 
celelalte, din belşug. 

Văzînd don Quijote smerenia alcaideluil fortăreței (căci 
asta i se părură lui a fi hangiul şi hanul), răspunse: — Mie, 
seniore castelan, mi-e destul te miri ce şi mai nimic, căci 
podoabă-mi este zaua, iar odihnă lupta-mi este44 45, 
ş.a.m.d. 

Gazda socoti că-l numise castelan pentru că-l luase drept 
castilian neaoş, cu toate că el era de fel din Andalucxa, 
crescut pe ţărmul mării, la Sanlucar 46, nu mai puţin 
potlogar decit Cacus 1 şi nici mai puţin pişicher decît un 
student ori un paj 47 48. Aşa că îi răspunse: — După cîte 
spuneţi, pentru luminăţia-voastră patul e doar stinca goală, 
somnid — veghe necurmată 49: dacă-i aşa, n-aveţi decit să 
descălecaţi şi să fiţi încredinţat că veţi găsi în bordeiul meu 
prilej şi prilejuri de-a nu da ochii în gene un an încheiat, 
darmite o noapte ! 

Şi, spunînd asta, se repezi să-i ţină calul lui don Quijote, 
care descălecă doar cu mare greu şi chin, ca unul ce nu 
pusese nimic în gură o zi întreagă. Spuse hangiului să aibă 
grijă de cal ca de ochii din cap, fiindcă era calul cel mai 
vrednic din ciţi făceau umbră pămîntului pe lumea asta. 
Hangiul se uită la el, dar nu i se păru atît de desăvirşit cum 
spunea don Quijote, ba nici pe jumătate, aşa că, făcîndu-i 
loc în grajd, se înturnă să afle ce porunci avea de dat 
oaspetele, pe care domniţele — împăcate cu dînsul — îl 
ajutară să-şi lepede armura şi, cu toate că îi liberaseră 
pieptul şi umerii, nu se pricepură în nici un chip şi nici nu 
fură în stare să-i deschidă colivia din jurul gîtului, nici să-i 
desfacă mîn-reţea de coif, legat cu panglici verzi, care-ar fi 
trebuit tăiate, căci nu se mai puteau deznoda; dar el nu vru 
să consimtă la asta cu nici un chip, aşa că rămase toată 


noaptea cu casca în cap, ceea ce alcătuia o icoană decît 
care mai ciudată şi mai plină de haz nici nu se poate 
închipui. Şi pe cînd îl dezarmau, cum el credea că făpturile 
acelea trecute prin ciur şi prin dîrmon, care-i scoteau 
armura, erau niscai jupîniţe de neam şi domniţe ale acelui 
castel, le recită cu multă graţie: Nu va fi nicicînd viteaz 


De femei slujit mai bine 

Decît fuse don Quijote Cind din satul său veni; 

Domniţe-ngrijeau de el, 

Castelane, de-armăsaru4. 50 

adică Rocinante, fiindcă acesta este, doamnele mele, 
numele calului meu, aşa cum mie mi se spune don Quijote 
de La Mancha. Căci, cu toate că n-aş fi vrut să mă dau pe 
faţă pînă cînd nu m-ar fi dat în vileag singure isprăvile 
săvirşite de mine în slujba domniilor-voastre şi pro me, 
nevoia de a potrivi pentru prilejul de faţă acest cîntec 
bătrînesc al lui Lanzarote a fost pricina pentru care-mi 
aflarăţi numele pînă a nu se fi plinit vremea; însă veni-va 
ziua cînd luminăţiile-voastre îmi veţi porunci, şi eu mă voi 
supune, iar vrednicia braţului meu va sta mărturie rivnei 
mele de-a vă sluji! 

Fetele, care nu prea erau deprinse cu asemenea 
meşteşugită vorbire, nu răspunseră un cuvint; îl întrebară 
doar dacă poftea ceva de mîncare. 

— Aş gusta ceva, răspunse don Quijote, căci, pe cît îmi 
dau eu seama, mi-ar cădea cum nu se poate mai bine. 

Din întîmplare se nimerise a fi tocmai într-o vineri şi nu 
se afla în tot hanul nimic alt decît nişte hălci dintr-un peşte,, 
care în Castilia se cheamă abadejo, în Andalucia — 
bacallaoy iar în alte părţi — morun sau viţel-de-mare. Atunci 
îl întrebară dacă nu care cumva ar voi înălţimea-sa să 
mănînce viţel-de-mare, căci n-aveau alt soi de peşte să-i dea 
de mîncat.. 

— Cu cît or fi mai mulţi viței, răspunse don Quijote, cu 
atit vor ţine mai bine loc de vacă; căci mi-e totuna dacă-mi 
dai opt reali în gologani, sau o piesă de opt reali. Cu atît mai 
mult cu cît s-ar putea întîmpla să fie viţeii aceştia cum e 
juninca, de care se ştie că e mult mai bună decit vaca, sau 
ca iada, care întrece capra. Dar n-are decit să fie ce-o fi, 
numai să vină itiai repede, căci truda şi greutatea armelor 
nu pot fi răbdate fără sprijinul stomacului. 

îi puseră masa în poarta hanului, ca să-i fie răcoare, şi 
hangiul îi aduse o porţie de morun, rău desărat şi şi mai rău 


gătit, dimpreună cu o pîine, la fel de neagră şi de murdară 
ca şi armura lui; şi aveai de ce ride văzîndu-l cum mănîncă, 
pentru că, aşa cum rămăsese, cu casca în cap şi cu viziera 
lăsată, nu putea să ducă nimic cu mina lui la gură dacă nud 
dădea altul îmbucătura, aşa că una din cele două doamne îi 
împlinea această nevoie. Dar săd dea de băut tot nud fu cu 
putinţă, şi nici n-ar fi fost dacă hangiului nu i-ar fi venit în 
minte să scobească de măduvă o trestie, pe care virîndu-i-o 
cu un capăt în gură, îi turna vin pe celălalt. El primea 
răbdător toate acestea, mai curînd decît să rupă panglicile 
coifului. Cu asta se îndeletniceau ei, cînd la han sosi din 
întîmplare un jugănar ca să scopească vierii, şi, cum ajunse, 
prinse să-i zică din trişcă, de patru-cinci ori la şir, lucru care 
sfirşi prin a-l încredința pe don Quijote că se afla în cine ştie 
ce faimos castel şi că-i aduseseră la cină şi muzicanți, că 
morunul sărat era păstrăv pescuit atunci, plinea — cozonac, 
tirfele — doamne de viţă, iar hangiul — castelan al 
fortăreței, şi cu asta socotea că nu dăduse greş atunci cînd 
luase hotărîrea de-a porni la drum. Dar ceea ce-l neliniştea 
era faptul de a nu se fi văzut încă armat cavaler, fiindcă i se 
părea că nu şi-ar fi putut îngădui în chip legiuit nici o 
aventură înainte de-a fi obţinut învestitura în tagmă *. 


Capitolul III 
Unde ni se povesteşte chipul hazliu în care don Quijote 


a fost armat cavaler 

Chinuit de atare gînduri, dădu zor să termine cu cina 
aceea săracă de crişmă, pe care sfirşind-o, chemă 
numaidecit 51 hangiul şi, închizîndu-se cu el în grajd, se 
aruncă dinaintea lui în genunchi, spunîndu-i: — Nu mă voi 
ridica niciodată de unde sînt, viteze cavaler, pină ce 
bunăvoința înălţimii-voastre nu-mi va li hărăzit darul pe 
care vreau să i-l cer, şi care se va întoarce întru lauda 
înălţimii-voastre şi spre folosul întregului neam omenesc. 

Hangiul, cînd îşi văzu oaspetele aşternîndu-i-se la 
picioare şi auzi din gura lui asemenea vorbe, se uită la 
dînsul aiurit, neştiind ce să facă, nici ce să spună, şi căută 
să-l hotărască a se ridica, ceea ce don Quijote nu se învoi 
nici în ruptul capului, pînă ce, nemaiavînd încotro, trebui 
să-i spună că-i hărăzea darul cerut. 

— Nu mă aşteptam la mai puţin de la nemăsurata 
înălţimii-voastre dărnicie, stăpîne, răspunse don Quijote, 
aşa că vă pot spune că darul cerut de mine şi hărăzit mie de 
mărinimia luminăţiei-voastre este ca mîine dimineaţă să mă 
armaţi cavaler. Noaptea asta îmi voi priveghea armele în 
capela acestui castel al luminăţiei-voastre, iar mîine, cum 
am mai spus, se va săvirşi lucrul pe care-l doresc atita, ca să 
pot umbla cum se cuvine în cele patru vînturi, căutînd prilej 
de isprăvi în folosul nevoiaşilor, aşa cum e dat în sarcina 
tagmei noastre cavalereşti şi cavalerilor rătăcitori, precum 
sînt şi eu, al căror suflet tinjeşte după asemenea fapte. 

Hangiul, care, aşa cum s-a mai spus, era cam pişicher şi 
apucase să intre la oarecare bănuieli în privinţa trăsnelii 
oaspetelui său, se încredinţă de-a binelea cînd ascultă pînă 
la capăt asemenea vorbe; şi ca să aibă de ce ride noaptea 
aceea, hotări să-i cînte în strună; aşa că-i spuse că găsea 
foarte cu cap ceea ce dorea şi cerea el, şi că asemenea 
hotărtîre era firească şi proprie tuturor cavalerilor de neam, 
cum arăta el a fi şi cum o dovedea chipeşa lui înfăţişare; că 
şi el, în anii tinereţii sale, se dedase acestei îndeletniciri 
aducătoare de cinste, fără să fi ocolit viile din Mâlaga ly 52 
insulele Riarân 53 54, vestitul Compas de Sevilla â, 


apeductul Segoviei 55, livezile de măslini din Valencia 56, 
Rondilla din Granada 57, plaja din Sanlucar, oborul din 
Cordoba 58 şi las Vcnlillas din Toledo 59, precum şi alte 
nenumărate locuri unde şi-a pus la încercare iuţeala 
picioarelor şi dibăcia mîinilor, pricinuind altora multe 
necazuri, îmbărbătînd multe văduve desfetind multe 
domnişoare, trăgînd pe sfoară o seamă de orfani tutelaţi şi 
făcîndu-se în cele din urmă vestit prin toate judecătoriile şi 
tribunalele din aproape întreaga Spanie; în fine, că venise 
să se reculeagă în acest castel al său, unde trăia din avutul 
lui şi din al altora şi unde primea pe toţi cavalerii rătăcitori 
din orice tagmă şi de orice rang ar fi fost ei doar din marea 
dragoste ce le-o purta, numai să-şi împartă cu dînsul avutul, 
drept răsplată a frumoaselor sale porniri, îi mai spuse că în 
castelul său nu se afla capelă unde să-şi poată petrece 
veghea armelor, căci o dărîmase ca s-o reclădească din 
temelii; totuşi, în caz de mare nevoie, ştia că veghile se 
puteau petrece oriunde aveai chef, şi că în noaptea aceea 
putea să-şi vegheze armele într-un patio 60 al castelului; 
căci în zori, cu vrerea lui Dumnezeu, avea să se săvirşească 
îndătinatul ritual, în aşa chip îneît el să rămînă armat 
Cavaler, atit de cavaler cum mai mult nici că se poate pe 
lume. 

îl întrebă dacă avea asupra lui ceva bani; don Quijote 
răspunse că n*avea para chioară, pentru că nu citise 
niciodată în istoria cavalerilor rătăcitori să*şi fi luat vreunul 
bani la dînsul. La aceasta hangiul îi spuse că se înşela, căci, 
admiţind că în istorii nu stătea scris lucrul acesta din 
pricina că autorii lor nu mai găsiseră cu cale să scrie un 
lucru atît de lămurit şi atit de folositor, ce trebuie avut 
asupră-şi, cum sînt banii şi cămăşile curate, nu era cuvînt să 
creadă cineva că nu-şi luau; aşa că să fie încredinţat şi sigur 
că toţi cavalerii rătăcitori, de care sînt pline atitea cărţi ce-o 
dovedesc, duceau cu ei pungi bine burduşite pentru orice 
întîmplare şi că aveau asupră-şi de asemeni şi rufărie, 
precum şi un cufăraş mic, plin de alifii pentru oblojirea 
rănilor primite, căci nu întotdeauna pe cîmpurile şi în 


pustietăţile unde se luptau şi cădeau răniţi avea cine să-i 
îngrijească, dacă nu cumva erau prieteni cu vreun vrăjitor 
înţelept care să le vină numaidecit întrajutor, aducînd prin 
văzduh, în cîte-un nor, vreo domniţă sau vreun pitic cu 
vreun şip de apă vie, din care doar gustînd o singură 
picătură se însănătoşeau pe loc de toate rănile şi zgaibele, 
ca şi cum de cînd lumea n-ar fi suferit de nimic; iar dacă s- 
ar fi întîmplat să nu fie aşa, cavalerii din vremi de mult 
trecute găseau cu cale ca scutierii lor să fie burduşiţi cu 
bani şi cu alte lucruri trebuincioase, ca scama şi irurile de 
oblojit; şi dacă se întimpla să n-aibă scutieri (cazuri prea 
puţine şi rare), cavalerii îşi cărau ei înşişi toate acestea în 
nişte drăgălaşi de coburi, mici că aproape nici nu se vedeau 
pe crupa calului, ca şi cînd alte lucruri şi nu acestea ar fi 
fost pentru ei mai de preţ; căci, în afară de asemenea 
nimicuri, obiceiul de-a duce cu sine desagi n-a prea fost 
încuviinţat de către cavalerii rătăcitori; din pricina asta îi 
dădea sfatul (măcar că ar fi putut să i-o şi ordone, ca unul 
ce avea să-i fie în curînd naş) să nu mai pribegească de aici 
înainte fără bani şi fără pomenitele măsuri de prevedere, 
căci avea să vadă el cît de bine i-or prinde cînd nici cu 
gîndul n-o gîndi. 

îi făgădui don Quijote să îndeplinească tot ceea ce îl 
sfătuia, pină intr-un cuvint; aşa că fură date numaidecit 
poruncile pentru veghea lui de arme, care avea să se 
petreacă într-o ogradă din coasta hanului. Şi adunindu-şi 
don Quijote toată armăria, şi-o clădi deasupra teucei de 
lîngă o fîntînă, apoi, trecîndu-şi scutul pe după braţ, strînse 
lancea în pumni şi începu să se plimbe măreț încoace şi 
încolo pe dinaintea jgheabului. Şi nu-şi începu bine 
plimbarea, că se şi înnoptase. 

Hangiul le povesti la toţi cîţi erau în han despre 
scrînteala oaspetelui său, despre veghea lui de arme şi 
despre învestitura cavalerească pe care-o aştepta. Se 
minunară toţi de-aşa ciudat soi de sminteală şi, ieşind să-l 
privească de departe, îl văzură cum păşea domol şi demn 
un timp, apoi rămînea proptit în lance să-şi aţintească ochii 


asupra armelor, fără să şi-i mai dezlipească de ele o bună 
bucată de vreme. Se înnoptase de-a binelea, dar atit de 
luminoasă era luna, încît se putea lua la întrecere cu astrul 
care-i împrumută strălucirea, aşa că toate cîte le săvirşea 
novicele în ale cavaleriei erau văzute pe deplin de toată 
lumea. 

în vremea asta îl împinse diavolul pe unul din cărăuşii ce 
măseseră la han să-şi adape catirii, şi n-avea cum face asta 
decît dînd lă o parte armele lui don Quijote, care erau 
clădite deasupra jgheabului. Văzîndu-l că se apropie, don 
Quijote îi strigă cu glas tunător: — O, tu, oricine-ai fi, 
cutezătorule cavaler ce vii cu gind de-a te atinge de ar 
melecelui mai viteaz rătăcitor din cîţi vor fi încins vreodată 
spada, ia seama la ceea ce faci şi nu te-atinge de ele, de vrei 
să nu-ţi laşi viaţa zălog pentru cutezanţă. 

Pe cărăuş nici capul nu-l duru de vorbele lui (dar mai 
bine le-ar fi luat în seamă, ca să nu-l doară capul după 
aceea), ba, dimpotrivă, apucînd armele de curele, le azvirli 
cit colo. Văzind una ca asta don Quijote, ridică ochii la cer 
şi, înălţindu-şi gîndul (pe cît se pare) la doamna şi stăpîna 
sa Dulcinea rosti: — Vino-mi întrajutor, stăpină, întru 
această dintîi obidă ce întimpină în cale-i inima vasală ţie, şi 
nu mă lipsi, în astă dintii primejdie de sprijinul şi oblăduirea 
ta |! 

Rostind vorbele acestea şi altele ca ele, îşi lepădă scutul 
şi, ridicînd lancea cu amîndouă manile, îi arse cărăuşului 
una în cap cu atita tărie, încît îl lungi la pămînt frumos şi 
bine, că dacă ar mai fi urmat o lovitură, n-ar mai fi fost 
nevoie de felcer să-l oblojească. După isprava asta, îşi 
culese armele şi-şi reluă plimbarea, la fel de netulburat ca 
mai înainte. 

Nu mult după asta, fără să aibă habar de ce se petrecuse 
(căci cărăuşul zăcea încă năucit), se apropie un altul, tot cu 
gind să-şi adape catirii, şi tocmai cînd se pregătea să dea 
armele la o parte ca să descotorosească teuca de ele, don 
Quijote, fără să sufle o vorbă şi fără să ceară voie de la 
nimeni, îşi mai lepădă o dată scutul, mai ridică încă o dată 


lancea şi, chiar dacă nu-i făcu scăfirlia zob, nu mai avu 
nevoie să-l atingă de trei ori în numele tatălui pe cel de-al 
doilea cărăuş, căci îi crăpă ţeasta în patru. Auzind zarvă, 
toţi cei din han deteră fuga într-acolo, şi printre ei şi 
hangiul. Văzînd asta, don Quijote îşi îmbrăţişă scutul şi, cu 
mina pe spadă, rosti: — O, stăpînă a tuturor frumuseţilor, 
tărie şi liman al bietei mele inimi, a sunat ceasul să-ntorni 
ochii măriei-tale înspre acest cavaler robit de tine, pe care îl 
aşteaptă o atît de vajnică încleştare ! 

La care vorbe se simţi prinzind atîta inimă, că dacă ar fi 
fost să-l încolţească toţi cărăuşii din lume, şi tot n-ar fi dat 
înapoi nici c-o palmă. Tovarăşii celor răniţi, văzîndu-iîn ce 
hal erau, începură a azvîrli de departe o ploaie de pietre 
asupra lui don Quijote, care se apăra cu pavăza cît putea 
mai bine şi nu îndrăznea să se depărteze de jgheab, ca să 
nu-şi lase armele în părăsire. Hangiul zbiera la ei să-l lase în 
pace, că doară le spusese cît de nebun era şi, nebun fiind, 
avea să scape neosîndit, măcar de-ar fi fost să-i ucidă pe 
toţi. Don Quijote zbiera şi el, încă şi mai tare, făcîndu-i 
perfizi şi trădători şi spunînd că stăpînul castelului era un 
mişel şi un cavaler de neam prost dacă putea consimţi să-i 
vadă în aşa chip trataţi pe cavalerii rătăcitori, şi că, să fie el 
gata învestit cavaler, l-ar învăţa pe loc să mai umble cu 
şoalda. 

— lar de voi, adăugă el, gunoaie şi ciurucuri ale omenirii, 
nici nu-mi pasă ! Aruncaţi cu ce vreţi, apropiaţi-vă, veniţi şi 
atacaţi-mă dacă vă dă mina, şi-aveţi să vedeţi voi cit are să 
vă coste nebunia şi cutezanţa voastră! 

Rostea toate acestea cu atita înfocare şi îndrăzneală, că 
vîri spaima morţii în cei care-l împresurau şi, atît din pricina 
asta, cît şi datorită argumentelor hangiului, cărăuşii 
încetară să-l mai împroaşte cu pietre, iar el, la rîndul lui, îi 
lăsă să-şi care răniții şi se înturnă să-şi vegheze armele cu 
liniştea şi gravitatea de la început. 

Nu-i prea veniră la socoteală hangiului şotiile oaspetelui 
său, aşa că se hotări să le pună capăt şi să-i dea pe loc 
blestematul rang de cavaler, pînă a nu apuca să se mai işte 


şi altă încurcătură. Aşa că, apropiindu-se de el, îşi ceru 
iertăciune pentru necuviinţa cu care îl înfruntase 
prostimea, fără ştirea lui; dar pentru cutezanţa asta erau 
acuma pedepsiţi, pe bună dreptate. îi mai spuse o dată că în 
castel n-aveau capelă, dar că pentru ceea ce mai rămăsese 
de făcut nu prea era nevoie de-aşa ceva, căci tot 
meşteşugul învestirii cavalerilor stătea în cele două lovituri 
date pe ceafă şi pe umeri, după cîte avea el cunoştinţă de 
ceremonialul tagmei, lucru care se putea săvirşi şi în cîmp 
deschis, mai ales că dusese cu bine la capăt priveghiul 
armelor, pentru care sînt îndeajuns două ceasuri, pe cînd el 
veghease mai mult de patru. Don Quijote dădu crezare 
tuturor acestora şi spuse că era gata să-l asculte, numai să 
oficieze cu cea mai mare grabă, căci, de-ar fi să fie atacat 
încă o dată după ce s-ar vedea armat cavaler, avea de gînd 
să nu mai lase picior de om viu în tot castelul, afară de cei 
pe care i-ar porunci gazda să-i cruţe şi pe care, din respect 
pentru porunca aceasta, i-ar lăsa cu viaţă. 

Virit în sperieţi de ceea ce auzise şi temindu-se să nu-l 
vadă trecînd la fapte, castelanul cără fără zăbavă un cărţoi, 
în care însemna paiele şi ovăzul date cărăuşilor şi, cu un 
capăt de luminare pe care i-o ţinea un băiat, veni împreună 
cu cele două pomenite domniţe la locul unde străjuia don 
Quijote, căruia îi porunci să îngenuncheze. Şi citind el din 
catastif ca şi cum ar fi recitat vreo molitvă cucernică, pe la 
mijlocul citaniei ridică mîna şi-i trase un dupac zdravăn 
după ceafă, iar îndată după aceea, cu propria lui spadă, îi 
dădu o acoladă măreaţă, mormăind mereu printre dinţi ca 
şi cînd s-ar fi rugat. Acestea fiind împlinite, dete poruncă 
uneia din cele două femei să-l încingă pe don Quijote cu 
spada, ceea ce ea îndeplini cu multă dibăcie şi înţelepciune, 
căci nu de puţină era nevoie ca să nu te pufnească risul la 
fiecare punct al acestui ceremonial; dar vitejiile de care 
dăduse dovadă novicele de cavaler puneau risului stavilă. 
Incingindu-l cu spada, binevoitoarea domniţă îi zise: — Facă 
Dumnezeu din luminăţia-ta un cavaler plin de noroc şi deie- 
ţi izbîndă în lupte ! 


Don Quijote o întrebă de nume, ca să ştie de-aici încolo 
cui îi rămăsese datornic pentru binefacerea asta, căci avea 
de gind să-i facă parte de onorurile pe care le va dobîndi 
prin vrednicia braţului său. Ea răspunse cu multă smerenie 
că i se spunea La 'Iolosa şi că era fiica unui cîrpaci de fel din 
Toledo, care-şi ducea zilele în mahalaua bazacei lui Sancho 
Bienaya, şi că avea să-l slujească şi să-l socotească drept 
stăpîn oriunde o vor purta paşii. 

Don Quijote îi întoarse vorba rugînd-o să-i facă hatîrul ca 
de aici încolo să-şi pună înaintea numelui un don, de dragul 
lui, şi să se numească dona 'Tolosa. 61 Ea îi făgădui, iar 
cealaltă fată îi încătărămă pintenii, şi el înfiripă şi cu dînsa 
aproape acelaşi dialog, ca şi cu cea care-l încinsese cu 
spada O întrebă de nume şi află că i se zicea La Molinera şi 
că era fata unui preacinstit morar din Antequera; şi ei îi 
ceru don Quijote să-şi adauge un don şi să-şi spună dona 
Molinera, oferindu-se o dată mai mult s-o slujească şi s-o 
ocrotească. După ce fură împlinite la galop şi pe nerăsuflate 
ceremoniile acestea nemaivăzute pînă atunci, pe don 
Quijote îl cuprinse dorinţa de a se vedea odată pe cal, 
pornit în căutarea aventurilor; aşa că, înşeuindu-şi-l 
numaidecît pe Rocinante, îl încăleca şi, îmbrăţişîndu-şi 
gazda, îi spuse lucruri atît de ciudate, drept mulţămită 
pentru că -l armase cavaler, încît nici nu e cu putinţă să fie 
scrise. Hangiul, ca să-l vadă o dată plecat de la han, îi 
răspunse cu nu mai puţine înflorituri, cu toate că-şi scurtă 
cit putu vorbirea, şi, fără să-i mai ceară plată pentru 
mînecat, îl lăsă să plece cu Dumnezeu. 


Capitolul IV 
Despre ceea ce i s-a iyitimplat cavalerului yiostru după 


plecarea de la han 

Se crăpa de ziuă cînd don Quijote plecă de la han, voios 
nevoie mare, mulţumit cum nu se mai poate şi pină 
întrgătită de tulburat că se vedea armat cavaler, încît 
fericirea îi da ghes să gonească în galop, cît o ţineau pe 
miîrţoagă chingile. Dar amintindu-şi sfaturile gazdei în 
privinţa lucrurilor atît de trebuincioase pe care era nevoie 
să le aibă cu el, mai cu seamă banii şi rufăria, hotări să se 
întoarcă acasă şi să-şi ia de toate, ba şi un scutier pe 
deasupra, făcîndu-şi socoteala să-l tocmească pe unul din 
plugarii cu care se învecina, om sărman şi împovărat de 
copii, dar cît se poate de nimerit pentru slujba de scutier al 
unui cavaler. Cu acest gînd îl îndrumă către satul lui pe 
Rocinante, care, simțind că se apropie de iesle, începu să 
depene din picioare cu atita foc, încît părea că nici nu mai 
atinge pămîntul cu copita. Nu bătuse mult drum, cînd 
deodată i se păru că aude, venind din dreapta, din desişul 
unei păduri, nişte ţipete ascuţite ca de făptură ce se 
văicăreşte, şi nici n-apucă să le-audă bine că şi rosti: — 
Slavă Domnului că m-a învrednicit de mare mila sa, 
scoţindu-mi în cale un atît de grabnic prilej de a-mi putea 
duce la îndeplinire datorinţele îndeletnicirii mele, prilej din 
care să pot culege roadele gîndurilor mele bune ! Strigătele 
acestea, fără îndoială, sînt ale vreunui nevoiaş sau ale 
vreunei nevoiaşe, care, în nevoinţa în care se află, are 
nevoie de sprijinul şi de ocrotirea mea. 

Şi, smuncind friul, îl mînă pe Rocinante înspre partea de 
unde i se părea că vin vaietele. Mai făcînd el cîţiva paşi prin 
pădure, văzu legată de un stejar o iapă, iar de altul, legat 
un băietan, gol de la brîu în sus, care să tot fi avut 
cincisprezece ani; el era cel care se văicărea, şi nu din 
senin, căci îi căra la curele pe spinare o namilă de ţăran, 
care-şi întovărăşea fiecare lovitură cu cîte o sudalmă şi cîte 
un imbold, zicîndu-i într-una: — Na, să te-nveţi să-ţi ţii gura 
! Na, să te-nveţi să căşti ochii! 

Iar bâietanul răspundea: 


— Nu mai fac, stăpine, să mă trăsnească Dumnezeu dacă 
mai fac vreodată şi dacă n-am să am de-aici înainte grijă de 
turmă ca de ochii din cap! 

Văzînd ce se petrecea, don Quijote strigă cu glas mînios: 
— Cavaler lipsit de cavalerism, rău îţi şade să-ţi pui mintea 
cu cei fără apărare ! încalecă şi pune mîna pe lance (căci se 
afla şi o lance 1 sprijinită de stejarul de care era legată 
iapa), şi-am să te fac eu să pricepi că numai laşii fac ceea ce 
faci dumneata! 

Țăranul, cînd se pomeni pe cap cu momiia aceea 
înarmată pînă-n dinţi, care-i vira sulița sub nas, crezu că i-a 
sunat ceasul, şi, cu vorbe mieroase, îi răspunse: — Stăpine 
cavaler, băietanul ăsta pe care-l pedepsesc e un argat de-al 
meu, care-mi slujeşte la păzitul turmei de oi ce am pe-aici, 
prin împrejurimi, şi e în aşa hal de lăsător, încît nu-i zi să 
nu-mi lipsească vreuna, iar dacă-l pedepsesc pentru 
nebăgarea lui de seamă, sau, mai curînd, pentru furtişag, 
zice c-o fac de afurisit ce sînt, ca să nu-i plătesc simbria 
cuvenită, dar pe Dumnezeul şi pe sufletul meu dacă nu 
minte ! 

— Minte în faţa mea 62 63, bădărane ? zise don Quijote. 
Pe sfîntul soare care ne luminează dacă nu-ţi trec acuma 
fierul lăncii ăsteia dintr-o coastă-n cealaltă! Să-l plăteşti 
îndată şi fără să cricneşti, că de nu, pe Dumnezeu atoate- 
ocîrmuitorul, aici pe loc sfîrşesc cu tine şi te nimicesc: 
dezleagă-l numaidecit! 

Țăranul puse capul în piept şi, fără multă vorbă, îşi 
dezlegă argatul, pe care don Quijote îl întrebă cît îi datora 
stăpinu-său. El îi răspunse că-i datora simbria pe nouă luni, 
cite şapte reali pe lună. Don Quijote făcu socoteala şi găsi 
că suma se urca la şaizeci şi trei de reali, aşa că-i porunci 
ţăranului să-i scoată fără întirziere din pungă, dacă-i era 
dragă viaţa. Țăranul, vîrit în sperieţi, răspunse că să n-aibă 
parte de năpasta ce-i căzuse pe cap şi de jurământul pe 
care-l făcuse (cu toate că n-apucase să se jure pe nimica) 
dacă erau atiţia; pentru că mai avea să-i scadă şi să-i pună 
în socoteală trei perechi de încălțări pe care i le dăduse, şi 


un real, costul a două rînduri de lipitori64, ce pusese el să-i 
pună cînd fusese bolnav. 

— 'Toate astea-s bune şi frumoase, îi întoarse don Quijote 
vorba, numai că încălţările şi lipitorile trebuie să rămînă în 
preţul bicelor pe care i le-ai tras fără să-ţi fi greşit cu 
nimica, căci dacă el a rupt pielea încălţărilor plătite de 
dumneata, apoi şi dumneata i-ai rupt lui pielea; iar dacă 
bărbierul i-a luat sînge cînd era bolnav, dumneata l-ai 
sîngerat teafăr-sănătos; aşa că dinspre partea asta nu ţi-e 
dator cu nimica. 

— Din păcate, stăpîne cavaler, n-am bani la mine; dar să 
vină Ahdres cu mine acasă, că i-i dau pe toţi, pînă într-o 
para. 

— Eu, să mă duc cu el? strigă băietanul. lar? O dată cu 
capul! Nici prin gînd nu-mi trece, stăpîne, căci dacă s-o 
vedea iar singur cu mine, mă jupoaie de viu, ca pe sfîntul 
Bartolomeu ! 

— Ba n-are s-o facă, îi întoarse vorba don Quijote. Ajunge 
să i-o poruncesc eu, şi are să-şi ţină cuvîntul din respect 
pentru mine, iar dacă-mi şi jură pe sfînta lege a tagmei 
cavalereşti în care a fost primit, îl las să plece slobod şi mă 
pun chezaş pentru plata simbriei. 

— la seama, măria-ta, stăpîne, la ce vorbeşti, zise iar 
băietanul, căci stăpinu-meu pe care-l vezi aicea nu-i cavaler 
nici de leac, şi nici n-a fost primit vreodată în vreo tagmă 
cavalerească, fiindcă el nu-i altul decît Juan Haldudo 
chiaburul, sătean din Quintanar. 

— N-are-a face, răspunse don Quijote, fiindcă şi Halduzii 
pot fi cavaleri, cu atit mai mult cu cît fiecare om e odrasla 
faptelor sale. 

— Asta aşa-i, răspunse Andres, dar dacă-i vorba de 
stăpinu-meu, odrasla căror fapte poate fi el, cînd îmi 
popreşte simbria, şi sudoarea, şi truda? 

— Nu-ţi popresc nimica, frate Andres, îi întoarse vorba 
ţăranul, dar fă-mi numai hatîrul şi vino cu mine, căci jur pe 
toate tagmele care-s cavalereşti pe lumea asta c-am să-ţi 


plătesc tot, aşa cum am spus, pînă într-o para, ba încă şi cu 
dobîndă. 

— De dobindă te scutesc, zise don Quijote. Dă-i simbria 
în reali, şi-s foarte mulţumit cu asta. Dar bagă de seamă să 
faci aşa cum ai jurat, că de nu, îţi jur şi eu, tot pe jurămîntul 
pe care-ai jurat, că mă voi întoarce să te caut şi să te 
pedepsesc, şi că nu scapi de mine nici dacă te ascunzi în 
gaură de şarpe. lar dacă vrei să ştii cine ţi-o porunceşte, ca 
să te simţi şi mai vîrtos legat să-ţi ţii jurământul, află că eu 
sînt viteazul don Quijote de La Mancha, tămăduitorul 
nedreptăţilor şi obidelor, aşa că rămîneţi cu Dumnezeu, şi 
să nu-ţi muţi gîndul de la cele făgăduite şi juruite, sub 
pedeapsa pedepsei de care-am pomenit. 

Şi spunînd acestea, dete pinteni lui Rocinante şi se 
îndepărtă cît putu mai grabnic. Țăranul îl urmări cu 
privirea, şi cînd îl văzu ieşit din pădure şi pricepu că n-avea 
de gînd să se mai arate, se înturnă spre argatul său Andres 
şi-i vorbi aşa: — VWla taica, băiete, să-ţi plătesc ce-ţi sînt 
dator, aşa cum mi-a poruncit tămăduitorul obidelor. 

— 'Ţi-o dau cu jurămînt, zise Andr6s, şi poţi fi încredinţat 
dumneata că n-ai cum să nu îndeplineşti porunca acestui 
milostiv cavaler, ţie-l Dumnezeu o mie de ani cu viaţă, că 
după cit e de viteaz şi de bun judecător, te-a văzut sfîntul 
dacă nu-mi plăteşti, că se întoarce, şi pe loc face ce-a zis că 
face. 

— 'Ţi-o dau şi eu cu jurământ, spuse ţăranul, dar de mult 
ce te iubesc, vreau să-mi sporesc datoria, ca să-ţi pot spori 
şi plata. 

Şi, apucîndu-l de-o mînă, îl legă din nou de stejar şi-i 
trase la girbace, de-l lăsă mâi mort. 

— Cheamă-l acuma, jupîne Andres, zicea ţăranul, pe 
tamăduitorul nedreptăţilor, să vezi cum are s-o tămăduiască 
şi pe asta, cu toate că mă bate gîndul că n-am dus-o la 
capăt, fiindcă-mi vine chef să te jupoi de viu, aşa cum te 
temeai. 

Pînă în cele din urmă îl dezlegă, totuşi, şi-i dădu drumul 
să-şi caute judecătorul, ca să-şi ducă la îndeplinire judeţul 


în care se rostise. Andres plecă tare cătrănit, jurînd să 
meargă în căutarea viteazului don Quijote de La Mancha şi 
să-i povestească de-a fir-în-păr toată pătărania, mai jurînd 
şi că stăpinul său avea să i-o plătească cu virf şi îndesat; cu 
toate acestea, el plecă plîngînd şi stăpînul său rămase 
rizînd; acesta-i felul în care îndreptă nedreptatea viteazul 
don Quijote, care, cum nu se poate mai îneîntat de cele 
întimplate, căci i se părea că-şi începuse într-un ceas bun şi 
cu măreție isprăvile cavalereşti, se îndemna la drum cu 
multă mulţumire de sine spre satul lui, rostind ca pentru 
dinsul: — Ferice te poţi socoti între cîte femei viețuiesc pe 
pămînt, o, tu, frumoasă între frumoase, Dulcinea del 
Toboso, că ţi-a fost ursit de soartă să robeşti voinţei şi 
meritelor tale pe un cavaler atît de vajnic şi de vestit cum 
este şi va fi don Quijote de La Mancha, care, cum ştie o 
lume întreagă, doar de ieri armat cavaler, a şi lecuit azi cea 
mai mare nedreptate şi jignire pe care nelegiuirea o putea 
închipui şi cruzimea omenească săvîirşi, căci astăzi smulse 
biciul din mîna acelui neîmblinzit vrăjmaş, care atît de pe 
nedrept tăbărise cu bătaia asupra unui biet copil nevolnic ! 
Intre timp ajunse la o răspîntie de unde porneau patru 
drumuri, şi-i veniră pe loc în minte răscrucile la care 
stăteau cavalerii rătăcitori să chibzuiască pe ce drum, din 
cîte aveau în faţă, să apuce; şi, ca să facă întocmai ca ei, 
rămase o bucată de vreme locului, şi, după ce se gîndi mult 
şi bine, dădu frîu liber lui Rocinante, lăsîndu-se în voia 
calului, care-şi urmă primul îndemn, acela de a lua calea 
grajdului. lar după ce merse ca la vreo două poşte, don 
Quijote văzu pe drum o grămadă de oameni care, cum se 
află mai tîrziu, erau nişte neguţători toledani plecaţi să 
cumpere mătase din Murcia. Erau şase, şi umblau cu 
umbrelele deschise, cu alţi patru oameni călări în urmă, 
slugile lor, şi cu trei catîrgii umblind pe jos. Nici nu-i zări 
bine don Quijote, şi-i intră pe dată în cap că-i vorba de o 
nouă aventură, şi, ca să imite întru totul — atîta cit i se 
părea cu putinţă — isprăvile citite în cărţi, îşi zise că se 
potriveşte aici de minune una pe care-avea de gînd s-o 


săvirşească. Şi, astfel, luîndu-şi o ţinută măreaţă şi sigură 
de sine, se înfipse bine în şa, îşi strînse scutul la piept, cu 
lancea în cumpănire, şi, proţăpit în mijlocul drumului, stătu 
să aştepte apropierea cavalerilor acelora rătăcitori (căci îi 
şi judecase drept atare şi hotărise că asta sînt), iar cînd 
ajunseră ei la depărtarea de la care se puteau vedea şi auzi 
unul pe altul, don Quijote dete glas şi rosti, cu ton de 
sfidare: — Să stea locului toată lumea dacă nu mărturisiţi 
cu toţii că nu se află pe faţa pămîntului domniţă mai 
frumoasă decît împărăteasa din La Mancha, neasemuita 
Dulcinea de] Toboso ! 

Stătură locului neguţătorii la auzul acestor cuvinte şi la 
văzul ciudatei figuri a celui care le rostea şi, după chipul şi 
vorbele lui, nu le trebui mult pînă să-şi dea seama de 
nebunia insului; dar avură chef să vadă mai pe îndelete 
încotro ţintea mărturisirea aceea, care le era cerută, aşa că 
unul din ei, cam mucalit din fire şi hîtru cum nu se mai 
poate, răspunse: — Senor cavaler, noi, ăştia, habar n-avem 
cine este frumoasa domniţă de care vorbeşti; arată-ne-o, şi 
dacă o fi să fie de-aşa neasemuită frumuseţe cum ne laşi să 
înţelegem, cu dragă inimă şi fără să ne strîngă nimeni cu 
uşa vom recunoaşte adevărul pe care ne ceri să-l 
mărturisim dinspre parte-ţi. 

— Dacă v-aş arăta-o, îi întoarse don Quijote vorba, cu ce 
mare ispravă v-aţi mai putea lăuda mărturisind un adevăr 
atit de vădit? Lucrul de căpetenie este să credeţi fără s-o fi 
văzut, să mărturisiţi, să declaraţi, să juraţi şi să susţineţi, că 
de unde nu, aveţi de-a face cu mine, ţopîrlani şi neamuri 
proaste ce sînteţi! Veniţi numaidecit, unul cîte unul, aşa 
cum cere rînduiala cavaleriei, sau toţi buluc, cum e obiceiul 
şi năravul celor de teapa voastră ; vă aştept aici, gata de 
orice-o fi să fie, încredinţat că am dreptatea de partea mea. 

— Senor cavaler, răspunse neguţătorul, cu rugăminte 
cad la picioarele măriei-tale şi te rog, în numele tuturor 
acestor principi ce sînt aici de faţă, să te milostiveşti, ca să 
nu ne încărcăm sufletul mărturisind un lucru nemaiauzit şi 
nemaivăzut de noi vreodată, mai cu seamă că ar fi în 


paguba împărăteselor şi regilor din Alcarria şi 
Extremadura, şi să fii bun a ne arăta vreo icoană de-a 
acestei domniţe, măcar de-ar fi ea doar cît un bob de grîu, 
căci dintr-un fir de aţă poţi şti cum e tot ghemul, şi cu asta 
noi rămînem mulţumiţi şi încredinţaţi, iar măria-ta vei 
rămîne încîntat şi răsplătit. Ba încă socot că sîntem pînă 
într-atita de părerea măriei-tale, încît, chiar dacă portretul 
ne-ar arăta că e chioară de un ochi, iar din celălalt i se 
scurge rugină şi pucioasă, cu toate astea, ca să fim pe 
placul măriei-tale, vom spune spre cinstea sa tot ce ţi-o 
plăcea să spunem |! 

— Nu i se scurge, lepădătură nemernică, răspunse don 
Quijote aprins de furie, nu i se scurge, zic, ceea ce zici, ci 
dimpotrivă, ambră şi parfum de mosc, şi nu e nici chioară, 
nici gheboasă, ci e mai dreaptă decît un fus de Guadarrama 
65y iar nemaiauzita hulă ce v-a ieşit din gură împotriva unei 
atit de cereşti frumuseți, ca aceea a doamnei şi stăpinei 
mele, aveţi să mi-o plătiţi! 

Şi, zicînd acestea, se năpusti cu lancea în jos împotriva 
celui care vorbise, cu atîta furie şi necaz, că dacă soarta 
milostivă mar fi făcut să se poticnească Rocinante şi să cadă 
la jumătatea drumului, ar fi fost vai şi-amar de îndrăzneţul 
negustor* Rocinante se prăvăli şi-şi trimise stăpînul de-a 
rostogolul cît colo pe mirişte. Şi, încercînd el să se ridice, 
ridică-te dacă poţi! Aşa de tare îl trăgeau în jos lancea, 
scutul, pintenii şi casca, pe lîngă greutatea armurii 
străvechi! Şi pe cînd se lupta să se scoale şi nu izbutea, 
zicea într-una: — Nu fugiţi, mişeilor, oameni de nimic! Staţi 
un pic, că nu din vina mea, ci dintr-a calului, zac eu acuma 
la pămînt! 

Unul din catîrgiii care mergeau după neguţători, şi care 
trebuie să fi fost cam ţifnos din fire, auzind cît de neobrăzat 
îi înfrunta bietul cavaler căzut, nud mai răbdă inima să nud 
răspundă cu cîţiva ghionţi în coaste. Aşa că, apropiindu-se 
de el, puse mina pe lance şi, după ce i-o făcu bucăţi, începu 
săd ciomăgească pe don Quijote al nostru cu una din ele. Şi, 
oricît era el de turnat în fier din cap pînăm picioare, îl 


îmblăti ca pe-un sac de fasole. Strigau la argat stăpînii să 
nud care atitea lovituri cavalerului şi săd lase; dar băietanul 
se înfierbîntase şi nu se îndură să părăsească jocul pînă ce 
nu-şi vărsă toată mînia; aşa că, adunînd de pe jos şi celelalte 
scurtături de lance, nu se lăsă pînă nu le mai rupse o dată 
în capul bietului cavaler căzut, care, cu toată grindina de 
lovituri ce se abătuse asupra lui, tot nu-şi punea frîu limbii, 
ameninţindud, c-o falcă în cer şi cu una în pămînt, pe 
bandiți, căci drept asta îi lua acuma. 

Băietanul osteni, şi neguţătorii îşi urmară drumul, avînd 
ce-şi spune, cît vor fi umblat, pe socoteala sărmanului 
cavaler ciomăgit, care, după ce se văzu singur, se apucă din 
nou să încerce dacă se poate ridica; dar dacă nu putuse 
cînd era bun-teafăr, cum avea să poată acuma, îmblătit şi 
deznodat? Ba încă se socotea norocos, părindud-se 
nenorocirea dintre cele nelipsite cavalerilor rătăcitori şi 
punînd vina pe de-a-m tregul pe seama calului; dar de 
ridicat mavea cum să se ridice, după cit îi erau de muiate 
oasele. 

Unde se povestesc mai departe nenorocirile cavalerului 


nostru Văzind aşadar că, intr-adevăr, nu se putea mişca, 
n-avu altceva de făcut decit să-şi afle scăparea în leacul lui 
obişnuit, acela de a se purta cu gindul la vreo ispravă din 
cărţile sale, şi sminteala îi aduse în minte întîmplarea cu 
Baldovinos şi cu marchizul de Mantua *, cînd ha părăsit 
Carloto în munţi, rănit — istorie pe care o ştiu pînă şi copiii, 
n-o trec cu vederea nici cei tineri, o laudă şi o cred chiar cei 
bătrîni, şi, cu toate astea, nu e mai adevărată decit minunile 
lui Mahomed. 66 67 Deci povestea asta i se păru lui că se 
potriveşte de minune cu impasul în care se găsea; aşa că, 
dînd semne de mare suferinţă, începu să se rostogolească 
în ţărînă şi să rostească, abia trăgîndu-şi sufletul, întocmai 
ceea ce se zice că zicea Cavalerul Pădurii, rănit: Unde eşti, 
stăpină-doamnă, Că durerea-mi nu te doare ? 

Ori nu ştii că mor, stăpînă, Ori mă-nşeli şi eşti sperjură ! 
68 

In chipul acesta spuse pe de rost tot cîntecul bătrinesc, 
pînă la versurile care sună: Nobile marchiz de Mantua, 
Unchi şi domn al meu pe lume Şi vru soarta ca, ajuns la 
versul acesta, să treacă pe acolo un plugar din chiar satul 
său, un vecin, care tocmai îşi dusese nişte saci de grîu la 
moară; văzînd ţăranul un om întins la pămînt, se apropie de 
el şi-l întrebă cine era şi de ce boală suferea de se văicărea 
aşa de jalnic. Don Quijote nu mai avu nici o îndoială că omul 
nu era altul decît marchizul de Mantua, unchiul său, aşa că 
nu-i răspunse altceva decit ceea ce urma în stihul cîntecului 
bătrînesc, unde trebuia să-i dea socoteală de toată 
nenorocirea lui şi de dragostea dintre fiul de împărat şi 
nevastă-sa, totul în acelaşi chip în care se cîntă din bătrîni. 
Țăranul stătea uluit şi asculta taclalele acestea fără rost. lar 
cînd îi ridică viziera, hărtănită toată de ciomăgeală, şi-i 
şterse faţa plină de ţărină, nici nu i-o ştersese bine că-l şi 
recunoscu şi-i vorbi: — Senor Quijada (că aşa trebuie să-l fi 
chemat cînd era în toate minţile şi nu se preschimbase 
dintr-un hidalgo paşnic în cavaler rătăcitor), cine te-a adus, 
luminăţia-ta, în starea asta ? 


Dar el îi dădea zor cu cîntarea la oriced întreba. Văzind 
omul acela de ispravă una ca asta, îi scoase cit putu mai 
binişor armura cared încingea pieptul şi spatele, ca să vadă 
dacă n-avea vreo rană, dar nu văzu nici urmă de sînge ori 
vreun alt semn. Se încumetă săd ridice de la pămînt şi, cu 
chiu cu vai, îl sui pe măgarul lui, care i se părea un animal 
mai liniştit. Culese de pe jos armele, pînă şi scurtăturile de 
lance, şi le legă toate pe spinarea lui Rocinante, pe cared 
luă de frîu, şi pe măgar de căpăstru, şi o porni la drum spre 
satul său, pus pe ginduri de-a binelea de prăpăstiile pe care 
le tot îndruga don Quijote; şi nu mai puţin dus pe ginduri 
călătorea don Quijote, care, de hărtănit ce era şi de frint în 
bătaie, de-abia se putea ţine pe măgar, oftînd din cînd în 
cînd din băierile inimii, încât îl sili din nou pe ţăran să-l 
întrebe ce-l durea. Şi n-are cum fi altfel decît că îi aducea 
diavolul în minte toate istoriile croite după tiparul păţaniilor 
sale, căci în clipa aceea, uitîndu-şi dintr-o dată de 
Baldovinos, îi răsări în minte maurul Abindarrâez, în 
momentul cînd alcaidele de Anteguera, Rodrigo de 
Narvâez, îl luă şi-l duse rob în cetatea sa. Aşa că, atunci 
cînd ţăranul începu să-l întrebe 

cum se simţea şi ce-l durea, îi răspunse cu vorbele şi cu 
frazele cu care abenceraj x-ul prins îi răspundea lui Rodrigo 
de Narvâez, întocmai aşa cum citise el povestea asta în 
Diana lui Jorje de Montemayor 69 70, unde se află scrisă, 
folosindu-se de ea cu atîta simţ al potrivelii, încît plugarul 
începu să-şi blesteme zilele, fiindu-i lehamite să tot asculte 
grămada aceea de neghiobii, şi din asta îşi dete seama că 
vecinul său se cam zărghise, aşa că zorea cît putea să 
ajungă mai repede în sat, ca să fie scutit de plictiseala ce-i 
pricinuia don Quijote prin cuvîntarea lui peste măsură de 
lungă. Ajuns la capătul ei, acesta adăugă: — Trebuie să ştii, 
luminăţia-ta, senor don Rodrigo de Narvâez, că frumoasa 
Jarifa, de care ţi-am vorbit, este, în clipa de faţă, gingaşa 
Dulcinea del Toboso, pentru care am săvirşit, săvirşesc şi 
voi săvirşi cele mai faimoase isprăvi cavalereşti din cîte s-au 
văzut, se văd ori se vor vedea vreodată pe lume. 


La acestea, plugarul răspunse: — la seama, luminăţia-ta, 
că eu nu sînt, păcatele mele, nici don Rodrigo de Narvâez, 
nici marchizul de Mantua, ci Pedro Alonzo, vecinul 
luminăţiei-tale, iar luminăţia-ta nu eşti cîtuşi de puţin 
Baldovinos ori Abindarrâez, ci preacinstitul hidalgo, senor 
Quijada, aşa cum mă vezi şi te văd. 

— Ştiu eu prea bine cine sînt, răspunse don Quijote, şi 
ştiu că pot fi nu numai ceea ce am spus, cipot să fiu toţi cei 
doisprezece pairs ai Franţei laolaltă, şi toţi cei nouă cavaleri 
ai Faimei x, pentru că toate isprăvile pe care le-au făcut ei, 
luaţi buluc şi fiecare în parte, nu-s nimica pe lingă ale mele 
| 

Tot în asemenea taclale, şi în altele de acelaşi soi, o 
ţinură într-una pînă-n sat, unde ajunseră pe înnoptate; dar 
plugarul se opri la marginea lui, aşteptînd să se întunece 
de-a binelea, ca să nu fie văzut cinstitul hidalgo aşa 
zdrumicat cum era şi călărind ca vai de el. Cînd i se păru c- 
a venit clipa, intră în sat şi porni spre casa lui don Quijote, 
pe care o găsi toată cu susu-n jos. Erau acolo preotul din sat 
şi bărbierul, prieteni buni cu don Quijote, cărora le striga, 
cit o ţinea gura, chelăreasa: — Ce spui dumneata, domnule 
licenţiat Pero Perez (căci aşa-l chema pe preot), de 
nenorocirea stăpinului meu ? laca-s trei zile de cînd ia-l de 
unde nu-i, şi pe el, şi calul, şi scutul, şi lancea, şi armura. 
Că-mi vine să cred, şi zău că ăsta-i adevărul adevărat, tot 
aşa cum eadevărat că m-am născut ca să mor, că 
blestematele astea de bucoavne de cavalerie, pe care le-a 
adunat şi le tot buchiseşte într-una, l-au scos din minţi; că 
acum abia mi-aduc eu aminte cum l-am auzit de multe ori 
vorbind singur şi spunînd că avea de gînd să se facă nici 
mai mult nici mai puţin decit cavaler rătăcitor şi să plece în 
căutare de aventuri în lumea largă. Fir-ar ele ale dracului 
de terfeloage, şi avea-le-ar în grijă flăcările iadului, c-au dat 
de rîpă minţile celui mai deştept om din toată La Mancha ! 

Nepoata îi ţinea hangul, ba încă spunea şi mai şf: — Află 
dumneata, jupîn Nicolâs (acesta era numele bărbierului), că 
nu o dată i s-a întîmplat unchiului meu să proci-tească în 


ticăloasele astea de cărţi de aventura-vura cîte două zile şi 
două nopţi în şir, după care zviîrlea cît colo cartea din mînă, 
apuca spada şi începea să dueleze cu pereţii; şi cînd 71 
cădea de oboseală, spunea că omorise patru uriaşi cit patru 
bivoli, iar sudorile care-l treceau de-atiîta hrintuială el le lua 
drept sîngele rănilor primite în bătălie şi, bînd pe loc o 
bărdacă de apă rece, se simţea teafăr şi împăcat şi zicea că 
apa aceea era un balsam preţios, pe care i-l adusese 
înțeleptul Esquife, un mare vrăjitor, ce-i era prieten. Dar 
numai eu sînt de vină pentru toate cele întimplate, că nu v- 
am dat dumneavoastră de ştire, de-atuncea, de smintelile 
unchiului şi stăpînului meu, ca să-i găsiţi leacul pînă a nu fi 
ajuns unde a ajuns, şi să daţi pe foc toate cărţile astea 
afurisite (de care e plină casa), că merită să fie puse pe rug, 
mai dihai decît dac-ar fi scripturi eretice ! 

— Asta zic şi eu, rosti preotul; şi, pe ce am mai sfînt dac- 
Oi lăsa să treacă ziua de mîine fără să le aduc la judecată în 
văzul lumii, ca să fie osîndite la rug şi să nu mai dea prilej 
celor ce le-ar citi să mai facă ceea ce bunul meu prieten 
trebuie să fi făcut. 

Toate acestea le-auzeau ţăranul şi cu don Quijote, şi din 
ele pricepu pe de-a-ntregul plugarul de ce boală suferea 
vecinul său, aşa că porni a spune, strigînd cît îl ţinea gura: 
— Deschideţi, deschideţi, boieri mari, deschideţi poarta, să 
intre seniorul Baldovinos şi marchizul de Mantua, care se 
întoarce rănit, împreună cu seniorul maur Abindarrâez, luat 
rob de viteazul Rodrigo de Narvâez, alcaidele din 
Antequera. 

La strigătele acestea ieşiră cu toţii şi, recunoscîndu-şi ei 
prietenul, iar ele, unchiul şi stăpînul, care tot nu se dăduse 
jos de pe măgar, pentru că nu putea descăleca, deteră fuga 
să-l îmbrăţişeze. Dar el le spuse: — Staţi cu toţii locului, că 
mă întorc rănit de moarte din vina calului meu: întindeţi-mă 
în aşternut şi chemaţi, dacă se poate, pe înţeleaptă 
Urganda, ca să mă oblojească şi tămăduiască de răni. 

— Ia te uită, ceasul rău ! strigă, auzind acestea, 
chelăreasa. îmi spunea mie inima de unde i se trage 


stăpinului meu ! Intră, luminăţia-ta, în casă, şi fii binevenit, 
că şi fără Spur-randa aia, om şti noi să te îngrijim aici cum 
se cuvine. Afurisite fie, încă o dată şi de o sută de ori, 
terfeloagele acelea de cavalerie care te-au adus în 
asemenea hal! 

îl duseră numaidecit în pat şi, umblind să-i vadă rănile, 
nu-i aflară nici una. El le spuse că n-avea decit vinătăi, 
fiindcă îl buşise zdravăn de pămînt calul său, Rocinante, pe 
cînd se lupta cu zece uriaşi, cei mai vajnici şi mai uriaşi 
dintre uriaşii ce se pot afla pe aproape toată faţa 
pămîntului. 

— Aha-ha-ha-ha, zise preotul, au intrat şi uriaşii în horă ? 
Pe crucea mea că nu mă prinde noaptea de miine fără să le 
fi ars |! 

îi puseră mii de întrebări lui don Quijote, dar el nu vru să 
răspundă la nici una, alt decît că vroia să guste ceva şi să fie 
lăsat să aţipească, că de asta avea mai mare nevoie acuma. 
Asta şi făcură, iar preotul îl descusu amănunţit pe ţăran 
asupra chipului în care-l găsise pe don Quijote. Omul le 
povesti totul, şi toate prăpăstiile cîte i le îndrugase atunci 
cînd îl găsise şi în timp ce-l căra, lucru care turnă ulei peste 
foc, întărindu-i licenţiatului72 dorinţa de a face ceea ce şi 
făcu a doua zi: să-l cheme adică pe prietenul său bărbierul, 
jupîn Nicolăs, şi, împreună cu el, să vină acasă la don 
Quijote. 


Capitolul VI 

Despre marea şi plina de haz rînduială pusă de preot şi 
de bărbier în biblioteca iscusitului nostru hidalgo Acesta nu 
se sculase încă. Preotul ceru de la nepoată cheile odăii unde 
erau cărţile aducătoare de pacoste, şi ea i le dădu cu dragă 
inimă. Se viriră cu toţii în odaie, şi chelăreasa împreună cu 
ei, găsind acolo mai bine de o sută de cogeamitea bucoavne, 
cu scoarţe meşteşugit lucrate, şi alte cărţi mai micşoare; şi 
cum le văzu, chelăreasa se răsuci pe călcîi şi ieşi din odaie 
în graba mare, ca să se întoarcă numaidecît cu o 
străchioară de agheasmă şi un pămătuf, zicînd: — Ia ţine 
dumneata asta, domnule licenţiat, şi stropeşte prin odaie, să 
nu fie pe-aici vreun vrăjitor din cei de mişună prin cărţile 
astea, că te pomeneşti că s-apucă să ne mai şi farmece, 
drept pedeapsă că vrem să-i osîndim, trimiţindu-i pe ceea 
lume ! 

Licenţiatului îi veni să rîdă de naivitatea chelăresei şi-i 
ceru bărbierului să-i dea din vraful de cărţi cîte una, ca să 
vadă despre ce-i vorba în fiecare, fiindcă se putea întîmpla 
să se fi aflat printre ele vreunele care să nu merite a fi 
osîndite la rug. 

— Nu, zise nepoata, n-avem cuvînt să ne milostivim de 
nici una, pentru că laolaltă au fost făptaşii! Mai bine le-am 
arunca pe fereastră in patio şi-am face din ele un morman 
ca săd dăm foc, sau, mai curînd, le-am duce în curtea din 
dos 1 şi-am înălța rugul acolo, ca să nu ne supere fumul. 

La fel vorbi şi chelăreasa, aşa de mare chef aveau amin- 
două să vadă moartea acelor nevinovaţi; dar preotul nu se 
învoi la una ca asta mai înainte de-a le fi citit măcar titlurile. 
Cea dintîi operă pe care i-o dete în miîini jupîn Nicolăs fu 
Amadiîs de Qauia, în patru volume, şi preotul rosti: — Pare 
să fie o tainică potriveală, căci, pe cîte am auzit eu 
vorbindu-se, cartea asta a fost cel dintii roman cavaleresc 
din cîte s-au tipărit în Spania, şi din ea îşi iau izvodul şi 
obiîrşia toate celelalte, aşa că, după părerea mea, sîntem 
ţinuţi să-l osîndim la rug fără nici o amînare, ca pe un 


propovăduitor de erezii care a dat naştere unei atit de 
spurcate secte. 

— Ba nu, domnule părinte, vorbi bărbierul, că eu am mai 
auzit spunîndu-se şi că e cea mai bună dintre toate cărţile 
de soiul acesta cîte au fost vreodată scornite, aşa că trebuie 
iertată, ca una ce este unică în felul ei. 

— Adevărat, zise preotul. Aşa că, pînă una-alta, o lăsăm 
cu viaţă. S-o vedem pe cealaltă, de-alături. 

— Asta, citi bărbierul, se cheamă Isprăvile lui Esplandiăn 
73 74, fiul legitim al lui Amadis de Qaula. 

— Apoi, vorba ceea, grăi preotul, ce folos că tata-i ban, 
dacă eu-s golan: pune mina pe ea, coană chelăreasă, 
deschide fereastra şi fă-i vînt în ogradă, ca să fie temelie 
rugului ce-avem de înălţat. 

Chelăreasa, cu mare mulţumire, făcu întocmai, şi 
bunătate de Esplandidn îşi luă zborul spre ograda din dos, 
aşteptind cu răbdare pirjolul ce-l ameninţa. 

— Mai departe! porunci preotul. 

— Cel care vine la rînd, zise bărbierul, este Amadis de 
Qrecia x, ba aş putea jura chiar că în tot şirul ăsta nu-s decît 
rubedenii de-ale lui Amadis ! 

— Atunci, în ograda din dos cu ei, zise preotul, că l-aş 
arde şi pe tata care m-a făcut de l-aş vedea ivindu-se cu 
chip de cavaler rătăcitor, numai să pot trimite la rug pe 
regina Pintiquiniestra şi pe păstorul Darinel, cu eglogele lor 
cu tot, şi cu afurisita aceea de vorbărie întortocheată a 
autorului! 

— Sînt de aceeaşi părere, zise bărbierul. 

— Şi eu la fel, adăugă nepoata. 

— Păi, dacă-i aşa, rosti şi chelăreasa, dă-le încoa, şi-n 
ogradă cu ele! 

I le dădură, că erau o mulţime, şi ea îşi cruţă osteneala 
atitor trepte şi dădu cu ele de pămînt de sus de la fereastră. 

— Ce-i cu balerca asta? făcu preotul. 

— Asta e, răspunse bărbierul, Don Olivante de Laura 2. 
75 76 


— Autorul acestei cărţi, zise preotul, e tot cel care a 
compus Qrădina de flori, şi pe drept cuvînt e greu de spus 
care din două e mai adevărată, sau, mai bine zis, care din 
două e mai puţin mincinoasă; tot ce pot spune e că are să ia 
drumul ogrăzii, de fistichie şi trufaşă ce e. 

— Asta care vine acuma e Florismarte de Hircania zise 
bărbierul. 

— Aici erai, senor Florismarte ? răspunse preotul. Pe 
cinstea mea, că repede şi degrabă ai să te mai vezi în 
curtea de din dos, în pofida ciudatei tale naşteri şi a atîtor 
isprăvi care nici în vis nu se pot săvirşi; căci nu la altă 
soartă te poate mîna asprimea şi uscăciunea stilului tău. în 
ogradă cu el şi cu cestălalt, cocoană chelăreasă ! 

— Foarte bucuroasă, domnule, răspundea ea, făcînd pe 
loc ceea ce i se cerea, într-adevăr cu multă bucurie. 

— Asta de-aici e Cavalerul Platir 2, rosti bărbierul. 

— Străveche bucoavnă e şi asta, zise preotul, dar nu aflu 
în ea nimic care să merite iertare; trimite-o să ţină 
tovărăşie celorlalte, şi gata povestea. 

Aşa se şi făcu. 

Deschiseră o nouă carte şi văzură că avea drept titlu 
Cavalerul crucii 3. 77 78 

— De hatirul unui nume aşa de cuvios cum are cartea 
asta, i-am putea trece cu vederea neghiobia; dar să nu 
uităm ce zice o vorbă: De dindărătul crucii se iţeşte 
Diavolul, aşa că dă-o focului. 

Punînd bărbierul mina pe altă carte, zise: — Asta e 
Oglinda cavaleriei *. 

— Aha, sîntem cunoştinţe vechi cu măria-sa, rosti 
preotul. Aici e vorba despre seniorul Reinaldos de 
Montalbân şi despre tovarăşii şi amicii săi, mai hoţomani 
decit Cacus, şi tot aici şi despre cei doisprezece pairi ai 
Franţei, cu preaiubitorul de adevăr Turpin 79 80, 
cronicarul lor; şi, de ce să nu spun drept, eu sînt pentru 
condamnarea lor la surghiun veşnic, de n-ar fi de alta decît 
pentru că din cartea asta au ieşit născocirile faimosului 
Mateo Boyardo 81, şi tot de aici a purces să-şi ţeasă pînza şi 


poetul preacreştin Lodovico Ariosto, pe care, de-o fi să-l aflu 
pe aici prin preajmă vorbind altă limbă decît pe a sa, îl voi 
trata fără de nici un respect, în vreme ce, dacă vorbeşte în 
graiul său, mă închin lui pînă la pămînt. 

— Păi îl am eu în italieneşte, zise bărbierul, dar nu-l 
pricep. 

—N Şi nici n-ar fi bine să-l pricepi! răspunse preotul. Aşa 
că, dinspre partea asta, i-am ierta-o cu dragă inimă 
domnului căpitan 82, numai să nu-l fi tîrît în Spania şi să nu- 
l fi făcut castilian; căci i-ar lua mult din virtutea lui 
înnăscută, şi acelaşi lucru vor face toţi acei ce-ar dori să 
tălmăcească în altă limbă cărţi de versuri; fiindcă, oricită 
bătaie de cap şi-ar da şi oricită iscusinţă ar dovedi, n-ar 
ajunge niciodată la înălţimea la care se află ele din naştere. 
Zic, deci, ca încheiere, să fie luate şi ţinute într-o fîntînă 
părăsită, şi cartea de faţă şi toate cele ce vor mai fi găsite 
vorbind despre treburile astea din Francia, şi asta pînă cînd 
vom avea răgazul să vedem mai pe îndelete ce-i de făcut cu 
ele, lăsînd deoparte pe un Bernardo del Carpio 11 care 
trebuie să fie şi el pe aicea, ca şi celălalt volum, numit 
Roncesvalles83 84, căci acestea, o dată ajunse în mîinile 
mele, au să treacă într-ale chelăresei, şi de acolo în seama 
focului, fără nici un drept de apel. 

Toate le întări bărbierul, socotind lucru bun şi bine 
chibzuit tot ceea ce făcea preotul, căci ştia cît de bun 
creştin era acesta, prieten al adevărului pînă într-atita, că 
n-ar fi spus altceva decît adevărul, să-i fi dat marea cu 
pămîntul. Şi, deschizînd altă carte, văzu că era Palmerin de 
Oliva85, iar alături de ea, alta, care se chema Palmerin de 
Ingalaterra 86, pe care, după ce-o trecu pe sub ochii 
licenţiatului, îl auzi rostind : — Oliva asta faceţi-o pe loc 
bucățele şi daţi-o pe foc, să nu rămînă din ea nici scrumul; 
în vreme ce palmierul 87 88 acesta, crescut în ţara 
Engliterei, să fie cruțat şi păstrat ca lucru fără seamăn pe 
lume, şi să se facă pentru el o lăcriţă ca aceea pe care a 
găsit-o Alexandru între rămăşiţele comorii lui Darius şi a 
menit-o să închidă înlăuntrul ei, spre a o păstra, opera 


poetului Homer. Cartea asta, cumetre, te face să i te închini 
din două pricini: mai întîi, pentru că e o carte bună în sine; 
şi al doilea, pentru că umblă vestea că a compus-o un rigă 
înţelept din Portugalia. Toate aventurile din castelul 
Miraguarda sînt cum nu se poate mai reuşite şi cu mare 
meşteşug povestite; iar dialogurile sînt limpezi şi curtenitor 
rostite, limitîndu-se la felul de a fi al celui care vorbeşte şi 
oglindindu-l cu multă îngrijire şi cu mult bun-simţ. Aşa că, 
dacă nu ţi-e cu supărare, jupîne Nicolăs, eu aş crede că asta 
şi cu AmadiS de Qaula să fie iertate de rug, iar toate 
celelalte, fără a mai sta să ne gindim ce şi cum, să piară. 

— Ba nu, domnule părinte şi cumetre, îi întoarse 
bărbierul vorba, căci asta pe care o am în mină e faimoasa 
poveste a lui don Belianis. 

— Don Belianis ăsta, răspunse preotul, dimpreună cu 
partea lui a doua, a treia şi a patra, are nevoie de-o sare 
amară, ca să-l mai curețe de prea multa fiere ce i se 
îngrămădeşte, de furie, la cap, şi ar trebui scos din el tot 
ceea ce priveşte Castelul Faimei, dimpreună cu toate 
celelalte necuviinţe şi mai şi, pentru care ar merita să fie 
trimis în surghiun dincolo de ocean; şi, după cum o fi să se 
îndrepte, aşa şi-o afla şi la noi dreptate şi milă. Iar pînă una- 
alta, ţine-l dumneata, cumetre, la dumneata acasă, şi nu 
lăsa pe nimeni să-l citească. 

— Cu plăcere, răspunse bărbierul şi, nevrînd să se mai 
ostenească tot procitind ce cărţi de cavalerie erau, zise 
chelăresei să le ia pe toate cele mai pîntecoase şi să dea cu 
ele de-a azvîrlita în ogradă. 

Cum nu-i vorbise unei toante, nici unei surde, ci uneia 
care avea mai multă poftă să le ardă decit să le scoată 
basma curată, chiar de-ar fi fost să fie ele năframe de 
borangic, ea, înşfăcînd ca la vreo opt dintr-o dată, le făcu 
vînt pe fereastră. Dar, cum luase prea multe laolaltă, îi 
scăpă una la picioarele bărbierului, şi lui îi veni chef să vadă 
de cine era. Află deci că se numea Istoria vestitului cavaler 
Tirante cel Alb — Domnul fie lăudat! dete glas preotul, 
strigînd. Dădurăm peste Tirante cel Alb ! Adu-l încoace 


repede, cumetre, pe răspunderea mea, căci am găsit în el o 
comoară de desfătări şi o mină de aur pentru clipele de 
răgaz. Aici e don Quirie-leison de Montalbân 89 90, cavaler 
viteaz, şi fratele său, Tomâs de Montalbân, şi cavalerul 
Fonseca, şi bătălia pe care voinicul de Tirante o dete cu 
dulăul, şi vorbele de duh ale domniţei Placerdemivida 91, 
ba încă şi amorurile pline de păţanii hazlii ale văduvei 
Reposada92, pe urmă şi cucoana împărăteasă căreia i s-au 
aprins călcîiele după Hipolit, scutierul ei. Nu-ţi îndrug 
poveşti, cumetre, dar prin stilul ei, aceasta este cea mai 
bună carte de pe lume: în ea cavalerii mănîncă şi dorm, şi 
mor în patul lor, şi-şi fac testament înainte de a muri, şi alte 
multe lucruri pe lingă acestea, de care toate celelalte cărţi 
de soiul ei duc lipsă. Cu toate astea, aş spune că merită cel 
care a compus-o (de vreme ce nu cu tot dinadinsul a căutat 
să scrie atitea neghiobii cîte scriu alţii!) să fie măcar trimis 
la galere pentru tot restul zilelor sale. la-o acasă şi citeşte- 
O, şi ai să vezi că tot ce ţi-am spus despre ea e purul adevăr. 

— Aşa o fi, răspunse bărbierul, dar ce facem cu cărţile 
astea mărunte, care-au mai rămas? 

— Astea, zise preotul, trebuie să fie nu cărţi de cavalerie 
ci de poezii. 

Şi, deschizînd una, văzu că era Diana lui Jorje de 
Montemayor, aşa că spuse, crezînd că toate celelalte erau 
de acelaşi fel: — Astea nu merită să fie arse în rînd cu 
celelalte, pentru că nu fac şi nu vor face răul pe care l-au 
făcut cele cavalereşti. Sînt cărţi de oameni cu scaun la cap 
şi nu pun în primejdie pe aproapele nostru. 

— Vai, domnule părinte, zise nepoata, le poţi trimite 
dumneata fără grijă la rug, ca şi pe celelalte, căci n-ar fi de 
mirare ca, o dată lecuit unchiul meu de boala cavaleriei, să 
nu le citească pe astea şi să-i trăsnească prin minte să se 
facă păstor şi să bată coclaurii şi codrii cîntind, sau, ceea ce 
ar fi şi mai rău, să se facă poet, căci a fi poet este, zice-se, o 
boală de nelecuit şi foarte molipsitoare. 

— Are dreptate fata, întări preotul, şi n-ar fi rău să-i 
luăm prietenului nostru din cale piatra asta de poticnire şi 


prilejul ispitei. Dar fiindcă am început cu Diana lui 
Montemayor, sînt de părere să nu fie arsă, ci doar să se 
scoată din ea tot ce e în legătură cu înţeleaptă Felicia şi cu 
apa vrăjită, dimpreună cu aproape toate versurile culte *, 
lăsînd-o să-şi 93 păstreze proza, ca şi onoarea de a fi cea 
dinţii dintre lucrările de acest soi. Şi să-i fie de bine. 

— Asta care urmează este, începu bărbierul, tot o Diană, 
numită Segunda del Salmantino 1; iar ceastălaltă, cu 
acelaşi nume, e scrisă de Gil Polo 94 95. 

— Apoi, pe cea a Salmantinului, răspunse preotul, 
trimite-o să sporească numărul osîndiţilor şi să-i 
întovărăşească în ogradă, pe cînd cea a lui Gil Polo să fie 
păstrată ca şi cum ar fi a lui Apollo însuşi; şi treci mai 
departe, cumetre, şi să-i drumul mai repegior, că s-a făcut 
seară. 

— Cartea asta cuprinde, zise bărbierul deschizînd alta, 
Cele zece cărţi despre norocul în amor, compuse de Antonio 
de Lofraso96, poet din Sardinia. 

— Pe harul preoţiei în care am fost hirotonisit, răspunse 
preotul, că de cînd Apollo e Apollo, muzele muze şi poeţii 
poeţi, carte ca asta, atît de nostimă şi plină de fantezie, nu 
s-a mai scris, fiindcă, în felul ei, e cea mai bună şi mai fără 
de pereche din cîte au ieşit de soiul ăsta la lumina zilei; iar 
cel care n-a citit-o poate fi sigur că n-a citit niciodată vreun 
lucru de desăvîrşit bun-gust. Dă-mi-o numaidecît, cumetre, 
căci mai mult mă bucur de a o fi găsit decît dacă mi-ar fi dat 
cineva o sutană de stofă florentină. 

O puse foarte mulţumit deoparte, şi bărbierul îi dădu 
înainte, zicînd: — Astea care vin la rînd sînt Păstorul din 
Iberia *, Nimfele din Henares 2 şi Leacul geloziei 3. 

— Păi rnavem ce le mai face, zise preotul, decît să le dăm 
pe mîna chelăresei, care întruchipează puterea laică. Şi nu 
mă mai întreba de ce, că nu mai sfîrşim pînă-i lumea. 

— Cel care vine la rînd este Păstorul Filidei 4. 

— Păstorul ăsta nu-i de fel de la oi, zise preotul, ci un 
curtean înţelept; să fie deci păstrat ca un giuvaer preţios. 


— Iar cărţoiul care vine-acuma la rînd, continuă 
bărbierul, poartă titlul Tezaur de felurite stihuiri 5. 

— De mar fi atitea, şi atit de felurite, îi întoarse preotul 
vorba, ar fi cu mult mai de preţ; dar e nevoie să i se scoată 
cărţii ăsteia ţepuşele întrate în carne şi să fie spălată de 
anume puroaie pe care i le descoperi printre frumuseţile 
sale; fie iertată de foc, pentru că autorul mi-e prieten şi din 
respect pentru alte opere, de înalt eroism, pe care le-a 
scris. 

— Asta de-aici, urmă bărbierul, e Canţoniend lui Lopez 
Maldonado 6. 

— Şi autorul cărţii ăsteia, îi răspunse preotul, mi-e bun 
prieten, iar cînd spune versuri, îl admiră toţi câţi i le aud; 97 
98 99 100 101 102 103 104 şi într-atit de suavă îi e vocea 
cînd le cîntă, că te încîntă; se cam lungeşte el în egloge, 
deşi ceea ce-i bun nu-ţi pare niciodată prea mult; 
păstrează-i cartea printre cele alese. Dar ce carte e cea de 
alături? 

— Qalatea 1 lui Miguel de Cervantes, zise bărbierul. 

— De atita amar de ani mi-e bun prieten Cervantes ăsta, 
şi ştiu că e mai deprins cu nenorocirile decit versat în 
versuri. Cartea lui arată un sîmbure de talent; cată el să 
schimbe cîte ceva pe lume, dar n-ajunge la nici un capăt. 
Trebuie să aşteptăm partea a doua, pe care ne-o 
făgăduieşte; poate că, îmbunătăţindu-se, va merita întru 
totul mila ce nu i se face acuma; şi, pînă cînd se va putea 
vedea cum stau lucrurile, pune-o la popreală, acasă la 
dumneata, jupîne şi cumetre. 

— Bucuros, răspunse bărbierul, şi iată că vin acum altele 
trei deodată: Araucana 2 a lui don Alonso de Ercilla, Aus- 
triada 3 a lui Juan Rufo, jurat din Cordoba, şi El 
Monserrate4 a lui Cristobal de Virues, poetul valencian. 

— Toate aste trei cărţi, rosti preotul, sînt, împreună, cele 
mai bune din cîte au fost scrise în vers eroic pe limba 
noastră castiliană, şi se pot lua la întrecere cu cele mai 
vestite ale 105 italienilor. Să le păstrăm ca pe cele mai 
bogate comori de poezie ale Spaniei. 


Ostenise de tot preotul şi nu vru să mai vadă alte cărţi, 
aşa că porunci ca toate cite mai rămăseseră să fie arse cu 
toptanul, fără să mai fie cercetate. Dar bărbierul şi 
deschisese una, care se numea Lacrimile Angelicăi L 

— Le-aş plinge eu, lacrimile astea, grăi preotul la auzul 
acestui titlu, de-ar fi să fie trimisă la rug asemenea carte, 
pentru că autorul ei a fost unul din cei mai vestiți poeţi ai 
lumii întregi, nu numai al Spaniei, şi a tradus în chipul cel 
mai fericit cîteva din fabulele lui Ovidiu 2. 


Capitolul VII 
Cea de a doua plecare a bravului nostru cavaler, don 


Quijote de La Mancha La asta ajunseseră, cînd don 
Quijote prinse a striga, zicînd: — Aici pe loc, viteji cavaleri, 
aici e nevoie să arătaţi cît preţuieşte puterea braţului 
vostru, căci curtenii în turnire îşi arată vrednicia ! 

Ca să poată da fuga într-acolo la zgomotul şi hărmălaia 
aceea, lăsară baltă puricarea cărţilor ce mai rămîneau, aşa 
că, după cît se crede, luară drumul focului, fără să se poată 
dezvinovăţi ori măcar înfăţişa judecății, La Carolea 3 şi El 
106 107 108 

Leon de Espana *, cuprinzînd isprăvile împăratului, 
compuse de don Luis de Avilla 2, care nici nu mai încape 
îndoială că se găseau în bibliotecă; şi că, cine ştie, de le-ar fi 
văzut preotul, n-ar fi trecut printr-aşa înfricoşată caznă. 
Cînd ajunseră la don Quijote, el se şi sculase din pat, dînd 
înainte cu strigătele şi scălîmbăielile lui, împărțind lovituri 
de spadă încoace şi încolo, cu tăişul şi cu latul lamei, la fel 
de treaz ca şi cum n-ar fi dormit de cînd era. Se încleştară 
cu el şi-l aduseră la loc în pat cu de-a sila. lar după ce se 
mai linişti puţin, se întoarse către preot să-i vorbească şi 
rosti: — De bună seamă, preasfinte arhiepiscope Turpin, 
mare ruşine pentru noi cei ce ne chemăm a fi în rîndul 
pairilor, doisprezece la număr, să lăsăm, nici una, nici două, 
să ne fure de sub nas izbinda în acest turnir cavalerii 
curteni, după ce noi, ceştilalţi, cavalerii rătăcitori, am fost 
vrednici de cununi toate cele trei zile trecute. 

— Taci, luminăţia-ta, stăpine şi cumetre, vorbi preotul, 
că, dac-o vrea Dumnezeu, se mai întoarce ea soarta, şi poţi 
cîştiga mîine ceea ce pierzi pe ziua de azi. Aşa că să n-ai 
altă grijă acuma decit să te înzdrăveneşti, fiindcă trebuie să 
fii sfârşit de oboseală, pe cîte cred, dacă nu cumva eşti chiar 
grav rănit. 

— Rănit, nu, zise don Quijote, dar hărtănit şi cu oasele 
muiate, fără nici o îndoială, căci bastardul acela de Roldân 
m-a stilcit în bătaie, pisăgindu-mă cu un trunchi de stejar, şi 
toate astea de pizmaş ce e, fiindcă vede că eu singur pot sta 
să mă măsor cu el în voinicie. Dar nu m-aş mai numi 
Reinaldos de Montalbân dacă, de cum m-oi scula din patul 


acesta de suferinţă, nu l-oi face să mi-o plătească, în ciuda 
tuturor vrăjitoriilor lui! Pînă una-alta, să mi se dea să gust 
ceva, căci mi-ar prinde mai bine decit orice; cît despre 
răzbunare, lăsaţi-o pe seama mea! 109 110 

Aşa şi făcură: îi dădură să mănince şi-l lăsară iarăşi, ei pe 
el adormit şi el pe ei uluiţi de aşa sminteală. 

Noaptea aceea chelăreasa trecu prin foc şi pară cărţile, 
toate cîte erau în ogradă şi în casa întreagă, aşa că trebuie 
să fi ars şi cele ce meritau să rămînă în arhiva nepieritoare, 
dar soarta şi lenea cenzorului nu le îngădui, ca să se 
împlinească şi în privinţa lor zicala că plătesc cîteodată şi 
drepţii de-a valma cu păcătoşii. Unul din leacurile aflate 
atunci cu cale de preot şi de bărbier pentru tămăduirea 
bolii prietenului lor fu să i se zidească şi tencuiască 
încăperea cu cărţile, ca atunci cînd va avea să se scoale să 
nu le mai găsească (şi, cine ştie, poate că o dată cu cauza 
avea să dispară şi efectul) şi să i se spună că un vrăjitor 
venise şi le luase, cu încăpere cu tot; ceea ce se şi făcu în 
graba mare. Peste două zile don Quijote se sculă, şi cel 
dintii gind fu să se ducă să-şi vadă cărţile; dar cum nu găsea 
odaia în care le lăsase, umbla de colo-colo căutind-o. 
Ajungea în locul unde fusese uşa şi pipăia peretele cu 
mîinile, tot rotindu-şi ochii în toate părţile, fără să scoată o 
vorbă. Totuşi, după o bună bucată de vreme, o întrebă pe 
chelăreasă în ce parte era încăperea cu cărţile. Chelăreasa, 
care fusese dăscălită bine asupra răspunsului ce avea de 
dat, îi zise: — Care încăpere mai stai naibii să tot cauţi 
luminăţia-ta ? Că nu mai e nici urmă de încăpere şi de cărţi 
în casa asta, fiindcă le-a luat toate, pe sus, Necuratul însuşi. 

— Nu era Necuratul, se amestecă în vorbă şi nepoata, ci 
mai curînd un vrăjitor venind prin văzduh pe un nour, într-o 
noapte, a doua zi după ce ai plecat luminăţia-ta de-aici, şi 
care, descălecînd de pe un balaur care-l adusese în spate, a 
intrat în odaie şi nu ştiu ce a trebăluit înăuntru, că nu după 
multă vreme a ieşit în zbor prin acoperiş şi a lăsat toată 
casa plină de fum; iar cînd ne-am venit în fire şi ne-am adus 
aminte să ne uităm ce ispravă făcuse, ia-le de unde nu-s, şi 


cărţile, şi odaia! Tot ce ne-amintim bine, şi eu şi chelăreasa, 
este că, în clipa cînd pleca, moşneagul acela răutăcios a 
strigat cu glas puternic că din pricina vrăjmăşiei tăinuite pe 
care o nutrea faţă de stăpînul cărţilor şi al încăperii lăsa în 
casa asta prăpădul ce avea să se vadă mai tîrziu: mai spuse 
şi că se numea înțeleptul Munaton. 

— Preston o fi zis, răspunse don Quijote. 

— Habar n-am dacă-i zicea Freston sau Fripton 1 îi 
întoarse chelăreasa vorba. Tot ce ştiu e că avea un nume 
care se sfirşea cu t<5n. 

— Aşa şi este, vorbi don Quijote, căci e vorba de un mag 
ce-mi e vrăjmaş de moarte şi-mi poartă pică, fiindcă ştie, din 
vrăjitoriile şi bucoavnele lui, că voi veni eu, atunci cînd se va 
plini vremea, să dau piept în luptă dreaptă cu un cavaler pe 
care-l ocroteşte, şi c-am să-l birui, fără să mă poată el opri, 
aşa că de aceea umblă să-mi facă toate neajunsurile care-i 
stau în putere; dar adevăr îi spun că nu va izbuti să-mi stea 
împotrivă sau să ocolească soarta hărăzită mie de ceruri! 

— Mai încape îndoială? zise nepoata. Totuşi, de ce te 
amesteci dumneata, unchiule, în vrăjmăşii de astea? N-ar fi 
mai bine să stai liniştit acasă şi să nu mai vinturi lumea, tot 
umblind după potcoave de cai morţi, fără să iei în seamă că 
mulţi-s cei care pleacă după lînă şi se-ntorc tunşi chilug ? 
111 

— Of, nepoată, răspunse don Quijote, ageamie mai eşti în 
asemenea lucruri! Pînă să mă tundă cineva pe mine, le rad 
eu şi barba şi chica la toţi câţi şi-or închipui că se pot atinge 
măcar de-un fir de păr de-al meu. 

Nu mai încercară, nici una, nici cealaltă, să-i răspundă, 
fiindcă văzură că începea să se aprindă de minie. 

Fapt este că el rămase în casă două săptămîni, foarte 
liniştit şi fără să dea semne că ar avea cumva de gînd să 
înfăptuiască ceea ce visa pînă mai deunăzi. Tot timpul 
acesta avu fel de fel de discuţii hazlii cu cei doi cumetri, 
preotul şi bărbierul, pentru că el susţinea că lucrul de care 
avea mai mare nevoie lumea erau cavalerii rătăcitori, şi 
cavaleria rătăcitoare trebuia să reînvie în fiinţa lui. Preotul 


îi mai ţinea cîiteodată calea, dar de multe ori îl lăsa într-ale 
lui, căci, dacă nu s-ar fi folosit de niscai tertipuri, n-ar mai fi 
putut-o scoate cu el la capăt. 

în vremea asta don Quijote intră la tocmeală cu un ţăran 
din vecini, om vrednic de toată cinstea (dacă se poate da 
titlul acesta şi unui sărăntoc), dar cam sărac cu duhul. Pînă 
în cele din urmă, atitea îi tot îndrugă şi făgădui, atita stătu 
de capul lui, că bietul ţăran se hotări să plece cu el şi să-i 
slujească de scutier. între altele, don Quijote îi spunea să 
vină cu dînsul cu tragere de inimă, pentru că s-ar prea 
putea întîmpla să dea odată şi odată peste aventura care să- 
l facă, într-o clipită, stăpînul vreunei insule, şi atunci are să-l 
lase pe el guvernator al insulei. Cu asemenea făgăduieli şi 
cu altele de acelaşi fel, Sancho Panza112 (căci aşa îl chema 
pe ţăran) îşi lăsă femeia şi copiii şi se tocmi scutier la 
vecinul său. 

începu, deci, numaidecit don Quijote să umble ca să facă 
rost de bani, şi, mai vînzînd el cîte un lucru, mai punîndu-şi 
amanet altul, date toate cu preţ de nimica, strînse o 
grămăjoară bunicică. îşi făcu rost, de asemeni, de-o pavăză, 
luată cu împrumut de la un prieten, şi, cîrpocindu-şi coiful 
spart cît putu mai bine, dădu ştire scutierului său Sancho 
de ziua şi de ora cînd avea de gînd s-o pornească la drum, 
ca şi el să-şi facă rost de tot ce-o crede că i-ar fi mai de 
trebuinţă; îl însărcină, mai presus de toate, să se îngrijească 
de niscai desagi. Omul spuse că da, va lua desagi, că-l 
bătuse şi pe el gîndul să-şi ia întrajutor un măgar pe care-l 
avea, învăţat să ducă greul, pentru că pe el umbletul 
îndelungat pe jos îl obosea. în privinţa măgarului, don 
Quijote ştete o vreme să chibzuiască şi căută să-şi aducă 
aminte dacă vreun cavaler rătăcitor cărase după dînsul 
vreodată scutieri călărind pe măgari. Dar nici în ruptul 
capului nu-şi putu aminti de vreunul. Cu toate astea, îi 
îngădui să ia măgarul cu el, căci îşi pusese în gind să-şi 
blagoslovească scutierul cu vreun bidiviu mai acătării de 
îndată ce i se va ivi prilejul să-l lase fără de cal pe cel dintii 
cavaler ce-ar fi să-l înfrunte cînd l-ar întilni. Se îngriji de 


cămăşi şi de tot ce putu din celelalte, urmînd sfatul dat de 
hangiu. 

O dată împlinite şi duse la capăt toate acestea, fără să-şi 
mai ia rămas bun Panza de la copii şi de la nevastă, nici don 
Quijote de la nepoată şi de la chelăreasă, ieşiră într-o 
noapte din sat nevăzuţi de nimeni: destul şi bine că bătură 
atîta drum, încît la revărsatul zorilor îşi luară grija că-i va 
mai găsi cineva, chiar de-ar fi fost să-i caute. Mergea 
Sancho Panza pe măgarul lui ca un patriarh, cu desagii şi 
cu plosca, arzînd de dorinţa să se vadă mai repede 
guvernator al insulei făgăduite de stăpînu-său. Don Quijote 
găsi cu cale s-o apuce tot intr-acolo unde-o pornise în cea 
dintîi a sa călătorie, adică pe cîmpia Montielului, pe unde 
acuma îi venea mai puţin peste mină decit data trecută să 
umble, căci, cum era în faptul dimineţii şi cum razele 
soarelui nu săgetau de-a dreptul, ci pieziş, căldura îi supăra 
mai puţin. Prinse a zice Sancho Panza în vremea asta 
stăpinului său: — la seama, luminăţia-ta, seniore cavaler 
rătăcitor, şi nu-ţi uita vorba cu insula pe care mi-ai făgăduit- 
O, „că m-oi pricepe eu s-o cîrmuiesc, oricît o fi de mare. 

La care don Quijote răspunse: 

— Trebuie să ştii, prietene Sancho Panza, că a fost un 
obicei îndătinat din vechime al cavalerilor rătăcitori să-şi 
facă scutierii guvernatori ai insulelor sau regatelor ce 
dobîn-deau, şi eu sînt hotărît să nu las să se piardă din 
pricina mea o datină atît de vrednică de laudă, ba, 
dimpotrivă, am de gind să le-o iau la toţi înainte în privinţa 
asta, pentru că ei, cîteodată, şi poate chiar de cele mai 
multe ori, aşteptau să le îmbătrînească mai întîi scutierii, şi- 
abia după ce li se lehămetea de atîta slujit şi de dus greul 
atîtor zile negre şi atitor nopţi şi mai şi, îi miluiau cu vreun 
titlu de conte, acolo, sau cel mult de marchiz al vreunei văi 
ori vreunei provincii de trei parale; pe cînd noi, dac-om 
avea zile şi-om trăi şi eu şi tu, se prea poate întîmpla să nici 
nu treacă o săptămînă încheiată pînă să dobîndesc vreo 
mîndreţe de împărăție, care să aibă altele supuse ei, numai 
bune să te încoronez rege al vreuneia din ele. Şi să nu ţi se 


pară de-a mirare, căci lucruri ca acestea şi alte asemenea 
aventuri li se întîmplă cavalerilor rătăcitori într-un chip atît 
de nemaivăzut şi nemaiauzit, incit uşor mi-ar fi să-ţi dau 
chiar şi mai multe decît îţi făgăduiesc. 

— Păi, în chipul ăsta, răspunse Sancho Panza, de-ar fi s- 
ajung eu rege prin vreo minune din cele de care vorbeşti 
înălţimea-ta, atuncea Juana Gutierrez, muierea mea, ar 
ajunge nici mai mult, nici mai puţin decît regină, iar copiii 
mei, infanţi! 

— Se mai îndoieşte cineva? zise don Quijote. 

— Mă îndoiesc eu, răspunse Sancho Panza, căci, după cît 
mă taie pe mine capul, chiar dac-ar ploua Dumnezeu cu 
regate pe pămînt, tot nu s-ar găsi vreo coroană care să-i 
stea bine Măriei Gutierrez 1 pe scăfirlie. Află, seniore, că n- 
ar face două parale ca regină; contesă, da, mai treacă- 
meargă, dar şi asta numai dac-o vrea Dumnezeu! 

— Că bine zici, las-o pe seama lui Dumnezeu, Sancho, 
rosti don Quijote, şi i-o da el ce i se potriveşte mai bine; dar 
să n-ajungi la aşa micime de suflet, încît să te mulţumeşti cu 
un titlu mai mărunt decit cel de adelantado 113 114. 

— Nici gind, senor, răspunse Sancho, mai cu seamă cînd 
am în luminăţia-ta un stăpiîn atit de sus-pus, care să fie în 
stare a-mi dărui tot ceea ce mi se potriveşte mai bine şi 
ceea ce pot duce eu la capăt. 


Capitolul VIII 

Despre biruinţa viteazului don Quijote în înfricoşătoarea 
şi nemaiînchipuita aventură a morilor de vint, dimpreună cu 
alte isprăvi vrednice de fericită amintire Vorbind ei aşa, 
zăriră deodată vreo treizeci-patruzeci de mori de vînt, care 
se aflau pe toată cîmpia aceea; şi astfel, cum le văzu don 
Quijote, grăi către scutierul său: — Norocul ne călăuzeşte 
paşii mai bine decît ne-am putea-o noi dori, căci ai în faţă, 
prietene Sancho Panza, o privelişte care ne descoperă 
treizeci şi mai bine de uriaşi, nemăsurat de mari, cu care 
am de gînd să mă lupt şi să le fac la toţi de petrecanie, şi ce- 
om lua de la ei drept pradă să ne fie cheag îmbogăţirii; că-i 
bătălie dreaptă115, şi înseamnă să-l slujeşti pe Dumnezeu 
dacă stingi săminţa lor afurisită de pe faţa pămîntului — Ce 
uriaşi? zise Sancho Panza. 

— Aceştia pe care-i vezi, răspunse stăpînul său, aceştia 
cu braţe cît toate zilele, că sînt unii la care măsoară cît două 
leghe. 

— Ia seama, luminăţia-ta, i-o întoarse Sancho Panza, că 
ăştia care se văd aicea nu-s uriaşi, ci mori de vint, iar ceea 
ce iei dumneata drept braţe sînt aripile, care, învirtite de 
vînt, mişcă pietrele morii. 

— Se vede cît de colo, răspunse Don Quijote, că nu prea 
eşti citit cînd e vorba de aventuri cavalereşti; sînt uriaşi, şi 
dacă ţi-e frică de ei, şterge-o de-aici şi pune-te pe rugăciuni, 
cît timp m-oi încleşta eu cu ei în luptă crîncenă şi de fel 
dreaptă 116 117. 

Şi spunînd asta, dete pinteni lui Rocinante, fără să mai ia 
în seamă ce-i tot îndruga scutierul său, Sancho, care-i 
dădea înainte cu strigătele, înştiinţindu-l că, fără urmă de 
îndoială, erau mori de vînt, şi nu uriaşi cei pe care voia să-i 
atace. Dară el era atît de încredinţat că uriaşi erau, încât 
nici n-auzea strigătele scutierului său Sancho, nici n-apucă 
să vadă, cu toate că ajunsese la o palmă de ele, ceea ce de 
fapt erau, ba încă le mai şi probozea cît îl ţinea gura: — Nu 
daţi bir cu fugiţii, mişeilor şi lepădăturilor, că nu-i decit un 
singur cavaler cel ce vrea să dea piept cu voi! 


Stîrnindu-se tocmai atunci un pic de vînt şi începînd 
aripile uriaşe să se mişte, don Quijote spuse, cum văzu una 
ca asta : — Chiar dacă aţi vîntura voi mai multe braţe decît 
uriaşul Briareux, mie tot aveţi să mi-o plătiţi | Cu aceste 
vorbe şi încredinţindu-se cu trup şi suflet stăpînei sale 
Dulcinea, pe care o rugă să-l ajute în atare primejdie, se 
acoperi cit putu mai bine cu pavăza şi, legănîndu-şi lancea 
în cumpănire, se năpusti în galop, cât îl ţineau picioarele pe 
Rocinante, să dea piept cu cea dintîi moară care-i stătea în 
cale. Şi arzîndu-i una cu lancea în aripă, vîntul o roti cu 
atita furie, încît făcu din lance o scurtătură ce trase după ea 
şi calul şi călăreţul, care fu azvîrlit de-a berbeleacul, ca vai 
de capul lui, pe cîmp. Dete Sancho Panza fuga să-l ajute, cît 
îl ţineau pe măgar picioarele, şi cînd ajunse la dînsul, îl află 
lat, fără să se mai poată mişca, aşa de cumplit buşise cu el 
de pămînt Rocinante. 

— Vai de păcatele mele 1 se văită Sancho. Nu ţi-am spus 
eu luminăţiei-tale să bagi bine seama la ce faci, că nu erau 
decît nişte biete mori de vînt, şi că numai cui îi umblă morile 
de vînt în cap poate să nu-şi dea seama de asta? 

— Taci, prietene Sancho, răspunse don Quijote, căci 
treburile războinice sînt mai supuse decît oricare altele 
necontenitelor schimbări. Cu atît mai mult cu cît eu cred, şi 
ăsta e adevărul, că magul acela, Freston, cel care mi-a furat 
încăperea cu cărţile, i-a preschimbat pe uriaşii aceştia în 
mori de vînt, ca să mă lipsească de gloria răpunerii lor, atita 
vrăjmăşie îmi poartă I Dar pînă în cele din urmă n-au să 
aibă cine ştie ce putere vrăjitoriile lui afurisite împotriva 
spadei mele viteze. 

— Facă Domnul aşa cum are el putere, răspunse Sancho 
Panza şi, ajutîndu-l să se ridice, îl urcă din nou pe spinarea 
lui Rocinante, care era pe jumătate deşălat. 

Şi tot vorbind ei de pătărania lor, luară drumul către 
Puerto Lâpice, căci acolo, după cîte spunea don Quijote, 1 
era cu neputinţă să nu întimpine multe şi felurite aventuri, 
fiind un loc foarte umblat. Doar că mergea tare necâjit 
fiindcă-l trădase lancea; şi spunînd asta scutierului -s.ău, 


“adăugă: — Mi-aduc aminte c-am citit cum un cavaler 
spaniol, numit Diego P6rez de Vargas, după ce i se rupsese 
într-o bătălie spada, smulse unui stejar o cracă groasă, sau 
chiar trunchiul, şi cu asta făcu atîtea isprăvi în ziua aceea şi 
pocni la mir atîţia mauri, că-i rămase porecla de Măciuca, 
aşa că şi el, ca şi urmaşii lui, şi-au zis, de-atunci încolo, 
Vargas y Machuca *. Ţi-am spus asta fiindcă din cel dintâi 
stejar sau fag ce mi-o ieşi în cale am de gînd să rup o cracă, 
un par la fel, şi tot aşa de bun ca acela de care-ţi vorbii, cu 
care mi-am pus în gînd să fac, şi cred că voi face, asemenea 
isprăvi, încît să te socoţi norocit c-ai meritat să ajungi a le 
vedea, fiind martor la lucruri ce cu mare greu pot fi de 
crezut. 

— Cum o vrea Dumnezeu 1 zise Sancho. Eu nu pun la 
îndoială nici atitica din tot ce spui luminăţia-ta; dar ţine-te 
ceva mai drept, că parcă stai cam într-o rină, şi cred că 
asta-ţi vine de la căzătura aceea, care ţi-a cam muiat oasele. 

— Aici ai nimerit-o, răspunse don Quijote, şi-dacă nu mă 
pling de durere, e -numai fiindcă un cavaler rătăcitor nu se 
cade să se plîngă'de vreo rană, chiar de-ar fi să-i iasă şi 
maţele prin ea. 

— Dacă-i aşa, n-am ce mai -spune, răspunse Sancho, dar 
martor mi-e Dumnezeu dacă n-aş fi mai bucuros să te 
văicăreşti luminăţia-ta ori de cîte ori te-o durea cîte ceva. 
Cît despre mine, ştiu că m-aş văita de orice fleac de-durere, 
numai cît m-ar apuca, dacă nu cumva opreliştea de-a te - 
plînge se întinde şi asupra scutierilor de cavaleri rătăcitori! 

Don Quijote nu se putu împiedica să nu rîdă de prostia 
scutierului său, aşa că-i spuse că n-avea decit să se vaite ori 
de cîte ori i-o plăcea şi cum i-o plăcea, de-o avea sau de n-o 
avea poftă, că lui pînă atunci nu-i căzuse sub ochi vreo 
asemenea oprelişte, care să fi fost trecută în rînduiala 
cavaleriei. 118 

Sancho îi atrase luarea-aminte că era vremea prînzului. 
Stăpînul îi răspunse că pînă una-alta nu simţea nevoia să 
mănînce, dar el n-avea decit să se ospăteze după pofta 
inimii. Aflînd că i se dă învoire, Sancho se aşeză cit putu mai 


bine pe măgar şi, scoţind din desagi ce-şi pusese de drum în 
ele, îmbuca din mers, ţinîndu-se la pas după stăpînul său, 
iar din cînd în cînd ridica la gură burduful de vin cu atita 
plăcere, încît şi cel mai ghiftuit birtaş din Malaga l-ar fi 
putut pizmui. Şi cum mergea el aşa, tot trăgind cîte-o 
duşcă, uitase de toate făgăduielile ce-i făcuse stăpînul, şi 
nici nu se mai ţinea tocmit pentru vreo muncă, ci i se părea 
o nemăsurată desfătare să tot umbli căutînd aventurile cu 
luminarea, oricît de primejdioase ar fi ele. 

în cele din urmă petrecură noaptea aceea sub un pilc de 
copaci, şi don Quijote rupse dintr-unul o creangă uscată, 
care aproape că i-ar fi putut sluji drept lance, şi-i puse în 
vîrf fierul luat de la cea care i se frinsese. Toată noaptea nu 
închise ochii don Quijote, ci se gîndi la doamna şi stăpîna sa 
Dulcinea, ca să fie pe măsura celor citite în cărţile lui, unde 
cavalerii petreceau multe nopţi stînd de veghe prin codri şi 
pustiuri, susținuți doar de amintirea domniţelor îndrăgite 
de ei. Nu tot aşa-şi petrecu noaptea Sancho Panza, care, 
cum avea stomacul plin, şi nu de apă de cicoare x, dormi 
buştean pînă dimineaţa, şi n-ar fi putut să-l trezească, dacă 
nu-l striga stăpinul său, nici razele soarelui care-i gidilau 
faţa, nici cîntecul păsărelelor mii, ce salutau, bete de 
bucurie, ivirea dimineţii. Cînd se sculă, Sancho îşi pipăi 
burduful de vin şi, găsindu-l ceva mai moale decît seara 
trecută, i se strînse inima, căci îşi dădea el seama că n- 
aveau cum să lecuiască aşa, cu una, cu două, o lipsă ca asta. 
Don Quijote nu vru să mănînce nimic, căci, aşa cum s-a mai 
spus, ajunsese a se hrăni din amintiri desfătătoare. 

O luară tot pe drumul care ducea spre Puerto Lâpice, aşa 
cum apucaseră, şi pe la vreo 3 după prînz îl aveau în faţa 
ochilor. 119 

— Aici, grăi, zărindu-l, don Quijote, ne putem vîri mîinile 
pînă la coate, frate Sancho Panza, în ceea ce se cheamă 
aventuri. Dar ia bine seama, că de-ar fi chiar să mă vezi 
înfruntînd cele mai grozave primejdii din lume, n-ai dreptul 
să tragi spada spre a-mi veni intr-ajutor dacă nu te-ai 
asigurat mai întîi că aceia care mi-au adus ocară sînt 


oameni de rînd şi din prostime, singurul prilej în care poţi 
să-mi dai sprijin, pe cînd dac-ar fi să fie cavaleri, în nici un 
caz nu-ţi e permis, nici îngăduit de către legile cavaleriei să 
m-ajuţi, pînă ce nu vei fi armat şi tu cavaler. 

— Nici o grijă, stăpîne, răspunse Sancho, nu-ţi fie teamă 
c-am să ies din cuvîntul luminăţiei-tale în privinţa asta, mai 
cu seamă că eu sînt, de felul meu, om paşnic şi foarte 
împotriva oricărui amestec în zurbe şi certuri; e drept că, 
dacă-i vorba să-mi apăr pielea, nu prea dau multe parale pe 
legile astea, căci şi cele dumnezeieşti şi cele omeneşti 
îngăduie fiecăruia să se apere de oricine ar avea chef să-i 
facă vreun rău. 

— Nu zic ba, spuse don Quijote, dar în ceea ce priveşte 
ajutorul pe care-ai vrea să mi-l dai împotriva cavalerilor, să- 
ţi pui frîu imboldurilor tale înnăscute. 

— Am spus şi mai spun o dată că aşa voi face, răspunse 
Sancho, şi că voi păzi rînduiala asta cu tot atîta sfinţenie ca 
şi ziua Domnului. 

Pe cînd îşi treceau ei vremea cu asemenea vorbe, numai 
iată că se arată pe drum doi călugări din tagma sfîntului 
Benedict, călărind două cămile, căci cu adevărat cămile 
păreau cei doi ditamai catîrii pe care-i încălecaseră. Purtau 
ochelari de drum şi umbrele deschise. îndărătul lor venea o 
caretă cu patru-cinci călăreţi împrejur, şi doi slujitori pe jos, 
umblînd pe lîngă catîri. în caretă călătorea, cum putură afla 
mai tirziu, o cucoană din Biscaya, care se ducea la Sevilla, 
unde îi era bărbatul, ce urma să plece în Indiil cu o 
însărcinare de mare încredere. Călugării nu călătoreau 
împreună cu ea, cu toate 120 că aveau acelaşi drum. Nici 
nu dete bine don Quijote cu ochii de ei, că şi grăi către 
scutierul său: — Ori nu ştiu eu ce spun, ori are să fie asta 
cea mai faimoasă aventură din cîte s-au văzut, căci 
matahalele acelea negre ce se arată acolo trebuie să fie şi 
nu-i nici o îndoială că sînt niscai vrăjitori, care duc în 
caleaşcă vreo prinţesă răpită, aşa că trebuie să fac tot ce-mi 
stă în putinţă ca să înlătur silnicia asta. 


— Asta-i şi mai şi decît morile de vînt 1 zise Sancho. Ia 
seama, stăpîne, că matahalele alea nu-s decit nişte călugări 
benedictini, iar caleaşca trebuie să fie a vreunor călători; ia 
seama la ce faci, ca să nu te orbească cumva Necuratul. 

— Ţi-am mai spus, Sancho, răspunse don Quijote, că nu 
te prea pricepi cînd e vorba de aventuri. Ce-ţi spun eu e 
adevărul adevărat, şi-ntr-o clipită ai să şi poţi vedea cu ochii 
tăi că aşa e! 

Şi, spunînd acestea, o luă înainte şi se proţăpi în mijlocul 
drumului, pe unde trebuiau să treacă fraţii benedictini, iar 
cînd ajunseră destul de aproape, cit să i se poată părea lui 
că i-ar auzi spusele, le strigă cît îl ţinea gura: — Oameni 
vînduţi Diavolului, oameni ca neoamenii, daţi drumul 
numaideciît slăvitelor domniţe pe care le duceţi cu de-a sila 
în careta aceasta, iar de nu, pregătiţi-vă grabnic de moarte, 
dreaptă pedeapsă a fărădelegilor voastre 1 

Călugării îşi struniră catirii şi se opriră locului, miraţi şi 
de înfăţişarea lui don Quijote, şi de vorbele lui, la care 
răspunseră : — Seniore cavaler, noi nu sîntem nici oameni 
ca neoamenii, nici vînduţi Diavolului, ci doi bieţi călugări din 
tagma sfîntului Benedict, care ne vedem de drum şi habar 
n-avem dacă în careta asta călătoresc sau nu niscaiva 
domniţe răpite. 

— Cu mine vorba mieroasă nu-ţi merge, zise don Quijote, 
că vă ştiu eu pe voi, lepădături sperjure 1 

Şi, fără să mai aştepte răspuns, dădu pinteni lui 
Rocinante şi, cu lancea în cumpănire, se năpusti asupra 
celui dintîi frate cu atita înverşunare, încît, dacă monahul 
nu s-ar fi aruncat numaidecit de pe catiîr, don Quijote ar fi 
dat cu el de pămînt şi ar fi fost vai şi amar de capul 
cuvioasei lui feţe, ba încă l-ar mai fi şi rănit, de nu cumva |- 
ar fi lăsat chiar mort pe loc. Al doilea călugăr, cînd văzu ce-i 
pătimea tovarăşul, strînse între pulpe coastele catîrului său 
voinic şi începu să alerge peste cîmpuri mai uşurel decît 
vîntoasele. Sancho Panza, cum îl văzu pe călugăr doborit la 
pămînt, sări frumuşel de pe măgar, se apropie de el şi 
începu să-l despoaie de haine. în vremea asta sosiră şi cei 


doi slujitori ai călugărilor şi-l întrebară pentru ce-l 
dezbrăca. Sancho le răspunse că era dreptul lui legiuit, ca 
pradă din bătălia cîştigată de stăpinul său, don Quijote. 
Slujitorii, care nu ştiau de glumă şi nici nu prea pricepeau 
ce înseamnă prăzi şi bătălii, văzînd că don Quijote se 
depărtase şi că vorbea cu cele din caretă, se apropiară de 
Sancho şi-l trîntiră jos, apoi, fără să-i mai lase fir de păr în 
barbă, îl zvîntară în bătaie şi-l părăsiră, lat la pămînt, fără 
suflare şi fără cunoştinţă. Călugărul, fără să mai piardă 
vremea, se chinui să încalece, tremurînd tot de spaimă şi 
alb ca varul la faţă, iar cînd se văzu călare, porni în zbor 
după tovarăşul său, care, la o bătaie de praştie de locul 
acela, se oprise să-l aştepte şi să vadă cum se va încheia 
atacul; aşa că, fără să mai stea să apuce sfîrşitul pătăraniei, 
îşi urmară amindoi drumul, tot crucindu-se, de parcă le-ar fi 
călcat Diavolul pe urme. Don Quijote intrase, cum am văzut, 
în vorbă cu doamna din caretă şi-i spunea: — Frumuseţea 
dumneavoastră, doamna mea, e liberă să facă de-aici 
înainte din stăpîna ei orice aţi avea poftă, pentru că trufia 
răpitorilor dumneavoastră zace acum la pămînt, doborită 
de braţul meu vajnic. Şi ca să nu vă mai chinuiţi a afla 
numele salvatorului dumneavoastră, aveţi cunoştinţă că mă 
numesc don Quijote de La Mancha, cavaler rătăcitor, pornit 
în căutare de aventuri şi rob al neasemuit de frumoasei 
domniţe Dulcinea del 'Toboso, iar drept mulţumită pentru 
binefacerile cu care v-am miluit nu cer altceva decît să vă 
abateţi pe la Toboso şi să vă înfăţişaţi din parte-mi dinaintea 
acestei domniţe, spunîndu-i tot ce-am făcut pentru a vă 
reda libertatea. 

Toate aceste spuse ale lui don Quijote le asculta un 
scutier din cei ce întovărăşeau careta, vizcain 1 de -felul lui; 
acesta, văzînd că este cineva care nu lasă careta să treacă 
mai departe şi care o ţine, zor-nevoie, c-aveau de făcut un 
ocol pe la Toboso, se dădu mai lingă don Quijote şi, 
apucîndu-i lancea în pumni, îi spuse intr-o castiliană stilcită, 
ori într-o şi mai stricată vizcaină, ceva cam în felul următor: 
— Haida-de, cavalerule, mai vede-ţi de trebe, că pe 


Dumnezeu care m-o făcută, dacă nu-i slobode tresura, aşa 
te omoară, cum eşti aici, vizcain! 121 122 

Don Quijote îl înţelese prea bine şi, cu mult sînge rece, îi 
răspunse: — De-ar fi să fii cavaler, aşa cum nu eşti, ţi-ai fi şi 
primit pedeapsa pentru îndrăzneala şi neobrăzarea ta, 
creatură bicisnică! 

La care vizcainul se întărită: 

— Nu-s eu cavaler? Zic zău lui Dumnezeu că minţăşti tu, 
ca cum nu-i fi creştin. Apăi lasă numa prăjinul cela jos, şi 
trage paloş, că-i vede tu care pe care: vizcain pe uscat, 
hidalgo pe mare; hidalgo, la toţi dracii! Şi minţăşti, bagă 
samă, dacă-i zice altcumva! 123 

— Pe dată ai s-o vezi, zise Agrajes 124, răspunse don 
Quijote şi, aruncîndu-şi lancea la pămînt, trase spada, îşi 
trecu braţul pe sub minerul scutului şi se apropie de 
vizcain, hotărit să-i pună capăt zilelor. 

Vizcainul, cînd îl văzu venind aşa asupră-i, oricît chef ar 
fi avut să se dea jos de pe catirul lui — care, fiind din cei 
mai prăpădiţi, luat cu chirie, nu era de nici o nădejde — nu 
putu face altceva decît să tragă spada; dar tot îi veni bine, 
căci, aflîndu-se chiar lîngă trăsură, putu smulge din ea o 
pernă care să-i servească drept scut, şi într-o clipă se şi 
aflară faţă în faţă, ca doi vrăjmaşi de moarte. Cei dimprejur 
ar fi vrut să-i potolească, dar nu izbuti nimeni, căci vizcainul 
striga, în graiul lui pocit, că dacă nu-l lăsau să-şi ducă la 
capăt duelul, omoară cu mîna lui şi pe cucoană şi pe toată 
lumea care s-ar amesteca. Cucoana din caretă, uluită şi 
înfricoşată de ceea ce vedea, porunci vizitiului să tragă ceva 
mai încolo şi prinse a se uita de departe la grozava 
încleştare, în cursul căreia vizcainul îi trase lui Don Quijote 
una cu spada în umăr, peste scut, că, de i-ar f£ tras-o fără să 
fi avut cavalerul pavăză, l-ar fi spintecat pînă-n brîu. Don 
Quijote, care simţi greutatea acestei lovituri lipsite de 
orişice măsură, scoase un strigăt fioros şi zise: — Oh, 
stăpînă a inimii mele, Dulcinea, floare a tuturor 
frumuseţilor, vino într-ajutorul cavalerului tău, care, drept 


mulţumită pentru marea ta bunătate, se află acuma în 
impasul acesta de moarte! 

Ca să rostească toate acestea, să-şi ţină spada pregătită 
şi să se adăpostească bine după scut, în vreme ce se 
apropia de vizcain, nu-i trebui mai mult de-o clipită, căci era 
hotărît să joace totul pe-o singură carte. 

Cînd îl văzu venind aşa spre dînsul, nu-i trebui mult 
vizcainului ca să priceapă, după înverşunarea lui, cît era de 
mînios, şi hotări în sineşi să facă ceea ce hotărise şi don 
Quijote, aşa că-l aşteptă şi el, ferindu-şi trupul cu perna de 
trăsură, fără să-şi poată însă urni, nici într-o parte, nici în 
cealaltă, catîrul, care, de vlăguit ce era şi de nedeprins cu 
asemenea copilării, nu putea face un pas. 

Venea, deci, don Quijote, -cum am mai spus, împotriva 
prevăzătorului vizcain, cu spada ridicată, hotărit să-l 
spintece în două, iar vizcainul îl aştepta şi el cu spada 
ridicată, căptuşit cu perna de trăsură, pe cînd toţi cei 
dimprejur stăteau cu sufletul la gură, temători de ceea ce- 
ar putea ieşi dintr-aşa înfricoşate lovituri ca acelea cu care 
se amenințau unul pe altul. Doamna din trăsură şi celelalte 
femei, slujnice ale sale, înălţau rugăciuni şi făgăduiau 
liturghii şi acatiste tuturor altarelor făcătoare de minuni şi 
lăcaşurilor de închinăciune din Spania, numai să se îndure 
Dumnezeu să le mîntuie scutierul, şi pe ele dimpreună cu 
el, de groaznica primejdie în care se aflau. 

Dar păcatul cel mare al tuturor acestor întîmplări este că 
o dată ajuns aici, autorul povestirii lasă bătălia în toi, fără 
să-i hotărască soarta, dezvinovăţindu-se că n-a mai aflat 
scris nimic altceva despre aceste isprăvi ale lui don Quijote 
peste cele înşirate. Nu-i mai puţin adevărat că al doilea 
autor al acestei opere 125 pare să nu se fi împăcat cu 
gîndul ca o atît de ciudată istorie să rămînă dată legilor 
uitării şi nici cu ideea că au putut fi atit de puţin iscoditoare 
minţile celor din La Mancha încit să nu se afle în arhivele 
acestei provincii sau prin cămările logofeţeşti niscai hirtii 
unde să fie pomenit acest faimos cavaler, aşa că, intrîndu-i 
asta în minte, nu deznădăjdui să dea odată şi odată peste 


sfirşitul acestei paşnice istorii, ceea ce, viindu-i şi cerul 
întrajutor, ajunse să afle în chipul ce se va lămuri în partea 
a doua. 


Capitolul IX 
în care îşi află încheierea şi capătul nemaipomenita 
bătălie dintre voinicul vizcain şi viteazul cavaler din 


La Mancha I-am lăsat, în prima parte a acestei istorii, pe 
cutezătorul vizcain şi pe faimosul don Quijote cu spadele 
goale în miîini, ridicate deasupra capului, de parcă aveau de 
gind să-şi tragă două lovituri înfricoşătoare şi aşa de grele, 
încît, de-ar fi fost să nimerească în plin, s-ar fi tăiat unul pe 
altul în două, spintecîndu-se din creştet pînă-n tălpi şi 
dindu-şi afară măruntaiele, ca rodia sîmburii; şi, ajunsă la 
acest punct, ce lasă atita loc tuturor îndoielilor, se opreşte 
povestea de faţă, atit de plină de miez, şi rămîne trunchiată, 
fără să ne mai dea autorul ei de ştire unde s-ar putea 
cumva afla ceea ce-i lipseşte ca să fie încheiată. 

Multă bătaie de cap mi-a pricinuit lucrul acesta, fiindcă 
plăcerea puţinului cît putusem citi se prefăcea în neplăcere 
cînd mă gindeam ce drum greu mai e de bătut pentru a da 
de urma multului, care, după părerea-mea, îi mai lipsea 
istoriei acesteia atît de gustate. Mi s-a părut lucru cu 
neputinţă şi în afara oricărui obicei cuviincios ca unui 
cavaler atit de tare în virtute să-i fi lipsit vreun înţelept care 
să-şi ia sarcina depănării nemaivăzutelor sale isprăvi, lucru 
care n-a lipsit nici unui cavaler rătăcitor din cîţi spune 
lumea că umblau la voia întîmplării, pentru că fiecare dintre 
ei avea cîte un cărturar sau doi, cum le şi stătea bine, care 
nu numai că le treceau faptele pe răboj, ci le zugrăveau 
chiar şi cele mai neînsemnate gînduri, ba pînă şi copilăriile, 
oricît de neştiute le-ar fi fost; şi nu se cuvenea ca un cavaler 
ca el să fie atit de dezmogştenit de soartă încît să-i lipsească 
ceea ce lui Platir şi altora asemenea le prisosea. Aşa că nu- 
mi venea să cred că, o istorie atit de hazlie să fi rămas 
ciungă şi schilavă, şi dădeam vina pe timpul cel răufăcător, 
care toate le mistuie şi scrumeşte pe lume, şi care ori o 
ascunsese, ori o făcuse pulbere. Pe de altă parte, mi se 
părea că, de vreme ce între cărţile lui se aflaseră unele atît 
de moderne ca Leacul geloziei sau Nimfe şi păstori din 
Henares, propria lui istorie trebuia să fie de asemenea 
modernă *, deci că, măcar de nu va fi fost scrisă, rămăsese 
în amintirea oamenilor din satul său şi în minţile celor de 
prin vecinătăţi. Gîndul acesta mă ţinea încurcat şi dornic de 


a afla pe de-a-ntregul şi cu adevărat toată viaţa şi minunile 
vestitului nostru spaniol don Quijote de La Mancha, lumină 
şi oglindă a întregii cavalerii man-chege, cel dintîi care, în 
epoca noastră şi în vremuri atît de 126 nenorocite ca acele 
pe care le trăim, se supusese la caznele şi la disciplina 
cavaleriei rătăcitoare, apucîndu-se să îndrepte nedreptăţile, 
să ajute văduvele, să ocrotească domniţele, pe cele care, cu 
bicele şi cu caii lor, mai avînd pe umeri şi toată povara 
fecioriei, umblau din munte în munte şi din vale-n vale; că 
dacă nu se întîmpla cumva să le siluiască vreun nemernic 
răufăcător, sau vreun ţărănoi cu secure, sau vreun uriaş 
peste măsură de uriaş, s-au pomenit în vremuri de demult 
fecioare care, la 80 de ani bătuţi pe muchie, puteau jura că 
în tot cursul vieţii nu dormiseră o singură zi sub acoperiş de 
casă omenească, fiind duse la groapă la fel de întregi ca 
mama care le născuse. 1 Şi cum ziceam, de asta şi din multe 
alte pricini e vrednic bravul nostru Quijote de veşnică 
memorie şi de laude, care nici mie nu mi se cuvin mai puţin 
pentru bătaia de cap şi zelul cu care am umblat să caut 
sfirşitul acestei desfătătoare istorii; cu toate că ştiu foarte 
bine că dacă cerul, întîmplarea şi norocul nu mi-ar fi venit 
intr-ajutor, lumea ar fi rămas cu totul lipsită de zăbava 
desfătătoare pe care ar putea-o avea timp de două ceasuri 
cel ce ar citi-o cu toată luarea-aminte. Se întimplă deci, cînd 
cu găsitul ei, cam în chipul următor: Aflindu-mă eu într-o zi 
pe Alcană la Toledo 127 128, se apropie un băiat, să vîndă 
nişte caiete şi hîrtii vechi unui ţesător de mătase; şi cum eu 
mă dau în vînt după citit, chiar de n-ar fi să fie decît bucăţi 
de hîrtie aruncate pe jos, împins de această înclinare 
firească, pusei mîna pe un caiet din cele pe care le vindea 
băiatul şi-l văzui scris cu litere de care-mi dădui seama că-s 
arabice. Şi cum, cu toate că ştiam să le deosebesc, habar n- 
aveam să le şi citesc, începui să mă uit dacă nu se iveşte 
prin preajmă vreun maur aljamiad 129, care să le citească; 
şi nu-mi fu greu să aflu asemenea tălmaci, căci chiar de l-aş 
fi căutat de altă limbă, mai veche şi mai cultă 1, tot l-aş fi 
găsit. Ce mai vorbă multă, soarta îmi scoase în cale unul, 


căruia spunîndu-i eu ce doream şi punîndu-i cartea în mină, 
el, după ce o deschise pe jumătate şi-şi aruncă ochii niţeluş 
într-însa, se porni pe ris. îl întrebai de ce ride, şi-mi 
răspunse că ridea de ceea ce se afla scris pe marginea 
cărţii, ca un fel de însemnare. îl rugai să-mi spună şi mie, 
iar el, fără să-şi poată potoli risul, rosti: — Aşa cum ţi-am 
spus, aici, pe margine, stă scris aşa: Despre această 
Dulcinea del Toboso, pomenită de atitea ori în cursul istoriei 
de faţă, se povesteşte că era neîntrecută între toate femeile 
întregii provincii La Mancha cînd era vorba de sărat carnea 
de porc. 

Cum auzii rostit numele Dulcineei del Toboso, rămăsei 
prostit şi cu gura căscată, căci îmi fulgeră numaidecît prin 
minte că în caietele acelea nu era altceva decît istoria lui 
don Quijote. Cu gîndul ăsta îi dădui ghes să citească 
începutul, şi făcînd el aşa, tălmăci pe loc arăbeasca în 
castiliană, zicînd că stătea scris: Istoria lui don Quijote de 
La Mancha, scrisă de Cide Hamete Benengeli130 131, 
cronicar arab. 

De multă isteţime fu nevoie ca să-mi ascund încîntarea 
ce mă cuprinse cînd îmi ajunse în urechi titlul cărţii; şi, 
suflîndu-i-le de sub nas mătăsarului, cumpărai de la băiat 
toate hîrţoagele şi terfeloagele pe numai jumătate de real; 
că de-ar fi avut el cap şi de-ar fi ştiut cu ce foc le doream eu, 
s-ar fi putut gindi să ia mai bine de şase reali din vînzarea 
asta. Fără să mai aştept altceva, mă trăsei cu maurul mai la 
o parte, înspre coridoarele mănăstirii vechii catedrale, şi-l 
rugai să-mi tălmăcească pe limba noastră castiliană caietele 
acelea, adică toate cele care vorbeau de don Quijote, fără 
să scoată nici să adauge 'ceva, făgăduindu-i pentru asta 
orice plată ar dori el. Se mulţumi cu două baniţe de stafide 
şi două mertice de grîu şi mă încredinţă că avea să le 
traducă bine şi fidel, fără să mă lase să aştept o veşnicie; 
dar eu, ca să-i uşurez şi mai mult treaba şi ca să nu scap din 
mină chilipirul, îl dusei la mine acasă, unde, în ceva mai 
puţin de o lună şi jumătate, mi-o traduse toată, tocmai aşa 
cum e povestită aici. 


Se afla, în cel dintii caiet, zugrăvită cu multă dibăcie, 
bătălia lui don Quijote cu vizcainul, prinşi chiar în postura în 
care-i lăsase povestirea, cu spadele ridicate adică, cel dintii 
acoperindu-se cu pavăza, iar cel de al doilea cu perna de 
trăsură; era şi catirul vizcainului, atît de bine desenat, că se 
vedea de la o bătaie de flintă a fi catîr luat cu chirie; la 
picioarele vizcainului era scris un titlu care glăsuia: Don 
Sancho de Azpeitia, ceea ce, nu mai încape îndoială, trebuie 
să fi fost numele lui, iar la picioarele lui Rocinante era alt 
titlu, care glăsuia: Don Quijote. Rocinante era minunat 
zugrăvit, atît de lung şi deşirat, atit de slăbănog şi de supt, 
cu grea-bănul atit de fierăstrăluit şi atît de şui alcătuit, încît 
sărea oricui în ochi cu cîtă dreptate şi cît de pe merit îi 
fusese dat numele de Rocinante. Alături de el era Sancho 
Panza, ţinîndu-şi de căpăstru măgarul, la picioarele căruia 
stătea scris alt titlu, care suna: Sancho Zancas, şi asta, de 
bună seamă, pentru că avea, după cum îl arăta şi desenul, 
pîntecul mare, trunchiul scurt şi pulpele groase 132, aşa că 
din pricina asta trebuie să-l fi poreclit lumea cînd Panza, 
cînd Zancas, căci cu amindouă poreclele astea îl pomeneşte 
cîteodată istoria. Aş mai avea de spus şi alte cîteva 
mărunţişuri, dar n-au prea mare însemnătate nici unele, şi 
n-au de-a face de-a dreptul cu adevărul desfăşurării acestei 
istorii, căci nici o istorie nu poate fi socotită proastă atita 
vreme cit e adevărată. 

lar dacă i se poate imputa ceva acesteia în privinţa 
adevărului ei, buba n-are cum avea altă pricină decit faptul 
că i-a fost autorul arab, căci este în firea celor din stirpea 
asta să spună minciuni; cu toate că, fiindu-ne ei vrăjmaşi 
pînă într-a- tîta, se poate chiar presupune mai curînd că va 
fi trecut sub tăcere autorul ei unele isprăvi decit că a 
adăugat de la dinsul. Fiindcă mie asta îmi apare limpede, de 
vreme ce, atunci cînd ar putea şi ar trebui să-şi dea friu 
liber condeiului şi să-l laude pe cavalerul acesta atit de 
viteaz, parcă într-adins trece sub tăcere laudele: lucru 
cusut cu aţă albă şi de fel bine gîndit, fiind de datoria şi în 
sarcina cronicarilor exactitatea, adevărul şi lipsa de patimă, 


aşa încît nici interesul şi nici teama, nici dragostea şi nici 
ura să nu-i îndemne a părăsi drumul adevărului, a cărui 
mamă este istoria, rivala vremii, raclă a tuturor faptelor 
mari, mărturie a trecutului, pildă şi îndemn al prezentului, 
lecţie a viitorului. în această istorie ştiu că cititorul va putea 
găsi tot ce ar dori să afle în cea mai plăcută dintre istorii. Şi 
de-o fi să-i lipsească şi cîte ceva din ceea ce e mai de soi, îmi 
dau cu socoteala că trebuie să fie din vina cîinelui aceluia 
de autor alei 133 mai curînd decît din vina subiectului 
povestit. în sfîrşit, ce să mai lungim vorba, a doua parte, aşa 
cum o arată tălmăcirea, începea după cum urmează: Cu 
săbiile lor tăioase ridicate în văzduh, cei doi viteji şi mînioşi 
vrăjmaşi păreau nici mai mult, nici mai puţin decît că 
amenințau cerurile, pămîntul şi hăurile iadului, atît de 
hotăriţi arătau şi aşa de mindri se ţineau. Iar cel dintii care 
se uşură dînd lovitura fu arţăgosul de vizcain, şi izbitura 
veni cu atîta străşnicie şi furie, încît, dacă spada n-ar fi 
rătăcit drumul, n-ar mai fi fost nevoie de alta ca să pună 
capăt tuturor aventurilor cavalerului nostru, precum şi 
făloşeniei lui; dar steaua lui cea bună, care voia să-l 
păstreze pentru isprăvi şi mai însemnate, răsuci spada în 
mîna vrăjmaşului său în aşa chip, încît, deşi acesta îl nimeri 
în umărul stîng, nu-i făcu alt rău decit să-i zboare cît colo 
armura dintr-o parte a corpului, uşurindu-l în drumul ei şi 
de o parte din coif, dimpreună cu o jumătate de ureche, şi 
toate acestea căzură la pămînt cu zgomot înfricoşător, 
lăsîndu-l ca vai de el. 

Doamne-Dumnezeule, cine-ar putea povesti acum aşa 
cum se cuvine cită mînie zvicni în inima acestui fiu al 
Manchei cînd se văzu procopsit în aşa chip ! Ce mai vorbă 
multă, se ridică din nou în scări şi, strîngind şi mai vîrtos cu 
amîndouă mîinile spada, o repezi asupra vizcainului, 
nimerindu-l din plin în pernă şi-n ţeastă, încît, ca şi cum nici 
n-ar fi avut el scut atit de straşnic, îl buşi sîngele pe nas, pe 
gură şi pe urechi, de parcă i s-ar fi prăvălit în cap un munte, 
şi începu a da semne că are să se rostogolească de pe catir, 
de unde nu încape îndoială c-ar fi căzut de nu i s-ar fi agăţat 


de git; cu toate astea, picioarele tot îi scăpară din scări, şi 
nici braţele nu-l mai ţinură mult, în vreme ce catiîrul, 
înspăimîntat de izbitură, o rupse de fugă pe cîmpuri, şi din 
două-trei salturi dădu cu stăpînu-său de pămînt. Don 
Quijote stătea şi se uita liniştit, şi cum îl văzu prăvălindu-se, 
sări de pe cal, se apropie sprinten de el şi, vîrîndu-i 
ascuţişul săbiei sub nas, îi spuse să se dea bătut, că de nu, îi 
taie capul. Vizcainul era prea năucit ca să poată cricni vreo 
vorbă de răspuns, şi nu i-ar fi mers bine, după cît era de 
orbit don Quijote, dacă doamnele din caretă, care priviseră 
pînă atunci cu inima strînsă toată lupta, n-ar fi venit de-a 
fuga la el, să-l roage cît puteau mai frumos să binevoiască a 
le face hatîrul de a le lăsa scutierul cu viaţă. La care don 
Quijote răspunse, foarte de sus şi plin de însemnătatea 
clipei: — Desigur, preafrumoase domniţe, sînt foarte fericit 
să fac ceea ce-mi cereţi; dar numai cu o condiţie, şi anume, 
ca acest cavaler să-mi făgăduiască a merge în satul Toboso 
şi a se înfăţişa din parte-mi dinaintea fără de perechii 
domniţe Dulcinea, ca să facă dintr-însul ce i-o plăcea ei mai 
bine. 

înfricoşate şi nemîngîiate, doamnele, fără să mai ceară 
lămuriri asupra condiţiei puse de don Quijote şi fără să mai 
întrebe cine era Dulcinea asta, făgăduiră că scutierul lor va 
îndeplini tot ce-i poruncea el. 

— Aşadar, mă încred în cuvîntul dat şi nu-i voi mai face 
nici un rău, cu toate că tare-ar fi meritat-o, răspunse don 
Quijote. 


Capitolul X 

Despre duhlia convorbire a lui don Quijote cu Sancho 
Panza, scutierul său 

în vremea asta se sculase de pe jos şi Sancho Panza, 
destul de blagoslovit de slugile călugărilor, şi urmărise cu 
luare-aminte lupta stăpînului său, don Quijote, rugindu-se 
lui Dumnezeu în adincul inimii sale să se înduplece a-i da 
izbîndă, ca să dobindească prin ea vreo insulă în care să-l 
facă guvernator, aşa cum îi făgăduise. Văzind deci că se 
isprăvise cu duelul şi că stăpînul său se pregătea să 
încalece pe Rocinante, se apropie să-i ţină scara şeii, şi, 
pînă a nu apuca don Quijote să se aburce în şa, se aruncă în 
genunchi dinainte-i, îi luă mina, i-o sărută şi-i zise: — 
înduplecă-te, stăpine don Quijote al meu, şi binevoieşte a-mi 
da cîrmuirea insulei cîştigate în lupta aceasta dreaptă, căci 
oricît de mare ar fi ea, mă simt în stare s-o diriguiesc cu tot 
atîta pricepere şi la fel de bine ca orice alt guvernator de 
insule din lumea asta. 

La acestea, don Quijote răspunse: — Află, frate Sancho, 
că aventura asta şi cele deopotrivă cu ea nu sînt aventuri 
care să-ţi dea insule, ci sînt încăierări de răscruce de 
drumuri, din care n-ai alt cîştig decît că te poţi alege cu 
capul spart sau cu o ureche mai puţin; ai răbdare, c-o să 
avem noi parte de aventuri cite vrei, din care nu numai 
guvernator t-ei putea face, ci mult mai mult încă ! 

Sancho îi mulţumi de mii de ori şi, mai sărutîndu-i o dată 
mina şi marginea platoşei, îl ajută să se urce pe Rocinante, 
iar el se urcă pe măgar şi începu a tropăi pe urma 
stăpînului său, care, fără să-şi mai ia rămas bun de la 
doamnele din caleaşcă ori să le mai spună vreo vorbă, intră 
la pas întins într-o pădure din apropiere. Sancho îl urma cu 
măgăreaţa lui la trap, dar Rocinante mînca drumul, nu alta, 
încît, văzindu-se rămas de căruţă, n-avu încotro şi trebui să 
strige după stăpînu-său, ca să-l aştepte. Aşa făcu don 
Quijote şi smunci dirlogii lui Rocinante, dînd răgaz să-l 
ajungă din urmă prăpăditul lui de scutier, care, de îndată 
ce-l ajunse, prinse a zice: — Pare-mi-se, stăpine, c-ar fi mai 


cu cap să mergem să ne adăpostim în vreo biserică x, 
fiindcă după halul în care l-am lăsat pe ăl de-l duelaşi, n-ar 
fi de mirare să ajungă treaba la urechile Sfintei Hermandad 
şi să ne găbjească; şi, să mă ia dracu dacă, de-o fi să fie aşa, 
pînă să ieşim de la başcă, n-or scoate şi untul din noi! 

— Fugi de-acolo ! zise don Quijote. Unde-ai mai văzut 
sau unde-ai citit tu vreodată despre vreun cavaler rătăcitor 
care să fi fost tîrit în faţa judecății, oricîte vărsări de sînge 
ar fi făcut? 

— Vărzări de sînge n-am mîncat în viaţa mea, răspunse 
Sancho, iar pentru alţii n-am făcut, niciodată, nici măcar 
chişcă de sînge 134 135; dar eu ştiu una şi bună, că Sfinta 
Hermandad are ea ce are cu ăi de se duelează pe cîmpuri, 
şi nu vreau să am nici în clin nici în mînec cu ea. 

— Nu-ţi face griji, prietene, spuse don Quijote, că, dac-o 
fi nevoie, te scot eu şi din robia babilonică, nu numai din 
ghearele Sfintei Hermandad. Spune-mi mai bine, pe cinstea 
ta, mai văzut-ai cavaler atît de viteaz ca mine pe tot 
rotogolul pămîntului? Mai citit-ai în istorii de altul care să 
aibă, ori să fi avut, mai multă iscusinţă la atac, mai multă 
înverşunare în urmărirea vrăjmaşului, mai multă 
îndemânare în a-l răni, mai multă agerime în a-l 
descumpăni? 

— Să nu mint, răspunse Sancho, drept e că eu n-am citit 
în viaţa mea nici o istorie, căci nu ştiu nici să scriu, nici să 
citesc, dar m-aş prinde, pe orice, că stăpîn mai îndrăzneţ 
decit luminăţia-ta n-am slujit de cînd mama m-a făcut, şi dea 
Domnul să nu ispăşeşti îndrăznelile astea acolo unde 
ziceam adineauri! Numai că te-aş ruga, luminăţia-ta, să te 
îngrijeşti, că-ţi curge sînge mult din ureche, şi uite, am luat 
cu mine scamă şi un pic de alifie albă în desagi. 

— Aş fi scutit de toate acestea, răspunse don Quijote, 
dacă n-aş fi uitat să-mi prepar un şip cu balsamul lui 
Fierabras că numai o picătură, şi-ţi ajunge ca să cruţi şi 
timp, şi doftorii. 

— Ce şip e acela şi ce fel de balsam? întrebă Sancho. 


— E un balsam, răspunse don Quijote, a cărui reţetă am 
învăţat-o pe de rost, şi dac-o ştii, n-are de ce să-ţi mai fie 
frică de moarte, şi nici gind să mai mori de vreo rană; aşa 
că, îndată ce-l voi fierbe şi ţi-l voi da, n-ai să mai ai altceva 
de făcut decit să iei seama, şi cînd ăi vedea că m-au 
spintecat în două în vreo bătălie, aşa cum se întîmplă 
adesea, să ridici binişor jumătatea trupului ce va fi căzut, la 
pămînt şi, cu multă dibăcie, pînă să nu apuce sîngele a se 
închega, s-o lipeşti de cealaltă jumătate ce-ar rămîne în şa, 
fiind doar cu luare-aminte să le chiteşti cum se cuvine, cât 
într-o parte, şi în cealaltă; apoi pe dată să-mi dai să beau o 
duşcă din balsamul de care vorbesc, şi-ai să-l vezi făcîndu- 
mă pe loc să-mi revin în fire şi începînd să domnesc, mai 
sănătos şi mai rumen decit un măr domnesc 136 137. 

— Dacă-i aşa, zise Panza, mă lipsesc de-aci înainte de 
cîrmuirea insulei făgăduite, şi nu cer altceva, drept plată 
pentru toate cu cîte te-am slujit credincios, decît să-mi dai 
luminăţia-ta reţeta licorii ăsteia minunate, căci socot că în 
orice parte a pămîntului o uncie din ea preţuieşte mai bine 
de doi reali, şi mie nici nu-mi trebuie mai mult ca să-mi duc 
cu cinste şi fără trudă zilele; doar atita mi-e, c-o fi costind 
sarea cu marea pregătitul ei. 

— Cu mai puţin de trei reali poţi fierbe trei ocale, 
răspunse don Quijote. 

— Păcatele mele! îi întoarse Sancho vorba. Păi, atunci, 
ce-aştepţi luminăţia-ta ? Fierbe-o şi învaţă-mă şi pe mine. 

— Răbdare, prietene, îi răspunse don Quijote, că am de 
gind să te învăţ taine şi mai mari, şi să-ţi fac şi mai multe 
hatîruri; dar pînă una-alta să ne îngrijim de ureche, că mă 
doare mai mult decît mi-aş putea dori. 

Scoase Sancho din desagă scama şi alifia, dar don 
Quijote, care de-abia atunci îşi văzu coiful bucăţelit, numai 
cît nu-şi pierdu minţile şi, ducînd o mînă la mînerul spadei şi 
ridicînd ochii la cer rosti: — Fac jurămînt celui ce-a zămislit 
văzutele toate şi nevăzutele şi celor patru sfinte Evanghelii, 
acolo unde-or fi stind ele scrise de la un cap la altul x, să 
duc aceeaşi viaţă pe care a dus-o marele marchiz de 


Mantua cînd s-a jurat să răzbune moartea nepotului său 
Baldovinos, cu alte cuvinte, nici pîine pe faţă de masă să 
mănînc 138 139, nici cu soţia mea să mă desfăţ, şi nici altele 
să săvirşesc, pe care, cu toate că nu mi le aduc acuma 
aminte, le ţin drept rostite în clipa de faţă, şi toate astea 
pînă în clipa în care mă voi putea răzbuna pe deplin pe cel 
care mi-a adus asemenea ocară. 

Auzind acestea, Sancho vorbi aşa: — Ia seama, 
luminăţia'ta, stăpine don Quijote, că dacă acel cavaler o fi 
făcut cum i-ai poruncit măria-ta, şi s-o fi dus să se înfăţişeze 
dinaintea stăpînei mele Dulcinea din 'Toboso, şi-a făcut 
datoria aşa cum se cuvine şi nu merită altă pedeapsă dacă 
nu săvirşeşte vreo nouă nelegiuire. 

— Bine-ai grăit, şi ai pus degetul pe rană, răspunse don 
Quijote, aşa că-mi iau înapoi vorba în ceea ce priveşte 
dorinţa de-a mă răzbuna din nou, dar fac iarăşi jurămînt şi-l 
întăresc o dată mai mult, cu hotărîrea de a-mi duce viaţa 
cum am spus, pînă în ziua în care voi putea lua cu de-a sila 
alt coif la fel, şi tot atît de bun ca şi acesta, de la vreun 
cavaler. Şi să nu-ţi treacă prin gînd, Sancho, că spun asta 
de florile mărului, fiindcă eu am pe cine imita în privinţa 
asta, căci întocmai aşa s-a întimplat, fără să schimb o iotă, 
cu coiful lui Mambrino, care l-a costat aşa de scump pe 
Sacripante. 140 

— Mai dă-le dracului de jurăminte, luminăţia-ta, că nu-s 
prielnice nici sănătăţii şi te mai şi smintesc la minte ! 
Spune-mi mai bine ce ne facem dacă se întîmplă să treacă 
zile în şir şi nu dăm de nici un om care să poarte coif? Ai de 
gind să-ţi ţii vorba, la oricite neajunsuri şi strimtorări te-ar 
sili, ca, de pildă: să dormi îmbrăcat, să nu mii seara în casă 
de om, şi o mie de alte canoane cîte cuprindea jurămîntul 
smintitului aceluia de bătrîn, marchizul de Mantua, pe care 
luminăţia-ta are poftă să-l îndeplinească acuma? Mai bine 
stai şi te uită cu ochii bine deschişi, că nu pe toate 
drumurile umblă cavaleri împlătoşaţi, ci cărăuşi şi catirgii, 
care nu numai că nu poartă coif, dar nici de nume nu i-au 
auzit de cînd trăiesc. 


— Aici te înşeli, reluă don Quijote, căci nu vor trece două 
ceasuri pînă vom vedea, pe la răscrucile astea, mai mulţi 
oameni înarmaţi decît au năvălit asupra cetăţii Albraca2 
atunci cînd a fost cucerită frumoasa Angelica. 141 142 

— Păi halal, aşa să fie, zise Sancho, şi placă-i Domnului 
să ne meargă toate din plin, şi să ne vedem odată ajunşi la 
vremea cînd ne-o fi dat să dobîndim insula aceea, care mă 
costă scump de pe acum, că pe urmă pot să şi mor. 

— Ţi-am mai spus, Sancho, să nu-ţi faci nici o grijă, că, 
de-or lipsi insulele, n-avem decit să luăm fie regatul 
Danemarcei, fie împărăţia Sobradisei *, care ţi-ar veni ca un 
inel pe deget, ba încă şi mai bine, căci de vreme ce-s pe 
uscat te-ar bucura şi mai mult decit un ostrov. Dar să lăsăm 
asta pentru cînd i-o veni vremea, şi uită-te mai bine dacă ai 
în desagă ceva de îmbucat, acolo, ca să pornim apoi pe dată 
în căutarea vreunui castel unde să mînem noaptea asta şi să 
fierbem balsamul de care ţi-am spus, căci zău că mă doare 
straşnic urechea! 

— Am o ceapă şi-o pişcătură de brînză, şi mai am două- 
trei coji de pîine, zise Sancho, dar asta nu-i mîncare de 
obrazul unui cavaler atît de viteaz ca luminăţia-ta. 

— Tare nepriceput mai eşti, răspunse don Quijote. Află, 
Sancho, că e o mindrie a cavalerilor rătăcitori să nu pună 
nimic în gură cîte-o lună, iar cînd e vorba de mîncat, să se 
îndestuleze din puţinul ce le pică mai la îndemînă. Toate 
astea ar fi lucruri neîndoielnice pentru tine dac-ai fi citit 
atitea istorii cîte am citit eu; căci, oricît de multe mi-au 
căzut în mînă, n-am găsit în nici una povestindu-se că au 
obiceiul cavalerii rătăcitori să mănînce, altfel decit din 
întîmplare, ori pe la niscai ospeţe strălucite, date în cinstea 
lor, pe cînd restul zilelor se hrănesc cu te-miri-ce. Şi, cu 
toate că autorii lasă să se înţeleagă că n-aveau cum trăi fără 
să mănînce şi fără să-şi facă toate celelalte nevoi fireşti, 
pentru că, la urma urmei, erau oameni ca şi noi, trebuie să 
pricepem de bună seamă că, petrecîndu-şi viaţa tot prin 
codri şi pe coclauri, fără bucătar, hrana lor de toate zilele 
era merindea ţărănească, tocmai aceea pe care mi-o oferi 


143 1 tu acuma; aşa că, Sancho prietene, nu te necăji 
pentru ceea ce mie-mi face plăcere, şi nici nu căuta să 
zideşti tu lumea din nou, ori să scoţi cavaleria rătăcitoare 
din făgaşele ei fireşti. 

— Să mă ierte luminăţia-ta, zise Sancho, dar de vreme ce 
eu nu ştiu nici să citesc, nici să scriu, aşa cum ţi-am mai 
spus o dată, habar n-am de rînduiala îndeletnicirii 
cavalereşti, şi nici n-am dat în doaga asta; dar de aici 
înainte am să-mi burduşesc desagii cu tot soiul de gorgoaze 
şi poame uscate, pentru luminăţia-ta, care eşti cavaler; iar 
pentru mine, care nu-s, am să le umplu cu de-alde altele, 
zburătoare fripte şi mîncăruri care pot să-ţi pună mai bine 
burta la cale. 

— Nu spun nici eu, Sancho, răspunse don Quijote, că-i 
neapărată nevoie ca un cavaler rătăcitor să nu mănînce 
altceva decît uscături de astea, cum le zici; eu susţin doar 
că hrana cea mai obişnuită a cavalerilor rătăcitori erau 
asemenea fructe, şi niscai ierburi pe care le culegeau de pe 
cîmp, cunoscute doar lor şi mie. 

— Mare virtute, răspunse Sancho, e să te pricepi la 
ierburi, că, după cîte îmi dau eu cu gindul, într-o bună zi n- 
om avea încotro şi ne-om folosi şi noi de cunoştinţele astea. 

Şi, scoţind el în vremea aceea tot ce spusese că luase cu 
sine, mîncară amîndoi în pace şi bună învoire. Numai că, 
dornici să găsească mai repede loc de mas pe noapte, nu 
prelungiră prea mult cina aceea rece şi sărăcăcioasă; 
încălecară şi se grăbiră să ajungă la vreun sat pînă a nu se 
înnopta; dar n-avură multă vreme parte de soare, şi lingă 
colibele unor păstori de capre, le apuse, o dată cu el, şi 
nădejdea de-a ajunge unde doreau, aşa că se hotărîră să 
înnopteze pe loc. Şi, pe cît de necăjit fu Sancho că nu 
putuseră ajunge la casă de om, pe atit fu de mulţumit 
stăpînul său să doarmă sub cerul liber, căci credea că, de 
fiecare dată cînd i se întîmpla una ca asta, mai înscria pe 
numele lui încă un act pozitiv x, care să-i uşureze 
examenele tagmei cavalereşti. 144 


Capitolul XI Despre ceea ce i s-a întîmplat lui don Quijote 
cu nişte păstori de capre 

Păstorii de capre îi primiră cu dragă inimă, şi Sancho, 
după ce-şi rostui cît putu mai bine măgarul şi pe Rocinante, 
se lăsă îmbiat de mirosul pe care-l răspîndeau nişte cioz- 
vîrte de ied ce clocoteau pe foc intr-un ceaun. Şi cu toate c- 
ar fi dorit să încerce chiar în clipa aceea dacă nu cumva 
erau tocmai bune de trecut din ceaun în burtă, mai amină 
puţin, căci păstorii de capre veniră să le ia de pe foc şi, 
întinzînd pe jos nişte piei de oaie, se grăbiră să pună într-o 
clipită masa lor ţărănească, poftind la ea şi pe cei doi să 
îmbuce din ce-aveau şi arătindu-se foarte bucuroşi de 
oaspeţi. Roată, pe piei de oaie, se aşezară şase din ei, căci 
atîţia erau la stînă, după ce mai întîi îl rugaseră pe don 
Quijote, cu politeţea lor cam din topor, să se aşeze pe-o 
troacă întoarsă cu fundu-n sus şi adusă acolo anume pentru 
dînsul. Don Quijote luă loc, iar Sancho rămase în picioare, 
ca să-i toarne de băut într-o cupă ce era făcută dintr-un 
corn de vită. Văzîndu-l stăpîinul său că stătea în picioare, îi 
zise: — Ca să vezi şi tu, Sancho, cît bine cuprinde în sine 
rinduiala cavalerilor rătăcitori şi în ce măsură cei care-şi fac 
ucenicia în noviciatele tagmei acesteia ajung întotdeauna a 
fi onoraţi şi respectaţi de toată lumea, vreau să te aşezi aici 
lingă mine, în tovărăşia acestor oameni cumsecade, şi să fii 
una cu mine, care sînt domnul şi stăpînul tău firesc, să 
mîncăm piine şi sare de pe acelaşi taler şi să bei din ce-oi 
bea şi eu, căci despre cavaleria rătăcitoare se poate spune 
ceea ce se spune despre dragoste: că pe toate le face să fie 
deopotrivă. 

— îţi foarte mulţumesc, răspunse Sancho, dar ţi-aş 
răspunde, înălţimea-ta, că mi-e destul să am demîncare din 
belşug, fiindcă mănînc la fel de bine stiînd de unul singur în 
picioare, ca şi aşezat la o masă cu împăratul. Şi, dacă-i 
vorba să spun lucrurilor pe nume, cu mult mai bine îmi 
prieşte tot ce mănînc pitit în ungherul meu, fără mofturi şi 
onoruri, măcar de-ar fi să am doar piine goală cu ceapă, 
decît curcanii de pe la mesele mari, unde să fiu silit să nu 


dau din fălci după pofta inimii, să beau cu ţiriita, să mă tot 
şterg la gură, să nu strănut şi să nu tuşesc cînd îmi vine, şi 
nici să fac alte lucruri pe care singurătatea şi libertatea mi 
le îngăduie. Aşa că, stăpîne, onorurile pe care înălţimea-ta 
vrei să mi le faci, ca unui ucenic şi învățăcel al cavaleriei 
rătăcitoare, aşa cum sînt, de vreme ce-s scutierul 
luminăţiei'tale, fii bun şi preschimbă-le în altceva, care să- 
mi cadă mai bine şi să-mi fie mai cu folos, fiindcă de astea, 
cu toate că socot a le fi şi primit, mă lipsesc de-aci înainte 
pînă la sfîrşitul lumii. 

— Cu toate astea, trebuie să te aşezi, căci pe cel care se 
umileşte Dumnezeu îl înalţă, zise don Quijote şi, apucîndu-l 
de braţ, îl sili să se aşeze alături de el. 

Păstorii de capre nu pricepeau o boabă din tot jargonul 
acesta de scutieri şi cavaleri rătăcitori, aşa că nu le rămînea 
altceva decît să măniînce pe tăcute şi să se uite la oaspeţi, 
care înfulecau cu mare poftă, simțindu-se foarte la largul 
lor, bucăţi de pastramă mari cît pumnul. După ce se ghif- 
tuiră toţi ca la lăsata secului de carne, puseră deasupra 
pieilor de oaie un morman de ghindă dulce, alături de care 
trîntiră o jumătate roată de caş sărat, mai tare decît dac-ar 
fi fost de tencuială. Nu trindăvea în vremea asta nici cornul 
de vită, căci făcea ocolul mesei cît ai clipi din ochi, cînd plin, 
cînd gol, ca ciutura moriil45, aşa că lesne se goli un burduf 
de vin, din două cite erau la vedere. După ce don Quijote îşi 
simţi burta pusă la cale, luă un pumn de ghindă şi, uitindu- 
se la una din ele cu multă luare-aminte, dete glas şi vorbi 
precum urmează: — Fericită vîrstă şi fericite veacuri cele 
pe care cei vechi le-au numit de aur2, şi nu pentru că în 
veacurile acelea 1 ... ciutura morii traduce aici, printr-un 
aproximativ echivalent local, pe arcaduz de noria, vasul 
fintînii cu roată denumită noria, tip arab de instalaţie 
pentru irigat, pusă în mişcare de un măgăruş ori de un catir 
înhămat la o prăjină orizontală cu ax vertical, pe care o 
învirtea, mergînd în cerc, ore în şir. 

8 Edad de oro, edad dorada (vîrsta de aur), cîntată de 
poeţii vremii, după modelul lui Vergiliu (Qeorgicele, Cartea 


[), sau al lui Ovidiu (Metamorfozele, norocite aurul, care în 
era noastră de fier e la atita preţ, s-ar fi putut culege de pe 
jos fără de nici o trudă, cît pentru că cei ce vieţuiau pe 
atunci nu cunoşteau cuvintele al tău şi al meti. Erau 
obşteşti, în epoca aceea sfîntă, toate lucrurile. Nimeni n- 
avea nevoie să-şi dea osteneală mai mult decît să ridice 
mîna ca să-şi culeagă hrana cea de toate zilele de pe 
crengile stejarilor puternici, care-i îmbiau să guste în voie 
din dulcele şi pîrguitul lor fruct. Izvoare limpezi şi rîuri, 
curgînd cu mare belşug de apă, le-o dăruiau, cristalină şi 
bună de băut. în crăpăturile stincilor şi-n scorburile 
copacilor, albinele harnice şi înțelepte îşi întemeiau 
republicile, oferind oricui voia, fără să ceară nimic în 
schimb, îmbelşugata recoltă a preadulcii lor trude. Arbori 
viguroşi de plută se despuiau de bunăvoie, fără alt artificiu 
decît cel al îndatoritoarei lor curtenii, lepădîndu-şi scoarţa 
bogată şi uşoară, cu care începură a se face acoperişuri de 
colibe, puse pe stilpi ciopliţi din topor, bune să slujească 
doar de adăpost faţă de vitregia cerurilor. Toate erau 
atuncea numai împăcare, numai prietenie, numai bună 
învoire! Nu cutezase încă tăişul greu al plugului cîrnit să 
spintece şi să dea raita prin măruntaiele milostive ale 
ţărîinei, maica noastră dintru-ntii, căci ea, fără silnicie din 
partea nimănui, îmbia pe toată lumea la sînu-i îmbelşugat şi 
încăpător, oferind tot ce putea hrăni, îndestula şi desfăta pe 
toţi fiii săi, ce se bucurau atunci de dînsa. Pe-atuncea, da, 
pe-atuncea umblau frumoasele păstoriţe cu atita simplitate 
din vale-n vale şi din colină-n colină, cu capul gol şi cu 
cosiţele în vintx, fără alte veşminte decit cele trebuincioase 
pentru a acoperi cu sfială ceea ce sfiala cere şi-a cerut 
întotdeauna să rămînă acoperit; iar podoabele lor nu erau 
dintre cele ce sînt astăzi la preţ, încărcate de purpură de 
Tyr şi de mătase, mucenicită în fel şi chip, ci erau frunze de 
brusture şi iederi verzi întreţesute, cu care umblau poate 
tot atît 146 1 de făloase şi de dichisite cum se poartă astăzi 
curtencele noastre, cu ciudatele şi veneticele lor scorneli în 
ceea ce priveşte îmbrăcămintea, desprinse doar din huzurul 


lor trîndav şi lăcomia de noutăţi. Pe atunci versurile de 
dragoste ieşeau din suflet simple, împodobite numai cu 
sinceritate, întocmai după cum le zămislea sufletul, fără să 
caute ocolişuri de cuvinte meşteşugite, spre a se face mai 
de preţ. Pe atunci nu se pomeneau furtişaguri, nici 
înşelăciuni, nici minciună care să se amestece cu adevărul 
şi buna-credinţă. Justiţia îşi merita pe atunci numele, şi nu 
îndrăzneau s-o tulbure ori s-o înjosească hatîrurile şi 
plocoanele, care o scad, o mînjesc şi o persecută. 
Samavolnicia nu se întronase încă în cugetul judecătorului 
fiindcă pe atunci nu era nimic de judecat şi nimeni 
împricinat. Fecioarele şi cinstea mergeau mină-n mină, cum 
am mai spus, oriunde le plăcea, singure şi în văzul lumii, 
fără să se teamă că desfri-narea şi poftele murdare ale 
cuiva le-ar putea mînji, iar cînd cădeau, o făceau pentru că 
aşa voiau ele. Pe cînd acuma, în veacul nostru vrednic de 
dispreţ, nici una nu e în siguranţă, chiar de-ar ascunde-o şi 
zăvori-o alt nou labirint2, asemeni celui străvechi din Creta. 
Căci şi acolo, prin crăpăturile zidurilor sau prin văzduh, 
zelul unei blestemate curtenii face să pătrundă pînă la ele 
ciuma drăgostelilor, care le împinge să-şi dea poalele peste 
cap. Pentru siguranţa lor, pe măsură ce se petrec vremurile 
şi sporeşte stricăciunea, a fost întemeiat ordinul cavalerilor 
rătăcitori, întru apărarea fecioarelor, oblăduirea văduvelor, 
ajutorarea orfanilor şi a celor nevoiaşi. Din ordinul acesta 
sînt şi eu, fraţi păstori, cărora vă mulţumesc de găzduire şi 
de buna primire ce-mi faceţi, mie şi scutierului meu; căci, 
cu toate 147 148 

că prin legea naturii toţi cei ce viețuiesc au îndatorirea 
să vină în ajutorul cavalerilor rătăcitori, ştiind că voi, fără să 
aveţi cunoştinţă de îndatoririle acestea, m-aţi primit şi m-aţi 
omenit, se cuvine să vă mulţumesc cu toată bunăvoința de 
care sînt în stare pentru buna voastră voinţă. 

Toată predica asta (de care ar fi putut foarte bine să-i 
cruţe) o rosti cavalerul nostru doar pentru că ghinda îi 
adusese aminte vîrsta de aur şi-i venise chef să-şi 
împărtăşească gindurile şi păstorilor de capre, care, fără 


să-i răspundă o vorbă, stăteau şi-l ascultau prostiţi, cu 
gurile căscate. Sancho tăcea şi el şi ronţăia la ghindă, dînd 
fuga la răstimpuri dese să vadă ce mai face al doilea burduf, 
pe care, ca să se mai răcească vinul, îl atîrnaseră într-un 
stejar de plută. Mai mult ţinu predica lui don Quijote decît 
toată cina, şi cînd, în cele din urmă, luă sfîrşit, unul din 
păstori grăi: — Ca să poţi luminăţia-ta spune mai pe drept 
cuvînt, seniore cavaler rătăcitor, că te găzduirăm ca nişte 
oameni bucuroşi de oaspeţi şi cu dragă inimă, vrem să-ţi 
descreţim fruntea şi să te desfătăm, punînd pe unul din 
tovarăşii noştri, care trebuie să pice din clipă în clipă, să-ţi 
cînte ceva. E un flăcău tare iscusit, şi cum e îndrăgostit 
lulea, mai cu seamă că se pricepe bine şi la scris şi la citit, 
fiind şi lăutar pe deasupra, mi-ţi zice din alăută, că nu-ţi mai 
trebuie altceva pe lume 1 

Nici nu sfirşise bine păstorul de vorbit, că-i şi ajunseră la 
ureche lui don Quijote sunetele alăutei, iar nu peste mult 
veni şi cel care-i zicea din ea, un băietan ca la vreo 22 de 
ani, chipeş şi binefăcut. După ce-l întrebară ortacii dacă 
cinase, şi el răspunse că da, cel ce făgăduise că va pune să 
le cînte îi zise: — Dacă-i aşa, Antonio, fii bun şi cîntă puţin, 
ca să vadă domnul, care ni-i oaspete, că şi prin munţi şi 
codri sînt oameni pricepuţi la muzică. l-am vorbit de 
iscusinţa ta, şi am dori să i-o arăţi şi să nu ne dai de 
minciună. Aşa că şezi şi zi-ne cîntarea dragostei tale, aceea 
pe care a scornit-o pentru tine moşu-tău, cel de la mitoc x, 
şi care le-a plăcut aşa de mult oamenilor din sat. 

— Cu dragă inimă, răspunse băietanul. 

Fără să se mai lase rugat, şezu pe un trunchi de stejar şi, 
pişcînd coardele lăutei 149 150, ca s-o acordeze, în puţină 
vreme începu să-i zică din rărunchi, cam aşa cum urmează: 
Tu moriy Olalla 151, după mine, Cu toate că nu spuio 
vorbă; Măcar să mi-o fi spus cu ochii, Muţească limbă a 
iubirii. 

Cum ştiu că poţi să mă-nţelegi, Mă-ncredinţez că ţii la 
mine. 

N-a fost nicicînd nefericită Iubirea de-amîndoi ştiută. 


Eadevărat că nu o dată Mi-ai dat, Olalla, semne grele Că 
inima ţi-e bronz de rece, Şi pieptul alb îţi e de piatră. 

Dar cînd md dai colo, în lături, Şi md respingi, cum cere 
cinstea, Eu vad nădejdea cum şi-arată Pulpana luminoasei 
haine. 

La semnul ăsta mi s-avîntă încrederea, ce nici nu poate 
Să scadăy că n-o chemi la tine, Şi nici, ales fiindt să crească. 

De-i drept că dragostea-i sfială, Din cuviinţa ta pot crede 
Că-n capătul nădejdii mele Stă tot ce mi-am închipuit. 

Şi dacă inimi poţi să-ndupleci Slujindu-le cum te-am 
slujit, Din cite fac eu pentru tine, Pricep că pol nădăjdui. 

Căci, dac-ai luat cumva aminte, De-atitea ori vedeai la 
mine Că mă-mbrăcam şi luni cu haina Care duminica-ţi 
plăcuse. 

Podoaba scumpă şi iubirea Merg mînă-n mînă de cînd 
lumea. De-aceea vream s-arăt tot fercheş Şi să-ţi iau ochii 
cu găteala. 

De dorul tău, uitat-am dansul. 

Şi nu-ţi mai amintesc cîntarea Ce-ţi fac în fiecare seară, 
Şi-n zori, cînd se trezesc cocoşii. 

Ce să'ţi mai spun că-ţi urc în slavă Faţă de'oricine 
frumuseţea — Deşi pe drept îi cînt osana — M-au luat în ris 
mai multe fete. 

Aşa, Teresa lui Berrocal Mi-a spus, văzînd că te tot laud: 
Se-nchină unii la maimuțe, Crezînd c-ar adora vreun înger, 
Căci multele găteli iau ochii, Ca şi roşeaţa din cutie, Şi 
plkterile-adăugate 152 

Ce-ar înşela pe Amor însuşi ! 

S-a miîniat c-am spus că minte, Şi vărul ei, sărind de 
partea-i, M-a provocat, şi ştii prea bine Ce i-am făcut şi ce- 
mi făcu. 

Nu te iubesc ca un bezmetic, Şi nici nu umblu să te-ncînt 
Cu perfidii de muieratic, Căci gindurile mi-s cinstite. 

Biserica,-n sfinţite noduri, Cu laţ de borangic te leagă, 
Sub pirostrii de-ţi vîri tu capul, Să-l vezi pe-al meu cum se 
supune. 


De nu, mă jur acum, aicea, Pe hramul sfîntului ce ţin, Să 
nu mai ies din aceşti munţi Decit ca să mă fac călugăr. 

Cu asta, păstorul de capre îşi încheie cîntecul, şi cu toate 
că don Quijote îl rugă să-i mai cînte ceva, Sancho Panza nu-i 
ţinu hangul, căci avea mai mult chef de dormit decît de 
ascultat cîntări. Aşa că-i zise stăpînului său: — Luminăţia-ta 
te-ai cam putea întinde de pe-acuma pe locul unde-ai să 
dormi în noaptea asta, căci oamenii ăştia de omenie or fi 
ostenit muncind cîtu-i ziulica, şi nu-i drept să-şi piardă 
nopţile lălăind. 

— Pricep eu prea bine ce spui, Sancho, îi răspunse don 
Quijote, şi mi se pare străveziu lucru că tîrcoalele pe care 
le-ai tot dat burdufului de vin cer mai curînd răsplata 
somnului decit pe-a muzicii. 

— La toţi ne-a mers la inimă vinul, slavă Domnului! spuse 
Sancho. 

— Nu tăgăduiesc, îi întoarse don Quijote vorba, numai că 
n-ai decit să te întinzi tu unde ţi-e pofta, fiindcă celor din 
tagma mea le şade mai bine veghind decît dormind; cu 
toate că n-ar fi rău, Sancho, să mă oblojeşti puţintel la 
urechea asta, fiindcă m-a răzbit o durere mai avană decit e 
nevoie. 

Sancho făcu ceea ce-i cerea, şi văzînd unul dintre 
păstorii de capre rana, îi spuse cavalerului să n-aibă nici o 
grijă, că are să-i pună el o doftorie cu care lesne o să se 
tămăduiască. Şi luînd nişte foi de rozmarin, care creştea pe 
acolo din belşug, le mestecă în gură şi le sără cu un praf de 
sare, după care, oblojindu-i urechea cu ele, i-o legă cît putu 
mai strîns, încredinţindu-l că de alt leac nu mai avea nevoie 
cîtu-i lumea; şi aşa a şi fost. 


Capitolul XII 

Despre ceea ce povesti un păstor de capre celor care 
erau cu don Quijote Aici ajunseseră, cînd se apropie alt 
flăcău, dintre cei care le aduceau din sat hrana, şi zise: — 
Ştiţi ce se petrece în sat, fraţilor? 

— De unde să ştim? răspunse unul dintre ei. 

— Păi aflaţi, urmă flăcăul, că azi-dimineaţă a murit 
păstorul acela vestit, studentul care purta numele de 
Grisostomo, şi lumea şopteşte că a murit din dragoste 
pentru fata aceea dată dracului, Marcela, fiica lui Guillermo 
chiaburul, cea care umblă în straie de păstoriţă pe coclaurii 
ăştia. 

— De Marcela vorbeşti? întrebă unul. 

— De ea vorbesc, răspunse păstorul de capre. Şi toată 
frumuseţea este că mortul a lăsat cu limbă de moarte să-l 
îngroape în cîmp, de parc-ar fi harap, şi să-i sape, anume, 
mormiînt la piciorul stincii unde se află Izvorul Stejarului-de- 
Plută, fiindcă, după cit umblă vorba (şi cică spunea şi el), 
acela e locul unde a văzut-o întîiaşi dată. A mai cerut el şi 
altele, şi de aşa soi, că popii satului zic că nu se pot împlini 
şi că nici n-ar fi bine să se împlinească, fiindcă prea aduc 
mult a treburi păgineşti. La toate astea, Ambrosio acela, 
studentul — care era prieten la toartă cu el, încît pînă şi 
straie de păstor şi-a luat, ca să-i semene întru totul — 
răspunde că trebuie îndeplinit totul, fără să lipsească nici 
atitica, aşa cum a lăsat cu limbă de moarte Grisostomo. Şi 
treaba asta a întors satul cu susul în jos. Dar după cîte auzii 
eu, pînă la urma urmei au să facă tot pe placul lui Ambrosio 
şi a celorlalţi păstori, prietenii lui, aşa că mîine au să-l 
îngroape cu mare alai acolo unde am mai spus, şi-mi dau cu 
socoteala că are să fie lucru vrednic de văzut; eu, cel puţin, 
fie ce-o fi, mă duc să văd, de-aş şti că nu mă mai întorc 
mîine viu de acolo. 

— Avem să facem toţi ca tine, răspunseră păstorii de 
capre, şi vom trage la sorţi cine să rămînă să vadă de 
caprele celorlalţi. 


— Că bine zici, Pedro, vorbi unul din ei, măcar că n-are 
să fie nevoie să ne batem capul cu asta, fiindc-o să rămîn să 
le păzesc eu pe toate. Şi nu vă gîndiţi că rămîn din prea 
mare virtute sau din prea puţină dorinţă de-a vedea, ci din 
pricină că nu-mi dă pas să umblu ţepuşa care mi-a intrat 
ieri în talpa piciorului ăstuia. 

— Chiar dacă-i aşa, foarte-ţi mulţămim, răspunse Pedro 
Dar don Quijote îl rugă pe Pedro să-i spună ce mort era 
acela şi de ce păstoriţă era vorba. La care Pedro răspunse 
că tot ce ştia era că mortul fusese un hidalgo bogat, dintr- 
un sat care se afla prin apropiere, în munţii aceia, şi că 
fusese student la Salamanca mulţi ani, la capătul cărora se 
întorsese în satul lui cu faimă de om tare citit şi înţelept 
cum nu se mai poate. Se spunea, mai ales, despre el că ştia 
şi seama stelelor şi tot ce se petrece acolo în cer cu soarele 
şi cu luna, fiindcă nu se întîmpla să dea greş ori de cîte ori 
prevestea că în cutare zi e lipsă de soare ori că e lipsă de 
lună. 

— Eclipsă se cheamă, prietene, şi nu lipsă, zise don 
Quijote, ori de cîte ori se întunecă aceste două luminării 
mari. 

Dar Pedro, fără să ţină seama de asemenea fleacuri, îi 
dădu înainte cu povestirea lui, zicînd: — La fel de bine 
ghicea cînd are să fie anul îmbelşugat şi cînd sterpii. 

— Steril vrei să zici, prietene, îl îndreptă don Quijote. 

— Steril sau sterpii, răspunse Pedro, ce mi-e tanda, ce 
mi-e manda ! Şi cum povesteam, cu cite le tot spunea”, se 
îmbogăţiră tătine-su şi ortacii lui, care se uitau în gura 
băiatului, fiindcă făceau tot ce-i sfătuia el, de cîte ori le 
zicea: Semănaţi anul ăsta ovăz, nu griu; în ăstălalt puteţi 
semăna bob, şi nu ovăz; âl de vine are să fie belşug de 
măsline; dar ălilalte trei veri, de după el, n-ai să culegi 
măcar una de leac. 

— Ştiinţa asta se cheamă astrologie, răspunse don 
Quijote. 

— Habar n-am cum i-o fi zicînd, îi întoarse Pedro vorba, 
dar ştiu că pe toate le ştia, ba încă şi mai multe. Ce mai 


vorbă lungă, n-au trecut nici cîteva luni de zile de cînd se 
întorsese d-la Salamanca, cînd într-o bună dimineaţă ne 
pomenirăm cu el îmbrăcat ciobăneşte, cu cojoc şi cu bîtă, 
că-şi lepădase sutanele lungi în care umblase ca şcolar, şi o 
dată cu el se îmbrăcă, tot aşa ca ciobanii, şi un altul, bun 
prieten de-al lui, pe nume Ambrosio, cf.ţre îi fusese tovarăş 
la învăţătură. Uitam să vă spun că Grisostomo, răposatul, 
era neîntrecut cînd era vorba să scoată din capul lui stihuri; 
pînă într-atita, încît de el erau făcute toate colindele pentru 
noaptea naşterii Domnului nostru Isus Hristos şi jocurile de 
Irozi pentru Anul nou *, pe care le jucau băietanii din cătun, 
şi ziceau toţi că sînt pe cinste. Cînd cei din sat îi văzură 
dintr-o dată pe cei doi studenţi îmbrăcaţi ca ciobanii, răma- 
153 

seră uluiţi, şi nu puteau ghici pricina care-i împinsese să 
facă un schimb atît de ciudat. în vremea asta se întimplă să 
moară tatăl lui Grisâstomo al nostru, şi el moşteni cîtamai 
averea, atît bunuri mişcătoare, cît şi pămînturi, şi nu puţine 
turme, mai mari şi mai mici, pe lingă o hazna de bani, peste 
cate tînărul rămase stăpîn disolut pe toate; dar ce-i drept e 
drept, merita cu vîrf şi îndesat, că era tovarăş credincios, 
om milostiv şi prieten al celor cu inimă bună, şi doar cit te 
uitai la el, parcă ţi se lumina sufletul. De-abia hăt, tirziu, şi-a 
dat lumea cu socoteala că, dacă îşi schimbase el portul, n-o 
făcuse pentru alta decit ca să poată bate în voie coclaurii 
ăştia, umblind pe urmele păstoriţei de care pomeni ciobanul 
nostru mai adineaurea, Marcela, că după ea i se 
aprinseseră călciiele bietului răposat, lui Grisbstomo. Şi aş 
vrea să vă spun acuma, fiindcă nu-i rău să o ştiţi şi 
dumneavoastră, cine-i prădalnica asta; fiindcă poate că, ba 
chiar fără nici un poate, de bună seamă că nu veţi mai fi 
auzit treabă ca asta de cînd mama v-a făcut, *chiar de-ţi fi 
trăit ani mai mulţi decît mătuşa Lene. 

— Matusalem, vrei poate să zici, îi întoarse don Quijote 
vorba, căci nu putea răbda chipul în care stilcea păstorul de 
capre cuvintele. 


— Las*, că şi lenea trăieşte destul răspunse Pedro, iar 
dacă e vorba să-mi tot întoarceţi cuvintele şi pe-o parte şi 
pe alta la fiecare pas, nu-i dăm de capăt poveştii, stăpîne, 
nici într-un an încheiat. 

— Iartă-mă, prietene, îi zise don Quijote, că nu ţi-am 
spus-o decit pentru că găseam prea mare distanţa de la 
mătuşa Lene la Matusalem; dar mi-ai răspuns cum nu se 
poate mai cu cap, fiindcă lenea trăieşte mai mult chiar şi 
decît Matusalem ; aşa că urmează-ţi povestirea, fiindcă eu 
mă leg să nu-ţi mai tai vorba niciodată. 

— Şi aşa cum îţi spuneam, stăpîne al meu drag, îşi urmă 
păstorul de capre vorba, era în satul nostru un plugar, încă 
şi mai bogat decit tatăl lui Grisostomo, care se numea 

Guillermo, şi-l dăruise Dumnezeu, peste multele şi marile 
lui bogății, cu o fată, pe care, născînd-o, muri maică-sa, 
femeia cea mai vrednică de cinste din cîte se aflau pe 
meleagurile acestea că parcă şi astăzi o văd aievea, cu un 
obrăjor pe care răsărea de-o parte soarele şi de alta luna; 
iar pe deasupra mai era şi mare făcătoare de bine şi 
prietenă a celor sărmani, fapt pentru care cred că-i e 
sufletul în vecii vecilor la loc de verdeață, bucurîndu-se de 
vederea lui Dumnezeu sfintul pe ceea lume. De necazul 
morţii unei aşa de vrednice neveste muri şi bărbatu-său, 
Guillermo, lăsîndu-şi-o pe fiică-sa, Marcela, copilă şi putred 
de bogată, în' puterea unui unchi de-al ei, preot şi dregător 
bisericesc din satul nostru. Şi crescu fata atît de frumoasă, 
încît la toţi ne venea în minte frumuseţea maică-si, care la 
vremea ei fusese Cosînzeană, nu alta; şi cu toate astea, 
lumea bănuia că avea s-o întreacă fiică-sa, lucru care s-a şi 
întîmplat, fiindcă de îndată ce ajunse la vîrsta de 
paisprezece-cincisprezece ani, nu se mai uita nimeni la 
dinsa fără să dea slavă lui Dumnezeu, care o crescuse ca pe 
o floare de frumoasă, şi n-au fost puţini cei pe care i-a pălit 
dragostea şi şi-au pierdut capul de dragul ei. O păzea moşu- 
său ca pe iarba de leac şi o ţinea sub şapte lacăte; cu toate 
acestea, vestea marii ei frumuseți se lăţi în aşa chip, că mai 
pentru ea, mai pentru averea ei cea mare, nu numai din 


partea alor noştri din sat, ci şi dinspre partea altora, de la 
depărtare de multe leghe jur împrejur, şi chiar dinspre 
partea celor mai buni dintre aceştia, se vedea unchiul ei 
stînjenit cu rugăminţi şi cu cereri să le-o dea de nevastă. 
Dar el, cum se şi cuvine, e bun creştin; cu toate că i-ar fi 
plăcut s-o mărite repede, de vreme ce o vedea că i-a venit 
vremea, nu se înduplecă s-o facă mai înainte de a-şi da şi ea 
consimţămîntul; şi asta fără să se uite la ciştigul şi folosul pe 
care i le aducea mînuirea averii fetei dacă ar fi aminat 
căsătoria. Adevărat că şi prin sat umbla vorba asta, şi toţi 
cei ce se întruneau să mai stea la taifas o rosteau, spre 
lauda bunului paroh; căci vreau să ştii, seniore cavaler 
rătăcitor, cum că prin sătucele noastre mărunte de toate se 
vorbeşte şi de toate se şopteşte; aşa că judecă şi dumneata 
dacă nu-i drept ceea ce-mi dau eu cu socoteala, anume că 
peste măsură de plină de virtute trebuie să fie o faţă 
bisericească, un paroh pe care enoriaşii n-au încotro şi nu-l 
pot vorbi decît de bine, şi mai cu seamă pe la sate. 

— Asta-i adevărat, zise don Quijote, dar dă-i drumul mai 
departe, că povestea e plină de miez, iar dumneata, frate 
Pedro, o povesteşti cu mult har. 

— Fie să nu mă lipsească Domnul de harul lui, că asta-mi 
stă mai la inimă. Iar cit despre celelalte, aflaţi că, oricît s-a 
trudit unchiul tot aducîndu-i nepoatei la peţitori, şi tot 
lăudîndu-i însuşirile fiecăruia dintre toţi cei ce-o cereau de 
nevastă, ba chiar rugînd-o să se mărite şi să-şi aleagă mire 
după gustul ei, nicicînd n-a primit din partea fetei alt 
răspuns decît că, deocamdată, n-avea chef de măritiş şi că, 
aşa de fragedă copilă cum era, nu se simţea în stare să ducă 
pe umerii ei sarcina căsniciei. Cu aceste pricini, pe care le 
înfăţişa cu toată dreptatea, pe cît părea, unchiu-său se lăsa 
mereu păgubaş s-o mai cicălească şi aştepta să mai 
înainteze cîtva în vîrstă, spunindu-şi c-o şti ea, odată şi 
odată, să-şi aleagă tovarăş pe plac. Fiindcă el zicea, şi bine 
zicea, că taţii nu trebuie să se silească a-şi câpătui fiii şi 
fiicele cu soţi împotriva voinţei acestora. Şi cînd colo, uite 
unde-a ajuns, că nici prin gind nu mi-ar fi trecut măcar că 


ar putea rămîne o singură zi mironosiţa de Marcela 
păstoriţă; şi fără să ţină seama nici de moşu-său, nici de toţi 
cei din sat, care căutau să i-o scoată din cap, hotări să bată 
coclaurii cu celelalte ciobăniţe din sat, şi se apucă să-şi 
păzească singură turma. Şi aşa, de îndată ce ieşi ea în lume 
şi-i văzură toţi frumuseţea la lumina zilei, nici n-aş mai şti 
să-ţi spun cu şir cîţi tinerei cu stare, şi dintre hidalgi şi 
dintre plugari, au început să umble în portul lui Grisostomo 
şi să-i tot iasă ei în cale pe cîmpuri. Unul dintre aceştia, cum 
aţi auzit şi dumneavoastră, a fost răposatul, care cică nici 
nu se mai putea spune că o iubea, ci, vorba aceea, se 
prăpădea de dragul ei. Şi nu care cumva să gîndiţi că, unde 
a purces Marcela să ducă o viaţă ca aceea, slobodă şi fără 
nici un fel de frîne, ba chiar atît de puţin sau de loc retrasă, 
va fi dat cumva ea vreun semn, măcar pe departe, de ceva 
care să-i scadă cinstea şi sfiala feciorelnică 1 Dimpotrivă, 
atît de mare şi aşa de vie e grija cu care îşi apără cinstea, 
încît, din cîţi o slujesc şi umblă să-i intre în voie, nici unul nu 
s-a lăudat şi nici nu se va putea vreodată lăuda pe dreptate 
că i-ar fi dat ea vreo cît de mică nădejde de a-i îndeplini 
dorinţele. Căci, cu toate că nu fuge şi nici nu se dă în lături 
de la tovărăşia şi de la voroava cu ciobanii, purtindu-se cu 
toţi cuviincios şi cu multă prietenie, de îndată ce ajunge 
vreunul dintre aceştia să-şi dea pe faţă gîndurile, chiar de 
ar fi să fie ele atît de drepte şi de sfinte cum e gindul 
căsniciei, dă cu el de-a azvirlita ca din praştie. Şi cu felul 
acesta de-a se purta face mai mare prăpăd în ţinut decît 
dacă ar fi dat în el ciuma, pentru că gingăşia şi frumuseţea 
ei atrag inimile celor care au de-a face cu dînsa, silindu-i s-o 
slujească şi s-o îndrăgească; dar disprețul ei şi chipul cum îi 
face să-şi vină în fire îi mînă pe toţi în pragul deznădejdii, de 
nici nu mai ştiu bieţii de ei ce să-i mai spună, afară doar că-i 
strigă cu glas tare cît e de crudă şi de nerecunoscătoare, 
dimpreună cu alte înfierări asemeni cu acestea, pe care le 
prilejuieşte firea ei ciudată. Şi de-aţi fi aici, stăpine, doar o 
zi, aţi vedea cum răsună munţii aceştia şi văile de tinguielile 
nefericiţilor care se ţin după ea. Nu-i departe de aici o 


poiană unde sînt o mulţime de fagi înalţi, şi n-a rămas 
măcar unul care să n-aibă încres-tate pe coaja lui netedă 
buchiile numelui Marcelei, iar deasupra lui, uneori, şi vreo 
coroană săpată în acelaşi trunchi de copac, ca şi cum 
îndrăgostitul ar voi să spună cît mai limpede că o poartă 
Marcela şi că o merită, ea mai presus de toată frumuseţea 
omenească. Aici suspină un păstor, dincoace se tînguie 
altul; colo se aud cînticele de amor, dincolo bocete 
deznădăjduite. Cîte unul îşi petrece toate ceasurile nopţii 
stînd sub poalele stejarilor sau la picioarele vreunui stean 
de stîncă, şi acolo, fără să-şi fi dat înlăcrimaţii ochi în gene, 
beat de gînduri şi furat de visări, îl află dimineaţa soarele; şi 
mai vine cîte unul, care, fără să contenească a suspina şi 
fără să-şi zăgăzuiască oftările, în miezul arşiţei celei mai 
toropitoare după-amiezi de vară, întins pe nisipul fierbinte, 
îşi azvirle hohotele de plins către milostivul cer. Nepăsîndu-i 
măcar atitica nici de unul, nici de' altul, nici de ceilalţi, nici 
de ceştilalţi, liberă şi fără nici o bătaie de cap, adună 
izbîndă după izbîndă frumoasa Marcela, şi toţi cei care o 
cunoaştem stăm cu sufletul la gură, aşteptînd să vedem 
unde are s-o ducă trufia şi cine are să fie fericitul care va 
izbuti să vină de hac unei firi atit de iabraşe şi să aibă parte 
de-o atît de aleasă frumuseţe. Şi cum tot ce-am povestit aici 
e adevărul adevărat, mă cam bate gîndul că tot adevărat 
trebuie să fie şi ce-a spus ciobanul nostru în legătură cu 
pricina morţii lui Grisostomo. Aşa că sfatul meu, stăpîne, e 
să nu lipsiţi cumva mîine de la îngropăciune, c-o s-aveţi ce 
vedea, fiindcă Grisostomo are o grămadă de prieteni, şi din 
locul ăsta pînă la cel unde a zis el să-l îngroape nici nu-i mai 
mult de-o jumătate de leghe. 

— De bună seamă c-am să mă duc, zise don Quijote, şi-ţi 
rămîn recunoscător pentru plăcerea ce mi-ai făcut-o cu 
povestirea asta, spusă cu atîta şart. 

— Ehei, îi întoarse păstorul de capre vorba, ba încă n-am 
eu ştire nici de jumătate din cîte-au avut de întîmpinat cei 
îndrăgostiţi de Marcela! Dar s-ar prea putea să dăm mîine, 
pe drum, de vreun păstor care să ni le spună pe toate. Şi 


pînă una-alta, n-ar fi rău să vă aflaţi culcuş pentru dormit, 
colea sub acoperiş, căci rouă dimineţii ar putea obrinti 
rana; fiindcă altfel, leacul cu care am oblojit-o eu e de 
nădejde, şi n-avem să ne temem de nimica. 

Sancho Panza, care începuse de mult să dea la toţi dracii 
vorbăria păstorului de capre, stărui şi el cît putu să intre 
stăpinul său pe noapte în coliba lui Pedro. Aşa şi făcu don 
Quijote şi petrecu ce-i mai rămăsese din noapte gindindu-se 
la stăpîna sa Dulcinea, vrînd să-i imite pe tinerii îndrăgostiţi 
de Marcela. Sancho Panza se cuibări între măgarul lui şi 
Rocinante şi dormi, nu ca un ibovnic nenorocos, ci ca un om 
hărtănit de ciomăgeală. 


Capitolul XIII 
Unde ia sfîrşit povestea păstoriţei Marcela şi se întîmplă 


multe altele Dar nici nu prinse bine a se descoperi 
făptura zilei prin pridvoarele Orientuluix, cînd cinci din cei 
şase păstoril54 155 de capre se sculară şi se duseră să -l 
deştepte pe don Quijote, ca să-l întrebe dacă tot mai avea 
de gind să meargă să vadă şi el faimoasa îngropăciune a lui 
Grisostomo, că i-ar ţine ei tovărăşie pe drum. Don Quijote, 
care nici n-aştepta altceva, se sculă şi-i porunci lui Sancho 
să pună şaua pe cal şi samarul pe măgar, ceea ce el făcu în 
toată graba, şi aşa fel că se aşternură numaidecit cu toţii la 
drum. Şi nu făcuseră nici un sfert de leghe, cînd, la o 
răscruce de cărări, văzură venind spre ei ca la vreo şase 
păstori, îmbrăcaţi cu cojoace negre şi cu creştetele 
încununate cu ghirlande de chiparos şi de laur. Fiecare din 
ei avea cite un băț gros de ilice 156 în mină. Cu ei veneau şi 
doi nobili călări, îmbrăcaţi cum nu se poate mai bine de 
drum, avînd trei valeţi care-i întovărăşeau pe jos. Cînd 
ajunseră unii în dreptul altora, îşi dădură cu multă cuviinţă 
bineţe şi, întrebîndu-se între ei încotro le era drumul, aâară 
că se duceau cu toţii la locul îngropăciunii, aşa că porniră 
mai departe toţi laolaltă. 

Unul dintre călăreţi, vorbind cu tovarăşul său, îi spuse: 
— Pare-mi-se, senor Vivaldo, că trebuie să socotim 
binevenită întirzierea la care vom fi siliţi, ca să apucăm a 
vedea faimoasa înmormiîntare, care nu poate fi decit 
faimoasă, după ciudăţeniile pe care ni le-au povestit aceşti 
ciobani, atît despre păstorul lor, cît şi despre păstoriţa 
ucigaşă. 

— Aşa mi se pare şi mie, răspunse Vivaldo, şi n-am nimic 
de zis pentru o zi de întirziere, că şi patru aş zăbovi, numai 
s-o văd ! 

îi întrebă şi pe ei don Quijote ce le ajunsese la ureche 
despre Marcela şi Grisostomo. Drumeţul spuse că se întil- 
niseră în dimineaţa aceea cu ciobanii şi că, văzîndu-i cerniţi, 
în portul acela atît de jalnic, îi întrebaseră cu ce prilej 
umblau aşa, iar unul dintre ei le răspunsese povestindu-le 
despre ciudăţenia şi frumuseţea unei ciobăniţe pe nume 
Marcela, dimpreună cu dragostele multora dintre cei care 


se ţineau pe urmele ei, şi cu moartea acestui Grisdstomo, la 
îngropăciunea căruia se duceau. într-un cuvînt, el spuse tot 
ceea ce Pedro îi istorisise lui don Quijote. 

încetă, pînă la urmă, voroava asta şi prinse a se înfiripa 
alta, cel care se chema Vivaldo întrebîndu-l pe don Quijote 
ce-l mînă să umble armat în aşa chip printr-o ţară atît de 
paşnică. La care răspunse don Quijote: — Exercitarea 
profesiunii cavalereşti nu-mi îngăduie să umblu în alt chip. 
Viaţa uşoară şi îmbelşugată, dimpreună cu odihna, a fost 
născocită pentru curtenii cei molatici în purtări; dar 
caznele, neliniştea şi luptele au fost scornite şi aduse pe 
lume numai pentru cei pe care oamenii îi numesc cavaleri 
rătăcitori, dintre care eu, nevrednicul de mine, sînt cel mai 
mărunt. 

Cum auziră una ca asta, îl socotiră cu toţii sărit din minţi; 
şi, ca să se încredinţeze mai bine şi să vadă pe deasupra şi 
ce soi de nebunie era cea care-l stăpînea, Vivaldo începu să- 
| întrebe ce vra să zică aceea cavaleri rătăcitori. 

— N-aţi citit oare, domniile-voastre, răspunse don 
Quijote, analele şi cronicile Engliterei, unde se vorbeşte 
despre vestitele isprăvi ale regelui Arturo, numit tot timpul, 
în limba noastră romanică din Castilia, regele Artus, despre 
care din bătrîni ştie toată lumea, pe toată întinderea 
regatului aceluia al Marii Bretanii, că n-a murit ca toţi 
oamenii, ci că, prin arta vrăjitoriei, s-a prefăcut în cerb 157, 
iar cînd se va plini vremea, are să se întoarcă la domnie, 
reluîndu-şi regatul şi sceptrul, din care cauză nu s-a 
pomenit ca de atunci şi pînă în vremea noastră să mai fi 
omorît englezii vreun cerb? Aflaţi că în timpul domniei 
acestui bun rege s-au pus temeiurile faimoasei tagme 
cavalereşti a cavalerilor Mesei rotunde 1 şi s-au petrecut, 
pînă într-un cuvînt, poveştile de dragoste care se pun pe 
socoteala lui don Lanzardte del Lago şi a reginei Ginevra 2, 
a căror mijlocitoare şi ştiutoare de toate a fost preacinstita 
doică Quintanona, fapte din care s-a născut atît de 
înțeleptul cîntec bătrînesc, cîntat pe toate drumurile în 


Spania noastră: Nu va fi nicicînd viteaz De femei slujit mai 
bine Deciît fuse Lanzarâte Din Bretania cînd veni... 

care continuă atit de gingaş şi de dulce cu povestirea 
faptelor lui de arme şi de dragoste. Căci de atunci tagma 
aceasta cavalerească s-a mărit şi s-a întins tot mereu, prin 
multe şi felurite părţi ale lumii, şi în ea s-au făcut cunoscuţi 
şi au dobîndit faimă pentru faptele lor viteazul Amadis de 
Gaula, cu toţi fiii şi nepoţii lui, pînă într-a cincea spiţă, şi 
curajosul FOlixmarte de Hircania, şi niciodată prea 
îndeajuns lăudatul Tirant cel Alb; şi cel pe care parcă chiar 
acum, în zilele noastre, îl vedem şi-l auzim, şi stăm parcă de 
vorbă cu el, neînvinsul şi virtuosul cavaler, don Belianis de 
Grecia. Asta înseamnă, deci, domnilor, să fii cavaler 
rătăcitor, şi ceea ce v-am spus înseamnă tagma cavaleriei; 
în care, cum am mai spus-o o dată, şi păcătosul de mine am 
făcut profesie de 158 159 credinţă, mărturisind şi eu tot ce 
au mărturisit în crezul lor cavalerii de care a fost vorba. Şi 
aşa, umblu prin pustietăţile coclaurilor ăstora în căutare de 
aventuri, hotărît în inima mea să-mi pun braţul şi fiinţa în 
slujba celei mai primejdioase din cîte mi-ar pregăti soarta, 
dacă e vorba de ajutorarea celor slabi şi nevoiaşi. 

Din vorbele pe care le grăi ajunseră să-şi dea seama pe 
de-a-ntregul drumeţii şi că lui don Quijote îi lipsea mai bine 
de o doagă, şi ce soi de sminteală îl stăpînea, de care lucru 
mult se minunară, cum trebuie să se fi minunat oricare din 
cei care luau cunoştinţă pentru prima dată de ea. lar 
Vivaldo, care era om foarte şugubăţ şi mucalit din fire, ca 
să-şi petreacă fără plictiseală puţinul drum ce le mai 
rămînea de bătut pînă să ajungă la muntele unde trebuia să 
aibă loc înmormîntarea, căută să-i dea prilej a merge şi mai 
departe cu prăpăstiile pe care le vorbea. Aşa că-i zise: — 
Pare-mi-se, domnule cavaler rătăcitor, că luminăţia-ta ai 
făcut profesie de credinţă într-una din cele mai aspre tagme 
din cîte sînt pe pămînt, şi-mi dau socoteala că nici cea a 
fraţilor certosani160 nu-i atît de severă. 

— La fel de severă s-ar putea să fie tagma certosanilor, 
răspunse don Quijote al nostru, dar la fel de trebuincioasă 


pe lumea asta nu pun nici atîtica la îndoială că n-are cum fi. 
Pentru că, dacă este să spunem adevărul, nu preţuieşte mai 
puţin soldatul care execută ceea ce-i ordonă căpitanul său 
decît căpitanul care ii ordonă. Vreau să spun că ei, 
călugării, au parte de toată pacea şi răgazul ca să se roage 
cerurilor pentru binele pămîntului, în vreme ce soldaţii şi 
noi, cavalerii, aducem la îndeplinire ceea ce cer ei, apărînd 
pămîntul prin virtutea braţelor noastre şi prin tăişul 
spadelor noastre, şi nu stiînd colea, sub vreun acoperiş, ci 
sub cerul liber, avînd de îndurat arşiţa grea a razelor 
soarelui de vară şi gerurile năprasnice ale iernii. Aşa că 
sîntem slujitorii lui Dumnezeu pe pămînt şi braţele prin 
care se înfăptuieşte pe lume dreptatea divină. Şi cum 
treburile războinice, dimpreună cu toate cele care vin în 
atingere în vreun fel cu ele, nu pot fi duse la capăt decit cu 
sudoarea frunţii şi a trupului, prin mijlocirea multor 
necazuri şi munci, urmează de aici că acei care le 
îndeplinesc întîmpină, fără îndoială, mai mari cazne decit 
cei care stau să se roage în toată pacea şi tihna lui 
Dumnezeu, să se milostivească de puţinputincioşii lumii 
acesteia. Nu vreau să spun, şi nici nu-mi trece prin minte, 
că e la fel de vrednică starea de cavaler rătăcitor ca aceea 
de călugăr închis în chilie; vreau doar să trag din ceea ce 
pătimesc eu încheierea că, fără îndoială, e o stare mai 
istovitoare şi mai aducătoare de sfirşeală, căci umbli 
înfometat şi însetînd, rupt şi păduchios ca vai de tine; 
fiindcă, fără îndoială, cavalerii rătăcitori din trecut au avut 
de îndurat multe protivnicii de-a lungul vieţii lor. Şi dacă 
vreunii dintre ei au ajuns pînă şi împărați prin virtutea şi 
tăria braţului, zău că i-a costat ceva sînge şi sudoare, şi 
dacă ar fi fost să le lipsească celor care au de îndurat atitea, 
vrăjitorii şi magii înţelepţi care să-i ajute, ar fi rămas ei mult 
şi bine văduviţi de toate aşteptările şi înşelaţi în toate 
nădejdile lor. 

— Asta e şi părerea mea, îi întoarse drumeţul vorba, dar 
un lucru între altele multe îmi bate la ochi la cavalerii ăştia 
rătăcitori, şi anume că, atunci cînd se văd puşi în faţa unei 


aventuri mari şi primejdioase, unde nu-i greu să-şi dea 
seama că-şi pot pierde şi viaţa, niciodată în clipa în care se 
azvirl orbeşte în ea nu-şi aduc aminte să se încredinţeze cu 
trup şi suflet lui Dumnezeu, aşa cum e de datoria oricărui 
creştin să facă în asemenea primejdii, ci, dimpotrivă, se 
încredinţează iubitelor lor, cu atita ardoare şi credinţă, de 
parcă acestea ar fi Dumnezeul lor, lucru ce mi se pare că 
miroase puţintel a treabă păginească. 161 

— Senor, răspunse don Quijote, fără asta nu se poate în 
ruptul capului, şi rău ar fi de cavalerul rătăcitor care ar 
face altcum, pentru că e în obiceiul şi în datina cavaleriei 
rătăcitoare ca orice cavaler rătăcitor, purcezînd la vreo 
ispravă războinică şi avînd dinainte-i pe stăpîna sa, să ridice 
spre ea privirile, galeş şi drăgăstos, ca şi cum i-ar cere din 
ochi să-l susţină şi să-i fie prielnică în isprava pe care o 
făptuieşte, din care nu se ştie cum va ieşi; şi chiar de nu-l 
aude nimenea, e legat să murmure anume cuvinte printre 
dinţi, şi prin ele să i se încredinţeze din toată inima, lucru 
de care avem nenumărate pilde prin cronici. Şi nu trebuie 
să bănuim din pricina asta că ar înceta să se mai 
încredinţeze şi lui Dumnezeu, fiindcă le rămîne răgaz şi loc 
să o facă în răstimpul isprăvii ce săvîrşesc. 

— Cu toate astea, îi întoarse drumeţul vorba, îmi mai 
rămîne neînlăturată o bănuială, pentru că de multe ori am 
citit că îşi azvirl doi cavaleri rătăcitori vorbe grele în obraz, 
şi, dintr-una într-alta, numai ce li se aprinde minia, îşi întorc 
caii şi, după ce pun între ei o bucată bună de loc, se 
răsucesc unul spre altul şi pe dată, fără să stea să se mai 
întrebe de sănătate, dau pinteni cailor, venind unul către 
celălalt, iar în mijlocul goanei îşi încredinţează soarta 
iubitelor; şi ceea ce iese de obicei din ciocnire este că unul 
cade pe crupa calului, străpuns dintr-o coastă într-alta de 
lancea potrivnicului, şi celuilalt i se întîmplă la fel, incit, de 
n-ar fi să se ţină de coama calului, mai că s-ar prăbuşi la 
pămînt. Şi nu prea îmi dau eu cu socoteala cum de află 
mortul răgaz să se încredinţeze lui Dumnezeu în răstimpul 
isprăvii acesteia atît de grabnice. Mult mai bine ar fi fost ca 


vorbele cheltuite pe drum, cit i-a trebuit ca să se 
încredinţeze stăpînei sale, să le fi cheltuit cu ceea ce se 
cădea şi cu ceea ce era ţinut să facă, de vreme ce era 
creştin. Cu atit mai mult cu cit, pe cîte pricep eu, nu toţi 
cavalerii rătăcitori au domniţe cărora să li se încredinţeze, 
că n-or fi îndrăgostiţi chiar cu toţii. 

— Una ca asta nu se poate, răspunse don Quijote. Spun 
adică, şi susţin, că nu se poate să se afle cavaler rătăcitor 
fără de stăpînă, fiindcă e tot atît de firesc şi de trebuincios, 
pentru unii ca ei, să fie îndrăgostiţi, cum este pentru cer să 
aibă stele; nu mă înşel dacă-ţi spun că nu s-a scris istorie 
unde să se pomenească de vreun cavaler rătăcitor 
neîndrăgostit; şi chiar de-ar fi cumva să se afle pe pămînt 
vreunul, n-ar fi socotit de nimeni drept cavaler legiuit, ci 
drept copil din flori al cavaleriei şi drept unul care a intrat 
în fortăreaţa pomenitei cavalerii nu pe poartă, ci dînd cu 
toporul, ca un bandit şi ca un tilhar de drumul mare. 162 - 

— Cu toate acestea, zise drumeţul, mi se pare că am citit 
undeva, dacă-mi mai aduc aminte cum se cuvine, că don 
Galaor, fratele viteazului Amadis de Gaula, n-a avut nicicînd 
domniţă ştiută căreia să i se fi putut încredința; cu toate 
astea, n-a fost socotit mai prejos de ceilalţi, ci, dimpotrivă, a 
fost un cavaler foarte viteaz şi vestit. 

La acestea răspunse don Quijote al nostru: — Cu o 
rindunică, senor, nu se face primăvară. Cu atit mai mult cu 
cit ştiu eu, în taină, că şi cavalerul acesta era îndrăgostit 
cum nu se mai poate, lăsînd la o parte faptul că năravul de a 
le iubi pe toate cîte le găsea pe gustul său, era înnăscut în 
firea lui, şi nu se putea înfrina. Totuşi, la urma urmei, a ieşit 
la iveală, cît se poate de limpede, adevărul că n-avea decît 
una singură pe care să şi-o fi făcut stăpină a voinţei sale şi 
căreia nu o dată i se încredința în taina sufletului său, căci 
se socotea a fi un cavaler în stare să păstreze tainele. 

— Păi dacă este de esenţa oricărui cavaler rătăcitor să 
fie îndrăgostit, zise drumeţul, s-ar putea prea bine să 
creadă cineva că şi luminăţia-ta eşti, ca unul ce faci parte 
din tagmă. Şi de s-o întîmpla cumva ca luminăţia-ta să nu te 


ţii a fi un cavaler cu inima chiar atît de zăvorită ca don 
GalaGr, te rog, cît pot mai pe faţă, nu numai în numele meu, 
ci şi în al tuturor tovarăşilor mei, să ne spui numele, patria, 
rangul şi frumuseţea stăpînei dumitale, căci ea s-ar putea 
socoti fericită dacă ar afla o lume întreagă că e iubită şi 
slujită de un cavaler aşa de vrednic cum pare să fie 
luminăţia-ta. 

Aici don Quijote scoase un suspin din băierile inimii şi 
rosti: — Eu n-aş putea spune dacă dulcea mea vrăjmaşă163 
doreşte sau nu să ştie lumea că îi sînt serv; tot ce ştiu, dacă 
ar fi să răspund la ceea ce sînt întrebat cu atita cuviinţă, 
este că numele ei e Dulcinea, patria îi este 'Toboso, localitate 
din provincia La Mancha; rangul trebuie să-i fie cel puţin de 
principesă, de vreme ce-mi este regină şi stăpînă; 
frumuseţea, supraomenească, pentru că în ea se adeveresc 
toate cele mai cu neputinţă de gindit şi mai himerice 
atribute de frumuseţe din cîte dau poeţii iubitelor lor, căci 
cosiţele-i sînt de aur, fruntea îi e o cîmpie eliseană, 
sprincenele i-s curcubee, ochii sori, obrajii trandafiri, 
buzele corali, dinţii perle, gîtul alabastru, şi marmură 
pieptul, fildeş mîinile, zăpadă albimea pielii, iar părţile pe 
care cuviinţa le ascunde ochiului omenesc sînt în aşa fel, pe 
cite gîndesc şi socot eu, încît numai o înţeleaptă pudoare le- 
ar putea cel mult cînta laude, căci a le asemui cu ceva pe 
lumea asta nici nu poate fi vorba. 

— Din ce viţă, ce familie şi ce strămoşi se trage, am vrea 
noi să ştim, îi întoarse vorba Vivaldo. 

La care don Quijote răspunse: 

— Nu se trage din viţa antică a Curţilor, Gailor şi 
Scipionilor romani, sau din modernii Colona şi Ursini, nici 
din familia Mancada sau Requesen din Catalonia, nici cel 
puţin dintre Rebella şi Villanova, nobilii Valenciei, nici din 
familiile Palafox, Nuza, Rocaberti, Corella, Luna, Ala-gon, 
Urrea, Foz şi Gurrea, protipendada Aragonului; nici dintre 
cei ce poartă numele de Cerda, Manrique, Mendoza, 
Guzmân, evgheniţii Castiliei; nici dintre granzi, ca Alen- 
castro, Palha sau Meneses din Portugalia, ci este din familia 


del 'Toboso de La Mancha, descendență de atita preţ, chiar 
dacă nouă, încît ar putea da generos început celor mai 
ilustre familii din secolele viitoare. Şi să nu-mi răspundeţi la 
asta altfel decît aţi răspunde la condiţiile puse de Cervino 
pe soclul trofeului cu armele lui Orlando unde era scris: .să 
nu le-atingă 

Cel ce pe-Orlando n-ar putea să-nvingă ! 

— Cu toate că eu sînt din neamul străvechilor 
Cachopines de Laredo 164 165, răspunse drumeţul, n-aş 
îndrăzni să mă măsor în privinţa nobleţei mele cu familia 
del 'Toboso de La Mancha; deşi, drept să-ţi spun, nume ca 
ăsta pînă azi nu mi-a ajuns la ureche. 

— Cum se poate să nu-ţi fi ajuns? se miră don Quijote. 

Cu mare luare-aminte ascultau toţi ceilalţi convorbirea 
celor doi, şi pînă şi păstorii de capre şi ciobanii pricepură cât 
de adîncă era nebunia lui don Quijote al nostru. Doar 
Sancho Panza credea că toate cite le îndruga stăpînul său 
erau adevărul adevărat, cu toate că-l ştia cine era mai bine 
decît oricine altcineva, fiindcă îl cunoştea de cînd se 
născuse; şi singurul lucru asupra căruia mai avea un pic de 
îndoială era dacă trebuia sau nu să creadă povestea cu 
frumoasa Dulcinea din Toboso, căci în viaţa lui nu auzise 
pomenindu-se nici de un asemenea nume, nici de o 
asemenea principesă, deşi-şi făcuse veacul chiar lîngă 
Toboso. 

Vorbind aşa, îşi urmau drumul, cînd băgară de seamă că, 
pe văioaga unui torent dintre două piscuri înalte, scoborau 
ca la vreo douăzeci de păstori, toţi îmbrăcaţi cu ţundre 
negre de lină şi încoronați cu ghirlande, care, după cît 
băgară de seamă mai pe urmă, erau unele de tisă, iar altele 
de chiparos. Şase dintre ei cărau o targă, acoperită cu tot 
soiul de flori şi de ramuri. Ceea ce văzînd unul dintre 
păstorii de capre zise: — Cei ce vin încoace sînt chiar cei 
care duc la groapă trupul lui Grisostomo, şi la picioarele 
stîncii aceleia e locul unde a cerut el să fie înmormîntat. 

Din pricina asta se grăbiră cît putură să-i ajungă, şi 
ajunseră tocmai la vreme, căci cei care-l duceau apucaseră 


să lase năsălia la pămînt, iar patru din ei, cu tîrnăcoape 
ascuţite, prinseră să şi scobească mormîntul, într-o latură a 
stîncii, tare ca fierul. 

îşi dădură bineţe unii altora cu multă curtenie, şi 
numaidecit don Quijote şi cei care veneau cu el începură a 
se uita la năsălie, unde văzură, acoperit de flori, un mort, 
îmbrăcat în straie de păstor şi în vîrstă, pe cît părea, ca de 
vreo 30 de ani; şi cu toate că era mort, se vedea că fusese 
arătos la chip cît trăise, vajnic şi plin de viaţă. împrejurul lui 
erau, pe năsălie, cîteva cărţi şi mai multe scrisori, unele 
deschise şi altele împăturite. Şi aşa, cei ce stau şi se uitau, 
ca şi cei care săpau mormîntul, şi toţi cîţi mai erau de faţă 
păstrau o tăcere plină de faină, pînă ce unul dintre cei 
veniţi cu mortul rosti către altul: — Ia vezi, Ambrosio, dacă 
ăsta e locul de care a zis Grisostomo, că tot voiai să se 
împlinească pînă într-o vorbă ce-a lăsat el cu limbă de 
moarte prin testament. 

— Asta e, răspunse Ambrosio, că nu o dată, ci de atitea 
ori mi-a povestit aici nefericitul meu prieten istoria 
nenorocirilor sale. Aici mi-a spus el' că a văzut-o pentru 
întiiaşi dată pe acea duşmană de moarte a întregului neam 
omenesc, şi tot aici i-a mărturisit ce gînduri are, ginduri pe 
cit de cinstite, pe atit de înflăcărate de dragoste; şi tot în 
locul ăsta a sfirşit Marcela, ultima dată, prin a-l scîrbi de 
viaţă cu disprețul ei, în aşa fel încît a pus capăt tragediei 
nenorocitelor lui zile. Aşa că aici, în amintirea atitor 
năpaste, îi fu lui voia să-l scufundăm în măruntaiele veşnicei 
uitări. Şi, întorcîndu-se către don Quijote şi către drumeţi, 
rosti mai departe: Trupul acesta, domnilor, pe care îl priviţi 
cu ochi înduioşaţi, a fost locuit de un suflet în care cerul 
pusese mare parte din nesfirşitele sale comori. Este corpul 
lui Grisostomo, care era unic în ceea ce priveşte isteţimea 
minţii, fără pereche în curtenie, cum nu se poate mai 
cuviincios, pildă de adevărată prietenie, neîntrecut în 
generozitate şi fără urmă de calcul meschin, serios fără să 
fie trufaş, voios fără să se înjosească, şi, în sfirşit, cel dintîi 
cînd era vorba să fie ceea ce se cheamă un om bun, şi cum 


nu se poate mai nefericit pe lumea asta. Iubi, şi fu urit; 
adoră, şi fu disprețuit; înălţă rugăciuni unei fiare, imploră o 
marmură, merse pe urma unei făpturi de vînt şi scoase 
strigăte în pustiu; sluji fidel ingratitudinea însăşi, din partea 
căreia primi ca răsplată dreptul de a fi pradă morţii în 
floarea vieţii sale, căreia îi puse capăt o păstoriţă, tocmai 
cea pe care el se străduia s-o nemurească, ca să poată ea 
trăi vie în amintirea lumii, aşa cum ar putea-o dovedi foarte 
bine hiîrtiile acestea la care vă uitaţi, de nu mi-ar fi poruncit 
chiar el să le dau focului după ce îi voi fi dat ţărînei trupul. 
— Ar însemna să vă purtaţi cu ele cu şi mai mare 
asprime şi cruzime, zise Vivaldo, decit s-a purtat însuşi 
stăpinul lor, căci nu este nici drept, nici cu cap să fie 
îndeplinită voinţa cuiva care, poruncind ceva, iese cu totul 
din mersul raţional al lucrurilor. Şi nu i-aş ierta-o nici lui 
August Caesar de-ar fi fost să încuviinţeze îndeplinirea a 
ceea ce divinul Mantovan 166 lăsă cu limbă de moarte prin 
testament să se facă; aşa că, senor Ambrosio, acum, că tot 
dai corpul prietenului dumitale ţărinei, înduplecă-te şi nu 
mai da scrierile sale veşnicei uitări; căci dacă el a poruncit- 
o, ca un om jignit ce se simţea, nu-i bine s-o îndeplineşti 
dumneata, ca un om lipsit de înţelepciune ce ai fi; ci, 
dimpotrivă, fă în aşa fel încît, dînd viaţă acestor hirtii, să 
trăiască veşnic cruzimea Marcelei, ca să slujească de pildă, 
în vremurile ce vor veni, tuturor celor ce trăiesc, spre a se 
feri cît pot şi spre a fugi de asemenea prăpăstii în care ar 
putea să cadă. Căci am aflat şi eu, şi toţi cei care am venit 
aici, povestea acestui îndrăgostit şi deznădăjduit prieten al 
vostru, şi ştim şi cîtă prietenie i-aţi arătat, şi cu ce prilej a 
murit, şi ce a lăsat cu limbă de moarte, puindu-şi capăt 
zilelor; istorie vrednică de plins, din care putem vedea de 
cîtă cruzime a dat dovadă Marcela, de cîtă dragoste 
Grisostomo, de cîtă credinţă şi prietenie dumneata, 
dimpreună cu ceea ce-i aşteaptă pe toţi cei ce-şi dau 
drumul la vale, lipsiţi de frîne, pe cărarea ce le-o pune sub 
ochi dragostea neroadă. Noaptea trecută aflarăm de 
moartea lui Grisostomo şi de locul unde avea să fie 


înmormîntat, şi aşa, uimiţi de ciudăţenia lucrului şi 
deplingînd păcatul mare al pierderii lui, ne-am părăsit 
drumul nostru drept şi ne-am hotărît să venim, ca să vedem 
cu ochii ceea ce ne-a îndurerat atîta să auzim. lar drept 
preţ al întristării noastre şi al dorinţei ce s-a născut în noi 
de a o lecui, de ne stă în putinţă, te rugăm, oh, înţeleptule 
Ambrosio — sau, cel puţin, eu te rog din partea mea — să 
părăseşti gîndul de a arde aceste hirtii şi să mă laşi să iau 
cîteva din ele. 

Şi, fără să mai aştepte răspunsul păstorului, întinse mîna 
şi luă cîteva din cele care-i veneau mai la îndemiînă; ceea ce, 
văzînd Ambrosio, spuse: — Din bună-cuviinţă voi consimţi să 
rămineţi, senor, cu cele pe care le-aţi şi luat; dar să vă 
gindiţi cumva că voi renunţa să le dau focului pe cele ce 
rămîn, înseamnă să vă faceţi nădejdi deşarte. 

Vivaldo, care ţinea să vadă ce ziceau scrisorile, deschise 
numaideciît una din ele şi văzu că avea drept titlu: Cîntec 
deznădăjduit. Auzindu-l, Ambrosio zise: — Asta e cea din 
urmă pagină scrisă de bietul băiat; şi, ca să vedeţi, senor, în 
ce hal îl aduseseră nenorocirile, citiţi-o aşa fel încît să vă 
audă toată lumea, că timp pentru asta, nu vă temeţi, aveţi 
destul pînă să fie gata săpată groapa. 

— Asta am să şi fac, cu dragă inimă, răspunse Vivaldo. 

Şi cum toţi cei dimprejur doreau acelaşi lucru, făcură 
roată în jurul lui, şi el, citind cu voce tare, văzu că glăsuia 
aşa : 


Capitolul XIV 

Unde sînt scrise stihurile deznădăjduite ale răposatului 
păstor şi alte întimplări neaşteptate CINTECUL LUI 
GRISOSTOMO 

Pentru că vrut-ai, crudo, să se mute Din gurâ-n gură şi 
din sat în sat Prea aspra faimă-a schimniciei tale, Voi face, 
dar, ca iadul să-mprumute Inimii mele-un sunet disperat Şi 
ghiersul să mi-l schimbe-n plins de jale. 

Şi pe măsura dorului meu viu, Ce jalea mea şi faptele-ţi 
le cîntă, Accentele tristeţii ce-mi frămîntă, Spre mai mult 
chin, făptura, ţi le-nscriu în carnea mea arzîndă- 
amestecate. 

Ascultă, deci, şi-ncoardă-ţi bine-auzul. 

Nu-i armonie zgomotul, ursuzul, Din fundul amăritului 
meu piept, Pe care-l duc, să-mi dea mie dreptate, Cîntări 
furate, 

către tine drept. 

Răget de leu, sau lup urlînd sălbatic, Sau şerpi cu şuier 
înfricoşător, Sau geamăt de necunoscute fiare, Sau 
croncănit de corbi zburînd noptatic, Un vînt mînînd 
talazurile-n mare, Un muget cum scot taurii cînd mor Şi-un 
gîngurit de turturea rămasă Fără de soţ, un plins de 
cucuvea / Sub cioc de vrăbii, e durerea mea, Ce pare dintr- 
un iad de chinuri scoasă. 

Şi toate vin cu plinsetu-mi de-olaltă, Amestecate-n jalea 
lui înaltă, Că nervii ţi-i răscoală toţi vilvoi. 

Iar suferinţa, cită e în mine, Va să ţi-o-nchine- 

-un vers în moduri noi. 

Nisipurile Tagului, paterne, Sau luncile lui Betis, de 
măslin, N-au să-mi asculte plinsetele mie, Ci-n vîrf de munţi, 
pe-abisurile-eterne, Pluti-va nerostitul meu suspin, în limbă 
moartă şi-n vorbire vie, Prin văi adînci, pe plaja cea pustie, 
Pe unde omul încă n-a călcat Şi nu revarsă soarele lumină, 
Şi-s pline tot de şerpii ce-nvenină Milosul fund al lacului 
secat. 

Căci doar pe-un încă nebătut coclaur Se simte bine 
cîntul meu — balaur Rănit de vrăjmăşia-ţi fără nume. 


Iar drept răsplată de-aşa tristă soartă Un vînt mi-l poartă 

peste tot în lume. 

Dispreţul te ucide. Bănuiala, Pe drept sau pe nedrept, n- 
o rabzi, te scurmă, Şi gelozia crîncen te-nvenină. 

Absența strică vieţii rinduiala, Şi temerea de-a fi uitat n-o 
curmă Nădejdea fericirii ce-o să vină. în toate-i moartea 
singură, deplină. 

Dar eu — minune nemaiîntilnită ! — Trăiesc disprețuit, 
lipsit de tine, Qelos şi plin de bănuieli ! Şi-mi vine în 
părăsirea-n care zac, dospită 

CM focul chinului, să cred că n-are Nădejdea mea 
nicicînd îndestulare. 

Şi plîng de disperat, şi n-o mai jindui ! Ba chiar, cum cred 
că jalea îmi stă bine, Tot fără tine viaţa jur să-mi rîndui. 

Aceeaşi clipă-ncape, ca-ntro cuşcă, Nădejdi şi temeri ? 
Laşi să se-mpletească, Deşi de temeri, doar, ea-ţi dă pricină 
1 De ce sâ-nchid dar ochii, cînd mă muşcă, Rănindu-mi 
carnea vie, sufletească, Şopiîrla bănuielii ce-nvenină ? 

Pe cine nu-l striveşte, nu-l întină, Intrată larg pe porţi, 
ura nebună, Cînd vede nepăsarea-n ochii dragei, Şi cînd, 
din bănuieli, tot ce poţi trage-i Concluzia că visul ţi-e 
minciună 1 O, gelozie, tu eşti voievodul Iubirii ! Dă-mi în 
miîini oţelul rece Sau dă-mi, dispreţ, o funie: fă-mi nodul. 
Căci mult aş da izbinda ta cea crudă-n Mintea-mi zăludă 

chipul să-i înece ! 

Eu mor acum ! Şi ca nimic s-aştepte Sufletul meu din 
viaţă ori din moarte, Voi crede-ntr-una ce am eu în cap: 
îndrăgostitul drept în al său drept e. 

Şi mult de libertate are parte Cel ce-i supus amorului- 
satrap. 

Susţin că dulcea-mi veşnică duşmană Frumoasă-i şi la 
suflet ca la trup Şi că din vina mea-s eu tot o rană. 

Din răni ca asta pacea doar emană 

Şi armonian al iubirii stup Cînd draga mea e matca lui. 
Juvăţul Brînci către moarte deie-mi, şi dezmăţul La care 
greu m-a-mpins prin nepăsare Să ia sfîrşit. Mor legănat în 
vînt; Flori, nici mormînt, nici bunuri vreau în viaţa viitoare ! 


Tu, ce cu-atitea nedreptăţi dai dreptul Să fiu nedrept cu 
viaţa mea, pe care Nu pot s-o rabd, atit mi-e de urită, Vezi 
rana care-mi sfişie tot pieptul, Şi-atunci pricepi cu cită 
incîntare '[i-ndeplinesc osînda hotărită. 

De eşti cumva de mila mea tîrită Să-ţi tulburi clarul 
ochilor, n-o face Doar pentru moartea mea. Căci datoria Să 
ţi-o plăteşti plingîndu-mi nebunia Şi dînd pe mine lacrimi nu 
mi-ar place. 

Să rizi nepăsător la-nmormîntare, S-arăţi că pentru tine- 
i sărbătoare. 

Dar ce prostie, sfatuV ce ţi-am dat! 

Miini, faima ta va fi şi mai măreaţă Cînd trista-mi viaţă 

se va fi curmat. 

Să vină deci, că-i timpul, din străfunduri De-abisuri 
Tâăntall, cu celebra-i sete, Sisif167 168, cu-ncărcătura grea 
a stincii, Tizion 169, cu şoimul, şi, mînînd pe prunduri O 
roată, Ixion L. Şi-acele fete Surori 170 171 ce nu pot da de 
capăt muncii; Şi toţi, dînd glas durerii lor adîncii, Să-şi 
treacă-n pieptu-mi chinurile. Doliu (De-i datorat şi celor ce- 
şi dau moartea) Cîntările să-mi fie, plîngind soartea A celor 
ce n-au dreptul la linţoliu. 

Portarul cu trei capete 172 să urle, Şi hărpiile173, 
crăinicind din surle, Să facă melodiei contrapunct. 

Căci altă, mai de preţ, ceremonie, Precum se ştie, 

nu merita ibovnicul defunct. 

Cîntarea disperării, nu mă plinge, Că plins am fost de 
propriul meu sînge. 

Ci, cum pricina ce te-aduce-n viaţă Prin soarta mea-şi 
sporeşte preţul, sapă-mi Pe lespede, la groapă-mi, o vorbă 
şugubeaţă. 

Li se păru bun celor care-l ascultaseră cîntecul lui Grisos 
tomo. Dar cel care-l citi zise că nu i se părea prea 
asemănător cu povestea pe care o auzise el despre 
sfiiciunea şi virtutea Marcelei, pentru că în cîntec 
Grisostomo se plîngea de gelozie şi de bănuielile prilejuite 
de lipsa ei, toate în prejudiciul încrederii datorate bunului 
renume al Marcelei. La care răspunse Ambrosio, ca unul 


care ştia bine pînă şi cele mai ascunse ginduri ale 
prietenului său: — Pentru ca să vă puteţi izbăvi de 
asemenea îndoieli, senor, e bine să ştiţi că, atunci cînd 
nefericitul acesta a scris cîntecul, era departe de Marcela, 
de care se îndepărtase de bunăvoie, ca să vadă dacă lipsa 
iubitei avea să aibă şi asupra lui urmările obişnuite; şi cum 
pe îndrăgostitul aflat departe de iubită nu-i fleac care să nu- 
| chinuiască, nici temere care să nu-i bage un cui în inimă, îl 
istoveau pe Grisostomo chinurile unei gelozii închipuite şi 
bănuielile care-i viriseră frica-n suflet, ca şi cum ar fi fost 
adevărate. Şi cu aceasta rămîne la fel cum era adevărul 
purtat de faimă din gură în gură despre virtutea Marcelei, 
căreia, în afară de cruzimea ei şi de trufia ce-o face să pară 
foarte dispreţuitoare, nici pizma însăşi nu se cuvine şi nici 
poate să-i afle vreo pată. 

— Adevărat, răspunse Vivaldo. 

Şi vrînd el să citească altă hîrtie dintre cele pe care le 
cruţase de foc, îl împiedică o nălucire minunată (căci aşa 
părea), care i se înfăţişă ochilor într-un chip cu totul 
neaşteptat ; se întîmplă, adică, să apară, pe creştetul stincii 
la picioarele căreia se pregătea mormîntul, însăşi păstoriţa 
Marcela, atit de frumoasă, încît întrecea cu mult faima 
frumuseţii ei. Cei care pină atunci n-o văzuseră se uitau la 
dînsa tăcuţi, cu mirare; iar cei care erau obişnuiţi s-o vadă 
şi pînă atunci nu rămaseră mai puţin uluiţi decît cei care nu 
mai dăduseră ochii cu ea. Dar nici n-apucă s-o zărească 
bine Ambrosio, cînd, dînd semne de marea înverşunare a 
sufletului său împotrivă-i, îi azvirli: — Nu cumva vii să vezi, 
vasilisc trufaş al munţilor ăstora, dacă, fiind tu de faţă, 
încep să sîngere rănile 1 acestui nefericit, căruia cruzimea 
ta i-a luat viaţa? Sau vii poate să te făleşti cu isprăvile crude 
ale firii tale, ori să vezi de pe înălțimile astea, ca un alt 
nemilos Neron, pojarul care-i mistuie Roma cuprinsă de 
flăcări 174 175, sau poate vii să calci în, picioare cu trufie 
leşul acestui năpăstuit, ca ingrata fiică 176 pe tatăl său 
Targuinius? Spune-ne repede la ce ai venit, şi ce este, 
dintre toate, ceea ce te bucură mai mult; căci, de vreme ce 


ştiu bine că gîndurile lui Grisostomo n-au încetat niciodată 
să ţi se supună cît a trăit, voi face în aşa chip încît, chiar de 
s-a stins el, să ţi se supună gîndul tuturor acelora ce s-au 
chemat a-i fi prieteni. 

— Nu vin, oh, Ambrosio, pentru nici unul dintre lucrurile 
cite le-ai spus, îi întoarse Marcela vorba, ci pentru mine 
însămi şi pentru a lămuri cît de puţină dreptate au toţi aceia 
care mă învinuiesc de chinurile şi de moartea lui 
Grisostomo ; aşa că vă rog pe toţi cei ce sînteţi aici să-mi 
daţi cu luare-aminte ascultare, că nu-i nevoie de multă 
vreme şi nici de multe vorbe cheltuite pentru a-i încredința 
pe oamenii cu scaun la cap de un adevăr. Vru cerul să mă 
facă, aşa cum ziceţi voi, frumoasă, şi chiar pină-ntr-atita, 
încît, fără să vă puteţi măcar împotrivi, vă împinge 
frumuseţea mea să mă iubiţi, iar pentru dragostea ce-mi 
arătaţi spuneţi că aş fi şi eu obligată să vă iubesc, ba chiar o 
doriţi 1 Ştiu şi eu, cu mintea pe care Dumnezeu a dat-o firii 
mele, că tot ce e frumos e vrednic să fie iubit; dar nu-mi 
intră în cap ca, doar sub cuvînt că este iubit, să fie obligat 
cel ce este iubit, de dragul frumuseţii sale, a iubi pe cine-l 
iubeşte. Ba, mai mult: s-ar prea putea întîmpla să fie 
îndrăgitorul celui frumos urît cum nu se mai poate; şi fiind 
urîtul vrednic de a fi urit, nu-ţi prea vine la socoteală şi nici 
nu se potriveşte să spui: le iubesc de frumoasă ce eşti; 
trebuie să mă iubeşti chiar de-s urit. Totuşi, să zicem că sînt 
vrednice să se măsoare între ele frumuseţile amîndurora; 
nu înseamnă că trebuie să fie deopotrivă şi dorinţele 
amîndurora, fiindcă nu toate soiurile de frumuseţe te 
aprind: unele înveselesc ochiul, dar nu iau ostatice voinţele; 
că dacă ar fi să te lase îndrăgostit, aprins şi biruit orice soi 
de frumuseţe, ar însemna să umble voinţele prin lume, 
rătăcite şi scoase de pe făgaşul lor, fără să ştie unde să se 
oprească; pentru că, de vreme ce ar fi nesfîrşit de multe 
fiinţe frumoase, nesfirşit de multe ar fi să fie şi dorinţele, şi, 
după cum am auzit eu spunîndu-se, dragostea adevărată nu 
se împarte în mai multe, şi pe deasupra mai trebuie să fie şi 
de bunăvoie, iar nu silită. Apoi dacă lucrurile stau aşa, cum 


cred eu că stau, de ce vreţi să se dea bătută voinţa mea de 
nevoie, silită nu de altceva decît de faptul că ziceţi că m-aţi 
iubi? De nu, spuneţi-mi: dacă cumva, întocmai aşa cum m-a 
făcut frumoasă, m-ar fi făcut cerul urîtă, drept ar fi să mă 
pling că nu m-aţi iubi? Cu atît mai mult cu cît, şi nu trebuie 
să uitaţi asta, n-am ales eu să am frumuseţea pe care o am, 
ci, atita cită este, mi-a dat-o cerul prin harul său, fără să i-o 
fi cerut eu şi fără s-o fi ales. Aşa că, întocmai cum vipera nu 
e drept să fie învinovăţită pentru veninul ei, căci i l-a dat 
natura, chiar dacă ucide cu el, cu atit mai puţin merit eu să 
fiu certată pentru faptul că sînt frumoasă; fiindcă 
frumuseţea unei femei cinstite e ca focul pe care-l ţii 
departe de tine, sau ca tăişul săbiei ascuţite: nici focul nu 
arde şi nici spada nu taie pe cine nu se apropie. Onoarea şi 
virtuțile sînt podoabele sufletului, fără de care trupul, chiar 
de-ar fi să fie frumos, nu trebuie să apară ca atare. Fiindcă, 
dacă e adevărat că cinstea este una din virtuțile ce 
împodobesc şi înfrumuseţează mai bine atit trupul cât şi 
sufletul, de ce trebuie oare femeia care e iubită pentru 
frumuseţea ei s-o piardă doar pentru a răspunde planurilor 
aceluia ce, pentru simpla lui plăcere, se străduieşte cu tot 
dinadinsul, punîndu-şi în joc toată iscusinţa şi forţa, s-o facă 
să şi-o piardă? Eu m-am născut liberă, şi ca să pot trăi 
liberă am ales singurătatea poienilor: arborii acestor munţi 
îmi ţin tovărăşie; apele limpezi ale izvoarelor acestora mi-s 
oglinzi; arborilor şi apelor acestora le împărtăşesc gîndurile 
mele şi pe ei îi fac părtaşi la frumuseţea mea. Sînt foc ocolit 
pe departe şi spadă ţinută la distanţă. Pe cei aprinşi de 
mine doar prin chipul cum arăt, i-am potolit prin vorbele pe 
care le rostesc; şi dacă dorinţele se nutresc cu speranţe, 
cum eu nu i-am dat nici una lui Grisostomo, nici vreunui 
altuia dintre ei, în sfîrşit, nimănuia, se poate spune că 
încăpăţinarea lui l-a omorît, mai curînd decît cruzimea mea. 
lar dacă mi se face o vină din faptul că el avea gînduri 
cinstite cu mine, spunîndu-mi-se că eram obligată din 
pricina asta să le răspund, vă spun că, atunci cînd chiar pe 
locul acesta, unde acum i se sapă groapa, mi-a destăinuit 


planurile lui cinstite, i-am răspuns limpede că ale mele erau 
să-mi duc viaţa într-o veşnică singurătate şi să las doar 
pămîntul să se bucure de fructul sihăstriei mele şi de ce-o 
rămîne din frumuseţea mea. lar dacă el, cu toate că 
încercasem să-i mut gîndul de la asta, a vrut cu tot 
dinadinsul să se încăpăţineze fără nici o speranţă şi să 
navigheze împotriva vîntului, mare mirare este că s-a înecat 
la jumătatea golfului lipsei lui de judecată? Dacă eu i-aş fi 
întețit speranţele, ar fi însemnat să fiu mincinoasă; dacă i 
le-aş fi mulţumit, m-aş fi dezis de tot ce-mi pusesem în gind. 
A stăruit, cu toate că i-am spus să-şi mute gîndul; a 
deznădăjduit, fără ca eu să-l fi urit. Spuneţi şi 
dumneavoastră dacă ar fi drept să fiu socotită eu vinovată 
de nenorocirea lui. Tînguiască-se cel înşelat; 
deznădăjduiască cel căruia nu i-au fost îndeplinite 
făgăduinţele ce i-au nutrit speranţa; încreadă-se în mine cel 
pe care îl voi fi chemat, fălească-se cel pe care îl voi fi 
îngăduit; dar să nu mă numească ucigaşă şi crudă cel 
căruia eu nu-i promit nimic, cel pe care nu-l înşel, cum nu-l 
chem şi nici nu-l îngădui. Căci pînă astăzi cerul n-a vrut să 
iubesc silită de soartă, iar gîndul că aş putea iubi la poruncă 
îmi rămîne cu totul străin. Această obştească mărturisire 
poate sluji oricui din cei care umblă după mine, fiecare cu 
gindul să mă aibă pentru el, şi să se ştie de aici înainte că, 
de-o fi să mai moară vreunul din cauza mea, nu moare nici 
de gelos şi nici de nefericit ce este, căci cine nu iubeşte pe 
nimeni nu poate da nimănui motiv de gelozie; fiindcă a-l 
face pe cineva să vadă limpede nu înseamnă a-l dispreţui. 
Cel care mă numeşte fiară sau vasilisc n-are decît să se 
lepede de mine ca de un lucru vătămător şi rău; cel care mă 
socoteşte nerecunoscătoare n-are decit să nu mă mai 
slujească; cel care spune că nu-mi poate fi cunoscută firea 
să nu încerce a mă mai cunoaşte j cine mă crede crudă să 
nu se mai ţină de mine; căci fiara asta, vasiliscul ăsta, 
ingrata asta, cruda asta cu neputinţă de cunoscut nici nu-i 
va căuta, nici nu-i va sluji, nici nu-i va cunoaşte, nici nu-i va 
urma, cu nici un chip ! Dacă pe Grisostomo l-a ucis 


nerăbdarea şi dorinţele lui peste măsură de înflăcărate, de 
ce trebuie aruncată vina asupra chipului cinstit cum m-am 
purtat eu, care m-am purtat cu toată cuviinţa? Dacă eu mă 
pricep să-mi păstrez curăţia, întovărăşindu-mă aici doar cu 
arborii, de ce să vrea să mi-o pierd cel care ar dori să mă 
întovărăşesc mai curînd cu oamenii? Eu, cum ştiţi, îmi am 
bogăţiile mele şi nu le pizmuiesc pe ale altora; sînt liberă şi 
n-am chef să mă robesc; nici nu iubesc, nici nu urăsc pe 
cineva; nu-l înşel pe unul, nici nu-l trag de mînecă pe 
celălalt; nu glumesc cu unii şi nici nu zăbovesc stînd de 
vorbă cu alţii. Stau de vorbă cum se cuvine cu păstoriţele 
de prin satele astea şi-mi văd cu grijă de caprele mele, şi 
asta îmi dă destulă desfătare. Hotarele dorințelor mele sînt 
munţii aceştia, şi dacă trec ele vreodată graniţa, e doar ca 
să contemple frumuseţea cerurilor, trepte pe care sufletul 
urcă în lăcaşurile stării lui dintâi. 177 

Şi spunînd acestea, fără să mai vrea să asculte nici un 
răspuns, întoarse spatele şi intră în adîncul cel mai 
întunecat al pădurii din apropiere, lăsîndu-i uluiţi, atît de 
înţelepciunea, cît şi de frumuseţea ei, pe toţi cei ce erau de 
faţă. Ba unii dintre ei (mai ales cei care fuseseră răniţi de 
vajnica săgeată a razelor pornite din ochii ei frumoşi) 
dădură semne că ar avea de gind să-i ia urma, fără să ia 
cîtuşi de puţin aminte la tilcul obşteştii mărturisiri pe care-o 
ascultaseră şi care le-ar fi putut muta gindul de la una ca 
asta. Ceea ce văzînd don Quijote, i se păru numaidecît că 
aici era un bun prilej de a-şi folosi cavalereştile înclinări, 
sărind într-ajutorul domniţelor aflate în nevoinţă, aşa că, 
ducînd mina la garda spadei, rosti cu voce tunătoare şi 
răspicată: — Să nu se încumete nimeni, de orice rang şi 
stare ar fi să fie el, a o urmări pe frumoasa Marcela, fiindcă 
altfel, furia şi indignarea mea îl vor ajunge. Ea a 
demonstrat. în fraze clare şi îndestulătoare, că prea puţină, 
sau mai degrabă nici un fel de vină nu are în privinţa morţii 
lui Grisostomo, arătînd şi cît de departe e de ea gîndul de a 
se lăsa înduplecată de dorinţele vreunuia dintre cei ce au 
îndrăgito; din care cauză e drept ca, în loc să fie urmărită şi 


prigonită, să fie onorată şi preţuită de toţi oamenii cu inimă 
din lume, căci se vădeşte a fi pe pămînt singura care 
trăieşte cu gînduri atît de cinstite. 

Fie din pricina amenințărilor lui don Quijote, fie pentru 
că Ambrosio îi hotări să termine cu ceea ce datorau bunului 
său prieten, nici unul dintre păstori nu se clinti din loc şi nu 
se îndepărtă pînă ce, groapa fiind în sfîrşit săpată pe de-a- 
ntregul şi hîrtiile lui Grisostomo arse, pogorîră trupul în 
mormiînt, nu fără şiroaie de lacrimi vărsate de cei de faţă. 
Acoperiră mormiîntul cu un stean greu de stincă, pînă ce se 
va fi pregătit lespedea pe care Ambrosio avea de gînd, după 
cîte spunea, s-o poruncească unui pietrar, cu un epitaf 
deasupra, ce trebuia să sune în chipul următor: Aici să 
zacă, vrut-a soartea, Un trup de biet îndrăgostit-Păstor ce, 
nefiind iubitf S-a logodit pe veci cu moartea. 

Ucis a fost de ura grea A fetei ce-o iubea, prin care Şi- 
ntinde, dispreţuitoare, Amorul tirania sa. 

Presărară apoi pe mormînt multe flori şi ramuri verzi, şi 
pe urmă, după ce-şi arătară cu toţii părerea de rău în 
cuvinte de îmbărbătare pentru Ambrosio, prietenul celui 
mort, îşi luară rămas bun de la el. Acelaşi lucru făcură 
Vivaldo şi tovarăşul său, iar don Quijote Se despărţi de 
gazdele sale, ca şi de drumeţi, care îl rugară să vină cu ei la 
Sevilla, oraş atît de nimerit pentru căutarea aventurilor, 
căci nu-i stradă şi răscruce unde să nu-ţi iasă în cale mai 
multe decît oriunde în alt loc pe pămînt. 178 Don Quijote le 
mulţumi de sfat şi de gindul bun pe care-l mărturiseau, 
vrind să-i facă un bine, dar spuse că, deocamdată, nici nu 
dorea şi nici nu trebuia să se ducă la Sevilla, pînă ce nu va fi 
curăţat tot lanţul acela de munţi de tilharii făcători de rele 
de care mersese faima că erau înţesaţi. Văzindu-i hotărîrea 
atit de vrednică de laudă, drumeţii nu vrură să-l mai 
stînjenească şi, luîndu-şi din nou rămas bun de la el, îl 
părăsiră şi-şi văzură de drum, de-a lungul căruia nu le lipsi 
de fel cheful de a-şi petrece vremea vorbind atît despre 
istoria Marcelei şi a lui Grisostomo, ca şi despre smintelile 
lui don Quijote. 


„Care, la rîndul lui, hotărî să plece în căutarea păstoriţei 
Marcela şi să-i pună la picioare tot ce putea face el spre ao 
sluji; dar nu se întîmplă chiar după gindul lui, ci cum se 
povesteşte în ceea ce urmează din această istorie 
adevărată, care pune aici punct celei de a doua părţia ei. 


Capitolul XV 

Unde se povesteşte aventura nefericită în care a intrat 
don Quijotet dînd peste nişte yangheji neomenoşi 
Povesteşte înțeleptul Cide Hamete Benengeli că, îndată ce 
se despărţi de gazdele sale şi de toţi cei ce se aflau de faţă 
la înmormîntarea păstorului Grisostomo, don Quijote şi 
scutierul său apucară chiar prin codrul unde văzuseră că le- 
a pierit din ochi păstoriţa Marcela; şi umblind ei mai bine 
de două 

Ceasuri prin pădure, tot căutind-o în toate părţile, fără 
să poată da de ea, ieşiră la luminiş, pe o pajişte verde, lingă 
care curgea un pirîiaş răcoritor şi paşnic, care-i imbie, ba 
chiar îi şi sili să-şi petreacă aici după-amiaza, odihnind un 
ceas, două, căci îi treceau nădugşelile de atita zăduf. 
Descălecară, şi don Quijote şi Sancho, şi, lăsînd măgarul şi 
pe Rocinante în voia lor, să pască din iarba îmbelşugată a 
locului, se aruncară asupra desagilor şi, fără altă 
ceremonie, stăpîn şi slugă, în bună pace şi tovărăşie, 
mîncară tot ce se mai afla în ei. 

Nu-şi bătuse capul Sancho să-i pună lui Rocinante 
piedică la picioare, ştiindu-l bine cît era de liniştit şi de 
puţin dornic de ibovnice; că nici toate iepele de pe păşunile 
Cordobei nu l-ar fi putut duce întru ispită. Dar vru soarta şi 
Diavolul, care nu doarme întotdeauna 1, să se afle la păscut 
prin văioaga aceea o herghelie de iepe galiciene 179 180 
ale unor cărăuşi yangheji 181 182 183 184 185 1866, de 
care se ştie că au obicei să miie cu caii lor prin ţinuturile şi 
meleagurile unde nu lipseşte iarba şi apa, iar acolo unde 
găsise cu cale don Quijote să hodinească era un loc foarte 
pe placul yanghejilor. Se întîmplă, aşadar, să-i vină lui 
Rocinante cheful să se aibă bine cu cucoanele iepe, aşa că, 
ieşindu-şi, de îndată ce le adulmecă, din făgaşul lui obişnuit, 
fără să mai ceară voie de la stăpîn, o luă la trap mărunt, 
niţel săltat, şi dădu fuga să le împărtăşească şi lor ce dor 
avea; dar ele, care, după cît părea, trebuie să fi avut chef 
mai mult să pască decît de alte alea, îl primiră cu 
potcoavele şi cu dinţii, în aşa chip încît nu le trebui mult ca 


să-i rupă chingile şi să-l lase fără şa pe spinare, în pielea 
goală, cum s-ar zice; dar ceea ce trebuie să-l fi costat şi mai 
mult fu că, văzînd cărăugşii cît de hotărit era să le siluiască 
iepele, dădură fuga cu ciomegele şi-i arseră atitea pe 
spinare, că-l lăsară lat la pămînt, ca vai de capul lui. In 
vremea asta, don Quijote şi Sancho, care văzuseră cum îl 
căzneau pe Rocinante, sosiră şi ei gîfiind, şi don Quijote îi 
spuse lui Sancho: — Pe cîte văd, prietene Sancho, ăştia nu-s 
cavaleri, ci-s oameni de rînd şi de soi prost; spun asta 
fiindcă, dacă-i aşa, mă poţi şi tu ajuta să mă răzbun, pe 
drept, de jignirea adusă, sub ochii noştri, lui Rocinante. 

— Cum dracu să ne răzbunăm, răspunse Sancho, cînd 
ăştia-s peste douăzeci, iar noi nu sîntem mai mult de doi, şi 
poate chiar nici atîta, ci doar unu şi jumătate? ! 

— Eu fac cît o sută! răspunse don Quijote şi, fără multă 
vorbă, trase spada şi se năpusti asupra yanghejilor, şi tot 
aşa făcu şi Sancho Panza, întărîtat şi aţiţat de pilda 
stăpinului său. 

Mai întâi şi întîi, don Quijote îi trase unuia o lovitură de 
spadă, spintecîndu-i cojocul cu care era îmbrăcat şi 
zburîndu-i o bună parte din umăr. Yanghejii, văzîndu-se 
atacați de doi oameni singuri, în vreme ce ei erau atiţia, 
puseră mina pe bite şi, inconjurindu-i pe cei doi, începură a- 
i îmblăti cu de-amăruntul, vărsîndu-şi toată fierea şi necazul 
pe spinarea lor. E drept că de la a doua lovitură îl lungiră pe 
Sancho la pămînt, şi tot aşa se întîmplă şi cu don Quijote, 
fără să-i poată sluji la nimic îndemînarea şi curajul; şi vru 
soarta ca el să se rostogolească la picioarele lui Rocinante, 
care tot nu se ridicase de pe jos. De aici se poate vedea cu 
cită furie ciomăgesc bitele mînuite de' braţe rustice şi 
scoase din răbdări! Văzînd, aşadar, yanghejii isprava ce 
făcuseră, îşi încărcară dobitoacele cît putură mai repede, şi 
pe-aci ţi-e drumul, lăsîndu-i pe cei doi aventurieri bătuţi ca 
vai de ei şi şi mai avan de amăriţi. 

Primul care-şi veni în simţiri fu Sancho Panza, care, 
ţrezindu-se lîngă stăpiîn, îl strigă cu voce slabă şi 


plingăreaţă: — Stăpine don Quijote, vai, stăpîne don 
Quijote! 

— Ce vrei, frate Sancho? răspunse don Quijote, cu glas 
tot atît de piţigăiat şi de jalnic ca şi Sancho. 

— Aş vrea, dacă s-ar putea, răspunse Sancho Panza, să- 
mi dai, luminăţia-ta, o duşcă din băutura aceea a fiarei Blaz 
187, de-oi fi avind-o măria-ta pe-aproape, la îndemînă, că 
poate mi-o fi de folos şi pentru oasele mele frînte, aşa cum 
slujeşte cînd e vorba de răni. 

— Dac-aş avea-o eu aicea, păcatele mele, aş mai avea 
nevoie de altceva? răspunse don Quijote. Dar îţi jur, Sancho 
Panza, pe cinstea mea de cavaler rătăcitor, că n-or trece 
două zile pînă s-o am în puterea mea, dacă nu s-o pune 
soarta de-a curmezişul, să ştiu că n-am parte de mîinile 
astea două ! 

— Dar cînd crezi, luminăţia-ta, c-avem să putem umbla 
pe picioare? îl întrebă Sancho Panza. 

— Dacă-i vorba de mine, zise cavalerul îmblătit, n-aş 
prea şti să-ţi spun sorocul. Eu sînt vinovat de toate, că nu 
trebuia să ridic spada asupra unor oameni ce n-au fost 
armaţi cavaleri ca mine; de aceea socot că, drept bine 
meritată pedeapsă pentru încălcarea legilor cavaleriei, a 
îngăduit zeul bătăliilor să fiu canonit aşa cum am fost. De 
asta, Sancho Panza, se cuvine să-ţi atrag luarea-aminte la 
ceea ce-ţi voi spune acuma, fiindcă e de mare preţ pentru 
mîntuirea noastră a amîndurora: cum vei mai vedea că 
lepădături de teapa ăstora ne mai înfruntă, nu mai aştepta 
să scot eu spada pentru atîta lucru, căci n-am de gînd s-o 
fac cu nici un chip, ci scoate tu spada şi pedepseşte-i cum îţi 
vine mai bine la socoteală, căci dac-o fi să le sară întrajutor 
şi să-i sprijine niscai cavaleri, oi şti eu să te apăr din toate 
puterile şi să le vin de hac. Doar ai avut pînă azi prilej să 
vezi, dintr-o mie de semne şi de dovezi, cît preţuieşte 
vrednicia braţului meu puternic ! 

Pînă într-atita de trufaş era bietul hidalgo că-l biruise pe 
sărmanul vizcain ! Dar lui Sancho Panza nu-i veni la 
socoteală hotărîrea stăpînului, sau nu chiar pînă într-atita 


încît să nu-i mai răspundă nimic, aşa că îi zise: — Stăpîne, 
eu sînt om paşnic, liniştit şi la locul meu, şi ştiu să rabd 
orice ocară, căci am femeie şi copii de hrănit şi de crescut. 
Aşa că ia şi luminăţia-ta aminte — de poruncă din partea 
mea nu poate fi vorba — că eu cu nici un chip nu m-oi apuca 
să trag spada asupra cuiva, fie el mîrlan ori cavaler, şi că, 
de-aci încolo pînă la judecata de apoi, iert toate jignirile cîte 
mi s-au adus şi cîte-au să mi se mai aducă, fie că-mi vor fi 
venit sau că-mi vor veni din partea unui om sus-pus ori 
supus, bogat ori sărac, hidalgo sau om de rînd, cuprinzînd 
aici toţi oamenii de pe lume, de orice stare şi rang ! 

Auzind stăpînul său una ca asta, îi răspunse: — Mi-ar 
plăcea să pot răsufla mai uşor, ca să-ţi vorbesc mai în voie, 
şi măcar de mi s-ar ostoi durerile din coasta asta, să te pot 
face să pricepi, Panza, cît de greşit judeci! Vino-ţi în fire, 
ticălosule, căci dacă vîntul soartei, ce suflă pînă astăzi 
împotrivă-ne, se întoarce şi ne este prielnic, suflînd în 
pînzele dorințelor noastre, pentru ca să ajungem cu bine şi 
fără furtuni la țărm, în vreuna din insulele pe care ţi le-am 
făgăduit, ce te-ai face atunci dacă, o dată ce-o voi fi dobîndit 
eu, te-aş pune pe tine s-o cîrmuieşti? Mi-ai zădărnici toate 
socotelile, nefiind cavaler şi nici avînd îndemnul să fii, dacă 
n-ai vrednicia şi îndrăzneala să răzbuni jignirile ce ţi se 
aduc şi să-ţi ţii rangul! Fiindcă trebuie să ştii că în regatele 
şi provinciile proaspăt cucerite nu-s niciodată prea 
împăcate spiritele băştinaşilor, şi nici nu-s de partea noului 
stăpin pînă într-atîta încît să laşi deoparte temerea că s-ar 
putea să facă vreo ispravă ca să schimbe iarăşi lucrurile şi 
să-şi încerce, cum se spune, norocul; aşa că este nevoie ca 
acela care le ia în stăpînire să fie om cu scaun la cap şi să le 
ştie cîrmui, avînd atîta tărie de înger cît să atace şi să se 
apere, orice-ar fi să se întimple. 

— în treaba asta care ni s-a întimplat nouă acuma, 
răspunse Sancho, tare-aş mai fi vrut eu să am şi scaun la 
cap şi tărie de înger, cum zici luminăţia-ta; dar mă jur pe 
cinstea mea de om sărman că mi-ar prinde mai bine 
oblojelile decît logosurile. Ia vezi, măria-ta, nu te poţi cumva 


sălta? Şi să-l ajutăm şi pe Rocinante, cu toate că n-ar 
merita, că numai din pricina lui ne-au muiat nouă oasele. N- 
aş fi crezut una ca asta despre Rocinante, în viaţa mea, că-l 
socoteam fiinţă fără de prihană şi ca mine de paşnică ! La 
urma urmei, bine-a zis cine-a zis că nu poţi şti cu una, cu 
două cu ce fel de fiinţă ai de-a face, şi că nu trebuie să pui 
mîna-n foc pentru nimic în lumea asta |! Cine-ar fi zis că, 
după cogeamitea lovituri de paloş, cîte-ai făcut luminăţia-ta 
să ploaie asupra nenorocitului aceluia de cavaler rătăcitor, 
avea să se abată, drept urmare, peste noi, o grindină de 
bîte, ca acelea care ne-au răpăit pe spinare? 

— Unde mai pui că spinarea ta, Sancho, îi întoarse don 
Quijote vorba, trebuie să fie deprinsă cu ropote ca astea, pe 
cînd umerii mei, ţinuţi tot în perne de puf şi-n cămăşi de 
olandă, e limpede că-s mai simţitori la chinurile unei 
asemenea nenorociri; şi de n-ar fi să-mi închipui — ce zic eu 
să-mi închipui? — de n-ar fi să ştiu cu străşnicie că toate 
neajunsurile astea sînt de neînlăturat în cariera armelor, aş 
muri pe loc de necaz ! 

La asta, scutierul răspunse: 

— Stăpiîne, dacă-i aşa, şi dacă nenorociri de astea seceră 
oricine seamănă cavalerie, spune, măria-ta, dacă vin buluc 
şi una după alta, sau dacă au răstimpuri, dinainte ştiute, 
cînd se petrec, fiindcă, atita cît îmi dau eu cu socoteala, 
după două secerişuri de astea, nu mai avem nevoie de al 
treilea, de nu ne-o veni întrajutor Dumnezeu, cu mare mila 
lui. 

— Află, prietene Sancho, răspunse don Quijote, că viaţa 
cavalerilor rătăcitori la mii de primejdii şi de năpaste e 
supusă; dar nu mai puţin nemărginită pentru cavalerii 
rătăcitori este putinţa de-a se vedea ajunşi regi sau 
împărați, aşa cum s-a văzut în cazul multor şi feluritor 
cavaleri, de ale căror istorii am pe de plin cunoştinţă; şi ţi- 
aş putea povesti pe loc, de mi-ar îngădui-o durerile, 
isprăvile cîtorva care, numai prin vrednicia braţului, au 
urcat treptele înalte de care ţi-am vorbit, şi pînă şi ei s-au 
văzut, şi înainte şi după asta, intraţi în fel de fel de 


buclucuri şi de suferinţe; căci viteazul Amadis de Gaula s-a 
văzut nu o dată în puterea vrăjmaşului său de moarte, 
vrăjitorul Arcalaus, de care se spune mai mult ca sigur că, 
ţinîndu-l rob, i-a tras mai mult de două sute de lovituri cu 
dirlogii calului, după ce l-a legat la stilp în patio; şi este 
chiar un autor, ţinut sub obroc, dar căruia trebuie să-i dăm 
crezămînt, care povesteşte că şi cavalerul lui Phebus, după 
ce-a dat într-o capcană, călcînd pe un chepeng care i s-a 
scufundat sub picioare intr-un anume castel, la capătul 
căderii s-a trezit într-o hrubă adincă, legat de miini şi de 
picioare, şi acolo i s-a făcut ceva care se cheamă clistir, cu 
apă cu zăpadă şi cu nisip, care era mai-mai să-l dea gata; şi 
de nu l-ar fi ajutat în năpasta asta un mag înţelept ce-i era 
prieten, ar fi fost vai de zilele sărmanului cavaler. Aşa că pot 
fi şi eu trecut în rîndul atîtor oameni cu vază, căci prin mai 
mari jigniri le-a fost dat lor să treacă decît cele prin care 
trecem noi acuma. Fiindcă vreau să te fac să înţelegi, 
Sancho, că rănile ce ţi le-ar face cineva cu unelte luate la 
întîmplare nu te pot jigni, lucru scris în cuvinte limpezi în 
legea duelului; dacă ciubotarul dă în cineva cu calapodul pe 
care-l are în mînă, nu-i cuvînt să se spună, cu toate că 
unealta e într-adevăr de lemn, ca şi ciomegele, că acela în 
care a azvirlit cu calapodul se poate socoti, ciomăgit. Spun 
asemenea lucru, ca să nu-ţi treacă prin minte cumva că, 
rămînînd noi cu oasele muiate din încăierarea asta, am fi 
fost cumva jigniţi, căci armele oamenilor acelora, de care 
am fost pisăgiţi, nu erau altceva decît biîtele lor, şi nici unul 
din ei, pe cît îmi aduc eu aminte, n-avea paloş, spadă au 
pumnal. 

— Nu mi-au dat răgaz să bag de seamă, răspunse 
Sancho, că nici n-am dus bine mîna la Tizona 188 mea, şi 
mi-au şi miluit, în numele Tatălui, amindoi umerii cu parii 
lor, încît pe loc mi s-a întunecat vederea şi mi s-au tăiat 
picioarele, de m-am prăvălii unde zac şi-acuma şi unde nu- 
mi bat capul să mă gindesc dac-a fost sau nu jignire treaba 
aia cu bitele, aşa cum îmi bat capul să-mi ostoi durerea 


loviturilor, care cred că-mi vor rămîne în minte la fel de vii 
ca şi pe spinare. 

— Află, frate Panza, răspunse don Quijote, că nu-i 
amintire care să nu se şteargă cu timpul, nici durere pe 
care să n-o mistuie vremea. 

— Apăi, dacă-i aşa, răspunse Panza, poate fi nenorocire 
mai mare decît aceea care numai de la vreme aşteaptă 
alinare, şi numai de la moarte sfîrşit? Dacă nenorocirea 
noastră de acuma ar fi dintre cele care se lecuiesc cu o 
cataplasmă, două, mai treacă-meargă ! Dar încep să-mi dau 
seama că nu ne-ar ajunge toate cataplasmele unui spital 
întreg ca să ne pună pe picioare. 

— Nu te mai văicări atita, şi vezi mai bine de găseşte 
puteri noi în chiar slăbiciunea ta,. Sancho, răspunse don 
Quijote, şi hai să cercetăm ce-i cu Rocinante, că, după cît mi 
se pare, n-a avut, sărmanul, parte mai mică de năpastă. 

— Nu-i de mirare, răspunse Sancho, de vreme ce e şiel 
cavaler rătăcitor ! Mă mir doar de măgarul meu c-a scăpat 
teafăr şi fără să-l prea coaste, pe cînd nouă ne-au făcut 
chisăliţă din coaste ! 

— Soarta-ţi lasă totdeauna cîte-o portiţă la vreme de 
cumpănă, rosti don Quijote. Spun aşa pentru că vitişoara 
asta l-ar putea înlocui acuma pe Rocinante cel căzut, 
purtîndu-mă pe mine de-aici şi pînă la vreun castel, unde să 
fiu lecuit de râni. Mai cu seamă că nu m-aş socoti dezonorat 
să-l călăresc, căci parcă mi-aduc aminte să fi citit undeva că 
moşneagul acela de treabă, Silen tutore şi dascăl al 
veselului zeu al risului, atunci cînd a intrat în cetatea cu o 
sută de porţi189 190, călărea, foarte încîntat, pe un 
măgăruş de toată frumuseţea. 

— O fi adevărat ce zice luminăţia-ta, anume c-o fi umblat 
el călare, răspunse Sancho, dar nu-i totuna să umbli călare 
sau să umbli azvîrlit dc-a curmezişul, ca un sac de gunoi. 

La asta, don Quijote răspunse: — Rănile primite în bătălii 
mai curînd fac cinste decit ruşine x, aşa că, Panza prietene, 
nu-mi mai răspunde nimic, ci ridică-te, aşa cum ţi-am spus 
şi cum vei putea mai bine, şi suie-mă pe măgarul tău în ce 


chip ţi-o plăcea, numai să plecăm de aici pînă nu se 
întunecă, să nu ne prindă noaptea prin asemenea pustietăţi. 

— Păi, te-am auzit, luminăţia-ta, spunînd că-i foarte în 
firea cavalerilor rătăcitori să doarmă cea mai mare parte a 
anului prin pustietăţi şi paragini şi că ei socotesc asta ca un 
noroc deosebit. 

— Aşa şi este, zise don Quijote, cînd n-au încotro sau cînd 
sînt îndrăgostiţi; şi nu-i minciună, căci s-a aflat cavaler care 
a stat pe-o stincă, şi pe soare şi pe umbră, expus urgiilor 
cerului, doi ani încheiaţi, fără ca doamna şi stăpîna lui să fi 
aflat, şi unul dintre aceştia a fost chiar Amadfs, atunci cînd, 
luîndu-şi numele de Beltenebros2 şi alegindu-şi Stinca 
Stearpă drept locuinţă, nu ştiu dacă opt ani sau opt luni, că 
le-am cam pierdut răbojul; destul şi bine că a rămas acolo 
canonindu-se din pricina nu ştiu cărui neajuns pe careil-a 
făcut domniţa Oriana; dar să lăsăm toate astea, Sancho, şi 
să sfirşim odată, să nu i se întîmple cumva şi măgarului vreo 
nenorocire, ca lui Rocinante. 

— Apăi, chiar c-ar fi să-şi vire Dracul coada! zise Sancho. 

Şi oftind de vreo şaizeci de ori din băierile inimii, după 
ce scosese treizeci de ofuri şi vaiuri, împreună cu o sută 
două-l91 zeci de sudalme şi de afurisenii pe capul cui îl 
tîrise aicea, se ridică, rămînînd la jumătate de drum, 
cocîrjat ca un pod turcesc, fără să-şi poată îndrepta 
spinarea pînă la capăt; şi cu toată cazna asta, îşi înşeuă 
măgarul, care se cam învățase a zburda de-atita libertate 
cîtă dăduse peste el în ziua aceea. Pe urmă îl săltă şi pe 
Rocinante, care, dac-ar fi avut limbă să se plîngă, de bună 
seamă că n-ar fi rămas mai prejos de Sancho ori de stăpinul 
său. în cele din urmă, Sancho îl cocoţă pe don Quijote pe 
măgar, îl legă pe Rocinante de coada acestuia şi, luînd 
măgarul de căpăstru, o porni cam într-acolo unde i se părea 
lui c-ar fi să fie drumul mare; şi vru soarta care îi ducea tot 
din bine în mai bine să nu fi umblat ei nici măcar o leghe 
pină să iasă la şleah, la marginea căruia Sancho descoperi 
un han, care, cu voia sau fără voia lui, dar foarte pe placul 
lui don Quijote, trebuia neapărat să fie castel. Sancho o 


ţinea una că e han, stăpînul său, că nu e han, ci castel, şi se 
ciorovăiră ei atita, că nu sfirşiseră cu ciorovăiala cînd 
ajunseseră la poartă, unde Sancho, fără să mai cerceteze 
despre ce era vorba, îşi făcu intrarea cu tot alaiul lui. 


Capitolul XVI 
Ce i s-a întîmplat iscusitului hidalgo la hanul pe care îl 


luase drept castel 

Hangiul, cînd îl văzu pe don Quijote azvirlit de-a 
curmezişul pe măgar, îl întrebă pe Sancho de ce boală 
suferea. Sancho îi răspunse că n-avea nimica, decit că se 
prăvălise de pe o stîncă şi că-şi rupsese coastele. Hangiul 
avea o nevastă de alt soi decît au de obicei oamenii de teapa 
lui, căci asta era din fire miloasă şi-i părea rău de 
nefericirea aproapelui; aşa că se înfăţişă numaidecît să-l 
oblojească pe don Quijote şi-i zise şi unei fete de-a ei, tînără 
nemăritată şi foarte atrăgătoare la chip, să-i dea o mină de 
ajutor la oblojirea oaspetelui. Mai era la han slugă o tînără 
asturiană, cu fălci mari, cu ceafa groasă, cu nas cîrn, 
zbanghie de-un ochi şi nu cu totul teafără nici de celălalt; e 
drept că avea un corp plin de nuri în schimbul acestor 
cusururi; nu era mai înaltă de şapte palme, de la picioare 
pînă la cap, iar umerii, care-o cam împovărau, o făceau să 
cate tot în pămînt, mai mult decît ar fi vrut ea. Această 
mîndră fecioară, aşadar, dădea şi ea ajutor domnişoarei, şi 
amîndouă îi aşternură lui don Quijote un pat ca vai de el, 
într-o cămară din pod care dădea semne neîndoielnice că 
slujise în alte vremuri de pătul, ani în şir; acolo dormea de 
asemenea un cărăuş, care-şi avea patul aşternut ceva mai 
departe de patul lui don Quijote, şi cu toate că era clădit din 
coburi şi din prelate de catir, al lui don Quijote nu-i putea 
sta nici pe departe alături, fiindcă era făcut doar din patru 
scînduri negeluite, puse pe două capre nu la fel de înalte, şi 
dintr-o saltea, care, de subţire ce era, părea macat, plină de 
gilci de tot felul, care, de nu s-ar fi văzut prin cîteva rupturi 
că erau de lină, la pipăit se simțeau tari ca pietrele; îi mai 
puseseră ca aşternut două cearceafuri, ce păreau făcute 
din piei luate de pe-un scut, şi un macat, căruia de-ai fi vrut 
să-i numeri firele, nu te-ai fi încurcat nici cu unul la 
socoteală. în blestematul acesta de pat se culcă don Quijote, 
şi pe loc hangiţa şi cu fiică-sa îl oblojiră, din creştet pînă-n 
tălpi, la lumina unei luminări ţinute de Maritornes, căci aşa 
o chema pe asturiană; şi cum, tot punîndu-i cataplasme pe 
toate părţile, hangiţa îl văzu aşa de plin de vinătăi, nu se 


putu ţine să nu spună că semănau mai curînd a lovituri de 
ciomag decît a căzătură. 

— Nu sînt lovituri, zise Sancho, numai că stînca avea o 
mulţime de ascuţişuri şi de colţi, şi fiecare şi-a pus pecetea. 
Apoi adăugă: Fă dumneata aşa fel, doamnă, încît să-ţi mai 
rămînă ceva cilţi, şi nu te teme că n-or avea cui folosi, că şi 
pe mine mă cam dor şalele olecuţă ! 

— Atunci, răspunse hangiţa, ăi fi căzut şi dumneata? 

— N-am căzut, răspunse Sancho Panza, dar m-a 
cutremurat aşa spaima cînd l-am văzut pe stăpinul meu 
căzînd, încît mă doare tot trupul, de parcă mi-ar fi tras 
cineva o mie de ciomege. 

— Se prea poate, îşi dădu cu părerea fata hangiului, că şi 
mie mi s-a întîmplat de multe ori să visez că mă rostogolesc 
cu capu-n jos dintr-un turn, înalt că nu mai apucam s-ajung 
la pămînt, şi cînd mă trezeam, mă pomeneam aşa de 
zdrobită şi de frîntă, de parcă aş fi căzut cu adevărat. 

— Aici e aici, duducă, răspunse Sancho Panza, că eu, fără 
să fi visat nimic, ci fiind mai treaz chiar decit sînt acuma, m- 
am pomenit aproape la fel de plin de vînătăi ca şi stăpinul 
meu, don Quijote. 

— Care zici că e numele cavalerului? întrebă asturiana 
Maritornes. 

— Don Quijote de La Mancha, răspunse Sancho Panza, şi 
e cavaler rătăcitor, dintre cei mai buni şi mai vrednici ce se 
vor fi văzut pe lumea asta de veacuri încoace. 

— Ce înseamnă cavaler rătăcitor? se miră fata. 

— Doar n-ăi fi fiind de ieri, de alaltăieri pe lumea asta, să 
nu ştii! răspunse Sancho Panza. Află atuncea că un cavaler 
rătăcitor e ceva care, din două una: ori iese ciomăgit, ori 
iese împărăţit; azi e cea mai nefericită fiinţă de pe lume şi 
cea mai nevoiaşă, iar mîine poate avea două-trei coroane 
regale de dat la scutieri, cu tot cu regatele lor! 

— Păi, atuncea, cum se face că dumneata, slujind la un 
stăpîn atit de bun, zise hangiţa, n-ai, pe cit se pare, măcar 
vreun comitat, acolo ? 


— Prea de timpuriu ar fi, răspunse Sancho, căci nu-i nici 
o lună de cînd umblăm în căutare de aventuri, iar pînă azi 
n-am dat peste nici una mai acătării, că doar nu o dată se 
întîmplă una să câţi şi alta să păţi! Drept este că, dacă o fi 
să se vindece don Quijote de rana. vreau să spun de 
căzătura asta, şi nu rămîn nici eu sluţit de ea, n-aş schimba 
nici cu cel mai înalt titlu din toată Spania lucrul la care trag 
eu nădejde. 

Toată vorbăria asta o asculta, cu multă luare-aminte, don 
Quijote, şi, ridicîndu-se în capul oaselor cum putu, apucă 
mina hangiţei şi spuse: — Crede-mă, frumoasă doamnă, că 
te poţi numi norocită de-a fi găzduit în castelul acesta un 
om ca mine, care este aşa fel făcut încît, dacă eu nu stau să 
ţi-l laud, este numai pentru că vorba din bătrîni spune că 
lauda de sine nu miroase a bine; dar îţi poate adeveri 
scutierul meu cine sînt. Nu-ţi spun decit atita, că voi ţine 
minte şi voi păstra veşnic încrustat în amintire binele pe 
care mi l-ai făcut, şi am să-ţi păstrez recunoştinţă cît oi trăi 
pe lumea asta. Şi de-ar fi voit cerul să nu mă aflu rob 
dragostei şi supus pînă-ntr-atita legilor ei şi ochilor acelei 
frumoase ingrate al cărei nume îl şoptesc printre dinţi, mă 
jur că mi-aş face din ochii frumoasei dumitale domnişoare 
stăpînii libertăţii mele ! 

Hangiţa şi fiică-sa, ca şi buna Maritornes, rămăseseră cu 
gura căscată auzind vorbele cavalerului rătăcitor, că tot 
atîta ar fi priceput din ele dacă ar fi vorbit greceşte, cu 
toate că ghiciră numaidecît încotro băteau toate spusele 
sale, adică spre a le oferi serviciile lui şi a le face ochi dulci. 
Şi, cum nu erau deprinse cu asemenea fel de-a vorbi, se 
uitau la dînsul şi mult se minunau, părîndu-le el cu totul alt 
om decit cei ce se pot vedea în fiecare zi, aşa că, 
mulţumindu-i de gindul lui, cu întorsături de fraze 
cîrciumăreşti, îl părăsiră, iar asturiana Maritornes se îngriji 
de Sancho, care n-avea mai puţină nevoie de oblojeli decît 
stăpinul său. 

Cărăuşul era înţeles cu ea ca noaptea aceea să se aibă 
bine unul cu altul, şi ea îi dăduse cuvîntul că, de cum s-or 


mai potoli oaspeţii şi i-or adormi stăpînii, vine să-l caute şi 
să-i facă pe plac, orişice-ar dori. Şi se povesteşte despre 
această fată bună că nu şi-a dat niciodată cuvintul fără să şi- 
l fi ţinut, chiar de-ar fi fost să şi-l fi dat în pădure şi fără 
nimeni de faţă, fiindcă se ţinea neam de hidalgo, şi nu i se 
părea o jignire să slugărească la han, căci, zicea ea, numai 
nenorocirile şi împrejurările vitrege o aduseseră în starea 
aceea. 

Patul tare, strîmt, meschin şi trădător al lui don Quijote 
era cel dintîi pus la mijlocul podului cu acoperişul 
înstelat192. Şi îndată lingă el Sancho şi-l clădi pe al său, 
alcătuit doar dintr-o rogojină şi-o acoperitoare, ce părea 
mai mult de buci de cînepă tunse 1 decît de lină. După 
aceste două paturi, urma cel al cărăuşului, fabricat, cum s-a 
mai spus, din tarniţe, coburi şi toate podoabele a doi dintre 
cei mai buni catîri, cu toate că avea doisprezece, graşi şi 
lucioşi de li se dusese vestea, căci era unul din cărăuşii 
bogaţi de la Arevalo, după cum spune autorul acestei istorii, 
care asupra cărăuşului acestuia stăruie îndeosebi, fiindcă-l 
cunoştea cum nu se poate mai bine, şi chiar pretind unii că 
i-ar fi fost ceva rubedenie; poate pentru că Cide Hamete 
Benengeli a fost un istoric deosebit de iscoditor şi foarte 
amănunţit în tot ceea ce spunea, lucru care se poate vedea 
foarte bine, de vreme ce, în toate cele povestite, lucrurile 
oricît de mărunte şi de obişnuite n-a vrut să le lase trecute 
sub tăcere, pildă pe care ar putea-o lua istoricii serioşi 193 
194, care atit de sec şi de laconic înşiră faptele, că nici nu 
mai poate ajunge pînă la noi, ci înmormîntat în călimări 
rămîne, fie din dispreţ, fie din răutate sau neştiinţă, ceea ce 
era să fie mai plin de miez în toată lucrarea. Slavă de o mie 
de ori autorului lui Tablante de Ricamonte , dimpreună cu 
autorul celeilalte cărţi unde se povestesc faptele contelui 
Tomillas 195, căci mult amănunţit le mai zugrăveşte pe 
toate ! 

Şi cum spuneam, cărăuşul, după ce-şi văzu de catiri şi le 
dete al doilea tain din ziua aceea, se întinse pe coburi şi 
începu s-o aştepte pe Maritornes, care nu întîrzia niciodată. 


Sancho Panza era oblojit şi uns cu toate alifiile şi, cu toate 
că se străduia să adoarmă, nu-i dădea răgaz durerea din 
coaste, în vreme ce pe don Quijote junghiurile îl ţineau cu 
ochii deschişi, ca pe iepuri. Hanul se cufundase în tăcere şi 
nu se afla în tot cuprinsul lui altă lumină decît aceea a unui 
felinar, ce pilpiia atîrnat deasupra porţii. 

Această minunată pace, şi gîndurile ce pe cavalerul 
nostru îl năpădeau din întîmplările povestite la fiecare pas 
în cărţile lui, vinovate de nenorocirea în care se afla, îi 
aduseră în minte una din cele mai ciudate nebunii ce s-ar 
putea închipui vreodată: i se năluci anume că ajunsese la un 
castel faimos (fiindcă, aşa cum s-a mai spus, castele erau, 
după părerea lui, toate hanurile la care trăgea), că fiica 
hangiului era fiica stăpînului acelui castel, îndrăgostită pînă 
peste urechi de frumuseţea lui, şi că-i făgăduise să vină în 
noaptea aceea pe furiş, nesimţită de părinţi, să se culce cu 
el şi să stea împreună o bună bucată de vreme. Aşa că, 
luînd toată nălucirea asta, pe care-o scornise singur, drept 
bună şi adevărată, începu să se simtă tulburat şi să se 
gindească în ce primejdios impas avea să i se afle cinstea, 
şi-şi puse în gînd să nu săvirşească nici un fel de trădare 
faţă de stăpîna sa Dulcinea din Ioboso, chiar de-ar fi să le 
aibă dinainte-i pe regina Ginevra, cu doamna ei de onoare, 
Quintanona. Cu gîndul la asemenea aiureli, veni şi ceasul 
(care pentru el fu ceasul rău) în care sosi asturiana, 
desculţă şi numai în cămaşă, cu părul strîns într-o plasă de 
bumbac, şi care, cu paşi uşori şi furişi, intră în încăperea 
unde erau cei trei, să-şi caute cărăuşul. Dar nici n-ajunse 
bine la uşă, că don Quijote o şi simţi şi, ridicîndu-se în 
aşternut fără să mai ia seama la cataplasme şi la junghiurile 
din coaste, întinse braţele, să-şi primească frumoasa 
domniţă. 

Asturiana, care, foarte încordată şi fără să scoată o 
vorbă, orbecăia cu mîinile întinse, căutindu-şi ibovnicul, 
nimeri în braţele lui don Quijote, care o apucă vîrtos de-o 
mînă şi, trăgînd-o spre sine, fără ca ea să îndrăznească a 
scoate un cuvint, o sili să se aşeze pe pat. îi pipăi 


numaideciît cămaşa, şi cu toate că era de pînză de sac, luii 
se păru a fi din cel mai subţire şi domnesc borangic. Purta 
pe braţe nişte şiraguri de mărgele de sticlă, dar lui îi părură 
cu străluciri de perle preţioase din Orient; părul, care 
aducea mai curînd a coamă de cal, el îl luă drept beteală 
strălucitoare de aur arăbesc, a cărui lumină o întuneca pe-a 
soarelui însuşi; răsufletul gurii ei, care nu mai încape 
îndoială că avea izul salatei cu carne, mîncată în ajun, luii 
se păru că împrăştie o gingaşă mireasmă de aromate; ce 
mai vorbă multă, el şi-o zugrăvi în minte cu acelaşi chip şi în 
acelaşi fel în care citise prin cărţile lui despre cealaltă 
prinţesă, ce venise răzbită de dorul lui să-şi vadă cavalerul 
rănit de moarte. Şi într-atita era de orbit bietul hidalgo, 
încît nici pipăitul, nici mirosul, nici altele care ar fi putut-o 
deosebi pe fata aceea bună şi care-ar fi putut întoarce 
maţele pe dos oricărui alt om decit unui cărăuş nu-l făcură 
să-şi dea seama că se înşela, ba, dimpotrivă, i se părea că 
ţine în braţe pe zeiţa frumuseţii. Şi ţinînd-o cît putea de 
strîns, începu să-i înşire, cu glas drăgăstos şi scăzut: — Mult 
aş vrea, frumoasă şi înaltă domniţă, să fiu în starea de-a mă 
putea plăti de-o cinste aşa de mare ca aceea pe care mi-ai 
făcut-o, dezvăluindu-mi frumuseţea ta fără de seamăn; dar 
soarta, care nu oboseşte cînd e vorba să persecute pe cei 
viteji, a vrut să cad la pat, unde zac atît de frînt şi de 
zdrobit, încît chiar de mi-ar fi voia să ţi-o fac pe a domniei- 
tale, tot nu mi-ar fi cu putinţă, mai cu seamă că la opreliştea 
asta se adaugă alta, şi mai mare, care vine din credinţa 
jurată neasemuitei Dulcinea din Toboso, singura stăpînă a 
gîndurilor mele celor mai ascunse; că dacă n-ar fi asta la 
mijloc, n-aş fi eu un cavaler atît de nerod încît să las 
nefolosit prilejul aventurii în care, prin marea domniei-tale 
bunătate, mă văd intrat. 

Maritornes era cum nu se poate mai înfricoşată şi o 
treceau toate nădugşelile văzindu-se ţinută într-o asemenea 
menghine de don Quijote, că, fără să asculte ori să ia în 
seamă cite-i îndruga el, căuta, fără nici o vorbă, să scape. 
Dar cărăuşul, pe care-l ţineau treaz dorinţele lui necurate, 


o simţise şi el, chiar din clipa cînd îi intrase ţiitoarea pe uşă, 
şi asculta cu luare-aminte tot ce spunea don Quijote. Şi 
aprinzîndu-i-se gelozia fiindcă asturiana îşi călcase cuvîntul 
de dragul altuia, se dădu mai aproape de patul lui don 
Quijote şi rămase nemişcat, aşteptind să vadă unde-avea să 
ducă toată vorbăria aceea, căreia el nu-i putea da de rost. 
Dar cînd văzu că fata se zbătea să se desfacă, iar don 
Quijote se muncea s-o ţină, gluma i se păru prea de tot; 
ridică un braţ în sus şi trase un pumn atît de straşnic în 
fălcile înguste ale cavalerului îndrăgostit, încât îi însîngeră 
gura cu totul. Şi, fără să se mulţumească cu atita, i se urcă 
de-a călare pe coaste şi-apoi, călcîndu-l în picioare ceva mai 
repede decit la trap, îl pisăgi cît era de lung. Patul, care era 
cam becisnic şi n-avea temelii prea zdravene, neputindu-l 
răbda şi pe cărăuş, dădu cu el de pămînt, iar la zgomotul 
acesta nemaipomenit se deşteptă şi hangiul, care pricepu 
numaidecit că la mijloc trebue să fie vreo ispravă de-a 
poznaşei de Maritornes, căci, chemînd-o cu glas tare, nu 
primi nici un răspuns. Cu bănuiala asta, se ridică şi, 
aprinzind o luminare, o luă intr-acolo de unde venea zarva. 
Slujnica, văzînd că se întoarce stăpînu-său c-o falcă în cer şi 
cu una-n pămînt, înfricoşată pînă-n măduva oaselor şi 
năucită cum era, se refugie în aşternutul lui Sancho Panza, 
care dormea dus, şi acolo se făcu ghem şi se piti cum putu. 
Hangiul intră răcnind: — Unde eşti, căţea? Că, sînt mai mult 
ca sigur, astea-s de-ale tale ! 

Strigătele îl deşteptară pe Sancho, care, de îndată ce 
simţi mogildeaţă aceea aproape călărindu-l, îşi zise că îl 
chinuie vreun vis urit şi prinse a da cu pumnii în dreapta şi 
în stînga, nimerind-o cu nu ştiu cîţi pe Maritornes, care, 
răzbită de durere, lăsînd deoparte şi cinste şi ruşine, începu 
să-i care şi ea lui Sancho cu nemiluita, încît, spre nenorocul 
ei, îi trecu omului somnul; şi văzîndu-se el mîngiiat cu atita 
foc, fără măcar să ştie de cine, se aburcă din aşternut cum 
putu şi, luîndu-se la trîntă cu Maritornes, începură ei în de 
ei cea mai înverşunată şi mai hazlie păruială din lume. 


Văzînd atunci cărăuşul, la lumina feştilei hangiului, în ce 
impas îi era ibovnica, îl lăsă pe don Quijote şi dădu fuga să-i 
vină intr-ajutor. 'Tot aşa făcu şi hangiul, dar cu gînd tocmai 
dimpotrivă, căci voia să-şi pedepsească sluga, socotind fără 
doar şi poate că numai ea era pricina acelei nemaiauzite 
armonii. Şi aşa, dînd unul întreitul, vorba cîntecului: 
stăpînul în argat, argatul în vacă, vaca în cîine, cîinele în 
pisică, pisica în şoarece şi şoarecele în păsat, dădea 
cărăuşul în Sancho, Sancho în slujnică, slujnica în el, 
hangiul în slujnică, şi-şi cărau toţi la dupaci cu de- 
amănuntul şi cu-atita foc, că n-aveau nici cînd îşi trage 
sufletul. Noroc că hangiului i se stinse luminarea şi, cum 
rămaseră pe întuneric, începură să se înghiontească fără 
milă, toţi buluc, care cum apuca, încît pe care-l ajungea 
vreun pumn, numai bine nu-i mergea. 

Se întimplă ca în noaptea aceea să fi mas la han, 
dimpreună cu oamenii lui, un şef de patrulă din cei numiţi 
ostaşi de-ai Sfintei frăţii, Bătrina Hermandad din Toledo *. 

Auzind şi el acea ciudată zarvă, arcaşul puse mina pe 
topuz 196 197 şi pe cutia de tinichea în care-şi ţinea 
înscrisurile 198 şi intră în încăpere pe întuneric, strigînd : 
— Opriţi-vă, în numele legii, în numele Sfintei Hermandad ! 

Şi cel dintîi peste care dădu fu don Quijote, care, zdrobit 
de pumnul cărăuşului, zăcea lat în patul prăvălit pe podea, 
lipsit de simţiri şi întins cu gura căscată la stelele podului. 
Apucîndu-l de barbă la întîmplare, arcaşul striga într-una, 
cit îl ţinea gura: — Faceţi loc patrulei, faceţi loc stăpinirii 1 

Dar văzînd că cel pe care-l apucase nu mişca şi nici nu 
dădea semne de viaţă, îşi închipui că era mort şi că ucigaşii 
erau cei care se mai aflau cu el în încăpere. La bănuiala 
asta răcni şi mai tare, zicînd : — Zăvoriţi poarta hanului şi 
băgaţi de seamă să nu iasă nimeni, că s-a făcut moarte de 
om aici! 

Strigătul lui îi băgă pe toţi în răcori, şi fiecare lăsă 
bătălia acolo unde îl ajunsese ameninţarea. Hangiul se 
retrase în odaia lui, cărăuşul pe patul de coburi, slujnica în 
iatacul ei; numai nenorociţii de don Quijote şi Sancho nu se 


putură mişca de unde erau. în vremea asta arcaşul dete 
drumul bărbii lui don Quijote şi plecă după lumină, ca să-i 
caute şi să-i prindă pe vinovaţi, dar lumină nu găsi, fiindcă 
hangiul stinsese într-adins felinarul atunci cînd se retrăsese 
în odaia lui, aşa că omul fu silit să caute foc în vatră, unde, 
cu chiu, cu vai, putu să aprindă altă luminare. 


Capitolul XVII Unde urmează povestirea nenumăratelor 
cazne ce îndurară viteazul don Quijote şi bunul său scutier 
Sancho Panza la hanul pe care îl luaseră, spre nenorocul 
lor, drept castel 

în vremea asta don Quijote îşi revenise în sfîrşit din leşin 
şi, cu acelaşi glas cu care îşi chemase scutierul în ajun, cînd 
zăcea întins în valea ciomegelor *, începu să-l cheme: 199 

— Sancho, prietene, dormi? Dormi, prietene Sancho?1 

— Cum naiba să dorm, păcatele mele, răspunse Sancho 
plin de năduf şi plictisit, că-mi vine să cred că şi-au făcut ris 
de mine toţi diavolii Tartarului în noaptea asta ! 

— Poţi fi încredinţat, într-adevăr, răspunse don Quijote, 
că ori sînt eu un nepriceput, ori castelul acesta e fermecat, 
fiindcă trebuie să ştii că. dar ceea ce am de gînd să-ţi spun 
acuma trebuie să-mi juri că vei ţine-o pentru tine pînă după 
moartea mea. 

— Bine, mă jur, spuse Sancho. 

— Spun asta, reluă don Quijote, fiindcă nu-mi place să 
aduc vreo atingere cinstei nimănui. 

— Păi dac-am zis că mă jur ! îi întoarse Sancho vorba. 
Am să fiu mut ca pămîntul pînă ţi s-or sfirşi luminăţiei-tale 
zilele, dea Domnul să mă pot uşura de taina asta chiar 
mîine! 

— Aşa de rău mă port eu cu tine, Sancho, răspunse don 
Quijote, îneît să vrei să mă vezi mort cît mai curînd? 

— Nu de asta, răspunse Sancho, dar nu pot să sufăr să 
ţin multă vreme o taină, şi n-aş vrea să-mi putrezească în 
burtă, învechindu-se. 

— Fie şi aşa, zise don Quijote, că eu am foarte multă 
încredere în dragostea ce-mi porţi şi-n curtenia ta; află, 
aşadar, că noaptea asta mi s-a întîmplat una din cele mai 
ciudate aventuri cu care m-aş putea lăuda, căci, ca să nu 
mai lungesc vorba, trebuie să ştii că mai adineauri a venit la 
mine fiica stăpinului acestui castel, care este cea mai 
frumoasă şi mai atrăgătoare domniţă din cîte se pot afla pe- 
o bună parte de pe pămînt. Ce să-ţi mai vorbesc de 
farmecul ei! Ce-ţi pot eu spune despre vioiciunea duhului 


acestei făpturi! Darmite de alte lucruri, mai ascunse, pe 
care, ca să-mi ţin cuvîntul de credinţă dat stăpînei mele 
Dulcinea din 'Toboso, le voi lăsa să treacă sub tăcere, 
neatinse ! Tot ce pot să-ţi 200 spun este că, fiind pizmaş 
cerul de norocul pe care soarta mi l-a scos în cale, sau 
poate (şi asta-i mai mult ca sigur) că, aşa cum am spus, fiind 
castelul acesta vrăjit, în vreme ce eu stăteam cu ea în 
drăgăstoase şi dulci şuşoteli, fără s-o pot vedea şi fără să 
pot şti pe unde intrase, mă pomenii c-o mînă, mina de la 
capătul braţului vreunui uriaş cît toate zilele, care-mi trase 
un pumn groaznic în fălci, de mi le-a umplut de sînge, şi pe 
urmă m-a ciomăgit în aşa hal, că mă aflu şi mai vrednic de 
milă decît ieri, cînd yanghejii ne-au adus jignirea pe care-o 
ştii, din pricina zburdălniciilor lui Rocinante. De unde trag 
încheierea că acea comoară de frumuseţe care este 
domniţa trebuie să fie păzită de vreun maur fermecat şi că, 
de bună seamă, nu-i pentru mine. 

— Pentru mine nici atîta, răspunse Sancho, fiindcă mie 
mai bine de patru sute de mauri mi-au meliţat oasele, în aşa 
chip îneît ciomăgeala de ieri mi s-a părut, pe lingă asta, 
turtă dulce şi anafură! Dar spune-mi, stăpîne, de ce-ai 
numit dumneata frumoasă şi rară aventura asta, cînd am 
ieşit din ea aşa cum am ieşit? Măcar luminăţia-ta n-ai rămas 
numai cu ponoasele, fiindcă ai strinso în braţe pe 
frumuseţea aceea neasemuită de care vorbeşti; dar eu cu 
ce m-am ales alt decît cu cei mai grozavi ghionţi din cîţi am 
înghiţit de cînd sînt pe lume? Vai de capul meu şi de-al 
mamei care m-a făcut, că nici cavaler nu-s şi nici nu cred c- 
am să fiu vreodată, iar din toate belelele, pe capul meu vin 
cele mai multe. 

— Va să zică şi pe tine te-au snopit în bătăi? se miră don 
Quijote. 

— Păi nu ţi-am spus acuma că da, fi-re-aş eu al naibii, cu 
tot neamul meu ? ! zise Sancho. 

— Nu fi supărat, prietene, îl mîngiie don Quijote, că voi 
pregăti numaidecît preţiosul balsam, cu care ne-om înzdră- 
veni cît ai clipi din ochi! 


Sfirşind în vremea asta cu aprinsul felinarului, capul 
patrulei intră să-l vadă pe cel pe care-l credea mort, aşa că 
Sancho, cum îl zări intrînd, numai în cămaşă, legat cu o 
basma la cap *, c-o lumină în mină şi cătînd chioriş la ei, îşi 
şi întrebă stăpînul: — Senor don Quijote, n-o fi oare ăsta 
maurul vrăjit, care se întoarce să ne pedepsească iar, că i-o 
mai fi rămas ceva cerneală pe fundul călimării ? 201 202 

— Nu poate fi maurul, răspunse don Quijote, căci vrăjiţii 
nu se lasă văzuţi de nimeni. 

— Nu s-or fi lăsînd ei văzuţi, dar al dracului se mai lasă 
simţiţi! zise Sancho. De nu mă crezi, să ţi-o spună spinarea 
mea. 

— Păi şi-a mea ţi-ar cam putea-o spune, răspunse don 
Quijote. Cu toate astea, nu e un temei îndestulător pentru a 
crede că ceea ce vedem noi acum ar fi maurul vrăjit. 

Arcaşul se apropie şi, cum îi găsi stind atît de paşnic de 
vorbă, rămase cu gura căscată. E drept că don Quijote tot 
mai stătea lungit pe spate, fără să se poată măcar clinti de 
zdrobit şi de oblojit ce era. Şeful patrulei veni mai lîngă el 
şi-l întrebă: — Ei, om bun, cum îţi merge? 

— Eu, să fiu în locul dumitale, aş vorbi mai cuviincios, 
răspunse don Quijote. Aşa o fi obiceiul prin partea locului, 
să vorbeşti necuviincios cu cavalerii rătăcitori, nerodule ? 

Arcaşul, văziîndu-se bruftuit în aşa hal de un om pe care, 
văzîndu-l cum arăta, n-ar fi dat două parale, nu mai putu 
răbda şi, ridicînd lămpaşul plin cu ulei, îi trase una cu el în 
cap lui don Quijote, mai-mai să-i crape ţeasta. Cum 
rămăseseră pe întuneric, ieşi, iar Sancho Panza zise: — Nu 
mai încape îndoială, stăpine, că ăsta-i maurul cel fermecat, 
care de bună seamă că-şi hărăzeşte altora comoara, în 
vreme ce pe noi ne fericeşte doar cu ghionţi şi cu lămpaşe 
în cap. 

— Aşa e, răspunse don Quijote, şi nu trebuie să faci atita 
caz cînd e vorba de asemenea vrăjitorii, şi nici să te mînii 
ori să te necăjeşti din pricina lor, că, fiind nevăzute şi 
părelnice, n-avem pe cine ne răzbuna, oricît am căuta. 
Ridică-te, Sancho, dacă te simţi în stare, şi cheamă-l pe 


alcadele fortăreței acesteia, să-mi facă rost de un pic de 
untdelemn, de puţin vin, sare şi rozmarin, ca să fierb 
balsamul dătător de sănătate, pentru că socot, şi pe bună 
dreptate, că de mare trebuinţă mi-ar fi acuma, cît sînge 
pierd din rana pe care mi-a făcut-o vedenia asta. 

Sancho se sculă, deşi-l dureau toate oasele, şi plecă pe 
bîjbîite să-l caute pe hangiu; dar dînd peste căpetenia 
patrulei de arcaşi, care stătea să asculte ce vînt mai bate pe 
la vrăjmaş, îi zise: — Oricine vei fi fiind, senor, milostiveşte- 
te şi fă bine de ne dă niţeluş rozmarin, untdelemn, sare şi 
vin, că mare nevoie avem de ele, ca să-l îngrijim pe unul din 
cei mai buni cavaleri rătăcitori din lume, ce zace pe moarte 
în patul de colo, rănit de mina maurului aceluia vrăjit care 
bîntuie hanul. 

Auzind arcaşul una ca asta, se încredinţă că omul e sărit 
din minţi şi, cum tot începuse a se crăpa de ziuă, deschise 
poarta hanului, îl strigă pe hangiu şi-i spuse ce voia omul. 
Hangiul îi făcu rost de cele cerute, iar Sancho duse totul la 
don Quijote, care se ţinea cu mîinile de cap, văitîndu-se de 
durerea pricinuită de lămpaş, care, de altfel, nu-i făcuse alt 
rău decît două cucuie, destul de măricele, e adevărat, iar 
ceea ce lua el drept sînge nu erau decît sudorile ce-l 
trecuseră de spaima pe care-i fusese dat s-o rabde. Ce mai 
vorbă lungă, puse mina pe elemente şi le combină într-o 
mixtură, amestecîndu-le pe toate şi fierbindu-le o bună 
bucată de vreme, pînă cînd i se păru că erau numai bune. 
Ceru atunci un şip ca să toarne fiertura, şi cum nu se găsi 
măcar unul în tot hanul, se hotărî s-o toarne într-o ploscă de 
tinichea, pe care i-o dărui, mărinimos, hangiul. Apoi o 
descîntă cu mai bine de optzeci de Pater noster şi cu tot 
atitea Ave Maria, Osana şi Credo, iar la fiecare cuvînt 
adăuga şi cîte-o cruce, în chip de binecuvîntare. La toate 
acestea erau de faţă Sancho, hangiul şi arcaşul, deoarece 
cărăuşul ieşise, pe nesimţite, să-şi vadă de catirii lui* 

O dată săvirşite toate acestea, vru să facă el însuşi, pe 
loc, încercarea virtuţilor acelui balsam preţios, cum şi-l 
închipuia, aşa că sorbi din ceea ce nu încăpuse în ploscă şi 


rămăsese în oala în care fiersese — aşa ca la vreo jumătate 
de oca. Şi nici n-apucă să termine de băut, că şi începu a 
vărsa, aşa de vîrtos, că nu-i mai rămase nimic în stomac, şi, 
o dată cu opintelile şi tulburarea întoarcerii stomacului pe 
dos, prinseră a-l trece nădugşeli peste năduşeli, lucru pentru 
care le ceru să-l învelească şi să-i lase singur. Aşa şi făcură, 
iar el rămase toropit, dormi mai bine de trei ore, la capătul 
cărora se deşteptă şi-şi simţi trupul atit de uşurat şi atit de 
teafăr de orice vătămare, încît se socoti lecuit şi începu să 
creadă cu tot dinadinsul că nimerise balsamul lui Fierabras, 
şi că, avînd la el aşa leac, se putea încumeta de-aci înainte, 
fără de nici o sfială, în orice fel de bătălii, certuri şi vălmă- 
şaguri, oricît de primejdioase ar fi fost. Sancho Panza, care 
găsi de asemenea însănătoşirea stăpînului său lucru de 
minune, îl rugă să-i dea lui ceea ce mai rămăsese pe fundul 
oalei, şi nu rămăsese puţin. Don Quijote îi îngădui, aşa că, 
luînd el oala cu amîndouă mîinile, o ridică la gură de bună- 
credinţă şi cu mare poftă şi înghiţi aproape tot atita cît 
înghiţise şi stăpinul său. 

Dar se vede că stomacul bietului Sancho trebuie să fi fost 
mai puţin gingaş decît al stăpînului său, aşa că, pînă să 
apuce a i se întoarce pe dos, îl găsiră toate biţiielile şi 
tremuriciul, îl trecură toate năduşelile şi sughiţurile, încât îşi 
zise că, fără doar şi poate, îi sunase ceasul din urmă; şi 
văzîndu-se canonit în aşa hal, înspăimîntat, blestema 
balsamul şi pe banditul care i-l dăduse. Văzînd don Quijote 
în ce hal îi era scutierul, zise: — Eu cred, Sancho, că tot 
răul care te-a apucat vine din faptul că nu eşti armat 
cavaler, căci, după cîte îmi dau eu cu socoteala, licoarea 
asta n-are cum fi de folos celor care nu-s ! 

— Dacă ştiai asta, luminăţia-ta, îi întoarse Sancho vorba, 
pentru ce m-ai lăsat s-o gust, fi-re-aş al naibii cu tot neamul 
meu ?! 

în vremea asta băutura îşi făcu lucrarea, şi bietul scutier 
începu să se reverse pe amindouă părţile, cu furie 
neînchipuită, încît rogojina pe care se aruncase din nou şi 
macatul de cînepă cu care se învelise fură scoase pe veci 


din folosinţă; asuda şi iar asuda, încovrigîndu-se şi leşinînd 
țeapăn, că nu numai el, ci toţi cei din jur socotiră că se 
dădea de ceasul morţii. îl ţinură vijelia asta şi zgilţiielile ca 
la vreo două ceasuri, la capătul cărora nu rămase ca 
stăpinul său, uşurat, ci atit de sleit şi de frint, că nu se putea 
nici ţine pe picioare; dar don Quijote, care, aşa cum s-a spus 
mai sus, se simţea uşurel şi teafăr, avea chef s-o pornească 
numaideciît în căutare de aventuri, părîndu-i-se că timpul pe 
care-l pierdea aici lipsea lumea întreagă şi pe toţi nevoiaşii 
de ocrotirea şi de sprijinul său, mai cu seamă acum, cînd 
balsamul îl făcea să fie atît de încrezător şi de sigur de sine. 
Aşa că, dîndu-i ghes dorinţa, îşi înşeuă singur pe Rocinante, 
pregăti şi asinul scutierului său, ba îl mai ajută şi pe el să se 
îmbrace şi-l sui pe măgar. Se aruncă apoi în şa şi, 
apropiindu-se de un colţ al hanului, puse mina pe o prăjină 
sprijinită acolo, luînd-o ca să-i slujească drept lance. 
Stăteau şi se uitau la el toţi cîţi se aflau în han, adică mai 
bine de douăzeci de inşi. Se uita la el şi fiica hangiului, iar 
el, aşijderea, n-o pierdea din ochi, iar din cînd în cînd scotea 
şi cîte-un oftat, care părea smuls din adîncul măruntaielor, 
şi toată lumea socotea că oftează din pricina junghiurilor 
din coaste, sau cel puţin aşa credeau cei care-l zăriseră 
noaptea trecută, oblojit. 

Cînd se văzură amîndoi călări, se proţăpi în poarta 
hanului şi chemă hangiul, spunîndu-i cu glas domol şi grav: 
— Multe şi mari sînt, senor alcade, binefacerile de care am 
avut parte în acest castel al vostru, şi mă socotesc ţinut să 
vă fiu recunoscător pînă la capătul zilelor mele. De mă pot 
plăti răzbunîndu-vă de vreun trufaş ce vă va fi adus vreo 
jignire, aflaţi că rostul meu nu-i altul decît s-ajut pe cei ce 
nu pot multe şi să răzbun pe cei nedreptăţiţi, pedepsind 
fărădelegile. Scormoniţi-vă deci memoria şi, dacă găsiţi 
ceva de soiul ăsta să-mi încredinţaţi, n-aveţi decît să rostiţi 
o vorbă, şi vă făgăduiesc, pe tagma cavaleriei în care am 
fost primit, să vă dau satisfacţie şi răsplată întocmai cum v-o 
fi voia. 


Hangiul îi răspunse la fel de grav: — Domnule cavaler, n- 
am nevoie să mă răzbune luminăţia-ta de vreo jignire, 
pentru că mă pricep să mă răzbun eu singur aşa cum îmi 
place şi cînd îmi vine. Singurul lucru de care am nevoie este 
să-mi plătească luminăţia-ta tot ce-am cheltuit găzduindu-l 
noaptea asta la han, adică atît paiele şi ovăzul celor două 
dobitoace, cît şi paturile şi cina. 

— Va să zică, aici e han? îi azvirli don Quijote. 

— Şi încă unul pe cinste ! răspunse hangiul. 

— Am trăit pînă-aci în grea înşelare, răspunse don 
Quijote, căci am crezut cu tot dinadinsul că era un castel, şi 
nu dintre cele mai rele; dar dacă-i adevărat că nu-i castel, ci 
han, tot ce ai mai bun de făcut, pînă una-alta, e să mă ierţi 
de plată, căci nu pot încălca rînduiala cavalerilor rătăcitori, 
despre care ştiu sigur (fără să fi citit pînă azi ceva care să 
mă dezmintă) că nu s-a pomenit în vecii vecilor să plătească 
găzduirea, nici vreun alt lucru prin hanurile la care mîncau, 
pentru că de drept şi în virtutea străvechilor lor privilegii le 
este datorată bună primire oriunde, ca răsplată pentru 
ostenelile greu de îndurat la care se supun, căutînd 
aventuri zi şi noapte, iarna sau vara, de jos şi de pe cal, 
însetoşaţi şi înfometați, răbdînd arşiţe şi geruri, expunîndu- 
se vitregiei cerurilor şi tuturor neajunsurilor pămînteşti. 

— Şi ce am eu cu asta? răspunse hangiul. Plătească-mi- 
se tot ce mi se datoreşte, şi să le lăsăm pustiei de poveşti şi 
de mofturi cavalereşti, că mie nu-mi arde decît să mă văd cu 
bănuţii în mînă ! 

— Eşti un guşat şi-un precupeţ de mindire ! răspunse 
don Quijote, care, dînd pinteni lui Rocinante şi ţinînd 
prăjina ce-i servea drept lance pusă-n cumpănire, ieşi pe 
poarta hanului, fără să îndrăznească cineva a-l opri. 

Aşa că, uitînd să se mai încredinţeze cjacă-l urma şi 
scutierul, merse o bună bucată de drum. Văzind hangiul că 
pleacă fără să plătească, se apropie de Sancho Panza, ca să- 
| despăgubească el. Dar acesta zise ca, de vreme ce stăpînul 
său nu binevoise să plătească, el n-avea să-i dea nici atita 
banii, căci, fiind scutier de cavaler rătăcitor, aşa cum era, 


aceeaşi rinduială şi aceleaşi scuteli îl priveau şi pe el, ca şi 
pe stăpînul său, neavînd a plăti nimic pe la hanuri şi 
ospătării. 

Se burzului grozav hangiul de una ca asta şi-l ameninţă 
că, de nu-l plăteşte, i-o va plăti el, într-un chip care să-l 
coste. La asta, Sancho răspunse că, pe legea cavaleriei în 
care fusese armat stăpînul său, n-avea să scoată măcar un 
firfiric, chiar de-ar fi să-l coste şi viaţa, căci n-avea chef să 
strice el vechea şi buna datină a cavalerilor rătăcitori şi nici 
nu voia să aibă a se plînge de dînsul scutierii ce-aveau să se 
nască pe lume de-aci încolo, învinuindu-l de încălcarea unui 
atît de drept privilegiu. 

Vru steaua vitregă a nefericitului de Sancho ca printre 
oamenii ce mincaseră la han să fie şi patru linari din 
Segovia *, trei marchitani de pe podul Cordobei203 204 şi 
doi negustori ambulanți din iarmarocul Sevillei 205, oameni 
veseli şi cu gînduri bune, mari şolticari şi mehenghi, care, 
îmboldiţi parcă toţi de acelaşi duh, se apropiară deodată de 
Sancho şi-l dădură jos de pe măgar. Unul din ei aduse de pe 
patul gazdei o cergă în care-l azvirliră, apoi ridicară ochii în 
sus şi văzură că tavanul era ceva mai jos decit le trebuia 
pentru isprava plănuită, aşa că hotăriră să iasă în curte, 
unde n-aveau drept tavan decît cerul, şi aici, cu Sancho 
trintit în pătură, începură a-l sălta în înaltul cerului şi a-şi 
face de joacă cu el aşa cum dai cîinii în tărbacă la lăsata- 
secului de carne h Strigătele pe care nenorocosul tărbăcit 
le scotea erau atît de puternice, încît ajunseră la urechile 
stăpinului său, care, oprindu-se să le asculte cu luare- 
aminte, crezu mai întîi că îi ieşea în întîmpinare o nouă 
aventură, pînă ce îşi dete limpede seama că nu striga altul 
decit scutierul său. Şi, smuncind friul calului, se apropie la 
galop, ca vai de el, de poarta hanului, pe care, găsind-o 
zăvorită, dădu ocol zidurilor ca să vadă dacă nu era vreun 
loc pe unde să intre; dar n-ajunsese bine la gardul de zid al 
curţii, care nu era prea înalt, cînd văzu la ce crud joc era 
supus scutierul său. îl văzu înălţindu-se şi căzînd prin 
văzduhuri cu atita graţie şi iuţeală, încît, de i-ar fi îngăduit 


miînia, mă prind că ar fi rîs cu hohote. încercă să se dea jos 
de pe cal de-a dreptul pe creasta zidului, dar era atît de 
frînt şi de zdrobit, că nici să descalece nu putu, aşa că, de 
sus, din spinarea calului, începu să le strige celor care-l 
canoneau pe Sancho atitea sudalme şi blesteme, că e cu 
neputinţă să încerce cineva a le scrie; dar asta nu-i făcea pe 
ei să înceteze cu risetele şi să nu-şi ducă mai departe 
isprava, şi nici pe Sancho zburătorul să se lase de văicăreli, 
amestecate cînd cu rugăminţi, cînd cu ameninţări. însă 
toate acestea nu folosiră la nimic, şi nici n-aveau cum să 
folosească, pînă ce oboseala nu-i sili să-l lase. îi aduseră 
măgarul şi, urcîndu-l pe el, îl înveliră cu 206 sumanul *, iar 
milostiva de Maritornes, văzîndu-l atît de vlăguit, socoti că 
nu i-ar strica să-i vină intr-ajutor cu o oală de apă rece, aşa 
că se duse s-o scoată de-a dreptul din puț, ca să fie şi mai 
proaspătă. Sancho apucă oala şi, ducînd-o la gură, se 
pomeni oprit de strigătele stăpînului său, care-i zicea: — Nu 
bea din apa aceea, Sancho băiete, n-o bea, că te omoară; 
uite, am aici preasfintul balsam (şi-i arătă ploscuţa cu 
băutură), din care doar o duşcă să tragi, te şi faci, fără greş, 
teafăr-sănătos ! 

La strigătele acestea, Sancho se întoarse şi se uită la el 
cam chioriş, răspunzîndu-i cu altele şi mai şi: — Nu cumva 
ăi fi uitat, luminăţia-ta, că eu nu-s cavaler? Ori ai chef să mă 
vezi vărsîndu-mi maţele cite mi-au mai rămas de-aseară ? 
Păstrează-ţi licoarea şi lasă-mă-n apele mele pe mine! 

Nici nu terminase bine ce-avea de spus, că şi începuse a 
sorbi din ulcior; dar, cum de la prima duşcă văzu că nu era 
decit apă, nu vru s-o mai tragă pe-a doua, şi se rugă de 
Maritornes să-i aducă vin, ceea ce ea cu dragă inimă şi făcu, 
plătindu-l din banii ei, fiindcă, într-adevăr, umblă vorba 
despre dînsa că, deşi era de teapa de care era, mai avea 
încă o umbră de virtute creştinească. 

Şi aşa, Sancho, dacă bău, dete călcîie măgarului, şi cum i 
se deschiseră porţile hanului cît erau de largi, ieşi de acolo 
foarte mulţumit că nu plătise nimic şi că plecase aşa cum 
avusese de gind, cu toate că asta nu se întimplase decît pe 


socoteala chezaşilor săi obişnuiţi, care-i erau şalele şi 
umerii. Drept este că hangiul se alesese cu desagii lui drept 
plată pentru ce i se datora, dar Sancho nu băgă de seamă 
că-i lipseau, scos din fire cum era cînd plecase. Hangiul vru 
să zăvorască bine poarta de îndată ce-l văzu afară, dar nu-l 
lăsară cei care-l dăduseră pe Sancho în tărbacă, fiind ei 
oameni care, chiar dacă ar fi fost într-adevăr don Quijote 
dintre cavalerii rătăcitori ai Mesei rotunde, n-ar fi dat pe el 
o ceapă degerată. 207 


Capitolul XVIII 

în care se povestesc convorbirile lui Sancho Panza cu 
stăpînul său, don Quijote, şi alte aventuri, vrednice de-a fi 
pomenite 

Sancho îşi ajunse din urmă stăpînul, şi era pleoştit şi cu 
inima-n cizme pînă într-atita, încît nici nu-şi mai putea 
îmboldi măgarul. Cînd îl văzu don Quijote aşa, îi zise: — 
Acuma imam încredinţat şi mai vîrtos, bunul meu Sancho, 
că, fără nici o îndoială, castelul acela, sau hanul, ce-o fi el, 
este fermecat; fiindcă cei care şi-au făcut atît de crud de 
şagă cu tine ce puteau fi alt decît duhuri şi vedenii de pe 
ceea lume ? Şi spun asta cu atît mai hotărît cu cît am văzut 
că, atunci cînd stăteam lingă zidurile curţii, privind 
desfăşurarea jalnicei tale tragedii, nu mi-a fost cu putinţă 
nici să mă urc pe ele, nici cel puţin să mă dau jos de pe 
Rocinante, fiindcă de bună seamă că m-au vrâjit; căci altfel, 
ţi-o jur pe credinţa celei căreia-i aparţin, că de-aş fi putut să 
mă cocoţ pe zid sau să descalec, m-aş fi răzbunat în aşa fel, 
încît să-şi aducă aminte mişeii şi derbedeii aceia pină-n vecii 
vecilor de gluma lor, chiar dacă făcînd asta aş fi încălcat cu 
bună-ştiinţă legile cavaleriei, care, cum ţi-am mai spus-o de- 
atitea ori, nu îngăduie unui cavaler să ridice mîna împotriva 
cui nu e cavaler, afară doar dacă o face întru apărarea vieţii 
şi persoanei sale, în caz de grabnică şi mare nevoie. 

— Păi, m-aş fi răzbunat şi eu dac-aş fi putut, armat sau 
nearmat cavaler, dar de unde să pot?! Cu toate astea, îmi 
dau cu socoteala că cei ce şi-au făcut ris de mine nu erau 
vedenii, nici inşi vrăjiţi, aşa cum zici luminăţia-ta, ci oameni 
în carne si oase, ca şi noi, şi toţi purtau nume omeneşti, 
după cîte i-am auzit eu strigindu-se cînd mă dădeau în 
tărbacă, fiindcă pe unul îl chema Pedro Martinez, altuia îi 
zicea 'Tenorio Hernândez, iar pe hangiu auzii că-l strigau 
Juan Palomeque Stingaciul; aşa că, stăpine, de n-ai putut 
sări creasta zidului în curte, nici descăleca de pe cal, asta-ţi 
venea din alte alea, nu din farmece. lar ceea ce trag eu ca 
încheiere din toate astea e că soiul de aventuri pe care le 
căutăm noi cu luminarea au să ne vire pînă în cele din urmă 


în atitea buclucuri, că n-avem să mai ştim nici cum ne 
cheamă ! Aşa că mai bine şi mai cu minte ar fi, după cit mă 
taie pe mine capul, să facem cale-ntoarsă înspre satul 
nostru, mai cu seamă că acuma e şi timpul secerişului, şi să 
ne vedem de treabă, lăsîndu-ne păgubaşi de-a tot umbla 
după potcoave de cai morţi şi de-a da din lac în puţ şi de la 
moară la rişniţă, vorba aia. 

— Ce puţin priceput eşti, Sancho, răspunse don Quijote,, 
în treburile cavalereşti! Taci şi ai răbdare, căci va veni ziua 
cînd ai să vezi cu ochii tăi ce lucru de cinste este să stărui 
pe drumul apucat de noi. lar de nu-i aşa, spune-mi tu, poate 
fi pe lume mai mare mulţumire, ori se poate asemui vreo 
plăcere cu aceea de-a fi biruitor într-o bătălie şi de a-ţi 
înfrînge vrăjmaşul? Nici una, nu mai încape îndoială! 

— Aşa o fi, răspunse Sancho, dar de unde vrei să ştiu eu? 
Tot ce ştiu este că, de cînd ne-am făcut cavaleri rătăcitori, 
sau, mai bine zis, de cînd te-ai făcut luminăţia-ta (că eu n- 
am de ce mă număra în rîndurile dătătoare de-atita cinste 
ale unora ca ei), n-am cîştigat niciodată vreo bătălie, afară 
de aceea cu vizcainul, şi chiar din ea te-ai ales măria-ta cu 
jumătate de ureche şi cu jumătate de cască în pagubă; 
fiindcă de-atunci încoace n-am avut parte decît de biîte şi de 
ciomege, de ghionţi şi de pumni, mai răbdînd eu pe 
deasupra şi zborul cu pătura, păţanie datorită unor făpturi 
vrăjite, asupra cărora nici nu mă pot răzbuna, ca să ştiu şi 
eu cît de mare-i plăcerea de a-ţi birui vrăjmaşul, cum zici 
măria-ta. 

— Asta mă necăjeşte şi pe mine, aşa cum trebuie să te 
necăjească şi pe tine, Sancho, răspunse don Quijote; dar de- 
aci înainte mă voi îngriji să pun mîna pe vreo spadă, făcută 
cu atîta meşteşug, încît cel care-o poartă cu sine să se poată 
socoti la adăpost de orice vrăji, şi s-ar prea putea întîmpla 
să mă dăruiască norocul cu spada lui Amadis, de pe vremea 
cînd îşi luase numele de Cavaler al Spadei înflăcărate, care- 
a fost una din cele mai bune arme ţinute vreodată în mină 
de vreun cavaler pe lumea asta; căci, pe lîngă virtuțile de 
care ţi-am vorbit, era tăioasă ca briciul, şi nu se afla pe 


lume armură, oricît de tare şi de vrăjită, care să-i stea 
împotrivă. 

— Apăi, după cît noroc am eu, zise Sancho, chiar de s-o 
întîmpla aşa şi de-ai ajunge măria-ta să pui mîna pe 
asemenea spadă, ştiu că nu mi-ar sluji la nimic, căci n-ar fi 
de folos decît celor care-au fost armaţi cavaleri, ca şi 
balsamul, în vreme ce scutierii descurce-se cum or şti! 

— Nu te teme, Sancho, răspunse don Quijote, că cerul va 
face cum e mai bine în privinţa ta. 

în convorbiri de felul acesta o duceau don Quijote şi 
scutierul său mergind, cînd don Quijote băgă de seamă că 
pe-acelaşi drum ca şi ei venea, dinspre partea dimpotrivă- 
le, un nor mare şi des de praf, şi văzîndu-l, se întoarse spre 
Sancho şi-i zise: — A venit ziua, Sancho, în care se va vedea 
norocul pe care mi l-a pus deoparte soarta; a venit ziua, 
repet, în care se va vedea, mai mult decît în oricare alta, 
vrednicia braţului meu, ziua în care voi săvîrşi isprăvi ce-au 
să rămînă scrise în cartea faimei pentru toate veacurile 
viitoare. Vezi, Sancho, norul acela de praf care se ridică 
acolo? Află că vîrtejul acesta e stîrnit de-o armată uriaşă, 
alcătuită din felurite ginţi, cu neputinţă de numărat, care 
vine asupră-ne. 

— Dacă-i vorba de-aşa, apoi trebuie să fie două, zise 
Sancho, pentru că dinspre partea cealaltă se ridică, la fel, 
alt vîrtej de praf. 

Don Quijote se întoarse să se uite, şi văzu că era 
adevărul adevărat. Bucurindu-se el peste măsură, îşi zise 
că, fără nici o îndoială, erau două armate care veneau să se 
înfrunte şi să-şi măsoare puterile în mijlocul acelei cîmpii 
întinse, fiindcă în fiecare ceas din zi şi-n fiece clipă mintea îi 
era plină de aiureli despre bătălii, vrăji, aventuri, drăgostiri 
şi provocări la duel, aşa cum povestesc cărţile de cavalerie, 
iar tot ce spunea, gindea şi făcea era pornit înspre 
asemenea lucruri. Dar norul de praf pe care-l văzuse îl 
stirneau două turme mari de oi şi de berbeci, care veneau 
pe acelaşi drum din două părţi opuse, şi care, de atita 
prăfâraie, nu erau de văzut decît ajunse la doi paşi; iar don 


Quijote o ţinea într-una, cu atita dirzenie, că erau armate, 
încît lui Sancho mai că-i veni să creadă şi zise: — Stăpine, 
păi noi, in împrejurarea asta, ce-avem de făcut? 

— Ce? răspunse don Quijote. Să-i sprijinim şi să-i ajutăm 
pe cei slabi, care au mai multă nevoie. Şi află, Sancho, că 
armata asta care vine drept spre noi o comandă şi 
călăuzeşte marele împărat Alifanfaron *, stăpîn al marii 
insule 'Trapobana 208 209; iar astălaltă, care vine din 
spatele meu, e oastea vrăjmaşului său, regele garamanţilor, 
Pentapolin, cel cu mîneca suflecată, numit aşa pentru că se 
azvirle în bătălii totdeauna cu braţul drept gol. 

— Dar pentru ce se au aşa de rău între ei aceşti doi 
domnitori? întrebă Sancho. 

— Se au rău, răspunse don Quijote, pentru că acest 
Alifanfaron e un păgin furios, care s-a îndrăgostit de fiica lui 
Pentapolin, una din cele mai frumoase şi mai pline de nuri 
domniţe din ziua de azi, şi pentru că ea e creştină, şi tatăl 
său nu vrea s-o dea după un rege păgin dacă acesta nu se 
leapădă mai întîi de legea profetului său mincinos, 
Mahomed, şi nu se întoarce către dreapta credinţă. 

— Pe barba mea dacă nu face foarte bine Pentapolin, zise 
Sancho, şi jur c-am să-l ajut cît oi putea! 

— Făcînd aşa, nu faci decît ceea ce eşti dator, Sancho, 
răspunse don Quijote, căci, ca să iei parte la asemenea 
bătălie, nu se cere să fi fost armat cavaler. 

— Pricep şi asta, răspunse Sancho, dar unde am putea 
lăsa măgarul, ca să fim siguri că-l vom găsi după ce-o trece 
viforul? Fiindcă să te-nvălmăşeşti în asemenea vijiială călare 
pe aşa bidiviu, nu cred să fie obiceiul pînă-n ziua de azi! 

— Asta-i drept, zise don Quijote; tot ce poţi face este să-l 
laşi la voia întîmplării, ori că s-o pierde, ori că nu, fiindcă 
avem să ne alegem cu atiîţia cai după ce-om ieşi biruitori, că 
şi Rocinante s-ar prea putea să se vadă schimbat cu altul! 
Dar fii cu luare-aminte şi deschide ochii, căci am de gînd să- 
ţi dau seamă de cavalerii cei mai vrednici care s-apropie cu 
cele două oştiri; şi, ca să-i vezi mai bine şi să-i ai în minte, să 


ne retragem pe dîmbul de colo, de unde ne-om putea uita 
ca-n palmă la cele două armate. 

Aşa şi făcură, şi se suiră pe o colină, de unde ar fi putut 
vedea bine cele două turme — care lui don Quijote i se 
păreau oştiri — dacă norii de praf stîrniţi nu le-ar fi tulburat 
vederea, orbindu-i. Dar, în ciuda acestui fapt, văzînd în 
închipuire tot ce nu vedea şi nici nu era, don Quijote începu 
să spună cu glas ridicat: — Cavalerul pe care-l vezi aici, cu 
armură galbenă, care are pe scut un leu încoronat 
închinîndu-se la picioarele unei domniţe, este viteazul 
Laurcalco, senior al Podului de Argint; celălalt, cu armura 
înflorită de aur, care are pe scut trei coroane argintii pe 
cîmp de azur, este temutul Mico-colembo, mare duce de 
Quirocia; celălalt, cu braţe gigantice, care stă de-a dreapta 
lui, e neînfricatul Brandabarbarân de Boliche, senior al 
celor trei Arabii, care vine înzăuat în piele de şarpe şi are 
drept scut o poartă care, după cite merge vorba, e un canat 
de la uşa templului dărîmat de Samson, atunci cînd, cu 
preţul vieţii sale, s-a răzbunat pe vrăjmaşi, întoarceţi acum 
ochii în cealaltă parte şi vei vedea înaintea şi-n fruntea 
cesteilalte oştiri pe veşnic biruitorul şi nicicînd biruitul 
Timonei de Carcajona, principe al Noii Viscaya, care vine 
acoperit de arme împărţite în sferturi albastre, verzi, albe şi 
violete şi are pe scut o pisică de aur, pe un cîmp roşcat ca 
blana leilor, şi o deviză care sună: Miau, ceea ce este 
începutul numelui doamnei sale, neasemuita, pe cît se zice, 
Miaulina, fiica ducelui Alfeniquen del Algârbe ; celălalt, care 
împovărează şi face să se îndoaie şalele acelei puternice 
iepe, cel care poartă arme ca zăpada de albe şi scut alb fără 
de nici o stemă, e un cavaler nou, francez de neam, numit 
Pierres Papin*, senior al baronatului de Utrique. Celălalt, 
care bate cu călcîiele împintenate coastele uşoarei şi parcă 
zugrăvitei lui zebre şi poartă armării cu clopoței de smalţ 
de azur 210 211, e puternicul duce de Nerbia, 
Espartafilardo al Codrului2 12, care are ca emblemă, pe 
scut, un sparanghel, cu o deviză în limba spaniolă care 
sună: Rastrea mi suerte 213. 


Şi stete în chipul acesta să înşire mulţime de cavaleri, 
dintr-un escadron şi din celălalt, aşa cum şi-i închipuia, 
dîndu-le tuturor, pe loc, arme, culori, embleme şi devize, 
scoase din închipuirile nemaipomenitei lui sminteli. Şi, fără 
să se oprească o clipă, zicea într-una: — Oştirea asta din 
faţa noastră e alcătuită din oameni de toate neamurile; uite- 
i pe cei care beau apele dulci ale faimosului fluviu 
Xanthos214; colo sînt muntenii care bat cîmpiile 
masiliene2 15, apoi cei care cern pulberea măruntă de aur 
din Arabia ferice; dincolo, cei care se bucură de vestitele şi 
răcoroasele maluri ale limpedelui lermodonte 216, cei care 
fac să siîngere prin multe şi felurite căi Pactolul de aur 217; 
numizii, care făgăduiesc şi nu se ţin de cuvînt; perşii, vestiți 
prin arcurile şi săgețile lor; părţii şi mezii, care se luptă din 
fugă; arabii, nomazi; sciţii, pe cit de cruzi, pe atît de albi; 
etiopienii, negri, cu buzele străpunse, şi alte nenumărate 
neamuri, ale căror chipuri le ştiu şi le văd, cu toate că nu mi 
le-amintesc pe nume. în cealaltă oştire vin cei care beau 
undele de cleştar ale rîului Betis *, cel străjuit de măslini, 
dimpreună cu cei ce-şi curăţă şi-şi limpezesc feţele în 
licoarea veşnic bogatului şi auritului Tajo 218 219; cei care 
se bucură de apele rodnice ale dumnezeiescului Genii220; 
cei care bat cîmpurile tarteziene 221, cu păşunile lor 
îmbelşugate; cei care se veselesc ca pe cîmpiile elizeene în 
luncile Xeresului 222; cei din La Mancha, bogaţi şi 
încoronați cu spice aurii; cei turnaţi în fier, străvechi relicve 
ale sîngelui got 223; cei ce se scaldă în Pisuerga 224, rîu 
vestit prin blindeţea cursului său; cei care-şi pasc turmele 
pe întinsele păşuni ale întortocheatului Guadiana 225, 
devenit faimos prin cursul lui subpămîntean; cei care 
tremură de frig în pădurosul Pirineu 226 şi sub nămeţii albi 
ai înaltului Apenin; în sfîrşit, toţi ciţi îi cuprinde Europa în 
sînul ei. 

Doamne-Dumnezeule, cîte provincii n-a înşirat, cîte naţii 
n-a numit, dînd fiecăreia, cu o repeziciune vrednică de 
uimire, atributele cuvenite, absorbit cu totul şi îmbibat de 
ceea ce citise în hîrţoagele lui mincinoase! Sancho 


rămăsese cu gura căscată, sorbindu-i cuvintele, fără să 
spună nici pîs şi doar dacă din cînd în cînd mai întorcea 
capul, ca să vadă dacă se zăresc cumva cavalerii şi uriaşii 
de care tot vorbea stăpînul său; şi cum nu-i putu descoperi 
pe nici unul, în cele din urmă zise: — Să mă ia mama 
dracului, stăpîne, că din câţi înşiri luminăţia-ta, nu se iveşte 
om, uriaş ori cavaler, cît vezi cu ochii, sau cel puţin nu-i văd 
eu, cine ştie ! O fi tot din pricina vrăjilor, poate, ca şi 
nălucile de astă-noapte. 

— Cum poţi spune una ca asta? se minună don Quijote. 
N-auzi nechezatul cailor, trîimbiţele, răpăitul tobelor? 

— N-aud nimic alt, răspunse Sancho, decît o groază de 
behăituri de oi şi de berbeci. 

Aşa şi era, căci cele două turme ajunseseră aproape de 
ei. 

— Frica te face, Sancho, să nu vezi şi să n-auzi ca 
oamenii, zise don Quijote, căci una din urmările fricii e şi 
tulburarea simţurilor, care face ca lucrurile să-ţi apară 
altfel de cum sînt; dar dacă te temi pînă într-atita, trage-te 
mai la o parte şi lasă-mă singur, căci singur eu, şi-s de ajuns 
să fac ca biruinţa să fie de partea celui căruia i-aş da 
sprijinul meu ! 

Zicînd acestea, îşi înfipse pintenii în coastele lui 
Rocinante şi, cu lancea lăsată pentru atac, cobori dîmbul ca 
fulgerul. Degeaba strigă Sancho după el: — întoarce-te, 
măria-ta, senor don Quijote, că mă jur pe toţi dumnezeii că 
nu-s decît mîinzări şi berbeci cei cu care vrei să te măsori! 
întoarce-te, păcatele mele şi-ale tatii care m-a făcut! Ce ţi-a 
căşunat? la seama că nu-s nici uriaşi şi nici cavaleri, nici 
pisici, nici armuri, nici scuturi înjumătăţite ori întregi, nici 
smalţuri cu zurgălăi de azur, nici mama dracului! Ce te-a 
apucat, păcatele mele, bată-mă Dumnezeu să mă bată ?! 

Puțin îi păsa lui don Quijote de toate astea, aşa că nu se 
întoarse, ci alergă înainte, zbierînd cît îl ţinea gura: — 
Haide, cavaleri, voi, care slujiţi şi luptaţi sub steagul 
viteazului împărat Pentapolin, cel cu mîneca suflecată, 


urmaţi-mă toţi, şi veţi vedea ce lesne vă dăruiesc biruinţa 
asupra vrăjmaşului Alifanfaron din Trapobana! 

Spunînd acestea, intră în mijlocul escadronului de oi şi 
începu să le ia în suliță cu atita foc şi furie, de parcă şi-ar fi 
tras cu adevărat vrăjmaşii de moarte în ţeapă. Ciobanii şi 
bacii care veneau cu turma prinseră a striga la el să nu facă 
una ca asta. Dar văzînd că nu slujeşte la nimic, începură să- 
şi descingă praştiile de la brîu şi să-i salute urechile cu 
bolovani cît pumnul. Pe don Quijote nici capul nu-l durea de 
bolovani, ci, dimpotrivă, alergind valvîrtej încoace şi-ncolo, 
rostea: — Unde eşti, trufaşule Alifanfaron? Fă-te-ncoa, că 
nu-s decît eu, un cavaler singur, care vrea să-şi încerce cu 
tine puterile în luptă dreaptă şi să-ţi pună capăt zilelor 
pentru necazul pe care-l faci viteazului Pentapolin 
Garamantull ! 

în vremea asta îl ajunse o piatră de rîu şi, izbindu-l într-o 
rilă, îi îngropă două coaste în trup. Văzîndu-se el lovit în aşa 
hal, nu mai avu nici o îndoială că era mort sau măcar greu 
rănit şi, amintindu-şi de balsam, scoase plosca, o duse la 
gură şi începu a-şi turna licoarea pe git; dar pînă să apuce a 
înghiţi cît i se părea lui că era de ajuns, îl mai nimeri o 
nestemată 227 228, care-l lovi la mînă şi izbi plosca în plin, 
făcîndu-i-o zob şi zburîndu-i trei-patru dinţi şi măsele din 
gură, pe lingă că-i ciocănise ca vai de ele degetele de la 
mînă. Aşa grozave izbituri fuseseră şi cea dintii şi cea de-a 
doua, încît îl doboriră pe bietul cavaler de pe cal. Ciobanii 
se apropiară de el şi-şi închipuiră că-l omoriseră, aşa că îşi 
adunară în graba mare turma, luară în spinare oile moarte, 
care erau mai bine de şapte, şi, fără să mai stea să se- 
ncurce, porniră la drum. 

Sancho rămăsese tot timpul pe dîmb, uitîndu-se la 
nebuniile pe care le săvirşea stăpînul său, şi-şi smulgea 
barba, blestemînd ceasul şi locul în care-i fusese ursit de 
soartă să-l cunoască; dar, văzîndu-l căzut la pămînt, mai 
ales că păstorii îşi luaseră tălpăşiţa, veni spre el, coborînd 
pe coastă în jos, şi-l găsi ca vai de capul lui, cu toate că nu-şi 
pierduse cunoştinţa. îi zise deci: — Nu ţi-am spus eu, senor 


don Quijote, să te întorci din drum, fiindcă ce voiai măria-ta 
să ataci nu erau oştiri, ci turme de berbeci ?! 

— Uite cum poate preschimba şi spulbera în vînt 
lucrurile hoţomanul acela de mag, vrăjmaşul meu! Află, 
Sancho, că nu-i nimic mai uşor pentru de-alde ăştia decit să 
ne facă să părem ceea ce vor ei; iar vicleanul ăsta care ne 
persecută, pizmaş de gloria pe care vedea că o voi dobindi 
în bătălie, a preschimbat escadroanele vrăjmaşilor în turme 
de oi* De nu mă crezi, Sancho, fă şi tu ceva, pe viaţa mea, 
ca să-ţi vii în fire şi să vezi cit adevăr e în ceea ce-ţi spun eu: 
încalecă pe măgar şi urmăreşte-i binişor, şi numai ce-ai să 
vezi cum, de îndată ce s-or depărta niţeluş de-aici, se vor 
întoarce în forma lor dintii şi, încetind să mai fie berbeci, se 
vor preface la loc în oameni ca toţi oamenii, aşa cum ţi i-am 
zugrăvit eu adineauri. Dar mai bine nu pleca acum, căci am 
nevoie de sprijinul şi ajutorul tău. Dă-te mai lîngă mine şi 
uită-te: cite măsele şi cîţi dinţi îmi lipsesc? Că mi se pare că 
nu mi-a mai rămas nici unul în gură ! 

Sancho se dădu atit de aproape, îneît numai cît nu-şi vîri 
ochii în gitlejul lui, şi asta se întîmpla în vreme ce balsamul 
îşi făcea lucrarea în stomacul lui don Quijote. Şi chiar în 
clipa cînd Sancho prinse a-i cerceta măselele, ţişniră din 
rănit, mai vijelios decît dintr-o flintă, toate cîte le avea în 
stomac, azvirlite de-a valma în barba milostivului scutier. 

— Maică Precistă Mărie ! strigă Sancho. Ce-o mai fi şi 
asta pe capul meu? Nu mai încape nici o îndoială, sărmanul 
păcătos e rănit de moarte dacă varsă sînge pe gură. 

Dar cercetînd el mai cu de-amănuntul, băgă de seamă, 
după culoare, gust şi miros, că nu era singe, ci balsam din 
plosca din care-l văzuse bind; şi aşa de mare-i fu scirba, 
încît, întorcîndu-i-se şi lui stomacul pe dos, îşi vărsă maţele 
chiar în nasul stăpînului său, aşa că rămaseră amindoi 
împodobiţi cu toate comorile lumii. 

Sancho dădu fuga la măgar, să scoată din desagi ce-i 
trebuia ca să-l curețe şi să-l oblojească pe stăpînu-său, şi 
cum nu şi-i află, numai cît nu-şi pierdu minţile. începu din 
nou să blesteme şi hotări, în fundul inimii sale, să-şi lase în 


plata Domnului stăpînul şi să se întoarcă la ogorul lui, chiar 
de-ar fi fost să-şi piardă simbria pentru cît îl slujise şi 
nădejdea de-a mai cîrmui vreodată insula făgăduită, în 
vremea asta, don Quijote se ridică şi, cu mina stingă la 
gură, pentru că tot îi mai cădea cîte o măsea, apucă cu 
cealaltă mînă friul lui Rocinante, care nu se clintise tot 
timpul de lingă stăpinul său (atit era de credincios şi de bun 
servitor), şi se apropie de locul unde îi era scutierul, care 
stătea cu pieptul lipit de măgar şi cu capul rezemat de 
mînă, ca un om dus pe gînduri. 

Văzîndu-l don Quijote aşa cum era, amărit ca vai de el, îi 
zise: — Află, Sancho, că omul nu-i mai presus de alţi oameni 
dacă nu face mai mult decit alţi oameni: toate viforele astea 
pe care le întîmpinăm nu-s decît semne că nu-i mult pînă să 
se facă vreme bună pentru noi şi să ne iasă bine toate, căci 
răul, ca şi binele, n-are cum ţine o veşnicie, şi de-aici se 
poate trage încheierea că, dacă am dus-o atîta vreme rău, 
binele nu-i departe; aşa că nu trebuie să-ţi faci inimă rea de 
cite nefericiri cad pe capul meu, de vreme ce ţie nu ţi-e dat 
să ai parte de ele. 

— Cum aşa, nu mi-e dat? sări Sancho. Dar cel dat în 
tărbacă, ieri, era cumva altul decît feciorul lui taică-meu? 
lar desagii pe care-i găsesc astăzi lipsă, cu toate lucrurile 
mele, ai altcuiva or fi fiind, nu ai mei? 

— Cum, îţi lipsesc desagii, Sancho? se miră don Quijote. 

— Sigur că-mi lipsesc, răspunse Sancho. 

— Păi, atuncea n-avem ce mînca pe ziua de astăzi! zise 
don Quijote. 

— Aşa ar fi, răspunse Sancho, dacă nu s-ar găsi pe cîmp 
ierburi pe care luminăţia-ta zici că le cunoşti şi cu care 
obişnuiesc să înlocuiască asemenea lipsuri nenorociţii de 
cavaleri rătăcitori, cum eşti măria-ta. 

— Cu toate astea, spuse don Quijote, cred că acuma aş 
pune mai bucuros în gură un codru de pîine sau vreo lipie şi 
două-trei cozi de scrumbie decît toate ierburile pe care le 
descrie Dioscorides, chiar de-ar fi să fie el comentat de 
doctorul Laguna 2291 Dar ce să-i faci, Sancho bunule! 


Urcă-te pe măgar şi vino după mine, căci Dumnezeu, care 
are grijă de toate, n-are să ne uite, mai cu seamă pe noi, 
care-l slujim cît putem, căci el nu uită nici gingăniile 
văzduhului, nici viermişorii pămîntului, nici mormolocii 
apelor, şi-i atit de milostiv, încît încălzeşte, cu soarele lui, şi 
pe cei buni şi pe cei răi, şi trimite ploaie şi celor drepţi şi 
celor nelegiuiţi. 

— Ai fi fost mai bun măria-ta, continuă Sancho, dacă te 
făceai predicator, decit aşa, cavaler rătăcitor cum eşti. 

— De toate ştiau şi de toate trebuie să ştie cavalerii 
rătăcitori, Sancho, zise don Quijote, fiindcă s-au aflat în 
trecutele veacuri cavaleri rătăcitori ce poposeau să ţină 
predici ori să propovăduiască în plin cîmp, lingă drumul 
mare, de parcă ar fi fost licenţiaţi ai Universităţii din Paris; 
de unde putem trage încheierea că lancea n-a bontit 
niciodată peana, şi nici peana, lancea. 

— Bine, dacă aşa stau lucrurile! Fie aşa cum spui măria- 
ta, răspunse Sancho. Numai să plecăm odată de-aicea şi să 
ne găsim loc de mas peste noapte, dea Domnul să fie 
undeva unde nu sînt nici cergi, nici de ăia de te dau în 
tărbacă, nici năluci, nici mauri fermecaţi, că dacă o fi să dau 
iar de ei, zău că las naibii şi bucceaua, şi ipingeaua ! 

— Roagă-te lui Dumnezeu, fiule, spuse don Quijote, şi 
călăuzeşte-ne tu, pe unde ţi-o plăcea, că de data asta vreau 
să las la alegerea ta masul peste noapte. Dar ia dă mina 
încoace şi pipăie-mă cu degetul, ca să vezi ciţi dinţi şi cîte 
maăsele-mi lipsesc, aici, pe partea dreaptă, la falca de sus, 
căci acolo mă doare mai tare. 

Sancho îi vîri degetele în gură şi, pipăindu-l, îi zise: — 
Cite măsele avea măria-ta în partea asta? 

— Patru, răspunse don Quijote, afară de măseaua de 
minte, toate întregi şi zdravene! 

— Bagă de seamă bine, măria-ta, la ce spui, răspunse 
Sancho. 

— Patru zic, dacă nu cumva chiar cinci, răspunse don 
Quijote. Pentru că, de cînd mă ştiu pe lume, nu mi-a scos 
nimeni niciodată dinte ori măsea din gură, nici nu mi-a 


căzut vreuna, nici nu s-a stricat, mîncată de carii sau de 
troahnă. 

— Apăi, în partea asta de jos, zise Sancho, măria-ta n-ai 
mai mult de două măsele şi jumătate; iar în cea de sus n-ai 
nici jumătate, nici măsea întreagă, că toată falca ţi-e rasă 
ca-n palmă. 

— Nenorocitul de mine, spuse don Quijote, auzind 
jalnicele veşti pe care i le da scutierul, că mai degrabă mi-ar 
fi smuls un braţ, dacă nu era cel ce mînuieşte spada ! 
Fiindcă trebuie să înţelegi, Sancho, că gura fără măsele e 
ca moara fără de pietre, şi un dinte e mult mai de preţ decit 
un diamant ; dar la asta sîntem supuşi noi, cei care ţinem la 
dreapta rînduială a cavaleriei. încalecă, prietene, şi 
călăuzeşte-mă, că te voi urma cit ţi-o plăcea de repede. 

Aşa făcu Sancho, şi-o porni înspre partea unde i se părea 
că poate găsi adăpost, fără să se depărteze de drumul 
mare, care tăia drept pe-acolo. Şi mergind ei încet-încet, 
căci durerea din falcă nu-i dădea lui don Quijote răgaz, şi 
nici chef n-avea să meargă mai repede, vru Sancho să-l mai 
înveselească, povestindu-i cîte ceva şi vorbind cu el, şi între 
altele multe cîte-i spuse, îi spuse şi ceea ce se va vedea în 
capitolul următor. 


Capitolul XIX 

Despre înţeleptele ginduri pe care Sancho le-a 
împărtăşit stăpinului său şi despre aventura lor cu un 
răposat, împreună cu alte neobişnuite intimplări 

— Pare-mi-se, stăpine, că toate nenorocirile care-au 
căzut pe capul nostru zilele astea au fost fără îndoială 
pedeapsa păcatului săvirşit de luminăţia-ta împotriva 
tagmei cavalereşti a măriei-tale atunci cînd nu ţi-ai ţinut 
jurământul rostit, anume de-a nu mai mînca pîine de pe feţe 
de masă albe, nici de-a. te mai desfăta cu regina, nici tot ce 
vine după asta, lucruri pe care luminăţia-ta ai jurat să le 
împlineşti pînă în ziua 1 cînd ai pune mîna pe coiful acela al 
lui Malandrino 230 231, ori cum i-o fi zicînd maurului, că nu 
mi-l mai aduc bine aminte. 

— Multă dreptate ai, Sancho, zise don Quijote. Dar să 
nu-ţi mint, îmi pierise cu totul din cap; şi, într-adevăr, poţi 
să fii sigur că pentru vina de-a nu-mi fi adus la vreme 
aminte să-mi ţin jurămîntul, ţi s-a întîmplat şi ţie istoria cu 
tărbaca; dar am de gînd să-mi dreg greşeala, căci sînt în 
rînduiala cavaleriei feluri şi chipuri de-a drege lucrurile, şi 
în orice prilejuri. 

— Păi ce, am jurat eu ceva, la o adică? răspunse Sancho. 

— Ce-are a face că n-ai jurat, spuse don Quijote; destul 
că, după părerea mea, nu eşti prea departe de-a fi părtaş la 
faptă 232, aşa că fie c-o fi, fie că n-o fi, nu-i rău să ne 
îngrijim de leac! 

— Păi, dacă-i aşa, zise Sancho, bagă de seamă măria-ta 
să nu-ţi mai uiţi şi de asta, aşa cum ţi-ai uitat de jurămînt, 
căci cine ştie, le-o mai veni chef stafiilor să şuguiască cu 
mine şi altă dată, şi chiar şi cu înălţimea-ta, de te-or vedea 
stăruind atita în greşeală. 

în asemenea schimburi de cuvinte şi-n altele de acelaşi 
fel îi găsi noaptea la mijlocul drumului, fără să aibă unde se 
adăposti pînă a doua zi dimineaţă; şi ceea ce era mai rău în 
toată treaba asta era că mureau de foame, pentru că, o 
dată cu desagii, le zburase şi toată merindea şi cămara. Şi, 
ca să pună virf nenorocirii acesteia, li se mai întîmplă şi o 


aventură care, fără nici un fel de tertip, merită pe drept 
cuvînt numele de aventură. 

Se întîmplă ca noaptea să fie destul de întunecată; cu 
toate acestea, ei mergeau înainte, căci Sancho era 
încredinţat că, de vreme ce şleahul acela era chiar drumul 
mare, la o leghe, două de-acolo aveau să găsească, de bună 
seamă, la marginea lui, vreun han. Mergind ei deci aşa, prin 
bezna nopţii, scutierul mort de foame şi stăpînul cu mare 
poftă de mîncare, văzură că, tot pe drumul pe care umblau, 
veneau spre ei o sumedenie de lumini, care păreau stele 
mişcătoare, nu alta. Pe Sancho îl trecură fiorii văzîndu-le, şi 
nici lui don Quijote nu-i prea veni la îndemînă. Trase unul 
de căpăstrul măgarului şi celălalt de friul mîrţoagei şi 
stătură locului, uitîndu-se cu luare-aminte, să vadă despre 
ce putea fi vorba; şi băgară de seamă că luminile mergeau, 
apropiindu-se de ei, şi cu cît veneau mai aproape, cu atit 
păreau mai mari, ceea ce văzînd Sancho, începu să tremure 
de parcă băuse argint-viu, iar lui don Quijote i se făcu părul 
măciucă. Dar, făcîndu-şi singur curaj, rosti: — Asta, fără 
îndoială, trebuie să fie vreo aventură nemaipomenit de 
grozavă şi de primejdioasă, Sancho, în care va trebui să-mi 
arăt toată vrednicia şi vitejia. 

— Vai de păcatele mele, răspunse Sancho, dacă o fi 
cumva şi aventura asta tot cu stafii, aşa cum pare ! Unde 
naiba să se mai găsească în trupul meu atîtea coaste care s- 
o poată îndura ? 

— Oricât or fi ele de stafii, zise don Quijote, nu le voi 
îngădui eu să se atingă măcar de-un fir de păr de-al tău, fie 
el şi părul sumanului ce-l porţi; căci, dacă şi-au făcut ris de 
tine data trecută, asta s-a întîmplat din pricină că n-am 
putut sări peste zidul curţii; dar acuma sîntem în cîmp 
deschis, unde pot învîrti spada după cum îmi place. 

— Dar dacă te-or fermeca şi te-or înţepeni iar, cum au 
făcut data trecută, îl întîmpină Sancho, ce folos că sîntem 
sau nu sîntem în cîmp deschis? 

— Cu toate acestea, îi întoarse don Quijote vorba, te rog, 
Sancho, să fii ceva mai tare de înger, că din ce-ai să vezi ai 


să înţelegi numaidecit cît de tare sînt eu. 

— Oi fi şi tare de înger dac-o vrea Dumnezeu! răspunse 
Sancho. 

Şi dîndu-se amindoi la marginea drumului, începură să 
cerceteze din nou, cu luare-aminte, ce putea fi cu luminile 
acelea mişcătoare; şi nu peste multă vreme descoperiră o 
mulţime de oameni în cămăşi albe*, la înfricoşătoarea 
vedere a cărora lui Sancho Panza i se scobori cu totul 
inima-n cizme şi începură a-i clănţăni dinţii, de parcă-l 
scuturau frigurile; iar clănţănitul dinţilor şi tremuriciul îi 
sporiră şi mai mult cînd văzură limpede ce era-căci zăriră 
ca la vreo douăzeci de oameni în cămaşă, toţi călări, cu 
torţe aprinse în mîini, pe urma cărora venea o lectică 
cernită cu zăbranic negru, iar după ea, alţi şase oameni 
călări, îndoliaţi din cap şi pînă la copitele catirilor, căci se 
vedea cale de-o poştă că nu puteau fi cai, după cît de moliu 
păşeau. Drumeţii în cămăşi albe mergeau murmurînd ceva 
ca pentru ei, cu glas scăzut şi tînguitor. Asemenea vedenie 
ciudată, la aşa ceas tîrziu al nopţii şi în asemenea pustietăţi, 
era de ajuns să-l vîre în sperieţi pe Sancho, ba chiar şi pe 
stăpinul său. Şi aşa s-ar fi şi întîmplat de n-ar fi fost vorba 
de don Quijote, 233 căci chiar cînd Sancho lăsase deoparte 
şi curaj şi tot, stăpînului său i se întîmplă întocmai de-a- 
ndoaselea, fiindcă în clipa aceea îi veni deodată în minte că 
nu putea fi vorba de altceva decit de vreo aventură de prin 
cărţile lui. îşi închipui că lectica aceea era o năsălie, pe care 
trebuie să fi fost dus, mort sau rănit de moarte, vreun 
cavaler, a cărui ucidere doar el singur era în stare s-o 
răzbune; şi, fără să mai stea să piardă vremea, întinse 
lancea pe lingă oblinc, se înfipse bine în scări şi se proţăpi 
în mijlocul drumului, dîrz şi hotărît să taie calea pelerinilor 
în cămăşi albe, care n-aveau cum trece prin altă parte. lar 
cînd îi văzu la doi paşi, ridică glasul şi rosti: — Staţi pe loc, 
cavaleri ori ce veţi fi fiind, şi daţi-mi socoteală cine sînteţi, 
de unde veniţi, încotro vă duceţi şi ce căraţi acolo, pe targă! 
Căci, după toate semnele, ori aţi făptuit vreo nelegiuire, ori 
aţi avut de îndurat vreuna, aşa că se cuvine şi e chiar nevoie 


ca eu s-o ştiu, fie pentru a vă pedepsi pentru răul săvirşit, 
fie pentru a vă răzbuna de strîimbătatea îndurată. 

— Sîntem grăbiţi, răspunse unul dintre cei cu cămaşă 
albă, şi hanul e departe, aşa că nu ne putem opri să-ţi dăm 
socoteală de-atitea cîte ceri. 

Şi dînd pinteni cadrului, trecu mai departe. 

Se necăji grozav don Quijote de răspunsul acesta şi, 
apucînd catîrul de frîu, spuse: — Opreşte-te şi învaţă să fii 
mai cuviincios! Dă-mi socoteală de ceea ce ţi-am cerut, că 
de nu, o s-aveţi de-a face cu mine. 

Catîrul era nărăvaş, şi, luat de friu, se sperie aşa de tare 
încât sări în două picioare şi-şi trînti călăreţul la pămînt. O 
slugă, care mergea pe jos, văzîndu-l pe cel în cămaşă albă 
căzind, prinse a-l sudui pe don Quijote, care, apucat de 
furii, fără să mai aştepte altceva, întinse lancea pe lingă 
oblînc şi se năpusti asupra unuia dintre cei îndoliaţi, 
rănindu-l grav şi doborîndu-l la pămînt; apoi, întorcîndu-se 
către ceilalţi, era lucru vrednic de văzut cu ce repeziciune îi 
ataca şi-i dădea de-a berbeleacul, încît parcă într-o clipă îi 
crescuseră aripi lui Rocinante, nu alta, după cît de uşurel şi 
de mîndru se învirtea. 

Toţi cei îmbrăcaţi în cămăşi albe erau oameni sfioşi şi 
neînarmaţi, aşa că spălară putina cit ai clipi şi începură a 
fugi pe cîmp, cu torţele aprinse în mînă, încît păreau nişte 
mascaţi din cei ce se văd în nopţile de carnaval sau de 
sărbătoare, nu altceva. îndoliaţii, înfăşuraţi şi înfofoliţi în 
fustele lor negre şi-n sutane, n-aveau libertate de mişcare, 
aşa că don Quijote putu să-i ciomăgească în voie pe toţi şi 
să-i scoată din luptă ca vai de capul lor, fiindcă toţi credeau 
că nu era om, ci diavol din 'Tartar, care le ieşea înainte ca să 
le fure leşul pe care-l duceau pe năsălie. 

Toate astea le privea Sancho, minunîndu-se cu cîtă 
înfocare se luptă stăpînul său şi spunîndu-şi în sine: Nu mai 
încape îndoială, stăpînul ăsta al meu e chiar aşa de viteaz şi 
de vrednic cum spune el! 

O faclă rămăsese arzînd pe jos, alături de cel dintîi căzut, 
pe care-l trîntise catirul, şi la lumina ei îl putu vedea pe don 


Quijote, care se apropie numaideciît de dinsul şi-i vîri ţeapa 
lanciei sub nas, spunîndu-i să se dea prins, că de nu, îi pune 
capăt zilelor. La asta cel căzut răspunse: — Sînt eu destul 
de prins şi-aşa, că nu mă pot mişca, fiindcă am un picior 
rupt. Aşa că te rog pe luminăţia-ta, dacă eşti cavaler 
creştin, să nu care cumva să mă ucizi şi să-ţi încarci sufletul 
c-un păcat şi mai mare, căci sînt teolog licenţiat234 şi am 
fost hirotonisit de curînd diacon. 

— Dar cine dracu te-a adus aicea, zise don Quijote, dacă 
eşti faţă bisericească? 

— Cine ? răspunse cel căzut. Ceasul rău! 

— Te aşteaptă altul şi mai rău, urmă don Quijote, dacă 
numi răspunzi la toate întrebările cîte ţi le-am pus 
adineauri. 

— Mi-e uşor să te mulţumesc, luminăţia-ta, răspunse 
licenţiatul, aşa că află mă'ria-ta că, deşi am spus mai 
adineauri că sînt teolog licenţiat, nu-s decît bacalaureat şi 
mă numesc Alonso Lopez. Sînt de fel din Alcobendas şi vin 
din cetatea Baezei 235, cu alţi unsprezece preoţi, cei care- 
au luat-o la fugă cu torţele aprinse, şi ne îndreptăm către 
cetatea Segoviei, întovărăşind un mort, purtat pe năsălia de 
colo, trupul unui cavaler răposat la Baeza, unde a fost ţinut 
pe catafalc în biserică; iar acuma, cum spun, îi ducem 
rămăşiţele la groapă, în cimitirul din Segovia, de unde era 
de felul lui. 

— Şi cine l-a omorît? întrebă don Quijote. 

— Dumnezeu, prin mijlocirea unei febre eruptive, pe 
care i-a trimis-o, răspunse bacalaureatul. 

— Dacă-i aşa, zise don Quijote, m-a scutit Domnul- 
Dumnezeul nostru de osteneala de-a mai răzbuna moartea 
acestui cavaler, cum s-ar fi cuvenit de l-ar fi omorit altcineva 
; dar, cum l-a răpus cine l-a răpus, nu pot decît să tac şi să- 
mi plec capul, căci tot aşa aş face şi de m-ar răpune pe 
mine. Vreau însă să ştii, cuvioşia-ta, că eu sînt un cavaler 
din La Mancha, pe nume don Quijote, iar slujba şi 
îndatorirea mea sînt să umblu prin lume, lecuind 
nefericirile şi îndreptînd strimbătăţile. 


— Nu ştiu cum o fi fiind cu îndreptarea strimbătăţilor, 
zise bacalaureatul, că pe mine, unul, din drept cum eram, 
m-ai făcut strimb, lăsîndu-mă c-un picior friînt, care n-are să 
se mai îndrepte cîte zile-oi avea; iar nefericirea de care m-ai 
lecuit nu-i alta decît că m-ai nefericit, în aşa chip încît voi 
rămîne sluţit pe viaţă; halal de-aşa aventură norocoasă ca 
întîlnirea mea cu dumneata, care umbli să-ţi cauţi norocul 
în aventuri! 

— Nu toate se întîmplă după acelaşi tipic, răspunse don 
Quijote. Cine strică dacă umblaţi cum umblarăţi 
dumneavoastră, domnule bacalaureat Alonso Lopez, 
noaptea în cearceafuri albe şi cu faclele aprinse, mormăind 
rugăciuni şi înfofoliţi în sutane, că păreaţi alte alea şi de pe 
ceea lume, aşa că n-aveam cum să nu-mi fac datoria 
atacîndu-vă, şi v-aş fi atacat chiar dac-aş fi ştiut cu tot 
dinadinsul că eraţi înşişi diavolii infernului, că drept asta v- 
am luat, şi tot aşa vă voi socoti cit voitrăi 1 1 

— Acuma, că tot a vrut soarta aşa, zice bacalaureatul, 
mă rog din suflet de înălţimea-ta, senor cavaler rătăcitor, 
care-ai avut o atit de rătăcită purtare în ce mă priveşte, să 
faci bine şi să m-ajuţi a ieşi de sub catîr, că mi-am prins un 
picior între scară şi şa. 236 237 

— Acum te trezeşti să mi-o spui? zise don Quijote. Cît 
mai aveai de gînd s-aştepţi pînă să-mi arăţi care ţi-e 
necazul? 

Şi-l strigă numaidecît pe Sancho Panza; dar acesta nu-şi 
bătu capul să-i dea ascultare, căci era ocupat să uşureze o 
catîrcă de sacii pe care domnii aceia îi cărau burduşiţi cum 
trebuie cu de-ale gurii. Sancho îşi făcu din suman un fel de 
glugă şi, adunînd tot ce putu să încapă în ea, îşi încărcă 
măgarul, apoi dădu fuga, la strigătele stăpînului său, să-l 
ajute a-l trage pe domnul bacalaureat de sub catir şi, 
urcîndu-l din nou pe spinarea acestuia, îi puse în mînă facla, 
iar don Quijote îi spuse s-o ia înspre partea unde-i fugiseră 
tovarăşii, cărora să le ceară iertare în numele său pentru 
jignirea adusă, căci nu stătuse în puterea lui să nu le-o fi 
făcut. Sancho îi zise şi el: — Dacă vor voi cumva domnii 


aceia să ştie cine-a fost viteazul care le-a făcut-o, spune-le 
dumneata că nu-i altul decît vestitul don Quijote de La 
Mancha, zis, cu alte nume, Cavalerul Tristei Figuri2 38! 

După asta, bacalaureatul îşi văzu de drum, iar don 
Quijote îl întrebă pe Sancho ce-l făcuse să-i dea numele de 
Cavaler al Tristei Figuri atunci mai curînd decit altădată. 

— Am să-ţi spun! răspunse Sancho. Fiindcă am stat să te 
privesc o bucată de vreme la lumina torţei pe care-o purta 
bietul drumeţ, şi, într-adevăr, măria-ta arăţi la chip mai rău 
decît te-am văzut de cînd te ştiu. Şi se vede treaba că-i aşa 
fie din pricina ostenelii acestei lupte, fie din pricina lipse 
maăselelor şi a dinţilor. 

— Nu-i asta, răspunse don Quijote, ci, de bună seamă, 
înţeleptului în sarcina căruia cade slovenirea hronicului 
isprăvilor mele trebuie să i se fi părut cu cale să-mi iau şi eu 
vreun nume, aşa cum îşi luau toţi cavalerii vremurilor 
trecute: care se numea Cavalerul Spadei înflăcărate, care-şi 
zicea al Inorogului, care al Domniţelor, care al Păsării 
Măiestre, care al Balaurului, care al Morţii. Şi sub aceste 
porecle şi embleme erau cunoscuţi pe tot rotogolul 
pămîntului; aşa că acel înţelept, cum ziceam, îţi va fi pus pe 
limbă şi-ţi va fi şoptit acum să-mi dai numele de Cavaler al 
Tristei Figuri, cum am de gînd să-mi zic de-aici încolo; şi, ca 
să mă prindă mai bine asemenea poreclă, m-am gindit să 
dau să-mi zugrăvească pe scut, cînd oi avea răgaz, o figură 
cît se poate de tristă. 

— N-ai de ce strica timp şi bani dînd să-ţi facă asemenea 
figură, zise Sancho, căci tot ce ai de făcut luminăţia-ta este 
să ţi-o descoperi pe cea pe care-o ai şi să-ţi arăţi obrazul 
acelora care, privindu-ţi-l, n-o să mai aibă nevoie de alt 
nimic, căci şi fără icoană zugrăvită ori scut te-or numi tot 
Cavaler al Tristei Figuri; şi crede-mă, că nu-ţi mint, îţi dau 
cuvîntul meu, stăpine (fie zis sub chip de glumă), că nu arăţi 
de loc bine, cît eşti de flămînd şi de ştirb de cînd ţi-au 
zburat măselele, aşa că, după cum ţi-am mai spus, poţi să te 
lipseşti foarte bine de întristătoarea zugrăveală. 


Don Quijote rise de hazul lui Sancho; cu toate acestea, 
hotări să-şi spună aşa cum îl numise el şi să-şi dea la 
zugrăvit scutul, cu emblemă, cum şi-o închipuise. Spuse 
deci: — înţeleg, Sancho, să fiu excomunicat pentru c-am 
ridicat cu silnicie mîna asupra celor sfinte, juxta illud, sic vis 
suadente diavolo. etc. 239, cu toate că ştiu bine că n-am 
ridicat mîna, ci lancea; cu atît mai mult cu cît nici prin gînd 
nu-mi trecea că, în felul acesta, jignesc niscai preoţi ori 
lucruri de-ale bisericii, pe care-o respect şi-o venerez ca un 
catolic drept-credincios şi bun creştin ce sînt, ci socoteam 
că atac stafii şi năluci de pe ceea lume. Şi chiar dac-ar fi să 
fie aşa, ţin minte bine ce i s-a întîmplat Cidului Ruy Diăz 
cînd a sfărîmat scaunul ambasadorului acelui rege 
dinaintea sanctităţii-sale papa, lucru pentru care fu 
excomunicat, şi se purtă, cu toate astea, bunul Rodrigo de 
Bivar, în ziua aceea, ca un preacinstit şi viteaz cavaler. 

Auzind toate acestea, bacalaureatul plecă, fără să mai 
răspundă un cuvînt, aşa cum s-a povestit mai sus. 

Don Quijote ar fi avut chef să se uite dacă leşul dus pe 
năsâălie era schelet sau nu, dar Sancho nu consimţi şi zise: 
— Senor, luminăţia-ta ai pus capăt acestei primejdioase 
aventuri cît se poate mai spre folosul tău, din toate la cîte 
am fost de faţă. Dar oamenii ăştia, cu toate că înfrînţi şi puşi 
pe fugă, s-ar prea putea să-şi dea seama în cele din urmă că 
n-au fost învinşi decît de un om singur, aşa că, mînioşi şi 
ruşinaţi de una ca asta, să caute a-şi veni în fire şi să umble 
după noi, ca să ne dea de cheltuială: măgarul stă gata 
pregătit, muntele-i aproape, foamea ne dă ghes; n-avem 
altceva de făcut decît să ne retragem mărind pasul, şi, 
vorba ceea: mortul sub zăbranic şi viii la praznic 1 

Şi, mînîndu-şi măgarul înainte, îşi rugă stăpinul să-l 
urmeze, iar acesta, părîndu-i-se că avea dreptate Sancho, 
fără să mai caute a-i răspunde ceva, îl urmă. Şi nu după 
multă vreme, umblînd ei printre două dealuri, se pomeniră 
într-o văioagă tăinuită şi largă, unde descălecară, iar 
Sancho îşi uşură măgarul de povară. Apoi, lungiţi pe iarbă 
verde, cum foamea e cel mai bun bucătar, îşi luară gustarea 


de dimineaţă, prinziră, ujinară şi cinară totdeodată, 
mulţumindu-şi stomacurile cu mai bine de-o desagă de 
mîncare rece, din cele pe care domnii preoţi, sveştanicii 
răposatului (tagmă de oameni care foarte rareori uită să se 
îngrijească de sufleţelul lor), le încărcaseră pe catîrul ce le 
slujea drept cămară. Dar îi pîndea altă pacoste, pe care 
Sancho o găsi mai grea decît toate celelalte, şi anume, că n- 
aveau nici vin de băut şi nici măcar apă ca să-şi răcorească 
gîtlejul; şi cum setea îi încolţea, Sancho, văzînd că pajiştea 
pe care poposiseră era acoperită de iarbă verde şi deasă, 
rosti ceea ce se va vedea în capitolul următor. 


Capitolul XX 

Despre nemaivăzuta şi nemaiauzita aventură dusă la 
capăt fără nici o primejdie de vestitul şi viteazul don Quijote 
de La Mancha, unicul pe lume care-ar fi putut-o sfirşi într- 
aşa chip 

— Nu-i cu putinţă, stăpîne, ca iarba asta să nu fie 
mărturie că pe-aici prin preajmă se va fi aflind vreo fintină 
ori vreun rîu în stare s-o hrănească, aşa că nu-i rău să 
mergem ceva mai încolo, că poate dăm de vreun loc unde să 
ne putem potoli înfricoşata sete care ne chinuie; fiindcă, nu 
mai încape îndoială, mai rău e să-ţi fie sete decît foame ! 

Lui don Quijote sfatul i se păru bun şi, luîndu-l pe 
Rocinante de friîu, aşa cum Sancho îşi luă măgarul de 
căpăstru, după ce-i pusese în spinare rămăşiţele ospăţului, 
o porniră pe pajişte în sus, biîjbiind, căci bezna nopţii nu le 
îngăduia să vadă nimic; dar nu făcuseră nici două sute de 
paşi, cînd le ajunse la ureche un vuiet mare, ca de ape care- 
ar cădea de pe nişte stînci înalte şi drepte. Vuietul îi înveseli 
cum nu se mai poate; însă, oprindu-se să asculte din ce 
parte venea, auziră deodată alt zgomot, care le înecă 
plăcerea pricinuită de apropierea apei, şi mai cu seamă lui 
Sancho, care era de felul lui fricos şi slab de înger. Auziră, 
aşadar, nişte zgomote cadenţate şi un anumit scrişnet de 
fiare şi de lanţuri care, întovărăşite de vuietul furios al apei, 
ar fi putut vîri spaima în inima oricui dacă n-ar fi fost vorba 
de don Quijote. Noaptea era, cum am mai spus, 
întunecoasă, şi acolo unde se hotăriseră ei să pătrundă era 
un pilc de arbori înalţi, al căror frunziş, clătinat de vintul 
uşor, scotea un foşnet domol şi înspăimîntător în acelaşi 
timp, în aşa chip încît singurătatea, locul, bezna, vuietul 
apei şi şuierul vîntului prin frunze, toate acestea le sporeau 
frica şi-i îngrozeau, mai cu seamă cînd văzură că nici 
pocnetele nu încetau, nici vintul n-adormea, nici dimineaţă 
nu se mai făcea, mai adăugîndu-se la toate acestea şi 
necunoaşterea locului unde se aflau. 

Dar don Quijote, pe potriva inimii sale năvalnice, sări pe 
Rocinante şi, cu scutul pe braţ, întinse lancea pe lingă 


oblînc şi zise: — Prietene Sancho, află că m-am născut, din 
voinţa cerurilor, în vîrsta asta de fief în care trăim, ca să pot 
reînvia în vremea ei virsta de aur, sau vîrsta aurită, cum i se 
zice de obicei. Eu sînt cel căruia i-au fost puse deoparte 
primejdiile, faptele mari, isprăvile de vitejie; eu sînt, mai 
spun o dată, cel care trebuie să reînvie pe cavalerii Mesei 
rotunde, pe cei doisprezece pairi ai Franciei şi pe cei Nouă 
Cavaleri ai Faimei, cel care va face să fie daţi uitării Platirii, 
Tablanţii, Olivanţii şi Tiranţii, cavalerii lui Phebus şi 
Belianişii, şi toată droaia de vestiți cavaleri rătăcitori ai 
vremurilor trecute, săvîrşind, în cele în care trăim, 
asemenea minunâăţii, isprăvi nemaiauzite şi fapte mari de 
arme, încît să le întunece pe cele mai strălucite din cîte-au 
făcut ei. la seama bine, credinciosul meu scutier, la beznele 
nopţii acesteia, la ciudata ei linişte, la foşnetul surd şi 
nedesluşit al acestor copaci, la vuietul înfricoşător al apei 
pe care am pornit s-o căutăm, şi care pare că se azvirle din 
înaltul Munţilor Lunii240, rostogolindu-se în jos; ia seama, 
în fine, la neîncetatele pocnete care ne sparg urechile şi ne 
lasă încremeniţi, toate lucruri care, luate laolaltă şi fiecare 
în parte, n-au nevoie de altele ca să vîre spaima, temerea şi 
groaza în sufletul oricui, fie el şi zeul Marte însuşi, şi cu atit 
mai mult în inima unuia care nu e deprins cu asemenea 
împrejurări şi aventuri. Căci toate cîte ţi le-am zugrăvit aici 
dau aripi vitejiei mele, deşteptind-o, că-mi şi simt inima în 
piept arzînd de dorinţa de-a înfrunta aventura, oricît de 
anevoioasă ar părea ea. Aşa că stringe puţin chingile lui 
Rocinante şi rămîi cu Dumnezeu! Aşteaptă-mă aici pînă se 
împlinesc trei zile, dar nu mai mult, iar la capătul lor, dacă 
nu mă întorc, te poţi întoarce la noi în sat, şi de aici, drept 
recunoştinţă faţă de mine, dacă vrei să-mi faci asemenea 
bine, repede-te pînă la 'Toboso, unde-i vei spune 
neasemuitei mele stăpîne Dulcinea că robitul cavaler al ei 
şi-a găsit moartea săvirşind fapte care să-l facă vrednic a-şi 
putea zice rob alei. 

Auzind Sancho vorbele acestea ale stăpînului, prinse a 
plînge, înduioşat cum nu se mai poate, şi a-i zice: — 


Doamne şi stăpîne, nu ştiu de ce vrei cu tot dinadinsul 
luminăţia-ta să te viri într-o aventură aşa de înfricoşătoare 
ca asta. Acuma-i noapte, pe-aici nu-i nimeni să ne vadă, aşa 
că putem foarte bine face calea-ntoarsă, îndepărtindu-ne de 
primejdie, chiar de-ar fi să nu bem trei zile nici un strop de 
apă; şi, cum n-are cine ne vedea, n-are să aibă nici cine să 
ne socotească mişei. Unde mai pui că l-am auzit eu, cu 
urechile mele, pe preotul de la noi din sat, pe care măria-ta 
îl cunoşti foarte bine, predicînd că cine caută primejdie în 
primejdie piere; aşa că nu faci bine ispitindu-l pe Dumnezeu 
şi azvirlindu-te aşa, fără nici o socoteală, într-o asemenea 
ispravă, din care doar printr-o minune de s-o întîmpla să 
scapi. Ajungă-ţi cele săvîrşite de ceruri spre mîntuirea 
măriei-tale, cînd te-a ferit să fii dat în tărbacă cum am fost 
dat eu şi cînd te-a scos biruitor, slobod şi teafăr dintre atiţia 
vrăjmaşi cîţi îl întovărăşeau pe răposat. Şi dacă tot ce-ţi 
spusei eu aici nu-ţi moaie inima împietrită şi nu ţi-o 
îmblînzeşte, îmblinzească-ţi-o măcar gîndul şi încredințarea 
că nici nu te-ai depărta bine măria-ta, şi eu, de frică, mi-aş 
şi da duhul cui naiba ar avea chefsă mi-lia ! Mi-am lăsat 
ogorul în părăsire şi m-am lepădat de copii şi de muiere ca 
să vin să-ţi slujesc măriei-tale, socotind că aşa oi fi mai 
cîştigat, şi nu mai păgubit; dar cum lăcomia pierde omenia, 
mi-au pierit şi mie toate nădejdile, căci, cînd îmi ziceam şi 
eu mai cu foc c-a venit clipa să pun mina pe blestemata şi 
prăpădita aceea de insulă, pe care măria-ta mi-ai tot 
făgăduit-o de-o sută de ori, ce văd? că-n locul ei, şi ca să mă 
despăgubeşti, acuma vrei să mă laşi singur într-o pustietate 
pe unde picior de om n-a călcat! Pentru Dumnezeu, unul 
atotţiitorul, stăpîne, să nu-mi faci mie asemenea lucru! lar 
dacă n-ăi vrea şi n-ăi vrea măria-ta, în ruptul capului, să te 
laşi păgubaş de asemenea ispravă, amîn-o cel puţin pînă 
mîine dimineaţă, că, după toate semnele pe care le-am 
deprins pe cînd eram cioban, de-aci şi pîn' s-o crăpa de ziuă 
să tot fie trei ceasuri, căci botul Ursei e taman deasupra 
capetelor noastre, iar miezul nopţii e atunci cînd ajunge în 
dreptul mîinii stingi. 


— Cum poţi tu, Sancho, zise don Quijote, să vezi în 
dreptul cărei miini este, acolo unde-o fi el, botul sau ceafa 
aceea de care-mi vorbeşti, cînd noaptea-i aşa de neagră, că 
nu se vede pe tot cerul nici măcar o stea? 

— Aşa o fi, răspunse Sancho, dar frica are-o mulţime de 
ochi şi vede pînă-n măruntaiele pămîntului, aşa că poate 
vedea şi pînă-n înaltul cerului, mai ales că am cuvînt să cred 
că nu mai poate fi mult pînă la ziuă. 

— Mult, ne mult, îi întoarse don Quijote vorba, nu vreau 
să se poată spune despre mine, acum sau altă dată, că 
lacrimi sau rugăminţi m-au îndepărtat de la săvîrşirea celor 
ce eram dator să săvirşesc ca un adevărat cavaler ce sînt, 
aşa că te rog, Sancho, să taci din gură, fiindcă Dumnezeu, 
care mi-a strecurat în inimă dorul de-a înfrunta pe loc 
această nemaivăzută şi înfricoşătoare aventură, va avea el 
grijă să mă miîntuie şi să-ţi aline şi ţie jalea. Tot ce ai de 
făcut mai bun este să strîngi bine chingile lui Rocinante şi 
să rămii aici, căci mă voi întoarce curînd, viu sau mort! 

Sancho, văzînd voinţa nestrămutată a stăpînului său şi 
dindu-şi seama ce puţină trecere aveau la el lacrimile, 
sfaturile şi rugăminţile sale, hotărî să se folosească de un 
vicleşug ca să-l silească să aştepte pînă la ziuă, dacă i-o 
izbuti. Şi aşa, pe cînd stringea el chingile calului, fără să-l 
simtă don Quijote, legă binişor, cu căpăstrul măgarului, 
amîndouă picioarele lui Rocinante, în aşa fel încît, atunci 
cînd don Quijote dădu s-o pornească, ia-o din loc dacă poţi!. 
căci calul nu se putea urni decit berbeceşte. 

Văzînd Sancho Panza că-i izbutise vicleşugul, spuse: — 
Iaca, stăpîne, s-a îndurat cerul de lacrimile şi rugăminţile 
mele şi-a orînduit să nu se poată clinti din loc Rocinante. lar 
dacă ai de gînd să te încăpăţinezi şi să-ţi tot înfigi pintenii în 
coastele lui ca acuma, s-ar putea să-ţi atragi urgia soartei 
pe cap şi să dai cu barda-n Dumnezeu, cum zice o vorbă. 

în vremea asta, pe don Quijote numai cît nu-l lovea 
damblaua; dar cu cît dădea mai vîrtos pinteni calului, cu atît 
îl putea clinti din loc mai puţin, aşa că, fără să bănuiască 
măcar că Rocinante era împiedicat, găsi cu cale să se 


potolească şi să aştepte ori revărsatul zorilor, ori 
descotonogirea calului, încredinţat, fără îndoială, că din cu 
totul altă pricină decit din vicleşugul lui Sancho îi venea 
acestuia înţepeneala Aşa că zise: — Dacă-i aşa, Sancho, şi 
dacă Rocinante nu se poate urni din loc, mă mulţumesc s- 
aştept pînă ce-mi va suride aurora dimineţii, cu toate că eu 
voi plinge fiecare clipă cît ea va întîrzia să se arate! 

— Ce să plîngi? răspunse Sancho. Las”, că te înveselesc 
eu, măria-ta, istorisindu-ţi la poveşti pînă ce s-o crăpa de 
ziuă, dacă nu-i vrea cumva mai bine să descaleci şi să tragi 
un pui de somn pe iarbă verde, cum îi obiceiul cavalerilor 
rătăcitori, ca să nu fii gata ostenit cînd te-o apuca dimineaţa 
şi-o veni vremea s-o porneşti în aventura asta fără de 
pereche, care te aşteaptă. 

— Cui spui tu să descalece? Cui îi spui să doarmă? rosti 
don Quijote. Oi fi făcînd eu cumva parte din rîndul 
cavalerilor acelora care adorm cînd se văd în primejdie? N- 
ai decît să dormi tu, care te-ai născut ca să dormi pe lumea 
asta, ori fă ce ţi-o plăcea, căci eu oi face ce-oi crede că se 
potriveşte mai bine cu rostul meu pe pămînt. 

— Nu te supăra, măria-ta, stăpîne, răspunse Sancho, că 
nu de asta ţi-am spus eu ce ţi-am spusl 

Şi, apropiindu-se de dînsul, îi vîri o mînă pe după oblinc 
şi cealaltă pe după partea de dindărăt a şeii, aşa fel că 
rămase locului, îmbrăţişînd piciorul stîng al stăpînului său, 
fără să îndrăznească a se depărta de acesta nici măcar cu o 
palmă, atît de mare era spaima care-i intrase în oase la 
auzul pocnetelor ce răsunau într-una, unul după altul. 

Don Quijote îi spuse să înceapă a-i povesti ceva ca să-i 
mai treacă de urit, aşa cum îi făgăduise; la care Sancho îi 
răspunse c-ar face-o cu dragă inimă dacă l-ar mai slăbi 
frica, stirnită de ceea ce auzea. 

— Cu toate astea, am să mă silesc să-ţi povestesc o 
istorie, pe care, de-oi putea s-o duc la capăt fără să mă 
întrerupă nimeni, ai să zici şi măria-ta că e cea mai 
frumoasă poveste de pe lume; şi ia aminte, luminăţia-ta, că 
încep: A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi, nu s-ar 


povesti. Ce-o fi să fie bine, nouă tuturora să ne fie hărăzit, 
iar răul cîştige-l cine-o umbla cu luminarea să-l caute. Mai 
întîi şi-ntii, se cuvine să recunoşti şi măria-ta, stăpîne, că 
felul cum îşi începeau cei vechi istoriile nu-i chiar aşa cum s- 
ar cuveni să fie, fiindcă este o vorbă, spusă de Cat6n 
Zonzorino l romanul, care zice: Şi nenorocirea fie pentru 
cine o caută 241 242, vorbă care se potriveşte aici ca un 
inel în deget, ca să se astimpere luminăţia-ta şi să stea 
binişor, nemaiumblînd după potcoave de cai morţi 
niciîncotrova, ci făcînd calea-ntoarsă şi îngăduind să ne 
luăm tălpăşiţa pe altă potecă, fiindcă nu ne sileşte nimic şi 
nimeni s-o urmăm pe asta, unde atitea spaime ne fac să ne 
sară inima. 

— Dă-i înainte cu povestirea, Sancho, zise don Quijote, şi 
lasă-mi mie grija drumului pe care-l avem de urmat. 

— Şi cum ziceam, urmă Sancho, într-un sat din 
Estremadura era un cioban de capre, vreau să zic unul care 
umbla cu caprele la păscut, şi păstorul sau ciobanul ăsta, 
cum Zic, din povestea mea, se numea Lope Ruiz; şi Lope 
Ruiz ăsta era îndrăgostit de o ciobăniţă pe care o chema 
Torralba; care ciobăniţă numită Iorralba era fiica unui baci 
putred de bogat; şi baciul ăsta bogat. 

— Dacă aşa ştii tu să povesteşti poveştile, Sancho, îi 
curmă vorba don Quijote, spunînd de cîte două ori tot ce 
spui, n-ajungi la capăt nici peste două zile; spune-o mai cu 
rost şi povesteşte-o ca un om cu scaun la cap; iar de nu poţi, 
mai bine nu mai povesti nimic. 

— Aşa cum ai văzut că povestesc eu, răspunse Sancho, 
aşa se povestesc acolo de unde sînt eu toate snoavele, şi 
altcum nici eu nu mă pricep să istorisesc, şi nici domnia-ta 
nu faci bine cînd îmi ceri să scornesc acuma, pe loc, 
obiceiuri nemaiobişnuite. 

— Zi-o cum ăi vrea, răspunse don Quijote, căci, cum 
soarta mă sileşte să te ascult, dă-i înainte! 

— Care va să zică, stăpîne drag inimii mele, îşi urmă 
Sancho vorba, aşa cum ţi-am spus, era păstorul ăsta de 
capre îndrăgostit mort de 'Torralba ciobăniţa, care era o 


fetică dolofană, greu de îmblinzit şi cam băieţoasă, ba chiar 
mai avea şi-o umbră de mustăcioară pe buze, că parc-o şi 
văd. 

— Prin urmare, ai cunoscut-o? îl întrebă don Quijote. 

— N-am cunoscut-o, răspunse Sancho, dar cine mi-a 
povestit mie povestea asta mi-a spus că era aşa de 
adevărată şi de sigură, încît putea foarte bine, ori de cîte ori 
o povestea altuia, să susţină şi să jure că văzuse cu ochii lui 
toate cîte le înşira. Aşa că, trece o zi, vine alta, şi Dracul, 
care nu doarme şi care în toate îşi viră coada, face el ce 
face, şi numai ce se schimbă marea dragoste pe care i-o 
purta păstoriţei păstorul în ură curată şi în rea-voinţă; şi zic 
gurile rele că pricina erau o mulţime de prilejuri de gelozie 
pe care i le dăduse ea, tot sărind la pîrleazuri prin 
pogheazuri şi călcînd hatul de-a latul; şi pînă într-atita 
ajunse să-i poarte de-atunci pică păstorul, încît, ca să n-o 
mai vadă, îşi luă lumea-n cap şi-şi părăsi ţara, plecînd acolo 
unde n-avea să mai dea ochi cu ea niciodată; iar Iorralba, 
cum se văzu dispreţuită de Lope, pe loc îi şi căzu el cu tronc 
şi i se aprinseră călcîiele după dinsul, îndrăgindu-l aşa cum 
nu-l îndrăgise niciodată. 

— Aşa-i firea femeilor, zise don Quijote. îşi bat joc de cine 
le iubeşte şi iubesc pe cine-şi bate joc de ele. Treci mai 
departe, Sancho ! 

— Se întîmplă deci, urmă Sancho, să treacă păstorul de 
la gînd la fapte şi, mînîndu-şi din urmă caprele, s-o 
pornească pe cîmpiile Estremadurei, ca să treacă în regatul 
Portugaliei. Torralba, cum află de una ca asta, îi luă urma şi 
merse după el pe jos, desculţă, cale lungă să-i ajungă, cu un 
toiag într-o mînă şi cu desagii pe umăr, purtînd în ei, cum 
zice povestea, un ciob de oglinjoară şi un dărab de 
pieptene, pe lîngă nu mai ştiu ce şip cu iruri de dat pe 
obraz. Dar n-avea decit să-şi ia ce şi-o fi luat, că nu-mi bat 
eu acuma capul ca să-i dau de rost; tot ce mai spune că 
ajunse, cică, păstorul cu turma lui pe malul rîului Guadiana, 
pe care trebuia să-l treacă, şi în vara aceea crescuseră 
apele, aproape revărsîndu-se din matcă, şi acolo unde 


ajunsese el nu era nici luntre, nici corabie, nici cine să-i 
treacă, pe el şi turma lui, de cealaltă parte, lucru de care se 
necăji grozav, pentru că vedea cum se apropie din ce în ce 
Torralba, care ştia el bine că avea să-l plictisească cu 
rugăminţile şi cu lacrimile ei, pînă o să i se facă lehamite de 
viaţă, nu alta. Dar tot uitîndu-se el aşa, în sus şi-n jos, zări 
un pescar care avea alături o barcă, dar atît de mică, încât 
abia dacă puteau încăpea într-însa un om şi-o capră; cu 
toate astea intră în vorbă cu dinsul şi se tîrgui ca să-i treacă 
dincolo pe el şi cele trei sute de capre cîte mîna din urmă. 
Intră pescarul în lotcă şi trecu o capră; se întoarse, şi mai 
trecu una; şi făcu iar calea întoarsă, şi luă să treacă alta. 
Ţine măria-ta socoteală de caprele pe care le tot trece 
pescarul, că dacă uităm una, gata cu povestea, şi n-am cum 
mai spune o vorbuliţă dintr-însa! Cum ziceam, aşadar, cică 
vadul rîului de cealaltă parte, unde trebuia să dea jos 
caprele, era tare milos şi luneca, aşa că bietul pescar n-avea 
încotro şi trebuia să zăbovească o grămadă de vreme tot 
ducîndu-se şi întorcîndu-se. în ciuda zăbavei, se întoarse să 
ia altă capră, şi pe urmă alta, şi încă una. 

— Să zicem că le-a trecut pe toate, îl întrerupse don 
Quijote, şi mai lasă-te de atîta du-te-vino, că aşa cum ai 
început, nu-i mai dai de capăt nici într-un an. 

— Pe cîte a apucat să le treacă pînă acuma? întrebă 
Sancho. 

— Dracu le mai ştie 1 răspunse don Quijote. 

— Ce-ţi spuneam eu? Trebuia să-mi închipui că aşa are 
să se întîmple! Atunci, gata şi povestea, zău aşa, că nu mai 
am cum să istorisesc mai departe. 243 

— Cum se poate una ca asta? întrebă don Quijote. Atîta 
însemnătate are pentru snoava asta să ţii socoteala 
caprelor care au trecut, de-a fir-în-păr, că dacă greşeşti cu 
una la numărătoare, nu mai poţi urma cu istorisirea? 

— Chiar aşa, stăpîne! Cu nici un chip ! răspunse Sancho. 
Fiindcă nici n-am apucat bine să te întreb pe măria-ta cîte 
capre trecuseră, şi nici nu mi-ai răspuns bine că habar n-ai, 
cînd intr-o clipă mi-a ieşit din cap tot ce-mi mai răminea de 


spus, şi pe cinstea mea că era cum nu se poate mai 
desfătătoare şi mai hazlie snoava! 

— Care va să zică, reluă don Quijote, s-a sfirşit cu ea? 

— Mai sfirşită nu-i nici mama |! zise Sancho. 

— Drept să-ţi spun, îi răspunse don Quijote, ce mi-ai 
povestit tu acuma e una din cele mai noi snoave, povestiri 
sau istorii ce-i puteau da vreodată prin gînd unui om de pe 
lumea asta, şi asemenea chip de-a povesti şi de-a lăsa 
povestea baltă nici nu s-a mai văzut şi nici nu se va mai 
vedea cît om trăi, cu toate că nu prea mă aşteptam eu să 
iasă altceva mai bun din capul tău ! Dar nu mă mir de fel, 
pentru că, de bună seamă, pocniturile astea, care nu mai 
contenesc, trebuie să-ţi fi năucit minţile. 

— Se prea poate, răspunse Sancho. Dar eu ştiu una şi 
bună în privinţa snoavei mele: că nu mai e nimic de spus, 
fiindcă se sfirşeşte chiar în locul unde începe să se încurce 
socoteala caprelor trecute dincolo de rîu. 

— Sfirşească-se dracului, unde are poftă, zise don 
Quijote, şi hai să vedem mai bine dacă nu-l putem urni pe 
Rocinante! 

Şi începu din nou să-i dea pinteni, iar calul să ţopăie şi să 
rămînă pe loc, aşa de bine era legat. în vremea asta, fie din 
pricina răcorii ce anunţa venirea dimineţii, fie pentru că 
mîncase lucruri care te dezleagă la burtă, fie că era o 
nevoie firească (lucrul cel mai de crezut dintre toate), lui 
Sancho îi veni cheful şi pofta să facă ceea ce nu putea face 
altul în locul lui, dar atita frică îi intrase în oase, că nu 
îndrăznea să se depărteze de stăpinul său nici de-o palmă. 
Pe de altă parte, să-i treacă prin gind a nu face ceea ce avea 
nevoie, nu era nici atîta cu putinţă, aşa că, neavînd cum s-o 
dreagă el ca să se uşureze, altfel decît scoţindu-şi mina 
dreaptă de sub partea dindărăt a şeii stăpînului său ca să-şi 
dezlege binişor şi fără nici un zgomot brăcinarul, care-i 
ţinea nădragii singurel, fără alt ajutor, şi să-i desfacă nodul, 
îi căzură numaidecît nădragii în vine şi-i rămaseră ca două 
lanţuri de ocnaş ; în vremea asta îşi suflecă poalele cămăşii 
cît putu mai bine şi-şi scoase în afară amîndouă bucile, care 


nu prea erau micşoare. După ce făcu treaba asta, care, 
după cum credea el, era tot ce-avea de făcut ca să iasă din 
strimtorarea aceea straşnică şi din tremurul de moarte 
care-l apucase, intră în altă încurcătură, şi mai mare, căci 
începu să i se pară că n-avea cum să se mişte din loc fără să 
facă zgomot, aşa că începu a stringe din dinţi şi din umeri, 
ţinîndu-şi cît putea mai mult răsuflarea. Dar, cu toate aceste 
măsuri de prevedere, n-avu noroc, căci, la urma urmei, tot 
nu putu să nu dea drumul unui sunet, cu totul deosebit de 
cele care-i băgaseră lui atîta frică-n oase; don Quijote îl auzi 
şi întrebă: — Ce zgomot e ăsta, Sancho? 

— Nu ştiu, stăpine, răspunse acesta. Trebuie să fie ceva 
nou, căci aventurile, bune sau rele, niciodată nu se iscă 
dintr-o nimica toată . 244 

Se sili apoi să-şi mai încerce încă o dată norocul şi izbuti 
atît de bine, încit, fără alt zgomot şi fără atita tulburare ca 
mai înainte, se pomeni uşurat de povara care-i pricinuise un 
asemenea necaz. 

Dar cum don Quijote avea simţul mirosului tot atît de viu 
ca şi pe cel al auzului, iar Sancho era atît de lipit de dînsul 
încît părea cusut de pulpa lui, aburii veneau în linie aproape 
dreaptă pînă sus şi nu puteau să nu-i ajungă pe la nas; şi 
de-abia-i ajunseseră, că el îi şi veni nasului întraju-tor, 
strîngindu-şi-l între cele două degete de la mînă şi rostind 
aşa, cam fornăit: — Pare-mi-se, Sancho, că ţi-e frică din 
cale-afară. 

— Da, mi-e tare frică, răspunse Sancho, dar din ce vezi 
măria-ta asta acuma, mai curînd decit altă dată? 

— Din faptul că acum, mai curînd decît altă dată, miroşi, 
şi nu a ambră, răspunse don Quijote. 

— Se prea poate, zise Sancho, dar nu-s eu de vină, ci 
măria-ta, care mă porţi la un ceas ca ăsta pe unde şi-a 
înţărcat dracu copiii. 

— Dă-te cu trei-patru paşi mai încolo, prietene, zise don 
Quijote (la fel de fornăit şi fără să-şi descleşteze degetele de 
pe nări), iar de-aci încolo ai mai multă grijă de tine însuţi şi 
de ceea ce-mi datorezi, că numai prea marea mea 


îngăduinţă şi faptul că mă pun pe picior de egalitate cu tine 
e pricina acestei lipse de respect. 

— Pun rămăşag, îi întoarse Sancho vorba, că luminăţiei- 
tale i s-a năzărit că voi fi slobozit eu, din mine, ceva ce nu se 
cade. 

— Sînt lucruri pe care e mai bine să le trecem sub 
tăcere, prietene Sancho, răspunse don Quijote. 

în convorbiri ca acestea şi altele asemenea îşi trecură 
noaptea stăpîn şi slugă. Şi cînd văzu Sancho că dimineaţa 
se apropia cu paşi repezi, dezlegă binişor picioarele lui 
Rccinânte şi-şi legă nădragii la loc. Rocinante, cum se simţi 
slobod — cu toate că de felul lui nu era prea năbădăios — 
parcă mîncase jăratic, aşa începu a azvîrli din copite, fiindcă 
de curbete şi volte, s-avem iertăciune, nu putea fi vorba, 
căci nu era învăţat să facă. 

Văzînd deci don Quijote că Rocinante începuse a mişca, 
luă asta drept semn bun şi-şi închipui că era chiar semnalul 
începutului înfricoşatei sale aventuri. 

în vremea asta se făcuse ziuă de-a binelea şi lucrurile se 
vedeau limpede, iar don Quijote băgă de seamă că se afla 
între nişte copaci înalţi, care erau castani, arbori cu umbra 
deasă. Auzi, de asemeni, că pocnetele nu încetaseră, dar nu 
putu vedea cine le pricinuieşte, aşa că, fără să mai stea la 
ginduri, îşi înfipse pintenii în Rocinante şi, luîndu-şi încă o 
dată rămas bun de la Sancho, îi porunci sad aştepte acolo 
pe loc; trei zile cel mult, aşa cum îi mai spusese o dată, şi 
dacă la capătul lor nu se va fi întors, să fie încredinţat că 
Dumnezeu voise să i se sfirşească zilele în această 
primejdioasă aventură. li mai aminti o dată mesajul şi solia 
pe care trebuia s-o ducă în numele lui doamnei şi stăpînei 
sale Dulcinea, iar în ceea ce priveşte simbria slujbei, să nu- 
şi facă griji, pentru că el, înainte de-a pleca din satul lor, îşi 
lăsase făcut testamentul, prin care se va vedea dăruit cu 
toată suma la care i se ridica simbria pentru cită vreme ar fi 
fost să-l slujească; dar că, dacă vrea Dumnezeu să-l mîntuie 
şi să-l treacă peste primejdia aceea teafăr sănătos şi fără 
vreun necaz, se putea socoti, mai mult ca sigur, stăpînul 


insulei făgăduite. Din nou se puse Sancho pe plins cînd auzi 
încă o dată înduioşătoarele vorbe ale bunului său stăpîn şi 
se hotări să nu-l părăsească pînă ce nu-l va însoţi în drumul 
său din urmă şi pînă la sfîrşitul isprăvii împreună începute. 

Din lacrimile şi din hotărîrea atit de lăudabilă a lui 
Sancho Panza deduce autorul acestei istorii că trebuie să fi 
fost el de neam bun, sau, cel puţin, creştin din tată-n fiu L Şi 
simţămintele lui îl mişcară întrucâtva pe don Quijote, dar nu 
pînă-ntr-atita îneît să dea semne de vreo slăbiciune, ci, 
dimpotrivă, stăpînindu-se cît putu mai bine, o porni în 
partea dincotro i se părea că veneau pocnetele şi vuietul 
apei. Sancho îl urma pe jos, dueîndu-şi de căpăstru, cum îi 
era obiceiul, măgăruşul, tovarăş nedespărţit la bine şi la 
rău. Şi după ce umblară ei o bună bucată de drum printre 
castanii aceia şi printre alţi arbori umbroşi, dădură într-o 
poieniţă care se întindea la poalele unor stinci înalte, de 
unde se rostogolea o cădere năvalnică de ape. La picioarele 
stîncilor se aflau şi nişte case ca vai de ele, ce păreau mai 
245 degrabă clădiri căzute în ruină decît case, şi din una 
din ele îşi deteră ei seama că veneau zgomotul şi zarva 
pocnetelor acelora, care nu mai conteneau. Rocinantc se 
sperie dc vuietul apei şi de pocnete, dar don Quijote îl linişti 
şi se apropie încet-încet de case, încredinţindu-se în adîncul 
inimii sale doamnei şi stăpîinei lui şi rugind-o să-l aibă în 
paza ei în acea înfricoşată zi şi-n acea ispravă, pe lingă că, 
totodată, se încredința şi voii Domnului, rugîndu-se să nu fie 
dat uitării. Sancho nu-l mai slăbea de-alături, lun-gindu-şi 
cit putea gitul şi căznindu-se să se uite printre picioarele lui 
Rocinante, ca să vadă dacă nu se zăreşte ceea ce-l ţinuse 
toată noaptea cu sufletul la gură şi cu frica-n sifi. 

Să mai fi tot făcut ei alţi o sută de paşi, cînd, cotind pe 
după un stean, le apăru, descoperindu-li-se pe de-a-ntregul, 
pricina însăşi — asupra căreia era cu neputinţă să se mai 
înşele — a zgomotului aceluia îngrozitor care-i speriase 
într-atita îneît să stea cu sufletul la gură şi cu frica-n sîn 
toată noaptea. Erau (şi să nu te necăjeşti ori să te întristezi 


din pricina asta, cititorule) şase maiuri de piuă, care, cu 
pocnetele lor alternative x, scoteau un zgomot înfricoşător. 

Cînd văzu don Quijote despre ce era vorba, amuţi şi se 
cutremură din creştet pînă-n tălpi. Sancho se uită la el şi 
văzu că îşi pusese capul în piept, dind semne că s-ar ruşina. 
Se uită şi don Quijote la Sancho şi băgă de seamă că avea 
bucile obrajilor umflate a rîs şi gura jimbată, dînd vădite 
dovezi că mare chef ar fi avut să ridă în hohote, şi 
melancolia sa nu fu atît de tare îneît să-l poată opri a pufni 
şi el de rîs văzîndu-l rizind pe Sancho. Şi cum văzu Sancho 
că stăpînul său făcuse începutul, îşi dădu drumul în aşa hal, 
că trebui să se ţină cu mîinile de burtă ca să nu plesnească 
de-atita ris. De patru ori se potoli şi tot de-atitea ori se 
porni din nou pe hohotit, cu tot atita poftă ca şi întîia dată, 
îneît don Quijote începuse să-şi blesteme zilele de 246 
necaz, mai cu seamă că îl auzi pe Sancho spunînd, ca şi cînd 
ar fi voit să-l maimuţărească: — Află, o, Sancho prietene, că 
eu din voia cerului m-am născut în această vîrstă de fier în 
care trăim, ca să pot reînvia în vremurile ei virsta aurită sau 
vîrsta de aur ! Eu sînt cel pentru care au fost puse deoparte 
primejdiile, faptele mari, isprăvile vitejeşti. 

Şi urmă aşa, repetînd toate vorbele, sau cele mai multe 
din ele, cîte le rostise don Quijote cînd auziseră întiia oară 
înfricoşătoarele pocnete. Văzînd, aşadar, don Quijote că 
Sancho îşi bate joc de el, se mînie şi se necăji într-atita, încît 
ridică lancea şi-i arse două asemenea lovituri, că dacă, aşa 
cum i le arsese pe umeri, i le-ar fi ars la cap, n-ar mai fi fost 
nevoie să-i plătească simbria, decît poate moştenitorilor. 
Văzînd Sancho cu ce se alege de pe urma şuguie-lilor, de 
frică să nu se întreacă stăpînul său de tot cu gluma, îi spuse, 
cu multă umilinţă: — Potoleşte-te, măria-ta, că, zău aşa, am 
glumit. 

— Păi dacă ai glumit tu, află că nu glumesc eu, răspunse 
don Quijote. Fă-te-ncoace, cumetre zîmbăreţ, şi spune-mi: 
crezi cumva că dacă maiurile astea de piuă n-ar fi fost 
maiuri de piuă, ci altceva, vreo aventură primejdioasă, n-aş 
fi avut eu tăria de înger cîtă ar fi fost de trebuinţă ca s-o 


înfrunt şi s-o duc la bun capăt? Sînt eu adică ţinut, fiind 
cavaler, aşa cum sînt, să cunosc şi să deosebesc zgomotele, 
ştiind care sînt de maiuri şi care nu? Mai ales că s-ar fi 
putut întîmpla, precum şi este, să nu le fi văzut în viaţa mea, 
aşa cum le-ai văzut tu, ca un ţopirlan şi-un mogirlan ce te 
afli, născut şi crescut printre ele! Dacă nu mă crezi, n-ai 
decit să faci ca toate aste şase maiuri să se preschimbe în 
şase căpcăuni, şi pe urmă aruncă-mi-i în spinare unul cîte 
unul, sau pe toţi buluc, şi dacă nu i-oi pune pe toţi cu 
zgaibele-n sus la pămînt, n-ai decît să-ţi faci atuncea ris de 
mine şi să mă iei în zeflemea cit ăi pofti! 

— Deajuns, stăpîne, îi tăie Sancho vorba, recunosc c-am 
mers cam prea departe cu şuguiala. Dar spune-mi, măria-ta 
— acuma, că ne-am împăcat, şi Dumnezeu să te scoată din 
toate aventurile, cite ţi-or ieşi în drum, la fel de teafăr şi de 
sănătos cum ai ieşit din asta — spune-mi, nu era lucru de 
Tis, şi numai bun de povestit, cită frică am tras noi pentru 
un lucru ca ăsta ? Sau, cel puţin, cită frică am tras eu, că 
înălţimea-ta sînt încredinţat că nici nu bănuieşti ce-i frica 
ori spaima, şi nici n-ai cunoştinţă de-aşa ceva. 

— Eu nu tăgăduiesc, răspunse don Quijote, că ceea ce ni 
s-a întîmplat ar fi lucru vrednic de ris; dar nu e vrednic de 
povestit, căci nu toţi oamenii sînt la fel de înţelepţi încît să 
priceapă încotro baţi cu gluma. 

— Cel puţin, măria-ta, răspunse Sancho, ştiu că te-ai 
priceput încotro să baţi cu lancea, ţintindu-mi capul şi 
lovindu-mă pe umeri, slavă Domnului care s-a milostivit să 
mă apere ! Dar nu-i nimic, că iese la spălat, vorba aia r cine 
nu-şi bate nevasta se cheamă că n-o iubeşte ! Mai cu seamă 
că se obişnuieşte prin lumea boierilor mari ca, între două 
vorbe proaste azvirlite unei slugi, s-o mai dăruiască şi cu 
cîte-o pereche de încălțări; cu toate că nu ştiu ce le-ar mai 
putea da după ce le-au tras bețe, dacă nu cumva, între două 
ciomege, cavalerii rătăcitori vor mai fi dăruind şi niscai 
insule sau niscai împărăţii pe uscat. 

— Zarurile s-ar putea să cadă în aşa fel, zise don Quijote, 
încît tot ce-ai spus să fie adevărul adevărat; aşa că iartă tot 


ce-a fost, căci eşti bărbat înţelept şi ştii că primele zvicniri 
ale inimii nu stau în puterea omului, dar fii cu luare-aminte 
de-aci încolo la un lucru: să te mai abţii şi să nu mai vorbeşti 
aşa, vrute şi nevrute, cu mine, căci oricîte cărţi de cavalerie 
am citit în viaţa mea — şi-am citit cîtă frunză şi iarbă — n- 
am găsit una în care vreun scutier să vorbească atita cu 
domnul şi stăpînul său cît vorbeşti tu cu-al tău, şi, pre legea 
mea, socotesc asta mare greşeală, atît din partea ta, cît şi 
dintr-a mea. Din partea ta, fiindcă mă respecţi prea puţin; 
din partea mea, pentru că nu mă fac respectat mai vajnic. 
Să-l luăm pe Gandalin, scutierul lui Amadis de Gaula: a fost 
conte al Insulei Statornice , 247 şi despre cl scrie în cărţi că 
nu vorbea niciodată eu stăpinul său decit cu căciula în 
mină, cu capul plecat şi cu trupul îndoit, făcînd temenele 
more turquesco . Şi ce să mai zicem de Gasabăl, scutierul 
lui don Galaor, care era atit de tăcut, incit, ca să ne facă să 
înţelegem minunata lui artă de-a tăcea, nu e pomenit cu 
numele decît o singură dată în tot cursul acelei pe cit de 
mari, pe atît de adevărate istorii. Din tot ce ţi-am spus 
trebuie să tragi încheierea, Sancho, că e nevoie să se facă o 
deosebire între stăpîn şi slugă, între senior şi servitor, între 
cavaler şi scutier; aşa că de azi înainte vom avea grijă să ne 
purtăm cu mai mult respect, fără să ne batem pe burtă, 
căci, oricare-ar fi pricina că m-aş supăra eu pe tine, tot tu 
plăteşti oalele sparte; răsplăţile şi binefacerile pe care ţi le- 
am făgăduit vor veni la timpul lor, şi chiar de n-ar veni, cel 
puţin simbria tot n-o pierzi, aşa cum ţi-am mai spus. 

— Bune-s toate cîte le spui măria-ta, zise Sancho, dar 
tare-aş vrea eu să ştiu (dacă cumva n-ar mai veni niciodată 
vremea răsplăţilor şi-ar fi nevoie s-ajungem la simbrie) cît 
cîştiga un scutier de cavaler rătăcitor în vremurile acelea şi 
dacă erau năimiţi cu luna sau cu ziua, ca salahorii la bina ? 

— Nu-mi vine să cred, răspunse don Quijote, că scutierii 
aceia să fi rămas vreodată pe nădejdea simbriei, şi nu pe-a 
răsplăţii. lar dacă eu, în zilele noastre, pe tine te-am trecut 
în testamentul pecetluit pe care l-am lăsat la mine acasă, 
asta am făcut-o de toată întîmplarea, că nu ştiu încă bine 


cum o poţi scoate la capăt cu cavaleria în vremuri atît de 
ticâloase ca ale noastre, şi n-aş vrea ca, pentru nişte lucruri 
de nimic, să-mi încarc sufletul, îngreunîndu-mi-l pe lumea 
cealaltă. Căci vreau să ştii, Sancho, că în cea de-aici nu 248 
se află stare mai primejdioasă decit aceea a cavalerilor 
rătăcitori. 

— Adevărat este, zise Sancho, de vreme ce doar 
zgomotul maiurilor unei pive a fost în stare să tulbure şi să 
neliniştească sufletul unui atît de viteaz cavaler rătăcitor în 
căutare de aventuri, cum eşti măria-ta ! Dar poţi fi 
încredinţat că de-aci înainte buzele mele nu s-or mai dezlipi 
ca să-mi mai fac de şagă cu treburile măriei-tale, ci doar 
spre a te cinsti, ca pe stăpînul şi domnul meu firesc. 

— în felul acesta, răspunse don Quijote, are să-ţi fie şi ţie 
bine şi vei trăi mult timp pe pămînt, fiindcă îndată după 
părinţi, pe stăpîni trebuie să-i cinsteşti, întocmai ca pe cei 
care te-au adus pe lume. 


Capitolul XXI 

Care vorbeşte de aventura năzdrăvană şi de bogatul 

cîştig al coifului lui Mambrino, dimpreună cu altele, 
intimplate neînfrintului 1 nostru cavaler 

în vremea asta începu a picura, şi Sancho ar fi avut mare 
chef să se adăpostească în moara cu maiurile. Dar don 
Quijote le purta atîta pică din pricina batjocurii îndurate, 
încît în ruptul capului nu se învoi să intre înăuntru; aşa că, 
făcînd un ocol pe mina dreaptă, ieşiră la alt drum decit cel 
pe care apucaseră în ajun. Nu departe de acolo, don Quijote 
zări un om călare, purtînd în cap ceva ce strălucea ca şi 
cînd ar fi fost de aur, şi nici nu dădu bine cu ochii de el, că 
se şi întoarse către Sancho şi-i spuse: — Pare-mi-se, 
Sancho, că nu-i zicală care să nu se adeverească, fiindcă 
sînt toate vorbe înțelepte, scoase din însăşi viaţa de toate 
zilele, maică a tuturor ştiinţelor. Mai cu seamă adevărată mi 
se pare zicala care sună: Unde se încuie o 249 poartă, se 
descuie alta. Spun asta pentru că, dacă s-a întîmplat ca 
norocul să ne încuie astă-noapte poarta aventurii pe care-o 
căutam, păcălindu-ne cu maiurile de piuă, acuma ne 
deschide larg, dînd-o de perete, poarta altei aventuri, mai 
de preţ şi mai sigură, căci dacă n-oi fi eu în stare s-o înfrunt, 
a mea va fi vina, fără s-o mai pot arunca pe spinarea 
nepriceperii mele la maiuri de piuă, ori pe spinarea beznei 
de azi-noapte. Vorbesc aşa pentru că, dacă nu cumva mă 
înşel, vine spre noi unul care poartă în cap coiful lui 
Mambrino, pentru care am făcut eu jurămîntul pe care-l 
Ştii. 

— la seama bine, măria-ta, la ce vorbeşti, şi mai cu 
seamă la ce faci, zise Sancho, că n-am de loc poftă să ne 
pomenim din nou cu nişte ciocane de piuă, care să se apuce 
iar a ne ciocăni şi a ne pisa, pînă ne-or lăsa laţi şi fără de 
simţire. 

— Lua-te-ar dracu de om sucit! se răsti don Quijote. Ce- 
are a face coiful cu ciocanele de piuă?! 

— Habar n-am, răspunse Sancho, dar zău că, de-aş 
putea vorbi eu mai pe larg, aşa cum mi-era obiceiul, nu ştiu 


dacă nu ţi-aş putea spune cîteva, din care să vezi şi măria-ta 
că te înşeli în cele ce vorbeşti. 

— Cum m-aş putea înşela în cele ce spun, trădător 
miîrşav ce eşti? Ce-mi tot faci pe mironosiţa? zise don 
Quijote. Mai bine spune-mi: nu vezi cavalerul acela care 
vine spre noi pe-un cal sur rotat, purtînd în cap un coif de 
aur? 

— Ce văd şi deosebesc eu, răspunse Sancho, nu-i alta 
decit un om călare pe-un măgar cenuşiu ca al meu, purtînd 
pe cap ceva ce străluceşte. 

— Păi ăsta-i coiful lui Mambrino, zise don Quijote. Dă-te 
la o parte şi lasă-mă să mă măsor cu el de unul singur, să 
vezi cum duc la bun capăt aventura asta, fără să scot o 
vorbă, ca să nu pierd timpul, şi cum rămîne al meu coiful pe 
care l-am dorit atita ! 

— Am eu grijă să mă dau la o parte, răspunse Sancho, 
dar dea Domnul, mai spun o dată, să fie măghiran, şi nu 
ciocan. 

— Ţi-am mai spus, frate, să nu-mi mai aduci aminte, nici 
pe ocolite măcar, de povestea aceea cu ciocanele, zise 

don Quijote, că de nu, fac jurămînt că. departe, că ţi-aş 
ciocăni inima. 

Tăcu Sancho, temîndu-se să nu-şi ţină stăpînu-său 
jurămîntul pe care i-l zvîrlise ca pe-un bolovan. 

Şi iată ce era cu coiful, cu calul şi cu cavalerul pe care-l 
vedea don Quijote: în ţinutul acela se aflau două cătune, 
dintre care unul aşa de mic, că n-avea nici spiţerie, nici 
bărbier, iar celălalt, care era în apropiere, avea. Şi aşa, 
bărbierul din cătunul cel mare slujea de bărbier şi pentru 
cătunul cel mic, unde se întîmpla să aibă nevoie cîte unul, 
bolnav, de lipitori, cîte un altul de potrivit barba, ceea ce 
venea să şi facă bărbierul, ducînd cu el un lighenaş de 
aramă. Şi vru soarta ca, pe cînd călătorea el de la un cătun 
la altul, să înceapă a ploua şi, ca să nui se strice pălăria, 
care trebuie să fi fost nouă, îşi pusese pe cap lighenaşul, 
care, cît era de bine frecat, strălucea cale de-o poştă. 
Călărea pe un măgăruş cenuşiu, aşa cum spusese Sancho, 


şi asta îi dete prilej lui don Quijote să vadă aievea un cal 
rotat, şi cavaler, şi coif de aur, căci toate cîte le vedea în faţa 
ochilor lesne şi le croia pe măsura trăsnelilor lui cavalereşti 
şi rătăcitorului său cuget. Aşadar, de îndată ce văzu că 
sărmanul cavaler ajunsese aproape, fără să mai stea cu ella 
taclale, se năpusti asupra lui cu lancea întinsă, cît îl ţineau 
picioarele pe Rocinante, cu gînd să-l străpungă din coastă-n 
coastă. Dar cînd fu la doi paşi de el, fără să pună nici o 
stavilă furiei cu care galopa, îi strigă: — Apără-te, creatură 
becisnică, sau dă-mi de bunăvoie ceea ce mi se datoreşte pe 
drept. 

Bărbierul, care se pomeni aşa din senin şi fără de veste 
cu arătarea aceea năpustindu-se asupră-i, nu găsi alt leac 
ca să se poată feri de ţepuşa lanciei decît să alunece jos de 
pe măgar, şi nici n-apucase s-atingă bine pămîntul, că se şi 
sculă, mai uşurel decît o sălbăticiune, şi începu a alerga pe 
cîmp, de nu l-ar fi ajuns din urmă nici vintul. Pe pămînt 
rămăsese lighenaşul, cu care don Quijote se mulţumi, 
zicîndu-şi că se arătase înţelept păgînul şi că făcuse cum 
face castorul, care, văzindu-se încolţit de vinători, se muşcă 
singur şi-şi taie cu dinţii lucrul pentru care ştie el din 
instinct că este prigonit. II trimise dar pe Sancho să ridice 
coiful, şi luîndu-l acesta în miini, zise: — Zău că-i bun 
lighenaşul şi că face un real din cei de opt x, cum ar face o 
para. 

Şi dîndu-i-l stăpînului său, acesta şi-l puse numaidecit în 
cap, rotindu-l pe toate părţile şi căutîndu-i viziera. Şi cum 
nu i-o găsea, zise: — Se vede treaba că păgînul pe măsura 
căruia a fost turnată dintru-ntii această faimoasă cască va fi 
avut un cap cît toate zilele. Şi ceea ce-i mai rău e că-i 
lipseşte jumătatea de jos. 

Cînd îl auzi Sancho botezînd lighenaşul cască, nu se mai 
putu ţine de ris; dar îşi aduse numaidecit aminte cum i se 
miîniase stăpînul şi se opri la mijlocul drumului. 

— De ce rizi, Sancho? întrebă don Quijote. 

Rid, răspunse Sancho, gîndindu-mă la căpăţina pe care 
trebuie s-o fi avut păginul ce-a stăpînt ăst coif, care 


seamănă leit-poleit cu un lighean de bărbier. 

— Ştii ce-mi trece prin minte, Sancho? Că scula asta 
vestită, coiful vrăjit pe care-l vezi, trebuie să fi căzut, prin 
cine ştie ce întîmplare ciudată, în mîinile cuiva care nu se 
pricepea să-i preţuiască valoarea, şi, fără să ştie ce face, 
văzînd că e de aur curat, trebuie să fi dat la topit cealaltă 
jumătate, ca să pună mîna pe bani, iar din jumătatea care i- 
a rămas a făcut asta, despre care tu zici că seamănă c-un 
lighean de bărbier. Dar fie ce-o fi, pentru mine, care l-am 
recunoscut, preschimbarea coifului nu trage prea greu, căci 
am să-l dreg în cel dintii sat unde-o fi să se afle vreun fierar, 
aşa fel îneît să nu-l întreacă şi nici măcar să-i poată sta 
alături coiful făurit de zeul covăliilor pentru zeul bătâ* 250 
liilor x. lar pînă una-alta am să-l port şi eu cum voi putea, că 
tot e mai bun decît nimica, cu atit mai mult cu cit îmi c dc- 
ajuns ca să mă apere barem de vreo piatră. 

— Aşa ar ti, zise Sancho, dacă piatra n-are să fie cumva 
azvirlită din praştie, cum ni le-au zvirlit atunci cînd cu 
încăierarea celor două armate, de ţi-au binecuvîntat măriei- 
tale măselele şi ţi-au turtit plosca în care era preafericita 
băutură ce m-a făcut să-mi vărs maţele. 

— Mie nu mi-e aşa de ciudă c-am pierdut-o, fiindcă tu ştii 
prea bine, Sancho, îi întoarse don Quijote vorba, că ţin 
minte reţeta pe de rost. 

— Pe de rost o ţin minte şi eu, răspunse Sancho. Dar aici 
să mă trăsnească Dumnezeu dac-aş mai face-o sau dac-aş 
mai cerca-o vreodată, cîte zile-oi avea ! Cu atît mai mult cu 
cit trag nădejde să nu mai vină niciodată prilejul de a-mi fi 
de trebuinţă, căci am de gind să mă păzesc, ascuţindu-mi 
toate cele cinci simţuri, de-a mai răni pe cineva şi de-a mai 
fi rănit de cineva. Dacă-i vorba să mai fiu dat o dată în 
tărbacă, n-am nimic de zis, căci o năpastă ca asta n-ai cum 
s-o ocoleşti, şi dacă-ţi vine pe cap, n-ai altceva de făcut decit 
să ridici din umeri, să-ţi ţii răsuflarea, să stringi din ochi şi 
să te laşi azvirlit unde te-o mîna soarta şi cerga. 

— Halal creştin mai eşti şi tu, zise don Quijote auzind 
asta, dacă nu uiţi niciodată ocările ce ţi-au fost aduse 


cîndva. Află că inimile nobile şi mărinimoase nu se uită de 
obicei la asemenea fleacuri. Ai rămas cumva şchiop de 
vreun picior, te-ai ales cumva cu vreo coastă ruptă ori cu 
capul spart, că nu-ţi mai iese din minte, nici azi, gluma 
aceea? Căci e lucru limpede pentru mine c-a fost doar o 
glumă şi un fel de a-şi mai trece vremea! Fiindcă, de n-aş fi 
luat-o aşa, m-aş fi întors pe dată acolo şi-aş fi făcut, ca să te 
răzbun, mai multă pagubă hanului decit au putut face grecii 
pentru furtul Elenei aceleia 251 252, care, dac-ar mai fi 
trăind în vremurile noastre, ori dacă Dulcinea mea ar fi trăit 
pe vremea aceea, ar putea fi sigură că nu s-ar mai duce 
atita vestea de frumoasă ce era, cum i-a mers. 

Şi scoase un oftat, s-ajungă pin' la nouri. Sancho zise: — 
Fie şi glumă, căci răzbunarea nu-i poate ajunge, chiar de n- 
ar fi fost glumă. Dar numai eu ştiu ce fel de glumă a fost, şi 
mai ştiu şi că, dacă mi s-o şterge gluma asta din minte cum 
mi s-a şters de pe şale, n-am s-o uit cîte zile-oi avea. Dar să 
lăsăm asta, şi spune-mi mai bine, luminăţia-ta, ce ne facem 
cu calul ăsta sur rotat, care pare măgar cenuşiu, şi pe care 
l-a lăsat baltă, aicea, Martin acela *, pe care l-ai dat măria- 
ta de-a berbeleacul, că după felul cum şi-a luat picioarele la 
spinare şi-a spălat putina, nu cred c-o să se mai întoarcă în 
vecii vecilor să-l ia; şi, pe barba mea, nu-i rău de loc surul. 

— Eu n-am niciodată obiceiul, zise don Quijote, să-i 
despoi pe cei pe care-i birui şi nu-i în datina cavaleriei să le 
iei caii şi să-i laşi pe jos, afară doar dacă învingătorul nu-şi 
va fi pierdut calul în luptă, căci atunci are tot dreptul să-l ia 
pe-al învinsului, socotindu-l cîştigat în luptă dreaptă. Aşa că, 
Sancho, lasă calul ăsta sau măgarul, sau orice-ai vrea tu să 
spui că este, că de îndată ce stăpînu-său ne-o vedea plecaţi, 
are să se întoarcă să-l ia. 

— Numai Dumnezeu ştie cît chef aş avea să-l iau, îi 
întoarse Sancho vorba, sau cel puţin să-l schimb cu-al meu, 
care nu mi se pare aşa de soi. Ce să spun, aspre mai sînt 
legile cavaleriei dacă nu te lasă măcar să schimbi un măgar 
cu altul. Şi tare-aş vrea să ştiu dacă am voie să schimb cel 
puţin căpestrele şi tarniţele. 


— în privinţa asta, n-aş putea să-ţi răspund cu toată 
siguranţa, răspunse don Quijote, şi, cum este o îndoială la 
mijloc, pînă ce m-oi lămuri cum stă treaba, îţi dau voie să le 
schimbi, dacă ai într-adevăr atita trebuinţă de ele. 

1 Martin, în loc de Mambrino, numit de acelaşi Sancho, 
în alt loc, Malandrino. E vorba de coiful vrăjit cîştigat de 
Reinaldos de Montalbân în lupta împotriva regelui 
Mambrino, care-l purta. 


2G8 


— Atât de mare trebuinţă am, răspunse Sancho, că dac- 
ar fi să fie pentru mine însumi, n-aş duce lipsă mai mare. 

Şi pe loc, înarmat cu învoirea stăpinului, săvirşi un fel de 
mutatio caparum 253 şi-şi împodobi măgăruşul cu atîta 
drag, încît ieşi cu întreit sau încincit cîştig. 

După ce isprăvi şi cu asta, prînziră cu rămăşiţele 
ospăţului luat pradă de la călugări, băură apă din rîul cu 
pivele, fără să întoarcă însă ochii să se uite la ele, pînă într- 
atita le purtau pică pentru spaima pe care le-o pricinui- 
seră. 

Punînd aşadar capăt miîniei şi tristeţii, încălecară şi, fără 
să apuce pe vreun drum anumit (fiind mai aproape de 
obiceiul cavalerilor rătăcitori a nu lua niciodată unul sigur), 
o porniră încotro vedeau cu ochii, lăsîndu-se în voia lui 
Rocinante, căreia voia stăpînului său i se supunea, ca şi voia 
măgarului, care-l urma totdeauna oriunde-ar fi avut chef să- 
| călăuzească, cu dragă inimă, ca un bun tovarăş. In felul 
acesta ieşiră din nou la drumul mare, şi-l urmară la 
întîmplare, fără nicio ţintă. 

Şi mergînd ei aşa pe şleah, Sancho zise către stăpînul 
său: — Stăpine, nu vrei măria-ta să-mi îngădui a mai rupe o 
vorbă în doi? Că de cînd mi-ai pus opreliştea aceea 
straşnică, a muţeniei, mi-au putrezit în burtă, nerostite, mai 
mult de patru vorbe înțelepte, şi n-aş vrea s-o îngrop şi pe 
cea care-mi veni acum pe vîrful limbii, una singură- 
singurică. 


— Zi-o, îi îngădui don Quijote, şi nu te-ntinde prea mult 
la vorbă, că vorba multă, sărăcia omului. 

— Vorba e, stăpîne, răspunse Sancho, că de mai multe 
zile încoace tot stau şi mă gîndesc cît de puţin ai de cîştigat 
şi cu ce te-alegi dacă umbli să tot cauţi aventuri de astea, 
cum cauţi măria-ta prin pustietăţi şi pe la răscruci de 
drumuri, unde chiar dacă înfrunţi şi duci la capăt cîteva din 
cele mai primejdioase, n-are nici cin'te vedea, nici cin” te şti, 
aşa că vor rămîne mute şi îngropate pe vecie, în paguba 
măriei-tale şi-a gindurilor bune cu care le începi, şi-n 
paguba celor ce s-ar arăta vrednici de asemenea fapte. Şi 
aşa, mie mi se pare c-ar fi mai bine (dacă nu cumva măria- 
ta ai alte vederi, mai înțelepte) să ne băgăm în slujba 
vreunui împărat ori a altui mare domnitor, aflat în luptă cu 
niscai vrăjmaşi, şi în slujba lui măria-ta îşi poate arăta 
vrednicia, puterile nemăsurate şi şi mai marea înţelepciune. 
Căci, văzînd toate astea, stăpînul pe care l-am sluji n-ar 
avea încotro şi ne-ar plăti pe fiecare după cum merităm. Şi 
nu ne-ar lipsi nici cel care s-aştearnă în scris isprăvile 
măriei-tale, ca să fie în veci pomenite. De-ale mele, nici nu 
mai zic nimic, căci nu trebuie să iasă din marginile cerute 
unui scutier, cu toate că, la o adică, dacă este datina 
cavaleriei să fie scrise şi faptele scutierilor, nu cred că ale 
mele ar trebui să rămînă printre rînduri. 

— Nu zici rău ce zici, Sancho, vorbi don Quijote. Dar, 
fiind cavaler rătăcitor, înainte de-a ajunge acolo unde spui 
tu, trebuie să cutreieri lumea, punîndu-ţi virtutea la 
încercare, în căutare de aventuri, pentru ca, ducînd la bun 
sfirşit cîte unele, să-ţi cîştigi renume şi glorie, încît atunci 
cînd vei ajunge la curtea vreunui mare monarh, să şi fii 
cavaler vestit prin faptele tale, şi nici să nu te vadă bine 
intrat cu dinadinsul pe porţile cetăţii, cînd să şi înceapă 
tineretul a-ţi da tircoale şi a te urma, strigind în gura mare: 
lată-l pe Cavalerul Soarelui, sau pe al Şarpelui! ori al altei 
steme, sub care vei fi săvirşit fapte mari. Acesta este, vor 
zice, cel ce l-a învins în luptă dreaptă pe uriaşul Bronca- 
Bruno, zmeul cu puteri suprafireşti, şi cel care l-a dezlegat 


de vrajă pe marele Mameluc al Persiei, care stătuse 
fermecat vreo nouă sute de ani! Şi aşa, din gură-n gură vor 
trece faptele tale, şi pe loc, la zarva asta a tineretului şi-a 
celorlalţi oameni, se va arăta, la ferestrele palatului său 
regesc, regele acelui regat, şi cum va da cu ochii de cavaler, 
şi-l va recunoaşte după armărie sau după deviza de pe scut, 
neavînd încotro, va trebui sa zică: Ehei, voi, cavaleri, toţi ciţi 
vă aflaţi la curtea mea, ieşiţi să-ntimpinaţi floarea 
cavaleriei, pe care iat-o venind! Şi, la porunca lui, se vor 
arăta cu toţii; iar el va cobori scările la jumătate, şi-l va 
îmbrăţişa cu toată căldura, şi-i va da acolada sărutîndu-l pe 
amindoi obrajii, apoi îl va lua de mînă şi-l va conduce în 
saloanele doamnei şi stăpinei sale, unde cavalerul o va afla 
împreună cu infanta, fiica lor, care trebuie să fie una din 
cele mai frumoase şi mai împlinite la trup domniţe din cîte 
cu mare greutate ai putea găsi pe cea mai mare parte din 
suprafaţa pămîntului. După asta, nu se poate să nu se 
întimple ca ea să nu-şi pună ochii pe cavaler, şi el pe ea, şi 
fiecare să nu-i pară celuilalt o apariţie mai curînd cerească 
decît pămiîntească, şi, fără să prindă de veste, să nu rămînă 
înlănţuiţi şi prinşi în mreaja de neînlăturat a dragostei, şi cu 
inima plină de grija datorită nepriceperii de a-şi da pe faţă, 
vorbind cu celălalt, simţămintele şi temerile. De aici are să 
fie dus, fără îndoială, într-altă parte a palatului, împodobită 
cu mobile de preţ, unde, după ce-i vor fi scos armele, îi vor 
pune o mantie bogată de purpură, cu care să se înfăşoare; 
şi dacă arăta chipeş cînd era în armură, la fel de chipeş, 
dacă nu şi mai, va trebui să arate înveşmiîntat în mătase. La 
căderea nopţii va cina cu regele, regina şi infanta, şi nu-şi 
va mai lua ochii de la ea, privind-o în ascuns de ceilalţi, şi ea 
va face acelaşi lucru cu tot atîta iscusinţă, pentru că, aşa 
cum am mai spus, e o domniţă foarte înţeleaptă. O dată 
strinsă masa, are să intre pe neaşteptate în sală un pitic 
mărunţel şi viclean, împreună cu o slujnică frumoasă de-a 
împărătesei, urmîndu-l între doi uriaşi, ca să propună o 
anumită încercare, scornită de un mag bătrîn ca lumea, pe 
care cel ce-o va duce cu bine la capăt va fi socotit drept cel 


mai viteaz cavaler de pe pămînt. Pe loc, regele va da 
porunci ca toţi cei de faţă să facă încercarea, şi nici unul nu 
va putea s-o ducă la capăt, în afară de cavalerul oaspete, 
spre marele folos al renumelui său, fapt de care infanta va fi 
foarte mulţumită şi se va socoti fericită şi răsplătită de a fi 
avut norocul să poată nimeri aşa de bine; şi frumuseţea este 
că regele acesta, sau domnitor, sau ce-o fi fiind el acolo, 
duce un război crîncen cu altul, la fel de puternic ca şi el, 
iar cavalerul oaspete îi cere voie (după citeva zile cit a stat 
la curtea lui) să plece la război ca să-l slujească. Regele îi dă 
cu dragă inimă voie, iar cavalerul îi sărută curtenitor mina 
pentru marele hatîr ce-i face. Şi în noaptea aceea va să se 
despartă de doamna şi stăpîna sa infanta, luîndu-şi rămas 
bun printre ostreţele unei grădini ce dă în iatacul ei254, 
printre care i-a mai vorbit de alte multe ori pînă acum, 
fiindu-le mijlocitoare şi ştiutoare de toate o domniţă în care 
infanta are multă încredere. El va ofta, ea va leşina, 
domniţa va pleca după apă rece şi-şi va da în vileag toată 
părerea de râu pentru că se ivesc zorile şi n-ar dori să fie 
descoperiţi, ca să nu se vatăme cinstea stăpînei sale. în cele 
din urmă, infanta îşi va veni în simţiri şi-i va întinde 
cavalerului, printre zăbrele, mîinile-i albe, pe care el i le va 
săruta de mii de ori şi i le va scălda în lacrimi! Apoi va 
rămîne hotărit între ei doi în ce chip să-şi vestească fie ceea 
ce li se întîmplă de bine, fie ceea ce Li se întîmplă de rău, iar 
prinţesa îl va implora să lipsească cît mai puţină vreme cu 
putinţă. El i-o va făgădui cu mii de jurăminte şi va începe 
din nou să-i sărute mîinile şi să-şi ia rămas bun, atît de 
îndurerat, incit numai cît nu-şi va da duhul. Pleacă de aici în 
odaia lui, se azvirle pe pat, nu poate dormi de durerea 
despărțirii, se scoală cu noaptea-n cap, se duce să-şi ia 
rămas bun de la rege şi de la regină, şi chiar şi de la 
infantă; i se răspunde, după ce şi-a luat rămas bun de la cei 
doi, că senora infanta nu se simte bine şi că nu-l poate 
primi. Cavalerul crede că ea s-a îmbolnăvit de durerea 
despărțirii; i se frînge inima, şi puţin lipseşte să nu-şi dea de 
gol simţămintele. Domniţa mijlocitoare e de faţă şi ia bine 


seama la toate, apoi se duce să-i povestească stăpînei, care- 
o primeşte plîngind şi-i spune că una din cele mai mari 
dureri ale ei este că nu ştie cine-i cavalerul, nici dacă e os 
de domn sau nu. Domnița o încredinţează că nu poate 
încăpea atita frumuseţe, vitejie şi curtenie, de cîtă dă 
dovadă cavalerul ei, decît într-o odraslă regească, într-un 
om de viţă înaltă. Cu asta se mai mîngiie nemîngiiata, 
hotărită să-şi ostoaie durerea, ca să nu prindă de veste 
părinţii, şi nu trec nici două zile pînă iese din nou în lume. 
Cavalerul, în vremea asta, e plecat; se luptă în război, 
învinge pe vrăjmaşul regelui, cucereşte o mulţime de cetăţi, 
biruie într-o mulţime de bătălii, se întoarce la curte, îşi vede 
stăpîna la locul ştiut şi se înţelege cu ea s-o ceară tatălui ei 
de nevastă, drept răsplată pentru cît l-a slujit. Regele nu 
vrea să i-o dea, pentru că nu ştie cine este. Cu toate astea, 
fie c-o răpeşte, fie în cine ştie ce alt chip, pină la urmă 
infanta ajunge să fie nevasta lui, iar tatăl ei ajunge să 
socotească mare noroc căsătoria aceasta, pentru că iese la 
iveală că acest cavaler nu-i altul decît fiul viteazului rege al 
nu ştiu cărui regat, care nici n-o fi fiind scris pe hartă. 
Moare tatăl, infanta moşteneşte tronul, şi, nici una, nici 
două, cavalerul devine rege. Acuma vine clipa răsplătirii 
scutierului său şi a tuturor acelora care l-au ajutat să se 
înalțe atît de sus; îşi însoară scutierul cu una din domniţele 
infantei, care nu poate fi alta decit cea care-a fost 
tăinuitoarea dragostei lor, şi care-i fiica unui duce din cei de 
neam de prinţ. 

— Asta-i! strigă Sancho. Asta cer şi eu, ce să mai umblăm 
cu şoalda ! La asta ţintesc, fiindcă toate, pînă într-o iotă, au 
să ţi se întîmple măriei-tale sub denumirea de Cavaler al 
Tristei Figuri. 

— Să n-ai nici o îndoială, Sancho, răspunse don Quijote, 
fiindcă întocmai aşa, şi străbătind aceleaşi trepte ca în ceea 
ce ţi-am povestit, ajung de obicei şi-au ajuns întotdeauna 
cavalerii rătăcitori să fie regi sau împărați. Tot ce ne mai 
trebuie acum este să vedem ce rege, dintre cei creştini sau 
dintre păgîni, duce în ziua de azi război şi are fată 


frumoasă. Dar vom avea destulă vreme să ne mai gîndim la 
asta, pentru că, aşa cum ţi-am mai spus, întîi şi-ntii trebuie 
să ne cîştigăm renume pe alte meleaguri înainte de-a ne 
înfăţişa la curte ! Mai e un lucru care-mi lipseşte, căci, chiar 
de-ar fi să se afle vreun rege care poartă războaie şi are 
mîndreţe de fiică 1, şi chiar de mi-aş fi cîştigat eu o faimă de 
necrezut prin tot universul, nu mă dumiresc cum s-ar putea 
să iasă la iveală c-aş fi de viţă domnească, sau cel puţin văr 
de-al doilea cu vreun împărat. Căci regele n-are să vrea să- 
mi dea pe fiică-sa de nevastă dacă nu se va fi încredinţat 
mai întîi de acest lucru, cu toate că faptele mele, de care s-a 
dus vestea, merită şi mai mult; aşa că, din pricina acestei 
lipse a osului domnesc, teamă mi-e să nu pierd ceea ce 
braţul meu vrednic a meritat din plin. E drept că sînt 
hidalgo, boier de viţă veche şi vestită, cu moşie şi acareturi, 
şi că nu-s din cei care să plătească gloabă. 255 256 Şi s-ar 
prea putea ca vraciul care va avea să-mi scrie istoria să-mi 
descurce atît de bine spiţa şi viţa, încît să mă găsească 
strănepot de regi, la al cincilea sau al şaselea neam. Căci 
trebuie să ştii, Sancho, că sînt două feluri de obiîrşii pe 
lume: unii îşi trag obiîrşia din domnitori şi monarhi, pe care 
timpul i-a făcut să decadă puţin cîte puţin şi să ajungă la 
vîrful de jos, ca o piramidă răsturnată; alţii au început ca 
nişte oameni de jos şi au mers urcînd treaptă după treaptă, 
pînă-au ajuns să se vadă în boierii de cele mari. Astfel că 
deosebirea dintre ei este că unii au fost ce nu mai sînt, iar 
alţii sînt ce n-au fost niciodată. Şi cum eu aş putea fi dintre 
cei dintîi de îndată ce-ar ieşi la iveală că am o obirşie înaltă 
şi glorioasă, cu asta va trebui să se mulţumească regele, 
socru-meu, căci socru va trebui să-mi fie pînă la urmă; iar 
de nu se va mulţumi, infanta mă va iubi pînă-ntr-atita, încît, 
în ciuda părintelui ei, chiar dacă ar şti neîndoielnic că eu 
nu-s decit fiul vreunui sacagiu, tot m-ar lua de bărbat şi de 
stăpin. lar de n-ar vrea, cine mă împiedică s-o răpesc şi s-o 
duc cu mine unde mi-ar plăcea? Că s-ar îngriji el, timpul, 
sau moartea, să pună capăt supărării părinţilor ei! 


— Aici se potriveşte, zise Sancho, vorba anumitor haidăi: 
N-aştepta de bunăvoie ceea ce poţi lua cu sila. Cu toate că 
parcă mai bine s-ar potrivi să spunem: Nu umbla cu 
bogdaprostea după ce poţi lua cu hapca! Asta vrea să zică, 
adicătelea, că daca cumva regele, socrul măriei-tale, nu s-ar 
învoi să se înduplece a-ţi da mina stăpînei mele infanta, n-ai 
să ai încotro şi, aşa cum ziceai măria-ta, va trebui s-o 
răpeşti şi s-o duci de-acolo. Păcat doar că, pînă să cădeţi la 
pace şi să te poţi bucura măria-ta în linişte de domnie, 
bietul scutier s-a lins pe bot de răsplăţi! Afară doar dacă 
domniţa tăinuitoare, care trebuie să-i fie nevastă, nu fuge şi 
ea cu infanta, ca să aibă şi el cu ce-şi mai trece zilele de 
grea restrişte, pînă ce-o vrea cerul altfel; căci, pe cîte cred 
eu, stăpînul său i-ar putea-o da pe loc drept soaţă legiuită. 
257 

— Asta nimeni n-o poate împiedica, răspunse don 
Quijote. 

— Păi, dacă-i aşa, spuse Sancho, n-avem decît să ne 
lăsăm în voia Domnului, ca să ne îndrepte soarta paşii 
încotro i-o plăcea. 

— Facă Domnul, răspunse don Quijote, după dorinţa mea 
şi după nevoia ta, Sancho, şi fie om de rind pe veci cel ce se 
ţine om de rînd. 2 

— Slavă Domnului, zise Sancho, că eu sînt creştin de viţă 
veche, şi, ca să fiu conte, mi-e prea destul! 

— Ba încă ţi-e prea mult, spuse don Quijote. Şi chiar 
dacă n-ai fi, n-ar putea să-ţi strice cu nimica, căci, fiind eu 
regele, îţi pot da orice rang de nobleţe, fără să-l cumperi cu 
bani şi fără să mă fi slujit în vreun fel; pentru că dacă te fac 
eu conte, iată-te dintr-o dată cavaler, zică oamenii ce-or 
zice, că mor să mai aibă încotro şi-or să fie nevoiţi să-ţi 
spună înălţimea-ta, oricîtă inimă rea şi-ar face ! 

— Vai de ei, zise Sancho, dacă-şi închipuie că n-aş şti eu 
să-mi fac respectat ticlui ! 

— Titlul vrei să spui, îl îndreptă stăpinul său, că nu-i 
totuna ticlui şi titlul. 


— Fie, răspunse Sancho, vreau să spun că le-aş veni eu 
de hac, fiindcă, pe cinstea mea, am fost o vreme paraclisier 
la o mănăstire, şi-mi şedea aşa de bine fusta de paraclisier, 
încît zicea toată lumea că eram destul de chipos ca să pot fi 
chiar stareţ al mănăstirii de care spuneam. Dar ce mă fac 
cînd mi-or pune coşcogea mantie de duce peste şolduri, sau 
m-or înveşmînta numai în aur şi perle, ca pe conții veniţi de 
peste mări şi ţări? 1 Socotesc c-are să se strîngă lumea să 
mă vadă, cale de cinci poşte împrejur! 

— Are să-ţi stea bine, zise don Quijote, dar va fi nevoie 
să-ţi razi barba mereu, că după cît de deasă, de încilcită şi 
de rău potrivită din foarfece îţi este, dacă nu-ţi treci briciul 
pe obraz la fiecare două zile cel puţin, te-ar putea oricine 
dibui cine eşti, de la o bătaie de flintă. 

— Ce mare lucru? zise Sancho. N-am decît să iau un 
bărbier şi să-l ţin de casa mea, plătindu-l cu simbrie ! Ba 
chiar, de-o fi să fie nevoie, l-oi face să umble după coada 
mea, ca pe slujitorul unui mare dregător. 

— Dar de unde ştii tu, întrebă don Quijote, că după marii 
dregători umblă cîte-un slujitor? 

— Am să-ţi spun, răspunse Sancho. Mai an, am fost o 
lună la Madrid, şi acolo am văzut că, pe cînd îşi făcea 
plimbarea un nobil tare mic, despre care toţi ziceau că e 
tare mare 258 259, oriunde se ducea, umbla după el un om 
călare, de parca era coada lui, nu alta ! Am întrebat şi eu că 
de ce omul acela nu venea lîngă celălalt, ci umbla tot în 
dosul lui, şi mi-au spus că acela era seu* tierul şi că era un 
obicei al granzilor să poarte cu ei cîte unul din ăştia. De- 
atuncea ştiu, că nu mi-a mai ieşit din minte ! 

— Ce să spun? Ai dreptate! zise don Quijote. Poţi şi tu să- 
ţi cari bărbierul cu tine, căci obiceiurile nu s-au născut 
toate deodată, nici n-au fost scornite cu hurta, aşa că de ce 
n-ai fi tu cel dintîi conte care să umble cu bărbierul după el? 
Şi unde mai pui că trebuie să-ţi fie om mai de-ncredere 
cineva cînd e vorba să-ţi dai barba pe mîna lui, decit ca să-ţi 
pună şaua pe-un cal! 


— Lasă bărbierul pe seama mea, zise Sancho, şi să 
rămînă pe seama măriei-tale să dai zor a ajunge mai repede 
rege şi-a mă face pe mine conte. 

— Aşa va fi! răspunse don Quijote şi, înălţind ochii, văzu 
ceea ce se va povesti în capitolul următor. 


Capitolul XXII Despre felul cum slobozi don Quijote o 
mulţime de nenorociţi, duşi fără de voia lor acolo unde n- 
aveau nici un chef să se ducă 

Povesteşte Cide Hamete Benengeli, autor arab şi 
mancheg, în această nobilă, răsunătoare, dulce, modestă şi 
ingenioasă istorie, că după ce faimosul don Quijote avu cu 
Sancho Panza, scutierul său, voroava aceea despre care se 
spune la sfîrşitul capitolului al XXI-lea, don Quijote înălţă 
ochii şi văzu că pe drumul pe care apucase şi el veneau pe 
jos ca la vreo doisprezece oameni, înşiraţi ca mătăniile pe- 
un coşcogeamitea lanţ de fier petrecut pe după giturile lor 
şi toţi cu cătuşe la miîini. Mai veneau împreună cu ei doi 
oameni călări şi doi pedestraşi; călăreţii purtau archebuze 
cu rotiţăl, iar pedestraşii, lănci şi spade; şi Sancho Panza, 
de îndată ce-i văzu, strigă: — Asta-i un lanţ de osîndiţi de-ai 
regelui, oameni duşi la muncă silnică, pe galere 260 261. 

— Cum oameni duşi la muncă silnică? întrebă don 
Quijote. E oare cu putinţă să facă regele silnicie vreunui 
om? 

— N-am spus asta, răspunse Sancho. Am spus doar că 
sînt oameni care, pentru fărădelegile lor, au fost osîndiţi să 
plece pe galere, în slujba regelui, cu de-a sila. 

— Aşadar, reluă don Quijote, oricum ar fi să fie, oamenii 
ăştia, de vreme ce sînt duşi, se cheamă că merg cu de-a sila, 
şi nu de bunăvoie. 

— Asta aşa e, zise Sancho. 

— Atunci, dacă-i aşa, răspunse stăpînul său, aici intră în 
joc îndatorirea tagmei mele, de-a împiedica silniciile, de-a 
sprijini pe cei nevoiaşi şi de-a le veni întrajutor. 

— la seama, măria-ta, zise Sancho, că justiţia, care 
întruchipează pe regele însuşi, nu poate facş silnicii ori 
nedreptăţi unor asemenea oameni, ci, dimpotrivă, îi 
pedepseşte ca să-şi ispăşească fărădelegile. 

în vremea asta, lanţul ocnaşilor se apropie, şi don 
Quijote, cu vorba foarte curtenitoare, le ceru celor care îi 
păzeau să binevoiască a-i aduce şi lui la cunoştinţă pricina 
sau pricinile pentru care-i duceau în aşa chip pe oamenii 


aceia. Unul din paznicii călări îi răspunse că erau ocnaşi, 
osîndiţi ai majestăţii-sale, că erau duşi la galere şi că altceva 
nu mai avea de spus, şi nici el de aflat. 

— Cu toate astea, îi întoarse don Quijote vorba, mi-ar 
plăcea să aflu despre fiecare dintre ei, în parte, pricina 
nenorocirii lui. 

Mai adăugă la aceste vorbe şi altele de acelaşi fel, tot atît 
dc cuviincioase, ca să-i înduplece pe paznici să-i spună ceea 
cc dorea, îneit cel dc-al doilea dintre călăreţi îi zise : — 
Păcat că, deşi avem aici catastiful osîndiţilor şi probele de la 
procesele fiecăruia din aceşti nenorociţi, nu-i momentul să 
ne oprim tocmai acuma ca să le scoatem şi să le citim. Mai 
bine apropie-te domnia-ta şi întreabă-i chiar pe ei, că ţi-or 
spune singuri, dac-or vrea, şi se vor învoi de bună seamă să- 
ţi spună, pentru că oamenii ca ei au mîncărici la limbă ca şi 
la mînă. 

Dobîndind învoirea aceasta, pe care şi-ar fi luat-o de la 
sine de nu i-ar fi dat-o ei, don Quijote se apropie de şiragul 
înlănţuiţilor şi-l întrebă pe cel dintîi ce păcate ispăşea 
umblînd într-aşa hal împodobit. Omul îi răspunse că umbla 
aşa de îndrăgostit ce era! 

— Doar atît? Numai pentru asta? răspunse don Quijote. 
Păi, dacă-i aşa, şi dacă numai pentru că sînt îndrăgostiţi sînt 
duşi oamenii la galere, de cînd ar fi trebuit să mă aflu şi eu 
pe ele, vislind ? 

— Numai că dragostele mele nu-s cum crezi măria-ta, 
zise ocnaşul, că mie mi-a căzut cu tronc în aşa hal o 
coşarcă, plină cu vîrf de rufărie, îneît am strins-o pînă într- 
atita de voiniceşte în braţe, că, de nu mi-ar fi smuls-o cu de- 
a sila oamenii stăpînirii, nici în ziua de azi n-aş fi lăsat-o de 
bunăvoie din mînă. Am fost prins în flagrant delict, n-a mai 
fost nevoie de cazne 1, mi s-au dresat acte, mi-au măsurat 
spinarea cu o sută de bice şi mi-au mai dat pe deasupra şi 
trei încheiaţi2 de hroance3, şi gata treaba! 

— Ce-s hroancele? întrebă don Quijote. 262 263 

— Hroance înseamnă la noi galere, răspunse ocnaşul, 
care era un băietan ca la vreo 24 de ani şi zicea că era de 


fel din Piedrahita. 

Tot aşa îl întrebă don Quijote şi pe-al doilea, care însă 
nud răspunse nimic, trist cum mergea şi căzut pe ginduri. 
Dar răspunse pentru el cel dintîi, care zise: — Asta, senor, 
merge la galere de canar 1 ce-a fost, vreau să zic de 
cîntăreţ şi de lăutar ce se află. 

— Păi cum aşa? întrebă don Quijote. Pentru c-ai fost 
cîntăreţ şi lăutar înfunzi galera ? 

— Da, răspunse ocnaşul, că nu se află pe lume lucru mai 
afurisit decît să cînţi264 265 în chinuri. 

— Ba, dimpotrivă, zise don Quijote, eu am auzit 
spunîndu-se că cine cîntă chinu-şi înspăimîntă! 

— Aici e de-a-ndoaselea, răspunse ocnaşul, căci cine-a 
cîntat o dată îşi plinge-n pumni toată viaţa. 

— Nu pricep, zise don Quijote. 

Dar unul dintre paznici îl lămuri: — Senor cavaler, în 
lumea non santa 266 267 268 269 270 271 a oamenilor 
acestora, a cînta în chinuri înseamnă a mărturisi atunci cînd 
eşti pus la cazne. Ticălosul acesta a fost supus la tortură şi 
şi-a mărturisit vina de-a fi fost geambaş de cai, adică hoţ de 
dobitoace, şi pe temeiul mărturisirii lui a fost osîndit la şase 
ani de galere, pe lingă două sute de bice, pe care le mai 
poartă încă pe spinare; şi umblă tot timpul gînditor şi trist, 
pentru că ceilalţi hoţi, pe care-i vezi înşiraţi aici în marş, îl 
chinuiesc şi-l fac de două parale, bătîndu-şi joc de dîinsul şi 
socotindu-l om de nimica, pentru că a mărturisit şi n-a avut 
tăria să tăgăduiască; deoarece, spun ei, tot atitea buchii are 
şi un nu cîte are şi un da, şi cel împricinat nu-şi dă seama ce 
noroc are că-i stă viaţa sau moartea în puterea limbii sale, şi 
nu în puterea limbilor celor ce aduc mărturii şi dovezi; şi, la 
urma urmei, drept să-ţi spun, mai că-mi vine şi mie-a crede 
că nu-s chiar greşiţi în ceea ce spun şi că au dreptate. 

— Şi eu tot aşa socotesc, răspunse don Quijote, care, 
trecînd la cel de al treilea, îl întrebă ce-i întrebase şi pe 
ceilalţi. 

Şi acesta, fără să se lase prea mult rugat şi părînd chiar 
voios, zise: — Eu merg pe cinci ani la cucoanele hroance 


fiindcă mi-au lipsit zece ducați. 

— Aş da eu, bucuros, douăzeci, zise don Quijote, numai 
să te pot scăpa din necaz ! 

— Asta-i chiar la fel, răspunse ocnaşul, ca atunci cînd ai 
avea bani fiind în largul mării şi murind de foame, fără să ai 
de unde-ţi tîrgui cele de trebuinţă. Spun asta, fiindcă, dac- 
aş fi avut la vreme ăşti douăzeci de ducați cu care mă 
ispiteşti acum luminăţia-ta, aş fi putut unge cu ei peana 
grefierului şi înviora măiestria avocatului în aşa chip, încât 
astăzi m-aş afla în mijlocul pieţei Zocodover 272 din Toledo, 
şi nu aici pe şleah, cu zgarda la gît, ca un ogar! Da' mare-i 
Dumnezeu! Răbdare, că trece şi asta, cum trec toate! 

Trecu deci don Quijote la al patrulea, care era un om cu 
înfăţişare venerabilă, cu o barbă albă pînă la briu; şi acesta, 
auzind că-l întreabă de pricina care-l virise în năpasta asta, 
prinse a plinge şi nu răspunse nici un cuvînt; dar cel de-al 
cincilea osîndit îi sluji de tălmaci, zicînd: — Omul ăsta 
cumsecade e dus pe patru ani la galere, după ce a fost 
purtat pe ulițele ştiute 273, îmbrăcat cum se cuvine, cu 
toată pompa şi de-a călare. 

— Asta vrea să zică, se băgă Sancho Panza în vorbă, 
după cîte mi se pare mie, că l-or fi tîrit în piaţa publică, 
ruşinindu-l. 

— Aşa este, răspunse ocnaşul. Şi vina pentru care a fost 
osîndit la o asemenea pedeapsă este că a fost misit de ochi 
dulci, ba chiar samsar de trupuri întregi. Vreau să spun că, 
ce mai vorbă lungă, pe cavalerul ăsta îl duc la galere de 
codoş ce-a fost, şi pentru că pe deasupra i s-a mai aflat şi 
vina de-a fi făcut vrăjitorii, dar nu mult: doar de două 
degete pe fundul paharului. 

—- Să nu se fi adăugat astea două degete, zise don 
Quijote, nu merita, numai de codoş ce-a fost, dacă n-a 
făptuit nimica alta, să fie pus să plutească pe galere, afară 
doar de-ar fi să le comande şi să le fie amiral. Căci meseria 
de codoş nu-i pentru oricine se nimereşte; e slujbă de 
oameni cu socoteală la cap, şi foarte trebuincioasă într-un 
stat bine orînduit, aşa că n-ar trebui s-o facă decît oameni 


foarte nobili şi de neam vechi; ba chiar ar trebui să se afle 
inspectori şi controlori ai unora ca aceştia, cum sînt pentru 
celelalte slujbe, şi să li se ştie numărul, limitat ca al 
agenţilor de bursă, fiindcă doar în felul acesta ar fi cruţată 
lumea de o mulţime de nenorociri, pricinuite de faptul că 
treaba şi meseria asta e dată pe mina unor fiinţe 
nepricepute şi scurte de minte, cum sînt muieruştile de doi 
bani perechea, pajii şi măscăricii de bilci, cioflingari cu caş 
la gură şi care habar n-au ce-i viaţa, că taman cînd îţi 
plesneşte măseaua mai avan şi cînd ai avea mai mare 
nevoie de unul care să se priceapă să aleagă bine, ei 
rătăcesc drumul, se pierd de la mînă pînă la gură şi nu mai 
ştiu nici care le e dreapta şi care stinga. Aş vrea să merg şi 
mai departe şi să arăt motivele pentru care s-ar cuveni să 
fie bine aleşi cei ce urmează să deţină în stat o slujbă aşa de 
necesară, dar nu este potrivit prilejul pentru una ca asta; 
voi spune-o eu într-o zi cui ar putea-o lecui şi îndrepta. Tot 
ce mai am de spus acuma este că amărăciunea pe care mi-a 
pricinuit-o vederea pletelor acestora albe şi chipului ăstuia 
atit de venerabil, osîndit la asemenea munci doar pentru 
vina de a fi fost codoş, mi-a risipito adaosul că a fost şi 
vrăjitor. Cu toate că ştiu bine că nu se află pe lumea asta 
vrăji care să poată silui şi schimba voinţa omului, aşa cum 
gindesc unii săraci cu duhul, şi mai ştiu că avem liberul- 
arbitru, pe care nu e iarbă de leac nici descîntec să-l poată 
birui. Ceea ce fac de obicei anumite femeiuşti scurte de 
minte şi unii şarlatani netrebnici sînt doar nişte amestecuri 
de licori şi nişte otrăvuri cu care-i înnebunesc de cap pe 
oameni, lăsîndu-i să creadă că au putere de a-i face să fie 
iubiţi, lucru care este, cum spun, cu neputinţă, căci ar 
însemna să siluiască voinţele. 

— Aşa şi este, zise bătrînul, şi spun drept, senor, că, în 
chestia asta cu vrăjitoria, zău că n-am nici o vină; cît despre 
codoşlic, n-o tăgăduiesc. Dar să nu-şi închipuie cineva că 
făceam vreun rău prin asta, fiindcă tot ce doream era să se 
bucure toată lumea şi să trăiască în pace şi bună învoială, 
fără gilcevi şi fără amărăciuni; dar nu mi-a folosit la nimic 


gîndul meu bun, şi nu m-a împiedicat să fiu dus acolo de 
unde nu mai am nădejde să mă întorc, judecind după cit de 
încărcat de ani sînt, mai fiind şi bolnav de băşica udului, 
beteşug care nu-mi dă pas să mă odihnesc mai de fel! 

Şi prinse din nou a plinge, ca la început; iar pe Sancho îl 
apucă mila pînă într-atita, încît scoase din sîn un real din cei 
de patru 274 şi i-l dădu de pomană* 

Trecu mai departe don Quijote şi-l întrebă pe altul cu ce 
greşise, iar acesta îi răspunse, nu mai puţin mucalit, ba 
chiar mai şugubăţ decît celălalt: — Eu sînt minat unde vezi 
fiindcă peste măsură de stăruitor am tot şuguit cu două 
vere primare de-ale mele, şi cu alte două verişoare de-ale 
altora; ce mai vorbă lungă, atîta am tot glumit cu ele, că, 
din glumă în glumă, a crescut familia, fără să-i mai pot da 
de firul rudeniei, încît nici mama dracului n-o mai descurcă. 
Mi se puseră toate în seamă cu probe, nu mă bucurai de 
nici o bunăvoință neavînd bani, fui cît pe-aci să mor de gilci, 
pe care voiau să mi le frece cu ştreangul, mă osîndiră la 
galere pentru şase ani, şi eu încuviinţai: îmi ispăşesc vina; 
sînt tînăr: viaţă să am, că toate se lecuiesc cu asta. Şi de ai 
cumva luminăţia-ta, domnule cavaler, cîte ceva cu care să 
vii într-ajutorul ăstor bieţi oropsiţi, are să ţi-o plătească 
Dumnezeu în ceruri, şi vom avea şi noi pe pămînt grijă să ne 
rugăm lui Dumnezeu pentru sănătatea măriei-tale ori de 
cite ori ne-om spune rugăciunile, dorindu-ţi viaţă la fel de 
lungă şi de bună pe cît o merită binefăcătoarea dumitale 
făptură. 

Umbla îmbrăcat în robă de student 1, şi unul din paznici 
spuse că era om cu şart la vorbă şi nu-l întrecea nimeni pe 
lătinie. 

La urmă de tot venea un om foarte chipeş, în vîrstă de 30 
de ani, care n-avea alt cusur decit că se uita niţel cam 
zbanghiu. Era legat ceva mai altfel decît restul osîndiţilor, 
căci purta la picior un lanţ aşa de lung, încît îi înfăşură tot 
corpul, şi-n jurul gitului purta două verigi de fier, una prinsă 
în ochiurile lanţului, iar cealaltă, din cele ce se numesc uită- 
te la mine sau copita prietenului 275 276, şi din ea 


scoborau doi drugi de fier ce-i ajungeau pin” la brîu, susţi- 
nînd două cătuşe, în care-i erau virite mîinile, ferecate cu 
un lacăt cît toate zilele, în aşa chip încît nici cu mîinile la 
gură nu putea s-ajungă şi nici să-şi plece capul ca s-ajungă 
la mîini n-avea cum. Don Quijote întrebă pentru ce purta 
omul acela atîtea fiare, mai multe decît toţi ceilalţi. Paznicul 
îi răspunse că avea el singur mai multe păcate decit toţi 
ceilalţi laolaltă şi că era aşa de cutezător şi-atit de mare 
pehlivan, încît, cu toate că-l duceau în felul în care-l duceau, 
nu erau siguri de el, ci stăteau tot timpul cu frica-n sîn, nu 
care cumva să le scape. 

— Ce păcate aşa grele o fi avînd, zise don Quijote, dacă 
n-a meritat pedeapsă mai mare decit să înfunde galera? 

— O înfundă pe zece ani, răspunse paznicul, ceea ce e 
totuna cu moartea civilă. E destul să ştii, ca să nu-ţi mai 
trebuiască altceva, că flăcăul ăsta e faimosul Gines de 
Pasamonte, zis, cu alt nume, Ginesillo de Şterpelillo. 

— Domnule comisar, zise atuncea ocnaşul, ia-o mai 
domol, şi să nu ne-apucăm acuma să dezgropăm poreclele ! 
Gines mă cheamă, şi nu Ginesillo, şi Pasamonte-i numele 
meu de familie, nu Şterpelillo, cum zici dumneata, că mai 
bine şi-ar vedea fiecare de el, şi tot s-ar alege cu ceva ! 

— Nu te răţoi aşa, răspunse comisarul, domnule pungaş 
de mîna-ntii, dacă nu cumva vrei să te-nvăţ eu să-ţi mai ţii 
gura şi să te fac să-ţi plîngi în pumni! 

— N-am ce face, răspunse ocnaşul, că omului îi merge nu 
cum vrea el, ci cum dă Dumnezeu; dar într-o bună zi are să 
mi se ducă vestea-n lumea întreagă, şi o să vedem noi 
atunci dacă mă cheamă Ginesillo de Şterpelillo sau nu ! 

— Păi nu-ţi zice aşa, cîrcotaşule? întrebă paznicul. 

— Da, aşa-mi zice, răspunse Gines, dar îi fac eu să nu-mi 
mai zică, ori, de nu, îţi dau voie să mă razi acolo unde 
şoptesc printre dinţi! 277 Senor cavaler, dacă ai ceva de 
dat, dă-ne o dată, şi du-te cu Dumnezeu, că ne-ai cam 
plictisit tot vîrindu-ţi nasul unde nu-ţi fierbe oala şi vrînd să 
iscodeşti viaţa aproapelui; iar dacă ai chef s-o ştii pe-a mea, 


află că eu nu-s altul decit Gines de Pasamonte, a cărui viaţă 
e scrisă, na, de degetele astea, uite-le ! 

— Are dreptate, zise comisarul, că el singur şi-a scris 
povestea vieţii, cum nu se poate mai bine; dar cartea a 
rămas în închisoare, zălog pentru două sute de reali! 

— Şi am de gînd s-o scot, zise Gines, chiar de-ar fi ea 
zălogită şi pe două sute de ducați! 

— E-aşa de reuşită? întrebă don Quijote. 

— E-atit de reuşită, răspunse Gines, îneît vai de capul lui 
Lazarillo de 'Tormes278 şi-a tuturor celorlalte cărţi de soiul 
ei, cîte s-au scris ori se vor mai scrie! Tot ce pot să vă asigur 
e că spune adevărul, şi încă spune adevăruri atit de pline de 
duh şi-atit de desfătătoare, îneît nici o minciună nu s-ar 
putea asemui cu ele. 

— Şi care-i titlul cărţii? întrebă don Quijote. 

— Viaţa lui Gines de Pasamonte, răspunse însuşi autorul 
ei. 

— Şi e terminată? întrebă don Quijote. 

— Cum poate fi terminată, răspunse el, dacă mie încă nu 
mi s-au sfirşit zilele? Ceea ce am scris e de la naşterea mea 
pînă-n clipa cînd m-au azvirlit la galeră, acum, ultima dată. 

— Va să zică, ai mai fost şi altă dată la galere? zise don 
Quijote. 

— Slujindu-l pe Dumnezeu şi pe rege, am mai fost şi altă 
dată, vreme de patru ani încheiaţi, şi-s deprins şi cu gustul 
de posmagi, şi cu gustul de gîirbaci, răspunse Gines, aşa că 
nu-mi fac cine ştie ce inimă rea că mă duc din nou, fiindcă 
acolo voi avea răgaz să-mi sfirşesc cartea, căci mai am o 
mulţime de lucruri de spus, iar pe galerele Spaniei ai mai 
multă tihnă 1 chiar decît aş avea eu nevoie, cu toate că n- 
am nevoie de cine ştie ce răgaz pentru ce mi-am pus in gind 
să mai scriu, fiindcă le ştiu toate pe de rost. 

— Pari om de duh! zise don Quijote. 

— Şi nefericit, răspunse Gines, pentru că nefericirea îl 
urmăreşte întotdeauna pe omul de duh. 279 280 

— îl urmăreşte pe pezevenghi, vrei să zici! spuse 
comisarul. 


— 'Ţi-am mai spus, domnule comisar, răspunse 
Pasamonte, s-o laşi mai domol, căci domnii aceia nu ţi-au 
pus în mînă topuzul ca să ne chinuieşti pe noi, sărmanii ce 
umblăm înlănţuiţi, ci ca să ne călăuzeşti şi să ne duci acolo 
unde a poruncit majestatea-sa ; că de nu, mă jur pe. dar 
ajunge, că s-ar prea putea să iasă într-o bună zi la spălat 
petele pe care mi le-ai făcut la han, aşa că 281 să-şi ţină 
toată lumea gura şi să trăiască cum i-o plăcea, vorbind 
numai de bine. Dar mai degrabă hai, s-o pornim mai iute la 
drum, că destul am stat de taclale! 

Comisarul ridică topuzul să dea în Pasamonte, drept 
răspuns la amenințările lui. Dar don Quijote se vîri între ei 
şi-l rugă să nu-l chinuiască, căci nu era de mirare ca un om 
ferecat cu atitea lanţuri la mîini să fie ceva mai slobod la 
limbă. Apoi, întoreîndu-se către toţi cei din lanţ, rosti: — Din 
toate cîte mi le-aţi spus, preaiubiţi fraţi, am tras încheierea 
că, deşi sînteţi pedepsiţi pentru greşelile voastre, pedepsele 
la care sînteţi osîndiţi nu vă prea fac plăcere şi vă duceţi să 
le răbdaţi fără de nici un chef şi cu totul împotriva voinţei 
voastre. îmi dau seama că s-ar putea întîmpla ca slăbiciunea 
cutăruia, cînd a fost supus la tortură, ori poate lipsa de bani 
a cutărui altuia şi lipsa de protecţie înaltă, sau, în sfîrşit, 
judecata sucită a magistratului să fi fost cauza pierzaniei 
voastre şi să fi împiedicat dreptatea să vă iasă la iveală 
chiar atunci cînd era de partea voastră. Toate acestea îmi 
vin acum în minte, spunindu-mi, încredinţindu-mă şi chiar 
silindu-mă să-mi arăt cu voi rostul pentru care cerul m-a 
sortit să trăiesc pe lumea asta şi să îmbrăţişez tagma 
cavaleriei pe care am îmbrăţişat-o, făcînd jurămînt să ajut 
pe cei nevoiaşi şi pe cei obijduiţi de mai-marii lor. Dar cum 
ştiu că este unul din principiile cuminţeniei să nu faci 
niciodată cu râul ceea ce se poate face cu binele, vreau să-i 
rog pe aceşti domni paznici şi pe domnul comisar să 
binevoiască a vă desfereca şi a vă lăsa să plecaţi 
nestingheriţi, că sînt destui care să-l slujească pe rege cu 
mai bune prilejuri, şi mi se pare prea crud să faci robi din 
cei pe care Dumnezeu şi natura i-a făcut oameni liberi. Cu 


atît mai mult, domnilor paznici, adăugă don Quijote, că 
oamenii aceştia, bieţii de ei, nu v-au făcut vouă nimica, aşa 
că să-şi vadă fiecare de păcatele lui! Este un Dumnezeu în 
cer şi are el grijă să pedepsească răul şi să răsplătească 
binele, aşa că nu-i treabă de oameni cinstiţi să fie călăii 
altor oameni cînd n-au a se amesteca în asta. Vă cer asta cu 
atîta blindeţe şi sînge rece pentru că vreau să am de ce vă 
mulţumi dacă o veţi face; dar dacă n-o faceţi de bunăvoie, 
lancea şi spada aceasta, dimpreună cu vrednicia braţului 
meu, vă vor sili s-o faceţi de nevoie. 

— Nostimă neghiobie, n-am ce zice ! răspunse comisarul. 
E bună de tot! Ia te uită cu ce haz a ştiut s-o încheie, 
şolticul! Vrea să-i lăsăm lui ocnaşii regelui, nici mai mult, 
nici mai puţin, ca şi cum am fi de capul nostru şi-am putea 
să-i dăm ascultare, sau ar avea el vreo cădere să ne-o 
poruncească ! la vezi-ţi, senor, de drum! Du-te cu 
Dumnezeu şi mai îndreaptă-ţi puţin ţucalul de pe cap, ce-mi 
tot umbli să ne cauţi nod în papură şi să ne prinzi cu mîţa-n 
sac? 

— Miţa eşti tu ! .282 şi motanul, şi şobolanul, şi mirlanul! 

răspunse don Quijote. 

Şi, zis şi făcut! Se năpusti asupra lui atit de pe nepusă 
masă, incit, fără să-i mai dea răgaz să se apere, îl buşi de 
pămînt, rănit greu cu lancea, şi o brodise de minune, căci 
acesta era singurul care avea archebuză 283. Ceilalţi 
paznici rămăseseră cu gurile căscate, încremeniţi de 
întîimplarea asta neaşteptată ; dar, venindu-şi în fire, cei 
călări puseră mina pe spadă, pedestraşii pe arbalete, şi-l 
asaltară toţi împreună pe don Quijote, care-i aştepta cu 
mult sînge rece. Şi fără îndoială că nu i-ar fi mers bine dacă 
ocnaşii, văzînd ce prilej bun de a-şi recîştiga libertatea li se 
oferea, n-ar fi făcut tot ce le stătea în putinţă ca să rupă 
lanţul pe care erau înşiraţi, învălmăşeala fu aşa de mare, 
îneît paznicii, care dădeau cînd să pună mîna pe ocnaşii ce 
se desferecau, cînd să-i ţină piept lui don Quijote care-i 
ataca, nu putură face nimic care să le fi fost de folos. Ajută 
şi Sancho, dinspre partea lui, la slobozirea lui Gines de 


Pasamonte, care-şi luă cel dintii zborul, liber şi neîmpiedicat 
de nimic, şi, tăbărînd pe comisarul trîntit la pămînt, îl uşură 
de spadă şi de archebuză, cu care, mai ochind pe unul, mai 
vîrînd spaima într-altul, dar fără s-o descarce nici măcar o 
singură dată, mătură toată garda de pe cîmpul de luptă, 
căci paznicii o luară la sănătoasa, cît de frica archebuzei lui 
Pasamonte, cît de-a grindinei de bolovani cu care ocnaşii 
sloboziţi îi bombardau. 

Sancho se posomori grozav de isprava asta, fiindcă îi 
trecu prin minte că cei ce-o luaseră la picior puteau s-aducă 
totul la cunoştinţa Sfintei Hermandad, care avea să iasă 
numaideciît în căutarea vinovaţilor, făcînd să bată clopotele 
în toate clopotniţele. Aşa că îşi mărturisi temerile faţă de 
stăpînul său şi-l rugă să facă aşa fel îneit să se depărteze cît 
or putea mai repede de-acolo şi să scape cu fuga, 
ascunzîndu-se prin munţii împăduriţi, în apropierea cărora 
erau. 

— Foarte bine, zise don Quijote, numai că ştiu şi eu ce 
este de făcut acuma. 

Şi, chemîndu-i pe toţi ocnaşii, care, după ce-l 
despuiaseră pe comisar, lăsîndu-l numai cu pielea, se 
învîrteau năuciţi, ii adună pe toţi roată, ca să asculte ceea 
ce le poruncea, apoi le zise: — Orice om nobil trebuie să fie 
recunoscător pentru binefacerile primite, şi unul din 
păcatele ce-l supără mai mult pe Dumnezeu este 
nerecunoştinţa. Spun asta pentru că aţi avut prilejul să 
simţiţi, domnilor, din experienţa cea mai nemijlocită, 
binefacerea săvirşită de mine întru binele vostru; drept 
răsplată pentru ea, aş dori, şi asta-mi este voia, ca, 
împovăraţi cu lanţul pe care vi l-am luat de pe grumaji, să 
purcedeţi numaideciît la drum şi să vă duceţi în cetatea 
Toboso, şi-acolo să vă înfăţişaţi dinaintea domniţei Dulcinea 
del 'Toboso şi să-i spuneţi că robul său, Cavalerul Tristei 
Figuri, v-a trimis ca să vă închinaţi ei şi să-i povestiţi de-a 
fir-a-păr tot ce-a cuprins această faimoasă aventură, pînă ce 
v-am putut dărui din nou multdorita libertate. lar după ce 


veţi fi îndeplinit aceasta, vă puteţi duce oriunde veţi voi, să 
vă căutaţi norocul. 

în numele tuturor răspunse Gines de Pasamonte, care 
rosti: — Ceea ce ne ceri măria-ta, domnul şi mîntuitorul 
nostru, ne este cu neputinţă, ba chiar e mai mult decit peste 
puterile noastre să împlinim, căci nu putem merge toţi 
laolaltă pe drumuri, ci numai cîte unul şi răzleţiţi, avind 
fiecare grijă de pielea lui şi ascunzîndu-ne şi-n gaură de 
şarpe, ca să nu ne afle Sfinta Hermandad, care nu mai 
încape îndoială că se va urni în căutarea noastră. Ceea ce ai 
putea domnia-ta face, şi drept ai destul s-o şi faci, este să ne 
strămuţi închinarea asta şi tributul datorat domniţei 
Dulcinea del Toboso într-o cîtime oarecare de Credo şi de 
Ave-Maria pe care noi să le rostim pentru luminăţia-ta, 
lucru ce s-ar putea împlini fie zi, fie noapte, din mers ori 
stînd culcat, la vreme de pace sau de război. Dar să-ţi 
treacă prin cap c-avem să ne întoarcem acuma la hîrburile 
Egiptuluix, vreau să 284 spun, să crezi că ne vom lua lanţul 
şi ne vom aşterne drumului către 'Ioboso, ar însemna să-ţi 
închipui că-i noapte afară acuma, cu toate că nu-i nici zece 
dimineaţa, şi să ne ceri nouă una ca asta, înseamnă să ceri 
plopului mere. 

— Atunci, mă jur pe orice, zise don Quijote (căruia îi şi 
sărise ţandăra), don Pui-de-Lele, don Ginesillo de 
Şterpelillo, sau cum te-o fi chemînd, c-ai să te duci tu 
singur, cu coada-ntre picioare, şi cu toată fierăria asta pe 
umeri, fără doar şi poate, cum te văd şi mă vezi! 

Pasamonte, care nu prea era răbdător din fire (mai fiind 
şi încredinţat că don Quijote n-avea minţile toate de vreme 
ce putuse săvirşi una atît de boacănă, dîndu-le lor 
libertatea), cînd se văzu în aşa chip tratat, nu făcu decit un 
semn cu ochiul tovarăşilor săi şi, trăgîndu-se cu toţii mai la 
o parte, pe dată începură să arunce o ploaie de pietre în 
don Quijote, căruia cele două mîini nu-i mai ajungeau ca să 
se poată feri, acoperindu-se cu scutul, în vreme ce sărmanul 
Rocinante numai de pintenii lui n-avea timp să se 
sinchisească, mai abitir decît dacă ar fi fost de bronz ! 


Sancho se dădu îndărătul măgarului, ca trupul dobitocului 
să-l ferească de nourul şi grindina de pietre ce ploua într- 
una asupra amindurora. Don Quijote nu se putu scuti atît de 
bine de lovituri cu pavăza încît să nu-l ajungă nu ştiu câţi 
bolovani, care-i loviră trupul cu atita putere, încit îl 
doboriră la pămînt. Şi nici nu căzuse bine, că se şi trezi cu 
studentul de-a călare pe pieptul lui, luîndu-i lighenaşul din 
cap şi trăgindu-i cu el trei-patru lovituri pe spinare. După 
asta, studentul mai dădu tot de atîtea ori cu ligheanul de 
pămînt şi-l făcu zob. îi luară pieptarul pe care-l purta pe 
deasupra armurii şi vrură să-i ia şi nădragii, şi de bună 
seamă că i l-ar fi luat dacă nu s-ar fi împiedicat în 
jambierele lui de fier. Pe Sancho îl uşurară mai întîi de 
suman şi-l lăsară apoi numai în albituri, împărţindu-şi între 
ei celelalte prăzi ale bătăliei, apoi o apucară care-ncotro, 
căci îşi băteau capul mai mult să scape de temuta Sfinta 
Hermandad decît să se împovăreze cu ditamai lanţul şi să 
se ducă să se înfăţişeze dinaintea domniţei Dulcinea din 
Toboso. 

Nu mai rămaseră decît măgarul şi Rocinante, Sancho şi 
don Quijote: măgarul, cu capul în pămînt şi ginditor, 
scuturînd din cînd în cînd din urechi, de parcă nu i-ar fi 
venit a crede că încetase viscolul de pietre care-i primejduia 
podoabele capului; Rocinante, întins lingă stăpînul său, căci 
îl azvirlise la pămînt alt pietroi; Sancho, numai în cămaşă, 
dirdîind de frica Sfintei Hermandad, iar don Quijote, amărit, 
pentru că se vedea împodobit ca vai de el tocmai de cei 
cărora le făcuse atita bine. 


Capitolul XXIII Despre ceea ce i s-a întimplat vestitului 
don Quijote în Sierra Morenay aventură dintre cele mai 
rare din cîte se povestesc în această istorie adevărată 

Văzîndu-se în ce hal era, don Quijote îi zise scutierului 
său: — Am auzit întotdeauna spunindu-se, Sancho, că a face 
bine unor oameni de nimica e ca şi cum ai turna apă în 
mare. Dacă aş fi luat în seamă ceea ce mi-ai spus tu, aş fi 
fost acum cruțat de restriştea asta; dar nu mai am ce-i face 
! Răbdare, şi mai multă băgare de seamă de-aci înainte. 

— Ai să ai măria-ta mai multă băgare de seamă, 
răspunse Sancho, cum am să fiu eu popă ! Dar de vreme ce 
spui că, de-ai fi ţinut atuncea seamă de vorbele mele, ai fi 
fost cruțat de-aşa necaz, crezi-mi cel puţin acuma şi-ai să-ţi 
cruţi altele şi mai mari, fiindcă trebuie să ştii că la Sfinta 
Hermandad nu-ţi merge cu de-astea, cavalereştile, că nu dă 
ea pe toţi cavalerii rătăcitori cîţi or fi pe lume nici o ceapă 
degerată ! Şi află c-a şi început să mi se pară că-mi şuieră 
săgețile arcaşilor ei pe lingă urechi 1 

— Eşti tu fricos din fire, Sancho, zise don Quijote, dar, ca 
să nu zici că sînt încăpăţinat şi că nu fac niciodată ce mă 
sfătuieşti, de data asta vreau să-ţi urmez sfatul şi să mă pun 
la adăpost de urgia de care te temi aşa de mult. Fac asta 
însă cu o condiţie: ca niciodată, cît vei trăi tu pe lume, şi 
chiar şi după moarte, să n-aud c-ai spus cuiva că de frică m- 
am dat deoparte şi m-am tras îndărăt din faţa primejdiei, şi 
nu ca să dau urmare rugăminţilor tale; fiindcă dac-ai spune 
altfel, ai spune o minciună, şi te dezmint de pe-acuma 
pentru atuncea, şi de pe-atuncea pentru acuma 285 286, şi- 
ţi spun verde în faţă că minţi şi că vei minţi de fiecare dată 
cînd vei spune-o ori vei gîndi-o ! Şi nu-mi mai răspunde nici 
un cuvînt, că numai cît mă gîndesc că fug şi mă retrag din 
faţa primejdiei şi mai cu seamă din faţa acesteia, de care 
pare că aş simţi o umbră de teamă, îmi vine să rămîn pe loc, 
aici, singur, şi s-aştept nu numai Sfînta Frăţie, asta de care 
tot vorbeşti şi tot tremuri, ci pe toţi fraţii celor 
douăsprezece triburi ale lui Israel, şi pe cei şapte fraţi 


Macabei, şi pe gemenii Castor şi Polux, împreună cu toţi 
fraţii şi frăţiile cîte-or fi fiind pe lume ! 

— Stăpine, răspunse Sancho, să te retragi nu înseamnă 
să fugi; iar s-aştepţi, nu-i de loc înţelept, cînd primejdia 
întrece aşteptările, ci înţelept e să te păstrezi de azi pe 
mîine şi să nu te pui la bătaie tot, într-o singură zi. Şi află 
că, oricît oi fi eu de necioplit şi de ţărănos, tot am un dram 
de pricepere cînd e vorba de purtare în viaţă; aşa că să nu- 
ţi pară rău că mi-ai ascultat sfatul, ci mai bine urcă-te pe 
Rocinante, dacă poţi, că dacă nu te-oi ajuta eu, şi vino după 
mine, că-mi spune mie inima că avem acuma nevoie mai 
mult de picioare decît de miîini. 

Don Quijote, fără să mai spună nici un cuvint, încălecă, şi 
luînd conducerea Sancho, călare pe măgarul său, se 
înfundară într-o coamă a munţilor Sierra Morena, de care 
erau aproape, Sancho punîndu-şi în gînd să străbată tot 
lanţul munţilor şi să iasă la Viso sau la Almodovar del 
Campo, ascunzîndu-se cîteva zile prin pustietăţile acelea, ca 
să nu dea de ei Sfînta Hermandad dacă cumva i-or căuta, îi 
dădea curaj în treaba asta şi faptul că din răzmeriţa 
ocnaşilor ieşiseră teferi desagii cu merinde din spinarea 
măgarului, lucru pe care-l socoti o adevărată minune după 
cite le furaseră şi după cît de amănunţit cotrobăiseră peste 
tot locul cei sloboziţi. 

O dată cu seara ajunseră în inima Sierrei Morena, unde 
Sancho găsi cu cale să-şi petreacă nu numai noaptea aceea, 
ci şi alte cîteva zile, cel puţin atitea cîte avea să-i mai ţină 
merindea, aşa că înnoptară între două stinci şi-o mulţime de 
arbori - de-plută. Dar ceasul rău, care, după cîte cred cei 
care n-au scînteie de credinţă adevărată, pe toţi ne paşte şi 
pe toate le orînduieşte, le mînă şi le amestecă după cum îi 
place, făcu să-i dea în gînd a se ascunde tot în munţi şi lui 
Gines de Pasamonte, faimosul pehlivan şi pungaş, scăpat de 
lanţ prin virtutea şi prin nebunia lui don Quijote şi gonit de 
groaza Sfintei Hermandad, de care avea temeinic cuvînt a 
se teme; şi-l mînă soarta lui şi frica tot cam pe unde îi 
minase pe don Quijote şi pe Sancho Panza, la un ceas din zi 


cînd îi mai putea recunoaşte ca să-i lase mai întîi s-adoarmă. 
Şi cum răii sînt întotdeauna şi nerecunoscători, cum nevoia 
dă prilej să-ţi faci rost de ce-ţi lipseşte şi cum vrabia din 
mînă nu se dă pe cioara din par, Gin6s, care nu era de felul 
lui nici recunoscător şi nici cu gindul numai la binefaceri, se 
hotări să fure măgarul lui Sancho Panza, sinchisindu-se 
prea puţin de Rocinante, care era o pradă prea 
sărăcăcioasă de-ar fi vrut să-l vîndă ori să-l pună zălog. 
Sancho Panza dormea, aşa că îi fură măgarul, şi pînă-n zori 
de zi era prea departe ca sări mai poată lua cineva urma. 

Zorile se iviră, înveselind tot pămîntul şi posomorîndu-l 
pe Sancho Panza, fiindcă-şi găsi măgarul lipsă. Şi cînd se 
văzu fără de el, începu să se vaite şi să se bocească în cel 
mai jalnic şi mai dureros chip cu putinţă, şi cu atîta tărie, 
încît don Quijote se deşteptă la strigătele lui şi desluşi că 
spunea, bocindu-se: — Oh, fiule, carne din carnea mea, tu, 
care sub acoperişul meu ai văzut lumina zilei, giuvaerul 
copiilor mei, fala nevestei şi ciuda vecinilor pizmaşi, tu, 
care-mi uşurai poverile, sprijin a jumătate din zilele vieţii 
mele, căci cu cei douăzeci şi şase de maravedises cît îmi 
dădeai pe zi îmi duceam jumătate din greul gospodăriei! 

Don Quijote, văzîndu-l cum plinge şi aflind pricina, îl 
mîngiie cu vorbele cele mai bune pe care le găsi de spus şi-l 
rugă să aibă răbdare, făgăduindu-i că-i va da o ţidulă ca săi 
se dea, de la el de-acasă, în schimb, trei măgari, din cinci 
ciţi lăsase la plecare. Cu asta, Sancho se mai mîngiie, îşi 
şterse lacrimile, se mai potoli din sughiţuri şi îi mulţumi, de 
darul ce-i făcea, lui don Quijote, căruia, de cum intrase în 
munţi, inima îi era mai uşoară şi se arăta voios cum nu se 
mai poate, căci locurile i se păreau numai bune pentru 
aventurile în căutarea cărora pornise. îi veneau în minte 
toate noroacele minunate cîte li se iviseră, în cale prin 
pustietăţi şi singurătăţi asemănătoare, celorlalţi cavaleri 
rătăcitori, şi umbla atit de cufundat în gîndurile acestea, 
atit de năucit de ele şi de dus pe ceea lume, încît îşi uitase 
de toate. 


Nici Sancho n-avea altă grijă (de cînd i se părea că-i 
calcă piciorul pe pămînt ferit de primejdii) decit să-şi pună 
burta la cale cu rămăşiţele prăzii lor bisericeşti, aşa cum 
mergea în urma stăpînului său, încărcat cu tot ceea ce ar fi 
trebuit să care măgarul; şi tot scoţînd cîte ceva dintr-un sac 
şi vîrînd în pîntece, n-ar fi dat para chioară pe altă 
aventură, atîta vreme cît putea merge aşa cum mergea, 
pentru nimic în lume. 

în vremea asta, ridicînd ochii, văzu că stăpînul său se 
oprise, încercînd să ridice cu virful lănciei nu ştiu ce boccea 
căzută pe jos, aşa că se grăbi să dea fuga şi să-l ajute dacă 
ar fi fost nevoie; şi cînd ajunse, don Quijote tocmai ridicase 
cu vîrful lănciei o pernă şi-un cufăraş, legate laolaltă, pe 
jumătate putrezite, sau mai curînd putrezite cu totul şi 
zdrenţuite; dar erau atît de grele, incit Sancho trebui să 
îngenunche ca să le ridice, şi stăpînul lui îi porunci să se 
uite ce era în cufăraş. Sancho nu aşteptă să-i spună de două 
ori şi, cu toate că lădiţa era încuiată cu lacăt şi legată cu un 
lanţ, prin rupturile scîndurilor măcinate de putreziciune 
putu vedea ce era într-însa, adică patru cămăşi de olandă 
subţire şi alte lucruri de pînză, nu mai puţin curate şi 
lucrate cu tot atîta dichis, iar într-o băsmăluţă găsi o 
grămăjoară bunicică de scuzi de aur. Cum dete cu ochii de 
ei, strigă: — Slavă tuturor cerurilor că au pus deoparte 
pentru noi şi-o aventură care să ne fie de folos ! 

Şi, scotocind mai departe, găsi un caiet de amintiri, 
bogat împodobit. Don Quijote i-l ceru şi-i porunci să-şi 
păstreze banii pentru sufletul lui. Sancho îi sărută mîinile 
mulţumindu-i şi, descărcînd lăcriţa de toată rufăria, viri 
albiturile în sacul de merinde. Toate acestea văzîndu-le don 
Quijote, zise: — Pare-mi-se, Sancho (şi nu-i cu putinţă să fie 
altfel), că vreun drumeţ care s-a abătut din drum va fi 
trecut prin munţii ăştia şi, ieşindu-i bandiții în cale, trebuie 
să-l fi omorit şi să fi apucat a-l îngropa prin părţile astea, 
neştiute de nimeni. 

— Nu se poate să fie aşa, răspunse Sancho, căci, dac-ar 
fi fost hoţi, n-ar fi lăsat nici banii. 


— Că bine zici, adeveri don Quijote. Dacă-i aşa, nu 
ghicesc şi nici nu-mi dă prin cap ce-ar putea fi; dar stai un 
pic, să vedem dacă-n cartea asta de amintiri nu-i scris nimic 
unde să putem desluşi şi afla ceea ce dorim ! 

O deschise, şi cel dintii lucru pe care-l află scris înăuntrul 
ei, ca o ciornă, cu toate că într-o foarte frumoasă scriitură, 
fu un sonet, pe care citindu-l cu glas tare ca să-l audă şi 
Sancho, văzu că suna astfel: Amorul, ori e fără conştiinţa, 

Ori e prea crud, ori eu nu porto vină 

Egală cu-a torturilor pricină, 

Ce-mi chinuiesc întreaga mea fiinţă. 

De-i Amor zeu, ştiinţa lui divină Nimic din ochi nu scapă. 
Zeii, putinţa Cruzimii n-o au. De-unde suferinţa Ce-am 
îndrăgito, poate dar să-mi vină ? 

Mă-nşel de spun că pricina e Fiii: Atita răutate-n îngeri 
oare-i ? 

Nu ceru-mi dă durerea; poate Dracul ! 

Mă voi sfirşi curînd: e-n rostul firii. 

Căci bolii ce te-a-ncins şi n-o ştii care-iy Degeaba-i cauţi 
doctor să-ţi dea leacul ! 

— Păi cîntecul ăsta, zise Sancho, nu ne învaţă nimica, 
decit doar, poate, că trăgind de firele de care se vorbeşte în 
el, om pune mîna pe tot ghemul istoriei. 

— Ce au a face firele în toată treaba asta ? zise don 
Quijote. 

— Mi s-a părut, răspunse Sancho, că aud din gura 
măriei-tale ceva cu nişte fire. 

— Eu am zis Fiii 287, răspunse don Quijote, şi ăsta, fără 
îndoială, nu-i decît numele domniţei de care se plinge 
autorul sonetului; şi zău că trebuie să fie bun poet; sau, de 
NU, înseamnă că nu mă pricep eu de fel la artă ! 

— Care va să zică, se miră Sancho, te pricepi măria-ta şi 
la stihuri? 

— Mult mai mult decit ai putea tu crede, răspunse don 
Quijote; şi ai să-ţi dai seama de asta cînd te-oi trimite să 
duci o scrisoare, scrisă numai în stihuri de la un capăt la 
altul, stăpînei mele Dulcinea del Toboso. Fiindcă vreau să 


ştii, Sancho, că toţi, sau cei mai mulţi dintre cavalerii 
rătăcitori ai vremurilor trecute, erau mari trubaduri şi 
iscusiţi cîntăreţi; pentru că astea două talente, sau haruri 
mai bine zis, le vin dimpreună tuturor îndrăgostiţilor 
rătăcitori. Drept este însă că strofele cavalerilor de altădată 
dovedesc mai multă înflăcărare a simţirii decit măiestrie a 
versului. 

— Mai citeşte, măria-ta, zise Sancho, că poate mai 
găseşti ceva care să ne placă. 

întoarse foaia don Quijote şi zise: — Asta e proză, şi pare 
o scrisoare. 

— Epistolă, stăpine? întrebă Sancho. 

— După cum începe, pare o scrisoare de dragoste, 
răspunse don Quijote. 

— Păi, dă-i măria-ta citire cu glas tare, zise Sancho, că 
tare-mi plac mie de-alde astea, de amor. 

— Foarte bucuros, răspunse don Quijote. 

Şi citind-o cu glas tare, aşa cum îl rugase Sancho, văzu 
că zicea în felul următor: — Făgăduiala ta mincinoasă şi 
adevărul nefericirii mele mă mînă într-un loc de unde mai 
curînd îţi vor ajunge la urechi veşti despre moartea mea 
decît motivele pe care le am de-a mă plinge. M-ai azvîrlit 
din inima ta, o, ingrato, în favoarea cuiva care are mai 
multe decît mine, deşi valorează mai puţin; dar dacă 
virtutea ar fi o bogăţie care s-ar putea preţui în cifre, n-aş 
pizmui averile altora, nici nu mi-aş plinge nenorocirile mele. 
Ceea ce a putut clădi frumuseţea ta au dărîmat faptele tale: 
din ea am priceput că erai înger, şi din ele înţeleg că eşti 
femeie; rămii cu bine, tu, care eşti pricină a frămîntărilor 
mele, şi facă cerul ca înşelăciunile soţului tău să-ţi rămînă 
pe veci ascunse, ca să nu te căieşti de ceea ce ai făcut şi ca 
să nu mă răzbuni pe mine de ceea ce nu mai doresc să fiu 
răzbunat. Sfîrşind de citit scrisoarea, don Quijote zise: Şi 
mai puţin decît din versuri se poate deduce de aici altceva 
decît că cel care a scris-o e vreun biet ibovnic disprețuit. 

Şi frunzărind toată cărţulia, mai găsi şi alte versuri şi 
scrisori, dintre care pe unele le putu citi şi pe altele nu. Dar 


ceea ce cuprindeau cu toatele erau doar tinguiri, jelanii, 
bănuieli, plăceri şi neplăceri, favoruri şi dispreţuri, unele 
proslăvite şi celelalte deplinse. 

Şi în vreme ce don Quijote cerceta caietul, Sancho 
cerceta cufâraşul, fără să lase, nici în el şi nici în periniţă, 
vreun colţişor nescotocit, netrecut prin vamă şi nedijmuit, 
necum cusătură nedescusută sau floc de lină nescărmănat, 
ca nu cumva să se piardă, din nebăgare de seamă sau din 
lipsă de grijă, cine ştie ce — atîta lăcomie treziseră în el 
galbenii găsiţi, care treceau de o sută. Şi cu toate că nu găsi 
mai mult nimic peste ceea ce găsise, îşi găsi răscumpărate 
şi zborul cu cerga, şi maţele întoarse pe dos din pricina 
balsamului, şi binecuvîntările ciomegelor, şi ghionţii 
cărăuşului, şi pierderea desagilor, şi sumanul furat, şi toată 
foamea, setea şi osteneala ce-l vlăguiseră cît slujise la bunul 
stăpîn ce-i hărăzea lui tot ce găsiseră, şi i se părea că e 
plătit şi răsplătit, cu virf şi îndesat, prin darul acesta. Mare 
chef ar fi avut Cavalerul Tristei Figuri să afle cine putea să 
fie stăpînul cufăraşului, bănuind, după sonet şi banii de aur, 
ca şi după cămăşile acelea atit de subţiri, că n-avea cum fi 
decit vreun om de viţă nobilă, un îndrăgostit pe care 
disprețul doamnei şi stăpîinei sale să-l fi adus la capătul 
răbdărilor, împingindu-l să-şi facă singur seama; dar cum, 
prin paraginile acelea nelocuite şi prăpăstioase, nu întilneai 
picior de om cu care să poţi schimba o vorbă, nu-şi mai băâtu 
capul să vadă încotro merge, lăsîndu-se în voia lui 
Rocinante, adică luînd calea pe care o putea alege calul, 
veşnic cu gindul că n-avea cum să nu-i iasă în drum, pe 
coclaurii aceia, vreo aventură ciudată. 

Şi cum mergea aşa, tot gindindu-se la asta, văzu pe 
creasta unei măguri care i se deschidea înaintea ochilor un 
om care sărea din stîncă în stîncă şi din tufiş în tufiş cu o 
uluitoare sprinteneală. I se păru că-l vede umblind gol, cu 
barba neagră şi deasă, cu părul stufos şi încilcit, desculţ şi 
fără nimic care să-i apere pulpele de zgirieturi; doar 
şoldurile i le acopereau nişte pantaloni, care păreau de 
catifea, roşcaţi ca blana de leu, însă atit de flenduriţi, că 


prin mulţimea de găuri i se vedea pielea. N-avea pe cap 
NiMic, şi cu toate că trecu iute de tot, aşa cum spuneam, 
toate mărunţişurile acestea le iscodi şi le ţinu minte Cava- 
Ilerul Tristei Figuri; şi oricât se strădui el, nud putu urma, 
căci nud venea la îndemiînă lui Rocinante, slăbănog cum 
era, să se hurduce prin hîrtoapele acelea, mai fiind el şi din 
fire flegmatic şi cam scurt la pas. Pe datăd fulgeră prin cap 
lui don Quijote că omul nu putea fi altcineva decit stăpînul 
bocceluţei şi al cufăraşului, şi-şi făgădui în gîndul lui să-l 
caute, chiar de-ar şti că bate un an tot lanţul munţilor 
acelora pînă să-l găsească; şi gîndind aşa, îi porunci lui 
Sancho să se dea jos de pe asin 288 şi s-o pornească pe una 
din coastele măgurii, că el avea s-o apuce pe cealaltă parte, 
deoarece, făcînd aşa, vor da poate de omul care le trecuse 
prin faţa ochilor ca săgeata de iute. 

— N-aş putea face una ca asta, răspunse Sancho, fiindcă 
nici nu mă despart bine de luminăţia-ta, că şi tabără pe 
capul meu frica, copleşindu-mă cu mii de năluciri care mă 
bagă în răcori. Şi slujească-ţi ce-ţi spun acuma ca 
înştiinţare, pentru ca de aici încolo să nu mă mai 
îndepărtezi de măria-ta nici cu o palmă. 

— Fie şi aşa, zise Cavalerul Tristei Figuri. Şi sînt foarte 
mulţumit că ai de gînd să te încrezi în vitejia inimii mele, 
chiar dacă tu nu te prea arăţi inimos. Aşa că n-ai decit să-mi 
calci şi acuma pe urme; iavaş-iavaş, cum âi putea, numai să- 
ţi faci din ochi felinare, căci vom da ocol virfu-leţului ăstuia 
de munte, poate găsim omul care ne-a trecut pe dinainte şi 
care, nu mai încape îndoială, nu e altul decît stăpinul 
lucrurilor găsite de noi. 

La care Sancho răspunse : 

— Mult mai bine ar fi să nu mai umblăm după el, pentru 
că dacă-l găsim şi se întîmplă să fie el stăpînul banilor, e 
limpede că n-am încotro şi trebuie să i-i dau înapoi; aşa că 
socot mai nimerit să nu ne mai batem capul de pomană şi 
să-i stăpînesc cu toată bună-credinţa, pînă ce-o fi să se 
ivească, pe altă cale decît zelul şi străduinţele noastre 
iscoditoare, stăpînul lor adevărat; şi poate că asta are să se 


petreacă după ce i-oi fi şi cheltuit, şi atunci, neavîndu-i, 
regele mi-o da, vorba aia, scutire să-i mai întorc. 289 

— Te înşeli în privinţa asta, Sancho, răspunse don 
Quijote, că de vreme ce am apucat să cădem la bănuiala că 
ştim care li-e stăpinul, şi-i la doi paşi, sîntem obligaţi să-l 
căutăm şi să i-i dăm înapoi; iar de-ar fi să nu-l căutăm, 
puternica bănuială ce ne-a intrat în cap, cum că el ar fi 
stăpinul, ne face tot atît de vinovaţi ca şi atunci cînd am şti 
că este el cu adevărat. Aşa că, Sancho prietene, să nu-ţi 
îngreuieze inima faptul că am pornit în căutarea lui, de 
vreme ce a mea se uşurează dacă-l găsim. 

Şi zicînd asta, dete pinteni lui Rocinante, iar Sancho îl 
urmă pe jos şi cu desagii în spinare, mulţumită lui Ginesillo 
de Pasamonte; şi după ce băâtură ei bună parte din coasta 
muntelui, găsiră prăbuşit într-o rîpă, mort, mai bine de 
jumătate mîncat de cîini şi ciugulit de corbi, un catiîr, 
înşeuat şi cu căpăstru; toate acestea întăriră în cugetul lor 
şi mai mult bănuiala că cel ce fugea era stăpinul cadrului şi 
al cufărului găsit. 

Şi pe cînd stăteau ei şi se uitau, numai ce auziră un 
şuierat ca de cioban care-şi păzeşte turma, iar de-a stînga 
lor se iviră dintr-o daţă o mulţime de capre; şi printre ele, 
de dincolo de culmea muntelui, apăru şi păstorul ce le 
păştea, care era un moşneag. Dădu glas către el don 
Quijote şi-l rugă să coboare pînă la locul unde se aflau. El le 
răspunse strigîndu-le, mirat, că cine îi adusese pe coclaurii 
aceia, unde nu calcă mai niciodată alt picior decit de capră, 
ori de lup, ori de alt soi de fiară, din multele cîte mişună 
prin partea locului? Sancho îi răspunse să vină el jos, că i-or 
da ei seama despre toate mai pe urmă. Scobori păstorul de 
capre şi, ajungînd unde era don Quijote, grăi: — Mă prind 
că vă uitaţi la catîrul ăsta luat cu chirie, care şi-a găsit 
moartea pe fundul văioagei ăsteia. Şi zău că or fi fiind vreo 
şase luni de cînd zace aici! Spuneţi-mi: nu cumva aţi dat 
prin preajmă de stăpînu-său? 

— N-am dat de nimeni, răspunse don Quijote, şi de 
nimic, afară de o bocceluţă şi de un cufăraş, pe care le-am 


găsit nu departe de aici. 

— Le-am găsit şi eu, răspunse păstorul de capre, dar nu 
mi-am îngăduit niciodată să le ating şi nici măcar să mă 
apropii de ele, de frică să nu-mi iau belea pe cap şi să nu 
care cumva să mă apuce vreunul că i le-aş fi furat; că 
Dracu-i viclean, şi numai ce se trezeşte omul că-i pune în 
cale cine ştie ce piedici, care-l doboară la pămînt, de nici n- 
apucă să-şi dea seama de unde-i vine năpasta. 

— Tocmai aşa gîndesc şi eu, răspunse Sancho, că şi eu 
am dat peste ele, da” nici n-am vrut să mă apropii mai mult 
de-o azvirlitură de băț: acolo le-am lăsat, şi acolo au rămas, 
întocmai cum erau; că nu-mi trebuie mie cîine cu tinichea 
de coadă! 

— Spune-mi, om bun, zise don Quijote, nu cumva ştii cine 
ar putea să fie stăpînul lucrurilor ăstora? 

— "Tot ce-aş şti eu să spun, zise păstorul de capre, este 
că, să tot fie şase luni, poate ceva mai mult, poate ceva mai 
puţin, de cînd ne pomenirăm, la stina care se află la trei 
leghe de aici, cu un tînăr voinic şi frumos, călare chiar pe 
catîrul ăsta pe care-l vedeţi aici mort, şi avînd la el chiar 
legăturica şi cufăraşul de care spuneţi că le aflarăţi şi nu le 
luarăţi. Ne întrebă ce cotlon din munţii ăştia era mai pustiu 
şi mai ascuns; îi spuserăm că e ăsta unde sîntem noi acuma, 
precum şi este, căci, de-ar fi să intri numai jumătate de 
leghe mai adînc în munte, cine ştie dacă mai ajungi să ieşi 
teafăr, şi chiar mă mir cum de-aţi putut răzbi pînă aici, că 
nu ştiu nici potecă, nici drumeag care să ducă întracoace. Şi 
cum ziceam, nici nu-i răspunserăm bine flăcăului, că el, cum 
auzi, şi smunci friiele catîrului şi se aşternu la drum pînă-n 
locul de care-i ziseserăm noi, lăsîndu-ne pe toţi mulţumiţi 
de chipul cum arăta şi uimiţi de ce ne ceruse, ca şi de graba 
cu care-l văzurăm pornind la drum şi afundindu-se în inima 
muntelui; iar de-atunci nu l-am mai văzut niciodată, pînă 
mai acu cîteva zile, cînd ieşi în calea unuia dintre ciobanii 
noştri şi, fără nici o vorbă, sări pe el şi începu să-i care la 
pumni şi la picioare, apoi dete fuga la măgarul care ne 
aducea hrana la stînă şi luă toate pîinile şi brînza cîtă o găsi 


asupra lui; şi după ce isprăvi treaba asta, cu nemaipomenită 
sprinteneală se făcu nevăzut în munţi. Cum aflarăm asta, 
pornirăm mai mulţi ciobani să-l căutăm, şi-l căutarăm două 
zile prin toate văgăunile munţilor, pînă să-l găsim vîrât în 
scorbura unui trunchi gros de ditamai stejarul-de-plută. 
Veni către noi blînd ca un mieluşel, dar rupt şi zdrenţuit şi 
cu faţa sluţită şi arsă de soare aşa de avan, că mai-mai să 
nu-l mai cunoaştem dacă hainele lui nu ne-ar fi lăsat să 
înţelegem că era cel căutat, oricît de flendurite ar fi fost ele, 
că doar i le ţineam minte de cînd l-am văzut. Ne dădu 
bineţe cu toată cuviinţa şi în cîteva vorbe, foarte la locul lor, 
ne spuse să nu ne minunăm văzîndu-l că umblă în aşa hal, 
pentru că aşa se cădea, de vreme ce-şi împlinea astfel ştiuta 
osîndă pe care era ţinut s-o ispăşească pentru multele sale 
păcate. Ne rugarăm de el să ne spună cine era, dar nu ne 
puturăm înţelege cu dînsul. îi mai cerurăm şi să ne arate, 
pentru cînd va fi să aibă nevoie de hrana fără de care nu 
putea să-şi ducă zilele, unde l-am putea găsi, căci cu jtot 
dragul şi cu multă grijă i-am duce-o chiar noi; sau cel puţin, 
dacă asta n-ar fi pe placul lui, măcar să vină s-o ceară, şi nu 
s-o ia cu de-a sila de la ciobani. Ne mulţumi pentru 
binefacerea ce-i făceam, ne ceru iertăciune pentru atacurile 
din trecut şi ne făgădui să ne ceară de aci înainte cele de 
trebuinţă în numele Domnului, fără să-l mai ia pe nici unul 
dintre noi cu răul. în ceea ce priveşte locul unde avea să-şi 
afle culcuş, ne spuse că n-avea altul decît cel pe care i-l 
punea dinainte prilejul, acolo unde-l găsea căderea nopţii, 
şi-şi sfirşi vorbele cu un plinset atît de înduioşător, că şi de 
piatră să fi fost cei care stătuserăm să-l ascultăm, şi tot i-am 
fi ţinut hangul, gîndindu-ne cum arăta el cînd îl văzuserăm 
întiiaşi dată, şi în ce hal îl vedeam acuma. Pentru că, aşa 
cum am mai spus, era un tînăr frumos şi binefăcut, iar după 
vorbele lui curtenitoare şi foarte la locul lor se vedea că era 
fecior de oameni cu stare şi om cu carte; căci, oricît am fi 
fost noi de ţărani, cei ce stăm de vorbă cu el, atît de văditîi 
era rangul înalt, că sărea în ochi şi celui mai ghiorlan dintre 
ghiorlani. Şi pe cînd vorbea el mai bine şi mai cu chef, 


numai ce se opri deodată şi amuţi; stătu o vreme cu ochii 
ţintă în pămînt, şi noi râmaserăm toţi cu sufletul la gură, 
aşteptînd să vedem cum avea să se sfirşească aiureala asta 
a lui, că ne făcea rău să ne şi uităm la dînsul; fiindcă după 
ceea ce făcea, ba căscînd ochii şi boldindu-se într-una în 
ţărină, fără să clipească multă vreme, ba închizîndu-şi-i, 
scrişnind din dinţi şi încruntînd sprîncenele, cunoscurăm cu 
uşurinţă că îl apucaseră furiile şi că dăduse în nebunie 
curată. Şi el ne făcu să vedem, repede şi degrabă, cît 
adevăr era în ceea ce gindeam, pentru că se ridică de la 
pămînt, unde se aruncase, şi ţişni cu atîta furie în sus, 
repezindu-se la cel dintii pe care4 află în preajmă, cu atita 
cutezanţă şi turbare, că dacă nu i ham fi smuls noi dintre 
miîini, praf îl făcea cu pumnii şi cu dinţii. Şi toate astea le 
săvirşea strigind: Ah, ticălosule Fernando |! Nu te las, nu te 
mai las acuma pînă ce nu-mi plăteşti nedreptatea pe care 
mi-ai făcut-o ! Cu miinile astea am să-ţi smulg inima în care 
sălăşluiesc şi-şi află culcuş toate blestemâţiile laolaltă, şi 
mai cu seamă înşelăciunea şi trădarea! Şi mai spunea pe 
lîngă astea o grămadă de altele, care, una peste alta, mi ţi-l 
zugrăveau cum nu se poate mai rău pe Fernando acela, pe 
care din trădător şi din taler cu două feţe nu-l mai scotea. 1- 
| smulserăm din braţe nu fără greutate, şi el, fără să mai 
scoată o vorbă, se depărtă de noi şi se ascunse alergind 
prin jnepenii şi jepii ăştia încîlciţi, încît chiar de-am fi vrut, 
nu i-am mai fi putut lua urma. De aici traserăm încheierea 
că-l apucau nebuniile din cînd în cînd şi că unul care se 
numea Fernando trebuie să-i fi făcut cine ştie ce nemăsurat 
rău, după cîte dovedea halul în care-l adusese. Toate 
acestea se adeveriră şi după aceea, cu prilejurile (care n-au 
fost puţine) cînd a ieşit din nou la drum, uneori ca să ceară 
să-i dea ciobanii din ce aveau la ei de mîncare, şi alteori ca 
să le ia hrana cu de-a sila; căci atuncea cînd îl apucă 
nebuniile, chiar de-ar fi săd fi dat ciobanii de bunăvoie totul, 
nici nu vrea s-audă de aşa ceva şi nu înţelege să-şi ia hrana 
decît cu bătaia; dar cînd e în toate minţile, o cere în numele 
Domnului, foarte la locul lui şi cuviincios, mulţămind pentru 


ea din toată inima şi nu fără săâd vină lacrimile-n ochi. Şi nu 
vă îndrug minciuni, domnilor, urmă păstorul de capre, dacă 
vă spun că ieri chiar ne-am hotărît, eu şi patru ciobani, doi 
dintre ei prieteni de-ai mei şi doi argaţi tocmiţi la capre, săd 
căutăm pînă o fi săd găsim, şi după ce-om da de el, mai cu 
binişorul, mai cu de-a sila, săd ducem în oraş la Almodovar, 
că nud nici la opt leghe de aici, şi acolo săd lecuim, de-o fi 
să aibă răul lui leac; sau cel puţin vom şti cine e cînd e în 
toate minţile, şi dacă are rude pe care să le vestim de 
nenorocirea abătută pe capul lui. Asta este, senor, tot ce aş 
şti să vă spun din ceea ce m-aţi întrebat, şi puteţi fi sigur că 
stăpînul lucrurilor găsite e chiar cel pe care baţi văzut 
trecînd, pe cît de sprinten, pe atita de puţin îngreuiat de 
veşminte. 

într-adevăr, don Quijote îi spusese cum îl văzuse pe omul 
acela alergînd prin munţi. Rămase el mirat de ceea ce 
auzise de la cioban şid spori şi mai mult cheful de-a afla cine 
era nefericitul nebun, aşa că-şi puse în gînd.ceea ce 
plănuise mai dinainte: săd caute prin toţi munţii, fără să 
lase cotlon sau văgăună necercetată, pină ce-avea să dea de 
el. Dar întîmplarea se pricepu să tocmească lucrurile mai 
bine decît gîndise sau se aşteptase el, fiindcă în chiar clipa 
aceea se ivi, printr-o viitură din coasta muntelui ce dădea 
drept acolo unde erau ei, tînărul căutat, care venea, 
vorbind singur, ceva ce nu se putea auzi nici de aproape şi 
cu atît mai mult de departe. La port arăta aşa cum a fost 
zugrăvit; doar că, ajungînd mai în preajma lor, văzu don 
Quijote că pieptarul de piele ferfeniţit pe cared purta era 
tăbăcit cu ambră 290 291 de unde pricepu că un om cu 
asemenea haine pe dînsul n-avea cum fi om de rînd. Şi 
ajungînd tînărul la dînşii, îi salută cu o voce răguşită şi 
aspră, dar cu multă curtenie. Don Quijote îi întoarse salutul 
cu nu mai puţină politeţe şi, descălecînd de pe Rocinante, se 
duse să-l îmbrăţişeze cu inima deschisă şi cu frăţească 
dragoste, ţinîndu-l multă vreme strîns lipit de pieptul său, 
ca şi cum l-ar fi cunoscut de cînd lumea. Tinărul, pe care l- 
am putea numi Flendurosul cu obrazul răvăşit (aşa cum don 


Quijote era Cavalerul de Tristă Figură), după ce se lăsă 
îmbrăţişat, îl îndepărtă puţintel de lîngă sine şi, ţinîndud pe 
don Quijote cu mîinile de umerii amîndoi, stete să-l 
privească, ca şi cum ar fi vrut să vadă dacă-l cunoaşte, nu 
mai puţin mirat poate la vederea chipului, portului şi 
armurii lui don Quijote decît era don Quijote la vederea lui. 
în cele din urmă, întiiul care rupse tăcerea după ce se 
îmbrăţişară fu Flendurosul, care vorbi aşa cum se va vedea 
mai departe. 


Capitolul XXIV 

Unde urmează aventura din Sierra Morena Spune 
istoria că multă luare-aminte arătă don Quijote ascultîndu-l 
pe prăpăstiosul Cavaler al Munţilor, care, urmîndu-şi vorba, 
zise: — De bună seamă, senor, oricine veţi fi fiind (căci nu 
vă cunosc), vă rămîn îndatorat pentru dovezile de curtenie 
pe care mi le-aţi dat şi aş dori să fiu în stare a vă putea sluji, 
mai mult decît prin buna mea voinţă, răspunzind 
bunăvoinţei pe care aţi vădit că o aveţi faţă de mine atunci 
cînd mi-aţi făcut primirea pe care mi-aţi făcut-o ; dar soarta 
nu vrea să-mi pună la îndemiînă, pentru a răspunde la 
bunătatea cu care mă covirşiţi, altceva decît intenţia mea 
bună de-a v-o întoarce. 

— Eu n-am alt gînd decit de-a vă putea sluji, răspunse 
don Quijote, şi chiar pînă într-atîta, încît mă hotărisem să nu 
plec din munţii aceştia pină nu vă voi fi găsit şi nu voi fi aflat 
de la dumneavoastră dacă durerii ce se oglindeşte în 
ciudăţenia vieţii pe care-o duceţi i s-ar putea afla leac de 
vreun fel; iar de-ar fi nevoie să plec în căutarea lui, aş pune 
tot zelul cu putinţă căutîndu-l. Şi dacă nefericirea domniei- 
voastre ar fi să fie dintre acelea care ţin zăvorite porţile faţă 
de orice soi de alinare, mă gindeam să vă dau ajutor a o 
plînge şi a o jeli cit m-oi pricepe mai bine, căci e, totuşi, 
mare mîngiiere la vreme de restrişte să te afli lingă cineva 
pe care să-l doară inima pentru tine. Şi dacă gîndul meu 
bun merită cumva să-şi afle răsplata prin vreun fel de 
curtenie, vă rog din toată inima, senor, în numele marii 
curtenii pe care o ghicesc în domnia-voastră, şi vă conjur 
totodată, pe lucrul care vă este sau v-a fost mai drag în 
viaţă, să-mi spuneţi cine sînteţi, precum şi pricina care v-a 
împins să vă duceţi zilele, pînă va fi să vi le sfîrşiţi, în 
mijlocul acestor pustietăţi, ca o sălbăticiune, căci hălăduiţi 
în singurătatea asta atît de străin vouă înşivă, pe cît vă 
arată portul şi făptura. Şi jur, adăugă don Quijote, pe tagma 
cavaleriei în ale cărei taine am fost iniţiat, aşa nevrednic şi 
păcătos cum sînt, precum şi pe crezul cavalerilor rătăcitori, 
că dacă îmi îngăduiţi, senor, vă voi sluji cu toată tragerea de 


inimă la care mă obligă faptul de a fi cine sînt, fie alinîndu- 
vă nefericirea, dacă are leac, fie ajutindu-vă să o plingeţi, 
aşa cum v-am făgăduit! 

Cavalerul Pădurii, cînd îl auzi vorbind aşa pe cel al 
Tristei Figuri, nu făcu altceva decît să-l privească şi iar să-l 
privească, pentru ca, sfirşind cu privitul, să se apuce din 
nou a-l privi şi a-l măsura din creştet pînă-n tălpi; şi după 
ce-l măsură şi-l cîntări în voie, îi zise: — Dacă aveţi ceva de 
mîncare să-mi daţi, daţi-mi, în numele Domnului; iar după 
ce voi fi mîncat, fac tot ce-mi cereţi, drept mulţămită pentru 
gîndurile bune pe care mi le-aţi arătat. 

Scoaseră pe loc, Sancho din desagi şi ciobanul din 
traistă, cîte ceva ca să-şi domolească Flendurosul foamea, şi 
el mîncă tot ce-i dădură, ca un nerod, atit de hulpav, că i se 
încurcau îmbucăturile în git, dîndu-şi brînci una alteia, 
fiindcă mai curînd le înghiţea pe nemestecate, hăpăindu-le, 
decît le mînca omeneşte; şi cită vreme înfulecă el, nu 
spuseră o vorbă nici cei care-l priveau. Cînd sfîrşi de 
mîncat, le făcu semn să vină după dînsul, ceea ce şi făcură, 
şi-i duse într-o poieniţă verde care era îndărătul unei stînci, 
nu prea departe de acolo. Ajuns în poiană, se întinse la 
pămînt, pe iarbă, şi ceilalţi făcură acelaşi lucru, şi toate 
astea fără să rupă vreunul tăcerea, pînă cînd Flendurosul, 
după ce se cuibări în culcuşul său, grăi: — Dacă vă este, 
domnilor, placul să vă spun în cîteva biete cuvinte cît de 
fără margini mi-e nefericirea, trebuie să-mi făgăduiţi că nu- 
mi veţi întrerupe prin nici o întrebare şi nici prin altceva 
firul jalnicei mele istorii, pentru că acolo unde o veţi face, se 
va isprăvi pe loc şi ceea ce am de povestit. 

Vorbele astea ale Flendurosului îi amintiră lui don 
Quijote snoava pe care i-o istorisise scutierul său, atunci 
cînd nu luase aminte cîte capre apucaseră a trece rîul, şi 
snoava rămăsese neisprăvită. Dar ca să ne întoarcem la 
Flenduros, acesta urmă zicînd: — Dacă îmi iau măsura asta 
de prevedere, este pentru că aş dori să trec repede peste 
povestea nefericirilor mele, căci chiar şi numai 
reîmprospătîndu-mi-le în minte, nu fac altceva decit să le 


adaug altele noi, şi cu cît îmi veţi pune mai puţine întrebări, 
cu atit voi sfirşi mai repede a vi le înşira, cu toate că nu voi 
lăsa deoparte nimic din ceea ce poate avea vreo 
însemnătate pentru a vă mulţumi pe de-a-ntregul dorinţele. 
Don Quijote i-o făgădui în numele tuturor celorlalţi, şi el, 
dacă se asigură de asta, începu aşa cum urmează: — 
Numele meu este Cardenio ; patria mea, una din cetăţile 
cele mai însemnate de aici din Andaluzia 292; de neam, sînt 
nobil; părinţii mei sînt bogaţi, şi nefericirea mea atît de 
mare, încît trebuie să mi-o fi plîns îndestul părinţii şi să mi-o 
fi simţit pină în adîncul inimii tot neamul, /ară să mi-o poată 
totuşi alina prin bogăţia lui; căci pentru a lecui nefericirea 
hărăzită de ceruri, puţin pot ajuta bunurile şi averile 
pămînteşti. Trăia pe pămîntul ăsta un adevărat cer, în care 
pusese zeul Amor toată strălucirea pe care mi-aş dori-o; atît 
de mare este frumuseţea Luscindei, fecioară de neam la fel 
de mare şi tot aşa de bogată ca şi mine, dar mai norocoasă 
şi mai puţin statornică decit s-ar fi cuvenit faţă de gîndurile 
mele cinstite. Pe această Luscinda am iubit-o, am adorat-o şi 
am idolatrizat-o din cei mai fragezi ani ai copilăriei mele, şi 
ea m-a iubit, de asemenea, cu gingăşia şi cu puritatea pe 
care i le îngăduia virsta. Părinţii noştri aveau ştire de ceea 
ce simţeam unul pentru altul, dar nu-şi prea băteau capul 
cu asta, pentru că vedeau şi ei că, de-ar fi fost să meargă 
simţămintele noastre şi mai departe, tot n-aveau cum să-şi 
găsească alt sfîrşit decît însoţirea noastră, pe care o 
favoriza şi potrivirea dintre treptele nobleţei şi bogăției 
noastre. Crescurăm în vîrstă, şi, o dată cu ea, crescu şi 
iubirea amîndurora, încît tatăl Luscindei găsi cu cale să se 
declare, din motive binecuvîntate, silit a-mi pune opreliştea 
de a nu-i mai călca pragul, imitind în privinţa asta pe 
părinţii acelei Tisbe atit de cîntată de poeţi. lar Qpreliştile 
acestea n-au făcut decît să pună paie peste foc, sau să pună 
vîrf mai bine zis dorințelor, căci, chiar dacă au impus tăcere 
limbilor, n-au putut s-o impună penelor, care mai în voie 
decît limbile au obicei să dea de înţeles, cui vor ele, ceea ce 
zăvorăşte înăuntrul ei inima; că nu o dată se întimplă ca 


prezenţa obiectului dorit să tulbure şi să facă mute 
intenţiile cele mai hotărite şi limba cea mai cutezătoare. Ah, 
Dumnezeule, cîte bilete nu i-am scris ! Cîte desfătătoare şi 
pline de cuviinţă răspunsuri n-am primit! Cite cîntece n-am 
compus şi cîte versuri înflăcărate de dragoste, în care 
sufletul meu îşi striga în gura mare şi-şi tălmăcea simţirile, 
zugrăvindu-şi 293 dorinţele aprinse, ţinînd vii amintirile şi 
dînd şi mai mult imbold dorințelor! în cele din urmă, 
văzîndu-mă ajuns la capătul răbdărilor şi ars de dorul de-a 
o vedea, mă hotării să dau cărţile pe faţă şi să isprăvesc 
intr-un fel care mi se părea cel mai nimerit pentru a-mi 
cîştiga dorita şi meritata răsplată, adică s-o cer tatălui ei de 
soţie legitimă, ceea ce şi făcui; la care el îmi răspunse că îmi 
mulțumea pentru gindul meu, care îi făcea multă cinste, 
precum şi pentru faptul că doream din partea lui răspuns la 
cinstea ce-i făceam; dar că, de vreme ce tatăl meu era în 
viaţă, trebuia, de drept, să facă el cererea pe care o 
făcusem eu; căci, de ar fi fost să nu fie întru totul pe placul 
şi după voinţa tatii, nu era Luscinda femeia care să poată fi 
luată ori dată pe furate. îi mulţumii şi eu de sfatul bun, 
părindu-mi-se că avea dreptate în ceea ce spunea şi că tatăl 
meu avea să consimtă a o peţi de îndată ce i-o voi cere; şi cu 
gindul acesta, pe loc, fără să mai aştept altceva, plecai să-i 
spun părintelui meu ce doream, şi-n clipa cînd păşii pragul 
odăii unde se afla, îl găsii ţinînd în mină o scrisoare 
deschisă, pe care, pînă să n-apuc a-i spune măcar un cuvint, 
mi-o dete, zicîndu-mi: Din cartea asta vei vedea, Cardenio, 
cită bunăvoință are ducele Ricardo faţă de tine! Ducele 
acesta Ricardo, aşa cum de bună seamă o veţi fi ştiind şi 
dumneavoastră, domnilor, este un grande de Espana, care 
îşi are feuda pe cele mai rodnice pămiînturi ale Andaluziei 
acesteia. Luai şi citii scrisoarea, care era plină de o atit de 
înflorită curtenie, încît pînă şi mie mi se păru că nu se putea 
să nu-i dea tatăl meu ascultare şi să nu îndeplinească ceea 
ce îi cerea prin ea, şi anume să mă trimită numaideciît la 
dînsul, fiindcă dorea să fiu tovarăşul, şi nu slujitorul, 
întiiului său născut, şi-şi lua chiar el sarcina să facă în aşa 


fel încît să pot corespunde preţuirii ce-mi arăta. Citii 
scrisoarea şi amuţii citind-o, mai cu seamă cînd îl auzii pe 
tatăl meu spunînd: De aci în două zile pleci, Cardenio, ca să- 
i faci ducelui pe voie, şi mulţumeşte-i lui Dumnezeu că-ţi 
deschide calea pe unde să ajungi la ceea ce ştiu eu că 
meriţi! Adăugă la vorbele acestea altele încă, vorbe de tată 
care dă sfaturi. Veni şi sorocul plecării mele; putui vorbi 
noaptea cu Luscinda, îi spusei tot ce se petrecea, şi făcui 
acelaşi lucru cu tatăl ei, implorindu-l să nu ia nici o hotărire 
măcar cîteva zile şi să amine căsătoria pînă ce voi fi văzut 
eu ce voia cu mine Ricardo; el mi-o promise, şi ea mi-o întări 
cu mii de jurăminte şi cu leşinuri peste leşinuri. Ajunsei, în 
sfirşit, acolo unde era ducele Ricardo. Fui atît de bine primit 
şi tratat, încît nu întîrzie să intre în joc pizma, pe care mi-o 
purtau cei ce-l slujeau mai de demult, părîndu-li-se că 
dovezile ce-mi da ducele de favorurile sale n-aveau cum fi 
decit în paguba lor. Dar cel care s-a bucurat mai mult de 
venirea mea a fost al doilea fiu al ducelui, pe nume 
Fernando, tînăr voinic, mărinimos, nobil şi îndrăgostit, care, 
nu după multă vreme, dori pînă într-atita să-i fiu prieten, 
încât le dădu tuturor de vorbit; şi cu toate că întîiul născut 
mă iubea mult şi mi-era binevoitor, n-ajunse niciodată la 
felul de-a se purta cu mine şi de-a mă iubi nemăsurat al lui 
don Fernando. Se întîmplă deci că — aşa cum de obicei 
între prieteni nu e taină care să nu fie împărtăşită, iar 
legăturile mele cu don Fernando încetaseră să fie de 
prietenie, fiind de-a dreptul de frăţie — el îşi dădu în vileag 
faţă de mine tot cugetul, şi mai cu seamă îmi mărturisi 
dragostea lui, care nu-i îngăduia să-şi afle împăcarea. lubea 
cu foc o ţărancă, vasală a tatălui său, care avea părinţi 
foarte bogaţi şi era atît de frumoasă, de plină de duh, de 
înţeleaptă şi de cinstită, încît nimeni din ciîţi o cunoşteau nu 
putea spune în care din toate aceste însuşiri excela şi care o 
distingea mai mult de restul lumii. Darurile atît de înalte cu 
care era înzestrată frumoasa ţărăncuţă sporiseră dorinţele 
lui don Fernando pînă într-atita, încît se hotărise, ca să şi le 
poată mulţămi şi s-o cucerească în întregime, să-i dea 


cuvîntul că avea s-o ia de nevastă, căci în alt chip ar fi 
însemnat să se străduiască zadarnic. Eu, simţindu-mă 
îndatorat de prietenia ce-mi arăta, încercai, prin cuvintele 
cele mai nimerite pe care le găsii şi prin pildele cele mai vii 
pe care le ştiam, să-l împiedic şi să-l depărtez de la 
asemenea gînduri; dar văzînd că nu izbuteam, mă hotării sa 
spiin totul ducelui Ricardo, tatăl său; însă don Fernando, 
înţelept şi viclean cum era, prinse de veste şi se temu de 
una ca asta, părîndu-i-se şi lui că eram legat, ca un bun 
slujitor ce mă aflam, să nu ţin ascuns un lucru care ar fi 
adus atita ştirbire onoarei seniorului meu, ducele; aşa că, 
voind să mă pună pe drum greşit şi să mă înşele, îmi spuse 
că nu afla leac mai bun spre a-şi putea înlătura din minte 
gîndul frumuseţii care-l robise decît să se despartă de ea 
cîteva luni în şir, şi îndepărtarea asta de dinsa dorea să o 
înfăptuiască prin plecarea noastră a amîndurora acasă la 
tatăl meu, sub cuvînt, de-ar fi fost ducele să întrebe, că avea 
de văzut şi de tîrguit nişte cai din iarmaroc, de rasă, din cei 
ce se găseau în cetatea mea, care e mama celor mai buni 
cai din lume h Nici nud auzii bine spunînd asta, că pe dată, 
împins de dragostea mea, chiar dacă hotărîrea lui nu era 
dintre cele mai bune, o încuviinţai ca pe una din cele mai cu 
cap ce se pot închipui, de vreme ce-mi dădeam seama ce 
bun prilej mi se oferea, în împrejurarea asta, să ajung a da 
ochi cu L.uscinda mea. Cu gîndul şi cu dorinţa asta îi 
încredinţai hotărîrea şid întării propunerea, spunîndud să 
şi-o înfăptuiască, pe cît mai curînd cu putinţă, pe atît mai 
bine, pentru că, într-adevăr, depărtarea de cel iubit îşi face 
datoria în ciuda celor mai statornice gînduri. Dar cînd 
ajunsese să-mi spună toate acestea — după cîte ieşiră la 
iveală mai tîrziu — el se şi înfruptase, sub cuvint că-i va fi 
soţ, din frumuseţea ţărăncuţei şi aştepta prilejul să dea 
lucrurile pe faţă fără să păţească nimic, temîndu-se de ceea 
ce va face ducele cînd îi va afla isprava. Şi cum dragostea 
tinerilor, de cele mai multe ori, nu-i altceva decît poftă — 
care, avînd drept ultim scop desfătarea, de îndată ce ajunge 
să şi-l împlinească, se consumă şi scade, sau face calea 


întoarsă ceea ce părea iubire, pentru că nu poate trece mai 
departe de capătul pe care i l-a pus însăşi natura, capăt pe 
care nu-l puse şi iubirii adevărate — se întîmplă, vreau să 
spun, ca, de îndată ce don Fernando putu s-o 294 aibă pe 
ţarâncuţa lui, să i se domolească dorinţele şi să i se mai 
răcească violenţa patimii, şi dacă la început se prefăcea 
doar că vrea să fugă, ca să le vină de hac, acuma voia cu 
adevărat să plece din ochii ei ca să nu şi le mai împlinească. 
Ducele îi dădu învoirea lui şi-mi ceru să-l întovărăşesc. 
Venirăm în oraşul meu, îl primi tatăl meu cum se cuvenea 
pentru rangul lui, o văzui de îndată pe Luscinda, mi se 
treziră la viaţă (cu toate că nu fuseseră niciodată moarte 
sau amorţite) dorinţele, despre care îi vorbii, cum mă 
împinse păcatul, şi lui don Fernando, de vreme ce mi se 
părea că, după legea marii prietenii pe care mi-o arăta, n- 
aveam de ce să-i ascund nimic. îi lăudai frumuseţea, ţinuta 
şi înţelepciunea Luscindei cu aşa cuvinte, încît laudele mele 
treziră în el dorinţa de a o cunoaşte pe fecioara aceasta, 
înzestrată cu atitea însuşiri frumoase. Dorinţa i-o îndeplinii 
eu, împins de soarta mea nenorocoasă, arătindu-i-o într-o 
noapte, la lumina unei candele, pe fereastra unde obişnuia 
ea să stea de vorbă cu mine. O văzu numai în halat, şi aşa 
de frumoasă, încit toate frumuseţile văzute de el pînă atunci 
fură pe loc date uitării. Amuţi, îşi pierdu capul, rămase dus 
pe gînduri şi, pînă în cele din urmă, se îndrăgosti într-un hal 
fără de hal, cum veţi vedea din cursul povestirii 
nenorocirilor mele. Şi ca să-i aprindă şi mai mult dorinţa, pe 
care pentru mine o ţinea ascunsă, descoperindu-şi-o doar 
pe furiş cerurilor, vru întîmplarea să găsească el într-o zi 
biletul prin care ea mă ruga s-o cer tatălui ei de soţie, atît 
de înţelept, de cinstit şi de drăgăstos compus, încît, citindu- 
|, îmi spuse că numai în Luscinda erau întrunite toate 
harurile frumuseţii şi înţelepciunii cîte s-au hărăziţ vreodată 
tuturor femeilor de pe lume. Şi nu mint spunînd ceea ce aş 
vrea să mărturisesc acuma: anume că, deşi vedeam ce 
drepte motive avea don Fernando s-o laude pe Luscinda, 
nu-mi cădea de fel bine să aud din gura lui laudele acelea, 


aşa că începui să mă tem şi să mă feresc de el, căci nu 
trecea clipă de la Dumnezeu în care să nu mă îmboldească 
a vorbi despre Luscinda, şi făcea ce făcea totdeauna să 
îndrume spre țelul acesta convorbirea, chiar dacă era silit s- 
o mai tragă şi de păr ca să se potrivească; lucru care 
deştepta în mine nu ştiu ce simţămînt, ca de gelozie, şi nu 
doar că m-aş fi temut de vreo festă pe care să mi-o joace 
virtutea şi credinţa Luscindei! Cu toate astea, soarta mă 
făcea să mă înspăimînt tocmai de ceea ce-mi era gata 
hărăzit şi pus deoparte. Don Fernando căuta să citească 
întotdeauna scrisorile pe care i le trimiteam eu Luscindei, 
ca şi biletele ei de răspuns, sub cuvînt că îi făcea mare 
plăcere înţelepciunea amîndurora. Se întimplă deci ca, o 
dată, cînd Luscinda îmi ceruse o carte de cavalerie pe care 
s-o citească, că tare-i mai era dragă şi-o lua mereu de la 
capăt, istoria lui Amadis de Gaula. 

Nici n-auzi bine don Quijote numele cărţii de cavalerie, 
că şi zise: — De mi-ar fi spus luminăţia-ta de la începutul 
istorisirii că măria-sa senora Luscinda îndrăgise cărţile de 
cavalerie, n-ar mai fi fost nevoie de nici o altă laudă pentru 
a mă lăsa să înţeleg cît de înaltă îi era înţelepciunea; căci n- 
aş ţine-o atît de sus la preţ, pe cît ai zugrăvit-o dumneata, 
senor, dacă i-ar fi lipsit gustul unor lecturi atit de pline de 
miez; aşa încît nici nu mai e nevoie să-ţi mai baţi domnia-ta 
gura cu mine ca să-mi spui cît de frumoasă, de inimoasă şi 
de deşteaptă era, fiindcă, doar cît am auzit de pasiunea asta 
a ei, îţi întăresc şi eu spusele, afirmînd că e cea mai 
frumoasă şi mai înţeleaptă femeie de pe lume ! Şi mi-ar fi 
plăcut, senor, să-i fi trimis domnia-ta, dimpreună cu Amadis 
de Qaula, şi pe viteazul don Rugel de Grecia, căci ştiu eu 
bine cît de mult i-ar plăcea senorei Luscinda personaje ca 
Daraida şi Garaya, ori isteţimea păstorului Darinel, sau 
minunatele versuri din bucolicele acestuia, cîntate şi jucate 
pe scenă de el cu atîta nestînjenită graţie şi pricepere. Dar 
s-ar putea să vină o vreme în care neajunsul acesta să fie 
lecuit, şi n-ar trebui pentru a-l lecui mai multă vreme decit 
răgazul cerut pentru ca înălţimea-ta să binevoiască a veni 


cu mine în satul meu; fiindcă acolo i-aş putea da mai bine de 
trei sute de cărţi, ce sînt alinarea sufletului meu şi hrana 
vieţii mele; cu toate că în sinea mea cred că nu mai am nici 
una, mulţumită vicleniei unor vrăjitori răi şi pizmaşi. Aşa că 
ierte-mi domnia-ta încălcarea făgăduinţei de a nu întrerupe 
povestirea, pentru că numai cît am auzit de cavalerie şi de 
cavaleri rătăcitori şi nu m-am mai putut ţine să vorbesc de 
lucrurile acestea, aşa cum nu se pot opri razele soarelui să 
înfierbînte, nici ale lunii să umezească 295. Deci, dă-mi 
iertăciune şi urmează-ţi vorba, căci ăsta mi se pare lucrul 
cel mai potrivit în clipa de faţă. 

Cît rosti don Quijote tot ce s-a înşirat mai sus, lui 
Cardenio îi căzuse capul în piept şi dădea semne a se fi 
cufundat adînc în gînduri, şi cu toate că de două ori îi spuse 
don Quijote să-şi urmeze povestirea, nici nu ridica fruntea şi 
nici nu rostea vreo vorbă; totuşi, după o bună bucată de 
vreme, o ridică şi zise: — Nu-mi poate ieşi din cap, şi nici n- 
are să se afle pe lume cineva care să mi-o scoată din minte, 
sau care să mă facă să înţeleg că lucrurile s-au petrecut 
altfel, şi ar fi un nătărău cel care ar pricepe sau ar crede 
de-a-ndoaselea, şi nu că ticălosul acela de felcer, maestrul 
Elisabad, era concubinul reginei Madâsima ! 

— Asta nu ! Mă jur pe. răspunse înfuriat cum nu se mai 
poate don Quijote (şi trînti o înjurătură, cum avea obiceiul). 
Asta nu-i decit o ticăloşie, o josnicie mai bine zis, căci regina 
Madâsima a fost o doamnă de prea înaltă viţă, şi nu se 
poate bănui ca o principesă de rangul ei să se ţină cu un 
amărit de felcer, iar cine spune altfel, minte ca un porc! Şi- 
am să-l fac eu să simtă asta pe pielea lui, fie zi, fie noapte, 
cu armele în miîini sau fără de arme, de jos sau de pe cal, 
cum i-o plăcea mai bine! 

Sta şi se uita la el Cardenio ţintă, că-i venise din nou 
nebunia şi nu-şi mai putea urma povestirea, pe care de fapt 
nici nu i-ar mai fi ascultat-o don Quijote, după cît de 
amarnic îl necăjiseră cele auzite, puse pe seama reginei 
Madâsima. 


Ciudat lucru! Că aşa îi luase partea, de parcă i-ar fi fost, 
cu adevărat şi aievea, stăpîină firească, intr-aşa hal îl 
aduseseră blestematele lui de cărţi! Şi, cum ziceam, dacă o 
dată-l apucaseră pe Cardenio pandaliile, de cum se auzi 
numit ticălos, sperjur şi în cîte alte chipuri toate, nu-i prea 
veni la socoteală gluma, aşa că, luînd de pe jos un bolovan, 
pe care-l găsi mai la îndemiînă, azvirli cu el în don Quijote cu 
atita putere, că-l răsturnă pe spate. Cînd îşi văzu stăpinul 
lăţit pe jos în chipul acesta, Sancho Panza sări pe nebun cu 
pumnii, dar Flendurosul îl primi şi pe el în aşa chip, că 
dintr-un ghiont îl şi lungi la picioarele lui şi într-o clipită se 
şi aruncă asupră-i, pisăgindu-i coastele cît îi fu placul. 
Ciobanul, cînd încercă să-l apere, avu aceeaşi soartă, şi 
după ce nebunul îi birui pe toţi şi-i zdrumică bine, îi lăsă în 
plata Domnului şi se duse nestînjenit, cu pas lin, pierzîndu- 
se în adîncul muntelui. Se ridică Sancho de jos şi, de furie 
că se vedea făcut chisăliţă în bătăi, fără să o fi meritat cu 
nimica, se răzbună pe păstorul de capre, strigindu-i că el 
era vinovat, că nu le spusese cum îl prindeau pe omul acela 
din vreme în vreme nebuniile, fiindcă, de-ar fi ştiut-o ei, ar fi 
fost cu ochii în patru, ca să se poată păzi. Păstorul de capre 
îi răspunse că, dinspre parte-i, le-o spusese răspicat, şi că 
dacă el n-auzise, nu era vina lui. îi întoarse Sancho Panza 
vorba, şi iar prinse a-i răspunde ciobanul, pînă cînd, ca 
sfirşit al atitor răspunsuri, ajunseră să se tragă de bărbi şi 
să-şi care la ghionţi, că de n-ar fi fost acolo don Quijote să 
facă pace între ei, s-ar fi sfirtecat în bucăţi. Şi zicea Sancho, 
încleştat cu ciobanul: — Lasă-mă, măria-ta, stăpine Cavaler 
al Tristei Figuri, că asupra ăstuia, care-i mirlan ca şi mine şi 
de cînd mă-sa l-a făcut n-a fost armat vreodată cavaler, pot 
şi eu să-mi vărs necazul şi să-mi răzbun ciuda, bătîndu-mă 
cu el piept la piept, în luptă dreaptă, ca un om cinstit ce mă 
aflu. 

— Asta aşa-i, zise don Quijote, dar eu ştiu că el n-are nici 
pic de vină pentru tot ce s-a întîmplat. 

Cu asta puse pace între dînşii, şi don Quijote începu să-l 
întrebe din nou pe cioban dacă credea că mai pot da cumva 


peste Cardenio, fiindcă mare chef ar fi avut să afle sfîrşitul 
povestirii. Ciobanul îi spuse tot ceea ced spusese mai 
înainte, şi anume că nud ştia locul de mas peste noapte, dar 
că, de-or mai umbla ei mult bătînd munţii, aveau săd 
întilnească, de bună seamă, teafăr sau ieşit din minţi. 


Capitolul XXV 

Care înşiră lucrurile ciudate ce i s-au întîmplat în Sierra 
Morena viteazului cavaler de La Mancha, precum şi chipul 
în care a imitat el penitenţa lui 


Beltenebros 

îşi luă rămas bun don Quijote de la păstorul de capre şi, 
urcîndu-se din nou pe Rocinante, îi dete poruncă lui Sancho 
săd urmeze, ceea ce el şi făcu, dimpreună cu măgarul său 
1-fără nici un chef. Mergeau ei aşa, iavaşdavaş, pătrunzînd 
din ce în ce mai adînc în inima muntelui, acolo unde e el mai 
sălbatic, şi Sancho murea să mai schimbe o vorbă cu 
stăpinul său, numai că ar fi dorit să înceapă el flecăreala, ca 
să nu se cheme că ba ieşit din cuvînt. Nemaiputind însă 
răbda tăcerea, în cele din urmă rosti: — Stăpîne don 
Quijote, dă-mi binecuvîntarea şi îngă* duie-mi să plec, că de 
azi înainte vreau să mă întorc acasă, la nevasta şi la copiii 
mei, cu care măcar oi putea sta la sfat, spunînd tot ce-mi 
apasă inima; pentru că aşa cum vrei măria-ta să cutreierăm 
împreună noi doi prin pustietăţile astea, ziua şi noaptea, 
fără să-mi dau drumul gurii cînd mă mănîncă limba, e ca şi 
cum m-aş îngropa de viu. Dacă măcar ar vrea soarta să fie 
dobitoacele cuvîntătoare, cum erau pe vremea lui Isop 2, 
încă ar fi cum ar mai fi, fiindcă i-aş împărl Cervantes uită 
din nou că Sancho nu mai are măgar. 

2 Sancho pronunţă: Qisopete, ceea ce produce un efect 
COMIC, ieşit nu numai din aspectul diminutiv şi depreciativ al 
cuvîntului, ci şi din asemănarea cu isopul, planta de cîmp de 
care se vorbeşte în cîntecele bisericeşti de nuntă. Lui Esopi 
se spunea în mod cujrent Isopete de către scriitorii spanioli 
ai vremii. 


3X7 


tăşi măgarului meu tot ce mi-ar sta pe inimă, şi cu asta 
mi-ar mai trece de urit; căci mare pedeasă este şi întrece 
marginile răbdării să tot umbli o viaţă întreaga căutînd cu 
luminarea aventurile şi nealegîndu-te cu altceva decît cu 
lovituri şi cu şalele frînte de-atita dat în tărbacă, cu ghionţi 
şi cu pietroaie, şi pe deasupra să mai trebuiască să umblăm 
şi cu gura cusută, fără să cutez, păcătosul de mine, a spune 


cît de cît din ce-i în inima omului, de parcă m-aş fi născut 
mut! 

— 'Te înţeleg, Sancho, răspunse don Quijote. Tu mori să-ţi 
ridic opreliştea pe care am pus-o limbii tale. Socoteşte-o 
ridicată şi spune ce ai chef să spui, cu condiţia să nu ţină 
slobozenia asta mai mult decît atât cit vom cutreiera munţii 
ăştia. 

— Fie şi aşa, se învoi Sancho, să pot eu vorbi acuma, că 
pe urmă Dumnezeu ştie ce are să mai fie! Şi ca să încep a 
mă bucura de slobozenia dată, stăpine, ce te-a apucat pe 
măria-ta să iei cu atîta străşnicie partea reginei aceleia 
Magimasa, sau cum o mai chema? Şi ce ne încălzea pe noi 
dacă abatele ăla 296 i-o fi fost sau nu prieten? Că dacă i-ai fi 
trecut-o măria-ta cu vederea — fiindcă, de altminteri, 
nimeni nu te pusese judecător — mă bate gindul că nebunul 
i-ar fi dat înainte cu povestirea lui, şi noi am fi fost scutiţi de 
bolovani în piept şi de pumni în coaste, ba încă şi de nu mai 
ştiu cîte lovituri de picioare, pe care le-am înghiţit. 

— Pe cinstea mea, Sancho, răspunse don Quijote, că de- 
ai fi ştiut şi tu, aşa cum ştiu eu, cît de onorată şi cît de înaltă 
doamnă era regina Madâsima, ai fi socotit că am arătat 
chiar prea multă răbdare nefăcîndu-i zob de îndată botul 
din care a putut ieşi atita hulă ! Pentru că mare hulă este să 
spui ori să gîndeşti că o regină poate fi ţiitoarea unui spiţer. 
Adevărul poveştii ăştia este că maestrul acela Elisabad, de 
care vorbea nebunul, a fost un om foarte cumpătat şi un 
foarte bun sfetnic, care i-a fost reginei, în acelaşi timp, 

şi îndrumător şi medic; dar să deduci de aici că i-ar fi 
fost ea ibovnică, e o năzdrăvănie vrednică de cea mai 
cumplită pedeapsă. Şi ca să vezi că n-a ştiut Cardenio ce 
spunea, n-ai decît să-ţi aduci aminte că atunci cînd a spus 
asta era fără judecată, că apucaseră să-i vină nebunelile. 

— Asta spun şi eu, îi întoarse Sancho vorba, că n-aveai 
de ce să iei în seamă vorbele unui nebun, fiindcă de n-ar fi 
fost să te ajute pe măria-ta soarta cea bună, şi de-ar fi luat 
bolovanul drumul capului, cum ţi ba luat pe-al pieptului, 
bine ne-am mai fi procopsit ţinînd partea acelei înalte 


doamne, trăsni-o-ar Dumnezeu ! Şi să mă ia naiba dacă n-ar 
fi ieşit Cardenio basma curată la judecăţi, de vreme ce-i 
nebun! 

— Şi împotriva teferilor şi împotriva nebunilor, un 
cavaler rătăcitor are datoria să ia partea femeilor cărora le 
este primejduită onoarea, oricine ar fi ele, şi cu atît mai 
vîrtos partea reginelor de viţă atît de înaltă şi atit de 
generoase cum a fost regina Madâsima, căreia eu îi port o 
deosebită dragoste pentru marile ei calităţi; fiindcă, pe 
lingă faptul că era frumoasă, mai era şi foarte înţeleaptă şi 
foarte răbdătoare în nenorocirile ei, care n-au fost puţine; 
sfaturile şi tovărăşia maestrului Elisabad i-au fost de mult 
ajutor şi mare alinare, că altfel nu şi-ar fi putut răbda 
suferinţele cu supunere şi înţelepciune. De aici, vulgul 
ignorant şi răuvoitor a tras încheierea, gîndită şi spusă, că 
ea îi era ţiitoare: şi mint, o repet, şi vor minţi toţi cei ce vor 
gîndi şi vor spune una ca asta, fie ei chiar şi două sute la 
număr ! 

— Nu-s eu ăla care s-o spun ori s-o gîndesc, răspunse 
Sancho. Să le fie de bine, şi într-un ceas bun! Dacă s-au 
ţinut unul cu altul sau nu, au dat socoteală lui Dumnezeu. 
Eu îmi văd de oile mele: nu ştiu, n-am văzut, nici pe-acolo n- 
am trecut, nu-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, şi nu-i 
mai grasă pentru mine găina vecinului, că cel de cumpără şi 
minte, tot în buzunar o simte. Cu atît mai mult cu cît gol m-a 
făcut mama şi gol oi pleca să dau seama: n-am nici de 
pierdut, nici de cîştigat; şi la urma urmei, n-aveau decît să 
fie ibovnici, ce-mi pasă mie? Că mulţi cred c-au dat de 
slănină doar fiindcă-i grinda de cuie plină. Şi la o adicătelea, 
cine poate pune cîmpului poartă? Cu atit mai mult cu cit 
gura lumii numai pămîntul o astupă ! 

— Bată-mă Dumnezeu, strigă don Quijote, că multe 
neghiobii ai mai înşirat, Sancho ! Ce-au de-a face lucrurile 
de care vorbeam cu proverbele pe care le înşiri? Taci naibii, 
Sancho, odată, şi de aci înainte îngrijeşte-te de măgarul tău 
şi nu mai flecări despre lucruri care nu te privesc ! Mai bine 
ai înţelege, cu toate cele cinci simţuri cîte le ai, că tot ceea 


ce am făcut, fac şi voi face e foarte la locul lui şi foarte pe 
potriva legilor cavaleriei, pe care le cunosc mai bine decît 
toţi cavalerii ciţi le-au mărturisit pe lumea asta. 

— Stăpine, răspunse Sancho, bună lege a cavaleriei e 
asta, să umblăm noi pierduţi prin munţi neumblaţi, fără 
drum, fără cărare, în căutarea unui nebun, care, de îndată 
ce-om da de el, cine ştie de n-o avea chef să sfirşească ceea 
ce a lăsat doar început, adică nu povestea, ci căpăţina 
măriei-tale şi coastele mele, apucîndu-se să ni le zdrobească 
pe de-a-ntregul ? 

— Taci, îţi mai spun o dată, Sancho, zise don Quijote, 
fiindcă trebuie să ştii că nu mă împinge să umblu prin 
părţile locului atita dorinţa de a-l afla pe nebun, cît dorul 
de-a săvîrşi o ispravă prin care-mi voi cîştiga nume veşnic şi 
faimă pe toată faţa pămîntului! Şi aşa ispravă are să fie, 
încît voi pecetlui prin ea tot ce-l poate face desăvirşit şi 
faimos pe un cavaler rătăcitor. 

— Şi o fi din cele tare primejdioase, cumva, isprava asta? 
întrebă Sancho Panza. 

— Dimpotrivă, răspunse Cavalerul Tristei Figuri. Cu 
toate că s-ar prea putea întîmpla să cadă astfel zarurile, 
încît să dăm de fiere în loc să dăm de miere. Dar totul are 
să atirne de sîrguinţa ta. 

— De sîrguinţa mea?! se miră Sancho. 

— Da, zise don Quijote. Pentru că, dacă te întorci 
degrabă de unde am de gînd să te trimit, degrabă se va 
sfirşi şi chinul meu, şi degrabă vor începe zorile gloriei 
mele. Şi, cum nu e omenesc să te mai ţin cu sufletul la gură, 
aşteptînd să vezi încotro bat cu vorba, vreau să ştii, Sancho, 
că faimosul Amadis de Gaula a fost unul din cei mai 
desăvirşiţi cavaleri rătăcitori. Dar ce zic eu: a fost unul? A 
fost singurul, cel dinţii, cel fără de pereche, domnul tuturor 
cavalerilor rătăcitori cîţi s-au aflat pe lume în vremea aceea 
! Cu atit mai rău pentru don Belianis şi pentru toţi cei care 
spun că le-a putut el sta întrucîtva alături, fiindcă jur că se 
înşală, zău aşa ! Tot astfel, atunci cînd un pictor vrea să-şi 
facă renume prin arta sa, se străduieşte să imite originalele 


celor mai fără de pereche pictori pe care-i cunoaşte, şi 
aceeaşi regulă stăpîneşte toate meşteşugurile şi măiestriile 
care fac podoaba statelor. Aşa trebuie să facă, şi aşa şi face 
oricine vrea să-şi dobîndească nume de înţelept şi de om 
încercat, imitîndu-l pe Ulise, în portretul şi în muncile 
căruia Homer ne zugrăveşte o pildă de înţelepciune şi de 
răbdare, tot aşa cum ne arată Virgiliu, în persoana lui Enea, 
vitejia unui fiu pios şi dîrzenia unui căpitan de oşti vrednic 
şi priceput, adică nu zugrăvindu-i şi nici descriindu-i aşa 
cum au fost, ci aşa cum ar fitrebuit să fie, ca să rămînă 
drept pildă de virtuțile lor pentru cei ce vor veni. în chipul 
acesta, Amadis a fost steaua polară, luceafărul, soarele 
cavalerilor viteji şi îndrăgostiţi, pe care trebuie să-i imităm 
toţi cei ce luptăm sub steagul iubirii şi al cavaleriei. Stînd 
dar lucrurile* aşa cum stau, sînt de părere, prietene 
Sancho, că acela dintre cavalerii rătăcitori care va putea să- 
| imite mai bine va fi mai aproape de-a dobîndi desăvirşirea 
cavalerească. Şi unul din prilejurile în care cavalerul acesta 
a dat dovadă de mai multă înţelepciune, vrednicie, 
cutezanţă, răbdare şi statornicie în dragoste, a fost atunci 
cînd s-a retras, disprețuit de domniţa Oriana, să se 
canonească pe Stînca Stearpă, schimbîndu-şi numele în cel 
de Beltenebros, nume pe cît se poate de pilduitor şi de 
nimerit pentru viaţa pe care şi-a ales-o el singur, de bună 
voia lui; aşa că mi-e mai uşor să-l imit în privinţa asta decit 
să spintec uriaşi, să tai şerpilor capetele, să ucid balauri, să 
risipesc armate şi să nimicesc flote întregi, mai desfăcînd şi 
vrăji pe deasupra. Şi de vreme ce locurile acestea sînt atit 
de potrivite pentru asemenea scopuri, n-am de ce lăsa să-mi 
scape prilejul, care se lasă acuma cu atîta uşurinţă prins de 
păr. 

— Dar, la urma urmei, zise Sancho Panza, ce vrei să faci 
măria-ta de fapt prin locurile astea, aşa de uitate de 
Dumnezeu ? 

— Nu ţi-am spus o dată, răspunse don Quijote, că vreau 
să-l imit pe Amadis, făcînd aici pe deznădăjduitul, pe ieşitul 
din minţi şi pe furiosul, ca să-l imit totodată şi pe viteazul 


Roldân, cînd a găsit la o fîntînă semne că frumoasa Angelica 
săvirşise cu Medoro josnicii, şi de necaz a înnebunit şi a 
dezrădăcinat copacii, tulburînd apele limpezi ale izvoarelor, 
omorînd păstori, nimicind turme de oi, dînd foc colibelor, 
dărîmînd casele, tîrînd după el herghelii de iepe şi făcînd 
alte nenumărate blestemăţii, vrednice de-a fi veşnic 
pomenite în cărţi? Şi pentru că eu n-am de gînd să-l imit pe 
Roldân, Orlando sau Rotolando (pentru că toate numele 
acestea trei sînt ale lui), punct cu punct, în toate nebuniile 
cite le-a făcut, zic şi socot cu cale să le schiţez, cît oi putea 
mai bine, pe cele care mi se vor părea mai însemnate. Şi s- 
ar prea putea să mă mulţumesc a-l imita doar pe Amadis, 
care, fără să fie o pacoste pe capul lumii, arătîndu-şi 
nebunia doar prinplînsete şi fapte deznădăjduite, dobîindi 
atita faimă ca nimeni altul. 

— După cît mi se pare mie, zise Sancho, toţi cavalerii 
care au făcut de-alde astea n-au făcut-o din senin, ci au avut 
temeiuri să săvirşească atitea neghiobii drept căinţă. Dar ce 
pricini ai măria-ta să-ţi ieşi aşa din minţi? Ce domniţă te-a 
disprețuit, sau ce semne ai aflat care să-ţi dea de înţeles că 
domniţa Dulcinea din Ioboso va fi făcut vreo şotie cu vreun 
maur ori creştin? 

— Aici e-aici, răspunse don Quijote, asta-i toată iscusinţa 
vicleşugului meu, căci să înnebunească un cavaler rătăcitor 
avind pricină, nu-i mare lucru I Totul este să încep a bate 
cîmpii cînd nimic nu mi-a dat prilej, făcînd-o pe domniţa 
mea să înţeleagă că, dacă teafăr sănătos fac eu atitea 
năzdrăvânii, ce-aş face dacă m-ar scoate cu adevărat din 
minţi?! Cu atît mai mult cu cît am prilejuri destule, lipsind 
atîta vreme de lingă veşnic stăpiîna mea Dulcinea del 
Toboso, căci, aşa cum ai auzit şi tu, nu demult, din gura 
acelui păstor ce se numea Ambrosio., cine stă departe 
numai de rele poate avea parte ; aşa că, Sancho prietene, 
nu mai pierde timpul stînd să-mi tot dai sfaturi cum să mă 
las păgubaş a mai săvirşi o atît de rară, de fericită şi de 
nemaivăzută imitație 1 Nebun sînt, nebun va trebui să fiu 
pînă în clipa cînd te vei întoarce cu răspunsul unei scrisori 


pe care am de gînd s-o trimit prin tine stăpinei mele 
Dulcinea. Şi de va fi răspunsul aşa cum merită credinţa ce i- 
am păstrat-o, va trebui să mi se curme şi sminteala şi 
pocăinţa; pe cînd, dacă va fi dimpotrivă, voi ajunge nebun 
de-a binelea, pentru ca nebun fiind să nu mă mai doară 
nimic. Aşa că, răspundă ea oricum o răspunde, eu tot voi 
pune capăt pocăinţei şi tulburării în prada căreia mă vei 
părăsi, şi mă voi bucura de vestea bună pe care mi-o vei 
aduce, ca orice om în toate minţile, sau voi înceta să mă mai 
simt lovit în inimă de vestea rea pe care mi-ai aduce-o, 
devenind nebun. Dar spune-mi, Sancho, ai păstrat cum se 
cuvine coiful lui Mambrino ? Căci te-am văzut ridicîndu-l de 
la pămînt cînd nerecunoscătorul acela a căutat să-l sfăriîme. 
Dar nu i-a izbutit, de unde se poate deduce cît de temeinică 
lucrătură are. 

La asta, Sancho răspunse: 

— Ilerte-mă Dumnezeu, senor Cavaler al Tristei Figuri, 
dar nu mai pot suferi nici răbda să te tot ascult liniştit cum 
îndrugi atitea cîte le tot spui măria-ta, că astea mă fac să-mi 
închipui că tot ce spui despre cavalerie şi despre împărăţii 
şi regaţe dobîndite, despre insule dăruite şi despre atitea 
alte răsplăţi şi semne de mărinimie, săvîrşite aşa cum e 
datina cavalerilor rătăcitori, n-or fi fiind nici ele altceva 
decît vorbe-n vînt, minciuni şi iarăşi minciuni şi minciunele, 
sau gogoşi şi moşi pe groşi, ori cum s-o mai fi zicînd 1 Căci 
cine te-o auzi pe măria-ta spunînd că un lighean de bărbier 
e coiful lui Mambrino, şi ţinînd-o morţiş mai bine de patru 
zile 297 că-i aşa, fără să-ţi iei de seamă, ce-ar spune alt 
decît că ăl de zice şi susţine aşa sus şi tare trebuie că nu-i în 
toate minţile? îl am în sac ligheanul ăsta, poşit ca vai de el, 
şi-l duc să-l ciocănesc la loc cînd oi fi la mine-acasă, ca să-mi 
săpunesc barba-n el, dac-o mai voi Dumnezeu în mare mila 
lui să mă mai văd eu într-o zi cu muierea mea şi cu ţîncii 
laolaltă! 

— la seama, Sancho, zise don Quijote, că mă jur şi eu tot 
pe ce te-ai jurat tu adineauri, că eşti scutierul cel mai tont 
la minte din câţi se află ori s-au aflat vreodată pe lumea asta 


! E cu putinţă oare ca de-atiîta vreme, de cînd tot batem 
drumurile împreună, să nu-ţi fi sărit ţie-n ochi că toate 
trebile astea ale cavalerilor rătăcitori se arată a fi doar 
închipuiri, aiureli şi sminteli, şi că toate-s de-a-ndoaselea ? 
Şi nu doar c-aşa ar fi, ci pentru că printre noi, ăştia, mişună 
o droaie de vrăjitori, care ni le preschimbă şi ni le strămută 
pe toate, prefăcîndu-le în ce au ei chef, după cum le vine 
poftă să ne sprijine ori să ne nimicească. Aşa că ăsta care 
ţie ţi se pare lighenaş de bărbierit, pentru mine este coiful 
lui Mambrino, iar altuia cine ştie drept ce altceva i-o apărea 
! Şi, într-adevăr, de mare prevedere a dat dovadă magul cel 
ce stă de partea mea făcînd să le pară tuturora doar 
lighean ceea ce de fapt şi la urma urmei este coiful lui 
Mambrino, din pricină că, fiind el de-aşa mare preţ, ar 
umbla toată lumea după mine să mi-l ia. Dar aşa, dacă văd 
ei că nu-i decit un biet lighean de bărbier, nu-şi bat capul 
să-şi facă rost de el, cum s-a dovedit atunci cînd a vrut unul 
să-l facă bucăţi şi l-a lăsat trîntit pe jos fără să-l ridice, că de 
l-ar fi recunoscut, îţi jur pe legea mea că nu l-ar fi lăsat nici 
mort | Păstrează-l bine, prietene, căci pînă una-alta nu mi-e 
de trebuinţă, fiindcă, dimpotrivă, am de gînd să-mi scot 
toate armele şi zalele acestea şi să rămîn gol ca atunci cînd 
m-a făcut mama, dacă cumva mi-o veni cheful să urmez, în 
vremea cît m-oi pocăi, mai curînd pilda lui Roldân decit pe-a 
lui Amadfs. 

Tot vorbind ei aşa, ajunseră la poalele unui munte înalt, 
care se ridica stingher, ca un pisc tăiat în muchii, printre 
alte multe piscuri care-l înconjurau. în coasta lui curgea un 
piriiaş domol, şi de jur împrejur se întindea o pajişte, atit de 
verde şi ca peria de deasă, că ţi-era mai mare dragul s-o 
priveşti. Erau pe-acolo o grămadă de copaci şi-o seamă de 
buruieni şi de flori, care dădeau acelui loc o înfăţişare 
paşnică. Locul acela şi-l alese Cavalerul Tristei Figuri drept 
loc de pocăință, şi dînd cu ochii de el, începu cu glas tare, 
ca şi cum şi-ar fi ieşit din minţi, să strige: — Acesta este 
locul, o, ceruri, ales de mine pentru a-mi plinge amarul în 
care tu însuţi, cerule, m-ai înecat 1 Acesta este locul unde 


lacrimile mele vor spori apele ăstui piriiaş şi unde 
necontenitele şi adîncile mele suspine vor face să freamăte 
fără preget frunzişul acestor copaci de munte, drept 
mărturie şi semn al durerii în care inima mea înnebunită se 
zbate! O, voi, orice-aţi fi, zei rustici, ce vă aveţi lăcaşurile în 
acest loc nelocuit, ascultați plînsetele acestui nefericit 
ibovnic, pe care o îndelungă lipsă de lingă aleasa inimii sale 
şi-o gelozie neînchipuită l-au tirît să-şi plingă zilele prin 
pustietăţile acestea şi să se plîngă de inima împietrită a 
acelei frumoase ingrate, încoronare şi prag al frumuseţii 
omeneşti! O, voi, napei şi driade298, care-aveţi obiceiul să 
locuiţi în desişurile pădurilor, fie ca zvelţii şi iubeţii satiri 
cărora le-aţi insuflat dorinţe, cu toate că în van, să nu vă 
tulbure niciodată dulcea pace în care trăiţi dacă mă ajutaţi 
să-mi plîng nenorocirea, sau cel puţin dacă nu obosiţi 
ascultîndu-mi-o! O, Dulcinea del 'Toboso, ziuă a nopţii mele, 
strălucire a întunecării mele, stea polară a drumurilor mele, 
astru al norocului meu, deie-ţi cerul tot ce-i vei cere dacă îţi 
scobori privirea la locul şi la starea în care m-a adus lipsa ta 
şi dacă răspunzi dînd un sfîrşit fericit aşteptărilor pe care 
credinţa mea le îndreptăţeşte! O, voi, arbori solitari, care de 
azi înainte veţi întovărăşi singurătatea-mi! Daţi 299 semn, 
prin blinda clătinare a ramurilor voastre, dacă prezenţa 
mea nu vă displace 1 O, tu, scutierul meu, plăcut tovarăş al 
zilelor mele bune şi rele, înseamnă-ţi bine în minte tot ceea 
ce mă vei vedea făcînd aicea, ca să poţi povesti şi cînta ceea 
ce vezi în faţa celei care este pe de-a-ntregul pricina 
tuturor acestora 1 

Şi zicînd asta, descălecă de pe Rocinante şi, cît ai clipi, îi 
scoase friul şi şaua; apoi, plesnindu-l uşurel cu palma pe 
crupă, îi zise: — îţi dă libertatea cel ce rămîne fără de ea, o, 
căluţule ce-ai săvirşit isprăvi pe atît de slăvite, pe cît de 
nenorocită ţi-e soarta 1 Du-te oriunde îţi va plăcea, căci îţi 
stă scris în frunte că nu ţi-a putut sta alături nici zburătorul 
ipogrifl al lui Astolfo şi nici cel ce se numea Frontino 2 şi 
care l-a costat atît de scump pe Bradamante! 

Văzind Sancho asta, zise: 


— 'Ţie-l Dumnezeu pe cel ce ne-a scutit de corvoadă 
acuma, să nu mai trebuiască a ne osteni să scoatem şaua de 
pe măgar, fiindcă zău c-aş avea de ce-i da şi eu palme şi de 
ce-i rosti osanale; dar dac-ar fi, cu toate astea, aicea, nu m- 
aş învoi să mi-l descingă cineva, mai cu seamă că n-ar avea 
de ce, căci n-are nici în clin, nici în mînec cu îndrăgostiţii şi 
deznădăjduiţii, fiindcă stăpînul său nu era din ăia, fiindu-i 
chiar eu stăpinul, pe cînd voia şi Dumnezeu. Ba nu, zău, 
senor Cavaler al Tristei Figuri, dacă-i vorba să luăm de-a 
bună plecarea mea şi sminteala măriei-tale, apăi s-ar cuveni 
să-i punem şaua la loc lui Rocinante, ca să nu simt lipsa 
măgarului. Fiindcă mai scurtez din timpul călătoriei, căci, 
dacă am de făcut o dusă şi-o venită şi umblu pe jos, nu ştiu, 
zău, cînd m-oi întoarce, nici măcar cînd oi ajunge, fiindcă nu 
mă ştiu, drept să spun, cine ştie ce iute de picior. 

— Uite ce-i, Sancho, răspunse don Quijote, fie cum 
doreşti, că planul tău nu mi se pare lipsit de judecată; aşa 
că-ţi spun să iei aminte că de-aci în trei zile vei pleca, şi 300 
* vreau ca-n timpul acesta să vezi tot ce fac şi ce zic de 
dragul ei, ca să-i spui. 

— Dar ce mare lucru am de văzut, zise Sancho, pe care 
să nu-l fi văzut pînă acum? 

— Habar n-ai de nimica! răspunse don Quijote. Păi nu 
trebuie acuma să-mi sfişii veşmintele, să-mi împrăştii 
armele şi să mă dau de-a berbeleacul, lovindu-mă cu capul 
de stincile astea, dimpreună cu atitea alte fapte de-acelaşi 
soi, care te vor lăsa cu gura căscată? 

— Pentru Dumnezeu, zise Sancho, bagă bine de seamă, 
măria-ta, cum te dai de-a berbeleacul, că poţi să te izbeşti 
de-asemenea stincă şi-ntr-un asemenea loc, incit de la 
prima tumbă să se termine cu pocăâinţa. Ba, aş fi chiar de 
părere că, dacă măriei-tale tot ţi-a intrat în cap că-i nevoie 
de ceva tumbe pentru treaba asta, şi că nu se poate fără 
ele, să te mulţumeşti, de vreme ce tot ce faci e o aiureală şi 
n-o faci cu dinadinsul, ci doar în glumă, să te mulţumeşti, 
zic, să faci tumbe în apă, sau în vreun alt lucru moale, aşa 
cum e bumbacul; iar cît despre spus, las” pe mine, că-i spun 


eu domniţei cum te dădeai măria-ta de-a berbeleacul pe un 
vîrf de stîncă mai tăioasă decit virful unui diamant! 

— îţi sînt recunoscător pentru gîndul tău bun, prietene 
Sancho, răspunse don Quijote. Dar aş vrea să te fac să 
pricepi că toate astea, pe care le fac eu, nu-s de fel făcute-n 
glumă, ci-s foarte cu dinadinsul, fiindcă altfel ar însemna că 
încalc orînduiala cavaleriei, care porunceşte să nu spunem 
niciodată vreo minciună, sub pedeapsă de-a fi scoşi din 
tagmă. lar să faci una în loc să faci alta, e totuna cu a minţi! 
Aşa că tumbele mele vor trebui să fie adevărate şi sincere, 
fără să miroase măcar pe departe a sofistică ori a 
fantasmagorie. Va fi nevoie aşadar să-mi laşi ceva scamă ca 
să mă oblojesc, dacă tot a vrut soarta să ne lipsească de 
balsamul pe care l-am pierdut. 

— Mai râu e c-am pierdut măgarul, răspunse Sancho, 
căci o dată cu el s-au dus şi scama, şi toată spiţeria; aşa că 
te rog, măria-ta, nu-mi mai aduce aminte de băutura aceea 
blestemată, că numai cît îi aud de nume, şi mi se-ntoarce 
inima pe dos, dacă nu şi rînza 1 Şi te mai rog să le socoteşti 
gata trecute cele trei zile pe care mi le-ai dat drept soroc ca 
să văd ce nebunii faci, fiindcă eu le ţin drept văzute de 
mine, bune şi aprobate, şi-am să-i povestesc minunâţii, nu 
alta, stăpînei mele! Aşa că scrie-ţi cartea şi fă-mi repede 
vînt, că mare chef am să mă întorc la măria-ta, ca să te scap 
din purgatoriul ăsta în care te las. 

— Purgatoriu îi zici, Sancho? întrebă don Quijote. Ai face 
mai bine să-i zici infern, ba chiar mai rău decit atita, dac-o fi 
fiind pe lume ceva mai rău! 

— Pentru cine e-n infern, răspunse Sancho, nulla est 
retentio x, aşa am auzit că se spune. 

— Nu pricep ce va să zică retentio, zise don Quijote. 

— Retentio înseamnă, răspunse Sancho, că ăl de se află 
în infern nu mai iese din el nici la Sfintu-Aşteaptă, că n-are 
cum; şi asta-i chiar de-a-ndoaselea decît are să se întîmple 
cu măria-ta, afară doar de n-oi mai şti eu să fac să-mi 
scapere călcîiele, mai ales că nu-mi trebuiesc decit ca să-i 
dau pinteni lui Rocinante! Şi trimite-mă o dată la Toboso, să 


mă înfăţişez stăpînei mele Dulcinea, că atitea i-oi spune 
despre neroziile şi nebuniile (că tot aia e) pe care le-ai făcut 
măria-ta şi pe care-ai rămas să le mai faci, încît mi ţi-oi 
înmuia-o eu ca pe-o mănuşă, chiar dacă-oi găsi-o mai 
împietrită decît un stejar. Iară cu răspunsul ei dulce ca 
mierea m-oi întoarce zburînd ca vrăjitorii prin văzduh şi te- 
oi scoate pe măria-ta din purgatoriul ăsta, care pare a fi 
infern, şi nu e, fiindcă-ţi rămîne nădejdea să mai ieşi din el, 
pe cînd cei ce sînt în infern nu mai au, după cum am spus, 
nici o nădejde să scape, şi cred că nu zici altfel nici măria- 
ta. 

— Ai dreptate, răspunse Cavalerul Tristei Figuri, dar 
cum să facem să scriem epistola? 

— Şi ţidula cu măgarii! adăugă Sancho. 

— Le scriu pe-amîndouă laolaltă, zise don Quijote. Şi n-ar 
fi rău, cum tot n-avem hîrtie, s-o scriem, cum făceau 301 cei 
vechi, pe frunze de copaci, sau pe nişte tăblițe de ceară, cu 
toate că ar fi la fel de greu acuma să le găsim, ca şi hirtia. 
Dar stai, că mi-a venit în cap unde-ar fi bine, ba încă mai 
mult decît bine, s-o scriu: pe caietul de amintiri al lui 
Cardenio; şi vei avea tu grijă s-o treci pe o hîrtie, cu 
scriitură frumoasă, în cel dintii sat în care-i ajunge şi-i 
vedea că se află şcoală şi dascăl de copii, ori de nu, ţi-o 
trece-o vreun ţircovnic! Dar, bagă de seamă, nu care cumva 
s-o dai să ţi-o transcrie vreun scrib, ori vreun grefier, că au 
slova atît de înflorită că nici Dracu nu-i mai dă de rost! 

— Dar cum facem cu iscălitura? întrebă Sancho. 

— Epistolele lui Amadis nu-s niciodată iscălite, răspunse 
don Quijote. 

— Foarte bine, zise iar Sancho, dar ţidula nu se poate să 
nu fie iscălită, că dac-oi trece-o şi pe ea pe altă hîrtie, au să 
spună că iscălitura e prefăcută, şi mă lasă fără măgar! 

— "Ţidula am să ţi-o scriu chiar pe caiet, încît văzînd-o 
nepoata mea, să nu-ţi facă nici o greutate şi să împlinească 
tot ce scriu; iar în ceea ce priveşte epistola de dragoste, 
pune şi tu ca iscălitură: Al tău pînă la moarte, Cavalerul 
Tristei Figuri. Şi nu se întîmplă nimic dacă nu-i de mîna 


mea, pentru că, după cîte mi-aduc eu aminte, Dulcinea nu 
ştie nici să scrie, nici să citească, şi nu mi-a văzut, de cînd e, 
slova, nici scrisoare de la mine n-a primit, pentru că 
dragostea mea şi a ei au rămas întotdeauna platonice, fără 
să meargă mai departe decît la o privire lipsită de orice 
gind rău, ba încă şi aceea doar cînd şi cînd, c-aş putea jura 
fără să mint că-n doisprezece ani, de cînd o iubesc mai avan 
decit lumina ochilor acestora, pe care mi-i va minca ţărîna, 
302 n-am văzut-o mai mult de patru ori, şi s-ar putea chiar 
întîmpla ca din aceste patru, nici măcar o dată să nu fi 
apucat ea să vadă că o priveam, pînă-ntr-atita de grijuliu au 
crescut-o, ţinînd-o închisă, tatăl ei, Lorenzo Corchuelo, şi 
mamă-sa, Aldonza Nogâlez. 

— la te uită, zise Sancho, asta-mi era domniţa Dulcinea 
del Toboso? Fata lui Lorenzo Corchuelo, pe numele ei 
adevărat Aldonza Lorenzo? 

— Ea este, zise don Quijote, şi-ţi jur c-ar merita să fie 
stăpîna universului întreg. 

— O cunosc bine, zise Sancho, şi ştiu că zvirle cu prăjina 
la fel de bine ca şi cel mai voinic flăcău din sat 1 Să fiu al 
dracului! E o dată fată, fată de nădejde, cu care nu-i de 
glumit, şi-ar putea scoate untul din oricine — fie el şi un 
cavaler din cei ce rătăcesc acum sau or să râătăcească 
vreodată — care-ar avea-o drept stăpină! Oh, ce poamă-mi 
mai e, maica mă-si, c-o şi ţin balamalele! Şi are şi-un glas! 
Ce să-ţi mai spun, într-o zi s-a pus pe strigat din clopotniţa 
satului la nişte argaţi de-ai lor care erau pe-o mirişte de-a 
lui tată-său, şi cu toate că lucrau la mai bine de-o poştă de 
acolo, o auziră ca şi cum s-ar fi aflat la picioarele turnului! 
Ce are bun e că nu face niciodată nazuri, căci seamănă în 
multe privinţe cu o curtezană: glumeşte cu toţi şi-şi ride de 
toate, şi pe toţi îi ia peste picior 1 Acuma, da, acuma zic şi 
eu, domnule Cavaler al Tristei Figuri, că poţi şi ai tot 
dreptul, nu numai să faci neghiobii pentru ea, ba chiar te 
poţi pe drept cuvînt lăsa pradă deznădejdii şi ai de ce-ţi 
pune ştreangul de git, că n-o să se găsească nimeni care, 
aflînd că ai făcut-o pentru ea, să nu spună că bine-ai făcut, 


chiar de-ar fi să te ia dracu! Grozav aş vrea să mă şi văd o 
dată pornit la drum, numai ca să dau ochi cu ea, că de-un 
car de ani n-am mai văzut-o, şi trebuie să se fi schimbat 
mult, fiindcă grozav le strică muierilor faţa mersul la cîmp, 
pe soare şi pe vînt! Şi, ca să-ţi mărturisesc adevărul, senor 
don Quijote, pînă aici eram ca orb şi nu ştiam nimic pe 
lumea asta, căci socoteam, de bună-credinţă şi cu tot 
dinadinsul, că domniţa Dulcinea trebuie să fie vreo prinţesă 
care ţi-a căzut măriei-tale cu tronc, sau vreo fiinţă care să fi 
meritat darurile bogate pe care i le-ai tot trimis măria-ta, pe 
vizcain, ca şi pe ocnaşi, şi pe mulţi alţii cîţi or fi fost de toţi, 
căci trebuie să mai fie o mulţime de bătălii pe care le vei fi 
cîştigat, şi le-ai şi cîştigat măria-ta, pe vremea cînd eu încă 
nu-ţi eram scutier 1 Dar stînd şi gîndindu-te bine, ce-i pasă 
la o adică jupiîniţei Aldonza Lorenzo, vreau să zic domniţei 
Dulcinea din 'Toboso, dacă-i cad sau nu în genunchi învinşii 
pe care măria-ta i-i trimiţi şi-ai să i-i mai trimiţi? Fiindcă s- 
ar prea putea, la vremea cînd or ajunge, s-o găsească 
meliţind cînepa sau vînturînd griul, aşa încît să-i apuce pe ei 
toate furiile văzînd-o, iar ea să-şi bată joc de-aşa daruri, şi 
să-i fie chiar necazl — 'Ţi-am mai spus de-atitea ori pîn- 
acuma, Sancho, că nu eşti decît un flecar, şi cu toate că ai 
mintea boantă, umbli să spui tot vorbe pe muchie de cuţit. 
Dar, ca să vezi cît de nerod eşti şi cît de înţelept sînt eu, 
vreau să-mi dai ascultare cît ţi-oi spune o snoavă scurtă. 
Află că o văduvă frumoasă, tinără, liberă şi bogată, şi pe 
deasupra şi cam darnică de felul ei, se îndrăgosti de un 
frate călugăr neofit, îndesat şi bine legat; află de treaba 
asta stareţul şi, într-o bună zi, îi zise văduvioarei noastre, cu 
ton de frăţească dojană: Mult mă minunez eu, senora, şi am 
îndestule cuvinte să fiu mirat, că o femeie de neam ca 
dumneata, atit de frumoasă şi de bogată, s-a putut 
îndrăgosti de un ona de rînd, atît de josnic şi de idiot ca 
fratele cutare, cînd sînt în locaşul acesta atîţia doctori în 
teologie, atiţia maeştri în retorică şi atîţia candidaţi în 
filozofie dintre care ai fi putut şi dumneata să-ţi alegi după 
plac, cum ai alege perele, spunînd: „„Asta-mi place, celălalt 


LLA 


nu-mi place!” Dar ea îi răspunse cu multă îndrăzneală şi cu 
mult duh: Domnia-ta, senor, te înşeli şi gindeşti după moda 
veche dacă crezi că rău mi-am ales eu pe cutare, de idiot ce 
pare; fiindcă pentru ceea ce vreau eu de la el, ştie tot atîta 
filozofie şi chiar mai multă decit Aristotel! Aşa că, Sancho, 
pentru ceea ce iubesc eu în Dulcinea del Toboso, ea 
preţuieşte tot atit ca şi cea mai de neam principesă a 
pămîntului. Aşa e, căci nu toţi poeţii ce vor fi avind iubite, 
sub vreun nume pe care li-l pun ei după bunul lor plac, le au 
intr-adevăr! Crezi tu că atitea Amarilide, Filide, Silvii, 
Diane, Galatei, Alide şi cîte altele, de care-s pline cărţile, 
cîntecele bătrineşti, dughenele bărbierilor, teatrele unde se 
joacă pe scenă comedii, au fost intr-adevăr femei în carne şi 
oase, ba încă chiar femeile celor care le cîntă ori le-au 
cîntat? Aş, de unde! Cei mai mulţi şi le închipuie doar, ca să 
dea versurilor lor o temă, şi pentru ca să fie ei ţinuţi drept 
îndrăgostiţi, sau cel puţin drept oameni care au virtutea de 
a fi astfel; aşa că la fel îmi ajunge mie să gîndesc şi să cred 
că neasemuita Aldonza Lorenzo e frumoasă şi cinstită; iar în 
ceea ce priveşte obiîrşia ei, înaltă sau ba, nici nu mă 
sinchisesc, că n-are să se ducă nimeni s-o cerceteze ca s-o 
primească în vreo tagmă cavalerească, iar eu mă 
încredinţez singur că este cea mai suspusă dintre toate 
prinţesele lumii. Fiindcă trebuie să ştii, Sancho, dacă cumva 
nu ştii, că sînt doar două lucruri pe lume care te fac să 
iubeşti, mai mult decit oricare altele, pe cineva: frumuseţea 
şi faima bună; şi aceste două lucruri le are cu vîrf şi îndesat 
Dulcinea, căci de frumoasă, nu-i poate sta nimeni alături, 
iar în ceea ce priveşte numele cel bun, altele nu-l au pe-alei 
nici pe departe. Şi ca să nu mai lungesc vorba, îmi închipui 
că tot ceea ce spun e aşa cum spun, fără să lipsească nimic 
şi fără să întreacă măsura, şi mi-o zugrăvesc în închipuire 
aşa cum mi-o doresc eu, atît ca frumuseţe, cît şi ca obîrşie 
înaltă, aşa că nu-i ajunge la degetul cel mic nici Elena din 
Troia, nici Lucreția, nici oricare alta dintre femeile vestite 
ale trecutelor vremi, din era greacă, barbară, ori latină. Şi 
n-are decit să spună fiecare ce i-o plăcea, căci dacă 


neştiutorii m-ar putea ţine de rău, cel puţin nu voi fi 
batjocorit de oamenii învăţaţi. 

— Ce să mai zic? în toate ai măria-ta dreptate, răspunse 
Sancho, şi eu sînt un măgar. Adică să lăsăm mai bine 
măgarii în pace, căci nu trebuie să vorbeşti de funie în casa 
spînzuratului. Adă-ncoa o dată epistola, şi rămii cu 
Dumnezeu, că eu m-am dus. 

Scoase don Quijote caietul de amintiri şi, trăgîndu-se 
ceva mai la o parte, începu să-şi scrie pe îndelete epistola, 
pe care sfirşind-o, îl chemă pe Sancho şi-i zise că ar vrea să 
i-o citească, pentru ca s-o poată el învăţa pe de rost, s-o ţină 
minte dacă cumva ar pierde-o pe drum, căci cu un noroc ca 
al lui se putea aştepta la orice. La asta, Sancho răspunse: — 
Scrie-o măria-ta de două ori, de trei ori, aici in carte, şi dă- 
mMi-0, c-am să am grijă de ea ca de ochii din cap, şi nici prin 
gind să-ţi treacă c-aş putea-o ţine minte, că te rid şi curcile, 
fiindcă eu am ţinerea de minte aşa de scurtă, încît uit 
cîteodată şi cum mă cheamă! Cu toate astea, zi-mi-o şi mie 
măria-ta, că m-oi bucura mult s-o aud, fiindcă bine trebuie 
s-o mai fi brodit, ca popa! 

— Ascultă, zise don Quijote, că sună aşa: Cartea lui Don 
Quijote către Dulcinea del Toboso. Suverană şi înaltă 
stăpînă, cel rănit de săgețile lipsei tale şi izbit pînă în 
străfundul inimii, preadulcea mea Dulcinea del Toboso, îţi 
trimite sănătatea după care el tinjeşte. Dacă frumuseţea ta 
mă dispreţuieşte, dacă vrednicia ta nu-mi ţine partea, dacă 
priveşti de sus cum mă dau eu de ceasul morţii, măcar că 
sînt destul de învăţat cu suferinţa, cu greu voi putea să-mi 
ţin firea în această năpastă, care, pe lîngă că e ca trăsnetul 
de puternică, e şi de lungă durată. Bunul meu scutier, 
Sancho, îţi va raporta amănunţit, o, preafrumoasă 
nerecunoscătoare, iubita mea vrăjmaşă, de halul in care mă 
găseam din vina ta atunci cînd m-a părăsit. Dacă afli vreo 
plăcere în a-mi veni întrajutor, sînt al tău, iar dacă nu, fă tot 
ce te-o îndemna inima, căci eu, punîndu-mi capăt zilelor, îţi 
voi mulţumi ţie cruzimea, iar mie, dorinţa. Al tău pînă la 
moarte, Cavalerul Tristei Figuri. 303 


— Pe zilele răposatului taică-meu, zise Sancho, după ce 
ascultă epistola, e lucrul cel mai înalt pe care l-am ascultat 
în viaţa mea! la-auzi, păcatele mele ! Cum dracu, bată-mă 
Dumnezeu, îi poţi zice luminăţia-ta aicea tot ce-ai avut de 
zis ? 1 Şi bine i-ai mai pus drept iscălitură Cavalerul Tristei 
Figuri! Zău aşa, măria'ta, eşti dracul gol, că prea le ştii 
toate 1... 

— De toate e nevoie, răspunse don Quijote, pentru 
însărcinarea pe care mi-am luat-o. 

— "Tocmai aşa! zise Sancho. Dar pune, măria-ta, pe dosul 
filei ţidula pentru cei trei măgari şi iscăleşte-o cît se poate 
de limpede, ca s-o recunoască atunci cînd or vedea-o! 

— Bucuros, zise don Quijote. 

Şi scriind-o, i-o citi. Suna aşa: 

Dă dumneata poruncă pentru sinetul acesta al meu de 
măgari, domnişoară nepoată, să i se dea lui Sancho Panza, 
scutierul meu, trei din cinci cîţi am lăsat acasă în sarcina 
dumitale; care trei măgari poruncesc să-i fie sloboziţi şi 
întorşi tot atiţia cîţi am primit eu bani peşin aci, şi cu 
scrisoarea de faţă, împreună cu chitanţa lui vor fi daţi în 
bună regulă. Făcut în inima Sierrei Morena în 22 ale lunii 
lui august, anul acesta. 304 

— E bună, zise Sancho. Numai iscăleşte-o, măria-ta. 

— Nu-i nevoie s-o iscălesc, zise don Quijote, ci doar să-mi 
pun pecetea, că e ca şi cum aş semna cu mîna mea, şi-i 
deajuns şi pentru trei sute de măgari, nu numai pentru trei. 

— Mă încred în luminăţia-ta, răspunse Sancho. Şi acum 
sloboade-mă, că mă duc să pun şaua pe Rocinante; şi 
pregăteşte-te măria-ta să-mi dai binecuvîntarea, căci am de 
gînd să plec de îndată, fără să văd scălîmbăielile şi 
neghiobiile pe care le ai măria-ta de făcut. fiindcă îi spun eu 
ei că te-am văzut fă cînd atitea, că de altele nu mai e nevoie. 

— Aş vrea cel puţin, Sancho, şi e nevoie neapărată, să 
mă vezi în pielea goală, făcînd una sau două duzini de 
nebunii, că le fac în mai puţin de jumătate de oră, pentru 
ca, după ce le vei fi văzut tu cu ochii tăi, să poţi, fără să-ţi 
osîndeşti sufletul, jura şi pentru celelalte pe care vei voi să 


le mai adaugi; şi te-asigur că nici n-ai să spui tu atitea cîte 
am eu de gînd să fac. 

— Pentru Dumnezeu, stăpîne, nu mă sili măria-ta să te 
văd în pielea goală, că m-ar durea inima şi m-ar podidi 
plînsul; şi-aşa de rău mă doare capul de-aseară, de cînd tot 
pling după surul meu, că nu-mi vine de loc la socoteală să 
mă pun iar pe plins. Dar dacă ţii măria-ta cu tot dinadinsul 
să-ţi văd şi eu cîte unele din nebunii, fă-le-mbrăcat şi cît mai 
scurte pe cele care-ţi vor veni mai la îndemiînă. Cu atît mai 
mult cu cît, dinspre partea mea, nu era nevoie nici de-atita 
şi cu cît, cum ţi-am mai spus, asta mă întirzie din drum şi nu 
mă lasă să mă întorc mai repede cu veştile pe care măria-ta 
le doreşti şi le meriţi. Că, de unde nu, să fie cu ochii în patru 
senora Dulcinea, că de-oi vedea că nu-mi dă răspunsul care 
ţi se cuvine, mă jur pe ce am mai sfint că i-l scot eu cum se 
cade din burtă, cu pumnii şi cu picioarele 1 Căci unde s-a 
mai pomenit ca un cavaler rătăcitor atît de vestit cum eşti 
luminăţia-ta să înnebunească din senin, din iarbă verde, 
pentru o că să nu mă facă să spun, cumătră, fiindcă, pe 
legea mea, dac-oi apuca eu să-i dau în căpuşă tot ce ţin 
acuma-n guşă, i se duce negoţul pe gîrlă! Că mie nu mi-au 
mîncat cîinii din traistă 1 Nu ştie ea cu cine are de-a face şi 
la ce hram mă-nchin, că de-ar şti, ar ţine şi post de ziua 
mea! 

— Va să zică, Sancho, zise don Quijote, după cîte-mi dau 
eu seama, nu eşti nici tu mai teafăr decit mine. 

— Chiar aşa de nebun nu sînt, numai că-s mai rău la 
furie, răspunse Sancho. Dar să nu-mi uit vorba: ce-ai de 
gînd să mănînci măria-ta pînă ce m-oi întoarce? Ori poate 
vrei să te-apuci să ieşi la drumul mare, cum făcea Cardenio, 
şi să jefuieşti ciobanii? 

— Nu-ţi bate capul cu asta, răspunse don Quijote, pentru 
că şi de-aş avea, tot n-aş mînca altceva decit ierburi şi 
poame, dăruite de pomii aceştia, că toată iscusinţa şi tot 
rostul pocăinţei stă în a nu mînca şi a te canoni cu alte 
lipsuri asemănătoare. Hai, du-te cu Dumnezeu 1 


— Dar ştii măria-ta ce mi-e mie frică ? Mă tem că n-am să 
mai nimeresc la întoarcere locul ăsta, unde te las acuma, 
aşa-i de bine ascuns 1 

— înseamnă-ţi-l bine în minte, că eu voi căuta să nu mă- 
n- depărtez de pe meleagurile astea, zise don Quijote, şi 
chiar voi avea grijă să mă urc pe piscurile mai înalte de 
colo, ca să văd dacă nu te zăresc cînd te-i întoarce. Cu atit 
mai mult cu cît ar fi mai cu cap, ca să nu mite rătăceşti 
pierzîndu-te, să tai cîţiva lăstari, dintr-atiţia cîţi cresc pe- 
aicea, şi să le dai drumul din cînd în cînd pe urmă-ţi, pînă 
cînd ieşi la drum întins, căci astea îţi vor sluji drept semn ca 
să mă afli cînd te-ntorci, întocmai ca firul din labirint al lui 
Perseu.305 

— Aşa voi face, răspunse Sancho Panza. 

Şi, tăind cîţiva lăstari, ceru binecuvîntarea stăpinului său 
şi-şi luă rămas bun de la el, nu fără să verse şiroaie de 
lacrimi şi unul şi altul. 

Apoi, încălecînd pe Rocinante, pe care don Quijote i-l 
dădu în grijă cu toată stăruința, spunîndu-i să ia seama şi 
să-l ţină ca pe ochii din cap, luă drumul către şes, semănînd 
pe urma lui din loc în loc lăstari, aşa cum îl sfătuise stăpinul 
său. Şi aşa, plecă de-acolo, cu toate că don Quijote tot îl mai 
îndemna să stea pină l-o vedea făcînd două-trei nebunii. Dar 
nu bătu nici o sută de paşi, că se întoarse şi spuse: — 
Stăpîne, ce să zic, bine-ai zis măria-ta cînd ai zis că, dacă 
vreau să pot jura că te-am văzut făcînd nebunii, fără să-mi 
încarc sufletul de păcate, n-ar fi rău să văd măcar una, cu 
toate că mai mare decît am văzut-o acum, cînd cu rămi- 
nerea măriei-tale aici, tot n-ar putea fi 1 

— Nu-ţi spuneam eu? zise don Quijote. Stai un pic, 
Sancho, că ţi le fac cât ai rosti Crezul. 

Şi, despuindu-se în graba mare de nădragi, rămase gol, 
numai cu cămaşa pe el, şi pe loc, nici una nici două, sări de 
vreo două ori în aer şi veni de-a berbeleacul — cu capul în 
jos şi cu picioarele în sus — descoperind lucruri pe care, ca 
să nu le mai vadă încă o dată, Sancho smunci frîul lui 
Rocinante şi se socoti mulţumit şi îndestulat ca să poată 


face jurămînt că stăpînul său înnebunise. Aşa că îl vom lăsa 
să-şi vadă de drum pînă la întoarcere, care se întimplă 
curînd. 


Capitolul XXVI Unde urmează povestirea subtilităţilor de 
îndrăgostit pe care le-a făcut don Quijote în Sierra Morena 
Şi întorcîndu-ne acuma să povestim ce-a făcut Cavalerul 
Tristei Figuri după ce s-a văzut singur, glăsuieşte istoria că, 
de îndată ce don Quijote sfirşi cu tumbele, gol de la brîu în 
jos şi îmbrăcat de la briîu în sus, cum văzu că Sancho 
plecase fără să aştepte să mai vadă şi alte nebunii, se urcă 
în vîrful unei stînci înalte, şi acolo prinse iar a se gîndi tot la 
ce se mai gindise de-atitea alte ori, fără să se poată 
niciodată hotări ce era mai cu cale şi ce i s-ar potrivi mai 
bine: să-l imite pe Orlando şi nebuniile lui furioase, ori pe 
Amadis şi nebunia lui melancolică. Şi, vorbind singur cu 
sine, zicea: — Dacă a fost Roldân un cavaler atit de viteaz şi 
cutezător cum spune toată lumea, nu-i mare minune; 
fiindcă, la urma urmei, era fermecat şi nu-l putea omori 
nimeni decit dacă i-ar fi virit un bold de trei parale în talpă, 
şi el purta întotdeauna cizme cu şapte pingele de fier, cu 
toate că nu i-au folosit la nimic împotriva lui Bernardo del 
Carpio, care i-a tras clapa şil-a sugrumat, strîngîndu-l în 
braţe la Roncesvalles. Dar lăsînd deoparte povestea cu 
vitejia lui, s-ajungem la ieşirea lui din minţi, fiindcă nu mai 
încape nici o îndoială că şi le-a pierdut din pricina semnelor 
pe care le-a găsit la fîintînă 306 şi din pricina veştilor date 
de păstor, şi anume că Angelica dormise mai bine de două 
după-amiezi cu Medoro, un harap cu părul creţ, pajul lui 
Agramante. Şi dacă pricepu el că era adevărul adevărat şi 
că domniţa lui îl înşelase, nu i-a mai trebuit nimic altceva ca 
să-şi iasă din minţi! în vreme ce eu cum aş putea să-i imit 
nebuniile dacă nu-l imit şi în ceea ce i le-a prilejuit? Fiindcă 
aş pune mîna în foc că Dulcinea mea n-a văzut în viaţa ei 
picior de harap, aşa cum e el îmbrăcat în portul lui, şi că 
este la fel de neprihănită ca şi mamă-sa care a născut-o. ŞIi- 
ar fi să-i aduc o adevărată jignire dacă, închipuindu-mi 
despre ea altceva, mi-aş ieşi din minţi, înnebunind şi eu de 
acelaşi soi de nebunie ca Orlando furiosul. Pe de altă parte, 
bag de seamă că Amadis de Gaula, fără să-şi piardă minţile 
şi fără să facă nebunii, dobîndi atîta faimă de îndrăgostit ca 


nimeni altul. Căci tot ceea ce făcu, pre cîte zice istoria lui, 
făcu doar pentru că s-a văzut disprețuit de doamna sa 
Oriana, care-i poruncise să nu-i apară dinaintea ochilor pînă 
nu i-o îngădui-o ea, şi de aceea s-a retras el pe Stinca 
Stearpă, în tovărăşia unui sihastru, şi aici s-a pus pe plins şi 
pocăință, pînă ce, în toiul durerii şi aleanului său, îi veni 
cerul întrajutor. Şi dacă toate astea-s adevărate, cum fără 
îndoială că sînt, de ce vreau eu să-mi dau osteneala acuma 
să mă despoi la piele, ori să canonesc copacii ăştia, care nu 
mi-au făcut nici un rău, şi ce nevoie am să tulbur apa 
limpede a acestor piriiaşe, care vor trebui să-mi potolească 
setea atunci cînd voi avea nevoie? Slăvită fie amintirea lui 
Amadis, şi fie el imitat de don Quijote de La Mancha întru 
totul, pe cît s-o putea; căci se va spune şi despre el, aşa cum 
s-a spus şi de celălalt, că, de n-a dus la capăt cine ştie ce 
isprăvi nemaivăzute, a murit totuşi dorind să le săvirşească. 
lar dacă mie Dulcinea del Toboso nu mi-a adus nici o jignire 
şi nici nu mi-a dat semn că m-ar dispreţui, nu mi-e oare 
destul că-s departe de dînsa, aşa cum am mai spus? Ce mai 
încolo-ncoace, la treabă! Veniţi-mi în minte, fapte ale lui 
Amadis, şi învăţaţi-mă de unde să încep a vă imita! Dar 
parcă mi-am şi adus aminte că ceea ce a făcut el mai cu 
deosebire a fost să se roage şi să se încredinţeze voinţei 
Domnului. Bun! Dar ce mă fac, că n-am mătănii? 

Ajuns aici, începu să-şi bată capul cum să-şi facă rost, şi 
în cele din urmă smulse o fişie din poalele cămăşii, pe care 
începu s-o înnoade, şi-i făcu unsprezece noduri, din care 
unul mai gros decît celelalte, şi avu şirag de mătănii pe tot 
timpul cît rămase acolo, unde rosti un milion de Ave Marii. 
Dar ceea ce-l necăjea foarte era că nu putuse da prin 
preajmă de alt sihastru, căruia să i se spovedească şi cu 
care să-şi mai ostoaie aleanul; aşa că îşi mai trecea timpul 
plimbîndu-se prin poiană, scriind şi săpînd în scoarţa 
copacilor şi pe nisip o grămadă de versuri, toate pe măsura 
jelii lui, precum şi cîteva întru lauda Dulcineii. Dar dintre 
toate, nu putură fi găsite întregi şi citite după plecarea lui 
de-acolo altele decît cele ce urmează: Arbori, ierburi, fiori 


de crîng, Ce umpleţi pădurea deasă, Zvelţi şi verzi. De nu vă 
pasă Cit alean în suflet string, Ascultaţi măcar cum pling. 

Nu vă tulbure de-aceea Soarta-mi, cit ar fi de grea ! 

Căci, putîndu-l voi vedea, Don Quijote-şi plînse zeea, Pe 
iubica-i Dulcinea 

Del 'Toboso. 

E acesta locul unde Orice om care-a iubit De iubita lui s- 
ascunde Fâr' să ştie cum pătrunde Chinu-n sufietu-i cinstit. 

Cînd l-a-ndepărtat de feea Lui amorul crud, soi râu, 
Plins-a lacrimi — un hîrdău — Don Quijote-n vremea-aceea 
După doamna-i, Dulcinea 

Del Toboso. 

Căutînd la aventuri între stîncile colţoase, Blestem zilelor 
rămase Bietul şi-azvirli-n păduri, Unde-avu ce căutase: 

Amor, crud ca şi femeea, îl atinse cu-al său bici. 

Trecătorule, aici Don Quijote-n vremea-aceea Plinse 
pentru Dulcinea Del Toboso. 

Nu mic fu hazul pe care-l stîrniră celor care deteră de 
ele versurile acestea, cu adaosul del 'Toboso la numele 
Dulcineii, pentru că îşi dădură seama că don Quijote trebuie 
să-şi fi închipuit de bună seamă că, de n-ar fi adăugat la 
numele Dulcineii şi cîte un del Toboso, nu mai avea înţeles 
strofa; ăsta şi era adevărul, aşa cum l-a mărturisit el mai 
apoi. Altele multe mai scrise încă, dar, aşa cum s-a mai spus, 
ele nu putură fi scoase la iveală, nici nu putură fi descifrate 
pe de-a-ntregul mai mult decît aceste trei strofe. 

Cu asta şi cu suspinele şi invocarea faunilor şi silvanilor 
acelor păduri, a nimfelor din rîuri, a îndureratei şi jilavei 
Echocărora le adresa ruga să-i răspundă, să-l mîngiie şi să-l 
asculte, îşi petrecea el vremea, mai căutînd pe deasupra şi 
niscai ierburi cu care să-şi ţină zilele pină ce avea să se 
întoarcă Sancho, căci dacă ar fi zăbovit trei săptămîni în loc 
să zăbovească trei zile, Cavalerul Tristei Figuri ar fi ajuns 
aşa de schimbat la faţă, că nu l-ar mai fi recunoscut nici 
mama care-l născuse. 

Dar mai bine să-l lăsăm cu oftaturile şi cu versurile lui şi 
să povestim ce i s-a întîmplat lui Sancho Panza cît timp a 


fost sol. 

Aşadar, o dată ieşit la drumul mare, o luă Sancho câtre 
Toboso, şi a doua zi ajunse la hanul unde i se întîmplase 
nenorocirea cu datul în tărbacă. Şi nici nu dădu bine cu 
ochii de han, că şi începu să se vadă zburînd iarăşi prin aer, 
şi nu vru nici în ruptul capului să-i treacă pragul, cu toate 
că, la ceasul la care ajunsese, putea şi trebuia s-o facă, de 
vreme ce era ora mesei şi se cădea să mai guste şi cîte ceva 
cald, că 307 erau zile şi zile în şir de cînd nu pusese în gură 
decît merinde reci. Nevoia îi dete pinten să se apropie de 
han, stînd încă în cumpănă totuşi dacă să intre sau nu. Şi-n 
vremea asta ieşiră pe poartă doi inşi, care-l recunoscură 
numaidecit, şi unul din ei îl întrebă pe celălalt: — Spune-mi, 
domnule licenţiat, omul acela călare nu este Sancho Panza, 
cel de care ne-a spus chelăreâsa aventurierului nostru c-a 
plecat cu stăpînul ei să-i fie scutier? 

— Ba da, ele, zise licenţiatul, iar calul e-al lui don 
Quijote al nostru. 

îl cunoşteau prea bine, ca unii ce erau nici mai mult, nici 
mai puţin decît preotul şi bărbierul din satul lui, cei care 
cenzuraseră, judecaseră şi arseseră pe rug cărţile. Şi cum 
îşi deteră ei seama că era chiar Sancho Panza călare pe 
Rocinante, dornici să afle veşti despre don Quijote, se 
apropiară de el, şi preotul îl chemă pe nume, spunîndu-i: — 
Ei, Sancho Panza prietene, unde ţi-a rămas stăpînul? 

Sancho îi recunoscu îndată, dar se hotări să le ascundă 

locul şi starea în care îşi lăsase stăpîinul, aşa că le 
răspunse că stăpînul său avea treabă într-un anume loc şi 
într-o anume afacere, care avea mare însemnătate pentru 
el, dar pe care lui nu-i era îngăduit să le-o destăinuiască de- 
ar fi fost să-l coste chiar lumina ochilor din cap. 

— Haide-haide, zise bărbierul, Sancho Panza, dacă nu ne 
spui unde e, avem să credem, cum am şi început să credem, 
că l-ai omorit tu ca să-l jefuieşti, mai ales că te văd pe calul 
lui, şi-ţi jur c-ai să ne scoţi din pămînt, din iarbă verde, şi pe 
stăpînul calului, ori de nu, vai de capul tău! 


— Nu-mi umblaţi mie cu ameninţări, că eu nu-s om să 
omor sau să jefuiesc pe cineva, fiindcă pe fiecare îl omoară 
ceasul lui rău şi Dumnezeu care i-a dat viaţă. Stăpînul meu 
a rămas să facă pocăință în inima muntelui, cum i-a fost voia 
| 

Şi pe dată le povesti, pe nerăsuflate, dintr-un capăt în 
celălalt, în ce chip îl lăsase, cîte li se întîmplaseră şi cum 
plecase el cu carte către domniţa Dulcinea din 'Toboso, fata 
lui Lorenzo Corchuelo, de care stăpînul său era îndrăgostit 
pînă peste urechi. Cei doi rămaseră cu gura căscată de cîte 
le povestea Sancho Panza, şi cu toate că ştiau de nebunia 
lui don Quijote şi-i ştiau şi felişagul, ori de cîte ori auzeau 
pînă unde ajungea, nu mai sfîrşeau minunîndu-se. îi cerură 
lui Sancho Panza să le arate scrisoarea pe care o ducea 
domniţei Dulcinea din Toboso. El răspunse că era scrisă 
într-un caiet de amintiri şi că avea poruncă de la stăpinul 
său s-o treacă pe altă hîrtie în cel dintîi sat în care-ar 
poposi. La aceasta, preotul îl rugă să i-o arate, c-o să i-o 
treacă el pe altă hirtie, cu scriitură aleasă. Sancho Panza 
vîri mîna-n sin, căutînd caieţelul, dar nu-l află, şi nici n-avea 
cum să-l afle chiar de l-ar fi căutat pînă-n ziua de azi, 
pentru că don Quijote rămăsese cu el, uitînd să i-l mai dea, 
şi nici lui nu-i mai dăduse prin gînd să i-l ceară. Cînd văzu 
Sancho Panza că nu găseşte caietul, se îngălbeni de moarte 
la obraz şi, pipăindu-se încă o dată pe tot trupul în graba 
mare, văzu din nou că nu era nicăieri, aşa că, nici una, nici 
două, se apucă cu amîndouă mîinile de barbă, smulgîndu-şi- 
o pe jumătate, apoi începu să-şi care repede şi fără preget o 
ploaie de pumni în cap, pe faţă şi în nas, scăldindu-şi tot 
obrazul în sînge. Ceea ce văzînd preotul şi bărbierul, îl 
întrebară ce-l apucase de se împodobea în aşa hal. 

— Ce să mă apuce, răspunse Sancho, decît c-am pierdut 
într-o clipă, de la mînă pîn' la gură, trei măgari, din care 
numai unul şi făcea cît un castel! 

— Cum aşa? întrebă bărbierul. 

— Am primit caietul de amintiri, răspunse Sancho, unde 
sta scrisă cartea pentru Dulcinea, împreună cu o ţidulă 


iscălită de mina stăpînului, în care dădea poruncă să-mi dea 
nepoată-sa trei măgari din patru sau cinci cîţi avea el acasă. 

Şi, o dată cu asta, le povesti şi de pierderea surului. 
Preotul îl linişti şi-i făgădui că, atunci cînd îi vor fi găsit 
stăpînul, are să-l facă el să-şi întărească din nou porunca, 
mai scriindu-şi o dată pe hîrtie biletul la ordin, ba încă în 
felul cum era uzul şi datina, pentru că poliţele scrise în 
caiete de amintiri nu erau niciodată recunoscute şi plătite. 

Cu asta se mai mîngiie Sancho şi zise că, dacă-i vorba pe- 
aşa, nu se prea perpelea el de pierderea epistolei către 
Dulcinea, fiindcă o ştia aproape pe de rost şi-ar fi putut-o 
trece pe hirtie oriunde şi oricînd i s-ar fi cerut. 

— Păi atuncea spune-ne-o, Sancho, zise bărbierul, c-o 
scriem noi pe urmă. 

Sancho stătu să se scarpine în cap, ca să-i vină epistola 
în minte, proptindu-se cînd pe un picior, cînd pe celălalt. Se 
uita ba în pămînt, ba la cer, şi, în sfîrşit, după ce-şi rosese pe 
jumătate buricul unui deget, ţinîndu-i cu sufletul la gură pe 
cei ce aşteptau să înceapă din clipă în clipă a vorbi, mai 
lăsînd să treacă o bună bucată de vreme, zise: — Zău, 
domnule părinte, să mă ia mama dracului dacă-mi mai aduc 
aminte de carte, cu toate că ştiu bine că zicea la început 
aşa: înaltă şi subterană stăpină... 

— O fi spus supraumană sau suverană stăpină, zise 
bărbierul, şi nu subterană 1 

— Aşa-i! zise Sancho. Pe urmă, dacă ţin bine minte, 
urma, dacă ţin bine minte, cam aşa: Singuraticul, cel fără 
de somn şi rănitul îţi sărută domniei-tale mîinile, 
nerecunoscătoare şi necunoscută frumuseţe; şi nu ştiu ce 
naiba zicea despre sănătate şi de-o bolişte, pe care i-o 
trimitea, şi-o ţinea tot aşa, îndrugindu-i vrute şi nevrute, 
pîn'ce se sfirşea cu: Al tău pînă la moarte, Cavalerul Tristei 
Figuri. 

Mult se desfătară cei doi văzînd ce bună ţinere de minte 
avea Sancho Panza şi i-o lăudară foarte, cerîndu-i încă de 
două ori să repete scrisoarea, ca s-o poată şi ei învăţa pe de 
rost şi s-o treacă pe curat la vremea ei. Sancho prinse a o 


spune din nou, încă de trei ori, şi tot de-atitea ori spuse alte 
trei mii de năzbitii. După asta, mai povesti de asemenea o 
grămadă de lucruri despre stăpinul său, dar nu suflă o 
vorbă despre ce i se întîmplase cu tărbaca în hanul acela, 
unde nu se învoia să intre nici mort. Mai spuse că stăpînul 
său, de-ar fi să-i aducă veste bună de la domniţa Dulcinea 
din 'Toboso, s-ar aşterne la drum să facă rost de vreun tron 
de împărat, ori cel puţin s-ajungă monarh, c-aşa se 
înţeleseseră ei amindoi între ei, şi nimic mai uşor pentru el 
decit s-ajungă la domnie, după cît de mare-i era vrednicia 
braţului şi cutezanţa inimii; iar pe urmă, după ce-o fi 
monarh, are să-l însoare pe el, căci pînă atunci avea să fie 
văduv, fiindcă altfel nici că se putea, şi-avea să-i dea de 
nevastă pe una din domniţele din preajma împărătesei, 
moştenitoare a unui stat bogat şi întins, pe uscat, fără 
insule sau ostroave, că i se făcuse lehamite de ele ! 

Sancho spunea toate acestea domol şi pe-ndelete, şter- 
gîndu-şi din cînd în cînd nasul cu dosul mî.inii, şi dădea 
dovadă de-atita lipsă de judecată, încît cei doi rămaseră din 
nou uluiţi, gîndindu-se cît de straşnică era nebunia lui don 
Quijote dacă-l putuse scoate din minţi şi pe biet omul acela. 
Nu voiră să-şi bată capul a-l clinti din aiurelile lui, părîndu- 
li-se că, de vreme ce cugetului său nu-i pricinuia nici un rău, 
mai cu cale era să-l lase în plata Domnului, căci lor le era 
mai mare dragul să-l audă cîte neghiobii îndruga; aşa că îi 
spuseră să se roage lui Dumnezeu să i-l ţină sănătos pe 
stăpînu-său, că era lucru foarte cu putinţă să ajungă, cu 
timpul, chiar şi împărat, aşa cum spunea el, sau cel puţin 
arhiepiscop, sau alt mare dregător. La care Sancho Panza 
răspunse: — Dac-ar fi să-ncurce soarta lucrurile în aşa chip 
încît să-i vină pofta stăpînului meu să se facă nu împărat, ci 
arhiepiscop, tare-aş vrea să ştiu şi eu, domnilor, ce 
obişnuiesc arhiepiscopii rătăcitori să dea în dar scutierilor 
lor? 

— Le dau, de obicei, răspunse preotul, sau cîte-o 
prebendă, sau cîte-o parohie, ori măcar cite o slujbă de 
sacristan, care aduce o mulţime de bani, venit binevenit, 


başca talgerul şi căldăruşa şi cutia milelor, care tot cam pe- 
atita vine. 

— Pentru asta, îi întoarse Sancho vorba, scutierul ar 
trebui să fie neînsurat şi să se priceapă măcar a cînta la 
strană; şi dacă-i vorba pe-aşa, vai de noroacele mele, că-s 
om însurat şi nu ştiu să citesc măcar o slovă din abecedar ! 
Ce mă fac dacă-l apucă pe stăpinu-meu să se facă 
arhiepiscop, şi nu împărat, aşa cum e obiceiul şi datina 
cavalerilor rătăcitori? 

— Nu te mai necăji, Sancho prietene, zise bărbierul, că-l 
rugăm noi pe stăpîinul tău şi-l convingem, ba chiar om face 
din asta un caz de conştiinţă, să se facă împărat, şi nu 
arhiepiscop, că şi lui i-ar fi mai uşor, fiindcă e mai degrabă 
viteaz decît cărturar. 

— Aşa credeam şi eu, răspunse Sancho, măcar că ţi-aş 
putea spune că-i bun la toate. Ce pot eu face, dinspre 
partea mea, e doar să mă rog la Domnul şi Mîntuitorul 
nostru să-l îndrume într-acolo unde-o crede el că-i e mai de 
folos şi unde-mi poate mie da răsplăţi mai grase. 

— Ai vorbit ca un înţelept, zise preotul, şi eşti bun creştin 
dacă faci întocmai! Dar ceea ce avem noi acuma de făcut 
este să ne chibzuim cum să-l scoatem pe stăpînul tău de la 
canonul acela zadarnic, în care zici c-a rămas pocăindu-se. 
Şi, ca să ne gindim mai bine ce e de făcut, ca şi pentru a ne 
astimpăra foamea, că tot e vremea mesei, n-ar fi rău să 
intrăm aici, la han. 

Sancho le spuse să intre ei, că el are să-i aştepte afară şi 
are să le spună el pe urmă de ce nu-i călca pragul şi de ce 
nu-i venea la socoteală să intre la hanul acela. Dar îi ruga 
să-i aducă, acolo pe loc, cîte ceva de-ale gurii, numai să fie 
mîncare caldă, şi de asemenea ceva ovăz pentru Rocinante. 

Intrară ei în han şi-l lăsară afară, şi nu trecu multă 
vreme pînă veni bărbierul şi-i aduse de mîncare. 

Pe urmă, chibzuind ei bine între ei amîndoi prin ce mijloc 
ar putea ajunge la ceea ce doreau, preotului îi trecu prin 
cap ceva foarte potrivit şi pe gustul lui don Quijote, ca şi 
foarte nimerit pentru ceea ce urmăreau ei. îi spuse, anume, 


bărbierului că se gîndise să se îmbrace în veşminte de 
domniţă pribeagă, în vreme ce el, bărbierul, să caute a face 
pe scutierul cît o putea mai bine, şi să se ducă aşa acolo 
unde era don Quijote, prefăcîndu-se că era vorba de-o 
domniţă căzută în nevoie şi deznădăjduită, venită să-i ceară 
un hatîr pe care, ca un vrednic cavaler rătăcitor ce era, el 
n-ar fi putut să nu i-l facă. Iar hatîrul pe care avea de gind 
să i-l ceară era să vină cu dînsa acolo unde l-o îndruma ea, 
ca s-o răzbune de jignirea pe care i-o adusese un cavaler 
lipsit de cavalerism. Mai spuse că-l va ruga, de asemenea, 
să nu-i ceară a-şi scoate vălul, nici s-o întrebe nimic de 
povestea ei, pînă ce mai întîi n-ar fi răzbunat-o. Căci el 
credea, şi nu se îndoia, că 

don Quijote va face întocmai tot ce i s-ar cere în chipul 
acesta, şi C'aşa l-ar putea scoate de-acolo, ducîndu-l în satul 
lui, unde ar căuta să vadă dacă nu dau cumva de leac 
ciudatei lui nebunii. 


Capitolul XXVII în ce fel şi-au dus la capăt planurile 
preotul şi bărbierul, dimpreună cu alte lucruri vrednice a fi 
povestite în această măreaţă istorie Bărbierului născocirea 
popii nu i se păru fără de noimă, ba o socoti chiar foarte 
bună, şi se puseră numaidecît pe lucru. împrumutară de la 
hangiţă o rochie şi nişte broboade femeieşti, lăsîndu-i zălog 
o sutană nouă-nouţă de-a popii. Bărbierul făcu dintr-o 
coadă sură, ori mai degrabă roşcată, de bou, în care 
hangiul îşi ţinea înfipt pieptenele, o cogeamite barbă. 
Hangiţa voi să ştie pentru ce-i cereau toate astea. Preotul îi 
povesti pe scurt de sminteala lui don Quijote şi-i spuse că 
scornise mascarada aceea ca să-l poată scoate din munţi, 
unde se afla atuncea. Hangiului şi hangiţei le deteră 
numaidecît prin gînd că nebunul nu era altul decît 
oaspetele lor cel cu balsamul, stăpinul scutierului dat în 
tărbacă, şi-i povestiră tot ce păţiseră cu el, fără să treacă 
sub tăcere nici ceea ce Sancho n-ar fi spus în ruptul 
capului. Pînă în cele din urmă, hangiţa mi ţi-l îmbrăcă pe 
popă de mai mare dragul; îi puse o rochie de postav vărgat, 
cu benzi de catifea neagră late de-o palmă, toată numai 
tăieturi de altă culoare*, şi-un lăibăraş de catifea verde, 
împodobit cu panglici albe de mătase, aşa cum se purtau, şi 
lăibăraşul şi rochia, pe cînd domnea regele Wamba 2. Popa 
nu se lăsă, cu toate astea, legat femeieşte la cap, ci-şi puse 
o scufă de 308 pînză căptuşită cu care dormea noaptea, şi 
se încinse în jurul creştetului cu o panglică neagră de tafta, 
luată dintr-o calţa-vetă, făcîndu-şi din cealaltă o mască, cu 
care-şi acoperi pe de-a-ntregul faţa, cu barbă cu tot. îşi 
înfundă apoi în cap pălăria, cu margini atît de largi, că i-ar fi 
putut sluji de umbrelă, şi, înfaşurîndu-se în pelerină, 
încălecă pe catîr aşa cum încalecă femeile, iar bărbierul, cu 
o barbă care-i ajungea pînă la briu, jumătate roşie, 
jumătate albă, ca una care, aşa cum am spus, era făcută din 
coada unui bou roşcat, se urcă şi el pe catirul lui. 

îşi luară rămas bun de la toţi, chiar şi de la Maritornes, 
care făgădui să rostească pentru ei rugăciuni cât ţine un 
şirag întreg de mătănii, cu toate că era o păcătoasă, numai 


să le dea Dumnezeu izbîndă intr-o faptă atit de creştinească 
şi de anevoioasă cum era cea la care se înhămaseră. Dar n- 
apucară bine să iasă din han, că preotului îi dete prin cap 
că nu făcea bine să se fi împopoţonat în aşa hal, fiind lucru 
de ruşine pentru o faţă bisericească să umble astfel, chiar 
dacă o făcea cu gînd bun. Aşa că, spunîndu-i toate astea 
bărbierului, se rugă de el să-şi schimbe hainele între dînşii, 
găsind mai cu cale să facă bărbierul pe domniţa neajutorată 
şi preotul pe scutierul, pentru că aşa i-ar fi fost mai puţin 
ştirbită cinstea slujbei lui, iar de s-ar fi întîmplat să nu se 
învoiască bărbierul la asta, el era hotărît să rămînă pe loc, 
chiar de-ar fi fost să-l ia pe don Quijote toţi dracii. în clipa 
aceea veni şi Sancho şi, văzindu-i gătiţi aşa pe amindoi, nu- 
şi mai putu ţine riîsul. Bărbierul consimţi, într-adevăr să facă 
tot ce voia preotul, şi schimbînd rolurile, preotul începu să-l 
probozească cum să se poarte şi ce vorbe să-i spună lui don 
Quijote ca să-i moaie inima şi să-l silească să vină cu el, 
părăsind locul pe care şi-l alesese pentru deşarta lui 
pocăință. Bărbierul îi răspunse că, fără să primească lecţii, 
o s-o scoată el la capăt cu bine. Nu vru să se îmbrace 
femeieşte, însă, pină ce nu yor fi ajuns mai aproape de locul 
unde era don Quijote, aşa că îşi văzură de drum, călăuziţi 
de Sancho Panza, care le povesti cîte păţiseră cu nebunul 
de care dăduseră în munţi, ascunzîndu-le totuşi găsirea 
cufăraşului cu toate cîte erau în el, căci, măcar că tont, era 
cam lacom de bani vlăjganul. 

A doua zi ajunseră la locul unde Sancho lăsase lăstarii 
drept semn ca să nimerească poiana unde-şi părăsise 
stăpinul. Şi de îndată ce-l recunoscu, le spuse că pe-acolo 
trebuiau să intre în munţi şi că era timpul să se îmbrace, 
dacă era nevoie de asta ca să-i poată libera stăpînul, căci îi 
spuseseră ei înainte că de felul cum i s-or înfăţişa şi de felul 
cum or fi îmbrăcaţi atîrna slobozirea stăpînului său din 
ticăloşia vieţii pe care şi-o alesese, şi să aibă grijă nu care 
cumva să scape faţă de stăpînul său vreun cuvînt din care 
să se vadă că-i cunoştea, sau să-i dea de gol cine erau. lar 
de l-o întreba, aşa cum avea să-l întrebe, de bună seamă, 


dacă-i dăduse Dulcineii scrisoarea, să spună că da, şi că ea, 
neştiind să scrie, îi răspunsese prin viu grai, zicînd că-i 
poruncea, sub pedeapsa de-a se vedea disprețuit de dinsa, 
să vină de îndată, chiar în clipa aceea, să dea ochi cu ea, că 
acesta era lucrul cel mai de căpetenie. Pentru că prin 
răspunsul acesta şi prin ceea ce aveau ei de gînd să-i mai 
spună socoteau că nu se putea să nu-l înduplece la alt soi de 
viaţă, mai omenească, nădăjduind să-l facă să se aştearnă 
numaidecit la drum, ca să ajungă împărat ori monarh, 
fiindcă dinspre partea arhiepiscopatului Sancho putea să fie 
fără de nici o teamă. 

Pe toate le ascultă Sancho, vîrîndu-şi-le bine în cap, şi nu 
mai sfiîrşea mulţumindu-le de gindul bun pe care-l aveau 
atunci cînd voiau să-i sfătuiască stăpinul să se facă împărat, 
şi nu arhiepiscop, fiindcă el era încredinţat că dacă-i vorba 
de răsplătirea scutierilor, împărații au mai multă putere 
decît arhiepiscopii rătăcitori. Le mai spuse că n-ar fi rău să 
se ducă el înainte, să-l caute şi să-i ducă răspunsul stăpînei 
lui, că n-ar mai fi nevoie de altceva ca să-l scoată de acolo, 
fără să-şi mai dea ei atita osteneală. Nu li se păru lipsit de 
cap ce spunea Sancho Panza, aşa că se hotărîră să-l aştepte 
pe loc, pînă ce se va întoarce cu vestea că şi-a găsit 
stăpînul. Sancho se mistui în văgăunile munţilor, lăsîndu-i 
pe cei doi într-o văioagă pe unde curgea un rîuleţ domol, 
umbrit în chip plăcut de stîncile răcoroase şi de copacii ce-i 
creşteau prin preajmă. Zăduful zilei, cînd ajunseră ei acolo, 
era cum e în luna lui gustar, care prin partea locului aduce 
arşiţa cea mai grozavă, iar ceasurile erau ca la vreo 3 după 
prînz, dar toate acestea făceau şi mai plăcut locul, care-i 
îmbia să aştepte acolo întoarcerea lui Sancho, aşa cum şi 
făcură. Şi cum stăteau, aşadar, ei amindoi liniştiţi la umbră, 
le ajunse în auz un glas care, fără să fi fost întovărăşit de 
sunetul nici unui instrument, răsuna dulce şi desfătător, 
lucru de care nu puţin se minunară, părîndu-li-se că nu era 
acela loc unde să se poată afla cineva care să cînte aşa de 
frumos. Căci, oricît s-ar spune de obicei că prin păduri şi pe 
cîimpuri găseşti păstori cu voci încîntătoare 309, acestea-s 


mai mult exagerări poetice decît adevăruri. Şi se minunară 
şi mai mult cînd băgară de seamă că în cîntecul pe care-l 
auzeau erau versuri nu de ciobani de la stină, ci de curteni 
iscusiţi în stihuire, şi adevărul acesta îl întăriră versurile 
auzite, care sunau cum urmează : Cine vieţii mele-i scade 
preţul 1 Dispreţul ! 

Cine-mi strecoară-n suflet nebunia ? 

Qelozia ! 

Şi cine-mi pune la-ncercări răbdarea ? 

Depărtarea ! 

în felul ăsta, poate-oricît să doară, Că nu-mi voi mai afla- 
o, doctoria, Cit timp toate nădejdile-mi omoară Dispreţul, 
depărtarea, gelozia. 

Cine-mi aprinde sufletul de dor ? 

Zeul Amor ! 

Şi cine-n loc de faimă-mi dă venin 1 Crudul destin ! 

Şi cine rabdă să mă-ngheţe gerul 1 Chiar cerul ! 

în felul ăsta, zac făr' de speranţă Şi bolii mele nu-i 
ghicesc misterul, Căci s-au găsit să facă alianţă Zeul Amor, 
destinul şi cu cerul. 

Cine-mi mai poate oare schimba soartea ? 

Moartea ! 

Şi-n dragoste mai am folos vreunul ? 


Surghiunul 1] 
Şi cine-mi lecuieşte disperarea ? 


Turbarea 1 în felul ăsta, nu e de-a mirare Că mă îndrept 
spre-abis cu grabnic pas, Cînd leacuri pentru mine-au mai 
rămas în moarte, în surghiun sau în turbare. 

Ceasul tihnit, vremea frumoasă, singurătatea, mlădierea 
glasului şi aleanul celui care cînta pricinuiră mirare şi mare 
mulţumire celor doi ascultători, care, împietriţi locului, 
aşteptau să mai audă şi altceva; dar văzînd că nimica nu 
mai rupsese tăcerea o bună bucată de vreme, hotăriră să 
pornească în căutarea cîntăreţului cu ghiers atît de dulce. 
Cînd voiră să treacă însă de la vorbă la faptă, îi făcu să 
rămînă pe loc aceeaşi voce, care le ajunse din nou în urechi, 
cîntind sonetul ce urmează: Sfîntă-amiciţie ce, cu-arlpi 
uşoare, Lăsînduc-ţi între noi doar umbra vie, Urci empiree 
trepte în tărie Şi filfii printre duhuri zburătoare, Ne-arată 
tu, de sus, sub văluri care O-acopăr, pacea dreaptă cum să 
fie, Cînd fapta bună vălul îl sfişie Şi raza ei ne-ajunge-n 
întinare | Cobori din cer, prietenie, sfinto, Şi nu lăsa pe glob 
doar impostura în haina ta, ci grabnic dezveşmînt-o ! 

Căci dacă nu-i astupi la vreme gura, Se va vedea-n 
curind cum pe pămînt o Domnie lungă va să aibă ura. . 

Cîntecul se sfîrşi intr-un lung oftat, şi cei doi începură 
din nou a aştepta şi a trage cu urechea să vadă dacă are să 
se mai audă iarăşi; dar băgînd de seamă că muzica se 
prefăcuse în suspine şi în vaiete jalnice, se hotăriră să afle 
cine era nefericitul, pe atit de înzestrat cu ghiers frumos, pe 
cit de îndurerat, judecind după gemetele lui, şi nu umblară 
mult fiindcă, ocolind un colţ de stincă, li se ivi în faţa ochilor 
un om chiar de înălţimea şi înfăţişarea cu care li-l zugrăvise 
Sancho Panza cînd le povestise istoria lui Cardenio; şi omul, 
cînd îi văzu, fără să dea semne că s-ar fi speriat, rămase 
locului, cu capul în piept, ca un om căzut pe ginduri, fără să 
ridice ochii spre a-i privi mai mult de o dată, adică doar în 
clipa cînd se apropiaseră de el pe neaşteptate. Preotul, care 
era un om cu meşteşug la vorbă (ca unul care avea ştire de 
toată nenorocirea celui de faţă, fiindcă-l recunoscuse după 
înfăţişare), se apropie de el şi, în puţine cuvinte, cu toate că 
foarte înțelepte, îl rugă şi îl sfătui să părăsească felul acela 


nenorocit de viaţă, ca nu cumva să şi-o piardă pe-acolo, 
fiindcă asta ar fi fost cea mai mare nenorocire dintre 
nenorociri. Era, în clipa aceea, Cardenio în toate minţile, 
slobod de pandaliile furioase care-l scoteau din fire atit de 
adeseori, aşa că, văziîndu-i pe cei doi îmbrăcaţi atît de puţin 
asemenea celor care obişnuiau să umble prin pustietăţile 
prin care umblau ei, se miră cît se miră, mai cu seamă 
auzind că-i vorbeau despre el şi ale sale ca despre lucruri 
ştiute (cum înţelesese el din vorbele ce-i spusese preotul), şi 
răspunse aşa cum urmează: — Văd eu bine, domnilor, 
oricine veţi fi fiind, că cerurile, care au grijă să vină în 
ajutorul celor cu inima curată, şi chiar în al celor răi, de 
multe ori îmi trimit aici, prin aceste atit de pierdute şi de 
îndepărtate meleaguri, unde nu calcă picior de om, şi fără 
ca eu s-o fi meritat, oameni care, punîndu-mi înaintea 
ochilor cu vii şi felurite vorbe pline de rost cît de fără rost 
îmi petrec eu viaţa, se străduiesc să mă scoată de aici şi să 
mă ducă într-altă parte, unde să pot trăi mai omeneşte. Dar 
cum aceşti oameni nu ştiu ceea ce ştiu eu, şi anume că, de- 
oi sfirşi cu pacostea asta, dau peste alta şi mai rea, cine ştie 
dacă nu m-or socoti om cu judecată slabă şi chiar, ceea ce 
ar fi şi mai rău, lipsit cu totul de judecată; şi nu m-ar 
minuna să fie aşa, pentru că, din cînd în cînd, îmi fulgeră 
prin minte că tăria amintirilor nenorocirii mele e atît de 
mare şi cu atîta putere îmi dă brînci spre pierzanie, încît, 
fără să mă pot împiedica, mi se întimplă să rămîn uneori ca 
de piatră, lipsit cu totul de simţiri şi de cunoştinţă; şi ajung 
să-mi dau seama că, într-adevăr, aşa trebuie să fie, de cîte 
ori mi-o spun cîte unii şi-mi arată semnele isprăvilor mele 
din vremea cînd sînt stăpinit de furiile acelea groaznice. Şi 
nu mai ştiu altceva decit să mă vait în zadar şi să-mi 
blestem fără de nici un folos soarta, dezvinovăţindu-mă de 
nebunia mea prin înşirarea pricinilor ei, spuse tuturor cîţi 
vor să le asculte; pentru că, văzînd cei teferi care sînt 
cauzele, n-au de ce să se mai minuneze de efecte; şi dacă 
nu pot să mă lecuiască, cel puţin n-au să mă mai 
învinovăţească, prefăcîndu-li-se necazul, prilejuit de furiile 


mele, în compătimire pentru tot ceea ce pătimesc. Şi dacă 
cumva veniţi şi dumneavoastră, domnilor, cu aceleaşi 
ginduri cu care au mai venit şi alţii, pînă a nu trece mai 
departe, căutind a mă îndupleca prin argumentele înțelepte 
ce-mi daţi, vă rog să ascultați povestirea, pe care n-o ştiţi, a 
nenorocirilor mele, pentru că cine ştie dacă, după ce-o veţi 
fi auzit, nu vă veţi hotări să vă cruţaţi truda de-a mai 
încerca să alinaţi răul unde nu mai poate încăpea nici o 
alinare. 

Cei doi, care nu doreau altceva decît să afle chiar din 
gura lui pricina nenorocirii, îl rugară să le-o povestească, 
făgăduindu-i că nu vor face altceva decit ceea ce va voi el, 
spre a i-o lecui ori alina; şi cu asta, jalnicul cavaler începu 
să-şi depene sfişietoarea lui istorie, aproape cu aceleaşi 
vorbe şi înşirind toate episoadele pe care i le povestise lui 
don Quijote şi păstorului de capre, nu cu multe zile înainte, 
cînd, cu prilejul pomenirii maestrului Elisabad şi datorită 
iuţelii cu care sărea don Quijote să apere demnitatea 
cavaleriei, rămăsese povestirea la mijloc, aşa cum s-a spus 
în această istorie; dar acum vru soarta cea bună să nu-l mai 
apuce pandaliile lui îndrăcite, dîndu-i răgaz să şi-o 
povestească pînă la sfirşit; aşa că, ajungind la episodul 
biletului pe care îl aflase don Fernando între filele 
romanului lui Amadis de Gaula, Cardenio spuse că-l ţinea 
bine minte şi că suna aşa: — Luscinda către Cardenio. în 
fiecare zi descopăr în dumneata virtuţi care mă obligă şi mă 
silesc să te stimez din ce în ce mai mult, aşa că, de-ai voi 
cumva să mă absolvi de datoria aceasta fără să aduci 
prejudicii onoarei mele, ai la îndemiînă tot ce doreşti spre a 
o face. Am un tată care te cunoaşte şi care mă iubeşte; şi el, 
fără să facă silnicie voinţei mele, va îndeplini-o pe aceea pe 
care e drept să ţi-o dai dumneata pe faţă, dacă-i adevărat 
că mă preţuieşti, aşa cum spui şi cum cred şi eu. Din pricina 
biletului acestuia m-am simţit îndemnat s-o cer de nevastă 
pe Luscinda, aşa cum v-am povestit, şi biletul acesta a făcut 
să rămînă Luscinda pentru don Fernando una din cele mai 
înțelepte şi mai iscusite femei ale vremii sale; dar tot biletul 


acesta a fost cel care i-a trezit lui în suflet dorinţa de a mă 
nimici, înainte ca a mea să se fi putut îndeplini. îi spusei lui 
don Fernando cum vedea lucrurile tatăl Luscindei, care 
punea condiţia să-i ceară tatăl meu mîna fetei, lucru pe care 
eu nu îndrăzneam să i-l aduc tatii la cunoştinţă, de teamă să 
nu care cumva să nu se învoiască, nu doar pentru că nu i-ar 
fi fost bine cunoscute rangul, cinstea, virtuțile şi frumuseţea 
Luscindei, care avea destule calităţi pentru a mulţumi 
noblețea oricărei alte familii mari din Spania, ci pentru că 
pricepusem eu, din ceea ce-mi spusese părintele meu, că 
dorinţa lui era să nu mă însor prea curînd, ci să aştept pînă 
ce avea să se mai vadă ce gînduri are ducele Ricardo cu 
mine. în sfîrşit, îi spusei că nu îndrăzneam să-i spun tatii atît 
din pricina neajunsului de care am vorbit, cît şi din multe 
alte pricini care mă făceau să mă tem, fără să ştiu care erau 
şi simțind doar că ceea ce doream eu n-are să se poată 
împlini niciodată. La toate acestea don Fernando îmi 
răspunse că-şi lua asupra lui sarcina de a-i vorbi tatălui meu 
şi de a-l face să-i vorbească tatălui Luscindei. Oh, 
ambiţiosule Marius I Oh, crudule Catilina 1 Oh, ucigaşule 
Sylla I Oh, Ganelon, trădătorule I Oh, Bellido, imposto-rule! 
Oh, răzbunătorule Iulianus 1 Oh, ludo, lacomule de 
arginţi!310 Trădător crud, răzbunător şi intrigant 1 Ce rău 
ţi-a putut face nenorocitul acesta, care, cu inima deschisă, 
ţi-a destăinuit durerile ascunse şi bucuriile neştiute ale 
sufletului său? Ce jignire ţi-am adus, ce vorbe ţi-am spus, ce 
sfaturi ţi-am dat care să nu fi fost spre sporirea folosului şi 
onoarei tale? Dar de ce mă pling, nenorocitul de mine, cînd 
lucru ştiut este că, atunci cînd mersul stelelor aduce 
nenorocire peste nenorocire, aşa cum vin ele de sus pe 
capul omului, cu furie şi cu violenţă, nu-i forţă pe pămînt 
care să le zăgăzuiască, nici iscusinţă omenească care să le 
poată abate? Cine şi-ar fi putut închipui că don Fernando, 
cavaler ilustru, înţelept, îndatorat pentru serviciile cîte-i 
adusesem, puternic al zilei, care ar fi putut să cucerească 
orice femeie i-ar fi dat inima ghes să aibă, oriunde ar fi avut 
chef să ţintească, avea să se încăpăţineze, cum se spune de 


obicei, să-mi ia mie unica oiţă, pe care nici măcar n-o aveam 
încă? Dar mai bine rămînă toate acestea deoparte, ca nişte 
amănunte nefolositoare şi fără rost, şi să înnodăm la loc 
firul rupt al nefericitei mele istorii. Aşa cum spuneam, 
părîndu-i-se lui don Fernando că, de eram eu de faţă, n- 
avea cum să-şi aducă la îndeplinire păcătosul gind care-l 
stăpinea, se hotări să mă trimită la fratele său mai mare, 
chipurile să-i cer nişte bani ca să plătească şase cai, pe care 
îi cumpără în aceeaşi zi în care se oferise să-i vorbească 
tatălui meu, dinadins şi doar ca să mă îndepărteze pe mine 
(spre a-şi putea mai bine duce la capăt blestematul plan), şi 
de asta îmi spuse să mă duc să iau eu banii. Puteam eu 
prevedea trădarea? Puteam măcar să mi-o închipui cumva? 
Nu, de bună seamă 1 Dimpotrivă, cu multă tragere de inimă 
mă arătai gata să plec pe loc, mulţumit de tirgul bun pe 
care izbutise să-l facă. Vorbii în noaptea aceea cu Luscinda 
şi-i spusei ceea ce rămăsese hotărît între mine şi don 
Fernando, îmbărbătînd-o să aibă nădejde neclintită în 
chipul cum aveau să-şi afle împăcarea cinstitele şi dreptele 
noastre dorinţe. Ea îmi spuse, bănuind tot atit de puţin ca şi 
mine trădarea lui don Fernando, să fac tot ce-oi putea şi să 
mă întorc repede, pentru că nu credea să întîrzie ziua cînd 
ne va fi împlinită vrerea mai mult decît pînă ce-o fi să-i 
vorbească tatăl meu tatălui ei. Nu ştiu ce se întîmplă, dar, 
sfirşind să spună asta, i se umplură ochii de lacrimi şi i se 
puse un nod în git, care n-o mai lăsă să rostească o vorbă 
din cîte mi se păru că se străduia să-mi spună. Rămăsei 
uimit de întîmplarea asta, cu totul nouă şi niciodată pînă 
aici petrecută cu dinsa, pentru că întotdeauna ne-am vorbit 
ori de cîte ori norocul şi iscusinţa mea ne-au îngăduito, şi 
am făcut-o cu toată voioşia şi mulţumirea, fără să 
amestecăm în vorbele noastre lacrimi, suspine, gelozie sau 
bănuieli şi temeri; totul fusese pînă aici pentru mine doar 
imnuri şi osanale înălțate norocului, pentru că mi-o 
dăduseră cerurile de stăpină; îi ridicam în slăvi frumuseţea, 
mă minunam de curajul şi înţelepciunea ei, iar ea, dinspre 
parte-i, nu se lăsa mai prejos, lăudîndu-mi ceea ce, ca 


orişicărei femei îndrăgostite, i se părea în mine vrednic de a 
fi lăudat. Pe lingă asta, ne povesteam sute de mii de 
fleacuri, pînă şi nimicurile întimplate vecinilor şi 
cunoscuţilor noştri, iar tot ce cutezam mai mult era să-i iau 
aproape cu forţa una din frumoasele şi albele-i mâini, 
ducîndu-i-o la gură, atit cit îngăduiau zăbrelele ferestrei 
joase care ne despărţea; dar în noaptea dinaintea jalnicei 
zile a plecării mele ea plinse, gemu şi suspină, apoi plecă şi 
mă lăsă cu îndoiala şi cu teama în suflet, înspăimîntat de 
noile şi tristele dovezi de durere şi de iubire pe care le 
văzusem în purtarea Luscindei; dar, ca să nu-mi distrug 
speranţele, pusei totul pe seama puterii dragostei ce-mi 
purta şi pe a durerii pe care depărtarea o pricinuieşte celor 
ce nu mai pot unul de dragul altuia. în cele din urmă, plecai 
trist şi dus pe gînduri, cu sufletul plin de bănuieli şi de 
închipuiri, fără să ştiu ce anume bănuiam şi-mi închipuiam: 
semne limpezi, care-mi prevesteau jalnica întîmplare şi 
nenorocirea ce-mi era pusă deoparte. Ajunsei la locul unde 
fusesem trimis, înmiîinai fratelui lui don Fernando scrisorile, 
fui bine şi repede primit, dar nu repede trimis înapoi, 
pentru că îmi porunci să aştept, foarte pe neplacul meu, 
vreme de opt zile, şi pe deasupra să mă feresc a fi văzut de 
tatăl său, ducele, pentru că fratele lui îi scrisese să-i trimită 
o anume sumă de bani fără de ştirea acestuia; născociri, 
toate, ale prefăcutului de don Fernando, pentru că nu-i 
lipseau fratelui său banii, ca să mă poată trimite numaideciît 
înapoi. Poruncă şi misiune pe care îmi venea să nu le 
împlinesc, părîndu-mi-se cu neputinţă să-mi mai duc viaţa 
de-mi va lipsi atitea zile Luscinda, mai cu seamă că o 
lăsasem cu jalea în suflet, aşa cum v-am povestit; dar cu 
toate astea m-am supus, ca un slujitor credincios, chiar 
dacă vedeam că toate sînt spre pierzania mea. lar la patru 
zile de la sosirea mea veni să mă caute un om cu o 
scrisoare, pe care mi-o dădu, şi după adresă o recunoscui 
ca fiind de la Luscinda, pentru că scrisul al ei era. O 
deschisei temător şi cu spaimă multă, socotind că nu puţin 
lucru trebuia să fi fost ceea ce o împinsese să-mi scrie cînd 


eram departe, de vreme ce atunci cînd îi eram aproape 
arareori o făcea. întrebai omul, pînă a nu începe s-o citesc, 
cine i-o dăduse şi cît timp zăbovise pe drum. îmi răspunse 
că, trecînd din întîmplare pe o stradă a oraşului pe la ceasul 
amiezii, se auzise chemat, de la o fereastră, de o doamnă 
foarte frumoasă, cu ochii în lacrimi, care cu multă grabă îi 
spusese: Frate, de eşti cumva creştin, aşa cum pari, te rog 
în numele Domnului să duci numaidecit scrisoarea asta în 
localitatea şi la persoana scrisă în adresă, căci sînt bine 
cunoscute şi una şi alta, şi în felul ăsta faci un mare bine 
Domnului nostru Isus Hristos; şi ca să nu-ţi lipsească 
mijloacele de a o face şi ca să fii la largul tău, ia ce este în 
batista asta. . Şi, vorbindu-mil aşa, îmi azvârli pe fereastră o 
băsmăluţă, unde erau legaţi o sută de reali, dimpreună cu 
inelul acesta de aur, pe care îl port, şi cu scrisoarea asta, pe 
care ţi-o dădui dumitale. Şi pe loc, fără să mai aştepte 
răspunsul meu, plecă de la fereastră, după ce mai întîi mă 
văzuse luînd scrisoarea şi basmaua şi-i făcusem semn că 
aveam să împlinesc ceea ce-mi cerea. Aşa că, văzindu-mă 
atit de bine plătit pentru munca pe care aveam s-o scot la 
capăt aducîndu-v-o, şi mai pricepînd din adresa scrisorii că 
dumneata erai cel la care mă trimitea, pentru că eu, senor, 
te cunosc foarte bine, mai simţindu-mă pe deasupra şi legat 
s-o fac, din pricina lacrimilor frumoasei doamne, m-am 
hotărît să nu mă încred în alt ins, ci să vin eu singur şi să ţi- 
o aduc; şi în şaisprezece ceasuri, cîte sînt de cînd mi le-a 
dat, am făcut drumul pe care-l ştii, şi care nu-i mai mic de 
optsprezece leghe 311 312. Şi în timp ce recunoscătorul şi 
proaspăt sositul curier îmi spunea toate acestea, eu îi 
sorbeam vorbele de pe buze şi-mi tremurau picioarele, încît 
abia mă mai puteam ţine să nu cad. în sfîrşit, deschisei 
scrisoarea, care cuprindea cele ce urmează: Cuvîntul pe 
care ţi l-a dat don Fernando, spunînd că va vorbi tatălui 
domniei-tale, spre a-l face să vorbească la rîndul lui cu al 
meu, şi l-a ţinut aşa cum i-a plăcut lui mai curînd decît în 
folosul domniei-tale. Află, stăpînul meu, că m-a cerut de 
soţie, iar tatăl meu, atras de partida mai bună pe care 


socoteşte el că o prezintă o căsătorie cu don Fernando faţă 
de cea cu domnia-ta, a încuviinţat cererea lui, şi încă atît de 
serios, încît de aci în două zile se va şi oficia căsătoria, în 
secret şi cu cît mai puţin zgomot, căci nu ne vor fi martori 
decît cerurile şi cîţiva oameni de ai casei. Cum mă simt eu, 
îţi poţi închipui 1 Dacă e de datoria dumitale să vii cît mai 
neîntârziat, judecă singur. lar de te iubesc sau nu, felul cum 
se va desfăşura întimplarea aceasta ţi-o va da de înţeles. 
Facă cerul ca scrisoarea să-ţi cadă în miîini mai înainte ca 
mîna mea să se vadă silită a se uni cu a unuia care nu-şi ţine 
cuvîntul dat. Acestea fură, pe scurt, ştirile pe care le 
cuprindea scrisoarea, adică cele care mă făcură să purced 
numaidecit la drum, fără să mai aştept nici răspunsul, nici 
banii, pentru că pricepui limpede atunci că nu cumpărarea 
cailor, ci a obiectului plăcerii lui îl mînase pe don Fernando 
să mă trimită la fratele său. Ura pe care o simţeam faţă de 
don Fernando, dimpreună cu temerea de a pierde răsplata 
ce printr-atiţia ani de credinţă şi dorinţe mi-o cîştigasem îmi 
deteră aripi, încît, zburînd parcă, ajunsei a doua zi în oraşul 
meu, chiar la ceasul nimerit pentru a putea vorbi cu 
Luscinda. Intrai în cetate neştiut de nimeni şi-mi lăsai 
catîrul, pe care venisem călare, acasă la omul cumsecade 
care-mi adusese scrisoarea; şi vru soarta să se înduplece de 
mine steaua mea şi s-o găsesc pe Luscinda la fereastra ce 
fusese martora iubirii noastre. Mă recunoscu pe dată 
Luscinda, aşa cum o recunoscui şi eu, dar nu cum ar fi 
trebuit să mă cunoască ea şi s-o cunosc eu. Căci cine e acela 
care să se poată lăuda pe lumea asta că a putut pătrunde şi 
cunoaşte gîndurile tulburi şi starea schimbătoare a unei 
femei ? Nimeni, de bună seamă 1 Şi cum spuneam, de 
îndată ce Luscinda mă văzu, îmi spuse: Cardenio, sînt 
îmbrăcată în rochie de mireasă, iar jos, în sală, mă aşteaptă 
trădătorul don Fernando, şi lacomul meu tată, împreună cu 
ceilalţi martori, care vor fi mai curînd martorii morţii mele 
decît ai căsătoriei. Nu fi tulburat, prietene, ci caută să fii de 
faţă la jertfa aceasta a mea, care, de nu-mi va fi cruţată 
datorită vorbelor mele, am aici ascunsă lama unui pumnal, 


care-mi va putea cruța silnicii şi mai înspăimîntătoare decit 
aceasta, punînd capăt vieţii mele şi dîndu-ţi ţie prilejul de a- 
mi cunoaşte credinţa, pe care ţi-am închinat-o şi ţi-o închin. 
Eu îi răspunsei aprins şi cu gîndurile învălmăşite, cît mai 
repede putui, de teamă să nu-mi lipsească răgazul spre a-i 
putea răspunde: Facă, stăpina mea, faptele tale să ţi se 
adeverească vorbele, căci dacă tu duci cu tine ascuns un 
pumnal ca să-ţi păstrezi credinţa, port şi eu cu mine, aici la 
şold, spada asta, ca să te pot apăra cu ea, saucasămă 
omor, de-ar fi să ne fie soarta potrivnică! Nu cred să fi putut 
ea auzi tot ce-i spusesem, pentru că simţii cum o zoreau să 
plece, ca să n-o aştepte prea mult mirele. Şi se pecetlui prin 
asta noaptea tristeţii mele, şi-mi asfinţi soarele veseliei, 
lăsîndu-mă pe veci lipsit de lumina ochilor mei şi lipsit de 
lumina minţii. Nu mai îndrăzneam să intru în casă, dar nici 
în altă parte nu izbuteam să mă urnesc; cu toate astea, 
gîndindu-mă cîtă nevoie era de mine pentru ceea ce s-ar fi 
putut întîmpla în împrejurarea de faţă, mă îmbărbătai 
singur cît putui mai bine şi intrai în casa ei, unde, cum îi 
cunoşteam cu ochii închişi toate intrările şi ieşirile, mai cu 
seamă că în seara aceea taina ce se petrecea acolo zăpăcise 
pe toată lumea, nimeni nu apucă să mă vadă; aşa că, fără să 
fiu zărit, avui răgazul să mă vîr în firida unei ferestre din 
aceeaşi sală, acoperită de marginile şi ciucurii a două 
covoare, printre care puteam vedea, fără să fiu văzut, tot ce 
se petrecea în sală. Cine ar putea să spună, acum şi aici, 
cum mi se zbătea mie inima fiind atunci acolo, ori gîndurile 
care mă copleşiră şi socotelile pe care mi le făcui în minte? 
Căci atîtea şi de aşa fel erau, încît nici nu pot fi povestite, şi 
nici nu-i bine să fie povestite; destul să aflaţi că mirele îşi 
făcu intrarea în sală, fără altă podoabă decit hainele lui de 
fiecare zi. Drept naş îl aducea pe un văr primar de-al 
Luscindei, şi în toată sala nu era, dintre cei de afară, 
nimeni, afară de slujitorii casei. Nu trecu mult şi ieşi dintr- 
un iatac Luscinda, întovărăşită de maică-sa şi de două 
dintre slujnicele ei, atît de bine îmbrăcată şi împodobită, 
cum o meritau rangul şi frumuseţea ei, încît întruchipa 


desăvîrşirea modei şi eleganţei rafinate a celor de la curte. 
Nu-mi dădu răgaz uluirea ochilor şi a minţii mele, răpite de 
ceea ce vedeam, să observ şi să-mi însemn bine în minte, 
unul cîte unul, amănuntele chipului cum era îmbrăcată; tot 
ce pot spune e în legătură cu culoarea, roşie şi albă, a 
rochiei, şi cu sclipirile şi focurile prin care mă orbeau 
pietrele şi giuvaerurile pieptănăturii şi ale întregului ei 
veşmiînt, decit care lucea, mai frumos cu mult, părul ei de 
aur, de o frumuseţe nemaivăzută şi într-atât de prețioasă, 
încît, luptînd cu nestematele şi cu flăcările a patru facle ce 
luminau sala, sărea în ochi cu mult mai multă strălucire. O; 
amintire, duşmană de moarte a liniştii mele! La ce-mi 
slujeşte să am în ochi acuma icoana neasemuitei frumuseți 
a adoratei mele vrăjmaşe? N-ar fi mai bine, amintire crudă, 
să-mi aduci în minte şi să mă faci să văd ceea ce făcu 
atuncea, pentru ca, sub pintenul unei jigniri atît de 
sfruntate, să caut dacă nu a mă răzbuna, cel puţin a-mi 
curma viaţa ? Nu-mi luaţi în nume de rău, domnilor, şi nu vă 
plictisească să-mi ascultați spusele atunci cînd pierd firul 
poveştii, căci nu sînt nenorocirile mele dintre cele care pot 
fi şi trebuie povestite pe scurt şi cu tot calmul, deoarece 
fiecare amănunt mi se pare demn a fi povestit pe larg. 

La asta îi răspunse preotul că, departe de a se plictisi 
ascultindu-l, le făceau chiar mare plăcere amănuntele pe 
care le înşira, fiind dintre acelea care meritau a nu fi 
trecute sub tăcere şi erau vrednice de aceeaşi luare-aminte 
ca şi miezul povestirii. 

— Şi cum spuneam, urmă Cardenio, după ce toată lumea 
se adună în sală, intră preotul paroh şi, luîndu-i pe cei doi 
de mină spre a face ceea ce se cuvine să fie făcut în ritualul 
căsătoriei, cînd ajunse să întrebe : Consimţi, senora 
Luscinda, să-l iei pe senor don Fernando, aici de faţă, drept 
soţ legiuit, după rînduiala sfintei noastre mame, biserica 
?..., eu scosei şi capul şi gitul dintre cele două covoare şi, cu 
sufletul tulburat, eram tot numai urechi ca să aud ceea ce 
va răspunde Luscinda, aşteptînd de la răspunsul acesta 
sentinţa morţii mele, sau împuternicirea de a trăi. Ah, de ce 


nu m-am încumetat să ies atuncea şi să strig din toate 
puterile: Luscinda, ah, Luscinda, ia seama la ce faci şi nu 
uita ceea ce-mi datoreşti, ai în vedere că eşti a mea şi că nu 
poţi fi a altuia 1 Bagă de seamă că un da rostit de tine şi 
sfîrşitul vieţii mele nu înseamnă decit unul şi acelaşi lucru! 
Ah, trădătorule don Fernando, răpitor al paradisului meu, 
călău al vieţii mele! Ce vrei? Ce-mi ceri? Ai grijă că nu poţi 
ajunge creştineşte la ţinta dorințelor tale, pentru că 
Luscinda îmi este soţie şi eu îi sînt soţ!? Ah, nebunul de 
mine! Acum, că sînt departe, fugit din faţa primejdiei, uşor 
mi-e să spun că trebuia să fac ceea ce n-am făcut; acum, că- 
| lăsai să-mi fure comoara scumpă, îl blestem pe hoţul pe 
care m-aş fi putut răzbuna de-aş fi avut atunci inima s-o fac, 
aşa cum o am astăzi să mă jelui; în sfîrşit, de vreme ce am 
fost atunci nătîng şi laş, nu se pierde mare lucru dacă am să 
mor acum furios şi nebun, căindu-mă de laşitatea mea. 
Preotul aştepta răspunsul Luscindei, care şovăi o bună 
bucată de vreme pînă să se hotărască, şi tocmai cînd mie 
începuse să-mi dea prin gind că avea să scoată pumnalul ca 
să-şi ţină făgăduinţa, sau că avea să-şi dezlege limba pentru 
a striga vreun adevăr ce s-ar fi putut întoarce întru folosul 
meu, dînd pe faţă înşelăciunea, o auzii cum rosteşte 
încetişor, cu vocea leşinată şi slăbită: Da, vreau ! Acelaşi 
lucru îl spuse şi don Fernando, apoi, dîndu-i inelul, 
rămaseră legaţi pe veci cu un nod de nedesfăcut. Mirele se 
apropie să-şi îmbrăţişeze soţia, iar ea, apăsîndu-şi o mînă pe 
inimă, căzu, lipsită de simţiri, in braţele mamei sale. Mai e 
nevoie oare să spun ce era în sufletul meu cînd prin acel da 
pe care-l auzisem mi-am văzut spulberate speranţele, 
dîndu-mi seama cît de prefăcute fuseseră vorbele şi 
făgăduinţele Luscindei şi cît de lipsit eram eu pe veci de 
putinţa răscumpărării comorii pe care în clipa aceea o 
pierdusem? Rămăsei mut, neputincios să iau vreo hotărîre, 
părîndu-mi-se că cerul mă părăsise cu totul şi că devenisem 
duşman pînă şi ţărînii care mă răbda, de vreme ce nici 
văzduhul nu mai voia să-mi dea răsuflu pentru a suspina, şi 
nici apa lacrimi pentru a plînge; doar focul creştea vilvătaie, 


incit vedeam totul împrejur aprins, de turbare şi de gelozie. 
Se zăpăciră toţi dih pricina leşinului Luscindei şi, desfăcînd- 
o maică-sa la piept ca să-şi poată ea trage mai uşor 
răsuflarea, dădură peste o scrisoare pecetluită şi ascunsă în 
sinul ei, pe care numaidecit o luă don Fernando şi începu s- 
o citească la lumina uneia din facle; iar cum sfîrşi cu cititul, 
se aşeză pe un scaun sprijinindu-şi capul intr-o mină, ca un 
om cufundat pe de-a-ntregul în ginduri, fără să dea o mină 
de ajutor celor care umblau să găsească leac leşinului 
nevestei sale şi s-o întoarcă la viaţa. 

Eu, cînd îi văzui pe toţi ai casei atît de tulburaţi, îmi luai 
inima în dinţi şi ieşii, de-or fi fost să mă vadă ori de nu, 
hotărit, dacă s-ar fi întîmplat să fiu văzut, să fac o nebunie 
atît de mare, încît să afle toată lumea dreapta indignare ce- 
mi clocotea în piept, îmboldindu-mă să-l pedepsesc pe don 
Fernando, prefăcutul, şi chiar pe nestatornica trădătoare 
care zăcea leşinată; dar' soarta mea, care trebuie să mă fi 
păstrat pentru nefericiri şi mai mari, dacă e cu putinţă să se 
mai afle, hotări ca în clipa aceea să-mi prisosească mintea, 
care de atunci încoace mi-a lipsit. Aşa că, fără să mai caut a 
mă răzbuna pe aceşti cei mai mari duşmani ai mei (lucru 
care, cum nimeni n-avea grija mea atuncea, mi-ar fi fost 
uşor de dus la capăt), vrui să-mi caut răzbunare asupra 
mea însumi, pedepsindu-mă pe mine aşa cum ar fi meritat 
ei, şi poate chiar cu mai multă asprime decît cea cu care m- 
aş fi purtat faţă de dinşii, de-ar fi fost să le iau atuncea 
zilele, pentru că moartea năprasnică scurtează pedeapsa, 
pe cînd cea care se tot amină ucide întotdeauna, chinuind, 
fără să pună capăt vieţii. în cele din urmă ieşii din casa 
aceea şi mă dusei la locuinţa celui la care-mi lăsasem 
catîrul; îl pusei să-l înşeueze şi, uîtind să-mi mai iau rămas 
bun de la dînsul, încălecai şi ieşii din oraş, fără să 
îndrăznesc, ca un nou Lot, a mai întoarce capul ca să mă uit 
în urmă; şi cînd mă văzui singur în cîmp, împresurat de 
beznele nopţii şi îmbiat de liniştea ei la plins, fără teamă de 
a fi auzit sau recunoscut de cineva, dădui glas durerii şi-mi 
dezlegai limba, aruncînd mii de blesteme asupra Luscindei 


şi a lui don Fernando, ca şi cînd prin ele m-aş fi putut 
tămădui de obida ce-mi apăsa inima. O numii crudă, 
ingrată, prefăcută, nerecunoscătoare şi, mai presus de 
toate, lacomă de bani, căci bogăţia dușmanului meu îi 
orbise ochii sufletului, făcînd-o să mă părăsească şi să-şi 
dea inima aceluia cu care norocul se arătase mai darnic şi 
mai puţin înşelător; şi în mijlocul vîrtejului acestor blesteme 
şi afurisenii, o dezvinovăţeam, spunîndu-mi că era de înţeles 
că o copilă ca ea, crescută între pereţii casei părinteşti, fără 
să dea ochi cu lumea, deprinsă de mică şi învățată chiar 
anume de părinţi să li se supună întotdeauna, putuse avea 
dorinţa de a le face pe plac, pentru că-i dădeau drept soţ un 
cavaler de neam aşa de mare, atît de bogat şi atît de 
curtenitor, încît, de n-ar fi vrut să-l primească drept soţ, 
oricine ar fi putut-o socoti fie lipsită cu totul de minte, fie 
îndrăgostită de altcineva, lucru ce s-ar fi întors foarte în 
paguba renumelui şi a bunei păreri ce-şi făcuse lumea 
despre dînsa. Dar numaidecit mă întorceam şi ziceam că, 
de-ar fi spus ea totuşi că eu îi eram soţ, ar fi ajuns şi ei să 
vadă că nu făcuse, alegindu-mă, o alegere atît de rea încât 
să nu i-o ierte, fiindcă, pînă a nu i se fi ivit don Fernando în 
peţit, nici chiar ei singuri nu şi-ar fi putut dori, în cazul că-şi 
măsurau dorinţa cu raţiunea, alt soţ mai bun pentru fiica lor 
decit eram eu; şi-mi mai spuneam că ar fi putut foarte bine 
destăinui, mai curînd decît să ajungă a-şi da mina cu sila 
altuia, faptul că mi-o dăduse mie; fiindcă m-aş fi înfăţişat 
numaidecit şi aş fi făcut tot ceea ce i s-ar fi părut ei cu cale 
a fi pus în joc în împrejurarea aceasta. în sfîrşit, ajunsei să 
trag încheierea că prea puţina ei iubire, dimpreună cu 
puţina judecată şi multa rîvnă şi sete a măririi o făcuseră 
să-şi uite de cuvintele prin care mă înşelase, făcîndu-mă să 
stărui şi să trăiesc în aşteptarea statornică a împlinirii 
cinstitelor mele dorinţe. Jelindu-mă astfel şi frămîntindu-mă 
aşa cum am spus, îmi urmai drumul cît mai rămăsese pînă 
la revărsatul zorilor şi nimerii, cînd se făcu ziuă, într-una 
din văile care duc în munţii aceştia, pe care-i bătui alte trei 
zile încheiate, fără cărare nici urmă de drum, pînă ce 


ajunsei pe nişte pajişti care nu mai ştiu în ce parte a lanţului 
acestuia de munţi s-or fi afiînd, şi acolo întrebai nişte 
păstori încotro erau cele mai pustii locuri ale munţilor 
acestora. îmi spuseră că spre partea asta. Pornii numaideciât 
la drum şi ajunsei aici, cu gînd să-mi sfirşesc zilele în 
văgăuna asta, şi cum pusei piciorul prin pustietatea 
povirnişurilor ce vezi, de istovire şi de foame îmi căzu mort 
catîrul, sau, mai curînd, cum îmi vine mie a crede, muri ca 
să scape de o sarcină atît de nefolositoare cum eram eu. 
Rămăsei pe jos, înfrînt în lupta cu natura, mort de foame, 
fără să am şi fără să mă gindesc a căuta pe cineva care să 
mă ajute. în felul ăsta stătui nu ştiu cîtă vreme, prăbuşit la 
pămînt, de unde mă ridicai fără să mai simt foamea şi mă 
văzui înconjurat de nişte păstori de capre, care, nu mai 
încăpea îndoială, trebuie să fi fost cei ce-mi veniseră 
întrajutor, pentru că îmi povestiră chipul în care mă 
găsiseră, dimpreună cu toate prăpăstiile şi aiurelile pe care 
le rosteam, dînd semne limpezi că-mi pierdusem judecata; 
şi eu însumi mi-am dat seama de atunci că n-o am 
totdeauna întreagă şi trează, ci e atît de slăbită şi de 
închircită, încît fac mii de nebunii, rupîndu-mi hainele de pe 
mine, hăulind prin pustietăţile astea, blestemîndu-mi soarta 
şi rostind zadarnic de mii de ori numele drag al vrăjmaşei 
mele, fără să vreau şi să urmăresc altceva prin asta decit a- 
mi sfirşi zilele aşa, într-un urlet; iar cînd îmi vin în simţiri, 
sînt atit de istovit şi de frînt, încît abia-mi mai pot urni 
oasele. Locuinţa-mi este, cele mai adesea, scorbura unui 
stejar-de-plută, în stare să cuprindă hoitul acesta 
nevrednic. Văcarii şi păstorii de capre care cutreieră munţii 
aceştia, împinşi de milă, m-ajută să-mi ţin zilele, punîndu-mi 
demîncarea pe potecile şi pe stîncile pe unde bănuiesc că aş 
putea eu trece şi aş putea-o găsi din întîmplare; şi aşa, chiar 
dacă îmi lipseşte atunci judecata, nevoia firească mă face să 
recunosc hrana şi deşteaptă în mine dorinţa de a o gusta şi 
voinţa de a o lua. Alteori, cînd mă întîlnesc cu ei şi sînt în 
toate minţile, îmi spun că le ies uneori şi că le-o iau cu de-a 
sila păstorilor ce vin cu de-ale gurii din sat către stînă, cu 


toate că ei mi-ar da-o de bunăvoie, în felul acesta îmi duc 
zilele nenorocitei şi sfirşitei mele vieţi, pînă în ziua în care 
cerul se va milostivi să-i pună capăt, sau măcar să pună 
capăt amintirii, ca să nu-mi mai aducă mereu dinaintea 
ochilor frumuseţea Luscindei, trădarea ei şi jignirea 
pricinuită de don Fernando; că dacă o vrea el să facă asta 
fără să-mi ia şi viaţa, mi-aş îndruma pe o cale mai bună 
gîndurile; iar de unde nu, nu mai e nimic altceva de făcut 
decit să-l rog să aibă milă de sufletul meu, pentru că nu 
simt în mine nici curajul şi nici puterea de a-mi scoate 
trupul din neajutorarea în care cu dinadinsul am voit şi am 
izbutit să-l tîrăsc. Aceasta este, domnilor, amara istorie a 
nefericirii mele. Spuneţi-mi dacă, aşa cum este, poate să fie 
povestită cu mai puţină durere decît aţi văzut că-mi 
prilejuieşte, şi nu vă mai osteniţi să mă convingeţi şi să-mi 
daţi sfaturi de ceea ce raţiunea v-ar spune că poate fi bun 
pentru a mă lecui, căci are să-mi folosească tot atât cit 
foloseşte doctoria prescrisă de un medic faimos bolnavului 
care nu doreşte s-o ia. Eu nu vreau să mă însănătoşesc de 
vreme ce sînt lipsit de Luscinda. Şi cum ei i-a plăcut să fie 
mai curînd a altuia atunci cînd era — sau trebuia să fie — a 
mea, îmi place şi mie să fiu al nenorocirii atunci cînd aş fi 
putut să fiu al sorții celei bune. Ea a vrut, prin nestatornicia 
ei, să-mi facă statornică pierzania, iar eu aş dori, făcînd tot 
ce pot pentru a mă pierde, să-i împlinesc voinţa, ca să fie 
pildă, pentru cei ce vor veni, că doar mie mi-a lipsit ceea ce 
tuturor nenorociţilor le prisoseşte atunci cînd se simt alinaţi 
prin neputinţa de a-şi mai alina durerea, fapt care mie îmi 
pricinuieşte şi mai mult rău, şi mai mare alean, căci mă bate 
gîndul că n-are să se sfîrşească decît atunci cînd voi muri. 

Aici îşi sfîrşi Cardenio lunga lui poveste, pe cît de 
nefericită, pe atît de plină de dragoste; şi chiar în clipa cînd 
preotul se pregătea să rostească vorbe de mîngiiere, îl 
întrerupse o voce care le ajunse în auz şi care, în accente 
pline de jale, spunea ceea ce se va povesti în a patra parte a 
acestei istorii; căci aici o sfirşi pe a treia înțeleptul şi 
grijuliul cronicar Cide Hamete Benengeli. 


Capitolul XXVIII 

Care povesteşte despre noua şi plăcuta aventură a 
preotului şi bărbierului în Sierra Morena Preafericite şi 
norocoase au fost timpurile în care s-a arătat lumii viteazul 
cavaler don Quijote de La Mancha, pentru că datorită 
hotăririi lui, care pînă într-atita i-a făcut cinste, şi anume, 
de a voi să reînvie şi să redea lumii pierduta, pe atunci, şi ca 
şi moarta tagmă a cavaleriei rătăcitoare, ne bucurăm acum, 
în epoca noastră lipsită de prilejuri de voioşie desfătătoare, 
nu-numai de dulceaţa prea adevăratei sale istorii, ci şi de 
poveştile şi episoadele ce cuprinde, şi acestea, luate unul 
cîte unul, nu sînt mai puţin plăcute, măiestrite şi adevărate 
decît însăşi istoria lui ; care, urmindu-şi firul, tors, răsucit şi 
pieptănat, povesteşte că, de îndată ce preotul începu să se 
pregătească a-l mîngiia pe Cardenio, îl împiedică o voce 
ajunsă în auzul lui, care, în accente sfişietoare, spunea cam 
aşa: — Ah, Dumnezeule I De-âr fi să găsesc aici locul care 
să-mi poată sluji de mormînt neştiut pentru greaua povară 
a trupului, pe care încă mi-l port prin lume, atît de 
împotriva voinţei mele 1 Aşa va fi dacă, singurătatea-pe 
care mi-o făgăduiesc munţii aceştia nu e. mincinoasă. Oh, 
nefericita de .mine, cu cît mai plăcută tovărăşie vor ţine 
igîndurilor mele aceste stînci şi tufişuri, care-mi vor da 
prilej să împărtăşesc cerului nefericirea mea prin plinsete, 
aşa. cum nici un om muritor nu dă răgaz, pentru că mu se 
află pe lume nici unul de la care să poţi aştepta sfat cînd 
şovăi, alinare cînd te (jelui,, sau-leac, atunci cînd. te doare |! 

Toate aceste cuvinte le auzită şi le prinseră din zbor 
preotul şi cei care erau cu el, şi pentru că li se păru, cum şi 
era, că fuseseră rostite de undeva din apropiere, se ridicară 
să-l caute-pe cel ce le spusese, şi nu mersera nici douăzeci 
de paşi, cînd, de după un colţ de stincă, văzură, aşezat lingă 
trunchiul unui frasin, un băiat îmbrăcat ţărăneşte, căruia, 
cum stătea cu capul în piept, din pricină că-şi răcorea 
picioarele în pîrîiaşul ce curgea pe acolo, nu-i putură vedea 
numaidecit şi faţa; şi se apropiară atît de tăcuţi, încit nici 
nu-i simţi băiatul; ce nu. lua aminte la altceva decit la 


scăldatul picioarelor sale, care, de albe ce erau, păreau 
două bucăţi de cleştar, nu alta, născute printre celelalte 
pietre din albia rîuleţului. îi lăsă înmărmuriţi albimea şi 
frumuseţea picioarelor, părîndu-li-se că nu erau făcute să 
calce grunji de pămînt, nici să bătătorească brazdele pe 
lingă plug şi boi, aşa cum veşmiîntui stăpînului lor arăta că 
ar. face-o. Şi dindu-şi seama că nu fuseseră simţiţi de el, 
preotul, care mergea în frunte, le făcu semn celorlalţi doi să 
se lipească de nişte stane de piatră ce se aflau pe acolo, 
ascunzîndu-se, şi aşa şi făcură cu toţii, uitindu-se cu băgare 
de seamă la tot ce făcea tînărul, care purta un sumănăş 
cenuşiu, încheiat în faţa, strîns tăre pe corp cu o fişie albă 
de pînză. Mai purta, de asemenea, nişte obiele şi nişte iţari 
de dimie* sură, şi pe cap 6 căciulă brumărie; .iţarii şi-i 
suflecase pînă la jumătatea piciorului, care, -nu mai încăpea 
nici o îndoială, părea de alabastru. Sfirşi cu spălatul 
frumoaselor lui picioare şi-dădu apoi să şi le şteargă cu o 
basma, pe care o scoase de sub căciulă; dar vrînd să şi-o 
scoată, ridică de-a binelea capul, şi cei care stăteau să-l 
privească avurăl.prilejul să vadă un chip de o neasemuită 
frumuseţe, care-l făcu pe Cardenio să-i spună-preotului la 
ureche; — Fiinţa asta, cu toate că nu este Luscinda, nu e 
fiinţă omenească, ci.înger din'certuri | Tînărul îşi scoase 
căciula şi, scuturînd diitţ-dapv începură să ise. desfacă şi să 
ise reăfire pe umeri nişţe plete pe care pînă şi razele 
soarelui i le-ar fi putut pizimuia Din asta se lămuriră ei că. 
cel . care părea ţărân era o femeie, şi înca una din cele mai 
frumoase şi mai gingaşe pe care le văzuseră vreodată pînă 
atunci ochii celor doi, ba chiar şi ai lui Cardenio, de n-ar fi 
fost s-o fi privit şi s-o fi ştiut el bine pe Luscinda, fiindcă mai 
pe urmă spuse că doar frumuseţea Luscindei putea sta 
alături de a acesteia. Pletele lungi şi bălaie nu numai că-i 
acopereau umerii, dar o ascundeau sub ele aproape cu 
totul, revărsîndu-i-se jur împrejur, că de n-ar fi fost 
picioarele, nu i s-ar mai fi văzut nici o' parte a corpului, atît 
de stufos şi de lung păr avea. Drept pieptene, spre a şi le da 
deoparte, îi slujiră nişte mîini care, dacă picioarele scăldate 


în apă li se păruseră bucăţi de cleştar, mîinile, în părul ei, se 
asemuiau cu nişte fişii de zăpadă întărită, şi toate acestea 
sporeau şi mai tare uluirea celor trei care o priveau, 
dimpreună cu dorinţa lor de a afla cine era. Pentru asta 
hotărîră să se arate, iar la mişcarea pe care o făcură, dînd 
să se ridice în picioare, frumoasa fată înălţă fruntea şi, 
îndepărtindu-şi de pe ochi cu amîndouă mîinile şuviţele de 
păr, se uită spre partea de unde venea zgomotul; dar abia 
dădu cu ochii de ei, că se şi ridică în picioare şi, fără să mai 
zăbovească să se încalţe ori să-şi strîngă părul, înhăţă cît 
putu mai repede o boccea ca de haine, pe care o avea lingă 
dinsa, şi vru s-o ia la fugă, tulburată şi înspăimîntată; dar n- 
apucă să facă cinci-şase paşi, că, nemaiputind îndura sub 
tălpile ei gingaşe asprimea pietrelor, căzu la pămînt. Ceea 
ce văzind cei trei, dădură fuga la ea, şi preotul fu cel dintâi 
care-i vorbi: — Opriţi-vă, senora, oricine aţi fi, căci cei pe 
care-i vedeţi aici n-au alt gînd decît acela de a vă sluji, şi n- 
aveţi de ce fugi cu atita nestăpînită grabă, fiindcă nici 
picioarele nu vă vor îngădui-o şi nici noi nu vom consimţi la 
asta. 

La toate acestea ea nu răspundea nimic, zăpăcită şi 
încurcată. 

Se apropiară aşadar de dînsa, şi luînd-o preotul de mină, 
spuse mai departe: — Ceea ce portul domniei-tale caută să 
ascundă ochilor noştri, senora, ne descoperă pletele 
domniei-tale, semne de netăgăduit că nu uşoare trebuie să 
fi fost pricinile care te-au silit să-ţi ascunzi frumuseţea sub 
straie atit de puţin vrednice de ea, împingîndu-te să cauţi 
singurătatea unor locuri ca acestea, în care a fost un noroc 
că ne-am întîlnit, dacă nu spre a-ţi lecui durerile, cel puţin 
spre a te ajutora cu un sfat, căci nu se află pe lume rău care 
să te istovească pînă într-atita, nici să ajungă a atinge 
hotarele nenorocirii, cîtă vreme nu pune capăt vieţii, încât, 
îndurîndu-l, să ai cuvînt a nu asculta măcar de sfaturile date 
cu gînd bun. Aşa că, senora ori senor, ce vei fi voind 
dumneata să fii, alungă frica ce ţi-a pricinuit ivirea noastră 
şi povesteşte-ne ce soartă, rea sau bună, te-a adus aici, 


pentru că în noi toţi laolaltă şi-n fiecare în parte nu vei găsi 
decit ajutor şi compătimire pentru nefericirile domniei-tale! 

în vreme ce preotul rostea cuvinte de acestea, tînăra 
străvestită rămăsese ca împietrită de un farmec, uitindu-se 
la toţi fără să mişte buzele, nici să scoată vreo vorbă, chiar 
ca un flăcău de la ţară care dă deodată cu ochii de lucruri 
rare şi nemaivăzute în viaţa lui. Dar cum preotul se apucă 
să-i mai înşire şi altele, îndemnînd-o la acelaşi lucru, ea 
rupse tăcerea şi, scoţind un oftat din rărunchi, spuse: — De 
vreme ce pustietatea munţilor acestora n-a folosit ca să mă 
ascundă, iar pletele mele, desfăcute, nu mai îngăduie limbii 
să rostească neadevăruri, ar fi zadarnic să mă mai prefac şi 
acuma şi să spun lucruri pe care, de-ar fi să mi le ia cineva 
drept bune, ar face-o mai mult din curtenie decît din vreo 
altă pricină. O dată hotărit lucrul acesta, vă spun, domnilor, 
că vă sînt recunoscătoare de ceea ce v-aţi oferit să faceţi 
pentru mine, lucru ce mă leagă să vă mulţumesc pentru 
totul, răspunzindu-vă la tot ce m-aţi întrebat, cu toate că 
teamă mi-e să nu vă necăjească ceea ce am de gînd să vă 
spun cu privire la nenorocirile mele, stîrnindu-vă tot atita 
milă cîtă mîhnire, pentru că nu veţi putea găsi leac spre a 
mi le alina, nici sfat spre a mă face să le rabd. Totuşi, pentru 
ca să nu vă îndoiţi de cinstea mea, gîndind cine ştie ce, de 
vreme ce aţi văzut că sînt femeie, ba încă tînără, şi m-aţi 
găsit singură şi în port de bărbat, lucruri care toate la un 
loc şi unul cîte unul ar putea şubrezi încrederea oricui în 
cinstea mea, am de gînd să vă spun ceea ce mi-ar plăcea 
mai curînd să trec sub tăcere dacă aş putea. 

Toate acestea le spuse fără să răsufle, de la un capăt la 
altul, cea care părea o femeie atît de frumoasă, cu un glas 
atît de dulce şi cu o vorbire atît de aleasă şi de curgătoare, 
încît de înţelepciunea ei nu se minunară mai puţin decit îi 
minunase frumuseţea. Şi asigurind-o ei din nou că le e voia 
s-o slujească, după ce adăugară noi rugăminţi ca să 
împlinească ceea ce le făgăduise, ea nu se mai lăsă mult 
rugată şi, încălţindu-se şi strîngindu-şi păruşi cu toată 
cuviinţa, se aşeză pe o piatră, şi de îndată ce şezură şi cei 


trei roată împrejuru-i, înghiţindu-şi cu greu plinsul care-i 
aducea lacrimi în ochi, începu cu voce .domoală şi limpede 
să-şi povestească viaţa, aşa cum urmează:, — în Andaluzia 
asta unde sîntem acum este un oraş de la care-şi ia numele 
un duce, nume al unuia dintre cei ce se numesc granzi de 
Spania x. Ducele acesta are doi feciori: cel mai mare,, 
moştenitor al stării tatălui său, pe cît se pare, şi al bunelor 
lui moravuri, iar cel mic, moştenitorul nu ştiu căror altor 
obiceiuri, dacă nu al celor trădătoare în care s-a ilustrat 
Vellido, şi al caracterului viclean al lui Galalon 2. Acestui 
senior îi sînt vasali părinţii mei, de neam umil dar aşa de 
bogaţi, încît, dacă bunurile cu care i-a înzestrat natura ar fi 
deopotrivă cu cele ce alcătuiesc averea-lor, nici ei n-ar mai 
avea ce-şi dori altceva, şi nici eu nu m-aş putea terne să mă 
mai văd vreodată azvirlită deznădejdii în care mă aflu, 
pentru că nefericirea mea s-ar putea să-şi aibă obiîrşia în 
313 faptul că ţi-au avut norocul să se nască nobili; adevărat 
este că nu-s nici ei chiar aşa din prostime, încît să aibă de 
ce se ruşina cu starea lor, dar nici nu<-s atît de suspuşi încît 
să-mi iasă mie din cap ce mi-a intrat, anume că din obiîrşia 
lor umilă mi se trage nenorocul. Ce mai vorbă lungă, sînt 
plugari, oameni de rînd, fără amestecul nici unei rase cu 
nume rău sunător, şi, cum se spune pe la noi, creştini 
neaoşi, de viţă veche muntenească get-beget; dar atît de 
bogaţi, că avutul şi viaţa pe care o duc le va putea aduce, 
treptat-treptat, titlul de hidalgo, ba chiar de cavaleri. Cu 
toate acestea, cea mai mare a lor avere şi cel mai înalt titlu 
de nobleţe la care ţineau era că aveau o fată ca mine; aşa 
că, pentru că n-au alta, nici pe altcineva care să-i 
moştenească, ca şi pentru că, părinţi fiind, ţineau la mine, 
eu creşteam ca una din cele mai răsfăţate fiice dintre cîte 
au fost vreodată răsfăţate de părinţi. Eram oglinda în care 
se priveau, toiagul bătrîneţilor lor şi ţinta către care 
năzuiau toate dorinţele vieţii lor, măsurate cu voia cerurilor, 
din poruncile cărora, fiind oameni atît de cu frica lui 
Dumnezeu, părinţii mei n-ar fi ieşit nici în ruptul capului. Şi 
într-acelaşi chip în care le eram eu stăpînă a inimilor, eram 


şi stăpîna avutului lor; prin mine erau tocmiţi şi daţi afară 
slujitorii; socoteala şi cîştigul grinelor semănate şi secerate 
trecea prin mîna mea; oloiniţele — teascurile de untdelemn 
— zăcătorile de vin, multele turme de vite mari şi mici, 
stupii jde albine din prisacă, în sfirşit, tot ceea ce un ţăran 
atît de bogat ca tatăl meu ar putea avea şi are era pe mîna 
mea, eu fiind şi stăpîna, şi logofătul, şi asta cu atâta zel din 
partea mea şi cu atîta dragă inimă din partea lor, cum nici 
n-aş fi în stare şă vă spun. Răgazurile zilei, ce-mi mai 
rămînea din ea după-ce dădeam porunci vechililor, argaţilor 
şi muncitorilor cu ziua, mi le petreceam în lucruri tot atît de 
îngăduite, pe cît de trebuincioase feţelor mari, cum sînt 
lucrul de mînă cu acul şi ghergheful, sau roata de tors. Şi 
dacă vreodată lăsăm treburile acestea ca să-mi mai desfăt- 
şi mintea, alegeam desfătarea cititului: vreunei cărţi 
evlavioase, sau .pe.a: cîntatului la harpă, pentru că ştiam,, şi 
nu din auzite, că mare har are muzica atunci cînd e vorba 
de a odihni sufletele obosite şi de a alina chinurile 
cugetului. Asta-mi era, cum spun, viaţa pe care o duceam în 
casa părinţilor mei, viaţă pe care dacă am povestito cu atita 
amănunţime n-a fost ca să mă fălesc, nici ca să scot cuiva 
ochii cu bogăţia mea, ci ca să vă puteţi da seama cît de 
puţină mi-a fost vina prăbuşirii din starea fericită în care mă 
aflam în nefericirea unde zac astăzi. Adevărul este că îmi 
petreceam viaţa într-atitea îndeletniciri şi atit de ferită de 
ochii lumii, încît parcă aş fi fost închisă într-o mănăstire, 
fără să fiu văzută, pe cît ştiam, de alţii decît de-ai slujitorilor 
casei, căci în zilele cînd mă duceam la liturghie plecam cu 
noaptea în cap, atît de păzită de mama şi de slujnice şi cu 
atitea văluri pe faţă, încît de-abia dacă puteam vedea cu 
ochii mai mult pămînt decît era nevoie ca să ştiu unde-mi 
calcă piciorul; şi, cu toate acestea, ochii dragostei sau cei ai 
trindăviei mai bine zis, pe care nu-i întrece nici văzul 
linxului, pătrunseseră pînă la mine, minaţi de rîvna de a-mi 
fi pe plac a lui don Fernando, căci acesta este numele 
feciorului celui mai mic al ducelui de care v-am vorbit. 


Nu apucă să rostească bine numele lui don Fernando cea 
care povestea, că lui Cardenio i se şi schimbă culoarea feţei 
şi-l trecură toate năduşelile, dînd semne de atît de mare 
tulburare, încît preotul şi bărbierul, uitindu-se la dînsul, 
începură să se teamă că-i veniseră iarăşi nebunelile de care 
auziseră spunîndu-se că-l năpădesc din vreme în vreme. 
Dar Cardenio nu făcu altceva decit să rămînă împietrit, 
îmbrobonat tot de sudoare şi să se uite ţintă la ţărăncuţă, 
căutînd să priceapă cine era ea; iar aceasta, fără să ia în 
seamă ce se petrece cu Cardenio, îşi urma povestea 
spunînd: — Şi n-apucase să mă vadă bine, că şi rămase (aşa 
cum a mărturisit-o el însuşi mai tîrziu) mai îndrăgostit decit 
se poate închipui, ceea ce-mi şi dădu să înţeleg prin fel de 
fel de semne. Dar pentru a ajunge mai curînd la sfîrşitul 
poveştii fără de sfirşit a nenorocirilor mele, voi trece sub 
tăcere zelul lui don Fernando de a-mi face cunoscute 
dorinţele sale: mitui toată servitorimea casei; împărţi 
favoruri şi trimise şi plocoane părinţilor mei; ziua, pe uliţa 
unde locuiam, toţi o duceau numai intr-o sărbătoare, iar 
nopţile nu mai dormea nimeni de atitea serenade; nesfirşit 
era valul de bileţele care îmi ajungeau în miini, fără să ştiu 
cum, pline de cuvinte drăgăstoase şi de făgăduiala de a mă 
sluji, că n-aveau atitea litere cîte jurăminte şi făgăduinţe 
cuprindeau. Toate acestea nu numai că nu mă îmblinzeau, 
dar chiar îmi împietreau sufletul, de parcă mi-ar fi fost el 
vrăjmaş de moarte şi ar fi făcut tocmai în scop contrariu tot 
ce-l vedeam făcînd spre a mă supune voinţei lui; şi asta nu 
pentru că eu n-aş fi văzut cu ochi buni curtea pe care mi-o 
făcea don Fernando, şi nici pentru că aş fi socotit dragostea 
cu care mă copleşea ca o jignire pentru mine, căci parcă tot 
îmi da un fel de tainică mulţumire să mă văd atît de iubită şi 
de preţuită de un cavaler de viţă aşa de înaltă, şi nu mă 
supăra cum mă urca în slăvi în scrisorile lui; fiindcă, în 
privinţa asta, pare-mi-se, oricît de urite am fi, nouă, 
femeilor, ne face totdeauna plăcere să ne auzim numite 
frumuseți. Dar la toate astea se împotriveau cinstea mea şi 
sfaturile pe care părinţii nu conteneau să mi le dea, pentru 


că ştiau şi ei dorinţele foarte făţişe ale lui don Fernando, de 
vreme ce el nu se sinchisea dacă avea să i le afle toată 
lumea. îmi spuneau părinţii mei că numai în seama virtuţii şi 
cuminţeniei mele îşi lăsau onoarea şi numele lor bun, 
atrăgindu-mi luarea-aminte asupra nepotrivirii de stări 
dintre mine şi don Fernando, fiindcă de aici se putea trage 
încheierea că gîndurile cu care-mi dădea tircoale (oricît ar 
fi spus el altceva) ţinteau mai mult spre împlinirea poftelor 
lui decît spre folosul meu; şi-mi mai spuneau că, de-aş vrea 
să pun în vreun fel piedici nedreptei lui rîvne, ca să se 
dezbere de a mai căuta să şi-o împlinească, ei cu dragă 
inimă s-ar învoi să mă mărite cu cine mi-ar plăcea mie mai 
mult, fie dintre cei mai răsăriţi flăcăi din satul nostru, fie cu 
unul de prin împrejurimi, căci bogăţia lor şi numele meu 
bun îmi dădeau dreptul să nădăjduiesc orice. Bizuindu-mă 
pe făgăduinţele lor temeinice şi văzînd cită dreptate aveau 
în tot ce-mi spuneau, tăria hotăririi de a-mi apăra fecioria 
sporea, dimpreună cu dorinţa de a nu mă da bătută şi dea 
nu-i spune vreodată lui don Fernando un singur cuvînt care 
să-i dea, chiar pe departe, a înţelege că poate nădăjdui să-şi 
facă placul cu mine. Cuminţenia asta a mea, pe care el 
trebuie s-o fi luat drept dispreţ faţă de dînsul, a fost de 
bună seamă pricina că i s-au aprins şi mai tare poftele de 
plăcere, căci acesta este numele pe care ţin să-l dau 
imboldului ce-l mina spre mine, care, de-ar fi fost îndemn 
cinstit, cum ar fi trebuit să fie, n-aţi fi ajuns domniile- 
voastre să o aflaţi acum, căci mi-ar fi lipsit prilejul de a vi-o 
spune. în cele din urmă, don Fernando află că pe părinţii 
mei îi bătea gîndul să mă rostuiască, ca să-i ia lui orice 
nădejde de a mă mai avea vreodată, sau, măcar, ca să mai 
am pe cineva care să mă păzească, şi vestea sau bănuiala 
asta i-a dat lui ghes să facă ceea ce aveţi să auziţi acum; şi 
anume, într-o noapte, pe cînd eu eram la mine în odaie, 
întovărăşită doar de o fată care mă slujea, şi cu uşile bine 
zăvorite, de teamă ca nu cumva să-mi pun cinstea în 
primejdie din lipsă de prevedere, dintr-o dată, fără să 
pricep nici să-mi închipui cum, printre atitea piedici şi 


măsuri luate cu grijă şi-n singurătatea şi tăcerea sihăstriei 
mele, mă pomenii cu el dinainte-mi; iar vederea lui mă 
tulbură într-aşa măsură, că o luă pe-a ochilor mei şi-mi pieri 
graiul. Aşa că nu mai fui în stare să strig şi nicinu cred că el 
m-ar fi lăsat să scot vreun țipăt, pentru că, nici una, nici 
două, se lipi de mine şi, luindu-mă în braţe (fiindcă eu, aşa 
cum spuneam, nu mai aveam puteri să mă apăr de 
tulburată ce eram), începu să-mi spună asemenea cuvinte, 
că nici acum nu-mi dau seama cum de se poate minciuna să 
aibă atita putere, încît să ştie a le ticlui aşa de iscusit, ca să 
pară adevărul adevărat. Trădătorul îşi întărea cu lacrimi 
cuvintele şi cu suspine planurile. Eu, sărăcuţa de mine, care 
n-aveam cum fi pregătită pentru asemenea întîmplări, de 
vreme ce trăisem numai între ai mei, începui să-mi dau 
seama că iau, nu ştiu cum, drept adevărate toate minciunile 
astea, dar nu pînă intr-atita încît să mă înduplece la altceva 
mai puţin cinstit decît la milă pentru lacrimile şi suspinele 
lui; şi aşa, de îndată ce-mi trecu spaima dintii şi-mi mai venii 
întrucîtva în simţiri, prinsei inimă mai mult decît mi-aş fi 
închipuit că pot prinde şi-i spusei: Dacă aşa cum mă aflu, 
senor, în braţele tale, m-aş afla între labele unui leu 
sălbatic, de care să ştiu că m-aş putea scăpa doar făcînd sau 
spunînd vreun lucru care să se întoarcă întru paguba 
cinstei mele, la fel de puţin l-aş face sau l-aş spune pe cît de 
greu cu putinţă este să înceteze a mai fi fost ceea ce ţine de 
tărîmul lucrurilor întîmplate. Aşa că dacă tu-mi ţii trupul 
încercuit cu braţele, eu sufletul mi-l ţin legat strîns cu 
gîndurile mele bune, care sînt cu totul altfel decît ale tale, 
cum ai să poţi vedea dacă vrei cumva să ţi le duci la capăt 
cu de-a sila. Sînt vasala ta, dar nu ţi-s sclavă, iar noblețea 
sîngelui tău n-are şi nici nu trebuie să aibă puterea de a 
necinsti şi călca în picioare umila mea obiîrşie, şi află că eu, 
fată de la ţară şi plugăriţă, socot că preţuiesc tot atit cît 
tine, ce-mi eşti stăpîn, şi mai eşti şi cavaler. Cu mine n-o vei 
putea scoate la capăt făcindu-mi silnicie, după cum nu mă 
înduplecă bogăţiile tale şi nici pot să mă înşele vorbele ce- 
mi spui, ori să mă înduioşeze lacrimile şi suspinele. De-aş 


vedea vreuna din toate cite le-am înşirat în fiinţa celui pe 
care părinţii mi l-ar da de soţ, voinţa mea ar fi una cu a lui, 
şi din cuvînt nu i-aş mai ieşi; aşa că de-ar fi să nu-mi 
ştirbesc întru nimic cinstea, ţi-aş dărui de bunăvoie, cu 
toate că n-aş face-o cu plăcere, stăpîne, ceea ce cauţi tu să- 
mi iei acum prin silnicie. Toate acestea ţi le-am spus fiindcă 
nici prin gînd să-i treacă a dobindi ceva de la mine cuiva 
care n-ar fi să-mi fie soţ legiuit. Dacă doar de-atita-ţi este, 
preafrumoasă Dorotea (că acesta este humele nefericitei 
care vă vorbeşte), zise cavalerul lipsit de cuvînt, îţi dau pe 
loc mina mea şi îţi jur să fiu al tău, luînd drept martori 
cerurile, cărora nimic nu le este ascuns, şi icoana Sfintei 
Fecioare din faţa noastră. Auzind Cardenio că numele ei era 
Dorotea, tresări din nou ca scuturat de friguri şi se întări în 
părerea lui dintru început, dar nevrînd să întrerupă 
povestirea, ca să poată vedea cum se va sfirşi ceea ce el 
parcă prevedea, nu spuse decît: — Vra să zică, Dorotea îţi 
este numele, senora? Am mai auzit eu de una cu acelaşi 
nume şi care parcă ţie geamănă de nenorocire. Spune mai 
departe, că vine timpul să-ţi povestesc şi eu lucruri care să 
te înfricoşeze tot pe atita cît să-ţi sfişie inima. 

Cu luare-aminte ascultă Dorotea vorbele lui Cardenio, pe 
care-l văzu în aşa de ciudate şi umile veşminte, şi-l rugă, 
dacă ştia cu adevărat ceva despre povestea ei, să i-o spună 
pe loc; fiindcă, de-i mai lăsase soarta ei tristă ceva întreg, 
era curajul de-a îndura orice năpastă i-ar mai fi căzut pe 
cap, fiind sigură că, pe cît i se părea, nici una n-ar mai fi 
avut cum spori, măcar cu o fărimă, nenorocirea ei de- 
atunci. 

— De-ar fi să fie adevărat ceea ce-mi închipui, n-aş mai 
pierde vremea, stăpînă, răspunse Cardenio, şi ţi-aş spune-o 
numaideciît; dar cum pînă acum nu mi se pare c-a trecut 
prilejul, pentru domnia-ta n-are încă rost s-o afli. 

— Fie şi aşa, răspunse Dorotea. Şi aflaţi mai departe că, 
luînd don Fernando o icoană care se afla în încăpere, o făcu 
martoră a căsătoriei noastre. Cu vorbe care loveau chiar la 
ţintă şi cu jurăminte cutremurătoare îmi dădu cuvîntul că- 


mi va fi soţ, cu toate că, pină să nu apuce ela mi le spune, 
eu îi atrăsesem luarea-aminte să bage bine de seamă ceea 
ce făcea şi să ţină socoteală de cită inimă rea avea să-i facă 
tatălui său faptul c-avea să-l vadă căsătorit cu o ţărancă 
dintre vasalele lui; şi-l mai sfătuii să nu-l orbească 
frumuseţea mea, atita cîtă era, căci nu era îndeajuns spre a- 
şi putea afla într-însa dezvinovăţire pentru atare rătăciri; 
iar de voia să-mi facă un bine, în numele dragostei pe care 
spunea că mi-o poartă, să mă lase cu soarta mea, pe potriva 
rangului meu umil, fiindcă niciodată căsnicii atît de 
nepotrivite n-aduc bucurie trainică, şi nu ţine pînă la capăt 
plăcerea cu care încep. Toate aceste vorbe pe care vi le-am 
spus acum i le spusei, dimpreună cu altele multe de care 
nu-mi mai aduc aminte, dar n-au slujit la nimic şi nici nu l-au 
împiedicat să-şi ducă planul la capăt, întocmai aşa cum cel 
ce n-are de gînd să plătească niciodată nu se uită la 
cusururile mărfii şi pierde din vedere să se mai tocmească. 
în vremea asta eu vorbeam cu mine însămi, spunîndu-mi, pe 
scurt, cam ceea ce urmează: La urma urmei, n-aş fi eu cea 
dintii femeie care să se fi înălţat, pe calea măritişului, de la 
o stare umilă la una înaltă, şi nici n-o fi fiind don Fernando 
cel dintîi om pe care frumuseţea, sau mai curînd dragostea 
oarbă (că asta trebuie să fi fost) să-l facă să-şi ia o nevastă 
nepotrivită cu rangul lui înalt! Că doar n-o să schimb eu 
lumea şi obiceiurile lumii, aşa că mai bine aş pune mina pe 
norocul şi cinstea pe care mi-o aduce soarta, chiar de-ar fi 
să nu ţină dragostea lui mai mult decît pînă şi-o împlini 
dorinţa, căci pe urmă în faţa lui Dumnezeu îi voi fi soţie. lar 
de-aş vrea să mă descotorosesc acum de el, acoperindu-l de 
dispreţ, îl văd în stare să se folosească de putere, uitînd ce 
se cuvine şi ce nu, aşa că aş ieşi de aici şi cu necinstea, şi 
fără de nici o dezvinovăţire pentru vina pe care mi-ar 
putea-o găsi cel ce n-ar şti cît de fără vină am ajuns a fi 
vinovată; căci prin ce vorbe mi-aş putea încredința eu 
părinţii şi pe ceilalţi că mi-a intrat în iatac cavalerul acesta 
fără voia mea ?... Toate aceste întrebări şi răspunsuri le 
sucii şi le răsucii într-o clipă în minte, nemaipunînd la 


socoteală că începură să-mi dea asalt (şi să mă împingă la 
ceea ce, fără să-mi treacă măcar prin minte, a însemnat 
pierzania mea) jurămintele lui don Fernando, martorii pe 
care şi-i lua, lacrimile care-i şiroiau şi, în sfîrşit, farmecul şi 
frumuseţea lui, care, întovărăşite de atitea dovezi de 
dragoste adevărată, ar fi putut înfrînge oricare altă inimă, 
cît de cuminte şi de reţinută, cum era şi a mea. îmi chemai 
slujitoarea, ca să ţină tovărăşie pe pămînt martorilor din 
cer; iar don Fernando îşi luă de la capăt jurămintele, 
întărindu-şi-le din nou, şi mai adăugind sfinţilor pe care şi-i 
luase drept martori la început, alţii noi; ba mai aruncă 
asupra lui şi mii de afurisenii, care să-i cadă de-atunci 
încolo pe cap, de cumva n-avea să îndeplinească ceea ce 
făgăduia, apoi prinse a-şi umezi din nou ochii şi a-şi spori 
oftaturile, stringîndu-mă şi mai tare în braţele sale, care nu 
mă slăbiseră o clipă din strinsoare, şi prin toate astea, ca şi 
prin plecarea din iatac a fetei, eu încetai de a mai fi ca ea, 
iar el începu să fie trădător şi sperjur. Ziua care urmă 
nefericirii mele era pe drum, dar nu venea la fel de grabnic 
după cum cred eu că dorea don Fernando; pentru că, de 
îndată ce s-a împlinit ceea ce-ţi cere pofta, toată plăcerea 
pe care o mai poţi aştepta este să te depărtezi de locul unde 
ţi-ai ostoit-o. Spun asta pentru că don Fernando se arătă 
grăbit să plece de la mine şi, prin iscusinţa slujitoarei mele, 
căci chiar ea era cea care-l adusese acolo, pînă a nu se 
lumina bine de ziuă, se şi văzu scos în uliţă. Şi cînd fu să-şi 
ia rămas bun de la mine, îmi spuse (e drept că nu cu tot 
atita riîvnă şi tărie ca atunci cînd venise) să fiu sigură de 
credinţa ce-mi purta, ca şi de tăria şi adevărul jurămin-telor 
sale; iar pentru a-şi întări şi mai vîrtos cuvintele, îşi scoase 
din deget un inel bogat şi mi-l trecu mie pe deget. Pînă în 
cele din urmă el plecă, şi eu rămăsei, nu ştiu dacă veselă 
sau tristă; tot ce pot spune este că am rămas pe gînduri, 
tulburată şi aproape străină mie însămi după noutatea celor 
întîmplate, şi n-am mai avut inima, ori am uitat, să-mi cert 
slujnica pentru trădarea săvirşită atunci cînd îl închisese pe 
don Fernando in iatac, căci încă nu-mi dam bine seama 


dacă ceea ce mi se întîmplase era spre binele sau spre răul 
meu. îi spusesem la plecare lui don Fernando că tot prin 
mijlocirea fetei aceleia mai putea veni să mă vadă şi în alte 
nopţi, de vreme ce eram acum a lui, pînă ce faptul avea să 
fie crăinicit obştii, cînd o va crede el de cuviinţă. Dar el nu 
veni nici o noapte mai mult decît următoarea, şi nici eu nu-l 
mai putui vedea, nici pe stradă, nici la biserică, mai bine de 
o lună; fiindcă zadarnic mă ostenii să-l rog, cu toate că aflai 
că nu plecase din oraş şi că-şi petrecea mai toate zilele la 
vînătoare, lucru care-l desfătase întotdeauna peste măsură. 
Zilele şi ceasurile acelea ştiu că pentru mine au fost cum nu 
se poate mai neprielnice şi mai prevestitoare de rele, şi mai 
ştiu că începui, de-a lungul lor, să intru la bănuieli şi să pun 
la îndoială credinţa lui don Fernando; la fel de bine ştiu cîte 
i-au auzit atunci slujnicei mele urechile, şi cîte vorbe grele i- 
am spus, certind-o de cutezanţa ei, aşa cum n-o făcusem 
înainte; mai ştiu că am fost silită să-mi înghit lacrimile şi să 
nu mă arăt cu faţa răvăşită, ca să nu dau prilej să mă 
întrebe părinţii ce lucru mă nemulţumea şi să mă silească a 
umbla cu minciuni. Dar toate astea avură un capăt, venind 
şi clipa cînd dădui deoparte cuminţenia şi vorbele 
cuviincioase luară sfirşit, clipa cînd dădui de marginea 
răbdării şi gîndurile mele ascunse ieşiră la iveală. Asta se 
întîmplă atunci cînd, numai la cîteva zile după aceea, se lăţi 
prin sat zvonul că, intr-un oraş din apropiere, don Fernando 
se însurase cu o fată peste măsură de frumoasă şi din 
părinţi de neam mare, cu toate că nu atit de bogată încît să 
se poată aştepta, doar datorită zestrei, la o căsătorie aşa de 
nobilă. Ziceau că se numea Luscinda şi povesteau o 
grămadă de lucruri petrecute cu prilejul căsătoriei, de mai 
mare mirarea. 

Cînd auzi Cardenio numele Luscindei, nu făcu altceva 
decit să strîngă din umeri, muşcîndu-şi buzele şi încruntind 
sprîncenele, apoi dădu drumul numaidecît izvorului de 
lacrimi al ochilor; dar nu fu motiv acesta să-şi lase Dorotea 
povestea neisprăvită, aşa că zise: — îmi ajunse la urechi 
vestea aceasta jalnică, şi în loc să-mi îngheţe inima auzind- 


o, atita furie şi turbare mi-o aprinseră, încît nu lipsi mult ca 
să ies pe străzi, unde să strig în gura mare şi să dau pe faţă 
trădarea şi ticăloşia pe care o suferisem. Dar în cele din 
urmă mi se mai domoli furia, la gîndul că-mi voi pune la cale 
chiar în noaptea aceea fuga, ceea ce şi făcui; m-am 
îmbrăcat în veşmintele acestea, date de unul din cei care în 
casele de ţărani se numesc argaţi, şi acesta era unul din 
slujitorii părintelui meu, căruia îi dădui pe faţă năpasta ce- 
mi căzuse pe cap şi-l rugai să mă întovărăşească pînă în 
oraşul unde auzisem că mi se afla duşmanul. lar el, după ce 
căută mai întîi să mă dojenească pentru încăpăţinarea mea 
şi să mă abată de la hotărîrea ce luasem, văzînd că nu mă 
dau bătută nici în ruptul capului, se arătă gata să mă 
întovărăşească, după cum zicea el, şi pînă la capătul lumii. 
Legai pe dată intr-o fişie de pînză o rochie, cîteva 
giuvaeruri şi ceva bani, pentru toată întîmplarea, şi, fără să 
mai dau de ştire slujnicei care mă trădase, plecai de acasă 
în tăcerea nopţii, dimpreună cu argatul şi cu gîndurile mele 
multe, luînd drumul oraşului pe jos, ca purtată în zbor de 
dorinţa de-a mă vedea odată ajunsă acolo, dacă nu pentru a 
împiedica ceea ce socoteam că se şi săvirşise, cel puţin ca 
să-i cer lui don Fernando să-mi spună cu ce inimă o făcuse. 
în două zile şi jumătate ajunsei unde doream, şi intrînd în 
oraş, întrebai încotro vine casa părinţilor Luscindei, iar cel 
dinţii om căruia îi făcui întrebare îmi răspunse mai multe 
decît mi-ar fi fost cheful să aflu. îmi spuse şi unde era casa, 
şi tot ce se petrecuse cu prilejul măritişului fetei, lucruri atit 
de cunoscute în oraş, incit se strîngeau oamenii roată ca să- 
şi spună unul altuia ce mai aflaseră. îmi spuse că în noaptea 
cînd don Fernando se însurase cu L.uscinda, de îndată ce ea 
îşi dăduse consimţămîntul să-i fie soţie, căzuse intr-un lung 
leşin, şi că atunci cînd mirele se apropiase ca să-i dezbumbe 
rochia la piept ca să poată respira mai bine, îi găsise în sin o 
hîrtie, scrisă chiar de mina Luscindei, în care declara că nu 
putea fi soţia lui don Fernando pentru că era soţia unui 
anume Cardenio, care, pe cîte îmi spunea omul, era un 
cavaler de foarte bun neam, din acel oraş; iar dacă-şi 


dăduse ea consimţămiîntul la nunta cu don Fernando, o 
făcuse doar ca să nu se arate nesupusă faţă de părinţi. într- 
un cuvînt, asemenea lucruri îmi spuse că erau cuprinse în 
scrisoare, încît din ele puteai trage încheierea cum că 
Luscinda îşi făcuse planul să se omoare de îndată ce se va fi 
văzut căsătorită şi-şi dădea în scris îndreptăţirile pentru 
faptul că-şi lua viaţa, lucru pe care, zice-se, îl întări un 
pumnal găsit nu ştiu în ce parte a veşmintelor sale. Văzînd 
don Fernando toate acestea şi părîndu-i-se că Luscinda îşi 
bătuse joc de el, dispreţuindu-l şi tîirîndu-i numele în noroi, 
nu mai aşteptă să-şi vină în simţiri din leşin şi, sărind la ea 
chiar cu pumnalul găsit asupră-i, vru s-o străpungă, şi ar fi 
făcut-o de nu l-ar fi împiedicat părinţii ei şi cei ce se aflau de 
faţă. Ba mai mult încă: spuse că don Fernando plecase 
numaidecit şi că Luscinda nu-şi revenise din leşin pină a 
doua zi, cînd le povestise părinţilor ei cum ajunsese să fie 
soaţa adevărată a acelui Cardenio de care am pomenit. Aflai 
şi mai mult: că acest Cardenio, după cîte se spunea, fusese 
de faţă la nuntă şi că, văzînd-o căsătorită, ceea ce el n-ar fi 
crezut niciodată, plecase din oraş deznădăjduit, după ce 
lăsase o scrisoare unde arăta jignirea pe care i-o adusese 
Luscinda şi chipul în care îşi lua lumea în cap, plecînd acolo 
unde să nu mai aibă de-a face cu oamenii. Toate acestea 
erau îndeobşte ştiute şi răsştiute de tot oraşul, şi toată 
lumea nu vorbea decît despre ele, ba chiar se înteţiră 
bîrfelile cînd se află că şi Luscinda părăsise casa părinţilor 
ei, şi chiar cetatea, căci fata n-o putură găsi cît e oraşul de 
mare, ceea ce îi scosese din minţi pe părinţii care nu ştiau 
ce să mai facă să şi-o găsească. Tot ce aflasem îmi mai dădu 
oarecare speranţă şi mă crezui norocită dacă, negăsindu-l 
pe don Fernando, cel puţin nu-l aflasem însurat, părîndu- 
mi-se din pricina asta că încă nu mi se zăvorise cu totul 
poarta îndreptării soartei mele şi pricepînd de aici că s-ar 
putea întîmpla să fi împiedicat dinadins cerul această a 
doua căsătorie, ca să-l aducă pe el în starea de a-şi da 
seama ceea ce datora celei dintîi, amintindu-şi că era 
creştin şi că avea mai multe datorii faţă de sufletul său decit 


faţă de tot ce pot spune şi crede oamenii. Lucrurile acestea 
le tot suceam şi le răsuceam în închipuire, şi încercam să 
mă mingii singură, fără a izbuti să-mi aflu mîngiiere, dîndu- 
mi nădejdi peste măsură de îndrăzneţe, ca să-mi pot duce 
mai departe viaţa pe care am ajuns acum s-o urăsc. Aflîndu- 
mă, deci, acolo, în oraş, fără să ştiu Ce să mă fac, fiindcă nu- 
| găseam pe don Fernando, îmi ajunseră la urechi strigările 
unui crainic, care făgăduiau cîştiguri nemaivăzute cui ar fi. 
fost să mă găsească, dînd şi semnele vîrstei şi hainelor pe 
care le purtam, căci auzii că se spunea c-aş fi plecat din 
casa părinţilor mei, răpită de argatul care mă întovărăşise, 
lucru care mă lovi în adîncul sufletului, văzînd eu cît de mult 
scăzuse încrederea oamenilor în mine, fiindcă nu le ajungea 
să mi-o fi pierdut fugind de acasă, ci mai trebuiau să şi 
adauge cu cine fugisem, şi anume cu un om din prostime, 
cu totul nevrednic să mă gîndesc la el. Nici nu auzii bine ce 
striga crainicul, că şi plecai din oraş, cu tot cu servitorul, 
care şi începuse a da semne că se clatină în credinţa pe 
care îmi făgăduise să mi-o păstreze; şi în noaptea aceea 
intrarăm în desişul pădurii, de frică să nu fim găsiţi. Dar, 
cum zice o vorbă, un rău atrage pe altul şi sfîrşitul unei 
nenorociri este de obicei începutul alteia şi mai mari; şi aşa 
mi s-a întîmplat şi mie, pentru că sluga mea de încredere, 
pînă atuncea băiat bun şi de nădejde, de îndată ce mă văzu 
singură în pustietatea asta, dîndu-i ghes mai curînd 
ticăloşia lui decît frumuseţea mea, îşi puse în gînd să se 
folosească de prilejul pe care, după părerea lui, i-l ofereau 
sihlele acestea, şi fără pic de ruşine, nici de respect pentru 
mine, avînd cu atît mai puţină frică de Dumnezeu, îmi făcu 
propuneri de dragoste, şi văzînd că eu îi răspundeam doar 
prin cuvinte de meritată ocară la neruşinarea vorbelor ce- 
mi spunea, lăsă deoparte rugăminţile cu care încercase mai 
întîi să mă înduplece şi încercă să mă ia cu de-a sila. Dar 
cerurile, unde se află dreptatea, şi care prea arareori, dacă 
nu chiar niciodată, uită să privească cu bunăvoință spre cei 
cu cugetul curat, fură prielnice gîndurilor mele bune în aşa 
chip, încît, cu prea slabele mele puteri şi fără prea mare 


caznă, dădui cu el de-a azvirlita pe un povîrniş, unde-l lăsai, 
nu mai ştiu dacă mort sau viu; şi pe loc, cu mai multă 
sprinteneală decît mi-o îngăduiau spaima şi oboseala, mă 
afundai în inima munţilor, fără alt gînd sau alt plan decît 
acela de-a mă ascunde acolo, fugind de tata şi de cei care, 
puşi de dinsul, mă căutau. Sînt nu ştiu cîte luni de cînd am 
luat calea codrului cu dorinţa aceasta, găsind un baci care 
m-a tocmit să-i fiu slugă, intr-un loc ce se află în 
măruntaiele munţilor acestora; şi lui i-am slujit de argat tot 
timpul acesta, căutînd să stau mereu în cîmp, sub cerul 
liber, ca să-mi pot acoperi cosiţele, care acum, cînd nici nu- 
mi dădea măcar prin gind, m-au dat de gol. Dar toată 
iscusinţa şi tot zelul meu s-au dovedit a nu fi, şi n-au fost 
într-adevăr, de nici un folos, căci stăpinul meu ajunse să-şi 
dea seama că nu eram bărbat şi-i încolţiră şi lui aceleaşi 
ginduri murdare ca şi argatului de care scăpasem; şi cum 
nu întotdeauna soarta, o dată cu necazurile, îţi aduce la 
îndemiînă şi leacul lor, nu aflai prin partea locului povîrniş, 
nici prăpastie unde să-mi trimit stăpînul ca să-şi mai uite 
focul, cum găsisem pentru slugă, aşa că socotii mai cu cale 
să-l părăsesc şi să m-ascund din nou prin văgăunile acestea 
decit să-mi măsor cu el puterile trupului, ori pe ale minţii, 
încercînd să-l potolesc cu vorbă bună. Şi cum spuneam, mă 
hotării să-mi caut din nou ascunziş şi loc unde, nestinjenită 
de nimeni, să pot ruga cu lacrimi şi suspine cerurile să se 
milostivească de nenorocirea mea şi să mă ajute, dîndu-mi 
puteri să ies din ea, ori să-mi pun capăt zilelor prin 
pustietăţile acestea, fără să-i mai rămînă nici numele 
nefericitei care atit de fără vină a dat atita cuvint să se 
vorbească despre ea şi să se şuşotească birfeli peste birfeli 
în satul ei şi prin ţinuturile din împrejurimi. 


Capitolul XXIX 

Care povesteşte despre hazliul tertip ce-l găsiră, 
dimpreună cu rînduiala cuvenită, pentru a-l scoate pe 
îndrăgostitul nostru cavaler din aspra pocăință cu care îi 
plăcuse să se canonească 

— Asta este, domnilor, povestea adevărată a tragediei 
mele! Judecaţi şi vedeţi acum şi dumneavoastră dacă 
suspinele pe care le-aţi auzit, cuvintele pe care le-aţi 
ascultat şi lacrimile ce-mi ţişneau din ochi n-aveau destule 
pricini să izbucnească încă şi mai din belşug. Şi văzînd 
despre ce soi de nenorocire e vorba, vă veţi da seama că nu 
poate ajuta la nimic să căutaţi a mă mîngiia, căci e cu 
neputinţă de lecuit. Tot ce vă rog este (lucru pe care uşor 
puteţi, şi trebuie să-l faceţi) să mă sfătuiţi unde să-mi duc 
viaţa fără să mi-o sfirşească spaima şi groaza ce mă 
cuprinde la gindul că m-ar putea găsi cei ce mă caută; 
fiindcă oricît aş şti că marea dragoste pe care mi-o poartă 
părinţii e chezăşia bunei primiri ce mi-ar face, atita ruşine 
mă cuprinde numai la gîndul de-a mă arăta dinaintea 
ochilor părinteşti altfel decît gîndeau ei, că mai la îndemînă 
îmi este să mă surghiunesc pentru totdeauna şi să le pier 
din ochi decit să-i privesc în faţă, ştiind că ei văd pe chipul 
meu lipsa cinstei pe care trebuie să fi socotit că le 
făgăduisem să mi-o păstrez. 

Tăcu după ce spuse asta, şi obrazul i se îmbujoră, 
arătînd limpede durerea şi ruşinea din sufletul ei. Cei ce-o 
ascultaseră simţiră, într-ale lor, tot atîta compătimire cită 
mirare de nefericirea ei; şi cu toate că mare dorinţă ar fi 
avut preotul să caute a o mîngiia dîndu-i sfaturi, i-o luă 
înainte Cardenio, care zise: — într-un cuvint, senora, nu vei 
fi fiind cumva domnia-ta frumoasa Dorotea, fiica, singură la 
părinţi, a lui Clenardo, bogătaşul ? 

Rămase uluită Dorotea cînd auzi pomenit numele tatălui 
ei şi cînd văzu ce om de nimica părea cel care-l rostise, 
pentru că s-a spus mai sus în ce hal era îmbrăcat Cardenio ; 
aşa că îi zise: — Dar cine eşti dumneata de ştii atit de bine 
numele tatălui meu? Pentru că eu pînă acuma, dacă-mi 


aduc bine aminte, în tot ce-am povestit despre nenorocirea 
mea nu i-am rostit de fel numele. 

— Sînt, răspunse Cardenio, nenorocosul acela căruia, 
cum ai spus-o prea bine dumneata însăţi, senora Luscinda a 
spus că-i era soţie. Sînt nefericitul Cardenio, şi tot perfidia 
aceluia ce te-a adus pe dumneata în starea în care eşti m-a 
făcut şi pe mine să arăt aşa cum mă vedeţi, rupt, gol, lipsit 
de orice alinare din partea oamenilor, şi, ceea ce e mai rău 
decit toate, lipsit de judecată, pentru că n-o mai am decît 
uneori, cînd cerul se înduplecă să mi-o dăruiască pentru 
scurtă vreme. Eu, Dorotea, sînt cel care am fost martor la 
ticăloşiile lui don Fernando şi cel care a auzit acel da prin 
care Luscinda încuviinţa să-i fie lui nevastă. Eu sînt cel care 
n-a avut destulă tărie ca să aştepte pînă ce avea să-şi revină 
ea din leşin, nici să vadă că reieşea din scrisoarea care-i 
fusese găsită în sîn, pentru că nu l-a răbdat inima să îndure 
atîtea nenorociri laolaltă; aşa că, pierzînd răbdarea, am 
părăsit casa aceea, mai lăsînd şi o scrisoare gazdei mele, pe 
care-o rugai să i-o dea Luscindei în mînă, şi am fugit în 
pustietăţile acestea, cu gîndul să-mi sfîrşesc aici viaţa, pe 
care de atunci am urît-o ca pe vrăjmaşa mea de moarte. 
Dar n-a vrut soarta să mi-o ia, mulţumindu-se să-mi ia 
minţile, poate spre a mă păstra pentru norocul ce l-am avut 
găsindu-te; dar dacă e adevărat, cum socotesc că este, ceea 
ce ai povestit, s-ar putea întîmpla să ne fi pus deoparte 
cerul, la amindoi, un sfîrşit mai bun nenorocirilor decit ne- 
am putea noi închipui. Căci, de vreme ce Luscinda nu se 
poate căsători cu don Fernando, fiind a mea, aşa cum a 
spus-o ea deschis, nici don Fernando cu ea, fiind al domniei- 
tale, putem nădăjdui să ne dea îndărăt cerul ceea ce este al 
nostru, dacă totuşi se află neatins, neînstrăinat şi neştirbit. 
Şi cum avem miîngiierea aceasta, născută nu din speranţe 
ce nu se pot îndeplini şi nici întemeiată pe închipuiri 
năstruşnice, te rog în genunchi, seriora, să iei altă hotărîre, 
primind-o în cugetul domniei-tale cinstit, aşa cum am şi eu 
de ginds-o primesc într-al meu, şi să te aştepţi la o soartă 
mai bună; pentru că, ţi-o jur pe cinstea mea de cavaler şi de 


creştin, că nu te voi părăsi pînă nu te voi vedea în braţele 
lui don Fernando; iar de-ar fi să nu-l pot face, prin cele ce-i 
voi spune, să recunoască ceea ce-ţi datorează, mă voi folosi 
atunci de dreptul pe care mi-l dă rangul meu de cavaler şi-l 
voi sfida, provocîndu-l la duel pentru nedreptatea pe care 
ţi-o face, fără să mă mai gîndesc la jignirile ce mi-a adus, ci 
lăsînd cerului grija să mă răzbune, pentru a mă îngriji aici 
pe pămînt doar de răzbunarea jignirii domniei-tale. 

Ceea ce spusese Cardenio puse vîrf uluirii bietei Dorotea 
care, neştiind cum să-i mulţumească pentru nemăsurata lui 
dorinţă de a o sluji, vru să-i îmbrăţişeze picioarele şi să i le 
sărute; dar nu i-o îngădui Cardenio, iar preotul răspunse în 
numele amîndurora, încuviinţind spusele, dovedite 
înțelepte, ale lui Cardenio, şi-i rugă mai ales, sfătuindu-i şi 
convingîndu-i, să meargă cu el în satul lui, unde şi-ar putea 
face rost de lucrurile ce le lipseau şi unde ar avea răgazul 
să chibzuiască cum să-l caute pe don Fernando, sau cum s-o 
ducă pe Dorotea părinţilor ei, sau, în sfîrşit, cum să facă 
ceea ce avea să li se pară mai cu cale de făcut. Cardenio şi 
Dorotea îi mulţumiră şi primiră bucuros binefacerile lui. 
Bărbierul, care ascultase cu gura căscată totul, fără să sufle 
un cuvînt, ţinu şi el să le spună o vorbă bună şi se oferi, cu 
nu mai puţină bunăvoință decit preotul, să facă orice ar găsi 
ei că le-ar putea sluji în vreun fel; povesti de asemenea, pe 
scurt, pricina care-i adusese pe ei acolo, dimpreună cu 
ciudăţenia nebuniei lui don Quijote, şi spuse că-l aşteptau 
acum pe scutierul lui, care era plecat să-l caute. Cardenio 
îşi aduse aminte ca prin vis de încăierarea pe care o 
avusese cu don Quijote şi o povesti celorlalţi, fără să le 
poată spune care fusese pricina gilcevii. 

In vremea asta se auziră strigăte şi-şi deteră seama că 
cel care le scotea era Sancho Panza, care, negăsindu-i la 
locul unde-i lăsase, începuse a hăuli după ei. Li ieşiră întru 
întîimpinare şi, întrebîndu-l de don Quijote, el le spuse cum 
îl aflase, despuiat, numai în cămaşă, slab, galben şi mort de 
foame, oftind într-una de dorul stăpînei sale Dulcinea, şi 
cum, cu toate că el îi spusese ce-i poruncea iubita, anume 


să plece de-acolo şi să vină numaidecit la Toboso, unde ea îl 
aştepta, don Quijote răspunsese că era hotărît să nu se 
arate dinaintea frumuseţii ei pînă ce nu va fi săvirşit isprăvi 
care să-l facă vrednic de a o merita. Mai spuse Sancho că, 
dacă avea s-o ţină aşa într-una, era primejdie mare să nu 
mai ajungă niciodată împărat, cum se legase să ajungă, şi 
nici măcar arhiepiscop, cu toate că acesta era cel mai mic 
rang la care putea rîvni, aşa încît să vadă ei ce era de făcut 
ca să-l scoată de-acolo. Licenţiatul îi răspunse să n-aibă nici 
o grijă, că-l vor scoate ei de-acolo, cu sau fără voia lui. După 
aceea le povesti, lui Cardenio şi Doroteii, ceea ce puseseră 
ei la cale ca să-l lecuiască pe don Quijote, ori cel puţin să-l 
aducă îndărăt la casa lui. La aceasta, Dorotea zise că ar 
face ea, cu dragă inimă, pe domniţa neajutorată, mai curînd 
decît bărbierul, mai ales că avea la dînsa haine cu care să-şi 
joace rolul cît se poate de firesc, aşa că să-i lase ei sarcina 
de-a întrupa personajul de care aveau nevoie ca să-şi ducă 
planul la îndeplinire, pentru că ea citise multe cărţi de 
cavalerie şi cunoştea bine stilul în care obişnuiau domniţele 
nemiîngiiate să ceară hatîruri cavalerilor rătăcitori. 

— Păi nici nu dorim altceva, zise preotul, decit să 
porneşti numaidecit la lucru, fiindcă ne suride, fără 
îndoială, norocul dacă atît de fără veste, vouă, domnii mei, a 
început să vi se deschidă poarta mîntuirii, iar nouă ne pică 
tocmai lucrul de care aveam mai mare nevoie. 

Dorotea scoase numaidecit din legăturica ei o rochie de 
brocart scump şi-o pelerină verde de postav, cît se poate de 
arătoasă, iar dintr-o lăcriţă, un şirag de mărgăritare şi alte 
giuvaeruri, cu care se împodobi într-o clipă, încît părea o 
doamnă bogată şi de neam mare. Le spuse că-şi luase toate 
acestea şi încă şi altele, de-acasă, pentru cine ştie ce 
întîmplare, dar că pînă atuncea nu i se ivise prilejul să aibă 
nevoie de ele. Rămaseră cu toţii încîntaţi cum nu se mai 
poate de graţia, de ţinuta şi de frumuseţea ei uluitoare şi 
căzură de acord că don Fernando nu avea gust de fel de 
vreme ce dispreţuia o frumuseţe ca asta; dar cel care se 
minună mai tare fu Sancho Panza, căruia i se păru (cum şi 


era de fapt) că de cînd trăia nu văzuse făptură atit de 
mîndră, şi-l întrebă cu toată graba pe preot cine era 
doamna aceea atît de frumoasă şi ce căuta în văgăunile 
munţilor. 

— Această prea frumoasă doamnă, răspunse preotul, 
este, frate Sancho, nici mai mult, nici mai puţin decît 
moştenitoarea în linie dreaptă bărbătească a marelui regat 
Micomicon, care vine să-l caute pe stăpînul tău şi să-i ceară 
un hatiîr, acela de a o răzbuna de jignirea ori de răul pe care 
un uriaş viclean i l-a făcut; şi, atrasă de faima de vrednic 
cavaler a stăpînului tău, de care s-a dus vestea pe toată faţa 
pămîntului cunoscută pînă azi, a venit această prinţesă din 
Guineea să-l caute. 

— Fericită căutare şi fericită întîlnire, strigă Sancho 
Panza auzind acestea, mai cu seamă dacă are stăpînul meu 
norocul să-i spele ocara şi să-i îndrepte răul omorîndu-l pe 
uriaşul acela, de care spui, lua-l-ar dracii de fecior de tirfă ! 
Că zău, numai să dea ochii cu el, şi i-a şi venit de hac, afară 
doar dacă nu cumva o fi şi el tot nălucă, fiindcă împotriva 
nălucilor stăpînul meu n-are nici o putere. Un lucru doar 
vreau să te rog pe domnia-ta, între altele, domnule părinte, 
şi anume, ca să nu-i mai vină cumva chef stăpînului meu să 
se facă arhiepiscop, lucru de care mă tem grozav, să-l 
sfătuieşti ck-mnia-ta să se însoare numaidecit cu prinţesa 
asta, că aşa nu mai poate fi uns arhiepiscop şi va pune mai 
uşor mîna pe tronul împărătesc, iar eu îmi voi vedea visul cu 
ochii. Fiindcă m-am tot gindit şi răzgîndit la asta, şi mi-am 
dat cu socoteala că nu mă încălzeşte cu nimic de s-o face el 
arhiepiscop, căci cu mine biserica n-are ce face, de vreme 
ce-s om însurat; iar să mai bat acuma drumurile ca să 
dobîndesc dezlegare şi să pot totuşi pune mîna pe veniturile 
unei parohii, avînd, aşa cum am, muiere şi copii, e cale prea 
lungă! Aşa că, domnule părinte, tot clenciul este să se 
însoare stăpînul meu, repede şi degrabă, cu domniţa asta, 
că pînă acuma n-o ştiu pe măria-sa şi n-am de unde-i spune 
pe nume. 


— O cheamă, răspunse preotul, prinţesa Micomicona, 
căci, de vreme ce regatul ei se numeşte Micomicon, e 
limpede că ea aşa trebuie să se numească. 

— Mai încape vorbă? răspunse Sancho. Că eu am văzut o 
grămadă de oameni care şi-au dat nume şi poreclă după 
locul unde s-au născut, şi şi-au zis Pedro de Alcala, ori Juan 
de Obeda, ori Diego de Valladolid; şi tot aşa or fi stînd 
lucrurile şi pe-acolo, prin Guineea, că reginele şi-or fi luînd 
numele regatelor lor ! 

— Aşa trebuie să fie, zise preotul. Iar în privinţa 
căsătoriei stăpînului tău, am să fac tot ce mi-o sta în putere. 

Cu asta Sancho rămase mulţumit cum nu se mai poate, 
iar preotul, la fel de mirat de naivitatea lui, văzînd cît de 
adînc îi fuseseră săpate în închipuire aiurelile stăpînului 
său, de vreme ce nu se îndoia o clipă că acesta avea să 
ajungă, pînă în cele din urmă, împărat. 

în vremea asta, Dorotea se urcase pe cadrul preotului, 
iar bărbierul îşi potrivise pe obraz barba făcută din coada 
de bou, aşa că-i spuseră lui Sancho să-i câlăuzească acolo 
unde era don Quijote, căruia să bage el bine de seamă să 
nu-i spună cumva că-i cunoştea, nici pe licenţiat, nici pe 
bărbier, pentru că în a nu-i cunoaşte sta tot clenciul 
ajungerii stăpînului său la tronul împărătesc. Dar nici 
preotul, nici Cardenio nu voiră să-i întovărăşească, cel din 
urmă ca să nu-şi aducă aminte don Quijote că se încăierase 
cu el, iar preotul, pentru că socotea că nu era nevoie, 
deocamdată,, de prezenţa lui; aşa că o luară ei înainte, 
Sancho în cap şi ceilalţi urmîndu-l pe jos, fără să se prea 
grăbească. Preotul nu uită să-i spună Doroteii ceea ce avea 
de făcut. Dar ea le spuse să n-aibă nici o grijă, că vor fi 
îndeplinite toate punct cu punct, aşa cum o cereau şi 
zugrăveau cărţile de cavalerie. 

Făcuseră trei sferturi de leghe cînd dădură de don 
Quijote,, în mijlocul unei pustietăţi semănate cu stinci cât 
vedeai cu ochii, îmbrăcat pe de-a-ntregul, cu toate că fără 
arme. Şi aşa, cum îl văzu Dorotea şi află de la Sancho că 
acela era don Quijote, îşi struni pe dată catirul, urmată de 


bărbierul cel bărbos. Şi ajungind lingă el, scutierul sări de 
pe catîr şi dădu fuga s-o ia în braţe pe Dorotea, care, 
descălecînd cu multă vioiciune, se aruncă, nici una, nici 
două, în genunchi dinaintea lui don Quijote şi, cu toate că el 
făcea tot ce putea ca s-o ridice, ea, fără să se clintească de 
jos, începu să-i vorbească, pe nerăsuflate, cam în felul 
următor: — Nu mă ridic de-aici, o, vrednice şi viteze 
cavaler, pînă cînd bunătatea şi curtenia domniei-tale nu-mi 
vor hărăzi darul care se va întoarce întru cinstea şi 
prețuirea celui ce-l face şi-n folosul celei mai nemîngiiate şi 
mai jignite domniţe din cîte sînt sub soare! Dacă e adevărat 
că vrednicia puternicului domniei-tale braţ e deopotrivă cu 
faima nemuritoare ce te-mpresoară, legat eşti să-ţi pleci 
urechea înspre nenorocoasa care, de pe meleaguri atît de 
îndepărtate, vine, atrasă de renumele domniei-tale, 
căutindu-te pentru a-şi găsi leac nefericirilor! 

— Nu-ţi voi răspunde un cuvînt, încîntătoare domniţă, 
răspunse don Quijote, şi nici nu voi asculta mai mult la cîte- 
mi spui pînă ce nu te ridici de la pămînt! 

— Nu mă voi ridica, senor, răspunse înlăcrimata 
domniţă, dacă nu-mi este hărăzit mai întîi, de către curtenia 
domniei-tale, darul pe care-l cer ! 

— Ti-l hărăzesc şi făgăduiesc, răspunse don Quijote, atîta 
vreme cît împlinirea lui nu păgubeşte avutului ori cinstei 
regelui meu, patriei mele şi aceleia care are cheia inimii şi a 
libertăţii mele. 

— Nu va fi spre paguba avutului ori cinstei celor de care 
spui, stăpîne bun al meu, răspunse îndurerata domniţă. 

Şi, pe cînd ea îşi urmă vorbele, Sancho Panza veni la 
urechea stăpinului său şi-i spuse încet: — Stăpine, n-ai 
grijă, poţi să-i făgăduieşti măria-ta cu inima uşoară darul pe 
care-l cere, că nu-i cine ştie ce lucru mare: e vorba să-i 
omori un coşcogeamite uriaş, acolo, iar asta care-ţi cere 
darul este preaînalta prinţesă Micomicona, regina regatului 
Micomicon din Etiopia. 

— N-are decit să fie cine-o fi, răspunse don Quijote, căci 
eu voi face tot ceea ce mă simt dator să fac, şi ceea ce îmi 


dictează conştiinţa, conform cu ceea ce am jurat! Şi, 
întorcîndu-se către domniţă, rosti: Ridică-te, frumuseţe fără 
de pereche, căci îţi conced darul pe care vei voi să mi-l ceri. 

— Darul pe care-l cer este, zise domniţa, să vină 
numaideciît mărinimoasa domniei-tale persoană cu mine 
acolo unde o voi călăuzi eu şi să am cuvintul domniei-tale că 
nu te vei mai amesteca în nici o altă aventură, nici nu te vei 
îndupleca la altă cerere pînă ce nu-mi vei dărui deplină 
răzbunare asupra unui trădător, care, împotriva oricărui 
drept, divin ori uman, mi-a uzurpat domnia. 

— încă o dată îţi spun că îţi făgăduiesc întocmai, 
răspunse don Quijote. Aşa că poţi, domniţă, de azi înainte 
alunga aleanul care te răpune, şi prinde puteri noi, 
împrospătindu-ţi nădejdile, căci, cu ajutorul lui Dumnezeu şi 
al braţului meu voinic, te vei vedea curînd reîntoarsă la 
domnie şi-ţi vei recăpăta tronul vechiului şi marelui tău stat, 
în ciuda şi-n pofida mişeilor ce-ar vrea să-ţi stea împotrivă! 
Şi-acuma la treabă, căci, vorba ceea, cine se scoală de 
dimineaţă departe ajunge ! 

Domnița neajutorată se repezi cu riîvnă să-i sărute 
mîinile; dar don Quijote, care era în toate curtenitor şi 
cavaler desăvirşit, nu consimţi nici în ruptul capului, ci cu 
de-a sila o ridică şi o îmbrăţişa, cu multă cuviinţă şi 
curtenie. Apoi îl trimise pe Sancho să strîngă chingile lui 
Rocinante şi să-l ajute numaidecît şi pe el să se armeze. 
Sancho îi desprinse armele, atîrnate intr-un copac ca nişte 
trofee, şi, după ce potrivi chingile calului, îşi armă într-o 
clipă stăpînul, care, văzîndu-se armat, zise: — Haidem, să 
mergem de-aici, cu Dumnezeu înainte, ca să sprijinim 
această prinţesă ! 

Bărbierul încă mai stătea în genunchi, făcînd tot ce 
putea ca să-şi ascundă rîsul şi să nu-i cadă barba, care, de i- 
ar fi căzut, praful s-ar fi ales din toate cîte le plănuiseră şi 
nu s-ar mai fi putut duce nimica la capăt. Dar văzînd el că 
hatîrul cerut era gata făptuit şi că don Quijote se pregătea, 
şi cu ce zor încă, să plece pentru a-l aduce la îndeplinire, se 
ridică şi o luă de cealaltă mînă pe stăpina sa, urcînd-o ei 


amîndoi pe catîr. Don Quijote încălecă numaideciît pe 
Rocinante, iar bărbierul se sui şi el în spinarea catîrului său; 
numai Sancho rămase pe jos, ceea ce îi împrospătă o dată 
mai mult jalea pentru pierderea surului, care i-ar fi fost 
atunci de mare trebuinţă. Dar toate le răbda cu inima 
împăcată, părîndu-i-se că stăpînul său apucase pe drumul 
cel bun şi că nu mai avea mult pînă s-ajungă împărat, 
pentru că nici nu-i trecea prin minte că s-ar fi putut să nu 
se-nsoare cu principesa aceea şi să nu ajungă cel puţin 
regele Micomiconului. Cu un singur lucru nu se putea 
împăca: îl supăra gindul că regatul acela era într-o ţară de 
negri şi că oamenii ce-aveau să-i fie daţi drept vasali vor fi 
cu toţii negri. La aceasta însă găsi numaidecit leac în 
închipuirea sa şi-şi zise: Ce-mi pasă mie dac-or fi ori nu 
negri vasalii mei? N-am decît să-i încarce pe toţi în corăbii şi 
să-i aduc în Spania, unde i-aş putea vinde şi lua pe ei bani 
gheaţăiar cu banii aceştia mi-aş putea cumpăra vreun titlu 
de nobleţe sau vreo slujbă314 315, în care să-mi sfirşesc 
fără multă osteneală zilele cîte mi-au mai rămas de trăit. N- 
ai decît să te duci la culcare dacă n-ai măcar atita pricepere 
şi îndemiînare cit să-ntorci întru folosul tău lucrurile şi să 
vinzi treizeci sau zece mii de vasali cît ai zice peşte! Pre 
cinstea mea, mi ţi-i fac eu să zboare, cu mic, cu mare, cum 
mi-o plăcea, şi n-or fi ei atît de negri să nu-i pot preface în 
galbeni, sau în bani albi pentru zile negre! Veniţi la taica, nu 
vedeţi că-s nătăfleţ şi stau cu deştu-n gură? 

Tot gîndindu-se el la asta, umbla aşa de cufundat în 
socoteli şi aşa de fericit, că-şi uitase de necazul mersului pe 
jos. 

Toate acestea le vedeau dintre nişte tufe Cardenio şi 
preotul şi nu ştiau cum să facă să se alăture şi ei grupului. 
Dar preotul, care era de felul lui mare mehenghi, născoci 
numaidecit ce-aveau de făcut ca să ajungă unde doreau, şi, 
cu nişte foarfece pe care le avea într-un toc de piele, îl lăsă 
cît ai bate din palme pe Cardenio fără barbă, apoi îl 
îmbrăcă cu o haină cafenie, pe care-o purta el, dîndu-i pe 
deasupra şi o pelerină neagră, şi el rămase în nădragi şi 


laibăr; iar Cardenio se schimbă aşa de mult faţă de chipul 
cum arătase înainte, că nici el singur nu s-ar fi recunoscut, 
chiar de-ar fi fost să se uite în oglindă. După ce toate fură 
gata, deşi, pînă să se schimbe ei, ceilalţi de mult se 
depărtaseră, nu le fu greu să ajungă la drumul mare 
înaintea acestora, pentru că hăţişurile şi trecătorile strimte 
ale munţilor acelora nu îngăduiau celor ce mergeau de-a 
călare să înainteze la fel de repede ca acei ce veneau pe jos. 
într-adevăr, nu trecu mult şi ieşiră la loc deschis, chiar pe 
unde trebuiau să scoboare şi ceilalţi din munţi; aşa că, de 
îndată ce îl văzură venind pe don Quijote, dimpreună cu 
tovarăşii lui, preotul prinse a-l privi cu multă stăruinţă, dînd 
semne că parcă l-ar cunoaşte, şi, după ce stătu o bună 
bucată de vreme privindu-l cu luare-aminte, dădu fuga la el 
cu braţele deschise, strigind: — Binevenit fie cel care este 
oglinda cavaleriei, vrednicul meu compatriot don Quijote de 
La Mancha, floare şi spumă a nobleţei, sprijinul şi leacul 
nevoiaşilor, chintesenţa cavalerilor rătăcitori! 

Şijspunînd asta, il ţinea pe don Quijote cu braţele pe 
după genunchiul sting. Inspăimîntat de ceea ce vedea şi 
auzea, de ceea ce spunea şi făcea omul acela, don Quijote îl 
privi cu luare-aminte şi, în cele din urmă, îl recunoscu şi 
rămase parcă înfricoşat văzîndu-l, aşa că făcu tot ce putu ca 
să descalece. Dar preotul nu-i îngădui, şi din pricina asta 
don Quijote zise: — Lasă-mă să descalec, domnule licenţiat, 
că nu se poate să umblu eu călare, şi o faţă atît de cuvioasă 
ca domnia-ta să umble pe jos 1 

— Nu voi consimţi la asta nici în ruptul capului! zise 
preotul. Măria-ta trebuie să rămiîi pe cal, căci de pe calai 
săvirşit cele mai măreţe isprăvi şi aventuri ce s-au văzut în 
vremea noastră; fiindcă mie, nevrednic slujitor al Domnului, 
mi-ajunge să încalec în crupa vreunuia din catiîrii acestor 
domni, ce călătoresc împreună cu luminăţia-ta, de nu le-o fi 
cu bănat. Ba chiar am să mă cred călărind pe Pegas, nu 
alta, ori cel puţin pe zebra sau pe gazela pe care galopa 
maurul acela faimos, Muzaraque, care zace pînă în ziua de 


astăzi fermecat, pe coasta Zulema, nu departe de Capul 
Compluto 316. 

— Nici n-aş chiti eu atît de sus, domnule licenţiat, şi sînt 
încredinţat, răspunse don Quijote, că doamna prinţesă va 
binevoi să poruncească, de dragul meu, acestui scutier al ei 
să-ţi lase domniei-tale locul de pe şaua catirului, fiindcă el 
poate călări foarte bine în crupă, dacă-l ţin pe catir 
balamalele. 

— îl ţin, pe cîte cred eu, răspunse prinţesa, şi mai ştiu că 
nu va fi nevoie să-i poruncesc nimic domnului scutier al 
meu, fiindcă el este atît de curtenitor şi atît de curtean, încît 
nu va îngădui ca o faţă bisericească să umble pe jos, cînd 
poate umbla călare. 

— Fireşte, răspunse bărbierul. 

Şi descălecînd de îndată, îl îmbie pe preot să ia loc în şa, 
ceea ce acesta şi făcu, fără să se lase prea mult rugat. Dar 
vrură păcatele ca, atunci cînd dădu bărbierul să se urce în 
crupa catirului, care era de fapt închiriat, şi asta e de ajuns 
ca să se înţeleagă cîte parale făcea, dobitocul să ridice 
picioarele de dinapoi şi să tragă două copite în vint, că de 
le-ar fi tras cumva în pieptul lui jupîn Nicolăs ori în cap, ar fi 
dat el de dracu şi-ar fi lăsat baltă întoarcerea lui don 
Quijote! Şi cu toate că nu-l ajunseră copitele, se sperie în 
aşa hal bărbierul, încît căzu la pămînt, uitîndu-şi cu totul de 
barbă, care-i căzu şi ea la pămînt. Şi de îndată ce se văzu 
fără de barbă, nu găsi altceva mai bun de făcut decît să-şi 
acopere faţa cu amîndouă mîinile şi să se vaite că i-au 
zburat măselele. Don Quijote, văzînd caierul acela de barbă 
lipsit de falcă şi fără picătură de sînge, ce zburase cît colo 
de pe obrazul scutierului căzut, zise: — Doamne fereşte! 
Asta-i curată minune: i-a smuls barba şi i-a zburat-o de pe 
obraz, de parcă i-ar fi tăiat-o anume. 

Preotul, care-şi văzu planul în primejdie de-a fi 
descoperit, dădu fuga să culeagă barba de pe jos, apoi se 
apropie de locul unde zăcea jupîn Nicolăs, care tot se mai 
văicărea cu glas tare, şi cît ai clipi din ochi, îngropîndu-i 
capul în pieptul sutanei sale, îi puse la loc barba, 


mormăindu-i deasupra creştetului vorbe despre care lămuri 
că erau dintr-un anume descîntec, bun pentru pus la loc 
bărbile smulse, cum avea să se vadă numaidecit. Şi, într- 
adevăr, cînd coada de bou fu gata legată, se dădu la o parte, 
iar scutierul rămase la fel de bărbos şi de teafăr ca şi 
înainte, lucru de care don Quijote se minună peste măsură 
şi-l rugă pe preot ca, de-o fi să aibă un pic de răgaz cîndva, 
să-l înveţe şi pe el descîntecul acela, fiindcă-şi dădea seama 
că virtuțile lui trebuiau să se extindă şi dincolo de pusul 
bărbilor la loc, căci era limpede că, acolo unde fusese 
smulsă o barbă, locul n-avea cum să rămînă altfel decit 
carne vie, nevindecată, şi că, de vreme ce descîntecul lecuia 
toată rana, folosea la mult mai mult decît la pus bărbi. 

— Ai dreptate, zise preotul, şi-i făgădui să-l înveţe 
descîntecul cu cel dintii prilej. 

Se înţeleseră ca, pînă una-alta, să se urce pe catîr 
preotul şi să călărească toţi trei cu schimbul pînă ce vor 
ajunge la han, care era ca la vreo două leghe depărtare. 
Cînd se văzură pe cal trei din ei, adică don Quijote, prinţesa 
şi preotul, iar ceilalţi trei, Cardenio, bărbierul şi Sancho 
Panza, pe jos, don Quijote îi spuse Doroteii: — Alteţa- 
voastră princiară călăuzească-ne pe unde i-o plăcea mai 
bine să ne poarte! 

Şi pînă să apuce ea a răspunde, licenţiatul zise: — Către 
ce împărăție vrea înălţimea-ta să ne îndrume? Nu cumva, 
din întîmplare, către regatul Micomicon? Căci n-are cum fi 
altfel, ori nu mă pricep eu de fel la regate. 

Ea, care intrase cum nu se putea mai bine în rol, pricepu 
că trebuie să răspundă da, aşa că zise: — întocmai, 
domnule, către acel regat mi-e drumul. 

— Dacă-i aşa, zise preotul, trebuie să trecem chiar prin 
satul meu, şi de-aici înălţimea-ta o poţi lua înspre partea 
Cartaginei, unde te-ai putea îmbarca într-un ceas bun pe o 
corabie, şi daca ai vînt prielnic şi mare liniştită şi fără de 
furtuni, nu-ţi trebuie nici măcar nouă ani încheiaţi pînă să 
ajungi a da cu ochii de marele golf Meona, vreau să zic de 


Meotides x, care este cu ceva mai puţin decit o sută de zile 
mai aproape de noi decit regatul înălţimii-tale. 

— Domnia-ta te înşeli, senor, zise ea, căci nu-s nici doi 
ani de cînd am plecat de-acolo, şi ca să vă spun drept, deşi 
n-am avut o zi senină tot drumul, am ajuns să văd ceea ce 
doream atîta, adică pe senor don Quijote de La Mancha, ale 
cărui 317 noi isprăvi rni-au ajuns la ureche de îndată ce-am 
pus piciorul pe pămîntul Spaniei, şi asta m-a împins să-l 
caut, ca să mă dau pe mina lui atît de curtenitoare şi să-mi 
încredinţez cauza dreaptă vitejiei neînvinsului său braţ. 

— Destul, încetaţi cu laudele, zise atunci don Quijote, 
căci eu sînt duşmanul oricărui soi de linguşiri; şi, cu toate 
că nu e linguşire în cazul de faţă, urechile mele caste se 
simt jignite de asemenea convorbiri; ceea ce-ţi pot eu 
spune, stăpînă, de-oi fi ori de n-oi fi viteaz, este că vitejia, 
mult-puţină cită o am, va fi folosită în slujba alteţei-tale pînă 
la moartea mea; aşa că, lăsînd toate acestea pentru cînd le- 
o veni vremea, îl rog acum pe domnul licenţiat să-mi spună 
ce vint l-aduce pe meleagurile acestea, atit de singur şi de 
fără servitori, şi-aşa de uşurel îmbrăcat, că mă înspăimînt 
numai văzîndu-l. 

— îţi voi răspunde la aceasta foarte pe scurt, îl lămuri 
preotul. Află, luminăţia-ta, senor don Quijote, că eu şi jupîn 
Nicolâs, prietenul şi bărbierul nostru, ne duceam la Sevilla 
ca să ridicăm de-acolo nişte bani pe care o rudă de-a mea, 
ce de ani de zile este plecată în Indii, mi-i trimisese, şi nu-i 
vorba de-o sumă de nimic, fiindcă trec de şaizeci de mii de 
pesos, bani buni, aur adevărat, ceea ce face ca suma să se 
urce la încă o dată pe atîta. Şi trecînd noi ieri prin locurile 
astea, numai ce ne ies în cale patru tilhari de drumul mare 
şi ne iau tot, pînă şi bărbile, căci într-adevăr ni le smulseră, 
încît bărbierul n-avu încotro şi trebui să-şi pună una falsă, şi 
chiar şi tinerelului acestuia, pe care-l vezi aici — zise 
arătînd spre Cardenio — i-a pus-o falsă, cu toate că nu mai 
avusese niciodată barbă. Şi ceea ce-i mai nostim este că 
umblă zvonul din om în om pe toate meleagurile astea că 
cei care ne-au jefuit sînt dintre ocnaşii despre care se zice 


c-au fost sloboziţi, chiar cam pe-aicea, de un ins atît de 
cutezător, încît, trecînd peste comisar şi peste paznici, le-a 
dat la toţi drumul. Nu mai încape nici o îndoială că trebuie 
să fi fost vreun sărit din minţi, ori poate unul la fel de tilhar 
ca şi ei, om fără de suflet şi fără mustrare de cuget de 
vreme ce i-a venit chef să dea drumul lupului între oi, vulpii 
între galiţe şi mugştei în miere. A vrut să tragă stăpînirea pe 
sfoară şi să se ridice împotriva regelui, stăpînul lui firesc, de 
vreme ce s-a ridicat împotriva poruncilor sale drepte. A 
vrut, zic, să lase galerele ciunge şi oloage, să pună toată 
Sfinta Hermandad pe jăratic, că tot zăcea ea de-atiţia ani pe 
cămaşă318. Vru, în sfîrşit, să facă o faptă care să-i piardă 
sufletul, fără ca trupul său să aibă ceva de cîştigat! 

Le povestise doar Sancho, preotului şi bărbierului, 
păţania cu ocnaşii, aventură pe care stăpinul său o dusese 
cu atita glorie la capăt, şi din pricina asta turna acuma 
preotul oloi peste foc, povestind-o, ca să vadă ce-o să facă şi 
ce-o să zică don Quijote, care doar cit schimba feţe-feţe la 
fiecare cuvint şi nu îndrăznea să mărturisească că el fusese 
cel ce slobozise pramatiile acelea de oameni. 

— Aştia au fost, aşadar, mai zise preotul, cei ce ne 
jefuiră, ierte-l Dumnezeu cu mare mila lui pe celce nu i-a 
lăsat să-şi ispăşească osînda meritată! 


Capitolul XXX 

Care povesteşte despre înţelepciunea frumoasei Dorotea 
şi altele multe dătătoare de mari desfătări şi de plăcută 

zăbavă 

Nu-şi sfirşise bine preotul vorba, că Sancho şi sări cu 
gura: — Păi, pre legea mea, domnule părinte, cel ce-a făcut 
isprava asta n-a fost altul decît stăpînul meu, cu toate că nu 
s-ar putea spune c-a făcut-o fiindcă nu l-am dăscălit eu 
înainte şi nu l-am probozit să bage bine de seamă ce face, 
că era păcat strigător la cer să-i slobozească, de vreme ce 
pe toţi îi duceau în lanţuri de tilhari ce erau. 

— Netotule, zise atuncea don Quijote, cavalerilor 
rătăcitori puţin le pasă, şi nici n-au timp să stea să 
cerceteze, dacă obijduiţii, cei în lanţuri şi cei umiliţi, cu care 
li se încrucişează drumul, umblă în aşa hal ori sînt 
strimtoraţi pînă într-atîta cît erau aceia, din vina lor sau de 
pe urma meritelor proprii. Tot ce-i priveşte pe ei este să le 
dea ajutor ca unor nevoiaşi ce se află, plecîndu-şi ochii la 
chinurile, şi nu la ticăloşia lor. Mie mi-a tăiat drumul un 
şirag de mătănii, o salbă de oameni, sumbri şi nefericiţi, şi 
m-am purtat cu ei aşa cum îmi cere tagma mea, de-ar fi fost 
să vină şi potop pe urmă-mi! Şi dacă are cineva ceva de zis, 
în afară de cuvioşia-sa domnul părinte, preacinstitul nostru 
licenţiat, îi spun în faţă că habar n-are de cavalerie şi că 
minte ca un fecior de tîrfă şi-un soi rău ce se află, şi-l voi 
face eu să priceapă asta cu spada mea unde sînt toate 
scrise mai pe larg Il 

Spuse toate astea înţepenindu-se în scări şi trăgindu-şi 
viziera coifului pe faţă, căci lighenaşul de bărbier, pe care-l 
credea casca lui Mambrino, îl purta atîrnat la oblinc, pînă 
ce avea să fie lecuit de schingiuirile suferite de la ocnaşi. 
Dorotea, care era înţeleaptă şi plină de duh şi care ştia în ce 
hal de sminteală ajunsese don Quijote şi pricepuse că toţi îşi 
băteau joc de el, afară doar de Sancho Panza, nu voi să se 
lase mai prejos şi, văzindu-l atît de miînios, îi zise: — Senor 
cavaler, aminteşte-ţi, înălţimea-ta, hatîrul pe care mi l-ai 
făgăduit, care nu-ţi îngăduie să te viri în nici o altă 


aventură, oricît îndemn ţi-ar da inima. Potoleşte-ţi, măria-ta, 
furia, căci dacă domnul licenţiat ar fi ştiut că ocnaşii au fost 
sloboziţi de braţul acesta neînvins, mai curînd şi-ar fi tras 
trei pumni peste gură ori şi-ar fi muşcat de trei ori limba 
decit să fi rostit vreo vorbă care să se-ntoarcă întru paguba 
măriei-tale. 

— Mă jur că-i aşa ! zise preotul. Mai bine mi-aş fi smuls o 
jumătate de mustață 319 320. 

— Senora, voi tăcea, zise don Quijote, şi-mi voi pune 
frină dreptei miînii, pe care mi-o şi simt răscolindu-mi 
pieptul. Paşnic şi tihnit voi merge de-aici înainte pină-n ziua 
cînd voi aduce la îndeplinire tot ce v-am făgăduit. Insă, 
drept răsplată pentru rîvna mea, vă rog să-mi spuneţi, dacă 
nu vă este cu bănat, care vi-i aleanul şi câţi, cine şi care 
anume sînt inşii asupra cărora am a vă răzbuna, dindu-vă 
deplina satisfacţie ce vi se datorează. 

— Cu dragă inimă, răspunse Dorotea, dacă într-adevăr 
nu e plictisitor pentru măria-ta să asculţi tot timpul oameni 
care se pling de nenorocirile lor. 

— Nu mă va plictisi, senora, spuse don Quijote. 

Atunci Dorotea începu să povestească: 

— Dacă-i aşa, fiţi cu luare-aminte. 

Nici nu apucase ea să rostească vorbele acestea, cînd 
Cardenio şi bărbierul se şi apropiară de dinsa, dornici să 
vadă cum are să-şi născocească povestea înţeleaptă 
Dorotea, şi tot aşa făcu şi Sancho, care era la fel de păcălit 
în privinţa ei ca şi stăpînul lui. lar ea, după ce-şi găsi locul în 
şa, tuşind de cîteva ori şi mai făcînd tot ce se face în 
asemenea prilejuri, începu, cu multă graţie, să povestească 
cam în chipul următor: — Mai întîi aflaţi, domniile-voastre, 
că pe mine mă cheamă. dar se opri, căci uitase ce nume-i 
pusese preotul. 

Dar el îi veni întrajutor, căci pricepuse unde era buba, 
aşa că zise: — Nu-i de mirare, doamna mea, să fii tulburată 
şi să te încurci povestindu-ţi nenorocirile, pentru că aşa-s 
nenorocirile : de multe ori iau şi minţile celor pe care-i 
lovesc, în aşa chip că nu mai sînt în stare să-şi aducă aminte 


nici cum îi cheamă, aşa cum s-a întîmplat şi cu înălţimea-ta, 
care ai uitat că te numeşti principesa Micomicona, legiuită 
moştenitoare a marelui regat Micomicon. Şi, cu precizarea 
aceasta, alteţa-ta poţi să-ţi aduci lesne aminte tot ceea ce 
voiai să povesteşti. 

— Adevărat este, răspunse fata, şi de-aici înainte cred că 
nu va mai fi nevoie să mă mai ajute cineva, căci voi ieşi şi 
singură la capăt cu povestea mea atît de adevărată. 
Povestea mea este că regele, tatăl meu, care se numea 
Tinacrio cel înţelept, era foarte învăţat în ceea ce se 
cheamă arta magiei, şi află prin meşteşugul lui că maică- 
mea, care se numea regina Jaramilla, avea să moară 
înaintea lui, iar el n-avea s-o mai ducă mult pe lumea asta, 
ci avea să treacă în cealaltă, lăsîndu-mă orfană şi de tată şi 
de mamă. Dar, după cîte spunea el, nud supăra atita lucrul 
acesta, cît îl tulbura faptul de a şti, şi mai mult decit sigur, 
că un uriaş peste măsură de uriaş, stăpîn al unei mari insule 
care se învecinează aproape cu regatul nostru, monstru 
numit Pandafilando Balaoacheşul (despre care ştie toată 
lumea că, cu toate că are ochii la locul lor şi nu puşi de-a- 
ndoaselea, se uită întotdeauna pieziş, de parc-ar fi 
zbanghiu, şi asta numai de viclean ce e şi doar ca să-i vire în 
sperieţi şi să-i îngrozească pe cei la care se uită), şi, cum 
ziceam, îl supăra faptul de a şti că acest uriaş, văzîndu-mă 
pe mine orfană, avea să lovească regatul meu cu oaste 
puternică şi-avea să mid ia pe de-a-ntregul, fără să-mi lase 
măcar un cătun unde să mă retrag, dar că-mi putea fi 
cruţată toată această nenorocire şi ruină de m-aş fi învoit să 
mă mărit cu dînsul. Numai că, pe cît îşi da cu socoteala tatăl 
meu, mie nici prin gînd n-avea să-mi treacă a mă învoi la o 
căsătorie atit de nepotrivită. Şi spuse adevărul adevărat 
tatăl meu, pentru că nici prin gînd nu mi-a trecut vreodată 
să mă căsătoresc cu uriaşul acela, şi nici cu oricare altul, 
oricît de nemăsurat de mare şi de puternic ar fi. îmi mai 
spuse tatăl meu că, de îndată ce va închide el ochii şi eu voi 
vedea că Pandafilando începe să-mi încalce regatul, să nu 
mai pierd vremea luînd măsuri de apărare, căci ar însemna 


să mă distrug, ci să-l las în voia lui, dindu-i ţara pe mînă, 
dacă voiam să-i scutesc de moarte şi de distrugere deplină 
pe bunii şi credincioşii mei vasali, căci n-avea să-mi fie cu 
putinţă a mă apăra de forţa diavolească a uriaşului, ci, fără 
să stau să mai aştept, să iau de îndată, împreună cu cîţiva 
dintr-ai mei, drumul către Spania, unde voi afla leac 
nenorocirilor mele găsindu-l pe un cavaler rătăcitor căruia i 
se va duce vestea peste mări şi ţări în vremea aceea şi care 
ave** să se cheme, dacă-mi aduc aminte, don Azotel sau 
don Jigote 321 322. 

— Don Quijote o fi spus, domniţă, zise la auzul acestor 
vorbe Sancho Panza, sau, cu alt nume, Cavalerul Tristei 
Figuri. 

— Ai dreptate, zise Dorotea. Dar nu spuse numai atita 
tatăl meu. Mai spuse că trebuia să fie înalt de stat şi uscăţiv 
la faţă, şi că pe partea dreaptă, sub umărul sting sau cam 
pe-acolo 323, trebuia să aibă o aluniţă galbenă cu cîteva 
fire de păr, aşa cum e şoriciul. 

Auzind asta, don Quijote se întoarse către scutierul său: 
— Vino-ncoa, Sancho fiule, şi ajută-mă să mă dezbrac, căci 
vreau să văd dacă eu sînt cavalerul de care a prorocit 
regele mag. 

— De ce vrei să te dezbraci, măria-ta? întrebă Dorotea. 

— Ca să văd dacă am aluniţa asta de care vorbea tatăl 
alteţei-voastre, răspunse don Quijote. 

— Ce să te mai dezbraci, zise Sancho, că ştiu eu bine că 
măria-ta ai o aluniţă cu semnele astea pe la mijlocul şirii 
spinării, semn că eşti om tare. 

— Asta-i de ajuns, zise Dorotea. Pentru că atunci cînd e 
vorba de prieteni, nu te mai uiţi la atita lucru, aşa că, fie că-i 
pe un umăr, fie că-i pe şira spinării, totuna e. Ajunge că este 
aluniţă, şi n-are decit să fie unde-o fi, că tot din carnea 
aceea e. Şi nu mai încape îndoială că bietul tatăl meu a 
nimerit-o întru toate, aşa cum am nimerit-o şi eu dîndu-mă 
pe mina seniorului don Quijote, că el este cel prorocit de 
tata, de vreme ce semnele destăinuite în ceea ce priveşte 
chipul se adaugă la cele spuse despre faima pe care acest 


cavaler şi-a făcut-o nu numai în Spania, ci chiar în întreaga 
La Mancha. Căci nici nu debarcasem bine la Osuna, că mi- 
au şi ajuns la urechi nenumărate isprăvi de-ale sale, încît pe 
loc mi-a spus inima că el era cel pe care veneam să-l caut. 

— Dar cum ai debarcat înălţimea-ta la Osuna, senora, 
întrebă don Quijote, cînd Osuna nu-i port la mare? 

Dar pînă să apuce Dorotea să răspundă, sări preotul cu 
gura şi zise: — Senora principesă o fi vrut să spună că, 
îndată după debarcarea ei la Mâlaga, primul loc unde-a 
auzit veşti despre luminăţia-ta a fost Osuna. 

— Asta am vrut să spun, întări Dorotea. 

— Atunci sîntem de acord, zise preotul. Aşa că zi mai 
departe, majestate! 

— Nu mai am ce spune, răspunse Dorotea, decît că, în 
sfîrşit, soarta mea a vrut să fie bună cu mine făcîndu-mă să-l 
aflu pe senor don Quijote, încît am şi început a mă socoti şi 
a mă ţine drept regină şi stăpină unică a întregului meu 
regat, de vreme ce el, în marea sa curtenie şi mărinimie, 
mi-a făgăduit să-mi facă hatîrul şi să vină cu mine oriunde 
aş voi să-l duc, şi nu-l voi duce în altă parte decit acolo 
unde-l voi putea pune faţă în faţă cu Pandafilando 
Balaoacheşul, ca să-l omoare şi să-mi dea înapoi ceea ce mi- 
a fost uzurpat împotriva oricărei dreptăţi. Fiindcă toate 
acestea vor trebui să se întîmple întocmai, de vreme ce aşa 
a prorocit 'Tinacrio cel înţelept, bunul meu părinte, care a 
mai lăsat, de asemenea, cu limbă de moarte şi scris în slove 
haldeice ori greceşti, pe care eu nu le ştiu citi, că dacă acest 
cavaler din prorocirea lui, după ce va fi tăiat capul 
uriaşului, ar voi să se însoare cu mine, eu să mă dăruiesc lui 
numaidecit şi fără nici o vorbă, drept soţie legiuită, şi să-l 
fac stăpîn peste regatul şi peste fiinţa mea ! 

— Ei, Sancho prietene, ce zici de asta ? rosti don Quijote 
cînd ajunse Dorotea aicea. N-auzi ce se petrece? Nu ţi-am 
spus eu? Uite c-avem şi regat unde să domnim, şi regină cu 
care să ne căsătorim. 

— Jur că-i aşa, zise Sancho, şi să-l ia dracu pe puiul ăla 
de lele care nu s-o însura cu ea după ce i-o tăia beregata 


coconaşului Pandafilantu ! Pas de mai zi că nu-i binefăcută 
regina, dare-ar Domnu să semene cu ea toţi puricii din 
patul meu la noapte ! 

Şi spunînd asta, plesni de două ori din degete în văzduh, 
ca la joc, dînd semne de mare mulţumire. Apoi luă catîrul 
Doroteii de friu şi, silindu-l să se oprească, se aruncă în 
genunchi dinaintea ei, rugînd-o pe toţi dumnezeii să-i dea 
mîinile să i le sărute, în semn că o primea drept stăpînă şi 
regină a sa. 

Cine dintre cei de faţă ar fi putut să nu ridă văzînd 
sminteala stăpînului şi naivitatea slugii ? 

Dorotea îi dădu, într-adevăr, mîinile să i le sărute şid 
făgădui săd facă mare dregător în regatul ei atunci cînd o 
vrea cerul să se milostivească s-o lase să şid recapete şi să 
se bucure de el. Sancho îi mulţumi în cuvinte cared făcură 
pe toţi să pufnească din nou în ris. 

— Aceasta este, domnilor, istoria mea, urmă Dorotea. Ce- 
mi rămîne să vă mai spun este că, din toţi pe ciţi i-am luat în 
suită dintre oamenii regatului meu, nu mi-a mai rămas decît 
acest vrednic scutier bărbos, pentru că toţi s-au înecat în 
timpul unei furtuni nemaiînchipuite ce s-a iscat cînd eram 
chiar în faţa portului, iar el şi cu mine am ajuns la țărm ca 
prin minune, pe două scînduri; căci aşa sînt toate, în tot 
cursul vieţii mele, numai minuni şi taine, cum veţi fi băgat 
de seamă şi dumneavoastră. lar dacă am sărit peste cal în 
vreun lucru sau n-am fost destul de sigură pe ce spuneam, 
daţi vina pe ceea ce zicea şi domnul licenţiat cînd mi-am 
început povestirea, şi anume că necontenitele chinuri şi 
canoneala peste puterile omului pot face pe cei ce le îndură 
să-şi piardă memoria. 

— Pe mine nu mă vor face s-o pierd, înaltă şi vrednică 
doamnă, zise don Quijote, oricîte ar fi să am de întîmpinat 
slujindu-vă şi oricît de mari şi de nemaivăzute vor fi. Aşa că 
vă întăresc din nou făgăduiala făcută şi jur să merg cu 
înălţimea-voastră pînă la capătul lumii, numai să dau piept 
cu mîndrul vrăjmaş, pe care am de gînd, cu ajutorul lui 
Dumnezeu şi-al braţului meu, să-l scurtez c-un cap, oricît ar 


fi el de trufaş, cu tăişul acestei. nu mai pot spune acestei 
bune spade-datorită lui Gines de Pasamonte, care mi-a luat- 
o pe a mea 1. Rosti cuvintele acestea din urmă printre dinţi, 
apoi, tare, urmă: Şi după ce-i voi fi tăiat capul şi vă voi fi pus 
din nou în posesiunea paşnică a statului, rămîne la libera 
înălţimii-voastre voinţă să dispuneţi de persoana proprie 
aşa cum veţi crede de cuviinţă, căci, atita vreme cit mintea 
mea va fi bîntuită de amintirea care-mi robeşte voinţa şi mă 
face să-mi pierd uzul raţiunii, pentru aceea care. nu spun 
mai departe, nu este cu putinţă să-mi închipui nici măcar 
prin vis o căsătorie, chiar de-ar fi să mă însor cu pasărea 
măiastră 324 325. 

Lui Sancho îi sunară atît de rău vorbele mai de pe urmă 
ale stăpînului său în privinţa refuzului de-a se căsători, 
încît, mîniat foarte, ridică glasul şi zise: — Jur şi zic zău lui 
Dumnezeu că înălţimea-ta nu eşti în toate minţile, stăpine 
don Quijote! Fiindcă altfel se poate să stai măria-ta în 
cumpănă cînd e vorba de însurătoare cu o prinţesă atit de 
suspusă ca asta ? Crezi că are să-ţi mai pice vreodată pară 
mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă vreo pleaşcă aşa ca asta, 
care ţi-a picat acuma pe cap? O fi cumva mai frumoasă 
domniţa Dulcinea ? Aş, de unde, nici pe jumătate! Ba aş fi 
gata să jur că nu-i ajunge nici la degetul cel mic ăsteia pe 
care-o vezi acum în faţa ochilor. Oi mai apuca eu să pun 
mîna pe comitatul făgăduit cînd mi-oi vedea ceafa dacă 
luminăţia-ta-mi tot umbli după cai verzi pe pereţi! însoară- 
te, însoară-te numaidecît — ce dracu! — şi pune mîna pe 
regat, că ţi-a picat de bogdaproste! Şi-o dată rege, fă-mă şi 
pe mine, acolo, marchiz sau guvernator, şi cît mai repede, 
măcar de-ar fi să se ducă dracului toate ! 

Don Quijote, cînd îl auzi pe Sancho hulind-o în aşa hal pe 
stăpina sa Dulcinea, nu-l mai putu răbda inima şi, ridicînd 
lancea, fără să-i spună o vorbă şi fără să-l întrebe de 
sănătate, îi arse două de-l lăsă lat la pămînt. Şi de nu i-ar fi 
strigat Dorotea să se mulţumească cu atîta, nu mai încape 
îndoială că l-ar fi uşurat de zile ! 


— Credeai, îi strigă el după o bucată de vreme, ţărănoi 
ticălos, c-are să-ţi meargă într-una tot aşa, să-mi tot stringi 
mîna cu uşa, eu săte totiert şitu să tot greşeşti? Nu te-ai 
gindit, blestematule şi afurisitule, căci meriţi, fără îndoială, 
să se arunce afurisenie asupra ta din toate amvoanele, 
fiindcă te-ai ridicat cu hulă împotriva neasemuitei Dulcinea 
?! Nu ştiai, nemernicule, om de nimic, guşatule, că de n-ar fi 
puterea pe care-o dă ea braţului meu, n-aş avea nici atita 
cit să omor un pui de găină? Spune-mi, mucalitule cu limbă 
de şarpe înveninat, cine crezi c-a cîştigat regatul acesta şi 
cine crezi c-a tăiat capul uriaşului acestuia, şi cine te-a făcut 
pe tine marchiz (căci toate astea le socot ca şi săvirşite şi le 
dau drept lucruri văzute şi trecute pe sub ochii 
judecătorilor), cine crezi că le-a făcut pe toate astea, luîndu- 
mă pe mine drept unealtă a faptelor sale? Ea e cea care 
luptă şi învinge prin mine, şi eu trăiesc şi respir prin ea, şi 
din ea îmi trag viaţa şi fiinţa. Oh, fecior de curvă ce-mi eşti, 
ce nerecunoscător te arăţi, mişelule, dacă, după ce te-ai 
văzut înălţat din colbul drumului pînă la boierii şi 
dregătorii, te-apuci să răspunzi la astă facere de bine 
vorbindu-l de rău pe cel ce te-a înălţat! 

Sancho nu era chiar aşa de lovit în cap încit să n-audă 
toate cîte i le spunea stăpînul său, aşa că, ridicîndu-se niţel 
cam repejor de jos, dădu fuga să se ascundă după bidiviul 
Doroteii şi-i zise de-acolo stăpînului său: — Spune-mi, 
stăpine, dacă măria-ta eşti bun-hotărit să nu te însori cu 
astă înaltă prinţesă, e limpede ca lumina zilei că regatul nu 
va fi al măriei-tale, şi, nefiind al măriei-tale, care mai pot fi 
atunci binefacerile ce-mi faci? Asta-i lucrul de care mă 
pling: însoară-te, măria-ta, o dată şi bine, cu regina asta, că 
tot ne-a picat aşa, din senin, şi pe urmă n-ai decît să te- 
ntorci la domniţa Dulcinea cît ţi-o plăcea, că s-or mai fi 
văzut şi pînă azi regi pe lume care să aibă ţiitoare! Dinspre 
partea frumuseţii, nu m-amestec, nu mă bag, să n-am păcat, 
dacă este s-o spun, ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda, pentru că 
eu, şi-aşa, n-am văzut-o niciodată pe domniţa Dulcinea ! 


— Cum aşa, n-ai văzut-o, trădătorule şi sperjurule? strigă 
don Quijote. Păi nu mi-ai venit tu acuma cîteva clipe cu un 
mesaj din partea ei? 

— Vreau să spun că n-am văzut-o aşa, mai pe-ndelete, 
zise Sancho, ca să-mi pot da seama mai cu de-amănuntul de 
frumuseţea şi de trăsăturile ei, una cîte una; dar aşa, luată 
cu toptanul, nu mi se pare de lepădat. 

— Pentru asta, te-am iertat, zise don Quijote, şi iartă-mi 
şi tu necazul pe care ţi l-am făcut, căci ştii bine că nu stă în 
puterea omului cel dintii imbold ! 

— Am băgat de seamă, răspunse Sancho, şi, tot aşa, 
pofta de-a pălăvrăgi este la mine cel dintii imbold, aşa că nu 
mă pot măcar o dată opri să nu spun tot ce-mi vine la gură. 

— Cu toate astea, zise don Quijote, bagă de seamă, 
Sancho, la ce vorbeşti, fiindcă ulciorul nu merge de multe 
ori la apă . atîta-ţi spun ! 

— Bine, bine, răspunse Sancho, este un Dumnezeu 
deasupra noastră, care toate le vede, şi are să ştie el să 
judece cine face mai râu: eu vorbind ce nu se cade, sau 
măria-ta nefăcind ce se cade ! 

— Ajungă-ţi acuma! zise Dorotea. Du-te, Sancho, şi 
sărută mîna stăpinului tău şi cere-i iertare, iar de-aici 
înainte fii mai cu băgare de seamă cînd e vorba să lauzi, ca 
şi atunci cînd e vorba să mustri, şi n-o mai vorbi de rău pe 
domniţa aceea Tobosa, pe care n-o cunosc, dar căreia cu 
dragă inimă i-aş fi slugă; şi ai încredere în Dumnezeu, că n- 
are să te lipsească el de-un stat unde să-ţi duci viaţa ca un 
voievod. 

Sancho puse capul în piept şi se duse de-i ceru stăpînului 
său mîna ca să i-o sărute, ceea ce el îi acordă cu multă 
gravitate, iar după ce Sancho i-o sărută, el şi-o înălţă şi-i 
dete binecuvîntarea, zicîndu-i să vină cu dînsul ceva mai 
deoparte, căci avea să-l întrebe o grămadă de lucruri şi să 
se sfătuiască asupra multor treburi de seamă. Aşa făcu 
Sancho, şi se îndepărtară amîndoi, mergind ceva mai 
înainte decit ceilalţi, dar don Quijote îi spuse: — De cînd ai 
venit, n-am avut nici prilej, nici răgaz să-ţi pun mai cu de- 


amănuntul întrebări în legătură cu solia ta şi cu răspunsul 
pe care mi l-ai adus. Acuma, că ne-a hărăzit norocul timp 
destul, şi avem şi unde, nu mă lăsa să aştept fericirea pe 
care mi-o poţi da cu veşti atit de bune ! 

— întreabă-mă măria-ta tot ce-i dori, răspunse Sancho, 
că le-oi scoate pe toate din capul meu, la fel cum au intrat. 
Tot ce te rog însă, stăpine, este să nu mai fii de-aici înainte 
aşa de răzbunător. 

— De ce spui asta, Sancho ? întrebă don Quijote. 

— O spun, răspunse Sancho, pentru că ciomăgeala de- 
adi- neauri a fost mai mult plată pentru cearta la care ne-a 
împins dracu pe-amîndoi în noaptea aceea de pomină decît 
plată pentru ceea ce-am rostit împotriva doamnei mele 
Dulcinea, pe care-o iubesc şi-o venerez ca pe nişte sfinte 
moaşte, cu toate că n-are nimica de sfintă, ci numai pentru 
că e a măriei-tale. 

— Să nu ne mai întoarcem la vorbe ca acestea, Sancho, 
te conjur, zise don Quijote, că mă umplu de întristare. Te-am 
iertat atuncea, şi ştii foarte bine cum se spune de obicei: 
altă greşeală, altă canoneală! 

Cum vorbeau ei aşa, văzură pe drum venind către dînşii 
un om călare pe un măgar, şi cînd ajunse aproape li se păru 
că e un ţigan. Dar Sancho Panza, care, cum vedea un 
măgar, îl mînca din priviri, nu altceva, nici nu dete bine cu 
ochii de el, că-l şi recunoscu pe Gin6s de Pasamonte, şi 
după mînecă, adică după ţigan, trase întreg sumanul, adică 
măgarul, cum şi era, căci pe surul lui Sancho călărea 
Pasamonte, care, ca să nu fie recunoscut şi să poată vinde 
măgarul la tîrg, se îmbrăcase ca ţiganii, a căror limbă o ştia 
tot aşa cum vorbea multe altele, de parc-ar fi fost limba 
mamei lui. îl văzu şi-l cunoscu Sancho, şi n-apucă să-l vadă 
şi să-l cunoască de-a binelea, că şi începu să răcnească la el 
cit îl ţinea gura: — Aha-ha, tilharule, Ginesillo, lasă-mi 
avutul, dă-mi înapoi viaţa, nu te bucura la singura alinare a 
zilelor mele, dă-mi măgarul, lasă-mi comoara ! Fugi, 
pezevenghiule, piei din ochii mei, pehlivanule, şi dă-napoi 
ceea ce nu e bunul tău, banditule ! 


Nu era nevoie de-atitea cuvinte şi de-atitea ocări, fiindcă, 
de la cea dinţii, Gines sări jos de pe măgar şi, luînd-o la un 
trap atît de repejor încît părea galop, pieri din ochii lor cît 
ai clipi, şi pe-aci ţi-e drumul. 

Sancho dădu fuga la surul lui şi, îmbrăţişîndu-l, începu 
să-i spună: — Cum ţi-a mers cît ai stat fără mine, lumina 
ochilor mei, viaţa mea, suruleţul meu drag, tovarăşul meu 
nedespărţit ? 

Şi spunînd acestea, îl săruta şi-l mîngiia de parc-ar fi fost 
vorba de-un om: măgarul tăcea şi se lăsa sărutat şi mîngiiat 
de Sancho fără să-i răspundă o vorbă. Deteră cu toţii fuga 
la el şi-l hiritisiră de găsirea măgarului, mai cu seamă don 
Quijote, care-l încredinţă că întimplarea asta nu era cuvînt 
să-şi ia el vorba-napoi în privinţa poliţei pentru cei trei 
măgari. Sancho nu ştiu cum să-i mai mulţumească. Şi-n 
vreme ce schimbau ei, între ei amîndoi, aceste vorbe, 
preotul o lăuda pe Dorotea pentru că se dovedise fată cu 
cap, atît prin felul cum povestise, cît şi prin scurtimea 
povestirii sale, foarte asemănătoare cu cele din cărţile de 
cavalerie. Ea spuse că-şi trecuse multă vreme citindu-le, 
dar că habar n-avea, în schimb, unde se găsea fiecare 
provincie şi ce oraşe erau port la mare, şi de aceea spusese 
şi ea, la întîmplare, că debarcase la Osuna. 

— Mi-am dat eu seama, zise preotul, şi de data asta am 
sărit pe dată spunînd ceea ce-am spus şi dregînd-o cum e 
mai bine. Dar nu-i ciudat să vezi cu cîtă uşurinţă dă acest 
nenorocit de hidalgo crezare tuturor scornelilor şi minciu* 
nilor numai pentru că au stilul şi mireasma neroziilor din 
terfeloagele lui? 

— Desigur că este, zise Cardenio, ba încă e un lucru atît 
de rar şi de nemaivăzut, încît nu ştiu dacă, trudindu-se 
cineva să scornească una ca asta, ar avea destulă ascuţime 
de minte şi destulă iscusinţă ca s-o nimerească mai bine. 

— Şi mai e un lucru ciudat, zise preotul, anume că, în 
afară de naivităţile în legătură cu nebunia lui, de care dă 
dovadă acest brav hidalgo, dacă stai cu dînsul de vorbă 
despre alte lucruri, vorbeşte cu foarte mult bun-simţ şi 


arată că are judecată limpede şi că-i un om cu scaun la cap, 
în aşa fel încît, afară de prilejurile cînd vine vorba de 
isprăvile lui cavalereşti, nu s-ar găsi nimeni care să-l 
socotească decît ca pe un om foarte cu minte. 

în vreme ce vorbeau ei aşa între dînşii, don Quijote îşi 
urma convorbirea cu Sancho Panza, zicînd: — Haide, Panza 
prietene, să tragem cu buretele peste tot ce-a fost cu 
certurile noastre şi spune-mi mai bine acum, fără să-mi mai 
porţi pică şi fără să mai fii supărat pe mine: unde, cum şi 
cînd ai găsit-o pe Dulcinea? Ce făcea? Ce i-ai spus ? Ce ţi-a 
răspuns ? Cum arăta la chip cînd mi-a citit scrisoarea? Cine 
ţi-a trecut-o pe curat? Şi tot ceea ce vei crede tu că-i 
vrednic de ştiut în împrejurarea asta, tot ce se poate 
întreba şi răspunde, fără să adaugi ori să schimbi ceva ca 
să-mi faci plăcere, şi cu atît mai mult fără să tai ceva ca să- 
mi micşorezi bucuria. 

— Stăpiîne, răspunse Sancho, ca să-ţi spun adevărul, 
cartea nu mi-a trecut-o nimeni pe curat, fiindc-am plecat 
fără de nici o carte. 

— Asta-i aşa cum zici, rosti don Quijote, căci caieţelul de 
amintiri în care-am scris-o l-am găsit la mine după două zile 
de la plecarea ta, lucru care mi-a pricinuit mare bătaie de 
cap, căci nu ştiam ce vei face cînd te vei pomeni fără de 
scrisoare, şi-am crezut tot timpul c-aveai să te-ntorci de 
îndată ce-ţi vei fi dat seama că-ţi lipseşte. 

— Aşa aş fi făcut, răspunse Sancho, de n-aş fi ţinut-o 
minte pe de rost, de cînd mi-ai citit-o măria-ta, aşa fel c-am 
putut-o spune unui ţîrcovnic care-a trecut-o de-a dreptul 
din capul meu pe hîrtie, vorbă cu vorbă, aşa de bine, că, pe 
cît zicea, de cînd se pomenise el pe lume, cu toate că citise 
o mulţime de bule de excomunicare, nu-i fusese dat să vadă 
nici să citească una aşa de grozavă ca aceea. 

— Şi-o mai ţii minte şi-acuma pe de rost, Sancho ? 
întrebă don Quijote. 

— Da” de unde, stăpîne, răspunse Sancho, căci, de îndată 
ce m-am slobozit şi-am zis-o, cum am văzut că nu-mi mai 
poate fi de folos, am dat-o uitării. lar dacă-mi mai aduc 


aminte de ceva, e doar povestea cu subterana, vreau să zic 
suverana doamnă, şi rîndul din urmă, al tău pînă la moarte, 
Cavalerul Tristei Figuri; iar între astea două i-am înşirat 
mai bine de trei sute de sufleţelule, inimioaro şi ochişorii 
mei ! 


Capitolul XXXI 

Despre convorbirea plină de haz dintre don Quijote şi 
Sancho Panza, scutierul său, dimpreună cu alte întîmplări 

— Nimic din toate astea nu-mi displace! Spune mai 
departe, îl îndemnă don Quijote. Va să zică, ai ajuns. Şi ce 
făcea regina aceea a frumuseţilor? De bună seamă c-ai 
găsit-o făcînd perlele şirag, sau brodind cu fir de aur vreo 
deviză drăgăstoasă pentru cavalerul acesta ce-i este rob! 

— N-am găsit-o aşa, răspunse Sancho, ci vînturînd două 
băniţi de grîu în bătătură. 

— Dar ia seama, zise don Quijote, că boabele de grîu, 
atinse de mina ei, se prefăceau în boabe de mărgăritar; iar 
dacă te-ai uitat bine, prietene, poţi să-mi spui: era griu de 
primăvară, sau de iunie: alb, sau negru ? 

— Era mai degrabă roşcat, răspunse Sancho. 

— Poţi fi, cu toate astea, încredinţat, zise don Quijote, că, 
vînturat de mina ei, nu mai încape îndoială c-a dat pîine 
albă. Dar treci mai departe: cînd i-ai înmînat scrisoarea 
mea, a sărutat-o? Şi-a pus-o pe creştet? Făcut-a ea vreun 
ritual vrednic de-aşa carte? Sau ce-a făcut? 

— Cînd am vrut să i-o dau, răspunse Sancho, ea tocmai 
începea să zgilţiie ciurul în care luase bună parte din grîu, 
aşa că-mi zise: Pune, firtate, cartea aia pe sacul de colo, că 
n-o pot citi pînă nu sfirşesc de vînturat tot ce vezi aicea 

— înţeleaptă femeie, spuse don Quijote. Se vede treaba 
că ţi-a spus aşa ca s-o citească mai pe îndelete, la largul ei, 
şi să se desfete cu ea. Dă-i înainte, Sancho. Şi-n vreme ce-şi 
vedea mai departe de treabă, ce vorbe a schimbat cu tine ? 
Ce te-a-ntrebat de mine? Şi tu ce i-ai răspuns? Dă-i drumul, 
povesteşte-mi totul, nu trece cu vederea nici o vorbuliţă. 

— Ea nu m-a întrebat nimic, zise Sancho, dar i-am spus 
eu, de la mine, în ce chip ai rămas măria-ta să faci pocăință 
din pricina ei, gol de la brîu în jos, stingher prin munţii 
ăştia, de parc-ai fi fost un sălbatic, dormind pe pămîntul gol 
şi fără să mănînci aşezat la masă ca tot omul, ori să-ţi 
piepteni barba, ci doar plingînd şi blestemîndu-ţi soarta. 


— Dacă i-ai spus că-mi blestemam soarta, n-ai spus 
drept, zise don Quijote, căci, dimpotrivă, o binecuvîntez; şi- 
o voi binecuvinta cîte zile-oi avea de trăit, că m-a învrednicit 
să merit a iubi o atit de înaltă domniţă ca Dulcinea din 
Toboso ! 

— E atît de înaltă, răspunse Sancho, că, zău, mă-ntrece 
şi pe mine cu mai bine de-un cot. 

— Cum aşa, Sancho, zise don Quijote, te-ai măsurat cu 
ea ? 

— M-am măsurat, numai că uite-n ce fel, răspunse 
Sancho. Cînd m-am apropiat de ea, ca să punem un sac de 
grîu pe măgar, ne-am pomenit aşa deaproape unul de altul, 
că mi-am putut da seama că era mai înaltă decit mine c-o 
palmă şi mai bine. 

— Dar nu-i aşa, răspunse don Quijote, că ea-şi 
întovărăşeşte şi-şi împodobegşte înalta-i statură cu o mie de 
milioane de haruri sufleteşti? N-ai să tăgăduieşti, Sancho, 
un lucru: atunci cînd ai ajuns aproape de ea, nu-i aşa c-ai 
simţit o mireasmă îmbălsămată, un miros aromatic, un nu 
ştiu ce îmbătător, pe care nu-l pot spune în cuvinte, un iz 
plăcut, ca şi cum ai fi fost în prăvălia unui vînzător de 
mânuşi? 

— 'Tot ce pot spune, zise Sancho, este c-am simţit un 
izuleţ ceva cam bărbătesc, şi asta trebuie să fi fost din 
pricina că ea, de-atita hrintuială, era şi tare asudată şi cam 
slinoasă ! 

— Nu din pricina asta, răspunse don Quijote, ci de bună 
seamă pentru că erai tu gutunărit, sau t-ei fi mirosit pe tine 
singur; fiindcă ştiu eu prea bine cum miroase trandafirul 
acesta dintre spini, crinul acesta al cîmpiilor, ambra aceasta 
revărsată . 

— Se prea poate, răspunse Sancho, că nu o dată am 
simţit că miroseam eu întocmai ca izul ce mi s-a părut 
atunci că iese din înălţimea-sa, domniţa Dulcinea. Dar ce să 
te mai miri ? Cătotun drace! 

— Ei bine, dădu să urmeze don Quijote, să zicem c-a 
sfirşit cu vînturatul griului şi cu trimisul sacilor la moară. 


Ce-a făcut cînd a citit scrisoarea? 

— Scrisoarea, zise Sancho, n-a citit-o de fel, fiindcă zicea 
că nu ştie nici să citească, nici să scrie, ci a rupt-o şi a făcut- 
o bucăţi-bucăţele, spunînd că nu vrea s-o dea nimănui s-o 
citească, ca să nu-i ştie satul tainele, şi că îi era de ajuns 
ceea ce-i spusesem eu din gură despre dragostea pe care i- 
o porţi măria-ta, cît şi despre nemaivăzuta pocăință pe care 
ai rămas, din pricina ei, s-o săvirşeşti. La urmă mi-a spus să- 
ţi spun măriei-tale că-ţi sărută mîinile şi că ar avea mai 
mare chef să te vadă decît să se-apuce să-ţi scrie, aşa că te 
roagă şi-ţi porunceşte ca, de îndată ce vei fi primit 
răspunsul de faţă, să laşi naibii bălăriile acelea şi să te laşi 
păgubaş de neghiobii, pornind numaidecit către Toboso, 
dacă n-ai altceva mai bun de făcut, căci tare-i mai e dor să 
te vadă. A ris de s-a prăpădit cînd i-am spus că pe măria-ta 
te cheamă Cavalerul Tristei Figuri. Am întrebat-o dacă 
fusese pe-acolo vizcainul nostru de mai deunăzi. Mi-a spus 
că da, şi că era un om foarte cumsecade. Am întrebat-o, de 
asemenea, despre galeoţi, dar mi-a spus că nu văzuse nici 
unul pînă atuncea. 

— Pînă aici, toate bune, zise don Quijote. Dar spune-mi: 
ce giuvaer ţi-a dat la despărţire, drept răsplată pentru 
veştile pe care i le-ai adus despre mine? Pentru că este un 
obicei îndătinat şi străvechi între cavaleri şi iubitele lor 
rătăcitoare să dea scutierilor, doamnelor de onoare sau 
piticilor care le-aduc veşti, lor de la domniţe sau domniţelor 
de la drumeţii lor, cîte-un giuvaer bogat drept bacşiş, ca să 
arate cit de mulţumiţi sînt de solia lor. 

— Aşa o fi fiind, răspunse Sancho, şi eu, dinspre partea 
mea, cred că-i foarte bun obicei; dar asta trebuie să fi fost 
pe vremuri, că în ziua de azi de-abia dacă se mai 
obişnuieşte să i se dea solului cîte-un codru de pîine şi-o 
bucată de brînză, că asta a fost tot ce mi-a dat stăpina mea 
Dulcinea, peste ulucile ogrăzii, cînd mi-am luat rămas bun 
de la dînsa; ba încă, după cît mi-am dat eu seama dintr-o 
grămadă de semne pe care le pricep, brînza era doar caş 
de oaie. 


— E peste măsură de darnică, zise don Quijote, şi, dacă 
nu ţi-a dat giuvaeruri de aur, de bună seamă că s-a 
întîmplat aşa fiindcă nu le-avea la îndemiînă ca să ţi le dea. 
Şi, la urma urmei, nu-ţi pică greu vărzările nici după Anul 
nou, că la casă nouă cad bine plocoanele şi după nuntă; dau 
eu ochi cu ea, şi-ai să rămii mulţumit. Dar ştii de ce mă 
minunez eu, Sancho? Mă minunez fiindcă mi se pare că te- 
ai dus şi te-ai întors prin văzduh, fiindcă numai trei zile ţi-au 
trebuit să te duci de-aici pînă la 'Toboso şi înapoi, cînd de- 
aici şi pîn-acolo sînt mai bine de treizeci de leghe! Din 
pricina asta, încep să-mi spun că magul acela necromant, 
care are grijă de treburile mele şi mi-e prieten (fiindcă, n- 
am încotro, îmi este, şi nu poate să nu-mi fie, căci altfel n-aş 
mai fi un bun cavaler rătăcitor), cum zic, acest mag trebuie 
să te fi ajutat la drum fără ca tu să-ţi dai seama. Căci sînt 
magi de-aceştia care mi-ţi iau cavalerul rătăcitor adormit în 
patul lui şi, fără să ştie nici el cum şi în ce chip, numai ce se 
trezeşte a doua zi de dimineaţă la mai bine de-o mie de 
leghe de locul unde-a mas peste noapte. Şi de n-ar fi fost 
aşa, nu s-ar mai fi putut niciodată ajuta cavalerii rătăcitori 
la vreme de primejdie unii pe alţii, aşa cum se ajută la tot 
pasul: că se-ntîmplă să se afle vreunul luptindu-se în munţii 
Armeniei cu vreun balaur, sau cu vreun zmeu care varsă foc 
pe nări, sau cu alt cavaler, şi-n bătălie e cît pe-aci să fie 
biruit, şi numai cît nu-şi dă duhul; şi cînd nici cu gîndul nu 
gindeşti, numai iată că vine pe-acolo, călare pe-un nour sau 
stînd intr-un car de foc, alt cavaler, dintre prietenii săi, care 
mai adineauri se afla în Inglitera, şi acesta îl sprijină şi-l 
scapă de moarte, iar la căderea nopţii se află acasă la el, 
cinînd în tihnă, cu toate că dintr-o parte pînă-n cealaltă sînt 
de obicei două sau trei mii de leghe. 'Toate acestea se 
săvirşesc doar prin iscusinţa şi priceperea meşteşugită a 
acestor înţelepţi vrăjitori, care au grijă de cavalerii viteji. 
Aşa că, prietene Sancho, nu mi-e de loc greu să cred că 
într-un răstimp aşa de scurt te-ai dus din satul ăsta pînă la 
Toboso şi te-ai şi întors, fiindcă, aşa cum am mai spus, te-o fi 
luat vreun vrâjitor prieten pe sus, fără ca tu să-ţi dai seama. 


— Aşa o fi, zise Sancho, că, pre legea mea, depăna 
Rocinante din copite de parcă era măgar ţigănesc, cu 
argint-viu în urechi x. 

— Ce, numai argint-viu? zise don Quijote. Ba chiar 
leghioane întregi de demoni, care-s făpturi ce umblă şi fac 
şi pe alţii să umble, oricît au chef, fără să obosească. Dar 
lăsînd toate astea la o parte, spune-mi: ce crezi tu că 
trebuie să fac în clipa de faţă în privinţa poruncii stăpînei 
mele de-a mă duce să dau ochi cu ea? Căci, cu toate că văd 
şi eu prea bine că n-am încotro şi trebuie să-i împlinesc 
porunca, mi-e totuşi peste putinţă, din pricina hatirului pe 
care-am făgăduit să i-l fac prinţesei care vine cu noi, şi 
legea cavaleriei mă sileşte să-mi ţin cuvîntul chiar împotriva 
dorințelor mele. Pe de o parte, îmi dă ghes şi mă ucide 
dorul de a-mi vedea stăpîna; pe de alta, mă aţiţă şi mă 
atrage cuvîntul dat şi gloria pe care o voi dobîndi săvirşind 
toate acestea, însă ceea ce îmi dă mie-n gind să fac este să- 
mi iuţesc pasul şi s-ajung mai repede acolo unde e uriaşul, 
unde, o dată ajuns, îi voi tăia capul şi-o voi pune pe prinţesă 
din nou pe tron, în pace, pentru ca îndată după asta să mă- 
ntorc să-mi văd steaua care-mi luminează cugetul, căreia îi 
voi aduce 326 asemenea dezvinovăţiri, incit va ajunge să se 
bucure c-am întirziat, pentru că va vedea că toate se-ntorc 
întru sporirea slavei şi faimei sale, căci toată slava cită am 
dobîndit-o, o dobîndesc şi-o voi mai dobindi prin sabie în 
viaţa asta, toată îmi vine din sprijinul pe care mi-l dă ea şi 
din faptul că sînt al ei. 

— Săracu de mine, zise Sancho, da' măria-ta eşti într-o 
doagă rău! Păi spune-mi, stăpîne, ai de gînd luminăţia-ta să 
faci tot drumul ăsta de florile mărului şi să laşi să-ţi scape şi 
să-ţi treacă pe sub nas o însurătoare aşa de bogată şi de 
princiară ca asta, unde ai de luat drept zestre un regat 
care, pe cît am auzit, măsoară mai bine de douăzeci de mii 
de leghe jur împrejur şi care-i doldora de toate bunătăţile 
trebuincioase ca să-şi ţină omul zilele, şi face cît Portugalia 
şi Castilia laolaltă? Bate-te peste gură, pentru numele lui 
Dumnezeu, şi ruşinează-te de tot ce-ai spus; ascultă-mi 


sfatul, şi iartă-mi-l: însoară-te mai repde, în primul sat în 
care s-o găsi popă, iar de nu s-o găsi, iaca, licenţiatul nostru 
ce-aşteaptă ? Că mi te cunună de mai mare dragu ! Şi nu 
uita c-am ajuns la vîrsta cînd pot să dau sfaturi, şi că ăsta pe 
care ţi-l dau ţi se potriveşte ca o mănugşă, şi că nu-i bine să 
dai vrabia din mînă pe cioara din par, pentru că ce-i în mină 
nu-i minciună, iar cine-alege pînă la urmă culege, şi la 
pomul lăudat să te duci cu sacul spart! 

— Bagă de seamă, Sancho, răspunse don Quijote. Dacă 
sfatul pe care mi-l dai cînd mă povăţuieşti să mă-nsor e ca 
să pot fi rege de îndată ce l-oi omori pe uriaş şi să-mi dea 
mîna mai uşor să te răsplătesc şi să-ţi dăruiesc ce ţi-am 
făgăduit, află că şi fără să mă-nsor ţi-aş putea îndeplini 
foarte lesne dorinţa, fiindcă nu mă voi încleşta în luptă decît 
cu condiţia ca, de va fi să ies învingător din ea, să-mi dea, 
chiar de nu m-aş însura cu prinţesa, o parte din împărăție, 
ca s-o pot dărui cui mi-o plăcea. Şi, de-oi ajunge să pun 
mîna pe ea, cui vrei s-o dau dacă nu ţie? 

— Asta-i limpede, răspunse Sancho. Numai să bagi 
măria-ta de seamă să-ţi alegi partea dinspre ţărmul mării, 
aşa fel ca, de-o fi să nu mă-mpac cu traiul de-acolo, să-mi 
pot îmbarca pe corăbii supuşii negri şi să fac cu ei ceea ce 
spuneam. lar măria-ta nu te mai îngriji, pînă una-alta, să te 
duci s-o vezi pe Dulcinea, ci mai degrabă haidem să-l 
omorîm pe uriaş şi să sfîrşim odată cu treaba asta, căci, zău 
aşa, am eu semne că are să ne fie foarte de folos, şi multă 
cinste are să ne-aducă. 

— Ţi-am mai spus, zise don Quijote, să n-ai nici o grijă, 
că-ţi voi urma sfatul în privinţa mersului înainte cu 
principesa, căruia-i dau întiietate faţă de dusul la Dulcinea. 
Dar îţi atrag luarea-aminte să nu cricneşti o vorbă faţă de 
nimeni din tot ce-am pus la cale şi hotărît; nici măcar faţă 
de cei care vin cu noi, căci, de vreme ce Dulcinea e atit de 
ruşinoasă încît nu doreşte să-i ştie cineva gîndurile, n-ar fi 
la locul său să mi le descopăr nici eu, ori să mi le dea altul în 
vileag. 


— Păi, dacă-i aşa, zise Sancho, de ce faci măria-ta aşa fel 
încît pe toţi cei pe care-i birui în luptă îi trimiţi să se 
înfăţişeze dinaintea domniţei Dulcinea, de vreme ce asta-i 
mai mult decit să iscăleşti cu numele tău c-o iubeşti de nu 
mai poţi şi că ţi s-au aprins călcîiele după dinsa? Şi dacă-i 
neapărată nevoie ca toţi cei pe care-i trimiţi să se ducă, să 
se fi dus a-i cădea în genunchi şi a-i spune că vin din partea 
măriei-tale ca să i se supună, cum mai pot fi păstrate în 
ascuns gindurile amîndurora? 

— Of, prost şi neînvăţat mai eşti! răspunse don Quijote. 
Tu nu vezi, Sancho, că toate acestea se întorc spre mai 
marea ei laudă? Fiindcă trebuie să ştii că-n felul nostru de 
viaţă, al cavalerilor, e mare cinste pentru o domniţă să aibă 
cît mai mulţi cavaleri rătăcitori care s-o slujească, fără să 
meargă cu gîndul mai departe decît la a o sluji, pentru 
simplul fapt că ea este cine este, şi fără s-aştepte altă 
răsplată a multelor şi bunelor lor năzuinţe decit ca ea să 
binevoiască a-i primi printre cavalerii ei. 

— Din predici am auzit, spuse Sancho, că o dragoste ca 
asta se cuvine să-i purtăm Mîntuitorului nostru, pentru el 
însuşi, fără să ne îmboldească nădejdea slavei ori temerile 
de osîndă, cu toate că mie mi-ar plăcea să-l iubesc şi să-l 
slujesc pentru cîte poate face. 

— Al dracului de mogirlan |! zise don Quijote. Ia te uită ce 
lucruri înțelepte se pricepe să-ndruge cîteodată! Că parc-ai 
fi tobă de carte ! 

— Cu toate astea, zău că nu ştiu nici să citesc, răspunse 
Sancho. 

în vremea asta, jupîn Nicolâs începu să strige după ei s- 
aştepte puţintel, că voiau să poposească şi să-şi mai 
astîimpere setea la un izvoraş ce era pe-acolo. Don Quijote 
se opri, spre uşurarea lui Sancho, care ostenise tot 
îndrugînd atîtea minciuni, şi se temea să nu-l prindă, din 
cîte spunea, stăpînu-său, că, deşi avea el ştire că Dulcinea 
era o ţărancă din 'Toboso, de văzut, n-o văzuse în viaţa lui x. 
în vremea asta, Cardenio îşi pusese hainele pe care le 
purtase Dorotea cînd o găsiseră, şi cu toate că nu erau prea 


arătoase, tot erau cu mult mai bune decit cele pe care le 
lepăda. Descălecară la izvor, şi cu merindea pe care şi-o 

luase preotul de la han îşi mai potoliră, cu toate că nu pe 
de-a-ntregul, foamea năprasnică ce-i rodea pe toţi. 

Pe cînd mîncau ei, se întîmplă să treacă pe-acolo un 
băietan care avea drum prin partea locului şi care, uitîndu- 
se cu multă luare-aminte la cei ce poposiseră la izvor, nici 
una, nici două, se repezi la don Quijote, îi îmbrăţişă 
picioarele şi începu a plinge cu tot dinadinsul, spunînd: — 
Vai, stăpîne, nu mă mai cunoşti măria-ta? Uită-te bine la 
mine, că eu sînt băiatul acela, Andr6s, pe care măria-ta l-ai 
dezlegat de stejarul de care-l găsiseşi legat. 

Don Quijote îl recunoscu şi, luîndu-l de mînă, se întoarse 
către cei ce poposiseră acolo şi le zise: — Ca să vedeţi şi 
domniile-voastre de cită însemnătate este să fie şi cavaleri 
rătăcitori pe lumea asta, care să îndrepte nedreptăţile şi 
jignirile cîte le săvirşesc oamenii răi şi haini care trăiesc sub 
soare ! Aflaţi, înălţimile-voastre, că deunăzi, trecînd eu 
printr-o pădure, îmi ajunseră în auz strigăte şi vaiete 
jalnice, ca de om aflat la mare strîmtorare şi nevoinţă. 327 

Dădui repede fuga, împins de simţul datoriei, înspre 
partea dincotro mi se păruse că răsunau gemetele acelea 
sfişietoare, şi-l găsii, legat de un stejar, pe băiatul acesta, pe 
care-l vedeţi în faţa ochilor, lucru de care mă bucur din 
adincul sufletului meu, căci va fi acum martor la toate cîte vi 
le voi spune, şi nu-mi va da mîna să vă mint întru nimica. 
Spuneam, aşadar, că era legat de un stejar, gol de la brîu în 
sus, şi-l biciuia, cu hăţurile iepei lui *, un ţăran despre care 
aflai mai tirziu că-i era stăpîn; şi aşa, cum dădui eu cu ochii 
de el, îl întrebai pe ţăran care era pricina că-l biciuia aşa de 
sălbatic. Mirlanul îmi răspunse că-l biciuia fiindcă era sluga 
lui şi fiindcă oile lipsă cu care-l prinsese avea bănuiala că-i 
ieşeau lipsă de hoţ ce era băiatul, şi nu de prost. La aceasta, 
băiatul pe care-l vedeţi îmi spuse: Domnule, nu mă biciuie 
de alta decît pentru că-i cer simbria. Stăpîinul îmi răspunse 
ţinîndu-mi nu ştiu ce predici ca să se dezvinovăţească, pe 
care, cu toate că i le-am ascultat, nu i le-am primit. Zis şi 


făcut, am pus să-l dezlege şi l-am silit pe ţopîrlan să jure că-l 
va lua cu el acasă şi că-i va plăti totul pînă-ntr-o para. Nu-i 
drept tot ceea ce spun, Andr6s băiatule? N-ai băgat de 
seamă cu cîtă străşnicie i-am poruncit şi cu cîtă umilinţă mi- 
a făgăduit el să facă toate cîte i le-am pus în vedere şi 
cerut? Răspunde, nu te sfii şi nu şovăi, haide, spune acestor 
domni cum a fost, ca să se vadă dacă, aşa cum ziceam, e de 
folos să mai fie şi cavaleri rătăcitori pe lume! 

— "Tot ce-ai spus măria-ta e adevărul adevărat, răspunse 
băiatul. Numai că toată tărăşenia a ieşit tocmai de-a- 
ndoaselea decît ţi-ai închipuit măria-ta ! 

— Cum de-a-ndoaselea ? strigă don Quijote. Nu ţi-a plătit 
pe dată mogirlanul? 

— Nu numai că nu mi-a plătit, răspunse băiatul, dar nici 
nu apucaseşi bine măria-ta să ieşi din pădure şi să ne laşi 
singuri, că m-a şi înhăţat şi m-a legat la loc de stejar, 
tră-328 gîndu-mi din nou la bice, pînă ce m-a lăsat mai 
sfirtecat şi mai belit decît un sfînt Bartolomeu, şi de fiecare 
bici ce-mi trăgea, mai adăuga şi cite-o vorbă-n doi peri şi 
cite-o glumă pipărată, ca să-şi facă ris de măria-ta, că de nu 
m-ar fi durut cum mă durea, m-aş fi tăvălit şi eu de ris. Ce 
mai vorbă lungă, în aşa hal m-a hărtănit, că pînă astăzi am 
stat în spital să mă lecuiesc de rănile pe care mi le-a făcut 
atuncea hainul de chiabur. Şi de toate astea numai măria-ta 
eşti vinovat, că de ţi-ai fi văzut atunci de drum şi de nu ţi-ai 
fi băgat nasul unde nu-ţi fierbea oala şi nici nu te-ai fi 
amestecat în viaţa altora, stăpînul meu s-ar fi mulţumit să- 
mi tragă, acolo, vreo zece-cincisprezece bice şi m-ar fi lăsat 
pustiei pe urmă, plătindu-mi ce-mi datora. Dar cum măria- 
ta te-ai apucat să-l faci, netam-nesam, albie de porci şi să-i 
spui atîtea de la obraz, i s-a suit şi lui sîngele la cap, şi cum 
nu şi-a putut vărsa mînia pe măria-ta, de îndată ce s-a văzut 
singur cu mine, şi-a descărcat-o pe spinarea mea, în aşa hal 
încît nu cred c-am să mai pot fi om cîte zile-oi avea. 

— Dac-am greşit cu ceva, zise don Quijote, este că m-am 
depărtat de-acolo, fiindcă n-ar fi trebuit să plec pînă nu te- 
aş fi văzut plătit. Căci ar fi trebuit să ştiu, din cîte-am păţit 


şi eu de cînd sînt, că nu se află ţopiîrlan care să-şi ţină şi să 
nu-şi calce cuvîntul dat dacă vede el că nu-i vine la 
socoteală să şi-l ţină. Dar îţi aduci aminte, Andr6s, c-am 
jurat atuncea că, de-o fi să nu-ţi plătească, mă voi întoarce 
să-l caut şi că-l voi găsi chiar de-ar fi să se ascundă şi-n 
burta chitului ?! 

— Asta-i adevărat, zise Andres, dar tot n-ar folosi la 
NIMIC. 

— Ai să vezi numaideciît dacă foloseşte sau nu, zise don 
Quijote. 

Şi, spunînd asta, se ridică de jos cu mare grabă şi-i ceru 
lui Sancho să pună şaua pe Rocinante, care păscuse prin 
preajmă cît stătuseră ei să mănînce. Doroteal întrebă atunci 
ce-avea de gind să facă. El îi răspunse c-avea de gînd să 
plece în căutarea ţopîrlanului, ca să-l pedepsească de ceea 
ce făcuse, silindu'l să-l plătească pe Andres pînă-ntr-o para, 
chiar de-ar fi să crape fierea în toţi ţopirlanii cîţi or fi pe 
lume. La aceasta, ea răspunse amintindu-i că el nu se putea 
amesteca, în urma celor făgăduite, în nici o altă aventură 
pînă ce n-o ducea la bun capăt pe a ei, şi că, de vreme ceel 
ştia asta mai bine decit oricine altcineva, să-şi domolească 
zvicnetele inimii pînă ce se va întoarce din regatul ei. 

— Drept este! răspunse don Quijote. Şi Andres n-are 
încotro, trebuie să aibă răbdare pînă ce m-oi întoarce, aşa 
cum ai hotărît înălţimea-ta, stăpînă, căci îi jur din nou şi-i 
făgăduiesc încă o dată că nu-mi voi afla liniştea pînă ce nu-l 
voi vedea plătit şi răzbunat. 

— Nu mă mai încred în jurămintele astea, zise Andres. 
Mi-ar plăcea să am acuma cu ce mă întoarce la Sevilla decît 
să ştiu că mă voi putea bucura de toate răzbunările 
pămîntului. Dă-mi, dacă ai la îndemiînă, ceva să-mbuc ori să 
iau cu mine, şi rămîneţi cu Dumnezeu, şi măria-ta, şi toţi 
cavalerii rătăcitori, şi deie Domnul să fie la fel de rătăcitori 
cînd e vorba de ei, cît de rătăciţi s-au arătat cînd a fost 
vorba de mine! 

Scoase Sancho din desagă un codru de piine şi-o bucată 
de caş şi, dîndu-i-le băiatului, îi zise: — Ia, frate Andr6s, că 


toţi luăm parte la nefericirea ta. 

— Păi ce parte ai dumneata din nefericirea asta ? întrebă 
Andres. 

— Bucata asta de brînză şi partea mea de piine pe care ţi 
le dau, răspunse Sancho, că numai Dumnezeu ştie cît am să 
le duc dorul. Pentru că, trebuie să ştii, firtate, că noi, 
scutierii cavalerilor rătăcitori, sîntem supuşi la foame şi la 
tot felul de rele, ba încă şi la altele, pe care mai curînd le 
simţi pe spinare decit le poţi spune. 

Andr6s îşi luă pîinea şi brinza şi, văzînd că nimeni nu-i 
mai dă nimic, lăsă capul în piept şi-şi luă, cum se spune, 
picioarele la spinare. E drept că mai apucă să-i azvîrle lui 
don Quijote: — Pentru Dumnezeu, senor cavaler rătăcitor, 
de-o fi să-mi mai ieşi în cale şi altă dată, nu mă mai ajuta şi 
nu mă mai sprijini, chiar de-ai vedea că mă taie-n bucăţi, ci 
mai bine lasă-mă cu belelele mele, că n-or fi chiar aşa de 
grele ca să nu le-ntreacă cele care mi-or veni pe cap de pe 
urma ajutorului măriei-tale, afurisească-te Dumnezeu, 
dimpreună cu toţi cavalerii rătăcitori cîţi s-au născut pe 
lumea asta 1 

Don Quijote voi să se scoale ca să-l pedepsească. Dar el o 
luă la picior, de nu-i mai dădu nimănui mina să-i ia urma. 
Don Quijote rămase înfuriat peste măsură de povestirea lui 
Andres, iar ceilalţi trebuiră să fie cu mare băgare de seamă 
să nu prindă el de veste cît chef aveau de ris, ca să nu-l 
scoată cumva de-a binelea din sărite. 


Capitolul XXXII 
Care povesteşte tot ce i s-a întîmplat la han întregi 


trupe a lui don Quijote Sfirşind gustarea, care le picase 
atit de bine, puseră numaidecit şeile şi, fără să li se mai fi 
întîmplat nimic vrednic de povestit, ajunseră a doua zi la 
hanul care era spaima lui Sancho Panza şi tristeţea lui. Şi 
oricît nu-i venea lui la îndemiînă să-i calce pragul, n-avu 
încotro. Hangiţa, hangiul, fiică-sa şi Maritornes, cînd îi 
văzură venind pe don Quijote şi pe Sancho, ieşiră să-i 
întîimpine, dînd semne de mare bucurie, şi el îi primi cu un 
aer grav, dar binevoitor, şi le spuse să-i pregătească un pat 
mai bun decit data trecută. La asta, gazda îi răspunse că, de 
îndată ce-i va plăti mai bine ca data trecută, îi va da ea unul 
cum n-au nici prinții. Don Quijote îi făgădui, aşa că i se 
pregăti un pat mai de Doamne-ajută, în aceeaşi hardughie 
de şopru, şi el se şi lungi în aşternut, căci era frint de 
oboseală şi nu-şi mai putea aduna minţile. 

Nici n-apucă el să tragă zăvorul la uşă, că gazda se şi 
repezi la bărbier şi, prinzîndu-l de barbă, zise: — Pe crucea 
asta, dac-ai să te mai foloseşti mult de coada mea drept 
barbă şi n-ai să mi-o dai îndărăt! Că doar n-o să mai umble 
mult aia a bărbatului meu tîirîş de colo pînă colo, că-i mai 
mare ruşinea, vreau să zic pieptenele, pe care avea obicei 
să şi-l înfigă în coada care-i a mea. 

Bărbierul nu voia să i-o dea, cu toate că ea trăgea de 
coadă cît putea, şi trebui să-i spună licenţiatul să i-o lase, că 
nu mai era nevoie să se folosească de-aci înainte de 
vicleşuguri, ci să se dea pe faţă şi să se arate aşa cum era el 
făcut de mama lui, spunîndu-i lui don Quijote că, atunci cînd 
l-au jefuit bandiții scăpaţi de la galere, fuga îl îndrumase 
către acel han; şi de va fi să întrebe cumva don Quijote 
unde e scutierul prinţesei, aveau să-i spună că-l trimisese 
ea înainte ca să ducă celor din regatul său vestea că sosea, 
aducînd cu sine pe cel care-avea să-i slobozească pe toţi. 
Asta îl făcu pe bărbier să dea de bunăvoie coada înapoi 
hangiţei, şi tot aşa îi înapoiară toate celelalte lucruri, 
împrumutate atunci cînd porniseră să-l libereze pe don 
Quijote. Rămaseră uimiţi toţi cei din han de frumuseţea 
Doroteii, ca şi de boiul chipeşului tînăr Cardenio. Preotul 


puse să li se pregătească de mîncare din ceea ce se găsea la 
han, iar hangiul, care trăgea nădejdea să fie plătit mai bine, 
le pregăti în grabă o masă gospodărească. în toată vremea 
asta, don Quijote dormea, şi fură cu toţii de părere să nu-l 
deştepte, căci mai de folos îi era în clipa aceea somnul decit 
mîncarea. în timpul mesei vorbiră, fiind de faţă hangiul, 
femeia lui, fiica lor, Maritornes şi toţi drumeţii, despre 
ciudata nebunie a lui don Quijote şi de chipul în care 
dăduseră de el. Hangiţa le povesti ceea ce li se întîmplase 
cu dînsul şi cu cărăuşul, tot căutindu-l din ochi în vremea 
asta pe Sancho. Dar cum nu-l văzu, povesti toată pătărania 
zborului cu pătura, de care nu puţin se veseliră cu toţii; iar 
cînd preotul spuse că numai cărţile de cavalerie citite îi 
luaseră lui don Quijote minţile, hangiul zise : — Eu nu ştiu 
cum se poate una ca asta, fiindcă, pe cîte mă pricep eu, nu 
se află pe lume, zău aşa, mai desfătătoare zăbavă; căci eu, 
uite, am aici două-trei de astea printre alte traftoloage şi 
mă jur pe ce am mai scump că parcă mi-au dat viaţă, nu 
numai mie, ci multor altora, căci de atitea ori, la vremea 
secerişului, se adună aici la clacă o grămadă de secerători, 
şi-ntotdeauna se întîmplă să se afle şi cîte unul ştiutor de 
carte, care pune mina pe vreuna din cărţile astea, şi noi 
facem roată în jurul lui cîte treizeci şi mai bine şi stăm şi-l 
ascultăm cu atita plăcere, că parcă ne-ar lua cine ştie ce 
greutate de pe suflet! De mine cel puţin pot jura că, ori de 
cite ori aud povestindu-mi-se despre grozavele şi 
înfricoşătoarele lovituri împărţite la mînie de către cavaleri 
în dreapta şi-n stînga, mare chef îmi mai vine să fac şi eu la 
fel, şi nu m-aş mai da dus nici zi, nici noapte, cînd le-ascult. 

— Tot aşa de mult îmi plac şi mie, zise hangiţa, fiindcă n- 
am în casă zi bună decît atunci cînd stai tu s-asculţi la cel 
care citeşte; fiindcă în aşa hal rămii de prostit, că nici nu-ţi 
mai trece prin gind să ne mai cauţi cusur! 

— Zău că-i aşa, întări şi Maritornes, şi zău că şi mai 
grozav îmi place s-aud lucruri de-astea, că-s tare frumoase, 
mai cu seamă cînd stă cică domniţa sub nişte portocali în 
braţele cavalerului ei, şi cică îi păzeşte-o dădacă, care 


moare de pizmă şi tremură ca varga de frică să nu-i prindă 
cineva. Ce să-ţi spun, parcă-ţi unge sufletul cu miere cînd 
auzi! 

— Dar dumneata ce părere ai, domnişoară? o întrebă 
preotul pe fiica hangiului. 

— Nu ştiu, zău aşa, pe sufletul meu, domnule ! răspunse 
ea. Stau şi ascult şi zău că, oricît n-oi pricepe eu mare 
lucru, am prins gust de ele. Cu toate astea, nu mă desfăt cu 
loviturile care-l desfată pe tata, ci cu văicărelile cavalerilor, 
cînd sînt departe de domniţele lor, că, să spun drept, 
citeodată mă fac să le şi pling de milă ! 

— Vra să zică, ţi-ar plăcea să le-alini dumneata chinul, 
domnişoară, zise Dorotea, dac-ai şti că plîng pentru 
dumneata ? 

— Nu prea ştiu ce-aş face, răspunse fata. lot ce pot 
spune este că sînt cîte unele domniţe de-acelea aşa de 
crude, că le zic cavalerii lor leoaice şi tigrese şi alte o mie 
de măscări! Vai, Doamne, ce soi de oameni or mai fi şi astea, 
femei fără suflet şi-aşa de cîinoase la inimă, că mai bine 
decît să-şi plece urechea la durerea unui om cumsecade, îl 
lasă să crape sau să-nnebunească! La ce naiba atitea 
mofturi? 

Că dacă-s cinstite, n-au decît să se mărite cu ei, că doa* 
ei atita aşteaptă ! 

— Taci, fato, zise hangiţa, că parcă prea ştii multe din 
astea, şi nu le stă frumos fetelor mari să ştie şi să vorbească 
atitea ! 

— Păi dacă mă-ntreabă dumnealui, răspunse ea, pot să 
nud răspund? 

— Bine, bine, zise preotul. Adu-mi, cinstită gazdă, cărţile 
acelea, că vreau să le văd şieu ! 

— Bucuros ! răspunse hangiul. 

Şi dînd fuga pînă-n odaia lui, se-ntoarse cu un cufăraş 
vechi, zăvorit şi legat cu lanţ, pe care deschizîndu-l, scoase 
din el trei cărţoaie şi nişte hirtii scrise de mină cu slovă 
meşteşugită. Prima carte pe care-o deschise preotul se 
dovedi a fi Don Cirongilio de Tracia a doua Felixmarte de 


Hircania, iar a treia, Istoria marelui căpitan Qonzalo 
Hernandez de Cordoba 329 330, împreună cu Viaţa lui 
Diego Qarcia de Paredes 331. De îndată ce citi preotul cele 
dintîi două titluri, se-ntoarse către bărbier şi-i zise: — Ce 
păcat că nu le-avem aicea, cu noi, pe chelăreasa şi pe 
nepoata prietenului meu ! 

— N-are nimica, răspunse bărbierul, că ştiu şi eu să le 
car pînă-n bătătură, ori la vatră, că-i un foc straşnic în ea. 

— Vra să zică, domnia-voastră vreţi să-mi ardeţi cărţile? 
întrebă hangiul. 

— Numai pe acestea două, pe Don Cirongilio şi pe 
Felixmarte, răspunse preotul. 

— Cum adică? zise hangiul. Ce? Cărţile mele or fi cumva 
eretice ori flegmatice de vreţi să mi le ardeţi? 

— Schismatice, vrei să zici, vere, spuse bărbierul, nu 
flegmatice. 

— Fie şi-aşa, răspunse hangiul. Dar dac-aveţi chef să 
ardeţi vreunul, atunci ardeţi-l pe Marele căpitan ori pe 
Diego Qarcia ăsta, că mai bucuros aş lăsa să-mi fie dat pe 
foc un copil decit să las pradă flăcărilor pe vreunul din 
ăilalţi doi! 

— Iubite frate, zise popa, cărţile astea două sînt 
mincinoase, pline de deşertăciuni şi de neadevăruri, în 
vreme ce asta, a Marelui căpitan, e o istorie adevărată, care 
cuprinde faptele de arme ale lui Gonzalo Hernândez de 
Cdrdoba, care, pentru multele şi marile lui isprăvi, a 
meritat numele dat de-o lume-ntreagă, care i-a zis Marele 
căpitan, poreclă frumoasă şi strălucită, de el singur 
meritată; iar acest Diego Garcia de Paredes a fost un 
cavaler de viţă domnească de fel din cetatea Trujillo, în 
Estremadura, soldat viteaz şi înzestrat de natură cu atita 
putere, încît cu un singur deget oprea roata morii în toiul 
măcinişului, iar într-o zi, proţă-pindu-se la capra podului cu 
paloşul în miîini, ţinu pe loc o oştire numeroasă şi n-o lăsă să 
treacă pe pod, făcînd apoi şi alte lucruri asemănătoare, căci 
aşa cum le povesteşte şi le scrie el singur, cu toată modestia 
lui de cavaler, fiindu-şi el însuşi cronicar, dacă i le-ar fi scris 


altul, slobod şi fără patimă, ar pune în umbră faptele 
tuturor Hectorilor, Ahi-lilor şi Orlanzilor! 

— Mare scofală ! făcu hangiul. Ia te uită ce-l sperie, c-a 
oprit ăla roata morii cu degetul! Zău aşa, ar trebui să citeşti 
domnia-ta ce-am citit eu despre FOlixmarte de Hircania 
care numai c-o lovitură de spadă a spintecat cinci uriaşi 
deodată pînă-n noadă, de parc-ar fi fost umpluţi cu năut, ca 
paiaţele cu care se joacă copiii; iar altă dată s-a-ntilnit c-o 
oştire maaare şi puteeernică, care număra mai bine de-un 
milion şi şase sute de mii de soldaţi, turnaţi toţi în oţel din 
creştet pînă-n tălpi, şi i-a făcut pe toţi bucățele, de parc-ar fi 
fost o turmă de oi. Şi ce ai de zis de măritul don Cirongilio 
de Tracia, care-a fost atit de viteaz şi de inimos, aşa cum ai 
să vezi din carte, unde scrie că, venind el cu corabia de-a 
lungul unui rîu, numai iată că îi iese înainte, din mijlocul 
apei, un şarpe de foc, şi el, numai ce mi ţi-l văzu, că mi ţi se 
şi azvirli asupra lui şi, urcîndu-i-se de-a călare pe spinarea 
solzoasă, îl strînse de git cu amin-* două mîinile cît putu ; şi 
cînd văzu şarpele c-avea să-l sugrume, nu găsi alt leac decit 
să se dea la fund, trăgindu-l în apă şi pe cavaler, care nu se 
învoi să-l lase nici în ruptul capului. Iar cînd ajunseră ei 
acolo la fund, se pomeni viteazul în nişte palate şi-n nişte 
grădini, o frumuseţe, nu altceva! Şi cît ai clipi, şarpele se 
prefăcu într-un moşneag bătrîn ca lumea, care-i spuse 
atitea, că doar să le-auzi, şi nu-ţi mai trebuie altceva* Fugi 
de-acolo, domnule, şi nu mai vorbi aşa, că de le-ai auzi p- 
astea, mă prind c-ai înnebuni de bucurie; iar pe Marele 
căpitan şi pe Diego Garcia ăsta de care zici nu dau o ceapă 
degerată ! 

Auzindu-l Dorotea ce spune, îi şopti lui Cardenio: — Nu 
mai are mult gazda noastră pînă s-ajungă un al doilea don 
Quijote ! 

— Aşa mi se pare şi mie, zise Cardenio, pentru că, pe cît 
se vede, el crede că-s adevărate toate cele povestite în 
cărţile astea, pînă-ntr-un bob, aşa cum scrie acolo, şi nu i-ar 
scoate din cap treaba asta nici călugării din tagma 
desculţilor — Ia seama, iubite frate, vorbi din nou popa, că 


nu s-a pomenit de cînd e lumea nici un Felixmarte de 
Hircania şi nici un don Cirongilio de Tracia, nici alţi cavaleri 
de felul lor, de care povestesc cărţile de cavalerie, căci 
toate-s ticluiri şi plăsmuiri ale unor minţi ce nu găseau 
altceva mai bun de făcut, şi le-au ticluit cu scopul de care 
spui dumneata, ca să-şi mai treacă omul vremea, aşa cum 
şi-l trec, citindu-le, secerătorii dumitale, că-ţi jur pe tot ce 
vrei că nu s-au aflat nicicînd atare cavaleri pe lume, şi nici 
atare isprăvi şi năzdrăvănii nu s-au putut întîmpla în ea ! 

— Asta să i-o spui lui mutu! răspunse hangiul. Parcă eu 
n-aş şti cît fac doi şi cu doi, nici unde mă roade sandaua ! 
Nu te gîndi dumneata să-mi dai ţoaşcă, fiindcă zău că nu-s 
332 nici eu cu caş la gură ! Păi frumoasă treabă este şi 
bine-ţi şade domniei-tale să cauţi a mă face să cred că tot ce 
scriem bunătatea asta de cărţi sînt doar minciuni şi 
născociri, cînd ele sînt tipărite cu îngăduială de la domnii 
din sfatul rege* lui? Ce adică, sînt ei oameni care să lase să 
se tipărească atîta amar de minciuni laolaltă, şi-atitea 
bătălii, şi-atitea vrăji, de mai-mai să-ţi pierzi minţile? 

— 'Ţi-am mai spus, prietene, răspunse preotul, că astea 
sînt bune ca să avem cu ce ne desfăta cugetul cînd nu ne 
îmboldeşte altă treabă; aşa că, întocmai cum în toate statele 
bine orînduite e îngăduit să se afle jocuri de şah, de ghiul- 
bahar, de popice şi de arşici, ca să se desfete anumiţi 
oameni care nici n-au chef, nici nu vor şi nici nu pot să 
muncească, tot aşa se îngăduie să se tipărească şi să se afle 
asemenea cărţi, bănuindu-se, precum şi este, că n-o să se 
găsească nici un om atît de neştiutor încît să ia drept istorie 
adevărată vreuna din cărţile astea. Şi de-aş avea acuma 
îngăduinţă şi cei de faţă mi-ar cere-o, ţi-aş spune cîte ceva 
în legătură cu ceea ce trebuie să cuprindă cărţile de 
cavalerie ca să fie reuşite, lucru care, cine ştie, poate că ar 
fi de folos şi chiar pe gustul anumitor oameni. Dar eu 
nădăjduiesc că va veni o vreme cînd voi putea împărtăşi 
toate acestea cuiva care ar fi în stare să găsească leacul 
romanului cavaleresc x. lar pînă una-alta, crede-mă, jupîne, 
că e aşa cum spun eu: ia-ţi cărţile şi descurcă-te singur cu 


adevărurile şi cu minciunile lor, şi să-ţi fie de bine ! Dea 
Domnul să nu ajungi şi dumneata în doaga oaspetelui 
dumitale, don Quijote. 

— Ei asta-i, răspunse hangiul, că n-oi fi eu atît de nebun 
să mă fac cavaler rătăcitor ! Doar pricep şi eu că în ziua de 
azi nu mai merge ce mergea pe vremuri, cînd se zice că 
vîinturau lumea cavalerii ăştia vestiți! 333 

Pe la mijlocul convorbirii acesteia se ivi şi Sancho, care 
se simţi foarte încurcat şi rămase pe gînduri de ceea ce 
auzise; anume, că în ziua de azi nu mai merge să fii cavaler 
rătăcitor, şi că toate cărţile de cavalerie erau doar nerozii şi 
minciuni. Şi-şi puse în gînd, în sinea lui, să aştepte să vadă 
unde avea să ducă această călătorie a stăpînului său, iar de 
n-avea să iasă chiar atit de bine pe cît socotea el, era hotărît 
să-l părăsească şi să se întoarcă la munca de toate zilele, 
alături de femeia şi de copiii lui. 

Hangiul îşi luă cufăraşul şi cărţile, dar îl opri preotul, 
spunindu-i: — Aşteaptă, că vreau să văd şi ce fel de hirtii 
sînt astea, scrise cu slove atît de măiestrite ! 

Le scoase din lăcriţă gazda şi, dîndu-i-le să le citească, 
preotul văzu cam la vreo opt caiete scrise de mină, care pe 
prima filă aveau un titlu mare, ce suna astfel: NUVELA 
CURIOSULUI NESTĂPÎNIT 

Citi ca pentru sine trei sau patru rînduri preotul şi zise: 
— Zău că nu mi se pare rea, după titlu, nuvela asta, şi tare- 
aş mai avea chef s-o citesc de la un cap la altul! 

La asta, hangiul răspunse: 

— Păi n-ai decit s-o citeşti, preacuvioase, pentru că nişte 
oaspeţi care au citit-o şi ei tot aici au rămas mulţumiţi 
foarte de ea şi s-au ţinut scai de capul meu să le-o dau, dar 
eu nu m-am învoit, gîndind că are să vină să mi-o ceară 
înapoi cel care a uitat-o aici, lăcriţa asta cu cărţile şi cu 
hîrtiile pe care le vezi, că s-ar prea putea să se mai abată 
stăpînul lor pe-aici vreodată; şi cu toate că numai eu ştiu cât 
au să-mi lipsească asemenea bunătate de cărţi, mă jur să i 
le dau înapoi pe toate, că de hangiu oi fi eu hangiu, dar 
păgin nu-s ! 


— Multă dreptate ai, prietene, zise preotul. Dar, cu toate 
astea, de-o fi să-mi placă nuvela, are să trebuiască să mă 
laşi măcar s-o copiez. 

— Cu dragă inimă, răspunse hangiul. 

Pe cînd vorbeau cei doi aşa, Cardenio şi pusese mîna pe 
nuvelă, începînd s-o citească, şi cum i se păru şi lui ce i se 
păruse preotului, îl rugă pe acesta să-i dea citire aşa fel 
încît s-o poată auzi cu toţii. 

— Aş citi-o eu, zise preotul, de n-ar fi mai cu cîştig timpul 
cît dormi decît cel în care zăboveşti cu cititul 1 

— Destulă odihnă are să fie pentru mine, spuse Dorotea, 
să-mi trec timpul ascultind vreo poveste, fiindcă sufletul nu 
mi-e încă destul de împăcat ca să mă lase să adorm atunci 
cînd aş simţi nevoia! 

— Apoi, dacă-i aşa, răspunse preotul, vreau s-o citesc 
măcar din curiozitate, că poate găsim în ea ceva care să ne 
placă. 

Sări şi meşterul Nicolăs şi-l rugă acelaşi lucru, ba şi 
Sancho, pe deasupra; ceea ce văzînd preotul, şi pricepînd 
că toţi aveau poftă, ca şi el, s-o asculte, zise: — Bine, dacă 
vreţi; fiţi cu luare-aminte, căci nuvela începe astfel . 


Capitolul XXXIII în care se povesteşte nuvela curiosului 
nestăpîniti 

La Florenţa, bogată şi vestită cetate din Italia, în 
provincia ce poartă numele Toscana, trăiau cîndva Anselmo 
şi Lotario, doi cavaleri cu stare, de neam domnesc, şi-atit de 
buni prieteni, încît toţi cei ce-i cunoşteau nu le-ar fi spus 
vreodată altfel decît, prin antonomasie334 335, cei doi 
prieteni. Tineri erau şi necăsătoriți, avînd aceeaşi virstă şi 
aceleaşi deprinderi, şi toate acestea erau îndeajuns ca să-şi 
păstreze unul altuia prietenie. Drept este că Anselmo arăta 
ceva mai multă aplecare înspre desfătările iubirii decit avea 
Lotario, pe care-l atrăgeau mai curînd plăcerile vînătorii. 
Dar cînd se ivea prilejul, se mai înfrîna şi Anselmo de la 
plăcerile sale, urmînd gusturile lui Lotario, iar Lotario şi le 
lăsa deoparte pe ale lui ca să se supună chefurilor lui 
Anselmo; şi aşa, voinţele lor ajungeau să fie una, în aşa chip 
încît nici un ceasornic bine întocmit şi grijuliu ţinut n-ar fi 
mers mai fără greş. 

Anselmo era îndrăgostit nebuneşte de o fată, de neam 
mare şi frumoasă cum nu se mai poate, din acelaşi oraş, 
fiică de oameni aleşi, şi atît de desăvirşită, încît tînărul se 
hotări, după ce îi ceru şi prietenului său Lotario părerea, s- 
o ceară de soţie, peţind-o de la părinţii ei. Zis şi făcut! lar 
cel care-i sluji de ambasador fu Lotario, care duse la bun 
sfirşit treaba cu atita folos pentru prietenul său, că nu trecu 
mult pînă să se vadă intrat în stăpînirea bunului dorit, iar 
Cămilă fu atît de mulţumită că dobîndise un soţ ca Anselmo, 
încît nu mai sfirşea înălţind osanale cerului şi lui Lotario, 
prin mijlocirea căruia o copleşise un asemenea noroc. în 
cele dintii zile, cum toate zilele de nuntă sînt vesele de 
obicei, Lotario venea, ca şi înainte, în casa prietenului său 
Anselmo, străduindu-se să-l cinstească, să-l sărbătorească şi 
să-l bucure atita cît îi stătea în putere; dar de îndată ce se 
sfirşiră zilele nunţii şi se mai domoli acel du-te- vino de 
musafiri şi de hiritiseli, Lotario începu s-o mai rărească cu 
venitul pe la Anselmo pe-acasă, părîndu-i-se (aşa cum pe 
bună dreptate li se poate părea tuturor celor cu scaun la 


cap) că nu e bine să umbli prea mult pe la casele prietenilor 
după ce s-au însurat şi nici cu tot atîta uşurinţă ca pe 
vremea cînd erau holtei; căci, dacă e drept că adevărata 
prietenie nu poate şi nu trebuie să dea loc întru nimic la 
bănuieli, cu toate astea, cinstea celui proaspăt însurat e un 
lucru atît de gingaş, încît s-ar părea c-o poate ştirbi chiar şi 
un frate, cu atit mai mult un prieten. 

Băgă de seamă Anselmo că Lotario cam dădea înapoi şi 
socoti că are cuvint să se plîngă de dînsul şi să-i spună că, 
de-ar fi ştiut el că însurătoarea avea să fie de vină că ei doi 
nu se vor mai înţelege după cum s-ar cuveni, în vecii vecilor 
nu s-ar fi însurat; şi că dacă, de bine ce se înțelegeau unul 
cu altul cînd fusese neînsurat, îşi meritaseră un nume atit 
de dulce ca acela pe care li-l dădeau oamenii, spunîndu-le 
cei doi prieteni, n-avea de ce să îngăduie acuma, numai din 
dorinţa de a face pe prevăzătorul, cînd îi lipsea orice prilej 
de fapt, ca un nume atît de faimos şi de plăcut să se piardă; 
aşa că îl implora, dacă între ei doi mai puteau încăpea 
asemenea vorbe, să redevină stăpîn al casei prietenului său, 
intrind şi ieşind din ea ca şi mai înainte, după plac; căci, îl 
asigura el, Cămilă, soţia lui, n-avea alte dorinţe şi nu voia 
altceva decît ceea ce voia el să dorească, şi cum ea aflase cu 
cîtă înfocare ţinuseră ei mai înainte unul la altul, nu ştia ce 
să mai creadă acum, cînd îl vedea pe dînsul ţinîndu-se atît 
de departe. 

La toate acestea şi la multe altele pe care Anselmo i le 
depăna lui Lotario ca să-l convingă a-i intra iar în casă aşa 
cum trebuia, Lotario răspunse cu atita prudenţă, 
înţelepciune şi schepsis, încît Anselmo rămase mulţumit de 
gindul bun al prietenului său şi se înţeleseră ca două zile pe 
săptămînă, în afară de sărbători, Lotario să vină şi să 
mănînce cu dînşii; şi cu toate că aşa rămaseră hotărite 
lucrurile între ei doi, Lotario îşi puse în gind să nu facă 
nimic mai mult decit ceea ce ar vedea că se cade spre a 
păstra mai bine neştirbită cinstea amicului său, de al cărui 
bun nume era mai grijuliu chiar decît de propria sa onoare. 
Fiindcă — zicea el, şi bine zicea — omul însurat, pe care 


cerul l-a blagoslovit cu o nevastă frumoasă, trebuie să fie cu 
ochii în patru atit la soiul de prieteni pe care şi-i aduce în 
casă, cît şi la prietenele cu care îşi face de vorbă nevasta; 
căci ceea ce nu se înfăptuieşte şi nici nu se pune la cale pe 
străzile oraşului, ori la biserică, ori la serbările obşteşti şi la 
hramuri (lucruri de la care nu totdeauna bărbaţii trebuie 
să-şi oprească nevestele), se pune la cale şi se mijloceşte în 
casa prietenei, ori a rubedeniei în care ai mai multă 
încredere. Mai zicea Lotario că lingă fiecare dintre tinerii 
căsătoriţi ar fi nevoie să se afle cîte un prieten care să-i 
atragă bărbatului luarea-aminte asupra gregşelilor şi 
scăpărilor din vedere pe care le-ar avea femeia în purtarea 
lui, căci se mai poate întîmpla şi ca, din prea marea 
dragoste a bărbatului pentru nevastă, ori să nu bage el de 
seamă, ori să nu-i zică nimic ca să n-o supere, nici cînd ar 
dori ca ea să facă, nici cînd ar vrea ca ea să se lase 
păgubaşă de vreun lucru, care, fie că ar fi săvirşit, fie că ar 
fi pierdut din vedere, i-ar putea fi sau spre cinste, sau spre 
ruşine, lucruri asupra cărora de îndată ce li s-ar atrage 
atenţia printr-un prieten, uşor le-ar fi soţilor să le afle leac. 
Dar unde să se găsească prieten atit de înţelept, de leal şi 
de drept la cuget cum vrea Lotario? Asta eu n-am de unde-o 
şti, se înţelege de la sine; singur Lotario era unul dintre 
aceştia, fiind cu ochii în patru şi dîndu-şi toată osteneala şi 
avînd multă bătaie de cap de cîte ori era vorba de onoarea 
prietenului său, căci se străduia să rărească, să ocolească 
ori să scurteze zilele în care era dinainte hotărit că trebuia 
să-i calce pragul, ca să nu bată la ochi mulţimii de gură- 
cască şi privirilor veşnic iscoditoare, dar pline de venin, ce 
urmăreau intrările unui tînăr bogat, nobil şi distins, 
înzestrat cu atitea frumoase însuşiri cîte-şi ştia el, în casa 
unei femei de frumuseţea Cămilei; căci, cu toate că virtutea 
şi cumsecădenia ei puteau să pună căluş oricărei guri 
clevetitoare, n-ar fi vrut totuşi să azvirle umbra îndoielii 
asupra bunului său nume, sau asupra celui al prietenului, 
din care pricină cele mai multe din zilele menite întilnirii şi 
le petrecea şi şi le cheltuia cu fel de fel de alte treburi, dînd 


a înţelege că nu le poate amîna; aşa că în zilele cînd se 
întilneau îşi petreceau o mulţime de ceasuri din timpul lor 
mai mult cu plîngerile unuia şi cu dezvinovăţirile celuilalt. 

Se întimplă, aşadar, ca, într-o zi, pe cînd se plimbau 
amîndoi pe o pajişte afară din oraş, Anselmo să-i spună lui 
Lotario cam ceea ce urmează: — Gindeai, de bună seamă, 
prietene Lotario, că la binefacerile cu care m-a blagoslovit 
Dumnezeu făcîndu-mă fecior al unor părinţi cum au fost ai 
mei şi dîndu-mi, nu cu jumătate de mină, bunurile vieţii, atit 
pe cele ce se cheamă fireşti, cit şi binefacerile sorții, eu n-aş 
putea să răspund vreodată cu toată recunoştinţa pe care-o 
merită ceea ce-am dobiîndit, mai cu seamă că, pe deasupra, 
mi te-a mai dat Dumnezeu şi pe tine de prieten, şi pe 
Cămilă de femeie, două daruri pe care le preţuiesc, de nu 
chiar la treapta la care ar trebui să fie preţuite, cel puţin 
atita cit pot eu. Dar deşi am cu prisosinţă parte de aceste 
bunuri, care dau de obicei oamenilor tot ce le trebuie ca să 
poată trăi fericiţi, mă aflu azi a fi cel mai abătut şi mai 
cătrănit om de pe tot rotogolul pămîntului; fiindcă nu ştiu 
de cîte zile încoace mă chinuie şi nu-mi dă pace o dorinţă 
atit de ciudată şi atit de ieşită din limitele fireşti pentru alţii, 
încît mă mir eu singur de mine, învinuindu-mă şi luîndu-mă 
singur în rîs în sine-mi, dorinţă pe care mă străduiesc s-o 
ascund de propriile mele gînduri şi s-o trec sub tăcere; şi 
mi-e atît de greu să ţi-o dezvălui, de parcă ar trebui s-o 
spun lumii întregi. Şi de vreme ce, pînă în cele din urmă, tot 
are să iasă la lumină, aş vrea mai curînd să se dezvăluie în 
arhivele tale secrete, căci am încredere că, tăcînd tu şi 
dindu-ţi toată osteneala să-mi găseşti leacul, ca un bun 
prieten ce-mi eşti, mă voi vedea curînd scăpat de toate 
spaimele pe care mi le pricinuieşte şi-mi voi recîştiga 
voioşia, datorită ţie, în aceeaşi măsură în care m-a năpădit 
acum, din nebunia mea, năduful ce mă ucide. 

Uimit foarte rămase Lotario la auzul cuvintelor lui 
Anselmo, neputîndu-şi da seama unde aveau să ducă o atit 
de lungă introducere şi atîtea ocolişuri; şi cu toate că sucea 
şi răsucea în mintea lui cam ce soi de dorinţă ar fi putut fi 


aceea care-i chinuia atita prietenul, nu nimerea nici pe 
departe adevărul. Şi, ca să pună sfirşit mai repede chinului 
pe care i-l pricinuia îndoiala, îi spuse că mare jignire era, 
pentru multa prietenie ce-o nutrea pentru dînsul, să tot 
umble Anselmo cu atitea ocolişuri şi să caute chipul cum i- 
ar dezvălui gîndurile lui cele mai ascunse, căci el era sigur 
că i-ar fi putut oferi fie sfaturi ca să-l aline, fie mijloace 
pentru a şi le duce la capăt. 

— Adevărat, răspunse Anselmo, şi avînd încredere în 
ceea ce-mi spui, îţi aduc la cunoştinţă, Lotario prietene, că 
dorinţa care-mi dă ghes nu e alta decit de a afla dacă este 
Cămilă, soţia mea, pe atit de desăvirşită şi de virtuoasă cum 
cred eu, şi nu mă pot întări în credinţa că ar fi adevărat 
decît punînd-o la încercare în aşa chip încît proba să dea pe 
faţă lămurit cîte parale face virtutea ei, aşa cum focul arată 
cît preţ are aurul. Pentru că eu socotesc, după capul meu, 
prietene, că o femeie nu este virtuoasă decît în măsura în 
care este (sau nu este) ispitită, şi că doar aceea dintre ele 
vădeşte tărie de suflet care nu se lasă înduplecată de 
făgăduieli, nici de plocoane, nici de lacrimi şi nici de 
necontenitele hărţuieli la care o supun iubeţii ce-i dau zor. 
Căci de ce să fii mulţumit, zicea el, că ţi-e cuminte femeia, 
dacă nimic n-o împinge să fie deşucheată? Ce mare lucru e 
că arată sfielnică şi temătoare una care n-are prilej să calce 
strimb, ori una care cunoaşte prea bine felul bărbatului, 
care, de-ar fi s-o afle, măcar şi întîia dată, făcîndu-şi de cap, 
i-ar lua pe loc, cu mina lui, zilele ? Aşa că aceea care e 
cuminte de teamă, sau din lipsă de prilejuri, nu-mi vine de 
fel s-o socotesc tot într-un preţ cu cea hărţuită de amorezi 
şi urmărită de ispite, care a ieşit biruitoare şi încununată de 
lauri! în chipul ăsta şi din aceste motive, ca şi dintr-altele 
multe, pe care ţi le-aş putea înşira ca să-mi întăresc şi 
îndreptăţesc părerea ce mi-am făcut, doresc ca soţia mea 
Cămilă să treacă prin încercările acestea şi să se călească, 
purificîndu-se prin lamura focului pe care-l simte orice 
femeie văzîndu-se dorită şi împinsă spre păcat, ba încă de 
unul care ar fi vrednic să-şi ridice ochii la dînsa; iar dacă 


iese ea, cum cred că va ieşi, cu laurii biruinţei din această 
bătălie, m-aş socoti mai fericit ca nimeni altul pe lume şi aş 
putea spune că mi s-au împlinit toate dorinţele; ba încă aş 
ţine-o sus şi tare că mi-a făcut parte soarta de femeia de 
nădejde despre care zice înțeleptul: Cine unde s-o afle?336 
Şi de-o fi să se întimple de-a-ndoaselea decit cred eu, 
plăcerea de-a vedea că părerea aceasta a mea s-a dovedit a 
fi întemeiată mă va face să îndur uşor suferinţa pe care mi-o 
va pricinui o experienţă atît de scump plătită; şi de vreme 
ce nimic din tot ceea ce mi-ai spune împotriva acestei 
dorinţe a mele n-ar fi de nici un folos şi nu m-ar face să 
părăsesc gindul de a o duce la îndeplinire, doresc, Lotario 
prietene să te pregăteşti a fi unealta care să înfăptuiască, 
de hatirul meu, ceea ce spun; că ţi-oi da eu prilejul s-o faci, 
fără să-ţi lipsească tot ce aş crede eu că e nevoie ca să 
ispitească o femeie cinstită, cu nume bun, la locul ei şi 
lipsită de nevoi băneşti. Şi mă împinge, între altele, să-ţi 
încredinţez ţie misiunea aceasta atît de grea, ideea că, de-o 
fi să fie înfrîntă de tine Cămilă, tot n-are să ajungă 
înfrîngerea asta pînă la capăt, ci doar pînă la punctul unde 
poate fi ţinut drept gata întîmplat ceea ce ar mai fi de făcut 
de ţi-ar îngădui-o stima ce-mi porţi, aşa că n-aş rămîne eu 
jignit decît cu gîndul, şi obida mea va fi ascunsă lumii prin 
virtutea tăcerii tale, fiindcă ştiu bine că, atunci cînd e vorba 
de mine, tăcerea ta poate fi veşnică şi de nepătruns, 
întocmai ca tăcerea mormîntului. Aşa că, de vrei să am eu o 
viaţă de care să pot spune că e viaţă, trebuie să intri 
numaidecit în bătălia asta a dragostei, nu într-o doară şi nici 
cu sfiiciune, ci cu zelul şi cu rivna pe care ţi le cere dorinţa 
mea, păstrîndu-mi credinţa prietenească de care sînt sigur. 
Acestea fură spusele lui Anselmo către Lotario, şi la toate 
ascultă acesta cu atîta luare-aminte, încît, în afară de ceea 
ce stă scris că s-a spus, nu-şi dezlipi buzele pînă ce nu văzu 
că a sfirşit ce avea să-i spună; şi dîndu-şi seama că nu-i mai 
rămăsese nimic de spus, după ce stătu şi se uită la elo bună 
bucată de vreme, ca şi cum s-ar fi uitat la ceva ce n-a mai 
văzut în viaţa lui, din care pricină s-ar fi umplut de spaimă 


şi mirare, rosti: — 'Te ascult şi nu-mi poate intra în cap, 
Anselmo prietene, că nu-i glumă tot ce mi-ai spus, fiindcă de 
m-aş fi gindit că vorbeşti cu tot dinadinsul, n-aş fi îngăduit 
să ajungi pînă unde ai ajuns şi nu te-aş fi ascultat de fel, 
căci, nedîndu-ţi ascultare, te-aş fi împiedicat să ţii predica 
asta lungă. Şi-mi închipui că, fără îndoială, ori tu nu mă 
cunoşti, ori eu nu te cunosc pe tine! Dar nu-i aşa: fiindcă eu 
ştiu bine că eşti Anselmo, iar tu ştii că eu sînt Lotario. Doar 
atita-i baiul, că am început să cred că nu eşti Anselmo acela 
pe care-l ştiu eu, iar tu trebuie să fi gindit că nici eu nu sînt 
acel Lotario ce-ar trebui să fiu, căci lucrurile pe care mi le- 
ai spus nu-s nici ele vrednice de Anselmo acela care îmi este 
prieten, după cum nici ceea ce-mi ceri nu-i poate fi cerut lui 
Lotario cel pe care-l cunoşti. Căci prietenii cei buni se 
cuvine să-şi încerce prietenii şi să se folosească de ei, cum a 
spus un poet, usque ad aras 337, lucru care vrea să spună 
că nu trebuie să se folosească de prietenia lor în treburi 
care ar fi împotriva lui Dumnezeu. Şi dacă aşa a judecat un 
păgin despre prietenie, nu cu atît mai mult se cuvine să 
judece aşa creştinul, care ştie că pentru nici un soi de 
prietenie omenească nu trebuie să şi-o piardă pe-a cerului? 
Şi cînd prietenul s-ar întîmpla să împingă aşa de departe 
lucrurile încît să-şi uite frica de Dumnezeu şi ruşinea de 
oameni de dragul prieteniei, asta nu trebuie să se întîmple 
pentru orice fleac de nimica, ci pentru împrejurările în care 
e în joc onoarea sau viaţa prietenului său. Aşa că spune-mi 
tu acuma, Anselmo: care din acestea două îţi este 
primejduită, ca să mă aventurez eu în a-ţi face pe plac, 
săvirşind un lucru atît de nevrednic, cum îmi ceri tu să 
săvirşesc? Nici una, de bună seamă; ba, dimpotrivă, îmi 
ceri, după cîte pricep eu, să mă străduiesc şi să fac tot ce-oi 
putea spre a-ţi lua viaţa, lăsîndu-te lipsit de onoare, şi pe 
mine, dimpreună cu tine. Pentru că, dacă trebuie să mă 
zbat ca să-ţi fur onoarea, e limpede că îţi iau şi viaţa, căci 
omul fără de onoare e mai rău decît mort; şi fiind eu 
unealta unui atit de mare rău pe cît vrei tu să-ţi fac fiindu-ţi 
unealtă, nu mă dezonorez oare şi eu, rămîinind, ca urmare a 


aceluiaşi fapt, lipsit şi de viaţă? Ascultă, Anselmo prietene, 
şi rabdă, fără să-mi răspunzi nici un cuvînt pînă ce n-oi sfârşi 
de spus tot ceea ce mi-o trece prin minte în legătură cu ce 
ţi-a venit ţie chef să faci, că ţi-o rămîne şi ţie timp să-mi 
răspunzi, şi te-oi asculta şi eu pe tine atuncea. 

— Cu dragă inimă, zise Anselmo, Spune tot ce ai poftă. 

Şi Lotario urmă, spunînd: — Pare-mi-se, o, Anselmo, că în 
clipa de faţă mintea ta este aşa cum e întotdeauna mintea 
maurilor, cărora nu le poţi vîri în cap în ce greşeşte secta 
lor, nici prin citate din Sfînta scriptură, nici prin argumente 
adresate raţiunii şi nici prin argumente întemeiate pe 
dogmele Crezului, ci trebuie să le aduci sub ochi pilde care 
să se poată tipări, lesne de înţeles şi în stare să ducă la o 
încheiere neîndoielnică, adică matematiceşte 
demonstrabile, care să nu poată fi negate, aşa ca şi cînd ar 
fi să spui: Dacă din două părţi egale luăm părţi egale, cele 
ce rămîn sînt şi ele egale. Şi dacă nu pricep asta numai din 
vorbele tale, cum se şi întimpiă de fapt, trebuie să le-o arăţi 
prin semne, punîndu-le-o sub ochi; şi chiar făcînd toate 
acestea, tot n-ajunge nimeni s-o scoată la capăt cu ei şi să-i 
încredinţeze de adevărurile sfintei noastre religii. Şi tocmai 
la fel ar trebui să fac şi eu cu tine, folosindu-mă de aceleaşi 
mijloace, pentru că dorinţa ce s-a născut în sufletul tău e 
atit de rătăcită şi atit de departe de tot ce s-ar putea numi 
urmă de rațiune, încît mi se pare că aş strica orzul pe gişte 
de-ar fi să încerc a te face să-ţi pricepi naivitatea (căci 
deocamdată nu vreau să-i dau alt nume), ba chiar îmi vine 
să te las în nebunia ta, drept pedeapsă pentru gîndurile 
deşucheate ce nutreşti; dar nu-mi îngăduie să te aduc la aşa 
strimtoare prietenia ce-ţi port, care nu consimte să te las 
pradă unei atit de vădite primejdii de pierzanie. Şi pentru 
ca să vezi limpede, repetă-mi, Anselmo: nu mi-ai spus tu că 
trebuie să ispitesc o femeie care e la locul ei, să înfrîng 
voinţa unei femei cinstite, să dau plocoane unei femei 
dezinteresate, să fac curte unei femei cuminţi? Ba sigur că 
mi-ai spus-o! Păi dacă tu ştii că ai o femeie la locul ei, 
cinstită, dezinteresată şi cuminte, ce mai cauţi? Şi dacă 


socoteşti că va ieşi biruitoare din toate asalturile ce i-aş da 
(aşa cum va ieşi, nu mai încape îndoială !), ce titluri crezi 
că-i poţi da pe urmă, mai spre lauda ei, decît cele pe care le 
merită acum, sau ce-ar putea fi ea mai mult după asta decit 
ceea ce este acum? Din două una: ori tu n-o socoteşti aşa 
cum zici, ori nu ştii ce-mi ceri! Dacă n-o socoteşti aşa cum 
zici că este, de ce vrei s-o încerci şi nu te porţi cu ea aşa 
cum îţi vine mai la îndemiînă şi cum se cuvine să te porţi cu 
o stricată ? Dar dacă este aşa de vrednică cum crezi, 
nesăbuit lucru ar fi să te apuci a pune la încercare adevărul 
însuşi, de vreme ce, după experienţă, ea va rămîne preţuită 
tot ca mai înainte. Prin urmare, e limpede că a încerca 
lucruri din care mai curînd ni s-ar putea trage pierzania 
decît mîntuirea e semn de minte slabă şi de cutezanţă peste 
orice cuviinţă, mai cu seamă cînd încerci lucruri dintr- 
acelea la care nu te împinge nimeni cu de-a sila, ba încă din 
cele care-ţi arată singure, de departe, că nebun trebuie să 
fii să-ţi vîri de bunăvoie capul sub Evanghelie! în treburi 
greu de dus la capăt intri de dragul lui Dumnezeu, sau le 
încerci de dragul lumii, sau de dragul amîndorora: cele pe 
care le săvîirşeşti pentru Dumnezeu sînt dintre cele făptuite 
de sfinţi, care s-au învrednicit să ducă viaţă de îngeri în 
trup de om; cele pe care le săvirşeşti de dragul lumii sînt 
fapte dintr-ale celor ce călătoresc peste noianuri întinse de 
ape, străbătîind fel de fel de climate şi rătăcind printr-atita 
amar de străinătăţi spre a dobiîndi ceea ce se numeşte 
avuţie; iar cele pe care le înfrunţi de dragul Domnului şi al 
lumii deopotrivă sînt fapte dintr-ale soldaţilor viteji, care 
nici n-au văzut bine că s-a deschis în zidul vrăjmaş din faţa 
lor doar atita drum cît poate tăia o ghiulea rotundă de 
artilerie, că pe loc, lăsînd deoparte orice simţămiîrit de frică, 
fără să ia în seamă ori să ocolească primejdia vădită care-i 
ameninţă, purtaţi pe sus ca în zboruri de aripile dorinţei lor 
de-a fi scut legii străbune, poporului şi regelui, se azvirl fără 
să mai stea pe ginduri în mijlocul miilor de prilejuri de-a da 
piept cu moartea ce-i aşteaptă ! Acestea sînt lucrurile care 
trebuie încercate, şi e o onoare, o mîndrie şi un izvor de 


foloase să le încerci, oricît de pline de neajunsuri şi de 
primejdioase ar fi; dar cea pe care spui tu că vrei s-o încerci 
şi s-o pui la cale nu-i faptă care să-ţi dobîndească raiul lui 
Dumnezeu, nici bogății, nici faimă pentru oameni; pentru 
că, de bună seamă, chiar de-ar fi să ieşi din ea cum doreşti, 
la sfîrşit n-ai să fii nici mai vestit, nici mai bogat, nici mai 
respectat decît eşti acuma; iar de nu ieşi aşa, ai să te vezi în 
cea mai groaznică mizerie ce se poate închipui, fiindcă n- 
are să-ţi folosească la nimic să-ţi spui atuncea că nimeni nu 
ştie de nenorocirea ce ţi-a căzut pe cap, căci are să fie 
îndeajuns s-o ştii tu singur ca să te cătrănească şi să-ţi sfişie 
inima. Şi, ca întărire a acestui adevăr, aş vrea să-ţi spun o 
stanţă făcută de faimosul poet Luis Tansilo 338 la sfîrşitul 
primei părţi din poema lui, Lacrimile sfintului Petru, care 
zice aşa: Creştea durerea şi ruşinea trează în Petru cină de 
ziuă s-a crăpat, Şi chiar de nu-l vedeau alţi ochi, oftează în 
sine, dindu-şi seama de păcat: Căci unui suflet nobil nici nu- 
i pasă De-l vezi sau nu, spre-a fi el ruşinat. 

Căci sie însuşi şi-a făcut dosadă Cinci ceru-i doar de faţă 
ca să-l vadă. 

Aşa că n-ai să-ţi scuteşti durerea doar ţinînd-o ascunsă; 
ci, dimpotrivă, vei plinge necontenit, de nu lacrimi dintr-ale 
ochilor, apoi lacrimi de sînge, dintr-ale inimii, aşa cum 
plîngea naivul acela de doctor despre care poetul nostru ne 
povesteşte că a făcut proba vasului pe care, mai cu scaun la 
cap, s-a ferit s-o facă prudentul Reinaldos339; căci, deşi 
toată treaba asta nu-i decît născocire poetică, închide în ea 
taine morale vrednice de a fi pătrunse, cugetate şi imitate. 
Cu atît mai mult cu cît, prin ceea ce am de gînd să-ţi spun 
acuma, ai să ajungi să-ţi dai şi tu seama de greşeala pe care 
vrei s-o săvirşeşti. Spune-mi, Anselmo, dacă cerul, sau 
soarta cea bună, te-ar fi făcut stăpîn şi posesor legiuit al 
unui diamant de mare preţ, de-a cărui strălucire şi de-ale 
cărui ape minunate ar fi încîntaţi toţi giuvaergiii 
cunoscători de pietre nestemate ce le-ar vedea, şi de s-ar 
întîmpla ca toţi într-un glas şi într-un gînd să spună că 
diamantul atinge prin strălucire, prin frumuseţea apelor şi 


prin fineţea tăieturii pragul cel mai de sus la care poate 
ajunge o asemenea piatră, iar tu însuţi avind aceeaşi părere 
ca şi ei, spune-mi: de n-ai şti şi alte lucruri care să se 
împotrivească acestei păreri, drept ar fi să-ţi vină chef să iei 
diamantul şi să-l pui între ciocan şi nicovală, şi acolo, prin 
lovituri grozave şi prin forţa grea a braţelor, să încerci 
dacă-i atit de tare şi atît de pur după cum se spune? Ba, mai 
mult, de-ar fi să-ţi duci la capăt încercarea, să zicem că 
piatra ar rezista la o probă atît de neghioabă: prin asta nu i- 
ar spori întru nimic nici valoarea şi nici faima, iar de-ar fi să 
se spargă, lucru care se prea poate întîmpla, n-ar însemna 
să-l pierzi cu totul? Ba de bună seamă că ar fi pierdut, iar 
pe stăpînul lui l-ar socoti lumea toată nerod curat, şi nimic 
altceva! Aşa că bagă de seamă, Anselmo prietene, că-ţi este 
Cămilă întocmai ca diamantul preţios, atit după felul cum o 
judeci tu, ca şi după judecata celorlalţi, şi n-ai temei să-i dai 
brînci într-o aventură din care să iasă zdrobită, căci chiar 
de-ar fi să rămînă neatinsă, nu poate urca în preţ mai 
presus decît este astăzi, iar de cade cumva şi nu iese bine 
din încercare, gîndeşte-te de pe acum ce te-ai face fără ea 
după ce i-ar scădea prețuirea şi cu cîtă dreptate te-ai putea 
plinge singur de tine, care ai fost cauza pierzaniei ei şi a 
tale. Bagă de seamă că nu se află pe lume giuvaer care să 
fie mai de preţ decit o femeie cinstită şi respectată, şi că 
onoarea femeilor stă toată în numele bun pe care-l au 
printre oameni; şi cum numele bun al femeii tale şi cinstea 
ei sînt atît de mari încît ajung pînă la culmile virtuţii, cum 
ştii bine, de ce vrei să pui la îndoială adevărul acesta? Bagă 
de seamă, prietene, că femeia e o fiinţă slabă, şi nu se cade 
să-i punem dinainte obstacole de care să se împiedice şi să 
cadă, ci, dimpotrivă, trebuie luate din calea ei, netezindu-i 
drumul şi scutindu-i-l de orice neajuns, ca să poată, 
nestingherită şi nesupărată, zbura cu toată iuţeala spre 
dobîndirea desăvirşirii care-i lipseşte şi care constă în a fi 
virtuoasă. Naturaliştii povestesc că hermina e o vietate 
micuță, cu blana foarte albă, pe care cînd vor s-o prindă 
vînătorii, se folosesc de un tertip: ştiind cărările pe unde 


are obicei să treacă, i le acoperă cu noroi, şi pe urmă, 
hăituind-o, o fac să se îndrepte într-acolo, şi cum dă 
hermina de tină, se opreşte locului şi se lasă prinsă şi dusă 
în robie, mai curînd decit să treacă prin noroaie şi să-şi 
prăpădească, murdărindu-şi-l, albul blănii, pe care pune 
preţ mai mare decit pe libertate şi pe viaţă. Femeia cinstită 
şi castă e ca o hermină, şi mai albă decit zăpada cea mai 
curată îi e virtutea cinstei; iar cel ce-ar vrea ca ea să nu şi-o 
piardă, ci, dimpotrivă, să şi-o păstreze, scutindu-şi-o de rele, 
trebuie să se poarte altfel decît se poartă vinătorii cu 
hermina, căci n-are de ce să-i pună dinaintea ochilor noroiul 
plocoanelor şi al galanteriilor unor ibovnici nelalocul lor, 
fiindcă, poate (ba chiar fără doar şi poate), biata de ea n- 
are atîta virtute şi putere în firea ei încît să izbutească 
singură să răstoarne aceste piedici şi să treacă peste ele; 
aşa că e nevoie să-i fie luate din cale, punindu-i-se dinainte 
curâţia virtuţii şi frumuseţea bunului renume. lot aşa, 
femeia cumsecade se mai aseamănă şi cu o oglindă de 
cristal, strălucitoare şi curată, supusă însă întunecării şi 
întinării cu fiecare nouă răsuflare care-i atinge luciul. Cu 
femeia virtuoasă trebuie să te porţi aşa cum se poartă 
credincioşii cu moaştele: închinîndu-li-se, fără să le atingă. 
Trebuie păzită şi preţuită femeia de treabă, cum e păzită şi 
preţuită o grădină frumoasă, plină de trandafiri şi de alte 
soiuri de flori, al cărui stăpîn nu îngăduie nimănui să se 
plimbe pe alei, nici să atingă vreo floare: destul să le fie, 
celor ce trec, că se pot bucura, de departe şi printre 
zăbrele de fier, de frumuseţea şi de mireasma ei. în sfîrşit, 
aş vrea să-ţi spun nişte versuri care mi-au venit în minte, 
auzite într-o piesă de teatru modernă *, ce mi se para se 
potrivi de minune cu ce-ţi spuneam. Un bătriîn înţelept îl 
sfătuia pe altul, care era tatăl unei fete frumoase, s-o ţină 
departe de ochii lumii, s-o păzească bine, închisă în casă, şi, 
printre alte motive, îi spuse cele ce urmează: Ca de sticlă e 
femeia, 

Dar n-aş încerca-o, parcă, Dacă poate să se spargă. 

Cine ştie ? vorba ceia ! 


Qreu mai dregi, uşor mai strici ! 

Şi nu-i prea cu cap să-ncerce Omul dacă spart mai 
merge Vasul, fără de lipici ! 

Cuminţenia e-un tezaur; 

Nu găsesc c-ar fi trăsnae: Sint pe lume şi Danae, 

Dar mai sînt şi ploi de aur ! 340 

Tot ce ţi-am spus pînă aici, o, Anselmo, a fost cu privire la 
tine, şi nu-i rău s-auzi acuma şi cîte ceva din ceea cemă 
priveşte pe mine, iar de*o fi să mă lungesc la vorbă, iartă- 
mă şi tu, că toate astea le cere labirintul în care ai intrat şi 
din care vrei să te scot eu. Tu mă socoteşti prieten şi vrei 
să-mi vatămi cinstea, lucru cu totul împotriva prieteniei; şi 
nu numai că pretinzi una ca asta, ci-mi mai ceri să ţi-o 
vatăm şi eu pe-a ta. Că vrei să mi-o ştirbeşti mie, e limpede, 
pentru că de îndată ce Cămilă va vedea că-i fac ochi dulci, 
aşa cum îmi ceri, nu mai încape nici o îndoială că are să mă 
socotească om necinstit, lipsit de onoare şi desfrinat, de 
vreme ce pun la cale şi încep a face un lucru atit de 
deosebit de ceea ce prietenia ta şi faptul că sînt cine sînt mă 
obligă să fac. lar de faptul că doreşti să-ţi ştirbesc şi eu ţie 
onoarea nu mai încape îndoială, pentru că, de îndată ce va 
prinde de veste că-i fac ochi dulci, Cămilei nu se va putea să 
nu-i treacă prin minte gindul că cine ştie ce semne de 
uşurătate, descoperite de mine în purtarea ei, mi-au dat 
curajul să-mi dezvălui dorinţele necurate, aşa că, socotindu- 
se necinstită, cade asupra ta necinstea ei, de vreme ce ea îţi 
aparţine. De aici ia naştere ceea ce se petrece de obicei, şi 
anume, că bărbatului unei femei necredincioase, chiar de- 
ar fi fost să se întîmple asta fără ştirea lui şi fără să-i fi dat 
el prilej neveste-si să facă altceva decît trebuie, oricît de 
puţin ar fi fost în puterea lui s-o împiedice şi oricît de 
grijuliu şi de puţin lăsător s-ar fi arătat în a o păzi şia o 
scuti de nenorocire, lumea îi azvîrle porecle de ruşine 
totuşi, şi-l numeşte în aşa fel de parcă l-ar înjura, iar cei 
care ştiu cît îi e de ticăloasă femeia îl privesc într-un anume 
chip, mai curînd cu dispreţ decît cu compătimirea ce i s-ar 
cuveni, cînd e vădit că nu din vina lui, ci din pricina toanelor 


netrebnicei cu care s-a însoţit a intrat el pînă-n gît în 
asemenea nenorocire. Şi vreau să-ţi spun pricina pentru 
care, pe bună dreptate, îşi pierde cinstea bărbatul femeii 
stricate, chiar dacă el n-o ştie de stricată, nici n-are vreo 
vină şi nici nu i-a dat prin ceva prilejul să decadă. Să nu te 
plictisească spusele mele, pentru că totul are să se întoarcă 
în folosul tău. Cînd l-a creat Dumnezeu pe tatăl nostru dintii 
în paradisul pămîntesc, spune Sfînta scriptură că l-a 
cufundat pe Adam într-un somn adînc şi că, pe cînd dormea 
el, i-a scos din partea stîngă o coastă, din care a făcut-o pe 
mama noastră, Eva; şi cum s-a deşteptat Adam şi s-a uitat la 
ea, a spus: Carne din carnea mea este şi os din oasele mele 
! lar Dumnezeu a spus: Pentru ea îi va părăsi omul pe tatăl 
şi pe muma sa, şi vor fi amîndoi un trup. Atunci a fost 
instituită sfinta taină a căsătoriei, care leagă doi oameni cu 
asemenea legătură, încît doar moartea dacă-i mai poate 
dezlega. Şi atîta putere şi atîtea virtuţi are taina aceasta 
minunată, încît poate face ca doi oameni deosebiți să fie 
unul şi acelaşi trup; ba încă poate şi mai mult în cazul 
căsătoriilor izbutite, unde soţilor, chiar dacă fiecare îşi are 
sufletul lui, vrerea le e una şi aceeaşi. De aici decurge 
urmarea că, fiind trupul soţiei acelaşi cu al soţului, petele 
ce-o întinează pe ea, sau relele obiceiuri pe care le 
dobîndeşte, răspund în carnea lui, chiar dacă nu eli-a dat, 
cum s-a mai spus, prilej de-a păcătui. Pentru că întocmai 
cum durerea unui picior sau a altui mădular al trupului 
omenesc o simte tot trupul, ca unul ce se află zidit dintr-o 
aceeaşi carne, întocmai cum capul suferă de durerea 
gleznei, fără să fie vinovat de ea, tot aşa şi bărbatul rămîne 
necinstit de necinstea femeii, pentru că face cu ea un singur 
trup; şi cum onoarea ca şi dezonoarea din carne şi din sînge 
se trag pe lumea asta, iar cinstea ori necinstea femeii 
păcătoase de felul ăsta este, bărbatul n-are încotro şi 
trebuie să ia asupră-şi o parte din acestea şi să fie socotit 
dezonorat, chiar fără s-o ştie. Vezi deci, o, Anselmo, în ce 
primejdie te vîri atunci cînd vrei să tulburi pacea în care 
vieţuieşte o nevastă cumsecade ca a ta; vezi pentru ce 


deşartă şi nestăpînită curiozitate vrei tu să trezeşti patimile 
ce zac acum împăciuite în pieptul castei tale soţii?! Bagă de 
seamă că lucrul spre care te aventurezi să-l cîştigi e de 
foarte puţin preţ, în vreme ce pierderea poate fi atît de 
mare, încît îmi lipsesc pînă şi vorbele ca să ţi-o pot zugrăvi, 
aşa că mă opresc aici. Dar dacă tot ce ţi-am spus nu-i de 
ajuns ca să-ţi întoarcă gîndul de la planul tău nenorocit, n-ai 
decît să-ţi cauţi altă unealtă a necinstirii şi nefericirii tale, 
fiindcă eu n-am de gînd să-ţi slujesc ca atare, chiar dc-ar fi 
ca prin asta să-ţi pierd prietenia, pagubă decît care nu-mi 
pot închipui alta mai grea pe lume ! 

Tăcu, după ce spuse toate astea, cinstitul şi înțeleptul 
Lotario, iar Anselmo rămase atit de tulburat şi de dus pe 
ginduri, încît multă vreme nu-i putu răspunde o vorbă; dar 
pînă în cele din urmă îi zise: — Ai văzut cu cîtă luare-aminte 
am ascultat, Lotario prietene, tot ceea ce ai avut poftă să-mi 
spui, şi în judecă* ţile, pildele şi parabolele tale am 
recunoscut bogata înţelepciune pe care ţi-o ştiam şi culmea 
prieteniei adevărate la care te-ai putut înălța; recunosc, de 
asemenea, şi mărturisesc că dacă nu-ţi urmez sfatul şi fac 
tot pe gindul meu, înseamnă că mi s-a urit cu binele şi-mi 
fac răul cu mina mea. O dată hotărît lucrul acesta, trebuie 
să mă socoteşti atins acum de boala care le încearcă uneori 
pe femei cînd le vine cheful să mănînce ţărnă, moloz, 
cărbune, ba chiar şi alte lucruri şi.mai rele, cu toate că sînt 
greţoase la vedere şi cu atît mai scîrboase cînd e vorba să le 
pui în gură341; aşa că e nevoie să te foloseşti de vreun 
tertip viclean ca să mă vindeci, şi asta nu-i prea greu să 
izbuteşti, doar începînd să-i faci ochi dulci Cămilei, chiar de- 
o fi s-o faci la început mai domol şi în chip prefăcut; iar ea 
nu poate fi atit de slabă încît să-şi dea cinstea pe girlă de la 
primele întilniri: cu începutul acesta mă voi mulţumi, iar tu 
vei fi împlinit tot ce datorezi prieteniei noastre, nu numai 
redindu-mi viaţa, ci şi încredinţindu-mă că nu-mi ştirbesc 
onoarea |! Şi eşti ţinut să faci asta dintr-o singură pricină: 
căci fiind eu aşa cum sînt, hotărît cu nestrămutare să-mi 
pun în practică încercarea aceasta a cinstei femeii mele, n- 


ai să poţi consimţi tocmai tu să-mi dau pe faţă nebunia faţă 
de altul, ce mi-ar primejdui onoarea pe care tu te îngrijeşti 
să nu mi-o pierd; iar dacă a ta ar putea să scadă în ochii 
Cămilei, cîtă vreme ai stînjeni-o cu dragostea, prea puţină 
însemnătate are, pentru că nu va trece mult şi, văzindu-i noi 
tăria de suflet la care ne aşteptăm din parte-i, îi vei putea 
spune tot adevărul despre încercarea noastră, fapt care te 
va ridica din nou în stima ei, întocmai ca la început. Şi cum 
tu n-ai mare lucru de pierdut şi mie îmi poţi da atita 
mulţumire punînd puţinul acesta în joc, nu te mai împotrivi 
şi fă-o, chiar de-ar fi să mai vez| şi alte piedici, căci, aşa cum 
ţi-am mai spus, nu trebuie decît să începi, şi cu astaeu mă 
declar gata să închid procesul. 

Văzînd Lotario cît de nestrămutat era Anselmo în 
hotărirea lui şi nemaiştiind ce pilde să-i aducă în sprijinul 
spu* selor sale, nici la ce judecată dreaptă să-l îndrume ca 
să-l facă să nu-şi urmeze planul, mai văzînd el pe deasupra 
că-l mai ameninţa şi că avea să încredinţeze altuia taina 
planului său nesăbuit, se hotări, ca să înlăture o nenorocire 
mai mare, să-l mulţumească, făcînd ceea ce-i cerea, cu 
gindul ascuns să se poarte în toată treaba asta în aşa chip 
încît, fără să-i sucească frumoasei Cămilă capul şi să-i 
tulbure liniştea, să rămînă Anselmo îndestulat în dorinţele 
sale. Aşa că îi răspunse să nu-şi mai împărtăşească gîndul 
nimănui altcuiva, căci îşi lua el sarcina asta, începînd-o cînd 
i s-o părea lui mai nimerit s-o înceapă. îl îmbrăţişă Anselmo 
cu multă duioşie şi dragoste şi-i mulţumi pentru că se 
învoise s-o încerce, de parcă cine ştie ce mare favoare i-ar fi 
făcut, şi rămaseră înţeleşi ca Lotario să se pună pe treabă 
chiar de-a doua zi, pentru că el, Anselmo, avea să-i ofere 
prilejul şi răgazul trebuincios de a-i vorbi Cămilei între 
patru ochi, mai dindu-i şi banii şi giuvaerurile cu care s-o 
dăruiască, îl sfătui să-i facă serenade, să scrie versuri întru 
lauda ei şi-i spuse că, de cumva n-ar voi el să-şi bată capul 
să le facă singur, i le va face el însuşi. La toate se învoi 
Lotario, nutrind într-ascuns cu totul alte ginduri decit îşi 
închipuia Anselmo, şi după învoiala asta se întoarseră la 


Anselmo acasă, unde o găsiră pe Cămilă arzînd de nelinişte 
şi de grijă şi aşteptîndu-şi soţul, care în ziua aceea întîrziase 
mai mult ca de obicei. 

Lotario plecă acasă, iar Anselmo rămase la căminul lui, la 
fel de mulţumit pe cît era Lotario de căzut pe gînduri, 
neştiind pe unde să scoată cămaşa ca să iasă basma curată 
dintr-o aşa de nesăbuită tărăşenie; şi toată noaptea aceea 
nu se gîndi la altceva decit la chipul cum l-ar putea păcăli 
pe Anselmo fără s-o jignească pe Cămilă, iar a doua zi se 
duse la masă la prietenul său, unde fu întîmpinat cu 
bunăvoie de Cămilă, care-l vedea cu ochi buni şi-l primea 
întotdeauna bucuroasă din pricina prieteniei ce-i purta 
soţul său. Sfirşiră de mincat, fu strîinsă masa, iar Anselmo îi 
zise lui Lotario să rămînă acolo cu Cămilă cită vreme avea 
să lipsească el (căci îl chema în oraş o treabă ce nu răbda 
amînare), fiindcă într-o oră, două, avea să se întoarcă. 
Cămilă îl rugă să nu plece, şi Lotario se oferi să-l 
întovărăşească, dar nu izbutiră să-l convingă pe Anselmo, 
care, dimpotrivă, îl sili pe Lotario să rămînă şi să-l aştepte, 
sub cuvînt că avea de vorbit cu dînsul, mai tirziu, lucruri de 
mare însemnătate. îi mai spuse şi Cămilei să nu-l lase pe 
Lotario singur cît timp va lipsi el, şi, într-adevăr, se pricepu 
atît de bine să se prefacă şi să arate că e nevoit a-i părăsi, 
că nimeni n-ar fi putut să-şi dea seama de prefăcătoria lui. 
Plecă deci Anselmo şi rămaseră singuri la masă Cămilă şi 
Lotario, fiindcă ceilalţi, oameni de-ai casei, se duseseră cu 
toţii să mănînce. Lotario se văzu în arenă, în primejdia 
dorită de prietenul său, faţă în faţă cu duşmanul, care ar fi 
putut birui doar prin frumuseţe un escadron de cavaleri 
armaţi: închipuiţi-vă dacă avea de ce se teme Lotario ! Dar 
tot ce făcu el atunci fu să se sprijine într-un cot, pe un braţ 
al jilţului, şi să-şi lase capul pe o mînă, cerînd iertare 
Cămilei pentru chipul lui atit de necioplit de-a se purta, sub 
cuvînt că mult ar dori să se poată hodini puţintel, pînă ce s- 
o întoarce acasă Anselmo. Cămilă îi răspunse că s-ar odihni 
mai bine pe un divan 342 decît pe jilţ, aşa că-l rugă să se 
ducă în iatac şi să doarmă. Dar Lotario nu se învoi şi rămase 


pe loc, moţăind pînă la întoarcerea lui Anselmo, care, cum o 
află pe Cămilă în odaia ei şi pe Lotario adormit, crezu că, de 
bine ce întîrziase el atîta vreme, îşi şi găsiseră timp cei doi 
să stea de poveste, ba încă să şi tragă un somn, şi abia 
aştepta clipa cînd se va trezi Lotario, ca să plece cu el afară 
din casă şi să-l descoase de tot ce s-a întîmplat. 

Totul se petrecu întocmai după dorinţa lui: Lotario se 
deşteptă şi ieşiră amîndoi din casă, aşa că-l întrebă ceea ce 
dorea să ştie, iar Lotario îi răspunse că nu i se păruse cu 
cale să dea pe faţă aşa, dintr-o dată, tot ceea ce dorea, deci 
că nu făcuse altceva decît să laude pînă una-alta 
frumuseţea Cămilei, spunîndu-i că tot oraşul nu vorbea 
decît de înţelepciunea şi farmecul ei, compliment care i se 
păruse bun prilej de-a intra în vorbă cu dînsa şi lucru în 
stare să-i cîştige bunăvoința, făcînd-o să-l asculte cu plăcere 
şi altă dată, tertip fiind acesta asemeni celor de care se 
foloseşte Diavolul cînd vrea să înşele vreun suflet ce stă 
treaz şi înarmat, gata să-l întîmpine apărindu-se; căci în 
asemenea prilejuri Dracul se preschimbă în arhanghel 
luminos, oricît ar fi el înger al beznelor, iscîndu-ţi-se 
dinainte cu chip blind; dar pînă la urmă tot se dă pe faţă 
cine este şi-şi duce la capăt planurile lui necurate, chiar 
dacă la început înşelăciunea i-a rămas nedescoperită. 

Toate acestea îl mulţumiră foarte pe Anselmo, care 
făgădui să-i dea în fiecare zi acelaşi prilej, chiar de-ar fi să 
nu plece din casă, căci, răminînd locului, s-ar îndeletnici cu 
treburi care s-o împiedice pe Cămilă a-şi da seama de 
vicleana cursă pusă la cale. 

Se întîmplă, deci, să treacă mai multe zile în care 
Lotario, fără să cricnească un cuvinţel de faţă cu Cămilă, îi 
răspundea lui Anselmo că o ameţea vorbindu-i, dar că 
niciodată nu putuse scoate de la dînsa un semn cit de mic 
că s-ar lăsa cumva atrasă spre vreo faptă cit de cât 
necinstită, sau că i-ar da lui o umbră cît de mică de 
speranţă; ba, dimpotrivă, spunea că-l ameninţă mereu cu 
darea în vileag faţă de soţul ei a necinstitei lui purtări dacă 
nu se dezbară o dată de asemenea gind necurat. 


— Foarte bine, zise Anselmo. Pînă aici a rezistat Cămilă 
doar cuvintelor. E nevoie să vedem cum rezistă la fapte. Am 
să-ţi dau mîine două mii de scuzi de aur ca să-i oferi, ba 
chiar să i-i şi dăruieşti, şi am să-ţi mai dau tot atiţia ca să 
cumperi giuvaericale cu care s-o momeşti, căci femeile, mai 
ales cînd sînt frumoase, oricît de cinstite ar fi, sînt foarte 
dornice să fie bine îmbrăcate şi împodobite; iar dacă mai 
rezistă ea şi la ispita asta, eu mă socot mulţumit şi nu te mai 
necâjesc cu nimic altceva ! 

Lotario răspunse că, de vreme ce tot a început, are de 
gind să ducă treaba pînă la capăt, cu toate că e sigur de 
neizbînda lui şi de faptul că oboseala are să-i fie de-a surda. 

A doua zi primi cei patru mii de scuzi şi, dimpreună cu ei, 
patru mii de întrebări chinuitoare, pentru că nu ştia ce să 
mai născocească să-l poată minţi din nou; dar pînă în cele 
din urmă se hotări să-i spună că era la fel de nesimţitoare 
Cămilă la daruri şi la făgăduieli, cum fusese şi la vorbe 
dulci, şi că n-avea de ce să se mai ostenească, fiindcă-şi 
pierdea timpul de pomană. Dar soarta, care mîna lucrurile 
spre alt capăt, vru ca Anselmo, de îndată ce îi lăsase singuri 
pe Lotario şi pe Cămilă după cum luase obiceiul, să se 
închidă într-o odaie alăturată şi pe gaura cheii să privească 
şi să asculte ce făceau cei doi, aşa că, văzînd cum mai bine 
de jumătate de oră Lotario n-apucase a rupe o vorbă cu 
nevasta lui, dînd semne că nici n-avea de gînd să stea la 
taifas cu ea măcar de-ar fi fost sa rămînă locului veacuri în 
şir, pricepu că tot ce-i spusese prietenul despre 
răspunsurile date de Cămilă nu era altceva decît închipuire 
şi minciună. lar ca să vadă dacă-i cu adevărat aşa, ieşi din 
odaie şi, chemîndu-l pe Lotario deoparte, îl întrebă ce 
noutăţi avea să-i dea şi în ce ape se scaldă Cămilă. Lotario îi 
răspunse că nici prin gînd nud trece să mai stăruie cituşi de 
puţin în planul său, pentru că ea răspundea atit de tăios şi 
de acru, încit îi tăia cheful să mai rostească vreo vorbuliţă. 

— Ah, zise Anselmo, Lotario, Lotario, rău te mai plăteşti 
de tot ce-mi datorezi şi de marea încredere pe care mi-am 
pus-o în tine ! Adineauri am stat şi m-am uitat la voi pe unde 


se viră cheia asta în broască şi am văzut că nu i-ai spus o 
singură vorbă Cămilei, de unde îmi dau cu socoteala că pînă 
şi pe cele de început le mai ai de spus tot de-aici încolo; iar 
dacă aşa stau lucrurile, cum fără îndoială că şi stau, de ce 
mă înşeli şi pentru ce vrei să-mi răpeşti prin viclenie orice 
mijloc din cîte aş putea găsi ca să dau astîmpăr dorinţei ce 
mă chinuie? 

Mai mult nu spuse Anselmo, dar fu de ajuns şi ceea ce 
spusese ca să-l lase pe Lotario ruşinat, mai-mai să intre în 
pămînt; şi cum îi virise un cuţit în inimă faptul că fusese 
prins cu minciuna, îi jură lui Anselmo că din clipa aceea îşi 
lua asupră-şi cu tot dinadinsul sarcina de a-l mulţumi fără 
să-l mai mintă, aşa cum avea să-şi poată el singur da seama 
dacă avea să-l mai spioneze cu aceeaşi curiozitate, cu atît 
mai mult cu cît n-avea să mai fie nevoie de nici o altă trudă 
din partea nimănui, pentru că se va trudi el îndeajuns ca să- 
| mulţumească, risipindu-i toate bănuielile. Anselmo îl crezu 
şi, ca să-i dea mai mult răgaz pentru a se pune la treabă pe 
îndelete, fără teama vreunui termen apropiat, hotări să 
lipsească de-acasă vreo opt zile, ducîndu-se la un prieten al 
său, într-un sat ce se afla nu departe de oraş; şi chiar se 
înţelese cu prietenul ca să-l poftească de-ade- vărat şi cu 
toată stăruința, ca să aibă el faţă de Cămilă motiv să plece. 

Nenorocit şi fără chibzuinţă te-arăţi, Anselmo 1 Ce ai de 
gind să faci? Ce pui la cale? Ce urzeşti? la seama că-ţi faci 
răul cu mina ta, urzindu-ţi necinstea şi pregătindu-ţi 
pierzania. De treabă nevastă e Cămilă ta; în pace şi fără 
temeri te poţi bucura de dinsa; nimeni nu-ţi umbreşte 
bucuria; gîndul ei nu rătăceşte în afara zidurilor casei; tu 
eşti cerul ei pe pămînt, ţinta dorințelor şi împlinirea poftelor 
ei, măsura cu care-şi măsoară vrerile, pe care şi le 
potriveşte întru totul după vrerea ta şi după a cerului! Căci 
dacă nesecata mină a cinstei, frumuseţii, castităţii şi virtuţii 
ei îţi dă, fără de nici o trudă, toate bogăţiile pe care le 
deţine şi pe care le-ai putea dori, pentru ce vrei să mai sapi 
pămîntul şi să cauţi noi vine de proaspăt şi nemaivăzut aur, 
punîndu-te în primejdia de a vedea surpîndu-se asupră-ţi 


mina, pentru că, la urma urmei, nu e susţinută decît de 
stilpii firii sale slabe? Bagă de seamă că cel care caută ceea 
ce nu-i cu putinţă, pe drept poate să piardă şi ceea ce-i cu 
putinţă, aşa cum a spus mai bine decît mine un poet cînd a 
spus: Caut viaţa-n faptul morţii, Sănătatea-n boli o cat, 

Libertatea, sub lăcat, 

leşirea,-ndărâtul porţii, Cinste,-n cel care-a trădat. 

Soarta-mi, însă, de la care N-aştept binele să-mi vrea, S- 
a vorbit pe-ascuns cu cerul: Cum ce nu se poate ceru-l Ce 
se poate să nu-mi dea.343 

A doua zi Anselmo plecă la ţară, lăsînd vorbă Cămilei că, 
atita vreme cît va lipsi el, va veni Lotario să vadă de casă şi 
să ia masa cu dînsa, drept care să aibă grijă a se purta cu 
dînsul întocmai ca şi cum ar fi vorba de sine însuşi. Mult o 
întristă pe Cămilă, ca pe o femeie înţeleaptă şi cinstită ce 
era, porunca pe care i-o lăsa, plecînd, bărbatul, şi-l rugă să 
ia seama, că nu era de fel bine să stea cineva la masă pe 
scaunul lui, cît timp va fi el plecat, şi că dacă făcea lucrul 
acesta din lipsă de încredere într-însa, socotind că n-avea să 
se priceapă a-i duce casa, îl ruga să încerce doar de data 
aceea, şi avea să vadă, din încercarea aceasta, că putea 
răspunde şi la sarcini mai însemnate, Anselmo îi răspunse 
că asta era voinţa lui şi că ea n-avea altceva de făcut decit 
să plece capul şi să se supună. Făgădui Cămilă să facă aşa 
cum îi cerea, cu toate că era împotriva voinţei sale. Anselmo 
plecă, şi a doua zi veni Lotario în casă, unde fu primit de 
Cămilă, care îl întîmpină cu căldură şi gînduri bune. Dar 
orîndui lucrurile într-aşa chip încît să nu rămînă niciodată 
între patru ochi cu Lotario, umblind veşnic într-un cîrd de 
slujnice şi de servitori, şi mai ales în tovărăşia unei fete în 
casă, pe nume Leonela, la care ţinea mult, căci crescuseră 
amîndouă, de mici, în casa părinţilor Cămilei, iar cînd se 
căsătorise cu Anselmo o luase cu sine. în cele dintii trei zile 
Lotario nu-i spuse nimic, măcar o singură dată, cu toate că 
nu i-ar fi fost greu la vremea cînd se strîngea masa şi 
oamenii casei dădeau zor să se ducă şi ei să mănînce, 
fiindcă aşa primiseră poruncă din partea Cămilei; ba încă 


Leonela avea ordin să mănînce înaintea Cămilei şi să nu se 
mai dezlipească de lîngă ea; dar fata, căreia îi umbla :gîndul 
la altele, mai pe gustul ei, şi avea nevoie de ceasurile 
racelea şi de răgazul dat de ele ca să se îndeletnicească şi 
cu lucruri ce-o puteau mulţumi mai mult, nu împlinea 
întotdeauna porunca stăpînei sale, ci, dimpotrivă, îi lăsa pe 
cei doi singuri, ca şi cum tocmai asta i s-ar fi cerut, însă 
ţinuta plină de gravitate a Cămilei, chipul ei cinstit, 
modestia întregii sale făpturi erau atît de vădite, încât 
puneau căluş limbii lui Lotario. 

Cu toate astea, folosul adus de multele virtuţi ale 
Cămilei, ce impuseseră tăcere lui Lotario, se întoarse mai 
cu vîrf şi îndesat în paguba amîndurora, căci dacă limba 
rămînea tăcută, gîndirea, în schimb, bătea cîmpii şi găsea 
răgazul să contemple, amănunt cu amănunt, însuşirile 
virtuţii şi frumuseţii întruchipate de Cămilă, care ar fi putut 
înfierbînta pînă şi-o statuie de marmură, darmite o inimă 
vie, de carne şi de sînge! O tot privea Lotario, în răgazurile 
cînd ar fi putut găsi timp să-i vorbească, şi se gîndea cît .de 
vrednică era să fie iubită, iar gindul acesta începu să dea 
încet-încet asalturi stimei pe care i-o purta lui Anselmo, 
incit de o mie de ori îi veni să plece din oraş şi să se ducă pe 
alte meleaguri, aşa ca să nu mai dea ochi cu Anselmo 
niciodată şi nici pe Cămilă să n-o mai vadă; dar ceea ce-l 
împiedica încă de pe atunci şi-l ţinea pe loc era că prinsese 
gust s-o privească. Se lupta cu sine însuşi şi lua hotărîrea să 
izgonească şi să nu mai simtă mulţumirea care-i umplea 
sufletul la vederea Cămilei; se socotea vinovat, atunci cînd 
sta de vorbă singur cu sine, de nebunia lui; îşi spunea că e 
un prieten rău, ba chiar un creştin nevrednic; făcea 
comparaţie între sine şi Anselmo, ţinîndu-şi predici, şi toate 
sfirşeau prin a-i spune că mai mare fusese nebunia lui 
Anselmo de a se încrede într-insul decît trădarea lui, şi că, 
dacă ar găsi faţă de Dumnezeu, cum avea faţă de oameni, o 
scuză pentru ceea ce avea de gind să facă, n-ar avea de ce 
să se teamă de vreo pedeapsă a vinovăţiei sale. 


într-adevăr, frumuseţea şi meritele Cămilei, dimpreună 
cu prilejul pe care naivul soţ li-l pusese la îndemînă veniră 
de hac lealităţii lui Lotario, care, fără să mai vadă în jurul lui 
nimic altceva în afară de obiectul spre care-l împingea o 
înclinare firească, trei zile după plecarea lui Anselmo, de-a 
lungul cărora, vrind să nu-şi dea curs dorințelor, se află tot 
timpul în luptă cu sine însuşi, începu să-i declare Cămilei 
dragostea lui cu atîta violenţă şi cu atîtea stăruinţe de 
îndrăgostit, încît rămase înmărmurită Cămilă şi nu făcu 
altceva decît să se ridice de pe scaunul pe care stătuse şi să 
se încuie în camera ei, fără să-i mai răspundă un singur 
cuvînt. Dar răceala purtării ei nu făcu să slăbească în 
sufletul lui Lotario speranţele, care se nasc întotdeauna 
deodată cu dragostea; ba, dimpotrivă, îl făcu s-o preţuiască 
şi mai mult pe Cămilă, care, acum că văzuse în Lotario ceea 
ce nici prin gind nu i-ar fi trecut vreodată că poate vedea, 
nu mai ştia încotro să apuce şi, nepărindu-i-se nici prea 
sănătos lucru nici prea cu cap, să-i mai dea prilej a-i vorbi şi 
altă dată, hotări să trimită chiar în noaptea aceea (lucru pe 
care-l şi făcu) pe un servitor de-al ei cu o scrisoare către 
Anselmo, în care îi scria ceea ce urmează: Capitolul XXXIV 
Unde continuă nuvela Curiosului nestăpinit întocmai cum 
spune o vorbă că rău îi şade oştirii fără de general şi 
fortăreței fără de castelanul ei, aş zice eu că şi mai rău îi 
şade femeii tinere şi măritate fără bărbatul ei atunci cînd 
cine ştie ce prilejuri, cu neputinţă de înlăturat, n-o cer. Atît 
de rău mă simt fără de tine şi atît de greu îţi îndur lipsa, 
încît, dacă nu te întorci cît poţi mai curînd, mă voi duce să 
trăiesc din nou în casa părinţilor mei, chiar de-ar fi să 
rămină a ta fără de paznic; pentru că acela pe care mi l-ai 
lăsat, dacă poate purta acest nume, cred că are grijă mai 
curînd de nevoile sale decît de ceea ce te priveşte pe tine; şi 
cum te ştiu înţelept, n-am de ce-ţi spune mai multe, şi nici 
nu-i bine să-ţi mai înşir şi altele de acelaşi fel. 

Aşa suna scrisoarea primită de Anselmo, din care el 
înţelese că Lotario pornise să dea atacul şi că soţia lui 
trebuie să fi răspuns la asta aşa cum el, soţul său, dorise; şi 


bucuros cum nu se mai poate de asemenea veşti, îi trimise 
Cămilei vorbă să nu plece de-acasă sub nici un cuvînt, că el 
avea să se întoarcă fără întîrziere. Rămase mirată Cămilă 
de răspunsul lui Anselmo, care o puse într-o şi mai mare 
încurcătură decit la început, pentru că acum nu mai 
îndrăznea nici să stea liniştită acasă şi nici, cu atît mai 
puţin, să plece la casa părinţilor ei, căci, rămînînd, îşi punea 
în primejdie virtutea, iar plecînd, ieşea din vorba 
bărbatului. Pînă în cele din urmă alese ceea ce era mai rău, 
adică să rămînă acasă, cu hotărîrea de a nu fugi din calea 
lui Lotario, ca să nu dea de vorbit slugilor, şi chiar îi părea 
rău că scrisese ceea ce-i scrisese soţului său, de teamă să 
nu creadă el cumva că Lotario văzuse într-însa o femeie 
nelalocul ei şi că asta îl făcuse să nu-i mai păstreze 
respectul cuvenit. Dar cunoscîndu-şi virtutea, se lăsă cu 
totul în voia cerului, încrezătoare în gindurile ei bune şi în 
voinţa ei, care socotea că se va putea împotrivi fără vorbă la 
tot ceea ce i-ar fi plăcut lui Lotario să-i spună, fără să mai 
pomenească nimic despre asta bărbatului ei, ca să nud vire 
în cine ştie ce încurcătură şi buclucuri: ba chiar îşi bătea 
capul să afle chipul în care har putea dezvinovăţi pe Lotario 
faţă de Anselmo atunci cînd ar fi fost ca bărbatul ei s-o 
întrebe ce-o împinsese să-i scrie asemenea scrisoare. 

Cu gînduri ca acestea, mai curînd cinstite decit înțelepte 
sau nimerite, îl ascultă ea a doua zi pe Lotario, care în aşa 
chip se pricepu s-o prindă la strimtoare, încît stăpînirea de 
sine a Cămilei începu să şovăie, iar virtutea ei avu îndeajuns 
de furcă trudindu-se să-i păzească ochii, ca să nu i se vadă 
din ei compătimirea drăgăstoasă pe care lacrimile şi 
cuvintele lui Lotario i-o deşteptaseră în piept. Pe toate le 
băga de seamă Lotario, şi toate acestea îl aprindeau şi mai 
avan. Pînă în cele din urmă, părîndu-i-se lui că era 
neapărată nevoie, în răgazul pe care i-l dădea lipsa lui 
Anselmo, să izbutească a încercui şi mai strins fortăreaţa, 
dădu atacul pe calea vanităţii ei, lăudîndu-i frumuseţea, 
pentru că nu se află pe lume lucru care să ducă mai repede 
la predarea cetăţii şi să dărîme turnurile întărite ale 


deşertăciunii femeilor frumoase, decît deşertăciunea însăşi, 
folosită de limbile linguşitoare. într-adevăr, Lotario îşi dădu 
toată osteneala să mineze stînca cinstei femeieşti cu 
asemenea tertipuri, că de bronz să fi fost Cămilă, şi tot ar fi 
căzut. Plinse, imploră, făgădui, măguli, se încăpăţină să 
stăruie şi arătă atita înflăcărare în dragostea lui, dînd 
semne de atita sinceritate Lotario, încit se sfirşi cu 
rezistenţa Cămilei, şi el cuceri ceea ce sperase mai puţin şi 
dorea mai mult pe lume. 

Cămilă se dădu bătută şi se lăsă în voia lui; ce mare lucru 
dacă nici măcar o prietenie ca a lui Lotario nu putuse 
rămîne în picioare? Pildă vădită, care arată că patima 
dragostei n-o poţi învinge decit fugind de ea, şi că nimeni 
nu trebuie să se ia la trintă cu un duşman atît de puternic, 
căci e nevoie de puteri dumnezeieşti pentru a ţi le învinge 
pe ale tale, cele omeneşti. Numai Leonela ştiu de 
slăbiciunea stăpîinei sale, căci nu i-o putură ascunde cei doi 
necredincioşi prieteni şi proaspeţi ibovnici. Lotario se feri 
să-i spună Cămilei despre ceea ce urzise Anselmo, 
ascunzîndu-i şi faptul că prilejul de-a ajunge unde 
ajunseseră li-l dăduse tot el, ca nu cumva ea, din pricina 
asta, să-i preţuiască mai puţin dragostea, aşa că vru mai 
bine s-o lase să creadă că doar aşa, din întîmplare şi fără să 
fi fost pus la cale, necum în urma unui plan bine statornicit, 
i se aprinseseră lui călcîiele. 

Se întoarse, puţine zile după asta, Anselmo acasă la el, şi 
nu băgă de seamă că-l lipsiseră, cît timp lipsise, de lucrul 
care fusese pentru el atît de puţin vrednic de grijă şi pe 
care punea totuşi atîta preţ. Se duse numaidecit să-l vadă 
pe Lotario, pe care-l găsi acasă, cei doi prieteni se 
îmbrăţişară, şi cel dintâi îi ceru celui de-al doilea noutăţile 
de care atirna viaţa sau moartea lui. 

— Noutăţile pe care ţi le pot da, o, prietene Anselmo, 
zise Lotario, sînt că ai o femeie care ar putea fi pildă şi 
încoronare a tuturor femeilor cinstite. Vorbele pe care i le- 
am spus parcă le-aş fi semănat în vint; făgăduielile parcă 
nici nu i le-aş fi făcut; darurile nu mi-au fost primite; cînd 


am dat s-o înduplec prin lacrimi prefăcute, şi-a bătut joc de 
ele în văzul lumii. Hotărît lucru, Cămilă, întocmai cum e 
simbolul viu al frumuseţii, e şi vistieria unde se păstrează 
cinstea, politeţea, pudoarea, ţinuta demnă şi toate virtuțile 
ce pot face ca o femeie cu vază să fie fericită şi lăudată. Ia-ţi 
banii înapoi, prietene, fiindcă uite-i aici, fără să fi avut 
nevoie să mă ating de ei, căci cinstea Cămilei nu cade la 
asalturi atît de josnice ca acelea ale banilor, darurilor şi 
făgăduielilor. Mulţumeşte-te cu atîta, Anselmo, şi nu dori să 
faci încercări mai adînci; şi de vreme ce tot ai trecut, 
călcînd cu tălpile nevătămate, peste talazurile mării atîtor 
greutăţi şi bănuieli pe care ţi le pot da şi ţi le dau de obicei 
femeile, nu căuta să intri din nou, cufundîndu-te mai adînc, 
în oceanul noilor neajunsuri şi nici nu dori să încerci cu alt 
cîrmaci virtutea şi tăria navei pe care cerul ţi-o dete pe 
seamă, ca să treci cu ea marea lumii acesteia, ci înţelege c- 
ai ajuns într-un port sigur, aşa că aruncă în el ancora 
gîndului tău bun, rămînînd într-însul pînă ce-ţi va veni 
sorocul să plăteşti birul de care nu se află pe lume diplomă 
dc hidalgo care să te poată scuti! 

Anselmo rămase mulţumit cum nu se mai poate de 
vorbele lui Lotario şi i le crezu ca şi cînd ar fi fost rostite de 
cine ştie ce oracol; cu toate astea, îl rugă să nu înceteze cu 
stăruinţele, chiar dacă n-ar fi fost să fie decit din curiozitate 
şi ca să-şi mai treacă vremea, cu toate că n-avea nevoie să- 
şi mai dea de aici încolo tot atîta osteneală ca pînă atunci, şi 
nu-i mai ceru decit să scrie şi cîteva versuri întru lauda 
nevestei sale, numind-o în stihuri Ciori, căci are să-i dea 
chiar el Cămilei să înţeleagă că Lotario era îndrăgostit de o 
femeie pe care o ascundea sub acest nume ca s-o poată 
slăvi cu toată cinstea datorită virtuţii ei, mai adăugind şi că, 
de s-o întîmpla cumva să nu aibă Lotario chef a-şi bate 
capul să scrie versuri, avea să ile facă el. 

— N-are să fie nevoie de una ca asta, zise Lotario, căci 
nu-mi sînt pînă într-atîta de vrăjmaşe muzele încît să nu 
dea, din cînd în cînd, o raită şi pe la mine. Dă-ţi tu osteneala 
să-i spui Cămilei ce ziceai c-o să-i spui despre iubirea mea 


— chipurile — că versurile i le voi face eu, şi dacă nu vor fi 
atit de bune pe cît o merită subiectul lor, au să fie măcar 
cele mai bune pe care le pot eu face. 

Astfel căzură la învoială nestăpiînitul curios şi prietenul 
lui trădător; şi întorcîndu-se Anselmo acasă, o întrebă pe 
Cămilă ceea ce ea se minuna că nu o întrebase mai 
degrabă: ce pricină fusese aceea care-o făcuse să-i scrie 
scrisoarea trimisă atunci? Cămilă îi răspunse că i se 
păruseră privirile lui Lotario ceva mai îndrăzneţe decît pe 
vremea cînd era şi el acasă, dar că-şi dăduse pe urmă 
seama că se înşelase şi socotea că nu fusese decit o 
închipuire, pentru că Lotario şi începuse să dea bir cu 
fugiţii ori de cîte ori era vorba să vină s-o vadă ori să stea cu 
dinsa de vorbă între patru ochi. Anselmo îi răspunse că 
putea azvirli bănuiala cît colo, pentru că ştia el bine cît de 
îndrăgostit era Lotario de o nobilă domniţă din aceeaşi 
cetate şi cum o slăvea în versuri, sub numele de Ciori, pe 
lingă că, chiar de n-ar fi fost să fie el îndrăgostit, n-avea a se 
teme Cămilă de nimic, avînd în vedere lealitatea lui Lotario 
şi marea prietenie care-i lega pe ei doi. Şi de n-ar fi ştiut 
Cămilă de la Lotario că era doar închipuire goală dragostea 
lui pentru Ciori, cu care se lăudase faţă de Anselmo ca să se 
poată îndeletnici uneori cîntînd în stihuri laude Cămilei sale, 
nu mai încape îndoială că ea ar fi căzut, ca oricare altă 
femeie, în deznădăjduita mreajă a geloziei; însă cum ştia la 
ce să se aştepte ? trecu peste temerea aceasta fără de nici o 
amărăciune. 

A doua zi, pe cînd erau toţi trei la masă, Anselmo îl rugă 
pe Lotario să recite ceva din ceea ce scrisese pentru iubita 
sa Ciori, căci de vreme ce Cămilă n-o cunoştea, putea, fără 
teamă, să spună despre ea tot ce poftea. 

— Şi chiar de-ar fi s-o cunoască, răspunse Lotario, nu 
Laş ascunde nimic, pentru că atunci cînd un îndrăgostit 
laudă frumuseţea iubitei şi o dojeneşte pentru cruzimea ei, 
nu aduce nici un fel de ştirbire bunului său nume. Dar fie 
ce-o fi: tot ce vă pot spune este un sonet pe care Lam scris 


ieri, pe tema nerecunoştinţei acestei frumoase Ciori, şi care 
sună precum urmează: 


SONEI 


în pacea nopţii, cînd e somnul bun Şi se-odihnesc la sînu- 
i muritorii, Eu cerului şi dragei mele Ciori Povestea mea de 
dragoste le-o spun. 

Cînd intră alba, stelele apuny Şi astrul zilei şterge-n 
ceruri soriiy Suspinele mi se-nteţesc cu zorii Şi agoniei 
vechi eu mă supun. 

Cînd trece din zenituri spre amurg Aprinsa sferă-a 
soarelui şi-asfintey Mai dureros mă-năbuşă-atunci plinsul. 

Se-ntoarce noapteay lacrimile-mi curgy Şi iarăşi afluy- 
ntocmai ca-naintey Surd ceruly şi pe Ciori ca pe dînsul. 

Sonetul i se păru bun Cămilei, dar parcă şi mai bun i se 
păru lui Anselmo, de vreme ce-l lăudă şi spuse că prea 
crudă era femeia care, la atit de limpezi şi răspicate 
adevăruri, nu găsea răspunsul nimerit. La asta, Cămilă 
întrebă: — Care va să zică, tot ce spun poeţii îndrăgostiţi e 
adevărul adevărat? 

— Nu spun adevărul în calitate de poeţi, răspunse 
Lotario, dar în calitate de îndrăgostiţi rămîn, întotdeauna la 
fel de veridici pe cît de scurt şi de răspicat se exprimă. 

— Nu mai încape îndoială, îi întoarse Anselmo vorba, cu 
gînd să sprijine şi să întărească planurile pe care şi le 
făcuse Lotario cu Cămilă, căreia nici prin gînd nu-i dădea ce 
urzeşte Anselmo, îndrăgostită cum era de Lotario. 

Aşa că, simțind Cămilă cîtă plăcere îi face să asculte 
orice din partea lui, mai ales că socotea de la sine înţeles 
faptul că şi dorinţele lui, ca şi scrierile, tot ei îi erau 
închinate şi că ea era adevărata Ciori, îl rugă să le mai 
spună şi alt sonet, şi alte versuri, dacă mai ştie din ele. 

— Da, mai ştiu unul, răspunse Lotario, dar nu cred să fie 
la fel de bun ca primul, sau, mai bine zis, nu cred că primul 
e tot atît de rău ca acesta. N-aveţi decît să-l judecaţi, fiindcă 
sună aşa: 


SONEI 


Eu ştiu că mor; de nu-mi crezi suferinţa, Cu-atit mai mult 
sînt sigur c-am să pier ! Dar mai curînd mă văd plecat la cer 
Decit să fac, că te iubesc, căinţă. 

M-ai dat uitării, surghiunit în ger; 

Pustiu mă simt şi-n van mai am fiinţă. la-mi inima, 
deschide-o ! Te-ncredinţă Că-i chipul tău în ea, şi-ntr-însul 
sper ! 

Căci îţi păstrez drept talisman icoana Ce m-ocroteşte-n 
lupta şi-n prigoana La care m-osîndeşti, închisă-n fort ! 

Plutesc în neguri, dus pe mări străine, Nemaibăttitey de 
primejdii pline, 

Şi nu mă-ndrumă nici o stea spre port ! 

Anselmo lăudă şi acest al doilea sonet, aşa cum făcuse cu 
primul, şi în felul acesta adăugă verigă după verigă la lanţul 
cu care îşi încătuşa onoarea, punîndu-i ghiulele de picioare, 
de vreme ce, cu cît îl necinstea mai mult Lotario, cu atât îi 
spunea că putea fi mai mindru de onoarea lui nepătată; şi în 
felul acesta, cu fiecare treaptă pe care o scobora Cămilă 
către miezul nemerniciei ei, în mintea bărbatului său ea 
urca spre culmile virtuţii şi ale unei binemeritate faime. 

Se întimplă în vremea asta ca, aflîndu-se o dată Cămilă, 
între atitea alte dăţi, între patru ochi cu fata ei de 
încredere, să-i spună: — Mi-e necaz, prietenă Leonela, cînd 
îmi dau seama cit de puţin am ştiut să mă preţuiesc, căci 
nici măcar nu m-am priceput să-l fac pe Lotario să-şi 
plătească, printr-o lungă aşteptare, darul pe care i l-am 
făcut de bunăvoie şi atit de repede. Mi-e teamă să nu mă 
socotească uşuratică şi grăbită, fără să mai ţină seama că el 
m-a silit, dindu-mi asalturi la care nu m-am putut împotrivi. 

— Nu-ţi bate capul cu asta, stăpînă, răspunse Leonela, că 
nu-i mare lucru şi nu scade preţul darului numai pentru că 
e dat repede, dacă ceea ce dăruieşti e, într-adevăr, de preţ 
şi vrednic în sine de a fi dorit. Ba obişnuieşte încă să se 
spună: cel ce dă repede dă îndoit L 


— Da, zise Cămilă, dar se obişnuieşte să se mai spună şi 
că ceea ce puţin costă puţin preţuieşte 2. 

— La tine nu se potriveşte vorba asta, răspunse Leonela, 
pentru că dragostea, după cîte am auzit eu spunîndu-se, 
cîteodată zboară, cîteodată umblă pe pămînt; la unii dă 

1 Dicton latin: Bis dat qui cito dat. 

8 'loţi comentatorii lui Don Quiiote mărturisesc că mau 
auzit niciodată un asemenea proverb şi că el se aseamănă 
doar, la prima impresie, cu altele ca: Nunca mucho costo 
poco (niciodată ceea ce e mult ma costat puţin) sau: Lo que 
vale mucho. mucho cuesta (ceea ce preţuieşte mult se 
plăteşte bine). 

de-a fuga, la alţii vine cu cîte-un bob zăbavă ; pe unii îi 
aprinde, în vreme ce pe alţii abia îi dezmorţeşte; răneşte 
uneori, şi alteori omoară de-a dreptul; iar amorul lasă 
dorinţele să pornească în goană nebună, dar în acelaşi timp 
le şi pune punct; dis-de-dimineaţă, dragostea dă semnalul 
asedierii unei cetăţi, şi în noaptea următoare a şi cucerito, 
pentru că nu se află pe lume putere care să-i stea 
împotrivă. Şi dacă lucrurile stau astfel, de ce te înspăimînţi 
şi de ce te temi dacă tot aşa trebuie să i se fi întîmplat şi lui 
Lotario, cînd dragostea şi-a luat drept unealtă a asedierii 
tale lipsa de-acasă a stăpinului meu? Şi nu s-ar fi putut să 
nu-şi afle încheiere în timpul lipsei lui Anselmo ceea ce 
hotărise Amor să înceapă, fără să-i dea timp soţului a se 
întoarce, lăsînd opera neterminată prin revenirea lui; 
pentru că zeul Amor n-are alt slujitor mai bun care să-i 
ducă poruncile la capăt decît prilejul: de prilej se slujeşte în 
toate isprăvile sale, şi mai cu seamă cînd e vorba să facă 
începuturile. Toate acestea le ştiu eu prea bine, şi nu din 
auzite, ci din cîte-am trăit şi-am văzut, şi ţi le-oi spune pe 
toate într-o zi, stăpină, că sînt şi eu de carne ca tot omul, şi 
mi-e sîngele tînăr. Cu atît mai mult, senora Cămilă, cu cît nu 
te-ai încredinţat lui şi nu i te-ai dat chiar atât de repede, fără 
să-i fi văzut lui Lotario mai întîi în ochi, în suspine, în 
făgăduieli ori în daruri tot sufletul, trăgînd din cunoaşterea 
inimii lui şi a virtuţilor ce zac într-însa încheierea că e 


vrednic de-a fi iubit. Şi de vreme ce-i aşa, n-au de ce-ţi da 
asalt închipuirii gîndurile astea aducătoare de grijă ale 
femeii prea simţitoare, ci mai bine viră-ţi în cap că Lotario 
te preţuieşte, cum şi tu îl preţuieşti pe el şi-l faci să trăiască 
cu mulţumirea că, dacă tot ai căzut în laţurile dragostei, 
omul care te înlănţuie e vrednic de respect şi plin de 
merite, pentru că are nu numai cele patru S-uri, despre 
care se spune că trebuie să le aibă toţi îndrăgostiţi 
desăvîrşiţi, ci e stăpîn pe un alfabet întreg 344. Iar dacă nu 
mă crezi, ascultă-mă, şi ai să vezi că ţi-l spun pe de rost. El 
este, pe cîte văd şi pe cît mi se pare mie: atrăgător, bun, 
cavaler, darnic, educat, /idei, galant, hotărît, iubitor, june, 
leal, modest, nobil, onest, puternic, recunoscător, şi cei 
patru S de care vorbeam (singur, sîrguincios, ştiutor, 
secretos), apoi tăcut, uman şi veridic. Litera X nu i se 
potriveşte, că e prea aspră, iar Y e de la sine înţeles. 345 în 
sfirşit, Z, zelos pentru onoarea ta. 

Rise Cămilă de a.b.c.-ul slujnicei sale, pe care o găsi mai 
bună cunoscătoare în îndeletnicirile dragostei decît chiar 
spunea. Asta îi mărturisi şi fata, destăinuind Cămilei că era 
în vorbă cu un tînăr de neam mare din acea cetate. Lucrul o 
tulbură pe Cămilă, care se temu să nu fie aceasta calea pe 
unde i-ar putea fi pusă în primejdie cinstea. Vru să stoarcă 
de la fată dacă pentru ea a fi în vorbă cu un tînăr se 
mărginea numai la convorbiri, şi fata, fără pic de ruşine, îi 
răspunse, cu aerul cel mai firesc din lume, că trecea, 
bineînţeles, şi dincolo de vorbe. Căci lucru sigur este că, ori 
de cîte ori stăpînele îşi uită de cinstea lor, şi slujnicele îşi 
leapădă ruşinea, şi de îndată ce-şi văd doamnele călcînd un 
pic pe-alături, nu se mai sinchisesc de fel dacă le zăreşte 
sau nu cineva sărind de-a binelea pirleazul. Cămilă nu putu 
face altceva decit s-o roage pe Leonela să nu vorbească 
nimic despre ea cu cel de care spunea că-i e iubit, şi să facă 
tot ce avea poftă în taină, ca nu cumva să ajungă la urechile 
lui Anselmo sau ale lui Lotario. Leonela răspunse că va face 
cum îi spunea, dar îşi ţinu cuvîntul în aşa fel, îneît spori şi 
mai mult temerile Cămilei, care se îngrozea la gîndul că-şi 


va pierde prin ea bunul nume; căci necinstita şi neruşinata 
de Leonela, de îndată ce văzu că purtarea stăpinei nu mai 
era cum trebuia să fie, se încumetă să-şi aducă chiar în casa 
ei ibovnicul, încredinţată că, de-ar fi chiar să-l şi vadă 
stăpîna, n-are să îndrăznească a o da în vileag. Căci acesta 
e răul care ia naştere, între atitea alte rele, din păcatele 
doamnelor din lumea bună: se fac sclavele slugilor lor şi se 
leagă a le acoperi josniciile şi necinstea, aşa cum se întimplă 
şi cu Cămilă, care, cu toate că văzu o dată, şi apoi de multe 
ori, că Leonela se afla laolaltă cu ibovnicul ei într-o încăpere 
a casei, nu numai că nu îndrăzni s-o certe, ci, dimpotrivă, 
începu a o ajuta să şi-l încuie în casă şi făcu tot ce putu ca 
să nu fie tulburaţi şi să nu prindă de veste soţul. Dar nu 
putu înlătura toate piedicile atit de bine încît Lotario să nu-l 
zărească o dată ieşind, cînd se crăpa de ziuă, şi, cum nu ştia 
cine putea fi, căzu mai întîi la gîndul că trebuie să fie vreo 
stafie; dar cînd îl văzu umblind, ascunzîndu-se în faldurile 
pelerinei şi ferindu-se cu grijă de ochi străini, zvirli cît colo 
gîndul acesta prostesc şi-i intră în cap altul, care le-ar fi 
putut fi la toţi spre pierzanie de nu s-ar fi priceput Cămilă 
să îndrepte lucrurile. 

Lotario nu se gîndi că omul pe care-l văzuse ieşind la o 
oră atît de nepotrivită din casa lui Anselmo putuse intra 
acolo pentru Leonela, şi nici măcar nu-şi mai aduse aminte 
că trăia pe lume vreo Leonelă; crezu doar că, la fel cum 
Cămilă se arătase uşuratică şi nestatornică din pricina lui, 
era acum şi din pricina celuilalt, căci urmări ca acestea are 
netrebnicia femeii păcătoase, care-şi pierde crezămîntul 
chiar în ochii celui ce-a cucerito după rugăminţi şi 
stăruinţe, făciîndu-l să-şi spună că ea s-ar putea da şi altora 
cu la fel de mare uşurinţă, şi să ia, din pricina asta, drept 
lucruri de la sine înţelese şi dovedite orice bănuieli ce i-ar 
flutura prin minte cu privire la ea. Şi parcă în clipa aceeai 
se spulberară lui Lotario minţile, şi toate hotărtrile înțelepte 
din trecut îi pieriră din amintire, pentru că, fără să facă 
nimic bun sau cu cap, nici una, nici două, pînă să n-apuce 
Anselmo a se scula, clocotind de necaz şi orbit de turbarea 


geloziei care îi rodea măruntaiele, ars de dorul de a se 
răzbuna pe Cămilă, care nu-i făcuse, biata, nici un rău, 
dădu buzna la prietenul său şi-i spuse: — Află, Anselmo, că 
de multe zile mă lupt cu mine însumi şi-mi calc pe inimă, 
vrind să nu-ţi spun ceea ce nu mai e cu putinţă şi nici drept 
să-ţi ascund. Află că fortăreaţa se predă, şi Cămilă e gata să 
facă tot ce-aş avea eu poftă să fac cu ea; iar dacă am mai 
întîrziat pînă să-ţi descopăr acest adevăr, a fost numai 
pentru a vedea dacă era, într-adevăr, vorba de-o toană 
uşuratică din partea ei, sau dacă nu cumva o făcea ca să 
mă-ncerce şi să vadă dacă-mi duceam cu aceeaşi hotărîre la 
capăt asalturile amoroase pe care, cu învoirea ta, i le-am 
dat. Crezui de asemenea că ea, de este cumva ceea ce ar 
trebui să fie şi ceea ce ne-am gîndit amîndoi că ar fi, s-o fi 
apucat cumva să-ţi dea ţie socoteală de faptul că-i cer să mă 
iubească; dar după ce am văzut că nici gînd n-are, mi-am 
dat seama că sînt sincere făgăduielile pe care mi le-a făcut, 
spunindu-mi că, de îndată ce vei fi plecat pentru a doua 
oară de acasă, va primi să stea de vorbă cu mine în odaia 
unde îţi încui tu giuvaerurile (şi era adevărul adevărat că în 
cămăruţa aceea se întilnea de obicei cu el Cămilă); dar n-aş 
vrea să te grăbeşti şi să dai fuga să te răzbuni, căci păcatul 
n-a fost săvirşit decit în închipuire, şi s-ar putea întimpla ca 
de aici şi pînă la ceasul cînd să treacă la fapte Cămilă să-şi 
schimbe gîndul şi să se nască în sufletul ei remuşcarea. Aşa 
că, de vreme ce totdeauna mi-ai urmat sfaturile, întru totul 
sau în parte, urmează şi acuma sfatul pe care ţi-l dau, 
pentru ca, fără riscul de a te mai înşela în vreun fel şi în 
deplină cunoştinţă de cauză, să te poţi socoti mulţumit cu 
acela pe care îl vei socoti mai spre folosul tău. Prefă-te că 
lipseşti două-trei zile, cum s-a mai întîmplat şi alte dăţi, şi fă 
în aşa chip încît să rămii acasă, ascuns în odaia ta, căci 
covoarele şi celelalte lucruri din ea, după care te-ai putea 
piti, îţi înlesnesc mult putinţa de a vedea cu ochii tăi, şi eu 
cu ai mei, ce vrea Cămilă; iar de-o fi să se săvirşească 
păcatul, de care avem a ne teme mai curînd decit a-l 


aştepta, atunci fără zgomot, cu toată cuminţenia şi zelul 
trebuincios, vei putea fi însuţi tu călăul necinstei tale. 

Năucit rămase Anselmo, cu sufletul la gură şi minunîndu- 
se de spusele lui Lotario, căci îi cădeau pe cap cînd se 
aştepta mai puţin la ele, de vreme ce începuse s-o 
socotească pe Cămilă triumfătoare faţă de asalturile 
prefăcute pe care i le dădea, cum credea el, Lotario şi să 
guste plăcerile triumfului. Stete o bună bucată de vreme 
tăcut, cu capul în piept, uitîndu-se ţintă în pămînt, fără 
măcar să clipească, şi în cele din urmă spuse: — Te-ai 
purtat, Lotario, aşa cum m-aşteptam de la un prieten ca 
tine, şi-ţi voi urma întru totul sfatul: fă ce-i vrea, dar 
păstrează taina pe care o cere o împrejurare atit de grea. 

Lotario îi făgădui, dar de îndată ce se depărtă de dînsul, 
prinse a se căi de tot ce-i spusese, văzînd ce neghiobie 
făcuse, pentru că de răzbunat s-ar fi putut răzbuna singur 
pe Cămilă, pe altă cale, mai puţin crudă şi mai puţin 
necinstită. îşi blestema judecata slabă, se învinovăţea de 
pripeală în hotăriri şi nu mai ştia încotro să apuce ca să 
poată drege ceea ce stricase, sau ca să dea încurcăturii o 
ieşire mai puţin nebunească. în cele din urmă hotări să 
spună totul Cămilei, şi cum prilejurile s-o facă nu-i lipseau, o 
găsi chiar în ziua aceea singură, şi ea, cum văzu că-i poate 
vorbi, îi şi spuse: — Află, prietene Lotario, că mi-e inima 
îndoită şi mă necăjeşte o temere în aşa hal, încît mi-e să nu- 
mi spargă pieptul, şi mare mirare este că n-o şi face; fiindcă 
neruşinarea Leonelei a ajuns aşa de departe, încît nu-i 
noapte de la Dumnezeu să nu se închidă cu un iubit de-alei 
în casa asta, şi stă cu el pînă la ziuă, primejduindu-mi bunul 
nume şi dînd dreptate să mă judece oricui l-ar vedea că iese 
la ore atit de neobişnuite din casa mea. Dar ceea ce mă 
chinuie e că n-o pot nici pedepsi, nici certa, fiindcă, de 
vreme ce ea e tăinuitoarea dragostei noastre, mi-a pus 
căluş gurii şi mă sileşte să nu cricnesc nimic despre 
drăgostelile ei, aşa că mă tem să nu iasă de aici cine ştie ce 
nenorocire! 


La început, cînd prinse Cămilă să-i povestească toate 
astea, Lotario crezu că nu era vorba decît de un tertip 
viclean ca să-i scoată lui din cap că omul pe care-l văzuse 
ieşind din casă era iubitul ei şi să-l arunce în spinarea 
Leonelei; dar văzînd-o cum plinge, cum se necăjeşte şi-i 
cere lui ajutor, se încredinţă că spunea adevărul, şi, 
crezînd-o, rămase pînă în cele din urmă ruşinat şi cuprins 
de remuşcări. Cu toate astea, îi spuse Cămilei să nu se mai 
necăjească, deoarece va găsi el ac de cojocul neruşinatei 
aceleia de Leonela. îi mai spuse şi ce apucase să-i îndruge el 
lui Anselmo, în furia turbată a geloziei ce-l cuprinsese, şi 
cum îl sfătuise să se ascundă în cămăruţă, ca să vadă de 
acolo, limpede cum nu se mai poate, chipul în care el îl 
necinstea. îi ceru iertare de nebunia lui şi sfat cum să 
dreagă lucrurile şi să iasă cu faţă curată dintr-un labirint 
atît de întortochetat ca acela în care îl virise lipsa lui de cap. 

Se înspăimîntă foarte Cămilă la auzul spuselor lui 
Lotario, şi cu mult foc şi cu multe cuvinte înțelepte îl dojeni 
şi-l învinovăţi că se putuse gindi la una ca asta şi că luase o 
hotărîre atit de prostească şi de nesăbuită; dar cum din fire 
femeile au mintea ascuţită şi repede răspund la bine ca şi la 
rău, întrecînd orice bărbat, chiar dacă dau dovadă de lipsă 
de cap atunci cînd îşi pun în gînd cu tot dinadinsul să judece 
un lucru ce trebuie bine chibzuit, Cămilă găsi cât ai bate din 
palme chipul cum s-ar putea drege treaba asta, la prima 
vedere cu neputinţă de dres, şi-l dăscăli pe Lotario să facă 
în aşa fel încît chiar a doua zi Anselmo să stea pitit acolo 
unde spusese, căci ea credea că ar putea scoate, din jocul 
acesta de-a v-aţi ascunselea, prilejul ca de aici înainte ei doi 
să se poată bucura unul de altul fără de nici o temere; aşa 
că, fără să-şi dezvăluie pe de-a-ntregul gindul, îi spuse să 
aibă grijă ca, de îndată ce se va fi vîrit Anselmo în 
ascunzătoare, el să vină cum s-o auzi chemat de Leonela şi, 
la toate cîte va fi să i le spună ea, să răspundă aşa cum ar 
răspunde cineva care n-ar avea de unde şti că-l ascultă 
Anselmo. Lotario făcu tot ce putu ca s-o convingă să-i 
dezvăluie gindul pînă la capăt, pentru ca el să poată face cu 


mai multă siguranţă şi pricepere tot ce va vedea că e cu 
cale să facă. 

— 'Ţi-am mai spus că n-ai altceva de făcut decît să-mi 
răspunzi la ce te voi întreba eu, zise Cămilă, căci nu voia să- 
i dea socoteală de pe atunci de ceea ce avea de gind să 
facă, de teamă că n-avea să se învoiască a împlini pe de-a- 
ntregul planul care ei i se părea cel mai bun cu putinţă, ci 
va căuta să afle şi să pună în aplicare altul, sau altele, mai 
puţin nimerite. 

Cu asta se despărţi de Lotario, iar a doua zi Anselmo 
plecă, sub cuvint că se duce la ţară la prietenul său, şi se 
întoarse numaideciît ca să se ascundă, ceea ce izbuti să facă 
lesne, căci Leonela şi Cămilă îi dădură dinadins prilejul* 

O dată ascuns, Anselmo trecu prin toate spaimele ce se 
înţelege că vin pe capul unui om care aşteaptă să vadă cu 
ochii lui cum i se face disecţia şi anatomia onoarei x, 
crezîndu-se în pragul pierderii celui mai de preţ bun, pe 
care socotea că-l are în persoana iubitei sale Cămilă. De 
îndată ce aceasta, dimpreună cu Leonela, se asigură că 
Anselmo era ascuns în locul cu pricina, intră în cămăruţă; şi 
nici n-apucase bine să pună piciorul în ea că, scoţind un 
oftat din rărunchi, prinse a zice: — Vai, prietenă Leonela ! 
N-ar fi oare mai bine ca înainte de-a ajunge să fac ceea ce 
nu vreau să ştii că am de gind, pentru ca nu cumva să 
încerci a mă împiedica, n-ar fi mai bine, zic, să iei tu 
jungherul lui Anselmo, pe care ţi l-am cerut, şi să-mi 
străpungi cu el pieptul acesta netrebnic? Dar nu, n-o face, 
căci n-ar fi drept să iau eu pedeapsa pentru vina altuia ! 
Mai întîi vreau să ştiu ce atît de nelalocul lui a văzut în mine 
privirea îndrăzneață şi necinstită a lui Lotario, încît să-i dea 
ghes să îndrăznească a-mi mărturisi dorinţe păcătoase ca 
acelea pe care mi le-a mărturisit, cerîndu-mi 346 să-l 
îndrăgesc, spre paguba prietenului său şi spre necinstea 
mea! Du-te, Leonela, la fereastră şi cheamă.-l, că, nu mai 
încape îndoială, trebuie să fie pe străzi, în faţa casei, 
aşteptind să-şi poată împlini gindurile lui ticăloase. însă, mai 


înainte de ale lui, am de gînd să-l împlinesc pe-al meu, care 
e mai crud, dar mai cinstit! 

— Vai, stăpină, răspunse iscusita şi hitra de Leonela, ce 
ai de gînd să faci cu jungherul? Vrei cumva să-ţi iei viaţa, ori 
să-l ucizi pe Lotario ? Căci oricare din aceste două lucruri ai 
avea de gînd să-l faci, tot în paguba numelui tău bun are să 
se întoarcă! Mai bine este să-ţi potoleşti furia şi să nu-i dai 
prilej omului acestuia de nimica să intre acum în casă şi să 
ne afle singurele. Ia seama, stăpînă, că noi sîntem două 
femei slabe, iar el e bărbat, şi hotărit; ia seama că, de vine 
cumva cu gind rău, orbit de patimă, pînă să n-apuci tu a 
îndeplini ceea ce ai hotărît, poate el foarte bine să facă 
lucrul ce-ar fi, pentru tine, mai rău decît moartea. De cap 
să-i fie stăpînului meu Anselmo că i-a dat atita putere în 
casa lui unui asemenea derbedeu! Şi să zicem, senora, că-l 
omori, cum cred că ai vrea să încerci: ce-avem să facem 
după aceea cu mortul ? 

— Ce-avem să facem, întrebi, prietenă? răspunse Cămilă. 
Avem să-l lăsăm pentru îngropăciune lui Anselmo, căci 
drept este să aibă şi el o îndeletnicire plăcută, vîrîndu-şi în 
pămînt, cu sudoarea frunţii, propria lui necinste. Haide, 
cheamă.-l o dată, fiindcă atîta vreme cît amîn răzbunarea 
legitimă a jignirii ce mi-a adus, mi se pare că ştirbesc 
cinstea pe care-o datorez bărbatului meu ! 

Toate acestea le asculta Anselmo, şi la fiecare cuvînt 
rostit de Cămilă gindurile i se înseninau; iar cînd auzi că era 
hotărită să-l omoare pe Lotario, numai cît nu ieşi ca să se 
dea pe faţă şi să împiedice asemenea lucru; dar îl ţinu 
locului dorinţa de a vedea unde duceau hotărîrea ei atit de 
cinstită şi marea ei statornicie, aşa că-şi puse în gind să nu 
iasă decit în ultima clipă în care ar mai apuca să împiedice 
omorul. 

în vremea asta, pe Cămilă o prinse leşinul şi, aruncîndu- 
se pe un pat care se afla acolo, Leonela începu s-o plingă 
amarnic şi să spună: — Of, nefericita de mine, că m-a 
pedepsit norocul meu cel orb pentru păcatele mele, făcînd 
să-mi moară în braţe floarea onoarei întregii lumi, pilda 


aceasta de femeie credincioasă, modelul acesta de castitate 
şi de curăţie 1 

Şi toate acestea, dimpreună cu altele asemănătoare, 
încît nimeni din cei ce-ar fi ascultat-o n-ar fi putut-o lua 
decit drept cea mai nefericită şi mai cinstită fată de pe 
lume, iar pe stăpina ei, drept o nouă, obijduită, Penelopă L 
Nu trecu mult pînă să se trezească din leşin Cămilă, care, 
revenindu-şi în simţiri, zise: — De ce nu te duci, Leonela, să- 
| chemi pe cel mai leal prieten al unui om care-i arată 
prietenie din ciţi a văzut soarele pe lumea asta ori din cîţi a 
învăluit vreodată întunericul nopţii? Haide o dată, fugi, 
aleargă, zboară, şi nu da timp zăbavei să stingă focul mîniei 
ce m-a cuprins, nici nu lăsa să mi se cheltuiască, doar în 
ameninţări şi-n blesteme, dorinţa dreptei răzbunări pe 
care-o aştept! 

— Mă duc să-l chem, stăpînă, răspunse Leonela, dar 
trebuie să-mi dai mai întîi jungherul ăsta, ca să nu faci, cît 
lipsesc, vreun lucru care să le dea celor ce te iubesc prilej 
să plîngă toată viaţa! 

— Du-te liniştită, Leonela prietenă, şi nu te teme că am 
să fac asemenea ispravă, spuse Cămilă, pentru că, oricît de 
înverşunată şi de naivă aş fi eu, după părerea ta, cînd e 
vorba să-mi apăr cinstea, nu voi fi ca acea Lucreţie 347 348 
despre care se spune că s-a omorit fără a fi avut a se 
învinovăţi de vreo greşeală şi fără a-l fi omorît mai întîi pe 
cel ce-a fost pricina nefericirii sale ! Eu voi muri, dacă e să 
mor, dar răzbunată şi răfuită cu cel care mi-a dat prilej să 
ajung a-i plinge îndrăzneala, născută în sufletul lui fără ca 
eu să am vreo vină. 

Se lăsă mult rugată Leonela înainte de-a ieşi să-l strige 
pe Lotario; dar în cele din urmă se duse şi, pînă să vină 
înapoi, Cămilă rămase spunînd, ca şi cum ar fi vorbit 
singură: — Doamne, ajută-mi! N-ar fi fost mai sigur să mă 
descotorosesc de Lotario, cum am mai făcut-o de atitea ori, 
mai curînd decit să-i dau dreptul, cum fac în clipa de faţă, 
să mă socotească o uşuratică şi o ticăloasă, chiar de-ar fi să 
nu creadă asta decit vreme de o clipă, pînă cînd ar vedea 


cum stau lucrurile ? Ar fi fost mai bine, fără îndoială; dar n- 
aş fi răzbunată, şi nici onoarea bărbatului meu n-ar rămîne 
neştirbită dacă ar ieşi el aşa, spălîndu-se pe miini şi fără să-l 
doară nici capul, din impasul în care l-au vîrit poftele-i 
murdare. Plătească deci cu viaţa lui, trădătorul, îndrăzneala 
de-a fi ridicat ochii asupra mea; şi afle toată lumea (dacă 
cumva îi va fi dat s-o afle) că leala Cămilă nu numai că şi-a 
păstrat cuvîntul dat soţului, ci s-a şi răzbunat pe cel care s-a 
încumetat s-o jignească! Cu toate astea, pină în cele din 
urmă cred că tot mai bine ar fi să-i spun întreaga întîmplare 
lui Anselmo; dar i-am şi dat semn că vreau să-i spun asta 
atunci cînd cu scrisoarea pe care i-am trimis-o la ţară, şi 
socotesc că, dacă n-a căutat să afle el vreun leac răului pe 
care i-l prevesteam, trebuie să fi fost din pricină că, bun şi 
încrezător cum este, n-a vrut şi nici n-a putut crede că în 
pieptul celui mai bun prieten al său ar putea să încapă 
asemenea soi de simţiri, îndreptate împotriva cinstei sale; 
căci nici eu măcar n-am mai putut crede, pe urmă, una ca 
asta atitea zile în şir, şi nici n-aş fi apucat s-o cred vreodată 
dacă nestăpînirea patimii lui n-ar fi ajuns să mi se dezvăluie 
prin atitea daruri făţişe, făgăduieli nesfirşite şi lacrimi fără 
de număr! Dar de ce stau eu acuma să mă gindesc la toate 
astea ? Are cumva hotărîrea unui suflet viteaz nevoie de 
sfaturi? Nu, desigur. Destul deci cu trădătorii, să înceapă 
răzbunarea: să vină făţarnicul, să se apropie, să intre, să 
moară şi să se sfirşească cu el, întimple-se ce s-o întîmpla ! 
Curată am intrat în puterea celui pe care cerul mi l-a dat de 
bărbat; curată voi ieşi din puterea lui, şi asta, chiar de-ar fi 
să ies scăldată în sîngele meu cast şi-n sîngele necurat al 
celui mai fals dintre prietenii pe care i-a putut vedea în 
lumea aceasta prietenia! 

Şi spunînd acestea, umbla de colo-colo prin cameră, în 
mînă cu lama goală, trasă din teacă, a jungherului, la 
înfăţişare atit de scoasă din fire şi aşa de neobişnuită la 
vedere, făcind asemenea gesturi, încît părea că-şi pierduse 
minţile şi că nu mai era vorba de o femeie gingaşă, ci de un 
rufian care nu mai are ce pierde. 349 


Toate le vedea Anselmo, ascuns îndărătul unor covoare 
care-l acopereau, şi de toate se minuna, ba încă i se părea 
că tot ceea ce vedea şi auzea îi putea fi deajuns ca să-i 
îndepărteze bănuieli chiar şi mai mari şi să-l scoată din 
focul lor; ba începuse chiar să-şi dea seama că voia ca 
proba cu venirea lui Lotario să nu mai aibă loc, temîndu-se 
de vreo năprasnă. Şi tocmai cînd era cît pe-aci să se dea pe 
faţă şi să iasă ca să-şi îmbrăţişeze şi să-şi liniştească soţia, 
trebui să se oprească, pentru că o văzu pe Leonela cum se 
întorcea cu Lotario de mînă. Şi de îndată ce-l văzu şi Cămilă 
pe Lotario, îi spuse, trăgind cu jungherul pe podea o dungă 
dinaintea ei: — Lotario, ia seama bine la ce-ţi spun: dacă te 
încumeţi cumva să treci de linia pe care o vezi aici, sau 
măcar să te apropii de ea, în clipa în care văd că ai de gînd 
s-o faci, îmi şi străpung pieptul cu jungherul ăsta pe care-l 
ţin în miîini! Şi înainte de a-mi răspunde vreun cuvint la ce 
ţi-am spus, vreau să-ţi mai spun şi altele, şi pe urmă n-ai 
decit să îndrugi tot ce ţi-o plăcea. Mai întîi aş vrea, Lotario, 
să-mi spui dacă-l cunoşti pe Anselmo, soţul meu, şi ce 
părere ai despre el; în al doilea rînd, vreau să ştiu şi dacă 
mă cunoşti pe mine. Răspunde-mi la aceste întrebări, şi nu 
te tulbura şi nici nu te gîndi prea mult la ceea ce ai de 
răspuns, că nu-i cine ştie ce greutate în ceea ce te-am 
întrebat! 

Nu era atît de prost Lotario încît, chiar din clipa cînd îi 
poruncise Cămilă să-l ascundă pe Anselmo alături, să nu fi 
priceput ce-i dăduse femeii prin cap; aşa că îi făcu jocul la 
ţanc, cu atîta înţelepciune, încît ei amindoi ar fi putut face 
să treacă minciuna aceea drept adevărul-adevărat; şi aşa, îi 
răspunse Cămilei precum urmează: — Nici prin minte nu-mi 
trecea, frumoasă Cămilă, că m-ai chemat ca să mă-ntrebi 
lucruri ca astea, fără de nici o legătură cu gindul ce mă 
aduce aici! Dacă o faci doar ca să mai zăboveşti cu 
împlinirea făgăduinţei de a mă mulţumi, n-aveai decît s-o iei 
mai pe departe, căci dorinţa fericirii te chinuie cu atît mai 
puternic cu cît nădejdea de-a o avea e mai aproape de țelul 
ei; dar ca să nu spui că nu răspund la întrebările tale, am 


să-ţi declar că-l cunosc pe soţul tău Anselmo şi că ne ştim 
unul pe altul din cei mai fragezi ani ai copilăriei noastre, şi 
nu vreau să mai repet ceea ce tu ştii atit de bine despre 
prietenia dintre mine şi el, ca să nu mă fac însumi martorul 
jignirii pe care nu mă împinge să i-o aduc decit dragostea, 
ce poate scuza chiar şi mai mari greşeli! Pe tine te cunosc şi 
te socotesc la fel de cinstită cum te socoteşte şi el; că de n- 
ar fi să te socotesc aşa, pentru o cucerire de mai puţin preţ 
decît a persoanei tale n-aş avea eu de ce săvirşi lucruri 
împotriva datoriilor mele faţă de mine însumi şi împotriva 
sfintelor legi ale prieteniei adevărate, astăzi ruptă şi siluită 
de un duşman atît de puternic al legilor, cum e dragostea. 
— Dacă mărturiseşti asta, răspunse Cămilă, vrăjmaş de 
moarte ce eşti a tot ceea ce merită pe drept cuvînt să fie 
iubit, cum de mai îndrăzneşti să te înfăţişezi înaintea cui ştii 
că este oglinda în care se priveşte cel în care ar trebui să te 
priveşti tu, ca să-ţi dai seama ce prilej de nimic te face să-i 
aduci jignire? Dar vai mie, nefericita, încep să-mi dau 
seama de ceea ce te-a făcut să-ţi calci datoriile faţă de tine 
însuţi, căci pricina n-are cum fi alta decît vreo toană de-a 
mea, că nu vreau s-o numesc chiar necinste, de vreme ce nu 
purcede din vreo hotărire luată anume, ci doar din cine ştie 
ce delăsare în purtarea mea, aşa cum li se întîmplă uneori 
femeilor ce cred că n-au de cine se feri, fără să-şi dea 
seama ce li se întîmplă. Că de nu, spune-mi: cînd oare ţi-am 
răspuns eu, trădătorule, la rugăminţile tale cu vreun cuvînt 
ori cu vreun semn care să fi putut deştepta în tine o cît de 
mică şi neînsemnată nădejde că ai să-ţi poţi îndestula 
poftele neruşinate? Cînd nu ţi-au fost întoarse şi azvirlite în 
obraz drăgăstoasele vorbe ce-mi spuneai, de vorbele mele 
aspre şi drepte ? Cînd, multele tale făgăduieli şi daruri ţi-au 
fost vreodată luate de bune sau primite de mine? Totuşi, 
cum cred că nu poate nimeni să se încăpăţineze multă 
vreme a cere unei femei să-l iubească dacă nu-l susţine nici 
o nădejde cît de cît întemeiată, vreau să-mi însuşesc vina 
nestăpînirii tale, pentru că, fără îndoială, cine ştie ce toană 
de-a mea, datorită lipsei de fereală, ţi-o fi îndreptăţit atita 


vreme stăruinţele ; aşa că vreau să mă pedepsesc şi să iau 
asupră-mi osînda meritată de vinovăția ta ! Şi ca să vezi că, 
fiind cu mine atît de crudă, nu pot fi altfel nici cu tine, am 
vrut să te aduc aici, ca să fii martor al jertfei pe care vreau 
s-o fac onoarei rănite a cinstitului meu bărbat, jignit de tine 
cu toată stăruința de care ai fost în stare, şi de mine de 
asemenea, prin lipsa de grijă pe care am arătat-o cînd aş fi 
putut fugi de primejdia de a-ţi îndreptăţi gîndurile tale 
necurate şi de a le încuviinţa prin ceva, dacă e drept că 
prilej ţi-am dat cumva la asta! îţi mai spun o dată că 
bănuiala ce mi-a încolţit în minte că o delăsare de-a mea 
doar a putut naşte în sufletul tău atît de nebuneşti 
simţăminte este ceea ce mă chinuie mai mult, şi eu sînt cea 
pe care doresc mai cu putere s-o pedepsesc, chiar cu mîna 
mea, căci de-ar fi să mă pedepsească alt călău, poate ar fi 
scoasă mult mai în văzul lumii puţina vină ce-mi găsesc; dar 
mai înainte de a face una ca asta, vreau să ucid în clipa 
morţii şi să duc cu mine pe cela cărui moarte îmi poate 
potoli dorinţa de răzbunare pe care n-am încetat o clipă să 
vreau a mi-o îndestula, făcîndu-l pe el să vadă, acolo unde 
va fi să se ducă, pedeapsa pe care o poate zvirli asupră-i 
dreptatea cea lipsită de orice patimă, care nu se încovoaie 
faţă de acela ce m-a împins la marginea prăpastiei şi-a 
disperării! 

Spuniînd ea asta, se năpusti cu o forţă şi o uşurinţă de 
necrezut asupra lui Lotario, cu lama goală a jungherului în 
mînă, dînd asemenea dovezi de-a voi cu-adevărat să i-o vire 
în piept, încît aproape că-l făcu şi pe el să se-ntrebe dacă 
erau prefăcătorii sau semne adevărate toate acestea, 
fiindcă fu silit să-şi pună toate puterile şi toată iscusinţa în 
joc ca s-o împiedice pe Cămilă să-l străpungă. Ea punea 
atita firesc în prefăcătoria aceasta, dînd viaţă ciudatei 
comedii jucate lui Anselmo, încît, ca s-o facă să pară şi mai 
adevărată şi să-i dea culoarea vieţii, vru s-o vopsească chiar 
cu propriul ei sînge; căci, de îndată ce văzu că nu se putea 
măsura cu Lotario, sau se prefăcu a nu-l putea birui, zise: — 
Dacă nu vrea cerul să-mi împlinească pe de-a-ntregul 


dreapta dorinţă, cel puţin n-are să aibă puterea de-a mă 
opri să mi-o împlinesc măcar în parte ! 

Şi zbătîndu-se ca să smulgă jungherul din mîna lui 
Lotario, care căuta să i-o ţină pe loc, izbuti şi, îndreptîndu-i 
vîrful înspre o parte a corpului ei unde putea să-şi facă o 
rană cît mai puţin adincă, şi-o înfipse în carne, ceva mai sus 
de subţioara stingă, lingă umăr, şi pe loc se prăvăli la 
pămînt, ca răpusă de un leşin. 

Leonela şi Lotario rămăseseră cu gura căscată, năuciţi 
de asemenea întîmplare, şi nu le venea să creadă că e 
adevărat ce se petrecuse, văzînd-o pe Cămilă întinsă la 
pămînt şi plină de sînge. Sări Lotario cît putu mai repede, 
înfricoşat şi cu răsuflarea tăiată, să-i smulgă jungherul din 
rană, dar, văzînd cît de neînsemnată era, se lecui de spaima 
care-l cuprinsese şi se minună o dată mai mult de 
mintoşenia, iscusinţa şi zelul frumoasei Cămilă; iar ca să 
ducă la capăt ceea ce era de datoria lui să facă, începu să o 
căineze cu un bocet prelung şi jalnic, cîntat deasupra 
trupului Cămilei, ca şi cum ar fi fost cu adevărat moartă, 
azvirlind mii de blesteme nu numai asupra lui însuşi, ci şi 
asupra aceluia care fusese cauza deznădejdii acesteia fără 
de margini. Şi cum ştia că-l ascultă prietenul său Anselmo, 
rostea lucruri care, auzite de oricine, i-ar fi stîrnit mai 
multă milă pentru bocitor decît pentru Cămilă, chiar dacă 
ar fi socotit-o răposată. 

Leonela o luă în braţe şi-o întinse pe pat, rugîndu-l pe 
Lotario să plece în căutarea cuiva care s-o poată îngriji în 
taină pe Cămilă; îi mai cerea, de asemenea, sfatul şi 
părerea în privinţa celor ce aveau să-i spună lui Anselmo 
despre rana stăpîinei ei, dacă s-ar întoarce cumva pînă să n- 
apuce a i se întrema nevasta. Lotario răspunse că n-au decît 
să-i spună ce-or vrea, că el nu mai este în stare să le dea 
vreun sfat care să le poată folosi; doar atita îi zise, să facă 
ce-or face şi să oprească sîngele, pentru că el îşi lua lumea 
în cap şi pleca undeva unde să nu mai dea ochi cu nimeni. 
Şi, cu dovezi de multă suferinţă şi durere în suflet, ieşi din 
casă; iar cînd se văzu singur şi fără primejdia de a fi privit 


de ochi străini, începu să-şi facă la cruci cu nemiluita, 
minunîndu-se şi de iscusinţa Cămilei, şi de prefăcătoriile atît 
de nimerite ale Leonelei. Se gîndea cit de sigur era acum 
Anselmo că avea drept nevastă o a doua Porţia *, şi dorea să 
dea ochi cu dinsul, ca să se bucure amîndoi de minciuna şi 
adevărul împletite în chipul cel mai meşteşugit din cîte se 
pot închipui pe lume. 

Leonela opri, cum s-a mai spus, sîngele stăpinei sale, 
care nu curse mai mult decit atita cît trebuia ca înşelătoria 
să poată trece drept adevăr, şi după ce spălă rana cu 
puţintel vin, i-o legă cum putu mai bine, rostind asemenea 
vorbe cît timp o oblojea, că înşirate chiar aşa cum erau, 
după altele şi mai şi, tot ar fi fost deajuns ca să-l facă pe 
Anselmo a crede că nevasta îi era icoană a virtuţii, şi nu alta 
| 

La vorbele Leonelei se alăturară şi ale Cămilei, care se 
învinovăţi din nou de laşitate şi de prea puţină tărie de 
înger, 350 pentru că-i lipsise curajul chiar în clipa cînd ar fi 
fost mai multă nevoie să-l aibă, ca să-şi poată lua viaţa, pe 
care şi-o ura pînă într-atita. îi cerea slujnicei sfat dacă să 
dea sau nu socoteală de cele întîmplate iubitului ei bărbat, 
şi aceasta o sfătui ca nici să nu-i fluture măcar pe sub ochi 
asemenea bănuială, pentru că lucrul acesta i-ar sili soţul să 
se răzbune pe Lotario, ceea ce n-ar putea face fără să se 
primejduiască şi pe sine, iar femeia de treabă e ţinută să nu 
dea prilej de asemenea răfuieli, ci, dimpotrivă, să 
îndepărteze toate prilejurile pe care i-ar sta în putinţă să le 
îndepărteze. Cămilă îi răspunse că sfatul i se părea bun şi 
că avea să-l urmeze, dar că, în orice caz, era nevoie să 
găsească ceva potrivit de spus lui Anselmo asupra rănii şi 
pricinii rănirii, căci n-avea să poată trece neobservată, 
lucru la care Leonela răspunse că ea nu ştie să mintă nici 
măcar în glumă. 

— Iar eu, surioară, îi întoarse Cămilă vorba, de unde să 
ştiu minţi? Că nu m-aş încumeta să ticluiesc o minciună, ori 
să spun vreo vorbă în sprijinul minciunii altuia, chiar de-ar 
fi să mă coste şi viaţa! Şi dacă n-avem cum ieşi la capăt cu 


asta, ar fi mai bine să-i spunem adevărul gol-goluţ decît să 
ne lăsăm prinse cu vorba şi învinuite de făţărnicie ! 

— Nu-ţi mai face griji, stăpînă, răspunse Leonela, fiindcă 
pînă mîine dimineaţă am să-mi bat eu capul să găsesc ce să 
spun, ori poate că, fiind rana acolo unde este, ai putea-o 
acoperi, ferind-o de ochii lui, şi cerul s-o îndupleca să vină 
într-ajutorul gindurilor noastre, atit de drepte şi cinstite ! 
Linişteşte-te, stăpînă, şi caută să-ţi vii în fire, ca să nu te 
găsească stăpînul meu la întoarcere în halul ăsta de 
speriată, iar celelalte lasă-le în grija mea şi a lui Dumnezeu, 
care întotdeauna vine într-ajutorul celor cu sufletul curat! 

Cu toată luarea-aminte stătuse Anselmo să asculte şi să 
privească, jucată, tragedia morţii şi înmormîntării cinstei 
sale, pe care cu atit de fireşti şi sincere sentimente i-o 
jucară actorii ei, încît ai fi zis că schimbaseră prefăcătoria în 
adevărul cel mai adevărat. Aştepta cu nerăbdare noaptea, 
ca să poată ieşi din casă şi să se ducă să-şi vadă bunul 
prieten, pe Lotario, hiritisindu-se dimpreună cu dînsul 
pentru mărgăritarul preţios pe care-l aflase în încercarea 
virtuţilor nevestei. Avură grijă cele două femei să-i dea 
prilejul ca să-i uşureze ieşirea din ascunzătoare, şi el, fără 
să-l piardă, ieşi şi se duse numaidecit să-l caute pe Lotario, 
pe care, găsindu-l, nici nu se pot povesti în cuvinte 
îmbrăţişările cu care îl copleşi, mulţumirile pe care i le 
aduse, laudele pe care le cîntă cinstei nevestei sale, lucruri 
pe care Lotario le asculta fără să poată da nici cele mai mici 
semne de bucurie, căci tot timpul se gîndea cît de amarnic i 
se înşela prietenul şi cît de nedreaptă jignire îi aducea el; şi 
cu toate că Anselmo băga de seamă că Lotario nu se bucură 
de loc, punea asta pe seama faptului că o lăsase pe Cămilă 
rănită, şi că el însuşi îi dăduse pricină să se rănească; aşa 
că, printre altele, îi Spuse să nu se necăjească de ce i se 
întîimplase Cămilei, pentru că, nu mai încăpea nici o 
îndoială, rana era uşoară, de vreme ce femeile se 
înţeleseseră să i-o ascundă; deci, după semnele acestea, n- 
avea de ce să se teamă, aşa că nu-i răminea de-aci încolo 
decit să se bucure dimpreună cu dînsul, căci prin 


priceperea şi mijlocirea lui se vedea Anselmo înălţat pînă-n 
al nouălea cer de fericire, şi i-ar fi plăcut să nu-i fie altele 
îndeletnicirile decît stihuirea laudelor şi slăvirii nevestei 
sale, versuri care s-o facă nemuritoare în amintirea 
secolelor ce au să vină! Lotario îi lăudă hotărîrea aceasta 
nimerită şi spuse că el, dinspre parte-i, va pune umărul cât 
va putea mai bine la înălţarea unui atît de ilustru edificiu. în 
felul acesta Anselmo rămase bărbatul cel mai înşelat, şi în 
chipul cel mai drăgălaş înşelat, din câţi pot fi încornoraţi pe 
lume: fiindcă însuşi el ducea de mină şi-şi vîra în casă 
(socotind că duce unealta slavei sale) pe cel ce lucrase la 
ruinarea bunului său nume, iar Cămilă îl primea cu chipul, 
pasămite, încruntat — pe cite părea — şi-i ridea inima în 
vremea asta ! înşelăciunea dură cîtăva vreme, pină ce, nu 
după multe luni de zile, îşi întoarse norocul o dată mai mult 
roata şi ieşi la lumină păcatul, pînă aici ascuns cu atîta artă, 
iar pe Anselmo îl costă viaţa curiozitatea lui nestăpînită. 


Capitolul XXXV 

în care se vorbeşte de viteaza şi nemaiauzita bătălie a lui 
don Quijote cu nişte burdufuri de vin roşu şi ia sfirşit nuvela 
Curiosului nestăpinit 

Nu mai rămînea mult de citit din nuvelă, cînd din cămara 
unde dormea don Quijote ieşi Sancho Panza, tulburat cum 
nu se mai poate şi strigînd cit îl ţinea gura: — Săriţi, 
repede, ajutor, că stăpînul meu s-a încăierat în cea mai 
înverşunată şi mai vajnică bătălie din cîte mi-au văzut ochii! 
Slavă Domnului că mi ţi l-a sfîrtecat pe uriaşul vrăjmaş al 
doamnei prințese Micomicona, tăindu-i capul şi zburîndu-i-l 
de pe umeri de parcă ar fi fost un nap. 

— Ce spui tu, fiule? se miră popa. Nu ţi-e bine, Sancho? 
Cum naiba poate fi aşa cum zici, cînd uriaşul e la mai bine 
de două mii de leghe depărtare? 

în vremea asta auziră în cămară un zgomot înfricoşător, 
şi pe don Quijote care striga cit îi îngăduiau bojocii: — Stai, 
tilharule, mişelule, nemernicule, c-am pus mîna pe tine, aşa 
că nu-ţi mai foloseşte la nimic iataganul! 

Şi parcă ar fi dat din toate puterile cu sabia de pereţi. 
Sancho zise: — Decit să staţi aici şi să trageţi cu urechea, 
mai bine intraţi şi despărţiţi-i, sau barem ajutaţi-l pe 
stăpinul meu, cu toate că nu cred să mai fie nevoie, fiindcă 
nu mai încape nici o îndoială că uriaşul e mort de-a binelea, 
iar la ora asta dă socoteală lui Dumnezeu de viaţa ticăloasă 
pe care a dus-o, c-am văzut eu cu ochii mei cum curgea 
sîngele pe duşumea, şi coşcogea căpăţina, tăiată şi căzută 
alături, mare cît un burduf de vin din cele mari! 

— Să mă trăsnească, strigă atunci hangiul, dacă don 
Quijote sau don Dracu-să-l-ia nu s-o fi apucat să-mplinte 
sabia în vreunul din burdufurile de vin roşu ce-i stăteau la 
căpătii umplute, şi vinul care curge trebuie să fie ceea cei 
s-o fi părut omului ăstuia sînge! 

Şi răcnind aşa, intră în odaie, şi după el toţi ceilalţi, 
găsindu-l pe don Quijote înveşmîntat în chipul cel mai 
ciudat din lume. Era numai în cămaşă, care nu era aşa de 
lungă incit, pe dinainte, să-i acopere coapsele, iar dinapoi 


era chiar cu vreo şase degete mai scurtă; picioarele i se 
vedeau lungi şi slăbănoage, pline de păr şi nu tocmai 
spălate; în cap avea o scufă roşie slinoasă, de-a hangiului, 
pe braţul sting îşi învălătucise pătura de pe pat, căreia îi 
purta atita pică Sancho — ştia el bine pentru ce — iar cu 
dreapta ţinea sabia goală, cu care lovea în toate părţile, 
rostind asemenea vorbe, de parcă, într-adevăr, s-ar fi luptat 
cu vreun uriaş. Mai de haz era că n-avea ochii deschişi, căci 
dormea şi visa că se-ncăierase cu gigantul. Şi cu atîta tărie 
îşi închipuise aventura pe care-o avea de dus la capăt, încât 
pînă şi în vis i se părea că e gata ajuns în regatul 
Micomiconei, şi că se şi prinsese în luptă cu vrăjmaşul. 
Atitea lovituri de spadă dăduse în burdufuri, crezînd că 
sfirtecă uriaşul, încît toată încăperea se umpluse de vin. 
Ceea ce văzînd hangiul, se mînie pînă-ntr- atîta, încât îl luă 
pe don Quijote de git şi prinse a-i căra la pumni, că de n-ar 
fi sărit preotul şi Cardenio să i-l ia din miini, ar fi sfîrşit 
hangiul în locul uriaşului bătălia. Cu toate astea, sărmanul 
cavaler tot nu se deşteptă pînă ce nu aduse bărbierul o 
căldare de apă rece din fintînă, cu care-l scăldă din cap 
pină-n picioare, lucru ce-l trezi pe don Quijote, dar nu pînă- 
ntr-atita încît să-şi dea seama în ce hal era. Doroteii, cînd îl 
văzu atit de uşurel şi de scurt îmbrăcat, îi pieri pofta să mai 
intre în odaie ca să vadă lupta dintre sprijinitorul şi 
vrăjmaşul său. Sancho umbla de colo pînă colo, căutînd pe 
jos căpăţina uriaşului, şi cum n-o află, rosti: — Ştiam eu de 
mult că coate-s numai vrăji în casa asta; că şi data trecută, 
chiar pe locul unde stau eu acuma, mi-au tras atîţia ghionţi 
şi-atitea biîte, fără să ştiu cine mi le trăgea, şi nici n-am 
apucat, oricît m-am silit, să pun ochii pe cineva. lar acuma 
ia-o de unde nu-i căpăţina asta, pe care l-am văzut eu cu 
ochii mei cum i-o tăia, de ţişnea sîngele din trupul uriaşului 
ca dintr-o fintină! 

— Ce sînge şi ce fintînă îndrugi acolo, păginule ? Bătu-te- 
ar Dumnezeu şi toţi sfinţii! zise hangiul. Nu vezi, tilharule, 
că sîngele şi fîintina nu-s altceva decît burdufurile astea care 
stau aicea căscate, şi nu vezi vinul roşu în care înotăm cu 


toţii în odaia asta, vedere-aş eu inotind în smoala iadului 
sufletul ăluia de le-a sfîrtecat?! 

— Habar n-am, răspunse Sancho. Tot ce ştiu e că n-am 
noroc, că dacă nu găsesc căpăţina asta, mi se duc pe copcă 
toate planurile şi se topesc ca-drobul de sare-n apă! 

Şi era mai rău de Sancho, care era treaz, decit de 
stăpinul său adormit, pînă într-atâta îl scoseseră din minţi 
făgăduinţele stăpinului. 

Hangiul îşi ieşea din sărite văzînd nepăsarea scutierului 
şi prăpădul făcut de stăpîn, şi se jura pe toţi sfinţii că de 
data asta n-avea să mai fie ca data trecută, cînd îi scăpaseră 
fără să plătească, şi că acuma n-aveau să le mai folosească 
privilegiile lor de cavaleri dac-ar fi fost vorba să nu 
plătească nici unul, nici celălalt; ba încă aveau să-i 
plătească şi ceea ce ar fi să-l coste peticele ce trebuiau puse 
burdufurilor sparte. 

Preotul îl ţinea de miîini pe don Quijote, care, crezîndu-se 
scăpat bun-teafăr din aventură şi aflat dinaintea prinţesei 
Micomicona, îngenunche dinaintea popii, spunînd: — Măria- 
ta, poţi în bună pace trăi de azi înainte, înaltă şi frumoasă 
doamnă, fără nici o grijă că ţi-ar putea face vreun rău 
creatura asta de soi prost; iar eu, de asemenea, sînt de azi 
înainte slobod de cuvîntul ce ţi-am dat, căci, cu ajutorul lui 
Dumnezeu din cer şi cu sprijinul aceleia pentru care trăiesc 
şi respir, am făcut-o şi pe asta! 

— Nu spuneam eu ? zise Sancho auzind-acestea. Vedeţi ? 
Că n-oi fi fost beat: iacătă că mi ţi l-a şi pus la saramură 
stăpînul meu pe uriaş. Asta-i marfa, daţi-mi banii, adică 
comitatul! 

Cine n-ar fi ris de cîte îndrugau cei doi smintiţi, stăpîn şi 
slugă ? Rîdea toată lumea, în afară de hangiu, care se 
dădea la toţi dracii. Dar pînă în cele din urmă bărbierul şi 
preotul făcură ce făcură şi izbutiră să-l culce pe don 
Quijote, cu chiu, cu vai, în pat, unde adormi pe dată, dînd 
semne de mare oboseală. îl lăsară să doarmă şi ieşiră în 
poarta hanului, să-i aducă lui Sancho Panza mîngiiere 
pentru faptul de-a nu fi aflat căpăţina uriaşului, cu toate că 


mult mai mult avură de furcă atunci cînd fu vorba să-l 
împace pe hangiu, care-şi ieşise din minţi din pricina morţii 
năprasnice a burdufturilor sale. Iar hangiţa o ţinea tot intr- 
un răcnet, strigind: — Afurisit să fie ceasul în care mi-a 
călcat pragul casei cavalerul ăsta rătăcitor, şi mai bine să 
nu-l fi văzut niciodată în ochi, cît m-a păgubit el pe mine ! 
Data trecută s-a făcut nevăzut fără să plătească o noapte 
dormită aici şi mîncarea, paie şi ovăz pentru el şi pentru 
scutierul lui, şi-o mîrţoagă, ş-un măgar, zicindu-mi că ele 
cavaler aventurier, deie-i Domnul tot aventuri cu capul 
spart, şi lui şi tuturor aventurierilor din lume, că zicea că de 
asta nu-i ţinut să plătească nimic, c-aşa stă scris în cărţile 
cavaleriei rătăcitoare. Şi acuma, iată că vine, tot din pricina 
lui, domnişorul ăstălalt şi-mi ia coada şi mi-o întoarce 
îndărăt nici pe jumătate cît era, flocăită toată, că nu mai e 
bună la ce-i trebuie bărbatului meu, şi, colac peste pupăză, 
îmi mai sfirtecă şi burdufurile şi-mi iroseşte vinul, vedea-i-aş 
eu sîngele irosit tot aşa! Dar să n-aibă el grijă, că mă jur pe 
oasele tătine-meu şi pe odihna de veci a mumă-mi că dacă 
n-au să-mi plătească totul pînă-ntr-o para, să nu-mi zică mie 
pe nume ! S-ar chema că nu mai sînt fata cui sînt! 

Atare vorbe şi altele ca ele rostea cu mare nădut hangiţa, 
ţinîndu-i isonul întru totul vrednica ei slujnică Maritornes. 
Fata hangiului nu scotea nici o vorbă, ci doar zîmbea din 
cînd în cînd. Preotul îi împăcă pe toţi, făgăduind să-i 
despăgubească pe cît îi va sta în putinţă atît de pierderea 
burdufurilor, cît şi de-a vinului, şi cu atit mai vîrtos de 
stricăciunea cozii hangiţei, pentru care făcea ea atita 
tămbălău. Dorotea îl mîngiie pe Sancho spunîndu-i că, de 
vreme ce i se părea lucru adevărat că stăpînul său 
descăpăţinase uriaşul, îi făgăduia să-i dea, de îndată ce- 
avea să se vadă în regatul ei şi-n bună pace, drept răsplată, 
cel mai bun comitat ce s-ar afla în el. Sancho se mai îndulci 
cu asta şi-o încredinţă pe principesă că văzuse el cu ochii lui 
căpăţina uriaşului, aşa că să nu mai aibă nici o îndoială, 
căci, după toate semnele, avea o barbă care-i ajungea pină- 
n brîu; iar dacă nu ieşea la iveală acum, asta se întîmpla 


doar din pricină că toate se petreceau în casa aceea numai 
pe cale de vrăjitorie, aşa cum se vădise pentru el încă de 
data trecută cînd poposiseră acolo. Dorotea zise că era 
încredinţată de asta şi-l sfătui să n-aibă grijă, că aveau să se 
sfirşească toate cum nu se poate mai bine, aşa cum îi poftea 
lui inima. 

Şi după ce fură cu toţii împăcaţi, preotul avu chef să 
ducă la capăt lectura acelei nuvele, pentru că văzuse că nu 
mai aveau mult pînă la sfîrşit. Cardenio, Dorotea şi toţi 
ceilalţi îl rugară s-o isprăvească, iar el, care dorea să le facă 
la toţi plăcerea, mai cu seamă că şi-o făcea totodată şi pe-a 
lui, urmă povestirea, care zicea aşa: Se întîmplă, aşadar, că 
Anselmo, bucuros cum nu se mai poate de virtutea Cămilei, 
îşi trăia viaţa mulţumit şi fără de griji, iar Cămilă se 
încrunta ori de cîte ori îl vedea pe Lotario, pentru ca 
Anselmo şă înţeleagă tocmai de-a-ndoaselea ce simţea ea 
pentru dînsul; şi ca să vină şi mai mult în sprijinul acestor 
fapte, Lotario ceru lui Anselmo îngăduinţa să nu-i mai calce 
pragul, pentru că vedea limpede cîtă inimă rea îi făcea 
Cămilei vederea lui; dar păcălitul de Anselmo îi spuse să nu 
care cumva să facă una ca asta, şi în felul acesta Anselmo 
era într-o mie de chipuri făuritorul dezonoarei sale, 
închipuindu-şi că era al propriei sale fericiri. în vremea 
asta, fericirea Leonelei, care vedea că-şi poate face 
nestingherită de cap, ajunsese pînă acolo, încît, fără să se 
mai uite împrejur, se dăruise dragostei fără de nici o frînă, 
întemein-du-se pe faptul că stăpînă-sa o acoperea şi chiar o 
înştiinţa în ce fel şi-ar putea duce la îndeplinire planurile 
fără să se teamă de ceva. într-o noapte, totuşi, Anselmo auzi 
paşi în camera Leonelei şi, dînd să intre ca să vadă cine 
umbla pe-acolo, văzu că ţinea cineva uşa, lucru care-i spori 
dorinţa de-a o deschide; aşa că o împinse cît putu, o dădu 
de perete şi intră chiar în clipa în care mai putea încă vedea 
un bărbat sărind pe fereastră în stradă; şi dînd fuga să 
pună mîna pe dinsul sau măcar să vadă cine e, nu izbuti nici 
una, nici alta, pentru că Leonela i se puse în cale şi-l ţinu 
locului, spunindu-i: — Linişteşte-te, stăpîne, şi nu te mai 


tulbura atita, nici nu căuta să-l urmăreşti pe cel care-a sărit 
pe fereastră, pentru că ăsta e un lucru care mă priveşte 
numai pe mine, ba încă mă priveşte foarte deaproape, fiind 
vorba de soţul meu. 

Anselmo nu voi s-o creadă, ci, dimpotrivă, orbit de necaz, 
scoase jungherul şi dădu s-o străpungă pe Leonela, 
ameninţind-o că dacă nu-i spune tot adevărul, o omoară; iar 
ea, de frică, fără să mai ştie ce spunea, bolborosi: — Nu mă 
omori, stăpîne, că ţi-oi spune lucruri de mai mare 
însemnătate decit îţi poţi închipui. 

— Spune-le numaidecit, zise Anselmo, că de nu, aici ţi s- 
au sfîrşit zilele ! 

— N-aş fi în stare acuma, zise Leonela, de tulburată ce 
sînt; lasă-mă pînă dimineaţă, şi ai să afli atunci de la mine 
lucruri de care ai să te minunezi; şi fii sigur că acela care-a 
sărit pe fereastra asta e un tînăr de-aici din cetate, care mi- 
a făgăduit să mă ia de nevastă. 

Cu asta se mai potoli Anselmo şi se învoi să-i dea răgazul 
pe care-l cerea, netrecîndu-i nici măcar prin gînd că va avea 
de auzit ceva despre Cămilă, de a cărei virtute era atit de 
sigur şi atît de mulţumit; aşa că ieşi din cameră, lăsînd-o pe 
Leonela încuiată acolo, cu ameninţarea că n-are să-mai dea 
drumul pînă ce nu-i va spune ceea ce avea de spus. 

Pe urmă se duse numaidecît să-şi vadă nevasta şi să-i 
spună, cum îi şi spuse, tot ce i se întîmplase cu slujnica, 
nelăsînd deoparte nici făgăduiala pe care i-o făcuse ea, să-i 
spună lucruri de mare însemnătate. Dacă s-a tulburat sau 
nu Cămilă, nu mai e nevoie s-o spunem, căci asemenea 
groază o cuprinse, închipuindu-şi cu tot dinadinsul că 
Leonela avea să-i dea în vileag lui Anselmo tot ce ştia 
despre necredinţa ei, şi era lucru de crezut că avea să-i 
povestească; aşa că nu mai avu răbdarea să aştepte pînă 
dimineaţa şi să vadă dacă-i era cumva neîntemeiată 
bănuiala, ci chiar în noaptea aceea, cînd i se păru ei că 
Anselmo adormise, îşi strînse giuvaerurile cele mai de preţ 
pe care le avea, împreună cu ceva bani, şi, fără s-o simtă 
nimeni, ieşi din casă şi se duse la locuinţa lui Lotario, căruia 


îi povesti ceea ce se petrecea şi-l rugă s-o pună la adăpost, 
fugind cu ea undeva unde Anselmo n-ar mai fi avut cum să-i 
găsească. Tulburarea pe care-o aduse în sufletul lui Lotario 
fuga Cămilei fu aşa de mare, încît nu-i putu răspunde nici o 
vorbă, şi cu atît mai puţin nu se pricepu să-şi dea o părere 
despre ce aveau de făcut. Pînă în cele din urmă se hotări s-o 
ascundă pe Cămilă într-o mănăstire unde era stareță o soră 
de-a lui, lucru la care Cămilă îşi dete consimţămîntul, şi, cu 
toată graba pe care-o cerea împrejurarea, Lotario o duse şi 
o lăsă la călugăriţe, plecînd şi el, de asemenea, din cetate, 
fără să dea nimănui de veste că pleca. 

Iar cînd se făcu dimineaţă, Anselmo, fără măcar să bage 
de seamă că lipsea Cămilă din patul de-alături, atita era de 
grăbit să afle ce avea să-i spună Leonela, se sculă şi se duse 
acolo unde-o lăsase încuiată. Deschise şi intră în cameră, 
dar ia-o pe Leonela de unde nu-i: tot ce găsi fură nişte 
cearceafuri înnodate cap la cap şi legate la fereastră, semn 
că pe acolo se scoborise fata şi-şi luase tălpăşiţa. Se 
întoarse numaideciît, foarte necăjit, să-i spună de asta şi 
Cămilei, dar negăsind-o în pat, şi nici în toată casa, rămase 
uimit foarte. întrebă slugile unde era, dar nimeni nu ştiu să- 
i răspundă ceva la tot ce întreba. Se întîmplă apoi ca, pe 
cînd cutreiera el încăperile în căutarea Cămilei, să dea de 
cuferele deschise şi să vadă că lipseau din ele cele mai 
multe dintre giuvaericalele pe care le avea, şi din asta îşi 
dădu în sfîrşit seama de nenorocirea care-l lovise şi de 
faptul că nu Leonela i-o pricinuise; şi aşa cum se găsea, fără 
să se mai îmbrace pînă la sfîrşit, trist şi măcinat de gînduri, 
dădu fuga să-şi spună necazul prietenului său Lotario. Dar 
cînd văzu că nici pe el nu-l găseşte, şi cînd slugile lui îi 
spuseră că plecase în noaptea aceea de-acasă, luînd cu sine 
toţi banii pe care-i avea, crezu că-şi pierde minţile. lar ca 
vîrf la toate, atunci cînd se întoarse acasă, nu mai află într- 
însa pe nici unul din slujitorii şi slujnicele care-i avea, ci 
doar casa, deşartă şi pustie. 

Nu mai ştia ce să creadă, nici ce să spună, şi cu atît mai 
puţin ce să facă, simțind cum i se spulberă încetul cu încetul 


minţile. Se gîndea la nenorocirea lui şi se vedea rămas într- 
o clipă fără femeie, fără prieten şi fără slugi, părăsit — îşi 
zicea el — de cerurile care se întindeau deasupra lui şi, pe 
deasupra tuturor nenorocirilor, lipsit şi de onoare, căci în 
fuga nevestei îşi văzu propria-i pierzanie. Se hotări, în cele 
din urmă, după multă vreme de şovăială, să se ducă la ţară, 
la prietenul la care fusese atunci cînd dăduse prilej să i se 
pună la cale toată nenorocirea. Zăvori porţile casei, se 
azvirli pe cal şi o porni la drum, cu inima strînsă; dar n- 
apucă să facă nici jumătate din drum, că, încolţit de ginduri 
negre, simţi că trebuie să descalece şi să-şi lege calul de un 
copac, lingă trunchiul căruia se prăvăli la pămînt, hohotind 
dureros şi suspinînd din adîincul inimii, şi acolo rămase pînă 
se făcu seară aproape; atunci văzu un om venind călare 
dinspre cetate şi după ce-i dădu bineţe, îl întrebă ce noutăţi 
mai erau pe la Florenţa, iar tîrgoveţul răspunse: — Cele mai 
ciudate noutăţi din cîte s-au auzit vreodată de mulţi ani 
încoace, fiindcă umblă vorba în tot oraşul că Lotario, 
prietenul nedespărţit al lui Anselmo-Bogătaşul, cel care 
locuia pe lingă biserica Sfintul loan, a răpit-o azi-noapte pe 
Cămilă, nevasta lui Anselmo, care a dispărut şi el. Toate 
astea le-a povestit o servitoare a Cămilei, care a fost prinsă 
astă-noapte de către guvernator scoborindu-se pe o funie 
de cearceafuri de la ferestrele casei lui Anselmo L Nu ştiu 
cum anume s-a petrecut toată tărăşenia, dar ce ştiu e că se 
minunează tot oraşul de întîmplarea asta, că, zău aşa, cine 
s-ar fi aşteptat la asemenea fapte, văzînd marea şi strînsa 
prietenie a celor doi, care cică erau aşa de uniţi, încît nu le 
mai spunea nimeni altfel decît cei doi prieteni. 

— Şi s-a aflat cumva, întrebă Anselmo, ce drum au 
apucat Lotario şi Cămilă? 351 

— Nici dînd cu bobii, zise tîrgoveţul, cu toate că 
guvernatorul a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să-i 
găsească. 

— Drum bun, zise Anselmo, şi mergeţi cu Dumnezeu, 
domnule ! 

— Rămîneţi cu Dumnezeu! răspunse tîrgoveţul şi plecă. 


La asemenea veşti năprasnice, bietul Anselmo fu cît pe- 
aci nu numai să înnebunească, ci chiar să intre în gheara 
morţii. Se ridică şi el cum putu şi ajunse la casa prietenului 
său, care nu ştia încă nimic de nenorocire; dar cînd îl văzu 
venind galben la faţă, slab şi încercănat, pricepu că-l 
chinuia un necaz mare. Anselmo ceru să fie culcat şi să i se 
dea cele trebuincioase pentru scris. Dorinţa îi fu împlinită 
şi-l lăsară singur întins în pat, căci aşa ceruse el, ba mai 
dorise pe deasupra şi să fie încuiat cu zăvorul. lar după ce 
fu singur, prinse a -l apăsa aşa de tare gindul nenorocirii lui, 
încît îşi dete seama limpede că n-avea să mai poată trăi şi 
vru să lase cîteva rînduri scrise despre ceea ce-i pricinuise 
moartea asta neaşteptată; şi începînd el să le aştearnă pe 
hîrtie, pînă să n-apuce a scrie tot ce dorea, i se tăie 
răsuflarea şi-şi dete duhul în mîinile durerii pe care i-o 
pricinuise nestăpiînita lui curiozitate. 

Văzînd stăpînul casei că era noapte în toi şi Anselmo nu 
mai chema pe nimeni, hotărî să intre la el în odaie ca să afle 
dacă se simte la fel de rău, şi-l găsi zăcînd cu faţa în jos, cu 
jumătate de trup în aşternut şi cu cealaltă prăvălită peste 
măsuţa pe care scrisese, ţinînd încă în mină pana şi hîrtia 
cu începutul scrisorii. Se apropie de el gazda, după ce îl 
strigase mai întîi, şi trăgîndu-l de mînă, cînd văzu că nu-i 
răspunde şi că e rece, îşi dete seama că murise. Se minună 
şi se mîhni cum nu se mai poate şi-şi chemă servitorii ca să 
vadă ce nenorocire i se întimplase lui Anselmo, citind în cele 
din urmă şi hîrtia, pe care recunoscu însuşi scrisul 
prietenului său, cu următorul cuprins: O dorinţă nestăpinită 
şi prostească mi-a pus capăt zilelor. Dacă vestea morţii mele 
va ajunge la urechile Cămilei, să ştie că o iert, pentru că nu- 
i putea cere nimeni să facă minuni, şi nici eu n-aveam 
nevoie să încerc dacă le putea face; de vreme ce eu am fost 
singur făuritorul necinstei mele, n-are de ce să se. 

Pînă aici apucase a scrie Anselmo, de unde pricepură că 
acolo, fără să mai ajungă a încheia fraza, îl părăsise viaţa. A 
doua zi prietenul înştiinţă rudele lui Anselmo de moartea 
lui, căci nu aflaseră pînă atunci nici de nenorocire, nici de 


mănăstirea în care se închisese Cămilă, care fu cît pe-aci să 
plece după bărbatul ei în călătoria de pe urmă, nu de jalea 
veştii că-i murise soţul, ci de durerea celei pe care o aflase 
mai iute, despre ibovnicul care se dusese nu se ştie unde. 
Se spune că, deşi se văzu văduvă, nu se învoi să iasă din 
mănăstire şi nici nu dădu semn că ar vrea să se 
călugărească, pină ce, puţine zile de la întîmplarea asta, nu 
veni vestea că iubitul ei căzuse în bătălia pe care monsieur 
de Lautrec o dăduse cu trupele marelui căpitan Gonzalo 
Hernândez de Cordoba în regatul Neapolelui352, unde 
Lotario se dusese minat de remuşcări tirzii pentru ceea ce-i 
făcuse prietenului său; lucru pe care aflîndu-l Cămilă, se 
lăsă tunsă călugăriţă şi-şi sfîrşi în scurtă vreme zilele, 
dîndu-şi viaţa în mîinile melancoliei şi tristeţii. Acesta fu 
sfîrşitul de care avură parte toţi trei, ca urmare a 
începutului atît de nebunesc al aventurii. 

— Nu mi se pare rea nuvela asta, zise preotul, dar nu mă 
pot împăca de fel cu gîndul că s-ar fi petrecut cu adevărat 
tot ce se spune într-însa; iar de sînt închipuiri şi fapte 
ticluite, prost le-a mai ticluit autorul, pentru că nu se poate 
închipui să se afle pe lume bărbat atît de naiv încit să aibă 
chef a-şi pune fericirea la o încercare aşa de costisitoare, 
cum a făcut Anselmo. Dacă ar fi vorba de ceva petrecut 
între un ibovnic şi iubita lui, mai treacă-meargă ! Dar între 
bărbat şi nevastă, parcă nu-i cu putinţă; cît priveşte însă 
felul de a povesti al autorului, nu mă nemulţumeşte! 


Capitolul XXXVI 
Care vorbeşte de alte întîmplări neobişnuite petrecute 


la han 

în vremea asta hangiul, care era în poarta hanului, zise: 
— Asta care vine este o ceată frumuşică de muşterii. Dacă 
vor trage aici, ţine-te gaudeamus! 

— Ce fel de oameni sînt? întrebă Cardenio. 

— Patru din ei, răspunse hangiul, vin călare, ca nişte 
cavaleri, cu lănci şi cu scuturi, şi toţi poartă pe faţă măşti 
negre; dimpreună cu ei vine şi o femeie îmbrăcată în alb, 
dusă în lectică, cu obrazul tot aşa, acoperit, şi mai sînt şi doi 
slujitori ce merg pe jos. 

— Mai au mult pînă s-ajungă? întrebă preotul. 

— Ba-s aşa de aproape, răspunse hangiul, că mai c-au şi 
ajuns. 

Auzind Dorotea lucrurile acestea, îşi trase vălul pe faţă, 
iar Cardenio intră în încăperea lui don Quijote, şi n-apu- 
caseră bine să facă ei asta, că în poarta hanului se şi iviră 
toţi cei de care vorbise hangiul; şi descălecînd de pe cal cei 
patru, toţi oameni arătoşi la chip şi binefăcuţi, se grăbiră s- 
o coboare din lectică pe femeie; unul din ei o luă în braţe şi 
o aşeză pe un scaun ce se găsea la uşa încăperii unde se 
ascunsese Cardenio. în tot timpul acesta nu-şi scoseseră 
măştile de pe faţă nici ea, nici ei, şi nici nu sudaseră vreun 
cuvînt; atîta doar că, aşezîndu-se pe scaun, femeia dădu 
drumul unui lung oftat şi lăsă să-i atîrne braţele, ca o fiinţă 
bolnavă ori căzută în leşin. Valeţii, care veniseră pe jos, 
duseră caii în grajd. 

Văzînd preotul lucrurile acestea, cum ardea de dorinţa 
să afle ce fel de oameni erau aceia, de umblau în aşa port şi 
învăluiţi într-o atit de misterioasă tăcere, se dete mai pe 
lîngă slujitori şi-l întrebă pe unul din ei ceea ce dorea să 
ştie, la care acesta îi răspunse: — Să mă bată Dumnezeu, 
senor, dacă aş şti eu să-ţi spun ce fel de oameni sînt ăştia ! 
Tot ce ştiu e că boier mare pare a fi mai cu seamă acela 
care s-a dus şi-a luat-o în braţe pe cocoana aia pe care-o 
văzurăţi; spun asta pentru că toţi ceilalţi i se închină, şi nici 
în ruptul capului nu i-ar ieşi din cuvînt. 


— Şi doamna cine este? întrebă preotul, — Şi mai puţin 
ți-aş putea spune, răspunse argatul, pentru că n-am văzut-o 
la faţă tot drumul; de oftat, da, am auzit-o de multe ori, şi- 
am mai auzit-o şi gemînd, ba încă aşa gemete scotea, de 
parcă era gata să-şi dea sufletul de fiecare dată. Şi nu-i de 
mirare că nu ştim mai mult decît ţi-am spus, pentru că eu şi 
tovarăşii mei de-abia de două zile îl întovărăşim, că ne-am 
întîlnit cu ei pe drum, şi ne-au rugat, ţinîndu-se de capul 
nostru şi hotărîndu-ne, să venim cu ei pînă în Andaluzia, că 
avem să fim plătiţi cu virf şi îndesat. 

— Dar n-aţi auzit cum îi zice nici unuia? întrebă preotul. 

— Aş, de unde ?! răspunse argatul. Că umblau toţi aşa de 
tăcuţi, de mai mare minunea, şi nu auzi, cînd eşti cu ei, 
nimic altceva decît oftaturile şi sughiţurile bietei cocoane, 
de ţi se rupe inima, nu alta ! Lucru mare, nu mai încape 
îndoială, ne-a dat de gîndit şi-am căzut la bănuiala c-or fi 
dueînd-o cu de-a sila acolo unde-or fi dueînd-o; şi după cîte 
se poate vedea pe hainele cu care e îmbrăcată, ori e gata 
călugărită, ori, mai mult ca sigur, are de gînd să se călugăr 
rească de-aci-nainte, şi poate pentru că nu i-o fi dînd mîna 
să se închidă de tinără în mănăstire e aşa de cătrănită cum 
pare. 

— "Tot ce se poate, zise preotul. 

Şi, lăsîndu-l, se întoarse la Dorotea, care, de îndată ce o 
auzi suspinind pe femeia cu mască, împinsă de bunătatea ei 
firească, se apropie de dînsa şi-i zise: — Ce te doare, 
senora? N-o fi cumva vreo durere din cele pe care femeile 
pot şi ştiu de obicei să le tămăduiască? Fiindcă, de-ar fi aşa, 
cu dragă inimă aş face tot ce aş putea ca să-ţi fiu de folos! 

La toate întrebările acestea, femeia îndurerată tăcea; şi 
cu toate că Dorotea îşi reînnoi şi întări propunerea, ea se 
zăvori în tăcere, pină ce se apropie de Dorotea cavalerul 
mascat (despre care spusese slujitorul că e ascultat de toţi 
ceilalţi) şi-i zise: — Nu vă mai obosiţi cu nimic, senora, 
pentru femeia asta, că are obiceiul să fie nerecunoscătoare 
pentru orice bine i s-ar face, şi nici nu mai căutaţi a avea 


vreun răspuns din gura ei de nu doriţi cumva să vă 
răspundă o minciună! 

— în viaţa mea n-am spus minciuni, zise, la vorbele 
acestea, cea care pînă atunci se încăpăţinase în muţenia ei. 
Dimpotrivă, din pricina adevărurilor spuse şi din pricină că 
n-a fost în mine urmă de minciună mă văd acuma la aşa 
ananghie; şi dumneata însuţi poţi fi martor de adevărul 
spuselor mele, căci dreptatea, care e de partea mea, te face 
să fii mincinos şi prefăcut! 

Vorbele acestea le auzea cît se poate de limpede şi de 
răspicat şi Cardenio, ca unul ce se afla chiar lingă aceea 
care le rostea, fiindcă doar uşa odăii lui don Quijote era 
între ei; aşa că nici nu le auzi bine şi începu să strige 
spunînd: — Doamne-Dumnezeule! Ce-aud? Ce voce e asta 
care mi-a ajuns în auz? 

La care strigăte femeia întoarse capul, tresărind ca de 
spaimă; dar nevăzînd cine le scotea, sări în picioare şi dădu 
să intre în odaie; ceea ce, prinzînd de veste cavalerul, o opri 
şi n-o mai lăsă să facă nici un pas. Dar din pricina tulburării 
şi spaimei, taftaua neagră cu care îi era acoperită faţa căzu, 
lăsînd să se vadă frumuseţea fără de seamăn a unui chip 
minunat, cu toate că palid şi rătăcit, pentru că tot căuta din 
priviri oriunde-şi putea roti ochii, cu atîta dor şi patimă, 
încît părea scoasă din minţi; semne care, fără să-şi dea 
nimeni seama de unde porneau, răniră inima Doroteii şi a 
tuturor celor ce se uitau la biata femeie, pe care cavalerul o 
ţinea strîns pe după umeri. Şi fiind el atît de înverşunat s-o 
ţină, nu mai ajunse să-şi îndrepte masca de pe faţă, care-i 
cădea, aşa că-i şi căzu cu totul; şi ridicînd ochii Dorotea, 
care căuta s-o susţină în braţele ei pe străină, văzu că acela 
care o ţinea şi el în braţe, nu era altul decit soţul ei, don 
Fernando; şi n-apucă să-l recunoască bine, cînd, scoţind din 
adîncul măruntaielor un jalnic şi lung vaiet, căzu pe spate 
leşinată, şi de nu s-ar fi aflat prin preajmă bărbierul care s-o 
prindă în braţe, s-ar fi prăvălit la pămînt. Dădu şi preotul 
fuga la ea, să-i scoată vălul ca să-i stropească faţa cu apă, şi 
cum o descoperi, o recunoscu şi don Fernando, căci el era 


cel care o ţinea în braţe pe cealaltă, şi rămase înmărmurit, 
dar nu pînă într-atita încît să n-o mai ţină pe Luscinda, căci 
ea era femeia ce se zbătea să scape din braţele lui pentru 
că-l recunoscuse după glas pe Cardenio, aşa cum şi acesta o 
recunoscuse. Cardenio auzise, de asemenea, vaietul pe 
care-l scosese Dorotea atunci cînd căzuse leşinată şi, 
crezînd că era Luscinda lui, ieşi din cameră, scos din fire, de 
spaimă să nu i se fi întîmplat ei ceva; şi cel dintii pe care-l 
văzu în ochi fu don Fernando, care o ţinea în braţe pe 
Luscinda. îl cunoscu numaidecît şi don Fernando pe 
Cardenio, şi toţi trei, Luscinda, Cardenio şi Dorotea, 
râămaseră muţi şi uluiţi, ca şi cum n-ar fi priceput ceea celi 
se întîmplase. 

Tăceau cu toţii şi se uitau unii la alţii — Dorotea la don 
Fernando, don Fernando la Cardenio, Cardenio la Luscinda 
şi Luscinda la Cardenio. lar cea care rupse cea dintii 
tăcerea fu Luscinda, vorbindu-i lui don Fernando cam în 
chipul următor: — Lasă-mă, senor don Fernando, în numele 
datoriei pe care-o ai faţă de tine însuţi fiind cine eşti, dacă 
din altă pricină n-ai făcut-o, lasă-mă să mă alipesc din nou 
de zidul a cărui iederă sînt, sprijinul de care nu m-au putut 
îndepărta zelul nesăbuit, amenințările, făgăduielile şi 
darurile domniei-tale. Uită-te cum, pe ce câi neobişnuite şi 
ascunse ochilor noştri, cerul mi-a pus în faţă pe adevăratul 
meu soţ, căci ştii foarte bine, dintr-o mie de dovezi scump 
plătite, care ţi-au pricinuit mult necaz, că numai moartea ar 
putea să mi-l şteargă din minte. Fie-ţi deci deajuns 
dezminţirea aceasta atît de lămurită, ca să-ţi poţi preface 
(căci tot n-ai încotro şi asta-i singura cale) dragostea în ură, 
bunăvoința ce-mi porţi în furie, şi ia-mi viaţa; căci de-o fi să- 
mi dau sufletul sub ochii soţului meu iubit, voi socoti că n- 
am trăit degeaba. Poate că moartea mea îl va asigura că i- 
am păstrat, pînă în ultima clipă a vieţii, ceea ce-i datoram! 

în vremea asta Dorotea îşi venise în simţiri şi auzise tot 
ce spunea Luscinda, de unde pricepu cine era; şi văzînd că 
don Fernando tot n-o lăsa din braţe şi nici nu răspundea la 
ceea ce-i spusese, se ridică, printr-o sforţare deznădăjduită 


şi se aruncă în genunchi la picioarele lui, vărsînd şiroaie de 
lacrimi amare, care prin frumuseţea lor amărau şi pe cei ce 
i le vedeau, şi începu a-i vorbi aşa: — Stăpîne al meu, de nu 
s-o fi întimplat cumva să-ţi fure acest soare pe care-l ţii 
eclipsat în braţele tale, ori să-ţi orbească, mai bine zis, 
razele ochilor tăi, trebuie să fi apucat a vedea că aceea ce-ţi 
îngenunchează la picioare este nefericita — atîta vreme cît 
vei voi tu să fie nefericită — şi lipsita de noroc Dorotea. Da, 
eu sînt acea ţărancă smerită, pe care tu, din marea ta 
bunătate, sau doar pentru plăcerea ta, ai vrut s-o ridici pînă 
la înălţimea la care s-ar fi putut numi a ta. Sînt eu, cea care 
am trăit mulţumită, în tiparele unei vieţi cinstite, pînă cînd 
zelul dragostei cu care-mi dădeai asalturi şi care părea 
simţire atît de adevărată a tras zăvoarele închisorii acesteia 
şi ţi-a încredinţat cheile libertăţii mele, cu toate că atit de 
rău a fost primit de tine darul acesta, cum se vede limpede 
din faptul că m-ai silit să mă aflu acolo unde găseşti acum şi 
să te văd aşa cum te văd. Cu toate astea, n-aş vrea să-ţi 
treacă prin minte cumva că am venit aici ca urmare a 
cinstei pierdute, căci ceea ce m-a adus aici e doar durerea 
şi părerea de rău că m-ai uitat. Tu ai vrut să fiu ata, şiai 
vrut-o cu atîta tărie, încît, chiar dacă vrei acuma să nu fiu, 
n-ar mai fi cu putinţă să încetezi de a fi tu al meu. Ia seama, 
stăpîne, că dragostea neasemuită pe care ţi-o port poate sta 
în cumpănă cu frumuseţea şi noblețea celei pentru care mă 
laşi. Tu nu poţi fi al frumoasei Luscinda, pentru că eşti al 
meu, şi nici ea nu poate fi a ta, fiind a lui Cardenio; şi mai 
uşor ţi-ar fi, dacă te gindeşti bine, să-ţi faci inima să 
iubească pe cine te divinizează decit s-o îndupleci pe cea 
care te urăşte să te iubească. Tu ai voit să-mi uit eu de 
mine, şi tu mi-ai cerut fecioria; nu puteai spune că nu-mi 
cunoşteai rangul şi ştii cum m-am lăsat cu totul în voia ta: n- 
ai unde să-ţi mai cauţi portiţă ca să ieşi tot tu cel înşelat; şi 
dacă lucrurile stau aşa, cum de fapt şi stau, şi eşti adevărat 
creştin, aşa cum eşti cavaler, de ce tot ocoleşti şi amîni 
sorocul, şovăind a mă face fericită pînă la urmă, aşa cum m- 
ai făcut la început? Dacă nu vrei să mă iei drept ceea ce 


sînt, căci îţi sînt adevărată şi legiuită soţie, ia-mă cel puţin şi 
primeşte-mă drept sclavă; căci fiind în puterea ta, mă voi 
socoti fericită şi norocoasă! Nu mai îngădui, lăsîndu-mă din 
nou de izbelişte şi părăsindu-mă iarăşi, să se tot stirnească 
vorbe şi birfeli care să-mi ştirbească cinstea, şi nu le face 
zile negre la bătrineţe părinţilor mei, bieţii, căci altceva 
meritau ei după cit i-au slujit de credincios întotdeauna pe 
ai tăi, ca nişte buni vasali ce se află ! Şi dacă ţi se pare câ ar 
fi să scazi ceva din noblețea sîngelui tău de se va amesteca 
în urmaşi cu al meu, ia aminte că puţine, sau poate chiar 
nici una din viţele nobile ale lumii n-a mers pe alt drum, şi 
că sîngele care vine pe linie femeiască n-are nici o 
însemnătate în obîrşiile ilustre, cu atit mai mult cu cît 
adevărata nobleţe stă în virtute; şi dacă asta ţie-ţi lipseşte, 
de vreme ce-mi tăgăduieşti ceea ce după toate dreptăţile 
lumii mi-eşti dator, voi rămîne eu cu mai nobil nume decit al 
tău ! într-un cuvint, senor, tot ce mai am să-ţi spun este că, 
de-i vrea ori de n-ăi vrea, eu îţi sînt soţie: martor îmi este 
cuvîntul tău, care nu poate şi nu trebuie să fie mincinos 
dacă-i adevărat că te preţuieşti pentru ceea ce, lipsindu-mi 
mie, te face să mă dispreţuieşti; martor mi-e şi numele tău, 
iscălit aici x, şi martor îmi este şi cerul, pe care tu l-ai pus 
chezaş făgăduielilor ce-mi făceai. Şi de-ar fi să-mi lipsească 
toate acestea, nu mi-ar lipsi conştiinţa ta, care în tăcerea ei 
ar da glas remuşcărilor cînd ţi-ar fi lumea mai dragă, 
ridicînd cuvîntul în apărarea adevărului acestuia pe care ţi-l 
spun acum şi tulburîndu-ţi bucuria petrecerilor viitoare. 
Acestea şi altele multe ca acestea spuse nefericita 
Dorotea, cu atîta durere în suflet şi cu atîtea lacrimi, încât 
pînă şi cei care-l întovărăşeau pe don Fernando şi se aflau 
de faţă 353 începură să-i ţină isonul lăcrămînd. Don 
Fernando o ascultă fără să găsească o vorbă de răspuns, 
pînă ce nu le sfîrşi ea pe toate cîte le avea de spus şi pînă ce 
nu începu să suspine şi să plîngă cu sughiţuri, că de bronz 
ar fi trebuit să fie inima celui care, la atitea dovezi de 
durere, nu s-ar fi înmuiat. Se uita la ea Luscinda, nu mai 
puţin îndurerată de suferinţa ei, cît uimită de marea ei 


înţelepciune şi frumuseţe, şi oricît i-ar fi plăcut să se 
apropie de dînsa ca să-i spună o vorbă, două, de alinare, 
nud îngăduiau braţele lui don Fernando, care o ţineau 
strîns. Acesta, copleşit de tulburare şi de spaimă, cum se 
văzu după o bună bucată de vreme, cît stete să se uite ţintă 
la Dorotea, deschise după aceea larg braţele şi, dînd 
drumul Luscindei, vorbi: — Ai învins, frumoasă Dorotea, ai 
învins, căci nu e cu putinţă să aibă cineva inima dea 
tăgădui atitea adevăruri laolaltă ! 

După leşinul din care abia îşi revenise, Luscinda era cît 
pe ce să cadă la pămînt de îndată ce don Fernando mo mai 
sprijini; dar aflindu-se prin preajmă Cardenio, care se 
dăduse în spatele lui don Fernando ca să nu fie recunoscut, 
dădu fuga să o susţină pe Luscinda, lăsînd deoparte orice 
temere şi înfruntînd orice risc, aşa că, prinzînd-o la timp în 
braţe, îi spuse: — Dacă cerul milostiv vrea şi îngăduie să-ţi 
afli întrucitva liniştea, frumoasă, credincioasă şi statornică 
senora, nicăieri socotesc că nu ţi-o vei găsi mai sigur decît 
între braţele acestea care te primesc acuma, aşa cum te-au 
primit şi altădată, pe vremea cînd soarta voia să te pot numi 
a mea. 

La vorbele acestea Luscinda îşi ridică privirea spre 
Cardenio, despre care începuse mai demult să bănuiască, 
după voce, că e prin preajmă, şi, încredinţindu-se cu ochii ei 
că era chiar Cardenio, ieşită cu totul din fire şi fără să mai 
ţină socoteală de nici un fel de cuviinţă, îi aruncă braţele pe 
după git şi, lipindu-şi obrazul de al lui, îi spuse: — Tu, da, 
stăpine al meu, tu eşti adevăratul stăpîn al roabei tale, chiar 
de-ar fi s-o împiedice şi mai vajnic soarta potrivnică, 
primejduindu-i şi mai avan decît pînă astăzi viaţa aceasta, 
care nu-şi află rost decit alături de a ta. 

Ciudată privelişte fu aceasta pentru don Fernando şi 
pentru toţi cei ce se aflau de faţă, care nu-şi credeau ochilor 
văzînd aievea o întîmplare atît de nemaivăzută. Doroteii don 
Fernando i se păru cam schimbat la faţă şi dînd chiar semne 
că ar vrea să se răzbune pe Cardenio, pentru că îl văzu 
ducînd mina la minerul spadei; aşa că nici nu-şi dete bine 


seama de asta şi, cu nemaivăzută repeziciune, se aruncă în 
genunchi în faţa lui şi-i îmbrăţişă picioarele, sărutindu-i-le şi 
ţinîndu-i-le strîns, încît nu i-ar fi fost cu putinţă să se mişte; 
şi, fără să contenească a lăcrăma, îi spunea: — Ce-ai de 
gînd să faci în această întîlnire atît de neaşteptată, tu, care 
eşti unicul meu adăpost? La picioare-ţi stă soţia ta, iar cea 
care ai vrea tu să-ţi fie soţie e în braţele soţului ei. Gîndeşte- 
te dacă ţi-ar sta bine sau ţi-ar fi cu putinţă să dezlegi ceea 
ce a legat cerul, sau dacă, dimpotrivă, n-ar fi mai cu cale să 
doreşti a o ridica pînă la tine şi a ţi-o face egală pe aceea 
care, lăsînd deoparte orice neajuns, statornică în credinţa şi 
dreptatea ei, îşi aţinteşte în ochii tăi ochii, scăldaţi de 
lacrimile iubirii cu care umezeşte faţa şi pieptul 
adevăratului ei soţ? Te rog, în numele Domnului, şi te 
conjur, pe noblețea stării tale, să nu laşi dezminţirea asta 
dată în faţa lumii să-ţi stirnească mînia, ci, dimpotrivă, fă să 
ţi-d ostoaie în aşa chip încît să îngădui, liniştit şi împăcat, ca 
aceşti doi tineri ce se iubesc să se iubească în pace, fără ca 
tu să te împotriveşti, cît timp va voi cerul să le dea răgaz, 
arătind lumii, printr-asta, mărinimia inimii tale nobile, de 
viţă ilustră, şi lăsînd să se vadă că are mai multă putere 
asupra ta raţiunea decit pofta! 

Cît timp spuse Dorotea acestea, cu toate că braţele lui 
Cardenio o ţineau pe Luscinda, acesta nu-l slăbea din ochi 
pe don Fernando, hotărît ca, de l-o vedea făcînd vreo 
mişcare minat de gînduri rele, să caute a se apăra şi a ataca 
cum va putea mai bine pe toţi cei ce i-ar sta împotrivă, chiar 
de-ar fi să-l coste viaţa; dar chiar atunci se apropiară 
prietenii lui don Fernando, dimpreună cu preotul şi 
bărbierul, care la toate fuseseră de faţă, fără să lipsească 
nici vrednicul Sancho Panza, şi făcură cu toţii roată în jurul 
lui don Fernando, implorindu-l să-şi plece ochii spre 
lacrimile Doroteii, şi de era adevărat ceea ce spuseseră 
vorbele ei, aşa cum ei nu se îndoiau că era, să nu-şi 
îngăduie cumva a o mai lăsa păgubită de nădejdile ei atît de 
îndreptăţite; şi să mai ia el aminte că nu din întîmplare, cum 
părea, ci prin îngăduinţa şi voinţa cerurilor se aflaseră ei 


dinadins cu toţii laolaltă, într-un loc unde nici unul din ei cu 
gîndul măcar n-ar fi gindit; ba să mai şi priceapă — zise 
preotul — că doar moartea îi mai putea despărţi pe 
Luscinda şi Cardenio, şi că, de-ar fi chiar să-i despartă un 
ascuţiş de spadă, s-ar socoti amindoi fericiţi să moară 
împreună. Mai spuse că, în cazuri de nelecuit ca acesta, cel 
mai înţelept lucru era să se înfringă pe sine însuşi, punîndu- 
şi stavilă pornirilor, arătîndu-se mărinimos şi îngăduind ca, 
prin voinţa lui, cei doi să se bucure de binele pe care cerul 
li-l şi hărăzise; că era de ajuns, de asemenea, să se uite bine 
la frumuseţea Doroteii ca să-şi dea seama că puţine femei, 
dacă nu chiar nici una, îi puteau sta alături, darmite să i-o 
mai şi ia înainte; unde mai pui că, de-avea să adauge la 
frumuseţea asta modestia ei şi dragostea neţărmurită ce i-o 
păstra, dacă, mai presus de toate, îşi aducea aminte că se 
socotea cavaler şi creştin, nu putea face altceva decit să-şi 
ţină faţă de dinsa făgăduiala, căci împlinindu-şi-o, ar face 
voia lui Dumnezeu şi ar mulţumi de asemenea pe oamenii 
cu scaun la cap, care ştiu că este una din prerogativele 
frumuseţii, chiar cînd e vorba de o făptură umilă, să se 
poată ridica pînă la orice înălţime de vreme ce e 
întovărăşită de cinste, ajungînd deopotrivă cu ea, fără să 
aducă măcar umbră de scădere celui care o ridică şi 
doreşte a şi-o face egală sieşi; iar cînd, pe deasupra, se 
îndestulează şi legile neîndurate ale plăcerii, şi se întîmplă 
să nu intre în ele nici un gînd păcătos, nu trebuie să fie ţinut 
vinovat cel care le dă ascultare. într-adevăr, la cuvintele 
acestea toţi cei de faţă mai adăugară şi altele, atare şi 
atitea, încît inima vrednică a lui don Fernando (care, orice 
s-ar spune, era hrănită de un sînge nobil) se îmblinzi şi se 
dădu bătută în faţa adevărului, pe care nu l-ar fi putut 
tăgădui chiar dacă ar fi voit; iar semnul pe care-l dete că se 
socotea biruit şi cîştigat de ideea bună ce-i fusese dată fu că 
se lăsă îmbrăţişat de Dorotea, îmbrăţişînd-o şi el şi zicîndu- 
i: — Ridică-te, doamna mea, că nu-i drept să stea 
îngenuncheată la picioarele mele cea pe care o port în 
suflet; şi dacă pînă acum n-am dat semne de ceea ce spun, 


poate să fi fost din vrerea cerului, pentru ca, avînd azi prilej 
a-ţi vedea statornicia cu care mă iubeşti, să ştiu a te preţui 
după cum meriţi! 'Iot ce te rog este să nu-mi iei în nume de 
rău purtarea şi lipsa de grijă din toată vremea asta în care 
te-am părăsit, pentru că acelaşi imbold şi aceeaşi putere 
care mi-a dat ghes să te fac a mea m-a împins şi să fac tot 
ce puteam ca să nu mai fiu al tău. Şi dacă te îndoieşti că-i 
adevărat ceea ce-ţi spun, întoarce-te şi uită-te în ochii 
Luscindei, ce strălucesc acuma de mulţumire, şi-n ei vei afla 
dezvinovăţirea tuturor rătăcirilor mele; şi cum ea şi-a atins 
ţinta dorințelor, iar eu am găsit în tine ceea ce se cuvine să 
fie al meu, să trăiască de-aci încolo liniştită şi fericită, ani 
mulţi şi buni, cu soţul ei Cardenio, căci eu voi ruga cerul să- 
mi dea şi mie tot atiţia ani de trăit cu Dorotea mea ! 

Şi zicînd asta, începu din nou s-o îmbrăţişeze, lipindu-şi 
obrazul de al ei cu atît de caldă dragoste, că trebui să-şi 
muşte buzele ca nu cumva şi lacrimile să-i sporească 
semnele neîndoielnice ale dragostei şi căinţei. Nu la fel 
făcură Luscinda şi Cardenio, ba chiar aproape toţi cei ce se 
aflau de faţă, pentru că atîtea lacrimi prinseră a le curge 
din ochi, unora de bucurie şi celorlalţi de mulţumirea că văd 
bucuria altora, încît ar fi putut crede cineva, văzîndu-i, că 
cine ştie ce nenorocire li se întimplase la toţi. Plingea pînă şi 
Sancho Panza, chiar dacă mai pe urmă mărturisi că nu 
plînsese decit fiindcă vedea că Dorotea nu era, cum crezuse 
el, regina Micomicona, de la care se aştepta la atîtea 
binefaceri. 'Ţinu o bună bucată de vreme, dimpreună cu 
plînsul, uimirea tuturora, pînă cînd Cardenio şi Luscinda îşi 
luară de seamă şi se duseră să îngenuncheze dinaintea lui 
don Fernando, mulţumindu-i de binefacerea pe care o 
săvirşise şi spunînd vorbe atît de curtenitoare, încît don 
Fernando nu ştia ce să le mai răspundă; aşa că-i ridică de 
jos şi-i îmbrăţişă pe amindoi, dînd semne de fierbinte 
dragoste şi de multă cuviinţă. 

Apoi o întrebă numaideciît pe Dorotea cum ajunsese în 
satul acela, atît de departe de al ei, şi în cuvinte puţine şi 
înțelepte ea îi povesti tot ce-i spusese şi lui Cardenio, lucru 


care-l desfătă atit de mult pe don Fernando, ca şi pe cei 
veniţi cu el, încît ar fi dorit să ţină cît mai mult povestea, atit 
de frumos ştia Dorotea să-şi istorisească nenorocirile. Şi 
cum îşi termină ea povestirea, înşiră şi don Fernando ceea 
ce i se întîmplase atunci în oraş după ce găsise în sînul 
Luscindei scrisoarea în care ea arăta că e soţia lui Cardenio 
şi că nu putea fia lui. Spuse că ar fi avut chef s-o omoare, şi 
chiar ar fi făcut-o de nu l-ar fi împiedicat părinţii fetei, şi 
mai spuse că ieşise dn casă, minios şi scos din minţi, hotărît 
să se răzbune cînd i-o veni mai bine la îndemiînă, dar că a 
doua zi aflase cum fugise Luscinda din casa părintească, 
fără să aibă nimeni ştire încotro apucase; mai spuse că, 
într-un cuvînt, după mai multe luni de zile, i se dăduse de 
veste că se afla într-o mănăstire, unde voia să rămînă pînă 
la capătul zilelor, dacă nu şi le putea trăi cu Cardenio; şi că, 
de îndată ce aflase, îşi luase, ca să-l întovărăşească, pe cei 
trei cavaleri, şi venise acolo unde era ea, fără să caute a-i 
vorbi, de teamă ca nu cumva să sporească, de avea să se 
ştie că era el acolo, grija călugăriţelor pentru paza 
mănăstirii; şi aşa, aşteptînd pină-ntr-o zi, cînd găsise poarta 
deschisă, lăsase doi dintre ai lui să păzească intrarea, şi el, 
dimpreună cu al treilea, cotrobăiseră prin mănăstire în 
căutarea Luscindei, pe care o aflaseră în arhondaric, stînd 
de vorbă cu o călugăriţă; şi, răpind-o fără vorbă multă, 
venise cu ea pină-n sat, unde îşi pregătiseră tot ce era de 
trebuinţă ca s-o poată duce cu ei, lucru pe care-l putuseră 
face în toată voia, mănăstirea fiind în cîmp deschis, la o 
bucată bilnă de drum departe de sat. Mai spuse că, atunci 
cînd Luscinda se văzuse în puterea lui, leşinase; şi că după 
ce-şi venise în simţiri, nu făcuse altceva decit să plingă şi să 
suspine fără să rostească măcar o vorbă; şi aşa, în tăcere, 
printre hohotele ei de plîns, ajunseseră la hanul acela, care 
pentru dînsul însemna raiul, unde iau sfîrşit toate 
nenorocirile pămîntului. 


Capitolul XXXVII 

în care se povesteşte mai departe istoria slăvitei infante 
M icomicona, dimpreună cu alte vesele pătăranii loate 
acestea le asculta Sancho, şi nu fără să-i sîngereze inima 
văzînd că i se risipeau ca fumul şi i se spulberau în vînt 
nădejdile de a se mai vedea vreodată dregător, şi pricepiînd 
că frumoasa prinţesă Micomicona se preschimbase în 
Dorotea, iar uriaşul, în don Fernando, pe cînd stăpînul său 
dormea dus şi de tot ce se petrecea nici capul nu-l durea. 
Nu-şi mai venea în fire Dorotea şi nu-i venea să creadă că 
nu visa, atîta noroc dăduse peste dinsa; Cardenio tot cam 
asta gîndea, iar Luscindei tot cam aşa i se părea. Don 
Fernando înălța osanale cerului pentru binefacerile 
revărsate asupră.-i, căci îl scăpase din labirintul acela 
încîlcit unde fusese cît pe ce să-şi piardă sufletul şi 
crezămiîntul; într-un cuvînt, toţi cei cîţi erau la han erau 
mulţumiţi şi veseli de sfîrşitul ferice al unor atît de 
deznădăjduite şi de bogate în piedici peripeții. Toate le 
rîinduia după cuviinţă preotul, ca un înţelept ce era, şi 
fiecăruia dintre ei îi făcu parte de firitiseală pentru 
norocoasa întîmplare; dar cine se bucura mai mult şi se 
îngrăşa de voie bună era hangiţa, mulţumită lui Cardenio şi 
preotului, care spuseseră că-i vor plăti, cu dobîndă cu tot, 
pagubele ce le avusese de pe urma lui don Quijote. Singur 
Sancho era, cum s-a mai spus, cel obidit, nefericit şi jalnic. 
Şi aşa, plin de tristeţe, intră la stăpînul său, care tocmai se 
deşteptase, şi-i spuse: — N-ai decît, măria-ta senor Cavaler 
al Tristei Figuri, să tragi la aghioase cît ţi-o plăcea, fără să 
te mai îngrijeşti că ai de omorît un uriaş şi de înapoiat 
prinţesei regatul, că toate astea-s gata împlinite şi duse la 
capăt. 

— Aşa cred şi eu, răspunse don Quijote, fiindcă am avut 
de dat cu gigantul bătălia cea mai neobişnuită şi mai 
nemăsurată din cite socot să am de dat cîte zile-oi mai avea: 
şi, dintr-o lovitură, harşti ! i-am şi retezat căpăţina, 
rostogolindu-i-o la pămînt! Şi-atita sînge i-a curs, că alergau 
prin ţărnă pirîiaşele, de parc-ar fi fost apă. 


— De parc-ar fi fost vin roşu, zi mai bine măria-ta, 
răspunse Sancho, căci aş vrea să afli, luminăţia-ta, de 
cumva nu ştii, că uriaşul omorît nu-i decît un burduf 
spintecat, şi sîngele, şase cofe de vin roşu, cit închidea în 
pîntece; iar capul tăiat, vedea-l-aş vîirit de unde-a ieşit, lua-l- 
ar toţi dracii să-l ia ! 

— Ce tot vorbeşti acolo, nebunule? răspunse don Quijote. 
Eşti în toate minţile? 

— Ridică-te, măria-ta, zise Sancho, şi-ai să vezi ce 
ispravă frumoasă ai săvirşit, că avem ce plăti hangiului, şi-ai 
s-o mai vezi şi pe regină prefăcută într-o femeie de rînd, pe 
numele ei Dorotea, şi altele multe, ce ţi-or da de gindit şi te- 
or minuna de ţi-i da seama de ele. 

— Nu mă mir de nimic, răspunse don Quijote, fiindcă, 
dacă-ţi mai aduci aminte, şi data trecută cînd am mai fost 
prin partea locului ţi-am spus că toate cîte se petreceau 
aicea erau curate vrăjitorii, şi n-aş zice vorbă mare să fie şi 
acum tot aşa ! 

— Pe toate le-aş crede, răspunse Sancho, dacă şi 
taărbăcirea mea ar fi fost tot un lucru de soiul ăsta ! Dar 
unde-a dat Dumnezeu aşa ceva? C-a fost tărbacă adevărată, 
şi l-am văzut eu cu ochii mei pe hangiu, tot pe cel din ziua 
de azi, cum ţinea de-un capăt al păturii şi-mi făcea vînt, 
voios nevoie-mare, la ceruri, cu mare îndemn, cu la fel de 
mare batjocură şi cu tot atita putere ! Iar acolo unde e cu 
putinţă recunoaşterea chipurilor, socot în sinea mea, oricît 
de prost şi de păcătos oi fi eu, că nu mai e vorba de vrajă de 
nici un fel, ci-i vorba doar de ceasul rău, cînd vine 
înmuierea oaselor. 

— Bine, bine, zise don Quijote, de toate are Dumnezeu 
grijă ! Ajută-mă să mă îmbrac şi lasă-mă să ies de-aici, căci 
vreau să văd despre ce întîmplări şi prefaceri tot vorbeşti. 

Sancho îl ajută şi, în vreme ce el se îmbrăca, preotul 
povesti lui don Fernando şi celorlalţi de nebuniile lui don 
Quijote şi de tertipul folosit ca să-l poată scoate de pe 
Stînca Stearpă, unde-şi închipuise el că stătea din pricină 
că-l dispreţuia aleasa inimii sale. Le povesti, de asemenea, 


aproape toate aventurile lui, aflate de la Sancho, de care nu 
puţin se minunară şi riseră, părîndu-li-se, cum li se părea 
tuturor, că acest soi de nebunie era cel mai ciudat din cîte 
pot încăpea intr-o minte spulberată. Mai zise preotul că, de 
vreme ce norocoasa întîmplare a senorei Dorotea se opunea 
să meargă mai departe cu planul lor, n-aveau încotro şi 
trebuiau să născocească altul ca să-l poată întoarce pe don 
Quijote în satul lui. 

Cardenio se oferi să ducă el mai departe ceea ce 
începuseră, căci Luscinda avea să facă pe domniţa, 
înlocuind-o pe Dorotea. 

— Nu, zise don Fernando, nu va fi aşa, fiindcă eu doresc 
ca Dorotea să-şi ducă pînă la capăt născocirea, căci de n-o fi 
prea departe de-aici şi pină-n satul acestui cavaler de 
ispravă, m-aş bucura să-i puteţi da de leac. 

— Nu-i mai departe decît la două zile cale de-aici. 

— Chiar dac-ar fi la mai mult, aş fi bucuros să fac drumul 
ăsta doar ca să săvirşesc binefacerea de care vorbiţi. 

în vremea asta se ivi şi don Quijote, armat pînă-n dinţi şi 
purtînd coiful lui Mambrino, poşit cum era, pe cap, cu 
braţul petrecut pe după scut şi sprijinindu-se în prăjina 
care-i ţinea loc de lance. Mult se minunară don Fernando şi 
ceilalţi de ciudata apariţie a lui don Quijote, văzîndu-i faţa 
lungă de-un cot, uscată şi gălbejită, armele desperecheate 
şi ţinuta gravă, aşa că tăcură milc, aşteptind să vadă ce va 
zice el, care, cu multă hotărîre şi măsură, îndreptindu-şi 
ochii spre frumoasa Dorotea, rosti: — Am fost vestit de 
acest scutier al meu, frumoasă senora, că slava noastră a 
fost nimicită şi fiinţa voastră destrămată, căci, din regină şi 
doamnă înaltă cum obişnuiaţi să fiţi, v-aţi prefăcut într-o 
domnişoară ca oricare alta. Dacă toate acestea s-au săvirşit 
din porunca acelui necromant şi rege ce v-a fost tată, şi 
care se teme ca nu voi şti să vă dau sprijinul datorat, atît de 
necesar, declar că nu se pricepea şi nu se pricepe nici cu 
spatele în istoriile cavalereşti, căci de-ar fi fost să le citească 
şi să le parcurgă cu tot atîta luare-aminte şi la fel de pe- 
ndelete cum le-am parcurs şi citit eu, ar fi putut afla la 


fiecare pas că alţi cavaleri, mult mai puţin vestiți decit mine, 
au săvirşit lucruri mai grele încă, căci nu-i mare lucru la ei 
să ucidă un biet urieşel, oricît de înfumurat ar fi să fie, 
deoarece, iată, nu-s nici cîteva ore de cînd am dat eu ochi 
cu dînsul şi... dar mai bine tac, ca să nu zică lumea că mint, 
lăudîndu-mă; însă vremea, descoperitoare a tuturor 
lucrurilor, va şti s-o spună mai bine cînd nici cu gîndul n-om 
gîndi! 

— Ai dat ochi cu două burdufuri, nu cu un uriaş, zise 
atunci hangiul. 

Dar don Fernando îi ceru să tacă şi să nu mai întrerupă 
vorbăria lui don Quijote, orice s-ar întîmpla. Aşa că don 
Quijote urmă, zicînd: — Spuneam, aşadar, înaltă şi 
dezmoştenită doamnă, că dacă cumva, din pricina mai sus 
pomenită, părintele vostru a săvirşit această metamorfoză 
asupra făpturii voastre, să nu-i daţi nici un fel de crezămînt, 
căci nu se află primejdie pe faţa pămintului prin care să nu 
pot deschide drum cu spada mea, cu tăişul căreia, 
rostogolind tigva vrăjmaşului vostru în ţărină, vă voi pune 
pe creştet coroana peste citeva zile. 

Doar atîta spuse don Quijote şi aşteptă răspunsul 
prinţesei, care, cunoscînd acum hotărîrea lui don Fernando, 
de a merge adică mai departe cu păcăleala pînă-l vor duce 
pe don Quijote în satul său, îi răspunse grav şi cu mult ifos: 
— Oricine ţi-ar fi spus, viteze Cavaler al Tristei Figuri, că 
mi-am schimbat şi mi-am prefăcut făptura, nu ţi-a spus 
adevărul, căci tot cea de ieri sînt şi azi. Anumite schimbări 
s-au petrecut în sufletul meu, ce-i drept e drept, aduse de 
anumite întîmplări norocoase, care mi-au dat fericirea cea 
mai mare din cîte îmi puteam dori; dar asta nu mă face să 
fiu altceva decît eram şi nici să părăsesc gîndul de-a mă 
sluji de vrednicia viteazului şi neînvinsului tău braţ, cum am 
dorit întotdeauna. Aşa că, senor, bunăvoința ta răscumpere 
onoarea tatălui care mi-a dat viaţă, ţinîndu-l totodată drept 
om înţelept şi cu scaun la cap, de vreme ce prin ştiinţa lui 
află o cale atit de lesnicioasă şi de nimerită de a-mi lecui 
nefericirile. Fiindcă eu am credinţa că, de n-ar fi fost să-mi 


vină norocul prin dumneata, senor, n-aş mai fi apucat 
niciodată să-l văd cu ochii, şi-ţi spun asta încredinţată cu 
atit mai mult de ce spun cu cît martori îmi sînt cei mai mulţi 
dintre-aceşti domni, aici de faţă. Tot ce-avem de făcut e s-o 
pornim mîine dimineaţă la drum, căci astăzi nu mai apucăm 
să facem cine ştie ce spor, iar în ceea ce priveşte restul, 
fericita ispravă la care m-aştept o las în seama lui 
Dumnezeu şi a vitezei tale inimi. 

Aşa vorbi înţeleaptă Dorotea. Şi auzindu-i don Quijote 
spusele, se întoarse către Sancho şi-i zise, dînd semne de 
mare necaz: — Acuma-ţi pot spune, Sănciuleţ, că nu se află 
mai mare ticăloşel ca tine cît îi Spania de mare! Spune-mi, 
bandit şi vîntură-lume ce eşti, nu mi-ai spus tu abia de 
cîteva clipe că principesa asta s-a prefăcut într-o 
domnişoară ca oricare alta, care se numeşte Dorotea, şi că 
tigva de care cred că l-am scurtat pe uriaş nu-i bună decit 
de vîrit de unde-a ieşit, şi alte prostii, care m-au tulburat 
mai mult decît am putut fi vreodată tulburat de cînd mă 
ştiu? Jur pe... (şi-şi ridică ochii spre ceruri, scrişnind din 
dinţi) că nu-s departe de-a săvirşi cu tine un măcel care să 
le vire minţile-n cap tuturor scutierilor mincinoşi cîţi or mai 
fi în slujba cavalerilor rătăcitori de aici înainte pe lume! 

— Linişteşte-te, măria-ta, răspunse Sancho, fiindcă s-ar 
prea putea să mă fi înşelat eu în privinţa strămutării 
principesei Micomicona; dar în privinţa căpăţinii uriaşului, 
sau mai curînd a spintecării burdufurilor, ca şi în privinţa 
sîngelui, care-i vin roşu, nu m-am înşelat, zic zău lui 
Dumnezeu, că burdufurile, iacătă-le, aici-s, rănite de 
moarte, la căpătiiul patului măriei-tale, iar vinul roşu a făcut 
lac în odaie. Iar de nu crezi, ai să vezi dumneata că la capăt 
plesneşte biciuşca, vreau să zic c-ai să vezi cum stau 
lucrurile cînd ţi-o cere domnia-sa domnul hangiu să-l 
despăgubeşti de toate! încaltea, c-a rămas doamna regină 
tot aia care era, mă bucur din străfundul sufletului, că-mi 
am şi eu partea mea de-acolo, ca ruda cea săracă. 

— îţi spun eu, Sancho, răspunse don Quijote, n-ai pic de 
glagore la cap, nu-ţi fie cu bânat, şi gata cu astea ! 


— Gata, zise don Fernando, şi să nu mai vorbim de ele; şi 
cum doamna principesă doreşte să purcedem la drum mîine 
de dimineaţă, fiindcă pentru astăzi e prea tirziu, aşa să şi 
facem, iar noaptea asta n-avem decît să ne-o trecem stînd 
frumuşel de vorbă pînă-n zori, cînd toţi îl vom întovărăşi pe 
senor don Quijote, căci dorim să fim martori ai vitejeştilor şi 
nemaiauzitelor isprăvi pe care le va săvîrşi de-a lungul 
acestei călătorii pe care şi-au luat sarcina s-o întreprindă. 

— Eu sînt cel care trebuie să vă slujească şi să vă ţină 
tovărăşie, răspunse don Quijote, şi mult mă mişcă hatirul pe 
care mi-l faceţi şi bunele păreri pe care le aveţi despre 
mine, pe care mă voi strădui să le îndreptăţesc, chiar de-ar 
fi să mă coste viaţa şi chiar mai mult decît atîta, dacă ceva 
m-ar putea costa mai mult! 

Se întreceau în vorbe curtenitoare don Quijote şi don 
Fernando, oferindu-se care mai de care să-l slujească pe 
celălalt; dar la toate le puse capăt, astupîndu-le gura, 
intrarea unui nou oaspete la han, care după port arăta a fi 
creştin întors de curind din ţara maurilor, căci era îmbrăcat 
cu o ipingea de stofă albastră, foarte scurtă în poale, cu 
mîneci numai pînă la jumătate şi fără guler; purta şi 
nădragi de pînză albastră şi scufă tot sinilie, avea încălțări 
de culoarea curmalei şi iatagan maur, atîrnat de o curea 
trecută curmeziş peste umăr. După el intră, călare pe 
măgar, o femeie în port maur, cu faţa acoperită şi cu o 
ceapsă pe cap, peste care-şi pusese un turban de brocart, şi 
era înfăşurată într-un rif, care o acoperea de la umeri şi 
pînă la glezne. Bărbatul era voinic şi bine legat, în vîrstă de 
aproape 40 de ani, cam smolit la obraz, cu mustăţi lungi şi 
cu o barbă deasă; într-un cuvînt, ţinuta lui arăta că, de-ar fi 
fost să fie îmbrăcat cum se cuvine, putea trece drept om de 
neam mare, evghenit. Ceru o odaie de cum intră şi, cînd îi 
spuseră că nu era nici una la han, păru că se posomorăşte; 
şi apropiindu-se de cea care, după port, părea arăâboaică, o 
luă în braţe şi o cobori de pe măgar. Luscinda, Dorotea, 
hangiţa, fiică-sa şi Maritornes, atrase de portul femeii, nou 
pentru ele cum nu mai văzuseră, făcură roată în jurul 


arăboaicei, şi Dorotea, care era din fire binevoitoare, 
cuviincioasă şi înţeleaptă, părîndu-i-se că atit ea, cît şi 
bărbatul care o ducea, se necâjiseră de lipsa odăii, le vorbi 
aşa: — Să nu te necăjească prea tare, senora, viaţa strimto- 
rată pe care ai s-o duci în hanul acesta, pentru că ştiut este 
că astad a tuturor hanurilor, să nu găseşti odaie cînd îţi 
trebuie; cu toate astea, de ţi-o fi pe plac să locuieşti 
dimpreună cu noi două — şi arătă înspre Luscinda — s-ar 
putea întîmpla ca tot drumul cît îl mai ai de făcut să nu te 
bucuri de o primire la fel de bună ca a noastră. 

Nu răspunse nici un cuvînt la asta femeia cu feregea pe 
faţă şi nici nu făcu altceva decit să se ridice de unde şedea 
şi, punîndu-şi amîndouă mîinile cruce pe piept şi plecîndu-şi 
fruntea, să-şi încline trupul în semn că mulțumea. Din 
tăcerea ei pricepură că, fără nici o îndoială, trebuie să fi 
fost arăboaică şi că nu putea vorbi creştineşte. în clipa 
aceea se apropie şi bărbatul, care fusese prins pînă atunci 
cu alte treburi, şi, văzîndu-le pe toate buluc împrejurul celei 
venite cu el, care tăcea la tot ce i se spunea, zise: — 
Doamnele mele, fata asta de-abia pricepe limba noastră, şi 
de vorbit, nu ştie să vorbească alta decît pe-a ţării ei, de 
asta nu v-a răspuns şi nu vă răspunde la ceea ce-ţi fi 
întrebat-o. 

— N-am întrebat-o nimic, răspunse Luscinda, ci am 
poftit-o să stea la noapte în tovărăşia noastră şi să împartă 
cu noi odaia în care ne-om culca, unde va fi primită cît mai 
bine ne-om pricepe şi cît ne îngăduie locul unde sîntem, cu 
toată bunăvoința de care ne simţim în stare cînd e să-i 
slujim pe străinii aflaţi în nevoie, mai cu seamă dacă e vorba 
să venim intr-ajutorul unei femei. 

— în numele ei şi al meu, răspunse robul eliberat, vă 
sărut mîinile, senora, şi preţuiesc aşa cum se cuvine o 
binefacere ca asta, care, la un asemenea prilej, din partea 
unor oameni de neam cum vă arată înfăţişarea a fi, e lesne 
de înţeles că trebuie să fie foarte mare. 

— Spune-mi, senor, întrebă Dorotea, doamna aceasta e 
creştină sau maură? Pentru că portul şi tăcerea ei ne fac să 


ne giîndim că ar fi ceea ce nu ne-ar plăcea să fie. 

— De maură îi este şi portul şi trupul, dar e creştină 
pînă-n adîncul sufletului, pentru că arde de dorinţa de a fi. 

— Va să zică, nu e botezată? îi întoarse Luscinda vorba. 

— N-a avut răgaz pentru asta, răspunse robul, de cînd a 
plecat din Alger, patria ei; şi pînă astăzi nu s-a văzut pusă în 
atît de apropiată primejdie de moarte încit să fie silită a se 
boteza fără să fi apucat a cunoaşte toate ritualurile cerute 
de maica noastră, sfinta biserică; dar Dumnezeu e bun şi 
are să îngăduie să fie botezată curînd, cu toată cuviinţa pe 
care rangul ei o merită, căci este mai demn decit ar lăsa să 
se vadă haina ei şi a mea. 

Vorbele acestea le deschiseră pofta, tuturora cîţi le 
auziseră, să afle cine puteau fi femeia maură şi robul; dar 
nimeni nu voi să-l întrebe numaideciît, dîndu-şi seama că era 
mai curînd vremea să-i lase să se odihnească decit să le 
pună întrebări despre viaţa lor. Dorotea o luă pe femeie de 
mină, o aşeză lingă ea şi o rugă să-şi dea jos feregeaua de 
pe faţă. Ea se uită la fostul rob, ca şi cînd l-ar fi întrebat ce 
spuneau şi ce trebuia să facă, iar el, în limba arăbească, îi 
spuse că îi cereau să-şi scoată feregeaua, ceea ce şi era de 
făcut; aşa că ea-şi scoase vălul, descoperind un chip atît de 
frumos, încît Dorotea găsi că e chiar mai frumoasă decît 
Luscinda, iar Luscinda o socoti mai frumoasă decit Dorotea, 
şi toţi cei de faţă fură de părere că dacă se afla pe lume 
frumuseţe care să stea alături de chipul mîndru al celor 
două, era frumuseţea arăboaicei, ba încă se aflară şi unii 
care găsiră că în mai multe privinţe le şi întrecea. Şi cum 
frumuseţea are prerogativa şi harul de a împăca sufletele şi 
de a supune voinţele, se lăsară cu toţii biruiţi de dorinţa de 
a o sluji şi de a o mîngiia în restrişte pe frumoasa maură. 

Don Fernando îl întrebă pe captiv cum o chema pe 
maură, şi el răspunse că i se zicea lelal Zoraida; dar cum îşi 
auzi ea numele, pricepu ce-l întrebaseră pe creştin şi zise 
cu multă grabă, pe cît de spâimîntată, pe atît de graţioasă: 
— Nu, nu Zoraida ! Maria, Maria! dînd de înţeles că se 
numea Maria, şi nu Zoraida. 


Cuvintele acestea şi emoția cu care le rostise femeia 
maură îi făcură pe cei care o ascultau să verse mai mult de 
o lacrimă, mai cu seamă femeile, care din fire sînt duioase şi 
milostive. O îmbrăţişă atunci Luscinda, spunîndu-i cu multă 
dragoste: — Da, da, Maria, Maria! 

La care răspunse femeia maură: 

— Da, da, Maria ! Zoraida, macange ! adică nu. 

în vremea asta începuse a se înnopta, şi din porunca 
celor care veniseră cu don Fernando, hangiul se îngrijise şi- 
şi dăduse toată silinţa să le pregătească cina cum se 
pricepea el mai bine. Şi fiindcă venise ceasul mesei de 
seară, se aşezară cu toţii la un fel de masă dintr-o scîndură 
lungă, ca acelea din trapeza mănăstirilor 354 355, pentru 
că una rotundă sau pătrată nu era în tot hanul, şi dădură 
locul din capul mesei lui don Quijote, cu toate că el se 
scutura de cinstea asta; după dorinţa lui, îi puseră alături 
pe domniţa Micomicona, pentru că el îi era îngerul păzitor. 
Se aşezară numaidecit Luscinda şi Zoraida, iar în faţa lor, 
don Fernando şi Cardenio, apoi captivul şi ceilalţi cavaleri; 
iar de partea unde erau doamnele, preotul şi bărbierul. Şi- 
aşa cinară cu mare mulţumire, sporită şi mai mult în clipa 
cînd îl văzură pe don Quijote încetînd să mai mănînce şi 
prinzind a vorbi, împins de acelaşi duh de care se simţise 
îmboldit să cuvînteze atîtea cîte cuvîntase la cina cu păstorii 
de capre. 

— într-adevăr, domnilor, zise el, dacă luăm bine seama, 
mari şi nemaiauzite lucruri le trec pe sub ochi celor ce 
păzesc rînduiala cavaleriei rătăcitoare. De nu-i aşa, spuneţi- 
mi, ce muritor s-ar putea afla pe lumea asta care, intrind 
acuma pe poarta acestui castel şi văzindu-ne aşa cum stăm, 
ar putea crede şi socoti că sîntem noi ceea ce sîntem? Cine 
ar spune că domniţa aceasta, care-mi stă alături, este 
slăvită regină pe care-o ştim cu toţii, şi că eu sînt Cavalerul 
acela al Tristei Figuri, a cărui faimă, ocolind pămîntul, a 
ajuns şi pe aici, din gură-n gură? N-avem a ne mai indoi 
acuma că arta minuirii armelor le întrece cu mult pe toate 
celelalte scornite de oameni pînă-n ziua de -azi şi că trebuie 


cu atît mai mult respectată cu cît e supusă la mai mari 
primejdii. Piară din ochii mei cei care ar susţine că literele 
stau mai presus decît armele, fiindcă le voi spune, fie ei 
cine-or fi, că n-au habar de ce vorbesc, fiindcă pricina 
pentru care oamenii obişnuiesc să spună acest lucru, şi cea 
care le stă mai la inimă, este că sforţările spiritului sînt mai 
presus de ale trupului şi că armele sînt mînuite numai de 
puterile corpului, întocmai ca şi cum cariera armelor ar fi 
un hamalic, pentru care nu-i nevoie de altceva decît de 
spete zdravene, sau ca şi cum în slujba asta a armelor, cum 
o numim noi, cei care ne îndeletnicim cu ea, n-ar intra şi 
lucrările de fortificaţii, care, ca să fie duse la bun sfîrşit, cer 
multă pricepere; sau ca şi cum războinicul n-ar munci şi cu 
spiritul atunci cînd comandă o armată sau apără o cetate 
asediată, cu tot sufletul său, întocmai ca şi cu trupul. Oare 
prin puterile trupului poţi ajunge să afli şi să calculezi 
intenţiile vrăjmaşului, planurile lui, stratagemele, piedicile, 
prin forţele trupului ajungi oare să preîntimpini pagubele 
ce sînt de temut? Nu cumva toate acestea sînt acţiuni ale 
minţii, în care trupul n-are nici un amestec? Aşa fiind, deci, 
cum e vădit că armele cer tot atîta spirit ca şi literele, să 
vedem acum care dintre minţi, cea a cărturarului, sau cea a 
războinicului, lucrează mai vajnic? Acest lucru va ieşi la 
iveală dacă ne gindim la țelul pe care-l au în vedere fiecare, 
căci năzuinţa al cărei obiect constituie o ţintă mai nobilă e 
cea care trebuie preţuită mai mult. Ţelul şi ţinta literelor (şi 
nu vorbesc acum de dumnezeieştile scripturi, care ţintesc 
să arate sufletelor calea spre ceruri, căci cu un capăt atita 
de fără de capăt ca acesta nici un alt ţel nu se poate 
asemui), vorbesc de scripturile omeneşti, al căror scop este 
să asigure izbînda justiţiei distributive, dînd fiecăruia ce 
este al său, zămislind legi bune şi îngrijindu-se ca ele să fie 
păzite. Ţel, de bună seamă, înalt, generos şi vrednic de 
toată lauda; dar nu chiar de-atita cîtă merită țelul spre care 
tind armele, ce au drept scop şi obiect pacea, cel mai mare 
bine pe care şi-l pot dori oamenii în viaţa asta. Aşa că cele 
dintii veşti bune pe care le auzi lumea crăinicite oamenilor 


fură cele vestite de îngeri în noaptea care înseamnă ziua 
noastră pămîntească, atunci cînd cîntară prin văzduhuri 
slavă întru cei de sus, pe pămînt pace şi între oameni bună 
învoire, iar salutul pe care cel mai desăvirşit învăţător al 
pămîntului şi al cerurilor îl lăsă celor aleşi ai lui, pe care-i 
iubea, a fost să spună ei, ori de cîte ori aveau să intre în 
vreo casă: Pace fie deasupra casei voastre, şi de alte multe 
ori le spuse: Pacea mea vă dau, pacea mea v-o las, pace 
vouă. Bunul acesta, dăruit şi lăsat ca un giuvaer ori un 
zălog preţios de o asemenea mină, arată că fără de el, pe 
pămînt ori în ceruri, nu poate fi nici un alt bine. Pacea 
aceasta este adevărata ţintă a războaielor, căci război şi 
arme înseamnă acelaşi lucru. Dacă admitem deci adevărul 
acesta, că scopul războiului este pacea şi că prin aceasta e 
mai presus de scopul literelor, putem ajunge acum să 
vorbim şi despre munca trupească a scriitorului şi despre 
cel ce slujeşte armele, ca să se vadă cine trudeşte mai mult! 
în chipul acesta, şi în cuvinte la fel de meşteşugite, îşi 
urma don Quijote cuvîntarea, silindu-i ca, pînă una-alta, nici 
unul din cei care stăteau să-l asculte să nu-l mai poată ţine 
drept nebun; dimpotrivă, cum erau, cei mai mulţi, tot 
cavaleri unul şi unul, foarte căliţi în meşteşugul armelor, îl 
ascultau cu multă tragere de inimă, aşa că el îşi urmă 
vorba, spunînd: — Şi cum spuneam, acestea sînt caznele 
studentului: cea mai de căpetenie e sărăcia, nu pentru că 
toţi ar fi săraci, ci ca să luăm cazul cel mai nenorocit; şi 
spunînd că suferă de sărăcie, pare-mi-se că n-aş mai avea 
nimic mai mult de spus despre nenorocirea lui, căci cine e 
sărac n-are parte de nimic bun în viaţă. Sărăcia asta o 
îndură în fiecare din părţile ei: cînd i-e foame, cînd i-e frig, 
cînd e gol, cînd le rabdă pe toate laolaltă. Cu toate astea, 
nu-i atit de mare sărăcia studentului încît să nu pună nimic 
în gură, chiar de-ar fi să mănînce ceva mai tîrziu decît îi e 
obiceiul, şi chiar de n-ar fi să aibă decit firimiturile 
bogaţilor, căci este cea mai mare mizerie a studenţiei ceea 
ce numesc ei între ei a te înfiinţa la ciorbă, şi nu totdeauna 
le lipseşte vreo vatră a altuia ori vreun brasero *, care, de 


nu-i încălzeşte, cel puţin le mai dezmorţeşte oasele, şi, la 
urma urmei, noaptea, cînd dorm, tot au un acoperiş 
deasupra capului! Nu vreau să mai intru şi în alte 
amănunte, cum ar fi lipsa rufăriei şi nu prea marele belşug 
de încălţăminte, spînoşenia hainelor roase şi năpirlite, ori 
doar cu cîţiva peri rari, sau nevoia de-a se îndopa cu poftă 
pînă ce li se apleacă atunci cînd steaua lor cea bună le 
scoate în cale vreun praznic. Pe calea pe care am zugrăvit- 
o, aspră şi plină de piedici, mai şchio-pătînd, mai umblînd 
de-a buşilea, mai ridicîndu-se şi căzînd din nou, ajung pînă 
la treapta dorită şi, o dată dobîndind-o, am văzut destui 
care, după ce-au avut de trecut prin aceste Sirte, şi printre 
Scyla şi Caribda, ca luaţi pe sus în zbor de soarta prielnică, 
i-am văzut, cum spuneam, poruncind şi cîrmuind lumea 
dintr-un jilţ, schimbîndu-şi foamea pe îmbuibare, dîrdîitul 
de frig pe desfătătoare răcoare, goliciunea pe veşminte 
domneşti şi somnul de pe rogojină pe 356 siesta numai în 
damascuri şi olandă, răsplată meritată a virtuţilor lor; dar 
caznele lor, puse în cumpănă şi alăturate de muncile 
oşteanului războinic, pălesc întru totul, aşa cum vă voi arăta 
numaidecit. 


Capitolul XXXVIII 

în care e vorba de ciudata cuvîntare a lui don Quijote 

despre arme şi litere 

Urmiînd, don Quijote zise: 

— Pentru că am început, în privinţa studentului, cu 
sărăcia şi cu capitolele ei, să cercetăm dacă e mai bogat 
soldatul, şi vom băga de seamă că nu e om pe lume mai 
sărac, sărăcia lucie însăşi, căci se ţine doar din solda lui de 
mizerie, care-i soseşte ori cu întirziere, ori niciodată, sau 
din ceea ce poate şterpeli prin dibăcia miinilor sale, nu fără 
a-şi pune în grea primejdie viaţa şi conştiinţa; şi uneori se 
întîmplă să fie aşa de gol, încît o tunică ferfeniţită îi ţine loc 
şi de cămaşă şi de mundir, iar în miezul iernii se apără de 
vitregia timpului, atunci cînd e la cîmp deschis, doar 
suflîindu-şi în pumni cu gura, răsuflare care, cum iese dintr- 
un loc pustiu, socot pe drept cuvînt că trebuie să izvorască 
îngheţată gata, împotriva tuturor legilor firii. Mai staţi 
acuma puţin şi lăsaţi-l s-aştepte venirea nopţii ca să se 
odihnească şi să-şi răscumpere toate neajunsurile zilei în 
aşternut, care, afară doar dacă nu şi-l strimtează singur, din 
vina lui, nu va păcătui niciodată prin strimtime, căci poate 
să se întindă în toată voia pe cîte picioare de pămînt ar dori, 
şi se poate răsuci în acest pat după pofta inimii, fără să se 
teamă că va mototoli cearceafurile. Să zicem că se apropie, 
după toate astea, data şi ceasul în care va primi gradul 
slujbei sale, şi că vine ziua bătăliei; pe loc îi vor pune pe 
creştet o tocă universitară, făcută însă din scame, ca să-i 
oblojească vreo rană ce-i va fi străbătut poate tîmplele, sau 
îi va fi ciuntit un braţ ori un picior, şi cînd nu se întîmplă 

aşa, şi se îndură cerul să-l păstreze viu şi teafăr, se prea 
poate întimpla să rămînă la fel de sărac lipit ca şi mai 
înainte şi să fie nevoie să mai întîmpine o bătălie, două, o 
ciocnire, două, şi din toate să iasă învingător, ca s-ajungă a 
avea vreun căpătii: dar minuni ca acestea rareori se văd. 
Dar spuneţi-mi, domnilor, dac-aţi luat cumva seama, cu cît 
mai puţin numeroşi sînt cei răsplătiți după războaie decit 
cei morţi în ele? Fără îndoială, aveţi să-mi răspundeţi că nu 


încape alăturare, nici nu se pot socoti pe număr morţii, în 
vreme ce răsplătiţii războaielor rămaşi în viaţă s-ar putea 
număra pe degete. Toate acestea se întîmplă de-a- 
ndoaselea la cărturari, fiindcă toţi au cu ce-şi ţine zilele, 
căci dacă nu curge, pică; aşa că, deşi e cu mult mai mare 
truda soldatului, cu mult mai mică îi e răsplata. S-ar putea 
răspunde la asta că-i mai uşor să răsplăteşti două mii de 
cărturari decit treizeci de mii de soldaţi, pentru că pe cei 
dintii îi răsplăteşti dîndu-le slujbe, care şi-aşa tot celor din 
tagma lor trebuiesc date, iar pe ceilalţi nu-i poţi răsplăti 
decit rupînd din avutul stăpinului pe care-l slujesc, şi 
neputinţa de a înfăptui un asemenea lucru îmi dă şi mai 
multă dreptate. Dar să lăsăm asta, că e un labirint din care 
cu greu mai poţi ieşi, şi să ne întoarcem la superioritatea 
armelor asupra literelor, chestiune care rămîne să fie de 
aici înainte lămurită, după argumentele pe care fiecare 
dintre părţi şi le trage pe turtă. Şi printre cele pe care le- 
am spus, sînt şi spusele cărturarilor, anume că fără ei n-ar 
mai fi nici oştire, căci şi războiul îşi are legile lui şi este 
supus acestor legi, iar legile cad în puterea literelor şi a 
oamenilor de litere. La aceasta armele răspund că legile n- 
ar Inai putea exista fără ele, căci statele se apără cu 
armele, cu armele se păstrează domniile, se păzesc cetăţile, 
se curăţă drumurile de tilhari şi mările de pirați; şi, în 
sfirşit, de-ar fi să nu fie ele, statele, domniile, dinastiile, 
cetăţile şi drumurile pe uscat şi pe mare ar fi supuse 
urgiilor şi tulburărilor pe care le-aduce după sine războiul 
cit timp durează şi cît timp i se dă răgaz să-şi folosească 
privilegiile şi silnicia. Şi e lucru bine ştiut că ceea ce costă 
mai mult preţuieşte şi trebuie să fie prețuit mai mult. S- 
ajungă cineva a străluci în lumea literelor, îl costă timp, 
nopţi nedormite, foame, goliciune, dureri de cap, indigestii 
şi altele, care-i vin cu nemiluita şi pe care în parte le-am şi 
spus. Dar s-ajungă cineva a fi bun soldat în aceeaşi măsură, 
îl costă tot ce pate şi studentul, ba încă şi mai şi, că nici nu 
încape alăturare, fiindcă la fiecare pas îşi poate pierde şi 
viaţa. Şi ce-are a face teama de mizerie şi de sărăcie, ce-l 


poate chinui pe student, cu cea a soldatului, care, aflindu-se 
asediat în vreo fortăreață, sau făcînd de strajă ori fiind în 
vreo hrubă ori la vreun post de observaţie pe ziduri, aude 
că vrăjmaşul minează terenul înspre partea unde 
străjuieşte el şi nu se poate depărta de-acolo cu nici un 
chip, neavînd cum fugi de primejdia care-l ameninţă din ce 
în ce mai de aproape! Tot ce poate face este să dea de ştire 
căpitanului său de ceea ce se petrece, ca să-i vină de hac 
vrăjmaşului cu vreo contramină, şi să stea locului, cu frica-n 
sîn şi aşteptînd din clipă în clipă să zboare dintr-o dată, fără 
aripi, la cer, sau să se scufunde, fără voie, în fundul 
pămîntului. Şi dacă asta vi se pare neînsemnată primejdie, 
să vedem dacă nu o întrece încleştarea dintre două galere 
ce se ating proră de proră în largul nesfirşit al mării, 
nelăsînd soldatului, aşa cum sînt încîrligate şi împiedicate, 
mai mult spaţiu decit atita cît îngăduie o scîndură lată de 
două picioare, puntea de trecere. Şi cu toate astea, văzînd 
în faţa ochilor tot atîţia soli ai morţii, care îl ameninţă, cîte 
tunuri are la bord artileria părţii adverse, nu mai departe 
decît la o azvirlitură de lance de dînsul, şi mai văzînd că la 
cel dintîi pas greşit ar putea da o raită prin sînul lui Neptun 
din străfunduri, cu toate acestea, cu inimă bărbată, simțind 
că-l îmboldeşte glasul onoarei, se oferă drept ţintă acestui 
întreg arsenal şi caută să treacă, folosind puntea aceea 
strimtă, pe bordul vasului inamic. lar ceea ce este mai de 
admirat este că nici n-a căzut bine unul acolo de unde nu se 
va mai putea ridica pînă la judecata din urmă, că 
numaidecit îi şi ia altul locul, iar dacă şi acesta se prăvăleşte 
în marea, care-l aşteaptă tot ca un vrăjmaş, îl urmează altul 
şi altul, fără să-i lase răgaz înaintaşului măcar să-şi dea 
sufletul — vitejie şi îndrăzneală mai mare decît care cu greu 
s-ar putea găsi în toate împrejurările războiului. 
Binecuvintate veacuri acelea care erau lipsite de 
înfricoşătoarea furie a acestor drăceşti unelte ale artileriei, 
al căror născocitor socot că-şi va fi găsit în fundul iadului 
răsplata satanicei lui scorneli, prin care a dat prilej oricărui 
braţ laş ori mişel să ia viaţa unui cavaler vrednic, care, fără 


să ştie nici cum, nici de unde, în toiul avîntului şi al ardorii 
care-i înflăcărează şi-i însufleţesc pe cei cu inima vitează, se 
pomeneşte cu o ghiulea rătăcită, puşcată de vreunul care 
Dumnezeu ştie dacă n-a şi luat-o la goană, înspăimîntat de 
flăcările scuipate la detunetul blestematei maşinării, şi 
ghiuleaua curmă şi pune capăt într-o clipită gîndurilor şi 
vieţii celui care merita să se bucure de ele ani şi ani de zile. 
Şi aşa, cînd mă gindesc la asta, mai că-mi vine-a zice că mă 
doare în suflet că m-am făcut cavaler rătăcitor, îmbrăţişind 
această slujbă în vremuri atît de ticăloase ca acelea în care 
trăim, fiindcă, oricît aş fi eu de nepăsător faţă de orice 
primejdie, nu-mi vine totuşi de loc la socoteală gîndul că un 
dram de praf de puşcă şi de plumb îmi pot răpi prilejul de-a 
ajunge vestit şi cunoscut de-o lume întreagă pentru 
vrednicia braţului meu şi ascuţişul spadei. Dar fie ce-o vrea 
Dumnezeu, căci cu atît mai mare îmi va fi meritul, de ies de- 
aici aşa cum năzuiesc, cu cît am înfruntat primejdii mai 
mari decît oricare cavaler rătăcitor din toate veacurile ce s- 
au scurs pînă astăzi. 

Acest lung şi fără capăt preambul l-a rostit don Quijote 
cîtă vreme toţi ceilalţi cinau, uitînd să mai mănînce şi el, cu 
toate că de cîteva ori îi atrăsese Sancho Panza luarea- 
aminte să-şi vadă mai bine de cină, c-are să aibă el vreme, 
pe urmă, să spună tot ce-o pofti. Cei care-l ascultaseră îşi 
ziceau că mare păcat era ca un om care, pe cît părea, avea 
mintea limpede şi vorbea frumos despre orice lucru s-ar fi 
apucat să vorbească, să şi-o piardă cu totul de îndată ce 
venea vorba despre blestemata şi bezmetica aceea de 
cavalerie. Preotul îi răspunse c-avea mare dreptate în tot ce 
spusese întru apărarea armelor, şi că el, cu toate că era 
cărturar şi licenţiat, era de aceeaşi părere. 

Sfirşiră cu masa, strînseră de pe ea feţele de masa şi, pe 
cînd hangiţa, fiică-sa şi Maritornes orinduiau cămara lui 
don Quijote de La Mancha, unde se hotărise că vor dormi 
noaptea aceea femeile singure, don Fernando îl ruga pe rob 
să le povestească viaţa lui, care n-avea cum fi altfel decit 
bogată în călătorii şi desfătătoare la povestit, după semnele 


pe care şi începuse a le da, venind în tovărăşia Zoraidei; la 
care robul răspunse că se-nvoieşte cu dragă inimă să facă 
ce-i cere şi că se temea doar că n-are să i se pară povestea 
chiar atît de plăcută precum o dorea; cu toate astea, pentru 
că voia să nu-l necăjească nedîndu-i ascultare, o va povesti. 
Preotul şi toţi ceilalţi îi mulţumiră şi-l mai rugară o dată s-o 
facă, iar el, văzîndu-se rugat de atiţia, spuse că nu era 
nevoie de rugăminţi acolo unde era de ajuns un ordin. 

— Aşa că fiţi cu luare-aminte domniile-voastre şi ascultați 
o poveste adevărată, care s-ar putea să le întreacă pe toate 
cele mincinoase, ce-s ticluite cu mult şi chibzuit meşteşug. 

Ceea ce spuse el îi făcu pe toţi să se aşeze cît mai bine, 
fiecare pe locul lui, şi să facă tăcere desăvirşită; iar el, dacă 
văzu că amuţiseră cu toţii aşteptînd să vadă ce va voi să le 
spună, începu cu glas plăcut şi domol să povestească cele ce 
urmează: 


Capitolul XXXIX 

Unde robul îşi povesteşte întîmplările vieţii — Dintr-un 
sat de munte din provincia Lednului se trage familia mea, 
cu care s-a arătat firea mai darnică şi mai generoasă decit 
norocul, cu toate că în sărăcia ținuturilor acelora tatăl meu 
avea — chior în ţara orbilor — renumele de-a fi bogat; şi 
într-adevăr ar fi fost bogat dacă şi-ar fi dat osteneala să-şi 
păstreze avutul la fel de sîrguincios cum şi-l risipea. Iar 
obiceiul de a fi mînă-spartă îl deprinsese din anii cît fusese 
în tinereţe soldat; căci armata este şcoala în care zgîrcitul 
devine larg de mînă şi generosul risipitor, iar dacă se mai 
întîmplă să se afle şi cîte unii soldaţi zgirie-brinză,. 

aceştia sînt ca minunile naturii, şi nu se găsesc pe toate 
drumurile. Tatăl meu trecea însă dincolo de graniţele 
generozităţii şi batea la porţile risipei, lucru care nu e de 
nici un folos omului cînd c însurat şi arc copii ce vor trebui 
să-i moştenească numele şi avutul. Ai tatălui meu erau trei, 
toţi băieţi şi toţi la vîrsta cînd trebuie să-şi aleagă omul un 
drum. Văzînd deci tatăl meu că — vorba lui — nu se putea 
pune de-a curmezişul pornirilor sale, îi dete prin gind să se 
lipsească de unealta şi de pricina care-l făceau risipitor şi 
mînă-spartă, adică să se despoaie de toate bunurile, toată 
averea aceea, fără de care nici chiar Alexandru cel Mare n- 
ar mai fi putut apărea altfel decît pîrlit şi strîns la pungă; 
aşa că, într-o zi, chemîndu-ne pe toţi trei, să stăm de vorbă 
singuri la el în iatac, ne spuse lucruri foarte apropiate de 
ceea ce vă voi spune eu acuma: — Fiii mei, ca să vă intre în 
cap că nu vă vreau decit binele, e deajuns să ştim şi să ne 
aducem aminte că-mi sînteţi feciori, carne din carnea mea; 
iar ca să vă daţi seama că nu ţin la voi atita cît ar fi de 
cuviinţă, vă ajungă să aflaţi că nu izbutesc s-o scot la capăt 
cu chiverniseala averii şi să vă păstrez fiecăruia partea lui. 
Deci, ca să înţelegeţi de-aci înainte că vă iubesc ca un 
adevărat tată şi să nu credeţi că vreau cumva să vă ruinez, 
vitregindu-vă ca un maşter, vreau să fac pentru voi lucrul 
pe care de multă vreme îl tot rumeg şi-l răsucesc în gîndul 
meu, orînduind totul cu bătrinească luare-aminte. Sînteţi 


acum la vîrsta cînd trebuie să vă găsiţi un căpătii, sau cel 
puţin să vă alegeţi meseria care, cînd veţi fi oameni în toată 
firea, v-ar aduce numai cinste şi foloase; aşa că m-am gindit 
să-mi împart avutul în patru părţi, din care trei vi le dau 
vouă, fiecăruia pe a lui, fără să părtinesc întru nimic pe 
vreunul, iar cu a patra, rămasă mie, oi trăi şi mi-oi ţine 
zilele pe care o vrea cerul să mi le mai dăruiască. Aş vrea 
doar ca, de îndată ce fiecare dintre voi va avea în puterea 
lui partea cuvenită de avere, să apuce una din căile ce vi le- 
oi spune eu. E o vorbă in Spania noastră, foarte adevărată 
după părerea mea, cum sînt toate zicalele astea ieşite dintr- 
o lungă şi sănătoasă experienţă a înţelepciunii. Cea de care 
pomeneam glăsuieşte: „Sau nava bisericii, sau nava pe 
mare, sau, şi mai bine, casa domnitoare 1“ *, ceea ce vrea 
să spună mai pe înţeles: „Cine vrea să izbutească în viaţă şi 
să devină bogat n-are decît să îmbrace haina preoțească, 
ori să călătorească pe ape, îmbrăţişînd meseria de 
negustor, ori, dacă nu, să intre în slujba regilor, acolo, la 
curtea lor“, căci spune altă vorbă: „Mai bine fărîmiţe din 
mîna domnitorului decît pomană grasă din mila 
dregătorului“ 357 358. Spun asta fiindcă aş vrea, şi asta mi- 
e voinţa, ca unul din voi să urmeze drumul literelor, celălalt 
drumul negoţului, iar al treilea să-l slujească pe rege în 
războaie, că mai anevoie poţi intra să-l slujeşti chiar la 
palat; iar dacă războiul nu aduce bogății peste măsură 
ostaşului, îi sporeşte în schimb, peste măsură, numele bun 
şi-i face sufletul viteaz. De-aici în opt zile vă voi da partea 
voastră pe de-a-ntregul în bani, fără să vă nedreptăţesc pe 
nici unul cu o para, aşa cum aveţi s-o vedeţi din fapte. 
Spuneţi-mi.acum dacă vreţi să-mi urmaţi sfatul şi părerea în 
legătură cu ce v-am propus. 

Şi poruncindu-mi mie, ca unuia ce eram cel mai mare, să 
răspund la întrebare, eu, după ce i-am spus să nu se 
lipsească de avere, ci să cheltuiască tot ce-o avea chef, că 
noi eram tineri şi-aveam să ne pricepem a ne agonisi alta, 
încheiai arătind că aveam să-i împlinesc dorinţa, şi că a mea 
era să urmez cariera armelor, slujindu-l pe Dumnezeu şi pe 


rege în felul acesta. Al doilea frate îmi întări spusele şi-şi 
alese călătoria în Indii, unde avea să-şi folosească partea de 
avere ce i se cuvenea. lar mezinul, pe cîte cred eu cel mai 
cu cap dintre toţi, răspunse că voia să intre în sînul bisericii 
Şi să se ducă la Salamanca x, pentru a-şi termina studiile 
începute. 

Aşa că, după ce sfirşirăm a ne sfătui şi a ne alege 
meseriile, tata ne îmbrăţişă pe fiecare şi, cu graba cu care 
făgăduise că-şi va împlini vorba, îşi duse gîndul la capăt; ne 
dădu fiecăruia partea lui, care, dacă-mi mai aduc bine 
aminte, fu cam de trei mii de ducați în bani gheaţă (pentru 
că toată moşia o cumpără şi-o plăti în bani peşin un unchi 
de-al nostru, ca să nu iasă avutul din familie), aşa că ne 
luarăm rămas bun toţi trei, chiar în ziua aceea, de la bunul 
nostru părinte; dar tot atunci, părîndu-mi-se mie neomenos 
lucru să rămînă tatăl meu, bătrin cum era, atît de puţin 
avut, îl făcui să primească, din cei trei mii de ducați ai mei, 
două mii, pentru că mie îmi ajungeau banii rămaşi ca să-mi 
agonisesc lucrurile de trebuinţă unui soldat. Cei doi fraţi ai 
mei, îmboldiţi de pilda pe care le-o dădeam, îi mai lăsară şi 
ei, fiecare cite o mie de ducați, astfel încît tatii îi rămaseră 
patru mii de ducați în bani buni, pe lingă trei mii pe care-i 
puteai da fără să şovâi pe averea cuvenită lui, pe care nu 
voise s-o vindă, dorind să şi-o păstreze în bunuri 
nemişcătoare. Şi cum spuneam, pînă în cele din urmă ne 
despărţirăm de el, luîndu-ne rămas bun şi de la unchiul 
acela al nostru despre care-am vorbit, şi asta se petrecu nu 
fără de lacrimi şi fără părerea de rău a tuturora, punîndu- 
ne în vedere cei doi bătrîni să le dăm de ştire, de fiecare 
dată cînd vom găsi prilejul pentru asta, de toate cele ce- 
aveau să ni se-ntîmple, fie lucruri prielnice, fie potrivnice. 
Făgăduirăm, şi după ce ne îmbrăţişă tata şi ne dădu 
binecuvîntarea lui, purceserăm la drum, unul către 
Salamanca, celălalt către Sevilla şi eu către Alicante, unde 
aveam veşti că s-ar afla o navă genoveză venită să încarce 
de-acolo lînă pentru Genova 359 360. 


Se împlinesc anul ăsta douăzeci şi doi de ani de cînd am 
plecat din casa tatălui meu, şi toată vremea asta, cu toate 
că i-am scris mai multe scrisori, n-am primit de la el şi nici 
de la fraţii mei nici o veste; iar ceea ce s-a petrecut de-a 
lungul acestor ani am să vă povestesc acuma pe scurt. 

Mă îmbarcai la Alicante şi ajunsei, după o călătorie 
fericită, la Genova; de aici mă dusei la Milano, unde îmi 
făcui rost de arme şi de haine de paradă soldăţeşti, apoi mă 
hotării să plec spre a mă înrola într-o trupă din Piemont. Şi 
fiind în drum spre Alexandria de la Palia, aflai că marele 
duce de Alba trecea cu armata spre Flandra. îmi schimbai 
gindul şi o pornii cu el, slujindu-l în bătăliile pe care le dădu, 
fui de faţă la moartea conților de Horn şi Egmont x, pe 
urmă mă înălţară la rangul de stegar 361 362 363 alunui 
faimos căpitan, de fel din Guadalajara, numit Diego de 
Urbina 364, şi nu multă vreme după ce ajunsei în Flandra, 
veniră veşti despre alianţa pe care sanctitatea-sa papa Pius 
al V-lea, fie-i amintirea slăvită, o făcuse cu Republica 
Venețiană şi cu Spania împotriva duşmanului comun care 
este turcul şi care în vremea aceea cucerise cu flota lui 
faimoasa insulă Cipru, pe atunci sub stăpîinire venețiană; 
pierdere vrednică de plins şi catastrofală. 365 Se află apoi 
neîndoielnic că generalul ligii avea să fie serenisimul don 
Juan de Austria, fratele natural al bunului nostru rege don 
Felipe; se răspîndi şi se dete pe faţă, de asemenea, ştirea 
înarmărilor grele ce se făceau pentru război, şi acestea mă- 
mpinseră să doresc fierbinte şi din tot sufletul să mă văd 
odată ajuns în bătălia mult aşteptată; şi cu toate că aveam 
nădejdi şi chiar făgăduieli făţişe că în cel dintîi prilej ce avea 
să-mi iasă în cale voi fi înălţat la rangul de căpitan, dorinţa 
m-a împins să las totul baltă şi să vin, cum şi venii, în Italia. 
Vru soarta mea cea bună ca tocmai atunci să fi ajuns la 
Genova seniorul don Juan de Austria în trecere spre 
Neapole, unde trebuia să-şi unească flota cu flota 
venețiană, aşa cum şi făcu, ceva mai tîrziu, la Mesina. 1 în 
sfirşit, am fost de faţă, vă spun, la bătălia aceea prea fericită 
366 367, gata înălţat la rangul de căpitan de infanterie, 


sarcină de onoare la care m-a urcat norocul mai curînd 
decit meritele; şi-n ziua aceea, care-a fost pentru 
creştinătate atit de norocoasă, pentru că ea a arătat întregii 
lumi şi tuturor popoarelor greşeala în care căzuseră atunci 
cînd socotiseră că turcul era de nebiruit pe mare, în ziua 
aceea în care fură zdrobite orgoliul şi trufia otomană, între 
atiţia norocoşi ce se aflau de faţă (pentru că mai mare 
noroc avură creştinii care-şi găsiră moartea acolo decit cei 
care rămaseră în viaţă şi învingători), eu singur am fost 
nefericit 368, pentru că, în locul a ceea ce-aş fi putut 
nădăjdui dacă aş fi trăit în secolele puterii romane, în locul 
vreunei coroane navale 369, mă văzui, în noaptea ce urmă 
unei atît de faimoase zile, cu lanţuri de picioare şi cu cătuşe 
la mîini. Şi iată cum s-a întîmplat: Uchalil, regele Algeriei, 
pirat cutezător şi alintat de soartă, abordîind şi capturind în 
timpul atacului chiar vasul-amiral din insula Malta, unde 
doar trei cavaleri mai rămăseseră în viaţă, şi aceia răniţi de 
moarte, vasul-amiral al lui Juan Andrea de Oria 370 371 
sări în ajutorul lui, şi cum eu mă aflam pe punte, în fruntea 
companiei mele, făcui ceea ce trebuia să fac intr-un atare 
prilej, adică sării pe puntea galerei inamice, care, 
depărtîndu-se de cea abordată, îi împiedică pe soldaţii mei 
să mă urmeze, aşa că mă pomenii singur între vrăjmaşi, pe 
care nu-i putui birui, de mulţi ce erau, şi în cele din urmă fui 
silit să mă predau, ciuruit de răni. Veţi fi auzit desigur 
vorbindu-se domniile-voastre de felul cum a scăpat atunci 
Uchali, cu toată escadra lui; iar eu am rămas rob în mîinile 
piratului şi am fost singurul obidit printre atiţia fericiţi, şi 
singurul robit între atiţia sloboziţi, pentru că peste 
cincisprezece mii de creştini, care trăgeau cu toţii la visle 
pe galerele flotei turceşti, îşi cîştigară în ziua aceea 
multrivnita libertate. 

Mă duseră la Constantinopole, unde sultanul Selim îl 
făcu general al mărilor pe Uchali, stăpînul meu cel nou, de 
bine ce-şi făcuse datoria în timpul luptei, aducînd trofeu, 
drept dovadă de vitejia lui, stindardul Ordinului de Malta 
372. în al doilea an, 1572, mă găsii la Navarino, vislind pe 


vasul-amiral cu trei fanare373. Acolo văzui cu ochii mei şi- 
mi întipării în minte prilejul pierdut de-ai noştri de a putea 
prinde în port toată flota turcilor, căci toţi levenţii şi 
ieniceriil ce făceau parte din ea erau siguri că vor fi atacați 
înăuntrul portului şi-şi pregăteau îmbrăcămintea şi papucii 
— că asta poartă ei drept sandale în picioare — ca să-şi ia 
tălpăşiţa pe uscat, fără să mai aştepte lupta, pînă-ntr-atita 
le vîrise frica în oase flota noastră. Dar cerul vru să iasă 
lucrurile cu totul altfel, şi nu din vina generalului ce era în 
fruntea alor noştri, ori din pricina firii lui lăsătoare, ci spre 
pedeapsa păcatelor creştinătăţii şi pentru că Dumnezeu 
vrea şi îngăduie să nu ne lipsească niciodată călăii care să 
ne aducă pedeapsa lui. într-adevăr, Uchali se refugie la 
Modon, insulă din apropierea Navarinului, şi debarcîndu-şi 
trupele pe uscat, întări golful portului şi stătu acolo fără să 
facă vreo mişcare pînă în ziua cînd don Juan de Austria a 
pornit să facă cale-n- toarsă. în călătoria asta, galera care 
se numea La Presa, şi al cărei căpitan era unul dintre fiii 
faimosului corsar Barbarossa 374 375, fu capturată de 
vasul-amiral al portului Neapole, galera numită Lupoaica, 
comandat de acel fulger războinic, acel părinte al soldaţilor, 
fericitul şi neînfrintul căpitan don Alvaro de Bazân, marchiz 
de Santa Cruz. Şi nu vreau să trec sub tăcere ceea ce se 
petrecu atunci cînd fu luata captivă La Presa 376. Atît de 
crud era fiul lui Barbarossa şi atît de neomenos se purta cu 
robii, încît, de îndată ce văzură cei ce visleau pe ea că 
Lupoaica se repezise spre dinşii cu iuţeală de fulger, 
azvirliră cu toţii deodată vislele, puseră mîna pe căpitanul 
lor, care era pe puntea de comandă a corăbiei şi le striga să 
vislească din toate puterile, apoi, trecîndu-şi-l de la bancă la 
bancă, dinspre pupa la prora, îl sfişiară cu dinţii, că pînă să 
nu fi apucat ela trece de piciorul catargului celui mare, îi şi 
ajunsese sufletul în iad. 

Pînă într-atît de crud se purtase cu ei, cum am mai spus, 
şi pîna-ntr-atit era de mare ura pe care i-o păstrau ei în 
suflet. 


Ne întoarserăm la Constandnopole, şi anul următor, 
1573, se lăţi vestea pe acolo că senor don Juan luase cu 
asalt cetatea Tunisului, smulgînd regatul cu acelaşi nume 
din mîna turcilor, şi-l pusese mai mare peste el pe Muley- 
Hamet x, luîndu-i orice nădejde de-a mai fi domn vreodată 
acolo fostului bei Muley-Hamida, maurul cel mai sîngeros şi 
mai viteaz din câţi s-au născut vreodată pe lume. Greu îl lovi 
pierderea asta pe sultan, care, folosindu-se de viclenia şi 
stăruința ce-s însuşiri comune tuturor celor ce fac parte din 
dinastia lui, făcu pace cu venețienii, care erau chiar mai 
dornici decit el s-o dobîndească, iar anul următor, în 1574, 
ataca La Goleta 377 378 şi fortăreaţa din împrejurimile 
Tunisului pe care senor don Juan o lăsase înălţată doar pe 
jumătate. 

Tot timpul acesta eu visleam înlănţuit de bancă pe 
galeră, fără nici o nădejde de libertate, sau cel puţin fără 
nădejdea de-a fi eliberat prin răscumpărare, fiindcă mă 
hotărisem să nu-i scriu tatii nimic despre nenorocirea mea. 

Căzu, în sfîrşit, La Goleta, căzu şi fortul, şi asupra 
acestor două cetăţi se năpustiră mercenari de-ai 
otomanilor, ca la vreo şaptezeci şi cinci de mii, iar mauri şi 
arabi din toată Africa peste patru sute de mii, fiind 
întovărăşită toată puzderia asta de oameni de atîtea muniții 
şi maşini de război şi de-atitea trupe de genişti 379, că doar 
cu mîinile, luînd pumni de ţărînă, toată mulţimea aceea de 
oameni ar fi putut acoperi şi La Goleta şi fortăreaţa. Cea 
dintîi căzu La Goleta, socotită pînă atunci de toată lumea 
drept o cetate cu neputinţă de cucerit, şi nu căzu din vina 
apărătorilor ei (care făcură, ca s-o apere, tot ce trebuiau să 
facă şi tot ce le stătea în putinţă), ci pentru că experienţa 
arătă cît de uşor puteau fi înălțate metereze şi săpate 
tranşee în nisipul deşertului aceluia, unde la o palmă de 
faţa pămîntului dădeai de apă, pe cînd turcii nu dădeau de 
ea nici la doi stînjeni, aşa că ridicară metereze atît de înalte, 
suprapunînd atiţia saci de nisip, încît întreceau cu mult în 
înălţime zidurile fortăreței; şi de vreme ce inamicul trăgea 


de sus, nimeni nu putea să-i stea împotrivă şi nici să mai 
străjuiască intrările ca s-o apere. 

A fost părerea tuturor că n-ar fi trebuit să se închidă ai 
noştri în La Goleta, ci să fi aşteptat mai bine în cîmp deschis 
debarcarea, dar cei care spun asta vorbesc de departe, fără 
să ştie cum arăta locul şi fără să aibă nici o cunoştinţă 
despre cazuri asemănătoare, pentru că, dacă în toată La 
Goleta şi în fortăreață nu se aflau decit cel mult şapte mii de 
soldaţi, te întrebi: cum ar fi putut atît de puţini apărători, 
oricît vor fi fost ei de viteji, să iasă la cîmp deschis, parte din 
ei rămînînd şi pe poziţiile lor fortificate totodată, şi să lupte 
împotriva unui număr aşa de mare de oameni ciţi avea 
inamicul? Şi cum este cu putinţă să-ţi păstrezi poziţiile 
fortificate cînd fortul n-are acoperire, şi-l încercuiesc 
inamici numeroşi şi înverşunaţi, aflaţi între ai lor, în ţara 
lor? Dar multora li se păru, şi spun drept că aşa mi s-a 
părut şi mie, o binefacere cerească şi o pomană făcută 
Spaniei de Dumnezeu cînd a îngăduit să fie ras de pe faţa 
pămîntului cuibul acela de nemernicii, cloaca şi buretele 
acela de necurăţenii, pădu-cherniţa aceea, care înghiţea 
statului bani cu nemiluita, fără să slujească la altceva decît 
să păstreze trează oamenilor amintirea faptului că o 
cucerise neînfrintul Carol Quintul, fie-i slăvită memoria, ca 
şi cum ar fi fost nevoie ca pietrele acelea să i-o păstreze 
pentru a i-o face nemuritoare aşa cum este şi va fi în vecii 
vecilor Pierdurăm tot aşa şi fortul; dar nu ni-lluară turcii 
decît cucerindu-l palmă de loc cu palmă de loc, căci soldaţii 
ce-l apărau se luptară cu atita înverşunare şi vitejie, încît 
uciseră peste douăzeci şi cinci de mii de inamici în cele 
douăzeci şi două de asalturi generale cărora le ţinură piept. 
Pe nici unul dintre apărători nu-l luară turcii rob întreg şi 
teafăr din trei sute cîţi mai rămăseseră vii, semn sigur şi 
limpede al curajului şi tăriei lor de înger, ca şi al chipului 
vitejesc cum se apăraseră, păstrindu-şi poziţiile. Capitulă, 
pe lingă fortăreaţa cea mare, şi un mic fort, sau mai bine zis 
un turn, ridicat în mijlocul lacului şi comandat de don Juan 
Zanoguera *, cavaler valencian şi ostaş despre care s-a dus 


vestea. Fu luat prins don Pedro Puertocarrero 380 381, 
general ce comanda La Goleta, care făcuse tot ce-i stătuse 
în putinţă ca să-şi păstreze poziţiile, şi fu atit de îndurerat 
de a le fi pierdut, încît muri de inimă rea pe drum spre 
Constantinopole, unde îl duceau rob. Căzu prizonier, de 
asemenea, şi generalul comandant al fortului, numit Gabrio 
Cervellon, cavaler milanez, faimos inginer şi soldat 
desăvîrşit. Muriră, în aceste două fortărețe, mulţi oameni 
de seamă, printre care unul fu Păgân de Oria, cavaler al 
ordinului Sfintul loan 382, om generos din fire, aşa cum îl 
arată mărinimia cu care s-a purtat faţă de fratele său, 
faimosul Juan Andrea de Oria. Ceea ce făcu să le apară 
tuturor şi mai jalnică moartea lui fu că pieri de mîna unor 
arabi în care se încrezuse şi care se oferiseră, atunci cînd el 
îşi dăduse seama că fortăreaţa e pierdută, să-l ducă 
îmbrăcat arăbeşte pină la Tabarca, un portuleţ sau un 
comptuar pe care-l ţin genovezii pe ţărmul acela, unde se 
îndeletnicesc cu pescuirea coralului. Arabii aceştia îi tăiară 
capul şi i-l duseră amiralului flotei turceşti, care făcu să se 
adeverească pe spinarea lor ceea ce zice vechea noastră 
zicală spaniolă Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători 383; 
şi zice lumea că amiralul a poruncit să fie spîn-zuraţi cei 
care-i făcuseră ploconul, pentru că nu ştiuseră să il aducă 
viu. 

Printre creştinii prinşi în fortăreață era şi unul numit don 
Pedro de Aguilâr, nu se ştie din ce sat din Andaluzia, care 
fusese ulferez în fortăreață, soldat de nădejde şi minte 
aleasă, cu deosebit har pentru ceea ce se cheamă poezie. 
Spun asta pentru că mi-l adusese soarta pe galeră, şi chiar 
pe banca unde eram eu înlănţuit, ca rob al celui care-mi era 
mie stăpin, şi pînă să n-apuce a se urni galera din port, făcu 
două sonete cavalerul, în chip de epitaf, unul închinat cetăţii 
La Goleta, celălalt, fortăreței. Trebuie să vi le spun, pentru 
că le ştiu pe de rost, şi cred ca mai curînd vă vor face 
plăcere decît neplăcere! 

în clipa în care fostul rob rosti numele lui don Pedro de 
Aguilâr, don Fernando se uită la tovarăşii săi, şi toţi trei 


suriseră; iar cînd ajunse să vorbească despre sonete, unul 
dintre ei zise: — înainte de a povesti domnia-ta mai 
departe; te rugăm să ne spui ce s-a întîmplat cu acest don 
Pedro de Aguilâr, despre care ai vorbit. 

— 'Tot ce ştiu, răspunse robul, este că, la capătul celor 
doi ani câţi a fost ţinut în Constantinopole, a fugit în 
veşminte de arnăut, dimpreună cu un spion grec, şi nu ştiu 
dacă şi-a reciştigat sau nu libertatea, cu toate că mai curînd 
mi-ar veni să cred că şi-a reciştigat-o, pentru că, un an după 
aceea, l-am văzut pe grec prin Constantinopole, dar nu l-am 
putut întreba dacă le-a priit călătoria. 

— Ei da, le-a priit, răspunse cavalerul, pentru că don 
Pedro acesta mi-e frate, şi acum e în oraşul nostru, teafăr şi 
bogat, însurat şi tată a trei copii. 

— Lăudat fie Domnul, rosti fostul rob, de atitea haruri 
cîte a revărsat asupră-i, căci nu se află pe lume, după cîte 
cred eu, mulţumire care să poată fi pusă alături cu 
redobîndirea libertăţii pierdute. 

— Ba, ceva mai mult, adăugă cavalerul, eu ştiu şi 
sonetele pe care le-a făcut fratele meu. 

— Atunci, spune-le, înălţimea-ta, zise robul, că vei fi 
ştiind să le spui, de bună seamă, mai frumos decît mine. 

— Cu dragă inimă, răspunse cavalerul. Cel despre 
cetatea La Goleta suna aşa: 


Capitolul XI 
Unde continuă povestea robului 


SONEI 


Preafericite suflete, ce,-n fine, Drept plată pentru jertfa 
ce-aţi făcut, Descătuşate, zbor v-aţi luat din lut Spre ceruri 
mai înalte, mai senine; Arzînd de ură, şi de zeluri pline, 
Spre cinstea voastră vajnic v-aţi bătut, Că-n sîngele vrăjmaş 
ce l-a băut Nisipul, colorarăţi mări vecine. 

Nu vitejie v-a lipsit, ci viaţă, Ca braţele pe lingă trup 
căzute Să le-nălţaţi a .dobindi victoria. 

Şi trista voastră moarte e măreaţă: hi or ţi între fier şi 
ziduri abătute, V-aşteaptă slava-n lume, şi-n cer, gloria ! 

— Aşa îl ştiam şi eu, zise robul. 

— lar cel despre fortăreață, dacă mi-l mai aduc aminte, 
zise cavalerul, sună aşa: 


SONEI 


De pe pămîntu-acesta sterp plecate, De printre metereze 
năruite, Urcară vii, spre locuri mai slăvite, Trei mii de sfinte 
sufletersoldate, După ce-ntii le-au fost în van cercate Aceste 
braţe tari ce zac zdrobite, Ca-n urmă, de puţine şi-obosite, 
Să-şi lase viaţa-n crud tăiş de spade. 

Tămîntu-acesta fu sălaş într-una De jalnice-amintiri ce se 
deşteaptă Din veacuri răposate pînă azie 

Dar n-a văzut din sînu-i pîn-acuma Urcînd la ceruri inimă 
mai dreaptă, Nici trup căzu pe solu-i, mai viteaz ! 

Nu li se părură proaste sonetele, şi robul se bucură de 
veştile pe care i le dăduseră despre tovarăşul său, aşa că, 
urmîndu-şi povestirea, zise: — După căderea cetăţii La 
Goleta şi a fortăreței, turcii dădură ordin să fie dărîmate 
zidurile celei dinţii, căci, în ceea ce priveşte fortăreaţa, în 
aşa hal rămăsese, că nu mai aveau ce dărima, şi ca să poată 
face treaba asta mai repede şi mai uşor, minară La Goleta 
din trei părţi: dar în nici una din ele nu putură face să 
zboare în aer ceea ce părea mai puţin solid, adică vechile 
ziduri, pe cînd tot ce rămăsese în picioare din noile 
fortificaţii, ridicate de Fratin 384, se prăvăli foarte lesne la 
pămînt. în sfîrşit, flota se întoarse la Constantinopole, 
încărcată de laurii victoriei şi învingătoare, şi nu multe luni 
de zile după asta, muri stăpinul meu Uchali, pe care-l 
numeau Uchali Fartax, ceea ce vrea să spună pe turceşte 
renegatul cel cu chelbe, pentru că aşa şi era, şi obiceiul 
turcilor este să-şi dea între dînşii poreclele cusururilor pe 
care le au, sau pe ale meritelor ce-şi află unul altuia; şi asta 
se întîmplă pentru că n-ai să găseşti la ei decît patru nume 
de familie, ale scoboritorilor din dinastiile otomane, pe cînd 
toţi ceilalţi, aşa cum spun, îşi iau numele şi porecla fie de la 
cusururile trupeşti, fie de la virtuțile sufleteşti. Şi chelbosul 
acesta vislise pe galere, ca rob al sultanului, paisprezece 
ani, iar cînd avea mai bine de treizeci şi patru se lepădase 
de credinţă, de necaz că un turc, pe cînd era el înlănţuit la 


vislă, îi dăduse o palmă; şi ca să se poată răzbuna, îşi 
renegase credinţa; şi-atit de viteaz om s-a dovedit a fi, încît, 
fără să mai apuce drumurile ruşinoase şi josnice pe care le 
iau cei mai mulţi dintre favoriţii padi-şahului, ajunse rege în 
Alger şi mai pe urmă amiral al mărilor, ceea ce este treapta 
a treia din cele trei mai de seamă dregătorii ale împărăției. 
Calabrez de neam, era în fundul sufletului om cumsecade şi 
se purta foarte omenos cu robii, ajungînd să aibă ca la vreo 
trei mii, care, după moartea lui, fură împărţiţi, aşa cum 
lăsase el prin testament, între padişah (căci sultanul trece 
drept fiu moştenitor al tuturor răposaţilor şi ia parte la 
împărţeală, dimpreună cu ceilalţi copii rămaşi de pe urma 
mortului) şi între renegaţii de-o seamă cu el; iar eu căzui în 
lotul unui renegat venețian care, pe vremea cînd fusese 
mus pe o corabie, picase pe mîna lui Uchali, care atîta-l 
îndrăgi, că făcu din el efebul cel mai răsfăţat din cîţi avea, şi 
ajunse acesta cel mai crud dintre renegaţii ce s-au văzut 
vreodată pe pămînt. îl chema Hasan Aga x, ajuns pînă la 
urmă putred de bogat şi rege în Alger; cu el am venit eu de 
la Constantinopole, oarecum mulţumit că mă vedeam mai 
aproape de Spania, şi nu doar că mi-ar fi trecut prin gind să 
scriu cuiva despre soarta mea nefericită, ci ca să văd dacă 
mi-era mai prielnică în Alger decît la Constantinopole, unde 
încercasem într-o mie de feluri să scap cu fuga, fără să 
ajung cu nici un chip la capăt, din lipsă de noroc; aşa că 
socoteam să pot găsi în Alger alte mijloace de-a împlini ceea 
ce doream cu atîta ardoare, pentru că nu m-a părăsit 
niciodată nădejdea c-o să mă văd cîndva slobod, 385 şi ori 
de cîte ori ceea ce născoceam, chibzuiam şi puneam în fapt 
nu-mi ieşea pînă la urmă aşa cum plănuisem, pe loc, fără să 
mă pierd cu firea, îmi căutam şi născoceam alte nădejdi 
care să mă ţină viu şi să-mi mai dea, oricît de slabe şi de 
fără vlagă ar fi fost, ceva putere. 

Cu asta îmi treceam zilele, închis într-o temniţă pe care 
turcii o numesc ocnă şi unde-şi viră ei robii creştini, pe cei 
ai regelui deopotrivă cu cei ai altor suspuşi de-ai lor şi cu 
cei numiţi del alnuzcen 1, sau, cum s-ar zice, robi ai sfatului 


orăşenesc, pentru că îi foloseşte oraşul pentru lucrările pe 
care le întreprinde şi pentru alte slujbe, care robi cu mare 
greu îşi recapătă vreodată libertatea, pentru că, fiind ai 
tuturor şi neavînd un stăpîn anumit, nu-i cu cine să se poată 
vorbi despre răscumpărarea lor, chiar de-ar avea ei bani să 
se răscumpere. în ocnele acestea, aşa cum spun, au obiceiul 
să-şi ducă şi unii particulari din partea locului robii, mai 
ales cînd sînt din cei ce s-ar putea răscumpăra, pentru că-i 
pot ţine acolo liniştii, în toată siguranţa, pînă ce le vine 
răscumpărarea. Tot aşa, robii regelui, sortiţi răscumpărării, 
nu ies la lucru cu turma decit atunci cînd le întirzie banii de 
răscumpărare, căci în asemenea cazuri, ca să-i facă să scrie 
şi să ceară trimiterea sumei cu şi mai mare grabă, sînt puşi 
la corvezi şi trimişi la tăiat lemne cu toţi ceilalţi, ceea ce nu 
e o muncă uşoară. 

Eu eram, aşadar, dintre robii hărăziţi răscumpărării, căci 
de îndată ce se dete pe faţă că eram căpitan, nu-mi folosi la 
nimic să le spun cît de strimtorat şi de lipsit de orice avere 
eram, fiindcă tot mă vîrîră printre oamenii de seamă pentru 
care aşteptau răscumpărare. îmi puseră un lanţ, mai curînd 
drept semn că trebuie să plătesc răscumpărarea decit ca să 
mă păzească prin asta, şi aşa îmi duceam zilele în ocnă, cu o 
mulţime de alţi oameni, toţi cavaleri, numai obraze cinstite, 
trecuţi în catastif cu preţ de răscumpărare şi ţinuţi pentru 
venitul ce-l puteau aduce; şi cu toate că foamea şi 386 lipsa 
veşmintelor ne mai chinuiau cîteodată, ba cam întotdeauna, 
nimic nu ne putea chinui atita cît faptul că vedeam şi că 
auzeam la fiecare pas nemaivăzutele şi nemaiauzitele 
cruzimi pe care le săvirşea stăpinul meu cu creştinii. în 
fiecare zi spînzura pe vreunul, trăgea în ţeapă pe altul, tăia 
urechile unui al treilea, şi toate astea pentru cine ştie ce 
fleacuri de pricini, ba chiar şi fără pricină, fiindcă turcii 
ştiau că o făcea doar ca s-o facă, fiind în firea lui dorinţa de 
a stîrpi de pe faţa pămîntului tot neamul omenesc. Nu se 
purtă bine decît cu un soldat spaniol, numit nu mai ştiu 
cum, parcă de Saavedra 387, care, deşi făcea isprăvi ce vor 
rămîne ani în şir în amintirea celor de pe acolo, şi le făcea 


pe toate ca să-şi redobîndească libertatea, n-a avut de 
răbdat din partea stăpînului nici măcar o lovitură de băț, 
pentru că acesta nici n-a pus să-h bată vreodată şi nici nu i- 
a spus vreo vorbă rea, cu toate că pentru cea mai mică din 
lungul şir de isprăvi cîte a făcut soldatul ne temeam toţi să 
nu-l vedem tras în ţeapă, lucru de care nu o dată i-a fost şi 
lui frică; şi de nu mi-ar da pinteni lipsa de răgaz, aş mai 
spune eu acuma cîte ceva din ce-a făcut soldatul acesta, 
căci ar avea ce să rte minuneze şi să ne desfete, chiar mai 
bine decît povestirea vieţii mele. 

Aşa cum spuneam, deci, în curtea închisorii noastre 
dădeau ferestrele casei unui maur bogat şi de neam mare, 
care ferestre, cum sînt de obicei toate ale maurilor, erau 
mai mult lucarne decit ferestre, ba încă şi acelea astupate 
de obloane veşnic strînse şi cu zăbrele dese. Se întimplă să 
mă aflu într-o zi pe o terasă a închisorii noastre, cu trei 
dintre tovarăşii mei, încercînd să sărim cu lanţurile, ca să 
ne mai omorîm timpul, şi fiind acolo singuri, pentru că toţi 
ceilalţi creştini fuseseră minaţi la corvezi, ridicai ochii din 
întîmplare şi văzui, printr-una din ferestruicile acelea 
zăbrelite despre care spuneam, cum se iveşte o trestie ce 
avea la capătul ei o pînză, şi trestia se legăna şi se mişca de 
parcă ne-ar fi făcut semn să ne apropiem şi s-o luăm. Ne 
uitarăm bine la ea, şi unul din cei ce se aflau cu mine se 
duse drept către ea, ca să vadă dacă avea să fie azvirlită, 
sau ce-avea să se petreacă; dar cum ajunse acolo, trestia se 
ridică şi se clătină intr-o parte şi în cealaltă, întocmai ca şi 
cum ar fi spus cineva nu, făcînd semne din cap. Se întoarse 
creştinul lîngă noi, şi cei dinăuntru începură să lase din nou 
trestia şi să facă aceleaşi semne ca înainte. Se duse celălalt 
tovarăş al meu, şi i se întîmplă întocmai ca primului. în cele 
din urmă se duse şi al treilea, şi se petrecu acelaşi lucru ca 
la întîiul şi la al doilea. Văzind eu una ca asta, nu vrui să mă 
las păgubaş de a-mi încerca norocul, şi cum ajunsei 
dedesubtul trestiei, de sus o lăsară să cadă şi ajunse la 
picioarele mele, în curtea închisorii. Mă grăbii să desprind 
pinza, care avea lin nod, şi în el găsii legaţi zece ziccnis, 


care sînt nişte bani de aur fără mare preţ, folosiţi între 
mauri, preţuind fiecare cam zece reali de-ai noştri. Ce să vă 
mai spun dacă m-am bucurat sau nu de ce-am găsit! Se 
înţelege de la sine că la fel de mulţumit am fost ca şi de 
uimit cînd mă gindeam de unde oare putea să-mi vină 
norocul ăsta, şi numai mie anume, pentru că semnele date 
de trestia pe care nu voiseră s-o azvirle altora spuneau 
limpede că darul îmi fusese făcut mie. îmi luai deci banii 
aceia atit de bine veniţi, făcui trestia fărime, mă întorsei pe 
terasă şi mă uitai la fereastră, şi care nu-mi fu mirarea 
văzînd cum se iveşte o mină albă ca laptele, care o deschise 
şi o închise în toată graba. Din asta pricepurăm, sau ne 
închipuirăm cel puţin, că vreo femeie ce locuia în casa de 
alături trebuie să ne fi făcut binele de care vorbesc, şi drept 
semn că-i mulţumeam, făcurăm salamalecuri după obiceiul 
maurilor, lăsînd capul pe piept, îndoind trunchiul şi 
încrucişindu-ne braţele în dreptul umerilor. Nu mult după 
asta apăru, la aceeaşi fereastră, o cruce micuță, făcută din 
trestii, care fu numaidecît trasă înapoi. Semnul acesta ne 
încredinţă că în casa aceea trebuie să se fi aflat vreo 
creştină roabă şi că ea ne făcuse binele de care s-a spus; 
dar mîna aceea albă şi brăţările scumpe ce apucasem a 
vedea că purta nu se potriveau cu gîndul acesta, aşa că ne 
spuserăm că va fi fiind vreo creştină renegată, dintre cele 
pe care obişnuiesc să şi le facă neveste legitime foştii lor 
stăpini, lucru de care se socotesc fericiţi, pentru că le 
preţuiesc mai mult decît pe femeile de neamul lor. In toate 
presupunerile acestea eram foarte departe de adevăr; însă 
de atunci înainte singura noastră desfătare fu să nu mai 
pierdem din ochi, privind-o ca pe steaua polară a 
marinarilor, fereastra unde ne răsărise nouă steaua cu 
coada de trestie; dar trecură cincisprezece zile încheiate în 
care pe femeie n-o mai văzurăm, şi nu mai văzurăm nici 
mîna ori vreun semn. Şi cu toate că în vremea asta făcurăm 
tot ce puturăm ca să aflăm cine locuia în casă şi dacă se 
pomenise în ea vreo creştină renegată, nu ne putu nimeni 
spune altceva decît că trăia acolo un maur bogat şi de 


neam, pe nume Hagi-Murad x, ce fusese alcaide al cetăţii La 
Pata 2, dregătorie de mare însemnătate la ei; şi tocmai cînd 
ajunserăm să ne luăm nădejdea că s-ar mai putea să plouă 
de-acolo şi alţi galbeni, văzurăm, cînd ne-am fi gîndit mai 
puţin, cum se iveşte trestia, cu altă pînză legată de ea, şi cu 
un nod ceva mai rotunjor; şi se petreceau toate acestea la 
vremea cînd închisoarea era, întocmai ca şi data trecută, 
pustie, ocnaşii fiind la lucru. Făcurăm iar proba obişnuită, 
ducîndu-se, înainte de a mă duce şi eu, pe rînd, fiecare 
dintre cei trei care eram de faţă; dar nici unuia trestia nu-i 
căzu la picioare, cum îmi căzu mie, care, cum ajunsei, o şi 
văzui azvirlindu-mi-se. Dezlegai nodul şi găsii patruzeci de 
scuzi de aur spanioleşti şi o scrisoare cu litere arăbeşti, iar 
la sfîrşitul ei, desenată o cruce mare. Sărutai crucea, luai 
banii, mă întorsei pe terasă, şi toţi laolaltă ne întrecurăm în 
salamalecuri; mîna se ivi din nou, făcîndu-mi semn să citesc 
scrisoarea, şi fereastra se închise. Râmaserăm cu toţii 
tulburaţi, dar voioşi de ceea ce se petrecuse, şi cum nici 
unul dintre noi nu ştia să citească slove arâbeşti, ardeam de 
nerăbdare să desluşim ceea ce cuprindea scrisoarea, cea 
mai 388 mare greutate fiind să găsim pe cineva care să ne- 
o citească. Pînă în cele din urmă mă hotărti să mă încred 
într-un renegat, de fel din Murcia, care se dădea drept 
prieten devotat al meu şi cu care schimbasem zăloage care- 
l obligau să ţină taina ce i-aş fi încredinţat, căci se 
obişnuieşte printre renegaţi, cînd au de gînd să se mai 
întoarcă vreodată pe pămînt creştinesc, să-şi strîngă şi să 
aducă în ţară semnături de-ale robilor de neam bun care 
adeveresc cum pot mai bine că renegatul cutare e om 
cumsecade şi că a făcut întotdeauna bine creştinilor, trăind 
cu dorinţa de-a fugi la cel dintîi prilej ce i-ar ieşi în cale. Sînt 
printre ei unii care-şi fac rost de asemenea adeverinţe cu 
gînduri bune; alţii se slujesc de ele numai cînd le vine la 
îndemiînă şi în scopuri viclene: căci, ducîndu-se să jefuiască 
țărmul creştinesc, de au cumva nenorocul să le piară 
corabia şi sînt luaţi robi, scot pe dată adeverinţele şi spun 
că din hiîrtiile acelea s-ar putea vedea cu ce gînd veniseră, şi 


anume: să rămînă în ţara creştinească, că de asta şi 
porniseră pe mare, dimpreună cu ceilalţi turci. Prin asta 
scapă de urmările furiei dintii şi se împacă pînă una-alta cu 
biserica, fără să li se întîmple nimic, iar cînd le vine bine, se 
întorc în Berberia şi devin iară ce fuseseră mai înainte. Dar 
alţii se folosesc cu adevărat de scrisori şi se străduiesc să le 
dobîndească cu bună-credinţă, rămînînd apoi pe viaţă în 
ţările creştine. Unul dintre renegaţii aceştia era şi prietenul 
de care vorbesc, care luase iscăliturile tuturor ortacilor 
noştri, adeverindu-i-se tot ce se putea adeveri, că de-ar fi 
fost să-i găsească maurii hîrtiile acelea, l-ar fi ars de viu. 
Băgasem de seamă că ştia foarte bine araba, şi nu numai s- 
o vorbească, ci s-o şi scrie; dar mai înainte de a mă fi dat cu 
totul în vileag faţă de el, îl rugai doar să-mi citească ce scria 
pe hîrtia aceea pe care o găsisem din întimplare într-un 
cotlon al cămării în care dormeam. El desfăcu hiîrtia şi 
rămase o bucată de vreme cu ochii în ea, silabisind-o 
printre dinţi. îl întrebai dacă pricepea ce scrie şi-mi 
răspunse că pricepea foarte bine şi că, dacă voiam să-mi 
tălmăcească vorbă cu vorbă tot ce citea, să-i dau hirtie şi 
pană, că i-ar veni mai uşor, îi dădurăm numaidecit fot ce 
cerea, şi el începu să traducă puţin cîte puţin, iar după ce 
sfirşi, zise: — 'Tot ce scrie aici pc limba spaniolcaseă este 
cuprins, fără să lipsească o literă, în scrisoarea asta 
arăbească, şi trebuie să bagi de seamă doar că acolo unde 
zice „,lela Marien“ 1 trebuie să înţelegi „stăpîna noastră, 
fecioara Maria“. 

Citirăm ce scrisese pe hîrtie, şi iată cum suna: Cînd eram 
copilă, tatăl meu avea o sclavă care m-a învăţat o rugăciune 
creştinească pe limba mea şi mi-a spus o grămadă de 
lucruri despre lela Marien. Creştina trecu pragul vieţii, şi 
eu ştiu bine că nu pentru a intra în focul Gheenei, ci pentru 
a da ochi cu Allah, fiindcă după aceea am mai revăzut-o de 
două ori, şi mi-a spus în vis să plec într-o ţară de creştini, ca 
s-o cunosc pe lela Marien, care mă îndrăgise foarte. Nu ştiu 
cum m-aş duce: am văzut mulţi creştini pe fereastra asta, şi 
nici unul nu mil s-a părut atît de nobil cum eşti tu. Eu sînt 


frumoasă la chip şi tînără şi pot lua cu mine mulţi bani ; vezi 
tu dacă poţi să faci în aşa fel îneît să fugim, şi acolo vei fi 
bărbatul meu, dacă vrei, iar dacă nu vei vrea, n-are să-mi 
pară rău şi n-are să fie nimica, fiindcă lela Marien are să-mi 
dea ea bărbat cu care să mă mărit. Eu am scris ceea ceai 
sub ochi, şi fii cu luare-aminte cui îi dai să citească. Nu te 
încrede în nici un arab, pentru că sînt cu totul tălpizi 389 
390. Mă chinuie gîndul acesta, şi aş vrea să nu te dai în 
vileag faţă de nimeni, că dacă află tatăl meu, nu stă mult pe 
ginduri şi mă aruncă într-un fund de puț, acoperindu-mă cu 
pietre. Am să pun trestiei o sfoară. Leagă de firul acesta 
răspunsul tău, şi dacă n-ai pe cineva care să-ţi poată scrie în 
arăbeşte, răspunde-mi prin semne, pentru că lela Marien 
mă va ajuta să te pricep. Păzească-te ea şi cu Allah, 
dimpreună cu astă cruce pe care o sărut de mii de ori, aşa 
cum m-a învăţat sclava. 391 Gîndiţi-vă şi dumneavoastră, 
domnilor, dacă aveam temei să ne minunăm şi să ne 
bucurăm de ceea ce scrie acolo, iar uimirea şi bucuria 
noastră fură aşa de mari, încît pe loc pricepu renegatul că 
hîrtia aceea nu de întîmplare ne fusese adusă în mîini, ci 
fusese scrisă într-adins unuia dintre noi; aşa că ne rugă să 
ne încredem în el, dacă era adevărat ceea ce bănuia, şi să i- 
o spunem, că el şi-ar pune şi viaţa în joc pentru slobozirea 
noastră. Şi spunînd asta, scoase din sîn un crucifix de metal 
şi, vărsînd şiroaie de lacrimi, ni se jură, pe dumnezeul 
înfăţişat de crucea aceea, în care el, oricît de păcătos şi de 
nemernic era, credea cu tărie şi cu ardoare, că ne va fi 
credincios, slujindu-ne şi păstriîndu-ne taina, orice vom voi 
să-i destăinuim; pentru că i se părea, sau mai curînd ghicea, 
că prin mijlocirea femeii aceleia care scrisese biletul avea 
să-şi recapete el, dimpreună cu noi toţi, libertatea şi avea să 
se vadă ajuns acolo unde dorea cu atît foc să se vadă, adică 
reintrat în sinul sfintei biserici, maica sa, de care fusese 
despărţit ca un mădular putred şi aruncat departe, din 
pricina multelor sale păcate şi a neştiinţei în care se zbătea 
! Cu atitea lacrimi vărsate şi cu dovezi de aşa mare căinţă 
spuse toate astea renegatul, încît toţi într-un glas 


consimţirăm şi ne apucarăm să-i povestim cum stăteau cu 
adevărat lucrurile; şi aşa, i le înşirarăm pe toate unul cîte 
unul, fără să-i ascundem nimic. îi arătarăm ferestruica pe 
unde se ivea trestia, şi el îşi însemnă bine în minte casa, 
rămînînd să încerce anume să afle şi să ne spună cine locuia 
într-însa. Furăm toţi de părere de asemeni că e mai cu cale 
să răspundem bileţelului arăboaicei, şi cum aveam pe 
cineva care s-o poată face, renegatul se aşternu pe dată la 
scris şi traduse frazele pe care i le dictai eu, care fură, 
cuvînt cu cuvînt, întocmai ceea ce vă voi spune, fiindcă 
dintre toate amănuntele însemnate ale întîmplării acesteia 
nici unul nu mi-a ieşit din minte, şi nici nu-mi va ieşi atita cât 
voi avea zile. Ceea ce îi răspunsei, aşadar, frumoasei maure 
suna aşa: Adevăratul Allah să te aibă în pază, doamna mea, 
dimpreună cu binecuvintata Marien, care este adevărata 
mamă a lui Dumnezeu şi cea care a făcut să-ţi încolţească în 
inimă dorinţa de a te duce într-o ţară de creştini, pentru că 
te iubeşte. Roag-o tu să binevoiască a te face să pricepi cum 
să poţi înfăptui ceea ce-ţi cer, fiindcă atit de mare este 
bunătatea ei, încît are s-o facă. Dinspre partea mea şi a 
tuturor acestor creştini care stau cu mine laolaltă, ne legăm 
să facem pentru tine tot ceea ce vom putea, pînă la moarte. 
Nu uita să-mi scrii, ca să-mi dai de ştire ceea ce ai de gînd 
să faci, pentru că îţi voi răspunde întotdeauna, fiindcă mi-a 
dat bunul Allah norocul să avem printre noi un creştin robit 
care ştie să vorbească şi să scrie foarte bine pe limba ta, 
aşa cum te vei încredința citind biletul acesta. Aşa că, fără 
să te temi de nimic, ne poţi da ştire despre tot ce vei vrea. 
Cît despre ceea ce spuneai, şi anume că, o dată ajunşi pe 
pămînt creştinesc, ai să-mi fii nevastă, ţi-o făgăduiesc ca un 
bun creştin ce sînt, şi trebuie să ştii că e obiceiul creştinilor 
să-şi ţie făgăduiala mai bine decit maurii. Allah şi Marien, 
maica lui, să te aibă în pază, doamna mea! După ce hirtia fu 
gata scrisă şi pecetluită, mai aşteptai două zile pînă să fie 
închisoarea pustie, ca de obicei, şi atunci ieşii să mă plimb 
ca şi alte dăţi pe terasă, ca să văd dacă mi se mai arată 
băţul de trestie, care nu întîrzie mult să se ivească. Şi cum 


văzui trestia, cu toate că nu puteam vedea şi cine o minuia, 
arătai scrisoarea, ca pentru a-i da să înţeleagă că trebuie să 
lege de trestie o sfoară, dar firul era gata legat de capătul 
băţului, unde eu pe loc şi atîrnai biletul, şi nu după multă 
vreme ni se arătă din nou steaua noastră, cu steagul alb al 
păcii înnodat la capăt. Lăsat să cadă la pămînt, îl ridicai şi 
găsii în bucata de pînză mai mult de cincizeci de scuzi, în 
tot felul de monede, de argint şi de aur, care sporiră de mai 
bine de cincizeci de ori bucuria noastră, întărindu-ne 
speranţa că avem să ne vedem liberi. Chiar în aceeaşi 
noapte renegatul nostru se întoarse spunîndu-ne ceea ce 
aflase, şi anume că, intr-adevăr, în casa aceea trăia chiar 
maurul de care ni se vorbise, numit Hagi-Murad, om putred 
de bogat, care n-avea decit o fată, moştenitoare a tuturor 
bunurilor sale şi socotită în toată cetatea, de o lume 
întreagă, drept cea mai frumoasă femeie din Berberia, 
peţită de mulţi dintre viceregii care trecuseră pe-acolo, dar 
fără să se fi învoit a-l lua pe vreunul; mai spuse că aflase şi 
că fata avusese o roabă creştină, care murise mai demult, 
lucruri care toate se potriveau cu ceea ce ne scrisese nouă 
în biletul acela. 

Ne sfătuirăm numaideciît cu renegatul ce-aveam de făcut 
ca s-o răpim pe arăboaică şi să fugim cu toţii pe pămînt 
creştinesc şi hotărtrăm deocamdată să aşteptăm a doua 
înştiinţare din partea Zoraidei — căci aşa se numea cea 
care doreşte astăzi să-şi ia numele de Maria — fiindcă 
văzurăm bine că numai ea şi nimeni altul trebuia să 
găsească mijloacele prin care să ieşim din toate 
încurcăturile. Şi după ce râmaserăm înţeleşi asupra acestui 
lucru, renegatul adăugă să nu ne facem griji, că el îşi pune 
viaţa în joc ca să ne ajute să redevenim liberi. 

Timp de patru zile încheiate ocna fu mereu plină de 
lume, pricină pentru care patru zile întirzie trestia să mai 
apară, iar la capătul lor, cînd obişnuita singurătate se 
aşternu peste închisoare, trestia se ivi, cu o basma atit de 
burduşită şi de borţoasă, că te puteai aştepta din partea ei 
să nască o mulţime de gemeni. Trestia cu legăturica se 


înclină în faţa mea, şi găsii înăuntru alt bilet, dimpreună cu 
o sută de scuzi de aur, fără nici un fel de altă monedă. 
Renegatul era acolo, aşa că-i dădurăm să citească 
scrisoarea în odaia noastră, şi ne spuse că suna precum 
urmează: Nu ştiu, stăpîne, ce drum s-apuc ca să ne vedem 
ajunşi în Spania, şi nici lela Marien nu mi-a spus, cu toate că 
i-am cerut-o; ceea ce am putea face este să-ţi dau eu, pe 
fereastra asta, o mulţime de bani de aur; răscumpăraţi-vă 
cu ei, tu şi prietenii tăi, şi unul dintre voi să plece pe pămînt 
creştinesc şi să cumpere acolo o corabie, cu care să se 
întoarcă să-i ia pe ceilalţi; iar pe mine m-aţi putea găsi într- 
o grădină a tatălui meu, care este nu departe de poarta 
Babazon392, chiar lingă port, unde voi sta toată vara, 
dimpreună cu tata şi cu slugile mele. De-acolo m-aţi putea 
răpi într-o noapte, fără de nici o teamă, ducîindu-mă pe 
corabie. Şi bagă de seamă că trebuie să-mi fii soţ, fiindcă de 
nu, am s-o rog pe lela Marien să te pedepsească. Dacă nu te 
încrezi în nimeni ca să poţi trimite pe cineva după corabie, 
răscumpără-te tu şi pleacă, fiindcă ştiu bine că tu ai să te 
întorci mai sigur decît oricare altul, nobil şi bun creştin cum 
eşti. Vezi de află unde e grădina, şi cînd te vei mai plimba pe 
aici, voi şti că e goală închisoarea şi-ţi voi da bani mulţi. 
Aibă-te Allah în pază, stăpînul meu! 

Aşa glăsuia cuprinsul celui de al doilea bilet, care trecu 
pe sub ochii tuturor, şi fiecare se oferi să fie el cel 
răscumpărat, făgăduind să plece şi să se întoarcă în toată 
graba, şi eu mă oferii de asemenea s-o fac, dar la toate 
acestea se împotrivi renegatul, spunînd că nu va îngădui cu 
nici un preţ să fie pus în libertate unul dintre noi mai 
înainte de-a fi fost cu toţii laolaltă sloboziţi, pentru că ştia 
din experienţă cît de greu îşi ţineau cei eliberaţi 
făgăduielile făcute în robie, fiindcă de zeci de ori folosiseră 
mijlocul acesta unii dintre cei robiţi, oameni de neam mare, 
răscumpărîndu-l pe cîte unul care să plece la Valencia sau 
la Mallorca cu bani destui ca să poată arma o corabie şi să 
se întoarcă după cei ce-l răscumpăraseră, dar niciodată nu 
se mai întorsese vreunul, pentru că dulcea libertate 


redobiîndită şi teama să n-o piardă din nou făcea să le iasă 
din cap amintirea tuturor datoriilor cîte le-ar fi putut avea 
pe lume. Şi drept dovadă de adevărul spuselor sale, ne 
povesti pe scurt ceea ce li se întîmplase tot cam pe-atunci 
unor cavaleri creştini, cea mai ciudată întîmplare petrecută 
vreodată prin partea locului, unde la fiecare pas se petrec 
lucruri uluitoare, care-ţi încriîncenă carnea de groază. în 
sfirşit, ne spuse că ceea ce se putea face, şi trebuia făcut, 
era ca toţi banii ce-ar fi urmat să-i dăm pentru 
răscumpărarea unuia dintre creştini să i-i punem lui în 
mină, ca să cumpere, acolo în Alger, o corabie, sub cuvînt că 
s-ar face negustor şi-ar pleca să tocmească marfă prin 
porturile coastei aceleia şi la Tetuân1; căci, fiind el stăpîn al 
corăbiei, nimic nu i-ar fi mai uşor decît să ne scoată din 
închisoare şi să ne îmbarce pe toţi. Cu atît mai mult cu cît, 
dacă arăboaica ne-ar putea da, aşa cum spunea, bani ca să-i 
răscumpărăm pe toţi, pentru nişte oameni liberi nu era 
mare lucru să se îmbarce şi ziua în amiaza mare, pentru că 
mai mare greutate ar fi fost opreliştea pe care o puneau 
maurii renegaţilor, interzicîndu-le să cumpere cumva şi să 
aibă corăbii chiar atunci cînd nu e vorba de galere mari 
pentru piraterie, fiindcă se tem că renegatul ce cumpără o 
barcă, mai cu seamă dacă este spaniol de neam, o face ca să 
fugă cu ea pe pămîntul creştinilor; dar că el ar putea face 
să cadă piedica aceasta, întovărăşindu-se cu un maur 
tagarin 393 394, cu care să plătească corabia pe din două şi 
să împartă cîştigul neguţătoriei, şi cu asta ar ajunge să fie 
stăpin al corăbiei, ceea ce putea însemna de pe acuma că 
tot restul era ca şi făcut. Şi cu toate că mie şi camarazilor 
mei ni se păruse mai cuminte să trimitem pe cineva după o 
corabie în insula Mallorca, aşa cum spusese arăboaica, nu 
cutezarăm să-i ţinem piept renegatului, de teamă ca nu 
cumva, dacă nu făceam ce spunea, să ne dea de gol şi să ne 
pună în primejdie vieţile, mai cu seamă că ar fi însemnat să 
se descopere şi uneltirile Zoraidei, pentru a cărei viaţă ni 
le-am fi dat cu totii pe-ale noastre; aşa că ne hotărtrăm să 
ne încredem în paza Domnului şi să ne dăm pe mina 


renegatului, răspunzînd chiar în acelaşi ceas Zoraidei că 
vom face totul aşa cum ne sfătuia, pentru că Ic chibzuise pc 
toate la fel de bine ca şi cînd i le-ar fi spus lela Marien, mai 
adăugind că doar de ea singură atirna fie amînarea întregii 
întreprinderi, fie punerea ei nemijlocită în fapt. Reînnoii 
făgăduiala de a mă însura cu ea, şi în chipul acesta, a doua 
zi, cum se întîmplă să fie iarăşi închisoarea pustie, ea ne 
dădu în mai multe rînduri, cu ajutorul trestiei şi năframei, 
două mii de scuzi de aur, dimpreună cu o scrisoare în care 
spunea că în viitoarea zi de djumd, care înseamnă vineri, 
pleca la grădina tatălui său, şi că înainte de plecare avea să 
ne mai dea bani, iar de-o fi să nu ne ajungă, să-i dăm de 
ştire, că putea să ne trimită oricîţi i-am cere, pentru că tatăl 
ei avea atiţia, îneît nici n-ar fi prins de veste cîţi lipsesc, cu 
atit mai mult cu cît ea era cea care ţinea toate cheile casei. 
Dădurăm numaidecît cinci sute de scuzi renegatului ca să 
cumpere barca, cu opt sute mă răscumpărai eu, dînd banii 
unui negustor valencian care se găsea atuncea în Alger, şi 
care mă răscumpără de la rege, punîndu-se chezaş pentru 
mine că la prima corabie ce-ar fi să vină din Valencia aveam 
să-mi plătesc preţul răscumpărării, fiindcă, dacă ar fi dat pe 
loc banii, ar fi însemnat să-l bănuiască regele că de mai 
multe zile sosise în Alger răscumpărarea mea şi că, lacom 
de alişverişuri, negustorul tăcuse pînă atuncea. Ce mai 
vorbă multă, îl mai ştiam şi pe stăpînul meu atît de hulpav, 
îneît cu nici un preţ nu m-aş fi încumetat să las să i se dea 
pe loc toţi banii. 

Joia din ajunul vinerii în care trebuia să plece la grădina 
tatălui său, frumoasa Zoraida ne mai dădu o mie de scuzi şi 
ne înştiinţă de plecare, rugindu-mă pe mine ca, de-o fi să 
mă răscumpăr, să aflu mai întîi unde e grădina cu casa 
tatălui său şi să caut în orice caz prilejul de-a trece pe-acolo 
ca să dau ochi cu ea. în puţine cuvinte îi răspunsei că aşa 
voi face şi că ea să aibă doar grija de a se ruga pentru noi în 
toate rugăciunile către lela Marien pe care le învățase de la 
sclavă. După ce făcui asta, fură răscumpăraţi şi cei trei 
camarazi ai noştri, ca să li se uşureze ieşirea din închisoare 


şi ca nu cumva, văzîndu-mă doar pe mine răscumpărat şi pe 
ei nu, cînd se ştia că bani erau, să se zăpăcească de cap şi 
să-i pună necuratul să facă cine ştie ce nebunie, 
primejduind-o pe Zoraida; căci, cu toate că, ştiindu-le firea, 
puteam fi liniştit dinspre partea asta, nu vrui totuşi să mai 
fie vreun risc în toată treaba, aşa că făcui să fie şi ei 
răscumpăraţi în acelaşi chip în care mă răscumpărasem eu, 
dînd toţi banii negustorului, pentru ca să se poată pune 
chezaş fără frică, avînd pe ce se bizui; dar nu-i 
descoperirăm complotul şi taina noastră, de teama 
primejdiei în care ne-am fi pus. 


Capitolul XLI Unde tot despre întîmplările robului se 
povesteşte — Nu trecură cincisprezece zile, cînd renegatul 
nostru deveni stăpîn pe o corabie foarte bună, o mahună în 
stare să cuprindă mai bine de treizeci de persoane. Ca să 
asigure izbînda faptului şi să coloreze totul în culoarea 
adevărului, îşi puse în gind să facă mai întîi, şi chiar făcu, o 
călătorie intr-un port care se numeşte Sargel care e la 
treizeci de leghe de Alger, dinspre partea Orânului, unde se 
face totdeauna negoţ întins de smochine uscate. De două 
sau de trei ori făcu el acest drum, în tovărăşia tagarin-ului 
despre care spuneam. Tagarines se numesc în Berberia 
maurii din provincia Aragonului, iar cei din Granada, 
mudejares 2, pe cînd în regatul Fezului, mudejares-ilor li se 
zice elches3, şi de ei se slujeşte în războaie regele ţării 
aceleia. Şi cum spuneam, aşadar, de fiecare dată cînd 
trecea cu vasul lui, 395 renegatul ancora intr-o radă mică, 
ce nu era la nici două bătăi de arbaletă depărtare de 
grădina unde aştepta Zoraida; şi acolo, cu dinadinsul, 
renegatul, dimpreună cu harapii care vislcau, se apucau lie 
să-şi facă rugăciunea, fie să încerce, chipurile în glumă, 
ceea ce se gîndeau să facă odată de-a binelea; aşa că se 
ducea renegatul în grădina Zoraidei şi-i cerea fructe, iar 
tatăl ei îi da, fără să-l cunoască; şi cu toate că tare mult ar fi 
vrut să-i vorbească Zoraidei, după cum mi-a şi spus mai 
tîrziu, şi să-i spună că el era cel care, din porunca mea, 
trebuia să o ducă pe pămînt creştinesc, aşa că să fie liniştită 
şi să aibă răbdare, nu i-a fost niciodată cu putinţă, pentru 
că arâboaicele nu se lasă văzute de nici un maur şi de nici 
un turc decît dacă bărbatul sau tatăl lor le-o cer; de 
creştinii robiţi se lasă însă văzute şi vorbesc cu ei, ba încă 
mult mai mult decît ar fi cuminte s-o facă; cît despre mine, 
nu mi-ar fi venit de loc bine să ştiu că apucase el a-i vorbi, 
pentru că poate ar fi îngrozito rău să-şi vadă soarta atîrnînd 
de tăcerea unui renegat. Dar Dumnezeu, care le orînduia 
pe toate altfel, nu dădu gîndului bun al renegatului prilej să 
ajungă la vreun capăt. Şi văzînd acesta că se putea duce. şi 
întoarce de la Sargel fără nici o grijă, după cum putea să 


arunce ancora cînd voia, cum voia şi unde voia, mai văzînd 
şi că tagarin-ul, tovarăşul lui, n-avea niciodată altăceva de 
propus decît rînduia el, şi că, pe deasupra, eu eram gata 
răscumpărat, nemailipsind decît să caut cîţiva creştini care 
să tragă la visle, îmi spuse să-mi aleg eu oamenii pe care aş 
dori să-i iau cu mine în afară de robii răscumpăraţi şi să 
vorbesc cu ei, înştiinţindu-i să fie gata vinerea viitoare, cînd 
se hotărise că trebuia să aibă loc plecarea noastră. Aşa că 
mă vorbii cu doisprezece spanioli, toţi vislaşi de nădejde, 
dintre cei care puteau pleca fără de nici o oprelişte din 
oraş, şi nu uşor lucru mi-a fost să găsesc atiţia la vremea 
aceea, cînd abia plecaseră în cursă douăzeci de vase, luînd 
cu ele toţi vislaşii din partea locului, aşa că nici pe aceştia 
doisprezece nu i-aş fi găsit de nu s-ar fi întîmplat să rămînă 
stăpinul lor în vara aceea acasă, ca. să sfirşească armarea 
unei galere ce-o avea pe şantier, fără 

să mai plece deci în cursă. lar acestora nu le spusei 
altceva decît că trebuiau să iasă vinerea viitoare unul cîte 
unul, spre seară, pe furiş, şi să se ducă în preajma grădinii 
lui Hagi-Murad, unde să mă aştepte pînă ce voi veni. Şi 
fiecăruia în parte îi dădui porunca aceasta între patru ochi, 
atrăgîndu-le luarea-aminte, de-or fi să mai vadă acolo şi alţi 
creştini, să nu le spună decît că eu le poruncisem să mă 
aştepte prin preajmă. 

După ce făcui treaba asta, îmi mai rămînea de făcut una, 
cu mult mai pe placul meu, şi anume s-o înştiinţez pe 
Zoraida unde ajunseseră lucrurile, ca să fie prevenită şi cu 
ochii în patru şi să nu se sperie dacă aveam s-o luăm pe 
neaşteptate, înainte de vremea cînd îşi închipuia că s-ar fi 
putut întoarce corabia din ţara creştinilor. Aşa că hotării să 
mă duc în grădina ei şi să văd dacă-i puteam vorbi; deci, 
sub cuvint că-mi trebuiau nişte ierburi, într-o zi, chiar în 
ajunul plecării, mă dusei acolo să le culeg, şi cel dintîi om de 
care mă izbii fu părintele Zoraidei, care-mi vorbi, pe limba 
folosită între mauri şi robi pe întreg cuprinsul Berberiei şi 
chiar la Constantinopole, şi care nu e nici arăbească, nici 
castiliană, ci un amestec al tuturor limbilor 396, prin care 


ne înţeleserăm; şi cum spuneam, în chipul acesta şi cu soiul 
acesta de jargon mă întrebă ce căutam aici în grădina lui şi 
cine eram. îi răspunsei că eram sclavul arnăutului Mami (şi 
spusei asta pentru că ştiam foarte bine că acest Mami 2 îi 
era foarte bun prieten) şi că umblam după tot soiul de 
ierburi, ca să fac din ele salată. Mă întrebă pe urmă dacă 
eram sau nu om hărăzit răscumpărării şi cît cerea stăpinul 
meu pentru mine. Şi-n vreme ce ne îndeletniceam noi cu 
întrebările şi răspunsurile acestea, ieşi din casa ce se afla în 
grădină frumoasa Zoraida, 397 398 care de multă vreme 
mă văzuse; şi cum arăboaicele nu fac nici un fel de mofturi 
cînd e vorba să se arate creştinilor şi nici nu se feresc, aşa 
cum am mai spus x, nu aşteptă mult şi nu găsi nimic rău îna 
veni acolo unde era tatăl său, ce stătea de vorbă cu mine; 
ba chiar, atunci cînd o văzu tatăl său că vine păşind agale, o 
chemă şi-i ceru să se apropie mai repede. 

Greu lucru ar fi să vorbesc acum despre marea 
frumuseţe, graţia, vioiciunea şi podoabele bogate cu care 
iubita mea Zoraida se înfăţişă ochilor mei: tot cfe pot spune 
este că mai multe perle avea la git, la urechi şi în cozi decît 
fire de păr pe creştet. La gleznele picioarelor, descoperite, 
aşa cum se poartă pe-acolo, avea două carcajes (că aşa se 
numesc pe arâbeşte inelele şi brăţările de la picioare), de 
aur curat, încrustate cu atitea diamante, încît tatăl ei, după 
cum mi-a spus mai tîrziu Zoraida, le preţuia ca la vreo zece 
mii de dubloni, iar brăţările pe care le purta la amîndouă 
mîinile preţuiau încă o dată pe atîta. Perle erau o mulţime, 
şi toate adevărate, căci cea mai preţuită podoabă şi 
eleganța cea mai îvnită de femeile maure e aceea de-a se 
împodobi cu perle bogate, unele rotunde, altele în forme 
neregulate, aşa că mai multe perle poţi găsi la mauri decît 
la oamenii tuturor celorlalte neamuri, iar tatăl Zoraidei 
umbla vorba că ar fi avut o sumedenie, şi încă dintre cele 
mai de preţ din cîte se pomeniseră vreodată în Alger, mai 
avind totodată bani buni mai mult de două sute de mii de 
scuzi spanioli, peste care avuţie era stăpină pe de-a-ntregul 
cea care acum e stăpîna mea. 


Şi dacă, avînd pe ea toate podoabele de care vorbesc, 
era pe atuncea sau nu era frumoasă-coz, din urmele 
frumuseţii ce i-a rămas după atitea cazne şi oboseli s-ar 
putea judeca şi azi cum arăta pe cînd îi mergea bine. Pentru 
că este ştiut că frumuseţea femeilor are zile şi anotimpuri 
prielnice de-a lungul anului, şi toate întimplările vieţii le-o 1 
pot spori ori scădea. Aşa că firesc lucru este ca pasiunile 
sufletului să-i dăuneze, ori s-o poată face să strălucească şi 
mai mult, cu toate că de cele mai multe ori o distrug. 

Ce să mai spun altceva? în clipa aceea se apropie, 
împodobită cum nu se poate mai bogat şi arătînd cum nu se 
poate mai frumoasă, sau cel puţin mi se păru mie că nu 
văzusem pe lume pînă atuncea alta care să-i poată sta 
alături; şi adăugind la asta tot ce-i datoram, căci multe 
făcuse pentru mine, mi se părea că am dinaintea ochilor o 
zeitate din ceruri, coborită pe pămînt pentru fericirea şi 
pentru mîntuirea mea. Deci, cum se apropie, tatăl ei îi 
spuse în limba lor că eu eram robul prietenului casei, 
arnăutul Mamf, şi că veneam să caut ierburi pentru salată. 
Luă atunci ea jocul în mina ei şi, în jargonul acela amestecat 
de care-am vorbit, mă întrebă dacă eram nobil şi care era 
pricina că nu mă răscum-păram. îi răspunsei că eram gata 
răscumpărat şi că după suma răscumpărării putea să-şi dea 
seama cît de mult mă preţuia stăpînul meu, pentru că 
dădusem, ca să-mi recapăt libertatea, o mie şi cinci sute de 
galbeni sultanini *, la care ea răspunse: — Drept este că, 
dacă ai fi fost al tatălui meu, l-aş fi făcut să nu te dea nici pe 
de două ori suma asta, pentru că voi, creştinii, aveţi obiceiul 
să minţiţi întotdeauna în tot ce spuneţi şi să vă arătaţi 
săraci lipiţi pămîntului ca să-i înşelaţi pe mauri. 

— S-ar putea să fie şi aşa, stăpînă, îi răspunsei, dar vă 
asigur că i-am spus stăpînului meu adevărul, după cum vo 
spune adevărul tuturor oamenilor ce se află pe lumea asta. 

— Şi cînd pleci ? întrebă Zoraida. 

— Miine dimineaţă cred eu, răspunsei, pentru că e aici o 
corabie din Franţa care-şi întinde pînzele miine în zori, şi 
cred că am să plec cu ea. 399 


— N-ar fi mai bine, răspunse Zoraida, să aştepţi pînă ce- 
or veni corăbii din Spania şi să pleci cu ele, şi nu cu cele 
franţuzeşti, că nu prea vă sînt prieteni franţujii? 

— Nu, răspunsei eu, cu toate că, dacă e adevărată vestea 
că vine o corabie din Spania, parcă aş sta s-o aştept, deşi 
ce-i în mînă nu-i minciună şi e mai sigur să plec mîine, căci 
dorinţa de-a mă vedea acasă, în ţara mea şi laolaltă cu 
fiinţele pe care le iubesc, e aşa de mare, încît nu mi-ar mai 
îngădui să aştept alt prilej, oricît ar fi el mai spre folosul 
meu, dacă prilejul acesta ar fi să mă întârzie. 

— Vei fi avind, fără îndoială, nevastă în ţara ta, zise 
Zoraida, de asta doreşti atîta să pleci, ca să ţi-o vezi! — Nu 
sînt însurat, răspunsei eu, dar mi-am dat cuvîntul să mă 
însor de îndată ce voi ajunge acolo . 

— Şi e frumoasă femeia căreia i te-ai făgăduit? întrebă 
Zoraida. 

— E aşa de frumoasă, răspunsei eu, încît, ca să-ţi spun 
adevărul, lăudînd-o în acelaşi timp, îţi seamănă bine! La 
vorbele acestea, prinse a ride cu poftă tatăl ei şi zise: — Pe 
Allah, ghiaurule, că frumoasă trebuie să mai fie logodnica ta 
dacă seamănă cu fiică-mea, care e cea mai frumoasă femeie 
din tot regatul! Dacă nu mă crezi, uită-te bine la ea şi ai să 
vezi că-ţi spun adevărul. 

Ne slujea drept tălmaci la cele mai multe din spusele 
noastre chiar tatăl Zoraidei, ca unul ce o rupea mai bine pe 
lătinie 1; fiindcă, deşi ea vorbea limba corcită care v-am 
spus că se foloseşte pe-acolo, mai mult prin semne îşi putea 
da gindurile pe faţă decît prin cuvinte. 

Stînd noi să ne spunem lucrurile acestea, şi multe altele, 
veni de-a fuga un arab care striga în gura mare că peste 
zidurile înalte ale grădinii săriseră patru turci şi începuseră 
să culeagă fructele, ce nici măcar nu erau coapte. Tresări 
bătrînul, şi Zoraida la fel, pentru că maurilor le e teamă din 
fire de turci, şi mai cu seamă de soldaţi, care sînt atît de 
neobrăzaţi 400 şi atita putere au asupra arabilor, pe care i- 
au supus, incit se poartă cu ei mai rău decit dacă le-ar fi 
sclavi. Şi cum spuneam, Hagi-Murad îi zise numaidecit 


Zoraidei: — Intră repede în casă, fata mea, şi încuie-te pc 
dinăuntru cît timp vorbesc eu cu ciinii ăştia; iar tu, 
ghiaurule, caută-ţi mai departe ierburile, şi Allah să te ajute 
să ajungi cu bine în ţara ta ! 

Făcui o plecăciune, iar el porni spre locul unde se aflau 
turcii, lăsîndu-mă singur cu Zoraida, care la început se 
prefăcu a se îndrepta încotro îi spusese tatăl ei, dar îndată 
ce acesta se făcu nevăzut îndărătul arborilor din grădină, 
ea se întoarse spre mine şi-mi spuse, cu ochii plini de 
lacrimi: — Tămxixi, creştine, tămxixi ? 

Ceea ce vrea să spună: Pleci, creştine, pleci ? 

Eu îi răspunsei: 

— Da, stăpînă, dar cu nici un chip fără tine ! Aşteaptă-mă 
la cea dintii djumă, şi nu te speria cînd ai să ne vezi venind, 
pentru că, orice-ar fi să fie, avem să mergem în ţara 
creştinilor. 

îi spusei lucrul acesta în aşa fel încît pricepu foarte bine, 
aşa cum le pricepuse pe toate cîte i le împărtăşisem pînă 
atunci, şi, trecîndu-mi un braţ pe după git, porni spre casă, 
cu paşi şovăitori, sprijinită de mine. Şi vru soarta, care ar fi 
putut să ne piardă pe amîndoi dacă cerul n-ar fi orînduit 
altfel, ca pe cînd mergeam noi aşa cum v-am povestit, 
ţinîndu-mă ea cu un braţ pe după git, să ne surprindă tatăl 
ei, care alungase turcii şi care, întorcîndu-se, dădu cu ochii 
de noi aşa cum umblam îmbrăţişaţi, şi pricepurăm şi noi că 
ne văzuse. Dar Zoraida, iscusită şi înţeleaptă, nu-şi luă 
braţul de după giîtul meu, ci, dimpotrivă, mi se strînse şi mai 
tare la piept şi-şi sprijini capul pe umărul meu, îndoindu-şi 
genunchii puţintel şi dînd semne vădite de slăbiciune, iar 
eu, dinspre parte-mi, mă prefăcui că sînt nevoit s-o susţin. 
Tatăl ei dădu fuga unde eram şi, văzîndu-şi fiica în starea 
aceea, o întrebă ce avea, dar cum ea nu răspundea, îşi 
răspunse singur: *— Nu mai încape îndoială că a leşinat de 
spaima cîinilor acelora de turci care au intrat în grădină! 

Şi luîndU'mi'O de la piept, şi-o sprijini de-al său, iar ea, 
oftînd din adîncuri şi cu ochii încă scăldaţi în lacrimi, îmi 


mai spuse o dată: — Âmexi, creştine, dmexi ! (Du-te, 
creştine, du-te!) La care tatăl ei răspunse: 

— N-are de ce să plece creştinul, fata mea, că nu ţi-a 
făcut nici un rău, iar turcii s-au dus. Nu-ţi fie frică de nimic, 
că n-are ce te necâji, fiindcă turcii, aşa cum ţi-am mai spus, 
de îndată ce i-am rugat să plece, au plecat pe unde au 
venit! 

— Ei au speriat-o, stăpîne, aşa cum ai spus, îi întării eu 
vorba; dar pentru că doreşte să plec, nu vreau s-o mai 
supăr, aşa că rămii cu bine, şi dacă-mi dai voie, am să mă 
întorc altă dată, de-o mai fi cumva trebuinţă să culeg 
ierburi din grădina asta; căci, după spusele stăpînului meu, 
nicăieri nu se află mai bune pentru salată decît cele care 
cresc aici. 

— Poţi să vii ori de cîte ori ai chef, răspunse Hagi-Murad, 
căci fiica mea n-a spus ce-a spus pentru că tu, sau vreunul 
dintre ceilalţi creştini ar supăra-o, ci pentru că, vrînd să 
spună să plece turcii, a spus să pleci tu, ori poate că s-a 
gindit să nu-ţi pierzi timpul şi să-ţi vezi de ierburile tale ! 

Cu vorbele astea mă despărţii numaideciît de amîndoi, şi 
ea, care părea că-şi smulge sufletul din piept la fiecare pas, 
se duse cu tatăl său; iar eu, făcîndu-mă că umblu mai 
departe după ierburi, cutreierai nestingherit în sus şi în jos 
grădina, îmi însemnai în minte toate intrările şi ieşirile, 
întăriturile casei şi tot ce-ar fi putut avea vreo însemnătate 
pentru a ne uşura nouă sarcina. lar după ce făcui asta, mă 
întorsei şi dădui socoteală renegatului şi tovarăşilor mei de 
tot ce se întîmplase, arzînd de nerăbdare să mă văd odată 
în stare de a gusta, fără de nici o teamă, fericirea pe care 
soarta mi-o hărăzea în fiinţa frumoasei şi mindrei Zoraida. 
Timpul trecuse, şi iată venite ziua şi sorocul atît de dorite 
de noi; şi urmînd toţi orînduiala planului pe care, după 
multă gîndire şi chibzuială, ni-l întocmiserăm, avurăm 
norocul să ieşim la capăt aşa cum doream, pentru că în 
vinerea următoare zilei cînd vorbisem eu cu Zoraida în 
grădină, renegatul nostru, pe înserate, aruncă ancora 
corăbiei chiar în dreptul locului unde se afla preafrumoasa 


maură. Creştinii care trebuiau să tragă la visle fuseseră 
înştiinţaţi şi se ţineau prin preajmă, ascunşi care pe unde 
puteau, aşteptîndu-mă, cu sufletul la gură şi tulburaţi, căci 
erau dornici să se năpustească asupra vasului pe care îl 
aveau sub ochi; fiindcă, neştiind de înţelegerea noastră cu 
renegatul, credeau că vor trebui să-şi cîştige libertatea prin 
puterea braţelor, luînd viaţa maurilor de pe corabie. Se 
întîmplă deci că, de îndată ce mă arătai eu cu tovarăşii mei, 
toţi ceilalţi ciţi stătuseră ascunşi şi ne văzuseră se apropiară 
de noi fără întirziere. Era pe la vremea cînd porţile cetăţii 
sînt închise şi pe cîmp nu se află nimeni. Cînd furăm cu toţii 
laolaltă, ne întrebarăm dacă n-ar fi mai bine să mergem întîi 
s-o luăm pe Zoraida, sau să punem mina, pînă una-alta, pe 
maurii bagarinos 1 care visliseră la corabie; şi pe cînd stăm 
noi să ne chibzuim, veni şi renegatul, care ne întrebă de ce 
mai zăboveam şi pierdeam timpul, că venise ceasul, 
înştiinţindu-ne şi că nici unul dintre maurii lui n-avea vreo 
bănuială, ba chiar că cei mai mulţi dintre ei dormeau. îi 
mărturisirăm la ce ne gîndeam, şi el spuse că lucrul cel mai 
însemnat era să punem întîi mina pe vas, ceea ce putea fi 
făcut cu mare uşurinţă şi fără de nici o primejdie, fiindcă pe 
urmă o puteam uşor răpi şi pe Zoraida. Părîndu-ni-se la toţi 
cuminte ceea ce spunea, nu mai stăturăm pe ginduri şi, 
luîndu-l să ne călăuzească, ajunserăm la corabie, pe puntea 
căreia sări cel dintii, punînd mîna pe iatagan şi strigînd în 
arăbeşte: — Să nu mişte nimeni dacă nu vrea să plătească 
cu viaţa lui! 

în vremea asta toţi creştinii puseseră piciorul pe corabie, 
iar maurii, care nu prea erau viteji din fire, cînd îl văzură 
vorbind aşa pe arraez 401 402-ul lor, se zăpăciră toţi de 
frică şi, fără să pună vreunul mîna pe armă, fiindcă, de 
altfel, nici nu prea aveau decît foarte puţine, se lăsară legaţi 
de creştini şi nu spuseră nici pis; şi făcurăm asta în toată 
graba, ameninţindu-i pe mauri că, de se încumetau cumva 
să strige, pe loc îi şi trecem pe toţi prin tăişul cuţitului! Şi 
după ce isprăvirăm cu asta şi lăsarăm de strajă jumătate 
din cîţi eram, cealaltă jumătate, călăuziţi şi de astă dată tot 


de renegat, pornirăm către grădina lui Hagi-Murad, şi vru 
norocul nostru ca, atunci cînd a fost să deschidem porţile, 
ele să se lase deschise cu atîta uşurinţă, de parcă nici n-ar fi 
fost vreodată încuiate, aşa că, fără pic de zgomot, în tăcere 
deplină, ajunserăm la casă, neauziţi de nimeni. 

Frumoasa Zoraida ne aştepta la o fereastră, şi de îndată 
ce simţi prin preajmă oameni, întrebă cu voce scăzută dacă 
eram nizarani, ceea ce însemna că ne întreabă dacă eram 
creştini. îi răspunsei că da şi să se coboare. Cum îmi 
recunoscu glasul, nu mai stătu o clipă la ginduri şi, fără să- 
mi răspundă o vorbă, se cobori într-o clipită, deschise uşa 
casei şi se arătă ochilor tuturor atît de frumoasă şi de bogat 
îmbrăcată, încît nici nu mai nimeresc cuvintele cu care s-o 
pot slăvi cum merită. Eu, cum o văzui, îi luai o mină şi 
începui să i-o sărut, iar renegatul făcu acelaşi lucru, 
dimpreună cu cei doi tovarăşi ai mei, pe cînd ceilalţi, care 
nu ştiau despre ce e vorba, făcură ceea ce vedeau că 
făceam şi noi, încît părea că o slăveam şi o recunoşteam 
drept stăpînă a libertăţii noastre. 

Renegatul o întrebă pe arăbeşte dacă tatăl ei era acolo. 
Ea răspunse că da şi că dormea. 

— Atunci are să fie nevoie să-l deştepţi, îi întoarse 
renegatul vorba, ca să-l ducem cu noi, împreună cu tot ceea 
ce e de preţ în casa şi în grădina asta frumoasă. 

— Nu, zise ea, de tatăl meu n-are să se atingă nimeni, cu 
nici un chip, iar în casa asta nu se află altceva de preţ în 
afară de ceea ce duc eu cu mine, şi asta e destul de mult ca 
să aveţi toţi cu ce vă îndestula şi îmbogăţi, aşa că aşteptaţi 
numai puţin şi aveţi să vedeţi! 

Spunînd asta, intră din nou în casă, după ce ne 
încredinţă că se întoarce numaideciît, aşa că să stăm liniştiţi, 
fără să facem vreun zgomot. Eu îl întrebai pe renegat ce 
vorbise cu ea, şi cînd îmi repetă, îi spusei să nu facă nimic 
mai mult decît voia Zoraida, care se şi întorsese cu un 
cufăraş plin cu scuzi de aur, aşa de mulţi, că abia îl putea 
duce. Ceasul rău făcu să se deştepte în clipa aceea tatăl ei 
şi să audă zgomotele care veneau dinspre grădină, aşa că, 


ieşind la fereastră, îşi dete seama că toţi cei care se aflau 
acolo erau creştini, şi strigînd cît îl ţinea gura, începu să 
spună pe arăbeşte: Creştinii, creştinii, hoţii, hoţii! Prin 
strigătele lui ne văzurăm puşi cu toţii în primejdie şi ne 
pierdurăm capul; dar renegatul, dindu-şi seama de 
pericolul în care ne aflam şi înţelegînd că trebuie să 
terminăm ce aveam de făcut şi să ieşim la capăt din 
încurcătura aceea pînă să n-apuce lumea a-i auzi strigătele, 
se urcă unde era Hagi-Murad, cu mare repeziciune în 
mişcări, şi dimpreună cu el săriră şi alţi cîţiva dintre noi, 
căci eu nu îndrăzneam s-o părăsesc pe Zoraida, care mi se 
lăsase în braţe, căzînd ca leşinată. în sfîrşit, cei ce se 
urcaseră nu pierdură vremea degeaba, că într-o clipă şi 
coborau scările cu Hagi-Murad legat la miîini şi cu căluş în 
gură, încît nici nu mai putea cricni, mai ameninţindu-l ei şi 
că, dacă scoate un cuvînt, îi pun numaidecît capăt zilelor ! 
Cînd îl văzu fiica lui, îşi acoperi ochii cu mîinile, ca să nu-l 
vadă, iar bietul ei părinte se arătă spăimîntat cum nu se mai 
poate, neştiind că ea de bunăvoie se dăduse prinsă în 
mîinile noastre. Dar cum, pînă una-alta, de picioare aveam 
mai multă nevoie decît de miini, ne grăbirăm să ajungem cît 
puturăm mai iute la corabie, fiindcă celor din ea, care 
rămăseseră să ne aştepte, începuse să le cam fie teamă că 
ni se întimplase vreun rău. 

Nu trecuseră două ceasuri din noapte cînd ne aflarăm cu 
toţii pe corabie, unde îi scoaseră tatălui Zoraidei legăturile 
de la miîini şi căluşul din gură, după ce îi mai spuse încă o 
dată renegatul să nu sufle o vorbă dacă vrea să rămînă cu 
zile. Dar el, cum îşi văzu fata acolo, începu a suspina şi a 
plinge fierbinte, mai cu seamă cînd băgă de seamă că euo 
ţineam îmbrăţişată strîns şi că ea, fără să se apere, fără să 
plingă sau să se ferească, stătea liniştită; cu toate astea, 
bătrînul nu spuse nimic, de frică să nu-şi ducă renegatul la 
capăt amenințările cu care-i vîrise groaza în inimă. Văzîndu- 
se deci Zoraida pe corabie, cum noi începurăm a visli, iar 
tatăl ei şi ceilalţi mauri, care erau legaţi, rămăseseră pe 
punte, îl rugă pe renegat să-mi spună să fiu bun şi să-i las 


să plece pe maurii aceia, rcdîndu-le libertatea, ca şi tatălui 
ei, pentru că mai curînd s-ar arunca în mare decit să vadă 
cu ochii cum e luat rob, din cauza ei, un tată care o iubise 
atîta. Renegatul îmi tălmăci, şi eu răspunsei că aş face-o cu 
dragă inimă; dar el îmi atrase luarea-aminte că n-ar fi bine, 
din pricină că, dacă i-am lăsa acolo, ar striga numaidecît 
după ajutor, acolo pe țărm, şi ar pune toată cetatea cu susul 
în jos, dînd pricină să pornească în căutarea noastră cîteva 
fregate uşoare, care ne-ar tăia toate drumurile şi pe mare şi 
pe uscat, căutindu-ne cu de-amănuntul, că n-ar mai scăpa 
nimeni, aşa că singurul lucru pe care-l puteam face era să-i 
slobozim abia mai tîrziu, cînd aveam să ajungem la cel dintii 
ţarm locuit de creştini. Furăm cu toţii de părerea asta, şi 
Zoraida, căreia i se lămuri de îndată pricina pentru care nu 
puteam face pe loc ceea ce ne cerea, se arătă şi ea 
mulţumită, aşa că, fără întîirziere, pe tăcute, dar cu 
sîrguinţă şi voie bună, fiecare din vislaşii noştri de nădejde 
puse mîna pe visla lui şi începurăm, după ce ne 
încredinţarăm din toată inima ocrotirii lui Dumnezeu, să 
plutim spre insulele Mallorca, pămîntul creştinesc cel mai 
apropiat; dar cum sufla binişor un vînt de dincolo de munte 
şi marea era cam răscolită, nu puturăm urma drumul spre 
Mallorca şi furăm nevoiţi să ne lăsăm duşi de-a lungul 
coastei, spre cetatea Orânului, nu fără să ne chinuiască 
gindul că ne-ar putea descoperi maurii din Sargel, port 
care nu e mai departe de şaizeci de mile de Alger, pe 
aceeaşi coastă, mai temîndu-ne şi că am putea întilni pe 
acolo vreo galeră din cele care vin de obicei cu marfă de la 
Tetuân, cu toate că fiecare dintre noi în parte şi toţi laolaltă 
bănuiam că, de aveam să-ntilnim vreo galeră de comerţ, şi 
de n-o fi dintre cele care fac piraterie, nu numai că n-avea 
să fie spre pierzania noastră, dar am putea să punem astfel 
mîna pe un vas cu care să ajungem mai în siguranţă la 
capătul călătoriei noastre. Cît timp plutirăm, Zoraida stătu 
cu capul între mîinile mele, ca să nu-şi vadă tatăl, şi o 
auzeam cum o chema pe lela Marien să ne ajute. 


Să tot fi plutit ca la vreo treizeci de mile, cînd se făcu 
dimineaţă şi ne deterâăm seama că eram doar la trei bătăi 
de archebuză departe de uscat, dar ţărmul îl văzurăm 
pustiu şi fără cineva care să ne fi putut descoperi de-acolo; 
cu toate astea, ne îndepărtarăm de el, vislind din toate 
puterile şi cîştigînd puţină distanţă către larg, căci marea 
era acum ceva mai potolită; şi cum apucasem să ne vedem 
ajunşi ca la vreo două leghe spre larg, se dădu poruncă să 
înceapă vislitul în carturi, pînă cînd aveam să luăm ceva în 
gură, căci barca fusese încărcată cu merinde din belşug; 
dar cei care trăgeau la visle spuseră că într-un asemenea 
ceas nu-i vreme de odihnă şi că mai bine le-ar da mîncarea 
în gură cei ce nu visleau, pentru că ei nu voiau să lase 
vislele din mîini cu nici un chip. Aşa şi făcurăm, dar în 
vremea asta începu să sufle un vint pieziş, care ne sili să 
întindem pînzele, şi să lăsăm vislitul, făcînd cap spre Orân, 
căci nu ne rămînea ceva mai bun de ales, şi toate acestea 
fură isprăvite cu multă grabă, aşa că plutirăm datorită 
pînzelor cu mai mult de opt mile pe oră, fără să ne temem 
de altceva decit că am putea întiîlni vreun vas de corsari. 
Dădurăm de mîncare maurilor bagarinos, şi renegatul 
încercă să-i mîngiie, spunîndu-le că nu erau robi şi că la 
primul prilej avea să le fie redată libertatea. Acelaşi lucru îl 
spuse şi tatălui Zoraidei, care răspunse: — Orice altceva aş 
putea crede şi la orice altceva m-aş putea aştepta din 
partea mărinimiei şi purtării voastre nobile, ghiaurilor, dar 
că mi-aţi da libertatea mie, vă rog să nu mă socotiți atît de 
prost încît să mi-o pot închipui, fiindcă nu v-ăţi fi pus voi în 
primejdie cînd a trebuit să mi-o luaţi doar ca să mi-o daţi 
înapoi cu atita mărinimie, mai cu seamă că ştiţi bine cine 
sînt şi ce cîştig puteţi scoate din slobozirea mea; cărui cîştig 
dacă vreţi să-i şi hotăriţi preţul, dinspre parte-mi vă 
făgăduiesc de pe acuma tot ce-ţi vrea pentru mine şi pentru 
nenorocita asta de fiică a mea, ori măcar pentru ea singură, 
că ea e cea mai bună parte a sufletului meu, şi cea mai de 


preţ. 


Şi spunînd asta, începu să plingă atît de amarnic, încît ne 
stîrni tuturor mila, iar Zoraida nu se mai putu ţine să nu-l 
privească; şi văzîndu-l plingînd, se înduioşă pînă într-atita 
încît se ridică de la picioarele mele şi se duse să-şi 
îmbrăţişeze părintele; şi lipindu-şi obrazul de al lui, 
începură amindoi să verse lacrimi fierbinţi, că mulţi dintre 
cei ce eram acolo le ţinurăm isonul. Dar cînd băgă de seamă 
tatăl ei că era îmbrăcată de sărbătoare şi încărcată de- 
atitea giuvaeruri cîte pusese pe dînsa, îi zise în limba lor: — 
Ce înseamnă asta, fata mea ? Că ieri, pînă a nu se înnopta, 
înainte de-a ni se fi întîmplat nenorocirea asta groaznică în 
care sîntem, erai cu straiele tale de toate zilele, pe care le 
porţi prin casă, iar acuma, fără să fi avut răgazul să te 
găteşti şi fără să-ţi fi dat eu vreo veste bună, pe care s-o 
sărbătoreşti împodobindu-te şi îmbrăcîndu-te, te văd 
înveşmiîntată cu cele mai scumpe haine pe care m-am 
priceput şi am avut puterea să ţi le dau, pe vremea cînd 
norocul ne suridea mai mult decît acuma! Răspunde-mi la 
întrebare, pentru că asta-mi pune inima pe jăratic şi mai 
uimit mă face de ce văd decit chiar nenorocirea în care mă 
aflu ! 

Tot ce-i spunea maurul fiicei sale ne tălmăcea renegatul; 
ea nu-i răspundea nimic tatălui. Dar cînd dete el cu ochii, 
într-un colţ al corăbiei, de cufăraşul în care de obicei îşi 
ţinea fiica lui giuvaerurile, cufăraş pe care el îl ştia lăsat în 
locuinţa din Alger, şi nu adus în casa din grădină, rămase şi 
mai tulburat şi întrebă cum se face că ne căzuse cufărul 
acela în miîini şi ce era într-însul. La care renegatul, fără să 
mai aştepte răspunsul Zoraidei, i-o luă înainte şi răspunse: 
— Nu te mai obosi, domnule, s-o tot întrebi pe Zoraida, fiica 
ta, atîtea lucruri, pentru că eu doar un singur lucru de ţi-oi 
răspunde, ţi le voi lămuri pe toate; află, prin urmare, că e 
creştină şi că ea a fost pila care ne-a ros lanţurile, slobo- 
zindu-ne din robie. Dacă se află aicea, e din voinţa ei, şi, pe 
cîte îmi dau eu cu socoteala, e la fel de mulţumită că se 
vede în starea aceasta ca şi cel care trece de la întuneric la 
lumină, de la moarte la viaţă şi de la cazne la glorie. 


— E adevărat ce spune, fiica mea? întrebă maurul. 

— Aşa este, răspunse Zoraida. 

— Eşti intr-adevăr creştină, îi întoarse bătrinul vorba, şi 
ţi-ai dat singură tatăl pe mîna duşmanilor ? 

La asta Zoraida răspunse: 

— Creştină e drept că sînt; dar nu sînt eu cea care te-a 
adus unde eşti, că niciodată n-am dorit nici să te părăsesc, 
nici să-ţi fac vreun rău, şi tot ce am vrut a fost doar să-mi 
fac mie un bine. 

— Şi care-i binele ce ţi-ai făcut, fiica mea ? 

— Asta, răspunse ea, întreab-o tu pe lela Marien, că ea 
ţi-ar putea spune mai bine decît mine. 

Nici n-auzi bine maurul cuvintele acestea, că pe loc, cu o 
repeziciune pe care nu i-ai fi bănuit-o vreodată, se şi azvirli 
cu capul în jos în mare, unde nu mai încape îndoială că s-ar 
fi înecat dacă veşmintele largi şi scrobite pe care le purta 
nu l-ar fi ţinut cîtăva vreme deasupra apei. Zoraida ne 
strigă speriată să-l scoatem, şi numaidecit ne repezirăm cu 
toţii ca, prinzîndu-l de burnuz, să-l scoatem, pe jumătate 
înecat şi fără de simţire, lucru care îi făcu Zoraidei atîta 
rău, încît începu să-l bocească dureros şi monoton, de parcă 
ar fi murit. îl întoarserăm cu capul în jos şi vărsă multă apă; 
nu-şi veni în fire decît după două ceasuri, în timpul cărora 
schimbîndu-se vintul, furăm siliţi să ne îndreptăm iarăşi 
spre țărm şi să vislim din toate puterile, ca să nu fim izbiţi 
de coastă; dar vru soarta noastră cea bună să ne scoată 
într-un golfuleţ de lingă un mic promontoriu sau cap, care 
în arăbeşte poartă numele de Cava Rumia, adică, pe limba 
noastră, tirfa creştină 403, şi este o legendă maură care 
spune că în locul acela a fost îngropată Cava, prin care şi-a 
găsit Spania pierzania, pentru că în limba lor cava vrea să 
spună femeie păcătoasă, iar rumia înseamnă creştină; ba 
chiar ei socotesc că-i de rău augur să arunce ancora în golf 
altfel decît cînd nu mai au încotro şi-s la mare ananghie, 
pentru că de bunăvoie, niciodată nu ancorează acolo; dar să 
se ştie că pentru noi, atuncea, golful acela n-a fost de fel 
culcuş de tîrfă, ci portul sigur al mîntuirii noastre, atit de 


turbată era marea. Puserăm pe țărm oameni de-ai noştri de 
strajă şi nu lăsarăm o clipă vislele din mîini; mîncarăm cîte 
ceva din merindea adusă pe corabie de renegat şi ne 
rugarăm lui Dumnezeu şi Sfintei Fecioare din toată inima să 
ne ocrotească şi să ne ajute, să putem duce cu bine la capăt 
ceea ce începusem în chip atit de fericit. Se dădu poruncă, 
la rugăminţile Zoraidei, să-i lăsăm la țărm pe tatăl ei şi pe 
toţi ceilalţi mauri ce se aflau pe corabie legaţi, fiindcă ea n- 
avea sufletul să-şi vadă în faţa ochilor tatăl şi pe oamenii 
ţării sale prizonieri, că i se sfişia inima duioasă de mila lor. îi 
făgăduirăm să facem întocmai pe placul ei cînd o fi să 
plecăm, pentru că nu ne păştea nici o primejdie să-i lăsăm 
în locul acela, pustiu cum era. lar rugăciunile nu ne fură de- 
a surda şi nu rămaseră neauzite de ceruri, pentru că în 
curînd scăzu vîntul şi se potoli marea, spre marele nostru 
noroc, poftin-du-ne să ne reîncepem voioşi călătoria şi să 
ne-o ducem la capăt. Văzînd noi asta, îi dezlegarăm pe 
mauri şi-i lăsarăm unul cîte unul la țărm, lucru de care ei se 
mirară foarte; dar cînd dădurăm să-l debarcăm şi pe tatăl 
Zoraidei, care era acum pe de-a-ntregul readus în simţiri, el 
rosti: — De ce socotiți voi, ghiaurilor, că se bucură 
femeiuşcă asta păcătoasă atunci cînd e vorba să mă 
sloboziţi? Credeţi cumva că de mila mea? Aş, de unde, nici 
prin gind! O face pentru că ar tulbura-o să fiu eu de faţă 
cînd ar avea chef să dea curs poftelor ei ticăloase! Şi să nu 
vă închipuiţi cumva că a împins-o să-şi schimbe credinţa 
gîndul că a voastră ar fi mai bună decit a noastră, cia 
împins-o doar ideea că te poţi destrăbăla prin ţările voastre 
mult mai lesne decît într-a noastră ! 

Şi întorcîndu-se spre Zoraida, cum eu şi alt creştin îl 
ţineam de amîndouă braţele, nu care cumva să facă vreo 
faptă nelegiuită, îi strigă: — O, fiică nemernică şi fată lipsită 
de cap! Unde te duci, oarbă şi nesimţitoare, în puterea 
cîinilor ăstora, vrăjmaşii noştri fireşti dintotdeauna ? 
Blestemat fie ceasul în care te-am zămislit şi blestemate fie 
îngrijirile şi darurile scumpe cu care te-am crescut! 


Văzînd eu însă că, aşa cum apucase, n-avea s-o sfirşească 
prea curînd, dădui zor să-l lăsăm pe țărm, şi de-acolo, cât îl 
ţinea gura, urmă cu afuriselile şi jelania lui, invocîndu-l pe 
Mahomed ca să se roage de Allah să ne nimicească, să ne 
scufunde şi să ne trăsnească; iar cînd, depărtaţi de țărm, cu 
vîntul în pînze, nu-i mai puturăm auzi cuvintele, văzurăm 
încă bine ce isprăvi făcea, smulgîndu-şi barba şi părul din 
cap şi rostogolindu-se pe jos; ba o dată chiar ridică atit de 
tare glasul, încît îl mai auzirăm spunînd: — întoarce-te, fiica 
mea iubită, întoarce-te la țărm, că ţi le iert toate; lasă 
oamenilor acelora toţi banii, şi ai lor să fie pe veci, iar tu 
întoarce-te, să-ţi mingii amăritul de tată că-n nisipurile 
pustietăţii acesteia au să i se sfirşească zilele dacă-l 
părăseşti! 

Toate acestea le asculta Zoraida, şi toate o loveau în 
inimă şi-i smulgeau hohote de plîns, aşa că nu-i putu spune 
altceva drept răspuns decît: — Fie voia lui Allah, tată iubit, 
ca lela Marien, care a fost pricina creştinării mele, să te 
mîngiîie în amărăciunea ta! Allah ştie bine că nu puteam 
face altceva decît am făcut şi că aceşti creştini nu au făcut 
nimic împotriva voinţei mele căci chiar de-aş fi vrut eu să nu 
plec cu ei şi să rămîn acasă cu tine, nu mi-ar mai fi fost cu 
putinţă, pe cît îmi da inima ghes de avan să fac ceea ce mie 
mi se pare o faptă la fel de bună pe cît o judeci tu de rău, 
iubitul meu părinte! Aşa vorbi, pînă cînd nici tatăl ei n-o mai 
auzi, şi nici noi nu-l mai văzurăm; şi astfel, izbutind eu s-o 
mai mingii de necazul ei, ne aţintirăm luarea-aminte doar la 
călătoria pe care ne-o uşura vîntul prielnic, în aşa chip încît 
socotirăm mai mult ca sigură sosirea noastră a doua zi, în 
zori, la țărmurile Spaniei. Dar cum arareori, sau mai curînd 
niciodată, nu vine binele singur, neîntovărăşit sau neurmat 
de nici un râu care să-l tulbure şi să-i dea omului fiori, vru 
soarta noastră, sau poate blestemele aruncate de maur 
asupra fiicei sale, căci blestemele sînt de temut totdeauna, 
din partea oricărui părinte ar veni, vru, cum spuneam, pe 
cînd eram noi de mult în largul golfului, după trei ore 
trecute din noapte, plutind cu pînzele întinse în plin şi cu 


vislele trase pe punte, deoarece vîntul prielnic ne scutea de 
cazna de a le mai folosi, să vedem, la lumina lunii care 
sclipea în ape, foarte aproape de noi, un vas cu pînzele 
pătrate, care, mînat din plin de vînt şi cu timona răsucită 
puţintel spre babord, trecea prin faţa noastră, ba încă atit 
de aproape, încît trebuirăm să strîngem iute pînzele ca să 
nu ne ciocnim, iar cei de pe vas de asemenea învîrtiră cîrma 
cit putură, ca să ne dea nouă drumul să trecem. începură 
cei de pe bordul vasului să strige spre noi, întrebîndu-ne 
cine eram, încotro pluteam şi de unde veneam. Dar cum 
toate aceste întrebări ne erau puse pe franţuzeşte, 
renegatul nostru zise: — Să nu răspundă nimeni, fiindcă nu 
mai încape nici o îndoială, avem de-a face cu nişte corsari 
francezi, care pradă tot ce întîlnesc. 

La înştiinţarea asta, nici unul nu răspunse o vorbă. Şi 
după ce trecurăm ceva mai departe, cum vasul rămăsese 
într-un loc cu vîntul mai slab, deodată scoaseră două tunuri 
pe punte şi auzirăm zburînd către noi două ghiulele cu 
mare vijiit şi, după cîte părea, amîndouă erau dintre cele cu 
lanţ căci cu una izbutiră să ne taie în două catargul, 
prăvălindu-ni-l cu tot cu pînze în mare, iar cea de-a doua, 
trasă îndată după prima, răbufni în mijlocul corăbiei 
noastre, spărgind-o, fără să facă alt rău nimănui; dar noi, 
cum ne 404 vedeam în primejdie de a ne scufunda, 
pornirăm a cere ajutor în gura mare şi a ne ruga de cei de 
pe vas să ne culeagă, fiindcă ne înecam. Lăsară atunci 
pînzele şi azvîrlind eschiful, sau barca de salvare, în mare, 
se urcară în ea vreo doi francezi, bine înarmaţi, cu 
archebuze şi cu torţe, şi ajunseră lingă vasul nostru; şi 
văzînd cît de puţini eram, ne culeseră, pentru că ni se 
scufunda corabia, dojenindu-ne că fusesem nepoliticoşi şi 
nu le răspunsesem, fapt care ne atrăsese pe cap necazul 
acesta. Renegatul nostru luă cufăraşul cu bogăţiile Zoraidei 
şi-l azvirli în mare, fără să-l vadă cineva ce făcuse. într-un 
cuvînt, trecurăm cu toţii pe vasul francezilor, care, după ce 
aflară de la noi ce voiseră să ştie, ne despuiară de tot ce 
aveam, ca şi cum ne-ar fi fost vrăjmaşi de moarte, iar 


Zoraidei îi luară pînă şi brăţările de la picioare; dar nu mă 
necăjea lucrul acesta atîta cît o necăjea pe Zoraida, ci mă 
chinuia temerea că aveau să treacă de la răpirea bogatelor 
şi preţioaselor giuvaeruri la furtul giuvaerului ei celui mai 
de preţ şi cel la care ţinea ea mai mult. Numai că dorinţele 
unor oameni ca aceştia nu trec mai departe de bani şi 
niciodată nu se satură de ei, pînă într-atita sînt de hulpavi; 
în lăcomia lor ne luară atunci pînă şi ţoalele de robi, de le 
vor fi fost cumva bune la ceva. Şi se vintură printre ei 
părerea că n-ar fi rău să ne arunce pe toţi în mare, 
înfăşuraţi într-o pînză, pentru că aveau de gind să facă 
negoţ în unele porturi ale Spaniei, dindu-se drept bretoni, 
aşa că, de ne-ar fi dus vii, şi-ar fi atras asupră-le cine ştie ce 
pedepse, descoperindu-li-se furtul. însă căpitanul, care era 
cel ce-o jefuise pe iubita mea Zoraida, spuse că el se 
mulţumeşte cu prada luată, căci n-avea de gînd să intre în 
nici un port spaniol, ci voia să treacă dincolo de strimtoarea 
Gibraltar în timpul nopţii, sau în orice alt fel s-o putea, şi să 
se întoarcă în portul La Rochelle, de unde plecase; aşa că se 
înţeleseră între ei să ne dea nouă barca de pe vas şi tot ce 
mai era nevoie pentru calea scurtă ce ne rămînea de 
străbătut, aşa cum şi făcură a doua zi, cînd începuseră să se 
zărească țărmurile Spaniei, pe care văzindu-le noi, ni se 
şterseră din minte pe de-a-ntregul nenorocirile şi sărăcia 
noastră, ca şi cum nici n-ar fi trecut cu duiumul peste noi, 
pînă într-atit de mare e fericirea de a-ţi redobindi libertatea 
pierdută ! 

Să fi fost pe la amiază cînd ne-au dat drumul cu barca, 
punind în ea două butoaie de apă şi ceva pesmeţi; iar 
căpitanul, dintr-o mărinimie pe care nu mi-am lămurito, 
cînd fu să se coboare în barcă şi preafrumoasa Zoraida, îi 
dădu vreo patruzeci de scuzi de aur şi nu îngădui soldaţilor 
s-o jefuiască de hainele acestea, pe care le-a păstrat pînă 
azi. Ne înghesuirăm cu toţii în barcă, le mulţumirăm pentru 
binele pe care ni-l făceau, arătînd că le purtam mai curînd 
recunoştinţă decit pică, şi ei se îndepărtară în larg, 
urmîndu-şi drumul spre strimtoarea Gibraltar, în timp ce 


noi, călău-zindu-ne după ţărmul ce ni se arăta în faţa 
ochilor, că de altă stea polară nu mai aveam nevoie, vislirăm 
cu atîta nădejde, încit la asfinţitul soarelui ne văzurăm 
foarte aproape de țărm şi ni se păru că l-am putea ajunge 
chiar pînă a nu se înnopta de-a binelea; dar cum în noaptea 
aceea nu ieşi luna şi cerul rămase întunecat, iar noi nu 
cunoşteam locul unde ne aflam, nu ni se păru cuminte lucru 
să tragem la mal, aşa cum îşi dădeau cu părerea mulţi 
dintre ai noştri, spunînd că ar fi mai bine să coborim pe 
uscat, chiar de-ar fi să nimerim printre stiînci goale, departe 
de orice aşezare omenească, pentru că, ziceau ei, în felul 
acesta ne-am pune la adăpost de cei de prin partea locului 
şi de urmările fricii pe care cu drept cuvint trebuie să le-o fi 
băgat în oase vasele corsarilor din Tetuân, care îşi petrec 
noaptea în Berberia, şi dimineaţa calcă prădalnic coastele 
Spaniei, unde se dedau de obicei la jaf, ca să se întoarcă 
apoi să doarmă liniştiţi acasă la ei. lar dintre părerile 
acestea, care se băteau cap în cap, aleserăm planul de-a ne 
apropia treptat, puţin cîte puţin, şi de-avea să rămînă 
marea liniştită tot timpul şi să ne îngăduie a debarca, să şi 
debarcăm acolo unde ne-ar fi mai uşor. Aşa făcurăm, şi 
puţin timp înainte de miezul nopţii ajunserăm la poalele 
unui munte, înalt şi ciudat ca înfăţişare, nu chiar atît de 
aproape de mare încît să nu avem oarecare loc pentru o 
debarcare fără primejdii. Traserăm barca pe nisip, sărirăm 
pe uscat, sărutarăm pămîntul şi, vărsînd lacrimi de fericire, 
mulţumirăm cu toţii lui Dumnezeu, stăpînul nostru, pentru 
binele neţărmurit pe care ni-l făcuse. Scoaserăm din barcă 
merindea ce era în ea şi o traserăm pe mal, apoi urcarăm o 
bucată bună în susul muntelui, căci, chiar ajunşi acolo unde 
eram, tot mai trăiam cu frica în sîn şi nu ne venea să 
credem că era pămînt creştinesc cel pe care călcam. 

Mie mi se păru că se lumina de ziuă mult prea tîrziu faţă 
de nerăbdarea noastră, dar, în sfîrşit, se lumină, şi noi 
începurăm să urcăm iarăşi coasta muntelui, ca să vedem 
dacă de-acolo, de sus, nu descopeream vreun sat sau barem 
vreo colibă de păstori; dar oricît cercetarăm depărtările, nu 


deterăm cu ochii nici de vreun sat, nici de drum ori cărare 
şi nu văzurăm picior de om. Cu toate acestea, hotărirăm să 
pătrundem cît puteam mai adînc pe uscat, căci nu se putea 
să nu dăm fără întirziere peste cineva care să ne spună 
încotro s-o apucăm. Şi ceea ce mă chinuia mai mult era 
faptul c-o vedeam pe Zoraida umblind pe jos prin locurile 
acelea stincoase, pentru că, deşi din cînd în cînd o mai luam 
şi în spinare, pe ea o obosea mai mult oboseala mea decit o 
putea odihni odihna ei; aşa că nu se învoi să mă mai vadă 
încărcat şi cu greutatea ei şi, cu răbdare de înger, dind 
semne de voioşie, în timp ce eu o ţineam mereu de mină, 
trebuie să fi bătut aproape un sfert de leghe împreună, cînd 
ne ajunse în urechi un zgomot de talangă, semn limpede că 
pe acolo, pe-aproape, se afla o turmă. Şi uitindu-ne toţi cu 
luare-aminte dacă nu se ivea de undeva turma, văzurăm, 
lingă trunchiul unui stejar, un păstor tînăr, care stătea fără 
de grijă şi-şi trecea vremea în chip plăcut, cres-tîndu-şi cu 
briceagul o biîtă. îl strigarăm, şi el, ridicînd capul, sări 
numaideciît în picioare ca ars, căci, aşa cum aflarăm pe 
urmă, cei dintii oameni de care dădu cu ochii fură Zoraida 
şi renegatul, şi pentru că îi văzuse îmbrăcaţi în veşminte 
arăbeşti, îşi închipuise că toţi maurii din Berberia veniseră 
să-i cadă în spinare, aşa că, rupînd-o la fugă cît îl ţineau 
picioarele prin codru înainte, începu să strige în gura mare: 
— Maurii, maurii! Au intrat maurii în ţară ! Maurii, maurii! 
Puneţi mîna pe arme ! 

La strigătele acestea râmaserăm cu toţii înmărmuriţi, 
nemaiştiind ce să ne facem; dar dindu-ne seama că păstorul 
avea să ridice ţara întreagă cu urletele lui şi că s-ar fi putut 
întîmpla să ne pomenim cu cavaleria de coastă 405 venind 
să vadă ce se petrece, crezurăm mai nimerit să-şi scoată 
renegatul hainele turceşti şi să pună pe el un laibăr, sau o 
ipingea de rob, pe care unul dintre noi i-o dădu, rămînînd 
numai în cămaşă; şi aşa, încredinţindu-ne cerului, o luarăm 
pe drumul pe care văzusem că fugise păstorul, aşteptîndu- 
ne tot timpul să ne vedem împrejmuiţi de patrulele 
cavaleriei de coastă. Şi nu proaste ne-au fost aşteptările şi 


temerile, pentru că nici două ceasuri n-apucaseră să treacă, 
şi, ieşind noi din stincăria aceea la loc mai neted, 
descoperirăm pe podiş ca la vreo cincizeci de călăreţi, care 
cu mare iuţeală, gonind în trap săltat, se îndreptau spre 
noi; şi cum îi văzurăm, ne oprirăm locului, aşteptîndu-i; dar 
cînd ajunseră lingă noi şi văzură, în loc de maurii pe care îi 
căutau, nişte bieţi creştini, rămaseră încurcaţi, şi unul 
dintre ei ne întrebă dacă nu cumva noi fuseserăm cei ce 
prilejuisem păstorului să dea şfară în ţară că năvăliseră 
maurii. 

— Ba da, îi spusei eu. 

Şi dînd să încep a-i povesti tot ce ni se întîmplase, de 
unde veneam şi cine eram, unul dintre creştinii ce fugiseră 
împreună cu noi îl recunoscu pe călăreţul ce ne pusese 
întrebarea şi, fără să-mi dea timp să mai rostesc o vorbă, 
zise: — Slavă cerului în vecii vecilor că ne-a îndrumat atît 
de bine paşii, domnilor! Pentru că, de nu mă-nşel cumva, 
călcăm pe pămîntul ținutului Vălez Malaga, afară doar dacă 
anii de robie nu mi-au luat minţile, fiindcă, altfel, mi-aduc 
aminte că domnia-ta, senore, care ne întrebi cine sîntem, nu 
eşti altul decît Pedro de Bustamante, unchiul meu. 

Nici nu apucase robul creştin să rostească aceste 
cuvinte, că pe loc sări cavalerul de pe cal şi veni 6ă-l 
îmbrăţişeze pe tînăr, spunînd: — Nepoate, pe sufletul şi 
viaţa mea, acuma te recunosc, că atita vreme te-am plins, 
crezîndu-te mort, şi eu şi biata soră-mea, care te-a născut, 
şi toţi ai tăi, care trăiesc toţi încă, fiindcă a vrut Dumnezeu 
să le lungească zilele, să se poată şi ei bucura văzîndu-te 
întors ! Aflasem noi că erai în Alger de la o vreme, şi după 
cît te arată îmbrăcămintea pe care o porţi, dimpreună cu 
îmbrăcămintea tuturor celor ce te întovărăşesc, îmi dau 
seama că v-aţi recăpătat libertatea ca prin minune. 

— Aşa este, răspunse tînărul, şi-om avea noi vreme 
destulă ca să-ţi putem povesti de-a fir-a-păr cum s-au 
petrecut toate! 

De îndată ce auziră călăreţii că eram robi creştini 
eliberaţi, descălecară de pe cai, şi fiecare ne îmbia să ne 


suim pe-al său, ca să ajungem la cetatea V6lez Malaga, 
care se afla la o leghe şi jumătate de acolo. Ciîţiva dintre ei 
se duseră să care şi barca în oraş, după ce le spuserăm noi 
unde o lăsasem ; alţii ne luară în crupa cailor, şi Zoraida fu 
urcată pe calul unchiului acelui creştin. leşi să ne 
primească tot poporul din cetate, care aflase de la unul din 
călăreţi, ce ne-o luase înainte, vestea sosirii noastre. Nu se 
prea mirau ei să vadă robi eliberaţi, şi nici de mauri robiţi 
nu s-ar fi mirat, pentru că oamenii de pe coasta aceea erau 
deprinşi şi cu unii, şi cu ceilalţi; dar se minunau de 
frumuseţea Zoraidei, care era atunci în culmea strălucirii 
ei, cît de oboseala drumului, cît de bucuria de a se vedea în 
ţara creştinească, fără teama că-şi va pierde viaţa, şi asta-i 
scosese în obraji bujorii, încît, de n-ar fi să mă tem că m-aş 
înşela în prețuirea frumuseţii ei de multă dragoste ce-i port, 
aş îndrăzni să spun că mai frumoasă făptură în toată lumea 
nu se afla, sau cel puţin nu văzusem eu. 

Ne duserăm la biserică de-a dreptul, ca să-i mulţumim 
lui Dumnezeu de bunătatea cu care ne dăduse ocrotire; şi 
de îndată ce intră Zoraida acolo zise că vedea chipuri care 
semănau la faţă cu lela Marien. îi spuserăm că erau icoane 
de-ale ei, şi renegatul făcu tot ce putu ca să înţeleagă ea ce 
tilc aveau şi să li se închine întocmai ca şi cum fiecare dintre 
ele ar fi fost chiar lela Maricn cea care-i vorbise. lar ca, 
care arc mintea ageră şi înţelege lesne şi limpede, pricepu 
numaidecit tot ce i se spuse în privinţa icoanelor. De aici ne 
duseră şi ne împărţiră pe la casele oamenilor, prin tot 
oraşul, iar pe renegat, pe Zoraida şi pe mine ne luă 
creştinul cel tînăr care venise cu noi, şi în casa părinţilor 
săi, cămin înlesnit şi oarecum îmbelşugat, asupra căruia 
veghease întrucîtva norocul, cu tot atîta dragoste furăm 
găzduiţi şi ospătaţi ca şi fiul lor. 

Şase zile râmaserăm la Velez, şi la capătul lor, renegatul, 
care aflase tot ce voise să ştie, se duse în cetatea Granadei, 
ca să se poată întoarce prin mijlocirea Sfintei Inchiziţii în 
sînul maicii noastre biserica; ceilalţi creştini eliberaţi 
plecară care încotro, şi râmaserăm singuri eu şi Zoraida, 


doar cu banii pe care francezul i-i dăduse Zoraidei din 
curtenie, şi din aceşti patruzeci de scuzi cumpărai dobitocul 
pe care călăreşte ea, slujindu-i eu pînă aici de tată şi de 
scutier, nu de soţ; ne ducem în tîrgul unde m-am născut, cu 
gîndul să vedem dacă mai trăieşte tatăl meu, sau dacă 
vreunul dintre fraţii mei a avut cumva mai mult noroc decît 
mine; cu toate că, de vreme ce a vrut cerul să mă însoțesc 
cu Zoraida, nici un noroc ce mi-ar mai putea suride pe 
lumea asta, oricît de mare ar fi el, nu mi s-ar putea părea 
mai de preţ! 

Răbdarea cu care Zoraida îndură toate strimtorările cîte 
vin dimpreună cu sărăcia şi dorinţa vie pe care o arată ea 
de a se vedea creştinată sînt atit de mari, încît mă umplu de 
uimire şi-mi dau imbold să o slujesc cîte zile oi avea, cu 
toate că fericirea de-a mă vedea al ei şi de-a o şti făgăduită 
mie mi-o tulbură faptul că mă îndoiesc dacă voi mai găsi 
acasă vreun colţ unde s-o pot duce, ori dacă nu cumva 
trecerea timpului şi moartea neiertătoare vor fi săvirşit 
atitea schimbări în viaţa şi în avutul părintelui şi fraţilor 
mei, încît să nu mai aibă cine mă recunoaşte, de-or fi să 
lipsească ei! 

N-am ce vă mai spune, domnilor, din povestea mea, care, 
dacă v-a putut desfăta sau nu cu ciudăţeniile ei, alesele 
domniilor-voastre gusturi pot s-o judece, pentru că, dinspre 
partea mea, vă pot spune că aş fi dorit să mă pricep a v-o 
povesti mai pe scurt, cu toate că teama de-a nu vă plictisi 
m-a făcut să tai mai bine de patru împrejurări, ce mi-au 
rămas pe limbă, nepovestite. 


Capitolul XLII 

Care povesteşte ceea ce s-a mai întîmplat la han, 
dimpreună cu multe alte lucruri vrednice a fi ştiute Tăcu, 
după ce spuse asta, captivul, iar don Fernando zise: — 
Drept să-ţi spun, domnule căpitan, chipul cum ai povestit 
domnia-ta această ciudată întîmplare a fost atit de 
măiestrit, incit doar noutatea şi ciudăţenia întimplării înseşi 
dacă-l mai pot egala; totul în ea este nemaiauzit şi 
fermecător, plin de episoade care minunează şi-l fac să stea 
cu sufletul la gură pe cel ce le ascultă; şi aşa de tare ne-a 
plăcut s-o auzim, incit, chiar de-ar fi să ne găsească ziua de 
mîine zăbovind asupra povestirii, ne-ar bucura s-o mai iei o 
dată de la capăt. 

Şi după ce-i vorbiră aşa, Cardenio şi toţi ceilalţi se 
oferiră să facă tot ce le stătea în putinţă spre a-l sluji, şi-i 
înşirară atitea cuvinte pline de frăţească şi sinceră 
dragoste, incit căpitanul avu de ce să se socotească 
mulţumit de bunăvoința lor, mai cu seamă de a lui don 
Fernando, care-l înştiinţă că, de-ar voi cumva să se întoarcă 
acasă întovărăşit de dinsul, ar face el în aşa fel incit să-i fie 
fratele lui, marchizul, naş la botezul Zoraidei, orînduindu-le 
el, despre parte-i, în aşa chip pe toate, incit să poată reveni 
captivul la el acasă cu toată pompa şi cinstirea datorată 
unui om ca dinsul. 

Pentru toate îi mulţumi cum nu se poate mai cuviincios 
captivul, dar nu vru să primească nimic din ce-i propusese 
cu atîta mărinimie. 

în vremea asta începuse a se însera, şi cînd înnoptă de-a 
bînelea, sosi la han o caretă, însoţită de cîţiva călăreţi. 
Cereau să miie peste noapte acolo, dar la asta hangiţa 
răspunse că nu se afla în tot hanul palmă de loc liber. 

— Chiar de-ar fi să fie aşa, zise unul dintre cei ce 
veniseră călări, n-are să lipsească un pat pentru senor 
oidorl, pe care-l vedeţi. 

Auzind că-l numise astfel, hangiţa se tulbură şi zise: — 
Senor, greul e că nu-s paturi, dar de-o fi să aibă măria-sa 
senor oidor unul, şi de bună seamă că-l poartă cu sine, să 


poftească, într-un ceas bun, că ne-om da noi, eu şi bărbatul 
meu, iatacul nostru, ca să-i facem loc măriei-sale. 

— Să fie într-un ceas bun! zise scutierul. 

în vremea asta, din caretă coborise un om care, după 
felul cum era îmbrăcat, arăta numaidecit ce înaltă slujbă şi 
sarcină avea, fiindcă roba lungă cu mîneci largi 406 407 pe 
care o purta îl arătau a fi într-adevăr oidor, aşa cum 
spusese sluga lui. Ducea de braţ o fată ce părea de vreo 16 
ani, îmbrăcată de drum, şi atit de fermecătoare, de 
frumoasă şi de mîndră, că pe toţi îi umplu de mirare cînd o 
văzură, şi de n-ar fi fost s-o ştie ei pe Dorotea, ori pe 
Luscinda şi pe Zoraida, care erau la han, ar fi crezut că altă 
frumuseţe mai mare decît a copilei acesteia greu s-ar mai 
putea afla pe lume. 

Era şi don Quijote de faţă cînd veni oidor-ul cu fata, şi 
cum îl văzu, zise: — Domnia-voastră poate, în toată 
siguranţa, păşi pragul castelului acestuia, simțindu-se în el 
la largul său, pentru că, oricît de strimt şi de sărăcăcios 
înzestrat este, nu se află pe lume strimtorare ori trai prost 
care să nu îngăduie fiinţarea laolaltă a armelor şi literelor, 
cu atît mai mult atunci cînd armele şi literele au drept 
călăuză şi căpetenie frumuseţea, cum văd că o are ştiinţa de 
cărturar a măriei-tale în persoana acestei frumoase 
domniţe, căreia nu numai castelele trebuie să-i deschidă 
porţile şi să-i facă primire, ci chiar şi stincile s-ar cuveni să-i 
facă drum, dindu-se la o parte, iar munţii să se despartă şi 
să i se plece, spre a-i da bun venitul! Să intre măria-ta, zic, 
în paradisul acesta, unde va găsi constelații şi sori care să 
ţină tovărăşie cerurilor aduse de măria-ta cu sine, căci va 
afla aici armele în toată strălucirea lor, şi frumuseţea, în 
culmea splendorii ei! 

Rămase năucit oidor-ul la auzul vorbelor lui don Quijote, 
pe care prinse a-l măsura din cap pînă-n picioare cu multă 
luare-aminte, şi nu-l miră mai puţin chipul cum arăta decit îl 
miraseră cuvintele lui; la care negăsind nici o vorbă de 
răspuns, prinse din nou să-l privească uimit, cînd le văzu 
dintr-o dată dinaintea ochilor pe Luscinda, Dorotea şi 


Zoraida, care, la vestea sosirii unor oaspeţi noi şi la ştirile 
aduse de hangiţă despre frumuseţea fetei, se înfiinţaseră ca 
s-o vadă şi s-o primească; iar don Fernando, Cardenio şi 
preotul îl salutară şi ei, cu mai multă simplitate şi ţinută 
curteană. 

într-adevăr, dregătorul intră neştiind ce să mai creadă, 
nici de ceea ce vedea şi nici de ceea ce auzea, iar 
frumoasele de la han dădură bun venit mîndrei domniţe. 
Pînă în cele din urmă îşi dete seama acest senor oi dor că 
erau oameni de neam toţi cei ce se aflau de faţă; dar boiul, 
chipul şi ţinuta lui don Quijote îl puneau în încurcătură. Şi 
după ce-şi făcură unii altora cuvenitele temeneli 
curtenitoare, discutînd despre felul dulce de viaţă care se 
putea duce la han şi despre ceea ce era strimtorare acolo, 
orînduiră întocmai aşa cum fusese hotărît şi mai înainte, să 
doarmă adică toate femeile în încăperea din pod, cum s-a 
spus, iar bărbaţii să rămînă afară, ca şi cum le-ar sta de 
strajă; şi fu foarte mulţumit senor oidor-ul ca fiica lui — căci 
asta îi era fata de care s-a vorbit — să se ducă la culcare 
laolaltă cu doamnele acelea, ceea ce ea făcu foarte 
bucuroasă; şi mai cu patul strimt al hangiului, mai prin 
mijlocirea celui adus de dregător, îşi făcură cum putură mai 
bine culcuşul ca să doarmă în noaptea aceea, mai bine chiar 
decit cu gîndul nu gîndiseră. 

Captivul, căruia din chiar clipa cînd îl văzuse pe ocidor îi 
tresărise inima, şoptindu-i că era fratele lui, întrebă pe una 
dintre slugile venite cu dînsul cum îl chema şi dacă ştia 
cumva din ce loc era. Sluga îi răspunse că se numea 
licenţiatul Juan P6rez de Viedma şi că auzise spunîndu-se că 
ar fi fost dintr-un sat de prin munţii provinciei Leon. Aflind 
acestea după ceea ce văzuse el singur, ajunse să se 
încredinţeze că omul acela era chiar fratele său, care, după 
sfatul părintesc, urmase literele 408; aşa că, tulburat cu 
totul şi în culmea fericirii, chemîndu-i deoparte pe don 
Fernando, pe Cardenio şi pe preot, le spuse ce se petrecea, 
încredinţindu-i şi pe ei că sehor oidor-ul nu era altul decît 
fratele său. Fiindcă-i spusese tot sluga că tocmai fusese 


numit oidor în Indii, la tribunalul ținutului Mexico; mai 
aflase, de asemenea, că fata era fiica lui, şi că la naşterea ei, 
maică-sa murise, lăsîndu-l pe dînsul foarte bogat, mulţumită 
zestrei care îi rămăsese lui, dimpreună cu fata. Le ceru 
sfaturi, cum ar fi mai cu cale să facă pentru a se da pe faţă, 
sau măcar pentru a-şi putea da seama întîi dacă nu cumva 
fratele său, de îndată ce el i s-ar descoperi, s-ar simţi umilit 
să-l vadă sărac, ori dacă, dimpotrivă, l-ar primi cu inimă 
deschisă; — Fie-mi lăsată mie sarcina de a face această 
încercare, zise preotul, cu atît mai mult cu cît nici nu încape 
alt gînd decît că dumitale, domnule căpitan, ţi se va face 
primirea cea mai caldă, fiindcă virtutea şi înţelepciunea 
care se văd pe faţa fratelui domniei-tale nu lasă loc bănuielii 
că ar putea fi trufaş şi nerecunoscător, şi nici că n-ar şti să 
priceapă ce putere are soarta într-o viaţă de om. 

— Cu toate astea, zise căpitanul, aş dori să nu-i arăt cine 
sînt, aşa, pe nepusă masă, ci mai pe ocolite ! 

— Am mai spus-o, răspunse preotul, şi mai spun o dată 
că voi face eu în aşa chip încît să rămînem cu toţii 
mulţumiţi. 

în vremea asta cina fu gata şi se aşezară toţi la masă, 
afară de captiv şi de doamne, care cinară singure în odaia 
lor. Pe la mijlocul mesei, preotul spuse: — Tot cu un nume ca 
al măriei-tale, senor oidor, am avut eu un tovarăş la 
Constantinopole, unde am fost rob mai mulţi ani în şir, şi era 
tovarăşul ăsta al meu unul dintre cei mai viteji soldaţi şi 
căpitani de oaste cîţi sînt în toată pedestrimea spaniolă, 
însă, pe cît de vrednic şi de viteaz, pe-atita de fără de noroc 
era. 

— Şi cum îi zicea căpitanului ăstuia, domnul meu? 
întrebă dregătorul. 

— îi zicea, răspunse preotul, Ruy Perez de Viedma, şi era 
de fel dintr-un sat de prin munţii Leonului. Şi chiar mi-a 
povestit o întîmplare ciudată cu tatăl şi cu fraţii lui, că de nu 
mi-ar fi spus-o un om dintr-o bucată ca el, aş fi luat-o drept 
snoavă, din cele pe care le ticluiesc babele iarna la gura 
sobei; fiindcă mi-a spus că tată-său îşi împărţise averea 


între cei trei fii pe care-i avea, întovărăşind împărţeala asta 
cu sfaturi mai bune decit ar fi putut să le dea Caton însuşi. 
Tot ce pot spune este că sfatul pe care-l urmase el, anume 
de a alege calea armelor, se dovedise a fi atît de bun, încît 
doar în cîţiva ani, prin virtutea şi vrednicia lui şi fără alt 
sprijin decît al marilor sale însuşiri, ajunse căpitan de 
infanterie şi se văzu pe cale de a fi înaintat foarte curînd în 
slujba de ofiţer superior; dar norocul îi fu potrivnic, căci 
chiar atunci cînd putea să se aştepte pe drept la o soartă 
mai bună, i se scufundă dintr-o dată pămîntul sub picioare, 
pierzîndu-şi libertatea, în preafericita zi în care atîţia alţii 
şi-o regăsiră, şi anume în bătălia de la Lepanto. Eu am căzut 
rob în bătălia din La Goleta, şi mai pe urmă, după fel de fel 
de peripeții, ajunserăm să fim tovarăşi de captivitate la 
Constantinopole. De aici fu adus în Alger, unde i-a fost dat 
să pătimească una dintre cele mai ciudate aventuri ce se 
pot pătimi pe lume. 

De aici încoace preotul urmă povestindu-i cît putu mai pe 
scurt ceea ce i se întîmplase fratelui său cu Zoraida, şi pe 
toate le ascultă oidor-ul cu atita luare-aminte, că niciodată 
în viaţa lui nu mai fusese mai oidor ca atuncea. N-ajunse 
însă preotul decit pînă la punctul din povestire unde 
francezii îi despuiaseră pe creştinii din barcă şi la sărăcia 
lucie şi la nevoia în care tovarăşul său, dimpreună cu 
frumoasa lui maură, se văzuseră azvirliţi dintr-o dată, 
adăugind că nu mai putuse afla ce se va fi petrecut cu ei 
după aceea, nici dacă ajunseseră să pună piciorul pe ţărmul 
Spaniei ori dacă fuseseră duşi cumva de francezi în Franţa. 

Tot ce spunea preotul sta să asculte, la cîţiva paşi de- 
acolo, căpitanul, care sorbea din ochi cea mai mică mişcare 
a fratelui său; şi acesta, după ce văzu că preotul ajunsese la 
capătul povestirii, scoase un oftat din rărunchi şi i se 
umplură ochii de lacrimi cînd spuse: — Vai, domnule, dac-ai 
şti ce veşti mi-ai adus şi cît de adînc mă mişcă fiecare din 
ele în parte! Că nici nu mă mai pot ţine să nu-mi dau pe faţă 
tulburarea prin lacrimile astea, care îmi năpădesc ochii şi- 
mi curg pe obraji, oricît de mare mi-ar fi stăpînirea de sine! 


Căpitanul acela atît de viteaz, despre care vorbeşti, e 
fratele meu mai mare, care, fiind şi mai puternic la trup şi 
ţintind şi mai sus în cugetul lui decît mine şi celălalt frate, 
mai Mic, îşi alesese slujba asta vrednică şi aducătoare de 
atita onoare, făcîndu-se războinic, una dintre cele trei căi 
spre care ne îndemnase părintele nostru, aşa cum ţi-a 
povestit dumitale tovarăşul de captivitate, spunindu-ţi 
lucrurile ce ţi s-au părut că erau scorneli de snoavă 
băbească ! Eu am urmat drumul literelor, şi a vrut 
Dumnezeu să-mi învrednicească sîrguinţa, înălţindu-mă la 
rangul la care mă vezi ajuns. Fratele meu mai mic este în 
Perii, atît de bogat, încît ceea ce ne-a trimis tatălui meu şi 
mie a întrecut partea de avere ce-i fusese dată, ba chiar a 
pus la îndemiîna tatii cu ce să-şi îndestuleze dărnicia 
firească, putind şi eu, de asemenea, să-mi urmez studiile în 
mai mare belşug şi cu mai mult temei şi să ajung la treapta 
la care mă văd ajuns. Trăieşte încă tata; doar că moare de 
dorul de a şti ce s-a ales din fiul lui mai mare, rugîndu-se 
Domnului zi şi noapte să nu apuce moartea a-i închide ochii 
pînă ce nu-i va vedea strălucitori de viaţă pe cei ai feciorului 
său; de care mult mă mir, ştiindu-l om cu scaun la cap, cum 
de-a putut el, trecînd printr-atitea felurite necazuri şi 
năpăşti, după ce avusese parte şi de zile bune, să se 
dovedească a fi .pînă într-atita de lăsător încît să nu se 
îngrijească a da veşti despre sine tatii; că de-ar fi ştiut-o el, 
sau unul dintre noi, n-ar mai fi avut, bietul, nevoie să 
aştepte pînă o face plopul mere, ca să primească preţul 
răscumpărării. Dar lucrul care mă frămîntă acuma mai mult 
e întrebarea dacă francezii aceia i-or fi dat libertatea, sau l- 
or fi ucis cumva, ca să-şi ascundă furtul. Şi treaba asta are 
să mă facă să-mi urmez călătoria cu totul lipsit de plăcerea 
cu care am purces la drum, ba, dimpotrivă, covîrşit de 
tristeţe şi de jale. Oh, frate al meu bun, cine ar şti să-mi 
spună acuma pe unde vei fi fiind? C-aş umbla să te caut şi 
să te slobozesc din chinuri chiar de-ar fi să mă chinuiesc 
oricît pentru asta ! Oh, cine să poarte pînă în urechea 
bătrînului nostru tată vestea că trăieşti, chiar de te-i fi 


aflînd în beciurile cele mai tăinuite sub pămîntul Berberiei! 
Că te-ar scoate de acolo bogăţia lui, sau averile fratelui meu 
şi ale mele ! Oh, Zoraida, frumoasă şi mărinimoasă femeie, 
cine ţi-ar putea plăti binele făcut fratelui meu ! De cenu mă 
pot afla şi eu de faţă la naşterea din nou a sufletului tău, şi 
la nunta voastră, care ne-ar bucura atita pe toţi! 

Cuvinte ca acestea şi altele de acelaşi fel rostea ocidor-ul, 
covîrşit de tulburare la veştile ce-i fuseseră aduse despre 
fratele său, şi toţi cei ce-l auzeau nu se puteau opri să nu 
dea şi ei semne de durerea ce simțeau văzîndu-l atit de 
îndurerat. Şi băgînd, aşadar, de seamă preotul cît de bine o 
nimerise cu ce-şi pusese în gînd să facă spre a fi pe placul 
căpitanului, nu vru să-i mai ţină pe toţi în întristare prea 
mult, aşa că se ridică de la masă şi, intrînd în odaia unde 
era Zoraida, o luă de mînă, iar după dînsa veniră şi 
Luscinda şi Dorotea, dimpreună cu fiica dregătorului. 
Căpitanul stătea şi aştepta să vadă ce are de gînd preotul, 
iar acesta, luindii'l şi pe el de mină, veni cu ei amindoi acolo 
unde erau oidor-ul şi ceilalţi cavaleri şi zise: — înceteze 
odată, senor oidor, lacrimile acestea, căci dorinţele ţi-au 
fost împlinite cu virf şi îndesat, fiindcă dinainte-ţi îl ai pe 
fratele domniei-tale şi pe buna domniei-tale cumnată. Cel 
pe care-l vezi aici este căpitanul Viedma, şi aceasta este 
frumoasa maură care i-a făcut atita bine. Francezii despre 
care ţi-am vorbit i-au împins în ghearele sărăciei pentru ca 
să-ţi poţi arăta acum domnia-ta mărinimia şi sufletul bun. 

Se apropie căpitanul să-şi îmbrăţişeze fratele, dar el îi 
puse amîndouă miinile în piept, ca să-l privească ceva mai 
de departe, şi cînd îl cunoscu, în cele din urmă, îl strînse cu 
atita foc în braţe, vărsînd lacrimi fierbinţi de bucurie, că 
mai-mai să-i ţină hangul şi să plingă mulţi dintre cei care 
erau de faţă. Ce vorbe şi-au spus fraţii între ei, ce 
simţăminte şi-au dat ei pe faţă, cred că anevoie i-ar putea 
trece cuiva prin minte, darmite să le mai şi scrie 1 Ba 
începeau să-şi înşire unul altuia, pe scurt, prin cîte 
trecuseră; ba arătau ca doi fraţi iubitori, aşa cum se cuvine, 
ba o îmbrăţişa oidor-ul pe Zoraida şi-i punea la picioare 


toată averea lui, ba o punea pe fiică-sa s-o îmbrăţişeze, iar 
frumoasa creştină şi nespus de frumoasa maură făceau să li 
se umple tuturor din nou ochii de lacrimi. Don Quijote era 
tot numai ochi şi urechi şi nu scotea o vorbă, rostogolind în 
capul lui toate întîmplările astea ciudate şi punîndu-le pe 
seama himerelor cavaleriei rătăcitoare. Hotăriră ca Zoraida 
şi căpitanul să se întoarcă dimpreună cu fratele lui la 
Sevilla, de unde să dea tatălui lor de ştire despre regăsirea 
şi eliberarea lui, pentru ca să vină el cum o putea şi să fie 
de faţă la nuntă, ca şi la botezul Zoraidei, nefiindu-i cu 
putinţă oidor-ului să-şi întrerupă călătoria, din pricină că 
veştile pe care le avea spuneau că peste o lună pleca din 
Sevilla o flotă în Noua Spanie 409 şi i-ar fi fost foarte peste 
mînă să piardă prilejul. Ce mai vorbă multă, rămaseră cu 
toţii mulţumiţi şi bucuroşi de norocul captivului; şi cum 
noaptea străbătuse mai bine de două treimi din drumul ei 
obişnuit, găsiră cu cale să se retragă şi să se odihnească 
atita cit le mai rămiînea din ea. 

Don Quijote se oferi să facă de strajă castelului, ca să nu 
fie cumva atacați de vreun uriaş, sau de vreun răufăcător 
cu cine ştie ce gînduri blestemate, din câţi vor fi rivnit la 
comoara de nuri şi frumuseți zăvorite între zidurile acelei 
fortărețe. îi dădură mare mulţămită toţi cei care-l 
cunoşteau, făcîndu-i şi oi dorului parte de vestea ciudatei 
sminteli a firii lui don Quijote, care nu-i displăcu de loc. 
Doar Sancho Panza nu-şi mai venea în fire de ciudă că se 
culcau aşa de tirziu, şi numai el se cuibări mai bine ca 
oricare dintre ceilalţi, trîntindu-se peste samarele asinului 
său, care aveau să-l coste aşa de scump, cum se va vedea 
mai departe. Şi după ce se închiseră femeile în odaia lor, iar 
ceilalţi se aciuară care cum putu mai puţin rău, don Quijote 
ieşi pe poarta hanului afară, ca să facă de strajă castelului, 
aşa cum făgăduise. 

Se întîmplă deci ca, pînă să nu apuce a se lumina bine de 
ziuă, să ajungă în auzul doamnelor un glas atît de dulce şi 
de melodios, încît fură cu toatele silite să-l asculte cu luare- 
aminte. Mai cu seamă Dorotea, care era trează şi lîngă care 


dormea dona Clara de Viedma, căci aşa se numea fiica 
dregătorului. Nu-i dădea nimănui prin cap cine să fie cel 
care cînta atît de frumos, şi era doar o voce singură, 
neîntovărăşită de nici un instrument. Ciîteodată li se părea 
că venea din curte cîntecul, alteori că venea dinspre 
grajduri; şi fiind ele toate numai urechi şi peste măsură de 
nedumerite, îl auziră la uşa încăperii pe Cardenio, care le 
spuse: — Cine nu doarme, să asculte, fiindcă veţi auzi glasul 
unui argat de la catiri care, de frumos ce cîntă, te încîntă! 

— L-am şi auzit, senor, răspunse Dorotea. 

După asta Cardenio plecă, şi Dorotea, aţintindu-şi cit 
putu mai bine auzul, pricepu ce cînta catîrgiul. 


Capitolul XLIII Care povesteşte istoria plăcută a 
argatului de la catîri şi alte întîmplări ciudate de la han 
Corăbier sint, de-al iubirii, Şi pe marea ei adîncă 'Tot 
plutesc, fără nădejdea C-am s-ajung vreodată-n port. 

Urmăresc o stea, pe care De departe o descopăr Mai 
lucioasă şi mai mîndră Decît Pelinur 1 văzut-a. 

Nu ştiu încotro mă duce Şi plutesc aşa-n neştire. 

Altă grijă n-am în suflet Decît s-o privesc cu grijă. 

Cinstea prea nemăsurată Şi fereala peste fire Mi-o 
acopăr ca şi norii Cînd fac tot ce pot s-o văd. 

Stea curată, luminoasă, Mă topesc în strălucirea-ţi, Dac- 
ai să-mi apui vreodată, Viaţa-mi însăşi va apune ! 

Cînd ajunse aici cel care cînta, Doroteii i se păru că n-ar 
fi rău să audă şi Clara o voce atit de frumoasă. Aşa că, 
scuturînd-o uşurel, o deşteptă, spunîndu-i: 8 Numele 
pilotului principal al flotei lui Eneas. Prezenţa lui intr-o 
romanţă demonstrează, după Clemencin, pedanteria unui 
studios al literaturii clasice şi al lui Vergiliu în special, aşa că 
poezia este rezultatul artei culte, nu populară, cum ne-ar 
lăsa să credem persoana cîntăreţului. 

— Iartă-mă, copilă dragă, că te deştept, dar n-o fac decit 
ca să poţi avea plăcerea de-a auzi cea mai frumoasă voce 
din cîte vei fi auzit poate de cînd trăieşti. 

Clara se deşteptă, somnoroasă, şi nu pricepu dc la 
început ce-i spunea Dorotea; aşa că, întrebînd-o ce zicea, ea 
îi mai spuse o dată, şi Clara începu să fie cu luare-aminte la 
ceea ce se auzea; dar nu apucă să asculte două din 
versurile cu care îşi urmă cîntecul cel ce cînta, că o şi apucă 
un tremur atit de ciudat, de parcă ar fi zgilţiit-o un atac de 
friguri; şi lipindu-se strîns de Dorotea, o îmbrăţişă şi zise: — 
Vai, doamnă dragă inimii şi sufletului meu, pentru ce m-ai 
deşteptat? Că nu mi-ar fi putut soarta face mai mare bine 
acuma decit să-mi ţină ochii închişi şi urechile zăvorite, ca 
să nu-l aud şi să nu-l văd pe cîntăreţul acesta nefericit. 

— Ce tot spui tu acolo, fetiţo ? Bagă de seamă că, pe cît 
se spune, cîntăreţul nu-i decît un argat de la catiri. 


— Ba-i stăpin pe multe locuri şi sălaşe, răspunse Clara, 
şi, pe deasupra, stăpinul locului pe care-l ţine în inima mea 
cu atita trăinicie, că de nu s-o întîmpla să vrea el să-l lase, n- 
are să-i fie luat în vecii vecilor din stăpînire! 

Uluită rămase Dorotea de pătimaşele cuvinte ale fetei, 
părîndu-i-se că întreceau cu mult judecata pe care fragezii 
ei ani o puteau făgădui; aşa că-i spuse: — Vorbeşti în aşa fel, 
senora Clara, încît nu te pot pricepe; spune mai de-a 
dreptul ce tot înşiri acolo de inimă şi de locuri şi de 
cîntăreţul ăsta, care te-a tulburat atîta cu glasul lui! Dar 
mai bine nu-mi spune nimic pînă una-alta, căci nu vreau să 
pierd, căutînd să-ţi spulber spaima, prilejul plăcut de a-l 
auzi pe el cum cîntă, fiindcă, după cîte mi se pare, a început 
din nou, cu alte stihuri şi pe alt glas. 

— Să-i fie de bine ! răspunse Clara. 

Şi, ca să nu-l mai audă, şi-astupă urechile cu palmele, 
lucru de care grozav se minună iarăşi Dorotea, care, fiind 
cu luare-aminte la cîntec, văzu că suna cum urmează: 
Speranţa mea-ndrăgită, Ce treci ca-n zbor obstacole, sfarmi 
piedici, Urmîndu-ţi neclintită 

Un drum ce singură ţi-l cureţi şi deretici: Nu te-ntrista 
că-mparte Cu tine pusul nendurata-ţi moarte. 

Cei lăsători din fire 

N-au drept izbinzi să ceară de la viaţă; Nu-s pentru 
fericire 

Acei ce soartei nu-i pot face faţă, Şi simţurile toate 

Doar de plăceri le lasă dezmierdate ! 

E drept Amor să-şi vîndă 

Scump desfătările, şi-i dau dreptate, Căci prada e 
plăpindă 

Cînd preţul nu din preţul ei şi-l scoate, Şi-i ştim cu toţii 
rostul: Nu preţui lucrul neplătindu-i costul ! 

în dragoste, adese, 

Poate-ndrâzneala ce-i cu neputinţă; Aşa c-a mea-şi alese 

Ce-i în iubire mai cu-anevoinţă. 

Deci n-am nici un cuvint Să nu gust raiul cît calc pe 
pămînt. 


Aici glasul puse capăt cîntecului, iar Clara porni să 
suspine iarăşi, şi toate acestea aprindeau dorinţa Doroteii 
de a afla cauza unui atît de duios cînt şi a unui atit de jalnic 
plins; aşa că prinse a o întreba ce voise să spună cu vorbele 
pe care le rostise mai adineauri. lar Clara, temîndu-se să n- 
o audă cumva Luscinda, o luă strîns în braţe pe Dorotea, şi 
numai cît nu-şi lipi gura de urechea ei, vorbindu-i atît de 
aproape, încît putea de bună seamă cuvînta fără grija c-ar 
mai putea fi auzită şi de urechi străine, aşa că spuse: — Cel 
care cîntă, senora, este fiul unui cavaler stăpîn pe două 
moşii, de fel din regatul Aragonului, care trăia la Madrid, 
peste drum de casa tatălui meu; şi cu toate că tata astupa 
ferestrele casei cu perdele grele iarna şi cu obloane vara, 
nu ştiu ce s-a întimplat, ce nu s-a întîmplat, că acest cavaler, 
care era student, apucă să mă vadă, nu-mi dau seamă dacă 
la biserică sau în altă parte; şi, ce mai vorbă multă, se 
îndrăgosti de mine şi mi-o mărturisi de la ferestrele casei 
lui, cu atîtea semne de netăgăduit, întovărăşite de atitea 
lacrimi, că n-avui încotro şi trebuii să-l cred, ba chiar să-l şi 
îndrăgesc, fără să ştiu ce voia de la mine. Printre semnele 
pe care mi le făcea, unul era să-şi apuce o mină cu cealaltă, 
dîndu-mi să înţeleg că se va căsători cu mine; şi cu toate că 
m-aş fi bucurat mult să se întîmple aşa, cum eram singură 
la părinţi şi fără mamă, nu ştiam cu cine să mă sfătuiesc, 
aşa că-l lăsai să facă ce vrea, fără să-i îngădui alte favoruri 
decît, atunci cînd se întîmpla să fie tatăl meu plecat de 
acasă şi al lui de asemenea, să ridic puţintel perdeaua, ori 
oblonul, lăsîndu-mă văzută pe de-a-ntregul, lucru care pe el 
îl umplea de atita bucurie, că da semne a fi înnebunit, nu 
alta ! în vremea asta se apropia ziua cînd tatăl meu urma să 
plece, şi el o află, dar nu de la mine, pentru că niciodată n- 
am avut cum să i-o spun. Căzu la pat — după cîte îmi 
închipui, de inimă rea — aşa că în ziua cînd plecarăm nu-l 
putui vedea de fel, ca să-mi iau rămas bun de la dînsul 
măcar din ochi; dar după două zile de drum, intrînd pe 
poarta hanului dintr-un sat, ce se află departe de-aici ca la o 
zi de umblat, îl văzui chiar în uşa casei, în straie de argat 


tocmit la catiîri, şi-i cădeau atit de firesc veşmintele pe trup, 
că dacă nu i-aş fi purtat eu chipul atît de bine întipărit în 
inima mea, mi-ar fi fost cu neputinţă să-l recunosc. Dar îl 
cunoscui, umplîn-du-mă mirarea şi bucuria, iar el îmi 
aruncă o privire furişă, să nu vadă tata, de care se ascunde 
întotdeauna, ori de cîte ori trece prin faţa mea pe drumurile 
şi pe la hanurile unde tragem; şi cum eu ştiu cine este, şi-mi 
dau seama că de dragul meu vine el atîta drum pe jos, şi cu 
atita trudă, mă omoară părerea de rău, şi toată calea pe 
unde-i calcă lui piciorul o stropesc cu lacrimile ochilor mei! 
Nu ştiu cu ce gînd vine, şi nici cum de-a putut fugi de la 
tatăl lui, care-l iubeşte ca pe ochii din cap, fiindcă alt 
moştenitor n-are şi fiindcă el o merită din plin, aşa cum vei 
vedea şi domnia-ta cînd îl vei cunoaşte. Ba încă îţi pot spune 
şi mai mult: că tot ceea ce cîntă e din capul lui, fiindcă am 
auzit spunîndu-se despre dînsul că-i nu numai student 
desăvirşit, ci şi poet. Şi mai e un lucru: de cite ori îl văd sau 
îl aud cîntînd, tremur toată şi mă tem să nu-l recunoască 
tata şi să-şi dea cumva seama că ne iubim. Nu i-am spus o 
vorbă de cînd sînt, şi cu toate astea, îl iubesc cu atita 
patimă, că nu pot trăi fără el. Asta este, senora, tot ce pot 
să-ţi spun despre cîntăreţul al cărui glas ţi-a făcut atita 
plăcere; căci, fie şi numai după glas, ţi-ai putea da seama că 
nu e grăjdar la catiri, cum zici, ci stăpîn pe suflete şi pe 
sălaşe de oameni, aşa cum ţi-am spus eu. 

— Nu mai povesti nimic, dona Clara, spuse, la vorbele 
acestea, Dorotea, sărutind-o, nu mai povesti nimic şi 
aşteaptă să se facă ziuă, căci trag nădejde întru Domnul că 
are să îndrume el pe căile cele bune necazurile voastre, 
încît să-şi afle sfirşitul fericit, meritat de nişte începuturi atît 
de cinstite! 

— Vai, senora, oftă dona Clara, la ce sfirşit fericit mă pot 
eu aştepta, cînd tatăl lui e atit de bogat şi de neam atît de 
mare, încît i s-ar părea că eu nu-i pot fi nici măcar slugă 
fiului său, necum soţie! lar să mă căsătoresc pe furiş, 
împotriva voinţei tatălui meu, n-aş putea-o face nici să-mi 
dai lumea şi pămîntul! N-aş vrea decît să se întoarcă tinărul 


acesta acasă şi să mă lase; poate că, nemaivăzîndu-l şi 
plecînd la atita depărtare de el, cîtă vom pune între noi prin 
călătoria ce avem de făcut, are să mi se mai aline durerea 
care-mi sfişie acuma inima, deşi ştiu că n-are să-mi 
slujească la mare lucru leacul acesta de care îţi vorbesc! Nu 
ştiu ce diavol şi-a vîrit coada aici şi nici pe unde s-a 
strecurat în inima mea atîta dragoste cită îi port, fiind eu 
atit de copilă şi el atît de copil, pentru că, într-adevăr, cred 
că sîntem de aceeaşi vîrstă, iar eu n-am împlinit încă 
şaisprezece ani, că de la tata ştiu că-i împlinesc de Sfintul 
Mihail! 

Dorotea nu se putea împiedica să rîdă auzind cît de 
copilăreşte vorbea dona Clara şi-i zise: — Să ne mai şi 
odihnim puţin, senora, în cele cîteva ore cit cred că ne-a 
mai rămas din noapte, că dă el Dumnezeu să se facă iar 
ziuă şi s-or întoarce toate spre bine; sau, de nu, ştiu eu ce 
am de făcut! 

Cu asta îşi aflară liniştea, şi în toate încăperile hanului 
domnea o tăcere adîncă; singurele care nu dormeau erau 
fiica hangiului şi Maritornes, slujnica ei; şi ştiindu-l acestea 
pe don Quijote trăsnit, şi mai ştiind că dădea acuma tîrcoale 
hanului, armat şi de-a călare, în chip de străjer, hotărîră ele 
în de ele să-i joace o festă, ori cel puţin să petreacă un pic, 
ascultindu-i aiurelile. 

Intîmplarea voi ca în tot hanul să nu fi fost nici o 
fereastră care să dea în cîmp, în afară de bageaca de la 
pod, pe unde virau de-afară fînul şi paiele. L.a bageaca 
aceasta se aţinură cele două fete pe jumătate maril şi-l 
văzură pe don Quijote călare, sprijinit în lance, scoţind din 
cînd în cînd suspine atit de jalnice, încît părea că-şi va da 
sufletul cu fiecare din ele. Mai auziră de asemenea că 
rostea, cu voce dulce, duioasă şi iubitoare: — Oh, stăpînă 
Dulcinea din 'Ioboso, culme a frumuseţii omeneşti, pisc al 
înţelepciunii, arhivă a tuturor nurilor, bisactea a virtuţilor 
toate şi, la urma urmei, ideal a tot ce este prielnic, cinstit şi 
desfătător pe lumea asta 1 Ce vei fi făcînd acuma, 
înălţimea-ta ? O, dacă te va fi dus din întîmplare gîndul la 


cavalerul tău robit, care, doar din dorinţa de-a te sluji, a 
vrut să se supună de bunăvoie atitor primejdii ! Dă-mi tu 
veşti despre ea, o, luminătoareo cu trei feţe410 411, care, 
cine ştie, poate că stai s-o priveşti acuma, pizmuindu-i-o pe- 
a ei, fie că-şi preumblă paşii printr-una din galeriile 
somptuoaselor sale palate, fie că, rezemată în coate pe 
vreun balcon, stă şi se gîndeşte cum ar face să poată potoli, 
păstrindu-şi întregi cinstea şi rangul, viforniţa ce îndură 
pentru dînsa această întristată inimă din pieptu-mi, ce 
răsplată să dea chinurilor mele, ce împăcare grijii care mă 
bîntuie, şi, în sfîrşit, ce viaţă să dea agoniei mele, ca preţ 
pentru cit am slujito. Iar tu, soare, care te vei fi şi grăbind 
să-ţi înhami telegarii ca să te scoli de dimineaţă şi să ieşi să- 
mi vezi stăpîna, salut-o, rogu-te, din parte-mi de îndată ce-i 
zări-o, dar fereşte-te ca nu cumva, văzînd-o şi salutind-o, să- 
i dai o sărutare pe obraz, căci eu te-aş gelozi mai mult decît 
ai putea fi tu gelos pe acea uşuratică nerecunoscătoare 412 
ce te-a făcut să alergi atîta, asudind, pe cîmpiile 'Tesaliei şi 
pe malurile Peneului (că nu prea-mi mai aduc aminte bine 
pe unde-ai alergat atuncea), aprins de dragoste şi gelozie ! 

Aici ajunsese don Quijote cu plîngătoarea lui invocaţie, 
cînd fata hangiţei începu a-l ţistui şi a-i spune: — Pst! Pst! 
Senor, dă-te mai încoace, măria-ta, dacă binevoieşti! 

La aceste semne şi cuvinte, don Quijote întoarse capul şi 
văzu la lumina lunii, care strălucea în toată splendoarea ei, 
că era chemat de la bageaca podului, care lui i se păru 
balcon, ba încă din cele cu zăbrele aurite, aşa cum se 
cuvine să aibă castelele bogate printre care îşi închipuia el 
că se numără şi hanul acela. Şi pe loc, într-o clipită, minţii 
lui înfierbîntate i se năluci că din nou, întocmai ca şi data 
trecută, frumoasa domniţă, fiica stăpînei castelane, răpusă 
de dragoste pentru el, venea să-l ispitească; cu gindul 
acesta, nevrînd să se arate lipsit de curtenie şi de 
recunoştinţă, strinse friul lui Rocinante şi se apropie de 
bageacă, unde, de îndată ce le văzu pe cele două fete. 
începu să spună: — Vă pling, domniţă, că v-aţi pus gîndul cu 
temei de dragoste acolo unde nu-i cu putinţă să găsiţi 


răspuns, aşa cum ar merita frumuseţea şi noblețea domniei- 
voastre; dar nu trebuie să-l socotiți vinovat pentru asta pe 
acest nefericit cavaler rătăcitor, pe care zeul Amor îl face 
neputincios de a-şi depune inima la picioarele alteia decit 
aceea pe care, chiar din clipa în care ochii lui o văzură 
pentru întîia dată, şi-a făcut-o doamnă şi stăpînă absolută a 
inimii sale! lertaţi-mă, mărită doamnă, şi retrageţi-vă în 
apartamentul domniei-voastre dacă voiţi să nu mă arăt 
ingrat văzîndu-mă că-mi daţi mai departe a înţelege ce 
doriţi; iar dacă, din dragostea pe care mi-o purtaţi, găsiţi în 
mine altceva vrednic să vă satisfacă şi care să nu fie 
dragostea însăşi, cereţi-mi, căci jur pe lipsa acelei dulci 
vrăjmaşe a sufletului meu să vă dăruiesc fără să preget 
orice mi-aţi cere, chiar dac-ar fi să fie o şuviţă din pletele 
Meduzei, care se ştie că erau numai vipere, sau pînă şi 
razele înseşi ale soarelui, închise într-un şip! 

— Nu de astea îi arde stăpinei mele, senor cavaler, zise 
atunci Maritornes. 

— Atunci, ce lucru-i face trebuinţă stăpinei tale, 
înţeleaptă mijlocitoare? întrebă don Quijote. 

— Daţi-i doar una din frumoasele înălţimii-voastre miini, 
zise Maritornes, ca să-şi mai verse asupra ei înfocata 
dorinţă care a adus-o aici la bageacă, cu primejdia onoarei 
sale, că dac-ar fi mirosito tatăl şi stăpînul său, ar fi tăiat-o 
bucățele, de nu i-ar mai fi rămas întregi nici urechile. 

— Mare chef aş avea s-o mai văd şi pe asta ! răspunse 
don Quijote. Mai bine să-şi vadă de treabă tatăl ei, dacă nu 
care cumva i-a venit pofta să-şi găsească sfîrşitul cel mai 
nenorocit de care a avut vreodată parte pe lume vreun tată, 
drept plată de-a fi îndrăznit să se atingă de gingaşele 
mădulare ale fiicei sale îndrăgostite. 

Maritornes îşi dădu cu socoteala că, fără nici o îndoială, 
don Quijote avea să dea mîna cerută şi, rumegînd în mintea 
ei ce-avea de făcut, plecă de la bageacă şi dădu fuga pînă-n 
grajd, de unde luă căpăstrul măgarului lui Sancho Panza, 
întorcîndu-se într-un suflet la locul ei tocmai cînd don 
Quijote izbutise să se ridice în picioare pe şaua lui 


Rocinante, ca să ajungă la fereastra zăbrelită, unde îşi 
închipuia că se aţine domniţa rănită de săgețile dragostei, 
căreia, întinzîndu-i mîna, îi spuse: — Primeşte, doamnă, 
mina aceasta, sau, mai bine zis, pe călăul acesta al 
răufăcătorilor de pe faţa întregului pămînt! Primeşte mina 
aceasta, zic, pe care n-a atins-o nici o altă femeie, nici chiar 
aceea care e stăpînă deplină a întregului meu trup. Şi nu ţi- 
o dau ca s-o săruţi, ci ca să-i vezi țesătura nervilor, 
lucrătura muşchilor, să vezi ce mult loc ţin pe ea arterele, şi 
din toate acestea să pricepi ce vajnică trebuie să fie puterea 
braţului unei asemenea miini. 

— Vedem noi îndată 1 zise Maritornes. 

Şi făcînd un nod de laţ friului, i-l petrecu pe după 
încheietura miîinii şi, coborîndu-se apoi de la bageacă, legă 
capătul celălalt de zăvorul uşii podului cît putu mai strîns. 

Don Quijote, simțind asprimea fringhiei pe la încheietura 
miîinii, zise: — îmi pare că înălţimea-ta mă răşluieşti mai 
curînd decît mă mingii pe mină. Nu te purta aşa de aspru 
cu ea, că nu e ea vinovată de răul pe care ţi-l face voinţa 
mea, nici nu se cuvine să-ţi verşi pe-o părticică atît de 
măruntă din mine tot necazul pe care vrei să ţi-l răzbuni. la 
seama, că cine iubeşte nu se răzbună. 

Dar toate aceste judecăţi ale lui don Quijote nu mai 
stătea nimeni să le asculte, căci, de îndată ce apucă 
Maritornes să-l lege, fugiră şi ea şi cealaltă, murind de ris, 
şi-l lăsară legat frumos şi bine, fără putinţă de scăpare. 

Se afla, aşadar, cum s-a spus mai sus, în picioare pe 
spinarea lui Rocinante, cu tot braţul virit în bageacă, legat 
de încheietura miinii şi priponit de zăvorul uşii, şi-i tremura 
inima de grijă că, dacă s-ar urni cumva Rocinante într-o 
parte sau în cealaltă, el ar rămîne spînzurat de mînă, aşa că 
nu îndrăznea să facă nici o mişcare, căci dinspre partea lui 
Rocinante, cu răbdarea şi cu calmul lui, se putea aştepta pe 
drept cuvînt să rămînă aşa, fără să se clintească, o vecie 
întreagă! 

în cele din urmă, don Quijote, văzînd că era legat şi că 
doamnele dispăruseră, începu să-şi închipuie că tot ce se 


petrecea erau numai vrăjitorii, ca şi data trecută, cînd în 
acelaşi castel îi muiase oasele maurul acela de cărăuş 
solomonit; şi-şi blestema în sinea lui lipsa de cap şi de 
prevedere, pentru că, după ce ieşise ca vai de el data 
trecută din castel, se mai aventurase să-i calce pragul şi a 
doua oară, cînd ştiut este că un cavaler rătăcitor, dacă a 
avut o aventură şi n-a ieşit bine din ea, e semn că aventura 
aceea nu-i e hărăzită lui, ci altora, aşa că nu mai este cu nici 
un chip ţinut să-şi mai încerce în ea, şi-a doua oară, norocul. 
Cu toate astea, trăgea cît putea de braţ, ca să vadă dacă s- 
ar putea slobozi, dar braţul îi era atât de bine legat, îneît 
toate încercările lui fură zadarnice. E drept că trăgea cam 
cu fereală, nu care cumva să se mişte Rocinante. Şi, oricît 
chef ar fi avut să stea jos şi să se aşeze în şa, n-avea cum sta 
altfel decît în picioare, afară doar dacă şi-ar fi smuls braţul 
din umăr. Atunci începu el să rivnească la spada lui Amadis, 
împotriva căreia nici o vrajă nu mai avea putere; atunci 
începu să-şi blesteme soarta; atunci începu să umfle, în 
închipuirea lui, lipsa pe care avea să i-o simtă lumea cît 
timp va fi să stea el aicea, fermecat, căci nu mai avea nici o 
îndoială că fermecat era; atunci prinse a-şi aminti din nou 
de preaiubita lui Dulcinea din Toboso; atunci începu a-l 
striga pe bunul său scutier Sancho Panza, care dormea dus 
cu morţii, trîntit peste samarele măgarului său, şi nu-şi mai 
aducea aminte în clipa aceea nici de mama care-l născuse. 
Aci îi invocă el pe înţelepţii Lirgandeo şi Alquife să-i vină 
întru ajutor, aci pe buna sa amică Urganda să-l scoată din 
strimtorare. Şi, în sfîrşit, aici îl găsiră zorile, atit de 
deznădăjduit şi de tulburat, îneît mugea ca un buhai, fiindcă 
n-avea nici o speranţă să i se poată lecui o dată cu faptul 
dimineţii durerea, de vreme ce o credea veşnică şi se 
socotea vrăjit. îl făcea mai cu seamă să creadă lucrul acesta 
faptul că Rocinante nu se urnea de loc, şi socotea deci c- 
avea să stea în felul acela, fără să mănînce, fără să bea şi 
fără să doarmă, şi el şi calul său, pînă ce înriurirea 
neprielnică a constelaţiilor avea să treacă, sau pînă ce un 
alt mag, mai înţelept, avea să-l dezlege de vrajă. 


Dar se înşela amarnic crezînd una ca asta, fiindcă nici nu 
se făcuse de-a binelea ziuă, cînd sosiră la han patru oameni 
călări, foarte bine îmbrăcaţi şi cu flinte la oblînc. începură 
să strige la poarta hanului, care era încă zăvorită, lovind cit 
puteau în ea; ceea ce văzînd don Quijote de-acolo de unde 
tot mai făcea încă dc strajă, ridică glasul şi le spuse cu ton 
sfidător: — Cavaleri, ori scutieri, ori ce-ţi fi fiind, n-aveţi de 
ce striga la porţile acestui castel, fiindcă-i limpede lucru că, 
la o oră ca asta, cei ce sînt înăuntru ori nu s-au trezit încă, 
ori n-au obiceiul să deschidă fortărețele pînă ce lumina 
soarelui nu se va fi răspîndit pe toată suprafaţa pămîntului; 
faceţi un ocol pe-afară şi mai aşteptaţi pînă ce se luminează 
bine de ziuă, c-om vedea noi atuncea dacă se cuvine sau nu, 
să vi se deschidă. 

— Care fortăreață, ori ce dracului castel vezi tu aici, zise 
unul dintre ei, de ne vîri pe gît acuma păzirea unor 
asemenea ceremonii? Dacă eşti hangiul, zi să ne deschidă, 
că noi sîntem drumeţi şi n-avem altă dorinţă decit să dăm 
ceva ovăz cailor şi să ne vedem de drum, că n-avem vreme 
de pierdut! 

— Vi se va fi părînd cumva, cavaleri, că am eu mutră de 
hangiu? se răsti don Quijote. 

— Nu ştiu ce fel de mutră ai, îi întoarse celălalt vorba, 
dar ştiu că aiurezi cînd numeşti castel hanul ăsta. 

— Castel e, răspunse don Quijote, ba încă din cele mai 
vestite din tot ţinutul acesta, şi sînt înăuntrul lui oameni 
care-au purtat în miîini sceptru şi pe cap coroană! 

— Mai bine-ar fi fost de-a-ndoaselea, zise drumeţul, să-şi 
fi pus adică sceptrul în cap şi coroana într-o mină; o fi, la o 
adică, vreo trupă de comedianţi care-au mas aici peste 
noapte, căci ei au obicei să poarte citeodată coroane şi 
sceptre cum zici; fiindcă într-un hănuleţ ca ăsta, unde 
domneşte atîta linişte cum aud, nu-mi prea vine a crede să 
fi mas vreun cap încoronat ori vreun ins vrednic a purta 
sceptru. 

— Habar n-ai ce-i pe lumea asta, îi întoarse don Quijote 
vorba, fiindcă nu ştii nimic de întîimplările care le pot ieşi în 


cale cavalerilor rătăcitori! 

Se cam plictisiseră tovarăşii celui ce vorbea de dialogul 
acestuia cu don Quijote, aşa că prinseră a striga cât îi ţinea 
gura şi într-un asemenea hal, că se deşteptă nu numai 
hangiul, ci toată lumea cîtă era în han, şi stăpînul casei se 
sculă din pat să întrebe cine striga. Se întîmplă, în vremea 
asta, ca unul dintre caii pe care veniseră cei patru, care 
strigau, să se apropie, adulmecîndu-l pe Rocinante, care, 
trist şi melancolic, cu urechile pleoştite, îşi susţinea, fără să 
se urnească, stăpînul cel atîrnat; şi cum, la urma urmei, era 
şi el făptură vie, de carne şi de sînge, cu toate că părea de 
lemn, nu se putu împiedica să nu se simtă mişcat şi să nu 
caute a mirosi şi el, la rîndul lui, pe cel care se apropiase să- 
i dea bineţe; şi aşa, nici n-apucase să se urnească de-o 
palmă, că se şi dezlipiră de şa tălpile, alăturate una de alta, 
ale lui don Quijote, care, alunecînd, ar fi căzut, de bună 
seamă, la pămînt de n-ar fi rămas spînzurat de-un braţ, 
lucru care îi pricinui atita durere, încît crezu că îi tăia 
cineva mîna de la încheietură, sau că i se smulsese braţul 
din umăr, căci rămase atît de aproape de pămînt, încît cu 
vîrful degetelor de la picioare atingea ţărîna, ceea ce era 
spre răul lui; fiindcă, de îndată ce simţi cît de puţin îi mai 
trebuia ca să pună tălpile pe pămînt, începu a se căzni şi a 
se întinde cît putea, ca să ajungă a pune piciorul jos, 
întocmai aşa cum cei ce sînt supuşi la cazna scripeţilor 413 
şi lăsaţi aşa, nici atîrnaţi de-a binelea, nici, pe pămînt, devin 
ei singuri pricină a sporului durerii lor, tot căutînd să se 
întindă şi mai mult, înşelaţi de nădejdea că, de se vor mai 
lungi puţin, vor putea atinge pămîntul. 


Capitolul XLIV 
Unde urmează povestirea nemaiauzitelor întîmplări 


de la han 

într-adevăr, aşa urlete scotea don Quijote, încît hangiul, 
descuind cît putu mai repede porţile hanului, ieşi 
înspăimîntat să vadă cine striga în halul acela, iar cei care 
erau dincolo de poartă făcură şi ei la fel. Maritornes, care 
se deşteptase din pricina aceloraşi strigăte, închipuindu-şi 
pe loc despre ce putea fi vorba, dădu fuga în pod şi dezlegă, 
fără s-o vadă nimeni, frîul ce-l susţinea pe don Quijote, aşa 
că el căzu pe loc la pămînt, sub ochii hangiului şi ai 
drumeţilor, care, apropiindu-se numaideciît de dînsul, îl 
întrebară ce avea de răcnea aşa, ca din gură de şarpe. Fără 
să răspundă nici un cuvînt, el îşi azvirli frînghia de la 
încheietura miîinii şi, sărind în picioare, se aruncă în 
spinarea lui Rocinante, îşi trecu scutul pe după braţ, întinse 
lancea pe lingă oblînc şi, după ce bătu o postaţă bună de 
loc, se întoarse de pe cîmp în trap săltat, spunînd: — 
Oricine-ar fi să spună că pe drept cuvint am fost vrăjit şi că 
am meritat-o, de îndată ce doamna mea, principesa 
Micomicona, mi-ar da îngăduinţa s-o fac, l-aş dezminţi, l-aş 
sfida şi l-aş provoca la luptă dreaptă, piept la piept! 

Rămaseră cu gurile căscate drumeţii cei nou veniţi la 
vorbele lui don Quijote; dar hangiul puse capăt uluirii lor, 
spunîndu-le ce era cu don Quijote şi sfătuindu-i să nu-l prea 
ia în seamă, căci era sărit din minţi. 

îl întrebară pe hangiu dacă nu cumva trăsese la hanul 
acela un băiat, în vîrstă ca de vreo 15 ani, care umbla 
îmbrăcat în straie de argat la catiri, avînd cutare şi cutare 
trăsături; şi i le dădură chiar pe cele pe care le avea iubitul 
donei Clara. Hangiul răspunse că atita lume era la el în han, 
încît n-apucase să bage încă de seamă vreunul ca acela de 
care-l întrebau; dar văzînd unul dintre drumeţi careta cu 
care venise dregătorul, zise: — Aici trebuie să fie, nu mai 
încape îndoială, fiindcă asta e careta pe care, cică, ar 
urmări-o el. Să rămînă unul de-ai noştri la poartă şi să intre 
ceilalţi să-l caute; ba n-ar fi râu să dea vreunul dintr-ai 
noştri tîrcoale hanului, de jur împrejur, ca să nu spele 
cumva putina pe porţile de din dos ale ogrăzii. 


— Aşa vom face! răspunse unul dintre ei. 

Şi, intrînd cei doi înăuntru, rămaseră unul la poartă şi 
celălalt să dea ocol zidurilor ce îngrădeau hanul. Toate 
acestea le vedea hangiul şi nu se pricepea de ce făceau cu 
atita sîrg tot ceea ce făceau, deşi îşi dădu seama că-l căutau 
pe băiatul acela de care spuseseră că arată aşa şi pe 
dincolo. 

în vremea asta se luminase de-a binelea de ziuă, aşa că, 
mai din pricina luminii, mai din pricina zgomotului pe care-l 
făcuse don Quijote cu strigătele lui, se treziră toţi şi se 
sculară din pat, şi mai curînd decît toţi, dona Clara şi 
Dorotea, care abia dacă putuseră aţipi toată noaptea, una 
din pricină că era tulburată să-şi ştie atît de aproape iubitul, 
cealaltă pentru că ardea de nerăbdare să-l vadă. Don 
Quijote, cînd prinse de veste că nici unul dintre cei patru 
drumeţi nu-l lua în seamă şi nici nu-i răspundea la întrebări, 
începu să turbeze de necaz şi să se dea de ceasul morţii de 
atita fiere; iar de-ar fi aflat el cumva scris în rînduielile 
cavaleriei că în chip legiuit se putea vîri un cavaler rătăcitor 
în altă aventură, după ce-şi dăduse cuvîntul de cinste să nu- 
şi mai ia nici una pe cap pînă ce nu duce la bun sfîrşit ceea 
ce făgăduise, i-ar fi luat din scurt pe toţi şi i-ar fi tras la 
răspundere, cum nu le-ar fi fost de fel pe plac; dar fiindcă 
se părea că nu se cuvenea, şi nici bine nu i-ar sta, să 
înceapă o ispravă pînă ce n-avea să ajungă a o pune pe 
Micomicona la loc pe tronul regatului ei, n-avu încotro şi 
trebui să tacă şi să stea liniştit, aşteptînd să vadă încotro 
băteau planurile şi zelul drumeţilor acelora; iar unul dintre 
ei îl găsi pe tînărul căutat, care dormea lingă un argat de la 
catîri şi nici nu visa că l-ar fi căutat careva, necum că-l şi 
găsise. Omul îl trase de braţ şi-i zise: — Frumoasă treabă, 
senor don Luis, şi bine-ţi şade în zdrenţele astea, pe care le 
porţi fiind cine eşti! Şi zău că se potriveşte, n-am ce zice, 
patul de paie pe care te-am găsit culcat, cu puful în care te- 
a crescut mama domniei-tale! 

Se frecă băiatul la ochi să-şi îndepărteze somnul şi se 
uită lung la cel care îl apucase de mină, cunoscînd pe dată 


că era o slugă de-a tatălui său, ceea ce-l vîiri atît de tare în 
sperieţi, că nu mai putu să cricnească, sau nu mai voi să 
scoată nici un cuvînt o bună bucată de vreme, aşa că sluga 
urmă, zicînd: — Nu se mai încape să faci altceva, senor don 
Luis, decit să te arăţi supus şi să te întorci acasă, de nu 
cumva ţi-o plăcea mai bine luminăţiei-tale să se întoarcă 
stăpinul, tatăl domniei-tale, pe lumea cealaltă, că la asta 
trebuie să te aştepţi, după necazul ce i-ai făcut fugind de- 
acasă ! 

— Dar cum de-a aflat tata, întrebă don Luis, pe ce drum 
şi în ce fel de straie umblu eu ? 

— Un student, răspunse lacheul, căruia îi spuseseşi 
domnia-ta tot ce aveai pe suflet, a venit şi i-a destăinuit 
totul, împins la asta de mila pe care i-o stîrnea durerea 
tatălui domniei-tale în clipa cînd te-a găsit lipsă; aşa că îţi 
puse patru servitori de-ai lui pe urme, şi iată-ne, sîntem cu 
toţii aici spre a te sluji, mai bucuroşi decit îşi poate cineva 
închipui de fericitul capăt la care am ajuns, de vreme ce ne 
putem întoarce aducîndu-te teafăr sub ochii celui care te 
iubeşte atit. 

— Va fl cum doresc eu să fie, sau cum va orîndui-o cerul, 
răspunse don Luis. 

— Ce mai poţi dori sau ce mai poate orîndui cerul alta 
decît să consimţi a te întoarce acasă ? Pentru că nici nu-i cu 
putinţă altceva. 

Toate cîte şi le spuseră cei doi unul altuia le auzi argatul 
de la catiri, lingă care se lungise don Luis; şi sculindu-se el 
de jos, dădu fuga să spună ce se petrecea lui don Fernando, 
lui Cardenio şi celorlalţi, care apucaseră să se îmbrace; şi le 
spuse cum omul acela îl numise pe băietan don, înşirîndu-le 
tot ce-i mai spusese, şi cum stăruia să-l ia înapoi, acasă la 
tatăl lui, iar băiatul nu se învoia. Şi aflînd toate acestea, pe 
deasupra celor ce mai ştiau despre acela pe care cervil îl 
dăruise cu glas atît de dulce la auz, le spori tuturor dorinţa 
de a şti mai cu de-amănuntul cine era, ba chiar de a-i da 
vreun sprijin, de-ar fi vrut cumva oamenii aceia să-i facă 
silnicie în vreun chip; aşa că se îndreptară cu toţii înspre 


partea unde el încă mai stătea de vorbă, tăinuind cu 
slujitorul său. Tocmai atuncea ieşea Dorotea din odaia ei, iar 
după dînsa, dona Clara, tulburată cum nu se mai poate; şi 
chemîndu-l Dorotea pe Cardenio mai la o parte, îi împărtăşi 
în puţine cuvinte istoria cîntăreţului şi a donei Clara; iar el, 
la rîndul lui, îi povesti ceea ce se petrecuse după venirea 
slujitorilor părinteşti trimişi să-l caute, dar nu-i spuse totul 
chiar atit de încet încît să n-audă şi dona Clara, care aşa de 
straşnic se sperie de ceea ce auzi, că dacă n-ar fi apucat 
Dorotea s-o ţină, pe loc ar fi căzut grămadă la pămînt. 
Cardenio îi zise Doroteii să se întoarcă amîndouă în odaie, 
că are el grijă să le orînduiască pe toate; şi aşa şi făcură. 

Apucaseră să intre în han toţi cei patru care veniseră în 
căutarea lui don Luis, şi făceau acum roată în jurul lui, 
căutînd să-l convingă să se întoarcă numaidecît acasă şi, 
fără să mai zăbovească o clipă, să-şi mîngiie părintele. El 
răspunse că nu putea face cu nici un preţ una ca asta pînă 
ce nu va vedea dusă la capăt o treabă în care îşi pusese în 
joc viaţa, onoarea şi sufletul. îl strînseră atunci slujitorii mai 
tare în chingi, spunîndu-i că n-au să se întoarcă fără el în 
ruptul capului şi că-l vor duce acasă de-o vrea ori de n-o 
vrea el. 

— N-aveţi să faceţi una ca asta, le întoarse don Luis 
vorba, decît de-ar fi să mă luaţi mort; măcar că, ori în ce 
chip ar fi să mă luaţi, ar însemna să-mi las viaţa aici. 

în vremea asta veniseră atraşi de gilceavă toţi cei ce se 
mai aflau în han, în primul rînd Cardenio, don Fernando şi 
tovarăşii lui, apoi oidor-ul, preotul, bărbierul, şi chiar şi don 
Quijote, care-şi luase de seamă să mai facă de strajă 
castelului, socotind că nu mai era nevoie. Cardenio, ca unul 
care şi aflase povestea băiatului, îi întrebă pe cei ce voiau 
să-l ducă pe sus ce-i împingea să-l ia pe băiatul acela 
împotriva voinţei lui. 

— Ne împinge la asta, răspunse unul dintre cei patru, 
dorinţa de a da viaţă tatălui său, care, de cînd i-a plecat din 
casă cavalerul acesta, e în mare primejdie să şi-o piardă. 

La aceasta, don Luis zise: 


— Ce să mai stăm să dăm socoteală aici de lucruri care 
mă privesc numai pe mine ? Sînt om liber şi m-oi întoarce 
de mi-o plăcea mie să mă întorc; iar de nu, n-are să mă 
poată face cu de-a sila să mă întorc nici unul dintre voi! 

— Are să te facă să te întorci mintea domniei-tale, 
răspunse omul, iar dacă n-ai avea domnia-ta destulă, om 
avea destulă noi ca să facem ceea ce am venit să facem şi 
ceea ce ne împinge nevoia. 

— S-auzim despre ce e vorba din capul locului, spuse 
atunci oidor-ul. 

Dar omul, care-l recunoscu numaidecit, ca pe un vecin al 
casei ce era, răspunse: — Nu-l cunoşti, luminăţia-ta, senor 
oidor, pe cavalerul acesta, care e feciorul vecinului măriei- 
tale şi-i fugit din casa părintească în straie atît de ruşinoase 
pentru rangul lui, cum poate şi măria-ta vedea prea bine? 

Se uită atuncea dregătorul mai cu luare-aminte şi, 
cunoscîndu-l, îl îmbrăţişă zicînd: — Ce copilării sînt astea, 
senor don Luis, ori ce pricini au putut fi atît de puternice 
încît să te împingă a umbla în halul în care eşti îmbrăcat, 
care se potriveşte atit de puţin rangului domniei-tale ? 

Tînărului îi dădură lacrimile şi nu-i putu răspunde oidor- 
ului o vorbă; iar acesta le zise celor patru să fie pe pace, că 
toate au să se sfirşească bine; şi luîndu-l de mînă pe don 
Luis, îl trase mai la o parte şi-l întrebă ce însemna venirea 
lui acolo. Şi în vreme ce el îl luase la descusut, punîndu-i 
întrebare după întrebare, se auziră la poarta hanului 
răcnete, a căror pricină era că doi dintre oaspeţii care 
dormiseră în noaptea aceea la han, văzînd că toată lumea 
nu se mai giîndea la altceva decit să afle ce căutau cei patru, 
încercaseră să spele putina fără să plătească ceea ce 
datorau; dar hangiul, care, cînd era vorba de interesele lui, 
şi nu de ale altuia, avea ochii-n patru, îi prinsese tocmai 
cînd dau să treacă pragul porţii şi le ceruse plata, 
beştelindu-i pentru planurile lor necinstite cu aşa cuvinte 
de ocară, incit îi făcuse să-i răspundă cu pumnii; şi-aşa 
începuseră a-i număra la ghionţi, că bietul hangiu n-avusese 
încotro şi trebuise să dea glas şi să strige după ajutor. 


Hangiţa şi fiica ei nu găsiră pe altcineva mai puţin prins de 
treburi ca să-i poată veni intr-ajutor decît pe don Quijote, 
căruia fiica hangiţei îi zise: — Ajută-l, măria-ta, senor 
cavaler, te conjur pe vitejia ce ţi-a dat-o Cel-de-Sus, ajută-mi 
tatăl, căci doi răufăcători îl îmblătesc, bietul, ca pe-un sac 
de fasole. 

La asta don Quijote răspunse, foarte tacticos şi cu toată 
nepăsarea: — Frumoasă domniţă, cererea domniei-voastre 
nu poate avea deocamdată leac, pentru că sînt împiedicat 
să mă amestec în altă aventură pînă ce nu voi duce la capăt 
una în care m-a virit cuvîntul meu de cinste. Dar ceea ce pot 
face pentru a vă sluji este să vă dau un sfat: daţi fuga şi 
spuneţi-i tatălui domniei-voastre să se ţină cit o putea mai 
bine în bătălia asta şi să nu* se dea bătut cu nici un chip 
pînă ce nu apuc eu să cer prinţesei Micomicona îngăduinţa 
de a-l ajuta în nenorocirea lui, căci de mi-o da-o, puteţi fi 
încredinţată că-l scot eu negreşit de-acolo ! 

— Păcatele mele! strigă Maritornes auzind asta, căci era 
şi ea de faţă. Dar pînă s-apuci măria-ta a cere îngăduinţa de 
care vorbeşti, stăpînul meu are să se şi vadă ajuns pe ceea 
lume! 

— Fă dumneata, doamnă, să am eu la mină îngăduinţa de 
care vorbesc, răspunse don Quijote, că de îndată ce-oi avea- 
O, nu mai are nici o însemnătate dac-a ajuns ori nu pe ceea 
lume, că-l scot eu de-acolo, n-ai grijă, chiar de mi-ar sta 
împotrivă lumea întreagă ! Sau, cel puţin, vă voi răzbuna 
asupra celor ce-l vor fi trimis acolo în aşa chip, incit să 
rămîneţi mulţumite mai bine de jumătate, dacă nu pe de-a- 
ntregul. 

Şi, fără să rostească mai multe, se duse să îngenunche 
dinaintea Doroteii, cerîndu-i, în cuvinte cavalereşti şi 
rătăcite, să binevoiască înălţimea-sa şi să-i dea îngăduinţa 
de-a veni într-ajutorul şi sprijinul stăpînului acelui castel, ce 
se afla la mare ananghie. Prinţesa i-o dădu cu multă 
mărinimie, iar el, trecîndu-şi numaidecit scutul pe după 
braţ şi punînd mîna pe minerul spadei, se îndreptă spre 
poarta hanului, unde încă îl mai ghigoseau cei doi oaspeţi 


pe hangiu; dar cum ajunse acolo, se opri şi rămase 
nemişcat, oricît îl întrebau Maritornes şi hangiţa de ce 
stătuse locului şi nu da ajutor stăpîinului şi soţului lor. 

— M-am oprit, zise don Quijote, fiindcă mie nu mi-e 
îngăduit să trag spada împotriva unor oameni de teapa 
scutierilor; totuşi, chemaţi-l aici pe scutierul meu Sancho, 
căci lui îi revine şi pe el îl priveşte atît apărarea, cît şi 
răzbunarea cazului de faţă. 

Asta se petrecea la poarta hanului, şi sub ea pumnii şi 
buşelile plouau cu nemiluita, foarte spre paguba hangiului 
şi spre marea ciudă a slujnicei Maritornes, a hangiţei şi a 
fiicei sale, care se dădeau de ceasul morţii văzînd mişelia lui 
don Quijote şi cumpăna în care li se afla soţul, stăpînul şi 
tatăl. Dar să-l lăsăm pe hangiu acolo, căci nu-i va lipsi cine 
să-l ajute, iar de-i va lipsi, treaba lui, să tacă şi să înghită, ca 
unul ce se încumetă la mai mult decît îl ţin puterile; iar noi 
să ne întoarcem cu cincizeci de paşi îndărăt, ca să vedem ce 
i-a răspuns don Luis oidor-ului, pe care l-am lăsat mai la o 
parte, descusîndu-l pe băiat asupra pricinii pentru care 
venise acolo, pe jos şi în atît de grosolane straie. La care 
tînărul, apucîndu-l cu putere de amîndouă mîinile, ca 
pentru a-i da semn de durerea ce-i sfişia inima, şi vărsînd 
şiroaie îmbelşugate de lacrimi, îi zise: — Senor, n-aş şti să-ţi 
spun altceva decît că din clipa în care cerul a voit şi casele 
noastre învecinate au îngăduit s-o văd eu pe dona Clara, 
fiica domniei-tale şi stăpîna mea, chiar din clipa aceea, mi- 
am făcut-o suverană a voinţei mele; iar dacă a domniei-tale, 
care-mi eşti adevăratul senor şi tată, nu-mi este potrivnică, 
îmi va fi soaţă chiar astăzi. Pentru ea am părăsit casa tatălui 
meu şi pentru ea am îmbrăcat straiele acestea, ca s-o 
urmez pînă la capătul pămîntului, aşa cum îşi urmează ţinta 
o săgeată, sau cum caută din ochi marinarul steaua polară. 
Ea nu ştie despre dorinţele mele mai mult decit ce-a putut 
pricepe în cele cîteva dăţi cînd mi-a văzut de departe ochii 
lăcrămînd. Cunoşti, de bună seamă, senor, bogăţia şi 
noblețea părinţilor mei, şi ştii că sînt singurul lor 
moştenitor, aşa că, de-ţi pare cumva că ar putea fi acesta 


cuvînt spre a te încumeta să mă faci fericit pe deplin, 
primeşte-mă chiar acum drept fiu al domniei-tale; pentru 
că, de s-o întîmpla ca tatăl meu, minat de alte gînduri, 
ascunse mie, să nu se bucure de binele pe care m-am 
priceput a mi-l afla, mai mare putere are timpul care 
desface şi schimbă orice decît au vrerile oamenilor! 

Tăcu, după ce spuse vorbele acestea, tînărul îndrăgostit; 
iar dregătorul, auzindu-l, rămase încremenit, tulburat şi 
mirat cum nu se mai poate, atit de chipul înţelept în care 
don Luis îşi dăduse cugetul pe faţă, cît şi de încurcătura în 
care se vedea pus; şi nu se pricepea ce cale să apuce într- 
aşa neaşteptată şi năprasnică întîmplare; aşa că nu-i 
răspunse altceva decit să se liniştească pină una-alta şi să 
stăruie pe lingă slujitorii lui să nu-l ia pe sus o singură zi 
doar, ca să aibă el timp de gîndit cum să facă ceea ce era 
mai bine de făcut pentru toată lumea. Don Luis îi sărută 
mîinile cu de-a sila, ba i le mai şi scăldă în lacrimi, lucru 
care ar fi putut înmuia şi o inimă de marmură, nu numai pe 
a oidor-ului, care, fiind om mintos, pricepuse îndată cît de 
bine i-ar sta fiicei lui să se mărite cu cavalerul; cu toate că, 
de-ar fi fost cu putinţă, i-ar fi plăcut să-i însoare şi cu 
consimţămiîntul tatălui lui don Luis, de care ştia că 
năzuieşte să facă din fiul său moştenitor al tuturor titlurilor 
părinteşti. 

în vremea asta, oaspeţii căzuseră la pace cu hangiul, 
căci, răzbiţi mai curînd de vorbele înțelepte ale lui don 
Quijote decit de ameninţări, îi plătiseră tot ce voise, iar 
slugile lui don Luis aşteptau sfîrşitul convorbirii acestuia cu 
oidor-ul şi hotărîrea stăpîinului lor; cînd Diavolul, care nu 
doarme niciodată, porunci ca tocmai în clipa aceea să intre 
pe poarta hanului bărbierul pe care don Quijote îl prădase 
de coiful lui Mambrino, iar Sancho Panza, de podoabele 
măgarului, pe care le schimbase cu sculele măgarului său. 
Şi bărbierul acesta, ducîndu-şi măgarul la grajd, dete cu 
ochii de Sancho Panza, care sta şi trebăluia nu ştiu ce la 
tarniţă, şi cum îl văzu pe loc îl şi cunoscu, aşa că, punînd 
mina în gîtul lui Sancho, zise: — Aha, don Lotru, hoţomane, 


te-am prins! Scoate numaideciît lighenaşul şi samarele, cu 
toate sculele pe care mi le-ai şterpelit 1 

Sancho, dacă se văzu luat din scurt atit de pe nepusă 
masă, şi mai auzind şi ocările cu care-l împroşca, se apucă 
pe loc cu o mină de tarniţă, iar cu cealaltă îi trase 
bărbierului un pumn, de-i scăldă toată gura în sînge. Dar 
asta nu-l făcu pe bărbier să dea drumul prăzii, adică 
tarniţei măgarului, ci, dimpotrivă, ridică glasul în aşa chip, 
încît toţi cei din han deteră fuga la zgomotul zurbalei. 

— Aici, aici, ajutor, oameni ai regelui 1 414 Chemaţi iute 
arcaşii, că vrea să mă şi ucidă tilharul ăsta de drumul mare, 
după ce m-a prădat! 

— Minţi! răspunse Sancho. Eu nu-s tilhar de drumul 
mare, că prada asta a cîştigat-o stăpinul meu, don Quijote, 
în luptă dreaptă! 

Don Quijote se şi înființase, foarte mulţumit să vadă cât 
de bine para şi ataca scutierul său, şi-l socoti, începînd din 
ziua aceea, drept om de nădejde, hotărînd în inima lui să-l 
armeze cavaler la primul prilej ce-i va ieşi în cale, părîndu-i- 
se că prin el tagma cavaleriei avea să fie bine reprezentată, 
între alte lucruri pe care le rosti bărbierul în cursul certei, 
se întîmplă să spună şi următoarele: — Domnilor, samarul 
ăsta e al meu, aşa cum ea mea moartea cu care sînt dator 
lui Dumnezeu, şi-l cunosc de parcă eu l-aş fi fătat; măgarul 
e de faţă, în staul, şi vă poate mărturisi dacă mint; dacă nu 
mă credeţi, n-aveţi decit să i-l încercaţi, şi de nu i-o veni ca 
pictat, să fiu eu afurisit! Şi nu numai atita: că în aceeaşi zi 
cînd mi-au luat samarul, mi-au luat şi un lighenaş de aramă 
nou-nouţ, nenuntit, că era fată mare, de-alea de un scud de- 
argint bucata 1 

Cînd ajunse aici, don Quijote nu se mai putu ţine să nu-i 
răspundă şi, punîndu-se între ei doi şi despărţindu-i, după 
ce rîndui jos la pămînt samarul, ca să-l aibă sub ochi pînă 
ce-avea să iasă adevărul la lumină, zise: — Ca să vedeţi 
domniile-voastre limpede şi fără nici o îndoială cît de mult 
se înşală acest brav scutier, numind lighenaş ceea ce 
întotdeauna a fost, este şi va fi coiful lui Mambrino, pe care i 


l-am luat eu cîştigindu-i-l în luptă dreaptă şi făcîndu-mă 
stăpînul lui legiuit prin posesie licită! în privinţa samarului, 
nu mă amestec, că tot ce-aş şti spune despre el este că 
scutierul meu, Sancho, mi-a cerut îngăduinţa să ia 
harnaşamentul calului acestui mişel biruit şi să-şi 
împodobească cu el calul său; iar eu i-o dădui, şi atunci el îl 
luă, şi dacă s-a preschimbat din harnaşament în samar, n- 
am ce altă explicaţie da decit cea obişnuită, că asemenea 
preschimbări se pot vedea la tot pasul în faptele cavalerilor 
rătăcitori! lar ca să se întărească ceea ce spun, dă fuga, 
Sancho băiete, şi adu aicea coiful de care acest om 
cumsecade zice c-ar fi lighenaş ! 

— Să mă ia dracu, stăpîne, zise Sancho, dacă n-avem altă 
dovadă de adevărul celor spuse decît aia de care vorbeşti 
măria-ta, află despre coiful lui Malino 415 că e lighean toată 
ziua, tot aşa cum harnaşamentul omului ăstuia e samar 
curat! 

— Fă ce-ţi zic, răspunse don Quijote, că n-or fi fiind 
vrăjite toate în castelul ăsta ! 

Sancho dete fuga pină-n locul unde ţinea ligheanul şi i-l 
aduse; şi, de îndată ce-l văzu don Quijote, îl luă în mînă şi 
zise: — Uitaţi-vă şi daţi-vă şi domniile-voastre cu părerea, 
cu ce obraz ar mai putea spune scutierul acesta că e vorba 
de-un lighean, şi nu de coiful de care v-am vorbit? Şi jur pe 
tagma cavaleriei în care slujesc că acesta-i coiful pe care i l- 
am luat şi că nici n-am pus, nici n-am scos din el nimica ! 

— Nu-ncape nici o îndoială în privinţa asta, zise atunci 
Sancho, pentru că, din clipa în care l-a cîştigat stăpînul meu 
şi pînă astăzi, n-a înfruntat cu el în cap mai mult de-o 
bătălie: atuncea cînd cu slobozirea nenorociţilor acelora 
puşi în lanţuri; şi de n-ar fi fost acest lighe-coif, nu i-ar fi 
mers prea bine atuncea, că n-am mai văzut în viaţa mea aşa 
ploaie cu piatră ! 


Capitolul XLV 

Unde ajunge să se spulbere orice îndoială cu privire la 
coiful lui Mambrino şi la samar, şi pe lingă asta se povestesc 
o seamă de alte păţanii, aidoma cum s-au petrecut 

— Ce părere aveţi măriile-voastre, domnilor, zise 
bărbierul, de spusele acestor boieri, care se încumetă a 
susţine că acesta nu-i lighean, ci coif? 

— Cine-ar îndrăzni să spună astfel, rosti don Quijote, l-aş 
face eu să-şi dea seama că minte, dacă-i cavaler; iar dacă-i 
scutier, l-aş face să-şi dea seama de-o mie de ori mai vîrtos! 

Bărbierul nostru, care era de faţă la toate acestea şi care 
cunoştea prea bine firea lui don Quijote, voi să-i aţiţe şi mai 
mult sminteala şi să-mpingă şi mai departe gluma, ca să 
facă haz cu toţii; aşa că zise, vorbind cu celălalt bărbier: — 
Jupîne bărbier, sau ce-i fi fiind, află că sînt şi eu tot din 
breasla asta şi că am diplomă de meserie de mai bine de 
douăzeci de ani, aşa că mă pricep ca nimeni altul la toate 
uneltele de bărbier, pînă la cea mai măruntă; iar în 
tinereţile mele am fost o vreme şi eu soldat, şi ştiu ce-i 
aceea coif, ce-i aceea cască, ce-i aceea vizieră şi alte multe 
lucruri privind milităria, vreau să spun, privind tot soiul de 
arme soldăţeşti; şi declar — afară doar dacă nu s-o găsi 
altcineva mai priceput care să susţină dimpotrivă, fiindcă eu 
mă supun întotdeauna unuia mai cu scaun la cap — că scula 
asta pe care-o avem în faţă nu numai că nu-i lighenaş de 
bărbier, dar e la fel de departe de-a fi aşa ceva pe cit de 
departe e albul de negru şi adevărul de minciună; declar, 
de asemenea, că ceea ce vedem aici, cu toate că e un coif, 
nu e un coif întreg. 

— Nu, bineînţeles, zise don Quijote, fiindcă-i lipseşte 
jumătatea, adică viziera. 

— Aşa-i, întări şi preotul, care pricepuse unde bătea 
prietenul său bărbierul. 

Şi acelaşi lucru îl întăriră şi spusele lui Cardenio, ale lui 
don Fernando şi ale tovarăşilor săi; ba chiar şi oidor-ul, de 
nu l-ar fi pus pe jăratic încurcătura cu don Luis, ar fi dat şi 
el o mină de ajutor la renghiul ce i se juca bărbierului; însă 


gîndurile pe care le tot frămînta în cap îl chinuiau în aşa 
chip, că nu pricepea nimica, sau aproape nimica din 
tertipurile acelea. 

— Să mă ia dracu ! zise atunci bărbierul, păcălit. Cum e 
oare cu putinţă să susţină atiţia oameni suspuşi că ăsta nu-i 
lighean, ci coif? Uite un lucru de care s-ar putea minuna toţi 
doctorii universităţii, cît or fi ei de înţelepţi! Halal! N-am ce 
mai zice, că dacă lighenaşul ăsta e coif, atunci şi samarul 
ăsta e harnaşament de cal cavaleresc, aşa cum a susţinut 
acest senor. 

— Ba, drept să-ţi spun, mie mi se pare samar, zise don 
Quijote; dar cum am mai spus, eu în asta nu mă vir! 

— Harnaşament sau samar, spuse preotul, senor don 
Quijote n-are decît să hotărască, fiindcă în treburi de astea, 
de-ale cavaleriei, toţi domnii de faţă, dimpreună cu mine, 
nici măcar nu-i putem trece pe dinainte. 

— Zău aşa, domnilor, rosti don Quijote, atîtea lucruri 
ciudate mi s-au întimplat în castelul acesta de fiecare dată 
cînd am mas în el, că nu m-aş mai încumeta să spun cu tot 
dinadinsul nimic sigur cu privire la ceea ce se află într-însul 
dac-ar fi să fiu întrebat, căci am început să cred că tot ce se 
petrece aici e doar vrăjitorie curată. Prima dată m-a canonit 
de mi-a scos sufletul un maur solomonit care bîntuia 
castelul, şi nu i-a mers mai bine nici lui Sancho cu ceilalţi 
din suita maurului, iar noaptea asta am stat atîrnat de-un 
braţ mai bine de două ore, fără să-mi dau seama nici cum, 
nici în ce chip am intrat în asemenea belea; aşa că, să m- 
apuc eu acuma să-mi dau cu părerea intr-o afacere aşa de 
încurcată, ar însemna să-mi fie judecata prea cutezătoare ! 
Cît despre ceea ce s-a spus, anume că acesta-i lighean, şi nu 
coif, am mai răspuns; dar în privinţa declaraţiei dacă ăsta-i 
samar sau harnaşament cavaleresc, nu mă încumet să dau 
un verdict definitiv, ci-l las la bunul-plac al domniilor 
voastre; căci, cum nu sînteţi armaţi cavaleri, ca mine, cu 
domniile-voastre poate n-or avea nici o putere vrăjile de 
prin partea locului, şi vă veţi fi putînd păstra minţile slobode 
şi judeca ce se petrece în castelul acesta, întocmai după 


cum stau cu adevărat lucrurile, şi nu după cum mi se par 
mie. 

— Nu mai încape îndoială, răspunse la asta don 
Fernando, că senor don Quijote are toată dreptatea cînd 
zice că nouă ne revine să hotărîm asupra acestui caz; şi 
pentru ca lucrurile să fie făcute cît mai temeinic, eu voi lua 
în taină voturile acestor domni, iar de ceea ce va ieşi la vot 
vă voi da deplină şi limpede socoteală. 

Pentru cei care ştiau firea lui don Quijote, toate acestea 
erau prilej de mare veselie; dar cei care nu i-o cunoşteau, 
socoteau că nu se află pe lume mai mare aiureală. Mai cu 
seamă cei patru slujitori ai lui don Luis credeau aşa, 
dimpreună cu don Luis însuşi şi cu alţi trei drumeţii care 
sosiseră din întîmplare la han, şi păreau a fi arcaşi, cum de 
fapt şi erau; dar cel care deznădăjduia mai mult decît toţi 
era bărbierul, al cărui lighean se preschimbase chiar pe loc, 
sub ochii lui, în coiful lui Mambrino, şi al cărui samar el nu 
mai avea nici o îndoială c-avea să se preschimbe în 
harnaşament bogat de buestraş. Şi unii şi ceilalţi rideau 
văzîndu-l pe don Fernando cum umbla de la unul la altul să 
le ia voturile, vorbindu-i fiecăruia la ureche, ca să afle în 
taină dacă socotea că era samar sau harnaşament giuvaerul 
acela pentru care se ciorovăiseră atita. Şi după ce adună 
voturile celor care-l cunoşteau pe don Quijote, zise cu glas 
tare: — Fapt este că m-am şi plictisit, om bun, să mai iau 
voturile atîtora, căci văd că nici n-apuc bine să-ntreb ce 
vreau să aflu, că-mi şi răspunde toată lumea să-mi văd de 
treabă, c-ar -A aiureală să spună cineva că-i samar de 
măgar ceea ce se vede aici, şi nu harnaşament de cal, şi 
încă de cal pursînge, aşa că n-ai încotro şi trebuie să rabzi, 
căci, în ciuda spuselor tale şi spre nenorocul măgarului tău, 
e harnaşament, şi nu samar, şi n-ai dat dovadă de prea 
multă cinste pretinzînd altfel. 

— Să n-am parte de ceruri, zise bietul bărbier, dacă nu 
vă înşelaţi cu toţii domniile-voastre, şi să-mi apară mie 
sufletul dinaintea Domnului la fel de limpede cum apare 
samar dinaintea ochilor mei, şi nu harnaşament, lucrul ăsta! 


Dar aşa-i cînd se-ntoarce roata legii416. mai bine nu mai 
spun mai departe! Şi zic zău lui Dumnezeu că nu-s beat, că- 
s tot cu inima goală de dimineaţă şi n-am avut pe limbă 
nimic, decît păcatele mele! 

Neroziile pe care le rostea bărbierul nu stirneau mai 
puţin risul decît aiurelile lui don Quijote, care zise atunci: — 
Tot ce avem mai bun de făcut este să ne luăm fiecare ce-i al 
lui; şi ceea ce ne-a dat Dumnezeu, sfintul Petru să 
binecuvinteze! 

Unul dintre cei patru zise: 

— De nu cumva o fi vorba de un renghi pus la cale 
dinainte, nu-mi poate intra în cap cum oameni cu atîta 
ştiinţă de carte şi pricepere, cum sînt sau par a fi toţi cei de 
faţă, pot să se încăpăţineze a o ţine morţiş că nici acesta de- 
aici nu-i lighean şi nici cel de colo samar. Dar cum văd că 
stăruiesc s-o spună şi s-o întărească, îmi dau cu socoteala că 
nu se poate să nu fie pe-aici vreo taină, fiindcă altfel nu s-ar 
înverşuna să stăruie într-un lucru aşa de potrivnic faţă de 
tot ce ne arată adevărul însuşi şi viaţa zilnică, fiindcă jur pe. 
(şi dădu drumul unei cumplite înjurături) că pe mine nu mă 
poate nimeni face să văd de-a-ndoaselea de-ar veni să mă 
bată la cap toţi oamenii câţi sînt pe lume şi să-mi tot spună 
că ăsta nu-i lighean de bărbier, şi nici ăsta samar de măgar! 

— S-ar putea să fie de măgăriţă ! zise preotul. 

— Tot un drac, îi întoarse servitorul vorba, că nu-i de 
asta sfada, ci-i vorba dacă este sau nu este samar, cum 
ziceţi domnia-voastră. 

Auzind aceasta, unul dintre străjerii ce intraseră în han 
şi fuseseră de faţă la ceartă şi la judecată izbucni mînios şi 
înciudat, zicînd: — Mai samar nu era nici tata, şi ăl de-o zice 
altfel, ori ăl de-a zis, trebuie să fie îmbibat de vin ca un 
ciorchine de strugure! 

— Minţi ca un netrebnic şi-un ţopîrlan! răspunse don 
Quijote. Şi, ridicînd lancea, pe care n-o lăsa niciodată din 
mînă, dădu să-i tragă una-n cap cu atîta putere, că de nu s- 
ar fi ferit arcaşul, lat l-ar fi întins la pămînt. Lancea se făcu 
bucăţi, lovindu-se de caldarîm, iar ceilalţi străjeri din 


patrulă, văzîndu-şi tovarăşul în aşa fel cinstit, începură să 
răcnească, dind semnalul de alarmă al Sfintei Hermandad. 
Hangiul, care făcea şi el parte din Frăţie 417, dete fuga să- 
şi ia topuzul şi spada şi se alătură tovarăşilor săi; servitorii 
lui don Luis îl înconjurară atunci pe băiat, ca nu cumva să le 
scape în învălmăşeală şi să-şi ia tălpăşiţa; iar bărbierul, cînd 
văzu că intră zavera în casă, alergă să se asigure de samar 
şi să pună mîna pe el; şi tot aşa făcu şi Sancho. Don Quijote 
trase spada din teacă şi se năpusti asupra străjerilor; don 
Luis le striga cit putea slugilor sale să-l lase pe dinsul şi să 
le dea o mînă de ajutor lui don Quijote, lui Cardenio şi lui 
don Fernando, care luaseră partea lui don Quijote; preotul 
striga cît îl ţinea gura, hangiţa ţipa, fiică-sa îşi pierduse 
capul de deznădejde, Maritornes plingea în hohote, Dorotea 
nu ştia ce să mai facă, Luscinda rămăsese înlemnită şi dona 
Clara leşinase. Bărbierul îi căra la pumni lui Sancho, iar 
Sancho îl îmblătea cu de-amăruntul pe bărbier. Don Luis, pe 
care unul dintre servitorii săi se încumetase să-l apuce de 
braţ ca să nu fugă, îi trase slugii un pumn, de-i scăldă toată 
gura în sînge; oidor-ul îi luă apărarea, iar don Fernando 
izbutise să culce la pămînt un arcaş, măsurîndu-i trupul cu 
tălpile după placul inimii; hangiul prinse iarăşi suflet şi 
dădu glas, cerînd să fie respectată Sfînta Hermandad, astfel 
că hanul era numai văicăreli, strigăte, ameninţări, 
tulburare, spaimă, alarmă, paloşe încrucişate, ghionţi, 
ciomăgeli, vînătăi şi sînge vărsat. Şi în toiul acestui haos, al 
acestei învălmăşeli de labirint, lui don Quijote îi trăsni prin 
cap că se vedea, nici una, nici două, dus pe sus în mijlocul 
încăierării de pe cîmpul lui Agramante *, aşa că strigă cu 
glas tunător, mai-mai să dărîme hanul: — Staaaaţi! Opriţi-vă 
cu toţii! Băgaţi toţi spadele în teacă ! Potoliţi-vă şi ascultaţi- 
mă cu toţii dacă vreţi să mai rămînă vreunul din voi cu 
viaţă! 

La aşa tunet rămaseră cu toţii locului, şi el urmă: — Nu 
v-am spus eu, domnilor, că-i vrăjit castelul ăsta şi că e 
bîntuit de bună seamă de-o legiune întreagă de demoni ? 
Ca probă că-i aşa, vreau să vedeţi şi domniile-voastre cum s- 


a strecurat printre noi, mutîndu-se aicea, încăierarea de pe 
cîmpul lui Agramante ! Uitaţi-vă: aici unii se luptă pentru 
spadă, alţii — pentru cal, dincoace se luptă pentru acvile, 
mai încolo — pentru coif, şi ne-am încăierat cu toţii, şi nu ne 
mai putem înţelege între noi. Dar dă-te măria-ta mai 
încoace, senor oidor, şi dumneata, domnule părinte, ca să 
facă unul pe regele Agramante, şi celălalt pe regele 
Sobrino, şi să punem pace între noi, fiindcă, pe Dumnezeul 
cel atotputernic, mare ticăloşie este ca atiţia oameni de viţă, 
tot unul şi unul, cîţi sîntem aici, să ne omorim între noi din 
asemenea fleac de pricină ! 

Arcaşii, care nu pricepeau boabă din retorica lui don 
Quijote şi nu vedeau altceva decît că don Fernando, 
Cardenio şi tovarăşii lor îi cam altoiseră, nu se învoiau de fel 
să se potolească, în vreme ce bărbierul se învoi, căci în focul 
bătăliei se făcuseră harcea-parcea şi samarul şi barba luil 
418 

Sancho, ca un bun servitor ce era, dete ascultare, de la 
întiiul cuvînt, stăpinului său. Cei patru valeţi ai lui don Luis 
rămaseră şi ei liniştiţi văzînd cît de puţin aveau de cîştigat 
de n-ar fi stat aşa; numai hangiul, cu o falcă-n cer şi cu una- 
n pămînt, o ţinea morţiş că trebuiau pedepsite necuviinţele 
zărghitului aceluia, care la fiecare pas îi întorcea hanul cu 
susul în jos. în cele din urmă, zarva se mai domoli, samarul 
rămase pînă-n ziua judecății de apoi tot harnaşament, 
lighenaşul — coif, iar hanul, în închipuirea lui don Quijote, 
tot castel. După ce făcură aşadar pace şi deveniră cu toţii 
iarăşi buni prieteni, la îndemnurile oidor-ului şi ale 
preotului, numai slugile lui don Luis începură a-şi certa 
stăpinul, zicînd că venise vremea să plece cu dinşii; şi cît 
timp stătu el să se ciondănească cu lacheii, oidor-ul se sfătui 
cu don Fernando, cu Cardenio şi cu preotul ce avea de făcut 
într-o împrejurare ca aceea, dîndu-le şi lor seamă de tot 
ceea ce-i spusese don Luis. în cele din urmă hotărîră să 
spună don Fernando slujitorilor lui don Luis cine era el, 
arătindu-le că voia lui era să vină don Luis cu dînsul în 
Andaluzia, unde avea să fie prețuit de fratele său, 


marchizul, după meritul rangului lui don Luis, căci, după 
cite ştiau ei ce gînduri are don Luis, el n-ar fi primit să se 
întoarcă atuncea spre a da ochi cu tatăl său chiar de-ar fi 
fost să-l facă fărimiţe. 

Cînd aflară cei patru ce hram ţinea don Fernando şi ce-l 
bătea gindul pe don Luis să facă, hotăriră între dinşii ca trei 
dintre ei să se întoarcă acasă ca să dea socoteală părintelui 
acestuia de ceea ce se petrecea, iar al patrulea să rămînă 
pe lingă don Luis ca slujitor şi să nu-l slăbească pînă ce nu 
s-or întoarce ei, fie ca să-l ridice, fie ca să facă ceea ce va fi 
să le poruncească în vremea asta tatăl cavalerului. în chipul 
acesta se potoli halimaua aceea de gilcevi, prin autoritatea 
lui Agramante şi înţelepciunea regelui Sobrino; dar 
văzîndu-se duşmanul bunei înţelegeri dintre oameni şi al 
păcii disprețuit de data asta şi păcălit, după cît de puţine 
roade îi fusese dat să culeagă din osteneala de a-i fi vîrit pe 
toţi în aşa tulbure labirint de încurcături, îşi puse în gînd să- 
şi mai încerce o dată puterea, stirnind noi certuri şi 
neînţelegeri. 

Se întîmplă deci ca străjerii să nu se fi învoit a se potoli 
decit pentru că le ajunsese la urechi zvon-despre cine erau 
cei ce ridicaseră mina asupra lor; şi nu se retrăseseră din 
luptă decit pentru că-şi închipuiau că, în orice chip va fi fost 
să se termine, tot aceştia aveau să iasă biruitori din bătălie. 
Dar unul dintre dînşii, anume cel călcat în picioare şi 
ghigosit de don Fernando, şi-aduse aminte că printre alte 
cîteva mandate ce avea asupra sa, de aducere a cîtorva 
oameni certaţi cu legile, avea şi unul împotriva lui don 
Quijote, pe care Sfinta Hermandad dăduse poruncă să-l ia 
prins pentru slobozirea ocnaşilor, aşa cum Sancho avusese 
dreptate să se teamă. Venindu-i deci în minte lucrul acesta, 
vru să se încredinţeze dacă semnalmentele ce i se dăduseră 
asupra lui don Quijote se potriveau şi, scoţind din sîn un 
pergament, găsi ceea ce căuta, aşa că se apucă să-l citească 
pe îndelete, cu multă încetineală, căci nu prea se avea bine 
cu cititul, iar la fiecare cuvînt pe care-l buchisea ridica ochii 
şi se uita la don Quijote, tot confruntînd semnalmentele 


trecute în mandat cu chipul cavalerului. La urmă găsi că, 
fără nici o îndoială, el era cel cerut în mandat, şi nici nu se 
încredinţase bine, că pe loc, împăturindu-şi pergamentul, 
cu mandatul în mîna stingă, îl apucă cu dreapta de git pe 
don Quijote atît de voiniceşte, că nici să răsufle nu-i mai 
dădea răgaz, tot strigind cît îl ţinea gura: — în numele 
Sfintei Hermandad! Şi ca să se vadă că e drept ceea ce cer, 
n-aveţi decit să citiţi mandatul acesta, unde stă scris să fie 
luat prins acest bandit de drumul mare ! 

Luă preotul mandatul şi văzu că era adevărat tot ce 
spunea arcaşul şi că se potrivea cu semnalmentele lui don 
Quijote; acesta, văzîndu-se în aşa chip cinstit de-un 
nemernic de ţopirlan, îşi ieşi din sărite, căci furia lui nu mai 
cunoştea margini şi plesnea fierea-ntr-însul. îl apucă şi el cît 
putu mai bine pe arcaş, cu amiîndouă mîinile, de git, că de n- 
ar fi fost să-i sară tovarăşii întrajutor, acolo şi-ar fi dat 
duhul, mai curînd decît să-i fi dat don Quijote drumul. 
Hangiul, care n-avea încotro şi trebuia să-i sprijine pe cei 
din aceeaşi frăţie cu el, îi sări arcaşului numaidecît 
întrajutor. Hangiţa, văzîndu-şi din nou soţul încăierat, din 
nou începu să ţipe, şi-i ţinură ca la poruncă hangul 
Maritornes şi fiică-sa, care cercau cerului şi tuturor câţi 
erau dc faţă să le ajute. 

Sancho, văzînd ce se petrecea, zise: — Doamne- 
Dumnezeule, uite că se-adevereşte ce spunea stăpînu-meu 
despre farmecele ce bîntuie castelul ăsta, că n-ai chip în el 
să trăieşti o clipă în pace 1 

Don Fernando se puse între arcaş şi don Quijote, şi, spre 
marea fericire a amîndurora, le descleştă mîinile, căci unul 
şi le înfipsese în gulerul celuilalt, care-l strîngea cît putea 
pe cel dintîi de gitlej; dar asta nu înseamnă că arcaşii 
încetară de a-şi mai cere prinsul, pretinzînd să fie ajutaţi a-l 
lega şi a-l supune întru totul voinţei lor, căci aşa se cuvenea 
cînd era vorba de cele datorate regelui şi Sfintei 
Hermandad, din partea căreia le cereau tot ajutorul şi 
respectul, ca să poată pune mîna pe tilharul acesta de 
drumul mare şi de potecă. 


Don Quijote începu să rîdă auzind asemenea vorbe şi, cu 
multă gravitate, zise: — Veniţi încoace, oameni josnici şi 
ticăloşi! Tilhărie la drumul mare vreţi voi să spuneţi că 
înseamnă să slobozi pe cei încătuşaţi în lanţuri, să dai 
drumul celor robiţi, să vii în sprijinul nenorociţilor, să ridici 
pe cel căzut, să-l scoţi din nevoie pe nevoiaş? Ah, oameni de 
nimica, care nu v-aţi făcut vrednici, de mîrşav şi de grosolan 
ce vă este sufletul, să vă împărtăşească cerul cît preţ 
închide în ea cavaleria rătăcitoare, nici să pricepeţi păcatul 
şi neştiinţa în care orbecăiţi atunci cînd nu vă închinaţi pînă 
şi la umbra oricărui cavaler rătăcitor, darmite avîndu-l în 
faţă? Veniţi încoa, patrulă de tilhari mai curînd decit de 
arcaşi, jefuitori de drumul mare, cu patalama de la Sfinta 
Hermandad419 şi spuneţi-mi: cine-a putut fi atit de 
ageamiu încît să iscălească un mandat de aducere 
împotriva unui cavaler ca mine de vestit? Cine-a fost cel 
care-a putut să n-aibă habar că toţi cavalerii rătăcitori stau 
mai presus de orişice stăpînire, şi că lor lege li-e doar 
spada, privilegii le sînt isprăvile viteze, şi pravilă — voinţa 
proprie? Cine-a fost — vă întreb încă o dată — guşatul care 
să nu ştie că nu se află pe lume diplomă de hidalgo în stare 
să confere atitea scuteli şi imunităţi ca diploma pe care-o 
dobîndeşte-un cavaler rătăcitor în ziua în care e armat 
cavaler şi se dedică pe de-a-ntregul dîrzului ordin al 
cavaleriei? Ce cavaler rătăcitor a plătit vreodată gloabă, 
corvezi şi clacă, nart, boieresc şi dijmă, vămi de rohatcă şi 
ruşfet?1 Unde s-a pomenit croitor care să-i fi luat bani pe 
hainele cusute, castelan care să-l fi pus să-şi plătească 
întreţinerea pe timpul cît i-a îngăduit să miie la castelul său 
? Ce rege nu l-a ospătat cu ella masă ? Ce domniţă nu l-a 
îndrăgit şi nu i s-a dat, lăsîndu-se întru totul voii şi bunului 
său plac? Şi, la urma urmei, unde s-a mai văzut, se vede sau 
se va vedea vreodată pe lumea asta cavaler rătăcitor care 
să n-aibă atita cutezanţă t-icât el singur, fără alt ajutor, să se 
încumete a le trage patru sute de ciomege la patru sute de 
patrule care ar îndrăzni să-i ţină calea ?! 


Capitolul XLVI 
Despre vrednica de pomenit aventură cu patrula de 
arcaşi şi despre înfricdşătoarea minie a bunului 


nostru cavaler don Quijote Cîtă vreme vorbea aşa don 
Quijote, preotul se apucase să-i convingă pe arcaşi că don 
Quijote avea minţile spulberate, cum puteau prea bine 
vedea din isprăvile şi din vorbele sale, şi că n-avea nici o 
noimă să împingă mai departe povestea asta, căci chiar de- 
ar fi fost să pună mîna pe el şi să-l ridice, tot 420 ar fi 
trebuit să-l lase numaidecit, ca pe un nebun ce era. La 
aceasta îi răspunse cel care scosese mandatul că nu era 
treaba lui să judece dacă era sau nu nebun don Quijote, ci 
să facă ceea ce-i poruncise mai-marele său, şi, o dată prins, 
n-aveau decit să-l slobozească pe urmă de trei sute de ori! 

— Cu toate astea, zise preotul, n-aveţi să-l ridicaţi de 
data aceasta, şi nici el nu s-ar lăsa ridicat, pe cîte pricep eu 
1 

într-adevăr, atitea se pricepu să spună preotul, şi atitea 
nebunii făcu don Quijote, încît mai nebuni ar fi fost străjerii 
dacă nu şi-ar fi dat seama că era sărit din minţi, aşa că 
găsiră cu cale să se domolească mai bine, ba încă să mai fie 
şi mijlocitori ca să-i împăciuie pe Sancho Panza şi pe 
bărbier, care încă stăruiau, înciudaţi cum nu se mai poate, 
să se ciorovăiască 1 în cele din urmă, ca nişte mădulare ale 
stăpînirii ce erau, ştiură să mijlocească în această price şi să 
fie judecători ai ei în aşa chip, încît amîndouă părţile 
rămaseră dacă nu pe de-a-ntregul mulţumite, cel puţin într- 
o oarecare măsură, căci schimbară doar samarul, dar 
chingile şi căpăstrul, nu. Iar în ceea ce privea coiful lui 
Mambrino, preotul îi dădu bărbierului, pe sub mînă şi fără 
să prindă don Quijote de veste, opt reali pe lighenaş, pentru 
care bani bărbierul îi iscăli ţidula de primire şi de renunțare 
la orice fel de plingere ori jalbă, atunci şi pururea şi în vecii 
vecilor, amin ! 

O dată stinse deci amîndouă gilcevile acestea, care erau 
mai de căpetenie şi mai de seamă, mai rămînea şi să se 
învoiască slugile lui don Luis a se socoti mulţumite dacă 
aveau să se întoarcă acasă doar în trei, unul dintre slujitori 
răminînd adică să-l întovărăşească pe cavaler acolo unde 
avea chef don Fernando să-l ducă; şi cum soarta cea bună şi 


mîna norocului apucaseră a da bun început împăciuirii şi 
fringerii lăncilor, înlăturînd piedicile din “calea celor ce se 
iubeau şi scoţind din nevoi hanul şi pe vitejii ce-l locuiau, 
vrură ele să se milostivească a duce totul cu bine la capăt, 
căci lacheii se resemnară 421 să facă ceea ce dorea don 
Luis, lucru care aduse atîta mulţumire în sufletul donei 
Clara, că, în clipa aceea, oricine i-ar fi văzut faţa ar fi înţeles 
fericirea ce-i umplea inima. Zoraida, cu toate că nu 
pricepea bine tot ce văzuse că se întîmplă, cînd se întrista, 
cînd se lumina la faţă, cam la nimereală, după cum vedea şi 
ea că se schimbă obrazul fiecăruia, şi mai cu seamă chipul 
spaniolului ei, pe care nu-l slăbea nici o clipă din ochi, 
fiindu-i inima robită lui. Hangiul, căruia i se păruse din cale- 
afară de generos darul şi răscumpărarea în bani peşin 
oferită de preot bărbierului, îşi ceru şi el plata pentru 
găzduirea lui don Quijote, dimpreună cu despăgubirea 
pentru burdufurile de vin vărsat, jurîndu-se că nici 
Rocinante şi nici măgarul lui Sancho n-aveau să iasă din 
han pînă ce nu i se va fi plătit totul, pînă într-o para. Pe 
toate le împăciui preotul şi le plăti don Fernando, deşi 
oidor-ul se oferise cu dragă inimă să le plătească el, şi în 
felul acesta avură cu toţii parte de pace şi de linişte, încît 
acum nu mai părea hanul cîmpul de luptă al lui Agramante, 
cum spusese don Quijote, ci pacea secolului lui Octavian x, 
iar penţru toate acestea fură cu toţii de părere că trebuiau 
să mulţumească atît gîndurilor bune şi alesei elocinţe a 
domnului părinte, cît şi neasemuitei dărnicii a lui don 
Fernando. 

Văzindu-se deci don Quijote slobod şi scăpat de toate 
angaralele, atît de ale scutierului, cît şi de ale sale, îşi dete 
cu socoteala că s-ar cuveni să-şi urmeze călătoria începută 
şi să ducă la capăt aventura aceea măreaţă pentru care se 
simţea chemat şi ales. Şi aşa, cu o hotărire nestrămutată, se 
duse de-i căzu în genunchi Doroteii, care nu consimţi să 
asculte o vorbă din gura lui pînă ce nu-l va vedea sculat de 
jos, şi el, ca să nu-i iasă din cuvînt, se ridică în picioare şi 
rosti: — E o zicală cunoscută, preafrumoasă doamnă, că 


sîrguinţa e mama norocului, şi-n multe şi grave împrejurări 
a dovedit experienţa că zelul unui ambasador poate scoate 
la bun capăt o cauză îndoielnică; dar în nici un fel de 
treburi nu se dove-422 deşte mai bine adevărul zicalei decit 
în cele ale războiului, unde repeziciunea şi agerimea o iau 
înaintea iţelor trase de vrăjmaş şi dobîndesc izbînda pînă să 
n-apuce duşmanul a se apăra. Toate acestea le spun, slăvită 
şi înaltă doamnă, pentru că mi se pare şederea asta a 
noastră la acest castel lipsită de orice folos; ba, dimpotrivă, 
ne-ar putea fi într-atit de păgubitoare cît să ne plingem în 
pumni într-o bună zi. Căci cine ştie dacă, prin iscoade 
ascunse şi iscusite, n-o fi şi apucat să afle vrăjmaşul 
înălţimii-tale, uriaşul, că eu am purces să-l nimicesc, şi dacă 
nu cumva, dîndu-i răgaz timpul pierdut de noi, n-a prins să 
se întărească în vreun castel cu neputinţă de cucerit, sau 
într-o fortăreață împotriva căreia prea puţin preţ ar putea 
avea tot zelul meu şi toată forţa neostenitului meu braţ! Aşa 
că, stăpînă, să i-o luăm înainte, cum am spus, şi să-i 
dejucăm prin sîrgul nostru planurile, purcezind numaidecît 
la drum într-un ceas bun, că, în ce te priveşte, înălţimea-ta 
vei ajunge curînd să-ţi vezi cu ochii ceasul cel bun şi nu vei 
întîrzia mai mult decît timpul cît îmi va trebui mie ca să dau 
piept cu vrăjmaşul. 

Tăcu şi nu spuse nimic mai mult don Quijote, aşteptînd 
cu multă răbdare răspunsul frumoasei infante, care, cu o 
ţinută domnească şi foarte potrivită cu stilul lui don Quijote, 
îi răspunse în chipul următor: — îţi mulţumesc, senor 
cavaler, c-arăţi atîta zel în dorinţa de a-mi fi sprijin la vreme 
de grea cumpănă, întocmai ca un cavaler ce eşti, în sarcina 
căruia intră nemijlocit ocrotirea orfanilor şi a celor nevoiaşi; 
dea cerul să se împlinească dorinţa luminăţiei-tale şi a mea, 
ca să poţi vedea că mai sînt pe lume şi femei 
recunoscătoare; iar în ceea ce priveşte plecarea, să 
purcedem numaidecît, că voinţa măriei-tale este şi voinţa 
mea. Poţi face ce vrei cu mine, după cum ţi-o fi placul şi 
vrerea, căci cea care-a încredinţat o dată luminăţiei-tale 
apărarea persoanei sale, bizuindu-se pe braţul acesta viteaz 


pentru reîntronarea ei în domnie, n-are de ce voi să se pună 
împotriva celor poruncite de înţelepciunea măriei-tale 1 

— Voia lui Dumnezeu! zise don Quijote. Dar dacă e aşa, şi 
dacă o înaltă doamnă se smereşte dinainte-mi, nu vreau să 
pierd prilejul de a o ridica şi de a o pune pe tronul 
părintesc. Să plecăm numaidecit, căci îmi dă pinteni dorinţa 
de-a mă aşterne la drum, fiindcă vorba bătrinească bine 
zice cînd zice că cine porneşte de dimineaţă departe 
ajunge, şi că cine zăboveşte se primejduieşte. Şi pentru că 
n-a crescut sub cer pînă azi şi n-a văzut nici iadul ins care 
să mă înfricoşeze şi să mă facă pe mine să dau îndărăt, 
pune şaua, Sancho, pe Rocinante şi pregăteşte-ţi de drum 
măgarul, ca şi bidiviul reginei, şi să ne luăm rămas bun de 
la castelan şi de la domnii aceştia, ca s-o pornim la drum 
fără zăbavă |. 

Sancho, care fusese de faţă la toate, zise, clătinindu-şi 
capul cînd într-o parte, cînd în cealaltă: — Stăpine, stăpine! 
Cite ştie satul şi nici nu le visează bărbatul, să nu fie cu 
bănat preacinstitelor obraze aicea de faţă! 

— Ce s-o mai fi putînd adică şti în vreun sat, ori în toate 
oraşele lumii, care să-mi fie mie spre pagubă, mîrlane? 

— Dacă măria-ta te superi, răspunse Sancho, iaca, tac, şi 
mă feresc să-ţi spun ceea ce sînt ţirhit să-ţi spun ca orice 
bun scutier, aşa cum orice slugă credincioasă are datoria 
să-şi înştiinţeze stăpînul. 

— Spune ce ai de spus, zise don Quijote, numai să n-aibă 
vorbele tale drept ţintă să-mi vire cumva frica-n oase, că 
dacă ţie ţi-e frică, înseamnă că te porţi aşa cum ţi-e firea, la 
fel cum şi eu, nefiindu-mi frică, mă port după cum mi-este 
mie firea ! 

— Nu-i vorba de asta, păcatele mele cele multe şi grele, 
răspunse Sancho, ci-i vorba că eu sînt încredinţat şi nu mă 
îndoiesc de fel că cucoana asta, care zice că-i regina 
slăvitului regat Micomicon, nu-i mai regină decît mumă- 
mea, că de-ar fi ce zice că este, nu s-ar tot giugiuli cu unul 
dintre cei care-s în cîrd cu noi, şi în văzul lumii, şi pe furiş, 
prin toate ungherele. 


Roşi toată Dorotea la vorbele acestea ale lui Sancho, căci 
foarte adevărat era că soţul ei, don Fernando, de mai multe 
ori, pe furiş de ochi străini, apucase a culege cu buzele cîte- 
o părticică din răsplata pe care-o meritau dorinţele lui, iar 
Sancho prinsese de veste şi i se păruse că asemenea 
purtare era mai curînd de curtezană decit de regină, ba 
încă de regină a unui atît de slăvit regat! Şi ea nu avu cum, 
şi nici nu se gîndi, să-l înfrunte pe Sancho cu vreun cuvînt, 
ci-l lăsă să vorbească mai departe. Iar el spuse: — Ţi-am 
spus toate astea, stăpine, fiindcă dacă la capăt, după ce-am 
bătut atîtea drumuri şi poteci şi-am petrecut atîtea nopţi 
negre şi zile şi mai şi, rodul muncii noastre are să-l culeagă 
unul care-a stat şi-a huzurit aici la han, atuncea n-am de ce 
mă grăbi să pun nici şaua pe Rocinante, nici samarul pe 
măgar şi nici să-i pregătesc ei bidiviul, că mai nimerit ar fi 
să stăm liniştiţi, ca să-şi vadă fiştece curvă de torsul 
caierului ei *, şi hai mai bine să-mbucăâm ceva ! 

Doamne-Dumnezeule, cît se mînie don Quijote auzind 
vorbele neobrăzate ale scutierului său ! Atît de năprasnică îi 
era furia, încît, azvirlind flăcări dintr-amîndoi ochii şi 
încurcîndu-i-se limba-n gură de ciudă, rosti cu voce 
tunătoare: — Ticălosule, netrebnicule, bădăranule, 
neruşinatule, picli-şit la minte ce eşti, gingăvitule, 
neobrăzatule, necuviincio-sule, birfitorule şi clevetitorule, 
astea-s cuvinte pe care să cutezi a le rosti în faţa mea şi-n 
faţa acestor slăvite doamne ? Asemenea necuviinţe şi- 
asemenea obrăznicii cutezi să hrăneşti în tulburea ta 
închipuire ? Piei din ochii mei, dihanie scîrnavă, zaraf de 
minciuni, hazna de ticăloşii, hambar de intrigi, născocitor 
de strimbătăţi, crainic de măscări, puţ de nemernicii, 
vrăjmaş de moarte al cinstirii cuvenite feţelor domneşti! 
Cară-te şi să nu mi te mai arăţi în faţa ochilor, sub 
opreliştea dezlănţuirii mîniei mele! 

Şi, spunînd acestea, îşi arcui sprîncenele, îşi umflă bucile 
obrajilor, îşi roti ochii de jur împrejur şi bătu din piciorul 
drept cît putu mai voiniceşte în duşumea, semne, toate, ale 
furiei pe care-o zăvora în măruntaie. La aceste vorbe şi 


purtări furioase, Sancho rămase atît de înfricoşat şi de lipsit 
de grai, că mai bucuros ar fi fost să i se deschidă pămîntul 
423 sub picioare şi să-l înghită 1 Nu se pricepu să facă 
altceva decît să se răsucească pe călcîie şi să piară din ochii 
mînioşi ai stăpînului său. 

Dar înţeleaptă Dorotea, care cunoştea acum atit de bine 
firea lui don Quijote, ca să-i mai domolească furia, zise: — 
Nu te necâji, domnule Cavaler al Tristei Figuri, de 
obrăzniciile pe care le-a rostit bravul domniei-tale scutier, 
fiindcă s-ar prea putea întîmpla să nu le fi spus chiar aşa, 
din senin, şi mintea lui întreagă, întocmai ca şi cugetul lui 
creştinesc nu pot fi bănuite de mărturie mincinoasă adusă 
împotriva cuiva, aşa că trebuie să credem, fără să ne mai 
îndoim nici o clipă, că de vreme ce în acest castel toate sînt, 
după cum însuţi ai spus, senor cavaler, iscate şi întâmplate 
pe cale de vrăjitorie, s-ar prea putea, cum zic, să fi văzut şi 
Sancho, pe aceeaşi cale diabolică, ceea ce zice el că a văzut 
atît de jignitor pentru onoarea mea! 

— Pe Dumnezeu cel atotputernic, răspunse la vorbele 
acestea don Quijote, că înălţimea-ta ai nimerit-o cum nu se 
poate mai bine şi că păcătosul de Sarifcho trebuie să fi avut 
vreo nălucire, care să-i fi adus înaintea ochilor şi să-l fi făcut 
să vadă lucruri ce nu erau cu putinţă de văzut altfel decât 
prin vrăji de solomonar, că-i cunosc eu prea bine 
neprihănirea şi blîndeţea nenorocitului acestuia, ce n-ar fi 
în stare să aducă mărturie mincinoasă împotriva nimănui. 

— Aşa este şi aşa să rămînă, zise don Fernando, şi din 
pricina asta măria-ta, senor don Quijote, trebuie să-l ierţi şi 
să-l iei din nou sub aripa ocrotitoare a măriei-tale, sicut erat 
in prin-cipiol, pînă să apuce a-l scoate din minţi nălucirile 
acestea. 

Don Quijote răspunse că-i va ierta greşeala, iar preotul 
se duse după Sancho, care se înfăţişă smerit nevoie-mare, 
şi, aruncîndu-se în genunchi dinaintea stăpînului său, dădu 
să-i ia mîna şi să i-o sărute, iar el i-o întinse şi, după ce i-o 
lăsă destulă vreme să-i fie sărutată, îi dete binecuvîntarea, 
zicînd: 424 


— Acuma poţi să-ţi dai şi tu prea bine seama, Sancho 
fiule, că drept spuneam eu ce-ţi spuneam de-atitea ori, şi 
anume că toate sînt în castelul ăsta numai vrăjitorii şi 
farmece. 

— Nu mă-ndoiesc 1 zise Sancho. Afară doar de 
întimplarea cu tărbaca, care s-a petrecut, într-adevăr, pe 
calea cea firească. 

— Să nu crezi una ca asta, răspunse don Quijote, că de- 
ar fi fost aşa, te-aş fi răzbunat pe loc, sau te-aş răzbuna 
acuma; dar nici atuncea şi nici acuma n-am fost în stare, şi 
nici n-am văzut asupra cui aş putea să mă răzbun pentru 
jignirea ce ţi-a fost adusă. 

Voiră cu toţii să afle ce era cu tărbaca, şi hangiul le 
povesti de-a fir-a-păr zborul lui Sancho Panza, care-i făcu 
pe toţi să ridă, lucru ce nu puţin l-ar fi înfuriat pe Sancho 
dacă stăpînul său nu l-ar fi încredinţat din nou că era vorba 
de farmece, căci naivitatea lui Sancho nu mersese niciodată 
pînă acolo încît să poată crede că nu era adevărul curat şi 
săritor în ochi, fără nici un dram de nălucire, faptul că 
fusese dat în tărbacă de către oameni în carne şi oase, şi nu 
de către fantome visate ori năzărite, aşa cum credea şi 
spunea stăpînul său. 

Trecuseră două zile de cînd toată această ilustră 
societate se afla la han; şi părîndu-li-se că venise vremea 
plecării, orînduiră în aşa chip încît, fără să-şi mai dea 
osteneala Dorotea şi don Fernando să facă un ocol ca să 
treacă prin satul lui don Quijote, ţinîndu-se de litera 
scornelii cu dezrobirea reginei Micomicona, să-l poată 
totuşi lua cu ei preotul şi bărbierul, aşa cum le era voia, şi 
să-l îngrijească preotul de scrînteală la dînsul la moşie. Şi 
ceea ce orînduiră îi duse la o înţelegere cu un cărăuş, care 
se întîmplă să treacă pe acolo cu carul lui cu boi, şi se învoi 
să li-l ia în chipul următor: făcură un fel de colivie de nuiele 
împletite, în stare să-l încapă în toată voia pe don Quijote, şi 
pe loc don Fernando şi tovarăşii săi, cu servitorii lui don 
Luis şi cu arcaşii, dimpreună cu hangiul, toţi din porunca şi 
după gîndul preotului, se mascară şi-şi preschimbară 


hainele, care într-un chip, care într-altul, încît să-i pară lui 
don Quijote că nu-i vorba de oamenii văzuţi de el în castelul 
acela, ci de alţii. Şi după ce făcură asta, intrară tiptil, cit se 
poate mai pe nesimţite, acolo unde dormea el, odihnindu-se 
de-atitea necazuri prin cîte trecuse. 

Se apropiară de cavalerul care dormea fără grijă şi nici 
nu visa una ca asta şi, apucîndu-l zdravăn, îi legară fedeleş 
mîinile şi picioarele, încît atunci cînd se deşteptă, 
înspăimîntat, nu fu în stare nici să se mişte şi nici să facă 
altceva decît să se minuneze şi să rămînă încremenit 
văzindu-se faţă în faţă cu nişte obraze atît de ciudate, ceea 
ce-l împinse să cadă numai decit la bănuiala pe care 
închipuirea lui rătăcită i-o aducea veşnic în minte: se 
încredinţă singur că toate făpturile acelea nu erau decît 
năluci ce bîntuiau castelul fermecat, şi că, fără doar şi 
poate, apucaseră să-l şi vrăjească, căci nu se putea nici 
mişca, nici apăra; adică totul se petrecu întocmai aşa cum 
socotise că se vor petrece lucrurile preotul, care pusese la 
cale această maşinaţie. Doar Sancho, dintre toţi cei de faţă, 
era în toate minţile lui Vi-n hainele lui de totdeauna; şi lui, 
deşi nu mai avea mult pînă să dea în doaga stăpînului său, 
nu-i trebui cine ştie cît timp ca să-şi dea seama cine erau 
toate măgăoaiele acelea prefăcute. Dar nu îndrăzni să sufle 
o vorbă pînă ce n-apucă să vadă unde băteau asaltul acela 
şi întemnițarea stăpinului său, care nici el nu zicea nimic, 
aşteptînd să vadă unde-l va duce nenorocirea asta nouă. Şi 
deznodămîntul fu că, aducînd acolo cuşca, îl închiseră în ea 
şi-i bătură stinghiile în cuie atit de vîrtos, că nu s-ar mai fi 
putut desface cu una, cu două. îl luară numaidecît pe umeri, 
iar cînd dădură să iasă din încăpere, se auzi un glas 
înfricoşător, cât şi-l putu preface mai bine bărbierul, nu cel 
cu samarul, ci celălalt, care zicea: — O, Cavaler al Tristei 
Figuri, să nu te necăjească temniţa spre care te îndrepţi, 
pentru că aşa se cuvine ca s-ajungi a da sfîrşit mai curînd 
aventurii în care te-a virit inima ta vitează. Şi asta se va 
întîmpla atunci cînd leul furios din La Mancha şi alba 
porumbiţă din 'Toboso se vor uni, de îndată ce-şi vor 


încovoia cerbicea trufaşă sub blindul jug al căsniciei; din 
care nemaiauzită convieţuire vor vedea lumina doi viteji pui 
de lei care vor călca pe urmele ghearelor hrăpitoare ale 
vajnicului lor părinte. Şi întîmplase-va aceasta mai înainte 
încă decît s-apuce urmăritorul nimfei celei fugarel să facă 
de două ori ocolul scăpărătoarelor imagini din zodiac 425 
426 cu repedele-i şi firescu-i curs. lar tu, o, cel mai nobil şi 
mai supus scutier din cîţi au avut vreodată spada încinsă, 
barbă pe obraz şi simţ al mirosului înăuntrul nărilor, nu-ţi 
pierde minţile şi nu deznădăjdui văzînd cum de sub ochii tăi 
chiar îţi este luată floarea cavaleriei rătăcitoare ; căci în 
curînd, de-o vrea şi marele plăsmuitor al lumii, te vei vedea 
atit de mărit şi ridicat în asemenea slavă, că n-ai să te mai 
cunoşti pe tine însuţi, şi nu vor rămîne în van făgăduielile ce 
ţi-a făcut preabunul tău stăpiîn, şi-ţi dau încredințare din 
partea înţeleptei Mentironiana 427 că-ţi vei primi simbria 
pînă-ntr-o para, aşa cum vei vedea aievea cu ochii tăi 
curînd; urmează paşii viteazului cavaler legat prin farmece, 
căci se cuvine să-l însoţeşti pînă acolo unde vă veţi opri 
amîndoi. Şi cum nu-mi este îngăduit să spun mai multe, 
rămineţi cu Dumnezeu, că eu mă întorc acolo unde ştiu ! 

Şi pe la sfîrşitul profeţiei prorocul ridică vocea, apoi o 
lăsă din ce în ce mai jos, dîndu-i o mlădiere atît de 
mişcătoare, încît pînă şi cei ce cunoşteau dinainte farsa fură 
cît pe-aci să creadă că era adevărat ceea ce auziseră. Don 
Quijote se mîngiie după ce ascultă prorocirea, căci îi desluşi 
dintr-un capăt în altul tilcul numaidecit şi-şi dete seama căi 
se făgăduia curînda însoţire prin sfîntă şi legiuită căsătorie 
cu iubita sa Dulcinea din Toboso, din al cărei fericit pîntece 
aveau să iasă puii de lei, adică fiii lui, spre slava veşnică a 
ținutului La Mancha. Şi încredinţat cu tot dinadinsul de 
aceasta, dete glas şi, suspinind adînc, zise: — O, tu, oricine- 
ai fi, care mi-ai menit atît de bine, îndeamnă-l, rogu-te, şi 
cere-i din partea mea înţeleptului mag ce şi-a luat asupra-şi 
treburile mele să nu mă lase pieirii în temniţa unde sînt dus 
acuma, fără să văd împlinindu-se nişte făgăduieli neasemuit 
de fericite ca acelea ce mi-au fost făcute aici. Căci de-o fi să 


fie aşa, îmi voi socoti caznele încarcerării drept glorie, şi 
drept mîngiiere aceste cătuşe care mă înlănţuie, iar patul 
acesta de scînduri pe care sînt întins nu-l voi socoti drept 
aspru cîmp de luptă, ci drept molatic aşternut de fericită 
nuntire; în ceea ce priveşte mîngiierea ce-mi poate veni 
prin Sancho Panza, scutierul meu, mă încred în bunătatea şi 
lealitatea lui, căci ştiu că n-are să mă părăsească la vreme 
de nevoie, cum nu m-a părăsit în timpuri bune, pentru că de 
s-ar întîmpla, din pricina norocului său prost ori din pricina 
mea, să nu-i pot da insula făgăduită, sau altceva de acelaşi 
preţ, simbria lui nu va fi în nici un caz pierdută, pentru că în 
testamentul meu, pe care l-am şi scris, las cu limbă de 
moarte ceea ce trebuie să i se dea, nu după multele şi 
bfinele lui servicii, ci după restrinsele mele putinţe! 

Sancho Panza făcu o închinăciune de adînc respect şi-i 
sărută mîinile, căci una singură nici n-ar fi putut, fiind 
legate împreună. Şi pe loc nălucile înşfăcară cuşca, o luară 
pe sus şi o puseră în carul cu boi. 

Capitolul “XLVII 

Despre chipul straniu în care se văzu legat de farmece 
don Quijote de La Mancha, dimpreună cu alte 

faimoase întîmplări 

Cînd don Quijote se văzu în aşa chip virit la cuşcă şi 
aburcat în car, rosti: — Multe şi întristătoare foarte istorisiri 
cu cavaleri rătăcitori mi-a fost dat să citesc, dar niciodată n- 
am citit, nici n-am văzut ori auzit să fi fost în felul acesta 
luaţi cavalerii fermecaţi şi duşi cu încetineala făgăduită de 
aceste leneşe şi zăbavnice dobitoace, căci se obişnuieşte să 
fie purtaţi prin văzduhuri cu o iuţeală nemaipomenită, 
învăluiţi în cîte-un nour plumburiu şi aducător de 
întunecime, sau în vreun car de foc, ba chiar pe spinarea 
vreunui hipogrif sau altei jivine asemănătoare. Dar să fiu 
dus acuma eu într-un car cu boi, mă prinde, zău aşa, 
mirarea ! Cu toate astea, se prea poate ca, în ziua de azi, şi 
cavaleria şi farmecele să ia cu totul alte căi decit cele 
urmate în vechime; şi s-ar mai putea de asemenea ca, fiind 
eu nou pe lumea asta ca rătăcitor şi cavaler, şi cel dintii 


care s-a încumetat să reînvie uitatul ordin al cavaleriei 
aventuriere, să se fi scornit de asemenea noi soiuri de 
farmece, şi cu totul alte chipuri de a-i duce pe sus pe cei 
vrăjiţi. Ce zici tu de asta, Sancho fiule? 

— Nu prea ştiu ce zic de asta, răspunse Sancho, că eu n- 
am stat să buchisesc atita ca măria-ta în scripturile alea 
rătăcitoare. Cu toate astea, m-aş încumeta să spun, ba să şi 
jur la nevoie, că stafiile astea, care bîntuie pe aicea, nu-s de 
tot catolice x. 

— Catolice ? Iracan de răposatul tata! răspunse don 
Quijote. Cum naiba să fie catolice, dacă nu-s toate decît 
nişte draci împieliţaţi în trupuri de fantome, ca să poată 
veni să facă treaba asta şi să mă aducă în aşa hal? Şi de vrei 
să te încredinţezi că-i aşa, atinge-i şi pipăie-i, şi-ai să vezi că 
n-au trup decît de vint şi nu-s nimic altceva decît năluci. 

— Zău aşa, stăpîne, îi întoarse Sancho vorba, să mă ia 
dracu dacă nu i-am şi pipăit! Şi diavolul ăsta care se tot 
fiţiie trebăluind pe lîngă noi e dolofan bine pe la buci şi are 
şi alte însuşiri, foarte departe de cele ce-am auzit spunîndu- 
se că le au dracii, care, pe cît se zice, put toţi a pucioasă şi a 
alte miasme, în vreme ce ăsta te trăsneşte de la o poştă cu 
mirosul lui de ambră. 

Acestea le spunea Sancho despre don Fernando, care, ca 
un domn mare ce era, n-avea cum mirosi decît a ceea ce 
zicea Sancho. 428 

— Să nu te miri de una ca asta, prietene Sancho, 
răspunse don Quijote, căci trebuie să ştii că diavolii se 
pricep la multe, şi cu toate că aduc cu ei miasme, ei nu 
miros a nimic, fiindcă sînt duhuri, iar dacă miros, nu pot 
mirosi a parfum, ci a duhori scîrnave şi dăunătoare; pricina 
este că, oriunde s-ar afla ei, duc după dinşii iadul, şi n-au 
cum simţi cu nici un chip vreo uşurare a caznelor ce îndură, 
iar mireasma îmbălsămată fiind lucru desfătător, nu-i cu 
putinţă să împrăştie ei mirozne îmbietoare; iar dacă ţie ţi se 
pare că demonul acesta despre care vorbeşti răspîndeşte 
miros de ambră, să ştii că ori te înşeli tu, ori vrea elsă te 
păcălească şi să te facă să crezi că nu e demon. 


Tot acest schimb de cuvinte se petrecu între stăpîn şi 
slugă; şi temîndu-se don Fernando şi Cardenio să nu ajungă 
Sancho a da pe de-a întregul de rostul scornelii lor, pe care- 
o cam dibuise, hotăriră să sfirşească mai iute cu pregătirile 
plecării, aşa că, luîndu-l deoparte pe hangiu, îi deteră 
poruncă să pună şaua pe Rocinante şi samarul pe magarul 
lui Sancho, ceea ce el făcu în toată graba. în vremea asta, 
preotul se şi înţelesese cu străjerii să-i întovărăşească pînă 
în satul lui, dîndu-le de fiecare zi o anumită sumă. Cardenio 
agăţă de oblîncul şeii lui Rocinante într-o parte scutul şi în 
cealaltă lighenaşul şi-i porunci prin semne lui Sancho să se 
urce pe măgar şi să-l ia pe Rocinante de căpăstru, iar de 
amîndouă laturile carului rîndui pe cei doi străjeri cu 
flintele lor; dar pînă s-apuce a se urni din loc carul, ieşiră în 
poartă hangiţa, fiica ei şi Maritornes, ca să-şi ia rămas bun 
de la don Quijote, prefăcîndu-se că plîng de durerea 
nefericirii lui, iar don Quijote le spuse: — Nu plingeţi, 
bunele mele doamne, că toate nenorocirile acestea sînt de 
neînlăturat pentru cei care îmbrăţişează meşteşugul pe 
care l-am îmbrăţişat eu. lar dacă ar fi să nu mi se întîmple 
asemenea nenorociri, nu m-aş mai socoti un cavaler 
rătăcitor faimos, căci cavalerilor lipsiţi de faimă şi fără 
nume slăvit nicicînd nu li se întîmplă asemenea păţanii, 
pentru că nu se află nimeni pe lume care să-şi aducă aminte 
de ei; pe cînd celor viteji de bună seamă li se întîmplă, căci 
mulţi principi şi mulţi alţi cavaleri le pizmuiesc virtuțile şi 
vitejia, căutînd pe căi piezişe să-i nimicească pentru că sînt 
vrednici. Cu toate astea, virtutea are prin ea însăşi atita 
putere, în dauna tuturor necromanţilor şi a întregii arte a 
magiei cită a ştiut-o întîiul ei născocitor Zoroastru x, încît 
fiţi sigure că va ieşi biruitoare din orice încercare şi va 
lumina lumea din sînul ei cu o strălucire ca aceea a soarelui 
ceresc. lertaţi-mă, frumoase doamne, dacă din nebăgare de 
seamă vă voi fi făcut vreun neajuns, căci cu dinadinsul şi cu 
buna mea ştiinţă n-am jignit nicicînd pe cineva; şi rugaţi-vă 
Domnului să mă scoată din temniţa asta, unde m-a virit cine 
ştie ce vrăjitor hain la suflet, căci de mă voi vedea slobozit 


dintr-asta, nu voi uita niciodată binefacerile cu care m-aţi 
învrednicit în acest castel şi vă voi fi recunoscător, slujindu- 
vă şi răsplătindu-vă aşa cum o merită facerile de bine a'e 
domniilor-voastre. 

Cîtă vreme femeile de la castel îşi petreceau în chipul 
acesta cu don Quijote, preotul şi bărbierul îşi luau rămas 
bun de la don Fernando şi de la tovarăşii lui, de la căpitan şi 
de la fratele său, de la toate doamnele acelea cum nu se 
poate mai fericite, şi mai cu seamă de la Dorotea şi 
Luscinda. Se îmbrăţişară cu toţii, rămînîind să-şi dea de ştire 
de ceea ce avea să li se mai întimple, iar don Fernando îi 
spuse preotului unde trebuia să-i scrie ca să-l înştiinţeze ce 
mai era cu don Quijote, încredinţindu-l că nu se aflau pe 
lume lucruri care să-i facă mai multă plăcere decît veşti ca 
acestea, şi că el însuşi îi va da, de asemenea, de ştire despre 
tot ceea ce ar vedea el că s-ar putea să-i facă preotului 
plăcere, mai cu seamă despre căsătoria lui, ca şi despre 
botezul Zoraidei şi' despre ceea ce se va petrece cu don 
Luis, ori de întoarcerea Luscindei în casa părintească. 
Preotul făgădui să facă pînă într-un cuvint tot ce-i cerea. Se 
mai îmbrăţişară încă o dată, şi încă o dată îşi mai făcură 
făgăduinţe unul altuia. Hangiul se apropie de preot şi-i 
dădu nişte hîrtii, spunînd 429 că le găsise în căptuşeala 
cufăraşului unde aflaseră şi nuvela Curiosului nestăpînit şi 
că, de vreme ce stăpînul lăcriţei nu se mai abătuse pe acolo, 
să şi le ia preotul pe toate, pentru că el, hangiul, cum nu 
ştia citi, n-avea ce face cu ele. Preotul îi mulţumi şi, 
desfăşurindu-le numaidecit, văzu că în fruntea 
manuscrisului stătea titlul: Nuvela lui Rinconete şi 
Cortadillo 1; din titlu pricepu că e vorba de o nuvelă şi-şi 
dădu cu socoteala că, de vreme ce nuvela Curiosului 
nestăpiînit fusese reuşită, putea fi şi cea de faţă la fel, căci s- 
ar fi putut întîmpla să le fi scris pe amîndouă acelaşi autor; 
aşa că o păstră, făgăduindu-şi s-o citească odată, cînd va 
avea prilejul 430 431. Se urcă pe cal, şi la fel făcu şi 
prietenul său, bărbierul, amîndoi cu măşti, ca să nu-i 
dibuiască uşor don Quijote, şi se aşternură la drum, în urma 


carului. lar rînduiala pe care o ţineau era următoarea: 
dintii venea carul, minat de stăpinul boilor, iar pe de lături 
mergeau, aşa cum am mai spus, arcaşii, cu flintele lor; 
venea numaidetciît la rînd Sancho Panza, pe măgar, 
ducîndu-l pe Rocinante de friu, iar la urmă de tot mergeau 
preotul şi bărbierul cu catirii lor de nădejde, avînd, cum s-a 
mai spus, feţele acoperite şi ţinîndu-se majestuos şi grav în 
şa, fără să dea catîrilor pas a merge mai iute decît o 
îngăduia încetineala boilor. Don Quijote călătorea şezînd în 
cuşcă, cu mîinile legate, cu picioarele întinse, cu spinarea 
sprijinită de parii pereţilor cuştii, răbdător şi tăcut, de 
parcă n-ar fi fost om în carne şi oase, ci statuie de piatră; şi- 
aşa, cu încetineala aceea, făcură în tăcere ca la vreo două 
leghe, pînă ajunseră într-o vale unde i se păru bouarului loc 
numai bun de odihnă şi păşune pentru boi; şi spunînd-o asta 
preotului, îşi dădu bărbierul cu părerea să mai facă vreo 
cîţiva paşi, căci ştia el, dincolo de un diîmb ce se vedea din 
locul acela, o luncă şi mai potrivită decit cea în care voiau să 
se oprească şi cu iarba mai deasă. Făcură după spusele 
bărbierului şi se urniră iarăşi din loc. 

între timp preotul întoarse capul şi băgă de seamă că din 
spatele lor veneau ca la vreo şase ori şapte oameni călări, 
foarte bine îmbrăcaţi, de care se văzură ajunşi nu peste 
multă vreme, căci ei nu umblau cu încetineala şi cu 
nepăsarea boilor, ci ca nişte oameni care călăreau pe catiri 
popeşti şi băteau drumul cu dorinţa să ajungă mai repede 
pentru a-şi face siesta la hanul ce se arăta la mai puţin de-o 
leghe de-acolo. Sîrguincioşii îi ajunseră pe leneşi şi-şi 
dădură bineţe unii altora cu toată cuviinţa; iar unul dintre 
cei nou veniţi, care fără doar şi poate era un canonic din 
Toledo, mai-marele celor care-l întovărăşeau, văzînd 
procesiunea înşirată pe cale, cu carul, arcaşii, Sancho, 
Rocinante, preotul şi bărbierul, şi mai cu seamă văzîndu-l 
pe don Quijote vîrît la cuşcă şi luat prins, nu se putu ţine să 
nu întrebe care era tilcul ducerii acelui om în aşa chip; cu 
toate că îl cam bătuse pe el gindul, văzînd însemnele 432 
străjerilor, că trebuie să fie vreun primejdios bandit de 


drumul mare, sau alt făptaş, a cărui pedepsire cădea în 
sarcina Sfintei Hermandad. Unul dintre arcaşi, căruia el îi 
făcuse întrebare, răspunse în felul următor: — Senor, ce 
rost are să călătorească în aşa chip acest cavaler mai bine 
să ţi-o spună el singur, căci noi habar n-avem. 

Don Quijote auzi ce vorbeau şi rosti: 

— Se poate întîmpla ca domniile-voastre, domnilor 
cavaleri, să fiţi pricepuţi şi învăţaţi în treburile cavaleriei 
rătăcitoare. Fiindcă, de s-ar întîmpla să fiţi, v-aş împărtăşi 
pricinile nenorocirii mele; pe cînd de nu, la ce să mă mai 
obosesc bătindu-mi gura? 

în vremea asta, preotul şi bărbierul, prinzînd de veste că 
intraseră în vorbă cu don Quijote călăreţii aceia, se 
apropiaseră şi ei ca să răspundă intr-un chip ce nu le-ar fi 
dat tertipurile de gol. Canonicul cu care vorbea don Quijote 
răspunse: — Bine s-a nimerit, fiule, căci mă pricep mai 
vîrtos în bucoavne de cavalerie decit în cărţi ca Sumele 1 lui 
Villalpando; aşa că dacă numai de-atita ţi-era, poţi fi 
încredinţat că te-ai putea înţelege cu mine, spunîndu-mi tot 
ce-i avea poftă să-mi spui. 

— Slavă Domnului 1 răspunse don Quijote. Dacă-i aşa, 
senor cavaler, află că umblu aşa, în cuşca asta, legat prin 
vrăji, din pizmă, de nişte vraci răuvoitori, căci virtutea e cu 
mult mai prigonită de oamenii răi decit e iubită de oamenii 
buni: sînt cavaler rătăcitor, şi nu dintre aceia al căror nume 
l-a dat pe veci uitării faima, nevrînd să-l nemurească prin 
aducerea ei aminte, ci dintre aceia care, în ciuda şi în pofida 
pizmei însăşi şi a tuturor magilor cîţi i-a -zămislit Persia, a 
tuturor brahmanilor din India şi a ghimnosofiştilor 433 434 
din toată Etiopia, îşi vor înscrie numele în templul 
nemuririi, ca să slujească drept pildă şi drept model 
veacurilor viitoare şi ca să poată vedea din ele viitorii 
cavaleri rătăcitori pe ce cale să apuce de-ar voi cumva să 
ajungă la culmea şi la piscul cel mai de onoare al faptelor de 
arme. 

— Adevăr grăieşte senor don Quijote de La Mancha, zise 
la vorbele astea preotul, cînd spune că el călătoreşte în 


carul acesta fiind fermecat nu pentru greşelile şi păcatele 
sale, ci din reauavoinţă a acelora pe care virtutea îi supără 
şi vitejia îi necăjeşte. Acesta este, senor, Cavalerul Tristei 
Figuri, de care de bună seamă veţi fi auzit vreodată, ale 
cărui vitejeşti isprăvi şi fapte mari vor fi încrustate în bronz 
nepieritor şi-n marmură durată pe vecie, chiar de-ar fi să se 
istovească pizma căutînd să i le întunece, şi răutatea 
căutînd să le ascundă lumii. 

Cînd îi auzi canonicul, şi pe cel legat, şi pe cel slobod, 
glăsuind într-aşa chip, numai cît nu începu să se crucească 
de mirat ce era şi nu-şi mai venea în fire, nepricepind pe ce 
lume se află; şi la fel de miraţi rămaseră toţi cei care 
veneau cu el. în vremea asta, Sancho Panza, care se dăduse 
mai aproape ca să audă ce vorbeau, începu a spune, ca să le 
pună vîrf la toate: — Acuma, domnii mei, de-o fi să mă ţineţi 
de bine ori de-o fi să mă ţineţi de rău pentru ce v-oi spune, 
treaba e că don Quijote, stăpînul meu, e fermecat aşa cum e 
fermecată muma care m-a născut! Are mintea întreagă, de 
mîncat mănîncă şi de băut bea şi-şi face nevoile ca toţi 
oamenii, la fel cum şi le făcea ieri, pînă a nu-l băga la cuşcă. 
Şi dacă aşa stau lucrurile, cum naiba vreţi să mă faceţi pe 
mine să cred că-i fermecat? Că doar am auzit şi eu de la 
atiţia că oamenii fermecaţi nici nu mănîncă, nici nu dorm, 
nici nu vorbesc; pe cînd stăpînul meu, dacă nu-l ţii din scurt, 
ar vorbi cît treizeci de advocaţi laolaltă, ba încă şi mai abitir. 
Şi uitindu-se la preot, urmă zicînd: Ah, domnule părinte, 
domnule părinte 1 Crezi dumneata că nu ştiu cine-mi eşti? 
Crezi că nu-mi dau eu cu socoteala şi nu ghicesc unde bat 
vrăjile astea noi? Ei, află că te-am dibuit eu, oricît te-ai 
ascunde după deget, şi să ştii că te pricep oricît ai încerca 
să-ţi acoperi sforăria! Că, la urma urmei, acolo unde 
domneşte pizma, virtutea n-are cum trăi, şi nici mărinimia 
acolo unde este stăpină zgîrcenia! Fir-ar dracu-al dracului, 
ierte-mă cinstita dumitale faţă bisericească, că fără el şi 
fără domnia-ta, la ceasul ăsta stăpînul meu s-ar afla gata 
însurat cu infanta Micomicona, şi eu aş fi cel puţin conte, că 
altceva mai puţin nu se poate nădăjdui din partea bunătăţii 


stăpînului meu, Cavalerul Tristei Figuri, ca şi din partea 
marilor servicii pe care i le-am făcut. Dar acum văd şi eu că 
drept zice vorba de prin partea locului că roata norocului se 
învirte mai grăbită decît roata morii, şi că cei care ieri erau 
sus, azi sînt la pămînt. De copiii mei şi de nevastă îmi pare 
rău, căci tocmai cînd puteau şi ei nădăjdui, aşa cum şi 
trebuie, să-şi vadă tatăl intrînd pe poartă făcut guvernator 
ori vicerege al vreunei insule sau al vreunui regat. o să-l 
vadă întorcîndu-se înălţat la rangul de grăjdar 1 Tot ce ţi-am 
spus, domnule părinte, ţi-am spus doar ca să te înduri, 
cuvioşia-ta, să-ţi dai seama în ce hal te porţi cu stăpinul meu 
şi să te fereşti să nu te bată Dumnezeu pe lumea cealaltă de 
întemnițarea stăpînului meu şi să-ţi pună cumva în circă 
lipsa tuturor acelor binefaceri şi întrajutorări pe care 
stăpînul meu, don Quijote, nu le poate îndeplini tot timpul 
cît va fi ţinut închis! 

— Ai vorbit de te-ai prăpădit! se băgă în vorbă şi 
bărbierul, cînd ajunse aici. Ce ? N-ăi fi dat cumva şi tu, 
Sancho, în doaga lui stăpînu-tău? Zău că-mi vine a crede că 
nu ţi-ar sta rău să-i ţii şi tu de urit în cuşcă, şi că s-ar cuveni 
să fii şi tu la fel de fermecat ca şi el, că te-ai molipsit de 
cavaleria şi de nebunia lui. Al dracului ţi-a mai împuiat 
capul cu făgăduielile lui, şi-al dracului ţi-a mai vîrât-o în 
sînge insula aceea, după care oftezi atita! 

— Nu mi-a virit nicăieri-nimenea nimic, răspunse 
Sancho, că nu-s eu omul să-mi vire cineva undeva ceva, de-o 
fi să fie el şi regele I Căci chiar dacă-s om sărac, sînt creştin 
din moşi-strămoşi şi nu-s dator nimănui un capăt de aţă 1 
Ce-i dacă oftez după insule ? Sînt alţii care oftează după 
naiba ştie ce alte lucruri şi mai rele! Că fiecare-i feciorul 
faptelor sale, şi sub cuvînt cţă-s şi eu om, s-ar prea putea s- 
ajung şi papă, darmite guvernator al unei insule, mai cu 
seamă că stăpînul meu ar putea cîştiga atitea încît să nu 
mai aibă cui le dărui! la seama dumneata la ce spui, jupîn 
bărbierule, că aici nu mai e vorba de bărbi pe care să le 
razi, că una-i Stan cînd era golan şi alta-i Stan ajuns 
căpitan; spun asta pentru că ne cunoaştem cu toţii şi nu 


face să-mi umbli mie cu doi bani în trei pungi; că dacă-i 
vorba de vrăjile ce l-au fermecat pe stăpînu-meu, ştie el 
Dumnezeu care-i adevărul, ce să mai scormonim treaba, că- 
ncepe să pută! 

Nu-i mai veni la socoteală bărbierului să-i răspundă lui 
Sancho, ca nu cumva să dea pe faţă, cu prostiile lui, ceea ce 
el şi cu preotul se căzneau din greu să ascundă; şi tot de 
frica unei asemenea trebi preotul îi spusese canonicului s-o 
ia ceva mai înainte, c-avea să-i împărtăşească el taina celui 
din cuşcă şi alte lucruşoare care să-i placă. Făcu întocmai 
canonicul, şi preotul se îndepărtă puţin cu dînsul şi cu 
slugile lui. Fu cu luare-aminte la tot ce-i spuse (despre 
noblețea, felul de viaţă, nebunia şi apucăturile lui don 
Quijote) preotul, care-i povesti pe scurt cum începuse şi ce 
pricină avea sminteala, dimpreună cu întreg cursul 
întîmplărilor, pînă în ziua cînd îl vîiriseră la cuşcă cu scopul 
de a-l duce la moşia lui, ca să vadă dacă nu cumva, prin 
vreun mijloc oarecare, îi puteau da scrîntelii aceleia de leac. 
Din nou se minunară slugile şi canonicul auzind ciudata 
poveste a lui don Quijote, iar canonicul, după ce-o ascultă 
pînă la capăt, zise: — într-adevăr, domnule părinte, socot şi 
eu, în ce mă priveşte, că sînt o primejdie în viaţa statului 
astea care se numesc cărţi de cavalerie; şi, cu toate că am 
mai citit şi eu începutul celor mai multe, îmboldit de 
trîindăvie şi de plăcerea mincinoasă pe care-o făgăduieşte 
începutul aproape al tuturor cîte au fost tipărite, n-am fost 
niciodată în stare să le străbat din scoarță în scoarță 
vreuna, fiindcă toate-mi par mai mult sau mai puţin acelaşi 
lucru, şi nu-i nici una mai de Doamne-ajută decît cealaltă. 
Căci, după cîte mi se pare mie, soiul acesta de scrieri şi 
compoziţia aceasta literară intră în aceeaşi categorie cu 
fabulele ce se cheamă mileziene, povestiri fantastice care 
nu ţintesc decît să desfete, şi nu să povăţuiască, adică 
tocmai de-a-ndoaselea decît fac fabulele ce se numesc 
apologuri, care desfată şi te învaţă totdeauna 435; şi cu 
toate că ţinta cea mai de căpetenie a unor cărţi ca acestea 
este să desfete, nu pricep cum pot ele să şi-o atingă, pline 


cum sînt de atîtea şi atît de gogonate prostii; pentru că 
plăcerea pe care o simte sufletul trebuie să fie izvorită din 
frumuseţea şi potriveala între ele a lucrurilor pe care le 
vede şi contemplă, puse dinaintea minţii fie de văz, fie de 
închipuire, şi tot ce cuprinde în sine uriciune şi lipsă de 
armonie nu poate pricinui nici un fel de mulţumire. Fiindcă 
despre ce frumuseţe sau despre ce fel de proporţionare a 
părţilor cu întregul şi a întregului cu părţile poate fi vorba 
într-o carte sau într-o poveste în care un băiat de 16 anil 
spintecă un uriaş cît un turn şi-l taie în două ca şi cum ar fi 
de alviţă, sau în care cată să fie zugrăvită lupta lui, după ce 
s-a spus că tabăra vrăjmaşă numără un milion de soldaţi, iar 
eroul romanului e singur împotriva lor, şi noi n-avem încotro 
şi trebuie să tragem încheierea că izbînda cavalerului e 
datorată vitejiei braţului său puternic? Dar ce să mai 
vorbim de uşurinţa cu care cîte o regină sau cîte o 
moştenitoare de împărăție se azvirle în braţele cine ştie 
cărui cavaler necunoscut, călător prin părţile locului? Şi ce 
soi de minte, dacă nu-i cumva cu totul barbară şi incultă, s- 
ar putea împăca să afle cum pluteşte cogeamite turnul plin 
de cavaleri, dus pe valurile mării ca o corabie cu vînt în 
pînze, şi cum astăzi îl appcă noaptea în Lombardia, iar 
mîine dimineaţă vede răsărind soarele pe țărmurile insulei 
Preste Juan din Indii, ori pe alte coclauri, nedescoperite de 
Ptolemeu 436 437 şi nici de Marco Polo văzute vreodată? 
lar dacă-mi veţi răspunde la asta că cei care ticluiesc 
asemenea cărţi le scriu ca pe nişte scorneli şi minciuni 
născocite, aşa că nu sînt ţinuţi să fie cu băgare de seamă la 
toate mărunţişurile adevărului, vă voi întoarce şi eu vorba 
spunînd că o minciună e cu atit mai izbutită cu cît seamănă 
mai mult a adevăr şi ne place cu atît mai mult cu cît se 
apropie de ceea ce e cu putinţă, fie chiar şi îndoielnic. 
Trebuie să se afle o potriveală între povestirile acestea 
mincinoase şi mintea celor care le citesc, şi să fie aşa fel 
scrise, încît, făcînd să pară lesne de îndeplinit lucrurile 
care-s cu neputinţă, şi să pară fapte de toate zilele isprăvile 
măreţe, ţinîndu-te cu sufletul la gură, să te uimească, să te 


tulbure şi să te farmece, desfătindu-te în aşa chip încît 
uimirea şi plăcerea să nu vină una fără de alta. Toate astea 
n-ar şti să le stîrnească cel care ar fugi de verosimilitate, 
adică de imitarea naturii, în care şi stă desăvirşirea tuturor 
lucrurilor scrise. N-am văzut nici o carte de cavalerie care 
să alcătuiască un corp de povestiri întreg, cu toate 
mădularele lui, în aşa fel încît miezul povestirii să se 
potrivească cu începutul lui, iar sfîrşitul cu începutul şi cu 
miezul, fiindcă cele mai multe sînt alcătuite dintr-a- tiîtea 
mădulare, încît par c-ar vrea mai curînd să alcătuiască o 
himeră monstruoasă decit să închipuie o figură 
proporţionată. în afară de asta, sînt grosolane ca stil şi de 
necrezut ca năzdrăvănie a isprăvilor, neruşinate cînd e 
vorba de dragoste şi prostcrescute cînd încearcă să fie 
curtenitoare, prea lungi în povestirea bătăliilor şi stupide 
cînd filozofează, absurde dacă descriu călătorii şi, într-un 
cuvînt, lipsite de orice iscusinţă şi măiestrie; şi, pentru asta, 
vrednice de a fi surghiunite din comunitatea statelor 
creştineşti, ca nişte fiinţe fără căpătii şi nefolositoare pe 
lume!438 

Preotul stătu să-l asculte cu multă luare-aminte şi i se 
păru om cu glagore la cap, care spunea bine tot ce spunea; 
aşa că-i răspunse că era şi el întru totul de aceeaşi părere, 
mare pică purtind tuturor cărţilor de cavalerie şi arzîndu-le 
pe toate cîte le avusese don Quijote, care avusese o 
grămadă; şi-i povesti cum le cercetase, atunci cînd cu 
judecata lor de apoi, pe care din ele le osîndise la rug şi pe 
care le mai lăsase cu zile, lucruri care de mare haz i se 
părură canonicului, silindu-l să declare la rîndul lui că, 
împotriva tuturor vorbelor rele pe care le spusese pe 
socoteala unor asemenea cărţi, găsea în ele şi ceva bun, şi 
anume, prilejul pe care-l ofereau unui spirit deosebit de a 
se da pe faţă între scoarţele lor; căci cărţile de cavalerie 
dădeau condeiului cîmp larg, pe care să poată goni fără 
piedici, descriind naufragii, furtuni, ciocniri piept la piept şi 
bătălii, zugrăvind cite un căpitan viteaz, cu toate însuşirile 
cerute ca să poată fi cineva aşa, adică arătindu-l ca pe un 


înţelept, ce prevede şi întîmpină tertipurile viclene ale 
vrăjmaşilor, şi ca pe un vorbitor plin de elocinţă, în stare să- 
şi înflăcăreze ori să-şi ţină în friu soldaţii, matur în sfaturile 
măsurate pe care le dă şi luînd hotăriri cu repeziciune, la 
fel de cutezător atunci cînd e vorba să aştepte, punîndu-şi 
frîu avîntului inimii, ca şi atunci cînd e vorba să treacă la 
atac; zugrăvind, alte dăţi, mai o jalnică întîmplare tragică, 
mai o păţanie hazlie şi surprinzătoare, în care apare ici o 
femeie cum nu se poate mai frumoasă, mai cinstită, mai 
înţeleaptă şi mai cuviincioasă în purtări, colo un cavaler cu 
adevărat creştin, viteaz şi măsurat, ici un fanfaron peste 
măsură de necioplit, colea un principe curtenitor, plin de 
virtuţi şi binecrescut; înfăţişind, apoi, vrednicia şi credinţa 
vasalilor, măreţia de suflet şi mărinimia seniorilor, şi putind 
să se arate cînd bun astrolog, cînd iscusit cosmograf, cînd 
priceput în muzică, cînd meşter în orînduirea treburilor 
statului, ba chiar cîteodată găsind şi prilejul de a se lăuda, 
de-i face plăcere, pînă şi cu virtuţi de mag necromant. Poate 
descrie mintea ascuţită a lui Ulise, evlavia lui Eneas, 
cutezanţa lui Ahile, nenorocul lui Hector, sufletul mişel al lui 
Sinon, inima plină de prietenie a lui Euryalos, mărinimia lui 
Alexandru, vitejia lui Cezar, dreptatea şi îngăduinţa lui 
Trâian, devotamentul lui Zopyr prudenţa lui Cato şi, în 
sfirşit, toate acele însuşiri care-l pot face desăvirşit pe un 
bărbat ilustru, cînd atribuindu-i-le toate unuia singur, cînd 
împărțindu-le între mai mulţi. Şi dacă mai este 439 şi scris 
într-un stil curgător, vădind ingeniozitate în născocire şi 
scoţind tot ce se poate scoate mai mult din viaţa adevărată, 
romanul cavaleresc poate alcătui, fără îndoială, o țesătură 
de felurite şi strălucitoare iţe, care, o dată înjghebată, să 
dezvăluie atita frumuseţe şi desăvîrşire, încît să atingă ţinta 
cea mai nobilă pe care o poate rivni scrisul, şi anume, de a 
povâăţui şi a desfăta totodată, aşa cum am mai spus; pentru 
că structura fărâmiţată a acestor cărţi îngăduie ca autorul 
să se poată arăta şi epic, şi liric, şi tragic, şi comic, întrunind 
în sine toate însuşirile pe care le cuprind desfătătoarele şi 


dulcile discipline ale poeziei şi retoricii, pentru că epica 
poate fi scrisă foarte bine şi în proză, ca şi în vers. 


Capitolul XLVIII Unde canonicul vorbeşte mai departe 
despre cărţile de cavalerie şi despre alte lucruri vrednice 
de mintea lui ascuţită 

— Aşa-i cum zici domnia-ta, domnule canonic, spuse 
preotul, şi din pricina asta merită şi mai vîrtos să fie ţinuţi 
de rău cei ce au scris pînă astăzi asemenea cărţi, fără să 
aibă de fel în vedere frumuseţea chipului de a povesti, ori să 
respecte arta şi regulile prin care ar putea, luîndu-şi-le 
drept călăuză, să ajungă la fel de vestiți, în proză, cum sînt 
în versuri cei doi principi ai poeziei greceşti şi latine 440 
441. 

- în ceea ce mă priveşte, răspunse canonicul, pot spune 
că m-a bătut şi pe mine gindul să scriu cindva un roman 
cavaleresc, păzind în cuprinsul lui toate regulile înşirate 
mai sus; iar dacă este să mărturisesc adevărul, am şi scris 
mai bine de o sută de file; şi ca să încerc dacă sînt într- 
adevăr atit de bune cît mi se par mie, le-am citit mai multor 
oameni, pătimaşi după asemenea lecturi, învăţaţi şi 
înţelepţi, ca şi altora, inculţi, care nu doresc altceva decît 
plăcerea de a asculta bazaconii după bazaconii. Şi la toţi am 
aflat o încuviinţare, ce mi-a mers la inimă; cu toate astea, 
nu mi-am dus mai departe jocull, pe de o parte pentru că 
mi s-a părut că aş face un lucru străin de chemarea mea 
preoțească, pe de alta pentru că mai mare este numărul 
celor săraci cu duhul decît al înţelepţilor; şi cu toate că e 
mai bine să fii lăudat de cei puţini şi cuminţi decit batjocorit 
de cei mulţi şi proşti, nu vreau să mă supun judecății tulburi 
a vulgului 442 443, care n-are nimic în cap. Căci lui, cel mai 
adesea, îi revine citirea unor asemenea cărţi! Dar ceea ce 
mai vîrtos m-a făcut să las, şi din miîini şi din gind, treaba 
asta, şi să n-o mai duc la capăt, a fost o judecată, chibzuită 
în cugetul meu, pe temeiul comediilor ce se joacă astăzi; 
fiindcă mi-am zis: Dacă astea care se obişnuieşte să fie 
jucate acuma, atît cele cu subiect fictiv, cât şi cele istorice, 
sînt toate, sau cele mai multe, proaste şi recunoscute ca 
atare, şi cu toate că n-au nici cap, nici coadă, vulgul le 
ascultă cu plăcere şi le socoteşte reuşite, aplaudîndu-le, 


cînd ele sînt atît de departe de a fi bune, iar autorii, care le 
ticluiesc, şi actorii, care le joacă, spun că aşa şi tţebuie să 
fie, pentru că aşa, şi nu în alt chip, le vrea vulgul, mai 
adăugind că acelea care au un plan şi urmăresc acţiunea 
aşa cum o cere arta nu-s bune decît pentru patru-cinci 
rafinaţi care le pricep, pe cînd tot restul publicului rămîne 
nedumerit şi nu ştie în ce ar consta arta lor, şi că lor le vine 
mai bine la socoteală să-şi cîştige pîinea fiind pe placul celor 
mulţi, decît merite în ochii celor puţini, atunci tot aşa se va 
întîmpla şi cu cartea mea după ce-mi voi fi spart capul şi ars 
vederea căutînd să păzesc regulile pomenite, şi am să fiu şi 
eu aşa cum se zice că era croitorul din colţ. 1 Şi cu toate că 
m-am încumetat de mai multe ori să-i conving pe actori că 
se înşală crezînd ceea ce cred, şi să le arăt că ar putea 
atrage mai multă lume şi cîştiga mai multă faimă jucînd 
comedii scrise artistic, mai curînd decît din astea neroade 
444 445, sînt cu toţii atît de încăpăţinaţi şi de înverşunaţi să 
rămînă la părerea lor, încît nu se află pe lume argument, 
nici fapt vădit care să le-o scoată din cap. Mi-aduc aminte că 
într-o zi i-am spus unuia dintre catirii ăştia: Spune-mi, nu-ţi 
aduci aminte că acum cîţiva ani s-au jucat, pe undeva prin 
Spania, trei tragedii, compuse de un vestit poet446 447 al 
regatelor acestora, tragedii atît de reuşite încît uimiră, 
bucurară şi ţinură cu sufletul la gură pe toţi cîţi le auziră, 
fie ei din prostime ori învăţaţi, atît oameni de rînd cît şi 
aleşi, aducînd mai mulţi bani actorilor, ele trei singure, decît 
treizeci dintre cele mai bune ce s-au jucat de atunci încoace 
? Fără îndoială, răspunse directorul de teatru de care spun, 
fără îndoială că domnia-ta vrei să vorbeşti de La Isabela, La 
Filis şi La Alejandra. De ele vorbesc, i-am răspuns eu, şi 
gindeşte-te dacă nu păzeau cu străşnicie regulile artei şi 
dacă păstrindu-le încetau să mai pară ce erau şi să placă la 
toată lumea. Aşa că vina nu-i a vulgului, care cere nerozii, ci 
a celor care nu se pricep să pună în scenă altceva. De bună 
seamă, n-a fost nerozie “Nerecunoştinţa răzbunată4 şi nu 
erau nerozii nici în Numancia448 449, şi nici în Negustorul 
ibovnic 6 nu le puteai afla, şi cu atit mai puţin în Duşmanca 


binevoitoare *, ori în alte cîteva, compuse de poeţi 
pricepuţi, spre faima şi numele lor bun şi spre folosul celor 
ce le-au jucat! Şi altele mai adăugai, peste toate acestea, cu 
care, după părerea mea, îl cam pusei în încurcătură, dar 
nu-l lăsai nici mulţumit şi nici convins, cît de cît, aşa că tot 
nu l-am scos din judecăţile lui greşite. 

— Ai atins, vorbind, domnule canonic, spuse atunci 
preotul, o chestiune care a deşteptat în mine străvechea 
pică ce le-o port pieselor de teatru de astăzi, pe care mi-e 
tot atita ciudă ca şi pe cărţile de cavalerie; pentru că, de 
unde o piesă de teatru trebuie să fie, după cum crede 
Tullius 450 451, oglindă a vieţii umane, pildă de moravuri şi 
icoană a adevărului, cele ce se joacă în ziua de azi sînt 
oglindă a neroziilor, pildă de spirit vulgar şi icoană a 
neruşinării. Căci ce neghiobie mai mare se poate închipui, 
în treaba asta de care vorbim, decit să aduci în prima scenă 
a primului act un copil înfăşat în scutece, şi în actul al doilea 
să-l vezi om mare şi cu barbă pe obraz? Şi ce nerozie mai 
mare decît să-ţi zugrăvească un bătrîn viteaz şi un tînăr laş, 
un lacheu care vorbeşte ca un orator, un paj care să fie bun 
sfetnic, un rege hamal şi o principesă spălătoare de vase 
452 ? Ce să mai zic de felul cum se păstrează unitatea 
timpului — cind pot sau ar putea să se petreacă acţiunile 
reprezentate — altceva decît că am văzut o comedie 
începînd, la primul act, în Europa, urmînd cu al doilea în 
Asia şi sfirşindu-se cu al treilea în Africa? Ba încă, poate că, 
de-ar fi fost să aibă patru acte, şi-ar fi tras cortina în 
America, petrecîndu-se astfel în toate cele patru vînturi ale 
lumii 1 453 Şi dacă-i adevărat că imitarea naturii e cel dinţii 
lucru ce trebuie ţinut în seamă intr-o comedie, cum e cu 
putinţă să se mulţumească o minte, fie şi mediocră, cu 
faptul că într-o acţiune care, chipurile, s-ar fi petrecînd pe 
vremea regelui Pepin şi a lui Carol cel Mare, personajul 
principal poate fi împăratul Heraclie, cel care a intrat cu 
crucea în lerusalim, punîndu-i-se pe seamă şi cucerirea 
sfintului mormînt, isprava lui Godefroy de Bouillon, cînd sînt 
o groază de ani de la unul pînă la celălalt ? Şi cum e cu 


putinţă ca o comedie care se întemeiază pe închipuiri să le 
atribuie un caracter de adevăr istoric, amestecînd faptele 
petrecute unor persoane diferite în epoci diferite, şi toate 
astea nu după vreun plan, care să poată părea adevărat, ci 
cu erori vădite şi cu totul de neiertat? Şi ceea ce-i mai rău 
este că se află ignoranţi care spun că asta este desăvirşirea, 
şi că orice altceva înseamnă să cauţi cu luminarea efecte 
rare! Ce să mai vorbim de comediile sacre ? Ce de miracole 
false vezi închipuite în ele, ce de fapte apocrife şi prost 
înţelese ale cîte unui sfint care uzurpă minunile altuia ! Ba 
încă şi în comediile cu subiect laic se încumetă să vire 
autorii cîte o minune acolo, fără altă nevoie şi fără alt gînd 
decît că li se pare lor că n-ar sta rău aici cutare fapt 
miraculos ori cerească apariţie, cum îi spun ei, ca să se 
minuneze publicul neştiutor şi să vină la teatru; fiindcă 
toate acestea sînt spre paguba adevărului şi în prejudiciul 
istoriei, pe lingă că stirnesc oprobriul talentelor spaniole; 
căci străinii, care păzesc cu multă luare-aminte regulile 
comediei, ne socotesc barbari şi ignoranţi văzînd 
absurditatea şi nerozia comediilor pe care le ticluim. Şi n- 
ajunge, spre a ne putea dezvinovăţi, să spunem că ţinta 
principală de Academia Franceză în a doua jumătate a 
veacului al XVII-lea oricărei acţiuni de operă dramatică. La 
începutul acestui veac, cînd îşi publică Cervantes romanul, 
adeziunea la estetica aristotelică a unităţilor era numai un 
deziderat. Nici piesele lui Cervantes, de fapt, n-o respectă, 
avînd şi ele defectele pe care le critică aici. Comedia 
spaniolă, de inspiraţie în parte populară, fiind destinată a fi 
jucată în faţa unui public foarte amestecat, îşi afirma prin 
neres-pectarea acestor deziderate independenţa faţă de 
spiritul de convenienţă clasică care domnea la curte. în 
Spania, de altfel, clasicismul francez n-a avut decit mult mai 
tirziu influenţă. 

a statelor bine orînduite, atunci cînd îngăduie să se dea 
publicului piese de teatru, este să ofere acestuia zăbava 
desfătătoare a unui răstimp de cuviincioasă destindere, 
distrăgînd-o în acelaşi timp de la plictisul şi proasta stare ce 


ia naştere din trîndăvie; nici că, de vreme ce la asta duce 
orice comedie, bună sau rea, nu mai e de ce pune îngrădiri 
prin reguli, strîngîndu-i în chingi pe cei care le compun ori 
joacă, ca să le facă aşa cum ar trebui făcute, căci, aşa cum 
am mai spus, prin oricare din ele poţi atinge ţinta la care 
năzuieşti. La asta eu aş răspunde că scopul urmărit poate fi 
atins mult mai bine, fără să încapă măcar comparaţie, prin 
comediile de bună calitate decît prin cele proaste; pentru 
că, după ce ai văzut o piesă artistic compusă şi bine gindită, 
pleci de la teatru înveselit de glume, instruit de adevăruri, 
uimit de întîmplări, înţelepţit de vorbele cu şart, ştiind să 
întîimpini intrigile şi înnobilat la suflet de pilde, urînd viciul 
şi îndrăgind virtutea, pentru că toate aceste simţăminte 
trebuie să le deştepte o bună piesă de teatru în sufletul 
celui ce ia parte la spectacol, oricît de bădăran şi de 
necioplit ar fi; şi este peste orice putinţă ca o comedie, care 
ar avea toate aceste însuşiri, să nu te destindă, 
înveselească, mulţumească şi îndestuleze cu mult mai mult 
decît aceea care ar fi lipsită de ele, aşa cum sînt lipsite cea 
mai mare parte din cele ce se joacă de obicei în zilele 
noastre. Şi asta nu-i din vina poeţilor care le scriu, pentru 
că sînt unii dintre ei care ştiu foarte bine prin ce greşesc, 
după cum ştiu mai mult decit bine ce ar trebui să facă; dar 
cum piesele de teatru au devenit marfă ce se poate vinde, ei 
îşi spun, şi bine-şi spun, că teatrele nu le-ar da doi bani pe 
ele de n-ar fi croite după tiparul la modă; aşa că încearcă şi 
poetul să facă şi el cît mai pe placul proprietarului de teatru 
care urmează să-i plătească lucrarea ! Că e adevărat ceea 
ce spun, se poate vedea din nenumăratele comedii pe care 
le-a scris un talent mai mult decit fericit din cîte a născut 
ţara noastră 454, cu atita duh şi cu atîta har, cu un vers atît 
de elegant şi cu sentinţe atît de grave, pe lingă că sînt 
lucruri bine spuse, în sfîrşit, cu atîta elocvenţă şi cu un stil 
atit de nobil, încît s-a umplut lumea de faima numelui său. 
Totuşi, vrind să facă pe gustul comedianţilor, nu toate au 
ajuns, cum au ajuns unele, la gradul de desăvirşire ce li s-ar 
cere. Alţii scriu piese cu atita lipsă de luare-aminte la ceea 


ce fac, încît, după ce le sînt jucate, bieţii comedianţi se văd 
nevoiţi să fugă şi să se surghiunească singuri, de frică să nu 
fie pedepsiţi, aşa cum li s-a întîmplat adeseori, pentru că au 
adus pe scenă lucruri ce ştirbesc numele vreunor regi, sau 
cinstea cine ştie căror familii ilustre. La toate aceste 
neajunsuri s-ar pune capăt, dimpreună cu altele multe de 
care nici nu mai vorbesc, dacă ar fi să fie adus la curte un 
om priceput şi înţelept, care să cerceteze toate piesele de 
teatru pînă a nu apuca să fie jucate; şi nu numai cele ce ar fi 
făcute la Madrid, ci toate cele ce ar năzui să apară pe 
oricare din scenele Spaniei; şi fără această aprobare, 
pecete şi iscălitură, nici un dregător să nu lase, în ţinutul 
lui, să se joace vreo piesă; în felul acesta, comedianţii vor 
avea grijă să trimită mai întîi piesele la curte, spre a le 
putea juca în toată siguranţa, iar cei care le compun vor fi 
mai cu băgare de seamă şi mai cu sîrguinţă la ceea ce fac, 
căci le va inspira teamă faptul că operele lor urmează să fie 
supuse cercetării amănunțite a cuiva care se pricepe; şi în 
felul acesta s-ar scrie piese bune şi s-ar atinge în chip fericit 
ţinta urmărită prin ele: atit desfătarea poporului, cît şi buna 
părere a oamenilor de litere din Spania, folosul şi siguranţa 
actorilor şi scutirea dregătorilor de grija de a-i mai pedepsi. 
lar de-ar fi să se dea sarcină altuia, sau chiar aceluiaşi ins, 
să cerceteze şi cărţile de cavalerie ce ar urma să se scrie de 
aici înainte, nu mai încape îndoială că ar putea să iasă şi 
unele atît de desăvîrşite cum spuneai domnia-ta, 
îmbogăţindu-ne limba prin desfătătorul şi nepreţuitul 
tezaur al elocvenţei şi dînd prilej ca vechile bucoavne să fie 
eclipsate de lumina celor noi, ce ar ieşi spre cinstita zăbavă 
nu numai a celor trîndavi, ci şi a celor mai încărcaţi de 
treburi, căci nu e cu putinţă să stea arcul încordat tot 
timpul, fiindcă slăbiciunea făpturii umane te împiedică să-ţi 
duci viaţa lipsit de orice destindere îngăduită. 

La punctul acesta al convorbirii lor ajunseseră canonicul 
şi parohul cînd bărbierul, dezlipindu-se de convoi, veni la ei 
şi-i zise preotului: — Aici este, domnule licenţiat, locul de 
care spuneam eu că-i bun de mas, pentru ca, pînă ce ne-om 


face noi siesta, să aibă şi boii parte de păşune răcoroasă şi 
îmbelşugată. 

— Aşa mi se pare şi mie, răspunse preotul. 

Şi spunîndu-i canonicului ce-avea de gind să facă, îi veni 
şi acestuia poftă să rămînă cu ei, îmbiat de vederea unei 
lunci de toată frumuseţea ce li se aşternea înaintea ochilor; 
aşa că, mai ca să se poată bucura de ea, mai de dorul de-a 
schimba o vorbă cu preotul, de care prinsese mare drag, 
vrînd apoi şi să afle în amănunt isprăvile lui don Quijote, îşi 
trimise cîteva dintre slugi pînă la hanul care nu era 
departe, ca să aducă de-acolo ce s-o găsi de mîncare, 
pentru toţi, căci el ave6 de gînd să-şi facă aici siesta în 
după-amiaza aceea. La acestea, unul dintre slujitorii lui 
răspunse că samarele cu merinde, care trebuiau să fi şi 
ajuns la han în spinarea unui catîr al lor, aveau într-însele 
destulă hrană ca să nu mai fie nevoie să ia de la hangiu 
altceva decît ovăz. 

— Dacă-i aşa, zise canonicul, duceţi toţi catîrii acolo şi 
întoarceţi-l aici pe cel cu merindea. 

în vremea asta, băgind de seamă Sancho că putea vorbi 
cu stăpînul său fără să fie de faţă, cum erau veşnic, preotul 
şi bărbierul, pe care îi privea cu bănuială, se apropie de 
cuşca în care era cărat stăpînul său şi-i zise: — Stăpine, ca 
să nu-mi încarc sufletul c-un păcat, aş vrea să-ţi spun ce-i cu 
solomonirea asta a măriei-tale; află că ăştia doi care umblă 
cu mutrele acoperite nu sînt alţii decît popa din satul 
nostru, împreună cu bărbierul, şi-mi închipui c-au născocit 
renghiul ăsta, ducîndu-te pe sus în felul în care te duc, 
numai de pizmaşi ce sînt, că le-ai luat măria-ta înainte 
făcînd isprăvi de care s-a dus vestea. Dacă 


0 Bo 


se adevereşte bănuiala asta, înseamnă că nu eşti 
fermecat de loc, ci îmbrobodit ca un papă-lapte 1 Şi ca 
dovadă, aş vrea să te întreb un lucru, iar dacă o fi să-mi 
răspunzi aşa cum cred c-ai să-mi răspunzi, ai să pipăi cu 


degetul înşelătoria şi-ai să vezi că nu eşti vrăjit, ci eşti doar 
cu minţile învălmăşite. 

— Poţi să mă întrebi tot ce ai poftă, Sancho băiete, 
răspunse don Quijote, că eu ţi-oi răspunde şi te-oi mulţumi 
cum âi vrea; dar dacă zici că ăştia care umblă pe-aicea şi 
vin cu noi sînt popa şi bărbierul, consătenii şi cunoscuţii 
noştri, s-ar prea putea să pară că sînt chiar ei; însă că ar fi 
cu adevărat şi cu tot dinadinsul, asta să n-o crezi cu nici un 
chip; ceea ce trebuie să crezi şi să pricepi este că dacă ei 
par aşa cum zici, trebuie să fie din pricină că cei care m-au 
vrăjit îşi vor fi luat chipul şi asemănarea asta, fiindcă nu-i 
nimic mai uşor pentru vrăjitori decît să se schimbe la faţă 
cum le vine pofta, aşa că şi-or fi luat şi ei mutrele ăstor doi 
amici ai noştri ca să-ţi dea ţie prilej să gîndeşti ceea ce 
gindeşti şi să te vre într-un labirint de închipuiri încît să nu 
te mai poţi descurca dintr-insul chiar de-ar fi să ai la tine 
sfoara lui Tezeu. Vor mai fi făcut-o şi ca să mă împingă să 
şovăi eu, şi să mă îndoiesc dacă sînt ori nu în toate minţile, 
nemai-dindu-mi cu socoteala dincotro mi se trage pacostea 
asta; pentru că dacă, pe de o parte, vii tu şi-mi spui că cei 
care mă-ntovărăşesc nu-s alţii decît bărbierul şi preotul din 
satul nostru, iar, pe de altă parte, mă văd pus la cuşcă, şi 
ştiu bine că doar puteri omeneşti, afară doar dacă ar fi 
suprafireşti, n-ar fi îndeajuns ca să mă poată închide, ce 
vrei să zic şi să gindesc alta decît că vrăjirea mea e de un 
soi care le întrece pe toate cîte le-am citit eu în istoriile ce 
vorbesc de cavaleri rătăcitori supuşi vrăjitoriilor? Aşa că 
poţi fi pe pace şi te poţi linişti în privinţa asta, şi să-ţi iasă 
din cap că ăştia sînt cine zici că sînt, că dacă ei sînt aceia, 
sînt şi eu turc. Dar în ceea ce priveşte dorinţa de-a mă 
întreba ceva, n-ai decit să vorbeşti, că ţi-oi răspunde, chiar 
de-ar fi să mă tot întrebi pînă mîine dimineaţă. 

— Bată-mă Dumnezeu să mă bată! răspunse Sancho, 
strigînd ca un apucat. Cum se poate să fii măria-ta aşa de 
tare de cap şi de sărac cu duhul încît să nu-ţi poţi da seama 
că-i adevărul adevărat ce-ţi spun eu, şi că în întemnițarea şi 
pacostea asta intră mai mult în joc viclenia decît farmecele? 


Şi de vreme ce-i aşa, vreau să-ţi dovedesc limpede ca 
lumina zilei că nu eşti fermecat. De nu te învoieşti, aşa să te 
scoată Dumnezeu din chinurile astea şi aşa să te vezi, cînd 
nici n-ai prinde de veste, în braţele senorei Dulcinea ! 

— Sfirşeşte cu blestemele, zise don Quijote, şi întreabă- 
mă odată ce voiai să mă întrebi, că ţi-am mai spus că am să- 
ţi răspund la ţanc! 

— Asta vreau să te întreb, îi întoarse Sancho vorba, şi 
asta aş vrea să ştiu, anume: să-mi spui, fără să adaugi şi 
fără să scoţi vreun cuvinţel, ci adevărul gol-goluţ, aşa cum e 
de aşteptat să-l spună şi cum îl spun toţi cei ce-au 
îmbrăţişat cariera armelor, cum ai îmbrăţişat-o măria-ta, 
luîndu-ţi numele de cavaler rătăcitor. 

— Ţi-am spus că n-am să te mint întru nimic, răspunse 
don Quijote, dar du-ţi odată pînă la capăt întrebarea, fiindcă 
zău că m-ai plictisit cu-atitea ocolişuri, cu-atitea tircoale şi 
cuvinte piezişe, Sancho! 

— Spun de la obraz, că n-am nici o îndoială în privinţa 
cuvîntului drept şi a cinstei stăpinului meu; deci, fiindcă 
numai aşa putem da de rostul istoriei noastre, te întreb, 
vorbindu-ţi cu toată cuviinţa, dacă nu cumva, din 
întîmplare, după ce măria-ta te-ai văzut pus la cuşcă şi, 
după cîte crezi, vrăjit, nu ţi-a venit chef şi nu ţi-a dat prin 
gînd să-ţi faci treaba, mare sau mică, cum se zice? 

— Nu mă pricep cum vine asta, să faci treabă, Sancho. 
Spune mai lămurit dacă vrei să-ţi răspund de-a dreptul. 

— Se poate să nu te pricepi măria-ta cînd e vorba să faci 
treabă mare sau mică? Doar şi pe copiii de şcoală îi chinuie 
cu asta 1 Află atunci că vreau să întreb dacă nu ţi-a venit să 
faci ce nu poate face altcineva în locul tău? 

— Da, da, acuma te înţeleg, răspunse grăbit don Quijote. 
Ba încă de cîte ori! Chiar şi acuma îmi dă ghes! Scapă-mă 
de primejdia asta, să nu dau cinstea pe ruşine. 


Capitolul XLIX 

Unde se povesteşte înţeleaptă convorbire dusă de 
Sancho Panza cu stăpînul său, don Quijote — Aha, zise 
Sancho, atîta mi-a trebuit! Asta este ce voiam să aflu şi asta- 
mi rodea mie sufletul şi viaţa. Te am la mină, stăpîne 1 Mai 
poţi tăgădui ceea ce se spune de obicei în popor cînd nu-i 
cineva în apele lui: Nu ştiu ce are cutare, că nici nu 
mănîncă, nici nu doarme, nici nu bea, nici nu răspunde cu 
rost la ce-l întrebi, de parcă i-ar fi făcut vreunul farmece!? 
De unde poţi trage încheierea că ăi de nu mănîncă, nu 
dorm, nici nu fac lucrurile fireşti de care spuneam, âia-s 
vrăjiţi, dar nu şi âi la care le vine chef să facă ce zici măria- 
ta că-ţi vine, şi care beau cînd li se dă, şi mănîncă dacă au 
ce, şi răspund la tot ce-i întrebi! 

— Ai dreptate, Sancho! răspunse don Quijote. Dar ţi-am 
mai spus că sînt multe soiuri de farmece, şi s-ar putea 
întîmpla să se fi schimbat şi farmecele cu timpul, şi să fie 
acuma obiceiul să facă cei vrăjiţi tot ce fac şi eu, chiar dacă 
înainte nu făceau; aşa că împotriva obiceiului vremii nu mai 
ai ce spune şi nici cum trage încheieri. Eu ştiu şi sînt 
încredinţat că mi s-au făcut farmece, şi asta mi-ajunge ca să 
fiu împăcat în cugetul meu, căci nu mi-aş ierta-o niciodată 
dacă aş crede cumva că nu sînt vrăjit şi că m-am lăsat dus în 
cuşca asta, trîndav şi mişel, lipsindu-i de ajutorul ce i-l 
puteam da pe mulţi nevoiaşi şi pricăjiţi, ce vor fi avînd 
nevoie cum nu se poate mai avan de ocrotirea şi sprijinul 
meu în ziua de astăzi. 

— Păi, cu toate astea, răspunse Sancho, spun încă o dată 
că, pentru mai mult belşug şi mai multă mulţumire, n-ar fi 
rău să încerci măria-ta să ieşi din închisoarea asta, fiindcă 
eu mă leg să-ţi uşurez din toate puterile ieşirea, ba încă să 
te şi scap de ea, ca să încerci din nou să încaleci pe 
cumintele domniei-tale Rocinante, care, după cît de galeş şi 
întristat umblă, pare că e şi el fermecat; şi după ce-om face- 
O şi pe asta, să ne mai încercăm încă o dată norocul căutînd 
aventurile cu luminarea! lar de-o fi să nu ne iasă bine, nu-i 
timpul pierdut să ne întoarcem iar la cuşcă, în care 


făgăduiesc, pre legea mea de bun şi credincios scutier, să 
mă închid laolaltă cu măria-ta, dacă ăi fi fiind cumva măria- 
ta, din întîmplare, atît de nenorocos sau eu atit de prost 
încît să nu izbutim să facem ce zic ! 

— Eu fac bucuros ce zici, frate Sancho, răspunse don 
Quijote, şi cînd o fi să vezi c-a venit timpul să dai o mînă de 
ajutor pentru ca să mă slobozeşti, te voi asculta întru totul 
şi întru toate; numai că vei vedea şi tu, Sancho, cît de mult 
te înşeli cînd e vorba să-ţi faci o idee despre nefericirea 
mea. 

în convorbiri ca acestea îşi trecură timpul cavalerul 
rătăcitor şi rătăcitul său de scutier, pînă ce ajunseră acolo 
unde, gata descălecaţi, îi aşteptau preotul, canonicul şi 
bărbierul. Bouarul dejugă numaidecit boii de la car şi-i lăsă 
să pască în voie prin lunca aceea verde şi odihnitoare, a 
cărei răcoreală plăcută îmbia s-o guste nu numai pe fiinţele 
atît de vrăjite cum era don Quijote, ci şi pe cele înțelepte şi 
cu minţile întregi cum era scutierul său, care îl rugă pe 
preot să-i îngăduie stăpînului său să iasă o clipă din cuşcă, 
căci de n-avea să-l lase afară, carcera aceea era în 
primejdie să nu mai -rămînă la fel de curată cum o cerea 
cuviinţa unui om atit de nobil ca stăpînul său. Preotul 
pricepu despre ce era vorba şi declară că ar face cu dragă 
inimă ceea ce-i cerea de nu s-ar teme ca nu cumva 
stăpînului său, o dată ce s-ar vedea slobod, să-i vină pofta să 
se-apuce iar de isprăvi de-ale lui şi să-şi ia tălpăşiţa, 
ducîndu-se de-a dreptul acolo de unde n-avea să se mai 
arate niciodată privirilor omeneşti. 

— Mă pun eu chezaş că nu fuge, răspunse Sancho. 

— Mă pun şi eu, zise canonicul, mai cu seamă dacă-mi dă 
cuvîntul lui de cavaler că nu se depărtează de noi decit atita 
cît i-om îngădui. 

— Bine, mi-l dau! se grăbi să răspundă don Quijote, care 
stătea şi asculta tot ce se vorbea. Cu atit mai mult cu cît cel 
căruia i s-au făcut farmece, cum sînt eu, nu se mai simte 
slobod să dispună de persoana sa după voie, căci cel care l- 
a legat prin vrăji îl poate face să nu se mai mişte dintr-un 


loc trei veacuri de-a rîndul, şi de s-ar întîmpla să fugă, l-ar 
face să se întoarcă zburînd. 

Mai spuse că, de vreme ce aşa stăteau lucrurile, puteau 
să-i dea drumul fără de nici o grijă, mai cu seamă cînd era 
vorba de un lucru aşa de folositor pentru toată lumea, căci 
de-ar fi fost să nu-l scoată de-acolo, să nu le fie cu supărare, 
dar nu stătea în puterea lui să nu le mute din loc nasurile 
cînd s-or afla prin preajmă. Canonicul dădu mina cu el, cu 
toate că era cu mîinile legate, şi-l scoaseră pe cuvînt de 
cinste din cuşcă, lucru de care el se bucură cum nu se mai 
poate şi într-un chip zgomotos, cînd se văzu afară, slobod. 
Şi cel dintîi lucru pe care-l săvîrşi fu să se întindă, dezmor- 
ţindu-şi toate mădularele, apoi numaidecît îşi făcu drum 
pînă unde era Rocinante, căruia, trăgîndu-i două palme pe 
crupă, îi vorbi aşa: — încă mai nădăjduiesc întru Dumnezeu 
şi intru binecuvîntata lui mamă c-avem să ne vedem în 
curînd noi doi aşa cum dorim, floare şi oglindă a tuturor 
cailor, tu cu stăpînul tău în spinare şi eu călare pe tine, 
făcîndu-ne împreună slujba pentru care m-a lăsat 
Dumnezeu pe lume! 

Şi spunînd don Quijote asta, se dădu, însoţit de Sancho, 
ceva mai depărtişor şi se întoarse de-acolo mai uşurat şi 
mai dornic să aducă în fapt ceea ce ar pune la cale scutierul 
său. 

Se uita canonicul la el şi mult se minuna văzînd 
ciudăţenia nemaiauzitei lui sminteli, mai ales că atunci cînd 
vorbea şi răspundea, dădea semne că era cu mintea mai 
mult decît întreagă şi n-ajungea s-o ia razna, aşa cum s-a 
mai spus de-atitea ori în cartea aceasta, decit atunci cînd i 
se vorbea de treburi cavalereşti. Aşa că, împins de milă, 
după ce se aşezaseră toţi pe iarbă verde ca să aştepte 
merindea canonicului, acesta îi vorbi aşa: — E oare cu 
putinţă, senor hidalgo, să fi avut aşa tpare putere asupra 
domniei-tale trîndava şi amara citanie a cărţilor de 
cavalerie, încît să-ţi fi luat minţile pînă într-atita şi să te fi 
făcut să crezi cu tot dinadinsul că eşti legat prin farmece şi 
cîte alte năzbitii toate, la fel de departe de vreun sîmbure 


de adevăr pe cit e de departe adevărul de minciună ? Şi 
cum e cu putinţă să se mai afle minte omenească care să 
ajungă a crede c-au fost pe lume aievea atîta amar de 
Amadişi şi atîta puzderie de cavaleri faimoşi, atiţia împărați 
de Trabizonda şi Felixmarţi de Hircania, atiţia armăsari 
năzdrăvani, atitea domniţe rătăcitoare, atiţia balauri şi 
zmei, atîţia uriaşi, atîtea aventuri nemaiauzite, atîtea soiuri 
de farmece, atitea bătălii, atîtea dueluri nemaipomenite, 
atîta bogăţie de porturi şi atîtea principese îndrăgostite, 
atiţia scutieri ajunşi conți şi atîţia pitici hîtri, atîtea răvăşele 
dulci, atîtea vorbe galante, atitea femei virtuoase şi, în 
sfirşit, atîtea şi atîtea năzdrăvănii cîte se pot găsi între 
scoarţele cărţilor de cavalerie? Dinspre partea mea, ţi-aş 
putea spune că, ori de cîte ori le citesc, o bucată de vreme, 
cit nu stau să-mi dau cu socoteala că toate n-ar fi decit 
minciuni şi scrînteli, simt oarecare mulţumire; dar de îndată 
ce-mi dau seama de ceea ce sînt ele cu adevărat, le-azvirl 
cît colo de pereţi, ba le-aş mai da şi focului de s-ar întîmpla 
să-mi fie la îndemînă ori prin preajmă focul, ca pe nişte 
nărăvaşi ce-au meritat asemenea osîndă după cît de 
prefăcuţi şi de necinstiţi sînt, cu totul în afară de legea 
bunului-simţ, întocmai ca nişte născocftori de secte noi şi de 
noi feluri de viaţă455, care dau gloatei neştiutoare prilej să 
creadă şi să ia de bune atîta noian de neghiobii cîte 
cuprind! Ba încă îndrăzneală au, nu glumă, de se încumetă 
să tulbure minţile înţelepţilor şi nobililor hidalgi, cum se 
poate vedea bine din ceea ce-au făcut cu dumneata, 
aducîndu-te într-aşa hal, că, neavînd încotro, au trebuit 
prietenii să te închidă într-o cuşcă şi să te cate cu carul ăsta 
cu boi, ca pe vreun leu ori pe vreun tigru, purtat din sat în 
sat de cei ce vor să cîştige cu ei bani, arătindu-i altora. 
Haide, senor don Quijote, îndură-te de dumneata însuţi şi 
vino-ţi în minţi, folosindu-te de marea înţelepciune cu care a 
voit cerul să te înzestreze şi între-buinţindu-ţi preafericitele 
înclinări ale spiritului în alte lecturi, care să se întoarcă 
înspre folosul cugetului şi înspre sporul onoarei domniei- 
tale! Iar dacă totuşi, împins de aplecarea domniei-tale 


firească, ţi-ar veni chef să citeşti cărţi despre fapte mari şi 
cavalereşti, citeşte în Sfinta scriptură cartea judecătorilor, 
căci în ea vei găsi adevăruri măreţe şi fapte pe cît de 
adevărate, pe atit de vitejeşti I Luzitania l-a avut pe Viriatus 
x, Roma pe Cezar, Cartagina pe Hanibal, Grecia pe 
Alexandru, Castilia pe contele Fernân Gonzâlez, Valencia a 
dat naştere Cidului, Andaluzia — lui Gonzalo Fernândez, 
Estremadura — lui don Diego Garcia de Paredes, Xeres — 
lui Garci PGrez de Vargas, Toledo lui Garcilaso456 457, 
Sevilla — lui don Manuel de L6on 458 459 460 461 462 
463, tot oameni a căror pildă de mari fapte poate desfâta, 
instrui, incinta şi minuna pe cele mai multe spirite ce-ar fi 
să le citească. Asta, da, ar fi lectură vrednică de judecata 
sănătoasă a domniei-tale, iubitul meu senor don Quijote, din 
care să poţi ieşi erudit în ce priveşte istoria, îndrăgostit de 
virtute, instruit în ce priveşte bunătatea, înnobilat în ce 
priveşte moravurile, viteaz fără deşartă cutezanţă şi 
prudent fără să fii laş, şi toate acestea întru slava lui 
Dumnezeu, spre folosul domniei-tale şi bunul nume al 
provinciei La Mancha, unde, după cum am aflat, îţi ai 
domnia-ta obiîrşia. 

Don Quijote stătu cum nu se poate mai atent s-asculte ce 
spunea canonicul. Şi cînd îşi dădu seama că sfirşise, după 
ce rămase o bună bucată de vreme tăcut, ţintindu-l din ochi, 
spuse: — După cîte mi se pare mie, senor hidalgo, toată 
vorbirea domniei-tale n-avea alt ţel decît să mă facă pe 
mine să pricep că nu s-au aflat nicicînd pe lume cavaleri 
rătăcitori şi că toate cărţile de cavalerie sînt false, 
mincinoase şi păgubitoare, ba încă şi dăunătoare treburilor 
statului, aşa că eu n-am făcut bine citindu-le şi rău am făcut 
diîndu-le crezare, ba încă şi mai rău apucîndu-mă să le imit, 
atunci cînd am purces să urmez meşteşugul aspru al 
cavaleriei rătăcitoare, pe care-l predică ele; şi ai tăgăduit să 
fi fost pe lume Amadişii, nici cel de Gaula, nici cel de Grecia, 
nici toţi ceilalţi cavaleri de care-s pline scrierile. 

— Toate-s întocmai aşa pînă într-o iotă, cum ai spus 
dumneata acuma, zise atunci canonicul. 


Iar don Quijote răspunse: 

— Ai mai adăugat domnia-ta că mult rău mi-au făcut 
asemenea rfirţi, fiindcă m-au scos din minţi şi m-au virit la 
cuşcă, aşa că bine-ar fi pentru mine să fac pocăință şi să-mi 
schimb lecturile, citind alte cărţi, mai adevărate, şi care 
desfată şi instruiesc mai bine. 

— Aşa este, zise canonicul. 

— Atunci eu, îi întoarse don Quijote vorba, dinspre 
partea mea socot că cel sărit din minţi şi orbit de vrăji eşti 
domnia-ta, ca unul ce te-apuci să rosteşti atita hulă 
împotriva unor lucruri pe care-o lume întreagă le primeşte 
şi le ţine drept adevărate, pînă într-atâta încît cel care le-ar 
tăgădui, aşa cum le tăgăduieşti domnia-ta, ar merita chiar 
pedeapsa aceea la care dumneata spui că le osîndeşte 
atunci cînd te supără citirea lor ! Căci a voi să dai de înţeles 
cuiva că nu s-au aflat nicicînd pe lume nici Amadis, nici toţi 
ceilalţi cavaleri aventurieri de care-s înţesate istoriile, e 
totuna cu a dori să încredinţezi pe cineva că soarele nu te 
luminează, nici gerul nu te degeră, nici pămîntul nu ne stă 
sub picioare ! Căci se poate oare afla pe lume minte care să 
fie în stare a convinge pe cineva că n-a fost adevărată 
povestea infantei Floripes şi a lui Guy de Burgundia, ori 
povestea lui Fiera-brâs cu podul din Mantible x, care s-a 
petrecut pe vremea lui Carol cel Mare, şi despre care aş 
putea jura că e tot atît de adevărată cum e acuma ziuă şi nu 
noapte? lar dacă e minciună, minciună trebuie să fie şi că s- 
ar fi aflat vreodată pe lume Hector, ori Ahile, ori războiul 
Troiei, precum şi cei doisprezece pairi ai Franţei, 
dimpreună cu regele Arthur al Engliterei, care umblă şi 
astăzi preschimbat în cerb şi-l aşteaptă supuşii regatului 
său să se întoarcă dintr-o clipă într-alta! Tot aşa, s-ar putea 
încumeta cineva să spună că e mincinoasă povestea lui 
Guarino Mezquino, şi cea a căutării sfintului Graal 464 465, 
ori că sînt apocrife dragostea dintre don Tristân şi regina 
Iseult, ori cea dintre Ginevra şi Lanzarote, cînd se află pe 
lume inşi care aproape că-şi amintesc c-au văzut-o pe doica 
Quintanona, care a fost cea mai pricepută femeie paharnic 


din cîte a avut Marea Britanie! Şi află că aşa este, pînă într- 
un cuvînt, fiindcă mi-aduc eu aminte ce-mi spunea o bunică 
de-a mea dinspre partea mamei cînd vedea vreo bătrinică 
îmbrobodită şi cu camilafcă: Aia de colo, nepoate, parcă ar 
fi doica Quintanona!... De unde trag eu încheierea că 
trebuie s-o fi cunoscut ea, sau cel puţin trebuie să fi izbutit 
a ajunge să-i vadă vreun chip zugrăvit. Şi pe urmă, cine ar 
putea spune că nu-i adevărată povestea lui Pierres şi a 
frumoasei Magalona, căci piînă-n ziua de astăzi se vede în 
sala de arme a regilor noştri cuiul care servea drept cîrmă 
pentru calul de lemn călărit de viteazul Pierres prin 
văzduhuri, unealtă ceva mai măricică decit o oişte de 
căruţă? Şi alături de acest cui este şaua bidiviului Babieca, 
iar la Roncesvalles se află cornul lui Roldân, lung cît o 
grindă din cele mari, de unde putem trage încheierea c-au 
existat cei doisprezece pairi, că a existat Pierres, că au 
existat oameni ca Cidul şi alţi cavaleri de soiul lui, despre 
care lumea zice că umblau să-nfrunte soarta. lar de nu, să 
mai nege dumnealor dacă le dă mina, şi adevărul că a fost 
cavaler rătăcitor viteazul luzitan Juan de Merlo, care s-a 
dus în Burgundia şi s-a luptat în cetatea Ras cu faimosul 
senior De Charny, numit Pierres, şi pe urmă, în cetatea 
Basileei, cu mosenl Enrique de Romestan, ieşind din 
amîndouă luptele învingător şi covîrşit de glorie; ce să mai 
vorbim despre aventurile şi provocările la luptă în care s-au 
avintat tot în Burgundia vitejii spanioli Pedro Barba şi 
Gutierre Quijada466 467 (căruia îi sînt rudă coboritoare în 
linie dreaptă bărbătească), învin-gindu-i pe fiii contelui De 
Saint Paul! Să mi se tăgăduiască în faţă, de asemenea, că n- 
a fost în Germania să caute aventuri don Fernando de 
Guevara, cel ce s-a măsurat cu meser Jorge, cavaler din 
casa ducelui de Austria, şi să mi se spună că au fost farsă 
turnirele de la Suero de Quinones, vreau să zic din Paso 
468, ca şi duelurile dintre Luis de Falces şi Gonzalo de 
Guzmân, cavaler castilian, şi atîtea multe şi nenumărate 
isprăvi săvirşite de cavalerii creştini ai acestor regate ale 
noastre şi ai regatelor de dincolo de hotare, atit de 


adevărate şi de cu neputinţă de dezminţit, incit, mai spun o 
dată, cel ce s-ar încumeta să le tăgăduiască ar însemna să 
fie lipsit de minte şi de rațiune 1 

Rămase canonicul năucit de învălmăşeala adevărurilor şi 
minciunilor din capul lui don Quijote şi uimit de cîte ştia şi 
ţinea minte cînd era vorba de ceva care privea, sau avea 
măcar atingere cu faptele cavaleriei rătăcitoare, aşa că-i 
răspunse: — Nu pot tăgădui, senor don Quijote, că n-ar fi 
ceva adevăr în ceea ce ai spus domnia-ta, mai cu seamă în 
privinţa cavalerilor rătăcitori spanioli; şi tot aşa, vreau să-ţi 
fac pe plac şi să zic şi eu ca domnia-ta, c-au fost cei 
doisprezece pairi ai Franţei, dar nu-mi vine să cred c-or fi 
făcut ei toate cîte le scrie pe socoteala lor arhiepiscopul 
Turpin, fiindcă adevărul poveştii acesteia e că au fost nişte 
cavaleri aleşi de regii Franciei, şi li s-a spus pairi, pentru că 
erau toţi deopotrivă ca vitejie, rang şi virtute; sau cel puţin, 
de nu erau, aveau toate motivele să fie, şi era ca o tagmă ori 
vreun ordin duhovnicesc, aşa cum se pomenesc şi în zilele 
noastre unele, ca Ordinul de Santiago sau de Calatrava, în 
care cpi ce au mărturisit asemenea crez poţi presupune că 
trebuie să fie, sau nu se poate să nu fie, cavaleri viteji, nobili 
şi virtuoşi; şi întocmai aşa cum astăzi se spune cavaler de 
San Juan sau de Alcântara, pe vremea aceea se spunea 
cavaler din tagma celor doisprezece, egali între dînşii, cei 
care au fost aleşi spre a face parte din acest ordin militar. 
Că a existat Cidul, nu mai încape nici o îndoială, şi cu atît 
mai puţin încape cînd e vorba de Bernardo del Carpio; dar 
că au făcut toate isprăvile care le sînt puse pe seamă, cred 
că prea e gogonată! în privinţa cuiului de care vorbeşti 
domnia-ta, a contelui Pierres, care s-ar fi aflînd alături de 
şaua bidiviului Babieca în sala de arme a regilor, 
mărturisesc că am păcătuit, căci sînt atit de ignorant ori atit 
de scurt la vedere, încît, cu toate că am văzut bine şaua, n- 
am fost în stare să văd alături şi cuiul, mai cu seamă că era 
atit de mare cit ai spus domnia-ta! 

— Păi acolo este, nu încape nici o îndoială, răspunse don 
Quijote, şi nu numai atita: se zice că l-au virit într-o teacă de 


piele, ca nu cumva să prindă mucegai ori să ruginească ! 

— S-ar prea putea întîmpla, răspunse canonicul. însă, pe 
sfintul har cu care am fost hirotonisit, nu-mi aduc aminte 
să-l fi văzut! Şi chiar dacă ţi-aş face pe plac şi aş lăsa să 
treacă de la mine, admiţind că este acolo, asta nu m-ar sili 
să cred poveştile atitor Amadişi, sau ale puzderiei de 
cavaleri pe socoteala cărora se spun verzi şi uscate, şi nici 
nu-i cuvînt ca un om ca domnia-ta, atit de onorat şi cu atitea 
însuşiri, înzestrat cu o minte atît de ascuţită, să ajungă a 
crede că sînt adevărate atitea şi atit de ciudate sminteli ca 
acelea ce stau scrise în deşucheatele acelea de cărţi 
cavalereşti. 


Capitolul L 

Despre înţeleaptă gilceavă dintre don Quijote şi canonic, 
t dimpreună cu alte întîmplări — Asta-i bună I răspunse don 
Quijote. Vra să zică, nişte cărţi care s-au tipărit cu voia 
regilor şi cu încuviințarea celor cărora le-a fost dată sarcina 
cenzurii, cărţi citite cu plăcere de o lume întreagă şi 
lăudate de mari şi mici, de săraci şi de bogaţi, de învăţaţi şi 
de neştiutori, de poporul de rînd, ca şi de nobili, în sfîrşit, 
de tot soiul de oameni, oricare le-ar fi starea şi avutul, ar 
însemna că sînt minciuni? Mai cu seamă că par cu atit mai 
adevărate, cu cît ne povestesc despre tatăl, mama, patria, 
rudele, vîrsta, locul şi isprăvile cavalerilor, punct cu punct şi 
zi cu zi, aşa cum le-a săvirşit sau cum le-au săvîrşit cutare 
cavaler sau cutare cavaleri ! Nu mai spune dumneata una 
ca asta; taci şi nu huli, şi crede-mă mai bine, că-ţi dau sfat 
ce trebuie să faci în privinţa asta, ca un om înţelept ce te 
afli. lar de nu mă iei în seamă, n-ai decit să le citeşti, şi-ai să 
vezi cîtă plăcere ţi-o face cititul lor! Spune-mi, se poate 
plăcere mai mare decit să vezi, cum s-ar zice, că numai ce ţi 
se arată dinaintea ochilor un lac întins de smoală fierbînd 
cu bulbuci, în care mişună de-a-notul, încrucişîndu-se, o 
mulţime de şerpi, de vipere, de sălămizdre şi de şopirle, şi 
fel de fel de alte multe soiuri de jivine vătămătoare şi 
înfricoşătoare, iar din fundul lacului iese un glas cum nu se 
poate mai jalnic, rostind: Tu, cavalere, oricine-ai fi, care stai 
şi te uiţi la acest înfricoşat iezer, de vrei să dobîndeşti 
comoara ascunsă sub aceste negre ape, arată-ţi tăria 
vrednicei tale inimi şi aruncă-te în mijlocul întunecatei şi 
aprinsei lui mocirle, căci de n-ăi face-aşa, eşti nedemn să 
vezi înaltele minuni pe care le închid şi le cuprind în sine 
cele şapte castele ale celor şapte zine ce zac sub această 
întunecimel ? Şi să vezi că, nici n-a apucat bine cavalerul să 
asculte tot ce spune glasul acela înfricoşat, că, fără să mai 
stea în cumpănă şi fără să ţină seamă de primejdia în care 
se aruncă, ba chiar şi fără să se lepede de greutatea 
armelor sale ţepene, îşi încredinţează sufletul lui Dumnezeu 
şi doamnei sale şi se azvirle în mijlocul lacului clocotind, iar 


cînd nici cu gindul nu gîndeşte şi nici nu ştie cum are s-o 
scoată la capăt, se trezeşte în mijlocul unor cîmpii înflorite, 
cu care Cimpiile Elizee nici n-au măcar de-a face în nici o 
privinţă! Acolo i se pare că cerul e mai limpede şi că soarele 
luceşte cu o lumină mai proaspătă-înaintea ochilor i se 
înfăţişează o pădure tihnită, cu arbori stufoşi şi atît de verzi, 
că verdeaţa lor îţi bucură văzul, în vreme ce urechile-ţi sînt 
dezmierdate de cîntecul dulce şi neînvăţat de la nimeni al 
micilor şi nenumăratelor păsăruici pestriţe ce-şi 
încrucişează zborul prin împletitura rămurişului. Aci 
descoperă un riuleţ ale cărui ape, răcoroase ca un cristal 
lichid, aleargă pe nisipuri mărunte şi pe albe pietricele, ce 
par aur cernut prin sită şi perle curate. Dincolo vede o 
fintină meşteşugită de jasp felurit colorat şi de marmură 
netedă, mai departe vede alta, în stil grotesc 469, unde 
scoicile mărunte, care alcătuiesc roca, dimpreună cu casele 
albe şi galbene ale culbecilor răsuciţi, orînduite intr-o 
neorînduială cu tîlc, avind printre ele, amestecate, frinturi 
de cristal strălucitor de stincă şi smaralde false, formează 
un întreg foarte variat, în care arta, imitînd natura, pare să 
o fi învins, în altă parte i se descoperă pe neaşteptate un 
castel întărit sau un palat arătos, ale cărui ziduri sînt cu 
totul şi cu totul de aur, meterezele de diamante, porţile de 
hiacint şi, ce mai încolo-ncoace, totul e atit de minunat 
alcătuit, încît, oricît ar fi materialul din care este clădit de 
preţios, căci nu e mai puţin decit diamante, cărbunele, 
rubine, perle, aur şi smarald, încă şi mai de preţ e felul în 
care e lucrat. Poate fi ceva mai desfătător pentru ochi, după 
ce-ai văzut una ca asta, decit să vezi cum ies pe poarta 
castelului nenumărate domniţe, în veşminte atit de 
strălucite şi de mîndre, încît, de m-aş pune acuma să le 
descriu aşa cum ni le povesteşte istoria, ar însemna să nu 
mai sfirşesc niciodată ? ! Sau să vezi cum deodată cea care 
pare mai de viţă dintre toate îl ia de mînă pe cutezătorul 
cavaler ce n-a pregetat să se arunce în clocotele lacului şi-l 
duce fără să spună o vorbă înăuntrul bogatului pafat sau 
castel, apoi îl pune să se dezbrace şi să rămînă gol cum l-a 


născut maică-sa şi-l scaldă în ape nici calde, nici reci, îl 
unge tot cu alifii îmbălsămate şi-l îmbracă cu o cămaşă de 
borangic subţire, îmbibată de parfum şi răspîndind 
miresme îmbătătoare; apoi să vezi o altă domniţă cum vine 
şi-i aruncă pe umeri o mantie ce preţuieşte, judecind pe 
puţin, cît un oraş întreg, ba chiar mai bine? Şi ce mai poţi 
dori cînd ţi se povesteşte că, după toate astea, e dus în altă 
sală, unde găseşte mesele întinse cu atita dichis încât 
rămîne încremenit de mirare, cînd vezi că i se toarnă să se 
spele pe miini apă distilată din flori mirositoare, toată 
numai ambră, cînd e pus să stea pe un jilţ de fildeş, cînd îl 
slujesc toate domniţele, păstrînd o miraculoasă tăcere, cînd 
i se pun dinainte atitea feluri de felurite mîncări, şi aşa de 
gustos gătite, încît nu mai ştie nici pofta lui către care să-l 
facă să întindă mai întîi mîna; cînd se aude o muzică 
răsunînd tot timpul cît mănîncă el, fără să se ştie nici cine o 
cîntă şi nici dincotro vine sunetul? Şi cînd, după ce-a sfirşit 
de mîncat şi s-au strîns mesele, iar cavalerul, înfundat în 
jilţul lui, se va fi scobind poate în dinţi, aşa cum e obiceiul, 
intră pe nepusă masă pe uşa sălii o altă domniţă, cu mult 
mai frumoasă decît oricare dintre celelalte de la început, şi, 
aşezindu-se alături de cavaler, începe să-i povestească ce 
castel e acela şi cum e ea vrăjită să stea în el, dimpreună cu 
o grămadă de alte lucruri care-l lasă încremenit pe cavaler 
şi-i minunează pe cititorii care îi citesc istoria ? ! Nu vreau 
să mă mai întind vorbindu-vă despre asta, dar din tot ce-am 
spus se poate trage încheierea că, în orice parte te-ai apuca 
să citeşti oricare dintre istoriile cavalerilor rătăcitori, nu se 
poate să nu simtă plăcere ori să nu se minuneze oricine-ar 
fi s-o citească. Aşa că domnia-ta crede-mă şi citeşte aceste 
cărţi, aşa cum ţi-am mai spus o dată, şi-ai să vezi cum îţi 
alungă pe dată melancolia, dacă cumva suferi de ea, şi te 
aduce în apele tale dacă nu eşti în apele tale. în ceea cemă 
priveşte, pot spune că de cînd sînt cavaler rătăcitor, sînt 
viteaz, măsurat, mărinimos, binecrescut, generos, 
prevenitor, cutezător, blind, răbdător, în stare să sufăr 
chinuri, întemniţări, farmece, şi cu toate că mai ieri- 


alaltăieri m-am pomenit virît într-o cuşcă de parc-aş fi 
nebun, socotesc să mă pot vedea, prin vrednicia braţului 
meu, de mi-o fi cerul prielnic şi nu m-o vitregi norocul, ajuns 
peste cîteva zile regele vreunui regat unde să pot dovedi 
cîtă recunoştinţă şi mărinimie încape în inima mea. Căci, pe 
cinstea mea, senor, cel sărac n-are cum să-şi arate cuiva 
mărinimia, chiar de-ar avea-o în cel mai înalt grad. Iar 
recunoştinţa care nu stă decit în dorinţa de-a fi 
recunoscător e moartă, cum moartă este credinţa fără de 
fapte. Din pricina asta mi-ar plăcea să mă dăruiască în 
curînd norocul cu vreun prilej de-a ajunge împărat, ca să-mi 
arăt inima, făcînd bine prietenilor şi mai cu seamă, 
scutierului meu Sancho Panza, bietul, căci e omul cel mai 
bun de pe lume, şi mult aş vrea să-i hărăzesc un comitat pe 
care de-atita vreme i l-am tot făgăduit, măcar că mi-e frică 
într-o privinţă, şi anume că n-o să fie în stare să-şi 
cîrmuiască statul. 

Sancho îl auzi pe stăpînul său rostind aproape numai 
aceste din urmă cuvinte şi-i zise: — Caută, măria-ta, senor 
don Quijote, de-mi dă odată comitatul ăsta, făgăduit de 
măria-ta cu tot atîta tărie cu cită îl tot aştept eu; şi de-o fi să 
mi-l dai, fac jurămînt că n-are să-mi lipsească priceperea de 
a-l cîrmui; şi chiar de mi-o lipsi, am auzit spunîndu-se că 
sînt pe lume oameni care iau cu arendă statele, dînd 
seniorilor lor atîta pe an, şi duc ei greul cîrmuirii, iar 
seniorul stă cu dosul pe cămaşă şi se bucură de venitul pe 
care i-l serveşte arendaşul, fără să-şi bată capul cu alte 
alea, şi-aşa am de gînd să fac şi eu, ce mai tura-vura 1 Că 
mai bine le las pe toate în plata Domnului, şi-mi văd de 
veniturile mele ca un paşă, că ce-am avut şi ce-am pierdut! 

— Asta, Sancho fiule, zise canonicul, priveşte numai 
dreptul de-a te bucura de venituri, în vreme ce împărţirea 
dreptăţii cade tot în sarcina seniorului unui stat, şi aici este 
nevoie de iscusinţă şi de judecată sănătoasă, şi mai cu 
seamă de buna intenţie de a-i da de rost, că dacă lipseşte 
asta dintru început, mijloacele şi scopurile se înţelege de la 
sine că vor fi întotdeauna anapodd; iar Dumnezeu îl ajută 


pe omul simplu dacă are cugetul curat şi rîivnă spre bine, 
tot aşa cum îl lipseşte de harul său pe deşteptul care are 
gînduri rele. 

— Nu mă pricep la filozofii de astea, răspunse Sancho 
Panza, dar ştiu că, de îndată ce m-aş vedea în fruntea unui 
comitat, m-aş şi pricepe să-l cîrmuiesc, căci am şi eu suflet, 
ca oricare altul, iar cît despre trup, îi întrec pe mulţi, şi-aş 
putea fi la fel de bine rege în statul meu ca oricare altul în 
al său; şi o dată rege, aş face ce-aş pofiti, iar făcînd ce-aş 
pofti, ar fi toate pe placul meu; fiind toate pe placul meu, m- 
aş simţi mulţumit, iar cînd se simte omul mulţumit, nu mai 
doreşte nimic; şi nemaiavînd nimic de dorit, gata-i treaba; 
aşa că, numai de-ar veni comitatul, şi pe urmă, adio, să ne 
vedem sănătoşi, cum cic-a zis un orb altuia! 

— Acestea nu-s filozofii de doi bani perechea, cum zici tu, 
Sancho, îi întoarse canonicul vorba; deşi nu puţine sînt de 
spus cînd e vorba de comitate! 

La acestea don Quijote răspunse: — Nu ştiu ce-ar mai fi 
de spus, dar eu nu mă călăuzesc după altceva decit după 
pilda marelui Amadis de Gaula, care şi-a făcut scutierul 
conte al Insulei Statornice, aşa că pot şi eu, fără mustrare 
de cuget, să-l fac conte pe Sancho Panza, care este unul 
dintre scutierii cei mai buni pe care i-a avut vreodată un 
cavaler rătăcitor! 

Canonicul rămase cu totul mirat de ciudăţeniile cuminţi 
(dacă poate încăpea cuminţenie acolo unde e vorba de 
ciudăţenii) pe care le rostise don Quijote, cum se minună şi 
de chipul în care zugrăvise aventura cu Cavalerul Lacului, 
şi de pecetea adincă pe care o puseseră în sufletul lui 
minciunile ticluite din cărţile pe care le tot buchisise. îl mai 
uimea, în sfîrşit, şi prostia lui Sancho, care se arăta atît de 
dornic să pună mina pe comitatul făgăduit de stăpînul său. 

Cît stătuseră ei de vorbă, apucaseră să se întoarcă 
slugile canonicului, care fuseseră la han după catîrul cu 
merindea, şi, făcînd masă dintr-un covor şi din iarba verde a 
pajiştii, se aşezară la umbra unor copaci şi se ospătară 
acolo, ca să se poată şi bouarul folosi de păşunea locului 


aceluia, pentru boii lui, cum s-a mai spus. Şi cum miîncau ei 
aşa, dintr-o dată auziră un zbierăt răguşit şi un clinchet de 
clopoțel care suna pe aproape, de prin nişte bălării şi 
arbuşti, şi tot în clipa aceea văzură ieşind din tufe o capră 
drăgălaşă, cu blana bălţată toată cu negru, alb şi galben. 
După ea venea un păstor de capre, tot strigînd ceva şi tot 
vorbindu-i caprei în felul lui, chip s-o oprească sau s-o 
întoarcă la turmă. Capra fugară, înspăimîntată şi tremurînd 
vargă, veni spre oameni ca şi cînd le-ar fi cerut ajutor, şi, o 
dată ajunsă lîngă ei, se opri. O ajunse din urmă păstorul şi, 
apucînd-o de coarne, îi zise, ca şi cum ar fi fost în stare să 
priceapă ca oamenii: — Of, uşărnico, Bălţata taichii Bălţată, 
că tare ai mai început să calci pe de lături de vreo citeva 
zile! De lupi îi fi tremurînd aşa, fetiţo ? Hai ? Nu vrei să-mi 
spui şi mie ce te doare, frumoaso? Da' ce stau eu să mai 
întreb, că doar eşti şi tu muieruşcă şi nu-ţi găseşti locul, 
fire-aţi ale dracului cu felul vostru de-a fi, tu şi toate alea cu 
care vrei să sameni I întoarce-te, întoarce-te înapoi, 
drăguţo, că, măcar de n-ăi fi mulţumită cu mine, barem ăi fi 
mai la adăpost la stină, cu tovarăşele tale laolaltă; că dacă 
tu, care trebuia să le fii lor călăuză şi să le deschizi drumul, 
umbli aşa, brambura şi huş-marginea, ce să mai vorbim de 
ele? 

Mare haz făcură de cuvintele păstorului de capre cei ce 
le auziră, şi mai cu seamă canonicul, care zise: — Pentru 
Dumnezeu, frate, mai stai locului puţintel şi-ţi mai trage 
sufletul! Ce te dai atîta de ceasul morţii să-ţi aduci capra 
înapoi la turmă? Că dacă e parte femeiască, aşa cum zici, n- 
are încotro şi trebuie să-şi urmeze instinctul firesc, oricât te- 
ai da dumneata peste cap s-o împiedici! Hai, ia de-aici o 
îmbucătură şi mai trage şi-o duşcă, să-ţi mai treacă năduful, 
şi în vremea asta mai răsuflă şi capra ! 

Şi spunînd asta, îi şi întinse în vîrful cuţitului o pulpă 
rece de iepure, pe care păstorul de capre o luă mulţumind, 
apoi bău un git de vin şi-şi mai potoli focul, după care spuse: 
— N-aş vrea să mă socotiți domniile-voastre om prost doar 
fiindcă m-aţi auzit vorbind aşa de sirios cu animalul ăsta, că 


zău, este un rost tainic şi-n vorbuliţele pe care le rostesc. 
Sînt ţăran, ce-i drept, da nu chiar atît de ţăran încît să nu- 
mi dau şi eu cu socoteala cum trebuie vorbit cu oamenii şi 
cum cu dobitoacele! 

— Nu-mi vine greu să te cred, zise preotul, fiindcă ştiu 
din experienţă că se ascund prin văgăunile munţilor poeţi, 
şi prin stinile de ciobani, filozofi. 

— Dacă nu chiar aşa, îi întoarse păstorul de capre vorba, 
să ştii domnia-ta, domnule, că stina adăposteşte oameni cu 
scaun la cap; şi ca să mă credeţi că spun adevărul şi să-l 
vedeţi cu ochii (cu toate că s-ar putea să vă pară că mă 
înfiinţez şi eu la masa pusă ca musafirul nepoftit), dacă nu 
vă plictiseşte şi aveţi bunăvoință să fiţi cu luare-aminte 
cităva vreme, vă voi povesti, boieri dumneavoastră, un 
adevăr care să îndreptăţească ce-a spus domnia lui, şi arătă 
spre preot, ca şi ce-am spus eu. 

La asta, don Quijote răspunse: 

— Cum văd eu, întîimplarea asta aduce, parcă, nu ştiu 
cum, a aventură de cavaler rătăcitor; aşa că, din partea 
mea, te ascult, prietene, cu dragă inimă, şi tot aşa vor face 
toţi domnii aceştia, fiindcă sînt oameni cu multă doxă şi 
lacomi foarte de ciudăţeniile şi noutăţile care te ţin cu 
sufletul la gură, te desfată şi-ţi destind fruntea, aşa cum nu 
mă îndoiesc că are să poată face şi povestea pe care ai de 
gind să ne-o spui. începe, aşadar, prietene, că te-om asculta 
cu toţii. 

— Eu ies din joc şi-mi iau şi banii de pe carte, zise 
Sancho, că am de gînd să mă trag colea, mai spre piriiaş, 
între patru ochi cu caltaboşul ăsta, şi cred că m-oi îndestula 
pentru trei zile, pe ghiftuite; pentru că l-am auzit pe 
stăpînul meu don Quijote spunînd că scutierul unui cavaler 
rătăcitor trebuie să mănînce, atunci cînd i se iveşte prilejul, 
pînă ce nu mai încape nimic în el, din pricină că i se poate 
întîmpla să intre prin cine ştie ce pădure, atit de deasă şi de 
încîlcită, cît să nu mai izbutească a-i da de capăt preţ de 
şase zile; şi dacă nu şi-a pus omul burta la cale de cu vreme, 
ori de n-are desagii burduşiţi bine, acolo-i rămîn oasele, 


cum de multe ori îi şi rămîn, şi-n pastramă de mumie se 
preface. 

— Tu eşti întotdeauna cu picioarele pe pămînt, zise don 
Quijote. Ai dreptate! Du-te unde vrei şi mănîncă pînă n-ăi 
mai putea, fiindcă eu mă simt sătul şi nu-mi mai lipseşte 
decit să dau şi sufletului hrană, aşa cum nădăjduiesc să dau 
ascultind povestirea omului ăstuia de omenie. 

— La fel om da cu toţii hrană sufletelor noastre, zise 
canonicul. 

Şi-l rugă pe păstorul de capre să înceapă a povesti ceea 
ce făgăduise. Păstorul trase două pălmuţe pe şoldul caprei, 
pe care o ţinea de coarne, şi-i zise: — Cuibăreşte-te şi tu 
lîngă mine, Bălţato, că avem vreme pe urmă să ne 
întoarcem şi la bordeiul nostru. 

Parcă l-ar fi priceput capra, fiindcă de îndată ce şezu la 
pămînt stăpînul ei, se întinse şi ea lingă dînsul, foarte 
liniştită; şi uitîndu-i-se în faţă, pare că voia să dea de înţeles 
că e cu luare-aminte la ceea ce începuse a povesti păstorul; 
care spuse cele ce urmează: 


Capitolul LI Care cuprinde cele povestite de păstorul de 
capre tuturor celor care-l însoțeau pe don Quijote — Cale 
de trei leghe de aici din valea asta este un cătun care, deşi 
prea puţin întins, e dintre satele cele mai bogate de prin 
meleagurile astea; şi aici trăia un plugar, ţinut de toţi la 
mare cinste, ba chiar într-aşa măsură, încît, chiar dacă este 
a bogăției să fie cinstită de toată lumea, el era prețuit 
pentru virtuțile lui şi mai mult decît pentru avuţii. Dar ce-l 
făcea să se simtă într-al nouălea cer, cum spunea el, era că 
avea o fată atit de nemaipomenit de frumoasă, de 
înţeleaptă, de plină de duh şi de înzestrată cu toate 
virtuțile, încît cel care o vedea şi o cunoştea se minuna de 
cîte însuşiri neste- *mate îi făcuseră parte cerurile şi firea. 
De pe cînd era copilă părea frumoasă, şi crescînd, tot spori 
în frumuseţe, aşa că la vîrsta de şaisprezece ani la soare te 
puteai uita, dar la dînsa, ba ! Faima frumuseţii ei începu a 
se lăţi prin toate satele de primprejur; dar ce spun eu, doar 
prin satele de primprejur ? Nicidecum 1 Se lăţi pînă hăt, la 
cetăţile de la marginea împărăției, ba încă pătrunse şi prin 
palatele regilor, ajungînd la urechile a tot soiul de oameni, 
care veneau din cele patru vinturi s-o vadă ca pe un lucru 
rar, cum vine lumea la cîte vreo icoană făcătoare de minuni 
I O păzea tatăl ei ca pe ochii din cap şi se păzea şi ea 
singură, căci nu se află pe lume lacăte, paznici şi zăvoare 
care să păzească mai bine o fată decit o poate face însăşi 
grija ei. 

Avutul tatălui şi frumuseţea fiicei deteră multora, atît 
dintre cei din sat, cît şi dintre străini, îndemnul să o ceară 
de nevastă; el, însă, ca unul în seama căruia era soarta unui 
atît de bogat giuvaer, rămînea încurcat şi nu se putea hotări 
cui s-o dea dintre câţi îi dădeau ghes cu peţitul, că erau 
puzderie. Şi printre atiţia flăcăi care nutreau dorinţa asta, 
fui şi eu, avînd multe şi mari nădejdi de izbândă şi ştiind că 
tatăl ei mă cunoştea, fiind de fel din acelaşi sat cu el, de 
sînge creştinesc curat şi în floarea vîrstei, iar dinspre 
partea averii stind nu se poate mai bine, cum şi, nu mai 
puţin, dinspre partea mintoşeniei. Avind întocmai aceleaşi 


cărţi în mînă, îşi mai juca şi alt băiat norocul, unul tot de la 
noi din sat, şi el a fost pricina cumpenei în care s-a văzut 
pusă voinţa tatălui, care s-a oprit locului, părîndu-i-se că 
fiică-sa, cu oricare dintre noi doi s-ar mărita, ar nimeri-o la 
fel de bine; şi, ca să iasă din încurcătura asta, se hotări să-i 
spună Leandrei, căci aşa se numea bogătaşa care m-a 
sărăcit, aducindu-mă în halul în care sînt, bătîndu-l pe el 
gîndul că, de vreme ce noi doi eram deopotrivă, mai bine 
făcea dacă-i lăsa fetei lui celei dragi grija de a alege după 
gustul şi voinţa ei, lucru vrednic a fi luat drept pildă de 
către toţi taţii care vor să-şi vadă fiii căpătuiţi. Nu zic chiar 
să-i lase să aleagă ei, de capul lor, cine ştie ce otrăvuri şi 
pramatii de soaţe, dar zic să le propună taţii mirese 
potrivite, şi dintre astea potrivite să şi-o poată alege ei pe 
care le-o fi placul s-o ia. N-aş şti spune cum i-a fost Leandrei 
placul; tot ce ştiu e că tatăl ei ne-a probozit pe amîndoi 
peţitorii, luîndu-ne pe departe, cu tinereţea fiică-si şi cu tot 
soiul de vorbe ce nu ştiai unde băteau, nelăsîndu-se legat 
nici într-un fel prin ele, dar necăutind nici să se dezlege 
lămurit. Potrivnicul meu se numeşte Anselmo, iar eu, 
Eugenio, ca să aveţi şi dumneavoastră ştire de numele 
feţelor ce vor juca tragodia asta, al cărei capăt încă n-a fost 
hotărît, da* poţi foarte lesne să-ţi dai seama că n-are cum fi 
altfel decît prăpădeniel Cam pe atunci sosi în sătucul nostru 
unul Vicente de la Roca, fiu de ţăran sărac de prin partea 
locului, care Vicente venea din Italia şi din multe alte părţi 
pe unde fusese soldat, îl luase din sat de la noi pe cînd era 
băietan de vreo doisprezece ani un căpitan care s-a 
întîmplat să treacă pe acolo cu compania lui, şi de atunci în 
alţi doisprezece ani se întorcea flăcău, îmbrăcat soldăţeşte, 
ca pictat în mii de culori şi înzorzonat cu o mie de podoabe 
de sticlă colorată şi cu fel de fel de lănţuge subţirele de oţel. 
Azi se împodobea într-un fel, mîine într-alt fel, da* 
totdeauna cu podoabe uşurele şi bătătoare la ochi, care nu 
trăgeau mult la cîntar şi costau nimica toată. Oamenii de 
prin sat, cum sînt de felul lor ţăranii, ai dracului, mai cu 
seamă cînd au prea mult răgaz ca să-l ia pe cîte unul în 


colţi, îi socotiră şi-şi însemnară unul cîte unul toate 
zorzoanele şi ceaprazurile lui, ieşind la iveală că n-avea 
decît trei rînduri de haine, de felurite culori, dimpreună cu 
ciorapii şi cu calţavetele lor. Dal el atîta le tot sucea şi 
răsucea, atita le tot amesteca şi împărechea, că de i le-ar fi 
numărat oamenii, s-ar fi găsit care să jure că se arătase în 
mai bine de zece costume de haine şi cu mai mult de 
douăzeci de panaşe. Şi să nu vă pară cumva că le umilu eu 
şi fac din ţinţar armăsar şi din ac baros cînd vă spun treaba 
cu hainele, fiindcă în povestea asta podoabele au ţinut loc 
mare. 

Se aşeza pe o lespede care e în piaţă la noi, sub un plop 
bătrîn, şi ne ţinea pe toţi cu gurile căscate şi cu sufletul la 
gură povestindu-ne isprăvi peste isprăvi, cîte săvirşise. Nu 
era pe tot pămîhtul ţară să n-o fi văzut, nici bătălie unde să 
nu fi fost de faţă; ucisese mai mulţi mauri decît au la un loc 
Marocul şi Tunisia, şi se vîrise în mai multe lupte corp la 
corp, pe cîte zicea el, decît Gante şi Luna, ori Diego Garcfa 
de Paredes şi alţi o mie pe care îi înşira, şi din toate ieşise 
biruitor, fără să-i fi picurat măcar un strop de sînge ! Pe de 
„altă parte, ne arăta urme de răni, care, cu toate că nu se 
vedeau de loc, erau, pe cîte spunea el, împuşcături de 
archebuză, trase în felurite încăierări şi ciocniri. în sfârşit, 
cu o nemaiauzită neobrăzare, îi tutuia pe toţi cei deopotrivă 
cu el, şi chiar pe cei care abia îl cunoscuseră, spunînd tot 
timpul că n-avea alt tată decit braţul său viteaz şi nici altă 
spiţă ilustră decît faptele sale, mai adăugind şi că, deşi era 
doar soldat, nici regelui nu-i stătea mai prejos. îi mai dădea 
nas să fie în aşa hal de obraznic şi muzica pe care o 
cunoştea puţintel, fiindcă mai zgrepţăna uneori şi ghitara, 
făcîndu-i pe unii chiar să spună că scotea din ea glas de om 
vorbitor, nu alta ! Dar asta nu punea capăt harurilor lui, 
fiindcă avea şi darul poeziei, şi aşa, orice fleac s-ar fi 
petrecut în sat, îi dădea lui prilej să compună o romanţă de 
mai bine de o poştă de hirtie mizgălită. 

Care va să zică, oşteanul pe care vi l-am zugrăvit eu 
aicea, Vicente de la Roca ăsta de care vă vorbesc, voinicosul 


şi fustangiul ăsta, lăutarul şi poetul, i-a bătut la ochi de mai 
multe ori Leandrei, care l-a văzut şi urmărit de la fereastra 
casei lor, ce dădea în piaţă. îi căzură cu tronc zorzoanele 
hainelor lui săritoare în ochi, o fermecară romanţele lui, 
fiindcă din fiecare romanţă ce compunea îi dădea ei cite 
douăzeci de bucăţi, trecute pe alte hirtii; îi ajunseră în 
urechi zvonuri despre isprăvile cu care se lăudase singur şi, 
în cele din urmă, că de bună seamă aşa trebuie să fi 
orînduit Diavolul, se trezi îndrăgostită lulea de dînsul, mai 
înainte de a se fi născut în sufletul lui măcar gîndul de a o 
cere. Şi cum dintre poveştile astea de dragoste nici una nu 
se împlineşte mai lesne decît cea în care intră în joc dorinţa 
femeii, nu le fu greu Leandrei şi lui Vicente să se înţeleagă, 
aşa că, pînă să apuce vreunul din nenumăraţii ei peţitori a 
prinde de veste ce dor o paşte, ea şi-l şi îndestulase, fugind 
din casa iubitului şi iubitorului ei părinte, că mamă n-are, şi 
făcîndu-se nevăzută din sat cu soldatul, care ieşi din lupta 
asta piept la piept mai plin de glorie decit din toate 
nenumăratele dueluri cu care se fălea. Intîmplarea asta lăsă 
tot satul uluit, ba încă zăpăci pe toţi cei ce aflară despre ea; 
dinspre parte-mi, rămăsei cu gura căscată, Anselmo — 
prostit, tatăl — plin de jale, rudele — ruşinate, autorităţile 
satului — puse pe jăratic, şi străjerii Sfintei Hermandad — 
vîriţi în draci să răscolească crîngurile, să bată drumurile şi 
cîmpii jur împrejur, iar după trei zile de hrintuială, s-o 
găsească pe Leandra cea năzuroasă şi plină de toane într-o 
peşteră din munţi, numai în cămaşă şi prădată de o 
grămadă de bani şi de giuvaeruri mai mult decît preţioase, 
pe care le scosese pe furiş din casa părintească. O aduseră 
dinaintea bietului ei tată; o descusură asupra nenorocirii ei, 
şi ea mărturisi, fără s-o strîngă nimeni cu uşa, că Vicente de 
la Roca o păcălise, făgăduindu-i pe cuvîntul lui de cinste că 
o ia de nevastă dacă-şi lasă casa părintească, fiindcă are s-o 
ducă el în cel mai bogat şi mai plin de vicii oraş din tot 
universul, la Napoli; şi că ea, neştiutoare de nimic şi crezînd 
că tot ce zboară se mănîncă, luase de bună ce-i spusese el 
şi, jefuin-du-şi tatăl, i se dăduse pe mină în chiar noaptea în 


care fugise de acasă, cînd el o dusese într-o văgăună de 
munte, prin pustietăţi, şi o închisese în peştera aceea unde 
fusese găsită. Mai povesti cum soldatul, fără s-o 
necinstească, îi furase tot ce avea la ea, şi fugind, o lăsase 
singură în peştera aceea, întâmplare care umplu din nou de 
mirare pe toată lumea. 

Greu ne venea la toţi să credem, domnilor, că se abţinuse 
băiatul; da! ea o ţinu morţiş că aşa era, cu atitea jurăminte, 
că pînă în cele din urmă nemîngiiatul tată se mîngiie cu ele, 
nemaipunind la socoteală bogăţiile care i se duceau pe apa 
sîmbetei, de vreme ce îi fusese dat să-i rămînă fata cu 
giuvaerul care, o dată pierdut, degeaba ar mai trage cineva 
nădejde să şi-l recapete, cît îi lumea şi pămîntul! Şi chiar în 
ziua în care ne apăru din nou Leandra, tatăl ei o făcu să ne 
piară din ochi şi'plecă într-un oraş de prin împrejurimi, ca s- 
o închidă într-o mănăstire de acolo, nădăjduind că se va mai 
şterge cu timpul barem o parte din părerea proastă ce-şi 
făcuse lumea despre fiică-sa. Nevirstnicia Leandrei îi sluji 
drept dezvinovăţire pentru greşeala în care căzuse, cel 
puţin în ochii celor cărora puţin le păsa de era ea uşă de 
biserică sau trecută prin ciur şi prin dîrmon; dar cei care o 
cunoşteau, şi ştiau cît de mintoasă şi de trează la cap este, 
nu mai puseră pe seama neştiinţei copilăreşti păcatul ei, ci 
pe seama uşurinţei şi înclinării fireşti a femeilor, care-s, cele 
mai multe, cap de sticlete şi minte fluşturatică! 

Şi după ce o văzurăm pe Leandra închisă în mănăstire, 
Anselmo rămase orb, ori cel puţin ochii lui nu mai găsiră pe 
lume nimic ce le-ar fi putut aduce cît de puţină mulţă-mire; 
iar ai mei se pomeniră în beznele cele mai adînci, fără vreo 
lumină care să-i îndrume spre viaţă. Cu lipsa Leandrei 
sporea şi jalea noastră, împuţinîndu-ni-se totodată 
răbdarea: blestemam zorzoanele soldatului aceluia şi 
înjuram lipsa de grijă a tatălui Leandrei. în cele din urmă, 
Anselmo şi cu mine căzurăm la învoială să lăsăm în plata 
Domnului satul şi să ne statornicim în văioaga asta, unde el, 
păscîndu-şi o grămadă de oi din turmele lui, şi eu o 
numeroasă turmă de capre, de asemeni dintr-ale mele, ne 


trecem viaţa printre copacii pădurii, căutînd alinare 
patimilor ce ne mistuie, sau cîntînd împreună laude şi 
mustrări frumoasei Leandra, ori suspinînd însinguraţi şi 
împărtăşindu-ne cerului plinsetele, fiecare de unul singur, 
pe socoteala lui. 

Şi luînd pildă de la noi, o mulţime de alţi peţitori de-ai 
Leandrei şi-au luat lumea-n cap, venind în văgăunile 
munţilor, aicea, ca să se dedea la acelaşi fel de viaţă; şi atita 
de mulţi sînt, încît s-ar zice că pe meleagurile astea s-a 
strămutat Arcadia pastorală, după cît de pline de stîni şi de 
păstori sînt plaiurile ce vezi, şi nu-i ungher şi cotlon pe aici 
prin munţi unde să n-auzi numele frumoasei Leandra. Unul 
o blestemă şi o ţine de rău pentru toanele ei, numind-o 
năzuroasă, nestatornică şi necinstită; celălalt o osîndeşte ca 
pe o uşuratică şi-o fişneaţă; cutare o iartă şi o absolvă de 
toate greşelile, pe cînd cutărică o judecă şi o mustră; unul îi 
cîntă frumuseţea, celălalt îi blestemă purtarea uşuratică, şi, 
în sfîrşit, toţi îi veştejesc cinstea şi toţi o adoră, şi din toţi 
flutură atita nebunie, că sînt şi unii care se pling de 
disprețul cu care i-ar fi întimpinat ea, cu toate că nu i-au 
vorbit niciodată, ba încă se mai şi jeluie cîte unul că-l sfişie 
în măruntaie turbarea geloziei, deşi ea n-a dat niciodată 
prilej s-o zulip-sească cineva, pentru că, aşa cum am mai 
spus, păcatul i-a fost cunoscut mai înainte de a se fi ştiut pe 
cine iubea. Nu-i colţ de stîncă, nici mal de pîrîu, nici umbră 
de copac unde să nu se afle vreun păstor ce-şi povesteşte 
văzduhului nefericirea: ecoul — oriunde poate lua naştere 
— repetă 

numele Leandrei. Leandra! răsună în toţi munţii. 
Leandra ! murmură pîraiele. Şi Leandra ne ţine pe toţi 
fermecaţi şi aiuriţi, nădăjduind fără de nici o nădejde şi 
temîndu-ne fără să ştim de ce ne temem. între toţi năucii 
ăştia, cel care arată a fi avînd cea mai puţină şi cea mai 
multă judecată totodată e rivalul meu, Anselmo, care, atunci 
cînd are atitea lucruri de care să se poată plînge, nu se 
vaită decit că-i departe de ea; şi în sunetul unei alăute, la 
care cîntă dumnezeieşte, punînd pe muzica ei stihuri unde- 


şi arată priceperea şi mintea cea isteaţă, se văicăreşte 
cîntind. 

Eu urmez alt drum, mai lesnicios, şi, după cite mi se pare 
mie, mai înţelept, spunînd tot soiul de lucruri rele pe 
socoteala femeilor şi învinuindu-le de uşurinţă, de 
nestatornicie, de făţărnicie, de felul cum îşi uită făgăduiala 
şi cum îşi calcă cuvîntul, în sfîrşit, de puţina lor mintoşenie 
cînd e vorba să-şi aleagă pe cel căruia să-i dăruiască 
gindurile şi simţămintele lor; aşa că vedeţi domniile-voastre, 
domnilor, cu ce prilej am rostit eu vorbele şi mustrările pe 
care le strigam căpriţei ăsteia cînd fugea încoace; fiindcă, 
de vreme ce-i parte femeiască, nu dau doi bani pe ea, cu 
toate că-i cea mai bună capră din toată turma ! Asta-i 
povestea pe care am făgăduit să v-o spun. Dacă am 
povestito încilcit şi lung, nu voi fi de fel scurt în dorinţa de a 
vă sluji; căci stîna mea nu-i departe de aici şi am acolo lapte 
proaspăt şi caş dulce, foarte gustos, ca şi fructe şi pometuri 
de tot soiul şi pentru toate gusturile, nu-mai puţin plăcute 
limbii decît văzului! 


Capitolul LII 

Despre încăierarea lui don Quijote cu păstorul de capre 
şi despre aventura nemaiauzită cu autoflagelanţii, pe care o 
duse la bun sfîrşit cu sudoarea frunţii lui Mare plăcere le 
făcu tuturor celor cîţi îl ascultaseră pe păstorul de capre 
povestea lui. Mai cu seamă canonicului îi plăcu, şi el îşi 
însemnă în minte, cu iscoditoare curiozitate, chipul cum 
fusese spusă povestea de cel care era atît de departe dea 
părea un cioban necioplit, şi atît de aproape de ceea ce se 
cheamă un curtean înţelept; aşa că întări şi el că bine 
vorbise preotul cînd spusese că munţii nasc cărturari. Se 
întrecură care mai de care în cuvinte curtenitoare faţă de 
Eugenio, dar cel care se arătă mai inimos decit toţi în 
privinţa asta fu don Quijote, care îi spuse : — Poţi să fii 
sigur, frate ciobane, că de m-aş afla eu în stare să pot 
începe o aventură nouă, n-aş mai aştepta, şi pe loc aş 
purcede la drum, pentru a te ajuta, scoţindu-ţi-o din 
mănăstire (unde, fără pic de îndoială, trebuie să fi fost 
închisă împotriva voinţei ei) pe Leandra, chiar de-ar fi să 
crape stareţa şi toţi cei care ar vrea s-o împiedice ! Apoi ţi- 
aş da-o în braţe, ca să faci cu ea ceea ce te îndeamnă inima 
şi vrerea, păstrînd totuşi legile cavaleriei, care poruncesc să 
nu-i fie făcut vreunei fete nici un neajuns. Cu toate că am 
nădejde în Domnul-Dumnezeul nostru că n-are cum fi atit 
de straşnică puterea unui vrăjitor viclean încît să nu poată 
mai mult decît ea puterea altui vrăjitor, cu gînduri mai 
bune, şi-ţi făgăduiesc de pe-acum pentru atunci ajutorul şi 
bunăvoința mea, aşa cum sînt legat prin profesia de 
credinţă pe care am făcut-o, care nu-mi cere altceva decît 
să vin într-ajutorul celor aflaţi în nevoie şi neajutoraţi. 

Se uită păstorul de capre la don Quijote şi, văzîndu-l aşa 
de ciudat îmbrăcat şi atît de jalnic la înfăţişare, mult se 
minună şi-l întrebă pe bărbier, care-i era mai pe-aproape: — 
Cine-i omul ăsta, senor, de arată aşa şi vorbeşte cum 
vorbeşte ? 

— Cine să fie, răspunse bărbierul, decît faimosul don 
Quijote de La Mancha, tămăduitorul nedreptăţilor şi 


răscumpărătorul obidelor, sprijinul fetelor mari, spaima de 
moarte a uriaşilor, biruitorul în toate bătăliile? 

— Asta cam seamănă, răspunse păstorul de capre, cu 
ceea ce stă scris în cărţi despre cavalerii rătăcitori, că ei le 
fac pe toate cîte zici domnia-ta că le face omul ăsta, deşi, 
după cîte cred eu, ori domnia-ta îţi rizi de mine, ori 
boierului ăstuia îi suflă vintul prin scăfirlie. 

— Eşti ticălosul ticăloşilor, zise la vorbele astea don 
Quijote, şi să ştii că tu eşti cap-secul şi secătura, fiindcă eu 
sînt mai cu miez decit ţi-a fost vreodată, chiar cînd era a 
făta, paciaura care te-a făcut, fecior de curvă ce-mi eşti! 

Şi, nici una, nici două, puse mina pe o roată de pită pe 
care o găsi la îndemiînă şi-i trase una cu ea păstorului de 
capre drept în obraz, cu atîta furie, că-i turti nasul; dar 
ciobanul, care nu prea ştia de glumă, văzînd că se întrece 
boierul cu şaga în purtările faţă de el, fără să mai ia seama 
nici la covor, nici la feţele de masă întinse pe iarbă, nici la 
toţi ciţi prîn-zeau, aşezaţi în jurul lor, sări pe don Quijote şi, 
prinzîndu-l de git cu amîndouă mîinile, nu s-ar fi lăsat pînă 
ce nu l-ar fi sugrumat, dacă n-ar fi dat fuga Sancho Panza, 
văzînd una ca asta, şi nu l-ar fi prins de umeri, doborîndu-l 
în mijlocul mesei întinse, spărgînd blidele, fărîmînd ulcelele, 
făcînd zob ceştile şi vărsînd şi împrăştiind tot ce mai era pe 
ea. 

Don Quijote, cînd se văzu scăpat, se repezi să încalece pe 
cioban, care, cu obrazul plin de sînge şi ghigosit de Sancho 
ca vai de el, căuta să apuce pe furiş şi pe pipăitele vreun 
cuţit de masă, cu gîndul să se răzbune sîngeros; dar nu-i 
dădură răgaz preotul şi canonicul; iar bărbierul făcu ce 
făcu încît ciobanul ajunse să-l prindă sub el pe don Quijote, 
asupra căruia începu să ploaie o grindină de pumni, că nu 
după multă vreme îl buşise pe bietul cavaler sîngele pe nas, 
întocmai ca pe cioban. Se ţineau de burtă de atita ris 
canonicul şi parohul, săreau în sus de bucurie arcaşii, asmu- 
ţindu-i şi unii şi ceilalţi cu cîte un şo-şo, aşa cum se asmut 
ciinii cînd se încaieră. Dar Sancho Panza se dădea de ceasul 
morţii, fiindcă nu putea scăpa din mîinile unei slugi de-a 


canonicului, care-l împiedica să vină într-ajutorul stăpinului 
său. Pînă în cele din urmă, cînd era mai mare petrecerea şi 
hazul tuturor, afară de cei doi ce-şi cărau la ghionţi, înfipţi 
unul cu ghearele în chica celuilalt, auziră deodată un sunet 
de trîmbiţă atât de jalnic, încît se întoarseră cu toţii înspre 
partea de unde li se părea că răsună. Dar cel care se 
tulbură mai tare auzind-o fu don Quijote, care, cu toate că 
era încălecat de păstor, întocmai aşa cum n-ar fi vrut, şi cu 
toate că fusese binişor pisăgit, îi spuse: — Frate Diavole, 
fiindcă nu-i cu putinţă să nu fii drac, de vreme ce ai avut 
cutezanţa şi puterea de a mă supune, rogu-te să facem pace 
nu mai mult decît un ceas de vreme, căci tînguiosul plînset 
al cornului aceluia, al cărui sunet mi-a ajuns la ureche, îmi 
dă de gîndit că m-ar chema spre o nouă aventură. 

Păstorul de capre, care era şi el cam obosit de atîţia 
ghionţi cîţi primise şi trăsese, îl lăsă numaidecît, iar don 
Quijote sări în picioare, întorcîndu-se şi el ca toţi ceilalţi 
înspre partea de unde se auzea sunetul, şi văzu dintr-o dată 
că pe-o costişă coborau o mulţime de oameni, îmbrăcaţi în 
alb, ca acei ce se duc în pelerinaj. Se întimplase că, 
nedîndu-şi nourii în anul acela cu nici un preţ pămîntului 
stropii, în toate satele ținutului se făceau procesiuni, 
molitve şi canoneli, să se îndure Dumnezeu, în mare mila sa, 
şi să descuie nourii ca să ploaie. în scopul acesta, toată 
lumea dintr-un sat din partea locului, foarte aproape de 
acolo, se înşirase pe drum, făcînd pelerinaj la peştera unui 
sihastru evlavios, de pe una din costişele văioagei. 

Don Quijote, de îndată ce văzu costumele ciudate ale 
pelerinilor, fără să-şi mai aducă aminte de cîte ori le mai 
văzuse, de bună seamă, îşi închipui că era iarăşi vreun prilej 
de aventură şi că lui singur îi revenea, ca unuia care era 
cavaler rătăcitor, sarcina de a o duce la capăt. îl întări şi 
mai mult în credinţa aceasta gîndul că un chip cioplit, 
purtat pe sus în zăbranic negru, era vreo domniţă de sînge 
regesc pe care-o duceau cu de-a sila ticăloşii şi nemernicii 
aceia lipsiţi de curtenie. Şi cum i se năzări asta, nici una, 
nici două, puse mîna pe Rocinante, care păştea liniştit, îi luă 


de la oblînc scutul şi zăbalele, şi cât ai clipi din ochi îi trecu 
căpăstrul peste cap, apoi, cerîndu-şi de la Sancho spada, 
sări în spinarea calului, îşi trecu braţul pe după cureaua 
scutului şi strigă cu glas tare către toţi cei ce erau de faţă: 
— Veţi vedea numaidecit, vitejii mei tovarăşi, ce mult 
înseamnă să se afle pe lume cavaleri care să fi îmbrăţişat 
rinduiala cavaleriei rătăcitoare! Veţi vedea numaidecit, 
repet, din slobozirea doamnei aceleia pe care-o ducei 
roabă, dacă trebuie sau nu ţinuţi în mare cinste cavalerii 
rătăcitori! 

Şi zicînd acestea, dădu pulpe lui Rocinante, căci pinteni 
nu mai avea, şi-n trap săltat (căci galop în toată puterea 
cuvîntului n-ai să citeşti în toată această istorie adevărată c- 
a putut el vreodată scoate de la Rocinante) dădu fuga să le 
taie pelerinilor calea. Degeaba încercară parohul, canonicul 
şi bărbierul să-l ţină pe loc, că nu le fu cu putinţă, şi cu atit 
mai puţin îl putură opri strigătele lui Sancho, care zicea: — 
Unde-ai pornit-o, senor don Quijote? Ce diavol te-mpinge să 
te iei la harţă cu sfinta noastră credinţă catolică? Bagă de 
seamă, păcatele mele, că toată asta nu-i decit o procesiune 
de pelerini care merg canonindu-se, şi că doamna aia pe 
care-o duc pe sus nu-i decît chipul binecuvintat al 
Preacuratei Fecioare. la seama, stăpîne, la ce faci, că de 
data asta se poate spune pe drept cuvînt că nu prea îţi dai 
seama! 

Dar zadarnic se ostenea Sancho, căci stăpînul său îşi 
vîrise în cap cu atîta tărie să-i ajungă pe cei înfăşuraţi în 
giulgiuri albe şi să dea slobozenie doamnei cernite, încît nici 
măcar nu auzi vreun cuvînt, şi chiar de-ar fi auzit, n-ar fi 
făcut cale-ntoarsă de-ar fi fost să i-o ceară chiar regele. 
Ajunse aşadar la şiragul pelerinilor, îl opri pe Rocinante, 
care şi aşa avea mare chef să se mai odihnească puţin, şi cu 
voce răguşită şi tulburată strigă: — Voi, care umblaţi 
cujfeţele acoperite, poate ca să nu se vadă cît de răi sînteţi, 
opriţi-vă şi daţi ascultare celor ce vreau să vă spun I Primii 
care se opriră fură cei care duceau chipul Fecioarei, iar 
unul dintre cei patru clerici care cîntau litaniile, văzînd cât 


de ciudat arăta don Quijote şi ce vlăguit era Rocinante, şi 
mai descoperind şi alte pricini de rîs la don Quijote, îi 
răspunse: — Senore şi frate, dacă vrei să ne spui ceva, 
spune-ne cît poţi mai repede, căci fraţii pe care-i vezi umblă 
sfirte-cîndu-şi carnea, şi nici putem, nici e cu dreptate să 
stăm locului a asculta vreun lucru, de nu-i cumva atit de 
scurt încît să se poată spune în două vorbe. 

— într-o vorbă! răspunse don Quijote. Şi anume: să daţi 
drumul numaidecît, fără nici o întîrziere, acestei frumoase 
doamne, ale cărei lacrimi şi al cărui chip trist sînt dovezi 
limpezi c-o duceţi împotriva voinţei ei şi că-i veţi fi adus şi 
cine ştie ce altă gravă jignire ! Aşa că eu, care m-am născut 
pe lume ca să îndrept asemenea nedreptăţi, nu voi consimţi 
să mai faceţi un pas fără săd daţi dorita libertate, pe care-o 
merită. 

La aceste vorbe ghiciră toţi cei ce le auziră că don 
Quijote trebuie să fie vreun nebun şi se porniră a ride cu 
poftă, rîs care turnă praf de puşcă peste focul mîniei lui don 
Quijote, pentru că, fără să mai rostească o vorbă, trăgind 
spada din teacă, se năpusti asupra năsăliei. Unul dintre cei 
care o duceau, lăsînd toată greutatea pe umerii tovarăşilor 
săi, îi ţinu piept lui don Quijote, punînd mîna pe un soi de 
furcă sau de ciomag cu care sprijinea năsălia de cîte ori 
voiau să se mai odihnească, şi, apărîndu-se cu ea de lovitura 
spadei lui don Quijote, care i-o reteză în două, cu jumătatea 
ced mai rămăsese în mînă îi trase o lovitură lui don Quijote 
peste umăr, chiar pe partea spadei, că nu mai sluji la nimic 
pavăza împotriva unei asemenea forţe mitocăneşti, şi bietul 
don Quijote se rostogoli la pămînt ca vai de capul lui. 
Sancho Panza, care alerga gifiind pe urmele lui, începu săd 
strige bătăuşului să nud mai tragă şi alte ciomege, că nu 
era decit un biet cavaler vrăjit, care nu făcuse nimănui rău 
de cînd trăia pe lume. Dar ceea ced opri pe ţăran nu fură 
strigătele lui Sancho, ci faptul căd văzu pe don Quijote 
ţeapăn, nemah mişcînd nici mînă, nici picior, aşa că, 
închipuindu-şi căd omorise, îşi suflecă grăbit poalele în briu 
şi-o luă la fugă pe cîmp, ca o sălbăticiune. în vremea asta se 


apropiară de locul unde rămăsese cavalerul nostru, toţi cei 
ced întovărăşeau. Dar pelerinii, cînd îi văzură venind aşa în 
fuga mare, şi-o dată cu ei, şi pe arcaşii cu arbaletele în 
miîini, se temură de vreo nenorocire şi făcură cu toţii roată 
în jurul chipului Fecioarei; îşi traseră glugile şi puseră mîna 
pe bicele cu care-şi sfîrtecau carnea, iar clericii pe sfeşnice, 
aşteptînd asaltul, hotăriţi să se apere, ba chiar săd şi atace, 
dac-ar fi fost cu putinţă, pe atacatori. Dar soarta orindui 
lucrurile mai bine decit puteau ei gîndi, căci Sancho nu făcu 
altceva decît să se arunce deasupra trupului stăpînului său 
şi să cînte, aşa azvirlit peste el, cel mai dureros şi mai hazliu 
bocet din lume, în credinţa că era mort. Pe preot îl 
recunoscu alt preot ce venea cu şiragul pelerinilor, şi cum 
se cunoscură ei, se şi potoli teama ce intrase în amindouă 
taberele. Preotul cel dintâi îi dădu seamă celui de-al doilea 
în două cuvinte despre ceea ce era cu don Quijote, aşa că şi 
el şi toată gloata flagelanţilor se duseră să vadă dacă bietul 
cavaler e mort, şi-l auziră pe Sancho Panza cum se văicărea 
cu lacrimile-n ochi, zicînd: — O, floare a cavaleriei, căruia c- 
o singură măciucă ţi s-a închis cărarea anilor tăi, atît de 
bine folosiţi! Tu, cel ce-ai făcut cinste neamului tău, glorie a 
întregii La Mancha, ba chiar a lumii întregi, care, văduvită 
de tine, va rămîne plină de răufăcători, ce nu se vor mai 
teme că-i va mai pedepsi de-aci-nainte cineva pentru 
fărădelegile lor! O, tu, mai darnic decît toţi Alexandrii din 
lume, căci pentru numai opt luni de slujbă mi-ai fi dăruit cea 
mai bună insulă din cîte încinge şi scaldă marea! O, tu, cel 
umil cu trufaşii şi cel obraznic cu umiliţiit70, tu, ce-nfruntai 
orice primejdii şi sufereai toate jignirile, îndrăgostit fără 
temei, urmaş al pildei celor buni, bici pentru cei răi, 
vrăjmaş neîmpăcat al cîinoşilor la inimă, cavaler rătăcitor, 
într-un cuvînt, că asta le cuprinde pe toate!... 

La strigătele şi gemetele lui Sancho îşi veni în simţiri don 
Quijote, şi cele dintii cuvinte pe care le rosti fură: — Cel de 
trăieşte departe de tine, prea dulce Dulcinea, e la mai mari 
nenorociri decit aceasta oricînd supus! Ajută-mă, Sancho 
prietene, să mă urc în carul fermecat, fiindcă nu mai sînt 


bun să împovărez şaua lui Rocinante, căci mi-e umărul făcut 
Zob. 

— Cu dragă inimă, stăpîne, te-ajut, răspunse Sancho, şi 
hai să ne-ntoarcem la noi în sat, dimpreună cu domnii 
aceştia care-ţi vor binele; şi-ajunşi acolo, vom pune la cale 
pregătirea altei plecări, care să ne fie de mult mai mare 
folos şi mult mai spre faimă. 

— Bine zici, Sancho, şi de mare înţelepciune am da 
dovadă lăsînd să treacă înrîurirea asta neprielnică a 
stelelor, pe care-o simţim acuma. 

Parohul, canonicul şi bărbierul îl încredinţară că foarte 
bine i-ar şedea dacă ar face întocmai ce zice; şi-aşa, după ce 
se desfătaseră pe pofta inimii de neroziile lui Sancho Panza, 
îl urcară pe don Quijote în car, cum călătorise şi pînă acolo; 
procesiunea se orîndui din nou în şirag şi-şi urmă calea, 
ciobanul îşi luă rămas bun de la toţi, arcaşii nu mai voiră să 
meargă mai departe şi parohul le plăti ce li se cuvenea, iar 
canonicul îi ceru parohului să-i dea de ştire despre ce-avea 
să se mai întîmple cu don Quijote, dacă avea să se 
însănătoşească de trăsneală ori dacă tot va mai stărui în ea, 
şi cu asta ceru îngăduinţa să-şi vadă de drum. în sfîrşit, se 
răzleţiră şi apucară toţi care-ncotro, nemairămînînd decît 
preotul şi bărbierul, don Quijote, Sancho Panza şi bunul 
Rocinante, care, la tot ce-i văzuseră ochii, rămăsese la fel 
de răbdător ca şi stăpînul său. Boarul îşi înjugă boii şi-l 
întinse pe don Quijote pe-o pală de fin, apoi, cu nepăsarea 
lui de totdeauna, luă drumul ales de preot, şi după şase zile 
ajunseră în satul cavalerului nostru, unde-şi făcură intrarea 
ziua-n amiaza mare. Se întimplă să fie chiar într-o duminică, 
aşa că lumea era strînsă toată-n piaţă, şi carul lui don 
Quijote îşi tăie drum prin mijlocul mulţimii. Se îngrămădiră 
cu toţii să vadă ce era în car, şi cînd îşi recunoscură 
consăteanul, rămaseră miraţi cum nu se mai poate, şi-un 
băieţaş alergă cît îl ţineau picioarele să dea de veste 
chelăresei şi nepoatei lui don Quijote că unchiul şi stăpînul 
lor se întorcea slăbit şi galben, întins pe-o mînă de fîn, într- 
un car cu boi. 


Ţi-era mai mare mila să auzi ce strigăte scoteau cele 
două cucoane cumsecade, cum se băteau cu pumnii în cap 
şi cîte afurisenii azvirliră din nou asupra blestematelor 
acelora de cărţi de cavalerie, şi cum o luară de la capăt cu 
toate cînd îl văzură pe don Quijote intrind pe porţile casei 
lui. La vestea sosirii cavalerului, se înfiinţă şi nevasta lui 
Sancho Panza, care aflase că bărbatul ei plecase cu dînsul 
ca să-i slujească de scutier, şi-aşa, cum dădu cu ochii de 
Sancho, cel dintîi lucru de care-l întrebă fu dacă măgarul 
era sănătos. Sancho răspunse că-i mergea mai bine decit 
stăpinului său. 

— Slavă Domnului de-o mie de ori, îi răspunse ea, slavă 
Domnului că s-a îndurat de mine 1 Dar spune-mi acuma, 
bărbate, cu ce te-ai ales din scuternicia asta a ta ? Adusu- 
mi-ai cumva vreo fustă de Savoia? Ceva săndăluţe poate 
pentru copilaşii noştri? 

— N-am adus nimic de soiul ăsta, femeie, zise Sancho, cu 
toate că aduc alte lucruri, de mult mai multă greutate şi de 
mai mare preţ. 

— Asta-mi vine foarte la socoteală, răspunse femeia. Fă- 
te-ncoa şi arată-mi lucrurile astea mai grele şi mai de preţ, 
bărbate, că vreau să le văd ca să-mi mai bucur şi eu inima, 
că jalnică şi nemiîngiiată a mai fost atîta amar de vreme cît 
ai lipsit! 

— ȚŢi le-arăt eu în casă, femeie, zise Sancho. Şi pînă una- 
alta, mulţumegşte-te să afli că, de-o vrea Dumnezeu s-o mai 
pornim o dată la drum în căutare de aventuri, nu trece mult 
şi-ai să mă vezi conte sau guvernator al vreunei insule, şi nu 
dintr-astea de pe-aici, ci al celei mai mănoase insule de pe 
lume! 

— Să te-audă Dumnezeu, bărbate, că tare bine ne-ar 
prinde I Dar spune-mi, * cum vine asta cu insula, că nu 
pricep ? 

— Ce ştie ţiganul ce-i şofranul, şi măgarul ce-i nectarul! 
răspunse Sancho. Ai să le vezi tu, femeie, pe toate la 
vremea lor, şi ce-ai să te mai minunezi cînd ăi auzi că ţi-or 
spune toţi vasalii înălţimea-ta ! 


— Ce tot îndrugi acolo, Sancho, de insule, şi de vasali, şi 
de înălţimi ? întîmpină Juana Panza x, căci aşa se numea 
nevasta lui Sancho, cu toate că nu erau rude, din pricină că 
e obiceiul în La Mancha să ia femeile numele bărbaţilor lor 
471 472. 

— De ce eşti aşa grăbită, Juana, să le afli toate pe nepusă 
masă? Ajungă-ţi că nu-ţi torn moşi pe groşi, şi pune-ţi lacăt 
la gură! Tot ce pot să-ţi spun, pînă una-alta, e că nu se află 
pe lume lucru mai plăcut decît să fie omul scutier, cinstit de 
toată lumea, al unui cavaler rătăcitor pornit în căutare de 
aventuri. E foarte adevărat că cele mai multe peste care dai 
nu-ţi ies chiar aşa cum ai vrea, căci dintr-o sută cîte- 
ntîmpini, nouăzeci şi nouă îţi ies de-a-ndoaselea şi-n chip 
sucit. Eu sînt Stan păţitul, căci dintr-unele am ieşit dat în 
tărbacă şi dintr-altele îmblătit; cu toate astea, grozav de 
bine mai e s-aştepţi să vezi ce ţi se mai întîmplă, tăindu-ţi 
drum prin munţi, răscolind pădurile, căţărindu-te pe stinci, 
dînd raite pe la casteluri, şi mîind prin hanuri cum îţi place, 
fără să plăteşti para chioară, de-ar fi să ţi-o ceară şi dracu ! 

Vorbe de acestea schimbau între ei Sancho Panza şi 
Juana Panza, nevasta lui, în vreme ce chelăreasa şi nepoata 
lui don Quijote îl primeau, îl dezbrăcau şi-l culcau în 
străvechiul lui pat. El se uita la dinsele cu ochii rătăciţi şi nu 
ajungea să-şi dea seama unde se află. Parohul îi dete în 
grijă nepoatei să bage bine de seamă şi să-şi îngrijească 
unchiul, fiind amîndouă cu ochii în patru să nu le mai scape 
şi altă dată pe sub mînă, şi le povesti tot ce fusese nevoit să 
facă pentru a-l aduce acasă. Din nou înălţară cele două 
femei strigăte pînă la ceruri, reînnoind afurisenia cărţilor 
de cavalerie şi cerînd tăriilor să scufunde în adîncul hăului 
Gheenei pe autorii atitor minciuni şi nerozii. într-un cuvînt, 
rămaseră amiîndouă tulburate şi înspăimîntate c-aveau să se 
vadă din nou fără stăpîn şi unchi din chiar clipa în care se 
va fi însănătoşit întrucîtva. Şi întocmai aşa se şi întimplă, 
cum îşi închipuiseră ele. 

Dar autorul acestei istorii, cu toate că a căutat cu multă 
sîrguinţă şi a tot iscodit să afle faptele săvîrşite de don 


Quijote în cea de a treia plecare a lui de acasă, n-a mai 
putut da de urma lor, cel puţin din scrieri neîndoielnice: 
doar în amintirea oamenilor din La Mancha a rămas faima 
că în cea de a treia plecare a lui de acasă don Quijote s-a 
îndreptat spre Zaragoza, unde a luat parte la nişte turnire 
vestite, ce s-au ţinut în cetatea aceea şi unde i s-au 
întîmplat lucruri vrednice de vitejia şi înţelepciunea lui. 

Şi nici despre sfîrşitul care a pus capăt zilelor lui n-a 
putut autorul descoperi vreo ştire, şi nici n-ar fi 
descoperito, rămînînd fără s-o afle vreodată, dacă soarta 
cea bună nu i-ar fi scos înainte un medic bătrîn, care avea 
în stăpînirea lui o lăcriţă de plumb, ce fusese găsită, după 
cum povestea el, printre dărîmăturile temeliei unei vechi 
sihăstrii care se clădea din nou, şi-n lăcriţa aceea dăduseră 
peste nişte pergamente scrise cu litere gotice, dar în vers 
castilian, ce cuprindeau multe din isprăvile sale şi vorbeau 
despre frumuseţea Dulcineii del Toboso, despre deşirată 
arătare a lui Rocinante, despre credinţa lui Sancho faţă de 
stăpînul său şi despre înmormiîntarea lui don Quijote însuşi, 
dimpreună cu feluritele epitafuri şi elogii ale vieţii şi 
faptelor sale; iar tot ce putu fi citit şi lămurit fu ceea ce 
scrie mai jos vrednicul de crezare plăsmuitor al acestei noi 
şi nemaivăzute istorii. Care autor nu cere celor ce ar citi-o, 
drept răsplată a uriaşei munci, cită l-a costat răscolirea şi 
cercetarea tuturor arhivelor din La Mancha pentru 
aducerea ei la lumină, decit să-i dea aceeaşi crezare pe 
care oamenii cuminţi o dau de obicei cărţilor de cavalerie, 
ce află pe lumea asta, oriunde s-ar găsi, atita iebindă; căci 
cu asta s-ar socoti el plătit de toate şi foarte mulţumit, şi l-ar 
îndemna inima să scoată la lumină şi să caute altele, de nu 
la fel de adevărate, cel puţin la fel de iscusit aduse din 
condei, pentru desfâtătoarea zăbavă a cititului. 

Intîile cuvinte scrise în fruntea pergamentului ce a fost 
găsit în racla de plumb erau următoarele: ACADEMICIENII 
DIN ARGAMASILLA LOCALITATE DIN LA MANCHA, INTRU 
VIAŢA ŞI MOARTEA VITEAZULUI DON QUIJOTE DE LA 
MANCHA, HOC SCRIPSERUNI: 473 


De Monicongo, academician din Argamasilla, pe 
mormîntul lui Don Quijote: 


Epitaf Zăludul cel ce Manchei dăruit-a Mai mari în preţ 
isprăvi ca Iâson Cretei, Cel cuget cu tăiş de brici, ce-ncetei 
Dar fermei minţi i-a preferat grăbita, Cel braţ ce forţa lui, 
neţărmurita Şi-o exersă din China la Gaeta Cea muză, mult 
temută şi discreta, Ce-n plăci de bronz gravatu-i-a ursita, 
Cel ce-a rămas în faimă Amadişii Şi n-a pus preţ pe ce fac 
Galaorii Scutieri avînd pe-Amor şi Nehodină, Cel ce lăsat-a 
muţi Belianişii Cît Rocinante l-a purtat spre glorii, Sub 
lespezi reci, aicea doarme-n tină! 

De Paniagudo, academician de Argamasilla. In laudem 
Dulcineae del 'Toboso 


Sonet 

Cea ce-o vedeţi, cu-obrazul lat, smolită, Rotundă-n sîni, 
cu mersul maiestuos, o Regină, cum şi fu, pe-ntreg Ioboso E 
Dulcinea, de Quijote-iubită. 

Bătu in cinstea-i munţi, cu pocăită Figură-n Sierra, şi la 
cap a scos-o! 

Bătu şi cîmpii-n Montiel, doar de-o s-o Mai vadă-n 
Aranju6z, pe şes, venită, 

Cînd Rocinante-l dobori 1 O, soarte Nefastă-a 
cavalerului! Domnița Manchegă-şi dete, tinără, sfîrşitul. 

Şi nu mai fu frumoasă după moarte. 

Iar el, ce-şi are-nscrisă-n marmuri spiţa, De coarne n-a 
scăpat, ca tot iubitul! 

De Caprichoso, plinul-de-bizdicuri, înţelepţisim 
academician al Argamasillei, întru slava lui Rocinante, cal al 
lui Don Quijote de La Mancha 


Sonet Pe strălucitul tron diamantin Călcat de Marş cu 
talpa-i sîngerîndă, Frenetic azi stindardul şi-l avîntă 
Manchegul cavaler şi spadasin. 

Mănunchi i-s armele! Oţelul fin Distruge, taie, -mpunge 
şi se-mplîntă. 

Isprăvi mereu tot altele. Te-ncîntă Cu nou-i stil, ăst 
proaspăt palatin! 

Cu Amadis de se mindreşte Gaula, Ai cărui bravi 
scoboriîtori Elada O re-nviară-n slăvi, luptind cu lancea, Azi 
pe Quijote-l încunună aula Belonei însăşi, ce-a urcat, cu 
spada, De Gaula cu mult mai sus, La Mancha. 

Nicicînd uitată slava n-o să-şi vadă Căci chiar şi 
Rocinante-i, în humori, Mai sus decît Bayarzi şi Brilladori. 

De Burlador cel plin de haz academician argamasilesc. 


Lui Sancho Panza 


Sonet 

Acesta-i Sancho Panza, mic de stat Dar mare-n vitejii. 
Curat minune! 

Scutier mai blind şi mai cinstit pe lume, 

Va jur şi dau în scris, nu s-a aflat. 

S-ajungă conte, cît pe-aci! Un stat Ocîrmuia, de nu-l 
păşteau anume lertipuri ale veacului cu nume Şi pentru-un 
biet măgar, tot rău famat! 

Căci pe-un măgar (iertat să fiu) umblat-a Scutierul blind, 
pe Rocinante-urmîndu-l Şi pe stăpîn, atît amar de drum! 

O, seci nădejdi ce-nşeală lumea, biata ! 

Cum treceţi, promiţîind că vine rîndul Odihnei, care-i 
umbră, vis, şi fum ! 

De Cachidiablo, academician argamasilit pe mormîntul 


lui Don Quijote 


Epitaf 

Aicea şi-a găsit pe veci mormîntul Un cavaler ce rău a 
rătăcit; 

De Rocinante dus, bine-mblătit, 

Cutreiera în lung şi-n lat pămîntul. 

Alături, Sancho Panza zace-n lutul Ce puse neroziei lui 
un ţel. 

I-a fost scutierul bun, cel mai fidel Din cîţi scutieri în 
moarte-i duse scutul. 

De Tiquitoc, academic al Argamasillei, pe mormîntul 


Dulcineii del Toboso Epitaf Aicea Dulcinea, cea Cu 
carnea tare,-n groapă doarme. 

Nu s-ar fi zis că moartea-n carne Cenuşa ei i-o strecura. 

De viţă nobilă, putea Blazoane mîndre să răstoarne. 

Lui Don Quijote-i dete arme, Şi-a fost vestită-n sat la ea. 

Acestea au fost, dintre stihuri, cele ce s-au putut citi: 
fiindcă restul, cum litera era peste măsură de roasă, au fost 
încredințate unui academician, pentru a le reconstitui pe 
bază de conjecturi. 

Se zvoneşte că a izbutit, cu preţul multor nopţi 
nedormite şi multor osteneli, şi că* are de gind să le 
publice, aşteptind cea de a treia plecare a lui Don Quijote. 

Forse altri canteră con miglior plettro 474. 

(Sfirşitul părţii întâi) 


PARIEA A DOUA 
ÎNCHINARE 


CĂTRE 

CONTELE DE LEMOS 1 

Cînd, mai zilele trecute, am trimis înălţimii-voastre 
comediile mele, comedii tipărite dar încă nereprezentate, 
am spus, dacă nu mă înşel, că don Quijote îşi şi pusese 
pintenii ca să vină să sărute mîinile înălţimii-voastre; acum, 
însă, pot spune nu numai că şi-a pus pintenii, ci că a şi 
pornit-o la drum, şi dacă e să ajungă la înălţimea-voastră, 
apăi socot că vă voi fi folosit şi eu la ceva, fiindcă din toate 
părţile sînt zorit cu trimiterea lui, pentru a şterge o dată 
amarul şi scîrba căşunate de celălalt don Quijote, care s-a 
travestit sub numele de a doua parte 475 476 şi a 
cutreierat prin lume; iar cel ce s-a arătat mai doritor decît 
toţi să-l trimit a fost împă-râtul Chinei, fiindcă să tot fie o 
lună de cînd mi-a scris un răvaş in chinezeşte, în care-mi 
cerea, sau, mai bine zis, mă ruga din tot sufletul să i-l trimit, 
fiindcă voia să întemeieze o şcoală înaltă în care să se înveţe 
graiul castilian, şi cartea pe care voia el să se înveţe era 
istoria lui don Quijote: o dată cu acestea, îmi mai spunea că 
eu aveam să fiu rectorul unei asemenea şcoli. L-am întrebat 
pe aducător dacă nu i-a dat măria-sa şi vreun ajutor pentru 
mine, spre a putea trăi. Mi-a răspuns că nici gînd de aşa 
ceva. 

Atunci, prietene, i-am răspuns eu, poţi să te întorci în 
China dumitale, la cine te-a trimis, fiindcă n-am eu 
sănătatea aceea ca să mă aştern la un drum atit de lung; pe 
lîngă beteşugurile de care nu duc lipsă, mai sînt şi fără para 
chioară, şi, oricît o fi împăratul de împărat şi domnitorul de 
domnitor, eu îl am la Napoli pe marele conte de Lemos, 
care, fără atitea titluri de şcoli înalte şi fără rectorate, mă 


sprijină, mă ocroteşte şi se milostiveşte de mine mai mult 
decît mi-e cu putinţă să doresc. 

Cu vorbele acestea, m-am despărţit de el, şi tot cu ele mă 
despart şi de înălţimea-voastră, oferindu-vă caznele lui 
Persiles şi ale Sigismundeicarte pe care voi sfirşi-o în patru 
luni, Deo volente carte care urmează să fie sau cea mai 
proastă sau cea mai bună din cîte s-au alcătuit în graiul 
nostru, vreau să spun din cele făcute pentru trecerea 
plăcută a timpului: şi mai trebuie să spun că mă căiesc de-a 
fi zis cea mai proastă, fiindcă, după părerea prietenilor mei, 
e pe cale să ajungă la treapta cea mai înaltă a desăvirşirii. 
Fiţi înălţimea-voastră sănătos, aşa cum doresc eu, fiindcă în 
curînd Persiles vă va săruta miinile, iar eu picioarele, ca 
slugă ce mă aflu a înălţimii-voastre. 

Slugă a înălţimii-voastre MIGUEL DE CERVANTES 
SAAVEDRA 477 478 

PRECUVÎNTARE CĂTRE CITITOR 

Vai, Doamne, cu cită nerăbdare vei fi aşteptind acuma, 
cititorule de neam sau de rînd, această precuvîntare, cu 
gindul că ai să afli într-însa răzbunări, ocări şi batjocuri 
împotriva ticluitorului celui de-al doilea don Quijote; vreau 
să spun de acela care a fost, zice-se, zămislit la Tordesillas şi 
s-a născut la Tarragona. De fapt, însă, n-o să-ţi prilejuiesc o 
asemenea bucurie; căci dacă jignirile trezesc mînia chiar şi 
în firile cele mai blinde, la mine această regulă trebuie să 
sufere o excepţie. Ai fi vrut, desigur, să-l fac măgar, neghiob 
sau neruşinat; dar nici pomeneală de aşa ceva; cum şi-a 
aşternut, aşa să şi doarmă; să-i fie de bine şi de-asta să aibă 
parte. Ceea ce, totuşi, nu mi-a venit la socoteală citindu-l, 
este că mă face bătrîn şi ciung; ca şi cum ar fi fost în 
puterea mea să ţin timpul în loc, sau ca şi cum m-aş fi ales 
cu ciun-genia la crîşmă, iar nu în cea mai măreaţă 
împrejurare pe care au văzut-o şi vremile de-odinioară, şi 
cele de-acuma, şi pe care nu cred s-o mai vadă şi acelea ce 
vor să vină. Dacă rănile mele nu strălucesc în ochii celor ce 
se uită la ele, se bucură cel puţin de prețuirea acelora care 
ştiu unde le-am căpătat. Căci oşteanului mai bine îi stă să 


rămînă mort pe cîmpul de luptă decît să-şi păzească pielea 
dînd bir cu fugiţii; şi atit sînt de pătruns de acest adevăr, 
încît dacă mi s-ar lăsa alegerea şi mi s-ar înlesni să fac ceea 
ce nu intră 

în putinţa omului, eu mai bucuros aş vrea să fi fost de 
faţă la acea măreaţă bătălie decît să mă văd acuma cu 
desăvirşire nevătămat, fără urmă de rană, dar să nu mă fi 
aflat într-însa. Rănile de pe faţa şi de pe pieptul oşteanului 
sînt stele care-i călăuzesc pe ceilalţi spre cerul slavei şi al 
cinstei şi-i fac să rivnească o dreaptă laudă; apoi ar trebui 
să se ţină seamă că nu cu părul cărunt se scriu cărţile, ci cu 
mintea, care, prin trecerea anilor, tot mai coaptă ajunge. Şi 
asta m-a mai supărat, că mă face pizmătareţ şi mă şi-nvaţă, 
ca pe-un nerod, ce-i aia pizmă; căci, pe sfintul adevăr, din 
cele două soiuri de pizmă cîte se află pe lume, eu nu cunosc 
într-adevăr decît pe cea sfintă, înaltă şi cinstită; şi fiindcă 
lucrurile stau aşa cum stau, nu-mi arde mie să caut price 
cutărui preot, cu atit mai mult cu cît acela mai e pe 
deasupra şi una din mărimile 1 Sfintului Oficiu; şi dacă îi e 
într-adevăr gindul la insul despre care pare să aducă vorba, 
atunci se înşală amarnic, căci aceluia eu îi cinstesc darul 
poetic, îi preţuiesc lucrările şi îndeletnicirile atit de 
neobosite şi de virtuoase. 479 480 Dar, ca să spun drept, îi 
sînt recunoscător acestui domn autor de cărţi cînd spune 
cum că povestirile mele ar fi mai mult satirice decît morale, 
altminteri, bune; ele n-ar putea fi, însă, bune, dacă n-ar 
avea şi toate celelalte însuşiri. - 

Vei fi zicînd, poate, că sînt din cale-afară de îngăduitor şi 
că mă ţin prea strîns în hotarele modestiei mele; eu ştiu, 
însă, că nu-i frumos să-l mai şi loveşti pe cel urgisit; şi 
domnul acesta se vede treaba ca nu se simte bine de fel de 
vreme ce nu cutează să păşească în cîmp deschis şi sub 
tăria cerului, de vreme ce îşi tăinuieşte numele şi-şi 
tăgăduieşte locul de baştină, ca şi cînd s-ar fi făcut vinovat 
de trădare. Dacă ai ajunge cumva să-l cunoşti, atunci să-i 
spui aşa de la mine că nu mă socot jignit, fiindcă ştiu eu ce 
sînt ispitele Diavolului, şi una dintre cele mai rele este cînd 


îi viră cuiva în cap că ar putea să scrie şi să tipărească o 
carte cu care să cîştige tot atîta renume cit şi bani şi tot 
atiţia bani cît şi renume; şi ca o întărire a acestui lucru ţin 
să-i povesteşti în felul tău mucalit şi plin de duh istorisirea 
care vine acum: La Sevilla trăia odinioară un nebun lovit de 
cea mai hazlie sminteală şi de cea mai năzdrăvană 
încăpăţinare care s-a văzut vreodată la vreun scrîntit. Şi-a 
făcut anume o ţeavă de trestie ascuţită la capăt, şi de cîte 
ori, pe uliţă sau în oricare altă parte, îi cădea pe mină vreun 
cîiine, îi prindea un picior sub piciorul lui, pe celălalt i-l 
ridica în sus cu mina, îi potrivea ţeava într-o anumită parte 
a trupului, cum se pricepea mai bine, apoi îi sufla acolo pînă 
mi ţi-l rotunjea ca pe-o minge de puf şi, ţinîndu-l astfel, îl 
lovea de vreo două ori cu palma pe burtă şi-i da drumul, 
spunîndu-le celor din jur, care totdeauna erau ciorchine: Ce 
credeţi domniile-voastre, că-i o nimica toată să umili un 
cîine? 'Iot aşa vei fi crezînd şi domnia-ta că-i o nimica toată 
să scrii o carte. 

Dacă nu i s-o potrivi povestea asta, atunci, dragă 
cititorule, să i-o spui pe astălaltă, tot cu un nebun şi-un 
cîine: La Cordoba trăia un alt nebun, care avea obiceiul să 
ducă pe cap o bucată de marmoră sau vreo altă piatră grea, 
şi numai ce dădea de vreun cîine care nu se păzea, că se şi 
apropia de bietul dobitoc şi, harşt, prăvălea piatra peste el. 
Cîinele sărea ca ars, şi tot scheunînd şi chelălăind, nu se 
mai oprea nici peste trei uliţe. S-a nimerit însă ca printre 
ciinii asupra cărora se uşura el de povara lui să fie şi cîinele 
unui căciular, la care stăpînu-su ţinea foarte. îşi aplecă, 
dară, piatra, îi dete drumul pe capul bietului dobitoc, clinele 
lovit începu să urle, iar stăpînu-su îl văzu şi-l auzi; puse 
atunci mina pe cotul cu care lua măsurile, sări la nebun, nu- 
i lăsă un oscior neatins şi, la fiecare lovitură pc care i-o 
căra, îi striga: Hoţ de cîine ce eşti, să faci tu una ca asta 
prepelicaru-lui meu? N-ai văzut, blestematule, că e 
prepelicar cîinele meu ? 

Şi tot zbierindu-i în urechi cuvîntul prepelicar, îi dete 
drumul nebunului, după ce-l făcu chisăliţă. Nebunul, mai 


dat pe brazdă după întâmplarea asta, se furişă pîn-acasă şi 
nu mai scoase ochii-n lume mai bine de-o lună, după care 
răstimp se întoarse iarăşi cu drăcovenia lui, ducînd cu el o- 
ncărcătură şi mai mare. Se duse de-a dreptul unde era 
cîinele cu pricina şi, uitindu-se la el cu luare-aminte, nu mai 
îndrăzni să prăvălească piatra asupră-i şi spuse: Asta-i 
prepelicar, ia seama ! 

Ce mai vorbă lungă? Toţi ciinii ce-i ieşeau în cale, chiar 
de-ar fi fost ei cotei sau zăvozi, pentru el tot prepelicari 
erau, aşa că nu-şi mai slobozi niciodată piatra asupră-le. Te 
pomeneşti că aşa i se va întîmpla şi acestui ticluitor de 
poveşti, şi de-acu încolo nu va mai cuteza să prăvale povara 
talentului său în cărţi, -care, fiind proaste, sînt mai grele şi 
decit stînca. 

Mai spune-i că pe ameninţarea lui de a-mi tăia cîştigul cu 
cartea ce-a scos-o nu dau o para chioară, căci, luîndu-mă 
după vestitul entremes al Perendengăi x, îi răspund şi eu: 
să-mi trăiască Sfatul celor douăzeci şi patru 481 482, 
stăpinul meu, şi Domnul fie cu noi toţi 483: trăiască măritul 
conte de Lemos, a cărui cunoscută blîndeţe şi mărinimie 
creştinească — cu toate loviturile soartei mele celei vitrege 
— nu mă lasă să pier; şi să-mi trăiască şi marea milostivire a 
prealuminatului episcop din Toledo, don Bernardo de 
Sandoval y Rojas x, chiar şi dacă n-ar mai fi tiparniţe pe 
lume, chiar şi de s-ar scrie împotrivă-mi tot atîtea cărţi cîte 
buchi cuprind stihurile din tAingo Revulgo Aceşti doi domni 
suspuşi, fără să-i dau de partea mea prin linguşiri sau prin 
alte soiuri de laude umflate, şi numai din bunătatea lor, şi- 
au luat asupră-le să fie mărinimoşi cu mine şi să mă 
ocrotească, ceea ce mă şi face a mă socoti mai avut şi mai 
fericit decît dacă soarta m-ar fi ridicat în slăvi pe drumul ei 
cel obişnuit. Săracul poate avea cinste, ticălosul, însă, nu; 
sărăcia poate doar să înnoreze noblețea, dar nu s-o 
întunece cu totul; cum, însă, virtutea de la sine răspindeşte 
lumină, chiar de-ar fi să străbată şi prin rupturile şi trenţele 
sărăciei, ea se va vedea cinstită de către cugetele cele mari 
şi înalte şi, ca atare, va fi şi ocrotită; altceva să nu-i mai 


spui, că nici eu alta nu mai am să-ţi spun decît să-ţi atrag 
luarea-aminte că această a doua parte din Don Quijote, pe 
care ţi-o înfăţişez, este ţesută de acelaşi meşter ca şi 
partea-ntii şi că într-însa voi da cu de-amănuntul ştire 
despre don Quijote pînă-n clipa morţii şi a înmormiîntării lui, 
spre a nu mai cuteza nimeni să dea noi mărturii despre el, 
că doar sînt deajuns şi cele vechi; şi este deajuns ca un om 
de ispravă să fi dat la lumină aceste năzdrăvănii pline de 
haz, fără să-i treacă prin gind 484 485 a le mai întoarce 
încă o dată pe toate feţele; căci şi prea mult despre un lucru 
— chiar dacă-i bun — îl face să-şi piardă preţul, pe cînd, 
dimpotrivă, vorba puţină, fie ea şi despre un lucru prost, tot 
capătă o oarecare preţuire. Uitasem să-ţi spun că-l ai de 
aşteptat pe Persiles, căruia tocmai îi pun capăt, precum şi 
partea a doua din Qalatea.486 


Capitolul | 

Despre ceea ce au păţit preotul şi bărbierul cu don 
Quijote în legătură cu boala acestuia 

Povesteşte Cide Hamete Benengeli în cea de*a doua 
parte a acestei istorisiri, acolo unde vorbeşte despre a treia 
purcedere la drum a lui don Quijote, că preotul şi bărbierul 
au stat ca la vreo lună de zile fără să4 vadă, ca să nu4 mai 
împrospăteze toate cele petrecute şi să4 dea iarăşi prilej să 
şi le amintească; dar asta nu i-a împiedicat să treacă pe la 
nepoata şi pe la chelăreasa lui, dîndu-le pe seamă să aibă 
de grijă a 4 ţine cît se poate mai bine şi a 4 da să măniînce 
bucate întremătoare şi bune de leac pentru bolile de inimă 
şi de creier de unde4 venea lui — dacă stăm şi socotim cum 


m 

se cuvine — toată nenorocirea. Ele răspunseră că aşa au 
şi făcut şi că vor mai face treaba asta cu multă osîrdie şi 
grijă, fiindcă s-au încredinţat că stăpînul casei dădea din 
cînd în cînd semne că ar fi în toate minţile; fapt care-i 
bucură foarte pe cei doi, socotind ei că n-au făcut de loc rău 
să-l aducă vrăjit acasă în carul cu boi, aşa cum s-a povestit 
în partea întîi a acestei istorisiri, pe cît de măreaţă, pe atât 
de adevărată, şi anume în cel din urmă dintre capitolele ei; 
aşa că-şi puseră-n gînd să se ducă să-l vadă şi să se 
încredinţeze la faţa locului dacă într-adevăr i se 
îmbunătăţise starea, cu toate că socoteau aproape cu 
neputinţă una ca asta, şi se vorbiră să nu sufle nici un 
cuvinţel despre cavalerii rătăcitori, ca să ocolească 
primejdia de a-i pune degetul pe rana atît de proaspătă 
încă. 

Se duseră în cele din urmă să-l vadă şi-l găsiră stînd în 
pat, îmbrăcat intr-un pieptar verde de lină împletită şi pe 
cap cu o scufă roşie toledană; şi era atit de uscat şi de 
sfrijit, de ziceai că-i pastramă, nu alta. Fură primiţi de el 
cum nu se poate mai bine, îl întrebară de sănătate, şi el, cu 
multă chibzuială şi în cuvinte alese, le vorbi de dînsul şi de 
cum îi mergea; cum tăifăsuiau aşa laolaltă, veni vorba şi de 
ceea ce lumea numeşte rațiune de stat şi feluri de 
guvernămînt *, cu care prilej, mai îndreptind cutare 
strimbătate, mai osîndind-o pe cutare, căutînd ba să 
îmbunătăţească vreo datină, ba să dezgroape alta, se făcea 
fiecare din ei trei dătător de legi, un nou Licurg al vremilor 
noastre sau un înflăcărat Solon; şi într-atita au pus ei ţara la 
cale pe temeiuri noi, încît ai fi zis c-au virit-o într-un tipar şi- 
au scos-o cu totul alta decît cum o puseseră; iar don Quijote 
vorbi cu atita înţelepciune despre toate lucrurile acestea, 
încît cei doi care-l puseseră la încercare crezură, fără urmă 
de îndoială, că era bun sănătos şi cu mintea-ntreagă. De 
faţă la vorba lor erau şi nepoata şi chelăreasa, care nu mai 
pridideau mulţumind lui Dumnezeu că-şi văd stăpîinul atit 
de limpede la cap; dar preotul, schimbîndu-şi gîndul de la 


început, care fusese să nu pomenească nimic de-ale 
cavaleriei, vru să încerce cu tot dinadinsul dacă tămăduirea 
lui don Quijote era părelnică sau chiar adevărată, şi aşa, 
dintr-una-ntr-alta, aduse vorba despre unele veşti venite de 
pe la curte şi, printre altele, spuse că trece drept 
neîndoioasă vestea cum că Turcul vine cu oaste puternică şi 
că nu se ştie ce are de gînd şi nici unde-o fi să coboare cu 
atita puhoi de oameni. Şi cu teama asta, care, aproape an 
de an, ne face să tot punem mina pe arme, întreaga 
creştinătate era pe picior de război, iar măria-sa dase 
poruncă să se-ntărească țărmurile Neapolelui şi ale Siciliei, 
precum şi insula Malta. 

La aceasta don Quijote răspunse: 487 

— Măria-sa s-a arătat a fi un războinic foarte înţelept 
întărindu-şi la vreme ţinuturile, ca nu cumva să le găsească 
vrăjmaşul nepregătite; dacă mi-ar cere însă mie ppvaţă, eu 
l-aş îndemna să se folosească de un mijloc de întîmpinare a 
primejdiei la care cred că-n clipa de faţă măria-sa nici cu 
gîndul nu gîndeşte. 

Numai ce-o auzi şi pe asta, că preotul îşi şi spuse-n sinea 
lui: Aibă-te Domnu-n pază, sărmane don Quijote, fiindcă 
pare-mi-se că te prăbuşeşti de pe înalta culme a smintelii în 
adînca prăpastie a neroziei tale. 

Dar bărbierul, care frămîntase şi el în de sine acelaşi 
gind ca şi preotul, îi ceru lui don Quijote să le spună şi lor 
care era povaţa lui în privinţa mijlocului de a întîmpina 
primejdia, povaţă ce era bine, după cum spunea el, să fie 
luată-n seamă; poate c-o fi vreunul din acele sfaturi 
năstruşnice ce se dau de obicei domnitorilor. 

— Al meu, domnule bărbier, spuse don Quijote, nu-i 
năstruşnic, ci-i chiar straşnic |! 

— Nu de asta spun, răspunse bărbierul, ci pentru că cele 
văzute pîn-acum au arătat că toate, sau mai toate poveţele 
ce i se dau măriei-sale sau sînt cu neputinţă de înfăptuit, 
fiind lipsite de orice noimă, sau sînt spre paguba regelui şi a 
țarii. 


— Dar a mea, răspunse don Quijote, nu-i nici cu 
neputinţă de îndeplinit, nici fără noimă, ci-i cea mai uşoară, 
cea mai potrivită, cea mai la-ndemină şi cea mai 
nemeşteşugită din cîte au trecut prin cap cuiva. 

— Dar văd că te codeşti să ne-o spui şi nouă, don Quijote, 
spuse preotul. 

— N-aş vrea, zise don Quijote, s-o destăinui eu acuma şi 
s-ajungă miîine-poimîine la urechile domnilor sfetnici, ca să 
tragă altul foloasele şi să ia răsplată de pe urma muncii 
mele. 

— Cît mă priveşte pe mine, spuse bărbierul, iacă, îmi dau 
cuvintul, şi aici şi în faţa lui Dumnezeu, că nu voi destăinui 
cele ce-mi vei spune nici la vii şi nici la morţi; jurămînt ce l- 
am învăţat din cîntecul bătrinesc despre preotul care, la 
începutul liturghiei, i-a destăinuit regelui cine era hoţul ce i- 
a furat cei o sută de dubloni şi catîrul cel iute de picior. 

— Poveşti nu ştiu, spuse don Quijote, dar ştiu că acest 
jurământ e vrednic de crezare, fiindcă mai ştiu şi că domnul 
bărbier este om de nădejde. 

— Şi chiar dacă n-ar fi, spuse preotul, mă pun eu chezaş 
pentru el că de astă dată o să fie mut ca un peşte, ca să nu-l 
pască altfel judecata şi osînda. 

— Dar pentru domnia-ta cine dă chezăşie, părinte? 
întrebă don Quijote. 

— Chiar îndeletnicirea mea, răspunse preotul, care este 
aceea de a păstra tainele. 

— Ei bine! spuse atunci don Quijote. N-are măria-sa 
decît să adune, prin poruncă obştească, la curtea lui, la o zi 
hotărită, pe toţi cavalerii rătăcitori care cutreieră Spania, şi 
chiar dacă n-ar veni decît vreo cinci-şase, nu s-ar găsi, 
credeţi, vreunul din ei care să poată nimici singur toată 
puterea Turcului? Luaţi bine seama domniile-voastre şi 
urmăriţi-mă. Este oare lucru atît de nemaiauzit ca un 
singur cavaler rătăcitor să nimicească o oaste de două sute 
de mii de oameni, ca şi cum ar avea toţi laolaltă un singur 
grumaz sau ar fi făcuţi din turtă dulce? Dacă nu, spuneţi- 
mi: cîte istorisiri nu sînt oare pline de asemenea minunăţii? 


Nu mă gîndesc la altul — să nu mă mişc de-aici — daria să 
trăiască astăzi vestitul don Belianxs, sau vreunul din spiţa 
cea fără de număr a lui Amadis de Gaula ? Zic: să trăiască 
astăzi vreunul din ei şi să dea piept cu Turcul, pe legea mea 
că n-aş vrea să fiu în pielea lui 1 Dar Dumnezeu va avea 
grijă de poporul său şi-i va hărăzi un cavaler rătăcitor care, 
chiar de n-o fi atit de puternic ca aceia din trecut, nu va fi, 
totuşi, mai prejos de ei în curaj; şi Dumnezeu îmi pricepe 
gîndul; mai mult, iacă, nu spun. 

— Vai de mine, strigă atunci nepoata, capul mi-l pun că 
stăpinul meu vrea să se facă iarăşi cavaler rătăcitor ! 

La care don Quijote spuse: — Cavaler rătăcitor mi-e scris 
să mor, şi fie că Turcul o cobori sau o suil cînd o pofiti el şi 
cu cîtă oaste i-o da mina, eu mai spun o dată: Dumnezeu îmi 
pricepe gîndul. 

Atunci vorbi bărbierul: 

— Rog stăruitor pe domniile-voastre să-mi îngăduiţi a 
povesti o scurtă întîmplare petrecută la Sevilla, care, fiindcă 
se potriveşte aici întocmai, îmi dă ghes inima să v-o spun. 

Don Quijote îi dete îngăduinţa, iar preotul, dimpreună cu 
ceilalţi, se pregăti să-l asculte, şi atunci el începu să 
povestească aşa: — în casa de nebuni din Sevilla era închis 
un om pe care neamurile lui l-au adus acolo fiindcă-şi 
pierduse minţile; învățase dreptul canonic la Osuna 2; dar 
chiar şi la Salamanca să-l fi învăţat, tot n-ar fi fost, după 
părerea multora, mai puţin nebun. Acest cărturar, după 
cîţiva ani de balamuc, a crezut că s-a cuminţit şi că e-n toate 
minţile şi, stăpinit de închipuirea asta, a scris episcopului, 
rugîndu-l din tot sufletul şi cu dovezi foarte la locul lor să 
trimită să-l scoată din amarul în care trăia, deoarece, din 
mila lui Dumnezeu, îşi recăpătase mintea; dar că neamurile, 
pentru a se bucura de partea lui de moştenire, îl ţineau 
acolo şi, în ciuda adevărului, voiau ca el să treacă drept 
nebun pînă la moarte. Episcopul, înduplecat de multele sale 
scrisori, bine gîndite şi cu chibzuinţă alcătuite, trimise pe 
un preot de-al său să iscodească la supraveghetorul casei 
de nebuni dacă era adevărat ceea ce scria cărturarul şi 


totodată să vorbească şi cu nebunul însuşi, şi dacă i s-o 
părea că-i întreg la minte, să-l scoată de-acolo şi să-l lase 
slobod. Aşa şi făcu preotul, iar supraveghetorul îi spuse că 
acel om mai era încă nebun, că deşi vorbea de multe ori ca 
un ins cu scaun la cap, totuşi, după un răstimp, începea să 
bată cîmpii, cu nerozii tot atît de mari şi de multe ca şi 488 
489 cuvintele sale înțelepte de la început, aşa cum se va 
încredința el singur dacă va încerca să-i vorbească. Preotul 
vru să facă o încercare şi, ducîndu-se la nebun, vorbi cu el 
mai bine de un ceas, şi în tot acest răstimp nebunul nu 
scoase nici un cuvînt anapoda sau fără noimă; ba, 
dimpotrivă, a vorbit cu atîta cuminţenie, încît preotul a fost 
nevoit să creadă că nebunul se tămăduise. Şi printre cele 
ce-i spusese nebunul era şi că supraveghetorul se arăta de 
rea-credinţă, temîndu-se să nu piardă plocoanele pe care i 
le dădeau rubedeniile lui, şi de aceea tot spunea că maie 
încă nebun, avînd numai cînd şi cînd mintea limpede, şi că 
cea mai afurisită pacoste în nenorocirea lui era marea lui 
avere, deoarece, pentru a se înfrupta dintr-însa, vrăjmaşii 
săi se foloseau de viclenie şi se îndoiau de mila cu care l-a 
învrednicit Domnul nostru, făcîndu-l iarăşi, din dobitoc, om 
ca toţi oamenii, într-un cuvînt, el vorbi în aşa fel, că 
supraveghetorul ieşi necinstit, rubedeniile lui hrăpăreţe şi 
haine, iar el însuşi atît de înţelept, încît preotul îşi puse-n 
gind să-l ducă cu sine, pentru ca episcopul să-l vadă şi să 
pipăie cu mîna lui adevărul în toată tărăşenia asta. Cu acest 
gind omenos, bunul preot ceru supraveghetorului să 
poruncească a i se da cărturarului straiele cu care intrase 
acolo; supraveghetorul îi spuse încă o dată să bage bine de 
seamă ce face, fiindcă nici vorbă că omul mai era încă 
nebun. N-ah folosit la nimic înştiinţările şi prevenirile 
aceluia ca să-l facă pe preot a-şi părăsi gîndul de a-l scoate 
de-acolo; văzînd, însă, că e poruncă de la episcop, 
supraveghetorul trebui să asculte; îl îmbrăcară, dară, pe 
licenţiat cu straiele lui, care erau noi şi curăâţele. Cum se 
văzu îmbrăcat ca oamenii şi scăpat de cămaşa lui de nebun, 
îl rugă stăruitor pe preot să-i îngăduie a se duce să-şi ia 


rămas bun de la tovarăşii săi, nebunii. Preotul spuse că vrea 
şi el să-l însoţească, dorind să-i vadă pe nebunii care 
stăteau închişi acolo. Suiră aşadar scările, şi laolaltă cu ei, şi 
cîţiva dintre cei ce erau faţă; şi ducîndu-se licenţiatul pînă 
la o cuşcă unde se afla un nebun apucat, care însă în clipa 
aceea era domol şi liniştit, îi spuse: Frăţioare dragă, vezi 
dacă ai să-mi dai vreo însărcinare că plec acasă, fiindcă 
Dumnezeu, în bunătatea şi îndurarea sa cea nemărginită, 
măcar că nu-s vrednic, s-a milostivit să-mi redea minţile; 
acum sînt teafăr şi cu judecata deplină, deoarece la 
Dumnezeu nimic nu-i cu neputinţă; fii cu mare nădejde şi cu 
încredere intr-insul, fiindcă aşa cum m-a ajutat pe mine să 
mă tămăduiesc, te va schimba şi pe dumneata dacă te 
încrezi în el; voi avea grijă să-ţi trimit ceva de-ale gurii ca să 
mănînci, orice s-ar întîmpla, căci — află de la mine ca de la 
unul care a trecut prin asta — eu îmi închipui că toată 
nebunia noastră vine de la faptul că avem stomacul gol şi 
creierul plin cu aer; încearcă să prinzi curaj, fiindcă 
deznădejdea în restrişte împuţinează sănătatea şi grăbeşte 
moartea. Toate aceste spuse ale cărturarului le auzi un alt 
nebun, care stătea faţă în faţă cu cuşca unde era închis 
apucatul, şi, ridieîndu-se de pe rogojina veche pe care se 
trîntise despuiat, întrebă în gura mare cine-i acela ce 
pleacă teafăr şi cu mintea întreagă. Licenţiatul răspunse: 
Eu sînt, frăţioare, acela ce pleacă, fiindcă acum nu mai am 
nevoie să stau aici, pentru care lucru nu ştiu cum să 
mulţumesc cerului că s-a arătat atit de îndurător cu mine. 
la seama ce spui, cărturarule, să nu te amăgească Diavolul, 
răspunse nebunul. Lasă plecarea şi rămii liniştit la locul tău, 
ca să fii scutit de-a te mai înapoia aici. Eu ştiu că sînt 
tămăduit, răspunse licenţiatul, şi n-aş mai avea pentru ce să 
mă întorc aici ca s-o iau de la capăt. Tu, tămăduit? spuse 
nebunul; bine, las” că vedem noi, du-te cu Dumnezeu; însă 
îţi jur pe Jupiter, a cărui putere o întrupez eu pe pămînt, că 
numai pentru acest păcat pe care-l săvirşeşte astăzi Sevilla, 
scoţindu-te din această casă şi socotindu-te zdravăn la 
minte, o voi trăsni cu o pedeapsă atît de grozavă, de-o să 


mă ţină minte în vecii vecilor, amin! Nu ştii tu oare, 
sărmane licenţiat nătăfleţ, că-mi stă în putinţă să fac treaba 
asta, deoarece, aşa cum ţi-am mai spus, eu sînt Jupiter 
Tunătorul, acela ce ţine în miinile lui razele cele pirjolitoare, 
cu care pot şi obişnuiesc să ameninţ şi să nimicesc lumea ? 
Numai cu un singur lucru însă vreau să pedepsesc această 
cetate nesăbuită, făcînd anume să nu plouă într-însa şi nici 
în tot ţinutul şi împrejurimile ei timp de trei ani încheiaţi, 
începînd chiar din ziua şi din clipa în care am rostit această 
ameninţare. Adică cum ? Tu slobod, teafăr şi înţelept, iar eu 
nebun, bolnav şi ferecat? Mai bine mă spinzur decît să nu 
dau ploaie 1 La strigătele şi vorbele nebunului, cei de faţă 
erau cu luare-aminte; dar licenţiatul nostru, întorcîndu-se 
către preot şi apucîndu-l de mî.ini, îi spuse: Nu-ţi mai face 
ginduri, domnul meu, şi nu mai pune la inimă ce-a spus 
nebunul ăsta, căci dacă el e Jupiter şi nu binevoieşte să dea 
ploaie, eu, care sînt Neptun, părintele şi zeul apelor, voi 
face să plouă ori de cîte ori îmi va veni chef şi va fi nevoie. 
La care preotul răspunse: Cu toate astea, domnule Neptun, 
cred că n-ar fi nimerit să-l supărăm pe domnul Jupiter; 
rămii mai bine în casa asta, şi altă dată, cînd vom avea mai 
multă înlesnire şi mai multă vreme, ne vom înapoia să te 
luăm. Supraveghetorul şi cei de faţă începură să rîdă, iar la 
risetele lor, preotul nu prea se simţi în apele lui; îl 
dezbrăcară pe licenţiat, care rămase la casa de nebuni, şi 
cu asta s-a sfirşit şi povestea. 

— Păi bine, domnule bărbier, spuse don Quijote, asta e 
povestea de care nu te puteai lipsi s-o povesteşti, fiindcă s- 
ar potrivi aici întocmai? Vai, domnule bărbier, domnule 
bărbier, cît de orb e cel ce nu vede prin pinza sitei! Este 
oare cu putinţă ca dumneata să nu ştii că asemănările între 
oameni în ce priveşte iscusinţa, vitejia, frumuseţea şi 
noblețea sînt totdeauna blestemate şi rău primite? Eu, 
domnule bărbier, nu sînt Neptun, zeul apelor, şi nici nu ţin 
să mă creadă cineva mare deştept cînd nu sînt; mă 
străduiesc numai a face lumea să înţeleagă greşeala în care 
stăruieşte nevrînd să reînvie în sînul ei preafericitele 


timpuri cînd tagma cavaleriei celei rătăcitoare îşi înălța 
flamura; dar vremea noastră dezmăţată nu-i vrednică să se 
bucure de o binefacere atît de mare ca aceea de care se 
bucurau anii cei de demult cînd cavalerii rătăcitori credeau 
de datoria lor şi îşi luau pe umeri sarcina de a apăra 
împărăţiile, de a ocroti fecioarele, de a ajuta pe orfani şi pe 
cei vitregiţi, de a-i pedepsi pe cei trufaşi şi de a-i răsplăti pe 
cei smeriţi. Cei mai mulţi dintre cavalerii de astăzi au mai 
mare grijă de damascurile, de brocarturile şi de celelalte 
pînzeturi scumpe cu care se îmbracă decit de zalele cu care 
se înarmează ; nu mai găseşti acuma cavaler care să 
doarmă pe cîmp, supus asprimii cerului, armat cu toate 
armele sale din creştet pină-n tălpi; nu mai are acum cine, 
fără a-şi scoate picioarele din scări, rezemat de lance, 
singur, să încerce — după cît se spune — a-şi ucide somnul, 
aşa cum făceau cavalerii rătăcitori; nu mai găseşti nici unul 
care, avîntindu-se din cutare pădure către cutare munte 
sau păşind pe ţărmul sterp şi deşert al mării, de cele mai 
multe ori furtunoasă şi răscolită, şi aflind pe apă aproape de 
țărm o corăbioară fără visle, fără pînze, fără catarg şi fără 
funii, să se arunce într-însa cu inima vitează, încredinţindu- 
se neînduratelor valuri ale mării adinei, care acu îl ridică 
spre cer şi acu îl coboară către fundul genunii; iar el, 
înfruntînd pieptiş nebiruita furtună, cînd nici cu gîndul nu 
gîndeşte, se şi află la trei mii şi mai bine de leghe de locul 
unde s-a urcat şi, sărind pe pămînt îndepărtat şi 
necunoscut, i se întîmplă lucruri vrednice de a fi scrise nu 
pe pergamin, ci în aramă; dar acuma lenea biruie asupra 
sîrguinţei, trîndăvia asupra muncii, păcatul asupra virtuţii, 
neobrăzarea asupra vitejiei, flecăreala despre arme asupra 
faptelor de arme, care au trăit şi au înflorit numai în vîrstele 
de aur, în vremea cavalerilor rătăcitori. Dacă nu, ia spuneţi- 
mi: cine-i mai cinstit şi mai viteaz decît vestitul Amadis de 
Gaula ? Cine-i mai înţelept decît Palmerin de Anglia ? Cine-i 
mai nobil în purtări şi mai iscusit decît Tirant cel Alb? Cine-i 
mai chipeş decît Lisuarte de Grecia? Cine a dat şi a primit 
mai multe lovituri de spadă decît don Belianis? Cine-i mai 


semeţ decît Perion de Gaula? Cine-i mai dispreţuitor de 
primejdii decît Felixmarte de Hircania? Sau cine-i mai curat 
la cuget decît Esplandian? Cine-i mai îndrăzneţ decît don 
Cirongilio de Tracia ? Cine-i mai neînfricat decît 
Rodomonte? Cine-i mai prevăzător decît regele Sobrino? 
Cine-i mai cutezător decît Reinaldos? Cine-i mai nebiruit 
decît Roldan? Şi cine-i mai plăcut şi mai curtenitor decît 
Rugero, din care coboară astăzi ducii de Ferrara, aşa cum 
spune Turpin în cosmografia lui? "Toţi aceşti cavaleri, şi încă 
mulţi alţii pe care aş putea să-i numesc, au fost, părinte, 
cavaleri rătăcitori, mîndrie şi slavă a cavaleriei. Asemenea 
oameni, sau alţii ca ei, socotesc eu că ne trebuie, căci, dacă 
i-am avea, măria-sa ar fi bine slujit şi s-ar scuti de multă 
risipă, iar Turcul şi-ar smulge barba de ciudă; şi mai aflaţi, 
pe lingă cele spuse, că, eu vreau să rămîn la mine-n casă, 
căci nu vine nici un preot să mă scoată; iar dacă Jupiter, 
cum a spus bărbierul, nu va da ploaie, eu sînt cel care va 
face să plouă cînd voi avea chef; spun asta ca să ştie domnul 
Barbă-Săpunită că l-am înţeles! 

— Vai de mine, seniore don Quijote, făcu bărbierul, n-am 
mers chiar atît de departe, gindul meu a fost bun — să nu 
mă mişc de-aici! — nu trebuie să te simţi jignit. 

— Dacă pot sau nu să mă simt jignit, răspunse don 
Quijote, asta o ştiu eu mai bine. 

La care preotul spuse: 

— Eu aproape că n-am scos o vorbă pîn-acuma şi n-aş 
vrea să rămîn cu o frămîntare care să-mi roadă şi să-mi 
ricîie cugetul, frămîntare căşunată de ceea ce a spus aci 
don Quijote. 

— Părintelui îi este îngăduit şi mai mult decit atîta, 
răspunse don Quijote, aşa îneît poate să-şi dea pe faţă 
frămîntarea, fiindcă nu e bine să umble cu cugetul încărcat. 

— Cu această îngăduinţă, răspunse preotul, spun că 
neliniştea mea stă în neputinţa de a da crezare în vreun 
chip faptului că toată acea mulţime de cavaleri rătăcitori pe 
care domnia-ta, seniore don Quijote, i-ai pomenit ar fi trăit 
aievea şi ar fi fost făpturi în carne şi oase; ba, dimpotrivă, 


îmi închipui că totul e ticluire, basm şi minciună, vise 
povestite de oameni treji, sau, mai bine zis, pe jumătate 
adormiţi. 

— Asta-i o altă greşeală, răspunse don Quijote, în care au 
căzut mulţi ce nu cred că au trăit asemenea cavaleri pe 
lume, şi eu de mai multe ori, cu feluriţi oameni şi cu felurite 
prilejuri, am căutat să scot la lumina adevărului acest eres 
atit de răspîndit; uneori nu mi-a izbutit încercarea, alteori, 
însă, mi-a izbutit, cînd am sprijinito pe umerii adevărului; 
care adevăr este atît de vădit, îneît pot să spun că l-am 
văzut cu ochii mei pe Amadis de Gaula, care era un om înalt 
la trup, bălan la faţă, cu o barbă frumoasă, deşi neagră, cu 
căutătura nici blajină, nici aspră, scurt la vorbă, greu de 
miîniat şi iute la împăcare; şi aşa cum vi l-am înfăţişat pe 
Amadis, aş putea, cred eu, să-i zugrăvesc şi să-i înfăţişez pe 
toţi cavalerii rătăcitori cîţi rătăcesc pe lume o dată cu 
istorisirile unde-i vorba despre ei; căci, fiind încredinţat că 
au fost întocmai cum spun acele istorisiri, din isprăvile pe 
care ei le-au săvirşit şi din însuşirile pe care le-au avut, li se 
pot desprinde, cu o bună judecată, trăsăturile, culoarea 
feţei şi înălţimea trupului. 

— Cum? Seniorele meu don Quijote, întrebă bărbierul, 
chiar atît de mare socoţi să fi fost uriaşul Morgante? 

— Cînd e vorba de uriaşi, răspunse don Quijote, sînt 
păreri felurite dacă au trăit sau nu pe lume; dar Sfinta 
Scriptură, ce nu se poate abate nici cu atîtica de la adevăr, 
ne arată că au trăit, povestindu-ne istoria cu matahala 
aceea de Goliat, înalt de şapte coţi şi jumătate, ceea ce este 
o înălţime peste fire. De asemenea, în insula Siciliei s-au 
găsit oase de la picior şi de la umăr atât de mari, încât 
vădesc că purtătorii lor au fost uriaşi, şi încă atît de mari cît 
nişte turnuri din cele înalte; că doară geometria 490 te face 
să nu mai pui la îndoială acest adevăr. Cu toate astea, n-aş 
putea să-ţi spun cujurămînt ce mărime să fi avut Morgante, 
măcar că nu cred să fi fost prea înalt; mă îndeamnă la 
această părere faptul de a fi găsit în istorisirea unde se 
vorbeşte mai cu seamă despre isprăvile lui că dormea de 


multe ori sub acoperiş; şi deoarece găsea case care să-l 
adăpostească, e la mintea omului că înălţimea lui nu putea 
fi peste fire. 

— Aşa e, spuse preotul, care, avînd chef să-l audă cum 
înşiră bazaconii atit de mari, îl întrebă cum i se înfăţişează 
chipurile lui Reinaldos de Montalbân şi ale lui Roldan, 
precum şi ale celorlalţi doisprezece mai-mari ai Franţei, 
deoarece cu toţii fuseseră cavaleri rătăcitori. 

— Despre Reinaldos, răspunse don Quijote, mă încumet 
să spun că era cu faţa lată şi stacojie, cu ochii jucăuşi şi cam 
bulbucaţi, din cale-afară de aprins şi de iute la miînie, 
înhăitat cu hoţii şi cu deşucheaţii. Despre Roldan sau 
Rotolando sau Orlando — căci toate numirile astea i le dau 
istorisirile — îmi închipui, ba sînt chiar încredinţat că era 
potrivit la stat, lat în spete, cu picioarele cam strîmbe, 
oacheş la faţă şi cu barba roşcată, păros pe trup, cu 
înfăţişarea amenințătoare, scurt la vorbă, dar foarte 
cuviincios şi bine crescut. 

— Păi dacă Roldan n-a fost şi el un cavaler mai acătării 
decît cum spui domnia-ta, răspunse preotul, nu-i de mirare 
că domniţa Angelica cea frumoasă l-a nesocotit şi l-a 
părăsit, ademenită de iscusinţa, veselia şi curtenia tînărului 
arap, cu tuleiele abia mijite, căruia i s-a dat; şi deşteaptă a 
fost c-a ales mai degrabă blindeţea lui Medoro decit 
asprimea lui Roldan. 

— Părinte, Angelica asta, îi întoarse vorba don Quijote, a 
fost o fetişcană închipuită, uşuratică şi cam cu toane şi a 
umplut lumea la fel de mult cu faptele ei nesăbuite ca şi cu 
faima frumuseţii ei. A nesocotit miţde cavaleri, mii de viteji 
şi mii de înţelepţi şi s-a mulţumit cu un copil de casă cu caş 
la gură, fără altă avere şi fără alt renume decît acela de a fi 
păstrat credinţă prietenului său. Marele cîntăreţ al 
frumuseţii ei, vestitul Ariosto, fiindcă nu s-a mai încumetat 
sau n-a mai voit să cînte ceea ce i s-a mai întîmplat acestei 
domniţe după căderea ei ruşinoasă — cred că n-or fi fost 
lucruri prea curate la mijloc — n-a mai vorbit de ea de-acolo 


de unde spune: Şi cum de la Catay primise sceptru, Cînta- 
va poate altul cu mai măiestru plectru. 491 

Şi nu încape îndoială că asta a fost ca o prorocire, fiindcă 
poeţii se mai numesc şi vates, ceea ce înseamnă ghicitori. 
Acest adevăr se vădeşte limpede, deoarece, după aceea, un 
vestit poet andaluz 1 i-a jelit şi i-a cîntat lacrimile, iar un alt 
poet vestit şi neîntrecut, de astă dată castilian 492 493, i-a 
cîntat frumuseţea. 

— Ia spune-mi, seniore don Quijote, întrebă atunci 
bărbierul, printre atiţia poeţi care au lăudat-o pe domniţa 
Angelica,% nu s-a găsit nici unul să alcătuiască şi vreo 
satiră împotriva ei? 

— Sînt încredinţat, răspunse don Quijote, că dacă 
Sacripante 494 sau Roldan ar fi fost poeţi, mi-ar fi săpunit-o 
bine pe dumneaei, căci stă în firea poeţilor neluaţi în seamă 
şi neîngăduiţi de frumoasele lor — adevărate sau închipuite 
— să se răzbune prin satire şi epigrame împotriva acelora 
pe care şi le-au ales drept stăpîne ale gindurilor: răzbunare 
desigur nevrednică de un cuget mărinimos; dar pînă azi nu 
mi-a ajuns încă la ureche vreun vers vestejitor împotriva 
domniţei Angelica, cea care a adus atita tulburare pe lume. 

— Minune ! spuse preotul. 

Şi în clipa aceea auziră cum chelăreasa şi nepoata, care 
lăsaseră baltă flecăreala, ţipau în gura mare în curte, şi 
ieşiră cu toţii să vadă ce-i cu hărmălaia aceea. 


Capitolul Il 

Care vorbeşte de nemaiauzita gilceavă a lui Sancho 
Panza cu nepoata şi cu chelăreasa lui don Quijote, 
dimpreună cu alte întîmplări hazlii Povestea spune că 
strigătele auzite de don Quijote, de preot şi de bărbier erau 
ale nepoatei şi ale chelăresei, care ţipau la Sancho Panza, în 
timp ce el se lupta să intre spre a-l vedea pe don Quijote, iar 
ele îi aţineau calea la uşă: — Ce caută haimanaua asta la noi 
în casă? Mai vezi-ţi şi de casa ta, omule, că tu, şi nu altul, 
eşti acela care-l scoate din minţi pe stăpînul meu, îl 
prosteşte cu vorba şi-l face să bată coclaurii. 

La care Sancho răspunse: 

— Zgripţuroaică de chelăreasă, cel prostit cu vorba şi 
scos din minţi şi purtat pe coclauri sînt eu, iar nu stăpîn-tu ! 
El m-a tîrît prin lume-n lung şi-n lat, şi tot voi vă treziţi cu 
gura mare ca proasta-n horă! Cu şoşele, cu mo mele, m-a 
scos frumuşel de la mine din casă, făgăduindu-mi o insulă, 
pe care şi acum o mai aştept încă. 

— Arde-te-ar focu cu insulele tale, afurisitule, răspunse 
nepoata. Şi ce-s alea insule? N-or fi ceya de mestecat în 
fălci, mîncăule, hulpavule ce eşti? 

— Asta nu se mănîncă, răspunse Sancho, ci se stăpineşte 
şi se conduce mai abitir decît patru cetăţi şi decît patru 
dregătorii de curte. 

— Fie şi aşa, spuse chelăreasa, dar tot n-ai să intri, sac 
de răutăţi şi burduf de blestemâăţii ce eşti! Du-te de-ţi 
stăpîneşte casa şi-ţi lucrează ogorul şi nu-i mai tot da zor cu 
insulele şi cu istoriile tale. 

Preotului şi bărbierului le veni un chef grozav să asculte 
la vorba celor trei; dar don Quijote, temîndu-se să nu-şi 
desfunde Sancho sacul cu neghiobii necuviincioase şi să nu 
aducă vorba de unele lucruri care i-ar atinge cinstea, îl 
chemă şi făcu semn celor două femei să tacă din gură şi să-l 
lase să intre. Sancho intră, iar preotul şi bărbierul se 
despărţiră de don Quijote, de a cărui tămăduire începură să 
deznădăjduiască, văzînd cît de înrădăcinat era în nălucirile 
lui şi cît de cufundat era în nerozia blestematei aceleia de 


cavalerii rătăcitoare; şi spuse atunci preotul către bărbier: 
— Ai să vezi, cumetre, că tocmai cînd ne aşteptăm mai 
puţin, hidalgul nostru o să plece iarăşi să bată drumurile. 

— De asta nici nu mă îndoiesc, răspunse bărbierul, căci 
nu mă mir de sminteala cavalerului, cît de prostia 
scutierului, care-i atit de încredinţat de povestea cu insula, 
încât îmi vine să cred că nu i-ar scoate-o din cap toate 
dezamăgirile de pe lume. 

— Cuminţească-i Domnul, spuse preotul, iar noi să stăm 
la pîndă şi să vedem ce-o să mai iasă din toată împletirea de 
scrinteli a unui astfel de cavaler şi a unui astfel de scutier, 
care parc-au fost făcuţi din acelaşi aluat, căci nebunia 
stăpînului fără nerozia slugii n-ar face două parale. 

— Aşa-i, spuse bărbierul, şi ce n-aş da eu să ştiu ce-or fi 
vorbind ei acum întreolaltă. 

— N-ai grijă, răspunse preotul, că nepoata sau 
chelăreasa au. să ne povestească la urmă, că nu sînt ele din 
acelea care se sfiesc să asculte la uşă. 

într-acestea, don Quijote se închise cu Sancho în odaia 
lui, şi, fiind singuri, îi zise: — îmi pare nespus de rău, 
Sancho, că ai spus şi încă mai spui că te-am scos din 
bordeiul tău, cînd ştii bine că nici eu n-am rămas acasă. 
împreună am purces, împreună am mers şi împreună am 
bătut cărările; am împărţit amindoi acelaşi noroc şi aceeaşi 
soartă; iar dacă ai fost şi dat în tărbacă o dată, apoi eu am 
fost ciomăgit de o sută de ori; cu atita doar m-am ales mai 
mult decit tine. 

— Păi aşa şi trebuia să se întîmple, căci, după cum spui 
chiar luminăţia-ta, năpastele sînt mai legate de cavalerii 
rătăcitori decît de scutierii lor. 

— Ba te înşeli, Sancho; doar e şi vorba: quando caput 
dolet495 etc., etc. 

— Nu pricep altă limbă decit pe-a mea, răspunse Sancho. 

— Vreau să spun, îi luă vorba don Quijote, că atunci cînd 
te doare capul, te dor şi toate celelalte mădulare; tot aşa şi 
eu, fiind domnul şi stăpînul tău, îţi sînt şi cap, iar tu mi-eşti 
mădular, fiindcă eşti numai sluga mea; şi de aceea râul care 


mă atinge sau m-ar atinge pe mine trebuie să te doară şi pe 
tine, iar răul tău, pe mine. 

— Aşa o fi, spuse Sancho, dar cînd pe mine mă azvîirleau 
în aer cu cerga, ca pe un mădular ce eram, capul meu 
stătea dincolo de gard, uitindu-se la mine cum zburam în 
văzduh, fără să simtă nici o durere, şi dacă mădularele sînt 
datoare să simtă durerea capului, apăi atunci şi capul este 
dator să simtă durerea lor. 

— Nu cumva vrei să spui, Sancho, răspunse don Quijote, 
că pe mine nu mă durea cînd tu erai azvirlit în văzduh? 
Dacă spui asta, te rog să n-o mai spui şi nici s-o gindeşti, 
căci mai multă durere simţeam eu atunci în cuget decit tu 
în trup. Dar, pînă una-alta, să lăsăm asta deoparte, c-o să 
avem timp destul s-o cîntărim şi s-o lămurim; ia spune-mi 
mai bine, dragă Sancho, cam ce se vorbeşte despre mine 
prin partea locului, cum mă vede poporul, cum mă văd 
hidalgii şi cum cavalerii? Ce părere au despre viteji“mea? 
Ce gindesc despre isprăvile mele ? Şi ce spun despre 
purtările mele alese? Ce se vorbeşte despre hotărîrea ce- 
am luat-o de a reînvia şi a aduce iarăşi pe lume uitata 
tagmă a cavalerilor? Vreau, în sfîrşit, Sancho, să-mi spui ce- 
a ajuns din toate astea la urechile tale; şi să-mi spui tot, fără 
să mai adaugi ceva bun de la tine sau să scoţi ceea ce-irău; 
căci vasalii cei credincioşi trebuie să-i spună seniorului 
numai adevărul adevărat, fără ca linguşirea să-l umfle sau 
cine ştie ce alte socoteli mărunte să-l scadă; şi ţin să mai 
ştii, dragă Sancho, că dacă la urechile stăpînitorilor ar 
ajunge adevărul curat, fără veşmîntul minciunii, atunci alte 
vremuri am trăi noi acum, iar cele de demult ar fi mai 
curînd ele socotite de fier decit ale noastre, care, de s-ar 
petrece astfel lucrurile, ar fi de aur. le previn, Sancho, de 
toate acestea pentru ca să aduci la urechile mele, cu 
chibzuinţă şi cu gînd bun, ceea ce ştii din ce te-am întrebat. 

— Bucuros ţi-oi face pc voie, răspunse Sancho, dar 
numai dacă-mi făgăduieşti că n-o să te superi de cele ce-oi 
spune, o dată ce ţii să-ţi spun verde, fără să mai îmbrac 


vorbele cu alte veşminte decît cele cu care au ajuns la 
cunoştinţa mea. 

— Nu mă supăr nicidecum, răspunse don Quijote; poţi să 
vorbeşti slobod, Sancho, şi fără nici un înconjur. 

— Păi, în primul rînd, făcu Sancho, poporul te ia pe 
luminăţia-ta drept un foarte mare smintit, iar pe mine drept 
un tot atit de mare zăpăcit. Hidalgii spun că, neţinindu-te 
luminăţia-ta la treapta de hidalg, ţi-ai trîntit un don înainte 
şi, neavînd mai mult de patru butuci de vie şi doi stînjeni de 
pămînt, ţi-ai pus o zdreanţă în faţă şi una în spate şi te- 
apuci să faci pe cavalerul. Cavalerii spun că n-ar trebui să 
se măsoare hidalgii cu ei, mai cu seamă acei hidalgi de 
grajd care-şi înnegresc cu funingine încălţămintea şi-şi cos 
cu mătase verde rupturile la ciorapii negri. 

— Asta n-are de-a face cu mine, spuse don Quijote, 
fiindcă eu umblu totdeauna bine îmbrăcat şi niciodată 
peticit; rupt s-ar putea să fiu, însă rupturile mele se 
datoresc mai mult armelor decît timpului. 

— în ceea ce priveşte vitejia, purtările alese, isprăvile şi 
hotărîrea pe care ai luat-o, urmă Sancho, sînt mai multe 
păreri. Unii spun: Nebun, dar cu haz; alţii spun: Viteaz, însă 
nenorocos; Alţii: Ales în purtări, însă nesăbuit; şi de aici se 
pornesc să depene atîtea lucruri, încît nici luminăţiei - tale, 
nici mie nu ne mai rămîne nici un fir de păr neatins. 

— Ascultă, Sancho, acolo unde virtutea se ridică la o 
treaptă înaltă, ea este prigonită; puţini sau poate chiar nici 
unul dintre bărbaţii vestiți din trecut n-au fost cruţaţi de 
clevetirile gurilor rele. Iuliu Cezar, conducător inimos, 
înţelept şi viteaz cum nu se mai poate, a trecut drept un om 
ambițios şi nu de o prea mare curăţenie, atît în 
îmbrăcămintea, cît şi în apucăturile lui. Alexandru, pe care 
isprăvile sale l-au făcut să cîştige porecla de cel Mare, se 
spune că ar fi avut unele aplecări către beţie. Despre 
Hercule, cel care — după cîte se povesteşte — a săvirşit 
atitea munci, se spune c-a fost muieratic şi moliu. Despre 
don Galaor, fratele lui Amadis de Gaula, umblă vorba c-a 
fost din cale-afară de arţăgos, iar despre frate-său se spune 


că a fost făţarnic* Aşa încît, dragă Sancho, pe lingă atitea 
clevetiri împotriva celor buni, pot trece şi cele îndreptate 
împotrivă-mi, nefiind mai mari decît cele pe care le-am 
pomenit. 

— 'Tocmai aci e clenciul, fir-ar să fie de treabă ! spuse 
Sancho. 

— Dar ce? Mai e ceva? întrebă don Quijote. 

— Abia acum vine grosul; cele de pînă acuma sînt doar 
floare la ureche, dar dacă luminăţia-ta vrei să ştii toate cîte 
ţi le pun în spinare clevetirile, pot să-ţi aduc îndată pe unul 
care să ţi le spună de-a fir-a-păr, fiindcă astă-noapte a sosit 
fiul lui Bartolomeo Carrasco, cel care a învăţat la 
Salamanca şi a ajuns bacalaureat. Şi cînd m-am dus să-i 
spun bun venit, m-a înştiinţat că a şi început să umble prin 
cărţi povestea luminăţiei-tale, cu numele de Iscusitul 
hidalgo don Quijote de La Mancha; şi spune că mă 
pomeneşte şi pe mine în-tr-însa, cu numele meu cel 
adevărat de Sancho Panza, şi mai pomeneşte şi de domniţa 
Dulcinea din 'Toboso, laolaltă cu alte întîmplări prin care am 
trecut numai noi doi, aşa că m-am crucit de mirare cum de- 
a putut să le-ştie povestitorul care le-a scris. 

— 'Te încredinţez, Sancho, spuse don Quijote, că cel ce-a 
ticluit povestea noastră trebuie să fie vreun vrăjitor dibaci, 
fiindcă unor oameni ca aceştia nu le rămîne ascuns nimic 
din cele ce vor să scrie. 

— Şi încă ce dibaci şi ce vrăjitor, spuse Sancho, fiindcă 

— după cum spune Samson Carrasco, fiindcă aşa-i zice 
celui despre care ţi-am vorbit — pe ticluitorul poveştii îl 
cheamă Cide Hamete Berengena. 

— Numele acesta e arăpesc, răspunse don Quijote. 

— Aşa o fi, răspunse Sancho, fiindcă, după cîte am auzit, 
cei mai mulţi arapi sînt morţi după pătlăgele vinete x. 496 

— Cred că te înşeli, Sancho, grăi don Quijote, cu privire 
la porecla acestui Cide, care, în arăpeşte înseamnă domn. 

— "Tot ce se poate, făcu Sancho, dar dacă luminăţia-ta ai 
chef să ţi-l aduc pe bacalaureat aici, vin cu el cît ai zice pis | 
— Mare bucurie mi-ai face, dragă Sancho, spuse don 


Quijote, că mi-ai răscolit grozav dorinţa de-a afla mai multe 
cu tot ce mi-ai spus, şi n-aş mai avea linişte pînă ce n-aş şti 
povestea asta cu de-amănuntul. 

— Atunci mă duc după el, răspunse Sancho. Şi 
părăsindu-şi stăpînul, se duse să-l caute pe bacalaureatul cu 
care nu după mult se întoarse, şi între ei trei se porni o 
vorbire dintre cele mai hazlii. 


Capitolul III 
Despre vorbirea cea hazlie care s-a ţinut între don 
Quijote, Sancho Panza şi bacalaureatul Samsân 


Carrasco 

Cu totul îngindurat rămase don Quijote să-l aştepte pe 
bacalaureatul Carrasco, de la care trăgea nădejdea să audă 
ştiri despre sine însuşi, puse în cărţi, aşa cum spusese 
Sancho, şi nu putea să-i intre-n cap cum de a luat fiinţă o 
asemenea poveste, că doar nici nu se uscase încă pe tăişul 
spadei lui sîngele vrăjmaşilor pe care îi ucisese, şi 
ajunseseră la tiparniţă înaltele sale isprăvi cavalereşti. Cu 
toate acestea, îşi închipuia că vreun înţelept, fie el prieten, 
fie vrăjmaş, prin meşteşugul vrăjilor, le-o fi dat la tipar; 
dacă era prieten, pentru a le umfla şi a le înălța deasupra 
celor mai vestite fapte săvîrşite vreodată de un cavaler 
rătăcitor; dacă era vrăjmaş, pentru a le scădea şi a le cobori 
sub cele mai josnice fapte care au fost vreodată scrise 
despre vreun josnic scutier; deşi — îşi zicea el — isprăvi de- 
ale scutierilor nu s-au scris niciodată; şi dacă-i adevărat că 
se află scrisă o asemenea poveste, fiind vorba într-însa de 
un cavaler rătăcitor, nu poate fi altfel decît plină de vorbe 
mari şi înălţătoare, strălucită, măreaţă şi adevărată. 

Cu asta se mai mîngiie el întrucîtva; dar se îngrijoră 
iarăşi, gîndindu-se că autorul ei era arap, după cum îl arăta 
numele de Cide, şi de la arapi nu te poţi aştepta la vreun 
adevăr, deoarece toţi sînt mincinoşi, înşelători şi palavragii 
x. Se temea ca nu cumva să vorbească de iubirea sa într-un 
fel deşucheat, ceea ce ar atinge şi ar vătăma cinstea 
doamnei sale Dulcinea din Toboso; dorea ca autorul să fi 
arătat credinţa şi cuviinţa pe care totdeauna don Quijote le 
păstrase faţă de ea, nesocotind crăiese, împărătese şi 
domniţe de toate soiurile şi ţinîndu-şi în friu pornirile firii; şi 
aşa, frămiîntat şi fărîmat de aceste gînduri şi de multe altele 
la fel, îl găsiră Sancho şi Carrasco, pe care don Quijote îl 
primi cît se poate de prietenos. Bacalaureatul, măcar că-i 
zicea Samson, nu prea era arătos la trup, dar era în schimb 
mare pehlivan, gălbejit la faţă, însă isteţ nevoie mare; să fi 
avut pină la 24 de ani, cu faţa rotundă, nasul turtit şi gura 
mare, toate acestea fiind semne că era ghiduş din fire, hitru 
şi mucalit, cum se şi arătă de îndată ce-l văzu pe don 


Quijote, în faţa căruia, plecînd genunchiul, spuse: — Dă-mi 
luminăţia-ta, mîna, seniore don Quijote, căci, pe veşmiîntul 
sfintului Petru pe care-l port, măcar că n-am urcat alte 
trepte decit pe primele patru 2, spun că luminăţia-ta eşti 
unul dintre cei mai vestiți cavaleri rătăcitori pe care i-a avut 
şi-i va mai avea vreodată întreg întinsul pămîntului! Slăvit 
fie Cide Hamete Benengeli, care a lăsat scrisă povestea 
măreţelor tale fapte, şi de două ori slăvit fie învățatul care a 
avut grijă să o tălmăcească din arăpeşte în graiul nostru 
castilian, pentru obşteasca desfătare a oamenilor. 

Don Quijote îl ridică de jos şi-i spuse: 

— Aşadar, e adevărat că s-a scris povestea mea şi c-a fost 
arap şi înţelept cel ce-a alcătuito? 497 498 

— Este atit de adevărat, domnule, spuse Samson, încît 
pot să te încredinţez că pînă-n ziua de azi au fost tipărite 
mai bine de douăsprezece mii de cărţi cu povestea asta; 
dacă nu mă crezi, întreabă în Portugalia, la Barcelona şi la 
Valencia, unde cartea s-a tipărit. Şi mai umblă zvonul că ea 
s-ar tipări şi la Anvers, iar eu ştiu dinainte că nu va fi nici un 
neam care să n-o cunoască şi nici un grai în care ea să nu 
fie tălmăcită. 

— Unul dintre lucrurile care pot da mulţumire unui om 
virtuos şi strălucit, spuse la aceste cuvinte don Quijote, este 
să se vadă, în viaţă fiind, cum trece cu bună faimă din grai 
în grai într-o lucrare tipărită; am spus cu bună faimă 
fiindcă, altfel, nici un fel de moarte nu i-ar fi atit de rea. 

— Dacă-i vorba de bună faimă şi de renume bun, spuse 
bacalaureatul, luminăţia-ta eşti singurul care-i întrece pe 
toţi cavalerii rătăcitori, pentru că atît arapul, pe limba lui, 
cit şi creştinul, pe-a lui, au avut grijă să zugrăvească aidoma 
vitejia luminăţiei-tale, curajul în înfruntarea primejdiilor, 
răbdarea la strîmtoare şi nepăsarea cu care înduri atît 
restriştile, cît şi rănile, cuviinţa şi înfrînarea în dragostea 
atit de platonică dintre luminăţia-ta şi stăpîna noastră, 
doamna Dulcinea din Toboso. 

— Niciodată, spuse atunci Sancho Panza, n-am auzit ca 
stăpinei mele Dulcinea să i se zică doamnă, ci numai 


domniţa Dulcinea din 'loboso ; în treaba asta povestea a 
cam încurcat-o. 

— Asta-i o obiecţie neînsemnată, răspunse Carrasco. 

— Da, nici vorbă, zise don Quijote; dar ia spune-mi, 
domnule bacalaureat, pe care dintre isprăvile mele se pune 
mai multă greutate în această poveste? 

— Apăi, cînd e vorba de aşa ceva, răspunse 
bacalaureatul, părerile sînt împărţite, aşa cum împărţite 
sînt şi gusturile: unii rămîn la întimplarea cu morile de vînt, 
pe care luminăţia-ta le-ai luat drept căpcăuni şi uriaşi; alţii, 
la întimplarea cu pivele; iarăşi alţii, la zugrăvirea celor două 
oşti, care apoi s-au vădit a fi fost două turme de oi; unuia îi 
place mai mult povestea cu mortul, pe care îl duceau să-l 
înmormînteze la Segovia; altul spune că mai presus de 
toate este aCeea cu slobozirea osîndiţilor; un altul, iarăşi, că 
nici una nu-i ca aceea cu cei doi uriaşi şi ca aceea cu lupta 
împotriva viteazului viscain. 

— la spune-mi, domnule bacalaureat, zise atunci Sancho, 
intră aici şi întîimplarea cu yanghezii, cînd lui Rocinante al 
nostru i s-a făcut de blestemâăţii? 

— Nimic nu i-a rămas în călimară acelui înţelept, 
răspunse Samson; spune tot, de toate pomeneşte, pînă şi de 
întîimplarea cu tumbele pe care le-a făcut bunul Sancho în 
cergă. 

— Nu în cergă am făcut eu tumbele, răspunse Sancho. în 
aer le-am făcut şi încă mai multe decît aş fi vrut. 

— După cît socot eu, spuse don Quijote, nu se află istorie 
pe lume care să n-aibă şi părţile ei bune şi cele rele, mai cu 
seamă cînd e vorba de istorii cavalereşti, care niciodată nu 
pot fi pline numai cu întîmplări norocoase. 

— Cu toate astea, răspunse bacalaureatul, unii care au 
citit povestirea spun că le-ar fi plăcut mai mult dacă ticlui- 
torii ei ar fi uitat să pună într-însa nenumăratele ciomăgeli 
pe care a trebuit seniorele don Quijote să le înghită, în 
feluritele ciocniri ce le-a avut. 

— Aşa cerea adevărul celor întimplate, spuse Sancho. 


— Dac-ar fi judecat totuşi după dreptate, le-ar fi putut 
trece pe toate astea sub tăcere, spuse don Quijote, fiindcă 
faptele care nici nu schimbă, nici nu clintesc adevărul 
istoric nu mai trebuie scrise dacă ele ating bunul renume al 
celui despre care se povesteşte. Nici nu mai încape îndoială 
că Eneas n-a fost chiar atît de cucernic cum îl zugrăveşte 
Vergiliu, şi nici Ulise chiar atît de prevăzător cum îl 
înfăţişează Homer. 

— Aşa e, răspunse Samson; dar una este să scrii ca poet, 
şi alta să scrii ca istoric; poetul poate să cînte sau să 
povestească lucrurile nu cum au fost, ci cum ar fi trebuit ele 
să fie, pe cînd istoricul trebuie să le înfăţişeze nu cum ar fi 
trebuit să fie, ci aşa cum au fost, fără să mai adauge sau să 
scadă nimic din ce-i adevărat. 

— Dar dacă domnul ăsta arap umblă să spună adevărul 
şi numai adevărul, spuse Sancho, nici vorbă că printre 
ciomăgelile primite de stăpînul meu se găsesc şi cele 
primite de mine, fiindcă de cîte ori lui i-au măsurat 
spinarea, mie mi-au măsurat întreg trupul; şi nici nu-i de 
mirare, fiindcă după cum însuşi stăpînul meu spune, la 
durerea capului trebuie să ia parte toate mădularele. 

— Mare diavol mai eşti tu, Sancho, răspunse don Quijote. 
Pe legea mea că nu-ţi lipseşte ţinerea de minte, atunci cînd 
vrei s-o ai! 

— Chiar dac-aş vrea să uit papara pe care mi-au tras-o, 
spuse Sancho, tot n-ar putea s-o uite vînătăile ce-mi stau şi 
acum proaspete pe spinare. 

— Mai tacă-ţi gura, Sancho, spuse don Quijote, şi nu-l 
mai întrerupe pe domnul bacalaureat, pe care-l rog din 
suflet să-i dea drumul mai departe şi să-mi spună ce se zice 
despre mine în istoria cu pricina. 

— Şi despre mine, spuse Sancho, fiindcă zice că şi eu sînt 
unul dintre presonajele ei de seamă. 

— Personaje, iar nu presonaje, dragă Sancho, spuse 
Samson. 

— Altul care stă să-mi drămuiască orice vorbă! Dacă o 
luăm aşa, apăi nu mai sfirşim nici în ziua de apoi! 


— Să mă bată Dumnezeu, Sancho, răspunse 
bacalaureatul, dacă nu eşti al doilea personaj din povestire, 
şi dacă nu sînt unii cărora mai mult le merge la inimă să te 
audă grăind pe tine decît chiar pe acela despre care se 
vorbeşte cel mai mult într-însa; mai sînt şi unii, ce-i drept, 
care spun că ai fost din cale-afară de lesne crezător, gîndind 
că ar putea fi adevărată vorba cu stăpînirea acelei insule 
făgăduite de seniorele don Quijote, care-i aci de faţă. 

— Că doar n-au intrat zilele-n sac, spuse don Quijote, şi 
cu cît vei înainta în vîrstă, o dată cu încercările ce ţi le dau 
anii, vei fi în aceeaşi măsură mai pregătit şi mai destoinic 
decît acuma s-o stăpîneşti. 

— Pe Dumnezeul meu, stăpine, insula pe care nu sînt în 
stare s-o stăpinesc la anii mei de-acum n-oi stăpîni-o eu nici 
la vîrsta lui Matusalem; ce-i prost e că insula cu pricina se 
află dracu ştie pe unde, şi nu că n-aş avea eu minte destulă 
s-o stăpînesc. 

— Ai îiicredere-n Dumnezeu, Sancho, că totul va ieşi bine 
la socoteală, poate chiar mai bine decît gindeşti, căci o 
frunză nu se mişcă în copac fără voia lui Dumnezeu. 

— Asta aşa e, spuse Samson, că dacă o vrea Dumnezeu, 
nu o insulă, ci o mie de insule va să aibă Sancho de stăpînit. 
— Am văzut eu pe-aci stăpinitori, spuse Sancho, care, 

după cît mă taie pe mine capul, nu-mi ajung nici pînă la 
carîmbii ciubotei, şi, cu toate astea, li se spune măria-ta şi 
mănîncă din talere de argint. 

—N Aceştia nu-s stăpînitori de insule, răspunse Samson, 
ci de alte ţinuturi mai uşor de condus, pentru că stăpînitorii 
de insule trebuie să ştie măcar ceva gramatică. 

—M Cind e vorba de gram, o mai scot eu la capăt, dar cu 
Atica n-o să mă pot descurca pînă-i lumea, fiindcă nici nu 
ştiu ce-i aia ! Dar lăsînd povestea cu stăpînirea în grija lui 
Dumnezeu, care m-o pune acolo unde-i mai mare nevoie de 
mine, spun, domnule bacalaureat Samson Carrasco, că nici 
nu-ţi închipui cît aş vrea ca acela ce-a scris cartea să fi 
vorbit în aşa fel încît de lucrurile povestite despre mine să 
nu-ţi fie lehamite; căci, pe legea mea de scutier de treabă, 


dacă a spus despre mine lucruri potrivnice cinstei mele de 
creştin din moşi-strămoşi, aşa cum şi sînt, am să fac un 
tămbălău de să mă audă şi surzii! 

—N Asta ar fi să faci minuni, răspunse Samson. 

— Minuni sau neminuni, fiecare să ia seafha cum 
vorbeşte şi cum scrie despre oameni şi să nu trintească pe 
hîrtie hodoronc-tronc cel dintîi lucru ce-i trăsneşte prin 
minte ! 

— Una din scăderile acestei istorii este că ticluitorul ei a 
înnădit într-însa o povestire zisă Curiosul nestâpiînit, ceea 
ce e o greşeală nu fiindcă povestirea ar fi proastă sau prost 
povestită, ci fiindcă n-are ce căuta acolo, neavînd nici în 
clin, nici în mînec cu istoria luminăţiei-tale, seniore don 
Quijote. 

— Pun prinsoare, mai spuse Sancho, că nepricopsitul 
acela a amestecat totul talmeş-balmeş. 

— Acum văd şi eu, zise don Quijote, că povestitorul n-a 
fost cîituşi de puţin un înţelept, ci vreun flecar nepriceput, 
care, pe bijbiite şi fără de nici o rînduială, s-a aşternut să 
scrie ce-o ieşi să iasă, aşa cum făcea Orbaneja, pictorul din 
Ubeda, pe care dacă-l întrebai ce zugrăveşte, răspundea: 
Ce-o vrea să iasă; citeodată picta un cocoş în aşa hal şi atît 
de prost brodit, încît era nevoie să scrie alăturea cu slove 
gotice499: Acesta-i un Cocoş; şi aşa o fitreaba şi cu 
povestea mea, care o să aibă nevoie de tălmăcire pentru a fi 
înţeleasă. 

—N Asta nu, răspunse Samson, fiindcă-i atit de limpede, 
încît n-ai de ce să te poticneşti într-însa: copiii o au pe virful 
limbii, flăcăii o citesc, bărbaţii în putere o înţeleg, bătrînii o 
slăvesc; şi, la urma urmei, este atit de purtată-n vorbă şi atit 
de citită şi atit de cunoscută de tot soiul de oameni, încât 
numai cît zăresc vreo prăpădită de gloabă, că şi spun: Uite-l 
pe Rocinante |! Şi cei care s-au dedat cel mai mult la patima 
citirii ei sînt pajii; n-ai să găseşti uşă de palat unde să nu se 
afle şi cîte un Don Quijote; unii-l lasă şi alţii-l apucă; ăsta-l 
smulge, celălalt îl cere. într-un cuvînt, o povestire ca asta 
este dintre cele mai plăcute şi mai puţin vătămătoare 


petreceri din cîte s-au văzut pîn-acuma, pentru că, în tot 
cuprinsul ei, n-ai să găseşti nici urmă de vorbă 
necuviincioasă şi nici un gînd nepotrivit cu dreapta credinţă 
catolică. 

— Dacă ar fi scris în alt fel, spuse don Quijote, s-ar fi 
chemat că nu scrie adevăruri, ci minciuni, iar povestitorii 
care umblă cu minciuni ar trebui să fie arşi de vii, ca şi 
calpuzanii; nu ştiu, însă, ce-a putut să-l îndemne pe 
povestitor de a se folosi de istorisiri şi de poveşti care n- 
aveau ce căuta acolo cînd are atita de scris despre mine; 
pesemne că i-a fost aminte la zicala: Ori cu paie, ori cu fîn, 
burdihanul tot e plin. Fiindcă nici nu mai încape vorbă că 
dacă ar fi dat la iveală gîndurile mele, jelaniile mele, 
lacrimile mele, bunele mele năzuinţe şi isprăvile mele, ar fi 
putut să umple o carte mai mare, sau tot atît de mare cît 
toate scrierile lui Tostado 1 laolaltă. La drept vorbind, după 
cit mă duce pe mine mintea, domnule bacalaureat, eu zic că 
pentru a alcătui istorisiri sau orice altfel de cărţi, e nevoie 
de multă socoteală şi de o cugetare coaptă. A povesti în chip 
desfătător şi a scrie cu duh este treabă de om înzestrat, nu 
glumă. Dintre toate măştile comediei, cea mai mintoasă este 
a nerodului, pentru că acela care face pe prostul 500 501 
nu trebuie să fie prost de-adevărat. Istoria e ca şi un lucru 
sfint, căci trebuie să fie adevărată, şi unde-i adevărul, acolo 
este şi Dumnezeu; dar, cu toate astea, sînt unii care-n aşa 
fel alcătuiesc şi-ţi trintesc cărţile, de parc-ar fi gogoşi. 

—N Nu seaflă nicio carte cît de proastă, spuse 
bacalaureatul care să n-aibă şi ceva bun într-însa. 

— De asta nici nu mai încape îndoială, răspunse don 
Quijote. Dar se întîmplă de multe ori ca aceia care şi-au 
cîştigat pe bună dreptate o mare faimă pentru scrierile lor, 
de-ndată ce şi le-au dat la tiparniţă, şi-au şi pierdut 
renumele, fie cu totul, fie măcar în parte. 

— Asta, spuse Samson, se datoreşte faptului că lucrările 
tipărite, fiind privite pe îndelete, îşi arată mai uşor greşelile 
şi sînt cu atit mai scărmănate cu cît mai mare e faima celui 
ce le-a alcătuit. Oamenii renumiţi pentru înzestrarea lor, 


marii poeţi, povestitorii cei străluciți, totdeauna sau de cele 
mai multe ori sînt pizmuiţi de către aceia care, fie dintr-o 
toană, fie pentru a-şi trece timpul în felul lor, se apucă să 
judece scrierile altora, fără să fi dat şi ei vreuna de-a lor pe 
lume. 

— Nici nu-i de mirare, spuse don Quijote, fiindcă se află 
mulţi teologi care nu sînt buni de amvon, dar sînt foarte 
buni în schimb ca să judece greşelile şi cuvintele de prisos 
ale celor ce predică. 

— Totul e aidoma cum zici, seniore don Quijote, spuse 
Carrasco. Aş vrea însă ca pescuitorii aceştia de greşeli să fie 
mai milostivi şi mai puţin cusurgii, şi să nu se oprească la 
orice pată din strălucitorul soare al lucrării împotriva căreia 
cîrtesc, căci dacă e adevărat că alicuando bonus dormitat 
Homerusx, să ia aminte cît de treaz ar trebui să fie poetul 
ca să scoată lumina lucrării sale cu cît mai puţină umbră cu 
putinţă; şi te pomeneşti că ceea ce nu le-o plăcea lor o fi 
vreun benghi care sporeşte uneori frumuseţea chipului; de 
aceea zic că-i mare din cale-afară primejdia la care se 
supune acela ce tipăreşte o carte, fiind cu neputinţă s-o 
alcătuiască în aşa fel ca să împace şi să mulţumească pe toţi 
cîţi ar citi-o. 

— Cea care vorbeşte despre mine cred că pe puţini i-o fi 
mulţumit. 

— Ba dimpotrivă, căci după cum stultorum infinitus est 
numerus2, nenumărați sînt şi aceia care s-au desfătat citind 
o poveste ca asta. Unii însă învinuiesc ţinerea de minte a 
povestitorului, care i-a cam păcălit, fiindcă uită să 
povestească cine a fost hoţul care a furat măgarul sur al lui 
Sancho, că acolo nu spune 3, ci numai se înţelege din cele 
scrise că i-a fost furat, pentru ca puţin după aceea să-l 
vedem iarăşi călare pe acelaşi măgar, fără să ştim de unde a 
răsărit; mai spun ei că a uitat să ne înştiinţeze ce-a făcut 
Sancho cu cei 502 503 o sută de scuzi pe care i-a găsit în 
traistă în Sierra Morena x, fiindcă nu mai pomeneşte 
niciodată de ei, şi sînt mulţi care vor să ştie ce-a făcut dintr- 


inşii sau pe ce i-a cheltuit, căci asta-i una din părţile de 
seamă care lipseşte din lucrare. 

Sancho răspunse: 

— Nu-mi arde mie acuma, domnule Samson, nici să fac 
socoteli, nici să dau socoteală, fiindcă m-a luat un leşin atât 
de avan de la stomac, că de nu mi-l dreg cu vreo două 
înghiţituri de vin, simt că mă prăpădesc! Am vinul acasă, 
nevastă-mea mă aşteaptă. După ce-o să îmbuc ceva, o să 
dau iar o raită pe-aci şi o să vă lămuresc după pofta inimii şi 
pe luminăţia-ta, şi pe toată lumea, de tot ce-o vrea să mă 
întrebe, fie că-i vorba de pierderea măgarului, fie de felul 
cum am cheltuit cei o sută de scuzi. 

Şi, fără să mai aştepte răspuns sau să mai spună vreo 
vorbă, îşi şi luă tălpăşiţa. Don Quijote îl rugă stăruitor pe 
bacalaureat să mai rămînă la el, spre a face penitenţă 
împreună. Bacalaureatul primi invitaţia, rămase să 
mănînce, se adăugă la bucatele obişnuite o pereche de 
porumbei504 505, se vorbi la masă despre cavalerie, îi 
cîntă Carrasco în strună lui don Quijote, se mîntui ospăţul, 
traseră un pui de somn, se-ntoarse Sancho şi reîncepu 
vorbirea întreruptă. 


Capitolul IV 

Unde Sancho Panza răspunde la îndoielile ji întrebările 
lui Samsân Carrascoy împreună cu alte întâmplări vrednice 
de-a fi cunoscute şi povestite Se înapoie Sancho la don 
Quijote acasă şi, prinzînd iarăşi vorba începută, zise: — La 
cele ce spunea domnul Samson, cum că cei care citesc 
cartea doresc să ştie cine mi-a furat măgarul sau cum sau 
cînd s-a întîmplat asta, eu răspund că în aceeaşi noapte 
chiar în care am fugit de Sfinta frăţie şi am intrat în Sierra 
Morena, după nenorocita aia de întîmplare cu osîndiţii şi cu 
răposatul pe care-l duceau la Segovia, stăpînu-meu şi cu 
mine ne-am dat intr-un desiş, unde el rezemat în lance, iar 
eu călare pe măgarul meu, prăpădiţi şi rupţi de oboseală 
după toate ponoasele prin care trecuserăm, am adormit tun 
de parc-am fi huzurit pe patru saltele de puf; pe mine, 
îndeosebi, m-a picnit un somn atît de greu, încît nu mai ştiu 
cine s-a nimerit pe-acolo şi a putut să se apropie ca să mă 
cocoaţe pe patru pari, pe care i-a prins de cele patru colţuri 
ale şeii mele, în aşa fel că m-a lăsat călare pe şa şi mi-a 
şterpelit asinul de sub mine, fără ca eu să clipesc măcar. 

— Asta-i treabă uşoară şi nu-i poveste de azi, de ieri, 
fiindcă acelaşi lucru i s-a întîmplat şi lui Sacripante *, cînd, 
aflîndu-se la încercuirea Albracăi, prin aceeaşi născocire, i-a 
furat calul dintre picioare acel hoţoman vestit, pe nume 
Brunelo. 

— S-a crăpat de ziuă, urmă Sancho, şi nici n-am apucat 
să-mi dezmorţesc bine oasele, cînd, fringîndu-se parii de 
sub mine m-am văzut trîntit la pămînt de la o mare înălţime, 
m-am uitat după măgar, dar ia-l de unde nu-i; mi-au dat 
lacrimile-n ochi şi-am tras un bocet pe care, dacă nu l-a pus 
în carte cel ce ne-a scris povestea, apăi să ştie că tocmai un 
lucru de frunte n-a pus. După nu mai ştiu cîte zile, 
călătorind cu domniţa Micomicona, mi-am recunoscut 
măgarul, pe care călărea în straie ţigăneşti Gines de 
Pasamonte, pişicherul şi baş-tilharul ăla pe care stăpînu- 
meu şi cu mine l-am slobozit din lanţuri. 


— Păi nu în asta stă greşeala, răspunse Samson, ci în 
faptul că mai-nainte de a se fi ivit din nou măgarul, după 
cum spune povestitorul, Sancho umbla călare pe acelaşi 
dobitoc. 506 

— La asta, zise Sancho, nu ştiu ce altceva să răspund 
decit că s-o fi înşelat povestitorul sau c-o fi vreo scăpare din 
vedere a celui care a tipărit cartea. 

— Să ştii că aşa e, nici nu mai încape vorbă, răspunse 
Samson, dar ce s-a făcut cu cei o sută de scuzi? 

— S-au topit, răspunse Sancho, i-am cheltuit în folosul 
meu, al nevestei şi-al copiilor, şi numai mulţumită lor 
nevastă-mea îndură cu răbdare toate drumurile şi cărările 
pe care le-am bătut, slujind pe stăpînul meu don Quijote; 
căci dacă m-aş fi întors acasă fără o leţcaie şi fără asin, vai 
şi-amar de mine ar fi fost, şi dacă mai e ceva de lămurit din 
parte-mi, iacătă-mă că sînt în stare să dau socoteală chiar şi 
regelui în carne şi oase; şi nimeni n-are ce să-şi vire nasul 
dacă am adus ceva sau n-am adus, dacă am cheltuit sau n- 
am cheltuit, căci dacă ciomăgelile pe care le-am primit în 
drumurile astea ar fi să mi se plătească în bani, chiar dacă 
fiecare din ele n-ar fi preţuită decit la patru părăluţe, apăi 
nici încă alţi o sută de scuzi n-ar fi deajuns ca să mă 
plătească măcar pe jumătate! Să se uite fiecare-n cugetul 
lui şi să nu se apuce să judece pe altul, făcînd din alb negru 
şi din negru alb, că fiecare-i aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, ba 
adesea chiar şi mai rău decit aşa. 

— O să am eu grijă, spuse Carrasco, să-l îndemn pe 
povestitor, dacă mai tipăreşte cartea o dată, să nu uite ceea 
ce-a spus Sancho al nostru, fiindcă ar fi să cîştige mult 
povestirea faţă de ce este acuma. 

— Mai e ceva de îndreptat în această poveste, domnule 
bacalaureat? întrebă don Quijote. - 

— Da, trebuie să mai fie, răspunse el, dar nu cred să mai 
fie nici o greşeală de însemnătatea celor de care am 
pomenit. 

—N A făgăduit cumva povestitorul şi o a doua parte? 


— Da, a făgăduit, răspunse Sams6n, dar spune că n-a 
găsit-o şi nici nu ştie cine poate s-o aibă, aşa că stăm la 
îndoială dac-o să iasă sau nu; asta cu atît mai mult cu cât 
unii spun că niciodată partea a doua dintr-o povestire nu se 
nimereşte ca lumea; şi fiindcă spun alţii că e destul şi-atit cît 
s-a scris despre don Quijote, ne cam îndoim că o să iasă 

şi a doua parte; deşi iarăşi unii, mai mult hitri 
decîtposaci din fire, spun şi ei: Las” să ne vină cît mai multe 
isprăvi de-ale cavalerului, deie la năvale don Quijote şi 
vorbească Sancho cît or pofti, ce-o ieşi să iasă, la urma 
urmei, că pe noi asta ne mulţumeşte. 

— Da* povestitorul ce-are de gind? întrebă don Quijote. 

— Ce-are de gind? făcu Samson. De îndată ce-o găsi 
povestirea, pe care face tot ce poate ca s-o afle, o va şi da la 
tiparniţă, împins mai mult de cîştigul ce i-o veni de-acolo 
decit de gindul cine ştie cărei faime. 

La care Sancho spuse: 

— Va să zică, la asta cată dumnealui, la gologani şi la 
procopseală? Mare minune dac-o izbuti, fiindcă n-o să facă 
altceva decît să dea totul peste cap, ca şi croitorul în ajun 
de Paşti; iar lucrările făcute-n pripă nu ies niciodată la 
capăt cu desăvirşirea cuvenită. Acest domn arap, sau ce 
Dumnezeu o fi, să ia bine aminte la ce face, că eu şi cu 
stăpînu-meu o să-i punem la îndemiînă atita belşug de 
isprăvi şi de alte întîmplări de tot soiul, de-o să poată alcătui 
nu numai partea a doua, ci şi o sută de alte părţi. O fi 
gîndind jupînul, fără doar şi poate, că noi ne-am lăsat aşa, 
pe tînjală, da' să ne ia el piciorul la potcovit, şi o să vadă de 
ce şchiopătăm; eu una ştiu, că dacă stăpînu-meu mi-ar lua 
de bun sfatul, ar trebui să şi fim pe cele meleaguri, dregînd 
relele şi îndreptînd strîmbătăţile, aşa cum este obişnuinţa şi 
datina bunilor cavaleri rătăcitori. 

Nici n-apucă Sancho să-şi sfirşească vorba, că-i şi ajunse 
la urechi nechezatul lui Rocinante, care fu luat de don 
Quijote drept un semn foarte bun, ceea ce-l hotări să pună 
la cale, peste vreo trei-patru zile, o nouă plecare, şi, destăi- 
nuindu-i bacalaureatului acest gînd, îi ceru sfatul în ce 


parte s-o apuce; acesta îi răspunse că, după cite îl duce pe 
el mintea, l-ar sfătui să se îndrepte către regatul Aragonului 
şi către cetatea Zaragozei, unde în cîteva zile, cu prilejul 
sărbătorii Sfintului Gheorghe, trebuia să se ţină jocuri 
strălucite, la care ar putea să-şi cîştige o faimă mai presus 
decit toţi cavalerii aragonezi, ceea ce ar fi să se cheme mai 
presus decît toţi cavalerii din lume* Lăudă preacinstita şi 
preacurajoasa lui hotărîre şi-l preveni să fie mai cu luare- 
aminte în înfruntarea primejdiilor, pe temeiul că viaţa lui nu 
mai este a lui, ci a tuturor acelora care au nevoie de el ca 
să-i ocrotească şi să-i ajute în restriştile lor. 

— Cu asta nici eu nu mă-mpac, domnule Samson, spuse 
atunci Sancho, că stăpînu-meu dă buzna-ntr-o sută de 
oameni armaţi aşa cum ar da buzna un copil lacom în vreo 
cinci-şase harbuji. La toţi dracii, domnule bacalaureat, se 
mai iveşte, de bună seamă, şi împrejurarea cînd e bine să te 
năpusteşti, dar şi aceea cînd e bine să dai înapoi, că doar n- 
o fi mereu vorba de: Santiago! şi de: înainte, Spanie ! 507; 
şi asta cu atît mai mult cu cît am auzit spunîndu-mi-se — 
chiar de către stăpînu-meu dacă nu mă-nşel —g că vitejia 
stă la mijloc între mişelie şi cutezanţă; şi dacă aşa stă 
treaba, nu zic să dau bir cu fugiţii fără să am de ce, dar nici 
să mă-ndes să dau năvală cînd puhoiul vrăjmaşilor îmi cere 
tocmai dimpotrivă; dar mai ales ţin să-l previn pe stăpînu- 
meu că dacă vrea iar să mă care după el, primesc doar cu 
învoiala ca să se războiască singur cît o pofti, iar eu să n-am 
altceva de făcut decît să mă-ngrijesc de el cît priveşte 
curăţenia şi hrana, că dacă-i vorba de asta, apoi are să fie 
întocmai ca la mama acasă; dar nici prin gînd să-i treacă c-o 
să pun eu mîna pe spadă, chiar de-ar fi şi împotriva unor 
tilhari de codru. Pe mine, domnule Samson, nu mă bate 
gîndul să cîştig renume de mare viteaz, ci numai renumele 
celui mai bun şi mai credincios scutier care a slujit vreodată 
un cavaler rătăcitor; iar dacă stăpinu-meu don Quijote, 
îndatorat de multele şi bunele mele slujbe, ar vrea să-mi 
dea vreuna din insulele alea multe de care spune luminăţia- 
sa că se pot cîştiga pe astă cale, aş primi-o ca pe-o mare 


milostivire; şi dacă n-o vrea să mi-o dea, tot ăla rămîn, că nu 
se cuvine să trăiască omul din mila altuia, ci din mila lui 
Dumnezeu; şi poate că tot atît de bine, ba chiar mai bine, o 
să-mi cadă pîinea aşa fără să cîrmuiesc nimic decît dacă aş 
fi cîrmuitor. Şi mai ştii dacă-n ocîrmuirile astea nu mi-o 
pregăti Necuratul vreo cursă ca să mă împiedic, să cad şi 
să-mi rup nasul? Sancho m-a făcut maică-mea, şi Sancho 
am de gînd să mor. Dar dacă, cu toate astea, mergînd 
treaba ca pe roate, fără să mă doară prea mult capul sau să 
înfrunt cine ştie ce primejdii, m-ar dărui cerul cu vreo 
insulă sau cu altceva de soiul ăsta, n-o să fiu eu atît de 
neghiob să-i dau cu piciorul, căci vorba aceea: cînd îţi pică 
vreo viţea, fugi cu funia după ea, şi cînd îţi iese norocul în 
cale, prinde-l şi ferecă.-l. 

— Dumneata, Sancho firtate, spuse Carrasco, ai vorbit ca 
un dascăl din cei mari. Dar cu toate astea, încrede-te-n 
Dumnezeu şi-n seniorele don Quijote, care ar putea să-ţi 
dea nu o insulă, ci o întreagă împărăție. 

— Fie c-o fi ea mai mare, fie mai mică procopseala, mie 
totuna mi-e, răspunse Sancho. Pot totuşi să spun domnului 
Carrasco că nu-i azvirlită pe gîrlă împărăţia ce mi-o dă 
stăpinu-meu pe mînă, că doar ştiu ce-mi poate pielea şi mă 
simt destul de verde ca să stăpinesc împărăţii şi să 
cîrmuiesc ostroave, şi asta am şi spus-o eu de mai multe ori 
stăpinului meu. 

— Ia seama, Sancho, zise Samson, că slujbele cele înalte 
îl cam smintesc pe om x, şi s-ar putea întîmpla ca, trezin-du- 
te cîrmuitor, să nu mai vrei să ştii nici de mama care te-a 
făcut. 

— La una ca asta te poţi aştepta, răspunse Sancho, 
numai de la aceia care s-au născut prin şanţuri, dar nu de la 
aceia care au pe suflet cîteva ocale de viţă creştinească din 
moşi-strămoşi, aşa cum am eu. V-aţi şi găsit tocmai în mine 
omul care să se poarte nerecunoscător cu careva |! 

—* Deie Domnul să fie aşa cum zici! spuse don Quijote. 
Asta om vedea-o noi cînd o să ai parte de ocîrmuire, că 
parcă o şi văd în faţa ochilor. 


Acestea fiind spuse, îl rugă pe bacalaureat, care mai era 
şi poet, să fie atît de bun să-i alcătuiască nişte versuri, 508 
unde să fie vorba de bunul rămas pe care avea de gînd să 
şi-l ia de la domniţa sa Dulcinea din Toboso, dar să ţină 
seama că la începutul fiecărui vers trebuie să pună cîte o 
slovă din numele ei, în aşa fel ca atunci cînd versurile or să 
fie gata, dacă o uni între ele primele slove, să se citească 
Dulcinea din 'Ioboso. 1 Bacalaureatul răspunse că, deşi el 
nu se numără printre cei mai renumiţi poeţi din Spania, 
despre care spunea că nu sînt mai mulţi decît vreo trei şi 
jumătate 509 510, n-are să pregete totuşi să alcătuiască 
asemenea versuri, cu toate că ar urma să se izbească de o 
mare greutate în alcătuirea lor, deoarece slovele cuprinse 
în numele ei sînt în număr de şaptesprezece; şi că, dacă ar 
fi să facă patru strofe castiliene de cîte patru versuri, ar mai 
rămîne o slovă de prisos, iar dacă ar face-o de cite cinci 
versuri, din acelea ce se numesc decime 511 512 513 514 
515 516 sau redondillas, ar fi trei slove lipsă; o să caute, 
totuşi, după cum l-o tăia capul, să mănînce o buche, în aşa 
fel ca acele patru strofe castiliene să cuprindă numele 
Dulcineii din 'Toboso. 

—m Nici vorbă că aşa trebuie să faci, spuse don Quijote, 
căci dacă numele nu încape acolo desluşit şi pe de-a- 
ntregul, n-o să se apuce cumva vreo altă femeie să creadă 
că pentru ea au fost făcute versurile. 

Rămaseră înţeleşi în privinţa poeziei, precum şi în aceea 
că plecarea avea să fie peste opt zile. îl rugă don Quijote pe 
bacalaureat să păstreze lucrul în taină, mai ales faţă de 
preot, de meşterul Nicolas, de nepoată şi de chelăreasă, ca 
să nu-i tulbure cine ştie cum preacinstita şi vitejeasca 
hotărire. Carrasco îi făgădui că va face întocmai; cu asta, îşi 
luă rămas bun, rugîndu-l pe don Quijote ca, de cîte ori va 
avea prilejul, să-l înştiinţeze şi pe el de toate întîmplările 
prin care va trece, fie ele bune, fie rele; în felul acesta se 
despărţiră, iar Sancho se duse să pună la cale toate cele 
trebuincioase pentru plecare. 


Capitolul V 

Despre înţeleaptă şi hazlia vorbire care s-a ţinut între 
Sancho Panza şi nevastă-sa, Teresa Pânzet, şi despre alte 
intîmplări vrednice de fericită pomenire Venindu-i 
tălmăcitorului rîndul să scrie şi acest al cincilea capitol din 
povestea de faţă, spune el că-l crede apocrif, pentru că într- 
însul Sancho Panza vorbeşte după un alt tipic decit acela la 
care te-ai putea aştepta din partea minţii sale celei scurte şi 
spune lucruri atit de pline de miez, îneît nu-i cu putinţă să 
le fi ştiut unul ca el; pentru a-şi împlini totuşi datoria după 
toate cele de cuviinţă, n-a vrut să se dea-n lături de la 
tălmăcirea lui, aşa îneit a scris precum urmează: Veni 
Sancho acasă atit de mulţumit şi de vesel, îneît nevastă-sa îi 
cunoscu bucuria de la o bătaie de puşcă, ceea ce o şi făcu 
să-l întrebe: — Ce aduci, Sancho tăicuţule, că vii atît de 
vesel? 

La care Sancho răspunse: 

— Dacă ar vrea Dumnezeu, măi nevastă, mult m-aş mai 
bucura să nu fiu atît de mulţumit precum arăt. 

— Nu te-nţeleg, bărbate, răspunse ea, şi nu-mi dă-n 
minte ce vrei să spui cu asta, că te-ai bucura dacă ar vrea 
Dumnezeu să nu fii mulţumit, fiindcă eu, măcar că-s 
proastă, nu ştiu, zău, care o fi fiind acela care să nu vrea să 
fie mulţumit. 

— Uite, Teresa, răspunse Sancho, sînt bucuros fiindcă m- 
am hotărît să mă duc iar să-l slujesc pe stăpînul meu don 
Quijote, care vrea pentru a treia oară să iasă în lume după 
aventuri, iar eu o să-l însoțesc şi de astă dată, fiindcă aşa 
mă îndeamnă nevoia, şi unde mai pui şi nădejdea care face 
să-mi crească inima la gîndul că poate oi mai găsi alţi o sută 
de galbeni la fel cu aceia pe care i-am cheltuit, deşi sînt 
mîhnit că trebuie să mă despart de tine şi de copii. Ei, dac- 
ar vrea Dumnezeu să-mi dea de mîncare pe de-a gata şi la 
mine acasă, fără să mă mai poarte prin toate hîrtoapele şi 
răscrucile — ceea ce i-ar fi o nimica toată, fiindcă n-are 
decît să vrea — nu mai încape vorbă că bucuria mi-ar fi mai 
temeinică şi mai de preţ, dar aşa ea se amestecă şi cu 


mîhnirea că te las. Vezi dară că bine-am zis cînd am zis că 
m-aş bucura, dacă ar vrea Dumnezeu, să nu fiu mulţumit. 

—N la ascultă, Sancho, de cînd mi te-ai văzut şi tu ortac 
de cavaler rătăcitor, vorbeşti cu atitea ocolişuri de nu te mai 
pricepe nimeni. 

— Destul să mă priceapă Dumnezeu, răspunse Sancho, 
că el le înţelege pe toate, şi cu asta, amin! Şi mai ia seama, 
femeie, că-n astea trei zile trebuie să ne îngrijim de măgar 
în aşa fel ca să fie-n stare să ducă arme în spinare; 
îndoieşte-i tainul, pregăteşte şaua şi toate celelalte scule, că 
doar nu ne ducem la nuntă, ci să cutreierăm lumea-n lung 
şi-n lat, să avem de-a face cu uriaşi, cu zmei şi cu dihănii, şi 
să nu auzim decit şuierături, răgete, mugete şi urlete; şi 
încă toate astea ar fi floare la ureche dacă n-am avea de 
furcă şi cu yanghezi şi cu harapi vrăjiţi. 

— Cred, nici vorbă, bărbate, răspunse leresa, că 
scutierii rătăcitori nu mănîncă piinea pe degeaba, şi de-aia 
o să stau să mă rog de Domnul nostru să te scoată cît mai 
repede dintr-o năpastă ca asta. 

— Eu una-ţi spun, nevastă, răspunse Sancho, că dacă nu 
m-ar bate de multă vreme gîndul să mă văd cîrmuitor al 
vreunei insule, pe loc aş muri! 

— Asta nu, dragă bărbate, să-mi trăiască ea găina fie şi 
de cobe plină ! Las' să-mi trăieşti tu, şi ducă-se pe pustie 
toate ocîrmuirile cîte-or mai fi pe lume ! Fără ocîrmuire ai 
ieşit din burta mumă-ti, fără ocîrmuire ai trăit pin-acuma şi 
fără ocîrmuire ai să te duci sau ai să fii dus la groapă atunci 
cînd o vrea Dumnezeu! Sînt atiţia pe lume care stau şi fără 
ocîrmuiri, şi cu toate astea îşi duc şi ei traiul şi se socotesc 
în rîndul oamenilor. Mai bun bucătar decît foamea nici că se 
află pe lume, şi cum de asta nu duc lipsă calicii, mănîncă şi 
ei totdeauna cu poftă. Dar bagă de seamă, Sancho, dacă t-ei 
trezi cumva cu vreo cîrmuire, să nu-ţi uiţi de mine şi de 
copii. Gîndeşte-te şi tu că Sanchico are cincisprezece ani 
bătuţi pe muchie şi ar cam fi timpul să meargă la şcoală, 
dacă unchisu, abatele, o vrea să-l facă popă. Mai ţine apoi 
seama că fie-ta, Marisancha, n-ar muri ea dacă am mărita-o 


x, fiindcă aşa, de departe, îmi dau eu seama că fata-i tot atit 
de dornică să aibă bărbat cum eşti tu să te vezi cu 
ocîrmuirea; că, la urma urmei, tot mai bine-i şade fetei 
săracă şi măritată decit bogată şi deocheată.2 

— Doamne-ajută, răspunse Sancho, că dacă dă 
Dumnezeu să capăt vreo cîrmuire, apăi, nevastă, am s-o 
mărit pe Marisancha atît de sus, încît să nu se mai apropie 
nimeni de ea fără să-i spună domnia-voastră! 

— Asta nu, Sancho, răspunse Teresa, mărit-o mai bine cu 
unul pe potriva ei, că ăsta-i lucrul cel mai cuminte, că dac-o 
scoţi din galenţi şi-o pui în conduri, o scoţi din fusta ei de 
lînică sură şi-o pui în scumpeturi şi în rochii umflate de 
mătase, şi dacă din Marica şi din tu --, se pomeneşte 
doamna cutare şi domnia-sa, apăi n-o să se simtă bine fata, 
şi la fiece mişcare o să calce-n străchini, dînd astfel la iveală 
urzeala pînzei ieftine şi de neam prost din care-i făcută. 

—N la taci, proasto, spuse Sancho, că totul e s-o 
obişnuieşti cu asta vreo doi-trei ani, că după aia şi cuconia 
şi măreţia o sâ-i vină ca turnate; ei, şi dacă nu, atîta pagubă, 
las' să fie ea cucoană, iasă ce-o ieşi. 

— 'Ţine-te, tu Sancho, pe măsura stării tale, răspunse 
Teresa şi nu mai tot umbla să te ridici la mai mare; cată şi 
517 518 tu la zicala care spune: Ia vecinul tinerel, şterge-i 
nasul frumuşel şi-ţi fă ginere din el. Frumoasă trebuşoară 
ar mai fi, ce să spun, s-o mărităm pe Maria noastră cu vreun 
mofturos de conte sau cu vreun năzuros de cavaler, care, 
cînd îi vine lui bine la socoteală, să facă din ea o slujnică, 
numind-o modirlancă, fata unui plugar şi a unei torcătoare ! 
Nu, de o mie de ori nu, bărbate, nu pentru una ca asta mi- 
am crescut eu fata ! Fă tu numai rost de bani, Sancho, cât 
despre măritiş, lasă-l pe seama mea, că uite, l-avem pe alde 
Lope Tocho, feciorul lui Juan 'Tocho, flăcău binefăcut şi 
zdravăn, şi ştiu eu că nu-i e lui tocmai silă de fată; cu ăsta, 
care-i pe potriva noastră, o să fie şi ea măritată ca lumea, o 
să-i avem mereu sub ochi şi o să fim cu toţii laolaltă, părinţi, 
copii, nepoți şi gineri, iar pacea şi binecuvîntarea lui 
Dumnezeu o să se aştearnă peste noi toţi; să faci dară bine 


şi să nu mi-o măriţi pe la curţile şi palatele acelea mari, 
unde nici n-ar fi înţeleasă de nimeni şi nici ea n-ar înţelege 
NIMIC. 

— La dracu, afurisită şi iudă de muiere ce eşti! răspunse 
Sancho. De ce vrei tu acuma, fără nici un temei, sănu mă 
laşi să-mi mărit fata cu unul în stare să mă pricopsească cu 
nepoți cărora să li se spună domnia-ta? Ia ascultă, Teresa, 
am auzit mereu spunîndu-se că acela care nu ştie să pună 
mîna pe noroc cînd îi iese-n cale, să nu se bocească dacă-l 
scapă; ar fi dară o neghiobie ca acum, cînd ne bate la uşă, 
noi s-o zăvorim; las” să ne ducă unde o vrea vintul ăsta 
prielnic care suflă spre noi. 

(Atât pentru acest fel de a vorbi, cît şi pentru cele ce 
rosteşte Sancho mai jos, spunea tălmăcitorul povestirii de 
faţă că el socoteşte acest capitol drept apocrif.) — Nu ţi se 
pare, neroado ce eşti, că n-ar fi de lepădat să pun şi eu 
mîna pe vreo ciîrmuire mănoasă, care să ne scoată piciorul 
din clisă, să se mărite Marisancha cu cine aş vrea eu, iar tu 
să vezi cum ţi se spune dona 'leresa Panza şi să şezi în 
biserică numai pe chilimuri, pe perne şi pe velinţe, aşa ca să 
nu mai poată de ciudă şi de inimă rea cuconetul satului? Aş, 
de unde, că tu vrei să rămîi mereu aşa, ca un chip zugrăvit, 
fără să creşti şi fără să descreşti! Şi acum să nu mai vorbim 
de asta, Sanchica tot o să fie contesă, poţi tu să zici ce-i zice 
şi cît te-o ţine gura! 

— îţi dai seama ce spui, bărbate? făcu Teresa. Fiindcă, 
aşa, cu toate cîte mi le-ai înşirat, eu tot mă tem ca înălţarea 
asta a fie-mi să nu-i aducă pierzania. N-ai decit să faci ce 
vrei, fă-o, din partea mea, şi ducesă şi prinţesă; eu însă 
atîta-ţi spun, că treaba asta n-o să fie nici cu vrerea, nici cu 
încuviințarea mea. Totdeauna, măi omule, am ţinut la cei pe 
potriva mea, şi tare mi-e urit de cine se umflă ca broasca ! 
Teresa am fost botezată, nume curat şi neprihănit, fără 
înnădituri, fără zorzoane şi farafasticuri cu don şi dona. 
Cascajo l-a chemat pe taică-meu, iar pe mine, pentru că-ţi 
sînt nevastă, mă cheamă Teresa Panza, deşi, la drept 
vorbind, ar trebui să mă cheme Teresa Cascajo; dar de, 


fiindcă aşa-i soarta regilor, după placul legilor*, mă 
mulţumesc şi cu numele ăsta, fără să-mi mai văd trintit pe 
deasupra şi un don, care să tragă atît de greu de să nu-l pot 
duce-n spinare. Şi-apoi nu vreau să dau apă la moară ălora 
care, cînd m-ar vedea împopoţonată, dragă Doamne, în chip 
de contesă sau de cîrmuitoare, şi-ar da drumul gurii: Iote 
cum se mai umflă-n pene porcăreasa! Pînă mai ieri nu 
prididea să întindă cîlţii din furcă şi se ducea la biserică 
acoperindu-se pe cap cu poala fustei, că nici broboadă n- 
avea519 520, şi acum vezi-o cum umblă, cu rochie de 
mătase, cu giuvaeruri şi înfumurată foc, de parcă n-am şti-o 
noi cine-i! Atita vreme cît o vrea Dumnezeu să mă ţină în 
toate minţile cîte le-oi avea şi eu, nici prin gind nu-mi trece 
să dau prilej de a fi văzută în asemenea hal! Tu, omule, n-ai 
decit să te duci după ocîrmuirile sau după insulimenelile 
tale, şi să te fuduleşti cît ăi pofti, dar nici fie-mea şi nici eu, 
ţi-o spun pe mormîntul maică-mi, n-o să ne clintim nici c-u 
atitica din satul nostru, căci femeia de ispravă stă-n casă la 
treabă, iară fata cea cuminte dă cu lucrul înainte ! Du-te tu, 
cu don Quijotele ăla al tău, la pricopselile voastre, şi lasă-ne 
pe noi cu sărăcia noastră, că ne scoate Dumnezeu dintr-însa 
dacă ne vedem de treabă. şi, la drept vorbind, habar n-am 
cine i-o fi pus dinainte şi acel don, pe care nu l-au avut nici 
părinţii, nici bunicii lui, — Acuma chiar că mă faci să cred că 
eşti apucată de-a binelea, răspunse Sancho. Doamne 
fereşte, măi femeie, cîte nu mi-ai mai depănat una peste 
alta, de n-au nici cap, nici coadă ! Ce-au a face Cascajo, 
giuvaerurile, zicalele şi înfumurarea cu ceea ce-ţi spun eu? 
Ascultă tu, zăpăcito şi neroado, că aşa trebuie să-ţi spun, 
fiindcă nu-ţi mai intră odată-n cap vorbele mele şi te 
trezeşti dind norocului cu piciorul, hai, dac-aş spune ca fie- 
mea să se azvirle din virful unui foişor sau să-şi ia lumea-n 
cap, aşa cum i-a trăsnit prinţesei dona Urraca 521 să facă, 
ai avea tot dreptul să mi te pui de-a curmezişul, dar dacă, 
cit ai zice pis şi nici măcar cît ai clipi, îi proptesc un don şi o 
măria-ta în spinare şi ţi-o scot de pe mindir şi ţi-o pun sub 
polog pe un pat moale, şi într-o încăpere strălucită, cu 


perne de catifea mai multe decît toţi arapii pe care i-au avut 
în neamul lor almohazii din Maroc, de ce ţi se mai năzare să 
te împotriveşti şi să nu vrei şi tu ce vreau eu? 

— Ştii de ce, bărbate? făcu Teresa. Din pricina zicalei 
care spune: Haina te acoperă, haina te descoperă; asupra 
calicului toţi îşi aruncă privirile-n pripă, dar asupra 
bogatului şi le aţintesc îndelung; şi dacă bogatul cutare a 
fost şi el odată calic, apăi cîrtelile şi clevetirile nu-şi mai dau 
rînd, iar birfitorii una o ţin, că din ăştia, pe la noi pe uliţe, 
sînt puzderie, ca albinele-n roi. - 

— Uite, Tereso, răspunse Sancho, ascultă ce vreau să-ţi 
spun, că poate n-ăi fi auzit de cînd mama te-a făcut, şi să ştii 
că nu vorbesc de la mine, fiindcă tot ce am de gînd să-ţi 
spun acum nu sînt decît cuvinte de-ale părintelui domi' 
nican, pe care le-a rostit în postul Paştelui aici, în sat; el 
spunea că toate lucrurile de faţă, pe care le privim cu ochii, 
se înfăţişează, se aşază şi se statornicesc în amintirea 
noastră cu mult mai bine şi mai vîrtos decît lucrurile 
trecute. (Toate aceste vorbe, pe care le rosteşte Sancho din 
gură, alcătuiesc un nou temei pentru care spune 
taălmăcitorul că el socoteşte drept apocrif acest capitol, 
deoarece nişte vorbe ca astea sînt mai presus de puterile lui 
Sancho, care, vorbind mai departe, spuse:) Cum se face că 
atunci cînd vedem pe cineva gătit cu straie arătoase pe el şi 
cu alai de slugi, parcă fără să vrem ne simţim îndemnați şi 
îmbiaţi să-i dăm toată cinstirea, chiar dacă, în aceeaşi clipă, 
amintirea ne înfăţişează vreun lucru înjositor văzut de noi 
mai-nainte la acel cineva? Păi fiindcă acel lucru înjositor — 
fie el calicia, fie neamul prost — o dată ce-a trecut, 
înseamnă că nici nu este; se cheamă, deci, că este numai 
ceea ce vedem în faţa ochilor; şi dacă acela pe care norocul 
ha scos din mîzga înjosirii lui — că astea sînt chiar vorbele 
părintelui — şi ha înălţat pe culmea buneistări ar fi 
cuviincios, mărinimos şi curtenitor cu toată lumea şi nu s-ar 
pune-n rînd cu aceia care sînt de neam mare din moşi- 
strămoşi, poţi să fii încredinţată, Tereso, că n-o să mai fie 
nimeni care să-şi amintească de ceea ce a fost, citoţiau să 


cinstească numai ceea ce este, în afară doar de pizmătareţi, 
de care nici o bunăstare nu poate fi la adăpost. 

— Eu nu te-nţeleg, măi bărbate, răspunse Teresa, fă ce 
vrei şi nu-mi mai tot umfla capul cu predicile şi cuvîntările 
tale; şi dacă te-ai indecis să faci ceea ce spui. 

— Decis se spune, femeie, zise Sancho, iar nu indecis. 

— la nu mă mai dăscăli, măi omule ! făcu Teresa. Vorbesc 
şi eu aşa cum am apucat şi n-o să stau acum să mă frămînt 
cu lucruri de care puţin îmi pasă. Eu asta-ţi spun, că dacă-cţi 
arde de ocîrmuiri, du-l cu tine şi pe Sanchico, fi-tu, ca să-l 
deprinzi de pe acum să fie dregător, fiindcă aşa-i bine, ca şi 
copiii să moştenească şi să înveţe slujbele părinţilor. 

— De îndată ce-oi avea cîrmuirea, spuse Sancho, o să şi 
trimit după el prin poştă şi o să-ţi trimit şi ţie bani, că de 
lipsit doar n-o să-mi lipsească, fiindcă se găsesc cu duiumul 
din ăia care să-i împrumute pe ocîrmuitori cînd n-au bani; 
da” vezi de-l înţoleşte în aşa fel ca să nu se vadă ceea ce 
este, ci să pară ceea ce-o să fie. 

— Lasă, trimite tu banii, zise Teresa, c-o să mi-ţi-l gătesc 
ca pe-o floare! 

— Va să zică, ne-am înţeles, spuse Sancho, că fata 
noastră o să fie contesă. 

— în ziua cînd oi vedea-o contesă, răspunse Teresa, o să- 
mi vie ca şi cum aş îngropa-o; cu toate astea, înc-o dată-ţi 
spun, fă ce-i pofti, că cu osînda asta-n spinare ne naştem noi 
muierile, să fim supuse bărbaţilor, măcar că unii din ei sînt 
nişte neghiobi. 

Şi numai ce se porni pe-un plins atit de amarnic, de 
parcă şi-ar fi văzut-o pe Sanchica moartă şi îngropată. 

Sancho o mîngiie, spunîndu-i că, de-ar fi s-o facă şi 
contesă, asta va să se-ntîmple cît mai tîrziu cu putinţă. în 
felul acesta li s-a sfirşit vorbirea, iar Sancho s-a întors să-l 
vadă pe don Quijote, spre a pune la cale plecarea lor. 


Capitolul VI Despre ceea ce i s-a întîmplat lui don Quijote 
cu nepoata şi cu chelăreasa lui; acesta este unul din 
capitolele cele mai de seamă din toată povestea Cită vreme 
Sancho Panza şi cu nevastă-sa, Teresa Cascajo, îşi depănau 
neobişnuita vorbire de care am pomenit, nici nepoata şi nici 
chelăreasa lui don Quijote nu stăteau cu mîna-n sîn, căci 
înţeleseseră, pasămite, şi ele, din atitea şi atitea semne, că 
unchiul şi stăpînul lor avea de gînd să-şi ia tălpăşiţa pentru 
a treia oară şi să se întoarcă iarăşi la slujba cavaleriei sale 
celei prost rătăcitoare, aşa cum o socoteau ele. încercau în 
fel şi chip să-l îndepărteze de la un gînd atît de sucit; dar 
totul era numai cuvintare în deşert şi vorbă aruncată-n vint; 
cu toate astea, printre multe alte vorbe, pe care le-a 
schimbat cu el, jupiîneasa îi spuse: — Pe legea mea, stăpîne, 
că dacă luminăţia-ta nu te mai potoleşti o dată ca să rămii în 
tihnă acasă şi o mai iei razna să baţi munţii şi văile, ca un 
suflet fără odihnă, în căutare de ceea ce spui că se cheamă 
aventuri, dar pe care eu le numesc mai curînd arsuri, apăi 
în gura mare o să trebuiască să mă jeluiesc şi lui Dumnezeu 
şi regelui, ca sa le pună capăt. 

La care don Quijote răspunse: — Ascultă, jupîneasă 
dragă, nici ce-o să răspundă Dumnezeu la jelania ta nu ştiu 
şi nici ce-o să răspundă măria-sa; eu atita ştiu, că dac-aş fi 
rege, n-aş mai răspunde un cuvinţel la atita amar de jalbe 
nesăbuite cîte primeşte el în fiece zi, căci una din trebile 
cele mai de seamă pe care le are un rege, printre multe 
altele, este aceea de a fi silit să-i asculte pe toţi şi să 
răspundă tuturor, şi tocmai de-aceea n-aş mai vrea să-l 
împovărez şi eu cu daraverile mele. 

La care jupîneasa zise: 

— Ia spune, stăpîne, nu sînt oare cavaleri şi la curtea 
măriei-sale ? 

— Ba da, răspunse don Quijote, şi încă destui, şi e şi 
drept să fie aşa, ca să împodobească măreţia domnitorilor şi 
să dea strălucire înălţimii regeşti. 

— Atunci, răspunse ea, n-ai putea şi luminăţia-ta să fii 
unul dintre aceia care să-şi slujească regele şi stăpînul stînd 


locului la curte? 

— Păi, draga mea, răspunse don Quijote, vezi că nu toţi 
cavalerii pot să fie curteni, aşa după cum nici toţi curtenii 
nu pot şi nu trebuie să fie cavaleri rătăcitori; de toate 
soiurile trebuie să se afle pe lume; şi deşi cu toţii sîntem 
cavaleri, e totuşi o mare deosebire între unii şi alţii, 
deoarece curtenii, fără a-şi părăsi odăile şi fără a face un 
pas dincolo de pragul curţii lor, se preumblă prin toată 
lumea privind doar o hartă, fără să cheltuiască o părăluţă şi 
fără să pătimească nici de frig, nici de foame, nici de sete; 
pe cînd noi, adevărații cavaleri rătăcitori, pe arşiţă, pe ger, 
pe vînt, în dezlănţuirea stihiilor, zi şi noapte, călare şi pe jos, 
măsurăm pămîntu-n lung şi-n lat pe picioarele noastre, şi 
nu-i cunoaştem numai pe vrăjmaşii zugrăviți, ci şi pe cei 
aievea, şi la orice primejdie, la orice prilej, năvălim asupră- 
le, fără să ne mai uităm la nimicuri şi nici la regulile 
duelului, dacă le sînt sau nu mai scurte sulița sau spada, 
dacă poartă cu ei vreo moaşte sau cine ştie ce alt mijloc 
ascuns de a înşela, dacă trebuie sau nu să fie hotărit locul 
de pe care va lupta fiecare, pe lingă alte tipicuri de acest 
soi, folosite în provocările la duel, pe care tu nu le ştii, eu, 
însă, da; şi mai trebuie să-ţi spun că un bun cavaler 
rătăcitor, chiar de-ar vedea zece uriaşi cu capetele ajungînd 
pînă la nori şi chiar mai sus, cu picioarele cît două turnuri 
din cele mai înalte, cu braţele asemenea unor catarge de 
corăbii zdravene şi cu ochii cît roţile cele mari de moară şi 
mai aprinşi decît un cuptor de turnat sticlă, chiar de-ar 
vedea toate astea, el nu trebuie să se sperie de fel, ci, cu 
inima uşoară şi cu un curaj nezdruncinat, trebuie să se 
năpustească asupră-le şi să-i încolţească şi dacă e cu 
putinţă să-i şi biruie şi săd doboare într-o clipită, chiar de-ar 
veni ei înzăuaţi în solzii unui anumit peşte, despre care solzi 
se spune că sînt mai tari ca diamantul, şi-n loc de paloşe ar 
purta junghere tăioase de oţel de Damasc sau ghioage 
ferecate în ţepuşe de oţel, aşa cum am văzuteunuo 
singură dată. Toate astea, jupineasă dragă, ţi le-am spus ca 
să-ţi dai şi tu seama cîtă deosebire este între unii cavaleri şi 


ceilalţi; şi ar trebui, pe bună dreptate, să nu fie domnitor pe 
lume care să nu preţuiască mai mult acest al doilea, sau mai 
bine zis acest dintîi soi, adică al cavalerilor rătăcitori, căci, 
precum citim şi noi prin istoriile lor, au fost unii dintre ei 
care au mîntuit nu numai o împărăție, ci mai multe. 

— Vai de mine, unchiule, spuse atunci nepoata, gîndeşte- 
te şi dumneata că tot ce se spune despre cavalerii rătăcitori 
nu-i decit trăncăneală şi minciună, iar istoriile lor ar trebui 
dacă nu puse pe foc, cel puţin îmbrăcate în cîte un sam- 
benito 522 sau vreun alt semn, după care să se cunoască 
că-s nelegiuite şi stricătoare a bunelor datini. 

— Pe Dumnezeu sfîntul, că dacă nu mi-ai fi nepoată de 
sînge, ca fiică a surorii mele bune, ţi-aş da o pedeapsă 
pentru blestemăţia pe care ai spus-o, de i s-ar duce vestea 
prin toată lumea! Cum adică? Se poate oare ca o fetişcană, 
acolo, care abia de ştie să ţină igliţa-n mină, să cuteze a 
deschide gura ca să cîrtească împotriva istoriilor ce-i 
preamăresc pe cavalerii rătăcitori? Ce-ar spune seniorul 
Amadis de-ar auzi una ca asta? El însă te-ar ierta, nici 
vorbă, fiindcă a fost cel mai smerit şi cel mai curtenitor 
cavaler al vremii sale şi, pe lingă asta, şi un vajnic ocrotitor 
al fecioarelor; dar te-ar fi putut auzi un altul, şi atunci nu ţi- 
ar fi fost de loc moale, că nu toţi sînt curtenitori şi blajini; 
sînt şi din aceia mai puţin poleiţi şi care nu prea ştiu multe; 
şi-apoi, nici toţi care poartă numele de cavaleri nu sînt chiar 
cu totul şi cu totul cavaleri, că dacă or fi unii de aur curat, 
alţii doar par de aur, şi măcar că toţi au înfăţişare de 
cavaleri, nu toţi ies cu bine cînd sînt încercaţi la piatra 
adevărului; sînt oameni din prostime care se dau în vint să 
pară cavaleri; şi sînt, dimpotrivă, cavaleri de seamă care 
parcă dinadins fac pe dracu-n patru ca să pară oameni de 
rînd; cei dintii se ridică sau prin deşertăciunea, sau prin 
virtutea lor; ceilalţi se coboară sau din slăbiciune, sau din 
stricăciune; şi e nevoie să ne folosim de-o cunoaştere 
pătrunzătoare ca să deosebim între aste două soiuri de 
cavaleri, atît de aidoma sînt unii altora la nume, dar atit de 
neasemănători la fapte. 


— Doamne fereşte, unchiule, spuse nepoata, cum se face 
că dumneata, care ştii atîtea lucruri încît, la o adică, de-ar fi 
nevoie, te-ai urca şi pe amvon sau ai cutreiera toate ulițele 
cuvîntind, poţi, cu toate astea, să fii atit de orbit şi să cazi 
într-o sminteală ca aceea, încît, fiind bătriîn, să crezi că eşti 
în putere, şi fiind beteag, să crezi că eşti zdravăn, că-i 
îndrepţi pe cei strimbi, în vreme ce dumneata însuţi eşti 
cocirjat de vîrstă şi, mai presus de toate, să crezi că eşti 
cavaler, fără să fii, căci deşi hidalgii pot fi cavaleri, cei săraci 
dintre ei iată că nu sînt. 

— Ai întrucitva dreptate, nepoată dragă, în cele ce-mi 
spui, răspunse don Quijote, iar cît priveşte neamul şi spiţa, 
aş putea să-ţi înşir la minunăţii de să rămii cu gura căscată; 
dar ca să nu amestecăm cele cereşti cu cele pămînteşti, nu 
ţi le mai pomenesc. Ia ascultați, dragele mele: în patru 
feluri de neamuri — băgaţi de seamă — se pot împărţi toţi 
cei ce se află pe lume, care sînt precum urmează: unii care 
au început de jos şi s-au tot întins, şi s-au tot umflat, de-au 
ajuns pîn'la cea mai înaltă mărire; alţii care au purces de la 
mare şi şi-au păstrat, şi-şi mai păstrează încă, şi-şi păzesc 
felul lor de la-nceput; iarăşi alţii, care, deşi au început şi ei 
de la mare, au sfîrşit doar într-un virf, asemenea unei 
piramide, fiindcă şi-au tot micşorat şi cheltuit mărirea de 
unde-au plecat pînă au ajuns să se oprească la foarte puţin, 
aşa cît arată şi virful piramidei, care, faţă de piciorul sau 
poala ei, e mai nimic; alţii, în sfîrşit — şi aceştia sînt cei mai 
mulţi — nici n-au avut un început prielnic şi nici n-au apucat 
pe o cale înţeleaptă, mulţumindu-se, astfel, să rămînă pînă 
la urmă fără nici un nume mare, aşa cum este neamul 
oamenilor de rînd şi obişnuiţi. Din primul soi, al acelora 
care au început cu sărăcia şi s-au ridicat pîn'la mărire, să-ţi 
slujească drept pildă puterea osmanliilor, care, de la un biet 
păstor de rînd, acela ce i-a pus începutul, a atins acum 
culmea pe care-o vedem. Din al doilea soi, cel ce-a-nceput 
cu mărirea, pe care o păstrează fără s-o sporească, putem 
lua drept pildă pe mulţi domnitori, care sînt ca atare prin 
moştenire şi-şi păstrează starea, fără s-o mărească şi fără 


s-o micşoreze, rămînînd liniştiţi în hotarele ţărilor lor. 

Pentru aceia ce-au început cu mărire şi au sfîrşit cu puţin 
de tot, apăi sînt la pilde cîte pofteşti, fiindcă toţi faraonii şi 
Ptolomeii Egiptului, toţi cezarii Romei, cu toată droaia — 
dacă mi-e îngăduit s-o numesc astfel — de nesfirşiţi 
domnitori, împărați, stăpînitori, mezi, asirieni, perşi, greci şi 
barbari, toate aste neamuri şi stăpîniri au sfîrşit cu o nimica 
toată, atit ele, cît şi cei ce le-au pus începutul, fiindcă ar fi 
cu neputinţă să aflăm în zilele noastre vreun coboritor 
dintr-însele, şi chiar de-am da de vreunul, acesta ar fi în 
starea de rînd a prostimii. Despre oamenii de rînd n-am 
altceva să vă spun decit că slujesc doar ca să-ngroaşe 
numărul acelora ce trăiesc, fără ca starea lor să fie vrednică 
de nici o faimă şi de nici o laudă. Din tot ce v-am spus, vreau 
să trageţi şi voi învăţătură, nepriceputelor ce sînteţi, că nu 
te mai poţi descurca dacă e să alegi între neamuri, şi că 
numai acelea par mari şi vestite care se arată ca atare prin 
virtutea, avuţia şi mărinimia stăpînilor lor. Am spus virtute, 
avuţie şi mărinimie fiindcă un om mare care-i şi stricat va fi 
un mare stricat, iar bogatul care-i lipsit de mărinimie nu va 
fi altceva decit un cerşetor hapsîn; căci cel ce are mari 
avuţii nu-i fericit fiindcă le are, ci fiindcă le cheltuieşte, şi nu 
fiindcă le cheltuieşte la întîmplare, ci fiindcă ştie să le 
cheltuiască după o anume socoteală. Cavalerului sărac nu-i 
mai rămîne altă cale de a dovedi că este cavaler decit 
virtutea, arătîndu-se îndatoritor, cuviincios, curtenitor, la 
locul lui şi săritor la nevoie; să nu fie înfumurat, nici trufaş, 
nici cîrtitor şi mai presus de toate să fie milostiv, aşa încît cu 
doi gologani, acolo, pe care i-ar da cu inimă bună 
nevoiaşului, să rămînă mai mărinimos decît acela ce trage 
clopotul cel mare cînd dă de pomană; şi atunci n-ar fi om pe 
lume care să-l vadă împodobit cu virtuţi ca acestea şi care 
— chiar de nu l-ar cunoaşte — să nu-l judece şi să nu-l 
socotească de spiţă aleasă; şi asta-i la mintea omului, 
fiindcă totdeauna lauda a fost răsplata virtuţii, iar virtuoşii 
nu pot să nu fie lăudaţi. Două căi sînt, fiicele mele, acelea pe 
care le pot urma oamenii ca să ajungă bogaţi şi cu trecere: 


una-i calea cărturărească, cealaltă-i calea ostăşească. Eu ţin 
mai mult de oştean decît de cărturar, şi m-am născut — 
precum arată şi aplecarea mea către ostăşie — în zodia lui 
Marte, aşa că aproape vrînd-nevrînd trebuie să-mi urmez 
drumul, şi pe acest drum o să merg, să ştiu bine că s-o da 
toată lumea peste cap ! Aşa încit ar fi zadarnic să vă mai 
trudiţi a mă îndupleca să nu vreau eu ceea ce vrea cerul, 
ceea ce porunceşte ursita, ceea ce hotărăşte mintea şi, mai 
presus de toate, ceea ce vrerea mea doreşte; căci 
cunoscînd aşa cum cunosc eu greutăţile fără de număr ce 
se ţin scai de cavaleria rătăcitoare, ştiu tot atit de bine şi 
nesfirşitele foloase ce se pot trage dintr-însa; şi mai ştiu şi 
că poteca virtuţii este strimtă din cale-afară, pe cînd a 
stricăciunii e largă şi întinsă; şi de asemenea ştiu că 
hotarele lor sînt deosebite, fiindcă acela al viciului, umflat şi 
întins, îşi are capătul în moarte, pe cînd hotarul virtuţii, 
îngust şi trudnic, îşi are capătul în viaţă, şi nu în viaţa ce se 
curmă, ci în aceea ce nu va avea sfirşit; şi mai ştiu, apoi, 
cum spune marele nostru poet castilian, că: Prin aste 
greutăţi cărarea duce Către-nălţimea nemuririi, care Nu4 
pentru cel ce de urcuşuri fuge.1 

— Vai de mine şi de mine! spuse nepoata. Ia te uită că şi 
unchiu-meu e poet! Toate le ştie, toate le descurcă! Pot să 
pun prinsoare că dac-ar vrea şă facă pe zidarul, mi ţi-ar 
dura o casă cum ar face altul o colivie ! 

— Eu te încredinţez, dragă nepoată, că dacă n-ar fi 
aceste ginduri cavalereşti, care să tragă după ele toate 
simţirile mele, n-ar fi lucru pe care eu să nu-l pot săvîrşi, n- 
ar fi ciudăţenie care să nu iasă din mîinile mele, îndeosebi 
colivii şi scobitori. 2 

în clipa asta bătu cineva la uşă, şi întrebînd cei dinăuntru 
cine bate, răspunse Sancho Panza că el este, şi numai ce-l 
recunoscu jupîneasa, că şi alergă să se ascundă, ca să nu-l 
vadă, atit de urit îi era de dînsul. îi deschise nepoata, ieşi 
523 524 să-l întîmpine cu braţele deschişe stăpînu-su, don 
Quijote, şi apoi se închiseră amîndoi în odaia acestuia, unde 
avură o altă sfătuire, care nu-i mai prejos decît cea dinainte. 


Capitolul VII 

Despre ceea ce s-a intimplat între don Quijote şi 
scutierul său, dimpreună cu alte vestite întîmplări Numai ce 
văzu chelăreasa că Sancho Panza s-a închis cu stăpînu-său, 
că îndată îşi dete seama ce pun ei la cale; şi închipuindu-şi 
că din acea sfătuire avea să iasă cea de a treia purcedere a 
lor la drum, îşi şi zvârli broboada pe umeri şi, îngrijorată şi 
mîhnită cum nu se mai poate, se duse să-l caute pe 
bacalaureatul Samson Carrasco, socotind că, iscusit cum 
era acesta la vorbă şi împrietenit fdarte de curînd cu 
stăpînul ei, ar putea să-l înduplece a lăsa păcatelor un gind 
atît de prăpăstios. îl găsi preumblîndu-se prin grădina casei 
lui, şi de cum îl văzu, i se şi aruncă la picioare, dindu-se de 
ceasul morţii. Văzînd-o, Carrasco, că se arată atît de 
îndurerată şi de. speriată, îi spuse: — Ce-o mai fi şi asta, 
doamnă chelăreasă? Ce-ai păţit, de parcă stă să-ţi iasă 
sufletul? 

— Nu-i nimic altceva, dragă domnule Samson, decît că se 
duce stăpînul meu, se duce, fără doar şi poate! 

— Da' cum de se duce, doamnă chelăreasă? întrebă 
Samson. Şi-a frînt cumva vreun mădular? 

— Nu se duce, răspunse ea, decît prin poarta smintelii 
lui. Vreau adică să spun, scumpe domnule bacalaureat, că 
vrea să mai plece o dată — asta ar fi a treia oară — să caute 
prin lumea asta mare ceea ce el numeşte albituri, că mă şi 
mir cum de le mai dă un nume ca ăsta ! Prima oară ni s-a 
întors îndărăt pus de-a curmezişul pe-un măgar, cu oasele 
muiate de ciomăgeli; a doua oară a venit într-un car cu boi, 
trîntit şi închis într-o cuşcă, unde el îşi zicea că-i vrăjit; şi 
era intr-un hal de nu l-ar fi recunoscut nici maică-sa care l-a 
făcut, jigărit, galben, cu ochii înfundaţi pînă-n adîncul 
grierilor, încît, pentru ca să-l aduc cit de cit în simţuri, am 
prăpădit şase sute de ouă... mi-e martor de asta Dumnezeu, 
şi toată lumea, şi găinile ce le am, că nu m-ar lăsa ele să 
spun minciuni! 

— Cred întru totul ceea ce-mi spui, răspunse 
bacalaureatul, fiindcă găinile sînt atît de bune, atît de grase 


şi atit de bine ţinute, că n-ar spune alb cînd e negru, nici să 
plesnească! Dar ia spune-mi, doamnă chelăreasă, alt păs nu 
mai ai şi nu s-a mai întîmplat nici o altă nenorocire decît că 

ţi-e teamă de ceea ce-ar vrea să facă seniorele don Quijote? 

— Nu, domnule, răspunse ea. 

— Păi atunci, nu le mai pune şi dumneata pe toate la 
inimă, răspunse bacalaureatul, ci du-te liniştită acasă. Vezi 
de pregăteşte ceva cald de îmbucat, iar pe drum spune 
rugăciunea sfintei Apolonia, dac-o ştii, că îndată vin şi eu şi 
ai să vezi minuni, nu altceva 1 

— Păcatele mele, răspunse chelăreasa, rugăciunea 
sfintei Apolonia zici luminăţia-ta s-o spun? Păi asta ar fi 
bună dacă stăpînu-meu ar suferi de măsele, dar el îi bolnav 
la minte. 

— Las”, că ştiu eu ce vorbesc, doamnă chelăreasă, nu te 
mai pune la vorbă cu mine, doar ştii că sînt bacalaureat din 
Salamanca, şi pe noi nu ne întrece nimeni în vorbărie 1 
răspunse Carrasco. 

Şi cu asta şi-a luat şi chelăreasa tălpăşiţa, iar 
bacalaureatul s-a dus de îndată la preot, ca să pună cu ella 
cale unele lucruri, despre care va fi vorba la locul cuvenit. 

Cît timp steteră închişi împreună, se legă între don 
Quijote şi Sancho o sfătuire pe care povestea o 
destăinuieşte întocmai de-a fir-a-păr. Spuse Sancho către 
stăpinu-su: Stăpîne, am învins-o pe nevastă-mea să mă lase 
să plec cu luminăţia-ta oriunde vrei să mă duci. 

— Convins-o se spune, Sancho, zise don Quijote, nu 
învins-o. 

— Te-am mai rugat pe luminăţia-ta o dată sau de două 
ori, dacă nu mă-nşel, răspunse Sancho, să nu mă mai 
îndrepţi la vorbă dacă-nţelegi ce vreau să spun, iar atunci 
cînd nu-nţelegi, să-mi spui: Sancho, sau dracu să te ia, nu 
te-nţeleg! Şi dacă nu te lămuresc, poţi să mă îndrepţi, că eu 
sînt foarte dornicii. 

— Nu te-nţeleg, Sancho, spuse pe dată don Quijote, că 
eu nu ştiu ce-i aceea sînt foarte dornicii. 


— Foarte dornicii, răspunse Sancho, înseamnă că sînt 
foarte aşa . cum să spun ?.. foarte aşa... 

— Şi mai puţin te-nţeleg acuma, răspunse don Quijote. 

— Păi dacă nu mă poţi înţelege, îi luă vorba Sancho, nu 
ştiu cum să spun, nu ştiu, şipace 1 

— Ia stai, că îmi dau seama, răspunse don Quijote. Tu 
vrei să spui că eşti foarte docil, adică blind şi prinzi repede, 
că ai să iei aminte la cele ce ţi-oi spune şi ai să faci aşa cum 
te-oi învăţa. 

— Pun prinsoare, spuse Sancho, că de la-nceput m-ai 
ghicit şi m-ai priceput, numai c-ai vrut să mă-ncurci ca să 
mai auzi de la mine altă droaie de bazaconii. 

— Tot ce se poate, răspunse don Quijote. Dar ia să vedem 
ce spune leresa? 

— Teresa spune, zise Sancho, să închei lămurit tirgul cu 
luminăţia-ta, aşa ca scrisul să vorbească şi gura s- 
amuţească, că cine la-nceput se tocmeşte, la urmă nu se 
mai sfădeşte, deoarece mai mult face un singur na-ţi acuma 
decît doi o să-ţi dau; iar eu, din partea mea, spun că sfatul 
femeii nu face nici cît o ceapă degerată dar şi că acela care- 
| nesocoteşte e un mare neghiob. 

— Şi eu tot aşa spun, răspunse don Quijote. Spune, 
Sancho frate, dă-i înainte, că azi îţi ies mărgăritare din 
gură. 

— Treaba stă aşa, răspunse Sancho, după cum prea bine 
ştii şi luminăţia-ta, că sîntem cu toţii birnici morţii, fiindcă 
azi sîntem şi mîine nu, că tot atît de repede îi vine rîndul şi 
mielului ca şi berbecului şi că nimeni în lumea asta nu poate 
să-şi făgăduiască mai multe ceasuri de viaţă decît atitea cîte 
vrea Dumnezeu să-i hărăzească; pentru că moartea-i surdă, 
şi cînd ajunge să bată pe la uşile vieţii noastre, e totdeauna 
zorită şi n-ar putea s-o ţină în loc nici rugăminţi, nici silnicii, 
nici schiptre, nici mitre, aşa după cum umblă vorba şi faima 
obştească şi după cum ni se tot spune de pe amvoane. 

— Adevărat e tot ce spui, zise don Quijote. Dar nu ştiu 
unde vrei s-ajungi. 


— Vreau s-ajung acolo, spuse Sancho, ca luminăţia-ta să- 
mi hotărăşti o anumită simbrie, pe care să mi-o dai la lună 
pe tot timpul cit te-oi sluji şi pe care să mi-o plăteşti din 
moşia luminăţiei-tale, că nu mai vreau să mă bizui pe 
procopseli, care vin sau tirziu, sau la timp nepotrivit, sau la 
Sfintu -Aşteaptă! Cu ce ştiu că-i al meu mă simt mai 
împăcat. Vreau, la urma urmei, să ştiu şi eu ce cîştig, mult- 
puţin, cit o fi; că doar şi găina o pui pe ou, şi din puţin cîte 
puţin se adună mult, şi-apoi, de vreme ce cîştigi ceva, se 
cheamă că nu pierzi nimic. E drept că dacă s-ar întîmpla — 
ceea ce nici nu cred şi nici nu nădăjduiesc — ca luminăţia-ta 
să-mi dai insula pe care mi-ai făgăduit-o, nu sînt eu nici atît 
de nerecunoscător şi nici atit de hulpav ca să nu mă 
învoiesc să se preţuiască la cît s-ar ridica cîştigul ce mi l-ar 
aduce acea insulă şi, după cît o fi ea de mare, să mi se scadă 
în raite din simbrie. 

— Sancho, băiatule, răspunse don Quijote, cîteodată sînt 
tot atit de bune raitele ca şi ratele. 

— Aha, înţeleg, spuse Sancho, pot să pun prinsoare că se 
zice rată şi nu raită; dar asta nu face nimic, devreme ce 
luminăţia-ta tot m-ai înţeles. 

— Te-am înţeles, şi încă cum, răspunse don Quijote, că 
te-am scormonit pînă-n fundul rărunchilor şi mi te ştiu cu 
ochii-nchişi la ce ţinteşti cu nenumăratele săgeți ale 
zicalelor tale. Ascultă, Sancho, cu dragă inimă ţi-aş hotărî 
acolo o simbrie dacă aş fi găsit şi eu prin istoriile cavalerilor 
rătăcitori vreo pildă care să-mi descopere şi să-mi arate 
printr-o deschizătură, fie ea cît de mică, cam ce obişnuiau 
să cîştige scutierii pe lună sau pe an; însă eu am citit toate 
aceste istorii, sau, hai, cea mai mare parte dintre ele, şi nu- 
mi amintesc să fi citit ca vreun cavaler rătăcitor să fi hotărît 
o anumită simbrie scutierului său. Atita ştiu că toţi slujeau 
fără plată, şi că tocmai cînd nici cu gîndul nu gîndeau, dacă 
pe stăpiînii lor îi ajuta soarta, se trezeau răsplătiți cu vreo 
insulă sau cu altceva cam pe-acolo şi se alegeau măcar cu 
vreun nume mare sau cu vreo înălţare. Dacă pe tine, 
Sancho, cu nădejdea şi cu încrederea asta, te-ndeamnă 


inima să te-ntorci să mă slujeşti, apăi să fie într-un ceas 
bun, dar să-ţi închipui tu că o să mă apuc eu să scot din 
făgaşul şi din ţiţinile ei vechea datină a cavaleriei 
rătăcitoare, se cheamă să-ţi baţi gindul degeaba. Aşa încît, 
dragă Sancho, du-te tu acasă şi spune-i leresei tale ce 
gindesc eu; şi dacă ea va catadicsi să încuviinţeze şi vei 
catadicsi şi tu să vii cu mine fără plată, bene quidem x, iar 
dacă nu, rămînem tot atît de prieteni ca şi mai înainte, 
fiindcă grăunţe să fie-n hulubar, că hulubii vin ei 1 Şi să ştii 
de la mine, fătul meu, că mai mult face o aşteptare bine 
întemeiată decit o brumă de bani peşin, şi mai bine faci 
plîngere fără să primeşti plata decit să iei o plată nedrept 
socotită pe o muncă de-un preţ mai mare ! Vorbesc în felul 
acesta, dragă Sancho, ca să-ţi dai seama că tot atit de vîrtos 
ca şi tine mă pricep şi eu să zvirl la zicale cu nemiluita; şi, la 
urma urmei, vreau să-ţi spun, şi chiar îţi şi spun, că dacă n- 
ai chef să vii cu mine fără plată şi să împărtăşeşti cu mine 
aceeaşi soartă, rămii cu Dumnezeu, ca să te facă sfint, că 
eu, slavă Domnului, n-o să duc lipsă de scutieri mai 
ascultători, mai inimoşi şi nu atît de greoi la treabă şi de 
gureşi ca tine. 

Cînd auzi Sancho hotărîrea neclintită a stăpînului său, i 
se înnoură cerul şi-i căzură aripile inimii, fiindcă-şi băgase-n 
cap că pentru nimic în lume n-ar fi plecat stăpinu-su fără el; 
şi cum stătea el aşa nehotărit şi dus pe ginduri, iată numai 
că intră Samson Carrasco, dimpreună cu chelăreasa şi cu 
nepoata, dornice să audă cu ce vorbe o să-l înduplece 
acesta pe stăpînul lor să nu mai plece în căutare de 
aventuri. Veni Samson, acest mare pişicher care, 
îmbrăţişîndu-l pe don Quijote ca şi de prima dată, îi spuse în 
gura mare: 525 

— O, tu, floare a cavaleriei rătăcitoarei O, tu, lumină 
strălucitoare a ostăşiei! O, tu, cinste şi oglindă a seminţiei 
spaniole! Dar-ar Dumnezeu cel atotputernic, la care totu-i 
cu putinţă, ca acela sau aceia ce se împotrivesc şi vor să 
zădărnicească cea de-a treia purcedere a ta la drum să nu 
mai găsească nici o ieşire din hăţişul vrerilor lor şi să nu li 


se împlinească în vecii vecilor gîndurile lor cele blestemate ! 
Şi întorcîndu-se către chelăreasă, îi spuse: Nu te mai osteni, 
doamnă chelăreasă, să spui rugăciunea sfintei Apolonia, 
fiindcă ştiu prea bine că este scris în stele ca seniorele don 
Quijote să se îndrepte către înfăptuirea înaltului şi 
reînnoitului său gind; iar eu m-aş simţi cu cugetul apăsat 
foarte dacă nu i-aş face cunoscut şi nu l-aş îndemna pe 
acest cavaler să nu mai ţină multă vreme ferecate şi 
nefolosite puterea viteazului său braţ şi bunătatea 
preavrednicului său suflet, fiindcă, cu zăbava sa, el răpeşte 
dreptul obijduiţilor, ocrotirea orfanilor, cinstea fecioarelor, 
bunul nume al vădanelor, sprijinul nevestelor şi alte lucruri 
de acest fel, care se ating, se leagă, atîrnă şi ţin de cavaleria 
rătăcitoare. Haide, frumosul şi neînfricatul meu senior don 
Quijote, nu mai lăsa de azi pe miine purcederea luminăţiei 
şi măriei-tale la drum; şi dacă mai e nevoie de ceva pentru 
înfăptuirea acestui lucru, iată eu gata sînt să-ţi fiu de folos 
cu toată fiinţa şi averea mea; şi dac-ar fi de trebuinţă să-ţi 
slujesc măriei-tale ca scutier, apăi aş socoti treaba asta ca 
una din întîmplările cele mai fericite. 

Numai ce auzi don Quijote una ca asta, că se şi întoarse 
către Sancho, zicîndu-i: — Nu ţi-am spus eu, măi Sancho, că 
o să am la scutieri cu prisosinţă? Ia te uită cine-i gata să mă 
slujească: nu altul decit vestitul bacalaureat Samsdn 
Carrasco, nemuritoare podoabă şi desfătare a şcolilor de la 
Salamanca, zdravăn la trup, sprinten la mădulare, tăcut, 
răbdător atit la căldură cît şi la frig, atât la foame cît şi la 
sete, cu tot ceea ce se cere pentru a fi scutierul unui 
cavaler rătăcitor; cerul însă n-ar îngădui ca, doar pentru a- 
mi face cheful, să sparg şi să sfărîm stilpul învăţăturii şi 
vasul ştiinţelor şi*să dobor laurul cel slăvit al bunelor 
îndeletniciri cărturăreşti; rămiie noul Samson la el în patrie 
şi, cinstirid-o, să cinstească totodată şi cărunteţea bătrînilor 
săi părinţi, că eu mă mulţumesc şi cu oricare alt scutier, 
devreme ce Sancho nu se învredniceşte să vină cu mine. 

— Ba mă învrednicesc, răspunse Sancho înduioşat şi cu 
ochii-n lacrimi. Şi spuse mai departe: Nu vreau, stăpîne, să 


se zică despre mine vorba aceea: Praznicu-i gătat, oaspeţii- 
au plecat. N-am avut de fel printre ai mei oameni 
nerecunoscători, că doar ştie toată lumea şi mai cu seamă 
satul meu cine a fost neamul Panza din care mă trag; şi 
unde mai pui c-am văzut eu şi-am dibuit — după atitea fapte 
bune şi după şi mai multe vorbe bune — gîndul luminăţiei- 
tale de-a mă pricopsi; şi dac-am spus şi eu c-o fi şi-o păţi cu 
privire la simbrie, asta a fost numai ca să fac cheful muierii, 
care, cînd îşi bagă-n cap să te-nduplece de un lucru, apăi nu 
se află ciocan pe lume care să stringă atîta cercurile pe 
doage cît te strînge ea cu uşa să faci ce-i pofteşte inima; 
dar, la urma urmei, bărbatul se cade să fie bărbat şi 
muierea muiere; şi devreme ce eu sînt bărbat în toate cele 
— că asta nu pot s-o tăgăduiesc — iacă, vreau să fiu bărbat 
şi la mine-n casă, zică oricine ce-o zice! Aşa că nu mai 
rămîne alta de făcut decît ca luminăţia-ta să-ţi întocmeşti 
testametrul dimpreună cu condicelul lui, în aşa fel ca să nu 
se poată revolta, şi să ne aşternem pe dată la drum, ca să 
nu mai pătimească sufletul domnului Samson, care zice că-l 
îndeamnă cugetul să te-nduplece pe luminăţia-ta să pleci 
pentru a treia oară în lumea asta mare; iar eu mă-nfăţişez 
iarăşi să te slujesc pe luminăţia-ta, credincios şi după lege, 
tot atit de bine şi poate şi mai bine decit toţi scutierii care 
au slujit pe vreun cavaler rătăcitor în vremile de-odinioară 
şi în cele de faţă ! 

Bacalaureatul rămase uimit auzind ce cuvinte îşi alege şi 
cum vorbeşte Sancho Panza, fiindcă, deşi citise cea dintii 
istorie a lui Don Quijote, nu crezuse niciodată că Sancho ar 
fi chiar atît de hazliu cum este zugrăvit acolo; după ce auzi 
însă că spune testametrul şi condicelul care să nu se poată 
revolta în loc de testamentul şi codicilul care să nu se poată 
revoca, crezu, în sfîrşit, tot ceea ce citise despre el şi-şi dete 
seama că-i unul din scrintiţii cei mai grozavi ai vremurilor 
noastre. Şi-şi spuse-n sinea sa că doi zănatici ca ăştia — şi 
stăpîn şi slugă — nu mai găseşti cât îi lumea de mare. în cele 
din urmă, don Quijote şi cu Sancho se îmbrăţişară şi 
rămaseră prieteni; şi, după sfatul şi încuviințarea marelui 


Carrasco, care acum era ca un proroc pentru don Quijote, 
s-a hotărit ca în trei zile să aibă loc plecarea, iar într- 
acestea să se pună la cale toate cele de trebuinţă pentru 
călătorie şi să se caute o chivără bine lucrată, fiindcă, orice 
s-ar întîmpla, spunea don Quijote, de plecat nu pleacă fără 
de ea. îi făgădui Samson c-o să-i facă rost, fiindcă ştie el că 
o s-o poată căpăta de la un prieten de-al lui, care avea o 
chivără, deşi, la drept vorbind, această chivără era mai 
degrabă înnegrită de rugină şi de prea multă tocire decît 
strălucitoare şi curată, aşa cum se cade să fie oţelul lustruit. 
Blestemele cu care cele două femei — chelăreasa şi nepoata 
— îl potopiră pe bacalaureat nu se mai sfirşeau; îşi smulseră 
părul, îşi zgîriară obrajii şi, după tipicul bocitoarelor de prin 
partea locului, jeluiau plecarea stăpînului lor ca şi cum 
acesta ar fi răposat. Gindul lui Samson de a-l îndemna pe 
don Quijote să mai plece o dată a fost de fapt acela pe care 
o să-l destăinuiască mai tîrziu istorisirea noastră, totul fiind 
pus la cale după sfatul preotului şi al bărbierului, cu care 
bacalaureatul se vorbise dinainte. 

Ca să nu mai lungim vorba, în cele trei zile, don Quijote 
şi cu Sancho se pregătiră cu toate cele ce socoteau ei de 
trebuinţă, şi după ce Sancho îşi împăcă nevasta, iar don 
Quijote îşi potoli nepoata şi chelăreasa, pe înnoptate, fără 
ca nimeni să-i vadă, în afară de bacalaureat, care vru să-i 
însoţească cale de-o jumătate de leghe, purceseră pe 
drumul ce duce la Toboso, don Quijote călare pe bunul său 
Rocinante, iar Sancho, pe bătrînul lui măgar, desagii fiindu-i 
doldora de lucruri trebuincioase pentru viaţa cîmpenească, 
iar punga, de banii pe care i-i dăduse don Quijote să-i aibă 
la o nevoie. îl îmbrăţişă Samson pe don Quijote şi-l rugă să-l 
înştiinţeze şi pe el de soarta lui, bună sau rea, pentru a se 
bucura de una sau a se mîhni de cealaltă, aşa cum cereau 
legile prieteniei. îi făgădui don Quijote c-o să-i împlinească 
rugămintea, Samson făcu cale-ntoarsă către sat, iar ceilalţi 
doi o luară pe drumul către marea cetate 'Toboso. 


Capitolul VIII 
Unde se povesteşte ceea ce i s-a întîmplat lui don Quijote 
ducîndu-se s-o vadă pe doamna sa, Dulcinea 


din 'Toboso Binecuvîntat fie Alah cel atotputernic, spuse 
Hamete Benengeli la începutul acestui al optulea capitol, 
binecuvîntat fie Alah cel atotputernic, repetă el de trei ori şi 
spune că binecuvîntează astfel numai fiindcă a dat 
Dumnezeu să-i vadă o dată ieşiţi în cîmp pe don Quijote şi 
pe Sancho. lar cititorii plăcutei lor istorii pot socoti că din 
clipa de faţă încep iarăşi isprăvile lui don Quijote şi 
ghidugşiile scutierului său; îi sfătuieşte să uite isprăvile de 
mai-nainte ale iscusitului hidalgo şi să ia aminte numai la 
cele ce au să vină, şi care abia de-acum încolo încep, pe 
drumul spre 'loboso, aşa cum celelalte începuseră pe 
plaiurile Montielului; şi nu-i doar mare lucru cît le cere faţă 
de cît le făgăduieşte în schimb, şi-şi urmează vorba 
spunînd: Don Quijote şi cu Sancho rămaseră singuri, şi 
numai ce se depărtă Samson, că şi începură Rocinante să 
necheze şi măgarul să zbiere, ceea ce fu luat de către 
amindoi — adică de către cavaler şi de către scutier — 
drept un semn bun şi o prorocire fericită; deşi, dac-ar fi să 
spunem adevărul şi numai adevărul, mai vîrtoase erau 
zbieretele şi răgetele măgarului decît nechezatul mîrţoagei, 
ceea ce l-a făcut pe Sancho să-şi închipuie că mai mare avea 
să-i fie lui norocul decît stăpînului său şi că o să-l întreacă; 
dacă socoteala lui se bizuia pe vreo citire-n stele, nu pot să 
ştiu, fiindcă nici povestirea nu spune; numai atît s-a auzit că 
spunea el atunci cînd se poticnea sau cădea, că ar fi fost 
mai bine să fi rămas acasă, căci din poticneală şi din 
căzătură nu te alegi cu alt' ceva decit cu încălţările rupte şi 
cu coastele frinte; şi măcar că era cam netot, nu prea bătea 
el cîmpii cînd gîndea astfel, îi spuse don Quijote: — Sancho, 
frăţioare, dacă mai umblăm, o să ne apuce noaptea şi o să 
fie prea întuneric pentru nevoile noastre de-a ajunge ziua la 
Toboso; şi de-aceea mi-am pus în gînd să fiu acolo mai 
nainte de-a mă prinde în vreo altă aventură; şi o dată ajuns, 
voi primi binecuvîntarea din partea Dulcineii cea fără de 
seamăn pe lume, cu care încuviinţare socotesc eu şi chiar 
sînt încredinţat că o să duc la bun sfîrşit şi la fericită 
încununare orice încercare primejdioasă, fiindcă nimic în 


viaţă nud face mai viteji pe cavalerii rătăcitori decît faptul 
de a vedea că doamnele lor le sînt binevoitoare. 

— Eu tot aşa cred, răspunse Sancho. Socot însă că-i din 
cale-afară de greu ca luminăţia-ta să vorbeşti cu dînsa şi s-o 
vezi în vreun loc unde măcar binecuvintarea să i-o primeşti, 
dacă ea nu ţi-o aruncă peste ulucile ogrăzii unde am văzut-o 
pentru întîia oară, atunci cînd ham adus scrisoarea în care 
se aflau veşti despre năzbitiile şi nebuniile pe care 
luminăţia-ta rămăseseşi să le faci în inima Sierrei Morena. 

— Uluci de ogradă ţi s-a năzărit ţie, Sancho, că sînt 
acelea prin care ai zărit tu acea nu deajuns de slăvită 
gingăşie şi mîndreţe? Nu puteau fi decît galerii sau 
porticuri sau arcade sau cum le-o mai fi zicînd ale unor 
strălucite palate crăieşti. 

— O fi fost şi aşa cum spui, răspunse Sancho; mie însă mi 
s-au părut uluci, numai dacă moi sta prost cu ţinerea de 
minte. 

— Cu toate astea, să mergem într-acolo, Sancho, 
răspunse don Quijote, căci de îndată ce voi vedea-o — puţin 
îmi pasă dacă prin uluci, prin ferestre, prin crăpăturile 
uşilor sau prin zaplazurile grădinilor — şi orice rază din 
soarele frumuseţii ei ce va fi dat să-mi atingă ochiul îmi va 
lumina cugetul şi-mi va întări curajul în aşa fel încît să 
rămîn neîntrecut şi fără de asemănare în înţelepciune şi în 
vitejie. 

— La drept vorbind, stăpîne, cînd am văzut şi eu soarele 
ăsta al domniţei Dulcinea din 'Toboso, apăi nu era chiar atit 
de luminos ca să poată răspîndi vreo rază. Pesemne că 
tocmai cum luminăţia-sa vîntura griul acela de care ţi-am 
spus, praful care ieşea vîrtej dintr-insul s-a pus ca un nor în 
faţa chipului ei şi l-a întunecat. 

— Ce tot baţi cîmpii tu, Sancho, zise don Quijote, 
spunînd, gîndind, crezînd şi ţinînd-o morţiş că domniţa 
Dulcinea vîntura grîu, cînd asta-i o treabă şi o îndeletnicire 
care nu se potriveşte nici cît negru sub unghie cu ceea ce 
fac şi trebuie să facă fetele de neam mare, care sînt menite 
şi hărăzite pentru alte îndeletniciri şi treburi, după care să 


se cunoască de la o bătaie de puşcă noblețea lor? Nu-ţi 
aminteşti tu oare, Sancho, de acele versuri ale poetului 
nostru *, unde el ne zugrăveşte lucrările pe care le 
săvirşeau, acolo, în lăcaşurile lor de cleştar, cele patru zîine, 
care, scoţind capul din Tagul lor iubit, se aşezaseră să 
lucreze pe verdeaţa pajiştii acele pînze bogat împodobite, 
pe care iscusitul poet ni le înfăţişează ca fiind toate din aur, 
din mătăsuri şi din mărgăritare împletite şi ţesute? Cam de 
felul acesta trebuie să fi fost şi îndeletnicirea domniţei mele 
atunci cînd ai văzut-o, numai că zavistia vreunui vrăjitor 
hain şi-o fi vîrit coada; toate lucrurile făcute să-mi aducă 
bucurie sînt preschimbate şi prefăcute de el în înfăţişări 
deosebite de ale lor; de aceea tare mă tem că în acea 
istorisire a isprăvilor mele, despre care se spune că ar trece 
tipărită din mînă-n mină, dacă povestitorul s-a nimerit 
cumva să fie vreun învăţat, vrăjmaş de-al meu, o-fi pus într- 
însa unele lucruri în locul altora, amestecînd cu un singur 
adevăr mii de minciuni şi petrecînd astfel pe socoteala mea 
prin povestirea altor fapte decît acelea ce se cuvin la 
înşiruirea unei istorii adevărate. O, tu, pizmă, rădăcină a 
unor rele fără număr şi cariu al virtuţilor! Toate păcatele, să 
ştii tu, Sancho, poartă un nu ştiu ce 526 plăcut într-însele; 
dar păcatul pizmei nu poartă decît scîrbă, pică şi turbare. 
— "Tocmai asta spun şi eu, răspunse Sancho. Şi-mi vine să 
cred că-n basmul sau în istoria aia în care bacalaureatul 
Carrasco spune c-a dat de noi trebuie că mi s-a ales cinstea 
niţeluş cam terfelită şi, vorba aceea, cam tîrită prin zloată. 
Ei bine, pe legea şi pe cinstea mea că n-am vorbit de rău pe 
nici un vrăjitor, şi-apoi nici atît de procopsit nu sînt ca să mă 
poată pizmui. Ce-i drept, nu-i păcat, sînt eu puţin cam 
poznaş şi am în mine ceva săminţă de coţcar, dar pe toate 
astea le învăluie şi le astupă mantia largă a firii mele celei 
nemeşteşugite, totdeauna deschisă şi niciodată prefăcută ; 
şi de n-ar fi să mă fălesc cu altceva decit cu faptul de a 
crede din toate puterile şi cu adevărat în Dumnezeu şi în tot 
ceea ce cuprinde şi crede sfinta biserică catolică, aşa cum şi 
cred, şi de-a fi vrăjmaşul de moarte al ovreilor, aşa cum şi 


sînt, şi tot ar trebui povestitorii să se milostivească de mine 
şi să nu mă necinstească în scrisul lor. Dar zică ei ce-or 
pofti, că gol-goluţ am venit pe lume, gol-goluţ mă aflu şi- 
acuma, nici nu pierd, nici nu cîştig! La urma urmei, faptul 
că mă văd pus în cărţi şi că trec din mînă în mînă prin lume 
nu mă atinge cu un fir de păr, spună ei despre mine tot ce 
le-o trăsni. 

— Asta, Sancho, spune don Qujote, mi se pare la fel cu 
ceea ce i s-a întîmplat unui vestit poetl din zilele noastre, 
care, scriind o satiră răutăcioasă împotriva tuturor 
doamnelor de la curte 527 528, n-a pus într-însa şi nici n-a 
numit pe o doamnă de care se îndoia dacă face parte din 
rindul lor; care doamnă, văzînd că nu intra şi ea în 
pomelnicul acelora, îl întrebă pe poet ce are de împărţit cu 
ea de n-a pus-o în rînd cu celelalte, cerîndu-i să mai 
mărească satira şi s-o treacă şi pe ea în partea adăugată, că 
dacă nu, o să vadă el ce-o să păţească. Aşa şi făcu poetul şi- 
o puse şi pe ea acolo, dar cu totul fără perdea, de să-i 
treacă pofta; doamna însă rămase mulţumită văzîndu-se cu 
faimă, deşi defăimată. Se mai potriveşte asta şi cu ceea ce 
se spune despre acel păstor care a dat foc şi a aprins 
vestitul templu al Dianei — socotit ca una din cele şapte 
minuni ale lumii — numai ca numele lui să trăiască în toate 
veacurile ce au să vină; şi măcar că s-au dat porunci ca 
nimeni să nu-l numească şi să nu-i fie pomenit numele nici 
prin viu grai, nici prin scris, pentru ca să nu fie atinsă ţinta 
dorinţei lui, s-a ajuns totuşi să se ştie că-l chema Erostrate. 
Se mai potriveşte cu asta şi ceea ce i s-a întîmplat marelui 
împărat Carol Quintul cu un cavaler de la Roma. Vru 
împăratul să vadă acel vestit templu al Rotundeix, care în 
vremea veche se numea templul tuturor zeilor şi care acum, 
cu o chemare mai adevărată, se numeşte al tuturor sfinţilor, 
şi este zidirea care a rămas cea mai nevătămată din cîte a 
durat păgînătatea în Roma, fiind şi aceea care păstrează cel 
mai mult faima măreției şi strălucirii ctitorilor ei; e 
alcătuită-n chipul unei jumătăţi de naramză, de o mărime 
neasemuită, şi-i foarte luminoasă, fără ca totuşi să pătrundă 


într-însa vreo altă lumină decît aceea îngăduită de o 
fereastră, sau, mai bine zis, de o deschizătură rotundă de 
pe acoperiş; şi-n vreme ce împăratul privea pe-acolo 
clădirea, se măi afla împreună cu dînsul, şi chiar foarte 
aproape de el, un cavaler roman, care-i arăta toate 
podoabele şi frumuseţile acelei măreţe şi nepieritoare 
zidiri; după ce se depărtară de acea deschizătură, cavalerul 
spuse împăratului: Preamărite împărate, de o mie de ori m- 
a stăpînit dorinţa să te îmbrăţişez şi să-mi dau drumul în 
jos, împreună cu măria-ta, de pe marginea acelei 
deschizături pentru a lăsa despre mine o faimă veşnică pe 
lume. îţi mulţumesc, răspunse împăratul, că n-ai pus în fapt 
un gînd atit de blestemat, dar de-aci înainte n-o să-ţi mai 
dau prilejul de a face din nou dovadă de credinţa ce mi-o 
porţi, aşa încît îţi poruncesc ca niciodată să nu-mi mai 
vorbeşti şi nici să fii acolo unde voi fi eu; şi, după aceste 
cuvinte, îl iertă. 529 

Vreâu, Sancho, să-ţi spun cu asta că dorinţa de a cîştiga 
faimă este din cale-afară de vie. Ce altceva crezi tu că l-a 
minat pe Horaţiu 1 — armat cu toate armele sale — să se 
azvirle de pe pod în adîncimile Tibrului? Ce altceva l-a 
îndemnat pe Mucius 530 531 să-şi ardă braţul şi mina ? Ce 
altceva l-a împins pe Curtius 532 să se arunce în adinca 
groapă arzătoare care se căscase în mijlocul Romei? Ce 
altceva — în ciuda tuturor prorocirilor care i se arătaseră 
neprielnice — l-a făcut pe Cezar533 să treacă Rubiconul ? 
Şi, ca să dau şi pilde mai noi, ce altceva l-a îndemnat pe 
preacurtenitorul Cort6s 534 535, şi pe vitejii spanioli 
conduşi de el în Lumea Nouă, să găurească corăbiile şi să-şi 
taie astfel orice legătură cu Lumea Veche? Toate astea şi 
multe alte întîmplări măreţe şi felurite sînt, au fost şi vor fi. 
înfăptuiri ale faimei, pe care muritorii o rivnesc ca răsplată 
şi ca parte din nemurirea de care sînt vrednice slăvitele lor 
fapte, deşi noi, care sîntem creştini catolici şi cavaleri 
rătăcitori, trebuie să aşteptăm mai degrabă slava veacurilor 
ce-au să vină, care în înaltul neîntinat al cerului veşnic 
dăinui-va, decit deşertăciunea măririi care se dobîndeşte 


întru pieritorul veac de-acuma; această slavă, oricît ar 
dăinui de mult, tot trebuie să piară o dată cu lumea însăşi, 
ce-şi are sfirşitul înscris pe răboj; aşa că, dragă Sancho, 
înfăptuirile noastre nu se cuvin să treacă dincolo de 
hotarele statornicite nouă de creştineasca lege pe care o 
mărturisim. Trebuie să ucidem la uriaşi trufia, trebuie să 
înfrîngem pizma prin mărinimie şi bunăvoință, mînia prin 
îndelungă răbdare şi pace a sufletului, îmbuibarea şi 
somnul prin mîncarea cea puţină pe care o mîncăm şi prin 
veghea cea multă pe care o veghem, desfri-narea şi 
necurăţia prin credinţa faţă de acelea pe care le-am făcut 
stăpîne ale gîndurilor noastre, trîndăvia prin cutreierarea 
celor patru părţi ale lumii, căutînd prilejuri care ne pot face 
şi ne fac nu numai creştini, ci şi slăviţi cavaleri. Vezi dară, 
Sancho, mijloacele prin care se cîştigă acele culmi ale 
laudelor, pe care le poartă cu sine faima cea bună. 

— Tot ce mi-ai spus luminăţia-ta pîn-acu, spuse Sancho, 
am înţeles prea bine; dar, cu toate astea, tot aş vrea ca 
luminăţia-ta să-mi răzvolţi o îndoială care chiar în clipa asta 
mi-a venit în minte. 

— Să-mi rezolvi, vrei să zici, Sancho, spuse don Quijote. 
Zi fără teamă, că ţi-oi răspunde şi eu ce-oi şti. 

— Spune-mi, stăpîne, urmă Sancho, Iulii şi Auguştii ăştia 
şi toţi cavalerii ăştia năzdrăvani, de care ai spus că-s morţi, 
unde se află ei acuma? 

— Păgiînii, răspunse don Quijote, nici vorbă că se află-n 
iad; creştinii, dac-au fost buni creştini, se află în purgatoriu 
sau în cer. 

— Prea bine, făcu Sancho, dar ia să vedem acuma, 
mormintele astea, unde se află trupurile acestor mari 
stăpînitori, au ele ceva candele de argint în faţă sau le sînt 
împodobiţi pereţii criptelor cu cîrji, giulgiuri, smocuri de 
păr, cu picioare şi cu ochi de ceară? Şi dacă nu-s 
împodobite cu toate astea, atunci cu ce sînt? 

La care don Quijote răspunse: — Mormintele păginilor 
au fost în cea mai mare parte temple strălucite: cenuşa 
trupului lui luliu Cesar a fost aşezată în virful unei piramide 


de o înălţime uriaşă, căreia astăzi la Roma i se zice Acul 
sfintului Petru. împăratului Adrian i-a slujit de mormînt un 
castel mare cît un sat din cele mai răsărite, căruia-i zicea 
Moles Adriani şi care acum e castelul sfiîntului înger din 
Roma. Regina Arte misa l-a înmormîntat pe soţul ei 
Mausoleu într-un mormiînt care-i socotit drept una dintre 
cele şapte minuni ale lumii; dar nici unul dintre mormintele 
astea şi nici multe altele pe care le-au avut păginii n-au fost 
împodobite cu giulgiuri şi nici cu alte prinosuri şi semne 
care să arate că erau sfinţi cei ce se aflau înmormiîntaţi într- 
însele. 

— Asta voiam să ştiu, răspunse Sancho. Dar ia spune-mi 
acuma, ce-i mai mare lucru, să învii un mort, sau să ucizi un 
uriaş? 

— Răspunsul e la mintea omului, răspunse don Quijote. 
Mai mare lucru e să învii un mort. 

— Te-am prins 1 spuse Sancho. Aşadar, acela care-nvie 
morţii, dă orbilor vederea, îi îndreptează pe schilozi şi 
întoarce bolnavilor sănătatea, şi la al cărui mormiînt ard 
candele, şi a cărui criptă e plină de lume cucernică, 
îngenuncheată, care dă cinstire moaştelor sale, mai mare 
slavă va avea şi acum şi-n veacul ce va să vie decit slava pe 
care au lăsat-o sau o vor lăsa toţi împărații păgîni şi toţi 
cavalerii rătăcitori ciţi au fost pe lumea asta. 

— Recunosc că şi asta-i adevărat, răspunse don Quijote. 

— Aşadar, această faimă, aceste cinstiri, aceste drepturi, 
sau cum să le mai zic, răspunse Sancho, le au cu precădere 
trupurile şi moaştele sfinţilor, care, cu încuviințarea şi cu 
îngăduinţa sfintei noastre maici biserici, au candele, 
luminări, giulgiuri, cîrje, zugrăveli, smocuri de păr, ochi, 
picioare, menite să sporească credinţa şi să mărească faima 
lor creştinească. Trupurile sfinţilor sau moaştele lor sînt 
purtate pe umeri de către regi, care le sărută osemintele şi- 
şi împodobesc şi-şi îmbogăţesc cu ele lăcaşurile de 
închinăciune şi altarele lor cele mai slăvite. 

— Şi ce vrei să mă faci să înţeleg, Sancho, cu tot ce-ai 
spus? zise don Quijote. 


— Vreau să spun, grăi Sancho, că noi trebuie să ne 
străduim a fi sfinţi, şi aşa o să ne cîştigăm mai repede buna 
faimă către care năzuim; şi ia seama, stăpîne, că mai ieri- 
alaltăieri — fiindcă-i atît de puţină vreme de-atunci, încît se 
poate spune şi aşa — au fost recunoscuţi ca sfinţi sau ca 
preafericiţi doi călugăraşi din tagma desculţilor, ale căror 
lanţuri de fier cu care-şi încingeau şi-şi supuneau la cazne 
trupul sînt socotite acuma ca lucru mare să le poţi săruta 
sau atinge, şi se bucură, zice-se, de o mai mare cinstire 
decit spada lui Roldân536 din panoplia regelui, Domnul 
aibă-l în pază! Aşa că, stăpîne, mai mult face să fii un 
călugăraş smerit, oricare ţi-ar fi tagma, decît un cavaler 
viteaz şi rătăcitor; mai mult har au în faţa lui Dumnezeu 
vreo douăzeci de bice, pe care singur ţi le-ai da, decît două 
mii de lovituri de lance, pe care le-ai da fie uriaşilor, fie 
zmeilor, fie căpcăunilor. 

— Totu-i aşa precum zici, răspunse don Quijote, dar nu 
toţi putem fi călugări, şi multe sînt căile pe care Dumnezeu 
îşi aduce aleşii în ceruri; şi cavaleria ţine de cele ale 
credinţei, şi-n slava cerească se află şi cavaleri sfinţi. 

— Da, răspunse Sancho, dar eu am auzit spunîndu-se că- 
n cer se află mai mulţi călugări decît cavaleri rătăcitori. 

— Asta-i numai fiindcă-s mai mulţi la număr călugării 
decit cavalerii, răspunse don Quijote. 

— Dar din cei rătăcitori sînt destul de mulţi, zise Sancho. 

— Mulţi, răspunse don Quijote, dar puţini aceia ce-s cu 
adevărat vrednici de acest nume. 

Cu asemenea vorbe şi cu altele de acest fel le trecu toată 
noaptea, precum şi ziua următoare, fără a li se întîmpla 
nimic vrednic de a fi povestit, ceea ce pe don Quijote îl 
miîhni foarte. în sfirşit, a doua zi, în murgul serii, zăriră 
marea cetate a Iobosului, la a cărei vedere sufletul lui don 
Quijote se umplu de bucurie, iar acela al lui Sancho se 
scîrbi amarnic, fiindcă nici casa Dulcineii n-o ştia şi nici pe 
ea n-o văzuse vreodată, cum n-o văzuse, de altfel, nici 
stăpinu-su; aşa că amîndoi se perpeleau, unul din dorinţa 
de a o vedea, iar celălalt de ciudă că n-o văzuse niciodată; 


cit priveşte pe Sancho, el nu ştia cum s-o scoată la capăt 
cînd o fi ca don Quijote să-l trimită la Toboso. Don Quijote 
hotări, în sfîrşit, să-şi facă intrarea în cetate după ce se va 
înnopta şi, atit cît le îngăduia timpul, rămaseră să 
poposească sub nişte goruni ce se aflau în preajma 
Tobosului, şi în clipa sorocită intrară în cetate, unde li s-au 
întîmplat lucruri de pomină. 


Capitolul IX 

Unde se povesteşte ceea ce se va vedea într4nsul Era 
tocmai miezul nopţii sau cam pe la acel ceas cînd don 
Quijote şi cu Sancho ieşiră din pădure şi intrară în 'Toboso. 
Satul era cufundat într-o tăcere adîncă, fiindcă toţi localnicii 
dormeau buştean. Noaptea era aproape albă, cu toate că 
Sancho ar fi vrut să fie pe de-a-ntregul neagră spre a se afla 
în beznele ei un prilej de dezvinovăţire a prostiei lui. Nu se 
mai auzeau decît lătraturi de cîini la tot pasul, care lui don 
Quijote îi asurzeau urechile, iar lui Sancho îi puneau curajul 
la grea încercare. La răstimpuri mai zbiera cate-un măgar, 
mai grohăiau porcii, mai mieunau miţele, ale căror glasuri, 
amestecate cu zvonuri felurite, păreau a creşte şi mai 
puternic în liniştea nopţii; pe toate astea le luă îndrăgostitul 
cavaler drept semne rele; îi spuse totuşi lui Sancho: — 
Sancho, băiete, du-mă tu către palatul Dulcineii, poate c-om 
găsi-o încă neculcată. 

— La ce palat să te duc, păcatele mele, răspunse Sancho, 
cînd acela-n care am văzut-o pe măria-sa nu era decît acolo, 
o căscioară cu totul nearătoasă? 

— Pesemne că tocmai atunci s-o fi retras, răspunse don 
Quijote, în vreo mică aripă a palatului său şi stătea în tihnă 
numai cu domniţele din alaiul ei, aşa cum e obiceiul şi 
datina la doamnele de neam mare şi la prințese. 

— Stăpiîne, zise Sancho, chiar dacă luminăţia-ta, în ciuda 
celor spuse de mine, vrei cu tot dinadinsul să fie palat casa 
domniţei Dulcinea, ia spune-mi totuşi: este oare acuma 
ceasul cînd să-i găsim poarta deschisă ? Şi frumos ne-ar 
şedea să izbim ca apucaţii cu ciocanul în poartă, ca să vie şi 
să ne deschidă, tulburînd toată lumea şi făcînd-o să sară-n 
sus? Ce? Ne ducem aşa, la voia întimplării, să batem la uşa 
ţiitoarelor noastre, cum fac ibovnicii, care vin de bat şi intră 
la tot ceasul, oricît ar fi de tîrziu? 

— Oricum, să căutăm mai întîi palatul, şi după ce l-om 
găsi, o să-ţi spun eu, Sancho, ce-o fi bine să facem. Şi ia 
seama, Sancho, că sau sînt eu chior, sau clădirea aceea 


mare şi întunecată ce se zăreşte de-aci trebuie să fie palatul 
Dulcineii 1 

— Atunci du-mă, luminăţia-ta, într-acolo, răspunse 
Sancho, poate că aşa o fi, deşi cu ochii mei să-l văd şi cu 
mîinile mele să-l pipăi, şi tot atita aş crede cum cred că 
acuma-i ziuă. 

Se îndreptă don Quijote într-acolo, şi după ce umblă el 
aşa la vreo două sute de paşi, se află în faţa clădirii aceleia 
întunecate, la care, văzînd un turn înalt, îndată-şi dete 
seama că acea zidire nu era palat, ci biserica mare a 
satului, şi spuse: — De biserică am dat, Sancho. 

— Văd şi eu, răspunse Sancho, şi slavă Domnului că n-am 
dat de mormîntul nostru, că nu-ia bună să umblăm prin 
cimitire la un ceas ca ăsta 537, şi cu atit mai mult cu cît ţi- 
am şi spus luminăţiei-tale, dacă nu mă-nşel, că domniţa asta 
stă cu casa într-o ulicioară înfundată. 

— Trăsni-te-ar Dumnezeu să te trăsnească de bezmetic, 
zise don Quijote, unde-ai mai auzit tu că marile castele şi 
palatele cele regeşti sînt clădite în ulicioare înfundate? 

— Stăpine, răspunse Sancho, cîte bordeie, atitea obiceie; 
poate că aici, în Toboso, se obişnuieşte să se dureze palatele 
şi marile clădiri în ulicioare înfundate; aşa că lasă-mă, rogu- 
te, luminăţia-ta, să caut pe ulițele sau pe ulicioarele acestea 
care mi se deschid dinainte, poate că-n vreun colţ oi da cu 
nasul de palatul ăsta, mînca-l-ar cîinii să-l mănînce, că ne 
tot poartă pe drumuri, de scoate şi sufletul din noi! 

— Vorbeşte mai cuviincios, Sancho, despre cele ce sînt 
ale domniei mele, spuse don Quijote, şi-apoi să ne mai 
ţinem firea în această zi de sărbătoare şi să nu ne pierdem 
cumpătul. 

— Bine, o să mă stăpinesc, răspunse Sancho. Dar cum să 
nu-mi ies din balamale cînd văd că luminăţia-ta vrei aşa, ca 
dintr-o singură-dată cît am văzut casa stăpînei noastre, s-o 
şi am mereu în minte şi s-o găsesc la miezul nopţii, cînd n-o 
găseşti luminăţia-ta, care ăi fi văzut-o de mii de ori. 

— Ai să mă faci să-nnebunesc, Sancho 1 zise don Quijote. 
Ascultă aicea, ereticule ce eşti, nu ţi-am spus de o mie de 


ori că-n viaţa mea n-am văzut-o pe Dulcinea cea fără de 
seamăn pe lume şi că niciodată n-am trecut pragul palatului 
ei, şi că sînt îndrăgostit numai din auzite şi de pe urma 
marii faime răspindite despre frumuseţea şi înţelepciunea 
ei ? 

— Acum aud şi eu una ca asta, răspunse Sancho, şi- 
atuncea zic că, devreme ce luminăţia-ta n-ai văzut-o, apăi 
eu nici atita ! 

— Asta-i cu neputinţă, răspunse don Quijote, că doară tot 
tu mi-ai spus că ai văzut-o vînturînd grîu atunci cînd mi-ai 
adus răspunsul la scrisoarea pe care i-am trimis-o prin tine. 

— Nu te lua după asta, stăpine, răspunse Sancho, fiindcă 
trebuie să-ţi spun că tot din auzite a fost şi vederea ei şi 
răspunsul pe care ţi l-am adus, pentru că tot atita ştiu eu 
cine-i domniţa Dulcinea cît pot să trag una cu pumnul în 
cer. 

— Sancho, Sancho, răspunse don Quijote, îşi are uneori 
şi gluma rostul ei, dar alteori cade şi se potriveşte ca nuca-n 
perete. Pentru că eu spun că nici n-am văzut-o şi nici n-am 
vorbit cu aleasa inimii mele, nu trebuie, hop şi tu, să spui că 
nici nu i-ai vorbit şi nici n-ai văzut-o, cînd ştii prea bine că 
altfel stau lucrurile. 

Şi cum vorbeau ei doi aşa, iată că văzură trecînd pe- 
acolo pe unul cu doi catâri, şi după huruitul plugului, care 
era tirît pe jos, se gîndiră că trebuie să fie vreun plugar ce 
s-a sculat cu noaptea-n cap, mai nainte de-a se crăpa de 
ziuă, pentru a se duce la munca cîmpului; şi chiar aşa era. 
Venea plugarul cîntînd acel cîntec care zicea: Frîncilor, 
păţit-aţi rău din cale-afară Cînd cu vinătoarea de la 
Roncesvalles1. 

— Să mor eu, Sancho, zise don Quijote auzindu-l, dac-o 
să ne iasă ceva bun în noaptea asta ! N-auzi ce cîntă ţăranul 
ăsta ? 

— Ba da, aud, răspunse Sancho. Da ce-are-a face bătălia 
de la Roncesvalles cu ceea ce ne doare pe noi ? Ar fi putut 
tot atit de bine să cînte şi cîntecul lui Calainos 538 539, că 


totuna ar fi fost pentru bunul sau răul mers al trebilor 
noastre. 

într-acestea se apropie şi plugarul, pe care don Quijote îl 
întrebă: — N-ai putea să ne spui, măi creştine, aşa să te- 
ajute Dumnezeu, unde sînt pe-aicea palatele domniţei celei 
fără de seamăn pe lume, dona Dulcinea del Toboso? 

— Domnule, răspunse flăcăul, eu nu-s de prin partea 
locului, şi numai de cîteva zile sînt venit aici în sat, unde-l 
ajut la munca cîmpului pe-un gospodar cu dare de mînă; în 
casa asta din faţă stau preotul satului şi cu dascălul; 
amîndoi, sau oricare dintre ei va putea să te lămurească pe 
luminăţia-ta ce-i cu această doamnă prinţesă, fiindcă au 
scrise la ei numele tuturor localnicilor din Toboso; cu toate 
că, după socoteala mea, nu cred să locuiască în tot satul nici 
o prinţesă, ci doar ceva cucoane mai acătării şi, dintre ele, 
fiecare o fi prinţesă la ea în casă. 

— Păi, dragul meu, spuse don Quijote, printre astea 
trebuie să fie şi cea de care te-ntreb. 

— Tot ce se poate, răspunse flăcăul, şi rămîneţi cu bine, 
că acum se ivesc zorile. 

Şi îndemnîndu-şi catîrii, nu mai stete să aştepte şi alte 
întrebări. 

Sancho, văzîndu-l pe stăpînu-su dus pe ginduri şi destul 
de nemulţumit, îi spuse: — Stăpîne, dacă o să tot umblăm 
noi aşa, ne-apucă ziua şi n-o să ne vie de loc la socoteală să 
ne găsească soarele pe drum; mult mai bine-ar fi să ieşim 
afară din cetate, pentru ca luminăţia-ta să te-ascunzi în 
vreo pădure pe-aici prin apropiere, iar eu să mă-ntorc de cu 
ziuă; şi n-o să rămînă colţişor în tot satul ăsta unde să nu 
caut casa, castelul sau palatul stăpînei mele, că tare-aş mai 
fi amărit să n-o găsesc, dar de-oi găsi-o, apăi o să vorbesc 
cu luminăţia-sa şi o să-i spun unde şi cum ai rămas 
luminăţia-ta, aşteptind de la ea porunca şi mijlocul de-a o 
vedea, în aşa fel ca să nu fie atinsă nici cu atitica cinstea şi 
renumele ei. 

— Să ştii că sfatul pe care mi-l dai acuma, spuse don 
Quijote, îmi place şi ţi-l primesc din toată inima. Hai, fătul 


meu, să mergem şi să căutăm un loc unde să mă ascund, iar 
tu ai să te-ntorci, aşa cum spui, s-o cauţi, s-o vezi şi să-i 
vorbeşti domniţei mele, de la a cărei înţelepciune şi 
curtenie mă aştept la semne de bunăvoire nemaiauzite, şi 
chiar la mai mult. 

Murea Sancho să-l scoată pe stăpînu-su din sat, ca să nu 
se dea de minciună cu răspunsul pe care i-l adusese din 
partea Dulcineii în Sierra Morena ; aşa că dete zor cu 
plecarea, care se înfăptui pe dată, şi la vreo două mile de 
locul acela, aflară o pădure sau o dumbravă, unde don 
Quijote se ascunse, în vreme ce Sancho se întorcea în 
cetate ca să vorbească cu Dulcinea, solie în timpul căreia s- 
au întîmplat lucruri care cer şi ele a fi ascultate şi crezute. 


Capitolul X 

Unde se vorbeşte despre dibăcia folosită de Sancho 
pentru a o vrăji pe domniţa Dulcinea şi despre alte 
întîmplări pe cit de caraghioase, pe atît de adevărate 
Ajungiînd scriitorul acestei mari istorii să povestească cele 
ce povesteşte în capitolul de faţă, spune că mai bucuros le- 
ar trece sub tăcere, de teamă că n-o să fie crezut, fiindcă 
scrîntelile lui don Quijote au atins aici capătul şi hotarul 
celor mai mari ţicneli din cîte-i pot trece cuiva prin minte, 
ba chiar le-au şi întrecut cu vreo doi stînjeni pe cele mai 
mari. în cele din urmă, măcar că, apăsat de teama şi de 
îngrijorarea asta, le-a scris totuşi întocmai cum le-a săvirşit 
don Quijote, fără să pună nimic de la el şi fără să scoată din 
povestire nici un grăunte de adevăr, puţin păsîndu-i de 
învinuirile ce-ar putea să i se aducă, cum c-ar fi mincinos: şi 
a avut dreptate, fiindcă adevărul se îndoaie, dar nu se 
frîinge, şi mereu pluteşte deasupra minciunii, ca şi 
untdelemnul deasupra apei. Şi aşa, depănîindu-şi mai 
departe firul povestirii, spune că de îndată ce don Quijote 
se ascunse în pădurea, stejărişul sau dumbrava de lingă 
marele 'Toboso îi şi porunci lui Sancho să se întoarcă în oraş 
şi să nu i se mai arate în faţa ochilor fără a fi vorbit mai 
nainte din parte-i către aleasa inimii lui, rugind-o să fie atît 
de bună de a se lăsa văzută de cavalerul ei cel prins în 
mrejele dragostei şi să se îndure a-i da binecuvîntarea, 
pentru ca, în felul acesta, el să capete încredere că va ieşi 
cu bine din toate ciocnirile şi grelele lui încercări. Sancho 
îşi luă asupră-şi să facă întocmai cum i se poruncea şi să 
aducă un răspuns tot atit de bun cum l-a adus şi de-ntiia 
dată. 

— Du-te, fătul meu, răspunse don Quijote, şi să nu-ţi 
pierzi cumpătul cînd vei vedea că-i atît de strălucită lumina 
acelui soare al frumuseţii pe care te duci să-l cauţi tu, 
fericitule mai presus de toţi scutierii de pe lume! Să ţii bine 
540 minte şi să nu laşi să-ţi scape nimic din felul cum te 
primeşte: dacă se schimbă la faţă cită vreme tu-i dai solia 
mea, dacă tresare şi se tulbură cînd îmi aude numele, dacă 


nu mai poate sta liniştită pe perină, de-o fi s-o găseşti 
aşezată pe tronul cel strălucit, unde se cuvine să şadă una 
ca ea, iar de stă-n picioare, uită-te la ea dacă nu se lasă cînd 
pe-un picior, cînd pe celălalt, dacă nu ia de la capăt de vreo 
două-trei ori răspunsul pe care ţi l-o da, dacă nu-l rosteşte 
cînd blînd, cînd aspru, cînd înţepător, cînd drăgăstos, dacă 
nu-şi duce mîna la păr să şi-l potrivească, măcar că nu-i în 
neorînduială, ca să nu mai lungesc vorba, dragă Sancho, fii 
cu ochii treji la toate faptele şi mişcările ei, căci dacă tu mi 
le vei povesti aidoma cum au fost, voi afla şi eu ceea ce ea 
păstrează ascuns în taina inimii ei în legătură cu cele ce 
ating dragostea mea. Fiindcă trebuie să ştii, Sancho, dacă 
n-ai ştiut pîn-acuma, că între îndrăgostiţi purtarea şi 
gesturile care dau mărturie atunci cînd e vorba de 
dragostea lor sînt cei mai credincioşi olăcari, care aduc 
veşti despre ceea ce se petrece acolo, înlăuntrul cugetului. 
Du-te, frăţioare, călăuzească-te o altă stea, mai bună decît a 
mea, şi întoarcă-te o altă izbîndă mai bună decit aceea de 
care mă tem şi pe care o aştept în această amarnică 
singurătate în care mă laşi părăsit. 

— Uite că plec şi mă-ntorc îndată, spuse Sancho, da, 
vezi, stăpine, de mai prinde inimă, că nu cred s-o ai acuma 
mai mare decît un purice. Şi gîndeşte-te şi luminăţia-ta la ce 
se spune de obicei, cum că inima, de-i oţelită, sfarmă 
nenorocu-n pripă, şi că unde nu-i slănină, nici frigare nu e, 
şi aşijderea se mai spune că nu ştii de unde sare iepurele. 
Spun asta, fiindcă dacă n-am găsit azi-noapte palatele şi 
castelele stăpînei mele, acum, că-i ziua-n amiaza mare, 
socot că le-oi găsi cînd nici cu gîndul nu gindesc, şi-apoi 
dacă le-am găsit, las' pe mine, că mă descurc eu cu ea l— 
Măi Sancho, zise don Quijote, fără doar şi poate că zicalele 
pe care le înşiri mereu se potrivesc tot atit de bine cu cele 
ce vorbim cît vrea şi Dumnezeu să mă dăruiască cu un 
noroc mai bun în cele ce năzuiesc. 

Acestea fiind spuse, Sancho întoarse spatele şi dete bici 
măgarului, iar don Quijote rămase călare, proptit în scări şi 
sprijinit de lance, cu cugetul apăsat de jalnice şi tulburi 


închipuiri; îl vom lăsa, însă, acolo şi-l vom însoţi pe Sancho 
Panza, care pleca tot atît de tulburat şi de îngîndurat cum 
rămăsese şi stăpînul său; şi era atît de muncit de gînduri, 
încît numai ce ieşi din pădure, că se şi uită îndărăt, şi mere- 
dinţindu-se că don Quijote nu se mai zărea, descălecă de pe 
măgar şi, aşezîndu-se la rădăcina unui copac, începu să 
vorbească în sinea lui şi să-şi spună: la să vedem acuma, 
Sancho frăţioare, unde te duci domnia-ta? Te duci să cauţi 
vreun măgar care s-a pierdut? nu, nici vorbă 1 Atunci, ce te 
duci să cauţi? Mă duc să caut o nimica toată: o prinţesă, şi 
într-însa să caut soarele frumuseţii, cu tot cerul laolaltă. Şi 
unde crezi tu, Sancho, că ai să găseşti ceea ce spui ? Unde? 
în marea cetate Toboso. Bine. Şi din partea cui te duci tu s-o 
cauţi? Din partea vestitului cavaler don Quijote de La 
Mancha, care-i îndreptează pe cei strîimbi, şi dă să mănînce 
celor însetaţi, şi să bea celor înfometați. Toate astea sînt 
bune şi frumoase, dar îi ştii tu casa, Sancho ? Stăpînul meu 
spune că trebuie să fie nişte palate regeşti sau nişte castele 
strălucite. Şi ai văzut-o cumva vreodată ? Nici eu, nici 
stăpinul meu n-am văzut-o niciodată. Şi crezi că ar fi o 
treabă nimerită şi bine rînduită dacă cei din Toboso, ştiind 
că te afli aici cu gîndul de a le momi prinţesele şi a le 
tulbura doamnele, ar veni şi ţi-ar rupe spinarea cu 
ciomegele, de nu ţi-ar mai rămîne un oscior întreg ? Ar 
avea, într-adevăr, multă dreptate numai dacă n-ar ţine 
seama că sînt trimis şi că 

Eşti, prietene, un sol doar 

şi de vină nu eşti, nu.541 

Nu te-ncrede în asta, Sancho, fiindcă oamenii din La 
Mancha sînt tot atît de iuți la mînie pe cît îs de cinstiţi, şi nu 
îngăduie ei nimănui să-i calce pe coadă. Mamă-Doamne, 
dacă te-or simţi ei numai, vai de pielea ta! la seama, c-or să 
mi te scarmene de-o să scoţi scîntei, nu altceva 1 Ba nu, 
zău, o să mă duc eu acuma să caut ziua de ieri pentru 
bunul-plac al lui cutărică, şi unde mai pui că s-o caut pe 
Dulcinea în 'loboso e ca şi cum aş căuta-o pe Marica în 


Ravenna sau pe bacalaureat în Salamanca! Numai dracu şi 
nu altu, m-a băgat în tot buclucul ăsta! 

Această sfătuire a ţinut-o Sancho cu sine însuşi, şi 
urmarea a fost c-a ajuns în cele din urmă să-şi spună: 
Stăpînul ăsta al meu, după mii şi mii de semne doveditoare, 
mi-am dat seama că-i nebun de legat, iar eu, la rîndul meu, 
nu mă las la coadă, fiindcă sînt şi mai nebun decît el 
devreme ce-l urmez şi-l slujesc, dac-o fi adevărată zicala: 
„Spune-mi cu cine te-nsoţeşti ca să-ţi spun cine eşti“, sau 
cealaltă: „Nu cu cin” te naşti, ci cu cine paşti**. Fiind deci 
nebun, cum şi este de fapt, şi lovit de sminteală, din care 
pricină de cele mai multe ori ia un lucru drept altul şi face 
din alb negru şi din negru alb, aşa cum a ieşit la iveală cînd 
a spus că morile de vînt erau uriaşi, că măgăriţele 
călugărilor erau cămile şi că turmele de oi erau oşti de 
vrăjmaşi, şi multe alte lucruri de soiul ăsta, n-o să-mi fie 
greu să-l fac să creadă că o ţărancă — cea dintii ce mi-o ieşi 
în cale — este domniţa Dulcinea; şi dacă el n-o să creadă, eu 
o să jur; şi dacă elo să jure, o să mai jur şi eu înc-o dată; şi 
dacă el o s-o ţie morţiş, eu o s-o ţin şi mai morţiş; vorba e ca 
să iasă cum zic eu, fie ce-o fi ! Poate cu încăpăţinarea asta 
să-l învăţ minte să nu mă mai trimită în asemenea solii, 
văzînd cît de prost am scos-o la capăt; sau poate că o să 
creadă — aşa cel puţin socot eu — că vreun vrăjitor din 
ăştia, despre care spune el că-i poartă sîmbetele, i-o fi 
schimbat chipul numai ca să-i facă lui în ciudă. 

La gindul acesta, Sancho Panza îşi linişti cugetul şi socoti 
treaba bine scoasă la capăt, dar mai stete acolo pînă pe 
seară ca să-l facă pe don Quijote să creadă că i-a trebuit o 
bună bucată de vreme pentru a se duce la Toboso şi a se 
întoarce înapoi; lucrurile s-au brodit atit de bine, că tocmai 
cînd se ridica să încalece pe măgar, numai ce vede că vin 
dinspre Toboso spre locul unde se afla el trei ţărănci călare 
pe trei măgari sau măgăriţe, căci povestitorul nu spune, 
deşi s-ar putea crede că erau mai curînd măgăriţe, astea 
fiind dobitoacele pe care încalecă de obicei ţărăncile. Dar 
cum acest amănunt e lipsit de însemnătate, n-avem nici noi 


să mai tărăgănăm povestea cu el, ca să-l lămurim de-a fir-a- 
păr. Ce mai vorbă lungă? De îndată ce Sancho le văzu pe 
ţărănci, o şi porni la drum, întorcîndu-se să-l caute pe don 
Quijote, şi-l găsi oftind şi scoţîind mii şi mii de tînguiri de 
dragoste. Cum îl văzu, don Quijote spuse: — Ce-mi aduci, 
Sancho frate ? O să pot însemna această zi cu o piatră albă, 
sau cu una neagră? 1 

— Mai bine ai face, luminăţia-ta, răspunse Sancho, s-o 
însemni cu roşu, aşa cum sînt scrise înştiinţările prin şcoli 2, 
ca să vezi mai bine ce-o să-ţi fie dat a vedea. 

— Atunci, spuse don Quijote, se cheamă că aduci veşti 
bune. 

— Şi încă atît de bune, răspunse Sancho, că luminăţia-ta 
n-ai altceva de făcut decît să dai pinteni lui Rocinante şi să 
ieşi la drum, ca s-o vezi pe domniţa Dulcinea din Toboso, 
care, dimpreună cu alte două domniţe de-ale ei, vine să te 
vadă pe luminăţia-ta. 

— Sfinte Dumnezeule! Ce spui tu, Sancho dragă ? zise 
don Quijote. la seama să nu mă amăgeşti şi nici să nu-ţi 
treacă prin cap că ai putea, cu bucuria-ţi prefăcută, să-mi 
înveseleşti mihnirea adevărată. 

— La ce-mi foloseşte să te amăgesc pe luminăţia-ta, mai 
cu seamă că atît de curînd poţi să te încredinţezi de 
adevărul spuselor mele? Dă zor, stăpine, şi haide s-o vezi 
venind pe domniţă, stăpina noastră, înveşmiîntată şi 
împodobită aşa cum i se cuvine uneia ca ea. Atit ea, cît şi 
domniţele ei sînt 542 543 toate numai un jăratic de aur, 
toate numai salbe de mărgăritare, toate numai diamante, 
toate numai rubine, toate numai pînze ţesute-n fir, groase 
de zece degete; pletele lor răsfirate pe spate, ca nişte 
adevărate raze de soare, flutură-n vînt; dar, mai presus de 
orice aşteptare, ele vin călare pe trei buiestruşi bălţaţi, cum 
nu s-au mai pomenit pe lume. 

— Poate că vrei să spui buiestraşi, măi Sancho. 

— Aproape că nu-i nici o deosebire, răspunse Sancho, 
între buiestruşi şi buiestraşi. Dar vie ele călare pe ce-or 
veni, vorba este că vin cele mai frumoase domniţe din cîte şi 


le poate dori cineva, şi mai cu seamă stăpîna mea, domniţa 
Dulcinea, care-ţi ia ochii. 

— Să mergem, Sancho fiule, răspunse don Quijote, şi ca 
răsplată pentru o asemenea veste, pe cît de neaşteptată, pe 
atit de bună, îţi dăruiesc cea mai de seamă pradă ce-o s-o 
cîştig la întiia aventură pe care voi avea-o; şi dacă nu te 
mulţumeşti cu asta, îţi dăruiesc mînjii de anul ăsta de la cele 
trei iepe ale mele, care ştii că stăteau gata să fete în imaşul 
obştesc de la noi din sat. 

— Mă opresc mai bine la mînji, răspunse Sancho, fiindcă 
nu prea sînt eu încredinţat c-o să fie chiar arătoasă prada 
de pe urma celei dintii aventuri. 

Tot vorbind ei astfel, ieşiră din pădure şi le zăriră pe cele 
trei ţărănci care se apropiau. Căscă don Quijote ochii pe 
toată întinderea drumului către Toboso, şi cum nu zări 
altceva decît pe cele trei ţărănci, rămase cu totul nedumerit 
şi-l întrebă pe Sancho dacă nu le lăsase cumva afară din 
cetate. 

— Cum afară din cetate ? răspunse Sancho. Ce ? Ai 
luminăţia-ta orbul găinilor de nu vezi că sînt astea care vin 
încoace, strălucitoare ca însuşi soarele la amiază? 

— Eu, Sancho, răspunse don Quijote, nu văd decit trei 
ţărănci călare pe trei măgari. 

— Doamne, fereşte-mă de ducă-se-pe-pustii! răspunse 
Sancho. Cum e cu putinţă ca trei buiestraşi — parcă aşa le 
zice — albi ca zăpada neîntinată, să ţi se năzărească 
luminăţiei-tale că sînt măgari ? Pe dumnezeul meu, să-mi 
smulgi mie barba dacă nu-i aşa ! 

— Ei bine, Sancho dragă, zise don Quijote, eu îţi spun că- 
i atit de adevărat că sînt măgari sau măgăriţe, cum e 
adevărat că eu sînt don Quijote şi tu Sancho Panza! Aşa mi 
se par mie, cel puţin. 

— Taci, stăpîne, spuse Sancho Panza, nu mai rosti 
asemenea vorbe, ci mai bine deschideţi ochii şi vino să ne- 
nchinăm în faţa stăpîinei gîndurilor luminăţiei-tale, care se 
apropie de noi 1 


Numai ce spuse vorbele astea, că se şi îndepărtă, ca să le 
primească pe cele trei ţărănci, şi, descălecînd de pe măgar, 
apucă de căpăstru asinul pe care călărea una din ele, apoi, 
plecîndu-şi amindoi genunchii la pămînt, zise: — Crăiasă şi 
domniţă şi ducesă a frumuseţii, înălţimea şi măria-ta să se 
milostivească a primi în harul şi cinstirea ta pe acest cavaler 
ce l-ai prins în mreje şi care stă acolo împietrit, înmărmurit, 
tulburat de sus pînă jos şi fără suflare, văzîndu-se înaintea 
măreţei tale făpturi. Eu sînt Sancho Panza, scutierul său, iar 
el este cavalerul rătăcitor don Quijote de La Mancha, căruia 
i se mai spune şi Cavalerul Tristei Figuri. 

în acea clipă îngenunche şi don Quijote, privind cu ochii 
holbaţi şi cu căutătura uimită pe aceea pe care Sancho o 
numea crăiasă şi domniţă; şi cum nu vedea altceva într-însa 
decît o fată de ţară, şi nici măcar dintre cele mai chipeşe, 
fiindcă avea faţa lată şi nasul turtit, rămăsese trăsnit şi 
năucit, fără să-ndrăznească a deschide gura. Ţărăncile erau 
şi ele nedumerite văzînd îngenuncheaţi pe acei doi bărbaţi, 
atit de deosebiți unul de altul, şi care n-o lăsau pe tovarăşa 
lor să-şi vadă de drum; dar cea oprită de ei, rupînd tăcerea, 
spuse ţifnoasă şi burzuluită nevoie mare: — Daţi-vă dracului 
la o parte din cale şi lăsaţi-ne să trecem, că avem zor! 

La care Sancho răspunse: 

— Domniţă şi stăpină universală din Toboso! Cum? 
Mărinimosu-ţi suflet nu se înduioşează văzînd îngenuncheat 
înaintea strălucitei feţe a luminăţiei-tale pe stilpul şi pe 
sprijinul cavaleriei rătăcitoare? 

Auzind aceste vorbe, una din celelalte două spuse: — 
Acum pun ţesala pe tine, să mite scarmăn, urecheatule ! la 
te uite la domnişorii ăştia cum vin să-şi ridă de noi cele de la 
ţară, ca şi cum n-am şti şi noi să vă luăm la vale 1 Vedeţi-vă 
o dată de drum şi lăsaţi-ne şi pe noi să ne vedem de-al 
nostru, ajungă-vă! 

— Ridică-te, Sancho, spuse atunci don Quijote, fiindcă 
văd că soarta, care nu se mai satură îngrămăjdind restrişti 
asupră-mi, mi-a tăiat orice cale prin care ar putea să vină o 
cit de mică alinare în nefericitul suflet ce-l port în acest 


trup. lar tu, o, culme a oricărei desăvîrşiri ce poate fi dorită, 
neîntrecută întruchipare a gingăşiei omeneşti, singur leac 
al acestei inimi îndurerate, ce se topeşte după tine, dacă 
vrăjitorul cel vrăjmaş mă prigoneşte şi a pus neguri groase 
deasupra ochilor mei — că numai de asta, şi nu de altceva, a 
prefăcut şi a schimbat frumuseţea şi chipul tău cel fără 
seamăn pe lume în acela al unei biete ţărănci, dacă nu lo fi 
schimbat cumva şi pe al meu într-un chip de căpcăun, 
pentru a-l face nesuferit ochilor tăi — nu pregeta, totuşi, să 
mă priveşti cu blindeţe şi cu dragoste; încearcă să recunoşti 
în această supunere şi îngenunchere a mea în faţa 
preschimbatei tale frumuseți smerenia cu care sufletul meu 
se închină ţie. 

— Asta să i-o spui lui tat-tu, răspunse ţăranca, că mie nu- 
mi arde s-ascult cum îmi tragi clopotele! Hai, daţi-vă la o 
parte şi lăsaţi-ne să trecem; zău că ne-aţi face un mare 
bine! 

Sancho se dete la o parte şi o lăsă să treacă, cît se poate 
de mulţumit, că a ieşit bine ceea ce urzise. De îndată ce se 
văzu scăpată, fata care închipuise pe Dulcinea, împungînd 
buies-traşul cu un cui înfipt în vîrful băţului, o luă în goana 
mare pe pajişte; şi cum simţi măgăriţa că împunsătura 
cuiului o doare mai rău decît de obicei, începu să se salte în 
două picioare pînă dădu cu domniţa Dulcinea de pămînt; 
văzînd una ca asta, don Quijote sări s-o ridice, iar Sancho să 
potrivească şi să stringă şaua, care alunecase pînă sub 
burta măgăriţei. După ce fu potrivită şaua, vru don Quijote 
s-o ridice-n braţe pe domniţa sa vrăjită, ca s-o aşeze pe 
asină; dar domniţa, ridicîndu-se de jos, îl scuti de acea 
treabă, fiindcă, dîndu-se puţin îndărăt, îşi făcu vînt şi, 
proptindu-se cu amindouă mîinile de spinarea măgăriţei, 
sări drept în şa, mai uşoară decît un şoim, şi rămase aşa, 
încălecată bărbăteşte; atunci Sancho spuse: — Halal de ea, 
domniţa şi stăpîna noastră-i mai uşurică decît un şoim şi 
poate învăţa ce-i aia călăria chiar şi pe cel mai dibaci 
cordobez sau mexican ! lote cum a trecut dintr-un salt 
peste oblîncul şeii şi, fără să mai dea pinteni, pune pe goană 


buiestruşul, de parc-ar fi o zebră, şi n-o fac de ris nici 
celelalte domniţe, că toate zboară ca vintul 1 

Şi aşa şi era, fiindcă numai ce-o văzură pe Dulcinea 
călare, că se şi năpustiră după ea şi-o zbughiră ca din 
puşcă, fără măcar să se mai întoarcă, preţ de mai bine de 
jumătate leghe. Cătă lung don Quijote după ele, şi cînd văzu 
că nu se mai zăreau, întorcîndu-se către Sancho, îi spuse: — 
Ce mai zici, Sancho, cum îşi fac de cap vrăjitorii cu mine? 
Uite pînă unde ajunge răutatea lor şi ura ce mi-o poartă, că 
au vrut să mă lipsească de mulţumirea ce mi-ar fi putut-o da 
faptul de a o vedea pe domniţa mea în carne şi oase. Nici nu 
mă-ndoiesc că am venit pe lume doar ca o pildă a oropsiţilor 
şi pentru a fi ţinta şi semnul asupra căruia să ochească şi să 
se îndrepte săgețile restriştii; şi unde mai pui, Sancho, că 
nu s-au mulţumit hainii aceştia numai s-o schimbe şi să mi-o 
prefacă pe Dulcinea, ci au schimbat-o şi au prefăcut-o într-o 
făptură atît de nespălată şi atit de pocită ca a acelei ţărănci, 
şi în acelaşi timp i-au luat şi ceea ce este atit de obişnuit la 
domniţele de neam, adică acel iz plăcut pe care-l capătă ele 
tot umblînd numai între miresme şi între flori; fiindcă ţin să- 
ţi spun, Sancho, că atunci cînd m-am apropiat ca s-o urc pe 
Dulcinea pe buiestraş — aşa cum spuitu că e, că mie mi s-a 
părut măgăriţă — m-a izbit o duhoare de usturoi crud, de 
mi-a întors stomahul şi mi-a otrăvit şi sufletul din mine. 

— O, ticăloşilor, strigă atunci Sancho, o, vrăjitori haini şi 
vicleni, de v-aş vedea odată pe toţi înşiraţi cu funia de git, 
aşa cum sînt înşiraţi ţirii pe aţă ! Multe mai ştiţi, multe vă 
mai poate pielea şi multe mai dregeţi voi 1 Nu v-a ajuns, 
mişeilor, că aţi schimbat mărgăritarele ochilor domniţei 
mele în gogoaşe de ristic, şi părul ei, din cel mai curat aur, 
în fire de coadă de bou roşu, şi, în sfîrşit, tot ce era bun la 
ea, în rău; a mai trebuit să-i prefaceţi şi izul, ca nici măcar 
printr-însul să nu recunoaştem ce se ascunde sub acea 
scoarță hidă, deşi, ca să spun drept, eu nu i-am văzut 
niciodată hidoşenia, ci numai frumuseţea, sporită peste 
măsură de o aluniţă, pe care o avea deasupra buzei drepte, 


ca un fel de mustăcioară cu vreo şapte-opt peri roşii ca 
nişte fire de aur, lungi de mai bine de-o palmă. 

— Această aluniţă, spuse don Quijote, dacă ţinem seama 
de potrivirea dintre amănuntele feţei şi acelea ale trupului, 
îmi arată că ea trebuie să aibă o alta pe grosul coapsei, şi 
tocmai în partea unde o are şi pe cea de pe faţă 544; prea 
lungi însă pentru o aluniţă sînt perii a căror mărime mi-ai 
destăinuit-o. 

— Pot să te încredinţez, luminăţia-ta, răspunse Sancho, 
că-i stăteau acolo atît de bine, de-ai fi zis că s-a născut cu ei. 

— Cred şi eu, dragul meu, răspunse don Quijote, căci cu 
nimic n-a dăruit-o firea pe Dulcinea care să nu fie desăvirşit 
şi bine întocmit; aşa că dacă ar avea şi cinci aluniţe ca 
aceea de care spui, la ea n-ar mai fi aluniţe, ci adevărate 
luni şi stele strălucitoare. Dar ia spune-mi, Sancho, aceea 
care mie mi s-a părut şa, şi pe care tu ai potrivit-o, avea 
perina joasă sau umflată? 

— Nu era, răspunse Sancho, decit o şa cu scările scurte 
şi cu un valtrap care face cît o jumătate de împărăție, atît e 
de bogat. 

— Şi să nu văd eu toate astea, Sancho! zise don Quijote. 
Acuma spun iarăşi şi o să spun de-o mie de ori că sînt cel 
mai nefericit dintre oameni. 

Abia de-şi mai ţinea rîsul pehlivanul de Sancho auzind 
bazaconiile stăpînului său, păcălit în chip atît de dibaci. 

în cele din urmă, după alte multe vorbe schimbate între 
ei, se urcară din nou pe dobitoacele lor şi o luară pe drumul 
către Zaragoza, unde gîndeau ei să ajungă la timp ca să fie 
faţă la nişte strălucite serbări ce se obişnuia să fie date în 
fiece an în acea vestită cetate; dar pînă să ajungă acolo, au 
avut nişte întimplări care, de multe, de mari şi de 
nemaiauzite ce sînt, face să fie scrise şi citite, aşa cum se va 
vedea în cele ce urmează. 


Capitolul XI Despre ciudata intimplare a viteazului don 
Quijote cu carul, sau căruţa Alaiului morţii Nespus de 
îngîndurat îşi urma don Quijote drumul tot înainte, 
neputînd să îndepărteze din cuget renghiul pe care i-l 
jucaseră vrăjitorii, preschimbînd-o pe domniţa Dulcinea în 
făptura slută a ţărăncii, şi nu găsea nici un mijloc ca s-o 
aducă iarăşi în starea ei dinainte; şi gîndurile astea puneau 
într-atita stăpinire pe el, încît, fără să-şi dea seama, scăpă 
din mină friiele lui Rocinante, care, simțind că-i lăsat slobod, 
se oprea la tot pasul să pască iarba verde, care se găsea din 
belşug prin acele plaiuri. Din lincezeala asta a lui îl scoase 
Sancho Panza, spunîndu-i: — Stăpine, restriştile n-au fost 
făcute pentru dobitoace, ci pentru oameni, dar dacă 
oamenii le pun prea de tot la inimă, apăi se schimbă-n 
dobitoace. Mai ţine-ţi firea şi luminăţia-ta şi mai vino-ţi în 
simţiri! Ia în mînă dîrlogii lui Rocinante, înviorează-te, 
trezeşte-te şi arată acea bărbăţie ce se cuvine s-o aibă 
cavalerii rătăcitori. Ce dracu-i asta? Ce-i mocăiala asta? Aici 
ne aflăm oare, sau în Francia? Da' naiba să le ia pe toate 
Dulcineile cîte-or fi pe lume, că mai mult face un fir de păr 
al unui cavaler rătăcitor decit toate vrăjile şi prefacerile de 
pe pămînt! 

— Ia taci, Sancho, răspunse don Quijote cu un glas nu 
prea stins, taci, îţi spun, şi n-o mai pîngări cu vorba pe 
domniţa aceea vrăjită, de a cărei nefericire şi restrişte eu 
singur sînt vinovat. Din pizma pe care mi-o poartă 
blestemaţii aceia s-a iscat şi nenorocirea ei. 

— Păi asta zic şi eu, răspunse Sancho, Căci cine văzînd 
cum era şi cum este, Să nu fie prins de amar fără” vestel 

— Asta poţi tu prea bine s-o spui, Sancho, răspunse don 
Quijote, fiindcă ai văzut-o în desăvirşirea neîntinată a 
mîndreţii ei, căci vraja nu s-a-ntins pîn-acolo încît să-ţi 
tulbure şi ţie vederea şi să-ţi ascundă 'frumuseţea-i; 
împotriva mea doar şi a ochilor mei i se îndreaptă toată 
puterea veninului lor. Dar din cîte mi-ai înşirat, un lucru, 
Sancho, îmi stă pe inimă, şi anume că mi-ai zugrăvit strimb 
frumuseţea ei, pentru că, dacă mi-amintesc eu bine, ai spus 


că avea ochi de mărgăritare 545, iar ochii ce par de 
mărgăritare sînt mai degrabă de peşte decît de doamnă 
aleasă. După cît îmi închipui eu, ochii Dulcineii trebuie să fie 
de smaralde verzi, încununate de două curcubee ce-i 
slujesc de sprincene, aşa că ia-i tu mărgăritarele din ochi şi 
trece-i-le la dinţi, fiindcă nu mai încape vorbă, Sancho, că 
te-ai înşelat, luîndu-i dinţii drept ochi. 

— "Tot ce se poate, răspunse Sancho, pentru că şi pe 
mine m-a tulburat frumuseţea, întocmai ca pe luminăţia-ta 
sluţenia ei; dar să încredinţăm totul lui Dumnezeu, că el 
doar e ştiutorul lucrurilor ce-i dat să ni se-ntîmple în 
această vale de lacrimi, în această lume rea în care trăim şi 
unde cu greu poţi să afli ceva care să nu fie prihănit de 
răutate, viclenie şi josnicie. De un singur lucru, stăpîne, îmi 
pare mai rău decît de toate — cînd mă gîndesc ce mijloc să 
folosim atunci cînd o fi ca luminăţia-ta să birui vreun uriaş 
sau vreun cavaler şi să-l trimiţi să se înfăţişeze dinaintea 
frumuseţii domniţei Dulcinea — unde să dea de ea bietul 
uriaş sau sărmanul şi amărttul de cavaler biruit? Parcă-i şi 
văd umblind treia-lela prin 'Toboso, s-o caute pe stăpînă- 
mea, da' şi-n mijlocul drumului s-o vadă, că tot atîta ar 
cunoaşte-o ca şi pe tata ! 

— Uite ce, Sancho, răspunse don Quijote, poate că vraja 
n-o să se-ntindă pin-acolo incit s-o facă pe Dulcinea de 
nerecunoscut în ochii biruiţilor, uriaşi şi cavaleri, ce i se vor 
înfăţişa; cu unul sau doi dintre cei dinţii pe care îi voi birui 
şi îi voi trimite o să facem încercarea dacă pot s-o vadă sau 
nu, poruncindu-le să se-ntoarcă să-mi dea de ştire de cum a 
mers treaba. 

— Eu zic, stăpîne, răspunse Sancho, că-mi pare bine 
chibzuit ce-ai spus luminăţia-ta şi că, cu tertipul ăsta, om 
ajunge să aflăm ceea ce ne doare, şi dacă frumuseţea i se 
ascunde numai faţă de luminăţia-ta, atunci năpasta-i mai 
mult a luminăţiei-tale decit a ei; şi dacă domniţa Dulcinea e 
sănătoasă şi mulţumită, apăi o să ne mîngiiem şi noi cu 
gindul ăsta şi o să facem cum om putea mai bine, umblind 
după aventurile noastre şi lăsînd ca şi timpul să umble după 


ale sale, că doar el este cel mai bun lecuitor al acestor 
beteşuguri şi al altora şi mai mari. 

Don Quijote voi să-i răspundă lui Sancho Panza, dar îi 
abătu gîndul de la asta o căruţă care tăie drumul de-a 
curmezişul, plină ciopor cu cele mai felurite şi ciudate 
personaje şi figuri din cîte se pot închipui. Cel ce mîna 
catirii şi slujea de surugiu era urit ca Dracu. Căruţa era 
descoperită, neavînd nici cort *, nici coviltir. Cel dintîi dintre 
chipuri care se înfăţişă privirilor lui don Quijote fu al morţii 
însăşi, dar cu faţă omenească; lingă ea stătea un înger cu 
nişte aripi mari, date cu mai multe culori; într-o parte se 
afla un împărat cu o coroană, pare-se, de aur, pe cap; la 
picioarele morţii stătea zeul căruia-i zicea Cupidon, fără 
legătură la ochi, însă cu arc, tolbă şi săgeți; mai era pe 
acolo şi un cavaler, armat de sus pînă jos, numai că nu purta 
nici chivără, 546 nici coif, ci numai o pălărie cu pene multe, 
felurit colorate; laolaltă cu aceştia se mai aflau şi alţi inşi, în 
porturi şi cu chipuri de tot felul. Zărind pe neaşteptate 
toate astea, don Quijote se tulbură întrucîtva, deoarece 
crezu că-l îmbie vreun prilej de isprăvi mari şi primejdioase; 
cu acest gînd şi gata să înfrunte curajos orice primejdie, se 
înfăţişă dinaintea căruţei şi, cu glas tunător şi ameninţător, 
spuse: — Căruţaşule, surugiule sau drace, sau cine-i mai fi, 
să'ini spui pe loc cine eşti, un'te duci şi cine-i toată 
omenirea aceasta pe care o porţi în căruţa ta, că parcă-i 
mai degrabă luntrea lui Caron 1 decit o căruţă obişnuită! 

La care dracul, oprind căruţa, îi răspunse domol: — 
Domnule, noi sîntem comedianţi din trupa lui Angulo cel 
Rău547 548; fiindcă-i a opta zi de la Joia Verde549, am 
jucat într-un sat ce se află dincolo de acel dîmb piesa cea 
sfintă a Alaiului morţii 550, şi trebuie s-o dăm astă-seară în 
satul ce se vede de-aici; şi fiindcă sîntem atît de aproape, ca 
să ne scutim de treaba dezbrăcatului şi a îmbrăcatului, ne 
ducem îmbrăcaţi chiar în veşmintele în care jucăm. 
Comediantul acela face pe Moartea, celălalt pe îngerul, 
femeia aceea, care-i chiar nevasta autorului, o face pe 
Regina, cel de colo, pe Oştean, cestălalt, pe împărat, iar eu, 


pe Diavol, şi înfăţişez unul dintre cele mai de seamă roluri 
ale comediei, pentru că-n tovărăşia asta de comedianţi eu 
joc rolurile principale; dacă luminăţia-ta mai vrei să ştii şi 
altceva despre noi, n-ai decît să mă întrebi, fiindcă voi şti să- 
ţi răspund la ţanc, că doar de-aia sînt eu diavol, ca să le ştiu 
pe toate. 

— Pe cinstea mea de cavaler rătăcitor, răspunse don 
Quijote, că numai ce-am văzut căruţa şi mi-am şi zis că mă 
aşteaptă o aventură din cele mari, dar acuma văd că, 
pentru a alunga amăgirea, trebuie să pipăi cu mina ta tot 
ce-ţi năluceşte privirea. Duceţi-vă cu Dumnezeu, oameni 
buni, şi jucaţi-vă comedia, şi să ştiţi că dacă pot să vă slujesc 
cu ceva care să vă fie de folos, o fac din toată inima şi cit se 
poate de bucuros, că de copil încă i-am îndrăgit pe 
cardtulas x, iar în tinereţe mă dam în vînt după fardndulas 
2. 

Cum vorbeau ei aşa, vru soarta ca tocmai atunci să pice 
unul din trupă, îmbrăcat în măscărici, cu mulţi zurgălăi pe 
el şi care ducea în virful unui băț trei băşici de bou umflate; 
măscăriciul acesta, apropiindu-se de don Quijote, începu să 
vînture băţul şi să plesnească-n pămînt cu băşicile şi să sară 
ca un apucat, sunînd din clopoței, astfel că hîda-i înfăţişare 
îl sperie pe Rocinante atît de rău, încît, nemaiputind don 
Quijote să-l oprească, îşi muşcă zăbala şi o luă la goană pe 
cîmp cu atîta uşurinţă, cum n-ai fi crezut niciodată că e-n 
stare costeliva lui făptură. Sancho, care văzu primejdia de-a 
fi dat peste cap ce-l păştea pe stăpînu-su, sări în grabă de 
pe măgar şi îi alergă întrajutor; dar cînd ajunse lingă don 
Quijote, acesta se şi afla trîntit jos, iar lîngă dinsul, 
Rocinante, care căzuse şi el o dată cu stăpînu-su: aşa se 
sfirşea şi cu asta se încheia de obicei orice pornire 
voinicească a lui Rocinante şi orice cutezanţă a lui. Dar abia 
descălecă Sancho ca să alerge la stăpînu-su, că dracul cel 
de măscărici cu băşicile se şi sui pe asin şi începu să-l 
îmboldească cu acele băşici; atunci, mai mult frica de 
zuruiala aceea grozavă decît durerea izbiturilor îl făcu pe 
măgar să zboare pe cîmp către satul unde se duceau 


comedianţii să joace. Se uita Sancho la fuga asinului şi la 
căderea stăpînului său şi nu ştia la care din cele două belele 
să alerge mai întîi; 551 552 dar, în cele din urmă, ca un bun 
scutier ce era şi ca o slugă credincioasă, fu mai tare în 
cugetul lui dragostea de stăpîn decit slăbiciunea faţă de 
asin, cu toate că, ori de cîte ori vedea băşicile ridicîndu-se 
în aer şi căzînd apoi pe şalele bietului dobitoc, tresărea şi se 
dădea de ceasul morţii, şi mai bucuros ar fi fost să-i dea lui 
loviturile acelea în luminile ochilor decit să lovească în cel 
mai mititel fir de păr din coada măgarului său. Frămîntindu- 
se el aşa, cum să se împartă, ajunse acolo unde se afla don 
Quijote, cu mult mai hîrbuit de cădere decît cum i-ar fi venit 
la socoteală şi, ajutîndu-l să se urce pe Rocinante, îi spuse: 
— Stăpine, pe măgarul meu l-a luat dracu! 

— Ce drac? 

— Al cu băşicile, răspunse Sancho. 

— Ţi-l scot eu înapoi, răspunse don Quijote, să ştiu de 
bine că s-ar ascunde cu el în cele mai adinci şi întunecoase 
tainiţe ale iadului! Ia-te după mine, Sancho, că umblă-ncet 
căruţa, şi cu catirii lor o să ne despăgubim noi de pierderea 
măgarului. 

— N-ai la ce să te mai osteneşti, stăpîne, răspunse 
Sancho. Potoleşte-ţi luminăţia-ta, mînia, fiindcă, după cîte 
mi se pare, dracul a şi dat drumul măgarului, care se 
întoarce acolo unde-l trage inima. 

Şi aşa şi era, căci, căzînd diavolul cu măgarul, ca să facă 
şi el la fel cu don Quijote şi cu Rocinante, diavolul se duse 
pe jos către sat, iar măgarul se întoarse la stăpînu-su. 

— Cu toate astea, zise don Quijote, tot ar fi bine să 
pedepsim mojicia acelui diavol, răzbunîndu-ne pe vreunul 
din cei din căruţă, chiar de-ar fi şi împăratul însuşi. 

— Scoate-ţi din cap, luminăţia-ta, una ca asta, răspunse 
Sancho, şi ascultă-mi povaţa, şi anume să nu te iei niciodată 
la harţă cu comedianţii, fiindcă ăstora toţi le sar în ajutor; 
am văzut eu un comediant băgat la gros fiindcă a făcut de 
două ori moarte de om, şi cu toate astea a ieşit slobod şi 
fără să plătească un ban; să ştii, luminăţia-ta, de la mine că, 


fiind oameni veseli, care aduc numai desfătare, toţi ţin cu ei, 
toţi îi ocrotesc, îi ajută şi-i cinstesc, şi mai cu seamă dacă 
sînt din cei de prin trupe regeşti553, şi cu nume mare, toţi, 
sau cei mai mulţi dintre dînşii par nişte prinți după port şi 
înfăţişare. 

— Dar cu toate astea, răspunse don Quijote, o dată cu 
capul nu-l voi lăsa eu pe dracul de comediant să plece 
fudulindu-se, să ştiu de bine că-i ţine parte întregul neam 
omenesc 1 

Şi spunînd aceste vorbe, se întoarse la căruţa care acum 
se afla aproape de sat şi, strigind din toate puterile, zise: — 
Staţi, aşteptaţi voi, liotă de caraghioşi şi de măscărici, că vă- 
nvăţ eu minte cum să vă purtaţi cu măgarii şi cu dobitoacele 
care-i slujesc la călărit pe scutierii cavalerilor rătăcitori! 

Atit de tare striga don Quijote, că-l auziră şi-l 
înţeleseseră cei din căruţă; şi pricepînd ei, după acele 
vorbe, şi gîndul celui ce le rostea, într-o clipă sări Moartea 
din căruţă, şi după ea şi împăratul, Diavolul surugiul şi 
îngerul, şi nici chiar Regina şi nici zeul Cupidon nu 
rămaseră locului; toţi îşi strînseră cîte o grămadă de pietre 
şi se aşezară-n rînd, deoparte, aşteptind să-l primească pe 
don Quijote ca pe o ţintă a pietrelor lor. Don Quijote, care-i 
văzu rinduiţi într-un pilc atît de semeţ, cu braţele-n sus, ca 
să arate că-s gata să azvirle pietrele cu toată puterea, îl 
apucă pe Rocinante de dîrlogi, oprindu-l; şi-ncepu a chibzui 
în ce chip să năvălească asupră-le, primejduindu-se cît mai 
puţin pe sine. în timpul cît se opri, îl ajunse şi Sancho, care, 
văzîndu-l că-i gata să se năpustească asupra acelui pîlc bine 
alcătuit, îi spuse: — Ar fi curată nebunie să încerci 
asemenea ispravă; gîndeşte-te, luminăţia-ta, stăpîne, că 
pentru o bătaie cu prundiş de girlă şi cu pietre din alea de- 
ţi cade pălăria pe spate cînd te avinţi să le zvirli, nu se află 
pe lume mai bună armă de apărare decit să te viri şi să te 
închizi într-un clopot de aramă; şi mai trebuie să iei în 
seamă că ar fi mai mult cutezanţă decît vitejie ca un singur 
om să tăbărască asupra unei întregi oştiri, în rîndurile 
căreia se află Moartea şi unde luptă împărați în carne şi 


oase şi pe care o ajută şi îngerii cei buni şi cei răi; şi dacă 
nici gindul ăsta nu te-ndu- plecă a te potoli, să te-nduplece 
atunci faptul de-a fi încredinţat că, printre toţi cei de-acolo 
— deşi par să fie regi, domnitori şi împărați — nu se află, 
totuşi, nici un cavaler rătăcitor. 

— Acuma, da, zise don Quijote, ai atins, Sancho, tocmai 
ceea ce poate şi trebuie să-mi clintească gîndul cel 
nestrămutat. Eu nici nu pot şi nici nu trebuie să ridic spada 
— aşa cum ţi-am mai spus de-atitea ori — împotriva acelora 
care nu sînt înarmaţi cavaleri; asta te priveşte pe tine, 
Sancho, dacă vrei să răzbuni jignirea ce-a fost adusă 
măgarului tău; iar eu, de-aici de unde mă găsesc, te voi 
ajuta încurajindu-te cu vorba şi dîndu-ţi poveţe folositoare. 

— Dar n-am nici un zor, stăpîne, răspunse Sancho, să mă 
răzbun pe nimeni, căci nu-i creştineşte să ne răzbunăm 
jignirile ce ne-au fost aduse, şi cu atît mai mult cu cît o să 
mă-nţeleg eu cu măgarul meu să-şi lase răzbunarea pe 
mîna mea şi pe seama voiei mele, care este să trăiesc în 
bună pace cite zile de viaţă mi-o mai hărăzi cerul. 

— O, tu, Sancho bunule, Sancho înţeleptule, Sancho 
creştinule, Sancho cinstitule, răspunse don Quijote, dacă 
asta ţi-e hotărîrea, atunci să lăsăm în plata Domnului 
momiîile astea şi să ne întoarcem să căutăm prilejuri mai 
bune şi mai adevărate de a săvirşi isprăvi mari, fiindcă văd 
eu, după cîte arată ţinutul acesta, că n-o să ducem noi lipsă 
într-însul de multe şi prea minunante aventuri. 

Don Quijote se întoarse de-a călare, iar Sancho se duse 
să-şi ia măgarul. Moartea şi cu toată ceata ei rătăcitoare se- 
ntoar- seră la căruţa lor şi-şi văzură mai departe de drum, 
şi asta fu încheierea fericită pe care-o avu înfricoşata 
păţanie cu căruţa morţii; mulţumire fie dată poveţei celei 
mîntuitoare a lui Sancho Panza către stăpînul său, care a 
doua zi avu o altă aventură cu un cavaler rătăcitor 
îndrăgostit, aventură nu mai puţin uimitoare decît cea 
povestită. 


Capitolul XII 
Despre ciudata aventură a viteazului don Quijote cu 


vajnicul Cavaler al Oglinzilor Noaptea care urmă după 
ziua întilnirii cu alaiul morţii şi-o petrecură don Quijote şi cu 
scutierul său sub nişte copaci înalţi şi umbroşi. La 
stăruinţele lui Sancho, don Quijote mai mîncă cîte ceva din 
bruma de merinde aflate în spinarea asinului, iar în timpul 
cinei Sancho spuse către stăpînu-su: — Stăpîne, că tare 
neghiob aş mai fi fost de mi-aş fi ales ca răsplată prăzile 
celei dintâi isprăvi săvirşite de luminăţia-ta în loc de mînjii 
celor trei iepe. Sfîntă e vorba care spune să nu dai vrabia 
din mină pentru cioara de pe gard. 

— Cu toate astea, răspunse don Quijote, dacă tu, Sancho, 
m-ai fi lăsat să mă năpustesc asupră-le, aşa cum aveam de 
gind, ţi-ar fi căzut drept pradă cel puţin coroana de aura 
împărătesei şi aripile cele vopsite ale lui Cupidon, pe care 
eu i le-aş fi smuls cu de-a sila şi ţi le-aş fi pus în mină. 

— Niciodată schiptrele şi coroanele împăraţilor din 
comedii, răspunse Sancho Panza, n-au fost făurite din aur 
curat, ci numai din fluturi de aramă şi din foi de tinichea. 

— Asta-i adevărat, răspunse don Quijote, fiindcă n-ar fi 
potrivit ca podoabele comediei să fie adevărate, ci numai 
închipuite şi părelnice, cum e şi comedia însăşi, pe care aş 
vrea, Sancho, s-o ţii la mare preţ; şi pentru acelaşi temei, la 
fel să-i socoteşti şi pe cei ce-o înfăţişează, şi pe cei ce-o 
alcătuiesc, pentru că toţi ne arată căile pe care se aduce un 
mare bine obştii, punîndu-le la tot pasul o oglindă dinainte, 
în care se văd întocmai faptele ce umplu viaţa oamenilor; şi 
nu se află pe lume nici o altă asemănare care să ne 
înfăţişeze cu mai mult adevăr ceea ce sîntem şi ceea ce 
trebuie să fim decit comedia şi comedianţii. Dacă nu-i aşa, 
ia spune-mi: N-ai văzut tu înfăţişindu-se nici o comedie în 
care intră regi, împărați şi episcopi, cavaleri, doamne şi alte 
felurile personaje? Unul face pe ticălosul, altul pe coţcarul, 
ăsta-i neguţător, celălalt oştean, altul face pe prostul şiret, 
iară altul pe îndrăgostitul prost, dar ajungînd comedia la 
capăt şi lepădîndu-şi veşmintele, rămîn toţi comedianţii pe o 
potrivă. 

— Da, am văzut, răspunse Sancho. 


— Păi acelaşi lucru, spuse don Quijote, se-ntîmplă şi-n 
comedie, şi-n mersul ăstei lumi, unde unii fac pe împărații, 
alţii pe episcopii şi se-nchipuie, în sfîrşit, toate rolurile cîte 
pot să intre intr-o comedie; dar sosind sfîrşitul, care este 
atunci cînd viaţa îşi împlineşte văleatul, tuturor le ia 
moartea veşmintele ce-i deosebeau, aşa că rămîn 
deopotrivă unul cu altul în mormînt. 

— Minunată asemănare, spuse Sancho, deşi nu chiar atât 
de nouă încît să n-o fi auzit şi eu de mai multe ori, şi-n 
felurite chipuri, cum e şi aceea cu jocul de şah, în care, cât 
timp ţine jocul, fiecare bucată îşi are rostul ei deosebit, dar 
o dată ce jocul ia sfîrşit, toate se amestecă, se îmbină, se 
încurcă între ele şi se azvîrle într-o pungă, ceea ce-i ca şi 
cum ai azvirli viaţa în mormînt. 

— Pe zi ce trece, dragă Sancho, spuse don Quijote, eşti 
tot mai puţin prostănac şi te faci mereu mai mintos. 

— Păi m-oi mai fi molipsit şi eu de la înţelepciunea 
luminăţiei-tale, răspunse Sancho, că şi ţarinile care de la 
sine sînt sterpe şi rămîn de pîrloagă, o dată ce le îngraşi cu 
bălegar şi le îngrijeşti, ajung să dea roadă bună; vreau să 
spun că vorbirea luminăţiei-tale a fost bălegarul care s-a 
aşternut pe țarina stearpă a minţii mele celei proaste, iar 
îngrijirea a fost timpul de cînd te slujesc şi tot stau de vorbă 
cu luminăţia-ta. Şi-n felul ăsta nădăjduiesc să dau de la 
mine roade care să fie binecuvîntate, în aşa fel ca să nu 
înşele aşteptările şi să nu se abată de la brazdele bunei- 
creşteri pe care luminăţia-ta le-ai tras în mintea mea cea 
bătătorită de secetă. 

Don Quijote rise de vorbele prea căutate ale lui Sancho 
şi i se păru că-i adevărat ceea ce spunea despre darea lui 
pe brazdă, fiindcă vorbea uneori în aşa fel, că pe stăpînu- 
său îl prindea mirarea, deşi întotdeauna sau de cele mai 
multe ori cînd Sancho voia să vorbească mai neobişnuit sau 
mai ales, îşi încheia vorba printr-o prăbuşire de pe muntele 
mărginirii lui fireşti în prăpastia deplinei lui nepriceperi; şi 
unde se arăta el om mai subţire şi mai cu ţinere de minte 
era în înşirarea zicalelor, fie că s-ar fi potrivit, fie că nu, cu 


ceea ce se vorbea, aşa cum s-a văzut, fără îndoială, de-a 
lungul acestei povestiri. Cu astea şi cu alte taclale le trecu o 
bună parte din noapte, şi lui Sancho îi veni cheful să 
coboare porţile cele zăbrelite ale ochilor, aşa cum zicea el 
cînd i se făcea de dormit, şi, luînd şaua de pe măgar, îl lăsă 
slobod, să pască pe săturate. De pe Rocinante nu scoase 
şaua, căci asta era porunca răspicată a lui stăpinu-su: atita 
vreme cît poposeau pe cîmp şi nu dormeau sub vreun 
acoperămînt, să nu-l deşăleze pe Rocinante, veche datină 
statornicită şi păzită de cavalerii rătăcitori; să scoată friul şi 
să-l anine de obliîncul şeii, da, dar să scoată şaua de pe cal, 
ferit-a sfintul; aşa făcu şi Sancho şi-l lăsă tot atit de slobod 
ca şi pe măgar a cărui prietenie cu Rocinante a fost atit de 
neamaiauzită şi de strînsă, încît a mers vestea din tată-n fiu 
că povestitorul acestei istorii adevărate a alcătuit întregi 
capitole deosebite în care-i vorba de asta; dar ca să 
păstreze şi cuviinţa şi vrednicia ce se datoresc unei istorii 
cu fapte atît de măreţe, nu le-a mai trecut intr-însa, deşi 
cîteodată a mai uitat de ceea ce şi-a pus în minte şi a scris 
că, de îndată ce se vedeau împreună, cele două dobitoace 
prindeau să se frece unul de altul, şi dupăxe oboseau şi se 
săturau de asta, îşi încrucişa Rocinante — pe deasupra — 
gitul cu ceafa asinului, aşa încit îi ieşea grumazul pe partea 
cealaltă cu mai bine de jumătate de cot, şi amîndoi, cu 
privirile aţintite în pămînt, puteau să stea aşa şi trei zile sau 
cel puţin tot timpul cît erau lăsaţi în pace şi nu-i îmboldea 
foamea să-şi caute nutreţ. Mai ştiu, după cîte se spune, c-a 
lăsat povestitorul un capitol unde asemăna prietenia lor cu 
aceea care-i lega pe Nisus şi pe Eurial sau pe Oreste şi pe 
Pilade 554; şi dacă lucrul e adevărat, atunci s-ar fi putut 
vedea, spre uimirea obştească, cît de puternică trebuie să fi 
fost prietenia dintre aceste două dobitoace atît de blinde, 
spre ruşinea oamenilor, care atit de rar ştiu să păstreze 
prietenie unii faţă de alţii. De aceea s-a şi spus: Nu mai e azi 
pe lume prietenie: Se schimbă iute trestiile-n suliţi! 1 

iar un altul cînta: 

Ortac, ortac, dar fără ghimpe-n ochi! 


Şi să nu creadă nimeni că povestitorul a bătut cîmpii 
cînd a asemănat prietenia dintre aceste dobitoace cu 
prietenia dintre oameni, că de la dobitoace au primit 
oamenii multe poveţe şi au învăţat multe lucruri de mare 
preţ, cum ar fi de la berze clistirul 555 556, de la cîini 
vărsătura şi recunoştinţa, de la cocori vegherea, de la 
furnici prevederea, de la elefanţi cinstea şi de la cai 
credinţa nestrămutată. 

în cele din urmă, Sancho adormi la rădăcina unei 
răchite, iar don Quijote începu să moţăie la poalele unui 
stejar rămuros; dar nu trecu mult, şi-l trezi un zgomot pe 
care-l auzi la spatele lui; tresărind, se ridică şi începu să 
privească şi să asculte de unde venea zgomotul şi văzu că 
erau doi oameni călare, dintre care unul, coborînd din şa, 
spuse celuilalt : — Descalecă, dragul meu, şi scoate-le cailor 
friul, fiindcă, după cîte mi se pare, se află prin partea 
locului iarbă cită pofteşti pentru ei şi destulă linişte şi 
singurătate pentru gindurile mele de îndrăgostit. 

Cît spuse astea, se şi tolăni pe jos şi, trîntindu-se, 
zăngăniră şi armele cu care era armat, semn vădit după 
care recunoscu don Quijote că trebuie să fi fost cavaler 
rătăcitor; şi ducîndu-se la Sancho, care dormea, îl scutură 
de braţ şi, după ce, cu chiu, cu vai, izbuti să-l trezească, îi 
spuse pe şoptite: — Sancho dragă, e rost de-o aventură. 

— Dar-ar Domnul să fie de-ale buneii răspunse Sancho. 
Şi unde zici luminăţia-ta că se arată prilejul pentru 
drăgălaşa asta de aventură ? 

— Mai întrebi unde, Sancho? întoarceţi numai ochii, 
priveşte şi ai să vezi colo-ntins pe jos un cavaler rătăcitor, 
care se vede cît de colo că nu-i prea vesel, fiindcă l-am 
văzut făcîndu-şi vînt de pe cal şi trintindu-se pe jos parcă 
înciudat, şi-n cădere i-au zăngănit armele. 

— Şi unde găseşti, luminăţia-ta, spuse Sancho, că asta-i 
aventură ? 

— Nu vreau să spun, zise don Quijote, că ar ieşi de-aici 
chiar o aventură pe de-a-ntregul, ci numai căpătiiul ei, 
fiindcă aşa încep aventurile. Dar ascultă, că parcă aud cum 


ciupeşte strunele unei alăute sau ale unei cobze, şi după 
cum tuşeşte şi-şi drege glasul, se pregăteşte, parcă, să cînte 
ceva. 

— Pe legea mea că aşa e, răspunse Sancho, şi că trebuie 
să fie vreun cavaler îndrăgostit! 

— Nu se află unul pe lume din cei rătăcitori ca să nu fie 
şi îndrăgostit, spuse don Quijote. Dar ia să-l ascultăm, 
fiindcă pe firul acesta o să dibuim şi ghemul gîndurilor lui, 
dacă o fi să cînte, căci din preaplinul inimii grăieşte şi limba. 

Sancho ar fi vrut să-i răspundă lui stăpînu-su, însă glasul 
Cavalerului Pădurii, care nu era nici prea frumos, nici prea 
urit, îl întrerupse şi, ciulindu-şi amîndoi urechile, îl auziră 
cîntînd aşa: 


Sonet 

Să-mi dai, domniţă, un soroc, să simt Voința ta răbojul 
că-mi crestează, Căci voia mea voinţa ţi-o păstrează, Şi-n 
veci, c-un gest, eu n-am să te dezmint. 

De-ţi place chinul să mi-l vezi murind 'Tot nerostit, 
suflarea-mi încetează. 

De vrei să-l strig în vers, Amor dictează El însuşi tropii-n 
care să-l surprind. 

Călit la ger şi foc, mă-nvâăţ s-aştept. 

Dur diamant, şi ceară pot fi, ternă, Şi legilor iubirii-mi 
plec fiinţa. 

Domol ori vajnic, ţie-ţi las ăst piept: întipăreşte-n el ce ţi- 
e voinţa, Şi scrierea-ţi va creşte-n el eternă ! 

Apoi, cu un of smuls din adîncul rărunchilor, îşi încheie 
Cavalerul Pădurii cîntecul, iar după un răstimp spuse cu o 
voce tinguitoare de-ţi rupea inima: — O, tu, cea mai 
frumoasă şi cea mai neîndurată femeie de pe lume! Cum e 
oare cu putinţă, slăvită Casildea de Vandalia, să îngădui ca 
acest cavaler prins în mrejele tale să se mistuie şi să se 
stingă în perindări necurmate şi în cazne aspre şi grele? 
Nu-i deajuns c-am făcut să te recunoască drept cea mai 
frumoasă din lume toţi cavalerii din Navara, toţi cei din 
Leon, toţi tartesieniix, toţi castilienii şi toţi cavalerii din La 
Mancha ? 

— Asta nu, sări atunci don Quijote, că şi eu sînt din La 
Mancha, şi niciodată n-ara recunoscut aşa ceva ! Nici n-aş fi 
putut şi nici nu s-ar fi cuvenit să recunosc un lucru atît de 
jignitor pentru frumuseţea domniţei mele; vezi şi tu acum, 
Sancho, că acest cavaler bate cîmpii. Dar să ascultăm, 
poate c-o să ne desluşească mai ca lumea. 

— Asta fără doar şi poate, răspunse Sancho, fiindcă văd 
că are chef să se văicărească o lună-ntreagă, fără a se mai 
opri. 

N-a fost însă aşa, fiindcă, auzind Cavalerul Pădurii că 
prin apropiere se află cineva care vorbeşte, fără să mai dea 
înainte cu jelania, se ridică în picioare şi spuse cu glas 


limpede şi curtenitor: — Cine-i acolo ? Ce fel de om ? Face 
oare parte din numărul fericiţilor sau din al urgisiţilor? 

— Din al urgisiţilor, răspunse don Quijote. 557 

— Atunci vino-ncoace, răspunse Cavalerul Pădurii, şi poţi 
socoti că însăşi restriştea şi durerea însăşi sînt acelea la 
care vii. 

Don Quijote, cînd văzu că-i răspunde cu atita blîndeţe şi 
cu atîta curtenie, se duse la el, iar Sancho nu se lăsă mai 
prejos. Cavalerul cel tînguitor îl luă de braţ pe don Quijote 
şi spuse: — Aşază-te aici, seniore cavaler, căci, spre a-mi da 
seama că eşti cavaler, şi încă din cei rătăcitori, mi-e deajuns 
că te-am găsit în acest loc, unde singurătatea şi seninul 
cerului ne ţin tovărăşie; căci acestea alcătuiesc culcuşuri 
fireşti şi cămări potrivite pentru cavalerii rătăcitori. 

La care don Quijote răspunse: — Sînt într-adevăr cavaler 
de soiul celora pe care i-ai pomenit; şi cu toate că în sufletul 
meu îşi au lăcaşul totdeauna restriştile, urgisirile şi 
nenorocul, n-a pierit totuşi dintr-însul mila care mă 
încearcă faţă de durerile altora; din ceea ce ai cîntat 
adineauri, am înţeles că durerile domniei-tale sînt de 
îndrăgostit, vreau adică să spun că sînt pricinuite de 
dragostea purtată acelei frumoase nerecunoscătoare pe 
care ai pomenit-o în tînguirile ce le-ai rostit. 

în timp ce schimbau aceste vorbe, se aşezară pe 
pămîntul tare în bună pace şi tovărăşie, ca şi cum, cînd s-o 
crăpa de ziuă, n-aveau să-şi crape şi ei unul altuia ţestele. 

— Nu cumva eşti şi domnia-ta îndrăgostit, domnule? îl 
întrebă Cavalerul acela al Pădurii pe don Quijote. 

— Ba, din păcate, sînt, deşi pătimirile ce purced din 
gînduri de iubire îndreptate către cine-i vrednic de ele 
trebuie privite mai degrabă ca un noroc decit ca o năpastă. 

— Aşa ar fi, răspunse Cavalerul Pădurii, numai dacă 
nesocotinţa acelor fiinţe faţă de noi nu ne-ar tulbura mintea 
şi judecata, mergînd atît de departe, încît pare un fel de 
răzbunare. 

— Eu niciodată n-am fost nesocotit de domniţa mea, 
răspunse don Quijote. 


— Nu, nici nu mai încape vorbă, spuse Sancho, care era 
şi el pe-acolo pe lingă ei, deoarece stăpina mea e ca o 
mieluşea blindă, e mai lină şi decît o bucată de unt. 

— Acesta-i scutierul domniei-tale ? întrebă Cavalerul 
Pădurii. 

— Da, el este, răspunse don Quijote. 

— Niciodată, răspunse Cavalerul Pădurii, n-am văzut 
scutier care să cuteze să vorbească atunci cînd vorbeşte 
stăpinul lui; cel puţin, iată-l aici pe-al meu, care-i mare cit 
tată-su, dar mo să se dovedească o singură dată că a 
deschis gura cînd vorbesc eu. 

— Ei da, spuse Sancho, am vorbit şi pot să vorbesc şi-n 
faţa altora tot atît sau chiar mai. dar să mă bat peste gură, 
că-i mai rău să-l aţiţ. 

Scutierul Cavalerului Pădurii îl luă pe Sancho de braţ, 
zicîndu-i: — la să ne dăm noi la o parte, ca să putem vorbi 
acolo, ca scutierii, să ne spunem tot ce-avem pe suflet şi să-i 
lăsăm pe stăpînii aceştia ai noştri să vorbească pînă n-or 
mai putea, înşirîndu-şi la poveşti de dragoste, că, nici vorbă, 
o să-i apuce ziua cu ele, şi tot n-o să le dea de capăt! 

— Cu dragă inimă, zise Sancho, şi eu o să-ţi spun cine 
sînt, ca să vezi şi dumneata dacă pot sau nu să intru-n rînd 
cu scutierii cei mai iscusiţi la vorbă. 

Spunînd aceste cuvinte, se deteră la o parte cei doi 
scutieri, între care se încinse o vorbire pe atît de hazlie, pe 
cît de aşezată fu aceea ce se ţinu între stăpiînii lor. 


Capitolul XIII 

Unde urmează întimplarea cu Cavalerul Pădurii, 
dimpreună cu înţeleaptă, nemaiauzita şi desfătătoarea 
sfătuire dusă între cei doi scutieri 

Cavalerii şi scutierii stăteau despărțiți unii de alţii, unii 
povestindu-şi viaţa, iar ceilalţi, iubirile lor; dar povestea 
arată mai întii vorbirea slujitorilor şi apoi urmează cu aceea 
a stăpînilor; şi-n felul acesta, spune că, depărtindu-se puţin 
de stăpîni, scutierul Cavalerului Pădurii spuse către 
Sancho: — Măi, frate-meu, trudită viaţă mai e şi asta pe 
care o ducem şi o trăim noi, scutierii cavalerilor rătăcitori! 
Cu adevărat că ne cîştigăm pîinea cu sudoarea frunţii, aşa 
cum glăsuieşte unul din blestemele pe care Dumnezeu le-a 
pus pe umerii celor dinţii părinţi ai noştri. 

— Se mai poate spune, adăugă Sancho, că ne-o cîştigăm 
şi cu dîrdiiala trupurilor noastre, pentru că cine îndură mai 
amarnic căldura şi frigul decît oropsiţii de scutieri ai 
cavalerilor rătăcitori? Şi cel puţin de-am mînca şi noi mai 
zdravăn, fiindcă la durere, dac-ai pîine, o mai duci de azi pe 
mîine, dar se-ntîmplă cîteodată să treacă peste noi o zi şi 
chiar două fără să ne hrănim cu altceva decît cu răbdări 
prăjite. 

— Toate astea pot fi răbdate şi îndurate, spuse scutierul 
Cavalerului Pădurii, în nădejdea pe care o mai avem şi noi 
de a fi răsplătiți, pentru că, dacă nu-i din cale-afară de 
nenorocos cavalerul rătăcitor pe care-l slujeşte, scutierul se 
va pomeni încaltea, după niscai izbînzi, cu cîrmuirea 
frumuşică a vreunui ostrov sau cu vreo moşie mai arătoasă. 

— Eu, răspunse Sancho, am şi spus către stăpînu-meu că 
mă mulţumesc cu cîrmuirea unui ostrov; iar el e atit de 
mărinimos şi de darnic, că mi-a făgăduit lucrul ăsta de 
atitea şi-atitea ori! 

— Eu, spuse scutierul Cavalerului Pădurii, pentru 
slujbele ce le-am adus, m-aş socoti destul de răsplătit şi cu o 
pro-topopie h de care aproape că a şi făcut rost stăpînu- 
meu. 


— Aşa? spuse Sancho. Atunci stăpînul domniei-tale 
pesemne că-i cavaler din vreo tagmă duhovnicească şi-i dă 
mîna să pricopsească în felul ăsta pe bunii lui scutieri; al 
meu e însă doar din cei lumeşti, cu toate că-mi amintesc 
cînd voiau să-l povăţuiască nişte inşi cu scaun la cap — deşi 
cu gînd rău, după cîte-am mirosit eu — să încerce să se facă 
episcop; el n-a vrut, însă, altceva decit să se facă împărat, şi 
de-atunci stau cu sufletul la gură să nu cumva să-i vie cheful 
să ajungă vreo înaltă faţă bisericească, căci 558 eu nu mă 
simt în stare să mă pricopsesc pe calea asta; fiindcă trebuie 
să-ţi destăinuiesc că, deşi semăn a om, nu sînt decit un 
dobitoc în treburi de-ale bisericii. 

— Aici chiar că greşeşti de-a binelea, îi spuse scutierul 
Cavalerului Pădurii, fiindcă nici cîrmuirile ostroavelor nu 
sînt toate de soi: unele sînt pline de încurcături, altele 
sărăcăcioase, altele posomorite şi — ce să mai lungesc 
vorba? — chiar şi ociîrmuirea cea mai bine pusă pe roate şi 
cea mai chivernisită aduce cu sine o povară grea de griji şi 
de siciieli, la care se înhamă nenorocitul căruia-i cade pe 
cap. Cu mult mai bine ar fi ca noi, ăştia, care o ducem într-o 
robie atit de afurisită, să ne întoarcem pe la vetrele noastre, 
şi acolo să ne trecem timpul cu îndeletniciri mai tihnite, să 
zicem cu vînatul sau cu pescuitul; căci ce scutier pe lume e 
atit de calic încît să nu-şi poată face rost de-un cal, de vreo 
doi copoil şi de-o undiţă de pescuit, cu care să-şi ducă zilele 
la el în sat? 

— Mie nu-mi lipseşte nimic din toate astea, răspunse 
Sancho. I-adevărat că n-am cal, însă am un măgar care face 
de două ori mai mult decît smirţogul stăpinului meu. Să n- 
am parte de Paşte, şi chiar de cel care vine acum, dacă l-aş 
schimba pentru el, de-ar fi chiar să-mi mai dea şi patru 
baniţe de ovăz pe deasupra ! Ai fi crezînd, poate, că 
glumesc cînd pun atîta preţ pe surul meu, căci sur mi-e 
măgarul! De copoi iarăşi nu duc lipsă, fiindcă sînt câţi vrei la 
mine-n sat, şi-abia atunci îţi prieşte mai bine vinătoarea 
cînd o faci pe spinarea altuia. 


— Eu îţi spun adevărul adevărat, seniore scutier, 
răspunse acela al Cavalerului Pădurii, că mi-am pus în gînd 
şi m-am hotărit să las păcatelor toate năzbitiile cavalerilor 
ăstora şi să mă-ntorc la mine-n sat să-mi cresc copilaşii, că 
trei am, ca trei mărgăritare din acelea turceştile. 

— Eu doi am, spuse Sancho, care pot să stea şi-n faţa 
papii în carne şi oase, mai cu seamă o fetişcană pe care o 
559 cresc ca s-o fac contesă, de-o vrea Dumnezeu, cu toate 
că mumă-sa se împotriveşte. 

— Şi ce vîrstă are domniţa asta pe care o creşti ca s- 
ajungă contesă? întrebă scutierul Cavalerului Pădurii. 

— Cincisprezece ani; vreo doi, acolo, mai mult sau mai 
puţin nu intră la socoteală, răspunse Sancho. Da-i înaltă ca 
o lance şi proaspătă ca o dimineaţă de aprilie, şi are-o 
putere de hamal. 

— Păi astea-s daruri, răspunse scutierul Cavalerului 
Pădurii, nu de contesă, ci chiar de zînă a codrului celui 
verde ! 'Liii, curviştina, sămînţă de curvă, că straşnică 
trebuie să mai fie, hoţoaica I La care Sancho, cam burzuluit, 
îi răspunse: — Nici ea nu-i curvă şi nici mumă-sa n-a fost 
vreodată şi, de-o vrea Dumnezeu, n-o să fie nici una nici 
cealaltă, cel puţin atîta vreme cit trăiesc eu ! Şi vorbeşte şi 
dumneata mai cuviincios, că pentru un om cum te găseşti, 
crescut între cavaleri rătăcitori, care sînt însăşi curtenia 
întruchipată, mi se par cam nelalocul lor asemenea vorbe. 

— Vai, da pe dos mai pricepi şi dumneata cînd e vorba de 
laude, senior scutierule! răspunse cel al Cavalerului 
Pădurii. Cum, nu ştii oare că atunci cînd un cavaler trînteşte 
o zdravănă izbitură de lance taurului în arenă sau cînd 
cineva face un lucru bine făcut, norodul obişnuieşte să 
spună: iii, curvarul fecior de curvă, că bine-a mai plesnit- 
0? Şi ceea ce pare ocară e, cînd colo, laudă grozavă ! 
Leapăde-te, seniore, de feciorii şi de fetele ce nu săvirşesc 
lucruri prin care părinţii lor să fie vrednici de asemenea 
laude. 

— Da, mă lepăd, răspunse Sancho, dar în felul ăsta, şi 
după o socoteală ca asta, dumneata ai putea să ne arunci pe 


cap, mie, copiilor mei şi nevesti-mi, o întreagă curvă-sărie, 
fiindcă toţi ai mei nu fac şi nu spun decît lucruri cu totul 
vrednice de asemenea laude şi, ca să mă înapoiez să-i văd, îl 
rog pe bunul Dumnezeu să mă scoată din păcat de moarte 
că acelaşi lucru ar fi dacă m-ar scoate din slujba asta 
primejdioasă de scutier, cu care m-am încurcat pentru a 
doua oară, ademenit şi amăgit de o pungă cu o sută de 
galbeni, pe care am găsit-o într-o bună zi în inima Sierrei 
Morena, şi de-atunci Necuratul îmi aşterne mereu în faţa 
ochilor, cînd ici, cînd colo, ba-n locul ăsta, ba-n celălalt, un 
sac doldora cu bănişori de aur, şi mi se pare la tot pasul că 
pun mîna pe el, că-l iau în braţe şi că-l duc acasă, şi-mi fac 
un venit, şi-mi vin banii la soroc, de trăiesc împărăteşte; şi 
cit timp am toate aste-n gind, mi se par mai lesnicioase şi 
mai uşoare toate caznele pe care le îndur cu smintitul ăsta 
de stăpînu-meu, care-i mai mult scrîntit decît cavaler! 

— Nu degeaba, răspunse scutierul Cavalerului Pădurii, 
se spune că lăcomia pierde omenia; şi acum, dacă-i vorba 
de stăpînii noştri, apăi nu se află pe lume mai mare trăsnit 
decit al meu, fiindcă-i dintr-aceia despre care se poate 
spune : Ca să-ţi scapi vecinul, îţi ucizi asinul, căci, pentru ca 
un alt cavaler să-şi recapete minţile pierdute, se face şi el 
nebun şi tot umblă să caute ceea ce nu ştiu dacă, după ce 
va fi găsit, n-o să-i iasă pe nas. 

— Nu-i cumva îndrăgostit? 

— Ba da, spuse scutierul Cavalerului Pădurii, de una 
Casildea de Vandalia, cea mai crudă şi cea mai prăjită 
domniţă din cîte se află pe tot pămîntul; dar nu cruzimea ei 
e piciorul de care şchioapătă stăpînu-meu, ci alte 
blestemăţii are el în cap, aşa cum s-o vedea într-o bună zi. 

— Nu se află nici un drum atit de neted, răspunse 
Sancho, ca să n-aibă niscai poticneli sau piedici; fierbe 
bobu-n alte case, da-ntr-a mea în căldări groase; mai mulţi 
însoțitori şi frăţini trebuie să aibă sminteala decît 
înţelepciunea; dar dacă-i adevărat ceea ce îndeobşte se 
spune, că tovărăşia în pătimiri slujeşte de obicei la uşurarea 


lor, atunci m-aş mai putea mîngiia cu dumneata, deoarece 
slujeşti pe-un alt stăpîn tot atît de netot ca şi al meu. 

— Netot, dar viteaz, răspunse scutierul Cavalerului 
Pădurii, dar şi decît netot şi decit viteaz, e mai mult 
mehenghi. 

— A, al meu nu-i aşa, răspunse Sancho. Vreau să spun că 
n-are într-însul nimic de mehenghi; ba chiar are un suflet 
de mieluşel; nu ştie să facă nimănui nici un rău, ci numai 
bine la toţi, şi nu sălăşluieşte într-însul nici un gînd viclean; 
şi un copil ar putea să-l încredinţeze că-i noapte în vremea 
amiezii, şi pentru curăţia asta a lui mi-e drag ca ochii din 
cap, oricîte nerozii ar tot face. 

— Cu toate astea, seniore dragă, spuse scutierul 
Cavalerului Pădurii, dacă orbul îl călăuzeşte pe orb, apăi 
sînt primejduiţi să cadă amindoi în groapă. Cel mai bun 
lucru ar fi să ne luăm tălpăşiţa şi să ne întoarcem pe la 
vetrele noastre, fiindcă cei ce caută aventuri nu totdeauna 
le găsesc bune. 

Stupea Sancho, nici una, nici două, parcă un fel anume 
de scuipat lipicios şi cam uscat, care lucru văzîndu-l şi 
întipărindu-şi-l în minte milostivul scutier al Cavalerului 
Pădurii, îi spuse: — Pare-mi-se că de-atita vorbă ni s-a lipit 
limba de cerul gurii; dar am eu leacul de-a o dezlipi, leac ce 
atirnă de oblincul calului meu şi care nu-i de loc de lepădat. 

Şi ridicîndu-se, se întoarse după cîtva timp cu un burduf 
mare de vin şi cu o plăcintă cu carne, să nu zic minciuni, de 
jumătate cot; şi asta nu-i vorbă-n vint, fiindcă era, în-tr- 
adevăr, umplută cu carnea unui iepure alb atit de mare, 
încît cumpănind-o-n mînă, lui Sancho îi veni să creadă că nu 
cu un iepure, ci cu un ţap fusese umplută. Văzind el una ca 
asta, spuse: — Şi zi, duci asemenea lucruri cu dumneata, 
frăţioare? 

— Păi da! ce credeai, răspunse celălalt, că sînt eu scutier 
din aceia de pîine şi apă? Mai straşnice merinde duc eu pe 
spinarea calului meu decit cum ia cu el un conducător de 
oşti cînd pleacă la război. 


Se ospătă Sancho făr-a se mai lăsa rugat şi-nfuleca pe-n- 
fundate îmbucături cît nodurile unei funii din cele groase; şi 
zise: — Dumneata mai zic şi eu că eşti scutier adevărat, aşa 
cum scrie la cărţi, dat la rindea şi poleit, darnic şi 
mărinimos, după cum te arată ospăţul ăsta care, dacă nu s- 
a ivit aici prin puterea vreunei vrăji, aşa cel puţin pare; nu 
ca mine, amărit şi năpăstuit, care nu duc în desagi decît 
ceva brînză, atît de tare că poţi să spargi cu ea capul unui 
uriaş, brînză căreia-i ţin tovărăşie vreo patruzeci-cincizeci 
de roşcove şi cam tot atîtea alune şi nuci, şi asta datorită 
zgîr-ceniei stăpînului meu şi părerii pe care o are, şi 
canonului pe care-l păzeşte, ca, anume, cavalerii rătăcitori 
să nu trăiască şi să nu se hrănească decît cu poame uscate 
şi cu ierburile cîmpului. 

— Pe legea mea, frate, răspunse scutierul Cavalerului 
Pădurii, că eu n-am stomahul făcut pentru mărăcini, pentru 
pere pădureţe şi pentru rădăcinile codrilor; lasă-i pe stă- 
pinii noştri să trăiască cu socotelile şi cu legile lor 
cavalereşti şi să mănînce ce-or pofti; merinde am la mine, şi 
la o nevoie am şi burduful ăsta atîrnat de oblincul şeii, şi 
care mi-e atît de credincios şi-l îndrăgesc într-atita, incit nu 
pot să rabd multă vreme fără să-l sărut de-o mie de ori şi 
să-l îmbrăţişez! 

Şi spunînd asta, i-l dete în mină lui Sancho, care, săl- 
tîndu-l, îl duse la gură şi cătă aşa către stele vreun sfert de 
ceas, după care, mîntuind cu băutul, lăsă capu-ntr-o parte 
şi, scoţind un of din adîncul rărunchilor, zise: — Phiii, fecior 
de curvă, că tare creştinesc mai eşti! 

— Ei vezi, spuse atunci scutierul Cavalerului Pădurii, 
auzind vorba cu fecior de curvă a lui Sancho, că şi 
dumneata ai lăudat vinul ăsta numindu-l fecior de curvă? 

— Zic, răspunse Sancho, că mărturisesc şi recunosc a nu 
fi nici o necinste să numeşti pe cineva fecior de curvă atunci 
cînd ţi-e în gînd să-l lauzi. Dar ia spune-mi, pe ce-ai mai 
drag pe lume, vinul ăsta nu-i din Ciudad Reâl560? 

— Aferim, priceputule! răspunse scutierul Cavalerului 
Pădurii. într-adevăr că nu-i din altă parte şi are şi ceva 


anişori vechime. 

— Păi cu mine n-ai alta de făcut, răspunse Sancho, decît 
să-mi dai prilej să-ţi arăt cît de mare mi-i priceperea în 
treaba asta. Nu ţi se pare lucru grozav, frate scutierule, că 
am un miros atît de subţire şi de minunat cînd e vorba să-mi 
dau seama de vinuri, încît la oricare din ele, să-i simt numai 
izul, şi pot să-ţi spun fără greş locul de baştină, tăria, 
vechimea, de cîte ori a fost pritocit, dimpreună cu toate 
amănuntele ce ţin de îndeletnicirea vinăritului? Dar n-ai de 
ce să te miri, fiindcă am avut în neamul meu din partea 
tatălui doi din cei mai neîntrecuţi gustători de vinuri pe 
care, ani şi ani de zile, i-a pomenit La Mancha; şi ca dovadă 
de asta, li s-a întîmplat ceea ce am să povestesc. Li s-a dat 
amîndurora să încerce vinul dintr-o butie, cerîndu-li-se să 
spună ce cred ei despre starea, soiul, darurile sau 
cusururile vinului. Unul dintre ei îl încercă cu virful limbii, 
celălalt nu făcu alta decit să-l ducă la nas. Cel dintîi spuse 
că acel vin avea iz de fier, cel de-al doilea spuse că, şi mai 
mult decit de fier, avea iz de piele de Cordoba. Stăpînul 
vinului spuse că butia era curată şi că vinul acela n-a fost 
amestecat cu vreun altul de la care să capete miros de fier 
sau de piele. Cu toate astea, cei doi vestiți gustători o ţinură 
morţiş cu ceea ce spuseseră. Trecu o bucată de timp, vinul 
se vîndu, şi cînd să curețe butia, găsiră-ntr-însa o cheiţă de 
care era legată o curea de piele 561; ca să vezi şi dumneata 
dacă cel ce se trage dintr-un neam ca ăsta poate sau nu să- 
şi dea cu părerea în asemenea socoteli. 

— Păi de-aceea spun şi eu, zise scutierul Cavalerului 
Pădurii, să mai lăsăm păcatelor umblatul după aventuri şi, 
de vreme ce avem pîine, să nu mai căutăm colaci şi să ne 
întoarcem pe la bordeiele noastre că, de vrea Dumnezeu, 
ne-o găsi el şi-acolo. 

— Pînă o ajunge stăpînu-meu la Zaragoza, am să-l mai 
slujesc, că după aia om cădea cu toţii la învoială. 

Pînă la urmă atîta vorbiră şi atita se proslăviră cu vin cei 
doi scutieri de treabă, că fu nevoit somnul să le mai lege 
limbile şi să le mai ostoaie nepotolita sete, fiindcă să le-o ia 


cu totul ar fi fost cu neputinţă; şi amindoi aşa, cu burduful 
aproape gol în mînă şi cu bucăturile pe jumătate mestecate- 
n gură, adormiră duşi, şi pînă una-alta, îi vom lăsa, ca să 
povestim ce s-a mai petrecut între Cavalerul Pădurii şi acela 
al Tristei Figuri. 


Capitolul XIV 

Unde se arată mai departe păţania cu Cavalerul Pădurii 

între multe alte vorbe care s-au schimbat între cei doi 
cavaleri, zice povestea că cel al Pădurii spuse într-un tirziu 
lui don Quijote: — Domnule cavaler, vreau să ştii că ursita 
mea, sau, mai bine zis, alegerea mea m-a făcut să mă 
îndrăgostesc de Casildea de Vandalia x, cea fără de seamăn 
pe lume! O numesc aşa fiindcă nici în împlinirea trupului, 
nici în noblețea neamului şi nici în frumuseţe nu-i nimeni 
care s-o întreacă. Dar Casildea asta, de care-ţi spun, mi-a 
răsplătit gîndurile cele cinstite şi pornirile cele curtenitoare 
punindu-mă — ca şi maştera lui pe Hercule — să înfrunt 
multe şi felurite încercări primejdioase, făgăduindu-mi, la 
sfirşitul fiecăreia din ele, că la sfîrşitul alteia ce va urma o 
să-mi văd îndestulată nădejdea; şi-n felul ăsta, muncile mele 
s-au tot înşirat una după alta, de nu le mai ştiu nici eu 
socoteala, şi încă nu văd care o să fie cea de pe urmă, aceea 
care să însemne începutul de împlinire a aşteptărilor mele. 
Odată mi-a poruncit să mă duc să mă încaier cu acea vestită 
uriaşă din Sevilla, pe nume Giralda 562 563, care-i atit de 
zdravănă şi de puternică, de parcă-i turnată din aramă, şi 
care, fără a se clinti din loc, e cea mai neastimpărată şi cea 
mai nestatornică femeie din lume. M-am dus, am văzut-o, 
am înfrînt-o şi am făcut-o să stea locului fără să mai mişte, 
pentru că mai bine de-o săptămînă n-a suflat vînt decît de la 
miazănoapte. Altă dată i-a trăsnit prin cap să-mi 
poruncească să cîntăresc străvechile pietre din care sînt 
ciopliţi taurii aceia uriaşi din Guisando 564, treabă de 
încredinţat mai degrabă unui hamal decît unui cavaler. 
Iarăşi altă dată mi-a poruncit să mă azvirl şi să mă afund în 
Peştera Caprei 1 — încercare nemaiauzit de primejdioasă şi 
de îndrăzneață — şi să vin apoi s-o desluşesc cu de- 
amănuntul ce se ascunde în acea adîncime întunecoasă. Am 
oprit mişcarea Giraldei, am cîntărit taurii din Guisando, m- 
am azvirlit în peşteră şi am scos la lumină tot ce ascundea 
hăul ei, dar nădejdile mele au rămas mai mult decît moarte, 
iar poruncile şi nesocotirea din partea ei mai mult decit vii. 


Ca să nu mai lungesc vorba, acum în urmă mi-a poruncit să 
străbat de-a lungul şi de-a latul toate ţinuturile Spaniei şi 
să-i fac să recunoască pe toţi cavalerii rătăcitori care 
cutreieră printr-însele că ea şi numai ea e-n frumuseţe mai 
presus decît toate femeile cîte trăiesc astăzi pe lume şi că 
eu sînt cel mai viteaz şi cel mai îndrăgostit cavaler de pe 
faţa pămîntului; la care poruncă eu am şi cutreierat cea mai 
mare parte din Spania, şi, între timp, am biruit mulţi 
cavaleri care au cutezat să fie de altă părere; dar ceea ce 
mă face să mă fălesc şi să mă mîndresc mai mult decît de 
toate, este că l-am biruit, într-o luptă rămasă de pomină, pe 
vestitul cavaler don Quijote de La Mancha şi l-am făcut să 
recunoască că-i mai frumoasă Casildea mea decit Dulcinea 
lui; şi numai cu această singură biruinţă pot să spun că am 
biruit pe toţi cavalerii din lume, pentru că don Quijote 
acesta, de care vorbesc, i-a biruit pe toţi, şi acum, biruindu-l 
eu pe el, se cheamă că slava, faima şi cinstea lui s-au mutat 
şi au trecut la mine, căci Cu-atât e-nvingătorul mai slăvit Cu 
cit învinsul e mai renumit, 565 566 

Aşa încît acum trec pe socoteala mea şi sînt ale mele 
nenumăratele isprăvi ale acestui don Quijote de care ţi-am 
vorbit. 

Don Quijote rămase uluit auzindu-l pe Cavalerul Pădurii, 
şi de o mie de ori fusese gata să-i spună că minte; ba chiar îl 
şi avea pe minţi în virful limbii; se stăpini totuşi pe cît putu, 
numai spre a-l face să-şi mărturisească cu gura lui 
mincinoasă, aşa încit îi spuse cu blindeţe: — Că domnia-ta, 
domnule cavaler, vei fi biruit pe cei mai mulţi cavaleri 
rătăcitori din Spania şi chiar din întreaga lume, nu zic ba; 
dar că l-ai biruit pe don Quijote de La Mancha, să avem 
iertare; poate o fi fost altul ce se asemăna cu el, măcar că 
puţini sînt care să-i semene. 

— Cum să pui la îndoială una ca asta? răspunse 
Cavalerul Pădurii. Jur pe cerul de deasupra noastră că am 
luptat cu don Quijote, l-am înfrînt şi l-am supus; este doar 
un om înalt la stat, scofilcit la faţă, cu mădularele subţiri şi 
uscate, cu părul pe jumătate cărunt, cu un nas cam coroiat, 


ca de hultan, cu mustăţi mari, negre, lăsate pe oală; 
rătăceşte sub numele de Cavalerul Tristei Figuri şi are ca 
scutier pe un ţăran numit Sancho Panza; împovărează 
spinarea şi ţine frîul unui cal vestit, pe nume Rocinante, şi, 
în sfîrşit, are ca stăpînă a năzuinţelor lui pe o oarecare 
Dulcinea din 'Ioboso, numită mai-nainte Aldonza Lorenzo, 
după cum şi pe-a mea, fiindcă o chema Casilda şi era din 
Andaluzia, am botezat-o Casildea de Vandalia. Dacă toate 
aceste dovezi nu-s deajuns pentru a te face să crezi ceea ce 
spun, iată atunci spada mea; ea va face ca necrezarea însăşi 
să-mi dea crezare. 

— Potoleşte-te, domnule cavaler, spuse don Quijote, şi 
ascultă ceea ce vreau să-ţi spun. Trebuie să ştii că don 
Quijote ăsta de care vorbeşti mi-e cel mai bun prieten de pe 
lume, şi mi-e atit de prieten, încît aş putea să spun că tot o 
apă şi-un pămînt sîntem, iar după semnele ce mi le-ai dat 
despre el, semne care nu greşesc nici c-o iotă, trebuie să 
cred că el însuşi este acela pe care l-ai biruit; pe de altă 
parte, toate simţurile mele îmi spun că nu-i cu putinţă să fie 
el însuşi, afară numai dacă — avînd el mulţi vrăjmaşi 
vrăjitori, îndeosebi unul care-l prigoneşte mai avan decît 
toţi — nu i-o fi luat vreunul din ei chipul pentru a se lăsa 
biruit dinadins, ca să-i răpească faima pe care marile sale 
isprăvi cavalereşti i-au ciştigat-o şi i-au păstrat-o pe toată 
faţa pămîntului; şi ca dovadă a acestui lucru ţin să mai ştii 
că vrăjitorii aceia potrivnici lui nu mai departe decît acum 
două zile au prefăcut chipul şi făptura frumoasei Dulcinea 
din 'Toboso într-o ţărancă rufoasă şi necioplită, şi-n felul 
acesta l-or fi prefăcut şi pe don Quijote; şi dacă nici toate 
astea nu sînt deajuns pentru a te încredința de adevărul 
celor spuse de mine, iată-l aici pe însuşi don Quijote, care va 
sprijini acel adevăr cu arma în mînă, pe jos sau de-a călare, 
sau în orice fel îţi va fi pe plac! 

Şi astea fiind spuse, se ridică în picioare şi apucă minerul 
spadei, aşteptind să vadă ce hotărtre va lua Cavalerul 
Pădurii, care, cu o voce tot atît de potolită, îi răspunse 
zicînd: — Bunul platnic nu se sperie de nici un zălog! 


Seniore don Quijote, acela care o dată te-a biruit, fiind 
schimbat în alt chip, poate trage nădejdea c-o să te învingă 
şi cu înfăţişarea domniei-tale cea adevărată; dar fiindcă nu 
se cuvine ca nişte cavaleri să săvirşească faptele lor de 
arme pe întuneric, aşa cum fac tilharii şi borfaşii, să 
aşteptăm mai bine ziua, ca să vadă şi soarele isprăvile 
noastre; iar lupta dintre noi să se ţină cu învoiala ca acel ce 
va fi biruit să rămină la voia biruitorului, care să facă dintr- 
însul tot ce-o pofti, bineînţeles numai dacă ceea ce o să-i 
poruncească nu va fi potrivnic vredniciei de cavaler. 

— Sînt mai mult decît mulţumit cu o asemenea învoială şi 
cu un asemenea legămînt, răspunse don Quijote. 

Şi acestea fiind spuse, se duseră amîndoi în locul unde li 
se aflau scutierii. Le porunciră să pregătească cei doi cai, 
fiindcă la răsăritul soarelui avea să se dea între ei o luptă 
sîngeroasă, nemaipomenită şi fără seamăn, la care veste 
Sancho rămase uimit şi înspăimîntat, temîndu-se de soarta 
lui don Quijote, pe temeiul isprăvilor vitejeşti puse de 
scutierul Cavalerului Pădurii în seama stăpinului său, după 
cite-l auzise el vorbind; dar fără să scoată un cuvint, se 
duseră amîndoi scutierii să-şi caute dobitoacele, care — 
citeşitrei caii, împreună cu măgarul — se mirosiseră, şi 
acum stăteau cu toţii laolaltă. Pe drum spuse scutierul 
Cavalerului Pădurii către Sancho: — Trebuie să ştii, 
frăţioare, că în Andaluzia este o datină, ca bătăuşii, cînd sînt 
naşi la vreo încăierare, să nu stea de pomană şi cu miinile-n 
sîn cît timp se bat finii lor; şi-ţi spun asta ca să ştii dinainte 
că-n timp ce stăpînii noştri se luptă, trebuie şi noi să ne 
batem şi să ne facem fărime. 

— Datina asta, senior scutierule, răspunse Sancho, o fi 
ţinută şi s-o fi văzind doar pe la haimanalele şi ciomăgarii 
de care spui, dar la scutierii cavalerilor rătăcitori, nici 
pomeneală ! Cel puţin pe stăpînu-meu nu l-am auzit 
niciodată vorbind de-o asemenea datină, şi doar ştie pe de 
rost toate canoanele cavaleriei rătăcitoare; oricît de mult aş 
ţine eu să fie adevărat şi să fie o poruncă răspicată ca să 
lupte între ei scutierii cavalerilor rătăcitori, cîtă vreme 


stăpinii lor se războiesc, totuşi nu ţin să aduc la îndeplinire 
această poruncă, ci mai bine să plătesc gloaba ce-ar fi dată 
unor astfel de scutieri de treabă, care gloabă pot să te 
încredinţez că n-ar trece de două ocale de ceară, şi sînt mai 
mulţumit să plătesc aste două ocale, fiindcă ştiu că m-ar 
ţine mai puţin de cheltuială decît oblojelile ce le-aş prăpădi 
ca să-mi lecuiesc scăfîirlia, că mi-o şi văd crăpată şi 
împărţită-n două. Şi mai e şi altceva care nu mă lasă să lupt: 
faptul că n-am spadă, fiindcă n-am purtat de cînd mă ştiu. 

— Pentru asta ştiu eu un leac minunat, spuse scutierul 
Cavalerului Pădurii; am aici doi saci de pînză la fel de mari; 
ăi lua dumneata unul şi eu pe celălalt, şi ne-om bate cu sacii 
în luptă cinstită. 

— Dacă-i aşa, cu dragă inimă, răspunse Sancho, pentru 
că-n loc să ne rănească, o luptă ca asta ar sluji mai degrabă 
ca să mai scuture praful de pe noi. 

— A, păi stai, că nu-i aşa, răspunse celălalt, pentru că 
trebuie să punem în saci, ca să nu-i sufle vintul, vreo cinci- 
şase pietricele rotunjoare de mai mare dragul, care să 
tragă tot atît unele cît şi altele, şi-n felul ăsta ne-om măsura 
în luptă fără să ne facem nici un rău şi fără să ne aducem 
nici o vătămare. 

— Iote, împieliţatul! răspunse Sancho. Ce mai ghiomo- 
toace de blană de saramur şi ce mai puf de bumbac dărăcit 
vrea să pună dumnealui în saci, ca să nu ne alegem cu capul 
spart şi cu oasele chisăliţă! Dar de le-ai umple şi cu coconi 
de mătase, să ştii de la mine, măi frate, că eu, unul, n-am să 
mă bat. Bată-se stăpînii noştri şi fie-le de bine, iar noi să 
bem şi să trăim, căci are el grijă timpul să ne ia viaţa fără să 
mai căutăm noi fel şi chip ca să sfirşim cu ea mai-nainte de 
a-i sosi sorocul şi văleatul şi mai nainte de-a cădea de la sine 
ca o poamă coaptă. 

— Cu toate astea, răspunse scutierul Cavalerului Pădurii, 
tot trebuie să ne luptăm, măcar jumătate de ceas. 

— A, asta nu, răspunse Sancho, nu sînt eu chiar atît de 
necuviincios şi de nerecunoscător ca să mă cert, fie şi pe-un 
lucru de nimic, cu acela cu care am băut şi m-am ospătat; 


cu atît mai mult cu cît nu sînt nici mînios, nici supărat. Cine 
dracu o s-o ia de dimineaţă cu bătaia fără să aibă pentru 
ce? 

— Şi la asta, spuse scutierul Cavalerului Pădurii, ţi-oi 
găsi un leac de nădejde. Adică, mai nainte de-a ne lua la 
harţă, viu eu la dumneata şi-ţi trag trei-patru scatoalce, de 
dau cu dumneata de pămînt, şi atunci ştiu că ţi-oi trezi 
arţagul, chiar de-ar dormi el mai adînc decit un hîrciog! 

— Faţă de-un leac ca ăsta, răspunse Sancho, ştiu eu altul 
care nu rămîne mai prejos; pun mina pe-o biîtă şi, pînă să n- 
apuci dumneata să-mi trezeşti mie arţagul, ţi l-oi adormi eu 
în lovituri pe-al dumitale, şi-atit de zdravăn, încît să nu se 
mai trezească decît în ceea lume, unde să se ştie că nu sînt 
eu omul care să-şi lase atins obrazul; şi fiecare să ia seama 
bine ce face, cu toate că lucrul cel mai cuminte ar fi să lase 
să doarmă arţagul celuilalt, că nimeni nu ştie ce-i în sufletul 
altuia, şi atiţia se duc să tundă pe alţii, şi în schimb se-ntorc 
ei tunşi, că şi Dumnezeu blagosloveşte pacea şi blestemă 
vrajbele, fiindcă dacă pînă şi o miţă zădă-rită, închisă şi 
aflată la ananghie, se preschimbă-n leu, apăi eu, care sînt 
om, Dumnezeu ştie în ce m-aş mai putea preschimba . aşa 
că de pe-acuma-ţi spun, senior scutierule, că tot răul şi 
paguba ce-or ieşi din bătaia noastră pe socoteala dumitale 
au să fie puse. 

— Prea bine, răspunse scutierul Cavalerului Pădurii, o da 
Dumnezeu să se lumineze de ziuă şi-om vedea noi ce facem. 
într-acestea prinseră să ciripească prin copaci mii de 

soiuri de păsărele împestriţate, şi-n feluritele şi voioasele 
lor cînturi parcă dădeau bineţe şi urau bun sosit fragedelor 
zori, care prin porţile şi pridvoarele răsăritului dezvăluiau 
frumuseţea chipului lor, scuturindu-şi din plete o puzderie 
de mărgăritare curgătoare, în a căror dulce licoare 
scăldîndu-se ierburile, s-ar fi părut că şi dintr-însele mustea 
şi ploua mărgărint alb şi mărunt. Sălciile picurau o mană 
îmbălsămată, rideau izvoarele, murmurau rîurile, se 
veseleau dumbrăvile şi se-mpodobeau pajiştile la sosirea lor. 
Dar numai ce se ivi lumina zilei, atât cit era nevoie ca să se 


zărească şi să se deosebească lucrurile, că cel dintii lucru 
ce-i căzu sub ochi lui Sancho Panza fu nasul scutierului 
Pădurii, care era atît de mare, încît aproape că făcea umbră 
întregului trup. Şi-ntr-adevăr se spune că era de-o mărime 
peste fire, încovoiat la mijloc şi tot numai negi, şi mai era şi 
vînăt la culoare, ca o pătlăgea; îi cobora cu două degete mai 
jos de gură, iar mărimea lui, culoarea, negii, încovoierea 
atit de tare-i sluţeau chipul, încît văzîndu-l, Sancho începu 
să dîrdiie din picioare şi din miini, de parc-ar fi fost bolnav 
de ducă-se-pe-pustii, şi se hotări în sinea lui ca mai degrabă 
să-l lase să-i tragă două sute de scatoalce decît să-i 
trezească arţagul, pentru a se lua la bătaie cu un căpcăun 
ca acela. 

Don Quijote îl privi pe potrivnicul său, care i se înfăţişă 
însă cu viziera chiverei trasă, încît nu i se putea vedea 
chipul; îşi dete totuşi seama că era vînjos, măcar că nu prea 
înalt la stat. Pe deasupra zalelor purta o dulamă sau o 
cămaşă care părea din aur de cel mai bun soi, avînd 
presărate pe ea mai multe oglinjoare strălucitoare, tăiate în 
chip de lună, oglinzi care-i dădeau înfăţişarea unui om gătit 
şi dichisit; pe deasupra chiverei îi flutura o puzderie de 
pene verzi, galbene şi albe, iar lancea, pe care o ţinea 
rezemată de-un copac, era cît toate zilele şi dintr-un fier 
oţelit, mai gros de-o palmă. Toate le luă în seamă şi toate şi 
le însemnă în minte don Quijote şi socoti el, după cele 
văzute şi cumpănite, că un cavaler ca ăsta trebuie să fie 
puternic nevoie mare, dar nu se sperie el de-atita lucru, ca 
Sancho Panza; ci, dimpotrivă, cu un curaj desăvîrşit, spuse 
către Cavalerul Oglinzilor: — Domnule cavaler, dacă marea- 
ţi dorinţă de a lupta nu-ţi ucide curtenia, atunci rogu-te, în 
numele acestei curtenii, să-ţi ridici puţin viziera coifului, ca 
să văd dacă şi mîndreţea chipului e pe măsura portului 
domniei-tale. 

— Fie că vei ieşi biruitor din această luptă, fie biruit, 
răspunse Cavalerul Oglinzilor, o să ai timp şi loc cit pofteşti 
ca să mă vezi, domnule cavaler; şi dacă nu pot să dau acum 
ascultare rugăminţii domniei-tale, este numai fiindcă mi se 


pare că aş aduce o neiertată jignire frumoasei Casildea de 
Vandalia dacă prelungesc timpul — chiar şi numai cît aş 
zăbovi ca să-mi ridic viziera — ce mă desparte de clipa în 
care domnia-ta ai să recunoşti ceea ce ştii că cer. 

— Atunci, cită vreme încălecăm, zise don Quijote poţi cel 
puţin să-mi destăinuieşti dacă sînt eu acel don Quijote pe 
care spuneai că l-ai fi biruit. 

— La asta pot să-ţi răspund, spuse Cavalerul Oglinzilor, 
că eşti leit cavalerul pe care l-am înfrînt, aşa cum un ou e 
leit alt ou; dar luînd în seamă cele auzite de la domnia-ta, şi 
anume că te prigonesc nişte vrăjitori, n-aş îndrăzni să spun 
răspicat dacă eşti sau nu tot unul cu acela. 

— Asta-i deajuns pentru mine, răspunse don Quijote, ca 
să mă încredinţez că ai fost înşelat; dar ca să-ţi scot asta cu 
totul din cap, las numai să ne vină caii, că-n mai puţine clipe 
decît ai zăbovi ca să-ţi ridici viziera chiverei, dacă 
Dumnezeu, domniţa mea şi braţul meu îmi vor fi prielnice, 
eu o să-ţi văd chipul, iar domnia-ta ai să vezi că nu sînt eu 
don Quijote cel învins, aşa cum gîndeşti. 

Nu mai scoaseră apoi nici un cuvint şi încălecară, iar don 
Quijote se trase cu Rocinante îndărăt, lăsînd loc slobod atit 
cit era nevoie ca să se întoarcă şi să-şi înfrunte potrivnicul ; 
acelaşi lucru făcu şi Cavalerul Oglinzilor; dar n-apucă don 
Quijote să se depărteze nici douăzeci de paşi, că se şi auzi 
chemat de potrivnicul său şi, pornind amîndoi unul către 
altul, Cavalerul Oglinzilor îi spuse: — Ia seama, domnule 
cavaler, că învoiala cu privire la lupta noastră este ca 
învinsul, aşa cum ţi-am mai spus o dată, să rămînă la bunul- 
plac al învingătorului. 

— Ştiam asta, răspunse don Quijote, numai cu 
înţelegerea ca toate cele ce va trebui să le primească de 
nevoie învinsul şi toate cele ce i se vor porunci să nu treacă 
dincolo de ceea ce-i îngăduit unui cavaler. 

— Aşa ne-am înţeles, răspunse Cavalerul Oglinzilor. 

într-acestea, îi căzu şi lui don Quijote sub ochi nasul 
ciudat al scutierului, şi văzîndu-l rămase tot atit de trăsnit 
ca şi Sancho, încît îl socoti vreo dihanie sau vreun om cu 


totul neobişnuit, din cei care nu se află pe lume. Sancho, 
care-l văzu pe stăpînu-su plecînd să-şi ia vînt, nu vru să 
rămînă singur cu năsosul, temîndu-se că acela, doar cu o 
izbitură de nas în nasul lui, l-ar şi scoate din luptă şi l-ar 
lăsa lungit la pămînt, ameţit de lovitură sau de spaimă, şi de 
aceea alergă după stăpînu-su, ţinîndu-se strîns de cureaua 
scării lui Rocinante, şi cînd socoti că era timpul ca don 
Quijote să-ntoarcă calul, îi spuse: — Rogu-te, luminăţia-ta, 
ca mai nainte de-a te arunca în luptă, să mă ajuţi să mă urc 
în acel arbore-de-plută, de unde aş putea să văd mai după 
pofta inimii decît de pe jos lupta vitejească pe care 
luminăţia-ta o s-o dai cu acest cavaler. 

— Ba, mai degrabă cred, Sancho, spuse don Quijote că 
vrei să te cocoţi şi să te duci sus la balcon pentru ca să vezi 
fără nici o primejdie lupta de tauri. 

— Ba, ca să spun drept, răspunse Sancho, nasul cît 
baniţa al acelui scutier mă oţărăşte şi-mi face părul 
măciucă, aşa că nu mă încumet să stau lîngă el. 

— I-atit de mare nasul lui, încât şi eu m-aş speria dacă n- 
aş fi cine sînt, aşa că hai să te-ajut să te urci unde spui. 

Cîtă vreme se opri don Quijote şi se urcă Sancho în 
copac, Cavalerul Oglinzilor se dete o bucată îndărăt, atît cît 
socoti el că-i nevoie pentru luptă; şi închipuindu-şi că 
acelaşi lucru l-o fi făcut şi don Quijote, fără să mai aştepte 
zvon de surlă sau vreun alt semn care să-i dea de ştire, îşi 
întoarse calul, care nu era nici mai uşor, nici mai arătos 
decit Rocinante, şi, gonind cât îi îngăduiau puterile — adică 
într-un trap potrivit — porni să-şi înfrunte prietenul; dar 
văzindu-l că trebăluieşte la urcarea lui Sancho, trase de 
dîrlogi şi se opri la mijlocul drumului, pentru care lucru 
calul îi fu cît se poate de recunoscător, deoarece şi aşa tot 
nu mai putea să se mişte. Don Quijote, care credea că 
vrăjmaşul venea zburînd, îşi înfipse pintenii în coastele 
oftigoase ale lui Rocinante şi-l împunse într-atita, după cum 
zice povestea, că numai de astă singură dată se ştie că a 
luat-o ceva mai sănătos la goană — căci altfel niciodată n-a 
fost în stare decit de nişte biete trapuri — şi cu această 


nemaivăzută năvală, ajunse pînă la locul unde Cavalerul 
Oglinzilor îşi vira pînă-n călciie pintenii în calul său, fără să-l 
poată mişca cu un deget din locul unde se oprise din fugă. 
în clipa şi-n împrejurarea asta atît de prielnică, don Quijote 
îl găsi pe potrivnicul său la mare ananghie cu calul şi 
meşterind la lance, pe care nu izbutea sau n-avusese timp s- 
o pună-n opritoare. Don Quijote, care nu vedea în toate 
astea nici un neajuns, cu braţul neşovăielnic şi fără să 
întîimpine cît de cît vreo primejdie, mi ţi-l izbi pe Cavalerul 
Oglinzilor cu atîta sete, încît făcîndu-l, fără voie, să alunece 
pe dosul calului, dete cu el de pămînt; atit de năprasnică ce- 
i fu căderea, că nu mai mişca nici mînă, nici picior, de parc- 
ar fi fost dus pe ceea lume. Numai ce-l văzu Sancho căzut, 
că se şi dete jos din copac şi alergă cu sufletul la gură la 
locul unde se afla stăpînu-su, care, descălecînd de pe 
Rocinante, se aplecă deasupra Cavalerului Oglinzilor şi, 
desfăcîndu-i legăturile coifului ca să vadă dacă era mort şi 
ca să-i dea aer să răsufle dacă era cumva viu, văzu . . cine- 
ar putea să-mi spună ce văzu, fără să pricinuiască uimire, 
năucire, uluire celor care l-ar auzi? Văzu — aşa spune 
povestea — chipul însuşi, însăşi faţa, însăşi înfăţişarea, 
însăşi icoana, însuşi tiparul, însăşi priveliştea 
bacalaureatului Samson Carrasco şi, de îndată ce-l văzu, 
strigă-n gura mare: — la vino, Sancho, şi te uită, să vezi şi 
să nu crezi! Ascute-ţi mintea, fătul meu, şi bagă la cap ce-i 
în stare vrăjitoria, ce-s în stare să facă vrăjitorii şi 
fermecătorii! 

Veni Sancho, şi cînd văzu chipul bacalaureatului 
Carrasco, începu să-şi facă o mie de cruci şi să se-nchine tot 
de-atitea ori. In tot acest timp, cavalerul doborit nu dădea 
nici un semn că ar fi în viaţă, aşa că spuse Sancho către don 
Quijote: — Eu, stăpîne, îmi dau cu gîndul că, o fi, n-o fi, 
luminăţia-ta să-ţi înfigi şi să-ţi viri spada în gitlejul ăstuia de 
seamănă cu bacalaureatul Samson Carrasco, poate âi ucide 
într-însul pe vreunul din vrăjmaşii lui vrăjitori. 

— Că bine zici, spuse don Quijote, căci nu strică să ai cât 
mai puţini vrăjmaşi! 


Şi cînd să scoată spada pentru a pune-n fapt îndemnul şi 
povaţa lui Sancho, numai iată că veni-ntr-un suflet scutierul 
Cavalerului Oglinzilor, de astă dată fără nasul care într- 
atita-l sluţise, şi începu să strige cît îl ţinea gura: — la 
seama ce faci, stăpîne don Quijote, că acesta care-ţi stă la 
picioare e bacalaureatul Samson Carrasco, prietenul 
luminăţiei-tale, iar eu sînt scutierul lui! 

Şi văzîndu-l Sancho fără mutra pocită de mai înainte, îi 
spuse: — Şi nasul? 

La care acela răspunse: 

— Aici, îl am la taşcă. 

Şi ducînd mîna la buzunarul din dreapta, scoase un nas 
mincinos, care era întocmai cum l-am înfăţişat mai înainte; 
şi cătînd Sancho cu tot mai multă luare-aminte la scutier, 
strigă cu uimire-n glas, zicînd: — Maică Precistă, nu mă 
lăsa, că mor I Nu-i ăsta alde 'Ioma Cecial, vecinul şi 
cumătrul meu? 

— Mai e nevoie să întrebi dacă sînt? răspunse scutierul, 
care acum nu mai avea nas mare. De bună seamă că sînt 
Toma Cecial, cumetre şi prietene Sancho Panza, şi îndată ţi- 
oi spune prin ce meşteşuguri, tertipuri şi urzeli am venit eu 
aci; dar pînă una-alta, cere-i şi roagă-l pe seniorele stăpîn al 
tău să nu atingă şi nici să nu-i facă vreun rău sau să 
rănească sau să ucidă pe Cavalerul Oglinzilor, ce stă la 
picioarele sale, fiindcă, fără nici o urmă de îndoială, el este 
cutezătorul şi nesăbuitul bacalaureat Samson Carrasco, cel 
de la noi din sat. 

între timp, îşi veni în simţiri şi Cavalerul Oglinzilor, iar 
don Quijote, văzînd acest lucru, îi puse-n faţă vîrful gol al 
spadei şi-i spuse: — Eşti un om mort, cavalere, dacă nu 
recunoşti că Dulcinea din 'Toboso, cea fără de seamăn pe 
lume, o întrece-n frumuseţe pe Casildea de Vandalia a 
domniei-tale, şi pe lingă asta, mai trebuie să-mi făgăduieşti 
— dacă ai să scapi cu viaţă din ciocnirea şi din căderea asta 
— că ai să te duci în cetatea 'Toboso şi ai să te înfăţişezi 
înaintea ei din parte-mi, ca să facă cu domnia-ta ce-o să-i 
vină ei mai la socoteală; şi dacă o să-ţi dea drumul, mai 


trebuie de asemenea să te-ntorci să mă cauţi — căci faima 
isprăvilor mele o să-ţi slujească de călăuză, spre a te 
îndrepta acolo unde mă voi afla eu — ca să-mi spui ce s-a 
petrecut între voi; înţelegeri care, potrivit celor ce-am 
vorbit înainte de luptă, nu trec dincolo de ceea ce poate să 
facă un cavaler rătăcitor. 

— Recunosc, spuse cavalerul căzut, că papucul descusut 
şi murdar al domniţei Dulcinea din 'Toboso face mai mult 
decît barba nepieptănată, dar curată, a Casildei şi 
făgăduiesc c-o să mă duc şi-o să mă-ntorc iarăşi de la dinsa 
la domnia-ta şi-o să te lămuresc de-a fir-a-păr de tot ce-mi 
ceri. 

— Totodată mai trebuie să recunoşti şi să crezi, adăugă 
don Quijote, că acel cavaler pe care l-ai biruit nici nu era şi 
nici nu putea să fie don Quijote de La Mancha, ci vreun altul 
care semăna cu el, aşa cum recunosc şi cred şieu că 
domnia-ta, măcar că semeni cu bacalaureatul Samson 
Carrasco, nu eşti el, ci un altul care-i seamănă şi căruia 
vrăjmaşii mei i-au dat chipul lui, pentru ca eu să-mi înfrînez 
şi să-mi îndulcesc focul mîniei şi să mă folosesc cu blindeţe 
de slava biruinţei. 

— Recunosc, gîndesc şi simt tot ceea ce crezi, gîndeşti şi 
simţi domnia-ta, răspunse cavalerul cel stropşit. Lasă-mă, 
rogu-te, să mă ridic, dacă mi-o îngădui lovitura căderei, 
care m-a dat gata. 

îl ajutară să se ridice don Quijote şi cu Toma Cecial, 
scutierul său, de la care Sancho nu-şi mai lua ochii, 
întrebîndu-l de anume lucruri ce-i dovedeau, după 
răspunsurile celuilalt, că acela nu era altul decît Toma 
Cecial, aşa cum şi spunea; dar amăgitoarea încredințare pe 
care o sădiseră în cugetul lui Sancho spusele stăpînului său, 
că adică vrăjitorii preschimbaseră chipul Cavalerului 
Oglinzilor în acela al bacalaureatului Carrasco, nu-l lăsa să 
dea crezare nici adevărului pe care-l vedea cu ochii lui. în 
cele din urmă, stăpîn şi slugă, rămaseră amîndoi cu această 
închipuire deşartă, iar Cavalerul Oglinzilor şi cu scutierul 
său, dezumflaţi şi umblînd şontic, se despărţiră de don 


Quijote şi de Sancho, cu gîndul de-a da de vreun sat unde 
cavalerul să-şi oblojească şi să-şi pună la loc coastele. Don 
Quijote şi cu Sancho îşi urmară mai departe drumul către 
Zaragoza, unde povestea îi lasă, ca să ne dea de ştire cine 
era Cavalerul Oglinzilor. 


Capitolul XV 

Unde se povesteşte şi se face cunoscut cine era 
Cavalerul Oglinzilor şi scutierul său Don Quijote era 
mulţumit, mîndru şi fălos cum nu se mai poate că a izbîndit 
împotriva unui cavaler atit de viteaz cum îşi închipuia că 
este acela al Oglinzilor, de la al cărui cavaleresc cuvînt 
aştepta el să ştie dacă tot mai stăruie vrăjirea domniţei sale, 
fiindcă nici nu se putea ca un cavaler biruit ca acesta să nu 
se întoarcă — altfel s-ar chema că nu-i cavaler — ca să-l 
înştiinţeze de tot ce s-a-ntimplat cu ea. Dar una socotea don 
Quijote, şi alta Cavalerul Oglinzilor, ţinînd seama că nu-i 
umbla lui pe-atunci gîndul decît să caute vreun loc unde să 
se oblojească, aşa cum s-a mai amintit. 

Spune dară povestea că atunci cînd bacalaureatul 
Samson Carrasco l-a sfătuit pe don Quijote să ia din nou 
firul isprăvilor sale cavalereşti părăsite, a fost numai fiindcă 
se vorbise mai înainte cu preotul şi cu bărbierul de ce 
mijloace să se folosească pentru a-l îndupleca pe don 
Quijote să rămînă cuminte şi liniştit la el acasă, fără să-l mai 
tulbure nepricopsitele acelea de isprăvi cavalereşti; din 
care sfătuire au hotărit, prin încuviințarea obştească a 
tuturor şi mai cu seamă prin părerea deosebită a lui 
Carrasco, să-l lase pe don Quijote să plece, fiindcă părea cu 
neputinţă să-l mai oprească, iar Samson să-i iasă-n cale în 
chip de cavaler rătăcitor, să-l poftească a se măsura în luptă 
cu el — căci n-ar lipsi prilejul pentru asta — să-l biruie, ceea 
ce i se părea o nimica toată, şi să cadă la învoială, 
înţelegindu-se cu el ca biruitul să rămînă la bunul-plac al 
biruitorului; şi aşa, fiind don Quijote biruit, ar fi urmat ca 
bacalaureatul cavaler să-i poruncească a se întoarce acasă 
la el în sat şi la casa lui şi să nu iasă dintr-însa preţ de doi 
ani, sau pînă cînd nu va primi vreo altă poruncă, ceea ce 
era limpede că don Quijote, biruit, ar fi îndeplinit fără să 
cricnească, pentru a nu se abate de la canoanele cavaleriei 
şi a nu păcătui faţă de ele, şi s-ar fi putut ca în timpul 
rămînerii acasă să-şi uite gindurile cele deşarte, sau să se 
ivească prilejul de a se găsi vreun leac potrivit pentru 


tămăduirea smintelii lui. Carrasco primi treaba asta, iar ca 
scutier i se arătă gata să-l slujească Toma Cecial, cumătru şi 
vecin al lui Sancho Panza, om vesel şi cu scaun la cap. 

S-a înarmat Samson, aşa cum s-a povestit, iar Toma 
Cecial şi-a potrivit peste nasul lui adevărat un nas prefăcut, 
din cele de măşti, aşa cum s-a spus, ca să nu fie recunoscut 
de cumătru-su cînd avea să-l vadă, şi-n felul acesta au luat-o 
pe acelaşi drum pe care apucase şi don Quijote; chiar şi 
ajunseră aproape să se întilnească atunci cînd cu păţania 
carului morţii; şi, în sfîrşit, dădură de ei în pădurea unde s-a 
întîmplat tot ceea ce a citit cititorul cu luare-aminte; şi dacă 
n-ar fi fost gîndurile năstruşnice ale lui don Quijote, care-şi 
băgă în cap că bacalaureatul nu era bacalaureatul, domnul 
bacalaureat n-ar mai fi putut în vecii vecilor să ajungă 
licenţiat, fiindcă unde căuta el potîrnichi grase, numai 
cuiburi de pupăză a găsit. 

Toma Cecial, care văzu cît de întoarse pe dos i-au ieşit 
aşteptările şi cît de nenorocos le-a fost drumul, spuse către 
bacalaureat: — De bună seamă că aşa ne trebuie, domnule 
Samson Carrasco; uşor socoteşti şi te apuci de-o treabă, dar 
de cele mai multe ori greu ieşi dintr-însa; don Quijote, 
smintit, noi, înţelepţi, el pleacă teafăr şi voios, luminăţia-ta 
rămii snopit şi amărit. Aş vrea să ştiu acuma cine-i mai 
nebun, acela care-i nebun fiindcă nu poate fi altfel, sau 
acela care-i nebun fiindcă vrea el? 

La care Samson răspunse: — Deosebirea dintre aceşti 
doi nebuni este că acela care-i de nevoie are să fie 
totdeauna, pe cînd acela care-i de bunăvoie va înceta să fie 
oricînd o avea chef. 

— Apăi asta aşa e, spuse Ioma Cecial, eu am fost nebun 
de bunăvoie atunci cînd am primit să mă fac scutierul 
luminăţiei-tale, şi tocmai de-aia vreau acum să încetez de a 
mai fi nebun şi să mă întorc acasă. 

— N-ai decit, răspunse Samson dar să-ţi închipui că eu o 
să mă-ntorc acasă mai înainte de a-i măsura spinarea lui 
don Quijote, înseamnă să gîndeşti prăpăstii, că nu-mi mai 
arde mie acuma să-l fac să-şi recapete minţile, ci numai să 


mă răzbun, fiindcă pîrdalnica mea de durere la coaste mă 
împiedică să mai ţin cuvîntări milostive. 

Tot vorbind ei astfel, ajunseră pînă într-un sat unde 
umbla vestea că se află un doftor, cu care se căută şi se 
tămădui amăritul de Samson. Iloma Cecial plecă şi îl lăsă, şi 
el rămase gîndindu-se la răzbunarea lui; iar povestea o să 
vorbească iarăşi de dînsul cînd i-o veni vremea, pentru a nu 
lăsa acum să-i scape prilejul de a se mai veseli cu don 
Quijote. 


Capitolul XVI 

Despre ceea ce i s-a întîmplat lui don Quijote cu un 
cavaler înţelept din La Mancha 

Cu voioşia, mulţumirea şi mîndria de care s-a pomenit îşi 
urma drumul don Quijote, zicîndu-şi în sine, pe temeiul 
izbînzii avute, că este cel mai viteaz cavaler rătăcitor pe 
care-l avea lumea în acea vreme: socotea ca şi săvirşite şi 
duse la bun sfîrşit oricîte aventuri avea să mai înfrunte de- 
aci înainte; nu se mai sinchisea de vrăji şi de vrăjitori, nu-şi 
mai aducea aminte de nenumăratele ciomăgeli pe care le 
căpătase în timpul rătăcirilor lui cavalereşti, nici de 
loviturile cu pietre care făcuseră să-i zboare jumătate din 
dinţi, nici de nerecunoştinţa robilor de la galeră, nici de 
cutezanţa şi ploaia de lovituri a yanghezilor; la urma urmei, 
îşi spunea în sinea lui, dacă ar găsi el meşteşugul, chipul 
sau tertipul cum să înlăture vrăjirea domniţei Dulcinea, n-ar 
mai pizmui nici cel mai mare noroc pe care l-a avut sau a 
putut să-l aibă cel mai norocos cavaler rătăcitor din 
veacurile apuse. 

Aşa mergea el, cufundat în aceste închipuiri, cînd 
Sancho îi spuse: — Nu-i ciudat, stăpîne, că încă îmi mai 
pluteşte în faţa ochilor nasul grozav de mare al cumătrului 
meu 'loma Cecial? 

— Şi crezi tu cumva, Sancho, că acel Cavaler al 
Oglinzilor era bacalaureatul Carrasco şi că scutierul lui era 
Toma Cecial, cumătru-tu? 

— Nu ştiu nici eu ce să mai spun de treaba asta, 
răspunse Sancho. Atiîta ştiu, că semnele pe care mi le-a dat 
despre casa mea, despre nevastă-mea şi despre copii n-ar fi 
putut să mi le dea altul decit el însuşi, iar chipul său, în 
afară de nas, era leit al lui loma Cecial, aşa cum l-am văzut 
de o mie de ori la mine-n sat şi între pereţii casei mele, iar 
cînd deschidea gura, glasul îi era aidoma cu al lui. 

— Să vorbim cu chibzuială, Sancho; uite-aici: cum poate 
intra într-o socoteală dreaptă ca Samson Carrasco să vină 
în chip de cavaler rătăcitor, înarmat cu arme de luptă şi de 
apărare, spre a da piept cu mine? Fost-am eu cumva 


vrăjmaşul lui? Datu-i-am vreodată prilej să mă urască? Am 
eu ceva de împărţit cu el sau se dedă el îndeletnicirii 
armelor fiindcă-mi pizmuieşte renumele pe care l-am 
cîştigat printr-însele ? 

— Dar de asta ce mai spunem, stăpîne, răspunse Sancho, 
că acel cavaler, oricare ar fi el, seamănă leit de bine cu 
bacalaureatul Carrasco, iar scutierul său cu Toma Cecial, 
cumătru-meu? Şi dacă treaba asta e vrăjitorie, aşa cum ai 
spus luminăţia-ta, apăi nu s-au mai găsit pe lume alţi doi inşi 
cu care ei să semene? 

— 'Toate astea, răspunse don Quijote, sînt urzeli şi 
viclenii de-ale afurisiţilor de vrăjitori care mă prigonesc şi 
care, prevăzînd că am să rămîn biruitor în luptă, au avut 
grijă ca biruitul cavaler să arate la chip, ca prietenul meu, 
bacalaureatul, pentru ca prietenia ce i-o port să se 
strecoare între tăişul spadei şi puterea braţului meu şi să 
îmblînzească dreapta mînie a inimii mele, şi în felul acesta 
să rămînă în viaţă acela care, cu mişelie şi făţărnicie, voia 
să-mi ia mie viaţa. Ca dovadă de ceea ce ţi-ai şi dat seama, 
Sancho, din învăţătura faptelor, care n-au să te mintă şi n- 
au să te înşele, cît de uşor le este vrăjitorilor să prefacă 
unele chipuri în altele, făcînd din arătos slut şi din slut 
arătos, este că nici două zile n-au trecut de cînd ai văzut cu 
ochii tăi frumuseţea şi gingăşia Dulcineii celei fără de 
seamăn pe lume, în toată plinătatea ei şi în toată întocmirea 
ei firească, pe cînd eu am văzut-o în hidoşenia şi bădărănia 
unei ţărănci necioplite, cu ochii urduroşi şi cu gura 
puturoasă; şi dacă împieliţatul de vrăjitor a îndrăznit el să 
facă o schimbare atit de amarnică, apăi nu-i mare lucru că a 
făcut şi schimbarea cu Samson Carrasco şi cu cumătru-tu, 
numai ca să-mi ia din mînă slava biruinţei; dar măcar că-i 
aşa, eu tot mă bucur, fiindcă, la urma urmei, sub orice chip 
mi s-ar fi arătat vrăjmaşul, vorba e că am rămas biruitor 
asupra lui. 

— Dumnezeu ştie care o fi adevărul din toate astea, 
răspunse Sancho. 


Şi cum el ştia că prefacerea Dulcineii nu fusese decît 
tertipul şi şiretenia lui însuşi, nu dădea doi bani pe 
nălucirile lui stăpînu-su, dar nu mai vru să-i răspundă, ca să 
nu spună cumva vreo vorbă care să-i dea pe faţă 
înşelăciunea. 

Cum stăteau ei aşa de vorbă, iată numai că-i ajunge din 
urmă un om care mergea pe-acelaşi drum cu dînşii, călare 
pe-o preafrumoasă iapă sură, îmbrăcat într-o mantie din 
țesătură fină verde, tivită cu catifea roşcată, şi cu o 
cuşmuliţă din aceeaşi catifea; dîrlogii iepei erau ţărăneşti, şi 
ei tot roşcaţi şi verzi; omul purta un iatagan arăpesc, care-i 
atirna de o curea lată, lucrată în verde şi aur, iar încălţările 
îi erau de aceeaşi lucrătură ca şi cureaua; pintenii nu-i erau 
auriţi, ci daţi cu un lustru verde, şi atît de lucitori şi de 
sclipitori, încît, potrivindu-se cu întreaga lui îmbrăcăminte, 
arătau mai frumoşi decît dacă ar fi fost cu totul şi cu totul 
de aur. Cînd îi ajunse, călătorul le dădu cuviincios bineţe şi, 
împintenîndu-şi iapa, trecu repede înainte; dar don Quijote 
îi spuse: — Alesul meu domn, dacă domnia-ta ai cumva 
acelaşi drum cu noi şi dacă n-ai la ce să te zoreşti, apăi ţi- 
am mulţumi frumos să te alături de noi. 

— La drept vorbind, răspunse cel de pe iapă, nu m-aş 
zori eu aşa de tare dacă nu mi-ar fi teamă ca nu cumva să 
se tulbure calul acela în tovărăşia iepei mele. 

— Păi, domnule, n-ai decît să-ţi ţii iapa strînsă în dîrlogi, 
răspunse atunci Sancho; cît priveşte calul nostru, este cel 
mai cuminte şi cel mai binecrescut cal de pe lume; niciodată 
în asemenea prilejuri n-a săvirşit vreo necuviinţă, şi dacă s- 
a abătut şi el o singură dată de la drumul cel drept, apoi 
stăpinu-meu şi cu mine l-am făcut de-a plătit de şapte ori 
pe-atita; zic dară înc-o dată că luminăţia-ta poţi să te 
opreşti în voie, dac-ăi pofiti, fiindcă pe taler să i-o dai, şi tot 
n-o să se încumete calul. 

Trecătorul slobozi dîrlogii şi se minună de straiele şi de 
chipul lui don Quijote, aşa cum mergea acum, fără chivără 
pe care-o ducea Sancho, ca pe un tarhat, pe oblincul de 
dinainte al şeii măgarului; şi dacă omul în verde îl privea cu 


luare-aminte pe don Quijote, apoi cu şi mai multă luare- 
aminte îl privea don Quijote pe acela, socotindu-l un ins cu 
mintea la locul ei; părea în vîrstă de vreo 50 de ani, n-avea 
păr cărunt decît puţin, chipul îi era prelung, iar căutătura 
nici prea veselă, nici prea mohorită. Ce mai vorbă lungă? Şi 
după port, şi după apucături, te făcea să crezi că-i om mai 
acătării. Ceea ce gindea omul în verde despre don Quijote 
de La Mancha era că un asemenea fel de-a fi şi o asemenea 
înfăţişare nu i-a fost dat niciodată să vadă; s-a minunat de 
arătarea deşirată a calului, de înălţimea trupului lui don 
Quijote, de slăbiciunea şi de gălbejeala feţei, de armele, de 
mişcările şi de felul lui de-a fi, chip şi înfăţişare nemaivăzute 
de ani şi ani de zile pe acele meleaguri. 

Lui don Quijote nu-i scăpă luarea-aminte cu care-l privea 
călătorul, şi-n uimirea acestuia el îi citea dorinţa; şi cum era 
atit de curtenitor şi de aplecat în a face tuturor pe plac, 
pînă să apuce celălalt a-l întreba ceva, i-o luă el înainte şi-i 
spuse: — Deoarece înfăţişarea asta, pe care domnia-ta o 
vezi la mine, este atit de neobişnuită şi atit de deosebită de 
cele pe care de obicei le întilneşti, nu mă miră de fel că pe 
domnia-ta a putut să te mire. Dar ţi-ar trece toată mirarea 
asta dacă ţi-aş spune — cum o să-ţi şi spun — că sîntun 
cavaler din aceia despre care lumea spune că se duc să 
caute aventuri. Am plecat de la mine din ţinut, mi-am 
zălogit moşioara, am lăsat tot ce-i al meu şi m-am 
încredinţat braţelor sorții, ca să mă ducă acolo unde i-o 
plăcea. Am vrut să reînvii răposata cavalerie rătăcitoare, şi 
atit amar de vreme, poticnindu-mă ici, căzînd colo, 
prăvălindu-mă dincoace, ridicîndu-mă dincolo, mi-am 
împlinit în bună parte dorinţa, ajutîndu-le pe văduve, 
ocrotindu-le pe fecioare, oblăduindu-le pe neveste, pe 
orfani şi pe cei vitregiţi, ceea ce alcătuieşte deosebita şi 
fireasca îndeletnicire a cavalerilor rătăcitori; şi aşa, prin 
vitejeştile, prea multele şi creştineş-tile mele isprăvi, am 
meritat să trec tipărit prin cărţi, pe la toate sau pe la cele 
mai multe seminţii ale lumii. Treizeci de mii de tomuri567 
au ieşit din tiparniţe, înşirîndu-mi povestea şi, dacă cerul nu 


va fi împotrivă, încă de o mie de ori treizeci de mii mai sînt 
pe cale de a se tipări. în sfîrşit, ca să cuprind totul în cîteva 
vorbe sau mai degrabă într-o singură vorbă, spun că eu sînt 
don Quijote de La Mancha, căruia mi se mai spune, cu un 
alt nume, şi Cavalerul Tristei Figuri; şi măcar că lăudarea 
de sine aduce înjosire, sînt totuşi nevoit cîteodată să-mi 
aduc eu însumi laudele, bineînţeles numai atunci cînd nu se 
află de faţă nimeni care să mi le aducă; aşa că, domnule 
cavaler, nici acest cal, nici această lance, nici această 
pavăză, nici scutierul, nici toate aceste arme laolaltă, nici 
gălbejeala chipului meu, nici uscăciunea mea pierită nu te 
vor mai minuna de-acum încolo, o dată ce ştii cine sînt şi cu 
ce mă îndeletnicesc. 

încheindu-şi vorba, don Quijote rămase tăcut, şi după 
zăbava întru răspuns a omului în verde, ai fi zis că nu prea-i 
venea să răspundă; dar după o bună bucată de timpii 
spuse: — Ai izbutit, domnule cavaler, să-mi cunoşti dorinţa 
după uimirea mea; dar n-ai izbutit să-mi înlături uimirea 
pricinuită de faptul de a te fi văzut şi, deşi spui, domnule, 
că, ştiind cine eşti, o să-mi treacă mirarea, nu se-ntîmplă 
totuşi aşa cum zici fiindcă abia acum, cînd ştiu acest lucru, 
mai tare mă mir şi mă minunez. Cum? Este oare cu putinţă 
să se mai afle în zilele noastre cavaleri rătăcitori pe lume şi 
să se afle pe deasupra şi istorisiri tipărite cu isprăvi 
cavalereşti adevărate? Nu pot să dau crezare faptului că se 
mai găseşte cineva pe pămînt care să le oblăduiască pe 
văduve, să le ocrotească pe fecioare, care să le cinstească 
pe neveste şi să-i ajute pe orfani, şi nici n-aş crede dacă n-aş 
vedea cu ochii mei întrupat în domnia-ta acest lucru. 
Binecuvintat fie cerul, căci cu povestea despre înaltele-ţi şi 
adevăratele-ţi isprăvi cavalereşti, poveste de care spui că-i 
tipărită, vor fi date uitării nenumăratele poveşti cu cavaleri 
rătăcitori închipuiţi, de care-i plină lumea, poveşti atit de 
păgubitoare bunelor datini şi care aduc atita pagubă şi 
aruncă atîta neîncredere chiar şi asupra istorisirilor celor 
bune. 


— Aici sînt multe de spus, răspunse don Quijote, în ceea 
ce priveşte faptul dacă sînt sau nu închipuite poveştile cu 
cavaleri rătăcitori. 

— Păi mai e cineva, zise omul în verde, care să se 
îndoiască de faptul că nu sînt adevărate asemenea poveşti ? 

— Eu, unul, mă îndoiesc. Dar să lăsăm acum vorba asta, 
că dacă o să mai ţină drumul nostru împreună, nădăjduiesc, 
cu ajutorul lui Dumnezeu, să-ţi arăt că n-ai făcut bine să te 
iei după spusele acelora care nu cred că sînt adevărate. 

La aceste din urmă cuvinte i se trezi călătorului bănuiala 
că don Quijote trebuie să fie vreun zănatic şi aştepta ca şi 
alte vorbe ale lui să-i întărească părerea; dar mai înainte de 
a se pierde în alte vorbe, don Quijote îl rugă să-i spună cine 
este, fiindcă el îi destăinuise starea şi viaţa lui. La care cel 
cu mantia verde răspunse: — Eu, domnule Cavaler al Tristei 
Figuri, sînt un hidalgo de fel dintr-un loc unde ne vom duce 
astăzi să ne ospătăm, de-o vrea Dumnezeu; am o avere 
frumuşică, iar numele meu este don Diego de Miranda; îmi 
duc viaţa cu nevasta, cu copiii şi cu prietenii mei; mă 
îndeletnicesc cu vinătoarea şi cu pescuitul; dar nu ţin nici 
şoim, nici ogari, ci numai cîţiva prepelicari blînzi568 şi 
cîţiva dihori, deprinşi în ale vinatului; am vreo sută şi ceva 
de cărţi, unele în spanioleşte şi altele în latineşte, cîteva de 
istorie, iar altele de rugăciuni; cele de isprăvi cavalereşti n- 
au păşit încă pragul casei mele; le răsfoiesc mai mult pe 
cele lumeşti decît pe cele duhovniceşti, cărţi care te fac să-ţi 
treci timpul în chip cuviincios, care te desfătează cu graiul 
lor, care te uimesc şi-ţi stirnesc patima iscodirii prin 
puterea lor născocitoare, dar din acestea sînt foarte puţine 
în Spania. Cîteodată mă ospătez cu vecinii şi cu prietenii şi 
de multe ori îi poftesc la mine; ospeţele mele sînt curate, 
îmbietoare şi de loc sărăcăcioase; nu-mi place să clevetesc 
şi nici nu îngădui să se clevetească în faţa mea; nu stau să 
scormonesc vieţile celorlalţi şi nici să străbat cu privirea 
pătrunzătoare a linxului faptele altora; ascult în fiece zi 
liturghia, împart din bunurile mele cu nevoiaşii, fără să-mi 
trimbiţez binefacerile, ca nu cumva să mi se strecoare-n 


inimă făţărnicia şi trufia, vrăjmaşi care, încetul cu încetul, 
pun stăpiînire şi pe inima cea mai bine străjuită; încerc să-i 
împac pe cei pe care-i ştiu dezbinaţi, o preaslăvesc pe 
Sfinta Fecioară şi am mereu încredere în îndurarea cea fără 
de margini a lui Dumnezeu, domnul nostru. 

Sancho fu numai ochi şi urechi cît timp hidalgul îşi 
povesti viaţa şi îndeletnicirile; şi socotind bună şi sfintă 
această viaţă şi gîndind că trebuie să facă minuni cel ce-o 
trăieşte, sări jos de pe măgar; şi în mare grabă se duse şi-i 
apucă scara din dreapta şi, drept cinstire, aproape 
lăcrămînd, îi sărută picioarele de mai multe ori, unul după 
altul. Văzînd una ca asta, hidalgul îl întrebă: — Ce faci, frate 
dragă? Ce-i cu sărutările acestea? 

— Lasă-mă să te sărut, răspunse Sancho, fiindcă 
luminăţia-ta îmi pari cel dintii sfînt călare pe care l-am 
văzut de cînd m-am pomenit pe lume. 

— Nu sînt sfint, răspunse hidalgul, ci un mare păcătos; 
tu, da, trebuie să fii om bun, frate, aşa cum te arată curăţia 
ta. 

Se-ntoarse Sancho să se urce-n şa, smulgînd un zîmbet 
din adinca mîhnire a stăpinului său şi făcîndu-l din nou pe 
don Diego să se minuneze. Don Quijote îl întrebă cîţi copii 
are, iar acesta-i răspunse că lucrurile în care vedeau binele 
cel mai înalt filozofii din vechime, oameni lipsiţi de 
cunoaşterea adevărată a lui Dumnezeu, erau darurile firii, 
acelea ale norocului, faptul de a avea mulţi prieteni şi de a 
avea copii mulţi şi buni. 

— Eu, seniore don Quijote, spuse hidalgul, am un singur 
fecior *, pe care dacă nu l-aş avea, m-aş socoti mai fericit 
569 decit cum sînt. Şi asta nu fiindcă ar fi rău, ci numai 
fiindcă nu-i atit de bun cit aş vrea eu. O să împlinească 
optsprezece ani: şase ani de zile a stat la Salamanca şi a 
învăţat latineşte şi elineşte, şi cînd am vrut şi eu să treacă la 
alte ştiinţe, l-am găsit atît de înnebunit după ştiinţa poeziei 
(dacă şi asta mai poate fi numită ştiinţă), că nu mai e chip 
să-l fac să se apuce de ştiinţa legilor, pe care aş fi vrut s-o 
înveţe, şi nici de regina tuturor, teologia. Aş fi vrut să fie 


cununa neamului său, fiindcă trăim într-un veac în care 
împărații noştri răsplătesc cu mărinimie învăţăturile cele 
bune şi virtuoase 570 571, căci învăţăturile fără virtute sînt 
mărgăritare azvirlite la porci. Toată ziua şi-o petrece ca să 
se încredinţeze dacă Homer a zis bine sau rău în cutare 
vers din Iliada, dacă Marţial s-a gîndit sau nu la măscări în 
cutare epigramă, dacă într-un fel sau în altul trebuie să se 
înţeleagă cutare ori cutare vers din Vergiliu; într-un cuvînt, 
cu altcineva el nu vorbeşte decît cu cărţile poeţilor de care 
ţi-am spus şi cu acelea ale lui Horaţiu, Persiu, Juvenal şi 
Tibul, că după poeţii spanioli din zilele noastre nu prea se 
dă-n vînt; şi cu toată vrăjmăşia pe care o arată el versurilor 
de astăzi, îşi sparge acum capul să alcătuiască o glosă în 
patru versuri, care i-a fost trimisă din Salamanca, pare-mi- 
se pentru o întrecere între poeţi. 

La toate acestea don Quijote răspunse: — Copiii, 
domnule, sînt trup din trupul părinţilor lor, aşa că fie ei 
buni, fie răi, trebuie să-i iubim ca pe lumina ochilor; părinţii 
se cuvine să-i îndrumeze, încă de mici, pe cărările virtuţii, 
ale bunei-creşteri şi ale bunelor şi creştineştilor datini, 
pentru ca atunci cînd vor fi mari să ajungă sprijinul 
bătrineţii părinţilor şi slava urmaşilor lor; cît priveşte faptul 
de a-i sili să înveţe una sau alta din ştiinţe, nu mi se pare un 
lucru nimerit, deşi nu-i rău să-i povăţuieşti; şi cînd nu-i 
vorba de a învăţa pentru pane lucrando2, fiind studentul 
atit de norocos încit să-i fi dat cerul părinţi care să i-o 
agonisească, eu sînt de părere să i se îngăduie a urma 
ştiinţa aceea câtre care s-ar vedea că are aplecare; şi 
măcar că ştiinţa poeziei e mai mult desfătătoare decît 
folositoare, nu este totuşi dintre acelea ce necinstesc pe 
cine le stăpineşte. Poezia, domnule cavaler, este, după mine, 
ca o domniţă gingaşă, nevirstnică şi frumoasă cum nu se 
mai poate, de care se îngrijesc s-o îmbogăţească, s-o 
gătească şi s-o împodobească alte multe domniţe, care sînt 
toate celelalte ştiinţe, şi ea se cuvine a se sluji de toate, iar 
ele toate se cuvine a se înălța printr-însa; dar această 
domniţă nu vrea să fie atinsă de oricine, nici purtată pe 


uliţe, nici dată la iveală pe la răspîntii sau prin ungherele 
palatelor. Deosebita ei alchimie face în aşa fel ca acel ce ştie 
să umble cu ea s-o preschimbe în aurul cal mai curat de o 
scumpete nepreţuită x. Cel ce o stăpineşte trebuie s-o 
păstreze cu grijă, fără s-o lase să se risipească în satire 
dezmăţate sau în sonete nelegiuite; în nici un fel nu trebuie 
scoasă la vînzare, decît dacă-i vorba de cîntece vitejeşti, de 
tragedii jalnice sau de comedii vesele şi meşteşugite; nu 
trebuie lăsată pe mina măscăricilor şi nici a gloatei celei 
nepricepute, care nu e în stare să cunoască şi să preţuiască 
comorile cuprinse într-însa. Şi să nu crezi, domnule, că eu 
numesc aci gloată numai pe oamenii de rînd, din popor, căci 
tot omul neştiutor, fie chiar de neam mare şi domnitor, 
poate intra şi trebuie să intre în rîndul gloatei; iar, 
dimpotrivă, acela ce mînuieşte poezia şi o stăpîneşte în felul 
cum am spus eu va avea mare faimă, şi toate naţiile cele 
învăţate de pe lume îi vor pune numele la loc de cinste. Cît 
priveşte ceea ce spui, domnule, şi anume că feciorul 
domniei-tale nu prea se dă-n vînt după poezia spaniolă, mi 
se pare că nu judecă cu destulă pricepere, şi iată pentru ce: 
marele Homer n-a scris în latineşte, fiindcă era grec, şi nici 
Vergiliu n-a scris în elineşte, fiindcă era latin. lată deci că 
toţi poeţii din vechime au scris în graiul pe care 572 l-au 
supt o dată cu laptele mamei şi n-au mai umblat să caute 
graiurile străine, ca să dea la iveală intr-însele înălţimea 
cugetărilor lor; şi aşa stiînd lucrurile, cuminte ar fi să se 
răspiîndească acest obicei la toate neamurile şi să nu fie 
nesocotit poetul neamţ fiindcă scrie-n graiul lui, nici cel 
castilian, şi nici chiar cel vizcain, care scriu în graiul lor 1; 
dar feciorul domniei-tale, după cîte-mi dau eu cu gîndul, nu 
cu poezia spaniolă o fi stînd el pesemne prost, ci cu acei 
poeţi spanioli care ştiu limba lor şi atîta tot, fără să aibă 
habar de alte graiuri sau de alte ştiinţe, care să le 
împodobească, să le învioreze şi să le ajute aplecarea 
firească; acum poate să mă înşel cînd spun asta, fiindcă, 
după unele păreri îndreptăţite, poet te naşti; asta se 
cheamă că, încă din pîntecele maică-si, cel care e să fie 


poet, poet iese; şi numai cu darul acela cu care l-a înzestrat 
cerul, fără de nici o altă învăţătură şi fără de nici un alt 
meşteşug, alcătuieşte nişte lucruri ce fac să se adeverească 
spusa: Est Deus in nobis 573 574 ş.a.m.d. Mă-ntorc, însă, şi 
spun că poetul din fire care se mai ajută şi de meşteşug cu 
mult mai mare va fi şi-l va întrece pe acela care vrea şi el să 
fie poet numai fiindcă ştie meşteşugul. Şi temeiul este 
acesta, că meşteşugul nu întrece firea, ci numai o 
desăvirşeşte; aşa că, amestecîndu-se firea cu meşteşugul şi 
meşteşugul cu firea, vor da la iveală un poet din cei mai 
desăvirşiţi. Ceea ce vreau să scot din toată vorba asta a 
mea, domnule hidalgo, este să-ţi laşi domnia-ta feciorul s-o 
apuce încotro-l cheamă steaua lui, că dacă este el atît de 
bun student cum se şi cade să fie, şi dacă a urcat cu bine 
cea dintii treaptă a ştiinţelor, care-i aceea a limbilor, cu 
ajutorul lor va urca pînă la culmea învățăturilor omeneşti, 
care şed atît de frumos unui cavaler de mantie şi spadă 575 
şi care-l împodobesc, îl cinstesc şi-l înalţă tot atît de mult ca 
şi mitra pe episcopi sau ca toga pe judecători. la-ţi la rost 
feciorul numai dacă face satire care să păgubească cinstea 
altora; atunci, dacă poţi, să-l pedepseşti şi să-i rupi filele; 
dar dacă scrie dojeni în felul lui Horatiu, în care să 
veştejească îndeobşte păcatele, aşa cum a făcut poetul latin 
cu atîta iscusinţă, atunci laudă-l, căci este îngăduit poetului 
să scrie împotriva zavistiei şi să vorbească de rău despre 
pizmătăreţi în versurile lui, şi de asemenea şi de celelalte 
păcate, fără să pomenească de nici un ins anumit; dar se 
găsesc poeţi care numai de dragul de a spune o blestemăţie 
despre cineva se pun ei înşişi în primejdia de a fi surghiuniţi 
prin ostroavele Pontului. Dacă poetul e neprihănit în 
apucăturile lui, apăi tot aşa au să-i fie şi versurile ; pana 
este limba sufletului; cum vor fi gîndurile ce se întrupează 
într-însa, aşa îi vor fi şi scrierile; şi cînd împărații şi 
domnitorii văd această minunată ştiinţă a poeziei la supuşii 
lor cei înţelepţi, virtuoşi şi aşezaţi, îi cinstesc, îi preţuiesc şi- 
i înavuţesc, şi chiar îi şi încununează cu frunzele acelui pom 
pe care trăsnetul nu-l loveşte, ca semn că n-au să fie 


vătămaţi de nimeni cei ce-şi au cinstite şi împodobite 
timplele cu astfel de cununi. 

Atit de uimit rămase omul cu mantia verde de judecata 
lui don Quijote, încît începu să-şi întoarcă gîndul ce şi-l 
făcuse despre el, cum că ar fi zănatic. Dar pe la mijlocul 
acestei vorbiri, Sancho, care n-o găsea pe placul lui, se 
abătu din drum ca să ceară niţel lapte de la nişte ciobani ce 
se aflau şi ei pe-acolo prin preajmă, mulgîndu-şi oile; într- 
acestea, hidalgul, cît se poate de bucuros de înţelepciunea 
şi de frumoasele cuvinte ale lui don Quijote, era tocmai gata 
să înnoade iarăşi firul vorbirii, cînd, ridicîndu-şi don Quijote 
capul, văzu că pe drumul pe care mergeau ei venea un car 
împodobit cu steaguri regeşti; şi crezînd c-o fi vreun nou 
prilej de aventuri, îl strigă cât îl ţinu gura pe Sancho, să vină 
să-i dea coiful; care Sancho auzindu-se strigat, îi lăsă baltă 
pe ciobani, îşi struni de zor măgarul şi ajunse la locul unde 
era stăpînu-su, căruia i se întîmplă o păţanie grozavă şi de 
necrezut. 


Capitolul XVII 

Unde se povesteşte cea din urmă şi cea mai înaltă 

treaptă pe care a ajuns şi a putut să ajungă curajul 
nemaiauzit al lui don Quijote in păţania cu leii, dusă 

la bun sfîrşit 

Ajungînd autorul acestei mari istorii să povestească ceea 
ce cuprinde capitolul de faţă, spune că mai bucuros l-ar 
trece sub tăcere de teamă că n-o să fie crezut, pentru că 
nebuniile lui don Quijote au ajuns aci la capătul şi la hotarul 
celor mai mari sminteli care se pot închipui, ba chiar le-a şi 
întrecut cu două bătăi de puşcă. în cele din urmă, cu toată 
această teamă şi sfială, le-a scris întocmai cum le-a săvîrşit 
don Quijote, fără să adauge şi fără să scadă istoriei un dram 
din adevăr, şi fără să ia în seamă învinuirea de mincinos cei 
s-ar putea aduce; şi a avut dreptate, fiindcă adevărul se 
îndoaie dar nu se friînge, şi mereu pluteşte deasupra 
minciunii ca untdelemnul deasupra apei; şi aşa, mergind 
mai departe cu povestea, spune că atunci cînd don Quijote îl 
striga pe Sancho să-i aducă coiful, acesta tocmai cumpăra 
nişte caş 576 pe care i-l vindeau ciobanii şi, încolţit de 
marele zor al lui stăpînu-su, nu ştia ce să facă cu caşul şi 
nici unde să-l ducă; şi ca să nu-l piardă, fiindcă tot îl plătise, 
găsi cu cale să-l pună în chivără stăpînului său, şi cu acest 
plocon se întoarse înapoi, să vadă ce voia de la el don 
Quijote; acesta, de îndată ce se apropie Sancho, îi spuse: — 
Dă-mi frate, odată coiful acela, că sau nu mă pricep eu la 
aventuri, sau asta pe care o descopăr acolo e una care 0 să 
mă silească — şi mă şi sileşte, de fapt — să pun mina pe 
arme. 

Omul cu mantia verde, auzind una ca sta, holbă ochii în 
toate părţile, dar nu zări altceva decît un car ce venea către 
ei, cu vreo două-trei steguleţe, după care recunoscu că 
trebuie să fie vreun car ce duce arginţi de-ai măriei-sale, şi-i 
spuse acest lucru lui don Quijote; dar el nu vru să-l creadă, 
socotind şi gîndind mereu că toate cele ce aveau să 

1 se întîmple nu puteau fi altceva decit aventuri şi iarăşi 
aventuri, aşa că răspunse hidalgului: — Omul prevenit pe 


jumătate-i mîntuit; n-am ce pierde dacă mă pregătesc 
dinainte; doar sînt încredinţat din atitea încercări de-ale 
mele că am vrăjmaşi, şi văzuţi şi nevăzuţi, şi nu ştiu nici 
cînd, nici unde, nici în ce clipă, nici sub ce chip au să se 
năpustească asupră-mi! 

Şi întorcîndu-se către Sancho, îi ceru chivără, iar acesta 
neavînd timp să scoată caşul dintr-însa, fu nevoit să i-o dea 
aşa cum era. Don Quijote o luă şi, fără să-şi mai arunce ochii 
să vadă ce-i înăuntru, în cea mai mare pripă şi-o trînti în 
cap; şi cum caşul se îndesă şi se stoarse, lui don Quijote 
începu să-i curgă zerul pe toată faţa şi pe barbă, ceea ce-l 
sperie atît de grozav, încît îi spuse lui Sancho: — Ce-o mai fi 
şi asta, Sancho, că parcă mi se înmoaie ţeasta sau mi se 
topesc creierii, sau parcă năduşesc din creştet pînă-n tălpi? 
lar dacă năduşesc, apăi fără doar şi poate că nu de teamă. 
Nici nu mai încape vorbă c-o să fie cumplită aventura ce-i 
gata să mi se-ntîmple acum. Dă-mi, dacă ai, ceva cu care să 
mă şterg, că năduşeala asta multă mă orbeşte, nu altceva! 

Sancho tăcu chitic, îi dete un ştergar şi, o dată cu el, 
dete şi lui Dumnezeu mulţumită că stăpinu-su nu ghicise 
adevărul. Se şterse don Quijote şi-şi scoase chivără, ca să 
vadă ce putea fi acolo care i se părea lui că-i răceşte capul; 
şi văzînd coca aceea albă înăuntrul chiverei, o duse la nas, 
şi mirosind-o, zise: — Pe viaţa doamnei mele Dulcinea din 
Toboso că acesta-i caş, pe care mi l-ai pus tu aici, scutier 
ticălos, neruşinat şi păcătos ! 

La care Sancho, cu desăvirşită nepăsare şi prefăcătorie, 
spuse: — Dacă-i caş acolo, dă-l luminăţia-ta încoace, că ţi-l 
mănînc! Dar mănînce-l mai bine dracu, că numai el l-o fi pus 
acolo. Se poate oare să-ţi treacă prin minte că am avut eu 
neobrăzarea să pingăresc chivără luminăţiei-tale ? Ţi-ai şi 
găsit neobrăzatul! Pe legea mea, stăpîne, după cîte mă 
luminează Dumnezeu, pesemne că am şi eu vrăjitori ce mă 
prigonesc, ca pe-o făptură şi ca pe-un mădular ce sînt al 
luminăţiei-tale, şi or fi pus acolo spurcăciunea aceea ca să-ţi 
trezească mînia şi să-mi moi oasele, ca de obicei. Dar chiar 
c-au plesnit-o în baltă de astă dată, fiindcă eu mă bizui pe 


dreapta judecată a stăpînului meu, care socot că şi-a dat 
seama că eu n-am la mine nici caş, nici lapte, nici alte 
socoteli de soiul ăsta, şi chiar de-aş avea, le-aş turna mai 
degrabă la mine-n burduhan decît în chivără. 

— Tot ce se poate, spuse don Quijote. 

Iar hidalgului nimic nu-i scăpa şi de toate se minuna, mai 
cu seamă cînd don Quijote, după ce-şi şterse capul, faţa, 
barba şi chivără, şi-o înfundă iar în cap şi, înţepenindu-se 
bine-n scări, ridicînd spada şi apucînd lancea, spuse: — Vină 
acuma cine-o pofiti, că eu aicea sînt şi atîta curaj am încît mă 
simt în stare să mă iau la harţă chiar cu Necuratul în carne 
şi oase |! 

Sosi între timp şi carul cu steagurile, în care nu era 
altcineva decît cărăuşul, călare pe unul din catîri, şi un om 
care şedea în partea din faţă. Don Quijote se înfipse 
dinaintea carului şi spuse: — încotro mergeţi, oameni buni ? 
Ce car e acesta ? Ce duceţi într-însul? Ce steaguri sînt 
astea? 

La care surugiul răspunse: 

— Carul i-al meu, într-însul călătoresc doi lei fioroşi, 
îrfchişi în cuşti, şi pe care generalul din Orân îi trimite la 
curte în dar măriei-sale; steagurile sînt ale regelui, stăpînul 
nostru, ca semn că în car se află un bun allui. 

— Şi-s mari leii? întrebă don Quijote. 

— Aşa-s de mari, răspunse omul care călătorea în partea 
din faţă a carului, că mai mari ca aceştia n-au trecut 
niciodată din Africa în Spania; iar eu sînt paznicul lor şi am 
mai dus şi alţii, dar ca aceştia, nici unul. Sînt leu şi leoaică; 
leul se află în cuşca asta din faţă, iar leoaica, în cea din 
spate, şi acuma sînt flămînzi, pentru că astăzi n-au mîncat, 
aşa că luminăţia-ta să te dai la o parte, fiindcă trebuie să 
ajungem repede într-un loc unde să le dăm să mănînce. 

La care don Quijote, zîimbind puţintel, spuse: — Nişte 
prăpădiţi de lei tocmai mie să-mi trimită? Mie, nişte sărăcii 
de lei? Şi taman la ceasul acesta? Dar, pe legea mea, or să 
vadă domnii aceştia, care mi-i trimit încoace, dacă sînt eu 
omul care să mă sperii de lei 1 Coboară, măi om bun, şi 


dacă tot eşti paznicul lor, deschide cuştile şi dă drumul 
afară acestor dihănii, că aici, în cîmp deschis, i-oi face eu să 
vadă cine-i don Quijote de La Mancha, spre amarul şi-n 
ciuda vrâjitorilor care mi-i trimit! 

Ohoho, îşi spuse atunci în sine hidalgul, acuma chiar că 
şi-a dat arama pe faţă bunul nostru cavaler! Să ştii că într- 
adevăr caşul i-a muiat ţeasta şi i-a răscopt creierii. 

între timp, Sancho se apropie de el şi-i spuse: — Pentru 
numele lui Dumnezeu, domnule, fă în aşa fel ca stăpinu- 
meu, don Quijote, să nu se prindă-n luptă cu leii ăştia, că de 
şi-o pune mintea cu ei, apăi fărime ne fac pe toţi cîţi sîntem 
aici. 

— Păi ce, chiar aşa de smintit e stăpînu-tu, răspunse 
hidalgul, ca să se ia la harţă cu nişte fiare atît de cumplite? 

— Nu-i smintit, spuse Sancho, ci-i numai prea cutezător. 

— Voi face eu ca să nu mai fie, răspunse hidalgul. 

Şi apropiindu-se de don Quijote, care-l tot zorea pe 
paznic să deschidă cuştile, îi spuse: — Seniore cavaler, 
cavalerii rătăcitori trebuie să încerce numai isprăvi ce le 
dau nădejdea de a le mîntui cu bine, iar nu din acelea care 
să le înlăture cu totul această nădejde, fiindcă vitejia care 
ajunge pînă la cutezanţă ţine mai mult de sminteală decit 
de putere, cu atit mai vîrtos cu cit aceşti lei nu vin împotriva 
domniei-tale — nici nu visează ei aşa ceva — ci sînt duşi în 
dar măriei-sale; şi eu zic că nud bine să-i oprim şi să le 
stingherim călătoria. 

— Du-te, seniore hidalgo, răspunse don Quijote, şi te 
înţelege cu prepelicarul cel blind şi cu dihorul domniei-tale 
cel curajos, şi lasă-l pe fiecare să-şi vadă de îndeletnicirea 
lui! îndeletnicirea mea este asta, şi ştiu eu mai bine dacă vin 
sau nu pentru mine ăşti domni lei! Şi întorcîndu-se către 
paznic, îi spuse: La dracu, don Mişelule, că dacă nu deschizi 
pe loc cuştile, o să te ţintuiesc cu lancea asta de carl 
Căruţaşul, care văzu hotărîrea nezdruncinată a acelei 
arătări înarmate, îi spuse: — Domnul meu, să ai luminăţia-ta 
bunătatea să te-nduri a mă lăsa să desham catirii şi să mă 
pun cu ei la adăpost mai înainte ca leii să iasă, căci dacă mi- 


i omoară, s-a zis cu mine pentru toată viaţa, că altă avuţie n- 
am decit acest car şi aceşti catiri. 

— Om de puţină credinţă, răspunse don Quijote, 
descalecă, şi deshamă, şi fă ce vrei, fiindcă ai să vezi tu 
curînd că te-ai ostenit degeaba şi că ai fi putut să te lipseşti 
de toată sîrguinţa aceasta. 

Descălecă surugiul, deshămă cît putu de repede, iar 
paznicul spuse-n gura mare: — Să-mi fie martori toţi câţi 
sînt aici că numai silit şi împotriva voiei mele deschid cuştile 
şi slobozesc leii, şi-l înştiinţez pe acest domn că tot răul şi 
toată paguba pe care le-ar face fiarele astea au să treacă în 
socoteala lui, şi pe deasupra şi simbria şi drepturile mele. 
Domniile-voastre, domnilor, să vă puneţi la adăpost mai 
înainte de-a deschide, fiindcă eu sînt încredinţat că mie n-o 
să-mi facă nici un rău. 

Din nou încercă hidalgul să-l înduplece pe don Quijote să 
nu facă asemenea nebunie, fiindcă s-ar chema să pună la 
încercare răbdarea lui Dumnezeu apucindu-se de o năzbitie 
ca asta. La care răspunse don Quijote că ştie el ce face. îi 
spuse hidalgul să se gîndească bine ce face, fiindcă el era 
încredinţat că don Quijote se înşală. 

— Atunci, seniore, răspunse don Quijote, dacă nu vrei să 
fii faţă la această ispravă, care, după socoteala domniei-tale, 
va fi o tragedie, dă pinteni surei şi pune-te la adăpost. 

Auzind-o şi pe-asta, Sancho, cu lacrimi în ochi, îl rugă din 
adincul sufletului să se lase păgubaş de o asemenea 
încercare, faţă de care aceea cu morile de vînt, aceea 
înfricoşătoare cu pivele şi, în sfirşit, toate păţaniile prin care 
trecuse în tot timpul vieţii lui nu erau decît floare la ureche. 

— Ia seama, stăpîne, spunea Sancho, că aici nu mai e 
vorba de vrajă sau de altceva în felul ăsta, că eu am văzut 
printre zăbrelele şi gratiile cuştii o gheară de leu adevărat, 
şi după ea socotesc că un leu ca ăsta, care are o astfel de 
gheară, trebuie să fie mai mare decît un munte. 

— Frica, răspunse don Quijote, te-o fi făcînd să-ţi pară 
mai mare decît cel puţin jumătate din lumea întreagă. Cară- 
te, Sancho, şi dă-mi pace, şi dac-o fi să mor aici, ştii tu 


vechea noastră învoială, o să te repezi la Dulcinea şi ... 
altceva nu-ţi mai spun. 

Pe lîngă astea, mai spuse şi alte vorbe, prin care le luă 
celorlalţi orice nădejde de a putea fi îndepărtat de la gîndul 
său cel nebunesc. Omul cu mantia verde vru să i se 
împotrivească, dar văzu că armele nu le erau pe o potrivă şi 
gîndi că nu-i treabă de om înţelept să se pună cu un nebun, 
căci aşa i se părea acum don Quijote, pe orice parte l-ar fi 
sucit. 

Don Quijote, întorcîndu-se să dea iar zor paznicului şi să- 
şi reînnoiască amenințările, dete prilej ca hidalgul să dea 
pinteni iepei, Sancho măgarului, iar cărăuşul catirilor, de le 
sfiriiau tuturor călcîiele de grabă ce le era să se 
îndepărteze cît mai mult de car, pînă să n-apuce leii să 
scape afară. Plîngea Sancho moartea stăpînului său, moarte 
care, de astă dată, avea să-l ajungă, fără doar şi poate, în 
ghearele leilor; îşi blestema norocul şi afurisea ceasul în 
care-i venise în gînd să se apuce din nou să-l slujească; dar 
faptul că plingea şi se văicărea nu-l împiedica totuşi să-şi 
strunească măgarul ca să se îndepărteze de car. Văzînd 
atunci paznicul că cei ce-şi luaseră tălpăşiţa erau acum hăt- 
departe, iarăşi începu să-l roage şi să-l previe pe don 
Quijote de tot ceea ce-l mai rugase şi-l mai prevenise, iar 
don Quijote îi răspunse c-a mai auzit o dată toate astea, că 
nu-i arde lui acuma de rugăminţi şi de preveniri — totu-i de 
prisos — şi să facă bine să se zorească. Cît zăbovi paznicul 
pînă să deschidă prima cuşcă, don Quijote stete pe gînduri 
dacă n-ar fi mai bine să dea lupta pe jos decît călare, şi în 
cele din urmă se hotări s-o dea pe jos, temîndu-se să nu se 
sperie cumva Rocinante la vederea leilor; de aceea sări de 
pe cal, zvirli lancea cît colo, apucă pavăza şi, scoţind paloşul 
din teacă, cu paşi măsuraţi, cu un curaj minunat şi cu inima 
vitează, se dete în faţa carului, încredinţindu-se din tot 
sufletul lui Dumnezeu şi apoi domniţei sale Dulcinea. Şi 
trebuie să spun că, ajungind la această întîmplare, scriitorul 
acestei poveşti adevărate a strigat, zicînd: — O, puternicule 
şi, mai presus de orice închipuire, curajosule don Quijote de 


La Mancha, oglindă în care se pot privi toţi vitejii lumii, al 
doilea şi nou don Manuel de Leon -577, care a fost slava şi 
cinstea cavalerilor spanioli! Cu ce vorbe să povestesc 
această ispravă atit de uimitoare, au cu ce cuvinte s-o fac 
crezută veacurilor ce vor să vină? Au ce laude afla-se-vor să 
nu ţi se cuvină şi să nu ţi se potrivească, chiar de-ar fi 
hiperbole care să întreacă toate hiperbolele? Tu, pe jos, tu, 
singur, tu, îndrăzneţ, tu, mărinimos, numai cu un paloş, şi 
nu din cele mai aprig tăietoare, cu o pavăză, şi nu din oţelul 
cel mai neted şi lucios, aştepţi să înfrunţi pe doi din cei mai 
fioroşi lei pe care i-au zămislit vreodată codrii africani. 
Faptele tale însele fie cele care să te laude, viteaz vlăstar al 
La Manchei, că eu le las aici pe ele să grăiască în locul meu, 
mie lipsindu-mi cuvintele cu care să te slăvesc. 

Aici se încheie această exclamaţie a povestitorului, care 
urmă mai departe, înnodînd firul poveştii şi spunînd că 
paznicul, cînd îl văzu pe don Quijote gata de luptă şi-şi dete 
seama că nu mai poate ocoli slobozirea leului, fără să 
stirnească asupră-şi mînia întărttatului şi cutezătorului 
cavaler, deschise încet-încetişor prima cuşcă, unde se afla, 
după cum s-a spus, leul care părea de-o mărime şi de-o 
grozăvie nemaivăzute şi de-o înfăţişare cumplită. Primul 
lucru pe care-l făcu leul, fu să se răsucească-n cuşcă, să 
ducă laba înainte şi să se-ntindă alene, cît era de lung; 
deschise apoi botul şi trase-ncet de tot un căscat, şi cu 
limba, pe care o scoase de aproape două şchioape, îşi şterse 
ochii de praf şi se linse pe faţă; după ce făcu şi treaba asta, 
scoase capul afară din cuşcă şi se uită în toate părţile cu 
ochii de jăratic, privelişte şi înfăţişare în stare să 
înspăimînte cutezanţa însăşi. Numai don Quijote căta ţintă 
la el, dorind ca leul să sară din car şi să-i încapă lui pe miini, 
pe mîinile între care gindea să-l fărîme bucăţi. 

Pîn-aici ajunseră hotarele nemaivăzutei lui sminteli; dar 
mărinimosul leu, mai curînd binevoitor decit obraznic, 
neuitindu-se el la copilării şi la înfruntări, după ce-şi aruncă 
ochii şi-ntr-o parte şi în alta, aşa cum s-a mai spus, îi 
întoarse spatele şi-i arătă dosul lui don Quijote şi, nepăsător 


cum nu se mai poate şi încet-încetişor, intră pe de-a-ntregul 
iar în cuşcă; văzînd aceasta, don Quijote porunci paznicului 
să-l lovească cu parul şi să-l aţiţe, ca să-l facă să iasă afară. 

— Asta n-o s-o fac o dată cu capul, răspunse paznicul, 
fiindcă dacă-l aţiţ, primul pe care îl face fărime am să fiu eu. 
Luminăţia-ta, domnule cavaler, să te mulţumegşti cu ce-ai 
făcut pîn-acum, că-i tot ce se poate săvirşi mai mult cînd e 
vorba de vitejie, şi nu mai căta să-ţi încerci a doua oară 
norocul; uşa leului stă deschisă, numai de el atîrnă să iasă 
sau să nu iasă; dar dacă n-a ieşit pîn-acuma, apăi nu mai 
iese el cît îi ziua de mare; măreţul curaj al luminăţiei-tale a 
fost vădit: nici un luptător viteaz, după cîte ştiu eu, nu-i 
dator la mai mult decît să-şi cheme vrăjmaşul la luptă şi să-l 
aştepte-n cîmp deschis; şi dacă nu vine, rămîne de ocară 
vrăjmaşul, iar cel care-l aşteaptă cîştigă cununa biruinţei. 

— Asta-i adevărat, răspunse don Quijote. închide, dragul 
meu, uşa şi dă-mi mărturie, cum te-i pricepe mai bine, de 
tot ce ai văzut c-am făcut aici. Se cuvine să se ştie cătu ai 
deschis uşa leului, că eu l-am aşteptat, că el n-a vrut să iasă, 
că eu l-am aşteptat din nou, că el din nou n-a vrut să iasă şi 
s-a întors să stea intr-o rină. Nimic altceva nu mai sînt dator 
să fac; ducă-se-ncolo vrăjile, că Dumnezeu ţine cu buna 
judecată, cu adevărul şi cu adevărata cavalerie. închide, 
aşadar, uşa, cum ţi-am spus, în vreme ce eu oi face semne 
celor fugiţi, ca să afle din gura ta această ispravă. 

Aşa şi făcu paznicul, iar don Quijote, agăţind de vîrful 
lancei ştergarul cu care se ştersese pe faţă de ploaia căzută 
din caş, începu să strige pe aceia care nu încetau să tot 
fugă şi să întoarcă capul, strînşi toţi ceată, în frunte cu 
hidalgul; dar izbutind Sancho să zărească semnul pînzei 
celei albe, spuse: — Să mor eu dacă stăpînu-meu n-a biruit 
fiarele alea cumplite, devreme ce ne cheamă. 

Se opriră cu toţii şi-şi deteră seama că cel ce făcea 
semne era chiar don Quijote, şi mai trecîndu-le ceva din 
teamă, se apropiară puţin cîte puţin pînă unde putură să 
audă desluşit glasul lui don Quijote, care-i striga. în cele din 
urmă se întoarseră la car, şi cînd sosiră, don Quijote grăi 


către cărăuş: — întoarce-te, omul lui Dumnezeu, să-ţi 
înhami catirii şi să vă urmaţi călătoria; iar tu, Sancho, dă-le 
doi scuzi, unul pentru el şi altul pentru paznic, ca răsplată 
că s-au oprit din pricina mea. 

— Le-oi da cu dragă inimă, răspunse Sancho. Dar ce s-au 
făcut leii? Sînt vii, sau morţi? 

Atunci paznicul le povesti pe-ndelete şi de-a fir-a-păr 
cum a fost cu lupta, umflind, după priceperea lui, vitejia lui 
don Quijote, la a cărui vedere, leul, cuprins de frică, nu 
voise şi nu îndrăznise să iasă din cuşcă, deşi el ţinuse 
deschisă o bună bucată de vreme uşa cuştii, şi doar cînd îi 
spusese el cavalerului, care voia să aţiţe leul, că s-ar chema 
să încerce răbdarea lui Dumnezeu dacă l-ar mai şi aţiţa ca 
să-l silească a ieşi afară, doar atunci, în silă şi fără voie, 
cavalerul îi dăduse îngăduinţa să închidă uşa. 

— Ce mai spui de una ca asta, Sancho ? zise don Quijote. 
Se mai află oare farmece care să se prindă împotriva 
adevăratei vitejii? Or fi putînd ei, vrăjitorii, să-mi ia norocul, 
dar să-mi ia tăria şi curajul nu vor fi niciodată în stare. 

După ce Sancho le dete scuzii, cărăuşul înhămă, dar 
paznicul sărută mîna lui don Quijote pentru darul primit şi-i 
făgădui să povestească chiar şi regelui vitejeasca ispravă, 
atunci cînd s-o vedea la curte. 

— Şi dacă o fi cumva ca măria-sa să întrebe cine-a făcut 
treaba asta, să-i spui că a săvirşit-o Cavalerul Leilor; că de- 
aici înainte vreau ca în acest nume să se schimbe, să se 
prefacă, să se înlocuiască şi să se strămute numele pe care 
l-am purtat pîn-acuma, de Cavaler al Tristei Figuri, şi în 
asta mă ţin de vechea datină a cavalerilor rătăcitori, care-şi 
schimbau numele de cîte ori voiau ei şi de cîte ori le venea 
la socoteală. 

îşi urmă carul drumul lui, iar don Quijote, Sancho şi omul 
* cu mantia verde şi-l urmară pe-al lor. în tot acest timp n-a 
scos un cuvinţel don Diego de Miranda, fiind tot numai ochi 
şi urechi, ca să privească şi să însemne faptele şi cuvintele 
lui don Quijote, socotind că este un înţelept nebun sau un 
nebun care calcă a înţelept. Nu ajunsese încă pînă la ştirea 


lui prima parte din povestea lui don Quijote, fiindcă, dac-ar 
fi citit-o, ar fi încetat să se minuneze de faptele şi de vorbele 
sale, de vreme ce ar fi aflat soiul nebuniei lui, pentru că tot 
ce grăia era aşezat, iscusit şi bine spus, pe cînd tot ce făcea 
era nesăbuit, nebunesc şi pidosnic. Şi spunea în sinea lui: 
Poate fi sminteală mai mare decît să-şi pună-n cap chivără 
plină cu caş şi să i se năzărească că vrăjitorii îi moaie ţeasta 
? Şi poate fi cutezanţă şi ţicneală mai mare decit să vrea să 
se lupte morţiş cu leii ? Don Quijote îl întrerupse din toate 
aceste ginduri şi din toate aceste întrebări pe care şi le 
punea sieşi, spunîndu-i: — Nici nu mai încape îndoială, 
seniore don Diego de Miranda, că în mintea domniei-tale 
mă socoteşti drept un apucat şi-un smintit, şi e şi firesc să 
fie aşa, fiindcă faptele mele nici nu dau mărturie de altceva; 
dar, cu toate astea, vreau ca domnia-ta să vezi că nu sînt 
nici atît de trăsnit şi nici atit de nătărău cît trebuie să-ţi fi 
părut. Frumos îi şade unui viteaz cavaler ca, în văzul 
regelui său, în mijlocul unei arene întinse, să izbească în 
plin cu lancea un taur vajnic; frumos îi şade unui cavaler 
înarmat cu arme sclipitoare ca, în vesele turnire, să sară 
piedica de-a călare în faţa aleselor doamne; şi frumos le 
şade tuturor acelor cavaleri care, prin îndeletniciri 
ostăşeşti, sau prin altele care seamănă cu ele, cinstesc 
curţile domnitorilor lor; dar mai presus de aceştia toţi, şi 
mai frumos îi şade unui cavaler rătăcitor care, prin 
deşerturi, prin pustietăţi, pe la răscruci, prin codri şi prin 
munţi, cutreieră să caute aventuri primejdioase, cu gîndul 
de a le încheia printr-o frumoasă şi fericită izbîndă, şi asta 
numai ca să cîştige un renume slăvit şi nepieritor. Mai 
frumos îi şade, zic, unui cavaler rătăcitor să ajute o văduvă 
într-un loc pustiu decît unui cavaler curtean să spună vorbe 
dulci vreunei domniţe prin oraşe. Fiecare cavaler îşi are 
îndeletnicirile sale deosebite: slujească-le curteanul pe 
doamnele cele alese, deie măreție curţii regelui său prin 
veşmintele lui cele strălucite, hrănească-i pe cavalerii 
nevoiaşi cu minunatele bucate ale ospeţelor lui, 
pregătească jocuri cavalereşti, deie serbări, deie întreceri şi 


arate-se mare, darnic, strălucit şi, mai presus de orice, bun 
creştin, şi-n felul acesta îşi împlineşte toate îndatoririle sale; 
dar cavalerul rătăcitor să cate prin toate colţurile de pe 
lume, să intre-n hăţişurile cele mai neumblate, să încerce la 
fiece pas a săvirşi tot ce-i mai cu neputinţă, să rabde prin 
deşerturile pustii razele cele arzătoare ale soarelui în dricul 
verii, iar iarna să îndure asprimea cea neîmblinzită a 
viforului şi a gerului; să nu se teamă de lei, să nu se 
înspăimînte de căpcăuni, să nu se înfricoşeze de zmei, 
fiindcă înfruntarea unora, izbirea altora, biruirea tuturor 
citor sînt alcătuiesc adevăratele sale îndeletniciri de frunte. 
După cum, dacă şi mie mi-e scris să mă aflu în rîndurile 
cavaleriei rătăcitoare, nu pot să nu săvirşesc tot ceea ce-mi 
pare că ar cădea în hotarele îndeletnicirilor mele; aşa că 
faptul de a înfrunta leii — cum şi făcui mai adineauri — era 
de datoria mea, deşi ştiam că asta-i o cutezanţă 
nemaipomenită; că doar ştiu eu bine ce-i vitejia; e o virtute 
ce stă la mijloc între două capete păcătoase, adică mişelia şi 
cutezanţa; ar fi totuşi mai puţin rău ca acela ce-i viteaz să 
atingă cutezanţa şi să urce pînă la capătul ei decit să 
coboare şi să atingă capătul mişeliei; că după cum 
risipitorului îi vine mai uşor decît zgîrcitului să ajungă 
darnic, tot aşa şi cutezătorului îi vine mai uşor să ajungă un 
viteaz adevărat decît mişelului să se înalțe pînă la adevărata 
vitejie; cît priveşte înfruntarea marilor încercări, crede-mă, 
seniore don Diego, că-i mai bine să joci pe-o carte prea 
mare decît pe una prea mică; fiindcă mai frumos sună la 
urechile celor ce aud: Cutare cavaler e cutezător şi vijelios 
decît: Cutare cavaler e sfios şi mişel. 

— Mărturisesc, seniore don Quijote, răspunse don Diego, 
că tot ce-ai spus şi-ai făcut domnia-ta este cîntărit în 
cumpăna dreptei judecăţi şi-mi dau seama că, dacă s-ar 
pierde poruncile şi legile cavaleriei rătăcitoare, ele ar putea 
fi găsite în sufletul domniei-tale ca în fireasca lor visterie şi 
arhivă. Să dăm, deci zor, că se face tîrziu, şi să ajungem 
odată în satul şi la casa mea, unde domnia-ta te vei odihni 
de munca cea grea, care, chiar de n-a fost a trupului, a fost 


muncă a duhului, ce obişnuieşte uneori să se răsfringă şi în 
oboseala trupului. 

— Poftirea domniei-tale, seniore don Diego, răspunse 
don Quijote, o primesc ca pe-un semn de mare cinste şi de 
mare prietenie! 

Şi dînd pinteni cailor mai cu sîrg decit făcuseră pîn- 
atunci, să fi fost cam 2 ceasuri după amiază cînd ajunseră în 
satul şi la casa lui don Diego, căruia don Quijote îi spunea 
Cavalerul cu Mantia Verde. 


Capitolul XVIII Despre ceea ce i s-a întimplat lui don 
Quijote in castelul sau casa Cavalerului cu Mantia Verde, 
împreună cu alte lucruri nemaiauzite Don Quijote găsi că 
era încăpătoare casa lui don Diego de Miranda, aşa cum 
sînt conacele de ţară; avea totuşi şi o stemă — e drept, de 
piatră neşlefuită — pusă deasupra porţii dinspre uliţă, 
pivniţa cu vinuri se afla în curte, altă pivniţă la intrare, şi de 
jur împrejur, mai multe ulcioare, care, fiindcă erau din 
Toboso, îi treziră amintirea vrăjitei şi preschimbatei lui 
Dulcinea; şi, fără a se mai uita la ce spunea şi nici în faţa cui 
era, zise suspinînd: O, dulci odoare, spre-al meu râu aflate ! 

Ce dulci eraţi cînd o voia şi cerul 1578 

— O, ulcioare din 'Toboso, care mi-aţi trezit în minte 
dulcele temei al amărăciunii mele celei mai mari! 

îl auzi spunînd vorbele astea studentul poet, fecior al lui 
don Diego, care, dimpreună cu maică-sa, îi ieşiră întru 
întîimpinare, iar mama şi fiul rămaseră uimiţi văzînd 
ciudatul chip al lui don Quijote, care, descălecînd de pe 
Rocinante, se apropie cît se poate de curtenitor, ca să ia 
mîna doamnei şi s-o sărute; atunci don Diego spuse: — 
Primeşte, doamnă, cu curtenia-ţi obişnuită, pe seniorele don 
Quijote de La Mancha, cel pe care-l ai înainte-ţi, cavaler 
rătăcitor, şi încă cel mai viteaz şi cel mai înţelept de pe 
lume. 

Doamna, care se numea dona Cristina, îl primi cu dovezi 
de mare dragoste şi prietenie, iar don Quijote îi răspunse 
prin mai multe vorbe înțelepte şi aşezate. Cam aceleaşi 
închinăciuni se schimbară şi cu studentul, care, auzindu-l 
pe don Quijote cum vorbeşte, îl găsi un om înţelept şi 
pătrunzător. 

Aci zugrăveşte povestitorul toate amănuntele casei lui 
don Diego, înfăţişîndu-ne astfel tot ce cuprinde conacul unui 
cavaler avut de la ţară; dar tălmăcitorul acestei povestiri a 
găsit cu cale să le treacă sub tăcere, aşa cum a făcut şi cu 
alte mărunţişuri, fiindcă nu aveau nici în clin, nici în mînec 
cu firul adevărat al poveştii, care-şi află tăria în adevăr, iar 
nu în ocolişuri lipsite de viaţă. 


îl poftiră pe don Quijote intr-o încăpere. Sancho îi scoase 
armura, el rămase în valones 1 şi într-un pieptar din piele 
de căprioară, mînjit de sus pînă jos de unsoarea armelor. 
Gulerul îi era răsfrînt ca la studenţi, nescrobit şi fără 
dantelă, ai săi borceguies 579 580 erau de culoarea 
curmalei, iar încălţările date cu ceară. îşi încinse buna lui 
spadă, care atîrna de o curea din piele de focă, fiindcă 
umblă vorba că bolise de rărunchi ani de zile; se înveli într- 
o mantie scurtă de postav bun cenușiu; dar mai înainte, cu 
cinci-şase căldări de apă (că nu se ştie întocmai numărul 
căldărilor), se spălase pe cap şi pe faţă, şi apa tot mai 
rămăsese de culoarea zerului, mulţumită lăcomiei lui 
Sancho şi caşului cel înnegrit cumpărat de el, de pe urma 
căruia stăpînu-su ieşise cu totul albit. Gătit aşa cum s-a 
spus, cu o înfăţişare plăcută şi prietenoasă, trecu don 
Quijote în altă încăpere, unde-l aştepta studentul, ca să-i 
ţină de urit pînă s-o pregăti masa; căci cu venirea unui 
oaspete atît de ales voia şi stăpîna, dona Cristina, să arate 
că ştie şi că poate să cinstească cum se cuvine pe cei ce 
veneau la ea în casă. în timp ce don Quijote îşi scotea 
armele, avu prilejul don Lorenzo (că aşa-l chema pe feciorul 
lui don Diego) să-i spună tatălui său: — Ce să mai zicem, 
tăicuţule, de acest cavaler pe care ni l-ai adus în casă? Că şi 
numele, şi chipul, şi faptul că spui cum c-ar fi cavaler 
rătăcitor, toate astea pe mine şi pe maică-mea ne-au lăsat 
uimiţi. 

— Nici eu singur nu ştiu ce să-ţi spun, răspunse don 
Diego. Atîta doar pot să-ţi spun că l-am văzut făcînd lucruri 
care-l arată a fi cel mai mare nebun de pe lume şi totodată 
l-am auzit rostind vorbe atit de înțelepte, încît acestea îi 
şterg şi-i tăgăduiesc faptele; vorbeşte-i tu şi caută să dibui 
cam ce ştie; şi cum eşti băiat deştept, judecă şi tu ce atîrnă 
mai greu în cumpănă: deşteptăciunea, sau neghiobia lui. 
Deşi, ca să-ţi spun drept, eu mai curînd drept nebun îl iau 
decît drept înţelept. 

Acestea fiind spuse, se duse don Lorenzo să-i ţină de urit 
lui don Quijote, aşa cum s-a spus, şi printre alte vorbe 


schimbate între ei, don Quijote zise către don Lorenzo: — 
Seniorul don Diego de Miranda, părintele domniei-tale, m-a 
înştiinţat despre rara iscusinţă şi pătrunzătorul dar cu care 
eşti hărăzit, şi mai presus de toate că eşti un mare poet. 

— Poet, tot ce se poate, răspunse don Lorenzo, dar mare, 
nici pomeneală de aşa ceva! E drept că mă simt întrucîtva 
aplecat câtre poezie şi câtre citirea poeţilor buni, dar nu 
chiar atita ca să mi se poată da numele de mare, aşa cum 
spune taică-meu. 

— Nu mi se pare un semn rău această modestie, spuse 
don Quijote, pentru că nu se află poet care să nu fie 
înfumurat şi să nu gindească despre sine că ar fi cel mai 
mare poet din lume. 

— Nu se află regulă fără excepţie, răspunse don 
Lorenzo, şi poate s-o fi găsind vreunul care să fie într- 
adevăr poet mare şi să nu gîndească lucrul acesta. 

— Puţini sînt din aceştia, zise don Quijote. Dar ia spune- 
mi ce versuri sînt acelea la care lucrezi acuma şi de care 
părintele domniei-tale mi-a spus că-ţi iau liniştea şi te pun 
pe gînduri ? Dacă-i cumva vreo glosă, la aşa ceva mă pricep 
puţintel, şi m-aş bucura să ştiu şi eu; iar dacă-i pentru vreo 
întrecere poetică, caută domnia-ta să iei premiul al doilea, 
căci premiul întîi se capătă doar ţinînd seamă de trecerea 
sau de neamul ales al insului, şi numai premiul al doilea se 
capătă după dreptate, aşa încît premiul al treilea este de 
fapt al doilea, iar întâiul, după socoteala asta, ar fi al treilea, 
în felul cum se dau şi diplomele pe la universităţi. Dar, cu 
toate astea, să te numeşti întiiul, este mare lucru 1 Pîn- 
acum, spuse-n sinea lui don Lorenzo, n-aş putea sad judec 
ca nebun, dar ia să-i dăm înainte, şi zise: — După cite-mi 
pare, domnia-ta ai urmat pe la şcoli. Ce ştiinţe ai învăţat? 

— Aceea a cavaleriei rătăcitoare, răspunse don Quijote, 
care-i tot atît de bună ca şi aceea a poeziei, şi poate chiar c- 
o şi întrece cu vreo două leghe. 

— Nu ştiu ce ştiinţă o mai fi şi asta, răspunse don 
Lorenzo, că pîn-acum n-a ajuns încă la urechile mele. 


— Este o ştiinţă, răspunse don Quijote, care le cuprinde 
în sine pe toate, sau pe cele mai multe din ştiinţele lumii; 
fiindcă acela ce se îndeletniceşte cu ea trebuie să fie 
cunoscător al legilor, şi să ştie atît legile dreptăţii 
distributive, cît şi ale celei comutative, pentru a da fiecăruia 
ce-i al său şi ce i se cuvine; trebuie să fie teolog, pentru ca, 
oriunde i s-ar cere, să dea socoteală în chip limpede şi 
desluşit despre legea creştină de care ascultă; trebuie să fie 
doftor, şi mai cu seamă spiţer, pentru ca, în mijlocul 
deşerturilor şi al pustietăţilor, să cunoască ierburile care au 
darul de a lecui rănile, că doar n-o să rătăcească mereu un 
cavaler rătăcitor în căutarea cuiva care să i le îngrijească; 
trebuie să fie cititor în stele, pentru ca să cunoască, după 
stele, cîte ceasuri au trecut din noapte şi în ce parte şi sub 
ce zodie a lumii se află; trebuie să ştie aritmetica, pentru că 
la fiece pas i se va ivi prilejul să aibă nevoie de ea; şi, 
trecînd peste faptul că trebuie să fie împodobit cu toate 
virtuțile teologice şi cardinale 581, dacă mă cobor şi la 
mărunţişuri, mai spun că trebuie să ştie să înoate, aşa cum 
se spune că înota Peştele Nicola sau Nicolao 2; trebuie să 
ştie să potcovească un cal şi să potrivească şi friul; şi 
întorcîndu-se la cele mai înalte, trebuie să păstreze credinţa 
lui Dumnezeu şi doamnei sale; trebuie să fie neprihănit în 
cuget, cuviincios la vorbă, mărinimos în faptele sale, viteaz 
în isprăvile sale, răbdător la încercări, milostiv cu cei 
nevoiaşi şi, în sfîrşit, sprijinitor al adevărului, chiar de-ar fi 
să-şi dea şi viaţa apărîndu-l. Din toate aceste părţi mari şi 
mititele se află alcătuit un cavaler rătăcitor, aşa ca să vezi şi 
domnia-ta, seniore don Lorenzo, dacă poate fi o ştiinţă de 
lepădat aceea pe care o urmează un astfel de cavaler, pe 
care o învaţă şi o foloseşte, şi dacă le ajunge sau nu din 
urmă pe cele mai înalte din-tr-însele, ce se învaţă pe la 
dascăli şi prin şcoli. 

— Dacă aşa stau lucrurile, răspunse don Lorenzo, eu zic 
că ştiinţa asta le întrece pe toate celelalte. 

— Cum, dacă aşa stau lucrurile? întrebă don Quijote. 


— Ceea ce vreau să spun, zise don Lorenzo, este că eu 
mă îndoiesc şi că or fi fost odinioară, şi că mai sînt şi astăzi 
cavaleri rătăcitori împodobiţi cu atîtea virtuţi. 

— De-atitea ori am mai spus ceea ce spun iarăşi şi- 
acuma, răspunse don Quijote, şi anume că cei mai mulţi 
oameni sînt de părere că nu s-au aflat niciodată pe lume 
cavaleri rătăcitori. Şi deşi-mi vine să cred că, oricîtă 
osteneală mi-aş da să-i încredinţez, ar fi de-a surda — aşa 
cum de nenumărate ori mi-au arătat încercările mele 
trecute — şi că numai cerul, poate, printr-o minune, îi va 
face să înţeleagă faptul vădit că s-au aflat într-adevăr şi încă 
se mai află cavaleri rătăcitori, nu mă pot, totuşi, opri de-a 
nu te scoate şi pe domnia-ta din rătăcirea în care dăinui, 
laolaltă cu cei mulţi; ceea ce am de gînd să fac este să rog 
cerul să te scoată din această rătăcire şi să te facă să 
înţelegi de cît ajutor şi cît de trebuincioşi au fost lumii 
cavalerii rătăcitori în veacurile de demult, şi cît de folositori 
ar fi ei şi-n zilele noastre dacă s-ar mai afla iarăşi; dar 
astăzi, pentru păcatele oamenilor, stau la loc de frunte 
lenea, trindăvia, lăcomia şi huzurul. 

Şi-a cam sărit din osie oaspetele nostru, îşi spuse atunci 
în sine don Lorenzo, dar, cu toate astea, e un nebun 
mărinimos, iar eu aş fi un smintit becisnic dac-aş crede 
altceva despre el. 

Aici puseră capăt vorbirii lor, fiindcă fură chemaţi să 
prînzească. îl întrebă don Diego pe fecioru-su cam ce-a 
putut el să dibăcească despre mintea oaspetelui. La care el. 
răspunse: — Nu l-or scoate din negura smintelii lui cîţi vraci 
şi cîţi mînuitori iscusiţi ai penei se află pe lume, e un nebun 
împestriţat cu multe luminişuri de judecată dreaptă. 

Se duseră să se ospăteze, iar bucatele fură întocmai cum 
spusese don Diego pe drum că obişnuieşte să dea oaspeţilor 
săi, adică curate, îmbelşugate şi îmbietoare; dar ceea ce îl 
mulţumi pe don Quijote mai presus de orice fu minunata 
linişte ce domnea în casă, care semăna a mănăstire 
cisterciană L. După ce fu ridicată masa şi se dete mulţămită 
lui Dumnezeu şi se clătiră pe mîini, don Quijote îi ceru 


stăruitor lui don Lorenzo să spună versurile alcătuite 
pentru acea întrecere poetică. La care acesta răspunse: — 
Pentru a nu părea şi eu din acei poeţi care, cînd sînt rugaţi 
să-şi spună versurile, nu vor în ruptul capului, şi cînd nu le 
cere nimeni, le dau drumul, îmi voi spune glosa, de la care 
nu aştept nici un premiu şi pe care am alcătuito numai ca să 
mi se mai dedea mintea la asemenea treburi. 

— Un prieten de-al meu, şi încă unul înţelept, răspunse 
don Quijote, era de părere că n-ar trebui nimeni să se 
ostenească făcînd glose la versuri; iar temeiul, spunea el, 
este că niciodată glosa nu poate să se potrivească întocmai 
cu acele versuri şi că, de cele mai multe ori, se depărtează 
prea mult de gindul şi de țelul lor; şi pe lingă asta, 
canoanele glosei sînt din cale-afară de strimte, aşa încît nu 
îngăduie nici întrebări, nici spuse, nici voi spune, nici să se 
facă din verbe substantive, nici să se schimbe înţelesul, şi 
încă alte oprelişti şi constrîngeri cu care sînt legaţi de miîini 
şi de picioare cei ce fac glose, aşa cum domnia-ta de bună 
seamă că ştii prea bine. 

— Drept să-ţi spun, seniore don Quijote, spuse don 
Lorenzo, vreau şi eu să te prind o dată pe domnia-ta cu 582 
vreo greşeală, dar mi-e cu neputinţă, că-mi aluneci printre 
degete ca ţiparul. 

— Nu-nţeleg, răspunse don Quijote, nici ce spui şi nici ce 
vrei să spui domnia-ta cu alunecatul meu. 

— O să mă fac înţeles, răspunse don Lorenzo, dar pînă 
una-alta, fii domnia-ta cu luare-aminte atit la versuri, cât şi 
la glosa lor, care sună aşa: Dacă am fost drept sînt s-ar da 
Fără să mai sper c-oi fi, Parcă timpul ar veni Pentru ceea ce 
ar urma. 

Qlosă 

Cum se trec pe lume toate, Şi norocul meu trecu. Soarta 
nu mi-l mai dădu, Zilele-mi lăsă-ndoliate, Viaţa, fără tot ce- 
avu. 

Secoli mă vei tot vedea în genunchi în faţa ta, Soartă! Fă 
să fie iară Viaţa-mi cum fu-ntiia oară, Dacă am fost drept 
sînt s-ar da l Nu vreau slavă, nici cuvinte De triumf, şi nici 


răsplată, Lauri sau trofee. 'N minte Port nădejdea că, odată 
Voi mai fi ca înainte. 

De te-ntorci, Noroc, pe-aci, Mă poţi iarăşi ferici: Mîntui 
viaţa mea de-ăst foc Şi-mi dai ce-am avut la loc Fără să mai 
sper cd-o fi! 

Cer şi eu ce nu se poate! 

Căci, să-ntoarcă-un bun trecut După ce-au apus, uitate, 
Zilele ferice toate, 

Nimeni încă n-a putut. 

Timpul mină bidivii 

Sprinteni; zboară; nu se-ntoarnă 1 

Rătăcit e cel ce-o iarnă 

Vrea s-o sară ca pe-o zi: Parcă Timpul l-ar sluji. 

Să trăieşti mereu cu teama Că speranţa te-o-nşela Tot o 
moarte-i, îmi dau seama. 

Mult mai bine-i să-ţi faci seama, Moartea, chinul să ţi-l ia. 

Mult aş vrea să-mi fac sfîrşitul, Dar mă tem să fac ce-aş 
vrea, Cînd m-aşteaptă infinitul Chinului ce-aş îndura Pentru 
ceea ce-ar urma ] 

Numai ce sfîrşi don Lorenzo să-şi spună glosa, că se şi 
sculă don Quijote în picioare şi, ţinind în mînă mina lui don 
Lorenzo, rosti c-un glas puternic, de ziceai că-i răcnet: — 
Slăvite fie cerurile acolo unde ele-s mai înalte, tinere 
înzestrat, căci eşti cel mai mare poet al lumii şi meriţi să fii 
încununat nu în Cipru sau în Gaeta, aşa cum a spusun 
poetx, Domnul odihnească.-l, ci de academiile din Atena, 
dacă ar mai fiinţa astăzi, şi de cele care se află acuma la 
Paris, la Bologna şi la Salamanca. Facă cerul ca pe 
judecătorii ce nu ţi-or da premiul întîi să-i săgeteze Febus, 
iar muzele să nu le treacă niciodată pragul casei. Mai 
spune-mi, domnule, dacă-ţi este voia, şi unele versuri care 
să vorbească de lucruri mai înalte, fiindcă vreau să-mi dau 
seama întru totul de minunatul dar al domniei-tale. 583 

Nu-i oare ciudat că don Lorenzo — după cîte se spune — 
se bucura văzîndu-se lăudat de don Quijote, deşi îl socotea 
drept nebun? O, putere a măgulirii, cît de departe poţi să 
ajungi şi cît de întinse sînt hotarele desfătătoarei tale 


domnii! Don Lorenzo întări acest adevăr, deoarece ascultă 
rugămintea şi făcu voia lui don Quijote, spunîndu-i un sonet, 
legat de povestea sau de istoria lui Piram şi Tisbe. 


Sonet Străpunge zidul mîndra frumuseţe Ce i-a deschis 
lui Piram răni în piept. 

Amor din Cipru pleacă-acolo drept, Ca strimta poart-a o 
lărgi s-o-nveţe. 

Tăceri vorbesc doar: vocile, răzlețe, Strimtori le-ar 
strimtora ! La zid se-aştept Doar inimile. Amor e-nţelept Şi- 
nlătură şi stînci, darmite-ostreţe ! 

Dorinţa-şi scoate spinii dulci, vedenie Ce inima fecioarei 
o îmbie Şi moartea pentru dînsa-i fericire : Căci pe-amindoi 
la fel (o, ciudăţenie !) I-ucide, îi îngroapă şi-i învie O spadă, 
un mormiînt şi-o pomenire. 

— Slavă Domnului, zise don Quijote către don Lorenzo, 
după ce-i ascultă sonetul, că între atiţia poeţi neisprăviţi câţi 
se află, mi-a fost dat să văd un poet desăvirşit ca domnia-ta 
domnul meu, că doar asta-mi arată meşteşugul acestui 
sonet 584 585. 

Patru zile rămase don Quijote, ducînd-o împărăteşte în 
casa lui don Diego, la capătul căror zile îi ceru îngăduinţa 
să plece, spunîndu-i că-i mulţumeşte pentru cinstirea şi 
buna ospeţie, de care se bucurase la el în casă; dar socotind 
că nu şade frumos ca un cavaler rătăcitor să se dedea prea 
mult trîndăviei şi huzurului, voia să plece să-şi facă datoria, 
căutînd prilejuri de mari isprăvi, de care auzise că nu ducea 
lipsă ţinutul acela, unde nădăjduia să mai rămînă, pînă va 
sosi ziua întrecerilor cavalereşti din Zaragoza, căci către 
ziua asta ţintea el; şi că mai întîi trebuia să intre în peştera 
lui Montesinos, despre care se povesteau multe şi minunate 
lucruri prin partea locului, vrînd totodată să afle şi să 
cerceteze obirşia şi adevăratele izvoare ale celor şapte 
smircuri, aşa-zise ale RuidereiDon Diego şi cu fecioru-su îi 
lăudară cinstita hotărire şi-i spuseră să ia din casa şi de pe 
moşia lor tot ce va pofiti, că ei sînt gata să-i dăruie cu toată 
acea bunăvoință la care-i îndemna atît vrednicia 
cavalerului, cât şi cinstita sa îndeletnicire. 

Sosi, în sfîrşit, şi ziua plecării, pe atît de veselă pentru 
don Quijote, pe cît de posomorită era pentru Sancho Panza, 
care se simţea cum nu se poate mai bine în belşugul casei 


lui don Diego şi care acum nu mai voia să se întoarcă la 
foamea încercată de obicei prin codri şi prin pustietăţi şi la 
sărăcia desagilor lui mai mult deşerţi; cu toate astea, îi 
umplu şi-i îndesă ochi cu tot ce i se păru mai trebuincios, iar 
don Quijote, cînd să-şi ia rămas bun, îi spuse lui don 
Lorenzo: — Nu ştiu dacă ţi-am mai spus vreodată, şi chiar 
de ţi-am spus-o, ţi-o spun iarăşi, că atunci cînd domnia-ta ăi 
vrea să scurtezi drumul şi să-ţi cruţi ostenelile pentru a 
ajunge la culmea de neatins a templului faimei, n-ai altceva 
mai bun de făcut decît să părăseşti cărarea cam strimtă a 
poeziei şi 586 

s-o iei pe cărarea şi mai strimtă a cavaleriei rătăcitoare, 
îndeajuns de bună să te facă împărat cît ai bate din palme. 

Cu asta izbuti don Quijote să pună vîrf nebuniei lui şi mai 
vîrtos cu vorbele pe care le adăugă, zicînd: — Dumnezeu 
mi-e martor cît de mult aş vrea să-l iau cu mine pe seniorul 
don Lorenzo, ca să4 învăţ cum trebuie iertaţi cei supuşi şi 
cum trebuie stropşiţi şi îngenuncheaţi trufaşii, virtuţi care 
ţin de îndeletnicirea ce-o am; dar fiindcă vîrsta sa crudă 
nud lasă şi nici strădania vrednică de laudă a învăţăturii 
sale nud îngăduie, mă mulţumesc numai să te previn că, 
fiind poet, ai putea ajunge la mare faimă dacă te călăuzeşti 
mai mult după părerea altora decît după părerea domniei- 
tale; că nu se află pe lume tată sau mamă cărora odraslele 
lor să le pară slute şi, cînd e vorba de odraslele cugetului, 
amăgirea asta merge şi mai departe. 

Din nou se minunară tată şi fecior de vorbele amestecate 
ale lui don Quijote, cînd înțelepte, cînd năstruşnice, şi se 
minunară şi de încăpăţinarea şi îndărătnicia cu care ţinea 
morţiş să caute nepricopsitele de aventuri pe care şi le 
pusese drept ţel şi ţintă a dorințelor lui. Reînnoiră 
închinăciunile şi dovezile de curtenie, şi luîndu-şi rămas bun 
şi de la stăpîna conacului, don Quijote şi cu Sancho, călare, 
unul pe Rocinante, iar celălalt pe măgar, se aşternură la 
drum. 


Capitolul XIX 

Unde se povesteşte păţania păstorului îndrăgostit, 
dimpreună cu alte întîmplări cu adevărat hazlii Nici nu se 
îndepărtă bine don Quijote de satul lui don Diego, cînd îi 
ieşiră-n cale doi inşi în straie de preoţi sau de studenţil, 
însoţiţi fiind de doi ţărani, călări tuspatru 587 

pe patru măgari. Unul dintre studenţi ducea, într-o 
boccea de pînză ceruită groasă 1, verde, ce-i slujea de sipet, 
pare-se ceva albituri şi ciorapi; celălalt nu ducea altceva 
decit două spade noi, negre 2, pentru lupte de întrecere, 
împreună cu bumbii lor. Ţăranii cărau şi ei alte lucruri, 
după care se vedea cît de colo că veneau dintr-un oraş 
mare, de unde le cumpăraseră, şi acum le duceau la ei în 
sat; şi atit studenţii, cît şi ţăranii fură cuprinşi de aceeaşi 
mirare de care erau cuprinşi toţi câţi îl vedeau de-ntiia dată 
pe don Quijote, murind să afle ce om o mai fi fiind şi acela, 
atît de deosebit de alţi oameni. Don Quijote le dete bineţe; 
şi după ce află drumul pe unde aveau să apuce ei, care era 
acelaşi cu drumul lui, le ceru voie să-i însoţească şi-i rugă să 
încetinească mersul, fiindcă măgăreţele lor umblau mai 
repede decit calul lui; şi pentru a le fi pe plac, le spuse în 
două vorbe cine era şi îşi destăinui îndeletnicirea de cavaler 
rătăcitor, care se ducea să caute aventuri prin toate părţile 
lumii. Le spuse că-l cheamă, după numele lui adevărat, don 
Quijote de La Mancha şi că este poreclit Cavalerul Leilor. 
Toate astea, pentru ţărani, erau ca şi cum le-ar fi vorbit 
greceşte sau păsăreşte; nu acelaşi lucru se întimplă însă cu 
studenţii, care-nţeleseră cît ai clipi că don Quijote nu era 
întreg la minte; dar, cu toate astea, îl priveau cu uimire şi 
cu sfială, iar unul dintr-înşii spuse; — Dacă domnia-ta, 
domnule cavaler, n-ai vreun drum bine hotărit, aşa cum nu 
au de obicei cei ce caută aventuri, vino domnia-ta cu noi, că 
ai să vezi una din cele mai mari şi mai bogate nunţi din cîte 
s-au săvirşit pînă-n ziua de astăzi în La Mancha şi prin 
împrejurimi, pînă la o depărtare de mai multe leghe. 

întrebă don Quijote dacă nunta nu era cumva a vreunui 
prinţ de o ridică atita-n slăvi. 588 589 


— Nu, răspunse studentul, ci a unui ţăran şi a unei 
ţarăânci. El e cel mai avut din tot ţinutul acesta, iar ea, cea 
mai frumoasă fată din cîte s-au văzut vreodată. Strălucirea 
cu care o să se facă nunta asta e nemaipomenită şi cu totul 
neobişnuită, pentru că trebuie să se săvirşească într-o 
livadă de lingă satul logodnicei, căreia, pentru desăvîrşirea 
făpturii ei, i se zice Quiteria cea frumoasă, iar mirelui i se 
spune Camacho cel avut, ea fiind în vîrstă de optsprezece 
ani, iar el de douăzeci şi doi; amindoi sînt deopotrivă ca 
neam, deşi unii firoscoşi, care ştiu pe de rost spiţele tuturor 
oamenilor ciîţi se află pe lume, dau zor că spiţa frumoasei 
Quiteria o întrece pe aceea a lui Camacho; dar nu se mai 
uită nimeni la sporovăielile astea, că avuţiile sînt doar în 
stare să îndrepteze tot ce-i strimb. într-adevăr, Camacho 
ăsta e om cu inimă largă şi i-a năzărit să acopere cu 
frunzare întreaga livadă, aşa că la grea cumpănă se vede 
pus soarele dacă doreşte cumva să privească iarba cea 
verde care îmbracă acolo pămîntul. O să înfăţişeze şi jocuri, 
atît din cele cu săbii 1, cît şi din cele cu zurgălăi 590 591, că 
la el în sat sînt destui meşteri în a-i zornăi şi a-i zurui cum 
nu se poate mai bine; de cei ce-şi bat încălţările cu palma 
592 nici nu mai vorbesc, că din ăştia a strîns puzderie; dar 
nici unul din lucrurile pomenite şi nici multe altele de care 
n-am mai vorbit n-or face mai de pomină această nuntă 
decit ce socot eu că va face-o deznădăjduitul Basilio. Basilio 
ăsta-i un vlăjgan tînăr, dintr-un sat cu Quiteria, şi care-şi 
avea casa perete-n perete cu aceea a părinţilor fetei, de 
unde zeul Amor a găsit prilejul să reînnoiască pe lume 
iubirile, acum uitate, ale lui Piram şi Tisbe, pentru că Basilio 
a îndrăgito pe Quiteria încă din fragedă copilărie, iar ea a 
răspuns văpăii lui prin nenumărate dovezi de dragoste 
curată, aşa incit lumea de prin sat, ca să-şi mai treacă 
timpul, ajunsese să povestească despre iubirea dintre cei 
doi copii, Basilio şi Quiteria. Inaintînd, însă, tinerii în vîrstă, 
tatăl Quiteriei crezu de cuviinţă să-l oprească pe Basilio a 
mai intra la ei în casă, aşa cum făcea el de obicei pîn-atunci; 
şi ca să nu mai tot fie apăsat de temeri şi bănuieli, îşi puse-n 


gînd s-o mărite pe fie-sa cu Camacho cel avut, chibzuind că 
n-ar fi bine s-o dea după Basilio, pe care norocul îl dăruise 
mai puţin decît îl dăruise firea; dar dacă e să spunem 
adevărul fără de nici o pizmă, apăi el este flăcăul cel mai 
îndemiînatic pe care-l cunoaştem, straşnic aruncător cu 
prăjina, luptător desăvirşit şi grozav jucător cu mingea; 
aleargă ca o căprioară, sare mai abitir ca o capră şi trage la 
popice de parcă-i fermecat; cîntă ca o ciocîrlie, atinge 
ghitara de-o face să vorbească, nu alta, mai cu seamă, se 
joacă cu spada lui ca unul din cei mai iscusiţi în această 
treabă. 

— Numai pentru o asemenea înzestrare firească, spuse 
atunci don Quijote, ar merita flăcăul acesta să se însoare nu 
doar cu frumoasa Quiteria, ci cu însăşi crăiasa Ginevra, dac- 
ar mai trăi astăzi, în ciuda lui Lanzarote şi-a tuturor acelora 
ce-ar vrea să-l oprească. 

— Asta nevastă-mea s-o audă, spuse Sancho Panza, care 
pîn-atunci tăcuse chitic şi ascultase, că ea vrea numai aşa, 
să se căsătorească fiecare doar cu unul pe potriva lui, 
ţinîndu-se de zicala care spune: fitece mioară cu-a ei 
perechioară. Ceea ce aş vrea eu este ca bunul Basilio, pe 
care l-am şi îndrăgit, să se însoare cu doamna Quiteria, şi să 
le fie ţărîna uşoară — era cît pe-aci să spun tocmai de-a- 
ndoaselea — celor care-i opresc pe îndrăgostiţi să se 
cunune. 

— Dacă toţi cei ce se iubesc ar fi să se cunune, spuse don 
Quijote, atunci s-ar duce pe apa sîmbetei alegerea şi 
dreptul părinţilor de a-şi căsători odraslele cu cine şi cînd 
se cuvine; şi dac-ar fi după cheful fetelor să-şi aleagă 
bărbaţii, apăi atunci una s-ar apuca să-l aleagă pe argatul 
lui tată-su şi alta pe-ntiiul ce-i iese-n cale şi care i se pare ei 
viteaz şi arătos, cînd el o fi, de fapt, vreun spadasin 
dezmăţat 1 că dragostea şi patima uşor orbesc ochii minţii, 
de care-i atita nevoie cînd e să-ţi alegi o stare; şi starea 
căsătoriei e cea mai în primejdie de-a fi greşit aleasă, şi-i 
nevoie de multă socoteală şi de-o deosebită îndurare a 
cerului ca să-ţi iasă bine. Vrea unul să facă o călătorie 


lungă, şi dacă-i prevăzător, mai înainte de-a se aşterne la 
drum, îşi caută o tovărăşie plăcută şi de nădejde, cu care să 
se însoţească; şi de ce n-ar face acelaşi lucru cel care 
trebuie să umble însoţit toată viaţa, pin* la sorocul morţii, şi 
cu atît mai vîrtos cu cit o tovărăşie ca aceea dintre bărbat şi 
nevastă trebuie să-l însoţească şi-n pat, şi la masă, şi 
pretutindeni? 'Tovărăşia nevestei tale nu-i o marfă care, o 
dată cumpărată, se poate da-napoi, sau vinde, sau schimba, 
pentru că ea-i o legătură de nezdruncinat, care dăinuie cit 
dăinuie şi viaţa: este un laţ pe care, de îndată ce-l atirni de 
git, se preface în nod gordian şi pe care, dacă nu-l taie 
coasa morţii, nu-l mai poţi desface 593 594. Multe aş mai 
putea spune în legătură cu asta de nu m-ar opri dorinţa ce- 
o am de-a şti dacă domnului licenţiat i-a mai rămas ceva de 
spus din istoria cu Basilio. 

La care studentul, bacalaureatul sau licenţiatul, cum îi 
zicea don Quijote, răspunse: — Din toate astea nu-mi mai 
rămîne de spus decit că din clipa cînd Basilio află că 
frumoasa Quiteria avea să se mărite cu Camacho cel avut, 
nu l-a mai văzut nimeni nici rizînd, nici spunînd vreo vorbă 
cu rost, şi mereu umblă dus pe gînduri şi mîhnit, vorbind de 
unul singur, ceea ce-i o dovadă neîndoioasă şi limpede că şi- 
a pierdut minţile; mănîncă puţin şi doarme puţin, şi ceea ce 
mănîncă e numai rod al pomilor, şi unde doarme — dacă 
doarme — e numai în cîmp, pe pămînt tare, aşa cum fac 
dobitoacele cele necuvintătoare; cată cîteodată cu privirea 
către cer, iar alteori şi-o aţinteşte în pămînt, atît de 
cufundat în sine, încît pare o statuie îmbrăcată, căreia 
vîntul îi mişcă veşmintele. Ce mai vorbă lungă ? Dă dovezi 
atît de grăitoare de împătimirea inimii lui, că toţi cei ce-l 
cunoaştem ne temem ca nu cumva acel da pe care-lva rosti 
mîine frumoasa Quiteria să fie pentru el totuna cu osîndirea 
la moarte. 

— Dumnezeu o să facă aşa cum îi bine, spuse Sancho, că 
Domnul dă dalacul şi tot el dă leacul; nimeni nu ştie ce-i dat 
să se mai întîmple; de-acum pînă mîine mai sînt încă multe 
ceasuri, şi-i deajuns un singur ceas, ba chiar o singură clipă, 


ca să se năruie casa; că eu am văzut plouînd şi bătînd 
soarele în acelaşi timp, omul se culcă seara teafăr şi a doua 
zi nu mai poate să mişte. la spuneţi-mi: se găseşte oare pe 
lume cineva care să se laude c-a bătut un cui în roata 
norocului? Nu, nici vorbă! Şi între da-ul şi nu-ul femeii nu 
m-aş încumeta eu să pun nici un vîrf de ac, deoarece n-ar 
încăpea; daţi-mi numai înscris că Quiteria îl îndrăgeşte din 
toată inima şi din tot cugetul pe Basilio, că eu îi şi prorocesc 
lui un car de noroc; că dragostea, după cîte am auzit eu 
spunîndu-se, priveşte totul prin nişte ochelari care fac ca 
arama să arate a aur, calicia a bogăţie şi urdorile a 
mărgăritare. 

— lar o iei razna, Sancho? Fir-ai să fii tu afurisit, spuse 
don Quijote, că atunci cînd te porneşti să înşirui la zicale şi 
la poveşti, nu-ţi mai dă de rost nici dracu, lua-te-ar să te ia 
odată ! Ia spune-mi, nătîngule, ce ştii tu de cuie, şi de roţi, şi 
de-alde astea? 

— Ei, dacă nu-s înţeles, fireşte că părerile mele au să fie 
luate drept aiureli; dar nu-i nimica, eu, unul, mă pricep pe 
mine şi ştiu că n-am spus prea multe nerozii în cele ce-am 
spus, numai că luminăţia-ta, stăpîne, faci mereu pe 
procororul la tot ce-aş zice şi la tot ce-aş drege. 

— Procuror se spune, zise don Quijote, nu procoror, 
stricător al bunului grai ce eşti, bată-te Dumnezeu să te 
bată ! 

— Nu te mai osteni, luminăţia-ta cu mine, fiindcă ştii 
prea bine că nici la curte n-am crescut şi nici la Salamanca 
n-am învăţat ca să ştiu dacă să mai pun sau să mai scot o 
buchie din vorbele mele. Aşa că, slavă Domnului, nu-l poţi 
sili pe un sayaghez 1 să vorbească în felul unui toledan 595 
596; şi poate că sînt şi toledani care n-au ei te miri ce 
vorbire aleasă. 

— Asta aşa e, spuse licenţiatul, pentru că cei crescuţi 
prin mahalaua tăbăcarilor 597 şi prin Zocodover nu pot 
vorbi aşa de curat ca aceia ce se perindă aproape toată 
ziulica prin porti-cele catedralei şi, cu toate astea, şi unii, şi 
alţii sînt toledani. Graiul curat, nestricat, poleit şi limpede 


poate fi aflat la curteanul cel ascuţit la minte, chiar de-ar fi 
venit el pe lume şi-n Majadahonda598 am spus ascuţit la 
minte fiindcă se află mulţi care nu sînt aşa, iar bunul-simţ e 
gramatica graiului celui nestricat, care se însoţeşte cu 
obişnuinţa. Eu, domnilor, nu vă fie cu supărare, am învăţat 
dreptul canonic la Salamanca şi pot întrucîtva să mă laud 
că-mi spun gîndul în vorbe limpezi, potrivite şi pline de 
miez. 

— De nu te-ai lăuda mai mult cu ştiinţa de a mînui săbiile 
pe care le duci decît cu aceea de a-ţi struni limba, ai fi ieşit 
primul la licenţă, iar nu la coadă, aşa cum ai rămas. 

— Ascultă, bacalaureatule, spuse licenţiatul, ai cea mai 
greşită părere din lume cu privire la iscusinţa de a mînui 
sabia, de vreme ce o socoteşti deşartă. 

— Dar asta nu-i la mine o părere, ci adevărul adevărat, 
răspunse Carchuelo. Şi dacă vrei să-ţi dovedesc printr-o 
încercare, tot ai tu două săbii la tine, loc e berechet, eu, la 
rindul meu, sînt voinic şi puternic, virtuţi care, însoţite şi de 
curajul meu, de care nu duc lipsă, te vor face să 
mărturiseşti că nu mă-nşel. Descalecă şi foloseşte-te de 
schimbările de poziţie, de cercurile, de unghiurile şi de 
ştiinţa domniei-tale, că eu tot o să te fac să vezi stele verzi 
cu iscusinţa mea cea nouă şi necioplită, ce-mi dă 
încrederea, pusă mai întîi în Dumnezeu, că nu s-a născut 
încă omul care să mă facă să-ntorc spatele şi că nu se află 
om în lumea asta pe care eu să nu-l fac să lunece la pămînt. 

— Dacă o să-ntorci sau nu spatele, în treaba asta nu mă 
bag, răspunse cel cu iscusinţa luptei, măcar că s-ar putea 
întîmpla ca tocmai în locul unde-ţi împlinţi de-ntiia dată 
piciorul, acolo să-ţi fie şi mormîntul; vreau să spun că acolo 
rămîi mort pe loc, fiindcă ai nesocotit meşteşugul de a 
lupta. 

— Vedem noi acuma, răspunse Corchuelo. 

Şi descălecînd în pripă de pe asinul lui, trase mînios una 
din săbiile pe care licenţiatul le avea cu sine. 

— Nu, nu aşa, spuse atunci don Quijote; vreau să conduc 
eu această luptă şi să fiu judecătorul acestei întrebări 


rămase de-atitea ori fără răspuns. 

Şi descălecînd de pe Rocinante şi apucînd lancea, se 
înfipse în mijlocul drumului, în vreme ce licenţiatul, încli- 
nîndu-şi frumos trupul şi făcînd paşi iscusiţi, o şi pornise 
către Corchuelo, care se îndrepta împotrivă-i, scoţind, după 
cum se spune, foc pe nări. Cei doi ţărani, fără să descalece 
de pe măgăreţele lor, n-aveau alt rost decît acela de 
privitori ai acestei crunte tragedii. împunsăturile, loviturile, 
cobortrile, întoarcerile, revenirile pe care le trintea 
Corchuelo erau fără de număr, date cu înflăcărare una 
după alta, mai dese decît grindina. Se năpustea ca un leu 
zădărit, dar îl nimerea şi-l ţinea-n loc, în toiul mîniei, cîte o 
izbitură a spadei licenţiatului, făcîndu-l să-i sărute bumbul 
ca pe nişte moaşte, măcar că nu chiar cu atita cucernicie cu 
cîtă se obişnuieşte şi se cuvine a fi sărutate moaştele. în 
cele din urmă, îi numără cu lovituri toţi nasturii sutanei 
scurte de pe el, făcîndu-i pulpana ferfeniţă, de parcă s-ar fi 
prefăcut în cozi de caracatiţă; de două ori îi azvirli cît colo 
pălăria de pe cap şi-l osteni într-atita încît de ciudă, de 
miînie şi de turbare, Corchuelo apucă sabia de miner şi o 
aruncă în văzduh cu atîta putere, că unul din ţăranii de faţă, 
care era notar şi care s-a dus după ea, a dat după aceea 
mărturie că o azvirlise la o depărtare de aproape trei 
pătrare de leghe, care mărturie slujeşte şi a slujit ca să se 
vadă, în toată lumina adevărului, cum puterea cade biruită 
de către meşteşug. Corchuelo se trînti cătrănit pe jos, şi 
Sancho, ducîndu-se la el, îi spuse: — Pe cinstea mea, 
domnule bacalaureat, dacă vrei să-mi asculţi sfatul, de-acu- 
nainte să nu mai chemi pe nimeni la întrecere cu săbiile, ci 
numai la luptă şi la aruncatul cu prăjinile, fiindcă ai şi virsta 
şi vînjoşenia pentru aşa ceva, că ăştia cărora li se zice 
luptători cu spada am auzit eu spunîndu-se că-s în stare să 
vîire virful săbiei şi-n urechea acului. 

— Eu, răspunse Corchuelo, mă bucur c-am fost scos din 
rătăcirea mea şi că încercarea mi-a arătat adevărul de care 
eram atit de departe. 


Şi 'ridicîndu-se, îl îmbrăţişă pe licenţiat şi rămaseră şi 
mai prieteni decît la-nceput; şi nu mai vrură să-l aştepte pe 
notar, care se dusese după sabie, părîndu-li-se că prea 
întirzie, aşa că se hotărîră să-şi vadă mai departe de drum, 
ca să ajungă devreme la Quiteria în sat, de unde erau cu 
toţii. 

Cît le mai rămase din drum, licenţiatul îi desluşi asupra 
foloaselor spadei, cu atîtea temeiuri lămuritoare şi cu atîtea 
chipuri şi dovezi aritmeticeşti, încît toţi ajunseră să ştie cît 
de minunată era această ştiinţă iar lui Corchuelo îi pieri cu 
totul îndărătnicia. într-acestea se lăsă şi noaptea, dar mai 
înainte de a ajunge, li se păru tuturor că văd în faţa satului 
599 un cer plin de stele, stele nenumărate şi sclipitoare. 
Auziră şi sunete nedesluşite şi dulci din muzici felurite, cum 
ar fi fluiere, tamburine, harfe, talgere, tobe şi zurgălăi; şi 
cînd se apropiară, văzură că pomii unui frunzar ce fusese 
pregătit la intrarea satului erau toţi plini de candele, pe 
care nu le stingea vintul, ce sufla atunci atît de domol, încît 
n-avea putere să mişte nici frunzele pomilor. Cîntăreţii 
înveseleau nunta, umblind în cete, deosebite între ele, prin 
acel loc desfătător: unii dănţuiau, alţii cîntau, iară alţii 
ziceau din feluritele soiuri de muzici cîte s-au pomenit. N-ai 
fi zis altceva decit că prin toată acea livadă se zbenguia 
bucuria şi sălta mulţumirea. Mulţi alţii se îndeletniceau 
ridicînd poduri înalte, de unde să poată vedea mai uşor a 
doua zi jocurile şi danţurile ce aveau să se desfăşoare în 
acel loc, anume ales pentru sărbătorirea nunţii lui Camacho 
cel avut şi a înmormiîntării lui Basilio. Don Quijote nu vru să 
intre în sat, măcar că-l poftiră şi ţăranul şi bacalaureatul; 
dete, ca temei — după socoteala lui, destul de puternic — 
faptul că datina cavalerilor rătăcitori este ca ei să doarmă 
mai degrabă pe cîmp şi prin păduri decît prin locuri cu 
lume, fie ele chiar şi cu tavanuri aurite; şi o dată cu acestea 
se abătu niţel din drum, fireşte că împotriva voiei lui 
Sancho, căruia-i veni în minte minunata găzduire de care 
avusese parte în castelul sau casa lui don Diego. 


Capitolul XX 

Unde-i vorba de nunta lui Camacho cel avut şi de ceea ce 
s-a întîmplat cu Basilio cel sărac De îndată ce albele zori 
făcură ca strălucitorul Febus, cu văpaia razelor sale 
arzătoare, să zvinte mărgăritarele topite din pletele-i de 
aur, don Quijote, scuturîndu-şi mădularele de toropeala 
somnului, se sculă-n picioare şi-l strigă pe scutierul său 
Sancho, care încă mai sforăia; văzîndu-l astfel, don Quijote, 
mai înainte de a-l trezi, rosti către el: — O, tu, preanorocos 
între toţi norocoşii ce trăiesc pe faţa pămîntului, căci, fără a 
pizmui pe nimeni şi făr-a fi pizmuit, dormi cu cugetul 
împăcat; pe tine nu te prigonesc * vrăjitorii şi nici vrăjile nu 
te fac să tresari. Dormi, mai spun înc-o dată şi voi mai 
spune-o de-o sută de ori, dormi, fără să te ţină intr-o 
nesfirşită veghe gelozia faţă de doamna ta şi fără să te 
trezească neliniştea pentru datoriile ce le ai de plătit şi nici 
grija de cum vei face să ai mîine ce mînca, tu, dimpreună cu 
cei puţini şi strîmtoraţi ai tăi. Nici dorul măririlor nu te 
roade, nici strălucirea deşartă a lumii nu te tulbură, 
deoarece hotarele năzuinţelor tale nu merg mai departe 
decit pin' la gîndul de-a vedea de măgar, căci cu grija de 
însăşi fiinţa ta sînt împovăraţi umerii mei: povară şi sarcină 
pe care firea şi datina le-au pus în seama stăpînilor. Doarme 
scutierul şi stă de -veghe stăpînul, gindindu-se cum să-l 
hrănească, să-i îmbunătăţească soarta şi să-l 
chivernisească. Grija de a vedea că se preface ceru-n stei 
de piatră, făr-a dărui pămîntul cu rouă cuvenită, nu-l 
îndurerează pe slujitor, ci pe stăpîn, care trebuie să-l 
hrănească la vreme de secetă şi de foamete pe cel care l-a 
slujit la vreme de rod mult şi de belşug. 

La toate acestea nimic nu răspunse Sancho, pentru că 
dormea, şi nici nu s-ar fi trezit dacă don Quijote, cu coada 
lancei, nu l-ar fi readus la simţire. Se trezi în cele din urmă, 
mahmur şi lenevos, şi, întorcînd capul în toate părţile, 
spuse: — De către frunzar, dacă nu mă-nşel, vine un abur şi 
o mireasmă mai degrabă de slănină la frigare decît de 
lămiiţă şi de cimbru. O nuntă care începe cu asemenea 


miroase, pe viaţa mea, trebuie să fie îmbelşugată şi de tot 
darnică! 

— Isprăveşte, mincăule! spuse don Quijote. Hai să 
mergem şi noi la această cununie, să vedem ce va face 
nefericitul de Basilio. 

— Facă ce-o vrea, răspunse Sancho, că de n-ar fi sărac, 
ar fi luat-o pe Quiteria de nevastă. Auzi colo, una ca asta: să 
n-aibă para chioară şi să năzuiască la o însurătoare ca-n 
basme ! Pe legea mea, stăpîne, eu aşa zic că sărăntocul ar 
trebui să se mulţumească cu ce-o găsi şi să nu mai cate 
iepuri în baltă. Capul mi-l pun că ar putea Camacho să-l 
îngroape-n galbeni pe Basilio; şi dacă aşa stau lucrurile — 
cum pesemne că şi stau — proastă de-a binelea ar fi 
Quiteria să nesocotească ea gătelile şi giuvaerurile pe care i 
le-o fi dat, sau pe care poate să i le dea Camacho, ca să 
aleagă aruncarea cu prăjina şi lupta cu sabia a lui Basilio. 
Pe o bună aruncătură cu prăjina sau pe o mişcare isteaţă cu 
sabia nu-ţi dă nici o cană de vin la crişmă. Iscusinţe şi 
dibăcii din astea care nu-s de vînzare ţie-şi-le pentru el 
contele Dirlos600; dar cînd asemenea dibăcii se nimeresc la 
unul care are bani cu lopata, apăi atunci îi şade cum nu se 
poate mai bine. Numai pe-o bună temelie se poate ridica o 
zidire trainică, şi cea mai bună temelie din lume e banul. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Sancho, spuse atunci 
don Quijote, mai curmă odată cu cuvîntarea asta a ta, căci 
eu zic că dacă te-aş lăsa să-ţi înşirui cit ţi-e pofta 
sporovăielile pe care mi le trînteşti la tot pasul, nu ţi-ar mai 
rămîne timp nici să mănînci, nici să dormi, că l-ai risipi tot în 
palavre. 

— Dacă luminăţia-ta ai avea o bună ţinere de minte, 
răspunse Sancho, ar trebui să-ţi aminteşti de legămintele 
prin care ne-am prins la învoială mai-nainte de-a pleca 
acum, a doua oară, de-acasă: unul din aceste legăminte a 
fost că mă laşi să vorbesc tot ce vreau, numai să nu fie ceva 
împotriva aproapelui sau împotriva dreptului de stăpîn al 
luminăţiei-tale, şi pîn-acum cred că nu m-am abătut de la 
asemenea legămînt. 


— Nu-mi aduc aminte, Sancho, de nici un legămînt ca 
acesta; şi chiar de-ar fi aşa, tacă-ţi mai bine gura şi hai să 
mergem, că muzicile pe care le-am auzit aseară au început 
iarăşi să înveselească văile, şi fără doar şi poate că se va 
săvîirşi cununia dimineaţa pe făcoare, iar nu în dogoarea 
chindiei. 

Făcu Sancho aşa cum îi porunci stăpînu-su, şi după ce 
puse şaua pe Rocinante şi samarul pe măgar, o luară-n sus 
amîndoi şi, încet-încet, ajunserăm dreptul frunzarului. Cel 
dintii lucru ce-i fu dat lui Sancho să vadă fu un juncan 
întreg înfipt într-un trunchi de ulm, ce slujea de frigare, şi 
în focul unde avea să se frigă ardea o adevărată moviliţă de 
lemne, iar de jur împrejurul focului se aflau şase tingiri, nu 
făurite după chipul obişnuit al tingirilor, fiindcă erau de fapt 
şase cazane măricele, dintre care fiecare avea la carne într- 
însa cit o căsăpie întreagă; aşa de bine înghiţeau şi 
cuprindeau într-însele berbeci întregi, fără să se mai vadă 
din ei nimic, de ziceai că-s porumbei; iepurii jupuiţi încă de 
pe-acum şi găinile jumulite care stăteau atîrnate de pomi ca 
să-şi afle mormîntul în tingiri erau fără de număr; păsări şi 
vînat de tot soiul erau cu duiumul, agăţate de trunchiurile 
copacilor, pentru ca aerul să le frăgezească. Numără 
Sancho mai bine de şaizeci de burdufuri, de peste două 
vedre fiecare, pline — după cum se vădi după aceea — cu 
vinaţuri minunate ; grămezi întregi de pîine din cea mai 
albă stăteau aşa cum stau de obicei movilele de grîu pe arii; 
brînzeturile, aşezate ca nişte cărămizi în straturi 
încrucişate, alcătuiau un zid, iar două cazane cu untdelemn, 
mai mari decît cele de boiangii, slujeau ca să se rumenească 
într-însele felurite aluaturi, care, cu două lopeţi zdravene, 
erau scoase gata prăjite şi tăvălite apoi într-un alt cazan 
plin cu miere curată, care se afla alături. Bucătarii şi 
bucătăresele erau peste cincizeci la număr, toţi curat 
îmbrăcaţi, toţi vrednici, toţi mulţumiţi. în pîntecele umflat al 
juncanului fuseseră vîriţi şi apoi cusuţi înăuntru 
doisprezece purcei de lapte, ca să-i dea gust şi să-l 
frăgezească; mirodeniile de tot felul păreau a nu fi fost 


cumpărate cu ocaua, ci cu baniţa, şi toate stăteau la vedere 
în coşcogeamite ladă. Desigur că toate pregătirile astea de 
nuntă erau ţărăneşti, însă atît de îmbelşugate, că puteau să 
hrănească o oaste întreagă. Pe toate le privea Sancho, la 
toate se uita lung şi după toate îi lăsa gura apă. Mai întîi îi 
făcură cu ochiul şi-i deschiseră pofta tingirile cu carne, din 
care bucuros şi-ar fi luat un tain zdravăn; apoi îi aţiţară 
cheful burdufurile şi, în sfîrşit, gogoşile din tigăile cu 
untdelemn, dacă mai pot fi numite tigăi nişte cazane atit de 
uriaşe; aşa că, nemaiputind să rabde şi nestindu-i în putinţă 
nici altfel să facă, se duse la unul din bucătarii aceia 
vrednici şi, cu vorbe cuviincioase şi înfometate, îl rugă să-l 
lase să înmoaie o coajă de pîine într-una din tingirile acelea. 
La care bucătarul îi răspunse: — Astăzi, măi vere, 
mulţumită lui Camacho cel avut, nu-i o zi din acelea în care 
foamea să mai fie ea tare şi mare; descalecă dară şi vezi de 
nu-i pe-aici la îndemiînă vreun linguroi; culege cu el, acolo, o 
găină, două, şi de bine să-ţi fie ! 

— Nu văd nici unul, răspunse Sancho. 

— Stai puţin, zise bucătarul. Păcatele mele, că 
nepriceput şi neajutorat mai eşti! 

Şi spunînd astea, luă o cratiţă, o cufundă într-una din 
tingirile acelea mari, scoase într-însa trei găini şi două gişte 
şi-i spuse lui Sancho: — Mănîncă, măi frate, şi astimpără-ţi 
puţintel foamea cu mezelicul ăsta, pînă la ceasul mesei. 

— N-am în ce să-l pun, răspunse Sancho. 

— la, măi omule, cratiţa cu tot ce-i în ea, că avuţia şi 
mulţumirea lui Camacho pune totul la loc. 

Cît timp lui Sancho i se întîmplau cele spuse, don Quijote 
se uita cum intră, dintr-o parte a frunzarului, vreo 
doisprezece ţărani călări pe douăsprezece iepe frumoase 
cum nu se mai află, cu hamuri de călărie bogate şi arătoase 
şi cu o mulţime de zurgălăi bătuţi în pieptarele lor, iar ei 
toţi, îmbrăcaţi de alai şi de sărbătoare, alergară bine 
rînduiţi, nu o dată, ci de mai multe ori, prin întreaga livadă, 
în-timp ce scoteau hăuliri şi chiote vesele, zicînd: Camacho 
şi Quiteria trăiască ! 


El e bogat, pe cit e ea de mîndră: Cea mai frumoasă fată 
de pe lume ! 

Auzind una ca asta, don Quijote îşi spuse-n sine: Se 
cunoaşte cît de colo că ăştia n-au văzut-o pe Dulcinea mea 
din 'Toboso, că dacă ar fi văzut-o, ar fi lăsat-o ceva mai 
domol cu laudele aduse Quiteriei. 

Peste puţin, din toate părţile începură să intre în frunzar 
feciori şi fete jucînd, iar la unul din jocuri, cu săbii, luau 
parte douăzeci şi patru de flăcăiandri, voinici şi ageri la 
înfăţişare, toţi îmbrăcaţi în straie cu țesătura subţire, albă 
ca neaua, şi cu basmale din mătase scumpă, lucrate în 
culori felurite; iar pe conducătorul lor, care era un flăcău 
dezgheţat, îl întrebă unul din cei cu iepele dacă nu s-a rănit 
cumva vreunul din dănţuitori. 

— Pîn-acum, slavă Domnului, nu s-a rănit nimeni, toţi 
sîntem teferi. 

Şi îndată începu să se amestece-n joc cu ceilalţi 
însoțitori, cu atîtea învîrtituri şi cu atita îndemînare, că pînă 
şi lui don Quijote, căruia-i fusese dat să mai vadă asemenea 
jocuri, nu i se păruse nici unul atît de desăvirşit ca acesta. îi 
mai merse la inimă şi un alt danţ care veni la rînd, danţ 
jucat de nişte preafrumoase fetişcane, dintre care nici una 
nu arăta să aibă mai puţin de 14 ani şi nici să ajungă pînă la 
18, îmbrăcate toate în postav verde, unele dintr-însele cu 
pârul împletit, altele cu părul răsfirat, însă la toate atit de 
auriu că putea să se ia la întrecere cu razele soarelui; şi 
peste păr purtau cununi de flori amestecate, de iasomie, 
trandafir, amarantă şi caprifoi. 

Le călăuzeau un preacinstit moşneag şi o băbuţă 
cuvioasă; însă aceştia erau mai sprinteni şi mai vioi decît 
cum îi arătau anii. Le cînta un cimpoi de Zamora, iar ele, 
avind pe chip şi-n ochi neprihănirea şi-n picioare 
sprinteneala, se arătau a fi cele mai neîntrecute dănţuitoare 
de pe lume. 

După asta veni un alt joc meşteşugit, unul din acelea 
cărora li se zice vorbite. Era jucat de opt nimfe, împărţite în 
două şiruri: conducătorul unuia dintre ele era zeul Cupidon, 


şi al celuilalt, Interesul; cel dintîi — împodobit cu aripi, arc, 
tolbă şi săgeți, celălalt — bogat înveşmiîntat în aur şi mătase 
de felurite culori. Nimfele care-l urmau pe Amor purtau în 
spate, în pergamin alb, scris cu slove mari numele lor. 
Numele celei dintii era Poezie; al celei de-a doua, 
înţelepciune; al celei de-a treia, Neam ales, şi al celei de-a 
patra, Vitejie. în acelaşi fel erau date şi numele acelora care 
urmau Interesul. Numele celei dinţii era Dărnicie; al celei 
de-a doua, Dăruire; al celei de-a treia, Comoară, şi al celei 
de-a patra, Stăpiînire liniştită. 

înaintea tuturor venea un castel de lemn, tras de patru 
sălbatici, toţi îmbrăcaţi în iederă şi într-o țesătură de cînepă 
601 vopsită verde, şi păreau atît de adevăraţi sălbatici, încât 
mai-mai să-l înspăimînte pe Sancho. în partea din faţă a 
castelului şi pe toate cele patru laturi ale pereţilor lui era 
scris: Castelul bunei-cuviinţe.-li însoțeau cîntînd patru 
cîntăreţi, meşteri la tamburin şi la fluier. Cupidon începu 
danţul şi, după ce făcu doi paşi, îşi ridică privirile şi ochii, 
ţintind cu arcul câtre o fată care ieşea la iveală dintre 
meterezele castelului, şi-i grăi după cum urmează: Eu sînt 
Amor, zeul tare în văzduh şi pe pămînt, Şi pe vălurita mare, 

Şi în toate cîte sînt în a lumii largă zare. 

N-am ştiut nicicînd ce-i frica. 

Tot ce vreau am şi făcut, 

Chiar de-aş vrea ce nu-i de vrut. 

Şi m tot ce-i de putut, 

Amor face, drege, strică. 

Sfirşi versurile, trase o săgeată către partea de sus a 
castelului şi se duse iarăşi la locul lui. leşi atunci Interesul şi 
făcu alţi doi paşi; tăcură tamburinele, şi el spuse ceva ce 
începea cu: Eu sînt cel ce mai mult poate Decît Amor, decît 
toate. 

Sînt de neam, şi-s cunoscut Pînă-n patru zări rotate: 
Cerul însuşi m-a născut. 

Eu sînt Interesul. Cine, 

Cînd mă are,-ar face-un bine? 


Zău aşa, ar fi minune Să trăiască pe-astă lume Orişicine 
fără mine ! 

Se duse şi Interesul la loc şi trecu în faţă Poeziay care, 
după ce-şi făcu şi ea paşii, ca şi ceilalţi, aţintindu-şi privirea 
către fata din castel, spuse : învelită în concepte 602, 

Blinda zînă, Poezia, 

Prin cuvinte înțelepte îţi trezeşte nostalgia. 

Dacă nu te-ai supărat Că-ndrăznesc în ochi să-ţi cat, 
Cum atîţia-ţi pizmuiesc Frumuseţea ta, ce-i una, Eu s-o urc 
am să-ndrăznesc Mai presus decit e luna. 

Plecă şi Poezia şi, din partea unde era Interesuly ieşi 
Dărui* ciay care, după ce făcu cei doi paşi, spuse ceva ce- 
ncepea cu: Unii mă numesc Risipă Şi că-i sărăcesc se pling. 

Dar mai mult de cîte fring Eu dînd, strică ei în pripă, 
Duşmăniţi de tot ce strîng. 

Ca să-ţi plac, de azi-nainte Fi-voi şi mai necuminte. 

Că-i păcat prealăudat Să păcătuieşti prin dat. 

în felul acesta ieşiră şi apoi se retraseră toate fetele din 
cele două tabere, fiecare dintr-însele făcîndu-şi paşii şi 
spunîndu-şi versurile, unele înflorite, altele hazlii, iar don 
Quijote le prinse pe de rost — că avea bună ţinere de minte 
— numai pe cele pomenite aici; apoi se amestecară cu toţii, 
legîndu-se lanţ şi dezlegindu-se cu drăgălăşenie şi cu multă 
uşurinţă; şi cînd trecea Amor pe dinaintea castelului, îşi 
slobozea săgețile înspre partea de sus a lui; Interesul, însă, 
spărgea de el globuri aurite. în*cele din urmă, după ce-au 
mai dănţuit ei o bună bucată de timp, Interesul scoase o 
pungă mare de piele, virstată cenuşiu şi negru, care părea 
să fie plină cu galbeni, şi o azvîrli în castel cu atita putere, 
încît, de pe urma loviturii, pereţii i se desfăcură şi căzură, 
lăsînd-o pe fată descoperită şi fără de nici o ocrotire. Veni la 
ea Interesul, cu toate personajele din alaiul lui, şi, punîndu-i 
de git un lanţ gros de aur, se prefăcură că vor să pună mina 
pe ea, s-o răpească şi s-o ţină în puterea lor. Văzind una ca 
asta, Amor, dimpreună cu însoţitoarele lui, făcură chip că 
luptă să le-o smulgă 603; şi toate mişcările pe care le 
făceau erau însoţite de sunetul tamburinelor, în joc şi în 


danţ bine măsurat. îi despărţiră sălbaticii, care, cu o 
neîntrecută iuţeală, ridicară şi prinseră iar la loc pereţii 
castelului, iar fata se-nchise-n el ca la început, şi cu asta se 
puse capăt jocului, care-i lăsă nespus de mulţumiţi pe toţi 
cei ce-l priviseră. întrebă don Quijote pe una din nimfe să-i 
spună cine a alcătuit şi a orînduit jocul. îi răspunse că un 
preot de la ei din sat, meşter nevoie-mare cînd e vorba de 
asemenea născociri. 

— Pot să pun prinsoare, spuse don Quijote, că acest 
bacalaureat sau preot e mai bun prieten cu Camacho decît 
cu Basilio şi că trebuie să se priceapă mai bine la satire 
decît să slujească vecernia. Straşnic a mai ticluito-n jocul 
ăsta cu iscusinţele lui Basilio şi cu avuţiile lui Camacho ! 

Sancho Panza, care auzise totul, spuse : — Pe-a cui piine 
o mănînc, pe-a ălui psaltire-o cînt! Eu ţiu cu Camacho. 

— Se vede cît de colo, Sancho, spuse atunci don Quijote, 
că eşti bădăran, şi încă unul din aceia care strigă: Trăiască 
cine-o birui. 

— Nu ştiu din care-oi fi, răspunse Sancho, dar atita ştiu, 
că din tingirile lui Basilio n-oi scoate niciodată o mîncare 
atît de gustoasă ca asta pe care am scos-o din tingirile lui 
Camacho. 

Şi-i arătă cratiţa plină cu gişte şi cu găini; şi apucînd una 
din ele, dete s-o înfulece cu o voie bună şi cu o poftă 
grozavă. 

— La naiba cu iscusinţele lui Basilio, spuse el, că atitea 
parale faci cite parale ai, şi atitea parale ai cîte parale faci. 
Numai două neamuri se află pe lume, cum spunea o bunică 
de-a mea : avere şi neavere; dar ea ţinea cu avere 1; şi-n 
ziua de azi, -stăpine don Quijote, te-ntreabă toţi mai mult ce 
ai decît ce ştii 604 605; un măgar încărcat cu aur arată mai 
bine decît un cal cu samar. De aceea, iarăşi zic că eu cu 
Camacho ţiu, din ale cărui tingiri îţi scoţi mîncăruri 
îmbelşugate de gişte şi găini, iepuri sălbatici şi iepuri de 
casă; pe cînd din ale lui Basilio — dacă-ţi cad cumva la 
îndemînă — n-ai să scoţi decît o zeamă lungă, şi pe-aia 
trebuie s-o cauţi pe fundul oalei. 


— Ţi-ai sfîrşit cuvîntarea, Sancho? zise don Quijote. 

— Am sfirşit-o, spuse Sancho, fiindcă văd că luminăţia-ta 
te mihneşti cînd o auzi, că de nu m-ar opri lucrul ăsta, aş 
mai fi lungit-o încă trei zile. 

— Nu dă Dumnezeu, -Sancho, spuse don Quijote, să te 
văd şi eu mut pînă n-apuc să mor. 

— Cu viaţa pe care o ducem, răspunse Sancho, pînă s- 
apuci a muri luminăţia-ta, oi muşca eu ţărîna, şi atunci 
poate c-oi amuţi într-atita, că n-oi mai scoate un cuvinţel 
pîn' la sfîrşitul lumii sau măcar pin” la judecata de apoi. 

— Chiar de s-ar întîmpla şi una ca asta, Sancho, spuse 
don Quijote, şi încă n-ar întrece tăcerea ta tot ce-ai vorbit, 
ce vorbeşti şi ce mai ai încă de vorbit pe lumea asta; şi cu 
atit mai vîrtos cu cit e-n firea lucrurilor să sosească mai întîi 
ziua morţii mele decît a morţii tale; âşa că nu mai 
nădăjduiesc să te văd în viaţa mea mut nici chiar cînd bei 
sau cînd dormi; atita pot să spun şi nimic mai mult. 

— Pe legea mea, stăpine, răspunse Sancho, să nu dai 
crezare cîrnei, vreau să spun, morţii, care tot atît de bine- 
nghite -şi mielul şi berbecul; că l-am auzit eu pe preotul de 
la noi spunînd că ea calcă cu acelaşi picior şi foişoarele 
împăraţilor şi cocioabele sărăcăcioase ale celor nevoiaşi. 
Cocoana asta e prea tare ca să mai umble cu ocolişuri; de 
nimic nu-i e silă, totul mănîncă şi totu-i cade bine, şi cu tot 
soiul de oameni, de vîrste şi de măriri îşi îndeasă desagii. Ea 
nu-i un cosaş care să doarmă în-ceasurile de tihnă, fiindcă-n 
toată clipa coseşte şi retează deopotrivă şi iarba uscată, şi 
pe cea verde, şi pare-se că nici nu mai mestecă, că se- 
ndoapă şi-n- ghite tot ce i se pune dinainte, că-i e o foame 
clinească şi niciodată nu se satură,- şi măcar că n-are burtă, 
te face să crezi că boleşte de dropică, aşa-i de însetată să 
bea toate vieţile la cîţi trăiesc pe lume, de parc-ar bea un 
ulcior cu apă rece. 

— Destul, Sancho, grăi atunci don Quijote, rămii la ce-ai 
spus bun pîn-acum şi nu aluneca, fiindcă, într-adevăr, ceea 
ce-ai spus despre moarte în vorbirea ta ţărănească e ceea 
ce-ar putea să spună şi-un predicator priceput. îţi spun eu, 


Sancho, că dacă ai avea tu tot atita ştiinţă pe cât eşti de 
deştept din fire, apăi ai putea să cuvintezi din amvon şi să 
cutreieri lumea asta mare, propovăduind lucruri frumoase. 

— Cuvintează bine cel ce trăieşte bine, răspunse Sancho, 
că eu altă tologie nu ştiu. 

— Nici n-ai nevoie să ştii, spuse don Quijote. Dar un 
lucru nu-mi intră mie-n cap şi nu pot să-i dau de rost, şi 
anume cum se face că fiind începutul înţelepciunii teama de 
Dumnezeu, tu, care te temi mai mult de o şopiîrlă decît de 
el, ştii atîtea lucruri? 

— Vezi-ţi mai bine, stăpîne, de cavaleriile luminăţiei-tale 
şi nu te apuca să judeci temerile sau vitejiile altora, că tot 
atit mă tem şi eu de Dumnezeu ca şi oricare alt creştin. Şi 
acum lasă-mă, luminăţia-ta, să sting mezelicul ăsta, că 
alelalte toate nu-s decît vorbe de clacă, de care om da 
socoteală pe ceea lume. 

Şi spunînd asta, începu din nou să dea iama în cratiţă, şi 
cu atîta rivnă, de-i trezi pofta de mîncare şi lui don Quijote, 
care fără doar şi poate că l-ar fi ajutat de nu-l împiedica 
ceea ce o să se povestească de-acu-nainte. 


Capitolul XXI Unde se povesteşte mai departe despre 
nunta lui Camacho, dimpreună cu alte întîmplări pline de 
miez Pe cînd tocmai se ţinea între don Quijote şi Sancho sfă- 
tuirea pomenită în capitolul de mai sus, numai iată că se 
auziră strigăte şi zarvă mare, totul pricinuit şi pus la cale de 
către flăcăii călări, care, cu tropote şi cu chiote nesfirşite, se 
duseră să-i primească pe logodnici; iar aceştia, înconjurați 
de tot felul de muzicanți şi de jucători, veneau însoţiţi de 
preoţi, de neamurile amîndurora şi de lumea mai răsărită 
de prin satele vecine, cu toţii îmbrăcaţi de sărbătoare. Şi 
cînd Sancho o văzu pe logodnică, spuse: — Pe legea mea că 
nu vine îmbrăcată ca o ţărancă, ci ca o doamnă aleasă de la 
curte ! Chiar aşa e, că, după cîte desluşesc eu de departe, 
în locul mărţişorului cel ieftin, pe care ar fi trebuit să-l 
poarte, are la gît mărgean din cel scump, iar postavul verde 
de Cuenca e-nlocuit cu catifea deasă şi bătută; şi panglicile 
să mai zici că-s din fişii de pinză albă ! Ba pot să jur că-s de 
atlaz ! Da' ia te uită şi la mîinile ei, împodobite, chipurile, cu 
inele de chihlimbar! Aş, de unde? Să mor eu dacă nu-s 
acelea inele de aur, şi încă ce aur! Şi încrustate cu 
mărgăritare albe cum îi laptele covăsit, că fiecare din ele 
trebuie să facă mai mult decit ochii din cap ! Maaamă, 
maamă |! Şi ce păr! Că dacă nud din acela neadevăratul, 
apăi n-am mai văzut aşa de lung şi-aşa de auriu de cînd mă 
ştiu pe lume. Ei, poftim, mai zi ceva de gingăşia şi de 
mijlocelul ei, dacă nu-i ca un finic, ce se leagănă încărcat cu 
ciorchini de curmale, că aşa arată giuvaerurile ce le poartă, 
de-i atîrnă din păr şi de git. Jur pe zilele mele că-i o 
mîndreţe de fată şi că acum, cînd o fi pusă la încercare, o să 
poată înfrunta minunat de bine țărmurile Flandrei. 606 

Don Quijote rise de laudele cam din topor ale lui Sancho 
Panza; măcar că şi lui însuşi îi păru că — în afară de 
domniţa sa Dulcinea din Toboso — nu văzuse-n viaţa lui 
femeie mai frumoasă. Venea frumoasa Quiteria cam trasă la 
chip, pesemne de pe urma nopţii proaste pe care totdeauna 
o petrec miresele cînd se pregătesc pentru nunta de-a doua 
zi. Mergeau apropiindu-se de un loc mai ridicat, aşezat într- 


o latură a livezii şi împodobit cu chilimuri şi cu verdeață, 
unde avea să se săvirşească cununia şi de unde aveau să 
privească danţurile şi jocurile; şi tocmai în clipa cînd 
ajunseră-n acel loc, auziră în spatele lor strigăte puternice 
şi glas ce spunea: — Staţi puţin, oameni nechibzuiţi şi 
pripiţi ce sînteţi! 

La care strigăte şi vorbe întoarseră capul cu toţii şi 
văzură că le scotea un om îmbrăcat parcă cu o dulamă 
neagră, presărată cu roşu în chip de flăcări. Venea 
încununat — cum se văzu după aceea — cu o cunună de 
cernit chiparos, ţinînd în mînă un toiag mare. Cînd ajunse 
mai aproape, fu recunoscut de toţi drept chipeşul Basilio, şi 
toţi rămaseră cu sufletul la gură, aşteptind să vadă unde 
vor să bată strigătele şi vorbele sale şi temîndu-se să nu 
iasă cumva vreo năpastă din venirea lui tocmai într-o clipă 
ca aceea. Sosi, în cele din urmă, ostenit şi cu sufletul la 
gură, se opri în faţa mirilor şi înfipse în pămînt toiagul, care 
avea la coadă un virf de oţel; schimbat la faţă şi cu ochii 
aţintiţi către Quiteria, rosti cu glas tremurător şi răguşit : — 
Ştii prea bine, tu, nerecunoscătoare Quiteria că, după legea 
cea sfintă pe care amindoi o mărturisim, atita vreme cît sînt 
eu în viaţă, nu poţi să iei alt bărbat; şi mai ştii iarăşi tot atât 
de bine că, aşteptind eu ca timpul şi osîrdia mea să-mi 
sporească avuţia, n-am vrut nici o clipă să mă abat de la 
cuviinţa datorită cinstirii tale; dar tu, călcînd în picioare 
toate îndatoririle de care bunul meu gind te ţinea legată, 
vrei să-l faci stăpîn a ceea ce-i al meu pe un altul, căruia 
bogăţiile îi slujesc nu numai de huzur, ci şi ca să-i aducă 
norocul cel mai negîndit; şi ca să aibă cu vîrf un asemenea 
noroc — nu fiindc-aş crede că-i vrednic de asta, ci fiindcă 
aşa vrea cerul — eu cu mina mea voi înlătura neputinţa sau 
piedica ce-l mai poate stingheri, scăpîndu-l de mine, cared 
stau în cale. Trăiască o mie de ani fericiţi, trăiască laolaltă 
Camacho cel avut şi nerecunoscătoarea Quiteria ! Şi moară 
Basilio cel sărac, moară cel pe care sărăcia l-a lipsit de 
aripile fericirii, retezindu-i-le, şi La băgat în pămînt! 


Şi spunînd asta, apucă toiagul pe care-l înfipsese în 
pămînt; o jumătate dintr-însul rămase şi mai departe 
înfiptă, arătînd că slujea drept teacă a unui şiş măricel ce se 
ascundea înăuntru, şi, sprijinind de pămînt ceea ce s-ar 
putea numi minerul lui, uşurat la cuget şi hotărît la faptă, se 
aruncă asupră-i; şi într-o clipă, ieşindu-i prin spate virful 
însîngerat, dimpreună cu o jumătate din oţelul şişului, 
rămase nefericitul de el scăldat în sîngele său şi întins la 
pămînt, străpuns chiar de arma sa. Săriră îndată prietenii 
săi să-l ajute, nemiîngiiaţi de această durere şi de această 
sfişietoare nenorocire a lui; descălecă şi don Quijote de pe 
Rocinante, sări să-l ajute şi, cuprinzîndu-l în braţe, văzu că 
încă nu-şi dăduse sufletul. Vrură să scoată şişul dintr-însul, 
dar preotul, care era şi el acolo, îşi dete cu părerea să nu i-l 
scoată mai nainte de-a se spovedi, fiindcă ar fi murit chiar 
în clipa în care i l-ar fi scos. Şi venindu-şi Basilio puţin în 
fire, cu glas tinguitor şi stins spuse: — Dacă ai vrea, 
neîndurată Quiteria, măcar în această grea clipă de pe 
urmă a vieţii mele să-mi dai mîna, pentru a-mi fi soţie, tot 
m-aş mai mîngiia că fapta mea cea nebunească şi-ar găsi o 
dezvinovăţire, fiindcă printr-însa am atins fericirea de a fi al 
tău. 

Auzind preotul vorbele astea, îi spuse să se îngrijească 
mai bine de mîntuirea sufletului decît de desfătările 
trupului şi să ceară din adîncul cugetului iertare lui 
Dumnezeu pentru păcatele sale şi pentru deznădăjduita-i 
hotărire. Lia care Basilio răspunse că pentru nimic în lume 
nu s-ar spovedi dacă nu i-ar da mai înainte Quiteria mîna 
pentru a-i fi soţie, că numai bucuria asta l-ar mai întări şi l- 
ar mai uşura ca să se poată spovedi. Auzind don Quijote 
cererea celui ce trăgea să moară, spuse cu glas tare că 
Basilio nu cere decît un lucru drept şi chibzuit şi pe lingă 
asta foarte uşor de îndeplinit, şi că jupîn Camacho ar 
rămîne cu cinstea tot atit de neatinsă luînd-o pe doamna 
Quiteria ca văduvă a viteazului Basilio, ca şi atunci cînd ar 
lua-o de lîngă părintele ei. La treaba asta nu trebuie altceva 
decit un da, a cărui rostire n-ar avea nici o urmare decit 


simpla-i rostire, căci patul de nuntă al acestei cununii va să 
fie mormîntul. Toate acestea le auzea Camacho şi toate îl 
lăsau năuc şi prostit, fără a şti nici ce să facă, nici ce să 
spună; dar erau atît de multe rugăminţile prietenilor lui 
Basilio, care cereau să îngăduie ca frumoasa Quiteria să-i 
dea mina muribundului spre a-i fi soţie, pentru ca sufletul 
aceluia să nu fie dat pierzării o dată ce-ar părăsi 
deznădăjduit această viaţă, încât îl înduplecară şi aproape îl 
siliră să spună că dacă ar vrea Quiteria să-i dea mina, el n- 
ar avea nimic împotrivă, căci totul n-ar fi fost decît să mai 
amine cu o clipă îndeplinirea voiei sale. Apoi se duseră cu 
toţii la Quiteria, unii cu rugăminţi, alţii cu lacrimi, alţii cu 
vorbe spuse la locul lor, ca s-o înduplece a da mina bietului 
Basilio; iar ea, mai neîndurată decit o piatră şi mai 
neclintită decit o statuie, părea că nici nu ştie, nici nu poate, 
nici nu vrea să scoată un cuvînt; şi nici n-ar fi răspuns nimic 
dacă preotul nu i-ar fi spus să se hotărască mai repede la 
ceea ce are de făcut, pentru că Basilio abia-şi mai ţine 
sufletul şi nu mai e timp de pierdut cu şovăielile. Atunci, 
frumoasa Quiteria, fără a scoate un cuvînt, tulburată, 
mîhnită şi cu inima strînsă, după cîte arăta, se duse în locul 
unde zăcea Basilio cu privirea rătăcită, cu răsuflarea scurtă 
şi grăbită, înginînd printre dinţi numele Quiteriei şi făcîndu- 
i pe toţi să vadă că acu-acu o să moară păgiîneşte, iar nu 
creştineşte. Dădu Dumnezeu de se apropie Quiteria de el şi, 
căzind în genunchi, îi ceru mina prin semne şi nu prin 
vorbe. Deschise ochii Basilio şi, cătînd la ea cu luare-aminte, 
îi spuse: — O, tu, Quiteria, care te-ai arătat, în sfîrşit, 
milostivă cu mine în clipa cînd milostivirea ta e menită să-mi 
slujească drept jungher pentru a-mi reteza firul vieţii, căci 
eu n-am puterea nici să mă bucur de fericirea ce mi-o dărui, 
alegîndu-mă ca al tău, şi nici să înlătur durerea care atît de 
grabnic îmi va închide ochii, cu umbra înfricoşată a morţii! 
Ceea ce te rog din suflet, stea a vitregei mele ursite, este ca 
mîna pe care mi-o ceri şi pe care vrei să mi-o dai să nu-mi 
fie dată din milă şi nici pentru a mă amăgi din nou, ci să 
mărturiseşti că, fără a-ţi silnici vrerea, mi-o încredinţezi şi 


mi-o dai ca soţului tău legiuit; căci nu e drept ca într-o clipă 
de pe urmă ca asta să mă amăgeşti şi să te foloseşti de 
prefăcătorie cu acela care numai adevăr a arătat faţă de 
tine. 

Cită vreme spunea vorbele astea, îi slăbeau puterile 
văzînd cu ochii, şi la fiecare leşin ai fi zis că-şi dă şi duhul. 
Quiteria, toată numai curăţie şi sfială, îl prinse de mînă pe 
Basilio şi-i spuse: — Nici o putere de pe lume mar fi în stare 
să-mi siluiască vrerea: aşa că, de buna mea voie, şi din tot 
sufletul îţi dau mîna ca soaţă legiuită şi o primesc pe a ta 
dacă şi tu mi-o dai stăpîn pe judecată, iar nu fiindcă te-ar fi 
tulburat şi ţi-ar fi rătăcit minţile năpasta în care te-a 
aruncat fapta ta cea necugetată. 

— Da, ţi-o dau, răspunse Basilio, fără a fi nici tulburat, 
nici întunecat la minte, ci înţelegînd limpede că cerul a vrut 
să mi te dea, aşa că mă dăruiesc şi mă încredinţez ţie ca soţ. 

— Şi eu ţie ca soaţă, fie că vei mai trăi ani îndelungaţi, fie 
că-mi vei fi smuls din braţe ca să fii pus în mormînt. 

— Pentru un rănit de moarte, spuse atunci Sancho, dă 
cam mult cu gura flăcăiandrul ăsta ! Ar trebui să se mai lase 
de tras clopotele şi să-şi îngrijească mai bine de suflet, care, 
după cîte văd eu, a ajuns numai pin” la limbă, nu chiar pin” 
la buze. 

Fiind aşa prinşi de mînă Basilio şi Quiteria, preotul, 
înduioşat şi înlăcrimat, le dete binecuvîntarea şi rugă cerul 
ca sufletul proaspătului însurăţel să aibă parte de odihna 
cea de veci; care însurăţel, de îndată ce primi 
binecuvîntarea, se ridică în picioare uşor ca un fulg şi, cât ai 
clipi din ochi, îşi scoase şişul, căruia trupul său îi slujea 
drept teacă. Toţi cei din jur rămaseră cu gura căscată, iar 
unii dintr-înşii, mai mult săraci cu duhul decît mintoşi, 
prinseră să strige din toate puterile: — Minune, minune ! 

Dar Basilio răspunse: — Nu, minune, minune, ci dibăcie, 
dibăcie ! 

Năucit şi tulburat, preotul se duse să-i pipăie rana cu 
amîndouă mîinile şi văzu că şişul nu trecuse prin carnea şi 
coastele lui Basilio, ci printr-o ţeavă de fier, pe care o 


umpluse cu sînge şi o potrivise binişor în locul acela, iar 
sîngele îl pregătise în aşa fel — după cum se află după 
aceea — ca să nu se închege. în cele din urmă, preotul, cu 
Camacho şi cu cei mai mulţi de pe-acolo din preajmă îşi 
dădură seama că fuseseră păcăliţi şi luaţi în ris. Mireasa nu 
se arătă cîtuşi de puţin necăjită de această păcăleală, ba, 
dimpotrivă, cînd auzi spunîndu-se că acea cununie nu poate 
trece drept adevărată, fiind făcută cu înşelătorie, spuse că 
ea o întăreşte din nou, de unde încheiară cu toţii că amindoi 
fuseseră vorbiţi să pună la cale cele întîmplate, de care 
lucru Camacho şi cu prietenii lui se mîniară într-a- tita, încât 
vrură pe dată să se răzbune, şi după ce traseră toţi săbiile 
din teacă, năvăliră asupra lui Basilio, întru apărarea căruia 
ieşiră intr-o clipă din teacă aproape tot atitea alte săbii; şi 
atunci, don Quijote, luîndu-le-o înainte călare, cu lancea sub 
braţ şi bine acoperit de pavăza sa, îi sili şi pe unii şi pe alţii 
să-i facă loc. Sancho, pe care niciodată nu-l desfătau şi nu-l 
înveseleau asemenea socoteli, se adăposti după căzile din 
care-şi scosese gustosu-i mezelic, gîndindu-se că acelui loc, 
pentru el ca şi sfinţit, o să i se dea cuvenita cinstire. Don 
Quijote rosti cu glas puternic: — Opriţi-vă, domniile-voastre, 
opriţi-vă, că nu-i drept să vă răzbunaţi de jignirile aduse de 
dragoste! Şi mai luaţi seama că dragostea şi războiul 
înseamnă unul şi acelaşi lucru; şi aşa cum în război e lucru 
îngăduit şi obişnuit a te folosi de vicleşuguri şi de curse 
pentru a-ţi birui vrăjmaşul, tot aşa şi-n luptele şi-n 
întrecerile de dragoste se iau ca bune şireteniile şi 
înşelăciunile ce le pui la cale pentru a-ţi atinge ţinta rivnită, 
atunci cînd ele nu sînt spre ocara şi spre necinstea făpturii 
îndrăgite. Quiteria era a lui Basilio şi Basilio al Quiteriei, 
după dreapta şi prielnica hotărîre a cerului. Camacho e 
avut şi va putea să-şi cumpere desfătările cînd, unde şi cum 
i-ar pofti inima. Basilio n-are altceva pe lume decît 
mieluşeaua asta, şi nimeni n-are de ce să i-o ia, oricît ar fi 
de puternic, că pe doi pe care Dumnezeu îi uneşte nu poate 
omul să-i despartă; şi cel care ar încerca s-o facă, mai întîi 
are de trecut prin virful acestei lănci. 


Şi spunînd acestea, o vintură în mină atit de vîrtos şi-atit 
de iscusit, că-i băgă în răcori pe toţi cei ce nu-l cunoşteau; şi 
atît de puternic se întipări în cugetul lui Camacho faptul de- 
a fi fost nesocotit de Quiteria, că şi-o şi şterse într-o clipă 
din minte, aşa că prinseră şi la el cuvintele de împăciuire 
ale preotului — om înţelept şi de bună-credinţă — la auzul 
căror cuvinte şi Camacho, şi cei ce-i ţineau partea se 
îmblinziră şi se domoliră; şi, ca dovadă, puseră cu toţii 
săbiile înapoi în teacă, aruncînd vina mai mult pe 
uşurătatea Quiteriei decîtpe dibăcia lui Basilio, şi spunînd 
Camacho că dacă ea îl îndrăgea într-atita pe Basilio ca fată, 
apoi tot aşa l-ar fi îndrăgit şi ca nevastă şi că el ar trebui să 
mulţumească cerului mai mult acum că i-a luat-o decît 
atunci cînd i-o dăduse. O dată ce şi Camacho, şi ai săi se 
mîngiiaseră şi se ostoiseră, se potoliră şi toţi cei ce erau de 
partea lui Basilio; iar Camacho cel avut, pentru a arăta că 
nu-l atinge cu nimic păcăleala şi că n-o ia în seamă, porunci 
să-i dea înainte cu petrecerea, ca şi cum s-ar însura cu 
adevărat; dar nu mai vrură să fie de faţă nici Basilio, nici 
soaţa lui şi nici prietenii, aşa că ei se duseră-n satul lui 
Basilio, că şi pe săracii deştepţi şi de treabă are cine să-i 
urmeze, să-i cinstească şi să-i ocrotească, tot aşa cum şi pe 
oamenii avuţi are cine să-i linguşească şi să le ţină de urit. îl 
luară cu ei şi pe don Quijote, preţuindu-l ca pe-un viteaz şi 
ca pe-un om de nădejde. Numai lui Sancho i se făcu negru 
înaintea ochilor văzîndu-se pus în neputinţă de-a aştepta 
strălucitul ospăț şi serbările lui Camacho, care ţinură pînă 
noaptea tirziu; şi aşa, posomorit şi mîhnit, îl urmă pe 
stăpînu-su, care mergea cu ceata lui Basilio, părăsind 
olurile Egiptului x, măcar că le mai purta încă în suflet, de 
unde mezelicul împuţinat şi aproape pe sfirşite ce-l ducea în 
cratiţă îi amintea mărirea şi belşugul bunurilor pierdute de 
el; şi aşa, copleşit şi dus pe gînduri — deşi nu-i mai era 
foame — merse, fără a mai descăleca de pe măgar, pe 
urmele lui Rocinante. 607 


Capitolul XXII Unde se povesteşte despre nemaiauzita 
aventură cu peştera lui Montesinos, care se află în inima La 
Manchei, aventură pe care don Quijote a dus-o cu bine la 
capăt 

Mari şi multe fură cinstirile cu care însurăţeii îl copleşiră 
pe don Quijote, recunoscători pentru prietenia ce le-o 
arătase el apărîndu-le dreptul; şi deopotrivă cu vitejia îi 
preţuiră şi înţelepciunea, socotindu-l drept un Cid la luptă şi 
un Cicero la vorbă. Bunul Sancho huzuri trei zile de pe 
urma însurăţeilor, de la care află că faptul rănirii 
mincinoase nu fusese o înţelegere pusă la cale cu frumoasa 
Quiteria, ci numai o dibăcie de-a lui Basilio, care aştepta de 
la ea întocmai ceea ce s-a şi văzut; mărturisi el, ce-i drept, 
că-şi împărtăşise gîndul şi unor prieteni de-ai săi, pentru ca 
la timpul potrivit să-i înlesnească cele ce avea de făcut şi să- 
l ajute la păcăleală. 

— Nu pot fi şi nici nu trebuie numite păcăleli, spuse don 
Quijote, acelea ce urmăresc țeluri virtuoase, iar cununia 
unor îndrăgostiţi este unul din ţelurile cele mai alese; vă 
atrag, totuşi, luarea-aminte că vrăjmaşii cei mai mari ai 
dragostei sînt foamea şi sărăcia necurmată; pentru că 
dragostea este toată numai bucurie, desfătare şi mulţumire, 
mai ales cînd îndrăgostitul a izbutit să şi-o aibă pe cea 
îndrăgită de el, dimpotrivă, lipsa şi sărăcia sînt vrăjmaşii ei 
cei mai vădiţi; toate astea le-am spus fiindcă ar fi mai bine 
să se mai lase domnul Basilio de mînuirea meşteşugurilor în 
care-i atit de iscusit, meşteşuguri ce-i aduc într-adevăr 
faimă, dar nu-i fac şi rost de arginţi, şi să se îngrijească să-şi 
adune avere, prin mijloace îngăduite şi vrednice, care nu le 
lipsesc niciodată celor chibzuiţi şi sîrguincioşi. Săracul cu 
nume bun — dacă mai poate şi un sărac să aibă nume bun 
— stăpiîneşte o comoară ţinînd nevastă frumoasă, pe care, 
însă, cînd o pierde, îşi pierde şi-şi îngroapă şi bunul nume. 
Nevasta frumoasă şi cinstită, al cărei bărbat e sărac, 
vrednică-i de-a fi încununată cu laurul şi cu finicul izbinzii 
şi-al biruinţei. Frumuseţea, prin ea însăşi, ademeneşte 
dorinţele celor ce-o privesc şi-o cunosc, aşa cum asupra 


momelii celei îmbietoare se abat zgripţorii şi zburătoarele 
văzduhului; dar dacă unei asemenea frumuseți i se adaugă 
lipsa şi strimtorarea, atunci se năpustesc asupră-i corbii, 
ulii şi celelalte păsări prădalnice, şi aceea care rămîne 
statornică la atîtea năvale merită din plin să se numească 
cunună a bărbatului ei. Uite, înțelepte Basilio, adause don 
Quijote, părerea nu ştiu cărui învăţat era că în toată lumea 
asta nu se află decît o singură nevastă cinstită, şi el 
povăţuia pe fiecare să gîndească şi să creadă că acea 
singură cinstită e a lui, şi-atunci avea să trăiască mulţumit. 
Eu nu sînt însurat, şi pîn-acum nici nu m-am gîndit la aşa 
ceva, şi, cu toate astea, m-aş încumeta să dau sfaturi cui mi- 
ar cere de felul în care ar trebui să-şi caute femeia cu care 
să se însoare. Întîi, l-aş sfătui să se uite mai mult la 
renumele decit la averea ei, căci femeia cinstită nu-şi face 
nume bun doar fiind cinstită, ci şi părînd cinstită; căci cu 
mult mai păgubită iese cinstea femeilor dintr-o uşurătate şi 
neînfrînare făţişă decit din blestemăţiile făptuite în taină. 
Dacă-ţi aduci femeie cinstită-n casă, nu-i greu s-o păstrezi 
aşa cum e, şi chiar să-i şi sporeşti cinstea; dacă-ţi aduci însă 
una din acelea rele, la grele munci ai fi pus ca s-o îndrepţi, 
pentru că nu se trece cu una, cu două de lao stare la alta. 
Nu zic c-ar fi cu neputinţă, dar socotesc că-i tare greu. 

Le auzi Sancho pe toate astea şi-şi spuse-n sine: — 
Stăpînul ăsta al meu, cînd spun şi eu lucruri mai cu 
greutate şi mai cu miez, îmi zice de obicei că aş putea să 
cuvîntez din amvon şi să cutreier lumea asta mare 
propovăduind lucruri frumoase; şi eu, la rîndul meu, spun 
de el, atunci cînd începe să înşire la cugetări şi să dea la 
sfaturi, că nu numai într-un amvon, ci în douăzeci de 
amvoane ar putea să se urce şi să bată toate răspîntiile, 
vorbind fiecăruia după nevoile lui. Bată-te norocul să te 
bată de cavaler rătăcitor, că multe mai ştii! Eu credeam în 
sinea mea că de altceva nu ştie decit de cavaleria lui 
rătăcitoare; cînd colo, văd că nu-i lucru pe lumea asta 
asupra căruia să nu aştearnă cite ceva din sacul lui cu 
înţelepciune. 


Aceste vorbe le îngină Sancho ceva mai tare, aşa că, 
prinzînd stăpînu-su ceva din ele, îl întrebă: — Ce tot 
descînţi tu acolo, Sancho? 

— Nu spun nimic şi nici nu descînt de nimic, răspunse 
Sancho. Stăm numai şi-mi spuneam în sinea mea că dac-aş 
fi putut s-aud ce-ai spus luminăţia-ta mai-nainte de-a mă fi 
însurat, poate c-aş fi spus şi eu acuma: boul cel neînjugat 
rumegă mai desfătat. 

— Cum, Sancho? Atiît de rea să fie oare Teresa ta? 

— Nu-i prea rea, răspunse Sancho, dar nici prea bună 
nu-i; nu-i cel puţin bună cît aş fi vrut eu. 

— Rău faci, Sancho, spuse don Quijote, că-ţi vorbeşti 
nevasta; căci, la urma urmei, e mama copiilor tăi. 

— în asta nu-mi rămîne cu nimic datoare, răspunse 
Sancho, că şi ea mă vorbeşte cînd i se năzare, mai cu seamă 
cînd mă bănuieşte c-o înşel, că atunci nici Necuratul nu mai 
e-n stare s-o scoată cu ea la capăt. 

Stătură — ca să nu mai lungim vorba — trei zile 
încheiate cu însurăţeii, care-i ospătară şi-i slujiră 
împărăteşte. Ceru don Quijote licenţiatului celui meşter în 
mînuirea spadei să-i dea o călăuză care să-l ducă la peştera 
lui Montesinos, fiindcă tare mult ţinea să intre-ntr-însă, să 
vadă cu ochii lui dacă-s adevărate toate minunile ce se 
povesteau despre ea prin toate acele meleaguri. Licenţiatul 
îi spuse c-o să-i dea pe-un văr de-al lui, un student strălucit 
ce se dă-n vint după cărţi cavalereşti şi care foarte bucuros 
l-ar duce chiar pînă la gura peşterii şi i-ar arăta şi 
smircurile Ruiderei, vestite şi ele în toată La Mancha şi 
chiar în toată Spania; îi spuse c-o să-şi treacă de minune 
timpul cu el, deoarece tinerelul acesta se pricepe să scrie şi 
cărţi pe care le dă la tiparniţă şi le închină domnitorilor. 

în cele din urmă sosi şi vărul, călare pe o măgăriţă 
borţoasă, al cărei oblinc era acoperit cu o scoarță sau cu o 
pînză de sac, vîrstată în culori vii. îl înşăuă Sancho pe 
Rocinante şi-şi pregăti măgarul, îşi umplu cu merinde 
desagii, cărora le ţinură tovărăşie desagii vărului, căptuşiţi 
şi ei zdravăn cu de-ale gurii, şi după ce se încredinţară lui 


Dumnezeu şi-şi luară rămas bun de la toţi, se aşternură pe 
mers, luînd-o pe drumul vestitei peşteri a lui Montesinos. 

Pe drum îl întrebă don Quijote pe văr care îi erau 
îndeletnicirile, învăţătura şi munca. Vărul răspunse că 
învăţătura îi era în limbile cele vechi, iar îndeletnicirile şi 
munca sa erau de a alcătui cărţi pentru a le da la tiparniţă, 
toate de mare folos şi de nu mai puţină desfătare pentru 
obşte; că una dintre ele se numeşte Cartea porturilor, în 
care el zugrăveşte şapte sute trei veşminte şi porturi, cu 
culorile, numirile şi semnele lor, de unde cavalerii de la 
curte pot să ia şi să aleagă tot ceea ce poftesc cînd au 
nevoie pentru serbări sau pentru petreceri, fără să se mai 
milogească întrebînd pe la cutare sau cutare şi fără să-şi 
mai pună — vorba aceea — mintea la teasc pentru a le face 
să se potrivească cu simţirile şi cu gîndurile lor. 

— Căci şi celui gelos, şi celui disprețuit, şi celui părăsit, şi 
celui uitat, eu le dau straiele ce li se potrivesc ca turnate, 
nu ca picurate. Am şi o altă carte, căreia o să-i zic 
Metamorfozele sau Ovidiu spaniol, carte plină de lucruri noi 
şi rare; pentru că într-însa, imitîndu-l în glumă pe Ovidiu, 
arăt cine a fost Giralda din Sevilla 1 şi îngerul de la Sfinta 
Magdalena 608 609, cine Jgheabul lui Vencinguerra din 
Cordoba 610, cine au fost taurii din Guisando 611, Sierra 
Morena, fintînile Leganitos 1 şi L.avapies din Madrid, fără 
să-mi scape nici cea a Păduchelui?, a Jgheabului aurit3 şi a 
Stareţei4; şi toate astea cu alegoriile, cu metaforele şi cu 
prefacerile lor, în aşa fel ca să te înveselească, să te prindă 
şi să-ţi dea totodată şi învăţătură. Am şi o altă carte pe care 
o numesc Adaos la Virgilio Polidoro6, şi care vorbeşte 
despre născocirea lucrurilor, carte plină de învăţătură şi de 
strădanie cărturărească; şi-i zic aşa fiindcă lucrurile cu 
miez lăsate la o parte de Polidoro sînt acum învederate de 
mine într-un stil plăcut. Virgilio uită, de pildă, să ne 
destăinuiască cine a fost cel dintii de pe lume care a prins 
guturai, cine a fost cel dintîi care a folosit alifiile pentru a se 
tămădui de sfrenţe, şi eu le lămuresc pe toate cu de- 
amănuntul şi le întăresc prin desluşirile a peste douăzeci şi 


cinci de cărturari, ca să vezi şi domnia-ta cît de temeinic am 
muncit şi citde folositoare este o carte ca asta pentru toată 
lumea. 

Sancho, care nu lăsase nimic să-i scape din vorbele 
vărului, îi spuse: — Ia spune-mi, domnule, aşa să te ajute 
Dumnezeu să-ţi tipăreşti cărţile: poate ăi şti să-mi spui — că 
dac-ăi şti-o pe asta, apăi le ştii pe toate — cine a fost cel 
dintîi om care s-a scărpinat în cap? Că eu aşa zic, că trebuie 
să fi fost părintele nostru Adam. 

— Tot ce se poate, răspunse vărul, fiindcă nu mai încape 
vorbă că Adam a avut şi cap, şi păr; şi aşa stînd lucrurile, şi 
fiind cel dintii om de pe lume, s-o fi scărpinat şi el vreodată. 

— Aşa zic şi eu, răspunse Sancho. Dar ia spune-mi 
acuma: cine a făcut prima săritură-n aer? 

— Drept să-ţi spun, dragul meu, răspunse vărul, că acum 
chiar n-aş şti ce să-ţi răspund pînă n-oi mai căuta prin 
cărţile mele; o să caut de îndată ce m-oi întoarce acolo unde 
am cărţile şi, cînd ne-om vedea altă dată, am să te 
mulţumesc, că doar n-o să fie acum cea din urmă oară. 

— Uite ce, domnule, nu te mai osteni cu treaba asta, că 
tocmai acum mi-a dat în minte dezlegarea la ce te-am 
întrebat: află că întîia săritură de pe lume a făcut-o Lucifer 
atunci cînd îi deteră vînt sau îl azvirliră din cer, că a ajuns 
zburînd prin aer pînă-n adincul genunilor. 

— Ai dreptate, măi frate, zise vărul. 

Iar don Quijote spuse şi el: 

— Nici întrebarea şi nici răspunsul acesta nu-s de la tine, 
Sancho; pesemne că le-ai auzit şi tu de la cineva. 

— Nu mai vorbi, stăpine, că, pe legea mea, dac-ar fi să 
tot întreb şi să răspund, apăi n-aş mai mîntui nici pînă 
mîine. Şi ca să întreb nerozii şi să răspund bazaconii, n-am 
eu nevoie să umblu după ajutoare prin vecini. 

— Ai spus, Sancho, mai multe decît ştii, căci sînt unii 
oameni ce se trudesc să afle şi să adeverească anume 
lucruri care, după ce au fost aflate şi adeverite, nu fac doi 
bani pentru judecată şi pentru ţinerea de minte. 


Cu asta şi cu alte vorbiri plăcute le trecu ziua, iar 
noaptea maseră într-un cătun, unde vărul îi spuse lui don 
Quijote că din acel loc şi pînă la peştera lui Montesinos nu-s 
mai mult de două leghe, şi că dacă-i hotărît să intre într- 
însa, are nevoie să ia cu dinsul şi nişte funii, pentru ca să se 
lege cu ele şi să-şi dea drumul, aşa legat, pînă-n fundul 
peşterii. Don Quijote răspunse că de-ar fi să coboare şi 
pînă-n fundul iadului, el tot vrea să vadă unde sfirşeşte acea 
peşteră; cumpărară deci aproape o sută de stinjeni de 
funie, iar a doua zi, pe la ceasurile 2 după-amiază, ajunseră 
la peşterăi a cărei intrare e încăpătoare şi largă, dar plină 
de tufe de ciulini, de smochini sălbatici, de tufişuri spinoase 
şi de mărăcinişuri, şi toate atit de dese şi de încilcite, că o 
astupă şi-o acoperă! de sus pînă jos. Cînd deteră cu ochii de 
ea, descălecară vărul, Sancho şi don Quijote, pe care ceilalţi 
doi îndată-l şi legară vîrtos cu funiile, şi cită vreme îl 
încolăceau şi-l încingeau, Sancho spuse: — la seama, 
stăpîne, la ce faci; vezi să nu te-ngropi de viu şi nici să nu te 
scufunzi pe undeva unde să arăţi a clondir pus la rece în 
vreun puț; că nu-i treaba luminăţiei-tale să fii scotocitorul 
acestei peşteri, care trebuie să fie mai amarnică şi decît o 
temniţă de robi. 

— Leagă tu numai, şi taci din gură, răspunse don 
Quijote, căci o ispravă ca asta, să ştii, Sancho dragă, numai 
pe mine mă aştepta. 

Atunci călăuza spuse: 

— Te rog din suflet, seniore don Quijote, să te uiţi bine şi 
să câţi ţintă cu o sută de ochi la ceea ce-i înăuntru, că poate 
or fi şi ceva lucruri pe care să le pun în cartea 
metamorfozelor mele. 

— N-ai nici o grijă, răspunse Sancho, toba-i în mîini 
bune, care ştiu s-o bată. 

După ce mai spuseră şi astea şi isprăviră să-l lege pe don 
Quijote — nu pe deasupra platoşei, ci pe deasupra 
pieptarului — don Quijote zise: — Tare nesocotiţi am mai 
fost că nu ne-am făcut rost de-un clopoțel, pe care să-l fi 
agăţat lingă mine, chiar de funia asta, şi după al cărui zvon 


să puteţi şti dacă mai cobor încă şi dacă mai sînt încă-n 
viaţă; dar acum, că tot nu mai e nimic de făcut, să ne 
încredinţăm în mina lui Dumnezeu care mă călăuzeşte. 

Şi-ndată căzu-n genunchi şi spuse în şoaptă o rugăciune 
îndreptată către cer, cerîndu-i lui Dumnezeu să-l ajute şi să- 
i dea izbîndă temeinică în acea aventură, care se arăta a fi 
primejdioasă şi ciudată; apoi îndată spuse cu glas tare: — O, 
stăpînă a faptelor şi a gîndurilor mele, preastră-lucită şi 
fără de seamăn Dulcinee din Toboso, dacă-i cu putinţă să-ţi 
ajungă pînă la auz cererile şi rugile acestui norocit 
îndrăgitor al tău, rogu-te, pe nemaiauzita ta frumuseţe, să 
le asculţi, căci nu altceva te rog printr-însele decît să nu-mi 
tăgăduieşti ajutorul şi ocrotirea ta, de care am acuma atita 
nevoie. Eu sînt gata să mă scufund, să mă îngrop şi să mă 
adincesc în prăpastia ce mi se deschide dinainte, numai ca 
să ştie toată suflarea că dacă tu mă ajuţi, nu se află lucru pe 
lume pe care eu să nu mă-ncumet a-l încerca şi a-l duce la 
bun sfîrşit. 

Şi spunînd asta, se apropie de peşteră, unde văzu că 
numai folosindu-se de braţele sau de spada lui poate să-şi 
dea drumul în jos şi să-şi facă loc pin* la intrare; de aceea, 
punînd mîna pe paloş, începu să doboare şi să mai reteze 
din acel mărăciniş, aflat la gura peşterii, la al cărui zgomot 
şi vijiială zbucni din peşteră o mulţime nenumărată de corbi 
mari şi de huhurezi; şi erau atît de deşi şi zburau atit de 
repede, încît îl doborîră pe don Quijote la pămînt; şi dacă ar 
fi crezut tot atît de mult şi-n semne păgineşti pe cît credea 
în creştineasca lui lege catolică, ar fi socotit aceasta drept 
prevestire rea şi s-ar fi ferit să se închidă într-un asemenea 
loc. în cele din urmă se ridică şi, văzînd că nu mai ieşeau de- 
acolo nici corbi şi nici alte zburătoare de noapte, adică 
lilieci, care şi ei ieşiseră, amestecîndu-se printre corbi, făcu 
semn către văr şi către Sancho, care, dînd încet drumul la 
funie, îl lăsară în jos, să coboare înăuntrul peşterii celei 
înfricoşate; şi-n timp ce intra, bine-cuvîntindu-l Sancho şi 
făcînd asupră-i la cruci cu nemiluita, spuse: — Aibă-te 
Domnul în pază, şi stînca cea sfintă din Francia 612, laolaltă 


cu Sfinta Treime din Gaeta 2, pe tine, floare, caimac şi 
spumă a cavalerilor rătăcitori! 'Te duci acolo jos, tu, 
neînvinsul lumii, inimă de oţel, braţ de aramă! încă o dată, 
dară, aibă-te Domnul în pază şi întoarcă-te slobod, teafăr şi 
neprimejduit la lumina vieţii acesteia pe care o părăseşti 
pentru a te îngropa în beznele ce le cauţi. 

Cam aceleaşi rugi şi închinări fură aduse şi de către văr. 
Cobora don Quijote, strigîndu-le să mai dea drumul la funie, 
să-i dea tot mai mult drumul la funie, în vreme ce ei n-o 
slobozeau decît puţin cîte puţin; şi cînd strigătele sale, 
gituite de pereţii peşterii, încetară să se mai audă, ei şi 
sfirşiseră de desfăşurat toţi cei o sută de stînjeni de funie. 
Găsiră cu cale să-l ridice acum iar în sus pe don Quijote, 
fiindcă nu-l puteau cobori mai jos; cu toate astea, mai 
aşteptară preţ de vreo jumătate de ceas, după care timp 
prinseră să tragă-napoi funia, de astă dată cu multă 
uşurinţă şi fără să simtă pe ea nici o povară, semn care-i 
făcu să-şi închipuie că don Quijote rămăsese înăuntru, şi 
fiind Sancho încredinţat de asta, lăcrima amarnic şi trăgea 
de zor, în nădejdea că poate s-a înşelat; dar cînd ajunseră 
să tragă, după socoteala lor, peste optzeci de stinjeni, 
simţiră deo dată o greutate, de care lucru se bucurară 
peste poate. în cele din urmă, cînd nu mai rămaseră decit 
vreo zece stînjeni, îl zăriră desluşit pe don Quijote, căruia 
Sancho îl strigă, zicîndu-i: — Fii de-o mie de ori binevenit, 
stăpine, că noi şi începuserăm să credem că ai rămas acolo 
la clocit! 

Dar don Quijote nu răspunse nici un cuvînt, şi cînd îl 
scoaseră cu totul afară, văzură că ţinea ochii închişi, părînd 
că doarme. îl întinseră jos şi-l dezlegară, şi, cu toate astea, 
el tot nu se trezea. Dar atita îl întoarseră şi pe-o parte şi pe 
alta, îl scuturară şi-l zgilţiiră, că după o bună bucată de 
timp îşi veni în simţiri, întinzindu-şi oasele, ca şi cum s-ar fi 
trezit dintr-un somn greu şi adînc; şi cătînd parcă năucit în 
toate părţile, spuse: — lerte-vă Domnul, dragii mei, că m-aţi 
smuls din viaţa şi priveliştea cea mai dulce şi mai 
desfătătoare din cîte i-a fost dat unei făpturi omeneşti să 


vadă şi să trăiască. într-ade- văr, acum abia îmi dau seama 
că toate bucuriile ăstei vieţi trec ca umbra şi ca visul sau se 
ofilesc ca floarea cîmpului. O, nefericite Montesinos ! O, 
Durandarte *, răpus de umbra morţii! O, tu, Belerma cea 
fără de noroc! O, înlăcrămatule Guadiana şi voi, îndurerate 
fiice ale Rui-613 derei, care arătaţi în apele voastre tot ce- 
au plins frumogşii voştri ochi 1 

Cu multă luare-aminte ascultară vărul şi cu Sancho 
vorbele lui don Quijote, pe care el le spunea ca şi cum cu 
nespusă durere le-ar fi scos din adîncul inimii. îl rugară 
fierbinte să-i facă şi pe ei să priceapă cele ce spunea şi să le 
spună ce văzuse în acel iad. 

— Iad îi spuneţi voi? zise don Quijote. Să nu-i mai spuneţi 
aşa, fiindcă nu e drept, după cum veţi şi vedea îndată. 

Ceru să i se dea ceva de mincare, fiindcă-i era o foame 
grozavă. întinseră pinza de sac a vărului pe iarba cea verde 
t se repeziră la merindele din desagii lor şi, aşezîndu-se 
citeşitrei laolaltă, întru bună dragoste şi frăţie, prînziră şi 
cinară totodată. După ce fu ridicată învelitoarea, don 
Quijote de La Mancha spuse: — Nimeni să nu se ridice şi 
daţi-mi, feţii mei, ascultare. 


Capitolul XXIII Despre minunatele lucruri pe care 
neîntrecutul don Quijote spuse că le-a văzut în adînca 
peşteră a lui Montesinos, lucruri a căror neputinţă de-a fi 
adevărate şi a căror măreție fac ca această aventură să fie 
socotită drept apocrifă 

Să fi fost cam pe la 4 ceasuri după-amiază, cînd soarele, 
ascuns printre nouri, cu slaba-i lucoare şi cu razele sale 
cele blînde, îngădui lui don Quijote ca, scutit de arşiţă şi 
zăduf, să povestească celor doi prealuminaţi ascultători] ai 
săi ceea ce văzuse în peştera lui Montesinos, şi începu el 
astfel: — La o adîncime cam de doisprezece pînă la 
paisprezece stînjeni, în această temniţă subpămînteană se 
deschide la 614 dreapta o scobitură şi-o încăpere în care ar 
intra un car mare, cu catîri cu tot. Prin cîteva crăpături şi 
desfundături, deschise pe faţa pămîntului, şi care răspund 
de departe piîn-acolo, pătrunde-năuntru o lumină slabă. Eu 
am zărit scobitura şi încăperea asta tocmai cînd mi se urise 
şi mi se scîr-bise să mă tot văd spînzurat şi să tot cobor, 
legat de funie, prin acea împărăție a beznelor, fără să-mi 
ştiu şi eu un drum anume, bine statornicit, aşa că-mi pusei 
în gînd să intru în acea scobitură pentru a mă mai odihni 
puţin. V-am strigat să nu mai daţi drumul la funie pînă ce nu 
vă voi spune; dar pesemne că nu m-aţi auzit. Strinsei funia 
pe care mi-o slobozeaţi şi, făcînd dintr-însa un colac sau o 
legătură, mă aşezai pe ea dus pe ginduri, socotind în fel şi 
chip cum să fac acuma să cobor la fund, cînd nu mai avea 
cine să mă ţie de sus; şi cum mă găseam eu prins în această 
grijă şi încurcătură, deodată şi fără voie mă cuprinse un 
somn din cele mai adinei, şi cînd nici cu gindul nu gîndeam, 
fără să ştiu cum şi-n ce fel, mă trezii dintr-insul şi mă văzui 
în mijlocul celei mai frumoase, mai dulci şi mai desfătătoare 
pajişti pe care o poate făuri firea şi-o poate zămisli cea mai 
iscusită închipuire omenească. Deschisei ochii, mi-i frecai şi 
văzui că nu dormeam, ci că eram treaz cu adevărat. Cu 
toate astea, îmi dusei mina la cap şi la piept pentru a mă 
încredința dacă eu eram acela care stăm acolo sau vreo 
nălucă amăgitoare care-mi luase chipul; dar atingerea, 


simţirea, vorbele cu rost pe care le spuneam în sinea mea 
îmi dovediră că tot eu sînt cel ce eram atunci acolo, ca şi cel 
ce sînt aici acuma. îndată mi se arătă în faţa ochilor un palat 
sau foişor împărătesc, strălucit de-ţi lua ochii, ale cărui 
ziduri şi ai cărui pereţi păreau făuriţi din cleştar străveziu şi 
luminos, din care palat, deschizindu-se cele două mari 
canaturi ale unei porţi, văzui ieşind printr-însa şi 
îndreptîndu-se spre mine un bătrîn cuvios, înveşmiîntat într- 
o mantie de lînă vineţie, pe care o tîra după el pe pămînt; îi 
încingea umerii şi pieptul o bantă aşa cum poartă studenţii, 
însă de atlaz verde; capul îi era acoperit de-o cuşmă neagră 
milaneză, iar barba albă colilie îi trecea de brîu; n-avea la el 
nici o armă, ci numai nişte mătănii în mină, cu boabele mai 
mari decit nişte nuci obişnuite, iar cele înşirate din zece-n 
zece pentru Tatăl nostru erau şi acelea cît nişte ouă de struţ 
obişnuite; portul, mersul, cucernicia şi măreţia făpturii sale, 
fiecare luate-n parte şi toate laolaltă, treziră-n mine uimire 
şi mirare. Cînd ajunse la mine, lucrul pe care-l făcu mai întîi 
fu să mă cuprindă strîns în braţe şi apoi să-mi spună: De- 
atît amar de ani, viteze don Quijote de L.a Mancha, de cînd 
hălăduim prin aceste pustietăţi solomonite, aşteptăm să te 
vedem, ca să dai de ştire lumii ce cuprinde şi închide într- 
însa adînca peşteră în care ai intrat, numită peştera lui 
Montesinos, aventură ce-a rămas a fi săvirşită numai de 
nebiruita-ţi inimă şi de neîntrecuta-ţi bărbăţie. Vino cu 
mine, preastrălucite cavaler, fiindcă vreau să-ţi arăt 
minunile pe care le ascunde acest castel străveziu, căruia 
eu îi sînt străjer şi chelar pe vecie, căci nu altul sînt decît 
însuşi Montesinos, de la care peştera îşi trage numele. De 
cum îmi spuse că era Montesinos, îl şi întrebai dacă-i 
adevărat ceea ce se povesteşte în lumea de-aci de sus, cum 
că el, cu un mic jungher, ar fi scos din miezul pieptului 
inima bunului său prieten Durandarte, ducînd-o domniţei 
Belerma, aşa cum îi lăsase vorbă răposatul, cu limbă de 
moarte. îmi răspunse că-n toate n-am spus decit adevărul, 
afară numai de vorba cu jungherul, fiindcă n-a fost nici 


jungher, şi nici mic, ci a fost numai un pumnal călit, mai 
ascuţit ca o sulă. 

— Pumnalul ăla, spuse atunci Sancho, trebuie să fi fost 
făurit de Ramon de Hoces din Sevilla L 

— Asta nu ştiu, răspunse don Quijote. Nu cred, totuşi, să 
vină de la acest armurier, fiindcă Ramon de Hoces e numai 
de ieri de-alaltăieri, pe cînd povestea cu Roncesvalles — 
unde se-ntimplase toată năpasta aceea — a fost cu ani şi ani 
în urmă; şi dac-o fi sau n-o fi de la el pumnalul, asta n-are 
nici o însemnătate şi nici nu întunecă, nici nu schimbă 
adevărul şi cuprinsul poveştii. 615 

— Aşa e, răspunse vărul. Zi domnia-ta înainte, seniore 
don Quijote, că te ascult cu o desfătare nespusă. 

— Cu nu mai mică desfătare îmi spun şi eu povestea, 
răspunse don Quijote. Spun, aşadar, că preacinstitul Monte 
- sinos mă însoţi în palatul cel de cleştar, unde, într-o 
cămară scundă, din cale-afară de răcoroasă şi toată numai 
alabastru, se afla un mormiînt de marmură, făurit cu mult 
meşteşug, deasupra căruia văzui un cavaler întins cît era el 
de lung şi întocmit nu din aramă, nici din marmură şi nici 
din iasp, aşa cum se obişnuieşte la alte morminte, ci de-a 
dreptul din carne şi oase. Mina dreaptă — care, după cîte 
mi se păru, era cam păroasă şi vinoasă, semn că purtătorul 
ei avea putere, nu glumă — îi era pusă în dreptul inimii; iar 
Montesinos, mai înainte de-a apuca să-l întreb ceva, văzînd 
că-l privesc cu uimire pe cel de pe mormiînt, îmi spuse: 
Acesta-i prietenul meu Durandarte, floare şi oglindă a 
cavalerilor îndrăgostiţi şi viteji din timpul său; îl ţine aici 
vrăjit, ca şi pe mine şi ca pe mulţi alţii, Merlin x, acel 
solomonar din ţara Franciei, despre care se spune c-ar fi 
feciorul Necuratului; cît despre mine, eu nu ştiu dacă era 
sau nu feciorul Necuratului, ci numai atita ştiu, că se 
pricepea la blestemăţii — cum vine vorba — chiar cu un 
dram mai mult decît Necuratul. în ce fel şi pentru ce ne-a 
vrăjit, nimeni nu ştie, dar o să se dovedească cu timpul, 
care timp, după cîte cred eu, nu-i prea departe. Ceea cemă 
umple de uimire este că sînt încredinţat, ca şi de lumina 


zilei de-afară, că Durandarte şi-a dat duhul la mine-n braţe 
şi că, după moarte, i-am scos inima cu mîinile mele; şi cred 
că trăgea pe puţin vreo două ocale, că, după spusele 
învăţaţilor, acela ce are inima mai mare e înzestrat cu mai 
multă vitejie decît cel cu inima mică. Stînd dară aşa 
lucrurile şi dindu-şi cu adevărat duhul acest cavaler, cum de 
se mai tînguie acuma şi mai oftează cînd şi cînd, ca şi cum 
ar fi viu ? 616 

Abia spuse acestea, că nefericitul Durandarte şi scoase 
un strigăt, zicînd: O, tu, vere Montesinos 1 Ruga mea din 
urmă fu Ca atunci cind mort zăcea-voi Şi cu inima oprită, Să 
mi-o smulgi din piept, s-o duci Unde-o fi atunci Belerma: Cu 
pumnalul ori cu spada Să mi-o scoţi şi săi-odail 

Auzind vorbele acestea, preacinstitul Montesinos căzu în 
genunchi dinaintea cavalerului celui îndurerat şi, cu ochii-n 
lacrimi, îi spuse: Cavalere Durandarte, scumpul meu văr, 
am făcut încă de mult tot ce mi-ai poruncit în rău ursita zi a 
despărțirii noastre. i-am scos inima cît am putut de bine, 
fără să-ţi mai las nici atîtica din ea în piept, am şters-o de 
sînge cu un ştergăraş de horbotă şi am purces într-un suflet 
cu ea către ţara Franciei, după ce mai înainte te-am aşezat 
în sinul pămîntului, şi cu-atitea lacrimi, c-ar fi ajuns să mă 
spăl pe miîini cu ele şi să mă curăţ de sîngele ce le pătase, 
tot umbliînd prin măruntaiele tale; şi ca un semn mai mult al 
rîvnei mele, scumpe vere, e că-n primul cătun de care-am 
dat ieşind din Roncesvalles am presărat puţină sare pe 
inima ta, ca să nu miroasă rău şi ca să ajungă dacă nu 
proaspătă, măcar uscată iască la domniţa Belerma, pe care, 
laolaltă cu tine şi cu mine şi cu Guadiana, scutierul tău, şi cu 
doamna Ruidera, dimpreună cu cele şase fiice şi cu cele 
două nepoate ale ei, şi cu mulţi alţii din cunoscuţii şi din 
prietenii tăi, o ţine înțeleptul Merlin aci, vrăjită de-atit amar 
de vreme. Şi măcar că s-au scurs de-atunci mai bine de 
cinci sute de ani, nici unul din noi n-a răposat, lipsind numai 
Ruidera cu fiicele şi cu nepoatele ei, de care, de mult ce-au 
plins, i s-o fi făcut milă lui Merlin şi le-a prefăcut astfel în tot 
atitea smîrcuri, care acum în lumea celor vii şi în ţinutul La 


Manchei sînt chemate smîrcurile Ruiderei; mama şi cu cele 
şase fete sînt stăpînite de regii Spaniei, iar cele două 
nepoate, de către cavalerii unei preasfinte tagme, ce se 
cheamă a sfîntului Ion. Guadiana, scutierul tău, plingîndu-ţi 
şi el restriştea, a fost prefăcut într-un rîu limpede, cu 
acelaşi nume, care, cînd a ajuns la faţa pămîntului şi a zărit 
soarele unui alt cer, a fost cuprins de-atita durere că te-a 
părăsit, încît s-a cufundat din nou în măruntaiele 
pămîntului; dar fiindcă nu-i cu putinţă să se abată de la 
curgerea lui cea firească, mai iese cînd şi cînd la lumină şi 
se arată acolo unde soarele şi oamenii pot să-l vadă. 
Pomenitele smircuri îi mai dăruiesc însă din apele lor, cu 
care ape şi cu încă multe altele ce ajung pînă la elintră 
falnic şi mare în Portugalia. Dar cu toate acestea, oriunde- 
ar curge, îşi arată de-a pururi mîhnirea şi aleanul, şi nu se 
socoteşte vrednic să crească în apele sale peşti mai scumpi 
şi mai de soi, ci numai din cei proşti şi fără gust, cu totul 
deosebiți de aceia ai dauritului Tajo; şi ceea ce-ţi spun eu 
acuma, dragul meu văr, ţi-am mai spus de-atitea ori şi, 
deoarece nu-mi răspunzi, îmi închipui că nu mă crezi au că 
nu mă auzi, care lucru numai Dumnezeu ştie cită 
amărăciune îmi căşunează. Acuma, însă, o să-ţi dau unele 
veşti, care, măcar că nu slujesc să-ţi uşureze durerea, nu ţi- 
o vor spori totuşi în nici un fel. Află că ai aici în faţa ochilor 
— deschide-i numai şi ai să-l vezi — pe acel mare cavaler 
despre care înțeleptul Merlin prorocise atîtea lucruri, pe 
acel don Quijote de La Mancha, zic, care din nou şi cu mai 
multă strălucire decît în vremile de odinioară a reînviat de 
mult uitata cavalerie rătăcitoare şi prin a cărui mijlocire şi 
ajutor am putea fi şi noi odată dezlegaţi de vrajă, căci 
marile fapte sînt pentru mari oameni păstrate.Şi dacă n-o fi 
aşa răspunse îndureratul Durandarte, cu glas stins şi 
coborit, şi dacă n-o fi aşa, dragă vere, eu zic să avem 
răbdare şi să mai amestecăm cărţile.617 Şi întorcîndu-se 
într-o rină, se cufundă iarăşi în obişnuita-i tăcere, fără să 
scoată o vorbă. Se auziră într-acestea strigăte puternice şi 
plînsete, însoţite de gemete adinei şi de hohote îndurerate, 


întorsei capul şi, prin pereţii de cleştar, văzui că în cămara 
de alături trecea un alai alcătuit din două şiruri de prea 
frumoase fete, toate în veşminte cernite şi în cap cu turbane 
albe, aşa cum poartă osmanhii. în urma celor două şiruri 
venea o doamnă de neam ales — aşa părea după măreţia ei 
— şi ea în veşmiînt cernit, şi pe deasupra cu văl alb, atît de 
întins şi de lung, îneît mătura pămîntul. Turbanul îi era de 
două ori mai mare decit cel mai mare dintre turbanele 
fetelor; sprîncenele îi erau îmbinate, nasul cam cîrn, gura 
mare, buzele însă de-un roşu frumos; dinţii, pe care-i 
descoperea din cînd în cînd, se arătau a fi rari şi prost 
aşezaţi, deşi albi ca migdalele curățate; ţinea în mîini o 
bucată de pînză subţire, şi într-însa, după cît putui să 
desluşesc, o inimă adevărată, ajunsă iască, atît era de 
uscată şi de zgircită. îmi spuse Montesinos că toate fetele 
din alai erau slujitoarele lui Durandarte şi ale Belermei, 
care stăteau şi ele acolo, solomonite laolaltă cu cei doi 
stăpini ai lor, şi că aceea din urmă, cea care ţinea în miini 
inima în bucata de pînză, era domniţa Belerma; îmi mai 
spuse că aceasta şi slujitoarele ei se înşiruiau de patru ori 
pe săptămînă în acel alai şi cîntau, sau, mai bine zis, boceau 
deasupra trupului şi deasupra îndureratei inimi a lui 
Durandarte; şi dacă Belerma mi se păruse cam slută sau nu 
chiar atît de frumoasă pe cît îi mersese vestea, asta se 
trăgea din nopţile triste şi din zilele şi mai triste pe care le 
petrecea fiind vrăjită, aşa cum se putea vedea după 
cearcănele ei mari şi după culoarea gălbejită a chipului; şi 
că nici gălbejeala, nici cearcănele ei nu erau prilejuite de 
sorocul la lună, obişnuit la femei, că de-atitea luni şi chiar 
de-atiţia ani nu-l mai avea şi nu i se mai arăta, ci gălbejeala 
şi cearcănele îi erau pricinuite de durerea ce-o simţea în 
inima sa pentru acea inimă pe care veşnic o ţine în mînă, 
inimă ce-i reînnoieşte şi-i aduce în minte restriştea dragului 
ei cel nefericit; că dacă n-ar fi asta, abia de i-ar fi pe-o 
măsură în mîndreţe, gingăşie şi vioiciune vestita Dulcinea 
din 'Toboso, atît de cîntată prin aceste ţinuturi şi chiar prin 
lumea întreagă. Asta-i prea de tot, spusei eu atunci, seniore 


don Montesinos; povesteşte şi domnia-ta ca lumea ce-ai de 
spus, fiindcă ştii doar că orice asemănare supără, aşa că n- 
ai de ce s-o asemeni pe una cu alta; Dulcinea din loboso e 
cine e, şi domniţa dona Belerma e cine e sau cine-a fost, şi 
cu asta să fim lămuriţi. La care el îmi răspunse: Seniore don 
Quijote, iartă-mă; uite, mărturisesc c-am greşit şi că n-am 
făcut bine spunîndu-ţi că domniţa Dulcinea abia că ar fi pe 
potriva domniţei Belerma; căci era de ajuns să-mi fi dat 
seama, prin nu ştiu ce semne, că domnia-ta eşti cavalerul ei, 
pentru a-mi muşca mai degrabă limba decît s-o asemăn cu 
altceva decît cu cerul. După ce marele Montesinos m-a 
mulţumit cu acest răspuns, mi s-a mai potolit inima din 
tresărirea care o zguduise cînd am auzit că domniţa mea 
era asemănată cu Belerma. 

— Mă mir numai, spuse Sancho, cum de luminăţia-ta n-ai 
sărit pe moşneag şi nu i-ai muiat toate oasele, călcîndu-l în 
picioare, şi nu i-ai smuls barba, fără a-i lăsa un fir de păr 
într-însa. 

— Nu, dragă Sancho, răspunse don Quijote, nu mi-ar fi 
stat bine să fac una ca asta, fiindcă se cade să fim cu toţii 
cuviincioşi faţă de bătrîni, chiar dacă nu sînt cavaleri, şi mai 
cu seamă faţă de cei ce sînt şi se află vrăjiţi; ştiu bine, de 
altfel, că nu ne-am rămas cu nimic datori unul altuia, nici în 
celelalte întrebări şi răspunsuri pe care le-am rostit în 
vorbirea noastră. 

Atunci spuse şi vărul: 

— Mie nu-mi intră-n cap, seniore don Quijote, cum se 
face că numai în timpul atît de puţin cît ai stat acolo jos ai 
văzut atîtea lucruri şi ai vorbit şi răspuns cîte şi mai cite. 

— Cît e de cînd am coborit? întrebă don Quijote. 

— Ceva mai mult de-un ceas, răspunse Sancho. 

— Nu se poate, răspunse don Quijote, fiindcă acolo m-a 
apucat noaptea şi apoi s-au ivit zorile, şi iarăşi a înnoptat şi 
s-au ivit zorile de trei ori în şir, în aşa fel că, după socoteala 
mea, trei zile am stat în acele lăcaşuri îndepărtate şi 
ascunse vederii noastre. 


— Adevăr trebuie că grăieşti, stăpîne, zise Sancho, căci 
după cum toate lucrurile ce ţi s-au întîmplat sînt numai prin 
vrajă, poate că ceea ce nouă ne pare doar un ceas, acolo 
trebuie să pară cit trei zile, cu nopţile lor cu tot. 

— Aşa o fi, răspunse don Quijote. 

— Şi te-ai ospătat cu ceva în tot timpul ăsta, dragă 
domnule? întrebă vărul. 

— N-am pus o bucătură în gură, răspunse don Quijote, şi 
nici foame nu mi-a fost, nici gînd de-aşa ceva. 

— Dar cei vrăjiţi mănîncă? întrebă vărul. 

— Nu mănîncă, răspunse don Quijote, şi nici scîrnă nu 
prea au într-înşii, deşi se zice că le cresc unghiile, barba şi 
părul. 

— Dar de dormit, dorm cumva solomoniţii, stăpîne? 
întrebă Sancho. 

— Nu, nici vorbă! răspunse don Quijote. Cel puţin în 
astea trei zile cît am stat cu ei, nici unul n-a închis ochii, şi 
Nici eu. 

— Aci, spuse Sancho, se potriveşte bine zicala: Spune-mi 
cu cine te-nsoţeşti ca să-ţi spun cine eşti! Luminăţia-ta te 
însoţeşti cu solomoniţii care ţin post negru şi stau în 
priveghi; păi, o dată ce te-ai însoţit cu ei, ce să mă mai mir 
că nici nu mănînci, nici nu dormi? Dar, stăpîne, să nu-ţi fie 
cu bănat dacă o să-ţi spun că din tot ce ne-ai înşirat 
luminăţia-ta aici, să mă ia Dumnezeu — că era să zic Dracu 
— dacă cred măcar atitica! 

— Dar de ce să nu crezi? spuse vărul. Era să se-apuce 
seniorul Don Quijote să mintă? Şi chiar de-ar fi vrut, tot n-ar 
fi avut timp să alcătuiască şi să ticluiască atitea minciuni. 

— A, eu nu cred că stăpînul meu minte, răspunse 
Sancho. 

— Dacă nu crezi asta, atunci ce crezi? îl întrebă don 
Quijote. 

— Cred, răspunse Sancho, că Merlin ăla sau vrăjitorii ăia 
care au vrăjit toată droaia de inşi pe care luminăţia-ta spui 
că i-ai văzut şi-ai vorbit cu ei acolo jos ţi-au vîrît în 
închipuire sau în minte toată halimaua asta pe care ne-ai 


povestito dimpreună cu toată cealaltă ce ţi-a mai rămas încă 
să ne-o povesteşti. 

— S-ar putea, Sancho, să fie şi cum zici tu, răspunse don 
Quijote, dar vezi că nu-i aşa, pentru că toate cele povestite 
le-am văzut cu ochii mei şi le-am atins cu mîinile mele. Dar 
ce-ai să mai zici cînd o să-ţi spun eu acuma că printre alte 
nenumărate lucruri şi minuni ce mi le-a arătat Montesinos 
— pe care ţi le-oi spune eu pe-ndelete şi la timpul lor, 
povestindu-ţi-le în răgazurile călătoriei noastre, că n-are 
rost să le spun pe toate aici — mi-a arătat, zic, trei fete de 
ţară, care, prin acele cîmpii desfătătoare, săreau şi săltau 
ca nişte căprioare, şi numai ce le-am văzut, c-am şi 
recunoscut într-una din ele pe Dulcinea cea fără de seamăn 
pe lume, iar în celelalte două, chiar pe ţărăncile ce-o 
însoțeau şi cu care-am vorbit aci la ieşirea din Toboso? L-am 
întrebat pe Montesinos dacă le cunoştea; mi-a răspuns că 
nu, dar îşi închipuia că trebuie să fie nişte domniţe de neam 
ales, vrăjite şi ele, căci numai de cîteva zile se iviseră prin 
cele pajişti; şi mi-a mai spus să nu mă mir de asta, pentru că 
se mai aflau pe-acolo şi alte multe domniţe din vremile de 
demult şi din cele de faţă, vrăjite în felurite şi ciudate 
chipuri, printre care cunoştea el pe crăiasa Ginevra şi pe 
slujitoarea ei Quintanona, ce-i turna lui Lanzarote vin în 
pahar atunci cînd el s-a întors din Bretania. 

Cînd îl auzi Sancho pe stăpînu-su c-o mai spune şi pe- 
asta, îi veni să înnebunească sau să moară de rîs, căci, cum 
ştia care-i adevărul cu mincinoasa vrăjire a Dulcineii, căreia 
el îi fusese vrăjitorul şi tot el dase mărturie de acest lucru, 
sfirşi prin a se încredința cu totul că stăpinu-su era sărit din 
minţi şi nebun de-a binelea, aşa că-i spuse: - în rea zodie, şi 
într-un ceas şi mai rău, şi-n amarnică zi ai coborit luminăţia- 
ta, multiubite stăpine, în ceea lume, şi în neprielnică clipă 
te-ai întîlnit cu seniorul Montesinos, care ni te-a înapoiat în 
halul ăsta. Mult mai bine era să rămii aici sus, cu mintea- 
ntreagă, aşa cum ţi-a hărăzit-o Dumnezeu, rostind vorbe 
cumpănite şi dînd sfaturi la fiece pas, decît să cobori şi să 


ne înşiri acum cele mai mari prăpăstii ce-i pot trece cuiva 
prin minte! 

— Te cunosc eu, Sancho, prea bine ca să mai iau în 
seamă vorbele tale. 

— Şi nici eu pe-ale luminăţiei-tale, răspunse Sancho, 
măcar să mă iei în spăngi, măcar să mă omori pentru cele 
ce ţi-am spus şi pentru cele ce ţi le-oi mai spune, dacă n-ai 
de gind să-ţi schimbi şi să-ţi îndrepţi vorbele. Dar acum, că 
sîntem încă-n bună pace, ia să-mi spui luminăţia-ta: cum şi 
după ce ai cunoscut-o pe domniţa, stăpina noastră? Şi dacă 
ai vorbit cu ea, ce ţi-a spus şi ce i-ai răspuns? 

— Am cunoscut-o, răspunse don Quijote, după straie, 
care erau aceleaşi pe care le purta şi atunci cînd mi-ai 
arătat-o tu. l-am vorbit, dar nu mi-a răspuns nici o vorbă, ba 
chiar mi-a şi întors spatele şi a luat-o la goană atît de 
repede, că nici săgeata n-ar fi ajuns-o. Am vrut să mă iau 
după ea, şi aş fi făcut-o eu şi pe asta dacă nu m-ar fi sfătuit 
Montesinos să nu mă mai ostenesc cu o asemenea treabă, 
fiindcă ar fi degeaba, şi cu atît mai mult cu cît se apropia 
clipa în care trebuia să ies din prăpastie şi să mă întorc. Mi- 
a mai spus că, atunci cînd o veni timpul, avea să mă înveţe 
cum trebuiau dezlegaţi de vrajă el cu Belerma şi cu 
Durandarte, dimpreună cu toţi cei ce sălăşluiau acolo; dar 
ceea ce m-a făcut să pătimesc mai mult decit tot ceea ce am 
văzut şi am auzit de pe-acolo este că, pe cînd îmi spunea 
Montesinos vorbele astea, a venit lîngă mine, fără ca eu s-o 
fi văzut venind, una din cele două însoţitoare ale nefericitei 
Dulcinea şi, cu ochii-n lacrimi, mi-a spus în şoaptă, cu glas 
tulburat: Stăpina mea, Dulcinea din 'Toboso, sărută mîinile 
luminăţiei-tale şi te roagă fierbinte să-i dai de veste cum o 
duci şi, fiind la mare strîmtoare, te mai roagă pe luminăţia- 
ta din tot sufletul să fii atît de bun s-o împrumuţi cu şase 
galbeni sau cît ăi avea la luminăţia-ta, că ea-ţi dă zălog 
această fustă nouă de chembrică din mina mea şi se leagă 
să-ţi înapoieze galbenii cît mai degrabă. Am rămas năucit şi 
trăsnit de o asemenea solie şi, întorcîndu-mă către domnul 
Montesinos, l-am întrebat: Este oare cu putinţă, domnule 


Montesinos, ca vrăjiţii de viţă aleasă să îndure asemenea 
lipsuri? La care el îmi răspunse: Crede-mă, seniore don 
Quijote de La Mancha, că cele ce se cheamă lipsuri 
domnesc unde vrei şi unde nu vrei; peste tot se întind şi pe 
toţi îi cuprind, şi nici chiar pe vrăjiţi nu-i iartă; şi dacă 
domniţa Dulcinea din 'Toboso trimite să-i împrumuţi aceşti 
şase galbeni — şi zălogul e bun, după cite se pare — n-ai 
decît să i-i dai, că fără doar şi poate trebuie să fie la mare 
ananghie. Zălog n-o să iau eu, îi răspunsei, şi nici n-o să-i 
dau ceea ce cere, fiindcă n-am la mine decit patru galbeni, 
pe care i-am dat — aceştia erau galbenii pe care mi-i 
dăduseşi tu, Sancho, zilele trecute, ca să-i miluiesc pe calicii 
ce ne-ar ieşi în cale. Şi i-am zis: Draga mea, spune-i stăpinei 
tale că mă doare-n suflet de strimtorarea ei şi c-aş vrea să 
fiu un Fticar 1 ca să i-o înlătur, şi vesteşte-o că nu pot şi nici 
nu mi-e îngăduit să mai am noroc în viaţă de vreme ce sînt 
lipsit de vederea ei desfătătoare şi de vorba-i cea înţeleaptă 
; şi că o rog fierbinte şi din tot sufletul să fie atît de bună să 
se arate şi să vorbească cu acest rob înlănţuit şi nemîngiiat 
cavaler al ei. Să-i mai spui că tocmai atunci cînd nici cu 
gindul n-o gîndi, va auzi spunîndu-se că eu m-am legat şi am 
făcut o juruinţă, la fel cu aceea pe care a făcut-o marchizul 
de Mantua, şi anume să-l răzbune pe nepotul său 
Baldovinos, atunci cînd l-a găsit trăgînd să moară în desişul 
pădurii; juruinţă a fost să nu mai mănînce pe faţă de masă 
— adăugind la aceasta şi alte canoane mai mărunte — pînă 
nu-l va răzbuna; şi aşa o să fac şi eu, n-o să am, adică, 
odihnă şi o să cutreier prin toate cele şapte părţi ale lumii 
cu şi mai mult sîrg decît infantele don Pedro de Portugalia 
618 619, pînă n-o voi dezlega pe Dulcinea de vrajă. Toate 
astea şi încă multe altele mai eşti dator luminăţia-ta stăpînei 
mele, îmi răspunse fata. Şi luînd cei patru galbeni, în loc să- 
mi facă o plecăciune, făcu o săritură de şase picioare 
înălţime. 

— Sfinte Dumnezeule, strigă atunci Sancho, s-a mai 
văzut pe lume una ca asta? 1 Să aibă oare vrăjitorii şi vrăjile 
atîta putere încît să schimbe mintea chibzuită a stăpînului 


meu într-o sminteală atit de năstruşnică? Aman, stăpine, 
stăpîne, vino-ţi în fire, pentru Dumnezeu, gîndeşte-te la 
bunul nume al luminăţiei-tale şi nu mai da crezare acestor 
năluciri ce ţi-au scrîntit minţile şi ţi le-au întors pe dos. 

— Fiindcă tu Sancho, mă-ndrăgeşti, de-aia-mi vorbeşti 
aşa, spuse don Quijote; dar cum nu eşti încercat în ale lumii, 
tot ce-i puţin mai greu de pătruns ţi se pare cu neputinţă; 
va veni, însă, timpul — cum ţi-am mai spus şi altă dată — 
cînd îţi voi povesti cîte ceva din cele ce-am văzut acolo jos, 
lucruri care te vor face şi pe tine să crezi toate spusele mele 
de-acum, al căror adevăr nu îngăduie nici tăgadă, nici 
îndoială. 


Capitolul XXIV 

Unde se povestesc nenumărate nimicuri pe cit de 
nelalocul lor, pe atît de folositoare la înţelegerea aşa cum 
trebuie a acestei măreţe povestiri Spune cel ce a tălmăcit 
această m ăiastră istorie din limba în care a fost scrisă de 
povestitorul dintii al ei, Cide Hamete Benengeli, că ajungînd 
la capitolele întîmplării cu peştera lui Montesinos, se aflau 
însemnate pe marginea capitolului, de chiar mina lui 
Hamete însuşi, aceste vorbe: Nu poate să-mi intre în cap şi 
nici nu pot să mă încredinţez că viteazului don Quijote i s-a 
întîmplat întocmai tot ce se află scris în capitolul de mai 
înainte. Temeiul este că toate aventurile prin care trecuse el 
pîn-acum au fost de netăgăduit şi vrednice de crezare; dar 
pe asta cu peştera nu găsesc nici o cale ca s-o socotesc 
adevărată, de vreme, ce trece cu mult dincolo de hotarele 
unei minţi cumpănite. Ca să-mi treacă prin cap că don 
Quijote a minţit, cînd el este cel mai adevărat hidalgo şi cel 
mai ales cavaler al vremii sale, e cu neputinţă; că nu ţi-ar 
turna el o minciună nici să-l tai în bucăţi. Pe de altă parte, 
mă gîndesc că ela spus şi a înşirat această povestire cu 
toate amănuntele pomenite mai înainte, şi că n-ar fi putut 
să născocească într-un timp atit de scurt o atît de întinsă 
urzeală de bazaconii; şi dacă aventura asta e apocrifă, vina 
nu-i a mea, aşa că o scriu şi eu, fără să mai spun nici că-i 
mincinoasă, nici că-i adevărată. Tu, cititorule, dacă eşti 
deştept, judecă aşa cum ţi se pare, că eu, la urma urmei, 
nici nu sînt dator şi nici nu-mi stă-n putinţă să spun mai 
mult; deşi se dă ca învederat că pe patul morţii, cînd era 
aproape să-şi dea duhul, don Quijote, zice-se, n-a mai 
recunoscut-o ca adevărată şi a destăinuit că o născocise el, 
părîndu-i-se că se brodea şi se potrivea de minune cu 
marile isprăvi pe care le citise în cărţile lui cele cu poveşti 
cavalereşti. 

Şi apoi urmează, spunînd: 

Se minună vărul şi de obrăznicia lui Sancho Panza, şi de 
răbdarea stăpînului său, şi gîndi că din bucuria de a şi-o fi 
văzut, chiar şi vrăjită, pe domniţa Dulcinea din Toboso se 


trăgea toată acea blindeţe pe care o arăta el atunci; căci 
dacă n-ar fi fost aşa, după vorbele şi ocările pe care i le 
trîntise scutierul lui, ar fi meritat să-l ciomăgească bine de 
tot, căci i s-a părut într-adevăr că prea-şi luase Sancho 
nasul la purtare cu stăpînu-su, căruia vărul îi spuse: — Eu, 
seniore don Quijote, socotesc cum nu se poate mai bine 
întrebuințată ziua pe care am petrecut-o cu domnia-ta, 
pentru că-n această zi am avut de cîştigat patru lucruri. Cel 
dintîi este faptul de a te fi cunoscut pe domnia-ta, ceea ce 
socotesc o mare fericire pentru mine. Al doilea lucru este 
de a fi aflat ce se ascunde în această peşteră a lui 
Montesinos, dimpreună cu prefacerile rîului Guadiana şi ale 
smiîrcurilor Ruiderei, ceea ce-mi va sluji pentru Ovidiu 
spaniol, la care tocmai lucrez. Al treilea lucru este că mi-am 
dat seama de vechimea cărţilor de joc, cel puţin că ele se 
foloseau şi în vremea împăratului Carol cel Mare, aşa cum 
se poate înţelege din vorbele pe care domnia-ta zici că le-a 
spus Durandarte atunci cînd, după acel lung răstimp cît îi 
vorbi Montesinos, el se deşteptă spunindu-i: Să avem 
răbdare şi să mai amestecăm cărţile. Că doar nici cuvîntul 
ăsta, nici felul de a-l folosi nu le putuse el învăţa de cînd era 
solomonit, ci numai de pe atunci cînd încă nu era şi se afla 
în Francia, adică în vremea împăratului celui pomenit mai 
înainte, Carol cel Mare. Şi adeverirea acestui lucru îmi vine 
tocmai la timp pentru cealaltă carte pe care o alcătuiesc, şi 
anume Adausul la Virgilio Polidoro, în legătură cu 
născocirea lucrurilor în vechime; şi cred că în cartea lui uită 
el să pună şi născocirea cărţilor de joc, aşa că o s-opun eu 
într-a mea, căci e lucru de mare însemnătate, cu atit mai 
mult cu cît o să mă sprijin în asta pe-un nume atît de cinstit 
şi de temeinic ca acela al cavalerului Durandarte. Al 
patrulea lucru este de a fi aflat în chip neîndoielnic obirşia 
riului Guadiana, necunoscută oamenilor pîn-acum. 

— Domnia-ta ai dreptate, spuse don Quijote; aş vrea, 
însă, să ştiu numai, de-ar da Domnul să ţi se-ngăduie să 
tipăreşti aceste cărţi — lucru de care mă îndoiesc — cui te 
gîndeşti să le închini? 


— Oameni de vază şi de neam ales cărora să le pot 
închina cărţile mele se află destui în Spania, spuse vărul. 

— Nu sînt mulţi, răspunse don Quijote; şi nu fiindcă nu 
merită acest lucru, ci fiindcă nu vor ei să-l îngăduie, ca să 
nu se îndatoreze, pare-se, cu răsplătirea ce se cuvine trudei 
şi curteniei autorilor lor. Un singur om de viţă aleasă 620 
ştiu şi eu care poate înlocui tot ce le lipseşte celorlalţi la un 
loc, şi încă-i mai şi întrece îndoit, şi dacă m-aş încumeta să 
destăinuiesc tot ce-a făcut, mi-e că aş trezi pizma în mai 
bine de patru suflete mărinimoase; dar eu zic să aminăm 
vorba asta pentru un timp mai prielnic şi să mergem să 
căutăm un loc unde să tragem la noapte. 

— Nu departe de-aici, răspunse vărul, se află o sihăstrie 
unde-şi face veacul un sihastru de care se spune c-a fost 
oştean şi căruia i-a mers vestea c-ar fi creştin cucernic şi, 
pe lingă asta, înţelept şi milostiv cum nu se mai află. Lingă 
sihăstrie mai are el şi o colibă zidită pe cheltuiala lui; cu 
toate că-i cam micşoară, e totuşi destul de încăpătoare ca să 
poată primi oaspeţi intr-insa. 

— N-o fi avind cumva şi găini sihastrul ăla? întrebă 
Sancho. 

— Puţini sihaştri sînt fără găini, răspunse don Quijote, că 
nu mai sînt aceştia de-acuma ca aceia din deşerturile 
Eghipetului, care se acopereau cu frunze de finic şi se 
hrăneau cu rădăcini din pămînt. Şi să nu se-nţeleagă că, 
lăudîndu-i pe aceia, nu-i laud şi pe aceştia, ci vreau numai 
să spun că pocăinţa acestora de-acum nu ajunge nici pe 
departe pînă la asprul canon şi la înfrînarea acelora de- 
atunci; dar, cu toate astea, nu-nseamnă că n-ar fi cu toţii 
buni, cel puţin aşa-i socotesc eu; şi chiar dacă e să luăm 
lucrurile în partea lor cea mai urîtă, mult mai puţin rău 
săvirşeşte făţarnicul ce se preface că-i bun decit păcătosul 
pe faţă x. 

Cum stăteau vorbind aşa, numai ce văzură că venea 
către locul unde se aflau ei un om pe jos, umblînd zorit şi 
dînd bice unui catîr încărcat tot cu lănci şi cu halebarde. 
Cînd ajunse în dreptul lor, le dete bineţe şi trecu mai 


departe. Don Quijote îi spuse: — Ian ascultă, creştine, mai 
opreşte-te puţin, fiindcă pare-se că mergi cu mai mult sîrg 
decît poate să îndure bietul catâr. 

— Nu pot să mă opresc, domnule, răspunse omul, pentru 
că armele pe care vezi că le duc aici trebuie să slujească 
mîine, aşa că sînt nevoit s-o iau la picior fără să mă mai 621 
opresc; rămas bun, dară. Dac-ai chef însă să afli pentru ce 
le duc, am de gînd să poposesc la noapte la hanul de mai la 
deal de sihăstrie; şi dacă ai acelaşi drum, ai să mă găseşti 
acolo şi o să-ţi povestesc minuni, nu altceva; încă o dată, 
dară, bun rămas 1 

Şi cu atita zor îşi îmboldi catîrul, că nu mai avu vreme 
don Quijote să-l întrebe ce minuni mai erau şi acelea pe 
care avea de gind să i le spună; şi cum era el din fire dornic 
de-a şti şi-l frămînta veşnic rîvna de-a afla lucruri noi, se 
hotări să plece de îndată şi să se ducă să miie noaptea la 
han, fără să mai treacă pe la sihăstrie, unde ar fi vrut vărul 
să tragă. 

Aşa şi făcură; încălecară şi o luară cîteşitrei pe drumul 
ce ducea de-a dreptul la han, unde ajunseră către scăpătat. 
Pe drum vărul îi spuse lui don Quijote că ar fi bine să 
treacă totuşi şi pe la sihăstrie, ca să mai tragă acolo cîte-o 
înghiţitură de vin. Numai ce auzi Sancho una ca asta, că-şi 

şi îndreptă măgarul într-acolo, şi acelaşi lucru îl făcură şi 
don Quijote şi vărul; dar pare-se că steaua nenorocoasă a 
lui Sancho rîndui în aşa fel lucrurile ca sihastrul să nu fie 
acasă, precum le spuse o slujnicuţă pe care-o găsiră în 
sihăstrie, îi cerură vin din cel scump. Le răspunse că 
stăpinu-su n-are aşa ceva; dacă ar vrea, însă, apă din cea 
ieftină, ea le-ar da cu dragă inimă. 

— Dacă mi-ar fi fost mie de apă, răspunse Sancho, apăi, 
puțuri îs cîte vrei pe drum, unde aş fi băut pe săturate. 
Alelei, tu, nuntă a lui Camacho şi tu, belşug din casa lui don 
Diego, de cîte ori nu v-am dus eu dorul! 

După aceste cuvinte, plecară din sihăstrie şi deteră 
pinteni dobitoacelor către han, iar după cîtva timp zăriră un 
flăcăiaş care mergea nu prea grăbit înaintea lor, aşa că-l 


ajunseră din urmă. Ţinea o sabie pe umăr şi, aninată de ea, 
o legăturică sau o boccea, unde-şi avea, pare-se, straiele, 
pesemne nişte nădragi scurţi şi umflaţi, o măntăluţă şi ceva 
cămăşi; pe el purta o dulamă de catifea cam ponosită, iar 
cămaşa-i atirna afară; ciorapii erau de mătase, iar 
ciubotele, boante la virfuri, aşa cum se obişnuieşte pe la 
curte; ca vîrstă, nu trecea de 18—19 ani, chipul îi era plin 
de veselie, iar făptura lui toată părea să arate agerime; ca 
să-i mai treacă de urit la drum, cînta nişte seguidillas 622. 
Cînd îl ajunseră, tocmai sfîrşea de cîntat una, care, după 
cum prinsese vărul, se încheia cu vorbele: Mă împinge 
nevoia să mă duc la război; De-aş avea bani acasă, m-aş 
întoarce-napoi. 

Cel dintii îi vorbi don Quijote, care-i spuse: — Uşurel de 
tot te-ai mai aşternut domnia-ta la drum, chipeşe domnişor. 
Şi-ncotro, drăguţule? Să ştim şi noi, binenţeles dacă vrei să 
ne spui. 

La care flăcăul răspunse: 

— M-am aşternut atît de uşurel la drum de căldură şi de 
sărăcie, iar locul încotro mă-ndrept e cîmpul de luptă. 

— Cum de sărăcie? întrebă don Quijote. Hai, de căldură, 
mai Zic şi eu. 

— Domnule, răspunse flăcăul, eu duc în bocceaua asta 
nişte nădragi de catifea, soţi cu dulama de pe mine; dacă-i 
hărtănesc pe drum, moi mai putea să fac faţă cu ei în oraş, 
şi n-am cu ce să-mi cumpăr alţii; şi de asta, şi ca să mă mai 
răcoresc puţintel, umblu aşa cum mă vezi, pîn-oi ajunge din 
urmă nişte companii de pedestraşi aflate la mai puţin de 
douăsprezece leghe de-aci, unde-o să-mi iau slujba-n 
primire, şi moi mai duce lipsă de dobitoace de povară ca să 
mă poarte de-acolo înainte pin* la locul unde ne îmbarcăm 
care, după cîte aud, trebuie să fie la Cartagena; şi sînt mai 
bucuros să-l am de stăpîn şi de domn pe rege, şi să-l slujesc 
în războaie, decît pe cine ştie ce zgîrie-brinză de la curte. 

— Şi-ţi mai pică cumva din asta şi ceva procopseala? 
întrebă vărul. 


— Păi, dac-aş fi slujit pe vreun grande din Spania sau pe 
vreun alt om de vază, fireşte că mi-ar fi picat, că doar cu 
asta te alegi slujind pe cei de neam, să te vezi săltat din 
sufrageria slugilor pînă la treapta de stegar sau căpitan sau 
să te pricopseşti cu vreo leafă mai grasă; numai că eu, 
amăritul de mine, am slujit doar pe la cei ce umblă după 
slujbe şi pe la venetici, unde tainul şi simbria mi-erau atît de 
subţirele şi de uşurele că, pentru a-mi plăti scrobitul unui 
guleri, mi se şi ducea jumătate din ce ciştigam, că poţi 
spune chiar că-i minune din cer ca vreun copil de casă, 
pripăşit pe la oameni din ăştia, să se pricopsească, nu zic 
de-a binelea, dar măcar cît de cât. 

— Dar ia spune-mi, dragul meu, pe tot ce ţii mai mult în 
lume, întrebă don Quijote, e oare cu putinţă că-n tot timpul 
cît ai slujit să nu te fi ales cu vreo haină din acelea cu 
fireturi ? 

— Două am căpătat, răspunse copilul de casă; dar aşa 
cum aceluia ce se descălugăreşte mai înainte de a primi 
dezlegarea i se ia rasa şi i se înapoiază straiele obişnuite, 
tot aşa mă uşurau şi pe mine de-ale mele stăpînii mei, de 
îndată ce-şi încheiau socotelile de la curte şi se întorceau pe 
la casele lor, luîndu-mi înapoi haina cu fireturi, pe care 
numai ca să se fălească mi-au dat-o. 

— Straşnică spilorceria623 624, vorba italianului! zise 
don Quijote. Dar cu toate astea, poţi socoti ca un mare 
noroc că ai plecat de la curte cu un gînd atît de bun ca 
acela pe care-l ai, fiindcă nu se află pe lume lucru mai 
cinstit şi mai folositor decît cel de a-l sluji mai întîi pe 
Dumnezeu şi apoi pe rege, stăpînul şi domnul nostru de-aici 
de pe pămînt, şi mai cu seamă cînd e vorba de 
îndeletnicirea armelor, prin care se cîştigă, dacă nu mai 
multă avere, măcar mai multă cinste decit prin învăţătură, 
aşa cum am mai spus eu de-atitea ori; şi deşi învăţătura a 
statornicit mai multă bunăstare pe lume decît armele, totuşi 
acestea au parcă un ceva ce nu se vede cu mult mai ales 
decît învăţătura, care însuşire, împreună cu acel ceva ce se 
vede al strălucirii aflătoare într-însele, fac ca ele să întreacă 


orice alte îndeletniciri. Şi ceea ce vreau să-ţi spun eu acuma 
întipăreşte-ţi bine-n minte, c-o să-ţi fie de mare folos şi-o să- 
ţi aducă multă mîingiiere la toate trudele ce-o să lenduri, şi- 
o să-ţi îndepărteze gîndul de la orice năpastă ce-ar putea să 
cadă asupră-ţi, dintre care cea mai rea e moartea; şi dacă 
această moarte ar fi să-ţi aducă cinste, atunci cel mai bun 
lucru e să mori. L-au întrebat unii pe Iuliu Cezar — acel 
viteaz împărat roman — care-i cea mai bună moarte. Ela 
răspuns că aceea la care nici nu gindeşti, cea care te 
trăsneşte din senin, fără s-o fi aşteptatl; şi măcar că 
răspunsese ca păgin şi străin de cunoaşterea Dumnezeului 
celui adevărat, cu toate astea, bine a grăit, căci moarteal 
mîntuie pe om de orice caznă, şi fie c-ai să mori în cea dinţii 
luptă şi învălmăşeală, fie că te nimereşte tunul, fie că te 
zvirle fărime-n văzduh vreo mină, ce-are de-a face? Tot că 
mori se cheamă, şi s-a sfîrşit cu toată povestea; şi după cum 
spune şi lerenţiu, mai bine-i şade oşteanului să cadă mort 
în luptă decît viu şi nevătămat să dea bir cu fugiţii; şi cu 
atît mai multă faimă cîştigă oşteanul cel vrednic, cu cit dă 
mai multă ascultare căpeteniilor lui şi celor ce-au drept să-i 
poruncească; şi ia seama, fătul meu, că oşteanului mai bine- 
i miroase praful de puşcă decit moscul, şi dacă te prinde 
bătrineţea în această preacinstită îndeletnicire, chiar de-ai 
fi şi plin de răni, şi schilodit, şi ciuntit, cel puţin te prinde cu 
cinste, şi încă cu atîta, că nici sărăcia nu ţi-ar putea-o ştirbi; 
şi asta cu atît mai mult cu cita şi început să se dea poruncă 
de cum să fie ţinuţi şi îngrijiţi oştenii bătrîni şi schilozi, căci 
nu-i bine să se facă cu ei ceea ce fac îndeobşte cei care-i 
scutesc şi-i slobozesc pe robii lor harapi tocmai cînd bieţii 
oameni îmbătrînesc şi nu mai pot sluji şi, zvîrlindu-i pe uşă 
afară cu numele de oameni slobozi, îi fac robi ai foamei, de 
care aceştia nu mai scapă decît o dată cu moartea; 625 626 
şi pînă una-alta, n-am de gînd să-ţi spun mai mult decit să te 
urci pe spinarea calului acesta al meu pînă la han; acolo ai 
să cinezi cu mine, şi pe miine ai să-ţi vezi mai departe de 
drum, pe care să ţi-l dea Dumnezeu bun, pe potriva 
gîndurilor domniei-tale 1 


Copilul de casă nu primi să încalece pe spinarea calului, 
ci numai să cineze cu don Quijote la han, şi atunci zice-se că 
Sancho îşi spuse-n sinea sa: Bată-te sfintul să te bată de 
stăpin 1 E oare cu putinţă ca un om care se pricepe să 
spună lucruri din astea, atît de multe şi atît de chibzuite 
cum a spus acuma, s-o ţie una c-a văzut toate năzdrăvăniile 
acelea fără rost pe care le povesteşte despre peştera lui 
Montesinos? Fie şi-aşa; la urma urmei, treaba lui. 

într-acestea sosiră la han pe înserate, şi nu mică-i fu 
bucuria lui Sancho cînd văzu că stăpînu-su îl socotea han ţn 
lege, iar nu castel, aşa cum avea el obiceiul. Nici nu intrară 
bine-n han, că şi-ntrebă don Quijote pe hangiu de omul cu 
lăncile şi cu halebardele; hangiul îi răspunse că-i pe la grajd 
şi dă nutreţ catîrului; acelaşi lucru îl făcură cu măgarii lor şi 
vărul şi Sancho, dîndu-i lui Rocinante cea mai bună iesle şi 
cel mai bun loc din grajd. 


Capitolul XXV 

Unde se arată păţania cu zbieretul de măgar şi aceea 
hazlie cu păpuşarul, dimpreună cu prorocirile cele de 
pomină ale maimuţei ghicitoare. 

Atîta vreme cît încă nu auzise şi nu aflase minunăţiile 
făgăduite de omul ce căra armele, don Quijote stătea — 
vorba aceea — ca pe jăratic. Se duse să-l caute acolo unde-i 
zisese hangiul că se află, îl găsi şi-i spuse să-i povestească 
de îndată tot ce avea să-i spună în legătură cu ceea ce-l 
întrebase pe drum. Omul îi răspunse: — Mai domol şi nu aşa 
de-a-n picioarelea trebuie rostită povestirea minunăţiilor 
mele. Lasă-mă, domnia-ta, dragă 

domnule, să dau mai întîi de mîncare dobitoacelor, că o 
să-ţi spun nişte lucruri de-or să te lase cu gura căscată. 

— Dacă-i numai de asta, răspunse don Quijote, o să-ţi 
dau eu o mină de ajutor la toate. 

Şi aşa şi făcu, începînd să deşerte orzul şi să curețe 
ieslea, treburi de rînd pentru el, de pe urma cărora omul se 
simţi dator să povestească cu tragere de inimă ceea ce 
hidalgul nostru îi cerea. Şi aşezindu-se pe-o laviţă, cu don 
Quijote lîngă el, şi avîndu-i pe văr, pe paj, pe Sancho Panza 
şi pe hangiu ca ascultători, omul începu să povestească aşa: 
— Poate ştiţi cinstitele voastre feţe că într-un sat, cam la 
vreo patru leghe şi jumătate de hanul ăsta, s-a întîmplat că 
unui regidor627 de-al satului, prin dibăcia şi tertipurile 
unei fete, slujnică la el — şi asta-i o poveste lungă — i-a 
lipsit un măgar, şi deşi regidor-ul a făcut pe dracu-n patru 
ca să-l găsească, nu i-a fost cu putinţă. Să fi trecut vreo 
cinci zile, dacă-i să ne luăm după vestea care umblă peste 
tot de cînd lipsea asinul, cînd, aflindu-se regidor-ul păgubaş 
în dreptul unei răspîntii, un alt regidor din acelaşi sat îi 
spuse: Fă cinste, cumetre, că ţi s-a găsit măgarul. Fac, 
cumetre, şi încă de-a mare, răspunse celălalt, dar ia s-auzim 
unde s-a găsit. în pădure, răspunse cel cu vestea aflării 
măgarului, îl văzui azi-dimineaţă, fără de şa şi fără de friie, 
şi-atit de pierit, că ţi se rupea inima uitînduc-te la el; vrui să-l 
mîn de dinapoi şi să ţi-l aduc, dar s-a făcut atît de sălbatic şi 


de sperios, că de-n-dată ce-ajunsei la el, o şi tuli în desişul 
cel mai ascuns al pădurii; dacă vrei să ne-ntoarcem amindoi 
să-l căutăm, aşteaptă numai să duc măgăriţa asta acasă, că 
mă-ntorc cît ai clipi. Mare bine mi-ai face, spuse cel cu 
măgarul, şi-oi avea eu grijă să te răsplătesc pe potrivă. Cu 
toate amănuntele astea şi-n acelaşi fel în care povestesc eu, 
povestesc şi toţi aceia ce cunosc bine adevărul în 
întîimplarea asta. Aşadar, cei doi regidori, pe jos şi ţinîndu- 
se de braţ, se duseră-n pădure; şi ajungînd ei în locul şi prin 
colţul pe unde se aşteptau să găsească asinul, ia-l de unde 
nu-i, şi nici că se mai arătă el prin toate acele părţi, deşi 
înnebuniră căutindu-l. Văzînd dară că nu-i chip să mai dea 
de el, spuse regidor-ul care-l văzuse către celălalt: Uite ce, 
cumetre: mi-a dat mie-n gind acuma un mijloc prin care am 
putea găsi, fără doar şi poate, măgarul, cu toate că parcă-n 
pămînt a intrat, nu-n pădure 1 E vorba că eu mă pricep de 
minune să zbier ca asinul, şi dacă te mai pricepi şi 
dumneata cit de cit, apăi poţi să zici că treaba s-a şi făcut. 
Cit de cît spui, cumetre ? îi întoarse celălalt vorba. Pe legea 
mea că nu mă-ntrece nimeni în asta, nici chiar măgarii înşişi 
1 Om vedea noi acuma, răspunse regidor-ul cel de-al doilea, 
fiindcă m-am gîndit ca dumneata s-o iei printr-o parte a 
pădurii, iar eu prin cealaltă, în aşa fel ca s-o cutreierăm şi s- 
o batem cît îi de mare, şi din cînd în cînd ăi mai zbiera 
dumneata şi-oi mai zbiera şi eu, şi nu se poate ca măgarul 
să nu ne-audă şi să nu ne răspundă, dacă se află-n pădure. 
La care stăpînul măgarului răspunse: Eu zic, cumetre, că 
mijlocul ăsta-i minunat şi vrednic de mintea dumitale cea 
isteaţa. Şi despărţindu-se ei doi aşa cum se vorbiseră, nu 
ştiu cum de se-ntîmplă că zbierau aproape deodată şi, 
lăsîndu-se amăgiţi unul de zbieretul celuilalt, începură să se 
caute, crezînd că şi ieşise la iveală măgarul; şi dînd, în cele 
din urmă, unul de altul, păgubaşul zise: Cum se face, 
cumetre, că nu măgarul meu a fost cel ce-a zbierat ? N-am 
fost decît eu, răspunse celălalt. Acum zic şi eu, spuse 
stăpînul, că între tine, cumetre, şi un măgar, nu-i nici o 
deosebire în ceea ce priveşte zbieretul, căci de cînd mama 


m-a făcut, nici c-am văzut şi nici c-am auzit asemănare mai 
mare! Laudele şi măgulirile — răspunse cel ce pusese la 
cale căutarea — ţi se potrivesc şi ţi se cuvin mai mult 
dumitale, căci, pe Dumnezeul meu, care m-a zămislit, poţi 
să întreci în zbierete de măgar şi pe cel mai iscusit 
zbierător din lume ! Pentru că zvonul glasului tău urcă-n 
slăvi, se prelungeşte atît cît trebuie, după o măsură 
potrivită, iar icniturile de la urmă îţi sînt dese şi repezite, 
aşa că eu mă dau bătut, îţi las ţie cununa şi-ţi încredinţez 
steagul biruinţei în această neîntrecută măiestrie a 
dumitale. Atunci, răspunse stăpinul, m-oi socoti mai la preţ 
de-aci înainte şi m-oi ţine că mă pricep şi eu la ceva, o dată 
ce mi-e hărăzit să am un dar, căci deşi credeam şi mai 
înainte că zbier bine ca asinul, n-am ştiut totuşi niciodată că 
ajung chiar pînă la desăvirşirea de care spui. Şieuo să 
spun, răspunse celălalt, că se află pe lume daruri neobişnuit 
de mari care se pierd zadarnic, şi că sînt prost întrebuințate 
de cei ce nu ştiu să se folosească de ele. Darurile noastre, 
răspunse stăpînul măgarului, în afară de prilejuri ca ăsta pe 
care-l avem acuma, nu ne pot sluji la nimic altceva; şi chiar 
şi la ăsta, Dumnezeu ştie dacă ne-o fi de folos. Spunînd 
astea, se despărţiră din nou, ca să se întoarcă la zbieretele 
lor, şi la fiece pas se înşelau şi iar dădeau unul de altul, pînă 
cînd, ca să se-nţeleagă că erau ei, şi nu măgarul, se vorbiră 
să zbiere de cîte două ori la rînd. în felul ăsta, îngînîndu-şi 
de fiecare dată zbieretul, bătură toată pădurea, fără ca 
măgarul cel pierdut să le răspundă măcar printr-un semn. 
Dar cum era să mai răspundă, sărmanul şi nefericitul de 
măgar, cînd îl găsiră în desişul cel mai ascuns al pădurii, 
mîncat de lupi ? Şi văzîndu-l stăpînu-său, zise: Mă miram eu 
de ce nu răspunde, că de n-ar fi murit, sau ne-ar fi răspuns 
auzindu-ne, sau n-ar mai fi fost el măgar; dar numai fiindcă 
te-am auzit, cumetre, cit de iscusit ştii să zbieri, socotesc 
bine folosită toată truda pe care am îndurat-o căutindu-l, 
măcar că l-am găsit mort. Să ne fie de bine, răspunse 
celălalt, căci de cîntă stareţul frumos, nu-i nici călugăraşul 
mai prejos. Spunînd astea, amăriţi şi răguşiţi de atitea 


zbierete, se întoarseră la ei în sat, unde povestiră 
prietenilor, vecinilor şi cunoscuţilor toate cîte li se 
întîmplaseră cu căutarea măgarului, umflînd în vorbe 
fiecare din ei iscusinţa celuilalt în a zbiera, fapt ce se află şi 
se răspîndi şi prin satele învecinate; iar Aghiuţă, care nu 
doarme, cum îi place lui să semene şi să împrăştie peste tot 
zavistie şi vrajbă, făcînd din ac baros şi din ţînţar armăsar, 
rîndui în aşa fel lucrurile incit făcu ca oamenii de prin 
celelalte sate, ori de cîte ori vedeau pe vreunul de la noi din 
sat, să zbiere ca măgarii, chip să-şi bată joc de el pentru 
zbieretul regi dor-Hor noştri. Prinseră asta pînă şi dracii de 
ţinci, ceea ce-i totuna cu a da apă la moară tuturor 
tartorilor din iad, şi vestea cu zbieretul se răspîndi de la un 
sat la altul în aşa fel, că se cunosc şi se deosebesc localnicii 
din satul cu pricina aşa cum se cunosc şi se deosebesc 
harapii de cei cu pielea albă; şi pîn-acolo a ajuns năpasta 
acestei batjocuri, că deseori batjocoriţii ieşeau înarmaţi, 
alcătuind pilcuri, ca să se războiască cu batjocoritorii, fără 
a-i putea domoli nici dracu, nici tat-su, nici teama, nici 
ruşinea. Eu cred că mîine sau poimiîine trebuie să purceadă 
la luptă oamenii de la mine din sat, care-s cei cu zbieretul, 
împotriva unui alt sat de la două leghe de-al nostru, care-i 
unul din acelea ce ne batjocoresc mai mult, şi, pentru ca s-o 
pornim bine pregătiţi, aduc lăncile şi halebardele astea 
cumpărate pe care le-ai văzut. Şi astea-s minunăţiile de 
care-ţi spusei că ţi le-oi povesti ; şi dacă nu ţi s-au părut 
minunăţii, apăi altele nu mai ştiu. 

Şi cu asta puse creştinul capăt povestirii. 

într-acestea, intră pe uşa hanului un om îmbrăcat pe de- 
a-ntregul în piele de căprioară — şi ciorapi, şi nădragi, şi 
pieptar — şi cu glas tare spuse: — Jupîne hangiu, ai o 
odaie? Că trebuie să pice aci maimuța proroacă şi teatrul 
de păpuşi cu scăparea din robie a Melisendrei. 

— Ţine-mă, Doamne, spuse hangiul, iată-l pe meşterul 
Pedro ! Ne aşteaptă o seară minunată! 

Uitasem să spun că acel meşter Pedro avea ochiul sting 
şi aproape o jumătate din obraz acoperite cu un plasture de 


tafta verde, semn că toată acea parte trebuie să-i fi fost 
beteagă; iar hangiul îi dădu înainte, spunînd: — Bine-ai 
venit, meştere Pedro ! Dar unde-s maimuța şi teatrul de 
păpuşi, că nu le văd? 

— Sosesc în curînd şi ele — răspunse cel îmbrăcat pe de- 
a-ntregul în straie din piele de căprioară — numai că eu am 
luat-o mai-nainte, să văd dacă ai vreo odaie. 

— Chiar şi ducelui de Alba i-aş lua-o, ca s-o dau 
meşterului Pedro, răspunse hangiul. Să vie numai maimuța 
şi teaţrul de păpuşi, că avem astă-seară lume berechet la 
han care o să plătească pentru a vedea jocul păpuşilor şi 
iscusinţele maimuţei 1 

— Doamne-ajută, răspunse cel cu plasturele, o să 
ieftinesc şi eu preţul şi m-oi socoti destul de plătit numai cu 
găzduirea, şi-acum mă duc înapoi, ca să-ndrept într-aicea 
căruţa cu care sosesc maimuța şi jocul de păpuşi. 

Şi pe dată şi ieşi din han. 

Numaidecît îl întrebă atunci don Quijote pe hangiu ce soi 
de meşter era acel Pedro şi ce fel de teatru de păpuşi şi ce 
fel de maimuţă cară după el. La care hangiul îi răspunse: — 
Asta-i un păpuşar vestit, care de mai multă vreme cutreieră 
La Mancha noastră pînă-n Aragon 1, şi reprezintă un joc de 
păpuşi cu scăparea din robie a Melisendrei de către vestitul 
don Gaiferos, care joc cuprinde una din istoriile cele mai 
straşnice şi mai bine înfăţişate din cîte s-au văzut de ani de 
zile prin părţile astea şi chiar prin toată împărăţia asta ! 
Mai are cu el şi o maimuţă înzestrată cu cea mai rară 
iscusinţă ce s-a văzut la maimuțe, şi pe care nici chiar la 
oameni nu ţi-o poţi închipui; pentru că, dacă o-ntreabă 
cineva ceva, ascultă cu luare-aminte la întrebare, şi după 
aceea sare pe umerii lui stăpînu-su şi, apropiindu-i-se de 
ureche, îi suflă răspunsul la ceea ce fusese întrebată, iar 
meşterul Pedro îl spune apoi cu glas tare, şi zice cu mult 
mai bine de lucrurile petrecute decît de cele ce au să se 
întîmple, şi măcar că nu totdeauna o nimereşte întocmai, 
totuşi de cele mai multe ori nu greşeşte, încit îţi vine să 
crezi că e dracu gol. Ia cîte doi reali de fiecare întrebare, 


fireşte numai dacă maimuța răspunde, vreau adică să spun 
dacă răspunde stăpînu-su în locul ei după ce i-a şoptit ea la 
ureche; se crede de-aceea că meşterul Pedro ăsta e putred 
de bogat, şi-i un om galante şi buon compagno 628 629, 
cum se spune-n Italia, şi-o duce intr-un trai cum nu s-a mai 
pomenit, vorbeşte mai avan decît şase şi bea mai vîrtos 
decît doisprezece, totul numai de pe urma limbii lui, şi a 
maimuţei, şi a teatrului de păpuşi. 

într-acestea, se întoarse şi meşterul Pedro, iar într-o 
căruţă soseau teatrul cu păpuşi şi o maimuţă mare, fără de 
coadă, cu bucile ca de pislă, însă nu urită la faţă; şi numai 
ce-o văzu don Quijote c-o şi-ntrebă: — la spune-mi, domnia- 
ta, doamnă ghicitoare: ce noroc ne pică? Ce-o să mai fie cu 
noi? Şi iată aici cei doi reali ai mei, pe care poruncesc lui 
Sancho să-i dea meşterului Pedro. 

Acesta răspunse în locul maimuţei, zicînd: — Domnule, 
acest dobitoc nu răspunde şi nici nu vesteşte lucruri care au 
să se-ntîmple; despre cele petrecute ştie el multe şi ştie cite 
ceva şi despre cele din clipa de faţa. 

— La naiba, spuse Sancho, un ban nu dau ca să-mi spună 
ce mi s-a petrecut mai-nainte, pentru că cine poate şti asta 
mai bine decît mine? Şi să plătesc ca să-mi spună ceea ce 
ştiu, mare gogomănie ar mai fi! Dar dacă ştie şi lucrurile 
din clipa de faţă, iată aici cei doi galbeni ai mei, şi să-mi 
spună doamna maimuţoaică ce face acum nevastă-mea, 
Teresa Panza, şi cu ce se îndeletniceşte ? 

Nu vru meşterul Pedro să ia banii şi spuse: — Nu vreau 
să primesc răsplata dinainte, fără să te fi slujit mai întîi. 

Şi se bătu de două ori cu dreapta pe umărul stîng, iar 
maimuța dintr-o săritură se cocoţă pe el şi, apropiindu-şi 
gura de urechea stăpîinului, clănţăni din dinţi cu mare zor; 
şi după ce făcu treaba asta cît ai spune Crezul, dintr-o altă 
săritură fu iar jos, şi-n acea clipă, iute ca fulgerul, căzu şi 
meşterul Pedro în genunchi dinaintea lui don Quijote şi, 
îmbrăţişindu-i picioarele, spuse: — îmbrăţişez aceste 
picioare tot aşa cum aş îmbrăţişa stilpii lui Hercule, o, 
strălucit reînvietor al de mult uitatei cavalerii rătăcitoare! 


Tu, niciodată îndeajuns de lăudate cavaler don Quijote de 
La Mancha, proptea a celor slabi. 

sprijin al celor ce-s gata să cadă, braţ al celor căzuţi, 
toiag şi mîngiiere a tuturor nefericiţilor! 

Rămase uimit don Quijote, buimăcit Sancho, uluit vărul, 
năucit pajul, prostit ciel cu zbieretul, încremenit hangiul, şi- 
ntr-un cuvînt înspăimîntaţi toţi cei ce auziră vorbele 
păpuşarului, care4 dete-nainte, zicînd: — Şi tu, cinstite 
Sancho Panza, cel mai ales scutier al celui mai ales cavaler 
din lume, bucură-te, căci buna ta Teresa e bine sănătoasă, 
şi-n clipa asta dărăceşte un caier de in, şi, ca să-ţi mai dau 
un semn, are la stingă ei un ulcior spart la gură, unde 
încape cam multişor vin, cu care se mai proslăveşte cît 
lucrează. 

— Asta ţi-o cred şi cu ochii-nchişi, răspunse Sancho, 
fiindcă-i femeie de treabă, şi dacă nu s-ar tot teme c-o înşel, 
apăâi n-aş schimba-o nici pe uriaşa Andandona, care, după 
spusele lui stăpînu-meu, a fost o muiere şi jumătate, din 
care-ai fi avut cu ce te-alege; şi mai e leresa mea una care 
nu rămîne ea în pierdere, chiar de-ar fi şi-n paguba 
moştenitorilor ei. 

— Acum Zic şi eu, spuse don Quijote, că cine-i tobă de 
carte şi cine bate mult drumurile, acela multe vede şi ştie 
multe. Spun asta, fiindcă ce altă dovadă m-ar fi putut 
încredința că se află pe lume şi maimuțe ghicitoare, cum am 
văzut eu acuma cu ochii mei? Căci chiar eu sînt acel don 
Quijote de La Mancha, de care a pomenit dobitocul acesta 
cuminte, deşi s-a cam întrecut puţintel lăudîndu-mă; dar 
oricum ar fi, dau mulţămită cerului că m-a înzestrat cu un 
suflet blind şi milostiv, veşnic gata să fac bine tuturor şi rău 
nimănui. 

— Dacă aş avea gologani, spuse copilul de casă, aş 
întreba-o pe doamna maimuţă ce-are să mi se întimple în 
călătoria pe care o fac. 

La care răspunse meşterul Pedro, ce se ridicase acum de 
la picioarele lui don Quijote: — Am mai spus o dată că acest 
biet dobitoc nu răspunde la ce-o să se-ntimple, că de-ar 


răspunde, nu m-aş mai uita eu dacă ai sau nu bani, că, de 
dragul seniorului don Quijote care-i aici de faţă, aş lăsa la o 
parte toate ciştigurile de pe lume. Şi-acuma, fiindcă-i de 
datoria mea, şi ca să vă fac şi cheful, am să pregătesc şi 
teatrul de păpuşi şi am să-i mulţumesc pe toţi cîţi sînt la 
han, fără de nici o plată. 

Auzind una ca asta, hangiul, din cale-afară de bucuros, ii 
arătă locul unde putea să-şi aşeze dulapul, şi într-o clipă 
totul fu gata. Don Quijote nu era prea mulţumit de 
prorocirile maimuţei, pentru că i se părea un lucru cam 
nelalocul lui ca o maimuţă să ghicească atit lucrurile ce au 
să se-ntîmple, cit şi cele petrecute; aşa că, în timp ce 
meşterul Pedro îşi potrivea dulapul, don Quijote se dete 
împreună cu Sancho într-un ungher al grajdului şi-i spuse, 
fără a fi auzit de nimeni: — Uite ce, Sancho, m-am gîndit 
bine la ciudata iscusinţă a acestei maimuțe şi socot, după 
mintea mea, că, fără nici o urmă de îndoială, meşterul 
Pedro acesta, stăpinu-su, o fi făcut în ascuns sau pe faţă un 
pact cu Necuratul. 

— Dac-a făcut în ascuns un pat cu Necuratul, spuse 
Sancho, nici vorbă că patul o fi cum nu se poate mai 
spurcat; dar ce nevoie are meşterul ăsta, Pedro, de 
asemenea paturi? 

— Nu mă-nţelegi, măi Sancho; nu vreau să spun decît că 
trebuie să fi făcut vreun legămînt cu Necuratul, ca acesta 
să insufle maimuţei iscusinţa asta, de pe urma căreia Pedro 
să-şi cîştige traiul, ca apoi, după ce s-o înavuţi, să-i dea 
sufletul, adică tocmai ceea ce cere acest vrăjmaş al omului; 
îmi vine să cred asta văzînd că maimuța nu răspunde decit 
la lucrurile petrecute sau la cele din clipa de faţă, căci 
înţelepciunea Diavolului nu poate să meargă mai departe; 
pe cele ce-au să vină nu le ştie decît prin prepusuri, şi nici 
asta totdeauna, pentru că numai lui Dumnezeu îi e dat să 
cunoască veacurile şi clipele, şi numai pentru el nu e nici 
trecut, nici viitor, ci totul fiinţează acum; şi stînd lucrurile 
aşa cum stau, e limpede că maimuța asta vorbeşte cu 
vorbele Diavolului şi mă mir cum de nu l-a învinuit Sfintul 


Oficiu şi nu l-a cercetat şi nu i-a smuls cu rădăcină cu tot 
mărturisirea în ce fel ghiceşte; pentru că nu mai încape 
îndoială că maimuța asta nu-i cititoare în stele, şi nici 
stăpinu-su, nici ea nu tălmăcesc şi nici nu ştiu să 
tălmăcească acele alcătuiri de semne aşa-zise astrologice 
care sînt în aşa de mare măsură obişnuite acum în Spania, 
că nu găseşti nici o muieruşcă, nici un copil de casă, nici un 
ciubotar căruia să nu-i fi intrat în cap că poate să 
alcătuiască un horoscop, ca şi cum n-ar fi vorba decît să taie 
o pereche de cărţi de joc, ajungînd astfel să păgubească cu 
minciunile şi cu nepriceperea lor minunatul adevăr al 
ştiinţei. Ştiu eu o doamnă de neam mare care a întrebat 
odată pe unul din aceşti tălmăcitori de semne dacă cumva o 
căţeluşă pitică de-a ei — din acelea ce le ţii în braţe — ar fi 
să cadă grea şi să fete, câţi şi de ce culoare vor fi căţeii pe 
care i-o făta. La a cărei întrebare, dumnealui cititorul în 
stele, după ce-a făcut horoscopul, a răspuns c-o să rămînă 
grea căţeluşa şi-o să fete trei căţei, unul verde, unul roşu, 
iar celălalt bălţat, însă numai dacă acea căţeluşă ar fi să 
prindă plozi între unsprezece şi douăsprece ceasuri din zi 
sau din noapte şi numai dacă ar fi într-o luni sau într-o 
sîmbătă; şi de-aici ieşi că peste două zile muri căţeaua de 
prea multă îndopătură, iar dumnealui tălmăcitorul se alese 
prin partea locului cu renumele de neîntrecut cititor în 
stele, aşa cum se aleg toţi sau cei mai mulţi alcătuitori de 
horoscoape. 

— Aş vrea, cu toate astea, spuse Sancho, ca luminăţia-ta 
să-i spui meşterului Pedro să-şi întrebe maimuța dacă-i 
adevărat ceea ce ţi s-a întîmplat în peştera lui Montesinos; 
că eu, din parte-mi, socotesc — nu mi-o lua luminăţia-ta în 
nume de rău — că n-a fost totul decît păcăleală şi minciună, 
sau, hai să zicem, lucruri văzute în vis. 

— S-ar putea să fie şi aşa cum zici, răspunse don Quijote. 
Voi face însă precum mă sfătuieşti, fiindcă tot mi-a rămas şi 
mie o fărimă de îndoială. 

Stind ei aşa de vorbă, veni şi meşterul Pedro să-l caute 
pe don Quijote şi să-i spună că păpuşile erau pregătite şi că 


să 630 vină şi luminăţia-sa, să le vadă, că face să fie văzute. 
Don Quijote îi destăinui gîndul şi-l rugă să-şi întrebe pe loc 
maimuța dacă unele lucruri ce i se întîmplaseră în peştera 
lui Montesinos fuseseră aievea sau visate, fiindcă lui i se 
păreau şi una şi alta. La care, meşterul Pedro, fără a scoate 
o vorbă, se duse să aducă maimuța şi, aşezind-o în faţa lui 
don Quijote şi a lui Sancho, îi zise: — Uite, doamnă 
maimuţă, că acest cavaler vrea să ştie dacă unele lucruri 
care i s-au întîmplat în peştera numită a lui Montesinos au 
fost mincinoase sau adevărate. 

Şi făcîndu-i semnul obişnuit, maimuța i se urcă pe 
umărul stîng, şi, după ce-i vorbi, pare-se, la ureche, 
meşterul Pedro îndată zise: — Maimuţa spune că parte din 
lucrurile pe care luminăţia-ta le-ai văzut sau ţi s-au 
întîmplat în pomenita peşteră sînt mincinoase şi parte 
adevărate; şi că asta-i ceea ce ştie, şi nu altceva, în legătură 
cu această întrebare 1; şi că dacă luminăţia-ta ai vrea să ştii 
mai multe, o să-ţi răspundă vinerea viitoare la tot ce-o s-o 
întrebi, că pînă una-alta i s-a cam isprăvit darul, pe care n-o 
să-l recapete pînă vineri, aşa precum spune. 

— Nu spuneam eu, zise Sancho, că nu mă pot încredința 
c-ar fi adevărat nici jumătate din tot ce-ai povestit 
luminăţia-ta, stăpîne, despre întîmplările din peşteră? 

— Asta, Sancho, au să arate urmările, răspunse don 
Quijote, căci timpul, dezvăluitorul tuturor lucrurilor, nu lasă 
nici unul pe care să nu-l scoată la lumina soarelui, oricît ar 
fi el de ascuns în adincul pămîntului; şi pînă una-alta, fie-ne 
de ajuns asta. Haide-acum să vedem teatrul de păpuşi al 
bunului meşter Pedro, care nădăjduiesc că trebuie să aibă 
cite ceva nou de arătat. 

— Cum cîte ceva? răspunse meşterul Pedro. Şaizeci de 
mii de noutăţi cuprinde într-însul dulapul meu; îţi spun eu, 
seniorul meu don Quijote, căci unul din lucrurile cele mai 
vrednice de-a fi văzute din cîte se află astăzi pe lume şi 631 
operibus credite-et non verbis să punem dară umărul la 
treabă, că se face tirziu şi mai avem multe de făcut, de spus 
şi de arătat. 


Don Quijote şi cu Sancho îl ascultară şi se duseră acolo 
unde se afla dulapul, gata aşezat şi deschis, plin peste tot 
de lumînărele de ceară aprinsă, care-l făceau să arate 
frumos şi strălucitor. Ducîndu-se acolo, meşterul Pedro intră 
înăuntrul dulapului, căci el era acela care trebuia să tragă 
sforile la păpuşi, iar afară rămase tin băieţandru, ajutor al 
meşterului Pedro, pentru a sluji de tălmăcitor şi dezvăluitor 
al tainelor din acel dulap; ţinea în mînă un beţigaş, cu care 
arăta păpuşile ce ieşeau. După ce se aşezară toţi cîţi se 
aflau în han, unii dintre ei stînd şi-n picioare în faţa 
dulapului, şi după ce li se dădură lui don Quijote, lui 
Sancho, copilului de casă şi vărului locurile cele mai bune, 
tălmăcitorul începu să spună ceea ce va auzi şi va vedea 
cine se va întimpla să asculte sau să citească ceea ce vine 
acuma. 


Capitolul XXVI 
Unde urmează hazlia întîmplare cu păpuşarul, 
dimpreună cu alte lucruri într-adevăr nostime cum nu se 


mai poate 

Toţi au tăcut, şi tirieni şi troieni deopotrivă...632 633 

Vreau să spun că toţi cei ce priveau scena erau cu ochii 
aţintiţi către gura aceluia ce-i destăinuia minunăţiile, cînd 
se auziră răsunînd în dulap o sumedenie de tobe, de surle şi 
descărcături de tunuri, a căror zarvă se potoli curînd, şi 
după aceea flăcăul, înălţind glasul, spuse: — Această istorie 
adevărată, care vi se înfăţişează aci cinstitelor voastre feţe, 
este scoasă aidoma din hronicile Franciei şi din cîntecele 
bătrîneşti ale Spaniei, care trec din gură-n gură la bărbaţi 
şi la flăcăi pe aceste meleaguri. Se vorbeşte despre 
dezrobirea de către cavalerul don Gaifâros a soaţei sale 
Melisendra, care pătimea prinsă în Spania, în puterea 
arapilor, în cetatea Sansuena, că aşa se chema pe-atunci 
cetatea căreia astăzi îi zicem Zaragoza; ia vedeţi colo, 
cinstitele voastre feţe, cum stă şi joacă table don Gaifâros, 
aşa cum spune şi cîntecul: Stă don Gaifâros, pătimaş, şi 
joacă 

Joc de noroc, uitînd de Melisendra ... 

Şi acel chip, care se arată acolo cu coroana pe cap şi cu 
schiptrul în mîini, este împăratul Carol Magnul, care trece 
drept părinte legiuit al Melisendrei şi care, mîhnit de a 
vedea trîndăvia şi nepăsarea ginerelui său, vine să-l mustre; 
şi luaţi seama cu cită pornire şi înverşunare îl mustră, de 
parc-ar vrea să-i care cu schiptrul vreo cîteva lovituri în 
cap, şi sînt chiar unii povestitori care spun că l-a şi izbit, şi 
încă zdravăn; şi după ce i-a spus mai multe lucruri în 
legătură cu primejdia ce i-ar ameninţa cinstea dacă nu 
încearcă să-şi dezrobească soaţa, se zice că a mai adăugat: 
Destule spusu-ţi-am ! Să-ţiintre-n cap! 

Mai priviţi, cinstitele voastre feţe, şi cum împăratul îi 
întoarce spatele şi-l lasă deznădăjduit pe don Gaiferos, 
care, ia vedeţi-l cum, scos din minţi de miînie, zvîrle cît colo 
jocul şi tablele şi cum cere de zor armele, şi lui don Roldân, 
văru-su, îi cere să-i dea împrumut spada lui, Durindana, şi 
cum don Roldân nu vrea să i-o împrumute, dar în schimb se 
arată bucuros să-l însoţească în greaua încercare pe care 


acela şi-o ia asupră-şi; viteazul cel obidit nu vrea însă să-i 
primească tovărăşia; ba chiar spune că-i prea de ajuns el 
singur ca să-şi scoată soaţa, măcar de s-ar afla ea şi-n cele 
mai adînci străfunduri ale pămîntului; şi spunînd el astea, 
intră să se armeze, pentru a se aşterne de îndată la drum. 
întoarceţi-vă acum ochii către acel foişor ce se vede acolo, 
că se bănuieşte c-ar fi unul din foişoarele palatului din 
Zaragoza, căruia acum îi zicem Aljaferia; iar aceea domniţă 
ce se arată în acel balcon, îmbrăcată arăpeşte, este 
Melisendra cea fără de seamâăn pe lume, care ieşea 
adeseori să privească de-acolo drumul către Francia, şi, 
gîndindu-se la Paris şi la soţul ei, se mai mîngiia în greaua-i 
robie. la mai uitaţi-vă şi la o altă în.împlare ce se petrece 
acum, care nici că s-a mai văzut vreodată. Nu-l vedeţi pe 
acel arap care, pe tăcute şi păşind tiptil, cu degetul la gură, 
s-a apropiat pe la spate de Melisendra? Acum uitaţi-vă cum 
îi dă o sărutare drept pe buze, şi vedeţi şi zorul ei de a 
scuipa şi de a-şi şterge gura cu mîneca albă a veşmiîntului, 
şi cum se jeluieşte şi-şi smulge de ciudă mîndru-i păr, ca şi 
cum el ar fi vinovat de această pingărire. Uitaţi-vă şi la acel 
arap încruntat ce stă în pridvor, care-i regele Marsilio al 
Sansuenei, şi care, fiindc-a văzut neruşinarea celuilalt arap, 
măcar că-i era rubedenie şi prieten bun, porunci să-l aducă 
îndată ferecat, să-i tragă două sute de lovituri de harapnic 
şi să-l mai şi poarte pe ulițele cele mai umblate ale oraşului, 
cu strigători dinainte-i şi cu judecători în urma lui; şi iată-i 
cum ies să îndeplinească porunca de osîndire, măcar că 
fapta abia fusese săvîirşită, căci la arapi nu merge ca la noi, 
cu citarea uneia din părţi, cu anchetarea şi cu detenţiunea 
celeilalte. 

— Copile, copile, spuse atunci cu glas tare don Quijote, 
mergi cu povestea ta drept înainte şi lasă-ncolo ocolişurile 
şi curmezişurile, că pentru a scoate un adevăr la lumină îi 
nevoie de dovezi peste dovezi. 

Şi spuse şi meşterul Pedro dinăuntru: — Fără atitea 
floricele, băiete, şi fă cum îţi porunceşte acest cavaler, că-i 
mai sănătos aşa. Vezi-ţi tu de cîntecul tău cel nemeşteşugit 


şi nu te mai băga şi la contrapuncte, că de obicei lucrurile 
astea plesnesc de subţiri ce sînt. 

— Aşa oi face, răspunse băiatul. Şi vorbi mai departe, 
spunînd: Omul ăsta, care se arată aici călare, învăluit într-o 
mantie gasconă, nu-i altul decît însuşi don Gaiferos, pe 
care-l aştepta soaţa lui şi care acum, răzbunată fiind de 
cutezanţa arapului celui îndrăgostit, a ieşit cu faţa mai 
senină şi mai liniştită pe balconul turnului şi vorbeşte cu 
soţul ei, crezînd că-i vreun trecător, cu care a schimbat 
toate acele vorbe din cîntecul bătrînesc care spune: 
Cavalere, dacă-ajungi în Francia, Caută-l, te rog, pe don 
Gaifdros. 

Care vorbe nu le mai spun eu acuma, fiindcă din prea 
multă poliloghie vine de obicei plictiseala; ajunge numai să 
vedeţi cum don Gaifdros destăinuie cine e şi cum prin 
mişcările bucuroase pe care le face, Melisendra ne dă a 
înţelege că l-a cunoscut, şi acum mai vedem cum coboară 
din balcon pentru a se sui pe calul soţului ei drag. Dar vai 
şi-amar! că un capăt al fustei i s-a agăţat de una din gratiile 
balconului şi a rămas aninată în aer, fără să poată ajunge la 
pămînt. lată, însă, că cerul cel milostiv te scoate din nevoile 
cele mai grele, căci se apropie don Gaiferos şi, fără să se 
mai uite dacă o să i se sfişie sau nu strălucita îmbrăcăminte, 
o apucă pe Melisendra şi trage cu putere de ea în jos, pîn' 
la pămînt, şi apoi dintr-un salt o zvirle de-a călare 
bărbăteşte pe calul său şi-i porunceşte să se ţie bine şi să-l 
înconjure pe la spate cu braţele în aşa fel ca mîinile să i se 
unească pe pieptul lui, ca să nu cadă, căci domniţa 
Melisendra nu prea era deprinsă cu asemenea călărie. Mai 
vedeţi şi cum nechezatul calului dă dovadă cît de mulţumit 
e el de falnica şi mîndra povară a stăpînului şi a stăpînei lui, 
pe care-i duce în spinare. lată-i cum întorc spatele şi ies din 
oraş şi, veseli şi bucuroşi, iau drumul Parisului. Drum bun, 
O, tu, pereche fără de pereche de adevăraţi îndrăgostiţi 1 
Ajungeţi cu bine în multdorita voastră ţară, fără ca soarta 
să vă aducă vreo tulburare în fericita-vă călătorie ! Ochii 
prietenilor şi părinţilor voştri vadă trecîndu-vă în bucurie şi 


pace deplină zilele — cît ale lui Nestor 634 de multe — ce 
vă mai rămîn din viaţă! 

Aici înălţă iarăşi glasul meşterul Pedro şi spuse: — Mai 
domol, măi băiete, nu te repezi aşa, că afectarea, fie ea cum 
o fi, tot păcătoasă rămîne! 

Nu răspunse nimic tălmăcitorul, ci-i dete-nainte zicînd: 
— Numai că se mai găsiră şi ochi din aceia care n-au de 
lucru şi se-apucă să vadă totul, aşa că văzură şi coborirea 
din foişor şi suirea pe cal a Melisendrei şi-atunci îi dădură 
de ştire regelui Marsilio, care porunci să pună de îndată 
mîna toţi pe arme; şi iată-i cu ce zor îndeplinesc poruncile, 
că-i asurzit tot oraşul de zvonul clopotelor care bat din 
toate clopotniţele moscheelor. 

— Aici nu mai merge ! spuse atunci don Quijote. 
Povestea asta cu clopotele e cît se poate de nelalocul ei, 
meştere Pedro, pentru că la arapi nici pomeneală de 
clopote, ci numai de darabane şi de un soi de fluiere care 
seamănă cu cele ciobăneşti ale noastre; şi gindul de a bate 
clopotele în Sansuena, nici vorbă că-i o bazaconie cît toate 
zilele! 

Auzind astea, meşterul Pedro încetă cu sunatul şi spuse: 
— Nu te mai uita la nimicuri, seniore don Quijote, şi nu mai 
lua lucrurile aşa după buche, că nu le dai de rost. Nu se- 
nfăţişează şi pe-aci, pe la noi, comedii cîtă frunză şi iarbă, 
pline cu duiumul de nepotriveli şi de bazaconii? Şi cu toate 
astea, ele tot se joacă cu mare succes şi sînt ascultate nu 
numai cu înţelegere, ci şi cu desfătare. Zi, băiete, mai 
departe, şi lasă-i să spună ce-or pofti, numai eu să-mi umplu 
chimirul, măcar de-ar fi la nepotriveli cît nisipul mării. 

— Asta aşa e, răspunse don Quijote. 

lar băiatul spuse: 

— Ian priviţi cîtă şi cât de strălucită călărime iese din 
cetate în urmărirea celor doi creştini îndrăgostiţi, cîte 
goarne mai sună, cîte cimpoaie mai fluieră şi cîte darabane 
şi dobe mai bubuie ! Tare mi-e teamă c-or să pună mina pe 
ei şi-or să-i aducă înapoi legaţi cobză chiar de coada calului 
lor, ceea ce ar fi o privelişte groaznică. 


Văziînd dară atita păgînătate şi auzind atita hărmălaie, 
lui don Quijote îi dete prin gînd că n-ar fi rău să dea o mină 
de ajutor celor ce fugeau şi, ridicîndu-se-n picioare, spuse 
cu glas tare: — N-o să îngădui de fel ca atita vreme cît eu 
trăiesc şi de faţă cu mine să se facă silnicie unui atit de 
viteaz cavaler şi unui îndrăgostit atit de îndrăzneţ ca don 
Gaif6ros! Opriţi-vă, lepădături ce sînteţi, nu-l mai goniţi şi 
prigoniţi! lar de nu, înseam nă că aveţi să vă măsuraţi cu 
mine! 

Zis şi făcut; scoase spada din teacă, ajunse, dintr-un salt, 
lingă dulap, fierbînd de o nemaivăzută mînie, şi începu să 
care o ploaie de izbituri asupra întregii păgînătăţi de 
păpuşi, doborînd pe unii, tăind capul la alţii, schilodindu-l 
pe cutare, sfărmîndu-l pe celălalt şi, printre multe altele, 
repezi spada-n sus şi-n jos cu atîta turbare, că dacă 
meşterul Pedro nu s-ar fi plecat, nu s-ar fi chircit şi nu s-ar fi 
pitit, i-ar fi spintecat ţeasta atît de uşor, de-ai fi zis că-i de 
turtă dulce. Meşterul Pedro striga cît îl ţinea gura, zicînd: — 
Opreşte-te, luminăţia-ta, seniore don Quijote, şi ia seama că 
ăştia pe care-i dobori, îi stropşeşti şi-i ucizi nu sînt arapi 
adevăraţi, ci numai nişte biete chipuri de mucava; ia te uită, 
păcatele mele, că-mi nimiceşte tot avutul şi mă aduce la 
sapă de lemn 1 e« 

Asta nu-l făcea însă pe don Quijote s-o slăbească cu 
directele, dublele şi reversurile, care curgeau ploaie. Ca să 
nu mai lungim vorba, cît ai spune două Crezuri, ba nici 
atita, dete cu totul scena de pămînt, făcu fărime şi fărîmiţe 
toate sforile şi păpuşile de-acolo, rănindu-l de moarte pe 
regele Marsilio, iar împăratului Carol Magnul, crăpîndu-i 
coroana şi capul în două. Se tulbură întregul divan al 
ascultătorilor, o zbughi maimuța pe acoperişul hanului, se 
înfricoşă vărul, se sperie pajul, şi pînă şi Sancho fu cuprins 
de-o spaimă grozavă; căci, după cum jură el după ce se 
potoli urgia, niciodată nu-l mai văzuse pe stăpînu-su mînat 
de-o mînie atit de oarbă. După ce mîntui cu nimicirea 
întregului dulap, se mai potoli puţintel don Quijote şi spuse: 
— Tare-aş mai vrea să-i am acum în faţă pe toţi aceia care 


nu cred şi nici nu vor să creadă de cît folos sînt pe lume 
cavalerii rătăcitori 1 Ia închipuiţi-vă, de nu s-ar fi întîmplat 
să fiu şi eu aici de faţă, ce s-ar fi petrecut cu bunul don 
Gaiferos şi cu frumoasa Melisendra! Nu mai încape vorbă 
că-n această clipă ar fi pus cîinii aceştia mîna pe ei şi le-ar fi 
adus cine ştie ce vătămare. Trăiască, aşadar, cavaleria 
rătăcitoare, mai presus de tot ceea ce trăieşte astăzi pe faţa 
pămîntului! 

— Deie Domnul să trăiască, zise atunci meşterul Pedro 
cu glas plingăreţ, şi să mor eu că tot sînt atît de nenorocit, 
incit pot spune dimpreună cu regele don Rodrigo: Ieri am 
fost stăpin al Spaniei, Şi azi nici un meterez n-am Să pot 
spune că-i al meu! 

Nici'jumătate de ceas nu-i, ba chiar nici un crîmpei de 
clipă de cînd mă vedeam stăpîn al regilor şi al împăraţilor, 
fiindu-mi pline grajdurile, cu o sumedenie de cai, iar 
sipeturile şi sacii cu nenumărate scule de preţ, şi acuma mă 
văd urgisit şi obidit, calic şi-cerşetor, şi, mai presus de toate, 
lipsit de maimuţă, că, pe legea mea, pînă s-ajung să pun 
iarăşi mina pe ea, o să-mi iasă şi ochii din cap, şi toate astea 
se trag numai de la mînia nesăbuită a acestui senior 
cavaler, despre care se spune că-i ocroteşte pe orfani şi-i 
îndreaptă pe strîmbi şi că face şi alte fapte milostive, şi 
numai faţă de mine a trebuit să-i iasă pe dos gîndul cel bun, 
aşa să-mi ajute cerurile, pe care le binecuvîntez şi le slăvesc 
în lăcaşurile lor cele mai de sus 1 într-un cuvint, tocmai 
Cavalerul Tristei Figuri a trebuit să fie acela care să 
preschimbe într-o atît de tristă figură jocul meu de păpuşi! 

Se-nduioşă Sancho Panza de vorbele meşterului Pedro 
şi-i spuse: — Nu mai plînge, meştere Pedro, şi nu te mai jeli, 
că-mi rupi inima, pentru că-ţi dau de ştire că stăpînu-meu i- 
un creştin atit de catolic şi de cinstit, încît, dacă-şi dă seama 
că ţi-a căşunat vreo pagubă, o şti el şi-o binevoi să ţi-o 
plătească, şi încă să te mai şi mulţumească pe deasupra. 

— Să-mi plătească seniorul don Quijote o parte măcar 
din stricăciunile pe care mi le-a făcut, şi tot m-aş mulţumi 
eu, iar luminăţia-sa ar rămîne cu cugetul împăcat, că nu se 


poate mîntui omul care stăpîneşte cu silnicie un lucru 
străin, şi nu i-l dă păgubaşului înapoi. 

— Aşa e, spuse don Quijote, dar pîn-acuma nu mă ştiu să 
stăpinesc vreun lucru de-al dumitale, meştere Pedro. 

— Cum de nu ? răspunse meşterul Pedro. Dar rămăşiţele 
astea care zac pe acest pămînt tare şi sterp, cine altcineva 
mi le-a risipit şi mi le-a nimicit decît puterea de nebiruit a 
acestui vajnic braţ? Şi ale cui altcuiva erau trupurile lor 
decit ale mele? Şi cu ce altceva îmi scoteam eu pîinea decit 
cu ele? 

— Acuma chiar că sînt cu totul încredinţat, spuse don 
Quijote, de ceea ce am crezut eu adeseori, că vrăjitorii 
aceştia care mă prigonesc nu fac decît să-mi pună în faţa 
ochilor înfăţişările aşa cum sînt şi apoi mi le preschimbă şi 
mi le prefac în ce vor ei. Adevărul adevărat vă spun, 
domnilor care mă auziţi, că tot ce s-a petrecut aci mie mi-a 
părut că se petrece aievea, că Melisendra era Melisendra, 
don Gaif6ros, don Gaiforos, Marsilio — Marsilio, şi Carol 
Magnul — Carol Magnul. De aceea mi s-a şi trezit miînia şi, 
pentru a face ceea ce e de datoria unui cavaler rătăcitor, 
am vrut să dau o mînă de ajutor şi să-i ocrotesc pe cei ce 
fugeau, şi cu acest gînd bun am făcut şi eu ceea ce-aţi 
văzut; dacă a ieşit pe dos, vina nu-i a mea, cia 
solomonarilor ce mă prigonesc ; şi pentru tot buclucul ce-a 
ieşit din greşeala mea, măcar că n-a purces dintr-un gînd 
rău, eu însumi o să mă osîndesc cu despăgubirea; să-mi 
spui, meştere Pedro, ce ceri pentru păpuşile ciopîrţite, că 
eu mă prind să ţi le plătesc îndată în bani buni, din aceia 
care umblă acum în Spania. 

Meşterul Pedro făcu o plecăciune şi-i spuse: — Nici nu 
mă aşteptam altfel din partea sufletului creştinesc al 
viteazului don Quijote de La Mancha, adevărat ocrotitor şi 
sprijin al tuturor nevoiaşilor şi oropsiţilor ce rătăcesc pe 
lume; şi aici, jupînul hangiu şi cu marele Sancho vor fi 
mijlocitori şi preţăluitori între luminăţia-ta şi mine hotărînd 
împreună preţul după cîţi bani fac sau ar fi făcut păpuşile 
spintecate. 


Hangiul şi cu Sancho spuseră că se învoiesc la această 
treabă şi îndată meşterul Pedro ridică de pe jos pe regele 
Marsilio al Zaragozei, care avea capul lipsă, şi zise: — Se şi 
vede că-n nici un chip nu mai poate fi adus iarăşi acest rege 
la starea lui de la început, aşa că socotesc — fără să mai 
despic firul în patru — să-mi dea, pentru moartea, sfirşitul 
şi capătul zilelor sale, patru reali şi jumătate. 

— Mai departe, spuse don Quijote. 

— Iar pentru spintecătura asta de sus în jos, îşi urmă 
vorba meşterul Pedro, luînd în mină pe spintecatul împărat 
Carol Magnul, n-ar fi prea mult să cer cinci reali şi un sfert. 

— Nu-i puţin, spuse Sancho. 

— Dar nici mult, răspunse hangiul. Hai, însă, să facem pe 
din două şi să spunem cinci reali. 

— Dă-i pe toţi cei cinci galbeni şi-un sfert, spuse don 
Quijote, că doar nu într-un sfert mai mult sau mai puţin stă 
socoteala în această mare nenorocire; şi vezi de te 
grăbeşte, meştere Pedro, că se apropie ceasul cinei şi mă 
încearcă aşa ca un început de foame. 

— Pentru păpuşa asta, spuse meşterul Pedro, care-i fără 
nas şi cu un ochi lipsă şi care nu-i alta decît frumoasa 
Melisendra, cer — ca să treacă de la mine — doi reali şi 
douăsprezece maravedis. 

— La dracu, spuse don Quijote, capul mi-l pun că 
Melisendra şi cu al ei soţ au şi ajuns pîn-aproape de 
hotarele Franciei, pentru că bidiviul care-i ducea mi s-a 
părut că mai degrabă zbura decît alerga, aşa că nu mai îmi 
vinde mie miîţa drept iepure, arătindu-mi aici o Melisendră 
fără nas, pe cînd cealaltă, dacă-i să privim bine lucrurile, stă 
acum în Francia şi huzureşte, dimpreună cu soţul ei, după 
pofta inimii! Fiecăruia să-i dea Dumnezeu ce-i al lui, jupîn 
meştere Pedro, dar să umblăm pe calea cea dreaptă şi cu 
gînd cinstit; zi mai departe. 

Meşterul Pedro, care văzu că don Quijote o scrîntea şi că 
era cît pe ce să-l apuce iarăşi sminteala de mai-nainte, nu 
vru să-l scape din mîini şi-i spuse aşa: — Poate că n-o fi asta 


Melisendră, ci doar vreuna din fetele ce-o slujeau, aşa că aş 
fi mulţumit şi m-aş socoti plătit în lege cu şaizeci de parale. 

în felul acesta cercetară ei şi celelalte păpuşi ciopirţite, 
potrivindu-se după aceea preţul de către cei doi judecători 
aleşi pentru descurcarea daraverei, care mulţumiră 
citeşidouă părţile, şi ajunseră la patruzeci de reali şi trei 
sferturi; şi, pe lingă aceşti bani, pe care-i şi scoase Sancho 
din pungă, mai ceru meşterul Pedro încă doi reali pentru 
toată truda ce-o mai avea încă de pătimit căutindu-şi 
maimuța. 

— Dă-i, Sancho, spuse don Quijote, nu pentru maimuţă, 
ci pentru crişmuţă, fiindcă nu doi reali, ci două sute aş da 
eu bacşiş cui ar putea să-mi spună cu toată temeinicia că 
domniţa dona Melisendra, dimpreună cu cavalerul don 
Gaiferos, se află acum într-adevăr în Francia între ai lor. 

— Nimeni n-ar putea spune mai bine treaba asta decit 
maimuța mea, spuse meşterul Pedro, dar n-o să mai pună 
acum nici dracu mîna pe ea, deşi-mi închipui că dragostea 
ei pentru mine, precum şi foamea or s-o silească să mă 
caute la noapte şi, cînd o lumina Dumnezeu de ziuă, om 
vedea noi. 

într-un cuvînt, tămbălăul cu păpuşile se potoli şi toţi 
cinară liniştii şi în bună tovărăşie, pe seama lui don Quijote, 
care era darnic din cale-afară. Mai înainte de-a se crăpa de 
ziuă plecă cel ce ducea lăncile şi halebardele; iar la 
revărsatul zorilor veni rîndul vărului şi al pajului să-şi ia bun 
rămas de la don Quijote, unul pentru a se întoarce în ţinutul 
lui, iar celălalt pentru a-şi vedea mai departe de drum; 
acestuia din urmă îi dete don Quijote ca ajutor doisprezece 
reali. Meşterul Pedro nu mai vru să-şi bage iar capul sub 
evanghelie cu don Quijote, pe care acuma îl cunoştea bine 
de tot, aşa că se sculă pe minecate şi, stringîndu-şi 
sfărîimăturile jocului său de păpuşi şi luîndu-şi şi maimuța, 
plecă şi el să-şi caute norocul. Hangiul, care nu-l cunoştea 
pe don Quijote, rămase tot atit de uimit de scrîntelile ca şi 
de mărinimia lui. La urmă, Sancho îl plăti împărăteşte din 
porunca lui stăpinu-su; şi despărţindu-se de el cam pe la 8 


ceasuri de dimineaţă, părăsiră hanul şi se aşternură la 
drum, unde-o să-i lăsam să umble, că aşa se cuvine, pentru 
a avea prilejul să povestim şi alte lucruri care ajută la 
luminarea ăstei faimoase istorisiri. 


Capitolul XXVII Unde se povesteşte cine erau meşterul 
Pedro şi cu maimuța lui, dimpreună cu neizbînda lui don 
Quijote în aventura cu zbieretul de măgar, aventură care n- 
a ieşit la capăt după vrerea şi după gindul lui Cide Hamete, 
cronicarul acestei măreţe istorii, începe capitolul de faţă cu 
cuvintele ce urmează: Jur ca un creştin catolic, la care 
tălmăcitorul spune că jurământul de creştin catolic al lui 
Cide Hamete, el fiind arap — cum chiar şi era, fără doar şi 
poate — nu vrea să zică altceva decît că aşa cum creştinul 
catolic cînd jură, jură sau trebuie să jure adevărul, şi să-l 
spună în tot ce-ar vorbi, tot aşa şi el spune adevărul, în tot 
ceea ce are de gînd să scrie despre don Quijote, şi mai cu 
seamă acolo unde ar fi să spună cine era meşterul Pedro şi 
cine maimuța ghicitoare, care, prin cele locuri, lăsase sate 
întregi minunate de ghicitul ei. 

Zice apoi că cititorul primei părţi din această istorie şi-o 
fi aducînd bine aminte de acel Gin6s de Pasamonte, pe care, 
printre alţi robi la galeră, l-a dezrobit don Quijote în Sierra 
Morena, binefacere care i-a fost prost mulţumită şi şi mai 
prost răsplătită de către această liotă netrebnică şi 
nelegiuită. Acest Gin6s de Pasamonte, căruia don Quijote îi 
zicea Ginesillo de Şterpelillo 635, a fost acela care i-a furat 
lui Sancho Panza măgarul, fapt care — nefiind spus în 
partea întîi, din vina zeţarului, cînd şi cum s-a întîmplat 
lucrul acela — a dat prilej de vorbe multora, care luau 
greşeala de tipar drept semnul scurtei ţineri de minte a 
povestitorului.'Dar, într-un cuvînt, Gin6s a furat asinul pe 
cînd Sancho Panza sta tocmai călare pe el şi dormea, şi l-a 
luat folosindu-se de aceleaşi vicleşuguri şi de aceleaşi 
iscusinţe pe care le folosise Brunelo cînd, fiind Sacripante la 
Albraca, i-a scos calul dintre coapse; şi apoi — precum s-a 
povestit — Sancho îşi recă-pătă măgarul. Dar Gin6s acesta, 
temîndu-se să nu fie prins de oamenii stăpînirii, care-l 
căutau, ca să-l pedepsească pentru nenumăratele sale 
ticăloşii şi nelegiuiri — şi erau atîtea şi atît de mari, că el 
însuşi a alcătuit cîta mai cartea ca să le povestească — se 
hotări să treacă în regatul Aragonului şi să-şi acopere 


ochiul stîng, dedîndu-se îndeletnicirii de păpu şar, pe care, 
dimpreună cu aceea de panglicar, o cunoştea cum nu se 
poate mai bine. Se întîmplă apoi că, de la nişte creştini 
dezrobiţi ce veneau din Berberia, cumpără acea maimuţă, 
pe care o învăţa ca, la un anumit semn, să i se cocoaţe pe 
umăr şi să-i şoptească sau să se facă a-i şopti ceva la 
ureche. După ce o făcu şi pe asta, mai înainte de-a intra în 
satul unde se ducea cu teatrul lui de păpuşi şi cu maimuța, 
lua veşti în cătunul cel mai apropiat — sau de la cine putea 
şi el mai bine — ce lucruri mai deosebite se petrecuseră în 
satul cu pricina şi în legătură cu ce inşi; şi întipărindu-şi 
toate astea bine în minte, cel dintîi lucru pe care-l făcea era 
să-şi arate jocul de păpuşi, care uneori era cu o poveste, 
alteori cu alta; toate erau însă vesele, pline de haz şi 
binecunoscute pretutindeni. După ce mîntuia cu jocul de 
păpuşi, arăta iscusinţele maimuţei lui, spunîndu-le celor din 
sat că ea ghiceşte tot ce s-a petrecut şi tot ce-i în clipa de 
faţă, dar că în ghicitul celor ce au să vină îi lipseşte dibăcia. 
Pentru răspunsurile la fiece întrebare cerea cîte doi reali, şi 
pe unele le lăsa*şi mai ieftin, după cum mirosea şi el cam ce 
poate să-i pice de la cei care întrebau; şi cum uneori mai 
dădea şi pe la casele despre ai căror locuitori mai aflase cîte 
ceva, măcar că ei nu-l întrebau nimica pentru a nu-i plăti, el 
făcea semnul obişnuit maimuţei şi apoi zicea că maimuța îi 
spusese cutare şi cutare lucru, care se potrivea întocmai cu 
ceea ce se întîmplase. Cu asta şi-a cîştigat o nespusă 
încredere şi toţi alergau după el; “alteori, cum era el băiat 
deştept, răspundea în aşa fel că răspunsurile se loveau de 
minune cu întrebările; şi cum nimeni nu-l supăra şi nu-l lua 
de git ca să spună în ce fel ghicea maimuța, pe toţi îi ducea 
de nas şi-şi umplea punga. Aşa că, de îndată ce păşi pragul 
hanului, îi şi recunoscu pe don Quijote şi pe Sancho Panza, 
şi dacă-i recunoscu, îi fu lesne să-i lase cu gura căscată şi pe 
don Quijote şi pe Sancho Panza şi pe toţi cei ce se aflau pe- 
acolo; ar fi plătit-o însă scump de tot dacă don Quijote şi-ar 
fi lăsat mîna ceva mai jos atunci cînd a retezat capul regelui 
Marsilio şi i-a nimicit toată călărimea, aşa cum s-a spus în 


capitolul de mai înainte. Asta-i tot ce era de spus despre 
meşterul Pedro şi despre maimuța lui. 

Şi acum, întorcîndu-mă la don Quijote de La Mancha, zic 
că, după plecarea lui de la han, se gîndi ca, mai înainte de a 
intra în cetatea Zaragozei, să vadă şi el malurile rîului Ebru, 
dimpreună cu toate acele împrejurimi, căci lungul răstimp 
care mai rămînea pînă-n ziua întrecerilor cavalereşti îi 
îngăduia destulă vreme pentru de toate. Cu gîndul acesta, 
îşi urmă drumul înainte, mergînd el două zile încheiate fără 
să i se întîmple nimic vrednic de-a fi aşternut pe hirtie, pînă 
cînd, într-a treia zi, urcînd el o costişă, auzi o zarvă grozavă 
de darabane, de goarne şi de archebuze. La început crezu 
că trecea prin partea locului vreun pilc de oşteni, şi pentru 
a-i vedea, dete pinteni lui Rocinante, urcă repede costişa 
pînă sus şi, cînd ajunse în virful dîmbului, văzu la poalele lui, 
după cîte i se păru, mai bine de două sute de oameni, 
armaţi cu felurite soiuri de arme, lănci, baliste, pertizane, 
halebarde şi sulițe, apoi vreo cîteva archebuze şi o 
sumedenie de paveze rotunde. Cobori măgura şi se apropie 
atît de mult de pilcul de oşteni, încît zări desluşit steagurile, 
le deosebi culorile, îşi dete seama de semnele de pe ele, mai 
ales de unul care se afla pe un steag sau pe o flamură de 
atlaz alb, pe care era zugrăvit, de ziceai că-i viu, un asin 
pitic ca aceia de Sardinia, cu capul în sus, cu gura deschisă 
şi cu limba afară, ca şi cum, după mişcările şi înfăţişarea lui, 
ar sta gata să zbiere; în jurul său se vedeau scrise cu slove 
de-o şchioapă aceste două versuri: Şi n-au zbierat ei de 
pomană 

Alcazii cei doi prin poiană 1 

Din steagul acesta trase don Quijote încheierea că 
oamenii de care se apropiase nu puteau fi alţii decit cei din 
satul cu zbieretul, şi aşa-i spuse şi lui Sancho, citindu-i şi 
ceea ce era scris pe steag. îi mai spuse şi că flăcăul care le 
dăduse de ştire despre acea întîmplare greşise spunîndu-le 
că cei doi care zbieraseră erau regidori, fiindcă, dacă ar fi 
să se ţină seama de versurile de pe flamură ei erau alcazie 
La care Sancho Panza îi răspunse: — Stăpîine, nu-i nici o 


greşeală în asta, căci s-ar putea foarte bine ca regidorii 
care-au zbierat pe-atunci să fi ajuns cu timpul alcazi la ei în 
sat, aşa încît li se pot da amîndouă numirile; cu atît e mai 
mult cu cît nu vatămă întru nimic adevărul povestirii dacă 
cei ce zbieraseră or fi fost alcazi sau regidori o dată ce tot i- 
adevărat c-au zbierat, căci tot atit de-anapoda e să zbiere 
un alcade ca şi-un regidor. 

în cele din urmă văzură şi aflară cum satul luat în rîs 
ieşea să se războiască cu un altul, care îşi bătea joc de el 
mai amarnic decît se cuvine şi mai mult decit e îngăduit 
între bunii vecini. Don Quijote se dete mai aproape de ei, 
spre marea părere de rău a lui Sancho, căruia niciodată nu 
i-a plăcut să se bage în asemenea buclucuri. Oamenii din 
pilcul armat îl primiră în mijlocul lor, crezind că-i vreunul 
din aceia ce le ţin partea. Ridicîndu-şi viziera, don Quijote, 
cu mişcări alese şi cu o înfăţişare prietenoasă, înaintă pînă 
la steagul cu asinul, şi acolo veniră în juru-i toţi mai-marii 
oştirii, ca să se uite la el, uimiţi, cu acea uimire care-i 
obişnuită la toţi ce-l priveau pentru întîia oară. Don Quijote, 
care-i văzu că-şi aţintesc ochii asupră-i cu atita luare- 
aminte, fără ca nimeni să-i vorbească sau să-l întrebe ceva, 
vru să se folosească de tăcere şi, întrerupînd-o pe-a sa, 
spuse cu glas tare: — Oameni buni, vă rog cît pot de 
fierbinte să nu între-rupeţi cuvintarea pe care vreau să v-o 
ţin pînă cînd nu vi s-o uri şi nu vi s-o face lehamite de ea, 
căci dacă s-o întîmpla aşa, n-aveţi decît să-mi daţi cel mai 
mic semn, şi eu am să-mi şi pun strajă gurii şi-am să-mi 
muşc limba. 

Cu toţii îi spuseră atunci să vorbească ce-o pofti, că ei l- 
or asculta bucuroşi. Don Quijote, cu această învoire, îşi 
urmă vorba şi spuse: — Eu, oameni buni, sînt cavaler 
rătăcitor, avind ca îndeletnicire pe aceea a armelor şi ca 
menire pe aceea de a-i ajuta pe cei lipsiţi de ajutor şi de a-i 
sprijini pe nevolnici. Acum vreo cîteva zile am aflat şi eu de 
năpasta voastră, precum şi de pricina ce vă îndeamnă să 
puneţi, la tot pasul, mina pe arme şi să vă răzbunaţi asupra 
vrăjmaşilor voştri; şi gindindu-mă în sinea mea, nu o dată, ci 


de mai multe ori, la treaba asta a voastră, găsesc, după 
legile duelului, că vă înşelaţi socotindu-vă jigniţi, fiindcă 
nimeni de unul singur nu poate jigni un sat întreg, decît 
numai învinuindu-i pe toţi locuitorii lui de trădare, pentru 
că nu ştie anume cine a săvirşit trădarea de care-l 
învinuieşte. Ca pildă în asta îl avem pe don Diego Ordonez 
de Lara x, care a chemat să se lupte cu eltoată cetatea 
Zamorei, pentru că el nu ştia că numai Vellido Dolfos 
săvirşise trădarea de a-şi ucide regele, aşa că-i chemă pe 
toţi la luptă, şi toţi trebuiră să răspundă chemării şi să se 
bată; deşi, ca să spun drept, seniorele don Diego a cam 
sărit peste cal şi a întrecut multişor cele îngăduite în 
chemarea la luptă, căci nu avea de ce să se războiască nici 
cu morţii, nici cu apele, nici cu vitele, nici cu cei ce-s gata să 
vină pe lume, nici cu celelalte mărunţişuri de care-i vorba 
acolo; dar ce să-i faci? cînd ai mînia de mamă, limba nu mai 
ştie nici de tată, nici de povăţuitor, nici de friu care s-o 
stăpînească. Stînd dară aşa lucrurile, că adică unul singur 
nu poate să jignească un regat, un ţinut, o cetate, o obşte şi 
nici un sat întreg, e limpede atunci că nu mai e nevoie să 
ieşi la luptă şi să răzbuni o jignire ca asta, de vreme ce nici 
nu e jignire; căci tare ar mai avea haz ca la tot pasul să se ia 
la harţă localnicii din Reloja 2 636 cu cei care au dat locului 
lor această poreclă sau la fel să facă oamenii de prin alte 
sate, porecliţi căţelarix, pătlă-gicari 637 638, pui de chit 
639, săpunari 640 641, precum şi toţi cei cu alte nume şi 
porecle ce umblă prin gura copiilor şi a celor ce-au căzut în 
mintea lor 1 642 Frumos ar mai fi, n-am ce zice, ca toate 
satele astea cu poreclă să dea buzna să se răzbune şi să-şi 
tot scoată şi vîre săbiile-n teacă pentru te miri ce cîrcotă. 
Nu, nu, nici Dumnezeu nu îngăduie şi nu vrea asta; bărbaţii 
înţelepţi, obştiile cele bine chivernisite numai pentru patru 
lucruri au căderea să pună mîna pe arme, să tragă săbiile 
din teacă şi să-şi primejduiască fiii, vieţile şi avutul. Primul 
lucru este pentru a apăra legea cea catolică ; al doilea, 
pentru a-şi apăra viaţa, potrivit cu toate poruncile fireşti şi 
dumnezeieşti; al treilea, pentru a apăra cinstea lor, a 


familiei şi a averii lor; al patrulea, pentru a-şi sluji regele, 
aflat într-un război drept; şi dacă ar fi să adăugăm şi pe-al 
cincilea — pe care l-am putea socoti drept al doilea — 
pentru a-şi apăra patria. Laolaltă cu aceste cinci pricini mai 
de frunte se pot aduna şi altele care să fie drepte şi 
chibzuite şi care să te silească să pui mîna pe arme; dar să 
ridici armele pentru nimicuri, care seamănă mai mult a haz 
şi a pierdere de vreme decît a jignire, asta ar însemna 
pentru cel ce ridică armele că nu-i în toate minţile; unde 
mai pui că faptul de a te răzbuna pe nedrept — că dreaptă 
nu poate fi nici o răzbunare, oricum ai lua-o — e pe de-a- 
ntregul împotriva sfintei legi pe care o mărturisim, lege 
care ne porunceşte să facem bine pînă şi vrăjmaşilor noştri 
şi să-i iubim pe cei ce ne urăsc, poruncă preasfîntă, care, 
deşi pare anevoie de îndeplinit, nu este totuşi aşa decît 
pentru cei ce-şi leagă viaţa mai puţin de Dumnezeu decît de 
lume şi mai mult de trup decît de duh; pentru că Isus 
Cristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, care n-a minţit 
niciodată şi care nici n-a putut şi nici nu poate să mintă, 
fiind legiuitorul nostru, a spus că jugul său e dulce şi povara 
sa uşoară; aşa că nu ne-ar fi poruncit el lucruri care să fie 
cu neputinţă de îndeplinit. De aceea, oameni buni, şi după 
poruncile cele dumnezeieşti, şi după cele omeneşti, datori 
sînteţi să vă potoliţi. 

Să mă ia dracu, spuse atunci Sancho în sinea sa, dacă 
stăpînu ăsta al meu nu-i tiolog! Şi dacă nu e, atunci 
seamănă a tiolog de nici nu-l mai deosebeşti! 

îşi mai trase puţin sufletul don Quijote şi, văzînd că tot 
mai era ascultat, vru să-i dea înainte cu cuvîntarea lui, cum 
ar fi şi făcut de altminteri, de n-ar fi fost la mijloc isteţimea 
lui Sancho, care, văzînd că stăpînu-su se opreşte, se îndesă 
el la vorbă în locul lui şi zise: — Stăpînul meu, don Quijote 
de La Mancha, care mai-nainte se numea Cavalerul Tristei 
Figuri, şi acum se numeşte Cavalerul Leilor, e un hidalgo 
foarte învăţat, care ştie latineşte şi spanioleşte ca un 
bacalaureat; şi în tot ce vorbeşte şi povăţuieşte, merge 
drept la ţintă, ca un oştean din cei mai încercaţi, şi ştie pe 


degete toate legile şi canoanele a ceea ce se cheamă duel, 
aşa că n-aveţi altceva mai bun de făcut decit să ascultați la 
ceea ce spune el şi, dacă greşiţi ascultîndu-l apăi pe mine să 
daţi vina; cu atît mai mult cu cît de la sine se-nţelege că-i o 
nerozie să sări ca ars numai fiindcă auzi un zbieret de 
măgar, că eu mi-aduc aminte că de copil zbieram oricind şi 
ori de cîte ori aveam chef, fără să-mi mai astupe nimeni 
gura, şi o făceam cu atîta iscusinţă şi dibăcie, că atunci cînd 
zbieram eu, începeau să zbiere toţi măgarii din sat, şi 
pentru asta nu se chema că-s mai puţin fecior al părinţilor 
mei, care erau nişte oameni cît se poate de cumsecade; şi 
cu toate că pentru iscusinţa asta a mea eram pizmuit de 
vreo cinci din cei mai acătării oameni de la mine din sat, nu 
mă sinchiseam eu de asta nici cît negru sub unghie; şi ca să 
vedeţi că spun adevărul, aşteptaţi numai şi ascultați, că 
meşteşugul ăsta este ca şi al înotului: o dată deprins, nu se 
mai uită niciodată ! 

Şi spunînd astea, îşi prinse nasul cu mîna şi începu să 
zbiere atit de tare, că răsunară toate văile din apropiere; 
dar unul din cei ce se aflau pe lingă el, crezînd că-i ia în ris, 
ridică o prăjină ce-o avea în mină şi-l lovi atît de tare cu ea, 
încît Sancho nu se mai putu ţine pe picioare şi se prăvăli la 
pămînt. Don Quijote, văzindu-l pe Sancho într-o atît de 
jalnică stare, năvăli cu lancea la oblînc asupra celuia ce-l 
lovise, dar săriră atiţia care-i tăiară drumul, că nu-i fu cu 
putinţă să-l răzbune, cu atit mai mult că mai şi ploua 
asupră-i o adevărată grindină de pietre şi-l amenințau o 
sumedenie de baliste aţintite spre el, şi nu mai puţine 
archebuze; îl întoarse de aceea-n hăţuri pe Rocinante şi, 
dîndu-i pinteni să alerge cît îl ţineau bietele lui puteri, o 
zbughi dintre ei şi se încredinţă din toată inima lui 
Dumnezeu ca să-l scape din acea primejdie, fiindcă se 
temea la fiece pas 4 să nu-i intre vreun glonte-n spinare şi 
să-i iasă prin piept, şi-n fiece clipă răsufla din adînc ca să 
vadă dacă mai are suflet în el; dar cei din pîlc se mulţumiră 
numai să-l vadă spălind putina, fără să mai tragă. Pe 
Sancho, de îndată ce-şi veni în fire, îl puseră pe măgar şi-l 


lăsară s-o ia la sănătoasa după stăpînu-su; şi măcar că el nu 
mai avea putere să-şi mîine asinul, totuşi acesta o luă pe 
urmele lui Rocinante, fără de care nu putea să trăiască nici 
o clipă. După ce se depărtase don Quijote o bună bucată, 
întoarse capul, îl văzu pe Sancho venind şi-l aşteptă, dîndu- 
şi seama că nu-l urmărea nimeni. Cei din pîilc mai rămaseră 
pe-acolo pînă către înserat şi, deoarece vrăjmaşii lor nu le 
ieşiră împotrivă, se întoarseră la ei în sat veseli şi bucuroşi; 
şi dac-ar fi cunoscut ei străvechea datină a grecilor, ar fi 
ridicat în partea şi prin locul acela un semn amintitor al 
izbînzii. 


Capitolul XXVIII 

Despre unele lucruri pe care spune Benengeli că le va 
afla cel ce le va citi, dacă le citeşte cu luare-aminte Cînd 
viteazul dă bir cu fugiţii, înseamnă că a dibuit el vreo 
înşelăciune, şi-atunci e mai bine ca bărbatul cel prevăzător 
să se cruţe pentru alte prilejuri. Acest adevăr îşi dovedi 
tăria şi la don Quijote, care, dînd înapoi faţă de mînia 
satului şi de gindul rău al acelui pîlc pornit pe zaveră, o luă 
la fugă şi, fără să-şi mai amintească de Sancho şi nici de 
primejdia în care îl lăsa, se depărtă atit cit i se păru de 
ajuns ca să se simtă ocrotit. Venea după el şi Sancho, culcat 
de-a curmezişul pe asinul lui, aşa cum s-a mai spus. îl ajunse 
în cele din urmă, după ce-şi mai venise în fire, dar era atit 
de înspăimîntat, de muiat şi de snopit, încît, cînd îl ajunse, 
nu se mai putu ţine şi căzu de pe măgar la picioarele lui 
Rocinante. Descălecă don Quijote ca sâ-i oblojească rănile; 
dar aflîndu-l teafăr şi nevătămat din creştet pînă-n tălpi, îi 
spuse mînios: — în rău ceas, Sancho, ţi-ai găsit şi tu să 
zbieri. Cum de ţi-a trăsnit prin cap c-ar fi nimerit să 
vorbeşti de funie în casa spinzuratului ? La o cîntare de 
zbierete măgăreşti, ce alt ison voiai să iasă decît acela de 
prăjini în cap? Dă tu, Sancho, mulţumită lui Dumnezeu că 
te-au miruit numai cu un par, şi nu te-au binecuvîntat cu 
vreun hanger. 

— Nu mai e nevoie să răspund, spuse Sancho, fiindcă 
pare-mi-se că destul îţi vorbesc coastele mele; să încălecăm 
şi să ne depărtăm de-aci, că de zbieretele mele nimic n-oi 
pomeni, dar nu mi-oi astupa gura cînd e vorba să zic că dau 
şi cavalerii rătăcitori bir cu fugiţii şi-i lasă pe bunii lor 
scutieri zobiţi ca mălura sau ca griul la măciniş, în puterea 
vrăjmaşilor lor. 

— Nu fuge cel ce se retrage, răspunse don Quijote; 
fiindcă trebuie să ştii, Sancho, că vitejia care nu se sprijină 
pe temeiul prevederii se numeşte nesăbuinţă, iar isprăvile 
celui nesăbuit trebuie puse mai curînd pe seama norocului 
decit a curajului, aşa că eu recunosc că m-am retras, dar nu 
şi c-am fugit; şi-n treaba asta m-am luat după imulţi viteji, 


care s-au cruțat pentru prilejuri mai bune, şi cu asemenea 
pilde sînt pline istoriile, pe care nu ţi le mai înşir acuma, 
fiindcă nici ţie nu-ţi sînt de folos şi nici eu n-am chef să le 
povestesc. 

între timp Sancho se sui pe măgar, ajutat de don Quijote, 
care se urcă şi el pe Rocinante şi, teleap-teleap, se duseră 
să se adăpostească într-un crîng de plopi, ce se zărea cam 
la un sfert de leghe de-acolo. La răstimpuri mai scotea 
Sancho cîte-un oftat din fundul rărunchilor şi cîte-un 
geamăt de durere; şi întrebindu-l don Quijote de pricina 
pătimirii lui atît de amarnice, el răspunse că de la noadă şi 
pîn'la ceafă simţea o durere care-l înnebunea. 

— Pricina acestei dureri trebuie să fie, nici vorbă, spuse 
don Quijote, că fiind lung şi drept parul cu care te-au altoit, 
ţi-a atins de sus pînă jos spinarea, unde intră toate părţile 
astea ce te dor; şi dacă ţi-ar fi atins dintr-însa mai mult, mai 
multe te-ar durea. 

— Pe legea mea, spuse Sancho, că luminăţia-ta m-ai scos 
dintr-o mare îndoială şi mi-ai desluşit totul cu vorbe 
frumoase. Păcatele mele ! Atît de tăinuită crezi că era 
pricina durerii, încît să mai fie nevoie să-mi spui că mă 
doare tot ceea ce mi-a atins parul? Dacă m-ar durea 
gleznele, atunci ar trebui poate să ghiceşti de ce mă dor; 
dar că mă doare unde m-a croit, asta nu-i mare pricopseală 
să ghiceşti! Pe cinstea mea, mărite stăpîne al meu, văd eu 
că de răul altuia iute te tămăduieşti; şi pe zi ce trece, tot 
mai mult îmi dau seama la cît de puţin mă pot aştepta din 
partea tovărăşiei ce-o împart cu luminăţia-ta; că dacă de- 
astă dată ai lăsat să mă ciomăgească, de alte şi alte sute de 
ori o s-o pat iarăşi ca atunci cînd cu azvirlirea pe cergă şi cu 
alte multe năzbitii, că dacă acum a venit rîndul spinării, o să 
vie după aceea şi rîndul ochilor din cap. Mult mai bine-aş 
face — dar asta-i, că sînt un nătărău şi n-oi face nimic ca 
lumea cîte zile oi avea — mult mai bine-aş face, zic, să mă 
întorc la casa mea, şi la muierea mea, şi la odraslele mele, şi 
să le hrănesc şi să le cresc cu ce s-o milostivi Dumnezeu să- 
mi jdea, şi nu să mă mai tot ţin după luminăţia-ta pe 


drumuri fără de drum şi pe căi şi cărări ce nu duc nicăieri, 
bînd ca vai de lume şi mîncînd nici pe atît I Ce să mai 
vorbim de dormit: numără, frate scutier, şapte coţi de 
pămînt, şi dacă pofteşti mai mult, mai ia înc-o dată pe-atita, 
că doar tu ţii pîinea şi cuțitul, şi lungeşte-te după plac! 
Arză-l-ar focul şi praful să se-aleagă de cel dinţii ce se ţinu 
de cavaleria rătăcitoare sau măcar de cel dinţii căruia-i 
dete-n gînd să fie scutier la asemenea zevzeci, cum trebuie 
să fi fost toţi cavalerii rătăcitori de demult! De cei de- 
acuma, nu zic nimic, căci, o dată ce şi luminăţia-ta eşti unul 
din-tr-înşii, sînt cuviincios faţă de ei, ştiind mai ales că 
luminăţia-ta te pricepi ceva chiar mai mult decît Necuratul 
cînd e să vorbeşti şi să cugeţi. 

— Bucuros aş face o prinsoare cu tine, Sancho, spuse 
don Quijote, că atîta vreme cit tot turui cu gura fără ca 
nimeni să te oprească, nimic nu te doare în tot trupul. 
Vorbeşte, fătul meu, tot ce-ţi trece prin gind şi tot ce-ţi vine 
la gură, căci să ştiu eu că nu te mai doare nimic, aş socoti 
drept desfătare toată supărarea pe care mi-o căşunează 
obrăzniciile tale; şi dacă atît de mult ţii să te întorci la tine- 
acasă, la femeia ta şi la odraslele tale, ferească sfintul ca eu 
să mă împotrivesc! Banii mei sînt la tine; fă socoteală cît e 
de cînd am ieşit de la noi din sat pentru a treia oară, şi mai 
fă socoteală şi cam cît ai putea şi ar trebui să cîştigi pe lună, 
şi plăteşte-te cu chiar mîna ta. 

— Cînd îl slujeam, răspunse Sancho, pe Toma Carrasco, 
părintele bacalaureatului Samson Carrasco, pe care 
luminăţia-ta îl cunoşti prea bine, doi ducați cîştigam pe lună 
pe lingă mîncare; de la luminăţia-ta nu ştiu cît să cer, o dată 
ce mi-am dat seama că are mai mult de furcă scutierul unui 
cavaler rătăcitor decît acela ce slujeşte pe-un ţăran; că, la 
urma urmei, noi, cei care-i slujim pe ţărani, oricît ne-am 
trudi în timpul zilei, oricît am fi de năpăstuiţi, seara cel 
puţin cinăm bucate fierte şi dormim în pat, în care eu n-am 
dormit, de cînd te slujesc pe luminăţia-ta, decît în scurtul 
răstimp cit am stat la conacul lui don Diego de Miranda, şi 
n-am trăit apoi mai ca lumea decît cu gustarea pe care am 


scos-o din tingirile lui Camacho şi cu ce-am mai avut şi eu 
de mîncat, de băut şi de dormit în casa lui alde Basilio; 
încolo, tot timpul am dormit pe pămînt tare şi sub stele, 
supus la ceea ce se cheamă asprimile cerului, hrănindu-mă 
cu cîte o felie de brînză şi cu ciîte-un codru de pîine şi bînd 
ba din apele rîurilor, ba din ale izvoarelor întîlnite în cale 
prin aste pustietăţi pe care le batem. 

— Recunosc, spuse don Quijote, că tot ceea ce spuii- 
adevărat. Cu cît crezi, dară, că trebuie să-ţi dau mai mult 
decît ce-ţi dădea 'Toma Carrasco? 

— După cîte mă taie capul, spuse Sancho, cu doi reali 
mai mult, pe care i-ai adăuga luminăţia-ta în fiecare lună, 
m-aş socoti plătit cum trebuie; asta cît priveşte simbria 
pentru ostenelile mele; cît priveşte însă împlinirea cuvin - 
tului şi făgăduinţei de a-mi da luminăţia-ta să cîrmuiesc o 
insulă, ar fi drept ca să mai adaugi încă şase reali, care-n 
totul ar fi treizeci. 

— Prea bine, răspunse don Quijote, şi acum, potrivit 
simbriei pe care tu singur ţi-ai hotărîto, numărîndu-se acum 
douăzeci şi cinci de zile de cînd am plecat de la noi din sat, 
fă, Sancho, socoteala după măsura simbriei, vezi cât îţi 
datoresc şi plăteşte-te, cum ţi-am mai spus, chiar cu mîna 
ta. 

— Alelei, păcatele mele, spuse Sancho, ai greşit-o rău 
luminăţia-ta, cu socoteala asta, căci întrucît priveşte 
făgăduinţa insulei, numărătoarea trebuie să se facă din ziua 
chiar în care luminăţia-ta mi-ai făgăduit-o şi pînă-n clipa de 
faţă! 

— Dar cît e, Sancho, de cînd ţi-am făgăduit-o ? spuse don 
Quijote. 

— Dacă ţiu eu bine minte răspunse Sancho, trebuie să fie 
peste douăzeci de ani, cu trei zile poate mai mult sau mai 
puţin. 

îşi dete don Quijote una zdravănă peste frunte şi începu 
să riîdă cu poftă, spunînd: — Păi n-am purces în Sierra 
Morena şi în toate perindările noastre decît abia de două 
luni, şi-mi spui tu, Sancho, că-s douăzeci de ani de cînd ţi- 


am făgăduit ostrovul? Acum văd eu că vrei să se ducă pe 
simbriile tale toţi banii pe care-i ai de la mine; şi dacă aşa 
stau lucrurile şi te bucuri la ei, ţi-i dau încă de pe-acuma, şi 
să-i stăpîneşti sănătos, căci cu preţul de a mă vedea scăpat 
de-un scutier atît de ticălos, m-aş bucura şi de-aş rămîne 
sărac şi fără nici o leţcaie. Dar ia spune-mi, tu, cel ce încâlci 
canoanele date pentru slujitorii cavaleriei rătăcitoare, unde 
ai văzut sau ai citit că vreun scutier al vreunui cavaler 
rătăcitor s-a tocmit cu stăpînul său: Trebuie să-mi dai atita 
pe lună ca să te slujesc? Intră, intră tu numai, tilharule, 
măscăriciule şi căpcă-unule, că toate astea te arăţi să fii, 
intră, zic, în mare magnum 643 al istoriilor lor; şi dacă vei 
găsi că vreun scutier a spus şi a gîndit ceea ce-ai spus tu 
acum, îţi dau voie să mi-l pironeşti de frunte şi, pe 
deasupra, să-mi mai dai şi vreo patru sfirle zdravene în faţă; 
întoarce dîrlogii sau căpăstrul asinului şi du-te acasă, 
fiindcă un singur pas n-ai să mai faci de-acum înainte 
alături de mine! O, pîine mîncată de pomană! O, făgăduinţe 
date cui nu trebuie! O, tu, făptură care ţii mai mult de 
dobitoc decît de om! Tocmai acum, cînd aveam şi eu de gînd 
să-ţi fac o stare, şi încă de-aşa fel încît, în ciuda neveste-ti, 
să ţi se spună măria-ta, tu-ţi iei tălpăşiţa? Acum ţi-ai găsit să 
pleci, cînd aveam şi eu gindul hotărît şi statornic să te fac 
stăpînitorul celei mai mari insule de pe lume? La urma 
urmei, tu însuţi ai spus de-atitea ori că nu trebuie să dăm 
orzul pe. măgar eşti, măgar rămii şi măgar ai să fii pîn'ţi s-o 
tăia firul vieţii, că, după mine, socotesc că mai degrabă-ţi va 
ajunge viaţa la capătul ei cel de pe urmă decît să vezi şi să- 
ţi dai seama că eşti un dobitoc. 

Sancho îl privea ţintă pe don Quijote tot timpul cît acesta 
îl ocăra şi-i păru atit de rău, că-i deteră lacrimile-n ochi şi, 
cu glas tînguitor şi stins, îi spuse: — Stăpîne, recunosc că, 
pentru a fi măgar de-a binelea, nu-mi mai lipseşte decît 
coada; dacă luminăţia-ta vrei să mi-o pui, eu o s-o socotesc 
pusă la locul ei şi-o să te slujesc ca măgar cîte zile oi mai 
avea de trăit. lartă-mă, măria-.ta, milostiveşte-te de 
neghiobia mea şi ţine-n seamă că sînt un nepriceput, şi dacă 


spun şi eu vrute şi nevrute, asta-i mai mult din prostie decit 
din răutate; dar cine greşeşte şi se-ndreptează, lui 
Dumnezeu i se-ncredinţează. 

— M-aş fi mirat eu, Sancho, să nu amesteci acolo şi-un 
crimpei de zicală în vorbirea ta. Bine, eu acuma te iert, cu 
învoiala însă să te îndrepţi şi să nu te mai arăţi de-acu- 
nainte atît de dornic după cîştig, şi să cauţi să fii mai larg la 
inimă, să te întăreşti şi să-ţi faci curaj, nădăjduind la 
împlinirea făgăduinţelor mele, fiindcă, chiar de zăbovesc, 
ele nu sînt totuşi cu neputinţă. 

Sancho răspunse că aşa va face, chiar de-ar fi să-şi ia 
puterile din însăşi slăbiciunea lui. Spunînd astea, intrară în 
crîng, şi don Quijote se aşeză la piciorul unui ulm, iar 
Sancho la acela al unui fag, căci copacii de soiul ăsta şi alţii 
asemenea lor au totdeauna picioare şi niciodată miîini. 
Sancho îşi trecu noaptea ca vai de mama lui, fiindcă prăjina 
care-l altoise se făcea simțită şi mai tare pe frigul nopţii 
senine. Don Quijote şi-o petrecu cu veşnicele lui ginduri; 
dar cu toate astea, închiseră ochii şi, pe mînecate, îşi 
urmară drumul, căutînd malurile vestitului Ebru, unde li se 
întîmplă ceea ce se va povesti mai jos. 


Capitolul XXIX 

Despre faimoasa întîmplare cu luntrea fermecată 

Urmîndu-şi calea în chip obişnuit, cam la două zile după 
ce ieşiră din crîng, don Quijote şi cu Sancho ajunseră la rîul 
Ebru, iar vederea lui fu o nespusă desfătare pentru don 
Quijote; de aceea se şi uită lung şi privi frumuseţea 
malurilor, limpezimea apelor, curgerea lor liniştită şi 
mulţimea fără de număr a undelor lui de cleştar, privelişte 
care-i reînnoi în minte atitea gînduri de iubire; i se trezi mai 
cu seamă şi-i veni în minte ceea ce văzuse în peştera lui 
Montesinos; fiindcă tot îi spusese maimuța meşterului Pedro 
că parte din acele lucruri erau adevărate şi parte 
mincinoase, îi venea să creadă că-s mai multe cele 
adevărate decît cele mincinoase, cu totul altminteri decit 
Sancho, care le socotea pe toate drept curate minciuni. 
Cum rătăcea el în felul acesta, iată numai că i se ivi în faţa 
ochilor o mică luntre — fără de visle şi fără de cîrmă — care 
sta la țărm, priponită de un copac de pe mal. Se uită don 
Quijote în toate părţile şi nu văzu pe nimeni, şi îndată, fără 
a mai sta pe gînduri, descălecă de pe Rocinante şi-i porunci 
şi lui Sancho să descalece de pe măgar şi să lege zdravăn 
amîndouă dobitoacele unul lîngă altul de un plop sau deo 
salcie de pe-acolo, îl întrebă Sancho care era pricina acelei 
descălecări pe nepusă masă şi a acelei priponiri de copac. 
Răspunse don Quijote : — Trebuie să ştii, Sancho, că 
luntrea asta de-aici — nici nu mai încape bănuială c-ar 
putea fi altfel — mă cheamă de-a dreptul şi mă îmbie să 
intru într-însa şi să merg cu ea să dau ajutor vreunui 
cavaler sau vreunui alt om de viţă primejduit, care se află 
pesemne la mare strîmtoare, fiindcă aşa e tipicul cărţilor şi 
istoriilor cavalereşti, precum şi al vrăjitorilor care se 
amestecă în aceste istorii; că de se află vreun cavaler în 
vreo primejdie şi nu poate scăpa din ea decît prin ajutorul 
altui cavaler — fie el şi la trei mii de leghe depărtare unul 
de altul, şi chiar mai mult — atunci vrăjitorii sau îl învăluie 
pe acesta din urmă într-un nour, sau îi pregătesc o luntre în 
care să intre, şi în mai puţin de-o clipită îl înalţă în văzduh 


ori îl duc pe mare acolo unde vor să-l aibă şi unde-i nevoie 
de ajutorul lui; aşa că şi luntrea asta, dragă Sancho, pentru 
acelaşi ţel se află aici pregătită. Aşa-i de adevărat ce-ţi 
spun, cum e acuma ziuă, şi pînă să nu apuce să ne piară 
luntrea din faţa ochilor leagă-i pe măgar şi pe Rocinante 
unul lingă altul şi să ne încredinţăm în mina lui Dumnezeu 
care ne călăuzeşte, că n-o să-mi părăsesc eu gindul de-a 
intra în luntre nici să-mi ceară asta călugări de cei din 
tagma desculţilor644. 

— Dacă aşa stă treaba, răspunse Sancho, şi luminăţia-ta 
la tot pasul vrei să te ţii de aceste — nu ştiu cum să le spun 
— bazaconii, nu-mi rămîne alta decît să ascult şi să-mi plec 
capul, ţinîndu-mă şi eu de zicala: fă ce-ţi spune stăpînul şi 
aşază-te cu ella masă; dar cu toate astea, ca să nu-mi fie 
cugetul apăsat, vreau să-ţi spun dinainte că luntrea asta nu 
mi se pare a fi din alea fermecatele, ci a vreunor pescari de 
pe-aici de pe rîu, fiindcă din apele lui se pescuiesc cele mai 
minunate chepe de pe lume. 

Spunea astea Sancho, în vreme ce lega dobitoacele, 
lăsîndu-le, cu adîncă strîngere de inimă, sub ocrotirea şi 
sprijinul vrăjitorilor. Don Quijote îi spuse să nu se întristeze 
că lasă de izbelişte acele dobitoace, fiindcă solomonarul 
care pe ei i-ar purta pe drumuri şi prin ţinuturi aflate la 
distanţe atît de mari ar avea grijă şi de ele, dîndu-le tot ce 
le trebuie. 

— Nu-nţeleg ce-i aia din straiţe, spuse Sancho, că de 
cînd mă ştiu eu pe lume, o vorbă ca asta nici c-am mai auzit. 

— Distanțe, răspunse don Quijote, adică depărtări mari; 
şi nici nu-i de mirare că nu înţelegi vorba, că doar nu eşti 
dator să ştii latineşte, ca unii ce se fălesc că ştiu, şi cînd 
colo, habar n-au. 

— lată-i gata legaţi, răspunse Sancho. Ce-avem acum de 
făcut ? 

— Ce-avem de făcut? răspunse don Quijote*. Să ne 
închinăm şi să ridicăm ancora, vreau să spun să ne 
îmbarcăm şi să tăiem odgonul cu care-i legată luntrea asta. 
Şi după ce* dintr-un salt, fu într-însa, îl urmă şi Sancho, iar 


don Quijote reteză funia, şi luntrea se depărtă încetul cu 
încetul de mal; şi cînd Sancho se văzu cam la doi stînjeni în 
largul rîului, începu să tremure, temîndu-se de pieire; dar 
nimic nu-l obidi mai mult decit să-şi audă măgarul zbierînd 
şi să-l vadă pe Rocinante cum luptă să se dezlege; şi spuse 
către stăpînu-său: — Măgarul zbiară cu inima frîntă de 
plecarea noastră iar Rocinante încearcă să se slobozească 
ca să se arunce după noi în apă. Vai, prietenii noştri dragi, 
rămîneţi în pace, iar sminteala ce ne depărtează de voi, 
preschimbată în dezamăgire, întoarcă-ne iarăşi în preajma 
voastră ! 

Şi într-acestea începu să se bocească atit de amarnic, că 
don Quijote, scîrbit şi mîniat, îi zise: — De ce ţi-e frică, 
mişelească făptură? La ce te văicăreşti, inimă de turtă 
dulce? Cine te prigoneşte şi cine te împilează, suflet de 
şoarece fricos? Sau ce-ţi mai lipseşte, nevoiaşule înfundat în 
sinul belşugului? Umbli cumva pe jos şi desculţ prin munţii 
Rifului? Da' de unde, că stai tolănit ca un paşă, aci în luntre. 
Şi eşti dus de curgerea măreaţă a acestui rîu desfătător, din 
care în curînd vom ieşi în marea cea neţărmurită. Dar ce 
vorbesc? Om fi şi ieşit şi om fi străbătut pe puţin şapte-opt 
sute de leghe; şi dac-aş avea aici un astrolab cu care să iau 
înălţimea stelei polare, ţi-aş spune întocmai cît am mers, cu 
toate că sau nu mă pricep eu destul, sau am şi trecut ori 
trecem în curînd peste linia echinocţială, care împarte şi 
taie cei doi poli potrivnici la distanţă egală. 

— Şi cînd om ajunge la lenea aia de care spui luminăţia- 
ta, întrebă Sancho, cît se cheamă că am mers? 

— Mult, răspunse don Quijote, fiindcă din trei sute 
şaizeci de grade cît cuprinde rotogolul apei şi al uscatului, 
după calculul lui Ptolemeu, care a fost cel mai mare 
cosmograf din ciţi se ştie, înseamnă că am şi făcut jumătate 
cînd vom ajunge la linia de care ţi-am spus. 

— Pe legea mea, stăpine, că tare aleşi martori mai îmi 
aduci la cele ce spui! Parcă de unul Cosma grasul ziceai, 
dimpreună cu calul lui Potoleu sau Potmoleu, sau mai ştiu 
eu cum naiba-i zice. . 


Rise don Quijote de tălmăcirea pe care o dase Sancho 
numelui, calculului şi socotelii cosmografului Ptolomeu şi-i 
zise: — Trebuie să ştii, Sancho, că spaniolii şi cei ce se 
îmbarcă la Cadix pentru a merge în Indiile Răsăritene iau 
drept semn după care să-şi dea seama că au trecut de linia 
echinocţială de care ţi-am spus faptul că tuturor celor de pe 
corabie le mor păduchii fără să le mai rămînă măcar de 
sămînţă; şi atunci nici urmă de mişcător n-ai să mai găseşti 
pe toată corabia, chiar de l-ai cîntări cu aur; aşa că poţi şi 
tu, Sancho, să-ţi treci o mînă de-a lungul coapsei, şi dacă vei 
prinde vreunul, vom ieşi şi noi din îndoiala asta, iar dacă nu, 
se cheamă că am trecut. 

— Nimic nu cred eu din toate astea, răspunse Sancho, 
dar hai, totuşi, să fac ce-mi porunceşti luminăţia-ta, măcar 
că nu ştiu ce nevoie mai e să fac toate încercările astea, 
atîta vreme cît văd cu ochii mei că nu ne-am depărtat nici 
cinci stînjeni de mal, iar de la zăvoi n-am coborit pe apă nici 
măcar doi stînjeni, fiindcă se mai află acolo Rocinante şi cu 
măgarul, chiar în locul unde-i lăsarăm; şi dacă se vede atît 
de bine cum văd eu acuma, să mă lovească nevoia dacă nu 
ne mişcăm şi nu înaintăm întocmai ca melcul! 

— Fă, tu, Sancho, încercarea de care ţi-am spus şi nu te 
mai omori cu ce nu-i de nasul tău, că tu habar n-ai ce-s alea 
coluri, paralele, zodiacuri, ecliptice, poli, solstiţii, echi- 
nocţii, planete, semne cereşti, puncte, măsuri, din care se 
alcătuiesc sfera cerească şi cea pămintească; că dacă ai 
avea habar de toate astea sau măcar de-o parte din ele, 
apăâi ţi-ai da limpede seama ce de paralele am tăiat, ce de 
semne cereşti am văzut şi ce de constelații am lăsat în urmă 
şi le mai lăsăm încă şi acuma. Şi-ţi mai spun înc-o dată să te 
pipăi şi să te cauţi, că eu, din partea mea, socot că eşti mai 
curat decît o coală de hîrtie netedă, din acelea albe. 

Se pipăi Sancho şi, ajungînd cu mîna încetişor şi bîjbîind 
pînă la fluierul piciorului stîng, îşi înălţă capul, îl privi pe 
stăpinu-su şi spuse: — Sau încercarea e înşelătoare, sau n- 
am ajuns nici pe departe acolo unde spui luminăţia-ta. 

— Dar de ce ? întrebă don Quijote. Ai dat de unul ? 


— Ba chiar de unii! răspunse Sancho. 

Şi scuturîndu-şi degetele, îşi spălă toată mîna în undele 
pe care luneca liniştit luntrea în mijlocul rîului, fără ca nici o 
putere tainică şi nici un vrăjitor ascuns s-o mişte, ci numai 
firul apei, care în acea clipă era blindă şi domoală. într- 
acestea zăriră nişte mori mari de apă în mijlocul rîului; 
numai ce le văzu don Quijote, că şi spuse cu glas tare către 
Sancho: — Vezi? Colo, fătul meu, se descoperă cetatea, 
castelul sau întăritura, unde trebuie să se afle vreun cavaler 
împilat sau vreo crăiasă, doamnă sau domniţă aflată la 
strimtoare, spre ajutorarea cărora sînt eu purtat pe-aici. 

— Ce drac de cetate, fortăreață sau castel visezi 
luminăţia-ta, stăpîne ? spuse Sancho. Nu vezi nici atîta 
lucru că alea-s nişte mori de apă care se află în mijlocul 
rîului şi-n care se macină griul? 

— Ia taci, Sancho, spuse don Quijote, că deşi par mori de 
apă, uite că nu sînt, şi ţi-am mai spus de-atitea ori că vrăjile 
prefac şi preschimbă toate lucrurile din starea lor firească; 
nu vreau să spun că le schimbă cu adevărat dintr-o stare în 
alta, ci numai fac să arate altfel, aşa cum ne-a dovedit ceea 
ce-am văzut în schimbarea Dulcineii, singurul liman al 
nădejdilor mele. 

între timp, luntrea, intrată în mijlocul vîrtejului din rîu, 
începu să meargă nu chiar atît de încet ca pînă acum. 
Văzînd că vine luntrea aceea pe rîu şi că-i gata să fie luată 
de şuvoiul roţilor, mai mulţi morari ieşiră de zor cu prăjini 
lungi ca s-o oprească; şi cum ieşeau ei aşa înălbiţi, cu 
chipurile şi cu straiele prăfuite de făină, nu te ademeneau 
de loc cu înfăţişarea lor. Strigau cît îi lua gura, spunînd: — 
Diavoli blestemaţi, unde vă duceţi ? Vi s-a urit cu viaţa ? Ce, 
vreţi să vă înecaţi sau să vă strivească roţile acestea? 

— Nu ţi-am spus eu, Sancho, zise atunci don Quijote, că 
am ajuns tocmai acolo unde mi-e dat să arăt cît e în stare să 
facă vitejia braţului meu ? Ia te uită câţi lotri şi tilhari îmi ies 
înainte, ia te uită cîţi căpcăuni îmi vin împotrivă, ia te uită 
cite priviri vrăjmaşe vor să ne înspăimînte, dar o să vă arăt 
eu vouă, mişeilor ! 


Şi, ridicîndu-se în picioare în luntre, începu cu strigăte 
puternice să-i amenințe pe morari, spunîndu-le: — 
Lepădături ticăloase şi nechibzuite, daţi-i drumul şi lăsaţi-l 
slobod pe insul ce-l ţineţi împilat în întăritura sau temniţa 
voastră, fie el de neam mare sau om de rînd, de orice soi şi 
de orice fel ar fi, că eu sînt don Quijote de La Mancha, 
numit şi Cavalerul Leilor, după celălalt nume al meu, şi mie 
mi-este hărăzit, prin pronia cerurilor celor mai de sus, să 
pun capăt cu bine acestei aventuri! Şi spunînd astea, puse 
mîna pe spadă şi începu s-o vînture în aer împotriva 
morarilor, care, auzind, însă neînţelegind toate acele 
scrînteli, se opinteau să oprească cu prăjinile lor luntrea, 
care mai-mai că intrase în virtejul şi în -scocul roţilor. Căzu 
Sancho în genunchi şi rugă cerul să-l mîntuiască dintr-o 
primejdie atît de vădită, cum de altfel îl şi mîntui, prin 
dibăcia şi prin iuţeala morarilor, care, împingînd cu prăjinile 
lor luntrea, o opriră, dar nu în aşa fel ca să împiedice 
răsturnarea ei şi să nu dea cu don Quijote şi cu Sancho 
bîildîbîc în apă. 

Don Quijote, însă, nu păţi nimic fiindcă ştia să înoate ca 
un gînsac, măcar că greutatea armelor îl trase la fund de 
vreo două ori; şi dacă n-ar fi fost bieţii morari, care se 
azvirliră în apă şi-i scoaseră, ţinîndu-i zdravăn pe amindoi, 
acolo ar fi fost Troia pentru ei. După ce-i aduseră pe uscat, 
mai mult muraţi decît morţi de sete, Sancho, îngenunchind, 
cu mîinile împreunate şi cu ochii aţintiţi către cer, îi ceru lui 
Dumnezeu, într-o lungă şi cucernică rugăciune, să-l mîntuie 
de-aci înainte de pornirile nesăbuite şi de năzdrăvăniile 
stăpinului său. 

Intre timp, picară pe-acolo şi pescarii stăpîni ai luntrii, 
pe care roţile morii o făcuseră ţindări; şi cînd o văzură sfă- 
rimată, se năpustiră să-l dezbrace pe Sancho şi să-i ceară 
lui don Quijote să le-o plătească; acesta, foarte domol, ca şi 
cum nu i s-ar fi întîmplat nimic, spuse morarilor şi 
pescarilor că el bucuros ar plăti luntrea, cu învoiala însă de 
a dezrobi fără răscumpărare pe insul sau pe inşii care se 
aflau asupriţi acolo în castel. 


— De ce inşi şi de ce castel vorbeşti, smintitule ? întrebă 
unul din morari. Ai vrea poate să ne iei muşteriii care vin 
să-şi macine griul la morile astea? 

Destul, îşi zise în sine don Quijote, văd că ar fi să vorbesc 
în deşert dacă aş mai încerca cu binele a le face pe 
lepădăturile acestea să săvirşească vreo faptă bună; 
pesemne că-n toată păţania asta s-or fi ciocnit între ei doi 
vrăjitori puternici, dintre care unul strică tot ce pune 
celălalt la cale; unul mi-a pregătit luntrea, iar celălalt mi s-a 
pus de-a curmezişul; Dumnezeu să-i dea de rost, că toată 
lumea asta e alcătuită din urzeli şi din gînduri potrivnice 
unul altuia. Altceva nu mai am ce face! 

Şi îşi urmă gindul cu glas tare, spunînd şi privind către 
mori: — Dragii mei, oricare aţi fi voi cei ce zăceţi închişi în 
această temniţă, iertaţi-mă că, spre nefericirea mea şi a 
voastră, nu vă pot scoate din restrişte; pentru vreun alt 
cavaler o fi hărăzită şi păstrată această încercare. 

După ce spuse aceste cuvinte, se înţelese cu pescarii şi le 
plăti pentru luntre cincizeci de reali, pe care Sancho îi dete 
cu inima îndoită foarte şi spuse: — încă două călătorii din 
astea cu luntrea, şi ni se duce tot avutul pe girlă. 

Pescarii şi morarii nu-şi mai veneau în fire de mirare, 
uitîndu-se la cei doi inşi atit de neasemănători — după cît se 
părea — cu ceilalţi oameni, şi nu ajungeau să priceapă pînă 
unde băteau vorbele şi întrebările pe care le rostea don 
Quijote; şi socotindu-i zănatici, îi lăsară în plata Domnului, 
morarii ducîndu-se pe la mori, iar pescarii către satele lor. 
Don Quijote şi cu Sancho se întoarseră la dobitoacele lor — 
minte de dobitoace aveau şi ei înşişi, judecind după felul 
cum se purtaseră — şi aşa se încheie şi aventura cu luntrea 
fermecată. 

Despre ceea ce i s*a întîmplat lui don Quijote cu o 
frumoasă vîinătoriţă 

întristaţi şi necăjiţi, se întoarseră, cavaler şi scutier, la 
dobitoacele lor; mohorit îndeosebi era Sancho, pe care îl 
frigea la inimă cînd trebuia să umble la punga cu bani, 
părindu-i-se că ori de cîte ori scotea ceva dintr-însa, 


luminile ochilor şi le scotea. în cele din urmă, fără a 
schimba o vorbă între ei, încălecară şi se depărtară de 
faimosul rîu, don Quijote cufundat în gindurile sale de 
iubire, iar Sancho în acelea ale înălţării sale, care acum tare 
i se părea depărtată ; pentru că, oricît ar fi fost el de sărac 
cu duhul, tot îşi dădea seama că isprăvile stăpînului său — 
toate sau cele mai multe dintr-însele — erau curate nerozii 
şi căuta prilejul ca, fără să mai intre în socoteli şi fără să-l 
mai vestească pe stăpînu-său, să se smulgă într-o bună zi de 
el şi s-o întindă spre casă; soarta rîndui însă lucrurile altfel 
decit avea el de gînd. 

Se întîmplă, dară, că a doua zi, către asfinţitul soarelui, 
pe cînd ieşeau ei dintr-o dumbravă, îşi aruncă ochii don 
Quijote pe o pajişte verde, şi la capătul ei văzu lume multă. 
Şi dîndu-se mai aproape, înţelese că erau vinători cu şoimi. 
Se apropie şi mai mult, şi printr-acea lume văzu o 
preafrumoasă doamnă călare pe-un bidiviu sau pe-un sireap 
alb ca neaua, împodobit cu hamuri verzi şi cu o şa bătută în 
argint. Doamna era şi ea îmbrăcată-n verde, şi atît de 
strălucit şi de bogat, încît părea că însăşi strălucirea se 
întruchipase într-însa. Pe pumnul stîng ţinea un şoim, semn 
ce-l făcu pe don Quijote să înţeleagă că era o mare doamnă, 
care trebuie să fi fost stăpîna întregului alai de vînătoare, 
cum şi era de altfel; şi atunci îi spuse lui Sancho: — Du-te- 
ntr-un suflet, Sancho dragă, şi spune-i acelei doamne cu 
bidiviul şi cu şoimul că eu, Cavalerul Leilort pentru marea ei 
frumuseţe, îi sărut mîinile, şi că dacă măria-sa îmi dă 
învoire, mă voi şi duce să i le sărut şi s-o slujesc, 

atit cît îmi stă în putinţă şi cît îmi porunceşte înălţimea- 
sa. Dar ia seama, Sancho, cum vorbeşti şi fereşte-te de-a 
mai trînti vreo zicală din acelea de-ale tale în solia cu care 
te însărcinez. 

— Ţi-ai şi găsit cine să le trîntească! răspunse Sancho. 
Să-mi spui mie una ca asta, ca şi cum, la viaţa mea, asta ar 
fi cea dintii solie pe care o aduc unei doamne alese şi de 
neam mare. 


— în afară de aceea pe care ai dus-o domniţei Dulcinea, 
răspunse don Quijote, eu nu ştiu să mai fi dus tu vreuna, cel 
puţin de cînd eşti scutier la mine. 

— Asta-i adevărat, răspunse Sancho, dar pe bunul 
platnic chezăşia nu-l doare, şi în casa care-i plină, repede 
găteşti de cină; vreau să zic că mie n-ai ce să-mi spui şi să 
mă dăscăleşti de nimic, că eu în toate sînt dat pe brazdă şi 
la toate mă cam pricep puţintel. 

— Te cred, Sancho, spuse don Quijote. Du-te într-un ceas 
bun, şi Domnul te călăuzească. 

Plecă Sancho în goana mare, scoţindu-l pe măgar din 
pasul lui obişnuit, ajunse acolo unde se afla frumoasa 
vînătoriţă şi, descălecînd, puse genunchiul la pămînt 
dinainte-i şi zise: — Frumoasă doamnă, cavalerul pe care-l 
vezi colo şi care se numeşte Cavalerul Leilor e stăpînul meu, 
iar eu sînt scutierul său şi mă numesc, după cum mi se 
spune acasă, Sancho Panza. Acest Cavaler al Leilor, care 
pînă nu de mult se numea al Tristei Figuri, trimite prin mine 
să ţi se spună măriei-tale să-i dai îngăduinţa ca, avînd 
învoirea, placul şi încuviințarea înălţimii-tale, să vie şi să-şi 
strămute în fapt vrerea, care nu este alta — după cîte spune 
el şi după cîte gindesc şi eu — decit să slujească mîndreţii şi 
frumuseţii neîntrecute a măriei-tale; că dacă i-ai da această 
îngăduinţă, ar face lucruri care să se reverse cu îmbelşu- 
gare în folosul luminăţiei-tale, iar el ar primi-o ca pe-o 
nemaiinchipuită cinste şi milostivire din parte-ţi. 

— Nu mai încape vorbă, bunule scutier, răspunse 
doamna, că ţi-ai îndeplinit solia cu tot rostul cerut de 
asemenea solii; ridică-te în picioare, căci scutierul unui atit 
de vajnic cavaler cum este acela al Tristei Figuri, de care 
am auzit atitea, nu-i drept să stea în genunchi; ridică-te, 
dragul meu, şi du-te de spune stăpinului tău să vină, că şi 
eu cu soţul meu, ducele, îl primim din toată inima pentru a-l 
sluji cu cele de cuviinţă într-o casă de vînătoare pe care o 
avem pe-aici, prin preajmă. 

Se ridică Sancho, minunat atît de frumuseţea preaiînaltei 
doamne, cît şi de buna-creştere şi curtenia ei, dar mai mult 


decît de toate, de faptul că ea auzise de stăpinul lui, 
Cavalerul Tristei Figuri; şi dacă nu-l numise şi Cavalerul 
Leilor, o fi poate fiindcă îşi pusese prea de curînd acest 
nume. îl întrebă ducesa (al cărei nume încă nu se ştie): — Ia 
spune-mi, dragă scutierule, stăpînul acesta al tău nu e unul 
despre care se află tipărită o istorisire numită a Iscusitului 
hidalgo don Quijote de La Mancha şi care are drept doamnă 
a inimii sale pe o anume Dulcinea din Toboso ? 

— Chiar el e, doamnă, răspunse Sancho, iar acel scutier 
al său, care intră sau trebuie să intre în istorisirea asta, şi 
pe care-l cheamă Sancho Panza, sînt eu, afară numai dacă 
nu m-or fi schimbat în leagăn, vreau să zic, dacă nu m-or fi 
răsbotezat la tiparniţă. 

— De toate astea mă bucur foarte, spuse ducesa. Du-te, 
dragă Panza, şi spune stăpînului tău că-i binesosit şi 
binevenit prin ţinuturile mele şi că nimic pe lume n-ar putea 
să-mi facă o mai mare bucurie. 

Sancho, cu răspunsul acesta atît de îmbietor, se-ntoarse 
cum nu se poate mai voios la stăpînu-său, căruia îi povesti 
tot ce-i spusese preaînalta doamnă, ridicînd în slăvi, cu 
vorbele lui din topor, neîntrecuta-i frumuseţe, nespusa ei 
gingăşie şi curtenie. Don Quijote se înfipse ţanţoş în şa, se 
împlîntă bine în scări, îşi potrivi viziera, dete pinteni lui 
Rocinante şi, cu vrednică înfăţişare, se duse să sărute 
mîinile ducesei, care trimisese să-l cheme pe soţul ei, 
ducele, şi, pînă să sosească don Quijote, îi povesti cum a fost 
cu solia lui; şi fiindcă citiseră amîndoi partea întîi a acestei 
istorisiri şi dintr-însa îşi dăduseră seama de firea trăsnită a 
lui don Quijote, îl aşteptau cu o nespusă bucurie şi cu 
dorinţa de a-l cunoaşte, avînd de gînd să-i ţină hangul scrin- 
telii lui şi să-i cînte în strună la tot ce-o spune, purtindu-se 
cu el — cîte zile avea să facă popas la ei — întocmai ca şi cu 
un cavaler rătăcitor, după tot tipicul obişnuit în cărţile de 
istorii cavalereşti pe care ei le citiseră, ba chiar le şi 
îndrăgiseră foarte. 

într-acestea, se apropia şi don Quijote, cu viziera 
ridicată. Şi văzînd după mişcările lui că vrea să descalece, 


Sancho dete fuga să-i ţină scările; dar atît de spart la fund îi 
fu norocul, că tocmai cînd să descalece, i se prinse aşa de 
tare un picior într-o funie ce atîrna de la samar, că nu mai 
fu chip să şi-l scoată, rămînînd aşa aninat de un picior, cu 
gura şi cu pieptul la pămînt. Don Quijote, căruia nu-i intra 
în obicei să descalece fără să i se ţină scara, crezind că 
Sancho şi venise să i-o ţină, sări dintr-o smucitură de pe cal, 
trăgînd după el şi şaua lui Rocinante, care o fi fost slab 
prinsă în chingi, aşa că şi şaua şi el bufniră la pămînt, nu 
fără ruşinea sa şi nu fără un sodom de sudălmi stilcite între 
dinţi şi îndreptate către amărttul de Sancho, care tot mai 
stătea cu piciorul prins în laţ. Ducele porunci vinătorilor săi 
să sară într-ajutorul cavalerului şi scutierului, şi atunci 
vînătorii îl ridicară pe don Quijote, rău scuturat de pe urma 
căderii, şi care, şontic-şontic, cum putea şi el, se duse să-şi 
plece genunchii dinaintea celor doi stăpîni; dar ducele nu-i 
îngădui în ruptul capului să îngenuncheze, ba chiar, 
coborînd el însuşi de pe cal, se duse să-l îmbrăţişeze pe don 
Quijote, spunîndu-i: — Sînt mîhnit foarte, seniore Cavaler al 
Tristei Figuri, că primul pas pe care l-ai făcut la mine în 
ţinut ţi-a fost atit de neprielnic, precum s-a şi văzut, dar 
nepăsarea scutierilor e de obicei pricină la năpaste şi mai 
rele. 

— Prilejul de a te vedea, viteazule prinţ, răspunse don 
Quijote, e cu neputinţă a-mi fi neprielnic; chiar de nu mi s- 
ar fi oprit căderea decit în străfundul genunilor, slava de a 
te fi văzut ar fi fost de ajuns ca să mă ridice şi să mă scoată 
de acolo. Scutierul ăsta al meu, bată-l Dumnezeu să-l bată, 
e mai priceput în a-şi dezlega limba ca să îndruge la ocări 
decit în a lega şi a strînge în chingi o şa ca să stea ţeapănă ! 
Dar oricum m-aş afla, căzut sau ridicat, pe jos sau de-a 
călare, de-a pururi voi fi preaplecatul doamnei mele ducese, 
vrednica soaţă a înălţimii-tale şi vrednică stăpină a 
frumuseţii şi domniţă a curteniei din întreaga lume. 

— la-o mai domol, seniorele meu don Quijote de La 
Mancha, spuse ducele, fiindcă acolo unde stăpineşte 


domniţa dona Dulcinea din 'Toboso nu se cuvine a fi lăudate 
şi alte frumuseți. 

Acum tocmai se slobozise şi Sancho din strînsoarea 
laţului, şi aflîndu-se şi el pe-acolo prin preajmă, mai înainte 
ca stăpînu-său să răspundă, zise: — Nu se poate tăgădui, ci 
învedera că domniţa mea Dulcinea din 'loboso e cît se poate 
de frumoasă, dar nu ştii de unde sare iepurele, fiindc-am 
auzit spunîndu-se că aceea pe care atiţia o numesc fire e ca 
un olar care făureşte ulcioare de lut, şi acela care făureşte 
un ulcior frumos, apăi tot atît de bine poate să făurească şi 
două, şi trei, şi o sută. Spun asta pentru că doamna ducesă 
pre legea mea că nu rămîne mai prejos de stăpîna-mi, 
domniţa Dulcinea din Toboso. 

Se întoarse don Quijote către ducesă şi-i spuse: — Poţi 
să-ţi închipui, măria-ta, că nici un cavaler rătăcitor de pe 
lume n-a avut scutier mai limbut şi mai hitru decit cel pe 
care-l am eu, şi înălţimea-ta te-ai încredința cu totul de 
acest lucru dacă ai binevoi numai cîteva zile să te laşi slujită 
de mine. 

La care ducesa îi răspunse: 

— Faptul că-i mucalit îl ridică pe bunul Sancho la mare 
preţ în ochii mei, fiindcă acesta-i semn că-i deştept, pentru 
că, seniore don Quijote, vorbele cu haz şi de duh, după cum 
prea bine ştii şi domnia-ta, nu prind rădăcini în minţile 
adormite; şi dacă Sancho al nostru e şi hazliu şi mucalit, 
socotesc atunci că-i şi deştept. 

— Şi guraliv, adăugă don Quijote. 

— Cu atit mai bine, zise ducele, deoarece multe lucruri 
de haz nu se pot spune doar în cîteva vorbe; şi ca să nu ne 
pierdem vremea cu asta, să vină vajnicul Cavaler al Tristei 
Figuri. 

— Al Leilor, ar trebui să spui, înălţimea-ta, se vîri Sancho 
în vorbă, fiindcă acuma s-a mîntuit cu figura tristă! 

— Bine, fie şi al Leilor. Şi ducele îşi urmă vorba: Să 
poftească, dară, seniorele Cavaler al Leilor la castelul meu 
de-aici din apropiere, unde i se va face primirea pe drept 
cuvenită unei atit de înalte feţe, primire pe care eu şi cu 


ducesa obişnuim s-o facem tuturor cavalerilor rătăcitori 
care se abat pe la noi. 

In vremea asta, Sancho potrivise şi strinsese bine în 
chingi şaua lui Rocinante; şi urcîndu-se pe el don Quijote, 
iar ducele pe o mîindreţe de bidiviu, o luară între ei, la 
mijloc, pe ducesă şi o porniră către castel. Ducesa îi porunci 
lui Sancho să treacă lîngă ea, fiindcă grozav o mai desfăta 
să-i audă vorbele cu miez. Sancho nu se lăsă mult rugat şi 
se băgă şi el printre cei trei, aşa că sfatul se ţinu acum în 
patru, spre marea bucurie a ducesei şi a ducelui, care 
socotiră drept un mare noroc să primească la ei în castel un 
asemenea cavaler rătăcitor şi un asemenea scutier rătăcit. 


Capitolul XXXI Unde se vorbeşte despre lucruri şi multe, 
şi mari De bucurie, Sancho se credea într-al nouălea cer, 
văzînd — cel puţin lui i se părea — că are trecere în faţa 
ducesei, fiindcă socotea că în castelul ei o s-o ducă tot aşa 
de bine ca şi în casa lui don Diego sau în aceea a lui Basilio, 
ahtiat cum era el veşnic după trai bun, aşa că nu lăsa să-i 
scape prilejul cînd şi ori de cîte ori acesta îl îmbia la huzur. 

Spune apoi povestea că, mai înainte de a ajunge la acea 
casă de vinătoare sau la acel castel, se depărtă ducele de 
ceilalţi şi dete porunci slujitorilor în ce chip să se poarte cu 
don Quijote, căruia, de îndată ce ajunse, dimpreună cu 
ducesa, la porţile castelului, îi ieşiră întru întimpinare mai 
multe slugi sau rîndaşi la cai, îmbrăcaţi în veştminte lungi 
pîn' la pămînt — adică halate, cum li se spune — din atlaz 
roşu-aprins din cel mai scump, şi prinzindu-l pe don Quijote 
în braţe, îi spuseră în taină: — Du-te, măria-ta, s-o ajuţi pe 
doamna ducesă să descalece. 

Aşa şi făcu don Quijote, ceea ce aduse un schimb de 
vorbe curtenitoare între el şi ducesă cu privire la ajutorul 
pe care voia să i-l dea; în cele din urmă birui însă hotărîrea 
ducesei, care nu vru să coboare sau să se dea jos de pe 
bidiviu decît în braţele ducelui, spunînd că nu se simţea 
vrednică să încarce un atît de vajnic cavaler cu o atit de 
netrebnică povară. Veni atunci şi ducele s-o ajute să 
descalece şi, intrînd într-o mare curte închisă de ziduri, le 
ieşiră înainte două fetişcane frumoase, care aşternură pe 
umerii lui don Quijote o mantie largă de porfiră din cea mai 
aleasă, şi cît ai clipi se umplură pridvoarele curţii cu 
slujitori şi slujitoare de-ale celor doi stăpîni, strigind în gura 
mare: — Fii binevenit, tu, floare şi spumă a cavalerilor 
rătăcitori! 

Şi toţi laolaltă sau cei mai mulţi dintr-înşii îi stropeau pe 
don Quijote, pe duce şi pe ducesă din şipuri cu apă bine 
mirositoare, ceea ce îl umplu de uimire pe don Quijote; şi 
aceea fu cea dintii zi în care el îşi dete seama şi se 
încredinţă de-a binelea că-i un cavaler rătăcitor în lege, iar 
nu unul închipuit, văzînd că toţi se poartă cu el în acelaşi 


chip în care citise el că se purta lumea cu asemenea 
cavaleri în veacurile de demult. 

Sancho, lăsînd măgarul de izbelişte, se ţinu scai de 
ducesă şi intră cu ea în castel; dar avînd mustrări de cuget 
că şi-a părăsit măgarul în voia sorții, se duse la o cinstită 
duena, care, dimpreună cu alte doamne, ieşise întru 
întimpinarea ducesei, şi-i spuse în şoaptă: — Doamnă 
Gonzales, sau cum t-ei fi chemînd înălţimea-ta . 

— Dona Rodriguez de Grijalba e numele meu, răspunse 
duena. Ce-ţi pofteşte inima, omul lui Dumnezeu? 

La care Sancho răspunse: 

— Aş vrea ca luminăţia-ta să fii atit de bună să ieşi pe 
poarta castelului, unde ai să dai de-un măgar sur de-al meu; 
fă-mi un bine şi pune să-l ducă sau du-l luminăţia-ta la 
grajd, că-i cam fricos sărăcuţul şi în nici un chip n-o să-i fie 
la îndemînă să rămînă singur. 

— Dacă o fi şi stăpînul tot atît de mintos ca şi sluga, 
răspunse duena, apăi ne-am pricopsit! Du-te-n păcatele, 
omule, tu şi cu cei ce mi te-au mai adus pe-aici şi vezi-ţi 
singur de măgarul tău, că noi, doamnele din alai, care ne 
aflăm pe-aici prin casă, nu sîntem deprinse cu asemenea 
treburi. 

— Dar adevărul curat, răspunse Sancho, e că l-am auzit 
pe stăpinu-meu — care-i priceput, nu glumă, în istorii 
cavalereşti — spunînd, cînd îmi povestea de istoria lui 
Lanzarote, cum că atuncea .cînd se-ntoarse din Bretania, 
Doamne se-ngrijeau de el, 

Jupîniţe de-armăsaru-i. 

Cît priveşte măgarul meu, poţi fi încredinţată că eu nu l- 
aş da nici pe calul seniorului Lanzarote ! 

— Ascultă, omule, răspunse duena, dacă eşti măscărici, 
ţine-ţi glumele pentru locul unde se potrivesc şi unde ţi se 
plătesc, că de la mine n-ai să capeţi decit cel mult o papară 

— Nici asta nu-i de lepădat, răspunse Sancjio, că tare 
bine coaptă trebuie să mai fie acea papară, fiindcă, de te-ai 


apuca să joci cărţi şi tot de-atitea ori ai cîştiga cît ţi-e 
numărul anilor, apăi fără doar şi poate că te-ai îmbogăţi. 

— Pui de curvă ce eşti, spuse mînioasă foc duena, dacă 
sînt sau nu bătrină, de asta am să dau socoteală doar lui 
Dumnezeu, iar nu ţie, ticălosule, mirlanule ! 

Spuse asta atît de tare, că o auzi şi ducesa, care, 
întorcîndu-se şi văzînd-o pe duena atit de încinsă şi cu ochii 
aprinşi de mînie, o întrebă cu cine se luase la harţă. 

— Uite cu cine, răspunse duena, cu pramatia asta de om, 
ce m-a rugat să fiu atit de bună să mă duc să-i vîr în grajd 
măgarul, care-i la poarta castelului, dîndu-mi ca pildă că 
aşa se făcea nu ştiu pe unde, că nişte doamne din cele mari 
de îngrijeau de unul Lanzarote, iar alte doamne aveau grijă 
de calul lui, şi după toate, drept vorbă care să mă ungă, mi- 
a mai trîntit-o şi că-s babă. 

— Asta aş socoti-o, răspunse ducesa, drept cea mai mare 
jignire care ar putea să mi se aducă ! Şi vorbind către 
Sancho, îi spuse: la seama, Sancho dragă, că dona 
Rodriguez e tinerică de tot şi că poartă acel văl pe cap mai 
mult din datină şi ca să se vadă că e şi ea cineva decit din 
pricina anilor ! 

— Să nu mă bucur de cei pe care-i mai am de trăit, 
răspunse Sancho, dac-am spus asta ca s-o supăr; am spus-o 
numai fiindcă îmi îndrăgesc pînă într-atita măgarul, încît mi 
s-a părut că nu-l puteam încredința unei fiinţe mai milostive 
decît dona Rodriguez. 

Don Quijote, care auzise totul, îi spuse: — Sancho, astea 
sînt vorbe să le spui aici? 

— Stăpine, răspunse Sancho, fiecăruia îi e îngăduit să 
vorbească de ce-l doare oriunde s-ar afla; aici mi-am adus 
aminte de măgar, şi aici am vorbit de el; dacă la grajd mi-aş 
fi adus aminte, acolo aş fi vorbit. 

La care ducele spuse: 

— Dreptatea e în totul de partea lui Sancho şi n-are de 
ce să fie învinovăţit; măgarului să i se dea tain după pofta 
inimii; linişteşte-te, dară, Sancho, că o să vedem de el nu 
mai puţin decît de tine însuţi. 


După aceste vorbe, plăcute tuturor, doar lui don Quijote 
nu, urcară sus în castel şi îl poftiră pe don Quijote într-o 
odaie împodobită cu prea bogate pinze lucrate în fir şi cu 
ţesături bătute de aur; şase fetişcane îi scoaseră armele şi-i 
slujiră drept paji, fiind toate învăţate şi puse la cale de către 
duce şi ducesă întru cele ce aveau de făcut, precum şi în ce 
fel trebuiau să se poarte cu don Quijote, ca el să-şi închipuie 
şi să vadă că-i socotit drept un cavaler rătăcitor. După ce-şi 
lepădă armele, don Quijote rămase în nădragii lui strimţi şi 
în pieptarul lui din piele de căprioară, uscat, înalt, ţeapăn, 
cu obrajii scofilciţi de se atingeau între ei pe dinlăuntru, 
înfăţişare care — de n-ar fi ţinut seama fetişcanele ce-l 
slujeau că trebuie să-şi ascundă rîsul, că asta fu una din 
poruncile cele mai straşnice date de stăpiînii lor — le-ar fi 
făcut să plesnească de ris. 

li cerură să se lase despuiat pentru a pune o cămaşă pe 
el; dar don Quijote nu vru nici mort, spunînd că şi cuviinţa îi 
şade tot atît de bine unui cavaler rătăcitor ca şi vitejia. Le 
rugă totuşi să-i dea lui Sancho cămaşa, şi, închizindu-se cu 
el într-o odaie unde se afla un pat bogat, se despuie şi îşi 
puse cămaşa; şi văzindu-se singur cu Sancho, îi zise: — Ia 
spune-mi, tu, măscărici nevîrstnic şi gogoman bătrîn ce-mi 
eşti, frumos îţi şade să batjocoreşti şi să jigneşti pe o duena 
atit de venerabilă şi atît de vrednică de cinstire ca aceea? 
Atunci tocmai ţi-ai găsit tu să-ţi aminteşti de măgar? Sau 
sînt aceştia oameni care să lase în voia soartei dobitoacele, 
cînd ei se poartă atît de frumos cu stăpiînii lor ? Pentru 
Dumnezeu, Sancho, mai stăpîneşte-te şi nu-ţi mai da în aşa 
hal arama pe faţă, încît să vadă toată lumea cit de necioplit 
eşti. Să-ţi intre în cap, păcătosule, că cu atît se bucură un 
stăpîn de mai multă trecere, cu cît are slujitori mai de 
cinste şi de neam mai bun; şi că unul din cele mai mari 
foloase pe care le au principii faţă de ceilalţi oameni este că 
sînt slujiţi de slujitori tot atît de aleşi ca şi ei înşişi. Nu-ţi dai 
seama, nepricopsit ce eşti — sau, mai bine zis, năpăstuit ce 
sînt — că dacă o să te dovedeşti un ţărănoi din topor sau un 
caraghios fără minte, atunci o să se creadă şi despre mine 


că sînt cine ştie ce codoş sau sforar de bilci? Nu, nu, Sancho 
dragă, fereşte-te, fereşte-te cît poţi de neajunsurile astea, 
că cine alunecă înspre a fi limbut şi poznaş, la primul pas 
cade şi ajunge un nenorocit de măscărici. Infrînează-ţi 
limba, cumpăneşte-ţi şi rumegă-ţi vorbele mai înainte de a 
le da drumul din gură şi gîndeşte-te că am ajuns într-un loc 
de unde — cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin vitejia braţului 
meu — vom pleca de trei şi de cinci ori mai bogaţi în slavă şi 
în avuţie ! 

Sancho îi făgădui, pe ce-avea el mai sfint, că mai 
degrabă are să-şi coasă gura şi are să-şi muşte limba decît 
să scoată o singură vorbuliţă nelalocul ei sau nu atît de 
cumpănită preciît îi poruncise stăpinu-su, şi-i spuse că să n- 
aibă nici o grijă cît priveşte treaba asta, că niciodată din 
pricina lui n-o să iasă la iveală cine erau ei. 

Se îmbrăcă don Quijote, îşi încinse chinga de care atîrna 
spada, îşi aruncă pe umeri mantia de porfiră, îşi potrivi în 
cap căciuliţa de atlaz verde pe care i-o dăduseră fetişcanele 
şi, aşa gătit, intră în odaia cea mare, unde le găsi pe 
fetişcane rinduite în două şiruri — cîte într-o parte atitea şi 
în cealaltă — toate pregătite să-i toarne apă de spălat pe 
mîini, ceea ce şi făcură, cu multe plecăciuni şi închinăciuni. 
Apoi veniră doisprezece paji, dimpreună cu maestrul de 
ceremonii, ca să-l ducă la masă, unde stăpînii îl şi aşteptau. 
Aceştia îl aşezară-n mijlocul lor şi-l duseră în alai strălucit în 
cealaltă odaie, unde era aşternută o masă bogată, numai cu 
patru tacîmuri. Ducele şi ducesa veniră la uşă să-l 
întîimpine, însoţiţi de o gravă faţă bisericească, din cele cu 
trecere pe la casele mărimilor; era un om din cei care, 
nefiind de viţă aleasă, nu izbutesc să-i înveţe cum să se 
poarte ca atare pe aceia ce sînt; din cei ce vor ca măreţia 
celor mari să aibă drept măsură micimea sufletelor lor; din 
cei care, vrind să-i înveţe a fi cumpătaţi pe inşii ce se lasă 
călăuziţi de ei, îi fac mărginiţi, îi fac mici la suflet, dintre 
aceştia, zic, trebuie să fi fost duhovnicul cel plin de 
gravitate, care, dimpreună cu ducele şi cu ducesa, ieşi întru 
întîmpinarea lui don Quijote. Schimbară ei la nesfîrşit vorbe 


pline de curtenie, şi, în cele din urmă, punîndu-l pe don 
Quijote în mijlocul lor, se duseră să se aşeze la masă. Ducele 
îl pofti pe don Quijote să stea în capul mesei; şi măcar că 
don Quijote se împotrivi, ducele stărui într-atita, că el trebui 
să primească. Preotul se aşeză în faţa lui, iar ducele şi cu 
ducesa pe cele două laturi. La toate astea era de faţă şi 
Sancho, prostit şi năucit de a vedea cîtă cinste dădeau 
stăpînului său acele preaînalte gazde; şi văzînd 
nenumăratele ploconeli şi rugăminţi care se schimbau între 
duce şi don Quijote pentru a-l face să stea în capul mesei, 
zise: — Dacă luminăţiile-voastre îmi daţi îngăduinţa, o să vă 
povestesc o întîmplare petrecută la mine-n sat în legătură 
cu aşezatul la masă. 

Nici n-apucă bine Sancho să spună aste cuvinte, că pe 
don Quijote fu cît pe ce să-l lovească damblaua, crezînd, nici 
vorbă, că o să spună iarăşi vreo nerozie. Se uită la el 
Sancho, îl înţelese şi zise: — Nu te teme, luminăţia-ta, 
stăpîne, c-o să-mi nesocotesc făgăduinţa sau c-o să spun 
lucruri ce nu se potrivesc a fi spuse, că doar n-am uitat 
poveţele pe care mi le dăduşi luminăţia-ta adineauri, cînd 
cu vorbitul mult sau puţin, bun sau rău. 

— Eu nu-mi amintesc de nimic, Sancho ! răspunse don 
Quijote. Spune ce vrei, numai nu te lungi la vorbă. 

— Păi ceea ce vreau să spun e cît se poate de adevărat, 
că doar stăpînu-meu, don Quijote, care-i aci faţă, n-o să mă 
lase el să mint. 

— Din partea mea, dragă Sancho, răspunse don Quijote, 
n-ai decît să minţi cît vei pofti, că eu n-am să te opresc; 
numai bagă de seamă la ce vorbeşti. 

— Atita am tot băgat şi răsbăgat de seamă, încît cînd îi 
vorba de asta, mă aflu la adăpost, aşa cum se află totdeauna 
cel ce trage clopotele de primejdie, lucru care se va vedea 
îndată. 

— Bine-ar fi, spuse don Quijote, ca măriile-voastre să-l 
daţi afară de-aici pe nătărăul acesta, care o să spună o 
sumedenie de nerozii. 


— Pe viaţa ducelui, spuse ducesa, că nici c-un pas n-o să 
se depărteze Sancho de-aici! Eu ţin mult la el, fiindcă ştiu 
că-i sclipitor de deştept. 

— Sclipitoare zile să trăieşti sfinţia-ta că ai atita 
încredere-n mine, măcar că nu-s vrednic, spuse Sancho, şi 
povestea pe care vreau să v-o spun e asta: A poftit la elun 
hidalgo de la mine din sat, putred de bogat şi de viţă tare 
aleasă, că se trăgea din neamul Alamos din Medina del 
Campo, şi s-a însurat cu dona Mencia de Quinones, fata lui 
don Alonso de Maranon, cavaler din Ordinul de Santiago, 
care s-a înecat la Herradura şi de pe urma căruia s-a stirnit 
acum vreo cîţiva ani pe la noi prin sat gilceava aceea, în 
care, după cîte-am mirosit eu, se băgase şi stăpinu-meu şi 
de unde a ieşit rânit deşucheatul acela de 'Tomasillo, 
feciorul lui alde Balbastro, potcovarul* Nud adevărul 
adevărat tot ce-am spus, stăpîne al meu? Spune, pe viaţa 
luminăţiei-tale, ca să nu mă ia domnii ăştia drept un flecar 
mincinos ! 

— Pînă acuma, spuse preotul, te socotesc mai mult flecar 
decît mincinos, dar de-acu-nainte nu ştiu cum o să te 
socotesc. Tu, Sancho, dai atîtea mărturii şi aduci atîtea 
dovezi, încît nu pot zice că nu-ţi iese adevărul din gură; 
treci acum mai departe şi scurtează-ţi povestea că, aşa cum 
ai luat-o, nici în două zile n-ai s-o mai mîntui. 

— Ba să n-o scurteze cîtuşi de puţin, spuse ducesa, că 
aşa-mi place mie, şi s-o povestească aşa cum ştie el, chiar 
de-ar ţine şi şase zile că, şi atitea de-ar fi, le-aş socoti drept 
cele mai frumoase zile pe care le-am trăit în viaţa mea. 

— Zic, dară, cinstite feţe, urmă Sancho, că hidalgul ăsta 
— pe care-l cunosc ca pe palmele mele, că de la mine de- 
acasă şi pină la el nu-i decît o bătaie de puşcă — a poftit la 
el pe un ţăran sărac, însă cinstit nevoie mare. 

— Dă-i înainte odată, frate dragă, spuse atunci preotul, 
fiindcă în felul acesta n-ai să te mai opreşti cu povestea ta 
pină-n ceea lume! 

— Cu voia lui Dumnezeu, nici jumătate din atita cale nu- 
mi trebuie, răspunse Sancho. Şi precum spuneam, a sosit 


ţăranul acela în casa hidalgului celui avut care-l poftise, fie-i 
ţărîna uşoară, că a răposat de mult, şi pot să vă mai spun în 
legătură cu asta c-a murit ca un înger, că eu nu eram atunci 
pe-acolo, că tocmai pe vremea aceea mă dusesem la 
Tembleque la coasă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, fiule, întoarce-te 
degrabă din Tembleque şi sfirşeşte-ţi povestea fără să-l mai 
îngropi pe hidalgo, dacă nu vrei să ne îngropi şi pe noi. 

— Lucrurile stau aşa, răspunse Sancho, că fiind ei gata 
să se aşeze la masă, parcă-i văd şi-acuma mai bine ca 
oricînd . 

Mare haz mai făceau ducele şi ducesa de ciuda ce se 
vedea că-l cuprinsese pe bunul preot din pricina felului 
lăbărţat şi plin de poticneli cu care îşi înşira Sancho 
povestea, iar don Quijote îşi mistuia în el necazul şi mînia. 

— Zic aşa, spuse Sancho, că fiind, cum am spus, amîndoi 
gata să se aşeze la masă; ţăranul o ţinea morţiş ca hidalgul 
să stea în capul mesei, iar hidalgul o ţinea şi el morţiş ca 
ţăranul să stea în acel loc, pentru că în casa lui trebuia să se 
facă aşa cum poruncea el; dar ţăranul, care se credea 
curtenitor şi binecrescut, n-a vrut în ruptul capului, pînă 
cînd hidalgul, supărat, apăsîndu-l cu amîndouă mîinile de 
umeri, l-a aşezat cu de-a sila şi i-a spus: Ci şezi odată, 
necioplitule, că unde vreau eu să mă aşez, acolo să fie 
pentru tine capul mesei! Asta-i dară povestea, şi nu cred c- 
am nimerit-o prost spunînd-o aci. 

Don Quijote făcea feţe-feţe, şi cum era el smolit, parcă se 
albise la chip. înălţimile-lor îşi ţinură rîsul ca să nu-i dea 
prilej lui don Quijote să izbucnească, că ei înţeleseseră unde 
voise Sancho să bată; şi ca să schimbe vorba şi să-l 
împiedice pe Sancho de-a mai trînti şi alte vorbe 
necugetate, îl întrebă ducesa pe don Quijote ce veşti mai 
avea de la domniţa Dulcinea şi dacă-i trimisese în acele zile 
ceva daruri de pe la uriaşi sau de pe la tilhari, că nu se 
putea să nu fi biruit puzderie. La care don Quijote îi 
răspunse: — Doamna mea, nefericirile mele, măcar că au 
avut început, nu vor avea niciodată sfirşit. Uriaşi am biruit 


cîţi vrei, şi hoţi, şi tilhari i-am trimis, dar unde erau s-o 
găsească dacă e vrăjită şi preschimbată în chipul celei mai 
slute ţărănci ce se poate închipui? 

— Nu ştiu, spuse Sancho, mie îmi pare cea mai frumoasă 
făptură de pe lume ! Cel puţin în sprinteneală şi în sărituri 
ştiu bine că n-ar întrece-o nici un jucător pe funie. Pe legea 
mea, mărită ducesă, că-ţi sare de jos pe măgăriţă întocmai 
ca miţa |! 

— Şi cum, Sancho, chiar ai văzut-o vrăjită? întrebă 
ducele. 

— Dac-am văzut-o? răspunse Sancho. Dar cine naiba 
altul decît mine a dat cel dintii de iţele vrăjirii ei? Ea-i tot 
atît de vrăjită ca şi tata 1 

Preotul, cînd auzi că se vorbeşte de uriaşi, de tilhari şi de 
vrăji, îşi dete seama că acela trebuie să fie don Quijote de 
La Mancha, a cărei poveste obişnuia s-o citească ducele, iar 
el îl mustrase de-atitea ori, spunînd că-i o nerozie să 
citească asemenea nerozii; şi adeverindu-i-se ceea ce doar 
bănuia, vorbi mînios foc către duce şi-i spuse: — înălţimea- 
ta, domnul meu, o să dai seama lui Dumnezeu de ceea ce 
face ăst biet păcătos. Acest don Quijote sau don Găgăuţă, 
sau cum păcatele mele l-o mai fi chemînd, îmi închipui că n- 
o fi chiar atit de besmetic cum vrei înălţimea-ta să fie, 
punîndu-i la îndemiînă prilejuri de a-i tot da mereu înainte 
cu bazaconiile şi cu deşertăciunile lui. Şi îndreptindu-şi 
vorba către don Quijote, îi zise: Şi ţie, cap de găină, cine ţi-a 
mai băgat în scăfirlie că eşti cavaler rătăcitor, că biruieşti 
uriaşi şi că fereci tilhari? Du-te cu Dumnezeu şi vezi, ţine 
seama de ce-ţi spun: întoarce-te acasă, creşte-ţi copiii, 
dacă-i ai, şi nu mai tot umbla haihui prin lume, tăind cîinilor 
frunză şi ajungînd de rîsul celor ce te cunosc şi celor ce nu 
te cunosc. De unde, Doamne iartă-mă, ţi s-a mai năzărit că 
au fost vreodată şi că mai sînt încă pe lume cavaleri 
rătăcitori? Unde se află uriaşi în Spania sau hoţi de codru în 
La Mancha, unde Dulcinei vrăjite şi toată droaia de nerozii 
ce se povestesc despre tine ? 


Don Quijote ascultă cu luare-aminte vorbele acelui 
cucernic bărbat şi, văzînd că tăcuse, fără a mai ţine seama 
de cuviinţa datorată ducelui şi ducesei, cu o înfăţişare 
amenințătoare şi cu chipul aprins de mînie, se ridică-n 
picioare şi rosti. 

Dar acest răspuns e vrednic de un capitol numai pentru 
eh 


Capitolul XXXII 

Despre răspunsul pe care l-a dat don Quijote celui ce4 
mustrase, laolaltă cu alte întimplărif şi mai serioase, şi mai 
hazlii 

Don Quijote, ridicat deodată-n picioare şi tremurînd tot 
din creştet pînă-n tălpi — tot numai argint-viu, — repezit la 
vorbă şi bilbîit de mînios ce era, zise: — Locul unde mă aflu 
şi preaînaltele gazde care sînt de faţă, precum şi cinstirea 
pe care totdeauna am dat-o şi o mai dau încă tagmei de 
care ţii şi sfinţia-ta îmi leagă şi-mi ferecă braţele dreptei 
mele miînii; aşa că, drept urmare a ceea ce am spus, şi 
fiindcă ştiu, ceea ce, de altfel, toată lumea ştie, că arma 
celor ce poartă rasă e aceeaşi ca şi arma muierii, adică 
limba, voi intra şi eu cu limba mea în luptă cinstită cu 
sfinţia-ta, de la care aş fi aşteptat mai degrabă poveţe bune 
decît ocări nevrednice. Mustrările sfinte şi însufleţite de 
ginduri bune se fac în alte împrejurări şi în alte clipe; cel 
puţin faptul că m-ai certat de faţă cu lumea, şi încă atît de 
aspru, a trecut cu mult dincolo de hotarele certării 
îngăduite, pentru că mustrarea cea bună se sprijină mai 
mult pe blîndeţe decît pe asprime, şi nu se cade nicidecum 
ca, fără să ai habar de păcatul pe care-l veştejeşti, să-l faci 
pe păcătos nici mai mult, nici mai puţin decit bezmetic şi 
găgăuţă. Dacă nu, ia spune-mi sfinţia-ta, în numele căror 
fapte bezmetice, pe care le vei fi văzut la mine, mă osîndeşti 
şi mă umpli de ocări şi-mi porunceşti să mă-ntorc acasă şi 
să-mi văd de chivernisirea gospodăriei şi a nevestei mele, 
fără să ştii dac-o am, şi-a copiilor mei, fără să ştii dacă-i.am? 
Nu-i oare cu mult mai rău să dai buzna prin casele 
oamenilor şi să faci acolo pe stăpînul? Şi nu-i cu mult mai 
rău ca, după ce-ai crescut ca învățăcel între patru pereţi, 
fără să fi văzut mai multă lume decit se află cuprinsă într-o 
împrejurime de vreo douăzeci-treizeci de leghe, să faci pe 
legiuitorul cavaleriei şi să-ţi dai cu părerea despre cavalerii 
rătăcitori? E cumva încercare deşartă sau e cumva timp 
pierdut acela pe care-l întrebuinţezi ca să rătăceşti prin 
lume, căutînd nu avuţii pentru tine, ci o viaţă aspră, prin 


care cei buni urcă spre tronul nemuririi? Dacă m-ar lua 
drept găgăuţă cavalerii cei slăviţi, cei mari la suflet, cei de 
neam ales, aş socoti acest lucru ca o jignire de neiertat; dar 
pe faptul că mă iau drept nătăfleţ cărturarii, care-n viaţa lor 
n-au călcat şi n-au bătut cărările cavaleriei, nu dau o para 
chioară: cavaler sînt şi cavaler o să mor, de-o vrea 
Preaînaltul! Unii o iau pe calea cea largă a trufiei deşarte, 
alţii pe aceea a ploconirii slugarnice şi josnice, alţii pe aceea 
a făţărniciei amăgitoare, iar cîte unii pe aceea a credinţei 
celei adevărate; eu, însă, călăuzit de steaua mea, merg pe 
calea cea strimtă a cavaleriei rătăcitoare, prin a cărei 
îndeletnicire nesocotesc bunurile lumeşti, nu însă şi cinstea. 
Am răzbunat jigniri, am îndreptat strimbătăţi, am pedepsit 
cutezanţe, am biruit uriaşi şi am doborit căpcăuni; sînt 
îndrăgostit, şi nu din altă pricină decît că aşa trebuie să fie 
cavalerii rătăcitori; şi dacă sînt îndrăgostit, nU'S dintre 
aceia destrăbălaţi, ci dintre aceia platonici şi înfrînaţi. 
Gîndurile mele le îndrept totdeauna către ţinte înalte, care 
sînt acelea de a face bine tuturor şi rău nimănui; dacă*cel 
care cugetă aceste lucruri, dacă cel care le săvîrşeşte şi 
dacă cel care se îndeletniceşte cu ele merită a fi numit 
neghiob, s-o spună măriile-voastre, slăvite duce şi ducesă. 

— Bine-ai grăit, pe legea mea, zise Sancho, dar nu mai 
spune alta nimic ca să te aperi, domnul şi stăpînul meu, 
fiindcă nici nu e cu putinţă pe lumea asta să vorbească 
cineva mai bine, să cugete mai bine şi să stăruie mai bine, şi 
cu atît mai mult cu cît domnul acesta, tăgăduind — cum a şi 
tăgăduit — că s-ar fi aflat pe lume şi că se mai află încă şi 
azi cavaleri rătăcitori, ce să te mai miri că mare habar de 
nici unul din lucrurile pe care le-a rostit? 

— Nu cumva, frate, spuse preotul, eşti tu acel Sancho 
Panza despre care se spune cum că stăpînu-tău ţi-a făgăduit 
o insulă? 

— Ba chiar eu sînt, răspunse Sancho, şi sînt unul care 
nud mai puţin vrednic de acea insulă decît oricare altul. 
Sînt din aceia despre care se poate spune: Adună-te cu ăi 
de treabă şi ai să fii unul dintr-inşii; şi sînt din aceia despre 


care se mai poate spune: Nu cu cin* te naşti, ci cu cine 
paşti; şi iarăşi se mai poate spune despre mine: Cine sub 
pom bun se-ntinde, bună umbră mi-l cuprinde ; eu imam 
prins de-un stăpîn bun, şi de luni de zile îl tot însoțesc la 
drum şi, de-o vrea Dumnezeu, o s-ajung ca umbra lui; 
stăpinul numai să-mi trăiască şi săd trăiască şi lui scutierul, 
că nici el n-o duce lipsă de împărăţii unde să poruncească, 
şi nici eu de insule unde să ocîrmuiesc. 

— Nu, nici vorbă, dragă Sancho, spuse atunci ducele, că, 
uite, eu, în numele seniorului don Quijote, îţi încredinţez 
cîrmuirea unei insule, pe care tot voiesc s-o dau şi care nu-i 
de loc de lepădat. 

— Du-te şi aruncă-te în genunchi, Sancho, spuse don 
Quijote, şi sărută-i picioarele înălţimii-sale pentru 
milostenia ce ţi-a făcut-o. 

Aşa şi făcu Sancho. Văzînd preotul una ca asta, se ridică 
de la masă, supărat foc, şi spuse: — Pe haina pe care o port, 
dacă nu era cît pe ce să zic că şi înălţimea-ta eşti tot atît de 
gogoman ca şi păcătoşii aceştia ! Cum să nu fie ei smintiţi 
dacă înţelepţii stau şi le cîntă în strună? N-ai decît să rămii 
luminăţia-ta cu ei, că atîta vreme cît or sta aici în casă, oi 
sta şi eu la mine în casă, ca să mă scutesc de-a tot ocări 
ceea ce nu-i chip să lecuiesc! 

Şi fără să mai scoată o vorbă sau să mai guste o 
bucătură, plecă, fără să-l mai poată opri rugăminţile 
stăpinilor, deşi prea mult nu stărui ducele, căci îl împiedica 
hohotul de ris în care-l făcuse să pufnească izbucnirea de 
miînie a preotului. Rise el cît rîse, apoi spuse către don 
Quijote: — Domnia-ta, domnule Cavaler al Leilor, ai răspuns 
din parte-ţi cu atita vrednicie, încît din treaba asta nu-ţi mai 
rămîne nimic de răzbunat, că deşi seamănă a jignire, nu-i 
de fapt cîtuşi de puţin, fiindcă, tot aşa cum nu pot vătăma 
muierile, nu pot nici preoţii, lucru pe care domnia-ta îl ştii 
prea bine. 

— Aşa e, răspunse don Quijote, iar temeiul stă în aceea 
că cel ce nu poate fi jignit nu poate nici el, la rîndul lui, să 
jignească pe nimeni. Cum femeile, copiii şi preoţii nu pot să 


se apere chiar cînd sînt atinşi, se cheamă că ei nu pot fi 
înjosiţi, fiindcă între jignire şi înjosire e deosebirea aceasta, 
pe care înălţimea-ta o ştii mai bine decît mine: înjosirea vine 
din partea aceluia care poate să facă acest lucru, şi-l şi face, 
ba îl şi sprijină; jignirea poate veni din partea oricui, fără să 
înjosească. Să dau o pildă: se află unul în drum fără să ştie 
ce-l aşteaptă; vin zece la el, armaţi pînă-n dinţi, şi după ce-l 
lovesc, el pune mina pe spadă şi-şi face datoria; dar 
mulţimea potrivnicilor i se pune în cale şi nud lasă să-şi 
înfăptuiască gîndul, care este de a se răzbuna; omul acesta 
rămîne jignit, dar nu înjosit. Acelaşi lucru poate fi întărit 
printr-o altă pildă: e unul întors cu spatele, vine altul şi-l 
Joveşte, şi, după ce-i cară loviturile, fuge şi nu mai aşteaptă, 
iar celălalt îl urmăreşte, dar nud prinde; acesta careta 
primit loviturile a suferit o jignire, dar nu o înjosire; fiindcă 
faptul de a înjosi trebuie sprijinit cu armele. Dacă acela 
care ba dat loviturile, măcar că i le-a dat mişeleşte, ar fi pus 
mîna pe spadă şi ar fi stat locului, ţinînd piept vrăjmaşului, 
cel lovit ar fi rămas şi jignit, şi înjosit totodată; jignit fiindcă 
a fost lovit pe la spate, înjosit pentru că acela care l-a lovit a 
sprijinit cu arma în mină ceea ce făcuse, făr-a mai fugi, ci 
rămînînd locului; aşa că, după legile afurisitului de duel, eu 
pot fi jignit, dar nu înjosit, deoarece copiii şi femeile nu pot 
să se răzbune; ei nu pot nici să fugă şi n-au nici de ce să 
aştepte pe loc, şi aşa şi cu slujitorii sfintei noastre legi; 
pentru că acestor trei feluri de oameni le lipsesc şi armele 
de atac şi cele de apărare; şi chiar dacă pornirea lor 
firească i-ar îndemna să stea să se apere, ei tot nu înjosesc 
pe nimeni; de aceea, cu toate că am spus adineauri că aş 
putea fi înjosit, acum spun că nu, în nici un chip, pentru că 
cine nu poate primi înjosirea, cu atît mai puţin poate el 
înjosi pe altul; după care temeiuri eu nu trebuie să iau în 
nume de rău, şi nici nu iau, cele ce mi-a spus creştinul 
acela; numai că aş fi vrut să mai aştepte niţeluş, ca să-l fac 
să înţeleagă greşeala în care cade cînd crede şi spune că nu 
s-au aflat niciodată pe lume şi nici nu se află nici acuma 
cavaleri rătăcitori, că dacă ar auzi una ca asta Amadis sau 


vreunul din cei mulţi ca nisipul mării, cu care el se 
înrudeşte, ştiu că nu i-ar fi de loc moale sfinţiei-sale ! 

— Asta o jur şi eu, şi încă cum ! răspunse Sancho. I-ar fi 
tras una cu spada de l-ar fi spintecat de sus pînă jos ca pe o 
rodie sau ca pe-un harbuz răscopt! i i-ai găsit tocmai pe ei, 
mititeii, să rabde o batjocură ca asta! Pe crucea mea că de- 
ar fi auzit Reinaldos de Montalbân palavrele acelui 
neisprăvit, nici vorbă că i-ar fi repezit una peste gură de i- 
ar fi luat piuitul pe trei ani! Să se fi luat numai la harţă cu 
vreunul din ei, şi-ar fi văzut el cum scăpa din mîinile lor Se 
prăpădea de ris ducesa auzindu-l pe Sancho cum vorbeşte, 
şi în sinea ei îl socotea mai hazliu şi mai ţicnit decît pe 
stăpinu-său, şi mulţi erau pe-atunci de-aceeaşi părere. în 
cele din urmă, don Quijote se potoli, prînzul se sfîrşi şi, 
după ce fu ridicată masa, veniră patru fetişcane, una cu un 
lighean de argint, alta cu un ibric tot de argint, şi iarăşi alta 
pe umăr cu două ştergare albe ca zăpada şi scumpe foarte, 
iar a patra, cu minecile sumese pînă la cot, ţinea în miîinile-i 
dalbe (fiindcă nici nu puteau să fie decît dalbe) o bucată 
rotundă de săpun napolitan x. Veni cea cu ligheanul şi, cu o 
mişcare plină de gingăşie şi de îndemînare, înfipse 
ligheanul sub barba lui don Quijote; care, fără să scoată un 
cuvînt şi minunîndu-se de-o asemenea ceremonie, crezu c-o 
fi obiceiul prin acele locuri ca lumea, după prînz, în loc să se 
spele pe miini, să-şi spele barba; aşa că-şi întinse şi el barba 
cum se pricepu mai bine, şi în acea clipă începu să plouă din 
ibric, iar fetişcana cu săpunul prinse degrabă să-i frece 
barba cu mîinile, scoţind fulgi de zăpadă — că nu mai puţin 
albi erau clăbucii — şi-i săpuni nu numai barba, ci şi toată 
faţa, precum şi ochii supusului cavaler, şi-i frecă atit de 
vîrtos, că el se văzu nevoit să-i închidă. Ducele şi ducesa, 
care nu ştiau nimic de toată treaba asta, aşteptau cu 
nerăbdare să vadă la ce capăt o ieşi lăutul ăsta atît de 
neobişnuit. Fetişcana săpunăriţă, după ce-i aşternu pe faţă 
un strat de clăbuci de-o palmă, făcu chip că nu maiera apă 
şi-i spuse aceleia cu ibricul să se ducă să-i aducă, c-o să fie 
atît de bun seniorele don Quijote să aştepte. Aşa şi făcu 


aceea, iar don Quijote rămase cu cea mai ciudată şi mai 
caraghioasă mutră ce se poate închipui. 

îl priveau toţi cei ce se aflau de faţă, care nu erau chiar 
puţini; şi cînd îl vedeau întinzînd de-un cot grumazul pîrlit 
645 cam tăricel de soare, ţinînd ochii-nchişi şi avînd barba 
totuna de clăbuc, numai printr-o minune aceia ar fi avut 
atita stăpînire de sine ca să-şi poată ţine risul; fetele care 
făcuseră isprava erau cu ochii în pămint, fără a îndrăzni să- 
şi privească stăpînii; în sinea acestora se-mpletea mînia cu 
risul şi nu ştiau cum să facă, dacă să pedepsească 
nesăbuinţa fetelor sau să le răsplătească pentru desfătare, 
că le plăcea nespus să-l vadă pe don Quijote într-un 
asemenea hal. în cele din urmă veni şi fata cu ibricul, şi 
isprăviră cu lăutul lui don Quijote, şi apoi aceea ce ţinea 
ştergarele îl şterse şi îl zvîntă încet cum nu se mai poate; şi 
după ce făcură dinainte-i toate patru deodată o plecăciune 
şi-o temenea pînă în pămînt, vrură să plece; ducele, însă, ca 
să nu prindă don Quijote firul şotiei, o chemă pe cea cu 
ligheanul şi-i spuse : — Vino de spală-mă şi pe mine, dar ia 
seama să nu mai rămii fără apă. 

Fata, isteaţă şi afurisită, veni şi-i înfipse şi ducelui 
ligheanul, aşa ca lui don Quijote, şi, dînd zor şi celelalte, mi 
ţi-l lăură şi mi ţi-l frecară vîrtos, şi după ce-l şterseră şi-l 
zvintară, făcură temenelele şi plecară. Mai tirziu s-a aflat că 
ducele jurase că de nu l-ar fi lăut şi pe el aidoma ca pe don 
Quijote, le-ar fi tras un perdaf ca acela pentru cutezanţa lor, 
pe care ele o dreseră însă cu iscusinţă, săpunindu-l şi pe el. 
Era numai ochi Sancho, privind tot tipicul după care se 
făcea acel lăut, şi-şi spuse în sinea lui: — Bine-ar mai fi, 
Doamne, să fie prin partea locului obiceiul de-a li se spăla şi 
scutierilor bărbile, aşa cum li se spală cavalerilor! Pentru 
că, pe dumnezeul şi pe sufletul meu, tare mai am nevoie! Şi 
dacă mi-ar rade-o încet cu briciul, mare pomană şi-ar mai 
face ! 

— Ce tot descînţi tu acolo, Sancho, de unul singur? 
întrebă ducesa. 


— Ia, spuneam şi eu, stăpînă, răspunse el, că pe la curţile 
altor domnitori am auzit mereu spunîndu-se că, după 
ridicarea mesei, se dă numai apă pentru miîini, dar nu şi 
leşie pentru bărbi, şi de-aia-i bine să trăieşti mult, ca să vezi 
multe; cu toate că se mai spune, pe de altă parte, că cel ce 
trăieşte viaţă lungă, multe mai trebuie să îndure; să treci 
printr-un spălat ca ăsta, mai curînd desfătare se cheamă că 
e decît casnă. 

— Să mai nici o grijă, Sancho, spuse ducesa, că mi-oi 
pune fetele să te spele şi, la nevoie, să te şi frece cu leşie. 

— Mă mulţumesc numai cu spălatul bărbii, cel puţin 
deocamdată, deoarece, cu trecerea timpului, Dumnezeu 
ştie ce-o mai fi. 

— Maestresala646, spuse ducesa, ia seama la ce te 
pofteşte Sancho şi împlineşte-voia întocmai. 

Maestrul de ceremonii răspunse că domnul Sancho va fi 
slujit întru totul după voie; şi spunînd vorbele astea, se duse 
să mănînce şi-l luă cu el şi pe Sancho, în vreme ce ducele, 
ducesa şi don Quijote rămaseră la masă şi prinseră să 
vorbească despre multe şi felurite lucruri, toate însă 
atingînd îndeletnicirea armelor şi a cavaleriei rătăcitoare. 

Ducesa îl rugă pe don Quijote — fiindcă tot părea el să 
aibă o bună ţinere de minte — să-i înfăţişeze şi să-i 
zugrăvească frumuseţea şi trăsăturile domniţei Dulcinea 
din Ioboso, fiindcă, după cum umbla vestea despre 
frumuseţea ei, era încredinţată că trebuie să fie cea mai 
frumoasă făptură din lume şi chiar din toată La Mancha. 

Oftă din adînc don Quijote auzind ceea ce-i cerea ducesa 
şi zise: — De-aş putea să-mi scot inima şi s-o pun dinaintea 
ochilor măriei-tale, aici pe masa asta, într-un taler, mi-aş 
scuti limba de truda de a spune ceea ce abia că se poate 
gîndi, fiindcă înălţimea-ta ai vedea-o pe ea toată zugrăvită-n 
inima mea; căci cum aş putea eu acuma să-nfăţişez şi să 
zugrăvesc de-a fir-a-păr frumuseţea Dulcineii cea fără de 
seamăn pe lume, cînd asta-i o povară vrednică de alţi umeri 
decît de-ai mei, i-o încercare? la care ar trebui să se 
străduiască pensula lui Parrasios, a lui Timantes şi a lui 


Apeles 647 648, pentru a o zugrăvi pe pinză, precum şi 
dalta lui Lisip pentru a o săpa în marmură şi-n aramă, iar 
pentru a o slăvi, ar fi nevoie de retoriceasca vorbă 
ciceroniană şi demosteniană ! 

— Ce-i aceea demosteniană, seniore don Quijote, întrebă 
ducesa, fiindcă-i o vorbă pe care n-am auzit-o de cînd mă 
ştiu pe lume ? 

— Retorica demosteniană, răspunse don Quijote, e 
totuna cu retorica lui Demostene, tot aşa cum ciceroniană e 
totuna cu a lui Cicero, care au fost, ei amîndoi, cei mai mari 
oratori de pe lume. 

— Aşa-i, spuse ducele, şi cu întrebarea asta nu prea te-ai 
arătat învățată. Cu toate acestea, ne-ar face o nespusă 
bucurie seniorele don Quijote dacă ar zugrăvi-o, fiindcă sînt 
încredinţat că chiar şi-ntr-o schiţă cît de uşoară, şi tot ar 
ieşi în aşa fel zugrăvită încît s-o pizmuiască pînă şi cele mai 
frumoase femei de pe lume. 

— Aş face, negreşit, acest lucru, răspunse don Quijote, 
de nu mi-ar fi şters-o cu totul din minte năpasta ce-a dat 
acum cîtăva vreme peste ea, năpastă care-i atît de mare, 
încît mai degrabă mi-ar veni s-o jelesc decît s-o zugrăvesc; 
fiindcă trebuie să ştiţi măriile-voastre că ducîndu-mă mai 
zilele trecute să-i sărut mîinile şi să-i primesc 
binecuvîntarea, îngăduinţa şi încuviințarea pentru această a 
treia purcedere a mea la drum, am găsit-o cu totul alta 
decit cum o căutam; am găst-o vrăjită şi preschimbată din 
prinţesă în ţărancă, din frumoasă în pocită, din înger în 
diavol, din miresmată în duhnitoare, din frumos 
cuvîntătoare în rostitoare de vorbe necioplite, din potolită 
în zviînturată şi, ca să nu mai lungesc vorba, din Dulcinea 
din Toboso într-o mocirţancă de Sayago. 

— Sfinte Cristoase, strigă atunci ducele, cine-a fost acela 
care-a făcut atita rău pe lume?! Cine i-a răpit frumuseţea 
care-o fericea, gingăşia care-i dădea farmec şi cuviinţa 
care-i făcea faima ? 1 

— Cine? răspunse don Quijote. Cine altul poate fi decît 
vreun vrăjitor plin de răutate, unul din cei mulţi care mă 


pizmuiesc şi mă prigonesc ? Neamul acesta blestemat, 
pripăşit pe lume numai ca să întunece şi să nimicească 
isprăvile celor buni şi să pună în lumină şi să înalțe 
nelegiuirile celor răi! Vrăjitorii m-au prigonit, vrăjitorii mă 
prigonesc şi vrăjitorii mă vor prigoni pînă vor da cu mine şi 
cu înaltele mele fapte cavalereşti în adînca genune-a uitării; 
şi tocmai acolo mă vatămă şi mă lovesc unde văd eicămă 
doare mai mult; pentru că să-i răpeşti unui cavaler rătăcitor 
pe aleasa inimii, e ca şi cum i-ai răpi ochii cu care vede, 
soarele care-l luminează şi stilpul de care se sprijină. Am 
spus-o de-atitea ori, şi-o mai spun şi acuma, că un cavaler 
rătăcitor fără aleasa inimii lui e ca şi un copac fără frunze, 
ca şi o zidire fără tencuială, ca şi o umbră fără trupul de 
unde îşi ia obîrşia. 

— Nimic de zis la toate acestea, spuse ducesa; dar dacă 
totuşi ar fi să dăm crezare istoriei ce s-a scris despre 
seniorele don Quijote şi care-a ieşit de curînd la lumină prin 
părţile astea, bucurîndu-se de obşteasca preţuire a 
cititorilor, atunci am desprinde dintr-însa — dacă nu mă- 
nşală ţinerea de minte — că domnia-ta n-ai văzut-o 
niciodată pe domniţa Dulcinea şi că această domniţă nu se 
află pe lume, ci-i doar o femeie plăsmuită în închipuire şi pe 
care domnia-ta ai zămislito şi născut-o în minte, zugrăvind-o 
ca pe-o fiinţă înzestrată cu toată gingăşia şi desăvîrşirea ce 
ți-au venit la socoteală. 

— Aici ar fi multe de zis, răspunse don Quijote; numai 
Dumnezeu unul ştie dacă se află sau nu se află pe lume vreo 
Dulcinee, dacă e sau nu e o plăsmuire a închipuirii; şi 
acestea sînt lucruri pe care ar fi mai bine să nu le luminăm 
pînă la capăt. Eu, unul, nici n-am zămislito şi nici n-am 
născut-o pe domniţa mea, de vreme ce mi-o închipui chiar 
aşa cum trebuie să fie, ca pe o doamnă aleasă, care 
cuprinde în sine însuşirile ce pot face să i se ducă vestea în 
cele patru vînturi, cum ar fi bunăoară o frumuseţe fără de 
prihană, o fire aşezată, fără de trufie, o inimă iubitoare, dar 
plină de cuviinţă, recunoscătoare datorită curteniei, 
curtenitoare datorită bunei-creşteri, fiind, într-un cuvînt, de 


neam mare; căci, cînd e vorba de spiţă aleasă, frumuseţea 
străluceşte şi urcă o treaptă mai înaltă de desăvirşire decit 
la frumoasele de neam prost. 

— Aşa e, spuse ducele, dar o să-mi îngăduie seniorele 
don Quijote să spun un lucru, silit fiind să-l spun de istoria 
isprăvilor domniei-tale, pe care am citit-o şi de unde se 
desprinde că Dulcinea — fie, să zicem, că s-ar afla ea într- 
adevăr în 'Toboso sau afară din Toboso şi c-ar fi frumoasă de 
pică, aşa cum ne-o zugrăveşti domnia-ta — nu poate totuşi 
să se măsoare în ceea ce priveşte viţa ei aleasă cu alde 
Oriana, ori Alastrajarea, ori Madasima, ori cu altele de felul 
acesta, de care sînt pline istoriile prea bine ştiute de 
domnia-ta. 

— La asta pot să spun, răspunse don Quijote, că Dulcinea 
e fiica faptelor sale, că virtuțile dreg lipsurile naşterii şi că 
mai mult preţ trebuie să pui pe-un om de rînd, dar virtuos, 
decît pe-un păcătos de obiîrşie aleasă; cu atit mai mult cu cît 
Dulcinea are o stemă care-o poate ridica pînă la treapta de 
crăiasă cu coroană şi cu schiptru; căci vrednicia unei femei 
frumoase şi virtuoase e în stare de minuni şi mai mari; şi 
chiar dacă nu se văd, ea cuprinde, tăinuite într-însa, comori 
din cele mai alese. 

— Eu recunosc, seniore don Quijote, zise ducesa, că tot 
ceea ce vorbeşti domnia-ta este cît se poate de chibzuit şi 
de bine cumpănit; şi de aceea voi crede şi voi face pe toţi ai 
casei să creadă — şi chiar şi pe ducele, domnul meu, de-o fi 
nevoie — că Dulcinea se află într-adevăr în Toboso, că 
trăieşte în zilele noastre şi-i frumoasă şi de neam ales, şi- 
atit de plină de însuşiri bune, încît chiar şi un cavaler aşa 
cum e don Quijote o slujeşte, că mai mult decît atita nici nu 
pot şi nici nu ştiu ce să mai spun ca s-o laud. Mi-e totuşi cu 
neputinţă să nu spun că am ceva pe inimă şi că-i cam port 
sîmbetele lui Sancho Panza. Cele ce m-apasă sînt spusele 
istoriei de care-am pomenit, şi anume că Sancho Panza 
acesta, cînd s-a dus să-i înmîneze o scrisoare din partea 
domniei-tale, a găsit-o pe domniţa Dulcinea vînturînd un sac 
de grîu, şi, după toate, ca să dea mai multe amănunte, 


spune că mai era şi din cel roşu ; ceea ce mă face să pun la 
îndoială subţirimea neamului ei. 

La care don Quijote răspunse: 

— Cinstită doamnă, trebuie să ştii măria-ta că toate sau 
mai toate lucrurile ce se petrec cu mine merg dincolo de 
hotarele obişnuite a ceea ce se întimplă cu ceilalţi cavaleri 
rătăcitori, fie că aceste lucruri sînt călăuzite de nepătrunsa 
hotărtîre a ursitei, fie că sînt călăuzite de cîinoşenia vreunui 
vrăjitor plin de zavistie; şi este lucru învederat că toţi sau 
mai toţi cavalerii rătăcitori, din cei cu nume mare, stăpinesc 
ba unul darul de-a nu putea fi vrăjit, ba altul pe acela de-a 
avea trupul de nestrăbătut, ca să nu poată fi rănit, aşa cum 
a fost vestitul Roldan, unul din cei doisprezece mari seniori 
ai Franciei, despre care se povesteşte că nu putea fi rănit 
decit în talpa piciorului stîng, şi şi atunci numai cu virful 
unui ac gros, şi nu cu vreun alt soi de armă; aşa că 
Bernardo del Carpio, cînd La ucis la Roncesvalles, văzînd că 
nu putea să-l dovedească cu fierul, La ridicat de la pămînt 
în braţe şi La înăbuşit, amintindu-şi atunci de moartea pe 
care ba dat-o Hercule lui Anteon, acel crunt uriaş de care 
umbla vorba c-ar fi fiul Pămîntului. Din cele ce-am spus 
vreau să scot că s-ar putea să-mi fie şi mie hărăzit vreunul 
din aceste daruri, nu de-a nu putea fi rănit, fiindcă de-atitea 
ori am văzut, din păţite, că-i destul de moale carnea de pe 
mine şi nicidecum de nerăzbătut; şi nu mbe dat nici darul 
de-a nu putea fi vrăjit, că m-am şi văzut odată trîntit într-o 
cuşcă, unde nici de s-ar fi nevoit toată suflarea omenească 
şi n-ar fi putut să mă-nchidă de nu s-ar fi făcut treaba asta 
prin puterile vrâjilor ! Dar de vreme ce am scăpat de vraja 
asta, sînt aplecat să cred că nici o alta n-ar mai putea pune 
stăpînire pe mine; şi văzînd atunci vrăjitorii aceştia că faţă 
de mine nu pot folosi vicleşugurile lor blestemate, se 
răzbună pe făpturile la care ţin eu cel mai mult şi vor să-mi 
ia mie viaţa, înveninînd viaţa Dulcineii, fiinţa pentru care 
trăiesc eu; de aceea cred că atunci cînd scutierul meu i-a 
dus solia de la mine, au prefăcut-o în ţărancă şi i-au 
înfăţişat-o prinsă în treburi de rînd, cum ar fi vinturatul 


griului; am mai spus eu, însă, că griul acela nu era nici roşu 
şi nici grîu, ci erau boabe de mărgăritare turceşti; şi ca 
dovadă de adevărul celor pomenite, vreau să spun măriilor- 
voastre că trecînd mai deunăzi prin Toboso, n-am putut să 
găsesc nicăieri palatele Dulcineii; şi că altă dată, în vreme 
ce Sancho, scutierul meu, a văzut-o cu înfăţişarea ei cea 
adevărată, care-i cea mai frumoasă de pe lume, mie mi s-a 
părut o ţărancă necioplită, slută şi fără rost la vorbă, ea, 
care-i înţelepciunea însăşi; şi cum vrăjitul nu sînt eu, 
fiindcă, dacă ne gîndim bine, nici nu pot fi, atunci e ea cea 
vrăjită, cea înjosită, cea prefăcută, schimbată şi 
preschimbată, căci, lovind într-însa, pe mine s-au răzbunat 
vrăjmaşii mei, şi pentru ea voi trăi eu veşnic înlăcrămat, 
pînă voi vedea-o iarăşi în starea ei dinainte. Am spus toate 
acestea pentru ca nimeni să nu se mai bizuie pe spusele lui 
Sancho cu cernutul şi cu vînturatul Dulcineii, că dac-au 
prefăcut-o pentru ochii mei, nu-i de mirare c-or fi 
preschimbat-o şi pentru ochii lui. Dulcinea e de viţă aleasă 
şi de obiîrşie înaltă şi coboară dintr-unul din neamurile cele 
mai alese din Ioboso, care neamuri sînt acolo multe, 
străvechi şi cum nu se poate mai bune. 649 Cu temei putem 
spune că nu mică parte de faimă va avea Dulcinea cea fără 
de seamăn pe lume, căci rămine-va satul ei renumit şi 
adesea pomenit în veacurile ce vor să vină, aşa cum a rămas 
Troia prin Elena şi Spania prin La Cava, şi chiar cu mai 
multă îndreptăţire, şi cu mai mare slavă. Pe de altă parte, 
ţin să luaţi seama, înălţimile-voastre, că Sancho Panza e 
unul din cei mai mucaliţi scutieri care au slujit vreodată 
unui cavaler rătăcitor; prostia lui are cîteodată atita 
ascuţime, încît îţi aduce o nespusă desfătare nedumerirea 
dacă-i prost sau mintos ; are în el şiretenii ce-l arată a fi 
pehlivan şi nesocotinţe ce-l dau de gol ca nătîng; se 
îndoieşte de toate şi le crede ne toate; cînd gîndeşti că-i 
gata să dea în gropi de netot ce-i, îţi azvirle cîte-o vorbă 
înţeleaptă ce-l ridică în slava cerului. Ce mai vorbă lungă? 
Nu Ll'-aş schimba pe-un alt scutier nici să mi se mai dea o 
cetate pe deasupra ! Şi aşa stau şi mă-ntreb dacă o fi 


potrivit să-l trimitem la ocîrmuirea cu care măria-ta l-ai 
milostivit, cu toate că văd la el o oarecare tragere de inimă 
în a cîrmui, că dacă doar atiîtica i s-o mai da mintea la 
rîndea, o s-o scoată la capăt cu orice soi de dregătorie tot 
atît de bine ca şi regele cu birul lui asupra vinzărilor; şi cu 
atit mai mult cu cît mai ştim şi din cele întimplate, care sînt 
cîte vrei, că nu-i nevoie nici de multă iscusinţă, nici de multă 
carte ca să fii cîrmuitor, că sînt pe-aici cu sutele care abia 
de ştiu să citească şi ocîrmuiesc, totuşi, ca nişte lei. Vorba e 
să aibă gînduri bune şi să vrea să le iasă lucrurile bine, că 
niciodată nu vor duce lipsă de oameni care să-i povăţuiască 
şi să-i călăuzească în cele ce au de făcut, aşa cum se 
întîmplă cu cîrmuitorii cavaleri, nu cu cărturarii, care îşi 
lasă ajutoarele să judece în locul lor. Eu l-aş povăţui nici să 
nu ia mită, dar nici să nu-şi nesocotească drepturile, şi i-aş 
mai spune şi alte cîte ce-mi stau pe limbă şi care vor ieşi la 
timpul lor spre folosul lui Sancho şi spre binele insulei ce-o 
va avea de cîrmuit. 

La asta tocmai ajunseseră cu vorba ducele, ducesa şi cu 
don Quijote, cînd auziră deodată zvon mare de glasuri şi-o 
hărmălaie de lume multă în palat, şi pe neaşteptate dete 
Sancho buzna în odaie, speriat cum nu se mai poate, avind 
prins la gît un spălător de talere în loc de prosop, şi după el 
o droaie de slugi sau mai bine zis de linge-blide de pe la 
bucătărie, dimpreună cu alţi oameni de strinsură, dintre 
care unul ducea o copăiţă cu apă, a cărei culoare şi a cărei 
îndoielnică limpezime vădeau că slujise la spălatul vaselor; 
cel cu copaia îl urmărea şi fugea după el, căutînd cu tot 
dinadinsul să-i vîre şi să-i îndese copaia sub barbă iar o altă 
secătură se prefăcea că ar vrea să-l spele. 

— Ce va să zică asta, oameni buni? întrebă ducesa. Ce va 
să zică asta? Ce-aveţi cu creştinul acesta? Cum? Şi nu ţineţi 
socoteală c-a fost ales cîrmuitor? 

La care, coţcarul ce făcea pe bărbierul răspunse: — 
Domnul ăsta nu vrea să se lase să-l spăl aşa cum e obiceiul 
şi cum a fost spălat şi ducele, domnul meu, şi domnul, 
stăpinul său. 


— Ba vreau, răspunse Sancho, fierbînd de mînie, dar aş 
vrea cu un ştergar curat, cu o leşie mai limpede şi nu cu 
miîini atît de murdare, că doar nud atita deosebire între 
mine şi stăpînu-meu, ca pe el să-l spele cu apa îngerilor 1 şi 
pe mine cu leşia dracilor ! Datinile ținuturilor şi ale 
palatelor domneşti sînt bune atita vreme cît nu te 
împovărează; dar obiceiul ăsta cu spălatul care se foloseşte 
pe-aici e mai afurisit chiar şi decît al pocăiţilor acelora ce se 
plesnesc singuri 650 651. Eu sînt curat pe barbă şi n-am 
nevoie de asemenea împrospătări; şi ăluia de s-o lega de 
mine ca să mă spele sau să-mi atingă măcar un fir de păr 
din cap, vreau să zic din barbă — ca să vorbesc mai 
cuviincios, aşa cum se cuvine unde vorbesc — o să-i car un 
dupac de-o să-mi rămînă pumnul îngropat la el în ţeastă! Că 
toate ţormoniile şi săpunelile astea seamănă mai mult a 
batjocuri decît a cinstiri de oaspeţi. 

Leşina de ris ducesa văzînd miînia lui Sancho şi auzindu-i 
vorbele; dar lui don Quijote nu-i veni de loc la socoteală 
văzîndu-l atit de rău terfelit, cu ştergarul acela plin de dîre 
murdare şi cu atîta sodom de lingăi de pe la bucătărie roată 
în jurul lui, aşa că, făcînd o temenea adincă către duce şi 
ducesă, ca şi cum le-ar cere îngăduinţa să vorbească, cu 
glas stăpinit spuse acelei liote: — Aidade, domnilor cavaleri, 
lăsaţi-mi însoţitorul în pace şi luaţi cale întoarsă pe unde-aţi 
venit sau prin alte părţi, dacă aveţi chef, că scutierul meu e 
tot atit de curat ca şi oricare altul, şi copăiţele astea ale 
voastre sînt pentru el ca nişte troace netrebnice şi 
respingătoare; ascultaţi-mi povaţa şi daţi-i pace, căci nici 
lui, nici mie nu ne arde de glumă. 

Sancho îi luă vorba din gură şi glăsui el mai departe, 
spunînd: — Las* numai să vie să-şi facă de şagă cu ursul, că 
tot atit i-oi răbda eu cît i-acuma noapte ! Să aducă aici un 
pieptene sau ce-or vrea ei şi să-mi ţesale barba asta, şi de- 
or scoate dintr-însa ceva care să nu semene a curăţenie, 
apăi îi las să mă radă în cap pe jumătate 652! 

Auzind una ca asta fără a se fi potolit încă din ris, spuse 
şi ducesa: — Sancho Panza are dreptate în tot ce-a spus şi 


va avea dreptate în tot ce va spune şi de-acu încolo; ele 
curat şi, aşa precum spune, n-are nevoie să se spele; iar 
dacă obiceiurile de pe la noi nu-i sînt pe plac, făcă aşa cum 
îi e voia; cu atît mai mult cu cît voi, ca slujitori puşi să faceţi 
curăţenie, aţi fost prea lasă-mă-să-te-las şi prea 
neprevenitori şi, nu ştiu dacă să nu zic, prea neobrăzaţi 
aducînd unui astfel de om şi unei astfel de bărbi, în loc de 
lighene şi ibrice de aur curat şi-n loc de ştergare nemţeşti, 
copăi şi troace de lemn, precum şi ştergătoare de talere; 
dar — ce mai vorbă — sînteţi nişte haini şi nişte neciopliţi şi, 
ca nişte nelegiuiţi ce vă aflaţi, nu v-aţi lăsat pînă nu v-aţi dat 
pe faţă toată ciuda voastră pe scutierii cavalerilor rătăcitori. 

Crezură împieliţaţii de slujitori, şi chiar şi maestrul de 
ceremonii care era cu ei, că ducesa nu mai vorbea în glumă, 
aşa încît îi scoaseră lui Sancho spălătorul de la git şi o 
şterseră cu toţii, încurcaţi şi aproape ruşinaţi, lăsîndu-l 
astfel în pace; iar el, văzîndu-se în afară de primejdia aceea 
atit de cumplită — căci aşa i se părea lui — se duse de căzu 
în genunchi dinaintea ducesei şi-i spuse: — De la marile 
doamne la mari milostiviri te poţi aştepta. Asta pe care 
luminăţia-ta mi-ai făcut-o mie nu poate fi cu mai puţin 
răsplătită decit cu dorinţa de-a mă vedea armat cavaler 
rătăcitor pentru a mă îndeletnici cîte zile oi avea cu slujirea 
unei doamne atît de slăvite; sînt ţăran, Sancho Panza mă 
cheamă, sînt însurat, am copii şi slujesc ca scutier; dacă 
prin vreunul din lucrurile astea pot să-ţi fiu de folos măriei- 
tale, apăi atunci mai puţină zăbavă oi pune eu în ascultare 
decît măria-ta în poruncă. 

— Se vede cît de colo, Sancho, răspunse ducesa, că ai 
învăţat să fii curtenitor la şcoala curteniei însăşi; se vede cît 
de colo, vreau să zic, că ai crescut la sînul seniorului don 
Quijote, care trebuie să fie spuma tuturor purtărilor alese şi 
floarea ceremoniilor sau a ţormoniilor, cum spui tu; ferice 
de aşa stăpîn şi de-aşa slugă, unul ca stea călăuzitoare a 
cavaleriei rătăcitoare, iar celălalt ca luceafăr al credinţei 
scutiereşti; ridică-te, Sancho dragă, că eu îţi voi răsplăti 
curtenia, făcîndu-l pe ducele, domnul meu, să pună în fapt 


cît mai degrabă cu putinţă milostivirea făgăduită cu 
ocîrmuirea insulei. 

Cu asta vorbirea lor luă sfîrşit, şi don Quijote se duse să- 
şi facă tabietul odihnindu-se, iar ducesa îl rugă pe Sancho, 
dacă cumva n-avea prea mare chef de dormit, să vină să-şi 
petreacă după-amiaza cu ea şi cu slujitoarele ei într-o 
cămară cît se poate de răcoroasă. Sancho îi răspunse că, 
deşi obişnuia într-adevăr să doarmă vara cîte patru-cinci 
ceasuri, făcîndu-şi astfel tabietul, totuşi, pentru a-i răsplăti 
bunătatea, o să caute din răsputeri ca în acea zi să nu 
doarmă nici un ceas şi să rămînă ascultător la porunca ei; şi 
se duse. Ducele dete noi porunci cum să se poarte slugile 
faţă de don Quijote, ca faţă de un cavaler rătăcitor, şi să nu 
se abată nici cu atitica de la tipicul după care, zice-se, se 
purta lumea cu cavalerii de odinioară. 


Capitolul XXXIII Despre plăcuta convorbire pe care 
ducesa şi cu slujitoarele ei au avut-o cu Sancho Panza, 
convorbire vrednică a fi citită şi întipărită în minte Spune, 
dară, povestea că Sancho nu-şi făcu tabietul de a dormi în 
ziua aceea, ci, pentru a se ţine de vorbă, se duse, după ce 
mîncă, s-o vadă pe ducesă, care, doritoare de a-auzi 
vorbind, îl puse să şadă lîngă ea pernn jeţ scund, deşi 
Sancho, ca om cu obraz, nu voia să se-aşeze; dar ducesa îi 
spuse să şadă ca un cîrmuitor şi să-şi dezlege limba ca un 
scutier, fiindcă pentru amîndouă aceste lucruri ar merita 
chiar jeţul lui Cid Ruiz Diaz Campeador L. Sancho strînse 
din umeri, ascultă şi se aşeză, iar toate slujitoarele şi 
duenele ducesei făcură roată în jurul lui, cu luare-aminte şi 
într-o linişte desăvîirşită, ca să asculte cele ce-o să spună el; 
dar cea dintîi vorbi ducesa, care spuse: — Acum că sîntem 
numai între noi şi nu ne-aude nimeni pe-aici, aş vrea ca 
domnul cîrmuitor să-mi alunge unele îndoieli ce mbau 
încolţit în minte din istoria despre marele don Quijote, 
istorie care încă de pe-acum trece tipărită din minăm mînă; 
una din aceste îndoieli este că, deoarece bunul Sancho n-a 
văzut-o niciodată pe Dulcinea, vreau să zic pe domniţa 
Dulcinea din 'Ioboso, şi nici nu ba dus scrisoare din partea 
seniorului don Quijote, o dată ce cărţulia în care se afla 
această scrisoare rămăsese în Sierra Morena, cum de-a 
cutezat atunci să ticluiască răspunsul, precum şi scornirea 
cu vînturatul griului, fiind totul numai păcăleală şi minciună 
şi lovind atît de mult în faima Dulcineii celei fără de seamăn 
pe lume, lucruri, toate astea, care nu se împacă cu 
vrednicia şi cu credinţa bunilor scutieri? 

La aceste vorbe, fără să răspundă nici circ, Sancho se 
ridică de pe jeţ şi, cu paşi uşori, cu trupul dus înainte şi cu 
degetul 653 pe buze, făcu ocolul odăii, uitîndu-se pe după 
perdele, şi numai după ce mîntui cu treaba asta, se întoarse 
să se aşeze şi spuse: — Acum, mărită stăpînă, fiindcă m-am 
încredinţat că-n afară de cei de faţă nu stă nimeni pitit să 
ne-asculte, o să răspund, fără urmă de teamă şi fără să-mi 
sară inima din loc, la ceea ce m-ai întrebat şi la tot ce-ai să 


mă mai întrebi; cel dintîi lucru pe care-l spun este că eu îl 
socotesc pe stăpînul meu don Quijote nebun de-a binelea, 
măcar că uneori spune lucruri care, după mintea mea cea 
proastă şi chiar a tuturor a celor ce l-au auzit, sînt atît de- 
nţelepte şi aduse pe-un făgaş atit de bun, că nici Necuratul 
însuşi n-ar putea să le spună mai bine; dar, vorbind cinstit şi 
fără ocolişuri, eu sînt încredinţat, cu toate astea, că nu-i în 
toate minţile; şi fiindcă mi-a intrat asta-n scăfirlie, mă- 
ncumet să-l fac să creadă tot ceea ce n-are nici cap, nici 
coadă, cum a fost şi povestea cu răspunsul la scrisoare sau 
cealaltă poveste de-acum vreo şase-şapte-opt zile — care, 
măcar că nu-i scrisă-n istoria tipărită, face totuşi să fie 
ştiută — aceea cu vrăjirea stăpînei mele dona Dulcinea, 
despre care l-am făcut pe stăpiînu-meu să creadă c-ar fi 
solomonită, lucru tot atît de adevărat cum îs eu popă. 

îl rugă ducesa să-i povestească cum a fost cu vrăjirea sau 
cu păcăleala aceea, iar Sancho îi povesti totul aidoma cum 
s-a întimplat, ceea ce-i desfătă foarte pe cei de faţă, care 
ascultau; şi mergînd mai departe cu vorba, ducesa spuse: — 
Din cele ce ne-a povestit bunul Sancho, simt că mi se tot 
zbate nestîmpărată o îndoială în suflet şi parcă mi-ajunge la 
ureche o şoaptă şi-mi spune: dacă don Quijote de La 
Mancha e nebun, netot şi zănatic, iar Sancho Panza, 
scutierul lui, ştie de asta şi totuşi îl slujeşte, şi umblă după 
el, şi se lasă ademenit de făgăduinţele lui cele deşarte, 
atunci fără îndoială că el trebuie să fie şi mai nebun şi mai 
năuc decît stăpinu-său; şi stind lucrurile aşa cum stau, rău 
ai mai ieşi la socoteală, doamnă ducesă, dacă i-ai da acestui 
Sancho Panza insula pe mînă s-o cîrmuiască, pentru că cel 
ce nu ştie să se cîrmuiască pe sine, cum o să-i cîrmuiască pe 
alţii? 

— Pe legea mea, stăpină, spuse Sancho, că îndoiala asta 
e cu totul îndreptăţită; dar spune-i luminăţia-ta acestei 
îndoieli să vorbească verde, sau cum o pofti, fiindcă eu tot 
îmi dau seama că spune adevărul, că dac-aş fi întreg la 
minte, l-aş fi lăsat hăt de mult în plata Domnului pe stăpînu- 
meu, dar asta-mi fu soarta şi asta-i steaua mea cea 


păcătoasă; nu mai pot altfel, trebuie să-l urmez, sîntem 
dintr-un sat, am mîncat pîinea lui, ţin la el, iar el mi-e 
recunoscător, mi-a dat măgarii lui, şi — ce mai calea-valea 
— eu sînt o fire credincioasă, aşa că-i cu neputinţă să ne 
despartă vreo altă întîmplare pe lume decit aceea cu sapa şi 
lopata; şi dacă înălţimea-ta n-ăi mai voi să-mi dai pe mină 
insula făgăduită, eu tot făptură a lui Dumnezeu se cheamă 
că sînt, şi s-ar putea ca, nedindu-mi-o, să fiu mai cîştigat 
pentru mîntuirea sufletului; că aşa prost cum sînt, dar tot 
înţeleg zicala care spune: spre paguba lor le-au crescut 
furnicilor aripi; şi s-ar putea chiar mai degrabă s-ajungă în 
rai Sancho scutierul decît Sancho ocîrmuitorul, că tot atit 
de bună iese piinea şi-aici ca şi-n Francia *, şi noaptea toate 
miţele sînt sure, şi prost trebuie s-o ducă cel ce pe la chindii 
e încă neprîn-zit; nu se află rînză cu o palmă mai mare decit 
alta, fiindcă, vorba aceea, ori cu paie, ori cu fîn, de umplut 
tot o umpli; şi pînă şi păsăruicile cîmpului îl au pe 
Dumnezeu ca hrănitor şi oblăduitor, şi mai cald ţin patru 
coţi de postav de Cuenca decit patru coţi de borangic de 
Segovia, şi cînd om părăsi lumea asta şi-om fi puşi în 
pămînt, pe-o cărare tot atît de strimtă o trece şi domnitorul 
ca şi clăcaşul, şi trupul popii nu cere nici un picior de 
pămînt mai mult decît al paracliserului, măcar că unu-i mai 
înălţat în treaptă decît celălalt, că atunci cînd om intra-n 
groapă, ne-om mai potrivi noi şi ne-om mai strînge sau om fi 
potriviţi şi strînşi de alţii, vrem, nu vrem, şi, după aceea, 
somn uşor! Şi mă-ntorc 654 iarăşi şi zic că dacă măria-ta nu 
vrei să-mi dai insula fiindcă-s prea prost, oi şti eu să nu-mi 
fac sînge rău, ca un om deştept ce sînt. Am mai auzit 
spunindu-se că după cruce stă ascuns Necuratul şi că nu-i 
aur tot ce-ţi ia ochii, şi că de la noi, de la plug şi de la jug 1- 
au scos pe plugarul Wamba ca să-l facă rege al Spaniei, şi 
dintre ţesături de fir, desfătări şi avuţii l-au scos pe Rodrigo 
ca să fie mîncat de năpirci (dacă spun drept stihurile 
cîntecelor bătrîneşti). 

— Da” cum să nu spună drept, zise atunci dona 
Rodriguez, duena, care era una dintre ascultătoare, că doar 


se şi află un cîntec care spune că l-au aruncat de viu pe 
regele don Rodrigo într-o groapă plină cu broaşte-riioase, 
cu năpîrci şi cu şopiîrle, şi că, după două zile, regele striga 
dinăuntrul mormiîntului, cu glas tînguitor şi stins : Mâ 
manînca, fiare mă mănîncă, 

Pe unde mai avan păcătuit-am ! 

De aceea, multă dreptate are acest domn cînd spune că 
vrea mai bine să fie ţăran decit rege dacă e să-l mănînce 
jivinele. 

Ducesa nu-şi mai putu ţine rîsul ascultînd neroziile 
duenei sale şi nici nu pregetă să se minuneze de vorbele şi 
zicalele lui Sancho, căruia-i spuse: — Ştie prea bine bunul 
Sancho că dacă o dată făgăduieşte un cavaler ceva, apăi 
face tot ce-i stă-n putinţă ca să-şi Implinească făgăduinţa, 
fie şi cu preţul vieţii. Ducele, soţul şi stăpinul meu, măcar că 
nu intră în rîndul celor rătăcitori, nu-i totuşi prin asta mai 
puţin cavaler, aşa că-şi va ţine cuvîntul cu insula făgăduită, 
în ciuda zavistiei şi a răutăţii lumii. Să aibă numai Sancho 
încredere că atunci cînd nici cu gindul n-o gîndi s-o vedea 
întărit în scaunul de domnie al ostrovului şi-al ținuturilor lui, 
şi o pune mîna pe cîrmuire, pe care n-o s-o mai părăsească 
decît pentru o mai mare înălţare; ceea ce-l povăţuiesc eu 
este să aibă grijă cum îşi ocîrmuieşte supuşii, fiindcă-i spun 
dinainte că toţi sînt credincioşi şi cinstiţi. 

— în treaba asta de-a cîrmui bine, răspunse Sancho, nud 
nevoie să mă mai povăţuieşti, că eu de felul meu sînt bun la 
inimă şi mi-e milă de cei sărmani; că celui ce singur stă şi şi- 
i coace, nud mai furi tu pita şi colacii; şi pe crucea mea că 
pe mine n-au să mă îmbete cu apă chioară; sînt dulău bătrin 
şi mă pricep eu la tot soiul de cuţu-cuţu x, şi ştiu să fiu cu 
ochii-n patru şi nu las să mi se arunce praf în ochi fiindcă 
ştiu eu mai bine unde mă strînge ciubota; vreau adică să 
spun că ălor buni le-oi deschide şi mîna şi inima, iar ălor răi, 
nici măcar piciorul şi uşa. Şi după cîte mi se pare mie, în 
îndeletnicirea asta de a cîrmui, totu-i numai începutul; că s- 
ar putea ca după cincisprezece zile de cîrmuire să mă 
descurc binişor în treaba asta şi să mă pricep la ale ei mai 


abitir decît la munca cîmpului, cu care-am crescut încă de 
pe cînd eram, uite, numai atitica. 

— Ai dreptate, Sancho, zise ducesa, fiindcă nimeni nu se 
naşte învăţat, şi doar din oameni se fac episcopii, şi nu din 
pietre. Dar ca să mă întorc la vorba noastră de adineauri cu 
vrăjirea domniţei Dulcinea, socotesc lucru neîndoios şi mai 
limpede decît lumina zilei că acea trăsnaie ce-i dete-n gind 
lui Sancho de a-i juca un renghi stăpînului său şi de a-l face 
să creadă că ţăranca cu pricina era Dulcinea şi că dacă 
stăpînu-său n-o cunoştea, era numai fiindcă fusese vrăjită, 
toată treaba asta a fost numai născocirea vreunuia din 
vrăjitorii ce-l prigonesc pe seniorele don Quijote; căci ştiu 
bine de tot şi de la cineva vrednic de crezare că ţăranca ce- 
a sărit pe măgăriţă era şi este Dulcinea din Toboso, şi că 
bunul Sancho, crezîndu-se păcălici, a ieşit el cel păcălit; şi 
de asta nu trebuie să ne îndoim mai mult decît de oricare 
alt lucru pe care nu l-am văzut niciodată; şi să ştie jupîn 
Sancho Panza că avem şi noi aici vrăjitori care ţin la noi şi 
care ne spun curat şi deschis ceea ce se-ntîmplă pe lumea 
asta, fără ocolişuri şi înşelăciuni; şi să mă creadă Sancho că 
ţaranca aceea săltăreaţă era şi mai este încă Dulcinea din 
655 

Toboso, careţi tot atît de vrăjită ca şi maică-sa care-a 
făcut-o ; şi cînd nici cu gîndul n-om gîndi, o s-o vedem iarăşi 
cu chipul ei cel adevărat, şi atunci o să-i cadă şi lili Sancho 
de pe ochi solzii amăgirii în care trăieşte. 

— Se prea poate să fie totul aşa cum zici, spuse Sancho 
Panza, şi atunci mai că-mi vine să cred ceea ce povesteşte 
stăpinu-meu c-a văzut în peştera lui Montesinos, unde 
spune c-a zărit-o pe domniţa Dulcinea din Toboso în acelaşi 
port şi-n aceleaşi straie cu care-ţi spusesem c-a văzut-o 
îmbrăcată atunci cînd am vrăjito eu c-aşa mi-a venit cheful, 
şi totul trebuie să fi fost de-a-ndaratelea, aşa cum spui 
luminăţia-ta, stăpînă. Fiindcă cu mintea mea cea proastă 
nici nu-i cu putinţă şi nici nu trebuie să ne treacă prin gînd 
c-oi fi ticluit eu, cît ai bate din palme, un şiretlic atît de 
iscusit, şi nici nu cred că stăpînu-meu e atit de smintit încât 


să se ia după prăpădita şi amărita mea de vorbă şi să 
creadă un lucru atit de nelalocul lui; pentru asta, însă, n-ar 
trebui, stăpînă, să mă ţii luminăţia-ta de poamă rea, fiindcă 
o ciubotă ca mine n-are nici o îndatorire să intre în 
gîndurile şi în urzelile vrăjitorilor celor mai nărăviţi în rele; 
am ticluit şi eu treaba asta numai ca să scap de 
muştruluiala stăpînului meu don Quijote, iar nu ca să-l 
jignesc, şi dac-a ieşit pe dos, apăi e un Dumnezeu în cer, 
care-l judecă pe fiecare după inima lui. 

— Asta aşa e, zise ducesa, dar ia spune-mi acuma, 
Sancho, ce-i cu peştera lui Montesinos, de care tot vorbeşti, 
că tare bucuroasă aş fi să ştiu! 

Atunci Sancho Panza îi povesti de-a fir-a-păr tot ce s-a 
mai spus despre această întîmplare. După ce auzi povestea 
asta, ducesa zise: — Din această întîmplare putem scoate 
că, de vreme ce măritul don Quijote spune c-a văzut-o pe 
aceeaşi ţărancă pe care a văzut-o şi Sancho cînd ieşea din 
Toboso, fără nici o urmă de-ndoială că ea e Dulcinea şi că 
bîntuiesc pe-aici vrăjitori din cale-afară de dibaci şi de 
iscoditori. 

— Asta spun şi eu, zise Sancho, că dacă stăpină mea 
Dulcinea din 'Toboso e vrăjită, paguba ei să fie, că n-o să m- 
apuc eu să mă iau la colţi cu vrăjmaşii stăpînului meu, care- 
or fi mulţi ai dracului şi tare afurisiţi! Adevărat e că aceea 
pe care am văzut-o era o ţărancă, şi drept ţărancă am luat- 
O, şi ca ţărancă am cîntărit-o; dacă ea era însă Dulcinea, 
apăâi nu trebuie aruncată vina pe mine şi nici pusă treaba 
asta pe socoteala mea, ce Dumnezeu ! Aş, cînd colo, se 
sparg toate, una-două, în capul meu: ba că-i aşa, ba că-i pe 
dincolo, că Sancho a spus, că Sancho a dres, că Sancho a 
sucit, că Sancho a-nvirtit, ca şi cum Sancho ar fi acolo un 
papugiu oarecare şi n-ar fi tot unul cu însuşi Sancho Panza, 
căruia îi merge prin cărţi vestea-n toată lumea, după cîte-mi 
spuse Samson Carrasco, care-i încalţe un om ce şi-a luat 
bacalaureatul la Salamanca, şi oameni ca ăştia nu pot minţi 
decît atunci cînd au chef sau le vine lor la socoteală; aşa că 
n-are de ce să mă ia nimeni la trei păzeşte; şi de vreme ce 


am faimă bună, că, după cîte-l auzii spunînd pe stăpînu- 
meu, mai mult face bunul nume decît avuţiile fără de 
număr, făceţi-mi numai rost de cîrmuirea asta, şi ăţi vedea 
minune, nu altceva, că cine-a fost bun ca scutier o să fie bun 
el şi ca ocîrmuitor. 

— Tot ce ne-a spus aici bunul Sancho, zise ducesa, sînt 
maxime catoniene sau sînt cel puţin scoase din chiar inima 
lui Micael Verino însuşil, florentibus occidit annis656 657. 
într-un cuvînt, ca să vorbesc şi eu după chipul lui Sancho, 
adesea sub o mantie roasă se ascunde un straşnic băutor 
658. 

— într-adevăr, stăpină, răspunse Sancho, că la zilele 
mele n-am băut niciodată din răutate659; cu sete, da, se 
poate, pentru că nu-s sămînţă de făţarnic; beau cînd am 
chef şi chiar cînd n-am chef şi cînd mi se dă de băut, ca să 
nu iasă că fac nazuri sau că sînt prost crescut, că dacă un 
prieten îţi închină acolo o cană, poţi să ai chiar inima aia de 
turc să nu bei în sănătatea lui? Dar îmi beau numai vinul, nu 
şi minţile; asta cu atît mai mult cu cît scutierii cavalerilor 
rătăcitori beau de obicei aproape numai apă chioară, 
fiindcă veşnic cutreieră codrii, pădurile şi pajiştile, munţii şi 
stîncile, fără să găsească un strop de vin, chiar de şi-ar da 
şi-un ochi în schimb, — Eu cred ce-mi spui, răspunse 
ducesa, şi, pînă una-alta, du-te tu, Sancho, şi te odihneşte, şi 
vom vorbi noi după aceea mai pe îndelete, şi vom rîndui 
lucrurile cît mai grabnic ca să-ţi facem rost, cum spui tu, de 
ocîrmuire. 

Sancho sărută din nou mîna ducesei şi o rugă să se 
îndure a avea grijă de surul lui, fiindcă-i era drag ca lumina 
ochilor. 

— Ce sur mai e şi acesta? întrebă ducesa. 

— E măgarul meu, răspunse Sancho, căci, ca să nu-i zic 
măgar, îi spun de obicei sur, şi pe această duena am rugat-o 
cînd am intrat aci-n castel să aibă grijă de el, dar ea mi s-a 
zburlit într-atita, de parcă i-aş fi spus că-i pocită sau 
bătrînă, cînd pentru o duena e mai potrivit şi mai firesc să 
se-ngri- jească de măgari decît să facă pe stăpina prin odăi. 


Mamă, Doamne, ce nu le mai putea suferi pe cuconiţele 
astea un hidalgo de la mine din sat! 

— O fi fost vreun ţărănoi, spuse dona Rodriguez, duena, 
că dacă era să fie hidalgo şi de neam mare, le-ar fi înălţat 
pină la stele ! 

— Bine, spuse ducesa, să nu mai vorbim de asta. Dona 
Rodriguez să-şi ţină firea, şi să fie pe pace şi domnul Panza; 
să lase el pe seama mea îngrijirea surului că, dacă-i odorul 
lui Sancho, numai în lumina ochilor mei o să-l ţin. 

— E deajuns să fie ţinut şi-n grajd, răspunse Sancho, că- 
n lumina ochilor măriei-tale nu sîntem vrednici o clipă să 
stăm nici el, nici eu, şi, decît să îngădui treaba asta, mai 
bine mi-aş înfige un jungher în trup; că deşi stăpînu-meu 
spune că atunci cînd îi vorba de curtenie mai bine-i să sări 
peste şa decît să te poticneşti, totuşi, în purtările frumoase 
faţă de făpturile asineşti şi cele măgăreşti trebuie să umbli 
cu cumpăna-n mină şi cu dreapta măsură. 

— Sancho, spuse ducesa, ar trebui să-ţi iei şi surul unde 
te duci să ocirmuieşti, şi acolo vei putea să-l îngrijeşti după 
pofta inimii, şi chiar să-l şi scuteşti de muncă. 

— Să nu crezi luminăţia-ta, doamnă ducesă, c-ai spus te 
miri ce, că nu un singur măgar am văzut eu dus la ocîrmuit, 
aşa încît dacă l-oi mai duce şi eu pe-al meu n-o să fie saftea. 

Vorbele lui Sancho stirniră iarăşi risul şi voia bună a 
ducesei şi, după ce-l trimise să se odihnească, se duse să 
dea de veste ducelui despre cele ce se petrecuseră, şi se 
vorbiră şi puseră la cale între ei să-i joace lui don Quijote un 
renghi care să rămînă de pomină şi să se lovească întocmai 
cu tipicul cavaleresc, după care tipic făcură pe socoteala lui 
multe şotii, atît de bine aduse şi cu atîta iscusinţă ticluite, 
încît se numără printre cele mai minunate întîmplări ce le 
cuprinde această măreaţă istorie. 


Capitolul XXXIV 

Care povesteşte despre ştirea primită asupra chipului 
cum urma să fie dezlegată de vrăji Dulcinea din 'Toboso, 
alcătuind una din întimplările cele mai faimoase din această 
carte 

Mare mai era desfătarea ducelui şi ducesei să stea de 
vorbă cu don Quijote şi cu Sancho Panza; şi punînd tot mai 
mult temei pe gindul ce-i păştea de a le juca cîteva feste 
care să aibă o cît de slabă răsfriîngere şi o brumă de 
asemănare cu aventurile cavalereşti, se folosiră de ceea ce 
don Quijote le povestise despre peştera lui Montesinos 1, ca 
să-i facă 

1 După cum a observat Clemencin, este aici o nouă 
inadvertenţă a lui Cervantes, dovedind graba cu care a fost 
scrisă Partea a Il-a a lui don Quijote; nu don Quijote, ci 
Sancho povestise ducesei despre întîmplarea cu peştera lui 
Montesinos. 


97 G 


una care să rămînă de pomină; dar ceea ce-o uimea pe 
ducesă mai mult decît toate era că nerozia lui Sancho 
ajunsese pînă acolo incit să-l facă să ia drept adevăr pe care 
să jure vorba că Dulcinea ar fi fost vrăjită, cînd de fapt el 
era vrăjitorul şi tartorul în toată tărăşenia aceea; aşa că, 
după ce deteră porunci slugilor în toate cele ce aveau de 
făcut, peste şase zile o porniră la vinătoare de sălbăticiuni, 
cu atita alai de vinători şi de hăitaşi cit ar fi putut să ia cu 
sineşi numai un rege încoronat. îi dădură lui don Quijote o 
haină de vînătoare, iar lui Sancho una, verde, de postav 
foarte scump. Don Quijote nu vru s-o primească sub cuvînt 
că de la o zi la alta avea să se întoarcă iarăşi la aspra 
îndeletnicire a armelor şi că nu putea duce cu el dulapuri şi 
sipeturi cu veştminte. Sancho însă primi haina pe care i-o 
dădură cu gîndul s-o vindă la cel dintii prilej ce i s-o ivi. 
Sosind, în sfîrşit, şi ziua hotărîtă, se armă don Quijote şi-şi 
îmbrăcă Sancho haina cea nouă şi, călare pe măgar, de care 


nu voia să se despartă nici în ruptul capului, măcar că-i 
aduseseră un cal, se amestecă şi el în ceata vîinătorilor. 
Ducesa se înfăţişă gătită de-ţi lua ochii, iar don Quijote, ca 
un adevărat cavaler curtenitor şi prevenitor ce era, îi ţinu 
sireapul de căpăstru, deşi ducele nu voia să-l lase; şi în cele 
din urmă ajunseră într-o pădure aşezată între doi munţi 
foarte înalţi, şi după ce-şi aleseră locurile de pîndă, cele de 
popas, precum şi potecile, şi după ce fură împărţiţi oamenii 
pe la felurite locuri de pîndă, începu vînătoarea cu mare 
zarvă, cu strigăte şi cu o hărmălaie de glasuri de nu se mai 
puteau auzi unul pe altul, atît de lătratul cîinilor, cît şi de 
zvonul cornurilor de vinătoare. Descălecă ducesa cu o suliță 
ascuţită de vinătoare în mîhă şi se aşternu la pîndă într-un 
loc unde ştia ea că dădeau de obicei tîrcoale nişte mistreți. 
Descălecară aşijderea şi ducele şi don Quijote şi veniră 
lîngă ea; Sancho se dădu şi el în dosul tuturor, fără să mai 
descalece de pe măgar, de care nu îndrăznea să se 
despartă ca să nu dea de vreun pocinog. Numai ce puseră 
însă piciorul pe pămînt şi se riînduiră în şir, dimpreună cu 
alte multe slugi de-ale lor, cînd, încolţit de cîini şi hăituit de 
vînători, văzură că venea înspre ei un mistreţ cît toate 
zilele, scrişnind din dinţi şi din colţi şi cu rîtul în spumă, şi 
de-ndată ce-l văzu, don Quijote, apucînd pavăza şi punînd 
mîna pe spadă, păşi înainte ca să-l întîmpine; la fel făcu şi 
ducele cu sulița sa de vinătoare; dar cea care-ar fi luat-o 
înaintea tuturor era ducesa, de n-ar fi oprit-o ducele. Numai 
Sancho, cînd văzu el dihania cea grozavă, îşi părăsi măgarul 
şi dădu să fugă cit îl ţineau picioarele, şi încercînd să se 
urce într-un stejar înalt, nu-i fu cu putinţă; căci, ajungind el 
pe la jumătateă copacului şi punînd piciorul pe-o ramură, 
de unde se străduia să se caţăre pînă în vîrf, norocul îi fu 
atit de spart la fund şi el atit de oropsit de soartă, că 
ramura se rupse, şi în timp ce cădea, rămase-n aer, aninat 
de-un ciot al stejarului, fără să poată ajunge pîn' la pămînt; 
şi văzîndu-se în halul ăsta şi cu dolmanul lui verde sfişiat, şi 
mai socotind el că dacă fiara aceea cumplită o ajunge pîn- 
acolo, l-o face fărîme, începu să scoată la răcnete şi să ceară 


ajutor cu atita foc, încît toţi cei ce-l auzeau şi nu-l vedeau 
credeau că se şi află între fălcile vreunei jivine, în cele din 
urmă colţatul de mistreţ căzu străpuns de ascuţişurile atîtor 
sulițe de vînătoare ce-l întîmpinară; şi întorcînd don Quijote 
capul la răcnetele lui Sancho — căci ştia el după aceste 
răcnete că altul nu putea fi — îl văzu atîrnînd de stejar cu 
capul în jos şi lingă el stînd asinul, care nu-l părăsise la 
aman; şi mai spune Cide Hamete că rareori îl văzuse pe 
Sancho fără să-l vadă şi pe asin, şi pe asin fără să-l vadă şi 
pe Sancho, atît de mare era prietenia şi frăţia care se 
păstra cu sfinţenie între ei doi. Se duse acolo don Quijote şi- 
| desprinse pe Sancho, care, văzîndu-se slobod şi la pămînt, 
se uita la haina lui de vinătoare hărtănită şi i se rupea 
inima, fiindcă aşa credea el că-n dolmanul acela avea o 
moşie, nu alta. 

între timp încărcară mistrețul cel zdravăn pe spinarea 
unui catîr şi, acoperindu-l cu tufe de rosmarin şi cu 
rămurele de lămiiţă, îl duseră cu tot alaiul cu care sînt duse 
prăzile cîştigate-n luptele biruitoare pînă la nişte corturi ce 
fuseseră ridicate-n mijlocul pădurii, unde găsiră mesele 
aşezate şi bucatele pregătite, atit de alese şi atît de 
ademenitoare, incit vădeau prin înfăţişarea lor avuţia şi 
subţirimea celor ce le dădeau. Sancho, arătînd ducesei 
rănile hainei lui rupte, zise: — Dac-această vinătoare ar fi 
fost de iepuri sau de vrăbii, ar fi fost cruțat şi dolmanul meu 
de-a se vedea-n halul ăsta; eu nu pricep cum de le poate 
veni unora cheful să pîndească ciîte-o jivină care, dacă pune 
laba pe tine, c-un singur colţ te poate trimite în ceea lume; 
îmi amintesc c-am auzit odată cîntindu-se un cîntec vechi, 
care spune: Fire-ai tu mîncat de urşi Ca Favila din poveste. 

— Acesta era un rege got, spuse don Quijote, care, 
ducîndu-se la o vinătoare mare, a fost sfişiat de-un urs. 

— Păi tocmai asta spun şi eu, răspunse Sancho, că n-aş 
vrea să se primejduiască astfel domnitorii şi regii numai ca 
să-şi facă un chef, pe care nici n-ar trebui să-l aibă, de 
vreme ce toată pricopseala lui e să ucidă un dobitoc care n- 
a făcut rău nimănui. 


— Ba te-nşeli, Sancho, răspunse ducele, căci 
îndeletnicirea cu vînatul mare este mai potrivită şi mai 
trebuincioasă decît oricare alta pentru regi şi pentru 
domnitori. Vinătoarea este o icoană a războiului 660; şi se 
află-ntr-însa socoteli, vicleşuguri şi curse pentru a-ţi birui 
vrăjmaşul, păzindu-te pe tine; te obişnuieşti prin ea să 
înduri geruri grozave şi zădufuri înăbuşitoare; înlătură 
trîindăvia şi somnul, uneşte puterile, agereşte trupul celui 
ce-şi trece timpul cu ea şi, la urma urmei, este o treabă cu 
care te poţi îndeletnici fără paguba nimănui şi întru 
desfătarea multora; şi lucrul cel mai bun pe care-l are este 
că ea nu-i făcută pentru toţi, precum celelalte soiuri de 
vînătoare, în afară de vinătoarea de păsări, care şi ea e 
numai pentru regi şi pentru marii seniori. Aşa că, dragă 
Sancho, schimbă-ţi părerea, şi cînd vei fi cîrmuitor, 
îndeletniceşte-te cu vinătoarea şi-ai să vezi că-ţi aduce 
foloase însutite. 

“ A, asta nu, răspunse Sancho, un bun cîrmuitor să nu fie 
_vîntură-ţară, ci să stea acasă. Frumos i-ar mai şedea să 
alerge jălbarii cu limba scoasă după el, iar el să stea să 
huzurească-n pădure? în felul ăsta s-ar duce pe copcă 
ocîrmuirea. Pe legea mea, stăpîne, că vinătoarea şi 
desfătările ar trebui să vină la socoteală mai degrabă unui 
fluieră-vînt decit unui cîrmuitor. Cu ce-am eu de gind să-mi 
mai trec timpul e doar cu cîte un joculeţ de cărţi, la care m- 
aş încinge pe la praznicele împărăteşti, şi cu cîte-un joc de 
popice duminicile şi-n sărbătorile mai mărunte, căci 
vînătorile şi vinturătorile astea nici cu firea mea nu se 
potrivesc şi nici cu cugetul meu nu se-mpacă. 

— Deie Domnul, Sancho, să fie aşa cum zici, că de la 
vorbă pin' la faptă-i lungă calea. 

— Fie ce-o fi, îi întoarse vorba Sancho, că pe bunul 
platnic zălogul nu-l doare; şi mai cîştigat eşti cu Dumnezeu 
întrajutor decît sculat la cîntători; şi stomahul duce 
picioarele, iar nu picioarele stomahul. Vreau să spun că 
dacă mă ajută Dumnezeu şi eu fac cu gind bun tot ce-i de 
nevoie, nu mai încape vorbă c-oi ocîrmui mai abitir decît un 


şoiman ! Să-mi pună numai degetul în gură, şi-or vedea ei 
dacă li-l string sau nu ! 

— Bată-te Dumnezeu şi toţi sfinţii să te bată, Sancho, 
afurisitule, zise don Quijote, cînd o mai veni şi ziua aia — 
aşa cum am mai spus de-atitea ori — să te văd şi eu rostind, 
fără s-o-mpănezi cu zicale, o vorbă ca lumea şi cu miez? 
Măriile-voastre, lăsaţi-l păcatelor pe neisprăvitul ăsta, c-o să 
vă macine sufletele, punîndu-vi-le nu între două, ci între 
două mii de zicale, pe care ţi le trînteşte atit de nimerite şi 
atit de la locul lor, încît dă Doamne bine lui să le spună, sau 
mie, dacă m-aş potrivi, să-l ascult! 

— Zicalele lui Sancho Panza, spuse ducesa, chiar dacă-s 
mai multe decît ale comendador-ului grec totuşi, prin 661 
limpezimea lor bine închegată, nu sînt mai de lepădat decît 
acelea. Cît despre mine, pot să spun că-mi sînt mai pe plac 
decit multe altele, fie ele chiar mai bine alese sau mai bine 
potrivite. 

Cu astea şi cu alte vorbe cu care-şi treceau timpul în 
chip desfătător ieşiră din cort în pădure şi, cercetînd unele 
posturi de vinătoare şi unele locuri de pîndă, le trecu ziua şi 
se lăsă noaptea, care nu era chiar atît de senină şi de 
liniştită cum te-ai fi aşteptat de la zilele unui anotimp ca 
acela, fiindcă era în dricul verii; dar un fel de lucoare 
ceţoasă, îndoielnică, pe care o aducea seara cu sine, venea 
să ajute gindul ducelui şi al ducesei; şi numai cît începu să 
înnopteze, puţin după scăpătatul soarelui, că deodată se şi 
auziră, din cele patru vinturi, o sumedenie de cornuri de 
vînătoare şi alte muzici de război, ca şi cum ar fi trecut prin 
pădure nenumărate pilcuri de călărime. Lumina focului şi 
zvonul muzicilor războinice aproape că orbiră ochii şi 
asurziră urechile celor din preajmă şi chiar ale tuturor 
celor ce se aflau în pădure. îndată se auzi un sodom de 
strigăte de război, ca acelea ale arapilor cînd se-ncing la 
luptă; zvoniră goarnele şi surlele, bubuiră darabanele, 
răsunară fluierele, aproape toate deodată, atit de stăruitor 
şi de repede, că s-ar fi chemat să nu fie-n simţiri cel ce nu şi 
le-ar fi pierdut la izbucnirea nedesluşită a atitor muzici. 


Ducele rămase trăsnit, ducesa uluită, don Quijote năucit, 
Sancho Panza lovit de tremurici, şi pînă şi cei ce ştiau 
dinainte pricina se spăimîntară. O dată cu teama puse 
stăpinire pe ei şi tăcerea, şi atunci le trecu pe dinainte un 
olăcar, îmbrăcat în drac, căruia drept trimbiţă îi slujea la 
suflat un coşcogeamite corn de bou, găunos pe dinăuntru, 
care scotea un zvon răguşit şi înspăimîntător. 

— Hei, frate olăcarule, spuse ducele, cine eşti? Un'te 
duci? Şi ce soi de ceată ostăşească-i asta, care parc-ar 
străbate pădurea ? 

La care olăcarul, cu glas înfiorător, dar potolit, răspunse: 
— Eu sînt Diavolul şi umblu în căutarea lui don Quijote de 
La Mancha. Oamenii care vin pe-aici sînt şase cete de 
vrăjitori, care, pe-un car al biruinţei, o duc pe Dulcinea din 
Toboso, cea fără de seamăn pe lume. Ea vine vrăjită, 
însoţită de vajnicul frînc Montesinos, ca să-l înveţe cum 
trebuie să fie dezlegată de vrăji această domniţă. 

— Păi dac-ai fi Diavolul, aşa cum spui şi cum te arată şi 
chipul, l-ai fi recunoscut pe cavalerul don Quijote de La 
Mancha, de vreme ce-l ai în faţă. 

— Pe Dumnezeul şi pe cugetul meu că nici nu mă uitam 
la el, răspunse Diavolul, căci am gindurile împărţite în 
atitea treburi, încît uitasem tocmai de treaba cea mai 
însemnată pentru care veneam. 

— Nici vorbă, spuse Sancho, că diavolul ăsta trebuie să 
fie un om de treabă şi-un bun creştin, fiindcă de n-ar fi aşa, 
n-ar jura pe Dumnezeul şi pe cugetul lui! Acum abia bag de 
seamă că pină şi-n iad se află lume cumsecade. 

Apoi Diavolul, fără a descăleca, îşi aţinti privirile la don 
Quijote şi zise: — La tine, Cavalere al Leilor — vedea-te-aş 
în ghearele lor! — mă trimite nefericele, dar viteazul 
cavaler Montesinos, poruncindu-mi să-ţi spun din parte-i să- 
| aştepţi chiar în locul unde-oi da de tine, căci el o aduce cu 
sine şi pe aceea căreia i se zice Dulcinea din Toboso şi are 
să-ţi dea desluşiri de ceea ce trebuie să faci pentru a o 
dezlega de vrăji; şi deoarece n-am venit pentru mai mult 
decit pentru atita, nici n-o să stau mai mult decît am stat; 


rămînă dracii de teapa mea cu tine, iar îngerii cei buni cu 
aceste înalte feţe ! 

Şi după ce spuse aste vorbe, suflă din uriaşul lui corn de 
bou, întoarse spatele şi-şi luă tălpăşiţa, fără să mai aştepte 
răspuns de la nimeni. 

Din nou se minunară cu toţii, mai cu seamă Sancho şi cu 
don Quijote; Sancho fiindcă vedea că, în ciuda adevărului, o 
scoteau pe Dulcinea cu tot dinadinsul vrăjită; don Quijote 
fiindcă nu putea să se-ncredinţeze dacă era sau nu 
adevărat ceea ce i se-ntimplase în peştera lui Montesinos; şi 
cum sta el cufundat în aste gînduri, ducele-i spuse: — Ai 
domnia-ta de gînd s-aştepţi, seniore don Quijote? 

— Şi de ce nu? răspunse el. Aici voi aştepta, neînfricat şi 
neclintit, să ştiu de bine c-ar veni tot iadul să năvălească 
asupră-mi! 

— Ba eu, de-oi vedea alt drac şi-oi auzi alt corn ca ăl de- 
adineauri, tot atît oi aştepta şi-aici cît aştept acuma-n 
Flandra, spuse Sancho. 

între timp, noaptea se lăsă mai adînc şi-ncepură să 
cutreiere multe lumini prin pădure, aşa cum cutreieră pe 
cer suflările cele uscate ale pămîntului, care par ochilor 
noştri stele ce aleargă L Se mai auzi şi o huruitură 
îngrozitoare, ca aceea făcută de roţile zdravene pe care le 
au de obicei carele cu boi, de al căror scîrţiit aspru şi 
îndelung se spune că fug lupii şi urşii dacă se află cumva pe- 
acolo pe unde trec ele. La toată această zarvă se mai 
adăuga o alta, care le spori cu mult pe toate, fiindcă-n aşa 
fel era, încît părea că-ntr-a-devăr, din cele patru părţi ale 
pădurii, se-ncingeau în acelaşi timp patru ciocniri sau 
bătălii; colo răsuna bubuitul puternic al unor tunuri 
înspăimîntătoare, dincolo se trăgea dintr-o puzderie de 
archebuze, în apropiere se auzeau glasurile luptătorilor, în 
depărtare se ridicau iarăşi strigătele arăpeşti de război. în 
cele din urmă, trîimbiţele, coarnele de bou, cornurile de 
vînătoare, surlele, goarnele, darabanele, tunurile, 
archebuzele şi mai presus de toate înfiorătoarea huruitură 
a carelor alcătuiau toate laolaltă o larmă atît de nedesluşită 


şi de înspăimîntătoare, încît fu nevoie ca don Quijote să-şi 
adune tot curajul pentru a o răbda; lui Sancho Panza 
curajul îi căzu-n ciubote şi dete cu el leşinat în poalele 
ducesei, care-l primi într-însele şi porunci să fie de zor 
stropit cu apă pe faţă. 

Zis şi făcut; iar el îşi veni în fire tocmai în clipa cînd 
trecea pe-acolo unul din carele cu roţi scîrţiitoare. 

Era tras de patru boi cu pas domol, acoperiţi pe de-a- 
ntregul cu valtrapuri lungi, negre; de fiecare corn aveau 
legată cîte-o maşala mare de ceară aprinsă, iar deasupra 
carului era potrivit 662 un jilţ înalt, în care şedea un 
preacinstit moşneag, cu barba mai albă decît neaua însăşi şi 
lungă de-i ajungea pînă mai jos de brîu; îmbrăcămintea lui 
era un halat larg de postav negru, care — ca tot ce era 
acolo — se putea lesne vedea şi desluşi datorită 
nenumăratelor luminări de care era plin carul. Il minau doi 
draci pociţi, îmbrăcaţi şi ei tot în straie de postav şi cu nişte 
mutre atit de slute, încît Sancho, cînd îi privi o dată, închise 
ochii ca să nu-i mai vadă şi-a doua oară. Cînd carul ajunse 
chiar în dreptul lor, se ridică de pe înaltu-i jilţ preacinstitul 
bătrîn şi, stînd în picioare, spuse cu glas tunător: — Eu sînt 
înțeleptul Lirgandeo ! 

Şi carul trecu mai departe, fără ca el să mai scoată o 
vorbă. 

După aceasta trecu alt car, de acelaşi soi, cu alt moşneag 
în jilţ, care, după ce opri carul, cu glas nu mai puţin 
pătrunzător decit celălalt, spuse : — Eu sînt înțeleptul 
Alquife, marele prieten al Urgandei celei necunoscute.) Şi 
trecu mai departe. 

Apoi, cu acelaşi alai, veni alt car; dar acum cel ce şedea 
în jilţ nu mai era bătrîn ca şi ceilalţi, ci un cogeamite om 
zdravăn şi cu căutătura cruntă, care, cînd ajunse-n dreptul 
lor, se ridică-n picioare, cum făcuseră şi ceilalţi, şi spuse c- 
un glas mai înfundat şi mai drăcesc: — Eu sînt Arcalaus, 
vrăjitorul, vrăjmaş de moarte al lui Amadis de Gâula şi al 
tuturor rubedeniilor lui. 

Şi trecu mai departe. 


La o mică depărtare de acolo se opriră cele trei care şi 
se curmă şi huruitura supărătoare a roţilor lor; şi-ndată nu 
se mai auzi alt zgomot decît zvonul iscat de-o muzică dulce 
şi armonioasă, de care lucru se-nveseli Sancho, şi-l luă ca 
semn bun, şi spuse aşa ducesei, de care nici cu un pas nu se 
depărta: — Stăpină, acolo unde-s muzici nu poate fi nimic 
rău. 

— Şi nici acolo unde ard făclii şi-i lumină, răspunse 
ducesa. 

La care Sancho răspunse: 

— Strălucirea făcliilor aprinse purcede de la foc, iar 
lumina de la găteje, aşa cum vedem în cele ce ne 
împresoară aici, care ar putea lesne să ne piîrjolească ; dar 
muzicile sînt totdeauna semn de desfătare şi de sărbătoare. 

— Să lăsăm timpul să vorbească, spuse don Quijote, care 
ascultase totul. 

Şi-a zis bine ce-a zis, aşa cum o să ne arate capitolul care 
vine acum. 


Capitolul XXXV 

Unde-i vorba mai departe de ştirea pe care a primit-p 
don Quijote în legătură cu dezlegarea de vrăji a Dulcineii, 
dimpreună cu alte minunate întimplări Cei de faţă văzură 
că, înaintînd după măsura desfătătoarei muzici auzite, 
venea înspre ei un car din acelea cărora li se zice de triumf, 
tras de şase catiri suri, acoperiţi însă cu pînză albă de in, şi 
pe fiecare dintr-înşii călărea cîte-un pocăit din cei cu lumina 
663, îmbrăcat de asemenea-n alb şi ţinînd în mină cîte-o 
maşala mare de ceară aprinsă. Carul era de două şi poate 
de trei ori mai mare decit cele ce trecuseră înainte, iar pe 
marginile şi-n partea lui de deasupra stăteau alţi 
doisprezece pocăiţi, albi ca neaua, toţi cu masalalele lor 
aprinse, privelişte care te minuna şi te şi înfiora în acelaşi 
timp; şi pe un jilţ măreț era aşezată o zină înfăşurată-n 
văluri peste văluri de pînză argintie, pe care sclipeau 
presăraţi o puzderie de fluturi din lucrătură de aur, care o 
făceau să pară, dacă nu bogat, cel puţin arătos îmbrăcată; 
avea faţa acoperită cu un văl străveziu şi subţire, care fără 
a opri privirea, lăsa să se vadă prin țesătura lui un prea 
frumos chip de fată, iar multele lumini îngăduiau să i se 
zărească frumuseţea şi virsta, care după cîte se arăta, nu 
ajungea pin* la 20 de ani şi nu cobora mai jos de 17 ; lîngă 
ea se afla un ins îmbrăcat într-un veşmînt din cele numite 
rozagantes, lung pin* la pămînt, iar capul îi era acoperit cu 
un văl negru; dar în clipa cînd carul ajunse în faţa ducelui, 
ducesei şi a lui don Quijote, amuţi zvonul oboaielor, şi apoi 
şi al harfelor şi lăutelor, care răsunau în car, şi, ridicîndu-se- 
n picioare insul cel cu veşmiîntul cernit, îl deschise larg din 
amîndouă părţile şi, mai scoţindu-şi şi vălul de pe chip, se 
arătă limpede a fi însăşi făptura morţii, descărnată şi slută, 
la vederea căreia don Quijote se mohoriî, Sancho se îngrozi 
şi pînă şi ducele şi ducesa intrară niţeluş în răcori. 
Ridicîndu-se şi stînd în picioare, această moarte vie, cu un 
glas adormit şi cu o limbă nici ea prea trează, începu să 
spună aşa : Eu sînt Merlin, de care mers-a vestea Că i-a fost 
tată Diavolul el însuşi. 


(Minciună-ngăduită de istorie !) Sînt rege-al vrăjitorilor, 
şi mag, Stăpîn pe tainele lui Zoroastru, Emul epocii lui şi- 
acelor veacuri Ce-au cunoscut isprăvi nepieritoare De 
cavaleri-eroi, rătăcitori, Pe care-i am şi i-am avut la suflet. 

Deşi se-ntîmplă-ades ca vrăjitorii, Ori vracii ce fac 
farmece să fie 'Tăioşi şi aspri, răi cu lumea-ntreagă, Eu sînt 
din fire iubitor şi blînd, Şi-aş vrea să fac la toată lumea bine. 
în umedele peşteri ale Ditei, Pe cînd eram cu mintea aţintită 
La romburi cabalistice şi semne, M-ajunse-ndureratul glas 
al mîndrei, Unicei Dulcinea din 'Toboso. 

Aflai că piaza-rea a fermecat-o Şi-a preschimbat-o, din 
domniţă-naltă, într-o ţărancă slută. Potolindu-mi Eu duhul 
şi-nchiziîndu-l în carcasa Acestui înspăimîntător cadavru, 
Am cercetat prin zeci de mii de cărţi, Bucoavne-a' 
diavoleştii mele arte, Şi-am dat de leacul ce se potriveşte 
Năpastei unei astfel de năpaste: Tu, glorie a celor ce 
îmbracă 

Tunici de-oţel şi za de diamant, Lumină, far şi ghid, şi 
stea polară A celor ce, lăsînd pe alţii-n puful Şi-n somnul 
trindăviei ruşinoase, Se canonesc, muncind să poarte-n 
lume Povara sîngerîndelor lor arme ! 

Eu ţie-ţi spun, bărbat ce-n veci nu fi-vei Cum meriţi 
lăudat! Viteze, ţie, Şi preanţelepte, mare don Quijote, 
Splendoarea Manchei, Spaniei luceafăr, Că spre-a se- 
ntoarce-n starea ei dintii Frumoasa fără de pereche-n lume, 
Domnița Dulcinea din Toboso, Va trebui să-şi tragă singur 
Sancho Trei mii trei sute bice pe-amîndouă Vitezele lui buci 
de dindărăt, Pe pielea goală, şi-aşa fel încît Să-l usture, să-l 
doară şi să-lardă ! 

Cu asta şi-ar afla pe dată naşul Cei ce-au scornit 
vrăjitoria-ntreagă, lar eu pun capăt apariţiei mele. 

— La naiba, spuse atunci Sancho, nu trei mii de bice, dar 
chiar numai trei să fie, şi aşa am de gînd să mi le dau, cum 
am de gînd să bag de trei ori jungherul în mine! Găsi-te-ar 
dracii să te găsească cu leacul tău de-a dezlega de vrăji! Nu 
pricep de fel ce-au de-a face bucile mele cu vrăjile. 


Pe legea mea că dacă domnul Merlin n-a găsit altă cale 
de-a o dezlega pe domniţa Dulcinea, apăi din partea mea 
meargă şi la groapă tot vrăjită ! 

— O să-ntorc eu foaia cu tine, don Miîrlane, îndopatule cu 
usturoi, zise don Quijote, şi o să te leg de-un copac, gol 
puşcă, aşa cum te-a făcut maică-ta, şi-o să-ţi dau nu trei mii 
trei sute, ci şase mii şase sute de gîrbace, atît de vîrtos 
plesnite pe piele, de-o să se-audă la trei mii trei sute de 
poşte ! Şi să nu-mi răspunzi acum nici o vorbă, că pe loc de 
trăsnesc! 

Auzind acestea, Merlin spuse: — Stai, că nu-i aşa, pentru 
că bicele pe care o să le capete bunul Sancho trebuie să fie 
cu voia lui, iar nu cu de-a sila, şi atunci cînd are el chef, că 
nu i se dă nici un soroc hotărît; i se-ngăduie însă să-şi 
răscumpere osînda, dacă vrea, şi să împuţineze pînă la 
jumătate numărul loviturilor, dar atunci să-i fie. date de 
mina altuia, chiar dacă acea mînă ar fi cam grea la izbit. 

— Nici a altuia, nici a mea, nici grea, nici din greu, de 
mine n-o să se atingă nici o mînă, că doar n-oi fi fiind eu 
domniţei Dulcinea din 'Toboso, tatu-su, ca să ispăşească 
bucile mele pentru ceea ce au păcătuit ochii ei! Seniorele 
stăpînul meu, da, mai zic şi eu, fiindcă-i trup din trupul ei, 
că doar, una-două îi tot spune viaţa mea, sufletul meu, 
întărirea şi sprijinul meu ! El poate şi trebuie să se lase 
biciuit pentru ea şi să facă pe dracu-n patru pentru 
dezlegarea ei. Dar să mă las eu biciuit ? Reanunţ 664! 

Numai ce mîntui Sancho cu vorbele astea, că se şi ridică- 
n picioare zîna cea argintată, care stătea lingă duhul lui 
Merlin, şi, scoţindu-şi vălul cel subţire de pe obraz, şi-l 
descoperi, în aşa fel că tuturor li se păru mai mult decît 
prea frumoasă, şi, cu o îndrăzneală cam bărbătească şi cu 
un glas nu din cele mai feciorelnice, 'agrăindu-l de-a 
dreptul pe Sancho, îi spuse: — Scutier nepriceput ce eşti, 
suflet de cîine, inimă de cremene, maţe pestriţe, dacă ţi-ar 
fi poruncit, hoţule şi neobrăzatule, să te azvirli dintr-un 
foişor înalt la pămînt, dacă ţi s-ar fi cerut, duşman al 
neamului omenesc, să te laşi mîncat de o duzină de broaşte- 


riioase, de două duzini de şopiîrle şi de trei duzini de 
năpirci, dac-ar fi căutat să te-ndu- plece să-ţi ucizi muierea 
şi copiii c-un hanger cumplit şi tăios, n-ar fi fost de mirare 
să te-arăţi năzuros şi să faci pe grozavul ! Dar să te pui de 
pricină pentru trei mii trei sute de girbace, pe care orice 
copil de şcoală cît ar fi el de prăpădit, le are ca tain în 
fiecare lună, este un lucru care uimeşte, uluieşte şi 
îngrozeşte toate inimile miloase ale celor ce ascultă şi chiar 
ale tuturor acelora ce-or afla de treaba asta o dată cu 
trecerea timpului. Aţinteşte-ţi, vită netrebnică şi înrăită ce 
eşti, aţinteşte-ţi, zic, ochii ăştia ai tăi de buhă speriată în 
luminile ochilor mei, ca nişte stele strălucitoare, şi-i vedea 
vărsînd lacrimi dîră după diîră şi şiroi după şiroi, pînă ce-or 
săpa brazde, drumuri şi cărări în frumoasele plaiuri ale 
obrajilor mei. înduioşează-te, iazmă vicleană şi necurată, că 
vîrsta mea în floare, care-i încă la anii cu . sprezece, fiindcă 
am nouăsprezece ani şi n-am împlinit douăzeci, se iroseşte 
şi se ofileşte sub scoarţa ce mă înfăţişează ca pe-o ţărancă 
din topor; şi dacă acum nu par aşa, este numai datorită 
deosebitei milostiviri de care m-a învrednicit domnul 
Merlin, care-i aici de faţă şi care a făcut asta numai ca 
frumuseţea mea să-ţi moaie inima; căci lacrimile unei 
frumoase îndurerate preschimbă colţurile de stiîncă în puf şi 
tigrii în miei. Mai biciuieşte-ţi osînza aia de pe tine, 
lighioană îndărătnică ce eşti, şi mai scoate-ţi din piele 665 
nepricopsitul tău de curaj, care nu te-ndeamnă la alta decît 
să te-ndopi şi iar să te-ndopi, şi slobozeşte gingăşia trupului 
meu, blindeţea firii mele şi frumuseţea chipului meu; şi 
dacă nu vrei de hatîrul meu să te-ndupleci şi s-ajungi la o 
socoteală chibzuită, fă cel puţin asta pentru bietul cavaler 
de lingă tine, pentru stăpînu-tău zic, căruia-i şi văd sufletul 
ajuns la înghiţitoare, nici la zece degete de buze, suflet care 
nu aşteaptă decît răspunsul tău aspru sau blind, fie pentru 
a ieşi pe gură, fie pentru a se-ntoarce la loc în burtă. 
Auzind vorbele astea, don Quijote îşi pipăi gitlejul şi, 
întorcîndu-se către duce, spuse: — Pe legea mea, mărite 


domn, că adevăr a grăit Dulcinea, fiindcă-mi simt sufletul 
de-a curmezişul aci în git, ca pe mărul lui Adam. 

— La toate astea ce spui, Sancho ? întrebă ducesa. 

— Spun, stăpină, răspunse Sancho, ceea ce am mai spus, 
că la gîrbace eu reanunţ. 

— Renunţ se spune, Sancho, şi nu aşa cum spui tu, zise 
ducele. 

— Mai lasă-mă păcatelor şi măria-ta, răspunse Sancho, 
că nu-mi arde mie acuma să despic firu de păr în patru şi 
nici să-mi bat capul dacă-i o slovă mai mult sau mai puţin, 
fiindcă gîrbacele astea ce trebuie să mi se dea sau pe care 
trebuie să mi le dau m-au întors într-atita pe dos, că nici nu 
mai ştiu ce spun şi ce fac. Aş vrea, însă, să ştiu din partea 
stăpinei mele, domniţa Dulcinea din Toboso, unde a-nvăţat 
ea felul ăsta de a ruga pe cineva; vine de-mi cere să-mi sfişii 
trupul cu biciul şi mă face nesimţit şi lighioană îndărătnică, 
dimpreună c-un potop de vorbe urîte, pe care dracu să i le 
rabde ! Ce? Trupul meu e de fier? Sau mă-ncăl- zeşte pe 
mine dacă se dezleagă sau nu se dezleagă ea de vrăji? O 
văd eu aducîndu-mi plocon vreun coş cu albituri, cu cămăşi, 
cu straie şi cu încălțări — nu de alta, că eu nici nu le port — 
dar aşa, ca să mă îmblinzească ? Aş, că-mi trînteşte ocară 
peste ocară, cu toate că ştie zicala aceea ce se spune pe- 
aici, cum că un asin încărcat cu aur urcă lesne şi un munte, 
şi că darurile sparg şi stîncile, şi că la ceruri rugi rosteşti, 
iar cu ciocanul tot loveşti, şi că mai mult face un ia acuma 
decit doi o să-ţi dau. Iar seniorele stăpîn al meu, care ar fi 
trebuit să mă ia pe după git şi să mă giugiulească, pentru ca 
eu să mă înmoi cum îi lina şi cum îi bumbacul dărăcit, zice 
c-o să pună mîna pe mine şi-o să mă lege despuiat de-un 
copac şi-o să-mi îndoiască numărul gîrbacelor. Ar fi trebuit 
să ţie seamă aceşti burzuluiţi stăpîni ai mei că nu numai 
unui scutier îi cer ei să se lase biciuit, ci şi unui ocîrmuitor, 
ceea ce, vorba aia, pune vîrf la toate. Să-nveţe odată, să- 
nveţe dracului să ştie cum să roage şi cum să ceară şi cum 
să fie cuviincioşi, că nu-s toate vremile pe-o potrivă şi nici 
omul nu-i mereu în toană bună. După ce că-mi vine să 


plesnesc de necaz cînd îmi văd dolmanul ăsta verde făcut 
ferfeniţă, hop şi ei să-mi ceară să mă las biciuit de bunăvoie, 
care-i tot atita de voie şi tot atita de bună cît mi-e mie acum 
să mă preschimb în pupăză. 

— Şi totuşi, dragă Sancho, zise ducele, dacă nu te înmoi 
mai ceva decît o smochină coaptă, n-ai să pui mîna pe 
ocîrmuire. Că bine mi-ar mai sta, n-am ce zice, să trimit 
celor din insula mea un ocirmuitor hapsîn şi cu inima de 
piatră, care nu se înduioşează la lacrimile domniţelor celor 
îndurerate şi nici la rugăminţile magilor şi înţelepţilor 
bătrîni şi cu scaun la cap, a căror vorbă e lege. Ca să nu mai 
lungesc vorba, Sancho, sau încuviinţezi a fi biciuit, fie de 
tine, fie de altul, sau s-a zis cu ocîrmuirea ta ! 

— Stăpine, răspunse Sancho, nu mi s-ar putea îngădui 
un soroc de două zile ca să mă mai gîndesc între timp ce-ar 
fi mai bine ? 

— Nu, nicidecum, spuse Merlin, aci pe loc şi-n clipa 
aceasta trebuie să rămînă statornicit ce va ieşi din astă 
treabă: sau se va-ntoarce Dulcinea în peştera lui 
Montesinos şi la vechea ei înfăţişare de ţărancă, sau, aşa 
cum arată acuma, va fi înălţată în slava cerului, unde va 
aştepta să se împlinească numărul gîrbacelor. 

— Haide, dragă Sancho, zise ducesa, arată-te curajos şi 
dovedeşte-te recunoscător pentru pîinea ce-ai mîncat-o de 
la don Quijote, pe care se cuvine să-l slujim şi să-l mulţumim 
cu toţii pentru minunatele lui însuşiri şi pentru înaltele sale 
lapte cavalereşti. Spune da, băiete, că te laşi biciuit, şi ducă- 
se Necuratul pe pustii, iar frica la iepuri, căci o inimă bună 
biruie năpasta, aşa cum prea bine ştii şi tu. 

La vorbele astea, Sancho răspunse cu altele cam căzute 
din pod, pe care le grăi lui Merlin, întrebîndu-l : — Ia spune- 
mi, luminăţia-ta, domnule Merlin, cînd a trecut pe-aci 
Diavolul olăcar, a venit la stăpînu-meu c-o solie de la domnul 
Montesinos şi i-a poruncit din partea lui să-l aştepte aci, că 
el o să vie să-l înveţe ce-i de făcut ca s-o dezlege de vrăji pe 
domniţa Dulcinea din 'Toboso, dar pîn-acum nu l-am văzut 
nici pe Montesinos şi nici neam de neamul lui. 


La care Merlin răspunse: 

— Diavolul acela, dragă Sancho, e un ageamiu şi-un 
mare zevzec ! Eu l-am trimis să-l caute pe stăpînu-tău, dar 
nu cu vreo solie din partea lui Montesinos, ci din partea 
mea, fiindcă Montesinos se află la el în peşteră şi aşteaptă 
sau, mai bine zis, nădăjduieşte să fie dezlegat, că de-acum 
abia începe greul. Dacă-ţi datorează ceva sau ai vreo 
daraveră cu el, ţi-l aduc fedeleş dinainte, oriunde pofteşti, 
dar pînă una-alta, pune odată capăt gilcevii şi spune da la 
biciuire şi crede-mă c-o să-ţi fie de mare folos, atît pentru 
suflet, cît şi pentru trup; pentru suflet, prin dragostea de 
aproapele cu care ai să faci lucrul ăsta; pentru trup, fiindcă 
ştiu că ai sînge cam prea mult şi nu ţi-ar strica să mai lepezi 
puţintel. 

— Da* mulţi doftori mai sînt pe lume ! Pînă şi vrăjitorii 
sînt doftori! răspunse Sancho. Dar fiindcă toată lumea 
spune aşa — cu toate că nu-nţeleg nimic din treaba asta — 
spun şi eu că mă prind să-mi dau cele trei mii trei sute de 
gîrbace, cu învoiala ca să mi le dau unde şi cînd am chef, 
fără să mi se hotărască zilele şi timpul, c-o să caut eu să 
scap de datorie cît mai grabnic cu putinţă, ca să se bucure 
lumea de frumuseţea domniţei Dulcinea din 'Toboso, fiindcă, 
după cît arată, în ciuda a ceea ce credeam eu, e-ntr-adevăr 
frumoasă. Şi să mai cădem şi la altă învoială, şi anume: ca 
eu să nu fiu dator să mă biciuiesc pînă la sînge, iar dacă 
unele gîrbace mi le-oi da numai aşa, ca pentru alungatul 
muştelor *, să intre totuşi în socoteală. De asemenea, dacă 
mă-ncurc la numărătoare, domnul Merlin, care ştie totul, 
trebuie să aibă de grijă să-mi numere loviturile şi să-mi 
amintească de cele care mai lipsesc sau de cele care 
prisosesc. 

— De cele care prisosesc n-am ce să-ţi mai amintesc, 
răspunse Merlin, fiindcă de îndată ce ajung la numărul 
trebuincios, numaidecît, cît ai clipi din ochi, rămîne gata 
dezlegată domniţa Dulcinea, şi atunci pe loc vine 
recunoscătoare să-l caute pe bunul Sancho ca să-i 
mulţumească şi chiar să-l răsplătească pentru fapta lui cea 


milostivă. Aşa că să nu-ţi stea pe inimă dacă lipsesc sau 
dacă prisosesc loviturile, fiindcă ferit-a sfintul ca eu să-nşel 
pe cineva, fie chiar şi c-un fir de păr din capul lui. 

— Ei, fie atunci, cu Dumnezeu înainte, spuse Sancho, 
încuviinţez şi pacostea asta pe capul meu, vreau să zic că 
primesc canonul, cu învoielile pe care le-am spus. 

Numai ce rosti Sancho aste din urmă vorbe, că şi-ncepu 
să răsune iarăşi zvonul oboaielor şi începură din nou să se 
descarce nenumărate archebuze, iar don Quijote se agăţă 
de gitul lui Sancho şi-i dete la sărutări cu nemiluita, pe 
frunte şi pe obraji. Ducesa şi ducele şi toţi cei de faţă se 
arătară a fi mulţumiţi cum nu se mai poate, iar carul începu 
să meargă, şi cînd trecu în dreptul lor, frumoasa Dulcinea 
îşi plecă fruntea către stăpîni, iar în faţa lui Sancho făcu o 
temenea adîncă. 

într-acestea se apropiau tot mai mult zorii cei veseli şi 
rizători; floricelele cîmpului se ridicau şi-şi înălţau capetele, 
iar cleştarele cele curgătoare ale pîraielor, murmurînd în 
pietrişul alb şi sur, se duceau să-şi dea birul rîurilor care le 
aşteptau; pămîntul cel vesel, cerul cel limpede, aerul cel 
curat, lumina cea senină, fiecare-n parte şi toate laolaltă 
vădeau îndeajuns că ziua care venea călcînd poalele zorilor 
va fi o zi însorită şi luminoasă. Şi mulţumiţi de vinătoare şi 
de faptul că le 666 ieşise atit de bine şi-n chip atit de fericit 
ceea ce-şi puseseră-n minte, ducele şi ducesa se-ntoarseră 
la castelul lor, cu gîndul de-a o ţine mai departe cu 
păcălelile, căci nu se afla pentru ei lucru care să le dea mai 
mare desfătare. 


Capitolul XXXVI Unde se povesteşte despre ciudata şi 
nemaipomenita aventură a duenei îndurerate, numită şi 
contesa Trifaldi, şi despre un răvaş pe care Sancho Panza l- 
a scris femeii sale, Teresa Panza Avea ducele un majordom 
mucalit şi poznaş nevoie-mare care luase chipul lui Merlin, 
pregătise cu tot dichisul ei aventura pomenită mai-nainte, 
alcătuise stihurile şi pusese pe-un paj să ia chipul Dulcineii. 
în cele din urmă, la îndemnul stăpiînilor lui, puse la cale o 
altă aventură, ticluită în chipul cel mai hazliu şi mai 
năstruşnic din cîte-i pot da cuiva prin minte. 

A doua zi ducesa îl întrebă pe Sancho dacă-şi începuse 
canonul de pocăință pe care trebuie să-l facă pentru 
dezlegarea de vrăji a Dulcineii. Sancho spuse că da şi că-n 
acea noapte îşi şi arsese cinci plesnituri. îl întrebă ducesa 
cu ce şi le dase. Sancho răspunse că şi le dase cu mîna. 

— Păi asta, răspunse ducesa, se cheamă mai mult să-ţi 
tragi palme decît să-ţi arzi gîrbace: după cîte socotesc eu, 
înțeleptul Merlin n-o să fie mulţumit dac-o iei aşa moale; ar 
fi nevoie ca bunul Sancho să se plesnească c-un bici cu ţepi 
sau cu noduril, din acelea pe care să le simţi zdravăn, 
fiindcă buchea poruncii trebuie scrisă cu sînge, şi n-o să fie 
slobozită o doamnă de subţirimea Dulcineii pe-un preţ atât 
de ieftin şi pe-o nimica toată. 667 

La care Sancho răspunse: — Dă-mi atunci înălţimea-ta 
un bici sau un capăt de funie potrivit pentru treaba asta, că 
eu m-oi plesni cu el, numai să nu mă doară prea tare; 
fiindcă trebuie să-ţi spun luminăţiei-tale că, aşa ţăran cum 
sînt, pieliţa mai mult de bumbac mi-e decît de trestie, şi nu- 
mi vine la socoteală ca numai aşa pentru folosul altuia să 
mă jupoi eu de viu. 

— Prea bine, răspunse ducesa. Miine ţi-oi da un bici 
făcut parcă anume pentru tine şi care se potriveşte la 
frăgezimea pieliţei tale aşa cum se potrivesc una cu alta 
două surori. 

La care Sancho spuse: — Mai trebuie să ştii măria-ta, 
preaiubită stăpînă, că am scrisă o scrisoare către nevastă- 
mea, leresa Panza, în care-i dau de ştire de tot ce mi s-a 


întîmplat de cînd m-am despărţit de ea. O am aici în sîn şi 
nu-i lipseşte alta decît să-mi pun iscălitura. Aş vrea ca şi 
înţelepciunea-ta s-o citeşti, fiindcă mi se pare că-i destul de 
potrivită cu un cîrmuitor, vreau adică să spun cu felul în 
care trebuie să scrie cîrmuitoril. 

— Şi cine a alcătuito ? întrebă ducesa. 

— Apăi cine altul s-o alcătuiască decît chiar eu, păcătosul 
de mine? răspunse Sancho. 

Şi tot tu ai şi scris-o ? mai întrebă ducesa. 

— Nici poveste! răspunse Sancho. Fiindcă eu nu ştiu nici 
să scriu, nici să citesc, măcar că ştiu să mă iscălesc.668 

— Ia s-o văd şi eu, zise ducesa, fiindcă nici vorbă că-ntr- 
în-sa ţi-ai arătat toată strălucirea şi tot belşugul duhului 
tău. 

Sancho scoase atunci din sîn un răvaş deschis, şi luîndu-l 
ducesa, văzu că-ntr-însul spunea aşa cum urmează: 
SCRISOAREA LUI SANCHO PANZA CĂTRE TERESA 
PANZA, FEMEIA LUI 

Dacă m-au biciuit bine, încaltea şi bine călare am mers; 
dacă mi-e bine cu ocîrmuirea mea, apăi bine biciuit o 
plătesc. Vorbele astea pînă una-alta tu n-ai să le poţi 
înţelege dragă 

Teresa; las”, c-ai să afli tu alt'dată despre ce-i vorba. Află 
despre mine, Teresa, că mi-am pus în gind ca de-acum 
încolo tu să umbli în caleaşcă, că aşa se cade, fiindcă orice 
alt fel de umblet se cheamă că-i pe brinci. Eşti nevastă de 
cîrmuitor, vezi dară să nu te calce nimeni pe bătătură. îţi 
trimit aci o haină verde de vînătoare, pe care mi-a dăruit-o 
stăpina mea, ducesa; potriveşte-o şi tu în aşa fel ca să 
slujească de fustă şi de laibăr pentru fata noastră. Don 
Quijote, stăpînu-meu, după cîte am auzit spunîndu-se pe-aci 
prin ţinut, e un nebun înţelept şi un trăsnit plin de haz, şi 
nici eu nu rămîn de căruţă cînd e vorba de asta. Am fost în 
peştera lui Montesinos, şi înțeleptul Merlin m-a ales pe 
mine s-o dezleg de vrăji pe Dulcinea din Toboso, căreia pe- 
acolo pe la noi i se zice Aldonza Lorenzo. în schimbul a trei 
mii trei sute de girbace, mai puţin cinci, pe care trebuie să 


mi le dau, ea o să rămînă dezlegată de vrăji ca şi mîne-sa 
care-a făcut-o. Nu mai spune asta la nimeni, fiindcă dacă 
ajungi cu socotelile tale în gura lumii, apăi unii au s-o ţie că- 
i albă, alţii că-i neagră. Peste cîteva zile oi purcede şi eu la 
ocîrmuirea mea, unde mă duc cu-o straşnică nerăbdare de- 
a face bani, fiindc-am auzit că toţi cîrmuitorii cei noi cu 
setea asta se duc: O să văd eu cam cum stau treburile pe- 
acolo şi ţi-oi da de ştire dacă să vii şi tu să stai cu mine sau 
nu. Asinul e bine sănătos şi-ţi trimite şi ţie sănătate; n-am 
de gind să-l las de lingă mine să ştiu bine că mă face şi 
sultan. Ducesa, stăpîna-mea, îţi sărută mîinile de-o mie de 
ori. întoarce-i şi tu îndoit sărutările de mîini, fiindcă nu se 
află lucru pe lume care să te ţie mai puţin din cheltuială şi 
să fie mai ieftin — după cîte spune stăpînu-meu — decit 
purtarea curtenitoare. N-a vrut Dum-669 ne-eu pîn-acum 
să-mi hărăzească vreun alt sipeţel cu alţi o sută de galbeni, 
ca acela de atunci; dar nu-ţi face sînge rău, dragă Teresa, 
fiindcă cine trage clopotul a primejdie acela se află la 
adăpost, şi ne-o ieşi totul la socoteală din ce-o pica de la 
ocîrmuire; mi-a făcut numai inimă rea cînd am auzit că 
dacă-i simt o dată gustul, apăi o să-mi mănînc mîinile după 
ea, şi dac-ar fi aşa, pâi nu m-ar ţine prea ieftin treaba asta, 
deşi, pe de altă parte, schilozii şi ciungii o duc de minune cu 
pomana pe care o cerşesc, aşa că, oricum am lua-o, tu tot 
bogată şi norocoasă ai să fii. Domnul te dăruiască cu tot ce 
s-o putea, iar pe mine să mă ţie sănătos ca să-ţi fiu de folos. 
Dată din acest castel la 20 ale lui cuptor 1614. 

Bărbatul tău cîrmuitorul, 


Sancho Panza După ce mîntui de citit scrisoarea, ducesa 
zise către Sancho: — în două lucruri a cam luat-o razna 
bunul cîrmuitor : mai întîi cînd spune sau dă să se-nţeleagă 
că i s-a dăruit ocîrmuirea asta numai în schimbul bicelor cu 
care trebuie să se plesnească, măcar că ştie bine, şi nici nu 
poate să tăgăduiască, că atunci cînd ducele, soţul meu, i-a 
făgăduit-o, nici prin vis nu-i năzărea cuiva că s-ar afla 
lovituri de bice pe lume, în al doilea rînd, cînd se arată în 
scrisoare prea iubitor de arginţi, şi n-aş vrea să fie hulpav, 
fiindcă lăcomia strică omenia, şi cîrmuitorul lacom face să 
şchioapete dreptatea. 

— Eu n-am vrut să iasă aşa ceva, stăpină, răspunse 
Sancho, dar dacă luminăţiei-tale ţi se pare că scrisoarea 
asta nu-i tocmai cum trebuie să fie, n-ai decit s-o rupi şi să 
faci alta, că dac-o laşi în nădejdea minţii mele celei proaste, 
apăi mi-e că şi mai rău o să iasă decît aşa. 

— Nu, nu, răspunse ducesa, îi bună şi asta, şi-aş vrea s-o 
vadă şi ducele. 

Cu asta se încheie vorbirea lor şi se duseră într-o 
grădină unde aveau să prinzească în acea zi. Ducesa arătă 
şi ducelui scrisoarea lui Sancho, iar ducele făcu mare haz 
de ea. Prînziră, şi, după ce se strînse masa şi-şi mai trecură 
de urit o bună bucată de vreme cu vorbirea cea duhlie a lui 
Sancho, iată numai că se auzi pe neaşteptate zvonul nespus 
de jalnic al unui fluier, precum şi acela al unei darabane 
răguşite şi stinse. Cu toţii se arătară speriaţi la auzul 
acestei muzici nedesluşite, totodată războinice şi jalnice, 
mai cu seamă don Quijote, care nu-şi mai găsea astîmpăr pe 
scaun de tulburat ce era; cit despre Sancho, ce să mai 
vorbim, că spaima îl şi mîna către adăpostul lui obişnuit, 
adică lîngă poalele sau fusta ducesei, fiindcă, de fapt şi într- 
adevăr, zvonul muzicii care se auzea era jalnic şi tînguitor 
din cale-afară. Şi cum stăteau ei toţi aşa, cu sufletul la gură, 
numai ce văzură intrînd în grădină şi luînd-o înainte doi 
oameni în veşminte cernite, atît de lungi şi de întinse-n 
spate, că li se tîrau după ei pe pămînt: aceştia veneau 
bătînd în două darabane, învăluite şi ele în zăbranice negre. 


Lîngă ei păşea cel ce zicea din fluier, care era tot atît de 
negru şi de spăimîntător ca şi ceilalţi. După ăştia trei venea 
o namilă de om, n-aş putea spune îmbrăcat, ci înfăşurat 
într-un caftan negru ca smoala, ale cărui poale erau şi ele 
lungi ca o zi de post. Pe deasupra caftanului îl încingea de-a 
curmezişul o chingă lată, neagră şi ea, de care atirna un 
iatagan cît toate zilele, cu canafurile şi cu teaca negre. Faţa 
îi era acoperită de un văl negru străveziu, prin care i se 
întrevedea o barbă lungă, lungă şi albă ca neaua. îşi mişca 
paşii încet şi grav, după zvonul darabanelor. într-un cuvînt, 
făptura uriaşă, boiul mîndru, veşmintele cernite, precum şi 
alaiul lui ar fi putut şi chiar a şi putut să bage-n răcori pe 
toţi cei ce-l vedeau fără să-l cunoască. Cu acelaşi umblet 
domol şi plin de măreție, de care am pomenit, ajunse şi 
căzu în genunchi în faţa ducelui, care-l aştepta în picioare, 
dimpreună cu ceilalţi ce se aflau pe-acolo. Ducele nu vru 
însă nici în ruptul capului să-l lase să vorbească pînă nu se 
ridică. Namila cea spăimîntătoare îi făcu pe voie şi, cînd fu 
iarăşi în picioare, îşi scoase vălul de pe faţă şi dete la iveală 
cea mai înfricoşătoare, cea mai lungă, cea mai albă şi cea 
mai îmbelşugată barbă din cîte a putut ochi de om să vadă 
pîn-atunci, şi-ndată-şi desprinse şi-şi smulse din adîncul 
pieptului său lat şi umflat un glas pătrunzător şi tunător şi, 
aţintindu-şi privirile în ochii ducelui, spuse t — Preaînalte şi 
preaputernice stăpine, pe mine mă cheamă Trifaldin 670 
cel cu barba albă. Sînt scutierul contesei Trifaldi, căreia pe 
celălalt nume i se mai zice şi Duena îndurerată, din partea 
căreia vin la măria-ta cu-o solie, şi anume ca luminăţia-ta să 
fii atit de bun şi să-i dai putinţa şi îngăduinţa să intre să-ţi 
spună toată durerea ei, care-i cea mai năstruşnică şi cea 
mai de necrezut din cîte au putut să-i vie-n minte celui mai 
îndurerat cuget de pe lume. Dar mai întîi aş vrea să ştiu 
dacă se află aici în castel viteazul şi în veci nebiruitul 
cavaler don Quijote de La Mancha, în a cărui căutare vine 
ea pe jos şi nemîncată din împărăţia Candayei pînă-n ţinutul 
vostru, lucru care poate şi trebuie să fie pus sau pe seama 
unei minuni, sau a unei puteri vrăjitoreşti; ea adastă acum 


la poarta ăstei cetăţi sau a ăstui castel şi nu aşteaptă pentru 
a intra decit un semn de îngăduinţă din partea măriei-tale. 

Zise. Apoi tuşi, îşi netezi barba de sus pînă jos cu 
amîndouă mîinile şi, liniştit întru totul, rămase să aştepte 
răspunsul ducelui, care fu acesta: — Preabunule scutier 
Trifaldin cel cu barba albă, i-o bună bucată de vreme de 
cînd am aflat şi noi de durerea doamnei contese Trifaldi, pe 
care vrăjitorii o fac să se numească acum Duena îndurerată. 
Poţi fără nici o grijă, minunate scutier, să-i spui să intre, că 
aici se află viteazul cavaler don Quijote de La Mancha, de la 
al cărui suflet mărinimos poate să se aştepte fără nici o 
îndoială la toată ocrotirea şi la tot ajutorul, şi mai poţi să-i 
spui din parte-mi că dacă are nevoie şi de sprijinul meu, 
apăâi n-o să-i lipsească, fiindcă-i de datoria mea să i-l dau, o 
dată ce sînt cavaler, deci un om căruia-i şade frumos şi i se 
cade să ajute pe orice femeie, dar mai cu seamă pe 
doamnele cele urgisite şi întristate, aşa cum trebuie să fie 
înălţimea-sa. 

La auzul ăstor vorbe, Trifaldin îşi plecă genunchiul pîn' 
la pămînt, şi după ce făcu semn aceluia cu fluierul, precum 
şi toboşarilor, să înceapă iarăşi, la acelaşi zvon şi-n acelaşi 
pas cu care intrase, luă calea-ntoarsă spre a ieşi din 
grădină, lăsîndu-i pe toţi uimiţi de ivirea şi de înfăţişarea lui. 
Şi întorcîndu-se ducele către don Quijote, îi spuse: — Pînă 
la urmă, vestite cavaler, beznele răutăţii şi ale neştiinţei nu 
pot să ascundă şi să întunece lumina vitejiei şi a virtuţii. 
Spun asta fiindcă abia de sînt şase zile de cînd cinstita-ţi 
faţă se află aici în castel, că şi vin să te caute de peste nouă 
mări şi nouă ţări, şi nu în rădvane şi nici pe cămile, ci pe jos 
şi nemîncaţi, obidiţii şi năpăstuiţii, încredinţaţi c-or găsi în 
preaputernicu-ţi braţ leac pentru restriştile şi caznele lor, şi 
asta mulţumită numai măreţelor isprăvi făptuite de domnia- 
ta, a căror veste s-a răspîndit şi a cuprins toată faţa 
cunoscută a pămîntului! 

— Tare-aş mai vrea, seniore duce, răspunse don Quijote, 
să fie aici de faţă acel blagoslovit preot care mai deunăzi la 
masă s-a arătat atît de înverşunat şi cu atita pică pe 


cavalerii rătăcitori, ca să vadă şi el cu ochii lui dacă sînt sau 
nu sînt trebuincioşi pe lume asemenea cavaleri. Ar putea 
acum să pipăie chiar cu mîna lui faptul că cei din cale-afară 
de obijduiţi şi de nemiîngiiaţi, cînd sînt în dricul nevoii şi le 
ajunge cuțitul la os, nu se duc să-şi caute leacul nici pe la 
casele cărturarilor, nici pe la acelea ale paracliserilor de 
ţară, nici la cavalerul care n-a izbutit măcar o singură dată 
să treacă dincolo de hotarele ținutului său, nici la curteanul 
cel trîndav, căruia mai mult îi place să pescuiască veşti noi 
pentru a le spune mai departe şi a le povesti decit să 
încerce a săvirşi el însuşi fapte şi isprăvi pentru ca alţii să le 
povestească şi să le scrie. Uşurarea obidiţilor, ajutorul 
nevoiaşilor, ocrotirea fecioarelor, mîngiierea vădanelor la 
nici un alt soi de oameni nu pot fi aflate mai bine decit la 
cavalerii rătăcitori, şi pentru faptul că sînt şi eu unul din 
aceştia, nici nu ştiu cum să mai mulţumesc cerului, şi 
socotesc drept binevenită orice năpastă şi orice pacoste 
care ar da peste mine în această îndeletnicire atît de 
vrednică. Vie numai această doamnă şi ceară de la mine tot 
ce i-o pofti inima că, prin puterea braţului meu şi prin 
curajoasa hotărîre a neînfricatului meu cuget, eu i-oi găsi 
leacul. 


Capitolul XXXVII Unde se merge mai departe cu 
faimoasa aventură a duenei îndurerate Se bucurară la 
culme ducele şi cu ducesa văzînd cît de bine se potrivea 
răspunsul lui don Quijote cu gindul lor; atunci prinse şi 
Sancho să spună: — N-aş prea vrea ca astă duena să fie 
piedică la făgăduita mea ocîrmuire, fiindcă l-am auzit 
spunînd pe-un spiţer din 'Ioledo, care vorbea ca un sticlete 
x, că acolo unde-şi vîră nasul duenele, nu poate ieşi nimic de 
doamne-ajută. Mamă, Doamne, ce le mai purta sîmbetele 
spiţerul acela! De unde socot eu că dacă toate duenele sînt 
uricioase şi năzuroase, oricare le-ar fi soiul şi firea, ce 
trebuie să fie acelea care mai sînt pe deasupra şi 
îndurerate, aşa cum zice-se că-i contesa asta... cum o 
cheamă? trei fleanduri, sau trei zdrenţe?2 Fiindcă pe-acolo, 
de pe unde-s eu de loc, fleandură şi zdreanţă, zdreanţă şi 
fleandură, tot un drac îi! 

— Nu mai tot vorbi, dragă Sancho, zise don Quijote, că 
dacă această duena vine ca să mă caute tocmai de peste 
nouă mări şi nouă ţări, nu trebuie să fie din acelea care 
intrau 671 în socoteala spiţerului, cu atît mai mult că asta-i 
şi contesă, şi cînd contesele fac slujbe de duena, apăi să ştii 
c-or fi slujind numai la crăiese şi la împărătese, fiindcă-n 
casa lor ele sînt întru totul stăpîne şi se slujesc de alte 
duene. 

La aceste vorbe, dona Rodriguez, care era de faţă, 
răspunse: — Stăpîna mea, ducesa, are la ea în slujbă duene 
care-ar fi putut să ajungă şi contese de le-ar fi zimbit 
norocul; dar dreptatea celui tare este lege peste ţară; şi 
nimeni să nu mai cîrtească împotriva duenelor, mai cu 
seamă cînd sînt fete bătrine, că, deşi eu nu mă număr în 
rîndul lor, îmi dau totuşi seama şi pot să cumpănesc cît de 
mult întrece o duena fecioară pe o duena văduvă, şi cui ne 
tot înţeapă înfige-i-s-ar ţeapa-n palmă. 

— Cu toate astea, răspunse Sancho, e atît de mult de 
înţepat la duene, după cîte spune şi bărbierul meu, încît mai 
bine să nu mai mestecăm în orez, chiar dacă se lipeşte de 
oală. 


— Scutierii, răspunse dona Rodriguez, au fost totdeauna 
vrăjmaşii noştri, căci, pîndind ca nişte strigoi pe la uşile 
odăilor şi dînd mereu cu nasul de noi, tot timpul cît nu se 
roagă — şi care-i cam destulişor — şi-l omoară cîrtind 
împotriva noastră, dezgropîndu-ne metehnele şi 
îngropîndu-ne cinstea. Dar din parte-mi n-au decît să se 
spînzure, că-n ciuda lor noi tot o să trăim pe lume, şi încă-n 
case bune, chiar de-am muri de foame şi ne-am acoperi 
pielea cea subţire sau nesubţire, cum o fi ea, cu o rasă de 
călugăriţă, aşa cum se acoperă sau se astupă un morman 
de gunoi cu un covor frumos în ziua cînd se iese-n alai cu 
icoanele. Pe legea mea că dacă mi s-ar îngădui şi aş avea 
timp, i-aş face să se încredinţeze, nu numai pe cei de faţă ci 
şi pe toţi ciîţi trăiesc pe pămîntul ăsta, că nu se află virtute 
pe lume care să nu se găsească la o duena. 

— Eu socot, spuse ducesa, că buna mea dona Rodriguez 
are dreptate cu carul; dar o să mai curgă încă multă apă pe 
gîrlă pînă să se recunoască dreptatea ei şi a celorlalte 
duene, pînă să facă de ris părerea proastă a spiţerului celui 
răutăcios şi să stirpească ceea ce-i adine înrădăcinat în 
cugetul marelui Sancho Panza. 

Sancho răspunse: — De cînd mi s-a urcat la cap cu 
ocîrmuirea, nu mai văd lucrurile ca un scutier, şi, cu toate 
astea, tot nu dau nici o ceapă degerată pe cîte duene s-or 
afla pe lume ! 

Ar fi lungit-o ei încă multă vreme cu gilceava asta în jurul 
duenelor de n-ar fi auzit că fluierul şi darabanele începeau 
iarăşi să răsune, din care lucru înţeleseseră că duena 
îndurerată se pregătea să intre, îl întrebă ducesa pe duce 
dacă n-ar fi bine să-i iasă întru întîmpinare, deoarece era 
contesă şi obraz subţire. 

— Întrucît e contesă, răspunse Sancho mai înainte de-a 
da ducele răspunsul, socot că măriile-voastre aţi face bine 
să-i ieşiţi întru întîmpinare; dar întrucît mai este şi duena, 
chitesc că nici cu un pas n-ar trebui să vă clintiţi din loc. 

— Cin* te pofteşte pe tine să te-amesteci unde nu-ţi 
fierbe oala, Sancho? spuse don Quijote. 


— Cine, stăpîne ? lacă, eu mă poftesc, şi pot să mă 
poftesc în bună pace, ca scutier ce-am învăţat bunele 
rinduieli ale curteniei la şcoala luminăţiei-tale, care eşti cel 
mai curtenitor şi cel mai binecrescut cavaler din toţi cei 
dedaţi la viaţa curtenească; şi cînd e vorba de asta, după 
cite te-am auzit pe luminăţia-ta spunînd, mai bine-i să sări 
peste şa decît să te poticneşti. Mai mult, uite, nu spun, că 
doar n-o să vind castraveți la grădinar ! 

— Aşa-i cum zice Sancho, spuse ducele, să vedem numai 
cum arată contesa, şi după asta om cumpăni noi şi cîtă 
curtenie i se cuvine. 

într-acestea, intrară toboşarii şi cel cu fluierul, ca şi de 
prima dată. Şi aici povestitorul puse capăt acestui scurt 
capitol şi-l începu pe celălalt, istorisind mai departe aceeaşi 
aventură, care-i una dintre cele mai vrednice de luare- 
aminte din toată povestea. 


Capitolul XXXVI II Unde se povesteşte ceea cea 
destăinuit despre vitregaă soartă duena îndurerată 

în urma tarafului celui jalnic începură să intre-n grădină 
şi să înainteze ca la vreo douăsprezece duene împărţite în 
două şiruri, toate îmbrăcate în rase largi, pare-se din 
mohair bine netezit, avînd pe cap nişte văluri albe de taftă 
subţire şi atît de lungi, încît nu mai lăsau să se vadă altceva 
decit poalele raselor lor negre. După ele venea contesa 
Trifaldi, ţinută de mînă de scutierul Trifaldin, cel cu barba 
albă, şi îmbrăcată într-un veşmînt negru din soiul cel mai 
ales de lină pufoasă, neîncreţită, care dacă s-ar fi încreţit, 
fiecare cîrlionţ ar fi fost cît un bob de năut din cel bun de 
Martos; coada sau poala — nu ştiu cum să-i mai zic — se 
sfirşea în trei virfuri, ţinute de mîinile a trei paji, şi ei tot în 
straie cernite, alcătuind o frumoasă figură geometrică cu 
acele trei unghiuri ascuţite, alcătuite din cîteşitrele virfurile 
cozii, după care înţeleseseră toţi cei ce văzură poala tăiată 
în ascuţişuri că de la ea îşi trage numele contesa Trifaldi, ca 
şi cum am spune contesa celor trei falduri; şi aşa şi e, după 
cîte spune Benengeli, fiindcă pe numele ei cel adevărat o 
chema contesa Lupina, din pricină că pe la ea prin ţinut se 
pripăşiseră la lupi cu nemiluita, şi dacă-n loc de lupi s-ar fi 
oploşit pe-acolo vulpi, ar fi chemat-o contesa Vulpina, căci 
aşa-i datina prin acele părţi, ca stăpinitorii să-şi ia porecla 
numelui după lucrul sau după lucrurile care se găsesc mai 
din belşug în hotarele lor. Dar contesa asta, pentru a cinsti 
născocirea cea nouă a cozii de la veşmintul ei, îşi schimbase 
numele de Lupina în acela de Trifaldi.672 Cele 
douăsprezece duene, împreună cu stăpina lor, veneau în 
pas de alai, avînd feţele acoperite cu nişte văluri negre, însă 
nu străvezii, ca acela al lui Trifaldin, ci atit de dese, încit 
nimic nu se întrevedea în dosul lor. De îndată ce începu să 
se arate pilcul acela de duene, ducele, ducesa şi cu don 
Quijote se ridicară-n picioare, şi la fel făcură şi toţi ceilalţi 
cînd le zăriră lungul alai. Se opriră cele douăsprezece 
duene şi lăsară între ele loc slobod, prin mijlocul căruia păşi 
înainte îndurerata, mereu ţinută de mină de către Trifaldin. 


Care lucru văzîndu-l ducele, ducesa şi cu don Quijote, 
înaintară şi ei vreo doisprezece paşi ca s-o întîmpine. Ea, 
după ce căzu în genunchi, cu un glas mai curînd din topor şi 
răguşit 1 decît subţire şi gingaş, spuse: — RogU'vă pe 
măriile -voastre să nu daţi atîta cinstire acestui slujitor al 
vostru. vreau adică să spun acestei slujitoare a voastră, 
fiindcă, după cît sînt de îndurerată, moi izbuti să răspund 
aşa cum trebuie, din pricină că neobişnuita şi nemaivăzuta- 
mi restrişte mi-a luat minţile şi mi le-a dus nu ştiu unde, dar 
pesemne că sînt tare departe, fiindcă cu cît le caut mai 
mult, cu atât le găsesc mai puţin. 

— Cu minţile pierdute, răspunse ducele, ar fi, doamnă 
contesă, acela care nu ţi-ar recunoaşte, după făptură, înab 
ta-ţi obîrşie, căreia, şi fără să se vadă, i se cuvine spuma 
curteniei şi toată floarea ceremoniilor celor mai alese, şi 
ridicînd'O de mînă, o duse s-o aşeze pe un jilţ lingă ducesă, 
care o primi şi ea cu multă cinste. 

Don Quijote tăcea milc, iar Sancho murea să vadă şi el 
chipul contesei Trifaldi şi al vreuneia din multele duene; dar 
nu fu cu putinţă pînă cînd nu se descoperiră ele însele de la 
sine şi de bunăvoie. Amuţiţi cu toţii şi aşternuţi pe tăcere, 
aşteptau şi ei să vadă cine avea s-o rupă, şi cea care o rupse 
fu duena îndurerată cu aste vorbe: — Sînt încredinţată, 
arhiputernice 673 674 domn, arhifrumoasă doamnă şi 
arhiînţelepte mărimi de-aici de faţă, că arhidurerea mea a 
găsit în arhialesele voastre inimi o primire tot atît de 
binevoitoare pe cit de mărinimoasă şi de milostivă, fiindcă 
ea-i atît de mare, încît poate să înduioşeze şi pietrele, să 
înmoaie diamantele şi să topească oţelul celor mai 
împietrite inimi de pe lume; dar mai-nainte ca vorbele-mi să 
ajungă pînă la locul auzului vostru — ca să nu zic pînă la 
urechile voastre — aş vrea să-mi daţi şi mie de ştire dacă nu 
se află cumva în acest divan, în acest sobor şi-n această 
adunare arhineprihănitul cavaler don Quijote din Arhi-La 
Mancha, împreună cu arhiscutierul său, Panza. 

— Panza, zise Sancho mai-nainte ca vreun altul să 
răspundă ceva, se află aci de faţă, şi de asemenea şi don 


Arhiquijote, aşa că poţi, arhiîndurerată arhidoamnă, să spui 
tot ceea ce arhipofteşti, că toţi sîntem gata şi arhipregătiţi 
să te arhislujim. 

într -acestea se ridică şi don Quijote şi, îndreptindu-şi 
vorbele către îndurerata duena, spuse: — Nefericită 
doamnă, dacă durerile-ţi pot întrevedea o zare de nădejde 
pentru a-ţi găsi leacul în vitejia şi puterile vreunui cavaler 
rătăcitor, apăi aici îţi stau la poruncă vitejia şi puterile mele, 
care, măcar că slabe şi mărginite, fi-vor totuşi folosite întru 
totul în slujba înălţimii-tale. Eu sînt don Quijote de La 
Mancha, a cărui menire e să sară în ajutorul năpăstuiţilor 
de tot soiul; şi, stind lucrurile aşa cum stau, nu maie 
nevoie, doamnă, să-mi cîştigi buna voire sau să cauţi vorbe 
ocolite, ci să spui verde şi fără înconjur ce te doare, căci te- 
ascultă urechi care, chiar de nu s-or pricepe cum să-ţi vină 
intr-ajutor, vor şti măcar să te câineze. 

Cînd auzi duena îndurerată vorbele astea, făcu o mişcare 
de parc-ar fi vrut să se arunce la picioarele lui don Quijote, 
şi chiar se şi aruncă, şi, căutînd să i le îmbrăţişeze, spuse: — 
Mă arunc dinaintea ăstor picioare şi a ăstor ţurloaie, 
neînvinse cavaler, fiindcă ele sînt temeliile şi stilpii 
cavaleriei celei rătăcitoare ! Să sărut vreau aste picioare, 
de ai căror paşi atirnă şi spînzură toată lecuirea nefericei 
mele. O, viteze rătăcitor, ale cărui isprăvi adevărate lasă cu 
mult în urmă şi întunecă isprăvile închipuite ale unor 
cavaleri ca Amadis, Esplandiân şi Belianfs! Şi lăsîndu-l pe 
don Quijote, se întoarse către Sancho, şi prinzîndu-l de 
mînă, ii spuse: O, tu, cel mai credincios scutier din cîţi au 
slujit vreodată pe vreun cavaler rătăcitor, atît în vremurile 
de-acum, cît şi-n cele de demult, mai mare-n bunătate chiar 
decît barba lui Trifaldin, însoţitorul meu, care-i aici de faţă, 
poţi să te mîndreşti pe drept cuvînt că, slujindu-l pe marele 
don Quijote, slujeşti laolaltă toată mulţimea de cavaleri care 
au purtat arme pe lume. Te rog din adîncul inimii pe tot 
ceea ce datoreşti preacredincioasei tale bunătăţi, să-mi fii 
mijlocitor pe lingă stăpînul tău ca să vină pe dată în ajutorul 
acestei preamărite şi preanefericite contese. 


La care Sancho răspunse: 

— Stăpină, puţin îmi pasă mie dacă mi-o fi sau nu mi-o fi 
bunătatea tot atît de mare şi de lungă ca barba scutierului 
luminăţiei-tale! Pe ceea ce pun eu preţ este ca să-mi fie 
bărbos şi mustăcios sufletul cînd o trece dincolo de viaţa 
cea pămîntească 675, că pe bărbile din lumea asta nu dau o 
para chioară! Dar şi fără şiretlicurile şi miorlăielile astea, eu 
tot o să-l rog pe stăpînu-meu — fiindcă ştiu că mă 
îndrăgeşte, şi mai ales acum, cînd are nevoie de mine 
pentru o anume daraveră — să te ajute şi să te sprijine pe 
luminăţia-ta cu tot ce i-o sta în putinţă. Deşeartă-ţi 
luminăţia-ta oful, povesteşte-ni-l, şi apoi las” pe-noi, că ne- 
om înţelege cu toţii pin” la urmă. 

Ducele şi cu ducesa nu mai puteau de riîs la auzul acestor 
vorbe, ca oameni preveniţi ce erau în toată pătărania asta, 
şi lăudau în sinea lor iscusinţa şi prefăcătoria contesei 
Trifaldi, care, după ce se întoarse să-şi ia locul pe jeţ, spuse: 
— în vestita împărăție a Candayei, care se află între întinsa 
Trapobana şi Marea Sudului, cu două leghe mai încolo de 
Capul Comorin, domnea regina dona Maguncia, văduva 
regelui Arhipiela, domnul şi soţul ei, din a căror Căsătorie 
se zămisli şi se născu domniţa Antonomasia, moştenitoarea 
împărăției, care domniţă Antonomasia, mai-nainte 
pomenită, crescu şi se împlini sub ocrotirea şi învăţătura 
mea, fiindcă eu eram cea mai veche şi cea mai de seamă 
duena a mamei mele. Se făcu, însă, că, trecînd zilele şi 
luîndu-le altele locul, copila Antonomasia ajunse la vîrsta de 
patrusprezece ani şi era de-o frumuseţe atît de desăvîrşită, 
încît firea n-ar mai fi putut plăsmui nici cu atîtica ceva mai 
frumos decit ea. Dar nu vreau să spun prin asta că 
înţelepciunea ei ar fi fost mai prejos: era tot atît de 
înţeleaptă pe cît era de frumoasă, şi era cea mai frumoasă 
din lume, şi mai e şi-acum încă, dacă nu cumva soarta cea 
pizmătareţă şi ursitoarele cele împietrite la inimă nu i-or fi 
tăiat firul vieţii; dar nu cred să i-l fi tăiat, fiindcă doară n-o 
să îngăduie cerul să se facă pămîntului un rău atît de mare 
cum e acela de a se culege înainte de vreme ciorchinele 


celui mai frumos butuc de vie din lume. De această 
frumuseţe, pe care neiscu-sita-mi limbă nu poate îndeajuns 
s-o slăvească, se îndrăgostiră nenumărați prinți, atit din cei 
băştinaşi, cît şi din cei străini, printre care se încumetă să-şi 
înalțe gîndul pînă la .cerul unei atît de mari frumuseți şi un 
cavaler mai mărunt, care hălăduia şi el pe la curte, 
încrezător fiind în tinereţea şi în făptura lui cea chipeşă, în 
iscusinţele şi farmecele cele multe ale fiinţei lui, precum şi 
în vioiciunea şi în frumoasa înzestrare a minţii sale; fiindcă 
trebuie să mărturisesc măriilor-voastre, dacă nu vă 
plictisesc, că ştia să atingă vioara de-o făcea să vorbească, 
nu altceva, şi mai era pe deasupra şi poet şi mare dănţuitor, 
şi se pricepea el să-ţi meşterească o colivie de păsări, că 
numai de pe urma ăstui lucru, şi ar fi putut să-şi cîştige 
piinea, dac-ar fi fost să ajungă la sapă de lemn, că toate 
aceste însuşiri şi farmece sînt de ajuns să doboare şi-un 
munte, darămite pe-o gingaşă copilă 1 Dar toată mîndreţea 
şi fălnicia lui, toate farmecele şi iscusinţele sale n-ar fi fost 
bune aproape la nimica pentru a cuceri cetatea copilei mele 
dacă hoţul de el nu s-ar fi folosit de mijlocul de-a mă da mai 
întîi gata pe mine. Ticălosul şi nelegiuitul de derbedeu a 
vrut mai întîi să-mi cîştige mie buna voire şi să-mi trezească 
aplecarea către el, pentru ca eu, ca un alcade din cei 
nevrednici, să-i încredinţez cheile cetăţii ce-mi era dată-n 
pază. Ce mai încoace şi-ncolo, cu nu mai ştiu ce giuvaeruri 
şi flecuşteţe pe care mi le-a dăruit mi-a sucit capul şi a făcut 
din mine o cîrpă. Dar ceea ce ha ajutat cel mai mult să mă 
smomească cu totul şi să mă dea gata au fost nişte stihuri 
cîntate, pe care le-am auzit eu odată noaptea pe cînd stăm 
la o fereastră zăbrelită ce da într-o ulicioară unde se afla el; 
şi stihurile, dacă nu mă-nşel, spuneau aşa: Răni de dulcea- 
mi inamică Date-n suflet rău mă dor. 

Chinul endoity căci mor Fără să-i fi spus nimică. 1 

Versurile astea mi s-au părut ca nişte boabe de 
mărgăritar, iar glasul lui ca un fagure de miere, şi de- 
atunci, vreau adică să spun din clipa aceea, dindu-mi seama 
de aleanul în care m-au cufundat versurile astea şi altele la 


fel cu ele, m-am gîndit c-ar trebui să fie alungaţi poeţii din 
obştiile cele bine rînduite, aşa cum da Platon povaţă 676 
677 — dacă nu toţi, măcar poeţii cei moleşitori — fiindcă ei 
scriu nişte stihuri nu ca marchizul de Mantua, din acelea cu 
care-ţi treci timpul şi care-i fac să plîngă pe copii şi pe 
muieri, ci atît de sfredelitoare, încît, ca nişte dulci spini ne 
străbat tot sufletul, şi, ca nişte fulgere, lasă-n noi o rană 
aprinsă, fără să ne ardă cîtuşi de puţin veşmintele. Iar altă 
dată a cîntat: Vin678 tiptil, tu, moartea mea, Ca să nu te 
simt că vii, 

Căci plăcerea de-a muri Viaţă iar ar fi să-mi dea. 679 

Şi alte stihuleţe şi versuleţe de soiul ăsta, care, cîntate, 
te vrăjesc, iar scrise, te lasă năuc. Darămite cînd mai prind 
să alcătuiască şi acel soi de versuri folosite pe-atunci în 
Candaya şi cărora poeţii le zic seguidillas? Cînd le-auzi, să-ţi 
sară inima din piept, nu alta, să rizi de parc-ai fi gidilat, să 
te furnice prin tot trupul şi, în sfîrşit, să-ţi umble ca argin- 
tul-viu prin toate mădularele. De aceea spun şi eu, cinstite 
feţe, că asemenea stihuitori, pe bună dreptate, ar trebui să 
fie surghiuniţi în Ostrovul Şopîrlelor Dar nu ei sînt de vină, 
ci nătărăii care-i tămiiază şi proastele care-i cred. Şi dac-aş 
fi fost eu o duena de ispravă, aşa cum se cădea să fiu, nu m- 
ar mai fi scos din minţi meşteşugitele lor îmbinări de vorbe 
şi n-aş mai fi crezut că-i adevărat cînd îi auzeam că spun: 
Trăiesc murind, ard în ger, dîrdîi în foc, nădăjduiesc fără 
nădejde, plec şi rămîn, şi atîtea alte lucruri cu neputinţă, 
cam pe-acelaşi calapod, de care sînt pline scrierile lor. 
Darămite cînd mai stau de-ţi făgăduiesc şi pasărea fenix din 
Arabia, coroana Ariadnei, caii soarelui, mărgăritarele din 
miazăzi, aurul Tibrului şi mirodeniile Pancayei? Aici dau ei 
cel mai mult drumul la peană, ca unii pe care nu-i ţine mare 
lucru să făgăduiască ceea ce nici nu le trece vreodată prin 
gind şi nici nu le stă în putinţă să îndeplinească. 2 Dar ce 
mai stau eu să bat cîmpii? Vai de păcatele mele, sărăcuţa de 
mine I Ce sminteală sau ce nebunie m-o fi apucat de stau să 
povestesc greşelile altora, cînd am atita de spus de-ale 
mele? Vai, înc-o dată, nefericita de mine, că nu versurile m- 


au dat gata, ci prostia mea! Nu cîntecele mi-au muiat inima, 
ci uşurătatea mea! Multa-mi nepricepere şi puţina-mi luare- 
aminte au deschis drum şi au netezit cărare pentru paşii lui 
don Clavijo, că acesta-i numele cavalerului cu 680 * pricina. 
Aşa că, fiind eu mijtocitoarea, a putut omul să ajungă nu o 
dată, ci de mai multe ori în odaia Antonomasiei cea amăgită 
nu de el, ci de mine, sub cuvînt c-o să-i fie bărbat în lege, 
fiindcă, aşa păcătoasă cum sînt, dar tot nu i-aş fi îngăduit, 
fără să se-nsoare cu ea, nici să se-atingă de marginea tălpii 
condurilor ei. Nu, nu, asta, nu ! în orice treburi de-acest soi 
cu care am de-a face, cununia înainte de toate! Numai că 
treaba de care-i vorba avea şi ea un clenci, şi anume că 
tinerii nu erau pe o potrivă, don Clavijo fiind doar un 
cavaler mărunt, pe cită vreme domniţa Antonomasia era, 
după cum spusei, moştenitoarea împărăției. Prin prevăză- 
toarea mea dibăcie, toată încurcătura asta a rămas cîtva 
timp tăinuită şi ascunsă, pînă cînd mi s-a părut mie că parcă 
aşa un fel de umilătură a burţii Antonomasiei o să ne dea 
pînă la urmă de gol. Să intrăm toţi trei de frică-n pămînt, nu 
altceva ! Dar ne-a făcut să ridicăm iarăşi capul hotărîrea ca, 
pîn-o ieşi la iveală treaba asta necurată, don Clavijo s-o 
ceară de nevastă pe Antonomasia în faţa vicarului, 
întemeiat fiind pe-o ţidulă dată de prinţesă, în care ea 
spunea cum că vrea să-i fie soaţă, şi pe care eu cu mintea 
mea o ticluisem atît de bine, încît nici chiar virtutea lui 
Samson n-ar mai fi putut s-o darme. S-au pus la cale toate 
cele trebuincioase pentru asta, vicarul a citit ţidula, a mai 
ascultat-o şi pe prinţesă, care i-a mărturisit adevărul, şi el a 
trimis ţidula la păstrare în casa unui judecător de la curte, 
om cu mare trecere. 

Atunci prinse Sancho să zică: — Cum, şi în Candaya sînt 
judecători de curte, stihuitori şi seguidillas? Lucrul mă face 
să cred şi chiar să şi jur că toată lumea îi pe-aceeaşi croială. 
Dar dă-i zor, luminăţia-ta, cucoană Trifaldi, că-i tirziu şi mor 
să ştiu cum o să iasă la capăt cu povestea asta cît o zi de 
post. 

— Bine, o să mă zoresc, răspunse contesa. 


Capitolul XXXIX 

Unde contesa Trifaldi îşi spune mai departe povestea-i 
cea înfricoşată şi vrednică de pomenire Fiece vorbă rostită 
de Sancho o desfăta pe ducesă tot atita pe cit îl scotea din 
sărite pe don Quijote; şi după ce porunci scutierului său să 
tacă odată, îndurerata îşi urmă mai departe povestea, 
spunînd: — în cele din urmă, după mai multe întrebări şi 
răspunsuri, văzînd că prinţesa o tot ţinea una şi bună, fără 
să se abată nici cu atitica de la spusele ei de mai-nainte, 
vicarul a dat hotăriîre prielnică lui don Clavijo şi i-a 
încredinţat fata drept soaţă legiuită, din care pricină regina 
Maguncia, mama prinţesei Antonomasia, a fost într-atita 
cuprinsă de năduf, că peste trei zile am şi îngropat-o. 

— Trebuie c-o fi murit de-aţi îngropat-o, nici nu mai 
încape vorbă, spuse Sancho. 

— Asta se-nţelege de la sine, răspunse Trifaldin, fiindcă 
în Candaya nu se-ngroapă viii, ci numai morţii. 

— Cu toate astea, s-a mai văzut, domnule scutier, 
răspunse Sancho, să fie îngropat cîte unul numai leşinat, 
crezîndu-se că-i mort; şi, după cite mă taie pe mine capul, 
crăiasa asta Maguncia ar fi făcut mai bine să leşine decît să 
moară, fiindcă dacă eşti viu, poţi îndrepta multe lucruri; şi 
la urma urmei, n-a făcut nici prinţesa chiar te miri ce 
prostie, pentru ca mîne-sa să şi-o pună atit la inimă. Dacă s- 
ar fi măritat domniţa asta cu vreun copil de casă sau cu 
vreo altă slugă de-a ei de pe la curte, aşa cum au făcut 
multe altele, după cîte-am auzit spunîndu-se, atunci zic şi 
eu că răul ar fi fost fără leac; că s-a măritat, însă, c-un 
cavaler atît de iscusit şi de firoscos, cum ni l-a zugrăvit aci, 
chiar dac-a fost şi asta, ce-i dreptul, tot o prostie, n-a fost, 
totuşi, chiar atit de mare pe cît se arată; căci dacă-i să ţin 
seamă de rînduielile stăpînului meu, care-i doar aici de faţă, 
şi n-o să mă lase el să mint, după cum dintre oamenii 
cărturari se aleg episcopii, tot aşa dintre cavaleri, şi mai cu 
seamă dacă sînt şi rătăcitori, se pot alege regii şi împărații. 

— Ai dreptate, Sancho, spuse don Quijote, fiindcă un 
cavaler rătăcitor, să aibă el numai un dram de noroc, şi 


poate trage nădejde să ajungă cit de curînd cel mai mare 
stăpinitor de pe lume. Dar las-o pe duena îndurerată să 
spună mai departe ce-are de spus, fiindcă, după cîte 
bănuiesc eu, acum trebuie să vină partea cea amară a 
acestei poveşti, pîn-aici atit de dulce. 

— Şi încă ce amară, răspunse contesa, e atit de amară, 
încît, pe lingă ea, fierea pare dulce, şi laurul porcesc, o 
bunătate. Cînd am văzut noi că-i moartă crăiasa — şi nu 
leşinată — am îngropat-o şi numai ce-am aşternut pămînt 
deasupră-i, şi numai ce ne-am luat de la ea cel din urmă 
rămas bun, că, quis talia fando temperet a lacrymis 1 ? se 
ivi călare pe-un cal de lemn, la mormîntul crăiesei 
Maguncia, uriaşul Malambruno, văr de sînge al Magunciei, 
care, pe lingă că era hain, mai era şi vrăjitor, şi care, pentru 
a răzbuna prin meşteşugurile sale moartea verei lui şi 
pentru a pedepsi cutezanţa lui don Clavijo şi pentru a-şi 
slobozi toată ciuda pe Antonomasia, deoarece căâlcase 
greşit, îi lăsă pe amîndoi vrăjiţi deasupra mormîntului, pe 
ea preschimbată într-o maimuţă de aramă, iar pe el, intr-un 
crocodil înspăimîntător, făurit dintr-un soi de fier 
necunoscut, iar între ei doi se află un stilp tot de fier, şi pe 
el stau scrise în graiul siriac nişte slove, care, tălmăcite în 
candeyceşte, şi acum în spanioleşte, cuprind vorbele ce 
urmează: Aşti doi ibovnici cutezători nu şi-or recăpăta 
chipul de mai-nainte, pînă ce viteazul din La Mancha n-o 
veni să dea piept cu mine într-o luptă crîncenă, căci numai 
pentru marea sa vitejie păstrează ursita această 
nemaivăzută aventură. După ce făcu treaba asta, trase din 
teacă un iatagan mare şi lat şi, înşfăcîndu-mă de păr, se 
prefăcu că vrea să mi-l împlinte în git şi să-mi taie capul! Eu 
mă înspăimîntai, vorba mi se înecă în gitlej şi inima mi-era 
cit un purice; dar, cu toate astea, îmi făcui silă pe cît putui şi 
eu şi, cu glas tremurător şi jalnic, îi spusei atîtea lucruri ... 
cine, spunînd astea, îşi poate ţine lacrimile? Vers din 
Vergiliu la începutul cărţii a Il-a din Eneida. (în limba latină 
în original.) şi atît de drăgălaşe, încît acesteal îndemnară să 
nu mai pună'n fapt o pedeapsă atit de cumplită. în cele din 


urmă porunci să-i fie aduse dinainte toate duenele din 
palat, care nu erau altele decit tot astea de-aici de faţă, şi, 
după ce a umflat în vorbe vina noastră şi a ocărit felul de-a 
se purta al duenelor, viclenia lor cea afurisită şi firea lor şi 
mai afurisită, şi, punîndu-le tuturor în spinare vina care era 
numai a mea, a spus că n-avea de gînd să ne pedepsească 
cu moartea, ci cu alte pedepse mai prelungite, de pe urma 
cărora să îndurăm o moarte neîntreruptă şi vrednică de 
plîns. Şi chiar în clipa cînd puse capăt ăstor vorbe, simţirăm 
toate că ni se deschideau porii de pe faţă şi că pe toată faţa 
ne înţepau parcă nişte vîrfuri de ace. Duserăm îndată 
mîinile la obraz şi ne văzurăm în starea în care o să ne 
vedeţi şi voi acum. 

Şi cît ai clipi, îndurerata şi cu celelalte duene îşi ridicară 
vălurile, care le ascundeau privirile, şi-şi arătară feţele, 
toate acoperite cu bărbi, care bălane, care negre, care albe 
şi care abia încărunţite, la a căror vedere ducele şi ducesa 
se arătară uimiţi, don Quijote şi cu Sancho, înmărmuriţi, iar 
toţi cei de faţă, năuciţi; şi contesa Trifaldi spuse mai 
departe: — în felul ăsta ne-a pedepsit nelegiuitul şi 
împieliţatul ăla de Malambruno, acoperind netezimea şi 
frăgezimea chipurilor noastre cu asprimea ăstor perii; de s- 
ar fi milostivit cerul ca mai bine să ne fi retezat capetele cu 
iataganul lui cît toate zilele decit să întunece lumina 
obrazurilor noastre cu lina asta care ne acoperă, căci dacă 
stăm şi socotim bine, cinstite feţe — şi lucrul pe care am să-l 
spun acum ar trebui să-l spun cu ochii numai fîntîni de 
lacrimi, dar gindul la nefericirea noastră şi mările de plins 
care-au plouat pîn-acum dintr-înşii mi i-au lăsat lipsiţi de 
izvoare şi uscați cum îi spicul, aşa că o spun fără să 
lăcrămez — spun dară că unde o să se mai poată duce o 
duena cu barbă ? Cărui tată sau cărei mame o să-i mai fie 
milă de ea ? Cine o să-i mai dea o mînă de ajutor? Că dacă şi 
atunci cînd are pieliţa netedă şi obrazul canonit cu mii de 
soiuri de sulimanuri şi dresuri, şi abia de se găseşte cine s-o 
îndrăgească, ce-o să se facă 


cînd o să i se descopere obrazul preschimbat în pădure? 
Vai, duenelor, soaţele mele! sub ce zodie nefericită am venit 
pe lume, şi-n ce ceas rău ne-au mai zămislit părinţii noştri 1 
Şi spunînd vorbele astea, păru să cadă xntr-un leşin adine. 


Capitolul XI 

Despre lucruri care privesc şi ating această aventură 

şi această poveste de pomină 

Pe drept cuvînt, toţi aceia care se desfată cu istorii ca 
aceasta ar trebui să se arate recunoscători lui Cide Hamete, 
povestitorul ei cel dinţii, pentru osîrdia ce a avut-o de-a ne 
povesti totul din fir-a-păr, fără să fie un lucruşor măcar, 
oricît de mărunt, pe care să nu-l scoată la lumină şi să nu-l 
desluşească. Zugrăveşte gîndurile, dezvăluie nălucirile 
minţii, răspunde întrebărilor nerostite, lămureşte îndoielile, 
dezleagă nodul greutăților, mulţumeşte, mă rog, pînă la cel 
din urmă grăunte, chiar şi setea cea mai nesăţioasă de 
cunoaştere. O, preastrălucite povestitor ! O, fericitule don 
Quijote ! O, tu, vestită Dulcinee! O, hazosule Sancho Panza ! 
De-aţi trăi, cu toţii laolaltă şi fiecare-n parte, un şir nesfirşit 
de veacuri, întru desfătarea şi veselirea muritorilor! 

Spune dară istoria că de-ndată ce o văzu Sancho pe 
îndurerata leşinată, zise: — Iacă, jur pe legea mea de om de 
treabă şi pe viaţa moşilor şi strămoşilor mei din neamul 
Panza, că de cînd mama m-a făcut, nici n-am auzit, nici n-am 
văzut, nici stăpînu-meu nu mi-a povestit şi nici prin minte 
nu i-a trecut vreo pătăranie de soiul ăsteia ! Lua-te-ar mii 
de draci, ca să nu spun mai rău, vrăjitorule şi uriaşule 
Malambruno! Nu ţi-ai mai găsit şi tu altfel de pedeapsă să 
dai păcătoaselor ăstora decît să le faci bărboase? Cum 
adică, n-ar fi fost mai bine şi nu le-ar fi venit şi lor mai bine 
la socoteală să le iei jumătate din nas, să zicem jumătatea 
de sus, chiar dac-ar fi rămas gîngave dup-aceea, decît să le 
pui bărbi? Pot să pun rămăşag că nici parale n-au să 
plătească pe cineva să le radă. 

— Aşa şi e, domnule, răspunse una din cele 
douăsprezece, n-avem parale să ne dichisim, aşa că unele 
din noi ne mai ajutăm, fără prea multă cheltuială, de nişte 
plasturi cu smoală, pe care ni le aşternem pe faţă, şi cînd 
tragem dintr-o dată cu putere de ele, răminem rase şi 
netede ca fundul pivelor celor de piatrăl; că, deşi se găsesc 
prin Candaya femei din acelea ce umblă din casă-n casă ca 


să smulgă părul de pe negi, să împodobească sprincenele şi 
să facă şi alte dichiseli muiereşti, noi, duenele stăpînei mele, 
n-am vrut niciodată să le îngăduim în preajma noastră, 
fiindcă cele mai multe dintre ele cam miros a codoaşe, şi 
încă nu de cel mai bun soi 681 682, şi dacă nu ne vine 
întrajutor seniorele don Quijote, apăi bărboase or să ne 
ducă la groapă. 

— Mi-aş smulge eu însumi barba în ţara arapului 683, 
zise don Quijote, dacă n-aş găsi leac pentru bărbile voastre! 

în acea clipă contesa Trifaldi se deşteptă din leşinul ei şi 
zise: — Răsunetul acestei făgăduinţe, viteze cavaler, a ajuns 
pînă la urechile mele în miezul leşinului, şi asta a fost destul 
ca să mă trezesc dintr-însul şi să-mi vin din nou în simţiri; 
aşa că iară şi iară te rog fierbinte, strălucite rătăcitor şi 
neîm-blînzite cavaler, să faci în aşa fel ca milostiva-ţi 
făgăduinţă să se schimbe în fapt. 

— Pentru mine nu va rămîne doar făgăduinţă, răspunse 
don Quijote. Să-mi spui, doamnă, numai ce am de făcut, căci 
curajul meu e gata oricînd să te slujească. 

— Treaba stă aşa, răspunse îndurerata, că de-aci pină-n 
împărăţia Candayei, dacă mergi pe pămînt, faci cinci mii de 
leghe, cu toate că vreo două mai mult sau mai puţin nu 
intră la socoteală; dac-o iei, însă, prin aer şi mergi de-a 
dreptul la ţintă, faci numai trei mii două sute douăzeci şi 
şapte. Trebuie să mai ştii că, aşa cum mi-a spus şi 
Malambruno, cînd soarta mi-o scoate-n cale pe cavalerul 
nostru mîntuitor, el o să-i trimită un armăsar cu mult mai 
bun şi mai puţin nărăvaş decit gloabele de poştă, fiindcă n-o 
să fie altul decît însuşi calul de lemn pe care viteazul 
Pierres a răpit-o pe frumoasa Magalona; şi calul ăsta poate 
fi condus cu ajutorul unui cui de lemn pe care-l are-n frunte 
şi care-i slujeşte de dirlogi, şi zboară prin văzduh cu atita 
uşurinţă, de parcă Tar împinge toţi dracii. Şi, după cum 
umblă vorba din bătrîni, el ar fi fost făurit chiar de 
înțeleptul Merlin. L-a împrumutat prietenului său Pierres, 
care a făcut dimpreună cu el călătorii depărtate şi a răpit-o, 
după cum spusei, pe frumoasa Magalona, purtind-o-n 


văzduh pe spinarea calului şi lăsîndu-i cu gura căscată pe 
toţi cei ce se uitau la ei de jos, de pe pămînt; şi nu-l 
împrumuta decît acelora pe care-i îndrăgea el sau care-i 
plăteau mai mult, şi de la marele Pierres încoace nu ştim să- 
| mai fi călărit suflet de om. De atunci Malambruno, cu 
meşteşugurile lui, a pus mîna pe el şi-l ţine-n puterea sa, şi-l 
foloseşte în călătoriile pe care le face la răstimpuri prin 
lumea largă, fiind azi aici, mîine-n Francia şi poimiine la 
Potosi. Şi ce-are bun calul ăsta e că nici nu mănîncă, nici nu 
doarme, nici nu strică potcoave, şi, aşa fără aripi cum se 
află, ţine prin văzduh un buestru ca acela, de cine-l 
călăreşte poate să ducă-n mînă o cană cu apă plină ochi 
fără să i se verse o picătură, atit îi e de lin şi de liniştit 
umbletul; păi de-aia şi frumoasei Magalona îi plăcea atît de 
mult să-l călărească. 

La vorbele astea Sancho zise: — Dacă-i vorba de umblat 
lin şi liniştit, apăi asinul meu, măcar că nu umblă prin 
văzduh, ci doar pe pămînt, le-o ia înainte — pot să pun 
rămăşag — la cîţi buestraşi s-or afla pe lume. 

Riseră cu toţii, iar îndurerata urmă mai departe cu 
vorba. 

— Şi calul ăsta de care spun, dacă-i adevărat că 
Malambruno are de gînd să pună capăt nefericei noastre, 
nici n-o să treacă jumătate ceas de la căderea nopţii şi o să 
fie aici de faţă, fiindcă Malambruno mi-a spus că semnul ce- 
o să mi-l dea după care eu să înţeleg că am găsit chiar pe 
cavalerul pe care-l căutam o să fie trimiterea neîntirziată şi 
grabnică a calului oriunde m-aş afla. 

— Şi câţi inşi încap pe calul ăsta? întrebă Sancho. 

îndurerata răspunse: 

— Doi inşi, unul în şa, iar celălalt la spatele lui, şi, de cele 
mai multe ori, aceşti doi inşi sînt cavalerul şi scutierul, 
atunci cînd nu se află şi vreo domniţă răpită. 

— Aş mai vrea să ştiu, coană îndurerato, spuse Sancho, 
cam cum îl cheamă pe calul ăsta. 

— Numele lui, răspunse îndurerata, nu este ca acela al 
calului lui Belerofonte, care se numea Pegas, nici ca acela al 


lui Alexandru cel Mare, pe nume Bucefal, nici ca acela al 
năbădăiosului Orlando, pe care-l chema Brillandoro, şi nu-i 
zicea nici Bayarte, ca aceluia al lui Reinaldos de Montalbân, 
nici Frontino, ca aceluia al lui Rugero, nici Bootes, nici 
Peritoa, cum umblă vorba că-i cheamă pe caii soarelui, şi 
nu-l cheamă nici Orelia, ca pe calul pe care nefericitul 
Rodrigo, cel din urmă rege al goților, a intrat în lupta în 
care avea să-şi piardă şi viaţa, şi crăiia. 

— Pot să pun rămăşag, spuse Sancho, că dacă nu i-a pus 
nici unul din numele astea vestite de cai atit de cunoscuţi, 
apăâi nu i-o fi pus nici numele de Rocinante, care, fiind calul 
stăpinului meu, îi întrece pe toţi cei ce-au fost pomeniţi. 

— Aşa e, răspunse contesa cea bărboasă ; totuşi, numele, 
pe care îl poartă îi vine cum nici nu se poate mai bine, 
pentru că-l cheamă Lemnopiron înaripatul684, ceea ce se 
potriveşte de minune cu faptul că-i de lemn, că are un piron 
sau un cui în frunte şi că umblă uşor de parcă zboară, aşa 
că, în privinţa numelui, poate să se ia la întrecere cu vestitul 
Rocinante. 

— Aşa nume mai zic şi eu, spuse Sancho. Dar cu ce soi de 
frîu sau căpăstru îl mini? 

— Păi nu ţi-am spus? răspunse contesa Trifaldi. Cu acel 
cui din frunte, pe care, dacă-l învârte într-o parte sau într- 
alta cavalerul ce-l călăreşte, îl face să umble după cum 
pofteşte, sau prin văzduh sau atingînd şi aproape măturînd 
pămîntul sau ţinînd calea de mijloc, cale care trebuie 
urmată şi păstrată în toate treburile făcute cu socoteală. 

— Tare-aş mai vrea să-l văd! răspunse Sancho. Dar dacă- 
i trece cuiva prin minte c-o să mă apuc eu să-l şi călăresc, 
fie pe şa, fie în spate, e ca şi cum l-ar bate gîndul să culeagă 
pere dintr-un ulm. Asta-i bună I Eu abia de mă ţin pe asinul 
meu, stînd pe-o şa de nici mătasea nu-i aşa de moale, şi 
ăştia vor acuma să călăresc o spinare de lemn tare, fără 
urmă de perine sau de velinţă pe ele I Nu, fără glumă, n-o 
să mă apuc să-mi stilcesc oasele pentru nimeni pe lume, 
doar ca să-l scap de barbă! Bărbierească-se fiştecare cum i- 
o veni mai bine la socoteală, că eu n-am de gind să-l 


însoțesc pe stăpînu-meu într-o călătorie atît de lungă; şi 
asta cu atit mai mult cu cît, pentru rasul ăstor bărbi, nu-i 
aşa mare nevoie de mine cum e pentru dezlegarea din vrăji 
a stăpînei mele Dulcinea. 

— Ba este, om bun, răspunse contesa Trifaldi, şi încă 
atita nevoie, încît, dacă nu iei şi dumneata parte la treaba 
asta, ştiu dinainte că n-o să facem nici o ispravă. 

— Ei, drăcie cu pălărie, spuse Sancho, ce-au de-a face 
scutierii cu aventurile stăpînilor lor? Adică lor să li se ducă 
vestea de tot ce se-ntîmplă, şi ponosul să-l tragem noi? 
Aidade! încaltea, de-ar spune şi povestitorii ăstor istorii aşa: 
Cavalerul cutare a dus la bun sfirşit cutare aventură, dar cu 
ajutorul lui cutare, scutierul său, fără de care ar fi fost cu 
neputinţă s-o ducă la bun sfîrşit. Dar ţi-ai găsit biserică să 
te-nchini, că ei scriu cu zgircenie doar atît: Don 
Paralipomenon, Cavalerul celor Trei Stele, a dus la bun 
sfirşit aventura cu cei şase căpcăuni, fără să mai 
pomenească de numele scutierului, care era de faţă la toate 
cele întîmplate, ca şi cum nici nu s-ar fi aflat pe lume. Şi 
atunci, cinstite feţe, mă-ntorc iarăşi şi zic că stăpînu-meu 
poate să se ducă el şi singur, şi-i urez călătorie sprîncenată, 
că eu rămîn aci, în tovărăşia stăpînei mele ducesa şi — mai 
ştii? — poate că atunci cînd s-o înapoia, o găsi cu mult mai 
bună starea domniţei Dulcinea, pentru că mă gîndesc ca-n 
clipele cînd n-am nici o treabă şi stau degeaba, să-mi trag la 
plesnituri cu toptanul, de să nu mai crească părul pe locul 
unde-am dat.685 

— Cu toate astea, tot o să trebuiască să-l însoţeşti, de-o fi 
nevoie, Sancho dragă, pentru că, uite, o să te roage lume 
cumsecade, zise ducesa. Nu se poate ca numai aşa, din 
pricina fricii tale celei neroade, să rămînă îmblănite feţele 
ăstor cucoane, fiindcă atunci nici vorbă că o să fie de rău! 

— Ei drăcie cu pălărie, pentru a doua oară! răspunse 
Sancho. Hai, dacă s-ar face pomana asta cu niscai fete 
aşezate sau cu niscai copile crescute în frica lui Dumnezeu, 
aş mai zice şi eu să-şi pună omul pielea la tărbacă în orice 
munci; dar să le rabd eu doar ca să dau jos bărbile 


duenelor! Atita rău! Să ştiu de bine că le-oi vedea pe toate 
cu bărbi, de la cea mai mare pin! la cea mai măruntă şi de la 
cea mai sclifosită pin” la cea mai socotită! 

— Că rău mai eşti cu duenele, Sancho dragă, zise 
ducesa. Prea te iei şi tu după spusele spiţerului din Toledo, 
dar zău că n-ai dreptate, că, uite, şi la mine-n casă sînt 
duene ce pot fi luate drept pildă; aici doar de faţă se afla şi 
dona Rodriguez, despre care nici nu pot să spun altceva. 

— Ba şi altceva de-ai spune înălţimea-ta, spuse dona 
Rodriguez, Dumnezeu tot ştie care-i adevărul în toate cele, 
şi aşa, bune sau rele, bărboase sau spîne, cum om fi noi, 
duenele, ne-au făcut mamele noastre la fel ca şi pe celelalte 
muieri; şi dacă ne-a pus Dumnezeu pe lume, o fi ştiind el de 
ce, că eu în îndurarea lui mă-ncred, iar nu în barba unuia 
sau a altuia. 

— Bine, acum să lăsăm astea, doamnă Rodriguez şi 
doamnă Trifaldi, şi celelalte care mai sînteţi, zise don 
Quijote. Eu nădăjduiesc că cerul va privi cu milostivire 
durerile voastre şi Sancho va face aşa cum i-oi porunci eu; 
să vină numai Lemnopiron şi să dau eu ochii cu 
Malambruno, fiindcă-s încredinţat că nu se află brici pe 
lume care să vă radă mai lesne pe domniile-voastre decît 
cum 0 să-i radă spada mea capul de pe umeri lui 
Malambruno, că Dumnezeu, de, îi mai rabdă pe nelegiuiţi, 
dar nici chiar aşa, în vecii vecilor ! 

— Vai, spuse atunci îndurerata, viteze cavaler, cu ochi 
buni privească-te pe măria-ta toate stelele ținuturilor 
cereşti, şi insufleţi în cuget putere şi vitejie din belşug ca să 
fii pavăză şi adăpost al oropsitului şi urgisitului neam al 
duenelor, urît de spiţeri, clevetit de scutieri, batjocorit de 
copiii de casă; că afurisită fie proasta care, în floarea vîrstei, 
nu s-a apucat mai degrabă călugăriţă să se facă decit 
duena; sărăcuţele de noi, duenele, că deşi coborîm de-a 
dreptul, după partea bărbătească, chiar din Hector 
troianul, nu se lasă stăpînele noastre pînă nu ne tutuiesc, ca 
şi cum asta le-ar ajuta să ajungă regine-O, tu, uriaşe 
Malambruno, care, măcar că vrăjitor, eşti totuşi om de 


cuvînt cînd ai făgăduit ceva, trimite-ni-l pe Lemnopiron cel 
fără de seamăn pe lume, ca să ni se mîntuie odată 
nefericirea | Că dacă mai vine şi căldura, şi noi tot cu bărbi 
sîntem, apăi vai de steaua noastră ! 

Vorbele astea le spuse contesa Trifaldi cu atîta foc, încît 
smulse lacrimi din ochii tuturor celor de faţă, şi chiar şi din 
ai lui Sancho, care se jurui în inima lui să-şi însoţească 
stăpinul şi pin” la capătul cel mai dinafară al lumii dacă cu 
asta o face să pice lina de pe acele preacinstite feţe. 


Capitolul XLI 
Despre sosirea lui Lemnopiron dimprenă cu sfîrşitul 


acestei aventuri prea lungite într-acestea se lăsă şi 
noaptea şi, o dată cu ea, şi clipa hotărită în care trebuia să 
sosească faimosul cal Lemnopiron, a cărui întîrziere îl 
făcuse pe don Quijote să-şi piardă răbdarea, socotind că 
dacă Malambruno pregetă să i-l trimită, e sau fiindcă nu era 
el cavalerul pentru care se afla sortită acea aventură, sau 
fiindcă Malambruno nu cuteza să se măsoare cu el intr-o 
luptă pe viaţă şi pe moarte. Dar tocmai cînd se aştepta mai 
puţin, iată numai că intrară în grădină patru sălbatici, 
îmbrăcaţi cu toţii în iederă verde şi care duceau pe umerii 
lor un coşcogeamite cal de lemn. îl puseră-n picioare pe 
pămînt, şi unul dintre sălbatici zise: — Să se urce pe acest 
cal de lemn cavalerul care se va încumeta la o asemenea 
treabă. 

— Eu, unul, nu mă urc, spuse Sancho, pentru că nici nu 
mă-ncumet şi nici cavaler nu sînt. 

Dar sălbaticul urmă mai departe: — Iar dacă are vreun 
scutier, acesta să i se aşeze în spate şi să se încreadă în 
viteazul Malambruno, fiindcă, în afară de spada lui, nici o 
altă spadă şi nici o altă mişelie nu-i va face nici cel mai mic 
rău; şi n-aveţi alta de făcut decît să răsuciţi cuiul de pe 
grumazul calului, că el vă va duce prin văzduh, acolo unde 
vă aşteaptă Malambruno; pentru ca, însă, înălţimea prea 
mare şi măreţia drumului să nu vă dea amețeli, trebuie să 
staţi cu ochii legaţi pînă cînd va necheza calul, căci ăsta fi- 
va semnul că i s-a sfirşit călătoria. 

Astea fiind spuse, îl părăsiră pe Lemnopiron şi, plini de 
cuviinţă, plecară pe unde au venit. îndurerata, de-ndată ce 
văzu calul, aproape plingind spuse către don Quijote: — 
Viteze cavaler, Malambruno şi-a îndeplinit făgăduinţele, 
calul se află aici, bărbile ne cresc, şi fiecare dintre noi, 
laolaltă cu fiecare fir de păr din bărbile noastre, te rugăm 
fierbinte să ne razi şi să ne tunzi, fiindcă nu te ţine altceva 
treaba asta decît să te sui pe cal, dimpreună cu scutierul 
tău, şi, cu cugetul liniştit, să pui bun început ăstei 
nemaipomenite călătorii a voastre. 


— Chiar aşa o să şi fac, doamnă contesă Trifaldi, şi o s-o 
fac din toată inima şi cu toată buna voire, fără să mă apuc 
să-mi caut vreo şa moale sau să-mi pun pintenii, ca să nu 
pierd vremea, atît de mare-i dorinţa ce-o am de-a vă vedea 
rase şi curăţite de bărbi şi pe domnia-ta, doamnă, şi pe 
toate celelalte duene. 

— Ba eu n-o să fac treaba asta, spuse Sancho, nici cu 
bună voire, nici cu rea voire, n-o s-o fac, şi pace! Şi dacă 
pentru bărbieritul ăsta nu se poate altfel decît să mă urc eu 
pe spinarea calului, apăi n-are decît să-şi caute stăpînu-meu 
alt scutier pentru a-l însoţi şi cucoanele astea alt mijloc de 
a-şi netezi faţa, că eu doară nu-s vrăjitor ca să-mi ardă să 
umblu aşa, haihui prin văzduh |! Şi ce-au să zică şi oamenii 
de pe la mine din ostrov cînd au să afle că ocirmuitorul lor o 
ia razna pe coama vîntului? Şi pe lingă asta, fiind de-aci şi 
pînă-n Candaya vreo trei mii şi nu mai ştiu cite leghe, dacă 
oboseşte calul sau i se urăşte uriaşului, întîrziem cu întorsul 
vreo cinci şase ani ca nimica, şi atunci pas să mai găsesc pe 
lume ostrov sau localnici de pe-acolo care să mă 
recunoască. Şi apoi o vorbă din bătrîni spune că de-ţi place 
zăbava, te-alegi doar cu pleava, şi de capeţi mioara, stringe- 
i frînghioara, de aceea, ierte-mă bărbile ăstor cucoane, dar 
la Roma sfintului Petru îi prieşte, vreau adică să spun că 
mie-mi prieşte aici în casă, unde mi se aduce atita cinstire şi 
de la al cărei stăpîn mă aştept la un bine atît de mare cum e 
acela de a mă vedea cîrmuitor. 

La care ducele spuse: 

— Sancho dragă, insula pe care ţi-am făgăduit-o nici nu 
se mişcă şi nici nu fuge, are rădăcini atît de adinci, înfipte în 
străfundurile pămîntului, încît nimeni n-ar putea s-o smulgă 
sau s-o urnească din loc, oricît ar smuci-o; şi apoi ştii tot atit 
de bine ca şi mine că nu se află pe lume nici un soi de slujbă 
mai acătării care să nu se cîştige pe niscai dăjdii, unele mai 
de Doamne-ajută, altele mai de cum dă Dumnezeu; ei bine, 
dajdia pe care ţi-o cer eu în schimbul ocîrmuirii este să te 
duci dimpreună cu stăpînul tău don Quijote ca să 
încununezi şi să duci la bun sfîrşit pătărania asta de 


pomină; căci fie că t-ei întoarce călare pe Lemnopiron în 
scurta vreme pe care iuţeala lui ne face s-o nădăjduim, fie 
că steaua cea rea te-o mîna să te-ntorci pe jos ca un hagiu, 
cerşind din han în han şi din criîşmă-n crişmă, oricînd t-ei 
întoarce, ţi-i găsi ostrovul acolo unde l-ai lăsat şi pe 
locuitorii lui cu aceeaşi rîvnă pe care au avut-o totdeauna 
de-a te primi ca ocîrmuitor, şi aceeaşi fi-va şi voia mea; şi să 
nu pui la îndoială ăst adevăr, domnule Sancho, fiindcă s-ar 
chema atunci că aduci o grozavă jignire bunei mele voiri de 
a te sluji. 

— Ajunge, stăpîne, zise Sancho, că eu nu-s decît un biet 
scutier şi nu pot să duc în spate atitea vorbe curtenitoare. 
Urcă-se, dară, stăpînu-meu, legaţi-mă la ăşti ochi, 
încredinţaţi-mă lui Dumnezeu şi învăţaţi-mă şi pe mine 
dacă, atunci cînd om străbate ţinuturile cele înalte, să mă 
încredinţez tot celui Atotputernic sau mai bine să mă rog de 
îngeri să-mi vie întrajutor. 

La care contesa Trifăldi îi răspunse: — Uite, Sancho, poţi 
fără grijă să te încredinţezi lui Dumnezeu sau cui pofteşti, 
fiindcă Malambruno, vrăjitor, vrăjitor, da-i totuşi creştin, şi- 
şi face vrăjile cu mult scaun la cap şi cu multă socoteală, aşa 
ca să nu se pună rău cu nimeni. 

— Ei, atunci, spuse Sancho, să-mi ajute Dumnezeu şi 
Sfinta Treime din Gaeta I — De la întimplarea cea de 
pomină cu pivele, spuse don: Quijote, mai că nu l-am mai 
văzut niciodată pe Sancho atit de fricos ca acum; noroc că 
eu nu mă iau după semne, cum fac alţii, fiindcă atunci lipsa 
asta a lui de curaj ar putea face să-mi tresară şi mie inima 
de frică. Dar vino-încoa' Sancho, deoarece, cu îngăduinţa 
ăstor cinstite feţe, vreau să-ţi spun şi eu două vorbe între 
patru ochi. 

Şi luîndu-l deoparte pe Sancho între nişte pomi din 
grădină, şi apucîndu-l de amîndouă mîinile, îi spuse: — 
Acum vezi şi tu, Sancho frăţioare, ce călătorie lungă ne 
aşteaptă, şi numai Dumnezeu ştie cînd ne-om întoarce 
dintr-însa şi cînd ne-or mai îngădui treburile ceva tihnă şi 
răgaz; aşa că ar fi bine să te închizi acum la tine-n odaie, 


făcîndu-te că te duci să cauţi ceva trebuincios pentru drum, 
şi, pînă una-alta, să-ţi arzi o bună parte din cele trei mii trei 
sute de gîrbace cu care eşti dator, măcar, acolo, vreo cinci 
sute, că dacă ţi le dai, date rămîn, şi lucrul început e pe 
jumătate sfîrşit. 

— Zău că luminăţia-ta trebuie să fii căzut în cap ! spuse 
Sancho. Asta-i chiar vorba ăluia: după moarte, şi bătaie; 
taman acuma, cînd am de stat pe-o scîndură tare, ţi-a venit 
chef luminăţiei-tale să-mi nenorocesc bucile? Nu, fără 
glumă, luminăţia-ta nu eşti în toate minţile ! Mai bine să ne 
ducem noi acuma ca să le radem odată pe duenele astea, şi 
la întoarcere, uite, îţi făgăduiesc — şi doar ştii cine sînt — c- 
o să dau tot zorul ca să scap de îndatorirea mea, aşa încît 
luminăţia-ta ai să rămii mulţumit; iacă, altceva nici nu mai e 
nevoie să-ţi spun. 

Atunci don Quijote răspunse: 

— Bine, dragă Sancho, cu făgăduinţa asta mi-ai mai luat 
o piatră de pe inimă, şi cred c-ai să te ţii de cuvînt, fiindcă, 
ce-i dreptul, deşi cam prostălău, eşti totuşi integru. 

— Nu sînt în negru ci în verde îmbrăcat, spuse Sancho, 
dar şi bălţat să mă îmbrac, eu tot o să mă ţiu de cuvînt. 

Şi, cu vorbele astea, se întoarseră să încalece pe 
Lemnopiron, şi în timp ce-l încăleca, don Quijote spuse: — 
Leagă-te la ochi, Sancho, şi suie-te, că cine a trimis după noi 
de peste nouă mări şi nouă ţări n-o avea de gînd să ne 
amăgească, că nu-i doară nici o scofală pentru el să 
păcălească pe acela ce se încrede într-însul; şi chiar dacă 
totul ar ieşi pe dos de cum mă aştept eu, slava de a fi pornit 
o ispravă ca asta nu ne-o va putea întuneca nici o mişelie de 
pe lume. 

— Haide dară, stăpîne, spuse Sancho, căci bărbile şi 
lacrimile ăstor cucoane îmi stau ca un cui în inimă, şi n-oi 
pune dumicat în gură fără să-l înghit cu noduri pînă cînd nu 
le-oi vedea netezite de ţepi, aşa cum erau înainte. Suie-te şi 
leagă-te la ochi luminăţia-ta mai întîi, că dacă-i vorba să 
stau eu în spate, e la mintea omului că cel ce stă-n faţă 
trebuie să se urce mai întîi. 


— Asta cam aşa e, răspunse don Quijote, şi scoţind o 
basma din taşcă, o rugă pe îndurerata să-l lege strîns tare 
la ochi. 

Şi nici n-apucă ea bine să i-o lege, că el şi-o şi dezlegă şi 
zise: — Dacă nu mă-nşel, am citit în Virgiliu despre acel idol 
al lui Pallas din Troia care nu era altceva decît un cal de 
lemn, adus de către greci drept jertfă zeiţei, şi care era 
îmbor-ţoşat cu nişte cavaleri armaţi, ce-au adus după aceea 
pieirea Troiei; n-ar fi rău, dară, să văd mai întii ce-are 
Lemnopiron ăsta în rînză. 

— Dar n-ai de ce să te mai uiţi, zise îndurerata, că doar îs 
eu aicea, şi ştiu că Malambruno n-are în firea lui nimic 
mişelesc sau hain. Suie-te, luminăţia-ta, fără nici o frică, 
seniore don Quijote, şi, uite, în capul meu să se spargă dacă 
ţi s-o întimpla vreun rău! 

Lui don Quijote i se păru că orice-ar mai spune în 
legătură cu punerea-i la adăpost de primejdii ar fi spre 
paguba faimei lui celei vitejeşti, aşa că, fără să mai scoată 
vreo vorbă de împotrivire, se sui pe Lemnopiron şi-i atinse 
cuiul care se învirtea uşor; şi cum n-avea scări şi-i 
spînzurau picioarele, părea întocmai ca un chip de pe-o 
țesătură flamandă de perete, pe care-i zugrăvit sau cusut 
un alai de biruinţă din vechea Romă. încet, încetinel şi ca 
dus la tăiere se sui într-un sfîrşit şi Sancho şi-şi potrivi 
şezutul cum se pricepu şi el mai bine pe spinarea calului, o 
găsi cam ţărişoară şi cituşi de puţin moale şi-l rugă pe duce 
să-i dea, dacă se poate, să şadă pe-o pernuţă sau pe-o 
pernă, fie chiar şi din odaia ducesei Sau de pe la patul 
vreunui paj, fiindcă spinarea celui cal ai fi zis că-i marmură, 
nu lemn. La care vorbe contesa Trifaldi îi răspunse că 
Lemnopiron nu suferea pe el nici un soi şi nici un fel de 
podoabe, şi că singurul lucru pe care-l putea face era să se 
aşeze muiereşte, de-a curmezişul, că aşa n-avea să simtă 
chiar într-atita tăria lemnului. Sancho făcu precum i se 
spuse, şi încredinţindu-se lui Dumnezeu, se lăsă să-l lege la 
ochi; dar îndată se şi dezlegă şi, privindu-i înduioşat şi cu 
lacrimi în ochi pe toţi cei din grădină, îi rugă să-l ajute în 


acea grea cumpănă şi să spună pentru el de mai multe ori 
Tatăl nostru şi Ave Maria, pentru ca Dumnezeu să le trimită 
şi lor pe cineva să se roage pentru ei cînd s-or vedea, ca şi 
el acuma, la aman. La care don Quijote spuse: — 
Netrebnicule, ce, eşti cu gîtul în ştreang sau eşti gata săţi 
dai sufletul de te miorlăi atita? Nu stai oare, făptură 
nelegiuită şi mişelească ce eşti, pe acelaşi loc pe care a stat 
şi frumoasa Magalona, loc de pe care a coborit nu ca să 
intre în mormiînt, ci ca să ajungă crăiasă a Franciei *, dacă 
nu mint istoriile ? Şi eu, care merg alături de tine, nu pot 
oare să mă asemăn cu viteazul Pierres, care a apăsat cu 
trupul lui acelaşi loc pe cared apăs eu acuma? Leagă-te la 
ochi, iepure fricos ce eşti, şi nici un cuvinţel de teamş. să 
nu-ţi iasă din gură, cel puţin de faţă cu mine! 

— Bine, legaţi-mă atunci la ochi, răspunse Sancho, şi, o 
dată ce nud voie să mă-ncredinţez lui Dumnezeu şi nici să 
fiu încredinţat de alţii, vă mai prinde mirarea dacă mă tem 
că o bîntuf pe-aci o întreagă ceată de draci, care o să 
nimerească cu noi tocmai la Peralvillo 686 687? 

Se legară la ochi şi, simțind don Quijote că stă pe cal 
chiar aşa cum trebuie să stea, atinse cuiul, şi numai ce puse 
degetele pe el, că de îndată toate duenele şi toţi cîţi erau de 
faţă ridicară glas, zicînd: — Domnul să te călăuzească, 
viteze cavaler, Domnul fie cu tine, neînfricate scutier! Aţi şi 
început să străbateţi văzduhul, pe cared sfişiaţi mai iute ca 
o săgeată, aţi şi început să uimiţi şi să minunaţi pe toţi câţi 
vă privesc de jos de pe pămînt! Ţin-te bine, viteze Sancho, 
că te cam legeni, vezi să nu cazi, căci căderea ta mai 
cumplită fi-va decît aceea a cutezătorului tînăr care a voit 
să mine calul părintelui său, soarele. 

Sancho auzi vorbele astea şi, strîngîndu-se de stăpinu-su 
şi încolăcindud cu braţele, zise: — Stăpine, cum de spun 
ăştia că zburăm atît de sus dacă glasurile lor ajung pîn'la 
urechile noastre, şi-ai zice că stau vorbind aici lingă noi? 

— Nu te potrivi, Sancho, spuse don Quijote, fiindcă, o 
dată ce treburile şi zborurile de soiul ăsta se întîmplă în 
afară de rinduiala obişnuită a lucrurilor, poţi şi de la o mie 


de leghe să vezi şi să auzi pe cine pofteşti, şi să faci bine să 
nu mă mai strîngi atîta, că mă dobori! Chiar că nu ştiu de ce 
te mai tulburi şi de ce te mai sperii atita, fiindcă eu, unul, m- 
aş încumeta să jur că de cînd mama m-a făcut n-am 
încălecat un cal cu pasul mai lin ca ăsta ! Nu vezi că parcă 
nici nu ne-am mişcat din loc ? Leapădă-ţi frica, deoarece 
lucrurile merg intr-adevăr aşa cum trebuie, şi vîntul ne 
duce din spate. 

— Ai dreptate, răspunse Sancho, fiindcă din partea asta 
mă bate un vînt atît de vîrtos, de parcă mi l-ar sufla cineva 
din o mie de foaie. 

Şi aşa şi era, căci nişte foaie cît toate zilele erau suflate 
către ei ca să le facă vînt. Atit de minunat era pusă la cale 
aventura asta de către duce, ducesă şi majordomul lor, încît 
un lucruşor nu lipsea dintr-însa ca să-i scadă din 
desăvîrşire. Şi cînd simţi şi don Quijote acea suflare, zise: — 
Fără nici o urmă de îndoială, Sancho, că trebuie să ajungem 
în curînd în al doilea ţinut al văzduhului, acolo unde se 
zămislesc grindina şi zăpezile; tunetele, fulgerele şi 
trăsnetele se zămislesc în ţinutul al treilea; şi dacă în felul 
ăsta o să tot urcăm, vom da degrabă de ţinutul focului, şi nu 
ştiu cum să mai potrivesc cuiul ăsta ca să nu ne ridicăm 
tocmai pîn-acolo, unde vom arde ca şobolanii. 

într-acestea, ceilalţi le încălzeau de departe feţele cu 
nişte cîlţi atîrnaţi de-o prăjină, cîlţi din aceia ce se-aprind 
repede şi tot atît de repede se şi sting. Sandho, care simţi 
că-l ia cu cald, spuse: — Să mor eu dacă n-am şi ajuns în 
ţinutul focului, sau «cam pe-acolo, fiindcă mi s-a pîrlit o 
bună parte din barbă, şi tare-aş avea chef, stăpîne, să-mi 
scot legătura de la ochi ca să văd şi eu pe unde ne aflăm. 

— Să nu faci una ca asta! răspunse don Quijote. Adu-ţi 
aminte de povestea adevărată a licenţiatului Tor-ralva x, pe 
care-l duseră dracii în zbor prin văzduh, cu ochii legaţi, 
călare pe-o prăjină, şi în douăsprezece ceasuri ajunse la 
Roma şi descălecă în Torre di Nona, care-i una din ulițele 
oraşului, şi văzu toată lupta şi asaltul şi moartea Bourbo- 
nului, iar a doua zi dimineaţă se şi afla întors la Madrid, 


unde povesti tot ceea ce văzuse; şi tot el spunea că pe cînd 
zbura prin văzduh, îi porunci Diavolul să deschidă ochii; el îi 
deschise şi văzu, după cîte i se părea, că-i atit de ajproape 
de trupul lunii, că putea s-o apuce cu mîna, şi că nu 
îndrăznea să privească-n jos pe pămînt de frică să nu 
ameţească. Aşa că, Sancho dragă, n-avem de ce să ne 
scoatem legăturile, fiindcă cel ce şi-a luat asupră-şi să ne 
ducă va da el socoteală de noi, şi, cine ştie? poate că ne tot 
facem vînt şi ne tot ridicăm în înaltul cerului tocmai pentru 
ca să ne lăsăm de năprasnă asupra împărăției Candayei, 
aşa cum se lasă şoimanul sau eretele asupra biîtlanului, pe 
care cu atît mai vîrtos pune gheara, cu cît îl ia la ochi mai 
de sus, şi deşi nouă ni se pare că n-a trecut nici jumătate de 
ceas de cînd am plecat din grădina ducelui, crede-mă, 
totuşi, că trebuie să fi făcut o bună bucată de drum. 

— Nu ştiu ce e şi ce nu e, răspunse Sancho, eu atîta pot 
să spun, că dacă domniţa aceea Magallanes 688 689 sau 
Magalona s-a mulţumit ea cu spinarea calului ăstuia, apăi 
nu trebuie să fi avut carnea prea gingaşă. 

Toate vorbele astea ale celor doi viteji le auzeau ducele, 
ducesa şi toţi cei din grădină, ceea ce le dădea o nespusă 

desfătare. Şi vrind să pună capăt ăstei năstruşnice şi 
bine ticluite aventuri, deteră foc lui Lemnopiron pe la coadă 
cu nişte cîlţi aprinşi; calul, care pe dinăuntru era doldora de 
artificii, sări în văzduh, trăsnind de mama focului, şi dete cu 
don Quijote şi cu Sancho de pămînt, pe jumătate pîrjo-liţi. 
într-acestea, se şi mistuise din grădină întreg pilcul acela 
bărbos de duene, cu contesă cu tot; iar cei care rămăseseră 
acolo zăceau parcă fără simţire, lungiţi la pămînt. Don 
Quijote şi cu Sancho, deşălaţi, se ridicară de pe jos şi, 
uitîndu-se-n toate părţile, rămaseră năuci cînd se treziră tot 
în grădina de unde plecaseră şi cînd văzură zăcînd pe jos 
atita sodom de lume; dar uimirea le crescu şi mai mult cînd 
zăriră într-un capăt al grădinii o lance mare, înfiptă în 
pămînt, şi atîrnînd de ea şi de două şireturi de mătase 
verde un pergamin alb şi lucios, pe care stăteau scrise cu 
slove de aur vorbele astea: Strălucitul cavaler don Quijote 


de La Mancha a dus la capăt şi la bun sfîrşit aventura cu 
contesa Trifaldi — după celălalt nume Duena îndurerată — 
şi cu soaţele ei, numai punîndu-şi în gînd s-o înfăptuiască. 
Malambruno se arată mulţumit şi recunoaşte că voia i-a fost 
în totul împlinită; feţele duenelor au rămas netede şi 
curăţite de bărbi, iar regele don Clavijo şi regina 
Antonomasia şi-au recăpătat înfăţişarea de dinainte; şi cînd 
şi biciuirea scutierului fi-va împlinită, atunci şi alba 
porumbiţă vedea-se-va slobodă de ciumele acelea de 
zgripţori care o prigonesc şi alerga-va în braţele dragului ei 
porumbel gunguritor, că aşa este hotărît de către înțeleptul 
Merlin, baş-vrăjitor peste vrăjitori. 

După ce citi don Quijote slovele pergaminului, înţelese 
limpede că de dezlegarea Dulcineii era vorba, şi dînd 
mulţumită cerului din adîncul inimii că datorită unei 
primejdii atît de mici a săvîrşit o faptă atît de mare, cum e 
aceea de a fi făcut să-şi recapete netezimea de dinainte 
feţele preacinstitelor duene, care acum nu mai erau acolo, 
se duse pînă-n locul unde ducele şi cu ducesa nu-şi veniseră 
încă-n simţiri şi, scuturîndu-l pe duce de mînă, îi spuse: — 
Haide, seniore, curaj, curaj, că totul s-a sfîrşit, aventura a şi 
fost dusă la capăt fără a fi nimeni în pagubă, aşa cum arată 
negru pe alb slovele de pe acel stilp. 

Ducele se dezmetici încetul cu încetul, ca unul care se 
trezeşte dintr-un somn greu, şi cu aceeaşi încetineală se 
trezi şi ducesa şi toţi cei ce zăceau lungiţi prin grădină; şi se 
arătară atît de miraţi şi de năuciţi, încît ai fi putut să juri că 
li se întîmpla de-adevărat ceea ce ei atit de bine se 
pricepeau să arate în chip prefăcut. Citi ducele acele slove 
cu ochii pe jumătate lipiţi de somn, şi-apoi, cu braţele 
deschise, alergă să-l îmbrăţişeze pe don Quijote, spunindu-i 
că-i cel mai desăvîrşit cavaler din câţi s-au văzut în toate 
vremurile. Sancho tot da tîrcoale s-o caute pe îndurerata 
spre a vedea cum arată la faţă fără barbă şi dacă aşa nebăr- 
boasă era tot atît de frumoasă precum te-aşteptai de la 
sprinţara-i făptură; i s-a spus, însă, că de-ndată ce 
Lemnopiron a pogorit, arzînd, din văzduh şi s-a izbit de 


pămint, toată ceata de duene, cu contesă cu tot, s-a făcut 
nevăzută, şi că toate erau rase şi fără urmă de mirişte pe 
faţă. îl întrebă ducesa pe Sancho cum i-a mers în acea lungă 
călătorie. La care Sancho răspunse: — Eu, stăpînă, simţii, 
după cîte-mi spunea şi stăpinu-meu, că zburam prin ţinutul 
focului, şi vrui să mă dezleg niţeluş la ochi; dar stăpînu- 
meu, căruia-i cerui voie să mă dezleg, nu-mi încuviinţă 
treaba asta; eu, însă, care-s cam iscoditor din fire şi mor să 
aflu tocmai ceea ce pentru mine-i oprit şi neîngăduit, 
binişor şi fără să mă vadă nimeni, depărtai puţintel în 
dreptul nasului băsmăluţa care-mi era strinsă pe ochi şi 
privii pe-acolo în jos spre pămînt, şi mi se păru că tot 
pămîntul nu era mai mare decît un grăunte de muştar, iar 
oamenii care umblau pe el, ceva mai mari să fi fost decit 
alunele, ca să vezi cît de sus trebuie să fi mers în clipa 
aceea ! 

La care vorbe ducesa răspunse: 

— Sancho dragă, ia seama la ce vorbeşti, că, după cît se 
arată lucrurile, tu n-ai văzut pămîntul, ci numai oamenii 
care umblau pe el; şi-i limpede ca lumina zilei că dac- 
pămîntul ţi s-a părut cît un grăunte de muştar şi fiece om cît 
o alună, atunci un singur om ar fi acoperit întreg pămîntul. 

— Ai dreptate, nimic de zis, răspunse Sancho, dar, cu 
toate astea, nu ştiu cum l-am zărit eu dintr-o parte, de s-a 
văzut în întregime. 

— Uite ce, Sancho, spuse ducesa, dintr-o parte nu se 
vede în întregime lucrul pe care-l priveşti. 

— Eu nu mă pricep la poveşti din astea cu privitul, 
răspunse Sancho. Ar trebui, eu atita ştiu, ca măria-ta să ţii 
socoteală că, odată ce-am zburat prin puterea vrăjilor, apăi 
tot prin puterea vrăjilor puteam să văd tot pămîntul şi toţi 
oamenii, de oriunde m-aş fi uitat la ei. Şi dacă nu crezi asta, 
apăi nici. pe-atita n-ai să mă crezi că, depărtindu-mi puţin 
legătura în dreptul sprîncenelor, mă văzui atît de aproape 
de cer, încît între mine şi el nu era nici o palmă şi jumătate, 
şi pot să jur fără grijă, preacinstită stăpînă, că-i mare-al 
dracului! Şi nu ştiu cum s-a făcut c-am luat-o şi prin partea 


unde erau cele şapte căpriţe 690; şi, pe Dumnezeul meu îţi 
spun, să n-am parte de suflet, că, fiind eu de copil păzitor 
de capre, de îndată ce le văzui, îmi veni un chef atît de 
grozav să rămîn o bucată de vreme cu ele, încît, dacă nu mi- 
aş fi făcut damblaua, cred c-aş fi plesnit, nu altceva ! Stau 
eu ce stau de mă socot, şi ce crezi că fac ? Fără să spun o 
vorbuliţă nimănui, nici chiar stăpînului meu, binişor şi- 
ncetişor, descalec de pe Lemnopiron şi rămîn ca la vreo trei 
sferturi de ceas cu căpriţele, care-s, ce să spun? micşunele, 
flori, nu altceva, iar Lemnopiron nu se clinti din loc nici cu 
un pas înainte. 

— Şi-n timp ce bunul Sancho îşi trecea timpul cu caprele, 
întrebă ducele, cu ce-şi trecea timpul seniorele don Quijote 
p 

La care don Quijote răspunse: 

— Cum toate lucrurile şi toate întîmplările astea merg în 
afară de rînduirea cea obişnuită a lucrurilor, nu-i de mirare 
că Sancho spune ceea ce spune; cît despre mine, atita pot 
să spun, că nu mi-am depărtat legătura de la ochi nici prin 
partea de sus, nici prin cea de jos, şi că n-am văzut nici 
cerul, nici pămîntul, nici marea, nici țărmurile. Am simţit şi 
eu, ce-i dreptul, c-am străbătut ţinutul aerului şi chiar c-am 
şi atins ţinutul focului, dar că l-am şi străbătut, mi-e cu 
neputinţă să cred, căci o dată ce ţinutul focului se află între 
cerul lunii şi ţinutul cel mai dinafară al aerului, noi nu 
puteam ajunge pînă la cerul unde se găsesc cele şapte 
căpriţe, aşa cum spune Sancho, fără să ne facem scrum, şi 
de vreme ce n-am ars, Sancho sau minte, sau aiurează. 

— Nici nu mint şi nici nu aiurez, răspunse Sancho. Dacă 
nu mă credeţi, n-aveţi decit să mă întrebaţi cum arătau 
caprele alea, şi după asta o să vă daţi seama dacă spun sau 
nu adevărul. 

— Ei hai, spune-ne, Sancho, cum arătau? zise ducesa. 

— Două dintre ele, răspunse Sancho, sînt verzi, două 
roşii, două albastre şi una-i bălţată. 

— Asta-i un soi nemaivăzut de capre, zise ducele, că pe 
la noi, prin ţinutul pămîntului, nu prea dai de culori din 


astea, vreau adică să spun de capre cu culori din astea. 

— Apăi fără doar şi poate, răspunse Sancho, că s-or 
deosebi între ele caprele cerului de caprele pămîntului. 

— Dar ia spune-mi, Sancho, întrebă ducele, printre 
caprele astea n-ai văzut cumva şi vreun ţap? 

— Nu, stăpîne, răspunse Sancho ;.dar am auzit 
spunîndu-se că nici un ţap nu poate să treacă dincolo de 
cornul lunii. 

Nu mai ţinea nimeni să-l întrebe de călătoria lui, fiindcă 
vedeau toţi că Sancho era pus pe cutreierat prin toate 
cerurile, gata să dea veşti de tot ce se petrecea pe-acolo, 
fără să se fi clintit măcar din grădină. Una peste alta, cam 
acesta a fost sfirşitul aventurii cu duena îndurerată, de pe 
urma căreia ducele şi cu ducesa au avut de ce ride nu 
numai atunci ci toată viaţa lor, iar Sancho ar fi avut ce 
povesti şi veacuri întregi dacă i-ar fi fost dat să trăiască 
atita; şi plecîndu-se don Quijote la urechea lui Sancho, îi 
spuse: — Sancho, dacă vrei să te creadă lumea de tot ce 
spui c-ai văzut în cer, apăi şi tu să mă crezi pe mine de cele 
ce spun c-am văzut în peştera lui Montesinos; şi, iacă, mai 
mult nu spun. 


Capitolul XLII 

Despre poveţele pe care i le-a dat don Quijote lui Sancho 
Panza. mai înainte de-a se duce acesta să-şi cîrmuiască 
insula, dimpreună cu alte lucruri bine 


chibzuite Sfîrşitul cel bine izbutit şi hazliu al aventurii cu 
îndurerata îi mulţumi într-atita pe duce şi pe ducesă, încît 
îşi puserăm gînd să-i dea înainte cu şotiile, văzînd că şi-au 
găsit şi omul care să le ia de bune; aşa că, după ce se 
vorbiră şi se-nţe- leseră cu slugile şi cu supuşii lor cum să se 
poarte cu Sancho cită vreme va cîrmui ostrovul cel făgăduit, 
a doua zi, care fu aceea ce urmă după zborul lui 
Lemnopiron spuse ducele către Sancho să se gătească şi să 
se pregătească, pentru a se duce să-şi ia în primire 
ocîrmuirea, că supuşii lui din insulă îl aşteptau ca pe-o 
ploaie de primăvară, Sancho făcu o plecăciune şi-i spuse: — 
După ce coborii din cer, şi după ce, din înalta lui tărie privii 
pămîntul şi văzui cît îi de mititel, mi se mai astîmpără 
cheful, care mi-era atit de grozav, de-a fi cîrmuitor; căci ce 
scofală e să fii mai mare peste-un grăunte de muştar sau ce 
cinste şi vrednicie e să ocîrmuieşti vreo cinci-şase inşi doar 
cit aluna de mari, căci, după cîte-mi pare, altceva nu mai 
era de văzut pe tot pămîntul! Dacă măria-ta te-ai milostivi 
să-mi dai o părticică doar din cer, fie chiar nu mai mare de- 
o jumătate de leghe, aş primi-o mai bucuros decît pe cel mai 
mare ostrov din lume. 

— Uite, dragă Sancho, răspunse ducele, eu nu pot să dau 
nimănui o parte din cer, fie ea şi cît un virf de ac, fiindcă 
numai lui Dumnezeu îi sînt hărăzite asemenea milostiviri şi 
daruri; tot ce pot să-ţi dau, îţi dau, adică o insulă de ţi-e mai 
mare dragul, rotunjoară şi frumuşică şi din cale-afară de 
rodnică şi de îmbelşugată, pe care, dacă ştii cum s-o 
chiverniseşti, poţi să cîştigi, o dată cu comorile pămîntului, 
şi pe cele ale cerului. 

— Fie, răspunse Sancho. Să-mi încapă numai insula pe 
mină, că m-oi strădui să fiu un cîrmuitor atît de destoinic, 
încît, în ciuda celor răi, să ajung la cer; şi să ştii că asta n-o 
fac fiindcă-mi ard călcîiele să-mi las casa sau să mă-ndes la 
măriri, ci numai din setea ce-o am de-a-ncerca şi eu ce gust 
are să fii cîrmuitor. 

— Păi dac-o guşti o dată, zise ducele, ai să-ţi lingi şi 
degetele, Sancho, după ocîrmuire, că tare dulce mai e să 


porunceşti şi să fii ascultat. De bună seamă că atunci cînd o 
ajunge stăpînu-tău împărat — că de ajuns, ajunge el, fără 
doar şi poate, aşa cum se arată că merg lucrurile — n-o să-i 
mai smulgă nimeni, cu una, cu două împărăţia şi-o să-l 
doară din adîncul sufletului de tot timpul pe care l-a pierdut 
fără să împărăţească. 

— Stăpine, răspunse Sancho, eu cred că-i tare bine să 
porunceşti, fie chiar şi numai peste o turmă de oi. 

— Da” straşnic am mai nimerit-o cu tine, Sancho, fiindcă 
văd că toate le ştii! răspunse ducele. Şi trag nădejde c-ai să 
fii un tot atît de grozav cîrmuitor, pe cît te-arată şi judecata. 
Şi acum deajuns cu asta; ia seama că, mîine chiar, trebuie 
să te duci să ocîrmuieşti insula, iar astă-seară o să ţi se 
pregătească straiele ce se cuvine să le-mbraci pentru acest 
lucru, precum şi toate cele trebuincioase plecării. 

— Las” să mă-mbrace cum poftesc, zise Sancho, că, 
oricum aş fi îmbrăcat, eu tot Sancho Panza rămîn. 

— Asta aşa e, spuse ducele, însă hainele trebuie să se 
potrivească totdeauna cu slujba şi cu treapta pe care le ai, 
că n-ar fi la locul lui ca omul legilor să se-mbrace ostăşeşte, 
şi nici ostaşul, preoţeşte. Tu, Sancho, ai să mergi îmbrăcat 
pe jumătate ca un cărturar şi pe jumătate ca un oştean, 
pentru că-n insula pe care ţi-o dau e tot atita nevoie de 
arme ca şi de-nvăţătură, şi tot atita nevoie de-nvăţătură ca 
şi de arme. 

— învăţătură, răspunse Sancho, am eu ceva, fiindcă, deşi 
nici măcar de az-buche n-am habar, mi-e deajuns să ştiu să 
fac crucea 691 pentru a fi un bun cîrmuitor. Armele le-oi 
miînui şi eu pe cele ce mi le-or da pîn-oi cădea lungit, şi, cu 
Dumnezeu înainte! 

— C-o atît de bună ţinere de minte, spuse ducele, n-o să 
greşească Sancho nici c-o iotă. 

într-acestea pică şi don Quijote şi, aflind de ceea ce se 
petrecea, precum şi de zorul cu care trebuia să plece 
Sancho la cîrmuirea lui, îl luă, cu îngăduinţa ducelui, de 
mină şi se duse cu dinsul în cămara lui, cu gîndul de a-l 
povăţui cum e bine să se poarte în slujba ce-avea s-o aibă. 


După ce intrară-n odaie, trase uşa după el, zăvorînd-o, îl 
aşeză aproape cu de-a sila pe Sancho lingă dînsul şi-i spuse 
cu vorbă dotnoală: — Nici nu mai ştiu, dragă Sancho, cum 
să mulţumesc cerului că mai întîi şi mai-nainte de-a da 
fericirea peste mine, ţi-au ieşit ţie sorții să-ntilneşti şi să dai 
de-un noroc atît de mare. Eu, care aveam de gînd, cînd mă 
voi înavuţi, să te plătesc pentru slujbele tale, mă văd abia la 
începutul drumului meu către chiverniseală, cîtă vreme tu, 
mai înainte de vreme şi împotriva rostului obişnuit după 
care merg lucrurile, îţi vezi încununate năzuinţele. Alţii fac 
ochi dulci, stau pe la uşi, se milogesc, se scoală pe mînecate, 
se roagă, stăruiesc şi tot nu capătă ce-au ei în gind; şi vine 
altul care, fără să ştie cum sau necum, se pomeneşte c-o 
slujbă şi c-o cinste după care se băteau atiţia; aici se 
potriveşte şi se prinde de minune vorba aceea, că un dram 
de noroc face mai mult decît un car de minte. Tu, care 
pentru mine eşti, fără nici o urmă de îndoială, un prostănac, 
care nici prea de dimineaţă nu te scoli, nici pînă noaptea 
tîrziu nu trudeşti şi nici vreo osteneală nu-ţi dai, abia numai 
de-o adiere a cavaleriei rătăcitoare ce-ai fost atins, că, fără 
chiu şi fără vai, te şi trezeşti din senin cîrmuitor al unui 
ostrov. 

Toate astea ţi le spun, Sancho, ca să nu pui pe socoteala 
vredniciei tale milostivirea primită, ci să mulţumeşti cerului, 
care rînduieşte atît de frumos lucrurile, şi apoi să 
mulţumeşti şi măreției pe care o cuprindem sine 
îndeletnicirea cavaleriei rătăcitoare. Dacă te-ndeamnă 
inima să crezi cele ce-ţi spun, atunci fii, fătul meu, cu luare- 
aminte la acest Caton 1 al tău, ce vrea să te povâăţuiască şi 
să-ţi fie cîrmă şi călăuză, care să te îndrumeze şi să te 
scoată la bun liman din marea cea învolburată, unde eşti 
gata să te avînţi, căci slujbele şi treptele cele mari nu sînt 
altceva decît o mare adîncă de griji. Mai înainte de toate 
trebuie să te temi de Dumnezeu, fiule, pentru că-n teama 
de el stă înţelepciunea; şi dacă eşti înţelept, nu poţi greşi 
niciodată. în al doilea rînd, să te veghezi pe tine însuţi şi să 
te străduieşti a te cunoaşte, fiindcă aceasta este cea mai 


anevoioasă cunoaştere din cîte se pot închipui. Din faptul de 
a te cunoaşte va ieşi acela de a nu te umfla asemeni 
broaştei care a vrut să fie pe potriva boului 692 693; că 
dacă faci treaba asta, atunci gindul c-ai păzit porcii la tine-n 
sat va fi ca picioarele cele urite ale păunului, care-i potolesc 
îngîmfarea cînd el, cu coada rotită, şi le priveşte 694. 

— Asta-i adevărat, răspunse Sancho, însă numai cînd 
eram ţinc păzeam porcii; cînd am ajuns şi eu ceva mai 
răsărit, gişte păzeam, nu porci; dar asta, după cîte mi se 
pare, n-are nici în clin, nici în mînec cu ceea ce ne doare, că 
doar nu toţi cei care ocîrmuiesc se trag din viţă de 
domnitori. 

— Eadevărat ce spui, răspunse don Quijote, şi tocmai de 
asta cei care nu-s din capul locului de neam mare trebuie să 
alăture la vrednicia slujbei pe care o-ndeplinesc şi o dulce 
blîndeţe, care, însoţită de înţelepciune, să-i pună la adăpost 
de clevetirea cea răutăcioasă, de care nici o mărire nu 
scapă nepîngărită. Fii mîndru, Sancho, de obiîrşia ta de rînd 
şi nu te ruşina să spui că te tragi din ţărani; fiindcă văzînd 
că nu roşeşti de asta, nimeni n-o să se apuce să te ruşineze, 
şi-ţi face mai mare cinste să fii un smerit virtuos decît un 
păcătos trufaş. Sînt nesfirşit de mulţi aceia care, trăgindu- 
se dintr-un neam de rînd, s-au ridicat pînă la cea mai înaltă 
treaptă duhovnicească şi împărătească, şi, ca să te 
încredinţez de acest adevăr, aş putea să-ţi dau la pilde pînă 
ţi s-ar uri. Să ştii, Sancho, că dacă iei drept măsură virtutea 
şi te mîndreşti că faci fapte virtuoase, n-ai de ce să-i mai 
pizmuieşti pe cei ce se trag din domnitori şi din domni mari, 
pentru că obiîrşia înaltă se moşteneşte, pe cînd virtutea se 
capătă, şi virtutea are preţ în ea însăşi, pe cînd obiîrşia 
înaltă, nu. Stind, deci, lucrurile aşa cum stau, dacă atunci 
cînd vei fi în ostrovul tău va veni să te vadă vreuna din 
rubedeniile tale, nu te uita de sus la ea şi n-o jigni, ci, 
dimpotrivă, primeşte-o bine, găzduieşte-o şi ospăteaz-o, 
fiindcă prin asta te vei face plăcut lui Dumnezeu, care nu 
vrea să fie nesocotită nici una din făpturile lui, şi-ţi vei face 
şi datoria faţă de firea cea înţeleaptă. Dac-o aduci şi pe 


nevastă-ta cu tine — fiindcă nu-i .bine ca acela căruia i se 
încredinţează pentru multă vreme o ocîrmuire să stea fără 
muierea lui — învaţ-o, dăscăleşte-o şi dezbar-o de firea ei 
cea necioplită, fiindcă cel mai adesea o femeie nătîngă şi din 
topor duce de ripă şi face să se aleagă praful de tot ce-a 
înfiripat un ocîrmuitor înţelept. De-o fi să rămii văduv — 
lucru ce se poate întîmpla — şi de pe urma treptei tale 
înalte te vei alege cu o nevastă mai de neam, n-o lua în aşa 
fel ca să-ţi slujească de mreajă şi de nadă pentru a ajunge, 
vorba aceea, la n-am nevoie de pitac, dar tu zvirle-mi-l în 
sac; fiindcă adevăr zic ţie că de tot ce-o primi muierea 
judecătorului, o da socoteală bărbatul ei la judecata de apoi 
şi o plăti împătrit după moarte trebile pe care nu şi le-a pus 
la socoteală-n viaţă. Nu te lăsa niciodată călăuzit de ce-ţi 
trăsneşte prin cap, lucru ţinut la mare preţ numai de 
neajutoraţii la minte, care se cred firoscoşi. Să afle-n 
cugetul tău mai multă milă lacrimile săracului, dar nu să te 
aplece a le da şi mai multă dreptate decît dovezilor 
temeinice ale bogatului. încearcă să descoperi adevărul, 
ascuns atît după făgăduinţele şi darurile bogatului, cît şi 
după vaietele şi rugăminţile săracului. Dacă vrei să ţii o cale 
cu adevărat dreaptă, nu descărca asupra vinovatului tot ce-i 
mai aspru-n legi, fiindcă judecătorul neîndurat nu-şi cîştigă 
o faimă mai mare decît cel blînd. Dacă cumva se pleacă mai 
mult într-o parte cumpăna dreptăţii, vezi să nu fie pe talerul 
darurilor, ci pe talerul milei. Dacă ţi s-o întîmpla să judeci 
plîngerea vreunui vrăjmaş de-al tău, îndepărtează-ţi gîndul 
de la jignirea îndurată şi îndreaptă-ţi-l numai către 
adevărul, lucrului ce trebuie judecat. Să nu te laşi orbit de 
patima ta în socotelile altora, fiindcă greşelile pe care le 
săvirşeşti din patimă de cele mai multe ori nici nu se mai 
pot îndrepta şi, chiar de s-ar îndrepta, ar fi numai cu preţul 
trecerii de care te bucuri şi poate chiar şi al averii tale. Dac- 
ar veni vreo muiere frumoasă să-ţi ceară dreptate, 
întoarceţi ochii de la lacrimile ei şi urechile de la vaietele ei 
şi cumpăneşte pe-ndelete temeiul cererii ei dacă nu vrei ca 
mintea să ţi se înece în plînsul ei, iar cinstea în tinguirile ei. 


Pe acela pe care ai de gînd să-l pedepseşti cu fapta nu-l mai 
năpăstui şi cu vorba, fiindcă îi e deajuns amăritului de el 
pedeapsa caznei pe care i-o dai, făr-a mai fi nevoie să-i 
trinteşti şi ocări pe deasupra. Pe vinovatul ce cade sub 
osînda ta priveşte-l ca pe-un nefericit, bătut de toate 
vînturile firii noastre celei căzute-n păcat, şi, pe cît îţi stă-n 
putinţă, fără a aduce vreo vătămare celor potrivnici lui, 
arată-te milostiv şi blind, pentru că, deşi însuşirile lui 
Dumnezeu sînt toate pe o potrivă, mai mult se desprinde şi 
străluce-n ochii noştri însuşirea îndurării decît aceea a 
dreptăţii. Dacă urmezi, dragă Sancho, aceste poveţe şi 
aceste porunci, multe zile de trăit vei avea, veşnic fi-va 
renumele tău, îmbelşugată îţi va fi răsplata, nemaiauzită 
fericirea; îţi vei căpătui copiii după pofta inimii, vor căpăta 
nume mare şi ei şi nepoţii tăi, vei trăi cu toată lumea în pace 
şi bună voire, iar în ultimele clipe ale vieţii te va găsi şi clipa 
morţii într-o bătrîneţe senină şi înaintată, iar strănepoţii tăi 
ţi-or închide ochii cu mîinile lor gingaşe şi plăpînde. Toate 
cele ce ţi le-am spus pîn-acum sînt învățături menite să-ţi 
împodobească sufletul; ascultă acum şi pe cele ce trebuie 
să-ţi slujească la împodobirea trupului. 


Capitolul XLIII 
Despre al doilea rînd de poveţe pe care i le-a dat 


don Quijote lui Sancho Panza Cine-i acela care să fi auzit 
vorbele de mai sus ale lui don Quijote şi să nu-l socotească 
drept un ins cît se poate de înţelept şi însufleţit de cele mai 
bune gînduri ? Dar cum s-a mai spus de-atitea ori de-a 
lungul acestei măreţe istorii, don Quijote înşira la bazaconii 
numai cînd era vorba de cavaleria rătăcitoare, pe cînd în 
celelalte rostiri ale sale se arăta înzestrat cu o minte atît de 
limpede şi de cuprinzătoare, încit la tot pasul faptele îi 
dezminţeau judecata, şi judecata, faptele; dar în acest al 
doilea rînd de învățături pe care le dete lui Sancho se arătă 
iscusit foarte şi-şi ridică pe-aceeaşi culme atit înţelepciunea, 
cît şi sminteala. Sancho era numai urechi ascultindu-l şi 
căuta să-şi întipărească-n minte poveţele lui, ca unul care 
avea de gind să le folosească şi să facă, cu ajutorul lor, ca 
plodirea ocîrmuirii lui să sfîrşească printr-o naştere fericită. 
Urmă dară mai departe don Quijote şi spuse: — în ceea ce 
priveşte felul cum trebuie să te chiverniseşti pe tine şi cum 
să-ţi chiverniseşti casa, cel dintii lucru ce te sfătuiesc e să fii 
curat şi să-ţi tai unghiile, făr-a le lăsa să crească, aşa cum 
fac unii care cred, din prostie, că unghiile lungi le 
înfrumuseţează mîinile, ca şi cum scîrna şi înnădi-tura asta, 
pe care nu şi-o mai taie de fel, ar fi unghie omenească, şi nu 
gheară de uliu din cei mîncători de şopirle: nărav porcesc şi 
din cale-afară de sucit. Să nu umbli, Sancho, descins şi 
dezmăţat, fiindcă neîngrijirea în îmbrăcăminte e semn de 
fire lăsătoare, numai dacă, sub această neîngrijire şi 
dezmăţare, nu se strecoară vreun gînd ascuns, aşa cum se 
zice că era la Iuliu Cezar. Cumpăneşte cu grijă cam cit ţi-ar 
aduce slujba asta, şi dacă-ţi îngăduie să le faci slugilor tale 
cite-o haină cu fireturi, fă-le-o mai degrabă gospodărească 
şi trainică decît strălucită şi împopoţonată, şi împarte-o 
între slugile tale şi calici; vreau să spun că dacă-ţi dă mîna 
să îmbraci şase copii de casă, tu îmbracă numai trei şi mai 
îmbracă şi trei calici, aşa că o să ai copii de casă şi în cer şi 
pe pămînt; că felul ăsta de a da haine cu fireturi n-o să le 
intre niciodată-n cap celor plini de deşertăciune. Să nu 
mănînci usturoi şi nici ceapă x, ca să nu dea de gol, prin izul 


lor, neamul tău cel prost; umblă încet, vorbeşte tacticos, dar 
nu în aşa fel încît să pară că te asculţi cum vorbeşti, fiindcă 
tot ceea ce-i nefiresc e rău. Prinzeşte puţin şi cinează şi mai 
puţin, căci sănătatea întregului trup se stru-jeşte în făurăria 
stomahului. Fii cumpătat la băutură, ţinînd socoteală că 
vinul peste măsură nici nu păstrează tainele şi nici nu se 
ţine de cuvint. la seama, Sancho, să nu mesteci cu 
amîndouă fălcile şi nici să nu eructezi în faţa nimănui. 

— Nu ştiu ce-i aia să eructez, spuse Sancho. 

Şi atunci don Quijote îi spuse: 

— A eructa, dragă Sancho, vrea să zică a rigii, şi asta-i 
una din vorbele cele mai urîte din graiul castilian, măcar că- 
i de-o mare însemnătate, aşa că lumea subţire şi-a găsit 
scăparea cu latineasca, şi-n loc de a rigii, spune a eructa, 
iar în loc de rigiieli, spune eructări; şi chiar dacă unii nu- 
nţeleg aceste vorbe, nu-i mare pagubă, căci obişnuinţa le va 
face cu timpul să intre-n grai, aşa încît să se-nţeleagă uşor; 
şi asta se cheamă a îmbogăţi graiul, asupra căruia sînt 
atotputernice mulţimea şi obişnuinţa. 

— într-adevăr, stăpine, spuse Sancho, una din poveţele şi 
învăţăturile pe care am de gînd să mi le întipăresc bine-n 
minte este să nu rigii, fiindcă eu obişnuiesc să fac des 
treaba asta. 

— Să eructezi, Sancho, nu să rîgîi, spuse don Quijote. 
695 

— Să eructez oi spune de-acu-nainte, şi pe legea mea că 
n-o să uit! 

— De asemenea, Sancho, nu trebuie să mai amesteci în 
vorbirea ta tot puhoiul acela de zicale, aşa cum ai tu 
obiceiul, că deşi zicalele sînt învățături scurte, tu, de multe 
ori, le tragi atîta de păr, încît par mai degrabă aiureli decît 
învățături. 

— La asta numai Dumnezeu poate să găsească leac, 
răspunse Sancho, fiindcă ştiu la zicale mai abitir decit o 
bucoavnă, şi-atit de multe-mi vin de-a valma la gură cînd 
vorbesc, încît se iau la harţă-ntre ele, vrind să iasă toate 
deodată; limba însă le zvirle afară pe cele ce-i vin mai întâi 


în cale, fie că merg, fie că nu; dar oi avea grijă de-acu- 
nainte să le spun numai pe acelea ce se potrivesc cu 
vrednicia slujbei mele, că de este casa plină, repede-i gata 
de cină, şi cine se tocmeşte nu se mai sfădeşte, şi cine trage 
clopotul a primejdie, acela la bun adăpost se găseşte, 
pentru că şi cu nevasta beată şi cu butia plină nu se poate. 
— Dă-i înainte, Sancho băiete, toarnă, trînteşte, înşiră la 
zicale, că nimeni nu te-ntrece : Las' să mă bată mumă-mea, 
că eu bat titirezul. Nici n-am apucat să-ţi spun cum trebuie 
să te fereşti de zicale, că tu-mi şi trînteşti într-o clipită un 
pomelnic întreg, care se loveşte ca nuca-n perete cu ceea 
ce vorbim. Uite, Sancho, eu nu zic c-ar prinde rău o zicală 
la locul potrivit; dar înşirarea fără noimă a zicalelor şi 
îngrămădirea lor talmeş-balmeş fac să iasă o vorbire 
lîncedă şi dezlinată . Cînd călăreşti, să nu-ţi laşi tot trupul 
pe oblînc şi nici să nu ţii picioarele băţoase, întinse stinghie 
şi depărtate de burta calului, dar nici să nu stai fleaşcă pe 
cal, ca şi cum ai umbla pe asinul tău, că după călărit se 
deosebeşte cavalerul de grăjdar. 1 Să fii cumpătat la 
dormit, fiindcă cel ce nu se scoală o dată cu soarele nu se 
bucură de zi; şi ia seama, Sancho, că hărnicia e mama 
bunăstării, pe cînd trindăvia, potrivnica ei, şi niciodată n-a 
ajuns la ţinta pe care şi-o pune un gînd bun. Această din 
urmă povaţă pe 696 care am de gînd să ţi-o dau, măcar că 
nu-ţi slujeşte la împodobirea trupului, vreau totuşi să ţi-o 
bagi bine-n cap, fiindcă cred că nu ţi-o fi de mai puţin folos 
decît cele pe care ţi le-am dat pîn-acum, şi este asta: să nu 
te-apuci niciodată să te iei la ceartă în privinţa neamului 
ales al cutăruia ori cutăruia, sau, cel puţin, să nu-i asemeni 
între ei, fiindcă, vrei, nu vrei, dintre cei pe care-i asemeni, 
unul o să iasă mai de soi decit celălalt, şi cel pe care îl vei 
cobori o să capete pică pe tine, iar cel pe care îl vei înălța n- 
o să te răsplătească cu nimic, îmbrăcămintea să-ţi fie nişte 
nădragi strimţi, un mintean lung, o giubeică ceva şi mai 
lungă; de gregiiescos *, nici poveste, pentru că nu stau bine 
nici cavalerilor şi nici cîrmuitorilor. Pin-acum, Sancho, 
numai lucrurile astea mi-au venit în gînd să ţi le dau ca 


poveţe; cu timpul, însă, şi după cum s-or ivi prilejurile, ţi-oi 
mai împărtăşi şi alte învățături, dacă tu ai să te-ngrijeşti să- 
mi dai de ştire de starea în care te afli. 

— Stăpine, răspunse Sancho, îmi dau bine seama că 
toate cele ce mi-ai spus luminăţia-ta sînt lucruri bune, sfinte 
şi trebuincioase; dar ce folos dacă de nici unul din ele nu-mi 
aduc aminte? E drept că sfatul de a nu lăsa să-mi crească 
unghiile, precum şi acela de-a mă-nsura a doua oară de mi 
s-o ivi prilejul, n-au să-mi iasă din cap, dar tot ghiveciul 
celălalt şi toate acele urzeli încilcite şi harababuri de vorbe 
tot atît mi le-amintesc şi mi le-oi aminti ca pe nourii de mai 
anţărţ, aşa că trebuie să le capăt scrise, şi, fiindcă nici să 
citesc şi nici să scriu nu ştiu, o să le dau duhovnicului meu 
ca să mi le amintească şi să mi le vîire-n cap cînd o fi nevoie. 

— Păcatele mele, răspunse don Quijote, că rău îi mai stă 
unui cîrmuitor să nu ştie nici să scrie, nici să citească! 
Fiindcă trebuie să-ţi intre-n cap, Sancho, că un om care nu 
ştie carte sau care-i stingaci dovedeşte unul din astea două 
lucruri: sau că se trage dintr-un neam tare prost şi de jos, 
sau că el însuşi e atit de nedestoinic şi de îndărătnic, încît 
nu s-au putut lipi de el nici buna-creştere, nici învăţătura. 
697 

Mare lipsă-i neştiinţa asta a ta de carte, şi de aceea aş 
vrea ca să-nveţi măcar să te iscăleşti. 

— Să-mi iscălesc numele mă pricep eu că, atunci cînd am 
fost staroste la mine-n sat, am învăţat să fac unele buchii, 
cum sînt acelea ale peceţilor de la sacii cu mărfuri, de care 
mi se zicea că însemnează numele meu; asta cu atit mai 
mult cu cît m-oi preface că-s ciung de mina dreaptă şi-oi 
pune pe altul să iscălească pentru mine, că la toate se 
găseşte leac, numai la moarte nu; şi avînd eu în mînă pîinea 
şi cuțitul, oi face ce-oi pofti; cu atît mai mult cu cît acela 
care-i fecior de jude nu se sperie el de judecată, şi fiind eu 
şi cîrmuitor, care-i mai mult decit să fii judecător, să 
poftească numai să mă ia la vale şi să mă poarte-n gură, c- 
or vedea ei pe dracu, or veni să tundă oile şi or pleca ei 
tunşi, că Dumnezeu ştie el casa celuia pe care-l îndrăgeşte, 


şi apoi bogatului şi neroziile îi trec drept slove de 
evanghelie, şi fiind eu bogat şi mai fiind şi cîrmuitor şi 
totodată mărinimos, aşa cum am de gînd să fiu, nici o 
greşeală de-a mea n-o să sară-n ochi; unge-te numai cu 
miere, şi s-or strînge muştele ciotcă; atitea parale faci cîte 
parale ai, spunea o bunică de-a mea, şi bogatului să-i calci 
pe coadă nu faci bine. 

— Trăsni-te-ar Dumnezeu să te trăsnească, măi Sancho ! 
spuse atunci don Quijote. Lua-te-ar şaizeci de mii de draci, 
cu zicalele tale cu tot! De-un ceas le tot înşiri, turnindu-mi 
pe git cu fiecare din ele cîte-o înghiţitură de otravă. Eu îţi 
dau înscris că zicalele astea au să te ducă într-o bună zi la 
spînzurătoare; din pricina lor au să te răstoarne supuşii tăi 
de la ocîrmuire ori au să urzească zavere împotrivă-ţi. la 
spune-mi, de unde le mai scoţi, gugumanule? Şi cum de le 
potriveşti, zăpăcitule? Că pentru ca să spun şi eu una şi s-o 
potrivesc cum trebuie, mă trec toate nădugşelile şi mă 
opintesc de parc-aş săpa din greu. 

— Pe legea mea, stăpine, răspunse Sancho, că faci atita 
balamuc pentru un lucru de nimica. La ce dracu te mai tot 
perpeleşti pentru felul cum mă slujesc eu de avutul meu, că 
altul n-am, şi nici vreo altă bogăţie decit zicale şi iar zicale, 
şi chiar acum mi-au venit în minte vreo patru, care s-ar 
potrivi aci ca turnate sau ca perele-n coş; dar n-o să le 
spun, fiindcă tăcerea e de aur, leită Sancho, care ştie atit de 
bine să tacă. 

— Acest Sancho nu eşti tu, spuse don Quijote, fiindcă tu 
nu numai că nu ştii să taci bine, dar ştii să vorbeşti rău şi să 
te încăpăţinezi tot atît de rău; cu toate astea, aş vrea să aflu 
şi eu care-s cele patru zicale ce ţi-au venit în minte şi care 
se potrivesc aici de minune, că eu îmi tot scormonesc 
mintea, pe care-o am destul de bună, şi nu găsesc una. 

— Care vrei să se potrivească aici mai bine, spuse 
Sancho, decit să nu-ţi viri policarul între două măsele ale 
minţii? Şi la ieşi afară sau la ce-ai de împărţit cu nevastă- 
mea ?, n-ai ce să mai răspunzi; şi dacă ulciorul izbeşte 
piatra sau dacă piatra izbeşte ulciorul, tot vai şi-amar de 


ulcior; toate astea se potrivesc fir cu fir. Că nimeni să nu se 
ia la colţi cu cîrmuitorul lui sau cu cel ce-i porunceşte, 
fiindc-o ieşi păgubit ca şi cel ce pune degetul între două 
măsele de minte, ba încă pot şi să nu fie de minte, destul că- 
s măsele, şi la ceea ce spune cîrmuitorul n-ai ce să mai 
răspunzi ca şi la ieşi afară sau la ce-ai de împărţit cu 
nevastă-mea?; cît priveşte povestea cu piatra şi cu ulciorul, 
apăâi şi-un orb ar vedea unde vrea să bată. Tot aşa după 
cum, pentru acela ce vede gunoiul din ochiul altuia fără să 
vadă biîrna din ochiul lui, nu se poate să nu se zică: ride 
dracu de porumbe negre şi pe sine nu se vede; şi luminăţia- 
ta ştii prea bine că mai priceput e nerodul la casa lui decît 
înțeleptul la casa altuia. 

— A, asta nu, Sancho, răspunse don Quijote, fiindcă 
nerodul habar n-are de nimic, nici la casa lui şi nici la a 
altuia, şi asta din pricină că pe temelia neroziei nu se poate 
dura nici o zidire ca lumea; da” pînă una-alta, să lăsăm, 
Sancho, lucrurile aşa cum sînt, că dacă-i ocîrmui prost, a ta 
o fi vina şi a mea ruşinea; mă miîngii, totuşi, că mi-am făcut 
datoria, povăţuindu-te cu tot sîrgul şi cu toată chibzuiala ce 
mi-au stat în puteri; cu asta mă spăl pe miini şi de 
îndatoririle, şi de făgăduinţa mea; Dumnezeu să te 
călăuzească, Sancho, şi să te ocîrmuiască în ocîrmuirea ta, 
iar mie să-mi scoată piatra ce mi-a rţiai rămas pe inimă, că 
ai să-ntorci toată insula cu susu-n jos, lucru pe care aş 
putea să -l împiedic dacă destăinuiesc ducelui cine eşti şi-i 
spun că pintecosul şi statu-palmă ăla de Sancho nud altceva 
decît un sac plin cu zicale şi cu blestemăţii! 

— Stăpiîne, răspunse Sancho, dacă socoţi luminăţia-ta că 
nu-i de mine ocîrmuirea, pe dată mă şi lepăd de ea, căci mai 
mult ţiu la o fărimă din sufletul meu decit la tot trupul meu; 
şi tot atît de bine oi trăi eu ca Sancho, cu pită şi cu ceapă, 
cum oi trăi şi ca ocîrmuitor, cu prepeliţe şi cu claponi; cu 
atit mai mult cu cît, atunci cînd dorm, cu toţii sînt 
deopotrivă, şi cei mari, şi cei mici, şi cei calici, şi cei avuţi; şi 
dacă e să cîntăreşti bine lucrurile, apăi ăi vedea că numai 
luminăţia-ta mi-ai băgat în cap să cîrmuiesc, fiindcă 


altminteri tot atita ştiam eu de cîrmuiri de ostroave cit ştie 
gisca; şi dacă crezi că de-oi fi cîrmuitor m-o lua dracu, apăi 
mai bine vreau să ajung ca Sancho în rai decît ca ocîrmuitor 
în iad. 

— Pe Dumnezeul meu, Sancho, răspunse don Quijote, că 
numai pentru vorbele astea din urmă pe care le-ai spus 
meriţi să fii cîrmuitorul a mii de insule ! Eşti bine înzestrat 
din fire, lucru fără de care nu se află ştiinţă pe lume care să 
folosească la ceva; încredinţează-te lui Dumnezeu şi caută 
să nu greşeşti în ceea ce ai cu temei în gind; vreau să spun 
că ţinta şi strădania ta neobosită să-ţi fie de a duce mereu la 
bun sfîrşit toate trebile ce ţi s-or ivi, căci cerul ajută 
totdeauna bunele năzuinţe; şi acum hai să ne ducem să 
mîncăm, fiindcă-mi închipui că măritele noastre gazde ne 
aşteaptă. 


Capitolul XLIV 

Cum a fost ridicat Sancho Pânzei la scaunul ocîrmuirii şi 
despre ciudata păţanie din castel a lui don Quijote Se spune 
că-n alcătuirea încă netălmăcită a acestei istorii, cînd a 
ajuns Cide Hamete să scrie capitolul de faţă, i-a pus în 
frunte un crimpei pe care tălmăcitorul nu l-a mai trecut 
întocmai în castiliană, şi-n care povestitorul se dojenea 
oarecum pe sine că s-a-ncurcat c-o istorie atit de sărăcuţă şi 
de mărginită ca aceea a lui don Quijote, fâr-a cuteza să se 
mai întindă şi la alte vorbiri şi povestiri lăturalnice mai 
adîncite şi mai ademenitoare, şi spunea că să-şi înhame şi 
mintea şi mîna şi peana ca să scrie numai despre un singur 
lucru şi să vorbească prin gura numai a cîtorva inşi, era o 
treabă uricioasă, al cărui rod nu răsplătea cu nimica munca 
povestitorului, şi că, pentru a se feri de ăst neajuns, se 
folosise în partea întîi de tertipul cîtorva povestiri cum e 
aceea cu Curiosul nestăpînit sau cu Căpitanul ostatic, care 
sînt parcă străine de miezul istorisirii, măcar că celelalte 
aventuri povestite acolo sînt lucruri întîmplate lui don 
Quijote însuşi, aşa că nu se putea să nu fie scrise. S-a mai 
gindit, pe de altă parte — după cum spune el — că mulţi 
cititori, prinşi cu totul de isprăvile lui don Quijote, n-ar mai 
urmări cu luare-aminte acele povestiri, sau le-ar citi pe 
apucate, fără să ia seama la iscusinţa şi la meşteşugul 
aflate-ntr-însele, şi care ar sări cu mult mai mult în ochi 
dacă ar ieşi la lumină ele singure, fără să se mai sprijine pe 
scrîntelile lui don Quijote şi pe neroziile lui Sancho; aşa că-n 
această a doua parte n-a vrut să mai vire povestiri 
desprinse de întreg şi numai lipite acolo, ci s-a folosit doar 
de cîteva crîmpeie lăturalnice, ce par şi ele izvorite din 
chiar întîmplările pe care le cuprinde istoria lui don Quijote, 
şi şi acestea cu măsură şi cu vorbe puţine, atit numai cât 
trebuie ca să se dea de ştirea lor; şi pentru că se 
mărgineşte şi se închide în hotarele strimte ale povestirii, 
măcar că-i înzestrat cu atita iscusinţă, pricepere şi 
judecată, încît poate vorbi de tot ce se află pe lume, cere să 
nu-i fie nesocotită truda şi să i se aducă laude nu pentru 


ceea ce a scris, ci pentru ceea ce a lăsat afară din scrierea 
lui. 

Şi apoi îşi urmează povestea, spunînd că don Quijote, 
după ce isprăvi de mîncat în ziua în care-i dete lui Sancho 
poveţele, pe la chindii le aşternu în scris, pentru ca Sancho 
să caute pe cineva să i le citească; dar abia ce le scrise, că 
ele se şi rătăciră şi căzură-n mîinile ducelui, care i le arătă 
şi ducesei, şi amîndoi se minunară din nou cum de un om 
atît de smintit ca don Quijote poate fi şi atît de înţelept; şi 
mergînd înainte cu şotiile lor, în seara aceea îl trimiseră pe 
Sancho cu alai mare în satul care trebuia să fie luat de el 
drept insulă. Se nimeri însă ca acela ce avea această 
însărcinare să fie un majordom de-al ducelui, deştept şi 
duhliu nevoie mare, că nu se poate afla duh acolo unde nu-i 
şi deşteptăciune, şi care majordom era tocmai acela ce, 
schimbîndu-şi înfăţişarea, se prefăcuse c-ar fi contesa 
Trifaldi, treabă dusă la capăt cu iscusinţa de care spusei. Şi 
cu aceste daruri fireşti, şi mai fiind şi dădăcit de stăpînii lui 
cum trebuie să se poarte cu Sancho, îi ieşi de minune ceea 
ce avea de îndeplinit. Spun, dară, că de îndată ce sosi clipa 
ca Sancho să dea ochi cu el, chipul lui i-l şi aminti pe acela 
al contesei 'Trifaldi însăşi şi, întorcîndu-se către stăpinu-său, 
îi spuse: — Stăpine, sau că trebuie să mă ia dracu de-aici de 
unde mă aflu, şi chiar în clipa asta, sau luminăţia-ta trebuie 
să mărturiseşti că chipul ăstui majordom al ducelui, ce stă 
aici de faţă, este acelaşi cu chipul îndureratei 1 îl privi ţintă 
don Quijote pe majordom, şi după ce se sătură de privit, 
spuse către Sancho: — Nu mai e nevoie, Sancho, să te ia 
dracu, şi anume chiar în clipa asta (că nu ştiu ce vrei să spui 
cu vorbele tale), fiindcă într-adevăr chipul majordomului 
este unul şi acelaşi cu al îndureratei; dar asta nu vrea să 
zică că majordomul este chiar îndurerata, fiindcă dac-ar fi 
aşa, lucrul ar veni în răspăr cu adevărul, şi n-avem noi acum 
vreme să scoatem la lumină toate astea, că s-ar chema 
atunci să intrăm în hăţişuri încurcate rău. Crede-mă, 
frăţine, că-i nevoie să ne rugăm din adincul sufletului de 


Domnul nostru ca să ne scape de vrăjitorii şi de solomonarii 
cei răi. 

— Nu-i de şagă, stăpine, răspunse Sancho, că mai 
adineauri îl auzii vorbind, şi nu alta mi se păru decit că-mi 
ţiuie în urechi glasul contesei Trifaldi. Acuma, gata, n-o să 
mai spun nimic; dar n-o să-ncetez de-aci-nainte să fiu cu 
ochii-n patru, ca să văd dacă nu dau de vreun alt semn care 
să-mi întărească sau să-mi alunge bănuiala. 

— Aşa să faci, Sancho, spuse don Quijote, şi să-mi dai şi 
mie de ştire tot ce-ai să dibuieşti în socoteala asta şi tot ce-o 
să ţi se-ntimple în ocîrmuirea ta. 

Plecă, în sfîrşit, Sancho, însoţit de-un alai mare, îmbrăcat 
ca un cărturar, pe deasupra cu o giubeică largă, roşcată, 
făcînd ape, şi ţesută din păr de cămilă, iar pe cap cuo 
cuşmuliţă de aceeaşi culoare; călărea pe-un catîr cu scări 
scurte la şa, iar după el, din porunca ducelui, venea asinul, 
gătit cu harşale şi cu hamuri de mătase bătute-n ţinte 
sclipitoare. întorcea Sancho capul la răstimpuri să-şi 
privească asinul, în tovărăşia căruia se simţea atît de 
mulţumit, că nu s-ar fi schimbat nici cu împăratul nemților ! 

Luîndu-şi rămas bun de la duce şi ducesă, le sărută 
mîinile şi luă şi blagoslovirea de la stăpînu-su, care i-o dete 
cu ochii-n lacrimi, iar Sancho o primi, umflindu-şi obrajii a 
bocet. Lasă-l, cinstite cititorule, pe bunul Sancho să se ducă 
cu Dumnezeu şi într-un ceas bun şi pregăteşte-te pentru 
două tainuri zdravene de ris, pe care o să ţi le pricinuiască 
ştirea despre cum s-a purtat el la slujba lui; şi între timp 
ascultă să afli ceea ce i s-a întîmplat stăpînului său chiar în 
acea noapte, căci chiar dacă n-ai să rizi de asta, tot ai să-ţi 
desprinzi măcar buzele, aşa cum fac momiţele cînd rîd, 
fiindcă întimplările lui don Quijote nu pot pricinui decît sau 
minunarea, sau risul. Se povesteşte, dară, că de îndată ce 
plecă Sancho, don Quijote se simţi de tot singur, şi dacă i-ar 
fi fost cu putinţă să-l scoată din acea însărcinare şi să-l ia de 
la ocîrmuire, ar fi făcut-o bucuros. Ducesa îşi dete seama de 
aleanul lui şi-l întrebă de ce-i mîhnit, că dacă-i din pricina 
lipsei lui Sancho, apăi la scutieri, şi la duene, şi la slujitoare 


se găsesc cu duiumul la ea-n casă, care inşi l-ar sluji în aşa 
fel ca să-l mulţumească peste poate cu tot ce-i pofteşte 
inima. 

— Este drept, mărită doamnă, răspunse don Quijote, că 
simt lipsa lui Sancho; dar nu asta-i pricina cea mai de 
seamă care mă face să par miîhnit; şi dintre atîtea îmbieri cu 
care înălţimea-ta mă învredniceşti, primesc numai şi aleg pe 
aceea a bunătăţii ce mi-o arăţi, iar cît priveşte pe celelalte, 
te rog din suflet pe înălţimea-ta să încuviinţezi şi să îngădui 
ca în odaia mea să fiu eu singur cel care să mă slujesc. 

— Seniore don Quijote, zise ducesa, nu se poate o dată 
cu capul una ca asta, că au să te slujească patru slujitoare 
de-ale mele, frumoase ca nişte flori. 

— Pentru mine, răspunse don Quijote, n-au să fie ca nişte 
flori, ci ca nişte ghimpi ce-mi înţeapă sufletul. Mai curînd or 
putea ele să zboare-n văzduh decît să intre la mine-n odaie 
sau să încerce ceva de soiul ăsta. Dacă măria-ta vrei să mă 
milostiveşti mai departe cu bunătatea ce mi-o arăţi, fără ca 
eu să fiu vrednic, îngăduie-mi să urmez voia mea şi să mă 
slujesc eu singur între cei patru pereţi ai odăii mele, şi să 
trag un zid la mijloc între dorinţele mele şi curăţia mea 
sufletească; că nu vreau să pierd această frumoasă 
deprindere, folosindu-mă de mărinimia pe care înălţimea-ta 
binevoieşti să mi-o arâţi; şi, ca să nu mai lungesc vorba, mai 
bucuros oi dormi îmbrăcat decît să încuviinţez ca să mă 
dezbrace altcineva. 

— Nu mai e nevoie să stărui, seniore don Quijote, 
răspunse ducesa, îţi făgăduiesc că voi da porunci ca nici 
muscă să nu intre la domnia-ta în cămară, necum o fată; nu 
sînt eu omul care să fac să se năruie din pricina mea 
înfrînarea seniorelui don Quijote, căci, după cîte bag eu de 
seamă, cea care dintre multele domniei-tale virtuţi 
străluceşte mai tare este curâţia. Dezbracă-te, domnia-ta, şi 
îmbracă-te de unul singur aşa cum ţi-e obiceiul, în ce fel şi 
cînd pofteşti, că n-o să se apuce nimeni să te oprească, 
fiindcă la domnia-ta în odaie ai să găseşti pînă şi olurile 
trebuincioase celor ce dorm cu uşile încuiate, pentru ca nici 


o nevoie trupească să nu-i silească a le deschide. O mie de 
veacuri trăiască mărita Dulcinea din 'Toboso şi răspîndit fie-i 
numele pe tot întins Jl pămîntului, fiindcă s-a făcut vrednică 
a fi iubită de-un cavaler atit de viteaz şi fără de prihană, iar 
prielnicia cerurilor coboare în inima lui Sancho Panza, 
cîrmuitorul nostru, rivna de a mîntui cît mai repede cu 
biciuirea lui, pentru ca lumea să se bucure iarăşi de 
frumuseţea unei atit de mărite domniţe. 

La care don Quijote spuse: — înălţimea-ta ai vorbit ca 
aceea care eşti, căci în gura bunelor doamne nici o vorbă 
nu poate să fie rea; iar Dulcinea mai norocoasă fi-va şi mai 
vestită pe lume prin faptul c-ai lăudat-o măria-ta decit de pe 
urma laudelor ce i le-ar putea aduce cei mai mari 
cuvîntători ai pămîntului. 

— Prea bine atunci, seniore don Quijote, răspunse 
ducesa. Se apropie ceasul de cină, iar ducele ne-o fi 
aşteptind; vino domnia-ta să cinăm, şi pe urmă să te culci 
devreme, căci călătoria pe care ai făcut-o ieri la Candaya n- 
a fost chiar atât de scurtă ca să nu te fi obosit cit de cît. 

— Nu simt nici o oboseală, slăvită doamnă, răspunse don 
Quijote, şi aş putea chiar să şi jur înălţimii-tale că-n viaţa 
mea n-am călărit un dobitoc mai blind şi mai bun la pas 
decit Lemnopiron, şi nu-nţeleg ce l-a putut îndemna pe 
Malambruno să se lipsească de-un cal atit de uşor şi de 
plăcut şi să-i dea foc cînd nici cu gindul nu gindeai. 

— Aici s-ar putea crede, răspunse ducesa, că din căinţă 
pentru tot răul ce-l căşunase contesei Trifaldi şi celor din 
preajma ei, precum şi altor inşi, şi pentru blestemăţiile pe 
care le-o fi săvîrşit ca vrăjitor şi solomonar, a vrut să 
mîntuie o dată cu toate sculele îndeletnicirii lui şi, ca pe-o 
sculă mai de frunte, care cel mai mult îl purta fără odihnă 
să rătăcească din ţară-ri ţară, i-a dat foc lui Lemnopiron; iar 
cenuşa calului ars şi semnul de biruinţă al pergaminului vor 
rămîne ca o veşnică mărturie despre vitejia marelui don 
Quijote de La Mancha. 

-ptDon Quijote mulţumi din nou ducesei şi, după ce cină, 
se retrase singur la el în cămară, făr-a îngădui nimănui să 


intre cu el să-l slujească, atit de mult se temea să nu-i iasă-n 
cale prilejuri care să-l îndemne sau să-l silească a-şi pierde 
credinţa neprihănită ce o păstra domniţei sale Dulcinea, 
avînd mereu întipărită-n minte virtutea lui Amadis, floare şi 
oglindă a cavalerilor rătăcitori. Trase după el uşa, zăvorînd- 
O, şi se dezbrăcă la lumina a două luminări de ceară ; dar 
cînd să se descalţe — vai! nefericire nevrednică de-un 
asemenea obraz ! — îi scăpă, nu vreun oftat şi nici altceva 
care să facă de basm cuviinţa purtării lui, ci doar vreo două 
duzini de ochiuri de la un ciorap, care rămase astfel în chip 
de fereastră cu zăbrele. Se mîhni foarte bunul cavaler, şi 
pentru-n scul de mătase verde, pe care să-l aibă acolo, ar fi 
dat bucuros zece dramuri de argint; zic de mătase verde, 
fiindcă ciorapii îi erau verzi. 

Aci înalţă strigare Cide Hamete Benengelf şi zice scriind 
: Vai, sărăcie, sărăcie! Nu ştiu ce temei a putut să-l îndemne 
pe acel mare stihuitor din Cordoba 1 să te numească dar 
sfint şi neluat în seamă; eu, măcar că maur, ştiu destul de 
bine, din legăturile pe care le-am avut cu creştinii, că 
sfinţenia se întemeiază pe dragoste, smerenie, credinţă, 
ascultare şi sărăcie; dar, cu toate astea, eu zic c-ar trebui să 
aibă mult har de la Dumnezeu acela care să fie mulţumit 
ştiindu-se sărac, numai dacă nu-i vorba de acel soi de 
sărăcie despre care unul din cei mai mari sfinţi ai lor spune: 
Stăpîniţi toate lucrurile aşa ca şi cum nu le-aţi avea698 699; 
şi asta o numesc ei sărăcie cu duhul; dar tu, sărăcie de-al 
doilea fel (că de asta vorbesc eu), de ce-ţi place să te legi 
mai mult de hidalgi şi de cei din neam mare decit de 
cealaltă lume? De ce-i sileşti să-şi lustruiască singuri 
încălţămintea şi faci ca bumbii mintenelor lor să fie unii de 
mătase, alţii de păr de porc şi ceilalţi de sticlă ? De ce 
gulerele lor trebuie să fie, cel mai adesea, boţite, iar nu 
scrobite şi călcate cum trebuie ? (De aci se poate vedea că e 
străveche folosinţa scrobelii şi a gulerelor cu deschizătura 
desăvirşită.) Şi urmă mai departe: Vai de păcatele celui de 
neam mare care-şi pune cinstea la adăpost mîncînd pe 
sponci cu uşa închftă şi făcînd pe făţarnicu-n uliţă, unde 


iese cu scobitoarea-n dinţi, deşi n-a mincat nimic care să-l 
silească să şi-i scobească ; vai de păcatele aceluia, zic, a 
cărui cinstei temătoare şi care de la o leghe stă cu sufletul 
la gură să nu i se zărească cîrpeala ciubotei, petele de 
năduşeală ale pălăriei, firele destrămate ale giubeicii şi 
foamea stomahului! 

Toate astea îi veniră-n minte lui don Quijote o dată cu 
scăparea ochiurilor de la ciorap; dar se mai linişti puţin 
văzînd că Sancho îi lăsase o pereche de cizme de drum, pe 
care se gîndi să şi le pună a doua zi. în cele din urmă se 
culcă, îngîndurat şi necăjit atît de lipsa lui Sancho, cât şi de 
năpasta fără de scăpare cu ciorapii, ale căror ochiuri le-ar fi 
prins chiar şi cu fire din mătase de altă culoare, care-i unul 
din semnele cele mai vădite de calicie din cîte se pot vedea 
la un hidalgo în tot timpul nesfirşitei lui strîmtorări. Stinse 
luminările, dar nu putu să doarmă de zăduf; se sculă din pat 
şi deschise puţintel geamul unei ferestre zăbrelite, care da 
într-o grădină frumoasă şi, deschizînd-o, ascultă el şi auzi că 
umblau şi vorbeau nişte inşi prin grădină; prinse să asculte 
cu luare-aminte, iar cei de jos ridicară glasul atit cît să 
poată el auzi aceste vorbe: — Nu mai stărui să cînt, dragă 
Emerencia, fiindcă ştii doar că, din clipa cînd a intrat 
străinul acesta aici în castel şi de cînd ochii mei l-au privit, 
eu nu mă mai pricep să cînt, ci numai să plîng, cu atît mai 
mult cu cît somnul stăpînei mele îi mai degrabă uşor decît 
greu, şi n-aş vrea să ne afle aici pentru nimic în lume ! Şi să 
zicem c-ar dormi şi nu s-ar trezi, dar şi atunci tot zadarnic 
mi-ar fi cîntul dacă doarme şi-nu se trezeşte să-l audă acest 
nou Eneas, care a sosit în ţinuturile mele ca să-şi ridă de 
mine. 

— Să nu crezi una ca asta, dragă Altisidora, i se 
răspunse, fiindcă nici vorbă că şi ducesa şi toţi cei ce se află 
aici în casă dorm duşi, afară numai de stăpînul inimii tale şi 
trezitorul sufletului tău, căci tocmai acum l-am auzit 
deschizînd geamul ferestrei cu zăbrele de la odaia lui şi 
fără-ndoială că trebuie să fie treaz. Cîntă, draga mea 
îndurerată, cu glas coborit şi dulce, însoţindu-te de zvonul 


harpei tale, şi dacă ne-o auzi ducesa, om da vina pe căldura 
asta zăpuşitoare. 

— Nu aici stă greul, dragă Emerencia, răspunse 
Altisidora, ci-n aceea că n-aş vrea ca ăst cîntec să-mi 
dezvăluie inima şi să fiu socotită drept o fată cu toane şi 
uşuratică de către cei ce nu cunosc puterea nebiruită a 
dragostei; dar fie ce-o fi, că mai bine să rabd ruşinea-n 
obraji decît rana-n inimă ! 

Şi spunînd acestea, începu să atingă strunele harpei cum 
nu se poate mai dulce. 

Auzind toate astea, don Quijote rămase ca trăsnit, 
pentru că-n acea clipă îi veniră-n minte o sumedenie de 
întîmplări de acelaşi soi, cu geamuri., ferestre cu zăbrele, 
grădini, muzici, vorbe de iubire şi leşinuri, pe care el le 
citise în leşinatele lui cărţi cu cavaleri. Pe dată îşi zise că 
vreo fetişcană din slujba ducesei prinsese drag de el şi că 
cinstea ei o silea să-şi ţină patima tăinuită. Se temu ca ea să 
nu-l subjuge, dar îşi puse cu tărie-n gînd să nu se dea biruit; 
şi încredinţîndu-se cu tot ce-avea mai bun în suflet şi-n 
cuget domniţei Dulcinea din Toboso, se hotărî să asculte 
muzica şi, pentru a da să se-nţeleagă că era acolo, se 
prefăcu a strănuta, de care lucru nu mică fu bucuria fetelor, 
că atîta aşteptau şi ele, ca don Quijote să le audă. După ce- 
şi potrivi şi-şi înstrună harpa, Altisidora începu să zică acest 
cîntec: O, tu, cel care dormi în patuc-ţi între cearceafuri de 
olandă, Şi de cu seară pînă-n zori Nu te trezeşti măcar o 
clipă, Tu, cavalerul cel mai falnic Pe care l-a născut La 
Mancha, Mai pur, mai binecuvîntat Deciît e aurul Arabiei, 
Ascult-o pe domniţa tristă, De neam prea bun, cu prea rea 
soartăv Ce-n sorii ochilor tăi mîndri îşi simte inima 
scrumită. 

Tu numai de-aventuri ai grijă, Dar nu vezi cit răneşti prin 
preajmă Şi după ce răneşti, nu vrei Să lecuieşti în vreun fel 
rana. 

Hai, spune-mi, tinere viteaz — Să-ţi ţie temerile cerul! — 
Dac-ai crescut cumva prin Libia Sau printre piscurile Jacăi, 
De te-alăptară şerpii, care Ţi-ar fi fost doici cumva, ori dacă 


Asprimi de codri te crescură Şi colţi de stînci cu muchi 
tăioase. 

Să fie mîndră Dulcinea, 

Domniţă fragedă şi-avană, Că te-a-mblinzit pe tine, fiară, 
Sălbatic tigru de pustie. 

Prin asta, faima ei se-ntinde De la Henares la Jarama, 
Din Tag şi pin* la Manzanares, De la Pisuerga la Arlanza. 

Ce drag mi-ar fi să schimb cu dinsa, Mi-aş da şi rochia 
cea mai scumpă Din cîte mă-nveşmîntă-n aur, Şi ciucurii de 
diamante. 

O, fericirea de-a-ţi sta-n braţe, Sau barem trează lingă 
patu-ţi, Ca să te scarpin lin pe creştet Şi să te apăr de 
gîngănii! 

Dar cer prea mult, şi nu sînt demnă De-aşa-nsemnată 
răsplătire. 

Aş vrea să-ţi scarpin talpa numai Căci e deajuns pentru-o 
smerită 

Ce giuvaeruri nu ţi-aş da! 

Ce de pantofi de-argint şi aur, Ce pantaloni 
damaschinaţi, Ce guleraşe de olandă, 

Ce bumbi de perle mari cit bobul, Sau cît o nucă fiecare. 

(Că numai fiindcă n-au pereche Au fost numite solitare !) 
Din piscul tău, de pe Tarpeia, Nu te uita cum ard în flăcări 
Nerone renviat în Mancha, Şi nici nu-l aţiţa prin furii. 

Sînt o copilă, o fecioară, Nici cincisprezece ani n-am 
încă: Am paisprezece şi trei luni. îţi jur pe Dumnezeu, pe 
suflet! 

Nu-s şchioapă, ciungă ori şoldită, Mi-e boiul mindru, şi 
statura. 

Şi pletele-mi sînt ca şi crinii, Cînd merg, cu eleating 
pămîntul. 

Şi chiar de nasul mi-e cam cîrn, îmi e bărbia acvilină. 

Mi-s dinţii ca nişte topaze, Şi frumuseţea mea-i cerească. 

Iar vocea, vezi, cînd mi-o asculţi, E ca un ghiers de 
păsări, dulce, Nu-s prea înaltă, ci-s mai scundă Puţin decît o 
mijlocie. 

Poţi harurile mele toate 


Să le socoţi o pradă-a ta. 

Sînt jupîniţă-n casa asta Şi mă numesc Altisidora ! 

Şi cînd ajunse la capăt cîntul adine rănitei Altisidora, 
începu chinul multdoritului ei don Quijote, care, oftînd din 
greu, îşi spuse-n sinea sa: Ce nefericit cavaler rătăcitor mai 
sînt şi eu, că nu se află pe lume fată care să mă privească şi 
să nu mă îndrăgească ! Cît de vitreg mai e şi norocul 
Dulcineii celei fără de asemănare, că nu-i lăsată să se 
bucure-n tihnă de neasemuita mea statornicie ! Ce-aveţi de 
împărţit cu ea, crăieselor? De ce o prigoniţi, împărăteselor 
? De ce vă-nverşunaţi împotrivă-i, codanelor de 
paisprezece-cincisprezece ani? Lăsaţi-o, lăsaţi-o, nefericita 
de ea, să-şi simtă biruinţa, să se bucure şi să se mîndrească 
de soarta cu care iubirea a vrut: s-o hărăzească, dîndu-i 
subjugată inima mea şi încredinţîndu-i sufletul meu; să luaţi 
aminte, voi, roiuri întregi de îndrăgostite, că numai pentru 
Dulcinea sînt eu de aluat fraged şi turtă dulce, iar pentru 
toate celelalte sînt de piatră; pentru ea sînt miere, iar 
pentru voi, fiere; pentru că numai Dulcinea mea este cea 
frumoasă, cea înţeleaptă, cea cinstită, cea fermecătoare şi 
cea de neam bun, iar voi celelalte sînteţi slutele, neroadele, 
uşuraticele şi din neamul cel mai de rînd; pentru ca să fiu al 
ei, şi nu al alteia, m-a zămislit firea şi m-a adus pe lume. 
Plîngă sau cînte Altisidora, deie-se de ceasul morţii domniţa 
din pricina căreia am fost supus la munci în castelul 
arapului celui vrăjit, că eu, mort-copt, tot al Dulcineii o să 
fiu, aşa cum mă aflu: curat, cuviincios şi cinstit, în ciuda 
tuturor puterilor vrăjitoreşti de pe pămînt! 

Şi spunînd acestea, închise fereastra, izbind-o, şi, 
înciudat şi supărat, de parc-ar fi căzut o grea năpastă peste 
el, se* culcă-n pat, unde-l vom părăsi pînă una-alta, pentru 
că ne-cheamă marele Sancho, care vrea să pună început 
ocîrmuim lui celei vestite. 


Capitolul XLV 

Despre felul cum marele Sancho Panza a pus stăpinire 
pe insula lui şi despre chipul în care a început să 

diriguiască 

O, tu, neobosit descoperitor al antipozilor, făclie a lumii, 
ochi al cerului, blind străjuitor al cupelor răcoritoare ! 
T&mbrius ici, Febus colo, arcaş dincoace, vraci dincolo, 
părinte al poeziei, născocitor al muzicii, tu, cel care pururea 
răsări şi — oricît s-ar părea — niciodată nu asfinţeşti. La 
tine vin, rugător, o, soare, cu ajutorul căruia omul 
zămisleşte pe om; la tine vin, rugător, să-mi fii prielnic şi să 
luminezi beznele minţii mele, ca ea să poată depăna 
întocmai cum a fost cu ocîrmuirea marelui Sancho Panza, 
căci fără de tine mă simt vlăguit, amorţit şi neajutorat. 

Spun dară că, împreună cu tot alaiul lui, ajunse Sancho 
într-un sat de vreo mie de suflete şi care era unul din cele 
mai mari pe care le stăpinea ducele. îl desluşiră că se 
numea ostrovul Barataria 700, fie pentru că numele satului 
era Bara-torio, fie pentru că ocîrmuirea dată lui Sancho era 
o păcăleală. Cînd ajunse la porţile tîrguşorului, care era 
încins cu ziduri, îi ieşiră întru întimpinare mărimile locului; 
clopotele începură să bată, iar localnicii îşi arătară cu toţii 
“obşteasca bucurie, şi cu mare alai îl duseră pînă la biserica 
cea mare ca să aducă mulţumită lui Dumnezeu, şi apoi, cu 
anume ceremonii caraghioase, îi încredinţară cheile satului 
şi-l primiră ca ocîrmuitor pe viaţă al insulei Barataria. 
Portul, barba, făptura dolofană şi scundă a noului cîrmuitor 
îi umplură de uimire pe toţi cei ce nu ştiau dedesubturile 
acestei socoteli şi chiar şi pe cei ce le ştiau, din care se aflau 
destui. în cele din urmă îl scoaseră din biserică 

şi-l duseră la scaunul judecății, pe care-l aşezară, iar 
majordomul ducelui îi spuse: — Mărite cîrmuitor, este o 
datină din bătrîni aci-n ostrov, şi anume că acela ce vine să 
stăpînească acest faimos ostrov este dator să răspundă la o 
întrebare ce i se pune şi care-i cam înciîlcită şi cam grea, şi 
după răspunsul dat la ea, dibuie obştea cam cît îi de mintos 


noul ei cîrmuitor; şi-n felul acesta, sau se bucură, sau se 
posomorăşte de venirea lui. 

Şi-n timp ce majordomul spunea aceste vorbe către 
Sancho, el tot căta la nişte slove de-o şchioapă ce stăteau 
scrise pe peretele din faţa jilţului lui. Şi cum nu ştia să 
citească, întrebă ce erau zugrăvelile de pe acel perete. I se 
răspunse : — Stăpine, aici este scrisă şi însemnată ziua în 
care luminăţia-ta pus-ai stăpînire pe acest ostrov, şi epitaful 
zice aşa: Astăzi, în ziua cutare a lunii cutare şi a anului 
cutare, a luat stăpînirea ăstui ostrov seniorele don Sancho 
Panza. Stăpinească-l întru mulţi ani! 

— Si cui îi zice aici don Sancho Panza? întrebă Sancho. 


9 


— Apăi măriei-tale, răspunse vătaful, că-n această insulă 
n-a mai intrat nici un alt Panza în afară de cel ce stă aşezat 
aici, pe scaun. 

— Dar ia seama, frăţioare, spuse Sancho, că eu n-am nici 
un don la numele meu şi neam de neamul meu n-a avut; 
Sancho Panza, numai atit mă cheamă, şi Sancho îl chema şi 
pe tătîne-meu, şi tot Sancho şi pe bunicu-meu, iar toţi aveau 
drept nume Panza, fără codițe cu don şi cu done, şi, după 
cite bag eu seamă, în insula asta trebuie că-s mai mulţi doni 
decît pietrele de pe drumuri! Dar să nu mai vorbim de asta, 
Dumnezeu mă înţelege, şi dac-o fi ca ocîrmuirea mea să 
dăinuiască cît de cit, apăi o să mai retez eu din donii ăştia, 
că-s atît de mulţi, încît au ajuns să-ţi între-n ochi ca ţinţarii! 
Dă-i drumul, majordomule, cu întrebările, c-oi răspunde şi 
eu aşa cum mă taie capul, fie c-oi posomori obştea, fie că n- 
Oi posomorl-o. 

Tocmai atunci intrară la judecată doi oameni, unul 
îmbrăcat ca un ţăran, iar celălalt ca un croitor, fiindcă ţinea- 
n mînă o pereche de foarfece, iar croitorul spuse: — Mărite 
cîrmuitor, eu şi cu acest sătean venim înaintea luminăţiei- 
tale din pricină că creştinul ăsta a intrat ieri la mine-n 
dugheană, că eu — cu iertăciune de la cei de faţă — sînt 


croitor încercat, slavă Domnului, şi, punîndu-mi în mină o 
bucată de postav, m-a întrebat: Jupîne, ajunge postavul ăsta 
ca să-mi faci din el o scufie? Eu măsurai postavul şi-i 
răspunsei că da; el trebuie să fi crezut, aşa cel puţin cred 
eu — şi cred bine ce cred — că oi fi pus gînd rău unei părţi 
din postav, bănuiala venindu-i şi de la cugetul lui cel 
necurat, şi de la proasta faimă pe care o au croitorii, şi-mi 
răspunse să văd dacă n-o ajunge şi pentru două sculfii; 
mirosii eu ce chiteşte omul şi-i spusei că da; iar el, tare pe 
gindul lui cel blestemat de la-nceput, a prins să-nşire mereu 
la noi cereri de scufii, şi eu să-nşir mereu la da-uri, pînă 
cînd ajunserăm la cinci scufii; şi acum, adineauri chiar, vine 
după ele, eu i le dau, dar el nu vrea să-mi plătească lucrul, 
ba, dimpotrivă, îmi cere să-i plătesc eu lui, sau să-i înapoiez 
postavul. 

— Aşa-i cum zice el, vericule? întrebă Sancho. 

— Da, stăpîne, răspunse săteanul, dar pune-l luminăţia- 
ta să şi arate cele cinci scufii pe care mi le-a făcut. 

— Bucuros, răspunse croitorul. Şi scoţind cit ai clipi mîna 
de sub giubeică, arătă într-însa cinci scufii, înfipte în cele 
cinci virfuri de la degetele mî.inii, şi spuse: Iată aici cele 
cinci scufii pe care mi le cere creştinul ăsta şi, pe 
Dumnezeul şi pe sufletul meu, că nu mi-a mai rămas nici 
atitica din postav, şi pot să dovedesc asta, arătîndu-mi. 
lucrul unei întregi adunări de meşteri croitori. 

Toţi cei de faţă riseră de mulţimea scufiilor şi de 
ciudăţenia gilcevii. Sancho prinse să chibzuiască puţin şi 
spuse: — Pare-mi-se că-n pricina asta nu-i nevoie să 
umblăm cu amiînări de azi pe miine, ci să judecăm pe loc, 
după un judeţ de om cu socoteală, aşa că hotărîrea mea 
este ca meşterul să piardă plata pentru lucru şi săteanul 
postavul, iar scufiile să fie date osîndiţilor din temniţă, şi cu 
asta am pus cruce ! 

Hotărtrea aceasta îi făcu pe toţi să pufnească de ris; cu 
toate astea, însă, fu ascultată porunca ocirmuitorului, 
dinaintea căruia se înfăţişară doi oameni în vîrstă, dintre 
care unul ţinea-n mînă un băț de trestie în loc de toiag; iar 


cel fără de băț spuse: — Stăpîne, eu l-am împrumutat acum 
cîtăva vreme pe creştinul ăsta cu zece scuzi de aur curat, 
pentru a -l mulţumi şi a-i face un bine, cu învoiala ca să mi-i 
înapoieze cînd i boi cere; au trecut mai multe zile fără ca eu 
să bi cer, pentru ca, înapoindu-mi-i, să nud las într-o nevoie 
şi mai mare decit aceea ce căzuse pe capul lui atunci cînd 
bam împrumutat ; părîndu-mi-se, însă, că prea o face uitată 
cu înapoierea lor, bi cerui o dată, şi de două, şi de nouă ori, 
dar el nu numai că nu mi-i înapoiază, dar mi-i şi tăgăduieşte 
şi spune că n-a împrumutat niciodată de la mine aceşti zece 
scuzi şi că, chiar dacă i-a împrumutat, mi i-a şi dat înapoi; 
eu n-am martori nici că i i-am împrumutat, nici că mi i-a 
înapoiat, fiindcă nu mi i-a înapoiat; aş vrea de aceea să-l pui 
luminăţia-ta să jure, şi dacă o jura că mi i-a înapoiat, apăi îl 
iert de datorie şi aci, în faţa oamenilor, şi-n faţa lui 
Dumnezeu ! 1 

— Ce zici de treaba asta, cinstite uncheşule cu bâţ? 
spuse Sancho. 

La care bătrînul zise: — Eu, stăpîne, recunosc că mii-a 
împrumutat; apleacă-ţi, de aceea, luminăţia-ta topuzul 
judecătoresc şi, de vreme ce el se-ncrede în jurămîntul 
meu, oi jura şi eu totul, cum mii-a împrumutat şi cum i i-am 
înapoiat cinstit, pe sfintul adevăr. 

îşi plecă ocîrmuitorul topuzul 701 702, iar bătrinul într- 
acestea dete băţul celuilalt bătrîn, să i-l ţină cîtă vreme o 
jura, ca şi cum i-ar fi fost de mare încurcătură trestia aceea. 
Şi apoi puse mina pe crucea de pe topuz, spunînd că-ntr- 
adevăr îi împrumutase cei zece galbeni pe care id cerea, 
dar că el chiar cu mîna lui id dase înapoi în mînă, şi, numai 
fiindcă acela nu-şi mai aducea aminte, se trezea cînd şi cînd 
să id tot ceară. Văzînd una ca asta, marele cîrmuitor îl 
întrebă pe împrumutător ce avea de răspuns la cele spuse 
de potrivnicul lui, iar celălalt îi zise că el ia de bune spusele 
datornicului său, fiindcăd socoteşte om de omenie şi bun 
creştin, şi că el însuşi trebuie c-o fi uitat cum şi cînd a primit 
banii înapoi, şi că de-acum înainte n-o săd mai ceară 


niciodată nimic. Datornicul îşi luă toiagul înapoi şi, făcînd o 
temenea, ieşi de la judecată. 

Văzînd Sancho treaba asta, şi că omul, fără să mai sufle o 
vorbă, şi-a şi luat tălpăşiţa, şi văzînd şi răbdarea celui cu 
plîngerea, îşi plecă capul în piept şi, ducîndu-şi arătătorul 
mîinii drepte între sprincene şi pe muchea nasului, stete 
citva timp cufundat parcă-n gînduri, apoi ridică iar capul şi 
dete poruncă săd cheme îndărăt pe bătrinul cu băţul de 
trestie, care plecase. Id aduseră şi, de-ndată ce Sancho îl 
văzu, îi spuse: — Dă-mi, creştine, băţul acela, că am nevoie 
de el. 

— Bucuros, răspunse bătrînul. lacă-tăd aici, stăpîne! 

Şi id puse-n mînă. îl luă Sancho şi, dîndudd celuilalt 
moşneag, îi spuse: 

— Du-te cu Dumnezeu, că acuma eşti plătit. 

— Eu, stăpine? răspunse moşneagul. Păi face băţul ăsta 
de trestie zece galbeni de aur? 

— Da! spuse cîrmuitorul. Sau, de nu, se cheamă c-oi fi eu 
cel mai mare nerod de pe lume ! Şi acuma o să se vădească 
dacă am sau nu glagore să cîrmuiesc şi o împărăţiemtreagă 
| 

Şi porunci ca acolo, în faţa tuturor, să se fringă şi să se 
desfacă băţul de trestie. Aşa se şi făcu, şi-n golul dinăuntru 
al trestiei fură găsiţi zece galbeni de aur. Cu toţii rămaseră 
cu gura căscată şid socotiră pe cîrmuitorul lor drept un nou 
Solomon. îl întrebară cum de i-a venit în minte că cei zece 
galbeni se aflau în băţul de trestie, şi el răspunse că, 
văzîndud pe bătrînul ce jura cum dă potrivnicului său băţul 
în timpul jurământului şi cum se jură că id dase cinstit, pe 
sfintul adevăr, şi cum, după ce a mîntuit cu juratul, i-a cerut 
îndărăt băţul, i-a venit în minte că înăuntrul trestiei trebuie 
să se fi aflat banii cu pricina. De unde putem trage 
învăţătură că cei ce cîrmuiesc,* chiar de-ar fi să fie şi săraci 
cu duhul, tot îi mai îndrumează uneori Dumnezeu în judeţul 
lor; şi cu atit mai mult cu cît el auzise pe preotul de la el din 
sat, care-i povestise o întimplare la fel cu asta, şi că el avea 
o ţinere de minte atît de bună încît, dacă-i vorba să-şi 


amintească de tot ce nu vrea să-i scape, apăi ţinere de 
minte ca a lui nu se mai găseşte în tot ostrovul. în cele din 
urmă, bătrînii, unul ruşinat, iar celălalt plătit, plecară, şi cei 
de faţă rămaseră minunaţi, iar cel însărcinat să scrie 
vorbele, faptele şi toate mişcările lui Sancho nu ştia ce să 
mai creadă, dacă săd socotească şi săd ia de găgăuţă sau de 
mintos. 

Nici nu se mîntui bine cu pricina asta, cînd intră la 
judecată o femeie care ţinea strîns, să nud scape, pe-un om 
care, după port, părea să fie vreun crescător de porci din 
cei cu dare de mînă; femeia venea strigind cît o ţinea gura 
şi zicînd: — Dreptate, mărite cîrmuitor, dreptate, că dacă n- 
0 găsesc pe pămînt, o să mă duc şi la cer s-o caut! Scumpul 
meu stăpîn şi cîrmuitor, împieliţatul ăsta s-a năpustit 
asupră-mi în mijlocul cîmpului şi s-a bucurat de trupul meu 
ca de-o fleandură nespălată şi. aracan de mine ! mi-a luat 
ceea ce păstrasem mai bine de douăzeci şi trei de ani şi 
ceea ce-mi păzisem şi de arapi şi de creştini, şi de băştinaşi 
şi de venetici, mereu tare ca lemnul de corn, rămînînd 
nevătămată ca sălămizdra-n foc sau ca lîna-n mărăcini, ca 
să vie acum creştinul ăsta şi să mă pîngărească cu mîinile 
lui cele curate ! 

— Şi asta rămîne de văzut, dacă o poamă ca acesta are 
sau nu mîinile curate, spuse Sancho. 

Şi întorcîndu-se către neguţătorul de porci, îl întrebă că 
ce are de spus şi de răspuns la plîngerea muierii. Acela, din 
cale-afară de tulburat, răspunse: — Luminate feţe, eu sînt 
un nevoiaş stăpîn de turme rîimătoare, şi azi-dimineaţă 
tocmai ieşeam de-aici din sat, după ce vindusem — ierte-mi- 
se vorba urîtă — patru porci, care, cu birurile şi cu alte 
bacşişuri, m-au făcut să rămîn în mină cu te miri ce mai 
mult decît m-au ţinut ei. Pe cînd mă-n- torceam la mine-n 
sat, îmi ieşi-n cale creştina asta, iar Necuratul, care-n toate- 
şi viră coada şi pe toate ţi le coace, făcu-n aşa fel ca să stăm 
puţin la hîrjoană împreună; îi plătii ceea ce i se cuvenea, 
dar ea, nemulțumită, se ţinu scai de mine şi nu m-a mai 
slăbit pînă nu m-a tîriît aici la judecată; zice c-am siluit-o, 


dar minte, şi pot s-o dovedesc prin jurămîntul pe care-l 
rostesc sau pe care am de gînd să-l rostesc; şi ăsta-i tot 
adevărul, fără să lipsească dintr-însul o iotă. 

Atunci cîrmuitorul îl întrebă dacă n-avea cumva la el 
ceva bani de argint; el spuse că avea cam pin' la douăzeci 
de ducați, pe care-i ţinea-n sîn într-o pungă de piele. 
Sancho îi porunci să-i scoată şi să-i dea pîrişei, aşa cum se 
găseau; el făcu întocmai, cu mîna-tremurîndă; femeia îi luă, 
şi după ce făcu în faţa tuturor nenumărate plecăciuni, 
rugindu-se de Dumnezeu pentru viaţa şi sănătatea 
măritului stăpîn şi cîrmuitor, care se îngrijeşte de orfanele 
nevoiaşe şi de fecioare, ieşi de la judecată ţinînd strîns 
punga cu amîndouă mîinile, fără să uite a-şi arunca mai întîi 
o privire în-tr-însa, ca să vadă dacă banii dinăuntru erau 
într-adevăr de argint. Numai ce ieşi ea, că Sancho îi şi 
spuse crescătorului de porci, căruia îi dăduseră lacrimile, în 
timp ce şi ochii şi inima i se duceau după punga lui: — Măi 
om bun, ia-te după acea muiere şi smulge-i punga din miîini, 
chiar dacă se împotriveşte, şi întoarce-te aici cu ea ! 

N-au fost astea vorbe cheltuite de pomană pe-un tîmpit 
şi nici pe-un surd, că omul se şi repezi ca fulgerul afară, 
dînd ascultare la ceea ce i se poruncise. Toţi cei de faţă 
stăteau cu sufletul la gură, aşteptînd să vadă cum avea să 
iasă cu pricina aceea; şi nu trecu mult, că se şi-ntoarseră 
neguţătorul şi femeia, şi mai strînşi şi mai îndesaţi unul în 
altul decît la început, ea cu fusta ridicată şi strîngind punga- 
n poală, iar omul luptîndu-se să i-o smulgă; dar nu era chip, 
aşa cum o apăra femeia, care striga-n gura mare, spunînd: 
— Dreptate de la Dumnezeu şi de la oameni! Iote şi 
luminăţia-ta, stăpîne cîrmuitor, la neobrăzarea şi la 
îndrăzneala ăstui nelegiuit, care-n inima tirgului şi-n 
mijlocul drumului a vrut să-mi smulgă punga pe care 
luminăţia-ta ai poruncit să mi-o dea ! 

— Şi ţi-a smuls-o? întrebă cîrmuitorul. 

— Cum să mi-o smulgă, răspunse femeia, că mai curînd 
aş lăsa să-mi smulgă viaţa decît să-mi smulgă punga ! Şi-a şi 
găsit în mine proasta ! De alţi dulăi mi-o fi mie teamă, dar 


nu de nepricopsitul şi de neţesălatul ăsta 1 Nici cleşti şi 
baroase, nici ciocane şi barde n-ar fi în stare să mi-o scoată 
din unghii, nici chiar gheare de leu ! Mai curînd las să-mi 
iasă sufletul din trup ! 

— Are dreptate, spuse omul, şi mă dau bătut, ca fiind mai 
slab, fiindcă trebuie să mărturisesc că puterile mele sînt 
neîndestulătoare ca să i-o smulgă. 

Şi-i dete drumul. 

Atunci cîrmuitorul spuse către femeie: — Ia arată-mi 
punga, tu, fată cuminte şi vajnică. 

Ea i-o dete îndată, iar ocîrmuitorul o înapoie omului şi-i 
spuse apoi celei silnicite, dar nu şi siluite: — Ian ascultă, 
femeia lui Dumnezeu, dacă aceeaşi vitejie şi aceeaşi 
dirzenie pe care le-ai arătat apărîndu-ţi punga asta le-ai fi 
arătat — fie chiar şi numai jumătate din atita — cînd era 
vorba să-ţi aperi trupul, apăi nici puterile lui Hercule n-ar fi 
fost în ştare să te dovedească ! Du-te cu Dumnezeu, dar mai 
mult cu Dracu, şi să nu te mai arăţi în tot ostrovul ăsta şi 
nici cale de şase leghe împrejur, fiindcă altfel te aşteaptă 
două sute de gîirbace. Să piei numaidecit îţi spun, hoţo- 
manco, neruşinato şi mincinoaso ! 

Se sperie femeia şi ieşi afară cu ochii-n pămînt şi 
nemulțumită, iar cîrmuitorul spuse către neguţător: — Măi, 
om bun, du-te cu Dumnezeu la tine-n sat, cu banii tăi, şi de- 
acu-nainte, de nu vrei să-i pierzi, ia seama să nu-ţi mai vie 
cheful să te hîrjoneşti cu nimeni. 

Omul îi mulţumi cum se pricepu şi el mai bine şi plecă, 
iar cei din jur se minunară din nou de judeţul şi de 
hotărtrile noului lor cîrmuitor. 'Toate acestea, după ce fură 
însemnate de hronicarul său, i se trimiseră în scris ducelui, 
care le aştepta cu mare nerăbdare; şi aici îl părăsim pe 
bunul Sancho, căci grozav ne mai zoreşte stăpinu-su, 
tulburat de muzica Altisidorei. 


Capitolul XLVI Despre grozava spaimă clopoţească si 
pisicească trasă 

de don Quijote în timpul poveştii lui de iubire cu 
Altisidora cea îndrăgostită 

îl lăsasem pe marele don Quijote cufundat în gîndurile pe 
care i le stîrnise cîntarea Altisidorei, fata cea îndrăgostită. 
Aşa îngîndurat se duse să se culce, dar pîrdalnicele acelea 
de ginduri parc-ar fi fost purici, nu altceva, aşa nud lăsau să 
închidă ochii şi nici să răsufle măcar; unde mai pui că la ele 
se adăuga şi ciuda pentru ciorapii lui cei deşiraţi; dar cum 
timpul e uşurel şi nu dă-n calea lui de hîrtoape ca să-l ţină-n 
loc, trecu în zbor, călărind pe ceasurile nopţii, şi curînd- 
curînd sosi şi ceasul dimineţii. Văzînd una ca asta, don 
Quijote se smulse din putul cel moale al aşternutului şi, 
scuturîndu-se de lene, se îmbrăcă cu straiele lui din piele de 
căprioară şi-şi încălţă şi cizmele de drum, ca să nu se vadă 
pocinogul pe care id făcuseră ciorapii. îşi azvirli pe umeri 
mantiad de porfiră şi-şi puse pe cap o pălărie de catifea 
verde, împodobită cu tigheluri de argint; agăţă spada lui 
cea bună şi tăioasă de cureaua ce-i trecea peste umăr, luă 
cu el şi nişte mătănii mari de care nu se despărţea niciodată 
şi, măreț şi ţanţoş, de parcă toată lumea era a lui, ieşi în 
pridvor, unde ducele şi cu ducesa erau gata îmbrăcaţi şi 
păreau să-l aştepte; şi cînd trecură printr-un alt pridvor, 
Altisidora şi cu cealaltă fată, prietena ei, stăteau dinadins 
acolo, aşteptîndu-l; de îndată ce Altisidora îl zări pe don 
Quijote, se făcu că leşină, iar prietena ei o prinse în poală, 
şi, cît ai bate din palme, o şi desfăcu la piept. Don Quijote, 
cînd văzu treaba asta, se duse la ele şi spuse: — Las' că ştiu 
eu de unde se trag belelele astea. 

— Ba eu habar n-am de unde, răspunse prietena, fiindcă 
Altisidora e doar fata cea mai zdravănă din toată casa, şi eu 
n-am auzit-o scoţind nici măcar un vai de cînd o ştiu. Arză-i- 
ar focul să-i arză pe ciîţi cavaleri rătăcitori s-or afla pe lume 
dacă toţi or fi cu inima împietrită ! Du-te odată de-aci, 
seniore don Quijote, că amărita asta de copiliţă n-o să-şi mai 
vie în fire cît eşti luminăţia-ta faţă ! 


La care don Quijote răspunse: — Uite ce, domniţă, ai 
grijă să mi se aducă la noapte o alăută la mine-n odaie, că 
voi alina-o cît mă voi pricepe şi eu pe fata asta obidită, 
fiindcă, de pe la începutul dragostei, dezamăgirile grabnice 
sînt de obicei leacurile cele mai bune, şi, spunînd astea, 
plecă şi el, ca să nu mai ia aminte cei ce l-or vedea acolo. 

Nici nu se depărtă bine don Quijote, cînd, venindu-şi în 
simţiri Altisidora cea leşinată, spuse către prietena ei: — 
Neapărat să i se aducă alăuta, fiindcă, nu mai încape vorbă, 
don Quijote vrea să ne cînte, şi nu cred să fie de lepădat o 
asemenea cîntare, o dată ce-i a lui! 

Numaidecit se şi înfiinţară la ducesă să-i dea de veste de 
cele petrecute şi de alăuta pe care o cerea don Quijote ; iar 
aceasta, bucuroasă cum nu se mai poate, se vorbi cu ducele 
şi cu slujitoarele ei să-i joace un renghi cavalerului, însă în 
aşa fel ca să nu-l vatăme prea tare, ci mai mult să fie de 
haz; şi, bucuroşi din cale-afară, aşteptau cu toţii lăsarea 
nopţii, care sosi tot atit de repede cum sosise şi ziua, pe 
care ducele şi cu ducesa o petrecuseră în vorbiri plăcute cu 
don Quijote; iar în acea zi ducesa trimisese pe un paj de-al 
ei — cel care-n pădure luase chipul Dulcineii vrăjite — la 
Teresa Panza, cu o scrisoare din partea soţului ei Sancho 
Panza şi cu bocceaua de straie, pe care-o lăsase el să i-o 
trimită, poruncindu-i să-i aducă veşti de-a fir-a-păr de tot ce 
se petrecea cu ea.” După ce puse la cale treaba asta şi se 
făcură şi 11 ceasuri din noapte, găsi don Quijote o alăută la 
el în odaie. începu să-i încerce strunele, deschise fereastra 
cea zăbrelită şi auzi cum umblă cineva prin grădină; 
încercă atunci iarăşi alăuta şi, după ce-o înstrună şi el pe cit 
îl tăia capul, tuşi ca să-şi dreagă vocea, scuipă şi, cu un glas 
cam răguşit, dar totuşi fără greşeli, începu să cînte acest 
cîntec, alcătuit de el însuşi chiar în acea zi: Sînt mari 
puterile iubirii, Ce fetele din minţi le scoate, Unealta lor e 
trindăvia Şi lîncezeala neîntreruptă. 

Dar cînd cusutul şi brodatul Nu-ţi dau răgaz să cazi pe 
gînduri, Furişa dragostei otravă îşi află-n lucru lecuirea. 

Acelor fete înțelepte 


Ce năzuiesc să se mărite Le este cinstea zestrea nunţii Şi 
faima lor cea bună-n lume, Ibovnicii de neam, curtenii Şi 
cavalerii cu renume, O rup cu cele deşăânţate, Dar cu 
cinstitele se-nsoară. 

O dragoste născută-n zori, Cînd oaspetele place gazdei, 
Se stinge-n asfinţitul zilei, Căci el să plece se grăbeşte. 

Iubirile de-o zi, de-o noapte, Ce astăzi vin şi pleacă 
mîine, Nu-şi lasă-n inimi nici pecetea întipărită cu fier roşu. 

De-ai să pictezi peste-o pictură, Nu-ţi iese reuşit tabloul: 
O strici pe cea de dedesubt Şi-a doua n-are temelie. 


Pe Dulcinea de Ioboso 

O port în sufletu-mi pictată Dintru-nceput, şi n-o pot 
şterge Şi nici deasupra-i nu pictez. 

Cc-i mai de preţ intr-un ibovnic Statornicia e-n iubire. 

Prin ea minuni Amorul face Şi te ridică pîn' la zei. 

Aici tocmai ajunsese don Quijote cu cîntecul lui, pe care-l 
ascultau ducele, ducesa, Altisidora şi aproape toată suflarea 
din castel, cînd, pe neaşteptate, dintr-o cămăruţă de la catul 
de deasupra, cineva slobozi, făcînd-o să cadă glonţ pe 
fereastra lui don Quijote, o funie de care erau legaţi mai 
bine de-o sută de clopoței şi, numaidecit dup-aceea, mai 
deşertă şi-un sac mare plin cu miţe, care-aveau şi ele la git 
clopoței ceva mai mici. Atît de grozavă fu larma clopoţeilor 
şi-atit de asurzitor mieunatul miţelor, încît pînă şi ducele şi 
ducesa se înfiorară, măcar că ei înşişi puseseră la cale 
această păcăleală; iar lui don Quijote să-i vină rău de 
spaimă, nu altceva; întîmplarea făcu însă ca vreo două-trei 
miţe să intre prin zăbrele la el în odaie, şi cînd se văzură 
pisicile înăuntru, începură să dea din colţ în colţ, de-ai fi 
crezut că umblau pe-acolo o droaie de încornoraţi. Stinseră 
şi luminările care ardeau în iatac şi căutau înnebunite 
vreun locşor pe unde să scape. într-acestea, slobozirea şi 
ridicarea funiei cu clopoţeii cei mari nu se mai curma de 
loc; cei mai mulţi dintre slujitorii castelului, care habar n- 
aveau cum stăteau lucrurile, rămaseră buimaci şi cu gura 
căscată. Don Quijote se ridică în picioare şi, punînd mîna pe 
spadă, începu să tragă la lovituri printre zăbrele şi să strige 
cît îl ţinea gura: — Afară cu voi, solomonari afurisiţi, afară, 
lepădături vrăjitoreşti, că eu sînt don Quijote de La Mancha, 
împotriva căruia nu se prind şi n-au putere gindurile 
voastre cele blestemate ! 

Apoi se-ntoarse către miţele care alergau prin odaie şi 
izbi în ele de mai multe ori; ele se repeziră atunci la zăbrele 
şi ieşiră pe-acolo; una din ele, văzindu-se, însă, prea de tot 
încolţită de izbiturile lui don Quijote, îi sări în faţă şi-l apucă 
de nas cu ghearele şi cu dinţii; de durere, don Quijote 
începu să răcnească din răsputeri. Ducele şi cu ducesa, 


auzindu-i strigătele şi bănuind ei ce s-o fi întîmplat, 
alergară de zor către odaia lui, şi după ce descuiară uşa cu 
o cheie potrivită, îl văzură pe bietul cavaler luptindu-se cu 
înverşunare să-şi smulgă pisica de pe faţă. Intrară cu 
luminări înăuntru şi văzură bătălia aceea nedreaptă între 
unul mai puternic şi altul mai slab. Ducele sări să-i 
despartă, dar don Quijote strigă în gura mare: — Să nu mi-l 
ia nimeni, lăsaţi-mă să dau piept cu acest demon, cu acest 
vrăjitor, cu acest farmazon, că l-oi face eu să simtă pe pielea 
lui cine-i don Quijote de la Mancha ! 

Dar miţa, mîţă ! Fără să se sinchisească cîtuşi de puţin 
de amenințările lui, mîriîia şi se încleşta de el tot mai avan. 
în cele din urmă, însă, ducele i-o smulse de pe faţă şi-i făcu 
vînt printre zăbrele. Don Quijote rămase cu faţa ciuruită şi 
cu nasul nici el prea teafăr; dar nu asta-l înciuda atita, ci 
mai cu seamă faptul că nu-l lăsase să ducă la capăt lupta 
aceea pe viaţă şi pe moarte cu nelegiuitul de vrăjitor. 
Puseră să aducă untdelemn de uns rănile, şi însăşi 
Altisidora, cu dalbele-i mînuţe, îl obloji peste tot unde era 
rănit, şi în timp ce-l oblojea, îi spuse pe şoptite: 

— Toate năpastele astea îţi cad pe cap, cavalere cu inima 
de piatră, ca pedeapsă pentru neîndurarea şi îndărătnicia 
ta; dar-ar Dumnezeu să dea ca Sancho, scutierul tău, s-o 
facă uitată cu biciuitul lui, pentru ca niciodată să nu se mai 
dezlege de vrăji iubita aia a ta de Dulcinea, şi tu să n-ajungi 
să te bucuri şi să-mparţi cu ea patul nuntirii voastre cel 
puţin atita vreme cît oi trăi eu, care mă prăpădesc de 
dragul tău. 

La toate astea o vorbă nu răspunse don Quijote, ci trase 
doar un of din adîncul rărunchilor; apoi se-ntinse-n pat cât 
era de lung, mulţumind ducelui şi ducesei pentru bunătatea 
lor, nu doar fiindcă i-ar fi fost frică de lepădătura aia 
pisicească şi vrăjitorească cu clopoței, ci fiindcă-şi dase 
seama de gîndul cel bun cu care-i săriseră ei într-ajutor* 
Ducele şi cu ducesa îl lăsară să se odihnească şi plecară 
destul de întristaţi din pricina proastei întorsături a 
păcălelii lor, fiindcă nu le dase prin minte că avea să se 


spargă atit de rău în capul lui don Quijote pătărania aceea, 
de pe urma căreia s-a ales cu cinci zile de pat, închis la el în 
odaie, unded pîndea o altă pătăranie, şi mai piperată decît 
cea dintii, pe care, însă, povestitorul nu vrea să ne-o spună 
acuma, ca să se întoarcă la Sancho Panza, în a cărui 
ocîrmuire se arăta el pe cît de grijuliu, pe atît de caraghios. 


Capitolul XLVII Unde se povesteşte mai departe cum o 
ducea Sancho cu cîrmuirea lui 

Spune povestea că de la divanul judecății îl duseră pe 
Sancho într-un palat măreț, unde, într-o încăpere întinsă, 
era pregătită o masă împărătească, din cele mai strălucite; 
şi de îndată ce Sancho intră în acea încăpere, începură să 
sune oboaiele. şM ieşiră întru întîmpinare patru copii de 
casă, ca să-i toarne apă de clătit pe mîini, treabă pe care el 
o primi cu totul pătruns de însemnătatea ei. Muzica încetă, 
iar Sancho se aşeză în capul mesei, fiindcă scaun nu era 
decît acolo, şi nici vreun alt tacîm nu se afla pe toată masa. 
Se dete lingă el, în picioare, un ins, care mai tirziu se vădi a 
fi doftor şi care ţinea în mînă un beţigaş din os de chit. 
Slujitorii ridicară o faţă de masă albă şi bogat ţesută, cu 
care erau acoperite poamele, precum şi o mare mulţime de 
talere cu tot felul de bucate. Unul, care arăta să fie student, 
blagoslovi masa, iar un copil de casă îi legă lui Sancho pe 
sub bărbie un ştergar cu horbote; un altul, care făcea slujba 
de sufragiu, îi puse dinainte un taler cu poame; dar abia ce 
puse o bucătură-n gură, că acela cu beţigaşul lovi cu el în 
taler, şi un slujitor id şi luă din faţă cît te-ai şterge la ochi; 
sufragiul îi aduse alt taler, cu alt fel de bucate. Sancho era 
gata să le-ncerce; dar mai-nainte de-a ajunge să le guste, 
beţişorul şi atinsese talerul, şi un copil de casă i-l şi luă de 
dinainte, cu tot atîta zor ca şi pe cel cu poamele. Văzînd 
Sancho una ca asta, rămase buimac, câtă la toţi cei de faţă 
şi întrebă dacă nu cumva mîncarea aceea trebuie să se 
mănînce aşa cum se joacă fripta. La care cel cu beţigaşul 
răspunse: — Nu cum se joacă fripta, stăpine, ci aşa cum e 
obiceiul şi datina şi-n celelalte insule unde se află 
cîrmuitori. Eu, stăpîne, sînt doftor, şi primesc simbrie aci-n 
ostrov ca să fiu doftorul cîrmuitorului ce-l stăpineşte, şi 
veghez asupra sănătăţii lui cu mult mai mult decit asupra 
sănătăţii mele, cercetînd zi şi noapte şi încercînd să-i 
pătrund complexiunea, ca să izbutesc a-l lecui cînd va cădea 
bolnav, şi lucrul cel mai de seamă pe care-l fac este să fiu şi 
eu faţă la prînzurile şi la cinele lui şi să-l las să mănînce 


numai din ceea ce socot eu că-i prieşte şi să-l opresc de la 
ceea ce cred că trebuie să-i facă rău şi să-i vatăme 
stomahul, aşa că poruncii să-ţi ia de dinainte talerul cu 
poame, fiindcă ele-s prea umede, şi tot aşa poruncii să-ţi ia 
şi talerul cu cealaltă mîncare, fiindcă-i prea fierbinte şi 
fiindcă are-ntr-însa prea multe mirodenii, care fac să 
crească setea; şi acela care bea mult ucide şi nimiceşte 
umorile radicale *, din care e alcătuită viaţa. 

— Atunci blidul acela cu potirnichi, care stau colo fripte 
şi, pare-mi-se, minunat pregătite, nu mi-o face rău de fel. 

La care doftorul răspunse: — Atîta vreme cît trăiesc eu, 
măritul cîrmuitor n-o să măniînce dintr-însele. 

— Dar de ce? spuse Sancho. 

Iar doftorul răspunse: 

— Pentru că învățătorul nostru, Hipocrates, stea 
călăuzitoare şi lumină a meşteşugului doftoricesc, într-o 
cugetare a lui spune aşa: omnis saturatio mala, perdicis 
autem pessima, 703 care vrea să zică: orice îmbuibare 
strică, dar aceea cu potirnichi strică cel mai mult x. 

— Dacă aşa stau lucrurile, spuse Sancho, atunci să vadă 
domnul doftor care din bucatele de-aici de pe masă mi-ar 
prii cel mai mult şi care mi-ar strica cel mai puţin, şi să mă 
lase apoi să mănînc ca lumea dintr-însele, fără să mă mai 
tot pocnească cu băţu-n taler, căci, pe viaţa mea de 
cîrmuitor — deie Domnul să mă bucur cît mai mult de ea ! 
— sînt hămesit de foame, şi faptul de-a fi oprit de la mîncare 
— oricît nu i-o fi pe plac domnului doftor şi orice-ar spune el 
— mai degrabă o s-ajungă să-mi ia viaţa decit să mi-o 
lungească. 

— Ai dreptate, stăpine cîrmuitor, răspunse doftorul, şi 
tocmai de-aceea socot eu că luminăţia-ta n-ar trebui să 
mănînci din iepurele împănat ce se vede colo, fiindcă-i o 
mîncare din animal cu blană ; din viţelul acela dacă n-ar fi 
fript şi apoi dres, mai treacă-meargă, dar aşa cum e, nici 
vorbă! 

Atunci Sancho spuse: 


— Tava aceea mare, care abureşte mai încolo, pare-mi-se 
că-i cu ghiveci, şi cum într-un ghiveci se află atîtea lucruri, e 
cu neputinţă să nu dau şi de ceva care să-mi fie pe plac şi 
să-mi facă bine. 

— Absit704 705 ! răspunse doftorul. Departe de noi un 
gînd atît de necurat; nici nu se află pe lume mîncare mai 
vătămător alcătuită ca ghiveciul; o fi ghiveciul bun pentru 
preoţii din concilii sau pentru dascălii de pe la şcolile înalte, 
sau pentru nunțile ţărăneşti, dar n-are ce căuta pe mesele 
cîrmuitorilor, unde totul trebuie să fie ales şi îngrijit; şi asta 
fiindcă totdeauna şi pretutindeni şi de către oricine au fost 
ţinute la mai mare preţ leacurile curate decît cele 
amestecate, deoarece la cele curate nu poţi să greşeşti, pe 
cînd la cele amestecate, da, micşorind sau mărind părţile 
lucrurilor din care ele-s alcătuite; dar ceea ce ştiu că 
trebuie să mănînce acum seniorele cîrmuitor ca să-şi 
păstreze sănătatea şi să şi-o şi întărească ar fi un dram de 
pezmeţil uscați şi citeva felioare subţiri de gutuie, fiindcă 
astea te dreg la stomah şi ajută la mistuit. 

Cînd o mai auzi Sancho şi pe asta, se sprijini de spătarul 
jeţului, îl privi ţintă-n ochi pe doftor şi, cu glas aspru, îl 
întrebă cum îl cheamă şi unde a învăţat. La care acela 
răspunse: — Eu, seniore cîrmuitor, mă numesc doftorul 
Pedro Recio de Piaza şi sînt de fel dintr-un sat numit 
Tirteafuera, care se află între Caracuel şi Almodobar del 
Campo, pe mîna dreaptă, şi am diploma de doftor de la 
Universitatea din Osuna. 

La care Sancho, scos cu totul din pepeni, îi răspunse: — 
Atunci, domnule doftor Pedro Recio de Piază-Rea, de fel din 
Tirteafuera, sat care se afla pe mîna dreaptă cum vii de la 
Caracuel la Almodobar del Campo, cu diplomă de la Osuna, 
piei din faţa ochilor mei şi car-te-afară 706 707 numaidecit! 
Dacă nu, pe soarele meu că pun mîna pe-o bită şi, începînd 
ciomăgeala cu tine, n-o mai rămîne picior de doftor în toată 
insula, cel puţin de doftori din aceia de care-mi dau eu 
seama că nu fac o para chioară! Că pe doftorii înţelepţi, 
mintoşi şi firoscoşi i-oi ţine la mare cinste şi i-oi slăvi ca pe 


nişte arhangheli; şi-ţi mai spun înc-o dată să piei din ochii 
mei, Pedro Recio, că dacă nu, acu iau jeţul pe care stau şi ţi- 
l fac ţăndări în cap, şi de mi s-o cere socoteală la judecată, 
m-oi dezvinovăţi spunînd că l-am slujit pe Dumnezeu, 
ucigînd un doftor păcătos, gealat al ţării! Sau îmi daţi să 
mănînc, sau, dacă nu, luaţi-mi dracului ocîrmuirea asta de 
pe cap, că o slujbă care nu dă de mîncare celui ce-o 
îndeplineşte, o ceapă degerată nu face! 

O băgă pe mînecă doftorul cînd îl văzu pe cîrmuitor atit 
de mînios şi era gata să facă pe car-te-afară din odaie, dar 
tocmai în clipa aceea sună un corn de poştă şi, ducîndu-se 
sufragiul la fereastră, se întoarse zicînd : — Un olac vine de 
la stăpînul meu, ducele; se vede treaba c-aduce vreo veste 
de seamă. 

Olacul intră tot o apă şi înspăimîntat şi, scoţind din sîn o 
scrisoare, i-o dete cîrmuitorului în mînă, care, la rîndul lui, 
i-o dete tot în mînă majordomului, poruncindu-i să citească 
ce era scris deasupra şi unde zicea aşa: Către don Sancho 
Panza, cîrmuitor al insulei Barataria, lui în mînă sau 
sfetnicului lui. Auzind vorbele astea, Sancho spuse: — Cine-i 
aici sfetnicul meu? 

lar unul din cei ce se aflau pe-acolo răspunse: — Eu, 
stăpine, fiindcă ştiu să scriu şi să citesc şi mai sînt şi vizcain. 

— Dacă mai eşti şi asta pe deasupra, spuse Sancho, poţi 
să fii sfetnic şi al împăratului! Deschide scrisoarea asta şi ia 
vezi ce zice. 

Aşa şi făcu sfetnicul cel nou-născut la această slujbă, şi 
după ce citi ceea ce zicea acolo, spuse că era o treabă de 
care nu se putea vorbi decît între patru ochi. Porunci 
Sancho să se golească încăperea de lume şi să nu rămînă- 
ntr-însa decît majordomul şi sufragiul; iar ceilalţi, 
dimpreună cu doftorul, ieşiră afară; şi îndată sfetnicul citi 
scrisoarea, care spunea aşa: Seniore don Sancho Panza, a 
ajuns la urechile mele ştirea că nişte vrăjmaşi de-ai mei şi-ai 
acestui ostrov au să dea asupră-i o năvală năprasnică, nu se 
ştie-n care noapte; este bine, de aceea, să veghezi şi să stai 
pe picior de război, ca să nu te ia pe neaşteptate. Am mai 


aflat prin iscoade încercate c-au intrat aici în sat patru inşi 
străvestiţi ca să te omoare, fiindcă se tem de iscusinţa 
domniei-tale; fii cu ochii-n patru şi ia seama la cine vine să-ţi 
vorbească şi nu mînca din ceea ce ţi se pune-n faţă. Eu o să 
am grijă să-ţi săr întrajutor dacă te-oi vedea la ananghie, şi- 
n toate vei face aşa cum ne aşteptăm de la înţelepciunea 
domniei-tale. 

Dată aci la 16 din luna lui gustar, ceasurile 4 dimineaţa. 

Al domniei tale prieten, Ducele 

Sancho rămase trăsnit, şi tot aşa se arătară a fi rămas şi 
cei din jur; apoi, întorcîndu-se către majordom, îi spuse: — 
Ceea ce trebuie să facem mai-nainte de toate, şi încă fără 
zăbavă, este să-l băgăm la gros pe doftorul Recio, fiindcă 
dacă e cineva care umblă să mă omoare, să ştiţi că nu-i altul 
decît el, şi încă cu o moarte piezişă şi mişelească, cum e 
aceea prin foame. 

— Nici eu n-aş crede de cuviinţă, spuse sufragiul, ca 
luminăţia-ta să măniînci ceva din tot ce se află aici pe masă, 
fiindcă mîncările astea au fost aduse-n dar de nişte maici, şi, 
vorba aceea, Necuratul după cruce se ascunde. 

— Nu zic ba, răspunse Sancho, dar, pînă una-alta, daţi- 
mi un codru de piine şi o oca, două de struguri, că-ntr-înşii 
n-o să poată pătrunde otrava, pentru că — ce să mai lungim 
vorba? — nu pot să stau aşa fără să îmbuc nimic; şi dacă-i 
vorba să fim gata de bătălia asta care ne ameninţă, apăi 
trebuie să fim sătui, nu glumă, fiindcă burduhanul ţine 
inima, iar nu inima burduhanul; iar dumneata, sfetnicule, 
răspunde stăpînului meu ducele c-are să i se îndeplinească 
tot ceea ce porunceşte şi întocmai cum porunceşte, fără să 
lipsească o iotă; şi-i vei mai spune din partea mea un sărut- 
mîna stăpinei mele ducesei, punînd acolo şi c-o rog din 
suflet să nu uite să trimită c-un ceauş scrisoarea şi 
bocceaua mea muierii mele Teresa Panza, c-oi socoti asta ca 
o mare milostivire faţă de mine şi o să am eu grijă să-i fiu 
mulţumitor din toate puterile mele; şi aşa, în treacăt, poţi să 
mai trînteşti un sărut-mîna şi stăpinului meu don Quijote de 
la Mancha, ca să vadă că nu-s nerecunoscător pentru pîinea 


ce-am mîncat-o de la el; iar dumneata, ca un bun sfetnic ce 
eşti şi ca un vizcain de ispravă, poţi să mai pui acolo tot ce 
pofteşti şi tot ce se mai potriveşte; şi acum, daţi la o parte 
feţele astea de masă şi aduceţi-mi de mîncare, c-oi scoate-o 
eu la capăt cu toate iscoadele şi cu toţi ucigaşii şi vrăjitorii 
ce-or năvăli asupră-mi şi asupra insulei. 

într-acestea, intră un copil de casă şi zise: — E aici un 
ţăran cu treburi, care vrea să vorbească ceva cu măria-ta 
într-o daraveră, după cîte spune el, de mare însemnătate. 

— Ei, comedia dracului, spuse Sancho, şi cu oamenii 
ăştia, care vin după treburi! E oare cu putinţă să fie ei atit 
de căzuţi în cap încît să nu-şi dea seama că asemenea 
ceasuri — cît e acuma? — nu sînt potrivite ca să mai vie 
după treburi? Parcă noi cei ce ocîrmuim şi judecăm nu 
sîntem şi noi oameni din carne şi oase şi n-avem şi noi 
nevoie să ne mai hodinim puţin atunci cînd sîntem osteniţi, 
sau îşi închipuie că sîntem ciopliţi din cremene? Pe 
Dumnezeul şi pe sufletul meu că dacă mai ţine ocîrmuirea 
asta a mea — da' n-o să mai ţie, după cîte văd eu —o să le 
viu eu de hac la mulţi din ăştia ce vin după treburi! Acum 
hai, spune-i creştinului ăluia să intre; dar luaţi seama mai- 
nainte să nu fie vreuna din iscoadele sau vreunul din 
ucigaşii mei. 

— Nu, stăpîne, răspunse copilul de casă, pare să fie un 
prostănac, căci, sau am eu orbul găinilor sau omul acesta-i 
bun ca pâinea caldă. 

— N-ai de ce să te temi, spuse majordomul, c-aici doar 
sîntem şi noi cu toţii. 

— Nu s-ar putea, sufragiule, spuse Sancho, ca acum, cât 
timp nu-i aici doftorul Pedro Recio, să mănînc şi eu ceva 
care să simt că mă satură şi mă hrăneşte, fie şi numai un 
codru de piine şi o ceapă? 

— Diseară, la cină, spuse sufragiul, o să-ţi scoţi paguba 
pentru tot ce n-ai mîncat acuma, şi-o să rămii măria-ta 
mulţumit şi sătul. 

— Să dea Dumnezeu! răspunse Sancho. 


Şi între timp intră şi ţăranul, care era destul de curăţel şi 
se vedea cît de colo că-i om cumsecade şi bun la suflet. Cel 
dintîi lucru pe care-l spuse fu acesta: — Cine de-aci e 
seniorele cîrmuitor? 

— Cine altul vrei să fie, răspunse sfetnicul, decît acela ce 
şade-n jilţ? 

— Mă plec atunci în faţa lui, spuse ţăranul, şi, căzînd în 
genunchi, îi luă mîna ca să i-o sărute. 

Dar Sancho nu se lăsă şi-i porunci să se ridice-n picioare 
şi să-i spună ce vrea. Aşa şi făcu ţăranul şi apoi spuse: — 
Eu, stăpîne, sînt ţăran de fel din Miguel Turra, sat ce se află 
cam la două leghe de Ciudad Real. 

— Oare ne-am mai pricopsit cu un alt Tirteafuera? spuse 
Sancho. Zi, măi frate, fiindcă atita pot şi eu să-ţi zic, că 
cunosc pe degete Miguel Turra şi că nu-i prea departe de 
satul meu. 

— Treaba stă aşa, stăpîne, urmă mai departe ţăranul, că 
eu, din mila lui Dumnezeu, sînt însurat în chip legiuit şi-n 
faţa sfintei biserici catolice romane; am doi feciori studenţi, 
mezinul e gata să ajungă bacalaureat, iar ăâl mare, licenţiat; 
sînt văduv, pentru că femeia mi-a răposat sau mai bine zis 
mi-a ucis-o un cîrpaci de doftor, care i-a dat curăţenie pe 
cînd era grea, şi dac-ar fi fost voia lui Dumnezeu ca ea s- 
ajungă să nască şi pruncul să iasă fecior, l-aş fi pus să-nveţe 
ca să se facă doftor, spre a nu-i pizmui pe fraţii lui, 
bacalaureatul si licenţiatul. 

— în aşa fel, spuse Sancho, că dacă nu ţi-ar fi murit 
nevasta sau nu ţi-ar fi omorit-o alţii, n-ai mai fi acuma văduv. 

— Nu, stăpîne, nici vorbă că nu, răspunse ţăranul. 

— Ne-am pricopsit, răspunse Sancho, dă-i drumu-nainte, 
frate dragă, că acuma ceasu-i mai mult de dormit decît de 
vorbit despre treburi. 

— Zic dară, zise ţăranul, că feciorul ăsta al meu care-i 
gata s-ajungă bacalaureat s-a îndrăgostit tot la noi în sat de- 
o tinerică, pe nume Clara Damblarina, fata lui Andres Dam- 
blarino, ţăran putred de bogat; şi numele acesta al Dambla- 
rinilor nu li se trage de la strămoşi şi nici de la vreo altă 


rubedenie, ci din faptul că toţi cei din neamul lor sînt 
damblagii, şi, ca să nu-şi zică Damblagii, că prea sună urit, 
îşi spun Damblarini; şi dacă-i vorba să spun adevărul, fata e 
ca un mărgăritar turcesc, şi, privită din dreapta, parc-ar fi o 
floare de cîmp, din stînga, mai puţin ceva, fiindcă-i lipseşte 
ochiul de-acolo, pe care i l-a prăpădit vărsatul; şi măcar că 
ciupiturile de pe faţa ei sînt multe şi mari, feciorii care se 
topesc după ea spun că nu ciupituri sînt acelea, ci morminte 
în care-s îngropate sufletele celor ce-o îndrăgesc. I-atit de 
curată, încît, ca să nu se murdărească pe faţă, poartă nasul 
— ca să zic aşa — suflecat, de parc-ar vrea să fugă de gură, 
şi, cu toate astea, e minunată la înfăţişare, fiindcă are gura 
mare, şi dacă nu i-ar lipsi vreo zece-doisprezece dinţi şi 
măsele, ar putea să treacă şi să fie socotită drept o culme 
printre fetele cele mai frumoase. Despre buze nici n-am ce 
să spun, fiindcă atit sînt de subţiri şi de plăpînde, că dac-ar 
fi obiceiul să se depene buze, s-ar putea face dintr-însele o 
şuviţă; dar cum sînt de-o cu totul altă culoare decit aceea 
pe care o au îndeobşte buzele, par nemaivăzute, pentru că 
sînt tărcate cu siniliu, verde şi vîinăt. şi să mă ierte măritul 
ocîrmuitor că-i zugrăvesc chiar aşa, de-a fir-a-păr, trăsurile 
aceleia care, la urma urmei, trebuie să-mi fie fată şi care nu 
mi se pare de loc urită. 

— Zugrăveşte-i tot ce pofteşti, că pe mine mă desfătează 
zugrăveala, şi dac-aş fi mîncat, nici n-aş putea să am o 
încheiere mai bună a prînzului decit chipul zugrăvit de tine. 

— Voi face aşa cum zici, ca să-ţi fiu luminăţiei-tale pe 
plac, dar va veni vremea cînd vom fi şi noi cineva, dacă 
acuma nu sîntem nimic. Şi de aceea spun, stăpîne, că dac-aş 
putea să zugrăvesc gingăşia şi înălţimea trupului ei, apăi ar 
fi să te minunezi, nu altceva! Dar asta-i, că nu pot, din 
pricină că-i tare gheboasă şi cocîrjată, încît unde-s 
genunchii, acolo-i şi gura, şi cu toate acestea, se vede lesne 
că, dac-ar putea să se ridice, ar izbi cu capu-n tavan, şi de 
mult ar fi dat ea mîna ca soaţă bacalaureatului meu, dar 
greul e că nu poate s-o-ntindă, fiindc-o are zgîrcită; cu toate 


astea, după unghiile ei lungi şi scobite, se vede că-i de soi şi 
binefăcută. 

— Aşa, zise Sancho, poţi să spui acum, măi frate, c-ai 
zugrăvit-o pe de-a-ntregul, din creştet pînă-n tălpi. Ei, şi 
acuma ce vrei? Dar spune verde, fără ocolişuri şi vorbe 
lăturalnice, fără să mai cîrpeşti şi să mai nădeşti nimic. 

— Aş vrea, stăpîne, răspunse ţăranul, ca luminăţia-ta să- 
ţi faci pomană cu mine şi să-mi dai o scrisoare binevoitoare 
pentru cuscru-meu, rugîndu-l să fie atît de bun şi să 
încuviinţeze cununia asta, că doar sîntem pe-o potrivă, şi cît 
priveşte darurile norocului şi cît priveşte pe cele ale firii, 
căci, ca să spun drept, stăpîne, fecioru-meu e îndrăcit, şi nu- 
i zi de la Dumnezeu în care să nu-l chinuiască de vreo trei- 
patru ori duhurile cele necurate; şi fiindcă a căzut şi el o 
dată-n foc, are obrazul zbîrcit ca un pergamin, iar ochii-i 
sînt cam lăcrămoşi şi-i cam curg; încolo, are un suflet de 
înger, şi de nu i-ar veni să se plesnească şi să-şi dea pumni 
în cap, ar fi un sfint. 

— Şi altceva ce mai vrei, măi creştine? spuse Sancho. 

— Aş vrea eu şi altceva, spuse ţăranul, numai că nu mă- 
n- cumet să spun. dar, hai, că n-o să las să-mi moară vorba-n 
guşă, iasă ce-o ieşi! Uite, zic, stăpîne, c-aş vrea ca 
luminăţia-ta să-mi dai cam între trei sute şi şase sute de 
ducați, ca ajutor pentru zestrea bacalaureatului meu; zic ca 
ajutor, să-şi aşeze şi ei casa, că, la urma urmei, or trăi de 
sine stătători, fără să mai stea la cheremul socrilor şi al 
toanelor lor. 

— Ia vezi dacă nu mai vrei şi altceva, zise Sancho, să nu 
te oprească de a-mi spune nici sfiala, nici ruşinea. 

— Nu, fireşte că nu, răspunse ţăranul. 

Dar nici n-apucă să spună bine vorbele astea, că se şi 
ridică ocîrmuitorul în picioare, apucă jeţul pe care şezuse 
şi-i spuse: — La naiba, don Mocofane, necioplitule şi 
miîrţohanule, că dacă nu speli putina şi nu lipseşti îndată din 
ochii mei, cu jeţul ăsta îţi crăp şi-ţi despic căpăţina ! Pui de 
lele, lepădătură ce eşti, care mi-ai stat aici ca să mi-l 
zugrăveşti pe dracu gol! Acum, la ceasul ăsta, vii tu să-mi 


ceri şase sute de ducați? Da de unde să-iam eu, 
puchinosule? Şi chiar de i-aş avea, de ce să ţi-i dau ţie, 
mehenghiule şi zăpăcitule? Şi ce-am eu de împărţit cu 
Miguel Turra şi cu tot neamul Damblari-nilor? Ia-ţi valea, îţi 
spun, că dacă nu, pe viaţa stăpînului meu, ducele, c-oi face 
ce ţi-am zis ! Nu cred că eşti din Miguel Turra, ci trebuie să 
fii vreun pişicher pe care numai Dracu mi l-a trimis aci ca să 
mă ispitească. la spune-mi, nelegiui-tule, nu-i nici jumătate 
zi de cînd ţiu cîrmuirea, şi tu vrei să am şase sute de ducați 
p 

Sufragiul îi făcu semn ţăranului să iasă din odaie, iar 
acesta se strecură afară cu capu-n pămînt, ca şi cum s-ar fi 
temut ca ocîrmuitorul să nu-şi pună-n fapt ameninţarea, 
căci se pricepea de minune pehlivanul să-şi ducă la 
îndeplinire însărcinarea. 

Dar să-l lăsăm pe Sancho aşa mînios cum este — şi pacea 
coboare în juru-i — iar noi să ne-ntoarcem la don Quijote, 
pe care-l lăsarăm oblojit la faţă şi îngrijindu-se să-şi 
lecuiască rănile cele pisiceşti, de care nu se lecui decit în 
opt zile; într-una din acele zile i se întimplă ceea ce Cide 
Hamete făgăduieşte să povestească întocmai şi fără să-i 
scape o iotă din adevărul celor petrecute, aşa cum 
obişnuieşte el să povestească toate întîmplările din această 
istorie, oricît ar fi ele de mărunte. 


Capitolul XLVIII Despre păţania lui don Quijote cu dona 
Rodriguez, duena ducesei, dimpreună cu alte întimplări 
vrednice de-a fi scrise şi veşnic pomenite Posomorit şi obidit 
mai era rănitul de moarte don Quijote, oblojit la faţă şi 
însemnat nu de mîna lui Dumnezeu, ci de ghearele unui 
motan, năpaste legate toate de cavaleria cea rătăcitoare. 
Şase zile-n şir stete el fără să iasă-n lume; iar într-una din 
nopţile ăstui răstimp, cum era el treaz şi dezvelit şi-i umbla 
gîndul la nefericirea lui şi la Altisidora, care nu-l mai slăbea, 
auzi deodată că cineva îi deschide cu cheia uşa odăii, şi într- 
o clipă îşi zise că domniţa cea îndrăgostită vine să tăbărască 
asupra curăţiei lui sufleteşti şi să-l aducă în starea de a-şi 
călca credinţa pe care trebuia s-o păzească faţă de aleasa 
inimii lui, Dulcinea din 'Toboso. 

— Nu, spuse el, dînd crezare închipuirii acesteia a lui (şi- 
şi spuse gîndul cu glas destul de tăricel), nu, nici cea mai 
mîndră arătare de pe pămînt şi n-o să fie-n stare să-mi 
abată proslăvirea faţă de aceea pe care o am săpată şi 
întipărită în fundul inimii şi-n adîincul făpturii mele ! Fie c-ăi 
fi preschimbată, domniţa mea, într-o ţărancă ce duhneşte a 
usturoi, fie într-o zînă a auritului Tajo, ţesînd pînze urzite 
din aur şi borangic, fie că te-or ţine ferecată Merlin şi 
Montesinos oriunde or pofti ei, pretutindeni tu tot a mea 
eşti, şi pretutindeni eu tot al tău am fost şi voi fi. 

Nici nu puse capăt ăstor vorbe, că uşa se şi deschise. 
Don. Quijote sări atunci în picioare pe pat, înfofolit de sus 
pînă jos într-o pătură de saia galbenă, cu o scufă pe cap, cu 
obrazul şi cu mustăţile oblojite, obrazul din pricina zgîrie- 
turilor, iar mustăţile ca să nu i se înmoaie şi să-i cadă pe 
oală708; în portul acesta, ai fi crezut că-i cea mai de spaimă 
arătare din cîte le poate mintea închipui. îşi pironi ochii 
către uşă şi, cînd se aştepta şi el s-o vadă intrînd smerită pe 
îndurerata Altisidora, văzu că intră o preacinstită duena, cu 
un văl alb, tivit pe margini, şi atît de lung, încît o acoperea 
şi o înfăşură din creştet pină-n tălpi. între degetele miinii 
stingi ţinea un muc de luminare aprinsă, iar cu dreapta îi 
acoperea flacăra, să nu-i vină lumina-n ochii-i acoperiţi de 


nişte ochelari cît toate zilele. Venea călcind încetişor şi-şi 
mişca paşii cu multă grijă. Don Quijote o privi, de la locul lui 
de pîndă, şi cînd îi văzu înfăţişarea şi-i mai luă în seamă şi 
muţenia, crezu că-i vreo strigoaică sau vrăjitoare, care 
venea aşa îmbrăcată ca să pună cu el la cale cine ştie ce 
tîrg'necurat, şi începu să-şi facă la cruci pe nerăsuflate. 
Arătarea păşi mai aproape, şi cînd ajunse cam prin mijlocul 
odăii, îşi ridică ochii şi văzu focul cu care-şi tot făcea la cruci 
don Quijote; şi dacă el rămase înfricoşat văzîndu-i făptura, 
apăi nici ea nu rămase mai puţin spăimîntată văzînd-o pe a 
lui, fiindcă de-ndată ce-l văzu atit de lung şi de gălbejit, cu 
pătura aceea pe el şi cu oblojelile care-l sluţeau, scoase un 
strigăt şi spuse: — Doamne! Ce-mi văd ochii? 

Şi de spaimă îi căzu şi luminarea din mină, şi, văzîndu-se 
pe-ntuneric, întoarse din călciie, dînd să plece, dar aşa, cu 
frica-n sîn cum se afla, se împiedică în poale şi căzu lată pe 
duşumea. Don Quijote, înspăimîntat şi el, prinse să-i spună: 
— Rogu-te fierbinte, năluco, sau ce-i mai fi fiind, spune-mi 
cine eşti şi să-mi mai spui şi ce vrei de la mine. Dacă eşti 
cumva vreun suflet ce pătimeşte în focul cel curăţitor de 
păcate, spune-mi, că eu oi face pentru tine tot ce-mi va sta 
în putinţă, fiindcă sînt creştin catolic şi ţin să fac bine la 
toată lumea, că doar de asta am intrat şi eu în tagma 
cavalerilor rătăcitori, pe care o mărturisesc, şi a cărei 
menire merge pînă la a face bine şi sufletelor din 
purgatoriu. 

Doamna cea adînc întristată, cînd auzi că el se roagă de 
ea ca de Maica Precista, înţelese după frica ei cîtă frică 
trebuie să-i fi fost şi lui don Quijote, şi atunci îi răspunse cu 
glas coborit şi tinguitor: — Seniore don Quijote — dacă 
cumva luminăţia-ta eşti cu adevărat don Quijote — eu nu 
sînt nălucă, nici arătare şi nici suflet din purgatoriu, aşa 
cum pesemne ţi-ai dat cu gîndul, ci dona Rodriguez, duena 
stăpînei mele ducesa, care viu şi eu cu un necaz din acelea 
pe care luminăţia-ta obişnuieşti a le lecui. 

— la spune-mi, doamnă Rodriguez, zise don Quijote, nu- 
mi vii cumva cu vreun codoşlic? Fiindcă dacă-i aşa, uite, ţi-o 


spun verde de la-nceput că nu pot fi de folos nimănui, şi 
asta numai mulţumită frumuseţii domniţei Dulcinea din 
Toboso. Ce mai atita vorbă, doamnă Rodriguez, dacă-mi 
chezăşuieşti că nu vii cu vorbe dulci şi că nu ţi-e gîndul la 
asta, apăi poţi să te duci să-ţi aprinzi luminarea şi pe urmă 
să te-ntorci; şi atunci om sta noi de vorbă despre tot ce-i 
porunci şi despre tot ce ţi-o pofti inima, numai să fie aşa 
cum ţi-am spus: fără vorbe dulci de la nimeni. 

— Eu, şi vorbe dulci de la cineva, seniore don Quijote ? 
răspunse duena. Da' nu mă cunoşti luminăţia-ta cine sînt: 
doar n-am ajuns la o vîrstă atît de înaintată încît să mă ţiu 
de copilării din astea, căci, slavă Domnului, cu un picior în 
groapă nu sînt, şi apoi mai am în gură toţi dinţii şi toate 
măselele, afară numai de cîteva lipsă, pe care mi le-au 
prăpădit nişte pîrdalnice de guturaie care bîntuie atît de 
des prin ţinutul acesta al Aragonului. Dar aşteaptă-mă 
niţeluş, că numai ce mă duc să-mi aprind luminarea şi mă 
şi-ntorc într-o clipită ca să-ţi povestesc luminăţiei-tale 
amarul meu, ca unuia ce ştie să tămăduiască toate 
amarurile de pe lume. 

Şi, fără să mai aştepte răspuns, ieşi din odaie, unde don 
Quijote rămase liniştit şi dus pe gînduri, s-o adaste; dar 
îndată puseră stăpinire asupră-i mii de bănuieli în legătură 
cu acea nouă pătăranie; îşi zise că rău a făcut şi că şi mai 
rău a chibzuit punîndu-se în primejdia de a călca 
nestrămutata credinţă ce-o făgăduise alesei sale şi-şi spuse 
în sinea lui: Mai ştii dacă împieliţatul, care-i dibaci şi 
pehlivan nevoie-mare, n-o vrea să mă ducă acum la 
pierzanie cu o duena, după ce-a văzut el că nu i-a mers cu 
împărătese, cu regine, cu ducese şi cu contese? C-am auzit 
eu spunîndu-se de mai multe ori şi de către mai mulţi 
înţelepţi că dacă-i dă mîna, mai degrabă cată să te 
momească el cu un ou decit cu un bou. Şi cine ştie dacă 
singurătatea, prilejul şi liniştea asta de noapte nu mi-or 
trezi patimile cele adormite şi nu m-or face ca tocmai acum, 
către sfîrşitul anilor mei, să cad acolo unde n-am lunecat 
niciodată? în împrejurări de soiul ăsta e mai bine să dai bir 


cu fugiţii decît să aştepţi bătălia. Dar pesemne că nu-s în 
toate minţile de vreme ce-mi trec prin gînd şi mai stau să şi 
spun asemenea nerozii, căci nu-i cu putinţă ca o duena 
înfofolită în văluri lungi şi albe, şi cu ochelari pe nas, să 
trezească sau să aţiţe vreun gind păcătos nici în cel mai 
deşucheat suflet de pe lume. Au se află pe faţa pămîntului 
vreo duena care să nu fie pisăloagă, pungită la faţă şi 
sclifosită? Departe, dară, de mine cu toată seminţia 
duenelor, seminţie atît de netrebnică pentru orice soi de 
desfătare omenească. Cît de bine făcea doamna aceea 
despre 709 care umblă vorba că avea la ea în iatac două 
momii de cîrpe, avînd înfăţişarea unor duene cu ochelarii pe 
nas şi cu ghergheful în mină, chip că lucrează ! Şi, pentru a 
da o vrednică înfăţişare încăperii, tot atît de bine slujeau 
acele momii ca şi nişte duene în carne şi oase ! Spunînd 
vorbele astea, sări din pat cu gindul de a zăvori uşa şi de-a 
n-o lăsa pe doamna Rodriguez să intre; dar pînă să ajungă 
s-o zăvorască, doamna Rodriguez se şi înapoiase, ţinînd în 
rnînă o luminare aprinsă de ceară albă, şi cînd îl văzu mai 
deaproape pe don Quijote, înfofolit în pătură, cu oblojelile 
pe faţă, cu scufa sau cu tichia pe cap, se sperie de-a doua 
oară şi se dete cu vreo cîţiva paşi înapoi, zicînd: — Nu sînt 
cumva primejduită, seniore cavaler? Fiindcă nu prea-mi 
miroase a gînd curat faptul că luminăţia-ta te-ai dat jos din 
pat. 

— "Tocmai asta voiam şi eu să te-ntreb, doamnă, răspunse 
don Quijote, şi chiar te şi-ntreb dacă nu mă aflu cumva în 
primejdie să dai năvală peste mine şi să mă siluieşti. 

— De la cine sau cui ceri, seniore cavaler, această 
chezăşie ? întrebă duena. 

— Dumitale şi de la dumneata o cer, răspunse don 
Quijote, fiindcă nu sîntem nici eu de piatră, nici dumneata 
de lemn, nici acum nu-s ceasurile zece dimineaţa, ci-i 
miezul nopţii, şi poate chiar ceva şi mai tîrziu, după cite-mi 
dau cu gîndul, şi ne aflăm şi într-o odaie mai închisă şi mai 
tăinuită decit trebuie să fi fost peştera în care hainul şi 
cutezătorul de Eneas s-a înfruptat din frumoasa şi milostiva 


Didona. Dar dă-mi mîna, doamnă, că nu-mi trebuie altă 
chezăşie mai de soi decît aceea pe care mi-o dau pe deo 
parte înfrînarea şi curăţia mea, iar pe de alta, aceste 
preacinstite văluri. 

Şi, spunînd asta, îi sărută dreapta şi-i prinse stinga, pe 
care ea i-o dete cu aceleaşi ceremonii. 

Cide Hamete face aici o paranteză şi spune că, pe barba 
lui Mahomet, din cele două rînduri de straie pe care le 
avea, le-ar fi dat pe cele mai bune, numai să-i fi văzut pe cei 
doi inşi cum păşeau aşa înlănţuiţi mînă-n mînă de la uşă 
către pat. în sfîrşit, don Quijote se vîri iar în aşternut, dar 
dona Rodriguez rămase să şadă pe unjilţ la o oarecare 
depărtare de pat, nepărăsindu-şi nici ochelarii, nici 
luminarea. Don Quijote se ghemui şi se acoperi tot, 
nelăsîndu-şi afară decit faţa; şi după ce se potoliră amindoi, 
cel dinţii ce întrerupse tăcerea fu don Quijote, care spuse: 
— Acum, dragă doamnă Rodriguez, poţi să-i dai drumul şi 
să-ţi deşerţi sacul cu tot ce ai pe inimă şi cu tot ce te roade 
pe dinlăuntru, că la toate te-oi asculta cu urechi neprihănite 
şi te-oi ajuta cu fapte milostive. 

— De asta sînt încredinţată, răspunse duena, căci de la o 
făptură atit de aleasă şi de plăcută ca a luminăţiei-tale nici 
nu te puteai aştepta la altceva decit la un răspuns atît de 
creştinesc. Treaba stă aşa, seniore don Quijote, că deşi 
luminăţia-ta mă vezi aşezată pe jilţul ăsta, în mijlocul 
regatului Aragonului şi în straiele unei biete duena urgisite, 
eu sînt totuşi de baştină din Oviedo, în ţinutul Asturiei, şi 
dintr-o spiţă care se înrudeşte cu multe dintre cele mai 
bune neamuri de prin partea locului. Dar steaua mea cea 
rea şi tînjeala pe care se puseseră părinţii mei, sărăciţi mai- 
nainte de vreme, fără să ştie nici ei cum sau necum, m-au 
adus în cetatea de scaun, la Madrid, unde, şi ca să-şi ia de-o 
grijă şi ca să preîntîmpine năpaste şi mai mari, părinţii mei 
mă băgară să slujesc cu acul la o doamnă de neam ales, şi 
pot să te încredinţez pe luminăţia-ta că dacă-i vorba de 
horbote şi de albituri, apăi de cînd sînt pe lume nu s-a găsit 
una să mă întreacă. Părinţii mei mă lăsară acolo să slujesc şi 


se-ntoarseră la ei în ţinut, de unde, în cîţiva ani, trebuie c-or 
fi ajuns la cer, căci erau, pe lîngă multe altele, buni şi 
catolici creştini. Rămăsei, dară, orfană şi silită să trăiesc din 
simbria păcătoasă şi din sărăcia de bacşişuri pe care le 
primesc de obicei prin palate slujitoarele de felul meu. într- 
a- cestea, fără a-i da vreun prilej, mă îndrăgi un scutier de 
pe-acolo din casă, om nu tocmai tînăr, bărbos şi arătos, dar 
mai cu seamă de obirşie înaltă, fiindcă era din munţi. 
Dragostea noastră n-a fost, pasămite, chiar atît de tăinuită 
încît să nu prindă de veste şi stăpîna mea, care, ca să nu 
mai iasă vorbe, ne şi cunună cu tot dichisul în faţa sfintei 
noaste maici, biserica apostolicească romană. Din această 
căsnicie se născu o fată, parcă pentru a-mi îngropa norocul 
— dacă noroc se mai poate chema şi de ceea ce avui parte 
pîn-atunci — şi asta nu fiindcă aş fi murit la facere, că doar 
am născut cu bine şi la timp, ci pentru că, curînd după 
aceea, muri şi bărbatu-meu de pe urma unei sperieturi pe 
care a tras-o, că dac-aş avea timp să-ţi povestesc acum şi 
treaba asta, sînt încredinţată că luminăţia-ta te-ai cruci, nu 
altceva ! Şi nici n-apucă să-şi încheie vorba, că şi izbucni 
într-un plins amarnic şi spuse: lartă-mă, seniore don 
Quijote, că nu mai sînt stăpînă pe mine, fiindcă, ori de cîte 
ori mi-aduc aminte de restriştea mea, îmi dau lacrimile. Vai, 
Doamne, cu cîtă iscusinţă o purta pe stăpiînă-mea pe 
spinarea unui catîr zdravăn, negru ca pana corbului! Gă pe- 
atunci nu se foloseau încă rădvane şi nici lectici, aşa cum se 
spune că-i obiceiul acuma, aşa că doamnele umblau de-a 
călare la spatele scutierilor lor. Lucrul acesta, cel puţin, nu 
pot să ţi-l las nepovestit, ca să vezi şi luminăţia-ta cît de 
curtenitor şi de prevenitor era bărbatu-meu, drăguţul de el. 
Cînd să dea în uliţa Santi- ago din Madrid, care-i cam 
strimtă, tocmai venea dintr-acolo un judecător de la curte, 
avind dinainte-i doi aprozi. Şi de-ndată ce drăguţul meu de 
scutier îl văzu, strînse de friul cadrului, arătînd prin aceasta 
că vrea să se întoarcă spre a-l însoţi. Stăpina mea, care era 
la spatele lui, îi spuse printre dinţi: Ce faci, nenorocitule, nu 
vezi că într-acolo vreau eu să mă îndrept? Judecătorul, ca 


om binecrescut, îşi opri calul şi spuse: Mergi, seniore, pe 
drumul pe care l-ai apucat, fiindcă eu sînt cel căruia i se 
cade s-o însoţească pe seniora dona Casilda, că aşa o chema 
pe stăpîna mea. Totuşi, bărbatu-meu, cu pălărian mină, mai 
stăruia încă să-l însoţească el pe judecător. Văzînd una ca 
asta, stăpîna mea, grozav de mînioasă şi de înciudată, 
scoase de la ea din toc un ac gros sau mai curînd, cred, o 
sulă şi-l împunse atit de tare-n şolduri, încît bărbatu-meu 
scoase un răcnet ca acela, şi nu ştiu cum se răsuci, că dădu 
cu stăpină-sa de pămînt. Săriră îndată două slugi de-ale ei 
s-o ridice şi la fel făcu şi judecătorul, dimpreună cu aprozii. 
Se puse-n fierbere toată Poarta Guadalajarei *, vreau adică 
să spun toată mulţimea de gură-cască aflată pe-acolo. 
Stăpîna mea îşi urmă drumul pe jos, iar bărbatu-meu intră 
la un bărbier, unde i se spuse cad erau străpunse 
măruntaiele dintr-o parte într-alta. Într-atât se răspîndi 
vestea despre această purtare aleasă a bărbatului meu, 
incit pînă şi ţincii se ţineau după el pe uliţe. Şi de asta, şi 
fiindcă avea şi vederea cam scurtă, stăpîna mea se 
descotorosi de el; şi nici nu mai încape vorbă că 
amărăciunea de pe urma acestui lucru — eu, cel puţin, sînt 
încredinţată de asta — i-a pricinuit şi răul morţii. Rămăsei 
dară văduvă, de izbelişte, şi cu fata pe cap, care se făcea 
din ce în ce mai frumoasă, ca spuma mării. în cele din urmă, 
cum îmi mersese vestea că-s neîntrecută la lucru de mină, 
stăpina-mea de-acuma, ducesa, care se măritase de curînd 
cu ducele, stăpînul meu, îşi puse-n gînd să mă ia şi pe mine 
cu dînsa aici în regatul Aragonului; şi dacă mă lua pe mine, 
nu se putea să n-o ia şi pe fie-mea, care zi de zi creştea tot 
mai mîndră, şi, o dată cu ea, îi creşteau şi farmecele, de-ai fi 
zis că adunase intr-insa toată gingăşia de pe lume. Cîntă ca 
o ciociîrlie, dănţuie ca gîndul, joacă de nici nu mai ştie de ea, 
scrie şi citeşte ca un dascăl, socoteşte ca un avar. Barem de 
curăţenia ei ce să mai vorbesc, că nici apa curgătoare nu-i 
mai curată decît ea ! Şi dacă nu mă-nşel, trebuie să aibă 
acum cam la şaisprezece ani, cinci luni şi trei zile, o zi, 
acolo, mai mult sau mai puţin nu intră la socoteală. Ca să nu 


mai lungesc vorba, pe copila asta a mea o îndrăgi feciorul 
unui ţăran putred de bogat, care-i de printr-un sat de-al 
ducelui, nu prea departe de-aici. Pînă-n cele din urmă, nici 
eu nu ştiu cum sau necum, se apropiară unul de altul; iar el, 
cu şoşele, cu momele, că o s-o ia de nevastă, făcu ce făcu 
de-mi batjocori fata, şi acum nu mai vrea să se ţie de vorbă. 
Şi cu toate că ducele ştie, fiindcă m-am jeluit lui nu o dată, 
ci de nu ştiu cîte ori, şi l-am rugat să-i poruncească acelui 
ţăran să se însoare cu fie-mea, stăpînu-meu face totuşi pe 
fudulul de urechi şi abia de catadicseşte să cate la vorba 
mea. 710 

Şi pricina nu-i alta decît că tatăl înşelătorului e grozav de 
bogat şi-l împrumută cu bani pe duce, ba uneori se mai şi 
pune chezaş pentru potlogăriile lui, aşa că, de! stăpînu-meu 
nu vrea să-l nemulţumească sau să-l amărască în nici un fel. 
Aş vrea dară, scumpe domn, ca luminăţia-ta să iei asupră-ţi 
ştergerea acestei jigniri, fie prin rugăminţi, fie pe calea 
armelor ; căci — după cum o omenire întreagă spune — 
luminăţia-ta ai venit doară pe lume ca să ştergi jignirile, să 
îndrepţi strimbătăţile şi să-i ocroteşti pe cei oropsiţi. 
Gîndeşte-te şi luminăţia-ta că-i orfană, gîndeşte-te la 
gingăşia ei, la tinereţile ei şi la toate părţile ei cele bune pe 
care am spus că le are; căci, pe Dumnezeul meu, uite, să n- 
am parte de suflet dacă, dintre toate fetele care o slujesc pe 
ducesă, se găseşte una singură care să ajungă măcar pînă 
la tălpile condurilor ei. Pînă şi una căreia-i zice Altisidora şi 
care trece drept cea mai isteaţă şi cea mai frumuşică dintre 
ele, dacă stai s-o asemeni cu fie-mea, apăi îi rămîne hăt cu 
două poşte-n urmă, pentru că trebuie să ştii şi luminăţia-ta, 
domnul meu, că nu-i aur tot ce străluceşte, şi că Altisidora 
asta e mai mult înfumurată decit frumoasă şi-i mai curînd 
zvăpăiată decit aşezată; şi, colac peste pupăză, nu-i nici 
prea sănătoasă, fiindcă într-atâta îi duhneşte răsuflarea, de 
nu poţi o clipă măcar s-o rabzi lingă tine; şi chiar şi stăpînă- 
mea, ducesa. dar mai bine mă bat peste gură, că, vorba 
aceea, şi pereţii au urechi. 


— Dar, pentru numele lui Dumnezeu, doamnă dona 
Rodriguez, ce-are stăpîna mea ducesa? 

— Ei, dacă mă rogi atita, spuse duena, nu pot să nu-ţi 
spun adevărul adevărat la cele ce mă întrebi. Vezi, 
luminăţia-ta, seniore don Quijote, toată acea mîndreţe a 
stăpinei mele ducesa ? Toată acea netezime a chipului ei, de 
să zici că-i spadă şlefuită şi lustruită, nu alta? Cei doi 
obrăjori de lapte şi de porfiră, de parcă pe unul îi stă 
soarele, iar pe celălalt luna? Şi acea gingăşie a umbletului 
ei, care parcă nesocoteşte pămîntul, abia atingindu-l, de-ţi 
vine să crezi că numai sănătate răspindeşte pe oriunde 
trece? Ei bine, află luminăţia-ta că, pentru asta, poate să-i 
mulţumească mai întîi lui Dumnezeu şi apoi celor două răni 
pe care şi le-a făcut dinadins şi la un picior şi la celălalt şi pe 
unde, ca prin nişte fîntîni, i se scurg toate umorile rele *, de 
care, după cîte spun doftorii, este plină ochi. 

— Maică Precistă! spuse don Quijote. Este oare cu 
putinţă ca stăpina mea ducesa să aibă într-însa asemenea 
jghiaburi? Dar nici călugări din tagma desculţilor să fie, şi 
tot nu i-aş crede de mi-ar spune una ca asta ! Dacă, însă, 
doamna dona Rodriguez mi-o spune, apăi aşa o fi. însă, din 
asemenea răni, şi încă aşezate în asemenea locuri, îmi 
închipui că nu sucuri rele, ci chihlibar topit trebuie să 
mustească. Acuma încep şi eu să cred cu adevărat că-i mare 
lucru pentru sănătate să-ţi dai cep cu izvoare din acestea. 

Abia de apucă don Quijote să spună vorbele astea, şi iată 
numai că uşile încăperii se deschiseră c-o izbitură zdravănă, 
care o sperie într-atîta pe dona Rodriguez, încit îi căzu 
luminarea din mînă, şi în odaie se făcu întuneric ca în gura 
lupului, cum spune vorba bătrînească. îndată se pomeni 
biata femeie c-o înhaţă cineva cu amîndouă mîinile de git, şi 
încă atît de vîrtos, încit îi tăie răsuflarea, în timp ce 
altcineva, cât ai clipi, îi ridică poalele fără să scoată o vorbă, 
şi cu ceva — parc-ar fi fost un papuc — începu să-i care la 
lovituri, de-ţi era mai mare mila; şi măcar că don Quijote 
încerca şi el această milă, nu s-ar fi mişcat totuşi din pat nici 
în ruptul capului, căci habar n-avea ce drăcie o mai fi fost şi 


aceea, şi stătea cuminte, fără să cricnească, temîndu-se 
chiar să nu-i vină şi lui rîndul la scărmănătură; şi nu s-a 
temut el degeaba, fiindcă după ce-o lăsară snopită pe 
duena, care nici să zică au nu cuteza, gizii cei muţi se 
apropiară de don Quijote, îl scoaseră cu de-a sila din 
aşternut şi de sub pătură şi mi ţi-l pişcară şi ciupiră atit de 
pe-ndelete şi atit de avan, încît el n-avu încotro şi trebui să 
se apere cu pumnii, şi toate astea, într-o tăcere 
nemaipomenită. Ţinu bătălia preţ de jumătate ceas, nălucile 
ieşiră, dona Rodriguez îşi trase poalele în jos şi, jeluindu-şi 
nefe-711 ricirea, ieşi şi ea pe uşă afară, fără să-i spună o 
vorbă lui don Quijote, care, îndurerat şi pişcat, încurcat şi 
dus pe ginduri, rămase singur, unde l-om lăsa stăpînit de 
dorinţa de-a afla cine-o fi fost afurisitul de vrăjitor care-l 
necinstise într-atita; dar treaba asta om spune-o cînd i-o 
veni şi ei sorocul, fiindcă acum ne cheamă Sancho Panza, şi 
aşa cere şi buna întocmire a povestirii. 


Capitolul XLIX 

Despre ceea ce i s-a întimplat lui Sancho Panza pe cînd 
îşi cerceta ostrovul îl lăsarăm pe marele cîrmuitor scos din 
sărite şi supărat foc cu săteanul acela şoltic, care i-l 
zugrăvise pe dracu şi care, pus la cale de către majordom, 
iar acesta pus la cale de către duce, făceau haz amîndoi pe 
socoteala lui; dar el, măcar că nătăfleţ, nedat la rindea şi 
burduhos, aşa cum era, se ţinea dirz cu toţi ceilalţi şi spuse 
către cei ce se aflau cu el, precum şi către doftorul Pedro 
Recio, care, îndată după isprăvitul tăinuirii cu scrisoarea 
ducelui, se întoarse în odaie: — Acum îmi dau şi eu cu 
adevărat seama că judecătorii şi cîrmuitorii sînt sau trebuie 
să fie de oţel ca să nu simtă pisălogelile celor care vin cu 
treburi, că la tot ceasul şi la orice timp li se abate mereu ca 
să-i asculţi şi să-i împaci; şi să se scufunde şi pămîntul, că ei 
pas să cate la altceva decit la treburile lor; şi dacă bietul 
judecător nu-i ascultă şi nu-i împacă, fie pentru că nu poate, 
fie pentru că nu-i timpul potrivit să se ţie de ei, îndată încep 
să-l clevetească şi să cîrtească împotrivă-i, şi să-i găsească 
nod în papură, şi să se lege pînă şi de neamurile lui. Mai 
stăi, netotule şi smintitule de jălbar, şi nu da aşa buzna; 
aşteaptă şi tu să-ţi vie timpul şi rindul ca să-ţi spui păsul; nu 
mai tot pica la ceasul prînzului sau la acela al dormitului, că 
judecătorii sînt şi ei din carne şi oase, şi trebuie să dea bir 
firii, ceea cc ca cu socoteală le cere; numai eu nu-i dau firii 
melc să mănînce, şi asta mulţumită domnului doftor Pedro 
Recio 'Tirteafuera, care-i aici de faţă şi care vrea ca eu să 
mor de foame, şi, colac peste pupăză, mai spune şi că 
moartea asta e viaţă, că aşa viaţă să-i dea Dumnezeu lui şi 
la toţi cei de teapa lui, vreau să zic la toţi doftorii răi, că cei 
buni, dimpotrivă, de cununi de finic şi de lauri sînt vrednici. 

Toţi cei ce-l cunoşteau pe Sancho se minunau auzindu-l 
că vorbeşte atit de ales şi nu puteau să-şi desluşească altfel 
faptul decit prin aceea că slujbele şi cinurile cele înalte sau 
îţi ascut mintea, sau ţi-o tocesc cu totul. în cele din urmă, 
doftorul Pedro Recio din Tirteafuera îi făgădui c-o să-i dea 
în acea seară să cineze, măcar că prin aceasta s-ar abate de 


la toate poruncile lui Hipocrates. Vorbele astea îl mulţumiră 
pe cîrmuitor, care acum aştepta cu mare înfrigurare să 
sosească odată seara şi ceasul cinei; şi deşi timpul, după cit 
i se părea lui, parcă sta pe loc şi nu mai avea de gînd să 
treacă odată, sosi totuşi şi clipa mult rivnită de el, cînd îi 
deteră să mănînce o tocană de vacă cu ceapă şi nişte 
picioare fripte de vițel nu tocmai tînăr. Prinse să înfulece 
din toate astea mai abitir decît dacă i-ar fi dat prepeliţe de 
Milano, fazani de Roma, vițel de Sorrento, potirnichi de 
Moron, sau gişte de Lavâjos, şi-n timp ce mînca, întorcîndu- 
se către doftor, îi spuse: — Uite, domnule doftor, de-acum 
înainte să nu te mai îngrijeşti să-mi dai să mănînc lucruri de 
soi şi bucate alese, fiindcă-ar fi să-mi scoţi stomahul din 
țiţini, că el e obişnuit numai cu carne de capră şi de vacă, cu 
slănină, cu pastramă, cu napi şi cu ceapă, şi dacă-i dai 
cumva bucate mai acătării, le primeşte cu nazuri şi 
citeodată chiar cu silă. Tot ce-ar avea mai bun de făcut 
sufragiul este să-mi dea ghiveciuri, deoarece, cu cît sînt mai 
amestecate, cu atît te îmbie mai mult mirosul lor, şi într- 
însele poate să îndese şi să vire tot ce i-o pofiti inima, numai 
să fie lucruri de mîncare, că eu tot mulţumit oi fi, şi l-oi şi 
răsplăti într-o bună zi; şi să nu se joace nimeni cu mine, 
pentru că sau sîntem, sau nu sîntem ceea ce sîntem ! Să 
trăim cu toţii şi să mîncăm laolaltă în bună pace şi prietenie, 
că atunci cînd Dumnezeu luminează de ziuă, pentru toţi 
luminează; eu oi cîrmui ostrovul acesta fără să las să-mi 
scape nici atitica din drepturile mele şi, totodată, fără să fiu 
mituit; şi toată lumea să deschidă bine ochii şi să ia seama 
ce face, fiindcă eu vă spun de la bun început că nu-i de 
şagă, şi să poftească numai cineva să mă întărite, că vede el 
pe dracu ! Cine se minjeşte cu miere, pe acela-l mîncă 
muştele. 

— Fireşte, mărite cîrmuitor, spuse sufragiul, că 
luminăţia-ta ai multă dreptate în tot ce-ai spus; şi eu, iată, 
îţi făgăduiesc în numele tuturor localnicilor din acest ostrov 
că au să te slujească pc luminăţia-ta cu toată grija, 
dragostea şi buna voire, pentru că felul blînd de a dirigui pe 


care luminăţia-ta l-ai arătat încă de la început n-o să le dea 
prilej nici să facă şi nici să gîndească vreun lucru care să se 
întoarcă spre răul luminăţiei-tale. 

— Cred şi eu, răspunse Sancho, şi chiar că ar fi nişte 
proşti dac-ar face sau ar gîndi altcum. Şi mai spun înc-o 
dată să aibă grijă de hrana mea şi-a măgarului meu, că 
asta-i treaba cea mai de seamă şi care intră cel mai mult la 
socoteală. Şi fiindcă tot e acum ceasul, hai să facem 
cercetări, că am de gînd să curăţ această insulă de 
haimanale, de derbedei şi de oameni fără căpătii, fiindcă 
trebuie să ştiţi, fraţilor, că leneşii şi neisprăviţii sînt pentru 
obşte ceea ce-s şi trîntorii pentru stupi, că stau numai de 
mănîncă mierea pe care o pregătesc albinele cele harnice. 
Am de gînd să-i ocrotesc pe ţărani, să păstrez drepturile 
hidalgilor şi, mai presus de toate, să ţiu la mare preţ 
credinţa şi să-i cinstesc pe oamenii bisericii. Ce ziceţi de 
toate astea, fraţilor? Nu vorbesc eu oare cu rost? Sau poate 
că spun prăpăstii? 

— Ba vorbeşti atît de bine, luminăţia-ta, spuse 
majordomul că stau şi mă crucesc văzînd cum un om atît de 
fără carte ca luminăţia-ta — fiindcă aşa-mi zic eu, că n-ai 
carte de loc — să spună atitea lucruri minunate şi atît de 
pline de înţelepciune şi de miez, lucruri străine de tot ceea 
ce se aşteptau de la mintea luminăţiei-tale şi cei ce ne-au 
trimis aici şi cei ce te-am însoţit; în fiece zi se tot văd lucruri 
noi pe lume; păcălelile se schimbă-n adevăruri, iar păcălicii 
rămîn ei cei păcăliţi. 

Se lăsă seara, şi cîrmuitorul îşi luă cina cu îngăduinţa 
doftorului Recio. După ce se făcură toate pregătirile pentru 
cercetare, ieşi el împreună cu majordomul, cu sfetnicul şi cu 
sufragiul, apoi cu cronicarul, care avea de grijă să 
însemneze toate faptele lui Sancho, şi cu o mulţime atît de 
mare de alguazili şi de diaci, încît puteau să alcătuiască un 
adevărat pilc de oaste. La mijloc mergea Sancho, cu topuzul 
lui judecătoresc, de-ţi era mai mare dragul, şi, după ce 
umblară ei o bucată prin sat, numai ce auziră izbituri de 
hangere; o luară într-acolo şi, cînd ajunseră la locul cu 


pricina, văzură că erau doar doi oameni care se încăierau; 
aceştia, văzînd că vin oamenii stăpinirii, se potoliră, iar unul 
din ei zise: — Dreptate, în numele lui Dumnezeu şi al 
regelui. Cum, să-ndur să fiu furat în ochii lumii aci-n sat şi 
să sară pe mine să mă jefuiască în mijlocul drumului? 

— Liniştiţi-vă, oameni buni, spuse Sancho, şi povestiţi-mi 
şi mie din ce v-aţi luat, că eu sînt cîrmuitorul. 

Potrivnicul celui ce vorbise la-nceput spuse: — Stăpine 
cîrmuitor, o să spun eu cît pot mai pe scurt: Luminăţia-ta 
trebuie să ştii că jupinaşul acesta a cîştigat mai adineauri, 
în casa asta de joc de peste drum, mai bine de o mie de 
reali, şi numai Dumnezeu ştie cum; şi aflindu-mă şi eu pe- 
acolo, am făcut de mai multe ori, cînd jocul era îndoielnic, 
să se plece cumpăna către el, şi asta în ciuda bunelor 
îndemnuri ale cugetului meu; el se ridică să plece cu 
ciştigul; şi cînd mă aşteptam şi eu să mă omenească, acolo, 
măcar cu cîţiva reali, aşa cum e obiceiul şi datina să se dea 
oamenilor de ispravă ca mine, care stăm colo de faţă ca să 
ne aflăm în treabă şi la bune şi la rele, să-i sprijinim pe cei 
ce n-au dreptate şi-n felul ăsta să-nlătu- răm zurbalele, el 
puse banii la chimir şi pe-aci ţi-e drumul L 712 

Eu, cătrănit nevoie-mare, mă luai după el şi, cu binişorul 
şi vorbindu-i cu frumosul, i-am cerut să-mi dea şi mie opt 
reali încaltea, că doar ştie că-s om de treabă şi că n-am nici 
o meserie şi nici vreun cîştig la viaţa mea, fiindcă părinţii 
mei nu m-au învăţat nici un meşteşug şi nu mi-au lăsat nici o 
leţcaie; dar el, pişicherul, că-i mai hoţoman decît Cacus şi 
mai coţcar decît Androdilla *, n-a vrut să-mi dea mai mult 
de patru reali, ca să vezi şi luminăţia-ta, stăpîne cîrmuitor, 
ce porc e şi ce suflet de cîine are; dar, pe legea mea, că de 
n-ai fi venit luminăţia-ta, l-aş fi făcut să-i iasă ciştigul pe nas, 
ca să-l învăţ eu minte cum să se poarte cu unul ca mine ! 

— Dar tu ce spui la toate astea ? întrebă Sancho. 

Iar celălalt răspunse că era adevărat tot ce spunea 
potrivnicul lui şi că n-a vrut să-i dea mai mult de patru reali, 
fiindcă-i mai dase de nenumărate ori; şi că cei ce trăiesc pe 
chilipir trebuie să fie şi ei mai simţiţi şi să primească 


bucuroşi ceea ce li se dă, fără să mai stea la tocmeală cu 
cîştigătorii, afară numai dacă nu-s cu totul încredinţaţi că 
aceia-s măsluitori şi că e necinstit cîştigul lor; şi ca semn că 
el e un om cumsecade şi nu se ţine de furtişaguri, aşa cum 
spunea celălalt — şi nici că se poate dovadă mai bună — era 
că nici n-a vrut să-i dea nimic celuilalt, fiindcă numai 
măsluitorii sînt mereu birnici chibiţilor, care ştiu ce le poate 
pielea. 

— Aşa e, spuse majordomul, vezi şi luminăţia-ta, stăpîne 
cîrmuitor, ce-i de făcut cu oamenii ăştia. 

— Ce-i de făcut, e limpede, răspunse Sancho. Tu, cîştigă- 
torule, cinstit sau necinstit, sau nici aşa, nici aşa, dă pe loc 
potrivnicului tău o sută de galbeni şi, pe lîngă asta, ai să mai 
dai încă treizeci pentru calicii din temniţă; iar tu, cel fără 
meşteşug şi fără de belşug, care umbli fără rost pe-aici prin 
ostrov, ia-ţi de îndată cei o sută de galbeni şi mîine în zori 
cărăbăneşte-te de pe-aceste meleaguri într-un surghiun de 
zece ani, sub osînda ca, dacă-l calci, să ţi-l 713 împlineşti pe 
ceea lume, că eu te-oi anina de-o spînzurătoare, sau dacă 
nu eu, te-o anina gealatul din porunca mea. Şi nimeni nu 
cricnească, c-o să-mi simtă mîna ! 

Scoase unul banii din pungă, celălalt îi luă, acesta din 
urmă plecă din insulă, cel dintii se duse la el acasă, iar 
cîrmuitorul rămase locului spunînd: — Sau nu-s eu bun la 
nimic, sau oi face de petrecanie caselor ăstora de joc, că, 
după cîte văd eu, tare mai sînt primejdioase! 

— Acestei case de joc, cel puţin, spuse unul din diaci, n-o 
să-i poţi luminăţia-ta veni de hac, fiindcă-i ţinută de un 
obraz înalt, care pierde în fiecare an cu mult mai mult decit 
ceea ce scoate din cărţi; împotriva altor case de joc mai 
puţin simandicoase ăi putea luminăţia-ta să-ţi arăţi toată 
străşnicia, fiindcă astea-s şi cele ce aduc mai mare pagubă 
şi ascund cele mai mari blestemăţii, căci în casele hidalgilor 
şi ale feţelor luminate nu cutează măsluitorii să se 
folosească de şiretlicurile lor; şi o dată ce patima jocului a 
ajuns o îndeletnicire obştească, tot e mai bine să se joace 
prin casele ălor mari decît prin casa vreunui meseriaş, 


unde, de pe la miezul nopţii încolo, pun mîna pe cîte-un 
amărit şi-l jupoaie de viu. 

— Apăi, diacule, zise Sancho, ştiu eu că în treaba asta ar 
fi multe de spus. 

Şi într-acestea veni un străjer care ducea legat cobză pe 
un băietan şi spuse: — Stăpîne cîrmuitor, băieţandrul ăsta 
venea către noi şi, de îndată ce-a adulmecat el că-i cineva 
din partea stăpînirii, a şi făcut cale-ntoarsă şi a zbughit-o ca 
din puşcă, semn c-o fi vreun deocheat; eu m-am luat după 
el, şi de n-ar fi fost să se poticnească şi să cadă, apăi nu l-aş 
mai fi ajuns în vecii vecilor. 

— De ce fugeai, măi omule? întrebă Sancho. 

La care flăcăiandrul răspunse: — Ca să fiu scutit, 
stăpine, de nenumăratele întrebări pe care ţi le tot pune 
stăpînirea. 

— Cu ce te îndeletniceşti? 

— Sînt ţesător. 

— Şi ce teşi? 

— Virfuri pe lance, cu îngăduinţa luminăţiei-tale. 

— Da' mucalit mai eşti mătăluţă! Şi zi, vrei să faci pe 
măscăriciul? Foarte bine. Şi unde te duceai acum? 

— Stăpîne, mă duceam să iau aer. 

— Şi unde se ia aer aici în insulă? 

— Acolo unde suflă. 

— Bun, ăsta-i un răspuns pe sprinceană, eşti băiat 
deştept! Dar ia închipuie-ţi că eu sînt aerul şi că te suflu din 
spate, mînîndu-te-n temniţă. Pe el, băieţi, legaţi-mi-l burduf 
şi umflaţi-l, că l-oi face eu să doarmă acolo la noapte, fără 
aer. 

— Vezi să nu 1 răspunse flăcăiandrul. Ai să mă faci 
luminăţia-ta să dorm la noapte-n temniţă cînd ai să mă faci 
popă. 

— Dar de ce să nu te fac să dormi în temniţă? răspunse 
Sancho. N-am eu oare puterea să te ferec şi să te desferec 
cînd şi de cîte ori oi pofti? 

— Oricîtă putere ăi avea luminăţia-ta, şi tot n-ai destulă 
ca să mă faci să dorm în temniţă. 


— Ei, asta-i bună! răspunse Sancho. la umflaţi-l pe loc, să 
vadă cu ochii lui cît de amarnic s-a-nşelat, şi de-o umbla 
paznicul să se lase mituit de tine, c-un pas numai să-ţi 
îngăduie să te depărtezi de temniţă, că-l şi trăsnesc c-o 
pedeapsă de două mii de galbeni. 

— Mofturi toate astea! răspunse flăcăul. Treaba stă aşa, 
că nu m-o face să dorm în temniţă nici toată omenirea cîtă 
se află acuma pe lume. 

— Ia spune-mi, împieliţatule, zise Sancho, ai cumva 
vreun heruvim cu puteri de-a te scoate de-acolo şi de-a te 
desface din fiarele în care am eu de gind să pun să te cet- 
luiască ? 

— Uite ce-i, stăpîne cîrmuitor, răspunse băiatul rizînd, să 
fim cu mintea la locul ei şi să nu batem cîmpii. la închipuie- 
ţi luminăţia-ta că dai poruncă să m-arunce-n temniţă şi 
acolo mă ferecă-n fiare şi-n lanţuri şi mă mai viră şi-ntr-un 
beci, şi i se dau paznicului pedepse grozave dacă mă lasă să 
ies, iar el îndeplineşte întocmai porunca; şi cu toate astea, 
dacă eu n-am chef să dorm şi-mi trăsneşte să stau de veghe 
toată noaptea, fără să-mi dea somnu-n gene, ai fi luminăţia- 
ta în stare, cu toată puterea ce-o ai, să mă faci să dorm dacă 
eu nu vreau? 

— Nu, fireşte că nu, spuse sfetnicul. Uite că omul a ştiut 
să se descurce. 

— Vrei adică să spui, zise Sancho, că nu de altceva n-ai 
dormi decît că aşa ţi-e voia, iar nu ca să te împotriveşti voiei 
mele? 

— Fireşte că da, stăpine, nici gind de altăceva. 

— Du-te atunci cu Dumnezeu, zise Sancho, du-te să 
dormi la tine acasă şi să-ţi dea Domnul somn bun, că eu n- 
am de gînd să ţi-l răpesc; însă te povăţuiesc ca de-acu- 
nainte să nu-ţi mai faci de joacă cu stăpînirea, că ai putea să 
dai de unii care să te facă să-ţi simţi joaca pe spinare. 

Flăcăul se duse pe-aci-ncolo, iar cîrmuitorul îşi urmă mai 
departe cercetarea, şi nu trecu mult, cînd iată că veniră doi 
străjeri, care duceau legat pe-un om, şi spuseră: — Stăpîne 
cîrmuitor, ăsta de-aci, care pare bărbat, nu-i bărbat, ci 


muiere — şi nu-i urită de loc — dar umblă îmbrăcată în 
straie bărbăteşti. 

îi puseră în dreptul ochilor vreo două-trei felinare, la 
luminile cărora zăriră un chip de fată, aşa, după cîte arăta, 
ca de vreo 16 ani sau poate ceva mai mult, cu părul strîns 
într-o plasă de aur şi de mătase verde, frumoasă ca o mie 
de mărgăritare; o măsurară din creştet pină-n tălpi şi 
văzură că purta nişte ciorapi de mătase roşie, cu legături de 
tafta albă, de care atîrnau ciucuri de aur şi mărgăritare; 
avea îmbrăcaţi nişte gregiiescos dintr-o pinză verde cu fire 
de aur, şi sub cazaca deschisă, din acelaşi pînzet, purta o 
giubeică dintr-o țesătură foarte scumpă, albă şi aurie, iar 
încălţările îi erau albe şi bărbăteşti; nu era încinsă cu 
spadă, ci cu un jungher foarte bogat, iar în degete avea 
multe inele din cele mai scumpe. Ce să mai spun? Fata 
plăcu tuturor, dar nici unul din cei ce o văzură n-o cunoştea, 
iar localnicii satului spuseră că nu le da prin gind cine ar 
putea să fie, şi tocmai cei care de obicei ştiau despre 
păcălelile ce trebuiau pregătite lui Sancho se minunară cel 
mai mult, pentru că întîmplarea aceea neaşteptată cu 
găsirea fetei nu intra în prevederile lor, aşa că stăteau în 
cumpănă, aşteptind să vadă ce-o ieşi de-aici. Sancho 
rămase înmărmurit de frumuseţea copilei şi o întrebă cine 
era, unde se ducea şi ce prilej o îndemnase să se îmbrace 
cu acele straie. Ea, cu ochii-n pămînt şi cu sfiiciune 
feciorelnică, răspunse: — Nu pot, stăpine, să spun în faţa 
tuturor ceea ce ţin atît de mult să rămină-n taină; un lucru 
numai aş vrea să se ştie, că nu sînt nici tilhar şi nici alt soi 
de nelegiuit, ci o biată fată pe care puterea geloziei a 
împins-o să treacă dincolo de hotarele ce trebuie puse 
cuviinţei. 

Auzind aste vorbe, majordomul spuse către Sancho: — 
Porunceşte, stăpine cîrmuitor, să se depărteze lumea, 
pentru ca această domniţă să poată spune mai în voie ce 
are pe inimă. 

Cîrmuitorul porunci întocmai, şi atunci se depărtară cu 
toţii, în afară de majordom, de sufragiu şi de sfetnic. Văzînd 


că-s numai înde ei, fata urmă mai departe cu vorba, 
spunînd: — Eu, domnilor, sînt fiica lui Pedro Perez Mazorca, 
lînarul cel bogat de-aici din sat, care de obicei se abate des 
pe la noi pe-acasă ca să-l vadă pe tata. 

— Nimic din ce spui dumneata, domnişoară, nu se 
loveşte cu adevărul, zise majordomul, pentru că eu îl cunosc 
bine de tot pe Pedro Perez şi ştiu că n-are de loc copii, nici 
băieţi, nici fete, cu atît mai mult cu cît spui că el este tatăl 
dumitale, ca să adaugi pe urmă că el vine des pe la voi pe- 
acasă ca să-ţi vadă tatăl. 

— Asta m-a izbit de la început şi pe mine, zise Sancho. 

— Vai, domnilor, sînt atît de zăpăcită, că nici nu mai ştiu 
ce vorbesc, răspunse fata. Adevărul e că eu sînt fata lui 
Diego de la Liana, pe care toate luminăţiile-voastre trebuie 
să-l cunoască. 

— Ei, aşa mai merge, răspunse majordomul, că eu îl 
cunosc şi pe Diego de la Liana şi ştiu că-i un hidalgo cu 
trecere şi bogat, că are un fecior şi o fată şi că, după ce-a 
rămas văduv, nu-i nimeni aci-n tot satul care să poată spune 
c-a văzut-o la faţă pe fie-sa, fiindc-o ţine zăvorită, de nu 
pătrunde pin' la ea nici pasăre măiastră, şi cu toate astea 
umblă vestea că-i frumoasă coz. 

— Aşa e, răspunse fata, şi fiica asta a lui sînt eu; dacă 
vestea aceasta care umblă despre frumuseţea mea e 
adevărată sau nu, vă veţi fi dat seama, domnilor, fiindc- 
acum m-aţi văzut. 

Şi-ndată începu să plîngă cu foc. 

Văzînd una ca asta, sfetnicul se apropie de urechea 
majordomului şi-i spuse încet de tot: — Nici nu mai încape 
vorbă că ăstei biete fete i s-a întimplat ceva grozav dacă, 
fiind ea dintr-un neam atît de mare, iese pe uliţă îmbrăcată 
aşa şi la ceasurile astea. 

— Să ştii că da, răspunse majordomul, şi cu atît mai mult 
cu cît bănuiala noastră se vede întărită de lacrimile ei. 

Sancho o mîngiie cu vorba cum se pricepu şi el mai bine 
şi o rugă să le spună fără nici o sfială ce i se întîmplase, că 
toţi vor căuta din suflet s-o ajute pe orice cale cu putinţă. 


— Treaba stă aşa, domnilor, răspunse ea, că tatăl meu 
mă ţine zăvorită de zece ani de zile, adică de cînd maică- 
mea zace în pămînt şi-o mănîncă ţărina; la noi în casă se 
ţine liturghia într-o capelă bogat împodobită, iar eu, în tot 
acest timp, n-am văzut decît soarele pe cer ziua şi stelele 
noaptea, şi nici nu ştiu ce-s acelea uliţe, pieţe, biserici şi nici 
chiar oameni, în afară de taică-meu, de-un frate de-al meu 
şi de Pedro Perez linarul, care, fiindcă intră atit de des la 
noi în casă, mi s-a năzărit să zic că-i tatăl meu, ca să nu 
spun numele celui adevărat. Inmormiîntarea asta de vie şi 
neîngăduinţa asta de a ieşi din casă, măcar pînă la biserică, 
de mai multe zile şi luni mă tot roade la inimă; simţeam 
nevoie să văd lumea sau încaltea satu-n care am venit pe 
lume, găsind cu cale c-o asemenea dorinţă nu s-ar împotrivi 
bunei-cuviinţe pe care fetele de neam mare trebuie s-o 
păstreze şi-n cugetul lor. Cînd auzeam spunindu-se că se 
dădeau lupte de tauri, că se făceau jocuri cu azvirlitul lăncii 
sau se reprezentau comedii, îl întrebam pe frate-meu — 
care-i cu un an mai mic decît mine — să-mi spună şi mie ce- 
s toate acele lucruri şi încă multe altele pe care nu le-am 
văzut; frate-meu mi le zugrăvea cum se pricepea şi el mai 
bine; dar totul nu făcea decît să-mi aprindă şi mai mult 
dorul de a le vedea. în cele din urmă — ca să n-o mai 
lungesc cu povestirea pierzaniei mele — spun numai că |- 
am rugat pe fratele meu şi i-am cerut. de nu i-aş mai fi 
cerut şi de nu l-aş mai fi rugat niciodată. 

Şi se porni iarăşi pe plins. 

Majordomul îi spuse: 

— Zi mai departe, domniţă, şi spune pin' la capăt ce ţi s-a 
întîmplat, că vorbele şi lacrimile domniei-tale ne ţin pe toţi 
cu sufletul la gură. 

— Vorbe puţine mai îmi rămîn de spus, dar lacrimi de 
vărsat multe, pentru că dorinţele cele fără nădejde de 
împlinire nici nu pot avea alte urmări decit lacrimile. 

Sufragiului îi mersese la inimă frumuseţea fetei, ceea ce 
îl făcu să mai dea o dată felinarul în dreptul chipului ei, ca s- 
o vadă din nou, şi i se păru că nu lacrimi erau cele pe care 


le plîngea ea, ci mărgăritărele sau rouă a luncilor, şi le 
preţuia chiar mai mult decît atît, asemănîndu-le cu 
mărgărintele cele răsăritene, şi ar fi dorit din inimă ca 
nefericirea să nu-i fie atit de mare cum o vădeau plinsul şi 
oftările ei. 

Cîrmuitorul îşi pierdu răbdarea văzînd cît zăbovea fata 
cu povestea ei, care mergea ca melcul, şi-i spuse s-o mîntuie 
odată şi să nu-i mai ţină pe loc, că era tirziu şi mai avea încă 
o bucată de mers prin sat. Ea, între sughiţuri întrerupte şi 
oftări frînte, spuse: — Nu alta mi-e nefericirea şi restriştea 
decit aceea că l-am rugat pe fratele meu să mă îmbrace 
bărbăteşte cu unul din veşmintele lui şi să mă scoată într-o 
noapte ca să văd tot satul, cînd tata o dormi; înduioşat de 
rugăminţile mele, primi să-mi împlinească voia, şi, dindu-mi 
aceste veşminte, iar el îmbrăcîndu-se cu altele de-ale mele, 
care-i stau ca turnate, fiindcă nu i-au dat încă tuleiele, şi n- 
ai zice, văzîndu-l, decit că-i o fată frumoasă foc, am ieşit de- 
acasă, să fie de-atunci un ceas sau cam pe-acolo, şi porniţi 
intr-o goană tinerească şi necugetată, am făcut ocolul 
întregului sat, şi cînd să ne-ntoarcem acasă, văzurăm că 
vine o ceată mare de oameni, iar frate-meu îmi spuse: 
Surioară dragă, ăştia trebuie să fie cei din rondul de 
noapte. la-ţi picioarele la spinare, pune-le aripi şi ia-te fuga 
după mine, să nu ne recunoască, fiindcă n-o să ne fie moale. 
Şi spunînd asta, făcu cale-ntoarsă şi prinse nu să alerge, ci 
să zboare; eu nici că făcui vreo cinci-şase paşi, şi căzui lată 
de spaimă, şi atunci mă ajunse slujitorul stăpînirii, care mă 
aduse în faţa luminăţiilor-voastre, unde eu, din pricina 
nesocotinţei şi a toanelor mele, m-am făcut de minune faţă 
de atîta lume. 

— Spui drept, domnişoară, zise Sancho, că nu ţi s-a mai 
întîmplat încolo nimic şi nici vreo gelozie ceva nu te-a scos 
din casă, aşa cum ziceai cînd ai început să povesteşti ? 

— Nu mi s-a întîmplat nimic, şi nici gelozia nu m-a scos 
din casă, ci numai dorul de-a vedea lumea, de-a vedea adică 
doar ulițele ăstui sat. 


în cele din urmă se dovedi că-i adevărat cele ce spunea 
fata o dată cu sosirea strajei ce-l aducea prins pe frate-său, 
pe care pusese mîna unul din străjeri atunci cînd el o luase 
la picior înaintea soru-si. Nu avea pe el decit o fustă bogat 
lucrată şi o măntăluţă de damasc albastru, cu găitane de 
aur scump, pe cap n-avea nici tocă şi nici vreo altă podoabă, 
în afară doar de părul lui, numai inele de aur, atit era de 
bălai şi de cîrlionţat. Cîrmuitorul, majordomul şi sufragiul se 
deteră cu ella o parte şi, făr-a fi auziţi de soru-sa, îl 
întrebară cum de-a ajuns să se-mbrace-n acel port, iar el, 
tot atit de sfios şi de încurcat ca şi ea, povesti întocmai ceea 
ce povestise şi soru-sa, spre marea mulţumire a 
îndrăgostitului sufragiu. Dar cîrmuitorul le spuse: — Văd, 
jupînaşilor, că aţi făcut o năzbitie cît voi de mare, dar ca să 
povestiţi nerozia şi nesăbuinţa asta, nu mai era nevoie de 
atîta vorbă lungă şi nici de atîtea văicăreli şi ofuri, că de-aţi 
fi spus numai: Sîntem cutărică şi cutărică şi am ieşit aşa 
străvestiţi din casa părintească ca să mai dăm cu nasul pe- 
afară şi numai din dor de-a vedea fără nici un alt gînd, s-ar 
fi mîntuit cu toată povestea, făr-atitea smior-căieli şi atîtea 
bizîieli, şi c-o fi şi-o păţi. 

— Asta aşa e, răspunse fata, însă trebuie să ştiţi, 
luminăţiile-voastre, că m-am zăpăcit atît de tare, încît n-am 
mai fost în stare să mă port aşa cum se cuvenea. 

— Nu-i nici o pagubă din atita lucru, răspunse Sancho. 
Hai să mergem şi să vă lăsăm pe domniile-voastre la casa 
părintească, poate că tatăl vostru n-o fi prins încă de veste, 
şi de-acu-nainte să nu mai faceţi copilării de-astea şi să nu 
vă mai arătaţi atît de dornici de-a vedea lumea, că fetele 
cuminţi nu-s uliţarnice, iar muierea şi găina se şi pierd de 
cum au ieşit din ogradă; şi aceea care-i dornică să vadă, tot 
pe-atita doreşte să fie şi ea văzută; mai mult, uite, nu spun. 

Băiatul mulţumi cîrmuitorului de bunătatea ce voia să le- 
o facă însoţindu-i pîn-acasă; şi aşa se-ndreptară într-acolo, 
că nu era departe de locul unde se aflau ei. Ajunseră-n 
sfirşit acasă, şi după ce băiatul azvirli c-o pietricică în 
zăbreaua unei ferestre, ieşi îndată o slujnică care-i aştepta 


şi le deschise poarta, iar ei intrară, lăsîndu-i pe toţi 
minunaţi atît de drăgălăşenia şi de frumuseţea lor, cît şi de 
focul ce-i apucase de-a vedea lumea noaptea şi fără să iasă 
din sat; dar totul îl puseră pe seama vîrstei lor celei 
necoapte. Rămase sufragiul săgetat la inimă şi-şi puse-n 
gînd ca, a doua zi chiar s-o şi ceară de nevastă de la taică- 
su, fiind încredinţat că n-o să zică ba, o dată ce-l ştia slujitor 
de-al ducelui; şi chiar şi lui Sancho îi veni cheful şi-i intră în 
cap să-l însoare pe băiat cu Sanchica, fie-sa, şi-şi puse-n 
minte s-aducă vorba despre asta la timpul potrivit, făcîndu- 
şi socoteala că nici un bărbat n-ar avea ceva împotrivă de-a 
lua pe fata unui cîrmuitor. Cu asta luă sfîrşit cercetarea din 
acea noapte, iar peste două zile se va sfirşi şi cu ocîrmuirea 
lui Sancho, fapt care-i va curma şi-i va risipi toate visurile, 
aşa cum se va vedea mai departe. 


Capitolul L 

Unde se dă pe faţă cine erau vrăjitorii şi gealaţii care o 
bătuseră cu papucul pe dona Rodriguez şi-l pişcaseră şi 
zgiriaseră pe don Quijote, dimpreună cu întîmplările prin 
care a trecut pajul ce-a adus răvaşul la Teresa Panza, 
femeia lui Sancho Panza Spune Cide Hamete, cercetătorul 
cel mai migălos al fiecărui firicel din această istorie 
adevărată, că în timp ce dona Rodriguez ieşea de la ea din 
odaie ca să se ducă în încăperea lui don Quijote, o altă 
duena o şi dibui, şi cum duenele se dau toate-n vînt să afle, 
să audă şi să adulmece, se luă atit de încet după ea, încât 
buna doamnă Rodriguez nu putu s-o simtă; şi de îndată ce-o 
văzu că intră în odaia lui don Quijote, ca să nu calce obiceiul 
obştesc pe care-l au toate duenele de a umbla cu vorba, 
intr-o clipă se şi înfiinţă la stăpină-sa, ducesa, să-i servească 
vestea cum că dona Rodriguez se află la don Quijote în 
odaie. Ducesa îi spuse şi ducelui treaba asta şi-i ceru 
îngăduinţa să se ducă şi ea, dimpreună cu Altisidora, să 
vadă cam ce-o fi vrînd acea duena cu don Quijote. Ducele îi 
dete învoirea, şi atuncea, păşind ele în virful picioarelor şi 
ţinîndu-şi suflarea, ajunseră pînă la uşa odăii, şi-atita se 
lipiră de uşă, încît izbutiră să audă tot ce se vorbea 
înăuntru; şi cînd auzi ducesa că dona Rodriguez dezvăluise 
taina cu Aranjuezul coapselor ei cele bogate în fîntîni*, nu-şi 
mai putu ţine firea, ca şi Altisidora, de altminteri, şi aşa, cu 
o falcă-n cer şi cu una-n pămînt şi însetate de-a se răzbuna, 
mi ţi-l pişcară pe don Quijote şi mi-o snopiră pe duena în 
felul cum s-a povestit mai-nainte; căci jignirile care ating 
de-a dreptul frumuseţea şi fumurile de fiinţe alese ale 
femeilor trezesc în mare măsură mînia într-însele şi le 
aprind dorinţa răzbunării. 714 

Ducesa povesti ducelui tot ceea ce se întimplase, lucru 
de care el făcu mult haz, iar ducesa, mergind mai departe 
cu gîndul de-a petrece pe socoteala lui don Quijote, îl porni 
pe acel paj 1 ce luase chipul Dulcineii în năzbitia cu 
dezlegarea din vrăji — năzbitie pe care Sancho Panza, prins 
în treburile ocîrmuirii sale, o şi dase uitării — îl porni, zic, la 


Teresa Panza, femeia ocîrmuitorului, cu scrisoarea lui 
bărbatu-su, cu o alta de-a ei şi cu o salbă mare şi bogată de 
mărgean, trimisă-n dar. Povestea spune că pajul acesta, 
înţelept foarte, isteţ la minte şi cu gîndul de a-şi sluji 
stăpinii, purcese cît se poate de bucuros către satul lui 
Sancho; şi mai-nainte de-a intra în sat, văzu la malul unui 
riu mai multe femei care spălau rufe; el le întrebă de nu 
ştiau să-i spună dacă stă acolo-n sat o femeie pe nume 
Teresa Panza, nevasta unuia Sancho Panza, scutier al unui 
cavaler căruia-i zice don Quijote de la Mancha; numai ce 
auzi întrebarea, că se şi ridică-n picioare o fetişcană care 
spăla şi-i spuse: — Apăi leresa Panza asta de care vorbeşti 
e mumă-mea, şi acel Sancho Panza îi tată-meu, iar cavalerul 
cu pricina e stăpîinul nostru. 

— Atunci hai cu mine, domnişoară, spuse copilul de casă, 
şi înfăţişează-mă mamei dumitale, fiindcă am adus o 
scrisoare şi un dar de la tăicuţu. 

— Foarte bucuroasă ţi-oi împlini voia, domnule, răspunse 
fetişcana, care arăta ca de vreo 14 ani sau cam pe-acolo. Şi 
lăsînd rufa ce-o spăla pe seama unei soaţe de-a ei, fără să-şi 
mai potrivească părul şi fără să se mai încalţe — căci era 
desculţă şi ciufulită — sări drept în faţa calului, pe care era 
încălecat pajul, şi spuse: Vino cu mine, luminăţia-ta, căci 
casa noastră se află chiar la intrarea-n sat, şi acolo stă 
mumă-mea, obidită foarte, fiindcă de-atita amar de vreme 
n-are nici o ştire de la taică-meu. 

— Păi dacă-i vorba de ştiri, las”, că-i aduc eu ştiri, făcu 
pajul, şi încă atît de bune, c-ar trebui să dea mulţămită lui 
Dumnezeu pentru ele. 715 

Pînă-n cele din urmă, tot sărind, alergind şizburdind, 
fata ajunse-n sat dimpreună cu copilul de casă, şi mai 
înainte de-a intra în casă, strigă de la poartă: — Vino pîn- 
afară, mămucă, haide, vino, că, uite, a sosit un domn care 
aduce răvaşe şi alte cele de la tăicuţul meu cel bun! 

La strigătele ei, Teresa Panza, mumă-sa, care tocmai 
torcea un caier de lînă, ieşi afară cu o fustă cenuşie pe ea. 
După cît era fusta de scurtă, parcă i-ar fi fost anume tăiată, 


ca pedeapsă, ruşinoasă, mai sus de genunchi?/716; mai avea 
pe ea un laibăr tot cenuşiu şi, încolo, numai cămaşa. Nu era 
prea bătrînă, măcar că arăta să fi trecut de 40 de ani; cu 
toate acestea era sănătoasă, zdravănă, bine legată şi pirlită 
de soare. Cînd o văzu pe fie-sa cu pajul călare, îi spuse: — 
Ce s-a întîmplat, fato? Cine-i domnul ăsta? 

— Este un slujitor al stăpînei mele, dona Teresa Panza, 
răspunse pajul. Şi rostind aceste vorbe, se azvirli de pe cal 
şi se duse cu smerenie multă să îngenuncheze în faţa 
doamnei Teresa, căreia-i zise: Dă-mi, luminăţia-ta, mîna, 
stăpînă dona Teresa, ca soaţă legiuită a seniorului don 
Sancho Panza, ocîrmuitor învestit cu toate puterile al insulei 
Barataria. 

— Vai de mine, fugi de-acolo, domnule dragă, nu-mi mai 
vorbi mie aşa, că nu-s eu nici cît negru sub unghie doamnă 
de curte, ci, ia, o biată ţărancă, fată de clăcaş şi nevastă de 
scutier rătăcitor, iar nu de ocîrmuitor, nici pomeneală de- 
aşa ceva ! 

— Luminăţia-ta, răspunse pajul, eşti preavrednica soaţă 
a unui preaarhivrednic cîrmuitor, şi drept dovadă a ăstui 
adevăr, primeşte luminăţia-ta acest răvaş şi acest dar. Şi pe 
dată scoase din taşcă o salbă de mărgean cu capetele de 
aur şi i-o prinse în jurul gîtului, zicîndu-i: Scrisoarea asta 
este de la stăpînul ocîrmuitor, iar o alta, pe care o am la 
mine, dimpreună cu această salbă de mărgean, este de la 
stăpina mea ducesa, care mă trimite la luminăţia-ta. 

Teresa rămase cu gura căscată, şi la fel şi fie-sa, care 
spuse: — Gitul să mi-l tai dacă nu intră-n povestea asta 
mîna seniorului don Quijote, stăpînul nostru, şi trebuie c-o fi 
dat tăicuţului ocîrmuirea sau domnia pe care i-o făgăduise 
de-atitea ori. 

— Asta şi este adevărul, răspunse pajul, căci numai de pe 
urma seniorului don Quijote e acuma seniorele Sancho 
cîrmuitor al insulei Barataria, aşa cum se va vedea din acest 
răvaş. 

— Citeşte-mi-l luminăţia-ta, mărite domn, spuse Teresa, 
că, deşi la tors mă descurc eu bine, la citit nu mă pricep o 


boabă. 

— Nici eu cu cititul nu mă-mpac, adause Sanchica, dar 
aşteaptă-mă puţin aici, că mă duc să chem pe cineva care 
să-l citească, fie c-o fi chiar preotul, fie bacalaureatul 
Samson Carrasco, care or veni bucuroşi să afle veşti de pe 
la tăicuţu. 

— Nu-i nevoie să chemi pe nimeni, răspunse pajul, că la 
tors nu mă pricep eu, dar la citit mă descurc, şi am s-o şi 
citesc. 

Şi aşa îi citi toată scrisoarea, care, fiindcă a fost mai 
înainte dată la iveală, nu se mai pomeneşte aici; şi îndată 
scoase şi cealaltă scrisoare, aceea din partea ducesei, care 
spunea aşa: Prietenă Teresa ! Bunele însuşiri ale inimii şi 
ale minţii soţului dumitale Sancho m-au îndemnat şi m-au 
silit a-i cere soţului meu, ducelui, să-i dea ocîrmuirea unuia 
din multele ostroave ce le stăpîneşte. Sînt înştiinţată că 
ocîrmuieşte ca un şoiman, de care lucru sînt mulţumită 
peste poate, şi la fel şi ducele, stăpînul meu; de aceea, nici 
nu ştiu cum să mai mulţumesc cerului că l-am ales pentru o 
astfel de ocîrmuire, fiindcă doamna Teresa trebuie să ştie că 
tare anevoie poţi să dai de-un bun cîrmuitor pe lumea asta, 
şi, aşa să-mi facă Dumnezeu parte de cîte toate, cum 
ocîrmuieşte de bine Sancho. îţi trimit aici, draga mea, o 
salbă de'mărgean cu capetele de aur; aş fi fost şi mai 
bucuroasă ca salba să fie din mărgăritare turceşti, dar cine 
şi-un os îţi întinde, tot prieten se cheamă că-ţi este. Osă 
vină şi timpul cînd o să ne cunoaştem şi-o să ne vorbim, şi 
mai departe are Dumnezeu grijă. îmbrăţişeaz-o din parte- 
mi pe Sanchica, fata dumitale, şi spune-i de la mine să se 
pregătească, că am de gind s-o mărit strălucit cînd nici cu 
gindul nu gîndeşte. Am auzit că pe la dumneata prin sat se 
găsesc ghinde mari şi frumoase. Trimite-mi şi mie vreo 
douăzeci-treizeci, că la mare preţ le-oi ţine, ştiind că-s date 
de mina dumitale; scrie-mi cu de-amănuntul, înştiinţindu- 
mă de-ţi merge bine; şi dacă duci lipsă de ceva, apăi n-ai 
decit să deschizi gura, şi pe loc am să te mulţumesc. Să mi 


te ţie Dumnezeu! Scrisă din acest loc, prietena dumitale 
care te îndrăgeşte, Ducesa 

— Vai, ce doamnă de treabă, ce-apropiată şi ce 
neînfumurată 1 spuse 'leresa după ce ascultă scrisoarea. 
Apăi doamne din astea sînt de mine, şi nu cucoane de pe la 
noi din sat, care, fiindcă sînt cucoane, îşi închipuiesc că nici 
vintul n-are voie să le sufle, şi se duc cu atita alai la biserică, 
de parc-ar fi crăiese, nu altceva, şi li se pare că se 
necinstesc dacă se uită şi ele la o ţărancă; da iată aici că 
această doamnă atît de cumsecade, măcar că-i ducesă, îmi 
zice prietenă şi se poartă cu mine ca şi cum aş fi pe potrivă 
cu ea; vedea-o-aş pe potrivă cu cea mai înaltă clopotniţă din 
cite se află în La Mancha! Iar în ce priveşte ghindele, apăi, 
domnule dragă, eu o să-i trimit stăpînei dumitale o baniţă; 
şi de mari şi frumoase, vino numai să le vezi, că n-ai să te 
mai saturi să te minunezi de ele; dar, pînă una-alta, ai grijă, 
Sanchico, să se ospăteze dumnealui; vezi de calul ăsta, 
scoate ouă din coteţ, taie slănină cîtă trebuie şi să-i dăm să 
mănînce împărăteşte, căci face să-i dăm, şi încă cum, atit 
pentru veştile bune ce ni le-a adus, cît şi pentru obrazul lui 
cel ales; şi într-acestea oi da şi eu o raită pe la vecine, să le 
fac şi pe. ele părtaşe de mulţumirea noastră; şi pe la 
părintele m-oi duce, şi pe la meşterul Nicolâs, bărbierul, 
care sînt şi au fost totdeauna atit de buni prieteni cu tată-tu 
| 

— Oi face aşa cum zici, mămucă, dar, uite, trebuie să-mi 
dai şi mie jumătate din salba asta, că doar n-o cred atit de 
neroadă pe stăpina mea, ducesa, încît să ţi-o fi trimis ţie pe 
toată. 

— Apăi toată-i pentru tine, fato, răspunse Teresa, dar 
lasă-mă şi pe mine s-o port la git vreo cîteva zile, fiindcă, 
drept să-ţi spun, parcă mă unge la inimă. 

— Nu mai puţin o să vă bucuraţi, spuse pajul, cînd îţi 
vedea şi legătura pe care o am aci în sipet şi-n care se află o 
haină din postavul cel mai scump, o singură zi doar purtată 
de cîrmuitor la vînătoare, şi pe care o trimite pe de-a- 
ntregul domniţei Sanchica. 


— O mie de ani să-mi trăiască, răspunse Sanchica, şi tot 
atita şi cel ce mi-o aduce, ba, la nevoie, chiar şi două mii de 
ani! 

într-acestea ieşi şi Teresa din casă, cu scrisorile şi cu 
salba la git, şi umbla bătînd cu degetele în răvaşe ca într-o 
darabană; şi făcînd-o întîimplarea să se-ntilnească cu 
preotul şi cu Samson Carrasco, începu să povestească, 
țopăind de bucurie: — Pe legea mea că acum am pus cruce 
sărăciei, fiindcă avem şi noi o mică ocîrmuire! la să- 
ndrăznească numai să se ia la colţ cu mine chiar şi cuconiţa 
din cel mai ales neam, că-i arăt eu, de să mă ţie minte ! 

— Ce te-a apucat, leresa Panza? Ce-i ţicneala asta pe 
tine şi ce-s cu hiîrtiile acelea? 

— De nici o altă ţicneală nu-i vorba decit că răvaşele 
astea sînt de la ducese şi de la cîrmuitori, şi salba mea de la 
git e de mărgean scump, boabele după care spun Ave Maria 
şi Tatăl nostru sînt de aur bătut, iar eu sînt ocîr-muitoare. 

— Pe Dumnezeu sfintul, Tereso, că nu te înţelegem de loc 
şi habar n-avem ce ne tot îndrugi! 

— îndată o să vedeţi cu ochii voştri, răspunse Teresa, şi 
le întinse scrisorile. 

Le citi preotul în aşa fel ca să audă şi Samson Carrasco; 
iar Sams6n şi cu preotul se uitară unul la altul năuciţi parcă 
de ceea ce citiseră; şi o întrebă atunci bacalaureatul că cine 
a adus acele răvaşe. Teresa răspunse că dacă ar veni cu ea 
acasă, l-ar vedea şi pe olac, care era o cruce de voinic, şi 
care-i mai adusese şi un alt dar, şi mai de preţ decit salba. 

îi luă preotul mărgeanul de la git şi după ce-l întoarse şi 
pe faţă şi pe dos, încredinţindu-se că era intr-adevăr un dar 
scump, prinse iarăşi să se minuneze şi spuse: — Pe haina 
preoțească pe care o port, zău că nu ştiu ce să mai zic şi ce 
să mai cred cu scrisorile şi cu darurile astea: pe de o parte, 
văd şi pipăi scumpetea asta de salbă, iar pe de alta, citesc 
că o ducesă trimite ca să-i ceară Teresei vreo douăzeci- 
treizeci de ghinde. 

— Ei, acum descurcă-te dacă-ţi dă mina! spuse atunci 
Carrasco. Dar să lăsăm astea; hai mai bine să mergem să-l 


vedem pe aducătorul acestor scrisori şi ne-o scoate el din 
nedumerirea ce ne perpeleşte. 

Aşa şi făcură, iar leresa se-ntoarse acasă dimpreună cu 
ei. îl găsiră pe paj vînturînd nişte orz pentru cal, iar pe 
Sanchica tăind o bucată de slănină afumată ca s-o prăjească 
cu ouă din belşug şi să-l ospăteze pe paj, care, cu 
înfăţişarea şi cu purtările sale alese, îi făcu pe noii-veniţi să 
aibă despre el o părere cît se poate de bună; şi după ce, 
curtenitori, îi dădură bineţe, iar el le răspunse la fel, îl rugă 
Samson să le dea veşti atit despre don Quijote, cît şi despre 
Sancho Panza, fiindcă, deşi citiseră scrisoarea lui Sancho şi 
aceea a doamnei ducese, tot nedumeriţi rămineau şi nu 
izbuteau să ghicească ce năzdrăvănie o mai fi aceea cu 
ocîrmuirea lui Sancho, şi încă a unui ostrov, o dată ce toate, 
sau, hai, cele mai multe insule din Marea Mediterană sînt 
ale măriei-sale. La care copilul de casă răspunse: — Că 
seniorele Sancho Panza este cîrmuitor, nu mai încape nici o 
îndoială; că o fi sau că n-o fi insulă ceea ce el ocîrmuieşte, 
uite, aici nu mă bag; destul, însă, să fie şi-un sat de mai bine 
de-o mie de creştini; cît priveşte povestea cu ghindele, 
vreau să vă spun că ducesa, stăpîna mea, i-atit de 
neînfumurată şi de smerită, încît faptul că trimite să ceară 
ghindă de la o ţărancă e o nimica toată, o dată cei se mai 
întîmplă să trimită pe la ciîte-o vecină şi după un pieptene cu 
împrumut. 'Trebuie să ştiţi domniile-voastre că doamnele 
din Aragon, oricît de ales le-o fi neamul, nu se uită de sus şi 
nu sînt aşa de îngimfate ca doamnele din Castilia ; se poartă 
mai omeneşte cu lumea. 

Tocmai cînd vorbeau ei aşa mai în toi, iată numai că intră 
Sanchica, cu un ştergar plin cu ouă, şi-l întrebă pe paj: — Ia 
spune-mi, domnule, nu poartă cumva tăicuţu, de cînd e 
cîrmuitor, pantaloni prinşi cu cureluşe 717 ? 

— Uite că n-am băgat de seamă, răspunse pajul, dar aşa 
o fi purtind. 

— Vai, Doamne, răspunse Sanchica, ce-ar fi să-l văd pe 
tăicuţu cu pantaloni 2 din ăştia ? Ce mai ziceţi de asta, că 


de cînd m-am pomenit pe lume, mor să-l văd pe tăicuţu în 
pantaloni strimţi, prinşi cu cureluşe! 

— Fără doar şi poate, răspunse pajul, că ai să-l vezi şi aşa 
îmbrăcat dacă-ţi dă Dumnezeu zile. Pe legea mea că două 
luni numai să-i mai ţie ocîrmuirea, şi o să umble şi cu 
pălărie de vînătoare3. 

Preotul şi cu bacalaureatul văzură cit de colo că pajul 
vorbea numai ca să aibă de ce ride; însă scumpetea salbei, 
precum şi haina de vînătoare, pe care o trimisese Sancho şi 
pe care Teresa le-o şi arătase, îi descumpăneau cu totul şi 
nu-şi putură ţine risul cînd o auziră pe Sanchica ce-i poftea 
inima şi mai cu seamă cînd Teresa spuse: —- Vezi, părinte, 
de iscodeşte dacă nu se află cineva pe-aici care pleacă la 
Madrid sau la Toledo ca să-mi cumpere o rochie din acelea 
umflate şi rotunde, croită cu tot dichisul, aşa cum se poartă 
acuma, şi să fie din cele mai bune pe care le găseşte; fiindcă 
trebuie cu tot dinadinsul să cinstesc ociîrmuirea omului meu 
pe cit mi-e cu putinţă; şi, la o adică, de mi-o veni cheful, mi- 
oi lua valea la curtea lui Sancho şi mi-oi porunci şi eu o 
caleaşcă, aşa cum au toate celelalte, fiindcă muierea care 
are de bărbat un cîrmuitor o fi în stare, ba bine că nu, să 
aibă şi să ţie pe cheltuiala ei o caleaşca. 

— Mai e vorbă, mămucă? zise Sanchica. Dar-ar 
Dumnezeu să se-ntîmple asta azi, şi oricît or spune cei ce m- 
or vedea aşezată dimpreună cu mămuca, acolo în caleaşcă: 
Ilote sărăcia dracului, fata mîrlanului de Sancho, cam mai 
umblă răsturnată în caleaşcă, de să zici că-i nevasta papii, 
nu alta! Dar vorba-i că aceia tot în mizgă or să calce, în 
vreme ce eu oi merge-n caleaşcă şi cu tălpile pe deasupra 
pămîntului. Lovi-i-ar nevoia pe toţi cîrtitorii cîţi se află pe 
lume! Dar las' să ridă fitecine, mie doar să-mi fie bine. Nu 
spun drept, mămucă? 

— Şi încă ce drept, fetico, răspunse 'leresa, căci toate 
noroacele astea, ba încă unele şi mai mari, mi le proorocise 
bunul meu Sancho ! Şi ai să vezi tu, fato, că nu se lasă el 
pînă nu mă face contesă, căci totul e să-nceapă numai să te 
calce norocul; şi aşa cum l-am auzit de-atitea ori pe tată-tu 


— care nu numai ţie, ci şi zicalelor le e tată — cînd eşti 
dăruit cu-o vacă, fugi cu funia de-o înşfacă; atunci cînd eşti 
dăruit cu o cîrmuire, apucă virtos de ea; cînd eşti dăruit cu 
un comitat, înfige-te-n el, şi cînd îţi face cineva cuţu-cuţu cu 
vreun chilipir, înhaţă-l repede: să nu faci pe mortu-n 
păpuşoi şi pe fudulul de urechi cînd norocul şi avuţia vin să- 
ţi bată-n uşă. Şi puţin o să-mi pese dacă cel ce m-o vedea 
mîndră şi gătită o spune: javra în nădragi de in nu-l mai ştie 
pe vecin. 

Auzind-o şi pe asta, preotul zise: 

— îmi vine să cred că toţi cei din neamul Panza au ieşit 
pe lume c-un sac de zicale-ntr-înşii: n-am văzut pe nici unul 
din ei care să nu le înşire cînd ţi-e lumea mai dragă şi cînd 
nici cu gindul nu gîndeşti. 

— Asta cam aşa e, spuse pajul, fiindcă şi seniorele 
cîrmuitor Sancho, una-două, le dă drumul; şi cu toate că nu 
totdeauna sînt spuse cînd se potrivesc, le asculţi totuşi 
bucuros, iar stăpîna mea ducesa şi cu ducele le preţuiesc 
foarte. 

— Poţi să ne încredinţezi, dragă domnule, spuse 
bacalaureatul, că este adevărată povestea asta cu 
ocîrmuirea lui Sancho şi că se află, intr-adevăr, vreo ducesă 
pe lume care-i trimite daruri şi-i scrie 'Teresei? Fiindcă noi, 
măcar că pipăim darurile şi-am mai citit şi scrisorile, uite că 
tot nu putem crede şi bănuim c-o fi la mijloc tot vreo poznă 
de-a lui don Quijote, vecinul nostru, care-şi închipuie că 
toate cele se fac şi se desfac numai prin puterea vrăjilor; de 
aceea, mi-ar veni să-ţi spun că vreau şi eu să te ating şi să 
te pipăi pentru a mă încredința dacă eşti doar o nălucă de 
sol sau eşti om în carne şi oase. 

— Cinstite feţe, răspunse pşijul, altceva nu ştiu să vă spun 
despre mine decit aceea că sînt sol adevărat, că seniorele 
Sancho Panza e cîrmuitor în toată legea, că stăpînilor mei, 
ducele şi ducesa, le stă-n putinţă să dea şi au şi dat o astfel 
de ocîrmuire şi că într-însa, după cîte-i aud spunînd, Sancho 
acesta, de care-i vorba, se poartă cum nu se poate mai 
destoinic; acum, dacă-n treaba asta intră sau nu vreo vrajă, 


descurcaţi-vă domniile-voastre înde voi, că eu alta nu ştiu să 
vă spun, uite, mă jur pe viaţa părinţilor mei, că-s încă-n 
viaţă, şi doar îi îndrăgesc şi ţin la ei ca la ochii din cap. 

— Se prea poate să fie şi aşa cum zici, răspunse 
bacalaureatul, dar, totuşi, dubitat Augustinus*. 

— îndoiască-se cine-o pofti, făcu pajul, adevărul tot acela 
pe care l-am spus eu rămîne, şi pin' la urmă tot va pluti 
deasupra minciunii ca untdelemnul deasupra apei, iar dacă 
nu, operibus credite, et nori verbis 718 719: să vie cu mine 
unul din domniile-voastre, şi atunci o vedea cu ochii ceea ce 
nu vrea să creadă cu urechile. 

— Păi dacă-i vorba de plecat, asta mie mi se cuvine, 
spuse Sanchica. la-mă, mărite domn, pe calul luminăţiei- 
tale, că eu bucuroasă oi merge să-l văd pe taică-meu. 

— Nu se cade ca fetele cîrmuitorilor să bată drumurile 
singure, ci numai însoţite de căleşti, de litiere şi de-un mare 
număr de slugi. 

— Pe legea mea, răspunse Sanchica, că tot atît de bine 
pot să merg călare pe-o măgăreaţă ca şi-ntr-o caleaşca. Eu, 
şi mofturoasă! Bine-aţi mai brodit-o! 

— Ia taci, fetico, zise Teresa, că nu ştii ce vorbeşti! 
Dumnealui are dreptate: alte vremuri, alte feţe; cînd tată-tu 
îi Sancho, eşti şi tu Sancha, dar cînd e cîrmuitor, apăi eşti 
domniţă; nu ştiu dacă am vorbit cum trebuie. 

— Ba ai vorbit mai cu miez decit îţi închipui, stăpînă 
Teresa, spuse pajul. Acum daţi-mi să mănînc şi pregătiţi-mi 
îndată totul pentru plecare, fiindcă am de gînd să mă întorc 
chiar astă-seară. 

La care preotul spuse: 

— Vino, rogu-te, să te proslăveşti la mine, căci Teresa 
mai mult gînduri bune are decît mijloace ca să slujească pe- 
un oaspete atît de ales. 

Copilul de casă la început se cam codi; pîn'la urmă, însă, 
trebui să primească tot spre binele lui, iar preotul îl duse 
bucuros la el acasă, ca să aibă prilej să-l iscodească pe- 
ndelete despre don Quijote şi despre isprăvile lui. 
Bacalaureatul fu gata să-i scrie Teresei răvaşele de răspuns; 


dar ea nu vru ca bacalaureatul să-şi bage nasul în treburile 
ei, fiindcă-l ştia cam ghiduş, aşa că dete un colac şi două 
ouă unui copilandru de care se ajuta preotul la slujbă şi 
care ştia să scrie, iar el îi scrise două răvaşe, unul către 
omul ei, iar celălalt către ducesă, răvaşe alcătuite întocmai 
după vorbele 'leresei şi care nu sînt cele mai puţin hazlii din 
tot ce se află cuprins în această măreaţă istorie, aşa cum se 
va vedea mai departe. 


Capitolul LI Despre urmarea cirmuirii lui Sancho Panza, 
dimpreună 

cu alte întîmplăriy să le zicem hune Se lumină de ziuă 
după noaptea-n care cîrmuitorul umblase să-şi cerceteze 
ostrovul şi pe care sufragiul o petrecuse fără să-nchidă un 
ochi, gîndul umblindu-i numai la chipul, la gingăşia şi la 
mîndreţea fetei celei străvestite, în vreme ce majordomul 
folosi timpul cît îi mai rămînea din acea noapte ca să scrie 
stăpînilor săi tot ce spunea şi dregea Sancho Panza, 
minunat foarte atit de faptele, cît şi de spusele lui, fiindcă şi- 
n ceea ce vorbea şi-n ceea ce făcea el se amestecau semne 
vădite de înţelepciune cu altele de nerozie. Se sculă, în cele 
din urmă, şi seniorele cîrmuitor, şi din porunca doftorului 
Pedro Recio, i se aduse să mănînce puţină dulceaţă, însoţită 
de trei-patru înghiţituri de apă rece, lucruri pe care Sancho 
le-ar fi schimbat bucuros cu un codru de pîine şi cu un 
ciorchine de strugure; dar văzînd că merge nu cum îi voia, 
ci cum îi nevoia, trecu şi paharul acesta de la el, spre marea 
durere a sufletului şi spre ciuda burduhanului lui, luînd de 
bune spusele lui Pedro Recio, şi anume că bucatele puţine şi 
uşoare înviorează mintea şi că tocmai ele-s cele mai 
potrivite pentru inşii înălţaţi la treapta conducerii şi la 
slujbe de mare răspundere, fiindcă aceştia trebuie să se 
folosească nu atit de puterile trupului, cît de cele ale 
cugetului. De pe urma acestei sofisticării răbda bietul 
Sancho de foame, şi încă atit de vîrtos, încît în sinea lui 
afurisea şi cîrmuirea şi chiar şi pe acela ce-l blagoslovise cu 
ea. Dar cu toată foamea lui şi cu toată dulceaţa pe care o 
luase, se puse pe judecat şi-n acea zi, şi primul lucru ce se 
ivi fu o întrebare pe care o rosti un străin, de faţă fiind la 
treaba asta majordomul şi cu toţi ceilalţi ciraci. Şi 
întrebarea fu aşa: — Stăpine, un rîu cu apă multă despărţea 
două părţi ale aceleiaşi moşii — fii cu luare-aminte 
luminăţia-ta la cele ce-ţi spun, că lucrul e de mare 
însemnătate şi-i puţin cam încurcat; peste rîul ăsta era un 
pod, iar la capătul podului, o spînzurătoare şi un fel de 
curte de judecată, unde se aflau de obicei patru judecători, 


care judecau după legea dată de stăpînul rîului, al podului 
şi al moşiei; iar legea era asta: dacă trece cineva dintr-o 
parte în alta a podului, trebuie să jure mai întîi încotro şi 
pentru ce se duce; şi dacă jură adevărul, să-l lase să treacă, 
iar dacă spune vreo minciună, să moară spînzurat, fără nici 
o îndurare, în spînzurătoarea care era acolo. Fiind ştiută 
această lege, precum şi aspra ei rînduială, veneau mulţi pe- 
acolo, şi după felul cum jurau, se putea vedea îndată că 
spuneau adevărul, aşa că judecătorii îi lăsau slobozi să 
treacă. Se întîmplă, însă, că, luînd unui om jurămîntul, acela 
jură şi spuse-n jurământul lui că nu pentru altceva se ducea 
decît ca să moară atirnat în spînzurătoarea care era acolo. 
Judecătorii steteră la cumpănă cînd auziră acest jurămînt şi 
spuseră: Dacă-l lăsăm pe omul ăsta să treacă slobod, se 
cheamă c-a minţit cînd a jurat, şi atunci, după cum spune 
legea, trebuie să moară; şi dacă-l spînzurăm, apăi ela şi 
jurat că se duce să moară atirnat în acea spinzurătoare, şi o 
dată ce-a jurat adevărul, tot după aceeaşi lege, trebuie lăsat 
slobod. Se cere acum luminăţiei-tale, mărite cîrmuitor, să 
spui ce să facă judecătorii ăstui om, că şi acum mai stau 
încă la îndoială şi nu ştiu cum s-o scoată la capăt. Şi 
ajungînd şi pin” la urechile lor vestea despre mintea cea 
pătrunzătoare şi luminată a înălţimii-tale, iată că mă 
trimiseră pe mine să te rog din partea lor ca să-ţi dai şi 
luminăţia-ta cu părerea în treaba asta atît de încilcită şi de 
îndoielnică. 

La care Sancho răspunse: — De bună seamă că domnii 
ăştia judecători care te trimit la mine ar fi făcut mai bine să- 
şi cruţe atîta osteneală, fiindcă eu sînt mai degrabă greu de 
cap decît cu minte ascuţită; dar, cu toate astea, mai spune- 
mi o dată cum stă treaba, în aşa fel ca s-o-nţeleg bine, că 
poate oi fi în stare să-i dau de rost. 

Cel cu întrebarea îi mai spuse înc-o dată şi înc-o dată 
ceea ce îi povestise la început, şi atunci Sancho zise: — 
După cit mă taie capul, treaba asta oi descurca-o eu într-o 
clipită, şi e aşa: va să zică, omul ăsta se jură că se duce să 
moară în spînzurătoare, şi dacă moare-n felul ăsta, se 


cheamă c-a jurat adevărat, şi după legea dată, drept e să fie 
slobod şi să treacă podul; iar dacă nu-l spînzură, atunci a 
jurat mincinos, şi, după aceeaşi lege, trebuie să-l spînzure. 

— întocmai aşa cum spui luminăţia-ta, mărite cîrmuitor, 
zise trimisul. Şi cit priveşte tilcul întreg şi înţelegerea 
lucrului, n-a mai rămas nimic de desluşit şi nu mai e nici o 
îndoială la mijloc. 

— Acum uite ce zic eu, spuse Sancho, că o parte din 
omul ăsta, aceea care a spus adevărul, să fie lăsată să 
treacă, iar aceea care a minţit să fie spinzurată, şi-n felul 
ăsta o să se împlinească întocmai ceea ce se cere pentru 
trecerea podului. 

— Păi atunci, stăpîne cîrmuitor — răspunse cel ce 
întrebase — o să fie nevoie ca omul acela să se împartă în 
două părţi, cea mincinoasă şi cea care a spus adevărul; şi 
dacă se împarte, vrea nu vrea, tot trebuie să moară; aşa că 
nu se pune-n fapt nimic din ceea ce cere legea, şi e 
neapărată nevoie ca ea să fie urmată întocmai. 

— Ia stai puţin, jupîn cutare, răspunse Sancho, sau sînt 
eu lovit cu leuca-n cap, sau trecătorul ăsta de care vorbeşti 
trebuie cu aceeaşi îndreptăţire şi să moară şi să trăiască, 
urmînd să treacă podul, pentru că dacă-l mîntuieşte 
adevărul, minciuna îl osîndeşte în aceeaşi măsură. Şi stind 
lucrurile aşa cum stau, eu sînt de părere să spui domnilor 
acelora ce te-au trimis la mine că, o dată ce au aceeaşi 
greutate şi temeiurile de a-l osîndi şi cele de a-lierta, apăi 
să-l lase să treacă slobod, fiindcă totdeauna şi mai de laudă 
e să faci bine decit să faci rău; şi lucrul ăsta l-aş da iscălit cu 
numele meu, dac-aş şti să mă iscălesc 720; că acum eu n- 
am vorbit după capul meu, ci numai fiindcă mi-a venit în 
minte o învăţătură pe care, dintre multe altele, mi-a dat-o 
stăpînul meu don Quijote în seara din ajunul venirii mele 
aici, ca să fiu cîrmuitorul acestei insule, şi care învăţătură 
spune că, atunci cînd dreptatea e îndoielnică, eu să plec 
cumpăna de partea milei; şi a vrut Dumnezeu ca tocmai 
acum să-mi aduc aminte de lucrul ăsta, pentru ca el să pice 
la ţanc în pricina de care-i vorba. 


— Aşa e, răspunse majordomul, sînt încredinţat că nici 
Licurg însuşi, cel ce-a dat legea lacedemonienilor, n-ar 
putea să dea o dezlegare mai dreaptă decît aceea pe care a 
dat-o marele Panza; şi acum să punem capăt judecăților din 
dimineaţa asta, iar eu oi orîndui ca stăpinul cîirmuitor să 
mănînce cu totul după pofta inimii. 

— Asta vreau şi eu, şi pe bună dreptate, spuse Sancho. 
Daţi-mi numai să mănînc, şi pe urmă pot să plouă asupră-mi 
cu nemiluita daraverile şi întrebările, că pe toate le-oi 
descurca eu cît ai clipi! 

Majordomul se ţinu de cuvînt, simțind el că prea-şi 
încarcă cugetul dacă-l lasă pe-un cîrmuitor atît de înţelept 
să moară de foame, şi asta cu atit mai mult cu cît avea de 
gînd s-o mîntuie cu el chiar în noaptea aceea, jucîndu-i cel 
din urmă renghi pe care primise poruncă să i-l joace. 
Intîmplarea făcu apoi, că după ce mincase în acea zi în 
răspăr cu regulile şi aforismele doftorului Tirteafuera, cînd 
să se strîingă masa, intră un ceauş cu o scrisoare de la don 
Quijote pentru cîrmuitor. Porunci Sancho sfetnicului s-o 
citească mai întîi în gînd, şi dacă nu dă într-însa de vreun 
lucru ce-ar trebui ţinut în taină, s-o citească şi cu glas tare. 
Aşa şi făcu sfetnicul, şi după ce-o străbătu la început numai 
cu ochii, spuse: — Poate fi citită fără grijă şi cu glas tare, că 
ceea ce îţi scrie luminăţiei-tale seniorele don Quijote face să 
fie tipărit şi scris cu slove de aur, şi spune aşa: 
SCRISOAREA LUI DON QUIJOTE DE LA MANCHA CĂTRE 
SANCHO PANZA, OCIRMUITOR AL INSULEI BARATARIA 
Cînd mă aşteptam să aud veşti despre trăsnelile şi gugu- 
mâniile tale, iată că-mi ajunse la urechi zvon despre 
înţelepciunea ta, pentru care lucru am mulţumit din suflet 
cerului, care ştie să-i ridice din gunoaie pe săraci şi din 
nerozi să facă firoscoşi. 721 Spusu-mi-s-a că ocîrmuieşti ca 
şi cum ai fi om şi că, aşa cum eşti, pari a fi mai curînd 
mieluşel, după smerenia cu care trăieşti; aş vrea însă să ţii 
seamă, dragă Sancho, că de multe ori se cuvine şi-i de 
nevoie, pentru vrednicia slujbei pe care o ţii, să mai calci 
peste smerenia inimii, pentru că înfăţişarea îngrijită a 


omului pus în slujbe mari trebuie să se potrivească cu 
cerinţele acelor slujbe, iar nu cu aplecările lui de ins din 
prostime. îmbracă-te ca lumea, că un băț gătit nu mai 
seamănă a băț; nu spun acuma să te apuci şi să porţi 
giuvaeruri şi să te împopoţonezi, şi nici, fiind judecător, să 
te-mbraci ostăşeşte, ci să te-mpodobeşti doar cu haina pe 
care o cere slujba ta, numai să fie curată şi cuviincioasă. 
Pentru a cîştiga dragostea obştii pe care o cîrmuieşti, 
trebuie, printre altele, să faci două lucruri: mai întîi să fii 
prevenitor cu toată lumea, deşi asta ţi-am mai spus-o eu şi 
altă dată; şi-n al doilea rînd, să te-ngrijeşti să fie hrană din 
belşug, fiindcă nu se află nimic pe lume care să pună mai 
greu la încercare sufletul nevoiaşilor decît foamea şi lipsa. 
Să nu faci multe legi şi, chiar de le faci, vezi să fie bune şi 
mai cu seamă ai grijă să fie ascultate, şi aduse la 
îndeplinire; fiindcă legile care nu-s ascultate, poţi să le 
socoteşti ca şi cum nici n-ar fi; ba încă mai trezesc şi 
bănuiala că stăpînitorul care a avut atita înţelepciune şi 
vrednicie ca să le alcătuiască n-ar fi în stare să le facă şi 
ascultate; iar legile care doar înspăimîntă şi nu se 
îndeplinesc au soarta butucului, regele broaştelor, care la- 
nceput le-a speriat, şi apoi, cu timpul, a ajuns într-atît de 
risul lor, încît broaştele se urcau pe el. Să fii părinte al 
virtuţilor şi tată vitreg al păcatelor. Să nu fii totdeauna 
aspru şi nici totdeauna blind, ci să alegi mijlocul între 
aceste două capete, că aici stă culmea înţelepciunii. Să te 
duci să vezi temniţele, măcelăriile şi pieţele, fiindcă venirea 
cîrmuitorului în asemenea locuri e de mare însemnătate; ea 
îi uşurează pe întemnițați, făcîndu-i să creadă că vor fi 
sloboziţi în curînd, e sperietoare pentru casapi, care încep 
atunci să potrivească cinstit greutăţile pe talerele 
cumpenei, şi, din acelaşi temei, e sperietoare şi pentru 
precupeţele din piaţă. Nu te arăta — chiar dacă eşti de fapt, 
ceea ce eu nu cred — hulpav, muieratic şi lacom, fiindcă o 
dată ce norodul şi cei ce au de-a face cu tine îţi află o 
anume meteahnă, apăi acolo au să tot bată ei, pînă ce te vor 
nărui în adîncul pierzării. la în seamă şi iarăşi ia în seamă, 


străbate cu mintea şi iarăşi străbate poveţele şi învăţăturile 
pe care ţi le-am dat în scris mai înainte să pleci de-aici către 
ocîrmuirea ta, şi vei vedea cum ai să găseşti într- 

însele — dacă te iei după ele — un ajutor de preţ, care 
să-ţi uşureze neajunsurile şi greutăţile ce le întîmpină 
cîrmuitorii la tot pasul. Scrie stăpînilor tăi şi arată-te 
recunoscător faţă de ei, fiindcă nerecunoştinţa e fiică a 
trufiei, care-i unul din cele mai mari păcate din cîte se 
cunosc; iar omul care-i recunoscător faţă de cei ce i-au 
făcut bine arată prin aceasta că va fi recunoscător şi faţă de 
Dumnezeu, care i-a făcut atita bine şi care-l miluieşte 
neîncetat. 

Doamna ducesă a trimis un sol cu straiele tale şi cu un 
alt dar la femeia ta, Teresa Panza; din clipă în clipă 
aşteptăm răspuns. Eu am fost puţin cam în toane rele din 
pricina unor zgirieturi-cotoieşti, care nu s-au potrivit tocmai 
bine pe nasul meu; dar nu-i nimic, că dacă se află pe lume 
vrăjitori care mă prigonesc, apăi mai sînt şi din cei ce-mi iau 
apărarea. Dă-mi de ştire de tot ce ţi se-ntimplă, că doar 
drumul pînă aici e destul de scurt; şi asta cu atît mai mult 
cu cit am de gind să curm o dată cu viaţa asta trîndavă pe 
care o trăiesc, fiindcă nu sînt făcut pentru ea. M-am 
încurcat într-o afacere care cred că-i va face pe duce şi pe 
ducesă să nu mă mai aibă la inimă; şi măcar că treaba asta 
o să-mi pricinuiască mult năduf, n-o să aibă, de fapt, nici o 
însemnătate, fiindcă, la urma urmei, sînt dator, mai înainte 
de toate, să-mi împlinesc chemarea, iar nu să le fac lor 
cheful, potrivit vorbei care spune: AMICUS PLATO, SED 
MAGIS AMICA VERITAS L. îţi spun asta-n latineşte fiindcă- 
mi închipui că, de cînd eşti cîrmuitor, ăi fi învăţat şi tu 
această limbă. Şi rămîi cu Dumnezeu, care să te aibă-n 
pază, aşa ca nimeni să nu-ţi facă vreun rău. 

Prietenul tău, 

DON QUIJOTE DE LA MANCHA” 

Sancho ascultă cu luare-aminte scrisoarea, care fu 
lăudată şi socotită drept înţeleaptă de către cei ce-o auziră; 
şi îndată Sancho se ridică de la masă şi, chemîndu-l pe 


sfetnic, se închiseră amîndoi la el în odaie şi, fără să mai 
tărăgănească, vru să răspundă pe loc seniorelui don 
Quijote; şi zise către 722 sfetnic să scrie întocmai ce-o 
spune el, fără să nădească altceva şi fără să scoată nimic; şi 
acela aşa şi făcu; iar scrisoarea de răspuns zicea aşa: 
SCRISOAREA LUI SANCHO PANZA CĂTRE DON QUIJOTE 
DE LA 


MANCHA 


Sînt atit de copleşit de treburile mele, încît nu mai am 
timp nici să mă scarpin în cap şi nici să-mi tai unghiile, care 
mi-au crescut atît de lungi, încît numai Dumnezeu mai 
poate găsi aci leacul. Spun asta, scumpul meu stăpîn, 
pentru ca luminăţia-ta să nu te miri că pîn-acum nu ţi-am 
dat încă de ştire dacă o duc bine sau rău cu ocirmuirea 
mea, în care rabd de foame mai abitir decît atunci cînd 
băteam amindoi codrii şi coclaurile. 

îmi scrise mai deunăzi şi ducele, stăpînul meu, dîndu-mi 
de ştire c-au intrat la noi în ostrov nişte iscoade ca să mă 
ucidă, dar pîn-acum n-am dat de altcineva decît de un 
anume doftor, plătit cu simbrie aci în sat ca să-i omoare pe 
toţi cîrmuitorii cîţi or veni; îl cheamă doftorul Pedro Recio 
şi-i de fel din Tirteafuera, ca să vezi şi luminăţia-ta, după 
numele ăsta, dacă n-am dreptate să mă tem c-o să mor de 
mîna lui. Şi doftorul ăsta — spune chiar el despre sine — nu 
îngrijeşte bolile cîte se află pe lume, ci li se pune doar de-a 
curmezişul ca să nu vie, iar leacurile pe care le foloseşte el 
sînt postul şi iarăşi postul, pînă ajungi doar piele şi os, ca şi 
cum slăbiciunea n-ar fi un rău cu mult mai mare decît 
frigurile. în sfîrşit, o să mă facă să mor de foame, dar eu de 
inimă rea o să mor, fiindcă-mi făceam ca omul socoteala să 
viu la ocîrmuirea asta ca să mănînc cald şi să beau rece şi 
să-mi odihnesc mădularele între cearceafuri de in şi perne 
de puf; şi, cînd colo, am venit să fac pocăință, de parc-aş fi 
pustnic; şi cum n-o fac de bunăvoie, tare mă tem că pîn'la 
urmă toto să măia dracu! 

Pîn-acum n-am pus mîna pe nici un ban, nici pe dăruite, 
nici pe şterpelite, şi nici nu mă taie capul cum vine treaba 
asta, fiindcă aici mi s-a spus că ocîrmuitorii care vin de 
obicei în acest ostrov, mai-nainte de a sosi-ntr-însul, primesc 
de la localnici, fie în dar, fie cu împrumut, mulţime de bănet, 
şi că asta ar fi datina obişnuită şi în alte insule, nu numai 
aici. 


Astă-noapte, mergind în cercetare, am dat de-o fetişcană 
frumoasă coz, îmbrăcată în port bărbătesc, şi de-un frate 
de-al ei în straie muiereşti; de fată s-a îndrăgostit sufragiul 
meu, şi-n mintea lui şi-a ales-o de soaţă, după cîte spune el, 
iar eu mi l-am ales pe băiat de ginere; astăzi, şi eu şi el vom 
sta de vorbă cu tatăl amîndurora, un oarecare Diego de la 
Liana, hidalgo şi creştin din mogşi-strămoşi. 

Eu mai dau cite-o raită prin piaţă, aşa cum mă 
povăţuieşti şi luminăţia-ta, şi chiar ieri am găsit o 
precupeaţă care vindea alune noi, şi am prins-o că 
amestecase un oboroc de alune noi cu un alt oboroc de 
alune vechi, găunoase şi putrede; i le-am oprit pe toate 
pentru copiii de şcoală, care or şti ei să le deosebească, şi 
am osîndit-o să nu mai pună cincisprezece zile piciorul în 
piaţă; mi s-a spus că cu dreptate am făcut ceea ce am făcut; 
atîta pot să-ţi spun luminăţiei-tale, că nu se află pe lume 
fiinţe mai de ocară decît precupeţele — după cum le-a şi 
mers buhul pe-aici — fiindcă toate sînt neruşinate, 
tilhăroaice şi neobrăzate, şi aşa cred şi eu după cele ce-am 
văzut prin alte sate. 

Sînt mulţumit foarte că doamna ducesă a scris neveste- 
mi, Teresa Panza, şi că i-a trimis darul de care spui 
luminăţia-ta, şi oi face tot ce-mi stă-n putinţă ca să mă arăt 
recunoscător cînd o veni timpul; sărută-i luminăţia-ta 
mîinile din partea mea, spunîndu-i c-am zis eu că n-a azvirlit 
darul pe gîrlă, aşa cum s-o vădi prin fapte. Nu mi-ar veni 
bine ca luminăţia-ta să te pui de price cu stăpinii ăştia ai 
mei; pentru că dacă luminăţia-ta te strici cu ei, apăi e la 
mintea omului că lucrul o să se facă pe spinarea mea; şi n- 
ar fi bine ca, o dată ce mă povâţuieşti să fiu recunoscător, 
tocmai luminăţia-ta să nu fii aşa faţă de nişte oameni care ţi 
s-au arătat atit de mărinimoşi şi care te-au găzduit 
împărăteşte la ei în castel. 

Din vorba aceea cu pisicăraia nu-nţeleg ce vrei să spui; 
dar îmi dau cu gîndul că trebuie să fie la mijloc vreunul din 
pocinoagele pe care ţi le fac de obicei vrăjitorii cei răi; o să 
aflu cînd ne-om vedea. Aş vrea să-ţi trimit ceva luminăţiei- 


tale, dar nu ştiu ce-aş putea să-ţi trimit, în afară doar de 
nişte maţe pentru „,clistir“, pe care aceştia de-aci din insulă 
le pregătesc, în chip cu totul ciudat, din băşici; de mi-o mai 
ţine totuşi cîtva timp ocîrmuirea asta, oi face pe dracu-n 
patru să-ţi trimit ceva. Dacă-mi scrie nevastă-mea, leresa 
Panza, plăteşte luminăţia-ta poşta şi trimite-mi scrisoarea, 
fiindcă ard de dorinţa de-a şti ce mai e cu casa mea, cu 
nevasta şi cu copiii mei. 

Şi acum, Dumnezeu să te păzească de vrăjitorii cei cu 
gînduri rele, iar pe mine să mă scoată cu bine şi cu pace din 
ocîrmuire; dar mă cam îndoiesc de treaba asta, fiindcă tare 
mă tem că n-oi lăsa ocîrmuirea decît o dată cu viaţa, după 
cum mă munceşte de rău doftorul Pedro Recio. 

Sluga luminăţiei-tale, SANCHO PANZA, cîrmuitorul 
Sfetnicul pecetlui scrisoarea şi o trimise îndată prin ceauş, 
şi apoi, adunîndu-se laolaltă păcălicii lui Sancho, se vorbiră 
între ei cum să-i facă vînt de la ocîrmuire; şi acea seară şi-o 
petrecu Sancho alcătuind la porunci în legătură cu buna 
chivernisire a ceea ce el credea că-i insulă şi porunci să se 
mîntuie o dată cu trecerea lucrurilor de hrană prin mîinile 
mijlocitorilor, dar că se putea aduce vin acolo de 
pretutindeni, numai să se arate locul de unde venea, pentru 
ca să i se pună preţul după cît de mare îi er-trecerea, 
bunătatea şi faima; iar acela care ar boteza vinul cu apă sau 
l-ar da sub un alt nume, ar urma să fie osîndit la moarte din 
această pricină 723; cobori preţurile la toate încălţările, 
mai cu seamă la conduri, socotind că erau din cale-afară de 
mari; puse bir pe simbriile slugilor, care prea se repezeau 
la cîştig; statornici pedepse cît se poate de grele pentru cei 
ce cîntau cîntece necuviincioase şi cu măscări, atit în timpul 
nopţii, cât şi-n al zilei; porunci ca nici un cerşetor orb să nu 
mai cînte cîntece în care-i vorba de poveşti cu minuni dacă 
nu aduce mărturii vrednice de crezare că acele minuni sînt 
adevărate, socotind că cele mai multe din poveştile pe care 
le cîntă orbii nu-s altceva decît scorneli, răspîndite în 
paguba minunilor celor adevărate. 


Puse început şi întemeie slujba de alguazil al săracilor, 
nu ca să-i prigonească, ci ca să-i cerceteze dacă erau într- 
adevăr săraci, fiindcă în umbra schilodirii prefăcute şi a 
rănii mincinoase, cei cu braţul zdravăn ajung nişte tilhari, 
iar cei teferi, nişte beţivani. într-un cuvînt, orîndui lucruri 
atît de bune, încît şi-n ziua de astăzi se mai păstrează acolo- 
n sat şi poartă numele de Legile marelui cîrmuitor Sancho 
Panza. 


Capitolul LII Unde se povesteşte păţania celei de-a doua 
duena îndurerată sau amărită, chemată pe celălalt nume al 
ei dofia Rodriguez Povesteşte Cide Hamete că, lecuindu-se 
don Quijote de zgîrieturile lui, socoti el că viaţa ce-o ducea 
acolo-n castel era potrivnică tuturor poruncilor cavaleriei 
pe care o mărturisea, aşa că-şi puse-n gînd să ceară învoire 
de la duce şi ducesă spre a pleca la Zaragoza, unde sorocul 
serbărilor de întrecere cavalerească se apropia şi unde 
nădăjduia c-o să cîştige armele ce se cuceresc la o serbare 
de acest soi. 

Şi cum sta el aşa, într-o bună zi, la masă cu ducele şi cu 
ducesa, începînd să-şi îndeplinească gîndul şi să le ceară 
învoirea, iată numai că pe uşa odăii celei mari intrară pe 
neaşteptate două femei — aşa, cel puţin, se adeveri pînă la 
urmă — cernite din creştet pînă-n tălpi, iar una din ele, 
ajungînd pîn' la don Quijote, i se triînti dinainte cît era de 
lungă şi, nemaidesprinzîndu-şi buzele de picioarele lui, 
începu să scoată nişte vaiete atit de jalnice, de adinei şi de 
sfişietoare, că-i lăsară uluiţi pe toţi cei ce-o auzeau şi se 
uitau la ea; şi măcar că ducele şi cu ducesa socotiră c-o fi 
iar vreun renghi pe care slujitorii lor voiau să-l joace lui don 
Quijote, cînd văzură focul cu care femeia ofta, gemea şi 
lăcrăma, steteră în cumpănă, nemaiştiind nici ei ce să 
creadă, pînă ce don Quijote, cuprins de milă, o ridică de jos 
şi o puse să se descopere şi să-şi scoată vălul de pe faţa-i 
plînsă. Ea îl ascultă şi se arătă a fi chiar una la care nimeni 
nu s-ar fi gindit, căci chipul descoperit era acela al donei 
Rodriguez, duena din casă; iar cealaltă femeie cernită era 
fie-sa, cea necinstită de către feciorul ţăranului celui avut. 
Se mirară toţi cei ce-o cunoşteau, dar mai cu seamă ducele 
şi cu ducesa, fiindcă oricît o ţineau ei de neroadă şi de 
neajutorată la minte, tot n-ar fi zis că-i în stare de atîta 
sminteală. în cele din urmă, dona Rodriguez, întorcîndu-se 
către stăpiînii ei, le spuse: — Fiţi atit de buni, măriile- 
voastre, şi îngăduiţi-mi să stau puţin de vorbă cu acest 
cavaler, căci aşa sînt silită să fac ca să ies cu bine din 


încurcătura în care m-a virit neobrăzarea unui blestemat de 
ţarănoi. 

Ducele îi spuse că-i dă încuviințarea şi că poate să stea 
de vorbă cu don Quijote cît i-o pofti inima. Atunci ea, 
îndreptîndu-se şi cu vorba şi cu faţa către don Quijote, îi 
zise : — A şi trecut un cîrd de vreme, viteze cavaler, de cînd 
te-am încunoştinţat de jignirea pe care i-a adus-o şi de 
purtarea haină pe care a avut-o un ţăran netrebnic faţă de 
preascumpa şi preaiubita mea feţişoară, care nu-i alta decît 
nenorocita ce-o vezi faţă, iar luminăţia-ta mi-ai făgăduit să-i 
iei partea, îndreptind strimbătatea ce i-a fost făcută; tocmai 
acum, însă, mi-a ajuns la urechi vestea că vrei să pleci de- 
aci din castel în căutare de isprăvi minunate — deie-ţi 
Domnul din belşug ! — aşa că aş vrea ca, mai-nainte de-a ţi 
se pierde urma pe drumuri, să-l chemi la luptă pe acest 
bădăran îndărătnic şi să-l sileşti să se-nsoare cu fie-mea, 
întru împlinirea legămîntului făcut de a-i fi soţ mai-nainte şi 
pînă să nu-şi facă de cap cu ea; că să mai aştept dreptate de 
la stăpînu-meu, ducele, e ca şi cum aş cere girlei să curgă la 
deal, şi asta din pricina pe care — cu cugetul curat — ţi-am 
destăinuit-o luminăţiei-tale. Aşa că să-ţi dea Dumnezeu 
sănătate şi noroc, iar pe noi să nu ne laşi de izbelişte. 

La toate cele spuse, don Quijote răspunse cu multă 
cumpănire şi cu întorsături de vorbe: — Doamnă dragă, 
înfrinează-ţi lacrimile, sau, mai bine zis, usucă-ţi-le şi 
înăbuşă-ţi oftările, că, uite, eu iau pe seama mea să fac 
dreptate fetei dumitale, căreia i-ar fi stat, totuşi, mai bine să 
nu fie atit de fluşturatică, încît să dea crezare unor 
făgăduinţe de îndrăgostit, făgăduinţe care, cel mai adesea, 
se dau lesne, însă se ţin tare anevoie; de aceea, cu 
încuviințarea ducelui, stăpînul meu, oi purcede pe dată în 
căutarea acestui flăcău nelegiuit, l-oi găsi, l-oi chema la 
luptă şi l-oi şi trimite pe ceea lume dacă numai atitica s-o 
codi să pună-n fapt cuvîntul dat, căci îndatorirea cea mai de 
frunte a îndeletnicirii mele este să-i cruţ pe cei smeriţi şi să- 
i pedepsesc pe cei trufaşi, adică, mai bine zis, să alerg întru 


ajutorul celor obijduiţi şi să arunc prăpădul asupra celor 
neînduplecaţi. 

— Nu-i nici o nevoie, răspunse ducele, ca domnia-ta să te 
mai osteneşti căutîndu-l pe bădăranul de care se plînge 
această cumsecade duena şi nu mai e nevoie nici să ceri de 
la mine îngăduinţa de a-l chema la luptă, fiindcă treaba e ca 
şi făcută. Uite, iau pe seama mea să-l înştiinţez de această 
chemare la luptă, să-l silesc s-o primească şi, răspunzind 
chemării, să vină aici la castel, unde vă voi da amîndurora 
cîmp de luptă, păzind toate legile care îndeobşte trebuie 
păzite în împrejurări din astea, chezăşuind, fără părtinire, 
dreptul fiecăruia din voi, aşa cum se cade să facă orice 
stăpinitor care încuviinţează un loc de luptă acelora ce se 
bat în hotarele ținuturilor lui. 

— Cu o chezăşie ca asta şi cu buna încuviinţare a măriei- 
tale, răspunse don Quijote, din această clipă vă vestesc că 
încetez pentru cîtva timp să mă mai socotesc hidalgo, mă 
plec şi mă cobor pînă la starea păgubitorului, îngăduindu-i, 
astfel, dreptul de a se bate cu mine; de aceea, măcar că nu-i 
de faţă, îl chem la luptă şi la războire pe temeiul că rău a 
făcut amăgind pe această nenorocită, care a fost fată mare, 
şi acum, din vina lui, nu mai este, aşa că trebuie sau să 
aducă la îndeplinire legămîntul făcut faţă de ea, de a-i fi 
bărbat cu cununie, sau să moară dînd piept cu mine. 

Şi îndată îşi şi scoase o mănuşă şi o azvirli în mijlocul 
odăii, iar ducele o ridică, zicînd că, aşa cum a mai spus o 
dată, el primeşte chemarea la luptă în numele vasalului său, 
hotărînd totodată şi sorocul luptei, în şase zile, iar locul, pe 
întinderea din faţa castelului, armele fiind cele pe care le 
întrebuinţează de obicei cavalerii, adică lance, pavăză şi 
platoşă, dimpreună cu tot tacîmul de luptă, ales fără de nici 
o înşelătorie, viclenie sau rea-credinţă, cercetat şi văzut de 
către martori; dar, mai-nainte de toate, e de trebuinţă ca 
doamna asta bună şi cu fata ei cea rea să încredinţeze păsul 
şi dreptatea lor în mîinile seniorelui don Quijote, fiindcă 
altminteri nu s-o face nimic şi nu se va ieşi la nici o 
socoteală cu chemarea asta la luptă. 


— Eu, una, le încredinţez, răspunse doamna de casă. 

— Apăi şi eu, adăugă fata-n silă, toată plinsă şi ruşinată. 

După ce-au pus ei aşa totul la cale şi după ce, în sinea lui, 
a chibzuit şi ducele tot ce are de făcut intr-o împrejurare ca 
aceasta, femeile cele cernite plecară, iar ducesa porunci ca, 
de-acu înainte, cei din preajmă să nu le mai socotească 
slujitoare, ci să vadă-ntr-însele nişte doamne bătute de 
soartă, care-au venit să ceară dreptate la ea în casă; aşa că 
le deteră o odaie deosebită şi le slujiră ca pe nişte străine, 
spre marea mirare a celorlalte slujnice, care nu mai ştiau 
unde or să ajungă cu nerozia şi cu neruşinarea lor atît dona 
Rodriguez, cît şi fata ei, cea care călcase strimb. 

Pe cînd stăteau aşa lucrurile, ca pentru a înveseli şi mai 
mult cheful şi a da o bună încheiere mesei, iată numai că 
intră în odaie pajul, cel ce dusese scrisorile şi darurile către 
Teresa Panza, femeia cîrmuitorului Sancho Panza, a cărui 
sosire fu primită cu o nemaipomenită bucurie de către duce 
şi ducesă, dornici să afle ce i se mai întîmplase în acea 
călătorie; la întrebările lor, copilul de casă răspunse că nu 
putea să le spună aşa faţă cu toţi şi nici în două vorbe cele 
întîmplate şi le ruga pe măriile-lor să aibă bunătatea de a-i 
îngădui să le povestească totul mai tîrziu, între patru ochi, 
dar că, într-acestea, să-şi treacă timpul cu scrisorile ce le 
adusese; şi scoţind două răvaşe, le dete ducesei în mină: 
una din ele avea scris pe învelitoare: Răvaş pentru stâpina 
mea, ducesa cutare de nu ştiu unde, iar cealaltă: Bărbatului 
meu, Sancho Panza, cîrmuitor al ostrovului Barataria, 
hărăzească-i Domnul mai multe zile decît mie. Ducesa, 
vorba aceea, murea de nerăbdare să-şi citească scrisoarea; 
şi după ce-o deschise şi-o citi în gind, văzînd că putea s-o 
citească şi cu glas tare, ca s-audă şi ducele şi cei din jur, citi 
aşa cum o să ascultați: RĂVAŞUL TERESEI PANZA CĂTRE 
DUCESĂ 

Mare bucurie mi-a mai făcut, stăpină, răvaşul pe care mi 
l-ai scris măria-ta, fiindcă, drept să-ţi spun, cu mult foc îl 
mai aşteptam. 724 Salba de mărgean e frumoasă de-ţi ia 
ochii, dar nici haina de vinătoare a omului meu nu rămîne 


de căruţă. Tot satul s-a bucurat din cale-afară că măria-ta 1- 
ai făcut cîrmuitor pe Sancho, soţul meu, cu toate că nimeni 
nu vrea să creadă, mai cu seamă preotul, meşterul Nicolăs, 
bărbierul, şi cu Samson Carrasco, bacalaureatul; dar mie 
puţin îmi pasă, căci dacă tot e să fie cîrmuitor, cum şi este, 
de fapt, zică fitecine ce-o pofti; măcar că, la drept vorbind, 
de nu mi-ar fi venit salba de mărgean dimpreună cu haina, 
apăi nici eu n-aş fi crezut, fiindcă aici în sat toţi îl ţin pe 
omul meu de netot, şi dacă-l scoţi de la ocîrmuirea unei 
turme, nu poate să le intre-n cap la ce ocirmuire o mai fi el 
bun. Eu, preaiubită stăpină, cu voia luminăţiei-tale, mi-am 
pus în gind să las să mai intre cîte-o zi bună şi la mine-n 
casă; drept aceea, m-oi duce la Madrid să stau şi eu 
răsturnată într-o caleaşcă, numai aşa, ca să le plesnească 
ochii celor ce mă pizmuiesc, care sînt cită frunză şi iarbă, 
aşa că măria-ta porunceşte omului meu — rogu-te din suflet 
— să-mi trimită nişte bănişori, dar ceva mai din gros, fiindcă 
la Madrid e o scumpete de speriat, pîinea te ţine un real, iar 
ocaua de carne, treizeci de maravedis. E un prăpăd, nu 
altceva 1 lar dacă nu vrea să plec, apăi să mă vestească la 
timp, fiindcă pe mine mă şi ard tălpile să mă văd pe drum; 
prietenele şi vecinele mele îmi spun că dacă eu şi cu fie-mea 
om umbla cu alai şi cu strălucire prin Madrid mai mult i s-o 
duce omului meu vestea de pe urma noastră decît nouă de 
pe urma lui, fiindcă nici nu se poate să nu întrebe atita 
lume: ,„,„Da' cine-s cucoanele acelea din caleaşcă? “iar un 
slujitor de-al meu o să răspundă: ,„, Femeia şi cu fata lui 
Sancho Panza, cîrmuitor al ostrovului Barataria “, şi-n felul 
ăsta şi lui i-o merge vestea, şi eu oi fi pusă la preţ, că doară 
la Roma duc toate drumurile. îmi pare cum nu se poate mai 
rău că anul ăsta nu s-a cules ghinda la noi în sat; cu toate 
astea, tot îţi trimit măriei-tale vreo jumătate de baniţă de 
ghinde, alese şi culese una cîte una de mine-n pădure, că 
mai mari n-am găsit; din parte-mi, ca ouăle de struţ aş fi 
vrut să fie. 

Să nu uiţi înălţimea-ta să-mi scrii, că şi eu oi avea grijă 
să-ţi răspund, înştiinţindu-te de sănătatea mea şi de tot 


ceea ce e de trebuinţă să te înştiinţez de-aci din sat, unde 
eu rămîn rugîndu-mă de Domnul-Dumnezeul nostru ca pe 
măria-ta să te aibă-n pază, şi nici pe mine să nu mă uite. 
Sancha, fata mea, şi cu fecioru-meu îţi sărută mîinile 
luminăţiei-tale. 

Aceea care ţine mai mult să te vadă decit să-ţi scrie, 
Slujitoarea măriei-tale, 


TERESA PANZA 


Mare fu desfătarea tuturor, mai cu seamă a ducelui şi a 
ducesei, cînd auziră scrisoarea Teresei Panza; iar ducesa 
ceru lui don Quijote părerea dacă n-ar fi bine să deschidă şi 
răvaşul care venise pe numele cîrmuitorului, fiindcă-şi 
închipuia c-o fi o minunăţie. Don Quijote spuse că pentru a-i 
vedea mulţumiţi, o să -l deschidă chiar el şi, deschizindu-l, 
văzu că spune aşa: RĂVAŞUL TERESEI PANZA CĂTRE 
SANCHO PANZA, BĂRBATUL EI Scumpul şi dragul meu 
Sancho, am primit răvaşul tău, drept care te încredinţez şi, 
uite, mă şi jur, ca o creştină catolică ce mă aflu, că nici două 
degete nu mai lipseau ca să înnebunesc de veselie. Vezi tu, 
frăţioare, cînd îmi fu dat s-aud că eşti cîrmuitor, gîndeam c- 
o să cad moartă de mulţumire, căci doar ştii şi tu ce se tot 
spune, cum că bucuria neaşteptată te duce tot atît de bine 
pe ceea lume ca şi o mare restrişte. Pe Sanchica, fie-ta, a şi 
trecut-o udul de bucurie, fără ca ea măcar să simtă ceva. Cu 
toate că aveam dinaintea ochilor haina trimisă de tine, şi la 
git salba de mărgean trimisă de stăpînă-mea, ducesa, şi în 
mină scrisorile, iar pe aducătorul lor chiar în faţa mea, cu 
toate astea, zic, mi se părea şi mi se năzărea că tot ce 
vedeam şi atingeam era doar în vis; căci cine s-ar fi gîndit 
că unui cioban la capre i-a fost dat să ajungă ocîrmuitor de 
ostroave? Ştii şi tu, frăţioare, cum zicea maică-mea, că, cu 
cît trăieşti, atîta vezi: spun asta fiindcă socot că, trăind încă, 
oi vedea şi mai multe, căci aşa-mi spune inima, că lucrurile 
or merge atît de departe, încît oi ajunge să te văd şi 
împuternicit peste sărării sau stringător de dăjdii, slujbe 


unde măcar că-l ia mama dracului pe cel ce nu ştie să le 
descurce, se cheamă, totuşi, că înoţi în bani şi că-i ai mereu 
pe mină. Ducesa, stăpîna mea, o să-ţi spună şi ţie că eu ţin 
grozav de mult să mă duc la Madrid; chibzuieşte dacă-i bine 
şi spune-mi ce crezi că eu oi pune tot sîrgul să-ţi aduc 
numai cinste, plimbîndu-mă în caleaşcă. 

Nici preotului, nici bărbierului, nici bacalaureatului şi 
nici paracliserului nu le vine să creadă că eşti diriguitor, şi 
spun că totul este numai o tragere pe sfoară sau poate vreo 
treabă vrăjitorească, cum sînt toate acelea în care-i 
amestecat don Quijote, stăpinu-tu; şi mai spune Samson că 
vrea să umble după voi pînă v-o găsi, pentru ca ţie să-ţi 
scoată ocîrmuirea din cap, iar lui don Quijote, gărgăunii din 
scăfirlie; da eu de colo nu fac alta decît să le rîd în nas, să 
mă uit la salba mea şi să mă socotesc cum să scot o rochie 
pentru fată din haina aceea a ta pe care mi-ai trimis-o. 
Stăpînei mele, ducesa, i-am trimis nişte ghindă; din partea 
mea, de aur aş fi vrut să fie. Vezi de-mi trimite şi ceva salbe 
de mărgăritar, dacă s-or găsi din astea pe-acolo prin ostrov. 

Să-ţi spun şi ce s-a mai întîmplat prin sat de cînd eşti tu 
dus: Berrvueca şi-a dat fata după un mizgălici de zugrav, 
care s-a pripăşit pe-aci pe la noi ca să zugrăvească ce i-o 
ieşi în cale. I-a poruncit sfatul sătesc să zugrăvească armele 
măriei-sale pe deasupra porţilor de la primărie, a cerut doi 
galbeni, i i-a dat dinainte, a lucrat şi el acolo opt zile, după 
care n-a mai zugrăvit nimic; spunea că nu izbuteşte să 
zugrăvească atitea nimicuri. A trebuit să dea banii înapoi, 
dar de însurat, tot s-a însurat, dîndu-se drept zugrav în 
toată legea; acum, ce-i drept, a azvirlit bidineaua cît colo şi 
a pus mîna pe sapă, aşa că se duce şi el la cîmp, ca orice om 
de omenie. 

Feciorul lui Pedro Lobo s-a hirotonit diacon şi şi-a tuns 
păru-n creştet, cu gîndul să se facă popă; Minguilla, 
nepoata lui alde Mingo Silvato, a şi aflat de asta şi a făcut 
plîngere, fiindcă flăcăul îi făgăduise c-o s-o ia de nevastă ; 
gurile rele spun c-a şi rămas grea de la el, darel 
tăgăduieşte cu cerul şi pămîntul. 


Anul ăsta nu s-au făcut măslinele, iar oţet nu găseşti un 
strop în tot satul. 

Pe-aci a trecut un pilc de oşteni, care-n drum au luat cu 
ei şi trei fete de la noi din sat; nu-ţi mai spun care sînt, 
fiindcă poate s-or întoarce şi s-or găsi şi proştii care să se-n- 
soare cu ele, aşa pîngărite sau nepîngărite cum s-or afla. 

Sanchica lucrează horbote cu igliţa şi cîştigă-n fiece zi 
opt maravedis mari şi laţi, pe care-i pune-ntr-o puşculiţă, ca 
să-şi rotunjească zestrea; dar acuma, că-i fată de cîrmuitor, 
o să-i dai tu zestre, fără să se mai ostenească ea pentru 
asta. 

Fîntîna din mijlocul satului a secat; stilpul ruşinii a fost 
lovit de trăsnet, trăsni-i-ar Dumnezeu să-i trăsnească pe toţi 
stilpii aceştia cîţi sînt pe lume! 

Aştept răspuns la răvaşul ăsta, precum şi hotărîrea ce-ai 
s-o iei cu plecarea mea la Madrid; şi, acum, Dumnezeu să 
mi te ţie mai multe zile decît pe mine, sau măcar tot atitea, 
fiindcă n-aş vrea să te las fără mine pe lume. 

Femeia ta, TERESA PANZA 

Scrisorile au fost lăudate, răscitite, preţuite şi 
preamărite. Ca să pună virf la toate astea, mai sosi şi olacul 
ce aducea răvaşul scris de Sancho către don Quijote, care 
răvaş fu şi el citit faţă cu toţi, ceea ce-i făcu pe mulţi să se- 
ndoiască de nerozia cîrmuitorului. Ducesa se-ndepărtă de la 
masă pentru a afla de la paj ce i se întîmplase în satul lui 
Sancho, iar el îi povesti totul de-a fir-a-păr, fără a lăsa nici 
atîtica nepo-menit; îi dete ghindele şi pe deasupra şi o 
bucată de caş, de care Teresa spunea că-i o bunătate, nu 
alta, mai ceva decît brînzeturile de Tronchon. Ducesa primi 
darul bucuroasă cum nu se mai poate, iar noi vom lăsa-o 
acum în ale ei, ca să povestim sfîrşitul ce-l avu ocîrmuirea 
marelui Sancho Panza, floare şi oglindă a tuturor 
cîrmuitorilor de insule. 


Capitolul LIII Despre jalnicul sfirşit şi soroc pe care La 
avut ocîrmuirea lui Sancho Panza Cine gîndeşte că rosturile 
acestei vieţi rămîn mereu aceleaşi, scornire deşartă 
gîndeşte. S-ar părea mai curînd că totul merge în rotogol, 
vreau adică să spun că se roteşte. După primăvară, vine 
vara, după vară, toamna, şi după toamnă, iarna, şi iarăşi 
după iarnă, primăvara, şi aşa se învirte timpul roată, fără de 
curmare. Numai viaţa omului goneşte către capătul ei, mai 
zorită ca timpul, fără nădejde de reînnoire decît numai în 
ceea lume, care n-are hotare s-o mărginească. Asta a spus-o 
Cide Hamete, filozof mahomedan. Căci mulţi din cei lipsiţi 
de lumina credinţei şi călăuziţi numai de lumina cea 
firească au fost în stare să înţeleagă goana şi nestatornicia 
vieţii pămînteşti şi dăinuirea vieţii celei veşnice, pe care o 
aşteptăm; dar aici vorbele povestitorului nostru sînt 
prilejuite de graba cu care s-a sfîrşit, s-a mistuit, s-a topit, a 
pierit parcă-n umbră şi-n fum ocîrmuirea lui Sancho; în a 
şaptea zi a cîrmuirii lui, cum stătea el culcat în pat, nefiind 
sătul nici de pîine şi nici de vin, ci numai de judecat şi de 
dat hotărtri şi de alcătuit rînduieli şi legi, iată că-n ciuda şi 
spre necazul foamei, somnul începea să-i dea în gene; dar 
tocmai în acea clipă auzi un huiet atit de grozav de clopote 
şi de glasuri, încît nu părea, nici mai mult, nici mai puţin 
decît că se scufundă tot ostrovul. Se aşeză pe pat în capul 
oaselor şi ciuli urechile ascultind, să vadă dacă'şi poate da 
seama care să fie pricina unei atît de mari zurbale; dar nu 
numai că nu-i dete de rost, ci, mai unin-du-se la larma 
glasurilor şi a clopotelor şi aceea a nenumărate goarne şi 
darabane, rămase şi mai nedumerit, şi mai încolţit de frică 
şi de spaimă, şi, sărind în sus, îşi trase nişte papuci în 
picioare, fiindcă duşumeaua era umedă, şi, fără să-şi mai ia 
pe el halatul de dimineaţă sau altceva de soiul ăsta, ieşi pe 
uşa odăii lui; atunci îi fu dat să vadă venind prin nişte galerii 
şi îndreptîndu-se către el mai bine de douăzeci de inşi, cu 
facle aprinse-n mîini, strigînd cu toţii cât îi ţinea gura: — La 
arme, la arme, mărite cîrmuitor, c-au năvălit în ostrov 


vrăjmaşii cîtă frunză şi iarbă şi sîntem pierduţi dacă 
iscusinţa şi vitejia luminăţiei-tale nu ne sare întrajutor! 

Şi făcînd tot tărăboiul, zarva şi balamucul ăsta, veniră 
pînă-n locul unde se oprise Sancho, năucit şi uluit de cele ce 
auzea şi vedea; şi cînd se apropiară de el, unul din ei zise: 
— Armează-te de zor, luminăţia-ta, dacă nu vrei să pieri şi 
să se piardă şi tot ostrovul ăsta. 

— Să mă armez? răspunse Sancho. Da* ce ştiu eu de 
arme şi de sărit întrajutor? Lucrurile astea ar fi mai bine să 
le lăsaţi pe seama stăpînului meu, don Quijote, care, cît ai 
bate din palme, le descurcă şi le pune pe picioare, dar eu, 
păcatele mele, nu mă pricep nici cit negru sub unghie la 
toată halimaua asta! 

— Vai de mine, stăpîne cîrmuitor, ce-i atîta nepăsare? 
Armează-te de zor, luminăţia-ta, că, uite, îţi aducem arme şi 
de atac, şi de apărare, şi apoi să ieşi aci în piaţă şi să fii 
conducătorul şi capul nostru, fiindcă de drept se şi cuvine 
să fii, o dată ce ne eşti cîrmuitor. 

— Fie, armaţi-mă atunci, la noroc! răspunse Sancho. 

Şi pe dată îi aduseră două paveze — pe care le şi aveau 
pregătite — şi-i puseră peste cămaşă, fiindcă nu l-au mai 
lăsat să-şi îmbrace şi alte straie, o pavăză pe dinainte şi 
alta-n spate şi, prin nişte spărturi pe care le făcuseră într- 
însele, îi scoaseră braţele afară şi-l legară atit de vîrtos cu 
nişte funii, încît rămase ca zidit şi bătut în scînduri, drept ca 
un fus, fără a putea să-şi îndoaie genunchii sau să facă un 
pas măcar. îi puseră în mină o lance, de care el se rezemă 
ca să se poată ţine pe picioare. Cînd mi ţi-l avură aşa 
ferecat, îi spuseră să umble, să-i conducă la luptă şi să-i 
încurajeze pe toţi, fiindcă dacă-i el steaua călăuzitoare, 
lumina şi luceafărul lor, o să le meargă treburile strună. 

— Cum o să umblu, sărăcuţ de maica mea, răspunse 
Sancho Panza, cînd nu pot să-mi urnesc oscioarele 
genunchilor, că mi le apasă scîndurile astea, care-mi sînt 
parcă cusute de mădulare? Ce-aveţi mai bun de făcut e să 
mă luaţi în braţe şi să mă aşezaţi de-a curmezişul sau drept 


la vreo ferestruică, că eu o s-o apăr fie cu lancea asta, fie cu 
trupul meu. 

— Hai, mişcă, stăpine cîrmuitor, că mai mult teama decît 
scîndurile te-mpiedică să umbli! Sfirşeşte odată şi mişcă-te, 
că-i tîrziu şi vrăjmaşii sporesc, şi hărmălaia creşte, şi 
primejdia-i tot mai mare. 

Minat de îndemnurile şi de mustrările lor, încercă bietul 
cîrmuitor să se mişte, dar nu izbuti decît să cadă lat la 
pămînt, lovindu-se atît de zdravăn, încit crezu că se făcuse 
fărime. Rămase aşa ca o broască-ţestoasă, închisă şi 
acoperită de carapacele ei, sau ca o bucată de slănină pusă 
la teasc, sau, şi mai bine, ca o luntre răsturnată pe nisip cu 
fundul în sus; şi văzîndu-l pe jos în acel hal, păcălicilor săi 
nu numai că nu li se făcu milă de el, dar mai şi stinseră 
faclele şi-ncepură iarăşi să-şi umfle glasurile şi să scoată la 
strigăte de luptă ca din gură de şarpe, călcînd peste bietul 
Sancho şi cărîndu-i la izbituri cu nemiluita peste paveze, 
aşa că dacă nu s-ar fi ghemuit şi nu s-ar fi covrigat, virîindu- 
şi capul între paveze, ar fi păţit-o rău de tot bietul cîrmuitor, 
pe care — aşa închis la strîmtoare cum era — îl treceau 
toate căldurile şi din tot sufletul se încredința lui Dumnezeu 
ca să-l scape din acea urgie. Unii tropăiau pe el, alţii îi 
cădeau pe spinare, iar unul rămase o bună bucată de vreme 
cocoţat pe trupul lui, şi de-acolo, ca dintr-un foişor de 
strajă, poruncea oştilor şi striga cît îl ţinea gura: — încoace, 
ai noştri, că pe-aci vrăjmaşii dau năvală mai din gros, 
apăraţi spărtura asta, închideţi poarta aceea, daţi drumul 
acelor scări, aduceţi aruncătoarele de flăcări, smoală şi 
răşină în căldări cu ulei fierbinte, astupaţi intrările uliţelor 
cu saltele !... 

Ce să mai lungim vorba? El înşira cu sîrg toate 
nimicurile, şi sculele, şi armele cu care se înfruntă de obcei 
iureşul dat împotriva unei cetăţi; iar stilcitul de Sancho, 
care asculta şi răbda totul, spunea în sinea lui: Dar-ar 
Dumnezeu să pierdem odată insula asta şi să mă văd şi eu 
sau mort, sau izbăvit dintr-o ananghie atît de cumplită ! 


Dar iată că cerul îi ascultă ruga, şi cînd nici cu gîndul nu 
gîndea, auzi zvon de glasuri care ziceau: — Biruinţă, 
biruinţă, i-am dovedit pe vrăjmaşi! Ci haide, stăpine 
cîrmuitor, ridică-te, luminăţia-ta, şi vino să te bucuri de 
izbîndă şi să împărţi prăzile care au fost luate vrăjmaşilor 
prin vitejia acestui braţ de neînvins. 

— Ridicaţi-mă... spuse cu glas tînguitor canonitul de 
Sancho. 

îl ajutară să se ridice şi, cînd se văzu pe picioare, zise: — 
Dacă sînt eu acela care am biruit vreun vrăjmaş, apăi şi de 
frunte vă las să mi-l ţintuiţi; nu ştiu să împart nici o pradă 
de la vrăjmaşi, ci să cer şi să mă rog de-un prieten — dacă 
mai am vreunul — să-mi dea o înghiţitură de vin, că mă 
usuc; şi poate mi s-o mai zvînta şi năduşeala asta, că sînt tot 
o apă. 

îl şterseră de năduşeală, îi aduseră vinul, îi dezlegară 
pavezele ce-l strîngeau, iar Sancho se aşeză pe patul lui şi 
căzu în nesimţire, fiindcă-l ajunsese şi pe el tot ce îndurase 
de pe urma fricii, a spaimei şi a caznei. Păcălicilor începu să 
le şi pară rău, că prea se întrecuseră cu gluma; dar venirea 
in simţiri a lui Sancho le mai stimpără remuşcările pe care li 
le pricinuise leşinul lui. întrebă cît e ceasul, şi îi răspunseră 
că se crapă de ziuă. El nu mai spuse nimic, şi, fără a scoate 
o vorbă, începu să se îmbrace, cufundat cu totul în tăcere, 
iar toţi ceilalţi se uitau la el şi aşteptau să vadă ce voia să 
facă de se îmbrăca cu atîta zor. în sfîrşit, se îmbrăcă şi, 
haida-hai, fiindcă era stilcit şi nu putea să umble prea 
repede, se duse la grajd, urmat de toţi cei ce se aflau pe- 
acolo, şi, apropiindu-se de asin, îl îmbrăţişă şi-i dete un 
sărut de împăcare pe frunte şi, cu ochii-n lacrimi, îi spuse: 
— Vino-ncoa', tu, însoțitor şi frate al meu, cel ce-ai îndurat 
împreună cu mine toate ostenelile şi toate restriştile. Cînd 
îmi duceam traiul cu tine şi nu eram muncit de nici un alt 
gind decît acela ce mi-l pricinuia grija de a-ţi potrivi şaua şi 
de a-ţi da nutreţ, fericite mai erau ceasurile, zilele şi anii 
mei! Dar de cînd te-am lăsat pe tine şi am urcat treptele 


deşertăciunii şi ale trufiei, roi s-au cuibărit în suflet o mie de 
amaruri, o mie de poveri şi patru mii de griji. 

Şi cît timp rostea vorbele astea, aşeza totodată şi 
samarul pe asin, fără ca nimeni să-i spună o vorbă. După ce 
isprăvi să înşeueze asinul, cu mare greutate şi caznă se 
urcă şi el călare şi îndreptindu-şi de astă dată vorbele şi 
gîndurile către majordom, către sfetnic, către sufragiu, 
către Pedro Recio, doftorul, şi către alţi mulţi ce se aflau 
acolo de faţă, le zise: — Daţi-vă la o parte, jupînilor, şi lăsaţi- 
mă să mă-ntorc la starea mea cea slobodă de mai-nainte; 
lăsaţi-mă să mă duc să-mi caut viaţa de odinioară, ca să 
înviez din moartea mea de-acum. Eu n-am venit pe lume ca 
să fiu cîrmuitor şi nici ca să apăr insule şi cetăţi de vrăjmaşi 
care umblă să năvălească asupră-le. Pe mine cu mult mai 
bine mă taie capul să ar şi să săp, să retez şi să îngrop viţa 
decit să dau legi şi să apăr ţinuturi şi împărăţii. Sfîntului 
Petru la Roma îi prieşte, vreau adică să spun că fiştecare se 
simte bine înde-letnicindu-se cu meseria pentru care a fost 
făcut. Mai bine-mi şade mie cu o coasă-n mînă decît cu un 
topuz de cîrmuitor; mai bucuros sînt eu să-nfulec din ciorba 
mea pe săturate decit să stau la cheremul unui doftor 
încurcă-lume care mă lasă să mor de foame; şi mai bucuros 
sînt să mă lungesc la umbra unui gorun vara şi să mă- 
nfăşur în cojocelul meu din piei de oaie iarna şi să ştiu că-s 
slobod decît, apăsat de robia asta a ocîrmuirii, să dorm pe 
cearceafuri de in şi să mă-mbrac în blănuri de jder. Voi 
rămineţi cu Dumnezeu şi spuneţi către duce, stăpînul meu, 
că gol-goluţ am venit pe lume, gol-goluţ mă aflu şi acuma, 
nici nu cîştig şi nici nu pierd nimica; vreau adică să spun că 
fără leţcaie am intrat aici să ocîrmuiesc şi fără leţcaie mă şi 
duc, cu totul altminteri decît cum pleacă ocîrmuitorii altor 
ostroave; şi acum daţi-vă la o parte şi lăsaţi-mă să trec, că 
mă duc să mă oblojesc, fiindcă mi-or fi zobite toate coastele, 
mulţumită vrăjmaşilor care au trecut astă-noapte peste 
mine. 

— Nu se poate una ca asta, spuse doftorul Pedro Recio, 
că o să-ţi dau să bei, luminăţia-ta, un leac împotriva 


căzăturilor şi a stilcelilor, care, cît ai clipi, o să te facă iarăşi 
teafăr şi voinic ca mai-nainte; cît despre mîncare, uite, îţi 
făgăduiesc luminăţiei-tale c-o să mă îndrept şi-o să te las să 
mănînci din belşug din tot ce ţi-o pofiti inima. 

— Prea tirziu te trezeşti! răspunse Sancho. Tot atita chef 
am să mai rămîn aici cit mi-e mie acum să mă turcesc. Nu 
se mai prinde de mine a doua oară. Pe ce-am mai sfint că o 
să mai păstrez eu cîrmuirea asta sau o să primesc vreo alta, 
chiar de mi-ar aduce-o pe tipsie, cînd o să-mi văd ceafa ! Eu 
sînt din neamul Panzilor, care-s cu toţii îndărătnici, şi dacă 
spun o dată că-i laie, apăi laie rămîne, chiar de-ar fi şi de-o 
sută de ori bălaie şi de s-ar da şi lumea peste cap cit îi ea de 
mare. Rămiîn aci în grajd aripile de furnică, acelea care m- 
au înălţat în văzduh ca să mă măniînce lăstunii şi alte 
zburătoare, că eu o să-ncep iarăşi să umblu pe pămînt şi să 
calc în voie cu toată talpa, căci dacă nu mi-or podobi 
piciorul conduri din piele de Cordoba, tot au să se găsească 
şi pentru el cipici mai din topor, legaţi cu sfoară; fiecare 
mioară cu-a ei perechioară, şi toţi să se-ntindă cit li-i 
plapuma ; şi acum lăsaţi-mă să trec, că se face tîrziu. 

La care majordomul zise: 

— Stăpine cîrmuitor, bucuroşi te-om lăsa să pleci, măcar 
că ne doare inima să te pierdem, fiindcă destoinicia şi 
purtarea creştinească a luminăţiei-tale ne îndeamnă să-ţi 
dorim apropierea; dar se ştie că orice cîrmuitor, mai-nainte 
de-a pleca din locul unde a cîrmuit, trebuie să dea întîi 
socoteală; dă şi luminăţia-ta socoteală pentru cele zece zile 
cîte sînt de cînd ţii ocîrmuirea, şi du-te apoi în pace cu 
Dumnezeu. 

— Nimeni nu poate să-mi ceară socoteală, răspunse 
Sancho, decit acela căruia ducele, stăpinul meu, i-a dat 
poruncă să facă treaba asta; eu tot mă duc să mă văd cu el, 
aşa că lui o să-i şi dau socoteală aşa cum se cuvine; cu atit 
mai mult cu cit, plecînd de aci gol-goluţ, aşa cum plec, nici 
nu-i nevoie de alt semn după care să se cunoască că am 
ocîrmuit ca un arhanghel. 


— Pe Dumnezeul meu că are dreptate marele Sancho, 
spuse doftorul Recio, şi de aceea eu cred de cuviinţă să-l 
lăsăm să plece, fiindcă ducele o să se bucure nespus de 
mult cînd o să-l vadă. 

Toţi fură de aceeaşi părere şi-l lăsară să plece, arătindu- 
se mai întîi bucuroşi să-l însoţească şi să-i dea tot ce i-ar 
pofti inima pentru desfătarea trupului şi pentru înlesnirea 
călătoriei. Sancho spuse că nu voia altceva decît puţin orz 
pentru măgar şi o jumătate de bucată de brînză, cu o 
jumătate de pîine pentru el, fiindcă o dată ce drumul era 
atit de scurt, nu-i trebuiau merinde mai multe şi mai alese. 
îl îmbrăţişară cu toţii şi, lăcrămînd, îi îmbrăţişă şi el pe toţi 
şi-i lăsă minunaţi atît de vorbele lui, cît şi de hotărîrea 
neclintită şi înţeleaptă ce-o luase. 


C apitolul LIV 

Care vorbeşte despre lucruri în legătură cu povestea 
aceasta şi nu despre altele 

Ducele şi cu ducesa hotărîră să îngăduie şi să 
înlesnească lupta la care, din pricina mai-nainte pomenită, îl 
chemase don Quijote pe vasalul lor; şi fiindcă flăcăul se afla 
în Flandra, unde fugise de frică să n-o aibă de soacră pe 
dona Rodriguez, se îngrijiră să pună-n locul lui pe-un 
slujitor gascon pe nume 'Tosilos, după ce mai întii îl 
dăscăliseră cum nici că se poate mai bine în tot ce avea de 
făcut. Peste două zile, ducele spuse lui don Quijote că peste 
alte patru zile îi va sosi potrivnicul şi se va înfăţişa pe 
cîmpul de luptă, armat ca un cavaler, şi va încerca să 
dovedească cum că fata minte pe jumătate sau chiar pe de- 
a-ntregul dacă tot o mai ţine încă morţiş că el a făcut 
legămînt să se-nsoare cu ea. Don Quijote primi veştile astea 
cu mare bucurie şi-şi făgădui în sinea sa să facă minuni de 
vitejie-n luptă, socotind un noroc orb faptul de a i se fi ivit 
prilejul să arate acelor mărimi pînă unde poate merge 
virtutea puternicului său braţ; aşa încît, bucuros şi voios 
nevoie mare, aştepta să treacă şi cele patru zile, care dac- 
ar fi să le măsurăm cu nerăbdarea lui, se scurgeau parcă-n 
patru sute de veacuri. 

Noi, însă, să le lăsăm să se scurgă, aşa cum am mai lăsat 
deoparte şi alte lucruri, şi să ne înturnăm spre a-l însoţi pe 
Sancho, care, c-un ochi rizind şi cu altul plîngind, o pornise 
la drum călare pe măgar, ca să-şi cate stăpînul, a cărui 
tovărăşie îl fericea mai mult decît cîrmuirea tuturor 
insulelor de pe lume. Nici n-apucă el să se îndepărteze prea 
mult de ostrovul ocîrmuirii sale — că lui nici prin gînd nu i-a 
trecut să se încredinţeze dacă o fi fost ostrov, cetate, moşie 
sau sat — cînd numai iată că întîmplarea făcu să zărească 
venind pe drumul pe unde mergea el, şase hagii, cu 
toiagurile lor, venetici din aceia care cer de pomană 
cîntînd725; ajungind aceştian dreptul lui, se aşezară-n rînd 
şi, ridicînd glas cu toţii de-a valma, începură să cînte-n 
graiul lor, aşa că, din tot ce ziceau, Sancho nimic nu putu 


înţelege, fără numai o singură vorbă, pe care ei o rosteau 
răspicat, vorba pomană, drept care îşi dete seama că 
pomană cereau ei în cîntecul lor; şi, cum, după spusele lui 
Cide Hamete, Sancho era milos lucru mare, scoase de la el 
din desagă o jumătate de piine şi o jumătate de bucată de 
caş, pe care şi le pregătise ca merinde de drum, şi le dete 
lor, făcîndu-i să înţeleagă prin semne că altceva n-avea ce 
să le dea. Ei le primiră cît se poate de bucuroşi şi spuseră: 
Quelte, guelte *. 

— Măi oameni buni, răspunse Sancho, eu nu-nţeleg ce- 
mi tot cereţi voi. 

Atunci unul din ei scoase o pungă din sîn şi i-o arătă lui 
Sancho, drept care înţelese că bani îi cereau; dar el, 
punîndu-şi degetul gros pe beregată şi deschizînd palma-n 
sus, le dete să-nţeleagă că n-avea o para chioară, şi, dind 
pinteni asinului, o zbughi printre ei; dar cînd să dea să 
treacă, unul dintr-înşii, care-l măsurase cu multă luare- 
aminte, sări către el, îl cuprinse de mijloc şi-i spuse cu glas 
tare şi într-o spanio-lească fără cusur; — Ţine-mă, Doamne! 
Ce-mi văd ochii? E oare cu putinţă să-l îmbrăţişez chiar pe 
scumpul meu prieten, pe bunul meu vecin Sancho Panza? îl 
îmbrăţişez, vezi bine, că doară nici nu visez şi nici de băut 
n-am băut! 

Se minună Sancho văzîndu-se chemat pe nume şi 
îmbrăţişat de către hagiul cel străin, şi după ce, fără să 
scoată o vorbă, cătă la el cu multă luare-aminte, tot nu putu 
să-l recunoască. Văzînd, însă, cît era de mirat, hagiul îi 
spuse: — Se poate una ca asta, Sancho fîrtate, să nu-ţi mai 
recunoşti tu vecinul, pe Ricote maurul, prăvăliaş la tine-n 
sat? 

Atunci Sancho cătă la el cu şi mai multă luare-aminte, 
începu să şi-l amintească, pînă ce, la urmă, îl recunoscu pe 
de-a-ntregul, şi, fără să mai descalece, îl cuprinse cu braţele 
în jurul gitului şi-i spuse: 726 

— Da' cine naiba să te mai recunoască, Ricote tată, in 
portul ăsta de măscărici cu care umbli? la spune-mi, cine 
te-a mai făcut franţuz şi pe tine, şi cum de mai cutezi să te- 


ntorci în Spania, unde, de-or pune mina pe tine şi te-or 
recunoaşte, apăi vai de steaua ta?! 

— Dacă tu nu mă vinzi, Sancho dragă, răspunse hagiul, 
sînt cu totul încredinţat că-n portul ăsta nici dracu n-o să 
mă mai cunoască! Dar ia să ne dăm la o parte din drum 
către crîngul de plopi ce se zăreşte colo jos, unde au de 
gind însoțitorii mei să ospăteze şi să se hodinească, şi ăi 
mînca şi tu cu ei, că-s oameni tare de treabă; într-acestea, 
oi avea şi eu prilejul să-ţi povestesc toate cîte mi s-au 
întîmplat de cînd am plecat de la noi din sat, ca să mă supun 
poruncii de surghiun a măriei-sale, care, după cîte ai auzit 
şi tu, îi ameninţa atit de crunt pe cei de-un neam cu mine. 

Sancho îi făcu pe voie şi, după ce vorbi Ricote şi cu 
ceilalţi hagii, se abătură cu toţii către criîngul de plopi ce se 
zărea, aflîndu-se astfel la o bună bucată de drumul mare. 
Hagjiii îşi azvirliră toiegele, lepădară de pe ei mantalele sau 
pelerinele, ce le aveau şi rămaseră numa-n nădragi şi 
pieptare; toţi erau tinerei şi destul de chipeşi, în afară de 
Ricote, care era un om mai trecut. Cu toţii aveau desagi la 
ei, iar desagii, după cîte se părea, erau vîrtos îndesaţi, dacă 
nu cu alta, măcar cu bucate din cele ce-ţi dau ghes cînd le 
vezi şi care-ţi fac o sete de te sting. Se trîntiră pe jos şi 
aşternură pe iarbă — care ţinea loc de faţă de masă — 
piine, sare, cuțite, nuci, felii de brînză, oase curățate de 
şuncă, pe care — dacă nu mai aveai ce să muşti de pe ele — 
nu te oprea nimeni să le sugi. Mai aşternură şi o mîncare 
negricioasă căreia ei îi spun icre negre, mîncare pregătită 
din nişte ouşoare de peşte şi care te stirneşte straşnic la 
băut; nu duseră lipsă nici de măsline, care, măcar că uscate 
şi fără de suc, erau totuşi gustoase şi bine păstrate; ceea ce, 
însă, puse cu adevărat virf acelui ospăț fură şase burdufuri 
cu vin, fiecare din hagii scoţindu-şi-l pe-al său din desagă. 
Pînă şi bunul Ricote, care, din maur ce era, se 
preschimbase în neamţ sau în şonţ, şi-l scoase şi el pe-al lui, 
care, ca mărime, putea să se ia la-ntre- cere cu toate 
celelalte cinci burdufuri laolaltă. Prinseră să se ospăteze cu 
o neîntrecută desfătare, dar pe-ndelete, huzurind îndelung 


la fiece bucătură, pe care o duceau la gură cu vîrful 
cuţitului şi numai cîte puţintel din fiecare mîncare, şi apoi, 
în aceeaşi clipă, toţi deodată ridicară braţele şi burdufurile- 
n aer, gură-n gură cu ele şi cu ochii pironiţi în bolta 
cerească, ca şi cum ar fi ochit cu puştile ceva aflat acolo 
sus; şi-n felul acesta, clătinîndu-şi capetele la dreapta şi la 
stînga, semn că puneau la mare preţ gustul ce-l simțeau, 
steteră o bună bucată, trăgînd sîngele burdufurilor în 
stomahurile lor. Pe toate le vedea Sancho şi de nimic nu se 
plîingea; ba, dimpotrivă, ca să se-mplinească zicala atit de 
bine ştiută de el, cu şchiopul de te însoţeşti, să şchiopătezi 
te-obişnu- ieşti, ceru de la Ricote burduful, ochi şi el către 
ceruri, la fel cu ceilalţi, şi nu cu mai puţină desfătare decît 
ei. De patru ori deteră prilej burdufurile să fie ridicate, dar 
a cincea oară nu mai fu cu putinţă, căci rămăseseră uscate 
şi secătuite cum îi tulpina rogozului, drept care se cam 
posomori veselia lor de pin-atunci. La răstimpuri, cîte unul 
din ei îi mai strîngea mîna lui Sancho şi-i spunea: — Şpaniol 
şi neamţ, puni brieteni. 

lar Sancho răspundea: 

— Puni brieteni, pe legea mea ! şi se pornea pe-un ris în 
hohote, care-l ţinea cîte-un ceas încheiat, fără a-şi mai 
aduce atunci aminte de nimic din ce i se întîmplase în 
ocîrmuirea lui, fiindcă asupra răstimpului cît ne 
îndeletnicim cu băutura şi mîncarea, nu prea pot să pună 
grijile stăpînire. 

în cele din urmă, isprăvirea vinului puse bun început 
unui somn care-i cuprinse pe toţi, aşa că adormiră pe 
aceleaşi mese şi pe aceleaşi feţe de masă pe care se şi 
ospătaseră; numai Ricote şi cu Sancho rămaseră treji, 
fiindcă mîncaseră mai mult şi băuseră mai puţin; şi dîndu-se 
ei mai la o parte, se aşezară la rădăcina unui fag, lăsîndu-i 
pe hagii cufundaţi într-un somn dulce, iar Ricote, fără a mai 
îndruga nimic în graiul lui cel arăpesc, spuse vorbele 
următoare în cel mai curat grai spaniolesc: — Frate Sancho 
Panza, vecinul şi prietenul meu, ştii şi tu prea bine că 
surghiunul şi mazilirea poruncite de măria-sa prin strigare 


obştească împotriva celor de-un neam cu mine 727 i-au 
umplut de spaimă şi de groază pe toţi ai noştri; cel puţin pe 
mine mă cuprinse o frică atît de grozavă, încît mi se părea 
că, încă mai înainte de-a se împlini sorocul îngăduit nouă 
spre a pleca din Spania, avea să şi cadă cumplita pedeapsă 
asupra mea şi a copiilor mei. Am găsit cu cale, dară, c-ar fi 
înţelept, după socoteala mea — ca omul, de! care ştie că-n 
cutare clipă trebuie să lase-n plata Domnului casa unde 
trăieşte şi se-ngrijeşte şi să-şi cate alta unde să se mute — 
am găsit cu cale, zic, să plec de la mine din sat, eu singur, 
fără de-ai mei, şi să merg să caut vreun loc unde-aş putea 
să-i duc cu mai multă înlesnire şi fără de zorul cu care şi-au 
uat tălpăşiţa ceilalţi; căci văzusem, după cum au văzut şi 
toţi bătrînii noştri, că poruncile acelea de surghiun nu erau 
ameninţări goale, aşa cum spuneau unii, ci legi adevărate, 
care trebuiau să fie puse-n fapt cînd avea să le vină sorocul; 
şi cu atît mai mult mă sileam să mă încredinţez de acest 
adevăr cu cît ştiam gindurile cele josnice şi nebuneşti urzite 
de ai noştri, care de-aşa fel erau, încît mi se pare că numai 
un îndemn din ceruri l-a putut face pe măria-sa să aducă la 
îndeplinire o hotărire atît de bărbătească; şi asta nu doară 
fiindc-am fi fost cu toţii vinovaţi, căci unii dintre noi erau 
creştini statornici şi cu adevărat buni, însă dintre aceştia se 
aflau atît de puţini, încît nu se puteau împotrivi acelora ce 
nu erau, şi nu-i bine să-ţi creşti năpîrca la sîn, ţinîndu-ţi 
vrăjmaşii lingă vatră. Ce să mai vorbesc? Pe bună dreptate 
fost-am osîndiţi la pedeapsa surghiunului, blîndă şi dulce, 
după socoteala unora, dar după socoteala noastră, cea mai 
cumplită ce ni se putea da. Oriunde ne-am afla, tot după 
Spania o să oftăm, căci, ce vrei? aicea doară am venit pe 
lume şi asta-i ţara noastră cea adevărată: nicăieri nu aflăm 
primirea pe care restriştea noastră o riv-neşte; şi în 
Berberia şi-n toate colţurile Africii, unde nădăjduiam şi noi 
c-om fi primiţi, ocrotiţi şi luaţi în braţe, tocmai acolo ne 
jignesc şi ne necinstesc cel mai avan. Uite că, pînă cenul- 
am pierdut, n-am ştiut ce-i binele; şi aproape la toţi atit de 
mare ni-i focul de a ne-ntoarce în Spania, încît cei mai mulţi 


— şi să ştii că-s puzderie — din cei ce ştiu spanioleşte, aşa 
cum ştiu eu, îşi lasă de izbelişte muierile şi copiii prin cele 
străinătăţi, pină-ntr-atita îndrăgesc ei Spania asta ! Acum 
abia îmi dau seama şi încerc pe pielea mea ceea ce atit de 
des se tot spune, şi anume că tare-i dulce dragostea de 
ţară. Am plecat, cum îţi spun, de la noi din sat şi am intrat în 
Francia, şi măcar c-am fost destul de bine primiţi pe-acolo, 
am vrut să mai văd tot ce se poate vedea. Am trecut în ţara 
italianului şi-apoi în a neamţului, unde mi s-a părut că pot 
trăi mai după voia inimii, fiindcă cei de pe-acolo nu stau să 
se uite la toate nimicurile; fiecare trăieşte după cum îl taie 
capul, căci aproape în întreaga ţară poţi gindi nestînjenit 
tot ce pofteşti. Am făcut rost de casă într-un sat de lingă 
Augusta *, m-am însoţit cu hagiii ăştia, că mulţi dintr-înşii 
au obiceiul de vin în fiecare an în Spania ca să se-nchine la 
altarele de pe-aici din ţară; acestea-s pentru ei o adevărată 
Indie şi o ţintă fără greş de procopseală şi de cîştig. 
Cutreieră mai toată ţara de-a lungul şi de-a latul, şi nu se 
află sat de unde să nu iasă, vorba aceea, mîncărică şi 
băuturică, bez cîte un real măcar, iar la sfîrşitul hagiali- 
cului, ies din ţară c-un prisos de mai bine de-o sută de scuzi, 
pe care-ipreschimbă-naur şi-i vîră fie-n toiagurile lor 
găunoase, fie între peticele pelerinelor lor, şi aşa, cu 
tertipurile astea, sau cu cine ştie ce. altă dibăcie, în care-s 
mari tartori, trec aurul la ei în ţară, cu toată străşnicia 
străjilor de pe la vămile şi de prin porturile pe unde-s 
căutaţi şi scotociţi. Acuma, Sancho dragă, am şi eu de gind 
să-mi dezgrop comoara ce-am lăsat-o aici ascunsă-n pămînt, 
treabă pe care-oi faceo 728 fără de nici o primejdie, căci 
bănetul mi l-am îngropat afară din sat; apoi de la Valencia oi 
scrie sau chiar oi trece dincolo, să-mi ajung fata şi nevasta, 
care ştii şi tu că se află în Alger, şi, o dată ajuns lingă ele, oi 
cumpăni eu cum să fac să le trec în vreun port din Francia 
şi de-acolo să le duc în ţara neamţului, unde-om aştepta să 
vedem ce-o mai vrea Dumnezeu cu noi, fiindcă, la urma 
urmei, Sancho dragă, ştiu, aşa cum mă vezi, că fie-mea, 
Ricota şi nevastă-mea Francisca Ricota, sînt creştine 


catolice, şi măcar că eu nu-s chiar pe de-a-ntregul, da* tot 
mai mult cu creştinii decit cu arapii mă dau, şi-l rog mereu 
pe Dumnezeu să-mi deschidă ochii minţii şi să mă-nveţe 
cum trebuie să-l slujesc; dar marca mea nedumerire e că 
nu-mi pot desluşi de ce mi-or fi plecat nevasta şi fata în 
Berberia în loc să plece-n Francia, unde-ar fi putut să 
trăiască mai bine, după legea lor cea creştinească. 

— Să vezi cum îi, dragă Ricote, răspunse Sancho, asta nu 
le-o fi stat lor în putere să aleagă, pentru că le-a luat cu el 
alde Juan Tiopleyo, fratele femeii tale; şi cum ăsta o fi un 
maur din aceia pişicherii, le-a dus şi el unde i-a căzut mai 
bine. Dar altceva vreau să-ţi spun: eu socotesc că de-a 
surda mai umbli să cauţi ceea ce-ai lăsat îngropat, pentru 
că aşa ne-a ajuns la ureche că străjile au luat de la 
cumnatu-tu şi de la nevastă-ta mărgăritare şi bănet de aur 
cu duiumul, din cel pe care-l duceau cu ei pe ascuns. 

— O fi şi-aşa cum zici tu, făcu Ricote, dar eu una ştiu, 
Sancho fîrtate, că ei de comoara mea îngropată nu s-au 
atins, fiindcă, de frică să nu se-ntimple vreun pocinog, nici 
nu le-am destăinuit unde se află, aşa că, Sancho dragă, dac- 
ai vrea tu să vii cu mine să m-ajuţi s-o dezgrop şi s-o pun la 
adăpost, ţi-oi da şi ţie două sute de scuzi, cu care să te mai 
ajuţi la nevoi, că doară ai destule, asta nu-i nicio taină 
pentru mine, ştii şi tu. 

— Aş face bucuros treaba asta, răspunse Sancho, dar eu 
nu-s de felul meu apucător, căci dac-aş fi fost, apăi n-aş fi 
lăsat azi-dimineaţă să-mi scape din mîini o slujbă de pe 
urma căreia aş fi putut să-mi învelesc cu aur pereţii casei şi, 
în mai puţin de şase luni, să mă ospătez din talere de 
argint; şi de asta, şi apoi şi fiindcă socot c-ar fi din parte-mi 
necredinţă faţă de rege părtinirea vrăjmaşilor lui, să ştiu 
bine nu că două sute de galbeni mi-ai da, cîţi mi-ai făgăduit, 
da” şi patru sute să fie, şi încă să mi-i plăteşti aici, peşin, şi 
tot n-aş veni cu tine. 

— Da' ce slujbă-i aceea pe care ai lăsat-o să-ţi scape din 
mîini, Sancho dragă? 


— Am lăsat să-mi scape cîrmuirea unei insule, răspunse 
Sancho. Da' ce insulă, că trei perechi de încălțări să strici, şi 
tot n-ai să mai dai de una ca ea! 

— Şi unde se află insula asta? întrebă Ricote. 

— Unde? îi întoarse vorba Sancho. La două leghe de-acl, 
şi-i zice insula Barataria. 

— Fugi de-aici, mâi Sancho, că doară insulele se află 
acolo-n mijlocul mării, n-o să-mi spui mie c-or fi şi pe uscat 
insule! 

— Ba cum naiba să nu fie? Dacă-ţi spun că azi-dimi- 
neaţă, chiar, am plecat de-acolo? Ieri încă, Ricote dragă, mă 
mai aflam în insulă şi-o cîrmuiam după cheful meu, aşa cum 
un ţintaş îşi cîrmuieşte săgeata; şi, cu toate astea, tot am 
lăsat-o în plata Domnului, fiindcă mi se părea că-i slujbă 
primejdioasă aceea de cîrmuitor. 

— Şi ce-ai cîştigat în toată cîrmuirea asta? întrebă 
Ricote. 

— Uite ce-am cîştigat, răspunse Sancho: faptul de a-mi fi 
dat seama că nu sînt bun să cîrmuiesc decît o turmă de 
capre şi că avuţiile ce le cîştigi în cîrmuiri de soiul ăsta sînt 
spre paguba tihnei, a somnului şi chiar şi a hranei, fiindcă 
tare puţin trebuie să mai mănînce cîrmuitorii de insule, mai 
cu seamă aceia care au pe lîngă ei cîte-un doftor ce 
veghează la sănătatea lor. 

— Zău dacă-nţeleg ceva, măi Sancho, spuse Ricote, da' 
nu ştiu cum, tot ce spui parc-ar fi curată aiureală. Cum 
adică? Cine să se fi apucat să-ţi dea ţie insule să le 
ocîrmuieşti? Nu se mai găseau pe lume oameni mai 
destoinici decît tine spre a fi cîrmuitori? Lasă prăpăstiile, 
Sancho, vino-ţi în fire şi gîndeşte-te dacă nu vrei să vii cu 
mine, aşa cum ţi-am mai spus — fiindcă, fără glumă, e atît 
de arătoasă, incit chiar că pot să-i zic comoară — şi, precum 
ne-am înţeles, ţi-oi da şi ţie ca să ai din ce să trăieşti. 

— 'Ţi-am mai spus o dată că nu, răspunse Sancho. Tu 
mulţumegşte-tc că n-am să te dau în vileag şi vezi-ţi cu 
Dumnezeu de drum, iar pe mine lasă-mă să-mi văd de-al 


meu, fiindcă eu asta ştiu: ciştigul cinstit se pierde numai el, 
dar cel necinstit se pierde şi el şi-l pierde şi pe cîştigător. 

— Bine, Sancho, atunci nu mai stărui, spuse Ricote. Dar 
ia spune-mi, tu te aflai în sat cînd mi-au plecat de-acolo 
nevasta, fata şi cumnatul? 

— Da, mă aflam, răspunse Sancho, şi pot chiar să-ţi spun 
că aşa de frumoasă ce s-a făcut fie-ta, că toţi ciţi se găseau 
prin sat au ieşit s-o vadă, şi unul nu era care să nu zică că-i 
cea mai mîndră făptură de pe lume. Plingea şi-şi îmbrăţişa 
prietenele şi vecinele, şi pe cîţi întilnea, la toţi le cerea să se 
roage pentru ea de bunul Dumnezeu şi de sfînta lui maică, 
şi astea le spunea cu atîta jale, de mi-au dat lacrimile pînă şi 
mie, care altminteri prea plingăcios nu sînt. Şi pe legea mea 
că pe mulţi îi păştea îndemnul s-o îndosească şi să iasă s-o 
ia din drum; dar teama că prin asta ar călca porunca 
regească i-a ţinut în loc; cel mai pătimaş dintre toţi se arăta 
a fi don Pedro Gregorio, flăcăul acela bogat, ajuns la vîrsta 
bărbăţiei, pe care-l ştii şi tu şi despre care umblă vorba c-o 
îndrăgeşte din cale-afară; şi după ce-a plecat ea, apăi nici el 
nu s-a mai arătat pe la noi prin sat, şi pe toţi ne bate gîndul 
că s-o fi dus după ea s-o răpească; dar pîn-acum nimic nu 
mai ştim de ce s-o fi întîmplat. 

— Mereu am bănuit eu, spuse Ricote, că acest cavaler şi- 
a pus ochii pe fie-mea; dar, încredinţat de cuminţenia 
Ricotei mele, niciodată nu m-a pus pe gînduri faptul că-l 
ştiam îndrăgit de ea; căci ăi fi auzit şi tu spunîndu-se, dragă 
Sancho, că arăâpoaicele noastre numai rareori, ba poate 
chiar niciodată nu s-au avut bine cu creştini de viţă veche; 
iar fata mea, care, după cîte socot eu, mai mult să fie bună 
creştină se îngrijea decît să se ţină de dragoste, nu s-o li 
uitat ea, nici vorbă, la clopotele ce i le trăgea acest 
domnişor. 

— Să dea Dumnezeu să fie aşa cum zici, răspunse 
Sancho, fiindcă altfel amîndoi ar cădea prost; şi acum, 
dragă Ricote, lasă-mă să plec, fiindcă vreau să ajung chiar 
astă-seară in locul unde se află stăpînul meu, don Quijote. 


— Domnul te-nsoţească, Sancho fîrtate, că, uite, şi ortacii 
mei prind să facă ochi, şi e şi timpul să ne urmăm drumul. 

Şi după ce se îmbrăţişară, Sancho încălecă pe măgar, iar 
Ricote puse mina pe toiag şi se despărţiră. 


Capitolul LV 

Despre lucruri întîimplate lui Sancho in drum, dimpreună 
cu altele cum nu se poate mai minunate Faptul că Sancho 
se oprise cu Ricote nu-i dete răgaz să ajungă chiar în acea 
zi la castelul ducelui, fiindcă tocmai cînd mai avea el de 
mers doar vreo jumătate de leghe pîn-acolo, îl apucă 
noaptea, care se arăta cam întunecată şi noroasă; cum era 
însă vară, nu-şi puse el asta la inimă, aşa că se abătu de la 
drumul mare, cu gîndul să aştepte zorile; dar steaua lui cea 
rea şi afurisită făcu în aşa fel că pe cînd îşi căuta un loc 
unde să poposească mai la largul lui, căzură, şi el şi asinul, 
într-o groapă adîncă şi întunecoasă, de ziceai că-i iadul, 
care se căsca între nişte ziduri bătrîne; şi în timp ce cădea, 
Sancho se încredinţă din tot sufletul lui Dumnezeu, gîndind 
că n-o să se mai oprească decît în străfundurile prăpastiei; 
n-a fost însă să se întîmple aşa, fiindcă la nici trei stînjeni 
adincime măgarul dete de fund, iar Sancho se pomeni tot 
călare pe el, teafăr şi nevătămat. Se pipăi de sus pînă jos şi- 
şi ţinu suflarea, să vadă dacă era într-adevăr neatins sau 
dacă nu-şi ciuruise trupul pe vreun-deva; şi cînd văzu că-i 
întreg, nevătămat şi sănătos zdravăn, nu se mai sătura să 
tot aducă mulţumiri Domnului-Dum- nezeului nostru pentru 
milostivirea de care l-a învrednicit, fiindcă în timpul căderii 
era cu totul încredinţat c-o să fie făcut mii de fărime. Mai 
pipăi el cu mîinile şi pereţii prăpastiei, pentru ca să vadă 
dacă n-ar putea ieşi de-acolo fără ajutorul nimănui, însă îşi 
dete seama că erau netezi oglindă şi fără nici o ieşitură, din 
care pricină o cam băgă pe mînecă, mai cu seamă cînd îl 
mai auzi şi pe asin că zbiera a jale, de-ţi rupea inima; şi nici 
n-aveai de ce să te miri, fiindcă doar nu se tinguia de răsfăţ, 
ci fiindcă, într-adevăr, nu-i prea era moale. 

— Aman, spuse atunci Sancho, cîte întimplări 
neaşteptate nu se mai abat la fiece pas peste cei ce trăiesc 
în astă lume păcătoasă ! Cine ar fi spus că acela ce ieri, 
chiar, se mai vedea încă înscăunat ca ocirmuitor al unui 
ostrov, poruncind slujitorilor şi supuşilor lui, să se vadă 
acum îngropat într-o prăpastie, făr-a avea în preajmă pe 


nimeni care să-l scoată şi nici slujitor sau supus care să-i 
sară în-tr-ajutor? Aici ni-e dat să pierim de foame, şi eu şi 
măgarul meu, dacă n-om muri cumva mai înainte, el de 
stilcit şi de zobit ce este, iar eu de inimă rea. De-aş fi fost şi 
eu, încaltea, tot atît de norocos cum a fost stăpînu-meu, don 
Quijote de La Mancha, cînd a coborit şi s-a lăsat în peştera 
acelui fermecat Montesinos, unde a găsit cine să-l 
primească în desfătări mai bine decît la el acasă, de parcă s- 
ar fi dus la masă întinsă şi la pat aşternut, nu altceva ! Acolo 
a avut el vedenii frumoase şi tihnite, pe cînd eu n-oi vedea 
aici, după cite socotesc, decît broaşte-riioase şi năpîrci. 
Sărăcuţ de maica mea, unde m-au dus smintelile şi aiurelile 
mele ! De-aici, cînd o vrea Dumnezeu să fiu găsit, mi-or 
scoate oasele goale, albe şi roase de vreme, şi laolaltă cu ele 
şi pe acelea ale drăguţului meu de asin, din care pricină vor 
da poate de rost cine sîntem măcar aceia care vor fi aflat că 
niciodată Sancho Panza nu se despărţea de măgarul lui şi 
nici măgarul lui de Sancho Panza. înc-o dată spun; vai de 
noi şi de noi, că n-a vrut steaua noastră cea rea să murim la 
noi acasă şi între ai noştri, unde, chiar şi dacă nu s-ar fi 
găsit leac împotriva năpastei ce ne-a lovit, tot ar fi fost 
barem cine să ne jelească şi, în clipa cea de pe urmă a vieţii 
noastre, să ne închidă ochii! Vai, însoțitor şi frate al meu, cit 
de rău te-am răsplătit pentru slujba ta cea bună ! lartă-mă 
şi roagă-te de soartă, aşa cum te pricepi şi tu, să ne scoată 
din greul ăsta cumplit în care ne aflăm, că eu îţi făgăduiesc 
să-ţi aştern pe cap o cunună de lauri, aşa ca să te înfăţişezi 
nici mai mult, nici mai puţin decit ca un poet încununat, şi o 
să-ţi mai îndoiesc şi tainul. 

în felul acesta se tînguia Sancho Panza, iar asinul lui îl 
asculta fără să scoată o vorbă, atît de mare era ananghia şi 
strimtorarea în care se afla sărmanul de el. în cele din 
urmă, după ce-şi petrecu toată acea noapte în vaiete şi-n 
tînguieli jalnice, iată că se făcu şi ziuă; la lumina şi la 
strălucirea.ei îşi dete seama Sancho că era cu totul şi cu 
totul cu neputinţă să iasă din acea crăpătură de pămînt fără 
a fi ajutat, şi atunci începu să se vaiete şi să strige, ca să 


vadă de n-o fi cineva pe aproape care să-l audă; dar toate 
strigătele sale erau scoase de-a surda, pentru că prin acele 
împrejurimi nu era nimeni care să-l poată auzi, şi atunci nu- 
i mai rămase alta decit să se socoată ca şi mort. Asinul 
stătea cu burta-n sus, şi Sancho îl întoarse în aşa fel că îl 
puse iarăşi pe picioare ; dar el abia că se ţinea; şi scoţind 
Sancho din desagi — care împărtăşiseră cu ei soarta 
aceleiaşi căderi — un codru de pîine, îl dete asinului său, 
căruia nu-i prinse de loc rău, şi-i spuse ca şi cum asinul l-ar 
fi înţeles: Cînd durerea se-nteţeşte, pîinea te mai amăgeşte. 
Tocmai atunci zări el intr-un perete al prăpastiei o 
deschizătură în care ar fi încăput un om dacă s-ar fi 
încovoiat şi s-ar fi chircit. Se duse Sancho Panza pînă la 
acea deschizătură şi, cocîrjindu-se, intră într-însa şi văzu că 
pe dinăuntru era încăpătoare şi lungă, şi putu s-o vadă, 
fiindcă prin, hai să zicem, tavanul ei răzbătea o rază de 
soare care o lumina atît cit să se vadă toată. Totodată îşi mai 
dete seama că ea se lărgea şi se prelungea într-o altă hrubă 
încăpătoare; văzînd Sancho una ca asta, se întoarse să iasă 
la lumină în locul unde se afla asinul, şi luînd el o piatră, 
începu să dea la o parte pămîntul din jurul deschizăturii, în 
aşa fel că, nu după mult timp, făcu loc pe unde să intre 
lesne asinul, care şi intră chiar, şi apucîndu-l de căpăstru, o 
luă înainte prin acea hrubă, ca să vadă de n-o găsi vreo 
ieşire prin cealaltă parte; uneori umbla prin întuneric, iar 
alteori fără lumină, niciodată însă fără frică. Pe Dumnezeu 
cel atotputernic — îşi spuse în sine — treaba asta, care 
pentru mine-i o adevărată pacoste, mai potrivită ar fi ca 
aventură pentru stăpiînu-meu, don Quijote 1 El nici vorbă c- 
ar lua adîncimile şi tainiţele astea întunecate drept grădini 
înflorite şi palate ale Galianei729 şi s-ar aştepta să iasă din 
beznele şi din strîmtoarea asta în vreo pajişte smălţată de 
flori; dar mie, amăriîtul de mine, neajutorat la minte şi lipsit 
de curaj cum sînt, la fiece pas îmi zvocoteşte inima că mi s-o 
căsca pe neaşteptate sub picioare vreo altă prăpastie şi mai 
adincă decit cealaltă care-i gata-gata să mă-nghită. Bun 
venit, năpastă, dacă vii singură! în felul ăsta şi cu asemenea 


gînduri să tot fi umblat, după socotelile lui, ceva mai mult 
de-o jumătate de leghe, cînd zări el o lucoare nedesluşită, 
ce părea să fie ca de zi, şi care, căzînd prin nu ştiu ce 
deschizătură, îl întări în nădejdea că va da poate în vreo 
ieşire acel drum care lui i se părea că duce în ceea lume. 

Aici Cide Hamete Benengeli îl părăseşte pe Sancho şi 
începe să povestească iarăşi despre don Quijote, care, vesel 
şi mulţumit, aştepta sorocul luptei ce trebuia s-o dea cu 
răpitorul cinstei pierdute de fiica donei Rodriguez, căreia 
nădăjduia să-i îndrepte strimbătatea şi să-i şteargă crunta 
jignire pe care o îndurase. Întîmplarea făcu în aşa fel că, 
ieşind el într-o dimineaţă să se încerce şi să se pregătească 
pentru ceea ce avea de făcut a doua zi, cînd va fi să se vadă, 
după cîte gindea el, în primejdie, avîntîndu-se cu Rocinante 
ca pentru a da iureş, calul ajunse cu piciorul atît deaproape 
de o groapă adîncă încît, dacă n-ar fi tras de dîrlogi din 
răsputeri, ar fi fost cu neputinţă să nu cadă-ntr-însa. îl opri, 
dară, pe Rocinante, aşa că nu căzu, şi dindu-se ceva mai 
înspre marginea gropii, cătă, fără să descalece, la acea 
crăpătură de pămînt; şi cum stătea el şi se uita acolo, numai 
ce auzi nişte strigăte de dinăuntru; şi ascultînd cu luare - 
aminte, putu să audă şi să înţeleagă că acela ce scotea 
strigătele zicea: — Ei, acolo, sus, nu se află nici un suflet de 
creştin care să mă audă.7 Sau vreun cavaler milostiv care 
să se îndure de un păcătos îngropat de viu? De un 
deznădăjduit şi descîrmuit de cîrmuitor? 

I se păru lui don Quijote că auzea glasul lui Sancho, ceea 
ce-l făcu să rămînă năucit şi să i se taie răsuflarea, şi 
ridicînd şi el glasul cît putu de tare, zise: — Cine-i acolo jos? 
Cine se tînguieşte? 

— Cine altul ar putea să fie şi cine altul ar avea temei să 
se tinguiască, i se răspunse, dacă nu urgisitul de Sancho 
Panza, cîrmuitor — pentru păcatele sale şi spre nenorocul 
lui — al ostrovului Barataria, fost scutier al vestitului 
cavaler don Quijote de La Mancha? 

Cînd o mai auzi don Quijote şi pe asta, se minună înc-o 
dată pe-atita şi se cruci şi mai tare, trecîndu-i prin cap că 


Sancho ar fi murit şi că, acolo jos, sălăşluia întru munci 
sufletul lui; şi, minat de închipuirea asta, spuse: — Din 
suflet te rog, pe tot ceea ce te pot ruga eu ca un creştin 
catolic ce mă aflu, să-mi spui cine eşti; şi dacă eşti un suflet 
în cazne, să-mi spui ce vrei să fac pentru tine, fiindcă, o 
dată ce îndeletnicirea mea este să-i ocrotesc şi să-i ajut pe 
nevolnicii din lumea asta, oi fi de folos şi i-oi ajuta şi pe 
oropsiţii din ceea lume, care nu pot să se ajute singuri. 

— Dacă lucrurile stau aşa, i se răspunse, apoi luminăţia- 
ta care-mi vorbeşti trebuie să fii stăpînu-meu, don Quijote 
de La Mancha, şi nici glasul pe care-l aud nu poate fi al 
altuia. 

— Don Quijote sînt, răspunse don Quijote, eu, cel care 
am menirea să-i ajut în nevoile lor şi pe cei vii şi pe cei 
morţi; spune-mi, de aceea, cine eşti, că nu-mi mai pot veni 
în fire de uimit ce sînt, fiindcă dacă eşti scutierul meu 
Sancho Panza şi ai murit, cum n-au pus mîna dracii pe 
sufletul tău, şi prin milostivirea lui Dumnezeu te afli în focul 
cel curăţitor de păcate, sfinta noastră maică, biserica 
romană, are destule mijloace ca să te scoată din muncile în 
care te afli şi, dimpreună cu ea, mă voi strădui şi eu pentru 
acest lucru, atit cît averea mă ajută. 

— Stăpine don Quijote de La Mancha, i se răspunse, jur 
pe legea mea şi pe naşterea cui pofteşti că eu sînt Sancho 
Panza, scutierul luminăţiei-tale, şi că niciodată n-am murit, 
nici măcar o singură dată de cînd mă ştiu, ci doar 
întîimplarea a făcut ca, părăsindu-mi eu cîrmuirea pentru 
temeiuri şi pricini care cer timp mai îndelung spre a fi 
povestite, să cad azi-noapte în groapa asta unde zac şi eu şi 
măgarul, care doar n-o să mă lase el să mint, şi dacă vrei să 
ţi-o dovedesc, uite-l chiar aici, poţi să-l întrebi. 

Şi mai-mai îţi vine să crezi că asinul o fi priceput cele ce 
spunea Sancho, fiindcă de-ndată începu să zbiere atît de 
vîrtos, încît răzbubuia hruba. 

— Straşnic martor! spuse don Quijote. Recunosc 
zbieretul ăsta de parcă i-aş fi tată şi-ţi recunosc şi ţie glasul, 
dragul meu Sancho. Aşteaptă tu numai, că m-oi repezi pînă 


la castelul ducelui, care-i pe-aci pe-aproape, şi-oi aduce pe 
cineva ca să te scoată din groapa asta, unde te-or fi azvârlit 
păcatele tale. 

— Du-te, luminăţia-ta, zise Sancho, şi, pe unul 
Dumnezeu, întoarce-te repede, că nu mai pot răbda să mă 
ştiu aici îngropat de viu; mor de frică. 

îl lăsă don Quijote şi se duse la castel, să povestească 
ducelui şi ducesei păţania lui Sancho Panza, de care ei se 
minunară foarte, deşi îşi deteră seama că trebuie să fi căzut 
într-o aripă a acelei hrube ce se săpase acolo de nu mai 
ţinea minte nimeni cînd; dar nu putea ajunge la socoteală 
cum de-a lăsat el cîrmuirea fără ca să fi prins ei de veste de 
sosirea lui. în cele din urmă, după cîte se spune, aduseră 
funii şi odgoane şi, după multă trudă din partea a mai mulţi 
oameni, îl scoaseră pe asin şi pe Sancho Panza din acele 
bezne la lumina soarelui. îl văzu un student şi zise: — în 
felul aceasta ar trebui să iasă din slujbele lor toţi cîrmuitorii 
cei răi, aşa cum iese păcătosul ăsta din fundul prăpastiei, 
lihnit de foame, gălbejit şi fără o para chioară, după cîte-mi 
dau eu socoteala. 

îl auzi Sancho şi spuse: 

— Sînt vreo opt-zece zile, frate cîrtitorule, de cînd am 
intrat în slujbă ca să cîrmuiesc ostrovul ce mi-a fost 
încredinţat, şi-n tot acest timp nu m-am simţit sătul de piine 
nici măcar un singur ceas. în zilele acestea am fost prigonit 
de doftori, iar vrăjmaşii mi-au zdrobit oasele, şi n-am avut 
prilejul să mă aleg cu nimica, nici pe cale cinstită, nici 
necinstită. Şi stînd lucrurile aşa cum stau, nu mi s-ar fi 
cuvenit, după cîte socot eu, să fi ieşit de-acolo în halul ăsta, 
dar socoteala din tîrg nu se potriveşte cu cea de-acasă, şi 
Dumnezeu ştie cel mai bine ceea ce-i spre folosul 
fiştecăruia; şi omul să se aştearnă după cum îi vremea; şi 
nimeni să nu spună: N-oi bea din apa asta, că acolo unde se 
aşteaptă să-i sfirlie slănina, nu dă decît de băţul frigării. 
Dumnezeu mă-nţelege ce vreau să spun, şi cu asta, amin, 
mai mult nu spun, măcar că-mi stă pe limbă. 


— Nu te supăra, Sancho, spuse don Quijote, şi nu pune la 
inimă ce auzi, fiindcă dacă-i aşa, nu mai isprăveşti niciodată. 
Tu să fii cu cugetul împăcat, zică ei ce-or zice, fiindcă a 
căuta să legi limbile clevetitorilor, totuna e cu a căuta să pui 
poartă în cîmp deschis. Dacă ocirmuitorul iese bogat din 
slujba lui, îi scot c-a fost un tîlhar, şi dacă iese sărac, c-a fost 
un nerod şi-un smintit. 

— Nici nu mai încape vorbă, răspunse Sancho, că de astă 
dată pot să mă socotesc mai degrabă nerod decit tilhar. 

Vorbind ei tot aşa, şi înconjurați de copii şi de multă altă 
lume, ajunseră la castel, unde, în nişte pridvoare, stăteau 
ducele şi cu ducesa, aşteptindu-i pe don Quijote şi pe 
Sancho; dar acesta din urmă nu vru să urce să-l vadă pe 
duce pînă ce mai întîi nu-şi aşeză măgarul în grajd, fiindcă 
spunea că petrecuse o noapte proastă din cale-afară la 
hanul unde trăseseră; şi apoi se duse pînă sus să-i vadă pe 
stăpînii lui, dinaintea cărora căzu în genunchi şi zise: — Eu, 
stăpinii mei, numai fiindcă aşa aţi vrut măriile-voastre şi 
fără nici o vrednicie de la mine, m-am dus să vă cîrmuiesc 
insula Barataria, în care gol-goluţ am intrat şi gol-goluţ mă 
aflu şi acuma, vorba aceea, nici păgubit, nici procopsit. Dac- 
am cîrmuit bine sau rău, apăi martori am avut destui pe 
lîngă mine care-or spune ce-or vrea să spună. Am luminat 
nedumeriri, am hotărît în pricini şi m-am simţit mereu lihnit 
de foame, fiindcă aşa a vrut vraciul Pedro Recio, de fel din 
Tirteafuera, doftor al cîrmuirii ostrovene. Au năvălit asupră- 
ne vrăjmaşii noaptea şi, după ce ne-au adus la mare 
strimtoare, spun cei din ostrov c-au ieşit slobozi şi biruitori 
mulţumită vitejiei braţului meu; deie-le Dumnezeu atîta 
sănătate cît de adevărat e ceea ce spun! Ca să nu mai 
lungesc vorba, în timpul ăsta am cumpănit înde mine 
poverile ce trebuie să le poarte un cîrmuitor, precum şi 
îndatoririle sale, şi mi-am dat seama, cît mă priveşte, că nu 
le-ar putea ţine umerii mei, că nu-s greutăţi făcute pentru 
coastele mele şi nici săgeți pentru tolba mea," aşa că, mai- 
nainte ca ocîrmuirea să mă lase de căruţă, am lăsat-o eu pe 
ea, şi ieri dimineaţă am părăsit ostrovul aşa cum l-am găsit, 


cu aceleaşi uliţe, case şi acoperişuri pe care le avea cînd am 
intrat eu acolo. N-am împrumutat nimic de la nimeni şi nici 
n-am cîştigat de la nimeni nimic; şi măcar că nădăjduiam să 
fac nişte legi folositoare, n-am făcut nici una, temîndu-mă că 
n-au să fie luate-n seamă, ceea ce-i totuna ori că le faci, ori 
că nu le faci. Am plecat, cum spun, din insulă, fără nici un 
alt însoțitor decît măgarul meu; am căzut într-o hrubă, am 
luat-o tot înainte printr-însa pînă ce, azi de dimineaţă, o 
dată cu lumina soarelui, i-am văzut şi ieşirea; nu era însă 
prea lesne de ieşit, aşa că, dacă nu mi l-ar fi adus cerul pe 
stăpînul meu don Quijote, acolo aş fi rămas în vecii vecilor. 
Aşa că, stăpinii mei, duce şi ducesă, aci se află cîrmuitorul 
vostru Sancho Panza, care doar în zece zile cît a ţinut 
frinele cîrmuirii a izbutit să-şi dea seama; că nu face două 
parale ca ocîrmuitor, nu numai al unui ostrov, ci şi al lumii 
întregi! Fiind încredinţat de acest lucru, sărut picioarele 
luminăţiilor-voastre şi, făcînd şi eu asemeni copiilor care-n 
jocul lor spun: Sări tu şi dă-mi-o tu 730, fac şi eu o săritură 
de pe treapta cîrmuirii şi trec iarăşi în slujba stăpînului meu 
don Quijote, unde, la urma urmei, măcar că-mi mănînc 
pîinea tot cu frica-n sîn, mi-o mănînc încaltea pe săturate, şi 
o dată ce-s sătul, puţin îmi pasă dacă m-am săturat cu 
morcovi sau cu potîrnichi. 

Şi cu asta puse capăt Sancho vorbirii sale îndelungi, ce-l 
făcuse tot timpul pe don Quijote să se îngrijoreze ca nu 
cumva să amestece într-însa o seamă de prăpăstii; şi cînd îl 
văzu că-i pune capăt după ce spusese doar atit de puţine, 
mulţumi cerului în sinea lui, iar ducele îl îmbrăţişă pe 
Sancho şi-i spuse că-i pare rău din adîincul sufletului că 
părăsise atit de repede cîrmuirea, dar că o să facă în aşa fel 
c-o să-i dea, tot la el în ţinut, o altă slujbă, mai puţin 
apăsătoare şi mai mănoasă. Ducesa îl îmbrăţişă şi ea şi dete 
porunci să i se poarte de grijă, fiindcă arăta să fie rău 
fărimat, şi hăcuit şi mai rău. 


Capitolul LVI 

Despre grozava şi nemaivăzuta bătălie ce s-a dat între 
don Quijote de La Manclna şi slujitorul 'Tosilos, întru 
apărarea copilei celei batjocorite a doamnei 


Rodriguez Nu se căiră cîtuşi de puţin nici ducele şi nici 
ducesa de păcăleala trasă lui Sancho Panza cu ocîrmuirea 
ce i-o dăduseră ; şi asta cu atit mai vîrtos cu cît chiar în ziua 
aceea sosi şi majordomul lor, care le povesti de-a fir-a-păr 
aproape toate vorbele rostite şi toate faptele săvirşite de 
Sancho cît timp cîrmuise; în cele din urmă le istorisi — mai 
punind şi de la el — cum a fost cu năvala împotriva 
ostrovului, cu frica lui Sancho şi cu plecarea lui, ceea ce 
nespus i-a .desfătat pe stăpiînii săi. 

După asta — urmează povestea — sosi şi ziua sorocită 
pentru luptă; şi după ce, nu o dată ci de-o sută de ori, îl 
dăscălise ducele pe slujitorul Tosilos cum s-o potrivească el 
ca să-l biruie pe don Quijote, fără să-l ucidă însă sau să-l 
rănească, porunci să scoată virfurile de fier de la lănci, 
spunînd către don Quijote că acel cuget creştinesc cu care 
el se făleşte n-ar fi îngăduit să se pună-n joc şi să se 
primejduiască pînă-n- tr-atita o viaţă de om; să fie, dară, 
mulţumit şi cu-atita, că-i pune la îndemiînă un loc pentru 
luptă la el în ţinut, măcar că nici treaba asta nu se-mpacă 
cu poruncile Sfintului Conciliu care nu încuviinţează 
înfruntările de acest fel, aşa că n-ar vrea să fie împinsă prea 
departe o primejdie atît de mare. Don Quijote spuse că 
măria-sa n-are decit să rînduiască aşa cum i-o veni lui mai 
bine toate lucrurile în legătură cu acea treabă, că el nici cu 
atitica nu i-o ieşi din vorbă. 

Cînd sosi şi ziua cea înfricoşată, pentru care ducele 
poruncise încă dinainte să se ridice pe întinderea din faţa 
castelului un pod de lemn arătos, de unde să privească 
martorii, dimpreună cu cele două femei pîrişe, mumă şi 
fată, iată că de prin toate satele şi cătunele din preajmă se 
porni la lume cîtă frunză şi iarbă, să vadă şi ei o bătălie atit 
de neobişnuită, că alta la fel n-au mai văzut şi n-au mai 
pomenit pe-acolo prin ţinut nici viii şi nici morţii. Cel dintii 
care intră pe cîmpul de luptă, împrejmuit de un gard, fu 
maestrul de ceremonii, care măsură acel cîmp şi-l străbătu 
de-a lungul şi de-a latul, ca nu cumva să fie puse-ntr-însul 
niscai curse sau cine ştie ce alt lucru ascuns, de care să se- 


mpiedice luptătorii şi să cadă. Intrară apoi cele două femei 
şi se aşezară-n jeţurile lor, acoperite cu văluri pînă peste 
ochi, ba, ce zic? pînă la piept chiar, arătindu-se amîndouă 
cuprinse de jale adincă; tocmai atunci se ivi şi don Quijote 
pe cîmpul de luptă. Nu trecu mult şi, însoţit de zvonul a 
sumedenii 731 de surle şi călare pe-un armăsar, sub 
copitele căruia tremura pămîntul, se arătă de cealaltă parte 
a cîmpului de luptă şi marele slujitor Tosilos, cu viziera 
coifului trasă, iar el pe de-a-ntregul cetluit în platoşă 
puternică şi lucitoare. Calul, bălţat şi vînjos, părea să fie de 
Frizia; la cîiteşipatru picioarele îi atîirnau smocuri dese de 
păr. Venea viteazul luptător bine dăscălit de către stăpinul 
lui cum să umble cu viteazul don Quijote de La Mancha. 
Ducele îi spusese dinainte ca, o dată cu capul, să nu-l ucidă, 
ci mai bine să facă în aşa fel ca să nu se ciocnească chiar de 
la început, spre a ocoli primejdia uciderii lui don Quijote, 
fiindcă asta nici vorbă că s-ar fi întîmplat dac-ar fi dat din 
plin năvală unul asupra altuia. Străbătu cîmpul de luptă şi, 
ajungînd în dreptul celor două femei, o privi cîtva timp pe 
aceea care-l cerea de bărbat. Maestrul de ceremonii îl 
chemă pe don Quijote, care se şi ivise pe acel cîmp, şi, de 
faţă cu 'Tosilos, vorbi către cele două femei, întrebîndu-le 
dacă încuviinţează ca don Quijote de La Mancha să se bată 
pentru dreptul lor. Ele spuseră că da şi că tot ce va face el 
în acea împrejurare va fi pentru ele bine făcut, drept şi 
legiuit. 

într-acestea, ducele şi cu ducesa se aşezară pe jilţuri 
într-un pridvor ce da spre marginea cîmpului de luptă, loc 
înţesat de puzderie de oameni, care aşteptau să li se-arate 
grozava şi nemaivăzuta bătălie. învoiala între cei doi 
vrăjmaşi era că dacă don Quijote biruia, potrivnicul lui 
trebuia să se-nsoare cu fata doamnei Rodriguez, iar de 
cădea biruit, celălalt rămînea dezlegat de legămîntul ce 
trebuia să-l aducă la îndeplinire, făr-a mai fi dator să 
mulţumească pe nimeni. Maestrul de ceremonii trase o 
despărţitură între ei şi-l aşeză pe fiecare dintr-înşii la locul 
unde trebuia să stea. Darabanele începură să bată, 


văzduhul se umplu de zvonul cel de surle, iar pămîntul se 
cutremură sub copitele cailor. Inimile mulţimii aţintite să 
privească erau într-o strînsă aşteptare, unii temîndu-se de 
înfrîngere, iar alţii aşteptînd să iasă totul cu bine în acea 
luptă. 

Don Quijote, încredinţindu-se din tot sufletul lui 
Dumnezeu, Domnul nostru, precum şi domniţei Dulcinea 
din 'Toboso, adăsta să i se dea semnul hotărît ca să-nceapă 
năvala; cît priveşte pe slujitorul nostru, apăi cu altceva îşi 
muncea el mintea: nu se gindea la alta decît la ce voi spune 
eu acuma. Pasămite că atunci cînd stătea şi se uita la 
vrăjmaşa lui, i se păru că-i cea mai frumoasă femeie din cîte 
a văzut de cînd s-a pomenit el pe lume; iar copilul cel orb, 
căruia, cînd e vorba de treburi din astea, i se zice de obicei 
Cupidon, nu vru să piardă prilejul ce i se dete de a-şi arăta 
biruinţa asupra unei inimi de slujitor şi de-a o scrie şi pe ea 
în pomelnicul prăzilor lui; aşa că, dindu-se uşurel pe lîngă 
el, fără să-l vadă nimeni, îi slobozi pe la stinga pieptului o 
coşcogeamite săgeată de doi stiînjeni, care-i străpunse inima 
dintr-o parte-ntr-alta, şi isprava asta putu s-o facă-n bună 
pace, fiindcă duhul dragostei e nevăzut, intră şi iese pe 
unde pofteşte, fără să-i ceară nimeni socoteală de faptele 
lui. Zic, dară, că atunci cînd deteră semn să se pornească 
năvala, slujitorul nostru era dus departe cu gindul, 
nemailuînd aminte decit la frumuseţea aceleia ce-i robise 
inima, aşa că nu mai aşteptă zvonul surlelor, cum făcu don 
Quijote, care nici că-l auzi bine, şi se şi repezi să dea năvală, 
şi, gonind pe cît îi sta-n puteri lui Rocinante, se-n- dreptă 
asupra potrivnicului său; şi văzîndu-l c-o porneşte, bunul 
său scutier Sancho îi strigă cît îl ţinea gura: — Domnul să te 
călăuzească, floare şi caimac al cavalerilor rătăcitori! Deie- 
ţi Dumnezeu izbîndă, pentru că ai dreptatea de partea ta! 

Şi măcar că Tosilos îl văzu pe don Quijote tăbărind asu- 
pră-i, nu se clinti nici c-un pas de la locul lui; ba, dimpotrivă, 
îl strigă mai să-şi spargă pieptul pe maestrul de ceremonii, 
iar cînd acesta veni să vadă ce-i poftea inima, îi spuse: — 


Domnule, aşa-i că bătălia asta se dă ca să hotărască de mă- 
nsor sau nu mă-nsor cu acea domniţă? 

— Aşa e, fu răspunsul. 

— Păi atunci, spuse slujitorul, nu vreau să-mi încarc 
cugetul, fiindcă l-aş împovăra foarte dac-aş merge mai 
departe în lupta asta, aşa îneît spun din capul locului că mă 
dau bătut şi că pe loc vreau să mă-nsor cu acea domniţă. 

Maestrul de ceremonii rămase cu gura căscată cînd auzi 
vorbele lui Tosilos, şi cum era şi el unul din cei puşi la cale 
în urzeala acestei năzbitii, chiar că nu mai ştiu ce să-i 
răspundă. Văzînd că vrăjmaşul nu năvăleşte să-l întîmpine, 
se opri şi don Quijote în toiul goanei. Ducele nu ştia ce se- 
ntîmplase de nu mai purcedeau odată la luptă; numai că 
veni atunci maestrul de ceremonii şi-l înştiinţă şi pe el de 
spusele lui 'Tosilos, drept care ducele rămase nedumerit şi 
foc de mînios. Cîtă vreme se petrecea treaba asta, Tosilos se 
dete-n dreptul locului unde stătea dona Rodriguez şi-i spuse 
cu glas tare: — Eu, cucoană, vreau să mă-nsor cu fata 
dumitale şi n-am nici un chef să capăt prin harţă şi bătaie 
ceea ce pot căpăta în bună pace şi fără de primejduirea 
vieţii. 

Auzind şi preavrednicul don Quijote vorbele astea, 
spuse: — Dacă aşa stă treaba, apăi şi eu, în ce mă priveşte, 
rămîn slobod şi dezlegat de făgăduinţa mea. Cunune-se 
într-un ceas bun! Dacă Dumnezeu zice da, n-or să spună 
sfinţii ba. 

într-acestea coborise şi ducele în cuprinsul din faţa 
castelului şi, ducîndu-se la Tosilos, îi zise: — I-adevărat, 
cavalere, că te dai bătut şi că, îndemnat de cugetu-ţi cinstit, 
vrei să te cununi cu fata asta? 

— Da, doamne, răspunse 'Iosilos. 

— Şi bine face aşa cum face, spuse atunci Sancho, căci 
ce vrei să dai chiţcanului, dă mai bine-n dar motanului, şi-ai 
scăpat de grijă. 

Tosilos prinse să-şi desfacă legătura chiverei şi se ruga 
să-l ajute cineva grabnic la treaba asta, că i se tăia suflarea 
şi nu putea să se mai rabde multă vreme ferecat în 


strimtoarea acelei temnițe. I-o scoaseră la iuţeală, şi-atunci 
rămase descoperit şi-n văzul lumii chipul lui de slujitor. 
Văzînd una ca asta, dona Rodriguez şi cu fie-sa prinseră să 
strige de mama focului: — Asta-i curată înşelăciune, 
înşelăciune şi nu alta! în locul soţului meu celui adevărat, ni 
l-au virît pe gît pe 'Tosilos, slujitorul ducelui, stăpînul nostru 
! Cerem dreptate în numele lui Dumnezeu şi-al regelui faţă 
de această nemaiauzită potlogărie, ca să nu zic de-a dreptul 
ticăloşie. 

— Nu vă mai faceţi sînge rău de-atita lucru, cuconiţelor, 
zise don Quijote, că asta nu-i nici potlogărie şi nici ticăloşie; 
şi chiar să şi fie, tot nu poartă ducele nici o vină, ci numai 
afurisiţii aceia de vrăjitori care mă prigonesc şi care, 
pizmuindu-mi slava ce-aş fi dobîndit-o din această biruinţă, 
au preschimbat chipul soţului dumitale în al aceluia de care 
spui că-i slujitorul ducelui. Ascultă-mi, dară, povaţa şi, în 
ciuda răutăţii de care nu se mai lasă vrăjmaşii mei, mărită- 
te după el, că, fără doar şi poate, nu-i altul decit tot acela pe 
care vrei să-l iei de bărbat. 

Cînd a mai auzit-o ducele şi pe asta, cu toată miînia lui, 
era cît pe-aci să plesnească de ris. 

— Sînt atât de nemaiauzite, zise el atunci, lucrurile care i 
se-ntîmplă seniorelui don Quijote, încît mai că-mi vine şi mie 
să cred că slujitorul ăsta al meu nu este cine este. Daria să 
ne folosim şi noi de-o şiretenie: să aminăm, dacă vreţi, cu 
cincisprezece zile cununia, în care timp să-l ţinem închis pe 
insul ăsta, care ne face să stăm în cumpănă, şi într-acestea 
poate că şi-o căpăta iarăşi chipul de mai-nainte, că doar n-o 
ţine cît lumea pica ce-o au vrăjitorii pe don Quijote, mai cu 
seamă cînd or vedea că nu le folosesc la nimic înşelăciunile 
şi preschimbările astea. 

— Vai de mine, mărite doamne, zise Sancho, păi a ajuns 
nărav şi obicei la tilharii ăştia să preschimbe dintr-unu-n-tr- 
altul toate lucrurile ce-l privesc pe stăpinul meu! Pe-un 
cavaler ce l-a biruit mai deunăzi, şi căruia-i zice Cavalerul 
Oglinzilor, l-au preschimbat în chipul bacalaureatului 
Sams6n Carrasco, de fel de pe la noi din sat, cu care sîntem 


prieteni la cataramă, iar domniţei Dulcinea din 'Toboso i-au 
dat chipul unei ţărănci necioplite, drept care mă bate 
gîndul că şi slujitorul ăsta slujitor o trăi şi-o muri cîte zile va 
să mai aibă la viaţa lui. 

Atunci spuse şi fata doamnei Rodriguez: — Fie cine-o fi 
acela ce mă cere de nevastă, că eu tot îi mulţumesc de asta, 
fiindcă mai bine-mi şade să fiu nevasta legiuită a unui 
slujitor decit ibovnica şi ţiitoarea unui cavaler, cu atit mai 
mult cu cit cel care m-a batjocorit nici măcar cavaler nu-i. 

Din toate cele spuse şi întimplate ieşi, pînă la urmă, că 
Tosilos trebuia închis, ca să se vadă în ce s-o mai 
preschimba. Cu toţii înălţară osanale biruinţei lui don 
Quijote, măcar că cei mai mulţi dintr-înşii rămaseră mîhniţi 
şi cuprinşi de întristare văzînd că nu se făcuseră între ei 
fărîme potrivnicii cei aşteptaţi cu atita înfrigurare, întocmai 
ca şi băietanii de pe uliţe, care se posomorăsc cînd osînditul 
pe care-aşteaptă nu mai este spînzurat, pentru că l-au 
iertat fie prici-naşii, fie judecătorii. îşi văzu lumea de drum, 
se-ntoarseră ducele şi cu don Quijote la castel, îl băgară în 
temniţă pe Tosilos, rămaseră mulţumite cum nu se mai 
poate atît dona Rodriguez, cît şi fie-sa, văzînd că, într-un fel 
sau intr-altul, pricina lor tot cu o cununie o să se-ncheie, iar 
Tosilos, la rîndul lui, atita aştepta şi el. 


Capitolul LVII 

în care-i vorba de felul cum s-a despărţit don Quijote de 
duce şi de ducesă şi de cele ce i s-au întimplat cu isteaţa şi 
zvăpăiata aceea de Altisidora9 slujitoarea 


ducesei Don Quijote socoti c-ar fi timpul să se scuture 
odată de toată lincezeala ce se prinsese de dinsul cît 
hălăduise la castel, fiindcă-şi zicea că lumea poate-i simţea 
amarnic lipsa, în vreme ce el se lăsa închis şi dedat 
trindăviei în huzurul şi în desfătările fără de număr cu care- 
Il copleşeau ducele şi ducesa, ca pe-un adevărat cavaler 
rătăcitor ce era; şi fiindcă mai gîndea el că va da odată şi 
odată socoteală cerului pentru toată acea lincezeală şi 
însingurare a lui, ceru într-o bună zi ducelui şi ducesei 
încuviințarea de-a pleca. Ei i-o deteră, arătînd, însă, şi cît de 
rău le părea de faptul că el avea de gind să-i părăsească. 

Ducesa îi dete lui Sanclio răvaşele de la muierea lui, iar 
el, vărsînd lacrimi asupră-le, spuse: Cui i-ar fi trecut prin 
gind că atît de mari aşteptări ca acelea pe care ştirea 
ocirmuirii melc le-a trezit în inima ncvesti-mi, Ieresa, au să 
sfirşească cu întoarcerea mea de-acuma la prăpăditele 
acelea de aventuri ale stăpînului meu, don Quijote de La 
Mancha? Cu toate astea, sînt mulţumit cînd văd că Teresa 
mea, trimiţind ducesei ghindele, a dovedit că este Intr- 
adevăr cine este, căci dacă mi-ar fi făcut supărarea de-a nu 
le trimite, s-ar fi arătat întru totul nerecunoscătoare. Ceea 
ce mă mai mîngiie este că darul ăsta nu se poate chema 
mită, fiindcă ocîrmuirea eu o aveam mai dinainte ca ea să-l 
trimită, şi e doară la mintea omului ca aceia ce trag vreun 
folos de pe urma cuiva să se arate recunoscători, fie chiar şi 
cu nimicuri de-un ban perechea. De altminteri, gol-goluţ am 
intrat în ocîrmuire şi gol-goluţ am ieşit dintr-însa, aşa că pot 
spune cu cugetul împăcat, ceea ce nu-i puţin lucru: gol- 
goluţ am venit pe lume, gol-goluţ mă aflu şi-acuma, nici 
păgubit, nici procopsit. Toate astea şi le spunea înde sine 
Sancho în ziua plecării. 

După ce-şi luă, dară, bun rămas încă din ajun de la 
gazdele lui, don Quijote se înfăţişă într-o bună dimineaţă 
armat de drum în cuprinsul din faţa castelului. De pe 
pridvoare îl urmărea cu privirea toată suflarea din castel, şi 
pînă şi ducele şi ducesa ieşiră să-l vadă. Sancho, cu desagii, 
cu sipetul şi cu merindele lui, se afla şi el acolo, călare pe 


asin, mulţumit cum nu se mai poate, fiindcă majordomul 
ducelui — cel ce luase chipul contesei Trifaldi — îi dase o 
punguţă cu două sute de scuzi de aur pentru nevoile 
drumului, şi de asta nu ştia încă nimic don Quijote. Şi-n 
vreme ce căscau cu toţii gura la dînşii, aşa cum am mai 
spus, iată că, tocmai cînd nici cu gîndul nu gîndeau, dintre 
celelalte femei de casă şi slujitoare care cătau la ei, ridică 
deodată glas afurisita şi zvăpăiata de Altisidora şi zise cu 
viers jalnic: Cavaler hain, ascultă: stai pe loc şi trage frîul, 
nu tot da într-una pinteni bietului tău cal de poştă. 

Fugi de parc-aş fi o fiară sau un şarpe veninos, cînd eu 
sînt mioară blindă, mieluşea nevinovată. 

Ris îţi faci, căpcîn şi zmeu, de fecioara cea mai mîndră, 
ce-a trăit prin munţii Dianei, ce-o văzu prin codri Venus ! 

Crud Viren x, fugar Enea, Cu Varava deopotrivă ! 

Iei în ghearele proclete a' sperjurei tale mîini 
măruntaiele smeritei care te-a-ndrăgit, sărmana ! 

Trei năframei iei, şi două calţavete, ce piciorul ei de 
marmură le-ncinse, alb de lucitor, şi negru. 

lei şi două mii de-oftaturi, ce-ar putea, de-ar fi de foc, 
două mii de Troi s-aprindă, de-ar fi două mii pe lume ! 

Crud Vir6n, fugar Enea, Cu Varava deopotrivă ! 

Fi-ţi-ar împietrit scutierul, Sancho, ca să nu-l îndupleci 
Dulcinea să-ţi salveze din vrăjirea-n care-i astăzi! 


E, sărmana, pedepsită 

doar din vina ta, se ştie: că plătesc pe lume drepţii ce-au 
păcătuit hainii. 

De-azi isprăvile-ţi viteze doar nenorociri să-ţi fie, visurile 
doar coşmare, lunecări, statornicia. 

Crud Viren, fugar Enea, Cu Varava deopotrivă ! 

Lumea-ntreagă te hulească, din Granada pîn'la Loja, din 
Sevilla la Marchena, şi din Londra-n Englitera L 

Dac-o fi să-ţi joci norocul la o-sută-una-n cărţi, rigi, birlici 
să te-ocolească, de şeptari să nu ai parte. 


Bătătura de-o să-ţi tai, să te tai pînă la sînge, iar de-o fi 
să-ţi scoţi măsele, să-ţi rămînă*n gingii colţi. 

Crud Viren, fugar Enea, Cu Varava deopotrivă ! 

în vreme ce adine mîhnita Altisidora se jeluia în felul cum 
s-a spus, don Quijote căta lung la ea şi, fără a-i răspunde o 
vorbuliţă măcar, îşi întoarse faţa către Sancho şi-i spuse: — 
Pe mormîntul părinţilor tăi, Sancho dragă, te rog din suflet 
să-mi spui adevărul curat! la spune-mi: n-ai cumva 732 

la tine cele trei năframe, precum şi calţavetele de care 
vorbeşte fata asta îndrăgostită? 

La care Sancho răspunse: — Cele trei năframe le am, 
dar calţavetele, nici pomeneală de aşa ceva ! 

Ducesa rămase uluită de cutezanţa Altisidorei, fiindcă 
măcar c-o ştia îndrăzneață, zurlie şi nebunatică, tot nu se- 
aştepta să ajungă pînă-ntr-atita cu îndrăzneala; şi cum ea 
nu era pusă la cale cu şotia asta, mai tare o cuprinse 
mirarea. 

Ducele, vriînd să împingă gluma şi mai departe, zise : — 
Nu-mi pare de fel cu socoteală, domnule cavaler, că, după 
ce te-ai bucurat la mine-n castel de buna primire ce ţi s-a 
făcut, ai cutezat să răpeşti pe puţin trei năframe, dacă nu 
chiar şi calţavetele slujitoarei mele. Asta dovedeşte că eşti 
rău la inimă, lucru întru totul nepotrivit cu renumele ce-l ai. 
înapoiază-i, dară, calţavetele, că dacă nu, te chem la luptă 
pe viaţă şi pe moarte, fără a-mi mai fi teamă că tilharii aceia 
de vrăjitori mi-or preschimba şi mi-or preface chipul, cum 
au făcut cu slujitorul meu 'Tosilos, cel care-a intrat cu 
dumneata la luptă. 

— Ferească sfîntul, răspunse don Quijote, să ridic eu 
spada împotriva preavrednicei făpturi a măriei-tale, de la 
care am primit atitea dovezi de mărinimie! Năframele le-oi 
înapoia eu, fiindcă spune Sancho că le are la el; calţavetele, 
însă, e cu neputinţă, fiindcă nici eu şi nici el n-am primit aşa 
ceva, şi dacă slujitoarea asta a măriei-tale s-ar uita mai bine 
prin lăzile ei, nu mai încape vorbă că le-ar găsi. Eu, seniore 
duce, de cînd mă ştiu pe lume hoţ n-am fost, şi nici nu cred 
să fiu cîte zile-oi mai avea, fără numai dacă-şi ia Dumnezeu 


harul de la mine. Fata asta — după cum ea însăşi spune — 
vorbeşte ca o îndrăgostită ce este, lucru de care eu nu port 
nici o vină, aşa că n-am de ce să-i cer iertare nici ei şi nici 
măriei-tale. Rogu-te, dară, să ai o părere mai bună despre 
mine şi să-mi dai din nou învoirea de-a-mi vedea de drum. 

— Aştearnă-ţi-l Dumnezeu cu-atîta noroc, seniore don 
Quijote, spuse ducesa, încît să ne fie dat a auzi numai veşti 
bune despre marile-ţi isprăvi, şi acum du-te cu Dumnezeu, 
că de ce stai mai mult, de-aia aţiţi tot mai avan focul din 
inimile fetelor ce te privesc, iar pe slujitoarea mea într-atit 
oi muştrului-o, incit i-o trece pofta să mai greşească de-acu 
înainte, fie cu ochii, fie cu vorba. 

— Un singur lucru vreau să-ţi mai spun, viteze don 
Quijote, spuse atunci Altisidora. Vreau să-ţi cer iertare că 
te-am învinuit de furtul calţavetelor, fiindcă, uite, le am 
chiar pe picior, şi m-am zăpăcit şi eu, ca acela ce-şi căuta 
măgarul în timp ce-l călărea. 

— Păi n-am spus eu? zise Sancho. Eu, şi să ascund 
lucruri furate ! Dac-aş fi vrut să fur, apăi la tot pasul mi s-ar 
fi ivit prilejuri în ocîrmuirea mea. 

Don Quijote înclină capul, făcu o plecăciune către duce, 
către ducesă şi către toţi cei de faţă şi, trăgînd de dîrlogi ca 
să-l întoarcă pe Rocinante, ieşi din castel, urmat de Sancho, 
şi se-aşternu la drum către Zaragoza. 


Capitolul LVIII 
Care vorbeşte despre felul cum l-au năpădit pe don 
Quijote atîtea aventuri, incit nu mai aveau loc una 


de alta 

Cînd se văzu don Quijote în mijlocul cîmpului, slobod şi 
scăpat de clopotele ce i le trăgea Altisidora, i se păru că mai 
trăieşte o viaţă şi că-şi recapătă puterile, pentru a prinde 
din nou firul isprăvilor lui cavalereşti; şi întorcîndu-se către 
Sancho, îi zise: — Libertatea, Sancho dragă, este unul din 
darurile cele mai binecuvintate din cîte cerurile le-au 
hărăzit oamenilor; cu ea nu se pot asemăna nici comorile ce 
le ascunde pămîntul şi nici acelea pe care le-nvăluie marea; 
pentru libertate, ca şi pentru cinste, se poate şi se şi cade 
să-ţi primejduieşti şi viaţa; iar, dimpotrivă, robia este cea 
mai cumplită năpastă ce poate da peste oameni. Spun asta, 
Sancho dragă, că doar ai văzut şi tu huzurul şi belşugu-n 
care-am trăit în castelul acesta pe care l-am lăsat, dar în 
mijlocul acelor bucate ademenitoare de-ţi lăsa gura apă 
cînd le vedeai, şi al acelor băuturi răcoritoare ca zăpada, 
mie mi se părea că rabd de chinurile foamei, fiindcă nu mă 
bucuram de ele cu acea libertate cu care m-aş fi desfătat 
dac-ar fi fost ale mele, căci îndatoririle de a răsplăti 
binefacerile şi milostivirile primite sînt lanţuri ce nu lasă 
cugetul să stea slobod şi semeţ. Ferice de-acela căruia cerul 
i-a dat un codru de piine fără de îndatorirea ca el să 
mulţumească altcuiva decit tot cerului. 

— Cu toate cele ce-mi spui luminăţia-ta, tot nu-i frumos 
din parte-ne să rămînem nerecunoscători pentru cei două 
sute de galbeni pe care mi-i dete-ntr-o pungă majordomul 
ducelui şi pe care-i port ca pe-o oblojeală şi ca pe-o iarbă de 
leac în dreptul inimii, aşa, pentru la o adică, fiindcă n-om 
găsi doară numai castele unde să fim omeniţi, ci om mai da 
cîteodată şi de hanuri, unde s-ar putea să ne vedem 
scuturaţi de ciomege. 

Tot vorbind ei aşa, mai de unele, mai de altele, îşi vedeau 
de drum cei doi rătăcitori, cavalerul şi scutierul, cînd, după 
ce făcură cam vreo leghe şi ceva, iată numai că zăriră pe 
iarba unei pajişti verzi ca la vreo doisprezece inşi în port 
țărănesc, care stăteau pe glugile lor, aşternute jos, şi se 
ospătau. Lingă ei aveau parcă nişte cearceafuri, cu care era 


acoperit ceva ce se afla dedesubt: cearceafurile erau 
aşternute ici şi colo, în unele locuri înălțate în picioare, iar 
în altele, întinse pe jos. Cînd ajunse don Quijote în dreptul 
celor ce se ospătau, după ce le dete mai întii bineţe, aşa 
cum se cuvine, îi întrebă ce erau lucrurile acelea acoperite 
cu cearceafuri. Unul dintr-înşii răspunse: — Domnule, sub 
cearceafurile astea se află nişte icoane cioplite şi dăltuite, 
care ne sînt de trebuinţă pentru o biserică ce-o clădim la 
noi în sat. Le ducem acoperite ca să nu li se ia poleiala, şi le 
purtăm pe umeri ca să nu se spargă. 

— Nu vă fie cu supărare, răspunse don Quijote, da, tare- 
aş ţine să le văd şi eu, fiindcă nişte chipuri care sînt duse cu 
atîta grijă, nici vorbă că trebuie să fie o frumuseţe. 

— Şi încă ce frumuseţe! răspunse celălalt. Dacă nu mă 
crezi, să-ţi spun numai cît fac, că nu-i unul din ele care să 
nu ne ţină mai puţin de cincizeci de ducați. Şi ca să vezi 
luminăţia-ta că nu mint, aşteaptă numai puţin, şi-ai să te-n- 
credinţezi cu ochii. 

Şi, lăsîndu-şi mîncarea, se ridică-n picioare şi se duse să 
scoată învelitoarea de pe cel dintîi dintre chipuri, care-l 
înfăţişa pe sfintul Gheorghe călare, avind la picioare un 
şarpe încolăcit, căruia-i trecea lancea prin gură, în felul 
fioros cu care se zugrăveşte, de obicei, acest sfint. Toată 
icoana ai fi zis că-i un jăratec de aur. Cînd o văzu, don 
Quijote zise: — Acesta a fost unul dintre cei mai destoinici 
cavaleri rătăcitori pe care i-a avut oastea cea 
dumnezeiască. îl chema sfîntul Gheorghe şi, pe lîngă multe 
altele, mai era şi ocrotitor al fecioarelor. la să vedem şi 
astălaltă icoană. 

Omul trase cearceaful de pe ea, şi atunci se ivi chipul 
sfintului Martin călare, care-şi împărțea mantia cu un 
nevoiaş; numai ce-l văzu don Quijote, că şi spuse: — Şi 
acesta a fost unul dintre cavalerii rătăcitori ai creştinătăţii 
şi socot c-a fost mai mult mărinimos decît viteaz, aşa cum 
poţi şi tu, Sancho, să-ţi dai seama din aceea că-şi împarte 
mantia cu un nevoiaş şi-i dă o jumătate din-tr-însa; şi nici 


vorbă că trebuie să fi fost iarnă pe-atunci, fiindcă altminteri 
i-ar fi dat-o întreagă, după cît era de milostiv. 

— Nu cred ca asta să fi fost pricina, spuse Sancho, ci s-o 
fi ţinut şi el de zicala care spune: nu da fără socoteală, că 
ajungi la rea tocmeală. 

Rise don Quijote şi ceru să fie scos şi-un alt cearceaf, de 
sub care se ivi sfîntul ocrotitor al Spaniilor; era călare, cu 
paloşul însîngerat, zdrobindu-i pe mauri şi călcînd peste 
capete; şi cînd îl văzu, don Quijote zise: — Asta zic şi eu că-i 
cavaler al oştii lui Cristos; îi zice sfîntul Diego Matamoros 
733 734, unul dintre cei mai viteji sfinţi şi cavaleri pc care i- 
a avut lumea şi pe care-i are acuma cerul. 

Apoi traseră şi-un alt cearceaf şi se văzu că acoperea 
căderea sfintului Pavel de pe cal, unde nu lipsea nici unul 
din amănuntele cu care se zugrăveşte de obicei icoana ce 
înfăţişează trecerea lui la credinţă. Cînd o văzu atit de viu 
plăsmuită, de-ai fi zis că Isus vorbea şi că Pavel îi 
răspundea, don Quijote zise: — Acesta a fost, la timpul său, 
cel mai mare vrăjmaş pe care ba avut biserica Domnului- 
Dumnezeului nostru şi cel mai mare apărător pe care-l va 
avea ea de-a pururi: cavaler rătăcitor în viaţă şi sfint 
statornic în moarte, lucrător neobosit în via Domnului, 
învăţător al neamurilor, căruia-i slujiră drept şcoli cerurile 
însele, iar drept dascăl şi propovăduitor, care să-l înveţe, 
însuşi Domnul nostru Isus Cristos. 

Alte chipuri cioplite nu mai erau, aşa că puse don Quijote 
să le acopere din nou şi zise către cei ce le duceau: — lau 
ca semn bun, fraţilor, c-am văzut cele ce-am văzut, fiindcă 
sfinţii şi cavalerii ăştia s-au îndeletnicit cu ceea ce mă 
îndeletnicesc şi eu, adică cu meşteşugul armelor; numai că 
între mine şi ei e o deosebire: ei au fost sfinţi şi au luptat 
după chipul dumnezeiesc, pe cîtă vreme eu sînt un păcătos 
şi lupt după tipicul cel omenesc. Ei au cucerit cerul prin 
puterea braţelor, fiindcă şi cerul se lasă cucerit în acest 
chip, pe cînd eu pîn-acuma nu ştiu încă ce-o să cuceresc 
prin puterea strădaniilor mele; dar dacă Dulcinea mea din 
Toboso ar fi mîntuită din pătimirile ei, ceea ce mi-ar 


îmbunătăţi soarta şi mi-ar lumina mintea, poate că mi-aş 
îndrepta şi eu paşii pe-un făgaş mai bun decît acela pe care 
merg acum. 

— Să te-audă Dumnezeu şi s-asurzească Necuratul! zise 
atunci Sancho. 

Se minunară oamenii atît de chipul, cît şi de vorbele lui 
don Quijote, fără să-nţeleagă nici pe jumătate din ce voia el 
să spună. Miîntuiră cu ospăţul, ridicară icoanele pe umeri, 
se despărţiră de don Quijote şi-şi văzură de drum. Sancho, 
ca şi cum nu l-ar mai fi cunoscut niciodată pe stăpînu-su, 
rămase iarăşi uluit de cîte ştia el, părîndu-i-se, fără îndoială, 
că nu se află istorie sau întîmplare pe lume pe care don 
Quijote să n-o ştie pe degete sau să n-o aibă întipărită-n 
minte, şi-i spuse: — Cu-adevărat, stăpine, că dacă ceea ce ni 
s-a întimplat astăzi poate să se cheme aventură, apăi a fost 
cea mai lină şi cea mai dulce din cîte le-am întîmpinat în tot 
timpul cutreierărilor noastre. Dintr-însa am ieşit fără 
ciomăgeli şi fără să ne sară inima din loc, nici n-am pus 
mina pe spade, nici n-am izbit pămîntul cu spinările noastre 
şi nici n-am rămas flămînzi. Slavă Domnului că mi-a dat să 
văd cu ochii mei şi una ca asta ! 

— Aşa-i cum zici tu, Sancho, spuse don Quijote. Trebuie 
însă, să ţii seamă că nu toate vremile sînt pe o potrivă şi nu 
toate-şi torc firul la fel, şi ceea ce gloata numeşte de obicei 
semne bune, închipuiri care nu se sprijină pe nici o lege a 
firii, sînt privite şi judecate de către cei înţelepţi numai ca 
întîmplări fericite. Unul din cititorii ăştia în semne se scoală 
o dată dis-de-dimineaţă, pleacă de-acasă, întilneşte în drum 
un călugăr din tagma preafericitului sfint Francisc şi, ca şi 
cum i-ar fi ieşit în cale un balaur, face cale întoarsă şi se 
înapoiază acasă. Un alt deştept varsă, din greşeală, puţină 
sare pe masă, şi iată că i se varsă şi lui aleanul în inimă, ca 
şi cum firea ar fi datoare să dea semne de restriştile ce vor 
să vină prin lucruri atît de neînsemnate ca acelea de care ţi- 
am pomenit. înțeleptul şi creştinul adevărat nu caută să afle 
prin nimicuri din astea căile Domnului. Soseşte Scipio în 
Africa şi, sărind din corabie, se-mpiedică şi cade, ceea ce 


oştenii lui iau drept semn rău; dar el, îmbrăţişînd pămîntul, 
zice: N-o să-mi mai poţi scăpa, Africă, fiindcă te ţin strinsă-n 
braţele mele Aşa încît, dragă Sancho, faptul că mi-au ieşit în 
cale icoanele cioplite a fost pentru mine o preafericită 
întîmplare. 735 

— Aşa cred şi eu, răspunse Sancho, dar altceva aş vrea 
să-mi spui luminăţia-ta: de ce spaniolii, cînd vor să dea vreo 
bătălie, chemîndu-l întrajutor pe sfîntul Diego Matamoros, 
spun aşa: Santiago, şi repede-te, Spanie1? Poate, oare, 
Spania, care-i pămînt, să se repeadă? că eu n-am mai văzut 
pămîntul repezindu-se, sau ce vrea să spună obiceiul ăsta? 

— Da* nepriceput mai eşti, Sancho, răspunse don 
Quijote, ţin minte că pe acest falnic cavaler al crucii roşii l-a 
dăruit Dumnezeu Spaniei ca ocrotitor şi sprijin, mai cu 
seamă în luptele cele aprige pe care le-au dat spaniolii cu 
maurii, aşa că-l cheamă-ntr-ajutor şi-l strigă ca pe-un 
apărător al lor în toate bătăliile-n care ei, şi nu pămîntul 
Spaniei, se reped la luptă; şi nu o dată au fost văzuţi, aşa 
cum te văd, în aceste bătălii, doborînd, dînd iama, nimicind 
şi ucigind pilcurile cele arăpeşti. Şi ca să te-ncredinţez de 
acest adevăr, aş putea să-ţi dau mai multe pilde, istorisite în 
cronicile cele adevărate ale Spaniei. 

Sancho, însă, schimbă vorba şi zise către stăpînu-su: 

— Stau şi mă minunez, stăpine, de îndrăzneala 
Altisidorei, slujitoarea ducesei! Da' grozav trebuie c-o mai fi 
rănit-o şi străpuns-o cel căruia-i zice Amor, de care se spune 
că-i un copil orb şi care, cu toate că-i urduros la ochi, sau, 
mai bine zis, că n-are vedere, îşi ia drept ţintă cîte-o inimă, 
fie chiar şi-o inimioară, de mi ţi-o nimereşte şi mi ţi-o 
străpunge dintr-o parte-ntr-alta cu săgețile lui! Am mai 
auzit spunîndu-se că săgețile astea de dragoste îşi pierd 
ascuţişul şi se tocesc de sfiiciunea şi de curăţia fetelor, dar 
în Altisidora asta parcă mai mult se ascut decît se turtesc. 

— Bagă-ţi bine-n cap, Sancho, că dragostea nu ţine 
seama de piedici şi nici nu stă să cumpănească lucrurile, ci 
face 736 întocmai ca şi moartea, care tot atît de bine dă 
năvala şi-n palatele cele crăieşti, şi-n colibele cele nevoiaşe 


ale ciobanilor, şi cînd pune cu tot dinadinsul stăpînire pe-un 
suflet, cel dintii lucru pe care-l face e să-i iă sfiiciunea şi 
ruşinea, aşa că Altisidora nu le mai avea cînd şi-a destăinuit 
focul, care a trezit în cugetul meu mai mult tulburare decît 
milă. 

— Asta-i de-a dreptul neomenie, zise Sancho, nerecu- 
noştinţă strigătoare la cer! Cît despre mine, eu atita pot să 
spun, că un singur cuvinţel drăgăstos pornit de la ea, şi m- 
ar da gata, m-ar înrobi cu totul. Drac împieliţat! Ce inimă de 
piatră, ce rărunchi de aramă, ce suflet de tuci mai ai! 737 
Dar nu-mi intră-n cap ce-o fi găsit fata asta la luminăţia-ta, 
de să-i prindă inima şi s-o înrobească în-tr-atita. Unde-i 
fălnicia, unde-i strălucirea, unde-i gingăşia, unde-i 
frumuseţea, unde-s toate aceste daruri care, fie-n parte, fie 
laolaltă, au făcut-o să-şi piardă capul? Căci, fără glumă, stau 
de multe ori şi mă uit la luminăţia-ta din creştet pînă-n tălpi, 
şi mai mult lucruri care să te pună pe fugă văd decit din 
cele care să te facă iubeţ; şi o dată ce frumuseţea e, după 
cîte am auzit, lucrul cel dintîi şi cel mai de frunte care 
trezeşte dragoste, şi o dată ce luminăţia-ta n-ai nici de leac, 
chiar că nu mai ştiu la ce şi-o fi pierdut sărmana de ea 
minţile. 

— Ţine-n seamă, Sancho, răspunse don Quijote, că se 
află două soiuri de frumuseţe, una a sufletului, iar cealaltă a 
trupului. Aceea a sufletului sălăşluieşte şi se arată în 
bunurile minţii, în cinste, într-o purtare cuviincioasă, în 
mărinimie şi în bună-creştere, şi toate lucrurile astea pot să 
încapă şi să-şi găsească lăcaş şi în sufletul unui om urit; şi 
dacă-ţi îndrepţi gîndul către această frumuseţe, şi nu către 
cea trupească, atunci şi dragostea răsare, mai năvalnică şi 
mai puternică. Eu, dragă Sancho, am ochi să văd că nu sînt 
frumos, dar tot atît de bine-mi dau seama că nici prea pocit 
nu sînt, şi un bărbat, avînd darurile sufleteşti de care ţi-am 
pomenit, e destul să fie ceva mai frumos decît dracu spre a 
fi îndrăgit* 

Tot ţinînd-o aşa în vorbe şi taclale, intrară într-o pădure 
aflată alăturea cu drumul, şi dintr-o dată, fără să-şi dea 


seama cum, se pomeni don Quijote prins intr-un păâinjeniş 
de fire verzi, care erau întinse de la un copac la altul, şi, 
deoarece nu putea să se dumerească ce-o mai fi fiind şi cu 
năzdrăvănia aceea, zise către Sancho: — Tare-mi vine să 
cred, dragă Sancho, că povestea asta cu păinjenişul de fire 
trebuie să fie una din cele mai necrezute aventuri ce se pot 
închipui. Gîtul să mi-l tai dacă vrăjitorii ce mă prigonesc nu 
vor să mă prindă-n această plasă şi să mă oprească-n drum, 
ca răzbunare pentru asprimea cu care m-am purtat faţă de 
Altisidora. Să ştie, însă, de la mine că păinjenişul ăsta nu din 
fire verzi să fie, aşa cum şi este, da' şi din diamantul cel mai 
vîrtos, mai tare şi decît plasa în care zeul cel gelos al 
faurilor i-a prins pe Venus şi pe Marte, şi eu tot l-oi rupe, ca 
şi cum ar fi din trestie uscată sau din firişoare de bumbac! 
Şi tocmai cînd dete să treacă mai departe şi să-l rupă pe 
de-a-ntregul, iată numai că dintr-o dată li se iviră dinainte, 
ieşind de după nişte copaci, două păstoriţe frumoase coz — 
poate doar îmbrăcate ca păstoriţe — numai că cojoacele şi 
fustele lor erau în fapt nişte scumpeturi de veşminte din 
țesătură de aur din cea mai aleasă, purtau părul despletit 
pe umeri, şi era atit de auriu, încît putea să se ia la 
întrecere chiar şi cu razele soarelui, iar pe cap aveau cîte-o 
cunună împletită din dafin verde şi din măcieş roşu. Virsta 
lor părea să nu coboare sub 15 ani şi să nu treacă de 18. 
Vederea lor îl minună pe Sancho, îl uimi pe don Quijote şi 
făcu soarele să se oprească din mers ca să cate la ele; 
tuspatru rămaseră într-o tăcere plină de mirare. Pînă la 
urmă, tot una din cele două ciobăniţe rupse mai întîi 
tăcerea şi-l agrăi astfel pe don Quijote: — Oprceşte-ţi paşii, 
cavalere, şi nu rupe plasa, căci nu întru a ta vătămare fost-a 
întinsă, ci întru veselirea noastră ; şi pentru c-ai să ne- 
ntrebi de ce am aninat-o şi cine sîntem, iată că ţi-oi spune în 
două vorbe. într-un sat, cam la vreo două leghe de-aici, 
unde sălăşluiesc mulţi oameni de vază, şi mulţi hidalgi şi 
bogătaşi, s-au vorbit între ei o seamă de prieteni şi de 
rubedenii, ca toţi laolaltă, feciori, femei şi fete, vecini, 
prieteni şi neamuri, să ne adunăm ca să petrecem în acest 


loc, care este unul din cele mai ademenitoare ce se află prin 
meleagurile noastre, şi să alcătuim dimpreună o nouă şi 
ciobănească Arcadie, noi, fetele, îmbrăcîndu-ne ca 
păstoriţe, iar flăcăii, ca păstori. Am învăţat şi două ecloge, 
una de vestitul poet Garcilaso, iar cealaltă, de 
preastrălucitul Cam5es, chiar în graiul lui cel portughez, 
ecloge pe care nu le-am jucat încă, fiindcă abia ieri am sosit 
şi noi pe-aici. Printre ramurile acestor copaci am şi ridicat 
nişte corturi din cele ce se cheamă de război, aşezate pe 
malul unui rîu îmbelşugat în ape şi care hrăneşte acele 
lunci; azi-noapte am aninat şi noi plasele de copacii ăştia, ca 
să amăgim păsăruicile cele prostuţe, care, speriate de 
larma noastră, or veni să se prindă-ntr-însele. Dacă pofteşti, 
seniore, să fii oaspetele nostru, vei fi primit cu dărnicie şi cu 
curtenie, fiindcă în acest lăcaş n-au ce căuta acuma nici 
restriştea şi nici aleanul. 

Tăcu şi nu mai scoase o vorbă, drept care don Quijote îi 
răspunse: — Fără nici o îndoială, preafrumoasă domniţă, că 
mai uimit şi mai minunat nici Anteon 738 nu cred să fi 
rămas cînd dintr-o dată a văzut-o pe Diana scăldîndu-se în 
apele izvorului decît cum am rămas eu de uluit văzindu-ţi 
frumuseţea. N-am decit vorbe de laudă pentru felul cum vă 
treceţi timpul, iar pentru poftirea ce mi-o faceţi vă rămîn 
recunoscător; şi dacă pot să vă slujesc la ceva, cu 
încredințarea că veţi fi ascultate, n-aveţi decit să-mi 
porunciţi, fiindcă nu alta-i îndeletnicirea mea decit aceea de 
a mă arăta recunoscător şi binefăcător cu orice fel de 
oameni, dar îndeosebi cu aceia de neam ales, cum sînteţi 
domniile-voastre. Şi chiar dacă păinjenişul ăsta de fire 
verzi,* care s-o fi întinzînd numai pe-un loc mărginit, s-ar 
întinde pe tot rotundul pămîntului, eu aş căuta noi lumi pe 
unde să trec, numai spre a nu le rupe. Şi ca să daţi crezare 
vorbelor mele poate prea umflate, aflaţi că cel puţin 
făgăduinţa asta v-o face nu altul decît don Quijote de La 
Mancha, dacă v-o fi ajuns cumva la urechi acest nume. 

— Vai, prietenă dragă, zise atunci cealaltă ciobăniţă, ce 
noroc nemaipomenit a dat peste noi! îl vezi pe cavalerul 


ăsta din faţa noastră? Apăi află că este cel mai viteaz, cel 
mai îndrăgostit şi cel mai cuviincios din ciţi se află pe lume, 
asta numai dacă nu ne-o minţi şi nu ne-o amăgi o istorie a 
isprăvilor sale, care umblă tipărită din mînă-n mînă şi pe 
care am citit-o şi eu. Pot să pun prinsoare că creştinul ăsta 
care te-nsoţeşte este unul anume Sancho Panza, scutierul 
luminăţiei-tale, ale cărui vorbe de duh n-au pereche pe 
lume. 

— Aşa-i cum zici, spuse Sancho, că eu sînt scutierul acela 
hăzos, de care pomeneşti luminăţia-ta, iar cavalerul acesta 
este stăpînul meu, însuşi don Quijote de La Mancha, cel 
despre care se vorbeşte şi se istoriseşte prin cărţi. 

— Vai, spuse cealaltă, să-l rugăm, surato, să rămînă, că 
părinţii şi fraţii noştri tare mult s-or desfăta cu el, fiindcă 
despre vitejia şi curtenia lui am auzit şi eu spunîndu-se tot 
ce mi-ai spus şi tu; şi, mai cu seamă, se zice de el că-i cel 
mai neclintit şi cel mai statornic îndrăgostit din câţi se ştie, 
şi că aleasa lui este una pe nume Dulcinea din 'Toboso, 
căreia în toată Spania i se dă cununa frumuseţii. 

— Şi pe bună dreptate i se dă, răspunse don Quijote, 
numai dacă nu-i pusă-n cumpănă această dreptate de către 
frumuseţea-vă cea fără de seamăn pe lume. Nu vă mai daţi 
osteneala, domniţele mele, să mă opriţi, fiindcă îndatoririle 
de fiece clipă ale îndeletnicirii mele nu-mi îngăduie să-mi 
aflu tihna nicăieri. 

într-acestea, veni în locul unde se aflau cei patru şi 
fratele uneia dintre păstoriţe, îmbrăcat şi el ca păstor şi tot 
atît de bogat şi de strălucit ca şi fetele; ele îi povestiră şi lui 
că acela cu care stăteau de vorbă era viteazul don Quijote 
de La Mancha, iar celălalt, scutierul său, Sancho, de care 
ştia şi el, ca unul ce, de asemenea, le citise istoria. Chipeşul 
cioban se arătă gata să-l slujească şi-l rugă să vină la el în 
cort, iar don Quijote trebui să-i facă pe voie şi se duse. Se 
auzi într-acestea şi bătaia păsărarilor, plasele se umplură 
de păsăruici de tot felul, care, amăgite de culoarea plaselor, 
cădeau tocmai în primejdia de care voiau să scape. Se 
adunară în acel loc mai bine de treizeci de inşi, cu toţii 


strălucit îmbrăcaţi ca păstori şi ca păstoriţe, şi într-o clipă 
aflară cine era don Quijote şi scutierul lui, drept care nu 
mică le fu bucuria, fiindcă ştiau şi ei de aceia doi din istoria 
lor tipărită. Se duseră la corturi, şi acolo găsiră aşternute 
nişte mese bogate, îmbelşugate şi curate. îl cinstiră pe don 
Quijote, dindu-i locul cel de frunte la masă. Se uitau cu toţii 
la el şi nu le venea să creadă că-l văd aievea. în cele din 
urmă, după ce se strînseră feţele de masă, domol de tot don 
Quijote ridică glas şi spuse: — Dintre păcatele cele mai mari 
pe care le săvirşesc oamenii, deşi unii spun că este trufia, 
eu zic că e nerecunoştinţa, dac-ar fi să mă iau după ceea ce 
se spune îndeobşte, cum că de nerecunoscători geme iadul. 
Păcatul acesta, pe cît mi-a fost cu putinţă, am căutat să-l 
ocolesc încă din clipa cînd mi-a fost dat să mă folosesc de 
bunurile minţii, şi dacă nu pot să răsplătesc binele ce mi se 
face prin alt bine, pun cel puţin în locul lui dorinţa de a-l 
îndeplini, şi dacă nici asta n-ajunge, apoi fac să-i meargă 
vestea, căci cine dă la iveală şi face cunoscut binele pe care- 
| primeşte, acela l-ar şi răsplăti cu un alt bine de îndată ce- 
ar găsi prilejul; şi fiindcă, de cele mai multe ori, cei ce 
primesc sînt mai prejos decît cei ce dau, iar mai presus de 
toţi este însuşi Dumnezeu, căci el e dătătorul cel peste fire, 
şi darurile omului nu pot fi pe potrivă cu darurile lui 
Dumnezeu din pricina nemăsuratei depărtări ce-i desparte, 
se face că această strîmtorare şi neajutorare a firii omeneşti 
este înlocuită întrucitva prin recunoştinţă. Eu, dară, 
recunoscător pentru cinstirea ce mi s-a dat aici, şi neputind 
să întorc în aceeaşi măsură darul primit, în strimtele hotare 
ale puterii mele dau şi eu ce pot şi ceea ce este al meu; aşa 
incit vă înştiinţez că timp de două zile încheiate, pe drumul 
mare ce duce la Zaragoza, voi susţine că aste două domniţe 
străvestite-n straie ciobăneşti, ce stau aici faţă, sînt cele mai 
frumoase şi mai cuviincioase din cite se află pe lume, dacă 
nu ţinem socoteală de neîntrecuta Dulcinea din 'loboso, 
singura stăpînă a gîndurilor mele, şi astea fie spuse fără 
supărarea nimănui din câţi şi din cîte mă ascultă acum. 


Auzind aceste vorbe, Sancho, care le ascultase cu luare- 
aminte, strigă în gura mare: — Este oare cu putinţă să se 
mai afle oameni pe lume care să cuteze a spune şi a jura că 
stăpinul acesta al meu e smintit? Spuneţi şi luminăţiile- 
voastre, seniorilor ciobani: Se află oare popă de ţară, oricît 
ar fi el de înţelept şi de cărturar, care să poată spune cele 
ce a spus stăpînul meu? Şi se află oare cavaler rătăcitor, 
oricît ar fi el de vestit prin vitejia lui, care să poată făgădui 
ceea ce stăpînul meu a făgăduit aci? 

Se-ntoarse, încins la faţă, don Quijote către Sancho şi, 
miînios foc, îi spuse: — Este oare cu putinţă, Sancho, să se 
mai afle om pe tot rotundul pămîntului care să nu spună că 
eşti un prost fără pereche, căptuşit pe dinăuntru tot cu 
prostie? Cin” te pune să-ţi vîri nasu-n treburile mele şi să 
cercetezi dacă sînt înţelept sau smintit? Să taci şi să nu-mi 
răspunzi o vorbă! Pune mai bine şaua pe Rocinante dacă e 
cumva deşălat! Să mergem ca să-mi pun în fapt făgăduinţa, 
căci odată ce de partea mea e dreptatea, poţi să-i şi ţii de 
învinşi pe toţi cei ce vor voi s-o tăgăduiască. 

Şi, cuprins de-o nespusă miînie, se ridică din jilţ şi-i lăsă 
năuciţi pe cei din jur, făcîndu-i să stea în cumpănă dacă să-l 
socoată nebun sau înţelept. Pină la urmă umblară să-l 
înduplece să nu se mai apuce de-o treabă atît de nesăbuită, 
căci firea lui cea recunoscătoare ei o ţineau drept un lucru 
ştiut de toată lumea, aşa că nu mai erau de trebuinţă dovezi 
nouă spre a-şi face cunoscut vrednicu-i suflet, de vreme ce 
ajungeau şi acele dovezi despre care se vorbea în istoria 
faptelor sale. Cu toate astea, don Quijote nu se abătu de la 
gindul său şi, călare pe Rocinante, îmbrăţişindu-şi pavăza şi 
apucîndu-şi lancea, se proţăpi în mijlocul drumului mare, 
care nu era prea departe de acea pajişte înverzită. Se luă 
după el şi Sancho, călare pe asin, dimpreună cu toţi cei din 
ceata ciobănească, dornici să vadă cum o să iasă cu 
îndrăzneaţa-i şi nemaiauzita-i făgăduinţă. Proţăpit, dară, 
don Quijote în mijlocul drumului, aşa cum am mai spus, izbi 
văzduhul cu aceste vorbe: — O, voi, drumeţi şi călători, 
cavaleri, scutieri, oameni pe jos şi de pe cal, care treceţi pe 


acest drum sau va să treceţi în astea două zile ce vin, aflaţi 
că don Quijote de La Mancha, cavaler rătăcitor, stă aici 
neclintit, să vestească că toate frumuseţile şi gingăşiile 
pămîntului sînt întrecute de acelea ce-ncunună pe nimfele 
care sălăşluiesc în aste pajişti şi dumbrăvi, lăsînd-o la o 
parte pe doamna inimii mele, Dulcinea din 'Ioboso ! Drept 
care, cel ce gindeşte dimpotrivă să vină, că eu îl aştept aici! 

De două ori făcu să răsune aceste vorbe, şi de două ori 
rămaseră ele neauzite de nici un trecător; dar soarta, care 
nu-şi greşea socotelile, făcu în aşa fel că nu trecu mult, şi pe 
drum se ivi o sumedenie de oameni călări, unii din ei armaţi 
cu lănci, gonind în ceată strinsă şi într-un zor nebun. Nici 
că-i zăriră bine cei ce se aflau cu don Quijote, că, făcînd 
cale-ntoarsă, se şi depărtară din drum o bună “bucată, 
fiindcă-şi deteră seama că dac-ar mai fi stat la tocmeală, i-ar 
fi putut paşte vreo primejdie. Numai don Quijote, cu inima 
neînfricată, stete locului, în timp ce Sancho îşi făcu pavăză 
din dosul lui Rocinante. Se apropie şi ceata de lăncieri, iar 
unul dintr-inşii, care venea în fruntea lor, se răsti puternic 
la don Quijote: — Păzea din drum, împieliţatule, c-au să te 
fărime taurii ăştia ! 

— Huo, lepădăturilor, răspunse don Quijote, că nu mi-e 
mie frică de taurii voştri, fie ei şi din cei mai de soi, pe care-i 
creşte Jarama pe malurile ei. Recunoaşteţi, tilharilor — aşa, 
cu ochii-nchişi — că-i adevărat ceea ce-am povestit eu aici, 
că dacă nu, se cheamă s-aveţi de furcă cu mine ! 

Nu mai avură timp nici văcarul să răspundă şi nici don 
Quijote să se dea-n lături chiar dac-ar fi vrut, căci cireada 
de tauri sălbatici şi de boi îmblinziţi, dimpreună cu toată 
liota de văcari şi de alţi argaţi, care-i duceau să-i închidă în 
ţarcul unui sat, unde a doua zi avea să fie luptă de tauri, 
trecură şi peste don Quijote, şi peste Sancho, şi peste 
Rocinante, şi peste asin, trîntindu-i la pămînt şi făcîndu-i să 
se dea de-a rostogolul în ţărină. Sancho rămase stilcit, don 
Quijote ameţit, asinul frînt de şale, iar Rocinante n-avu nici 
el o soartă mai creştinească; pin'la urmă se ridicară, însă, 
cu toţii, iar don Quijote, într-un zor nebun, mai poticnindu- 


se, mai căzind de-a binelea, începu să se ia fuga după toată 
cireada aceea, strigind în gura mare: — Opriţi-vă şi 
aşteptaţi, lepădături şi tilhari ce sînteţi, vă aşteaptă doar un 
singur cavaler, care nu-i nici de-un soi şi nici de-o părere cu 
aceia ce zic că vrăjmaşului ce-o ia la sănătoasa să-i faci o 
punte de argint! 

Asta nu-i opri, însă, pe alergătorii cei grăbiţi, pentru care 
amenințările lui erau ca toba bătută la urechile surdului. 
Numai oboseala îl opri locului pe don Quijote şi, mai mult 
miînios decît răzbunat, se aşeză pe marginea drumului, 
aşteptind să-l ajungă Sancho cu Rocinante şi cu măgarul. Ei 
îl ajunseră, încălecară şi stăpîn şi slugă şi, fără să se mai 
întoarcă spre a-şi lua rămas bun de la acea Arcadie 
închipuită şi amăgitoare, mai mult ruşinaţi decît mulţumiţi, 
îşi văzură mai departe de drum. 

Unde se povesteşte nemaipomenita întimplare, ce poate 
fi luată şi drept aventură, pe care a trăit-o don 


Quijote 

Praful şi oboseala cu care s-au ales don Quijote şi Sancho 
de pe urma mojiciei taurilor au mai pierit cu ajutorul unui 
izvor curat şi limpede, aflat de ei intr-un crîng răcoros, la 
marginea căruia — după ce lăsară slobozi de frîu şi de 
căpăstru pe asin şi pe Rocinante — se aşezară şi cei doi 
oropsiţi, stăpîn şi slugă. Umblă Sancho pe la cămara 
desagilor lui şi scoase de-acolo nişte udătură, cum avea el 
obiceiul să spună. Se clăti în gură, se mai spălă şi don 
Quijote pe faţă şi, cu răcoreala asta, mai prinseră parcă 
ceva viaţă la sufletul lor amărit. Don Quijote, de cătrănit ce 
era, nu punea nimic în gură, iar Sancho, ca om cu obraz ce 
se afla, nu îndrăznea să se atingă de bucatele ce-i stăteau 
dinainte, aşteptînd să facă don Quijote începutul; dar văzînd 
că stăpînu-su, călătorit departe cu gîndurile, nu-şi aducea 
de loc aminte să ducă pîinea la gură, lăsă ruşinea la o parte 
şi deschise el gura, nu ca să vorbească, ci ca să-şi îndese 
burduhanul cu pîinea şi cu brînza ce le avea la îndemînă. 

— Ospătează-te, Sancho, fătul meu, spuse don Quijote, 
ţine-ţi viaţa, că ţie ţi-e mai dragă decît mie, şi pe mine lasă- 
mă să mor sub povara gindurilor celor negre şi sub 
apăsarea restriştilor mele. Eu, Sancho dragă, am venit pe 
lume ca să trăiesc murind, iar tu ca să mori mîineînd. Şi ca 
să vezi că aşa e cum îţi spun, uită-te numai la mine, cel 
tipărit în cărţi, vestit în fapte de arme, cuviincios în 
purtările mele, cinstit de domnitori, îndrăgit de fecioare, şi 
toate astea pentru ce? pentru ca, la urma urmei, cînd 
aşteptam şi eu ramuri de finic, biruinţe şi cununi, cîştigate 
şi dobîndite pe drept în urma isprăvilor mele cele vitejeşti, 
să mă văd, aşa cum m-am văzut azi-dimineaţă, călcat, 
rostogolit şi strivit de picioarele unor dobitoace scîrbavnice 
şi spurcate. Gîndul la treaba asta îmi toceşte dinţii, îmi 
înţepe-ncşte fălcile, îmi înmoaie mîinile şi-mi ia orice poftă 
de mîncare ; drept care, îmi stă în minte să mă las să mor 
de foame — moartea cea mai cumplită dintre morţi. 

— Păi în felul ăsta, zise Sancho, dîndu-i zorit înainte cu 
înfulecatul, se cheamă că luminăţia-ta nu te ţii de zică- 


toarea care spune: Nu muri încă, firtate, pîn' nu mînci pe 
săturate. Mie, cel puţin, nici prin gînd nu-mi trece să-mi fac 
seama; ba, dimpotrivă, socot să fac şi eu ca acel ciubotar 
care trage cu dinţii de pielea ciubotei pîn* ce-o-ntinde cit îi 
e lui de trebuinţă; şi-aşa şi eu, tot îmbucînd, oi trage de 
viaţa mea pîn' ce-o ajunge la capătul pe care i l-a hărăzit 
cerul. Şi să ştii de la mine, stăpîine, că nu se află sminteală 
mai mare decît aceea de-a-ţi veni cheful să deznădăjduieşti, 
aşa cum ţi-a venit luminăţiei-tale. Ascultă şi la mine ce-ţi 
spun şi, după ce-i îmbuca ceva, lungeşte-te să tragi un pui 
de somn pe perina cea verde a ierbii, şi âi vedea că la 
trezire ai să te simţi ceva mai uşurat. 

Aşa şi făcu don Quijote, fiindcă vorbele lui Sancho i se 
părură mai degrabă de înţelept decît de nebun, şi-i spuse: 
— Dragă Sancho, dacă-i vrea tu acum să faci de hatîrul meu 
ce ţi-oi spune, apăi să ştii că şi uşurarea îmi va fi mai 
temeinică şi nici mîhnirea atît de cumplită; eu zic aşa, că-n 
timp ce-oi aţipi puţin, ca să-ţi ascult povaţa, tu să te duci 
ceva mai încolo, şi după ce t-ei despuia, să iei dîrlogii lui 
Rocinante şi să-ţi arzi vreo trei-patru sute de lovituri ca 
arvună din cele trei mii şi atîtea cîte trebuie să-ţi tragi 
pentru dezlegarea din vrăji a Dulcineii, fiindcă-i mai mare 
păcatul ca biata domniţa aceea să rămînă vrăjită numai din 
nepăsarea şi din nesocotinţa ta. 

— Aici ar fi multe de zis, spuse Sancho. la mai bine să 
tragem amindoi un pui de somn ca acela, şi pe urmă, ce-o 
vrea Dumnezeu ! Dar să ştii luminăţia-ta că nu-i lucru de 
glumă să stea omul şi, cu sînge rece, să-şi ardă la bice cu 
nemiluita, mai cu seamă de-or cădea bicele pe-un trup prost 
îngrijit şi hrănit şi mai prost. Să aibă numai răbdare stăpîna 
mea Dulcinea, căci cînd nici cu gîndul n-o gîndi m-o vedea 
pe de-a-ntregul scrijelit de lovituri, că pînă mori, tot trăieşti: 
vreau adică să spun că viaţa o mai am încă şi, o dată cu ea, 
şi dorinţa de-a pune-n fapt cele ce-am făgăduit. 

Mulţumindu-i, don Quijote mîncă puţintel, iar Sancho 
multicel, şi se aşternură să doarmă, lăsîndu-i de capul lor şi 
fără nici o rînduială pe cei doi veşnici ortaci şi prieteni, 


Rocinante şi măgarul, să pască din iarba grasă de care era 
belşug în acea pajişte. Se treziră cam tirzior, încălecară şi-şi 
urmară drumul, dînd zor să ajungă la un han care se zărea, 
pare-se, cam la o leghe depărtare de-acolo; spun că era 
han, fiindcă tot aşa îi zicea şi don Quijote, călcîndu-şi 
obiceiul ce-l avea de-a le zice tuturor hanurilor castele. 
Ajunseră dară acolo şi-l întrebară pe hangiu dacă putea să-i 
găzduiască. El le răspunse că da, şi încă cu tot dichisul şi cu 
tot rostul pe care le-ar afla şi în Zaragoza. Descălecară, şi 
Sancho îşi duse merindea într-o odaie, după ce hangiul îi 
dete cheia de-acolo. Mînă dobitoacele la grajd, le dete tainul 
şi se întoarse să vadă ce-i mai poruncea don Quijote, care 
sta pe-o laiţă; şi din toată inima aducea Sancho mulţumită 
cerului că lui stăpînu-su nu i se mai păruse castel acel han. 
Cînd sosi ceasul cinei, se duseră la ei în odaie, iar Sancho îl 
întrebă pe hangiu ce avea să le dea de mîncare. La care 
hangiul răspunse că orice le-o pofti inima, aşa încît să ceară 
ce vor, că hanul lui e împodobit cu toate cele, de la 
păsărelele cerului, pînă la orătăniile pămîntului şi peştii 
mării. 

— Nu-i nevoie chiar de-atita, răspunse Sancho, c-o să ne 
fie prea deajuns şi-o pereche de pui fripţi, fiindcă stăpînu- 
meu e om subţire şi mănîncă puţin, şi nici eu nu sînt din 
aceia care mănîncă de sting. 

Hangiul îi răspunse că n-avea pui, căci pîrdalnicii ceia de 
ulii daseră iama-n ei. 

— Atunci pune, jupîn hangiule, zise Sancho, să ne frigă o 
găină, da' vezi să fie fragedă. 

— Găină, păcatele mele ! răspunse hangiul. Ca să-ţi spun 
drept, ieri tocmai am trimis peste cincizeci la oraş, de le-a 
vîndut; dar, în afară de găini, cere-mi domnia-ta tot ce-ţi 
pofteşte inima. 

—- Dacă-i vorba pe-aşa, zise Sancho, apăi n-ai să-mi mai 
spui că n-ai niscai friptură de vițel sau de ied, — Chiar 
acum-acum n-am în casă, răspunse hangiul, fiindcă s-a 
isprăvit, dar săptămîna ailaltă o să am de-o să şi 
prisosească. 


— Ne-am pricopsit de-a binelea ! răspunse Sancho. Pot 
să pun atunci rămăşag că lipsa bucatelor ăstora e 
despăgubită cu prisosul de slănină şi de ouă ce 1-ăi fi avînd. 

— Da” de la mînă pin” la gură uită muşteriul ăsta al meu, 
zău aşa ! făcu hangiul. Nu ţi-am spus o dată, măi omule, că 
n-am nici pui, nici găini? Păi atunci de unde, păcatele mele, 
vrei să am ouă? întreabă, dacă vrei, de alte bunătăţi, şi las-o 
mai încet cu găinile. 

— Hai s-o sfirşim dracului odată ! zise Sancho. Spune-mi 
verde ce ai, şi nu mai tot da zor cu Doamne-ajută ! 

— Jupîne muşteriu, răspunse hangiul, ceea ce cu 
adevărat şi cu-adevărat am în casă sînt două picioare de 
vacă, da' atît de fragede, că poţi zice că-s picioruşe de vițel, 
da' atît de mari că poţi zice că-s picioare de vacă; sînt gătite 
la foc cu mazăre, cu ceapă şi cu slănină, şi într-una tot 
strigă: Mănîncă-ne, mănîncă-ne ! 

— Ale mele-s, le pun semn de pe-acuma, zise Sancho, 
nimeni să nu se-atingă de ele, că le-oi plăti mai bine decît 
oricare altul, fiindcă, pentru mine, nici că se află bucate mai 
gustoase pe lume, şi de-or fi picioruşe, mie totuna mi-e ! 

— N-avea grijă că nu ţi le ia nimeni, spuse hangiul, 
fiindcă ceilalţi muşterii ce-mi picară sînt obraze atît de 
subţiri, încît au cu ei şi bucătar, şi sufragiu, şi zaherea de 
bucate. 

— Dacă-i vorba de obraz subţire, zise Sancho, apăi 
nimeni nu-i mai subţire decît stăpinu-meu; dar 
îndeletnicirea ce-o are nu-i îngăduie să ia cu el bucate alese 
şivinaţuri; ne-aş- ternem colea la mijloc de pajişte şi ne 
săturăm cu ghindă dulce şi cu moşmoane. 

Acestea fură vorbele schimbate de Sancho şi hangiu, 
fără ca Sancho să se mai lungească la sfat şi să-i răspundă 
hangiului, care îl şi întrebase ce slujbă sau îndeletnicire 
avea stăpinu-su. Sosi, dară, şi ceasul cinei, intră don Quijote 
la el în odaie, hangiul i-aduse mîncarea, aşa cum era, şi, 
fără multe mofturi, se aşeză şi el să se ospăteze. 

în odaia alăturată, despărțită de-a cavalerului nostru 
numai c-un zid subţire, i se păru lui don Quijote c-aude pe 


cineva spunînd: — Fă-mi hatîrul, seniore don Jeronimo, să n- 
am parte de viaţa domniei-tale, şi hai să citim, pin” ce ne-o 
aduce de cină, un alt capitol din cea de-a doua parte a lui 
Don Quijote de La Mancha L 

Numai ce-şi auzi numele don Quijote, câ-ndată sări ca 
ars şi, ciulind urechile, ascultă ce vorbeau călătorii aceia de 
el, şi-l auzi pe don Jeronimo, cel pomenit mai înainte, că 
răspunde: — De ce mai vrei domnia-ta, seniore don Juan, să 
citim bazaconiile astea, o dată ce acela ce-a citit partea-ntii 
din istoria lui don Quijote de L.a Mancha nu mai poate, în 
ruptul capului, să simtă vreo desfătare citind-o pe asta de-a 
doua? 

— Cu toate acestea, spuse don Juan, tot ar fi bine s-o 
citim, fiindcă nu se află carte, cît de proastă să fie, care să 
nu cuprindă-ntr-însa şi cîte ceva bun. Cu ce nu mă-m- pac 
eu în partea asta a doua este că-l zugrăveşte pe don Quijote 
lecuit cu totul de dragostea lui faţă de Dulcinea din Toboso. 

Auzind una ca asta, don Quijote, cuprins de miînie şi de 
ciudă, ridică glas şi spuse: — Oricui care-ar spune că don 
Quijote de La Manchai a uitat-o sau ar uita-o pe Dulcinea 
din 'Toboso, în luptă dreaptă eu l-aş face să-şi dea seama că 
se depărtează mult de adevăr, fiindcă nici Dulcinea din 
Toboso, cea făr* de seamăn pe lume, nu poate fi uitată, şi 
nici în cugetul lui 739 don Quijote nu-şi poate face lăcaş 
uitarea: statornicia e herbul lui, iar îndeletnicirea lui e s-o 
păstreze-ntr-însul cu inima uşoară şi fără să-şi facă nici o 
silă. 

— Da” cine-i acela care răspunde la vorba noastră? se 
auzi din cealaltă odaie. 

— Cine altul, răspunse Sancho, decît don Quijote de La 
Mancha în carne şi oase, care va pune-n fapt cele ce-a spus, 
precum şi cele ce-o mai avea de gind să spună, fiindcă pe 
bunul platnic zălogul nu-l sperie. 

Numai ce rosti Sancho vorbele astea, că şi intrară pe uşa 
odăii lor doi cavaleri, aşa arătau cel puţin, şi unul din-tr- 
înşii, cuprinzîndu-l cu braţele pe după git pe don Quijote, îi 
zise: — Nici înfăţişarea domniei-tale nu-ţi poate dezminţi 


numele, şi nici numele nu poate să nu-ţi adeverească 
înfăţişarea. Nu mai rămîne nici o urmă de îndoială, seniore, 
că domnia-ta eşti adevăratul don Quijote de La Mancha, 
stea călăuzitoare şi luceafăr al cavaleriei rătăcitoare, în 
ciuda şi-n pofida aceluia ce-a vrut să-ţi surpe numele şi să-ţi 
coboare faptele vitejeşti, aşa cum a făcut ticluitorul acestei 
cărţi pe care ţi-o înfăţişez. 

Şi după ce-i puse-n mînă o carte pe care o adusese 
ortacul lui, don Quijote, fără să scoată o vorbă, o luă şi 
prinse s-o răsfoiască, iar după puţin i-o înapoie şi zise: — în 
cele cîteva clipe cît am frunzărit cartea, am găsit la 
ticluitorul ei trei lucruri vrednice de osîndire. Mai întîi unele 
vorbe pe care le-am citit în precuvintare 1; al doilea, graiul 
aragonez, fiindcă uneori scrie fără cuvinte de legătură 740 
741; şi-n al treilea rînd, ceea ce mai cu osebire îl arată 
nepriceput este că greşeşte şi se depărtează de adevăr 
tocmai în partea cea mai de seamă a istoriei, fiindcă aici 
spune el că pe femeia lui Sancho Panza, scutierul meu, o 
cheamă Maria Gutierrez, şi cînd colo n-o cheamă aşa, ci 
Teresa Panza 742; şi cine greşeşte cînd îi vorba de partea 
asta atît de însemnată, tare mă tem c-o greşi şi-n toate 
celelalte cîte le cuprinde istorisirea. 

La care Sancho spuse: 

— Halal de-aşa povestitor, n-am ce zice ! O fi ştiind mai 
mult de-o groază de întîmplările noastre dacă femeii mele, 
Teresa Panza, îi zice Maria Gutierrez; mai ia o dată cartea, 
stăpine, şi vezi dacă mă pune şi pe mine-ntr-însa şi dacă nu 
m-a botezat cumva cu vreun alt nume. 

— După cele ce te-am auzit vorbind, frăţioare, trebuie 
neapărat că eşti Sancho Panza, scutierul seniorelui don 
Quijote, zise don Jeronimo. 

— Da, sînt, răspunse Sancho, şi mă fălesc cu asta. 

— Atunci, pe legea mea, zise cavalerul, că povestitorul 
ăsta nou nu te zugrăveşte chiar atît de neted şi de curat 
cum se arată a-ţi fi făptura: te înfăţişează mîncău, sărac cu 
duhul şi cîtuşi de puţin hazliu, cu totul altfel decît cum e 
zugrăvit Sancho din partea-ntii a istoriei stăpinului tău. 


— Ilerte-l Dumnezeu! zise Sancho. Să mă fi lăsat mai bine 
acolo, în ungherul meu, fără să fi luat seama la mine; eu zic 
să nu se-apuce de tras clopotul cel ce nu se pricepe, fiindcă 
pe fiştecine-l prinde să stea la locul lui. 

Cei doi cavaleri îl rugară pe don Quijote să treacă la ei în 
odaie ca să cineze-mpreună, căci ştiau ei că-n hanul acela 
nu prea se găseau bucate vrednice de-o faţă atit de 
simandicoasă ca a lui. Don Quijote, care era totdeauna 
cuviincios în purtări, le ascultă rugămintea şi cină cu ei. 
Rămase Sancho învestit cu puteri depline asupra oalei, se 
aşeză în capul mesei şi, laolaltă cu el, şi hangiul, care, nu 
mai puţin decît Sancho, se da-n vînt după picioruşele şi 
picioarele lui. 

în timpul cinei don Juan îl întrebă pe don Quijote ce veşti 
mai are de la domniţa Dulcinea din loboso, dacă s-a 
măritat, dac-a şi născut sau numai a rămas grea, ori dacă, 
răminînd neîntinată şi păstrîndu-şi cinstea şi curăţia, îşi mai 
aducea aminte de gindurile cele drăgăstoase ale seniorelui 
don Quijote. 

La care el răspunse: 

— Dulcinea s-a păstrat neprihănită, iar gîndurile mele de 
dragoste sînt mai statornice ca niciodată; legăturile noastre 
au rămas curate ca şi mai înainte, iar frumuseţea ei s-a 
preschimbat în sluţenia unei ţărănci rufoase. 

Şi apoi de-a fir-a-păr îi povesti vrăjirea domniţei 
Dulcinea, şi ceea ce i se întimplase lui în peştera lui 
Montesinos, dimpreună cu rînduiala dată de înțeleptul 
Merlin pentru dezlegarea din vrăji a Dulcineii, şi care era 
biciuirea lui Sancho. Cum nu se poate mai mare fu 
desfătarea celor doi cavaleri, ascultîndu-l pe don Quijote 
cum îşi povestea întîmplările cele năzdrăvane ale istoriei 
lui, şi tot atita se minunară de prăpăstiile ce le spunea, cit şi 
de felul cel ales cu care le povestea. Acu îl ţineau de 
înţelept, şi acu el o apuca razna şi-l luau drept nebun, aşa 
încît stăteau în cum* pănă şi nu mai ştiau pe ce treaptă să-l 
aşeze între înţelepciune şi sminteală. 


Mîntui şi Sancho cu cina şi, după ce-l lăsă beat turtă pe 
hangiu, trecu în odaia unde era stăpînu-su, şi cînd intră, 
spuse: — Capul pe butuc mi-l pun, seniorilor, dacă 
ticluitorul cărţii acesteia pe care o aveţi luminăţiile-voastre 
nu-mi caută ceartă cu luminarea: dacă zice că-s mîncău, aşa 
cum spuneţi luminăţiile-voastre, nădăjduiesc, cel puţin, că 
nu mă face şi beţiv. 

— Ba te face, zise don Jeronimo, da* nu-mi mai aduc 
aminte în ce fel; atita ştiu, că foloseşte nişte vorbe pe de-a- 
ntregul nepotrivite şi, după toate, şi mincinoase, precît îmi 
dau eu seama cînd mă uit la chipul bunului Sancho, care-i 
aici faţă. 

— Credeţi-mă pe cuvînt, luminăţiile-voastre, spuse 
Sancho, că Sancho şi cu don Quijote din istoria asta trebuie 
c-or fi cu totul alţii decît aceia care-s puşi în istoria scrisă de 
Cide Hamete Benengeli, şi care sîntem chiar noi, leiţi- 
poleiţi: stăpînu-meu viteaz, înţelept şi îndrăgostit, iar eu 
nemeşteşugit în purtări, ghiduş şi cîtuşi de puţin lacom sau 
beţivan. 

— Aşa cred şi eu, spuse don Juan şi, dac-ar fi cu putinţă, 
ar trebui să se dea porunci ca nimeni să nu mai cuteze a 
istorisi isprăvile marelui don Quijote, decît numai Cide 
Hamete, povestitorul lor cel dinţii, aşa cum şi Alexandru 
Machedon a poruncit ca nimeni să nu îndrăznească a-i 
zugrăvi chipul în afară de Apeles. 

— Zugrăvească-mă cine-o pofti, zise don Quijote, numai 
să nu mă necinstească, fiindcă de multe ori şi răbdarea are 
margini, cînd vine unul şi toarnă asupră-ţi la ocări cu 
nemiluita. 

— Seniorelui don Quijote, spuse don Juan, nu-i poate fi 
adusă nici o ocară pe care el să n-o poată răzbuna, numai 
dacă nu se apără de ea cu scutul răbdării, răbdare care, 
preciît socot eu, e mare şi puternică. 

Cu vorbe ca acestea şi cu altele de felul lor îşi trecură ei 
o mare parte din noapte; şi măcar că don Juan ar fi vrut ca 
don Quijote să citească mai mult din carte, ca să vadă ce-o 
să-i mai găsească împotrivă, nu putu totuşi s-o scoată cu el 


la capăt; don Quijote spuse c-o socotea drept citită şi c-o 
dovedea de la un capăt la altul plină numai de baliverne, 
aşa că n-ar fi avut nici un chef să-l ştie pe ticluitorul ei 
bucurîndu-se c-o citise, dac-ar fi prins cumva de veste că-i 
căzuse şi lui în mînă; căci de la lucrurile necuviincioase şi 
ruşinoase trebuie să-ţi înlături şi gîndul şi, cu atit mai mult, 
ochii. 

Cei doi cavaleri îl întrebară că încotro îşi hotărise 
călătoria. El le răspunse că la Zaragoza, ca să fie şi el faţă la 
jocurile de arme ce se dădeau de obicei în fiece an acolo-n 
oraş. Don Juan îi spuse că şi-n istoria cea nouă se povestea 
cum don Quijote — oricare ar fi acel don Quijote — se aflase 
şi el prin Zaragoza la un joc de aruncări cu lancea în inel, în 
a cărei zugrăvire lipseau cu totul şi darul născocirii şi 
cuvintele de duhl şi, mai cu seamă, straiele cele strălucite 
743 744, dar în schimb neroziile se-nşirau cu carul. 

— Asta-i un temei îndestulător, răspunse don Quijote, ca 
nici să nu mai pun picioru-n Zaragoza; aşa l-oi da de 
minciună în faţa lumii întregi pe povestitorul acesta nou, şi 
oricine o putea să se-ncredinţeze că nu eu sînt don 
Quijoţele acela cu care tot dă zor dumnealui. 

— Şi bine-ai să faci cum ai să faci, spuse don Jeronimo, 
căci şi la Barcelona mai sînt jocuri de arme în care seniorele 
don Quijote ar putea să-şi arate vrednicia. 

— Aşa mă bate gindul să fac, zise don Quijote. Şi acum 
daţi-mi voie să mă duc la culcare, fiindcă e şi timpul, iar 
domniile-voastre treceţi-mă şi socotiţi-mă, rogu-vă, în rîndul 
celor mai buni prieteni şi slujitori ce-i aveţi. 

— Şi pe mine, făcu Sancho, că poate-oi fi şi eu bun la 
ceva. 

Cu aceste vorbe se despărţiră, iar don Quijote şi cu 
Sancho se-ntoarseră la ei în odaie, lăsîndu-i pe don Juan şi 
pe don Jeronimo uimiţi foarte după ce văzuseră şi ei tot 
amestecul pe care-l făcuse cavalerul nostru din 
înţelepciunea şi din sminteala sa; şi-acum rămaseră şi ei 
încredinţaţi că aceştia doi erau adevărații don Quijote şi 


Sancho, iar nu aceia pe care-i înfăţişa ticluitorul cel 
aragonez. 

Don Quijote se sculă pe mînecate şi, ciocănind în 
peretele subţire care-l despărţea de cealaltă odaie, îşi luă 
rămas bun de la prietenii săi. Sancho îl plăti domneşte pe 
hangiu şi-l sfătui sau să nu-şi mai laude atita îndestularea 
ospătăriei, sau să şi-o îndestuleze mai ca lumea. 


Capitolul LX 

Despre ceea ce i s-a întîmplat lui don Quijote în drum 
către Barcelona 

Dimineaţa era răcoroasă şi tot aşa se arăta a fi şi ziua în 
care don Quijote plecă de la han, după ce mai înainte ceru 
să i se lămurească drumul cel mai drept ce duce la 
Barcelona fără să treacă prin Zaragoza, că aprigă dorinţă 
mai avea de a -l da de minciună pe acel nou povestitor, care, 
după cite se spunea, îl ponegrise atit de amarnic. 
Intîmplarea făcu că-n mai bine de şase zile nu i se ivi nimic 
vrednic de-a fi aşternut în scris, după care, însă, abătîndu- 
se de la drumul mare, îl apucă noaptea într-un desiş de 
goruni sau de arbori-de-plută, fiindcă aici Cide Hamete nu 
mai desluşeşte de-a fir-a-păr, aşa cum face el de obicei cînd 
povesteşte despre altele. Descălecară de pe dobitoacele lor 
şi stăpin şi slugă şi, după ce se lungiră la rădăcinile 
copacilor, Sancho, care se ospătase bine în acea zi, intră, 
fără de nici o greutate, pe porţile somnului; don Quijote, 
însă, pe care, mai mult decît foamea, nălucirile acelea ale 
lui îl ţineau treaz, nu putea să dea ochii-n gene, rătăcind 
încoace şi-ncolo cu gîndul în nenumărate şi felurite locuri. 
Cînd i se părea că se află în peştera lui Montesinos, cînd că 
o vede ţopăind şi călărind măgăreaţa pe Dulcinea cea 
preschimbată în ţărancă, cînd parcă-i mai zvoneau în urechi 
vorbele înţeleptului Merlin, care-i destăinuiau căile şi 
mijloacele pe care trebuia să le folosească şi să le pună-n 
fapt ca s-o dezlege pe Dulcinea din vrăji. îi venea să-şi 
smulgă părul din cap cînd vedea nepăsarea şi lipsa de 
dragoste creştinească a scutierului său Sancho, fiindcă, 
după cîte socotea el, Sancho nu-şi dase decît vreo cinci 
girbace, număr prea mărunt şi o nimica toată faţă de atitea 
şi atîtea lovituri cîte mai rămîneau încă nedate, lucru care-l 
întristă şi-l supără într-atita, încît cuvintă astfel în gindul lui: 
Dacă Alexandru cel Mare a retezat nodul gordian spunînd: 
„Iotuna-i să-l retez şi să-l dezleg”, ceea ce nu l-a împiedicat 
să rămînă stăpînul obştesc al întregii Asii, apăi acelaşi lucru 
ar putea să se întîmple şi acuma cu dezlegarea Dulcineii 


dacă eu l-aş biciui pe Sancho fără voia lui; şi dacă preţul 
acestei lecuiri e ca Sancho să primească trei mii şi atitea 
girbace, puţin îmi pasă mie de şi le dă singur sau ile dă 
altul, o dată ce lucrul de căpetenie e ca el să le primească, 
vină ele din partea cui or veni! 

Cu gîndul acesta se apropie de Sancho, după ce mai 
înainte avusese grijă să ia dîrlogii de pe Rocinante, şi, 
potrivindu-i în aşa chip ca să-l poată biciui cu ei, începu să-i 
desfacă briîul, fiindcă, după cîte umbla vorba, scutierul său 
n-avea altceva decit o bată care-i ţinea nădragii; dar de- 
abia se apropiase don Quijote, că Sancho se trezi deodată şi 
zise: — Ce-i asta? Cine pune mina pe mine şi mă descinge? 

— Eu sînt, răspunse don Quijote, eu, care vreau să fac în 
locul tău ceea ce pe tine nu te-a tras inima, şi în felul acesta 
să-mi lecuiesc amarul; vreau să te biciuiesc, dragă Sancho, 
şi să te scap, în parte, de datoria de care eşti legat. 
Dulcinea piere, tu trăieşti în nepăsare, eu mor s-o văd 
dezlegată, aşa că descinge-te tu de bunăvoie, fiindcă voia 
mea bună este să-ţi dau aici, prin pustietăţile astea, pe 
puţin vreo două mii de girbace. 

— Nicidecum! zise Sancho. Las-o, luminăţia-ta, mai 
domol, că dacă nu, pe Dumnezeul meu c-oi face un 
tămbălău de-o să m-audă şi surzii! Girbacele de care m-am 
legat trebuie să-mi fie date de bunăvoie, şi nu cu sila, şi 
acum n-am nici un chef să mă las biciuit; destul că m-am 
prins faţă de luminăţia-ta să mă biciuiesc pînă mi-oi tăbăci 
pielea atunci cînd mi-o veni pofta. 

— N-o să mă las eu în nădejdea bunăvoirii tale, Sancho, 
fiindcă eşti împietrit la inimă, şi deşi ţăran, ai pieliţa subţire. 
Şi spunînd vorbele astea, se străduia şi se lupta ca să-i 

desfacă brîul. Văzînd Sancho Panza că se-ngroaşă gluma, 
sări în picioare, îl înşfăcă pe stăpînu-su, îl cuprinse cu 
amîndouă braţele şi, după ce-i puse o piedică, dete cu el de 
pămînt, răsturnîndu-l pe spate; îl apăsă cu genunchiul drept 
pe piept şi-i ţinu atit de vîrtos mîinile în mîinile lui, încât nu-l 
mai lăsă nici să se mişte şi nici să sufle. 

Don Quijote îi spunea : 


— Cum, vinzătorule ce eşti, împotriva stăpînului şi 
domnului tău legiuit te răzvrăteşti tu? Cutezi tu treaba asta 
faţă de acela a cărui piine o măniînci? 

— Eu regi nu scot şi nici nu pun, ci m-ajut numai pe mine 
pe care sînt singur stăpîn. Luminăţia-ta să-mi făgă-745 746 
duieşti c-ai să te potoleşti şi că n-ai să mai încerci niciodată 
de-acum înainte să mă biciuieşti, şi atunci te-oi lăsa slobod, 
să răsufli în voie; iar dacă nu, Mori aici pc loc, proclete, 

Duşman crunt al donei Sancha. 1 

îi făgădui don Quijote şi jură pe stăpîna gîndurilor lui că 
mo să-i atingă nici măcar un fir de aţă de pe straie şi o sad 
lase să se plesnească cu biciul cînd o avea chef, după voia şi 
după bunul lui plac. Se ridică atunci Sancho, se depărtă o 
bună bucată de acel loc şi, dueîndu-se să se rezeme la 
rădăcina altui copac, simţi căd atinge ceva pe cap. Şi, 
ducînd miinile la creştet, dete de două picioare de om în 
conduri şi ciorapi. Se cutremură de spaimă şi se duse la uu 
alt copac, dar i se întîmplă acelaşi lucru; atunci începu să 
strige, chemîndud pe don Quijote întrajutor. Don Quijote nu 
întirzie să vină şi, întrebîndud ce i se întîmplase şi de ce se 
temea, Sancho îi răspunse că toţi copacii aceia erau plini de 
tălpi şi de picioare omeneşti. Le pipăi şi don Quijote şi 
îndată îşi dete seama ce putea să fie şi spuse către Sancho: 
— N-ai de ce să te temi, fiindcă tălpile şi picioarele astea 
care te ating, fără ca tu să le vezi, sînt, fără îndoială, ale 
unor hoţi de drumul mare şi ale unor tilhari care-s spinzu- 
raţi de copacii ăştia; fiindcă atunci cînd îi prinde potera, aici 
îi spinzură de obicei, cîte douăzeci şi cîte treizeci laolaltă, 
de unde-mi dau eu cu socoteala că trebuie să fim aproape 
de Barcelona. 747 748 

Şi chiar aşa era, cum bănuise el. 

Cînd se lumină de ziuă, ridicară ochii şi văzură şi 
ciorchinii care atîrnau din acei copaci, adică trupurile 
tilharilor. între timp crescu şi lumina zilei şi, dacă morţii îi 
înspăimîntaseră, nu mai mică le fu spaima cînd văzură vreo 
patruzeci şi mai bine de tilhari vii, care-i împresurară pe 
neaşteptate şi le spuseră în grai catalan să stea liniştiţi şi să 


nu mişte pîn-o veni căpitanul lor. Don Quijote era pe jos, 
calul n-avca friul pus, lancea îi sta rezemată de-un copac, 
aşa că, văzîndu-se fără nici o putinţă de apărare, crezu de 
cuviinţă c-ar fi mai bine să încrucişeze braţele şi să plece 
capul, cruţin-du-se pentru prilejuri şi împrejurări mai 
prielnice. Tilharii prinseră să purice toată încărcătura de pe 
asin, nelăsînd nici atîtica din cîte lucruri se aflau în desagi şi 
în sipet; şi-i căzu bine lui Sancho că-şi pusese într-un chimir, 
cu care îşi încingea pîntecele pe sub cămaşă, toţi scuzii 
primiţi de la duce, precum şi cei luaţi de-acasă; dar cu toate 
acestea, oamenii aceia de treabă bar fi scotocit pe de-a- 
ntregul şi bar fi dibăcit pînă şi ceea ce şbar fi ascuns el între 
piele şi carne dacă mar fi picat tocmai atunci căpitanul lor, 
un om vînjos de vreo 34 de ani — după cîte arăta — mai 
mult înalt la stat, întunecat la privire şi smolit la faţă. 
Călărea pe un sireap falnic şi era îmbrăcat în zale de oţel şi 
avea la şolduri patru pistoale din acelea cărora prin partea 
locului le zice pedrenales 749. Văzînd că scutierii lui — că 
aşa sînt numiţi cei ce se îndeletnicesc cu treaba asta —750 
751 se pregăteau* să-l jefuiască pe Sancho Panza, le 
porunci să se stimpere, şi îndată fu ascultat, aşa încît 
chimirul lui Sancho scăpă cu zile. Se minună văzînd lancea 
rezemată de copac, scutul pe jos, iar pe don Quijote armat 
şi dus pe gînduri, cu chipul cel mai mîhnit şi mai plin de 
alean pe care ar fi putut să-l plăsmuiască mîhnirea însăşi. 
Se apropie de el spunîndu-i: — Nu mai fi atît de amărit, 
creştine, că doar n-ai căzut în mîinile vreunui crunt Osiris 2, 
ci în acele ale lui Roque Guinart *, mîini ce sînt mai degrabă 
milostive decît neîndurate. 

— Nu-s mîhnit, răspunse don Quijote, fiindc-am căzut în 
puterea ta, viteazule Roque, a cărui faimă nu cunoaşte pe 
pămînt hotare s-o cuprindă, ci fiindcă nesocotinţa mea a 
fost atit de mare, încît oştenii tăi m-au prins fără frîu, cînd 
eu sînt dator, după rînduiala cavaleriei celei rătăcitoare cu 
care mă îndeletnicesc, să trăiesc veşnic gata de luptă, 
trebuind să fiu în orice clipă straja mea însămi; fiindcă, ţi-o 
spun s-o ştii şi tu, mărite Roque, că dacă m-ar fi găsit 


călare, armat cu lancea şi cu scutul meu, nu le-ar fi fost 
prea lesne să mă dovedească, că eu sînt don Quijote de La 
Mancha, acela care a umplut toată lumea de zvonul 
isprăvilor sale. 

Roque Guinart îşi dete îndată seama că don Quijote mai 
mult de sminteală decît de vitejie pătimea şi, măcar că 
auzise de vreo cîteva ori de numele lui, niciodată nu 
socotise ca adevărate cele auzite despre el şi nici nu voise 
să creadă că-ntr-un cuget de om pot prinde asemenea 
gărgăuni; drept aceea se bucură peste poate c-a dat de don 
Quijote, ca să pipăie şi el îndeaproape ceea ce auzise numai 
de departe, şi-i spuse: — Viteze cavaler, nu-ţi pune la inimă 
şi nu te socoti nenorocos în starea în care te afli, fiindcă s-ar 
putea ca, tocmai prin poticnelile acestea soarta dumitale 
cea strimbă să se îndrepteze, căci cerul, prin ocolişuri 
ciudate şi nemaiauzite, pe care oamenii nu pot să le 
înţeleagă, îi ridică de obicei pe cei căzuţi şi-i înavuţeşte pe 
nevoiaşi. 

Don Quijote era tocmai să-i mulţumească, cînd auziră la 
spatele lor un zgomot ca acela ce-l face tropăitul cailor, dar 
nu era decît unul singur, pe care venea călărind nebuneşte 
un tinerel de cel mult 20 de ani, îmbrăcat în damasc 1 
verde, cu găitane de aur, cu grecuescos, ciorapi lungi, 
pălărie împodobită cu pene, aşa cum poartă valonii, cu 
cizmele lustruite şi potrivite întocmai pe picior, cu jungherul 
şi cu pintenii auriiţi, la fel ca şi spada, avind o muschetă 
mică-n miîini şi două pistoale la şolduri. La tropotul calului, 
Roque întoarse capul şi văzu făptura aceasta frumoasă, 
care, apropiindu-se de el, îi spuse: — In căutarea ta venit- 
am, viteazule Roque, ca să aflu la tine dacă nu leac, cel 
puţin alinare în nefericirea mea. Şi ca să nu te las atita 
vreme nedumerit, fiindcă ştiu că nu m-ai cunoscut 
niciodată, am să-ţi spun cine sînt: eu sînt Claudia Jeronima, 
fiica lui Simon Forte, prieten bun cu tine şi vrăjmaş de 
moarte al lui Clauquel 'Torrellas, care ţi-e şi ţie vrăjmaş, 
fiindcă face parte dintr-o ceată potrivnică; şi trebuie să ştii 
că acest Torrellas are un fecior pe care-l cheamă Vicente 


Torrellas, sau aşa cel puţin îl chema pîn-acum vreo două 
ceasuri. Acesta, la rîndul lui, ca să n-o mai lungesc cu 
povestea nenorocului meu, o să-ţi spun în două vorbe ce mi- 
a făcut. M-a văzut, mi-a spus vorbe dulci, l-am ascultat şi l- 
am îndrăgit fără de ştirea tatălui meu, fiindcă nu se află 
femeie pe lume, oricît ar fi ea de aşezată şi de cuminte, 
căreia să nu-i vină timpul de a-şi pune-n fapt şi de a-şi 
stimpăra pornirile-i arzătoare. în cele din urmă el a făgăduit 
să-mi fie soţ, iar eu m-am legat să fiu a lui, fără să trecem 
mai departe la fapte; ieri însă am aflat că, uitîndu-şi de 
legămiîntul faţă de mine, umbla să se-nsoare cu alta şi că 
azi-dimineaţă avea să se cunune; cînd am primit această 
veste, am văzut negru dinaintea ochilor, mi-am pierdut 
răbdarea şi, fiindcă tot era dus taică-meu de-acasă, am 
găsit prilejul nimerit să mă-mbrac cu straiele ce mi le vezi 
şi, grăbind pasul acestui cal, l-am ajuns pe don Vicente cam 
la o leghe depărtare de-aci şi, fără să mă mai aştern pe 
jeluit sau să ascult dezvinovăţiri, am descărcat asupră-i 
muscheta asta şi aceste două pistoale, aşa că, după cîte 
socotesc, i-oi fi virît în trup mai bine de două gloanţe, 
deschizînd porţi într-însul pe unde, înveşmiîntată în sîngele 
lui, să iasă la lumină cinstea mea. L-am lăsat acolo între 
slujitorii lui, care nici nu s-au încumetat şi nici n-au putut să 
sară intr-ajutorul lui, şi acuma vin să-ţi cer să mă treci în 
Francia, unde am nişte neamuri la care o să stau, şi 
totodată te mai şi rog să-l aperi pe tatăl meu, pentru ca nu 
cumva toată liota de ciraci ai lui don Vicente să cuteze vreo 
răzbunare cumplită împotrivă-i. 

Roque, minunat de gingăşia, de drăgălăşenia, de boiul şi 
dc păţania frumoasei Claudia, îi spuse: — Haide, domniţă, 
să vedem dacă vrăjmaşul ţi-e într-ade- văr mort, şi pe urmă 
om căuta noi să descurcăm şi ceea ce-ţi stă mai mult la 
inimă. 

Don Quijote, care fusese şi el numai urechi la cele spuse 
de Claudia şi la cele ce-i răspunse Roque Guinart, zise: — 
Nu mai e nevoie să se ostenească nimeni ca s-o apere pe 
domniţa din faţa noastră, fiindcă treaba asta mi-o iau eu pe 


seamă; daţi-mi numai calul şi armele şi aşteptaţi-mă, că eu 
m-oi duce să-l caut pe acel cavaler şi, viu sau mort, îl voi sili 
să-şi ţină legămiîntul faţă de această frumoasă domniţă. 

— Puteţi fi încredinţaţi cu toţii de cele spuse, zise 
Sancho, fiindcă stăpînu-meu are mînă bună cînd îi vorba de 
măritiş, că numai acum cîteva zile l-a făcut să se-nsoare pe 
altul, care, tot aşa, nu mai voia să-şi ţină vorba dată unei 
alte domniţe; şi dacă n-ar fi fost ca vrăjitorii ce-l prigonesc 
să schimbe chipul' adevărat al mirelui în acela al unei slugi, 
apăi în clipa asta domniţa de care-i vorba n-ar mai fi 
domniţă. 

Roque, căruia-i era aminte mai mult să se gîndească la 
păţania frumoasei Claudia decît să asculte la vorbele 
cavalerului celui rătăcitor, nu le luă în seamă şi, poruncind 
oamenilor lui să-i înapoieze lui Sancho tot ce-i luaseră de pe 
măgar, le mai porunci totodată să se şi îndosească în locul 
unde trăseseră în acea noapte; şi plecă îndată cu Claudia, în 
mare grabă, să-l caute pe rănitul sau pe mortul don Vicente. 
Ajunseră la locul unde dăduse Claudia de el, dar nu găsiră 
acolo decît sînge curs proaspăt; rotindu-şi însă privirile în 
toate părţile, zăriră pe creasta unei măguri nişte oameni, şi 
atunci îşi deteră cu socoteala — şi aşa şi era — că acolo o fi 
fost don Vicente, pe care-l duceau slugile lui, viu sau mort, 
fie ca să-l oblojească, fie ca să-l îngroape; se zoriră să-i 
prindă din urmă şi, cum ei umblau ca melcul, îi ajunseră 
lesne. îl găsiră pe don Vicente în braţele slugilor lui, pe care 
le ruga cu glas slăbit şi stins să-l lase acolo să moară, fiindcă 
durerea rănilor nu-i îngăduia să meargă mai departe. 
Claudia şi cu Roque săriră de pe cai şi se apropiară de el; 
slugile se speriară de venirea lui Roque, iar Claudia se 
tulbură văzîndu-se în faţa lui don Vicente; şi, pe jumătate 
înduioşată, pe jumătate încă dîrză, se duse la el şi, 
prinzindu-l de mînă, îi zise: — Dacă tu mi-ai fi dat mîna asta, 
aşa cum ne-am înţeles, nu te-ai fi văzut niciodată în starea 
în care te afli. 

Cavalerul cel rănit deschise ochii, pe care-i ţinea 
aproape închişi, şi, recunoscînd-o pe Claudia, îi spuse: — îmi 


dau seama, frumoasă şi amăgită domniţă, că tu ai fost aceea 
care m-ai ucis, pedeapsă ce n-aş fi meritat-o şi nici nu mi s- 
ar fi cuvenit dacă e să luăm în seamă gîndurile mele cele 
bune, cu care niciodată n-am vrut şi nici n-am putut să te 
jignesc, aşa cum nu te-am jignit nici cu faptele mele. 

— Va să zică nu-i adevărat, spuse Claudia, că te duceai 
azi-dimineaţă să te cununi cu Leonora, fata lui Balvastro 
bogătaşul ? 

— Fireşte că nu, răspunse don Vicente, numai steaua 
mea cea rea ţi-o fi adus vestea asta, pentru ca tu, geloasă, 
să-mi iei viaţa. Dar o dată ce mi-o las în mîinile şi-n braţele 
tale, pot să spun c-am avut o soartă norocoasă şi, ca să te 
încredinţez că-i adevărat ceea ce spun, uite, stringe-mi 
mîna şi primeşte-mă ca soţ dacă vrei, fiindcă n-am ce altă 
răsplată mai potrivită să-ţi dau pentru jignirea pe care tu 
crezi că ţi-am adus-o. 

Claudia îi strînse mîna, dar i se strînse şi ei inima atît de 
tare, încît îşi pierdu simţirile pe pieptul însîngerat al lui don 
Vicente, iar pe el îl cuprinse tremurul morţii. Roque era 
încurcat şi nu ştia ce să facă. Slugile alergară să caute apă 
cu care să-i stropească şi, după ce-o aduseră, o turnară 
peste ei. Claudia îşi veni iarăşi în simţiri; dar Vicente nu-şi 
mai veni în fire din tremurul lui, fiindcă-şi dete otpustul. 
Cînd văzu Claudia acest lucru şi se încredința că dragul ei 
soţ nu mai era printre cei vii, sfişie văzduhul cu gemetele ei, 
izbi cerurile cu vaietele ei, îşi smulse părul şi-l lăsă pradă 
vîntului, îşi sluţi chipul cu mîinile ei, dînd astfel la iveală 
toată durerea ei şi toată deznădejdea ce poate să cuprindă 
o inimă zdrobită. 

— Vai, tu, femeie cruntă şi nechibzuită, spuse ea, cu cîtă 
uşurătate te-ai pripit să-ţi aduci la îndeplinire un gind atît 
de blestemat 1 Vai, tu, pornire turbată a geloziei, la ce 
urmări deznădăjduite îi mîni pe cei ce te primesc în inimile 
lor ! Vai, soţul meu drag, soarta-ţi neferice, care a făcut să 
fii al meu, te-a azvirlit din patul de nuntă în mormiînt! 

Atit de sfişietoare şi atit de neostoite erau tinguirile 
Claudiei, încît smulseră lacrimi pînă şi din ochii lui Roque, 


ochi nedeprinşi să le verse în nici o împrejurare. Plîngeau şi 
slugile, iar Claudia leşina la tot pasul, şi întreg cuprinsul 
acela părea o vale a plingerii şi un lăcaş al restriştii. în cele 
din urmă Roque Guinart porunci slugilor lui don Vicente să-i 
ducă trupul pînă-n satul unde trăia taică-său, sat care se 
afla pe-acolo prin apropiere, pentru ca să-l înmormînteze. 
Claudia îi spuse lui Roque că avea de gînd să intre într-o 
mănăstire, unde era stareță o mătuşă de-a ei, şi să-şi ducă 
acolo zilele, cîte-o mai avea de trăit, însoţită de-un alt mire, 
mai vrednic şi fără de moarte. Roque îi lăudă gindul cel bun 
şi se arătă bucuros să-i fie însoțitor pînă unde ar fi vrut ea, 
precum şi să-l apere pe tatăl ei de neamurile lui don Vicente 
şi chiar şi de toată lumea dacă ar fi fost nevoie. Claudia nu 
primi însă nici in ruptul capului s-o însoţească şi, 
mulţumindu-i cu vorba, cum se pricepea ea mai bine, 
pentru bunătatea lui, se despărţi de el plîngînd. Slujitorii lui 
don Vicente plecară cu rămăşiţele lui pămînteşti, iar Roque 
se întoarse la ai săi; acesta-i, dară, sfîrşitul poveştii de 
iubire a Claudiei Jeronima. Şi ce să ne mai mirăm de asta 
cînd ştim că urzeala jalnicei ei păţanii a fost ţesută de 
pornirile cele nebiruite şi neîndurate ale geloziei? 

îi găsi Roque Guinart pe scutierii lui acolo unde Ic porum 
cise săd aştepte, iar pe don Quijote între ei, călare pe Roci' 
nante, ţinîndude o cuvîntare ca săd înduplece să lase felul 
acesta de viaţă, atît de primejdios şi pentru suflet şi pentru 
trup; dar cum cei mai mulţi dintre ei erau gasconi — 
oameni din topor şi cu apucături rele — nu prea băgau la 
cap spusele lui don Quijote. De îndată ce sosi, Roque îl 
întrebă pe Sancho Panza dacă ai săi îi înapoiaseră toate 
sculele şi odoarele pe care i le luaseră de pe măgar, şi 
Sancho răspunse că da. Numai căâd mai lipseau trei 
năframe, care făceau cît trei cetăţi. 

— Ce tot îndrugi tu acolo, bre omule, zise unul din cei de 
faţă, că la mine sînt năframele acelea şi nu fac nici trei 
parale? ! 

— Aşa e, zise don Quijote, dar scutierul meu le preţuieşte 
la cît a spus fiindcă mi le-a dat cine mi le*a dat. 


Apoi Roque Guinart porunci să i le înapoieze pe loc şi, 
punîndu-i pe ai săi să se aşezem rînd, le porunci să scoată 
acolo, înaintea lui, toate veşmintele, giuvaerurile şi galbenii, 
dimpreună cu tot ceea ce furaseră de la cea din urmă 
împărţire; şi după ce preţui repede totul, socotind şi 
preschimbînd în bani lucrurile ce nu puteau fi îmbucă! 
tăţite, le împărţi la întreaga lui ceată cu atîta dreptate şi 
înţelepciune, încît nu păgubi pe nimeni nici cu atîtica şi nu 
se abătu cîtuşi de puţin de la legile bunei împărţeli* Cînd 
mîntui Roque şi cu treaba asta, de pe urma căreia rămaseră 
cu toţii mulţumiţi, îndestulaţi şi plătiţi cum trebuie, spuse 
către don Quijote: — Dacă nu stau cu ăştia să le măsor 
totul, pînă la un ac, apăi nu mai am trai cu ei. 

La care Sancho spuse: 

— După cîte bag eu seama aici, dreptatea e un lucru atît 
de minunat, încît pînă şi-ntre hoţi trebuie folosită. 

Un scutier, auzindud, ridică patul archebuzei, cu care 
fără îndoială că bar fi crăpat capul lui Sancho dacă Roque 
Guinart mar fi strigat la el să se oprească. Sancho o băgă 
atît de rău pe mînecă, încît îşi puse'n gind să facă pe mutul 
cîtă vreme o rămîne printre oamenii aceia. într-acestea pică 
şi unul din scutierii care erau puşi de strajă la drumul mare 
ca să piîndească lumea ce trecea pe-acolo şi să dea de ştire 
mai-marelui lor de cele ce se petreceau. Acesta spuse: — 
Stăpîne, nu departe de-aci, pe drumul ce duce la Barcelona, 
vine o ceată mare de oameni. 

La care Roque răspunse: 

— Izbutit-ai oare să vezi dacă sînt din cei ce ne caută pe 
noi sau din cei pe care noi îi căutăm? 

— N-avea grijă, sînt din cei pe care noi îi căutăm, 
răspunse scutierul. 

— leşiţi atunci cu toţii, răspunse Roque, şi să mi-i aduceţi 
îndată, dar în aşa fel ca să nu scape nici unul. 

Oamenii o porniră, iar don Quijote, Sancho şi cu Roque 
rămaseră singuri, aşteptind să vadă pe cine vor aduce 
scutierii, şi-n răstimpul acesta spuse Roque către don 
Quijote: — Năstruşnic mai trebuie să-i pară felul nostru de 


viaţă seniorelui don Quijote, care nu vede aici decît aventuri 
ciudate, întîmplări neobişnuite şi toate pline de primejdii; şi 
nici nu mă mir că aşa îţi par, fiindcă-ţi mărturisesc cinstit că 
nici nu se află viaţă mai neliniştită şi mai primejdioasă ca a 
noastră. Pe mine m-a împins la viaţa asta nu ştiu ce sete de 
răzbunare, în stare să scoată din făgaşul lor firesc pînă şi 
inimile cele mai blinde; eu, de felul meu, sînt o fire miloasă 
şi bună; dar, după cum am spus, arzînd să mă răzbun 
pentru 0 jignire ce mă lovise, într-atita mi s-au năruit 
bunele însuşiri, încît mai dăinuiesc şi acum în aceasta stare, 
în ciuda şi spre paguba a ceea ce gindesc cu adevărat; şi 
deoarece o prăpastie o cheamă pe alta şi un păcat cheamă 
alt păcat, aşa fel s-a înlănţuit şirul răzbunărilor, încît nu mi 
le iau asupră-mi numai pe ale mele, ci şi pe ale altora; dar s- 
o îndura Dumnezeu de mine, că deşi mă văd înfundat în 
hăţişul rătăcirilor mele, tot nu pierd nădejdea de-a ieşi 
cîndva la bun liman. 

Se minună don Quijote auzindu-l pe Roque că rosteşte 
vorbe atit de cuminţi şi de la locul lor, fiindcă el credea că 
printre cei care se îndeletnicesc cu furtul, cu omorul şi cu 
jaful nu se poate afla nimeni care să vorbească cu atita 
miez, şi-i răspunse: — Domnule Roque, începutul tămăduirii 
stă în cunoaşterea beteşugului şi în voia bolnavului de a lua 
leacurile pe care i le dă doftorul; domnia-ta eşti bolnav, ştii 
ce te doare, iar cerul, sau, mai bine zis, Dumnezeu, care-i 
doftorul nostru, ţi-o da leacurile ce-au să te tămăduiască şi 
care tămăduiesc de obicei încetul cu încetul, iar nu dintr-o 
dată şi ca prin minune; şi asta cu atit mai mult cu cît 
păcătoşii cei înţelepţi sînt mai aproape de a se îndrepta 
decît cei întunecaţi la minte; şi o dată ce domnia-ta ţi-ai 
arătat înţelepciunea în vorbele pe care le-ai spus, nu mai 
trebuie alta decît să ai curaj şi să aştepţi uşurarea bolii de 
care suferă cugetul domniei-tale; şi dacă vrei cumva să 
scurtezi drumul şi să găseşti lesne calea mîntuirii, vino 
numai cu mine, că eu te voi învăţa să ajungi cavaler 
rătăcitor, în care îndeletnicire vei îndura atitea amaruri şi 


năpaste, încît, luîndu-le drept ispăşire, cît ai bate din palme 
te vei vedea în cer. 

Roque făcu haz de povaţa lui don Quijote, cu care 
schimbă vorba, istorisindu-i jalnica poveste a Claudiei 
Jeronima, care-l mîhni pe Sancho cum nu se poate mai mult, 
fiindcă lui nu i se păruseră de loc de lepădat frumuseţea, 
drăgălăşenia şi gingăşia fetei. într-acestea se întoarseră şi 
scutierii aceia trimişi după pradă, aducînd cu ei doi cavaleri 
călare, doi hagii pe jos, o caleaşcă în care erau nişte femei, 
însoţite de vreo şase slugi pe jos şi călare, la care se mai 
adăugau încă doi catîrgii, ce-i urmaseră pe cavaleri. 
Scutierii îi adunară pe toţi aceştia la mijloc, păstrînd, şi 
biruiţii şi biruitorii, o tăcere de moarte şi aşteptind ca 
marele Roque Guinart să vorbească; acesta îi întrebă pe 
cavaleri cine erau, unde se duceau şi cîţi bani aveau asupra 
lor. Unul dintr-înşii răspunse: — Domnule, noi sîntem doi 
căpitani din pedestrimea spaniolă, avem pilcurile noastre 
de oameni la Napoli, şi acum ne ducem să ne îmbarcăm în 
patru galere, care s-ar afla, zice-se, la Barcelona, cu 
poruncă să treacă în Sicilia; avem la noi cam vreo două-trei 
sute de scuzi, cu care nouă ni se pare că sîntem bogaţi şi 
fericiţi, fiindcă obişnuita sărăcie a oştenilor nu ne-ngăduie 
s-avem comori mai mari. 

îi întrebă Roque şi pe hagii acelaşi lucru ca şi pe 
căpitani; ei îi răspunseră că se duceau să se îmbarce ca să 
treacă la Roma şi că amindoi laolaltă să tot fi avut vreo 
şaizeci de reali. Vru de asemenea să ştie şi cine erau 
cucoanele din caleaşcă, unde se duceau şi cîţi bani aveau la 
ele; şi atunci una din slugile călare zise: — în caleaşcă se 
află stăpîna mea, dona Guiomar de Quinones, soţia 
locţiitorului de rege din Napoli, dimpreună cu o copiliţă de- 
a ei, cu o cămărăşiţă şi cu o duena ; le însoţim şase slujitori, 
iar ca bani avem şase sute de scuzi. 

— în aşa fel, spuse Roque Guinart, că iată avem aici nouă 
sute de scuzi şi şaizeci de reali; oştenii mei trebuie să fie la 
vreo şaizeci; ia vedeţi cit vine fiecăruia din ei, că eu mă cam 
încurc la socoteli. 


Auzindu-l că spune una ca asta, hoţii ridicară glas zicînd: 
— Trăiască întru mulţi ani Roque Guinart, în ciuda 
vrăjmaşilor care vor să-l piardă! 

Căpitanii se arătară abătuţi, doamna locţiitoare rămase 
miîhnită, iar hagiii nu se bucurară nici ei de loc văzînd că li 
se înstrăinează averile. Aşa îi ţinu Roque cîtva timp pe 
frigare. Nu-l răbdă însă inima să le prelungească prea mult 
amărăciunea, care li se vedea cît de colo pe faţă, şi, 
întorcîndu-se către căpitani, spuse: — Domniile-voastre, 
domnilor căpitani, o să fiţi atit de buni să-mi împrumutaţi 
şaizeci de scuzi, iar doamna locţiitoare, optzeci, ca să-i 
împac pe oamenii ăştia de la mine din ceată, fiindcă şi popa 
trăieşte din ce slujeşte, şi apoi puteţi să vă vedeţi de drum, 
slobozi şi nesupăraţi, cu o ţidulă pe care o să v-o dau, 
pentru ca, de vă vor întilni alte cete de-ale mele, răspîndite 
de mine prin părţile astea, să nu vă facă nici un rău, că eu 
nu vreau să aduc supărare nici oştenilor şi nici femeilor, 
oricare ar fi ele, dar mai cu seamă cînd sînt de neam mare. 

Căpitanii nu mai sfirşeau să-i tot mulţumească lui Roque 
cu vorbe frumoase pentru curtenia şi mărinimia lui, fiindcă 
drept mărinimie luau ei faptul că-i lăsa să plece cu banii lor. 
Senora dona Guiomar de Quinones vru să sară din caleaşca 
ca să sărute picioarele şi mîinile marelui Roque; dar el nu 
încuviinţă treaba asta nici în ruptul capului; ba chiar el fu 
acela care le ceru iertare de supărarea ce le-o făcuse, silit 
fiind să îndeplinească întocmai îndatoririle slujbei sale celei 
nelegiuite. Doamna locţiitoare porunci unei slugi de-ale ei 
să dea pe loc cei optzeci de scuzi care-i veneau de plată, în 
vreme ce căpitanii şi plătiseră cei şaizeci ai lor; dar Roque 
le spuse să-şi vadă de treabă şi, întorcîndu-se către ai lui, le 
zise: — Din scuzii ăştia le-ar veni cîte doi fiecăruia dintre voi 
şi mai rămîn încă douăzeci; zece din ei să-i daţi acestor 
hagii, iar pe ceilalţi zece acestui scutier de treabă, ca să 
poată spune şi el lucruri bune despre păţania asta. 

Şi după ce i se aduse cele trebuincioase pentru scris, de 
care el era totdeauna nelipsit, Roque le dete o ţidulă scrisă 
pentru conducătorii cetelor lui şi, despărţindu-se de ei, îi 


lăsă slobozi şi plini de uimire faţă de înălţimea-i de cuget, 
de mărinimia-i şi de aleasa-i purtare, socotindu-l mai 
degrabă un Alexandru cel Mare decît un hoţ de codru 
învechit în rele. Dar unul dintre scutieri spuse atunci în 
graiul lui gascon şi catalan: — Căpitanul ăsta al nostru face 
mai mult de popă decit de tîlhar! Dacă de-acu-nainte o vrea 
să se arate darnic, apăi să dea din punga lui, şi nu dintr-a 
noastră ! 

Dar nu spuse nefericitul de el vorbele astea chiar atît de 
încet încît să nu-l audă Roque, care, punînd mina pe spadă, 
îi despică capul aproape în două, spunîndu-i: — Aşa 
pedepsesc eu pe limbuţii neruşinaţi. 

Se speriară cu toţii şi nici unul din ei nu mai îndrăzni să 
spună nici circ, atit de mare era ascultarea lor faţă de el. 
Roque se dete la o parte şi scrise o scrisoare către un 
prieten de-al lui din Barcelona, dîndu-i de ştire că se afla cu 
el vestitul don Quijote de La Mancha — acel cavaler 
rătăcitor despre care se spuneau atitea lucruri — şi 
încredinţindu-l că era cel mai hazliu şi cel mai înţelept om 
din lume; totodată îi mai scria că peste patru zile, adică de 
sărbătoarea sfintului loan Botezătorul x, o să-i aducă pe 
ţărmul din faţa oraşului atît pe don Quijote, armat cu toate 
armele lui şi călare pe calu-i Rocinante, cît şi pe scutierul 
său Sancho, călare pe un măgar, şi că să dea de veste lucrul 
ăsta şi pe la prietenii lor, cei din grupul Niarro, ca să se 
desfăteze cu ei, că tare ar mai vrea să-i lipsească de 
mulţumirea asta pe cei din grupul Cadells 752 753, 
potrivnicii lor, dar că era cu neputinţă, din pricină că atit 
trăsnăile şi vorbele înțelepte ale lui don Quijote, cât şi 
ieşirile pline de haz ale scutierului său Sancho Panza nu 
puteau să nu aducă obştească veselire la toată lumea. 
Trimise scrisoarea asta printr-unul din scutierii lui, care, 
schimbîndu-şi straiele de tilhar cu altele de ţăran, intră în 
Barcelona şi dete scrisoarea în mîna aceluia la care fusese 
trimis. 


Capitolul LXI Despre ceea ce i s-a întimplat lui don 
Quijote la intrarea lui în Barcelona, dimpreună cu alte 
lucruri mai mult adevărate decît înțelepte Trei zile şi trei 
nopţi rămase don Quijote la Roque, dar şi trei sute de ani să 
fi rămas şi tot n-ar fi încetat să se crucească şi să se 
minuneze de felul lui de viaţă. Se sculau ai lui dis-de- 
dimineaţă într-un loc şi mîncau cu totul în alt loc; uneori 
fugeau fără să ştie de cine, alteori aşteptau fără să ştie pe 
cine. Dormeau de-a-n picioarelea, întrerupîndu-şi somnul ca 
să se mute dintr-un loc intr-altul. Nu făceau alta decît să 
pună iscoade, să asculte ce spun străjile, să sufle în fitilurile 
archebuzelor, deşi aveau puţine, pentru că toţi se slujeau de 
pistoale. Roque îşi petrecea nopţile despărţit de ai lui, prin 
părţi şi prin locuri neştiute şi nebănuite de ei, fiindcă 
multele strigări poruncite de locţiitorul de rege din 
Barcelona, în care se dădea un preţ mare pe capul lui754, îl 
făcuseră să trăiască într-o veşnică îngrijorare şi teamă, aşa 
că nu mai îndrăznea să se-ncreadă în nimeni, temîndu-se ca 
nu cumva chiar ai lui să-l ucidă sau să-l predea poterei — 
viaţă cu adevărat amară şi chinuită. în cele din urmă, luînd- 
o pe căi neumblate, pe cărări care tăiau drumurile şi pe 
poteci tăinuite, Roque, don Quijote şi Sancho, dimpreună cu 
alţi şase scutieri, plecară la Barcelona. Ajunseră pe ţărmul 
din faţa oraşului în noaptea din ajunul Sfintului Ioan şi, 
după ce-i îmbrăţişă Rogue pe don Quijote şi pe Sancho 
Panza, căruia-i dădu cei zece galbeni făgăduiţi, fiindcă pîn- 
atunci nu i-i dase încă, îi părăsi cu mii de încredinţări de 
prietenie, rostite şi dintr-o parte şi dintr-alta. Roque plecă, 
iar don Quijote rămase să aştepte ziua, aşa călare cum se 
afla. Nu trecu însă mult, şi începu să se arate prin 
pridvoarele răsăritului chipul dalbelor zori, veselind 
ierburile şi florile, în loc să veselească auzul, deşi chiar în 
acea clipă fu şi auzul desfătat de zvonul a nenumărate 
oboaie şi darabane, de clinchet de zurgălăi, de trap-trapul 
şi de zdrang-zdrangul călăreţilor, care, după cît se părea, 
ieşeau din cetate. Zorile deteră locul lor soarelui, care, cu 
faţa lui mai mare decît o pavăză rotundă, se înălța încetul 


cu încetul de la marginea zării. Don Quijote şi cu Sancho îşi 
rotiră privirile în toate părţile şi zăriră marea, nemaivăzută 
de ei pîn-atunci; li se păru nesfîrşit de largă şi de lungă, cu 
mult mai mare decit bălțile Ruiderei, pe care le văzuseră în 
La Mancha. Văzură şi galerele oprite la țărm, care, după ce 
li se coborîră pinzele, se arătară pline de flamuri şi de 
steguleţe ce filfiiau în vînt sau sărutau şi netezeau faţa apei; 
înăuntrul lor răsunau surle, goarne şi oboaie, care, şi 
deaproape şi mai de departe, umpleau văzduhul de zvonuri 
cînd dulci, cînd războinice; începură să se mişte şi să 
închipuie un fel de luptă pe apele cele liniştite, în timp ce 
cam acelaşi lucru îl făceau pe țărm o sumedenie de cavaleri, 
care ieşeau din cetate, călări pe cai mîndri şi îmbrăcaţi în 
dulame scumpe. Oştenii de pe galere trăgeau nenumărate 
focuri, la care răspundeau cei ce se aflau pe ziduri şi pe 
întăriturile cetăţii, iar tunurilor grele, care umpleau 
văzduhul cu un bubuit spăimîntător, le răspundeau gurile 
de foc de pe punţile galerelor. Veselia de pe mare, voioşia 
de pe uscat, aerul cel limpede, numai cînd şi cînd întunecat 
de fumul armelor, păreau să semene şi să zămislească o 
neaşteptată bucurie în sufletele tuturor. Sancho nu izbutea 
să priceapă cum de puteau avea atitea picioare matahalele 
acelea ce se mişcau pe mare. într-acestea, cei îmbrăcaţi în 
dulame, scoţind strigăte, zvoniri de lupte şi chiote, 
ajunseră-n goana cailor la locul unde stătea mirat şi năucit 
don Quijote; iar unul dintr-înşii, care era tocmai acela ce 
fusese înştiinţat de către Roque, ridicînd glas, spuse către 
don Quijote: — Fii binevenit în cetatea noastră, tu, oglindă, 
far, luceafăr şi stea-călăuză a întregii cavalerii rătăcitoare în 
toată răspindirea ei pe faţa pămîntului! Fii binevenit, zic, 
viteze don Quijote de La Mancha, nu cel neadevărat, cel 
ticluit, cel apocrif, care ni s-a arătat zilele astea în istorii 
mincinoase, ci tu, cel adevărat, cel legiuit, cel 
nepreschimbat, pe care ni l-a zugrăvit Cide Hamete 
Benengeli, floare a povestitorilor ! 

Don Quijote nu răspunse nici o vorbă, dar nici cavalerii 
nu aşteptară ca el să răspundă ceva, ci, sucindu-se şi răsu- 


cindu-se dimpreună cu cei care-i urmau, începură să-l 
împresoare pe don Quijote cu şirurile lor într-o alcătuire 
întortocheată ca aceea a găoacei de melc; atunci, , 
întorcîndu-se către Sancho, don Quijote spuse: — Aştia ne- 
au cunoscut cît de colo ! Pot să pun prinsoare c-au citit 
istoria noastră şi chiar şi pe aceea a aragonezului, de 
curînd tipărită. 

Cavalerul care-i vorbise se întoarse iarăşi către don 
Quijote şi-i spuse: — Vino cu noi, seniore don Quijote, că toţi 
sîntem slujitori ai domniei-tale şi prieteni buni cu Roque 
Guinart. 

La care don Quijote răspunse: — Dacă curtenia naşte 
curtenie, atunci curtenia domniei-tale, seniore cavaler, este 
fiică sau rudă foarte apropiată cu aceea a marelui Roque. 
Du-mă unde vrei, că nu alta decît voia domniei-tale fi-va şi 
voia mea, mai cu seamă dac-ai binevoi s-o foloseşti pentru a 
te sluji. 

Cu vorbe nu mai puţin curtenitoare decit acestea îi 
răspunse şi cavalerul şi, punîndu-l la mijloc între ei toţi, o 
porniră cu el către oraş, însoţiţi fiind de zvonul oboaielor şi 
al darabanelor; dar cînd să intre în oraş, Aghiuţă, care-i bun 
numai la rele, şi cu ţîncii cei uliţarnici, care-s mai răi decât 
Aghiuţă, puseră la cale ca doi dintr-înşii, mai sturlubatici şi 
mai obraznici, să se strecoare prin toată acea lume şi, 
ridicînd unul coada asinului, iar celălalt coada lui Rocinante, 
să le pună şi să le vire nişte mănunchiuri de ciulini. Bietele 
dobitoace simţiră aceşti pinteni neobişnuiţi şi, strîngîndu-şi 
cozile, ca să se avînte la fugă, îşi sporiră într-atîta durerea, 
îneît, făcînd la sărituri cu nemiluita, deteră cu stăpînii lor de 
pămînt. Ruşinat şi făcut de minune, don Quijote se duse să 
scoată mănunchiul de sub coada telegarului său, şi tot aşa 
făcu şi Sancho cu asinul lui. Cei ce-l însoțeau pe don Quijote 
ar fi vrut să pedepsească cutezanţa ţincilor, dar n-a fost 
chip, fiindcă aceia se ascunseseră între miile de alţi ţinci 
care se luaseră după alaiul lor. Don Quijote şi cu Sancho se 
întoarseră să se urce iarăşi pe dobitoacele lor şi, cu aceleaşi 
chiuituri şi muzici, ajunseră la casa celui ce-i însoțea, care 


era mare şi strălucită. Ce să mai vorbim? Casă de cavaler 
avut, unde însă îl vom părăsi acuma pe don Quijote, fiindcă 
aşa vrea Cide Hamete. 


Capitolul LXII 

în care e vorba de intîmplarea cu capul fermecat, 
dimpreună cu alte nimicuri, ce se cer neapărat povestite 
Don Antonio Moreno — că aşa-l chema pe găzdaşul lui don 
Quijote — cavaler avut, cu scaun la cap şi care nu se da-n 
lături cînd era vorba de vreo glumă aşezată şi fără de 
urmări, văzîndu-l pe don Quijote la el în casă, se tot socotea 
în fel şi chip cum să-i scoată la iveală scrinteala fără a-l 
vătăma cu ceva, fiindcă nu se mai cheamă glume acelea 
care dor şi nici petrecanie aceea ce se face altuia spre 
ponos. 

Mai-nainte de toate puse să i se scoată armele lui don 
Quijote şi, aşa, cu straiul lui cel strimt din piele de căprioară 
(pe care l-am mai înfăţişat şi l-am mai zugrăvit şi-n alte 
dăţi), îl scoase la vedere într-un pridvor ce da pe-o uliţă din 
cele mai umblate ale oraşului, în văzul oamenilor şi al 
ţîncilor, care se zgiiau la el ca la urs. Cei cu dulămile 
trecură din nou călări prin faţa lui, ca şi cum numai pentru 
el şi le-ar fi îmbrăcat, iar nu ca să cinstească acea zi de 
sărbătoare; iar Sancho era mulţumit peste poate, fiindcă-şi 
zicea în sinea lui, fără să ştie nici el cum sau necum, că a 
dat de altă nuntă a lui Camacho, de altă casă ca aceea a lui 
don Diego de Miranda şi de alt castel ca acela al ducelui, în 
ziua aceea prinziră cu don Antonio şi cu vreo cîţiva prieteni 
de-ai lui, cinstindu-l cu toţii şi purtindu-se cu don Quijote 
aşa cum se cuvine cu un cavaler rătăcitor, drept care, 
cavalerul, fudul nevoie mare, nici că-şi mai încăpea în piele 
de mulţumire. Sancho turna atîtea ghiduşii, încît se uitau la 
el cu gura căscată toate slugile de prin casă şi toţi câţi îl 
ascultau. Şi stînd ei aşa la masă, spuse don Antonio către 
Sancho: — Am auzit noi pe-aicea, Sancho fîrtate, că într- 
atita te dai în vînt după manjar blancol şi după albondi-755 
guillas 1 că, dacă-ţi prisosesc, le mai păstrezi în sin şi pe-a 
doua zi. 756 757 

— Nu, mărite domn, lucrurile nu stau chiar aşa, 
răspunse Sancho, fiindcă din fire sînt mai degrabă 
cumpătat decît lacom; că doar stăpînu-meu, don Quijote, 


care-i aci de faţă, ştie el prea bine că numai cu un pumn de 
ghindă sau de nuci o ducem de obicei înde noi cîte opt zile 
încheiate. E drept că, dacă-mi pică o viţea, fug cu funia 
după ea, vreau adică să spun că mănînc ce mi se dă şi mă 
folosesc de prilejuri aşa cum vin; şi oricare o fi acela ce-a 
spus că sînt un mîncău din cei lacomi, iar nu din cei curaţi, 
apăâi să ştie că n-a nimerit-o, şi i-aş spune eu şi mai rău de n- 
aş ţine-n seamă cinstitele bărbi ce stau la masă. 

— Intr-adevăr, spuse don Quijote, că măsura şi curăţenia 
lui Sancho la mîncare face să fie scrise şi săpate în table de 
aramă, ca să rămînă de-a pururi întru pomenire pentru 
veacurile ce vor să vină. Adevărat că, atunci cînd i-e foame, 
zici că-i cam lacom, fiindcă înfulecă la iuţeală şi mestecă cu 
cîteşidouă fălcile; însă felul curat de a mînca nu şi-l pierde 
niciodată, iar în vremea cît a fost cîrmuitor, a învăţat să 
mănînce atît de simandicos, încît mînca cu furculiţa pînă şi 
strugurii, şi chiar şi boabele de rodie. 

— Cum adică? făcu don Antonio. Fost-a oare Sancho 
cîrmuitor? 

— Da, răspunse Sancho, peste un ostrov pe nume 
Barataria. Zece zile încheiate l-am ocîrmuit după pofta 
inimii, în acest timp mi-am pierdut toată tihna şi mi-am dat 
seama că o para chioară nu fac toate ocîrmuirile de pe 
lume; am lăsat cîrmuirea, fugind de ea, şi am căzut într-o 
groapă, unde ziceam cum că-s mort, şi numai printr-o 
minune am mai ieşit de-acolo cu ceva suflet în mine. 

Don Quijote se apucă de istorisit de-a fir-a-păr toată 
povestirea cu ocîrmuirea lui Sancho, spre marea desfătare 
a celor ce-l ascultau. 

După ce se strînse masa, îl luă de mînă don Antonio pe 
don Quijote şi intră cu el într-o odaie lăturalnică, unde 
drept podoabă nu se afla altceva decit o masă, pare-se de 
jasp, după cum arăta, care se sprijinea pe un picior tot de 
jasp x, iar pe masă era aşezat un chip cioplit, din acelea 
înfăţişate de la piept în sus, ca ale împăraţilor romani, şi 
care ai fi zis că-i de aramă. Don Antonio străbătu în lung şi- 
n lat toată odaia, dimpreună cu don Quijote, făcînd de mai 


multe ori ocolul mesei, după care spuse: — Seniore don 
Quijote, fiindcă acum sînt încredinţat că nu ne aude şi nu ne 
ascultă nimeni şi că uşa e încuiată, am de gînd să-ţi 
povestesc una din cele mai de neînchipuite întîmplări sau, 
mai bine zis, ciudăţenii din cîte-i pot trece cuiva prin minte, 
cu învoirea ca toate cele ce ţi le-oi destăinui, domnia-ta să le 
îngropi în cele mai adînci ascunzători ale tainei. 

— lacă, ţi-o jur, răspunse don Quijote, şi ca să fii şi mai 
încredinţat de una ca asta, voi prăvăli chiar o lespede 
deasupra celor spuse; fiindcă să ştii de la mine, seniore don 
Antonio — pasămite, îi şi aflase numele — că vorbeşti cu 
acela care, măcar că are urechi să audă, nu are limbă să 
grăiască, aşa că poţi, fără nici o grijă, să torni in cugetul 
meu ceea ce păstrezi în cugetul domniei-tale, fiind 
încredinţat că ţi-ai azvirlit taina în hăurile tăcerii.. 

— Bizuindu-mă pe această făgăduinţă a domniei-tale, 
răspunse don Antonio, am de gind să te uluiesc cu cele ce-ai 
să vezi şi-ai s-auzi, şi totodată m-oi mai uşura şi eu de 
povara ce m-apasă de a nu avea cui să-mi destăinui tainele, 
că nu sînt din acelea ce le poţi încredința chiar oricui. 

Don Quijote rămase năucit, aşteptînd şi el să vadă unde 
vrea să bată toată precuvintarea asta. într-acestea, don 758 

Antonio, prinzîndu-i mina, i-o preumblă pe capul de 
aramă, pe toată masa şi pe piciorul de jasp, în care se 
sprijinea aceasta, şi apoi zise: — Acest cap, seniore don 
Quijote, a fost întocmit şi făurit de unul din cei mai mari 
vrăjitori şi solomonari din cîţi s-au aflat vreodată pe faţa 
pămîntului, unul care, după cîte ştiu, era leah de neamul lui 
şi ucenic al vestitului Esco-tillo*, de care se povestesc atitea 
minunâăţii. Vrăjitorul acesta a poposit aici la mine-n casă şi, 
pentru o mie de scuzi, câţi i-am dat, a făurit ăst cap, care 
are putinţa şi darul de-a răspunde la tot ce l-ai întreba la 
ureche. A făcut el ce-a făcut, a cătat la bătăile vîntului, a 
mai zugrăvit nişte slove de taină, şi-a aţintit ochii la stele, a 
pîndit semnele bune, şi, pînă la urmă, a ajuns la 
desăvîrşirea pe care i-om vedea-o noi mîine, că-n toate 
vinerile stă mut şi, cum astăzi e vineri, n-avem încotro şi 


trebuie să aşteptăm pînă miine. într-acestea, domnia-ta poţi 
să chibzuieşti la ce vei vrea să-l întrebi, fiindcă, după cîte l- 
am încercat, ştiu că nu va spune decît adevărul curat în tot 
ce-o răspunde. 

Don Quijote rămase uluit de darul şi înzestrarea acelui 
cap şi era cît pe-aci să nu-i dea crezare lui don Antonio; dar 
văzînd cît de puţin mai era pînă să facă încercarea, nu vru 
să-i mai spună alta decît că-i mulţumeşte fiindcă i-a 
dezvăluit o taină atit de mare. 

leşiră din odaie, don Antonio încuie uşa cu cheia, şi se 
înturnară în cămara unde rămăseseră ceilalţi cavaleri. într- 
acestea, Sancho le povestise cîte şi mai cîte din aventurile şi 
întîmplările prin care trecuse stăpînu-su. 

în seara aceea îl scoaseră pe don Quijote la plimbare, 
fără arme, ci doar în straie de oraş, învelit într-o mantie 
largă de postav roşcat, care, pe-un timp ca acela, ar fi făcut 
să năduşească şi gerul însuşi. Puseră la cale dimpreună cu 
slugile lor săd ţină pe Sancho într-aşa fel cu vorba încît 759 
să nu-l lase să iasă din casă. Călărea don Quijote nu pe 
Rocinante, ci pe un catîr mare, domol la pas şi cum nu se 
poate mai împopoţonat. îi îmbrăcară mantia, iară pe spate, 
fără să vadă el, îi prinseră un pergamin pe care stătea scris: 
Acesta este don Quijote de La Mancha. Numai ce făcură ei 
cei dintîi paşi, că pergaminul şi începu să bată la ochi 
tuturor celor ce veneau să-l vadă şi, cum prindeau să 
citească: Acesta este don Quijote de La Mancha, don 
Quijote se minuna foarte văzînd că toţi cîţi cătau la el îi 
spuneau pe nume şi-l cunoşteau; şi întorcîndu-se către don 
Antonio, care călărea alături de el, îi spuse: — Mare mai e 
puterea pe care o cuprinde în sine cavaleria rătăcitoare, de 
vreme ce-l face cunoscut şi vestit prin toate hotarele 
pămîntului pe cel ce se îndeletniceşte cu ea; dacă nu mă 
crezi, apăi uită-te şi domnia-ta, seniore don Antonio, că pînă 
şi ţincii de-aici din oraş mă cunosc, măcar că nu m-au văzut 
de cînd sînt ei pe lume. 

— Aşa e, seniore don Quijote, răspunse don Antonio, că 
precum focul nu poate să stea pus sub obroc şi pecetluit, tot 


aşa nici bărbăţia nu poate să rămînă neştiută, şi ceea ce se 
dobîndeşte prin îndeletnicirea armelor străluce şi se înalţă 
mai presus de orice pe lume. 

Dar tot mergind aşa don Quijote, însoţit de osanalele 
mai-nainte pomenite, iacă numai că un castilian, care-i 
citise şi el inscripţia de pe spinare, ridică glas şi spuse: — 
Bată-te cucii să te bată de don Quijote de La Mancha I Cum 
păcatele ? Pînă şi-aicea ai mai ajuns, fără să te fi curăţat de 
pe lume ciomăgelile cele fără de număr pe care ţi le-au 
simţit coastele ? Eşti smintit de-a binelea, şi de-ai fi măcar 
de unul singur, cetluit între zidurile smintelii tale, hai, mai 
treacă-meargă; dar ai darul de a-i sminti şi a le lua minţile 
la toţi cîţi au de-a face şi intră-n cîrd cu tine. Denu mă 
crezi, uită-te numai la coconaşii ăştia care te însoțesc, 
întoarce-te, bezmeticule, la tine-acasă şi vezi-ţi de 
gospodărie, de muiere şi de plozi, şi mai lasă-te de 
deşertăciunile astea, care-ţi seacă mintea şi-ţi storc 
judecata. 

— Măi vere, spuse don Antonio, vezi-ţi de drum şi nu mai 
da poveţe cui nu ţi le cere. Seniorele don Quijote de La 
Mancha e cît se poate de mintos, şi-apoi nici noi, cei ce-l 
însoţim, nu sîntem nişte ageamii. Bărbăţiei i se cuvine 
cinstire oriunde ar fi aflată, şi acum du-te la toţi dracii şi nu- 
ţi mai vîri nasul unde nu-ţi fierbe oala. 

— Pe legea mea că domnia-ta ai dreptate, răspunse 
castilianul, fiindcă să dau poveţe acestui creştin, se cheamă 
să trec funia prin urechile acului; dar cu toate astea, totmă 
doare inima că priceperea cea desăvirşită, pe care, zice-se, 
o are netotul ăsta în toate cele, o lasă el să se scurgă pe 
jgheabul cavaleriei lui rătăcitoare; şi dusul la toţi dracii, cu 
care m-ai blagoslovit domnia-ta, să-mi fie parte şi mie şi la 
toţi copiii copiilor mei dacă de-acu înainte — chiar de-ar fi 
să trăiesc mai mulţi ani decît Matusalem — oi mai da cuiva 
poveţe, chiar şi de mi le-o cere. 

Sfătuitorul se îndepărtă, iar ei îşi văzură înainte de 
plimbarea lor; dar atît se mai grămădeau ţîncii şi ceilalţi 


trecători să citească pisania, încît don Antonio n-avu încotro 
şi trebui să i-o ia din spinare, chip că-i ia altceva. 

Pe la aprinsul luminărilor se întoarseră acasă, unde se 
pregătea o petrecere simandicoasă, cu danţ, pentru că 
soaţa lui don Antonio, care era o doamnă de neam mare, 
voioasă din fire şi deşteaptă foc, poftise la ea şi pe alte 
prietene de-ale ei să-i cinstească oaspele şi să se desfăteze 
de nemaipomenitele lui scrînteli. Veniră multe din ele, 
cinară împărăteşte, şi cam pe la 10 ceasuri din noapte 
începu şi danţul. Printre doamne se aflau şi două poznaşe 
din fire şi bune de năzbitii, care — măcar că la locul lor, 
nimic de zis — îşi îngăduiau totuşi cam multe, dar nu de 
alta, ci numai ca glumele lor să descreţească frunţile şi să 
alunge urîtul. Acestea două într-atita se tot îndeseau să-l 
poftească la danţ pe don Quijote, încît îi moleşiră nu numai 
trupul, ci şi sufletul din el. Chiar că făcea să-l vezi pe don 
Quijote cum arăta: lung, deşirat, uscat, gălbejit, strîns tare 
în straiul lui, neajutorat şi, colac peste pupăză, cîtuşi de 
puţin uşurel. Femeiuştile îi făceau ochi dulci — pe furiş, 
chipurile — iar el — tot pe furiş, chipurile — cam strîimba 
din nas la stăruinţele lor; vâzînd, însă, că prea se arătau de 
tot galeşe cu el, ridică glas şi zise: — Fugite, partes 
adversae ! 760 Nu-mi tulburaţi liniştea, voi, gînduri 
vrăjmaşei Doamnele mele, mai stîimpăraţi-vă văpăile 
dragostei, fiindcă aceea care-mi este stăpîna gîndurilor, 
Dulcinea din 'Ioboso, cea fără de seamăn pe lume, nu 
îngăduie să mă robească şi să mă stăpînească alte gînduri 
decît cele îndreptate către ea. 

Şi, spunînd vorbele astea, se aşeză pe jos în mijlocul 
odăii, moleşit şi frînt de atita dănţuială. Don Antonio 
porunci să fie dus la el în pat, iar cel dintii care se înfiinţă 
lingă el fu Sancho cu aceste vorbe: — Alelei, stăpîne 
doamne, da' ştiu c-ai dănţuit, nu glumă! Ce? crezi că toţi 
vitejii sînt şi dănţuitori? Eu îţi spun aşa, că dacă crezi una 
ca asta, te înşeli amarnic: sînt unii care se-ncumetă mai 
degrabă să răpună un uriaş decît să facă o învîrtitură. De-ar 
fi fost să baţi din picior după cîntec, apăi puteam să-ţi ţiu 


locul, că bat voiniceşte din picior, dar cînd e vorba de danţ, 
apăâi nu fac două parale ! 

Cu vorbe de-acestea şi cu altele cam pe-acolo îi făcu 
Sancho să se strice de ris pe toţi cei strînşi la sindrofie; şi-l 
culcă la pat pe stăpînu-su, înfofolindu-l zdravăn, ca să 
năduşească toată răceala prinsă la danţ. 

A doua zi găsi cu cale don Antonio că n-ar fi rău să facă 
încercarea cu capul fermecat, şi, dimpreună cu don Quijote, 
cu Sancho, cu alţi doi prieteni şi cu cele două doamne ce-l 
munciseră pe don Quijote la danţ şi care rămăseseră în 
acea noapte să doarmă cu soaţa lui don Antonio, se închise 
în odaia unde se afla capul. Le destăinui darul ce-l avea, îi 
dădăci să ţină taina şi le spuse că aceea era cea dintii zi 
cînd avea să fie pusă la încercare puterea acelui cap 
fermecat; şi în afară de cei doi prieteni ai lui Don Antonio, 
nimeni alt nu cunoştea dedesubtul vrăjii; şi de nu li-l 
destăinuia dinainte don Antonio prietenilor lui, apăi chiar şi 
ei ar fi rămas cu gura căscată, aşa cum s-a întîmplat cu toţi 
ceilalţi, fiindcă altfel nici nu se putea, cu atita meşteşug şi 
cu atîta dichis era pusă la cale toată treaba. Cel dinţii ce se 
dete către urechea capului fu însuşi don Antonio, care, cu 
glas coborit, dar nu chiar atit de coborit ca să nu fie auzit 
de toţi ceilalţi, îi zise: — Ia spune-mi, capule, în numele 
acelei puteri ce sălăşluieşte-n tine, la ce mă gindesc eu 
acum? 

lar capul, fără să mişte buzele, dar cu glas limpede şi 
desluşit, aşa ca să fie auzit de toţi, îi răspunse aceste vorbe: 
— Eu nu judec asupra gîndurilor. 

Auzind una ca asta, rămaseră cu toţii trăsniţi, şi cu atât 
mai vîrtos cu cit nicăirea în odaie şi nici în jurul mesei nu 
vedeai ţipenie de om care să fi putut răspunde. 

— Cîţi sîntem aici în odaie? întrebă iarăşi don Antonio. 

Şi i se răspunse la fel de desluşit: — Eşti tu şi cu soaţa ta, 
cu doi prieteni de-ai tăi şi cu două prietene de-ale ei, apoi 
cu un cavaler vestit, pe nume don Quijote de La Mancha, şi 
cu scutierul lui, căruia-i zice Sancho Panza. 


Acum să te ţii, ce se mai minunară ei iarăşi; să te ţii ce li 
se mai zburli la toţi părul de frică, şi încă ce frică! Atunci, 
depărtîndu-se don Antonio de lingă cap, spuse: — Asta mi-e 
deajuns ca să-mi dau seama că n-am fost păcălit de cel ce 
mi te-a vîndut, o, tu, cap cuvîntător, cap meşter la 
răspunsuri şi cap minunat ce eşti! Să vină altul şi să-l 
întrebe ce i-o pofti inima. 

Şi cum femeile sînt de obicei zorite şi puse să tot afle cîte 
ceva, cea dintîi care se înfiinţă fu una din cele două prietene 
ale nevestei lui don Antonio, care întrebă aşa: — Ia spune- 
mi, capule, ce să fac ca să fiu mai frumoasă? 

Şi i se răspunse: 

— Să fii mai aşezată. 

— Nu te mai întreb nimic! spuse cea cu întrebarea. 

Veni apoi la rînd prietena ei, care zise: — Tare-aş mai 
vrea, capule, să ştiu dacă mă îndrăgeşte bărbatul sau nu. 

— Vezi cum se poartă cu tine, şi ai să-ţi dai seama, fu 
răspunsul. 

Femeia cea măritată se dete-napoi şi spuse: — Păi un 
răspuns ca ăsta nici nu mai avea nevoie de întrebare, 
fiindcă, fără doar şi poate, felul cum se poartă cineva îi dă 
pe faţă şi gindurile. 

Veni apoi unul din cei doi prieteni ai lui don Antonio şi 
întrebă: — Cine-seu 1 

— Ştii tu prea bine, fu răspunsul. 

— Nu asta te întreb, răspunse cavalerul, ci să-mi spui 
numai dacă tu ştii cine sînt. 

— Da, ştiu, spuse capul, eşti don Pedro Nariz. 

— Mai mult nici nu vreau să ştiu, fiindcă asta mie 
deajuns ca să-mi dau seama, capule, că toate le ştii. 

Şi dîndu-se îndărăt, veni în locul lui celălalt prieten şi 
întrebă: — Ia spune-mi, capule, cam ce-i pofteşte inima 
feciorului meu celui mare? 

— Păi n-am mai spus, făcu capul, că eu nu judec asupra 
gindurilor? Dar, cu toate astea, pot să-ţi spun că ceea ce-i 
pofteşte inima feciorului tău e să te-ngroape. 


— Asta văd şi eu cu ochii mei, zise cavalerul, aşa că nu 
mai întreb nimic. 

Veni apoi soaţa lui don Antonio şi spuse: — Nici eu 
singură nu ştiu ce să te-ntreb, capule. Atit numai aş ţine să 
aflu, dacă m-oi mai bucura încă mulţi ani de scumpul meu 
bărbăţel. 

Şi i se răspunse: 

— Da, te vei bucura, pentru că sănătatea şi cumpătarea 
lui şi felul cum îşi duce traiul făgăduiesc mulţi ani de viaţă, 
pe care atîţia şi-o scurtează prin neînfrinare. 

Veni apoi la rînd don Quijote şi zise: — Ia spune-mi, tu, 
cel ce răspunzi, fost-au aievea au în vis cele ce povestesc eu 
că s-au petrecut cu mine în peştera lui Montesinos ? Să 
cred cu adevărat în biciuirea lui Sancho, scutierul meu? Va 
fi oare dusă la îndeplinire dezlegarea de vrăji a Dulcineii? 

— Cit priveşte povestea cu peştera, fu răspunsul, apăi 
sînt multe de spus, că-i şi de una, şi de alta. Biciuirea lui 
Sancho o ieşi ea la capăt, dar cam încet. Dezlegarea de vrăji 
a Dulcineii o să se împlinească întru totul. 

— Mai mult nici că-mi trebuie să aflu, spuse don Quijote, 
că s-o văd eu numai dezlegată de vrăji pe Dulcinea, şi atunci 
oi zice că-mi vin ca picate din cer toate noroacele ce mi le 
pot dori! 

Cel din urmă la întrebat fu Sancho, şi întrebările lui 
glăsuiră aşa: — Nu cumva, capule, oi mai pune mîna şi pe 
vreo altă cîrmuire? Oi scăpa oare de viaţa asta amărită de 
scutier? M-oi întoarce să-mi văd muierea şi copiii? 

La care i se răspunse: 

— Ai să ocîrmuieşti la tine-n casă, şi dacă te-ntorci la 
vatra ta, o să-ţi vezi şi muierea şi copiii, iar dacă t-ei lăsa de 
slujit, apăi t-ei lăsa şi de scutierit. 

— Firoscos răspuns, zău aşa |! zise Sancho. Păi asta 
puteam să mi-o spun eu şi singur, şi mi-o spunea întocmai şi 
prorocul Perogrullo 761. 

— Zevzecule, spuse don Quijote, ce vrei să-ţi răspundă? 
Nu-i oare destul că răspunsurile date de acest cap se lovesc 
întru totul cu întrebările? 


— Ba da, e destul, răspunse Sancho, dar ţineam să mă 
desluşească mai bine şi să-mi spună şi el mai multe. 

Cu vorbele astea se puse capăt şi întrebărilor şi 
răspunsurilor, dar nu se puse capăt şi uimirii ce-i cuprinse 
pe toţi, fără numai pe prietenii aceia doi ai lui don Antonio, 
care ştiau dedesubturile acestei trebi. Care treabă găsi cu 
cale Cide Hamete Benengeli s-o desluşească pe dată, ca să 
nu lase lumea nedumerită, făcînd-o să creadă că cine ştie ce 
vrajă şi ce taină nemaipomenită o fi fost ascunsă în acel cap. 
Drept care ne spune că don Antonio Moreno, după 
asemănarea cu un alt cap văzut de ella Madrid, pe care-l 
făurise un meşter în lucrarea aramei, se apucă de-şi făcu şi 
el unul în casă, ca să-şi mai omoare timpul şi să-i lase pe cei 
neştiutori cu gura căscată. Toată ticluiala asta venea cam 
aşa: tăblia mesei era de lemn, dar zugrăvită şi lustruită în 
aşa fel încît să pară jasp, iar piciorul pe care se sprijinea era 
de acelaşi soi, avînd şi patru gheare de zgripţor, care ieşeau 
în afară, ca să ţină cu mai multă tărie greutatea. Capul, 
care arăta a efigie şi a chip de împărat roman, cu o boială 
ca de aramă, era cu totul şi cu totul gol pe dinăuntru, şi 
aşijderea şi tăblia mesei, în care se prindea atît de bine, că 
nici urmă de înnădeală nu se zărea. Piciorul mesei, care 
răspundea cu pieptul şi cu gitlejul acelui chip, era şi el tot 
gol; şi toate astea răspundeau, la rîndul lor, cu o altă 
cămară, care se afla sub odaia cu capul. Prin tot golul 
acesta, alcătuit pe dinăuntru de piciorul mesei, de tăblie, de 
pieptul şi de gitlejul chipului de care am pomenit, trecea 
tocmai bine un jgheab de tinichea, pe care nimeni nu putea 
să-l dibăcească. în odaia de jos, care răspundea cu cea de 
sus, sta cu gura apropiată de jgheab cel ce trebuia să 
răspundă, în aşa fel că — întocmai ca într-o ţeavă de suflat 
— glasul cobora de sus în jos şi suia de jos în sus, auzindu- 
se în vorbe desluşite şi limpezi, de nu era chip să dai de 
urma şiretlicului. Cel cu răspunsurile la întrebări era un 
nepot de-al lui don Antonio, student cu mintea ageră şi 
pătrunzătoare, căruia, spunindu-i unchiu-su de mai-nainte 
cine avea să intre cu el în acea zi în odaia unde se afla 


capul, îi fu lesne să răspundă într-o clipită şi fără greş la 
întrebarea dintii; la celelalte întrebări răspunse mai pe 
ocolite, dar înţelepţeşte, ca un înţelept ce se afla. Şi mai 
spune Cide Hamete că încă vreo zece-douăsprezece zile a 
mai ţinut întocmirea asta năzdrăvană; zvonindu-se, însă, 
prin oraş că don Antonio avea la el în casă un cap fermecat, 
care dădea răspunsuri la toţi cîţi îl întrebau, îi fu teamă să 
nu ajungă treaba pînă la urechile străjilor celor neadormite 
ale credinţei noastre şi, după ce el însuşi destăinuise 
dumnealor, inchizitorilor, cum stau lucrurile, aceştia îi 
porunciră să nu împingă povestea mai departe şi să 
nimicească chipul, pentru ca mulţimea cea neştiutoare să 
nu se smintească. în mintea lui don Quijote şi a lui Sancho 
Panza a rămas însă că acel cap era fermecat şi meşter în 
răspunsuri, spre mulţumirea mai mult a lui don Quijote 
decit a lui Sancho. 

Cavalerii din oraş, pentru a-i fi pe plac lui don Antonio şi 
pentru a-l cinsti pe don Quijote, şi totodată pentru a-i da 
prilej să-şi arate scrintelile, puseră la cale o întrecere în 
aruncarea cu lancea, care trebuia să fie peste şase zile, dar 
care nu se mai făcu din pricina unei întimplări ce s-o povesti 
ceva mai încolo. într-acestea, lui don Quijote îi veni cheful să 
se preumble prin oraş, aşa, mai pe-ndelete şi pe jos, 
temiîndu-se ca nu cumva să se ţină ţincii după el de-o umbla 
călare, drept care ieşi la plimbare, însoţit de Sancho şi de 
alte două slugi de-ale lui don Antonio. Şi-n timp ce don 
Quijote mergea pe-o uliţă, întîmplarea făcu de ridică ochii şi 
văzu scris cu slove de-o şchioapă deasupra unei porţi: Aici 
se tipăresc cărţi, de care lucru se bucură foarte, fiindcă pîn- 
atunci nu mai văzuse încă nici o tiparniţă, şi tare mult ţinea 
să ştie cum arată. Intră dară înăuntru, cu alaiul lui cu tot, şi 
văzu ba cum se tipărea într-o parte, ba cum se îndreptau 
greşelile într-alta, ici cum se făcea, colea cum se dregea, 
adică, pe scurt spus, toată acea rînduială care se vede prin 
tiparniţele cele mari. Cînd ajungea în dreptul vreunui săltar 
cu slove de plumb, întreba ce se trebăluia pe-acolo; după 
ce-l lămureau zeţarii, se minuna el ce se minuna şi trecea 


mai departe. între altele, se opri iarăşi în faţa unui săltar şi 
întrebă ce se lucrează. Zeţarul îi răspunse: — Seniore, 
cavalerul acesta, care-i aici de faţă (şi arătă câtre un om 
falnic la stat şi la înfăţişare, care se ţinea măreț), a tălmăcit 
o carte toscană în graiul nostru castilian, şi acum stau şi eu 
de-i culeg slovele pentru tipărire. 

— Cum îi zice cărţii? întrebă don Quijote. 

La care tălmăcitorul îi răspunse: 

— Seniore, în toscană cărţii îi zice Le bagatelle. 

— Şi ce vrea să spună Le bagatelle în graiul nostru 
castilian? întrebă don Quijote. 

— Le bagatelle, zise tălmăcitorul, e cum am spune noi în 
castiliană nimicurile; şi măcar că această carte poartă un 
nume atît dc puţin strălucit, cuprinde totuşi şi-nchide-n-tr- 
însa lucruri din cele mai folositoare şi mai pline de miez. 

— Eu, zise don Quijote, cunosc ceva toscană şi pot să mă 
laud că unele stihuri de Ariosto le ştiu ca pe apă. Dar ia zi- 
mi dumneata, domnule dragă — da' să nu crezi că spun asta 
ca să-ţi pun învăţătura la încercare, ci numai aşa, ca să ştiu 
şi eu, nu de alta — găsit-ai vreodată prin cartea dumitale 
vorba pignata? 

— Cum să nu? De mai multe ori, răspunse tălmăcitorul. 

— Şi cum îi spui dumneata în graiul castilian? întrebă 
don Quijote. 

— Păi cum vrei să-i spun altfel decît oală? răspunse 
talmăcitorul. 

— Pe legea mea, zise don Quijote, că bine mai ştii graiul 
toscan! Pot să pun un bun rămăşag că acolo unde vezi în 
toscană piace, dumneata pui în castiliană place, şi unde vezi 
piu, treci mai, iar pe su îl tălmăceşti cu sus, şf pe giii, cu jos. 

— Nici vorbă că aşa le tălmăcesc, spuse autorul, fiindcă 
asta chiar şi înseamnă. 

— M-aş încumeta să jur, zise don Quijote, că dumneata 
nu eşti cunoscut pe lume, fiindcă lumea se leapădă 
totdeauna cînd e vorba să răsplătească minţile cele 
luminate şi muncile cele vrednice de laudă. Ce de iscusinţe 
nu se irosesc în felul ăsta ! Ce de fiinţe frumos înzestrate nu 


rămîn date la o parte! Ce de daruri nu rămîn nesocotite! 
Dar, cu toate astea, aşa mi se pare mie, ca să tălmăceşti 
dintr-o limbă într-alta — doar de n-o fi vorba de limbile cele 
domneşti, adică elineasca şi latineasca — este ca şi cum te- 
ai uita pe dos la ţesăturile flamande de perete, unde, măcar 
că se zăresc chipurile, ele sînt totuşi pline de fire, care le 
întunecă şi nu ies la iveală cu toată netezimea şi cu tot 
luciul feţei; iar tălmăcirea din limbile uşoare nu dă dovadă 
nici de minte aleasă şi nici de dar al vorbirii, aşa cum — la 
fel cu cel ce tălmăceşte — nu dă dovadă nici cel ce trece pe 
o hîrtie ceea ce-i scris pe altă hîrtie. De aici n-am, însă, de 
gînd să scot încheierea că treaba asta a tălmăcitului n-ar fi 
vrednică de laudă, fiindcă omul se poate îndeletnici şi cu 
alte lucruri mult mai rele şi care-i aduc mai puţine foloase. 
în socoteala asta nu intră cei doi tălmăcitori vestiți, unul 
învățatul Cristobal de Figueroa 762 în al său Pastor Fido, 
iar celălalt, don Juan de Jâuregui763 764, în a sa A mintă, 
unde ei izbutesc să te pună-n încurcătură cînd e vorba să 
alegi care-i tălmăcirea şi care-i scrierea dintîi. Dar ia spune- 
mi, rogu-te, cartea asta o tipăreşti pe socoteala dumitale, 
sau ţi-ai vîndut drepturile la vreun librar? 

— Pe socoteala mea o tipăresc, răspunse tălmăcitorul, şi 
eu zic c-oi cîştiga pe puţin o mie de ducați 765 cu această 
tipărire dintii, care o să fie la două mii de bucăţi şi o teă se 
vîindă fiecare cu cîte şase reali cit te-ai şterge la ochi. 

— Da” bine-ţi mai faci dumneata socotelile, n-am ce zice 
1 răspunse don Quijote. Se vede cît de colo că n-ai habar 
nici de învirtelile librarilor şi nici de cîrdăşia dintre ei! Eu, 
unul, capul mi-l pun că atunci cînd te vei vedea cu două mii 
de cărţi în spinare, ai să te pomeneşti atît de strivit, de-o să- 
ţi vină să-ţi iei cîmpii, nu alta, mai cu seamă dacă cartea e şi 
cam înciîlcită, şi nici cît de cît piperată. 

— Da” ce-i fi vrînd dumneata, spuse tălmăcitorul, să i-o 
încredinţez unui librar, care pe dreptul meu să-mi dea, 
acolo, trei maravedîs şi să mai şi creadă că-mi face cine ştie 
ce hatir dacă mi-i dă? Eu nu-mi tipăresc cărţile ca să 
dobîndesc faimă pe lume, fiindcă destul au făcut lucrările 


mele să se-audă de mine; cîştig, asta caut, că fără de elo 
para chioară nu face bunul renume. 

— Deie-ţi Domnul cu găleata, răspunse don Quijote, şi 
trecu mai departe la un alt săltar, unde văzu că se 
îndreptau greşelile de pe coala unei cărţi, căreia-i zicea 
Lumina sufletului. Şi dac-o văzu, zise: Aşa cărţi, măcar că-s 
cîte vrei de soiul lor, trebuie să se tipărească, fiindcă mulţi 
sînt şi păcătoşii care le folosesc, şi-i nevoie la nesfirşit de 
lumină pentru atiţia întunecaţi. 

Trecu mai departe şi văzu, tot aşa, cum se îndreptau 
greşelile la altă carte; întrebă ce carte-i aceea, şi află că-i 
zicea A doua parte din iscusitul hidalgo Don Quijote de La 
Mancha *, alcătuită de un cutărică din Iordesillas. 

— Am mai auzit eu de cartea asta, spuse don Quijote, şi 
pe sfîntul adevăr că-mi ziceam înde mine cum c-a şi fost 
arsă şi făcută praf, ca o prostie nesăbuită ce este; dar las, 
c-o ajunge-o şi pe ea Ignatul, ca pe orice rîmător, căci 
poveştile cele mai mincinoase numai într-atit sînt bune-şi 
desfătătoare întrucît se apropie de adevăr sau de 
asemănarea cu adevărul, iar cele adevărate sînt cu atit mai 
bune cu cît tot mai adevărate sînt! şi spunînd aste vorbe, 
ieşi cam cu năduf la inimă din tiparniţă. 

Chiar în ziua aceea don Antonio făcu toate cele de 
trebuinţă pentru a-l duce să vadă galerele ce se aflau la 
țărm, de care lucru Sancho se bucură foarte, fiindcă de cînd 
se ştia pe lume aşa ceva nu mai văzuse el. Don Antonio îl 
vesti şi pe căpitanul galerelor că-n acea seară o să-l ducă pe 
oaspetele lui să le vadă, pe vestitul don Quijote de La 
Mancha, de care auziseră şi căpitanul şi toţi localnicii 
oraşului ; iar cele ce s-au întîmplat în galere se vor povesti 
în capitolul care vine acum. 1 


Capitolul LXIII Despre năpasta ce-a căzut pe capul lui 
Sancho cind s-a dus să cerceteze galerele şi despre 
nemaipomenita aventură a frumoasei arăpoaice 

Multe socoteli îşi mai făcea don Quijote în legătură cu 
răspunsul capului fermecat, fără ca nici una din ele să 
dibuiască înşelăciunea, şi toate se îndreptau către 
făgăduiala — pe care el o luase de bună — că Dulcinea va fi 
dezlegată de vrăji. Făcea el ce făcea şi tot acolo îi mergea 
gîndul, şi se bucura în sinea lui, socotind că-n curînd va 
vedea faptul dus la îndeplinire; cît priveşte pe Sancho, 
măcar că-i era urit să mai fie cîrmuitor, aşa cum s-a mai 
spus, tare mai ţinea totuşi să poruncească iarăşi şi să fie 
ascultat; căci asta-i urmarea cea păcătoasă pe care o aduce 
cu sine deprinderea de a porunci, chiar dacă e numai o 
amăgire. 

în sfîrşit, în acea seară don Antonio Moreno, gazda lui, şi 
cei doi prieteni ai acestuia, dimpreună cu don Quijote şi cu 
Sancho, se duseră la galere. Fiindcă fusese vestit căpitanul 
de venirea lor, care-i dădea fericitul prilej să-i vadă în faţa 
ochilor pe mult vestiţii don Quijote şi Sancho, numai ce 
ajunseră la țărm, că toate galerele îşi şi coborîră pînzele, iar 
oboaiele prinseră să răsune. De-ndată se lăsă pe apă o 
luntre aşternută cu chilimuri scumpe şi cu perne din catifea 
cîrmizie, şi de îndată ce don Quijote puse piciorul într-însa, 
pe galera cea mare fu descărcat tunul de dinainte, şi acelaşi 
lucru se întîmplă şi pe celelalte galere, iar cînd dete el să se 
urce pe scara din dreapta, toată suflarea de pe corabie îi 
ură bun-venit, strigînd: Trăiască, trăiască, trăiască 1 de trei 
ori, aşa cum e datina cînd vreun om de vază vine să 
cerceteze galera. îi dete mîna şi căpitanul — că aşa îi vom 
zice de-acu înainte — care era un cavaler de viţă din 
Valencia, îl îmbrăţişă şi zise: — Ziua asta o voi însemna cu o 
piatră albă, ca pe una din cele mai frumoase pe care socot 
că le-am avut de cînd trăiesc, deoarece mi-a fost dat să-l 
văd pe seniorele don Quijote de La Mancha! Zi vrednică de 
pomenire, care ne va arăta cum acest cavaler cuprinde şi 
adună într-însul toată vitejia cavaleriei celei rătăcitoare! 


Cu alte vorbe, tot pe-atiît de curtenitoare, îi răspunse şi 
don Quijote, bucuros cum nu se mai poate că se vedea 
cinstit atit de domneşte. Intrară cu toţii pe la pupa galerei, 
care era minunat împodobită, şi se aşezară pe scaunele de 
pe margini. Conducătorul vislaşilor trecu în faţă şi făcu 
semn cu fluierul ca toată gloata să-şi lepede straiele 766, 
care lucru se şi îndeplini într-o clipă. Sancho rămase năucit 
cînd văzu atita omenire despuiată, şi mai cu seamă cînd 
văzu că se ridică pînzele cu atita iuţeală, de-i venea să 
creadă că toţi împieliţaţii puneau mîna la treabă; dar toate 
astea erau floare la ureche faţă de ce voi spune acuma. 

Tocmai şedea Sancho pe un scăunaş de lîngă vislaşul 
încheietor din dreapta, care, pus dinainte la cale de ce avea 
să facă, mi ţi-l înhăţă pe Sancho şi, după ce-l ridică în braţe, 
îl azvirli gloatei, aflată toată în picioare la pîndă; şi atunci, 
începînd din dreapta galerei, se văzu bietul Sancho trecut şi 
azviriit cu atita iuţeală pe braţele acelei liote de pe-o bancă 
pe alta, de nu mai vedea înaintea ochilor şi era încredinţat 
— asta nici vorbă — că chiar tartorii iadului puseseră 
ghearele pe el; şi nu mi-l slăbiră pînă nu făcură cu el 
înconjurul corăbiei prin stînga, după care-l azvirliră iarăşi la 
pupă. Acolo rămase, sărmanul, stilcit, cu sufletul la gură şi 
tot o apă, fără să-şi poată da seama ce se petrecuse cu el. 

Don Quijote, care-l văzuse pe Sancho cum zboară aşa 
fără de aripi, îl întrebă pe căpitan dacă acestea erau 
ceremoniile care se obişnuiau faţă de cei ce puneau întîiia 
oară piciorul pe galere, fiindcă dacă aşa erau, el, căruia nu-i 
ardea să se ţină de ele, n-avea chef să se lase muştruluit în 
halul ăsta, şi se jura pe Dumnezeul lui că de s-o apropia 
careva să-l înşface pentru a-l învîrti pe sus, apăi să ştie că şi 
sufletul din eli l-o scoate în ghionţi, şi numai ce spuse 
vorbele astea, că se şi ridică-n picioare, punînd mina pe 
spadă. Tocmai în clipa asta cobortră pînza şi, cu un zgomot 
asurzitor, lăsară să cadă de sus în jos prăjina de care era 
prinsă. Sancho crezu că se desprindea cerul din balamale şi 
cădea pe capul lui, pe care şi-l aplecă, mort de frică, 
vîrîndu-şi-l între picioare. Dar nici don Quijote nu-şi mai ţinu 


firea, fiindcă se sperie şi el, strînse din umeri şi se schimbă 
la faţă. Gloata galeoţilor ridică prăjina cu aceeaşi iuţeală şi 
cu acelaşi zgomot cu care o coborise, şi toate astea le făcu 
intr-o tăcere de moarte, de ziceai că n-ar fi avut nici glas, 
nici suflare. Conducătorul vislaşilor dete semn să se ridice 
ancora şi, sărind la mijlocul punţii, prinse să mîngiie cu 
gîrbaciul sau cu biciul spinările gloatei. Cînd văzu Sancho 
cum se mişcau atitea picioare roşii — fiindcă drept picioare 
luase el vislele — îşi spuse înde sine: Astea mai zic şi eu că-s 
lucruri vrăjite, iar nu celea de care-mi tot cîntă stăpînu- 
meu! Ce-au făcut oare nenorociţii ăştia de-i biciuieşte-n aşa 
hal? Şi cum de singur omul ăsta, care se-nvirte pe-aici 
fluierînd, cutează să biciuiască atita lume? Acum sînt 
încredinţat de-a binelea că ăsta-i curat iadul sau, hai, măcar 
purgatoriul. 

Don Quijote, care văzu luarea-aminte cu care Sancho 
căta la cele ce se petreceau, îi spuse: — Vai, Sancho dragă, 
cît de uşor şi la îndemiînă ţi-ar fi — numai de-ai vrea — să te 
despoi de la briîu în sus, să te-amesteci printre seniorii ăştia 
şi să sfirşeşti odată cu dezlegarea de vrăji a Dulcineii! 
Fiindcă cu năpasta şi cu pătimirea atîtor inşi nu ţi-ai mai 
simţi-o prea mult pe a ta, şi unde mai pui că poate înțeleptul 
Merlin o socoti fiecare din bicele astea — că-s date de-o 
mînă zdravănă — cît zece din acelea pe care, pînă la urma 
urmei, tot trebuie să ţi le dai tu. 

Tocmai voia căpitanul să întrebe că de ce biciuri 
pomeneau ei sau de ce dezlegare de vrăji a Dulcineii era 
vorba, cînd corăbierul de veghe spuse: — Monjuich 767 dă 
semn că o corabie cu pînze se află în dreptul coastei 
dinspre partea de apus. 

Cînd auzi căpitanul una ca asta, sări îndată pe punte şi 
spuse: — Haideţi, copii, să nu ne scape! Asta de care ne dă 
semn straja pesemne că-i o corabie cu corsari din Alger! 

Cît ai clipi, se apropiară şi celelalte galere de corabia cea 
mare ca să afle cele ce li se poruncea. Căpitanul hotărî ca 
două dintre ele să iasă în largul mării, iar el, dimpreună cu 
a treia galeră, s-o ia de-a lungul coastei, pentru ca, în felul 


acesta, corabia să nu le poată scăpa. Vislaşii puseră zdravăn 
mîinile pe visle, împingînd galerele cu atîta străşnicie, de 
ziceai că zboară. Cele ieşite în larg, după ce făcură două 
leghe bune, iată numai că zăriră o corabie, pe care o 
socotiră, după ochi, la vreo paisprezece-cincisprezece visle, 
şi aşa şi era. Acea corabie, cînd zări şi ea, la rîndul ei, 
galerele, o luă la sănătoasa cu gindul şi cu nădejdea ca, 
fiind uşoară, să scape; însă căzu prost cu socotelile, pentru 
că galera cea mare întruchipa unul din cele mai uşoare vase 
din cîte pluteau pe mare, şi-atit de tare se apropie de ea, 
încît pentru cei de pe corabie se arăta limpede ca lumina 
zilei că nu mai e chip să scape, aşa încît conducătorul ei 
avea de gînd să lase vislele-n plata Domnului şi să se 
predea, ca să nu-l mai întărite pe căpitanul care conducea 
galerele noastre; decît că soarta, care cu totul altminteri îl 
călăuzea, făcu în aşa fel că, atunci cînd galera cea mare se 
apropiase atit de tare încît cei de pe corabie puteau auzi 
glasurile dintr-însa, care-i strigau să se predea, iată numai 
că doi toraquis, adică, cum am spune, doi turci chercheliţi, 
din care se mai aflau încă vreo doisprezece pe corabie, 
sloboziră două descărcături de puşcă, drept care trimiseră 
pe ceea lume doi oşteni care se aflau pe galerele noastre. 

Cînd văzu una ca asta, căpitanul jură să facă de 
petrecanie la toţi cîţi i-o prinde pe corabie, şi se năpusti 
asupră-i cu toată înverşunarea, dar corabia îi alunecă pe 
sub visle. 

Galera, însă, înainta cu repeziciune: cei de pe corabie sc 
văzură pierduţi; întinseră pînzele cîtă vreme galera cotea, 
şi din nou, cu ajutorul pînzelor şi al vislelor, o luară la 
goană; dar strădania nu le aduse tot atita folos cîtă pagubă 
le pricinui cutezanţa, pentru că, ajungindu-i galera cea 
mare cam pe la jumătate de leghe şi ceva, trînti vislele 
peste ei şi-i prinse pe toţi teferi, ca din oală. Sosiră într- 
acestea şi celelalte două galere, şi cîteşipatru se întoarseră 
cu prada la țărm, unde stătea să-i aştepte puzderie de 
omenire, nerăbdătoare să vadă ce-or aduce. Cînd ajunseră 
aproape de uscat, căpitanul avu de grijă să se azvirle 


ancora şi-şi dete seama că pe țărm se afla şi locţiitorul 
regelui în Barcelona. Porunci să se lase luntrea pe apă ca 
să-l aducă şi puse să se coboare prăjina de care erau prinse 
pînzele, pentru a-i spînzura îndată pe conducătorul cel 
turcesc şi pe ceilalţi turci prinşi pe corabie, care să fi fost 
cam la treizeci şi şase de inşi, toţi nişte vlăjgani, cei mai 
mulţi dintr-înşii puşcaşi turci. 

Căpitanul întrebă cine era conducătorul corăbiei, şi 
atunci unul din cei prinşi îi răspunse în grai castilian (mai 
tîrziu avea să iasă că acesta era un spaniol turcit): — 
Flăcăiandrul acesta, stăpîne, pe care-l vezi aici, e 
conducătorul nostru, şi arătă către unul din cei mai frumoşi 
şi mai chipeşi tineri din câţi ar putea să-i zugrăvească 
închipuirea omenească. 

Virsta, după cîte arăta, nu-i era nici de 20 de ani. 
Căpitanul îl întrebă: — Ia spune-mi, cîine nesăbuit, ce te-a 
îndemnat să-mi ucizi oştenii, de vreme ce tot vedeai că-i cu 
neputinţă să-mi mai scapi? Aşa ştii tu să aduci cinstire 
galerelor celor mari? Nu ştii, oare, că nu se cheamă vitejie 
cutezanţa? Nădejdea care începe să piară trebuie să-i facă 
pe oameni îndrăzneţi, dar nu cutezători. 

Conducătorul tocmai voia să răspundă, dar căpitanul nu 
putu s-audă în clipa aceea răspunsul, fiindcă se duse să-l 
primească pe locţiitorul regelui, care chiar atunci se urca 
pe galeră, şi, o dată cu el, se mai urcară şi nişte slugi de-ale 
lui, dimpreună cu cîţiva inşi din oraş. 

— Bun a mai fost vînatul, căpitane! spuse locţiitorul. 

— Pe-atit de bun, răspunse căpitanul, precum ai să-l vezi 
şi înălţimea-ta îndată, atîrnat de prăjina asta. 

— Cum aşa? răspunse locţiitorul. 

— Păi, împotriva oricărei legi şi împotriva oricărei 
înţelegeri şi orînduieli a războiului, răspunse căpitanul, mi- 
au ucis doi dintre cei mai buni oşteni care se aflau în 
galerele acestea, şi atunci eu am jurat să-i spînzur pe toţi 
cîţi i-am prins, şi mai cu seamă pe tinerelul ăsta, care-i 
conducătorul corăbiei, şi arătă către flăcâiaşul care se şi 


afla cu mîinile legate şi cu ştreangul de git, aşteptîndu-şi 
moartea. 

Cătă locţiitorul la el şi, văzîndu-l atît de chipeş, atît de 
arătos şi atît de la locul lui, şi fiindcă însăşi frumuseţea lui 
chezăşuia pentru el în acea clipă îi dete-n gînd să-l scape de 
la moarte, aşa că-l întrebă: — Ia spune-mi, conducător al 
corăbiei, ce eşti tu din născare, turc, arap sau creştin 
turcit? 

La CSLI6 tînărul răspunse tot în grai castilian: — Nu-s 
nici turc din născare, nici arap şi nici creştin turcit. 

— Atunci ce eşti dară? întrebă locţiitorul. 

— Femeie creştină sînt, răspunse tînărul. 

— Femeie creştină? Şi-ntr-un astfel de port şi-ntr-o astfel 
de împrejurare? Da' ăsta-i un lucru de care mai degrabă să 
te cruceşti decît să-l crezi! 

— Seniorilor, spuse flăcăul, lăsaţi pentru mai tîrziu 
punerea în fapt a uciderii mele, că doar n-o să fie mare 
pagubă dacă vă veţi mai amîna răzbunarea atîta numai cât 
vă voi povesti şi eu viaţa mea. 

Cine să fi fost atît de împietrit la inimă îneît să nu se-n* 
moaie la auzul acestor vorbe, măcar pîn-o fi să asculte ce 
avea de gînd să spună flăcăiaşul cel întristat şi urgisit? 
Căpitanul îi zise să spună ce-o pofti, dar să nu tragă 
nădejde că i-o veni iertarea de vina pe care şi-o ştie elprea 
768 bine. Dacă i se dete această îngăduinţă, tinărul începu 
să vorbească aşa: — Din născare ţin de acel neam mai mult 
nefericit decît cuminte, peste care a plouat zilele astea un 
potop de năpaste: sînt zămislită din părinţi mauri. Minată 
de şuvoiul restriştii ce-a căzut pe neamul meu, am fost dusă 
de nişte unchi de-ai mei în Berberia, fără a-mi folosi la nimic 
destăinuirea că-s creştină, cum chiar şi sînt, şi încă nu din 
cele prefăcute şi ticluite, ci din acelea adevărate şi catolice. 
Faţă de cei puşi să ne izgonească în surghiunul nostru cel 
amarnic nu mi-a fost de nici un ajutor mărturisirea acestui 
adevăr şi n-au vrut să mă creadă nici unchii mei, care mi-au 
luat vorbele mele drept minciună şi băsnire ca să rămîn în 
ţara unde am văzut lumina zilei, aşa că m-au dus cu ei mai 


mult cu sila decit de bunăvoie. Maică-mea a fost creştină, 
iar taică-meu, om înţelept, fost-a şi el tot pe-atit de creştin: 
credinţa catolică am supt-o o dată cu laptele, şi am fost 
crescută întru deprinderile cele bune. Nici după grai şi nici 
după purtări — aşa cel puţin cred eu — nu m-am dovedit cu 
nimic c-aş fi arăpoaică. Pe potriva acestor virtuţi —fiindcă 
virtuţi zic eu că sînt — şi în pas cu ele îmi crescu şi 
frumuseţea, dacă poate fi într-adevăr vorba de aşa ceva la 
mine; şi deşi cuminte foarte şi tot închisă-n casă, se vede 
treaba că nu eram eu chiar atâta cit trebuia ca să nu fiu 
văzută de un tînăr senior, pe nume don Gaspar Gregorio 1, 
feciorul cel mare al unui cavaler ce stăpineşte un sat vecin 
cu al nostru. Să m-apuc să mai înşir cum ne-am văzut, cum 
ne-am vorbit, cum am simţit că se topeşte după mine, şi 
cum tot pe-atît m-am prins şi eu în dragoste pentru el, prea 
s-ar lungi povestea, şi asta tocmai acum, cînd stau cu frica-n 
sîn că între limbă şi gîtlej stă gata să treacă funia cea 
neîndurată, care mă ameninţă, aşa c-am să povestesc numai 
cum don Gregorio şi-a pus în gind să ne-nsoţească în 
surghiunul nostru. S-a amestecat, dară, cu maurii, care 769 
veneau de prin alte sate, fiindcă le ştia de minune graiul, şi- 
n timpul drumului s-a-mprietenit cu doi unchi de-ai mei, 
care mă duceau cu ei; căci taică-meu, om chibzuit şi 
prevăzător, de-ndată ce-a auzit întîiia strigare care ne 
vestea surghiunul, a şi plecat din sat şi s-a dus să caute 
vreun loc de adăpost prin cele străinătăţi, unde să fim şi noi 
primiţi. A lăsat îngropate într-un loc, pe care numai eu îl 
ştiu, mulţime de mărgăritare şi de nestemate de mare preţ, 
dimpreună cu ceva bani în galbeni şi taleri de aur. Mi-a 
poruncit să nu m-ating sub nici un temei de comoara ce-o 
lăsa, dac-o fi să ne surghiunească, mai-nainte de 
întoarcerea lui. Am ascultat de porunca lui şi, dimpreună cu 
unchii mei, precum am spus, şi cu alte neamuri şi prieteni, 
am trecut în Berberia, iar locul unde ne-am statornicit a 
fost cetatea Algerului. Dar parcă-n iad ne-am fi statornicit, 
nu alta ! Regele din Alger a aflat de frumuseţea mea şi mi-a 
mai mers faiima pe lingă el că-s şi bogată, lucru care a fost, 


pe de o parte, spre norocul meu. M-a chemat la sine şi m-a 
întrebat difi ce parte a Spaniei eram şi ce bani şi odoare 
aveam la mine. I-am spus din ce sat sînt şi cum că banii şi 
scumpeturile rămăseseră îngropate acolo, dar că destul de 
lesne s-ar putea pune mina pe ele dacă m-aş întoarce chiar 
eu să le iau. Toate astea i le-am spus din grijă să nu-l 
orbească cumva frumuseţea mea, ci mai bine lăcomia lui. în 
vreme ce vorbeam noi astfel, îi ajunse la ureche cum că, o 
dată cu mine, mai sosi şi unul din flăcăiandrii cei mai 
Chipeşi şi cei mai frumoşi din cîţi şi-i poate închipui mintea 
omenească. Pe dată am şi înţeles că era vorba de don 
Gaspar Gregorio, a cărui înfăţişare arătoasă întrece oricare 
altă frumuseţe vrednică de-a fi îndrăgită. M-am îngrozit la 
gindul primejdiei ce-l păştea pe don Gregorio, fiindcă la 
varvarii aceia de turci se socoteşte ca mai mare lucru şi la 
mai mare preţ un fecior sau un flăcău arătos decit o femeie, 
de-ar fi ea şi picată din soare ! De-ndată a poruncit regele 
să i-l aducă dinainte ca să-l vadă, şi m-a-ntrebat dacă 
adevărat era ceea ce i se spusese despre acel tinerel. 
Atuncea eu — parcă Dumnezeu mă luminase — i-am spus că 
era adevărat; îi trăgeam, însă, luarea-aminte că nu era 
bărbat, ci femeie, ca şi mine, şi-l rugam cu cerul şi pămîntul 
să-mi îngăduie a mă duce s-o îmbrac în portul ei cel firesc, 
pentru ca să-şi arate din plin frumuseţea şi să se înfăţişeze 
mai puţin stînjenită dinaintea lui. Mi-a spus că primea 
bucuros şi c-a doua zi om vorbi noi cum să facem şi să 
dregem ca să mă-ntorc în Spania pentru a dezgropa 
comoara cea tăinuită. Am vorbit cu don Gaspar şi i-am 
arătat primejdia care-l păştea dacă s-o da drept bărbat; l- 
am îmbrăcat în straie de arăpoaică, şi chiar în acea seară l- 
am dus dinaintea regelui, care, dacă l-a văzut, s-a minunat 
foarte şi şi-a pus în gînd să-l păstreze pentru a-l da în dar 
sultanului; vriînd, însă, să ocolească primejdia ce putea să-l 
amenințe în serai din partea femeilor lui, şi temîndu-se 
pentru el, porunci să fie găzduit în casa unor arăpoaice de 
neam mare, care să-l ţină la ele şi să-l slujească; şi acolo l- 
au şi dus pe dată. Cît ne-a durut la inimă pe amîndoi — 


fiindcă nu pot să tăgăduiesc că mi-e drag — judece aceia 
care se-ndrăgesc cu foc şi-s nevoiţi să se despartă. Curînd a 
pus şi regele la cale cele trebuincioase ca să mă-ntorc în 
Spania pe această corabie, avind să mă-nsoţească şi doi 
turci, de neamul lor, care n-au fost alţii decît aceia care v-au 
ucis oştenii. A mai venit cu mine şi spaniolul ăsta turcit — şi 
arătă către acela care întîiul vorbise — de care sînt bine 
încredinţată că-i creştin tăinuit şi c-a venit mai mult cu 
gindul să rămînă-n Spania decît să se mai întoarcă în 
Berberia. Ceilalţi oameni de pe corabie sînt arapi şi turci, 
care nu slujesc la alta decît să mine la visle. Cei doi turci, 
hapsîni şi neobrăzaţi cum sînt, făr-a ţine seamă de porunca 
ce-o aveau, ca pe mine şi pe turcitul ăsta să ne coboare pe 
uscat în straie creştineşti — pe care le aveam la noi — de 
cum om da dintii de vreun țărm spaniol, au vrut ca mai- 
nainte să dea tircoale coastei şi — de-or putea — să pună 
mîna pe ceva pradă, temîndu-se că dacă mai-nainte ne-ar 
cobori pe noi, s-ar putea să cădem prost şi să fim siliţi a 
destăinui că ne aşteaptă prin apropiere corabia lor, şi 
atunci, dacă s-ar mai afla şi niscai galere de-a lungul 
țărmului, acestea i-ar culege ca din oală. 

Azi-noapte am dibuit şi noi ţărmul acesta, şi, fiindcă n-am 
prins de veste de aceste patru galere, am fost descoperiţi şi 
ni s-a întîmplat cele ce-aţi văzut şi domniile-voastre. în două 
vorbe asta e: don Gregorio a rămas între femei în straie 
femeieşti, primejduit foarte de-a se pierde, iar eu mă văd cu 
mîinile legate, aşteptînd sau, mai bine zis, temîndu-mă că 
mi s-o lua viaţa, care şi aşa a ajuns o povară pentru mine. 
Acesta e, seniorilor, sfîrşitul poveştii mele celei jalnice, 
poveste pe cît de-adevărată pe-atit de nefericită. Ceea ce vă 
rog este să mă lăsaţi să mor creştineşte, căci, precum am 
spus, cu nimic nu m-am făcut vinovată de greşeala în care 
au căzut cei de-un neam cu mine. 

Apoi tăcu, cu ochii plini de lacrimi duioase, cu care se 
mai însoţiră şi alte multe lacrimi ale celor ce erau de faţă. 
Locţiitorul, înduioşat şi cuprins de milă, fără s-o agrăiască 


cu o vorbă, se apropie de ea şi, cu mîinile lui, dezlegă funia 
care strîngea mîinile cele frumoase ale arăpoaicei. 

Şi cîtă vreme arăpoaica cea creştinată îşi depăna 
nemaiauzita-i poveste, stătea cu ochii aţintiţi la ea un hagiu 
bătrîn, care intrase în galeră atunci cînd intrase şi 
locţiitorul; şi numai ce puse capăt arâpoaica vorbirii ei, că el 
i se şi aruncă la picioare, îmbrăţişîndu-i-le, şi-i spuse cu 
vorbe întrerupte de sughiţuri şi de oftări fără de număr: — 
O, Ana Felix, copila mea neferice, eu sînt părintele tău, 
Ricote, m-am întors să te caut, fiindcă nu puteam trăi fără 
de tine, care eşti sufletul meu! 

La auzul vorbelor sale, Sancho făcu ochi mari şi ridică 
capul, lăsat pîn-atunci în jos, la gîndul năpastei sale cu 
azvirlitul şi, cătînd la hagiu, îşi dete seama că este Ricote în 
carne şi oase, cel cu care se-ntilnise în ziua în care-şi lăsase 
păcatelor ocîrmuirea, şi se încredinţă că tînăra arăpoaică 
era fata acestuia, care acum, slobozită, îşi îmbrăţişa 
părintele, amestecîndu-şi lacrimile cu ale lui. Atunci grăi 
Ricote către căpitan şi către locţiitor: — înălţimile-voastre, 
aceasta e copila mea, mai năpăstuită prin păţaniile decit 
prin numele ei. Ana Felix o cheamă — i se mai spune şi 
Ricota — vestită atit prin frumuseţea ei, cit şi prin avuţia 
mea. Eu mi-am lăsat pămîntul strămoşesc, ducîndu-mă să 
caut prin cele străinătăţi pe cineva care să ne găzduiască şi 
să ne primească şi, după ce l-am aflat în ţara nemţească, m- 
am întors în straiele astea de hagiu, însoţit de alţi nemți, ca 
să-mi caut copila şi să-mi dezgrop bogăţiile cele multe, pe 
care le lăsasem îndosite. Copila nu mi-am găsit-o, mi-am 
găsit, însă, comoara, pe care o am cu mine, şi acum, iată, 
prin nemaiînchipuita întorsătură a lucrurilor, pe care aţi 
văzut-o, mi-am găsit comoara ce mă înavuţeşte mai presus 
de orice, adică pe mult îndrăgita mea copilă! Dacă 
nevinovăția noastră şi lacrimile ei, precum şi ale mele, pot 
să lase neatins simţul dreptăţii voastre şi, totodată, să 
deschidă şi o uşă îndurării, folosiţi-o faţă de noi, cărora 
niciodată nu ne-a stat în minte să vă aducem vreo vătămare 


şi nici nu ne-am unit întru nimic cu gîndul alor noştri, care 
pe bună dreptate au fost surghiuniţi. 

Atunci spuse şi Sancho: 

— îl cunosc eu bine pe Ricote şi ştiu că nu minte cînd 
spune că Ana Felix îi fata lui, dar în celelalte daraveri, cu 
dusul şi venitul, şi dacă are gînd bun sau gind rău, aici nu 
mă bag. 

în vreme ce toţi cei de faţă se minunau de 
nemaipomenita întîmplare, căpitanul spuse: — Una cîte 
una, lacrimile tale văd eu că n-au să mă lase să-mi aduc 
jurămîntul la îndeplinire. Să trăieşti, frumoasă Ana Felix, 
cîţi ani de viaţă ţi-a hărăzit cerul şi să-şi ieie pedeapsă 
pentru vina lor făptaşii cei neobrăzaţi şi cutezători 1 

Şi pe loc porunci să-i spînzure de prăjină pe cei doi turci 
care-i uciseseră pe cei doi oşteni ai lui, dar locţiitorul îl rugă 
cu multă stăruinţă să nu-i spînzure, fiindcă fapta lor a fost 
mai mult ieşire din minţi decit cutezanţă. Căpitanul ascultă 
de rugămintea locţiitorului, deoarece cu sînge rece 
răzbunările nu se îndeplinesc aşa cum trebuie. Se îngrijiră 
îndată în ce chip să-l scoată pe don Gaspar Gregorio din 
primejdia în care rămăsese. Pentru aceasta Ricote fu gata 
să dea două mii de taleri, pe care-i avea în mărgăritare şi în 
odoare. Se găsiră mai multe căi, dar nici una nu se dovedi 
atît de bună ca aceea pe care o găsise turcitul cel mai 
înainte pomenit, şi care era gata să se întoarcă în Alger 
intr-o luntre măruntă, care să aibă pînă la şase visle, 
mînuite de vislaşi creştini, fiindcă el se pricepea unde, cum 
şi cînd putea şi trebuia să se coboare pe uscat, şi aşijderea 
ştia şi casa unde se afla găzduit don Gaspar. Căpitanul şi cu 
locţiitorul stăteau la îndoială dacă să se încreadă în turcit şi 
dacă să-i dea pe mînă creştinii care să tragă la visle. Ana 
Felix dete chezăşie pentru el, şi de asemenea şi Ricote, 
părintele ei, care făgădui să plătească un preţ de 
răscumpărare pentru creştini dac-or fi daţi cumva pierzării. 

Se opriră dară cu toţii la acest gînd, şi apoi cobori şi 
locţiitorul, dar don Antonio Moreno luă cu el pe arăpoaică şi 
pe tatăl ei, după ce locţiitorul îl struni să-i ţină şi să-i 


omenească cit o putea mai bine, fiindcă, din parte-i, şi el era 
gata să trimită, pentru bunăstarea lor, tot ce-o avea în 
casăiată pînă unde au ajuns bunăvoința şi dragostea pe 
car$ frumuseţea Anei Felix i le-a trezit în suflet. 


Capitolul LXIV 

Unde-i vorba despre aventura care l-a amărit pe don 
Quijote mai mult decit toate cite i s-au intimplat pîn-atunci 
Soaţa lui don Antonio Moreno — aşa spune povestea — se 
bucură nespus de mult văzind-o la ea în casă pe Ana Felix. 
O primi, dară, cum nu se poate mai bine, îndrăgindu-i atît 
frumuseţea cît şi înţelepciunea, fiindcă şi-n una şi-n alta era 
desăvirşită, şi toată lumea din oraş, ca la chemarea 
clopotelor, alerga s-o vadă. Don Quijote spuse către don 
Antonio că lui nu-i plăcea felul cum puseseră la cale 
slobozirea lui don Gregorio, fiindcă tertipul părea să fie mai 
curînd primejdios decît bine chibzuit, şi că ar fi bine să-l 
treacă pe el în Berberia, cu armele şi cu calul lui, căci, în 
ciuda întregii arăpimi, l-o scoate el de-acolo, aşa cum făcuse 
don Gaif6ros cu soaţa sa Melisendra. 

— Ia seama, luminăţia-ta, zise Sancho cînd auzi de 
treaba asta, că seniorele don Gaiferos de pe uscat a scos-o 
pe soaţa lui şi tot pe uscat a dus-o şi-n Francia; dar aici, 
dacă-l scoatem cumva pe don Gregorio, n-o să avem pe 
unde să-l ducem în Spania, pentru că-i marea la mijloc. 

— Pentru toate se găseşte leac, numai pentru moarte nu, 
răspunse don Quijote, căci, dac-o trage luntrea pe țărm, ne- 
om putea îmbarca într-însa, chiar de-ar fi să ne oprească-o 
lume-ntreagă! 

— Frumos zugrăveşti luminăţia-ta treaba asta, nimic de 
zis, şi o-nfăţişezi ca pe-un lucru uşor, dar de la vorbă şi pin” 
la faptă îi cale lungă. Eu rămîn, de aceea, la cele ce spune 
turcitul, care-mi pare un om de nădejde şi cu scaun la cap. 

Dar Antonio spuse că dacă turcitul n-o duce treaba la 
bun sfîrşit, atunci au să se folosească de ceea ce-i dase în 
gînd marelui don Quijote şi au să-l treacă-n Berberia. Două 
zile mai tîrziu plecă şi turcitul într-o luntre uşoară, cu cîte 
şase visle de fiecare parte, însoţit fiind de-o ceată de 
oameni tot unul şi unul, iar peste alte două zile plecară şi 
galerele către Levant, după ce căpitanul îl rugă pe locţiitor 
să-i dea şi lui de ştire de ce-o avea să iasă cu dezrobirea lui 
don Gregorio, precum şi de cele ce-o fi să se-ntimple cu Ana 


Felix. Locţiitorul îi făgădui că va face aşa cum l-a rugat. Şi 
într-o dimineaţă, la Barcelona, ieşind don Quijote să se 
preumble pe țărm, armat cu toate armele sale — pentru că, 
aşa cum de-atîtea ori spunea el, armele erau podoabele lui, 
iar odihna lui era lupta, încît nu se despărţea o clipă de ele 
— văzu că vine către el un cavaler, armat aşijderea pînă-n 
dinţi, care avea zugrăvită pe pavăză o lună strălucitoare şi 
care, după ce ajunse la o mică depărtare de el, aşa ca să 
poată fi auzit, ridicînd glasul şi îndreptindu-şi vorbele către 
don Quijote, zise: — Slăvite cavaler şi niciodată îndeajuns 
de lăudate don Quijote de La Mancha, eu, Cavalerul Albei 
Luni, ale cărui nemaiauzite isprăvi îţi vor fi ajuns la urechi, 
vin să mă lupt cu tine şi să încerc puterea braţului tău, cu 
gindul să te fac să recunoşti şi să mărturiseşti că aleasa 
mea — oricine ar fi ea — e fără de asemănare mai frumoasă 
decît Dulcinea ta din Toboso ! Care adevăr, dacă tu hai 
mărturisi de la bun început, te-ar cruța pe tine de moarte, 
iar pe mine de osteneala pe care mi-aş lua-o ca să te ucid; şi 
dacă, dimpotrivă, ai alege lupta şi eu te-aş birui, nu cer altă 
îndestulare decît aceea ca tu, punîndu-ţi armele deoparte şi 
încetînd de-a mai căuta aventuri, să te laşi păgubaş şi să te- 
ntorci la tine-n sat pe timp de un an, unde, fără a mai pune 
mîna pe spadă, să trăieşti într-o pace netulburată şi într-o 
tihnă prielnică, fiindcă asta ţi-o fi de folos ca să-ţi sporeşti 
averea şi ca să-ţi mîntuieşti sufletul; iar dacă tu mă vei 
birui, atunci viaţa mea va fi în mîinile tale; tot ale tale vor fi, 
ca pradă de luptă, şi armele şi calul meu, iar faima 
isprăvilor mele va trece pe seama ta. Cumpăneşte ceea ce-ţi 
împacă mai bine socotelile şi dă-mi răspunsul pe loc, fiindcă 
toată ziua de azi e pusă de mine ca soroc să mîntui cu 
treaba asta. 

Don Quijote rămase mut şi înmărmurit atît de cutezanţa 
Cavalerului Albei Luni, cît şi de temeiul pentru care îl 
înfrunta. Şi atunci, domol de tot, dar cu vorbă hotărită, îi 
răspunse: — Cavalere al Albei Luni, ale cărui isprăvi n-au 
ajuns pîn-acum la urechile mele, te voi pune să juri că n-ai 
văzut-o niciodată pe vestita Dulcinea, căci, dac-ai fi văzut-o, 


nici vorbă că te-ai fi ferit să-mi ceri ceea ce-mi ceri, fiindcă 
vederea ei te-ar fi încredinţat că nu s-a aflat vreodată şi nici 
nu se poate afla pe lume frumuseţe care să se asemene cu a 
ei. Şi aşa, fără a spune că minţi, ci numai că nu ştii despre 
ce-i vorba, cu învoielile de care m-ai înştiinţat, primesc 
înfruntarea dumitale, şi chiar pe dată, ca să nu treacă ziua 
ce-ai sorocit-o; şi din învoielile amintite scot afară numai pe 
aceea ca faima isprăvilor dumitale să treacă pe socoteala 
mea, fiindcă eu nu ştiu nici care sînt aceste isprăvi şi nici cât 
sînt ele de mari; mă mulţumesc eu şi cu ale mele, bune-rele, 
aşa cum sînt. Alegeţi dumneata aici pe cîmp locul pe care-l 
vrei, că şi eu mi-l voi alege pe-al meu, şi căruia din noi îi va 
ajuta Dumnezeu, îi va face şi celălalt pe voie. 

Cineva din oraş îl zărise pe Cavalerul Albei Luni şi-i 
spuse locţiitorului că stătea de vorbă cu don Quijote de La 
Mancha. Locţiitorul, crezînd c-o fi iarăşi vorba de vreo 
aventură pusă la cale de don Antonio Moreno sau de vreun 
alt cavaler din oraş, ieşi îndată la țărm, dimpreună cu don 
Antonio şi cu alţi mulţi cavaleri care-l însoțeau, tocmai în 
clipa cînd don Quijote îl întorcea din friu pe Rocinante, ca să 
ia pe cîmp depărtarea trebuincioasă. Văzînd, dară, 
locţiitorul că amîndoi cavalerii aveau de gind să se-ndrepte 
unul către altul spre a se-ncăiera, veni între ei, întrebîndu-i 
care era pricina ce-i îndemna să se bată aşa pe neaşteptate. 
Cavalerul Albei Luni îi răspunse că se băteau pe temeiul 
unei întiietăţi în frumuseţe, şi-n două vorbe îi spuse acelaşi 
lucru pe care i-l spusese mai-nainte şi lui don Quijote, 
dimpreună cu înţelegerea dintre ei în ce priveşte urmările 
luptei. Locţiitorul se apropie de don Antonio şi-l întrebă pe 
şoptite dacă ştie cumva cine-i Cavalerul acela al Albei Luni 
sau dacă nu era poate vreun renghi pe care voiau ei să i-l 
joace lui don Quijote. Don Antonio îi răspunse că habar n- 
avea cine era şi că nici nu ştia dacă lupta se dădea în glumă 
sau de-adevărat. Răspunsul acesta îlpuse-n încurcătură pe 
locţiitor dacă să-i lase sau nu să meargă mai departe cu 
bătaia; deoarece însă nu-i intră în cap c-ar putea fi altceva 
decit o glumă, se depărtă spunînd: — Domnilor cavaleri, 


dacă-n treaba asta nu se găseşte nici o altă cale decît aceea 
de-a mărturisi sau de-a muri, şi dacă seniorele don Quijote 
o ţine că-i sucită, iar domnia-ta, cel cu Luna Albă, o ţii că-i 
învîrtită, atunci, cu Dumnezeu înainte, începeţi! 

Cu vorbe curtenitoare şi aşezate, Cavalerul Albei Luni 
mulţumi locţiitorului pentru îngăduinţa ce le-o dădea; şi 
acelaşi lucru îl făcu şi don Quijote, care, cerînd din adîncul 
inimii ajutor cerului, precum şi Dulcineii, aşa cum obişnuia 
la începutul oricăreia din luptele ce i le scotea prilejul în 
cale, se întoarse să mai ia puţină depărtare din cîmp, 
fiindcă văzuse că la fel făcea şi potrivnicul lui, şi, fără a mai 
suna vreo trîmbiţă sau vreo altă muzică de luptă, care să le 
dea semn că pot năvăli unul asupra altuia, îşi întoarseră, în 
aceeaşi clipă, caii din frîu; dar cum Cavalerul Albei Luni era 
mai iute de picior, făcu-n goană două treimi din drumul ce-i 
despărţea la-nceput, îl ajunse pe don Quijote şi, fără a-l 
atinge cu lancea, pe care o ridicase — după cît se pare — 
dinadins în sus, se repezi cu atîta putere într-însul, încât 
dete cu Rocinante şi cu don Quijote de pămînt, pricinuindu- 
le o cădere primejdioasă. într-o clipă fu pe el şi, punîndu-i 
lancea în dreptul vizierei, îi spuse: — Eşti biruit, cavalere, şi 
chiar mort dacă nu mărturiseşti cele ce ne-am învoit înainte 
de a începe lupta ! 

Don Quijote, stilcit şi ameţit, fără a-şi ridica viziera, ca şi 
cum ar fi vorbit dintr-un mormiînt, spuse cu glas pierit şi 
stins: — Dulcinea din 'Toboso e cea mai frumoasă femeie din 
lume, iar eu cel mai nefericit cavaler de pe pămînt, şi n-ar fi 
frumos ca slăbiciunea mea să vatăme acest adevăr ! înfige, 
cavalere, lancea şi ia-mi şi viaţa, o dată ce mi-ai luat cinstea. 

— Asta n-o voi face niciodată! spuse Cavalerul Albei Luni. 
Trăiască, trăiască neatinsă faima despre frumuseţea 
domniţei Dulcinea din Toboso, că eu mă mulţumesc doar ca 
marele don Quijote să se-ntoarcă la el în sat pe timp de un 
an sau pe cîtă vreme i-oi porunci eu, aşa cum ne-am înţeles 
mai-nainte de-a intra în luptă. 

Toate astea le auzi locţiitorul, dimpreună cu alţi mulţi 
cavaleri ce se aflau acolo, şi-l mai auziră şi pe don Quijote 


răspunzind că, deoarece nu-i cerea nimic care să fie spre 
paguba Dulcineii, va îndeplini întocmai toate celelalte 
învoieli, ca un cavaler cinstit şi adevărat ce este. După ce 
Cavalerul Albei Luni îi smulse această făgăduinţă, întoarse 
calu-n frîu şi, făcînd din cap o închinăciune către locţiitor, o 
porni călare într-un galop nu prea repede şi intră în oraş. 
Locţiitorul îi porunci lui don Antonio să se ia după el şi, facă 
ce-o face, să afle cine este. îl ridicară pe don Quijote, îi 
descoperiră chipul şi-l aflară galben şi năduşit. Rocinante, 
de stropşit ce era, nici nu putu câtva timp să se mişte. 
Sancho, posomorit şi căâtrănit nevoie mare, nu mai ştia nici 
ce să spună, nici ce să facă. îi părea că toată acea 
întîmplare se petrecea în vis şi că toată acea urzeală cu 
cavalerul era treabă vrăjitorească. îl vedea pe stăpinu-su 
biruit şi silit să nu mai pună mina pe arme timp de-un an. îşi 
închipuia întunecată lumina slăvitelor lui isprăvi, iar 
nădejdile ce şi le pusese în noile lui făgăduinţe şi le 
închipuia risipite, aşa cum se risipeşte fumul în vînt. Se 
temea să nu rămînă Rocinante schilod, iar stăpînu-su cu 
oasele sclintite, măcar că n-ar fi fost chiar atit de rău dacă 
sclintirea oaselor i-ar fi potrivit mintea la loc. în cele din 
urmă, cu o litieră de care poruncise locţiitorul să se facă 
rost, îl duseră-n oraş, şi tot acolo se-ntoarse şi locţiitorul, în 
setea lui de-a afla cine era Cavalerul Albei Luni, care atît de 
amarnic îl răpusese pe don Quijote. 


Capitolul LXV 

Unde se dă de ştire cine era Cavalerul Albei Luni, 
dimpreună cu dezrobirea lui don Qregorio şi cu alte 
întimplări Don Antonio Moreno goni de zor pe urmele 
Cavalerului Albei Luni şi, dimpreună cu el, îl urmară şi chiar 
îl urmăriră pe cavaler mai mulţi băietani, pînă ce-l 
împresurară într-un han din oraş. Dornic de a-l cunoaşte, 
intră şi don Antonio în acel han. Cavalerul, după ce fu 
întimpinat de un scutier, care-l primi şi-l despovără de 
arme, intră intr-o cămară joasă şi, o dată cu el, intră şi don 
Antonio, care murea de nerăbdare să afle cine era 
necunoscutul. Văzînd, dară, Cavalerul Albei Luni că celălalt 
nu-l mai slăbea, îi spuse: — îmi dau bine seama, seniore, ce 
vînt te-aduce pe-aici: vrei să ştii cine sînt. Şi fiindcă n-am 
temei să-ţi ascund acest lucru, cît timp mi-o scoate armele 
slujitorul acesta al meu, ţi-oi spune fără să mă abat nici cu 
atitica de la adevărul celor ce vei auzi. Trebuie să ştii, 
seniore, că mie mi se spune bacalaureatul Sams6n 
Carrasco. Sînt dintr-un sat cu don Quijote de La Mancha, a 
cărui nebunie şi scrinteală ne rupe inima de milă celor ce-l 
cunoaştem, şi, dintre toţi, eu sînt acela care-l căinez cel mai 
mult. Şi fiind încredinţat că nu se va tămădui decît ducînd o 
viaţă tihnită, stînd la el în sat şi-n casa lui, am găsit un tertip 
de a-l întoarce la acea viaţă; aşa că să tot fie vreo trei luni 
de cînd i-am ieşit în cale străvestit în cavaler rătăcitor, 
dindu-mă drept Cavalerul Oglinzilor, cu gîndul de-a mă 
lupta cu el şi de a-l birui, fără să-i aduc nici o vătămare şi 
statornicind, drept învoială a luptei, ca biruitul să rămînă la 
voia biruitorului; şi ceea ce aveam eu de gind să-i cer, 
fiindcă-l şi vedeam biruit, era să se-ntoarcă la el în sat şi să 
nu mai iasă de-acolo un an încheiat, în care timp s-ar fi 
putut lecui; dar soarta a vrut să potrivească altfel lucrurile, 
fiindcă el a fost acela care m-a biruit pe mine şi m-a 
răsturnat de pe cal, aşa că n-a avut urmări gindul ce mi-l 
pusesem. El şi-a văzut înainte de drum, iar eu rn-am întors 
biruit, ruşinat şi stilcit de căzătură, care â mai fost, pe 
deasupra, şi primejdioasă; dar asta nu mi-a stins setea de a- 


| căuta din nou şi de a-l birui, aşa cum s-a văzut astăzi. Şi 
cum el este atît de vajnic în a păzi poruncile cavaleriei celei 
rătăcitoare, nici nu mai încape vorbă că-şi va ţine 
legămiîntul de a-mi îndeplini hotărîrea. Asta-i, seniore, toată 
întîimplarea, făr-a mai fi nevoie să spun o vorbuliţă mai 
mult; te rog, însă, din suflet să nu mă dai de gol şi să nu-i 
spui lui don Quijote cine sînt, pentru ca gîndul meu cel bun 
să prindă şi pentru ca omul acesta să-şi recapete mintea, pe 
care o are atit de bună cînd îl lasă ţicnelile cavaleriei lui 
rătăcitoare. 

— Vai, domnule, spuse don Antonio, ierte-te Dumnezeu 
pentru răul ce-l pricinuieşti întregii lumi vrînd să fac iarăşi 
înţelept pe nebunul cel mai hazliu de pe faţa pămîntului! 
Dumneata nu-ţi dai seama, domnule, că folosul ce l-ar aduce 
înţelepţirea lui don Quijote n-ar fi nici pe departe atît de 
mare ca desfătarea pe care o dă el cu trăsnăile lui? Dar eu 
socotesc că toată iscusinţa domnului bacalaureat n-are să 
fie în stare să redea minţile unui om atit de înrădăcinat în 
nebunia lui; şi dacă mar fi să păcătuiesc împotriva dragostei 
de aproapele, mai-mai că mi-ar veni să zic să nu se mai 
lecuiască niciodată don Quijote, fiindcă, o dată cu lecuirea 
lui, am pierde nu numai năzbitiile sale cele pline de haz, ci 
şi pe acelea ale lui Sancho Panza, scutierul său, că oricare 
din vorbele lui cele căzute din pod ar putea să prefacă 
aleanul însuşi în voioşie. Cu toate astea, voi tăcea şi nu-i voi 
spune nimic, ca să văd dacă am dreptate cînd zic că în 
deşert va fi toată osteneala domnului Carrasco. 

Acesta răspunse că, de fapt, îi ieşise bine pîn-acum 
încercarea şi că, după cum se arătau lucrurile, avea sorţi de 
izbiîndă; şi după ce don Antonio se arătă bucuros să-l ajute 
în tot ce i-o cere, se despărţi de el, iar Carrasco, punînd să-i 
încarce armele pe spinarea unui catîr, se urcă de îndată pe 
calul cu care intrase-n luptă şi ieşi chiar în acea zi din oraş, 
întorcîndu-se la el în sat, fără să i se întîmple nimic vrednic 
de-a fi povestit în această istorie adevărată. 

Don Antonio povesti şi el, la rîndul lui, locţiitorului, ceea 
ce-i povestise Carrasco, lucru de care locţiitorul nu se 


bucură de loc, fiindcă, o dată cu plecarea lui don Quijote, 
dusă era şi desfătarea ce-ar fi putut să-i veselească pe toţi 
aceia care auziseră de trăsnăile lui. Şase zile încheiate zăcu 
don Quijote la pat, întristat, mohorit, dus pe gînduri şi cu 
inima strinsă, în vreme ce închipuirea, într-un necurmat du- 
te-vino, i se învirtea numai în jurul nefericitei întîmplări a 
biruirii sale. Sancho, însă, îl îmbărbăta şi, printre altele, îi 
spuse: — "Ţine capul sus, stăpîne, şi bucură-te, de poţi, şi dă 
mulţămită cerului că, deşi ai fost doborit la pămînt, n-ai mai 
ieşit din treaba asta şi cu vreo coastă frîntă; şi-apoi trebuie 
să mai ştii că nu dai niciodată fără să iei ceva în schimb şi că 
nu totdeauna-i slănină acolo unde-i frigare; dă luminăţia-ta 
o sfirlă doftorului, că n-ai nevoie de el să te îngrijească în 
beteşugul ăsta. Să ne-ntoarcem la noi acasă şi să ne lăsăm 
păgubaşi de-a mai căuta aventuri pe unde şi-a-nţărcat 
dracu copiii! Şi dacă stăm strîmb şi judecăm drept, apăi din 
noi doi eu sînt cel păgubit, măcar că luminăţia-ta eşti cel 
stropşit. Eu, care, de cînd mi-ara lăsat păcatelor 
ocîrmuirea, nu mai am nici un chef să fiu cîrmuitor, n-am 
pus cruce şi gîndului de-a fi conte, lucru ce n-o să se- 
ntîmple niciodată dacă luminăţia-ta n-ăi mai fi rege, o dată 
ce te laşi de îndeletnicirea cavaleriei rătăcitoare, aşa că 
praful s-o alege de toate aşteptările mele! 

— Nu mai vorbi aşa, Sancho. Vezi dară bine că plecarea 
mea acasă şi şederea la mine-n sat n-o să ţină mai mult de- 
un an, că îndată după aceea m-oi întoarce iarăşi la 
vrednicele mele îndeletniciri şi, slavă Domnului, că s-o mai 
găsi vreo crăiie care să-mi pice-n mină şi vreun comitat pe 
care să ţi-l dăruiesc ţie! 

— Să te-audă Dumnezeu, spuse Sancho, şi lovească-l pe 
Aghiuţă surzenia, că eu totdeauna am auzit spunîndu-se că- 
i mai bună o nădejde grasă decit o avuţie slabă. 

Erau tocmai la vorbele astea cînd intră don Antonio, 
care, plin de voie bună, spuse: — Bucură-te, seniore don 
Quijote, că don Gregorio şi cu turcitul, care se dusese după 
dinsul, sînt amîndoi la țărm. Ce spun la țărm? Sînt chiar la 
locţiitor acasă şi or să pice aici dintr-o clipă într-alta. 


Se bucură întrucîtva don Quijote şi zise: — Ca să spun 
drept, era cît pe ce să zic că m-aş fi bucurat să fi mers totul 
de-a-ndoaselea, lucru care m-ar fi silit să trec eu în 
Berberia, unde, prin puterea braţului meu, aş fi dezrobit nu 
numai pe don Gregorio, ci şi pe toţi creştinii prinşi cîţi se 
află acolo. Dar ce să mai vorbesc eu, nepricopsitul de mine? 
Nu eu sînt oare înfrîntul? Nu eu sînt oare doboritul? Nu eu 
sînt oare acela care nu mai poate pune mîna pe arme timp 
de un an încheiat? Atunci ce să mai stau să făgăduiesc 
marea cu sarea? De ce să mă mai fălesc, cînd ar trebui mai 
degrabă să pun mîna pe furca de tors decît pe spadă ? 

— Ia mai lasă cele gînduri, stăpîne! zise Sancho. Găina să 
trăiască, fie ea şi cu ţifnă, azi e rîndul tău, mîine-i rindul 
meu! Că atunci cînd îi vorba de lupte şi de ciomăgeli, apăi 
nu trebuie să le iei chiar tocmai pe tocmai, fiindcă cel ce 
cade astăzi poate să se ridice mîine, numai dacă nu 
socoteşte mai bine să rămînă-n pat, vreau adică să spun 
dacă nu se lasă pradă obidei, făr-a mai prinde iarăşi inimă 
pentru noi fapte vitejeşti. Şi acum, scoală-te, luminăţia-ta, 
ca să-l primeşti pe don Gregorio, fiindcă pare-mi-se c-aud 
treapăd pe-aici prin casă, şi cred c-a venit el. 

Şi aşa şi era, fiindcă, după ce don Gregorio şi cu turcitul 
daseră seamă locţiitorului de plecarea şi de întoarcerea lor, 
lui don Gregorio fiindu-i dor s-o vadă pe Ana Felix, se duse 
dimpreună cu turcitul la don Antonio acasă; şi măcar că, 
atunci cînd îl scoaseră din Alger, don Gregorio era îmbrăcat 
în straie muiereşti, acum nu mai era, fiindcă-n luntre le 
schimbase cu acelea ale unui prins, care fugise dimpreună 
cu el. Dar, oricum ar fi fost îmbrăcat, tot arăta a om vrednic 
de-a fi îndrăgit, slujit şi cinstit, fiindcă era frumos de pica şi 
nu părea să aibă mai mult de 17 — 18 ani. Ricote şi cu fie-sa 
îi ieşiră întru întîmpinare, tatăl cu lacrimi în ochi, iar fata cu 
o duioşie cuviincioasă. Nu se îmbrăţişară unul pe altul, 
fiindcă acolo unde-i multă dragoste, mai intră la mijloc şi 
puţină sfială. Frumuseţea lui don Gregorio, alături de aceea 
a Anei Felix, îi minună cum nu se poate mai mult pe toţi cei 
ce se aflau laolaltă acolo. Amîndoi îndrăgostiţii îşi vorbiră 


numai prin graiul tăcerii, iar în locul limbii, ochii erau aceia 
prin care ei îşi destăinuiră gîndurile cele duioase şi curate. 
Povesti turcitul prin ce tertipuri şi prin ce mijloace izbutise 
să-l scoată de-acolo pe don Gregorio. Povesti şi don 
Gregorio toate primejdiile şi strîmtorările în care se văzuse, 
răminînd cu acele muieri, şi spuse totul în două vorbe, fără 
să mai înşire verzi şi uscate, lucru prin care dovedi că 
înţelepciunea îi era cu mult mai coaptă decit vîrsta. în cele 
din urmă, Ricote îi plăti şi-i îndestulă din gros atît pe turcit, 
cît şi pe cei ce visliseră la luntre. Turcitul intră iarăşi în 
sînul bisericii şi se creştină din nou, şi dintr-un mădular 
putred ce era, prin spăsire şi prin pocăință, se preschimbă 
într-unul curat şi sănătos. Peste două zile locţiitorul se 
sfătui cu don Antonio cum să facă şi să dreagă ca Ana Felix 
şi cu taică-su să rămînă în Spania, socotind ei că n-o fi 
moarte de om să rămină-n ţară o creştină atit de adevărată 
ca fata aceea şi un om, după cît pare, însufleţit de ginduri 
atît de bune ca tatăl ei. Don Antonio se arătă gata a se duce 
la curte ca să pună treaba asta la cale, fiindcă şi aşa tot 
trebuia el să se ducă neapărat acolo şi pentru alte treburi, 
şi spuse mai pe ocolite că la curte, fie prin hatîruri, fie prin 
plocoane, multe daraveri încurcate iau o întorsătură bună. 
— Nu, spuse Ricote, care se afla şi el de faţă la vorbirea 
asta, să nu ne bizuim pe hatiruri şi pe plocoane, fiindcă 
dacă-i vorba de don Bernardino de Velasco, conte de 
Salazar, căruia măria-sa i-a încredinţat sarcina surghiunirii 
noastre, apăi la el nu merge nici cu rugăminţi, nici cu 
făgăduinţe, nici cu plocoane şi nici cu înduioşări; fiindcă, 
deşi-i adevărat că la el se îmbină şi duhul îndurării cu cel al 
dreptăţii, totuşi, văzînd că întregul trup al neamului nostru 
e putred şi molipsit de rele, foloseşte faţă de el mai degrabă 
fierul roşu care arde decit irul care unge; şi aşa că, cu 
înţelepciune, cu pătrundere, cu vrednicie şi cu frica ce ne-o 
stîrneşte, a luat pe umerii săi puternici toată greutatea 
acestei mari sarcini ca s-o ducă la bun sfirşit precum se 
cuvine, fără ca dibăciile, tertipurile, rugăminţile şi 
înşelăciunile noastre să-i fi putut adormi ochii aceia de 


Argus, ce-i ţine veşnic de veghe ca să nu-i scape şi să nui se 
ascundă unul dintr-ai noştri, care, ca o rădăcină tăinuită, să 
ajungă cu timpul să încolţească şi să dea rod otrăvit pentru 
Spania, curăţită acum şi scutită de îngrijorarea pe care i-o 
pricinuia numărul nostru prea mare. Bărbătească e 
hotărîrea marelui Filip al III-lea şi nemaiauzită îi e 
înţelepciunea de-a fi însărcinat cu acest lucru pe un om ca 
don Bernardino de Velasco ! 

— O dată ce, însă, tot mă duc la curte, spuse don 
Antonio, n-o să las nici un mijloc nefolosit şi o să fac tot ce- 
mi stă-n putinţă ca să iasă treaba bine; facă apoi cerul mai 
mult, aşa cum i-o fi voia. Don Gregorio o să vină cu mine, ca 
să-şi liniştească părinţii, care trebuie să fie tare amăriţi de 
lipsa lui. Ana Felix o să rămînă cu nevastă-mea la mine-n 
casă sau o să stea într-o mănăstire, iar seniorele locţiitor 
regesc, ştiu dinainte, n-o să aibă nimic împotrivă ca bunul 
Ricote să rămînă la el pînă cînd om vedea cum mi-o ieşi mie 
cu treaba asta la curte. 

Locţiitorul încuviinţă în totul cele spuse de don Antonio; 
dar don Gregorio, aflînd despre ce era vorba, spuse că, o 
dată cu capul, nu putea şi nici nu voia s-o părăsească iarăşi 
pe dona Ana Felix; fiindcă, însă, tot avea de gînd să-şi vadă 
părinţii şi să găsească un mijloc de-a se întoarce la ea, căzu 
şi el la învoială cu cele spuse. Ana Felix rămase dară să stea 
cu nevasta lui don Antonio, iar Ricote să fie găzduit la 
locţiitor acasă. Sosi, în sfîrşit, şi ziua plecării lui don 
Antonio, iar peste alte două zile le veniră rîndul lui don 
Quijote şi lui Sancho să plece, deoarece căderea lui don 
Quijote nu-i îngăduia să purceadă mai degrabă la drum. 
Despărțirea lui don Gregorio de Ana Felix a fost cu lacrimi, 
cu oftări, cu leşinuri şi cu sughiţuri. Ricote vru să-i dea lui 
don Gregorio o mie de galbeni, dacă avea nevoie; dar el nu 
se atinse de nici unul şi ceru cu împrumut lui don Antonio 
numai cinci galbeni, făgăduindu-i c-o să-i înapoieze cînd or 
fi la curte. O dată cu aceasta, don Quijote plecă dimpreună 
cu Sancho, aşa cum s-a mai spus: don Quijote nearmat şi 


îmbrăcat ca de drum, iar Sancho pe jos, fiindcă asinul era 
încărcat cu armele lui stăpînu-su. 


Capitolul LXVI 
Unde e vorba de lucruri pe care o să le vadă cine îl va 
citi sau o să le audă cine îl va asculta citit cu 


glas tare 

Cînd să iasă din Barcelona, don Quijote mai cătă o dată 
la locul unde căzuse şi grăi aşa: — Aici a fost Troia; aici, 
nefericirea, şi nu mişelia mea, mi-a răpit slava cîştigată; aici 
şi-a arătat ursita faţă de mine toată nestatornicia ei; aici s- 
au topit în umbră isprăvile mele cele mai mari; aici, în 
sfîrşit, mi-a căzut răpus norocul, pentru a nu se mai ridica 
niciodată. 

Auzindu-i vorbele, Sancho spuse: 

— Stăpine, inimilor celor bărbăteşti le stă în fire ca tot 
pe-atit să rabde la restrişte pe cît se bucură la bine, şi-n 
asta mă iau chiar după mine, care, după cum mă bucuram 
cînd eram cîrmuitor, tot aşa nici acum nu jelesc cînd mă văd 
scutier, şi încă pe jos. Fiindc-am auzit eu că aceasta căreia-i 
zice pe-aici bună ursită e o muiere beată şi cu toane şi, 
colac peste pupăză, mai e şi oarbă, aşa că nici nu vede ce 
face şi nici nu ştie pe cine doboară şi pe cine înalţă. 

— Tare mai eşti tu filozof, Sancho dragă, răspunse don 
Quijote, că tare înţelepţeşte vorbeşti! Cine te-o fi învăţind, 
zău, nu ştiu ! Eu atîta pot să-ţi spun, că nu se află nici o 
bună ursită pe lume şi că toate cele petrecute aici pe 
pămînt, bune-rele cum or fi fiind, nu pică ele la întîmplare, 
ci sînt hărăzite printr-o anume pronie cerească; de-aici vine 
şi vorba, pe care o tot auzi, cum că fiştecare e meşterul 
bunei lui ursite. Eu am fost meşterul alei mele, dar nu cu 
destulă chibzuinţă, aşa că mi-a ieşit prost cu ifosele mele, 
fiindcă putea să-mi treacă şi mie prin minte că mortăciunea 
asta a mea de Rocinante nu era în stare să se-mpotrivească 
namilei aceleia zdravene de armăsar pe care venea 
Cavalerul Albei Luni. M-am încumetat totuşi la luptă, am 
făcut şi eu ce-am putut, am fost doborit şi, măcar că mi-am 
pierdut cinstea, nu mi-am pierdut şi nici nu pot să-mi pierd 
virtutea de a-mi ţine cuvintul dat. Cînd eram cavaler 
rătăcitor, semeţ şi viteaz, fapta şi braţul meu stăteau 
chezaşe isprăvilor mele; acum, că sînt scutier pe jos, am să 
fac ca vorbele mele să fie crezute, aducîndu-mi la 
îndeplinire făgăduinţa. Haide, dară, Sancho firtate, să 


mergem a ne petrece la noi în sat anul de catihisire, şi-n 
această pustnicie om prinde puteri noi ca să ne-ntoarcem la 
de-a pururi neuitata de mine îndeletnicire a armelor. 

— Stăpine, răspunse Sancho, umblatul pe jos nu-i o 
desfătare chiar atît de mare încît să mă-ndemne şi să-mi 
dea ghes a merge aşa zile-ntregi. la să lăsăm mai bine 
armele astea atirnate de un copac în locul vreunui 
spînzurat, să le iau eu locul pe spinarea asinului şi, aşa, cu 
picioarele ridicate de la pămînt, om face zilele de călătorie 
precum ăi pofti şi precum ăi găsi cu cale luminăţia-ta, 
fiindcă să crezi că mie-mi arde să umblu pe jos, şi încă zile 
întregi, se cheamă să crezi moşi-pe-groşi. 

— Că bine zici, Sancho, răspunse don Quijote. Să atir- 
năm armele mele ca trofeu, şi în josul sau în jurul lor să 
săpăm în scoarţa copacilor cele ce stăteau scrise pe trofeul 
armelor lui Roldân: Nimenea nu le-a mişca Carele nu va 
putea Cu Rolddn a se bătea. 

— Parcă ţi-a ieşit un sfint din gură, răspunse Sancho, şi 
de nu m-ar bate gîndul c-am avea nevoie de Rocinante în 
drum, bine-ar fi să-l lăsăm şi pe el atîrnat. 

— Vezi, însă, că nu vreau să aibă parte de spînzurătoare 
nici el şi nici armele mele, ca să nu se spună pe urmă: bună 
slujbă, rea răsplată. 

— Cu multă chibzuinţă ai grăit, luminăţia-ta, fiindcă, 
după socoteala înţelepţilor, vina măgarului nu se cade s-o 
arunci pe şa; şi fiindcă, în toată povestea asta, vina-i numai 
a luminăţiei-tale, n-ai decît să te pedepseşti singur şi să nu- 
ţi mai verşi focul nici pe armele astea, şi aşa destul de 
prăpădite şi însîngerate, nici pe blîndeţea lui Rocinante şi 
nici pe gingăşia picioarelor mele, cerîndu-le să umble mai 
mult decît se cuvine. 

Tot vorbind ei şi tăifăsuind în felul acesta, iată că le trecu 
toată ziua aceea şi încă alte patru zile, fără a li se întîmpla 
nimic care să le tulbure drumul, cînd, în a cincea zi, dînd să 
intre într-un sat, numai ce aflară în faţa unui han o 
sumedenie de oameni, care se mai proslăveau şi ei pe-acolo, 
că doară era sărbătoare. Cînd ajunse don Quijote în dreptul 


lor, un ţăran ridică glas şi zise: — Apăi unul din domnii 
aceştia doi, care-au sosit acum şi nu cunosc părţile, ne-o 
spune cum să facem cu rămă-şagul nostru. 

— Oi spune, nici nu mai încape vorbă, răspunse don 
Quijote, şi încă după sfinta dreptate, dac-oi izbuti să pricep 
despre ce-i vorba. 

— Uite, domnule dragă, răspunse ţăranul, povestea stă 
aşa: un gospodar de-aici din sat, gras de cîntăreşte o sută 
de ocale, l-a chemat la întrecere în alergare pe-un altul tot 
de-aici, care nu cîntăreşte decit patruzeci şi două de ocale. 
învoiala a fost ca ei să alerge pe o întindere de-o sută de 
paşi, cu greutăţi pe potrivă; şi dac-a fost întrebat 
burduhosul cum să se facă şi să se dreagă ca să aibă 
amîndoi aceeaşi greutate, apăi a spus că celălalt, care 
cîntăreşte patruzeci şi două de ocale, să-şi pună cincizeci şi 
opt de ocale de fier în spinare, şi aşa s-or lovi întocmai cele 
o sută de ocale ale slabului cu cele o sută ale grasului. 

— A, asta nu, spuse atunci Sancho, mai-nainte ca don 
Quijote să răspundă, că doar mie, care numai de cîteva zile 
am încetat de-a fi cîrmuitor şi jude, aşa cum prea bine ştie 
toată lumea, doar mie, zic, mi se cade să luminez îndoieli 
din astea —şi să-mi dau cu socoteala în orice pricină. 

— Răspunde sănătos, Sancho dragă, zise don Quijote, că 
eu nici să dau firimituri la o miîţă nu mai sînt bun, aşa mi-e 
mintea de tulburată şi de întoarsă pe dos. 

Cu această învoire, grăi Sancho în ăst fel către ţăranii 
care se strinseseră în juru-i cu gurile căscate, adăstînd 
răspunsul din gura lui: — Fraţilor, ce cere grasul nu-i cu 
socoteală şi nu cuprinde nici urmă de dreptate; fiindcă 
dacă-i adevărat ce se tot spune, cum că cel chemat la luptă 
are dreptul să-şi aleagă armele, apăi nu-i cu judecată să şi 
le-aleagă celălalt, şi încă în aşa fel încît să-i pună 
potrivnicului beţe-n roate şi să-l împiedice de-a ieşi biruitor; 
aşa că, după cîte mă taie pe mine capul, cel gras n-are decît 
să se răşluiască, să se descojească, să se rărească, să se 
turtească şi să se netezească pîn' ce şi-o lepăda cincizeci şi 
opt de ocale de osînză, fie dintr-o parte, fie din alta a 


trupului, cum o crede el de cuviinţă şi cum i-o prii lui mai 
bine, şi-n felul acesta, ajungind să cîntărească numai 
patruzeci şi opt de ocale, o să se cumpânească şi-o să se 
lovească tocmai pe tocmai cu cele patruzeci şi două de 
ocale ale slabului, pentru a putea să alerge pe potrivă. 

— Fir-aş afurisit, spuse un ţăran care ascultase 
răspunsul lui Sancho, dacă omul ăsta n-a grăit ca un sfint şi 
n-a judecat ca un episcop, însă fireşte că grăsunul n-o să se 
îndure să-şi lepede un dram din osînza lui, darămite 
cincizeci şi opt de ocale ! 

— Cea mai bună treabă ar fi să nu mai alerge de fel, 
răspunse un altul, pentru ca nici cel slab să nu se deşele de 
povară şi nici cel gras să n-ajungă scîndură; ia mai bine să 
dăm jumătate din rămăşag pe băutură şi să-i luăm şi pe 
dumnealor la crişma aceea cu vin vîrtos, şi cînd ne-o fi mai 
rău, aşa să ne fie. 

— Eu, domnilor, răspunse don Quijote, vă mulţumesc 
frumos, dar nu pot să mă opresc nici o clipă, şi dacă mă arăt 
lipsit de curtenie, asta-i numai din pricina unor ginduri şi 
întîmplări jalnice, care mă fac să-ntind pasul cît mai 
grabnic. 

Şi dînd pinteni lui Rocinante, îşi văzu mai departe de 
drum, lăsîndu-i pe toţi minunaţi de-a fi văzut şi de-a-şi fi 
însemnat în minte atit înfăţişarea lui cea ciudată, cit şi 
înţelepciunea slugii, căci ca atare îl luară ei pe Sancho. 
Atunci un altul dintre ţărani spuse: — Dacă sluga e atît de 
firoscoasă, apăi ce trebuie să fie stăpinul! Eu pun prinsoare 
că dacă ăştia se duc să înveţe la Salamanca, cît ai clipi 
ajung alcazi de curte, fiindcă totul pe lume e nimicnicie, 
fără numai învățatul şi iară învățatul, şi pe lingă asta, să mai 
ai şi hatîruri şi noroc, şi dacă-i aşa, apăi cînd nici cu gîndul 
nu gîndeşti, te pomeneşti cu un schiptru în mînă sau cu o 
mitră pe cap. 

Acea noapte şi-o petrecură stăpîn şi slugă în inima 
cîmpului, sub tăria cerului, iar a doua zi, urmîndu-şi drumul 
mai departe, văzură că venea spre ei un om pe jos, cu nişte 
desagi de git şi cu o suliță sau cu o ghioagă în mînă — 


înfăţişare leită de ceauş pe jos — care, de cum se apropie 
de don Quijote, iuți pasul şi, aproape alergind, ajunse la el 
şi, îmbrăţişîndu-l de coapsa dreaptă, fiindcă mai sus nu 
ajungea, îi spuse, arătîndu-se bucuros peste poate: — Vai, 
seniorele meu don Quijote de La Mancha, cită bucurie o să 
simtă-n cuget stăpînul meu, ducele, cînd o prinde de veste 
că luminăţia-ta te-ntorci la el la castel, unde se mai află 
încă, dimpreună cu stăpîna mea, ducesa! 

— Nu te cunosc, frăţioare, răspunse don Quijote, şi nici 
n-oi şti cine eşti dacă nu-mi spui. 

— Eu, seniore don Quijote, răspunse ceauşul, sînt Tosilos, 
slujitorul ducelui, stăpînul meu, cel ce n-a vrut să se lupte 
cu luminăţia-ta în pricina cu măritişul fetei aceleia a donei 
Rodriguez. 

— Sfinte Dumnezeule! spuse don Quijote. Este oare cu 
putinţă să fii tu acela pe care vrăjitorii, vrăjmaşii mei, l-au 
preschimbat în slujitorul acesta de care spui, numai ca să- 
mi răpească cinstea acelei lupte? 

— Nu mai vorbi, bunul meu domn, îi întoarse vorba 
ceauşul, că n-a fost nici o vrăjire la mijloc şi nici o 
preschimbare de chipuri: nu altul decît eu, Tosilos slujitorul, 
am intrat în locul de luptă, şi tot eu, acelaşi Tosilos 
slujitorul, am şi ieşit de-acolo. Mi-am pus atunci în gînd să 
mă-nsor fără luptă, fiindcă-mi căzuse cu tronc fata; numai 
că mi-a ieşit socoteala pe dos, fiindcă nici n-ai apucat bine 
luminăţia-ta să pleci de la noi din castel, şi iată că ducele a 
şi pus să mi se dea o sută de vergi, fiindcă n-am ascultat de 
poruncile ce mi le dăduse mai-nainte de-a intra în luptă, şi 
toată povestea asta s-a sfîrşit cu călugărirea fetei şi cu 
întoarcerea în Castilia a donei Rodriguez, iar eu merg 
acuma la Barcelona ca să duc locţiitorului un teanc de 
răvaşe trimise de stăpinu-meu. Dacă luminăţiei-tale îţi 
pofteşte inima o înghiţitură de vin curat, măcar că-i cam 
căldicel, apăi am aici o tidvă plină cu din acela virtosul, 
dimpreună cu nu mai ştiu nici eu cite felii de brînză de 
Tronchon, tocmai bine să aţiţe şi să trezească setea de-o fi 
dormind cumva. 


— Primesc din capul locului această poftire, spuse 
Sancho, fără să mai stau să mă fandosesc. Ia toarnă, Iosilos 
firtate, aşa ca să plesnească şi să le sară ochii la toţi 
vrăjitorii cîţi or mai fi fiind ei prin toate Indiile I — Ce mai 
încoace şi-ncolo, spuse don Quijote, tu, Sancho, eşti cel mai 
mare găman de pe lume şi cel mai mare găgăuţă de pe faţa 
pămîntului, fiindcă nu-ţi intră-n cap că ceauşul ăsta e 
fermecat şi că Tosilos ăsta e neadevărat. Rămii, dară, cu el 
şi îndoapă-te pe săturate, că eu o iau încet-încet înainte şi 
te-oi aştepta să vii şi tu. 

Rise slujitorul ce rise, şi după ce puse tidva la bătaie, 
desfăcînd totodată din desagi şi feliile de brînză şi mai 
scoţind şi-o pîine, se aşeză dimpreună cu Sancho pe iarbă 
verde, şi — în bună pace şi frăţie — făcură praf toate 
merindele, dind desagilor de fund, şi asta cu o poftă atît de 
neastîmpărată, că mai linseră şi învelitorile răvaşelor, numai 
fiindcă miroseau a brînză. Iar 'Iosilos spuse către Sancho: — 
Nu mai încape vorbă, Sancho firtate, lui stăpîn-tu ăsta 
pesemne că-i lipseşte o doagă. 

— Cum îi lipseşte? răspunse Sancho. Nu-i lipseşte nimic, 
fiindcă are cu ce să-şi plătească orice datorie, mai cu seamă 
cînd, în loc de bani, plăteşte prin sminteli: doar îl văd şi eu, 
că nu-s chior, şi-i spun şi lui că-i ţicnit, dar ce folos? Mai ales 
acuma, că a fost biruit de Cavalerul Albei Luni, asta chiar că 
a pus virf smintelii. 

Tosilos îl rugă să-i povestească şi lui cele întîmplate; dar 
Sancho îi răspunse că ar fi necuviincios din parte-i să-l lase 
pe stăpînu-su să-l aştepte, şi că-n altă zi, de s-or întilni, o 
avea vreme şi pentru asta; şi ridicîndu-se, după ce-şi 
scutură straiul şi firimiturile din barbă, mînă înainte 
măgarul şi, luîndu-şi rămas bun, îl părăsi pe Tosilos şi-l 
ajunse pe stăpînu-su, care stătea să-l aştepte la umbra unui 
copac. 


Capitolul LXVII Despre hotărîrea pe care a luat-o don 
Quijote de a se face păstor şi de a duce o viaţă cîmpenească 

pînă va trece anul legămîntului său, dimpreună cu alte 
întîmplări intr-adevăr cu haz şi desfătătoare Dacă pe don 
Quijote îl munceau destule gînduri încă mai-nainte de-a fi 
fost doborit, apăi cu mult mai multe începură să-l 
muncească după înfrîngerea lui. Stătea, după cum s-a spus, 
la umbra copacului, şi acolo, ca muştele la miere, roiau în 
juru-i şi-l înţepau gîndurile. Unele din ele îi umblau la 
dezlegarea Dulcineii, iar altele, la viaţa pe care avea s-o 
ducă cît timp o rămîne mazilit. Veni Sancho şi aduse laudă 
firii celei mărinimoase a slujitorului 'Tosilos. 

— Cum e cu putinţă, dragă Sancho, îi spuse don Quijote, 
ca să crezi totuşi că acela-i cu adevărat slujitor? Pare-se că 
ţi s-a şi şters din minte faptul de-a fi văzut-o pe Dulcinea 
preschimbată şi prefăcută în ţărancă, iar pe Cavalerul 
Oglinzilor preschimbat dn bacalaureatul Carrasco, isprăvi 
toate ale vrăjitorilor ce mă prigonesc. Dar ia spune-mi 
acuma: întrebatu-l-ai oare pe 'Tosilos ăsta, de care spui, ce 
s-a ales de Altisidora, dacă mi-a plins plecarea sau dacă a 
lăsat în mîinile uitării gindurile cele drăgăstoase care o 
munceau cît timp mă aflam eu acolo ? 

— Cele ce-aveam eu în minte nu erau de-aşa fel, 
răspunse Sancho, ca să-mi îngăduie să întreb nerozii. Dă-o- 
ncolo de treabă, stăpine ! îţi mai arde-acum luminăţiei-tale 
să-n- trebi de gîndurile altora? Şi încă de gînduri de 
dragoste? 

— Uite ce, Sancho, zise don Quijote, e o mare deosebire 
între faptele pe care le săvirşeşti din dragoste şi cele pe 
care le săvîrşeşti din recunoştinţă. Un cavaler poate foarte 
bine să nu fie îndrăgostit, dar nu poate — dacă cumpănim 
lucrurile cum trebuie — să fie nerecunoscător. După cit se 
pare, a ţinut la mine Altisidora, mi-a dat trei năframe, cum 
ştii şi tu, a plins la plecarea mea, m-a blestemat, m-a ocărit, 
s-a jeluit de faţă cu toată lumea, uitind de orice ruşine; 
toate acestea sînt dovezi că murea după mine, fiindcă miînia 
îndrăgostiţilor izbucneşte, de obicei, în blesteme. Eu n-am 


avut ce nădejdi să-i dau şi nici cu ce comori s-o îmbii, fiindcă 
ale mele sînt încredințate Dulcineii, şi apoi comorile 
cavalerilor rătăcitori sînt ca şi acelea ale nălucilor părelnice 
şi amăgitoare; singurul lucru ce pot să i-l dau este 
aducerea-aminte, fără să vatăm, totuşi, cu nimic aducerea- 
aminte de Dulcinea, faţă de care tu păcătuieşti tot zăbovind 
să-ţi tragi bice şi să-ţi pui la-ncercare trupul ăsta, mîncaţi-l- 
ar lupii să ţi-l mănînce, că mai mult pentru viermi ţine să se 
păstreze decit s-o lecuiască pe biata domniţă ! 

— Stăpiîne, răspunse Sancho, dacă-i vorba să spun 
adevărul, eu în ruptul capului nu pot să mă încredinţez că 
plesnirea bucilor mele are ceva de-a face cu dezlegarea 
vrăjiţilor; e ca şi cum am zice: dacă te doare capul, freacă- 
te cu alifie la genunchi; eu, cel puţin, pot să jur că din cîte 
istorii ai citit luminăţia-ta, din acelea unde-i vorba de 
cavaleria rătăcitoare, în nici una n-ai întilnit pe vreunul care 
să se fi dezlegat de vrăji prin girbace; dar, o fi sau n-o fi aşa 
cum gîndesc, eu tot o să mi le dau atunci cînd oi avea chef şi 
cînd timpul mi-o prilejui să mă biciuiesc. 

— Să dea Dumnezeu, răspunse don Quijote, şi să-ţi pice 
din cer harul ca să vii la gîndul cel bun şi să-ţi îndeplineşti 
datoria ce-o ai de-a o ajuta pe stăpîna mea, care-i şi a ta, o 
dată ce tu eşti scutierul meu. 

Vorbind ei aşa înde ei, îşi vedeau înainte de drum, pînă 
cînd ajunseră prin aceleaşi locuri pe unde fuseseră trîntiţi 
la pămînt de tauri. Don Quijote recunoscu locul şi spuse 
către Sancho: — Asta-i pajiştea în care dădurăm de vajnicii 
păstori şi de gingaşele păstoriţe, care-şi puseseră-n gind să 
aducă iarăşi la viaţă şi să ia drept pildă păstorească 
Arcadie, gînd 770 pe cît de nemaiîntilnit, pe atît de înţelept; 
dacă n-ai, Sancho, nimic împotrivă ca să-l urmăm şi noi, am 
putea să ne preschimbăm în păstori, măcar pe cîtă vreme oi 
rămîne mazilit. Oi cumpăra citeva mioare, precum şi toate 
celelalte lucruri trebuincioase pentru îndeletnicirea 
păstorească, şi, numindu-mă eu păstorul Quijotiz, iar tu 
păstorul Pancino, om răzbate munţii, dumbrăvile şi luncile, 
ici cîntînd, colo oftînd, sorbind din cleştarele cele 


curgătoare ale izvoarelor, ale limpezitor pîriiaşe sau ale 
rîurilor cu apă îmbelşugată. Ne-or da cu mîinile pline din 
preadulcele lor rod stejarii 771 772, ne-or da loc de hodină 
trunchiurile mult vîirtoase ale plutelor, umbră sălciile, 
mireasmă trandafirii, velinţe smălţate în mii de culori 
întinsele pajişti, boare plăcută aerul cel limpede şi curat, 
lumină — în ciuda beznelor nopţii — luna şi stelele, ne-or da 
cîntul desfătare, plinsul duioşie, Apolo versuri, dragostea 
născociri iscusite, prin care om ajunge nepieritori şi vestiți 
nu numai în vremile de faţă, ci şi în cele ce au să vie. 

— Pe legea mea, spuse Sancho, că asta-i viaţa care mi se 
potriveşte şi-mi tihneşte cel mai bine! Şi cu atît mai mult cu 
cît bacalaureatul Samson Carrasco şi cu meşterul Nicolâs 
bărbierul, doar ce-or mirosi de departe cum stă treaba, c- 
au să le şi ardă tălpile să vie şi ei să se facă păstori 
dimpreună cu noi; şi numai de nu i-ar veni şi popii cheful să 
intre şi el la tîrlă, după cit îi de vesel şi de hiîtru. 

— Prea bine-ai grăit, zise don Quijote, şi dac-o intra 
bacalaureatul Samson Carrasco în tagma cea păstorească 
— cum o să şi intre, fără îndoială — o să se poată numi 
păstorul Samsonino sau, mai bine, păstorul Carrascon; 
bărbierul Nicolăs s-o putea numi Nicoloso, aşa cum 
străvechiul Boscân2 se numea Nemoroso ; popii nu ştiu ce 
nume să-i punem, poate doar vreunul care să vină de la 
îndeletnicirea lui, şi atunci i-om zice păstorul Popandru. 
Păstoriţelor de care o să fim îndrăgostiţi le-om putea alege 
numele cum alegem perele din coş, şi fiindcă numele 
domniţei mele se potriveşte tot atit de bine pentru o 
păstoriţă ca şi pentru o prinţesă, nu mai am de cesămă 
ostenesc să-i caut un altul care să-i vină mai bine; iar tu, 
Sancho, i-i pune alei tale ce nume ai poftă. 

— Nici nu-mi trece prin gind, răspunse Sancho, să-i pun 
alt nume decît Terezoaia, fiindcă ăsta se potriveşte atît cu 
osînza de pe ea, cît şi cu numele ei cel adevărat, căci o 
cheamă Teresa, şi unde mai pui că atunci cînd oi cînta-o în 
versurile mele, oi putea mai bine să-mi destăinuiesc 
gîndurile cele neprihănite, fiindcă eu nu umblu să caut 


trufandale prin casele altora. Popa n-ar fi bine să-şi aibă 
păstoriţa lui, fiindc-ar da o pildă proastă, iar cît priveşte pe 
bacalaureat, dacă vrea şi el să aibă una, din partea mea n- 
are decit! 

— Tiii, zise don Quijote, ce trai o să mai fie pe noi, dragă 
Sancho! Ce de zvonuri de fluiere n-or să ne mai ajungă la 
urechi, ce de cimpoaie de Zamora, ce de zurgălăi, ce de 
dairale, ce de alăute! Darămite dacă printre zvonurile 
astea, mereu altele, s-ar mai auzi şi acelea ale albogelor? 
Atunci chiar că nimic n-ar mai lipsi din toate muzicile cele 
păstoreşti. 

— Ce-s alea alboge? întrebă Sancho. Că nici de auzit n- 
am mai auzit de aşa ceva şi nici de văzut n-am văzut de cînd 
mama m-a făcut! 

— Albogele, răspunse don Quijote, sînt nişte talgere 
întocmite după chipul unor sfeşnice de alamă şi care, izbite 
una de alta, prin golul şi prin locul liber dintre ele, fac să 
iasă un zvon care, chiar dacă nu-i din cele mai dulci şi mai 
armonioase, cel puţin nu te supără la urechi şi se potriveşte 
minunat cu zvonurile cîmpeneşti ale cimpoiului şi ale 
dairalei; şi vorba asta alboga vine de la mauri, aşa cum vin 
şi toate celelalte vorbe care-n graiul nostru castilian încep 
cu al; de pildă: almohaza, almorzar, alhombra, alguacil, 
alhucema, almacen, alcancla773 şi altele de felul acesta, 
care nu trebuie să mai fie multe, şi numai trei vorbe are 
graiul nostru din cele ce vin de la mauri şi se sfirşesc cu i, şi 
acestea sînt borcegui, zaguizami şi maravedil; căci alheli şi 
alfaqui774 775, atât din pricina lui al, cu care încep, cît şi a 
lui i, cu care sfîrşesc, sînt cunoscute ca venind de la 
arabi776. Acestea ţi le-am spus numai aşa, în treacăt, 
fiindcă mi le-a trezit în minte prilejul de-a fi rostit cuvîntul 
alboga. Şi o să ne ajute mult la desăvirşirea îndeletnicirii 
noastre faptul că eu mai sînt şi niţeluş poet, cum ştii şi tu; 
cît despre bacalaureatul Samson Carrasco, ce să mai 
vorbim? el e mare meşter în versuri. Despre preot, uite, nu 
Zic nimic, deşi pot să pun rămăşag că la viaţa lui o mai fi 
dibăcind el şi cîte-un versuleţ, şi la fel zic şi despre meşterul 


Nicolas, şi chiar nici nu mă îndoiesc de asta, fiindcă toţi 
bărbierii, sau cea mai mare parte dintr-înşii, ştiu să cînte la 
ghitară şi se mai ţin şi de versuri. O să facem aşa: eu o să 
mă plîng de lipsa iubitei, tu ai să slăveşti credinţa statornică 
a dragostei tale, păstorul Carrasco o să facă pe 
îndrăgostitul nesocotit de draga lui, iar popa Popandru o să 
spună şi el acolo ceva ce i s-o potrivi mai bine, aşa că 
lucrurile or merge cum nici nu se poate mai minunat. 

La care Sancho răspunse: 

— Dar mie, stăpîne, norocul mi-e atît de spart la fund, 
încît tare mă tem că n-o să mai apuc ziua în care să mă văd 
cu o asemenea îndeletnicire./ Phii, ce de linguri de lemn 
lustruite n-oi avea eu de făcut cînd o să mă văd păstor ! Ce- 
o să mai înfulec la papară şi la smîntînă, ce de cununi şi ce 
de mărunţişuri păstoreşti n-au să mai iasă din mîinile mele ! 
Fiindcă dacă nu mi-e dat să cîştig faima de înţelept, barem 
s-o cîştig pe aceea de om iscusit. Sanchica, fata mea, o să 
ne-aducă de-ale gurii la tîrlă. Da' ia stai! că fata nu-i urîtă 
de loc, şi printre păstori se află mai mulţi din cei blestemaţi 
decît din cei de treabă, şi n-am chef s-o trimit să tundă oile 
şi să mi se întoarcă ea tunsă, căci destrăbălarea şi gindurile 
cele rele la fel bîntuiesc de obicei şi la ţară ca şi la oraş, şi la 
fel în colibele ciobăneşti ca şi-n palatele cele crăieşti, şi cine 
nu-i ispitit acela nici nu păcătuieşte, şi ceea ce ochii nu văd 
nici inima nu frînge, şi mai din plin îi iese treaba tilharului 
decît milogului. 

— Mai scurteaz-o cu zicalele, Sancho, fiindcă oricare din 
cele pe care le-ai spus e de ajuns ca să-ţi tălmăcească 
gindul; şi de-atitea ori te-am povăţuit să nu mai torni la 
zicale cu ghiotura şi să te mai înfrînezi în înşirarea lor; dar, 
după cîte văd, totul a fost cuvintare în deşert; şi vorba 
aceea, de mă bate mama, eu bat titirezul. 

— Cred, răspunse Sancho, că pot să spun şi eu de 
luminăţia-ta: ride dracu de porumbe negre şi pe sine nu se 
vede. Stai de mă dojeneşti pe mine să nu-i mai dau zor cu 
zicalele, şi luminăţia-ta le-nşirui pe aţă cîte două deodată ! 


— Uite, Sancho, răspunse don Quijote, eu le rostesc 
atunci cînd li se iveşte prilejul, aşa că, spuse de mine, ele se 
potrivesc ca inelu-n deget, dar tu atita le tragi de păr, încât 
nu se mai cheamă că le mini înainte, ci că le tîrăşti după 
tine; şi dacă nu mă-nşel, ţi-am mai spus eu şi altă dată că 
zicalele sînt învățături scurte, scoase din viaţa şi din 
cugetarea înţelepţilor noştri din vechime, iar zicala care nu- 
i spusă atunci cînd îşi are rostul, aduce mai degrabă a 
aiureală decît a învăţătură. Dar să lăsăm astea şi, fiindcă tot 
se înnoptează, să ne abatem o bucată de la drumul mare şi 
să ne petrecem acolo noaptea asta, iar mîine, Dumnezeu cu 
mila. 

Se deteră dară la o parte, cinară tirziu şi prost, cu totul 
pe dos de cum ar fi vrut Sancho, căruia i se treziră-n minte 
toate neajunsurile cavaleriei celei rătăcitoare, neajunsuri 
îndurate de el prin codri şi prin pustietăţi, deşi cînd şi cînd 
mai dădea de belşug printr-unele case şi castele, ca, de 
pildă, la don Diego de Miranda, la nunta lui Camacho cel 
avut sau la don Antonio Moreno; dar, pe de altă parte, se 
mai mîngiia şi-şi zicea că nu poate fi mereu zi şi nici mereu 
noapte, cum era, de pildă, chiar aceea de-atunci, pe care el 
şi-o petrecu dormind, iar stăpinu-su stînd de veghe. 


Capitolul LXVIII Despre aventura cea porcească, 
întîmplată cu don Quijote Noaptea se lăsase cam 
întunecoasă, măcar că era lună pe cer, dar nu în partea de 
unde putea fi zărită, fiindcă uneori cuconiţa Diana mai dă 
tîrcoale şi pe la Antipozi, lăsînd munţii noştri negri tăciune 
şi văile cufundate în beznă. Don Quijote dete firii omeneşti 
cele cuvenite, dormind somnul dintâi, dar nemaiingăduindu- 
şi-l şi pe cel de-al doilea, cu totul pe dos decît Sancho, care 
de cînd e el pe lume n-a ştiut de vreun al doilea, fiindcă lui îi 
ţinea somnul dintîi de cu seară şi pînă dimineaţă, de unde 
se putea vedea că era sănătos tun şi că nu prea ştia el de 
griji. Pe don Quijote, însă, grijile-l ţineau treaz, şi-n aşa fel, 
că-l trezi şi pe Sancho şi-i spuse: — Tare mă mai minunez, 
măi Sancho, de firea ta cea nepăsătoare. îmi dau cu gindul 
că tu eşti zidit din piatră sau din aramă virtoasă, fiindcă-n 
tine nu poate să pătrundă nici o înduioşare şi nici o fărimă 
de simţire. Eu veghez în vreme ce tu dormi, eu pling în 
vreme ce tu cînţi, eu leşin de nemîncare în vreme ce tu nici 
nu te mai poţi mişca şi gifii de îmbuibare. Slujitorii cei buni 
se cade să împărtăşească aleanul stăpînilor lor, să le simtă 
durerile, măcar aşa, de ochii lumii. la te uită la seninătatea 
acestei nopţi, la singurătatea ce ne înconjoară şi care ne 
îmbie să mai strecurăm şi ceva veghe în mijlocul somnului 
nostru. Ridică-te — îţi zic pe ce ai mai scump — dă-te o 
bucată ceva mai încolo şi, cu voie bună şi cu acea bărbăţie 
care-i şade frumos omului, dă-ţi acolo vreo trei-patru sute 
de girbace ca arvună din cele ce le datoreşti pentru 
dezlegarea de vrăji a Dulcineii. Uite, te rog din tot sufletul, 
că doar nu mai vreau s-ajung cu tine la pumni, ca de 
cealaltă dată, fiindcă ştiu că-i ai grei. După ce ţi le-i fi dat, 
apăi ne-om petrece ce ne-o mai rămîne din noapte, eu 
cîntînd depărtarea mea de Dulcinea, iar tu statornicia ta, şi- 
om pune bun început încă de pe-acuma îndeletnicirii celei 
păstoreşti, pe care om duce-o la noi în sat. 

— Stăpine, răspunse Sancho, eu nu-s călugăr ca să mă 
scol în toiul somnului şi să-mi car la gîrbace cu nemiluita, şi 
socot că-i şi mai puţin cu putinţă să trec de la culmea acelei 


usturimi, pricinuită de şfichi, la culmea desfătării întru 
cîntare. Lasă-mă păcatelor să dorm şi nu-mi mai tot pune şi 
luminăţia-ta sula-n coaste cu biciuitul, fiindcă altminteri 
chiar că mă faci să jur să nu m-ating în vecii vecilor nici de- 
un fir de păr din straiul meu, necum de unul din cap! 

— O, inimă împietrită! O, scutier neîndurat! O, piine 
prost dăruită şi hatiruri nerecunoscute, hatîruri pe care ţi 
le-am făcut şi pe care mai am de gind să ţi le fac! Numai 
mulţumită mie mi te-ai pomenit cîrmuitor, şi numai 
mulţumită mie te vezi acum cu nădejdea apropiată de-a fi 
conte sau cam pe-acolo, şi nu va zăbovi ea împlinirea acelei 
nădejdi mai mult decît va zăbovi trecerea acestui an, căci 
eu post tenebras spero lucern h — Nu pricep vorbele astea, 
răspunse Sancho. Eu atita pricep, că-n vreme ce dorm, 
duse-s de la mine şi teamă şi nădejde şi trudă şi slavă. De 
bine aibă parte cel ce-a născocit somnul, mantie ce acoperă 
toate gîndurile omeneşti, mîncare ce potoleşte foamea, apă 
ce izgoneşte setea, foc ce încălzeşte frigul, frig ce 
domoleşte dogoarea şi, la urma urmei, ban obştesc cu care 
se cumpără toate lucrurile, cumpănă şi greutate care-l fac 
pe păstor deopotrivă cu regele, pe cel nerod deopotrivă cu 
cel înţelept. O singură meteahnă are somnul, după cîte am 
auzit şi eu spunîndu-se, şi anume că se aseamănă cu 
moartea, fiindcă între un om adormit şi unul mort prea 
puţină-i deosebirea. 

— Niciodată nu te-am mai auzit vorbind atît de ales ca 
acuma, Sancho dragă, spuse don Quijote, de unde mi se 
vădeşte că-i adevărată zicala pe care obişnuieşti tu s-o spui 
cînd şi cînd: nu cu cin” te naşti, ci cu cine paşti. 

— Ei drăcie, stăpîne doamne, răspunse Sancho, nu eu 
sînt acum acel ce înşiră la zicători, fiindcă, una cîte una, le 
cam laşi şi luminăţia-ta să-ţi scape din guşă, şi încă mai 777 
abitir decit mine, numai ca ale mele s-or deosebi de-ale lui 
stăpinu-meu în aceea că luminăţia-ta le spui cînd se 
potrivesc, şi eu le spun intr-aiurea ! Dar, la urma urmei, tot 
zicale sînt. 


Tocmai ajunseră aici cu vorba, cînd auziră un trosnet 
înfundat şi un zgomot hiîrşiit care se răspîndi prin toate 
vilcelele din jur. Don Quijote sări ca ars şi puse mîna pe 
spadă, iar Sancho se ghemui sub burta asinului şi-şi puse de 
o parte tîrhatul cu arme, iar de alta şaua calului, dîrdiind de 
frică tot atât de tare pe cît de tulburat era şi don Quijote. 
Zgomotul creştea clipă de clipă, apropiindu-se tot mai mult 
de cei doi înspăimîntaţi: de unul cel puţin, căci celuilalt doar 
i se ştie bărbăţia. Nu era altceva decît că nişte oameni 
mînau vreo şase sute de porci şi mai bine ca să-i vindă la 
tîrg, şi treceau cu ei pe la acele ceasuri din noapte; şi atit 
era de tare buhnetul pe care-l scoteau şi grohăitul şi 
pufăitul, că le asurziră urechile lui don Quijote şi lui Sancho, 
care nu se puteau dumeri ce să fie oare. Turma cea 
nenumărată şi grohăitoare se năpusti valvîrtej şi, fără să 
mai păstreze cuviinţa datorită faţă de mărimi, trecu peste 
capul amîndurora, dînd jos întăriturile de apărare ale lui 
Sancho şi doborîndu-l nu numai pe don Quijote, dar mai 
trintindu-l plocon deasupra şi pe Rocinante. Zurbalicul, 
grohăiturile, precum şi iuţeala cu care năvăliră dobitoacele 
cele spurcate întoarseră totul cu susu-n jos, zvîrlind la 
pămînt şi şa, şi arme, şi asin, şi pe Rocinante, şi pe Sancho, 
şi pe don Quijote. Sancho se ridică el, cu chiu, cu vai, şi ceru 
de la stăpînu-su spada ca să ucidă vreo cîteva perechi din 
acei jupîni porci care se arătaseră atît de neciopliţi. Fiindcă 
acum se dumerise ce erau, don Quijote îi spuse: — Lasă-i în 
plata Domnului, Sancho dragă, că jignirea asta e spăsire 
pentru păcatul meu şi-i dreaptă pedeapsă a cerului, fiindcă 
un cavaler biruit aşa trebuie să pată: să-l mănînce lupii, să-l 
înţepe viespile şi să-l calce porcii în picioare. 

— Apăi pesemne că tot pedeapsă a cerului e, răspunse 
Sancho, ca şi pe scutierii cavalerilor biruiţi să-i pişte 
muştele, să-i mănînce păduchii şi să-i muncească foamea. 
Dacă noi, scutierii, am fi feciorii cavalerilor pe care-i slujim, 
sau măcar neamuri din cele mai apropiate, mult n-ar lipsi şi 
ne-ar ajunge şi pe noi pedeapsa pentru păcatele lor pînă la 
al patrulea neam. Dar aşa, ce-au de-a face acei din neamul 


Panza cu acei din neamul Quijote? Asta e! Ei, acum să ne- 
aşternem iarăşi şi să tragem şi noi un pui de somn în fărima 
asta de noapte ce ne-a mai rămas, şi-apoi o face Dumnezeu 
ziuă şi ne-om descurca noi. 

— Dormi tu, Sancho, răspunse don Quijote, că de asta ai 
venit tu pe lume, ca să dormi, fiindcă eu, care am venit pe 
lume ca să veghez, cită vreme mai e pin” la ziuă oi da 
drumul gîndurilor ce mă macină şi mi-oi vărsa focul intr-un 
mădrigălaş, pe care, fără să ştii tu, l-am alcătuit azi-noapte 
în minte. 

— Eu, unul, aşa zic, răspunse Sancho, că n-o fi cine ştie 
ce scofală de gîndurile astea, care-ţi îngăduie să mai faci şi 
stihuri: stihuieşte, luminăţia-ta, cît ăi pofti, că şi eu oi dormi 
cît oi putea. 

Şi, nici una, nici două, se aşternu la pămînt după pofta 
inimii şi, ghemuindu-se, dormi ca un prunc după scaldă, 
fără să-l tulbure nici zălogiri, nici datorii şi nici o durere de 
nici un soi. Don Quijote, rezimat de trunchiul unui fag sau al 
unui arbore-de-plută (căci Cide Hamete Benengeli nu 
deosebeşte ce fel de copac era), cîntă aşa, însoţindu-se de 
însuşi zvonul ofurilor lui: Cînd mă gîndesc, Amor, 

La răul ce mi-l faci, atît mă doare, C-aş vrea pe loc să 
Mor, Sfirşit să dau durerii-ngrozitoare. 

Dar cînd s-apuc pe calea Ce-ar duce-n portul ăstei mări 
de chin, Pe bucurii schimb jalea, Şi viaţă moartea-mi dă, s-o 
gust din plin. 

Cînd viaţa prea m-apasă, E rîndul morţii să-mi dea iarăşi 
viaţă. 

O, soartă nemiloasă, 

Cînd numai moartea să trăiesc mă-nvaţă ! 778 

EI însoțea fiecare vers cu o sumedenie de ofuri şi cu un 
potop de lacrimi, ca omul, de ! a cărui inimă era străpunsă 
de amarul înfrîngerii şi de lipsa Dulcineii. 

într-acestea se lumină de ziuă, şi soarele nimeri cu 
razele lui drept la Sancho-n ochi; atunci acesta se trezi şi se 
dez-morţi, scuturîndu-şi şi întinzîndu-şi mădularele cele 
lene-voase. îşi aruncă ochii la prăpădul pe care-l făcuseră 


porcii cu merindele lui, blestemă turma şi spuse chiar şi mai 
rău. în cele din urmă o porniră iarăşi la drumul început, şi 
pe-n- serate văzură că veneau spre ei ca la vreo zece inşi 
de-a călare şi vreo patru-cinci pe jos. Inima lui don Quijote 
tresări, iar a lui Sancho se făcu cît un purice, fiindcă 
oamenii care soseau purtau lănci şi paveze şi erau armaţi 
pină-n dinţi. Don Quijote se-ntoarse către Sancho şi-i spuse: 
— Măi Sancho, dac-aş putea eu acuma să mă slujesc de 
armele mele, şi dacă legămîntul meu nu m-ar fi legat de 
mîini, apăi toată liota asta, care vine asupra noastră, mi-ar fi 
floare la ureche; dar poate c-o fi-altceva decît ceea ce ne 
îngrijează. 

într-acestea se apropiară oei de-a călare şi, ridicînd 
lăncile proţap, făcură roată în jurul lui don Quijote, fără să 
scoată o vorbă, şi îndreptînd armele către spatele şi pieptul 
lui, îl ameninţară cu moartea. Unul din cei care mergeau pe 
jos, ducînd un deget la buze — semn că să-şi ţină gura — îl 
prinse pe Rocinante de dirlogi şi-l scoase din drum; iar 
ceilalţi care umblau pe jos, mînîndu-i înainte pe Sancho şi 
pe măgar, şi păstrind cu toţii o tăcere ca de vrajă, o luară pe 
urmele celui ce-l ducea pe don Quijote, care de vreo două- 
trei ori vru să întrebe unde-l duceau sau ce pofteau de la el; 
dar numai ce începea să mişte buzele, că i le şi închideau cu 
fiarele lăncilor; şi nici cu Sancho nu stăteau lucrurile mai 
bine, fiindcă, ori de cîte ori numai ce încerca să vorbească, 
unul din cei care umblau pe jos mi ţi-l şi împungea cu o 
şpangă, şi tot aşa şi pe asin, ca şi cum ar fi vrut şielsă 
vorbească. Se lăsă noaptea, ei întinseră pasul, iar spaima 
puse şi mai grozav stăpînire pe cei doi prinşi, mai cu seamă 
cînd îi auzeau pe ceilalţi spunîndu-le la răstimpuri: — 
Mişcaţi-vă, troglodiţilor! 

— Tacă-vă gura, barbarilor! 

— O s-o plătiţi voi, canibalilor! 

— Nu vă mai văicăriţi, sciţilor, şi nici ochii să nu-i 
deschideţi, Polifemi ucigaşi, lei însetaţi de sînge ! 

Şi le mai dădeau şi alte numiri de acest, fel, cu care 
puneau la grea cumpănă auzul celor doi urgisiţi, stăpîn şi 


slugă. Sancho îşi zicea în sinea lui: Auzi ? Să ne facă pe noi 
logodiţil Să ne zică nouă „bărbierilor“ şi „haraba-lelor“ ? I- 
auzi, noi şi suciţi! Noi şi peruvieni ucigaşi! Nu mă dreg la 
inimă cîtuşi de puţin poreclele astea, afurisit vînt mai bate 
în cuprinsul ăsta ! Răul nu ne vine niciodată singur, 
întocmai ca şi ciomegele pe cîine, şi măcar de s-ar încheia 
numai cu ciomege primejdia acestei aventuri, bogată în 
vătămături. 

Don Quijote, buimăcit, nu se putea dumeri — oricât îşi 
muncea mintea — ce să fie toate acele numiri pline de ocări 
cu care se vedeau cinstiţi, şi din care numai un lucru vedea 
el limpede, că nimic bun nu-l aşteaptă şi că mult rău îl 
pîndeşte. într-acestea ajunseră cam pe la ceasurile 1 din 
noapte la un castel, pe care don Quijote îl recunoscu că era 
acela al ducelui, unde şezuseră ei doar cu puţin mai-nainte. 

— Fereşte-mă, Doamne! zise de cum recunoscu lăcaşul. 
Ce-o mai fi şi asta ? Casa de-aici, vezi bine, este toată numai 
curtenie şi bună-cuviinţă, dar, pentru cei biruiţi, binele se 
schimbă-n rău şi răul în mai rău. 

Intrară în curtea cea mare a castelului şi o văzură 
împodobită şi dichisită în aşa fel, încît le crescu uimirea şi li 
se mări teama înc-o dată pe-atita, aşa cum se va vedea în 
capitolul care vine. 


Capitolul LXIX 

Despre cea mai ciudată şi cea mai năzdrăvană întim- 
plarc din cîte s-au petrecut cu don Quijote de cînd ţine toată 
această însemnată poveste Călăreţii descălecară şi, 
dimpreună cu cei ce mergeau pe jos, puseră mina pe 
Sancho şi pe don Quijote, îi înşfăcară şi-i îmbrinciră în 
curtea castelului, în jurul căreia erau aprinse ca la vreo 
sută de luminări, aşezate în sfeşnicele lor, iar prin 
pridvoarele curţii ardeau mai bine de cinci sute de candele, 
aşa incit, măcar că era noapte, şi încă destul de 
întunecoasă, nici n-ai fi zis că nu-i ziuă. în mijlocul curţii se 
ridica un catafalc înalt cam de doi coţi şi acoperit pe de-a- 
ntregul cu o perdea neînchipuit de mare din urşinic negru, 
în jurul căreia, pe treptele catafalcului, erau aprinse 
luminări de ceară albă, înfipte în mai bine de-o sută de 
sfeşnice de-argint, iar sus pe catafalc se vedea zăcînd 
moartă o fetişcană atît de frumpasă, incit cu frumuseţea ei 
făcea să pară frumoasă însăşi nvoartea. Capul, încins cu o 
cunună împletită din tot soiul de flgri miresmate, îi era 
culcat pe-o pernă ţesută cu fir, iar mîinile îi stăteau 
încrucişate pe piept, avînd între ele o ramură de finic 
galben, semn al biruinţei. 779 într-o parte a curţii se 
întocmise un loc mai ridicat, unde în două jilţuri şedeau doi 
inşi, care, fiindcă purtau coroană pe cap şi schiptru în mînă, 
arătau a fi feţe crăieşti, fie de cele adevărate, fie de cele 
mincinoase. Lîngă locul acela ridicat, spre care urcai cîteva 
trepte, se mai aflau alte două jilţuri, unde cei ce aduseseră 
prinşii îi aşezară pe don Quijote şi pe Sancho Panza, şi toate 
astea fără să scoată o vorbă, ba mai făcîndu-le semne celor 
doi să-şi pună şi ei lacăt gurii; dar, şi fără de semnele astea, 
ei tot ar fi tăcut, fiindcă uimirea de cele ce vedeau le legase 
limbile. într-acestea, însoţiţi de alai mare, urcară pe locul 
cel ridicat doi inşi de seamă, pe care don Quijote îi 
recunoscu îndată a fi ducele şi ducesa, găzduitorii lui; ei se 
aşezară în două jilţuri neasemuit de bogate, lingă ceilalţi 
doi, care arătau a feţe crâieşti. Cine să nu se fi minunat de 
toate acestea, dacă mai pui şi că don Quijote recunoscuse 


trupul cel neînsufleţit întins pe catafalc ca fiind al frumoasei 
Altisidora ? Cînd să urce ducele şi cu ducesa pe locul cel 
ridicat, don Quijote şi Sancho se ridicarăm picioare şi le 
făcură o temenea pîn' la pămînt, iar ei le mulţumiră cu o 
uşoară plecare a capului. 

într-acestea, străbătînd locul de-a curmezişul, veni pînă 
la Sancho un slujitor, care-i aruncă pe umeri o manta de 
mohair negru, zugrăvită pe de-a-ntregul cu limbi de foc, şi, 
luîndu-i gluga din cap, îi puse-n schimb o tichie ascuţită, de 
soiul acelora pe care şi le pun cei osîndiţi de Sfintul Oficiu, 
şi-i spuse la ureche să nu deschidă gura, că altminteri i-o 
pune căluş, ba l-o trimite şi pe ceea lume. Se uită Sancho la 
sine de sus pină jos şi se văzu arzînd în flăcări; dar cum 
flăcările nu-l pîrleau, nu dădea o para chioară pe ele. îşi 
scoase tichia din cap, o văzu că-i zugrăvită cu draci şi şi-o 
puse iarăşi pe cap, spunîndu-şi înde sine: 'Tot îi bine că nu 
mă ard nici flăcările şi nu-mă iau nici dracii. 

Cătă şi don Quijote la el, şi măcar că era cu sufletul la 
gură de spaimă, nu-şi mai putu ţine rîsul văzînd cum arăta 
Sancho. în răstimpul acesta începu să se-audă, ieşind parcă 
de sub catafalc, un zvon dulce şi desfătător de flaute, care, 
nefiind întrerupt de nici un glas omenesc, fiindcă-n acel 
lăcaş tăcerea însăşi păstra tăcere, răsuna cu atît mai lin şi 
mai duios. Apoi se ivi pe neaşteptate, lîngă perna celei ce 
părea moartă, un flăcăiandru chipeş, în port roman, care, la 
zvonul unei harfe pe care o atingea, cîntă cu viers limpede 
şi nespus de dulce aceste două stanţe: Cît timp îşi vine-n 
fire-Altisidora, De don Quijote-ucisă, din cruzime, Şi cât 
întreaga Curte-i prinsă-n hora Atitor flori din nalta nobilime, 
Stăpînă cit le este tot seniora 

Ce umblă-n doliu astăzi după nime, Să-i cînt aş vrea 
nefericirea, eu, Cu ghiers mai dulce chiar decit Orfeu. 

Şi datoria mea nu cred c-ar trece Cu viaţa-mi deopotrivă, 
ci, supusă, De-ar fi să-mi fie limba-n gură rece, Tot înălţare- 
aş glas, să-ţi fie spusă înalta frumuseţe ! Fă să-mi sece în 
stînci de piept a vieţii dulce sursă, Şi sufletul meu glas va da 
cîntării, Să te evoc din apele uitării. 780 


— Ajunge ! spuse atunci unul din cei doi inşi care arătau 
a feţe crăieşti. Ajunge, cîntăreţule dumnezeiesc, fiindcă se 
cheamă să n-o mai mîntui în vecii vecilor dac-ar fi să ne 
înfăţişezi acuma moartea şi drăgălăşenia Altisidorei, cea 
fără de seamăn pe lume, carf. nu-i moartă, aşa cum crede 
lumea cea nepricepută, ci vie atit în faima ce-i duce vestea, 
cît şi în caznele pe care trebuie să le îndure Sancho Panza, 
aflător aici faţă, spre a o reîntoarce la lumina cea pierdută a 
vieţii. Aşa că, o, tu, Radamante, care dimpreună cu mine 
sălăşluieşti ca judecător prin văgăunile cuprinse de bezne 
din Dite, fiindcă ştii tot ceea ce se află scris în gindul Ursitei 
celei nepătrunse în legătură cu învierea acestei domniţe, 
spune şi dă îndată totul la iveală, ca să nu ni se mai amine 
fericirea ce-o nădăjduim prin scularea ei din morţi. 

Numai ce rosti vorbele acestea Minos781 782, judecător 
şi ortac al lui Radamante, că Radamante se şi ridică în 
picioare şi spuse: — Slujitori ai acestei case, haideţi cu toţii, 
cu Mic, cu mare, veniţi unul după altul şi pecetluiţi-l pe 
Sancho cu cîte douăzeci şi patru de sfirle pe obraz, iar în 
braţe cu cîte douăsprezece pişcături, şi-n şale cu cîte şase 
înţepături de ace, că numai în această ceremonie stă 
mîntuirea Altisidorei. 

Auzind Sancho una ca asta, rupse tăcerea şi zise: — Ba 
la toţi dracii! M-oi lăsa eu potcovit la nas şi atins la obraz 
atunci cînd mi-oi vedea ceafa ! Ei, drăcie afurisită ! Ce-are 
de-a face usturarea obrazului meu cu învierea fetei ăştia? 
Ilote-te, s-a-ndulcit ursul la miere! N-au de lucru şi-o vrăjesc 
pe Dulcinea, şi-apoi îmi cară mie la girbace ca s-o dezlege 
de vrăji. Se apucă Altisidora de moare din cine ştie ce 
beteşug pe care i l-o fi dat Dumnezeu, şi le vine dumnealor 
damblaua s-o scoale din morţi, cinstindu-mă cu douăzeci şi 
patru de sfîrle, ciuruindu-mi trupul cu împunsături de ace şi 
învineţindu-mi braţele de pişcături. Ehe, nu v-aţi găsit în 
mine prostul, că eu sînt vulpe bătrină, nu mă duceţi voi cu 
fofirlica! 

— Vei muri! strigă cu glas de tunet Radamante. înmoaie- 
te, tigrule, smereşte-te, trufaşule Nemrod, rabdă şi taci, că 


nu-ţi cere nimeni vreun lucru cu neputinţă, şi nu mai tot sta 
să-ntorci şi pe faţă şi pe dos greutăţile acestei trebi. 

Haideţi, vă spun, slujitori, aduceţi-mi porunca la îndeplinire, 
că de nu, pe cinstea mea de om de omenie *, o să vă afurisiţi 
ceasul cînd aţi venit pe lume. 

Se iviră în acest răstimp, străbătind curtea, cam la vreo 
şase duene, înşirate în alai una după alta, patru din ele cu 
ochelari, şi toate cu dreapta ridicată-n sus, ieşindu-le din 
mînecă cu vreo patru degete de la încheietură-n jos, ca să le 
facă mîna mai lungă, aşa cum e portul acuma. Nici n-apucă 
să le vadă bine Sancho, că, mugind ca un buhai, spuse: — 
M-oi lăsa bucuros să m-atingă o lume-ntreagă, dar să 
încuviinţez eu să pună pe mine mîna duenele, asta o dată cu 
capul, nu! Să mi se zgirie obrazul de miţe, aşa cum s-a-n 
timplat cu stăpinu-meu chiar aici în castel, să mi se 
străpungă trupul cu virfuri de junghere tăioase, să mi se 
prindă braţele cu cleşte înroşit în foc, şi eu toate le-oi răbda 
fără 1 să cricnesc şi le-oi face cheful cuconilor ăstora, dar să 
pună mina pe mine duenele, n-o să încuviinţez nici dacă mă 
iau toţi dracii 1 

Rupse atunci şi don Quijote tăcerea, agrăindu-l pe 
Sancho: — Pune-ţi în cumpănă răbdarea, fătul meu, şi fă pe 
plac acestor seniori, şi mai dă şi mulţămită din belşug 
cerului că a revărsat astfel de daruri în făptura ta, care, 
mucenicin-du-se, te învredniceşte să dezlegi de vrăji pe cei 
vrăjiţi şi să învii pe cei morţi. 

Duenele se şi apropiaseră de Sancho, cînd el, ceva mai 
domolit şi mai muiat, se aşeză cu nădejde-n jilţ şi-şi întinse 
obrazul şi barba către cea dintîi dintre ele, care-i trase o 
sfirlă pecetluită cu nădejde şi apoi îi făcu o temenea pînă-n 
pămînt. 

— Mai puţină curtenie, cucoană, şi mai puţine dresuri de 
piele, că pe legea mea dacă nu-ţi amiros mîinile a alifie cu 
oţet! 1 

în cele din urmă, toate duenele îl pecetluiră, şi multe alte 
slugi de pe-acolo îl pişcară; dar ceea ce nu putu el în ruptul 
capului să rabde fu înţeparea cu ace, încît sări din jilţ 


supărat — aşa cel puţin arăta — şi, înşfăcînd o maşala 
aprinsă care se afla pe-acolo pe lingă el, începu să dea cu 
ea şi în duene şi în toţi ceilalţi gizi ai lui: — Afară cu voi, 
slujitori ai iadului, că doar n-oi fi de cremene ca să nu simt 
caznele astea atît de cumplite ! 

într-acestea, Altisidora, care pesemne obosise să tot stea 
atîta vreme pe spate, se-ntoarse într-o rînă. Văzînd una ca 
asta, cei de faţă strigară aproape toţi într-un glas: — E vie 
Altisidora, Altisidora trăieşte 1 

Radamante porunci lui Sancho să-şi ostoiască mînia, că 
doar a fost atins țelul către care năzuiau. 

Numai ce-o văzu don Quijote pe Altisidora mişcînd, că şi 
căzu în genunchi dinaintea lui Sancho, spunîndu-i: 783 

— Acum e clipa, fiule rupt din inima mea, că nu te mai 
numesc scutier al meu, acum e clipa să-ţi dai vreo cîteva 
bice din cele pe care eşti silit să ţi le dai pentru dezlegarea 
de vrăji a Dulcineii. Acuma, zic, e clipa cînd darul ţi-a ajuns 
la plinire şi-n care poţi săvîrşi cu folos binele ce-l aşteptăm 
de la tine. 

La care Sancho răspunse: 

— Adică după moarte, şi bătaie, că aşa-mi pare socoteala 
asta, mai degrabă decît miere după turtă dulce: bună 
treabă ar mai fi ca după ce-am răbdat de pişcături, sfirle şi 
înţepături de ace, să mai vie acum, colac peste pupăză, şi 
gîrbacele! Nu vă mai rămîne alta de făcut decît să luaţi un 
pietroi, să mi-l legaţi de git şi să daţi cu mine-n girlă, lucru 
de care prea rău nu mi-ar părea, dacă-i vorba, pentru a 
lecui metehnele altora, să fiu eu ţapul ispăşitor. Da' mai 
lăsaţi-mă dracului în pace, că de nu, zvirlu totul cît colo şi 
las treburile baltă, de-ar fi să se facă şi gaură-n cer! 

într-acestea, Altisidora se şi aşezase pe catafalc, şi chiar 
în clipa aceea începură să răsune cimpoaiele, însoţite de 
flaute şi de glasuri omeneşti, care chioteau: — Trăiască 
Altisidora, Altisidora să trăiască! 

Se ridicară-n picioare ducele şi cu ducesa, craii Minos şi 
Radamante, şi toţi, dimpreună cu don Quijote şi cu Sancho, 
se duseră s-o întimpine pe Altisidora şi s-o coboare de pe 


catafalc, iar Altisidora, prefăcîndu-se slăbită, se închină 
dinaintea ducelui, a ducesei şi a crailor şi, cătînd chior- 
chiorîş la don Quijote, îi spuse: — Te ierte Domnul, cavaler 
fără inimă ce eşti, căci din pricina neîndurării tale sălăşluit- 
am în ceea lume mai bine, cred, de-o mie de ani: iar ţie, o, 
tu, cel mai milostiv dintre scutierii pe care-i cuprinde faţa 
pămîntului, ţie-ţi datorez viaţa ce-am recăpătat-o! De azi 
înainte, Sancho dragă, ale tale vor fi şase cămăşi de-ale 
mele, pe care ţi le las ca să-ţi faci alte şase pentru tine, şi 
dacă n-or fi toate-n bună stare, sînt cel puţin toate curate. 

Sancho îi sărută mîinile pentru acest dar, stînd în 
genunchi şi cu tichian mînă. Ducele porunci să i se ia tichia 
şi să i se dea înapoi gluga, şi, tot aşa, să i se pună straiul lui 
şi să i se scoată mantia cu limbi de foc. Sancho se rugă de 
duce cu cerul şi cu pămîntul să-i lase lui mantia şi mitra, 
fiindc-ar vrea să le ducă la el în sat ca semn şi ca aducere- 
aminte a acelei nemaiauzite întimplări. Ducesa răspunse că 
i le va lăsa, nici vorbă, că doar ştie Sancho cit ţine ea la el. 
Ducele porunci să se golească curtea şi să meargă toţi pe la 
cămările lor, iar don Quijote şi cu Sancho să fie duşi în 
odăile pe care le ştiau ei dinainte. 


Capitolul LXX 
Care vine după al şaizeci şi nouălea şi vorbeşte despre 
lucruri de care nu te poţi lipsi pentru a da de rost 


acestei istorisiri 

Noaptea aceea dormi Sancho într-un pat aşezat pe roţi, 
cu don Quijote în odaie, lucru de care bucuros s-ar fi lipsit 
el, de-ar fi putut, fiindcă era încredinţat că stăpinU'SU n-o 
să-l lase să doarmă, tot pisîndu-l cu întrebări şi răspunsuri, 
şi lui nu-i ardea de trăncănit, căci durerile caznelor de mai 
înainte îi mai stăruiau încă şi nu-i lăsau limba slobodă, aşa 
că mai la socoteală îi venea să doarmă singur într-o colibă 
decît cu altul în odaia aceea strălucită. Şi, într-adevăr, atit 
de bine i se adeveri teama şi atît de fără greş îi fu bănuiala, 
că stăpînu-su nici nu se viri bine-n pat şi spuse: — Ce mai 
zici, Sancho, de întîmplarea din astă-seară? Mare şi 
năprasnică mai e puterea nesocotirii celei dîrze în ale 
dragostei, că doar cu ochii tăi ai văzut-o moartă pe 
Altisidora, şi nu de alte săgeți, nici de altă spadă, nici de 
altă sculă de război şi nici de otrăvuri ucigătoare, ci de 
aleanul pe care neînduplecarea şi nesocotirea mea i l-au 
stîrnit. 

— N-avea din parte-mi de'cît să moară sănătoasă cînd şi 
cum ar fi poftit, răspunse Sancho, şi să mă lase pe mine să- 
mi văd de necazurile mele, că doar nici n-am îndrăgostit-o şi 
nici n-am nesocotit-o eu vreodată de cînd mama m-a făcut! 
Eu, precum am mai spus şi altă dată, nu pricep şi nici nu 
poate să-mi intre-n cap cum sănătatea Altisidorei — fată 
mai degrabă năbădăioasă decit la locul ei — să aibă ceva 
de-a face cu caznele lui Sancho Panza. Acum abia mi se 
vădeşte limpede ca lumina zilei că se află vrăjitori şi vrăji pe 
lume, de care să mă ferească Dumnezeu sfîntul, că eu, unul, 
nu ştiu să mă feresc. De-aia te şi rog, ca pe Hristos, să mă 
laşi, luminăţia-ta, să dorm şi să mă mai slăbeşti cu 
întrebările, dacă nu vrei să mă azvirlu pe fereastră. 

— Dormi liniştit, Sancho dragă, răspunse don Quijote, 
numai de te-or lăsa înţepăturile şi pişcăturile primite-n dar, 
precum şi sfîrlele cu care ai fost pecetluit. 

— Nici o durere, răspunse Sancho, n-a ajuns să-mi fie 
mai de ocară decit aceea a sfirlelor, şi nu de alta, ci numai 
fiindcă mi-au fost trase de duene, vedea-le-aş să le văd în 


focul gheenei! Şi iarăşi mă-ntorc şi te rog să mă laşi, 
luminăţia-ta, să dorm, căci somnul este alinare a restriştilor 
pentru aceia care le îndură cînd sînt treji. 

— Amin, spuse don Quijote, şi Domnul fie cu tine! 

îi cuprinse dară pe amîndoi somnul, şi într-acestea, lui 
Cide Hamete — ticluitorul acestei mari istorii — îi veni chef 
să aştearnă în scris şi să povestească de unde şi pină unde 
le-a trăsnit ducelui şi ducesei să ţeasă toate firele năzbitiei 
celeia mai înainte pomenite. Şi spune cum că bacalaureatul 
Samson Carrasco, căruia nu-i ieşise din minte că, atunci 
cînd s-a dat drept Cavalerul Oglinzilor, a fost biruit şi 
doboriît de don Quijote — biruire şi doborire care i-au năruit 
şi i-au întors pe dos toate socotelile — a vrut să-şi mai cerce 
o dată norocul, nădăjduind c-o scoate mai bine treaba la 
capăt decît de data trecută; şi aşa, după ce-l luă pe pajul 
care adusese răvaşul şi darul către Teresa Panza, femeia lui 
Sancho, şi-l iscodi, să afle unde hălăduia don Quijote, îşi 
făcu rost de alte arme şi de-un alt cal, şi-şi zugrăvi pe 
pavăză o lună albă, încărcînd totul pe spinarea unui catîr, 
pe care-l mîna un alt ţăran, iar nu Toma Cecial, scutierul lui 
de odinioară, ca să nu fie recunoscut nici de Sancho şi nici 
de don Quijote. Sosi apoi la castelul ducelui, care-l vesti de 
drumul şi de calea pe care apucase don Quijote, cu gîndul 
să fie faţă la întrecerile cavalereşti din Zaragoza. îi mai 
spuse şi de isnoava pe care i-o făcuseră cu mijlocul 
dezlegării de vrăji a Dulcineii, care avea să fie dusă la 
îndeplinire pe socoteala bucilor lui Sancho. în cele din urmă 
îi povesti şi de renghiul pe care-l jucase Sancho lui stăpînu- 
su, făcîndu-l să creadă că Dulcinea era vrăjită şi 
preschimbată în ţărancă, şi cum ducesa — soaţa lui — îl 
făcuse, la rindul ei, pe Sancho să creadă că el era acela ce 
se înşela, fiindcă Dulcinea era cu adevărat vrăjită, lucru de 
care se strică de ris şi se minună foarte bacalaureatul, 
gindindu-se atît la pehlivănia şi nerozia lui Sancho, cît şi la 
culmea smintelii lui don Quijote. Ducele îi ceru ca, dacă va fi 
să-l vadă pe don Quijote, fie că ho dovedi, fie că nu, eltot să 
se-ntoarcă pe-acolo ca săd povestească cele îritimplate. Aşa 


şi făcu bacalaureatul: purcese în căutarea lui, nud găsi în 
Zaragoza, o porni mai departe şi i se întîmplă cele mai 
înainte pomenite. Se întoarse la castelul ducelui şid povesti 
totul de-a fir-a-păr, dimpreună cu tocmelile luptei, precum 
şi că don Quijote făcea acum cale-ntoarsă, spre a duce la 
îndeplinire — ca un bun cavaler rătăcitor ce se afla — 
legămiîntul de a se reîntoarce pe un an la el în sat, în care 
răstimp, spunea bacalaureatul, poate că s-o lecui de 
sminteala lui, căci acesta era şi temeiul ce-l îndemnase să se 
folosească de toate acele străvestiri, fiindcă era mai mare 
păcatul ca un hidalgo atit de dăruit de Dumnezeu să fie 
nebun. Cu vorbele astea se despărţi de duce şi se-ntoarse la 
el în sat, aşteptîndud acolo pe don Quijote, care venea după 
el. De aici îi veni în gind ducelui săd joace acel renghi: atit 
era de mare desfătarea ce i-o dădeau năzdrăvăniile lui 
Sancho şi ale lui don Quijote; şi, cu o droaie de slujitori de- 
ai săi — care pe jos, care de-a călare — puse stăpînire din 
toate părţile pe drumurile mai apropiate şi pe cele mai 
depărtate din jurul castelului pe unde-şi dădea şi el cu 
gindul că s-o întoarce don Quijote, socotind ca oamenii lui 
să-l aducă cu binele sau cu sila la castel de-o fi să dea de el; 
oamenii îl găsiră şi-i deteră de veste şi ducelui, care, 
pregătind din vreme toate cele trebuincioase, numai ce 
primi vorbă de sosirea lui don Quijote, că şi porunci să se 
aprindă luminările şi candelele din curte şi să se întindă 
Altisidora pe catafalc, punind la cale şi celelalte ceremonii 
mai-nainte spuse, care păreau atît de fireşti şi atit de bine 
ticluite, că de la ele şi pin” la adevăr cale lungă nu mai era. 
Şi mai spune Cide Hamete că el îi socoate tot atit de 
zănatici şi pe păcălici ca şi pe păcăliţi, şi că ducele şi ducesa 
nu erau nici la două degete depărtare de-a arăta şi ei a 
zevzeci, o dată ce-şi dădeau atita osteneală ca să 
amăgească pe alţi doi zevzeci, dintre care pe unul îl prindea 
ziua horăind, de puteai să tai lemne pe el, iar pe celălalt 
veghind cu tot soiul de gînduri pidosnice, şi apucindu-l, o 
dată cu ivirea zorilor, şi cheful sculatului, căci perinile de 


puf care te îmbie la odihnă nu i-au stat niciodată la inimă lui 
don Quijote, fie el biruit, fie biruitor. 

Altisidora — de care don Quijote era pe deplin 
încredinţat că trecuse înapoi de la moarte la viaţă — 
punindu-se la mintea stăpînilor ei, se încinse pe cap cu 
aceeaşi cunună pe care o purta pe catafalc şi, îmbrăcată 
într-o cămaşă de tafta albă, semănată cu flori de aur, cu 
părul răsfirat pe spate şi sprijinindu-se de-un toiag de 
abanos negru din cel mai scump, intră în odaia lui don 
Quijote, care, tulburat şi zăpăcit la ivirea ei, se ghemui şi se 
acoperi aproape pe de-a-ntregul cu cearceafurile şi cu 
învelitorile patului, amuţit de-a binelea şi neînstare să arate 
faţă de ea nici cea mai mică urmă de curtenie. Se aşeză 
Altisidora intr-un jeţ de lingă căpătiiul lui şi, după ce scoase 
un oftat din adîncul rărunchilor, cu glas stins şi dăulat îi 
spuse: — Cînd femeile cele de neam mare şi fetele cele 
cuminţi îşi calcă cinstea-n picioare şi dau îngăduinţă limbii 
să nesocotească legile bunei-cuviinţe, atunci se cheamă că 
ele au ajuns la aliman. Sînt şi eu, seniore don Quijote de La 
Mancha, una din acestea, obidită, biruită şi îndrăgostită; 
totuşi, atît de mult ştiu să şi rabd şi să-mi păstrez şi cinstea 
incit, de răbdătoare şi de cinstită ce sînt, inima mi s-a frint 
din pricina tăcerii şi mi-a luat şi viaţa. Cu gindul la 
neînduplecarea pe care mi-ai arătat-o — o, cavalere 
împietrit la suflet, mai neîndurat decit stînca la jelania mea 
— am răposat acu două zile, sau am fost cel puţin luată 
drept răposată de către cei ce m-au văzut; şi de n-ar fi fost 
ca zeul dragostei să se milostivească de mine şi să-mi 
hărăzească leacul în caznele acestui scutier de ispravă, 
acolo aş fi rămas, pe ceea lume. 

— Ar fi făcut mai bine zeul dragostei, spuse Sancho, să-ţi 
hărăzească leacul în caznele măgarului meu, şi i-aş fi 
mulţumit frumos. Dar ia spune-mi, cuconiţă, aşa să-ţi facă 
parte cerul de-un ibovnic mai omenos decît stăpinu-meu, ia 
spune-mi, ce-ai văzut pe ceea lume? Ce-i pe-acolo prin iad? 
Căci cine moare deznădăjduit, vrea, nu vrea, de acel lăcaş 
trebuie să aibă parte. 


— Ca să vă spun. drept, răspunse Altisidora, eu nu cred 
să fi murit pe de-a-ntregul, fiindcă n-am intrat chiar în iad, 
căci dac-aş fi intrat acolo, apăi nici vorbă că n-aş mai fi 
putut ieşi, oricît aş fi vrut. Adevărul e că am ajuns numai 
pînă la poarta iadului, unde hălăduiau bătind mingea vreo 
cinci-şase perechi de împieliţaţi, toţi în ciorapi lungi şi-n 
pieptare, cu gulere mari împodobite cu şpiţuri de Brabant 
lucrate-n igliţă, la fel şi îndoiturile mînecilor, ce le slujeau de 
mînecuţe, de unde le ieşeau afară vreo patru degete din 
braţ, ca să le arate mai lungi mîinile, în care ţineau nişte 
bețe de foc cu care băteau mingile. Ce m-a uimit mai mult 
este că-n loc de mingi se slujeau de cărţi, pline, pare-se, cu 
vînt şi cu cîlţi, lucru cu totul nemaivăzut şi ciudat; dar nici 
asta nu m-a uimit atîta cît faptul că, fiind firesc la jucători ca 
acei ce cîştigă să se bucure şi cei ce pierd să se amărască, 
acolo, în jocul acela, toţi tolocăneau, toţi bodogăneau şi toţi 
blestemau. 

— Păi nici nu-i de mirare, răspunse Sancho, fiindcă 
dracii, joacă nu joacă, cîştigă nu cîştigă, mulţumiţi tot nu 
pot fi vreodată. 

— Aşa o fi, răspunse Altisidora. Dar mai e ceva, care 
aşijderea mă minunează — vreau adică să spun că mă 
minuna atunci — şi anume că la cea dinţii zvirlitură nu mai 
rămînea o minge teafără şi nici bună să mai slujească şi-a 
doua oară, aşa că luau una după alta la cărţi cu nemiluita, şi 
din cele noi şi din cele vechi, să te cruceşti, nu alta! Uneia 
din ele, nouă să-ţi ia ochii şi frumos legată, îi traseră un 
bobiîrnac de-i ieşiră maţele şi i se făcură foile varză. Atunci 
zise un drac către altul: Ia vezi ce carte-i aia ? lar celălalt 
împieliţat îi răspunse: Asta e A doua parte din istoria lui 
Don Quijote de La Mancha, nu aceea alcătuită de Cide 
Hamete, făuritorul ei dintii, ci de un aragonez, care zice că-i 
de felul lui din Tortesillas. Fugi cu ea de-aci, făcu diavolul 
care întrebase, şi azvirle-o-n hăurile iadului, să n-o mai văd 
în ochi! Cum, chiar aşa de proastă e? răspunse celălalt. Atît 
e de proastă, îi întoarse vorba cel dintii, că să m-apuc eu 
însumi cu tot dinadinsul să fac una mai proastă, şi tot n-aş 


izbuti! Dracii îşi văzură mai departe de joc, dînd de-a 
azvirlita şi cu alte cărţi, iar eu, fiindc-am auzit pomenindu- 
se de numele lui don Quijote, la care ţin şi pe care-l 
îndrăgesc atîta, am avut grijă să nu-mi iasă din minte 
această vedenie din ceea lume. 

— Păi chiar vedenie trebuie să fi fost, nici nu mai încape 
vorbă, spuse don Quijote, fiindcă alt eu nu se mai află pe 
lume, şi măcar că istoria asta umblă pe-aci din mînă-n mînă, 
în nici una nu se opreşte, fiindcă toţi îi dau cu piciorul. Eu 
nu mi-am ieşit din fire auzind că rătăcesc ca o arâtare prin 
beznele liăurilor sau la lumina cea limpede de pe faţa 
pămîntului, fiindcă nu sînt eu acela de care vorbeşte 
povestea aceasta. De-o fi ea bună, aidoma cu cele 
petrecute, şi adevărată, i-o ţine viaţa veacuri întregi; dar 
de-o fi proastă, apăi cale lungă n-o avea ea de la născare şi 
pîn' la îngropare. 

Altisidora sta tocmai să se mai plingă încă de don 
Quijote, cînd el îi zise: — De-atitea ori ţi-am mai spus, 
domniţă, ce rău îmi pare că ţi-ai îndreptat gindurile către 
mine, fiindcă ale mele gînduri mai degrabă recunoştinţă pot 
să-ţi aducă decît alinare. Eu am venit pe lume ca să fiu al 
Dulcineii din 'Ioboso; şi ursita — dac-o fi adevărat că se află 
aşa ceva — ei m-a hărăzit; să-mi treacă, dară, prin gind că 
vreo altă frumuseţe ar putea să ia locul pe care ea-l 
păstrează la mine-n inimă, ar fi ca şi cum mi-ar trece prin 
gind să aduc luna pe pămînt. Desluşirea asta ţi-e de ajuns 
ca să intri iarăşi în hotarele cinstei tale, fiindcă nimeni nu-şi 
poate lua pe seamă să aducă luna pe pămînt. 

Cînd auzi Altisidora una ca asta, arătindu-se supărată şi 
miînioasă foc, îi spuse: — Pe Dumnezeul meu, don Scrumbie- 
Afumată, inimă de iască, sîmbure de curmală, mai 
îndărătnic şi mai ţanţoş decît mirlanul cînd stai să te rogi de 
el, că de m-oi repezi la tine, ochii ţi-i scot, nu alta! N-ăi 
crede cumva, don Snopitule şi don Stilcitule de ciomege, că 
am murit eu de dragul tău? Tot ce-ai văzut aseară a fost 
doar ticluială, că nu sînt eu una din acelea care să las să mă 


doară nici cît negru sub unghie pentru nişte pirliţi ca alde 
tine, darămite să mai şi mor 1 

— Cred şi eu, ba bine că nu, zise Sancho, căci treaba 
asta cu muritul din dragoste e ceva de să te strici de ris. De 
spus, pot ei, îndrăgostiţii, să spună, dar de făcut, asta s-o 
creadă luda! 

Pe cînd stăteau ei aşa de vorbă, iată că intră şi acel 
meşter la harfă, cîntăreţ şi poet, care cîntase cele două 
stanţe pomenite mai nainte, şi care acum, făcînd o 
plecăciune adîncă în faţa lui don Quijote, îi spuse: — Să mă 
socoţi, seniore cavaler, şi să mă înnumeri printre slujitorii 
cei mai credincioşi pe care-i ai, fiindcă de multă vreme te- 
ndrăgesc cum nu se mai poate, atit pentru faima, cât şi 
pentru isprăvile luminăţiei-tale. 

Don Quijote îi răspunse: 

— Să-mi spui mai întîi cine eşti, pentru ca şi curtenia 
mea să fie pe potrivă cu vrednicia domniei-tale. 

Flăcăiandrul răspunse că era cîntăreţul şi slăvitorul 
Altisidorei din noaptea trecută. 

— Nici vorbă, răspunse don Quijote, că viersul ţi-e 
desăvîrşit; dar ceea ce ai cîntat domnia-ta nu mi se pare 
Chiar de tot potrivit, pentru că ce-au de-a face stanţele lui 
Garcilaso cu moartea acestei domniţe ? 

— Luminăţia-ta, răspunse cîntăreţul, să nu te prindă 
mirarea de asta, fiindcă la poeţii cei necopţi din vremea 
noastră aşa-i năravul, ca fiştecare să scrie ce-i trăsneşte şi 
să şterpelească de pe la cine i se năzăreşte; şi nu se află 
nerozie cîntată sau scrisă de ei care să nu fie pusă pe 
seama licenţei poetice. 

Don Quijote era tocmai gata să răspundă, dar fu 
împiedicat de venirea ducelui şi a ducesei, care intrară la el 
să-l vadă; şi între ei toţi se încinse o vorbire lungă şi 
desfătătoare, în care Sancho turnă atîtea ghiduşii şi atitea 
vorbe de duh, că-i lăsă din nou minunaţi pe duce şi pe 
ducesă, atît prin felul lui de găgăuţă, cât şi prin mintea lui 
cea firoscoasă. Don Quijote îi rugă cu cerul cu pămîntul să-i 
îngăduie a pleca chiar în acea zi, deoarece cavalerilor celor 


biruiţi, aşa cum e el, le stă mai bine să şadă într-o cocină 
decît în palate din cele crăieşti. Ei îi deteră bucuroşi 
încuviințarea, iar ducesa îl întrebă dacă-şi mai păstra 
Altisidora loc de cinste în cugetul lui. El îi răspunse: — Să 
ştii de la mine, mărită doamnă, că tot răul fetei ăştia de la 
lenevie se trage, şi asta nu-şi are leacul decît într-o muncă 
cinstită şi fără preget. Mai adineauri îmi spunea că se 
poartă şpiţuri prin iad; cum ea trebuie că ştie să le lucreze, 
apăâi să nu le mai lase din mină, că dacă-i tot prinsă-n treabă 
să mişte cîrligele, atunci n-or mai juca în mintea ei chipul 
sau chipurile aceluia pe care-l îndrăgeşte ; ăsta-i adevărul 
adevărat, asta mi-e părerea şi asta mi-e povaţa. 

— Şi e şi a mea, adăugă Sancho, fiindcă de cînd mama 
m-a făcut n-am văzut-o pe nici una din cele ce lucrează cu 
igliţa să fi murit din dragoste; căci fetele cele vrednice au 
aminte mai degrabă să-şi mîntuie trebile decit să se 
gîndească la dragostele lor. Şi-n asta mă iau după mine, 
fiindcă atunci cînd stau de săp pămîntul, nu-mi mai aduc 
aminte de jumătatea mea, vreau adică să spun de Teresa 
mea, care mi-e mai dragă decit lumina ochilor. 

— Că bine zici, spuse ducesa. De-acu înainte oi pune-o şi 
eu pe Altisidora mea să-şi facă de lucru cu ceva albituri, că-i 
pricepută-n asta ca nimeni alta. 

— Nu mai e nici o nevoie, stăpînă, să mă folosesc de 
acest leac, răspunse Altisidora, fiindcă gîndul la 
neîndurarea pe care mi-a arătat-o derbedeul şi nemernicul 
ăsta mi-o scoate acele gînduri din minte, fără să mă mai ajut 
de vreun alt meşteşug; şi, cu îngăduinţa măriei-tale, vreau 
să şi ies de-aci, ca să nu mai văd în faţa ochilor nu zic 
făptura lui cea posomorită, cît mai degrabă mutra lui aia 
pocită şi scirbavnică! 

— Asta se aseamănă, spuse ducele, cu ceea ce adesea se 
spune, cum că acel ce rosteşte ocări gata e să şi ierte. 

Altisidora făcu chip că-şi şterge lacrimile cu o băsmăluţă 
şi, închinîndu-se cu o plecăciune în faţa stăpînilor ei, ieşi din 
odaie. 


— Rea ursită, sărmană fătucă, spuse Sancho, rea ursită, 
Zic, îţi menesc, că ai avut de-a face cu un suflet de turc şi cu 
o inimă de cremene. Pe legea mea că de-ai fi avut de-a face 
cu mine, apăi alt cocoş îţi cînta 784. 

Cu asta vorbirea luă sfîrşit, don Quijote se îmbrăcă, cină 
apoi cu ducele şi cu ducesa, şi o porni la drum chiar în acea 
seară. 


Capitolul LXXI 

Despre ceea ce i s-a întîmplat lui don Quijote cu scutierul 
său Sancho pe cînd făceau calea-ntoarsă 

către satul lor 

Biruitul şi obijduitul don Quijote mergea, pe de o parte, 
îngîndurat din cale-afară, iar pe de alta, bucuros cum nu se 
mai poate. Mîhnirea îi era pricinuită de înfrîngere, iar 
bucuria de darul tămăduitor al lui Sancho, aşa cum şi l-a 
dovedit prin învierea Altisidorei, deşi nu era chiar cu totul 
încredinţat că fata cea îndrăgostită fusese intr-adevăr 
moartă. 

— Stăpiîne, chiar că sînt eu cel mai nenorocos vraci din 
ciţi or fi pe lumea asta, unde se află doftori care, omorîndu- 
şi bolnavii ce le sînt daţi în grijă, mai şi cer să fie plătiţi din 
gros pentru munca lor, care nu-i alta decît că iscălesc o 
ţidulă cu niscai leacuri, nici măcar acelea făcute de ei, ci de 
spiţer; şi iată-i pe bolnavi păcăliţi. lar eu, care, pentru 
sănătatea altora, am de îndurat sîngerări, bobirnace, 
împunsături, înţepături şi lovituri de bici, eu n-am de 
căpătat nici o lăţcaie; dar să fiu eu afurisit că, dacă-mi mai 
cade pe mînă vreun bolnav, mai-nainte de a-l îngriji, trebuie 
să-mi îngrijească şi să-mi ungă el mina, că doar şi popa 
trăieşte din ce slujeşte, fiindcă nu-mi vine să cred că cerul 
mi-a hărăzit darul acesta, pe care-l am, doar ca să-l folosesc 
pentru alţii şi eu să rămîn cu buza umflată! 

— Ai dreptate, dragă Sancho, răspunse don Quijote. Eu, 
din parte-mi, atita pot să-ţi spun, că dacă voiai plată pentru 
biciuirea ce trebuia s-o rabzi ca s-o dezlegi pe Dulcinea, 
apoi eu de mult ţi-aş fi dat-o, şi încă destul de bunicică; nu 
ştiu însă dacă, plătindu-te, s-ar mai prinde leacul, şi n-aş 
vrea ca răsplata ce ţi-aş da-o să împiedice tămăduirea ei. Cu 
toate astea, cred că n-avem nimic de pierdut dacă facem şi 
noi o încercare; uite, Sancho, cumpăneşte bine cît vrei să 
ceri, şi biciuieşte-te pe loc; apoi plăteşte-te pe numărate şi 
chiar cu mîna ta, fiindcă tot ai la tine banii mei. 

La această îmbiere, deschise Sancho nişte ochi cît cepele 
şi nişte urechi de-o palmă, încuviinţă în sinea lui să se 


biciuiască de bună voie şi spuse către stăpinu-su: — Aşa mai 
zic şi eu, stăpine; iacă, dacă mă aleg şi eu acolo cu cîte ceva, 
sînt gata să-ţi fac pe plac luminăţiei-tale în tot ce-ţi pofteşte 
inima, că numai dragostea de copii şi de muierea mea mă- 
ndeamnă să mă arăt atît de hulpav. la spune-mi, luminăţia- 
ta, cam cît mi-ai da de fiecare lovitură pe care mi-aş arde-o? 

— Dragă Sancho, răspunse don Quijote, dac-ar fi să te 
plătesc chiar după cît ar face felul şi însemnătatea acestui 
leac, apăâi nici comorile Veneţiei] şi nici aurul băilor de la 
Potosi n-ar fi de ajuns; socoteşte-te cam după cîţi galbeni 
am eu la tine şi hotărăşte singur preţul pentru fiecare 
lovitură. 

— Loviturile, răspunse Sancho, sînt trei “mii trei sute şi 
nu mai ştiu cîte; din ele mi-am dat pîn-acum cinci, mai 
rămîn celelalte; să zicem că astea cinci alcătuiesc nu mai 
ştiu cîte, şi atunci rotunjim numărul lor la trei mii trei sute; 
punind de fiecare un sfert de real — nu le las mai ieftin să 
ştiu de bine că s-ar da şi lumea peste cap ! — se ridică la 
trei mii trei sute de sferturi de real; dacă din trei mii 
scădem jumătate, mai rămîn o mie cinci sute de jumătăţi de 
real, care fac şapte sute cincizeci de reali întregi; ceilalţi 
trei sute fac o sută cincizeci de jumătăţi de real, aşa că vin 
şaptezeci şi cinci de reali întregi, pe care, dacă-i punem la 
cei şapte sute cincizeci de dinainte, fac cu totul şi cu totul 
opt sute cincizeci de reali. 2 Pe ăştia mi i-oi lua eu din ceea 
ce am la mine de la luminăţia-ta şi-oi intra şi eu la mine-n 
casă bogat şi mulţumit, măcar că tăbăcit nu glumă, fiindcă 
cine vrea să prindă peşte3 iacă, mai mult nu spun! 

— Sancho, binecuvîntatule! Sancho, drăguţule 1 strigă 
don Quijote. Cît de îndatoraţi faţă de tine om rămîne 
Dulcinea şi cu mine cîte zile de viaţă ne-o mai hărăzi cerul! 
Dacă ea îşi capătă iarăşi înfăţişarea de dinainte — şi nici că 
se poate să nu şi-o capete — nefericirea ei se va socoti 
fericire, iar 785 786 biruirea mea, preafericită biruinţă; şi 
gindeşte-te, Sancho, cînd găseşti cu cale să-ţi începi 
biciuirea, că dacă faci treaba asta mai repede, uite, îţi mai 
dau încă o sută de reali pe deasupra. 


— Cînd? răspunse Sancho. Apăi negreşit chiar în 
noaptea asta; ai numai luminăţia-ta grijă să ne-o petrecem 
pe cîmp, sub tăria cerului, că mi-oi pune eu pielea la 
saramură. 

Sosi în sfîrşit şi noaptea, pe care don Quijote o aşteptase 
cu o nerăbdare atît de grozavă, încit îi venea să creadă că 
se sfărimaseră roţile carului lui Apolo şi că ziua se 
prelungea mai mult decit de obicei, aşa cum se întîmplă cu 
îndrăgostiţii care niciodată nu-şi potrivesc nerăbdarea după 
măsura timpului. în cele din urmă se înfundară între nişte 
copaci plăcuţi ce se aflau nu departe de drum, unde, după 
ce scoaseră şaua de pe Rocinante şi samarul de pe asin, se 
întinseră pe iarbă verde şi cinară din merindele lui Sancho, 
care, făcînd din căpăstrul şi din legăturile măgarului un 
gîrbaci zdravăn şi mlădios, se dete deoparte, cam la 
douăzeci de paşi de stăpînu-su, între nişte fagi. Don Quijote, 
care-l văzu că se duce la treabă cu atita curaj şi cu atîta 
bărbăţie, îi spuse : — la seama, firtate, să nu te faci fărîime, 
dă şi tu răgaz loviturilor, să se mai aştepte una pe alta, n-o 
lua la goană nebuneşte, aşa ca la jumătatea drumului să ţi 
se taie răsuflarea ; vreau adică să spun să nu fi atit de 
neîndurat în loviturile ce ţi le arzi, încât să-ţi dai duhul mai- 
nainte de-a ajunge la numărul care trebuie; şi, ca să nu 
pierzi nici pe-o carte prea mare, nici pe una prea mică, iată, 
eu o să stau aici deoparte şi o să număr pe mătăniile astea 
ale mele loviturile pe care ai să ţi le dai. Aibă-te cerul în 
pază pe potriva gindului tău celui bun. 

— Bunul platnic de nici un zălog nu se sperie, răspunse 
Sancho; eu am de gînd să mă lovesc în aşa fel încît, fără a- 
mi lua viaţa, să mă doară totuşi, fiindcă-n asta zic eu că stă 
tot rostul minunii. 

Se despuie cît ai clipi pînă la briîu şi, înşfăcînd biciul, 
începu să se croiască, iar don Quijote începu şi el să numere 
loviturile. Să-şi fi tot dat Sancho cam între şase şi opt 
lovituri, cînd i se păru că prea se-ngroaşă gluma şi că o 
lăsase prea ieftin cu preţul, şi mai oprindu-se puţintel, să 
răsufle, spuse către stăpînu-său că-şi făcuse prost 


socoteala, fiindcă fiecare din loviturile acelea făcea nu un 
sfert, ci o jumătate de real. 

— Dă-i tu nainte, Sancho dragă, şi n-o lăsa baltă, îi zise 
don Quijote, c-oi îndoi şi eu preţul la care ne-am tocmit! 

— Dacă-i aşa, zise Sancho, atunci cu Dumnezeu înainte, 
las” să şi plouă loviturile ! 

Dar coţcarul de el nu şi le mai croia acum pe spinare, ci 
plesnea în copaci, scoţînd din cînd în cînd nişte gemete de 
parcă la fiecare lovitură şi-ar fi dat şi sufletul. Don Quijote, 
minat de-o grijă duioasă, şi anume de frică să nu moară 
Sancho, aşa încît, din nesăbuinţa lui, să i se ducă aşteptările 
pe apa sîmbetei, zise: — Pentru numele lui Dumnezeu, 
Sancho dragă, să ne oprim aici unde-am rămas, fiindcă nu- 
mi pare de loc uşori leacul ăsta, şi apoi graba strică treaba, 
că doară nici Domnu n-a zidit lumea într-o singură zi. Dacă 
am numărat cum trebuie, apăi ţi-ai ars pîn-acum mai bine 
de-o mie de lovituri ; destul pentru astăzi, că şi măgarul, ca 
să vorbim mai din topor, rabdă să fie încărcat, dar nu şi să 
fie strivit. 

— Nu, nu, stăpîne, răspunse Sancho, nu vreau să se 
spună despre mine: la plăcinte înainte, la război înapoi; mai 
stai, luminăţia-ta, încă puţin la o parte şi lasă-mă să-mi mai 
ard încă o mie de lovituri măcar, că-n două rînduri din astea 
om fi gata cu toată treaba, ba încă ne mai şi prisoseşte. 

— Dacă ai chiar atîta tragere de inimă, spuse don 
Quijote, apăi Domnul cu tine, dă-i drumul, că,uite, eu mă 
trag la o parte. 

Se-ntoarse Sancho la treaba lui cu atîta curaj, încît jupui 
de scoarță o sumedenie de copaci, atît de mare era învier- 
şunarea cu care se biciuia; şi ridicînd glas, în timp ce dădea 
o lovitură de moarte unui fag, strigă: — Aci o să piară 
Samson şi toţi cîţi sînt de partea lui! 

Sări don Quijote ca ars la zvonul glasului celui jalnic, 
precum şi al loviturii date de năprasnicul gîrbaci, şi, 
smulgindu-i lui Sancho din mină căpăstrul răsucit care-i 
slujea de bici, îi spuse: — Ferească Sfintul, Sancho 
scumpule, ca, dintr-un chef de-al meu, tu să-ţi pierzi viaţa 


de care ai atita nevoie ca să porţi de grijă muierii şi copiilor 
tăi; las” să aştepte Dulcinea un prilej mai prielnic, că eu am 
să mă mulţumesc cu nădejdea de-a o vedea repede mîntuită 
şi-oi aştepta să prinzi puteri noi pentru ca să se-ncheie şi 
treaba asta, spre mulţumirea tuturor. 

— Ei, dacă aşa ţi-e voia, stăpîne, răspunse Sancho, să fie 
într-un ceas bun; pune-mi numai giubeica luminăţiei-tale pe 
umeri, fiindcă sînt tot o apă şi n-am poftă să răcesc, că asta- 
i primejdia ce-i paşte de obicei pe aceia ce nu-s încă 
deprinşi să facă pocăință. 

Don Quijote, ascultindu-l, rămase gol şi-l acoperi pe 
Sancho, care dormi buştean pînă ce-l trezi soarele. 

Şi-ndată o porniră iar la drum, pînă cînd poposiră 
deocamdată într-un sat ce se afla cam la trei leghe de locul 
acela. Descălecară dinaintea unui han, pe care don Quijote 
îl luă drept atare, iar nu drept castel cu tainiţe adinci, cu 
turnuri zimţate şi cu punți ce se ridică; căci, după 
înfrîngerea lui, vorbea cu mai mult scaun la cap despre 
toate lucrurile, aşa cum se va vedea îndată. Fură găzduiţi 
într-o cămară joasă, căreia-i slujeau drept velinţe de pereţi 
nişte bucăţi vechi de piele zugrăvită x, aşa cum e obiceiul la 
ţară. Pe una din ele, o mină lipsită de orice măiestrie 
zugrăvise răpirea Elenei, atunci cînd cutezătorul oaspete îi 
furase lui Menelau nevasta, iar pe cealaltă zugrăvise istoria 
Didonei şi a lui Eneas, ea cocoţată pe un turn înalt şi făcînd 
cu o jumătate de cearceaf semne oaspetelui fugar, care-şi 
lua valea pe mare într-o corabie sau într-un caic. La cele 
două istorii, lui don Quijote nu-i scăpă din vedere că Elena 
nu 787 prea mergea în silă, fiindcă ridea pe înfundate ca o 
dră-coaică; dar în schimb, ochii frumoasei Dido se arătau 
vărsînd lacrimi cît nuca de mari. Văzînd toate acestea, don 
Quijote spuse: — Aceste două domniţe au fost atit de 
nefericite numai fiindcă nu s-au născut în vremea noastră, 
iar eu sînt şi mai nefericit decit ele fiindcă nu m-am născut 
în vremea lor, căci dacă mi-ar fi căzut în mînă aceşti domni, 
nici Troia n-ar mai fi fost pîrjolită şi nici Cartagina nimicită, 


pentru că, numai prin faptul că l-aş fi ucis pe Paris, ar fi fost 
înlăturate atitea restrişti. 

— Pot să pun prinsoare, zise Sancho, că n-o trece multă 
vreme şi n-ai să mai găseşti crişmă, dugheană, han sau băr- 
bierie unde să nu fie zugrăvită istoria isprăvilor noastre; 
dar tare-aş mai vrea să le zugrăvească mîinile altui meşter 
decit acela care le-a zugrăvit pe-astea. 

— Ai dreptate, Sancho, zise don Quijote, fiindcă zugravul 
ăsta este ca Orbaneja, un pictor care trăia la Ubeda şi care, 
cînd era întrebat ce zugrăveşte, răspundea: Ce-o vrea să 
iasă. Şi dacă zugrăvea cumva vreun Cocoş, scria dedesubt: 
acestd'i cocoj, ca să nu creadă lumea c-ar fi fiind cumva 
vulpe. La fel mi se pare mie, dragă Sancho, şi zugravul sau 
povestitorul — fiindcă, la urma urmei, totuna e —* carea 
dat la iveală istoria noului don Quijote, aceea ce-a ieşit de 
curînd, unde a zugrăvit sau a scris şi el ce-o vrea să iasă; 
sau o fi ca şi stihuitorul acela numit Mauleon, care trăia cu 
ani în urmă la Madrid şi care răspundea pe nerăsuflate la 
tot ce era întrebat, şi, fiind o dată întrebat ce vrea să zică 
Deum de Deo răspunse: De unde să dau ? Dar să lăsăm 
astea; spune-mi mai bine, Sancho, dacă ai de gind să-ţi mai 
tragi la noapte şi un al doilea tain de plesne şi să-mi mai 
spui dacă vrei să faci treaba asta între patru pereţi sau sub 
tăria cerului. 788 

— Pe legea mea, stăpine, răspunse Sancho, că pentru 
plesniturile ce am de gind să mi le ard, mi-e totuna dacă-s 
în casă sau pe cîmp; dar, cu toate astea, parcă mai bine mi- 
ar cădea să fie între copaci, fiindcă, nu ştiu cum, ei parcă-mi 
ţin isonul şi mă ajută de minune să-mi îndur caznele. 

— Nu se poate una ca asta, dragă Sancho, răspunse don 
Quijote, ci, ca să-ţi mai tragi şi tu sufletul, e mai bine să 
amînăm treaba pentru cînd om ajunge la noi în sat, că cel 
mai tirziu poimiine o să fim acolo. 

Sancho îi răspunse că bucuros i-ar face pe voie, dar că el 
ar vrea să mîntuie mai repede cu daravera asta acum, cînd 
tot s-a pornit pe treabă, şi să bată fierul cât îi cald, fiindcă 
zăbava îi de multe ori primejdioasă, şi că, pe lîngă 


rugăciuni, mai trebuie să dai şi din mîini, şi că mai mult face 
un ia acuma decit doi las”, c-o să-ţi dau, şi că să nu laşi 
vrabia din mînă pentru cioara de pe gard. 

— Mai scurteaz-o, Sancho, cu zicalele, pentru numele lui 
Dumnezeu, că pare-mi-se te-ntorci iarăşi la sicut erat*. 
Vorbeşte şi tu limpede, spune verde ce ai de spus şi nu-ţi 
mai înciîlci vorba, că doar nu o dată te-am tot învăţat treaba 
asta, şi ai să vezi atunci că sporeşti totul însutit. 

— Nu ştiu ce soartă afurisită mă paşte, răspunse Sancho, 
că nu pot să scot o vorbă cu miez fără să nu înnădesc şi o 
zicală, şi nu se află zicală care să nu-mi pară că-i vorbă cu 
miez; o să mă-ndrept, totuşi, dac-oi putea ! 

Şi cu aceasta luă sfîrşit pentru atunci vorbirea lor. 


Capitolul LXXII Despre felul cum don Quijote şi Sancho 
au ajuns la ei în sat 

Toată ziua aceea don Quijote şi Sancho rămaseră acolo-n 
sat la han, aşteptînd amîndoi să se lase noaptea, unul 
pentru 789 a duce la bun sfîrşit în cîmp deschis îndatorirea 
ce-o avea de-a se biciui, iar celălalt pentru a vedea odată şi 
odată mîntuită treaba asta, fiindcă de ea era legată şi 
împlinirea năzuinţei lui. într-acestea sosi la han un drumeţ 
călare, dimpreună cu vreo trei-patru slujitori, dintre care 
unul spuse către cel ce semăna a le fi stăpîn: — Aici ai putea 
luminăţia-ta să te odihneşti cîteva ceasuri după masă, 
seniore don Alvaro Târfe. Hanul arată a fi curăţel şi răcoros. 

Auzind don Quijote vorbele astea, zise către Sancho: — 
Ascultă, Sancho, cînd am frunzărit cartea aceea cu partea a 
doua din istoria mea, pare-mi-se c-am dat acolo-n treacăt de 
numele acesta al lui don Alvaro Târfe. 

— 'Tot ce se poate, răspunse Sancho. Săd lăsăm să 
descalece, şi-apoi horn întreba noi. 

Cavalerul descăleca, şi hangiţa îi dete o cămară joasă, 
faţă-n faţă cu aceea a lui don Quijote, cămară împodobită şi 
ea cu bucăţi de piele pictată, cam de-acelaşi soi cu cele 
aflate la don Quijote în odaie. Călătorul cel proaspăt sosit îşi 
îmbrăcă un strai uşor şi, ieşind în tinda cea încăpătoare şi 
răcoroasă a casei, pe unde se preumbla don Quijote, îl 
întrebă: — Unde călătoreşti domnia-ta, seniore cavaler? 

Iar don Quijote îi răspunse: — Ia, într-un sat de pe-aici 
din preajmă, de unde sînt şi eu de fel; dar domnia-ta unde 
călătoreşti? 

— Eu, seniore, răspunse cavalerul, mă duc la Grenada, 
că de pe-acolo sînt. 

— Din frumos loc mai eşti, nimic de zis, răspunse don 
Quijote. Dar ia spune-mi, rogu-te, numele dumitale, căci 
faptul de a -l şti — aşa cel puţin socot eu — are pentru mine 
mare însemnătate, mai mare decit aş putea, cu una cu 
două, să spun. 

— Numele meu este don Alvaro Târfe, răspunse 
oaspetele. 


La care don Quijote răspunse: — Socotesc negreşit că 
domnia-ta trebuie să fii acel don Alvaro Târfe de care-i 
vorba în a doua parte din Istoria lui Don Quijote de La 
Mancha, de curînd tipărită şi dată la lumina lumii de către 
un povestitor din zilele noastre. 

— Chiar eu sînt acela, răspunse cavalerul, iar cu 
pomenitul don Quijote, personajul cel mai de frunte al 
pomenitei istorii, am fost cit se poate de bun prieten, că 
doar eu sînt acela ce l-am scos de la el din sat sau, hai, cel 
puţin l-am îndemnat să vină la nişte întreceri ce se ţineau la 
Zaragoza, unde mă duceam şi eu; şi spun, pe sfîntul adevăr, 
că i-am dat multe dovezi de prietenie şi l-am şi scăpat de 
gide, care era cît pe ce să-i mîngiie spinarea, fiindcă prea 
fusese din cale-afară de cutezător. 

— Dar ia spune-mi, seniore don Alvaro, semăn eu cît de 
cit cu pomenitul don Quijote de care spui domnia-ta? 

— Aş, da* de unde, răspunse călătorul, cîtuşi de puţin ! 

— Şi don Quijote ăsta, spuse don Quijotele nostru, nu era 
el cumva însoţit de un scutier pe nume Sancho Panza ? 

— Ba da, era, răspunse don Alvaro, şi, măcar că trecea 
drept tare hazos, nu l-am auzit niciodată spunînd vreo 
vorbă duhlie, care-ntr-adevăr să aibă haz. 

— Te cred, şi încă cum, spuse atunci Sancho, că doar nu-i 
dat oricui să spună vorbe de duh! Şi Sancho ăsta, de care 
spui luminăţia-ta, înălțate cavalere, trebuie să fie un mare 
ticălos, un mare dobitoc şi un mare tilhar, toate de-a valma, 
fiindcă adevăratul Sancho Panza sînt eu, care am la haz şi 
de vinzare ! De nu mă crezi, iacă, fă luminăţia-ta o 
încercare: ia-te după mine măcar un an de zile, şi ai să vezi 
cum semăn la tot pasul vorbe de duh, şi încă atît de 
năstruşnice şi de multe, că cel mai adesea, fără să ştiu nici 
eu ce-mi toacă gura, îi fac de se ţin cu mîna de burtă pe toţi 
cîţi mă ascultă! Iar adevăratul don Quijote de La Mancha, 
viteazul, înțeleptul, îndrăgostitul, desferecătorul 
strimbătăţilor, ocrotitorul nevîrstnicilor şi al orfanilor, 
apărătorul vădanelor, frumosul după care mor copilele, cel 
ce-o are drept singură aleasă a inimii pe Dulcinea din 


Toboso, cea fără de seamăn pe lume, este cavalerul ce se 
află aici faţă şi care mi-e stăpîn. Oricare alt don Quijote şi 
oricare alt Sancho Panza nu-s altceva decît înşelătorie şi 
aiureală! 

— Pe Dumnezeul meu că te cred, răspunse don Alvaro, 
fiindcă mai mult haz ai avut tu, frăţioare, în cele cîteva 
vorbe pe care le-ai rostit, decît celălalt Sancho Panza în 
toate cîte am auzit eu ieşindu-i din gură, şi doar au fost cîtă 
frunză şi iarbă! Mai degrabă a mîncău arată acela decît a 
meşter la vorbă, şi mai degrabă a nerod decît a om de duh; 
şi sînt pe de-a-ntregul încredinţat că acei vrăjitori care-l 
prigonesc pe don Quijotele cel bun au ţinut să mă 
prigonească şi pe mine cu don Quijotele cel rău. Dar nici eu 
singur nu ştiu ce să mai spun, fiindcă m-aş încumeta să şi 
jur că l-am lăsat închis la 'Toledo-n balamuc, ca să se 
lecuiască, şi acum iată că-mi răsare aici un alt don Quijote, 
măcar că e cu totul deosebit de-al meu. 

— Eu, spuse don Quijote, nu ştiu dacă sînt sau nu bun; 
atita ştiu numai, că nu sînt eu cel rău: ca dovadă de asta, ţin 
să ştii şi domnia'ta, seniorele meu don Alvaro Târfe, că de 
cînd m-am pomenit pe lume, nu mi-a călcat o singură dată 
picioru-n Zaragoza; ba, dimpotrivă, fiindcă mi-a ajuns la 
ureche cum că don Quijotele ăsta scornitul s-a aflat şi el la 
jocurile de întrecere din acel oraş, dinadins n-am vrut s-o 
pornesc şi eu într-acolo, tocmai ca să-l dau de minciună în 
văzul lumii, aşa că m-am dus frumuşel la Barcelona, arhivă 
a curteniei, adăpost al străinilor, spital al săracilor, vatră a 
vitejilor, răzbunătoare a nedreptăţilor, recunoscătoare prin 
aceeaşi iubire faţă de cei care-i arată prietenie 
nestrămutată, şi neîntrecută pe lume în frumuseţea 
priveliştilor. Şi măcar că întimplările prin care-am trecut în 
Barcelona nu mi-au adus multă bucurie, ci, dimpotrivă, 
multă obidă, le îndur, totuşi, fără să cricnesc, numai fiindcă 
mi-a fost dat să văd oraşul. Ca să nu mai lungesc vorba, 
seniore don Alvaro Târfe, eu sînt don Quijote de La Mancha, 
cavalerul despre care s-a dus vestea, iar nu nepricopsitul 
acela care a vrut să mă prade de numele meu şi să se 


fudulească cu gîndurile mele. De aceea te rog fierbinte, pe 
datoria domniei-tale de cavaler, să fii atit de bun şi să dai o 
mărturie în faţa judecătorului de-aici din sat cum că de cînd 
te ştii pe lume nu m-ai văzut niciodată pîn-acuma şi că nici 
eu nu sînt don Quijotele cel tipărit în partea a doua, nici 
acest Sancho Panza, scutierul meu, nu este cel pe care l-ai 
cunoscut domnia-ta. 

— Aşa am să şi fac, şi chiar foarte bucuros, răspunse don 
Alvaro, oricîtă uimire îmi stirneşte faptul de a vedea în 
acelaşi timp doi doni Quijoţi şi doi Sanchi, pe cît de 
asemenea la nume pe atît de deosebiți la faptă! Şi iată că 
mai spun o dată şi mărturisesc sus şi tare cum că n-am 
văzut ceea ce am văzut şi nici că s-a petrecut cu mine ceea 
ce s-a petrecut. 

— Nu mai încape vorbă, zise Sancho, că şi luminăţia-ta 
trebuie să fii vrăjit, ca stăpina mea Dulcinea din Toboso, şi 
de s-ar milostivi cerul ca dezlegarea de vrăji a luminăţiei- 
tale să mă ţie alte trei mii şi atitea de gîrbace cît mă ţine 
dezlegarea de vrăji a Dulcineii, apăi eu mi le-aş da bun 
bucuros, fără de nici o plată. 

— Nu pricep ce socoteală-i asta cu gîirbacele, spuse don 
Alvaro. 

Sancho îi răspunse c-ar fi prea lung să-i povestească, dar 
dac-or lua-o cumva pe-acelaşi drum, i-o povesti el. îi ajunse 
într-acestea şi ceasul prînzului, aşa că se ospătară laolaltă 
don Quijote şi don Alvaro Târfe. Întîmplarea făcu de intră în 
han şi alcadele satului dimpreună cu un notar, dinaintea 
cărui alcade, don Quijote ceru printr-o jalbă ca — aşa cum 
cerea dreptul lui — don Alvaro Târfe, cavalerul ce se afla 
acolo faţă, să dea mărturie dinaintea înălţimii-sale cum că 
nu-l cunoştea pe don Quijote de La Mancha, care se afla şi 
el acolo faţă, şi că nu el era acela despre care se vorbea 
într-o istorie scoasă la tipar şi căreia-i zicea: Partea a doua 
din Don Quijote de La Mancha, alcătuită de un anume 
Avellaneda, de fel din Tordesillas. Judecătorul — ca să nu ne 
mai întindem la vorbă — întări după lege cele spuse. 
Mărturia fu dată cu toate cele de trebuinţă într-o 


împrejurare ca asta, lucru de care don Quijote şi Sancho 
rămaseră mulţumiţi peste poate, ca şi cum o mărturie ca 
aceea ar fi avut cine ştie ce însemnătate pentru ei şi n-ar fi 
vădit îndeajuns deosebirea dintre cei doi doni Quijoţi şi cei 
doi Sanchi atit faptele, cît şi vorbele lor. Mai multe cuvinte 
curtenitoare, prin care se arătau gata a se sluji unul pe 
altul, se schimbară între don Alvaro şi don Quijote, de unde 
ieşi într-atita la iveală înţelepciunea marelui cavaler din La 
Mancha, încît îl scoase pe don Alvaro Târfe din greşeala în 
care stăruise pîn-atunci; ba începu chiar şi el să creadă că o 
fi fost poate vrăjit, de vreme ce atingea cu mîna lui doi doni 
Quijoţi atît de neasemănători unul cu celălalt. 

în faptul serii plecară şi ei de-acolo din sat; şi cam la vreo 
jumătate de leghe de han se rămureau două drumuri, unul 
care ducea către satul lui. don Quijote şi altul care se 
deschidea încotro trebuia s*o apuce don Alvaro. în acest 
scurt răstimp îi povesti don Quijote tot necazul cu biruirea 
lui, precum şi vrăjirea Dulcineii, dimpreună cu mijlocul de-a 
o tămădui, lucruri ce toate îl umplură iarăşi de uimire pe 
don Alvaro, care, după ce-i îmbrăţişă pe don Quijote şi pe 
Sancho, o luă pe drumul lui; iar don Quijote o luă şi el pe-al 
lui, şi acea noapte şi-o petrecu între alţi copaci, pentru a da 
putinţă lui Sancho să-şi ducă la capăt spăşirea; iar Sancho o 
duse la capăt întocmai ca şi noaptea trecută, adică pe 
socoteala scoarţelor de fagi, cu mult mai vîrtos decît pe-a 
spinării lui, de care avu atita grijă, că gîrbacele nici măcar o 
muscă n-ar fi putut să alunge, chiar de i s-ar fi aşezat pe 
umăr. O singură lovitură nu lăsă amăgitul don Quijote să-i 
scape de la numărătoare, şi făcu el socoteala că, dimpreună 
cu cele din noaptea trecută, erau trei mii şi douăzeci şi 
nouă de bice. Ai fi zis că şi soarele se sculase pe mînecate 
ca să vadă această jertfire, şi la lumina lui o porniră iarăşi la 
drum, vorbind înde ei despre amăgirea lui don Alvaro şi 
despre cît de bine chibzuit era faptul de a-i lua mărturie în 
faţa judecătorului, şi încă după toate cele cerute de lege. 

Merseră ei aşa o zi şi o noapte, fără să li se întimple 
nimic vrednic de-a fi povestit, în afară numai că Sancho îşi 


duse biciuirea la bun sfîrşit, lucru de care don Quijote 
rămase mulţumit cum nu se mai poate, aşteptind 
revărsarea zorilor ca să vadă de nu i s-o ivi în cale Dulcinea, 
domniţa lui, gata dezlegată de vrăji; şi-n tot lungul drumului 
căta cu luare-aminte la fiece femeie ce-i ieşea în cale ca să 
vadă de nu i se arăta cumva Dulcinea din Ioboso, fiindcă 
era sfint pentru el că făgăduinţele lui Merlin nu puteau să 
mintă; stăpîniţi de* aceste gînduri şi aşteptări, suiră 
creştetul unei măguri, de unde zăriră satul lor, la a cărui 
vedere Sancho căzu în genunchi şi zise: — Deschideţi ochii, 
vatră mult rîvnită, şi priveşte cum se întoarce la tine Sancho 
Panza, fiul tău, dacă nu grozav de bogat, măcar grozav 
biciuit. Deschideţi braţele şi primeşte-l şi pe fiul tău don 
Quijote, care, dacă vine biruit de braţ străin, vine şi biruitor 
asupra lui însuşi, lucru care, după cîte mi-a spus tot el, este 
cea mai mare biruinţă ce poate fi rivnită. Aduc bani cu 
mine, căci de m-au plesnit cu nădejde gîrbacele, apăi şi 
domneşte fost-am răsplătit. 

— Mai lasă-te de prăpăstiile astea, zise don Quijote, şi 
haide într-un ceas bun să intrăm la noi în sat, unde om da 
apă la moara închipuirii noastre şi om statornici în ce fel să 
ne îndeletnicim în viaţa păstorească. 

Cu aceste vorbe coboriră măgura şi se îndreptară către 
satul lor. 


Capitolul LXX III 

Despre semnele menitoare ce le avu don Quijote intrînd 
la el în sat, dimpreună cu alte întîmplări care împodobesc 
această istorie şi o fac vrednică de 


crezare 

Cînd să intre-ntr-însul, după cîte spune Cide Hamete 
văzu don Quijote că-n aria satului se luau la încăierare doi 
băietani, iar unul dintr-înşii spuse către celălalt: — Nu te 
mai osteni, Periguillo, că n-ai s-o mai vezi cîte zile ăi avea ! 

îl auzi don Quijote şi spuse către Sancho: — îţi dai tu 
seama, dragul meu, ce-a spus flăcăul acela? Că n-ai s-o* mai 
vezi cîte zile ăi avea ! 

— Ei şi? răspunse Sancho* Ce-mi pasă mie ce-a spus 
flăcăul acela? 

— Cum, îi luă vorba don Quijote, tu nu vezi că, dacă 
potrivesc acea vorbă la gindul meu, vrea să zică că eu n-o s- 
o mai văd niciodată pe Dulcinea? 

Sancho vru tocmai să-i răspundă, cînd îi pieri vorba din 
gură văzînd că peste cîmp se îndrepta înspre ei, mîncînd 
pămîntul, un iepure luat la goană de mai mulţi copoi şi 
vinători; înspăimîntat din cale-afară, iepurele veni să se 
chincească şi să se pitească între picioarele măgarului. 
Sancho îl prinse de viu cu mina şi i-l dete plocon lui don 
Quijote, care una o ţinea: — Malum signum, malum signum 
790, iepure fugind, copoi urmărindu-l, Dulcinea nu se mai 
arată! 

— Da” prăpăstios mai eşti şi luminăţia-ta ! spuse Sancho. 
la să zicem că iepurele sau iepuroaica asta e Dulcinea din 
Toboso şi că copoii ăştia care o pun pe goană sînt vrăjitorii 
cei blestemaţi, care au preschimbat-o în ţărancă ! Ea fuge, 
eu o prind şi o-ncredinţez miinilor luminăţiei-tale, care o ţii 
în braţe şi o alinţi; ce semn rău o mai fi şi ăsta şi ce menire 
rea poţi scoate de-aci? 

Cei doi băietani puşi pe harţă se apropiară şi ei să vadă 
iepurele, şi atunci Sancho îl întrebă pe unul dintr-înşii 
pentru ce se încăierau. lar cel care spusese: N-ai s-o mai 
vezi cîte zile ăi avea răspunse că el îi luase celuilalt o colivie 
cu greieri, pe care n-avea de gînd să i-o mai înapoieze cit o 
trăi. Scoase Sancho un real de la taşcă şi-l dete flăcăului în 
schimbul coliviei, pe care i-o puse lui don Quijote în mînă şi-i 
spuse: — lată aici, călcate-n picioare şi date peste cap, 


menirile acestea rele, care acum, după cîte socotesc eu cu 
mintea mea cea proastă, tot atît mai au de-a face cu 
treburile noastre cît şi cu vircolacul din lună ! Şi dacă-mi 
aduc eu bine aminte, l-am auzit pe preotul de la noi din sat 
spunînd că nu-i nici creştineşte şi nici înţelepţeşte să te iei 
după nimicurile astea; şi chiar şi luminăţia-ta mi-ai spus mai 
deunăzi şi mi-ai dat să înţeleg că toţi acei creştini care mai 
cred încă în prevestiri nu-s altceva decît nişte proşti; dar 
nici nu face să ne mai pierdem vremea cu asta; mai bine să 
ne vedem înainte de drum şi să intrăm la noi în sat. 

Sosiră între timp şi vîinătorii, care-şi cerură iepurele, iar 
don Quijote li-l dete; trecură mai departe şi, cînd să intre-n 
sat, deteră, într-o mică livede, de preot şi de bacalaureatul 
Carrasco, care se rugau. Şi trebuie să ştiţi că Sancho 
aşternuse pe spinarea asinului şi pe tarhatul armelor — în 
loc de cioltar — mantia lui de mohair, presărată cu flăcări 
de foc, pe care o-mbrăcase în castelul ducelui în noaptea 
cînd şi-a venit în simţiri Altisidora. Totodată îi mai pusese 
surului şi tichia cea ascuţită pe cap, străvestindu-l şi 
gătindu-l în chip atât de ciudat cum nu s-a mai pomenit 
niciodată măgar de cînd îi lumea lume. Cei doi drumeţi fură 
îndată recunoscuţi de către preot şi de către bacalaureat, 
care veniră înspre ei cu braţele deschise. Descălecă don 
Quijote şi-i îmbrăţişă pe amîndoi din toată inima, iar 
haimanalele de ţinci, cărora nimic nu le scapă, îşi şi 
puseseră ochii pe tichia măgarului şi se grămădiră ciotcă 
să-l vadă, spunîndu-şi unul altuia: — lan veniţi, băieţi, să-l 
vedeţi pe măgarul lui Sancho Panza mai gătit decît un 
ginere, şi pe zmirţogul lui don Quijote, şi mai jigărit decît 
cum a plecat! 

în cele din urmă, cu ţincii roată-n jurul lor şi-n tovărăşia 
preotului şi-a bacalaureatului, intrară-n sat şi o luară înspre 
casa lui don Quijote, unde le găsiră în poartă pe chelăreasă 
şi pe nepoată, care şi prinseseră de veste de sosirea lor. 
Ştirea ajunsese de asemenea şi la urechile 'Teresei Panza, 
femeia lui Sancho, care, despletită şi pe jumătate despuiată, 
ţinînd-o de mină pe Sanchica, fata ei, alergă să-şi vadă 


omul, şi văzîndu-l nu chiar atît de bine înţolit cum îşi 
închipuia ea că trebuie să fie un cîrmuitor, îi spuse: — Cum 
de vii în halul ăsta, bărbate, că, pare-mi-se, vii pe jos şi 
deşălat şi semeni mai degrabă a descîrmuit decît a 
cîrmuitor ? 

— Taci din gură, lereso, răspunse Sancho, că nu tot ce 
zboară se mănîncă. Hai mai bine acasă, c-ai să auzi minuni, 
nu altceva ! Destul că am bani, şi asta e ce ne doare mai 
mult, bani cîştigaţi numai prin dibăcia mea şi fără să dau pe 
nimeni de pagubă* 

— Dacă vii cu sunători, dragă bărbăţele, puţin îmi pasă 
de felul în care ai pus mîna pe ei, fiindcă, oricum i-i fi 
cîştigat, tot nu eşti tu cel dintîi pe lume cu asta. 

Sanchica îl îmbrăţişa pe tatu-su şi-l întrebă dacă i-a adus 
şi ei ceva, fiindcă-l aştepta ca pe iarbă de leac; şi agăţindu-i- 
se ea de-un capăt ăl briului, iar nevastă-sa prinzîndu-l de 
mînă şi mai trăgînd fata şi asinul de căpăstru, se duseră la 
casa lor, lăsîndu-l pe don Quijote într-a sa, în puterea 
nepoatei şi a chelăresei şi-n tovărăşia preotului şi a 
bacalaureatului. Don Quijote, fără să mai ţină seama nici de 
ceasuri şi nici de soroace, se-nchise între patru pereţi cu 
bacalaureatul şi cu preotul, şi-n două vorbe le povesti 
înfrîngerea lui precum şi îndatorirea pe care şi-o luase de-a 
nu ieşi de la el din sat preţ de-un an încheiat, îndatorire pe 
care avea de gînd s-o păzească întocmai, fără să se abată de 
la ea nici cu o iotă, ca un adevărat cavaler rătăcitor ce se 
află, silit la acestea de canoanele şi de legile cavaleriei celei 
rătăcitoare; şi că-l muncea gîndul să se facă-n acel an 
păstor şi să trăiască în singurătatea cîmpurilor, unde, cu 
totul şi cu totul liber, o putea să dea drumul în voie 
gîndurilor lui de dragoste, ţinîndu-se de cinstita 
îndeletnicire păstorească; îi rugă, totodată, dacă nu-s opriţi 
de treburi mai însemnate, să-i ţină şi ei tovărăşie, că el avea 
să cumpere nişte oi, o turmă destul de mare, ca să se poată 
chema pe drept cuvînt, cu toţii, păstori; şi le şi dete de ştire 
că ceea ce era mai de frunte în toată treaba se şi făcuse, 
fiindcă le puseseră la fiecare dintr-inşii nişte nume care 


cădeau ca turnate. Preotul îi ceru atunci să li se spună şi lor. 
Răspunse don Quijote că el avea să se numească păstorul 
Quijotiz, bacalaureatul — păstorul Carrascon, popa — 
păstorul Popandru, iar Sancho Pauza — păstorul Pancino. 
Rămăseră cu toţii încremeniţi cînd îşi deteră seama de noua 
sminteală a lui don Quijote; dar, ca să nu le mai scape înc-o 
dată şi s-o tulească iarăşi din sat cu aiurelile lui cele 
cavalereşti, căzură la învoială cu ceea ce pusese el la cale şi 
încuviinţară trăsnaia asta ca pe un lucru înţelept, arătîndu- 
se gata să-l însoţească în noua lui îndeletnicire. 

— Şi cu atit mai mult, spuse Samson Carrasco, cu cît eu 
— după cum ştie o lume întreagă — sînt un poet din cei mai 
vestiți, aşa că la tot pasul oi alcătui stihuri păstoreşti sau 
curtene, sau cum mi-o veni mie mai bine la socoteală, ca să 
ne mai treacă de urit prin acele plaiuri pe care le-om avea 
de bătut; şi lucrul cel mai de seamă, domnii mei, este ca 
fiecare să aleagă numele păstoriţei pe care are de gînd s-o 
cînte în versurile lui ; şi să nu lăsăm un copac, oricît ar fi 
trunchiul de vîrtos, unde să nu-i fie tăiat şi săpat numele, 
aşa cum e obiceiul şi datina la păstorii cei îndrăgostiţi. 

— Să ştii că-i cît se poate de nimerită treaba asta, 
răspunse don Quijote, măcar că eu, din parte-mi, sînt scutit 
de-a mai căuta un nume de păstoriţă închipuită, o dată ce 
am la îndemînă numele Dulcineii din 'loboso, cea fără de 
seamăn pe lume, fala tuturor ţărmurilor, podoaba acestor 
plaiuri, stilpul frumuseţii, zămislită numai din gingăşie, în 
sfirşit, o făptură căreia i se potrivesc de minune toate 
laudele, oricît ar fi ele de răsunătoare. 

— Aşa e, spuse preotul; iar noi, ceilalţi, care mai sîntem, 
ne-om căuta şi noi pe-aici păstoriţe mai acătării, cu care, 
dacă nu ne-o sta bine, cel puţin nu ne-o merge rău. 

La care Samson Carrasco mai sări şi el cu vorba şi spuse: 
— Şi dacă n-om şti ce nume să le punem, le-om da şi noi din 
cele scrise şi tipărite, de care-i plină lumea, nume ca alde 
Filida, alde Amarilis, Diana, Flerida, Galatea şi Belisarda, că 
o dată ce tot le scot la vinzare pe piaţă, le-om putea 
cumpăra şi noi şi le-om face ale noastre. Dacă pe aleasa 


sau, mai bine zis, pe păstoriţa mea ar chema-o cumva Ana, 
eu i-aş zice Anarda, de i-ar fi numele Francisca, i-aş spune 
Francenia, şi de-ar fi Lucia, aş chema-o Lucinda, fiindcă, la 
urma urmei, tot un drac e; iar dac-o fi să intre şi Sancho 
Panza în frăţia noastră, ar putea s-o cînte pe nevastă-sa, 
Teresa Panza, dîndu-i numele de 'Teresina. 

Făcu haz don Quijote de această strimbare a numelui, iar 
preotul nu mai prididea să-i tot laude preacinstitul şi 
preacuviinciosul lui gînd, şi din nou se arătă gata să-i ţină 
tovărăşie tot timpul cit l-o avea slobod de îndatoririle sale 
cele mai arzătoare. Cu vorbele astea se despărţiră de el, 
după ce-l rugară şi-l povăţuiră să-şi vadă de sănătate şi să 
se îngrijească cît mai bine. 

Făcu soarta în aşa fel încît nepoata şi chelăreasa auziră 
vorbirea celor trei, aşa că, îndată după plecarea preotului şi 
a bacalaureatului, intrară amîndouă la don Quijote în odaie, 
şi nepoata îi zise: — Ce te-a apucat iarăşi, unchiule? Tocmai 
acum, cînd credeam şi noi că te-ai întors ca să rămii acasă şi 
să-ţi petreci aici o viaţă tihnită şi cinstită, iată că ţi se 
năzare să te viri în alte încurcături şi să te faciciobănaş la oi 
m-aş duce ... ? Dar calul bătrîn într-adevăr că nu se mai 
învaţă în buestru ... 

La care mai sări şi chelăreasa cu gura şi spuse: — Da* 
cum ăi putea luminăţia-ta să rabzi pe cîmp vipiile verii, 
gerurile iernii şi urletul lupilor? Nu, ce să mai vorbim, asta-i 
treabă şi îndeletnicire de om zdravăn, care o duce la 
tăvăleală şi care-i crescut pentru aşa ceva încă din scutece 
şi din faşă; şi dacă-i de ales între două rele, apăi tot mai 
bine-i să fii cavaler rătăcitor decît păstor. Uite, stăpine, 
ascultă-mi şi mie povaţa, că doar nu ţi-o dă vreo fiinţă 
îmbuibată cu bucate şi cu vin, ci una postită şi care numără 
peste cincizeci de ani ca vîrstă: rămii aici acasă, vezi-ţi de 
gospodărie, spovedeşte-te des, miluieşte-i pe calici, şi 
asupră-mi cadă păcatul de nu ţi-o fi bine. 

— la mai tacă-vă gura, copilelor, le răspunse don Quijote, 
că ştiu eu destul de bine ce mi se cade să fac. Duceţi-mă la 
culcare, că nu prea mă simt în apele mele şi să fiţi 


încredințate că, ori de-aş fi cavaler rătăcitor, ori de-aş fi 
păstor, vouă n-o să uit niciodată să vă dau toate cele de 
trebuinţă, aşa cum o să vedeţi în fapt! 

Iar bunele copile — că bune erau, nici vorbă — îl duseră 
pînă la pat, unde-i dară să mănînce şi-l îngrijiră cum se 
pricepeau şi ele mai bine. 


Capitolul LXXIV 

Despre felul cum a căzut don Quijote la pat, despre 
testamentul pe care şi l-a făcut şi despre moartea lui 
Deoarece lucrurile omeneşti nu dăinuiesc veşnic ci coboară 
necurmat de la obiîrşii pînă ce ajung la capătul lor cel din 
urmă — şi asta se întîmplă îndeosebi cu vieţile oamenilor — 
şi deoarece viaţa lui don Quijote n-avea nici un înscris din 
partea cerului ca să-şi oprească curgerea, îi sosi şi lui 
sorocul şi veleatul tocmai cînd nici cu gîndul nu gîndea, 
pentru că, fie din aleanul pe care i-l pricinuia faptul de-a se 
vedea biruit, fie din lucrarea cerului, căruia aşa îi era voia, 
prinse nişte friguri ce-l ţinură şase zile la pat, în care timp 
veniră de mai multe ori să-l vadă prietenii: preotul, 
bacalaureatul şi bărbierul; iar Sancho Panza, bunul lui 
scutier, nici că i se mai urni de la căpătii. Toţi aceştia, 
crezînd că-l ţinea în acea stare numai amărăciunea de-a se 
vedea biruit şi de-a nu-şi vedea împlinit gîndul îndreptat 
către slobozirea şi dezlegarea Dulcineii, încercau în fel şi 
chip să-l înveselească, spunîndu-i bacalaureatul să prindă 
curaj şi să se scoale pentru a-şi începe îndeletnicirea 
păstorească, că el îi şi turnase o eglogă, care le lasă de 
căruţă pe toate cîte le alcătuise Sanazaro, şi că şi 
cumpărase cu banii lui doi cîini straşnici, ca să le păzească 
turma, unul pe nume Barcino, iar celălalt Butron, pe care i-i 
vînduse un neguţător de oi din Quintanar. Dar, cu toate 
astea, pe don Quijote nu-l slăbea aleanul. Prietenii chemară 
doftorul, acesta îi luă pulsul, care nu prea-l mulţumi, şi 
spuse că, pentru la o adică, să-şi vadă mai bine de mîntuirea 
sufletului, că de aceea a trupului, cam slabă nădejde. Don 
Quijote ascultă aceste vorbe cu cugetul liniştit; dar nu tot 
astfel le ascultară chelăreasa, nepoata şi scutierul lui, care 
începură să se bocească de-ţi rupeau inima, ca şi cum l-ar şi 
fi avut mort dinainte. Doftorul îşi dete cu socoteala că-l 
copleşeau amărăciunea şi năduhul. Don Quijote îl rugă să-l 
lase singur, fiindcă voia să aţipească puţin. Ceilalţi îl 
ascultară, şi el dormi fără vise, cum vine vorba, şase ceasuri 
încheiate, aşa încît chelăreasa şi cu nepoata crezură c-o să- 


şi dea otpustul în somn. Se trezi după răstimpul pomenit şi, 
strigînd cu glas tare, zise: — Binecuvîntat fie atotputernicul 
“Dumnezeu, care mi-a făcut un atît de mare bine ! într- 
adevăr că îndurările sale sînt fără de margini şi nici nu le 
ctirmă, nici nu le abat din drum păcatele oamenilor. 

Nepoata luă aminte la vorbele unchiului şi i se părură 
mai cu miez decît cele pe care le spunea el de obicei — cel 
puţin în timpul bolii — şi-l întrebă: — Ce vrei să spui cu 
vorbele astea, unchiule ? Ne dai ceva nou de veste? De ce 
fel de îndurări vorbeşti, sau de ce păcate ale oamenilor? 

— Nepoată, răspunse don Quijote, îndurările sînt acelea 
pe care le-a vădit acum cu mine Dumnezeu, pe care, după 
cum am spus, nu-l opresc păcatele mele. Mintea mi-e acum 
deschisă şi limpede, fără umbrele întunecate ale eresurilor 
pe care le aşternuse deasupră-i vătămătoarea şi îndelunga 
citire a blestematelor cărţi de poveşti cavalereşti. Acum îmi 
dau seama de bazaconiile şi de minciunile lor şi nu-mi pare 
rău de altceva decit că mi-au căzut atît de tirziu solzii de pe 
ochi şi nu mai am timp să-mi răscumpăr fapta, citind alte 
cărţi, care să-mi fie adevărată lumină pentru suflet. Eu, 
dragă nepoată, simt că mă aflu-n pragul morţii; aş vrea să 
mor în aşa fel ca să se ştie că viaţa nu mi-a fost chiar atit de 
anapoda, încît să las după mine faima de smintit; şi, măcar 
că altceva decit un smintit nici n-am fost, n-aş vrea totuşi să 
întăresc acest adevăr prin moartea mea. Cheamă-i, fată 
dragă, pe bunii mei prieteni, pe preot, pe bacalaureatul 
Samson Carrasco şi pe meşterul Nicolâs, bărbierul, fiindcă 
vreau să mă spovedesc şi să-mi fac testamentul. 

Dar nepoata fu cruţată de această osteneală, o dată cu 
intrarea celor trei prieteni. Numai ce-i văzu don Quijote, că 
le şi spuse: — Fericiţi-mă, dragii mei, că eu nu mai sînt 
acum don Quijote de La Mancha, ci Alonso Quijano ale cărui 
apucături blajine îmi făcuseră renumele de cel Bun. Acuma 
îl duşmănesc de moarte pe Amadfs de Gaula, dimpreună cu 
toată droaia nesfirşită a neamului lui; acum mi-e urit de 
toate istoriile lumeşti cu cavaleri rătăcitori; acum îmi dau 
seama de nerozia mea şi de primejdia în care m-a aruncat 


citirea acestor cărţi; acuma, din mila lui Dumnezeu, 
venindu-mi mintea la cap, mă îngrozesc de ele. 

Cînd cei trei o mai auziră şi pe asta, crezură, fără doar şi 
poate, că-l lovise vreo nouă scrînteală. Şi atunci Samson îi 
spuse: — Tocmai acum, seniore don Quijote, cînd am primit 
veste că Dulcinea a fost dezlegată de vrăji, tocmai acum vii 
şi domnia-ta, aşa, dintr-o dată, cu de-alde astea? Şi tocmai 
acum, cînd sîntem gata-gata să ne facem păstori, ca să ne 
ducem viaţa numai într-un cîntec, ca nişte paşale, tocmai 
acuma vrei domnia-ta să te faci sihastru? Nu mai vorbi 
prăpăstii, pentru numele lui Dumnezeu, vino-ţi în fire şi 
lasă-le-ncolo de aiureli! 

— Fie ca pe cele de pîn-acum, răspunse don Quijote, 
care-au fost, spre paguba mea, adevărate aiureli, să mi le- 
ntoarcă moartea, cu ajutorul cerului, spre folosul meu. Eu, 
domnilor, simt că mă apropii cu paşi repezi de moarte; 
lăsaţi gluma la o parte şi aduceţi-mi un duhovnic ca să mă 
spovedească şi un notar ca să-mi scrie testamentul, căci în 
clipe de grea cumpănă ca aceasta, nu-i de glumit cu sufletul 
omului; aşa că vă rog fierbinte ca, în timp ce părintele mă 
spovedeşte, voi să vă duceţi după notar. 

1 Don Quijote îşi zice aici Alonso Quijano, şi nu Quejana, 
Quesada, Quijada sau Quijana, cum şi-a spus în alte părţi. în 
capitolul XLIX al Părţii | afirmase că descinde în linie 
dreaptă bărbătească din Gutif.rrez Quijada. 

Se uitară unul la altul nedumeriţi de vorbele lui don 
Quijote, şi, deşi cu oarecare îndoială, sfirşiră totuşi prin a-l 
crede; iar unul din semnele după care înţeleseră că nu mai 
avea mult de trăit fu faptul că se schimbase atît de lesne 
dintr-un smintit intr-un om în toate minţile, pentru că, pe 
lîngă vorbele pomenite, mai rosti el şi multe altele, atît de 
frumos spuse, atît de creştineşte şi cu atita miez, încît toate 
astea îi scoaseră din îndoială şi-i făcură să creadă că era 
în'tr-adevăr cu mintea-ntreagă. Preotul spuse celorlalţi să 
iasă şi, rămînînd singur cu don Quijote, îl spovedi. 
Bacalaureatul se duse după notar, şi nu după mult timp se- 
ntoarse, dimpreună cu acesta şi cu Sancho Panza, care 


Sancho — ştiind acuma, din veştile date de bacalaureat, în 
ce stare se află stăpînu-su — cînd văzu că nepoata şi cu 
chelăreasa erau plînse, începu şi el să scîncească şi să 
lăcrămeze. Luă sfîrşit şi spovedania, şi preotul ieşi zicînd: — 
într-adevăr că trage să moară şi într-adevăr că-i în toate 
minţile Alonso Quijano cel Bun. Putem acum să intrăm ca 
să-şi facă testamentul. 

Veştile acestea nu mai putură să ţină tot plinul din ochii 
chelăresei, ai nepoatei şi ai lui Sancho Panza, bunul său 
scutier, încît le smulseră zăgazurile lacrimilor din pleoape şi 
ale nenumăratelor oftaturi din adîncul rărunchilor; fiindcă, 
într-adevăr, aşa cum s-a mai spus de citeva ori, atita vreme 
cit don Quijote fusese cu adevărat Alonso Quijano cel Bun, 
şi chiar şi de cînd şi-a luat numele de don Quijote de La 
Mancha, se arătase totdeauna om cu fire împăciuitoare şi 
cu purtări blînde, şi de aceea era îndrăgit foarte nu numai 
de cei din casă, ci şi de toţi câţi îl cunoşteau. Intră notarul, 
laolaltă cu ceilalţi; şi după ce scrise începutul testamentului, 
în care don Quijote îşi încredința sufletul lui Dumnezeu, 
dimpreună cu toate acele cuvinte creştineşti ce-s de 
trebuinţă, cînd să ajungă la împărţeala moştenirii, spuse: — 
Este de asemenea voia mea ca Sancho Panza, pe care în 
sminteala mea mi l-am făcut scutier, să nu fie tras la 
răspundere şi să nu dea seamă de nişte bani aflaţi la el — 
fiindcă între noi doi au fost nişte socoteli şi înţelegeri — ci, 
dacă, după ce s-o plăti dintr-înşii cu ceea ce-i datoresc, mai 
prisoseşte ceva, să-i rămînă şi ăştia tot lui, că nu cred să 
mai fie cine ştie cîţi, şi să-i stăpinească sănătos. Şi dacă, aşa 
după cum atunci cînd eram nebun voiam să-i dau cîrmuirea 
unui ostrov, aş mai putea şi acum, cînd sînt în toate minţile, 
să-i dau cirmuirea unei împărăţii, apăi i-aş da-o, fiindcă e 
vrednic de asta cu virf şi îndesat, atît prin curăţia inimii lui, 
cît şi prin credinţa ce mi-a arătat-o ! Şi întorcîndu-se către 
Sancho, îi zise: Iartă-mă, dragul meu, de prilejul pe care ţi l- 
am dat de a părea tot atit de smintit ca şi mine, făcîndu-te 
să cazi şi tu în greşeala mea, şi anume în credinţa că s-au 
aflat şi că se mai află încă pe lume cavaleri rătăcitori! 


— Vai! răspunse Sancho bocindu-se. Nu muri, stăpîne, ci 
ascultă povaţa mea şi mai trăieşte încă ani mulţi, fiindcă cea 
mai mare nebunie pe care poate s-o facă un om în viaţa lui 
este să se lase să moară aşa din senin, fără să fie ucis de 
nimeni şi fără să-i curme viaţa nici o altă mînă decit aceea a 
aleanului. Hai, nu mai fi aşa leneş şi scoală-te odată din 
patul ăsta să mergem la cîmp îmbrăcaţi în păstori, precum 
ne-am înţeles; poate că pe după vreun tufiş om da şi de 
domniţa dona Dulcinea, dezlegată de vrăji, şi apoi, dacă o s- 
o vezi, asta o să fie deajuns ca să te tămăduieşti. Şi dacă 
mori cumva de inimă rea că te-ai văzut biruit, aruncă vina 
pe mine, spunînd c-ai fost doborit numai fiindcă l-am strîns 
eu prost în chingi pe Rocinante; şi asta cu atît mai mult cu 
cît trebuie c-ai văzut prin cărţile cu istorii cavalereşti ale 
luminăţiei-tale că-i un lucru obişnuit să se doboare cavalerii 
unii pe alţii şi că cel ce-i biruit astăzi poate fi biruitor mîine. 

— Aşa e, zise Samson, şi bunul Sancho chibzuieşte cum 
nu se poate mai cu cap în treaba asta. 

— Luaţi-o mai cu binişorul, domnilor, spuse don Quijote, 
fiindcă-n cuiburi de mai an nu prinzi pui de ciocîrlan; fost- 
am cît am fost don Quijote de La Mancha; acuma sînt Alonso 
Quijana cel Bun. Fie ca pocăinţa şi cugetul meu deschis să 
mă facă iarăşi vrednic în ochii domniilor-voastre, aşa cum 
eram mai înainte; şi acum, domnule notar, dă-i drumul mai 
departe. De asemenea, las toată averea mea mişcătoare şi 
nemişcătoare nepoatei mele Antonia Quijana, care-i aici de 
faţă, scoţind mai întîi din grosul acestei averi banii 
trebuincioşi pentru aducerea la îndeplinire a altor moşteniri 
pe care le las; şi cea dintîi dorinţă care vreau să-mi fie 
împlinită este să se plătească simbria pe care o datoresc 
chelăresei mele încă de cînd a început să mă slujească, şi să 
i se mai dea pe deasupra încă douăzeci de galbeni pentru 
un rînd de straie. îi las să aibă-n grijă aducerea la 
îndeplinire a testamentului pe părintele şi pe domnul 
bacalaureat Samson Carrasco, care sînt aici de faţă. Mai îmi 
este de asemenea voia ca, dacă Antonia Quijana, nepoata 
mea, ar vrea să se mărite, apăi să se mărite numai cu un 


bărbat despre care mai întîi s-a încredinţat că nu ştie ce 
sînt acelea cărţi cu istorii cavalereşti; şi dacă se vădeşte că 
are ştire de ele, şi nepoată-mea tot mai vrea să se mărite, şi 
Chiar se şi mărită cu el, să piardă atunci tot ce i-am lăsat 
moştenire, avere pe care cei ce-mi aduc testamentul la 
îndeplinire pot s-o împartă atunci în milostenii, cum vor găsi 
ei mai bine cu cale. De asemenea îi mai rog din suflet pe 
aceşti domni ce se îngrijesc de testamentul meu că dacă 
vreo întîmplare norocoasă le-ar scoate-n cale pe 
povestitorul despre care se spune c-a alcătuit o istorie 
răspîndită pe-aici, purtind numele de A doua parte din 
isprăvile lui Don Quijote de La Manc/ia, să-l roage cît se 
poate de stăruitor din partea mea să mă ierte, fiindcă, fără 
să vreau, i-am dat prilejul să scrie atît de multe şi atît de 
mari nebunii cîte a scris, căci mor cu cugetul încărcat că l- 
am făcut să le scrie. 

Cu aceste vorbe închise don Quijote testamentul şi, 
cuprinzindu-l o sfirşeală, căzu înapoi în aşternut cît era el 
de lung. Se speriară cu toţii şi săriră să-l ajute, şi timp de 
trei zile cît mai trăi el după ziua în care-şi făcu testamentul, 
la tot ceasul îşi pierdea simţirile. 'Toţi cei din casă erau cu 
sufletul la gură; lucrul acesta nu-i împiedica însă pe 
nepoată să mănînce, pe chelăreasă să bea în sănătatea 
unuia şi a altuia şi pe Sancho să mai huzurească şi el, căci 
gindul moştenirii mai şterge întrucitva sau mai stîimpără în 
cugetul moştenitorului mîhnirea pe care-i firesc s-o lase 
după el răposatul. 

Sosi, în sfîrşit, şi clipa cea de pe urmă a lui don Quijote, 
după ce primise toate tainele şi după ce osîndise cu multe şi 
înțelepte vorbe cărţile cu istorii cavalereşti. Se află şi 
notarul faţă, şi spuse că el nu citise niciodată în vreo carte 
cu istorii cavalereşti ca un cavaler rătăcitor să fi murit în 
patul lui atît de liniştit şi atît de creştineşte ca don Quijote, 
care, în mijlocul jelei şi al lacrimilor celor ce se aflau acolo, 
îşi dete duhul, vreau adică să spun că se săvîrşi din viaţă. 
Cînd preotul văzu că nu mai sufla, ceru notarului să-i dea o 
întărire scrisă cum că Alonso Quijana cel Bun, cunoscut 


îndeobşte sub numele de don Quijote de La Mancha, se 
săvirşise din această viaţă şi murise de moarte bună; şi 
spuse că-i cerea anume mărturia aceasta ca să-l împiedice 
pe oricare alt povestitor, în afară numai de Cide Hamete 
Benengeli, să-l reînvie în chip mincinos şi să toarne la istorii 
nesfirşite cu isprăvile lui. Astfel se stinse din viaţă 
ISCUSITUL HIDALGO DE LA MANCHA, al cărui loc de 
obîrşie n-a vrut Cide Hamete să-l spună desluşit, tocmai 
pentru a lăsa toate cetăţile şi satele din La Mancha să se 
sfădească între ele, fiecare dintr-însele vrînd să-l înfieze şi 
să-l facă al ei, aşa cum se sfădiră şi cele şapte cetăţi ale 
Greciei pentru Homer. Nu mai sînt trecute aici nici jelaniile 
lui Sancho, ale nepoatei şi ale chelăresei lui don Quijote şi 
nici nemaiauzitele epitafuri de la mormîntul său, afară 
numai de epitaful lui Sams6n Carrasco, care-i acesta: Za ce- 
aici hidalgul care, De viteaz ce-a fost, a-nvins Moartea 
însăşi, ce, se pare, Că viaţa de i-a stins, 

Să-l ucidă nu-i în stare. 

Om cu suflet drept şi bun, Lumii fost-a sperietoare. 

Şi rămas-a-n veci atare Cum zicalele o spun: Mort 
cuminte, viu nebun. 

Iar preaînţeleptul Cide Hamete zise către pana lui: 
Dragă penişoară, bine sau prost tăiată cum vei fi, de-acum 
înainte ai să stai agăţată de cinghelul acesta şi de firul 
acesta de aramă, unde ai să vieţuieşti multe veacuri, în 
afară numai dacă nu te-or desprinde de-acolo ca să te 
pîngărească niscai povestitori îngîmfaţi care se ţin de 
furtişaguri. Dar, mai înainte de-a ajunge la tine, poţi să-i 
previi şi să le spui cum t-ei pricepe şi tu mai bine: Hai, 
tăceţi! Tăceţi, netrebnici! 

Nu v-atingeţi nici c-un deget. 

Căci isprava asta, rege, Pentru mine-a fost menită! 

Pentru mine doar s-a născut don Quijote, şi eu pentru el; 
el s-a priceput să săvîrşească isprăvi, iar eu să i le scriu; noi 
doi numai sîntem făcuţi unul pentru altul, în ciuda şi spre 
năduhul aşa-zisului povestitor din Tordesillas, care cutează 
şi poate c-o mai cuteza să scrie cu pană de struţ prost 


cioplită şi neşlefuită isprăvile viteazului meu cavaler, că 
aceasta nu-i povară pentru umerii lui şi nici lucru de 
povestit pentru mintea lui cea înţepenită; pe care să-l previi 
— dacă vei ajunge cumva să-l cunoşti — să lase osemintele 
trudite — acum oale şi ulcele — ale lui don Quijote să 
hodinească în mormânt şi să nu mai umble, împotriva 
tuturor rinduie-lilor faţă de răposaţi din Castilia cea 
bătrînă, să i le ia de-acolo şi să i le scoată din groapă, unde 
el zace de-a binelea, întins în tot lungul lui, aflat în 
neputinţă de-a mai purcede la o a treia călătorie şi de a-şi 
mai lua pe seamă o nouă plecare, căci, pentru a face de 
minune nenumăratele perindări făcute de nenumărați 
cavaleri rătăcitori, sînt deajuns şi cele două pe care le-a 
făcut el, întru desfătarea şi veselirea acelora la ale căror 
urechi au ajuns atît prin aceste ţinuturi cit şi prin alte 
împărăţii, şi cu asta îţi vei împlini creştineasca îndatorire de 
a da povaţă bună cui îţi vrea răul; iar eu voi rămîne 
mulţumit şi mîndru de-a mă fi aflat cel dintîi care s-a 
bucurat pe de-a-ntregul de rodul scrierilor tale, aşa cum mi- 
a fost şi gîndul, căci nu altul fostu-mi-a el decit să fac de 
ocară în ochii oamenilor istoriile cele mincinoase şi pline de 
prăpăstii din cărţile cu cavaleri, pe care întîmplările 
adevăratului meu don Quijote le-au şi îmbrîncit să se 
poticnească, aşa că, fără nici o urmă de îndoială, vor ajunge 
să cadă cu totul. Bun rămas ! 


CAPODOPERA LUI 
CERVANIES 


Don Quijote este, din întreaga literatură universală, 
opera care a cunoscut cea mai largă răspîndire, numărul 
versiunilor ei în diferite limbi depăşind de mult cifra de 
1.200. Nici o operă literară nu s-a bucurat de atitea 
comentarii şi exegeze ca Don Quijote, şi totuşi, nici o 
capodoperă nu continuă încă să fie atît de greşit înţeleasă 
de către marea masă a cititorilor ca Don Quijote. Cu o 
surprinzătoare intuiţie a destinului operei sale, Cervantes 
însuşi vorbeşte, prin gura unui personaj, despre cartea sa, 
pe care copiii o au pe virful limbii, flăcăii o citesc, bărbaţii în 
putere o înţeleg, bătrînii o slăvesc. Dar gradul de 
seriozitate a receptării acestei cărţi nu este în funcţie 
numai de vîrstă (ci, bineînţeles, şi de gradul de iniţiere 
literară a cititorului); sensul receptării ei a variat în timp, 
de-a lungul secolelor. Dacă secolul al XVII-lea a savurat-o cu 
hohote de rîs copios, iar secolul următor a citit-o cu 
zimbetul grațios şi superior al epocii luminilor, secolul al 
XIX-lea a considerat-o cu pasiunea sentimentală a 
romanticilor care-i aplicau o înţelegere idealistă. Numai 
aparatul ştiinţific al criticii secolului nostru, după 
îndelungate cercetări, meditări şi dispute, a valorificat din 
plin sensul operei şi semnificaţia ei istorico-literară. 

Imaginea nouă, astfel obţinută, a unui Don Quijote de 
dimensiunile celor mai înalte creaţii literare ale omenirii, 
este chemată să înlocuiască azi, în conştiinţa cititorilor 
maturi, vechea imagine, minoră şi falsă, a unei simple cărţi 
hazlii, cu un erou pur şi simplu ridicol. Aniversarea a 350 de 
ani de la moartea lui Cervantes trebuie să contribuie la 
înţelegerea dreaptă a sensului eroului şi a semnificației 
operei. 

Don Quijote este, în primul rînd, cartea Spaniei din jurul 
anului 1600. Este oglinda critică a unei stări de lucruri. 


Este cartea dezamăgirii unei Spânii care, încheindu-şi la 
această dată cea mai grandioasă, cea mai fantastică, dar şi 
cea mai nebunească epopee pe care a trăit-o un popor al 
omenirii moderne, îşi priveşte parcă retrospectiv trecutul, 
faptele glorioase, visurile şi nebuniile, recunoscîndu-se în 
figura cavalerului din Mancha. Descoperirea Americii şi a 
noilor drumuri maritime, cantităţile imense de aur pe carei 
le varsă noul continent, impetuoasa expansiune colonială 
fac din Spania stăpîna lumii. în realitate însă, colosul spaniol 
stă cu picioarele pe un teren inconsistent şi nesigur: în 
interior situaţia este deplorabilă, absolutismul n-a realizat 
unificarea naţională şi politică a întregii ţări, o imensă parte 
a venitului naţional este absorbită de cheltuielile militare, 
repartiţia foarte inegală a bogățiilor provenite din colonii 
avantajează doar nobilimea, afluenţa metalelor preţioase 
scumpeşte brusc produsele, aurul spaniol se scurge în afara 
țarii pentru importul articolelor de lux, industria naţională 
concurată de piaţa externă este foarte redusă, schimburile 
comerciale între provincii sînt aproape nule, gospodăria 
rurală decade prin ruinarea ţărănimii în profitul marilor 
latifundiari, campaniile militare şi mirajul îmbogăţirii în 
Lumea Nouă sustrag muncii productive o imensă cantitate 
de mină de lucru, burghezia rămîne o clasă neconsolidată 
economic şi social, absolutismul regal se sprijină doar pe 
puterea armată şi pe biserică, pe ordinul iezuiţilor şi pe 
tribunalul Inchiziției, adică tocmai pe forţele de autoritate 
ale vechii lumi medievale care, în planul vieţii culturale, 
fireşte că vor persecuta orice manifestări de gîndire liberă, 
înaintată, umanistă. Şi totuşi, regele Spaniei — asemenea 
eroului lui Cervantes — nu ţine seama nici de aceste date 
ale realităţii, nici de necesităţile fundamentale ale ţării, nici 
de posibilităţile sale materiale efective, visînd în schimb un 
absurd, un anacronic vis medieval-cavaleresc. Spania 
deţine 70% din producţia mondială a aurului şi stăpineşte 
teritorii de o întindere nemaicunoscută de pe vremea lui 
Alexandru Macedon. Dar Filip al II-lea nu se mulţumeşte cu 
atît, vrea mai mult: vrea un imperiu catolic, visează 


monarhia universală şi, în timp ce conquistadorii 
devastează cele două Americi, soldaţii săi dictează în Italia, 
iar trupele sale îngenunchează Flandra. 

Dar iată că înfrîngerea Invincibilei Armate (înfrîngere 
ajutată şi de furtună) pune capăt aventurilor şi visurilor sale 
nesăbuite: Aici a fost Troia — exclama şi don Quijote; aici 
nefericirea, şi nu mişelia mea, mi-a răpit slava cîştigată; aici 
şi-a arătat ursita faţă de mine toată nestatornicia ei; aici s- 
au topit în umbră isprăvile mele cele mai mari; aici, în 
sfîrşit, mi-a căzut norocul, pentru a nu se mai ridica 
niciodată. Cuvintele acestea pe care le rosteşte don Quijote 
în faţa mării, definitiv înfrînt de Cavalerul Lunii Albe, nu par 
a fi, oare, înseşi cuvintele Spaniei în faţa catastrofei sale 
decisive? Amărăciunea deziluziei Spaniei străbate şi 
capodopera lui Cervantes, în care patriotismul întristat al 
autorului îşi bate joc de himerele eroului său, dar, în acelaşi 
timp, compătimindu-l chiar dacă nu-l aprobă, nu poate să 
nu-l iubească pe acest nobil cavaler pe care adesea îl 
ridiculizează. 

A trage însă din constatarea că Don Quijote este cartea 
Spaniei epocii concluzia că opera sa ar fi doar o operă 
intenţionat simbolică, o operă cu cheie, înseamnă a nu 
pricepe (cum atîţia interpreţi n-au priceput) întreg acel 
proces atit de complex şi de ascuns, ale cărui resorturi 
intime estetica creaţiei nu le-a lămurit şi probabil că nu le 
va putea lămuri îndeajuns niciodată. O capodoperă literară 
este un diamant cu infinite răsfringeri, variind mereu după 
luminile pe care cercetătorul le proiectează asupra ei, sau 
după unghiul vizual în care se plasează cititorul. în cazul 
capodoperei lui Cervantes hotărit că atît cercetătorul cît şi 
cititorul nu pot să nu constate că pornirile în lume ale 
Cavalerului Tristei Figuri, visurile lui măreţe şi eroismul 
acţiunilor sale cu tot sensul lor fals, sfidarea pe care 
cavalerul rătăcitor obsedat grav de ideea misiunii lui o 
aruncă trecătorilor inofensivi, asalturile lui bruşte şi 
brutale, apoi decepţiile, înfrîngerile, umilirile, întoarcerea 


acasă şi în fine duiosul său sfîrşit — toate acestea sînt înseşi 
gesturile Spaniei din acea epocă. 

Ramiro de Maeztu găseşte încă un fapt în sprijinul 
analogiei dintre atitudinea lui don Quijote şi aceea a Spaniei 
din acel timp, amintind că anul apariţiei lui Don Quijote este 
şi anul in care a fost reprezentat pentru prima oară Hamlet 
(în versiunea amplificată). Semnificaţia acestor opere, 
fiecare în cadrul său istoric, poate fi descifrată în reacţia 
spontană pe care trebuie s-o fi manifestat publicul 
contemporan din cele două ţări în faţa respectivilor eroi. 
Hamlet este eroul a cărui iniţiativă este paralizată de 
îndoiala excesivă. Dimpotrivă, don Quijote este eroul a cărui 
viaţă e agitată de o excesivă sete de acţiune. Spectatorul lui 
Hamlet este nerăbdător să-l vadă acţionind; cititorul lui don 
Quijote doreşte să-l vadă renunţind la aventurile care-i sînt 
atît de fatale, îndemnîndu-l parcă la odihnă. Tragedia lui 
Shakespeare predica, aşadar, nerăbdarea şi acţiunea într- 
un moment cînd Anglia urma să devină cel mai mare 
imperiu colonial; romanul lui Cervantes încheie prin a 
elogia odihna, într-un moment cînd Spania urma să 
înceteze de a mai stăpîni cel mai mare imperiu. Astfel, 
Hamlet a fost cartea Angliei şi a viitorului ei, precum Don 
Quijote a fost cartea Spaniei şi a viitorului ei. în jurul lor s- 
au cristalizat destinele celor două ţări. Viitorul lor se 
presimţea din aceste două cărţi. Şi presimţirea s-a 
confirmat; căci Anglia şi-a cîştigat un imperiu, în timp ce 
Spania şi l-a pierdut pe al său. 

Don Quijote: o imagine amplă, realistă, critică a Spaniei. 
O imagine a unei Spânii din care Cervantes respinge cu 
hotărire aspectele spiritului de dominație universală, de 
persecuție religioasă şi rasială, aspectele Inchiziției, 
misticismului şi rugurilor, pentru a reţine şi exalta 
caractere proprii poporului său şi anume: eroismul, 
pasiunea, simţul onoarei şi generozitatea. 

Dar, dacă în Don Quijote recunoaştem oglinda Spaniei 
din acea vreme, nu putem să nu' vedem în ea şi cartea 
dezamăgirii unui om. Viaţa lui Cervantes a fost un lung şir 


de deziluzii. Reprezentant strălucit al Renaşterii — cel mai 
sănătos şi mai echilibrat dintre geniile Renaşterii, cum îl 
califică Men-ndez y Pelayo, — în Cervantes se întilneşte 
contemplativul cu omul de acţiune, mintea pătrunzător 
critică cu pasiunea idealului, îndrăgostitul literelor cu acela 
al armelor. 

Şi primul ideal pe care Cervantes l-a urmărit în viaţă a 
fost idealul militar. Eroul de la Lepanto, elogiat de Don Juan 
de Austria, se întoarce din bătălie fără braţul sting; după 
cinci ani de captivitate arabă în Alger se înapoiază în patrie. 
Dar Spania nu mai are nevoie de el, iar Cervantes e silit să 
părăsească armata şi să renunţe la acest ideal. 

Se dăruieşte acum idealului literelor. Scrie un roman 
pastoral, scrie versuri, scrie drame, scrie comedii — convins 
fiind că adevărata lui vocaţie este teatrul. Dar scrisul nu-i 
aduce nici protecţia celor mari, nici glorie, nici — mai ales 
— bani destui pentru a putea duce o viaţă demnă. Trebuie 
să renunţe şi de astă dată. 

Nu-i mai rămîne decit să încerce un ultim ideal: acela de 
a cîştigă bani. Devine întîi comisar pentru aprovizionarea 
Invincibilei Armate; peste un an, însă, IÎnvincibila Armată 
piere în valuri. Apoi, perceptor de biruri mai mulţi ani — 
dar ce îndeletnicire ticăloasă, să fii silit să storci birul de la 
bietul contribuabil sărăcit! Şi apoi, cîteva luni de închisoare, 
pentru fraudele săvirşite de un ajutor al său. A treia 
înfrîngere, a treia renunțare. 

Aşadar: la 30 de ani — deziluzia vieţii militare; la 40 de 
ani — deziluzia vieţii literare; la 50 — deziluzia vieţii 
practice ; iată bilanţul unei vieţi. Pentru posteritate însă, 
bilanţul n-a fost deficitar, pentru că Cervantes l-a 
transfigurat artistic într-o mare operă. 

Don Quijote este şi cartea unei victime a vieţii — dar fără 
fiere şi fără lacrimi; a unui dezamăgit, dar la care 
dezamăgirea nu apare ca sentimentul unui otrăvit de viaţă, 
a unui mizantrop, a unui cinic sau a unui revoltat; dacă 
poate fi vorba aici de o revoltă, apoi este revolta sub forma 
umorului împotriva propriei sale iluzionări, împotriva iluziei 


de a nu fi putut sau de a ficrezut că nu trebuie să-şi 
ajusteze idealurile după măsura vremurilor, a situaţiilor şi a 
oamenilor. Totuşi, prin vălul acestei conştiinţe melancolice 
transpare optimismul unui om echilibrat, sentiment ce 
antrenează opera în tonalitatea majoră a credinţei ferme 
într-un ideal şi în ritmul dinamic al elanului unor aspirații 
etice şi sociale superioare. 

Desigur că această atitudine —fundamentală în Iscusitul 
hidalgo Don Quijote de La Mancha — se regăseşte, în 
proporţii şi intensităţi diferite, de-a lungul întregii sale 
opere literare. 

O operă variată şi întinsă — de poet, dramaturg şi 
prozator. Mai întîi, Cervantes a scris numeroase poezii 
ocazionale, fără să depăşească — cu rare excepţii — nivelul 
unui inteligent versificator. Singur recunoştea că Cerul n-a 
vrut să-mi dăruiască harul de poet; totuşi, Cervantes înscrie 
momente de autentic lirism, apropiat de simplitatea, fineţea 
şi căldura poeziei populare, în strofele intercalate în nuvela 
Ţigăncuşa sau în comedia Pedro de Urdemalas; de 
asemenea, sensibilitatea sa lirică se exprimă fericit în 
tonalitatea emoţională a unor amintiri personale inserate în 
ampla sa Călătorie spre Parnas, poem alegoric apărut cu 
doi ani înaintea morţii autorului. 

în primele lui piese — Asediul Numanciei, Viaţa la Alger 
— Cervantes, spre deosebire de şcoala lui Lope de Vega, 
pare a da mai multă importanţă caracterelor şi pasiunilor 
decit intrigii. Fervoarea patriotică în prima piesă, emoția 
intimă generată de fapte trăite personal în a doua, conferă 
valoare şi interes literar acestor producţii. Cervantes 
rămîne însă, ca dramaturg, autorul a opt comedii, dintre 
care Pedro de Urdemalas, cu numeroasele ei situaţii şi 
personaje luate din lumi diferite, este un model de comedie 
picarescă. Alături de aceasta stau — ca viziune realistă, 
ironică pînă la incisiv, a tipurilor şi moravurilor, apoi ca ritm 
dinamic, ca umor volubil, ca spontaneitate şi colorit popular 
al dialogului — cele opt savuroase interludii (entremeses), 
gen în care nici un alt scriitor spaniol nu l-a egalat pe 


Cervantes: dovadă — Bâtrînul gelos sau, mai cu seamă, 
Judecătorul de divorţuri. 

în sfîrşit — prozatorul Cervantes. Prozatorul care, 
plătind tribut modei arcadice a timpului, începe prin a scrie 
romanul pastoral Qalatea: nu mai convenţional, nu mai 
artificial decit alte producţii pastorale similare semnate de 
scriitori spanioli şi străini dintre cei mai iluştri. Dimpotrivă, 
în cadrele unui gen atît de convenţional, Cervantes aduce 
un simţ al lucrului văzut şi reţine din genul pastoral acel 
motiv artistic prin intermediul căruia se traduce visul 
renascentist - utopic al epocii de aur al unei umanităţi 
libere, drepte, neviciate, vis care va reveni — ca o 
reconfortantă iluzie de tinereţe — în cîteva momente din 
Don Quijote. Să amintim şi acel amestec de roman bizantin 
şi roman cavaleresc care este Persiles şi Sigismunda şi să 
ajungem la celebra culegere de douăsprezece Nuvele 
exemplare. 

Creatorul genului nuvelă în Spania este într-adevăr 
Cervantes. Le denumeşte exemplare pentru a le sublinia 
caracterul realist din care se degajă o concluzie morală 
asupra societăţii şi se sugerează un plan de conduită — şi, 
prin aceasta, pentru a le distinge de mult răspînditele 
nuvele italiene care aveau cele mai adeseori un caracter 
pur distractiv, frivol, licenţios. Am găsit în nuvelele lui 
Cervantes o adevărată comoară, exclama Goethe. O 
comoară în care, alături de Ilustra spălătoare de vase şi de 
Qelosul din Estremadura — subtilă împletire a unei gîndiri 
platonice de cea mai pură esenţă umanistă cu observaţia 
cea mai lucidă a tipurilor şi moravurilor — apare 
admirabilul cvartet: pitoreasca, suava, romantica nuvelă 
Ţigăncuşa; Rinconete şi Cortadillo cu excelentul său tablou 
social şi moral al Sevillei, oraş în care Cervantes a stat trei 
ani; picarescul Dialog al dinilor, savuros şi acid album de 
caractere şi obiceiuri contemporane; în sfîrşit, Licenţiatul 
Vidriera, ciudată nuvelă — prefigurare parcă a gustului 
suprarealist! — în care motivul renascentist al nebunului 


disimulat raisonneur este dublat de ceea ce va deveni peste 
secole motivul pirandellian al pierderii identităţii. 

Se obişnuieşte să se spună că Cervantes, chiar dacă n-ar 
fi scris decît Nuvelele exemplare, ar fi rămas totuşi în 
istoria literaturii. într-adevăr; şi nu numai în istoria 
literaturii spaniole, ci şi în istoria generală a literaturii 
Renaşterii europene. Don Quijote, însă, îl aduce în rîndul 
primilor dintre cei mai mari scriitori ai tuturor timpurilor. 

Intenţia primordială a autorului, mărturisită încă în 
prefaţă şi repetată de-a lungul operei, este de a dărîma cu 
toată priceperea această uriaşă clădire înălţată din 
mulţimea cărţilor asupra cavalerismului. Dar dacă 
Cervantes nu şi-ar fi depăşit cu mult intenţia, cartea sa ar fi 
rămas o simplă curiozitate a vremii. 

De fapt, în secolul al XVI-lea, producţia romanului 
cavaleresc luase proporţiile unei adevărate industrii 
literare. Succesul imens de care se bucura această 
literatură la modă — căreia i se reproşa că rătăceşte minţile 
şi inimile prin descrierea largă a pasiunilor — alarma 
oficialităţile laice şi bisericeşti. Astfel în Spania, o lege din 
1552 interzice imprimarea şi difuzarea romanelor 
cavalereşti în Indiile occidentale. Trei ani mai tîrziu 
cortesurile se pronunţă împotriva lor, hotărînd să fie arse în 
piaţă. Conciliul din Trent le condamnă de asemenea cu 
asprime — fără să mai vorbim de erasmiştii spanioli care se 
declarau împotriva acestei maladii endemice. Totuşi, în 
ciuda acestor dispoziţii, abundenta producţie de romane 
cavalereşti nici măcar nu scade 1 lată însă, că în ianuarie 
1605, apare o simplă parodie (cel puţin în aparenţă) a 
acestui gen, intitulată Iscusitul hidalgo don Quijote de La 
Mancha (al cărei succes fără precedent este atestat de 
apariţia a 6 ediţii în primul an), şi numaidecît, autorul ei se 
dovedeşte a fi mai tare decît toate conciliile, cortesurile şi 
ordonanţele regale. Căci, după Don Quijote, în Spania nu s- 
a mai tipărit nici un nou roman cavaleresc, iar dintre cele 
vechi doar o singură reimprimare. 


Ceea ce este paradoxal e faptul că vigurosul 
exterminator nu era convins, deplin şi fără rezerve, de 
nocivitatea acestui gen literar. Este adevărat că Cervantes îl 
condamnă, ridi-culizindu-l, fiindcă înstrăinează publicul de 
la realităţile şi cerinţele vremii, dirijindu-i atenţia şi 
atitudinea într-o direcţie falsă — aceea a trecutului 
ireversibil şi a desprinderii de viaţă. în felul acesta, autorul 
nu se angajează exclusiv într-o polemică literară. Căci 
Cervantes nu concepe literatura pur şi simplu ca 
„literatură”, ci ca un element de viaţă, ca o forţă ideologică 
influenţînd activ acţiunile sociale ale poporului. Incit, 
Cervantes a văzut clar şi rolul social al literaturii (G. 
Lukâcs). 

Nu este mai puţin adevărat, însă, că atitudinea autorului 
este ceva mai complicată. Pentru că Cervantes nu proscrie 
toate romanele cavalereşti. Dacă le-ar fi condamnat în bloc 
şi fără rezerve, ar fi dat dovadă de un dogmatism rezonabil 
(în măsura în care dogmatismul poate fi rezonabil). Dar 
Cervantes se declară admirator al unora dintre ele. Ceea ce 
nu admite el în această prolixă producţie de romane 
cavalereşti monotone şi stereotipe este, în primul rînd, 
minciuna şi imoralitatea — adică inconsecvenţa practică a 
eroilor cu idealurile nobile pe care le afişează ei, şi pe care 
le implică instituţia cavalerismului. Cervantes reţine şi 
admiră tot ce e frumos, nobil şi uman în cavalerism, respin- 
gind doar ceea ce este himeric, imoral, vulgar şi fals în 
formele de degenerare ale idealului cavaleresc. Astfel că 
opera lui Cervantes, cum spunea Menbndez y Pelayo, n-a 
fost operă de antiteză, nici operă de negaţie seacă şi 
prozaică, ci de purificare şi de împlinire. N-a venit să 
distrugă un ideal, ci să-l transfigureze şi să-l exalte. 

Cervantes apreciază acele romane cavalereşti care 
seamănă mai mult a adevăr şi ne place cu atît mai mult cu 
cît se apropie de ceea ce e cu putinţă. Concepţia literară a 
autorului se exprimă ferm: literatura trebuie să fie în 
acelaşi timp folositoare şi plăcută. Dar aceste culmi nu pot fi 
atinse de către acela care se îndepărtează prea mult de 


adevăr şi ia în deridere natura, iar opera lui nu poate fi 
trainică. în acelaşi capitol, teoretizînd asupra structurii 
compoziționale a noii epopei, cu alte cuvinte asupra 
romanului realist modern, Cervantes anticipează caracterul 
compozit al genului prefigurat de opera sa: pentru că 
structura fărimiţată a acestor cărţi îngăduie ca autorul să 
se poată arăta şi epic, şi liric, şi tragic, şi comic, întrunind în 
sine toate însuşirile pe care le cuprind desfătătoarele şi 
dulcile discipline ale poeziei şi retoricii, pentru că epica 
poate fi scrisă foarte bine şi în proză, ca şi în vers. Aşadar, 
condiţia literaturii, potrivit concepţiei sale realiste, 
exprimate cu ocazia aprecierii teatrului contemporan 
(imitaţia naturii este primul lucru pe care-l cauţi într-o 
piesă), este să fie oglindă a vieţii umane, pildă de moravuri 
şi icoană a adevărului (1, 48). 

Critica de fond adusă de Cervantes romanelor 
cavalereşti pe care le respinge este dublată de o critică a 
compoziţiei lor literare, compoziţie lipsită de un stil îngrijit, 
de o armonie de ansamblu, de o coherenţă a părţilor, de o 
decenţă a expresiei, şi mai ales de o disciplinare a 
imaginaţiei şi de verosimilitate. Aceste două cerinţe din 
urmă, implicînd însuşi spiritul de analiză inaugurat de 
Renaştere, implicînd netolerarea mitului şi ataşarea de 
observaţia realului, sînt tot atîtea elemente ce stau la baza 
romanului modern, gen pe care l-a anunţat opera lui 
Cervantes. 

Dacă El Greco ar fi citit Don Quijote — spunea odată 
Lucian Blaga — ce minunat portret i-ar fi făcut 1 Cred însă 
că o asemenea întîlnire ar fi fost de prisos; căci cititorul 
care a pătruns sensul acestui personaj întilneşte chipul lui 
don Quijote în atîtea ipostaze diferite printre figurile 
pictorului toledan, figuri emaciate, severe, consumate de 
propria lor pasiune şi de o voinţă inflexibilă. 

Poate că nu există un singur erou în întreaga literatură 
universală care să fi fost mai nedreptăţit de înţelegerea 
greşită de către marele public ca don Quijote. în fond, don 
Quijote este un delirant, e adevărat — un obsedat, un 


maniac; dar reducerea lui la această unică trăsătură bufonă 
nu este admisibilă decît cel mult cititorilor care îl cunosc din 
ediţiile pentru copii. Alonzo Quijano, devenit don Quijote, 
este un pasionat al romanelor de cavalerie, deviat de 
lectura lor, în primul rînd însă pătruns de valoarea înaltei 
lor moralităţi ideale. Don Quijote este obsedat de ideea 
reînvierii cavalerismului rătăcitor, aşa după cum Cardenio e 
obsedat de ideea dragostei, iar Sancho Panza de ideea 
parvenirii şi a cîştigului. în definitiv, faţă de obsesiile 
celorlalţi doi, mania lui don Quijote este socialmente 
superioară, întrucît eroul e obsedat de ideea pe care ar 
trebui să fie fondată însăşi ordinea lumii: dreptatea socială 
şi înlăturarea asupririi. Eu am venit pe lume să înlătur 
nedreptăţile ..., să vin în ajutorul celor slabi şi năpăstuiţi, 
repetă mereu eroul. 

Este țelul de viaţă al unui suflet funciarmente nobil, în 
care nu e nimic meschin, nimic interesat. Chiar faima pe 
care o urmăreşte eroul nu este pentru el un scop; 
adevăratul scop al vitejiei lui, pe care o vrea fără seamăn, 
este binefacerea faptei sale. Şi obsesia lui nu se epuizează 
în fantezie: acest pasionat al faptei porneşte la acţiune. 
Esenţa quijotismului constă în fidelitatea eroului faţă de 
înalta datorie pe care singur şi-a impus-o; şi aceasta, cu 
preţul acceptării unei vieţi de castitate, de onoare, de 
caritate, a unei vieţi grele, plină de privaţiuni şi întilnind la 
tot pasul înfringeri, suferinţe, umiliri. Este, în această 
supunere stoică la nenorocire, cu totul altceva decit un 
simplu sentiment de mîndrie tipică unui hidalgo castilian; 
este acea demnitate umană (de care dă dovadă atit eroul cit 
şi părintele său, Cervantes), acea demnitate de a nu voi să 
se degradeze printr-o lamentaţie în faţa nenorocirilor 
întîimpinate, ci să le înfrunte cu tărie. 

Don Quijote nu urmăreşte să ajungă nici împărat, nici 
măcar duce; trăieşte numai pentru ceilalţi, luptă şi suferă 
numai ca să nimicească răul, să facă să triumfe adevărul şi 
dreptatea pe pămînt. Mania eroului, atît sub raportul 
scopului ce-l obsedează, cît şi al mijloacelor cavalereşti la 


care recurge, nu are din punct de vedere moral nimic 
reprobabil: dimpotrivă, se apropie mai mult de virtutea 
înţelepţilor şi a oamenilor mari. Aventurile lui don Quijote — 
scrie Cervantes — nu pot fi întîmpinate decît prin admiraţie 
sau prin ris. Pînă aici, i se cuvine eroului prima parte a 
alternativei; a doua, rîsul, intervine numai din momentul în 
care, trecînd la realizarea practică a obsesiei sale, el cade 
în iluzie, în percepţie falsă a realităţii. Cu aceasta, însă, am 
ajuns la un punct important în înţelegerea caracterului 
eroului nostru. 

N-am putea afirma că don Quijote ar fi un iluzionat 
voluntar (asta ar însemna o contradicţie în termeni), dar 
este cert că don Quijote refuză realitatea, preferă să-şi 
creeze un univers moral propriu — singurul în care i se 
pare lui posibilă realizarea de sine, realizarea idealului său 
de ordin social. Don Quijote este îndrăgostit de himerica 
Dulcinee cu o pasiune nu platonică, ci teoretică, de 
principiu, cum o practicau şi trubadurii, aşa că nu-l supără 
prea mult ideea că obiectul însuşi al acestei pasiuni de 
principiu ar putea să nu existe realmente. Cuvintele pe care 
i le spune lui Sancho sînt semnificative în acest sens: Aşa e, 
că nu toţi poeţii ce vor fi avind iubite, sub vreun nume pe 
care i-l pun ei după bunul lor plac, le au într-a- devăr! Crezi 
tu că atîtea Amarilide, Filide, Silvii, Diane, Galatei şi cîte 
altele... au fost într-adevăr femei în carne şi oase.7... Aş, de 
unde! Cei mai mulţi şi le închipuie doar ca să dea versurilor 
lor o temă, şi pentru ca să fie ei ţinuţi drept îndrăgostiţi... 
aşa că la fel îmi ajunge mie să gindesc şi să cred că 
neasemuita Aldonza Lorenza e frumoasă şi cinstită... îmi 
închipui că tot ceea ce spun e aşa cum spun şi mi-o 
zugrăvesc în închipuire aşa cum mi-o doresc eu.... 

Don Quijote este prezentat de Cervantes ca un erou 
stăpînit de o psihoză intermitentă. Patologic, cazul lui don 
Quijote nu poate fi încadrat precis în nici o entitate clinică; 
dar, în definitiv, pentru criticul literar problema aşa-zisei 
nebunii a lui don Quijote este o problemă falsă. Criticul 


literar trebuie să cerceteze valoarea personajului ca un dat 
artistic ; iar dacă va cobori la sensurile pe care el le implică 

— nu va putea să nu recunoască intenţia autorului de a 
arăta că numai un nebun (ca să întrebuinţăm totuşi un 
termen pe cît de abuziv pe atît de vag) poate, la un grad de 
intensitate maximă, să creadă, să îndrăznească şi să 
acţioneze împotriva oricăror obstacole. Putea oare să facă 
asta un speculativ, un rafinat sceptic şi nu lipsit de oarecare 
cruzime, ca Hamlet ? Nu ! în primul rînd pentru că prinţul 
Danemarcei nu credea în posibilitatea binelui, în condiţiile 
create a căror forţă îl depăşeau, era sceptic în privinţa 
posibilităţii restaurării binelui de către un singur om. De 
aceea, în Hamlet compătimim drama protagonistului- 
victimă, dar în Don Quijote simpatizăm cordial eroul; de 
aceea, spre deosebire de generosul erou al lui Cervantes — 
cum spunea Turgheniev într-un celebru eseu — pe Hamlet 
nu-l poţi iubi, pentru că nici el nu iubeşte pe nimeni, în mod 
individual. 

Astfel circumscrisă psihoza donquijotească, cu alte 
cuvinte implicînd atitea valori morale (generozitate, curaj, 
modestie, claustrare, puritate, dezinteres, acţiune, stoicism, 
şi în genere idealul său de a se realiza în bine şi frumos), 
această psihoză devine o sumă de virtuţi. Cu excepţia, 
bineînţeles, a cazurilor (rare, de altfel), cînd, fără voia 
cavalerului, obsesia lui devine vătămătoare celorlalţi. 
Ratarea măreţelor isprăvi — cum le vede eroul în delir — şi 
în acelaşi timp ridicolul său, se datoreşte în principal 
neadecvării faptei la necesitate, a intenţiei la posibilităţile 
reale, a idealului la circumstanţele materiale concrete. 
Această inadecvare compromite toate bunele intenţii ale lui 
don Quijote, îl compromite atît pe eroul devenit ridicol, cât şi 
faptele lui care se dovedesc a fi nu numai ineficace, ci 
adeseori chiar în detrimentul celor pe care cavalerul 
rătăcitor vrea să-i ajute. 

Privit sub un alt unghi, viciul quijotismului constă în 
tendinţa eroului de a reînvia o practică specifică unui 
îndepărtat trecut, de a încerca aplicarea moralității 


romanelor cavalereşti la realităţile şi în condiţiile lumii 
moderne. în felul acesta, problema revine la tema luptei 
dintre cele două lumi — medievală şi modernă. O temă care 
l-a preocupat şi pe celălalt uriaş contemporan, englez — 
dar atit căile urmate cît şi concluziile lor (cum arată G. 
Lukâcs) sînt diferite. Ca şi Cervantes, Shakespeare denunţă 
feudalismul degenerat, creînd caractere tragice (ca Richard 
al III-lea) sau comice (ca Falstaff); dar în timp ce 
Shakespeare realizează în personajele sale negative 
decăderea morală a unor caractere specific medievale, 
Cervantes este preocupat în primul rînd să menţină şi să 
elogieze virtuțile cele mai înalte şi cele mai progresiste ale 
epocii cavalerismului. La Shakespeare, dezintegrarea clasei 
cavalereşti se manifestă prin alterări individuale de 
caracter, prin meschinărie şi cruzime, sau prin laşitate şi 
trîndăvie; la Cervantes, această clasă cade singură în 
desuetudine prin anacronismul său, prin inevitabilele 
schimbări istorice, prin inadaptabilitatea sa la noile condiţii. 
Numai aceste cauze îl fac ridicol pe don Quijote, ale cărui 
trăsături pozitive de caracter degenerează, cînd eroul trece 
la acţiune, în fals şi comic. Dar Cervantes subliniază 
ansamblul de virtuţi ale eroului său — fireşte cu corectivul 
de a fi adaptate necesităţii, posibilităţilor şi realităţii, căci, 
în concepţia autorului, ceea ce serveşte progresul social 
sînt tocmai aceste virtuţi proprii cavalerului său — una din 
cele mai splendide exemple de umanitate pe care le-a creat 
literatura tuturor timpurilor. 

De aceea, este de-a dreptul surprinzător cum, neglijin- 
du-se textul capodoperei lui Cervantes, trecîndu-se cu o 
superficialitate inadmisibilă peste desele şi întinsele 
momente de luciditate ale eroului, peste categoricele, 
explicitele delimitări din partea autorului ale psihozei lui 
don Quijote — este surprinzător cum, neaprofundîndu-se 
personajul, sau măcar considerîndu-l în ansamblul 
manifestărilor sale, eroul lui Cervantes a putut deveni 
sinonim cu ideea de ridicol. Fără îndoială că acest proces de 
transmutaţie a unui nume propriu într-un adjectiv cu sens 


peiorativ s-a operat pornindu-se de la imaginea truncheată 
a eroului, aşa cum nu putea să apară decit dintr-o versiune 
pentru copii a romanului. 

în realitate, don Quijote este un personaj de o structură 
complexă, un om care îţi scapă printre degete ca un ţipar, 
cum se exprimă un alt personaj. Dacă stai cu dinsul de 
vorbă — spune preotul, exprimînd părerea tuturor 
oamenilor de bun-simţ din jurul cavalerului — despre alte 
lucruri, vorbeşte cu foarte mult bun simţ şi arată că are 
judecată limpede şi că-i un om cu scaun la cap, în aşa fel 
încît, afară de prilejurile cînd vine vorba de isprăvile lui 
cavalereşti, nu s-ar găsi nimeni care să-l socotească decît ca 
pe un om foarte cu minte. 

în aceste intervale de luciditate (de fapt, ca să ne 
apropiem mai mult de esenţa eroului, ar trebui mai degrabă 
să vorbim de intervalele lui de delir), în aceste momente de 
calm don Quijote creşte pînă la dimensiunile superioare ale 
înţelepciunii, ale bunului-simţ şi clarviziunii în problemele şi 
domeniile cele mai diverse. Elocinţa eroului se desfăşoară 
cu o limpezime de logică şi cu o puritate de expresie care 
situează aceste pasaje printre paginile cele mai frumoase 
ale prozei Renaşterii. Sînt pasaje care îmbogăţesc cartea cu 
adevărate tezaure de gîndire, care întregesc fizionomia 
spirituală a eroului, şi care, în acelaşi timp, pun în 
adevărata ei lumină personalitatea acestui ilustru 
reprezentant al culturii Renaşterii. Atitudinea şi cultura 
umanistă a lui Cervantes se manifestă în special în aceste 
discursuri ale Cavalerului Tristei Figuri, în care Cervantes 
îşi expune ideile asupra celor mai variate subiecte, dar, în 
acelaşi timp, în care autorul se arată a fi cel mai puţin 
moralizator şi cel mai puţin abstract dintre scriitori. 

Umanismul, atita timp contestat, al acestui mare scriitor, 
a fost definitiv pus în lumină (în ultimul timp, şi în mod 
magistral, de Americo Castro). Cervantes a încetat de mult 
de a mai fi considerat un geniu incult. Dacă prin cultură 
înţelegem acea erudiție a cărei formă de manifestare este 
pedantismul, desigur că nu ambiţiona să devină un 


asemenea om cult cel care, în prologul romanului său (ca şi 
în nuvela Dialogul cîinilor), se declara împotriva acestui 
pedantism. Dar studiul atent al operei sale a arătat că 
Cervantes cunoştea pe Lucian, pe Vergiliu, sau pe Heliodor 
(care îi inspiră acel roman Persiles şi Sigismunda, 
testamentul său literar, pe care autorul îl socotea cea mai 
bună operă a sa), şi desigur că şi pe alţi scriitori antici, deşi 
din traduceri spaniole. în schimb, Cervantes citea în 
original pe italieni (Iasso, Guarini, Bembo, Poliziano, Puici, 
Boiardo), mai ales pe Ariosto şi cu deosebită predilecție pe 
Baldasare Castiglione, ale cărui dizertaţii din Curteanul se 
resimt categoric în Don Quijote, şi al cărui profil i-a inspirat 
figura atit de frumoasă a lui don Diego de Miranda din Don 
Quijote — singurul personaj care nu-şi bate joc de bietul 
cavaler. 

în general, cultura lui Cervantes s-a alimentat cu operele 
scriitorilor antici şi italieni, cu proverbe şi povestiri 
populare, cu Romancero şi nuvele italiene, cu romane 
pastorale şi picareşti. Cervantes era un cititor pasionat, dar 
nesistematic şi esențialmente antipedantesc. Nefiind un 
spirit speculativ, nu se afiliază unui curent de idei; deşi, 
altminteri, dintre umanişti pare a fi cunoscut platonismul 
unui Leon Hebreo (a se vedea, de pildă, admirabila carte a 
patra din Qalatea). De asemenea, caracteristică este acea 
nedeliberată, instinctivă atitudine umanistă a lui Cervantes 
de a-şi lua ca materie de studiu propriul său eu, asemenea 
unui Montaigne. 

în afară însă de urme şi atitudini, umanismul lui 
Cervantes se manifestă în abordarea directă a unor teme 
specifice gîndirii Renaşterii. Astfel, de pildă, acea doctrină a 
naturii concepută ca putere divină ce creează pe om 
(doctrină fundamental anticreştină), pe care o susţine 
scriitorul vorbind în repetate rînduri despre natura, 
majordomul lui Dumnezeu. Acest cult al naturii explică şi 
gustul său pentru genul literar al pastoralei, concepută ca 
mijloc de evadare din obositoarea şi viciata societate; 
precum şi acel pasaj din Don Quijote (prefigurind preceptul 


de mai tîrziu al lui ]. J. Rousseau: natura este bună) în care 
elogiază miticul trecut, fără proprietate privată, abuzuri, 
nedreptăţi, acel trecut apropiat de natură, cînd omenirea 
nu era supusă eticii arbitrare pe care e fondată societatea, 
în aceeaşi ordine umanistă se înscrie şi faimosul discurs al 
lui don Quijote despre arme şi litere, aducînd în discuţie o 
temă frecventă în scrierile oamenilor Renaşterii: problema 
preeminenţei profesiunii militare sau aceea a omului de 
litere, problemă în care Erasm înclina în favoarea celei de-a 
doua, în timp ce Castiglione pare a înclina spre prima. La 
umaniştii spanioli ambele cariere stau pe plan egal; iar dacă 
omul Renaşterii şi eroul de la Lepanto o preţuieşte totuşi 
mai mult pe prima (deşi îi păstrează cea mai înaltă 
consideraţie şi celei de-a doua), este pentru că războiul, 
prin grelele încercări la care îl supune pe ostaş, e cea mai 
aspră şcoală de caracter; şi pentru că armele au drept scop 
principal de a asigura însăşi condiţia de dezvoltare a 
literelor: pacea. Pacea aceasta este adevărata ţintă a 
războaielor. 

Astfel întregită, figura lui don Quijote se realizează ca o 
obiectivare a spiritului autorului său. Cervantes, care în 
construcţia figurii lui don Quijote a utilizat atitudini, 
aspirații şi concepţii proprii, atîtea elemente de 
autobiografie spirituală, o spune clar, la sfîrşitul cărţii, în 
acea confesiune scurtă, dar impresionantă prin frumuseţea 
ei simplă şi sinceră: Da, numai pentru mine s-a născut don 
Quijote, şi eu pentru el. Ela ştiut să săvirşească, iar eu să 
scriu. Noi doi, una sîntem. 

Dar, în afară de aceste dizertaţii, ceea ce îl ridică 
definitiv pe erou deasupra ridicolului este profesiunea sa de 
credinţă de pe patul morţii: Viaţa mea — recunoaşte eroul, 
precum va recunoaşte şi cititorul — viaţa mea n-a fost atit 
de păcătoasă încît lumea să aibă dreptul să mă socotească 
nebun. în acest ultim şi cel mai frumos capitol al cărţii, 
găsim justificarea cea mai convingătoare a măreției sale 
morale. Am fost nebun, şi acum iată-mă întreg la minte, 
rosteşte muribundul adresîndu-se prietenilor săi. Mă puteţi 


ferici, prieteni, căci nu mai sînt don Quijote de La Mancha, 
ci Alonzo Quijano, pe care blindeţea pornirilor lui l-au făcut 
să mai fie numit şi cel Bun. Aşadar, eroul nu se simte un 
învins cu adevărat, cîtă vreme pentru supraviețuitori 
rămîne amintirea, nu a faimosului don Quijote de La 
Mancha, ci a lui Alonzo Quijano cel Bun. Vindecat de 
rătăcirea lui, eroul rămîne încredinţat, ca şi pînă acum, că 
valoarea supremă a vieţii este bunătatea. lată un fapt ce 
pune în adevărata sa lumină sensul unui personaj, 
caracterul unui scriitor şi semnificaţia unei cărţi, unde — 
caz unic în literatura universală — întîlnim mai bine de 600 
de personaje, dintre care însă nici unul nu este cu adevărat 
odios. 

O trăsătură genială a cărţii este dată de faptul că, în loc 
de un protagonist, Cervantes a imaginat doi, de dimensiuni 
morale diferite, dar cu un relief identic. Sancho Panza nu 
mai este scutierul insignifiant din vechile romane 
cavalereşti, nici personajul simplu din popor care în teatrul 
spaniol al epocii deţine poziţia criticii democratice — ci un 
personaj pus, aproape de la începutul romanului, alături de 
eroul principal. 

Una din vechile erezii cu privire la capodopera lui 
Cervantes a fost considerarea acestor doi eroi ca termeni 
antinomici. Antagonismul don Quijote —Sancho Panza, 
redus pe plan moral la antagonismul idealism —realism, 
utopie — simţ practic, curaj—laşitate, credinţă —scepticism, 
ş.a.m.d., nu este valabil decît pentru primele capitole ale 
cărţii. După care, aceste etichetări se alterează, 
antagonismul se estompează, termenii adeseori se 
inversează, şi în curînd opoziţia celor doi eroi se dovedeşte 
a fi falsă. Este adevărat că un asemenea joc facil de simetrii 
poate fi tentant; dar, la o privire cît de puţin atentă, se vede 
că acest simplificator şi simplist exerciţiu duce de-a dreptul 
la o denaturare a sensului celor doi eroi şi la o subestimare 
a valorii operei. 

Desigur că, iniţial, intenţia lui Cervantes a fost ca, prin 
contrast, figura lui Sancho să dea relief moral lui don 


Quijote, să-i pună în evidenţă psihoza, să aducă configuraţia 
elementară a bunului-simţ rustic şi să obţină acel efect de 
umor democratic care este unul din apanajele literaturii 
spaniole din epoca ei de aur. Dar, pe măsură ce acţiunea 
înaintează, asistăm la un fenomen de a cărui subtilitate nu 
sînt capabili decît marii scriitori — şi anume, la un adevărat 
proces de osmoză spirituală ce are loc între cavaler şi 
scutierul său. Viaţa lor comună, de aventuri, privaţiuni, 
suferinţe, umiliri, precum şi reciproca lor cunoaştere 
profundă, duce atit la donquijotizarea lui Sancho, cît şi la 
sanchizarea lui don Quijote — ca să întrebuinţăm termenii 
lui Salvador de Madariaga, autorul acestei fine observaţii. 
Începînd din partea a doua a romanului, don Quijote înclină 
spre o viziune mai practică, spre un bun-simţ mai apropiat 
de realitate, chiar spre o potolire a entuziasmului său 
frenetic. în acelaşi timp, sub influenţa cavalerului, asistăm 
la donquijotizarea lui Sancho, pe de-o parte în sensul că 
ajunge să se contamineze de mania stăpînului său, pe de 
altă parte în sensul unei înălţări morale a rusticului scutier. 
Sancho Panza ştie că don Quijote este un maniac, dar îl 
admiră pentru că este un erou şi un înţelept; la rîndul său, 
don Quijote vede că Sancho este un necioplit, dar îl iubeşte 
pentru că este un om devotat şi de bun-simţ. Această 
amalgamare ce s-a operat între cavaler şi scutier s-a 
petrecut în urma unei simpatii reciproce atît de profunde, 
încît ei ajung să constate şi să declare că sînt făcuţi din 
acelaşi aluat. Şi cei doi nu vor acţiona decit împreună, intr- 
un cuplu de-acum înainte nedisociabil, evoluînd în faţa 
cititorului în acel joc armonic de atitudini pe care-l creează 
echilibrul nestabil. Aşa că-i cu neputinţă, spune Sancho, să 
ne despartă vrea altă întîmplare pe lume decît aceea cu 
sapa şi lopata. 

Dacă n-ar trebui să arătăm la ce concluzii a putut duce 
considerarea celor doi eroi văzuţi ca figuri antagoniste, nu 
ne-am opri asupra diferitelor interpretări ce s-au dat operei 
lui Cervantes. 


în mina acestor comentatori, don Quijote a devenit 
succesiv simbolul înţelepciunii, al lui Ignaţiu de Loyola, 
chiar al lui Isus Christos, iar Dulcinea — simbolul sufletului 
obiectivat al cavalerului, simbolul gloriei sau al Fecioarei 
Maria. Pentru altă categorie de comentatori, cartea lui 
Cervantes este o satiră politică cu tendinţe antimonarhice, 
sau o satiră socială generală, sau (ca pentru autorul lui 
Robinson Crusoe) o satiră la adresa comandantului 
Invincibilei Armate; sau una îndreptată contra aristocrației 
conservatoare (în timp ce Sancho Panza urma să 
reprezinte, fireşte, poporul), sau o satiră împotriva 
scriitorilor contemporani, ba chiar o invectivă teribilă 
contra Bibliei 1 Alţii au văzut în ea un atac contra 
Inchiziției; alţii, un stufos tratat filozofic; alţii, un sistem de 
filozofie politică urmărind reforma generală a Spaniei. Un 
critic englez crede că Cervantes a intenţionat să scrie un 
studiu, profund meditat, asupra nebuniei şi a diferitelor 
cazuri de nebuni; pentru Byron, Cervantes a urmărit şi a 
reuşit să compromită şi să distrugă idealurile şi virtuțile 
cavalereşti; pentru criticii romantici germani cuplul eroilor 
se reduce la antagonismul dintre idealism şi materialism, 
altruism şi egoism, gindire şi bunul-simţ comun; pentru 
Heine, opera este cea mai formidabilă satiră împotriva 
entuziasmului omenesc (Sancho Panza rămînînd 
personificarea minţii pozitive), în timp ce pentru critica 
psihologistă don Quijote devine tipul gînditorului exaltat, iar 
scutierul său — tipul rezonabil şi practic. 

Poate că încercarea de a analiza, chiar şi succint, cele 
două personaje şi interrelaţia lor intimă, a fost întrucâtva în 
măsură să arate unilateralitatea, simplismul şi adeseori 
falsitatea totală a unor asemenea interpretări. în 
majoritate, viciul lor constă în pseudoantagonismul don 
Quijote — Sancho Panza. în realitate, după cum observă 
Giovanni Papini, adevărata contrafigură a lui don Quijote, 
amidon Quijote prin excelenţă, nu este Sancho Panza, ci 
bacalaureatul Samson Carrasco, tipul vicleanului maliţios, 
al omului mediocru şi al intelectualului semidoct, care ţine 


cu orice preţ să-l vindece pe cavaler şi să-l convertească la 
mediocritatea înţeleaptă a unei vieţi liniştite şi cuminţi. 
Personajul opus lui don Quijote este deci acest Sams6n 
Carrasco, simbol veşnic viu, cum se exprimă Papini, al micii 
burghezii semidocte şi duşmane oricărei cutezanţe, 
adevărata contraatitudine şi adevăratul asasin al sufletului 
şi trupului nemuritorului don Quijote. 

Figura mucalitului scutier avea, în intenţia iniţială a lui 
Cervantes, rostul de a furniza o resursă de umor. în genere, 
aceste surse de umor în romanul marelui spaniol sînt 
multiple, dar aproape toate se reduc la categoria 
incongruităţii — dacă în acest termen înglobăm înţelesul de 
contrast, de incompatibilitate, disproporţie şi dezacord. 

Este, dintru început, umorul derivat din incongruitatea 
temei, a temei cavalerului ce caută să reînvie o instituţie 
medievală într-o lume modernă. Este, apoi, umorul pe care 
îl sugerează incongruitatea scenei —acest peisaj dezolant, 
pietros, sterp, uscat de arşiţa soarelui din Mancha, scenă în 
care se desfăşoară o acţiune dinamică ce pune în mişcare 
idealuri atît de pasionate. Apoi, fireşte, puternice efecte de 
umor provoacă violentul contrast iniţial dintre caracterele 
celor doi protagonişti. O varietate mai fină, dar suculentă, 
de umor verbal, o furnizează în special limbajul pitoresc, 
jocurile de cuvinte şi debitul uimitor de zicători şi proverbe, 
fluent pînă la incontinenţă, al lui Sancho. în fine, efectele 
cele mai directe de umor, în varietăţi de grotesc, burlesc, 
ridicol şi pînă la sarcasm, le obţine Cervantes din 
exploatarea incongruităţii situaţiilor în care se plasează 
singur don Quijote, situaţii despre care am vorbit mai 
înainte. Burlescul aventurilor cavalerului rătăcitor este 
ceea ce aprecia publicul cititor al veacului al XVII-lea; este 
de asemenea ceea ce i-a asigurat 'larga popularitate de-a 
lungul veacurilor, dar la care nu se poate rezuma şi cititorul 
avizat care vrea să se pătrundă de marea valoare a acestei 
capodopere, de înaltul ei mesaj artistic, de apelul la 
generozitate, la pace, la libertate, la dreptate, la înlăturarea 
asupririi, cu alte cuvinte, de însăşi sensul ei progresist. 


Dar capodopera lui Cervantes este unică şi din punctul 
de vedere al compoziţiei. 

Privită sub acest raport, cartea este o istorie completă a 
unui caz moral, epuizînd în dezvoltarea sa naşterea, 
evoluţia şi sfîrşitul maniei lui don Quijote. La început, 
autorul pare a se conduce după modelul romanelor 
cavalereşti; în curînd însă, pasionat de figura eroului său, în 
fiinţa căruia încorporează atitea elemente personale, de 
autobiografie spirituală cum spuneam, rapsodul se lasă 
dominat de lumea propriei sale ficțiuni. Şi astfel, întregul 
roman creşte fără un plan definit. 

Ca formă, romanul surprinde prin puterea inventivităţii 
autorului, prin mersul simplu al povestirii, condusă de un fir 
central slab: şi totuşi, părţile se ţin într-o unitate echilibrată 
în virtutea vervei de povestitor a autorului, a firescului 
caracterelor şi a exuberanţei comicului, temperat din loc în 
loc de momente serioase, dacă nu chiar grave. Firul central 
al povestirii este adesea întrerupt de episoade 
suplimentare, uneori lungi, adevărate nuvele (mai ales în 
partea întîi), ceea ce dă romanului aspectul unei rapsodii 
întocmite atît spre plăcerea autorului de a se opri oricînd 
din drum asupra unor lucruri ce-l atrag, cît şi spre 
relaxarea cititorului a cărui atenţie se mai odihneşte, 
părăsind pentru un moment ritmul viu al aventurilor 
iscusitului hidalgo. 

Romanul lui Cervantes este de o structură foarte 
complexă. Întilnim aici parodia romanului cavaleresc alături 
de episodul pastoral, nuvela psihologică în gen italian 
alături de episoade sentimentale, aventura contemporană 
alături de cîteva cadre picareşti, elemente de poezie cultă 
alături de abundente elemente folclorice, sau pasaje de 
critică literară şi estetică alături de cele de politică sau de 
morală — ca să nu mai vorbim de bogatul umorism care îşi 
găseşte expresia într-o serie de varietăţi ale comicului. O 
mulţime de elemente eterogene, deci, dar pe care geniul lui 
Cervantes le organizează într-un ansamblu de o armonie 
desăvîrşită şi într-un tot de o bogăţie impresionantă. 


Cele două părţi ale romanului — partea a doua a apărut 
la zece ani după prima — sînt angajate într-o unitate 
generală incontestabilă, păstrindu-se de la început pînă la 
sfîrşit o coherenţă a acţiunii şi o constanţă a caracterelor. 
Am arătat însă că această constanţă a caracterelor 
protagoniştilor este relativă, în sensul că la Cervantes ea 
trebuie căutată în însuşi principiul lor intern de evoluţie, în 
sensul acelei osmoze spirituale, în sensul donquijotizării lui 
Sancho şi a sanchizării lui don Quijote. în felul acesta cele 
două părţi ale romanului, deşi nu sînt nici inconsecvente 
nici disparate, îşi păstrează totuşi fiecare un anumit profil 
propriu. Astfel, în afară de acea osmoză despre care am 
vorbit, şi ale cărei rezultate se manifestă îndeosebi în 
partea a doua, în această parte se exprimă mai din plin — 
dar pe un teren mai concret — şi facultatea inventivă a 
autorului. De asemenea şi facultatea sa descriptivă — deşi 
nu atit a descrierii de amploare, cît de detaliu. Căci 
descriptivul lui Cervantes este prin excelenţă de detaliu, 
bazat pe observaţia minuțioasă, pe precizia conturului, pe 
atenţia dată adevărului obişnuit, banal. 

Din acelaşi punct de vedere al compoziţiei, cu totul 
remarcabil este un ingenios artificiu la care recurge 
autorul. O dată cu partea a doua, Cervantes imaginează că 
partea întîi a fost publicată şi este cunoscută chiar şi 
personajelor romanului, incit acestea îl recunosc 
numaidecit pe faimosul cavaler şi pe scutierul său. Din acest 
artificiu, din acest curios joc de oglinzi, de multă fineţe şi 
spirit, rezultă un foarte ciudat efect de perspectivă, care îi 
dă posibilitate autorului ca, prin intermediul propriilor sale 
personaje, să-şi critice, să-şi explice sau să ia apărarea 
operei sale. 

Toate aceste note particulare ale celor două părţi ale 
romanului au dus la întrebarea care din ele este superioară. 
Opiniile s-au împărţit, cum s-a întîmplat şi în cazul lui Faust. 
Dacă ni s-ar permite o comparaţie sub raportul compoziţiei, 
am recunoaşte că partea a doua din Don Quijote este 
întrucîtva stufoasă şi bogată în sugestii multiple şi chiar în 


anumite artificii, ca şi Faust II — deşi opera scriitorului 
Renaşterii este în ansamblu mai echilibrată, mai unitară şi 
mai consecventă decît opera lui Goethe. 

Canavaua romanului lui Cervantes este dintre cele mai 
largi din întreaga istorie a romanului. Aproape toate 
tipurile Spaniei epocii sînt reprezentate aici, de la curtea 
ducală pînă la sclavii galerelor. Toată galeria aceasta de 
tipuri dă o mare bogăţie de colorit cărţii, bogăţie de colorit 
la care contribuie şi varietatea specificului condiţiilor 
sociale, precum şi varietatea tonului naraţiei, care parcurge 
toate gamele, de la sublim pînă la farsă şi de la oribil pînă la 
burlesc. 

Dar prezentarea acestei imense fresce sociale, cu 
mijloace realiste pe care Cervantes le-a deprins desigur şi 
la şcoala prozei picareşti (a cărei filozofie pesimistă însă el a 
refuzat-o întotdeauna), nu este de loc făcută într-un spirit 
obiectivist. Fireşte că rigorile cenzurii îi impuneau lui 
Cervantes să-şi mascheze vederile democratice şi 
progresiste. Totuşi, atitudinea critică faţă de realităţile 
contemporane este destul de limpede în opera celui mai 
dotat cu simţ critic dintre scriitorii spanioli ai timpului. 

Astfel, într-o epocă atît de efervescentă, cînd Spania 
ducea lupte continui în America de Sud, cînd se gindea să 
distrugă eretica Anglie, cînd aroganţa ei militară revolta 
Italia, cînd ducea lupte crude cu Ţările-de-]Jos, cînd, în fine, 
Spania proiecta o mare cruciadă împotriva turcilor, iată că 
Cervantes nu găseşte de cuviinţă să laude o singură dată 
măcar războaiele Spaniei, de cucerire şi de apărare a 
dreptei credinţe. Oare asta nu înseamnă o atitudine clară 
împotriva politicii aroganţilor regi catolici? Căci, pe de altă 
parte, dacă Cervantes elogia totuşi meşteşugul armelor în 
primul rînd, este pentru a sublinia că armele au drept scop 
şi obiect pacea, cel mai mare bine pe care şi-l pot dori 
oamenii în viaţa astă. 

Epoca de aur, despre care don Quijote vorbeşte cu atita 
entuziasm, ce altceva este dacă nu o critică aspră la adresa 
realităţilor timpului său? Totul pe atunci era pace, prietenie, 


înţelegere, vorbeşte don Quijote. Nu exista ipocrizia, 
minciuna, asuprirea. Singură dreptatea stăpînea, fără să fie 
tulburată de glasul momelii şi al corupţiei, care astăzi o 
asupreşte şi caută s-o nimicească. Legea bunului plac nu 
încolţise încă în mintea judecătorilor ... Astăzi, în vremea 
noastră dezmăţată... lenea biruie asupra sîrguinţei, 
trindăvia asupra muncii, păcatul asupra virtuţii, 
neobrăzarea asupra vitejiei... 

Declinul general al Spaniei este judecat cu multă 
pătrundere de Cervantes. Numai acele neamuri par mari şi 
vestite care se arată ca atare prin virtutea, avuţia şi 
mărinimia stăpînilor lor. Dar cîrmuitorii Spaniei, despre 
care Sancho spune că n-ar da pe ei nici o ceapă degerată, 
nu se gîndesc decit să fure şi să risipească avuţiile ţării, în 
loc să le cheltuiască cu folos pentru cei mulţi, cum se 
exprimă don Quijote. Şi sînt cu sutele, continuă scutierul, 
dintre cei care nu ştiu nici măcar să citească şi care, totuşi, 
cîrmuiesc ca nişte vulturi hrăpăreţi; în locul oricăror virtuţi, 
aceştia afişează aroganţa lor nobiliară, uitînd că adevărata 
nobleţe se sprijină pe virtute ... Căci sîngele se moşteneşte, 
continuă don Quijote, pe cîtă vreme virtutea se cucereşte, şi 
virtutea preţuieşte mai mult decit sîngele. în felul acesta 
judecată aristocrația, este explicabil de ce dintre sutele de 
personaje ale romanului, toate reliefate şi vii, singurele 
lăsate intenţionat şters şi mişcîndu-se ca nişte marionete, 
sînt tocmai ducele şi ducesa. Tocmai ducele şi ducesa, 
prezenţi în mai bine de douăzeci de capitole ale romanului! 

Desigur că şi celălalt stilp al statului, biserica, are o 
comportare nu mai puţin condamnabilă. Aici însă, autorul 
trebuie să fie mai prudent căci Inchiziția nu doarme ! 
Totuşi, poziţia critică a lui Cervantes este destul de 
lămurită. Nu este oare semnificativ faptul că nici una din 
figurile ecleziastice din roman nu este arătată niciodată în 
postură de adevărat preot, şi că nici una nu face vreodată 
uz de argumentaţia teologică sau morală ? Dar nu numai 
atit: Cervantes vorbeşte despre mulţi teologi care nu fac 
două parale în faţa altarului; alţii sînt mici la suflet, 


îndemnînd pe cei avuţi spre zgîrcenie, deşi clericii sînt 
oameni care nu-şi uită niciodată de burtă în fine, continuă 
don Quijote, toţi acei care poartă fuste (adică sutane) nu au 
altă armă, întocmai ca şi femeile, decît limba. Dacă la toate 
aceste ieşiri mai adăugăm aluziile şi ironiile la adresa 
călugărilor sau a superstiţiilor religioase, precum şi 
predilecţia autorului pentru zicala (pe care o repetă de trei 
ori în decursul romanului) că în dosul crucii se ascunde 
diavolul, trebuie să recunoaştem că cenzura n-a fost destul 
de vigilentă ... 

Dar adevăratul democratism al lui Cervantes se 
revelează în atenţia pe care o acordă figurilor din popor, 
atit de numeroase şi variate, prezentate obiectiv, şi cu 
defectele lor, dar şi cu frumoasele însuşiri sufleteşti care, 
predominînd, atrag simpatia categorică a autorului asupra 
lor. 

Ajuns la sfîrşit, ultima impresie care-l urmăreşte pe 
cititorul lui Don Quijote este aceea a tonului general al 
cărţii. 

De-a lungul celor 165 de zile în spaţiul cărora se 
desfăşoară aventurile Cavalerului Tristei Figuri — timp 
suficient de abil proporţionat naturii evenimentelor pentru 
ca ritmul acţiunii să nu pară nici prea lent, nici prea rapid; 
de-a lungul peripeţiilor şi a tiradelor cavalerului şi 
scutierului său; de-a lungul replicilor şi dialogurilor care 
prin natura lor de maieutică socratică amintesc Colocviile 
lui Erasm; în fine, de-a lungul efectelor de contrast, 
marcate cu vigoare, dar şi cu un desăvirşit simţ al măsurii 
— străbate un realism optimist, cu totul străin de 
amărăciunea lui Quevedo, de asprimea şi cinismul din 
Lazarillo de 'Tormes, sau de pesimismul sumbru al lui Mateo 
Alemân — ca să amintim cele mai mari momente ale prozei 
picareşti spaniole — tonul dominant este acela al 
umanistului perfect echilibrat care caută, pentru 
înfrîngerea şi deziluziile sale, să răspundă destinului prin 
stoicismul demnităţii umane, prin luminile înţelepciunii sale 
umaniste, prin denunţarea prudentă a scăderilor vremii şi 


oamenilor, şi printr-un umor copios, variat, tonifiant şi 
uneori nu lipsit de o fină causticitate. 

Prin toate aceste eminente calităţi, pe care desigur că nu 
le-am putut epuiza aici şi cărora nici nu le-am putut sublinia 
îndeajuns valoarea şi semnificaţia, Cervantes ocupă unul 
din primele locuri în istoria universală a literaturii, punînd 
în acelaşi timp bazele unui gen literar nou. Căci, arătînd în 
numeroase ocazii superioritatea mentală şi morală a eroilor 
săi asupra claselor conducătoare, elogiind şi efortul acestor 
eroi de a se înălța deasupra unei vieţi de mediocritate 
prozaică (caractere de bază ale romanului burghez de mai 
tirziu), cu alte cuvinte: ridicînd cazurile vieţii de toate zilele 
(cum spunea Menendez y Pelayo) la demnitatea epopeei, 
autorul lui Don Quijote a dat cel dinţii model al romanului 
realist modern. 

Istoria vieţii romanului lui Cervantes de-a lungul a trei 
secole şi jumătate ne oferă cazul rarisim al unei capodopere 
literare care, variind desigur în interpretări, a rămas însă 
permanent în atenţia publicului şi a oamenilor de litere din 
ţările vest-europene de veche cultură — privilegiu de care 
nu s-a bucurat nici Lope de Vega, nici Calderon şi nici chiar 
Shakespeare ! 

Secolele au primit şi au interpretat capodopera lui 
Cervantes în mod diferit. Spania secolului al XVII-lea a 
receptat-o — cu excepţia inteligentului Quevedo — ca pe o 
carte de divertisment, o parodie a romanelor cavalereşti, un 
roman comic, caricatural, amuzant. Deşi, pînă la moartea 
scriitorului, în Spania apar doar opt ediţii ale primei părţi a 
romanului şi trei a celei de-a doua — pentru ca, în următorii 
90 de ani (aproape un secol 1), să se publice abia zece 
ediţii. în străinătate, prima traducere apare în Anglia 
(1612), cunoscută, se pare, şi de Shakespeare, despre care 
se crede că ar fi colaborat la două piese, pierdute, inspirate 
de episoade din Don Quijote. Apoi, celelalte prime 
traduceri: în Franţa (1614), în Germania (1621) şi în Italia 
(1622). în privinţa difuziunii europene a romanului lui 


Cervantes, primul rol l-a avut Franţa, unde, pînă azi, au 
apărut aproape 60 de traduceri diferite. 

După care, influenţa operei nu întîrzie să se afirme. 

în Anglia — unde de altminteri terenul era pregătit 
înainte de apariţia lui Don Quijote, tipul spaniolului fantast 
fiind realizat, printre alţii, şi de Shakespeare în figura lui 
Armado din Chinurile zadarnice ale iubirii — dramaturgii 
Beaumont şi Fletcher utilizează într-o comedie datul 
parodic al romanului lui Cervantes, creînd primul don 
Quijote englez, urmat apoi de celebrul Hudibras al lui 
Samuel Butler. Daniel Defoe gustă cartea lui Cervantes, pe 
care o consideră însă că a avut un rol nefast asupra 
spiritului spaniol, compromiţindu-l în faţa întregii lumi prin 
comportamentul său ridicol. Romanul lui Sterne, Tristram 
Shandy, este impregnat de reminiscenţe din Don Quijote, 
reminiscenţe perceptibile şi în capodoperele lui Swift şi 
Fielding, Călătoriile lui Qulliver şi Tom Jones. într-un alt 
roman al său, Joseph Andrews, Fielding — autor ăl comediei 
Don Quijote în Anglia — specifică chiar în titlu că romanul 
este scris în imitarea lui Cervantes, autorul lui Don Quijote. 
Reminiscenţe cervantine clare apar şi în romanul lui 
Smollett, Aventurile lui Sir Launcelot Qreaves, sau, în 
secolul următor, în Documentele postume ale clubului 
Pickwick. 

Franţa epocii clasicismului — ţară care nu uita vechile 
ranchiune şi conflicte cu Spania — receptează cu satisfacţie 
Don Quijote ca pe o satiră a militarismului fanfaron şi ridicol 
spaniol. Ch. Sorel se inspiră din el în romanul său burlesc 
Păstorul extravagant; pe scenă hidalgoul castilian apare ca 
erou a cel puţin trei comedii, într-una din ele interpretat de 
însuşi Moliâre. Racine, Boileau, La Fontaine îl citează, 
pentru ca, în Veacul luminilor, capodopera lui Cervantes să 
fie citită cu pasiune sau măcar cu interes de Montesquieu, 
Diderot, d'Holbach, Helv6tius, d'Alem-bert şi, fireşte, 
Voltaire. în secolul următor, romanticii, începînd cu 
Chateaubriand, învăluiesc figura Cavalerului Tristei Figuri 
în deliciile melancoliei şi ale unei veselii crude: Byron 


afirmase că dintre toate romanele acesta este cel mai trist. 
Pentru Vigny, don Quijote rămîne o victimă şi un erou, demn 
de compătimire şi de admiraţie, în timp ce pentru Victor 
Hugo, romanul este o parodie a celor două aspecte eterne 
ale omului — sublimul şi grotescul. Şi seria marilor 
admiratori francezi ai lui Don Quijote continuă, de la 
Stendhal, Flaubert, M6rim6e, Rim-baud sau Anatole France 
şi pînă azi. 

Germania începe să-i facă eroului lui Cervantes o primire 
strălucită o dată cu scriitorii Aufklărung-ului, care-l dau 
drept exemplu de primejdia lipsei de rațiune, ca istoria unui 
individ care se izbeşte de realităţi pentru că se lasă condus 
de imaginaţie (P Hazard) — şi continuă cu generaţia 
romanticilor care-l interpretează ca un mit literar de adîncă 
umanitate şi de mare profunzime filozofică, declarîndu-l pe 
Cervantes egalul lui Shakespeare. Pentru A. W. Schlegel, 
cartea e un simbol al eternei lupte dintre proza şi poezia 
vieţii. Schelling afirmă că nu există pînă în prezent decit 
două romane: Don Quijote de Cervantes şi Wilhelm Meister 
de Goethe. Cu superlative întîmpină opera şi Jean-Paul 
Richter, şi Schopen-hauer; iar Heine declară categoric: 
Autorul lui Hamlet şi cel al lui Don Quijote sînt cei mai mari 
doi poeţi pe care i-au dat timpurile moderne. Karl Marx, 
care citea cu deosebită predilecție Don Quijote în original, îi 
punea pe Cervantes şi pe Balzac deasupra tuturor 
romancierilor; iar Fr. Engels îl situa în seria celor mai iluştri 
poeţi cu tendinţă. în Rusia, Puşkin are pentru scriitorul 
spaniol un adevărat cult. Turgheniev, pentru care eroul lui 
Cervantes reprezintă triumful binelui asupra 
individualismului egoist, i-a dedicat un celebru eseu. Mai 
tîrziu, Lunacearski va consacra lui Don Quijote pagini de 
interpretare în sensul idealurilor socialiste. Urmele unor 
influenţe ale romanului se pot găsi în Suflete moarte a lui 
Gogol, în anumite opere ale lui Tolstoi, şi mai ales la 
Dostoievski, care după noi este poate în romanul universal 
geniul cel mai apropiat de Cervantes. afirmă Valbuena Prat, 
gîndindu-se, desigur, la prinţul Mîşkin din Idiotul, dar şi la 


celălalt celebru personaj de structură donquijotescă, Alioşa 
Karamazov. 

Dar, am putea încheia această schiţă a vieţii in aeternum 
a lui don Quijote fără să amintim cîteva din seria iluştrilor 
erudiţi şi eseişti spanioli ai secolului nostru, exegeţii şi 
interpreţii săi — Mendndez y Pelayo, Azorin, Ortega y 
Gasset, Salvador de Madariaga, Ramiro de Maeztu, Rodrx- 
guez Marin? Sau pe ilustratorii săi, începînd cu Coypel, 
care în 1714 execută cartoanele pentru tapiseriile 
manufacturii Gobelins, urmat de Gustave Dor6 şi mai ales 
de Honor6 Daumier, urmat apoi de Picasso, Kukrîniksi şi 
Salvator Dali? Sau, pe compozitorii mai cunoscuţi care au 
adus mitul nemuritorului erou în compoziţiile lor: Telemann, 
Paisiello, Salieri, Mendelssohn-Bartholdy, Richard Strauss, 
Massenet, Manuel de Falia sau Jacques Ibert? 

în cultura română Cervantes îşi face intrarea datorită lui 
Ion Eliade Rădulescu. 

în 1639 acesta publică în Curierul românesc traducerea 
(după versiunea franceză a lui Florian) primelor 14 capitole 
din Don Chişot de la Manşa, pentru ca în anul următor 
opera să apară în două volume. în acelaşi an apare în 
Curierul de ambe sexe, tradusă tot de Eliade, nuvela 
Curiosul strava-gant, extrasă din prima parte a romanului 
Don Quijote, nuvelă care mai apare şi în Convorbiri literare 
din 1881, cu titlul Curiosul nepriceput, în prima traducere 
românească după textul original al luj Cervantes, datorită 
lui St. G. Vîrgolici; a treia versiune a acestei opere apare în 
Românul din 1911, sub titlul Curiosul pedepsit, ca o 
adaptare făcută de I. L.. Caragiale (publicată şi în volumul 
Reminiscenţe, 1915). în revistele româneşti au mai apărut 
traduse şi alte nuvele, inclusiv din seria Nuvelelor 
exemplare: Cele două fete (1874), Isabella spaniola englesă 
(1876), Captivul (1883) — nuvelă inserată în partea a doua 
a romanului Don Quijote şi tradusă din limba spaniolă de St. 
G. Vîrgolici, apoi Senora Cornelia (1901; o altă traducere, 
din 1932) şi dinii din Valladolid (1909) — aceasta din urmă 
fiind tradusă cu titlul Dialogul dinilor, împreună cu nuvela 


Căsătoria pe furate, din original, de Ion Frunzetti (în 
culegerea Proza satirică spaniolă, 1955). 

Seria studiilor şi articolelor dedicate lui Cervantes o 
inaugurează tot Eliade Rădulescu, în Curierul de ambe sexe 
(1842). După ce intr-un număr din Familia (1866) apare un 
articol despre Cervantes, nesemnat, Virgolici publică un 
studiu asupra scriitorului spaniol în Convorbiri literare 
(1868). Să mai amintim, în seria referinţelor, studiul lui O. 
Densuşianu (Viaţa nouă, 1906), articolele scrise cu ocazia 
tricentenarului morţii lui Cervantes (1916) semnate de Al. 
Ciura, N. Iorga, E. Lovinescu, D. Caracostea, Ramiro Ortiz şi 
alţii; sau studiile şi articolele publicate mai tîrziu de 1. Pillat, 
T. Vianu, G. Călinescu, Iorgu Iordan etc. O monografie i-a 
consacrat lui Cervantes Al. Popescu-Telega (1944), autor şi 
al unui laborios studiu despre Cervantes şi Italia (1936). 

Influenţa lui Cervantes asupra unor scriitori români este 
o problemă nestudiată încă. Menţionăm deocamdată 
versurile acelei Viziuni a lui Don Quijote, scrise de 
Eminescu în 1877, şi în special influenţa romanului lui 
Cervantes asupra lui I. Budai-Deleanu, în cunoscutul episod 
al lui Becicherec Iştoc din Ţiganiada. în secolul nostru, don 
Quijote va deveni protagonistul piesei (cu titlul dat de 
numele eroului) lui Mihail Sorbul (1925). 

După traducerea lui Eliade din 1840, prima traducere 
după textul original al lui Don Quijote o începe Virgolici 
care, în 1880, publică în Convorbiri literare primele 38 de 
capitole din cele 52 ale părţii întîi. în afara unor versiuni 
prescurtate pentru copii, Don Quijote nu va mai apare în 
limba română pînă la traducerea (din 1936) făcută de Al. 
lacobescu din limba franceză. Urmează în 1944 şi 1945, 
cele două volume (însumînd partea întîi a romanului), în 
traducerea din spaniolă a lui Al. Popescu-Telega; iar în 
1957, ediţia prescurtată, dar tot după original, a lui lon 
Frunzetti şi Edgar Papu, pentru ca, acum, aceiaşi 
traducători să prezinte cititorilor români prima traducere 
integrală făcută după textul original al acestei mari 
capodopere a literaturii universale. 


CUPRINSUL 


PARTEA ÎNTÎI 

Pag. 

Notă asupra ediţiei 5 

Cuvînt înainte (Maria Teresa Leon) 7 

PARTEA INTII 

Ducelui de B6jar 55 

Prolog 57 

Versuri preliminare 67 

Capitolul Il — Care povesteşte despre firea şi felul de 
viaţă al vestitului hidalgo don Quijote de La Mancha 77 

Capitolul Il — Care povesteşte cea dinţii plecare din 
satul său a iscusitului don Quijote 85 

Capitolul III — Unde ni se povesteşte chipul hazliu în 
care don Quijote a fost armat cavaler 93 

Capitolul IV — Despre ceea ce i s-a întimplat cavalerului 
nostru după plecarea de la han 101 

Capitolul V — Unde se povestesc mai departe 
nenorocirile cavalerului nostru 109 

Capitolul VI — Despre marea şi plina de haz rinduială 
pusă de preot şi de bărbier în biblioteca iscusitului nostru 
hidalgo 114 

Capitolul VII — Cea de a doua plecare a bravului nostru 
cavaler, don Quijote de La Mancha 126 

Capitolul VIII — Despre biruinţa viteazului don Quijote în 
înfricoşătoarea şi nemaiinchipuita aventură a morilor de 
vînt, dimpreună cu alte isprăvi vrednice de fericită amintire 
132 

Capitolul IX — în care îşi află încheierea şi capătul 
nemaipomenita bătălie dintre voinicul vizcain şi viteazul 
cavaler din La Mancha 142 

Capitolul X — Despre duhlia convorbire a lui don Quijote 
cu Sancho Panza, scutierul său 149 

Capitolul XI — Despre ceea ce i s-a întîmplat lui don 
Quijote cu nişte păstori de capre 156 


Capitolul XII — Despre ceea ce povesti un păstor de 
capre celor care erau cu don Quijote.. 164 

Capitolul XIII — Unde ia sfirşit povestea păstoriţei 
Marcela şi se întîmplă multe altele 172 

Capitolul XIV — Unde sînt scrise stihurile deznădăjduite 
ale răposatului păstor şi alte întîmplări neaşteptate 184 

Capitolul XV — Unde se povesteşte aventura nefericită în 
care a intrat don Quijote, dînd peste nişte yangheji 
neomenoşi 195 

Capitolul XVI — Ce i s-a întîmplat iscusitului hidalgo la 
hanul pe care îl luase drept castel 204 

Capitolul XVII — Unde urmează povestirea 
nenumăratelor cazne ce îndurară viteazul don Quijote şi 
bunul său scutier Sancho Panza la hanul pe care îl luaseră, 
spre nenorocul lor, drept castel 213 

Capitolul XVIII — în care se povestesc convorbirile lui 
Sancho Panza cu stăpînul său, don Quijote, şi alte aventuri, 
vrednice de-a fi pomenite... 224 

Capitolul XIX — Despre înţeleptele ginduri pe care 
Sancho le-a împărtăşit stăpînului său şi despre aventura lor 
cu un răposat, împreună cu alte neobişnuite întîmplări 237 

Capitolul XX — Despre nemaivăzuta şi nemaiauzita 
aventură dusă la capăt fără nici o primejdie de vestitul Pag. 

şi viteazul don Quijote de La Mancha, unicul pe lume 
care-ar fi putut-o sfirşi într-aşa chip 246 

Capitolul XXI — Care vorbeşte de aventura năzdrăvană 
şi de bogatul cîştig al coifului lui Mambrino, dimpreună cu 
altele, întîmplate neînfrintului nostru cavaler 263 

Capitolul XXII — Despre felul cum slobozi don Quijote o 
mulţime de nenorociţi, duşi fără voia lor acolo unde n-aveau 
nici un chef să se ducă 277 

Capitolul XXIII — Despre ceea ce i s-a întîmplat vestitului 
don Quijote în Sierra Morena, aventură dintre cele mai rare 
din cîte se povestesc în această istorie adevărată 292 

Capitolul XXIV — Unde urmează aventura din Sierra 
Morena 306 


Capitolul XXV — Care înşiră lucrurile ciudate ce i s-au 
întîmplat în Sierra Morena viteazului cavaler de La Mancha, 
precum şi chipul în care a imitat el penitenţa lui 
Beltendbros 317 

Capitolul XXVI — Unde urmează povestirea subtilităţilor 
de îndrăgostit pe care le-a făcut don Quijote în Sierra 
Morena 337 

Capitolul XXVII - în ce fel şi-au dus la capăt planurile 
preotul şi bărbierul, dimpreună cu alte lucruri vrednice a fi 
povestite în această măreaţă istorie 346 

Capitolul XXVIII — Care povesteşte despre noua şi 
plăcuta aventură a preotului şi bărbierului în Sierra 
Morena 366 

Capitolul XXIX — Care povesteşte despre hazliul tertip 
ce-l găsiră, dimpreună cu rînduiala cuvenită, pentru a-l 
scoate pe îndrăgostitul nostru cavaler din aspra pocăință cu 
care îi plăcuse să se canonească 383 

Capitolul XXX — Care povesteşte despre înţelepciunea 
frumoasei Dorotea şi altele multe dătătoare de mari 
desfătări şi de plăcută zăbavă 397 

Capitolul XXXI — Despre convorbirea plină de haz dintre 
don Quijote şi Sancho Panza, scutierul său, dimpreună cu 
alte întîmplări 410 

Capitolul XXXII — Care povesteşte tot ce i s-a întîmplat 
la han întregii trupe a lui don Quijote 421 

Capitolul XXXIII - în care se povesteşte nuvela Curiosului 
nestăpînit 429 

Capitolul XXXIV — Unde continuă nuvela Curiosului 
nestăpînit 454 

Capitolul XXXV — în care se vorbeşte de viteaza şi 
nemaiauzita bătălie a lui don Quijote cu nişte burdufuri de 
vin roşu şi ia sfîrşit nuvela Curiosului nestăpînit 478 

Capitolul XXXVI — Care vorbeşte de alte întîmplări 
neobişnuite petrecute la han 488 

Capitolul XXXVII — în care se povesteşte mai departe 
istoria slăvitei infante Micomicona, dimpreună cu alte 
vesele pătăranii 499 


Capitolul XXXVIII — în care e vorba de ciudata cuvîntare 
a lui don Quijote despre arme şi litere 511 

Capitolul XXXIX — Unde robul îşi povesteşte întimplările 
vieţii 515 

Capitolul XI. — Unde continuă povestea robului.... 527 

Capitolul XLI — Unde tot despre întîmplările robului se 
povesteşte 542 

Capitolul XLII — Care povesteşte ceea ce s-a mai 
întîmplat la han, dimpreună cu multe alte lucruri vrednice a 
fi ştiute 5606 

Capitolul XLIII — Care povesteşte istoria plăcută a 
argatului de la catîri şi alte întîmplări ciudate de la han 575 

Capitolul XLIV — Unde urmează povestirea 
nemaiauzitelor întîmplări de la han 587 

Capitolul XLV — Unde ajunge să se spulbere orice 
îndoială cu privire la coiful lui Mambrino şi la samar, şi pe 
lingă asta se povestesc o seamă de alte păţanii, aidoma cum 
s-au petrecut 597 

Capitolul XLVI — Despre vrednica de pomenit aventură 
cu patrula de arcaşi şi despre înfricoşătoarea mînie a 
bunului nostru cavaler don Quijote 606 

Capitolul XLVII — Despre chipul straniu în care se văzu 
legat de farmece don Quijote de La Mancha, dimpreună cu 
alte faimoase întîmplări 616 

Capitolul XLVIII — Unde canonicul vorbeşte mai departe 
despre cărţile de cavalerie şi despre alte lucruri vrednice 
de mintea lui ascuţită 629 

Capitolul XLIX — Unde se povesteşte înţeleaptă 
convorbire dusă de Sancho Panza cu stăpînul său, don 
Quijote 639 

Capitolul L. — Despre înţeleaptă gilceavă dintre don 
Quijote şi canonic, dimpreună cu alte întimplări.. 648 

Capitolul LI — Care cuprinde cele povestite de păstorul 
de capre tuturor celor care-l însoțeau pe don Quijote 656 

Capitolul LII — Despre încăierarea lui don Quijote cu 
păstorul de capre şi despre aventura nemaiauzită cu 


autoâagelanţii, pe care o duse la bun sfîrşit cu sudoarea 
frunţii lui 662 
Versuri de încheiere.. 673 


PARTEA A DOUA 

închinare către contele de Lemos 679 

Precuvîntare către cititor 681 

Capitolul Il — Despre ceea ce au păţit preotul şi bărbierul 
cu don Quijote în legătură cu boala acestuia 687 

Capitolul II — Care vorbeşte de nemaiauzita gilceavă a 
lui Sancho Panza cu nepoata şi cu chelăreasa lui don 
Quijote, dimpreună cu alte întîmplări hazlii 700 

Capitolul III — Despre vorbirea cea hazlie care s-a ţinut 
între don Quijote, Sancho Panza şi bacalaureatul Samson 
Carrasco 705 

Capitolul IV — Unde Sancho Panza răspunde la îndoielile 
şi întrebările lui Samson Carrasco, împreună cu alte 
întîmplări vrednice de-a fi cunoscute şi povestite 714 

Capitolul V — Despre înţeleaptă şi hazlia vorbire care s-a 
ţinut între Sancho Panza şi nevastă-sa, Teresa Panza, şi 
despre alte întîmplări vrednice de fericită pomenire 721 

Capitolul VI — Despre ceea ce i s-a întîmplat lui don 
Quijote cu nepoata şi cu chelăreasa lui; acesta este unul din 
capitolele cele mai de seamă din 

toată povestea 728 

Capitolul VII — Despre ceea ce s-a întîmplat între don 
Quijote şi scutierul său, dimpreună cu alte vestite întîmplări 
735 

Capitolul VIII — Unde se povesteşte ceea cei s-a 
întîmplat lui don Quijote ducîndu-se s-o vadă pe doamna sa, 
Dulcinea din 'Toboso 743 

Capitolul IX — Unde se povesteşte ceea ce se va vedea 
într-însul 752 

Capitolul X — Unde se vorbeşte despre dibăcia folosită 
de Sancho pentru a o vrăji pe domniţa Dulcinea şi despre 
alte întîmplări pe cît de caraghioase, pe atît de adevărate.. 
75:7 

Capitolul XI — Despre ciudata întîmplare a viteazului 
don Quijote cu carul, sau căruţa Alaiului morţii 767 

Capitolul XII — Despre ciudata aventură a viteazului don 
Quijote cu vajnicul Cavaler al Oglinzilor 775 


Capitolul XIII — Unde urmează întîmplarea cu Cavalerul 
Pădurii, dimpreună cu înţeleaptă, nemaiauzita şi 
desfătătoarea sfătuire dusă între cei doi scutieri 782 

Capitolul XIV — Unde se arată mai departe păţania cu 
Cavalerul Pădurii 790 

Capitolul XV — Unde se povesteşte şi se face cunoscut 
cine era Cavalerul Oglinzilor şi scutierul său.. 802 

Capitolul XVI — Despre ceea ce i s-a întîmplat lui don 
Quijote cu un cavaler înţelept din La Mancha 805 

Capitolul XVII — Unde se povesteşte cea din urmă şi cea 
mai înaltă treaptă pe care a ajuns şi a putut să ajungă 
curajul nemaiauzit al lui don Quijote în păţania cu leii, dusă 
la bun sfîrşit 816 

Capitolul XVIII — Despre ceea ce i s-a întîmplat lui don 
Quijote în castelul sau casa Cavalerului cu Mantia Verde, 
împreună cu alte lucruri nemaiauzite 828 

Capitolul XIX — Unde se povesteşte păţania păstorului 
îndrăgostit, dimpreună cu alte întîmplări cu adevărat hazlii. 
„838 

Capitolul XX — Unde-i vorba de nunta lui Camacho cel 
avut şi de ceea ce s-a întîmplat cu Basilio cel sărac 847 

Capitolul XXI — Unde se povesteşte mai departe despre 
nunta lui Camacho, dimpreună cu alte întîmplări pline de 
miez.... 658 

Capitolul XXII — Unde se povesteşte despre nemaiauzita 
aventură cu peştera lui Montesinos, care se află în inima La 
Manchei, aventură pe care don Quijote a dus-o cu bine la 
capâăt.... 866 

Capitolul XXIII — Despre minunatele lucruri pe care 
neîntrecutul don Quijote spuse că le-a văzut în adînca 
peşteră a lui Montesinos, lucruri a căror neputinţă de-a fi 
adevărate şi a căror măreție fac ca această aventură să fie 
socotită drept apocrifă 875 

Capitolul XXIV — Unde se povestesc nenumărate 
nimicuri pe cit de nelalocul lor, pe atît de folositoare la 
înţelegerea aşa cum trebuie a acestei măreţe povestiri 887 


Capitolul XXV — Unde se arată păţania cu zbieretul de 
măgar şi aceea hazlie cu păpuşarul, dimpreună cu 
prorocirile cele de pomină ale maimuţei ghicitoare 895 

Capitolul XXVI — Unde urmează hazlia întîmplare cu 
păpuşarul, dimpreună cu alte lucruri într-a- devăr nostime 
cum nu se mai poate 906 

Capitolul XXVII — Unde se povesteşte cine erau 
meşterul Pedro şi cu maimuța lui, dimpreună cu neizbînda 
lui don Quijote în aventura cu zbieretul de măgar, aventură 
care n-a ieşit la capăt după vrerea şi după gindul lui.... 916 

Capitolul XXVIII — Despre unele lucruri pe care spune 
Benengeli că le va afla cel ce le va citi, dacă le citeşte cu 
luare-aminte 924 

Capitolul XXIX — Despre faimoasa întîmplare cu 

luntrea fermecată 929 

Capitolul XXX — Despre ceea ce i s-a întîmplat lui don 
Quijote cu o frumoasă vînătoriţă 937 

Capitolul XXXI — Unde se vorbeşte despre lucruri 

şi multe, şi mari 942 

Capitolul XXXII — Despre răspunsul pe care l-a dat don 
Quijote celui ce-l mustrase, laolaltă cu alte întîmplări, şi mai 
serioase, şi mai hazlii.... 951 

Capitolul XXXIII — Despre plăcuta convorbire pe care 
ducesa şi cu slujitoarele ei au avut-o cu Sancho Panza, 
convorbire vrednică a fi citită şi întipărită-n minte Capitolul 
XXXIV — Care povesteşte despre ştirea primită asupra 
chipului cum urma să fie dezlegată de vrăji Dulcinea din 
Toboso, alcătuind una din întîmplările cele mai faimoase din 
această carte Capitolul XXXV — Unde-i vorba mai departe 
de ştirea pe care a primit-o don Quijote în legătură cu 
dezlegarea de vrăji a Dulcineii, dimpreună cu alte minunate 
întîmplări. 

Capitolul XXXVI —Unde se povesteşte despre ciudata şi 
nemaipomenita aventură a duenei îndurerate, numită şi 
contesa Trifaldi, şi despre un răvaş pe care Sancho Panza l- 
a scris femeii sale, Teresa Panza Capitolul XXXVII — Unde 
se merge mai departe cu faimoasa aventură a duenei 


îndurerate Capitolul XXXVIII — Unde se povesteşte ceea ce 
a destăinuit despre vitrega-i soartă duena îndurerată 

Capitolul XXXIX — Unde contesa Trifaldi îşi spune mai 
departe povestea-i cea înfricoşată şi vrednică de pomenire 
Capitolul XL. — Despre lucruri care privesc şi ating această 
aventură şi această poveste de pomină.. 

Capitolul XLI — Despre sosirea lui Lemnopiron, 
dimpreună cu sfîrşitul acestei aventuri prea lungite 
Capitolul XLII — Despre poveţele pe care i le-a dat don 
Quijote lui Sancho Panza mai înainte de-a se duce acesta să- 
şi cîrmuiască insula, dimpreună cu alte lucruri bine 
chibzuite.... 

Capitolul XLIII — Despre al doilea rînd de poveţe pe care 
i le-a dat don Quijote lui Sancho Panza Capitolul XLIV — 
Cum a fost ridicat Sancho Panza la scaunul ocîrmuirii şi 
despre ciudata păţanie din castel a lui don Quijote 1046 

Capitolul XLV — Despre felul cum marele Sancho Panza 
a pus stăpînire pe insula lui şi despre chipul în care a 
început să diriguiască. . 1058 

Capitolul XLVI — Despre grozava spaimă clopoţească şi 
pisicească trasă de don Quijote în timpul poveştii lui de 
iubire cu Altisidora cea îndrăgostită 1066 

Capitolul XLVII — Unde se povesteşte mai departe cum o 
ducea Sancho cu cîrmuirea lui 1071 

Capitolul XLVIII — Despre păţania lui don Quijote cu 
dona Rodriguez, duena ducesei, dimpreună cu alte 
întîmplări vrednice de-a fi scrise şi veşnic pomenite 1081 

Capitolul XLIX — Despre ceea ce i s-a întîmplat lui 
Sancho Panza pe cînd îşi cerceta ostrovul 1091 

Capitolul L — Unde se dă pe faţă cine erau vrăjitorii şi 
gealaţii care o bătuseră cu papucul pe dona Rodriguez şi-l 
pişcaseră şi zgîriaseră pe don Quijote, dimpreună cu 
întîimplările prin care a trecut pajul ce-a adus răvaşul la 
Teresa Panza, femeia lui Sancho Panza 1104 

Capitolul LI — Despre urmarea cîrmuirii lui Sancho 
Panza, dimpreună cu alte întîmplări, să le zicem bune 1114 


Capitolul LII — Unde se povesteşte păţania celei de-a 
doua duena îndurerată sau amărită, chemată pe celălalt 
nume al ei dona Rodriguez 1124 

Capitolul LIII — Despre jalnicul sfîrşit şi soroc pe care l-a 
avut ocîrmuirealui Sancho Panza .. 1132 

Capitolul LIV — Care vorbeşte despre lucruri în legătură 
cu povestea aceasta şi nu despre altele 1139 

Capitolul LV — Despre lucruri întîmplate lui Sancho în 
drum, dimpreună cu altele cum nu se poate mai minunate 
1148 

Capitolul LVI — Despre grozava şi nemaivăzuta bătălie 
ce s-a dat între don Quijote de la Mancha şi slujitorul 
Tosilos, întru apărarea copilei celei batjocorite a doamnei 
Rodriguez 1156 

Capitolul LVII — în care-i vorba de felul cum s-a despărţit 
don Quijote de duce şi de ducesă şi de cele ce i s-au 
întîmplat cu isteaţa şi zvăpăiata aceea de Altisidora, 
slujitoarea ducesei 1162 

Capitolul LV III — Care vorbeşte despre felul cum l-au 
năpădit pe don Quijote atitea aventuri, încît nu mai aveau 
loc una de alta 1167 

Capitolul LIX — Unde se povesteşte nemaipomenita 
întîmplare, ce poate fi luată şi drept aventură, pe care a 
trăit-o don Quijote 1181 

Capitolul LX — Despre ceea ce i s-a întîmplat lui don 
Quijote în drum către Barcelona 1190 

Capitolul LXI — Despre ceea ce i s-a întîmplat lui don 
Quijote la intrarea lui în Barcelona, dimpreună cu alte 
lucruri mai mult adevărate decît înțelepte 1205 

Capitolul LXII — în care e vorba de întimplarea cu capul 
fermecat, dimpreună cu alte nimicuri, ce se cer neapărat 
povestite 1209 

Capitolul LXIII — Despre năpasta ce-a căzut pe capul lui 
Sancho cînd s-a dus să cerceteze galerele şi despre 
nemaipomenita aventură a frumoasei arăpoaice 1224 

Capitolul LXIV — Unde-i vorba despre aventura care l-a 
amărit pe don Quijote mai mult decît toate cite i s-au 


întîmplat pîn-atunci ... 1235 

Capitolul LXV — Unde se dă de ştire cine era Cavalerul 
Albei Luni, dimpreună cu dezrobirea lui don Gregorio şi cu 
alte întîmplări 1240 

Capitolul LXVI — Unde e vorba de lucruri pe care o să le 
vadă cine il va citi sau o să le audă cine îl va asculta citit cu 
glas tare 1246 

Capitolul LXVII — Despre hotărirea pe care a luat-o don 
Quijote de a se face păstor şi de a duce o viaţă cîmpenească 
pînă va trece anul legămîntului său, dimpreună cu alte 
întîmplări într-a- devăr cu haz şi desfătătoare. 1253 

Capitolul LXVIII — Despre aventura cea porcească, 
întîmplată cu don Quijote 1259 

Capitolul LXIX — Despre cea mai ciudată şi cea mai 
năzdrăvană întîmplare din cîte s-au petrecut cu don Quijote 
de cînd ţine toată această însemnată poveste 1265 

Capitolul LXX — Care vine după al şaizeci şi nouălea şi 
vorbeşte despre lucruri de care nu te poţi lipsi pentru a da 
de rost acestei istorisiri 1271 

Capitolul LXXI — Despre ceea ce i s-a întîmplat lui don 
Quijote cu scutierul său Sancho pe cînd făceau calea- 
ntoarsă către satul lor 1279 

Capitolul LXXII — Despre felul cum don Quijote şi 
Sancho au ajuns la ei în sat 1286 

Capitolul LXXIII — Despre semnele menitoare ce le avu 
don Quijote intrînd la el în sat, dimpreună cu alte întîmplări 
care împodobesc această istorie şi o fac vrednică de crezare 
1292 

Capitolul LXXIV — Despre felul cum a căzut don Quijote 
la pat, despre testamentul pe care şi l-a făcut şi despre 
moartea lui 1298 

Titlul complet al acestei lucrări e Las ser gas del muy 
virtuoso cavallero Esplandiăn (Isprăvile preavirtuosului 
cavaler Esplandiăn), alcătuind cea de-a patra carte pe care 
Ordonez de Montalvo o adaugă la cele trei, existente ante-l 
Alfabetele, ca şi abecedarele amorului, frecvente în secolul 
XVI—XVII spaniol, erau simple jocuri galante ale unei clase 


oţioase. în scrii— 1 Fîntîna Leganitos (de fapt nu fîntînă, ci 
cişmea) se afla pe maidanul cu acelaşi nume, devenit mai 
apoi şosea şi stradă a Madridului. 

*, , 4 Fîntîna Lavapies (Spală-Picioare), se prelungea prin 
două canale, unul numit al Păduchelui sau Canalul de Aur şi 
altul zis al Stareţei. 

* Virgilio Polidoro, literat italian din secolul al XV-lea, 
renumit prin tratatul său în opt cărţi, intitulat De rerum 
inventoribus (Despre inventatorii lucrurilor), apărut în 
1499. 

1 Arbust din împrejurimile Madridului, care se află chiar 
pe stema acestui oraş. 

1 Libertatea nu se vinde nici pentru tot aurul [din lume] 
(în limba latină în original). 

2 Palida moarte bate cu aceeaşi lovitură de picior şi la 
colibele săracilor, Şi la turnurile regilor (Horaţiu, Ode, 
cartea I, oda IV); (în limba latină 

în original). 

3 Eu, însă, vă spun vouă: iubiţi pe vrăjmaşii voştri (în 
limba latină în original). 

5 Din inimă ies gîndurile cele rele (în limba latină în 
original). 

6 Cît timp vei fi fericit, vei număra mulţi prieteni, Dacă 
timpurile îţi vor fi neprielnice, vei fi singur. (în realitate 
versurile citate sînt din Ovidiu, Tristele, elegia VI); (în limba 
latină în original). 

7 După adevăratul său nume, luda Abravanel, poet şi 
filozof evreu, portughez la origină; care a trăit în Italia pe la 
sfîrşitul veacului al XV-lea şi începutul celui următor. Este 
cunoscut, mai cu seamă, prin lucrarea sa filozofică din 1502 
întitulată Dialoghi d'amore (Dialoguri despre iubire) în care 
dezvoltă direcţia de gindire a Academiei Platonice din 
Florenţa. Carte do mai multe ori tradusă în castiliană în a 
doua jumătate a secolului al XVI-lea. 

8 Pedro de Fonseca (1528—1599), supranumit 
Aristotelul portughez, filozof şi teolog portughez, care, 
împreună cu compatriotul său, Molina, a iniţiat acea 


scientia media (ştiinţa mijlocie), doctrină ce urmăreşte să 
împace cele două vederi teologice antagoniste, a 
predestinării şi a liberului arbitru. Este confundat adeseori 
cu Fray Cristobal de Fonseca, monah augustinian, autor al 
unui tratat similar, tipărit în 1592. 

9 Clemencm socoteşte că prin Ovidio espanol, Cervantes 
se califică pe el însuşi. 

10 Solisdân: anagramă a numelui lui Lassindo, scutierul 
cavalerului Bruneo de Bonamar, armat cavaler în aceeaşi zi 
cu Gandalin, scutierul lui Amadis de Gaula. 

11 Bidiviul legendar al marelui Cid Campeador, Don 
Rodrigo Diaz de Bivăr, eroul epopeii spaniole medievale. 

12 Satul de numele căruia Cervantes nu doreşte să-şi 
mai amintească pare să fi fost Argamasilla de Alba, unde 
Cervantes a conceput, în temniţă, povestea lui don Quijote. 
Unii comentatori, bazindu-se pe faptul că între documentele 
privitoare la Cervantes nu se află nici unul care să indice 
trecerea sa prin ţinutul La Mancha, socotesc că, vrind să 
satirizeze în opera aceasta ocîrmuirea capitalei regatului 
spaniol, scriitorul şi-a plasat acţiunea într-o provincie ca să- 
şi abată pe altă pistă cititorii, şi să nu sufere urmările unui 
asemenea atac. 

13 Titlu de nobleţe măruntă, acordat celor ce-şi puteau 
dovedi obirşia veche spaniolă şi creştină, fără amestec cu 
alte neamuri; îl purtau în special micii proprietari agrari. 
Cuvîntul este o contragere din hijo de algo, fecior de ceva, 
fiul unui om care-a însemnat ceva, a fost cineva; nu indică 
deci meritele personale ale purtătorului de titlu, ci doar 
originea sa. 

14 ...ghiveci, *nai mult cu carne de vacă decît de berbec: 
e vorba de un fel de mîncare asemănător ghiveciului 
balcanic, dar mai picant, numit olla podrida. în epocă, 
berbecul era considerat mai gustos decît vaca şi se vindea 
mai scump. 

15 Stofele de lină nevopsită, toarsă subţire (vellori), erau 
mai ieftine decît catifeaua (terciopelo) sau decît speța de 


stofă numită şi velludo, din care se făceau şi pantofi de gală, 
ori decît aşa-zisul i elarte, postav negru dc pelerine. 

16 în restul operei nu se va mai vorbi nimic de acest 
argat bun la toate Se pare că, într-o primă intenţie, autorul 
îl menise pe el să devină scutier, loc pe care l-a ocupat mai 
tîrziu cu atîta succes Sancho Panza. Expresia de care se 
foloseşte aici Cervantes pentru a arăta destoinicia acestui 
fecior în casă ori argat, tomar la podadera, înseamnă să 
mînuiascâ un cosor, ceea ce este echivoc ca sens: e vorba 
de muncile grădinăriei, care se fac cu cosorul, ori e vorba 
de destoinicia în duelurile populare, cu bricica. 

17 Quijada înseamnă, în limba spaniolă, falcă. 

18 Quesada sau quesadilla înseamnă brînzoaică (de la 
queso — caş). 

6 Quejana, nume derivat din quejat care înseamnă 
plîngere, jalbă. 

20 Scriitor din prima jumătate a secolului al XVI-lea, 
despre care criticul Menendez Pelayo spunea că e marele 
fabricant de literatură care a iniţiat în Spania, şi poate în 
Europa chiar, o industrie de romane devorate de public cu 
tot atita lăcomie ca Muşchetarii lui Alexandre Dumas. A 
scris romanele cavalereşti Lisuarte de Qrecia (1510), 
Amadis de Qrecia (1530), Florisel de Niquea (1532), Rogel 
de Qrecia (1536—1551). Este, de asemenea, autorul unei 
opere de un gen cu totul diferit, intitulată Segunda 
Comedia de Celestina (1534), inspirată de celebra 
tragicomedie a lui Fernando de Rojas, cunoscută sub 
numele de Celestina (1499—1501). Aluzia lui Cervantes la 
Feliciano de Silva este net dezavantajoasă pentru acest 
pseudoliterat, care întruchipează perfect gustul publicului 
curtean şi aristocrat al epocii. 

21 Personajul principal al romanului cavaleresc Belianis 
de Qrecia (1547) al lui Jeronimo Toribio Fernândez; 
romanul se termină cu afirmaţia că înțeleptul Friston, 
autorul originalului, după cum spune textul, trecînd din 
Grecia în Nubia, a pierdut restul manuscrisului, pe care s-a 
întors apoi să-l caute fără să-l afle, fapt pentru care 


Fernândez lăsă neterminată cartea, ca să nu comită 
sacrilegiul de a înlocui prin ficțiuni adevărurile cuprinse în 
originalul dispărut. Autorul îşi ascunde numele, dînd 
romanul drept tradus din limba greacă. 

22 Personajul principal al romanului cavaleresc cu 
acelaşi nume, apărut în 1547—1548 în limba spaniolă şi 
socotit ca o traducere a originalului portughez scris de 
Francisco Morâes Cabrai, care, însă, n-a fost tipărit decît în 
1567. Un alt Palmerin, Palmerin de Oliva, datează din 1511 
şi se crede că este opera unei femei din popor, fiică de 
timplar, căreia Francisco Vâzguez i-a corectat stilul. 

23 Personajul principal al romanului cavaleresc cu 
acelaşi nume, compus în epoca recuceririi peninsulei (pe la 
1492), a cărui primă ediţie cunoscută, din 1508, este 
semnată de Gard Ord6nez de Montalbo, care se dă doar 
drept corectorul vechilor originale, corupte şi compuse în 
stil antic. Este probabil că originalele străvechi de care 
vorbeşte Montalbo sînt cele scrise de Joao Peires Lobeira pe 
vremea regelui Dionis, în secolul al XIII-lea; un alt Lobeira 
(Vasco), adesea confundat cu primul, a modificat, sub 
Alfonso IV (1291— 1325), unele episoade din roman. 
Amadis este compus după tipicul romanelor cavalereşti 
franceze din ciclul breton. Numele şi episoadele sînt 
împrumutate din Tristan, din Lancelot du Lac, hiaugis, 
Renaud, Qirart de Viane. Dar în Spania Amadis n-a devenit 
popular decît trecut prin condeiul lui Montalbo, în secolul al 
XVI-lea, într-o epocă de recrudescenţă a sentimentelor 
curtene şi cavalereşti, necesare absolutismului monarhic 
după unificarea regatului, 8 Personajul principal din El 
caballero del Febo (Cavalerul lui Phoibos Apollo), roman 
cavaleresc tirziu, foarte citit la sfîrşitul secolului al XVI-lea. 

25 Personaj din Amadis de Qaula, fratele eroului 
principal, mai aventuros şi mai temerar încă decît acesta, 
mai puţin cast în pasiunile sale, întîia schiţă spaniolă a 
personajului literar pe care piesa lui Tirso de Molina (El 
Burlador de Sevilla) il va boteza don Juan. 


26 Eroul spaniol devenit legendar, pe numele său întreg 
Rodrigo Ruy Diâz de Bivar, supranumit El Cid Campeador 
(nume dat de musulmani, de la sidi = domn, stăpîn). 

27 Cavalerul Spadei înflăcărate era Amadis de Grecia, 
care avea gravată pe piept o spadă roşie ca jăraticul. 

28 Bernardo del Carpio şi Roldân (Orlando, Roland), eroi 
legendari de romances vieios (cîntece bătrineşti), inspirate 
din episoadele războaielor lui Carol cel Mare (secolul al 
VIII-lea), fapte foarte denaturate de legenda spaniolă; 
Roldân era invulnerabil la fier, de aceea i se spunea cel 
fermecat. 

29 Uriaş din mitologia greco-romană, fiul lui Poseidon- 
Neptun şi al Terra - 

Gheei, care-şi împrospăta forţele ori de cîte ori atingea 
ţărîna-mumă. Hercule, dindu-şi seama de aceasta, îl ridică 
în aer şi-i zdrobi toracele. 

31 Uriaş din poemul eroicomic Morgante Maggiore al 
poetului italian Luigi Puici (1432—1487). 

Erou dintr-o carte cavalerească apărută în 1586, 
inspirată din Renaud (de Montauban), roman din ciclul 
breton al secolului al XII-lea. 

33 Denaturarea numelui lui Ganelon din Chanson de 
Roland, devenit tipul trădătorului. 

34 Trapezuntul sau Trebisonda, oraş de pe coasta 
meridională a Mării Negre, capitală a imperiului cu acelaşi 
nume, una din cele patru părţi în care s-a divizat imperiul 
grec (imperiul latin de răsărit, statornicit de Cruciada a IV- 
a) prin anii 1220; nume folosit adesea în cărţile cavalereşti. 

35 Unul din măscăricii ducelui de Ferrara (secolul al 
XVdea); în italiană, numele lui înseamnă „fustiţă”; călărea o 
miîrţoagă vlăguită, ceea ce a dat loc la multe glume în 
cîntecele vesele ale epocii. 

36 Nume derivat de la rocin (mîrţoagă), compus cu 
sufixul augmentativ, a cărui coincidenţă cu antes (înainte) 
dă aici loc jocului de cuvinte cu dublu sens. Atragem 
atenţiunea în mod special asupra faptului că acest nume 
este masculin (se citeşte aproximativ: Rosinante). 


37 Quijote — partea din armură care acoperea piciorul. 
După cum comentează Clemencin, Cervantes a ales bine 
numele protagonistului, căutîndud printre obiectele proprii 
profesiunii cavalereşti şi dînd, dintre acestea, preferinţă 
unei părţi din armură, desemnată printr-un substantiv cu 
terminația în ote, sufix augmentativ, care în spaniolă se 
aplică de obicei substantivelor determinînd lucruri sau 
persoane ridicole (librote — ărţoi; monigote — om de nimic; 
mazacote— om greoi, plicticos). 

38 Se citeşte aproximativ: Dubsi-ne-ea. Pronunţarea 
exactă este Dul-Oi-ne-a, semnul 0 transcriind sunetul s, 
rostit din vîrful limbii, ca th în engleză. 

39 Arme albe sînt armăriile fără insigne, fără devize, 
lăsate albe pînă cînd isprăvile purtătorului ar îndreptăţi 
anume inscripţii şi imagini simbolice, ce vor urma să fie 
gravate pe ele. 

40 Se numea Montiel, în secolul al XVI-lea, o parte din 
cîmpia provinciei La Mancha, în regiunea Ciudad Real. Azi e 
doar o localitate. 

41 Această anunţată aventură de la Puerto Lăpice 
(trecătoare din Toledo), pînă la urmă nu a mai fost povestită 
de autor, care anticipează aici asupra intenţiei sale de a-şi 
localiza un episod. Nu este singurul caz. 

42 ... mozds del partido, în original. în secolul al XVdea, 
femeile del partido umblau dintr-o localitate într-alta (partir 
înseamnă uneori a pleca) în căutarea muşteriilor, în vreme 
ce las rameras, femei de aceeaşi profesiune, trăiau în grup, 
în case anumite, însemnate cu ramuri la uşă (ramo — 
creangă), de unde le vine şi numele. 

43 Ţăranii spanioli cer iertare ori de cîte ori rostesc 
numele porcului, animal urît la vedere, ca şi al altor fiinţe şi 
lucruri conşideraţe josnice ori ruşinoase. 

44 Alcaidele era comandantul unei fortărețe, al unui 
castel întărit ori al unei închisori. Cuvîntul vine din arabă. 

45 Versurile unui cîntec bătrînesc, intitulat Cîntecul 
Marianei şi al maurului Qalvân, Cervantes le citează 


transcrise în rînd cu restul povestirii, obicei curent în 
secolul al XVI-lea. 

8 Orăşel maritim din Andaluciîa, în apropiere de Cadiz. 
Plaja din San Lucar — zice Clemencîn — era pe vremea lui 
Cervantes unul din locurile cele mai bătute de vagabonzi şi 
oameni decăzuţi din toată Spania. 

47 Personaj din mitologia latină un monstru viclean şi 
abil hoţ de turme; a fost ucis de Hercule. 

48 ... estudiante o pajc: categorii din care se recrutează 
mulţi din eroii romanelor picareşti, contingentele de 
delicvenţi provenind din rîndul acestor tineri, puşi în 
situaţia de a flămânzi şi obligaţi să se descurce prin orice 
mijloace. 

8 Două versuri din cîntecul citat în p. 92. Hangiul 
cunoştea, cum s<? vede, literatura veche populară. 

50 Adaptarea unui cîntec bătrînesc (Românce de 
Lanzarâte del Lago) la cazul lui don Quijote. Aceste cîntece 
bătrîneşti (romances viejos) erau cuprinse în nenumăratele 
Romanceros, antologii de largă circulaţie, ce se publicau în 
Spania, fiind denaturarea vechilor Cantares, poeme epice 
culte, refăcute din fţiemorie şi rescrise în stil popular de 
către poeţi anonimi, 51 Ceremonia primirii unui neofit în 
rîndurile cavalerilor unui ordin se făcea cu anumită pompă, 
după un ritual ce trebuia păstrat cu stricteţe. 

52 Aici e vorba doar de haracii viilor, Los Percheles de 
Kidlaga, loc în afara oraşului, unde îşi uscau pescarii 
peştele, atirnat de nişte prăjini orizontale-fixate pe haraci. 
Cartierul haracilor, numit Perchel, era vestit prin 
frumuseţea femeilor şi fetelor malaghene. 

53 Insulele Riarân nu erau insule: se numeau aşa de la 
islas menzanas (insulele de fructe) adică livezile din partea 
locului. După cucerirea cetăţii Malaga, Ferdinand Catolicul 
şi Isabela au dăruit cavalerului vizeain Gard Lopez de 
Arriarân o bucată de pămînt în apropierea acestui oraş, 
unde a plantat livezi; de aici numele de islas de Riarân. 

54 Compas de Sevilla — cartier de prostituate, situat la 
marginea oraşului. 


55 Apeductul roman din cetatea Segoviei era adăpost al 
multor vagabonzi. 

56 Punct din oraşul Valencia, unde se îngrămădiseră 
declasaţii. 

6 După unii comentatori, azi se cheamă Campillo; pe 
vremuri, era un loc viran, în vecinătatea lupanarului; după 
alţii, e doar un drum ocolit (camino de ronda, rondilla), care 
există şi astăzi, sub alt nume însă. 

58 Cartierul sudic al oraşului, numit astfel după o fintînă, 
în centrul căreia se vede un mînz (potro — cal tînăr, noaten) 
cabrind pe un glob de piatră. Era sediul lumii interlope din 
C6rdoba. 

59 Vestite cîrciumi dinafara cetăţii Toledo, pe drumul 
către Madrid, unde se bea, se mînca şi se încingeau jocuri 
de noroc între oameni de toată mîna. 

60 Curte interioară, caracteristică locuinţelor spaniole, 
înconjurată de stilpii cerdacului din toate cele patru părţi; 
era, adeseori, sursa principală de lumină a încăperilor, cît 
mai puţin deschise spre stradă. 

61 Cervantes, făcîndu-l pe don Quijote să acorde titlul de 
donas unor femei ca acestea, se referă la deprecierea 
titlului: pe la mijlocul secolului al XVI-lea se făceau cuplete 
despre femeile care-şi spun dona: Las que no se ponen don 
no se tienen por mugeres. Don que antes es desdon pues 
por el nada se dona, scrie Sebastian de Horozco. (Cele ce 
nu-şi adaugă un don nu se socotesc femei. Don, care-i mai 
curînd ne-don, pentru că nu se dă pe el nimica.) Desdon eo 
formaţie lexicală ad-hoc, sugerînd şi disprețul (desden), şi 
jucînd pe radicalul don = dar. 

62 Ţăranii purtau adeseori lance şi chiar scut. Se vede 
acest lucru şi în alte scrieri ale vremii. 

63 Se considera o insultă adusă persoanei cu care 
vorbeai să declari de faţă cu aceasta că un al treilea minte. 
Chiar şi faptul de ad dezminţi pe un terţ era o necuviinţă 
faţă de interlocutor. 

64 în text, sangrias— lăsări de sînge. La noi, aceste 
sîngerări se practicau prin punerea lipitorilor pe diversele 


părţi ale trupului bolnav. în Spania se deschideau cu 
bisturiul unele vene, lăsîndu-se să curgă o cantitate de 
sînge. Las sangrias era un leac la mare cinste în medicina 
medievală. 

65 Comparaţia cu fusul, pentru a arăta cît e de zvelt şi 
de drept un trup omenesc, este curentă. La Madrid se 
spunea: Drept ca un fus de Guadarrama, pentru că din 
brazii înalţi ai munţilor acestora se fabricau fusele ce se 
aduceau pe piaţa capitalei. 

66 Personaje dintr-un cîntec bătrînesc (românce viejo), 
foarte popular în vremea lui Cervantes, care circulase oral 
pînă la publicarea lui în Cancionero de Amberes (Culegerea 
de cîntece din Anvers), în 1555, volum pe care Cervantes s- 
a dovedit că nu-l citise, aşa că se explică de ce va transcrie 
primele versuri ale baladei (vezi nota 3) în altă versiune. 

67 în epocă se folosea aluzia la pretinsele minuni ale 
profetului fondator al islamismului, ca o batjocură adresată 
de către creştini maurilor. 

68 Versurile citate aici de Cervantes nu sînt, cum s-ar 
putea crede, extrase din balada populară a marchizului de 
Mantua, ci reprezintă un citat dintr-o baladă cu aceeaşi 
temă, imitație a acelei vechi, compusă, chiar în vremea lui 
Cervantes, de un anume Jer6nimo Trevino şi tipărită în 
1598 într-o culegere de la Alcala, versiune pe care Don 
Quijote pare să o ia drept cea originali-. 

69 Rodrigo de Narvâez a fost cel dintii alcaide al cetăţii 
Antequera, pe vremea luptelor cu maurii pentru 
recucerirea peninsulei. Abenceraj înseamnă membru al 
unei vestite familii nobile, la mare cinste printre maurii din 
Granada pe vremea regatului arab. 

70 Scriitor spaniol, originar din Portugalia (al cărui 
nume exact, Montemor, vine de la localitatea în care s-a 
născut, lîngă Coimbra). Este autorul vestitelor Şapte cărţi 
ale Dianei, roman pastoral cu mare răsunet în a doua 
jumătate a secolului al XVI-lea, devenit modelul spaniol al 
genului, plin de artificialitate şi convenţionalism, tipică 
literatură curteană; ca dată de apariţie a Dianei (ediţia Ia 


apărut fără indicaţia anului) uneori e trecut anul 1542, 
alteori 1545, dar se pare că această carte nu e anterioară 
anului 1558, cînd s-a tipărit la Valencia, deşi e cert că 
lucrarea a fost scrisă mai demult, sub Carol Quintul. Istoria 
abenceraj'ului Abindarrâez şi ci frumoasei Jarifa, o nuvelă 
tipărită în 1565, a fost integrată de Montemayor în Cartea a 
IV-a. 

71 Cei nouă cavaleri ai Faimei evocă o scriere franceză 
veche, intitulată Cronica numită triumful celor nouă ai 
Faimei, proslăvind faptele a trei croi biblici (losua, David şi 
Iuda Macabeul), a trei eroi din antichitatea greco' romană 
(Alexandru cel Mare, Hector şi lul iu Cezar) şi a trei eroi 
medievali ai creştinătăţii (regele Arthur, Carol cel Mare şi 
Godeffroy de Bouillon). 

72 Adică preotului, care-şi luase diploma de absolvent al 
universităţii. 

73 Curtea din dos fcorral) nu mai făcea parte din 
arhitectura locuinţei, ci era în afara zidurilor casei, ca 
ogrăzile noastre. 

rior, ale romanului Amadis de Qaula (vezi nota 2, p. 82), 
spre a proslăvi faptele fiului lui Amadis. Titlul, corupt din 
Las ergas, provine din grecescul erga (fapte). A apărut şi 
separat la Sevilla, în 1510, cu subtitlul Ramo de las quatro 
libros de Amadis (Buchet al celor patru cărţi ale romanului 
Amadis). 

75 Amadis de Qrecia este intitulată a noua carte a lui 
Amadis de Qaula, de fapt istoria altui cavaler, fiul lui 
Lisuarte de Grecia, care fusese cîntat într-un roman din 
1514. Versiunea datorată lui Feliciano de Silva este din 
jurul anului 1530. în urma succesului acestor două cărţi 
(mai este şi un alt Amadis de Qrecia, tot din 1514) au ieşit la 
iveală Florisel de Niquea de acelaşi Feliciano de Silva, 
industriaş al literaturii de succes, apoi Rogel şi 
Esferamundi, tratînd poveştile puse pe seama urmaşilor lui 
Amadis de Gaula. Florisando e istoria nepotului acestuia. De 
aici aluzia bărbierului la filiaţia acestor cărţi. 


76 Historia del invencible caballero D. Olivante de Laura, 
principe de Macedonia, que por sus admirables hazanas 
vino â ser principe de Constanţi-nopla ... (Povestea 
neînvinsului cavaler Don Olivante de Laura, principe de 
Macedonia, care, prin faptele sale minunate, a ajuns domn 
al Constantinopolei) e un roman cavaleresc tîrziu, publicat 
la Barcelona în 1564 de Antonio de Torquemada, scriitor 
mediocru, autor şi al cărţii fantasmagorice Jardin de flores 
curiosas. 

78 Roman cavaleresc, cunoscut şi sub numele de 
Felixmarte (Fericitul Mane, războinicul ferice), publicat întîi 
la Valladolid în 1553 şi semnat de Melchior Ortega, cavaler 
de IJbeda. Abia ediţia din 1556 îi schimbă numele în 
Florismarte, prin analogie cu Florisel şi Florisando, urmaşii 
lui Amadîs de Gaula. 

2 Cronica del muy valiente y esforgado cavallero Platir, 
jijo del emperador Primaleon (Cronica viteazului şi 
puternicului cavaler Platir, fiul împăratului Primaleon), 
apărută la Valladolid în 1533; este urmarea unui roman al 
lui Primaleon (1516); atribuite ambele lui Francisco 
Vâzquez de Ciudad Rodrigo. 

8 Crânica de Lepolemo, llamado el Caballero de la Cruz, 
hijo del emperador de Alemania (Cronica lui Lepolemo, 
numit Cavalerul Crucii, fiul împăratului Qermaniei) a apărut 
la Valencia în 1521; autorul, Alonso de Salazar, pretinde că 
a tradusa din arăbeşte şi că e opera unui anume Xarton, 
ceea ce e o ficţiune literară obişnuită în epocă. 

79 Espejo de Caballerias era un fel de imitație a lui 
Orlando innamorato (Orlando îndrăgostit), cunoscutul poem 
eroicomic al scriitorului italian Matteo Maria Boiardo, avind 
drept temă faptele acestui Roldân şi ale lui Reinaldos, ca şi 
povestea dragostei dintre Roldân şi Angelica. Apăruse 
recent, în 1586, la Medina del Campo, oraşul autorului lui 
Amadis de Qaula. 

80 Cervantes îl denumeşte în ironie pe arhiepiscopul 
Turpin preaiubitorul de adevăr, întocmai cum face cu acest 
personaj şi poetul italian Ariosto, numindu-l verace (veridic) 


în acelaşi chip batjocoritor, pentru că lui Turpin îi este 
atribuită o cronică mincinoasă a domniei lui Carol cel Mare, 
plină de năzdrăvănii şi de absurdităţi (cf. Orlando furioso, 
Cîntul XXX, octava 49). 

81 Matteo Maria Boiardo (1430—1494), poet italian, în 
text cu numele transcris spanioleşte, autor al marelui poem 
eroicomic Orlando innamorato, apărut în 1486 şi 1495, al 
cărui subiect l-a preluat apoi alt poet italian, Lodovico 
Ariosto (1474—1533), în al său Orlando furioso. Cervantes, 
intervertind crono-logiile, caută aici efecte de humor. 

82 Aluzie la căpitanul Jeronimo de Urrea, care a tradus 
în 1556, în versuri spaniole proaste, Orlando furioso. 

83 Historia de las hazanas y hechos del invencible 
caballero Bernardo del Carpio (Istoria isprăvilor şi faptelor 
neînvinsului cavaler Bernardo del Carpio), scrisă în octave 
de Augustin Alonso, apărută la Toledo în 1585. 

84 El verdadero succeso de la famosa batalla de 
Roncesvalles, con la muerte de los doce Pares de Frância 
(Adevărata povestire a faimoasei bătălii de la Roncesvalles, 
cu moartea celor doisprezece pairi ai Franţei), poem 
compus de Francisco Garrido de Villena, apărut la Toledo în 
1583; foarte gustat în epocă, deşi prost versificat. 

85 Un Palmerin de Oliva apăruse la Salamanca în 1511. 
Altul, Libro del famoso caballero Palmerin de Oliva (Cartea 
faimosului cavaler Palmerin de Oliva), a apărut, în 
spanioleşte, în 1526, într-o tipografie din Veneţia, iar în 
1580 la Toledo. A doua parte a povestirii se intitula Libro 
segundo del emperador Palmerin, en que se cuentan las 
hechos de Primaleon y Polendos, sus hijos (Cartea a doua a 
împăratului Palmerin, în care se povestesc faptele lui 
Primaleon şi Polendos, fiii săi) şi apăruse la Medina del 
Campo în 1563. Nu ştim despre care vorbeşte aici 
Cervantes. 

86 Libro del muy esforzado caballero Palmerin de 
Ingalaterra (Cartea prea-viteazului cavaler Palmerin de 
Englitera), roman atribuit portughezului Francisco Moraes 
Cabrai, deşi a apărut în limba acestuia abia în 1567, în 


vreme ce traducerea spaniolă era cunoscută şi apreciată cu 
două decenii înainte (din 1547—1548). Legenda spunea că 
autorul ei ar fi un rege portughez, cum reiese şi din textul 
lui Cervantes. în ceea ce priveşte caseta în care a pus 
Alexandru să se ţină nu tezaurul împăratului persan, ci 
opera lui Homer, ediţiile diferite dau cînd textul: ...que la 
diputo para guardar en ella las obras del poeta Homer (pe 
care a hărăzit-o să se ţină în ea operele etc.) cînd textul: ... 
que la disputo... (pentru care s-a certat etc.). 

88 Esa Oliva... esa Palma: joc de cuvinte bazat pe faptul 
că numele personajelor au rezonanţe vegetale, oliva 
însemnînd şi în spanioleşte măslină, (deşi numele curent al 
acestui fruct este aceituna)t iar palma (de unde: Palmerin), 
palmier. 

89 Romanul, de Joan Martorell, scriitor catalan, a fost 
tipărit sub titlul de Tirant lo Blanch, la Valencia, în 1490, în 
limba catalană, şi tradus în 1511 sub titlul castilian Los 
cinco libros del esforzado e invencible caballero Tirant el 
Blanco (Cele cinci cărţi ale viteazului şi neînvinsului cavaler 
Tirant cel Alb); pare să fie unul din primele romane 
cavalereşti tipărite în Spania, fiind, în chip curios, un 
amestec de naivitate şi satiră. 

90 Unul din personajele romanului, al cărui nume derivă 
din: Kirie eleison (Doamne miluieşte, în liturghia greacă), 
ceea ce sună foarte ciudat. 

91 Placer-dc-mi-vida (plăcere a vieţii mele) e numele 
tinerei din romanul Tirante cel Alb, pentru care cavalerul 
Fonseca duelează cu francezul Villermes-amîndoi numai în 
cămaşă de noapte. 

is A 

92 Văduva Reposada (repauzata, odihnită, răposata) e, 
de asemenea, u.- personaj cu nume semnificativ din Tirante 
cel Alb, care se dovedeşte astfel a fi o primă parodie a 
romanului medieval cavaleresc. Faptul explică motivul 
pentru care a fost cruțat de Cervantes autorul parodiei ce 
dă lovitura de graţie genului. Unii comentatori au socotit că 
laudele din acest pasaj sînt ironice. 


93 în original: ... versos mayores, aşa cum se numeau 
versurile ce numărau mai mult de opt silabe, cîte are versul 
tipic al poeziei populare spaniole. Versurile trubadureşti au 
aceeaşi măsură, la care se renunţă doar prin introducerea 
aşa-numitei arte mayor, în speţă, poezia cultă, metrele 
italiene ale Renaşterii. De aceea am tradus versos mayores 
prin versuri culte. 

94 Exista o a doua Diană, apărută la Alcală în 1564, 
numită a Salmantinului, după autorul ei, Alonso Perez, 
medic din Salamanca, scriitor mediocru. 

95 Gaspar Gil Polo, scriitor valencian (mort în 1591), 
autor, în 1564, al romanului pastoral Diana enamorada, în 
care sînt cîntate, în proză şi în versuri, nenorocirile Dianei 
şi ale iubitului ei Sireno, despărțiți în romanul lui 
Montemayor şi reuniți aici prin vrăjile zînei Felicia. 

96 Lo Frasso, poet italian din Sardinia, ortografiat 
spanioleşte cu un singur s (Lofraso), a publicat la 
Barcelona, în 1573, Los diez libros de Fortuna en amor 
lucrare scrisă în limba spaniolă, pentru că Sardinia era pe 
atunci o posesiune spaniolă. Acest roman pastoral este la fel 
de prost compus şi ticluit pe cît de prost e scris, aşa că 
judecata de valoare a preotului reiese a fi o ironie a lui 
Cervantes. Qracioso nu are numai înţeles pozitiv, ci şi sensul 
de: comic, nostim, caraghios, rizibil, iar disparatado vine de 
la disparate— absurditate, fantasmă, trăsneală, 97 El 
pastor de Iberia, o nuvelă pastorală scrisă de andaluzul 
Bernardo de la Vega, publicată la Sevilla in 1591. 

98 Primera parte de las Ninfas y pastores de Henares 
(Cea dinţii parte a nimfelor şi păstorilor din Henares), 
scrisă de Barnardo Gonzâles de Bobadilla, şi tipărită la 
Alcala în 1587. 

99 Desengaho de celos, nuvelă pastorală a lui Bartolome 
L6pez de Epciso, apărută la Madrid in 1586. 

100 El pastor de Filida, nuvelă pastorală scrisă de Luis 
Gâlves de Montalvo, apărută la Madrid în 1582. 

101 'Tesoro de varias poesias, culegere de poezii 
alcătuită de fratele carmelitan Pedro de Padilla din Linares 


şi tipărită la Madrid în 1580. Cartea avea 482 foi in cuarto. 
Baltasar de Alcazar scrie despre ea că, pusă la cîntar, trage 
un chintal (pesa un quintal), adăugind că, sub raportul 
valorii, nu e în ea un vers care să cîntărească mai mult decît 
un fulg. Cervantes îl iartă pe Padilla, pentru că a mai scris şi 
Eglogas pastoriles (Egloge pastorale) (1582), Romancero 
(1583), Jardin Espiritual (1585), (Qrâdina duhovnicească) şi 
altele. 

104 El Cancionero de Gabriel Lopez Maldonado, apărut 
la Madrid în 1586. 

105 Qalatea, roman pastoral scris de Cervantes în 1584, 
inspirat de Diana lui Montemayor, în care personajele, 
numite convenţional, sînt cu cheie, reprezentind pe 
contemporanii scriitorului şi pe Cervantes însuşi, cu 
logodnica sa de atunci, alta decît dona Cătălină de Salazar, 
cu care se va căsători. Roman de debut, asupra căruia 
Cervantes şi-a propus să revină, scriindu-i o urmare, a 
rămas fără partea a doua. Falsitatea sentimentului, 
convenţionalismul şi lipsa de originalitate a episoadelor sînt 
aici aceleaşi ca în toate romanele pastorale, abuzînd de 
erudiție clasică şi mitologică, de magie şi descîntece, de 
fantezii fade, în ciuda stilului elegant şi a cîtorva pasaje 
pline de graţie (debuturi ale talentului meu şchiop — 
premices de mi corto ingenio, scrie Cervantes). 

2 Important poem istoric, scris de Alonso de Ercilla y 
Zuhiga (1533—1590) ca o glorificare a expediției spaniole 
în America de Sud, unde a fost înfrîntâ populaţia băştinaşă 
a araucanilor, condusă de Caupolicân, erou descris de 
Ercilla, în chip surprinzător pentru epocă, drept o figură 
plină de nobleţe şi vitejie. A fost publicat: parţial la Madrid 
în 1569, şi complet, în 1590. Ercilla luase parte la acest 
război ca soldat, scriind în fiecare noapte ceea ce se 
întîmpla în cursul zilei. 

8 Poem epic (apologie a lui don Juan de Austria, bastard 
al lui Carol Quintul), care a apărut la Madrid în 1584. 

4 Poem epic în douăzeci de cînturi, foarte bine versificat, 
a apărut în 1588. 


106 Las lâgrimas de Angelica, prima parte a unui poem 
epic în douăsprezece cînturi, compus de Luis Barahona de 
Soto, a fost tipărit în 1586 la Granada. 

107 Fabulele (legendele) lui Ovidiu, traduse de Barahona 
de Soto, nu ni s-au păstrat în întregime. în culegerile 
timpului apare Fabula lui Acteon, tipărită în Parnasul 
spaniol al lui LOpez Sedano. O a doua, Fabula lui Vertumn şi 
a Pomonei, a fost pusă în evidenţă de criticul Fr. Rodriguez 
Marin în 1903, în cartea sa despre Luis Barahona, unde se 
vorbeşte şi despre prietenia poetului cu Cervantes. 

108 Nume sub care se cunosc două cărţi. Una, un poem 
epic, în versuri, tratînd despre Carol Quintul, scrisă de 
JerGnimo Sempere (Jerome de Saint-Pierre), un flamand, a 
fost tipărită în 1560 la Valencia. A doua, apărută un sfert de 
veac mai tirziu, la Lisabona, e de Juan Ochoa de la Salde şi 
e scrisă în proză. Cervantes nu precizează despre care e 
vorba. 

109 Leul Spaniei celebrează tot pe Carol Quintui în 
douăzeci şi nouă de cînturi, rimate de Pedro de la Vecilla 
Castellanos şi tipărite în 1586 la Salamanca. 

110 Se pare că aici se înşală memoria lui Cervantes: nu e 
vorba de Luis de Avilla, ci de Luis Zapata, autor al unui 
poem în cincizeci dejzînturi, intitulat Carlo famoso (Carol 
vestitul) şi apărut în 1566 la Valencia. 

111 ... muchos van por lana y vuelven tresquilados (... 
mulţi îs cei care pleacă după lină şi se întorc tunşi chilug): 
proverb spaniol. 

112 Panza înseamnă în limba spaniolă burtă, pîntece, 
burdahan. 

113 Mai sus i se spusese Juana Gutierrez acestei Marii, 
care, în altă parte a cărţii, devine Teresa Panza, Cervantes 
uitînd mereu cum a botezat-o mai sus şi dîindu'i primul 
nume ced venea în minte. 

114 Guvernator militar şi politic al unei provincii de 
frontieră, cap al justiţiei regatului în timp de pace, 
căpetenie a oştirii în război, ori şef al unei expediţii 


maritime, căruia i se conferă anticipat guvernarea 
pămînturilor ce va descoperi în acea expediţie. 

115 Uriaş din mitologia greco-romană, fiu al Cerului 
(Uranos), şi al Pămîntului (Gea), avind cincizeci de capete şi 
o sută de braţe. 

116 Soldaţii puteau rămîne cu prada cîştigată în bătălie 
dreaptă (en buena guerra), adică într-o luptă purtată cu 
arme egale. 

117 ... batalla desigual e socotită de Quijote lupta sa 
disproporţionată cu giganţii. 

118 Diego Perez de Vargas y Machuca este eroul unui 
cîntec bătrinesc referitor la asediul cetăţii Xeres, sub 
domnia lui Fernando al III-lea. Cervantes va fi putut citi 
episodul în Valerio de las Historias de Diego Rodriguez de 
Almela. 

119 A gua de chicoria sau de achicoria era un 
medicament folosit în farmacopeea medievală ca lenitiv 
(aqua cicoria, în limba latină). 

120 Indiile Occidentale, adică pămînturile proaspăt 
descoperite peste Atlantic, de care Columb crezuse că ar fi 
India. 

121 Originar din Biscaya sau Viscaya, basc. Adjectivul a 
ajuns să însemneze ininteligibil, confuz, încâlcit, din pricina 
dialectului basc, vorbit de vizcaini. Vorbirea dialectală 
bască, a fost obiect de batjocură pentru castilieni, în special 
în secolele XVI şi XVII. 

122 Caracteristică vorbirii vizcainilor era schimbarea 
persoanelor la verbe, de obicei a doua înlocuind pe prima: 
„„„asi te matas como estas ahi vizcaino (aşa te omori, cum 
eşti vizcain) înseamnă de fapt: ...asi te mato como estoy ahi 
vizcaino (aşa te omor, cum sînt vizcain). 

123 A fi vizcain din moşi-strămoşi se considera, în 
această provincie, aproape un titlu de nobleţe. Fernando al 
IV-lea, în 1754, a făcut legi care exceptau, deopotrivă, de la 
unele pedepse pe hidalgi şi pe vizcaini. 

124 Agrajes, personaj din Amadts de Qaulat care avea 
obiceiul să zică, ducînd mîna la şold şi trâgind spada: Ai s-o 


vezi numaidecit! (Ahora lo vereis!), cuvinte ce au rămas ca 
un fel de zicală. 

125 ...al doilea autor al acestei opere este Cervantes 
însuşi, care se dă drept transcriitorul arabului Cide Hamete 
Benengeli (vezi şi nota 2 de la p. 147), de fapt inexistent, 
ficţiune literară curentă în epocă. 

126 « +. propria lui istorie trebuia să fie de asemenea 
modernă: adică faptele ei să fie apropiate de zilele în care 
apare cartea. 

127 .. Aa fel de fecioară ca mama care o născuse (.tan 
virgen como la madre qu-e la pariâ): contrafacere mucalită 
a zicalei: tan virgen como la pario su madre (tot aşa de 
fecioară cum o născuse mamă-sa). 

128 Stradă, existentă şi azi, din cartierul bazarurilor 
acestui oraş. 

129 Aljamiazi se numeau arabii care vorbeau castiliana; 
adjectivul (alhamiad) sc aplică şi cărţilor scrise în 
spanioleşte cu caractere arabice. Aljamia era spaniola 
vorbită de mauri, aşa cum algarabia (de unde francezul 
charabia) era limba arabă pe care, cînd o vorbeau creştinii, 
o vorbeau stricat. 

130 ...de altă limbă, mai veche şi mai cultă: adică de 
limbă ebraică, reputată pe atunci a fi cea mai veche. Mulţi 
evrei neemigraţi făceau negoţ în Alcană, la Toledo. 

131 O vreme s-a crezut că Cide Hamete Benengeli este o 
anagramă incompletă a numelui lui Cervantes. Clemencin a 
atras atenţia că e, de fapt, traducerea cuvîntului spaniol 
Cervantes, care înseamnă fiul cerbului, ales de însuşi 
scriitorul care cunoştea bine araba, ca să se desemneze în 
fond tot pe sine sub această ficţiune. Presupusul cronicar 
maur are un nume care sună şi ca beden-cheli, care 
înseamnă îmbuibat cu pătlăgele-vinete (berenjenas, în 
spanioleşte), confuzie intenţionată de asemenea, căci 
Sancho Panza îi va declara lui Samson Carrasco, 
bacalaureatul, că autorul povegştii se numeşte Cide Hamete 
Berenjena (vezi Partea a Il-a, capitolul 2). 


132 Sancho Zancas; zanca înseamnă picior, pulpă, copan 
de pasăre, ori stilp care susţine scara. 

133 Creştinii îi numeau pe mahomedani perros (cîini), 
sau galgos (ogari), în special cînd era vorba de maurii din 
Spania, foarte zgirciţi şi slabi de nemîncare. 

134 Să uzeze, adică, de dreptul de azil oferit de lege 
infractorilor urmăriţi de justiţie. Catedralele, în special, 
erau azil de hoţi şi de femei desfrînate. 

135 Vărzări de sînge... Sancho foloseşte cuvîntul vechi, 
pe atunci, omecillo (inimiciţie), înlocuind prin el neologismul 
homicidio (omucidere), pe care nu-l cunoaşte. Am tradus 
aşa ca să păstrăm jocul de cuvinte, deşi în original pizma, 
duşmănia, semnificate prin omecillo, sînt mai aproape de 
crimă decît o plăcintă cu varză (vărzare), fie ea şi cu sînge 
de porc. 

136 Povestea balsamului lui Fierabras apare în Historia 
caballeresca de Carlomagno, publicată în spanioleşte de 
Nicolâs de Piamonte, unde Fierabras îi spune rănitului 
Oliveiros să se oblojească cu balsamul pe care-l va afla în 
balercile legate de şaua calului său, balsam cu care a fost 
îmbălsămat trupul lui Hristos pogorit de pfe cruce şi pe 
care l-a cucerit el, Fierabras, la Ierusalim; bîndu-l, Oliveiros 
se însănătoşeşte pe loc. 

137 ...TTUZS sano que una manzana (mai sănătos decît 
un măr); aliteraţie voită, care n-a putut fl tradusă decît ca 
mai sus, prin echivocul dintre verbul domnesc şi adjectivul 
domnesc. 

138 Cine jura pe Evanghelii punea mina pe cartea 
socotită sacră şi pronunţa cuvintele cerute, dar cînd nu 
avea scripturile la dispoziţie, le rostea doar nu/nele, 
adăugind fraza: Acolo unde-s ele scrise mai pe larg (donde 
mds largamente estân escritos). 

139 A nu mînca pîine pe faţa de masă era un obicei al 
celor ce voiau să arate că sînt în doliu. Apare în scrieri la 
diverse epoci şi mai ales în baladele populare. 

140 Regatul, existent, al Danemarcei, ca şi cel, fictiv, al 
Sobradisei, sînt indicaţii geografice luate din Amadts de 


Qaula, unde apar de mai multe ori. 

1 în Cîntul al XVIII-lea din Orlando furioso, Ariosto 
povesteşte episodul cu coiful lui Mambrino, dar nu e vorba 
de Sacripante, ci de Dardinel de Almonte. Cervantes se 
înşală încă o dată, sau poate îl face anume pe don Quijote să 
pară a avea memoria imprecisă. 

142 Albraca era un castel fortificat pe vîrf de stîncă, 
menţionat în Orlando innamorato al lui Boiardo, fort asupra 
căruia au năvălit mai bine de două 

milioane de soldaţi, ocupînd un spaţiu de patru leghe, 
cînd au trebuit s-o răpească de acolo pe frumoasa Angelica. 

144 în text, acte posesive (greşit transcris); acte pozitive 
erau socotite faptele ce calificau virtutea, noblețea sau 
puritatea sîngelui unei familii ori unei persoane în faţa 
legilor vremii. 

145 . ..en trenza y en cabello: fără năframă, nici pălărie, 
lucru admis numai pentru fete, nu şi pentru femei. 

Cartea 1), este virsta legendară a copilăriei omenirii; de 
fapt, după cum reiese din text, comuna primitivă. 

1 Samavolnicia traduce aici la ley del encaje, adică 
arbitrarul hotă-rîrilor judecătoreşti, luate fără respectul nici 
unei legi scrise. Uneori, la ley del encaje mai desemnează şi 
legea de castă, nedreptăţile comise de tribunale spre a 
părtini pe nobili. 

148 Palat cu neputinţă de abordat, alcătuit din 
numeroase încăperi şi coridoare, construit, potrivit 
legendei, de către arhitectul Dedal, pentru ca regele Minos 
să poată închide acolo minotaurul, un monstru uman, cu 
cap de taur. 

149 Beneficiado — persoană care avea un alt soi de 
beneficiu ecleziastic decît prebenda, venit bisericesc 
comparabil cu cel al mitocurilor mănăstireşti. 

150 Rabel — lăută, instrument popular cu 3 coarde şi 
arcuş, semăna cu viela trubadurilor. 

151 Olalla este forma populară a numelui, de origine 
greacă, Eulalia (cea vorbită de bine). 


152 Cabellos postizos — cozi false, prinse în părul 
femeilor. 

153 Autos para el dla de Dios erau scurte jocuri 
dramatice, ce se reprezentau de Crăciun, asemeni lrozilor 
noştri. 

între sama (rîie) şi Sara, soţia patriar. după mai multe 
veacuri de viaţă. 

154 ...los balcones del Oriente: metaforă tipică pentru 
stilul poetic al pastoralismului. Cervantes foloseşte de mai 
multe ori acest loc comun stilistic, scontînd efectul comic 
pentru pastorala lui don Quijote. 

155 Clemencin atrage atenţia că aceşti şase păstori erau 
de fapt şapte, căci, fiind la început şase, mai sosise unul, în 
capitolul anterior. Iarăşi o inadvertenţă a lui Cervantes. 

8 llice — arbore mediteranean, cu frunze perene, de un 
verde lucios şi închis, ca mirtul. 

157 Regele Artus de Ingalaterra, prefăcut în cerb, nu eo 
invenţie a lui Cervantes, care povesteşte legenda lui şi în 
romanul său ultim, Persiles şi Sigismunda (Cartea [, 
capitolul XVIII). O lege a galilor (din ţinutul Wales) 
interzicea vînatul cerbilor, bazîndu-se pe această legendă. 

1 Ordinul Mesei rotunde, numit aşa pentru că la masa 
aceasta, rotundă, construită de înțeleptul vrăjitor Merlin, 
participanţii se puteau aşeza oriunde, fără obişnuita 
preseanţă curteană. 

159 LanzarGte del Lago (Lancelot du Lac) este eroul 
legendei Graalului, apărută în 1515 în limba spaniolă, sub 
titlul La demanda del sancto Qrial, con los maravillosos 
fechos de Lanzarote del Lago y de Qalay, su fijo... Amorurile 
acestui erou cu Genoveva (Ginebra) erau cunoscute în 
Spania dintr-o traducere după provensalul Arnaud 
(Amaldo) Daniel şi circulau în romances. 

160 Certosanii (frailes cartujos) erau călugării chartreux 
din ordinul întemeiat de sf. Bruno în anul 1086, cu o 
disciplină foarte severă. Din Calabria, unde a murit 
fondatorul (german) al ordinului, acesta s-a întins şi în 
Spania, sub numele de canuja. 


161 După legile regelui Alfonso el Sabio (legea XXII, 
titlul XXI, partida a Il-a), cavalerii care au prietene, să le 
rostească numele în bătălii, ca aceasta să le sporească şi 
mai mult curajul şi să se ruşineze ei de a greşi. 

162 în statutele ordinului Bandei (adică ordinul Eşarfei), 
de pildă, era prevăzut că toţi cavalerii ce aparţineau acestui 
ordin trebuie să aibă o doamnă căreia să-i slujească, nu 
dezonorind-o, ci slăvind-o sau căsătorindu-se cu ea. 

163 ...dulce mi enemiga: expresie împrumutată în chip 
evident din stilul dulceag al petrarchismului (concettismo), 
care cultiva asemenea antinomii (concetti), preluate în 
Spania de cultismul sau culteranismul căruia Cervantes îi 
este datornic intr-o măsură. 

164 Cervino, personaj din Orlando furioso, fiu al regelui 
Scoției, care, din recunoştinţă faţă de Orlando, ce-i dăruise 
cîndva libertatea, face din armele eroului un trofeu (Ariosto, 
Orlando furioso, cîntul XXIV), scriind pe soclu: Armadura 
d'Orlando Paladino, şi nimic altceva. Cervantes se înşală 
cînd socoteşte că versurile: Nessun le mova / Che star non 
possa con Orlando a prova, traduse în textul de mai sus, ar 
fi chiar inscripţia de pe soclu; ele nu sînt, de fapt, în textul 
octavei lui Ariosto, decît comentariul autorului: Ca şi cum ar 
fi vrut să spună (come volesse dir:) să nu le clintească nici 
unul din cei ce nu s-ar putea măsura cu Orlando. 

165 Se spunea, în deridere, că se trag din los 
Cachopines de Laredo — nume fictiv, compus anume, cu 
sonorități ce trădează intenţii satirice — proaspeţii 
îmbogăţiţi, care-şi scorneau obiîrşii nobile. 

166 Aşa e numit, prin antonomasie, poetul latin Vergiliu, 
ca o aluzie la locul naşterii sale, Mantova. 

167 'Tantal, rege al Lydiei, în mitologia greacă; vinovat 
de a fi dat de mîncare pe propriul său fiu, Pelops, unor 
oaspeţi pe care-i bănuia zei şi voia să le pună la încercare 
puterea divinaţiei, Zeus l-a azvirlit în Tartar, osîndindu-l să 
fie pe veci prada foamei şi setei, stînd în mijlocul apelor 
unui fluviu ale cărui unde îi fug din dreptul buzelor de cîte 


ori vrea să bea şi avînd deasupră-i ramuri de măr încărcate 
cu fructe, pe care nu le poate niciodată ajunge. 

168 Sisif, vestit prin cruzimea sa, osîndit de zei să ridice 
pe coasta unui munte o stîncă, pînă în virful de pe care ea, 
rostogolindu-se la loc, îl obligă să reia truda la nesfîrşit. 

8 Tizion: numele hispanizat, ad-hoc, al personajului 
mitologic Tityos, uriaş din Eubea, căruia în Infern îi sfişiau 
vulturii ficatul. 

170 Ixion, rege al lapiţilor, care, primit de Zeus în Olymp, 
a încercat s-o seducă pe Hera, ceea ce i-a atras osînda de a 
se rostogoli veşnic, legat de o roată înflăcărată, în Tartar. 

171 Danaidele, cele 50 de fiice ale lui Danaos, care şi-au 
ucis toate, cu excepţia uneia, mirii înainte de nuntă şi au 
fost osîndite să trudească veşnic în Tartar, cărînd apă, 
pentru a umple un butoi fără fund. 

172 Cerber, cîinele cu trei capete de la poarta Tartarului, 
în mitologia greacă. 

173 Harpiile, monştri mitologici, vorace şi 
neîndurătoare, cu trupuri de păsări de pradă şi capete de 
femeie. 

174 Singerarea rănilor victimei la apropierea celui ce i-a 
cauzat moartea era 0 superstiție curentă în epocă. Aluzia 
apare şi la alţi scriitori ai vremii. Numele de vasilisc vine din 
fondul folcloric comun popoarelor Europei. 

175 Aluzie la incendierea Romei, provocată voit de 
împăratul Neron (sec. 

1 e.n.), care se credea poet şi dorea să rivalizeze cu 
Homer, care descrisese incendiul Troiei. 

176 Greşeală de istorie a lui Cervantes: nu de regele 
Tarquinius Superbus e vorba, ci de regele Servius Tullius, 
pe cadavrul căruia a călcat fiica sa Tullia, soţi-lui Targquinius, 
pe care ea îl îndemnase să-i ucidă tatăl, spre ad putea urma 
la tronul regatului Romei. 

177 Concepţia platoniciană şi neoplatonică, conform 
căreia contemplarea frumuseţii reaminteşte sufletului de 
regiunile înalte din care — după această metafizică tipică 


pentru idealismul antichităţii, reluat în parte şi de 
Renaştere — ar fi descins, spre a prinde trup. 

178 Aventurile care puteau fi întilnite pe străzile Sevillei 
erau departe de a fi cele ale romanelor cavalereşti. Vivaldo 
pomeneşte aici de ele în deridere, ca o aluzie la faima 
picarescă a acestui oraş portuar, cu cartiere rău famate şi o 
vestită populaţie interlopă, foarte numeroasă şi rebelă la 
orice încercare a autorităţilor de a o ţine în friu. 

179 ...Diavolul, care nu doarme întotdeauna: adaptarea 
ad-hoc a zicalei spaniole el que nunca duerme (cel care nu 
doarme niciodată), sau pur şi simplu el que no duerme (cel 
care nu doarme); se referă la întimplările nefericite, în care 
pare că şi-a virit Dracul coada. 

180 Galicia, provincie spaniolă în nord-vestul peninsulei, 
care continuă 

teritoriul de limbă portugheză pînă la coasta de 
miazănoapte. Locuitorii ei vorbesc un dialect special 
(gallego). lepele galiciene (jacas gallegas sau hacas 
galicianas, cum e în text) sînt mărunte, dar foarte puternice 
şi în stare să poarte încărcături mari, fiind, prin urmare, 
foarte nimerite pentru cărăuşie. 

186 Locuitorii din Yanguas, (los yangueses) provincia 
Segovia, aveau de predilecție această ocupaţie, prin care 
deveniseră vestiți în toată Peninsula Iberică. în ediţia 
princeps, Cervantes îi face şi pe cărăuşi galicieni; în 
următoarele, textul a fost însă corectat. 

187 Etimologie populară a numelui Fierabras. Sancho îl 
scindează în /icrvţ fiară) şi Blaz (nume propriu), echivalent 
cu Vinsie sau Vlah. 

188 Una din cele două spade ale Cidului Campeador, şi 
cea mai îndrăgită de acesta; fusese cîştigată în bătălia 
împotriva regelui maur Bucar şi valora mii marcos d'oro (o 
mie de mărci de aur), adică mai mult decît prima lui spadă, 
la Colada, care fusese luată de la învinsul don Ramon, conte 
al Barcelonei, şi preţuia mai bine de o mie de mărci de 
argint. Numele de Tizona a devenit cu vremea substantiv 


comun, desemnîind, pe un ton oarecum ironic, orice spadă 
bună, tot aşa cum Ducipal poate fi orice cal. 

189 Zeitate din Phrygia, tatăl satirilor şi doică a lui 
Dyonissos —Bacchus (în mitologia greco-romană). 

190 ...cetatea cu o sută de porţi: oraşul Theba din Egipt. 
Cervantes o confundă aici cu Theba grecească, patria lui 
Dyonissos. 

191 Aluzie la infirmitatea lui Cervantes, de care unii 
contemporani răuvoitori au îndrăznit să se lege, 
denigrîndu-l (vezi şi prologul la Don Quijote şi pe celal 
Nuvelelor exemplare). 

8 Numele pe care şi l-a dat Amadis de Gaula, ermitul de 
pe Stînca Stearpă (Pena Pobre), pentru a-şi defini prin el 
starea sufletească de neagră tristeţe în care-l azvirlise 
trădarea imaginară a domniţei Oriana — (Beltenebros ar 
însemna, într-o traducere liberă, frumosul cel întunecat). 

192 ...acoperişul înstelat: prin spărturile podului se 
puteau vedea stelele. Lui don Quijote i se dăduse deci 
încăperea cea mai dărăpănată. 

193 ...de buci de cînepă tunse: s-a tradus aşa termenul 
anjco, care desemna o țesătură grosolană, de cînepă cele 
mai adeseori, dar şi de in citeodată, ce trebuie să-şi fi luat 
numele de la ducatul de Anjou, de unde era importată la 
început. 

194 ...historiadores graves (serioşi): în opoziţie cu Cide 
Hamete Benen-gele, căruia Cervantes îi atribuise această 
istorie comică. 

8 Contele Tomillas, personaj secundar din Historia de 
Enrique, fi de Oliva, rey de lherusalem, emperador de 
Constantinopla (Sevilla, 1498). 

196 ...ia „Santa Hermandad“ vieja exista încă în oraşele 
Toledo, 'Talavera şi Ciudad Real. Se compunea iniţial din 
nobili care deţineau proprietăţi în munţii ținutului Toledo, şi 
avea la început doar scopul de a urmări şi stîrpi tilharii de 
drumul mare, numiţi în vechime golfines, care mişunau 
peste tot pe unde umblau turmele de oi şi călătorii. Sfînta 
Hermandad, recunoscută în 1220 de San Fernando, se 


bucura de multe privilegii şi avea nu numai dreptul de a 
aresta bandiții, ci şi pe acela de a-i ucide. Tribunalul Sfintei 
Hermandad se compunea dintr-un cuadrillero mayor, care, 
pe lîngă locotenenţii lui, mai avea în fiecare oraş şi sat sau 
în hanurile principale cîte un cuadrillero comisario, ca acel 
care l-a apucat de barbă pe don Quijote. Se vorbeşte de 
această veche Sfintă Hermandad, spre deosebire de cea 
nouă, decăzută, a cărei critică autorii vremii o fac în mai 
multe rînduri (vezi Mateo Alemăn, Quzman de Alfarache, 
Cartea I, cap. VII; în traducere românească, lucrarea 
noastră Isprăvile unor vîntură-lume, proză picarescă 
spaniolă, Editura pentru Literatură, colecţia Biblioteca 
pentru toţi, Bucureşti, 1961, pp. 89—93). 

197 în original media vara, un fel de baston scurt, de 
culoare verde, pe care-l purtau, începînd din 1512, 
cuadrillerii Sfintei Hermandad, spre a fi recunoscuţi ca 
atare. Se purta de către şeful patrulelor de arcaşi ai Sfintei 
frăţii. spre a-i deosebi de reprezentanţii autorităţii regale, 
care aveau adevărate topuze, bastoane înalte, varas altas 
de justicia, ca şi alcazii puterii locale. 

8 Adică documentele din care reieşeau atribuţiile 
patrulei: acestea erau ţinute intr-o casetă metalică atîrnată 
de eşarfa uniformei. 

199 în original ...val de las estacas: aluzie la biîtele 
cărăuşilor care-l snopiseră pe don Quijote, dar şi citare, în 
deridere, a unui celebru vers dintr-o baladă populară, 
cared face să treacă pe viteazul Cid Campeador por el val 
de las estacas. 

200 Parodie a unei romanțe vechi, care începe cu: 
Amigo, duermes ? Duer- mes, amigo ? 

201 în original ...pano de cabeza: broboadă, basma de 
cap. Se numea aşa mai demult batista care slujea şi drept 
bonetă de noapte şi pe care bărbaţii şi-o puneau uneori şi 
ziua pe cap, ori se legau de cite ori aveau dureri de cap 
pentru a le lecui prin apăsarea frunţii. 

202 în original ...dejarse algo en el tintero (a mai lăsat 
cerneală în călimară) se spunea despre cel ce-a uitat să 


scrie unele lucruri şi asupra cărora e nevoit să revină. 

203 în original peraile, prin metateză de la pelaire, cel 
ce smulge părul de pe pielea cuiva; la propriu, scărmănător 
de lină. Lînarii din Segovia, zişi şi los ftnos de Segovia, 
aveau o foarte tristă reputaţie: erau numiţi los de la car da, 
cei cu scărmănatul, expresie frecventă în romanţele 
argotice, cu caracter picaresc, şi făcînd în mod vizibil aluzie 
la faima lor de bătăuşi. 

204 El potro de Cordoba, loc rău famat, ai cărui 
campioni erau vînzătorii de mărunţişuri flos agujeros), 
intraţi în zicalele populare: Cordobes, mala res, de una 
aguja hace tres (Cordobez, om de soi rău, dintr-un ac îţi 
face trei). 

205 Bilciul Sevillei era cel mai de seamă din ţinut şi se 
ţinea joia, în piaţa bisericii parohiale a tuturor sfinţilor; 
obişnuiţii acestui iarmaroc erau renumiţi pentru graba cu 
care săreau, pentru orice fleac, la bătaie. 

206 în Miercurea de cenuşă iercoles de ceniza), la 
lăsata-secului de carne, era obiceiul să fie daţi cîinii în 
tărbacă, spre marea bucurie a copiilor, care luau parte, ca 
şi oamenii mari, la acest joc crud, ca o reacţie firească faţă 
de reculegerea şi meditaţia prescrise de cler creştinilor, ce 
trebuiau să simtă tristeţea semnificației zilelor pentru care 
se ţineau posturile. 

207 ... el gabân era, pe vremea lui Cervantes, o haină 
groasă, cu mineci şi cu glugă, cu care se umbla pe drumuri 
sau la cîmp; la oraş se numea gabân şi o haină de casă de 
aproape aceeaşi croială. 

208 Nume născocit, contras din frecventul Alf, dat în 
genere de către spanioli maurilor al căror nume nu-l 
cunoşteau, şi fanfaron, lăudăros, ca şi Caraculiambro, 
Pentapolin şi Malendrino, nume ridicole, inventate de 
Cervantes pentru hazul episodului. 

209 'Trapobana, metateză pentru Taprobana, numele 
antic al insulei Ceylon. 

210 Numele unui francez care, în ultimele decenii ale 
veacului al XVI-lea, îşi deschisese la Sevilla o tarabă pentru 


vînzarea cărţilor de joc. 

211 Veros, în heraldică, înseamnă smalţurile care 
acoperă scutul, în formă de mici clopote, unele de argint şi 
altele azurii, puse în aşa fel încît să vină gură în gură. 

8 Espartafilardo del Bosque înseamnă, de fapt 
sparanghel de pădure şi e o nouă dovadă de ingeniozitatea 
invenţiei onomastice groteşti a lui Cervantes. Enumerarea 
amănunţită a luptătorilor, cu nume şi porecle pompoase s- 
ar putea să fie făcută aici de către Cervantes spre a-şi bate 
joc de Lope de Vega, care, în Cartea a Îll-a a Arcadiei face 
uz de asemenea sonore şi sforăi-toare prezentări de 
războinici. 

213 Rastrea mi suerte: urmează-mi soarta. 

214 Riu care curgea prin Troia, cîntat de Homer în lliada 
şi de Virgiliu în Eneida. 

215 ...cîmpiile masiliene (masilicos) de la mâsilos, 
numele dat în epocă unor populaţii africane. 

216 Rîu din Capadocia, pomenit de Virgiliu în Eneida, pe 
malurile căruia legenda situează ţara Amazoanelor. 

217 Mic rîu în Lydia, bogat în nisipuri aurifere. 

218 ...el olivifero Betis: epitet pe care îl dă Cervantes 
fluviului acestuia din Betica (numele roman al Andaluziei) — 
Guadalquivirul; scriitorul spaniol dovedeşte, prin aceasta, 
că citise epigrama lui Marţial în care se află versul: Betis oii 
vi f era. 

219 Numit astfel din aceleaşi pricini ca şi Pactolul. 

8 Rîu andaluz, cu malurile înflorite, care curge prin 
ţinuturi vestite prin rodnicia lor. 

221 Pare să fie o referire la cîmpiile din Tarifa, numită de 
locuitorii anticei Betica: Tarteso. 

223 Aceste campos eliseos se aflau, în credinţa populară 
a spaniolilor, prin apropierea oraşului Jeres (Xeres), 
credinţă care-şi are rădăcina în confuzia dintre numele unui 
rîu local, Guadalete, cu rîul mitic al uitării, Lethe, ce 
înconjura cîmpiile elizee. 

6 Vestidos de hierro (îmbrăcaţi în fier), aluzie la minele 
de fier din Biscaya. 


224 Riu în Spania. 

225 Riu care formează la sfîrşitul cursului său graniţa 
dintre Spania şi Portugalia; despre albia lui subterană se va 
mai vorbi şi în paginile următoare. Este, de fapt, un nume 
propriu provenit dintr-un substantiv comun arab; guadiana 
înseamnă, în maură, riu. 

226 ...el silvoso Pirineo (de la latinescul: silva; în 
spaniolă: selva): adjectiv care a pus în încurcătură 
comentatorii, unii dintre ei, ca, de pildă, Pellicer, socotind că 
e vorba de şuierătorul Pirineu (de la silber, a fluiera-aluzie 
la vînturile furtunoase din munţi. 

227 După comentariul lui Clemencin, numele lui 
Pentapolin Garamantul este contras din două nume diferite, 
care apar în cupletele poetului castilian Juan de Mena, 
prețuit de Cervantes. 

228 în original : almendra, adică picsf de cristal şlefuit în 
fațete, cu care se împodobeau candelabrele, şi orice alte 
lămpi mari pentru tavane. Metafora scontează efectul 
hazliu, căci pietrele care-l loveau pc don Quijote numai fine 
sau preţioase şi frumos şlefuite nu puteau fi. 

229 Doctorul Andrds de Laguna, traducătorul spaniol al 
tratatelor antice greceşti despre otrăvurile mortale, ca 
tratatul lui Dioscorides, pe care îl şi adnotează cu 
competenţă. 

230 Clemencin a atras atenţia asupra acestei 
inadvertenţe a lui Cervantes, care uită că don Quijote nu 
pusese nici un termen jurămîntului făcut după bătălia cu 
vizcainul, nici nu arătase că-l va rupe făcînd vreo altă 
ispravă. 

231 Nume corupt de Sancho din Mambrino, prin 
asimilare cu un substantiv comun ce desemnează un om de 
nimic sau un răufăcător. 

8 în original...no estăâs muy seguro de participantes; 
frază ce arată în scrisul lui Cervantes reminiscenţele stilului 
de cancelarie, folosit aici cu tilc satiric: este extras din acele 
bulas de composicion — circulare pe care le dădea 
comisarul general al Cruzadei, în atenţia celor ce tăinuiesc 


şi acoperă bunurile furate, sau bunurile ai căror stăpîni sînt 
necunoscuţi, şi a celor ce, avînd de-a face cu excomunicaţii, 
îşi pot atrage şi ei pedeapsa excomunicării. Cervantes le 
cunoştea din experienţă proprie, ca unul asupra căruia 
căzuse afurisenia excomunicării din sînul bisericii din 
pricina griului rechiziţionat din averile mănăstireşti. 

233 în original encamisados, cum se numeau cei ce luau 
parte la o encamisada, atac nocturn dat pe neaşteptate 
împotriva inamicilor, în timpul căruia, pentru a se distinge 
între ei, atacatorii îşi puneau, peste armuri, un soi de 
cămăşi albe, vizibile noaptea. Se mai numea encamisada şi 
o petrecere nocturnă, cu caval, cadă şi întreceri. 

234 . . Aicenciado: grad universitar, între bachiller şi 
doctor. Nu are aceeaşi valoare cu licenţa din universităţile 
moderne, care este ceea ce era bacalaureatul în Spania 
secolului de aur, ci e un grad mai înalt. Pe vremea lui 
Cervantes li se spunea licenţiaţi tuturor celor ce purtau 
haine preoţeşti. Haina face pe licenţiat (El habito le hace 
licenciado ), sună un cunoscut proverb spaniol. 

235 Cervantes plasează în oraşul Baeza o ceremonie 
care a avut loc de fapt în 1593 la Obeda— dacă e drept că 
aceasta i-a inspirat episodul de mai sus, cum pretind unii 
comentatori — şi anume, transportarea cadavrului lui Juan 
de Yepez (San Juan de la Cruz), cavaler, stareţ şi poet de 
seamă, îngropat la Segovia după un drum plin de peripeții. 
Din febra pestilentă de care se pomeneşte ceva mai jos s-a 
dedus, de câtre alţii, că e vorba totuşi de alt cavaler, şi 
anume de don Juan de Austria, născut la Segovia, în vreme 
ce Juan de la Cruz era din Fontiveros. 

236 Frază interpretată de unii comentatori drept o 
aluzie anticlericală: ... înşişi diavolii infernului, că drept asta 
v-am luat% şi tot aşa vă voi socoti cît voi trăi ! ... eun fel de 
a-i califica, în genere, pe clerici. 

237 Inconsecvenţă a autorului. Reiese de aici că rănitul 
căzuse o dată cu catîrul, în vreme ce mai sus se spune că 
animalul îşi trîntise doar călăreţul. 


238 Astăzi, o tristă figură nu mai înseamnă, în 
spanioleşte, ca pc vremea lui Cervantes, un chip cu totul 
nearătos şi vădind doar semne de suferinţă, aşa cum era cel 
al lui don Quijote în ziua cînd i-a sugerat lui Sancho 
epitetul. Pe atunci se spunea aşa în chip frecvent despre cei 
ce nu aveau un aer prea înfloritor. Rodnguez Marfn citează 
memoriile licenţiatului Gregorio Tovar, din secolul al 
XVldea, care, căutind să placă superiorilor săi bisericeşti şi 
să pară auster, îşi lăsase barba să-i crească şi nu-şi scotea 
nici la gît gulerul şi nici la mîneci manşetele cămăşii, aşa că 
avea o tristă figură şi ridea singur de aspectul său cînd se 
închidea în casă, fără săd vadă nimeni... 

239 Pasajul începînd de la: înţeleg, Sancho, să fiu 
excomunicat... lipsea din ediţia princeps, care în locul 
acesta transcria vorbele lui Sancho: Uitam să'ţi spun să 
bagi bine de seamă înălţimea-ta că poţi fi excomunicat, 
fiindc-ai ridicat cu silnicie mîna asupra unor lucruri sfinte; 
juxta illud si quis suadente diavolo... etc. Nu pricep 
lătineasca asta, răspunse don Quijotet dar ştiu bine că 
n-am ridicat mina, ci lancea ş.a.m.d. Ediţia a doua urmată 
de toate celelalte, fac ca fraza latLiă, citată din hotărtrile 
Conciliului de la Trento (pe care nu era logic s-o rostească 
Sancho şi să n-o priceapă don Quijote), să treacă în gura 
acestuia din irmă. Pasajul a fost de asemenea interpretat ca 
fiind, în ciuda declaraţiilor e: prese de fidelitate faţă de 
biserică pe care le conţine, profund antiderical ş 
antiecleziastic. 

240 E vorba aici de înălțimile din Etiopia, unde cei vechi 
socoteau că-şi are Nilul izvoarele şi unde de fapt se află 
cataractele acestui fluviu. 

241 Caton Zonzorino (citeşte: Sonsorino): pronunțare 
alterată din Cato Censorino (citeşte: Sensorino). Referire la 
Cato Cenzorul. E însă nefiresc ca Sancho, care nu-i putea 
pronunţa nici numele, să-i cunoască şi să-i citeze 
sentenţele. 

242 Formula a devenit tradiţională şi era obişnuită la 
începutul povestirilor populare; uneori se spunea: El mal 


para los moros y el bien para nosotros. — Cele rele pe capul 
maurilor şi cele bune pentru noi. 

243 Povestea spusă de Sancho e foarte veche şi foarte 
răspîndită prin tradiţie orală. Ea a putut fi auzită de 
Cervantes de-a dreptul din gura unui om din popor, sau a 
putut fi luată din volumul Cento novelle antiche (O sută de 
povestiri vechi), apărut în 1571 în italieneşte. 

244 în original . ..nunca comienzen por poco: fraza a fost 
interpretată de Clemendn fie drept siempre comienzen por 
poco (totdeauna încep din nimica toată), fie drept nunca 
comienzen por mucho (niciodată nu încep din cine ştie ce 
mare lucru). Harzenbusch socoteşte că trebuie înlocuit por 
prin para: ...niciodată nu încep pentru (a ajunge la) puţin 
lucru. Pasajul rămîne obscur. 

245 A fi cristiano viejo era un titlu de glorie; convertiţii 
recent la creştinism, mauri şi evrei, nu se bucurau de 
simpatii şi nici de încredere. Este una din urmările 
propagandei oficiale care făcea din curăţenia sîngelui 
(limpieza del sangre) un merit. 

246 în original ...con sus alternativos golpes: Cervantes 
foloseşte neologismele alături de cuvintele cele mai 
frecvente în limbă ca şi de termenii neaoşi. E o îmbinare 
caracteristică stilului acestui scriitor, umanist şi popular în 
acelaşi timp. 

247 în original Insula Firme, prin contagiune cu tierra 
firme, adică uscatul, în limbajul marinăresc. 

248 După obiceiul turcesc (în limba latină în original). De 
fapt, don Quijote inventează: nicăieri nu se pomeneşte în 
romanul lui Amadis că Gandalin ar fi avut asemenea 
atitudine. Poate că prin asta Cervantes a vrut să arate 
nebunia lui don Quijote, care-şi închipuie că a citit ceea ce 
nu citise, ori socotea adevăr ceea ce inventase. Aşa se 
întîmplă şi în capitolul al XV-lea cu bicele lui Amadis şi cu 
leacul cavalerului lui Phoebus. 

249 în original Invencible: calificativ dat lui don Quijote 
prin asociere cu titlurile cavalerilor legendari. (El 
invencible caballero hepolemo, de pildă.) în memoria 


cititorului fiind proaspete întimplările nefericite ale eroului 
cărţii, adjectivul neînfrînt îl face să suridă cu îngăduitoare 
ironie. 

250 în original ...real de â ocho: monedă de argint de 
3,48 grame, al cărui nume se presupune a veni de la rey 
(rege) sau poate de la res-rei: realis (monedă efectivă); 
echivalent cu o optime dintr-un taler, care are 28 grame de 
argint, de unde denumirea. După unii comentatori un real 
de â ocho echivala cu 8 reali de argint. 

251 Adică de Vulcan pentru Marte. 

252 Soţia lui Menelaos Atridul, frumoasa fugită cu Paris 
la Troia, cauză a urii aheilor faţă de troieni şi a războiului 
cîntat de Homer în lliada. 

253 Ceremonie care avea loc în postul Paştelui în sînul 
bisericii catolice; cardinalii, de obicei îmbrăcaţi în roşu, îşi 
puneau, în semn de doliu, veşminte violete. Aluzia la aceste 
solemnităţi indică ironia lui Cervantes. 

254 După cum remarca şi Clemencin, ar fi fost mai bine 
ca Cervantes să fi spus că iatacul da în grădină decît că da 
grădina în iatac. De altfel, construcţia spaniolă a sintagmei 
e neobişnuită aici: .jarclin que cae en el aposento, în loc de: 
„.„.que cae al aposento (grădină care dă în iatac, înăuntrul 
iata. cului, în loc de care dă în iatac, în sensul că se 
deschide spre iatac). 

255 Don Quijote uită de Dulcinea şi de credinţa veşnică 
pe care-şi propusese să i-o poarte. 

256 în original Hidalgo de devengar gquionientos sueldos: 
boier care să merite cincizeci de galbeni care să fie 
susceptibil de a cere plata unor amenzi anumite în folosul 
său. Aluzie la legile străvechi ale Spaniei, păstrate de datină 
şi după secolul al XIlMea, cînd a avut loc o reînnoire a 
legiuirilor. Ele impuneau plata a cincizeci de sueldos (vechi 
monezi de auj) celor ce jigneau ori păgubeau vreun nobil, 
ce nu trebuia atins nici cu vorba, nici cu fapta. 

257 Sancho, contaminat de nebunia stăpînului, uită, de 
asemenea, că e om însurat şi cu familie grea. 


a De obicei se spune invers: E nobil cel ce se socoteşte 
nobil. 

258 Sancho face aluzie la mantia de hermină, pe care 
mo puteau purta, în afară de rege, decît ducii. 

259 Se pare că e vorba de marele duce de Osuna, don 
Pedro Qiron (1579—1624), erou vestit al războaielor de 
cucerire purtate de regii Spaniei, mort în prizonierat, şi 
despre care s-a spus: Mic n-avea-n el nimica* afară de 
statură. 

260 Flintele şi archebuzele cu rotiţă, spre deosebire de 
cele mai vechi, care se descărcau prin aprinderea unui fitil, 
funcționau prin învîrtirea unei cheiţe ca de ceasornic 
plasate în mijlocul unei roţi care freca bucata de cremene 
aşezată la capătul ţevii, făcînd'O să dea seînteie şi să 
aprindă pulberea. 

261 Expresia din text: ...gente forzada del rey (oameni 
luaţi cu sila de rege) are sens echivoc: ...oameni violentaţi 
(siliţi) de rege, oameni cărora regele le-a făcut silnicie. 

1 ...eltormento (tortura) făcea parte din procedura 
anchetei judiciare, în cazurile în care dovezile erau 
concludente, se renunţa la ea, administrindu-se, în schimb, 
cu toată străşnicia, ori de cite ori nu existau probe 
suficiente şi era nevoie de mărturisirea expresă a celui 
anchetaţ. 

* în original .. .tres precisos (trei [ani] încheiaţi): 
expresie eliptică din vocabularul argotic al delicvenţilor. 

263 Qurapas s-a tradus cu hroance, care în româneşte 
înseamnă ghete vechi, metaforă potrivită pentru o 
ambarcaţiune lipsită de eleganţă: gheată plutitoare. 

264 Canario se numea, în jargonul pungaşilor, cel ce 
cînta în timpul caznelor la careul supuneau oamenii 
stăpinirii, adică cel ce-şi mărturisea vina. 

265 ...cantar en el ansia: a-şi mărturisi delictul în timpul 
torturilor apei fel tormento del agua), care consta din a 
pune pe faţa delicventului, întins la pămînt, o pînză care să-i 
astupe nările ca să nu poată respira decît pe gura, în vreme 
ce apa i se turna necontenit în gitlej şi îl obliga să înghită 


tot timpul, fără a-i da răgaz să tragă aer în piept, ceea ce 
provoacă o panică animalică a organismului, întocmai ca în 
toiul crizelor de astm. Ansia sau clariosa era denumită, din 
pricina aceasta, în argoul hoţilor, apa. 

271 Adică lipsită de sfinţenie; păcătoasă. 

272 Dover înseamnă în arăbeşte piaţă, dar semnificaţia 
întregului nume s-a pierdut cu timpul. Aşa se întîmplă şi cu 
alte cuvinte arabe, substantive comune, ca alcald (castel), 
alcazar (palat), medina (cetate), alcântara (pod), guadiana 
(rîu), care au dat în spanioleşte nume proprii. Azi se zice 
castillo de Alcahi, ciudad de Medina, puente de Alcănt.arat 
rio Quadiana etc. 

273 în original ...las acostumbradas (obişnuitele): 
expresie din jargonul delicvenţilor, luată de aceştia din stilul 
de cancelarie al sentinţelor judecătoreşti: Să fie dus călare 
pe măgar de-a lungul uliţelor ştiute (sau uliţelor pe unde 
sînt de obicei duşi). 

274 în original real de ă cuatro, monedă divizionară 
curentă, monedă de cont, cum se spune, valorînd de două 
ori cît un real de opt, adică fiind un sfert de taler. (Sancho 
făcea deci un sacrificiu considerabil scoţind spre a o da 
ocnaşului, o monedă importantă, cu care s-ar fi putut 
cumpăra peste 120 de ouă. Un ou făcea cam un maravedi.) 
275 în original ...habito de esiudiante: cum universităţile 
vremii erau, ca tot învățămîntul spaniol, puse sub controlul 
sau chiar date în organizarea ordinului iezuit, iar teologia 
era suverană peste celelalte discipline, studenţii erau 
asimilați clerului şi umblau în sutane preoţeşti, ca unii ce 
aveau să devină bachilleres şi licenciados, titluri confundate 
de popor cu acelea ecleziastice şi date de obicei preoţilor. 

276 în original ...pie de amigo (sau guarda amigo): furcă 
de fier, ce se punea sub bărbia condamnaților, ca să nu-şi 
poată ascunde faţa cînd erau scoşi în piaţa publică spre 
biciuire, sau spre fixare la stilpul infamiei. 

277 Pasaj scabros, pus de Cervantes în gura acestui 
personaj picaresc spre a-l caracteriza din punct de vedere 
moral. 


278 Întîiul roman picaresc, cel care a dat modelul 
genului; atribuit lui Diego Hurtado de Mendoza, a apărut în 
1555 în trei ediţii simultane, presupuse a fi transcrierea 
unei suite de snoave, cuentos viejos, raportate prin tradiţie 
orală mai demult, reflex spaniol al povestirii medievale 
franceze din secolul al XH-lea, Le garson de Vaveugle 
(Sluga orbului). (Vezi lucrarea noastră antologică Isprăvile 
unor vîinturădume, proză picarescă spaniolă.) 279 Aluzie 
satirică la lipsa de eficienţă a amiralităţii spaniole, care, 
după mai multe înfrîngeri navale suferite de la distrugerea 
vestitei invencible armada, se preocupa mult mai puţin de 
urmărirea turcilor corsari în Mediterana, operaţie riscată şi 
nelucrativă, decît de traficul transoceanic al aurului, 
neprimejduit pe atunci decît arareori de corsarii reginei 
Elizabeth a Angliei. 

280 Aluzie satirică la felul selecţionării valorilor în epocă, 
promovarea celor mediocri şi conformişti fiind pe atunci 
regulă generală. 

8 Pasaj obscur, pare să fie o referire la vreun incident 
ştiut de amindoi vorbitorii şi petrecut în timpul călătoriei 
ocnaşilor, pe care însă textul lui Cervantes nu ni-l face 
cunoscut. 

282 Qato (pisică) însemna în jargonul pungaşilor, chiar 
hoţ. Qatazo înseamnă şi azi „pungăşie”. 

283 Inadvertenţă a lui Cervantes; la începutul capitolului 
al XXIldea se spune că amîndoi arcaşii călări purtau 
archebuze cu rotiţă. 

284 în original ...las ollas de Egipto: locuţiune folosită cu 
verbele desear la dori), recordar (a-şi aminti), volver (a se 
întoarce la...). Noi am tradus cu sensul de revenire la 
antichitate, întoarcere la starea străveche, dar ollas se pare 
că n-avea, în zicala spaniolă, sensul de vas arheologic, ciob, 
hîrb, ci acela de ciorbă sau mîncare, ghiveci (vezi olla 
podrida), adică, ironic, viaţa de huzur de altădată. După 
unii, proverbul spaniol ar veni din Biblie, fiind o aluzie la 
pasajul unde fiii lui Israel cîrteau împotriva lui Moise, ce-i 
purta nemîncaţi prin deşert, şi-şi aminteau de belşugul de 


mîncăruri pe care-l avuseseră în captivitatea egipteană, 
vrînd să se întoarcă la ciorba de acolo. 

285 Aluzie la procedeul Sfintei Fraţii de a executa, prin 
tir simultan de săgeți, pe cei condamnaţi la moarte (Nueva 
Recopilacion, Cartea VIII, Legea VII, Titlul XIII). 

286 Inversare absurdă, pusă aici pentru efectul comic, a 
formulei desde cihora para entonces (de pe acum pentru 
atunci), pe care o foloseau uzual scribii justiţiei, spre a 
anticipa răspunsul la o ulterioară dezminţire, eventuală sau 
posibilă. 

287 Fiii, Filis, Filena — nume tipice ale unor personaje 
feminine de roman pastoral, foarte la moda şi în poezia 
galantă şi curteană a epocii. Sancho, care nu cunoştea 
literatura nobililor, confundă numele acesta cu filo (fir). 

288 Cervantes uită de episodul cu Ginesillo, care-i furase 
măgarul lui Sancho, şi-l face pe acesta să umble pe un asin 
inexistent. Inadvertenţa se va corecta însă ceva mai 
departe. 

289 Proverbul la care face aluzie Sancho este: Al que no 
tiene, el Rey lo hace franco (Pe cel lipsit, regele îl scuteşte 
de plată). 

1 Bărbaţii eleganţi ai vremii obişnuiau să poarte pieptare 
de piele, care, spre a nu mirosi a tanin, se impregnau cu 
ambră; substanţă îmbălsămătoare atît de scumpă, încît 
căpeteniilor maure de pe coastele nordice ale Africii 291 se 
aduceau plocon de către călugării trinitari pungi pline cu 
acest parfum în stare solidă, spre a-i îndupleca la unele 
tranzacţii în vederea eliberării captivilor robiţi de corsarii 
mahomedani. 

292 Scena cu Flendurosul se petrece, intr-adevăr, într-o 
regiune a Andaluziei, pe unde curge rîul Guadalguivir. 

293 Personaj din mitologia greacă, iubita tinărului 
babilonian Pyram, care găsind voalul iubitei sale, pierdut pe 
cînd aceasta fusese urmărită de o leoaică, şi crezînd că era 
moartă, se sinucide. Legenda a inspirat nenumărați poeţi, 
printre care Ovidiu, şi mulţi pictori. 


294 Aluzie la Cordoba, oraş vestit prin hergheliile sale 
de cai pursînge arab. 

295 în interpretările medievale, obscurantiste, ale 
astrologiei, se atribuiau lunii calităţile de umiditate şi 
răceală, prin opoziţie cu căldura uscată a soarelui. 
Astrologia curentă a vremii lui Cervantes a preluat aceste 
atribute ale lumi-nariilor, folosindu-le, prin raţionament 
analogic, în horoscoapele solare (masculine), sau lunare 
(feminine), foarte căutate în epocă. 

296 Cel mai frecvent sistem de scilciere a substantivelor 
proprii este în etimologiile populare asocierea sonorităţii lor 
cu a vreunui substantiv comun. Elisabad devine abatele 
(abad) Elist pentru că Sancho crede că sînt două cuvinte i 
Elis şi abad. Pe Madâsima o scilciază, de asemenea, 
Magimasa, dar în alt chip. 

297 ... en mâs de cuatro dias: comentatorii lui Don 
Quijote au găsit în această precizare încă o inadvertenţă a 
lui Cervantes, din povestire reieşind că nu trecuseră decit 
două zile, nu patru. Rodnguez Marin a demonstrat însă că 
mâs de cuatro e aici o expresie hiperbolică (însemnind: 
mulţi, numeroşi, număr mare de persoane), care apare cu 
acest sens şi în cîntecele populare, fără să însemne 
restriîngerea la patru, înţeles în sensul strict al numeralului. 

298 Calul lui Bradamante, tot un personaj din Orlando. 

299 Categorii de spirite ale naturii care, în imaginaţia 
grecilor vechi, populau peisajul; driadele erau spiritele 
pădurilor în genere, iar napeii, ale strîmtorilor şi văilor ce 
străbat munţii. Pomenirea lor aici se face în spiritul 
literaturii pastorale şi al poeziei renascentiste de tipul liricii 
lui Qarcilaso de la Vega, (1503—1536), în eglogele căruia 
abundă aluzii de acest fel, sub influenţa poeţilor arcadieni 
ai Italiei. 

1 Calul înaripat cu ajutorul căruia Astolfo a adus îndărăt 
din lună minţile lui Orlando, spre a-i lecui nebunia. 

301 Frază latină scâlciată de Sancho: In inferno, nulla est 
redemptio (pentru cei intraţi în iad nu mai este 


răscumpărare). E o formulă auzită de el desigur în biserică, 
la slujbele postului mare. 

302 în original letra procesada: corupere a scrierii 
numite cortesana, consta în a desfigura trăsăturile şi 
aspectul tuturor caracterelor şi în a scrie fără nici o 
împărţire a cuvintelor şi frazelor, legînd şiruri întregi de 
litere într-un lanţ de neînțeles, în cursul căruia condeiul nu 
se ridică nici o clipă de pe hîrtie. E modul de a scrie al celor 
ce făceau din caligrafiere o profesie; regina Isabel s-a văzut 
chiar nevoită să dea un decret pentru scribii întregului 
regat (1503), reglementînd tariful la lo maravedises foaia, 
scrisă în slovă cortesana şi nu procesada. După moartea 
reginei, abuzurile s-au întețit; de o asemenea scriere de 
scrib public vorbeşte don Quijote. 

303 începutul acestei scrisori de dragoste, scrisă în stil 
cavaleresc şi rătăcit — după expresia proprie a lui 
Cervantes — este imitat după scrisoarea Orianei către 
Amadis, unde se poate citi: Eu sînt domniţa rănită de tăişul 
spadei în inimă... Observaţie făcută de Clemencin. 

304 în ţidula pentru livrarea asinilor Cervantes imită una 
din scrisorile de schimb (cambiile) curente în epoca sa. O 
numeşte sinet de măgari (primera de pollinos) pentru că nu 
e vorba de cambio (cambie) de bani, ci de vite. 

305 în ediţiile din timpul vieţii lui Cervantes apare, aşa 
ca aici, Perseu în loc de Tezeu. 

306 Aluzie la un episod din Orlando furioso. 

307 Nimfă din mitologia greacă condamnată de Hera să 
nu poată vorbi decît repetind cele două silabe din urmă ale 
cuvintelor ce i se adresau. Cervantes o numeşte humida 
pentru că mai tirziu, iubindu-l pe Narcis, care n o lua în 
seamă, s-a retras într-o peşteră, sfirşindu-se de jale. 

308 Sistem de împodobire a veşmintelor constind de 
obicei din tăierea stofei mînecelor, lăsînd să se vadă o stofă 
de altă culoare. Moda nu are vechimea pe care i-o atribuie, 
în deridere, Cervantes, ci provenea de la curtea regilor din 
dinastia de Valois (secolul al XVI-lea). 


a Rege vizigot din Spania între anii 672—680. Evocarea 
epocii stăpînirii vizigote este aici o exagerare voită. 

309 Aluzie la literatura pastorală. 

310 Enumerare cu rezultat ridicol prin sistemul 
cumulativ de imprecaţii. Marius, consul roman, unchi prin 
alianţă al lui Caesar şi şef al partidului popular, care, din 
pricina ambițiilor sale, şi-a atras ura lui Sylla, al cărui marş 
asupra Romei l-a obligat să se exileze (în anul 88 î.e.n.), 
spre a se întoarce un an mai tirziu să înece în sînge pe 
partizanii regimului instaurat de rivalul său, şef al 
partidului aristocratic, dictatorul care-şi atrăsese ura 
tuturor prin numărul crimelor făptuite în exerciţiul abuziv 
al puterii sale. Catilina (109—62 î.e.n.), patrician roman, a 
cărui conjurație împotriva Senatului a fost denunţată de 
Cicero în anul 63. Spre deosebire de aceste trei personaje 
istorice, destul de diferite între ele, dar ale căror caractere 
par să fie cumulate, după părerea lui Cardenio, în persoana 
lui Fernando, luda e o referire la un personaj din Biblie, iar 
ceilalţi doi, Ganelon şi Bellido, sînt eroii literari de c-re s-a 
mai pomenit. Iulianus, însă, nerezolvat de comentatori, pare 
să fie împăratul apostat, care şi-a răzbunat remuşcările 
trădării prin persecutarea creştinilor, foştii săi coreligionari. 

311 Cervantes uită că personajul şi-a început povestirea 
în vorbire indirectă la persoana a Ill-a, şi trece la persoana 
I-a sub impresia citatului care tocmai s-a încheiat. 

312 Cele optsprezece leghe sînt pentru unii comentatori, 
cu Rodriguez Marin în frunte, dovada că episodul se 
petrece la CGOrdoba şi Osuna, oraşe situate la această 
distanţă. 

313 Rodriguez Marin a stabilit autenticitatea absolută a 
episodului acestuia, petrecut prin anii 1581—1582, dînd şi 
numele reale aje personajelor: Cardenio este un anume 
Cârdenas din C6rdoba, Fernando este don Pedro Gir6n, fiul 
al doilea al primului duce de Osuna, Dorotea, o' oarecare 
Maria de Torres. Numai că, în realitate, Pedro nu s-a 
căsătorit cu Maria de Torres, ci a murit celibatar, în 1583; la 
Napoli, unde tatăl său fusese numit vicerege. Cervântes, 


care a început să străbată Andaluzia în lung şi în lat în 
1587, trebuie să fi auzit această istorie cu prilejul 
peregrinărilor sale., * Bellidoşi Gknelân diri epopeea lui 
Afiosto, Cirlando furioso, citaţi'şi mai sus. 

314 Aluzie la comerţul de sclavi negri, care începuse în 
secolul al XVIdea. 

315 Slujbele, ca şi titlurile de nobleţe, începuseră să se 
vîndă încă din vremea lui Filip al ll-lea (1554—1598). 

316 Coasta Zulema (Chabel Sulemân, sau muntele lui 
Solomon) nu e altceva decît un deal din apropierea oraşului 
universitar Alcala de Henares, situat departe de orice țărm, 
în plin podiş al Peninsulei Iberice, iar Capul Compluto e o 
aluzie la Compluto al lui Ptolemeu, căci pe înălțimile acestui 
deal se predau lecţiile de astronomie. Licenţiatul se 
foloseşte, în invențiile sale, de amintirile studenţiei, sigur 
fiind că don Quijote, care nu trecuse prin universitate, nu-i 
va observa şiretlicul. 

317 Numele de Meotides a fost socotit de Clemencin 
drept o alterare a lui Meotis, golf al Mării Negre, în care se 
varsă vechiul Tânais (Donul). Reminiscenţa, precizează 
Rodriguez Marin, vine însă dintr-un pasaj al lucrării mai sus 
pomenite, La Angelica, a lui Luis Barahona de Soto, care 
spune în Cîntul VII: Aceasta este Marea Pontului şi vezi 
unde se pierde marea lagună numită Meotide, în care intră 
Tănaisul... 

318 în original .. .que habia muchos anos que r epos aba: 
ironia termenului reposar folosit de Cervantes aici vine din 
faptul că Sfinta frăţie, departe de a zăcea, aşa cum se 
afirmă, era extrem de activă în persecutarea populaţiei 
rurale. 

319 Amenințarea joacă pe dublul înţeles al formulei: pe 
de-o parte, este o aluzie la diplomele de nobleţe, prin 
prezentarea cărora, în cazuri litigioase, se puteau justifica 
pretenţiile la anume drepturi şi privilegii; pe de altă parte 
formula indică lipsa oricărei toleranţe şi recurgerea la 
forţă. 


320 Pe vremea lui Cervantes, preoţii catolici nu umblau, 
de obicei, raşi, ca astăzi, ci purtau adeseori mustăţi mari, şi 
sub buza de jos, muscă; uneori chiar favoriţi. 

321 Azote înseamnă, în spaniolă, bici. 

322 Jigote înseamnă, în spaniolă, tocătură. 

* Prin cuvintele acestea Dorotea caută să scape de 
precizările ce ar fi putut fi dezminţite la o verificare cu 
realitatea. 

324 Altă inadvertenţă a textului: în capitolele anterioare 
nu reiese de nicăieri că Pasamonte i-ar fi furat lui don 
Quijote spada şi nici că don Quijote şi-ar fi procurat între 
timp alta, mai puţin faimoasă. Cervantes se lasă sedus aici 
de dorinţa de a realiza un nou efect comic. 

325 în original ... el ave Fenix: hiperbolă, vrînd să indice 
o femeie unică prin calităţile ei, cum unică este pe lume şi 
pasărea phenix. 

326 'Ţiganii, cînd îşi vindeau măgarii, pentru ca aceştia 
să nu pară lipsiţi de vlagă, aveau obiceiul de a le turna în 
ureche, un strop de mercur care-i făcea să fugă mai iute, în 
speranţa că vor scăpa de loviturile dureroase ale mărgelei 
lichide de metal în timpan. 

327 Inadvertenţă a lui Cervantes. Din capitolele 
anterioare, ca şi din acesta, reiese nu numai că o mai 
văzuse, ci şi că o cunoştea mult mai deaproape decît alţii. 

328 Altă inadvertenţă: în capitolul respectiv se vorbea de 
chingă, nu de hăţurile iepei, cu care Haldudo îşi biciuia 
argatul. 

329 Los cuatro libros del esforzado cabailero don 
Cirongilio de Tracia (Cele patru cărţi ale viteazului cavaler 
don Cirongilio de Tracia) au apărut, fără indicație de autor, 
la Sevilla în anul 1545. 

330—3 Historia del gran capităn Qonzalo Hernandez de 
Cordoba y AguiJar, apărută, împreună cu La vida del famoso 
cabailero Diego Qarcia de Paredes, la Zaragoza, în 1559. 

332 .. Aos frailes descalzos erau franciscanii, adică aceia 
dintre membrii confreriei care se ţineau de litera 
regulamentului ordinului, înfiinţat în secolul al XIl'lea de 


Francisc din Assisi, ce pusese sărăcia la baza tuturor 
virtuţilor, pentru a stăvili prin aceasta setea de averi a 
clerului catolic. 

333 Cervantes, dîndu-şi seama de falsitatea acestei 
literaturi curtene, asupra căreia aruncă discreditul cel mai 
categoric prin însăşi cartea de faţă, nu condamnă totuşi în 
mod explicit orice încercare de a face o literatură de imaei- 
nație, slujind anume idealuri umane, dar cu sinceritate, aşa 
cum va încerca el însuşi în Persiles si Sigismundn, ultima sa 
carte, roman cavaleresc fantastic, plin de poezia visurilor 
compensatorii ale unui vizionar, nemulţumit de epoca sa. 

334 Istoricul nuvelei Curiosul nestăpînit indică izvorul ei 
în anume pasaje din Orlando furioso; aceasta a fost opinia 
majorităţii comentatorilor, pînă cînd, în 1910, în Revue 
Hispanique (tom. XXII, pp. 447—453), hispanistul Rudolph 
Schevill, de la Universitatea din California, a arătat că 
Cervantes nu s-ar fi gîndit să scrie această nuvelă dacă n-ar 
fi citit o povestire din culegerea FI Crotalon, întocmită de 
Cristobal de Villalon (cf. Rodriguez Marin, IU, 171), unde 
trama esenţială a acestei opere este dată în germene, fără 
măiestria stilului şi fără bogăţia de episoade din Cervantes. 

335 Figură retorică: folosirea unui nume propriu sau a 
unei perifraze în locul unui substantiv comun. 

336 Aluzie la Solomon şi la cunoscuta lui sentenţă: 
Mulierem fonem quis inveniet ? din Cartea proverbelor, 
cap. XXXV 

337 Pină la altare (în limba latină în original). Locuţiune 
antică, înscmnînd prohibiţia de a pune ceva, în speţă 
prietenia, mai presus decît cultul divinității; cuvintele 
acestea sînt atribuite lui Pericle, care le-ar fi spus unui 
prieten ce-i cerea să jure fals în favoarea lui într un proces, 
după cum relatează undeva Plutarh. Dacă Cervantes le 
atribuie unui poet, este desigur pentru că le-a găsit citate în 
versurile vreunui contemporan, ce le va fi găsit el însuşi în 
versiunea spaniolă atunci apărută, intitulată De la mala 
vergiienza (Despre adînca ruşi” nare) a lucrării lui Plutarh. 


338 E vorba de poetul napolitan Luigi Tansillo, autor al 
lăudatei poeme Le lagrime di San Pietro traduse în 1587 în 
spanioleşte de către Luis Gălvez de Montalvo, prieten al lui 
Cervantes. 

339 Aluzie la un episod din Orlando furioso, în care 
Ariosto povesteşte cum, într-un palat de pe malurile 
Padului, prin împrejurimile Mantovei, unde Reinaldos a fost 
nevoit să mîie peste noapte, gazda i-a adus, la sfirşitul cinei, 
un vas, care avea însuşirea de a arăta soţilor dacă le sînt 
fidele soțiile, căci vinul urma să li se prelingă bărbaţilor pe 
piept în loc să le intre pe gitlej în cazul în care ele ar fi fost 
nestatornice ori trădătoare. După aflarea însuşirilor vasului, 
prudentul Reinaldos n-a vrut să facă încercarea, recitind, cu 
vasul în mînă, versurile următoare: ...Ben sarebbe foile 

C hi quel che non vor ia trovart cercasse: 

Mia donna e donna, ed ogni donna e molie / 

(Nebunesc lucru ar fi-ă încerce acela care n-are nici o 
dorinţă de a afla: femeia mea-i femeie, şi, ca orice femeie, e 
slabă.) 340 Probabil că Cervantes face aici aluzie la una din 
propriile sale scrieri, comedia La Confusa (încurcata), astăzi 
pierdută, despre care pomeneşte cu satisfacţie în al său 
Viaje del Parnaso, spunînd că parecio en los teatros 
admirabil (a făcut mare efect pe scene). Pare să fi fost 
pandantul altei comedii a lui Cervantes, intitdlată La 
Entretenida (Piesă amuzanţi), care ni s-a păstrat. 

341 E vorba de isterie, în timpul acceselor căreia se 
spunea pe atunci că unele femei îşi manifestă dorinţa de a 
mînca tot soiul de lucruri dezgustătoare sau necomestibile 
din credinţa că au proprietăţi medicinale. 

342 Estrado, cum se numea, pe vremea lui Cervantes, 
locul unde femeile se aşezau, pe perne, şi-şi primeau 
musafirele. Lotario vrînd să se odihnească, e sfătuit de 
Cămilă să se culce pe pernele divanului din odaia 
respectivă, de modă orientală. 

343 Versurile acestea, neindentificabile în nici un poet, 
seamănă destul de mult cu unele ale lui Cervantes însuşi, 


din actul II al comediei Spaniolul băiat-dt-viaţă (El gallardo 
espanol). 

torii epocii găsim aluzii la ele. Astfel, intr-un sonet al 
poetului sevillan Juan de la Cueva se spune: Cei cinci de S 
pictează măreţia Iubirii mele, spuse-a mea stăpină. 

Cei cinci S sînt: solicita, solo, sabio, secreto, splendida 
(serviabil, singur, savant, secretos, strălucit). Cervantes 
pare că a luat cei patru de S din versurile Angelicăi lui Luis 
Barahona de Soto, carte foarte apreciată în epocă. 

345 Sensul pe care-l dădeau acestei litere pitagoricienii 
cuprindea şi ideea de virtute. Litera Y se zice că ar fi fost 
adăugată alfabetului elin de însuşi Pitagora, care s-ar fi 
inspirat, spre a o născoci, din zborul cocorilor, ce descriu pe 
cer un semn asemănător, expresie a virtuţilor de obedienţă 
la autoritate, disciplină şi răbdare, armonie cu semenii. 

346 Termeni luaţi din limbajul medical al vremii. Întrucât 
anatomia începuse a se studia de puţină vreme (abia de la 
începutul secolului al XVI-lea), pe cadavre disecate, aceste 
două noţiuni — disecţie şi anatomie — se alătură în limbajul 
comun. O vreme, biserica a interzis exhumarea cadavrelor 
spre a fi duse în sălile de studiu, ca şi neînhumarea lor la 
vreme şi îmbălsămările necesare. 

347 Casta soţie a lui Ulise cel plecat peste mări, 
personajul principal din Odissea lui Homer. 

348 Figură din istoria Romei, devenită legendară; s-a 
sinucis după ce a fost violată de fiul lui Iarguinius 
Superbus, dramă care a contribuit la creşterea furiei 
poporului şi la răsturnarea acestui ultim rege roman (510 
î.e.n.). 

349 în original .. .rufian desesperado: Cervantes alege 
categoria cea mai lipsită de scrupule dintre toate 
profesiunile picareşti, aceea de codoş întreţinut al femeilor, 
adăugind şi disperarea, circumstanţa extremă în care poate 
fi pus un asemenea om. 

350 Fiica lui Cato din Utica şi soţia lui Marcus Brutus, 
ucigaşul lui Cezar; s-a sinucis cînd a aflat de moartea 
soţului ei (42 î.e.n.), a cărui taină încercase a o afla chiar de 


la el, înainte de descoperirea conspirației în care era 
implicat. Se spune că, pentru a-i demonstra lui Brutus că ar 
putea învinge orice durere fizică şi că era deci vrednică de 
încredere, şi-a provocat răni grave sub ochii lui, 
convingîndu-l să-i împărtăşească secretul. 

351 Inadvertenţă: servitoarea nu le putuse spune, căci 
fuga ei avea drept temei însăşi frica de a nu fi nevoită să se 
mărturisească pe sine drept complice a faptului, şi era 
anterioară fugii stăpînei, de care nu ştia încă nimia. 

352 Anacronism. De căpitanul Lautrec nu poate fi vorba 
în vremea lui Gonzalo Hernândez de Cordoba, căci el s-a 
ilustrat în războaiele Neapolelui după moartea acestuia. 

353 Inadvertenţă a lui Cervantes: pînă aici n-a fost 
nicăieri vorba de vreo semnătură dată Doroteii de don 
Fernando şi nici de vreo convenţie scrisă (care ar fi fost şi 
neavenită în drept şi în afara oricărei uzanţe). 

354 Lela sau lella, cuvînt arab, sinonim cu dona din 
limba spaniolă. 

355 în original tinelo, care însemna în vechea spaniolă 
sufrageria servitorilor din casele marilor nobili, unde se 
găsea întotdeauna masa pusă pentru oaspeţii de mică 
importanţă, o masă lungă şi îngustă, cu tăblia dintr-o 
singură scîndură. 

356 Lighean sau disc de metal, deasupra căruia se pun 
cărbuni încinşi, singurul mijloc de încălzire al multor 
locuinţe din sudul Italiei şi Spaniei; în unele regiuni se mai 
practică şi astăzi acest sistem. 

357 Cervantes transcrie aici din memorie, incorect, 
numai o parte din proverbul spaniol, care întreg sună: Tres 
cosas hacen al hombre medrar: cienciat mar y casa real 
(Trei lucruri îl fac pe om să prospere: ştiinţa, marea şi casa 
regală). Este clar că ştiinţa epocii, dobîndită în şcolile 
controlate de biserică şi aservită teologiei, este asimilată de 
spiritul popular cu funcţiile ecleziastice. 

358 Mas vale migaja de rey que merced de senor; zicală 
denunţind o stare de spirit antifeudală, din epoca în care 
regalitatea centralizatoare, în luptă cu puterea locală a 


marilor nobili, apărea drept păstrătoarea şi apărătoarea 
privilegiilor acordate hidalgilor, tîrgoveţilor şi ţăranilor. 

359 Era oraşul universitar cel mai apropiat de localitatea 
unde se petreceau faptele povestite. 

360 Din amănuntul acesta, ca şi din cei douăzeci şi doi 
de ani trecuţi de la fapt, unii comentatori deduc că ar fi 
vorba de lucruri petrecute în anul 1567, cînd ducele de 
Alba, trimis în Flandra, a rechiziţionat de acolo toată lina 
oilor din Brabant, pentru a o exporta în folosul metropolei. 
Dar nu se poate stabili nici o dată istorică în povestirea 
captivului, în care se împletesc amintirile personale din 
robia algeriană a lui Cervantes însuşi cu fapte ştiute de el 
din auzite, dînd naştere la multe confuzii şi contradicții în 
cronologie. Faptul literar nu trebuie însă cîntărit cu balanţa 
istoricului. 

362 Execuţia contelui Egmont (transcris spanioleşte 
Eguemon) şi a contelui de Horn (transcris Hornos) a fost 
ordonată de ducele de Alba drept reprimare a răscoalei 
Ţărilor-de-Jos şi s-a săvîrşit la 5 iunie 1568. 

363 Stegar traduce aici termenul de alferez care azi 
desemnează în spanioleşte gradul de sublocotenent. Pe 
vremea aceea însemna ceva mai mult. în alte armate, 
cornette (fr.) sau praporşcik (rus.), gradul este de subofițer; 
stegar în româneşte desemnează pe cel ce poartă drapelul 
unităţii militare, indiferent de gradul lui, aşa că nu este 
decît aproximativ echivalentul termenului folosit în original. 

8 Căpitan din a cărui companie făcea parte Cervantes în 
bătălia navală de la Lepanto, unde a luptat eroic şi a fost 
rănit, pierzîndu-şi braţul. 

365 Cucerirea insulei Cipru de către puterea otomană s- 
a petrecut către jumătatea anului 1569. 

366 Despre episoadele de la Mesina, vezi Prefaţa 

367 Bătălia prea fericită este cea de la Lepanto. 

368 Aluzie la nefericitele împrejurări ale captivităţii în 
care au fost duşi unii, printre care şi Cervantes, ca şi la 
nerecunoştinţa regelui, care, gelos pe faima ce-şi făcuse cu 
această ocazie don Juan de Austria şi socotind victoria 


Spaniei ca un fel de ameninţare personală — bastardul 
devenise atit de popular, încît, în mintea întunecată a 
regelui, putea năzui a-i lua tronul — a uitat să mai 
răsplătească pe eroii victoriei, preferind să nu se mai audă 
nimic de ea. 

369 Este vorba de decoraţiile pentru merite militare 
ciştigate pe mări. 

370 Nume arab, corupt de spanioli din Aluch Aii 
(renegatul Aii), cum era denumit acest sultan algerian, 
italian de origine, care-şi abjurase credinţa cu ani înainte, 
în timpul cît fusese rob în Alger, unde, după ce s-a turcit, a 
urcat toate treptele măririi, ajungind la tron (se pronunţă: 
Uceali). 

371 Este vorba de Gianandrea Doria, genovezul care 
comanda, ca general, galerele spaniole din aripa dreaptă a 
escadrei în bătălia de la Lepanto. 

8 în original ...el estandarte de la religion de Malta: 
drapelul care se păstra în sfinta-sfintelor din Templul 
Fraternităţii al acestui ordin cavaleresc religios-militar, ce- 
şi avea reşedinţa în insula Malta începînd din 1530, an în 
care Carol Quintul a desemnat-o drept sediu al cavalerilor 
Sfintului loan din Ierusalim, care-şi avuseseră, îndată după 
cruciade, sediul în insula Rhodos, reocupată de musulmani. 

373 Cele trei fanare egale erau semnul distinctiv al 
corăbiei pe care naviga căpitănia escadrei. 

374 Levenţii erau marinarii turci, iar ienicerii, 
infanterişti îmbarcaţi pe galere doar pentru luptele corp la 
corp din timpul abordării vaselor inamice. 

375 Căpitanul corăbiei La Presa. Mohamet Bey, nu era 
fiul, ci nepotul vestitului corsar supranumit de spanioli 
Barbarroja şi de italieni Barbarossa din pricina părului său 
roşcat. De corsarul Barbarossa e vorba şi în biografia lui 
Cervantes. 

8 Faptele povestite aici de Cervantes sînt absolut 
autentice. 

377 Muley, contrar primelor aparenţe, nu e un nume 
propriu, ci un apelativ la arabi, cam ca don în castiliană sau 


ca mosen în ţinutul Arag6nului. Carvajal, în Descrierea 
Africii din 1573, scrie: Acest nume, Muley, vrea să zică 
stăpîn sau domn, şi e folosit doar pentru regi şi pentru cei 
de sîtige regesc. 

378 Fortăreaţă care apăra portul Tunis, cucerită de 
spanioli intr-o expediţie din anul 1535. 

8 în original gastadorest termen militar care înseamnă 
soldaţi folosiţi la săpatul tranşeelor şi la trecerea rîurilor ori 
a păsurilor în munţi. 

380 Don Juan Zanoguera, personaj identificabil 
istoriceşte, ca, de altfel, tot ceea ce alcătuieşte cadrul 
naraţiunii captivului; a luat parte la asediul cetăţii Penon de 
Velez în 1564, la campania de pe coastele nordice ale 
Africii, comandată în 1568 de don Juan de Austria, ca şi la 
asediul La Goletei, cîţiva ani mai tirziu. 

381 Don Pedro Puertocarrero, guvernatorul La Goletei, 
prins cu puţinii soldaţi supraviețuitori ai asediului. 

8 Pagano Doria, cavaler de Malta (ordinul Sfîntul loan 
din lerusalim), frate al amiralului genovez Gianandrea 
Doria, (v. nota 2 de la p.523). 

383 Que aunque la traicion aplace, el traidor se 
aborrece (literal: Chiar dacă trădarea convine, trădătorul 
este vrednic de ură). 

384 Porecla unui faimos inginer care, sub Carol Quintul 
şi Filip al II-lea, a construit şi a restaurat, punîndu-le în 
stare de funcţiune, numeroase fortificaţii. Numele vine de la 
fray (frate, călugăr) şi e un diminutiv, aşa ca frailecillo 
(frăţior), apelaţiune familiară pentru călugăr tinăr. 

385 Hasan Aga: adnotat în unele ediţii ca greşeală a lui 
Cervantes, care voise să scrie Azan-Bajâ (Hasampaşa), şi nu 
AzamAga (cum apare în text). Este clar că nu de la titlul de 
agă (colonel, comandant de garnizoană sau poliţie, grad 
militar nu din cele mai înalte) se ajungea la cel de rege în 
Alger, şi că e mai logic ca Hasan să fi fost paşă. 

386 Cautivos del almacin (robi de prăvălie, în traducere 
literală): numiţi aşa pentru că erau folosiţi în dughenele 


meseriaşilor locali pentru muncile servile, unde erau 
repartizaţi de consiliul comunal sau de primăria oraşului. 

387 Aluzie la însuşi Cervantes (vezi Prefaţa) 

388 Se pare că Hagi-Murad a fost, de asemenea, un 
personaj real, un foarte bogat renegat dalmatin, aflat la 
Alger pe vremea captivităţii lui Cervantes. Probabil însă că 
povestea de dragoste este o ficţiune. 

8 La Pata sau La Bata, port aflat la două leghe de Orân. 

389 Lela, sau lella, după cum s-a văzut şi mai înainte, 
înseamnă stăpînă sau doamnă; Marien este o arabizare a 
numelui Maria, la rîndul lui derivat latin al vechiului Miriam 
ebraic. 

390 Am tradus cu termenul vechi cronicăresc de tălpiz 
(ipocrit, fals, mincinos, viclean) cuvîntul marfuz, puţin 
utilizat în spaniolă, pe care-l foloseşte aici Cervantes. 
Cuvîntul e de origine arabă şi e folosit de autor cu intenţia 
de a da culoare locală scrisorii tinerei maure. 

391 Din faptul că scrisoarea reapare la Cervantes, 
aproape în aceiaşi termeni, în piesa intitulată Los bănos de 
Ar gel (lemniţele Algeriei), comentatorii au dedus că 
trebuie să existe un nucleu de adevăr dincolo de ficţiunea 
literară şi că Cervantes-robul va fi avut într-adevăr o 
asemenea aventură. în piesă, Zoraida se numeşte Zara, şi e 
tot fiica lui Hagi-Murad. De altfel, în cupletul final al piesei, 
autorul declară că povestea e adevărul istoric pur, şi nu 
ficţiune. 

392 Poarta Babaz6n sau Bab-ghazzon, cu numele ei arab 
real, era una dintre cele nouă porţi ale cetăţii Alger; prin 
faptul că dădea în port, era dintre cele mai frecventate şi 
mai mari — principala intrare a turmelor de import în ţară 
(bab'ghazzon — poarta turmelor). 

393 Oraş marocan de coastă, foarte aproape de 
strimtoarea Gibraltar. 

394 Maur originar din Aragon, refugiat în nordul Africii 
în timpul războaielor reconchistei. Frontiera dominaţiei 
maure în Peninsula Iberică fiind Arag6m.il, tagarines se 


numeau maurii de la graniţa aragoncză, de la cuvîntul arab 
thar-hrillegr — limitrof. 

395 Astăzi, Cerceii sau Zerzeli. 

8 M ude jar însemnează, în arabă, supus. Li se spunea 
mudejares mahomedanilor care, după cucerirea teritoriilor 
din Iberia ce fuseseră sub stăpînire maură, îşi păstrau 
credinţa islamică, considerîndu-se însă vasalii regilor 
catolici. 

8 Elches, de la arabul aluch sau de la gheldge, ce 
însemna la origine renegat, transfug, refugiat, schimbător. 
Ceea nu explica însă de ce li se spunea aşa celor din Fez. 
Probabil că erau urmaşi ai rescapaţilor, sau barbari ce nu 
avuseseră, la început, religia mahomedană. 

396 Uşurinţa cu care femeile arabe se arată creştinilor, 
cu faţa descoperită, şi cum nu le e îngăduit s-o facă în 
prezenţa celor de aceeaşi religie cu ele, venea, iniţial, din 
disprețul faţă de cei socotiți de neam impur, ghiaurii. 

1 Limba la care se referă aici textul este cea pe care 
turcii şi maurii o numeau franca (limba liberă), adică un 
amestec de diferite limbi creştine şi de cuvinte care sînt cea 
mai mare parte italiene şi spaniole, iar unele portugheze, 
cum scrie Haldo în Topografia Algeriei. Este levantina 
vorbită şi azi pe coastele Mediteranei. 

398 Arnăutul Mami a fost comandantul piraţilor care au 
capturat galera spaniolă El Sol, prilej cu care a căzut rob 
Cervantes (vezi Prefaţa) în 1575. Apare şi în nuvela La 
Espanola inglesa a aceluiaşi. 

399 Cuvânt derivat din sultan, echivalent, ca etimologie, 
cu realul (derivat de la rey — rege). Monedă curentă în 
nordul Africii, valora cam 130 de aspri (monedă pătrată de 
argint, echivalentă cu a opta parte dintr-un real). 

400 în original ...como mas ladino; se numea ladino 
(latin) orice maur care vorbea, pe lingă arabă, spaniola. 

401 Bagarinos, bagarines sau vagarinos se numeau 
maurii de pe coastă care-şi cîştigau viaţa tocmindu'Se să 
tragă la rame pe corăbii. 


402 Arraez se numea căpitanul unei ambarcaţii arabe 
sau maure. 

403 De la expresia arabă qubr-rumia (mormînt roman), 
cum se numise locul pe vremuri, rumia însemnind femeie 
creştină renegată, deci vrednică de dispreţ. Cava a fost la 
început un nume propriu, intrat în legendă prin faptul că a 
aparţinut unei fete nobile, sedusă de ultimul rege got din 
Spania, Rodrigo, pe care tatăl ei, contele Juliân, a răzbunat- 
o ajutîndu-i pe arabi să cucerească Spania şi să-i ia tronul 
lui Rodrigo. Cervantes va mai aminti de această Cava şi în 
capitolul XXXII al părţii a doua, unde o numeşte pricina 
prăbuşirii Spaniei şi o asemuieşte cu Elena din Troia. 

404 Adică ghiulele duble, compuse din două piese 
explozibile unite între ele printr-un lănţişor, metodă de a 
prepara proiectilele de artilerie marină foarte folosită la 
începuturile pirotehnicii de război, cu scopul de a spori 
pagubele produse de fiecare lovitură ajunsă la ţintă. 

405 Cavaleria de coastă făcea paza graniţelor Spaniei 
aproape pe întregul litoral. Devenise necesară datorită 
stării continue de război cu maurii şi mai tîrziu cu puterea 
otomană, după extinderea acesteia în întreaga Mediterană. 

406 Oidor (de la oir — a auzi) — magistrat superior, 
consilier de curte. Existau oidores de las canchillerias (ai 
cancelariilor) şi oidoresfiscales (procurori); ambele 
categorii aveau un rol important în consiliile regelui. 

407 Un fel de togă, numită garnacha, pe care Filip al II- 
lea o impusese în 1579 membrilor consiliilor sale şi oidor - 
ilor, spre a-i deosebi de restul cetăţenilor. 

408 în cazul de faţă, nu filologia sau literatura, ci 
teologia şi dreptul canonic, în primul rînd, apoi celelalte 
studii umaniste, anexe ale teologiei în concepţia medievală, 
care domnea încă în universităţile spaniole ale secolului al 
XVMea. 

409 în original .. .Nueva Espana: numele dat iniţial de 
conchistadori Mexicului. Şi din conţinutul capitolului reiese 
că oidor-ul urma să plece în Mexico. 


410 în original: semidoncellas, deci semifecioare, poate 
aluzie la faptul că, din două, una singură mai putea fi 
socotită fată, după cele spuse despre Maritornes. Este 
posibil ca autorul să fi intenţionat însă a arunca oprobriul şi 
asupra fiicei hangiului, numindude pe amiîndouă 
semivirgine. 

411 După Rodriguez Marin, singurul care a găsit o 
explicaţie acestui apelativ, Cervantes îl pune pe don Quijote 
să dea lunii denumirea de luminaria de las tres caras (lună 
plină, crescîndă şi descrescîndă), datorită amintirii invoca- 
ţiilor horaţiene la adresa acestei diva triformis. 

412 Aluzie la Daphne, după care, în arhicunoscuta 
legendă mitologică, a alergat Apollo. 

413 în original El tormento del carillo: cazna 
căruciorului, folosită în intcro-gatoriile luate arestaţilor de 
către Inchiziția din Toledo, este tortura descrisă aici. 
Cervantes greşeşte cînd o numeşte el tormento de la 
garrucha (cazna scripetelui), aceasta fiind o mult mai gravă 
tortură, folosită, de altfel, şi de tribunalele ordinare, nu 
numai de Inchiziţie, şi constînd în ridicarea celui bănuit de 
un delict nemărturisit pînă la înălţimea unui stat de om, cu 
o sută de livre de fier legate de picioare, pentru ca durerile 
de necrezut să-i smulgă mărturisirea şi să poată fi 
condamnat, în lipsa de alte probe, pe baza propriei 
declaraţii. 

414 în original Aqui del Rey y de la juscicia I: formula 
curentă prin care era chemată în ajutor forţa publică în 
cazul unui atac al răufăcătorilor. 

415 în alt capitol, al lui Martino, apoi al lui Malandrino; 
aici, corupere hazlie a numelui lui Mambrino, prin asociere 
cu maligno — viclean (prin cel viclean se înţelege Diavolul). 

416 Allă van leyes do quieren reyes; Se-ntoarce roata 
legii încotro vor regii. Proverbul n-a fost rostit în întregime 
din prudenţă. 

417 Hangiii erau de obicei afiliaţi Sfintei Hermandad, 
reprezentind-o în hanul lor cît timp lipseau de acolo 
străierii. Dacă este să dăm crezare autorilor de nuvele 


picareşti ai vremii, intenţiile cu care aderau hangiii la 
această Frăţie erau departe de a fi bune: ei căutau să aibă, 
prin obţinerea titlului de membru al Sfintei Hermandad, un 
salvoconduto para robar mas a plazer (patalamaua la mînă, 
pentru a fura şi mai în voie). 

418 în Orlando furioso, Cîntul XXVII, Ariosto descrie 
încăierarea unor călăreţi armaţi de pe acest cîmp, care a 
rămas proverbială. 

419 în original Salteadores de caminos con licencia de la 
„Santa Hermandad“, ladrones en cuadrilla: apelative ce 
concordă cu interpretarea dată în Quzmdn de Alfarache, 
Cartea I, cap. VII; Mateo Alemân susţine textual acelaşi 
lucru despre străjerii Sântei Hermandad. Vezi Isprăvile 
unor vîntură-lume, proză picarescă spaniolă, E.PL., 
Biblioteca pentru toţi, 1961, p. 91: Sânţii poteraşi... sînt cu 
toţii o liotă de ticăloşi şi nelegiuiţi. 

420 Birurile enumerate aici cu numele lor vechi 
românesc sînt echivalente (cu aproximaţie) celor 
enumerate de Cervantes, proprii sistemului de exploatare 
feudal. 

421 Inadvertenţă: Cervantes uită că în capitolul anterior 
servitorii lui don Luis se hotăriseră singuri ca trei dintre ei 
să se întoarcă pentru a povesti tatălui cele întimplate, iar al 
patrulea să rămînă pentru a-şi sluji stăpînul. 

422 In timpul domniei lui Octavian August, templul 
zeului Janus, care se închidea numai în timp de pace, a fost 
închis de trei ori. Paz octaviana a rămas în limba spaniolă o 
locuţiune curentă, însemnînd pacea universală. 

423 în original .. .y cada pută hile...: aluzie la mai multe 
proverbe care atribuie acestei categorii de femei declasate 
o muncă cinstită numai cînd le merge rău. Expresia are 
sensul: „Să-şi vadă fiecare de ale sale44. 

424 ... aşa cum era la început: Cervantes foloseşte aici 
formula care se întrebuința atunci cînd se reprimeau 
excomunicaţii în sînul bisericii, formulă luată din dreptul 
roman, din procedura aşa-zisei „restitutio in integrum** 
(repunere în starea de la început). 


425 Din nou aluzie la Apollo şi Daphne. 

426 în original las lucientes imâgines— chipurile cu 
figurile strălucitoare... (ca în capitolul XLI), compuse din 
astre. E vorba de constelaţiile fixe ce împart ecliptica în 12 
sectoare. 

8 Onomastica satirică a lui Cervantes găseşte 
întotdeauna apropieri de felul acesta — mentira înseamnă 
minciună. 

428 ... no estar catâlico însemna a nu fi lucru curat, dar 
şi a nu fi prea sănătos. 

429 Fondatorul legendar al religiei vechilor perşi, 
reputat a fi fost mare magician, cunoscut şi sub numele de 
Zaratustra. 

430 Nuvelă picarescă a lui Cervantes, publicată mai 
tîrziu decît prima parte a lui Don Quijote, deci aflată pe 
atunci în manuscris. A apărut în Nuvelele exemplare în 
1613. 

431 Este probabil că la început Cervantes avusese de 
gind să introducă şi această nuvelă în volum, ca pe celelalte, 
dar că a renunţat, dindu-şi seama de marea nepotrivire de 
stil. 

432 Străjerii Sfintei Hermandad purtau, pe lingă armele 
specifice (de obicei archebuze), o media vara (topuzul 
scurt) şi caseta în care-şi ţineau titlurile, legată de o curea 
la şold. Aici se spune că erau înarmaţi cu flinte (escopetas) 
iar mai sus, în capitolul XLII, e vorba de arbalete, arme care 
sînt incompatibile unele cu celelalte şi imposibil să fi fost 
purtate de aceeaşi persoană, neputindu-se combina tirul 
armelor de foc cu tirul de săgeată. Inadvertenţa merge şi 
mai departe, căci ceva mai sus se spune că erau doi străjeri, 
iar în capitolul XIV, că erau trei. 

433 Summa Summularum, carte scrisă de teologul 
segovian Gaspar Cardillo de Villalpando, profesor la 
Universitatea din Alcala, şi apărută în 1557. Era textul 
obligatoriu pentru studiul dialecticii la acea universitate, 
prin care trecuse şi Cervantes. în alte universităţi se citeau 
Sumele lui Domingo Soto. 


434 Grecii îi numeau pe brahmanii indieni gimnosofişti, 
adică filozofi goi, dezbrăcaţi. Aceştia n-aveau nimic de-a 
face cu Etiopia, introdusă aici pentru un plus de exotism. 

435 în vremea lui Cervantes, Alejo Venegas scrisese, cu 
prilejul apariţiei unui volum de fabule, o justificare teoretică 
a acestora, împărțindu-le în trei: mitologice (cu ipostazieri 
simbolice), apologice (în care autorul rămîne la personaje 
umane) şi mileziene (după numele cetăţii Milet, unde au 
fost născocite), acestea din urmă de tipul Măgarului de al 
aur lui Apuleius, fiind inversul apologurilor. 

436 Aluzie la don Belianis din Grecia, după cum a stabilit 
Clemencln. Acesta, apărînd două fecioare, a tăiat în două un 
călăreț dintr-o singură lovitură de spadă dată într-un umăr. 

437 Astronom grec, născut în Egipt în secolul al Ildea, 
autor al unei celebre Compoziții matematice şi al unei 
Qeografii, luată drept literă de evanghelie în evul mediu. 
Sistemul lui cosmografie geocentric a fost dovedit de 
Copernic ca fiind greşit şi înlocuit cu sistemul heliocentric al 
ştiinţei de azi. 

438 Filipică împotriva literaturii curtene şi cavalereşti 
care este, de fapt, concluzia cărţii acesteia, scrisă, cel puţin 
în intenţie, ca o ilustrare a tezelor cuprinse în 
argumentaţie. 

439 Satrap persan, devenit celebru prin devotamentul 
său fanatic faţă de regele Darius I. Şi-a tăiat singur nasul şi 
urechile pentru a putea fi socotit de inamici printre cei 
pedepsiţi de monarh, şi fiind primit astfel în cetatea pe care 
Darius o asedia de mult, fără să o poată învinge, Zopyr a 
deschis apoi asediatorului porţile. 

440 Cervantes alcătuieşte aici o pledoarie pentru 
reabilitarea genului literar ale cărui manifestări decăzute le 
satiriza; căci, în fond, el ţine să-şi exprime admiraţia faţă de 
romanul fantastic de bună calitate. 

441 Homer şi Virgiliu. 

442 în ultimele luni ale vieţii, Cervantes a lucrat însă la 
Persiles şi Sigismunda, romanul fantastiocavaleresc alcătuit 
după regulile enunțate aici. 


443 în original ...el vulgo necio: vulgul ignar, cum erau 
denumiți de poeţii aşa-zis culţi, adică de cei ce urmau moda 
literară a Renaşterii italiene, oamenii din popor care gustau 
literatura de tipul cunoscutelor romances şi al snoavelor 
vechi (cuentos viejos). 

444 Aluzie la un proverb în care este luat în deridere 
legendarul sastre del cantillo, que cosia de halde y porţia el 
hilo, adică croitorul din colţul străzii care cosea de pomană, 
mai punînd de la el şi aţa. 

445 Atacul la adresa teatrului epocii şi a felului în care 
acesta îşi alcătuia repertoriul a fost considerat ca o aluzie la 
Lope de Vega, care cu sutele sale de piese (peste 1.500) 
acaparase scenele Spaniei, fiind foarte gustat de vulg. 

8 E vorba de trei piese ale poetului Lupercio Leonardo 
de Argensola, unul dintre cei doi scriitori cu acest nume de 
familie din secolul de aur spaniol. Două din tragedii au fost 
publicate pentru prima dată în 1772 în volumul VI din 
Parnasul spaniol, alcătuit de Lopez de Sedano. 

447 La ingratitud vengada de Lope de Vega. 

6 La Numancia, tragedie de Cervantes, publicată abia în 
anul 1784. 

449 El mercader amantet comedie de valencianul 
Gaspar de Aguilar. 

450 La Enemiga favorable, comedie de canonicul 
Târrega. 

451 Marcus Tullius Cicero spusese despre comedie că 
este imitatio vitae speculum consuetudinis, imago veritatis 
(imitaţia vieţii, oglinda obiceiurilor, icoana adevărului). 

8 La ilustre fregona (Ilustra spălătoare de vase) este o 
nuvelă picarescă a lui Cervantes, publicată în 1613 între 
nuvelele exemplare, din al cărei subiect se pare că făcuse şi 
o piesă, azi pierdută. Pasajul conţine, prin urmare, o notă 
autocritică. 

453 E vorba de faimoasele unităţi de timp şi de loc, 
reguli aristotelice; mai tîrziu, aceste reguli au fost impuse 
de către estetica clasicismului codificată 


454 Talentul mai mult decît fericit ce i se recunoaşte lui 
Lope de Vega aici nu-i scuteşte pe acest rival al lui 
Cervantes de critică, precum se vede, cea mai importantă 
referindu-se la concesia pe care o făcea într-adevăr gustului 
antreprenorilor de spectacole teatrale şi actorilor înşişi 
deprinşi să-şi afirme măiestria în chipurile care le asigurau 
un mare succes public chiar şi ieftin. 

455 Aluzie la primejdia ereziilor, ce se înteţise o dată cu 
avintul luat de Reformă, şi care îngrijora cercurile 
conducătoare catolice ale Europei. 

456 Şef al luzitanilor revoltați, asasinat de romani în 
anul 140 î.e.n. pentru că intenţiona să-şi dezrobească patria 
de sub stăpînirea lor. 

457 Qarcilaso de la Vega (1503—1536'), cel dintii poet 
liric important de limbă spaniolă, mort de tînăr într-o 
bătălie, căci era militar şi a participat la mai multe 
campanii, în Italia în special, şi în Provența, care i-a şi fost 
mormîntul. A avut, începînd din 1529, legături cu cei mai 
iluştri scriitori contempo rani, capii Renaşterii italiene în 
literatură. Influenţa lor, în special a lui Sanna-zaro, 
Bernardo Tasso şi 'Tansillo, se recunoaşte în eglogele, 
elegiile, epistolele, sonetele, odele şi canţonele sale, care 
împrumută atit conţinutul pastoralismului languros al 
literaturii acestora, cît şi metrica, formele prozodice şi 
mijloacele metaforelor tipice, care disimulează în chip 
gingaş o anumită banalitate, proprie pastoralismului în 
general. Reprezenta însă o inovaţie intro ducerea 
modelelor literare italieneşti în poezia cotidiană spaniolă. 

463 Unul dintre căpitanii de oşti din epoca Isabelei de 
Castilia, eroul care a dat naştere legendei reluate în 
Mănugşa lui Schiller. Se pare că, fiind la curtea lui Ferdinand 
de Arag6n, a cules, dintre leii primiţi de rege drept dar din 
Africa, o mănuşă scăpată de iubita sa, una dintre curtenele 
reginei. Faptul, pe care-l celebrează cîteva romanțe 
populare, a intrat prin culegerea lui Timoneda în circulaţia 
universală şi a fost reluat de romantici, la noi de Eminescu 
şi St. O. Iosif. 


464 Podul din Mantible consta din trei arcade de 
marmură şi două turnuri pătrate din acelaşi material, şi 
despre el se vorbeşte în Historia de Carlomagno, publicată 
în spanioleşte în versiunea lui Nicolăs de Piamonte. 
Calderon şi-a intitulat cu acest nume o comedie; a intrat şi 
în proverbe: E cu putinţă să fie de lemn podul din Mantible? 

465 Amestecul legendelor grave cu semnificaţie 
esoterică medievală, ca aceea a căutării Graalului, cu 
povestiri de altă natură, mai apropiate de snoavele 
populare, cum e povestea lui Guarino Mezquino, grotescă şi 
prin numele personajului, ori cu personajele romanelor de 
dragoste ce urmează — luate tot din materialul ciclului 
breton — este aici intenţionat.. Procedeul acesta literar 
defineşte încurcătura din capul vorbitorului, îmbibat de 
lecturile lui fantastice. 

466 Mosen este titlul care se dă în Arag6n anumitor 
nobili; cuvîntul vine din sudul Franţei, din limbajul lemosin, 
unde mosdn înseamnă exact monsieur. 

467 Cavaleri castilieni din secolul al XVdea, au săvirşit în 
anul 1435 faptele la care don Quijote face aici referinţă, 
conform cronicilor vremii. De remarcat faptul că Cervantes 
îi găseşte eroului său o ascendență atit de ilustră, cu 
strămoşi ca aceştia neputîndu-se lăuda mulţi din nobilii cu 
pretenţii ai secolului de aur. Este încă una din genealogiile 
care demonstrează că scriitorul îşi preţuieşte eroul. 

8 Turnirele las justas, care s-au ţinut acasă la Suero de 
Quinones, faimosul mantenedor, şi s-au numit Paso honroso, 
bau avut drept arbitru pe Pedro Barba, iar printre 
participanţii intraţi în competiţii au fost Gutierre Quijada, 
cavaler citat aici, ca şi Fernando de Guevara. în unele ediţii 
pare că del Paso ar fi supranumele lui Suero de Quinones, 
dar e numai o lecţiune greşită; corect este las justas de 
Suero de Quinones, del Paso (turnirele de acasă de la S. de 
Q., sau ale lui S. de Q., cele denumite del Paso honroso). 

469 Stilul grotesc (sau al grotelor) era, la începuturile 
barocului, adică tocmai în vremea lui Cervantes, la mare 


preţ. 


470 Efectul comic e scontat de autor cînd inversează 
fraza curentă: Obraznic cu trufaşii şi smerit cu umiliţii. 

471 încă o inadvertenţă a lui Cervantes. 

472 Obiceiul femeilor de a*şi lua numele soţilor nu era 
generalizat în Spania timpului, de aceea a fost nevoie să 
precizeze aici autorul că e o particularitate a provinciei La 
Mancha. 

473 Argamasilla de Alba, satul mancheg unde Cervantes 
a fost închis o vreme (din pricina aceasta nu-i place să-şi 
amintească de numele lui, vezi prima frază a primului 
capitol) şi unde-şi plasează eroul şi o parte din acţiunea 
romanului, de care s-a dedus că ar fi fost conceput în timpul 
detenţiei scriitorului aici. Ideea că ar exista academicieni 
într-un asemenea cătun adaugă la ridicolul povestirii. 

474 Cînta-va altul poate, pe*o liră mai sonoră. (în 
italieneşte în original.) 


475 în 1615, cînd apărea partea a [l-a a lui Don Quijote, 
contele de Lemos, Pedro Fernândez de Castro, era 
viceregele Neapolelui, pe atunci spaniol. Cervantes îi mai 
dedicase, în 1613, Nuvelele exemplare, iar în 1615, citeva 
luni înainte de terminarea lui Don Quijote, volumul de 
teatru Opt comedii şi opt interludii noi, nejucate niciodată. 
(Ocho comedias y ocho entremeses nuevos, nunca 
representados.) Motivul pentru care partea a doua a cărţii 
o dedică altei persoane, este că ducele de Bejar n-a fost 
simţitor la politeţea pe care i*o făcuse Cervantes şi nu i-a 
răspuns în nici un fel, lipsindud de o protecţie de care avea 
mare nevoie în aceşti 10 ultimi ani ai vieţii sale, pururi în 
conflict cu autorităţile, dintr-un motiv sau din altul. 

476 Numele sub care apăruse, în 1614, tipărită la 
Tarragona, urmarea apocrifă a romanului, semnată Alonso 
Fernândez de Avellaneda, este: Al doilea volum al iscusitului 
hidalgo Don Quijote de La Mancha, cuprinzînd cea de a 
treia plecare, care alcătuieşte a cincea parte a aventurilor 
sale. (Segundo tomo del Ingenioso Hidalgo Don Quijote de 
La Mancha, que contiene su tercera salida y es la quinta 
parte de sus aventuras.) 477 Los trabajos de Persiles y 
Sigismunda s*a publicat postum, în 1617, căci Cervantes 
n-a mai trăit decit şase luni de la data cînd scria această 
dedicație, 31 octombrie 1615. Don Quijote apăruse, cu a 
doua parte terminată de tipărit, după indicaţia cenzurii de 
la începutul ediţiei, încă de la 21 octombrie, aşa că autorul 
a putut-o şi reciti imprimată. 

478 Cu voia lui Dumnezeu (în limba latină în original). 

479 în original familiar del Santo Oficio; titlu dat 
inchizitorului mai mare peste temnițe. 

480 Cel care semnează Avellaneda scrie în prologul 
falsei părţi a doua că Cervantes îl jignise, şi cu atît mai mult 
pe cel pe care, pe drept cuvînt, îl slăvesc şi naţiunile 
străine, iar poporul nostru îi datorează atit de mult pentru 
meritul de a fi hrănit, cu atita cinste şi fecunditate, ani în 
şir, teatrele Spaniei prin nenumăratele şi uimitoarele lui 


comedii, cu toată rigoarea artistică pe care-o cere lumea şi 
cu moralitatea şi vrednicia ce se pot aştepta de la un slujitor 
„ministro” al Sfintului Oficiu. 

Cervantes răspunde acestei aluzii transparente la Lope 
de Vega afirmîndu-şi prețuirea pentru darul poetic al 
rivalului său; într-un chip ironic, totuşi, el îi admiră las 
obras (care pot fi şi operele literare şi faptele şi la 
ocupacion continua y virtuosa (îndeletnicirea de inchizitor). 

481 Despre interludiul (entremes) care avea drept 
eroină pe Pcrendenga comentatorii nu ştiu nimic. Textul 
respectiv nu ni s-a păstrat. 

482 Este vorba probabil de Sfatul Guvernatorilor 
Municipali, care, în oraşele din Andaluzia, erau în număr de 
douăzeci şi patru. S-ar putea, însă, să fie şi vreo altă aluzie 
obscură. 

483 în original Cristo con todos care nu e, cum s-ar 
crede, o simplă formulă creştină, auzită adesea în biserică 
de autor (Dominus vobiscum — Domnul cu voi), ci formula 
cu care se încheiau cambiile în epocă; deci Cervantes face 
aluzie la datoriile lui. 

484 Don Bernardo de Sandoval y Rojas, arhiepiscop de 
Toledo, cardinal al bisericii romane şi inchizitor general al 
Spaniei, învăţat, cu gust literar, l-a luat pe Cervantes sub 
directa sa protecţie cînd era hărțuit de oficialităţile 
mărunte ale Inchiziției. 

485 în original Coplas de Mingo Revulgo: satiră politică 
anonimă la adresa domniei regelui Enrique al IV-lea al 
Castiliei. Au fost scrise în secolul al XV-lea, în forma 
alegorică a unui dialog între păstorul Gil Arribato şi 
păstorul Mingo Revulgo, acesta din urmă dînd replici pline 
de bun-simţ şi exprimînd mentalitatea populară, combătută 
de primul (Arribato = ajunsul, cel urcat). Sînt cu totul doar 
32 de coplas de cîte 9 versuri, adică nu imens de multe, 
deci Cervantes a fost nevoit să recurgă la slovele sau 
buchile (letras) din ele ca să dea comparaţiei sale sensul 
inumerabilităţii la care s-a gîndit. 


486 A doua parte a Qalateii, dacă va fi fost cu adevărat 
terminată, n-a mai ajuns la tipar. Dar e posibil ca scriitorul 
să fi promis şi acum o carte încă nescrisă, aşa cum făcuse în 
mai multe rînduri, ideea de a-şi termina întîiul roman 
rămînîndud permanent în minte pînă în ultimele zile ale 
vieţii. 

487 Termeni utilizaţi de Machiavelli în Principele. 

1 în original Y baje o suba el Turco... Expresia era si baja 
el Turco: dacă descinde (de pe corăbii) oastea turcească. 
Cervantes adaugă sau suie pentru efectul comic al 
calamburului. 

489 Satirizarea universităţilor minore, recent înfiinţate, 
este obişnuită la scriitorii secolului de aur. Cea din Osuna, 
fundată în 1548 de contele de Urena, este ironizată de 
Cervantes şi în capitolul XLVII al Părţii a Il-a. 

490 Clemencm este de părere că don Quijote asociază 
sunetul acestui cuvînt cu huesometria— măsura oaselor. 
Dar în alte texte contemporane, ca Jar din de flores 
curiosas, Antonio de Torgquemada vorbeşte de oasele unui 
gigant, care, scoţind prin buna (obişnuita) geometrie 
statura corpului ce derivă din ele (ce li se potriveşte), era 
mai mare de patruzeci de coţi, deci Cervantes spune exact 
cuvîntul ce se folosea curent pentru noţiunea respectivă. 

491 Ultimele două versuri ale stanfei a 16-a din Cîntul 
XXX de Ariosto; prin ultimul vers, de altfel, citat în italiană, 
Cervantes şi*a încheiat Partea I a lui Don Quijote (Forse 
altri cantera con miglior plettro indica, acolo, că autorul nu 
mai avea de gînd să scrie urmarea). 

492 Luis Barahona de Soto, de care se vorbeşte în 
capitolul al VLlea al Părţii |. 

* Poetul castilian vestit şi neîntrecut este Lope de Vega, 
care a publicat la Sevilla în 1602 un poem intitulat La 
hermosura de Angelica (Frumuseţea Angelicăi). Famoso y 
unico, epitetele folosite de Cervantes sînt categoric ironice, 
pentru că le repetă pe cele folosite de însuşi Lope spre a se 
califica pe sine, fără prea multă modestie — unicus aut 


peregrinus — în chip emblematic, la începutul unora din 
operele sale. 

494 Aluzie din nou la Lope de Vega, autor al unor 
epistole satirice la adresa unor actori (libelos contra unos 
comicos), pentru care a trebuit să apară şi în faţa 
tribunalului. Mobilul injuriilor aduse de unicul şi faimosul 
poet stătea, pe cît se pare, în faptul că-l dispreţuise o 
actriţă, cu numele chiar de Angelica. Ipoteza aceasta 
rămîne, însă, puţin plauzibilă, fiindcă actriţa în discuţie a 
fost, probabil, celebra Elena Osorio. 

495 Proverbul latin: Quando caput dolet, caetera 
membra dolent (Cînd te doare capul, te dor şi celelalte 
mădulare) avea în vechime un sens metaforic, pe care don 
Quijote îl tălmăceşte mai jos (în limba latină în original). 

496 Berengena — pătlăgea vînătă, în loc de Benengeli — 
fiul cerbului, adică Cervantes. Vezi nota nr. 2 de la pag. 147. 

1 Opinia aceasta despre mauri apare în Secolul de Aur 
nu numai la scriitori (Cervantes, Espinel, Alemân), ci şi la 
istorici. 

498 Primele patru trepte (ordenes) erau cele numite 
menores (minore), adică gradele ostiar (păstrător al 
cuminecăturii), lector (cetitoriu), exorcist (predicator) şi 
acolit. 

499 Slovele gotice erau ale oamenilor cu puţină ştiinţă 
de carte, după Covarrubias. Li se mai zicea şi gordas. 

500 Scrierile lui Tostado (don Alfonso de Madrigal, 
episcop de Avila, cunoscut sub numele de El Tostado) au 
fost tipărite la Veneţia în 1615, în 15 volume in-folio. A 
rămas proverbial: A scris mai mult decit El 'Iostado. Se pare 
că faima lui de poligraf fecund s-a format înainte de 
tipărirea operelor, care nu apar decit în anul cînd scrie 
Cervantes aceste rînduri. 

501 Prostul el bobo sau el simple în vechea comedie 
spaniolă, devine el gracioso (hazliul) în vremea lui 
Cervantes, cu acelaşi rol: de a fi rezoneurul piesei, cel ce 
spune sub formă glumeaţă adevăruri usturătoare, greu de 
acceptat dacă ar fi spuse de un personaj serios. 


1 Mai moţăie din cînd în cînd şi bunul Homer, frază 
extrasă din epistola lui Horaţiu, Ad Pisones, denumită Ars 
1 petica, şi citată aici din memorie. Versul exact este: 
Quandoque bonus dormitat Homerus (în limba latină în 
original). 

* Numărul nebunilor e nesfirşit de mare (în limba latină 
în original). Sentinţă scoasă din Biblie. 

503 în capitolul al XXIII-lea al Părţii 1 se spune clar că 
Gines de Pasamonte e hoţul; restul criticii bacalaureatului e 
însă întemeiat: dovadă că Cervantes şi văzuse greşeala. 

504 Suta de galbeni Sancho o dăduse la întoarcere 
nevestei (capitolul al Ill'Ica al Părţii 1). Iarăşi o critică 
neîntemeiată a bacalaureatului, reproducînd probabil 
criticile contemporanilor grăbiţi, care nu citiseră cu atenţie 
cartea. Dar episodul are aerul de a fi un rechizitoriu mucalit 
la adresa lui Sancho, care se şi simte vizat. 

505 Porumbeii erau mîincarea de sărbătoare a hidalgului 
(vezi capitolul I al Părţii 1). înseamnă că penitenţa la care-l 
invita din modestie gazda fusese pentru oaspete un regal. 

506 Furtul calului lui Sacripante este povestit de Ariosto 
în Orîando furioso, Cîntul al XXVII lea, stanţa 84. 

507 Strigătele de luptă ale spaniolilor. 

508 Traducere a sentinţei latineşti: Honores mutant 
mores. 

509 Don Quijote cere un acrostih, formă care se folosea 
şi în vremea lui Cervantes, deşi termenul nu fusese introdus 
în limbă. * 

510 S-a comentat că cei trei poeţi renumiţi ai Spaniei, în 
ierarhia stabilită de Cervantes în alte scrieri şi chiar în 
capitolul scrutinului bibliotecii lui don Quijote, ar fi Alonso 
de Ercilla y Zufiiga, autorul Araucaniei, epopeea cuceri rilor 
chiliene, Juan de Lupo, autorul Austriadei, apoi Cristâbal de 
Virues, autorul poemei El Monserrate, iar prin jumătatea de 
poet Cervantes face aluzie chiar la sine. 

516 Decimas se numeau în vechime şi strofele de cinci 
versuri, mai tirziu numite, mai logic, quintillas iar 
redondillast numele dat în prezent strofelor de 4 versuri 


octosilabice (rimate abba), desemna pe atunci tot 
quintillas*urile (sau decimele). 

1 Ocol retoric pentru moare s-o mărităm. 

518 Proverbul spune invers decit 'leresa: Mâs vale bien 
amancebada que mal casada. (Mai cu cale este să fie fata 
deocheată bine decît măritată rău). 

519 'Teresa inversează forma corectă a acestui proverb: 
Legile se fac după placul regilor (Alia van leyes de quieren 
reyes). 

520 Femeilor li se interzicea să intre descoperite în 
biserici, cele mai sărace se acopereau cu poalele largi ale 
fustelor creţe. 

521 Aluzie la o romanţă veche despre dona Urraca, fiica 
regelui Fernando I de Castilia, care, văzîndu-se 
dezmoştenită, pleacă în lume, vînzîndu-şi trupul, ca să se 
răzbune. 

522 Corect: saco benedicto, acoperămînt de pînză pus 
de Inchiziţie pe spatele şi pieptul penitentului, care 
îmbrăcăminte trebuie să-l apere şi să-l facă a ieşi 
binecuvîntat din cazne şi din orice neajuns în drumul spre 
eliberare. De obicei era alcătuit dintr-un cearceaf galben, 
cu două cruci colorate ale sfintului Andrei, în formă de X, în 
faţă şi în spate, pus pe deasupra hainelor. 

1 Versuri din Elegia I a lui Qarcilaso de la Vega (1503— 
1536), poet toledan, cavaler războinic ce şi-a petrecut viaţa 
în lupte, autor de bucolice, egloge şi elegii de inspiraţie 
umanistă, ereco-latină şi italiană, de epistole, canzone şi 
sonete în maniera petrarchistă, care i-au adus renumele de 
principe al poeziei castiliene. A introdus metrica şi prozodia 
italiană în poezia spaniolă, scriind, în forme fixe, silve, 
sonete, lire etc. 

524 Ocupaţii manuale pentru uciderea timpului, 
obişnuite în epocă la oamenii de neam. în capitolul al 
XXXVIIMea va fi de asemeni vorba de cuştile pentru păsări 
pe care acesta ştia să le facă. 

525 Atunci, bine (în limba latină în original). 


526 Tot Garcilaso de la Vega, care în Egloga a Ill-a 
vorbeşte de cele patru nimfe ale Tagului, ce ies împreună 
pe maluri, să-i lucreze țesătura de mătase, aur şi perle. 

527 Poetul care a scris în 1578 satira împotriva femeilor 
publice din Sevilla este Vicente Espinel, autorul romanului 
picaresc Viaţa scutierului Marcos de Obregon. 

528 Damas cortesanas se numeau, printr-un eufemism, 
femeile de stradă. 

529 E vorba de Panteonul roman şi de cupola lui 
emisferică. 

530 Referire la Horatius Cocles, războinic roman, care, 
după cum spune legenda, a apărat singur podul Sublicius 
din Roma împotriva armatelor regelui etrusc Porsena, 
azvirlindu-se apoi în apele Tibrului spre a nu fi luat 
prizonier. 

8 Mucius Scaevola, alt războinic roman, care, în acelaşi 
război cu etruscii, a pătruns singur în tabăra vrăjmaşă şi a 
încercat să-l ucidă pe regele Porsena, dar fiind prins înainte 
de a-şi fi dus gîndul la capăt, i-a demonstrat acestuia că nu 
se înfricoşează de torturi şi de moarte, întinzindu-şi mîna 
dreaptă asupra jăraticului unui rug şi răbdînd să-i fie arsă, 
de unde numele de Scaevola — Stingaciul. S-a spus că 
Mucius avea o insensibilitate a nervilor dreptei, provenită 
dintr-un început de lepră, boală care începe cu o pierdere 
parţială a sensibilităţii membrului atins. 

8 Patrician legendar, celebru în tradiţia romană prin 
felul cum a îndepărtat de deasupra Romei ameninţarea 
unui destin nefast: augurii prorociseră că prăpastia 
deschisă în mijlocul Romei de un cutremur nu se va închide 
decît după ce se va arunca în ea comoara cea mai prețioasă 
a urbei. Curtius, sub motiv că armele sînt tezaurul Romei, s- 
a azvirlit înarmat în riîpă, făcînd-o astfel să se închidă în 
urma lui. 

533 Cezar a trecut Rubiconul ce despărţea Italia de 
Galia Cisalpină, desconsi— derînd interdicţia pusă de 
Senatul roman, la cererea rivalului său, Pompei, care făcuse 


să fie declarat trădător de patrie generalul ce nu şi-ar lăsa 
armatele la graniţă, venind cu oştirile spre Roma. 

535 Hernân sau Fernân Cortez (1485—1547), pentru ca 
trupa de 125 de oameni să nu se poată gîndi la retragere, a 
scufundat corăbiile cu care debarcase. Cervantes îl 
numeşte „,„preacurtenitorul Cort6s” nu numai din pricina 
numelui (cort6s = politicos, curtenitor), ci şi pentru că aşa 
era cotPt în scrierile epocii. 

536 Unii comentatori aduc mărturii din epocă despre 
existenţa unei spade a lui Orlando în sala de arme a regilor 
Spaniei (Real Armeria). 

537 Fraza nu indică din partea lui Sancho o teamă 
superstiţioasă de duhurile morţilor, cum s-ar crede, ci doar 
precauţia, justificată de multele procese ce erau intentate 
de tribunalele Inchiziției celor prinşi noaptea cutreierând 
cimitirele, bănuiţi de a fura oase de mort pentru practici 
vrăjitoreşti. 

538 Versuri dintr-o veche romanţă despre lupta de la 
Roncevauzx (Roncesvalles) dintre mauri şi armatele lui Carol 
cel Mare. 

539 Referire la altă veche romanţă, care începe cu 
versurile: Călăreşte Calainos 

Pe sub umbra de măslini... 

540 EI gran 'Toboso: continuă itonia de la sfirşitul 
capitolului al VIII-lea. 

541 Versuri care fac parte din unele romanțe despre 
Bernardo del Carpio: Mensajero sois, amigo, nori mereceis 
culpa, non... 

1 Romanii, în anumite ocazii festive, îşi însemnau ziua 
fericită cu pietricele albe, iar pe cele funeste, cu pietricele 
negre. 

543 Listele candidaţilor primiţi la examene sau admişi în 
şcoli era scrise cu roşu (retulos sau rotulos), obicei 
universitar generalizat şi care se mai păstrează şi azi în 
unele şcoli spaniole. 

544 Analogia între structura feţei şi cea a corpului era o 
credinţă curentă. 


545 Aluzie ironică a lui Cervantes la versurile 
contemporanului său, poetul sevilian Baltasar de Alcâzar, 
care, într-un sonet burlesc vorbeşte despre nişte ochi de 
perlă (ojos de perlas)e 

546 în original toldo, adică un cort care s-o apere 
vremelnic de soare, spre deosebire de zarzo, un coviltir 
stabil, făcut dintr-o țesătură deasă de nuiele ori de papură. 

547 Personaj mitologic, luntraş pe Styx, rîul ce înconjura 
infernul. El trecea sufletele morţilor care-i dădeau un ban, 
obolul, pus pentru această vamă de dincolo de mormiînt în 
palma sau gura răposatului, la îngropăciune. 

8 Angulo, zis el Malo, director de teatru vestit în epocă. 
Se pomeneşte de el şi în alte scrieri, la Quevedo, de pildă, în 
Pablos de Segovia sau chiar la Cervantes în Colocviul 
cîinilor. Impresar al unei trupe şi actor el însuşi, Andr-s 
Angulo a avut şi piese proprii jucate. 

8 Sărbătoare din luna iunie a bisericii romane numită şi 
Corpus Domini (Trupul Domnului). 

550 Auto sacramental de Las Cortes de la Muerte, 
atribuită lui Lope de Vega, este o piesă cu subiect religios 
de tipul Irozilor de la noi şi se juca la date festive certe de 
către confrerii de amatori, sub îndrumarea clericilor. Faptul 
de a se atribui unei trupe ambulante, constituită cu mulţi 
actori, un asemenea punct de repertoriu este neobişnuit 
doar în aparenţă. Impresarii epocii umblau după cîştiguri 
de orice soi, fără să se uite la piesă. Rojas Villandrando în El 
viaje entretenido spune că se cîştigau 200 de ducați cu 
aceste fiestas de Corpus. 

1 Carâtula e masca histrionului, simbolul profesiei 
actoriceşti. 

552 Numele generic al profesiei actoriceşti. 

553 Companiile regale sau de titulo erau doar opt în tot 
regatul. Dar Sancho, din satul lui, n-avea de unde şti despre 
companiile regale; Cervantes îi atribuie prea multe 
cunoştinţe. 

554 Perechi legendare de prieteni din antichitate, 
amintite aici cu un înţeles hazliu, pentru contrastul dintre 


faima lor şi modestia celor două dobitoace. 

555 Versuri dintr-o romanţă de Gin<$s Pfrez de Hita, 
înserată în cartea sa Historia de los bandos y guerras civiles 
de Qranada (Istoria facţiunilor şi a războaielor civile din 
Qranada). 

556 Pliniu a atribuit invenţia clismei nu berzei, ci păsării 
exotice ibis, din Delta Egiptului, care s-ar purga virindu-şi 
cu ciocul apă în intestine. De altfel, el enumeră, în felul lui 
Cervantes, toate celelalte invenţii ale animalelor. 

557 în original Tartesios care înseamnă, în limbajul 
neologistic al Cavalerului Pădurii, care vorbeşte cam 
latinizant, andaluzi. 

558 în original canonicato, cuvînt intraductibil. 

559 în original: galgos aşa cum erau numiţi şi arcaşii 
Sfintei frăţii. Ceea ce urmează sporeşte echivocul. 

560 Cervantes laudă în mai multe scrieri vinul de Ciudad 
Real. 

561 Povestea cu degustătorii de vinuri care au simţit 
miros de piele şi de fier ruginit din pricina unei cheiţe 
legate cu o curea, scăpate în butoi, apare la Cervantes şi în 
interludiul Alegere de alcazi la Daganzo. 

562 Numele originar al Andaluziei indică clar ceea ce 
autorul va şi spune mai jos, anume că e vorba de o femeie 
din această provincie. 

563 Faptul că această Casildă şi-a trimis cavalerul la 
Sevilla, să se lupte cu Giralda, statuie de bronz a Victoriei 
deasupra turnului catedralei din acel oraş, numit de aici 
Turnul Giraldei sau La Qiralda, arată acelaşi lucru. 

564 în via mănăstirii Sfîntul leronim de Guisando se 
aflau patru blocuri mari de piatră negricioasă numiţi 
popular taurii din Guisando. 

565 Renumită peşteră din apropierea oraşului Cabra, de 
unde-şi ia numele, foarte adincă şi strimtă. 

566 Versuri din epopeea Araucana. 

567 în realitate pe atunci, nu ieşiseră 30.000, ci 12.000 
de exemplare, după spusele lui Carrasco din capitolul al III- 


lea al Părţii a Il-a. Pînă azi s-au tipărit în lume cu mult peste 
cele 30 de milioane de exemplare de care vorbeşte autorul. 

568 Prepelicari blinzi (perdigones mansos), adaugă 
autorul, pentru că o lege din 1552 interzice să se ţină pe 
lingă casă prepelicari de vînătoare din pricina ferocităţii la 
care ajungeau aceştia. 

569 Citeva pasaje înainte, cînd începuse să-şi 
povestească viaţa, Diego de Miranda spunea că şi-o duce cu 
nevasta, cu copiii şi cu prietenii săi; din acest pasaj reiese 
că avea unul singur, iar din capitolul al XVIII-lea se va vedea 
acelaşi lucru. încă o inadvertenţă a autorului. 

1 Ironie a lui Cervantes la adresa regilor Spaniei, subtilă 
imputare pentru tot ce suferise într-o viaţă redusă la 
cerşetorie aproape, fără ajutorul contelui de Lemos şi a 
cardinalului Sandoval. 

571 A munci pentru pîine (în limba latină în original). 

572 Cervantes utilizează o idee mai veche, aceea a 
analogiei dintre alchimie, care pretindea că prin anumite 
operaţii se poate preschimba un metal ordinar în aur, şi 
poezie, care urmărea să preschimbe cuvintele obişnuite în 
imagini preţioase, artistice. 

573 Pledoarie în favoarea romaniştilor, care se opuneau 
latiniştilor, cerînd dreptul de a scrie orice în graiul castilian, 
socotit de ceilalţi inapt să traducă subtilităţi umaniste şi bun 
doar pentru vulgul neştiutor. Concepţia lui Cervantes 
despre limba maternă e democratică şi modernă. 

574 Este un zeu în noi..., vers din Ovidiu (din Fastele: Est 
Deus in nobis, agitante calescimus illo, sau din Ars amandi: 
Est Deus in nobis, sunt et commercia coeli) (în limba latină 
în original). 

575 Recuzita vestimentară nelipsită din costumul 
nobililor; a dat numele comediei tipice de moravuri, care-şi 
lua subiectele din lumea nobililor şi cavalerilor. 

576 Caşul în locul laptelui din capitolul precedent, la 
distanţă de citeva rînduri, arată cît de bolnav era Cervantes 
cînd îşi scria Partea a [l-a a cărţii. 


577 Erou de la curtea lui Ferdinand al V-lea şi a Isabelei, 
care a ridicat mănuşa pe care o doamnă şi-o aruncase în 
mijlocul leilor trimişi din Africa în dar regilor catolici; 
episodul l-a inspirat pe Schiller în Mânuşa (tradusă de 
Eminescu şi de St. O. Iosif), pe care a luat-o dintr-o romanţă 
spaniolă, tradusă de Wolf după ediţia lui Timoneda. 

578 Versuri cu care începe unul dintre cele mai 
frumoase şi mai vestite sonete ale lui Garcilaso de la Vega. 

579 Pantaloni după moda flamandă a timpului. 

580 Ghete înalte de stofă galbenă sau de culoarea 
curmalei, cu o talpă fină de piele* şi pe care le întrebuinţau 
arabii la călărie. Abia peste aceste borceguies îşi trăgeau 
ghetele propriu-zise. 

581 Virtuţi teologale, în număr de trei, erau considerate 
de Biserică credinţa, iubirea şi speranţa, adăugate la cele 
patru moştenite din antichitate, adică la virtuțile cardinale: 
justiţia (dreptatea), prudenţa, cumpătarea şi curajul, într- 
un sistem de ierarhizare a eticei, subordonînd-O religiei. 

a Peştele Nicolas sau Nicolao, porecla dată unui sicilian 
din secolul al XV-lea, care se spune că stătea mai mult în 
apă decit pe pămînt şi că trecea înot, adeseori, de pe insula 
lui pe continent şi îndărăt. Vorbeşte de el Pedro Mejia în 
Silva de varia leccion. 

582 Mănăstire a Ordinului cistercian (des Ciîteaux), de o 
disciplină monastică mai aspră decit alte ordine. 

583 Referire la Juan Ruiz de Bivar. 

584 Aceste cuvinte ale lui don Quijote sînt de fapt laude 
la adresa lui Cervantes, care e probabil adevăratul autor al 
sonetului, deşi unii comentatorj vor să-l salveze, declarînd 
că e, poate, scris de altul, neidentificabil. 

585 Meşteşugul acestui sonet (el artificio) la care se 
referă don Quijote stă în corespondenţa verbelor din 
penultimul vers cu substantivele din ultimul: O spadă-i 
ucide, un mormiînt îi îngroapă, o pomenire-i învie... 
Procedeul era curent în epocă, şi se găseşte în tot 
culteranismul spaniol. 


586 Lacuri aflate la patru-cinci leghe de oraşul Montiel, 
de la care îşi ia numele şi cursul superior al riului Quadiana, 
unul din cele mai mari şi mai frumoase din Spania, care rîu, 
în apropiere de Argamasilla, intră sub pămînt, avînd apoi un 
curs subteran cam de 7 leghe şi ieşind la suprafaţă aproape 
de localitatea Daimiel, în alt lac, numit Ochii Guadianei, de 
unde curge mai departe prin Estremadura şi Portugalia, 
fiind cunoscut peste tot cu numele acesta arab: GuadiAna 
(riul Ana). 

587 Reminiscenţă medievală, cînd toate profesiunile 
intelectuale erau exercitate de clerici. încă şi astăzi, în 
unele ţări din apus, roba magistraţilor sau a profesorilor 
universitari la marile solemnităţi amintesc de vechea sutană 
preoțească a intelectualilor din evul mediu. Pînă în secolul 
al XVIII-lea inclusiv şi medicii purtau un costum asemănător 
cu cel sacerdotal. 

1 Unlienzode bocaci..., în original. El bocaci (din limba 
arabă; în franceză a fost împrumutat sub forma boucassin) 
era o pinză specială, mai groasă şi mai deasă decit pinza de 
Olanda, cu care înveleau la drum bagajele mărunte. 

589 Spadele negre slujeau pentru exerciţiile de scrimă, 
şi nu erau lustruite, nici n-aveau gardă în dreptul pumnului; 
la virf, ca să nu rănească, li se puneau bumbi de piele, 
numiţi obişnuit papuci. 

590 Danzas de espadas se jucau în regatul Toledoului. 
Dansatorii purtau cămăşi şi pantaloni de pînză albă şi aveau 
în mâini spade, cu care simulau că vor să se decapiteze. 

591 Danze de cascabel menudo (dansuri cu zurgălăi 
mărunți). La jartierele cu care-şi legau pantalonii albi de 
pînză sub genunchi, dansatorii îşi puneau zurgălăi, ceea ce 
mărea efectul ritmului în timpul execuţiei mişcărilor. 

8 Los zapateadores dansau bătindu-se cu palmele peste 
sandale (zapatas) şi plesnetele acestea ritmice(zapatetas) 
dădeau accente ritmului; sînt dansuri care se cheamă 
zapateados. 

593 Aici Cervantes loveşte în alesul fiicei lui naturale, 
dona Isabel, adică în Gaspar de Ezpeleta, un tînăr nobil 


uşuratic, care a fost găsit ucis sub portalul casei scriitorului, 
într-o noapte, la Valladolid, în 1605, în urma unei încăierări 
sfirşită printr-un duel. O veche ranchiună a bătrînului tată 
se dezvăluie aici, după procesul în care a fost implicat din 
pricina nefericitei preferinţe a fiicei sale pentru spadasinul 
ucis. 

594 Aceleaşi ranchiune în legătură cu căsătoria pripită a 
lui Cervantes, căsătorie ce nu s-a mai putut desface datorită 
interzicerii bisericeşti a divorţului. 

595 La tierra de Sayago (între Zamora şi Ciudad 
Rodrigo) era socotită regiunea cu vorbirea cea mai 
neînţeleasă. Sînt aici ca la vreo 60 de sate care vorbesc 
dialectul sayaghez, obiect al deriderii castilienilor neaoşi, 
mîndri de puritatea vorbirii lor. 

596 Regele Alfonso al X-lea, el Sabio (1252—1284), se 
zice, a dat porunca să se recurgă la Toledo ca la măsura 
limbii castiliene, căci el are în limba noastră mai mare 
desăvirşire decit oricare altă parte a ţării. A făcut, din 
pricina asta, şcoli mai multe la Toledo, vechea capitală a 
Castiliei, decit în alte localităţi. Dar existenţa reală a acestei 
legi este contestată. 

8 Despre mahalaua tăbăcarilor din Toledo, ca şi despre 
piaţa cu numele arab de zoco-dover LoQ'ad'doab = obor de 
vite) s-a mai pomenit în Partea I. 

598 Majadahonda sau Majalahonda era un mic sat de 
lingă Madrid, ai cărui locuitori erau priviţi de locuitorii cu 
pretenţii ai capitalei drept exemple tipice de neciopliţi. 

599 Cervantes concepe minunata ştiinţă a scrimei în 
felul în care circula în epocă prejudecata geometrizării 
acestui exerciţiu, ideie pusă în circulaţie de maeştrii ei, 
Jeronimo de Carranza şi Luis Pachcco de Narvaez. 
Quevedo, în Pablo de Segovia, capitolul al VIII-lea, e de 
partea duelului empiric şi-l face pe geometru să piardă. 

600 Cel mai lung din seria acelor romances viejos din 
ciclul carolingian. unde este vorba de Contele de Irlos, 
fratele lui Durandarte. După cincisprezece ani de războaie 
în ţările de peste mare, unde îl învinse pe sultanul Persiei, 


Contele de Irlos se întoarce în ţară tocmai cînd soţia sa era 
să se căsătorească cu Celinos, crezîndu-l mort pe 
adevăratul ei soţ. Este şi subiectul unei drame de Guillen de 
Castro, intitulată El Conde de Irlos. 

601 în original hedra y cânamo (iederă şi cînepă') erau 
materialele obişnuit folosite în teatre pentru costumele 
sălbaticilor, aduşi pe scenă îndeosebi după descoperirile 
conquistadorilor. 

602 Este vorba de acele concetti din poezia lui Petrarca, 
imagini bazate pe antonimii alăturate, exagerat folosite în 
gongorismul spaniol. 

603 Lupta dintre Amor şi Interes face obiectul multor 
coplas, populare şi culte, şi mai întotdeauna Amorul iese 
înfrînt, poate pentru că — comentează Rodriguez Marin- 
lipseau acolo sălbaticii, care să-şi pună pielea-n joc pentru 
el, neştiutori cum sînt şi necunoscînd cît poate banul! 

604 Ideea că nu mai existau acum, în disoluția 
feudalismului, decît două spiţe mari pe lume, două 
genealogii (linajes), tener şi no tener (a avea şi a nu avea), 
este un fapt de observaţie curentă, consfințit de 
memorialiştii epocii: Rodriguez Marin citează pe scriitorul 
portughez 'Thome Pinheiro da Vega, care, la 1605, în 
Castilia, găsea să no hay mas linajes que tener o no tener, 
como dezia el Rey viejo, y los hidalgos son los que tienen 
algo... (hhd'alge) (nu sînt decît două genealogii: avere şi 
neavere, şi hidalgo e cel ce are algo [ceva]...). 

605 în original: antes se toma el pulso al haber que al 
saber (mai degrabă te pipăie la avere decit Ia ştiinţă), 
inversarea vechiului mas vale saber que haber (mai mult 
valorează ştiinţa decit averea). Infantele don Juan Manuelf 
în introducerea cunoscutului său Libro de los castigos 
(Cartea pedepselor), scrie: ... cierto es que el saber puede 
guardar el haber, et el haber non puede guarder el saber 
(...e sigur că ştiinţa poate păstra averea, dar averea nu 
poate păstra ştiinţa). El sabio puede ser rico, mas el rico no 
compra ciencia, spune şi un cîntec popular vechi, ce începe 


cu : Măs vale saber que haber... între vremea infantelui, 
însă, şi cea a lui Cervantes, averea a înfrînt ştiinţa. 

606 Echivoc în jurul cuvîntului banco, care înseamnă şi 
banc de nisip şi bancă de lemn. Sancho se preface că ar 
vorbi, în mod nevinovat, despre greutatea navigaţiei în 
apropiere de coastele Flandrei, din cauza bancurilor de 
nisip. Dar tot din Flandra se aducea şi o specie de lemn, din 
care se confecţionau nişte bănci, care alcătuiau scheletul 
paturilor. Folosindu-se de echivocul amintit, Sancho face o 
aluzie picantă la patul nupţial. 

607 Ollas de Egipto sînt luate aici în sensul de viaţă 
îmbelşugată (vezi Partea I, capitolul XXII, p. 290, nota 1). 

608 Vezi nota 2 de la pag. 790. 

609 Biserica Sf. Magdalena din Salamanca avea, în loc 
de icoană de hram cu chipul sfintei, o sfirlează pusa în virful 
turnului, înfăţişînd un înger cu un vas de mir într-o mînă şi 
cu părul Magdalenei într-alta, aluzie la balsamul cu care i- 
ar fi uns lui Cristos picioarele, spălate de ea, şi la cosiţele cu 
care i le-ar fi uscat. 

610 El cano de Vencinguerra (Vicente Guerra), făcut de 
cavalerul Vicente Guerra care luase parte la recucerirea 
COrdobei de la mauri, era iniţial un canal de scurgere în 
Guadalquivir a apelor de ploaie din Caile del Potro (Calea 
mînzului), lîngă oborul de vite. Era de obicei plin de 
dejecţiile caselor de pe uliţă, şi din toată mahalaua San 
Nicolâs de la Ajarquia. Mai tirziu, asanat, canalul a fost 
cîntat de cordobezul G6ngora într-o romanţă. 

611 Vezi nota 3 de la pag. 790. 

612 La Pena de Francia: loc de pelerinaj între 
Salamanca şi Ciudad Rodrigo, unde s-a găsit în anul 1409 o 
imagine a Fecioarei, venerată apoi în mănăstirea de 
dominicani ridicată acolo anume pentru asta. 

a La Trinidad de Qaeta: mănăstire întemeiată de 
Ferdinand Catolicul în localitatea Gaeta din regatul 
Neapolelui, mănăstire vizitată adesea de călătorii pe mare. 

613 Vărul lui Montesinos, palatin de-al lui Carol cel 
Mare, mort, potrivit legendei, în lupta de la Roncesvalles, 


sub ochii vărului său. 

614 în original clarisimos oyentes, adică licenţiatul şi 
Sancho Panza. Efectul comic vine din nepotrivirea cu ei doi 
a acestei formule de oraţie festivă, ce se folosea în 
universităţi. 

615 Probabil un armurier cunoscut în epocă. 

616 Merlin n-a fost francez, ci englez; confuzia vine din 
faptul că în unele cărţi de cavalerie i se spune cel născut în 
Galia. E vorba însă de Walles (Galles), ţinut numit 
spanioleşte Gâula. 

617 în original Paciencia y baraj ar: proverb care se 
spunea în vremea lui Cervantes jucătorilor ce pierd. Hazul e 
că-l spune Durandarte, care murise de mult. Afară de 
aceasta, pe vremea lui Carol cel Mare nu existau cărţi de 
joc. Xilografierea lor a avut loc cu cîteva secole mai tîrziu. în 
Spania au fost introduse în secolul al XVI-lea. 

618 Aluzie la ilustra familie de bancheri Fugger, 
originară din Elveţia şi stabilită la Augsburg, care i-au 
împrumutat în repetate rînduri, cu bani grei, pe regii 
Spaniei, de la Carol Quintul la Filip al IV-lea, Au intrat în 
literatura secolului de aur spaniol cu numele de Fucar, ca 
sinonim al opulenţei: un Fucar înseamnă un nabab. 

619 Călător faimos, despre care s-a scris în 1570 cartea 
Libro del infante don Pedro de Portugal, que anduvo las 
quatro partidas del mundo (Cartea infantelui don Pedro de 
Portugal, care a cutreierat cele patru părţi ale lumii) şi pe 
care Cervantes le înmulţeşte pînă la şapte pentru efectul 
comic, căci e ca şi cum s-ar vorbi de cele şapte sferturi ale 
sferei pămînteşti. 

620 Aluzia aceasta vizibilă la contele de Lemos, 
viceregele Neapolelui, căruia-i şi dedică Partea a Il-a a lui 
Don Quijote, Cervantes o pune în gura eroului său, ca 
elogiul să nu vină de la beneficiarul generozităţii princiare, 
ci de la altcineva. 

621 Cervantes demască şi în alte opere făţărnicia 
sibaştrilor. N-am să uit să vorbesc de pustnicii vicioşi, care 
se retrag în pustie ca să se desfete mai abitir, cînd 


întovărăşiţi de „aproapea“ pe care şi-o aduc cu ei, cînd 
luîndu-şi-o drept pustnică pe cea dintîi cu care ba făcut să 
dea ochi steaua lor bună sau rea.. Cu găâinuşele lor negre, 
ca să le facă supă albă, şi cu Magdalena lor, prospeţică şi 
veşnic zimbăreaţă, nu toată numai lacrimi ca aceea care se 
aruncă pocăită la picioarele lui Cristos... (Riconete y 
Cortadillo.) 622 Seguidilla: cîntecel de tonalitate oarecum 
picarescă şi care se insera între alte cîntece, dînd unor 
ritmuri mai grave un final uşurel. (De aici numele: in 
seguida = în continuare după...) Unele n-aveau decit două 
sau patru versuri. 

623 Costul spălatului unui guler, cu scrobitul şi călcatul 
lui cu tot, era (în listele rămase din 1601 la Valladolid) 26 de 
maravedis, scrie Rodriguez Marin, citind acte din Arhiva 
Istorică Naţională a Spaniei. 

624 Calicenie (în limba italiană în original). 

1 Suetonius, în Viaţa lui Cezar (capitolul al LXXXVII-lea), 
relatează această replică. 

626 Aici Cervantes repetă ceea ce a anunţat în Prolog, 
volumul Î, după ce mai formulase această idee şi în Prologul 
volumului ÎI, şi în Persiles şi Sigismunda, Cartea IV, cap. 1. 

627 Consilier comunal. 

628 Se numea, din secolul al XIII-lea, Mancha de Arag6n 
sau Mancha del Monte Arag6n lanţul care lega regiunea 
Chinchilla de provincia Valencia, partea orientală a 
teritoriului numit La Mancha cuprinzînd regiunile 
Quintanar, Bel-monte şi San Clemente de azi, pe atunci şi 
Chinchilla, Albacete şi Alhambra. Monte Arag6n era un sat 
din această regiune, şi n-are nimic de-a face cu regatul 
Arag6nului. 

629 Om darnic, care lasă să treacă de la el, şi bun 
tovarăş (în limba italiană în original). Clemencfn imputa lui 
Cervantes că uită despre ce personaj e vorba, exprimîndu- 
se aşa cum ar fi vorbit autorul, adică pune toscana — limba 
de cultură a epocii — în gura hangiului, căruia i s-ar fi 
potrivit mai bine jargonul numit germania. 


630 Astrologia era formal interzisă în Spania în timpul 
lui Cervantes, dimpreună cu ghicitul, aruncatul vrâjilor etc., 
toţi practicienii acestor meserii fiind încadraţi în acelaşi text 
de lege ca şi ereticii. Legile care-o pedepseau însă căzuseră 
de mult în desuetudine, ba chiar era o profesie 
remuneratorie cea de astrolog. Horoscoapele se plăteau 
bine şi erau căutate de popor şi de nobili. 

631 Formulă tipică de încheiere a mărturiilor judiciare, 
scrise de grefieri. 

632 Daţi crezare faptelor, şi nu vorbelor (din Evanghelia 
lui îoan). Pusă în gura lui Ginf.s de Pasamonte, formula 
Evangheliei devine hilară. 

633 Contragere a două versuri din Eneida lui Vergiliu:. 
Ingeminant plausu 'Tyrii, Troesque segquuntur. (Aplaudă 
tirienii şi ca ei fac şi troienii. 1, 747) şi Conticuere omnes, 
intentique ora tenebant (Au tăcut cu toţii, aţintind privirile 
câtre el. Il, 1). 

634 Rege antic din Pilos, despre care legenda spune c-ar 
fi trăit trei veacuri. 

635 Numele de Ginesillo de Parapilla i-l dăduse 
ocnaşului nu don Quijote, ci comisarul. Don Quijote voise 
doar să-l repete la mînie şi nu-l nimerise spunîndu-i 
Parapillo. 

636 Don Quijote îşi înşiră amintirile din romanţele vechi 
ce vorbesc de sfidarea trimisă de don Diego Ordonez de 
Lara locuitorilor Zamorei: Eu vă provoc, zamorani, ca pe 
nişte trădători dovediţi, cu mari şi mici, cu morţi, cu vii; 
provoc ierburile cîmpului, peştii rîului, pîinea şi peştele, apa 
rîurilor, spun versurile la care face aluzie textul. 

8 El pueblo de Reloja: aluzie la legenda despre sătucul 
Espartinas, din ţinutul Andaluziei, ai cărei locuitori, după ce 
hotăriseră să pună un ceas (reloj) în turnul bisericii, se zice 
că au comandat la Sevilla o ceasă (una reloja) specificînd că 
vor să fie prenaita (gravidă), ca să-i poată vinde apoi 
cesuleţele ce le-ar face (los relojillos), pentru a-şi mai scoate 
din banii investiţi în ceasă. 


637 Los cazoleros erau locuitorii din Valladolid, oraşul de 
unde sînt şi cîinii dialogului celebru scris de Cervantes. 

638 Los berenjeneros erau toledanii. 

639 Los ballenatos, adică madrilenii. 

640 Los jaboneros, locuitorii din Sevilla. 

6 în comediile epocii, la Tirso de Molina, de pildă, găsim 
scene în care călătorii de pe drumurile Spaniei se strigă 
unii pe alţii după porecla satului sau oraşului de unde sînt. 

643 Marea cea mare, cu înţelesul de drumul cel mare (în 
limba latină în original). 

644 în original frailos descalzos: călugării franciscani, 
care umblau desculți ca să-şi dovedească umilinţa şi 
căsătoria cu virtutea sărăciei. Desculţii erau de obicei buni 
predicatori şi, făcînd apel la sentiment mai mult decît la 
judecată, găseau calea spre a-şi convinge ascultătorii. 

645 în original jabon napolitano: sc folosea numai în case 
de principi şi mari nobili şi era preparat după o reţetă 
specială, cu lapte de capră şi mirodenii, migdale amare şi 
zahăr. 

646 Celebru sculptor grec (secolul al IV-lea î.e.n.), cel 
mai mare după Phidias, născut la Sicion, devenit sculptor al 
curţii regilor macedoneni Filip al II-lea, Alexandru cel Mare 
şi Seleucus, inovator pe baza esteticii lui Policlet şi 
sintetizator al epocii de aur a artei grece antice. 

647 Nume care se dădea majordomilor la casele mari. 

648 Parrasios, limantes şi Apeles — vestiți pictori greci 
din antichitate. 

649 Se pare că, după cum arată Relaţiile topografice, ce 
se păstrează, la o întrebare făcută sub Filip al Il-lea, în 
1576, locuitorii din 'Toboso au răspuns că majoritatea 
populaţiei erau moriscos (proveniţi din mauri) şi că nu se 
aflau printre ei nobili, cavaleri sau hidalgi, în afară de 
doctorul Zarco de Morales, graduat al Colegiului Spaniolilor 
din Bologna, Italia. Rodriguez Marin vrea ca modelul 
Dulcineii să fi fost din Familia acestui Morales. Afirmația lui 
don Quijote că multe erau neamurile străvechi şi mari din 
Toboso e o ironie a lui Cervantes. 


650 în original agua de angeles: apă de roze, la care s-au 
adăugat rădăcini de alte plante bine mirositoare, coajă de 
portocală, zahăr etc., macerate nouă zile, după care se 
adaugă garoafe... Rodriguez Marin citează o reţetă a 
epocii, aflată la Biblioteca Naţională din Madrid, în care se 
recomandă modul de preparare a apei îngerilor. Leşia 
dracilor e pusă pentru simetria efectului. 

651 în original los disciplinantes: autoflagelanţii, fanatici 
religioşi ce-ş administrează singuri, zilnic, spre iertarea 
păcatelor, un număr de lovituri de bici, canonindu-şi trupul 
ca să-şi salveze sufletul, obicei ce n-avea nici o atracţie 
pentru bunul-simţ popular reprezentat de Sancho. 

652 în original t rasquilar a cruces — aşa erau tunşi 
proştii satului şi nebunii. 

653 Aluzie la jeţul pe care Ciclul îl cîştigase o dată cu 
luarea Valenciei. Era de fildeş şi aparținuse regelui arab al 
acestei provincii. întors în Castilia după lupte, cronica 
spune că Cidul a vrut să-l cedeze, din modestie, regelui 
Alfonso, care i-a poruncit însă să se aşeze el însuşi pe acest 
trofeu al vitejiei sale. 

654 în original ...tan bueno pan hacen aqui como en 
Francia... (un fel de: Ubi bene, ibi patria): zicală care apare 
ca un reflex al utilitarismului, caracterizant pentru 
personaj, dar nu pentru ţăranii spanioli, căci e de invenţie 
cervantină (vezi Persiles y Sigismunda, Cartea III, cap. X), 
dar nu e trecută în nici un dicţionar de locuţiuni. 

655 Aluzie la proverbul: Al perro viejo no hay tus — 
tus... textual: Nu-ţi merge să-nşeli cîinii bătrîni cu cuţu- 
cuţu. 

656 Ducesa citează cuvintele unei epigrame compuse de 
poetul florentin Angelo Poliziano întru slava lui Michele 
Verino, autor al unei opere tipărite de mai multe ori sub 
titluri analoge ca : De puerorum moribus disticha, Disticha 
moralia, Liber distichorum (Cartea distihurilor morale sau 
despre obiceiurile copiilor). 

657 A murit în floarea virstei (în limba latină în original). 
Ducesa, dacă într-adevăr modelul ce i-a stat înainte lui 


Cervantes este ducesa de Villaher-mosa, era o umanistă 
erudită care citea latineşte la fel de bine ca italieneşte şi 
franţuzeşte. 

8 Debajo de mala capa suele haber buen bededor: 
proverb fără echivalent românesc. Ceva cam ca: Adesea sub 
sumanul rupt e unul priceput la supt. 

659 Que en mi vide he bebido de malicia: aluzie la 
compartimentarea teologală a păcatelor, cele de voie şi cele 
fără de voie. A bea în chip premeditat, cu maliţie, e viciu, în 
vreme ce a bea cînd îţi vine chef doar, e un păcat fără de 
voie: înseamnă a ceda unei simple slăbiciuni omeneşti. 

660 Ideea că vinătoarea e o imagine a războiului e 
frecventă în epocă, şi apare mai ales la dramaturgii 
Secolului de Aur. 

661 El Comendador griego este Hernan Nunez de 
Guzman, elenist învăţat, profesor la Universitatea din 
Salamanca şi comandor al Ordinului de Santiago — de unde 
porecla — titlul fiind completat cu profesia de elenist. A 
lăsat un manuscris cu o culegere de proverbe, mai mult de 
trei mii, publicate în 1555: Refranes o proverbios en 
românce, que nuevamente coligio y gloso el Comendador... 

662 în original estrellas que corren: stele căzătoare; 
meteoriți; explicaţia medievală a fenomenului era cea dată 
de Cervantes; se credea că exalaţiile uscate ale solului se 
aprind în aer. 

663 Disciplinames de luz erau cei ce făceau pocăință 
publică în procesiuni, purtînd făclii, spre deosebire de aşa- 
numiții disciplinam es de sangre, care se autoflagelau, 
biciuindu-şi trupul ca să-şi mortifice carnea păcătoasă, 
înroşind cu sîngele lor nu numai veşmintele albe ce purtau, 
ci şi caldarimul străzilor pe unde treceau. în anul 1568, 
Analele Madridului, scrise de Antonio de Leon Pinelo, 
notează că în Vinerea mare ieşiseră în procesiune mai mult 
de 2.000 de disciplinanţi ai sîngelui şi 400 de pocăiţi cu 
luminări şi facle. 

664 în original abernuncio: stilcire a cuvîntului 
abrenuncio, compus de latinişti şi neconform spiritului 


limbii. 

665 Los ninos de doctrina.:... erau copiii sărmani, fără 
părinţi cele mai adesea, luaţi de călugări ca să fie crescuţi şi 
învăţaţi (para doctrinallos), ca să se pregătească pentru a 
îndeplini oficii mărunte bisericeşti. Sistemul pedagogic 
medieval prevedea bătaia ca pe metoda cea mai eficace: La 
letra con sangre entra (Buchea-ţi intră-n cap numai prin 
sînge). Pajul care joacă aici rolul Dulcineii pare cuprins de o 
reală indignare, poate pentru că avusese el însuşi parte de 
asemenea tratamente. Totuşi, pentru un actor conştient că 
joacă rol de domniţă, fie el chiar improvizat, limbajul e cam 
prea picaresc. 

666 Bicele date cu mina miloasă, care păreau mai curînd 
că vor să alunge muştele decit a fi împlinirea unei osînde, 
erau numite în deridere azotes de mosqueo. 

667 Disciplina de abrojos şi disciplina de canelones: 
variante ale biciuirii de sine. Autoflagelanţii întrebuinţau 
bice cu noduri uneori, sau cu capetele frîn-ghiilor mai 
groase şi răsucite, ori cu plumbi şi ţepi. 

668 Inadvertenţă a lui Cervantes, o dată mai mult. S-a 
afirmat în mai multe locuri totala neştiinţă de carte a lui 
Sancho, pentru ca acum să apară că se ştia iscăli. La fel, în 
capitolul al XXIII-lea, Sancho explică de ce ştie să-şi scrie 
numele: ...căci atunci cînd am fost staroste la mine-n sat, 
am deprins să fac nişte buchii ca de pecete de saci, de care 
spunea lumea că zicea-n ele cum mă cheamă pe mine. Dar 
ceva mai încolo (capitolul al Il-lea) se contrazice, spunînd: .. 
.şi-aş da-o asta sub iscălitură dacă aş şti să mă iscălesc 1 

669 Si buenos azotes me daban, bien caballero me iba 
era o locuţiune scoasă din practicile osîndei inchizitoriale: 
condamnatul, după biciuire, era purtat călare (dar de-a- 
ndoaselea, cu capul spre crupa calului), pînă la locul 
execuţiei, pe străzile oraşului. 

670 Truffaldin se numea un personaj din Orlando 
innamorato al lui Boiardo care apare şi la Ariosto, în 
Orlando furioso, cu acelaşi nume, derivat din trufart 
sinonim al lui enganar, burlar (cel ce face farse, şotii). 


Cervantes, din amintirea acestui personaj, face Trifaldin, ca 
să i se potrivească numele cu cel al stăpînei sale, contesa 
Trifaldi, numită şi ea aşa pentru că avea trei virfuri la trenă 
(falda)t adică o rochie cu trei cozi (vezi capitolul XXXVIII). 

671 în original q ue hablaba como un silgucro (adică la 
fel de bine cum cîntă un sticlete). în altă parte s-a spus (cap. 
XXXII) guvernează ca nişte şoimi, cu eludarea similară a 
unei trepte din raţionamentul comparativ. 

a în original condesa Tres Faldas o Tres Colas: falda şi 
cola înseamnă coadă. S-a tradus aşa pentru menţinerea 
calamburului, aproximativ, în vorbirea lui Sancho. trei 
falduri sau trei fleanduri sunînd cam la fel. 

672 Cu privire la identitatea concretă a personajului 
care i-a servit lui Cervantes de model pentru contesa 
Trifaldi, Rodriguez Marin socoteşte că nu era alta decît 
ducesa de Osuna (contesa Lobuna sau Zorruna), care avea 
jos, pe blazonul casei, cele trei colţuri, cele trei franjuri ale 
conților de Urena. 

673 Bilbîiala actorului care joacă rolul duenei Dolorida 
este explicabilă prin faptul că e vorba de un bărbat, 
majordomul ducelui, cum se va vedea mai jos; de aceea 
spune slujitor şi nu slujitoare, şi îşi ia seama amintindu'Şi ce 
rol joacă. De aceea se şi spune că avea un glas din topor şi 
răguşit. 

674 Superlativele care piperează cuvîntarea aceasta 
sînt, în spanioleşte, toate cu sufixul simo. Se spune, astfel, 
Don Quijotisimo, dolorisisima, duenlsima etc. 

675 Locuţiune aluzivă, rememorînd cuvintele unui eunuc 
din clipa morţii, cu sensul că nu corpul, ci sufletul trebuie să 
fie viteaz, bărbat; se pare că le-a rostit un gentilom din 
Avila, numit Ortiz, care a murit tînăr, student, după ce 
trăise ca un eunuc datorită unui accident care-l lipsise şi de 
capilozitatea virilă a feţei. 

676 Copia aceasta este de fapt traducerea unui catren 
italian aparţinind lui Serafino Aquilano. 

677 într-adevăr, Platon, în cartea sa intitulată Republica 
(1 Politeia), condamnă artele ca moleşitoare pentru spiritul 


Civic. 

678 Critica aceasta atinge culteranismul sau cultismul, 
reflexul spaniol al conceptismului italian, curent derivat din 
Petrarca şi care, la epigonii lui, duce la fastidioase repetiţii 
de tropi tipici (concepţie), de formule imagistice şi stilistice 
prefabricate. Folosirea antinomiilor îngrămădite unele 
peste altele, ca mai sus, era procedeul uzual al 
conceptiştilor. 

679 Copia aceasta e opera unui comandor, Escrivă, 
publicată sub numele acesta în 1511 în Cancionero general 
al lui Hernando del Castillo. Cervantes o modifică puţin la 
rimele versurilor 2 şi 3. 

1 Ula de los Lagartos era denumită orice ţară fără 
delimitări geografice; denominaţie dată pentru a indica 
depărtarea şi pustietatea. 

681 Existau în epocă reţete farmaceutice de soluţii şi de 
creme epilatorii, ca de pildă cunoscutul pelador para guitar 
los pelos de la frente y cara, y de otra qualquiera parte, 
copiat de Rodrfguez Marin dintr-un recetario din secolul al 
XVI-lea şi citat în comentariul acestui punct al romanului 
dintr-un manuscris aflat la Biblioteca Naţională din Madrid. 

682 Las mâs oliscan a tercerast habiendo dejado de ser 
primas: joc de cuvinte. Tercera este mijlocitoarea (a treia 
între cei doi), prima este verişoară, dar şi întîia (ca rang), 
cele mai multe miros a mijlocitoare, fiindcă le-au pierit 
mijloacele de-a fi ele înseşi supuse mijlocirii (au devenit de- 
a treia, fiindcă nu mai pot fi de prima categorie în amor). 

8 Faptul de-a nu avea barbă era considerat, la mauri, o 
mare ruşine. 

684 în original: Clavileiio el Alijero. 

685 în original .. .<jue no me la cubra pelo...: locuţiune 
echivocă; e vorba şi de faptul că o cicatrice adîncă nu mai 
lasă părul să crească pe locul ei, şi de imposibilitatea de a 
mai repara o pierdere gravă (.. .să n-o mai scot la capăt 
niciodată, s-ar traduce liber). 

686 Cervantes se înşală, ori îl face pe don Quijote să se 
înşele, căci Pierres de Provence, căsătorindu'se cu 


Magalona, a devenit rege al Neapolelui, şi nu al Franţei. 

687 Sat lîngă Ciudad Real, unde Sfinta Frăţie îi executa 
pe osîndiţii la moarte, şi-i săgeta cu arbaletele. 

688 Călătoriile drăceşti ale licenţiatului Iorralba au făcut 
obiectul unui proces vestit în epocă, purtat în faţa Sfintului 
Oficiu, unde i s-au imputat şi trecerile de la Roma la coasta 
spaniolă în cîteva ore, călare pe o trestie, şi legăturile cu un 
anume Zeguiel, vrăjitor şi alchimist, ce se intitula înger 
căzut. Cervantes, umanist fin, nu putea socoti veridice 
asemenea născociri, pe care le demască în spusele lui 
Berganza despre vrăjitorie, în Colocviul dinilor. în gura lui 
don Quijote, ele sînt însă nimerite. 

689 Sancho confundă numele eroinei legendare cu al 
navigatorului Magelan, portughezul Magalhaes sau 
Magallanes. 

690 Constelaţia Pleiadelor, grup de 7 stele, este numită 
popular în Spania Căpriţele, iar la noi, Cloşca-cu-pui. 

691 înaintea primei litere din alfabet se punea o cruce 
numita de elevi Christus. 

692 E vorba de Dionisio Caton, autor al unor distihuri 
morale adresate fiului sau, scrise în latineşte, Dionysii 
Catonis Disticha de moribus ad filium, carte foarte citită şi 
frecvent retipărită în epocă. 

693 Fabula e în Esop şi în Fedru. 

694 Comparaţia cu păunul e frecventă la scriitori 
moralişti ai epocii. 

695 Opreliştea de a mînca usturoi venea, la nobili, din 
dorinţa de a se deosebi de oamenii de rînd. Regina Isabela 
Catolica îl interzisese nu numai la curte, ci şi în tabără, cînd 
lua parte la războaie. 

696 Exact: Chipul cum călăresc îi face pe unii cavaleri şi 
pe alţii grăjdari (caballerizos e în spanioleşte mai apropiat 
de caballeros, şi în felul acesta calamburul e posibil). 

697 Pantaloni bufanţi foarte scurţi cu mult deasupra 
genunchiului, purtaţi în secolele XVI şi XVII. 

698 Referire la poetul cOrdoban Juan de Mena, 
secretarul regelui Juan al II-lea (logofătul lui de lătinie, cum 


s-ar zice), care, între cele trei sute (tres-cientas), are o 
copia care sună aşa: O, viaţă aleasă, blîndă sărăcie, 

Dar sfint şi nebăgat în seamâ-al sorții ! 

Bogată e, nu-n lipsuri dusă, viaţa Acelui ce de-avere se 
lipseşte... 

699 Cuvinte din Epistola către corintieni a apostolului Pa 
vel. 

700 Barato înseamnă în spaniolă farsă, glumă, păcăleală, 
şotie, fraudă, înşelăciune în contracte sau vinzări. 
Barataria, fraus, dolus in contractibus vel vendi-tionis, scrie 
Ducange. Villanueva, în al său Viaje literario (tomul 7, cap. 
53), citează un inscript mănăstiresc din 1168, prin care 
contele de Palia îşi donează pămînturile aflate în insula 
Paratavia (de la Parata şi Via) şi presupune că -Cervantes a 
voit să facă o analogie cu acest ostrov. 

701 Este ceea ce se chema în dreptul canonic juramento 
decisorio (jurămînt hotărîtor), pentru care una din părţile 
litigioase îşi lua obligaţia să se supună în cazul în care 
cealaltă parte jură adevărul celor susţinute. 

702 Aplecarea toiagului (la vara) trebuia făcută conform 
unui ritual, pentru că împricinatul jura pe acest semn al 
autorităţii. în cazul că jurămîntul ar fi fost fals, el era 
conştient că riscă arderea pe rug, pentru că lua în deşert 
crucea sculptată sau gravată pe topuz. 

703 H&medo radical se numea în medicina veche subtila 
şi balsamica umoare ce dă vigoare şi elasticitate fibrelor 
care compun textura trupului (după Clemendn). 

704 Aforismul latin nu pomeneşte de potirnichi, ci de 
piine: Orice îmbuibare e dăunătoare, dar cea de pîine e mai 
rea decit toate. 

705 Lipsească, fie departe (în limba latină în original). 

706 în original: canucillos dc suplicaciones, corăbioare, 
prăjiturelc uscate, cam ca minciunelele noastre, delicatese 
pe care Acordurile sălii alcazilor de casă şi de curte regală 
din 1592 le interziceau. Se numeau aşa pentru aspectul lor 
pergamentos (suplici — cereri), dar li se zicea şi barquillos 
(bărcuţe). 


707 Numele de Tirteafuera, satul menţionat, şi-l trage de 
la o exclamaţie uzuală veche: Tira'teafuera |! sau: Tiraos 
afuera ! (leşi afară !, leşiţi afară !), ceea ce explică felul în 
care Sancho îşi apostrofează medicul: Car-te-afară ! 

708 într-altă parte a povestiri, Cavalerul Pădurii îl 
zugrăveşte pe don Quijote cu mustăţile mari, negre, căzute 
(pe oală, cum se spune popular), în maniera galică. Aici, în 
casa ducelui, îngrijirile pe care cavalerul şi le profera sînt 
mai atente, şi el ţine să-i stea musteaţa răsucită în sus. 

709 'Troahna măselelor se zice şi la noi. De fapt, e 
legătura cauzală, observată în popor şi verificată de 
medicina ştiinţifică, între o măsea stricată — focarul de 
infecţie — şi agresiunea săvirşită de reumatismul a cărui 
origine poate fi caria dentară. 

710 Poartă la Madrid, situată pe Caile Mayor (Strada 
Mare). 

711 Procedeu terapeutic în timpul lui Cervantes. 

712 Era obiceiul ca la jocurile de noroc cel care cîştigă 
să dea celor ce slujesc ori asistă, un procent. 

713 Pungaş faimos în epocă. 

714 în original: El Aranjuez de sus fuentes. Fuente, pe 
lingă sensul de izvor, fîntînă are şi unul medical, de rană 
deschisă. Se face aici un joc de cuvinte, căci fuentes de 
Aranjuez sînt havuzurile din grădina palatului Aranjuez de 
lingă Madrid. 

715 Inadvertenţă a lui Cervantes: îl mai pornise o dată, 
în capitolul XLVI, pe acelaşi paj. 

716 în vechime, şi nu numai în Spania, se obişnuia să se 
aplice femeilor rău famate pedeapsa de-a Li se scurta rochia 
pînă foarte sus, spre a se face, astfel, evidentă în mod public 
neruşinarea conduitei lor. 

717 în original calzas atacadas: pantaloni întregi, prinşi 
de jiletcă cu nişte cureluşe, deosebiți de mediaş calzas, care 
se purtau pe atunci. Căzuseră în desuetudine la mijlocul 
secolului al XVI-lea şi nu-i mai purtau decît dregătorii şi unii 
hidalgi de modă veche. 


a în original pedorreras: pantaloni ajustaţi, strimţi, 
purtaţi de scutieri. 8 în original papahigo: un fel de mască 
de acoperit faţa, ataşată pălăriei, ca să apere de vînt şi de 
frig persoanele care plecau la drum sau la vinătoare. 

718 Augustinus se îndoieşte (în limba latină în original). 
Este vorba de vestita îndoială metodică cu care sfîntul 
Augustin îşi începe unul din raţionamentele sale: dubito 
ergo cogito (mă îndoiesc, deci gindesc), originea ideii lui 
Descartes: gîndesc, deci sînt. 

719 Credeţi faptelor, nu vorbelor (în limba latină în 
original). 

720 în original: eo diera firmado de mi nombre si supiera 
fiermar. Amendat de Hartzenbusch: si supiera mejor firmar 
(dacă aş şti să mă iscălesc mai bine), căci Sancho a declarat 
în două rînduri (cap. XXXVI şi XLIII) că ştia totuşi să se 
iscălească deşi de scris nu învățase. 

721 Aluzie la un pasaj din psalmul CĂII: Suscitans a 
terra inopem et de ster-core erigens pauperem. (Care 
ridică pe cel neputincios de la pămînt, şi înalţă din gunoaie 
înălţat pe cel sărman.) 722 Mi-e prieten Plafon, dar mai 
prieten sînt cu adevărul, maximă latină. 

723 Unii comentatori, ca Hartzenbusch, se îndoiesc că 
Sancho ar fi putut edicta o pedeapsă crudă ca asta pentru o 
atit de măruntă şi de frecventă vinovăţie, ca aceea de a 
boteza vinul cu apă. Este totuşi un fapt istoric acela că, în 
1585, alcazii curţii au hotărît ca practicanţilor unor 
asemenea moravuri să li se tragă, de fiecare dată cînd vor fi 
dovediţi, cîte o sută de bice, peste cele două mii de 
maravedises amendă. 

724 Clemencin se întreabă, pe drept cuvînt, cum putea 
Teresa Panza să aştepte cu atita foc scrisoarea unei ducese 
de care nici nu auzise, nici nu aflase că-l găzduia bărbatul. 
Adevărul, restabilit de Rodriguez Marin, este că scribul 
care-i compusese Teresei scrisoarea foloseşte aici, din 
dorinţa de haz a autorului, o altă formulă de început de 
epistolă, tipică pentru confirmarea de primire a scrisorii de 
răspuns la o misivă a celui ce scrie acum. 


725 Pe străinii care-şi căutau în Spania norocul, vînzind 
adeseori cuțite, sau ascuţind bricege la tocilă, ori jugănind 
boi, ori făcînd pe pelerinii, ca să poată cerşi, poporul îi 
numea franchotes, pentru că majoritatea veneau pe uscat, 
de dincolo de Pirinei. 

726 Adică: Qeld, Qeld, în limba germană: Bani, bani. 

72'7 Ordinele de expulzare a maurilor din Spania au fost 
date din 1609 pînă în 1613 inclusiv 728 Augusta: numele 
latin al oraşului german Augsburg, sediul familiei Fugger, 
bancherii regilor Spaniei, care-şi aveau spionii lor, deghizați 
în pelerini adeseori, pe tot teritoriul imperiului habsburgic. 

729 Vechi edificiu pe malurile rîului Tago, lingă Toledo, 
pe pajiştea numită Grădina-Regelui. Numele vine de la o 
prinţesă maură, îndrăgostită de somptuos. Despre cei care 
nu se mulţumesc cu locuinţa pe care o au se spune că vor 
palatele Galianei. 

730 Salta tă y ddmela tu: expresie luată probabil dintr- 
un joc de copii, pe care jucătorii o rostesc atunci cînd cei 
din partida adversă ajung să recunoască la cine e obiectul 
ascuns pe care trebuiau să-l găsească. 

731 Aluzie la Conciliul din Trento, care a statornicit: 
împărații, regii, ducii, principii şi toţi domnii vremelnici care 
au făcut loc pe teritoriile lor, între creştini, monomahiei, să 
fie, prin aceasta însăşi, de la sine excomunicați (din sînul 
bisericii). 

732 Efectul comic rezultă din faptul că între localităţile 
citate distanţa era foarte mică; distanţa de la Londra pînă în 
Anglia este, evident, un nonsens. 

1 San Diego Matamoros: numele andaluz al sfîntului 
Iacob (Santiago). 

734 se atribuia izbînda în lupta cu maurii. De aici: 
Matamoros (omoară mauri). 

735 Se pare că aceste cuvinte atribuite lui Scipio 
Africanul n-au realitate istorică. 

736 Strigătul de război: Santiago, y cierra, Espaha 1 îşi 
are obirşia în bătălia de la Clavijo, unde se spune că 
apostolul Iacob, călare pe un cal alb, a luat parte el însuşi, 


ucigînd nenumărați mauri. Strigătul exista pe vremea cînd 
s-a compus epopeea spaniolă a Reconquistei, El cantar de 
mio Cid, în care El Apostol Santi Yague este de mai multe 
ori pomenit. 

73'7 Clemencin comentează: Nu e verosimil ca Sancho 
să-şi fi tratat stăpînul în acest fel, şi presupune că 
exclamaţia aceasta trebuie să fi fost rostită ca în comediile 
epocii aparteurile, fără ca stăpinul să audă mulţimea de 
injurii aruncate pe capul său şi mai ales acel hi de pută, 
care s-a tradus aici prin drac împieliţat. Rodriguez Marin 
crede, însă, că această exclamaţie injurioasă, tocită de atita 
folosire, nu mai avea aceeaşi valoare semantică, ci era pur 
şi simplu interjectivă. 

738 Anteon, pentru Acteon, a fost socotit de comentatori 
ca o greşeală a ediţiei princeps, pentru că nu e vorba de 
Anteu, gigantul, care s-a luptat cu Hercule, ci de Acteon, 
vînătorul care a surprins-o pe Diana în baie şi a fost sfişiat 
de propriii lui cîini, după ce fusese prefăcut în cerb de către 
zeiţă. în epocă şi alţi poeţi în afară de Cervantes vorbesc de 
vîinătoarea lui Anteon, aşa că nu e vorba de o greşeală, ci de 
un nume denaturat de tradiţie. 

739 Aluzie la Partea a Il-a, apocrifă, intitulată Segundo 
tomo del ingenioso hidalgo Don Quijote de La Manchat 
tipărită la Tarragona în 1614, sub numele fals Alonso 
Fernando de Avellaneda. Acest capitol se răfuieşte, aşadar, 
cu piratul literar. 

740 Aluzie la cuvintele insultătoare din prologul 
volumului apocrif, în care falsul Avellaneda îl face pe 
Cervantes bătrîin, ciung şi pizmaş. 

741 Sin artlculos: aluzie la particularitatea dialectului 
aragonez, care elimina în chip negramatical legătura 
sintactică a cuvintelor. 

742 Cervantes însuşi, în capitolul VII al părţii întâi, îl 
pusese pe Sancho să-şi numească soţia Maria Gutierrez, 
pentru ca mai tirziu să-i spună tot el Teresa Panza. în 
schimb, Cervantes ar fi avut dreptate să-i impute falsului 


Avellaneda că-l numise pe don Quijote — Martin Quijada, în 
loc de Alonso Quejada. 

743 în original letras: adică versurile şi strigătele 
mucalite sau galante cu care ieşeau de obicei cavalerii la 
asemenea ocazii festive. 

744 în original las libreas de colores făceau parte din 
spectacol şi-i deosebeau, după tăietura şi asamblarea 
tonurilor, pe combatanți. 

1 Modificare ad-hoc a spuselor lui Bernard du Guesclin, 
care l-a ucispePedro 746 al Castiliei, spunînd: Nu scot şi nu 
pun regi, ci-l ajut pe seniorul meu. 

747 Aceste două versuri sînt dintr-o romanţă despre 
infanţii de Lara. 

748 Provincia Catalonia era bîintuită în epocă de briganzi 
mai mult decît alte regiuni şi erau celebre spînzurătorile de 
lîngă Barcelona, care nu ramîneau niciodată fără leşuri 
proaspete. 

749 Faimosul haiduc Roque Guinart, erou al unei 
legende, era un om din popor, bun la inimă, ce conducea 
cam 200 de forajidos, recrutaţi în majoritate dintre osîndiţii 
pe nedrept, scăpaţi de cazne, care luaseră calea codrului. 
Se bucura de simpatia întregii peninsule, şi adeseori, era 
proteguit de popor împotriva poterelor. 

1 Pedrenal se numea o mică archebuză, şi mai tîrziu, 
prin extensie, un pistol. 

751 Osiris, întrebuințat aici în loc de Busiris, tiran al 
Siciliei, care sacrifica pe toţi străinii debarcaţi pe insulă; 
confuzia între el şi zeul egiptean o mai face o dată 
Cervantes în Persiles şi Sigismonda. S-ar putea pune 
confuzia pe socoteala haiducului, om incult, care putea 
pronunţa un nume drept altul, aşa cum în Rinconete şi 
Cortadillo, un alt personaj, Maniferro, pronunţă Marion în 
loc de Arion şi Arauz în loc de Euridice. Ar putea fi un 
procedeu literar dacă în Persiles n-ar fi chiar Cervantes cel 
care face confuzia. 

752 Hartzenbuch a stabilit că pentru a putea ajunge să 
se dateze scrisoarea, e necesar să se ştie că sînt două 


sărbători ale sfintului loan Botezătorul, el optînd pentru cea 
din 29 august. 

753 Bandele ce tilhăreau la drumul mare în Catalonia 
erau în acea vreme două: Los Niarros sau Nyerros şi L.os 
Cadells. Rocaguinarda aparţinea celei dintii. 

754 Faptul istoric real e9fe că pe capul lui Perot 
Rocaguinarda se pusese un premiu de 1.000 de livre 
monedă barceloneză, în afară de faptul că denunţătorului i 
se promitea iertarea de orice crimă ce ar fi săvîirşit înainte 
de denunţ, chiar de-ar fi fost să fie din însăşi banda 
haiducului, ceea ce-l făcea să nu se simtă în siguranţă nici 
între ortacii lui. 

755 Fel de mîncare ales şi gustos, compus din carne de 
pasăre, orez, lapte şi zahăr, care se vindea şi pe străzi. 

756 Mincare foarte gustată în epocă, din piept de 
pasăre, amestecat cu mirodenii, cam în felul pîrjoalelor, în 
formă de nuci sau de mici ghiulele (b&doques). 

75'7 Pasajul se referă la capitolul XII al acelui Don 
Quijote apocrif, în care don Carlos îi explică lui Sancho ce 
sînt albondiguillas, dîndu-i şi o farfurie cu manjar blanco, 
gustată de Sancho cu atîta poftă, încit i s-a îngăduit să-şi 
mai ia două, rezervă, pe a doua zi. 

758 Calitățile magnetice ale jaspului erau cunoscute şi în 
evul mediu, lapida-riile epocii vorbind despre această piatră 
ca de o piatră a ghicitorilor. 

759 Comentatorii lui Cervantes menţionează mai mulţi 
magicieni şi astrologi cu numele de Escoto, dar este 
probabil că era un pseudonim al multora, ce se revendicau 
de la Duns Scott Erigena* filozoful medieval, zicîndu-şi 
Escoto. 

760 Fugiţi, vrăjmaşi 1 Locuţiune folosită în exorcismele 
ce se făceau în faţa altarului de către clericii care alungau 
Diavolul. 

761 Prezicător ce se bucura de-o faimă destul de proastă 
căci dădea numai răspunsuri în doi peri sau spunea lucruri 
cunoscute. 


762 Cervantes transcrie inexact titlul ediţiei apocrife, 
care nu se cheamă Segunda parte (A doua parte), ci 
Segundo tomo (Al doilea volum). 

763 Cristobal Suarez de Figueroa, traducătorul 
tragicomediei pastorale a lui Guarini, intitulată Pastor Fido 
(Păstorul credincios), cu mare succes în epocă. 

764 Juan de Jăuregui, poet sevillan, a trăit un timp la 
Roma, unde a tradus comedia pastorală Aminta de Torquato 
Tasso, autor al unui portret celebru al lui Cervantes, căci 
era şi pictor. 

2 Dintre comentatori, Clemencin a fost primul care a 
arătat cît se înşela traducătorul, căci nu putea cîştiga 1.000 
de galbeni (11.000 de reali) cel care vindea cu 6 reali 2.000 
de bucăţi, realizînd doar 12.000 de reali bruto, din care 
urmau să se scadă tiparul şi hîrtia, ce s-ar fi urcat la peste 
1.000 de reali, în afară de procentele date librarilor şi 
diversele impozite. De aici replica iritată a lui don Quijote, 
care exprimă punctul de vedere al lui Cervantes, scriitor cu 
o experienţă nefericită a cîşti guri lor realizate din cărţi. 

766 Era obiceiul, pe galere, ca vislaşii să se dezbrace 
înainte de a începe vislitul, şi se comanda cu strigătul: Ropa 
afuera ! 

76'7 Postul de veghe de pe turnul Mont Juich trebuia să 
dea semnalul întregului oraş ori de cîte ori se vedea o 
ambarcaţie în dreptul coastei. 

768 Aluzie la o maximă aristotelică, după care 
frumuseţea este chezăşia favorurilor. 

769 Pe iubitul fetei lui Ricote, Cervantes ba numit, în 
capitolul LIV, don Pedro Gregorio. Aici e numit Gaspar 
Gregorio, iar mai departe Gaspar. 

770 In original tesoro de duende: comoară a strigoilor, în 
afară de accepţia de comoară iluzorie, este o aluzie la 
focurile nălucitoare ce se spunea în vechime că apar pe 
locul unde sînt comorile. în realitate, e un fapt de observaţie 
curentă fosforescenţa oaselor moarte, şi cele mai multe 
comori erau în morminte străvechi, dezgropate de ploi. 


1 în Spania se află o varietate de stejar a cărui ghindă e 
comestibilă. 

772 Don Juan Boscân-Almogaver, poet spaniol (1495— 
1542), care a introdus în ţara sa formele şi genurile poeziei 
italiene, printre altele şi idila pastorală. 

773 Ţesală; a dejuna; covor; aprod; levănţică; prăvălie; 
puşculiţă. 

774 Gheată; odăiţă; pară. 

775 Micşunea; jurist la arabi. 

2 Cervantes deosebeşte aci pe mauri, cuceritorii arabi ai 
Maghreb-ului (in limba arabă Occidentul)t adică ai Africii de 
nord şi Spaniei, de ceilalţi arabi. Probabil că între ei există 
anumite particularităţi lingvistice, care-i despart şi pe care 
scriitorul le notează sub raportul influențelor lor deosebite 
asupra lexicului spaniol. 

777 Frază pe care Cervantes a mai citat-o odată, în 
capitolul al XVII-lea. Era maxima înscrisă de editorul Juan 
de la Cuesta sub emblema lui cu şoim, şi cititorul trebuie să- 
şi aducă aminte că ea figurează pe pagina de titlu a 
ambelor părţi ale romanului. 

778 Versurile acestea, care au fost socotite de Unamuno 
şi de Cortejon drept ale lui Cervantes, expresie a 
sensibilităţii lui, sînt în realitate o traducere aproape 
literală a unui madrigal de Pietro Bembo, apărut în 1515. 
Luis de Barahona de Soto, prieten al lui Cervantes, a tradus 
acest madrigal din Qli Asolani, ca şi portughezul Duarte 
Diaz. El a apărut deci în spanioleşte, de la 1515 înainte, de 
mai multe ori. 

779 A îngropa o femeie cu ramuri de palmier era semn 
că moarta îşi păstrase virginitatea şi, prin urmare, 
triumfase asupra ispitelor. 

780 Jurămîntul por la fe de hombre de bien pe care-l 
face Radamante, judecător al infernului, vine în contradicţie 
cu rolul, pe care slujitorul ducelui, uitînd că-l joacă, îl 
transformă prin această sacră indignare într-un rol pozitiv. 

781 Ultima octavă a poeziei este luată întocmai din a 
doua eglogă a lui Gard* laso de la Vega, cea dedicată dofiei 


Maria de la Cueva, contesă de Urena. 

782 în mitologia greacă, Minos şi Radamante sînt 
judecători peste sufle* tele morţilor, în tartar sau infern. 

783 Printre dresurile cu care se drege au frumuseţile pe 
cale de-a se trece era oţetul, cu care se spălau, după ce-l 
preparau cu ouă, miere şi sucuri de plante, lapte de 
castraveți sau de pepene etc. 

784 Otro gallo te cantara înseamnă, în vorbirea 
populara: le aşteaptă o soartă mai bună. 

1 El tesoro deVenecia: locuţiune familiară pentru 
comorile lui Cresus, culmea bogăției adică. Minele de la 
Potosi, contrar faimei lor de a deţine aur, erau mine de 
argint. 

* Calculul lui Sancho e cu totul fantezist, incit pe drept 
cuvînt comentatorii lui Don Quijote au arătat, ajunşi la acest 
punct, că nu-i nici o mirare dacă, făcînd asemenea 
contabilitate, Cervantes a ajuns la puşcărie pentru nereguli 
în scripte. 

786 Proverbul întreg este: No se toman truchas a bragas 
en jutas (Nu poţi prinde păstrăvi cu pantalonii nesuflecaţi). 
Sancho se opreşte, ruşinindu-se să spună partea a doua a 
proverbului, căci a bragas en jutas înseamnă avind 
pantalonii pe fund. 

787 în original guadameci: numele andaluz al reliefurilor 
în piele policromă. cu care se împodobesc pereţii vara. în 
locul covoarelor de iarnă. Rareori figurative, cele mai 
adesea cu arabescuri complicate, aceste ornamente sînt de 
origine arabă; cuvîntul provine de la Gadames, numele unui 
oraş din Tripoli, unde se lucrau în special. 

788 Fragment din Crez utilizat numai de biserica 
romană şi inexistent în versiunea bisericii răsăritene: 
Dumnezeu din Dumnezeu (în limba latină în original). 

789 Locuţiunea completă este: Sicut erat in principio 
(Aşa cum era la început), fragment din liturghia latină (în 
limba latină în original). 

790 Semn rău, semn rău (în limba latină în original).