Francescq Guerrazzi — Isabella Orsini

| 
| 
| 
4 
E 


Francescg Domrnico Guerrazzi 


ISABELLA ORSINI 


Francescg Domrnico Guerrazzi, autorul romanului, care apare 
acum inliia oară în româneşte, Isabella Orsini, este a/uturi de 
Tommaso Grossi şi Massimo D'Azeglio, unul dintre cei mai 
reprezentativi prozatori romantici ai Italiei, descinşi din şcoala 
lui Alessandro Manzoni, cultivatori ai romanului istoric. 

Guerrazzi s-a născut în Livorno la 12 august 1804. A avui o 
viață aventuroasă, instabilă. La 16 ani este eliminat de la 
Universitatea din Pisa, unde venise să facă dreptul. Şi-a luat 
diploma de avocat mai târziu. Manifestă de la început entuziasm 
pentru opera lui Byron, căruia, în 1825, ti dedică Stanze alia 
memoria di Lord Byron (Stanțe în memoria Lordului Byron). 
Devine repede cunoscut prin romanul La bat- taglia di 
Benevento (1827—1828) (Bătălia de la Benevento), precum şi 
ca director al ziarului L'indicatore livornese (îndrumătorul 
livornez), înființat în 1829, care n-are însă viată lungă. Exilat 
şase luni la Montepulciano, intră în asociația carbonară Tân-ăra 
Italie și este din nou privat de libertate în 1834, închis la 
Portoferraio. In închisoare şi în exil scrie un nou roman, 
L'Assedio di Firenze (Asediul Florenței), publicat la Pariş în 1836 
sub pseudonimul Antonio Gualandi. Romanul este introdus în 
Italia, citit în secret şi memorat pagini întregi. Mazzini socotea 
că prin această evocare a sfârşitului Republicii florentine (1530), 
Guerrazzi a formulat „protestul cel mai energic, cel mai 
îndrăzneț împotriva tiraniei. Alte două romane: Veronica Cvbo, 
duchessa di San Giuliano (1838) şi Isabella Orsini (1844) fac din 
Francesco Domenico Guerrazzi un scriitor popidar. Pentru două 
pamflete din 1847, Memorie (Amintiri) şi Al principe e al popolo 
(Principelui şi poporului) e din nou arestat În ianttarie 1848, dar, 
promulginati-se constituția, este eliberat şi ales deputat. 
Ministru de Interne în cabinetul Montanelli, după retragerea 
ducelui la proclamarea Constituantei, face parte din triumviratul 
Guerrazxi- MontanelU-Mazzini, care rămâne la putere până în 
1849. Im 


S 

Reîntoarcerea ducelui, e acuzat de rebeliune, încarcerat la 
Volterra, apoi la Murate, în Florenta, în cele din urmă pedeapsa 
comutindu-i-se în exil pe viată în Corsica, unde ră- mine până la 
sfârşitul anului 1856. Din această epocă datează romanul 
Beatrice Cenci (1853). Reales deputat în 1859, deţine această 
funcție un deceniu. (Din 1862 locuieşte în vila „La Cinquantinau, 
de la, Cecina, aproape de Livorno.) Acolo U surprinde moartea, 
la 23 septembrie 1873. Ultimele sale opere, numeroase: 
Pasquale Sottocorno (1857), avatarurile unui umil cizmar care a 
luptat în insurecția celor „Cinci zile de la Milanoll buco nel muro 
(Gaura din zid) (1862), operă satirică mult prețuită de Carducci, 
Pasquale Paoli ossie la rotta di Pontenuovo (Pasquale Paoli sau 
înfrângerea de la Ponte- nuovo) (1864), despre eroul rezistenţei 
corsicane împotriva dominaţiei franceze, L'assedio di Roma 
(Asediul Romei) ş; Paolo Pelliccioni (1864), U destino (Soarta) şi; 
La figlia di Curzio Picchena (Fiica lui Curzio Picchena) (1869), II 
secolo che muore (Secolul care moare) (1873), apărut postum 
abia *în 1885, jac trecerea de la romantism la verism, varianta 
italiană a realismului. Se pot adăuga la acestea scrieri de mai 
mică sau mai mare dimensiune, povestirea umoristică La 
serpicina (Mica  şerpoaică) /1829), La vendetta paternă 
(Răzbunarea părintească), L'asino, La Torre di Nonza, Fides, 
Dello serittore italiano (Despre scriitorul italian), La storia di un 
moscone (Povestea unui muscoi) (/858) t biografii romanțate 
precum: Andrea Doria, Francesco Ferruccio (1863), Sampiero 
d'Ornano (1865) şi Francesco Burlamacehi (1867). O culegere 
de Scritti scelti (Scrieri alese) de Francesco Domenico Guerrazzi 
(Autobiografia - Autobiografie. Storie tragiehe - Povestiri 
tragice. Libelli e fantasie - Pamflete şi fantezii, Dall' Episto- 
lario), a publicat Arrigo Cajumi în 1955 la Torino, în colecţia 
„Classici italianidirijată de Ferdinando Neri şi Mario Fu- bini. ' 

Bătălia de la Benevento reve/ă de /a început însușirile de 
narator epic, avântat, tenebros şi înfricoşător ale lui Francesco 
Domenico Guerrazzi, exponentul cel mai tipic, la această dată, 
al byronismului În Italia. Romania, pe tema trădării, abundă în 
intrigi, conspirații, scene  aventuroase. Personajele sunt 
demonice, mânate de pasiuni violente, damnate, împinse ca de 
o mină nevăzută spre fărădelegi. 

Cu Asediul Florenței, Guerrazzi voia să dea o pildă 


contemporanilor şovăitori despre vitejia vechilor florentini, care, 
în 1572, s-au împotrivit cu armele trupelor ducelui de Medici, 
susținute de mercenarii lui Carol Quintul, pentru a-şi apăra 
libertatea. Printre eroi apar Machiavelli şi Michelangelo, 
Francesco Ferucci, un trădător: Malatesta Bagvoni, Danteda 
Castiglione, Giovanni Bandini şi Pieruccio, întruchipând fie 
patriotismul, fie cruzimea, fie dragostea, fie poporul şi aspirațiile 
lui. Alai mult decât un roman, Asediul Florenței era un poem şi 
un manifest politic, o bătălie în favoarea revoluției ce se 
pregătea şi în care Guerrazzi a reprezentat curentul republican 
cel mai înaintat. Asediu] Florenței, a cărui materie Massimo 
ă'Azeglio o va relua în Niccolo de'Lapi (1841), era o evocare şi o 
virulentă satiră îndreptată împotriva casei de Medici. 

Tema din romanul Isabella Orsini, ducesă de Bracciano, a fost 
tratată de englezul John Webster în tragedia The white devii 
(Diavolul alb - 1608), care are însă drept personaj principal pe 
Vittoria Accoramboni, cea de a doua soție a ducelui Paolo 
Giordano Orsini. Ducele îşi ucide prima soţie, pe Isabella, fiica lui 
Cosimo de Medici, punând otravă pe buzele portretului său, la 
plecarea la Roma. Va muri, finalmente, el însuşi otrăvit. Aceeaşi 
temă o va trata Stendhal într-o nuvelă din faimoasele sale 
Cronici italiene și anume în Vittoria Accoramboni, duchessa de 
Bracciano, publicată în 1837. În romanul său, Guerrazzi se 
referă la tragedia Isabellei Orsini, în ideea că orice vină atrage 
după ea în chip fatal pedeapsa, temă morală, dezvoltată epic. 
Isabella, fiica ducelui Cosimo de Medici (cel Mare) şi sora lui 
Pietro, Francesco şi Ferdinando, s-a măritat cu Paolo Giordano 
Orsini, duce de Bracciano, trimis trei ani la Roma, pe lângă 
cardinalul Ferdinando de Medici. Între timp, Isabella îl cunoaşte 
pe cavalerul Troilo Orsini, vărul lui Paâlo, cu care va avea un 
copil. Indignat de fapta Isabelei, Ferdinando o aduce la 
cunoştinţa lui Francesco, marele duce al Toscanei, iar acesta o 
comunică, la întoarcerea în Florența, ducelui de Bracciano. 
Maria, fiica doicii Isabellei, al cărei soţ, Cecchino, îl însotise pe 
Orsini la Roma, acceptă să ducă fructul păcatului sorei sale de 
lapte în Franţa, la curtea reginei Caterina de Medici, sotia lui 
Henric al II-lea şi mama lui Francisc al II-lea, a lui Carol al IX-lea 
şi a lui Henric al III-lea, vară a lui Cosimo, portretizată de Bălzac 
în romanul Caterina de Medici (1843). Sotul înşelat se substituie 
duhovnicului şi află întreaga vină a soției din chiar gura ei. Troilo 


Orsini propune Isabellei uciderea ducelui de Bracciano, dar 
aceasta opunându-se, va fi * ea insă ucisă, cu asentimentul 
celor trei frați ai săi, spre a spăla dezonoarea familiei. 

In afară de evocarea zbuciumatei istorii a Florenței din secolul 
al XVI-lea, cu luptele ei fratricide pentru putere, bogăție şi 
supremație, punctată de pasquinatele (pamfletele populare) 
împotriva stăpânirii şi de povestiri eroice, ca aceea a luptei de la 
Lepanto, la care a luat parte ducele de Brac- ciano, avem în 
Isabella Orsini, zugrăvireu emoţionantă a sentimentului de 
căință al Isabellei, care înțelege să suporte cu demnitate 
consecințele, ca şi tabloul vieţii desfrânate a celor din înalta 
societate, care, spre a-şi apăra de ochii lumii „o onoareu, de 
fapt de mult pierdută, nu se dau în lături de la crimă. 

Francesco Domenico Guerrazzi şi-a continuat evocarea 
acestei lumi corupte şi neîndurătoare În romanul Beatrice Cenci, 
care împreună cu Veronica Cybo şi Isabella Orsini constituie o 
trilogie. 

AL. PIRU 

VINĂ 

Acela dintre voi care este fără păcat, să arunce primul piatra 
asupra ei. 

Evanghelia de la loan, Cop. S 

Sfânta Fecioară, ai milă de mine! ... Milă, milă, fie-ţi milă de 
mine... 

Sfântă fecioară! Ar fi de ajuns să-ţi arunci o privi-re 
binevoitoare asupra unui ucigaş şi sufletul acestuia ar deveni la 
fel de neprihănit ca al unui nou-născut. 

Tu, oare verşi o lacrimă pentru orice nenorocire; tu. Care 
înţelegi să-i ajuţi pe sărmanii în suferinţă; tu, tu care ai o 
mângiiere pentru orice făptură necăjită, un sfat bun pentru 
oricare rătăcit, iertare pentru orice greşeală, oare tu vei rămâne 
surdă numai la rugăminţile mele? 

Slava gloriei tale în ceruri te opreşte să-ţi cobori privirile către 
această vale a plângerii? 

Vai, mie, nenorocita! Mintea mi se tulbură ca de beţie i 
durerea mi-a luat minţile şi vorba mi se dezlănţuie ca o furtună, 
asemenea unui vânt vijelios... 

lertare, Fecioară! Tu ştii că pe vremea când eram copilă îmi 
plăcea că iarba plină de rouă să-mi ude picioarele, iar după ce 
părăseam patul cald, mă duceam să-ţi culeg florile care sorbeau 


primele raze ale soarelui de dimineaţă în corola lor dechisă; tu 
ştii că vegheam ca o vestală pentru ea să nu se stingă 
luminarea menită ţie. Şi dacă am săvârşit vreo faptă nedemnă 
de privirea ta sfântă, mai întâi ţi-am acoperit faţa, apoi ţi-am 
cerut iertare. Numai în tine am încredere. Mi se aprinde sângele 
şi simt cum mi se mistuie întreaga fiinţă de o dragoste... 

Cine este oel care a spus cuvântul dragoste? Am spus eu 
cuvântul dragoste? Ah, îndurare, să nu afle nimeni... nimeni să 
nu audă... nici urechile mele să nu asculte ce rostesc buzele 
mele... 

Ce nebunie! Ah, şi cui îi pasă dacă în inima mea s-a cuibărit 
iadul? Da, o dragoste nelegiuită îmi arde toată fiinţa, o dragoste 
oare-i face să plângă până şi pe îngeri... O, Fecioară, nu-mi privi 
în suflet. Toţi mucenicii paradisului ar roşi de ruşine dacă mi-ar 
pătrunde în inimă şi cu atât mai mult tu, Fecioară preacurată. 

Şi-atât de tainică arde această flacără, că nimeni privind fată- 
mi palidă, nu ar putea spune: --lată o ticăloasă! * Care dintre 
muritori ar fi în stare să spună cât mă murdăreşte vina şi cât mă 
chinuie durerea? La fel ca lampa sepulcrală care arde, luminând 
scheletele omeneşti, fără să se vadă în afară, aşa şi dragostea 
mea îmi arde în suflet, strălucind peste relicvele josnice ale 
virtuţii mele dezonorate. 

Dar în această bătălie înfricoşătoare, orice putere secătu- 
ieşte. Se apropie ceasul când se va deschide prăpastia în care 
se vor prăbuşi pudoarea femeii, respectul soţului, onoarea 
familiei şi dragostea de mamă, în sfârşit, totul, şi salvarea 
sufletului o dată cu ele. 

Salvarea sufletului! Decăderea morală veşnică! Şi dacă eu, 
deznădăjduită că nu am puterea să mă împotrivesc curentului, 
m-aş lăsa înghițită de ape? ... Dacă eu, copleşită de amărăciune, 
aş îndrăzni să fug de dureroasă carceră a trupului? ... Dacă, 
înainte de a fi chemată, mi-aş deschide aripile za să zbor dincolo 
de viaţă, ca să caut adăpost sub măreţia iertării cerului? ... S-ar 
deschide oare cerurile ca să mă primească sau mă vor alunga? 
Şi, într-adevăr, sunt eu oare o ticăloasă? Oare Dumnezeu nu 
pătrunde în inimile noastre şi nu vede cum ni le-a nimicit 
păcatul? În acest sfâşietor zbu-: ium eu apăr acea parte din 
mine care va deveni pulbere j cealaltă parte care-i nemuritoare 
este de pe acum pierdută. Fie că rămâi, fie că fugi, fie că te laşi 
în voia soartei, fie că te împotriveşti, Isabella, tu eşti 


condamnată, condamnată pentru totdeauna. 

Unde este cel ce a făcut această lege nedreaptă? Dacă eu nu 
izbutesc să frâng destinul meu de fier, măcar să-mi înfig dinţii în 
el. Oare nu am luptat şi nu lupt şi-acum? Care este vina mea 
dacă nu pot învinge? Intrucât am păcătuit dacă un şarpe mi s-a 
strecurat în inimă, şi-a făcut culcuş acolo şi inima mea a devenit 
mai  înspăimântătoare decât capul Meduzei? lIntrucât am 
păcătuit dacă nu am atâta putere ca să duc această cruce? Cei 
ce cad, să nu fie batjocoriţi, să nu fie osândiţi, ci să fie ajutaţi... 
Ei bine, deoarece păcatul gândit are aceeaşi valoare ca şi 
păcatul săvârşit şi amândouă atrag asupra omului aceeaşi 
pedeapsă, atunci să coborâm cu trup şi suflet în prăpastia crimei 
şi să murim... “ 

Aceste cuvinte erau rostite cu glas tare ori abia murmurate de 
o femeie tânără, cu o înfăţişare aleasă, dinaintea Madonei, 
operă divină a lui Fra Angelico!. 

Şi chipul Madonei, acest simbol al neprihănirii cereşti şi al 
gândurilor curate, părea înspăimântat de rugăciunea ce se 
înălța către ea, deoarece, nu atât cuvintele, cât felul în care 
erau rostite părea şi era, de fapt, într-o oarecare măsură, un 
groaznic sacrilegiu. 

Femeia nu arătă adânca pietate a celui care imploră ajutorul 
său salvarea; ea stătea dreaptă; cu fruntea, sus, cu privirea 
piezişă şi încordată, respirând anevoie, cu buzele tremurânde, 
cu nările fremătând, ou mâinile într-o teribilă încleştare, 
frământându-se pe loc; era mai degrabă o leoaică decât o 
femeie, şi cu atât mai puţin o femeie care imploră. 

Avea ea oare dreptate? 

Grecii, cercetând cu subtilitate natura inimii noastre, şi-au dat 
seama că există vicii inerente firii omeneşti; vicii care nu pot fi 
învinse de forţele unite ale voinţei, ale legilor, ale obiceiurilor şi 
nici de religie; totuşi, eu acea inteligenţă extraordinară pe care 
le-o hărăzise cerul, ei făcură viciul plăcut şi-l folosiră în aşa fel, 
încât să contribuie la binele republicii; în loc să aştepte ceea ce 
nu puteau preveni, ei îi ieşiră în întâmpinare; în felul în care 
povesteşte Mitridate: că, având la îndemâna otrava, cu timpul 
se obişnuiră cu ea, luându-i însuşirea de a fi vătămătoare. 

Ei îndrăzniră şi mai mult: îi făcură pe zei complicii păcatelor 


1 Fra Angelico (1387—1455), pictor toscan, supranuirrtt'".pictofci( îngerilor" ; operele sale se disting 
prin suavitatea coldfctului (n.t.). 


omeneşti; neputând să ridice colbul până la cer, cobo- riră cerul 
în colb şi vinovatul deveni motiv de compătimire, nu de ură, 
asemenea celui care se lăsase în voia atotputerniciei destinului, 
căruia până şi Jupiter îi căzuse pradă, şi dacă destinul îi călăuzea 
pe cei violenţi, tot el îi târa după sine pe cei ce i se împotriveau. 

Această concepţie extiasă asupra oricărei acţiuni se admitea 
şi în dragoste. 

Anacreon, căruia începuse să-i încărunţească părul încoronat 
de atâtea ori cu iederă verde şi viţă de vie, sta singur dinaintea 
focului, într-o noapte tristă de iarnă... Vântul de miazănoapte se 
dezlănţuise pe pământ şi pe mări şi o vijelie cu grindină, 
puternică, lovea casa poetului. 

E! Nu-şi aminteşte de razele soarelui revărsate peste flori şi 
mângiind pletele preafrumoaselor doamne; nid de iarbă moale 
abia culcată de picioarele sprinţare ale dansatoarelor; nid de 
adierile încărcate de viaţă care păreau că-i susură la ureche: 
„Dragoste, Dragoste**... Gândurile sale se învârtesc în jurul 
vremelniciei soartei noastre pe pământ; el vede viaţa care se 
roteşte mai repede că roata carului învingător la jocurile 
olimpice; şi vede zilele noastre dispărând mai repede ca umbra 
de pe perete şi trandafirii fanteziei sale se veştejesc la gândul 
morţii. 

Pe neaşteptate, bate cineva la uşa poetului, şi lovitura în uşă 
este însoţită de o voce tânguitoare. E cu putinţă oare ca poetul 
să nu simtă milă, când mila este una dintre cele mai armonioase 
coarde ale lirei sale cereşti? 

Poetul Anacreon deschide uşa şi în prag stă un copil! Părul lui 
este tot acoperit cu ţurţuri de gheaţă ce-i atâmă de-a lungul 
obrajilor; are buzele palide şi membrele îngheţate. 

— Ce soartă vitregă te sileşte să rătăceşti în astă noapte 
consacrată zeilor infernului, frumosul meu coprl? Şi, între timp, 
fără a aştepta răspuns, îi culege gheaţa din păr, îl dezbracă, îl 
şterge şi-l aduce la viaţă, la căldura focului. 

Când buzele îşi redobândesc culoarea roşie, iar ochii licărul 
tremurător, copilul spune surâzând: 

— Acuma vreau să văd dacă ploaia nu mi-a stricat arcul 

— ŞI-I inshunează după ce îi pune săgeata. 

Anacreon, neprevăzător, este rănit înainte de a băga de 
seamă că Amor, rizând ironic, părăsea casa lui. 

Apolo s-a răzbunat pe Mirra, făcând-o să se mistuie de o 


dragoste incestuoasă pentru Cirina; zeiţa Venus s-a răzbunat 
făcând-o pe Parsifae să se îndrăgostească de taur şi pe Fedra de 
Hipolit; iar la vrerea Junonei şi a Minervei, s-a născut dragostea 
nemărginită a Medeei pentru lason. 

Puţine au fost greşelile săvârşite de oameni, sau poate nid 
una, a căror cauză să nu fi fost atribuită vreunei zeități. 

Şi astfel, autorii de tragedii, folosindu-se de credinţa 
universală în destin, au reprezentat pe scenă acele oribile 
întâm- plări. Care, altminteri, n-ar fi putut să fie îndurate. 

Şi desigur că există, sau uneori trăieşte în noi, ceva mai 
puternic decât noi, şi nici chiar credinţele noastre nu-l contrazic 
oridt de departe sunt faţă de doctrinele antice. 

Poate noi nu credem că cea dinţii mamă a omenirii a fost 
ispitită de şarpe, şi că, de atunci încoace, urechile femeii se lasă 
mai uşor ademenite de insinuările ispititorului? 

Poate că ispită nu este în afară, ci înlăuntrul femeii şi 
sălăşluieşte în sângele său subţire, în țesutul atât de gingaş al 
venelor, în porii pielii sale delicate, în creierul său mobil, în 
inima ei aşa de schimbătoare; şi dacă totuşi ar fi aşa, 
ademenitorul ar fi mai puternic şi mai de neînlăturat. 

Dar femeile cedează la insistenţele unui demon care te 
ispitesc când cil ura, când cu voluptatea, când cu dragostea, 
când cu belşugul bunurilor; şi pentru a nu mai vorbi despre 
multe altele, cu câte pasiuni nu au puterea de a înmuia inima 
bărbatului? 

Vai mie! Puţini au avut tăria de a se împotrivi senzualităţii şi 
aurului, aceşti tirani atât de cruzi ai inimii noastre. 

Personajele ilustre ale istoriei antice şi moderne, oameni 
veneraţi şi venerabili, atâta timp cât au trăit, au avut de luptat 
cu asemenea pasiuni şi foarte adesea au fost învinşi. 

Sărmană Isabella | Cel ce se simte fără păcat, să arunce p: 
nira asupra ta... 

Nu avea ea oare dreptate? 

Prima sorbitură nu îmbată niciodată; şi cine vrea poate oare 
să lase ulcica şi să spună: „Ajunge “? 

Că Amor abia născut, întinzând arcul, strigă capului, lăcaş al 
spiritului: 

— Vreau! Şi vreau să domnesc singur - astfel cîntă poeţii 
iubirea, din fantezie, dar adevărul nu este acesta. 

Clipă de clipă. Amor îşi întinde aripile spre gânduri dulci şi 


spre dorinţe arzătoare, iar săgețile lui sunt cu atât mai 
puternice, cu cât inima împotriva căreia sunt îndreptate se 
dovedeşte mai slabă. 

Nici Delia nu a orbit pentru că a privit soarele o singură dată, 
şi cine vrea să fugă de sirene, să-l imite pe Ulise şi să-şi astupe 
urechile cu ceară. Noi ne încredem prea mult în noi înşine sau 
prea puţin. Când flacăra unei priviri ori sunetul unui glas ne 
măguleşte şi providenţa, printr-un simţ tainic, ne înştiinţează 
despre primejdie, nu ţinem seama de avertisment şi spunem: 

— Nu numai că această dragoste nu întrece măsura, dar dacă 
ar fi din cale afară, ne-am pune la adăpost. lar când mai. Apoi 
simţim că ne copleşeşte, amânăm din zi în zi lecuirea şi. În cele 
din urmă, dacă suntem învinşi, învinovăţim destinul, pe care l- 
am făurit cu mâinile noastre. 

Astfel, având puterea, ne lipseşte voinţa şi, având voinţă, ne 
lipseşte puterea. Noi înşine cădem în propria noastră plasă. 

„În timp ce Isabella îşi rostea rugăciunea ei stranie, în fundul 
sălii se ivi un cavaler cu o statură robustă şi o înfăţişare 
impunătoare. El ascultă cuvintele femeii. Apoi, cu pas uşor, se 
apropie, chemând-o: 

— Isabella! 

Auzind vocea, femeia rămase ca trăsnită; chipul ei >e făcu 
mai alb, buzele i se mişcară fără a scoate vreun sunet şi 
pleoapele îi căzură grele, în timp ce în jurul ochilor i se aşternu o 
paloare vineţie datorată vinişoarelor delicate ce deveniseră 
sângerii sau aproape de culoarea plumbului. De bună seamă că 
s-ar fi prăbuşit, dacă nu ar fi susţinut-o cavalerul. 

După o scurtă tăcere, acesta îi spusa: 

— Isabella, aveţi o greutate pe inimă pe care o ascundeţi de 
mine. De ce, Isabella? Sunt eu oare un prieten atât de 
neînsemnat, încât nu mă consideraţi demn de a lua parte la cele 
mai tainice secrete ale voastre V Ori mă credeţi atât de plin de 
satisfacţiile mele. Încât să nu pun mai presus supărările voastre 
şi, cu preţul neliniştii meie, să lupt pentru liniştea şi dorinţele 
voastre? Pentru dragostea voastră sunt gata să fac orice 
sacrificiu. Dar vorbiţi, vorbiţi odată... Oh. Nenorocitul de mine! 
Dar de ce. Isabella, aţi simţit nevoia să vorbiţi? Eu am înţeles şi 
aşa prea mult. Nu mă credeţi îndeajuns de curajos? Eu vă voi 
dovedi contrariul. Am auzit cum voi îmi rugaţi moartea, şi eu pot 
şi chiar vreau să unesc rugăciunile mele cu ale voastre. Voi 


murmura cele mai suave rugăciuni pe care le-am învăţat de la 
scumpa mea mamă. Îngenuncheaţi, Isabella, eu mi-am şi plecat 
genunchii. 

Şi femeia, aproape neştiind ce face, căzu în genunchi. 
Amândoi se rugau. 

Dar rugăciunile lor nu erau nici sincere, nici senine; nu erau 
rugăciuni care să se înalțe către cer ca un prinos al unor inimi 
nevinovate. Aceste rugăciuni ieşeau din piepturi pline de dorinţi, 
piepturi robuste şi zbuciumate şi semănau cu delirul voluptăţii, 
împrăştiindu-se în aer ca nişte nori ai unor emanaţii otrăvitoare. 

Rugăciunile lor nu erau izvorâte din curăţenia inimii şi cei ce 
le rosteau se temeau că se vor împlini, şi abia le rosteau, şi ar fi 
vrut să renunţe la ele. Rugăciunile se sfârşiseră cu jurăminte de 
a se iubi în veci, în ciuda lanțurilor sacre care îi încătuşau, a 
geloziei care îi împresura, a familiei, a morţii, a infernului. 

Astfel se rugară şi luară de martor Sfântă Madonă, pe care o 
implorau să-i salveze. 

Madona nu-şi întoarse faţa de la ei, încredinţată că dac acele 
rugăciuni se înălţaseră mincinoase azi. Avea să le aş culte mai 
sincere în ziua regretelor şi a căinţei. 

Între timp. Dreptatea înregistră păcatul în cartea ei, d> unde 
nimic nu se şterge decât cu sânge. 

CAPITOLUL II 

IUBIREA 

Și sorbeam din luminile sale 

O stranie licoare. 

Care lăsa către sfârşit Un nu ştiu ce amar; 

Suspinam adesea fi nu ştiam Pricina suspinelor. 

Am tost cea dinţii iubită şi am infeles Ce este 
dragostea. 

<iat <pama în iele din urmă... 

TASSO? 

Messer? Antonfraneesco Torelli era unul dintre cei mai buni 
oameni din ţinutul Fermo; un răsfăţat al norocului, bogat. Stimat 
de ai săi, respectat de străini, bucurându-se de o soție aleasă şi 


2 Torquato Tasso (1544—1595) — mare poet italian, autorul cunoscutului poem 

eroic .lerusalimul eliberat*, capodoperă scrisă sub influenta modelelor clasice ale lui Homer şi 
Virgiliu, îmbinînd izvoarele istorice ale cronicarilor primei cruciade cu elemente miraculoase 
fantastice. Situat intr-o epocă de tranziţie, Tasso este autorul ultimului moment de scamă al 
literaturii Renaşterii italiene (n.t.). 


3 Titlu folosit odinioară în Italia (domn, stâpîn) (n.t.). 


de un fiu în care îşi pusese speranţa bătrâneţii. 

Ferice de el, care crezuse aievea, ceea ce totuşi era foarte 
adevărat, că cea mai bună învăţătură pe care o pot căpăta fiii 
este aceea a pildei părinţilor, drept care nu s-a despărţit 
niciodată de preaiubitul său fiu, Lelio, căci n-ar fi vrut să-şi 
amărască ultimele zile câte le mai avea până la mormânt. 

Dar, vrând să fie în pas cu vremile, dori ca fiul său să devină 
iscusit în meşteşugurile cavalereşti, şi inima-i părintească ar fi 
fost încântată că femeile nobile din Fermo să-l salute pe fiul său 
ca pe cel mai desăvârşit şi mai curtenitor gentilom din întregul 
ţinut. 

Fiind aservit cardinalului De Medici din Roma, Anlon- 
francesco, nu întâmpina piedici în împlinirea visurilor sale, astfel 
că fiul său, Lelio, fu primit ca paj la curtea lui Cosimo de Medici. 

Dar Cosimo murind prea devreme, istovit din cauza patimilor 
lui nestăpânite, Lelio, tinerelul cu purtări elegante şi cu 
înfăţişarea frumoasă, plăcu Donei Isabella, fiica lui Cosimo, 
djcesâ de Bracciano, şi aceasta obţinu ca frumosul paj să intre 
în serviciul ei. 

În acele vremuri, gentilomii care serveau la curte trebuiau să 
înveţe mânuirea armelor tăioase şi cu vârf (sabie sau pumnal), 
să lupte cu pumnalul şi cu spada şi să se apere, dacă erau 
atacați pe neaşteptate, cu stiletul sau pumnalul Despre toate 
acestea existau tratate excelente, care au slujit de modele altor 
naţiuni. 

De asemenea, nu neglijau tragerea cu archebuza, cu toată că 
această îndeletnicire nu era considerată prea nobilă. 

O mare importanţă avea arta de a conduce caii, fie la curse, 
fie în turniruri, fie săltând în şa (o artă destul de grea) prin faţa 
doamnelor, cei mai iscusiţi judecători pe atunci ai unei 
asemenea dibăciil. 

Urmau iscusinţa la vânătoare şi, mai ales, priceperea de a da 
drumul şoimilor de pradă şi şoimilor dresați, la timpul potrivit, 
obicei învechit azi. Urma apoi isteţimea de a servi cu eleganţă 
pe doamnele nobile. 

Ca să spunem adevărul, acei gentilomi se prefăceau că 
preţuiesc literatură, insă nu operele vitejeşti sau pe acelea 

' Asemenea exerciţii nu rămâneau fără urmări grave. În 
cronicile lui Tommaso Costo, napoletan. Care cuprinde 
intervalul de timp dintre 1563 până în 1586, citim cum la 


Neapole, în timpul Carnavalului din 1579. Muzio 
Pignatello, unul dintre fiii bătrânului mardii m Di Lauro, 
alergând într-o ceată de mascaţi pe sub ferestrele 
principesei Di Bisignano, care pe vremea aceea locuia în 
palatul ce fusese al ducelui Di Salemo, unde apoi a fost 
făcută biserica iezuiţilor, se prăvăli în aşa fel cu calul, că, 
fiind atunci ora douăzeci şi unu, nu mai trăi decât până 
noaptea. 

Şi mai jos: 

Din cauzf că făcea mereu exerciţii, la jocul cu armele şi 
la sărituri, şi încăleca fi descăleca în timpul mersului, şi 
la călărie şi la dans şi în oricare alte acţiuni potrivite 
pentru un cavaler (lua parte la turniruri. la luptele cu 
sulița), şi toate le făcea cu atâta măiestrie, puţini se 
comparau cu el în unele lucruri, dar nid unul în toate. 

În 1559. Când a avut loc în Franţa, nunta surorii lui 
Henria al Il-lea cu Filiberto, duce de Savoia, şi a fiicelor 
sale Claudia şi Isabella, prima, cu Carol de Lorena, a 


doua cu Filip al Il-lea, regele Spaniei, regele, aruneând 
sulița împotriva contelui de Montgomery, fu străpuns în 
aşa fel, că: 


Care ţâşnesc arzătoare din imaginaţia înfierbmtată de virtuțile 
inimii şi multe altele asemenea, care sunt îndreptate şi revizuite 
pentru a folosi tineretului. 

Ori această literatură ar fi trebuit să constituie desfătarea 
celor de la curte, dar experienţa sau teamă îi învățase să se 
apropie cu precauţie de asemenea lucru periculos. Desigur, ar fi 
nedrept să lăsăm neobservaţi pe unii scriitori, care, însufleţiţi de 
suferinţele Republicii, au îndrăznit să scrie cărţi, dacă nu de 
mare forţă, cel puţin cu conştiinţă. Dar ultimele suspine durează 
întotdeauna puţin şi asemenea scriitori au tăcut sau au plecat 
capul în faţa destinului! Au fost alţii care au scris adevărul, dar 
nu au îndrăznit să-l publice, ca şi cum ar fi vrut să facă, din 
nepoți îndepărtați, moştenitorii răzbunării şi, pe cât se pare, 
nepoţii au deschis testamentul, dar, după ce li s-a adus la 
cunoştinţă legatul, au refuzat moştenirea. 

Artele şi ştiinţele se bucurau de mai bună primire, dar chimia 
era studiată, în primul rând, cu scopul de a prepara aurul şi 
otrăvurile, ai căror mânuitori deveniră oamenii cei mai căutaţi ai 
acelui timp şi, în special, medicii, iar după ci te am citit, se pare 


că cercetările moderne nu au ajuns la rezultate importante faţă 
de toxicologia antică. 

Michelangelo, nemuritor monument al demnităţii umane şi 
mărturie eternă a adevărului că omul a fost creat după 
Masemănarea lui Dumnezeu, când nu a mai avut patrie, s-a 
consacrat în întregime Paradisului, şi i-a luat locul Benve- nuto 
Cellini, om cu spirit subtil, dar cu inimă săracă, care şi-a risipit 
puterea artei sale în lucrări ca, de pildă, cordoane, coliere, căni, 
farfurii şi multe alte fleacuri de lux, din care cauză, atunci când 
a trebuit să dirijeze realizarea statuii lui Perseu, nu a ştiut să se 
ridice la nivelul lucrurilor măreţe. 

. Suliţa contelui, rupându-se când a lovit, i-a ridicat regelui 
viziera coifului şi o aşchie de fier i-a inirnt în frunte lângă ochiul 
drept şi i l-a spart, iar alte câteva aşchii mai mici i-au pătruns 
sub ochi, încât regele se clătină, gata să cadă; care fapt fu văzut 
de principele de Ferarra, aflat în şir, pentru a alerga la întreceri; 
ducele de Câuise + şi alţi nobili îl coborâră pe rege, îi scoaseră 
repede armele şi-l duseră anevoie în palat, unde îl întinseră în 
pat, pe jumătate mort, iar medicii, scoţându-i cinci aşchii de fier, 
îşi dădură imediat seama că rana este mortală. 

Regele era îndurerat, deşi ar fi fost împăcat să moară de 
armă, aşa cum, de altfel, îi preziseseră odinioară astrologii, dar 
măcar de i s-ar fi întâmplat aceasta într-un război adevărat, şi 
nu într-un turnir, unde i se părea că-şi pierde via (a din joacă, 
fără mai un folos şi fără un preţ demn de rege" (n.a.). 

Mintea fiindu-i obişnuită cu obiectele lumii muiereşti, iar Al- 
fonso de Pazzi îl ironizează într-o epigramă usturătoare: 

Corp gigant şi picioare de fetiță, 

Noul Perseu are; 

Și în totul poate că frumos îţi pare Dar este fără nicio valoare. 

Revenind la Lelio Torelli, el reuşise de minune în toate 
exerciţiile care cereau forţă şi agilitatea membrelor. Spre 
disciplinele prin care trebuie să-ţi ascuţi intelectul sau mintea 
nu-şi îndrepta atenţia sau încă nu ajunsese la stadiul necesar; 
de asemenea, nu-şi însuşise farmecul cântecelor, al sunetelor 
sau pe cel al dansului; privirile sale se aplecau cu mai puţină 
plăcere asupra unui cor de copile graţioase decât asupra unui 
tufiş de trandafiri şi cu infinit mai mică decât aceea cu care se 
aţinea pe urmele unui mistreţ rănit, prin eâmpii şi prin păduri. 

Nimeni nu avea atâta prestanţă ca el când se urca dintr-un 


salt în şa; nimeni nu era mai de nebiruit la aruncarea suliţei sau 
la potrivirea unei lovituri de archebuză. 

Şi pentru a nu ne întinde prea mult, în orice faptă de bravură, 
îi întrecea cu uşurinţă nu numai pe tinerii de vârsta lui; dar 
puţini dintre cei mai vârstnici s-ar fi putut lăuda că ar fi fost în 
stare să-l urmeze. 

Totuşi era ceva nepotrivit pentru un vlăstar de origine nobilă: 
îi plăceau învălmăşelile şi scandalurile şi, cu aceste prilejuri, 
manifesta un temperament sălbatic. De aceea, dacă prin forţă 
sau prin amăgire, se întâmpla să-şi întreacă adversarul, nu se 
domolea cu uşurinţă, ci, surd la orice sentiment de milă sau 
iertare, continua să lovească până când oboseală sau cei 
prezenţi la zarvă îl luau de acolo. Şi-apoi ranchiuna nu-l părăsea 
multă vreme; şi era nenorocire dacă într-o zi trebuia să-şi 
reverse răzbunarea pe care o adunase în străfundul inimii. 
Duşmanii lui ar fi făcut mai bine: „Să umble cu sfântul mir în 
buzunar*. 

În rest, perseverent în dragoste ca şi în ură, expunându-se 
primul la orice pericol, ba mai mult chiar, îi ieşea în întâm- 
pinare; şi să nu se creadă că se purta astfel ca să i se aducă 
mulţumiri sau laude, deoarece nu le căuta; o nevoie de 
predominare a camarazilor, al căror ascendent îi era mai uşor 
să-l urască decât să-l evite. Mai mult temut decât iubit, mai mult 
respectat decât imitat, el părea demn de a stăpâni. 

De nenumărate ori s-a întâmplat ca, fiind chemat de Dona 
Isabella, să se smulgă în grabă din mâinile adversarului şi să 
apără în faţa ei, aşa însângerat cum era. Nobilă doamnă, 
văzându-l în acea stare, i-a spus într-o zi cuvinte pline de 
dispreţ: 

— Dispăreţi din faţa mea, îmi inspirați groază! 

De atunci, Lelio nu mai este acelaşi: dacă i se spun unele 
bârfeli, care mai înainte l-ar fi făcut să-l ia de gai pe 
neprevăzătorul vorbitor, acum felul cum strânge din bu? E, 
roşeaţa care-i învăpăiază chipul până la rădăcina părului sunt 
tot atâtea semne din care îţi poţi da seama că se sileşte să se 
stăpânească, surâde galeş şi priveşte ou bunăvoință. Faţă de 
persoana sa este mai atent ca înainte, îşi piaptănă cu deosebită 
grijă coama foarte blondă şi ia aminte la curăţenia 
îmbrăcăminte. 

Totuşi acea culoare frumoasă purpurie ce-i înflorea în obraji 


acum a pălit; chipul îi e gânditor, iar ochii albaştri puţin căzuţi în 
orbite. 

Dar aceasta nu-i totul: Lelio se îndepărtează de prietenii săi, 
stă mâhnit şi taciturn, privind lung o floare sau un şoim ce se 
roteşte prin văzduh, sau un norişor care se plimbă nedumerit pe 
întinsul cerului senin că şi cum adierile uşoare şi îndrăgostite de 
el l-ar vrea fiecare pentru sine, şi foarte adesea, seara, pe o 
muchie de colină, cuprinzându-şi genunchii cu mâinile şi cu faţa 
luminată de o privire intensă, contemplă soarele care apune, şi 
aurul, şi purpura, şi splendidele culori sidefii ale bolţii şi ale 
curcubeului, cu care puternicul tată al vieţii înconjoară 
mormântul momentan al astrului. 

Abia se uită la calul său arab, care se oboseşte zadarnic să-şi 
trezească stăpânul cu nechezatul său, precum în zadar ogarul 
aleargă înainte, apoi se culcă pe burtă, îl priveşte, iar aleargă în 
jurul lui, îl latră, îi linge mâinile, îi sare în spate. Lelio. Fără 
vlagă, îi face semn să se potolească până când sărmanul 
animal, văzând că toate silinţele sale sunt de prisos, se aşază la 
picioarele stăpânului, cu urechile pleoştite, cu coada lăsată. Nici 
armele nu aveau mai mulţi sorţi de izbândă; când punea mâna 
pe ele, parcă era cuprins de furie, şi le mî- nuia cu atâta 
necumpătare, încât venea muiat de năduşeală şi se simţea sleit 
de puteri câteva zile la şir. 

Dona Isabella avea un volumaş de rime ale lui Messer 
Francesco Petrarca, pe care îl lua cu sine în plimbările-i 
singuratice; cartea aceea dispăru deoarece Lelio şi-o însuşise şi 
nu se mai sătura, citind-o. 

Cum se petrecuse acea schimbare în tânărul Lelio? 

Intr-o zi, în vreme ce rătăcea pe cărările întortocheate ale 
pădurii din Cerreto, nişte tinere din oraş, dornice să se distreze, 
îl aşteptară la capătul unei poteci ascunse îndărătul unor ruine 
şi, aruncându-i bucheţele de violete, îi spuseră rizând: 

— Ochii aceştia nu-s făcuţi să se strice citind cărţi. Vese- leşie- 
te şi iubeşte! 

Şi un paznic voios ce trecea pe acolo, ducând un coş cu 
struguri pe cap, adăugă şi el, rizând cu poftă: 

— Oare voi nu pricepeţi nimic? Păi după cum priveşte, este 
îndrăgostit până peste urechi. De bună seamă că se-apro- pie 
sfârşitul lumii, dacă fetele noastre nu mai recunosc dragostea! 

Şi când în nopţile senine Dona Isabella, deschizând uşile sălii 


ce dădeau pe balcoane, umplea văzduhul întunecat cu torente 
de armonie, cântând din gură şi la clavecin, fie cin- tece şi poezii 
compuse mai înainte, fie lăsându-se în voia inspiraţiei ce o 
copleşea şi compunând pe neaşteptate ver un, pe care le 
însoțea de melodie, Lelio, ca un obiect neînsufleţit, stătea în 
grădină, sprijinit de un arbore sau de piedestalul unei statui şi 
sorbea o vrajă fatală, însutit mai puternică datorită anotimpului 
şi ceasului acela, efluviilor aromitoare ale ierbii şi florilor stropite 
de rouă nopţii, luminii atât de blânde ce se revărsa din 
firmamentul înstelat. Sărmanul tânăr era pradă acestui extaz, 
încât, după ce se închideau balcoanele şi se stingeau luminile, şi 
toate făpturile se lăsau cuprinse de liniştea pe care le-o hărăzea 
natura, el rămânea singur, ca scos din minţi, neclintit din acel 
loc, până ce primele raze ale soarelui, izbindu-l drept în ochi, îl 
chemau la îndatoririle obişnuite ale vieţii. 

Şi mai înainte de a continua să depăn povestea acestei iubiri, 
îmi este de folos să dezvăluim ceea ce am arătat mai sus: vreau 
să spun că cele ce afirm nu se datoresc imaginaţiei mele de 
poet, ci adevărului istoric, şi anume că frumoasa Isabella, 
ducesă de Bracciano, ştia să compună şi versuri, şi proză, şi 
muzică, nu numai în urma unei pregătiri prealabile, ci chiar 
improvizând. Dar calităţile acestei distinse femei nu se rezumau 
la atât, pentru că, în afară de limba maternă, vorbea şi scria cu 
uşurinţă în latină, franceză şi spaniolă; în arta desenului se 
pricepea cât oricare din cei mai vestiți maeştri, precum şi la 
orice podoabe care sunt potrivite unui gentilom perfect; şi în aşa 
fel îndeplinea toate îndatoririle de eleganţă feminină, încât era 
considerată, pe drept cuvânt. Minunată şi unică. 

Şi toate cronicile pe care le-am avut în nună şi care vorbesc 
despre această nefericită principesă sunt asemănătoare şi 
folosesc următoarele cuvinte: 

. „Este destul să spunem că dânsa era considerată de toţi, 
atât de cei din vecinătate cât şi de cei mai depărtaţi, o 
adevărată comoară de virtuţi şi tobă de carte, şi pentru acesta 
virtuţi eroice ale sale era iubită de toţi, iar tatăl său o iubea 
nebuneşte14. 

Ferice de ea dacă a avut atâtea daruri de la natură şi a ştiut 
să-şi însuşească atâtea discipline alese, pe care ar fi putut să le 
folosească pentru a-şi făuri o viaţă fericită şi pentru a i se păstra 
o amintire nemuritoare. 


Când se ivea prilejul, Lelio se strecura în sala de studii a 
Isabellei, şi aici, ferindu-se să nu-l vadă cineva, lua 
instrumentele muzicale peste care zburaseră degetele abile ale 
doamnei sale şi le săruta înnebunit, şi le apropia de inimă şi le 
scălda în lacrimi, iar dacă găsea pagini unde Isabella sublimase 
unele versuri, le citea şi le recitea, iar apei încerca să facă şi el 
versuri. Dar, cu toate că întreaga-i fiinţă era îmbibată de poezie, 
cuvintele lui nu răspundeau acelei puternice şi arzătoare iubiri, 
dair se prea poate că aici cel ce ar fi fost pregătit în arta aceasta 
să nu izbutească; şi într-atât îi tremura inima. Incât el însuşi se 
înspăimânta şi, în cele din urmă, ştergea cu lacrimi ceea ce se 
scrisese cu cerneală. 

Totuşi acea mângâiere, dacă putem să-i spunem aşa, i-a 
pricinuit o mare durere: Dona Isabella, găsindu-şi hârtiile 
mânjite şi neizbutind să descopere vinovatul, de atunci la păstra 
cu mai mare grijă. 

Dar, pe drept cuvânt, lăsând deoparte pătarea paginilor, Dona 
Isabella nu-şi putea dori un paj mai credincios şi mai harnic 
decât Lelio. Într-atât o cerceta cu cea mai mare luare- aminte, 
încât, privindu-i chipul, învățase să-i citească cele mai ascunse 
gânduri, dorinţele cele mai tainice ale inimii. Şi nu mai trebuia 
să-şi dea altă osteneală pentru a o satisface pe doamna sa. 
Această strădanie creştea zi de zi, încât devenea supărătoare 
când Isabella stătea de vorbă cu Signor Troilo, căci atunci el 
născocea mii de motive fie pentru a intra în cameră nechemat, 
fie pentru a nu mai ieşi. 

Şi aşa cum se întâmplă uneori cu două fiinţe care se urăsc sau 
care plănuiesc să-şi facă rău şi care, oricât s-ar strădui să-şi 
ascundă cât mai bine intenţiile, nu izbutesc să nu se trădeze 
prin unele semne, tot astfel privirile lui Troilo şi ăla lui Lelio se 
întâlneau duşmănoase ca două spade inamice şi cu cât Troilo se 
încăpăţâna să-l privească pieziş pentru a-l sili pe Lelio să-şi 
plece ochii fie din respect, fie din teamă, cu atât acesta se 
încăpăţina să-l privească ţintă în ochi, cu o expresie de negrăită 
turbare. În cuvintele pe care le schimbau se simţea ranchiună, 
se simţea ura în sunetul glasului, în gesturi, în purtare, în 
atitudini. 

Într-o zi, Lelio, furişându-se, ca de obicei, în camera Isa- bellei, 
îşi aduse cu el lăuta şi, prefăcându-se că o acordează, începu să 
cânte o canţonă care-i plăcea foarte mult Isabellei. Nu-şi dădu 


drumul la vocea lui atât de limpede, din respect pentru locul 
unde se afla şi pentru că, necunoscător în ale muzicii, învățase 
după ureche, repetând de cine şt; e câte ori. Dar, 
înfierbântându-se din ce în ce, se lăsă dus de năvala 
sentimentelor care-l copleşeau şi, arareori sau niciodată, 
ecourile unui cântec răsunaseră atât de puternic sub bolțile 
acestei săli. 

Isabella intră pe nesimţite şi, emoţionată de atâta duioşie, se 
opri, iar când Lelio îşi sfârşi canţona, îl mingâie pe păr şi spuse: 

— Cine te-a învăţat acest cântec, frumosul meu copil? 

— lubirea... dragostea atât de puternică pentru... muzică... ea 
m-a împins. 

— Şi tu să urmezi sfaturile acestei iubiri, deoarece exercitarea 
disciplinelor artistice, perfecţionând intelectul,  înnobilează 
inima... 

Şi cum ducesa continua să-şi ţină mâna pe capul lui, Lelio, cu 
o voce în care se ghicea suferinţa, îi spuse: 

— Doamna mea... pentru Dumnezeu, vă rog din suflet să vă 
luaţi mâna de pe capul meu... 

— Nici n-ar fi trebuit s-o pun vreodată - răspunse ducesă, iar 
în glasul ei răzbătea oarecum supărarea şi îşi retrase imediat 
mâna. 

— O, doamna mea, fie-vă milă de mine; mâna dumneavoastră 
îmi ardea creierul. 

— Nu văd cum mâna mea ar avea efectul cămăşii lui Nessus. 

— Dar eu aşa simt. Şi băiatul rosti aceste cuvinte cu o voce 
atât de tremurătoare, de nenorocită, că ducesa îi atinse faţa cr. 
Mâna şi, înspăimântată, zise din nou 

— Doamne, cum arzi! ... Sărmanul meu Lelio! N-aş vrea să ţi 
se facă rău... Vai de mine, leşini? Şi nu-i nimeni care să-i vină în 
ajutor. Lelio, Lelio! Vai... Moare! Sfânta fecioară, ajută-] ... 

Şi Lelio, cu faţa albă ca de ceară, năpădit din creştet până-n 
tălpi de o sudoare rece, închise ochii şi capul îi căzu pe pieptul 
isabellei, oare îi susţinea cu amândouă braţele. Dar, încet-încet, 
tânărul îşi reveni şi deschise ochii, scoțând un suspin dureros, 
iar când îşi dădu seama unde se afla şi îşi aminti cum i s-a făcut 
râu şi pricina leşinului său, spuse repede t 

— Mi s-a părut că mor. O, de ce n-am murit cu adevărat?! 

Atunci ducesa se duse după preţioasele sale săruri 
înmiresmate, şi îi udă tâmplele, cu toate că tânărul refuza, din 


respect. 

— Lasă, lasă... — Spunea ducesa - vreau să te-ajut ca o 
mamă; ţinând seama de vârstă, aş putea să-ţi fiu mamă... şi 
pentru dragostea ce-ţi port... De altfel, trebuie să te iubesc 
pentru că mama ta adevărată este departe şi n. U poate să te- 
ajute, sărman copil! Dar ce sunt aceste nelinişti? Care-i pricina 
acestei disperări? Vorbeşte-mi, deschide-ţi inima! Am băgat de 
seamă paloarea chipului tău şi cum te mistui; şi văd cum îţi 
tremură braţul când mă ajuţi să urc pe cal. Poate iubeşti? 
Imprudentule, te ascunzi de mine? Şi eu am cunoscut chinurile 
iubirii şi voi şti să te alin. Tu, aşa nobil cum eşti, nu poţi să-ţi dai 
iubirea cuiva care nu o merită... Şi dacă ea este de rang prea 
înalt, nu numai că nu există inegalitate pe care dragostea să nu 
o egaleze, tu, prin naşterea ta ilustră, prin avere şi, mai ales, 
prin bunătate, cred că eşti demn să te-nrudeşti cu cea mai 
strălucită stirpe, şi dacă eu nu am mare trecere, îţi făgăduiesc 
că mă voi strădui din răsputeri că să te văd mulţumit. 

Între timp, Lelio îşi veni în fire, ca şi cum n-ar fi avut niciodată 
nimic. Mai mult, îndepărtând orice gând ticălos, se prefăcu 
surâzător şi obrajii i se aooperiră de culoarea înfloritoare a 
tinereţii, care este primăvara vieţii. 

— Oh, da, aveţi dreptate - răspunse eL, cu prefăcută ruşine. 
Ştiu oare copiii aceste lucruri? Sunt gânduri pentru vârsta de 
optsprezece ani? Ce este dragostea? Un fruct, o armă. Un şoim? 
Am auzit întotdeauna spunându-se că tânărul, crescând, 
slăbeşte, dar apoi devine mai viguros ca înainte. Eu, doamna 
mea, mă simt aşa de vesel, sunt aşa de bine dispus, că nu-mi 
doresc nimic mai mult şi îmi exprim recunoştinţa mea adâncă şi 
nemărginită pentru mila pe care mi-o arătaţi. Vă rog, a-mi 
acorda şi de-acum încolo bunăvoința dumneavoastră, de mamă, 
pe care mi-aţi făgăduit-o, eu închinându-vă credinţa mea de 
gentilom, pe care mă voi strădui să nu o dezmint niciodată. 

— Voi face precum spui, Lelio - zise Isabella, cam fără vrere - 
deoarece am nevoie, mai mult decât poţi crede, de oameni care 
să mă iubească cu adevărat. Eu, vezi tu, Lelio, sunt nefericită, 
foarte nefericită, şi nimeni pe acest pământ nu mă iubeşte. Mă 
iubea nespus de mult tatăl meu, dar m-a lăsat. O, tată, de ce m- 
ai lăsat singură? ... Fără un sfat... părăsită de toţi? ... 

Şi, în timp ce Isabella vorbea în acest fel, Lelio, cu un 
genunchi la pământ şi sărutând marginea rochiei ei, rostea 


aceste cuvinte: 

— Jur în faţa lui Dumnezeu să fiu cu totul al dumneavoastră, 
până la moarte. 

Ducesă, care, fie din constrângere, fie din obişnuinţă ştia să-şi 
stăpânească sentimentele, dându-şi seama că a lăsat lucrurile 
să meargă mai departe decât i-ar fi convenit, pentru a îndepărta 
şi de ea, şi de Lelio asemenea gânduri dureroase şi pentru a 
pune capăt întâmplării de faţă, spuse: 

— Şi acum, sus, Lelio! Nu vreau să se piardă în van comoara 
vocii tale, pe care am descoperit-o. Eu cred că nu trebuie să mai 
cânţi după ureche, de aceea vreau să te învăţ muzică. Şi dacă 
vei continua cu aceeaşi sârguinţă cu care ai început, nu va trece 
mult şi nu vei găsi unul egal ţie la curtea preastrălucitului meu 
frate Francesco. Să luăm muzica acelei canţone pe care ai 
cântat-o mai înainte. Eu îţi voi arăta notele şi locurile unde 
trebuie să ridici vocea şi unde este necesar s-o cobori. Domnul 
Giulio Caccini, muzician cfen Roma, a compus-o special pentru 
mine; este duioasă şi nespus de suavă ca melodie... 

— Dacă aş fi ştiut mai înainte a cui operă este, preacinstită 
doamnă, m-aş fi abținut de a o învăţa şi, mai ales, de a o cânta. 
— De ce, Lelio? Eşti cumva în duşmănie cu domnul Caccini? 

— N-am schimbat niciodată vreo vorbă cu el, dar faţa lui mi se 
pare sinistră; am impresia că-n inima lui sălăşluieşte un întreg 
colegiu de farisei. 

— Mie mi se pare dimpotrivă; cu toţi este binevoitor şi discret; 
vorbeşte blând şi râde cu bunătate; eu m-aş încrede în el... 

— lar eu îl consider cel mai cumplit trădător care s-a născut 
vreodată, după luda. Dacă luaţi seama cum râde. Nu pare să fie 
râsul lui: eu cred că l-a cumpărat de la vreun negustor de haine 
vechi. Mânuţele-i catifelate nu vă amintesc de ghearele ascunse 
în teacă ale pisicii? El recomandă tuturor mila, dragostea pentru 
aproape, dar, de fapt, dragostea faţă de persoana sa, fără a ţine 
seama că lumea, pentru moment, îl crede dar că, după o matură 
chibuzinţă, nu mai poate fi înşelată. 

Atunci Isabella replică surâzând: 

— Nu judecă pe alţii, Lelio, dacă nu vrei să fii judecat. 

— Acestea sunt vorbe sfinte care trebuie înţelese de-a fir-a- 
păr, deşi, în diferite cazuri, ar trebui să se renege experienţa şi 
viaţa; şi-apoi, am dreptul să judec fiindcă nu mă opun să fiu la 
rându-mi judecat. 


Şi Lelio a avut dreptate, dovadă un fapt sângeros. 

Cronicile povestesc cum căpitanul Francesco di Antinori, 
trebuind să ducă o scrisoare Eleonorei di Toledo, soţia lui Piero 
dei Medici, o scrisoare de dragoste din partea cavalerului 
Antonio Antinori, fratele său, exilat la Ponteferraio din pricina 
acestei iubiri, după ce a aşteptat prilejul ca Don Piero să iasă cu 
garda sa, a urcat repede în Pallazzo Vecchio. In- dreptându-se 
către camerele Donei Eleonora care atunci locuia în încăperile 
ce dădeau în Piazza Grano. La poartă, ceru îndată permisiunea 
să treacă. Portarul însă avea poruncă să nu lase nicio fiinţă să 
pătrundă la Dona Eleonora, pentru că doamna era ocupată cu 
pieptănatul şi găteala capului. Căpitanul insistă, spunând că era 
vorba de un lucru foarte important şi că nu-l priveau pe el 
aceste ordine, deci să i se îngăduie să intre sau cel puţin să fie 
anunţată doamna. Portarul se arătă neînduplecat: doamna 
ordonase să nu fie îngăduit nimănui să intre timp de un ceas, şi 
cum cele şaizeci de minute nu se irosiseră, nimeni nu putea 
trece şi altă cale nu era. 

Căpitanul începu să se plimbe în sus şi-n jos prin anticameră, 
pufnind de nerăbdare şi plictisit de acel du-te-vino ca limba unei 
pendule, şi văzu că blândul Caccino stătea şi aştepta o 
audienţă. Schimbând câteva cuvinte cu el şi părându-i a fi 
numai bunătate şi, mai ales, îndrăgostit de Dona Eleonora, pe 
care o numea stăpâna sa adorată şi virtuoasă, vorbind cu un aer 
de umilinţă şi cu lacrimi în ochi, căpitanul, imprudent, îi 
încredinţă scrisoarea recomandându-i să bage bine de seamă şi 
să nu o încredinţeze altcuiva, ci s-o depună numai în mâinile 
Donei Eleonora. 

Abia plecase căpitanul, că muzicianul ascunzându-se în firida 
unei ferestre, în dosul perdelei, deschise scrisoarea cu rea 
credinţă, luă cunoştinţă de zvonurile ce circulau ca o bănuială 
generală, adică dragostea cavalerului cu principesa. In speranţa 
unei bune recompense, se duse de-a dreptul la marele duce, 
căruia, duj) ă ce îi ceru iertare cu mare umilinţă că a deschis 
scrisoarea, îi dădu misiva, scuzându-se că a făcut acest lucru 
numai dintr-un nemărginit respect pe care îl poartă demnităţii 
preastrălucitului său domn şi stăpân. 

Citind, marele duce se schimbă la faţă, iar după ce termină de 
citit, o împături încet şi, cu linişte prefăcută, după ce o puse în 
sân, cu o voce surdă, aşa cum îi era obiceiul, de 


i se dusese vestea că vorbea puţin, spuse: 

— Muzicianule, eu văd aici patru vinovaţi: cavalerul Antinori, 
cel care a scris scrisoarea, căpitanul Antinori, care a adus-o, 
Eleonora, care trebuia s-o primească, şi tu, care ai deschis 
scrisoarea. Pleacă! Şi fiecare îşi va primi plata pe care o merită. 

Isabella, din fire şi prin excelenţă o femeie deosebită, tristă 
datorită întâmplărilor din viaţa ei, nebănuind nimic, adăugă 
imediat: 

— Cine mă iubeşte trebuie să înceteze cu aceste bănuieli 
lipsite de rațiune. După părerea mea, sunt dezonorante şi 
nedrepte şi, mai ales, dau în vileag o fire înclinată către 
blestemâăţii. Toţi avem dreptul să fim judecaţi după fapte. Tu, 
dragul meu Lelio, să faci în aşa fel, încât să ai întotdeauna inima 
mai bună decât mintea, şi-atunci viaţa îţi va |iwi ea îfjarpsţân 
nefericită decât a altor fii ai lui Adam. Aoum vino şi învaţă 
canţona acestui nepreţuit roman. Cum crezi tu că omul care a 
fost în stare să conceapă aceste note duioase poate să aibă un 
suflet atât de veninos? 

lată un fel de a judeca oamenii! 

Luând în mină partitură şi spunându-i lui Lelio, care se 
împotrivea, să-i stea alături, începu să-i arate unde trebuie să 
pună stavilă vocii şi unde să o lase să răsune în voie sau unde 
să o unduiască în triluri melodioase; în sfârşit, toată iscusinţa 
unui muzician subtil. Dar Lelio lua seama mai mult la mâinile 
atât de albe decât la note; şi mai mult decât la mâini, la chipul 
îngeresc pe care muzica îl însufleţea; şi privinr! — O în extaz, nu 
înceta să o acompanieze pe Dona Isabella, dar cu câtă strădanie 
îşi păstra suflarea vieţii! 

Şi Isabella îi spunea: 

— Mergi, mergi mai departe! 

Şi el. Căznindu-se să facă auzit un firicel de voce, după o clipă 
tăcea din nou, şi Isabella din nou îl dojenea: 

— De ce te-ai oprit? 

Şi tot aşa alternau mustrările şi tăcerea. 

Lelio, îndemnat de dorinţa dragostei, îşi apropia fata de cea a 
ducesei; şi adesea se întâmpla ca un cârlionţ al părului ei negru 
strălucitor să-i atingă obrajii; atunci tânărul tremura tot şi ochii i 
se umpleau de o lumină minunată şi de lacrimi; buzele fierbinţi i 
se crispau; părea bucurie, dar era durere. Şi-apoi obrazul (lucru 
ciudat!) în locul unde fusese atins de şuviţa de păr se colora 


dintr-o dată în roşu-aprins, ca şi cum 

i s-ar fi aplicat acolo o placă de metal incandescentă, şi in- tr- 
atit îl chinuia voluptatea pe tinărul paj, încât nu mai putea să 
îndure; dar, revenindu-şi întrucâtva, relua exerciţiul, aşa cum 
vedem că face fluturele, mânat de instinct, când se încă- 
păţânează să alerge în jurul flăcării care-l arde. 

Şi aşa, fără să bage de seamă cum fuge timpul, personajele 
noastre zăboviră mult împreună, până când ducesă, ridicând 
ochii din întâmplare, văzu dinainte-i pe Messer Troilo Orsini. 

Troilo era palid. Ochii sub sprâncenele negre şi zburlite 
aruncau scântei că ai unui animal gata de atac. Mâna dreaptă şi- 
o ţinea la piept, vârâtă în haina de catifea neagră, iar stingă, în 
şold, strângea pălăria cu boruri largi, împodobită cu pene negre, 
şi stătea atât de nemişcat, că ai fi putut crede că-'i neînsufleţit. 
Isabella, fără nicio umbră de bănuială, susţinu această privire 
sinistră şi nu-l luă în seamă, zicând cu dezinvoltură: 

— Fiţi binevenit, Messer Troilo, şi luaţi parte la bucuria mea: 
iată că am descoperit în acest tânăr o nouă calitate; cântă ca un 
înger şi eu îmi propun să-i cultiv vocea ca să ajungă la 
desăvârşire şi, întorcându-se acasă, să-i facă o mare bucurie 
mamei sale iar el să fie desfătarea nobilelor doamne din Fermo. 

Şi Troilo: 

— Dumneavoastră reînnoiţi nedreptatea lui Amerigo Ves- 
pucci pentru că eu am descoperit înaintea dumneavoastră că 
acest copil, cu stăpânirea de sine pe care o are, va reuşi mai 
mult decât altul să fie un minunat muzician. 

Lelio simţi înţepătura duşmănoasă şi se înroşi la faţă, dar 
tăcu. 

— Doamnă ducesă - urmă Troilo - am a vă spune lucruri care 
nu sunt fără importanţă: vă rog să îngăduiţi a mă asculta. 
Pajule, ia acestea, pune-le în camera mea şi ai grijă să nu vii 
înainte da a fi chemat. 

— Cu tot respectul ce vă port, Messer Troilo, eu mă aflu aici în 
serviciul preastrălucjtei ducese, doamna mea; de aceea, dacă 
domniei sale nu-i place să mi-o ceară, vă rog să îngăduiţi a nu 
mă mişca de aici. 

De data aceasta, fu rândul lui Troilo să se aprindă la faţă şi, 
pe când se pregătea să dea un răspuns aspru, Isabella interveni 
pe loc şi spusei 

— Lelio, dă-i ascultare lui Messer Troilo. 


Atunci Lelio luă spadă, mănuşile şi pălăria şi, închinân- du -se 
mai întâi în semn de respect, se îndreptă încet spre uşă. 

— Pajule - îi strigă din urmă Orsini - ţine spada mea cu 
amândouă mâinile; e grea şi s-ar putea să cazi. 

Lelio, trăgând fulgerător spada din teacă şi învârtind-o repede 
în jurul său, cu voce sigură de sine şi fără a se opri din drum, 
răspunse: 

— Fiţi fără grijă, Messer Troilo, inima şi vigoarea îmi ajung ca 
s-o ţin cum se cuvine unui gentilom împotriva oricărui cavaler 
de onoare; înţelegeţi, împotriva oricărui cavaler... 

Şi nu s-a auzit dacă a mai adăugat şi alte vorbe pentru că se 


îndepărtase. 

— lată cum - vorbi dispreţuitor Troilo, închizând uşa de la 
sală. — Uşurinţa ta condamnabilă adună În juru-ţi o cunună de 
insolenţi. 


— Insolenţi? Încă n-am băgat de seamă până acum; doar 
câţiva ingrati, Troilo... 

Şi, aşezându-se alături, începură să vorbească în şoaptă, dar 
agitat, despre fapte şi bănuieli, şi purtau această convorbire fără 
plăcere, fără bunăvoință, fără un sentiment duios, ci cu 
mustrări, cu ură, cu frică, întrucât providenţa rân- duise în 
hotărârile sale veşnice ca omul vinovat de crimă să nu fie vesel 
niciodată. 

Acum vreau ca cititorii mei, sau mai precis cititoarele mele. 
Să cunoască cei trei ani care au trecut din ziua când aceştia doi 
şi-au jurat dragoste eternă, dragoste care nu ar fi trebuit să ia 
naştere niciodată; şi în dragoste, trei ani înseamnă multe 
eternităţi. 

Eternitate! Gândiţi-vă puţin dacă este o concepţie sau un 
cuvânt care să convină bărbatului şi, mai ales, femeii | 

Contractele de dragoste încep, de obicei, bilateral ş: adesea 
se termină unilateral. Cel mai bine este, dar se întâmplă rar, ca 
să se desfacă la un termen fix, cu consimţământu! Reciproc. 

Contractele de dragoste mai au că specific şi faptul că, în timp 
ce la mutări, cumpărări, închirieri şi la altele, contractantul, 
înainte de a se obliga, vrea să cunoască avantajul său în 
legătură cu preţul, cu inventarul, cu accesoriile, pro- cedând cu 
prudenţă ca să nu fie luat pe nepregătite; aici itisă se pun 
condiţii la urmă şi se iau obligaţii fără să se gin- dească, uimind 
să se socotească şi să se inventarieze lucruril: consumate când 


va fi nevoie. 

Şi această zi a inventarului, nespus de tristă, sosise şi trecuse 
şi pentru Isabella, şi pentru Troilo, şi la această 013 cine ştie de 
ci te ori îl elaboraseră! 

Adevăratul Istoric totuşi ne sfătuieşte să arătăm că femeia 
avusese mari pagube, fapt care contribuise mult la înstrăinarea 
sufletelor. Într-adevăr, în ea sălăşluia înflăcărare” pentru artele 
pure şi pentru ştiinţă, pentru plăcerea ştiinţei inteligenţă 
ascuţită şi un entuziasm nemăsurat; infinită bunătate, milă şi 
compasiune, purtări alese, distincţie feminină şi desăvârşită 
gentileţe. 

Rămâne sentimentul dragostei: n-aş vrea să spun că i-ar fi 
lipsit puterea de a iubi, pentru că nu ar fi adevărat, dar ea însăşi 
era deziluzionată, confundând năvala imaginaţiei cu necesitate 
de neînvins a inimii; şi cum nu cunoaştem nimic mai eteric ca 
fantezia, nici ceva care să se evapore mai repede, aşa şi dânsa 
se arăta de multe ori nu numai mirată, ci chiar înspăimântată, 
simțindu-se indiferentă faţă de oamenii şi de lucrurile pentru 
care, mai înainte, i se păruse că îi aide inima. 

Cât de fericită ar fi fost dacă natura şi arta ar fi pus la unison 
mintea sa cu inima sa! Profesori serioşi şi învățături solemne nu 
i-au lipsit, dar cum ştim că între preceptele ce propovăduiesc 
severitatea şi cele ce te îndeamnă spre uşurinţă, e mult mai 
plăcut să le alegi pe acestea din urmă, nici nu se mai pune 
întrebarea ce preferi când trebuie să alegi între învăţăminte 
severe şi exemple uşuratice. 

În casa părintească o înconjuraseră pilde dintre cele mai 
jpele_n? Rapufe nenorocita, au pedepsii prin fea, ltju mai" iievT- 
'fesvâtă dintre toţi, greşeli şi urmări ale greşelilor pentru care 
fraţii ei ar fi trebuit să îndure pedeapsa. 

În adevăr, diferitele cronici pe care le-am cercetat ajung la 
aceleaşi concluzii; iată una dintre ele: 

„Şi fiecare spunea că mai întâi trebuia îndreptat principele 
Francesco şi ceilalţi fraţi ai ei, care se serviseră de dânsa pentru 
a-şi ascunde capriciile cu alte doamne nobile din oraş, dueând-o 
în toate nopţile afară din casă, îmbrăcată ca bărbat şi 
pretinzând aipoi că ar fi fost o sfântă “. 

Cu toate acestea, Isabella poseda sau, mai bine zis, era 
stăpânită de ceea ce se cheamă temperament poetic; avea o 
inimă caldă şi o imaginaţie înflăcărată, asemenea unui cal lăsat 


fără frâu de un cavaler furios: situaţie plină de evenimente 
funeste... 

Şi Troilo, cum apărea el în ziua inventarului? 

Troilo, cel cu faţa palidă, cu sprâncenele zbârlite, cu privirea 
de animal de pradă. 

Dacă examinăm persoana, ca să spunem adevărul, puţini 
cavaleri în Italia s-ar fi putut compara cu el, într-atât era de bine 
făcut, frumos la chip, încât artişti renumiţi îl rugaseră să le fie 
model, din care cauză nici nu se poate spune cât era de 
mândru. Obişnuia să poarte părul tuns, obrajii bine raşi, mustăţi 
şi barbă, şi fiindcă auzise spunându-se că Alexandru cel Mare 
înclina puţin capul către umăru! Drept, el, ca să nu fie mai 
prejos, îl imită. Se îmbrăca în haine de stofă sau de catifea, 
întotdeauna negre; de cele mai multe ori, supărat şi gânditor; 
vorbea rar; nu pentru că s-ar fi considerat un povestitor puţin 
valoros, ci, dimpotrivă, se socotea mai presus decât Cicero, dar 
era tăcut din fire. Şi când discuta, lumea observa prea puţin că 
ar fi fost un om de spirit sau un gânditor subtil asupra 
problemelor umane; iar dacă se lăsa prins de o discuţie prea 
lungă, atunci ieşea în vileag goliciunea lui sufletească, aşa cum 
spuneau bătrânii că: trăinicia vasului se cunoaşte după sunet. 

Şi cum şi cerurile lăsaseră să alunece asemenea cap pe 
asemenea umeri, era o problemă la care nu puteai găsi răspuns, 
aşa, imediat. Sigur este că ar fi dus la disperare pe cei ce s-ar fi 
gândit să deducă pasiunile şi concepţiile sale, după aspectul 
exterior. 

Altfel, era curajos ca oricare gentilom al timpului său şi mai 
crud ca toţi. In ciocnirile sângeroase dintre baroni, ciocniri ce 
făceau faima proastă a străzilor Romei, el era totdeauna primul 
la provocare şi ultimul la retragere. Se născuse puternic şi se 
lupta cu vigoare, cu toate că trădarea îi era idealul în acţiunile 
sale şi eroul său preferat era acel faimos Alfonso Piccolomini, 
jefuitor la drumul mare, pe care Ferdinando de Medici l-a scăpat 
de spânzurătoare, pe când era cardinal. Şi când a devenit mare 
duce. L-a pus în furci”. 


4 In ziua de 16 martie a fost spînzurat în închisoare Alfonso Piccolomini. Dar despre acest bandit sînt multe 
de spus. Domnul Alfonso a! domnului Piccolomini. un nobil dm Siena. bogat în bani şi In noroc, ca unul. ce era 
domn şi castelan şi avea bunuri din care scotea venituri mari şi rente, începu din copilărie să dea semne de 
răutate şi. ca băieţnndru, se deda la fapte rele, şi se complăcea a fi şelul tîlharilor şi se fălea precum că are 
mulţi duşmani şi că se ştie prvit şi temut de toţi pentru bravură şi isteţime, iar pentru faptul că a pus să fie 
omorît cînd unul. cînd altul, a trebuit så se retragă de frica iustiţiei într-un castel al său lîngă Ancona. unde a 
locuit cîtva timp Dar înclinările lui nelegiuite şi sîngeroase nu-1 lăsau să stea lenevind Inlăuntrul unui 


Dar în bătălii unde iscusinţa preţuieşte mai mult decât 
sălbăticia, sau una este temperată de cealaltă, atâta 
atâta incapacitate, că nu i se putuse încredința niciodată 
comanda, în calitate de colonel de infanterie; şi nici în 
afaceri de coirerţ n-a reuşit mai bine, pentru că, uneori, 
cu o tăcere nepotrivită, trezea suspiciuni, alteori, prin 
flecăreală, ceea ce era şi mai nepotrivit, provoca 
disprețul, din care cauză renunţară să-l mai folosească 
şi-l ţinură ca pe o corabie de gală - podoabă aurită şi 


castel, aşa că se făcu tîlhar şi, cu 300 de oameni, pe timpul papei Grigore al XIV-lea, în provincia 
Marca, a omorît mulţi bărbaţi şi multe femei, cu o cruzime nemaipomenită ; prăda şi schilodea 
animalele, dădea foc caselor şi grînelor ; apoi trecu în cîmpia Romei, fâcînd acelaşi lucru, şi unde 
rămase mai multe luni la ţară, prădînd şi omorînd călătorii. Silinţele Romei de a-1 prinde au fost 
fâră rezultat pentru că, fiind cu ochii în patru şi cunoscînd perfect cîmpia, dacă auzea că cei care 
vin să lupte împotrivă-i erau Sn număr mai mare ca oamenii săi şi vedea că nu poate să reziste, 
se retrăgea în locuri sigure sau, dîmpotrn'â dacă erau în număr mai mic, îi aştepta în locuri 
avantajoase p.entru el şi astfel îi obliga să se întoarcă la Roma, fără reuşită sau cu pierderi mart 


De aceea, pentru un rău mai mic şi pentru a scăpa împrejurimile Romei de această 
calamitate, papa, datorită stăruinţei lui Sig. lacop<” la cererea cardinalului Francesco de 
Medici, fu determinat să-l dezlege de excomunicare, dar cu aceste cuvinte: 

«Cardinalul de Medici a scos de sub furci un om care odată va fi splnzurat". 

Aceste vorbe au fost o adevărată profeție, pentru că acelaşi cardinal de Medici, devenit 
Mare Duce al Toscanei, a ordonat să lie spinzurat, aşa cum se va arăta. 

Alfonso, dezlegat de excomunicare, petrecu cîteva zile la Roma, în mare josnicie, cu toată 
iertarea papei ; dar inînat de firea sa ne- astîmpărală şi nemulţumit să trăiască civilizat. îşi reluă 
viaţa ticăloasă în 1589 şi, după ce strinse o bună parte din oamenii săi, se întoarse la ţară şi 
reîncepu blăstămăţiile ; şi, atacîrd cu ai săi statul florentin, prădînd şi dovedindu-se duşman în 
loc să fie supus, îl obligă pe marele Duce Ferdinando. fostul cardinal de Mediei, să trimită după 
el pe Sig. Camillo del Monte, cu un număr de o sută de cai şi cu 
o mie de soldaţi, cu învoirea de ]Ja papă de a-1 putea urmări chiar pe teritoriul Statului Biscricii 
şi pină la zece mile de poarta Romei. 

Astfel stînd lucrurile, numitul Sig. Camillo se luptă cu Alfonso, omorînd şf împrăştiind cea 
mai mare parte din oamenii lui ; dar acesta scăpă, cu vreo ciţiva. şi ncputfnd să se retragă la 
vencţieni îi nici la ari principi din Italia, fiind respins de toţi ca duşman comun şi ca devastator 
public al drumurilor şi nefiind în stare să reziste la atîla presiune, rămas doar cu cîţiva oameni, 
se dcgiliaă în haine de cioban şi se duse ia casa unui locuitor roman, între llomagna şi Statul 
Florenței. Dar aeoîo fu recunoscut de oamenii Marelui Duce, şi fu expediat cu o puternică 
escortă de soldaţi, cărora li s-a predat in mod laş. 

Dus la Florenţa, a fost ţinut cîteva zile în închisoare şi interogat de mai multe ori ; deşi tară 
tortură, a mărturisit tot ceea ce era de notorietate publică, aşa că, in seara de 15 martie 1590, 
la orele opt, h fost dus la captrlă, unde şeful poliţiei Florenței i-a anunţat osînda la moarte ; fapt 
care nu l-a tulburat, ca unul care ştia bine că o merită, şi nu i-au pus nici cătuşe la miini nici 
butuci la picioare, ca de obicei, ci l-au lăsat să şadă cum îi e voia; şi aşa. apropiindu-se ora 
execuţiei, dovedi o mare laşitate; şi, ca un creştin oe era, se spovedi şi se împărtăşi, fără să se 
roage, dar nu lăsă totuşi să se radă că ar dori să-şi salveze sufletul, aşa cum se aştepta din 
partea lui, şi nici nu dovedi o pocăință sinceră, cum se vede la alţii, şi aceasta ar fi fost 
obligatorie la el, pentru că toată lumea, şi el confirmase, dl prin faptele Ini ticăloase pieriseră 
mai mult de trei sute de oameni, că furase nenumărate bunuri, că devastase şi dăduse loo 
câmpiilor şi caselor. 

A fost sptnzurat in dimineaţa zilei de 16 martie 1590, in jurul orei 13, unde a stat pînă la 
orele 22, apoi a fost ridicat de o companie de soldaţi şi dus la templu şi inmormintat. 

Un castel al său, care era aproape de Ancona, cu un venit de mii de scuzi, intră în 
stăpînirea bisericii, iar alte bunuri ale sale din statul Sienei. care erau destul de multe, intrară 
în patrimoniul Maivlui Duce, cu tot restul averii, din care a întreţinut şi educat o copila, fiică a 
lui Alfonso. rămasă singură, care din ordinul înălţimii sale Sereniîssime, a iot dusă la mînăstirea 


Murate din Florenţa (n.a.). 


nefolositoare pe care venețienii o puneau afară pentru 
sărbătorirea nuntii dogelui cu Teti, Adriatică. Astfel 
sarcinile sale se reduceau la misiuni de protocol, după 
cum stau mărturie cele trei misiuni diplomatice în 
Franţa, unde odată a fost trimis ca să expr'/ne satisfacția 
pentru victoria repurtată de ducele de Anjou, la 
Moncontour, împotriva amiralului 

Coligny; a doua oară când Carlo al IX-lea a condus tfa 
soţie pe a doua fiică a împăratului Maximilian şi, în fine, 
a treia oară, atunci când ducele de Anjou, mai apoi 
Henric al Ili-lea, a fost ales rege al Poloniei. 

Şi totuşi, vanitos cum era, nu înceta să-i amintească 
Isa- bellei nenumăratele sacrificii făcute pentru ea, 
neluând parte la războaie, în care nu ar fi luptat 
niciodată, şi suspinând după victorii, pe care, de 
asemenea, nu le-ar fi repurtat niciodată. 

lubirea lui pentru Isabella a fost huzur; a fost năvala 
sin- gelui tineresc, a fost vanitatea de a învinge o femeie 
atât de frumoasă şi strălucitoare, având o faimă 
binemeritată. Dar se plictisi repede, deoarece formele, 
oricât de frumoase, plac atunci când sunt variate, şi 
inteligenţa doamnei Il umilea şi constituia pentru el mai 
degrabă un motiv de ură decât de admiraţie. 

Nu voi afirma că el ar fi urât-o pe Isabella, dar suporta 
nerăbdător ace] lat, şi cu atât mai mare îi era nerăbdarea cu cât 
îşi dădea seama că nu va putea să se libereze de el şi-l strângea 
irevocabil cu acel nod fatal. 

Insensibil la sentimente nobile, la frumuseţea înconjurătoare, 
la dreptate, la frumos, dacă Isabella declama o poezie a altuia 
sau a ei, îl prindea somnul - injurie teribilă pentru orice poet, iar 
pentru o poetă, o insultă peste măsură de cumplită. Muzica îi 
provocă dureri de cap. Cu toate acestea îl frământa o gelozie 
rece şi fără pasiune, nu pentru că ar fi iubit-o pe Isabella, ci 
pentru că Isabella trebuia să-l iubească pe el şi toţi trebuiau să 
citească la gâtul ei cuvintele care, în antichitate, se obişnuia să 
se graveze pe zgarda sclavilor: „Aparține lui Troilo Orsini”. 

În sfârşit, sosise timpul când ghirlandă de frăsinel şi de 
trandafiri, împletită din iubire, să se schimbe într-un lanţ greu, 
încărcat de remuşcări şi de reproşuri, lanţ ieşit din mâinile 
Furiilor inferni 


CAPITOLUL III 

CAVALERUL LIONARDO SALVIATI 

Fiind mai mult decât mediocru în ce priveşte averea şi 
inteligentă, nu mă simt neimplinit, aeind. De la natură un dar 
aparte fi ales cu care mă simt superior multora, cu atât mai 
vârtos cu cât îmi dau seama că sunt inferior aproape fiecărui 
om, în toate celelalte privințe. 

Acest dar este o predispozitie minunată, aceea de a avea o 
cunoaştere firească a prieteniei... 

Din acest punct de vedere, sunt aproape extaziat de zetti 
inteligenței mele. 

Salviati, Dia/og despre prietenie 

Aşa cum poeţii îşi imaginează o fecioară tristă pe malul unei 
ape, rupând petalele unui trandafir, lăsându-le în voia curentului 
şi oontemplând unda care le duce cu ea, aşa şi Isa- bella, cu 
obrazul sprijinit în palma dreaptă, cu ochii închişi îşi depăna 
amintirile scumpe, dusv. De fluviul timpului. Unde era 
nevinovăția? Unde erau afecțiunile tinereţii? Unde senina 
puritate a sufletului? Arboreie vieţii, care într-o zi îi apăruse atât 
de vesel, împodobit cu frunze veşnice, acum era îngrozitor de 
golaş. Şi puţinele frunze rămase foşneau uscat şi gata să se 
desprindă la prima răsuflare ce vine dinlăuntru. 

Dintre fiicele lui Cosimo, a rămas doar ea singură; Maria a 
pierit la şaptesprezece ani din pricina unei iubiri; Lucrezia, 
pentru aceeaşi vină, a dispărut din lume la douăzeci şi unu. 

Dragostea a fost pentru femeile din Casa de Medici o călăuză 
molipsitoare şi însângerată. / 

Acel tinerel scump, Don Garcia, pe care îl iubise atât de mult, 
o părăsise, şi acum nu reuşea să se gândească la el fără ca 
imaginaţia să nu-i aducă în prezent chipul lui de înger, care 
parcă ar vrea să-i vorbească, dar nu poate,» şi se străduie să 
facă semn cu capul, şi părul năclăit de sângde care-i acoperă 
faţa frumoasă. 

Şi acest gând, numai Dumnezeu ştie cât îi sfâşie inima! Şi cu 
toate că zvonul tragediei acesteia îi ajunsese la ureche, sufletul 
ei îngrozit refuzase să creadă că este adevărat. 

Tatăl ei, Cosimo, care, faţă de ceilalţi fii, era, fie aspru, fie 
crud, faţă de ea se arătase binevoitor şi se despărţise de lume 
când încă nu era bătrân şi, murind, îi lăsase ca semn vădit al 
preferinţei sale şapte mii de scuzi, un palat, trei mii de scuzi 


asupra Pisei, grădini şi locuinţe la Florenţa şi bijuterii care 
valorau cât un tezaur, dar toate aceste bunuri nu i-au folosit să 
aibă un prieten faţă de care să-şi uşureze inima, să se 
sfătuiască. 

De cardinalul Ferdinando nu putea fi vorba, întrucât el plecase 
foarte tânăr de acasă şi, fiind obligat să locuiască la Roma. 
Acolo îi erau şi inima, şi gândurile, iar dacă se gândea acasă, o 
făcea fie din orgoliu, fie din grija pentru măreție, faţă de care se 
arăta nespus de zelos, aşa cum în decursul timpului, după ce a 
acceptat tronul Toscanei, şi-a ales ca stemă pe regele albinelor, 
cu motto-ul: „Majestate tantum’ “. 

Şi Isabella era îndreptăţită să-l considere prea puţin iubitor, 
pentru că ea favorizase în trecut dragostea lui Francesco pentru 
Bianca, dar, dându-şi seama că această pasiune prindea 
rădăcini adânej şi ar fi putut provoca dezastre, a încercat să 
repare acea greşeală, împotrivindu-se din răsputeri acestei 
legături. Fapt care i-a pricinuit lui Don Francesco o cumplită 
supărare, Isabella atrăgându-şi ura lui adâncă, precum şi 
răzbunarea Biancăi, ceea ce nu a avut drept urmare nici redo- 
bândirea dragostei din partea cardinalului Ferdinando, şi mult 
mai puţin dragostea reginei Giovanna, cumnata sa. Giovanna, o 
femeie foarte credincioasă, dar totuşi femeie, era umilită în cele 
mai duioase sentimente de soţie, de mamă şi în demnitatea sa 
de vlăstar regesc, văzând că-i pusr mai presus de ea, fiică a 
împăratului şi regină prin naştere a Ungariei şi Bee- miei, o 
aventurieră venețiană, acea Bianca. Şi zbuciumul, care 
neîncetat îndurera sufletul Giovannei şi îi măcina sănătatea, o 
împinse în cele din urmă la răzbunare în aşa fel, încât, într-o 
seai'ă, trecând pe puntea de la Santa Trinită şi întilnin- d-o pe 
Bianca, porunci lacheilor să oprească trăsura şi s-o arunce pe 
rivală în fluviul Arno. Şi dacă nu era contele Elio- doro Bastigli, 
un om într-adevăr de treabă, care să o facă să se gândească cât 
de nepotrivit era acel gest pentru o regină şi o creştină, 
adăugind că, dacă s-ar încrede în Dumnezeu oâerindu-i chinurile 
în contul păcatelor, aceasta ar fi fost ultima zi a Biancăi, 
întrucât servitorii se şi pregăteau să o înhaţe. Totuşi sărmana 
femeie nu putea să se stăpânească şi ura de moarte pe oricine 
contribuise la înstrăinarea soţului său. Şi printre aceştia, 
părându-i-se, şi nu pe nedrept, că cea dinţii ar fi fost Isabella, 
din această pricină, precum şi datorită faptului că Giovanna nu 


numai că era diferită, dar cu desăvârşire opusă Isabellei în ce 
priveşte spiritul, voinţa, felul de a acţiona, studiile, nu există 
rău, oricât de mare, pe care Giovanna să nu i-l dorească din 
inimă cumnatei sale; şi pentru că, oricât s-ar fi spovedit şi căit, 
slăbiciunile firii omeneşti sunt mai tari, ea ajunsese să o urască 
pe Isabella mai mult ca oricând. 

De Don Pietro, al treilea frate, stăpânit de viciile cele mai 
dezonorate, care-şi uitase nu numai demnitatea-i de prinţ, dar 
chiar şi aceea de fiinţă umană, nici nu putea fi vorba. 

Vai, în atâta restrişte, se afla singură! Nimeni nu putea s-o 
ajute cu un sfat. În clipa aceea o frământau gânduri pline de 
amărăciune, gânduri care, o dată cu o cută pe frunte, lasă şi o 
rană în inimă, pe care numai cerul o poate vindeca, şi doar 
moartea poate aduce uitarea. 

Lelio, deschizând uşa camerei, anunţă: 

— Preastrălucitul cavaler Lionardo Salviati doreşte să vă 
salute, doamnă. 

— Lionardo Salviati? Exclamă ea şi, stăpânindu-se, adăugă 
pentru sine: Desigur cerul mi-l trimite. 

Şi Lionardo fu introdus cu ceremonialul de rigoare. 

Nu ştiu ce ar trebui spus: arta ar vrea ca eu să pun să 
vorbească imediat aceste două personaje şi m-ara străduit să 
inventez un dialog viu, vesel şi sincer din care să nu lipsească 
nici căldura povestirii. 

Tot ceea ce în povestiri sau în drame împiedică acţiunea să 
evolueze grabnic către sfârşit este considerat o greşeală; 
diferitele părţi au rolul de a contribui la deznodământ asemenea 
unei linii drepte, care, după cum ştim, constituie drumul cel mai 
scurt între două puncte. Şi celor care ar fi putut să uite acest 
lucru, le-o amintea acel om cumsecade, Guizot, atunci când, 
fiind ambasador la Londra, nu a vrut să se graveze pe argintăria 
sa alt blazon decât o linie dreaptă, cu motto-ul: /inea recta 
brevissimaldin care pricină a fost supranumit Cato francezul, iar 
la Pariş, privitor la aceasta, el a spus: „Nu vi se pare că în Franţa 
se dobândeşte ieftin denumirea de Cato “? 

Din partea mea, nu pot decât să repet că cine gândeşte aşa 
are dreptate; dar nu mă pot abţine de a nu comite şi eu păcatul. 

De câte ori nu vi se întâmpla. Distinsele mele cititoare. Ea să” 
vedeai ce este bine, şi totuşi să vă hotărâți pentru mai rău. Şi- 
apoi. Eu încep să îmbătrânesc şi bătrânii dau sfaturi ţnţelfitfţHT- 


Mal illglt, atunci când sensibilitatea mea consimţea Stf exipună 
acestea sau alte întâmplări, cu ajutorul povestirii dramatice, eu 
plănuiam că. Având călăuză o asemenea pricepere, să fac 
cunoscute lucruri importante cu privire la persoane şi la epoci 
asupra cărora să se reverse povestirea mea. 

Într-adevăr, au mă adresez tuturor, dar la cea mai mare parte 
dintre dumneavoasti”, amabilele mele cititoare: cine v-ar da 
asemenea informaţii dacă n-aş fi eu? 

Acum că suntem în familie, mărturisiţi fără înconjur dacă 
dumneavoastră aţi avea timp şi răbdare să extrageţi din 
tomurile „În folio “sau „în quarto “, de unde le-am extras eu, 
volume grele şi pline de molii care ar murdări eleganța 
mănuşilor dumneavoastră imaculate, cu o urmă de praf la fel de 
oribilă ca şi o pată de sânge pe şoldul lui Adonis. 

Permiteţi-mi deci să povestesc după priceperea mea; şi să-mi 
fiţi cât de cât prietene, după cum eu mă declar cu totul al 
dumneavoastră şi pe cât îmi va sta în putinţă vă onorez 
închinându-vă rodul minţii mele. 

S-ar putea să nu vă plictisesc, şi totuşi, dacă aş greşi, 
remediul stă în priceperea dumneavoastră; dumneavoastră 
puteţi face, aşa cum. Într-un caz asemănător, vă sfătuia Lo- 
dovico Ariosto: 

Cine vrea pcate să parcurgă trei sau patru file, 

Fără să citească niciun vers... pentru că, din acest motiv, 
istoria nu va rămâne mai scurtă sau mai puţin limpede. 

Cine era, aşadar, acest măreț Messer Lionardo Salviati şi de 
unde venea? 

Messer Lionardo era fiul lui Giovanbattista di Lionardo 'Salviati 
şi al Ginevrei di Carlo di Antonio Corbinelli. Familia sa a fost 
adesea duşmana Medicilor. Cardinalul Salviati a luat parte la 
conjuraţia Pazzi pentru a-i nimici definitiv pe Medici. Planul a dat 
greş şi el a fost spânzurat la ferestrele Palatului Signoriei. 

Această întâmplare nu a stricat de loc bună prietenie şi cu 
atât mai puţin rudenia dintre familii. Un Salviati a tost ginerele 
lui Lorenzo Magnificul, cumnatul papei Leon al X-lea şi strămoşul 
Marelui Duce Cosimo, născut din Maria Di lacopo Salviati, aşa că 
Lionardo se putea considera rudă cu Isabella. 

Lionardo (cu toate că pe-atunci nu se prea spunea, dar acum 
se poate prea bine aduce la cunoştinţă), avea doar doi ani mai 
mult decât Isabella şi fuseseră crescuţi împreună, aşa încât 


acesta îi purtase şi îi purta încă o afecţiune puternică, nu altfel 
decât pentru o soră ori pentru o rudă de sânge. 

Înzestrat cu o fire nobilă şi având o constituţie delicată, s-a 
deprins anevoie cu durele exerciţii cavalereşti, aşa că s-a 
dedicat cu totul studiilor de literatură şi de filosofie. 

Pe faţa-i palidă, cu o barbă rară, sta întipărită o expresie 
tristă. Nu era prea voinic, totuşi avea o voce destul de puternică 
şi o rostire limpede şi suavă, încât atrăgea atenţia. Şi felul lui de 
a vorbi, fiind mai degrabă al unuia care se roagă decât al unuia 
care porunceşte, punea stăpânire pe urechile şi pe inima celui 
care îl asculta povestind. 

Marele Duce Cosimo l-a învestit, în 1569, cu titlul de Cavaler 
al Sfântului Ştefan, şi el, fiind prea puţin obişnuit să vadă 
lucrurile dincolo de aparente, purta cu devotament crucea roşie 
pe piept, convins că fondatorul nu avusese alt scop decât acela 
de a libera sfântul mormânt din mâinile clinilor (pe-atunci aşa li 
se spunea turcilor, dintr-un prost obicei, iar ei, la rândul lor, ne 
plăteau cu vârf şi îndesat). 

Lionardo, născut pe vremea când soarta Republicii era 
îngropată, crescut la curte, rudă cu principele şi bine văzut de 
el, nu avea încă, adunate în suflet, cuvintele arzătoare av? 

lubitorilor de libertate, dintre care o parte rătăceau Intr-un 
exil nefericit, iar o altă parte se stinsese fie de moarte naturală, 
fie de securea justiţiară, fie de pumnalul asasinului. Ba mai 
mult, auzind din copilărie că aceia sunt înfieraţi ca nişte bârfitari 
ticăloşi care pescuiesc În apă tulbure, şi că sunt duşmani 
primejdioşi ai Florenței, îl considerase într-adevăr pe Cosimo | ca 
liberator al patriei, protector preacre- dincios şi susţinător al 
salvării Florenței, om de înaltă valoare care merita să fie 
comparat mai mult cu cei antici decât cu cei moderni. Dacă mai 
adăugăm că vanitatea lui de scriitor a fost pe deplin satisfăcută 
de Cosimo, care se părea că „într-adevăr îi iubeşte pe cei dotati, 
dovedind aceasta mai ales cu vorba decât cu fapta; dat fiind că 
totuşi erau câţiva şi din aceştia, deşi niciunul nu a fost ajutat de 
el, onorat sau înălţat, decât foarte puţin”. p 

Şi, într-adevăr, când Lionardo a recitat oraţia In lauda 
Încoronării sale, fără a lăsa să se vadă că se bucură, îi spuse că: 
„printre alte lucruri pentru care îi era scumpă demnitatea 
primită, se număra această atât de demnă şi înaltă orație “- ca 
şi cum Cosimo, care nu credea în nimic, ar fi fost un om căruia 


să-i pese de asemenea trăncăneli; dar o făcea pentru a-şi 
dobândi faimă la un preţ ieftin şi pentru că ştia cum sună 
proverbul florentin cu privire la cât preţuieşte laudă în gura 
literaţilor, care, dacă adesea aruncă vorbe în vânt, cel mai 
adesea se hrănesc cu vânt. 

Şi desigur că nu a fost vina lui Lionardo dacă Marele Duce nu 
a rămas vestit în amintirea urmaşilor datorită scrierilor sale, cu 
toate că el nu a scăpat niciun prilej de a-l ridica în slăvi pe 
Cosimo, elogiindu-l în fel şi chip. 

Dar cine ar avea curajul sau s-ar simţi îndreptăţit să-i aducă 
reproşuri lui Lionardo Salviati, dacă scriitori iluştri, dintre care 
amintesc numai pe Bernardo Davanzati, căruia traducerea în 
italiană a operei lui Tacit ar fi trebuit să-i fie pildă, dacă nu de 
îndrăzneală cel puţin de pudoare, aceşti scriitori, zic, fără să 
roşească, recitau de pe amvon: 

“Faptele lui Cosimo merită laude divine, deoarece el a cucerit 
principatul, doritor de a face bine tuturor oamenilor şi, fiind 
superior tuturor, este numit cu dragoste de către toţi ceilalţi cel 
mai sfânt şi cel mai drept, şi pentru tăria lui sufletească, 
cunoscută de ai săi ca fiind a unui viteaz din fire, l-au ales în 
mod spontan principe. Pentru blânda şi plăcuta lui stăpânire, 
Siena putea să spună, precum Temistocle, după ce a fugit în 
Persia: „Dacă nu pierdeam, vai mie, aş fi fost pierdută”. 

A restituit tuturor fugiţilor patria şi averile; blând, binevoitor, 
pios, iertător, zelos pentru a asigura provizii oraşului pe timp de 
un an, pentru ca poporul să nu simtă lipsa hranei, veşnic foarte 
preocupat să micşoreze impozitele publice, întotdeauna aplecat 
spre învăţătură şi cultivator inimos al dreptăţii, pe care o iubea 
mai presus decât pe sine însuşi, dovada cea mai convingătoare 
fiind atunci când, în războiul împotriva lui Piero Strozzi, el ruga 
cerul să facă să învingă, nu el, ci acel care avea o minte mai 
bună şi luptă pentru o cauză mai dreaptă.» 

Dacă deci, spun eu, scriitorii care nu-i erau nici rude, nici 
prieteni nu aveau oroare de asemenea enormităţi şi de altele cu 
greu putem să-i reproşăm lui Lionardo că a ignorat sau că a vrut 
să ignoreze şi armele pregătite de Cardinalul Cybo, şi perfidia lui 
Francesco Vettori, a lui Roberto Acciaiuoli, a lui Matteo Strozzi şi 
a celui mai ticălos dintre toţi. A lui Francesco Guicciardini, şi 
teroarea pe care a răspândit-o. Şi noaptea de 8 ianuarie 1537, 
noapte în care Cosimo, prezent între cei menţionaţi mai sus, 


precum şi Alessandro Vitelli, au hotărât să fie ales duce Cosimo, 
şi, la nevoie, să se folosească forţa. Şi în dimineaţa zilei de 9 
ianuarie, în urletele soldaţilor care strigau: „Trăiască ducele şi 
Medicii! “şi sub amenințările lui Vitelli, care jura că, dacă 
senatorii nu se grăbesc să-l aleagă pe Signor Cosimino, vor fi cu 
toţii nişte oameni morţi, a fost ales duce în mod spontan. 

Cosimo îi făgăduise lui Guicciardini că o să se lase condus de 
el; dar, de data aceasta, scrimeurul a fost învins de propria-i 
armă, deşi părea imposibil din partea unui tinerel de 
optsprezece ani. Li mai făgăduise lui Guicciardini că va lua de 
soţie pe una din fiicele lui, dar acesta nu a avut curajul de a-i 
mai aduce aminte şi a murit, copleşit de disprețul celuilalt şi de 
al său propriu. 

Este datoria istoricului (dar eu sunt up sărman povestitor), 
datoria oricărui om cinstit, de a se referi la trăsăturile frumoase 
cu care este împodobită natura noastră umană. 

Benedetto Varchi povesteşte cu generozitate în cartea a 
cincisprezecea a „Istoriilor* sale, ca despre o acţiune generoasă: 
mai întâi ne avertizează că în noaptea alegerii spontane a lui 
Cosimo, printr-o acţiune foarte secretă, s-a ajuns la concluzia că 
acesta trebuie făcut duce cu orice preț, chiar dacă. Ar fi 
trebuit să se folosească forța. Mai departe, Varchi relatează 
despre acel om excepţional, care a fost Palia Rucellai şi care a 
spus cu îndrăzneală că nu mai vrea să fie în republică principi şi 
duci, iar pentru a dovedi că faptele sale 

«oncordă cu vorbele, a luat bila de vot şi, după ce a arătat-o 
le toţi, a aruncat-o în pungă, zicând: 

— Aceasta este hotărî rea mea. 

Apoi, lui Guicciardini şi lui Vettori, care îl dojeniră pen- Wta-u 
fapta sa, arătându-le Qă votul său nu valorează mai mult «Jecit 
„un vot “, le-a răspuns: 

— Dacă voi aţi hotărât să faceţi ceea ce aţi plănuit, nu trebuia 
să mă chemaţi. 

Şi, îndreptându-se spre ieşire, fu oprit de Cardinalul Cy-l|>o. 
Acesta, cu blândeţe prefăcută, îl înspăimântă, arătându-i soldaţii 
care-l înconjurau şi primejdia la care se expunea, dar «cest om 
de valoare, neînfricat, zise: 

— O, Messer Cardinale, am trăit şaizeci şi doi de ani, aşa Încât 
de azi înainte prea puţin rău mi se mai poate face. 


Acestea sunt exemple măreţe care niciodată nu vor fi 
amintite şi nici lăudate îndeajuns! 

Şi de dte ori mă gândesc cum a scris Benedetto Varchi aceste 
rânduri la comanda lui Cosimo, şi i le-a citit şi lui, iar el asculta 
fără să se arate mânios, consider că este absolut necesar să 
trag concluzia că oamenii în stare să spună adevărul Inii par a fi 
mai rari decât principii capabili să-l audă; şi ceea ce este mai 
important e că linguşirile izvorăsc mai + desea din laşitatea 
curtenilor decât din pretenţia principilor. 

lată dt de fericită a fost Siena. 

Din treizeci de mii de suflete dte avea la începutul războiului, 
a rămas cu zece mii; din pricina mizeriei, a bătăliilor şi jafurilor, 
de care ţi se face părul măciucă şi care pot fi găsite de către 
oricine ar dori, în jurnalul lui Sozzini sau în povestirile lui Roffia, 
au pierit cincizeci de mii de ţărani, fără a mai pune la socoteală 
pe cei care s-au refugiat în ţări străine. Ţinutul a rămas pustiu, 
ogoarele au fost lăsate în părăsire, meşteşugurile distruse, aşa 
încât întreaga Sienă era În suferinţă. 

Şi astfel, după cum a spus Tacit, „unde rămâne pustietate, se 
cheamă pace “. 

Scipione Ammirato, poate din conştiinciozitate, pe de o parte, 
nevrând să trădeze realitatea, sau poate de teamă, pe de altă 
parte, ca să nu-i supere pe Medici, din ordinul cărora scria, alese 
calea de a lăsa un gol în istoria sa, asemenea vălului pe care 
Timante l-a pictat pe chipul lui Agamemno: În Sacrificiul 
Ifigeniei. 

Bemardo Segni, dimpotrivă, în istoriile publicate dupi moartea 
sa, a descris această infamie săvârşită asupra Sienei trăgând 
următoarea concluzie: 

„Se predară ducelui”, după ce pierdură tot domeniul Sienei, 
după ee a fost distrusă orice libertate, precum şi viaţi aproape a 
tuturor oamenilor din acea patrie şi din acea provincie. Timp de 
un an s-a abătut de zece ori foamete şi de trei ori li s-au luat 
atâtea merinde oamenilor, încât lumea murea de foame. Şi să 
nu se creadă că numărul morţilor era mic: în timpul foametei din 
1554 au murit mai mult de şaizeci de mii de persoane în oraş şi 
în ţinut. In 1549, grâu) costa douăzeci ţi şapte de lire un sac; în 
1551, treizeci şi două de lire; în 1554, treizeci şi şase de lire şi, 


5 Ducele Cosimo de Medici (n.t.). 


în 1555, patruzeci şi cinci de lire şi doisprezece bani. 

Dacă a fost blând şi milostiv, există dovezi sigure în unele 
extrase din memoriile manuscrise aflate în Bibliotecile Magi 
iabechiana şi Riccardiana’, din care am scos că mai mult de o 
sută treizeci dintre cetăţenii mai însemnați ai Florenței au fost 
declaraţi rebeli în decursul câtorva ani; câţi le cădeau In mână, 
erau spânzurați sau decapitaţi; câte unul era trimis la închisoare 
sau la galeră, după bunul plac, chiar fără nicio vină: mulţi alţii 
erau asasinați şi li se luau bunurile, până yi dota femeilor. 

Pe cele mai multe dintre memoriile în care se implora viaţa 
vreunui rebel, Cosimo însuşi scria cu propria-i mină, Wcurt: 

— Să fie spânzurat“. 

In dteva locuri am dtit că aproximativ o mie de asasini erau 
ţinuţi cu plată, şi nu toţi erau din pleava societăţii, ci In parte 
erau oameni cu rang social. Ducele făcea ce voia şi, lăsând la o 
parte pe fiul său, Don Garcia, niciun istoriograf nu neagă că 
ducele a ucis cu mâna sa pe peruginul Sforza Almeni, 
„îngăduind totuşi - adaugă Aldo Manuzio - că bunurile să 
rămână urmaşilor acestuia, îndeplinind astfel dorinţa celui 
străpuns cu spadă, dorinţă care a fost scrisă pe o hârtie găsită 
în buzunar”. 

Nu vi se pare că aceasta ar fi o trăsătură a unu! 
Principe tinevoitor 7 

Apoi din rugăciunea adresată de Cosimo lui Dumnezeu, 
în lupta lui cu Strozzi, ca Dumnezeu să acorde victoria 
cauzei celei mai drepte, se poate scoate un argument 
favorabil despre adevărata faţă a Lui Co6imo... 

Dar să nu uităm însărcinarea secretă dată episcopului 
de Cortona, trimis în Franţa sub pretextul de a o întâlni 
pe regină, însă de fapt pentru a-i corupe pe servitorii lui 
Pietro Strozzi ca să toarne în paharul acestuia otrava 
adusă de el Sntr-o fiolă, de unde i s-a tras numele de 
episcopul  Dell'Am- pollino, precum şi scrisoarea 
adresată căpitanului Giovanni Orandini. Păstrată în 
Analele XII de la Colombaria, în care citim aceste cuvinte 
cu privire la ordinul de asasinare a lui Strozzi: „Drept 


GListă publicată de Cavalerul Fabbroni : Măsuri leţjixlative anuale, reprodusă In : Viaţa Ivi Cosimo 
de Aldo Manuzio, Ed. din Pisa, 1823 (n.a.). 


7 Povestirile Ammiralvlui, ed. din Flon-nta. 1827 (n.a.). 
8 De la ampolla — fiolă, în limba italiană (ut.). 


care, mergând la Siena. Cu orice chip, fie cu o lovitură de 
archebuză, fie în oricare alt fel vi s-ar părea mai potrivit, 
desfiinţaţi aroganţa acestuia, şi dacă se fă^e acest lucru, 
se poate făgădui zece mii de scuzi, în afară de 
mulţumirile noastre, ridicarea în grad şi mărirea 
salariului”. 

Dar dacă avea atâta încredere în Dumnezeu ca să-i 
mărturisească faptele sale, avea şi mai multă încredere în 
lovitura de archebuză; sau dacă este adevărat că invoca numele 


9 Aldo Manuzio. p 132 Această scrisoare este unica şi ni se pare a fi o întreprindere 
prrtioasă a o reproduce în întregime în această notn 

Prea scumpule şi zelosule, 

Orice principe bun trebuie să dorească trei lucruri în afară de multe altele e primul — a 
păstra onoarea, al doilea ! statul şi al treilea — să ştie a-şi pune la încercare supușii şi să caute 
prilejuri pentru a-i râsolăti şi a-i milui 

Nouă ni se pare că prin venirea lui Piero Strozzi ni s-a dat ocazia sri ne cînd'tn la doua din 
aceste lucruri r 

-  primi'i e că este o mare ruşine ca aces! obraznic să aibă voie să vină la S:cna şi să stea 
cu atîta dezonoare sub ochii noş£ri. din can» ne-am eînriît s5 facem două lucruri în acest scop * 

cel dintii — de a căuta pe orice cale să ne spălăm faţa de această ruşine : 

— a) doilea * de a pune la încercare pe servitorii noştri şi pe prietenii credincioşi, avînd 
astfel ocazia de a-i răsplăti dacă ne slujeso bin în grea”tă afacere 

Cît despre al treilea lucru pe care trebuie să-l dorească un princioe bun acela de a păstra 
statul, nu ne poate trece prin minte c? acesta ar putea fi aăeubit atîta timp cît purtăm no! 
această prijă | lucrurile din acest ounct de vedere, sînt sigure 

De aceea pentru a reali7a intentia noastră şi pentru că sîntem sieur» ->rice persoană are 
un prieten tn care se poate încrede, care, mpreînd la Siena ar putea printr-un mliloc oarecare 
sau cu o lovitură de ori prin alt miîloc ce vi s-ar părea mai bun. să desfiin- 
t”roeanta acestuia încredinţaţi fiind că doriţi din toată inima să ne slujiţi, ne-am şindit să 
vă propunem aceasta şi să vegheat! ca sa eăsitt cel puţin două persoane de încredere, dar am 
vrea să fie străini sau rebeli cu adevărat ori exilați din statul nostru, care »-au angajat la Siena 
ca soldaţi, şi în oricare alt mod care vi s-ar părea mai bun, găsind prilejul, să-l omoare pe 
acesta, fie cu archebuză, fie cu altceva. 

Făcind aceasta, li se poate promite zece mii de scuzi, in afară că vor dobiîndi iertarea 
noastră, înălţarea în grad şi salariul, aşa cum vefi crede de cuviinţă să le promiteţi. 

După aducerea la îndeplinire, pe cuvînt de principe, se va da cin belşug urmare celor 
spuse, fără amin are şi fără nici o îndoială. 

Pentru voi, vă făgăduim, în mod special, să dublăm mai întîi multumirea noastră, apoi tot 
ceea ce doriţi şi consideraţi util pentru onoarea voastră, ştiind că vouă nu este cazul să vă 
oferim bani, pai- tru că, putîndu-vă oferi tot ce doriţi în raport cu marea noastră mulţumire, 
vom putea să vă promitem oricît vi s-ar părea necesar, onorabil şi util. Nu putem să vă 
împovărăm mai mult şi nici să vă spunem cit dorim acest lucru, pentru că, părîndu-ni-se că ne 
atinge onoarea şi considerînd-o mai presus de orice, gîndiţi-vă cît de mult dorim aceasta ; 
deoarece, deşi sînt mulţi ani de cînd acesta are calitatea de exilat politic şi am fi putut să-i 
dăunăm de multe ori dar nu am făcut-o; ori acum, cînd vrea să ne înfrunte cu aroganță şi face 
aceasta sub ochii noştri, acum ni se pare că are aerul de a ie oiensa in onoarea noastră şi de 
aceea dorim să-i punem la încercare pe servitorii şi pe prietenii noştri. Căutaţi deci să găsiţi 
cel puţin doi sau clţi veţi crede de cuviinţă a fi mai buni, mai pricepuţi in asemenea fapte şi 
vedeţi dacă li convingeţi pentru asemenea scop; pregătiţi-le întreţinerea ce vi se va părea mai 
potrivită pentru a fi îndestulător fie să stea, fie să călătorească, şi vă vom rambursa ceea ce 
va trebui dat pentru ei, Trebuie să vă atragem atenţia că esie foarte important să ţineţi secret 
nu ea să nu i se dezvăluie ljî Piero, nu aceasta ne interesează, ci ca să nu se afle numele 
persoanei ce urmează a săvirşi fapta dorită. 

Despre ce va şti unul de la altul sau că şi alţii se vor prinde, vom lăsa să rezolvaţi cum 
veţi crede mai bine. Şi aceasta să rămiiă la voi sau s& o ardeţi sau să faceţi cum veţi socoti 
mai potrivit: şi să nu ştie nimeni decît voi, cu excepţia cuiva care trebuie stimulit pentru a 
executa treaba. De aceea nu mai insistăm, avînd credin|a că am arătat destul de bine intenţia 
noastră, şi ne gîndim că von fi satisfăcuţi de cele ce veţi face, noi dorind foarte mult aceasta. 
Să ne daţi un răspuns special cu privire la ceea ce veţi îndeplini, spi- nîndu-ne numele celor 
însărcinaţi cu treaba, fie unul sau mai mul;i, şi iără să veniţi să ne vorbei despre asemenea 
lucru, d veţi r&- 


luţi Dumnezeu, făcea asta pentru că cine obişnuieşte să insele 


oamenii ajunge la atâta neobrăzare, încât crehp că poate lua 
în desert Tutele Tur Dumnezan. 


Di amina ans 


71 peliki u a mai a”uiic teva cu privire l-a măsurile de a pune 

i poveri în spinarea poporului, sunt de ajuns aceste puţine 
cuvinte ale unui istoric de peste hotare cu privire la desfrâul 
principatului cât şi la enormităţile desfrânărilor: 

„Apusa pe cetăţeni şi supuşi cu impozite nemaiauzite, du- 
blând birurile vechi şi adăugind multe altele noi. In conducerea 
imperiului, a distrus în mare parte onoarea şi autoritatea patriei 
şi a întregii Toscanei. 

El a fost desigur credincios, de aceea a şi promulgat pedepse 
foarte grele împotriva blestemului şi a altor păcate, după ce un 
cutremur a dărâmat Scarperia, a înspăimântat Florenţa şi într-o 
bună zi şapte fulgere au căzut pe palatul Sig- noriei; şi, mai ales, 
pentru că după aceea, cu o promptitudine nu îndeajuns de 
lăudată, abia ce primise scrisoarea de la Pius al V-lea, care îl 
grăbea să  încredinţeze Maestrului  jfântului ipalat pe 
monseniorul Piero Carnesecchi, scrisoarea fiind însoţită de 
recomandarea cardinalului Pacheco, în care acesta îl mustra pe 
Cosimo că el îl lăudase de două ori către papă - odată că 
inchiziţia nu are În toată creştinătatea un alt principe mai zelos 
decât el, şi apoi că nu există acţiune, oricât de grea în conţinut 
şi înfăptuire pe care el, Cosimo, să nu o fi Indeplinit şi îi cerea 
totodată că, avându-l pe Carnesecchi în casa şi la masa lui, să-l 
aresteze şi să-l dea pe mâna Marelui Maestru*. 

Această sacrificare a îndatoririlor ospitalităţii şi a legăturilor 
de prietenie, întrucât Carnesecchi s-a arătat, În toată viaţa lui, 
foarte devotat Casei Medici, fiind secretar al Curţii papale pe 
vremea când Cosimo era secretar la Veneţia, această sacrificare 
a unui om celebrat pentru bunătatea şi pentru înţelepciunea lui 
de către Sadoleto, Bembo, Mureto, de Manuzio. Precum şi de 
Ammirato, care, deşi a vrut să-i micşoreze importanţa, l-a 
declarat „non ignorante1*!!, această sacrificare, zic, merita o 


10 Tuano — Uist. anii. 1566 — povesteşte că l-au ars pe Carae- Mecchi; Laderchi 11 
reproşează lui Tuano ci a afirmat că a fost ars Carnesecchi, fără a specifica dacă era viu sau mort, 
negînd că biserica ar fi fost de acord vreodată ea ereticii li fie arşi de vii; dar în ultimul volum 
mărturiseşte că s-a tnşolat. An.7.23. 1200] Maccrie, Storia, p- 276 * . Carnesecchi totuşi e fost 
tnttt decapitat şi apoi ars, Galluzzi. tom. 2. p. 315 (n.a.). 

1 Aldo Manuzio, Viata Ivi Cosimo, p. 51 (na.). 


11 Njj neştiutor (în limba italiană in text) (n.a.). 


răsplată pe măsură, despre care, dacă nu citim că a fost 
stabilită în mod clar, apare destul de promiţător în cuvintele 
următoare din scrisoarea cu data de 19 iunie 1566 a cardinalului 
Pacheco, adresată lui Cosimo: 

„Considerăm, desigur, că de acest caz va depinde o mare 
parte din corespondenţa favorabilă pe care Excelenţa Voastră 
va trebui să o ţină cu pontificatul “. 

Într-adevăr, Pietro Carnesecchi a fost decapitat şi ars la 3 
octombrie 1567', iar Cosimo a fost încoronat la 4 martie 1569, 
ca mare duce, de către papă, cu dreptul de a folosi coroana şi 
armele regale. 

Dar Carnesecchi a mers la moarte, cu o fermitate de admirat; 
ba chiar s-ar putea spune cu o ostentaţie vădită, Intrucât a vrut 
să se îmbrace cu haine scumpe şi să-şi pună mănuşi albe. 

Oare Cosimo, când a închis ochii, o fi fost la fel de liniştit? 

Deşi aceste fapte, cunoscute acum pentru că sunt tipărite în 
toate istoriile, erau şi pe atunci foarte cunoscute, după cum se 
vede din cele arătate pe larg mai sus, dinspre partea mea, aş 
vrea să-i iert strălucitului cavaler Salviati, dacă, cele- brându-l 
pe Cosimo, a ridicat în slăvi bunătatea, zelul, curajul şi 
blândeţea lui şi l-a pus mai presus decât Augustus, deoarece 
acesta se folosea de condamnări la moarte fără judecată, pe 
când Cosimo, nu; şi Cosimo voia să se asemene cu Augustus 
fiind născut2 sub aceeaşi constelație, a Capricornului, după cum 
îl asigura astrologul său, D. Basilio. 

Dar o vină pe care nici eu, nici alţii nu i-o putem ierta lui 
Salviati este părerea sa exprimată în cuvintele care urmează şi 
pentru care simt o mare repulsie să le scriu, dar totuşi le 
reproduc aşa cum sunt: 

„Acei care refuză puterea când principatele din patriile gau 
republicile lor le-o oferă dau dovadă nu numai de laşitate, d şi 
de sacrilegiu sau de cea mai vădită aroganță. 

Spun laşitate pentru că, lipsindu-le curajul, refuză onorurile şi 
conducerea, care sunt lucruri îmbietoare; şi sacrilegiu, pentru că 
refuză să Închine patriei strădania lor, şi aroganță, deoarere, 
considerându-se incapabili, contrazic părerea republicii". 

Ah, messer Lionardo, ce greşit este raţionamentul acesta! Cât 
de fals şi de viclean sună şi, într-adevăr, rât de josnic pentru un 
om demn | Cum şi unde v-a dus spiritul rău şi nevoia de a minţi, 
adulând | Vi se pare o dovadă de cinste atunci când cineva se 


prevalează de darurile oferite de un om cuprins de o manie? 

Dar sunt aşa de multe daruri care nu se pot face! 

Libertatea este inalienabilă pentru că ea nu aparţine numai 
unei generaţii, ci tuturor generaţiilor şi generaţia prezentă care 
dezmoşteneşte pe urmaşi este o duşmană a propriului ei sânge 
şi îndeplineşte o faptă de neiertat. Să fie oare arogant medicul 
care nu profită de boala celui neputincios, ci îl însănătoşeşte? 

„Popoarele când sunt obosite de propria demnitate se lasă la 
pământ, aşa cum face cămila, invocând pe cineva care să le 
încalece (presupunând că aceasta nu se întâmplă, ca Je obicei, 
prin trădare şi înşelăciune). Atunci sau se vindecă sau nu se mai 
pot vindeca. În primul caz, se vindecă şi apoi, dacă exemplul lui 
Licurg pare greu de urmat, se foloseşte cel al lui Solon sau al lui 
Andrea Doria; ori este ales exilul voluntar. Pentru că omul 
trăieşte rău ca simplu cetăţean acolo unde a fost principe. In al 
doilea caz, după ce s-au făcut toate eforturile. Se aruncă 
securea, aşa cum a făcut Şi 11a, şi se lasă în voia mâniei lui 
Dumnezeu. Asemenea  oacpeni trebuie să-şi domine 
sentimentele, pentru ca lumea să-i salute ca pe nişte suflete 
mari, iar după ce părăsesc această lume, să dea prilej să se 
exercite limbile oratorilor şi fantezia poeţiloi şi, în fine, să 
amintească precum că omul este de origine divină. 

Fiecărui cetăţean îi este permis să lupte cu forţa sa şi cu 
inteligenţa să pentru libertatea uzurpată a propriei patrii. — In 
acest scop se străduie morala, mila, religia tuturor popoarelor şi. 
Mai ales, cea creştină. Da, desigur, caritatea creştină, căci dacă 
este înlăturată distincţia făcută de sfântuj Toma, ca fiind 
scolastică şi propusă doar ca mod de discuţie abstractă ce ar 
trebui verificată în practică din partea tiranului impus sau din 
partea acelui adus voluntar, este cinstită doar acţiunea în care 
omul e pus să aleagă, după cum ne învaţă Aris- totel. 

Şi cum ar putea cineva să aleagă încălcarea libertăţii patriei? 

Ocupantul va putea sau va vrea el să consulte voinţa celor 
ocupați? 

Va şti sau va vrea ocupantul să cunoască dacă mişcarea care 
l-a impus a fost spontană şi generală? Sau când o să coboare? 
Sau când o să înceteze? 

În ceea ce îi priveşte pe ocupanţi, nu poate fi mai puţin 
adevărat că durerea şi slăbiciunea patriei sunt momentane, 
atâta timp cât patria constă în cetăţenie credincioasă,. Căreia li 


consa- crărn sentimente, respect şi, la nevoie, bunurile şi viaţa; 
dar când se pierde această apartenenţă, oraşul în care trăim nu 
se mai poate numi patrie şi nici nu merită sacrificiile 
menţionate. 

Şi dacă patria este mai mult decât o mamă, cine poate aduce 
în stare de sclavie pe propria-i mamă” Dacă mama, bolnavă 
fiind, ar dori aceasta, nu trebuie să i se dea ascultare; iar dacă 
fiul ar accepta aceasta, trebuie urât ca un mare nelegiuit. 

Şi notaţi că asemenea uzurpări atât de odioase sunt 
înconjurate de aparențele mincinoase ale supunerii voluntare; 
însuşi luliu Cezar a ordonat să i se dăruiască la serbările zeului 
Pan, o coroană. Pe lângă această, libertatea este cel mai preţios 
lucru, după viaţă; aşadar, cu cât ne este mai scump un lucru, cu 
atât mai puţin să credem că ne poate fi dăruit. Şi când totuşi s- 
ar înstrăina acest lucru preţios, am putea oare presupune că 
libertatea a fost cedată într-un moment de ebrietate, de furie 
sau din greşeală? 

În fine, să ne imaginăm că oraşul slăbit cheamă un cetăţean 
ca să-i asigure conducerea; îl cheamă şi îl doreşte până când 
acesta atinge un asemenea scop. Acum, ori cetăţeanul este 
capabil să îndeplinească cerinţele patriei, ori nu este. Dacă este 
în stare să satisfacă nevoia pentru care a fost chemat, să o 
satisfacă şi să plece; dacă nu este capabil, să se dea bătut şi să 
plece. 

Dar eu poate că mă obosesc inutil să demonstrez ceea ce nu 
are nevoie de dovezi; consider că este o nerozie să ajungi la o 
concluzie pe calea raţionamentului, când însăşi natura şi 
Dumnezeu a întipărit aceasta în inima noastră". 

Şi Lionardo Salviati, scriind aceste păreri, poate că nu le 
credea; poate că toate acestea constituiseră doar un exerciţiu 
de elocvenţă sau mai degrabă o exemplificare retorică; şi şi-a 
dat seama prea târziu că nu a avut dreptate; însă nu mai era 
timp să repare, din care cauză chipul lui nu a mai fost niciodată 
vesel şi el a blestemat ceasul când a învăţat să ccrie. 
Descurajat,  decepţionat şi înspăimântat de amintirile 
sângeroase, îl rugă pe Dumnezeu, care l-a înţeles, să-i scurteze 
viaţa, folosită atât de râu în slujba adevărului şi a oamenilor, pe 
care i-a iubit totuşi cu nespusă ardoare. 

Ar mai rămâne să fac cunoscută valoarea lui Salviati al nostru 
ca scriitor; dar, nefiind de acord cu caracterul cărţii sale, mă voi 


strădui, cât voi putea mai bine, să arăt în cât mai puţine cuvinte. 

Cunoştea foarte bine limba latină şi limba greacă, iar în limba 
italiană era un adevărat maestru, învata mull şi a stijns un 
tezaur însemnat de învăţăminte pe care şi le-a însuşii şi le-a dat 
şi altora, aşa cum obişnuiau literaţii, pe care mai bine decât pe 
alţii îi putem asemăna cu ladă de bani a avarilor; a compus 
nenumărate poezii grave şi vesele, pe care în zilele noastre le 
ignorăm sau nu le publicăm. La douăzeci de ani a scris Diaiogo 
dell'arrdcizia - Dialog despre prietenie - în care a introdus pe 
Girolamo Benivieni, punându-l să rostească laudele prieteniei la 
adresa lui lacopo Salviati şi a lui Piero Ridolfi. Prilejul ar fi fost, 
într-adevăr. Emoţionant, deoarece el a imaginat că Girolamo, 
pierzându-şi cel nai bun prieten al său. Pico della Mirandola, un 
tânăr extraordinar. Numit „fenixul inteligenţei44, s-a hotărât să 
se dea pradă morţii; dar apoi. Schimbându-şi holărirea pe 
neaşteptate, şi-a convertit durerea în bucurie, gândindu-se că 
cerul îl chemase mai devreme pe Pico la el, aşezându-l în rândul 
sfinţilor, acesta fiind atât de merituos. 

Dar cuvântul lipsit de căldură, discuţiile scolastice şi lipsa de 
fantezie sau de pasiune duc la cu totul altceva decât! A plăcere 
sau milă şi plictiseală precede prea multe pagini scrise spre 
lauda lui Dumnezeu. 

Comediile: Ghimpele şi Racul? sunt un amestec făcut cu 
fermentul întârziat în copaia lui Plaut şi Terenţiu, aşa încât 
gândiţi-vă şi dumneavoastră dacă nu s-a acrit | Găsim 
obişnuitele doici mijlocitoare, obişnuiţii escroci, şi pungaşi, şi 
bătrâni. Care cred totul; întâmplări imposibile şi recunoaşteri 
neverosimile, jocuri de cuvinte florentine şi povestiri aspre. Incât 
rămânem uimiţi că lumea se distra la aceste reprezentații, pe 
care astăzi abia am îndrăzni să le impunem pentru ispăşirea 
păcatelor. Despre cele cinci lecţii asupra unui sonet al lui 
Petrarca se poate spune că ne dovedesc mai mult măsura celei 
mai mari răbdări a strămoşilor noştri decât marele geniu al 
oratorului. 

Discursurile, cele funebre în special, sunt. Propr: u-zis, flori 
pentru mort. Sub numele de Pugrat? A ponegrit nespus prin 
scrieri cumplite sufletul îndurerat al lui Torquato Tasso; dar 
Gerusalemme3 răniâne, iar aceste scrieri nu mai sunt citite de 


12 Infarinato (n.t.). 
3 La Gerusalemme Liberata — Ierusalimul eliberai — poemul epic al lui Torquato Tasso (n.t.). 


nimeni. 

Şi această acţiune fi este nefavorabilă lui Salviati, ca om şi ca 
scriitor, şi nici acestea nu-i scuză devotamentul crb pentru Casa 
Medici. 

„A castrat14, cum se spunea în acele vremuri, Decameronul 
lui Giovanni Boccaccio, dar urmaşii au râs de acea revizuire şi l- 
au vrut pe Boccaccio întreg. Totuşi veneraţia lui Salviati pentru 
acest scriitor a fost mare şi a scris trei volume intitulate 
„Observaţii", scoase din Decameron, cu privire la limbă. Aceste 
volume pot fi consultate chiar în zilele noastre de către studioşii 
acestei glorioase povestiri, şi poate acum mai mult ca niciodată. 

Limbă vorbită de Salviati este limpede, dar nu spune nimic: 
pare împodobirea unui cadavru, nici tu idei, nici tu gânduri, nici 
imaginaţie. Constrâns a evita măreţia, care constă în adevăr, 
este forţat să recurgă la falsificare, şi vedem apărând aurora 
sinistră a secolului al XVII-lea. 

O dovadă a celor arătate este acea parte din discursul da la 
încoronarea lui Cosimo 11 

„Aceste ziduri, preafericit părinte, şi aceste case, şi aceste 
temple par că ard de dorinţa de a se prosterna la picioarele 
Sfinţiei Voastre; şi acest fluviu, şi aceste câmpii, şi aceşti munţi 
parcă ar dori să aibă picioare pentru a putea să vă întâmpine; şi 
acest cer, şi aceste mări parcă ar vrea limbă pentru a povesti 
despre atâtea binefaceri; şi dacă nu pentru a spune ce poartă în 
suflet, cel puţin pentru a vă aduce toate mulţumirile şi pentru a 
se recunoaşte datornici, pe faţă “. 

Cuvinte umflate, lipsite de orice elocvenţă, epitete, adăugiri, 
umpluturi care se revarsă peste margini; o perioadă întreruptă 
de altele care, la rândul lor, sunt rupte între ele, aşa încât 
discursul continuă confuz, îndrăzneţ, încurcat şi, mai ales, 
penibil. 

Parini' a considerat că discursul poate fi citit cu folos; eu, în 
afară de „Observaţii!**, despre care am vorbit mai sus, nu o 
cred. Şi Annibal Caro, cu toate că a făcut aprecieri asupra 
aceluiaşi Salviati, lasă să se vadă destul de limpede că nu 
socoteşte lăudabil stilul, care abundă în cuvinte, rătăceşte 
nesigur, este plin de epitete obositoare, de perioade lungi şi de 


13 Giuseppe Parini (1729—1790), seriilor iluminist Italian, cunoscut prin poemul său .11 Giorao* (Ziua), O 
virulentă satiră 1» adresa parazitismului aristocrației, căruia autorul ti opune lumea truditorilor din mediul 
citadin sau cel rural. A fost un înnoitor in literatură şi adversar al poeziei pastorale. Ca teoretician, Parini a 
susţinut ideea funcţiei morale a artei (n.t.). 


multe elemente care nu sunt folositoare pentru claritatea 
vorbirii, ceea ce ştiţi prea bine că produce confuzii şi 
îndepărtează pe audiții). 

In sfârşit, messer Lionardo nu a fost niciun bun cetăţean şi 
niciun scriitor valoros, cu toate că era un om minunat; afectuos 
cu prietenii şi foarte atent cu binele acestora. Unii oameni vor 
considera că este imposibil ca un individ să poată fi cel mai bun 
om şi, în acelaşi timp, un cetăţean râu; totuşi faptul că există 
contradicții ni-l atestă însăşi natura şi aş putea cita exemple 
moderne, dacă discreţia ar permite. 

Lionardoj intrat în cameră, avu grijă să se asigure mai întâi 
dacă pajul a închis bine uşa, apoi trase portiera şi se îndreptă 
oarecum surâzător către Isabella, întinzându-i dreapta, ca un 
prieten ce-i era. Dar Isabella îi ieşi repede în întâm- pinare, îi 
puse amândouă mâinile pe umeri şi îşi sprijini capul pe pieptul 
lui, exclamând: 

— O, bunule, distinsul meu Lionardo, voi cel puţin, nu aţi 
uitat-o pe Isabella. 

Lionardo, nedumerit de această primire şi profund emoţionat, 
îi răspunse: 

— Scumpa mea Isabella, doamnă ducesă, dar cum şi pentru 
ce v-aş fi putut uita? 

Şi rămaseră aşa câtva timp, apoi, aşezându-se pe canapea, 
Isabella continuă privindu-l în ochi: 

— E atâta timp de când nu ne-am văzut şi îmi păreţi oarecum 
nemulţumit, Lionardo. Se vede că studiul excesiv vă dăunează... 

— O, Isabella - spuse Lionardo - răul meu este aici, înlăuntru - 
şi îşi duse mâna. La inimă - şi mă rog necontenit ca cerul să mă 
cheme în liniştea sa, şi se pare că Domnul, care este aşa de 
milostiv, a şi început să-şi plece urechea. Dar să mă lăsăm pe 
mine, pentru că nu pentru mine am venit, ducesă. Acum vă 
conjur să mă ascultați ca pe un frate. Am stat departe de 
dumneavoastră deoarece v-am ştiut, dacă nu fericită, cel puţin 
în sigliranţă. Aş fi dorit ca să fiţi mereu fericită... pentru că... (şi 
aici cobori vocea) fericirea adevărată constă în a exercita 
virtuțile; dar strădaniile mele au fost zadarnice... şi zadarnice şi 
prevenirile lui Cosimo. Tatăl dumneavoastră, care totuşi vă 
mustra adesea, spunând: 

— Isabella, eu nu voi trăi întotdeauna... 

Isabella. Redevenind mândră, îl întrerupse astfel: 


— Messer Lionardo, ce tot spuneţi dumneavoastră? Dacă nu 
mă înşel, îmi adresaţi o insultă... 

— Desigur, Isabella, că nu am venit în acest scop. Credeţi că 
eu mă bucur vorbindu-vă astfel? Vă Inchipuiţi oare că eu am 
trăit irosind aşa de rău anii mei, încât să arunc vorbe nesocotite 
sau şi mai rău? De ce mă respingeţi? Pentru ce vă prefaceţi faţă 
de mine? Dar nu interesează; eu nu caut să aflu secretele inimii 
dumneavoastră, dacă nu mă credeţi demn de a mă face părtaş 
la ele, eu sunt de acord să le ignorez, dar ascultați ceea ce se 
spune despre dumneavoastră; luaţi aminte la primejdie şi să 
pregătim salvarea. 

— Nu am săvârşit nicio greşeală. Cine mă poate învinui? Ce 
dovezi v 

Şi Salviati îi şopti la ureche: 

— Dovada se ai'lă dincolo de porţi, la Prato... 

— Ah! Strigă Isabella, înspăimântată, şi după’ câteva 
momente, sărind în picioare şi viind sa pxece, adăugă: Măcar el 
să fie salvat... 

lar Lionardo, prinzând-o de rochie, zise s 

— Opriţi-vă! Este mai bine să prevedem noi totul aici. 

Şi Isabella, clătinând capul şi îndepărtându-şi cu amândouă 
mâinile părul de pe frunte, de parcă, sub curajul disperării ar fi 
vrut să i se citească pe faţă ruşinea, murmură: 

— Ei bine, da, sunt vinovată...! 

— Isabella, vă aflaţi în primejdie de moarte...! 

— Eu? Şi cine mă ameninţă? Poate se întoarce Giordano de la 
Roma? 

— Nu; dar ce interesează Giordano? 

— Şi cine, dacă nu el, ar avea dreptul să atenteze la viaţa 
mea? Francesco, poate? ... Ar pedepsi el oare la altul propriul 
păcat? ... Piero? ... El, atât de decăzut în cel mai dezgustător 
viciu, încât toată apa fluviului Arno nu ar ajunge să-l spele? 

— Dreptul! ... Şi dumneavoastră, fiica lui Cosimo, căutaţi 
dreptate aici, pe pământ? Francesco urăşte la altul ceea ce îşi 
permite lui însuşi. Un zvon nesigur i-a ajuns totuşi la ureche; că 
duşmanii lui cu acea negrăită bucurie a celor laşi, mânjesc 
familia lui, publicând infamii, care sau nu sunt adevărate, sau 
dacă sunt i se datoresc lui în cea mai mare parte. Şi apoi, în 
adâncul sufletului său se teme pentru Bianca lui şi caută să o 
înspăimânte, dacă ea s-ar gândi cumva la altă dragoste. 


— Dumneavoastră, Lionardo, povestiţi lucruri înfricoşătoare 
pe care nu le pot respinge, dar nici nu le pot accepta în 
întregime. |n concluzie, par temeri mai mult sau mai puţin 
verosimile, însă de la a gândi la a voi. Şi de În a voi la a face, 
întotdeauna se scurge un timp... 

— Da, desigur, rudele dumneavoastră sunt obişnuite să să\fi 
şească faple sălbatice, împotriva raţiunii, dar v-aş face un rău 
serviciu, vorbindu-vă despre persoane al căror prestigiu vă este 
scump. Isabella, pe sufletul meu, credeţi-mă, viaţa 
dumneavoastră este în mare pericol. 

— Lionardo, dumneavoastră care sunteţi aşa de înţelept, 
puteţi înţelege prea bine că, în asemenea probleme atât de 
grave, cu greu îşi însuşeşte omul părerile altuia. De făcut, aţi 
făcut mult prea mult, iar acum îmi refuzaţi ceea ce e puţin... 

— Este adevărat; şi apoi am venit aici dispus să-mi risc viaţa. 
Nu vă recomand discreţie faţă de mine, ci o cer pentru 
dumneavoastră şi pentru cel pe care ştiu că-l iubiţi m îi mult 
decât pe dumneavoastră. 

— Luaţi loc şi vorbiţi... 

— leri am fost dis-de-dimineaţă la Francesco, întrucât acesta 
trimisese după mine, deoarece eu îl înştiinţasem despre 
corecturile asupra lui Boccaccio, pe care le-am făcut din ordinul 
lui. 

EI coborâse în laboratorul de chimie; iar eu m-am anunţat 
printr-un servitor, care s-a întors şi mi-a spus să merg acolo 
pentru că preastrălucitul său stăpân mă primea fără ceremonial. 
In laborator, eu fiind de”al casei. Când am intrat în încăpere, 
Francesco era foarte preocupat în faţa unui cuptoraş, urmărind 
o substanţă aflată într-un vas mic de cristal. Abia mă văzu şi-mi 
spuse: 

— Bună ziua şi la mulţi ani, vere Lionardo! Mă invârtese în 
jurul unei experienţe pe care nu reuşesc să o duc la bun sfârşit. 
Peste puţin voi citi şi lucrarea dumneavoastră asupra 
Decameronului, pe care l-aţi corectat, lăsându-i frumuseţile şi 
scoțând ceea ce ofensează bunele moravuri şi religia. Păcat că 
acel om atât de mare nu a fost cumpătat. Dar este el oare în 
primejdie de a fi pierdut, Lionardo? O fi adevărat, vere, că 
messer Giovanni s-a pocăit înainte de a muri şi a părăsi lumea 
aceasta cu faima de sfânt? 

La această întrebare, i-am răspuns că fericitul Giovanni 


Colombini În „Viaţa Fericitului Pietro dei Petroni”, ne asigură că 
Fericitul Pietro, puţin înainte de a pleca într-o lume mai bună, ar 
fi trimis pe Giovacchino Ciani să-l mustre pe Boccaccio pentru 
scrierile sale şi pentru obiceiurile sale prea puţin onorabile şi, în 
acelaşi timp, să-i dezvăluie unele secrete atât de intime, încât 
Boccaccio credea că nimeni în afară de el nu putea să le ştie. 
Profund emoţionat, messer Giovanni a plâns amarnic 
pentru greşelile din trecut şi, smerindu-se lui Dumnezeu, 
s-a pocăit în chip miraculos!. 

— Mare mulţumită - reluă Francesco. Mi-ai dat cea mal 
dorită consolare, asigurându-mă că Messer Giovanni stă 
acum la un loc cu fericiţii. Acum, hai, fiţi bun şi aşteptaţi- 
mă puţin până când termin această treabă. Mergeţi în 
bibliotecă, unde veţi găsi cărţi bune şi câteva dintre cele 
mai noi. 

Am intrat în bibliotecă, prefăcându-mă că citesc prima 
carte ce mi-a picat în mână, dar urmăream cu coada 
ochiului roboteala lui Francesco. Acesta nu mai contenea 
să tot sufle în cărbuni şi să privească în zare eprubetă, 
apoi se îndreaptă către un vas mic de pe masă din care 
luă puţin praf cu degetele, îl cercetă cu atenţie şi zise i 

— Trebuie să recunoaştem că cei vechi ştiau mai mult 
decât noi sau că ne-au dat multe să înţeiegem. Culoarea 
este aceeaşi, înfăţişarea la fel, dar gustul... gustul... Fără 
îndoială că arsenicul intră în compoziţie; şi totuşi în 
notele lui Pog- gio, în Cronica Triuigiana găsesc cum 
contele Virtu*... pentru Dumnezeu... această denumire i 
se potrivea de minune... l-a otrăvit pe unchiul Bernabo cu 


14 Mazzucheili, nota 17, la .Viaţa lui Messer Giovanni Boccaccio”, scrisă de Filippo Viliani : 

„La această liniştire ţi la schimbarea modului de viaţă a contribuit destul de mult ceea ce 
povesteşte fericitul Giovanni Colom- bini, fondatorul religiei lezuiţilor, în Cap. XI din «Viaţa lui B. 
Pietro de’ Petrcni Certosino», prietenul său. El scrie că B. Pietro, înainte de a muri, a dat ordin 
lui Giovacchino Ciani, prieten-il său, să mea gă la Boccaccio, să-l mustre în numele său pentru 
scrierile sale prea puţin oneste şi să-l sfătuiască să-şi scliimbe felul de viaţă, descope- rinclu-l 
multe secrete ale lui Boccaccio, despre care acesta credea că nimeni pe lume nu le ştie. Aceasta, 
după moartea fericitului Pietro, întîmptată la 21 mai 1361, fiind urmată de îndreptarea lui 
Boccaccio, eare ştia că fericitul Pietro nu-1 văzuse niciodată, ceea ce l-a determinat pe Boccaccio 
să-l vestească pe prietenul său, Petrarca, ţi să-l comunice hotârirca sa de a-şi schimba felul de 
viaţă. Petrarca, avînd toată încrederea în cele spuse, tl lăudă pe Boccaccio intr-o scrisoare lungă 
care este a V-a din Cartea | din Bătrîni, pentru ceea ce a făcut. Atunci s-a zvonit că Boccaccio s-a 
făcut călugăr la minăstirea Certosa din Napoli, presupunere pentru care Franco Saccchettt li 
scrise un sonet care se citeşte In prefața scrierii acestuia .Povestiri* ţi începe astfel i 

Plin de acea apă dulce a Eliconei... 
ţi îi spune : 
Aţi imbricat haina certosină..' 

Se ştie, de altfel, ci Boccaccio era cleric, după cum dovedeşte limpede Sig. Manhi, In cap. 

XIII, din Viata lui Boccaccio (da.). 


un toxic care semăna perfect eu sarea, făcându-l să o 
presare pe fasole... însă nu reuşeso să o găsesc. Aş da o mie de 
ducați... 

În acest timp intră în laborator un lacheu care-l anunţă pe 
şeful poliţiei. Nu-mi dau seama de ce am început să tremur, aşa 
că m-am uitat prin cameră să găsesc o posibilitate de a pleca şi 
am zărit o uşă, ce dădea în curte. Când tocmai mă pregăteam 
să ies, se vede că Dumnezeu mi-a sugerat gândul că să mă 
întorc. Am urmat acest prim imbold, care a- proape întotdeauna 
a fost bun, şi cu multă precauţie am început să ascult. 

Poliţaiul intrase şi povestea: 

— Cavalerul Antinori, după cum ştie Excelenţa Voastră 
Serenisima, a sosit ieri de la Portoferraio. 

— Cum? ÎI întrerupse Isabella. Cavalerul Bernardo se află la 
Florenţa, fără să ne dea şi nouă de ştire? 

— Cavalerul’ Antinori este înmormântat la ora aceasta. 
Dumnezeu să-l ierte! 

— Doamne, sfântă Fecioară! Ce-mi aud urechile? E cu putinţă 
una ca asta?! Lionardo, sunteţi sigur? 

— Lăsaţi-mă să te-min... 

Poliţaiul continuă: 

— L-am condus imediat la cavalerul Serguidi, care îl înfruntă 
cumplit pentru ruşinea pe care a adus-o cavalerul Antinori 
principelui său, mustrându-l că se făcuse grozav de vinovat şi 
cerându-i să se încredinţeze mărinimiei dumneavoastră. Dar 
cavalerul tăgăduia cu tărie, până ce Serguidi scoase o scrisoare 
Şi, cu voce amenințătoare, spuse: „Aşadar, veţi tăgădui şi asta? 
“Cavalerul abia zări hârtia aceea, că deveni ca o cârpă şi. 
Pierzându-şi tot curajul, ridică mâinile rugător, fără să poată 
scoate o vorbă. „Plecaţi! l-a poruncit Serguidi. Punând capăt 
discuţiei. Nu meritaţi iertare. “Cavalerul plecă şi parcă era beat, 
continuă poliţaiul, aşa îi tremurau picioarele şi abia se târa. Eu 
m-am ţinut după el cu oamenii mei. Vrând să-mi bat joc puţin de 
el. 

— Palavre! Îl întrerupse Francesco. Dă-mi pulverizatorul acela, 
spune mai departe că te ascult; să nu-mi ascunzi nimic; în 
adevăr îmi place. 

Poliţaiul povesti mai departe: 

— El mergea încotro vedea cu ochii, nu-şi dădea seama că 
merge către Palagio. Când a ajuns la „Poarta Leilorl*, eu m-am 


descoperit şi i-am zis: 

— Messer, fiţi pe pace, că eu vă slujesc ca majordom; 
preastrălucitul nostru stăpân v-a pregătit un apartament demn 
de dumneavoastră aici, înlăuntru... Cavalerul mă privea ca în vis 
şi se lăsă dus ca un miel; apoi, azi-dimineaţă în zori, când am 
intrat în închisoare cu preotul, el dormea de mai mare 
minunea... 

— Dormea? Întrebă Francesco, înălţându-şi faţa deasupra 
cărbunilor aprinşi, încât părea Pninjită de sânge. 

— Dormea. De ce, nu trebuia să doarmă? 

— Aşadar, dormea. Şi l-aţi lăsat să doarmă liniştit ultima 
noapte. Deci s-ar putea spune că nu a suferit de loc... Şi nu 
putem relua totul de la început, nu-i aşa? 

Poliţaiul făcu un semn afirmativ cu capul. 

— Eu l-am scuturat şi el s-a trezit, s-a aşezat pe marginea 
patului şi a întrebat ce este cu el: „Treziţi-vă un moment, i-am 
răspuns eu. Veţi dormi după aceea mult şi bine. lată. V-am adus 
un preot; nu mai aveţi decât cel mult un ceas până să muriţi.” 

— Şi el? Intrebă din nou Francesco. 

Poliţaiul răspunse: 

— El a zis: „Facă-se voia lui Dumnezeu! “ 

— Cum. Chiar aşa? 

— Chiar aşa. 

— Cum? ... Nu le e frică de moarte? ... 

— Se pare că i-aţi obişnuit... 

— Nu, în felul acesta, moartea este prea puţin. Vom lua 
măsuri. Zi mai departe. 

— S-a spovedit cu de-amănuntul, apoi mi-a cerut voie să 
scrie. l-am dat hârtie, pană şi cerneală, dar tremura aşa de tare, 
că nu putea să scrie. Uitaţi, serenissime... — Şi-i arătă o hârtie. 

Francesco lăsă pulverizatorul, luă hârtia şi, cercetând-o, 
spuse: 

— la te uită ce litere scălâmbe! Nu poţi să citeşti nimic. 

— V-am spus că nu era în stare, să scrie nici măcar un cuvânt. 
Atunci am crezut că e bine să-i spun: „Messer Cavalere, pentru 
că-mi dau seama că nu puteţi îndeplini ceea ce v-aţi pus în 
gând, lăsaţi-mă pe mine să-mi fac treburile”, şi punându-i mai 
întâi cătuşele, i-am petrecut funia în jurul gâtului şi l-am 
ştrangulat cum scrie la carte... 

— Bine. Şi căpitanul Antinori-fratele? 


— A, căpitanul a şters-o... S-a ascuns printre călători şi nu se 
mai află în Florenţa. 

Este cu neputinţă de zugrăvit cu ce ură sălbatică, nebună a 
izbucnit Francesco: făcea spume la gură şi ochii li înotau în 
sânge. 

— Pleacă, dă fugă după el! Urla. Trimiteţi călăreţi dvipă el, să 
alerge caii la graniţă... la hotare... 

Poliţaiul nu ştia ce să facă, iar între timp, nu se ştie din ce 
cauză, vasul de sticlă s-a spart. Câteva cioburi l-au lovit pe. 
Poliţai drept în faţă, intrându-i în carne, şi nenorocitul începu să 
urle de durere. Alunei Francesco s-a întors către el şi, sumbru la 
chip, i-a spus calm şi cu indiferenţă: 

— Grăbeşte-te să te-ngrijeşti pentru că sticla este otrăvită. 

Poliţaiul alerga de colo-colo ca un nebun şi urlă: 

— Sărmana mea soţie! Sărmanii mei copilaşi! ... 

Dacă în clipa aceea rn-ar fi tăiat cineva, nu ar fi curs nicio 
picătură de sânge. Parcă eram bătut în cuie; nu-mi mai 
rămăsese decât să-mi încredinţez sufletul 'ui Dumnezeu. Spre 
norocul meu, Francesco s-a lăsat pe un scaun, cu rap'.'| în piept, 
ca un om cufundat în gânduri; şi eu vă jur pe viaţa iramei mele 
că l-am auzit murmurând printre dinţi: 

— Acum vom lua măsuri împotriva femeilor; repede, cât mai 
repede. Numai că Giordano se află la Roma, şi fără con- 
simţământul lui nu este bine... Aş putea să hotărăsc eu însumi, 
dar nu. Ar trebui poate să dau socoteală... Dar cui? Lui 
Dumnezeu... lui Dumnezeu... O, şi Dumnezeu ăsta, care vrea 
mereu să i se dea socoteală de toate... 

Între timp, eu, mai prinzind puţin curaj, m-am apropiat încet 
de uşa ce dădea în curte şi am ieşit ca să mă adăpostesc sub 
bolta cerului, într-atât mă temeam să nu se năruie acoperişul 
acela blestemat, dintr-o clipă într-alta. 

Isabella rămase încremenită la auzul acelei îngrozitoare 
povestiri, şi nenorocitul de Lionardo, acoperindu-şi faţa cu 
mâinile. Spuse aproape plângând: 

— O, Doamne! Şi eu am putut să folosesc cuvântul, acest 
nobil dar pe care tu l-ai hărăzit oamenilor, pentru a-i lăuda pe 
aceştia! Ce vor crede urmaşii mei despre mine? Ar fi oare cu 
putinţă să se împărştie în vânt cuvintele mele? O să le poată 
uita curând nepoţii mei? Şi, tu. Doamne, care vezi cât sunt de 
îndurerat când doresc moartea fiilor zămisliţi de cugetul meu, 


pentru care mi-am sacrificat sănătatea şi mintea, tu poţi să? Ţii 
dacă această rugăminte porneşte din adâncul inimii mele! 

Mă gândesc că. Într-adevăr, trebuie să fi fost nemărginită, în 
clipa aceea, amărăciunea ce copleşise sărmanul suflet al lui 
Lionardo Salviati. 

Dar peste puţin, revenind la întâmplările recente, Salviati se 
întoarse către Isabella şi zise: 

— Acum, Isabella, curaj!.. 

— Să ştii că nu este laşitate - zise Isabella - ... este groază şi 
indignare... Nefericita Eleonora! ... Aşa de tânăra ai de veselă, 
atât de iubitoare de plăceri şi de viaţă! Trebuie să o salvăm... 
trebuie să-i dăm de veste... 

— Ducesă, amintiţi-vă că secretul nu este al vostru; ră. S vom 
strădui să o salvăm... pe urmă... 

— Da, singurul meu prieten, tatăl meu... voi sunteţi totul 
pentru mine. Mă pun sub ocrotirea voastră, cu trup şi suflet.. 

— Bine. Timpul ne grăbeşte. Trebuie să scrieţi o scrisoare 
Caterinei a Franţei. Ea este o femeie de suflet; a crescu; printre 
nenorociri, din care a învăţat să-i ajute pe cei nefericiţi. Este 
născută din Medici şi du va îngădui ca neamu. Ei să fie murdărit 
cu tragedii familiale. Mărinimia ei regească vă va acorda 
adăpost şi vă va asigura mijloacele pentru a fugi. Eu îmi asum 
răspunderea că scrisoarea să ajungă la Pariş. Astă-seară pleacă 
la Lyon o rudă de a mea, din familia Corbinelli, un tânăr isteţ şi 
discret, care va încredința scrisoarea guvernatorului oraşului; 
sau dacă i se va părea că nu se poate bizui pe el, din dragoste 
pentru mine, se va duce până la Pariş. Îndată ce va sosi 
răspunsul, nu va fi greu a vă transporta la Livorno şi, de aici, 'să 
vă îmbarcaţi pentru Genova sau poate mai bine pentru Marsilia. 
Ajunsă acolo, se poate spune că sunteţi salvată... 

— Dar Eleonora? 

— Vom face îd aşa fel ca să o înştiinţăm şi ar putea să vă 
însoţească; sau se va duce în Spania, la ducele de Albă, sau la 
fratele ei, viceregele Neapolului... Acum scrieţi scrisoarea, că 
timpul zboară. 

Şi Isabella se supuse; dar, deşi avea o deosebită uşurinţă de a 
compune, nu-şi găsea cuvintele; ştergea şi iar scria şi mereu o 
lua de la capăt. Sentimente puternice şi atât de multe îi tulburau 
mintea, mai mult decât s-ar putea închipui. 

In cele din urmă scrisoarea fu gata. 


— Lionardo - vorbi ea - ascultați dacă e bine. Niciodată nu mi- 
a fost ceva atât de greu pe lume, ca întocmirea acestei scrisori. 

— Poftiţi, citiţi. 

„Preaonorată, ca şi o mamă. 

O persoană care vă este rudă de sânge, singura 
supraviețuitoare dintre fiicele lui Cosimo de Medici, vă roagă 
fierbinte să-i salvaţi viaţa. Dacă sunt nevinovată sau nu, 
îngăduiţi-mi să trec sub tăcere greşeala pe care vor să o spele 
cu sângele meu. Dar chiar dacă aş fi vinovată, tinereţea. 

Depărtarea de soţ, împrejurările, exemplele şi inima femei as- 
că înclinată spre dragoste mi se pare că nu ar trebui să mă facă 
întru totul nedemnă de iertare. 

Am motive să mă tem foarte mult de ducele de Bracciano, dar 
şi mai mult de fratele meu Francesco. 

Mă încredinţez dumneavoastră atât cât pot şi ştiu; acordaţi-mi 
ajutorul la fel de repede pe cât o cere primejdia în care mă aflu, 
pentru a nu fi prea târziu. Mie îmi veţi salva viaţa, casei noastre 
- prestigiul, iar dumneavoastră veţi face o fantă demnă de o 
regină mărinimoasă cum sunteţi, dum- nea tră. Căreia cerul îi va 
da răsplata cuvenită. 

Şi dacă prevederea dumneavoastră va considera că ar fi mai 
bine, eu mă voi închide într-o mânăstire, înțelegând şi dorind să 
dedic domnului atât; it îmi mai rămâne din această viaţă 
nenorocită pentru a obţine iertarea greşelilor mele de la 
nesfârşita sa milă. 

Către Caterina, Regina Franței “ 

— Mi se pare că e ceea ce trebuie să fie; copiaţi-o şi adăugaţi 
ca răspunsul să poarte pe plic numele meu. 

— Dar... — Reluă Isabella, lăsând ochii în jos şi aprinzându-se 
la faţă... — Pe Trcilo îl voi părăsi? ... 

— Troilo - îi răspunse cu gravitate messer Lionardo - ştie că 
turcii ameninţă creştinătatea. El va trebui să se ducă în Ungaria 
să lupte împotriva duşmanilor credinţei şi să dobândească 
iertarea cerului printr-o moarte onorabilă. Dar purtaţi-vă cu 
luare-aminte faţă de el şi ascundeţi totul. El vă va pierde, fără 
doar şi poate, şi, o dată cu voi, şi pe el însuşi. 

Isabella scoase un suspin adânc şi începu să copieze 
scrisoarea. Cu mină tremurândă. Abia isprăvi şi Lionardo arse 
ciorna, apoi închise scrisoarea cu multă dibăcie. In timp ce 
Salviati se pregătea să scrie adresa pe plic. După ce pecetu: se 


scrisoarea cu sigiliul Medicilor, se auzi un zgomot ca atunci când 
un corp se izbeşte de perete şi cade la pământ; şi des- 
chizându-se dintr-o dată uşa. Apăru în prag Troilo, care. Dând la 
o parte draperia şi vârându-şi capul, strigă plin de mânie: 

— Se oare că. Ţi s-a urât cu viaţa... 

Lionardo ascunse scrisoarea în sân cât putu de repede, dar nu 
îndeajuns de repede ca să nu fie observat de Troilo. Troilo făcu 
doi paşi în cameră, se opri, aruncă în jur o privire sălbatică. 
Apoi, aţintind-o pe ducesă, spuse cu un zâmbet amar: 

— Deoarece puneţi păzitori la uşa dumneavoastră, vă 
sfătuiesc, doamnă, să-i alegeţi, dacă nu mai îndrăzneţi, pentru 
că asta este cu neputinţă, cel puţin mai viteji... 

— Eu credeam că în casa mea ceea ce hotărăsc şi vreau eu, 
este de ajuns... 

— După felul în care vedeţi că am pătruns aici, înlăuntru, aţi 
crezut rău - şi zicând acestea, renunţă la râsul său sinistru şi 
continuă cu o ură sălbatică: Ce subterfugii şi ce trădări sunt 
acestea? Vreţi să-mi aduceţi o nenorocire, doamnă Isabella? Şi 
dacă este vorba de nenorocire, atunci trebuie să mergem 
amândoi în întâmpinarea ei. Dacă dumneavoastră sunteţi o 
Medici, eu sunt un Orsini; şi jur pe Dumnezeu că niciodată nu m- 
a muşcat un câine fără să vreau a-i lua pielea. Ce faceţi 
dumneavoastră, cavalere? Ce este cu hârtia pe care aţi ascuns- 
o în sân? Scoateţi-o repede, vreau să o văd! ... 

— Cavalere - răspunse Salviati, cu voce calmă - hârtia este 
un lucru care nu vă priveşte şi nu puteţi pretinde în mod 
cinstit... 

— Voi vedea după ce voi fi citit hârtia. 

— Ingăduiţi-mi, cavalere, să mă abţin de a vă satisface... 

— Signor Salviati, eu nu prea sunt obişnuit să aud că sunt 
contrazis; daţi-mi scrisoarea ca să nu vă pară rău. 

— Troilo, dacă vă este scumpă bunăvoința noastră, vă ordon 
să tăceţi şi să ieşiţi... 

— Isabella, este timpul ca de acum înainte să renunţaţi la 
porunci şi să începeţi a da ascultare... 

— Messer Troilo, vă asigur, pe conştiinţa mea de cavaler 
onorabil, că această scrisoare nu vă priveşte. 

— Conştiinţă? ... Poate aceea cu oare aţi rostit acele laude în 
cinstea preaonoratului signor Cosimo? ... Un cavaler de onoare 
nu se introduce pe furiş în casa altuia, nu se amestecă în 


chestiuni care nu-l privesc, nu vine ca să uneltească intrigi; şi 
dacă nu sunt Intrigi, atunci să nu refuze a-mi da sccoteală... 

— Şi cine sunteţi dumneavoastră, messer Troilo, dacă mi-e 
îngăduit? 

— Eu... eu sunt acela căruia ducele de Bracciano i-a lăsat în 
grijă pe soţia sa... 

— Şi îndrăzniţi să vă faceţi un drept din această grijă? Ah, 
messer Troilo... 

— Ce vreţi să spuneţi, Salviati, vai de voi! Eu sunt omul care 
sunt în stare să vă smulg limba... Ştiţi... 

— Troilo, întreceţi măsura | Voi îi datoraţi respect ca şi cum 
mi-ar fi frate... 

— Intr-adevăr, persoane onorabile fraţii dumneavoastră— 
Scrisoarea, Salviati, scrisoarea... 

— Nu o voi da niciodată... 

— Băgaţi de seamă că voi folosi forţa. 

— Veţi folosi grosolănia împotriva mea? Nu vedeţi că sunt 
dezarmat? 

— Cu atât mai bine. Astfel voi ajunge mai uşor la împlinirea 
dorințelor mele. Şi chiar dacă aţi avea spadă, situaţia ar fi 
aceeaşi... Cine foloseşte condeiul nu stăpâneşte spada... 

— Scrisoarea se află în dreptul inimii mele - spuse Salviati, 
încrucişându-şi braţele pe piept - şi nu o veţi avea decât dacă le 
străpungeţi pe amândouă... 

— O voi face... 

— Netrebnicule! ... înainte de a ajunge la el, va trebui să treci 
peste trupul meu! Strigă Isabella, aşezându-se între Troilo şi 
Lionardo. 

— Înapoi! Izbucni Troilo şi, cu o smucitură, o aruncă pe 
ducesă pe canapea. 

— Ah, nenorocito! Nenorocită Isabella, cărui om i-ai sacrificat 


viaţa ta... 
— Scrisoarea... 
— V-am spus în ce fel o puteţi avea... 
— Sângele să cadă asupra capului dumneavoastră... — ŞI 


scoțând baioneta, Troilo întinse mâna stângă pentru a-l înhăţa. 
Lionardo nu se clinti din loc. Neînfricat, cu braţele încrucişate, 
era pregătit să îndure o lovitură la care nu se putea împotrivi şi 
din cauză că era prea firav, dar şi pentru faptul că era dezarmat. 
Troilo îl şi apucase, când uşa se deschise cu zgomot şi intră Lelio 


Torelli, părând tulburat şi strigând în gura mare: 

— Preamăritul signor duce de Bracciano... 

Acest nume fu pentru Troilo ca şi capul Meduzei; el sb trase 

înapoi, vâri repede sabia în teacă şi se sili să-şi reia înfăţişarea 
obişnuită, deşi cele două sentimente contrarii, de furie şi de 
stăpânire de sine, în loc să-i redea seninătatea, 
ii răvăşiseră în aşa fel chipul, încât era înspăimântător la 
vedere. Isabella, care zăcea scoasă din fire, se ridică de pe 
canapea ca electrizată şi, răvăşită, îşi aţinti ochii spre uşă. 
Cavalerul Salviati se gândi că, nefiind de-al casei, putea să se 
îndepărteze în mod onorabil, salutându-l pe duce; şi fără a se 
grăbi prea tare, plecă, cu obişnuita-i stăpânire de sine. 

Străbătând încăperile şi coborând scările, se miră din cale 
afară că nu-l întâlneşte pe dure şi că nu vede nid un semn în 
curte sau la poartă care să indice sosirea unui personaj atât de 
însemnat. Nu ştia cum să-şi explice aceasta, dar nu consideră că 
este prudent să se mai întoarcă pentru a se lămuri: se gândi să 
lase pentru altă dată. 

Isabella şi Troilo rămaseră câtva timp cu ochii aţintiţi către 
uşă. Aşteptând să apară messer Paolo Giordano: dar aşteptarea 
se dovedi zadarnică. Troilo, care îşi reveni cel dinţii din spaima 
sa, îl întrebă pe Lelio: 

— Ei bine, ducele...? 

Şi Lelio, când îşi dădu seama că trecuse destul timp ca 
Salviati să se afle în siguranţă, cu un aer nevinovat şi, totodată. 
Ironic, se adresă Isabellei: 

— Preamăritul signor duce de Bracciano trimite salutări 
doamnei ducese şi îi aduce la cunoştinţă că, fiind rezolvate 
unele probleme ale sale la Roma, el, crede să poată veni să stea 
cu domnia voastră către jumătatea lunii iunie... 

Şi făcând o plecăciune adâncă, nu fără a arunca o privire 
către Troilo, se retrase. Troilo îşi dădu seama de înşelăciune şi. 
Muşcându-şi mâinile de mânie, murmură printre dinţi: 

— Câine trădător şi Spurcat, o să mi-o plăteşti! ... 

CAPITOLUL IV 

OMORUL 

Franz 

Vreţi să mă faceţi să mor de amărăciune. Voi muri de 
disperare la vârsta speranţei ţi vina va fi a voastră... 

Dumnezeule! Eu care nu am o picătura de rtnge care 


să nu fie a voastră; eu care respir numai pentru a vă iubi 
ți pentru a vă asculta— 

Adelaide 

Pleacă din fața mea 

Franz 

Doamnă! ... 

Adelaide 

Pleacă, actiză-mă fată de domnul tău... 

Coethe - Gotz von Berlichingen 

Neîncrederea se cuibărea în inima lsabellei ca o viperă în 
adâneul culcuşului: cuvintele cumplite ale lui Troilo îi sunau în 
urechi ca un bâzâit necruţător; vedea bănuiala josnică, îşi dădea 
seama că ar putea fi trădată şi acuzată chiar de el şi, gândindu- 
se bine la acest abis al infamiei, simţea cum i se învârteşte 
mintea; o ameţeală cu totul diferită de ameţeala fizică ce-l 
cuprinde pe cel ce priveşte într-o prăpastie din Alpi; de aceea se 
poate spune că Isabella căuta cu orice preţ să nu se afle în 
tovărăşia lui Troilo; sau dacă se întâmpla să fie, făcea în aşa fel 
ca să fie însoţită de cineva. 

Pe de altă parte, nevoia de a-l ţine pe Lelio Torslli pe lângă 
dânsa era tot mai mare, iar sârguinţa tânărului, precum şi zelul 
cu care acesta căuta să o slujească, devotamentul lui, 
conduseră la faptul că Isabella nu se putu abţine de a nu-l privi 
cu deosebită duioşie. 

Procedând mereu fără precauţie, aşa cum se desprinsese, nu 
se gândea că băiatul devenise bărbat, că la această vârstă 
pasiunile cuprind sufletele ca un uragan; ea nu se temea şi nici 
nu băga de seamă înflăcărarea fatală care aprindea sân- gele lui 
Lelio. 

Pe lângă sărutările de pe frunte, aşa cum obişnuia când 
acesta era un băieţandru, îi plăcea să-i îndepărteze uneori părul 
de pe tâmple şi să-i dezmierde cu gingăşie obrajii, folosind, în 
fine, fel de fel de alinturi cu care mamele îşi mân- gâie copiii cei 
mai iubiţi; şi dacă toate acestea nu însemnau paie peste foc, las 
la aprecierea celor care au simţit avântul primei iubiri sau îşi 
amintesc de a fi fost ei înşişi cauza unui asemenea sentiment. 
Absorbită aproape întotdeauna de întâmplările inevitabile, 
Isabella nu băga de seamă şi nici nu putea să sesizeze 
sentimentele lui Lelio, lucru pe care l-ar fi descoperit cu uşurinţă 
dacă totul s-ar fi petrecut în condiţii de viaţă liniştită. 


Atunci când se îndrepta spre grădină ca să se plimbe, pentru 
că acum ieşea prea puţin din casă, i se întâmpla adesea să-şi 
piardă cumpătul şi, ca să nu se lovească de o plantă, de o 
statuie sau de un alt obiect, se agăța de braţul lui Lelio, şi cum 
era copleşită de gândurile care o frământau, se strin- gea lângă 
el, când mai mult, când mai puţin, aşa încât tulburarea ei 
sufletească, datorită acestei strânse apropieri, se transmitea 
tânărului că nişte unde electrice, iar acesta o privea pierdut, ca 
în delir, şi înghiţea cu nesaţ veninul care îi otrăvise existenţa în 
mod iremediabil. 

Şi cum se mai schimbase la faţă Torelli! Nu mai puteai să ştii 
ce vârstă are: cu buzele, arse şi deschise ca ale unui om chinuit 
de sete, cu obrajii scofâlciţi, cu pielea întinsă pe oase, rămăsese 
numai ochii de el; adesea era lac de năduşeaâs. Dorinţa 
arzătoare ce îi stă înfiptă În trup ca o sabie care pătrunde până 
în străfundul inimii născuse o atare dezordine în sistemul său 
nervos, încât cea mai uşoară senzaţie era de ajuns să-l facă să 
tremure din cap până în picioare vreme îndelungată; vinele i se 
umflaseră şi, la orice mişcare oricât de lină, respira atât de greu, 
încât ai fi zis că i se rupe pieptul 

Un chin continuu îl frământa; vederea i se tulbura pe 
neaşteptate şi se pierdea într-o mare de lumină, risipită în mii şi 
mii de scântei, sau se învârtea în cercuri concentrice; în tâmple 
parcă avea un ciocan care lovea necruţător, şi mâncarea îi făcea 
silă, şi nopţile îi erau fără somn sau chinuite de năluci 
înspăimântătoare. 

O asemenea nenorocire nu putea să dureze şi nici nu a durat. 

Cobora inserarea unei frumoase zile de iunie. Soarele apunea 
şi ultimele-i raze scăldau o parte din emisferă într-o lumină 
senină, aurie, iar din locul unde această lumină murea, cinci 
raze de aur se topeau în chip minunat, sus, în azurul cerului, în 
aşa fel că unei fantezii înaripate i s-ar fi părut că reprezintă 
mâna creatorului întinsă blând, pentru a binecu- vântă natura; 
frunzele triumfale ale laurilor şi cele ascuţite ale mirtului, 
frunzele dinţate ale stejarilor şi toate celelalte frunze din familia 
multiformă a arborilor apăreau înconjurate de un nimb luminos 
minunat în acel câmp splendid, încât ai fi zis că poţi să le 
numeri. Vântuleţul de seară unduia vârful plantelor, care, 
mişcându-se una către alta, păreau că schimbă vorbe 
misterioase între ele; şi păsările cântau un imn de glorie în cel 


mai dulce cor pe care îl învăţaseră de la natură; şi apele, 
curgând printre stânci, nu mai păreau că plâng, ci şopteau 
vesele în unduirea lor necontenită; iar miresmele din corolele 
deschise ale florilor erau mai suave; cerul, pământul şi apele se 
luaseră la întrecere, şi de aici se năştea o vrajă şi se înălța un 
murmur care părea a spune: 

— Ne-am născut pentru a iubi. 

Isabella se îndreptă spre veranati şi, după ce se a-jeză jos, îşi 
puse mâna pe umărul lui Lelio. Sprijinindu-şi apoi capul pe 
braţul ei. Cu ochii ridicaţi spre cer, amintea de Niobe sau mai 
bine zis de Magdalena pocăită, aşa cum şi-a imaginat-o nobila 
gândire a lui Guido”. 

Acea atitudine de rugăciune, de durere mută, de pace obosită 
era aproape supraomenească; nenorocirea o vestejise, pojarul 
lent care-i mistuia viaţa îi aşternuse pe faţă o paloare plină de 
tristeţe, dar fruntea ei rămânea totuşi de o neasemuită 
frumuseţe, frumuseţea unui înger decăzut. 

Ea privea cerul, iar Lelio o privea pe ea, ca şi cum pe chipul 
acestei femei el ar fi văzut oglindit paradisul; şi stătea aşa 
neclintit şi încordat, încât părea fără viaţă; i se umplură ochii de 
lacrimi, şi lacrimile începură să-i curgă pe obraji, şi nu părea 
cuprins de teamă sau de nelinişte. Aşa am văzut uneori 
prelingându-se rouă adunată în găvanele ochilor unor statui şi 
mi se părea că plâng; dar acum lacrimile încetară curând, 
privirea îi deveni uscată, scânteind de o lumină amenințătoare; 
îl cuprinse un tremur ca şi cum ar fi avut fierbinţeală, şi poate că 
aşa şi era; şi pe neaşteptate, nedându-şi seama ce face, biruit 
de o forţă mai puternică decât el, îi încolăci gâtul cu braţele şi o 
acoperi de sărutări, pe păr, pe faţă, pe sân, cu o agitaţie 
violentă, cu atâta exaltare, că-ţi inspira de-a dreptul milă şi te 
făcea să spui: 

— Omul acesta îşi revarsă sufletul în acele sărutări. 

Isabella, buimăcită o clipă, rechemă mândria demnităţii 
ofensate şi poate mai mult decât demnitatea, mândria de 
principesă, şi cu toate că şi ea tremură, dar copleşită de lin înalt 
dispreţ, îl respinse cu hotărâre pe tânărul paj şi se desprinse din 
braţele lui; apoi fără a rosti un cuvânt, cu ochii fulgerând de 


15 Guido Reni (1575—1642) — pictor baroc italian. A lăsat o operă vastă, cuprinzînd compoziţii cu 
subiecte religioase şi mito'ogice în care se remarcă tendinţe artistice eclectice, sentimentalism şi facilitate. 
Reni a fost renumit pentru virtuozitatea reprezentării variate a privirilor (nălţate spre cer, care sugerau 
martiriul sau extazul (n.t.). 


mânie. Se îndreptă spre încăperea la care se ajungea prin 
verandă, iar Lelio. Distrus, umilit, o urmă ca şi cum uitase de 
nelegiuirea săvârşită. 

Isabella se apropie cu paşi repezi de o masă şi întinse cu 
hotărâre mâna spre clopoţelul de argint, apoi se opri deodată, 
stând în cumpănă între a vrea şi a renunţa să sune: se părea că 
un gând mai blând se ivise în furtuna pornirii dezlănţuite deşi 
mânia nu se stinsese, aşa cum vedem pe mări furia vântului 
înfruntându-se cu furia valurilor; dar după ce se linişteşte vântul 
şi se iveşte lumina soarelui, mugetul talazurilor amenințătoare şi 
frământate tot mai continuă. 

Totuşi, după o oarecare şovăire, învinse primul îndemn şi 
agită de câteva ori clopoţelul. Nu veni nimeni nici la primul, nici 
la al doilea clinchet al clopoţelului. În cele din urmă apăru un 
valet, căruia ducesa îi porunci: 

— Să vină majordomul... 

După un timp, destul de îndelung, veni majordomul pentru a 
primi ordinele ducesei. Majordomul era Don Inigo, u «n nobil 
spaniol, credincios şi discret, ca o lamă de Toledo dintre cele 
mai bune; nu râdea niciodată şi, în afară de vorbele cerute de 
împrejurare, era mare lucru dacă într-o lună rostea trei cuvinte. 
Robust, cu sprâncenele încruntate şi având culoarea unui bolnav 
de icter, cine poate şti ce zăcea într-un asemenea suflet? Era 
tăcut ca un mormânt. 

— Doamna mea! Spuse el, înclinându-se. 

— Don Inigo, Lelio şi-a manifestat dorinţa de a pleca acasă 
pentru a trăi alături de părinţii săi bătrâni; şi nouă ni se pare că 
nici nu trebuie şi nici nu ne putem împotrivi acestei dorinţe, care 
îi face cinste... Sărmana lui mamă! ... Cine ştie în câte rugăciuni 
nu-l cheamă, şi mi se pare o cruzime să amânăm şi mai mult 
această mângâiere! Să-şi revadă fiul crescut, pregătit cu tot 
felul de cunoştinţe ca un gentilom valoros; să-l revadă plin de 
virtuţi şi om de treabă... şi, mai ales, inocent, şi să fie mândria 
vieţii sale! Don Inigo, îl veţi însoţi pe Lelio până la Fermo şi veţi 
spune părinţilor săi că Lelio ne-a fost un păzitor bun şi cinstit, că 
ne vom amimi cu dragoste de el, ca de un fiu, că în orice 
împrejurare în care îl voi putea ajuta, să se folosească de 
sprijinul meu ca şi cum eu aş fi de a lor; încredinţaţi-o cu 
precădere pe mama sa că obiceiurile rele nu l-au atins, că nu 
am a mă plânge cu nimic de tânărul Lelio. In afară de unele 


copilării prea îndrăzneţe, dar care cu timpul se iartă tocmai 
pentru că sunt copilării. Cu toate acestea o sfătuiesc să-i aleagă 
repede pe una dintre fetele din Fermo, pe una care, prin 
frumuseţe, prin  gingăşia purtării şi prin afecţiune 
corespunzătoare, să poată reda liniştea unui spirit de o 
îndrăzneală arzătoare, o inimă care nu este lipsită de vijelii. 

Inigo, îi veţi încredința calul său arab cu tot harnuşairten- tul 
de catifea roşie ca focul, haine, provizii, în fine toate lucrurile, 
aşa încât să nu rămână la noi nimic din ce este al lui, şi cele ce 
înţelegem să-i dăruim, să fie ale lui. Din garderoba ducelui, soţul 
meu, veţi alege un colan şi un medalion ca să-l fixeze la beretă 
şi i le veţi pune în valiză; veţi pune, de asemenea, o sută de 
monede de aur şi certificatul foarte cuprinzător al serviciilor sale 
onorabile, pe care voi îl veţi iscăli şi îl veţi întări cu sigiliul nostru 
ducal. 

Dacă din întâmplare tânărul nu s-ar simţi bine, luaţi una din 
trăsurile noastre şi cereţi cai de poştă în numele nostru; vi se va 
da în orice caz. Mâine să nu vă vadă soarele la Florenţa. Adio! 

Şi înălţând mâna dreaptă, făcu un semn prin care orgoliul 
cere umilinţei să i se ferească din cale. Dar apoi, grijulie cât să 
tempereze asprimea gestului, adăugă: 

— Plecaţi, Lelio, plecaţi 1 Noi ne vom ruga întotdeauna pentru 
fericirea voastră. 

Don Inigo nu înţelegea de ce atâta risipă de vorbe pentru o 
asemenea chestiune, când era de ajuns doar cuvântul: „Plecaţi! 
“, după care să ia cele privitoare la calul arab, monedele de aur, 
colanul şi celelalte; dar mai înainte de a i se ţine ace! Discurs, 
deliberase cu el însuşi dacă nu era bine fie să lase lucrurile 
acasă, fie să le arunce pe drum. 

Lelio, cu fruntea plecată, cu întreaga fiinţă încordată ca un 
arc, aproape zdrobit sub povara nemărginitei dureri care îl 
apăsa, se îndepărtă urmându-l pe majordom, asemenea osân- 
ditului ce-şi urmează călăul care îl duce la moarte. 

Isabella îl aţinti cu privirea; mai zăbovi o vreme, cu ochii îa 
uşa pe unde ieşise Lelio, apoi, plesnindu-se peste frunte, 
exclamă: 

— Ah, blestemată femeie, câţi nefericiţi din cauza ta f... 

Isabella nu mai puse piciorul afară din camera sa, camera 
maritală. Această încăpere era împărţită în două: prima foarte 
spațioasă, avea trei ferestre ce dădeau în verandă, era tapisată 


cu mătase de culoare verde şi purta armele familiilor Medici şi 
Orsini; jur împrejur, la distanţe egale, apăreau pe pereţi 
medalioane de marmură în basorelief reprezentând diferite 
portrete de familie, încadrate în rame groase, aurite; două uşi, 
una în faţa celeilalte. In fundul încăperii, se deosebeau prin 
pilaştrii mari, iar deasupra pervazului se afla o cornişă cu două 
toarte, cum se numesc în artă, în mijlocul cărora trona un bust 
din marmură de calităţi diferite, capul alb şi restul din marmură 
roşie cu pete cenuşii şi galbene, şi dedesubt, draperia cu două 
perdele având franjuri de aur; în colţuri, două vase foarte mari, 
chinezeşti, sau poate japoneze, de culoare albastru-închis, cu 
capete sculptate, cu toarte şi alte podoabe de argint aurit, 
lucrate cu cea mai mare măiestrie; de-a lungul pereţilor, două 
scrinuri de abanos, minunat încrustate ou sidef, fotolii şi 
taburete de abanos acoperite cu damasc original de culoare 
verde; în mijloc, o masă de abanos şi de argint având aceeaşi 
lucrătură ca şi scrinurile. 

Această pr”mă parte a încăperii se termina într-un arc ale 
cărei extremităţi se sprijinea pe o cornişe, destul de ieşită în 
afară, susţinută de coloane ale căror baze şi capiteluri erau de 
bronz aurit în stil corintic, dar trunchiul spiralat era încins, la 
deschiderea spiralei, de o ramură cu frunze de mirt din bronz 
aurit; golul arcadei era acoperit cu perdele de damasc. Sub 
arcadă se află patul imens, mai mult încărcat decât împodobit, 
cu sculpturi de amoraşi, frunze, armuri şi pene, menit să dea 
fiori oricui ar fi dormit acolo. Câte şi ce fel de lucruri se aflau în 
acea încăpere, armuri şi mobile oricât de preţioase, ne-ar răpi 
multă vreme pentru a le descrie, dar pentru ceeaj ce ne 
interesează pe noi, ajunge să ştim că lângă pat se vedea o masă 
cu un crucifix, cu Madona într-o parte şi cu sfântul loan în 
cealaltă, care sprijinea un braţ pe un soclu înalt, aproape până 
în tavan; această masă făcută cu ingeniozitate se răsucea 
deasupra unor balamale fixate în zid şi lăsa un loc de trecere 
spre o uşă secretă, care, printr-o scară în formă de melc, ducea 
către camerele de la parter, mai puţin frecventate de lume. 

Umbrele învăluiseră de mult cerul, când Isabellei i se păru că 
e timpul potrivit să cheme cameristele, cărora le ordonă să 
aprindă o lampă, să o pună pe masă şi să plece unde vor. 
Intrebând dacă doamna doreşte să o ajute la dezbrăcat, ea 
răspunse scurt că se va servi singură şi, concediindu-le din nou, 


se duse la uşi şi trase drugii, încât nimeni nu ar fi putut pătrunde 
înăuntru fără voia ei. 

Pradă gândurilor sale, începu să străbată încăperea în lung şi 
în lat când cu paşi înceţi, când cu mers grăbit; o clipă se opri să 
privească lampa. 

Având o lucrătură unică, acest obiect amintea de oameni şi 
lucruri a căror faimă nesigură abia a ajuns până la noi; era de 
bronz şi, din faţă, prezenta un elefant cu trompa ridicată, pe 
unde ieşea fitilul; din profil, o lebădă al cărei gât mlădiat către 
piept alcătuia mânerul; baza o înfăţişa pe Meduză, gura ei 
exprimând o durere sfâşietoare, şi prin această deschidere se 
turna untdelemnul; dedesubt se afla alt cap scuiptat cu care 
celelalte părţi ale lămpii alcătuiau laolaltă un ansamblu 
ingenios. 

Privind-o cu ochii ficşi, Isabella nu se gândea atât la dispariţia 
popoarelor cât la mama sa, care i-o dăruise împreună cu alte 
antichităţi etrusce găsite în săpăturile făcute la Casti- glione- 
Pescaia. De bună seamă că Eleonora de Toledo a fost o femeie 
aspră în purtare, orgolioasă din fire şi prea puţin dispusă să 
ierte; totuşi dragostea-i de mamă ar fi fost pătrunsă de emoție 
şi ar fi susţinut-o pe fiica părăsită, care acum, prin plecarea lui 
Lelio, rămânea cu totul lipsită de un suflet în care să aibă 
încredere. 

Isabella se străduia să pună ordine în gândurile sale pentru a 
putea rezolva greutăţile inevitabile, dar gânaurile ei, ca «işte cai 
nărăvaşi, alergau rătăcite când încoace, când încolo, Intr-un du- 
te vino neîncetat, după cum sângele şi sentimentele îi 
frământau creierul. 

Se străduia să găsească o ieşire, dar mintea-i scormonea în 
van, fără a găsi vreo soluţie, întocmai aşa cum dinaintea unei 
caravane apare deşertul Africii, lipsit de orice plantă sau 
adăpost. In cele din urmă, istovită de atâta zbucium, se îndreptă 
către pat, ridică pologul şi, trecând dincolo, lăsă faldurile să 
cadă la loc. Patul era nespus de elegant, cu cearşafuri din pânză 
de Olanda, de o albeaţă strălucitoare, garnisite cu dantele de 
Malines, iar cuvertura pufoasă era brodată cu o lucrătură fină. 
Cameristele, grijulii, împrăştiaseră pe cuvertură trandafiri 
proaspeţi şi flori de portocal ca şi cum ar fi pregătit un pat 
pentru miri. 

Isabella apucă marginea cearşafului şi-l îndoi peste cuvertură 


aşa cum face cineva când se culcă: dar nu-şi împlini gestul până 
la capăt, ci rămase nemişcată în picioare. 

— lată - spuse ea. După ce privi lung - acest pat conjugal este 
atât de curat şi miroase atât de plăcut ca în prima noapte a 
nunţii mele: este alb. Strălucitor ca aripa de lebădă: şi totuşi, 
care culcuş nenorocit este mai murdar decât acesta? Deasupra 
pernei stau înfipte două cuie care-mi fre- delesc tâmplele, fie 
de-mi întorc capul spre stânga sau spre dreapta: „adulterul şi 
omorul”, pentru că aceste două gânduri se nasc gemene şi eu 
ştiu asta. Aici, la căpătâiul patului, un demon, împotriva căruia 
apa sfântă nu ajută. Îşi fâlfiie aripile şi-l zgâlţâie pe cel ce 
doarme, dându-i un somn înfierbântnt bântuit de năluci 
înspăimântătoare... şi totuşi, aici, am avut odinioară pacea 
paradisului: aici am fost salutată cu demnitate de mamă: aici. 
Stând liniştită, mă gândeam că dacă somnul s-ar prelungi la 
nesfârşit. Sufletul meu ar putea să nădăjduiască a fi primit ca 
oaspete în sferele cereşti. 

Imi amintesc clipa când Giordano. Aducându-mă de la altar şi 
conducându-mă aici. Mi-a arătat patul, zicându-mi: „Soţia mea, 
îţi încredinţez acest pat şi, o dată cu el, onoarea mea şi bunul 
renume al familiei. Eu. Plecat fiind adesea în misiuni diplomatice 
îndepărtate sau în campanii militare, nu voi putea să mă aflu 
mereu lângă tine pentru a te sfătui şi a-ţi aduce aminte; 
însuşeşte-ţi din vreme curaj bărbătesc şi învaţă să te păzeşti 
singură; să ştii că niciun lucru nu este atât de necesar pentru 
tine şi plăcut mie, şi onorat de fiii care se vor naşte, că cinstea 
ta, deoarece cinstea femeii este o coroană de glorie pe capul 
soţului; cinstea mamei este cea mai mare parjte din zestrea 
fiicelor, pe care tinerii valoroşi o cer întotdeauna şi pe bună 
dreptate, ca să ştie din cine este născută fata pe care vor să o ia 
de soţie; pentru oricare femeie, cinstea este mult mai de preţ 
decât frumuseţea, deoarece fără cinste şi fără nevinovăție sau 
nu mai este frumuseţe, sau aceasta se vestejeşte repede. Faţa 
frumoasă este lăudată, dar ochii necinstiţi o mânjesc cu faimă 
rea şi cu ruşine, o fac palidă de durere şi de blestemăţia 
sufletului. 

O persoană frumoasă, o femeie plăcută la vedere place, dar o 
bănuială dezonorantă, o faptă necinstită de necumpă- tare, o 
fac pe dată josnică şi urâtă. Necinstea le face ss devină 
perverse, demne de dispreţ şi lipsite de bucurie pentru toată 


viaţa. De aceea, doamna mea, dacă vrei să fii scutită de orice 
urmă de bănuială, dovedeşte-ţi cinstea fată de toţi, nu 
nemulţumi cerul, pe tine însăţi, pe mine, pe copiii noştri, şi. Vei 
avea laudele şi mulţumirea tuturor!*. 

Dacă acum, aici. In faţa mea, ar apărea Giordano şi m-ar 
întreba: „Cum ai păstrat amintirea mea? Cum ţi-ai ţinut 
jurămintele?” ...Nu ar vorbi roşeaţa mea pentru mine? A- ceşti 
pereţi, aceste podoabe şi, mai ales, aceste tablouri da sfinţi nu 
ar striga cu glas tare: „Suntem pângăriţi! Suntem pângăriţi! “. 

Aş putea sau ar trebui ca eu, care am disprețuit orice 
pudoare, să-l întreb la rândul meu: „Şi voi, cum aţi păstrat-o pe 
a voastră? “. 

Vina altuia, dacă îţi dă dreptul de a acuza, nu scuză propria-ţi 
vină; şi apoi, când femeia se lasă în voia altor braţe decât în 
cele ale soţului, începe întotdeauna să-şi urască soţul, Bu 
îngrijeşte de copii, distruge familia, lucru pe care nu-l vedem că 
l-ar face soţul, faţă de soţia lui. Dacă mai adăugăm şi faptul că 
fiii rezultați din adulter sunt în casă ca un martor permanent al 
ruşinii, întrucât ei nu pot sau greu pot fi alungaţi prin lege, iar 
din inimă îi alungi prin ură; ei se nasc murdăriţi de alţii şi apar 
ca nişte hoţi ai bunuri- 3or lor, iar tu doreşti să-i ucizi; sau sunt 
răbdaţi ca duşmani, sunt persecutați, loviți, umiliţi, aşa că inima 
chinuită a mamei nu ştie cum e mai bine: să le dorească să ducă 
o viaţă aşa de nenorocită, sau să moară? 

lată cum soţia necredincioasă distruge sufletul tuturor! 
Semințele urii s-au şi împrăştiat; vina a semănat delictul şi 
pedeapsa îl va culege. 

Ah, dacă aş fi murit înainte de a păcătui! Sau să nu mă fi 
născut! Isabella, eşti singură; lasă trufia sângelui, părăseşte 
înfumurarea regală pe care obârşia ta regească o impune în 
ochii lumii, şi aşa cum nenorociţilor li se potriveso deznădejdea 
şi lacrimile, plângi acum amarnic nevinovăția ta, sănătatea ta, 
fiii tăi, familia ta, plângi cu hohote, pentru că, poate, această 
nevoie pe care o simţi de a plânge este primai semn că 
Dumnezeu, în mila lui, îţi dă de ştire că mânia lui s-a potolit... 

Şi plângând sfâşietor, ea se lăsă pe pat, scoțând cele mai 
dureroase vaiete ieşite vreodată din pieptul unei femei. 


16 Agnolo Pandolfini i . Tratat despre educaţia intr-o familie buni" Această carte de aur pentru stilul şi 
pentru învăţarea bunelor moravuri, cu multe adăugiri, a fost publicată recent la Neapole, dar atribuită lui 
Leone Battista Alberti (n.a.). 


Ea zăcu aşa o bună bucată de vreme, dnd i se păru că aude şi 
chiar auzi un zgomot de paşi la intrare. Se ridică repede şi, dând 
la o parte pologul, îl văzu înaintea ei, nu fără mirare şi spaimă, 
pe Lelio. Şi cu toate că un presentiment înspăimântător o 
înfiora, prinse curaj, simțind pericolul, şi porni către el: 

— De ce-ai venit? Ce cauţi aici? Îl întrebă. 

— Vin să vă cer inima mea, pe care aţi zdrobit-o, viaţa mea, 
pe care mi-aţi stins-o, sufletul meu, pe care mi l-aţi pierdut... 

— Vai, Lelio, ai milă de mine! Nu mă face mai nenorocită 
decât sunt, căd şi aşa nu mai pot să îndur... 

— Dar dumneavoastră v-a fost milă de mine? Dumneavoastră 
m-aţi rupt ca pe o floare pe care, fără să vă gândiţi, aţi desprins- 
o de pe ram şi doar aţi mirosit-o, că aţi şi aruncat-o dt colo. Oare 
sufletul unui om se aruncă aşa ca un trandafir veştejit? Calci 
oare peste o inimă al cărei sânge vă aparţine doar 
dumneavoastră, ca şi cum ar fi o piatră? Nu, nu, cruzimea 
dumneavoastră a aţâţat-o pe a mea, iar eu vin... 

— Şi de ce vii, nebunule? 

— Vin să vă cer dragostea şi să vă ţineţi făgăduiala... ' vin să- 
mi iau răsplata pentru suferinţele îndurate... 

— Tu aiurezi, fiule! Despre ce făgăduiala vorbeşti? Cine te-a 
făcut să suferi? 

— Dare sărutările, şi surâsurile, şi cuvintele duioase, şi 
stringeriie de fnână, şi privirile pline de milă... le-aţi uitai /Eu nu 
le-am uitat; ele mi-au aprins În piept această flacără care mă 
mistuie. Ce-i oare cu vin tul? La ce foloseşte măiestria vorbei? 
Buzele sunt partea cea mai inertă a trupului când e vorba de a 
arăta iubirea; ele spun un singur lucru; dai ochii, faţa, dezvăluie 
mii de simţăminte dintr-o dată şi dumneavoastră, folosind toate 
aceste înşelăciuni, mi-aţi făgăduit. Cum de v-aţi putut închipui 
dumneavoastră, o doamnă cu aleasă simţire, că sărmana mea 
inimă ar mai putea să ţină piept la atâtea? Se cuvine ca 
dumneavoastră să aveţi milă de mine. Dumneavoastră sunteţi 
datoare să aveţi milă de o nenorocire a cărei vină, de fapt. 
Dumneavoastră o purtaţi. Isabella, pentru Dumnezeu, un pic de 
dragoste, o picătură de iubire acestui deznădăjduit.. 

— Lelio, ce-ţi trece prin cap? Oare nu vezi că pot să ţi fiu 
mamă? 

— Ce-mi pasă mie de asta? Chipul dumneavoastră este 
frumos. Ce importanţă are timpul? Toată viaţa este un fulger... 


Cine ştie dacă mâine cerul nu va acoperi pământul? Măcar acest 
fulger, această adiere fugară să fie mângâiată de puţină 
dragoste... Nu o merit oare? 

— Cum, Lelio, nu ştii. Nu vezi că eu sunt femeia altuia? 

— Şi asta vă împiedică să fiţi a altuia? De ce când e vorba de 
mine faceţi din asta o piedică, ceea ce nu se întâmplă când e 
vorba de altul? ... Veţi fi avară cu mine şi nu-mi veţi dărui un 
dram de afecţiune, pe care aţi dat-o cu atâta prisosinţă unui om 
ce s-a dovedit întotdeauna nedemn? 

— Urăşte-mă. Lelio!. „Eu nu te voi dispreţui; dar dacă asta nu- 
ţi este de ajuns, gândeşte-te la mântuirea mea... 

— Şi dacă am să mă omor cu aceste mâini? Dacă voi fi 
osândit din pricina dumneavoastră? Credeţi oare că o să vă 
puteţi salva sufletul, din pricina căruia sufletul meu îşi trage 
pierzarea? 

— Am greşit; şi îmi iau pedeapsa, o pedeapsă care nu-i mai 
puţin amară decât aceea pe care mi-o hărăzeşti tu... Mă vezi 
pierdută în faţa ta. Unde este mândria sângelui? lată, nu-s decât 
o păcătoasă, strivită la picioarele servitorului său. Lasă-mi 
dreptul la pocăință 1 Sufletul nostru poate redeveni neprihănit 
graţie pocăinţei. 

— Vă veţi pocăi pe urmă; acum iubiţi-mă... 

— Nu pot să te iubesc.- 

— Ei bine, atunci lăsaţi-mă să vă iubesc eu— 

— Ce cuvinte lipsite de bun simţ! Câtă neobrăzare! Plea-i că 
sau voi chema servitorii! ... 

— la seama şi nu mă ispiti, Isabella! Eu sunt hotărât să mă 
omor şi să ucid... 

— Sfânta Fecioară! Leiio, fie-ţi milă de mama ta! Intoar- ce-te 
la mama ta, care te-aşteaptă... 

— Mama mea! Dar ţie, femeie crudă, ţie ţi-e milă de mama 
mea? l-ai luat fiul şi îi înapoiezi un cadavru. Eu nu mai ştiu nici 
de mamă, nici de tată, nici de mine însumi; tu singură, numai tu 
eşti viaţa mea, tu eşti sângele meu. Isabella, ai milă de Lelio, 
sunt în mâinile tale. Vrei tu ca eu să fiu un erou? Voi fi! Un 
asasin? Voi fi | Doreşti să m-arunc de pe veranda unde m-am 
căţărat anevoie ca să vin la tine? lţi jur că o voi face, dar 
îmbată-mă doar o dată cu iubirea ta, spune-mi că mă iubeşti... O 
sorbitură... doar o sorbitură pentru buzele mele arse de sete... 

— O, răzbunare dumnezeească, cât de greu mă loveşti | Mi se 


sfarmă inima de durere... 

— Ascultă-mă, dacă merit o cât de binevoitoare consideraţie 
din partea ta. Când te-am văzut îndrăgostită de Troilo, eu te 
iubeam şi am tăcut. N-a fost de ajuns: ca să nu te mâhnesc, nu 
ţi-am spus cât te înjosea acest sentiment, nici cum acel om de 
nimic se bălăcea în alte amoruri degradantei din dragoste 
pentru tine, am acoperit de ochii lumii lâudăro- şeniile lui. Tot 
aşa m-am străduit să acopăr şi lipsa ta de prevedere: mie mi se 
datorează dacă nu a ajuns la urechea ducelui zvonul despre 
dragostea voastră; eu v-am înconjurat cu tăinuirea; zi şi noapte 
am vegheat în jurul vostru. Când Troilo venea în iatacul tău, în 
vârful picioarelor, prin bezna nopţii, eu mă tineam în urma 
paşilor lui furişaţi... aş fi putut să-l omor cu uşurinţă şi numai 
Dumnezeu ştie că adesea am simţit acest îndemn; totuşi n-am 
făcut-o, gândindu-mă la durerea pe care ţi-aş fi pricinuit-o. L-am 
însoţit şi l-am păzit; s-am înfricoşat pe cei din casă spunându-le 
că o fantomă rătăceşte noaptea prin casă pentru ca nimeni să 
nu îndrăznească să umble prin camere înainte de zorii zilei, şi 
stăteam de veghe afară la uşă, fără să-mi pese de somn sau 
frig, gata să vă salvez de vreo surpriză, la care voi, în 
neprevederea voastră, vă gândeaţi atât de puţin... 

Închipuieşte-ţi ce se petrecea în sufletul meu când, după 
ceasuri ce nu se mai sfârşeau. Auzeam duiosul rămas bun, 
sărutările dulci şi făgăduiala de a vă revedea în noaptea urmă- 
tonre... Şi am făcut toate acestea, şi am suferit totul din 
dragoste pentru tine; şi aş fi suferit încă în tăcere dacă tu l-ai fi 
iubit încă; dar acum tu îl cunoşti, ştii că îţi este duşman; de el te 
temi mai mult decât de oricine, şi te temi şi când eu te implor să 
mă iubeşti, să nu mă alungi şi să fiu orice vrei tu: apărător... 
servitor... totul... totul... iar tu... 

— Lelio, copilul meu, linişteşte-te! Eu, cu toată ruşinea imensă 
pe care o încerc, înţeleg profunzimea sentimentelor tale; voi 
păstra amintirea ta şi când voi fi cenuşă rece sau oseminte; tu 
iubeşti mai mult decât îi este îngăduit unui om să iubească. Dar 
ascultă rugămintea unei fiinţe prăbuşite în hăul unui abis de 
durere; ascultă că şi cum ţi-ar vorbi mama ta: ai milă de mine, 
împlineşte rugămintea pe care ţi-o trimite din adâncul fiinţei o 
muribundă, care simte că nu meii poate trăi, şi chiar dacă ar 
putea, nu mai vrea să trăiască, într-o zi vei fi mulţumit că ţi-a 
fost milă. Timpul îţi va vindeca rana, pentru că cerul îţi pune 


acum la încercare virtutea spre a vedea de vei ieşi biruitor şi îţi 
şi pregăteşte răsplata pe măsura meritelor. Ţie ţi se cuvine o 
soţie bună şi nevinovată, copii care să se bucure de cinste în 
această viaţă, o faimă durabilă şi glorie nemuritoare după 
moarte... 

— Sireno! ... Vrăjitoareo! ... Ispito! Cine ţi-ar tăgădui darul de 
a imagina lucruri zadarnice şi a le proslăvi pe neaşteptate? 
Inima ta este mai tare decât bronzul acestei lămpi. Acum când 
te temi că eşti în puterea altuia, vorbeşti ca o linguşitoare, ca o 
sperjură; mai înainte, în faţa lui Inigo, ameninţai şi vorbeai ou 
dispreţ, şi mă întreb dacă josnicia ta din clipa asta nu întrece cu 
mult impertinenţa ta de adineauri... Atunci mă luai în râs ca pe 
un copil, mă dojeneai că sunt îngâmfat, ca şi cum obârşia ta ar fi 
fost alta decât cea de la Adam. Nimic din oe îmi aparţinea nu 
mai doreai să se afle în jurul tău; voiai să mă ştergi din 
amintirea ta, şi dacă puteai în mod cinstit, chiar şi din viaţa ta; şi 
cel mai mare chin pentru mine este că mi-ai aruncat în jurul 
gâtului colonul soţului tău, oa funia condamnatului; şi un pumn 
de monede ca să vindece rănile sângerânde ale unei inimi 
deznădâăjduite... Ei, taci odată, iubire care te-ai aprins pentru o 
făptură atât de laşă, de josnk ă, de crudă. Cruzimea altuia mă 
face crud. La ce să mă mai aştept? De ce nu mă duc la Paolo 
Giordano să-i dezvălui infamia ta? De oe să nu mă bucur, oe! 
Puțin, că te văd rosto- golindu-te în mormânt, printr-o moarte 
dezonorantă, rlătită cu sânge? 

— Hai, aouză-mă... 

— Nu, nu te voi acuza, îţi voi tăia vinele... 

— Ucide-mă! ... 

a — Să te acuz? Să te ucid? Şi Ta ce-mi foloceşte? AH, nu 
Isabella, dragostea ta, dă-mi iubirea ta... 

— Înapoi! ... 

— Cu neputinţă 1 Cu neputinţă! Trebuie să fii a mea... o 
clipă... apoi să vină moartea... şi infernul... 

Şi spunând acestea, se repede spre Isabella; ea se trage 
înapoi, el înaintează. Isabella, speriată, nu vedea nicio scăpare; 
voia să se lase în grija lui Dumnezeu, dar se îndoia că îi va fi 
îngăduit, nemaifiind demnă de ocrotirea lui. Se considera 
pierdută. 

Deodată, din spatele ducesei, se iveşte o lamă lungă şi 
lucioasă, ţâşneşte înainte dintr-o dată ca un fulger şi străpunge 


pieptul lui Lelio, dintr-o parte în alta pricinuindu-i o rană uriaşă. 
Rănitul se dă un pas înapoi, bătând aerul cu braţele ridicate, ca 
un om gata să se înece, dar nu poate să scoată nicio vorbă, ci 
doar câteva sunete nedesluşite; sângele ţâşnind gâigâitor şi 
fierbinte împroaşcă lampa şi stinge lumina. In întuneric se aude 
cum se răstoarnă masa, Torelli izbindu-se (ie ea, precum şi 
căderea şi rostogolirea nenorocitului străpuns de sabie. 

Isabella scoase un strigăt plin de durere disperată care îl 
întrecu pe acela pe care l-ar fi scos Lelio, dacă inima despicată 
în două nu i-ar fi curmat dintr-o dată vorba şi firul vieţii. Ea se 
prăbuşi leşinată, încât se părea că-şi dăduse sufletul. 

Şi rămase aşa multă vreme, fără să ştie de ea; totuşi când, pe 
jumătate în letargie, se întorcea la viaţă, o izbi o voce. O voce 
de femeie, de femeie care plângea şi spunea: „Dă-mi înapoi fiul! 
“... Şi cum ea nu putea să răspundă, deoarece limba 
i se lipise de cerul gurii, după un timp auzi iar: „Fii blestemată! 
Sângele aceleia care a făcut să ie verse sânge va fi vărsat! “ 

Apoi îi apăru în faţă Lelio, fără ochi, cu orbitele 
înspăimântătoare. Cu chipul hidos, plin de vânătăi, cu părul 
năclăit de sânge şi praf. Şi stătea acolo, drept, dinaintea ei, dar 
nu scotea nicio vorbă: şi se vedea bine cum se străduia să-şi 
mişte buzele ca să rostească un cuvânt. Dar nu se auzea decât 
un sughiţ căznit; şi adună în căuşul palmei sânge negru ce-i 
curgea gârlă din rană, şi i-l aruncă în obraz cu un gest de 
blestem! 

Deodată Isabella se trezi şi se ridică; dar nu îndrăzni să 
deschidă ochii; în cele din urmă, curajul sau fiica îmboldind-o. Se 
sili să-i deschidă şi îi deschise. 

Ce-i asta? Ea se află în patul ei, masa în mijlocul camere, şi 
lampa de bronz împrăştie o lumină palidă. Sare din pat, apucă 
lampa şi o cercetează cu groază, dar nu vede picături de sânge 
în nenumăratele-i scobituri şi nici vreo urmă că ai fi fost curățată 
şi uscată, iar untdelemnul nu părea reînnoit. Cu lampa în mână, 
deşi şovăind, se apropie de oglindă ca să vadă dacă faţa nu-i 
este mânjită de sânge; priveşte masa, priveşte podeaua şi 
găseşte totul mai curat ca oricând. Nu ştie ce să creadă: şovăie, 
într-o furtună de gânduri, şi îşi zice: 

— Desigur că am visat... 

Şi cum suntem întotdeauna înclinați să credem mai mult ceea 
ce ne place şi este spre folosul nostru, tot aşa Isabella, datorită 


acestei dorinţe, îşi zice: 

— A fost un vis; de fapt un vis groaznic... La ceasul acesta, 
cine ştie la câte mile de aici se află sărmanul Lelio! 

Aproape că se convinsese că trebuie să se îndoiască de 
cumplita întâmplare. 

Deschise balconul şi îşi dădu seama, după lumina zilei, că se 
apropia ceasul rugăciunii Ave Mar ia; curând, clopotul bisericuţei 
adeveri gândul ei, apoi continuă să sune pentru liturghie; 
Isabella se hotărî să meargă să se roage lui Dumnezeu şi 
sfinţilor să fie milostivi cu ea, dând puţină mângâiere unei femei 
nenorocite, într-adevăr vinovată, dar atât de nefericită. 

Se pieptănă singură, se îmbrăcă cu o rochie nu prea elegantă, 
de culoare închisă, şi se îndreptă neînsoţită spre bisericuţa 
vecină. 

Odinioară, morţii erau îngropaţi în biserică; de aceea vedem 
pardoseli acoperite cu lespezi, iar în mijlocul lespezilor, un capac 
rotund, adesea bine ferecat cu drugi de bronz. Deasupra 
lespezilor sunt armele nobiliare, În basorelief, chipurile 
defuncţilor,  culcaţi, cu mâinile încrucişate pe piept şi 
înveşmântaţi în mantii foarte largi, precum şi inscripţii ce 
amintesc virtuțile celui decedat, dar mai mult decât virtuțile 
celui adormit pe veci, acestea amintesc mila sau mândria celor 
vii. 

Pe una din aceste lespezi, şi tocmai în locul unde se deschide 
capacul, se opri Isabella; şi aici stătu în picioare, nemişcată, 
luând parte la slujbă şi, urmând exemplul celorlalţi sau mai 
degrabă dintr-un îndemn lăuntric, se lăsă în genunchi, 
prosternându-se cu umilinţă plină de smerenie; dar pământul se 
clătină deodată pe neaşteptate şi, îngrozită că ar putea să cadă 
în mormânt, întinse mâinile pentru a se prinde de o persoană 
sau de un obiect: întâlni un braţ şi se agăţă disperată de el; 
scormonind cu privirea în beznă îl recunoscu pe Troilo In cel ce o 
susţinea şi ea îi spuse în şoaptă: 

— Vai mie! Cerul face să se cutremure pământul sub 
picioarele noastre nelegiuite. 

— Nu te teme. Capacul lespedei a fost mişcat din loc astă- 
noapte | Pesemne că tencuiala nu s-a întărit încă... 

Isabella îşi înfipse mâinile în pâr şi, muşcându-şi cu sălbăticie 
buzele, abia se stăpâni să nu ţipe... 

Ea săvârşi o faptă nebunească, lulnd-o la goană din biserică. 


Spre norocul ei, întunericul din capelă îi ocroti fugă, astfel că 
prea puţini băgară de seamă întâmplarea şi scandalul fu evitat. 

Se spune că în urma celor petrecute Isabella a albit aproape 
cu desăvârşire, lucru pe care, dacă nu l-am găsit confirmat în 
cronici, nimeni nu-l poate tăgădui, asemenea întâmplări nefiind 
deloc o noutate, ci având loc pentru pricini mult mai puţin 
îngrozitoare. 

Într-adevăr, când i s-a citit Mariei Antoaneta, regina Franţei. 
Sentința de moarte, în scurt timp i*a albit părul, şi nu-i de 
mirare, motivul fiind atât de cumplit. Ludovic Sforza, Maurul, 
căzut în puterea lui Ludovic al XH-lea a încărunţit într-o singură 
noapte, gândindu-se la ofensele grave aduse de el regelui. Şi 
domnului d'Andelot, care îşi ţinea obrazul sprijinit în palmă, 
când i s-a adus la cunoştinţă supliciul fratelui său. Din ordinul 
ducelui de Albă, fratele fiind considerat complice ai lui Egmont şi 
Horn, acea parte a bărbii şi a sprân- cenei care >e rezemă în 
palmă şi-a schimbat culoarea, de parcă i s-ar fi presărat făină pe 
faţă; şi acestea par să fie motive asemănătoare’. 

Şi, în sfârşit. Guarino, văzând că i s-a scufundat una din cele 
două lăzj cu manuscrise greceşti pe când le transporta din 
Grecia în Italia şi pe care le strânsese cu mare chin, l-a cuprins o 
deznădejde atât de adâncă, încât într-o clipă, i-a albit” părul său 
negru ca abanosul, deşi motivul a fost minor. 

Dar oamenii se deosebesc între ei şi întâmplările vremelnice 
impresionează în chip diferit. 

Balanța se înclină la fel pentru un grăunte ca şi pentru o livră 
şi „de multe ori o singură spadă taie mai bine şi mai adânc 
decât cinci!&*. 

PASQUINO 

Don Lopez Cerul să mă aibă în paza lui! 

Pentru că părerile mele să treacă neobservate I Suflete, ce ai 
auzit? 

Ochilor, ce a (i văzut? 

Oare ceea ce ştie toată lumea A ajuns la urechile regelui, 

Care se străduieşte din răsputeri Pentru urmaşii mei? 

Sunt omul ccl mai nefericit! 


17 Sismondi. Literatura Sudului, Tom |. (n.a ». 


18; Dante. Divina Comedie — Paradisul, Cîntul XVI. (n.a.) — Aluzie la taptu] că populaţia Florenței se 
încincise, dar fără mare folos pentru puterea cetăţii (n.t.). 


Calderon de la Barca!” Pentru o insultă şravâ. Răzbunare 
aprigă 

Ernando sau Ferdinando de Medici a fost un principe cu foarte 
multă prestanţă şi deosebit de valoros; fiind al patrulea fiu al lui 
Cosimo de Medici, s-a născut departe de tron şi de speranţe. 

Nu ştia ce destin îi este hărăzit, şi în tot cazul nu atât de 
limpede cum ar fi convenit ambiţiei sale nemăsurate, deoarece 
fratele mai mare, Francesco, trebuia să-i urmeze tatălui, la 
tronul principatului, Giovanni să îmbrace purpura de cardinal, iar 
Garzia. Al treilea fiu al lui Cosimo. Să fie propus pentru a fi 
amiral. 

Acest gând îl făcea să fie mereu prost dispus şi-l rodea într- 
atât încât Ferdinando se îmbolnăvi de un fel de lăoce- zeală. 
Când apoi se împlini soarta cardinalului Giovanni şi a lui Don 
Garzia. Cosimo, tatăl, ca un om foarte priceput în a asigura 
consolidarea familiei, insistă pe lângă curtea din Roma şi obţinu 
ca să se transfere pălăria de cardinal de pe capul lui Giovanni pe 
cel al lui Ferdinando. 

Ferdinando zăcea la pat când îi aduseră pălăria roşie, cu un 
ceremonial solemn, şi într-atât a fost de puternică multumirea în 
inima acestui tânăr de paisprezece ani. Precum şi satisfacerea 
lăcomiei potolite, încât din clipa aceea începu să meargă spre 
bine şi foarte curând se însănătoşi de-a binelea”. 

Trimis la Roma cu instrucţiuni paterne şi sprijinit de oameni 
pricepuţi în manevrarea afacerilor, nu numai că menţinu, dar. 
Reuşi să sporească autoritatea casei lor, care era foarte mare pe 
lângă această curte. Şi într-adevăr, se povesteşte că Pasquino 
ar fi făcut unele afişe pe care stă scris i Cosmus Medices 
pontifex maximus'. În afară de abilitatea excepţională a lui 
Cosimo, pe Ferdinando l-a favorizat şi norocul, ca de altfel, şi în 
toate celelalte împrejurări, deoarece Giovanni Angiolo De 
Medici, promovat papă, cu toate că nu era din aceeaşi viţă cu 
familia De Medici din Florenţa, din vanitate a vrut să lase 
impresia că este, aşa încât a acordat cele mai mari favoruri 
familiei lui Cosimo de Medici, alegându-l cardinal pe Giovanni, 
dându-i propria-i pălărie, dăruindu-i acestuia casa şi grădina şi 
făgăduindu-i că îl va privi ca pe un fiu. Şi într-atât se entuziasmă 
19 Don Pedro Calderon de la Barca (1600—1681), — dramaturg clasic spaniol, a cărui tem fi preferată 


este conflictul tragic dintre credinţa religioasă şi rațiune Stilul lui Calderon este subtil şi elegant, în«ă adesea 
încărcat de metafore şi emfatic, potrivit gustului cercurilor aristocratice de la curtca spaniolă (n.t.) 


20 Galnzzi — Istoria Marelui ducat. Tom Il. p. 271 (n.a ). 


de această idee a sa, încât îi scrise lui Cosimo de Medici: 

„Toate interesele dumneavoastră le considerăm că şi cum ar 
fi ale noastre şi vrem ca ale noastre să fie şi ale dumneavoastră 
şi întotdeauna să ne servim, să ne ajutăm unul pe celălalt, şi 
întotdeauna să fie între noi aceeaşi inimă şi acelaşi suflet?1.” 

Ferdinando mărea acest ascendent prin agerimea lui şi prin 
fericitele-i calităţi, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin 
generozitatea cu care proteja literele şi artele, oricum la mare 
strâmtoare pe atunci; dar mai cu osebire, prin promptitudine 
entuziastă cu care făcea faţă în situaţiile grele. 

Cu privire la aceasta, în „Memoriile” manuscrise este 
consemnată o întâmplare importantă care mi se pare că nu 
trebuie trecută sub tăcere. 

Intr-o zi, cardinalul se duse la papă Pius al V-lea, şi când făcu 
plecăciunea înaintea acestuia, lăsă să se vadă o platoşă de fier 
pe care o purta sub haina roşie de cardinal. 

Papa, observând platoşa, începu să-i povestească cu blin- 
deţe: 

— Richard Plantagenetul, războindu-se cu nobilii săi, luă’ în 
captivitate pe un episcop, care, îmbrăcat cu o cămaşe de zale, i 
se împotrivise aprig, arătându-se drept cel mai primejdios dintre 
duşmanii săi. 

Papa, intervenind, îl rugă pe Richard să redea libertatea 
acestui fiu sufletesc al său, dar Plantagenetul îi trimise papei, o 
dată cu platoşa episcopului, şi vorbele rostite de fiii lui lacob 
când îi arătară acestuia vesmântul însângerat al lui Iosif: „Uită- 
te şi vezi dacă acesta este vesmântul fiului tău, losif “. 

Spuneţi-mi, Cardinale de Medici, ce haină este aceea pe care 
o purtaţi sub mantia de cardinal? 

Ferdinando, dându-şi un pumn zdravăn în piept ce făcu să 
răsune armătura, răspunse: 

— Preaslăvit părinte, aceasta este haină care îi convine unui 
mare principe. 

Dar cardinalul este şi mai lăudat pentru statornicia exemplară 
cu care s-a străduit să asigure binele familiei sale, deşi fratele 
său Francesco îi pricinuia necazuri dintre cele mai mari: astfel, 
Francesco îi dădea zilnic motive foarte serioase de a-l îndepărta 
de sine, fie silindu-l să-i refuze avansurile din banii pentru 
întreţinere, deoarece Francesco avea foarte des nevoie de bani 


TA 
| 


21 Galuzi — /storia Marelui ducat, Tom |! (n.a.). 


datorită uşurinţei cu care cheltuia, fie lăsându-se tot mai 
straşnic  înlănţuit de dragostea pentru acea aventurieră 
veneţiană”?. 

Atunci, lui Fernando i se aduse la cunoştinţă nemulţumirea 
poporului, ajunsă la culme, din cauza purtării necuviincioase a 
lui Francesco, care nu şovăise ca, în timp ce însoțea rămăşiţele 
pământeşti ale soţiei sale Giovanna, să-şi scoată pălăria şi să o 
salute pe Bianca veneţiana, aflată în balconul palatului Conti”, 
de unde curtezana privea procesiunea. Şi când, abia răcindu-se 
cenuşa soţiei, el se şi căsători în secret cu femeia care desigur 
contribuise la scurtarea vieţii Giova- nei, Ferdinando plecă la 
Roma pentru a veghea asupra prosperității şi reputației familiei. 

Când apoi destinul vru ca Francesco să ajungă pe tronul 
Toscanei, Ferdinando îi îndepărtă pe sfătuitorii cei răi ai fratelui 
său şi stărui ca acesta să fericească din răsputeri pe supuşii săi. 

Nu întâlnim la noi. la Florenţa, instituţie publică, instituţie de 
sănătate sau fundaţie de caritate care să nu fie legată de 
numele lui Ferdinando ca înfăptuitor sau ca iniţiator: dar pentru 
că este mult mai uşor să creezi un oraş decât să creşti cetăţeni, 
el nu a putut să ridice spiritul decăzut al supuşilor săi şi poate că 
nici nu a vrut; sau poate că era un ţel imposibil de urmărit în 
condiţia lui de principe, pe care nu voia şi nu putea s-o 
abandoneze. A încercat totuşi să sustragă ltalia dia servitutea 
spaniolă şi a scris cu insuf.'*ţâre dile- râţelor state italiene ca să 
renunţe la concurenţa nenorocită dintre ele şi să se alăture lui 
pentru a revendica libertatea, dar nu şi-a putut duce la 
îndeplinire gândul, dată fiind înjosirea la care ajunseseră 
acestea. Şi poate că orice asemenea tentativă ar fi fost 
zadarnică, deoarece atât pentru popoare cât şi pentru indivizi 
vin unele momente de agonie când nu le foloseşte nici acţiunea, 
nici liniştea; dar în timp ce liniştea nu împiedică moartea, 
acţiunea o grăbeşte. 

Adevărul este că aşa cum îmi părea odinioară şi cum, de 
altfel, mi se pare şi astăzi, niciun zeu şi niciun popor nu pot să 
stea prea mult închişi într-un mormânt i Cristos a rămas trei zile, 
dar zilele popoarelor sunt alcătuite, întâmplător, din secole. În 
timpul lui Ferdinando, principii italieni se complăceau să 
trăiască, să lucreze şi să respire după placul Spaniei, şi către ea 


22 Bianca Cappella, de care se îndrăgostise Francesco de Medici (n.t.). 


23 Morbio. /storia municipiilor italiene. Florenţa, pag. 28 (na). 


întindeau mâinile, implorând, cu privirea aţintită spre ochii şi 
buzele ei. Pe dumnezeul meu, aceşti principi erau tot atât de 
mizerabili ca şi cerşetorul care se milogeşte pentru un bănuţ; ei 
îşi luau dreptul de a-şi face rău unul altuia, de a se jupui unul pe 
altul, după cum spu- un spirit sarcastic. 

Dar am vorbit destul despre aceştia, şi lui Ferdinando nu i-a 
fost dat să-şi împlinească țelul nobil de a încheia un pact de 
prietenie cu Franţa, deoarece Henric al IV-lea nu a vrut 

Ceea ce este demn de admirat este că francezii au dovedit 
apoi o statornicie de neegalat, calitate pe care şi luliu Cezar o 
atestă în scrierile sale despre strămoşii lor. 

Maria de Medici, fiica lui Francesco, s-a măritat cu preţul unor 
mari averi şi datorită insistențelor lui Ferdinando. Cu Henric al 
IV-“ea. Această Mărie trebuia să continue legăturile de prietenie 
şi de sânge dintre familia Medicilor şi Franţa, începute o dată cu 
nunta Caterinei de Medici, regina Franţei. Maria de Medici, 
izgonită din Franţa, alungată din casă şi din faţa fiului, lipsită de 
toate, murea nenorocită la Colonia, unde i s-au făcut funeralii 
din mila pictorului Rubens. Lată cum judecata omenească stă în 
puterea destinului, care o creşte la sânul său. 

Aşa a fost Ferdinando de Medici şi nu cred să produc vreo 
neplăcere cititorilor, insistând întrucâtva pentru a-l face 
cunoscut Pe de altă parte, ştiu că majoritatea scriitorilor se 
străduiesc să zugrăvească chipurile şi mai ales hainele 
personajelor lor. Încât parcă toţi s-ar trage din croitori. 

În ce mă priveşte, dacă doriţi să ştiţi cum se îmbrăca 
Ferdinando şi cum arăta, vă trimit la Livorno, unde veţi vedea 
statuia lui de marmură, care are în jurul postamentului patru 
sclavi de bronz, sau la Pisa, pe malurile râului Arno, la capătul 
străzii Santa Maria, unde trupul lui de marmură pare că vrea să 
ridice Pism căzuţi, dar, fiind din marmură; nu 0 poate ridica, şi el 
stă aşa, în cumpănă între a ridica şi prăbuşi. De asemenea, la 
Florenţa, în Piaţa Santissima Annunziata, se înalţă maiestuoasă 
statuia să ecvestră din bronz. 

Totuşi mi-a făcut plăcere să expun temperamentul şi unele 
obiceiuri ale lui; şi dacă m-am înşelat sau am pricinuit vreo 
neplăcere cuiva, îmi cer iertare şi reiau povestirea... 

Era în ziua de Paşti. O procesiune măreaţă, ieşită din palatul 
Medici, pornea cu mare fast pe străzile Romei. 

Cardinalul Ferdinando de Medici se ducea în această zi la 


papă Grigore al XH-lea, pentru ca acesta să-i arate bunăvoința. 

Cardinalul călărea un catâr alb, împodobit cu valtrapuri de 
catifea de un roşu-aprins, cu ciucuri de mătase tot de culoare 
roşie, iar peste crupa animalului cădea marginea mantiei sale 
de cardinal. Alături de el se afla Paolo Giordanof Orsini, duce de 
Bracciano, îmbrăcat ca în Burgundia sau-' mai bine zis că în 
Spania, şi călărind un cal roman focos, cu părul galben-cenuşiu. 
Cardinalul se întreținea cu ducele într-un mod familial, vorbind 
despre lucruri neînsemnate, şi după cum se vedea din 
atitudinea cardinalului, acesta părea să fie de acord, după felul 
cum încuviinţa din cap. 

În jur se afla curtea ducelui, zgomotoasă şi sărbătorească, dar 
mult mai strălucitoare era aceea a cardinalului, care, cu firea lui 
iubitoare de fast, obişnuia să menţină pentru onoruri un număr 
de cel puţin trei sute d# gentilomi şi curteni, toţi oameni 
respectabiti prin calităţile ce le aveau. 

De fapt, cortegiul impunător al cardinalului semăna cu o 
armată de cotropire, deoarece toţi glumeau între ei sau se luau 
la Întrecere în strunirea cailor, făcându-i să-şi schimbe mereu 
locul dintr-o parte în alta, sau să meargă de-a lungul drumului, 
sau să cabreze, mereu alte şi alte măiestirii. 

Călăreţii aruncau priviri dulci şi surâsuri îmbietoare doamnelor 
aflate {n balcoane şi uneori le trimiteau sărutări demâini sau 
sărutări dintre care unele se dovedeau zadarnice, dar altele 
erau primite şi înapoiate. 

Şi se văzu atunci, zburând prin aer, un trandafir, şi se auzi un 
râs batjocoritor de femeie, şi trandafirul căzu pe coama albă ca 
laptele a catărului călărit de cardinal. Dar oricât de repede s-au 
ridicat privirile, nimeni nu reuşi să descopere de unde căzuse 
trandafirul, deoarece ferestrele caselor de pe ambele laturi ale 
străzii păreau închise în clipa aceea. 

De asemenea libertăţi erau vinovate, pe de o parte vremurile, 
iar pe de alta, obiceiurile cam uşuratice ale cardinalului, care, 
fiind tânăr, puternic şir nelegat de niciun ordin, în chestiunile de 
dragoste proceda cu foarte puţină cumpătare, ceea ce nu era de 
loc potrivit cu demnitatea sa de prelat; iar curtenii, aşa cum se 
întâmplă adesea, datorită liberalismului stăpânului, se dedau la 
desfrânări, convinşi că, dacă înaltului prelat i-ar fi trecut prin cap 
să-i dojenească, ar fi început prin a se încrunta ameninţător şi ar 
fi sfârşit cu un surâs plin de înţelegere. De altfel, toţi erau tineri 


şi foarte plăcuţi, iar viaţa se scurge aşa de repede, că, într- 
adevăr, eu nu l-aş blama dacă din orice floare de primăvară şi-ar 
face ghir- lande spre a-şi împodobi fruntea. Şi, desigur, şi lui 
Dumnezeu i-ar plăcea să nu fie silit a-i mustra pe oameni pentru 
greşeli mai grave decât pentru asemenea uşurinţe... 

După ceata de călăreţi urma mulţimea, care aplaudă fără să 
ştie de ce sau dezaprobă tot fără să ştie pentru ce. Fie că 
aplaudă, fie că este împotrivă, mulţimea este întotdeauna lovită, 
până când, într-o zi, obosită de a se înflăcăra sau de a se simţi 
deprimată, va dori să lovească şi ea, şi atunci, cerul să ne aibă 
în paza lui! 

Dar aceste izbucniri se întâmplă rar şi trecerea celui puternic 
prin mijlocul ei este ca zborul rândunicii printre găzele ce 
mişună prin văzduh: ea le mănâncă şi zboară mai departe. 

Şi astfel, străbătând oraşul stradă cu stradă, procesiunea 
ajunse în colţul unde se afla palatul Caracciolo Santobuono, pe 
ruinele căruia s-a clădit palatul Braschi, În timpurile moderne. 

Acolo se aflau atunci Marforio şi Pasquino. 

Ce este Marforio? Ce este Pasquino? 

Marforio este o statuie uriaşă, „Oceanul zăcând “, găsită în 
Forul lui Marte, de unde îi vine şi numele. Papa Clement al XII- 
lea a ordonat transportarea lui în Capitoliu, şi aco o o>- golios, s 
“arată azi trecăto/ilor. 

Pasquino este o statuie plebeiană. Un om din popor, bun de 
glume, în faţa prăvăliei căreia a fost dezgropată statuia, i-a dat 
acest nume. L.. 

Este mutilată şi nu se ştie cam ce poate fi: în orice caz, "are 
formă omenească; nu-i nici zeu, nici semizeu. Şi cu toate că 
meritele sale întrec pe cele ale lui Marforio, soarta lor a fost 
foarte diferită, deoarece Marforio a primit onorurile Capitoliu- l- 
ui, iar Pasquino puţin a lipsit să nu fie aruncat în Tibru. Papa 
Adrian al Vl-lea a fost cel care l-a persecutat atât de aprig; şi 
dacă nu a fost aruncat, asta s-a datorat isteţimii unui curtean 
care l-a convins pe papă că din trunchiul acela îngropat în mâl 
ar putea ieşi mai multe voci decât din gâtlejurile unei puzderii 
de broaşte. 

Şi iată cum nedreptatea oamenilor se manifestă şi faţă de 
statui: Marforio stă azi în Capitoliu, ca un căpitan triumfător, în 
timp ce Pasquino era gata-gata să ajungă în Tibru; şi după ce a 
trecut acea grozavă furtună, ferice de el că şi-a găsit adăpost 


într-o latură a palatului Braschi. 

Marforio, după obiceiul celor fericiţi, pe care, după ce destinul 
i-a înălțat, îi scufundă mai tntâi în Letex, nu-şi" mai aminteşte 
de timpurile trecute: devenit domn, găzduit atât de bine, s-a 
făcut curtean şi tace, sau dacă uneori vorbeşte, o face. Cu 
precauţie, este circumspect şi. Cu toate că este un colos de 
marmură, calcă uşor, ca şi cum s-ar teme să nu spargă ouă şi-i 
linguşeşte pe toţi. 

Pasquino însă. Fără cap, fără braţe, fără picioare, expus la 
vânt şi la ploaie, rămâne tot om din popor; şi vorbeşte mereu, şi 
muşcă mereu, şi nu încetează de a spune ce-l doare, fără să-i 
pese ce o să păţească. Alt rău mai mare decât să-şi piardă 
capul, braţele şi picioarele nu i se poate întâmpla. Totuşi 
Marforio şi-a pierdut faima; Pasquino, dimpotrivă, nu a cunoscut 
niciodată decăderea renumelui său. Marforio este un dezertor, 
dar Pasquino şi-a aruncat picioarele pentru a nu mai fugi 
niciodată. 

m Ariosto, Satire (Letă, Fluviul uitării) (n.t. >. 

Din pricina aceasta, poporul l-a uitat pe Marforio, iar 
dragostea lui pentru Pasquino a sporit înmiit. _ 

Marforio, în Capitoliu, în fundul curţii Muzeului Capitoliu, În 
tovărăşia satirilor de bronz găsiţi în teatrul de la Pornpei, el, 
regele fântânii deasupra căreia a fost pus, se plictiseşte, şi dacă 
i-ar fi îngăduit unui Ocean de marmură să caşte, nu încape 
îndoială că el ar căsca. Pasquino, dimpotrivă, palpită, trăieşte, 
simpatizează cu poporul şi cu toate că nu are cap, el dă 
sentinţe, raţionează şi ţine socotelile mai bine decât cei care au 
cap. De fapt, pentru a trăi în această lume nu este neapărat 
nevoie să ai cap; martor este Pliniu, care afirmă că ar fi existat 
un popor de acefali, numit de el „blemi “, fapt ce putea stârni 
mirarea în vremea acestui scriitor, dar pentru noi a încetat de a 
mai constitui o minune. X 

Adesea, Pasquino este ca Nemesisl cea persecutată; este cel 
care pregăteşte din întuneric lovitură împotriva omului care bea 
lacrimile poporului, şi lovitura lui îl ţinteşte, aşa de bine pe 
acesta în frunte, precum piatra aruncată din praştia lui David. 

Pasquino este Nemesis care strânge apa amară ce ţâşneşte 
din ţinuturile asupririi şi face mai vârtos vinul spumos al 
mândriei. 

Nemesis este cea care presară viermii printre florile fericirii 


celei mai mari; Nemesis face să se prăvălească în mormintele 
deschise pe omul crud, în timp ce glasul acestuia urlă cuvinte de 
ameninţare; ea amestecă întunericul cu groază, populează 
visele cu fantasme, chinuie somnul cu remuşcări, face să 
vorbească pământul care ascunde crima şi-i persecută pe cei vii, 
cu neliniştea, iar pe cei care mor, cu disperarea. 

Dar. Prea adesea. Pasquino este zămislit de perfidia umană; 
ca şi cum ar fi oameni cărora natura le spune: „C/râft” sau 
vulturului: „Zboară”; şi omul urăşte, aşa cum vulturul zboară. 

O, Doamne, pentru ce ai creat şarpele care înveninează, 
fiarele care devorează, planta uvas care ucide, omul care 
urăşte? 

Pentru aceasta, cerul senin este un chin, soarele strălucitor - 
o insultă, lacul cel limpede - o bătaie de joc, sufletul liniştit - o 
jignire. 

Omu] care urăşte ar vrea să aibă privirea şarpelui, răsuflarea 
şarpelui, tăria Asfaltidei5. Deznădejdea lui luda pentru a in- 
funeea  seninălalea boltii albastre, a apei, a sufletului 
nevinovat... 

Adevărul este ca soarele cel mai strălucitor al diademei lui 
Dumnezeu. În zilele creaţiei el ar fi trebuit să-l atâme ca astru 
iunie al bolţii cereşti. Adevărul trebuie să iasă din gura omului 
cu putere; ca fumul de tămâie din cădelniţe de aur. 

Fapta mârşavă caută întunericul. Adevărul nu trebuie acoperit 
de mască minciunii. Pentru ce, oare, adevărul să fie asemenea 
calomniei? 

Inima celui laş poate să devină locul potrivit pentru un cuib de 
vipere, dar niciodată nu poate fi templul adevărului. Adevărul 
trebuie propovăduit la lumina zilei, de pe locurile cele mai 
înalte, din vârful colinelor, de pe țărmurile largi ale mării. 
Adevărul trebuie confirmat în faţa oamenilor care l-au scos la 
iveală şi înaintea judecătorilor care l-au osândit, aşa cum s-a 
întâmplat cu Socrate, cel atât de nevinovat. 

Adevărul a ars pe ruguri, dar a renăscut din propria-i cenuşă 
ca pasărea Phoenix. Adevărul a urcat pe eşafoduri şi s-a întors 
să tresară în muşchii inimii, ca animalul care reînvie din resturile 
tăiate. 

Adevărul nu a înşelat şi nu a linguşit pe nimeni deoarece a 
spus j „Pe acest pământ, eu sunt martiriul, iar în cer sunt gloria; 
cine vrea să mă urmeze, să vină după mine; nu sunt un tovarăş 


aspru al vieţii.l 

Cine are urechi de auzit, să audă; eu pornesc din nou la 
idrum. 

Pasquino şi Marforio, care încă nu fusese dus în Capitolru, 
apăreau în acea zi solemnă în deplinătatea gloriei, încinşi da jur- 
împrejur cu o coroană de afişe conţinând satire, afişe de toate 
culorile şi dimensiunile; şi mulţimea sta acolo şi citea sau se 
făcea că citeşte, iar când 11 se părea că sunt cuvinte mai 
severe, mai înveninate, mai potrivite pentru a ruşina un numa 
sau pentru a întrista un suflet păcătos, izbucnea în râsete şi în 
manifestări de bucurie. 

Şi cei din procesiune se bucurau, observând din depărtare 
acea veselie, încât, dacă nu ar fi ţinut-o în loc respectul, ar fi 
luat-o înaintea cardinalului; se îngrămădeau, se străduiau să 
vadă de departe, unii înălțându-se în scări, alţii ducându-şi mâna 
streaşină la ochi. 

— Ei, ia uitaţi-vă! Pasquino s-a pregătit de sărbătoare — 
spuneau curtenii. Sărbătoreşte Paştele, o s-auzim lucruri 
frumoase! Nu lipseşte materialul | Fânul este aşa de înalt, încât 
te-mbie la cosit. 

Şi tot discutând aşa între ei, zumzetul se auzi la o sută de paşi 
jur împrejur. 

Cardinalul, trecând pe lângă temutele statui, nu întoarse 
capul şi nici măcar nu aruncă o privire. Curtenii trecură ca 
porumbeii peste un ogor de cereale, fără a lua seama şi fără a 
avea grijă să nu calce în picioare mulţimea, care se dădea la o 
parte din calea lor cât putea mai repede, blestemând şi urlând 
cum fac broaştele când văd că taurul se opreşte la marginea 
bălții. 

Oare de ce acest tineret uşuratic şi zgomotos tace aşa, dintr-o 
dată? 

Îţi aminteşte de miile de vrăbii care stau laolaltă pe ramurile 
unui stejar şi ciripesc fără încetare, zburând prin frunziş de colo- 
colo neastâmpărate, dar care, când apare un şoim în apropierea 
copacului, pe neaşteptate, rotindu-se în cercuri largi, ele tac 
toate deodată, de parcă ar fi lovite de o moarte neprevăzută, şi 
se înghesuie, şi îşi strâng aripile, şi nu mai îndrăznesc să se 
avânte de pe o ramură pe alta, străduindu-se să se ascundă sub 
frunze; tot aşa curtenii, înfricoşaţi, îşi continuară drumul, cu 
mare anevoinţă şi în tăcere. 


r 


Pasquino vărsase un torent de răutăţi împotriva cardinalului 
pentru că acesta era socotit cel mai fericit dintre toţi. Una dintre 
satirele care îl priveau pe el glăsuia astfel. 

Marforio îl întreba pe Pasquino: 

— Ce catârca este aceea pe care călăreşte cardinalul? 

Şi Pasquino: 

— Călăreşte catârca lui Famese. 

Era o aluzie la legătura amoroasă dintre cardinalul Ferdinando 
şi Clelia, fiica iubită a cardinalului Famese. N 

Şi dacă aceasta era o glumă de tolerat, cele ce erau Intr- 
adevăr dezonorante, infame se revărsau asupra lui Francesco de 
Medici, asupra Biancăi. Asupra 'sabellei Orsini, asupra Eleo- 
norei de Toledo, asupra lui Don Pietro de Medici; şi cum erau din 
cale afară de neruşinate, mă voi abţine să le reproduc. 

Cardinalul nu întoarse capul, dar, privind pieziş şi scrutător, 
ghici acele insulte grave; şi îmboldindu-şi catârul ca să 
grăbească pasul, şi întreţinându-l pe ducele Bracciano cu o 
povestire oarecare, acţionă cu abilitate pentru că ducele să nu 
observe nimic. Când apoi i se păru prielnic momentul, chemă 
printr-un semn pe un lăncier de încredere şi cu </rv «scăzută îi 
arătă ce are de făcut. Îndată ce cavalcada dispăru la colţul 
străzii, lăncierul se întoarse cu mare grabă, dând pinteni calului. 

Mulțimea se strânsese din nou şi se veselea cu o bucurie 
perfidă, lăudându-l pe Pasquino, căruia, în aclamații, îi conferea 
coroana de lauri. Fără a spune măcar: „Păzea lăncierul se 
năpusti spre gloată, trecând cu calul peste cine nimerea şi 
împărțind în dreapta şi-n stânga lovituri de halebardă, peste 
capete, peste braţe, peste spinările celor ce fugeau sau încercau 
să se ascundă. 

Ajuns la Pasquino, lăncierul se aruncă asupra lui atât de 
vijelios, având mâna apărată de mănuşa de fier, încât îi făcu 
nişte scrijelituri bunişoare, şi smulgând toate afişele, le luă cu el, 
plecând la fel de furtunos precum venise, fără a lua câtuşi de 
puţin în seamă mulţimea de oameni care, când îl văzură de 
departe, îşi înălţară capetele asemenea broaştelor şi începură 
să strige, şi să-l blesteme din răsputeri, şi tare ar fi vrut să-l 
ucidă, şi să-i spintece inima, dar totul se sfârşi, aşa cum se 
întâmplă întotdeauna: cel ce a primit lovituri îşi pune un 
plasture, iar cel ce s-a ales cu capul spart şi-l oblojeşte. 

Preavenerata sa sanctitate se întoarse la palatul său, pe 


drumul cel mai scurt, şi acolo, închis în odaia de lucru, fă: ă 
ajutorul secretarului, scrise o epistolă fratelui său Francesco, 
care nu cuprindea nicio dojană, ceea ce, pe drept cuvânt, îi s-ar 
fi cuvenit amândurora, relatându-i doar infamiile publicate, 
insultă adusă casei lor din cauza purtării incorecte a Isabellei de 
Bracciano şi a Eleonorei de Toledo, soţia lui Pietro de Medici, şi 
sfătuindu-l să se gândească în modul cel mai serios la cea mai 
bună soluţie pentru ca amintitele doamne să-şi ducă viaţa cât 
mai cuviincios cu putinţă. 

După ce scrise epistola, o încredinţă unui curier, poruncindu-i 
să plece numaidecât la drum şi, odată ajuns la Florenţa, să nu o 
dea altcuiva decât marelui duce Francesco în mână, dacă îi era 
dragă viaţa. 

Scrisoarea ajunse, aşa cum poruncise cardinalul, în mâin/'le lui 
Francesco, şi după ce cardinalul a împărtăşit şi fratelui său 
întâmplările dureroase, care constituie subiectul acestei 
povestiri, a rămas nespus de întristat. Într-adevăr, cardinal'il nu 
avea dreptul să meargă atât de departe, deoarece trsbu'a să se 
gândească ce fire violentă şi crudă avea fratele său Francesco şi 
cât era de prefăcut şi de avid să-şi spele mâinile în sânge, ca 
unul ce fusese crescut în obiceiurile spaniole; acesta considera 
ca o datorie de onoare, atât a soţului cât şi a fratelui, să 
răzbune vina soţiei şx a sorei, ba mai mult decât attt, el fusese 
crescut la curtea regelui Filip al II-lea cunoscut pentru firea lui 
bestială şi care, în vremea aceea, era supranumit „diavolul 
Sudului”. 

Dar destul; destinul a vrut aşa şi poate că nu a fost nici prima 
şi nici ultima oară când Pasquino a făcut să se verse atâtea 
lacrimi şi atâta sânge. 

După ce primi scrisoarea, ducele Francesco o citi de două ori 
şi (ara a lăsa să i se ghicească pe faţa-i palidă şi severă dacă 
primise veşti bune sau veşti rele, o puse cu multă grijă în sân; 
apoi se întoarse către soră şi cumnată, care vorbeau Intre ele 
despre lucruri femeieşti, şi le spuse: 

— Preastrălucitul cardinal Ferdinando este bine şi vă salută. 

După câteva zile, curierul cardinalului fu trimis la Roma, cu o 
scrisoare ce conţinea o scurtă expunere: că i-a ajuns prea 
plăcuta veste despre silinţa pe care o depune In intere-* sul 
familiei lor atât de renumite şi cât este de mâhnit pentru 
nenorocirea cumplită care s-a abătut asupra ei; să fie sigur că 


va găsi soluţia cea mai potrivită ca să se înlăture scandalul şi 
totul să se desfăşoare în mod mulţumitor. Mai mult, că faptul 
meritând o foarte serioasă examinare, îl roagă, aşa cum a fost 
cazul şi în alte împrejurări foarte însemnate, să nu-l lipsească de 
sfaturile sale pline de prevedere nici de această dată. 

La un ceas sau două după plecarea curierului, trimise un altul, 
pe care îl puse să-şi lepede uniforma şi să îmbrace haine de 
negustor şi, ajuns la Roma, fără a spune cine este, să se 
prezinte seniorului Paolo Giordano, duce de Bracciano, şi să-i 
încredinţeze numai lui scrisoarea pe care i-o dă. Apoi să se 
întoarcă imediat, fără a se odihni o clipă la Roma. Şi dacă îi era 
scumpă viaţa, să-i îndeplinească întocmai porunca. 

Scrisoarea suna astfel: 

Preailustre domnule duce, onorat cumnat al nostru, îndată ce 
primiţi rândurile de faţă, luminăţia voastră va încăleca fără 
zăbavă şi va pleca la Florenţa, cu un singur om sau cel mult cu 
doi. Domnia voastră veţi afla motivul din gura noastră, pentru că 
situaţia cere foarte mare urgenţă şi du poate fi transmisă prin 
scrisoare. De altfel, dorim să ştiţi că această chestiune, deşi nu 
ne este necunoscută nouă, vă priveşte în special pe 
dumneavoastră şi salvarea întregii la-» 

Milii. Va fi bine dacă nu veţi informa pe nimeni şi, mai 
ales, pe eminenţa sa cardinalul Ferdinando, fratele 
nostru mai mare. Faceţi drumul incognito, ferindu-vă cu 
grijă să fiţi recunoscut. Luaţi măsuri ca să ajungeţi pe 
înserate la Poarta Romana, purtârd atât dumneavoastră 
cât şi servitorii dumneavoastră o pană albă la pălărie. 
Veţi găsi acolo pe cineva care vă va introduce în oraş 
atât pe dumneavoastră cât şi pe servitori, fără a trebui 
să vă daţi numele, şi noi vă vom aştepta la palat. 

Domnul să vă aibă în sfânta sa pază etc.2* 


24 în cronica mss. Archiirio delte Riformagioni a lui Settimani se declară în mod 

expres : .Paolo Giordano a tost determinat să vină la Roma pentru a consimţi la moartea 
Isabellei. Şi tot aici se povesteşte cum în august următor, la moartea Isabellei. .au fost făcuţi aă 
dispară fiul lui Giovanni Battista de Servi şi Carletto Fortunati, Bn soldat de nădejde, ca unii ce 
erau socotiți credincioşi Isabellei*. 

De asemenea, că Gfordano, la instigările altuia, ar fi consimţit la Wciderea soţiei, care 
totuşi era vinovată, aşa cum confirmă manuscrisele Capponi din Biblioteca Regală a Franţei, 
precum şi al meu. 

Domnul Bell, în povestirea sa din Accorambona, ne avertizează că. potrivit obiceiurilor 
spaniole în care fusese educat Francesco. era absolut obligatorie răzbunarea fraţilor pentru 
dezonoarea sorei şi cea a soţului pentru soţie. Galluzzi, în Storia, Cartea IV, Cap II, scrie: * 
Este neîndoielnic că Donei Isabella i s-au făcut funeralii mult mai fastuoase decît Donei 
Eleonora şi că marele Duce şi Cardinalul nu ' numai că au întreţinut o corespondenţă intensă 


Paolo Giordano a citit şi a cercetat cu luare aminte 
scrisoarea; şi-a scos batista din buzunar pentru a-şi 
şterge fruntea scăldată de sudoare, apoi a început să se 
plimbe de colo-colo; pe urmă s-a întors iar la scrisoare şi 
a citit-o din nou de la început şi până la sfârşit, fără a se 
putea linişti. 

— Cum m-am vândut ca un prost acestor negustori, fără 
Mniciun trecut! Vorbea el fără şir. Eu, principe roman | Din ce 
neam sunteţi voi? Unde v-aţi născut? Când familia mea era 
onorată cu titluri de baroni, cavaleri, cu oameni de înaltă 
valoare, strămoşii voştri nu erau demni nici să ţină scara alor 
mei | f 

Poftim! „îndată ce veţi primi rândurile de faţă... veţi 
încăleca... cu un singur servitor sau cu doi... feriţi-vă să fiţi 
recunoscut... să intraţi pe furiş “... Dar, pentru Dumnezeu... 
doar nu suntem supusul vostru... Porunciţi servitorilor voştri... 
Nu mă voi duce! Am hotărât să nu mă duc şi nu mă voi duce— 

_ Şi începu din nou să se plimbe în sus şi în jos prin încăpere. 
Intre timp, o voce lăuntrică părea să-l sfătuiască şi-l potoli, 
zicându-i: „Dar el este cumnatul tău, este principe de coroană, 
nu se poate să vină el la tine... El este foarte puternic, este 
foarte bogat şi autoritatea lui e de necontestat la curtea din 
Roma. Şi apoi, faptul te priveşte pe tine, aşa încât pare mai 
drept ca tu să te duci la ei şi chiar să-i mulţumeşti dacă se arală 
binevoitor intereselor tale; gândeşte-te că el creşte la curtea sa 
pe fiul tău Virginio şi că îi va asigura o situaţie, căci dinspre 
partea ta e puţină nădejde şi în strirn- toarea în care te afli, în 
diluviul universal al datoriilor tale, cine ar putea fi salvarea ta 
dacă nu el? O, Bracciano, Brac- ciano, urmaş nobil al părinţilor 
mei, parcă te văd devenind prada vreunui negustor norocos 
care, după ce ţi-a luat păniin- turile, îţi va lua şi titlul... şi astfel, 
după ce va fi izgonit neamul meu ilustru din castel, va alunga şi 


cu Orsini, dar s-au Interesat vrînd să-i liniştească creditorii şi să-l ajute să-şi pună ordine In 
situatia sa economică precară. Toate acestea ar dovedi fie eă moartea Donei Isabella nu a fost 
violentă, fie că Marele Duce şi fraţii ei, fiind de acord cu Orsini. au făcut ca excesul, datorită 
prefăcătoriei lor. sâ fie şi mai detestabil**. 

Intr-adevăr, între o ipoteză şi alta este o mare diferenţă pentru ea un istoric ilustru să 
treacă atît de uşor peste o asemenea întîm- plare. 

Din toate Memoriile timpului şi din toate /storiile se deduce că uciderea a fost impusă şi 
că a fost plătit preţul sîngelui, preţ care du s-a limitat numai la grija de a aranja situaţia 
financiară ruinată a lui Orsini, ci s-a ajuns pînă acolo îneît, după cum stă mărturie cronica lui 
Settimani. citată mai sus, că s-a făcut donaţie lul Paolo Giordano şi lui Virginio. fiul Isabellei şi 
al lui Paolo Giordano. Vila Baroncelli, In luna octombrie a acestui an. Acest fapt l-a indus în 
eroare pe Ademollo. care a afirmat în notele povestirii Intitulate Afo- rietta dei Ricci că Dona 
Isabella Orsini a fost strangulată în vila Baroncelli, astăzi Poggio Imperiale (n.a.). 


numele meu din amintirea oamenilor... 

Aşadar, mi se pare de folos să mă duc şi să mă lămuresc cât 
mai bine în privinţa acestei rude care se osteneşte din dragoste 
pentru datoriile mele. Dragoste! Ar fi trebuit spun ură. Dar, 
preasfinte Petre, cum aş putea să urăsc Datoriile, dacă ele mi-au 
fost scutece când am venit pe lume şi îmi vor fi linţoliu când voi 
cobori în mormânt? Bernia a scris un capitol despre datorii; a 
făcut rău pentru că trebuia să compună un poem epic... “ 

— La Florenţa, Titta! Pregăteşte trei căi; trebuie să facem un 
drum. Tu şi Cecchino mă veţi însoţi; lăsaţi livreaua; pu- neţi-vă o 
pană albă la pălărie şi nu uitaţi mantalele. Este ce datoria 
noastră să-l luăm şi pe Cecchino; l-am adus de a Florenţa când 
era soţ proaspăt, aşa că-şi va vedea bucuros pe bătrâna lui 
mamă şi pe soaţă. Mă gândesc că îi va fi plăcut sau, cel puţin, 
aşa nădăjduiesc, şi acest gând îmi face bine. Oamenii aceştia se 
bucură mai mult decât noi; cred în dra- goste, se iubesc şi se 
revăd cu plăcere şi se despart cu chia.. Eu abia îmi mai 
amintesc că am soţie şi, desigur, Isabella este totuşi o femeie 
fermecătoare, înzestrată cu un suflet nobil şi cu o inteligenţă 
deosebită şi, într-adevăr, eu am făcut mare caz de toate aceste 
calităţi ale ei. Mi se pare că va fi destul dacă în casa mea nu voi 
fi urât; mi-ar ajunge să fiu uitat. 

Şi dacă nu mă înşel, din acest discurs al său, am putea 
Heduce în mare măsură cum era Paolo Giordano Orsini. 

Plumbul firului, al echerului cu plumb, unde la un braţ atârna 
viţiul şi la celălalt virtutea este incapabil să se mişte dacă un 
impuls extern nu-l face să se clatine într-o parte şi în alta. 

Uşuratic, cheltuitor, el era gata să se înfurie cât ai clipi şi tot 
aşa de lesne să se liniştească; dar, de vină fiind vremurile 
acelea, era mai înclinat spre mânie decât spre milă; şi când era 
provocat de vreunul care-i cunoştea slăbiciunile cu greu ne 
putem închipui de ce grozăvii era în stare. 

Nu vreau să spun că s-ar asemăna cu Claudius, care, după ce 
a pus să fie omorâtă Messalina, soţia sa, când s-a aşezat să 
prânzească, la scurt timp după asasinat, a întrebat de ce nu 
vine împărăteasa la masă. 

Dar după mâniile sângeroase, care adesea puneau stăpânire 
pe el, Paolo Giordano uita într-atât nelegiuirile săvârşite, încât 
nici somnul nu i se tulbura, nici nu renunţa la musafiri, nid nu 
neglija ospeţele, şi era vesel şi ghiduş ca şi cum nimic nu s-ar fi 


întâmplat. Prefăcut, nu atât din concepţie, cât din obişnuinţă, el 
era cu atât mai periculos, cu cât felul lui de a se purta îi asigura 
o oarecare sinceritate firească. 

Aşadar, părăsi Roma şi ajunse la Florenţa, unde intră în modul 
convenit şi peste puţin păşi pragul palatului. Francesco stătea la 
masă împreună cu Bianca şi nid nu apucă bine ducele să intre, 
că el se ridică în picioare şi, întinzându-i dreapta cu multă 
curtoazie, îl sărută pe amândoi obrajii. Îndeplinită această 
primire curtenitoare, ducele se. Indreptă către Biancal care nu 
se mişcă de la locul el şi, prezent! Ndu-i omagiile sale, îi sărută 
mâna cu respect. 

Marele duce Francesco se aşeză: 

— Giordano, zise el, cred că sunteţi obosit, dar mai înainta de 
a merge să vă odihniţi, luaţi loc, vă rog, şi gustaţi din bucate şi 
din băutură; după cum vedeţi, suntem în familie. 

Şi Paolo Giordano, fără a mai aştepta să fie poftit a doua oară, 
se aşeză la masă alături de Francesco. 

Desigur că nu este poet şi nici romancier căruia să i să fi 
prezentat vreodată un asemenea prilej minunat şi pe care el să 
nu-l fi folosit pentru a-şi dezvălui calităţile descriptive. 

Fără a nedreptăţi pe nimeni, puţine curţi pe-atunci şt poate 
chiar şi azi, posedau atâtea obiecte de preţ ca familia ide 
Medici; şi nu atât preţioase în privinţa materialului cât mai ales 
pentru lucrătura lor minunată: servicii de masă de argint, vaze, 
tăvi, ulcioare, ligheane, cupe, clondire, candelabre. In sfârşit, 
totul era o minunăţie. 

Eu însă mă voi opri aici şi mă voi întoarce la ceea ce con->. 
Vine mai mult subiectului meu. 

Ducele, oricât era de obişnuit cu belşugul la Roma, ră-< mase 
surprins de abundența nemaipomenită a mâncărurilor şi, privind 
mai cu atenţie, mirarea sa spori şi mai vârtos la vederea atâtor 
feluri de bucate: vrăbii umplute cu gălbenuş de ou tocat, cu 
făină de şofran şi presărate cu zahăr, usturoi şi hrean, ceapă 
verde, ridichi, haşmă şi clopoțel, iar în vase de cristal fin se aflau 
pentru condimentare piper negru, nucşoară, cuişoare, ghimbir şi 
multe altele. La mijloc, o piramidă de ouă, iar pe toate laturile 
mâncări gustoase şi tot soiul de bucate cu sos având un aspect 
ciudat; de asemenea, fel şi fel de brânzeturi, puse la gheaţă în 
farfurii de argint. 

Şi cum pe duce îl ispiteau prea puţin mâncărurile cunos-» 


cute, el se aventură luând cu asalt pe cele mai puţin obişnuita şi 
înfruptându-se cu plăcere din pulpele de potârniche, de fazan şi 
alte păsări sălbatice, dar aşa fel pregătite, că îi ardeau cerul 
gurii şi-i lăcrimau ochii. El îşi aminti de Porzia, care înghiţea 
cărbuni aprinşi, şi nu putea să înţeleagă cum se pcate hrăni un 
om în felul acesta. Ca să-şi astâmpere arsura gurii, cerea mereu 
de băut, dar băuturile care i se ofereau erau atât de reci, că-i 
îngheţau dinţii şi nervii până-n creştetul capului. Apoi îl îmbiară 
cu vinuri spumoase şi înţepătoare care te a- meţeau după al 
doilea pahar. 

Giordano avea impresia că ia parte la un ospăț infernal, şi ca 
să facă faţă acestor mâncăruri şi acestor băuturi, marele duce şi 
marea ducesă ar fi trebuit să aibă eroismul lui Mitri- date, care 
bea şi mânca orice otravă ca un viteaz ce era. 

In scurt timp se stinse în el orice dorinţă de a mânca şi de a 
bea şi începu să se uite la cumnatul său. Care. Tacticos, îşi 
umplea pe îndelete stomacul, ospătându-se cu ceapă crudă 
presărată cu ghimber. Apoi, deodată, lăsa ceapă şi lua un ou, 
căruia, după ce-i spărgea coaja, punea înăuntru o lingură de 
piper negru şi-l sorbea cu lăcomie, pe urmă se întorcea din nou 
la ceapă. Din aând în când cerea de băut. Paharnicul îi aducea 
un castron în care se afla un clondir cu apă şi un pahar mic plin 
cu vin curat, şi Francesco, după ce răsturna paharul în castron, îl 
umplea cu apă şi-l sorbea dintr-o înghiţiturăl. Acest obicei 
desfrânat nu era o plăcere, ci un adevărat chin, deoarece 
fruntea îi şiroia de năduşeală, pupilele i se măriseră, răsufla 
anevoie şi se schimba la faţă, când aprinzându-se ca focul, când 
făcându-se galben că flacăra luminării ce ardea dinaintea lui2. 

Lui Paolo Giordano i se părea că acesta vrea cu orice chip să 
se omoare şi se gândea că ar fi fost mai uşor să se arunce cu 
capul în jos de la fereastra palatului. Cu o asemenea idee în 
minte, îşi întoarse privirile către Bianca, şi ochii Biancăi 
schimbară o privire plină de înţelegere cu ai lui. Giordano ar fi 
vrut să spună: „Cum se poate că dumneavoastră, care sunteţi o 
femeie inteligentă. Să consimţiţi ca el să se sinucidă?! “Şi 
Bianca părea să răspundă: „Dumnezeu ştie ce va pâăţi! 
Dumneavoastră ştiţi ce fire supărâcioa&ă are, ca să pot face 
ceva. Totuşi voi încerca şi veţi vedea. “ 

Şi când i se păru că a sosit momentul. Bianca, cu negrăită 
gingăşie, aşa cum ştia ea să c folosească, zise: 


— Domnul şi soţul meu, aţi vrea să-mi faceţi favoarea unui 
dar? 

— Spuneți... 

— Aţi vrea. In numele dracrostei ce vă port. Să renunţaţi b 
această mâncare sălbatică, ce mă tem foarte că vă va face rău? 

— Bianca, v-a. M mai spus şi altă dată şi aş dori să nu mai 
spun şi a treia oa'râ. Că în ca-a m<? A. În statul meu. Atât în 
lucrurile mici cât şi în cele mari, vreau eu să fiu stă- pinul 
absolut... J 

— Eu nu vreau să vă contest stăpânirea, ba chiar sunt foarte 
onorată să fiu sclava voastră; dar de data aceasta, vă implor, 
dragostea mea, bucuria mea, să binevoiţi a-mi îndeplini dorinţa. 

Şi spunând acestea, întinse mâna spre farfurie pentru a l-o iuă 
dinainte. Francesco. Cuprins de o mânie turbată, strin- se braţul 
Biancăi, cu mâna stângă, aşa de năprasnic, încât femeii îi 
rămaseră întipărite urmele albastre ale degetelor lui; şi, 
clocotind de furie, o privi pieziş şi lung în ochi. Apoi, fără o 
vorbă. Incet-încet, slăbi strânsoarea. Bianca îşi retrase braţul 
vânăt fără a îndrăzni să se plângă şi stăpânindu-şi lacrimile gata 
să curgă. Umilită şi ruşinată, nu ştia cum să-şi ascundă 
tulburarea, ciuda şi furia decât strigând: 

— Candia! ... 

Indemânaticul paharnic îi puse imediat dinainte castrona- şul 
de argint, paharul cu vin de Candia şi o sticlă cu apă. Ea nu se 
atinse de apă şi, luând repede paharul. Il dădu pe gât dintr-o 
răsuflare?. 

Ducelui i se păru că asistă la ospăţul lui Domițian. Când 
acesta a poruncit să se aducă năsăliile în jurul me-selor, cu 
numele comesenilor pe fiecare din ele. Paolo Giordano ar fi vrut 
să fie la mii de leghe de acolo; îşi amintea că la funeraliile 
mamei sale a fost mai puţin îngrozit. 

Marele duce Francesco. Ademenea unui copil răsfăţat, îşi 
închipuia că astfel demonstrează cât este de puternic, precum şi 
faptul că poate să facă ce vrea, înfuâecând cu nesaţ ceapă cu 
ghimber, bând ouă pipărate şi înghițind pe nerăsuflate apă 
îngheţată, până ce natura, văzându-se atât de rău tratată, îi 


25 Michel Montaigne. invitat la un prînz de Marele Duce Francesco. a observat cum acesta bea, 
amestecînd multă apă in vin. in timp ce Bianca bea vinul aproape curat : .1 se aduce acestui mas duce şi soţiei 
sale un castron in care se atlă un pahar plin cu vin, descoperit, şi o sticlă plină cu apă j ei iau paharul cu vin şi-l 
toarnă in castronul pe care îl ţin pentru potrivirea băuturii El pune apă mereu, ea nu punea aproape de loc. 
Obiceiul germanilor este de a bea cu pahare foarte mari : aici. dimpotrivă, paharele sint extraordinar de mici. 
Călătorii, Tom Il, p. 59 (n.aj. 


jucă un renghi: el scoase un suspin adânc şi, lăsându-se pe 
speteaza fotoliului, cu capul sprijinit în piept şi cu braţele 
bălăbănind, abia mai bolborosi: 

— Nu mai pot... 

Bianca şi Giordano alergară în grabă şi-i ridicară capul; el 
stătea cu gura căscată şi strâmbă, ca şi cum l-ar fi lovit 
apoplexia; privirea îi era împăienjenită şi respira greu- 

— Chemaţi pe domnul Baccio sau pe Cappelli! Spuse Bi- an: a, 
cu o grijă chinuitoare. Duceţi-vă... Mişcaţi-vă! ... Cineva... pentru 
numele lui Dumnezeu! ... 

Şi Francesco, mormăind: 

— Nimeni nu mişcă... Apă... zăpadă... gheaţă... puţin aer... 
aer... 

Deschiseră toate uşile balcoanelor; aduseră apă, zăpadă şi 
aşa îngheţate, după care şi le punea pe frunte; amestecă în apa 
rece un elixir al său şi, bându-l, se siniţi ceva mai uşurat... 

Bianca, soţia lui, care până în acea clipă îl îngrijise cu o 
atenţie drăgăstoasă şi fără a scoate o vorbă, îndrăzni să-l 
întrebe: 

— Vrei să te culci? 

— Da, dar răcoreşte-l... răcoreşte-l tu... nimeni altcineva să nu 
vină acolo... 

Şi Bianca umplu cu zăpadă două recipiente de argint, şi după 
ce paharnicul le duse în iatac, le puse sub cearşaf, plimbându-le 
în sus şi în jos de-a lungul patului pentru a-l răcori. 

Cam la un sfert de oră, Francesco, după ce stătuse liniştit 
până atunci, se ridică deodată şi zise: 

— Să mergem! 

Bianca şi Giordano îl susţinură şi, ajungând lângă pat, marele 
duce îşi smulse hainele de pe el mai degrabă decât le dezbrăcă 
şi se aruncă pe pat. Atunci Giordano spuse încet i 

— Serenissime... odihniţi-vă; mâine vom discuta mai în voie... 

— Nu... Cine are timp, să nu aştepte! ... Mă simt mai bine. 
Bianca, retrageţi-vă | Am de vorbit cu Giordano despre lucruri 
care trebuie să rămână între mine şi el... 

Şi pentru că orice observgţie l-ar fi iritat, Bianca plecă şi 
rămase Giordano. Acesta se aşeză lângă cumnatul său, aş- 
teptând ca acesta să-i vorbească. Francesco rămase o vreme pe 
gânduri, ca un om care cumpăneşte cum să înceapă, iar într-un 
târziu începu astfel: 


— Giordano, ascultaţi-mă cu atenţie... Mi se pare de prisos să 
vă amintesc că. Făcând parte din familia mea, voi sunteţi ca şi 
al nostru... şi nici nu cred că trebuie să vă repet cât de aproape 
de inimă îmi sunt problemele voastre... 

— Bunătatea dumneavoastră... 

— Nu mă întrerupeţi, ci ascultați... Acum când sufletul îmi 
este atât de mâhnit, am a vă face cunoscut un asemenea fapt 
că, numai gândindu-mă, simt cum mă-nroşesc la faţă de 
ruşine... Şi dacă cel puţin ar fi rămas ascuns, încât, dacă n-ar fi 
putut fi iertat, măcar să-l fi putut tăinui noi. Dar nu; faptul a 
devenit public, a devenit motiv de batjocură în mina duşmanilor 
mei... Giordano, noi am ajuns de râsul lumii. Şi, după o pauză, 
urmă: De râsul lumii 1 Voi sunteţi batjocorit prin persoana mea, 
iar eu prin a voastră. Neamul nostru este dezonorat. Giordano... 
soţia voastră, sora mea, ne-a acoperit de ruşine... 


— Isabella? ... 

— Desigur i Şi despre necinstea ei vorbesc pamfletele şi 
afişele... 

— Pentru numele lui Dumnezeu, cine a îndrăznit? ... Îi voi 


smulge inima din piept, chiar dacă ar fi în Dom... 

— Şi astfel să confirmaţi prin răzbunare, ceea ce injuria încă 
nu a scos la iveală în mod public... Fiţi bărbat şi stăpâniţi-vă! 
Trădătorul este ruda voastră... 

— Cine oare? 

— Troilo... 

— Prietenul a! Es de mine! Acela căruia i-am încredințat paza 
onoarei mele... Vai mie! ... 

— Acesta a călcat în picioare sfintele legături de sânge; 
acesta l-a trădat şi pe binefăcător, şi pe prieten... 

— Sunteţi sigur de asta? 

— Oare se spun astfel de lucruri fără a fi pe deplin 
încredinţat? 

— Şi cum de n-am ştiut până acum, eu, sărmanul de mine, 
biet om? 

— Soţul este ultimul la urechile căruia ajunge propria-i 
ruşine... Are Dumnezeu grijă... 

— Francesco, oare nu-i cu putinţă să vă fi înşelat? Principele, 
ca unul care este foarte ocupat, nu poate să vadă totul cu ochii 
lui, nu poate să audă totul cu urechile lui... 

— Eu văd totul... 


Şi nu era adevărat, deoarece, dacă a trăit vreodată un 
principe care să plece urechea la spusa unor sfetnici ticăloşi, 
apoi el era unul dintre aceia; dar de astă dată avea dreptate. 

— Oricum, faptul în sine nu mai poate fi schimbat, ci doar 
răzbunat... 

— Fie... 

— Nu ne-aude nimeni? Întrebă Fiv. Nre“co. Aşezându-se în 
capul oaselor în pat. El d5du la o parte perdelele de mătase şi 
cercetă din ochi încăperea. 

— Giordano, mergeţi şi vedeţi dacă uşile sunt bine închise. 
Bianca s-ar putea s-asculte la uşă. Eu nu mai pot să trăiesc cu 
dânsa, dar nici nu ştiu cum să scap de ea. Pot să jur că această 
vrăjitoare m-a îmbolnăvit... Dacă aş putea să rup vraja... am să 
încerc... 

— Totul este bine închis. 

— Şedeţi, apropiaţi-vă şi să ne gândim împreună cum să 
procedăm, iar după ce vom chibzui totul, voi arăta care cred eu 
că ar fi mijlocul cel mai potrivit. A 

Şi, coborând vocea, începu să vorbească Incet, liniştit, vorbe 
taiaice, ca şi cum ar fi spus o rugăciune. Din când în când se 
auzea câte un cuvânt mai tare, ca şi cum într-o grotă o picătură 
căzând pe pământ rupe cadenţat liniştea înfricoşătoare a 
locului. Giordano nu mai părea o fiinţă vie, singurui semn era 
doar pumnul mâinii drepte, care când se deschidea, când se 
închidea spasmodic. Francesco încetă să murmure, aţintindu-l 
cu privirea pe cumnatul său, care stătea nemişcat şi 
înspăimântat. În sfârşit, Giordano, cu o voce cavernoasă, spuse: 

— Mi-aţi turnat venin în inimă. Şi ce îi voi răspunde lul Virginio 
dacă într-o zi mă va întreba: „Unde este mama? 

— Virginio nu va şti, iar dacă va afla, va spune: „Bina a făcut 
“... Eu îl educ pe Virginio... 

— Dar, Francesco, oare nu ne gândim că după moarte esta 
totuşi o judecată? 

— Pentru cine nu are judecată. Şi ne va fi ruşine şi între vii, şi 
între morţi dacă nu vom îndrăzni să facem ceea ce onoarea 
impune unor geritmomi. Şi cum? În timp ce eu, biruind strigătul 
sângelui, vă dau viaţa sorei mele, voi nu veţi şti oare să vă 
desprindeţi sufletul de o soţie vinovată? 

— Ea nu este mama fiilor voştri. Oricum, ca să mă conving, 
nu-mi este de ajuns convingerea dumneavoastră... Chiar dacă 


aş vrea, nu pot. Vreau să văd cu ochii mei... 

— Şi dacă nu veţi reuşi acest lucru, va fi ea oare mal puţin 
vinovată? Cine vă poate scăpa de bănuială? Nici Cezar nu a 
îndurat ca soţia lui să fie suspectată'... 

— Dar nu a ucis-o. Pentru aceasta, lăsaţi-mă să chibzu- iese 
eu. Ingăduiţi-mi să folosesc mijloacele ce mi se vor părea mai 
potrivite... 

— Acţionaţi, dar cu precauţie, fără zarvă, şi răzbunarea să nu 
scoată la iveală ceea ce injuria nu a făcut cunoscut— 

In clipa aceea se auzi o bătaie în uşă şi Francesco întrebă cu 
voce amenințătoare: 

— Cine e? 

— Don Pietro. 

— Fratele meu! „El nu trebuie să-l vadă pe Giordano?’ 

— şi spuse în gând. Plecaţi! | se adresă lui Giordano. Du- ţeţi- 
vă la vila San Marco, unde veţi locui; luaţi cheia; veţi găsi acolo 
o persoană care vă va primi. Vă recomand discreţie... Plecaţi... 
şi când veţi descoperi groaznicul adevăr, nu uitaţi că sunteţi 
gentilom şi creştin?” | 

Giordano îşi simţea inima prinsă că într-un cleşte, încât nu 
putea rosti nicio vorbă: sărută mâna cumnatului şi plecă, ieşind 
printr-o uşă opusă celeia unde se auzise bătaia. 

Francesco netezi cearşaful care-l acoperea şi zise cu glas 
blând: 

— Intraţi, Don Pietro! 

— Dumnezeu să vă aibă în pază, serenissime. 

— Mulţumirile noastre... 

— lată-mă la ordinele Alteţei Voastre... 

— Era şi timpul; te-am chemat în van de vreo patru-rinci ori... 

— Mă  temeam să nu vă tulbur din  îndeletnicirile 
dumneavoastră de stat, atât de importante, precum şi din cele 
de la fabrica de porțelan? a înălţimii Voastre, şi-apoi mi se pare 
că ajunge întotdeauna repede cine ajunge la timp. 

— Ar trebui să vă amintiţi mai des, Don Pietro, că sunteţi 
vasalul meu, şi dacă nu reuşiţi să respectaţi mai bine 
autoritatea capului familiei, ar trebui, cel puţin, să respectaţi 


26 Suetoniu, Viaţa lui luliu Cesar (n.a.). 


27 Aceste ultime cuvinte au fost rostite de Francesco In clipa plecării lul Giordano, după convorbirea 
secretă care a avut loc intre ei. M. S. Capponi (n.a.). 

28 Una din principalele pasiuni ale lui Francesco | era fabricarea porţelanurilor foarte fine şi elegante, 
pe care apoi le trimitea In dar principilor şi marilor baroni. Galluzzi, tom. Il, p. 119 (n.a.). 


cum trebuie maiestatea principelui. Ce faceţi? De ce vă tot 
învârtiţi prin cameră? Luaţi loc şi ascultaţi-mă cu răbdare. 

— Don Francesco, amintiţi-vă că eu vin aici ca om de credinţă 
şi datorită faptului că ştiam că postul paştilor este departe de 
luna iulie, aşa că nu mă omorâţi cu o predică... 

— Luaţi loc, nu vă chem pentru interesul meu; mă îndeamnă 
dragostea pentru voi şi grija pentru reputaţia şi pentru 
prosperitatea voastră... 

— Da' de unde v-a venit această dragoste fiftternă, aşa, din 
senin? V-a trimis-o regele Sebastiano, de la Lisabona, o dată cu 
banii pentru piper??? Aceste gingăşii trebuie spust foarte subtil 
pentru că sunt lucruri care fac să înmărmureasci şi clinii, nu 
numai oamenii. 

— Merit eu asta? Nu am dat şi nu dau dovezi necontenite că-i 
iubesc pe cei din acelaşi sânge cu mine? 

— Cred că niciodată nu v-aţi domolit zelul. 

— Şi pe urmă vă plângeţi că nu vă avem în grațiile noastre şi 
umpleţi curtea cu vorbe urâte, şi îi scrieţi cardinalului despre 
toate acestea. Dar cum să mă port cu voi? Chiar acum, după 
obiceiul vostru, trecând de la o chestiune la alta, m-aţi făcut să- 
mi pierd busola şi nu mai pot să-mi amintesc de ce v-am 
chemat. Ba da, şi când veţi auzi pricina, veţi fi năucit, iar trufia 
voastră se va preface în umilinţă. 

— Dragă frate, nu vă contrazic că veţi reuşi să mă supăraţi; 
de a'tfel, mă şi simt pe jumătate iritat; dar până la a mă face 
să-mi ies din pepeni, mai este... 

— Ei bine, mă scutiţi de orice grijă, aşa că vă spun că sunteţi 
cel mai abject, cel mai neruşinat şi cel mai netrebnic cavaler din 
toată creştinătatea... 

— Acestea sunt cuvinte foarte scandaloase. Treceţi la fapte. 

— Soţia voastră este o adulteră... 

— Ştiu. 

— Cum? Ştiţi asta şi nu v-aţi răzbunat încă? 

— Noi, cei din familia Medici, nu avem noroc la femei... 

— Cum? Ce înţelegi prin vorbele astea? Strigă Francesco, 
aproape sărind din pat. Pentru care greşeală ai putea să o acuzi 
pe marea ducesă Giovanna? 

— Dumnezeu să o ftibă în pază! Ea era o sfântă. 


29 Francesco. împreună eu o asociaţie de negustori, exercita acest comerţ cu piper, in care îşi investise 
banii. Asociaţia vindea piperul in toată lumea. Galluzzi, tom. IV, p. 106 (n.a.). 


— Şi despre Bianca? 

— Oh Bianca! ... După căsătoria voastră, nu ştiu cu ce aş 
putea-o învinovăţi, dar înainte... 

— Inainte nu-mi aparţinea şi eu nu am dreptul să fac cercetări 
asupra vieţii ei din timpul acela. 

— Eh, acum nu vorbim despre voi; alții’ îşi iau acest drept în 
numele vostru. 

— Când noi i-am pus pe umeri mantia de mare ducesă, a 
dispărut femeia şi a apărut principesa şi, ridicând-o noi până la 
patul nostru conjugal, am investit-o cu botezul maiestăţii. 

— Spălatul rufelor nu curăţă totul şi uneori dispare mai curând 
pânza decât pata; şi, voi, cu siguranţă, trebuie să aveţi un 
anume semn roşu pe mâini pe care toată apa Arnului nu-l poate 
spăla, şi acest semn provine de la sângele lui Bonaventuri... 

— Cine este cel ce susţine că eu aş fi pus să fie omorât 
Bonaventuri? Şi tatăl meu dacă ar afirma aceasta, i-aş spune: 
„Minţi cu sfruntare! “Eu nici n-am ordonat, nici n-am săvârşit 
nimic... pot să jur. 

— Intre a ordona, a insinua, a prevedea, a tolera, a imagina şi 
altele asemănătoare, dacă această judecată ar avea loc în faţa 
judecătorilor lumeşti, avocaţii paraziți, rozători de legi (vorbesc 
de cei ticăloşi, pentru că în faţa celor cinstiţi Îmi scot pălăria şi 
mă declar cel mai plecat servitor), ar găsi atâtea delimitări şi 
atâtea deosebiri, că, de bună seamă, niciunul nu v-ar putea 
osândi. Dar în faţa lui Dumnezeu nu se merge pe drumul 
procurorilor. 

Şi voi credeţi că puteţi ascunde această pată dacă vă puneţi 
mănuşi sau dacă încredinţaţi lumea că ar fi un rubin? 

— Ingratule... Nerecunoscătorule! Cât ţi-au dat duşmanii mei 
pentru a mă face să mor de supărare? Oare astea sunt mijloace 
pe care să le întrebuinţezi faţă de stăpânul tău, care, dacă ar 
vrea, ar putea să te doboare ca pe o trestie? Şi iocmai În clipa 
când pune la inimă necazurile tale şi vrea să-ţi păstreze 
reputaţia?! ... Dar ar fi trebuit să ştiu că e strădanie zadarnică, e 
ca şi cum ai încerca să speli armele familiei Pucci’. 

— Vă cer iertare, înălţimea voastră; eu nu aveam de gând să 
vă supăr: am procedat aşa, fiind în familie. Dacă cineva ar 
cuteza să vorbească fără respect despre Alteța Voastră, în faţa 
mea, vă jur pe onoarea mea de gentilom, că l-aş străpunge. Fiţi 
încredinţat, Francesco, că nu aveţi prieteni mai buni decât fraţii 


voştri, şi voi, cu fiece prilej, demonstraţi că nu vă pasă'de 
niciunul; le preferaţi lor pe un Serguidi, un Belisario Vântă şi, 
culmea, acceptaţi insulte din partea acestora... Voi, Francesco. 
Vă plângeţi de noi, dar nu aveţi dreptate. Dar lăsaţi la o parte 
orice alt raţionament şi continuaţi-vă povestirea. 

— Ei bine. Am descoperit pe infamul care a dezonorat 
demnitatea voastră şi l-am suprimat. 

— Sărmanul cavaler! Îşi merită soarta... dar era un om 
cumsecade... 

— Şi cine v-a spus că era lin cavaler? 

— Era Bernardino Antinori. Pe care aţi poruncit să fie 
strangulat în închisoarea Bargello. Cine mi-a spus? Asta-i bună | 
Cine mi-a spus? Pare-se că cel ce ştia. Francesco, îngăduiţi-mi 
să vă spun două vorbe, aşa, în felul meu, deschis, sincer, cum 
mi le dictează inima, deşi voi Le veţi eoni sidera, ca de obicei, că 
sunt ieşite dintr-o minte trăsnită. 

Noi putem face ceea ce credem noi de cuviinţă că e bin «, dar 
cu o condiţie, şi anume: trebuie să lăsăm lumea să vorbească. 
Oamenii pe care-i folosim In asemenea chestiuni, sunt laşi şi 
rămân josnici; dacă ar găsi pe cineva care să-i puni dinainte un 
coltuc de pâine mai mare, ne-ar face nouă cee% ce le-am 
poruncit noi să facă altora. Oare voi speraţi ca aceşti nemernici 
să vă rămână credincioşi sau să-şi ţină gura? la taverne şi în 
beţiile lor deşănţate, ei vomită şi vinul, şi cuvintele cumplite, 
adesea adevărate, dar şi mai adesea exage” rate de mii de ori, 
şi acolo jos, în rândurile mulţimii, unda suntem puţin cunoscuţi, 
noi găsim, spre paguba noastră, ua depozit de ură împotrivă-ne, 
încât te-apucă groază să auz. 

— Aţi isprăvit? 

— Isprăvesc acum. Adăugaţi blestemul penei’. Până est» 

O descoperire infernală; eu mă gândesc că demonul, căzând 
din cer, şi-a pierdut penele aripilor, fiind lovit de un fulge» al 
sfântului Mihail, şi aceste pene au căzut pe pământ, ia* omul le- 
a adunat, le-a ascuţit şi acum le foloseşte ca săgeți otrăvite cu 
cel mai cumplit venin, care este cerneală. 

Cine ştie câţi negustori vor fi înregistrat la ceasul acesta, ca 
prilejul cumpărării unei cantităţi de lină sau sub contul unei 
fabrici de mătase, următoarele: „Amintesc că astăzi, în ziua de... 
anul... Francesco de Medici a poruncit să fie strangulat cavalerul 


30 Intr-adevăr, aceste rinduri se găsesc trecute intr-un registru d* cfttK lUcordi (n.a.). 


Bernardo Antinori învinuit de adulter cu Dona Eleonora de 
Toledo, soţia lui Pietro de Medici2. Şi în afară de negustori mai 
sunt filosofii şi istoriografii, şi fel şi fel d «generaţii de literați, 
cărora eu le fac ochi dulci, pentru car» nu se găseşte un leac ca 
să fie curăţaţi de pe lumea asta. P* aceştia nu-i poţi face să 
tacă; cel mai bine este să fie luaţi cu binişorul, şi-apoi cu un 
dram de linguşire şi cu un dumi-t cât de pâine, să-i determini să 
scrie după placul nostru. J 

N-a fost aşa de înțelept şi nici prea blând August, Precum 
Virgiliu din trimbiță-a antat; 

Faptul că-n poezie a avut bun gust, 

Surghiunul nedrept îi este iertat. 

Asemenea pilde bune avem destule în casa noastră, şi fără să 
amintesc pe Lorenzo cel Bătrân, tată] nostru' ne informează că 
a împins îngăduinţa până la a asculta acea istorie atât de 
neobrăzată din partea lui messer Benedetto Varchi. Dar bunul 
om care a scris-o într-atâta a fost de îndulcit, că din clipa aceea 
nu mai isprăveşte să-l ridice în slăvi pe Cosimo şi să-l compare 
cu Traian, cu Marc Aureliu şi nu mai ştiu cu câţi alţii. Dar bag de 
seamă că vi se face somn, aşa încât e rândul vostru să vorbiţi. 
Unde rămăsesem? ... Unde? ... Aha! Că aţi pus să fie strangulat 
cavalerul Antinori... 

Francesco, prin firea lui şi din obişnuinţă, aprecia vorbirea 
sobră şi voia să aibă ultimul cuvânt. In acele efluvii de cuvinte şi 
cu atâtea argumentări, simţea că-l ia cu ameţeală. Noroc că îşi 
mai reveni întrucâtva şi, după o pauză, reîncepu'i 

— Deci dacă ştiaţi despre josniciile donei Eleonora, de ee mai 
trăieşte? 

— Pentru că, dacă rostesc rugăciunea de pocăință, mi să pare 
că eu am mai multe păcate decât ea, şi-apoi nu ştiu cine m-ar 
scăpa din mâinile ducelui de Albă şi din ale cumnatului Woledo, 
care, fie vorba între noi, nu sunt sfinţi nici ei. 

— Şi noi nu am fi în stare să vă apărăm împotriva unui “ice- 
rege şi a unui duce? 

— Cine te salvează de pumnalul asasinului? 

— O reţea bună de zale, o inimă curajoasă şi o permanentă 
veghe. 

— Lorenzino, la Veneţia, a avut toate acestea şi, ! N plus, ţi 
altele... 

ı — Nu le-a avut şi de aceea a fost ucis... 


— O fi, dar ceea ce rămâne pentru totdeauna adevărat e că 
cea-jtial pună apărare este aceea-je ă nu ţi MEUt făltm- ifantrC 
nictoflatih —' 

— ^Xfncnân, nu poate fi îngăduită atâta nelegiuire. Eu, unul, 
n-aş putea... Onoarea casei noastre nu rabdă. Trebuie spălată 
această ruşine şi va fi... 

— O, şi unde este avantajul meu? Pentru mine vă oboseaţi 
atâta, la mine vă gândeaţi şi numai pentru binele meu vă 
preocupaţi? Pentru voi deci m-aţi chemat? Pentru voi trebuie să 
devin un ucigaş? Pentru voi trebuie să-mi atrag ura celor 
atotputernici şi răzbunători? 

— Mie prea puţin îmi pasă de ura şi de răzbunările lor şi vă jur 
pe cuvânt de gentilom că, odată adunate dovezile neruşinării 
acestei femei rele, le voi trimite eu însumi regelui Filip, 
împărtăşindu-i în secret cauza morţii şi felul în care a murit:!. 
lau asupra mea orice urmare şi făgăduiesc că, la nevoie, voi 
declara că s-a procedat aşa după sfatul meu şi, mai ales. La 
ordinul meu. 

— După cum văd, vreţi ca eu să vă fac pe plac în legătură cu 
viaţa Eleonorei şi o voi face: o soţie nu merită să ne strice 
legăturile de sânge; dar şi voi, ca un frate bun ce sunteţi, 
trebuie să-mi faceţi un servici, care pe voi vă costă puţin, iar 
mie îmi va face cel mai mare bine. Vă cer să-mi dăruiţi sau să- 
mi Împrumutați - ca să nu vi-i mai înapoiez 

— Patruzeci de mii de ducați. Pământurile mele din regiunea 
pisană nu mi-au adus anul acesta niciun venit; printre şanţuri, 
gropi şi dealuri, mi s-a scurs o comoară... 

— Toţi înfundaţi în datorii! Toţi ruinaţi! Voi, cardinalul, ducele 
de Bracciano aţi trimite la fund şi bogăţiile din Peru | De unde să 
mai scot atâţia bani? 

— Strângi cu gingăşie mamelele republicii şi totul s-a aranjat. 
Dar voi nici n-aveţi nevoie s-o faceţi; căci umblă un zvon care 
povesteşte minuni: se spune că aţi adunat mai bine de zece 
milioane în monede, lingouri, giuvaeruri... Dacă-i aşa, sunteţi 
rău sfătuit; pentru că, dacă retrageţi banii din afaceri, veţi sfârşi 
prin a deveni principele unui cimitir... 

— Neobrăzaţii! Laşii! Nu ştiu ce vorbesc.. 

— Pe lângă că aveţi avantaje din veniturile publice, toate 
cheltuielile vi se plătesc, apoi mai bine de trei sute de mii de 


31 * Cosimo de Medici (n.t.). 


ducați... 

— Cine îndrăzneşte să-mi facă în spatele meu conturile 1 

— N-aveţi decât să vă fofilaţi... Şi-apoi, din comerțul cu piele, 
cu bijuterii, cu grâu şi cu piper, scoateţi o avere... 

— Toţi dau faliment. Toţi mă sapă! M-am hotărât să pun oapăt 
afacerilor comerciale... poate... deşi nu sunt hotărât... Voi 
continua doar cu piperul... Gata cu pielea, gata cu grânele 1 
Cine face comerţ cu grâne moare pe paie. 

Acfeţi dlipa poita inimii, dar daţi-mi cei patruzeci de mii de 
ducați. 

— Doamne Dumnezeule, dar de unde să scot atâta bănet 7 

— Daţi-mi-i pentru că sunt bine cheltuiţi. Îi folosesc ca M& vă 
fac rost de prieteni. Cheltuiesc acest bănet pentru popor, la 
serbări, la ospeţe şi pentru plăceri. Tineretul se obişnuieşte 
astfel cu fastul şi cu luxul: eu îl moleşesc, îl fac să de- Wvină laş, 
îi stric sufletul, îi distrug demnitatea spiritului şi 'Yigoarea 
trupului; eu pregătesc terenul pentru sămânță, iar 'e 'oi puteţi 
semăna ceea ce vă interesează. 

— Sunteţi totuşi de un umor straniu! Veţi avea cei patruzeci 
de mii de ducați, dar îmi veţi face o chitanţă de înapoiere, 
asupra veniturilor de pe moşiile pisane... 

— Dacă-i vorba de chitanţe, vă fac câte doriţi. 

— Afară de asta... 

— Aha. Încep restricţiile... 

— Nu; voi să vă gândiţi să trimiteţi pe lumea cealaltă pe soţia 
nelegiuită. Când şi unde, vă voi porunci eu... 

— Şi cu asta sunt de acord. Pe când ducaţii? 

— Mâine. 

— Oh! Noapte bună! Acum trebuie să mă duc să fac şi ttn mic 
bine. O doamnă vine să-mi prezinte pe faţa ei de măritat, pentru 
ca să-i dau dota. Apoi avem o slujbă la oapela San Cappone, cu 
o şleahtă de petrecăreţi, de-o să plângă şi diavolul! Poate, dacă 
e cazul, vor repeta codicele de patruzeci de păgâni şi, la sfârşit, 
va fi o plimbare cu trăsura, în a- eompaniament de chitare şi 
hartă; apoi, pe la amiază, voi veni la voi pentru a vă spune bună 
ziua şi a vă ura u* an bun... 

— Don Pietro! Don Pietro! Voi nu vreţi deloc să vă schimbaţi 
obiceiurile; şi ar trebui totuşi să vă gândiţi că va veni o Ki când 
vom da socoteală lui Dumnezeu de timpul risipit în chip atât de 
supărător. Cel puţin dacă aţi îmbrăca o platoşă bună. 


— Până acum, platoşa mea a fost o conştiinţă curată, dar din 
această seară văd că va trebui să port cuirasă. Domnul să vă 
aibă în pază! Şi zicând acestea, plecă repede. 

— Şi pe voi, de asemenea... Bianca! Şi după un timp, Wirigă 
din nou: Bianca! 

Şi Bianca alergă, răsuflând anevoie, ca cel ce dă fugă, venind 
în grabă de undeva de departe. 

— Ce doreşte domnul meu? 

— N-ai auzit nimic din convorbirile care au avut loc aici, 
înăuntru? Te-am îndepărtat, nu pentru mine, deoarece tu ştii că 
eu îţi spun orice secret cât de mic al inimii mele, ci pentru ei... 

— Care ei? 

— Orsini şi Don Pietro. 

— De Don Pietro nici nu ştiam... 

— Ca să vezi! Am vorbit cu ei despre soțiile lor şi despre viaţa 
puţin lăudabilă pe care o duc acestea şi le-am recomandat să 
încerce a le convinge să aibă o purtare convenabilă ţi să le facă 
să revină la datorie. Nu ai auzit nimic? 

— Nimic. 

— Adevărat? Ei, ceva-ceva tot vei fi auzit... 

— Ca o doamnă onorabilă... 

— Ei, hai... Te-ai îmbufnat fiindcă te-am dojenit astă- + eară. 
Ce vrei? Eu mă înfurii aşa de uşor şi pe urmă îmi pare rău. Ce 
am pe inimă, am şi pe limbă. Te rog să mă ierți... 

— O, domnul meu! Răspunse veneţiana, prefăcută. Voi, « 
omenii de mare însemnătate, sunteţi întotdeauna frământaţi de 
mii de gânduri şi aveţi mii de griji; vina este a noastră, care nu 
ştim să ne oprim când trebuie ca să nu vă tulburăm; dar credem 
că facem bine, ia» - dacă nu ne pricepem, merităm >ă fim 
compătimite. Aveţi dreptate. Se cuvenea să-mi atrageţi luarea 
aminte. 

S-ar putea spune că m-aţi cules de pe stradă şi m-aţi aşezat 
alături de regine şi de cele mai de seamă principese ale 
creştinătăţii. Scopul vieţii mele este acela de a vă respecta şi a 
vă iubi. Şi oricât îmi dau silinţa, nu mi se pare că vă iubesc 
îndeajuns... 

— Buna mea Bianca! Minunată femeie! Sunt obosit şi aş vrea 
să mă odihnesc. Dă-mi un pahar cu apă de scorţişoară. |ţi 
mulţumesc din inimă. Bianca. Acum să ne spunem rugăciunea; 
pentru astă-seară, ajung litaniile. 


Şi Bianca luă o carte învelită în catifea roşie ca focul şi cu 
încuietori de aur; se lăsă în genunchi lângă pat şi începu să 
murmure litaniile, la care Francesco răspundea, plin de 
smerenie: ora pro nobis| 

După ce isprăviră rugăciunea, Francesco vorbi: 

— Lată, încă o zi stă gata să moară. Noi socotim zilele 
după ce au trecut, când nu mai sunt ale noastre; o zi 
cade din mina timpului în oceanul imens al eternității. 
Mai înainte însă de a ne afunda în acest abis, să ne 
privim agonia pentru a ne justifica nouă înşine viaţa pe 
oare am dus-o... Mergi şi tu în pace, tu, zi a vieţii mele; 
porneşte pe drumul tău şi ajunge-ţi surorile care ţi-au 
luat-o înainte! Tu vei fi lipsită de lacrimi; ai trecut 
nevinovată. Îngerul acuzării nu te va înscrie în registrul 
său etern. Pot să spun cu toată sinceritatea că, dacă 
soarta te-ar fi ţesut în urzeală de muritor a Ifii Titus, el n- 
ar fi exclamat: „Am mai pierdut o zi “... 

Dar pe cine încerca el să amăgească? Pe Dumnezeu? 
Pe sine însuşi? O, inimă omenească, ce cumplită eşti! 

Francesco, cu un mănunchi de cepe în stomac şi cu 
două omucideri pe suflet, adormea liniştit ca un lucrător 
al viei lui Dumnezeu:?. 

După ce a mâncat, el n-a mai scos o vorbă până în clipa când 
a fost cuprins de o febră arzătoare. 

Domnul Pandolfo de Bardi şi domnul Troiano Bobă au 
certificat întotdeauna că din cauza folosirii unui tratament peste 


32 Cred că fac un lucru foarte bine venit, publicînd următoarea scrisoare, pe care o 
consider cu totul inedită şi, în general, necunoscută pînă acum. A fost scoasă din Biblioteca 
regală a Franţei, unde se păstrează sub nr. 10. opus 74. Copia manuscrisă conţine foarte multe 
greşeli ; în parte, lipsuri şi In parte, neciteaţă. de aceea eu m-am străduit să corectez cele scrise. 
în aşa fel ca să fie înţeleasă. Din această scrisoare, scrisă în mod evident de o persoană care nu 
se arată prea usturătoare, dar este puţin binevoitoare familiei de Medici şi. în special. Marelui 
Duce Francesco şi Biancăi Capuello, vom vedea cît este de fals zvonul cu privire la otrăvirea lui 
Francesco şi a Biancăi. 

Felul de viaţă dus de aceştia nu avea nevoie de alte argumente pentru a-ţi da seama de 
ce au murit aşa de repede şi. de asemenea, vom înţelege cu uşurinţă cum ei înşişi se otrăveau 
zi de zi 

Scrisoarea lui Giovanni Vettorio Soderint către Prea Strălucitul Stcrnor Silvio Piccolomini 
Sanese, cu privire la moartea ţi funeraliile Marelui Duce Francesco. 

Valoarea operei merită şi este o onoare pentru mine, preailustre Signor Silvio, să scriu 
domniei voastre prealese o scrisoare lungă şi excesiv de minuțioasă 

Cînd zilele trecute, moartea călărea pe calul său slab, s-a des- comDuUs pentru a se învesti 
cu titlul de Grande Moartea a obtinut la Fonia titlul de Grande şi. ca urmare a faptului că ea s-a 
intitulat astfel In modul cel mal indecent, călărea grăbită de la Pogerir a Cainno şi aici. cu o 
forţă irezistibilă, a atacat pe Marele Eîruso al Florenței şi al Sienei (Marele Duce Francesco de 
Medici) şi -a lovit la 19 octombrie 1587 la erele 4 după miezul nopţii, şi la 47 de ani l-a luat 
viaţa, dupfi convulsii ciudate şi neobişnuite, după răcnete şi strigăte de tot feluL 


măsură de obositor l-a cuprins această căldură, fiindcă a stat 
nemişcat în frig, aproape de apă, precum şi din cauza vieţii 
dezordonate, deoarece bea prea mult elixir şi băutură 
amestecată cu apă şi apă fierbinte combinată cu chimicale 
falsificate; de asemenea, folosirea fără măsură a uleiului cu 
sulfați şi întrebuinţarea foarte frecventă a apei distilate cu 
scorţişoară; din cauza preferinţei pentru aluaturi şi pentru 
felurite preparate calde, pregătite cu tot felul de condimente 1 
nucşoară, cuişoară, şi piper, pulpe de claponi, de fazani, trei 
feluri de potârnichi, vrăbii condimentate, umplute cu gălbenuş 
de ouă, zahăr ars şi făină zaharată. 

Inainte de a mânca, şi Intre feluri, şi după ce mânca, sorbea 
fără încetare ouă cu piper de Spania pişat; se ghiftuia 
întotdeauna cu mân- căruri multe şi cu lucruri grele pentru 
digestie i usturoi de India cu piper negru, ceapă, praz, haşmă, 
usturoi verde, ceapă verde, ridichi, hrean nemţesc, clopoțel, 
anghinare, ţelină, nucşoară şi castane, pere, ciuperci, trufe şi tot 
soiul de brânzeturi, în cantităţi uriaşe. 

De băut, folosea vinuri aspre, înţepătoare, iritante, indigeste, 
fu- megânde şi ţări: vinuri greceşti, vin de Spania, de Portescole, 
de Reno, Lacrima, Chiarello, vin de Cipru, Malvagia, Candia, vin 
seo de Spania, Corsica, de Pietra Nera, cu zăpadă, având astfel 
stomacul mereu îngheţat şi ficatul foarte cald. 

La aceste vechi obiceiuri dezordonate se mai adăugau altele 
noi, tot aşa de periculoase: în toiul unei febre arzătoare, bea 
siropuri îngheţate, fiind cu totul împotriva clistirelor şi înghițind 
pilule învelite în pastă de ostia, ţinute în gheară ca să se 
răcească. De asemenea, lua doctorii şi băuturi îngheţate, iar 
când avea temperatură mare, îşi vâra mâinile în zăpadă; după 
fiecare doctorie bea un pahar cu apă îngheţată, la ore 
neobişnuite, se sătura cu lapte îngheţat, după care înghiţea pe 
nerăsuflate două pahare cu must clocotit, apoi, pentru că îi 
ardea gâtlejul şi limba şi i se usca beregata şi cerul gurii, 
vântura în gură două bile de cristal, răcite în gheaţă sau în 
zăpadă, şi işf răcorea patul cu sobiţa pentru jar în care punea 
gheaţă, aşa cum făcea principele Carlo. 

Cam aşa făcea şi alte lucruri asemănătoare, precum 
Cardinalul S. Angiolo della Queva, ori viceregele Neapolului. Ori 
Giannettino Dprla, ori domnul Prospero Colonna; şi este clar că 
din toate acestea 


s-a tras moartea. 

Nu a făcut testament nici mai înainte, nici după atac, ci doara 
iscălit o poliţă cu mâna sa în valoare de 50.000 de scuzi, ca să 
fie împărţiţi servitorilor de la curte. 

L-a împărtăşit preotul Maranta, care îmi declară că nu a 
specificat numărul şi cantitatea scuzilor ce urmau a fi daţi 
fiecăruia, dar a recomandat, în general, ca servitorimea să fie 
plătită şi că îi pare rău că nu poate trăi attt ca să facă el însuşi 
această. 

Duhovnicul nu a fost în stare să ţină minte dacă ducele ar fi 
vrut să mai dăruiască şi altceva, în beneficiul alor săi, pentru că, 
după ce a închis ochii, nu a mai putut mişca limba şi nici capul. 
Când a primit împărtăşania, a rostit rugăciunile, mărturisirea şi 
Miserere destul de repede. Monseniorul Abbioso l-a miruit cel 
din urmă şi Cardinalul Florenței a fost de faţă la spovedanie şi la 
cea mai mare parte a ceremonialuluL ^ înălţimea voastră va 
mai şti că, fiind întrebat de un foarte bu» prieten ce are de spus 
că, deşi într-o situaţie aşa de fericită şi im plină putere, 
niciodată nu s-a putut bucura de viaţă, el a răspuns astfel i. 
Desigur, mă îndoiesc că această soţie a mea nu mi-a făcui vreun 
farmeo ori vreo vrăjitorie, deoarece nu pot să trâieso separai şi 
despărţit de ea şi să am linişte”. 

Faţă de aceste vorbe, Bianca ar fi spus de mal multe ori:. Di» 
clipa când soţul meu va închide ochii, vor trece ore şi nu zile pini 
£1 voi urma“. 

Moartea sfârşind cu primul, se îndreptă către marea ducesă, 
car% zăcea în pat, şi o ajunse când ea se interesă cu îngrijorare 
de stare* soţului şi se străduia să-i amintească promisiunea de 
a-l promov»> pe D. Antonio, pentru că, încrezâniu-se în sănătatea 
Marelui Duce, nu-i ceruse bani cât acesta era în viaţă, bunuri 
sau lucruri, dar, b** ciuind moartea soţului său după acel du-te- 
vino dintr-o camerăîntr- alta, după zgomotul făcut de trăsuri şi 
de oai şi văzându-l p «Signor Pandolfo de Bardi cu ochii 
întristaţi, cu obrajii roşii şi scăldaţi în lacrimi, suspinând mereu, 
precum şi pe domniţa sa, E1.V.N.A, nu mai avu nicio îndoială, 
aşa că, acoperindu-şi capul, spuse dezamăgită 1 «Şi pentru 
mine e mai bine să mor împreună cu stăpimd meu. 

Şi scoțând un suspin din adâncul inimii, şi nemaisuflând până 
la orele cincisprezece şi jumătate din cealaltă dimineaţă, îşi 
dădu do- hul 1 şi tot aşa cum murise soţul, cu unsprezece ore 


mai înainte, muri şi soţia, unsprezece ore mai târziu, făcând să 
apară, din asemene» Sntâmplări, un act de comedie care s-a 
terminat cu o tragedie dubli. În intervalul scurt dintre moartea 
unuia şi a celuilalt. 

Succesorul*, care, invocând scuza revenirii unui puternic 
acces da podagră de care suferea, plecase de la ea pe la orele 
trei, la orele şapta şi jumătate ajunse la poarta Prato, unde, 
întâlnindu-l pe primul căpitan, De L>anzi, cu voce tremurătoare 
(eu cred că din cauza marii noo- tati a schimbării), îi spuse:. De 
azi înainte, căpitane, îmi veţi fi credincios mie, aşa cum aţi fost 
fratelui meu. 

Palatul Marelui Ducat a fost păzit ca şi mai înainte de cătr» 
î” anzichenecchi, şi spaniolii se întoarseră, fiind chemaţi de 
Monti, tocmai în vederea acestui eveniment. Apoi fu chemat 
Bernardo Bu- ontalenti, cel mai credincios prieten al Marelui 
Duce, | se dădu consemnul şi fu dată la iveală comoara 
îngropată, alcătuită din cindf milioane şi jumătate în aur şi 
700.000 de scuzi în giuvaeruri ales% aşa că cine ar putea 
tăgădui că nu am ajuns în epoca de aur? 

Printr-o convenţie i s-a dat noului stăpân, ca soţie, pe văduv» 
Franţei, dar nu este de fel sigur că, dat fiind că a trăit ca regină, 
doreşte tot ca regină să şi moară, şi multe altele de acest fel, 
după părerea celor care caută să afle totul 1 vom aştepta să 
vedem şi s& auzim oe se va întâmpla pentru că acestea sunt 
judecăţi prea temerare. 

Noul stăpân gândeşte, tratează, discută şi argumentează că 
vrea să întoarcă şi să schimbe lumea, să refacă şi să corecteze 
orice lucru, să răstoarne tot ce era rău întocmit, să îndrepte 
orice nedreptate, să stingă orice nemulţumire, să-i schimbe pe 
miniştrii necinstiţi şi, în primul rând, să fie daţi afară toţi 
ticăloşii, să fie izgoniți curtenii leneşi, superficiali şi oportunişti; 
să alunge trântoril, linguşitorii, desfrânatele, toate persoanele 
ticăloase şi necinstite 1 sSA pedepsească pe răufăcători, pe 
netrebnici, pe răi, pe sceleraţi, pe hoţi, pe pungaşi; să-i 
risipească pe bandiți; să-i pedepsească pe proxeneţi, pe ucigaşii 
plătiţi, pe tâlhari. 

să fie osândiţi la moarte tâlharii de drumul mare, asasinii, 
înşelătorii, seducătorii, blasfematorii, vicioşii, imoralii, trăsniţii şi 
toţi cei care duc o viaţă ticăloasa; să scoată şi să îndepărteze 
din comerţ pe vagabonzi, pe negustorii ambulanți; în sfârşit, să 


se la viaţa celor prea ticăloşiţi şi să se dea putinţa celor buni şi 
cinstiţi să trăiască în belşug, bucurându-se şi iubind, şi să fie 
persecutați cei răi. 

Să fie interzise jocurile de noroc, tripourile, jocul de cărţi, 
locurile de întâlnire ale hoţilor, corupţia în funcţiile publice, 
zarurile, pariurile, alte excrocherii; să se tempereze lupanarele 
şi tavernele; să se schimbe secretariatele, magistraţii, ofiţerii, 
judecătorii, rectorii, necredincioşii şi miniştrii incapabili, iar 
funcţiile să fie distribuite după merite şi după necesităţi, şi nu 
prin favoruri; să se revadă situaţia tuturor, şi pe cei răi să-i 
pedepsească şi să-i concedieze, având În vedere pe cei nevoiaşi 
pentru a-i ajuta cu pomeni şi a-i sprijini, folosind întotdeauna 
prerogativele foarte puternice ale principelui, care înseamnă 
generozitate şi clemenţă. 

El afirmă, printre altele, că Siena noastră a fost întotdeauna 
rău tratată şi rău condusă; că nu mai vrea să fie aşa şi că 
trebuie să se conducă după Piccolomini, vărul dumneavoastră, 
şi după Pan- milini. 

Acum, destul, şi vom vedea ce va fi, fiindcă nu lipsesc aceia 
care afirmă că se sare din lac în puț: Venus este atotstf» paniţo; 
ne şi s-a schimbat doar cârciuma, nu şi vinul; dar, considerate 
cu justeţe lucrurile bune şi greşelile celeilalte guvernări, va 
putea să le îndrepte sub cârmuirea sa Şi prima sa acţiune a fost 
să-l întemniţeze pe procurorul oraşului Livorno, acuzat de 
numeroase hoţii şi intrigi, care a vrut mai întâi să se omoare, 
lovându-se intenţionat de o statuie a lui Cristos. Răstignit în 
biserica Santa Maria Nuova; şi a murit. 

Cardinalul a avut mereu conflicte cu Pietro la2zaro Zeffirini, 
pronosticator la jocurile de loterie, din cauza înşelătoriilor, a 
liidsci de respect şi a răutăţii, numindu-l pe acesta întotdeauna: 
lacom, încurcă-lume, escroc şi netrebnic Astfel, nu mai devreme 
de moartea fratelui său poate înninte ori chiar în momentul 
acela, dădu ordin lui Messer Guido da Caccia, magistratul 
suprem al Florenței, să-l vâneze pe acesta. După ce l-a prins, l-a 
pus sub o pază straşnică. El îi încredinţase paznicului misiunea 
severă de a pleca pe urmele lui Zeffirini, cu cei mai sălbatici 
câini, că nu cumva să le scape omul, şi astfel a fost târât în 
casă. Nnde i-n spus: 

— Sunteţi prizonierul marelui dnce 

— Eu sunt veşnic prizonierul marelui duce. Răspunse. La cure 


vorbe, în chip amenintntor şi ^emet îi zice: 

— Veţi fi cu adevărat prizonier 

Scanda>"'>. Înd'j-se. Pietro T^renzo replică: 

— Prizonier, eu. Ministru al alteţei sale?! Vreau să văd ordinul 
şi semnătură sa. Şi exclamând: Protestez! Am să ţi-o fac, te voi 
spune g A 

Celălalt îl lăsă să amenințe şi să se sumeţească. Intre timp. /) 
aoucă de în braţ şi. Mimdu-l să mearcă. ÎI duse pe întuneric 
lângă Bora şi. Mai rău decât atât. A fost judecat pentru certuri, 
neleghiiri şi ^ilte fapte rele de către Messer Lorenzo Usimbnrdi, 
succesorul său, ceca ce a fost pe placul şi spre mulţumirea 
multora. 

Şi acum, în seara de după moarte, cadavrul Marelui Etrusc a 
fost purtat În lectică, sub paza lui Signor Pietro Antonio de Bardi, 
cu două sute de torţe purtate cu demnitate de oameni de arme, 
cavaleri ai Ordinului San Stefano şi curteni, până la poarta 
oraşului, şi la poarta San Lorenzo, a fost dus pe umeri de 
cavaleri şi de curteni. lar a doua z; seara, a fost dus cadavrul 
Biancăi. Cu destul de putină lume: singuratic, doar cu douăzeci 
de torţe, cu simplitate, dar frumos împodobit 

Cadavrul Marelui Duce este la vedere, cu coroana, şi aşa a 
rămas până la coborârea în mormânt 

Buontalenti a întrebat dacă trebuie s-o aşeze şi pe Bianca la 
vedere şi Încoronată... | s-a răspuns.. Că a fost văzută fi a purtat 
coroana destul. Şi fiindcă el insistă. Intrebând unde trebuie să 
fie Inmorraântată, i s-a răspuns: Unde vreti voi. Acesta, 
replicând, i s-a răspuns pentru a treia oară i Unde vreti voi; noi 
nu o vrem printre ai noştri. 

Deci fu învelită într-un linţoliu şi, fără nicio slujbă, fu aruncată 
în groapă comună, care este cel mai mare mormânt comun 
pentru plebe. 

Mai înainte, ambele cadavre au fost deschise, şi profesorul 
Bac- de Baldini, şi profesorul Leopoldo Carlini da Barga spuneau 
că, şi la unul, şi la celălalt, a fost aceeaşi boală, prin simpatie: 
atacarea ficatului şi a plămânului, starea rea a stomacului şi 
rinichii rău colorat;. 

Mai mult decât atât, în corpul femeii s-a găsit foarte multă 
apă, ea fiind infectată de idropisie, în urmă cu doi ani; şi această 
coincidenţă a morţii care s-a petrecut în răstimpul a unsprezece 
sau douăsprezece ore, ca şi cum ei s-ar fi îmbolnăvit mai demult 


şi în acelaşi timp, au făcut ca poporul neştiutor şi lumea de rând 
să creadă într-o legătură între spirite, iar mie să-mi amintească 
de comedia antică a lui Plaut, intitulată Commorientes... Alţi 
câţiva, impresionați de zvonurile populare, au crezut că au murit 
otrăviţi, dar toate astea nu-s decât vorbe-n vânt, deoarece a 
fost o întâmplare firească- Şi, într-adevăr, a fost ca un act de 
comedie, bine pus în scenă şi sfârşit foarte repede într-o 
tragedie dublă. La urma urmei, dacă medicul] ori Dumnezeu i-au 
făcut să părăsească viaţa, eu înţeleg această în felul meu 

Sub conducerea Cardinalului de Florenţa, nobilul Bernardo 
Vec- chietto, Ricasoli, Bernardo Buontalenti şi Messer Francesco 
Lenzoni au să se îngrijească de funeralii, care vor avea loc la 15 
decembrie, anul prezent * 

Aici se pare că se termină Scrisoarea şi că a fost reluată 
destul de târziu, deoarece continuă cu aceste cuvinte:, 

Gianvettorio, după cum se poate citi mai sus, a povestit viaţa 
Marelui Duce Francesco, viaţă dezordonată, cauza bolii soţiei şi 
a lui, şi despre moartea unuia şi a altuia. 

Acum va povesti pe scurt ordinea funeraliilor, şi pentru a nu fi 
plictisitor, va descrie numai ceea ce îi va părea important iar 
când va socoti nimerit va opri vorbăria, de aceea spune: 

S-a plecat de la Palatul Ducal, cu şase trompetişti muţi, călări 
| palatul era îmbrăcat în negru şi în curte se afla năsălia cu 
simulacrul marelui duce, cu coroană, şi aşa a fost dus la Sân 
Lorenzo, unde ers'j stabilite locurile pentru magistrați, pentru 
ambasadorii principilor şi pentru cei ai comunităţilor. 

Messer Pietro Angiolo da Barga a ţinut cuvântarea funebră, 
după care s-a introdus năsălia cu simulacru] * cadavrului. Oraţia 
funebră, docţi, eleganta şi scurtă a fost rostită în limba latină, 
aducându-se acele laude ce i se cuveneau unui duce, blamând 
pe sfetnicii răi care au tulburat în mare parte sufletul său şi 
stăpânirea sa, aşa cum se întâmpla şi se va întâmpla 
întotdeauna tuturor principilor care se încred prea mult în 
miniştrii lor, care, în cea mai mare parte, sunt ticăloşi şi venali; 
de aceea ar fi bine ca principii să fie mereu cu urechile ciulite şi 
cu ochii în patru; şi că, îndurerat de pierderea unui asemenea 
principe, poporul ar fi deznădăjduit de îndurerat dacă nu l-ar 
întări faptul că succesor este fratele, de la care trebuie să spere 
o viaţă mai bună şi dintre cele mai fericite; şi a sfârşit cu alte 
linguşiri de circumstanţă, rostite de un orator care are de lăudat 


ceva. 

Au fost acolo unsprezece episcopi. 

Nu voi insista prea mult asupra baldachinului sub care a fost 
depus: catafalcul era în întregime îmbrăcat în brocart de aur cu 
franjuri şi panglici de aur, late şi foarte lungi. Optzeci de 
cavaleri, cu cei care duceau baldachinul, şi optzeci de nobili 
călări, purtând veşminte de doliu, colindau străzile pentru a 
îndepărta obstacolele şi pentru ca fiecare să meargă în ordine; 
la uşă se aflau opt siluete gigantice de hârtie, pictate în clar- 
obscur, între care una, o femeie ce părea să fie moartă, o 
reprezenta pe Bianca, pentru că nu exista un alt simbol care ar 
fi putut să o reprezinte pe ea 

În biserica San Lorenzo, stemele a şaisprezece oraşe, aşezate 
în şir: în frunte, de o parte şi de alta a corului, era o pânză 
înfăuşând drumul Marelui Duce la Genova, când venise acolo 
regele Filippo, el fiind principe, la o vârstă foarte fragedă; mai 
era şi una când a mers Marele Duce la împărat, pentru Giovanna 
de Austria, regină prin naştere, când a devenit stăpânul statului 
şi când cei din neamul Capucci l-au primit cu respect, dându-i 
ascultare; de asemenea: maşina lui Pratolino, alinierea fluviului 
Arno, portul, creşterea oraşului Livorno, faptele săvârşite de 
galerele sale în luptele cu turcii şi alte isprăvi de ale lui când a 
mers la Poggio, fapte din timpul vieţii pe când era în floarea 
vârstei 

Catafalcul era înalt de treizeci şi două de braţe şi sub el 
ardeau cam trei mii cinci sute de torţe şi lumânări pentru 
biserică, iar pe acest catafalc se afla pus baldachinul din pânză 
neagră cu aur şi sub baldachin, simulacrul corpului. 

La cuvântările şi rugăciunile liturghiei cclei mari, celebrată de 
cardinalul Florenței, asista întreg clerul. 

Biserică era pe de-a-ntregul îmbrăcată în negru. lar arcadele 
şi coloanele ascunse sub draperii albe şi negre, altemând cu 
felurite inscripţii. 

Drumul parcurs a fost de la Piaţa Gondi, pe Calea palatului 
până fă Santa Croce, la podul Rubaconte pe Calea Bardi, pe 
strada Guicciardini până la Sân Felice, apoi strada Maggio pe 
pod la Sân Tri- nită. De la Antenoji la răspântia Carnesecchi; de 
la Dom şi. In- conjurând prin Calea Servi. Pucci, Medici, la Sân 
Lorenzo, procesiunea făcând şapte mii două sute douăzeci şi 
clnc! De paşi în cinci ore. 


Înaintea lecticii au mers toate ordinele de călugări: preoţi, 
canonici. Episcopi, arhiepiscopi: apoi earda germană cu 
căpitanul înarmat, călare; toţi aceştia, îmbrăcaţi în negru; 
optzeci şi doi de oameni de arme, douS sute cincizeci de 
călăreţi, două sute şaptezeci de cavaleri cu mantiile Jor lungi, 
douăzeci şi nouă de căpitani şi, primre ei, patruzeci şi cinci de 
prizonieri, toţi în negru şi cu drapelele în bernă, cu archebuzele 
sub braţ şi steagurile aplecate; şase stindarde mari ale oraşelor 
principale şi unui al Cavalerilor San Stefano, purtate de 
persoane, nobile, călări, purtând mantii lungi de catifea, bogate; 
stindardul mării era purtat de o persoană ce mergea pe jos. 

Sosiţi la uşa bisericii, i-au primit şase nobili şi i-au dus direct 
în jurul catafalcului pentru a-i aşeza pe nişte postamente de 
coloane, făcute din pământ, care, împreună cu toaie celelalte 
decoruri, rămaseră în biserică. 

După ei urmau magistraţii, curtea, nobilii, condotierii, 
ambasadorii comunităţilor şi ai oraşelor, colegiile de doctori în 
drept şi în medicină şi familia Medici. 

După toţi aceştia, înveşmântaţi în doliu, ca şi ceilalţi, şi în 
mantii lungi, venea şirul cel lung în mare doliu: 

O sută înfăşuraţi în negru, zece cai acoperiţi cu catifea 
neagră, în cortegii ample formate din câte şaizeci de tineri 
Armele Marelui Duce, coifurile, trompetă, spadă, lancea scurtă şi 
învelitorile armelor brodate cu aur erau purtate pe cai de către 
paji, iar şaptesprezece baldachine cu draperii noi erau duse pe 
jos; steaguri şi drapele, de asemenea în beraă. Erau purtate în 
juru) simulacrului Marelui Duce. 

Nu se poate spune câtă strălucire şi mulţime de norod era, 
încât nu se vor mai vedea niciodată nunţi sau alte sărbători atât 
de strălucitoare. Au umbrit pe acelea ale neînvinsului Carol al V- 
lea, comandate şi efectuate la Bruxelles, când a fost 
reprezentată nava Magelâan mergând. Navă care a făcut 
înconjurul lumii 5 sau acele fastuoase serbări ale lui Giovanni 
Galeazzo Maria Visconti, a căror procesiune a durat zece ore şi 
au fost trei mii de torţe aprinse; sau acele ale ducelui Alfonso di 
Ferrara, care prin puzderia nemaipomenită a luminărilor a făcut 
ca noaptea să fie luminată ca şi cum ar fi fost ziua nămiaza 
mare. 

Doliul către regi şi către principi a Cost prezentat astfel: 

. Domnul Ciro Alidori da Castei Rio, către împărat în Saxon; a 


şi în Polonia; 

Domnul Giovanni Vincenzo Vitelli, în Spania, la regele Filip. Cu 
Instrucţiunea de reafirmare a alianţei, amiciţiei şi servituţii 5 şi 
mai ales pe lângă înălţimea Sa, ca să poată găsi soţie pentru el, 
cu toate că socoteau că pentru a continua negoţul cu mai mult 
câştig, se va căsători mai întâi Don Pietro* 

Domnul Giovanni Niccolinl, la Boma: 

Domnul Razi A dai Monte, în Franţa, cu notarul Paccahl după 
el. Pentru a repara într-un fel controversa cu regina, cu privire la 
oportunitatea îmbunătăţirii relaţiilor şi alte pretenţii la Poggio 
Caiano şi să scoată de acolo 10.000 de scuzi împrumutat! Mai 
înainte regelui, când fugise în Polonia. 

Domnul Rutilio Montalvo, la Mantova; 

Domnul Luigi Andonara, la Venezia: grea şi mare plictiseală să 
ţii o predică fără conţinut acelor magistrați pentru a le da să 
în'eleagă că nu era ameţit când a vorbit aşa de încet în Pregai. 
Că a! >ia a fost auzit, deşi cuvântarea a fost scrisă de secretarul 
principal | şi apoi i-a răspuns că a reuşit de minune 

Domnul Emilio Pucci s-a dus la Napoli, Sicilia şi Malta. 

Domnul Luca Vamă, în Bavaria şi în Germania; 

i Domnul Alfonso Appiano d' Aragona, la Ferrara | 

Contele Bevilacqua şi Domnul Adriano Tassoni, la duccie de 
Urbino, 

Domnul Matteo Botti, în Savoia, dar n-a putut trece Magra, 
care era chiar atunci umflată de ape şi, luându-se la harţă, 
împreună cu cei trei oameni ai săi, cu un sergent oarecare dintr- 
o companie de soldaţi din acele ţinuturi, cu vorbe arogante şi 
pretenţioase ca să-l silească să-i treacă dincolo cu orice chip, îl 
făcură pe sergent grosolan. Sergentul, după ce-şi strânse 
oamenii, 11 aşteptă puţin mai in- colo de _ strada Lerici şi, cu 
armele în mină, îl puseră pe el şi p* ai lui într-o situaţie 
periculoasă, lapt pentru care Standera ieşi înainte şi spuse 
câteva cuvinte împăciuitoare şi explică sergentului, liniştit şi cu 
chibzuială şi cu argumente valabile, că domnul Matteo este o 
persoană oficială, care depinde de principele cel atotputernic şi 
de stăpânii săi, de asemenea puternici, şi că nu este cazul să se 
ivească certuri între ei, în loc să se provoace pagube sarasiniior, 
duşmanii comuni. 

În felul acesta îl convinseră pe sergent şi astfel se linişti acea 
încăierare, despre care, afhndu-se la Genova, agresorii primiră o 


pedeapsă zdravănă, iar sergentul dispăru 

Domnul Giulio Ricasoli, la Massa, la Lucca şi la Genova, dar, 
sosit la Sarzana, îl ajunse din urmă curierul expediat după el de 
către cardinal, cu ordinul să nu treacă mai departe deoarece era 
încredinţat 'că, nevoind să-i dea titlul de Serenissimo, nu i-ar 
acorda audienţă; de aceea se întoarse imediat înapoi. 

Contele Germano Ercolani şi eu am fost destinaţii pentru 
Serenissimo din Parma, dar eu am vrut să am o satisfacţie, 
lăsând toată obligaţia asupra contelui, fiindcă nu am vrut să mă 
obosesc făcând drum aşa de lung pentru nişte morţi atât de 
puţin iubiţi, neapreciaţi şi regretaţi atât de puţin şi neplânşi 
deloc. 

Intre timp, Cardinalul Duce este atât de înţelept ca un papă şi 
se crede că nu va dezbrăca prea curând hainele pe care le-a 
îmbrăcat, servindu-se de demnitatea de cardinal până la primul 
conclav, la care, fiind oprit prin lege şi prin bula papală, va intra 
cum va putea ca particular, că dacă Papa nu va da încuviințarea 
pentru elt cel puţin să-l căsătorească pe Don Pietro cu femeia 
aceea din Car- dona sau cu alta şi să asigure urmaşi care să-t 
succeadă. 

Alţi rfţiva sunt de părere că, dat fiind că el cunoştea foarte 
bine că fericirea constă în: a şti, a putea, a voi şi a avea, 
indiferent în ce fel, folosind puterea care îi căzuse în mină şi 
care l-a învăţat să o folosească cum este mai potrivit să se 
servească de rangul pe care îl are, aşteptând să dreagă lucrurile 
stricate, a numit ca reformatori ai curţii pe arhiepiscopul Ptsei şi 
pe episcopul Maşi, care au organizat-o ca pe cea din Bourgogne 
şi ca pe aceea a granzilor Spaniei: majordom-major, 
submajordom-major, maestru de casă şi ajutor de maestru de 
casă, maestru de cameră şi submaestru de oa- meră, maestru 
de sală şi mare maestru de călărie, post pe care l-a dat 
domnului Giovanni Vincenzo Vitelli. 

Atunci când văzu luminări galbene aprinse deasupra dulapului 
de argint, ocări, zicând că le vrea albe în toate serviciile 
palatului şi adăugă că nu vrea să fie nid lumânărar, nici cizmar, 
nici cumpărător de bijuterii, nici de piele, nici strungar, nici 
tăietor de pietre, nici sticlar, nici lucrător de vase, nici 
alchimist... 

Lui Gian Bologna di Doagio, Şi explică marca lui dorinţă, c& 
vrea s& facă o statuie ecvestră, de trei ori mai mare ca cea de 


la 

Roma, pentru a o aşeza în Piaţa Dogana chiar în faţa vămii, şi- 
| întrebă cât vrea pentru a o începe. Acesta răspunse: 

— Şase sute de scuzi. 

La care el răspunse: 

— Oh, inimă mică!._ 

A ordonat să se Impartă bani cerşetorilor şi arestaţilor, iar alţii 
să fie liberaţi. 

Soţia lui Pietro Ridolfi studia retorica lui Cavalcanti pentru ca 
soţul său să devină ambasador. 

Poporul vrea să se roage pentru reducerea şi micşorarea 
dijmei pentru paie şi pentru făină şi să se desființeze în 
întregime impozitul pe năutul necopt, pe carnea pentru pisici, 
pe măruntaie, picioare de porc, labe, maţe; taxa care se 
plăteşte pentru aer, pentru corturile întinse în târgurile de 
vechituri şi pentru anticarii de aici şi din alte părţi; pentru 
gradarea cântarelor; impozitul pe hanuri, pe sigiliul sticlelor, 
notarea butoaielor» taxa pe animale şi lemne, monede vechi şi 
groşi, lire din comitat, fripturi calde, legume dulci şi pentru tot 
felul de zarzavaturi; pentru portocali, cedri, lămâi, pa- varea 
străzilor; şi va fi uşor pentru că de asemenea dări fără 
importanţă nimeni nu ţine cont e «W» eo. geo... ® 

Domnul Alfonso Piccolomini, vărul domniei voastre preastrălu- 
câte, va porunci să fie spânzurat Lazzeri, când îl va avea în 
mină, iăcând el următoarea compunere: 

WA şi avut loc răzbunarea Și Alcedema despre trăsură a 
vorbit; 

Amicii au obținut publicarea Dar pentru Lazzeri, când? 

N-am gândit să ajung vreodată acea oră, 

Când Boia să spună: Lazzeri a ieşit la iveală; 

Atunci voi putea cânta din toată inima: 

*e Timpul frumos însoţeşte zefirul care moare» " 

l-a dat un judecător delegat din altă parte ca să nu divulge 
acţiunile sale, printre care, dacă va fi vreun amestec cu 
afacerile lui. Acestea să fie suprimate pentru a nu se şti despre 
ce poate fi vorba. 

A hotărât numirea de secretari: 

Cavalerul Serguidi, Cavalerul Belisario Vântă şi P. Paolo 
Corboli, dar efectul principal este acela al noii reforme a 


33 Aşa este, se aprobă (în limba latină în text). 


secretariatului, a gărzii pentru paza păţnânturilor, oraşelor şi 
târgurilor. 

Usimbardi este mai mult ca oricând în grațiile stăpânului său 
şi în calitate de şef al tuturor secretarilor de la Serviciul secret şi 
al atribuirii funcţiilor; Pietro Conţi rămâne ministru-cancelar care 
ţine lista acestora ca să le confrunte cu registrul din care apărea 
o oare- aare Caterina, despre care se spune: 

Caterina, vezi de fii trează. 

Că Usimbardi guvernează; 

Și dacă tu te-ncrezi, zău, 

Cu Serguidi va f i mai rău. 

Lui Benedetto Uguccioni i-a ordonat să revadă socotelile, şi 
când comandă lucrările, să aibă respect şi discreţie faţă de 
săraci. 

Destul se tem de anulare şi destul a spus să fie liniştiţi şi să 
spere, promițând că se face protectorul lor. 

Cu privire la servitorii bătrâni, ai fratelui: paji obişnuiţi, paji 
negri, oameni de încredere» scutieri, curteni şi ofiţeri, aceştia 
vor fi concediaţi până la suma de 20.000 de scuzi pe an şi mulţi 
conducători de companie vor fi schimbaţi şi vor fi opriţi oameni 
de Incredere şi se vor face noi reglementări de archebuzieri 
călări şi va fi mărit numărul germanilor din garda sa personală. 

Şi cum este şi de datoria lui, a vrut mai întâi să se servească 
de cele trei sute de guri aduse din Roma care, în primul rând, 
trebuie răsplătite şi miluite, după cum a şi făcut 

Banii lăsaţi servitorilor de fratele său i-a împărţit între cei mal 
merituoşi în părţi egale şi ia câţiva le-a aprobnt salarizarea fără 
ea să slujească. 

A poruncit să i se înmâneze lui Don Pietro, cel mai liberal şi 
generos domn, 10.000 de scuzi pe lună cu dobânzi. Aceasta din 
raţiuni de stat pentru ca să nu dea în vileag sau să atingă 
tezaurul imperial 

Lui Don Filippo, şeful spitalului Santa Maria Nuova, a dispus să 
i se revadă conturile; între timp a hotărât să i se returneze 
11.000 de scuzi pentru a completa preţul a 18 ferme mici, 
învecinate cu Pratolino, care au fost apreciate de Uguccioni şi 
Buonmattei la 30.000 de scuzi. 

De asemenea, cu aceeaşi autoritate a dat ordin ca să stingă şi 
să se risipească asasinii şi bandiții. L-a făcut şef şi urmăritor al 
acestora pe Cavalerul Beccheria, căruia i-a dat un număr 


suficient de poliţişti ca ajutoare, după cum ar fi avut nevoie. 

Până în această zi i-au fost aduse 2 000 de cereri care toate 
se speră să fie prevăzute cu.ita est concedestalnu cele ale 
ducelui defunct care. Implorând maiestatea divină ca să 
binevoiască ea să schimbe viaţa oamenilor, trimitea cererile la 
instanţele justiţiei, din care cauză s-au scris numeroase versuri 
împotriva lui; şi dintre cele mai cunoscute care au apărut şi au 
fost văzute sunt: 

Nneam al Medicilor, lipsit de faptă bună, 

Născut pe lume din sudoare ti din faimă j Crud şi pentru tine 
şi pentru alţii t Şi fericit din tânguirea comună. 

Până când doar prin forță vei avea un nobil suflet Şi neamul ti 
se-ntinde în Franfo, Spania şi Flandra Şi sub mantia lui Pietro r 
un lup şi-un leu; 

Și vei schimba în sfârşit în râs tânguirea cea lungă. 

Şi mal înainte fusese răspândită următoarea poezie: 

Nu ştiu dacă din cer sau prin fatalitate, 

Florenţa a devenit un asemenea infern; 

Fiind redusă la un atât de rău guvern, 

Că fiecare plânge cu deznădejde. 

Celui Mare, nelegiuiţii ochii îi legară 

ȘI pe dumnezeu cel bun şi veşnic îl îngropară, 

Cu înşelăciunile lor, în adâncul Aveml 

lar pe slujitorii cei buni îi îndepărtară. 

Pietro vrăjeşte funcțiile şi vguccione Te neagă cu propria sa 
voce; 

Troscia, Giovannaccio şi Cappone Carlo Napoleon, care 
tezaurul păgubeşte; 

Filippo Alberto, pasăre neagră, ticăloasă, 

Pe cei răi îi iartd, pe cei buni îi răstigneşte. 

Şi despre Bianca: 

. Ici zace, în mormântul fermecat Şi plin de vicii grele, Bianca 
Canpella, 

Stricată, vrăjitoare, seducătoare nelegiuită, 

Ce pe ticăloşi şi pe spioni a favorizat. 

Şi alta: 

În acest mormânt, în această gaură obscură. 

Groapa celui ce mormânt nu are, 

Fiinţă din vrajă, a farmecelor făptură. 

Zace Bianca. Sotie a ducelui mare. 


Domnuj Orazio Rucellai, cumătrul meu, a fost primit de 
arhiepiscopul Pisei, până când într-atâta dulce s-a amestecat şi 
puţină amăreală; dar el l-a asigurat, zicând că era aici pentru 
nişte afaceri particulare, proprii, şi nu pentru alte treburi, dar se 
vede bine că arhiepiscopul se amestecă în toate, fapt care s-a 
răspândit astfel i 

Vă rog, Preastrălucit stăpânt Fie-vă milă de întreg poporul: 

Luaţi o mătură şi izgoniți-i Pe vguccione şi pe Corsino, 

Pe Antella. Troscia şi pe conte, cât de departe j Şi pe acel 
mare ipocrit. 

Pe şeful fiscului, Pisanul, 

Țineţi-l departe. 

Căci oricui îi este teamă 

Ca ta nu vă înăsprească inima; 

Că el este atât de ticălos, 

Că-l va înrăi şi pe Cristos. 

Şi îi amintesc prealâudatului meu cumătru. Că cel mai 
important lucru pe care trebuie să şi-l însus 'ascăâ şi să-l 
dorească un principe este de a se bucura de bunăvoința lui 
Dumnezeu, de a-şi menţine sănătatea cu -orice preţ, precum şi 
bunăvoința celorlalţi, şi apoi să ştie că oamenii, pe lângă multe 
însuşiri bune, mai au şi defecte felurite printre care se numără 
acea dorinţă arzătoare a unora de a se răzbuna, şi pentru 
aceasta folosesc orice mijloc, orice gând. Şi nu pot trăi. Nu au 
linişte şi odihnă căutând mereu să facă rău 

Pe de altă parte. Unii. După <? E dobândesc ceea ce au dorit 
uită repede sau imediat, nu se mai gândese de loc. Nu-şi mai 
amintesc de cel ce le-a făcut binele, fug de acela, îl ocolesc şi îl 
evită ca să nu-i găsească f Datoria omului cinstit este de a fi 
gata să răsplătească pe cel care i-a făcut binele, nu să se 
gândească la răzbunare şi La mânie. Acesta trebuie să fie rolul 
unui principe generos şi mărinimos şi, făcând astfel, va fi bine 
pentru viitor şi va creşte fericirea sa şi a celor din jur. Şi mult 
mai aproape şi mereu prezente trebuie să-i fie scrima unor 
spirite volteriene: 

«Cine urăşte ingratitudinea, să nu facă servicii, deoarece se 
va încurca el însuşi în ea"; dar aceasta nu trebuie să se 
înţeleagă întocmai, deoarece, când principele a făcut gn bine, 
este mulţumit el însuşi şi, folosind unuia binele, sunt mulţumiţi 
şi alţii pentru că au astfel pildă şi speranţă. 


Mai mult încă, să ţină minte întotdeauna cele scrise de Barbe- 
râno În Santa Croce: 

*Frustra habet qui non utitur3*". 

Şi pentru că şi aici este scris că lumea se susţine cu opinii, să 
caute că părerile sale să fie coniorme cu cele mai bune şi, în 
afară de aceasta, să aibă în faţa ochilor gândurile înțelepte ale 
regelui Să- madlo, care spunea că înţelege să adune comori 
pentru a duce cu sine din ele şi a le da nevoiaşilor pe care i-ar 
întâlni în cale, şi apoi ar lua-o de la început, afirmând că 
principele trebuie să fie un Jupiter pentru toţi, să ajute pe 
fiecare, dacă nu pentru altceva, atunci pentru faptul de a fi 
socotit, datorită acestui lucru, egal cu Dumnezeu. În sfârşit. 
Principele trebuie să izgonească pe toţi miniştrii care lucrează 
pe cont propriu, după bunul lor plac şi nu renunţă la tabieturile 
lor, la foloase, la interese. 

Şi aşa, sperăm că purcelul o să înoate, lumea o să se bucure 
şi nu o să mai poată de fericire | 

Locuitorii Florenței şi ai Romei duc o viaţă veselă, de petreceri 
9 Orsini, Mattei, Cecchi, Menichelli, marchizul d’ Ariano, 
Monseniorul de] Monte, Titta, Arragonia şi câţiva de-ai lor sunt 
invitați la masă mereu. 

Totuşi Monseniorul del Monte, nefiind mulţumit, s-a mărginit 
să mănânce singur cu Virginio şi i s-a comandat cameră 
separată, serviciu şi hrană ca pentru principi. 

Monseniorul S. Galletto s-a înfăţişat printre primii că să-i 
spună * Alteţă* şi. Serenissime*, vi zi tind pe cel mai puternic şi 
mai bogat cardinal care a fost creat vreodată; deoarece 
cardinalul Portugaliei a fost regent, nu rege; ar fi fost Gastone 
dacă ar fi fost ales rege al Poloniei, dar se afirmă cu toată 
siguranţa că va fi ales cel al Suediei dacă nu va învinge 
Massimiliano, în cazul când victoria ar sta În izbânda armelor. 

Soliile sau scrisorile către cardinali, printre care cele trimise 
luft Gioiosa şi lui Famese, nu sunt lipsite de ironie: 

„Alergați străini şi săteni 

De vreme ce Marele Duce, Cardinalul nostru, 

Aruncă mâncare de ficăței la câini. 

Şi cetăţeanul e supus; prietenii au devenit servitori, servitorii 
sclavi. Străinii sunt bineveniţi, luând-o înaintea tuturor celorlalţi. 

Marele duce intenţionează să ducă la bun sfârşit toate 


34 Numele unui lac din intern (n.t.). 


lucrările Începute de fratele lui, atât în privinţa fabricilor cât şi a 
muncilor 

4 Zadarnic ai, ceea ce nu foloseşti (în limba latină). 

* Ul 

Manuale şi, mai ales, vrea să le mărească; şi a propus lui 
Emiliano Cavaiini, un domn cu calităţi sufleteşti şi cu o rară 
inventivitate, să îndrepte cursul fluviului Amo, prin canale, să 
aducă în piaţă apa dia Montereggio, să termine palatul ducal, 
înălţându-l îrf partea din spate după planul arhitectonic al lui 
Ammannato, să înalțe Dogana* şi să lărgească Piaţa Grano, 
dărâmând unele case; să edifice aici logii mari şi deasupra să fie 
hambare publice; să consolideze Galeriile Uffizi» punând sub 
arhitrave coloane duble în perechi alănjrate, ridicându-le pe cele 
de piatră pură; să termine galeria din partea cealaltă şi să 
înconjoare toată piaţa palatului ducal, şi înconjurând-o dinspre 
Sole, să reintre în palat prin Piaţa Dogana. 

Mai are pe suflet să edifice un spital pentru convalescenţi. 

Unde trebuia să locuiască înţelepciunea, acum sunt găzduiţi 
ani* malele şi acolo cresc vite pe seama lui Niccolv da Vagliano, 
care nu putea să prevadă aceasta; şi în spate, în grădină, să 
facă un memorabil Sempiicista*f. 

Mai vrea să se termine palatul Pitti şi în mijlocul pieţei 
paietului, ss/ aducă un bazin; să îndrepte coloana căzută de la 
Sân Marco, şi irnde se poate înfrumuseţa şi împodobi oraşul, să 
se facă totul. 

l-a displăcut foarte mult distrugerea de la faţada Domului, şi 
pentru a o pune la punct, să se îngrijască Cavalerul Paciotto şi 
alţi arhitecţi. 

Are plăcerea să mărească şi să dea strălucire palatului 
Ambro- giana şi, cumpărând o moşie, a dat vânzătorului 300 de 
scuzi mai mult decât fusese evaluată. 

A dat pomeni la săraci cu multă dărnicie şi, lipsind proviziile 
pentru ţărani, le-a dat de la eL 

Găsind nişte pescari, pescuind în locuri rezervate, a poruncit 
să fie aduşi înaintea lui; a vrut să ştie care a fost primul care s-a 
dezbrăcat pentru a pescui şi, aflând, i-a dat acestuia patru scuzi 
şi celorlalţi câte unul, ameninţându-i cu ştreangul dacă vor mai 
sâvirşi asemenea faptă a doua oară. 


35 Vama (n.t.). 
36 Botanist, specialist în plante medicinale (n.t.). 


După ce s-au făcut funeraliile la care el nu a venit, ci a privit 
printr-o ferestruică de la mijlocul coridorului, deoarece cardinalii 
nu merg niciodată la morţi, decât doar când morţii sunt Papi, 
aşteptăm unele îmbunătăţiri folositoare pentru multe lucruri 
proprii şi particulare, cel puţin când va primi Marea Cruce de 
Maestru sau la nuntăj dar date fiind momentele grave, acum nu 
sunt posibile îmbunătăţiri şi taxele importante se menţin. 

A ridicat apoi impozitul pe sobe şi pe lemne şi se crede că aşa 
va face şi cu pielea şi cu alte lucruri de mică importanţă sau 
pentru obiecte de podoabă. 

In privinţa guvernării, Mărcuş Tulii uş Cicero a lăsat scris că 
orice om trebuie să ştie să înceapă bine şi este important să 
persevereze şi, mai ales, să sfârşească foarte bine. 

In sfârşit, domnia voastră preailustră trebuie să ştie că 
întotdeauna mătura nouă mătură bine la început şi curăţă, casă 
foarte bine. 

In ceea ce mă priveşte, eu cred că de unde înainte îmi 
convenea să mă duc şi să merg împovărat cu o greutate mare. 
De acum înainte voi duce mereu o povară ca de asin. 

Şi aâc) amintesc domniei voastre preastrălucite că 6Ânt la 
dispoziţia dumneavoastră, că sunt gata să vă servesc şi vă sărut 
mâinile din toată inima şi sunt al dumneavoastră etc...* 

FIUL 

Moh, dar sirutarea mamei nu are egal; 

ȘI în iubirea ei trăiesc o mie de iubiri. 

Oh. Fii scumpi şi aşteptaţi cu dor! 

Cine va mai legăna culcuşul cel alb? 

Cine vă va duce la casele voastre? 

Mama ne dexchide intti buzele. 

Ba ne dezleagă cuvintele unul dte unuF”. 

Și cel dinții cuvânt este: MAMA... 

INSPIRAŢII de Bisazza da Messina 

Caterina a Franţei! ... Soţie de rege, mamă de rege... şi 
rege... şi totuşi nicio femeie, oricât de nenorocită, care a trăit 
său trăieşte pe lume, nu ar fi acceptat, o dată cu regatul Franţei, 
necazurile vieţii sale sau faima ei după moarte. 

Născută dintr-un principel urât de mulţime, copilă părăsită şi 
singură, ea a ajuns în puterea republicanilor necruţători, care 
voiau să răzbune prin ea insultele neamului ei şi să o exnună pe 


37 Emblema regalității In Franţa (n.t.). 


baricade în faţa artileriei părinţilor săi, care, desigur, nu ar fi 
şovăit să tragă. Şi totuşi, curaioasă şi îndrăzneață. Ingrijindu-se 
de primeidia lui cea mai apropiată, ea conspira pentru măreţia 
familiei sale. Cerul a pus în ea instinctul şi capacitatea de a 
domni. Soţie tinerică a lui Henric al II-lea, se văzu pusă mai 
prejos de Diana de Poitiers, veche iubită a regelui, soţul ei. Ea a 
tăcut, şi-a ferecat în inimă jignirea adusă femeii, soţiei şi reginei, 
aştentând ca un foc ce mocneşte pentru că dintr-o dată să 
ilumineze sau să în- spăimânte lumea. 

Mamă a lui Francisc al II-lea, a văzut că frivolităţile Mariei 
Stuart, soţie aproape copil a regelui, tot copil şi el, erau 
preferate experienţei şi înţelepciunii sale. Atunci ea a tăcut şi a 
potolit, cu surâsul pe buze, nebuniile celor doi tiner. In timo ce 
vedea cum se năpusteşte vârtejul fatal asupra crinilor* Franţei. 

Tn cele din urmă, iat-o regină adevărată şi domnind. 

Ca şi Niobe, ea adăposteşte sub mantia sa regală un cap de 
rege-copil. Dar să nu aveţi nicio îndoială: ea va şti să apere mult 
mai bine acest cap de mânia duşmanilor decât a făcut-o antica 
Niobe când a fost lovită de fiii Latonei. 

Dar ce era atunci regatul? Ce era regele? Carol al IX-lea era o 
pasăre - o pasăre sinistră dacă vreţi, ale cărei gheare rivalizau 
cu ale unui vultur sau ale unui şoim. Cei din neamul De Guise se 
declarau apărătorii săi: dar ce părere aveţi dumneavoastră 
despre un rege care are nevoie de un supus care să-l protejeze? 
Hughenoţii voiau şi ei să-l protejeze, ca stăpânul pe sclav; şi 
unii, şi alţii erau mai puternici decât Caterina. 

Cei dinţii. De Guise, se declarau prieteni ai religiei şi ai 
tronului şi au săvârşit fapte pe care religia ar fi dorit să fie oarbă 
pentru a nu le vedea. Prieteni ai tronului, ei al- cătuiseră o 
genealogie din care să rezulte că descindeau din Carol cel Mare 
pentru a izgoni de la tron pe Capeţi, după cum Capeţii voiau să-i 
izgonească pe carlovingieni; până la urmă trecură la înşelătorii 
demagogice şi se stinseră. 

Cei de ai doilea, Hughenoţii, duşmani ai riturilor catolice, 
consimţiră ca Henric al IV-lea să schimbe Parisul cu o liturghie; 
adversari ai tronului, consimţiră totuşi prin a da Franţei un rege. 

Deci nu pentru rege se ducea lupta, ci pentru regat. 


38 Niobe (în mitologia greacă), regină legendară a Frigiei. Avea şapte băieţi şi şapte fete. A jignit-o pe Leto. 
mama Artemidei şi a iui Apolo, spunînd câ nu merită cinstire o zeiţă care are numai doi copii, iar aceştia, 
drept pedeapsă, au ucis cu săgețile pe toţi cei paisprezece copii ai Niobpj (n.t.). 


Caterina trebuia să se teamă nu numai pentru coroană, ci 
chiar pentru cap: despuiată de hlamida regală, dânsa şi fiii ei 
urmau să aştepte haina de pământ şi de verdeață pe care 
moartea o hărăzeşte celor morţi. 

Moştenirea ticăloasă a fost pregătită de intrigile şi nenorocirile 
lui Ludovic al XII-lea. De nebuniile lui Francisc |, şi a devenit mai 
grea datorită doctrinei lui Luther şi ale altor sectari care urmară 
acestuia. Atunci echilibrul nu se putea menţine cu aurul cheltuit, 
ca acum. Sau cu aruncarea voturilor în urnă; atunci trebuia un 
fluviu de sânge; în loc de voturi, trebuiau aruncate capete în 
urnă destinului, şi Caterina a acceptat acea moştenire cu toate 
consecinţele ei, absolut cu toate. 

Desigur că acestea nu sunt însuşiri de femeie, dar nici de 
bărbat; totuşi acei pe care providenţa i-a pus la conducerea 
popoarelor, în aceste cazuri extreme, aparţin în foarte mieă 
măsură fiinţei umane: sunt suflete de bronz, create acolo unde 
se produc trăsnetul, uraganul şi alte flageluri venite de la 
Dumnezeu. 

Caterina a împiedecat ca să fie îmbucătăţit regatul Franţei 
când aceasta se afla la cea mai mare strâmtoare, fapt ce trebuia 
să se întâmple mai devreme sau mai târziu. 

Ludovic al XI-lea este lăudat pentru că. Tăind capetele hidrei 
feudale, a instituit măreţia regatului; şi aplaudând scopul, nu se 
mai ţine seama de mijloace. 

Cardinalul Richelieu este lăudat fiindcă a nimicit până la unul 
pe baroni, slujitori îmbrăcaţi în aur ai curţii regale. 

Au fost lăudaţi şi  Convenţionalii** când, cu sângele 
girondinilor, au scris că republica trebuie să fie una şi 
indivizibilă. Dar, lăsându-i la o parte pe ultimii. Convenţionalii au 
fost înţelepţi, aşa cum afirmă lumea? Stăpâniţi şi ei de 
înflăcărare pentru planul lor. Întrebuinţează ultimele forţe 
pentru a dobori un zid fără să ştie ce ar putea să se ivească 
dincolo de zid; şi îndărătul acestui zid căzut au găsit o fiară cu 
dinţi ascuţiţi, cu ochii în flăcări, înfometată din cauza lipsurilor, 
Sn sfârşit, poporul biciuit de nevoi. Cei doi principi invadatori, 


39 Este vorba de membrii Convenţiei Naţionale, care în 179? a luat locul Adunării Legislative şi la 21 
septembrie 1792 a proclamat republica In cadnl Convenţiei Naţionale s-au reliefat cele două tendinţe 
principale ale burgheziei franceze, reprezentate de partidul moderat al girondinilor şi de cel radical al 
montagnarzilor conduşi de iacobini Lupta dintre aceste două tendinţe a atins punctul culminant în timpul 
procesului regelui Ludovic al XVI-lea, care, cu toată opoziţia ' girondinilor, a fost condamnat la moarte şi 
executat (21 ianuarie' 1793) (n.t.). 


fără a avea vreun motiv important care să-i despartă sau să-i 
împace, se năpustiră într-o bună zi unul asupra celuilalt şi cel de 
al doilea îk nimici pe primul; dar dudă ce-şi înghiţi supărarea, 
simţi că i se răscolesc propriile măruntaie şi de atunci zace 
bolnav... şi va zace... până când oare? .... 

Destinele popoarelor stau în mâna lui Dumnezeu - spun urii. 
De aceea mi se pare ciudat să te gândeşti că Ludesâjf al XI-lea 
şi Richelieu, tiranii cei mai absoluţi, să fi fost părinţii revoluțiilor 
popoarelor. 

Caterina de Medici, femeie cu regi-copii în braţe, cu puteri mai 
slabe decât ale lor sau chiar fără putere, a făcut pentru Franţa 
mult mai mult decât ei; dar nici evenimentele nu i-au îngăduit să 
fie mai blândă şi nici nu a fost mai rea decât moravurile timpului 
său. 

Şi eu aş vrea să mi se spună dacă Ludovic al XI-lea sau 
Richelieu, sau Francisc, sau Henry de Guise, sau dacă însuşi 
Coligny au iost mai buni ca ea. 

Şi totuşi o infamie permanentă se reînnoieşte în Franţa 
împotriva memoriei Caterinei de Medici. Nu este generaţie care 
să nu o vorbească de rău şi să nu o blesteme să-i fie grea 
marmura mormântului şi răzbunarea cerului. Şi ceea ce ar părea 
aproape imposibil de crezut, dacă n-ar fi adevăiat, nu s-a găsit 
nicio voce, nici măcar un glas plătit care să rostească laude, fie 
şi cumpărate, la mormântul acestei regine înmormântate cu 
coroană şi în mantie regală. La trei zile după moartea sa, 
predicatorul Lincestre, de la înălţimea amvonului, spunea 
asistenţei: 

— Regina-mamă a murit; ea care cât a trăit a făcut mult bine 
şi mult rău şi, după părerea mea, mai mult râu decât bine. Și 
astăzi, dificultatea este că nu se ştie dacă biserica catolică 
trebuie să se roage pentru ea, care a susţinut mereu ereziile, 
deşi se spune că la urmă a fost cu noi şi că nu a consimţit la 
distrugerea principiilor noastre. Cu privire la toate acestea 
trebuie să vă spun că dacă vreţi să rostiţi pentru ea un pater 
sau ave, o puteţi face; rugăciunile vor valora atât cât pot să 
valoreze când sunt spuse, aşa, la întâmplare; drept care las la 
alegerea voastră. 

În sfârşit, după judecata oamerillor, se apelează la aceea a 
unui judecător care nu poate greşi: a lui Dumnezeu. De fapt, 
pentru judecata pământească e destul să te gândeşti că este 


aceea a unor oameni care pot să se îndoiască ei înşişi dacă au 
dreptate, într-adevăr; şi Caterina, că italiancă, nu trebuia să 
spere să aibă dreptate de la un popor semeţ, popor mare un 
timp, asupra căruia un suflet italian măreț a împrăştiat efluviile 
geniului său. 

Caterina de Medici, regina Franţei, doritoare de a feri de 
infamie numele familiei din care se născuse, răspunse la 
scrisoarea Isabellei, arătându-se foarte bucuroasă să-i acorde 
azil, dar o sfătuia şi o rugă să ducă la îndeplinire cât mai neîn- 
târziat planul conceput. Caterina de Medici ordonase Geno- vei 
să o primească pe Isabella, iar Marsiliei, să o însoţească cineva 
şi să o conducă sub escortă de nădejde până la Pariş, unde s-a 
gândit să o adăpostească într-un loc ferit de călăi şi de pumnale. 

Cavalerul Lionardo Salviati a primit scrisoarea şi a făcut să 
parvină cât mai repede şi cât mai în secret în mâinile Isa- 

Eellei, prin Don Silvano Razzi, un călugăr camaldolezi, un 
foarte bun prieten al său, pentru a înlătura bănuieli şi întil- niri 
periculoase. 

Dar, de la un tirftp, Isabella îşi pierduse fermitatea ei 
obişnuită; era deprimată şi presimţea nenorocirea, lăsându-se 
copleşită de deznădejde. 

Manuscrisele care ne-au rămas cu privire la această 
întâmplare nefericită o consemnează în felul următor: 

„Dar înţelegerea nu fu adusă la îndeplinire pentru că aşa era 
voia cerului, lucrurile fiind prea date în vileag, şi nu mai puteau 
fi schimbate, şi toţi cunoşteau gândurile eitt. 

În sfârşit, Isabella, sau nu putea, sau nu mai voia, fapt este că 
renunţase la orice plan de fugă înainte de a primi răspunsul 
Caterinei, regina Franţei. 

Ducesă avea o soră de lapte, fata doicii ei. Isabella a supt cea 
dintâi hrană de la o fiică din popor, şi ce fericită ar fi fost viaţa ei 
dacă s-ar fi hrănit şi cu virtuțile doicii sale, aşa cum s-a hrănit cu 
laptele ei. Isabella avea un caracter ales şi o iubea pe sora ei de 
lapte, pe Maria, şi ar fi vrut să o aibă mereu lângă dânsa. | se 
părea că nu poate trăi fără ea şi îi încredința Mariei cele mai 
tainice secrete ale inimii, până ce secretele au fost de aşa 
natură, că nu mai puteau fi dezvăluite fără şovăială; şi când 
tainele încetară de a fnai fi nevinovate, Isabella începu să se 
învăluie în minciuni şi reticenţe. Ea căută să o îndepărteze pe 
Maria de unele gânduri, care, dacă nu puteau fi socotite 


vinovate, începeau totuşi s§ se abată de la drumul cel drept. Și 
pentru a fi scutită dfe mustrări, nu mai vru să continue 
destăinuirile. _ 

Maria, ca o fiinţă bună ce era. Işi dădu seama că inima 
stăpânei sale nu-i mai este. Apropiată şi mai băgă de seamă că 
nu i-ar fi putut dobândi încrederea decât dacă ar fi fost de acord 
cu dorinţele vinovate ale acesteia şi făcându-se, ca să zic aşa, 
complicea ei. Aceasta însă nu i-o îngăduia credinţa şi nici 
încrederea pe care o avusese în stăpâna ei. Şi fiindcă nu găsea 
niciun mijloc pentru a fi de aceeaşi părere, se hotărî să o lase pe 
Isabella în apele ei. 

Şi când ne gândim că sărmana tinără, ca să nu se despartă de 
Isabella, nu se măritase, refuzând partide bune, şi este tine să 
se adauge, spre lauda ei, că uneori îşi înăbuşise sentimentele pe 
care le nutrise pentru câte cineva. 

Ordin religios clin localitatea Camaldoli (Toscana) (n.t.). 

' Primii trandafiri ai tinereţii ei se cam veştejiseră, dar, ducând 
o viaţă i. Maria se păstra sănătoasă şi frumoasă. 

În timp ce ea se afla într-o asemenea stare sufletească, 
norocul îi scoase în cale un tânăr numit Cecchino Bandie- râio, a 
cărui înfăţişare îi plăcu; şi mai mult decât persoana lui o 
impresiona grija pe care acesta o arăta faţă de bătrâna lui 
mamă. Maria, rămasă fără familie, nu trebuia să ceară voie de la 
altcineva pentru a se mărita decât de la stăpâna ei; iar aceasta 
era atât de înrobită atunci de pasiunea pentru Troilo, încât o 
lăsa pe Maria să plece, deşi Maria putea să fie ultima ancoră de 
salvare pentru Isabella. Ba mai mult, Isabella privi cu plăcere 
plecarea Mariei, ca a unei fiinţe a cărei prezenţă te supără. 
Totuşi, aşa cum o îndemnau bunătatea şi însuşirile sale cu 
adevărat regeşti, Isabella nu a fost zgârcită în daruri: ea îi dădu 
Mariei haine din belşug, provizii şi bijuterii şi bani, cuvinte 
mingâietoare şi încredințarea că la orice nevoie îi va acorda 
sprijinul ei. 

Când veni vremea despărțirii, duioşia cea veche fu mal 
puternică şi Isabella o îmbrăţişă pe Maria cu atâta dragoste, 
încât părea că nu se poate despărţi şi plânse îndurerată. Dar o 
sărutare fierbinte de la iubitul ei uscă îndată lacrimile şi Moria fu 
repede uitată. 

Maria însă nu a uitat-o pe Isabella şi n-a încetat să se ducă zi 
de zi la palat ca s-o vadă: dar dintr-o sută de drumuri o putea 


vedea doar o dată, deoarece i se spunea fie^că Isabella nu 
putea s-o primească în clipa aceea, că ar fi mai potrivit altă 
dată, fie că nu era acasă. 

Sărmana Maria se întorcea acasă, umilită, cu inima sfâşia- ta 
de amărăciune şi adesea cu ochii în lacrimi. Dar nici nu 
străbătea jumătate din drum, că o şi scuza pe Isabella, fiind 
încredinţată că motivul refuzului de a o primi era adevărat şi că 
deci nu are dreptate să se îndoiască; îşi făcea singură curaj că a 
doua zi va avea mai mult noroc. Dar în ziua următoare 
întâmplarea se repetă şi la părerea ei de rău se adăuga şi faptul 
că lumea îi cerea ajutor să pună o vorbă bună pe lângă Isabella 
cu vreo cerinţă. 

In zadar repetă cu tristeţe Maria că nu mai are nicio trecere 
pe lângă ducesă: oamenii nu o credeau; se gândeau că dânsa 
nu vrea să le facă un serviciu şi-i spuneau că se ştie că ea şi cu 
Isabella sunt un suflet în două inimi şi dacă ar vrea, ar putea; să 
nu refuze rugămintea unei văduve sau a unei orfane şi să 
intervină, să facă o faptă bună; să-şi a- ducă aminte că este 
născută din popor; să nu se îngâmfe. 

Intr-o zi poate că viaţa o s-o încerce şi pe dânsa şi atunci 
ii va fi plăcut să se gândească la binele făcut şi ar putea să 
ceară sprijin la cei pe care i-a ajutat, şi aceştia i-ar răspunde cu 
recunoştinţă deoarece ea ştie prea bine că oamenii din popor 
păstrează recunoştinţa în adâncul inimii. 

Inchipuiţi-vă că toate aceste vorbe erau ca un cuţit în inima 
sărmanei tinere; cu toate acestea, Maria căuta să se înşele 
singură şi. In sinea ei. Işi făcea curaj la gândul că dacă ducesa îi 
refuza bunăvoința, dânsa nu era vinovată în niciun fel. 

Între timp. Cecchino intrase ca om de încredere în slujba 
seniorului Paolo Giordano Orsini. Care îl luase cu el la Roma. 
Cecchino se gândi să o ia şi pe Maria la Roma, dar, socotind mai 
apoi că ar fi fost o infamie s-o lase singură şi părăsită pe 
bătrâna lui mamăl, hotărî ca Maria să rămână acasă, în 
speranţa că el se va întoarce adesea. Dar soarta îi răsturnă 
toate planurile, deoarece, făgăduindu-i din lună în lună 
întoarcerea, în cele din urmă se împliniră trei ani; iar între timp 
pe mamă o luă Dumnezeu spre marea întristare a lui şi a soţiei. 
Atunci Mâna îi scrise că, nemaiavând nimic care să o lege de 
Florenţa şi, mai ales, fiindu-i tare greu singură, vrea cu orice 
preţ să vină la el, la Roma; dar Cecchino îi răspunse să nu plece 


deoarece s-ar putea ca ducele să ia ho- târirea de a se întoarce 
la Florenţa peste câteva zile, aşa că va veni şi el, şi că nu i-ar 
părea bine ca ea, o femeie singură. Să se aventureze într-o 
asemenea călătorie, de vreme ce drumurile mişună de tâlhari. 
Ba chiar la Roma omul nu trăieşte în siguranţă. 

Şi blânda Maria. Înarmându-se cu răbdare, îşi aştepta soţul în 
fiece zi. 

În seara de 4 iulie 1576, Maria stătea singură, torcând, şi în: 
iniştea aceea, după ce cântase câteva strofe din cântecul lui 
Varlaam şi loasaf şi tot episodul morţii lui Zerbino şi al] >odellei, 
acele imagini atât de emoţionante ale lui Lodovico Arioito2. Auzi 
că bate cineva la uşa din stradă. Tresări ca cel care este cu 
inima în aşteptare. Se ridică în picioare şi după ce trase zăvorul, 
se îndreptă, cu o lumânare în mină, către capătul scării, bănuind 
că-l va vedea apărând pe Cecchino. În loc de Cecchino, ea văzu 
intrând un om îmbrăcat în negru, care, după ce trecu pragul, 
închise uşa cu multă fereală, apoi începu să urce scările 
anevoie. 

Maria simţi oarecare teamă, dar cum era curajoasă, nu se lăsă 
cuprinsă de frică şi, privind mai bine, recunoscu în omul negru 
pe Don Inigo, tăcutul majordom al ducesei. 

— Bună seara. Don Inigo! Bun sosit! Ce minune să fie asta? 

Şi Inigo, care nu mai păstra vorbirea lui spaniolă, dar nici prea 
italieneşte nu 'orbea, îi răspunse: 

— Domnul fie cu voi, doamnă MSria! Şi sfântă Fecioară din 
Pilar t Şi continuă să uroe scara. Ajuns în cameră, se odihni un 
timp şi în ceie din urmă spuse: S? Nora mea mă trimite la voi 
pentru ca la miezul nopţii să fiţi, cu mu! Ta fereală, la uşa 
secretă din aripa laterală a palatului, veţi bate de două ori şi vi 
se va deschide. De la senora veţi afla restul; dânsa se încrede în 
voi şi se bizuie pe discreţia voastră de- săvârşită, fiind vorba de 
viaţă şi de moarte. Noapte bună! 

Şi ridicându-se, Don Inigo plecă precum venise. 

— Don Inigo, staţi o clipă, ascultați. Vreţi să vorbiţi mai 
limpede? Sau ce este asta? Maică preacurată! Luaţi-mi piatra de 
pe inimă! Dacă ştiţi ceva, nu mă lăsaţi să mă chinuiesc! ... 

Îr. Tre timp, Don Inigo, ajuns la capătul scării, trase zăvorul şi, 
cu un picior afară din casă, se întoarse şi se înclină către Maria, 
apoi, fără a mai adăuga un cuvânt, închise uşa şi dispăru. 

Rămasă singură, Maria începu să-şi frământe mintea: „Ce a 


fost asta? Ce-o fi vrând? O fi bine, o fi rău? “... Oricum, în toate 
astea se ascundea o mare taină. Aşadar, Isabella îi arăta 
încrederea de odinioară? O voia înapoi pe sora preau- bâta? 
Dacă o va face părtaşă la vreo mulţumire, se va bucura: dacă o 
fi vorba de vreun necaz, o va mângâia... Numai îngerul său 
păzitor o împiedicase să plece la Roma. Şi totuşi este adevărat 
că nu trebuie să ne lăsăm cuprinşi de mânie. 

Al doilea este faptul că-i vezi pe aceşti ţărani cu lăuta în mină 
şi cântă chiar şi pastoralele lui Ariosto Şi lucrul acesta U vezi 
pretutindeni în Italia 

Al treilea este să vezi cum lasă pe câmp riul secerat, zece. 
Cincisprezece sau şi mai multe zile, fără a se teme de vecini“ 

Se pare că pe acele vremuri francezii erau mai hoţi ca noi 
(n.a.). 

Mai ales când nu suntem vinovaţi, deoarece soarta, oricât de 
târziu, repară nedreptăţile, şi oraşul ne redă onoarea, şi prietenii 
se întorc să ne iubească şi să ne respecte mai mult ca înainte. 

Cu asemenea gânduri bune, Maria se înveseli cu desăvâr- şire 
şi nu-şi mai găsea locul plimbându-se de colo-colo prin casă, 
neştiind ce să mai facă. Se pieptănă frumos, se îmbrăcă de 
sărbătoare şi-apoi (deşi eu nu ştiu ce se întâmplă cu oamenii din 
alte părţi ale lumii, dar în ţinuturile noastre, când o mare 
bucurie ne cuprinde, izbucnim în cânt) Maria nu mai intonă 
Varlaam şi loasaf şi nici tânguiosul episod al lui Zer- bino şi al 
Isabellei, ci canzoneta: 

Păstorițe rătăcitoare de la munte, 

De unde veniţi aşa zvelte şi frumoase? 

Venim de la munte de lângă un crâng; 

Sălaşul nostru este o colibă mică, 

Cu tata şi cu mama într-un locşor Unde natura ne-a hrănit 
întotdeauna. 

Ne intoarcem seara din poiană înflorită, 

Unde am păscut oițele noastre.’ 

Şi aşa mai departe... 

Maria îşi isprăvi pregătirile aşa de repede, încât i se păru că 
timpul fuge înaintea ei precum fluturele din faţa copilului când 
acesta îl urmăreşte doritor să-l prindă; şi fluturele, zburând din 


40 In -icea vreme .Annsto era toarte popular în Italia. Azi nu i se cunoaşte nici măcar numele la tară 
Montaigne care călătorea Drin Italia in timpul marelui rluce Franr-esco. scrie în tomul III din .Calatorii" p 172 : 

„Sînt de reţinui trei lucruri : toată lumea din aceste părţi lucrează duminica, treieră qriul sau SI strînge. 
unii cos. aiţii torc. 


floare în floare, parcă-şi bate joc de el. 

În ceje din urmă orologiul bătu ora, şi Maria, cu urechea 
ciulită, număra bătăile, ducând degetele la gură, dar se încurcă 
la numărătoare. Stătu cu multă luare aminte când bătăile se 
repetară, dar şi de data aceasta lătratul unui câine de pe drum 
curmă succesiunea sunetului şi ea rămase la fel de nelămurită. 
Se uită pe fereastră ca să întrebe vreun drumeţ care ar fi trecut 
pe acolo, dar nu văzu pe nimeni. Atunci se hotărî să bată în 
perete şi să-l întrebe pe vecin; dar acesta, care poate tocmai 
atunci adormise, îi răspunse supărat: „Nu ştiu “. 

Părându-i-se că suferă la fel de mult oa sfântul Laurenţiu pe 
rug şi arzând de curiozitate, Maria se hotărî să plece şi, în cazul 
că va ajunge prea devreme, va aştepta afară, la aer, plimbându- 
se. Pentru că aşa, stând în casă, din pricina căldurii mari care o 
împinsese şi a nerăbdării şi mai mari, suferea atât de tare, că nu 
mai putea să îndure. 

Nerăbdarea era la fel de mare şi de cealaltă parte, deoarece 
când Maria ajunse la uşa secretă şi ciocăni, chiar de la prima 
bătaie i se deschise şi ea o văzu pe Dona Isabella, aşezată pe 
ultima treaptă de piatră, albă la faţă ca o călugăriţă, având o 
lumânare la picioare care o lumină dintr-o parte. Cum o zări pe 
Maria, Isabella se ridică şi, fără a rosti o vorbă, îi strânse mâna 
cu dragoste, ducindu-şi-o la inimă, apoi luă lumânarea şi începu 
să urce scara, luminându-i drumul. 

Ajungând în iatac, Isabella puse luminarea lângă leagănul 
unui copilaş. Era o minune să vezi cum era lucrat leagănul, tot 
numai în aur; de asemenea, învelitoarea de catifea era brodată 
cu frunze frumoase de aur; scutecele copilului erau de mătase şi 
cu aur şi se vedeau marginile din dantelă de mare preţ. Cine a 
văzut în galeria palatului Pitti portretul lui Leopoldo Medici, 
copil, care apoi a fost cardinal, îşi va putea face cu uşurinţă o 
idee de bogăţia veşmintelor acestui copil. Dar cât de minunfit 
era copilul! ... Privirea Mariei fugi repede către această 
drăgălaşă făptură şi, văzând-o atât de gingaşă, începu să o 
mângâie, aşa cum obişnuiesc femeile: 

— Cine eşti tu, frumosule copilaş? Cât e de scump! Şi cine ţi-a 
făcut ochişorii ăştia? Şi cum te cheamă? Dacă ţi-aş pune două 
aripioare, ai părea un îngeraş al dragostei. Sus, hai, râzi puţin, 
arată-ţi dinţişorii! 

Apoi, punându-i degetul pe gropiţa din bărbie, îl ridică uşor şi 


copilaşul începu să râdă şi-şi înălţă mânuţele spre Faţa Mariei, 
ca şi cum ar fi vrut să o mângâie. 

Isabella stătea mută, dar parcă i se mai risipise tristeţea 
nesfârşită care o apăsa şi se uita la scena aceasta, emoţionantă. 
In cele din urmă, deoarece împrejurarea cerea grabă, ea începu 
să spună: 

— Vezi? Acest frumos căpşor, strâns de o mână de fier sau 
lovit de perete, sau călcat în picioare, va fi făcut bucăţi; aceşti 
ochişori vor ieşi din orbite, rostogolindu-se pe obraji; aceste 
mădulare gingaşe şi nevinovate se vor preface în scurt timp într- 
o masă informă de carne însângerată... 

— Vai de mine! Cine ar fi ticălosul care să săvârşească 
asemenea faptă? Cine ar îndrăzni vreodată să săvârşească 
asemenea nelegiuire cumplită în palatul Orsini? 

— Orsini. 

— Nu înţeleg. Domnuj duce mi-a părut întotdeauna un cavaler 
de onoare... 

— Acest copil este al meu, şi nu al soţului meu... înţelegi? 

— Vai de mine! Dar de ce suntem creştini dacă nu pentru a 
ierta? Aveţi încredere în Dumnezeu; încredeţi-vă în puterea 
pocăinţei, aruncaţi-vă la picioarele soţului dumneavoastră... 

— El ne va ucide şi pe mine, şi pe el... 

— Aruncaţi-vă la picioarele fratelui dumneavoastră... 

— El ne va ucide şi pe mine, şi pe el... 

— Cine v-a spus asta? Este doar o bănuială a dumneavoastră. 
Căci mie nu-mi vine a crede că oameni botezați sunt în stare de 
asemenea grozăvii... 

— Vai, Maria, bărbaţii sunt lipsiţi de afecţiune şi cruzi. Ei ne 
iubesc atâta cât îe place lor; dar dacă noi încetăm să-i mai 
iubim, ei numesc această crimă şi o pedepsesc cu cea mai mare 
cruzime... Dacă aş fi suferit de dor şi de dragoste pentru 
Giordano, el nu s-ar fi mişcat de La Roma nici măcar pentru a-mi 
spune: „Stai liniştită, suflet chinuit! “Va zbura însă ca o săgeată 
ca să mă ucidă pe mine şi această făptură pentru că am dovedit 
că nu mi-a păsat de el... 

— Poate că ducele o fi aşa... dar fraţii... 

— Fraţii aleargă după o fantomă care este vanitatea şi pe 
care ei o numesc onoare. EU, care ar vrea să-i întreacă pe toţi şi 
în toate, au devenit sclavii acestei vanităţi; au făcut din asta 
lege şi o citează fără încetare; dar hârtiile sunt, de fapt, albe; 


fiecare citeşte ceea ce îi dictează propria-i patimă; un singur 
lucru apare scris acolo cu litere de sânge şi acest lucru este: 
moarte. 

— Ei bine! Dacă nu se mai află milă pe lume, atunci fugiţi, 
adăpostiţi-vă într-un loc tainic unde veţi cere iertare cerului 
pentru greşeala voastră şi nu încape îndoială că vă va ierta... 

— Eu nu pot să plec şi nici nu vreau; mă simt vinovată şi nu 
înţeleg să mă sustrag de la pedeapsă care îmi va fi hotărâtă. Nu 
mai ştiu ce să fac cu o viaţă plină de remuşcări, cu o viaţă 
pătată. De acum înainte, dacă mi se întâmplă şi mă găsesc în 
faţa cuiva, am să fiu silită să-mi plec ochii, şi o fiică de principe 
care a purtat coroana trebuie să urască viaţa când este silită să- 
şi aplece faţa roşie de ruşine... Dar ce vină are această fiinţă? 
Ea este nevinovată; cauza ei trebuie despărțită de a mea. Acest 
copilaş trebuie salvat. 

— Şi va fi. 

— O, Maria, spunându-mi asta, îmi dai unica mulţumiră pe 
care o mai poate simţi inima mea atât de îndurerată. la-l, este al 
tău... salvează-l... ca şi cum ar fi al tău. 

Şi zicând acestea, luă copilul şi-l puse în braţele Mariei. 
Copilaşul, căruia chipul Mariei îi era plăcut, ridică minutele către 
faţa ei, pal ind că o imploră şi el; şi Maria, sărutându-l drăgăstos, 
spuse: 

— Aşa, îngeraşul meu frumos, să nu ai grijă! Eu te voi salva. 
Nu vei muri, tu trebuie să trăieşti. Să fii vesel! Dacă bărbaţii 
sunt cruzi, femeile ştiu să fie miloase! 

— Maria, ştiam că m-ai iubit întotdeauna şi din toată inima şi 
că mă iubeşti. Cerul şi conştiinţa ta să te răsplătească pentru 
fapta-ţi bună, pentru care eu nu te pot răsplăti îndeajuns nici 
prin vorbe, nici prin fapte. Îţi mărturisesc că în zilele greşelii 
mele te-am îndepărtat de mine; atunci mă supăra prezenţa ta. 
Nu te consideră insultată; omul nu ar cădea în greşeală dacă nu 
şi-ar izgoni de lângă el pe îngerul său păzitor. Mă vezi azi 
îndeajuns de pedepsită pentru greşeala mea, prin nenorocirea 
de faţă, şi pentru a-ţi da o satisfacţie, aşa cum cere datoria, îţi 
spun: Maria, te rog, iar- tă-mă... 

— O, draga mea doamnă, ce vorbe sunt acestea? Vreţi să mă 
faceţi să plâng acum când avem nevoie de inimă tare şi hotărî 
ta? Aşadar, spuneţi-mi ce este de făcut? Noaptea şi tăcerea 
învăluie taina lucrurilor; nimeni nu o să ştie şi dumneavoastră 


veţi trăi. 

— lată: cunoscând dinainte judecata-ţi atât de îndurătoare, 
am pregătit totul. În această casetă de fier vei găsi bijuterii şi 
destule monede pentru a avea parte de o viaţă bună. Dacă 
pruncul va trăi, le vei folosi pentru a-l creşte cum se cuvine; iar 
dacă cerului îi va plăcea să-l cheme la sine, le vei păstra pentru 
voi. Aceasta este o scrisoare pe care ţi-o încredinţez cu 
solemnitate, bizuindu-mă pe discreţia ta. Când vei ajunge la 
Pariş, o vei depune numai în mâna Doamnei Caterina, regina 
Franţei. 

— Pariş? Franţa? Ce-mi spuneţi? Nu m-am gândit nicio dată la 
aşa ceva... 

— Dar cum credeai? ... 

— Păi... să iau cu mine copilul, să schimb strada, să mă mut 
într-o căsuţă dincolo de Arno şi acolo să las a se înţelege că este 
fiul meu... 

— Asta n-ar ajuta la nimic deoarece îl vor căuta pe acest 
nevinovat cu înverşunarea copoiului dezlănţuit împotriva vx- 
natului, şi nu-l vei salva nici pe el. lar pe tine te vei expune unei 
mari primejdii. Cu totul alte mijloace ne trebuie pentru a apăra 
acest scump căpşor; doar distanţa de mii de mile pusă între 
persecutorii săi ş. El ar putea să-l salveze... 

— Ah, doamnă | Eu nu pot părăsi Florenţa. 

— Cum nu poţi? Te căieşti poate pentru generozitatea ta? Vrei 
să mă lipseşti de sprijinul tău? 

— Doamnă, dumneavoastră ştiţi că sunt soţia unui om. Soţul 
meu este departe. Cum pot să plec fără voia lui? Cum să 
părăsesc eu un pământ pe care el nu a vrut să-l părăsească? 
Când s-ar întoarce, ştiindu-mă plecată, dragostea lui s-ar 
schimba în ură şi ar spune: „Fiindcă a plecat, ducă-se cu 
Dumnezeu! “Dacă, rătăcind prin lume fără el, s-ar îndoi de 
dragostea atât de adâncă ce-i port şi de credinţa pe care i-am 
păstrat-o întotdeauna şi m-ar dispreţui... Vai, nenorocita de 
mine! De bună seamă aş muri de durere. 

— Îl iubeşti atât de mult pe soţul tăut/Maria? 

— Şi de ce nu l-aş iubi? Când am fost părăsită de toţi pe acest 
pământ: părinţii morţi, fără rude, alungată de dumneavoastră, 
eu mă rugam lui Dumnezeu să mă ia la el; şi când nu mai 
aveam de ce să trăiesc şi cerul rămânea surd la rugăciunile 
mele, şi mă simţeam copleşită de disperare, acestui tânăr atât 


de drag mie i s-a făcut milă de mine şi mi-a zis: „Vino, sărmană 
făptură părăsită! Prinde-mă de braţ şi vom merge împreună pe 
drumul vieţii; dacă ai nevoie de dragoste, eu îţi dăruiesc o inimă 
în stare să iubească. Şi eu m-am agăţat de el ca sfântul Petru de 
haina lui Cristos când i s-a părut că se află în primejdie, pe 
mare, şi am fost salvată, şi mi-a fost dragă viaţa, şi mi-e dragă 
şi acum pentru că mi-e drag el... soţul meu... mirele meu... 
singura mea mângâiere pe pământ. 

— Ferice de tine! ... Dar să n-ai grijă, Maria, eu am să-i dau de 
veste îndată ce se va întoarce; voi găsi eu atunci un mijloc, fie 
de a-i vorbi eu însămi, fie că voi trimite la el un călugăr, cu 
vorbe de mângâiere, un om care să ştie să-l împace şi care să-l 
facă să înţeleagă fapta ta bună şi milostivă în aşa fel că, dacă el 
iubeşte virtutea, aşa cum ştie să te iubească pe tine, nu numai 
că nu te va uri, dar te va iubi de o mie de ori mai mult ca 
înainte... 

— Ce frumos vorbiţi dumneavoastră! Dar dacă nu-i veţi putea 
da de veste? Dacă în faţa acestei întâmplări neaşteptate, 
cuprins de amărăciune, va cădea doborât sau va cădea la pat? 
„„. Tremur numai la gândul că poate să se îmbolnăvească şi să 
n-o aibă la căpătuul lui pe Maria, care să-l îngrijească. 

— Îţi jur pe sufletul meu că voi face în aşa fel, ca să fie 
înştiinţat de îndată ce va păşi pe sub porţile Florenței. Să nu te 
temi; îţi dau cuvântul meu de principesă... 

— Dacă în privinţa asta vă cred. Cum aş putea îndura să-mi 
părăsesc patria pentru totdeauna ”/ 

— Şi ce-ţi place ţie azi în această ţară? Spiritul republicii a 
încetat aici cu desăvârşire; şi nu ca o flacără stinsă prin forţă, ci 
ca o flacără care s-a consumat până ce s-a sfârşit lumânarea. 
Cea mai mare parte dintre cetăţenii respectabili ai patriei 
rătăcesc fie de bună voie, fie constrânşi de un exil trist, încât se 
poate spune despre Florenţa ceea ce se spunea despre Pisa, 
după înfrângerea de la Meloria, şi anume că, penrru a vedea 
Pisa, trebuie să mergi la Genova. 

La Lyon şi la Pariş vei întâlni floarea cetăţenilor noştri. Şi-apoi, 
construcţiile din Franţa, viaţa de acolo sunt sau mai bune, sau 
cel puţin ca şi la noi. Acolo, ca şi aici, pământul dă roade bune; 
acolo, ca şi aici, soarele şi stelele îşi trimit razele lor 
binefăcătoare; acolo, ca şi aici, oamenii se urăsc, se iubesc, se 
nasc, trăiesc şi mor, şi cerul dă curaj celor umili şi-i sileşte pe cei 


îngâmfaţi să-şi plece urechea şi să asculte rugăciunile sufletelor 
nevinovate, aşa cum este al tău... 

— Da. Dar în oraş îmi place să mă rog în faţa icoanei 
preasfintei Annunziata, şi la ţară, dinaintea Imprunetei. lar 
cântecul orgăi nu-mi înalţă sufletul dacă hu răsună sub bolta de 
la Santa-Marin-del-Fjore. Şi acea umbră a amurgului atât de 
suavă nu mă înviorează dacă nu-mi atinge faţa în drumul dintre 
Dom şi biserica San Giovanni. 

O. Doamna mea. Când văd un arbore tăiat de la rădăcină şi 
pe jumătate îngropat în noroi, despuiat de flori şi de frunze, şi 
mii de furnici alergând pe scoarţa lui şi făcându-l să arate 
dezgustător şi pustiu, mă gândesc în sinea mea: „Aşa trebuie să 
fie cel exilat”. Şi-apoi îmi place să văd feţe cu care m-am 
obişnuit; mi-e drag să spun când se naşte cineva alături: „Este 
fiul Ginevrei sau al Ladominei*4. lar dacă moare cineva, zic: 
„Dumnezeu să-l ierte pe Giulio, pe Lapo, pe Baccio “. Dar în 
afara hotarelor patriei auzi mereu: „Este fiul străinului, este 
prietenul străinului”. Şi fără să vrea cu tot dinadinsul, nu 
conteneşte să-ţi dea a înţeârpe că nu eşti nimic acolo şi că nu 
aparţii acelui pământ. Să fii mulţumit că-ţi îngăduie să înghiţi 
aerul lor, că te luminezi la lumina lor, că te încălzeşti la soarele 
lor. 

Cine o să-mi mai dea ascultare graiului în care iubita mea 
mamă mă dojenea când mă lăsam pe tânjeală şi mă lăuda când 
eram harnică? Şi când mi se va întâmpla ceva rău în ţară 
străină, cum voi putea să îngenunchez pe lespedea ce acoperă 
osemintele părinţilor mei şi să mă rog pentru ei? In clipe'e grele 
ale vieţii, atunci când credeam că sunt părăsită, eu mă duceam 
la mormântul părinţilor mei şi mă tân- guiam despre soarta pe 
care nu o meritam, rugându-i să mă primească în pacea lor 
veşnică. Dintr-o dată mi se părea că aud o voce şi de bună 
seamă o auzeam, care mă mângiia zicând: „Nu doznălăjdui, 
urmează-ţi calea cea dreaptă că suferinţele tale se apropie de 
sfârşit “. 

În timp ce Maria vorbea, Isabella se schimbă la faţă de mai 
multe ori. Deodată i se aruncă la picioare şi, îmbrăţişându-i 
strâns genunchii, începu să-i vorbească astfel: 

— Maria, pe osemintele părinţilor tăi şi pentru salvarea 
sufletului tău şi al meu, nu-mi refuza ceea ce mi-ai făgăduit. Ai 
înaintea ta o mamă cumplit de deznădăjduită; gin- deşte-te 


dacă a fost vreodată o durere ca a mea. Nu voi slăbi 
îmbrăţişarea până nu-mi vei dărui liniştea; nu-mi voi ridica faţa 
din pulbere până când tu nu vei rosti cuvântul care să-mi dea 
viaţă. Te vei întoarce într-o zi în această țarii care ţi-este atât de 
scumpă, şi această zi nu va fi prea îndepărtată deoarece aceia 
care vor moartea mea mă vor urmă repede în mormânt. ŞI tu, 
copile, nefericit mai înainte de a şti ce-i nefericirea, înalţă-ţi 
mâinile şi roag-o şi tu pe această femeie, singura care îţi poate 
salva viaţa. Eu nu pot să fac nimic pentru tine; rămânând lângă 
tine, ţi-aduc cu siguranţă moartea... Maria, Maria! ... Ai milă de 
q mamă care-şi vede fiul ucis sub ochii ei... în numele cerului. Şi 
văzând că Maria şovăie, nemaiştiind ce să facă, Isabella luă în 
braţe copilul, care scoase un scâncet dureros, şi se îndreptă 
hotărâtă spre terasă: Deoarece - murmură ea, agitată - 
deoarece n-am izbutit să te salvez, nu vreau să te văd murind; 
vom muri împreună; ne vor aduna laolaltă mădularele 
sfărâmate. _ Maria, te las cu bine! Să nu cadă asupră-ţi paricidul 
pe oare l-ai fi putut împiedica... Să plecăm din această lume, 
unde virtutea este crudă, iar ura şi mai crudă, unde toate 
lucrurile sunt scelerate şi crude... 

Aşa cum cineva care după o luptă aprigă între Da şi Nu se 
hotărăşte într-un fel, Maria alergă după Isabella şi, a pocind-o de 
rochie, strigă: 

— Ei bine, voi pleca... în Franţa... 

Atunci Isabella, încolăcindu-i gâtul cu braţele, izbucni în 
hohote de plâns, neputând scoate o vorbă. 

Venindu-şi într-o oarecare măsură în fire, spuse: 

— Să nu mai zăbovim... se apropie ora. 

Dezbrăcând copilul de podoabele de catifea, de scutece şi 
dantele, le puse pe toate în leagănul aurit, aprinse focul în 
cămin şi aruncă toate lucrurile acolo. 

— Să fie nimicite pentu totdeauna aceste podoabe; nu ti-ar 
aduce cinste, ci doar ruşine. Trebuie să-ţi uiţi originea. Fiu al 
păcatului, să-ţi fie de ajuns dacă pedeapsa părinţilor vinovaţi nu 
va cădea şi asupra ta. 

Maria, îţi urez să ai şi tu un fiu cât mai iubitor, pe care, 
desigur, îl vei iubi la fel de mult, deoarece noi iubim copiii 
pentru necazurile pe care ni le pricinuiesc şi pentru binele pe 
care noi li-l facem; şi tu începi prin a face un asemenea bine, pe 
care noi îl înţelegem mai mult cu inima decât putem să-l 


înfăţişăm prin vorbe. Maria, el va fi mândria vieţii tale, îţi va fi 
sprijin la bătrâneţe: iată, îţi cedez toate drepturile de mamă pe 
care vei şti să le foloseşti mai bine ca mine. Tu le vei exercita cu 
nevinovăție şi sub privirea binecuvântată a cerului, care în tine 
vede mila, iar în mine vina; drepturile mamei devin sacre, 
indiferent de origine. Tu îl vei creşte în frica lui Dumnezeu: să-l 
faci să fie modest şi blând; lui nu i se cuvine să fie îngâmfat. 
Veghează să nu 

i se furişeze în inimă sfaturi dăunătoare. Tu nu-i vei spune cum 
s-a născut şi, vai, mie! ... nici cine i-a fost mamă; m-ar disprețul 
şi ruşinea fiilor apasă asupra osemintelor părinţilor mai greu 
decât lespedea de marmură... 

Şi dacă într-o bună zi tu vei vedea că este înclinat spre 
compătimire, după cum eu sper... şi doresc... dacă va voi să ştie 
cu orice preţ cine i-a fost mamă, tu îi vei spune: „O nefericită! 
g Maria, te conjur să-l sfătuieşti să nu lepede niciodată 
această cruciulită pe care o iau de la gâtul meu şi o pun la al 
lui... la seama şi întipăreşte-ţi bine în minte pentru că acesta 
este testamentul meu şi acestea sunt cuvintele mele cele mai 
de pe. Urmă. Adio, sângele meu, iartă-mă pentru viaţa pe care 
ţi-am dat-o; iartă-mi greşeala prin care te-am născut... Adio... 
pentru a nu te mai vedea niciodată... poate... într-o zi... în 
paradis... Dar cum pot să sper că cerul îmi va ierta păcatul? Voi 
plânge zi şi noapte, voi ispăşi greşeala mea cu sânge şi 
dreptatea, îmblânzită, nu va împiedica mila să ajungă în cer 
atâta timp cât nenorocirea ne-a despărţit pe pământ. 

Dar iartă-mi rugămintea. Madona: dacă într-un loc, dincolo de 
această viaţă, noi nu vom fi împreună, tu, fiule, să ai parte de 
paradis; în nefericirea ei veşnică, mama ta Va avea o slabă 
mângâiere, ştiindu-te fericit în lăcaşul ceresc. 

Maria. la-l! ... Nu-l binecuvântez fiindcă mă tem că 
binecuvântarea mea să nu fie de rău augur... 

R - Sărmană doamnă! Binecuvântaţi-l, binecuvântaţi-l, căci 
cerul va ţine seama de binecuvântarea voastră ca şi de a unui 
sfânt... 

— Crezi tu cu adevărat, Maria? 

— Aşa să-mi ajute mie Dumnezeu, cum cred eu... 

— Doamne, purifică pentru o clipă mâinile mele ca să pot 
binecuvânta acest cap nevinovat! ... exclamă Isabella, cu ofilii 
spre cer şi implorând. 


În clipa aceea s-ar fi zis că din înaltul cerului pogoară o 
lumină care îi învălui chipul. Smerită, ea întinse mâinile 
deasupra copilului şi rosti: 

— Du-te, fiul meu, eu te binecuvântez! ... Apoi Isabella luă 
lumânarea şi, tremurând toată, zise: Să mergem... Mai înainte 
de a se crăpa de ziuă vor veni să te ia de acasă şi vei fi condusă 
la Livorno, unde te aşteaptă o corabie. Să mergem ca să nu fie 
târziu. 

Maria luă copiâul şi-l acoperi cu o haină de culoare închisă. 
Isa'ueâla mergea înainte, luminând drumul, cum făcuse şi la 
sosire. Ajungând la capătul scării, ridică de mai multe ori mâna 
pentru a deschide uşa, dar se părea că nu mai are vlagă; 
deodată îi veni un gând în minte care îi dădu putere şi hotărâre: 

— O sărutare... încă o sărutare... şi încă una... Maria... fiul ir, 
eu... adio pentru totdeauna! 

Maria o sărută plângând şi ieşi, dreaptă şi hotărâtă, mergând 
cu pas grăbit, aproape ştergând zidurile. 

Isabella, sfârşită de durere, căzu pe trepte şi îşi sprijini fruntea 
de piatră; dar fruntea ei era mai rece decât lespedea.. 

CAPITOLUL VII 

GELOZIA 

Ce poate fi mai înviorător 

Și mai gingaf decât o inimă îndrăgostită? 

Cum să trăieşti mai fericit şi mai bucuros Decât fiind în 
slujba zeului AMOR? 

Dacă omul nu ar fi mereu frământat De acea bănuială 
veşnici, de acea teamă. 

De acea suferinţă, dt acea frenezie, 

De acea furie, care se cheamă GELOZIE I 

Aceasta este crudă şi înveninata rană Căreia nu-i foloseşte 
licoarea, 

Nu o vindeca leacul ori dexcintecul, 

Nici ce născoceşte vrăjitoarea... 

Ariosto“!, XXXI 

„Fericiţi cei săraci cu duhul că a lor va fi împărăţia 


41 Lodovico Ariosto (1474—1533) — poet italian din vremea He- naşterii, autorul 
cunoscutului poem cavaleresc s Orlando Furioso. A scris comedii eu caracter realist, satire în 
care stigmatizează viaţa nobililor de la curte, ode. stanţe şi sonete. In capodopera sa, poemul 
eroi-comic Orlando Furioso, inspirat din epopeile feudale şi din romanele cavalereşti, Ariosto 
ironizează cu multă vervă şi umor idealurile cavalereşti perimate, lucrarea evidenţiindu-se prin 
spiritul său umanist. snlipcolastic. optimism şi o fierbinte dragoste d*> patrie (n.t.). 


cerurilor*. Acestea sunt cuvintele Bibliei şi cu toate că 
mă îndoiesc că au fost reţinute în adevăratul lor înţeles 
aşa cum au fost rostite, totuşi îmi place să vorbesc 
despre ele, cu toate că nu au nevoie de comentarii şi 
sunt doar aşa, ca o câlăuză. 

Omul se refugiază în ştiinţă când are îndoieli. Unii zic 
că e! Trebuie să se iubească mai întâi pe sine, pe urmă 
familia şi apoi patria. Totuşi au fost şi sunt spirite în aşa 
fel alcătuite, încât iubesc patria mai presus de sine; dar 
cine priveşte mai cu luare-aminte, îşi dă seama că pe unii 
dintre cei care-şi sacrifică viaţa pentru patrie şi care 
socotesc celelalte lucruri demne de dispreţ sau de prea 
puţină însemnătate îi îndeamnă la arest sacrificiu şi o 
dorinţă nemărginită de a fi lăudaţi, o nemăsurată sete de 
glorie; în sfârşit, iubesc propria lor faimă mai mult decât 
însăşi viața”. 

Spiritul nostru se frământă cu ardoare pentru a depăşi 
hotarele cunoaşterii; ştiinţa cunoaşte  orgiile sale 
funebre mai mult decât pe cele ale desfrâului şi nu curg 
întotdeauna din urna să: „Ape limpezi, proaspete şi 
dulci“*”. 

Dar ce legătură au cele spuse mai sus cu istorisirea mea' Veţi 
vedea că are şi încă prea bine, pentru că în continuare va reieşi 
limpede cum oameni sărmani şi cu obiceiuri sănătoase sunt 
înzestrați ou virtuţi pe care în vremurile aceste; zadarnic le 
căutaţi la oameni cu o inteligenţă superioară sau dotați cu cea 
mai înaltă cultură. 

Pietro Giordano Orsini, însoţit de Cecchino şi Titta ajunseră 
tustrei, cu mare fereală, la căsuţa San Marco. Cei doi oameni de 
încredere ai lui Giordano îşi închipuiau că vor putea bea şi 
mânca după pofta inimii şi că, în sfârşit, îşi vor odihni oasele, 
dar se înşelară. Abia intrat. Giordano mai-mai că se prăvăli într- 


42 Autorul se referă la falşii patrioţi din vremea sa (n.t), 


43 în text : „Chiare, fresche e doici acque* (Limpezi, proaspete yi dulci ape), titlul şi primul 
vers din canţona sau sonetul 4 cuprins In volumul .Il Canzoniere* (Canţoniere) al marelui poet şi 
umanist italian Francesco Petrarca (1304—1374). Situat ca şi Dante, la confluenţa evului mediu 
şi Renaşterii. Petrarca a concentrat în orientarea sa ideologică, în mod contradictoriu, atitudini şi 
concepţii caracteristice ambelor epoci Majoritatea operelor sale sînt scrise în latineşte, dar 
scrierea care l-a făcut nemuritor este culegerea de poezii cunoscute sub titlul de Cantonier sau 
Rime, scrise în limba italiană şi cu- prinzînd 366 de compoziţii (sonete, terţine. sestin?. balade, 
madreale), versuri închinate iubitei sale Laura de Noves. Cu acest .Cantonier*, Petrarca 
realizează pentru prima oară în literatura universală o poezie erotică detaşată de mituri, de 
simboluri, puternic ancorată în realitate (n.t.). 


un fotoliu şi rămase nemişcat un timp, cu ochii închişi; apoi îşi 
prinse fruntea în palma dreaptă, ca şi cum s-ar fi temut că i se 
sfărâmă. Şi murmură ca pentru sine: 

— Aici, toate sunt pline de venin! Aici, respir un aer de crimă. 
Rli-au turnat iadul în inimă. Apoi continuă cu voce tare: Hai, 
curaj, Titta, şi tu, Cecchino! Acum e nevoie să-mi dovediţi 
credinţa voastră, discreţia voastră. Mergeţi la palatul meu şi 
înfăţişaţi-vă doamnei ducese; daţi-i de veste... ba nu... 
aşteptaţi... daţi-mi să scriu... 

Paznicul casei, îndeplinind pe loc porunca primită, aduse cele 
cerute. Giordano, tulburat fiind, încercă să scrie, dar mâna 
tremurândă nu-l asculta: voia să se grăbească, însă nu izbuti, 
aşa că se văzu nevoit să se oprească. Peste puţin se mai linişti 
şi scrise câteva cuvinte, foarte pe scurt, apoi sigila epistola şi i-o 
întinse lui Titta. Continuându-şi vorba începută: 

— Nu o înştiinţaţi despre nimic, ci daţi-i doar această 
scrisoare. Spunându-i totodată că voi aţi venit cu o zi sau două 
înaintea mea... Că eu nu sunt la Florenţa. Băgaţi bine de seamă! 
Fiţi cu mare luare-aminte la tot ce se întâmplă în casă: fiece 
gest, fiece vorbă, şi dacă descoperiţi ceva sau se spune vreun 
lucru care vi se pare de însemnătate, veniţi degrabă să-mi 
raportați, dar cu multă fereală Eu nu mă mişc de aici. Acum 
plecaţi şi să-mi fiţi cu credinţă: îndepliniţi-vă datoria faţă de 
stădânul vostru: în scurtă vreme veţi şti... veţi şti ceea ce n-ar 
fi trebuit să ştiţi niciodată... şi ceea ce... totuşi... ceea ce eu n-ar 
fi trebuit să vă spun niciodată... ` 

Şi cu un semn al mâinii, îi concedie. Inchinându-se cu adânc 
respect, servitorii se îndepărtară. Ajunşi în stradă, cam după 
vreo sută de paşi. Titta vorbi cel dinţii: 

— Sper că, în sfârşit, soarta va binevoi să ne lase să cinăm. 
Am suferit pentru această cină mai multe amânări decât 
împăratul Carol, cu regatul său... 

— Eu mă gândesc şi m-am gândit şi mai înainte, iar ta clipa 
asta m-am şi hotărât să nu mai rămân în solda ducelui şi să mă 
duc la casa mea - îi răspunse Cecchino. 

— Doamne, vino-i în ajutor I Ţi-ai pierdut cumva minţile? ... Se 
întâmpla adesea aşa ceva; şi cum noi, zilele acestea, am tot 
călătorit sub dogoarea puternică a soarelui... 

— Nu mi-am pierdut minţile, Titta, nu mi le-am pierdut câtuşi 
de puţin. Vezi tu, când m-am pus în slujba domnului duce, am 


făcut-o pentru pricinile pe care ţi le voi spune acum. Tatăl meu a 
trăit pe vremea republicii şi drept moştenire mi-a lăsat un dar 
primejdios, pentru că, în loc să mă înveţe să mă deprind cu 
aceste vremuri, nu mai isprăvea povestindu-mi de Seniorul 
Giovanni, căpetenia bandelor negre, de Giacomino, de Ferruccio 
şi de alţi mulţi luptători pentru libertate, încât mi-a intrat în 
sânge dorinţa aprigă de a lupta, părându-mi-se că şi în mine 
natura a zămislit ceva asemănător; dar nu vedeam cum aş fi 
putut să-mi potolesc această sete arzătoare. Războiul cu Siena 
se sfârşise, şi apoi mai degrabă mi-aş fi tăiat mâinile decât să 
mă alătur celor care au sugrumat pe acei nobili cetăţeni ai 
Sienei. Atunci, pentru a potoli această pornire nestăvilită de 
luptă m-am însurat; şi mai erau şi alte pricini. La alte 
meşteşuguri nu mă pricepeam, aşa că noroc cu doamna 
Isabella, care este sora de lapte a soţioarei mele, fiindcă am 
ijitrat în solda domnului duce, ca om de încredere. Eram 
încredinţat că el o să fie făcut general fie de Papă, fie de 
venețieni şi că o să pot lupta împotriva duşmanilor lui Cristos, 
împotriva blestemaţilor câe turci. Acum văd că mi-am pierdut 
cei mai buni ani din viaţă, la Roma, fără să fac nimic, iar sabia 
mi-a ruginit în teacă. 

— Ei, da! Ai şi de ce să-ţi pară râu! Moartea se lasă atât de 
mult aşteptată, încât chiar merită osteneala să-i alergi înainte... 
Ce zici tu? Oare viaţa nu merită s-o trăieşti? N-ai dobândit ce 
trebuia? Ce e mai bine pe lume decât să mâ- nânci şi să dormi? 

— Păi de ce să fie aşa? Oamenii a căror faimă o duc popoarele 
din gură în gură nu erau din carne şi oase ca noi? Nu sorbeau 
aceleaşi raze de lumină? Nu îngheţau iama şi nu-i încălzea 
căldura verii? Oare ei nu plângeau? Nu râdeau şi ei? Nu erau 
muritori ca şi noi? 

— Ascultă, Cecchino. Sunt oameni care cresc aşa, ca pinul, iar 
alţii, ca fânul; fânul creşte în fiece an şi-n fiece an îl retează 
coasa i este lăsat să se usuce pe câmp şi-apoi e dat la animale. 
Noi suntem din această a doua stirpe. Oare poate fânul să zică: 
„Vreau să fiu pin? * Asta ar fi ca şi cum unul din noi ar dori să 
ajungă duce, principe sau mai ştiu eu ce... Dacă ţi-ai fi lăsat un 
ochi în Africa, un braţ în America, un picior în Ungaria, ciotului 
rămas din trupul tău, În care sălăşluieşte doar sufletul 
nemuritor, i s-ar fi dat gradul de sergent şi câţiva gologani de 
cheltuială... 


În statele populare, unul ca de-alde noi putea s-o ia înainte 
câteodată, dar astăzi gloria este doar pentru domnii cei mari; 
soarta noastră este de a ne lăsa ucişi; de aceea cel mai bun 
lucru e să ne încasăm leafa şi să ne păstrăm sănătatea cât mai 
mult cu putinţă. Dacă viaţa este o nenorocire, apăi moartea-i şi 
mai rea. Se-zice că lumea este o vale a plângerii, dar pare-se că 
oamenilor le place să plângă pentru că nimeni nu vrea s-o 
părăsească. 

— Să zicem că ai dreptate; dar eu nu voi mânca niciodată o 
pâine dobândită prin laşitate sau crimă; asemenea pâine mi-ar 
rupe dinţii şi, ajunsă în pântece, s-ar preface în otravă; eu vreau 
să trăiesc împăcat cu mine însumi. 

— Să-ţi ajute Dumnezeul Dar ee vrei să facă stăpânii cu 
cinstea ta? Parcă ai fi Diogene, care. Dus la târg spre a fi 
vândut, striga în gura mare: „Cine vrea să cumpere un stă- pin? 
“Virtutea este o barcă cu pânze cu care facem prea puţin drum 
pe marea vieţii; virtutea îţi foloseşte ca o sobă în luna august. 
Să-i veghem pe stăpâni pentru a-i salva la nevoie, să ascultăm 
poruncile lor, să avem răbdarea neamţului, stând şi aşteptinc* 
într-un ungher, îndărătul lor, să fim gata a da pe întuneric o 
lovitură care ucide fără ca victima să mai poată rosti o 
rugăciune; iată cum ne vom câştiga acea faimă ce ne este 
hărăzită nouă, precum şi pâinea pentru noi şi pentru familiile 
noastre. 

— Niciodată n-am să fac asta, nici pentru sfântul Giovam- 
battista. Ocrotitorul meu, ci mai degrabă mă rog să-mi trimită 
moartea... Duceţi-vă, spionaţi, raportați... Mai bine îmi muşc 
limba decât să fiu spion. Ba mai mult, Titta, nu simţi tu oare că 
miroase a sânge? Şi într-o zi va trebui să dăm socoteală pentru 
acest sânge. Şi cum ne vom dezvinovăţi pentru sângele vărsat? 
Vom putea noi spune: „Cereţi socoteală stăpânului nostru 
pentru asta*? 

— Intr-adevăr, spusele tale mă fac să şovăi, dar nu fiind- că-i 
vorba de sânge, fiindcă asta este meseria noastră... Şi, de fapt, 
ne-au cumpărat sufletul şi pumnalul şi, de bună seamă, pentru a 
le folosi altfel decât obişnuia împăratul Domițian; dar să ştii că şi 
mie numele de spion îmi stă în gât... Afară de asta. Ducele ne 
umileşte fără a fi nevoie. Ne foloseşte ca spioni, văd eu bine că 
ăsta-i  clenciul, căci vrea să ştie dacă soţia îi este 
necredincioasă. Nu crezi că-i aşa, Cecchino? Ar vrea poate să fie 


el primul soţ care n-a păţit aşa ceva? Seniorii ăştia au adesea 
unele ciudăţenii... Tocmai cel care ştie mai puţin învaţă. Bine a 
făcut Rinaldo de Montalbano: când i-au pus dinainte cupă plină, 
pe care soţul încornorat o soarbe până la fund, iar cel 
neincornorat o respinge, el a aruncat-o cât colo, zicând: „Eu 
socot că soţia mea este frumoasă şi bună “.» Aşa se cuvine să 
fie un soţ: prevăzător; şi-apoi dacă soarta întoarce roata şi soţul 
vrea să caute nod în papură, la ce bun toate aceste socoteli? 
Straşnică-i zicală veche: „Femeile toate sunt la fei “... 

— Ba nu-i deloc adevărat; şi uite, aş jura că tot ce îndrugi 
acum nu crezi nici tu... Mama ta n-a fost femeie? 

— Ba da. Mama a fost femeie, dar nu despre ea vorbeam, nici 
nu mă gândeam la ea; eu vorbesc despre altele... 

— Adică tu nu crezi că o femeie poate să iubească? ... 

— Dinspre partea mea, eu cred, după cum alteori pot şi cred 
dimpotrivă. Aşază-te la gura unei peşteri şi strigă înlă- untrul ei: 
ecoul îţi va răspunde de şase sau de zece ori. Strigătul este al 
tău sau al peşterii? ... Este al tău. Se pare că îţi răspund alte 
glasuri, dar te înşeli căci toate acele voci sunt propria ta voce. 
Aşadar, dacă-i vei spune unei femei i „Te iubesc”, ea îţi va 
răspunde: „Iubesc, iubesc, iubesc”; dar vai ţie | dacă tu crezi că 
sunt vorbele ei. A fost ecoul vocii tale şi cu atât mai rău pentru 
tine dacă te îndrăgosteşti de vocea ta, precum s-a îndrăgostit 
Narcis de propriu-i chip_ 

— Ascultă, Titta, eu sunt tânăr şi fără experienţă, dar înţeleg 
prea bine că inima ta gâlgâie de sânge, poate din cauza unei 
răni pe care o meritai: sau nu ai fost iubit, sau ai fost trădat. Dar 
tu, tu ai iubit vreodată? 

— După cum vezi, eu vorbesc ca un filosof, fără ca spusele 
mele să aibă vreo legătură cu mine. Ceea ce îţi spun eu este în 
firea lucrurilor şi nu se poate altfel. Nestatornicia este fructul 
tinereţii, după cum fragii mirositori şi roşii sunt ai primăverii. 
Statornicia este rodul anilor maturi, aşa cum moşmoana este 
fructul toamnei; de aceea, la femeie, virtutea trebuie să se 
numească moşmoana vieţii. Toate lucrurile apar strălucitoare 
prin varietatea lor: uită-te: la curcubeu, priveşte gâtul 
porumbiţei în lumina soarelui, priveşte coada păunului... De ce 
fac albinele mierea cea dulce şi ceară? De ce zboară din floare 
în floare? Şi femeile, ca şi albinele sunt mânate de un îndemn 
lăuntric... Noi, bărbaţii, suntem proşti fiindcă avem pretenţia să 


prindem un suflet şi să-l închidem ca pe o pasăre într-o colivie 
sau să-l încuiem, cum face zaraful cu ducatul de pe tejgheaua 
lui; sau suntem mai mult cruzi decât proşti atunci clnd, morţi 
fiind, scoatem de sub pământ braţul, care este doar un os gol, şi 
pretindem s-o mai ţinem legată de noi pe biata femeie. 

Dacă va fi o văduvă bună - spun testamentele - să aibă atât. 
A şi atâta: dacă nu, nimic. Sentimente foarte urâte, exprimate în 
cuvinte şi mai urâte. Adică, pentru că noi am murit, să nu se mai 
bucure nici alţii de viaţă? Noi sărutăm aşa cum bem; trebuie să 
băgăm de seamă vinul, şi nu paharul din care bem; puţin 
interesează, sau chiar deloc, dacă ceaşca de azi este cea de ieri; 
ceea ce are mare însemnătate este ca vinul de astăzi să ne 
înveselească inima şi să ne înalțe sufletul... 

Toate astea ar fi bune dacă viaţa ar fi ca o carte, pe care, 
ajunşi la ultima pagină, o închidem şi o punem deoparte. In aşa 
fel ca să n-o mai vedem. Dar tu ştii prea bine că astă carte a 
vieţii, după ce s-a sfârşit. lese din nou la lumină. Revăzută şi 
corectată de Autor, pentru a nu mai muri niciodată“. De aceea 
noi ne gândim că într-o bună zi ne vom revedea în valea lui 
losafat, şi dacă femeia mea şi-ar fi luat un alt bărbat, sau chiar 
doi, pe cine ar urma ea? Cu cine s-ar însoţi pentru veşnicie? 

„„.Cu cel care i-a plăcut mai mult; şi nu-i nevoie să te dai cu 
capul de pereţi fiindcă tuturor le-ar veni rândul şi toţi ar fi 
mulţumiţi; numai că tu te gândeşti la durata veşniciei femeilor, 
care, după cum ne-au asigurat persoane demne de toată 
încrederea, ţine o săptămână încheiată, iar uneori doar o 
părticică din ziua de luni. 

— Ah. Ah. Titta. Ai să mori ca un deznădăjduit fi'ndcă tu 
tăgăduieşti iubirea. lubirea este acea potrivire atât de gingaşă a 
sufletului care face din două inimi una singură, care sporeşte 
puterile şi le sprijină, care se hrăneşte din sacrificiul amândorura 
precum vioreaua din rouă. 

— Poveşti, fiule, poveşti; dragostea este instinctul de a răpi, 


44 Concepţia ?ste luată din faimosul epital al lui Benjamin Franklin. int;>cinil de el însuşi i 
Trupul 
lui 
Benjamin Franklin. 
St'mnnînd cu învelitoareo unei cârti vechi Cărc-ia i-au fost smulse foiie. 
lar podoabele şi titlurile şterse, 
Zace aici HrnnS viermilor. 
Cu toate accstea Opera nu se »a nicrde Pentru că. aşa cum credea el. 
Ea va ir-ţi rfin nou la iveală. 
Intr-o oditip mai nouă şi mai frumoasă. 
'hpvfiwitfl «i corectată n» Autor. 
Vidfa li(i Franklin, png. 258 (n.a.). 


este lupta pentru a domina, este stăruința de a poseda. Bărbatul 
iubeşte femeia aşa cum iubeşte ogorul. A fost odată, cândva de 
mult; dă-ţi şi tu cu socoteala, chiar mai înainte de Adam, când a/ 
meu şi al tău nu însemna nimic în vorbirea oamenilor; trecătorul 
vedea rodul copt într-un copac, îl culege... Şi-l mânca. 

Într-o noapte, unii mai vicleni, aflându-se împreună şi găsind 
un pământ care li s-a părut mai roditor, au săpat împrejurul lui 
un şanţ şi dimineaţa au spus: „Nimeni nu va trece peste acest 
şanţ pentru că pământul cuprins aici, înlă- untru, este al nostru”. 

Dar ceilalţi nu ţinură seama şi făcură ca mai înainte. Atunci, 
viclenii au pus o piatră de hotar şi au ameninţat cu pedepse 
grele pe cei care ar fi îndrăznit să treacă peste ea. Nu s-au ales 
cu nimic mai bun decât înainte; cei care erau îndepărtați crezură 
că este o glumă. 

În cele din urmă, viclenii au pus peste această piatră o secure 
şi au zis: „Celui care va trece peste hotar, i se va tăia capul”. Cei 
dinafară hotarului râdeau şi mai tare de cara- ghioslâcul cel nou 
şi au trecut hotarul; dar ceilalţi, după ce i-au pândit, i-au prins şi, 
într-adevăr, i-au pedepsit. 

Atunci femeile au plâns, copiii au scos cele mai îndurerate 
strigăte şi ideea de proprietate a pătruns în capetele oamenilor 
pentru că fuseseră tăiate capete... 

— Şi ce-are a face asta cu dragostea? 

— Ţi-am spus doar, prostănacule, că dragostea pentru 
pământ este ca şi dragostea pentru femei. Femeile au fost o 
dată ca şi fintânile: Cui îi era sete, îşi apropia buzele şi bea. 

Într-o zi, unu] mai şiret şi mai prevăzător, a zis: „Aceasta este 
femeia mea “; şi pentru ca să-l creadă, a născocit nişte fleacuri 
despre siguranţa naşterii copiilor şi alte asemenea drăcovenii, 
ca şi cum iepele şi vacile n-ar fi adus pe lume vlăstare, fără 
atâtea poveşti. 

Şi pentru că vedea că ceilalţi nu înțelegeau nimic, se adresă 
unui şarlatan care făcea şi pe medicul, şi pe învățatul, şi pe 
bufonul, şi pe astrologul, şi acesta jură, aşa, în zeflemea, că zeul 
Crocodil, pe care îl respecta foarte mult, îi murmurase la ureche 
că femeia trebuia să i se lase acelui păcătos, altfel, ar fi fost arşi 
în focul veşnic, după moarte. 

Dar nu se ajungea la niciun rezultat. Atunci şarlatanul vru să-i 
convingă cu fapta, folosi ndu-se de o născocire proaspătă de tot, 
care era un rod al pământului, necunoscut până atunci, şi care 


apoi s-a numit cânepă. Aceasta, răsucită, dădea un fir lung, bun 
de legat şi de strâns cu el. El a poruncit ca să se pună firul în 
jurul gâtului acelor încăpăţânaţi şi să fie traşi în sus pe o 
creangă de stejar. 

Stejarii au rămas _ uimiţi de noile lor ghinde, limba s-a 
îmbogăţit cu o vorbă de ocară, care s-a chemat adulter, oamenii 
au dobândit o crimă şi aşa din râu în mai rău, cuin s-ar zice, a 
cădea din lac în puț. 

— Te-ascult şi mă umflă râsul fiindcă, într-adevăr, spusele tale 
sunt atât de neruşinate, că ar fi greu să-ţi răspund aşa cum se 
cuvine. Îți citesc în inimă şi văd că vrei să-ţi baţi joc de mine... 

— Ei, aş, îmi bat joc! Eu îţi vorbesc cu cea mai adâncă 
înţelepciune pe care am avut-o vreodată. 

— Atunci înseamnă că întotdeauna ai fost nebun. 

— Nebun! Şi-acum, gata! In loc ca fratele tău de primejdii să 
caute să te strice, nu ar fi mai bine să spună i „Cel ce se naşte 
din pământ şi trebuie să se întoarcă în pământ nu trebuie să-şi 
însuşească pământul pe nedrept: vino, hrăneşte-te cu roadele 
pe care le-am cules înaintea ta; vino, încălzeşte-te la focul pe 
care l-am aprins înaintea ta şi adă- posteşte-te în această 
peşteră pe care am găsit-o şi în care încap toţi “? Nu ar fi mai 
bine ca stăpânul frumuseţilor, vesel şi vremelnic, în loc să 
respingă pe cel însetat, să-i spună drăgăstos, astfel: „Potoleşte- 
ţi setea şi tu, suflet sărman; nu vă istoviţi în chinuri cei îmbătaţi 
de dragoste; nu vreau ca tu. Suflete, să ajungi rău din cauza 
unor lucruri pentru care suferi de nevoie, iar eu să rămân teafăr 
pentru abinecuvânta şi a deveni sfânt. “ 

Atât că gura sărutată nu prevesteşte viitorul, dar se 
reînnoieşte ca şi luna... 

— Dar, mă rog ţie, de unde ai scos toate aceste caraghios- 
lăcuri? Oricât ar fi de ticăloase, în niciun caz nu-s de la tine... 

— Intr-adevăr, nu sunt. Dacă ai fi avut norocul să le auzi din 
gura acelui filosof atât de însemnat, aşa cum le-am auzit eu, din 
gura acelui divin... 

— Cine este atât de divin? 

— Pietro Aretino“5. 


45 Pietro Aretino (1492—155G) — scriitor satiric italian. A scris cu verva şi umor, uneori în 
spirit licenţios, în loatc genurile literare, dar a excelat în pamflete şi scrieri satirice (pasgninale). 
în aceste opere, ca şi în comediile sale (Curtezana, Filozoful, îpocHtul). precum şi în cele şase 
volume de scrisori apărute postum, Aretino a demascat moravurile corupte ale societăţii 
aristocratice din vremea sa, în frunte cu papu şi monarhii, ceea ce i-a atras porecla “biciul 


— A, nut nu. Nu vreau să mai aud nimic. L-au numit 
divin Şi aşa Îl numesc şi acum, acest titlu, dacă nu este 
mărturia divinității sale, dovedeşte neîndoielnic laşitatea 
oamenilor care i l-au conferit sau i l-au acordat. 

— 11 calomniezi; a fost statornic în prietenie. Şi 
nutrind o dragoste nemărginită pentru acel Signor 
Giovanni“, l-a urmat în cele mai primejdioase lupte, 
înfruntând lipsuri şi pericole. 

— Această prietenie strică faima acelui om valoros. 
Ştiu foarte bine că, în timp ce Signor Giovanni se lupta, 
acesta se desfăta în tabără, cu femeile pierdute... 

— Nu-i adevărat, fiindcă atunci a fost rănit-.. 

— Şi ce importanţă are? De când, oare, a căpăta o rană 
înseamnă bravură? Şi Achille“ i-a dat câteva lovituri 


principilor", In vreme ce a!ţi contemporani 1 au sjpranumtt .divinul' (n.t.). 
46 Juan de Austria. 


47 La Roma, Achille della Volta l-a lovit cu pumnalul pe Aretino, din care cauză acesta a 
rămas schilod de un braţ pentru toată viaţa. Cu privire la această înlîmplare Berni — Francezo 
Bemi (1478-1535), scriitor considerat ca părintele poeziei satirice italiene — într-un sonet 
împotriva lui Pietro Aretino, scria : 

Tu vei face atitea şi atîtea rele. 

Limbă coruptă, neghioabă şi nesărată, 

Că se va găsi în fine, ur. pumnal 

Mal bun ca al lui Achite ş; mai cu folos: 

Papa este papa. iar tu un ticălos. 
Auzind Tintoretto cum îl batjocorise Aretirn, cu fel de fel de clevetiri, şi întîlnindu-l în apropierea 
atelierului său, îl invită, nespus de politicos, sâ intre ca să-i vadă unele din picturile sale. 
Aretino intră şi Tintoretto puse mai întîi drugul la uşa. pc dinăurtra apoi. fără să rostească un 
cuvînt, se duse la un dulap de unde scoase un şiş sau un fel de jumătate de spadă şi, ţinînd-o 
scoasă din teacă, se îndreptă spre Aretino, cu un gest ameninţător.* 

„Vai de mine, Tonio — exclamă tremurînd Pietro — ce-ai de gînd să fad ? Păziţi-vă d? a vă 
lăsa ispitit de diavol. Aţi fi în stare să mă ucîdeţi fără să mă spovedesc., ca oe on ciine 

Dar Tintoretto, înaintînd mereu către el şi ajungind aproape, îl măsură cu şişul pe acela 
care nu mai avea nici un mădular care să nu-i tremure, şi cind înţelese că Aretino era pe 
punctul de a-şi da sufletul, păstrindu-şi aceeaşi faţă întunecată, E spuse: .Nu vă fie teamă, 
messer Pietro, deoarece m-a cuprins donnta de a vă face portretul şi am vtut să vă iau 
măsura ; acum puteţi pleca; aveţi trei şişuri şi jumătate !“ Şi deschizîndu-i uşa, îl dete afară. 
Din acea clipă, Aretino l-a vorbit întotdeauna de bine pe Tintoretto. 

Aretino, deşi era foarte bun prieten cu Signor Giovanni, continuă să fie aservit marelui 
duce Cosimo, fiul său, de la care primea adesea cadouri, după cum rezultă din scrisorile sale; 
de aceea, arătîndu-s« potrivnic lui Messer Pietro Strozzi, în timpul marelui război al Sienei, a 
alcătuit, spre batjocorirea acestuia, un sonet 

Pietro l-a avertizat că purta în buzunar uleiul de împărtăşanie fiindcă voia să-l omoare cu 
orice preţ, chiar în pat ; fapt care îl făcu pe Aretino, înspăimântat, să nu mai iasă din casa 
cîţiva ani. 

Nu pot să sfirşesc această notă fără să amintesc epitafurile sau epigramele, în adevăratul 
înţeles al cuvintului (pentru că. prin epigrame, anticii înțelegeau inscripţiile funerare, pline de 
injurii, compuse pentru cei vii), epigrame pe oare le schimbară între ei Paolo Giovio şi Pietro 
Aretino. 

Giovio a scris : Aici zace Aretino, poet toscan ; 


Pe toţi i-a vorbit de rău, in afară de Cristos 
Scuzîndu-se, el a spus : nu-l cunosc. 

Şi Aretino ca răspuns. : 
Aici zace Giovio, mare istoric, însemnat; 


zdravene de pumnal şi el le-a primit plângind şi 
implorându-l să-i lase viaţa. 

Şi lui Tintoretto ce i-a răspuns când l-a măsurat cu 
şişul? A tăcut chitic ca un peşte. Şi când Pietro Strozzi l-a 
ameninţat că îl va omori în pat, nu s-a închis în casă şi n- 
a ferecat uşile şi ferestrele de teama curentului? 

— Păi ce poţi să faci cu oamenii care te prind dezarmat 
şi te iau pe nepregătite? ... în privinţa lui Pietro Strozzi, 
dacă 
i se sugera lui Cosimo, ducele vostru, ce minune ar fi 
fost dacă Divinul s-ar fi păzit? Şi acea dragoste 
nebunească a lui pentru cele două fiice. Austria şi Adria! 
Ai văzut câfce griji îşi făcea şi cât s-a străduit să pună 
zestrea lor în mâi- nile ducelui de Urbino şi cum le dădea 
în paza prietenilor săi*:... 

— Le iubea ca să le vândă... 

— Pentru Dumnezeu, nu mai vorbi aşa... 

— Să nu vorbesc? Ba am să vorbesc atâta timp cât voi 
avea suflare. Poate te gândeşti că nu a ajuns şi la mine 
zvonul ruşinos despre moartea acestui cline murdar şi 
josnic 7 N-a murit el, oare, ascultând, cu râs mârşav, 
josniciile dezgustătoare ale surorilor sale, prostituate 
într-un bordel din 

Veneţia?! Piei din faţa mea, eşti putred până în măduva 
oaselor. Du-te şi mănâncă pâine mânjită de sânge. Eu mai bine 
mor de foame... Du-te, păstrează-ţi ideile tale, eu pe ale mele. 
La căpătâiul tău, în ceasul morții, îl vei vedea pe diavol cum îţi 
zgârie mirul de pe frunte; eu nădăjduiesc să o văd pe soţia mea 
atât de neprihănită şi de iubită, pe fiii mei buni şi pacea 
îngerilor. Du-te singur la casa Orsini. 

— Eu, vezi tu, Cecchino, ar trebui să mă supăr pe tine şi să-ţi 
arăt că Titta nu suferă ocara, dar am învăţat de la Divinul că cei 
care spun adevărul să fie mulţumiţi dacă scapă fără a fi ucişi cu 
pietre. Voi spune la palat că ţi s-a făcut rău sau altceva; voi 


Despre toţi a spus de rău, în afară de asin, 
Scuziîndu-se, a spus : el este semenul meu. 
fn.a.) 
1 Despre această dragoste nebunească a lui Aretino pentru fiicele + ale ne încredinţează 
scrisorile sale (n.a.). 
48 se spune că Aretino, stînd şi legănîndu-se pe scaun, auzind unele fapte josnice ale surorilor sale, apucat 
de un rîs nebun, şi-a pierdut echilibrul şi, căzînd pe spate, s-a lovit cu capul de podea şi a murit pe loc. Şi Berni 
îl dojeneşte pentru viaţa degradantă a celor două surori, prostituate într-un bordel din Veneţia (n.a.). 


născoci o scuză ca să-ţi las timp să te limpezeşti la cap şi să te 
întorci la locul tău... 

— Mare mulţumită; dar eu nu vreau să mă întorc şi n-am să 
mă întorc... Titta! Stai! Vezi? Asta-i casa mea... aici m-am 
născut şi am crescut. Titta, nu vezi o lumânare la fereastră? 
Spune-mi; mi-s ochii plini de lacrimi şi eu nu văd bine. 
Preasfântă fecioară, nu-i o femeie aceea care stă In balcon? 
Titta, aiurez sau văd bine? 

— Ba vezi bine; este într-adevăr o femeie. 

— O, e Maria! Sărmana femeie, m-aşteaptă! Cine ştie câte 
nopţi a petrecut la fereastră! Ce mângâiere s-o văd pe scumpa 
mea, pe dulcea mea Maria! ... 

Şi spunând acestea, o rupse la fugă de nu l-ar fi ajuns nicio 
căprioară. 

În zadar se ostenea Titta să-l ajungă şi strigă în urma lui: 

— Cecchino, opreşte-te! Cecchino, ascultă! 

Celălalt fugea şi mai vârtos. Răsuflând greu, asudat, Cecchino 
ajunse la uşa casei sale şi abia îngână cu voce întretăiată: 

— Maria! 

Că femeia răspunse, cu un strigăt de bucurie: 

— Cecchino! 

Ea dispăru de la fereastră şi se auzea cum coboară în goană 
scările. În mai puţin de o clipă, uşa de la stradă se deschise şi 
cele două fiinţe alergară cu braţele deschise una spre cealaltă şi 
amestecară sărutări, lacrimi, suspine, cu un simţământ atât de 
puternic şi adânc, încât te simţeai înduioşat văzându-i, aşa cum 
mi se întâmplă mie acuma când povestesc... 

Titta sosi târzâu şi găsi uşa zăvorită. Vru să bată. Dar se 
răzgândi, zicându-şi: 

— Mai degrabă ai bate la poarta unui cimitir, ca s-aştepţi să 
vină să-ţi deschidă primul strămoş, Adam. Cecchino a făcut o 
boacănă ca un bleg... şi Dumnezeu ştie câtă osteneală mi-am 
dat eu, căci îl iubesc ca pe un fiu şi plănuiam să fao din el un 
discipol. Dar, vedeţi, o femeiuşcă mi l-a suflat. Şi-apoi e 
zadarnic: până când femeile nu vor fi date la o parte şi 
bărbaţilor nu le va veni mintea la cap, lumea va merge din rău 
în mai rău. Dar Cecchino e tânăr şi sângela îşi cere partea lui; 
mâine se va întoarce, niţel cam abătut, dar se va întoarce. 
Numai că acum trebuie să fac eu totul; şi am să încep să 
mănânc, apoi am să mă culc şi am să dorm după pofta inimii... 


Ei, şi între timp Signor Paolo Giordano aşteaptă? ... S-aştepte... 
Doar nu eu am nevoie de el. Aceşti stăpâni ar vrea să fim şi 
buni, şi răi; şi blânzi, şi nemiloşi; şi credincioşi, şi trădători; şi 
nătângi imbecili, şi deştepţi; şi idioţi, şi isteţi; şi îngeri, şi 
demoni; să nu mâncăm niciodată, să nu ne îmbrăcăm niciodată 
şi nici să cerem ceva. În sfârşit, dacă un servitor ar avea 
jumătate din virtuțile pe care le cer stăpânii lor, atunci şi cel mai 
sărac om ar merita să aibă că slugă cel puţin un marchiz. Şi- 
apoi, de ce să veghez eu? Nu este în casă Giulia? In mai puţin de 
cinci minute am să ştiu atâtea, că n-am să le pot ţine minte, aşa 
că am să fac faţă fără prea multă oboseală, şi dacă o să am chef 
să mă port frumos cu ea cine mă opreşte? Cu siguranţă că nu 
dânsa. Dragostea noastră este trainică şi puternică, deloc 
sterilă. Noi iubim specia, nu individul: ea, pe toţi bărbaţii, eu, 
toaite femeile, aşa că pentru noi nu contează nici depărtarea, 
nici absenţa; suntem mereu prezenţi, întotdeauna îndrăgostiţi; 
suntem oa perlele aceluiaşi şirag: din orice floare facem o 
ghirlandă şi ne încoronăm viaţa. Cu o floare nu se face 
primăvară; prin dragoste, nu se înţelege o singură afecţiune. 

Şi cu asemenea concepţii pe care le tot învârtea în cap, Titta 
se îndepărtă de casa lui Cecchino, întârziind tot mai mult până 
să ajungă la palatul stăpânului său. 

Dar eu mă întorc mai bucuros la Cecchino şi la Maria. 
Îmbrăţişaţi şi veseli, ei urcară scările sau, mai bine zis, zburară 
asemenea porumbeilor, care cu aripile deschise, se grăbesc 
spre cuibul lor drag, imagine oare fiind folosită de Dante, mie 
nu-mi rămâne decât s-o amintesc. 

Ajunşi în mijlocul sălii, revederea drăgăstoasă se reînnoi; unul 
îl întreba pe celălalt, iar celălalt, drept răspuns, întreba la rândul 
său; şi fără să aştepte răspunsurile, vorbele se in- grămădeau 
unele peste altele, mereu şi mereu, încât de pe buzele 
amândurora izbucnea o năvală de vorbe, arzând de curiozitate 
şi pasiune. 

Dar, în cele din urmă, îşi dădură seama de acest ciudat dialog 
şi izbucniră în râs, schimbând între ei cele mai nevinovate 
sărutări. 

— Şi-acum, gata! Spuse Maria, roşie toată şi cu ochii 
scânteietori. Eşti plin de praf şi de năduşeală; aşteaptă să-ți 
aduc să te speli pe miim şi pe faţă. 

Şi peste puţin se întoarse, punându-i dinainte ligheanul plin cu 


apă şi cântând veselă ca şi cum ar fi fost ziua nămiaza mare; 
apoi se duse la dulap şi luă un prosop de în ce răs- pândea un 
miros plăcut de floare de salcâm şi i-l întinse ca să se şteargă, 
iar ea îl ajută, învârtindu-se în jurul lui şi dându-i câte un lucru 
de care avea nevoie. Dar ea nu se mărgini numai la atât, pentru 
că, atunci când o femeie este bună, ea este bucuria inimii 
bărbatului. Aşezându-se, ea îi spuse lui Cecchino să vină lângă 
dânsa şi, luându-i cu gingăşie capul în mâini, îl mângâie, îi 
curăţă pârul de praf, apoi i-l pieptănă eu cărare, netezindu-i-l 
peste urechi şi ccafă. Şi prinzându-i obrajii în palme, îi ridică 
faţa, îl privi ţintă şi văzându-l frumos prinse a râde, căci îi 
creştea inima aşa cum i se cade unei soţii iubitoare care are un 
soţi or drăguţ şi cumsecade, şi dându-i o sărutare înfocată pe 
frunte, zise din toată inima: 

— Parcă-ai fi un înger... 

— Dar ăstui înger - răspunse Cecchino - fiind îmbrăcat cu 
straiele sale pământeşti. Îi este o foame cum niu i-a fost 
vreodată pe lume vreunuia dintre fiii fiului lui Adam. 

— Păi cum asta? ... Eu gândeam că tu n-ai nevoie de nî- mic. 
De ce n-ai spus de la început? Să mi cumva să crezi că m-ai 
găsit nepregătită. Vei afla puţine în casa ta, dar îndeajuns ca să 
te saturi... 

— Ce vrei? ... Am făcut astăzi mai mult de cincizeci de mile 
dintr-o suflare. Am sosit noaptea şi ne-a adus până aici fără a ne 
lăsa măcar să ne udăm buzele... 

— Păi tu n-ai venit cu domnul duce? 

— Ba da, numai că nu trebuie să se afle: el nu s-a dus la 
palat. Dar despre asta mai avem timp să vorbim. 

— De bună seamă, dragul meu, mai avem. 

Şi între timp, Maria aşternu totul într-o clipită, însă nu pentru 
că ar fi avut puţine merinde şi bucate de pus pe masă, ci pentru 
că făcuse totul repede-repede. 

Locuitorii Florenței aveau faima unor oameni economi din cale 
afară, calitate care se potriveşte celor cinstiţi, şi această faimă 
durează până azi. Desigur că odinioară a fost aşa; da» să nu 
creadă nimeni că s-au lăsat să sufere; ba chiar, datorită legilor 
care se cheamă legi suntuariaereânnoite adese» şi repuse în 
vigoare, învăţăm cum moderaţia cetăţenească na se naşte în 
mod spontan, ci In virtutea unor prevederi continue; mai ştim, 
de asemenea, că statutul, prevăzând pentru prânz numai două 


feluri de mânoare, friptură şi zarzavaturi fierte, florentinii l-au 
evitat cu dibăcie, folosind din mai mult“ motive şi carne friptă şi 
carne fiartă în chip de fiertură aprobată de statut. 

În privinţa îmbrăcămintei, Franco Sacchetti2, într-o povestire 
foarte plăcută, ne-a păstrat o documentaţie din care rezultă 
vicleşugurile nesfârşite, folosite de femei, datorită căi-ora 
judecătorii nu puteau să le găsească vinovate şi nici nu reuşeau 
vreodată să le aplice legea. Dar când persoane de vază soseau 
la Florenţa, cetăţenii care îi găzduiau plăteau amendă şi etalau 
un lux de o măreție extraordinară. Amintirile timpului ne-au 
păstrat comportarea modestă a lui Lorenzo Magnificul, faţă de 
Francheschetto Cibo şi curtea acestuia, când • venit să se 
căsătorească cu fiica lui. Şi această întâmplare dovedeşte câtă 
pricepere au cei ce vor să stingă libertatea patriei, să păstreze 
cu grijă aparențele, în timp ce ascute securea ca să nimicească 
bunurile. 

Dar oasele de bani erau pline de aur, comerţul înfloritor, 
meşteşugurile minunate, afacerile uimitoare. Şi în această 
situaţie, concepeau şi aduceau la îndeplinire fapte care, în zilei* 
noastre, numai văzându-le, ne uluiesc. 

Apoi este nedrept zvonul oare circulă despre zgârcenia f'o- 
rentină. Astfel găsim o mărturie recentă în satirele lui D'Elci*. 
Acolo unde spune: 

Mă întorc la tine, cumpătata mea Florenţa, 

Unde avaritia are o strălucitoare aparență. 

1 Mulţi confiirnă acestea, dar, cum se întâmpla foarte adesea, 
având încredere mai ales în ce spun alţii decât In pro priile 
observaţii. Florentinii din zilele noastre sunt Erământaţi die 
demonul luxului şi al lenei şi, ca toate celelalte popoare din 
Europa, nu voi spune că ei nu caed, dar se încred prea puţin în 
paradisul ceresc; şi-au făurit ei înşişi un nou paradis pământesc 
fără arborele ştiinţei. Puțin interesează dacă tloi culegem flori 
proaspete sau pe cele trecute; dimpotrivă, dacă se 
reîmprospătează, e bine; orice durată apasă; a trăi şi a te 
bucura de viaţă este scopul suprem al dorinţei umane. 

Odinioară, secolul stătea la îndoială între bine şi rău şi, 


49 Franco Sacchelti (1330—1400) — nuvelist şi poet italian. A scris 300 de nuvele, rod al bogatei sale 
experienţe de viaţă şi al tradiţiei orale, în care a povestit cu multă vervă întimplări hazlii din viaţa poporului 
(n.t.). 

> Angiolo D'Elci — poet minor italian din secolul XIX (mort ia 1824), florentin de baştină, autor a 12 
satire in versuri, îndeajuns de elegante, docte şi reci (n.t.). 


desigur, această frăm intere a minţii şi a inimii era foarte inare, 
totuşi acel chin era o dovadă de viaţă. Astăzi, secolul arede; 
desigur, crede, dar credinţa să nu este într-un bine. 

Trăim toţi ca şi cum medicul ne-ar fi declarat incurabili; şi se 
pare că ne temem că cerul nu mai poaite acoperi pământul: 
destule piramide, destule obeliscuri. Cea mai obositoare lucrare 
pe care îndrăznim să o facem este de a alcătui un buchet de 
flori; pânza păianjenului ni se pare învechită. Contăm doar ca 
număr şi oa fiinţe născute pentru a consuma pâinea. De aceea 
împodobim ou flori de mac tâmplele eroilor noştri chiar dacă 
somnul este epopeea timpurilor noastre şi istoria, un căscat. 

În mormânt ne aşteaptă o viaţă mai lungă oa pe acest 
pământ, cel puţin cât ţine perioada de putrezire. Nimeni nu se 
poate convinge 6u mustrări logice; noi oa timpurile şi timpurile 
oa noi: cum e sacul aşa şi peticul. De oe să ne irosim puterile 
pentru a ne face un. Renume pe care îl detestăm? De ce să 
năzuim către cercetări care ar putea să ne facă să suspectăm 
existenţa noastră, pe care noi ne străduim din răsputeri s-o 
uităm? 

Fiii noştri vor creşte mai rău sau mai bine decât noi; dacă vor 
creşte mai rău, orice argument e zadarnic; dacă vor creşte mai 
bine, se vor ruşina de lipsurile noastre. 

Să ne dăm seama că e bine să dormim, să tăcem, să iubim şi 
să murim. 

Aceasta se cheamă, de fapt, triumful morţii! 

Şi pe masă erau puse două farfurii: una în faţa celeilalte. Totul 
fu repede gata, dar pe Cecchino nu-l trăgea inima <=ă guste 
bucatele pe care le dorise; dimpotrivă, stătea cu faţa întoarsă 
către capătul mesei şi deodată ochii i se umpluuă de lacrimi şi 
izbucni în plâns. 

Nevastă-sa, văzând acea durere neaşteptată, îl întrebă, 
cuprinsă de grijă: 

— Sfântă fecioară, ce mai e şi asta? Dragul meu, ce durere te 
chinuie? Hai, vorbeşte! Nu te-ascunde faţă de sărmana ta 
soţie... 

— Vai, Maria, nu-ţi aminteşti că ultima oară când am stat la 
această masă eram trei? ... 

Şi între ei se lăsă o tăcere lungă. Cea dintâi care rupse 
această tăcere fu Maria; ea începu astfel: 

— Dona Laudomina s-a dus într-adevăr în paradis. Cu câtă 


bucurie aştepta ea apropierea celui din urmă ceas! ... Cum 
vorbea ea cu sfinţii, care pare-se veniseră s-o însoţească în 
trecerea ei dincolo! ... Această viaţă îi era o povară: lumina 
dulce a zilei nu-i mai înveselea ochii şi mama ta, Cecchino, nu ar 
fi mai putut să-ţi vadă chipul. Ea a murit ca o mireasă care se 
duce la nuntă, bucuroasă de a te şti mergând pe calea cea 
dreaptă şi că nimic nu te-ar mai putea abate de pe această cale. 
Ultimul său gând a fost la Dumnezeu şi la tine. „Spune-i... 
spune-i... că-l binecuvintez, spune-i că urmaşii săi îl vor cinsti 
pentru că a avut milă de mama sa, spune-i că ultimele mele 
cuvinte au fost pentru el... şi... că atunci când va fi împovărat de 
ani, mama să îl va aştepta în paradis “... Cuvinte prin care 
urmărea să-ţi aline cugetul frământat şi să nu te lase pradă 
durerii. 

— Desigur că bună femeie era bătrâna... şi că acum este în 
cer; dar mai presus de orice, aş fi dorit s-o pot vedea.» 

— Şi cine poate spune că acum, în clipa asta, când noi 
vorbim, ea nu este aici, în apropiere? Dacă, după cum se crede, 
noi suntem suflet şi trup, pentru ce sufletul, care poartă 
dragostea în el, nu s-ar întoarce să revadă fiinţele şi locurile ce i- 
au fost scumpe pe această lume? Mângiie-te, dragă Cee- chino, 
în vremea noastră de azi, răul nu constă în a muri, ci în a trăi... 

Atunci Cecchino se învoi să mănânce, dar îi trecuse bună 
dispoziţie; aşa că sfârşi cina în scurt timp şi bău mai mufit în 
silă. 

Femeia, din curiozitate şi mâi ales pentru a-şi abate soţul de 
la gândurile-i triste, aduse vorba despre duce. 

— Aşadar, domnul duce a sosit? 

— A sosit, dar mă bate gândul să-mi găsesc altă pâine... 

— Cum? Nu cumva te-a alungat? 

— Nu, însă aşa gândesc eu. Acum ascultă: deşi nu-i bine să 
încredinţezi femeilor lucruri ce trebuie să rămână tăinuite, 
totuşi, pentru că ştiu că nu trâncăneşti, deşi şi tu eşti femeie, 
nu-ţi voi ascunde nimic din ce am pe suflet. Ducele a venit şi 
cred că nu cu gânduri bune... Am intrat în Florenţa în mare taină 
şi-n miez de noapte. A stat mult de vorbă ca unul din cumnaţii 
săi, iar pe urmă s-a dus la casa din Sam Marco. Acolo a rămas 
singur, după care m-a trimis pe mine yi pe un alt om de 
încredere la palatul său oa să-i dăm a înţelege Donei Isabella că 
mâine sau poimâine ar sosi şi el; Între timp, noi să spionăm şi 


să-i raportăm lui orioe faptă sau vorbă... 

— Şi care-i motivul? 

— Motivul este limpede - reluă Cecchino, ooborând vocea. A 
ajuns până la Roma zvonul despre viaţa Donei Isabella. După 
părerea mea, eu cred fără doar şi poate că el a venit aă-şi spele 
onoarea în sângele soţiei; şi la ceasul acesta n-aş «ia niciun ban 
pe viaţa ducesei. 

— Şi oare nu-i niciun mijloc oa s-o scăpăm pe această 
nefericită doamnă? 

— Niciunul, pentru că, pare-se, fraţii ei îs aceia oare doresc 
mult mai vârtos decât soţul s-o pedepsească; şi, de altfel, cred 
că-şi va primi răsplata pe măsura faptelor ei; iar «iacă eu, în loc 
să mă duc să spionez faptele acesteia, făcându-mă părtaş la 
moartea ei şi minjindu-mi mâinile cu sângele ei, mi-am luat 
rămas bun de la duce, de bună voie, n-am deloc poftă să mă 
expun la primejdii pentru cineva care nu merită. 

— Oh, cum poţi să vorbeşti aşa? Deci bunul renume al unei 
doamne nobile se află la voia primului vagabond care-şi pune în 
minte să o dezonoreze? De când oare învinuirea este mai uşor 
de adus şi pedeapsă mai crudă decât greşeala însăşi? 

— Incredinţarea nu are nevoie de martori; şi-apoi când 
poporul vorbeşte, înseamnă că a vorbit Dumnezeu; dacă nu faci 
foc, nu iese fum. 

— lar eu, deşi îmi simt inima grea. Spun că există vină... dar 
spune-mi, rogu-te, cine a dat ducelui dreptul de moarte asupra 
soţiei sale? Acest judecător are el cugetul nepătat? Acest 
acuzator este ei nevinovat? Mâinile acestui duhovnic sunt oare 
curate? Şi dacă nici el nu este nevinovat, de ce atunci osândeşte 
pe altul pentru o greşeală pe care şi el a să- vârşit-o? 

— Eh, asta-i priveşte pe ei; lucrurile astea au loc între soţ şi 
soţie. Uneori, soţia aduce în casă fii care nu trebuie să împartă 
bunurile cu ceilalţi; fiul suspectat a fi nelegitim este respins de 
toţi; ceilalţi îl dispreţuiesc; la rândul lui, şi el îi urăşte, şi am 
văzut adesea că aceste vlasta;» -° nelegitime dau naştere la 
fapte sângeroase în sânul familiei. 

— Ce spui tu nu-i adevărat. Dar dacă bărbatul zămisleşte copii 
în afara căsniciei şi vrea să-i părăsească? ... Dacă se in- tâmplă 
ca el să-i părăsească, lumea îl blestemă şi ougetul nu-i dă 
pace... Şi când apoi le asigură şi lor ceva, nu împuţinează pe 
nedrept şi el bunurile fiilor legitimi...? Nu, deopotrivă în 


tndatoriri, deopotrivă în vină; şi ar trebui să fie deopotrivă şi 
iertarea, şi pedepsele... 

— Şi totuşi nu este aşa. lar felul cum vorbeşti nu mi-e pe plac. 
Oarecare dreptate ar fi în cele ce spui, dar nu izbutesc să-i dau 
de rost. 

— Ascultă-mă pe mine: nu-i dai de rost fiindcă nu există; dacă 
ar fi, ţi-ar veni mai repede în minte. Eu, gândindu-mă în sinea 
mea, am văzut că lumea ţine la anumite principii pe oare le 
numeşte adevăruri: câteva dintre ele pare că se văd ţi că pot fi 
atinse. Şi pentru unele din acestea, atât marii învăţaţi rit şi 
nătângii cad de acord şi spun: „E bine aşa! 

— Alţii însă nu înţeleg şi trebuie să-şi spargă capul oa să 
priceapă. Cei dintâi îmi par a fi monedă de bună calitate, cei de- 
al doilea monedă calpă; primii sunt aşa de la natură, ceilalţi sunt 
falsificaţi. 

— Ei, ei! ... Femeile cumsecade n-ar trebui să despice fi- iul în 
patru, ci să asculte de legea pe oare o impun bărbaţii. 

— Lege violentă, judecător nedrept şi pedeapsă criminală... 

— Doamne sfinte, da' tu vorbeşti în aşa fel că mă-nspăi- 
mânţi. Cine ţi-a pus în gură asemenea cuvinte lipsite de ruşine? 

— Rațiunea... >. 

— Sau poate nevoia de a-ţi apăra faptele-ţi josnic**? ... 

Şi Cecchino, cuprins de o mânie subită, luă un cuţit şi-l înfipse 
în masă eu atfta putere, încât lama, străpungând faţa de masă. 
Intră în lemn de un deget. 

Sărmana Maria, cuprinsă de dorinţa de a o apăra din răsputeri 
pe doamna sa, nu-şi puse mintea cu gestul lui; ba chiar 
continuă, cu o îndrăzneală plină de trufie: 

— Ce fel de fapte tot născoceşti tu... Eu spun că nu este drept 
să existe două greutăţi şi două măsuri... şi dacă nu sunt... 

— Ei bine, dacă mai aveam nevoie de altă dovadă pentru 
«nirşăvia ducesei şi a ta, obrăznicia de acum ar trebui să-mi Ce 
de ajuns, ba încă prea de ajuns. Aşadar, acestea eraiu săr-i 
bătoririle, primirile şi sărutările? ... Vai, mie... nenorocitul! ... 

Maria, lovită de schimbarea soţului, se pregătea tocmai să-l 
întrebe ce oare i-a trecut prin minte, însă el nu o mai băga în 
seamă şi era oa scos din minţi, şi rostea cuvinte doar pe 
Jumătate, vorbe când amenințătoare, când pline de durere t *" - 
Vai, Titta | Cât erau de adevărate spusele tale t Şi eu care 
alergam să-mi frâng gâtul către preaiubita mea soție- Mai bine 


mi-aş fi rupt picioarele; chiar dacă soţii ar fi dini de pază, tot n- 
ar putea să-şi păzească nevestele: hoţii ar intra prin acoperiş. 
Ah, vreau să mor, acum, pe loc, într-atâta s-a sfârşit totul pentru 
mine! ... Dar tu n-ai de oe să te bucuri de moartea mea. Nu, 
Maria, pentru că mă jur că blestemul meu să se ţină de tine, 
precum cariul de oseminte. Tu m-ai trădat, alţii te vor trăda pe 
tine; o să ai parte de zile triste, de o viaţă grea, de o moarte 
cumplit de amară... 

În torentul acesta de învinuiri, pe care pasiunea îl îndemna să 
le rostească, din odaia alăturată se auzi plânsetul unui copil şi 
un glas care chemă: 

— Mamă! Mamă 1 

Lui Cecchino i se ridică pârul măciucă în cap şi se făcu mai 
întâi palid ca un mort, apoi roşu ca focul; buzele îi tremurau 
spasmodic, în ochi i se aprinsese o lumină sinistră şi, deodată, 
cuprins de furie sălbatică, o apucă pe Maria de braţe şi o târî în 
camera de unde se auzise chemarea. Abia puseră piciorul pe 
prag, că un copil se ridică din pat şi, întinzând braţele bucuros 
către Maria, o strigă: 

— Mamă! Mamă! 

Glasul lui Cecchino păru un urlet de fiară. El o împinse pe 
Maria cu atâta putere, că sărmana femeie căzu pe păit peste 
copil: ea însăşi, copleşită de uimire şi de spaimă, zăpăcită de 
cele întâmplate, luptându-se cu mânia, nu era în stare să scoată 
o vorbă, dar mânia i se stinse repede şi o cuprinse o 
nemărginită milă. Simţea cum i se rupe inima, frământata de 
atâtea simţăminte tulburătoare; lunecă jos de pe marginea 
patului şi, căzând în genunchi, îşi împreună măi- nile ca pentru 
rugăciune, implorându-şi în acest chip soţul înnebunit de furie. 
Dar bărbatul, şi mai turbat de aceste gesturi, continua să urle: 

— Nu... ţi-a sunat ceasul... trebuie să murim toţi... nu mai 
încape milă... nu vreau să-mi fie milă de mine... gindeş- te-te 
dacă pentru tine... şi pentru şarpele ăsta... 

Şi femeia, suspinând: 

— Cecchino! Cecchino! ... Ascultă! Şi nu reuşea să mai 
rostească şi alte cuvinte. 

— Pregăteşte-te să mori... Mai ai o oră... o jumătate... nu... 
cinci minute de viaţă... 

— Ascultă! ... Lasă-mă... 

— Cere iertare lui Dumnezeu... Dar pentru ce să ceri?, 


Trădătorii n-au ce căuta în paradis. 

R - Nu pot... 

— Ai isprăvit? 

Şi Mâna, istovită de zbuciumul neputinței de a scoate o vorbă 
oa lumea, făcea cu mâna dreaptă gestul omului oare 
tăgăduieşte, dar furia pe care o punea în acel gest era de aşa 
natură, că nu-i uşor a o reda în scris. Ce durere de negrăit, la 
gâradul că doar câteva cuvinte rostite ar fi putut potoli aoea 
furtună, ar fi stins mânia, ar fi salvat atâtea vieţi dragi; şi totuşi 
nu putea rosti acele cuvinte. Şi lui Cecchino, stăpânit parcă de 
un demon, înrăit de gândul uciderii şi urând orice clipă de 
zăbavă, i se părea că a trecut o sută de ani de când aşteaptă să- 
şi cufunde mâinile în sângele ei. Sărmana femeie! 

— Şi dacă ţie nu-ţi pasă cum ai să sfârşeşti, nid eu n-am să 
stau pe gânduri... In iad, femeie ticăloasă! Strigă el şi, scoțând 
pumnalul, se repezi să o înhaţe. 

Maria dădu un strigăt şi căzu ca moartă pe duşumea. 

Cecchino, care-şi alungase milă din inimă, nu se înduplecă; el 
se aplecă asupra femeii şi, vrând să-i înfigă lama pumnalului în 
piept, îi sfâşie cu turbare vălurile şi veşmintele; şi deoda|” zări 
cu uimire o scrisoare la sânul femeii. Işi închipui că ar putea să 
fie de la autorul dezonoarei lui şi se bucură nespus, gândindu-se 
că se va putea răzbuna şi pe acesta. 

la scrisoarea, se apropie de lumină şi citeşte pe plic: 

Maiestăţii Sale Prea Credincioase CATERINA, REGINA Franței, 

| se păru că visează; citi pentru a treia, apoi a patra oară; 
totuşi, cuvintele arătau la fel cum le citise şi prima dată. 
Despături hârtia şi iată ce găsi: 

. [„Prea Onorată, ca şi o mamă, 

’ Având în vedere gravitatea păcatelor mele şi pedeapsa pe 
care, poate, o să o primesc pe acest pământ, mă străduiesc să 
obţin acea iertare de la mila nemărginită a cerului, pe care îl 
implor din toată puterea sufletului meu, şi am hotărât să nu fug 
de soarta mea oricât de aspră ar fi aceasta. Dar dacă eu mă 
supun acestei hotărâri, nu pot şi nu trebuie să trag ân prăpastia 
în care mă aflu eu, o fiinţă nevinovată şi demnă de toată 
compătimirea. De aceea încredinţez milei dumneavoastră pe 
acest fiu al durerii mele. Gândiţi-vă că leagănul său este 
înconjurat de şerpi şi că viaţa sa seamănă cu aceea a animalelor 
sălbatice, în pădure; viaţă pe care orica om crede că are dreptul 


să o curme. 

Mă încred în prudenţa şi autoritatea dumneavoastră d «regină 
atât de renumită şi de puternică pentru a salva acest cap 
nenorocit... 

Femeia căreia îi încredinţez acest- fiu, ca să-l pună ia braţele 
Maiestăţii Voastre, ca în cel mai de nădejde liman al salvării, 
lasă patria, casa, rudele pentru a-mi aduce mie, nenorocită, o 
mângiiere... Această femeie este sora mea de lapte; născută şi 
crescută în mila Domnului, m-a părăsit, alungată de mine la 
ceasul păcatului, dar s<i reîntors lângă mine în ceasul 
nenorocirii. 

Urgenţa întâmplărilor, neîngăduind amânare, ea pomeşt»> la 
drum singură, fiind rugată fierbinte de mine, dar eu voi face în 
aşa fel, ca să o ajungă din urmă, în cel mai scurt timp, mult 
iubitul ei soţ. Tineri amândoi şi foarte credincioşi, merită 
bunăvoința Maiestăţii voastre, pe care o rog să 1 «acorde cele 
mai binevoitoare favoruri, pe care sufletul dumneavoastră 
regesc şi atât de mărinimos le acordă tuturor şi în special celor 
care au norocul să fie rude sau apropiaţi  măreţei 
dumneavoastre case şi care se arată gata să-şi asu» me 
răspunderi chiar cu preţul vieţii lor. 

Eu nu am a spune altceva decât că rog pe Maiestatea 
Voastră, să ia sub ocrotirea sa acest copil nenorocit. Cend vă va 
da răsplata pe care eu nu o pot da. 

Maiestatea Voastră să se gândească la aceste vorbe ale unei 
fiinţe apropiate vouă prin sțpge. Âcesta să fie testamentul meu 
şi, cu această încredere, mor resemnată şi umilită; altfel mi-aş fi 
sfârşit viaţa, disperată şi blestemând. 

Când vestea morţii mele va ajunge la Maiestatea Voastră, 
moarte pe care o consider de neînlăturat, să binevoiţi a vă 
aminti de mine şi, ou rugăciunile dumneavoastră, să ajutaţi 
sufletul meu. 

Vă urez cea mai mare fericire, fericire pe care glorioasa 
voastră inteligenţă şi inima voastră generoasă au ştiut să o 
dobândească. 

Sărutându-vă mâinile, mă declar nedemnă de Maiestatea 
Voastră şi totuşi o fiică nespus de afectuoasă. 

Isabella, „ducesă de Bracciano*. 

Înainte de a ajunge la sfârşitul scrisorii, Cecchino îşi dădu 
seama de greşeala să şi, topindu-i-se mânia, fu cuprins de o 


asemenea durere, că izbucni într-un plâns nestăpânit. Lăsă 
scrisoarea din mină şi aruncă pumnalul cât colo; plângind ou 
lacrimi amare, el se aruncă asupra Mariei, ridicându-i cu 
dragoste capul şi chemând-o cu mii de vorbe dintre cele mai 
duioase. Dar sărmana femeie nu dădea semne de viaţă; în 
cădere, ea se lovise aşa de taie, că după urechea dreaptă avea 
o rană din care curgea sânge. 

Puțin a lipsit ca Cecchino să nu leşine, dar îl întări gin- du] că 
trebuia să se îngrijească de sănătatea femeii sale iubite; îi obloji 
rana, o aşeză în pat şi încercă să o trezească cu apă şi cu oţet, 
cu fum de iască, cu fum de pene de pui; în sfârşit, nu a fost 
mijloc pe oare să nu-l folosească, dar femeia nu-şi venea în fire. 
El contenise cu plânsul acela zadarnic, dar din când în când 
gemea şi îşi înălța rugător ochii spre cer. 

In cele din urmă, deznădăjduit, se aşeză alături, o îmbrăţişa 
stiilns şi acoperind-o de sărutări, spunea printre sughiţuri: 

— Doamne, fă să mor şi eu aici, lângă ea. 

Dar ceru] nu vru să mai abată atâta durere asupra lor şi abia 
rosti Cecchino această rugă fierbinte, că Maria, scoțând un 
suspin adânc, deschise ochii: nu-şi amintea nimic din cele 
întâmplate. Cecchino îngenunche în faţa ei, neîndrăznind să 
scoată o*vorbă; şi Mariei, încet-încet, îi reveneau în minte cele 
petrecute şi încercă să se ridice; văzând scrisoarea deschisă, 
scrisoarea păzită de ea cu atâta grijă, se uită la Cecchino şi, cu 
un zâmbet duios, murmură: 

— De ce te-ai îndoi”jţde mine? Şi peste puţin, privind d! N 
balcon stelele, adăuga: Cjechino, n-avem timp de pierdut; peste 
câteva clipe vor #ni. In timp ce eu îmbrac copilul, tu strânge 
hainele şi coase în ele aurul şi bijuteriile doamnei; de rest am 
avut eu grijă. 

Cecchino nu mai avea propria lui voinţă; ascultă pasiv 
îndemnurile femeii. Atâtea şi atât de diferite şi de profunde 
fuseseră sentimentele care îl tulburaseră numai în câteva 
ceasuri, că se simţea aproape sfârşit. Dar chiar dacă i-ar fi 
rămas facultatea de a gândi, el nu s-ar fi împotrivit dorințelor 
soţiei sale, care, însufleţită de milă, de spirit de sacrificiu şi de 
dragoste, îi părea o făptură supraomenească, nicidecum o 
muritoare de rând. Într-adevăr, o iubea şi o cinstea ca pe o 
sfântă. 

Maria nu se înşelase... nu trecu mult şi doi oameni se iviră în 


faţa casei, unde, bătând în uşă cu multă fereală, îl strigară pe 
Cecchino cu voce scăzută. Cecchino se arătă la fereastră, iar ei 
îi spuseră să coboare, fiind totul pregătit. 

Întâi cobori Maria, cu micuțul în braţe, apoi Cecchino, cu o 
casetă în mină, căci era bine să aibă cât mai puţine haine. 
Trednd pragul casei, femeia se întoarse spre a mai privi o dată 
şi, suspinând, zise: 

— Te las pentru a nu te mai vedea niciodaitâ. 

După ce coborâră, Maria îl strigă pe Cecchino şi rămase 
uimită că nu e lângă ea. Era gata să urce din nou scările, când 
apăru Cecchino, respirând greu, deoarece venise în grabă. 

— Mi-am amintit de mătăniiile mamei, oare erau la căpătau! 
Patului. Dacă ar fi fost ale mamei tale, nu le uitai... 

Maria îl apucă de mină şi i-o strânse în semn că şi-a dat 
seama că avea dreptate. 

Merseră o vreme în tăcere şi, găsind trăsura oare îi aştepta la 
colţul sitrăzii, în spatele bisericii San Lorenzo, se urcară şi se 
îndreptară către poarta San Ferdiano. Când ajunseră aproape, 
unul dintre necunoscuţi cobori, chemă vameşul şi, după ce 
schimbă câteva cuvinte cu acesta, poarta se deschise. 
Necunoscutul se întoarse la trăsură, îi ceru celuilalt însoțitor să 
coboare şi spuse: 

— Puteţi pleca! Drum bun! Dumnezeu cu voi! 

Maria, datorită faptului că mai cunoştea persoane’ din 
anturajul Isabellei şi cum zarea începuse să se coloreze în 
portocaliu, recunoscu în acest om pe Cavalerul Lionardo Sal- 
viaţi. Ea îndrăzni să-l cheme şi să-i spună: 

— Îngăduiţi-mi câteva cuvinte, desnnule... 

Cavalerul ascultă: * * 

— Messer Lionardo - îi murmură ea la ureche - când o Veţi 
vedea, încredinţaţi-o că fi£l ei este salvat; spuneţi-i că soţul meu 
vine cu mine, aşa că să nu mai aibă şi această grijă. Dacă 
puteţi, salvaţi-o, pentru că, fără ajutorul dumneavoastră, 
moartea ei este neîndoielnică. Lucrurile pe care le-am lăsat 
acasă, vă rog să-i spuneţi lui Don Silvano să le vândă şi să se 
roage pentru cei morţi... 

— Se va face întocmai. 

Şi Messer Lionardo, după ce închise portiera trăsurii, dădu 
porunca de plecare. 

Vorbind despre morţi, Maria se gândea la Isabella; totuşi mai 


păstra o slabă speranţă pe care nu voia s-o piardă din pricina 
acelei triste însărcinări încredințate lui Don Silvano. Dar în 
adâncul inimii ei, ştia prea bine că ceea ce dădea pentru 
scumpii ei morţi, dădea de fapt şi pentru Isabella. 

MĂRTURISIREA 

In dimineafa paştelui, femeia se sculă devreme şi, după ce se 
găti cu veşminte frumoase, plecă la biserică... Pe de altă parte, 
soțul se sculă şi el şi se duse la aceeaşi biserică, unde ajunse 
înaintea ei... Şi îmbrăcând la iuțeală una din sutanele preotului, 
cu o glug mare, cum vedem că poartă preoții, pe care şi-o 
trase puțin peste față, se aşeză în confesional. 

Venind să se spovedească, femeia, după ce îi spuse că era 
măritată, mărturisi printre altele că este îndrăgostită... Când 
bărbatul gelos auzi această, i se păru că un cutit i-a fost înfipt în 
inimă... A 

Boccaccio”, Ziua VAJ, nuvela V. 

Intâmplare a timpurilor despre care vorbim cu precădere şi 
demnă de luat în consideraţie este aceea de a vedea cum în 
mânăstiri şi printre ordinele călugăreşti încă se menţin şi se 
manifestă idei potrivnice puterii constituite, aşa cum în 
vremurile anterioare s-a manifestat o opoziţie puternică 
împotriva principatului care se constituia atunci. 

Propunându-mi să cercetez cauzele, mi se pare că o parte ar 
trebui pusă pe seama vanităţii, acest viciu temperamental, care 
aprinde mult mai uşor minţile celor mai buni, ca de altfel şi 
nouă, celorlalţi fii ai lui Adam, şi oricâtă silinţă ne-am da, 
vanitatea nu va dispare niciodată cu totul. 

Altă cauză ar fi lipsa de viaţă activă şi faptul de a se închide în 
contemplare, din care pricină se lntâmpla ca această 
contemplaţie să pună stăpânire pe suflet şi omul se leagă de o 
idee, iar ideea de om şi devine în mod necesar o realitate 
palpitantă şi vie şi nu poţi suprima pe una dacă nu-l ucizi şi pe 
celălalt. 

Această condiţie este generatoare uneori de fapte dureroase, 
tot aşa cum dă naştere La fapte tiooiie; din asemenea realitate 
se naşte şi eroul, şi nebunul, ea ducând fie la triumf, fie la 


50 Giovanni Boccaccio (1313—1375) — scriitor italian, unu] din. primii umanişti ai Renaşterii, întemeietorul 
prozei artistice italiene. A scris numeroase opere în versuri şi proză, precum şi lucrări de cercetare ştiinţifică în 
domeniul istoriei şi al mitologiei. Capodopera sa volumul de nuvele Decameronul, este de fapt un tablou al 


societăţii timpului, unde Boccaccio a demascat cu mare vervă satirică şi pătrundere psihologică făţărnicia clerului, 
ascetismul medieval, prejudecățile de orice natură ale societăţii evului mediu, opunîndu-le virtuțile omului 


înzestrat cu O concepţie realistă şi optimistă despre lume (n.t.). 


eşafod, şi pentru cine vede bine diferenţa dintre unul şi celălalt 
apare mai mică decât pentru cei care nid din întâmplare nu se 
gândesc. 

Este posibil că motivul de luat în considerare să ia naştere din 
mila faţă de aproape, care nu îngăduie inimilor pasionate să 
îndure să vadă o stăpânire rea, care conduce cu preţul sângelui 
şi urăşte milă de aproape. 

Se mai poate că la unii să fie dorinţa irezistibilă de martiraj, 
care îmbată inima omului asemenea oricărei alte dragoste şi-l 
face să-i pară frumoasă moartea datorată unei vorbe aruncate 
în obrazul tiranului, când acesta se arată de o trufie sălbatică, 
vorbă care va rămâne întipărită, oa şi cum ar â luminat-o 
fulgerul lui Dumnezeu. 

Şi poate că sunt mult mai multe cauzele acestui fapt şi eu nu 
mai insist să-l discut fie din necunoaştere, fie că locul nu este 
potrivit pentru asemenea cercetări. 

Cauzele sunt legate între ele şi, împreună, dau naştere 
faptului, deoarece originea acţiunilor noastre este mult mai 
complexă decât s-ar putea crede, şi ceie mai viguroase 
inteligenţe se pierd în cercetarea ei. 

De aceea, în zadar cobora câte o vorbă curajoasă de pe înalte 
amvonuri; vorba era cheltuită zadarnic, ca şi cum ar fi fost 
rostită într-un cimitir. Astfel, predica lui Fra Girolamo 
Savonarola”. Ţinută în sâmbăta de după a doua duminică a 
postului mare, a fost aşa de impresionantă, că ascultătorii 
izbucniseră în hohote de plâns şi în strigăte puternice, dar lucrul 
acesta nu a avut puterea să-l împiedice pe Lorenzo de a obţine 
principatul, iar lui, profetului neînarmat, să-i cruţe moartea 
infamă. 

Tot aşa mai târziu, nid predica părintelui Marcello de la 
biserica San Francesco, ţinută în Dom, nu a putut să împiedice 
lascivitatea şi tirania marelui duce Francesco. După cum ne 
informează „Memoriile”, predica începe aşa: „Florenţa, eu ştiu 
că tu vrei să mă omori; eu mă încred în tine; pe alţi predicatori i- 
ai omorât! Să ştii, Florenţa, că aceasta va fi coroana mea; cerul 
vrea ca eu să fiu primul în postul mare, Totuşi deschide ochii la 
păcatele tale. Florenţa! Tu ai devenit o prostituată publică, dar 


5 1 Girolamo Savonarola (1452—1498) — călugăr dominican italian, a avut un important rol politic tn Florenţa 


timpului său. cînd, fo'.o- sindu-se de talentul său oratoric, a micşorat autoritatea signoriei şi a curiei papale şi a 
impus un regim teocratic Împins de fanatism, a distrus numeroase opere de artă care au tăcut gloria Renaşterii 
florentine, considerîndu-le drept m&rturii ale vanităţii. Excomunicat, a fost ars pe rug ca eretic (n.t). 


vai ţie 1 Vai ţie! “ 

Francesco, dând frâu liber gusturilor sale înspăimântătoare, ar 
fi dorit să ţină sub genunchiul său capul râs al călugărului şi să-i 
înţepe limba cu un ac, aşa cum a făcut Fulvia cea nelegiuită, cu 
capul sacru al lui Cicero; dar pe Francesco l-au ţinut de râu 
primele poveţe paterne şi sfaturile înţelepţilor, educați la şcoala 
lui Cosimo. Dar cu atât mai mare este i'or”a arcului, cu cât îl ţii 
mai strâns. Un foc acoperit mocneşte aţiţându-se înlăuntrul 
recipientului şi apasă asupra pereţilor acestuia până îl sparge; o 
dorinţă contrazisă devine agonie, agonia devine demenţă. 

Până în 1750, lucru de necrezut dar adevărat, în Florenţa, în 
Piaţa Signoriei. Acolo unde a fost ars Giro-lamo Savona- rola. In 
dimineaţa zilei de 23 mai se aflau aruncate flori, erau 
împrăştiate atâtea flori cum se obişnuieşte să se presare 
înaintea bisericilor la sărbătoarea fiecărui sfânt. 

Dar ce importanţă au florile? Din flori împletim ghirlande 
pentru morţi. Cu ce dăunează o dragoste manifestată o dată pe 
an şi florile? Cine este acel duşman atât de râu intenţionat care 
ar vrea să stingă o viaţă gata măcinată de boală? Nu pierdeţi 
curajul, luminarea e pe sfârşite; mai răbdaţi două sau trei 
străfulgerări de lumină foarte palide şi-a- poi veţi dormi în pace 
în împărăţiile vaste ale lui Ereb”? şi ale nopţii. 

Imaginaţia lui Cosimo a pregătit un şanţ de apărare foarte lat. 
L-a întărit cu stăvilare trainice şi rezistenţe la orice lovitură; apoi 
a consimţit şi chiar i dorit că opinia publică să se reverse la fel 
ca apa. El privea hotărât peste stăvilare. Cu pricepere şi băgare 
de seamă, năvala apelor şi tulburările, şi a văzut cum s-au ivit 
oamenii a trei generaţii. 

Cei dintâi. Şi erau cei mai mulţi, incapabili de a gândi şi a 
acţiona, adevărată umplutură a stirpei umane; aceştia lăsau 
nepăsători ca marele fluviu al timpului să-i readucă la nimicul de 
unde plecaseră. Acestei generaţii îi aparţineau toţi aceia care. 
Întâlnindu-se pe drum, unul îşi întorcea faţa spre răsărit, iar altul 
spre apus pentru a nu fi observați de poliţai sau de cineva dintre 
ai lui; îşi strângeau cu compătimire mâinile. Ridicau ochii 
înlăcrimaţi către cer, suspinau adânr, discutau despre servitutea 
Babiloniei, îşi aminteau de Ghedeon şi de luda, Maccabeu sau 
Debora şi încredinţau cauza lor Domnului Dumnezeu, ca şi cum 


52 Ereb fin mitologia greacă), personificare a întunericului care nr fi existat la inceputul lumii, apoi 
personificare a întunericului dC sub pămînt, fiu al Haosului primordial şi frate al Nopţii (n.t.). 


acesta ar fi trebuit să se oboseasră pentru a da o patrie cui nu 
merită şi tot el să lupte în bătălii pentru un popor care se teme 
de arme. 

Alţii erau aceia care, sătui de bunurile norocului, stăteau 
departe de cetate, deplângându-i pe cetăţeni, dintre care ei 
considerau că nu fac parte: şi ca nişte Scipioni dispreţuiţi, 
discutau cu mărinimie de nenorocirea publică, stând la adăpost, 
bucurându-se de ceea ce poate să dea mai bun rodnicia 
pământului şi strădania oamenilor pentru a satisface dorinţele 
fizice ale muritorilor lumii, şi arătându-se asemenea unor câr- 
maci obosiţi şi slăbiţi din cauza trudei, stăteau pe ţâirm ca să 
observe noile furtuni, ei care niciodată nu au navigat nici măcar 
pe suprafaţa liniştită a unui lac! Şi în loc de a fi cârmaci, păreau 
şi erau cu totul asemenea şoarecelui singuratic al lui Lorenzo 
Pignottis:: 

Care pentru a merge în lume cât mai departe, pe val, 

Intră într-o zi, într-o felie de caşcaval... 

Cetăţeni ticăloşi şi instrumentul cel mai puternic al tiraniei! 

Mai erau alţii care, vrând să găsească un motiv onorabil 
pentru propria lor nepăsare şi laşitate, afirmau că trebuie? S- 
teptată primăvara, dai' nu spuneau care primăvară, aşa încât 
această vorbă a lor corespundea cu afişul pe care unii vân- 
zători îl atârnă în prăvălii şi unde stă scris mereu: 

„Astăzi nu se dă pe credit, dar mâine, da! “ 

Se ştie şi s-a aflat din sursă sigură că turcii voiau să intre în 
Ungaria şi să încerce a ataca şi Viena, dai' că nu au început 
campania pentru că nu erau cusute cele trei cozi de cal la 
turbanul marelui vizir... Filip al U-lea al Spaniei a spus deschis că 
nu a vrut Cosimo să-i împrumute bani: şi vai de el! 

Ei se aseamănă cu pescuitorii de ţipari. Came, pentru a pescui 
cu folos, aşteaptă apele' tulburi. 

L^i fel erau şi aceia care, arătând groaznic din cauza părului 
stufos şi a feţei acoperită toată cu peri ţepoşi, nu mai puteau 
aduce altă mărturie că sunt oameni decât vârful nasului; sau 
alţii care ţineau În buzunar pumnale elegante, însetate de 
sânge. Dar care se slujeau de ele ca să curețe pere pentru a nu 
le lăsa astfel să se usuce; iar alţii, ca să dobân- dească 
îndemânare în mânuirea armelor şi ca să se întărească 


53 Lorenzo Pignotti — poet minor care a trăit la sfîrşitul secolului XVIII şi începutul celui de al XIX-lea (mort în 
1812), autor al unor scrieri moralizatoare: fabule, nuvele, un mic poem satiric etc. (n. t.). 


împotriva primejdiilor, dădeau lovituri la întâmplare, cu o spadă 
ţinută cu ambele mâini, înfigându-i vârful. Parcă în saci plini cu 
tărâţe. Şi când toţi erau leoarcă de năduşeală, osteniţi şi roşii la 
faţă. Exclamau: 

— Să bem! Am binemeritat de la patrie! 

Şi jos paharele sfintei raţiuni. Fără doar şi poate că dovedeau 
o mare dibăcie: căc> dacă lacul Bientina ar fi fost umplut cu vin, 
la ceasul acesta ar fi fost secat de două sute şi mai bine de ani, 
pe ăst meleag. 

Şi, în fine, erau alţii care încredinţau stelelor îndepărtate şi 
lunii neliniştile lor secrete, tânguările tainice şi înflăcărările 
lăuntrice care, a doua zi, se prefăceau repede în manuscrise 
pentru tot oraşul. 

Şi erau alţii, în sfâtşit - nu pentru că lista lor s-ar încheia - 
dar pentru că nu o să reuşesc să îndestulez şirul atât de lung al 
netrebnicilor care nu au fost niciodată oameni vii; deci mai erau. 
Zic. Aceia care se oboseau să te facă să crezi că datorită 
„alfabetului* se poate redobândi demnitatea pierdută: 

— Fiii pământului - ziceau ei - au pornit cearta cu reşedinţa 
cerească şi au pricinuit furtuna teribilă a fulgerelor lui Jupiter; 
noi, mai prevăzători, ne vom întoarce în ceruri în surdină: 
fabricăm o mulţime de scări care încap în buzunar. Pregătim 
frânghii, şi când se vor aştepta mai puţin, vom escalada norii. 

Omul să se teamă mai mult atunci când pe nasul |ui călăreşte 
o pereche de ochelari de la Roma decât dacă el însuşi câ'ăreşte 
un cal bun de luptă: o carte „în quarto “apără mai bine un popor 
decât o fortăreață; numai dintr-o literă izvorăsc mai multe livre 
de civilizaţie ca dintr-un tun de treizeci şi şase de livre de 
gloanţe. Un I răneşte mai abitir decât o suliță, un j lung despică 
mult mai vârtos decât un iatagan: un diftong poate să devină 
strâmtoarea Termopile şi Furcile Caudine; lăsaţi-ne pe noi să 
acţionăm; cu timp şi cu răbdare vom găuri Alpii. Ba şi cu o sulă 
de cizmărie; uitaţi-vă la canu “... 

Vai. Nenorociţii! Cariul, rozând, moare în mormânlul mir- şav 
pe care şi l-a săpat. 

In secolul al XVII-lea nu se face război lui Jupiter cu ace. 
Platoşe de nalbă şi coifuri din coji de nucă, precum eroii 
Balrahomiomachiei' lui Homer | Nu sunt nici bărbaţi, nici femei; 
aceştia sunt hermafrodiţi morali care dăunează cu mult mai 
mult părţii căreia i se alătură decât au dăunat lăcustele lui Moise 


recoltelor de” pă câmpiile egiptene. Dar ceea ce era mai straniu 
în toate acestea consta în faptul că mai ales în jurul exilaţilor 
politici nu se sfârşeau niciodată conspiraţiile. Cei dinafară 
învinuiau de indolenţă şi de cele mai rele păcate pe cei 
dinlăuntru, cei dinlăuntru îi învinuiau pe cei dinafară. Amândouă 
părţile erau doritoare să treacă la fapte, dar ambele părţi erau 
incapabile de a face ceva; arzând ca focul în clipa când prilejul 
de a izbucni se îndepărta, reci ca gheaţa când părea că se 
apropie; o parte o dezaproba pe cealaltă şi erau de neîmpăcat, 
unii susţinând că lumea ar trebui să fie o vir- telniţă. lar ceilalţi o 
morişcă; exilaţii politici erau pentru mori şcă. Cei dinlăuntru 
pentru vârtelniţă. 

„Să dăm foc pulberii - ziceau cei dântii - şi veţi vedea cât de 
uşor urmează valvătaia cea mare; veţi vedea ce torent de lavă 
arzătoare va inunda pământul! Faceţi, îndrăzniţi! Şi dacă din 
întâmplare vreunul ar rămâne atârnat de gât din cauza legii 
Spolverina55, să nu se dea bătut, deoarece din osemintele lui se 
vor naşte răzbunătorii şi sângele lui va cădea ca roua 
înviorătoare asupra florii pe care o jelim. “ 

„Nu este cazul să riscăm o miză aşa de mare - răspundeau 
cei de-ai doilea: Cine merge încet, merge sănătos; târziu dar 
sigur: Festina lente, tarde şed tutol şi alte legende >. Care 
chiar o broască ţestoasă s-ar putea crede genera! De armată. 
Viaţa popoarelor e foarte lungă: dacă nu ne va fi dat nouă să ne 
bucurăm, se vor bucura nepoţii strănepoţilor nepoților noştri. 
(După cum se vede. Aceştia ţintesc departe!) Şi noi am dori să 
întindem mâna către fructul udat cu atâta sudoare, dar noi ştim 
să aşteptăm. Lumea este o vârtelniţă, ascultaţi-ne pe noi, şi în 
jurul spiţelor ei voi vedeţi potrivit sculul cu fir; Jar, la drept 
vorbind, firele apar puţin cam încâl- câte; totuşi, încet-încet, cu 
judecată şi fără prea mare grabă, vom fi în stare să-l depanăm.” 

lar primii] e spuneau celor de-ai doilea: „Voi staţi în mijlocul 
familiilor voastre; pe voi vă adăpostesc acoperişurile părinteşti; 
pe voi vă hrănesc bunurile strămoşeşti; voi staţi de vorbă 
dinaintea vetrelor voastre în timp ce noi rătăcim pe pământ 
străi. |; pe noi ne macină dorul de pământul natal; pe noi ne 


54 poem eroicomic, atribuit lui Homer. compus probabil intre secolul al VI-lea şi al IV-lea î.e.n Conţine 
pov”'stiroa unui âzboi intre broaşte şi şoarcci şi constituie o parodie a epopeii eroice (n.t.) 

557 Lege crudă împotriva conjuraţilor şi a exilaţilor, publicată «-ib Cosimo I şi botezată astfel după numele 
autorului său SpolverinL. Galluzzi, Storia del Gran ducato (Istoria Marelui Ducat) (n.a.). 


îngăduie nerăbdători gazde avare şi nu ne încălzeşte dragostea 
patriei şi nici soarele ei “. 

Şi cei de-ai doilea replicau: „Deci nu dragostea de patrie vă 
frământă cel mai mult, ci lipsă unui trai lesnicios”. 

Şi reciprocitatea mârşavă a învinuirilor, care întreceau orice 
măsură, nu se oprea aici, ci ajungeau la gâlceavă, încât trezeau 
compasiunea duşmanilor lor. Lipsiţi de înțelepciune în 
concepţiile lor, fără curajul de a le duce la îndepifnire, le lipsea 
totodată şi forţa de a ţine piept nenorocirii, vreau să spun că le 
lipsea forţa demnităţii de a o îndura. 

Toate aceste neînţelegeri se cunoşteau de mult şi n-u numai 
că deşteptau bănuieli, dar se deducea din ele o tendinţă de 
desfătare, ca acele vederi groteşti ale lanternei magice politice 
care fuseseră pictate pe pereţii sălii celor Opt. 

Cele două categorii de oameni se asemănau datorită faptului 
că, favorizați de ceruri cu cel mai deplin discernământ, subţiaţi 
printr-un lung exerciţiu al studiilor reuşite, erau destinaţi să fie 
nădejdea facțiunii căreia i se alăturaseră. Dar se deosebeau apoi 
prin faptul că unii se lăsaseră convinşi şi, plecându-şi capul, 
serveau, iar ceilalţi, nici trufaşi, nici îndârijiţi, nici mândri, se 
învăluiseră în singurătate şi în tăcere, încredinţaţi că acolo unde 
cuvintele generoase sunt interzise, cel mai bun lucru care 
convine cetăţeanului onorabil este tăcerea. 

Când merg la vânătoare de elefanţi, indienii obişnuiesc să 
ducă vreo câţiva elefanţi domesticiţi care, îndată ce zăresc 
elefantul sălbatic, îl şi înconjoară făcându-i o primire 
sărbătorească dar străduindu-se să-l îndrepte către ţarc, iar 
dacă acesta se împotriveşte, atunci ceilalţi îl silesc în sunetul 
pricinuit de loviturile de trompă, pe jumătate mângâieri, pe 
jumătate izbituri. Adus în ţarc, luând pildă de la ceilalţi, e! Se 
leapădă repede de apucăturide-i sălbatice şi lasă să i se pună ps 
spate valtrapul stacojiu, dichisuri aurite şi clopoței de argint. 

Mijloacele folosite pentru a supune oamenii şi a-i aduce în 
stare de dependenţă nu erau diferite, iar aceştia găseau apoi 
argumente valabile ca să justifice hotărârea luată şi, într-adevăr. 
Unii lăsau să se înţeleagă că: „Nu-i mai folositor oare să 
îmbiinzeşti destinul, care, după cum se ştie, nu ne este îngăduit 
să-l schimbăm? Nu-i mai folositor oare să faci umană o putere 
care, sălbăticită, poate să devină feroce? Când ne lipseşte forţa 
de a-l nimici pe Polifem, valorează mai mult să-i deschizi doi 


ochi decât să-l chiorăşti de unul. Dacă vremurile nenorocite nu 
ne îngăduie să răspândim bucuria în rândul generaţiilor, să ne 
străduim să le economisim lacrimile amare. Acţionând astfel, noi 
sacrificăm sentimentele personale în folosul umanităţii... 
Renunţăm la ambițiile noastre personale, căci nu de draguj 
osmenilor, ci pentru plăcerea lui acţionează cel care nu se 
rezumă la binele pe care condiţiile secolului îi îngăduie să-l facă. 

Cei rigizi, dimpotrivă, susțineau că: „Atunci când în faţa 
poporului adunat nu se poate da socoteală despre propriile 
acţiuni, este nevoie să ne comportăm în aşa fel în viaţă, încât 
fapta să ţină locui vorbei. Nici poporul nu poarte discerne prea 
bine când situaţia este grea, şi când vede sufletul, dinfer-o 
parte. Şi preţul, din alta, consideră contractul de vinzare-cumpâ- 
rare perfecţionat, şi «noaptea toate pisicile sunt cenuşii», cum 
ne învaţă proverbul; şi greu îi putem deosebi pe evrei de să- 
mariteni când sunt înfăşuraţi în mantii asemănătoare. 

Poporul are nevoie de încredere, care nu se dobândeşte pe 
calea cuvintelor abstracte şi a raţionamentelor, ci în virtutea 
unui fapt. A unei dogme foarte simple. Cartea destinului este 
închisă ochilor muritori şi ar fi hazardat să faci pronosticuri 
astăzi pentru ce se va întâmpla mâine: în clipa când prevederile 
nu s-ar adeveri, dacă destinul, pe care îl socotim imuabil, ar 
începe să se învârtească mai repede decât roata norocului, ce 
drapel ar dori ei să fie învingător? La care facțiune s-ar alătura? 
Cărei părţi ar rămâne credincioşi? Pe care o vor trăda? Vor pune 
noile obligaţii înaintea celor vechi sau, mai degrabă, pe cele 
vechi înaintea celor noi? Pentru ce distinsul personaj s-ar pune 
în situaţia de a nu şti în ce parte îl cheamă datoria în anumite 
momente solemne în care numai simpla existenţă este un păcat 
foarte grav în faţa lui Dumnezeu şi o crimă în faţa pamenilor? 

Nid chiar mult lăudata temperanta a răului nu mai foloseşte. 
Ba chiar dăunează, deoarece aşa este natura umană: să 
dorească, să caute şi să găsească remediul celor mai mari rele 
în vreme ce se adaptează la cele suportabile; şi, încetul cu 
încetul, omul, după ce şi-a pierdut unei» virtuţi, devine uneori 
mai răbdător ca spinarea cămilei. Dacă mai adăugăm că părţile 
se pierd în întreg, şi dacă se contemplă construcţia în întregime, 
nimeni nu se gândeşte să cerceteze forma fiecărei pietre în 
parte când obeliscul de granit, monolit şi solitar, îşi înalţă 


fruntea fără a se teme de trăsnet şi stă mărturie veşnică precum 
i-ă a fost creat de natură şi făurit de oameni pentru a aduce 
laudă soarelui1." 

Dacă e să spunem adevărul, discursul lor pare să fie mai mult 
vanitos decât just, fiindcă nu ştiu cum s-ar putea compara omul, 
cel mai fragil ţesut de vene şi nervi, cu obeliscurile de granit. Şi 
că oamenii nu sunt obeliscuri o demonstrează clar dispariţia 
neaşteptată când a unuia, când a altuia, pnn- tr-o nimicire 
potrivnică, misterioasă, tenebroasă, fie datorită unei persecuții 
crunte, fie datorită adversităţilor venite din toate părţile, 
discordie în casă, nedreptate în tribunale, teroare în biserică; 
sau după cum sunt primiţi cu dispreţ, aiun- gaţi cu asprime, 
dezamăgiţi în cele mai scumpe sentimente a. E lor, ruinaţi în 
avuţia lor. Şi tot nu-i destul deoarece se mai adaugă: 
defăimarea înţelepciunii ca fiind nebunie, statorn;. — A fiind 
socotită nerozie, bunele intenţii fiind calomniate şi oamenii 
dezmoşteniţi şi de unicul ţel către care tinde virtutea de a 
dobândi lauda drept răsplată. 

Totuşi, sunt puţini la număr cei care, cu sufletul nebiruit, au 
ţinut piept unui asemenea război infam. Câţiva, foarte puţini, 
nemaiputând să îndure şi nevrând să se schimbe, s-au lăsat “ă 
moară ae foame sau au îndreptat spre ei înşişi mâiru. E ucigaşe, 
şi numele acestor mari nefericiţi, mai mult ca oriunde. Sunt 
consemnate în „Istorii” de către Tacit, Dion, Sue- toniu. 

Parcă aud pe unii cititori spunând: 

— Eh, dar asta-i o lectură insuportabilă! Tocmai acum când 
povestirea se precipită şi deznoiâmintul ar trebui să ducă direct 
către sfârşit. Acest creier ciudat, fără a se gândi ci tuşi ci? Puțin 
la nerăbdarea noastră, se pierde în povestiri care nu au nimic 
de-a face cu subiectul, făcând mereu ocolişuri şi, vorba ceea, 
ducându-se la Roma prin Ravenna. 

Aceasta înseamnă a nu înţelege nimic din artă, deoarece 
inimile se răcesc, acţiunea merge înainte în salturi ca un om 
beat şi tot efectul este stricat cu desăvârşire, fără putinţă de 
scăpare. 

' Obeliscurile erau înălțate în cinstea soarelui, în 
cartea lui Ammiano Marcellino sunt traduse în latină 
inscripţiile dedicate soarelui, de pe marele obelisc din 
Roma (n.a. |. 

O. Binevoitorule cititor! lar dacă ţi-e pe plac, răuvoito- rule 


Li 


Te rog să ţii seama că, dacă tu eşti foarte preocupat de tine 
însuţi, şi pe mine mă interesează câte ceva; şi dacă scriu pentru 
satisfacția minţii tale. Deh! Nu te arăta prea sever şi nici nu privi 
cu asprime dacă uneori mă cuprinde şi pe mine dorinţa de a-mi 
face şi mie pe plac. Căci tare îmi mai place să m-arunc ca o 
scândură pe marea gândurilor şi să mă las purtat de colo-colo, 
în voia valurilor. Simt nevoia să mă im- bat cu încredere şi cu 
speranţă, cum mă îmbata mireasma de mosc. Când mă gândesc 
că ideile mele. Ironia mea, dojenile mele pot să dea roade, sărut 
pana şi mă gândesc că fericirea luându-şi zborul în lume, dârî 
fâlfiitul aripilor ei va lăsa să cadă până ca o aducere aminte sau 
ca o chezăşie că poate într-o zi se va întoarce să viziteze aceste 
lăcaşuri terestre. 

Ai vrea. Tu, cititorule, să-mi dovedeşti nebunia sau să încerci 
să mă vindeci de ea? 

Compătimirea ta n-ar fi mult mai supărătoare decât cruzimea 
ta. 

Trassilo, pierzându-şi mintea, stătea în portul Pireu şi număra 
corăbiile care intrau acolo, apoi le expedia din nou şi se bucura 
afară din cale când se întorceau tefere. Închipuindu-şi că toate 
acele nave sunt ale lui. Eliano povesteşte cum fratele acestuia. 
Întorcându-se din Sicilia. Şi-a dat toată silinţa să-l vindece de 
această infirmitate şi a reuşit. Trassilo, redobândindu-şi o dată 
cu raţiunea şi sentimentul sărăciei sale. Işi blestemă fratele, 
chşmând Eumenidele5 şi blestemând totodată mila capabilă să 
răpească un bine şi neputincioasă să te ferească de un râu. 

Titta ajunse (deoarece cu toţii, vii sau morţi, sosim acolo unde 
trebuie) la palatul ducelui. Trase de cordonul clopotului de patru 
ori, dar nu răspunse nimeni. 

„Se vede bine - gândi el în sinea lui - că soţul nu-i aoacă şi că 
nu este aşteptat; şi dacă soţii se gândesc să vină pe nepusă 
masă. Atunci să se-aştepte la o proastă primire: dar eu care nu 
sunt soţ. Nu vreau s-aştept, aşa că am să găsesc pe dată 
leacul.” 

Îşi vâri cât putu mai bine, printre zăbrelele grilajului, braţul 
drept şi puţintel umărul şi. Cu degetele, trase zăvorul. Du- pa 
aceea se îndreptă tiptil către odaia paznicului, care, stând cu 


56 Alt nume dat Furiilor, divinităţi mitolog,ce rtle răzbunării. Ia romani Grecii le numeau Erinii. Prin 
antifrază. Eriniile au fost numite şi Eumenide (.Binevoitoarele"). Erau reprezentate ca nişte femei Inaripate, 
cu şerpi încolăciţi în jurul braţelor (n.t.). 


coatele sprijinite pe masă şi ca obrazul în palme, dormea dus. 
Vrând să se distreze, Titta luă cornul de vânătcare, îl apropie de 
gură, îi acoperi paznicului urechea stângă şi-apoi suflă din 
rârtmehi, încât cornul scoase un sunet ce cutremură palatul de 
la un capăt la altul. Nu pot să spun ce urlet a scos omul şi nici ce 
salt uriaş în sus a făcut; aceste lucruri se pot închipui mult mai 
bine decât pot fi zugrăvite în cuvinte; nu era nici mort. Nici viu, 
tremura din toate mădularele şi nu ştia pe ce lume este. Nicio 
fiinţă umană, niciun animal din palat sau dinafaia lui n-a mai 
rămas în pat sau în culcuş; au sărit cu toţii, înspăimântați, să 
vadă ce s-a în- tâmplat. 

Când Titta văzu în jurul său adunată aproape toată familia 
ducelui, se întoarse către majordomul Inigo şi-i spuse: 

— Vin din porunca preastrălucitului domn duce: am sosit 
acum şi mă grăbesc să înmânez o scrisoare doamne: ducese. 

— In asemenea veşminte, domnia voastră nu se poate 
prezenta în faţa stăpânei; pregătiţi-vă cum se cuvine. Intr-o 
ţinută onorabilă, şi-apoi voi încerca să vă anunţ. 

Condus la garderobă, i se luară lucrurile prăfuite şi toate 
celelalte haine şi, după ce îmbrăcă livreaua casei Orsini, Don 
Inigo îl sfătui să aştepte până ce o va înştiinţa pe doamna 
ducesă. 

Isabella nu dormea; somnul nu mai aşternuse liniştea adusă 
pe aripile sale asupra ochilor ei nefericiţi: şi ea îl lăsa să treacă, 
fără a-l invoca, deoarece, dacă starea de veghe o chinuia cu 
gânduri dureroase, mult mai chinuitor îi era somnul cu 
fantasmele lui tulburătoare. Resemnată în faţa destinului 
inevitabil, nu se mai frământa. Orice i s-ar fi întâmplat: îşi 
cobora pleoapele şi murmură, umilă: În manus tuas. Domine, 
commendo spiritum meum”. 

Ea auzi deschizându-se uşa camerei. | se păru că cineva o 
întrebase dacă poate să intre şi răspunsese, dar nu mai ştia 
dacă încuviinţase sau nu. Incât rămase foarte mirată când. Des- 
chizând ochii, văzu înainte-i un om. Cu un genunchi la pănunt, 
prezentându-i o scrisoare pe o pernă de catifea vişinie. 
Obişnuită cu protocolul solemn ie curte, luă scrisoarea cu un - -t 
într-adevăr princiar, o citi. Apoj o depuse în mâinile 
majordomului, poruncind: 

— Don Inigo, o vei pune în arhivă. Şi lui Titta: Ridiea- ţi-vă. 
Apoi, adresându-se din nou lui Don Inigo: Don Inigo, daţi acestui 


soldat bat şişul obişnuit pantru curieri; sau, mai bine, o 
recompensă dublă pentru că vestea pe care o aduce îmi este 
negrăit de plăcută. Inigo, peste puţine zile, după o atât de lungă 
absenţă, vom revedea pe excelența sa, domnul duce. Cerul să 
vă aibă în pază! Noapte bună! Puteţi pleca. 

Şi după ce au fost concediaţi cei doi, Isal>ella, fără a ţine 
seama dacă cineva ascultă vorbele ei, îi spuse Donei Lucre- zia 
Frescobaldi, 'doamna ei de companie: 

— Dona Lucrezia, sinâem |aţa de plecare, aşa încât cred că 
trebuie să ne îngrijim de cele necesare pentru drum. 

Dona Lucrtzia făcea parte din categoria acelor făpturi palide şi 
şterse care obişnuiesc să-i însoţească pe cei puternici: vin o 
dată cu norocul şi pleacă împreună cu el, nu pentru că sunt 
triste sau rele, ci pentru că este în firea lor să e rotească după 
soare, aşa cum face heliotropul; sunt ca frunzeie care se nasc 
primăvara şi mor toamna. Nu au o voinţă proprie şi sunt 
incapabile să nege sau să afirme ceva şi, la fel ca barometrele 
care se modifică după cum se schimbă presiunea atmosferică, 
raţionamentul lor se supune voinţei stăpân ilor. Această 
categorie de fiinţe a fost socotită întotdeauna că fiind foarte 
periculoasă şi la fel este considerată şi azi, pentru că, dacă 
stăpânii n-ar fi întâlnit asemenea făpturi oricând gata să le 
împlinească orice voie, poate că n-ar fi cutezat să facă tot ceea 
ce-i vedem că fac zi de zi. 

Foarte puţine sunt fiinţele ca Maria, femeie din popor, care 
făgăduiesc ascultarea, şi o respectă, dar care nu-şi vând 
conştiinţa. 

Cei puternici rar au prieteni; prea mult belşug şi bogăţie le-a 
dat soartă ca să le mai dea şi prieteni. Poate fi dat ca exemplu 
acel rege al Spaniei care, dorind să stea în tovarăş a unui 
prieten, a pus să fie pictat împreună cu un câine. 

Aş?. Dar. Dona Lucrezia, afectuoasă cum cerea datoria, îi 
răspunse: 

— Preaînaltă doamnă, faceţi aşa cum vă călăuzeşte inima. 

— Da. Am hotărât să mărturisesc cerului greşelile mele; dar 
aş vrea să găsesc un om sfânt, un om care, într-adevăr, să ştie 
să insufle curaj unui suflet deznădăjduit, să poată aduce linişte 
unui cuget frământat de îndoială. Vă amintiţi de cineva care să 
fie în stare de aceasta? 

— Nu. Nu cred să ştiu. 


— Mie mi s-ar părea potrivit pentru nevoia mea acel preot de 
la biserica San Francesco; i se spune padre Marcello şi i s-a dus 
vestea în oraş... 

— Preaînaltă doamnă, şi mie mi se pare bun. 

— Totuşi nu cred că ar fi bine să fie chemat aici pentru că nu 
ar consimţi să vină sau venind, nu ar putea s-o facă în taină, în 
aşa fel ca să nu afle cei ce nu au altă treabă şi, în ce mă 
priveşte pe mine, mai ales. Sunt necesare discreţia şi taina. 

— Ceea ce spuneţi este înţelept, înaltă doamnă. In afară de 
onoarea ordinului, uneori aceşti preoţi adună tot atâta trufie sub 
vesmântul călugăresc cât un baron sub mantia lui de brocart. 

— Dar şi dacă merg eu la biserică, aş putea fi recunoscută cu 
uşurinţă... 

— Atesta e lucrul cel mai simplu... 

— Poate... Mine, nu... deoarece acum este prea târziu şi nu aş 
putea să mă concentrez într-un timp aşa de scurt şi să mă 
reculeg după cum îmi cere sufletul... 

— Desigur, într-un timp aşa scurt nu vă veţi putea aminti 
toate păcatele, stimată doamnă ducesă. 

— Ce ştiţi dumneavoastră despre păcatele mele? Care sunt şi 
câte sunt? Cine v-a spus că-mi va fi greu să mi le amintesc? 

Lucrezia, în marea-i dorinţă de a fi pe placul stăpânei, urmând 
obiceiul cunoscut, îşi dădea încuviințarea atunci când ar fi 
trebuit şi se arăta plină de îndoială. 

Uneori, chiar cel mai bine pregătit curtean se încurcă şi 
loveşte în aşa fel. Încât dă cu oiştea în gard. 

Lucrezia ar fi putut să răspundă: 

— Ei, doamna mea, şi de mi-am acoperit faţa cu mâna, să ştiţi 
că mi-am aruncat câte o privire printre degete şi am văzut 
multe... 

Dar, imaginaţi-vă! O asemenea femeie nu avea totuşi puterea 
de a gândi astfel; dacă ar fi avut, ar fi îndepărtat acest gând ca 
pe o ispită a diavolului, de aceea răspunse la întim- plare: 

— Pentru o conştiinţă demnă şi curată ca a dumneavoastră. 
Care îşi face scrupule pentru orice, care face din ţânţar 
armăsar... înţeleg că examenul conştiinţei este un lucru serios... 
Desigur, unele persoane iau asemenea lucruri foarte uşor. Dar 
dumneavoastră. Alteță, îi acordaţi multă importanţă. 

Sunt oare atât de. Vechi undiţele de pescuit? Eu mă gândesc 
că de la Adam încoace tru ele s-au prins peştii. Astfel, oiicit de 


antică ar fi linguşirea, oricât ar jura omul şi că o recunoaşte. Şi 
că o detestă, totuşi, datorită linguşirii, oamenii şi, In special, 
femeile, s-au lăsat ademeniţi şi se lasă încă. Oricine citeşte se 
convinge de acest lucru. Şi noi ne amintim din propria 
experienţă şi din învăţămintele sale, aşa cum ne amintim de 
rândunelele care brăzdau cerul nostru sau de fumul ce ieşea din 
căminul nostru cu zece ani în urmă. 

Isabella, deşi ar fi dorit să audă altceva, surise totuşi, 

văzându-se lăudată, şi Dumnezeu ştie cât era de adevărat... 
_ — Poimâine dimineaţă ne-am putea scula foarte devreme şi. 
Invăluite în câte o mantie neagră, să mergem la Santa Crooe, să 
ne facem rugăciunea şi să ne întoarcem acasă când încă ar fi 
devreme. 

— Desigur, excelența voastră, mi se pare o idee foarte bine 
gândită şi foarte bine judecată... 

— Bine, plecaţi şi cele ce-am vorbit să rămână numai pentru 
dumneata, să nu mai ştie absolut nimeni... 

— Luminăţia voastră cunoaşte credinţa şi discreţia mea... 

— Mergeţi să vă odihniţi că este târziu şi mâine s-ar putea să 
vă chem dis-de-dimineaţă. 

— Cerul să vă aibă în paza lui... 

Cred că niciun pelerin nu s-a simţit vreodată atât de bine, 
după ce a ajuns la locul pelerinajului, cum se simţea Titta, care, 
în sfârşit, stătea la masă şi îşi potolea foamea cu belşug de 
bucate; dar în privinţa băuturii, lucrurile se schimbau; deoarece, 
aşa cum flacăra creşte când arunci deasupră-i alţi buşteni, cu 
cât bea mai mult, cu atât Titta se simţea mai însetat. Totuşi nu 
era el omul care să îngăduie vinului să-i fure minţile chiar dacă 
ar fi vrut-o. El îşi cufundă inteligenţa în vin, aşa cum se bălăcesc 
rațele în apele lacului sau. Mai bine zis, ca acei înotători dibaci 
care, îndată ce ating fundul apei, se şi întorc, plutind, la 
suprafaţă. Stând cu mintea pe jumătate trează, era mai viclean 
şi mai rău ca niciodată. 

Se întâmpla adesea ca omul, în deplinătatea facultăţilor sale 
mintale, să nu aibă puterea de a imagina sau a defini un lucru 
decât dimineaţa, când încă nu s-a trezit pentru a-şi lua în 
primire îndatoririle-i obişnuite, şi face aceasta cu ajutorul viselor 
care preced realitatea, precum zorile preced lumina zilei. Astfel 
vedem adesea oameni pe jumătate beţi care gândesc şi 
acţionează mult mai bine decât atunci când sunt cu totul limpezi 


la minte. 

Servitorii casei, văzând că şederea lui Titta se prelungeşte, se 
risipiseră unul câte unul şi el rămăsese singur cu Giulia, aşa cum 
de altfel o şi dorea, drept care începu să spună 

— Giulia. Vinul, cărţile şi voi, femeile, sunteţi stelele polare ale 
vieţii mele. Ce s-ar face lumea fără voi? Ar fi un felinar stins, o 
lumânare fără fitil, o lampă fără ulei. Dacă cineva m-ar întreba: 
„Pe care o alegi? “Eu aş răspunde: „Nu pot s-aleg fiindcă Giulia, 
fără vin. N-are valoare, iar vinul nu poate să existe fără jocul de 
cărţi. Acestea trei nu pot trăi derit împreună, ele alcătuiesc un 
singur tot. Sunt unite între ele ca sufletul cu trupul. Scoateţi 
sufletul din trup şi veţi vedea cum se distruge acesta, aşa cum 
s-ar prăbuşi Giulia fără vin. lar vinul fără jocul de cărţi. O. 
Giulia... 

— În ce mă priveşte, eu nu pricep toate aceste fleacuri; şi cine 
ştie la câte femei le-ai mai spus... Vorbele tale îmi par ca nişte 
haine vechi care. De atâta folosire, au ajuns zdrenţe... 

— Vai, Giulia! Îţi jur pe cinstea mea de gentilom, gen- 
tihommelcum spunea Francisc | al Franţei, că ceea ce ţi-a: n 
spjs ţie, n-am mai spus la nimeni... 

— N-aş prea crede că la nimeni... ` 

— Ba să crezi, aşa cum crezi în pâinea pe care o mănânci. In 
privinta dragostei, mă aprind repede, dar cât priveşte 
statornicia, sunt că stâncile Alpilor... 

— Şi la necazurile mele să mai adaugi şi chinul că te pline de 
nu ştiu câte luni şi te doresc în zadar, obosind cu rugăciunile 
mele şi cu jurămintele mele pe toţi sfinţii din paradis... 

— Vai. Giulia... 

— Ei, da. Da. Şi-n timpul ăsta nu mi-au lipsit linguşitorii care 
roiau în jurul meu; unii dintre ei mi-au promis marea cu sarea, 
dar nici că mi-a păsat de ei; doar de un tânăr mi-a părut râu, 
căci a făcut totul să mă-ndrăgostesc de el şi, văzând că tot nu 
izbuteşte, s-a aruncat... 

— În cârciuma lui Fico... 

— Cum? Adică nu mă crezi?! 

— Păi bine. Giulia. Cum vrei tu să cred asemenea lucruri, eu. 
Cel care ascult, când nici tu. Care le spui, nu le crezi? Ek hai. Nu 
mi te bosumfla acum! Mai bine vino mai aproape ş. Ascultă-mă: 
când te îmbrăţişez pe tine. Mi se pare că îmbrăţişez tot neamul 
omenesc. Ei. Lasă. Nu te încrunta, fetiţa dragă! Hai judecăm 


serios! Eu aş vrea să mă pun la adăpost de furtunile vieţii într-un 
port liniştit, iar tu ai putea să te-adăposteşti o dată cu mine. 
Fiindcă. Maică Precistă, unde-aş putea găsi odihnă dacă nu eşti 
tu? Nu-i cazul să nv-ii vorbim de trecut. Celebrând sfânta 
căsătorie cu tine. Aş uita toate aventurile ta! E. Ce rost are să- 
ntreb fântâna care 

Îmi potoleşte astăzi setea: „Pe cine ai adăpat cu apa de ieri, u 
Anii trec, Giulia, şi trebuie să fim prevăzători... 

— Dar pare-mi-se că între anii mei şi ai tăi cam e vreo 
duzină... 

— Giulia, mai lasă încolo prostiile astea muiereşti şi ţine minte 
că voi, femeile, sunteţi că florile: creşteţi repede, vă treceţi 
repede şi nu mai rămâne din voi decât amintirea. Ţi-am spus 
doar că trebuie să chibzuim serios... Au trecut destui ani de 
când m-am obişnuit să fiu o spadă plătită a domnului duce Paolo 
Giordano. Din cauza lui m-am ales cu destule răni; ba odată. In 
bătălia de la Lepanto', dacă nu eram eu, un turc i-ar fi retezat 
capul ca pe o trestie, şi totuşi, ce sunt astăzi decât o spadă 
plătită? Şi am să pun punct aici: căci eu am văzut multe în viaţa 
mea; am văzut cai care, de ia trăsură, au ajuns să tragă căruţa, 
şi-apoi, într-o bună zi, înainte de a ne lua tălpăşiţa pe lumea 
cealaltă, ne-am putea trezi la spitalul Santa Maria Nuova... 

— Dar bine, care e leacul? Mi se pare că tu eşti la fel cu acei 
şoareci care voiau să atârne un clopoțel la gâtul pisicii... ca s-o 
audă când vine... 

— Stai, femeie, şi ascultă-mă, căci ştiut este că noi, bărbaţii, 
avem mai multă minte decât voi, femeile! Pentru asta, ar fi 
nevoie să punem deoparte un fişic cu bani şi-apoi -ă ne găsim o 
prăvălioară unde să facem o vânzare bună. Tu te-ai ocupa cu 
prăvălia, iar eu te-aş ajuta şi aş mai avea grijă şi de alte 
afaceri... 

— Nu ţi-am spus că eşti ca şoarecii ăia din poveste? Păi 
pentru asta ai nevoie de bani. 

— Fără doar şi poate, dar cu zestrea ta... 

— Eu n-am nicio zestre... 

— Nu ai zestre? Vai. Giulia! 

— Vai. Titta! 

— Atunci ne-am spus ultimul cuvânt. Adio! ... Tu o iei către 
lerusalim, iar eu către Alger... adică fiecare pe alt drum. 

— Da' ce. Nu ne putem căsători şi fără zestre? 


— Nu se poate. Vezi tu. Giulia. Zestrea este ca o haină a 
căsătoriei; fără ea. Ai fi ca şi în pielea goală, aşa că-ţi dai seama 
ce necuviinţă ar fi să te-arăţi gol într-o împrejurare atât de 
solemnă.. Şi dacă ne întoarcem cu gândul la vremurile antice, 
noi ştim că Muzele au rămas nemăritate fiindcă 

Âpolo nu le-a pregătit altă zestre decât frunzele de laur... 

— Aşadar, vrei să-mi dai a înţelege că n-ai pus deoparte 
niciun ban? Şi, mă rog, ce ai făcut cu ei? 

— Am cheltuit totul pentru opere de binefacere, Giulia în 
acţiuni de ajutorare, şi prietenii mei îmi datorează o avere. Ce 
era să fac? Nu puteam să-i refuz şi uite aşa am ajuns la snpă de 
lemn... Totuşi se vor întoarce ei într-o zi, însă acum nici vorbă 
nu poate fi de asta... 

— Ei bine, eu nu pot să spun că n-am chiar niciun gologan, 
dar sunt aşa de puţini... 

— Orice lucru foloseşte la ceva. Cu bunăvoință şi cu muncă se 
înalţă cupola Domului. Şi-acum spune-mi cât ai la ciorap? O mi... 

— O şu... 

— Vai, Giulia! 

— O sută de ducați... 

— Vai de mine! Păi nu servesc la nimic. Giulia ridică din 
umeri. Titta, după ce se gândi un timp, continuă: Eh, pentru 
patrie, nu trebuie să disperăm niciodată, cum a zis Temistocle. 
Dacă tu m-ajuţi, ar fi un mijloc să-i venim de hac destinului. Fii 
atentă, femeie! Tu ştii că ducele, stăpânu] meu, este un om 
ranchiunos... 

— Cu atât mai rău pentru el... 

— l-a intrat în cap o idee ciudată: vrea să facă o descoperire 
nemaipomenită. Şi nu numai atât; el doreşte ca toată lumea să 
ştie; şi noi trebuie să-l ajutăm în această descoperire. 

— O, ce poate vinul! 

— Ascultă-mă. Femeie! Descoperirea constă în faptul de a afla 
dacă soţia îi este necredincioasă. Asemenea zvonuri au ajuns 
până la el. Dar el vrea să ştie cu siguranţă şi să vadă sau să 
audă el însuşi. Şi când va face descoperirea va trâm- biţa în cele 
patru zân, ba chiar cred că-i va cere lui Torren- tino să i-o 
tipărească /n ottavo... Vino mai aproape fiindră vreau să vorbesc 
încet... El, ducele, m-a trimis în mod specia) ca să văd cum 
merg lucrurile şi să-i raportez, iar dacă îi duc veşti sigure, mi-a 
promis trei sute de ducați, acum, în afară de mulţumirea sa şi 


de pretenţiile pe care am să mă pricep eu să fie cât mai mari... 

— Tu vorbeşti serios. Titta? 

— Aminteşte-mi un sfânt în care tu ai încredere şi eu am să 
jur pe el. Şi astfel, spre multumirea ta, vom câştiga bani şi, 
punându-i alături de cei trei sute de scuzi ai tăi... 

— Am spus o sută. 

— O sută de scuzi şi cu aceşti trei sute de ducați. Dacă-i 
punem la un loc, vom avea tocmai cât ne trebuie pentru na. l- 
la.. 

Atunci femeia, nesocotită şi ticăloasă. Începu bă povestească 
toate câte le ştia (şi ştia îndeajuns pe seama stăpânei sale, care, 
mai mult decât pe aite femei din casă. O ocrotise şi o 
privilegiase), dar ea adăugă încă şi mai şi pentru a o înfunda cât 
mai greu, iar la urmă îi spuse lui Titta cum trăsese cu urechea la 
uşa ducesei, aşa cum îi era obiceiul, şi cum auzise că aceasta 
urma să se ducă dis-de-dimineaţă, a preotul Marcello de la 
biserica San Francesco spre a se spovedi. 

Lui Titta i se păru că ştie mai mult decât era necesar, însă 
femeia nu mai contenea cu sporovăitul, întocmai ca orbii, care. 
Cum spune proverbul, încep să se miiogească pentru un bănuţ, 
iar pentru doi nu mai sfârşesc cu tânguirea. Gândindu-se că nu 
mai trebuie să stea la pândă, bărbatul se îâ-ă în braţele 
somnului, iar l'emeia mai zăbovi o vreme, apoi băgă de seamă 
că viitorul său soţ dormea tun. 

— Mă gândesc ce o să fie când vom fi căsătoriţi... — Spuse ea 
şi, supărată, îi dădu o palmă peste spate şi se duse să se culce 
în odaia ei. 

Sunetul de corn pe care îl scosese Titta trezi şi o altă 
persoană în palatul Orsini. Această persoană era Troilo. El îşi 
simţi inima cuprinsă de nelinişte; se ridică într-un cot, apoi se 
aşeză pe marginea patului, unde mai stătu aşa. Neho* tărit. O 
bucată de vreme, cu urechea ciulită ca să-şi dea seama după 
foiala din casă ce s-a întâmplat, iar când totul se i- nişti. Prinse 
curaj, se îmbrăcă şi cobori cu fereală spre încăperile ducesei. 

— Intraţi - spuse Isabella, cu voce calmă şi sigură, când auzi 
bătând la uşa camerei sale. Şi Troilo intră. Ea se uită la el fără a 
fi surprinsă sau înspăimântată şi, liniştită, îşi reluă atitudinea-i 
din totdeauna. 

Troilo începu să vorbească cel dintâi: 

— Isabella ştiţi că Paolo Giordano se întoarce la Florenţa? 


— Ştiu... 

— De unde ştiţi? 

— Din scrisorile pe care mi le-a trimis, în care spunea că se va 
întoarce acasă peste câteva zile. 

— Şi n-aţi mai citit nimic în aceste scrisori? 

— Nu, nimic. 

— Ei bine, eu ştiu că era şi o altă veste sau. Cel puţin, trebuia 
să vă daţi seama. 

— Anume ce? 

— Că la sosirea lui Paolo Giordano, veţi muri de o moarte 
năpraznică. 

— Ceru] va hotărî asupra soartei mele cum va crede de 
cuviinţă, Troilo, eu sunt pregătită să mor... 

— Ce tot  vorbiţi? Aveţi o viaţă întreagă înaintea 
dumneavoastră. Sânâeţi în plină vigoare, în plină putere şi 
frumuseţe... şi să vă resemnaţi a părăsi o scenă pe care vă 
interpretaţi atât de bine rolul? Când fructul nu este îndeajuns de 
copt, nu trebuie scuturat de pe ramură... Şi poate că niciodată 
nu veţi avea un timp mai prielnic decât acesta pentru a vă 
bucura din plin de ceea ce oferă viaţa; nu trebuie să vă lăsaţi 
pua-tată de iluziile tinereţii, dar nici să şovăiţi din cauza 
nesiguranţei pe care o dau anii care trec. lată că începe pentru 
voi anotimpul când culegeţi florile experienţei. 

— Mi-e inima atât de istovită şi îmi doresc moartea cum nu 
cred că şi-a dorit-o cineva mai mult pe lumea asta. 

— Dar voi insultaţi providenţa divină şi pe voi înşivă. Nu vă 
lăsaţi cuprinsă de această tristă lovitură. Aţi putea să vă pocăiţi 
chiar dacă ar fi târziu. Sus! Curaj! Pentru Dumnezeu, nu vă 
pierdeţi curajul! 

Isabella îl privi un timp pe Troilo şi zise: 

— Îţi mulţumesc mult. Păstraţi-vă curajul pentru voi; eu îmi 
păstrez atâta cât îmi trebuie. Troilo, credeţi, dacă în mă mea a 
hotărât să rămână aici, oare m-aţi putea convinge să iau altă 
hotărâre? Nu. Fugind, eu aş mărturisi în faţa lumii ruşinea mea. 
Ceea ce stă sub semnul îndoielii sau prea puţini ştiu, eu aş da în 
vileag. Spaima ar spune mai mult decât v: na şi de aici 
necesitatea răzbunării ar fi mai mare. Şi-apoi. Unde aş putea să 
mă pun la adăpost de sabie, de laţ sau de otravă, pentru ca 
acestea să nu mă ajungă? Poate că-mi mai este îngăduit să caut 
un loc potrivit ca să mă apăr, m-am gândit la un ajutor pe care 


omul îl aruncă ca pe o bucată de pâine unui lepros; dar am 
simţit neîncetat dojana necruțătoare îndreptată asupră-mi 
pentru greşeala mea; am simţit milă care ie seacă până în 
măduva oaselor şi compasiunea care îţi otrăveşte sângele; am 
văzut disprețul mândru, surâsurile amare, şi fiorii morţii m-au 
îngheţat din creştet până în tălpi. Nu! Mai bine să mori dintr-o 
lovitură decât să te sfârşeşti lent şi chinuitor, îndurând acest 
martiraj, reînnoit zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Prometeu 
cu siguranţă că ar fi ales moar tea în loc să simtă cum vulturul 
nemilos îi sfâşie măruntaiele. 

Această spaimă, Isabella, vine din faptul de a nu fi găsit alt 
remediu decât fuga; dar mai sunt şi alte soluţii... 

— Eu nu le văd... 

— Şi sunt mai uşor de realizat... 

— Dacă ar fi cinstite... 

— Să fiţi convinsă că mai sigure nu se pot găsi... Paolo 
Giordano vrea ca noi să murim; asta trebuie să fie limpede 
pentru noi. Acum, fiindcă noi doi nu putem fi împreună în. 
Această lume, dacă fiecare dintre noi trebuie să aleagă alt loc 
unde să trăiască, atunci să dispară el, el care vrea să ne 
izgonească, nu noi, care l-am tolerat atâta... 

— Şi-n felul acesta să adăugăm un omor la greşeala noastră? 
Şi drept pedeapsă pentru o crimă să adăugăm alta care insultă 
şi oamenii, şi cerul? 

— Unul este urmarea celuilalt şi necesitatea e o scuză, 
deoarece care principiu sau care lege ne sileşte să respectăm o 
viaţă ce se transformă în pumnalul care o va străpunge pe a 
noastră? Să dăm ascultare naturii, această binecuvântată 
mamă, care nu greşeşte niciodată; şi ea vă va spune că, dintre 
cele două, a ucide sau a fi ucis, e mai bine să ucizi... 

— Mă îngroziţi... 

— De ce? 

— Pentru că, dacă îmi întreb inima, o voce îmi strigă i „Care 
principiu vreodată, care lege dă dreptul de a pedepsi pe cel ce 
nu a săvârşit nicio greşeală? Care justiţie îngăduie să facem o 
victimă pentru că noi am săvârşit o crimă? Nu. Tn felul acesta 
nu se schimbă rolurile, nici pe lumea aceasta. Nici pe cealaltă. 

— La lumea cealaltă ne vom gândi pe urmă; acum să ne 
gândim la asta Voi, Isabella, desigur că aţi învăţat de la tatăl 
vostru modul de a pregăti o băutură plăcută la gust care te- 


adoarme uşor-— şi datorită căreia nu te mai trezeşti niciodată... 

— Vai, nelegiuitule î Aţi vrea să reînnoiţi grozăviile din familia 
lui Atreu'? 

— Nu, nu mă gândesc să puneţi la cale ceva nou; ajunge să 
continuaţi practica exemplelor din casa părintească... 

Isabella îşi aplecă faţa roşie de mânie sau de ruşine, apoi, 
înâţţindu-şi-o şi clătinând din cap, aşa cum obişnuia linsa, rosti 
cu voce hotărâtă: 

— Ei bine. Această crimă nu va dezonora filele istoriei. Casa 
noastră nu va avea o Clitemnestră'... dacă, vouă, Troilo. V-a 
încolţit în minte un plan sinistru împotriva vărului vostru, băgaţi 
de seamă, eu îl voi apăra prin toate mijloacele, chiar cu viaţa 
mea... 

— Isabella. Voi nu puteţi despărţi soarta voastră de a mea; 
când am vrut noi, ne-a unit dragostea; acum, fără voia noastră, 
ne uneşte strâns un nod care este crima... 

— Acestea sunt legăturile cele mai mârşave şi mie nu mi-e 
teamă, aşa că le rup... 

— Ştiu bine că nu vă e teamă, eu ştiu în ce vă încredeţi... Ştiu 
că vă încredeţi în iertare... Vă sprijiniți pe vorbe meşteşugite. Pe 
artă prefăcătoriei, pe voluptatea îmbrăţişărilor... Da. Tu, femeie 
perfidă, te încrezi în prefăcătoriile tale: şi dacă pentru a-ţi apăra 
liniştea îţi trebuie un sacrificiu şi o victimă, capul meu este 
hărăzit să ispăşească totul... 

— Atunci, fugiţi! Căutaţi-vă adăpost în altă parte Vă apasă 
lipsa banilor? Pot să vă dau cât doriţi. Luaţi tot ce am, bani şi 
bijuterii; pentru călătoria pe care sunt gata să o fac, mie nu-mi 
mai folosesc banii... 

— Şi dacă voi, verişoara Caterinei de Franţa, vă temeţi de 
ucigaşi plătiţi, cum m-aş putea salva eu. Care sunt lip it de 
ocrotire şi le orice sprijin? Şi dacă voi vă îngroziţi ia gândul unor 
ajutoare meschine, lâncede şi chiar crude, cum aş putea eu 
spera să găsesc unele prieteneşti, largi, binevoitoare? In zadar 
încercaţi să fiţi generoasă, oferindu-mi a utoare care nu folosesc 
la nimic, şi să mă convingeţi de n sprijin care nu-mi dă nicio 
siguranţă. De aceea nu văd altă cale decât otrava... 

— Şi eu vă jur pe sufletul meu că Giordano va trăi... 

— Nu, tu trebuie să-l otrăveşti... 

— Dacă nu mi-ar fi milă de tine, aş izbucni în râs... 

— Acum ascultă-mă şi pe urmă râzi cât vrei... Noi avem un fiu 


Eu bănuiam încăpăţânarea ta perfidă. Aruncă acea ta larvă a 
pocăinţei, neruşinato! Şi să ştii că nu vei spăla: -u sângele meu 
josniciile tale. Noi avem un fiu. Am trimis după ei. Şi dacă tu nu 
consimţi să mă salvezi şi să te salvezi şi pe tine. Nesocotită ce 
eşti, înainte de că «ăi-! T'iîl soarelui, ţi-l arunc în braţe, mort. 
Dacă Giordano este mort, noi ne vom căsători, nu pentru că mai 
putem vreodată să ne iubim, iar dacă tu mă urâăşti, află că nici 
eu nu te urăsc mai puţin; însă pentru a îmblânzi îngâmfarea fără 
margini a fraţilor tăi trufaşi, care socotesc că nicio nobleţe din 
lume nu se poate compara cu a lor, deşi cu puţin timp înainte n- 
au fost decât nişte negustori şi atentează la viaţa noastră... Şi la 
fel cum tu doreşti să stai departe de mine, îţi jur că şi eu aş vrea 
să fug departe de tine. La mii de mile... 

În timp ce Troilo rostea aceste cuvinte, cu o patimă sălbatică, 
Isabella dădea semne când de nerăbdare, când de mânie, când 
de o dorinţă aprigă de a-l insulta pe cavalerul grosolan; dar, 
străduindu-se din răsputeri, îşi înfrână pornirea; şi când acesta 
termină, ea, stăpână pe ea şi pe vocea ei, cu o seninătate care 
era departe de adevărată-i stare sufletească, răspunse: 

— Preastimat tată. Care îşi aminteşte de fiul său numai pentru 
a-l ucide! Inima femeii, Troilo. Poate să greşească şi să fie 
înşelată când iubeşte, dar nu se în. Sala şi nici nu greşeşte 
atunci când e mamă. Tu te munceşti în zadar cu planurile tale 
ucigaşe. Fiul tău se află acutn i; tr-un loc unde nu se teme de 
mângiierile paterne... 

— Mi-ai luat şi fiul? 

— Şi îndrăzneşti să te plângi că l-am salvat din mâinile tale 
ucigaşe? 

— Dă-mi înapoi fiul! Dă-mi înapoi pe fiul meu! Sau te omor 1 

— Loveşte... 

Şi Isabella, palidă ca o moartă, dar liniştită, întinse gâtul. 
Troilo rămase câtva timp ca scos din minţi, apoi murmură: 

— Şi la ce mi-ar folosi moartea ei? Eu vreau să trăiesc. 

Şi vâri stiletul în teacă. Pe neaşteptate, inima laşă, lipsită de 
statornicie a lui Troilo, se descurajă, aşa cum cade de-a lungul 
catargului pânza umflată de vânt atunci când acesta încetează 
să mai sufle. Întorcindu-“e spre Isabella, din îndrăzneţ deveni 
fricos, cu privirea nesigură, cu vocea scăzută, silindu-se să pară 
rugător, dar înfăţişarea lui era mai curând josnică. El începu: 

— Vă rog, Isa” m-a făcut să rostesc; sângele năvăleşte la cap 


şi uneori omul nu ştie ce spune sau ce face. Veţi obţine iertarea, 
sper şi o doresc, numai să vreţi, măcar pentru darurile cu care 
v-a înzestr.î ceru]: putere de convingere, frumuseţe, graţie. 
Paolo Giordano nu-şi va mânji mâinile cu sângele vostru. 
Obţinând iertarea voastră, obţineţi-o şi pe a mea; sau dacă, 
isteaţă cum sunteţi, vă e de folos să tăgăduiţi, tăgăduiţi; nu vă 
îndoiţi nicio clipă de discreţia mea şi, la timpul potrivit, 
ajutându-mă, voi părăsi această casă funebră şi mă voi angaja 
din nou în armată, unde, în clipa de faţă, aş fi avut un grad şi un 
nume deosebite. Imi făgăduiţi, Isabella? Mă pot bizui? Vorbiţi, vă 
implor! Nu mă lăsaţi să stau ca pe ghimpi; îmi simt inima 
sfâşiată de un chin cumplit; în sfârşit, amintiţi-vă că sunt tatăl 
fiului vostru... 

— Era mai bine să nu-mi fi amintit, Orsini. Într-adevăr era mult 
mai bine. Orice s-ar întâmpla, aşa cum l-aş apăra pe (Paolo 
Giordano, la fel vă voi apăra şi pe voi. Desigur că nu voi spune 
minciuni, dar unde o să pot micşora vina o voi face din dragoste 
pentru toţi; şi dacă cerul îmi va lăsa viaţa, mă voi sili să obţin, 
dacă nu ier tarea, cel puţin milă. De azi înainte, pentru mine nu 
mai poate fi nicio bucurie pe lume; totuşi voi fi mai puţin 
nefericită, ştiindu-vă fericit. Şi acum, Troilo, plecaţi; am nevoie 
de linişte. 

Troilo salută, înclinând capul şi cu braţele încrucişate pe piept, 
după care se îndepărtă. 

Isabella îl urmări cu privirea şi stătu ca împietrită până ce 
acesta dispăru, apoi deodată se plesni cu palma peste frunte: 

— Nenorocita de mine, nefericita de mine! Pentru ce fel de 
om mi-am pierdut demnitatea de femeie şi salvarea sufletului! 


Era o noapte senină de iulie şi stelele se mişcau pe cer, 
revărsând o ploaie de lumină peste pământul ce nu merită atâta 
sui'âs drăgăstos. 

Timpurile, lucrurile şi oamenii pe care îi vedeaţi atunci, voi, 
raze atât de nevinovate, s-au întors acolo de unde au ieşit 
înainte de a se naşte; dar lumina pe care voi o revărsaţi, va dura 
oare în veci sau se va consuma arzând ca toate celelalte focuri? 

In noaptea aceea, un om se strecura ca un şarpe, mergând 
aplecat; trecea ştergându-se de ziduri, afundându-se cât mai 
mult în întuneric şi, ridicând din când în când capul ca să 
blesteme aştrii ce luminau pământul, se grăbea către un loc 


cunoscut. Acest loc era mânăstirea Santa Croce. Ajuns la uşa 
mânăstirii, zgâlţâi încet funia clopoţelului, stăpânindu-şi dorinţa 
de a trage din răsputeri. În aşa fel ca zgomotul să trezească 
toată mânăstirea. Trase cu urechea, dar, văzând că nu se simte 
nicio mişcare, după un timp oarecare, trase din nou de clopoțel; 
şi repetă aşa de patru ori sau de şase ori, şi tocmai când era 
gata să-şi piardă răbdarea, i se păru că aude sau chiar auzi un 
zgomot înlăuntru. Îndată îşi luă altă mutră şi o atitudine 
cucernică. O mină hotărâta deschise uşa. In acele vremuri era 
mare lucru să ţi se deschidă uşa noaptea, când se ştie că se 
trăia cu atâta teamă şi bănuială şi că, pentru a deschide la un 
ceas aşa de târziu, trebuiau semnale şi contra- semnale, cum se 
obişnuieşte în fortărețele asediate. 

Se auzi o voce puternică şi destul de plăcută: 

— Deo gratias’... Ce doriţi, în numele prea sfântului 
Dumnezeu? 

— Preasfinţite părinte - răspunse necunoscutul, în clipa 
aceasta, cerul cheamă la sine un păcătos. Cum greşelile se 
plătesc totdeauna, tot aşa în ceasul acesta greu i-au venit în 
minte faptele rele săvârşite şi este deznădăjduit că nu se va 
bucura de îndurarea Domnului şi, blestemând pe cei din care s-a 
născut şi oraşul când a venit pe lume, se află în primejdie de a 
muri ca un păcătos... 

— E nenorocit fiindcă a păcătuit; şi este şi mai nenorocit dacă 
şi-a pierdut nădejdea că se va bucura de mila Domnului! 

— Aşa mi-am dat şi eu silinţa ca să-l lămuresc, dar, cum sunt 
neştiutor în ale treburilor sfinte, am văzut că vorbele mele nu 
prea au dat roade; de aceea am încetat să-l mai umilesc şi l-am 
făcut să creadă că până la sfârşit orice lucru se aranjează, că 
Dumnezeu e atât de bătrân şi a văzut atâtea, că nu mai caută 
nod în papură şi al cincilea picior la berbec şi că o pocăință 
sinceră şi adevărată a spălat păcate mult mai mari decât ale lui, 
care, din întâmplare, nu sunt... 

— Nu încape îndoială că puterea pocăinţei este nespus de 
mare şi Domnul, ca un bun păstor, are grijă mai ales de oaia 
rătăcită. 

— Şi muribundul a zis: „Dar cine s-ar încumeta să înfăţişeze 
Domnului sufletul meu, fără teama de a se face de ruşine? Cine 
va rosti pentru mine o rugăciune, fără teamă că-i vor fi închise 
porţile cerului? Unul singur... un singur om drept cunosc eu pe 


lume care ar putea să-mi insufle un dram de credinţă... dar e 
prea târziu... el nu va veni.. La ceasul acesta îşi odihneşte trupul 
trudit de atâtea fapte bune... Val, mie. E prea târziu! “... Şi 
scoțând un geamăt de durere, se răsucea înnebunit în aşternut. 
Intr-un târziu am izbutit cu mare greutate să aflu numele acelui 
om venerabil, care, de bună seamă, este şi cel mai sfânt, şi cel 
mai învăţat, acesta fiind pi ea veneratul padre Marcel lo, pe care 
Domnul să-l fericească— Şi cu toate că era târziu, am socotit că 
e bine să plec, nădăjduind că-mi va fi îngăduită mie, un sărman 
păcătos, bucuria de a salva un suflet botezat... Şi cum călugărul 
stătea pe gin- dun şi nu răspundea, necunoscutul adăugă, 
făcând între o vorbă şi alta o pauză bine chibzuită: În afară de 
asta, muribundul, fiind un om din cale afară de bogat şi un mare 
negustor şi, după câte ştiu, neavând copii, nici măcar alte rude 
oricât de îndepărtate, m-am gândit ce mulţi bani ar putea să 
lase spre a fi cheltuiţi pentru opere de binefacere, pentru 
pomeni, slujbe religioase şi altele. 

Deşi călugărul nu auzise ultimul raţionament al 
necunoscutului, dintr-o dată, ca şi cum şi-ar fi venit în fire dintr- 
un leşin, spuse: 

— Oricum, odată şi odată trebuie să murim; şi desigur, 
moartea cea mai bună este aceea pe care o punem în slujba 
Domnului. Ca un om de bine, în simplitatea inimii tale, l-ai 
sfătuit ca cel mai învăţat dintre duhovnici. Domnul vrea să dea 
deopotrivă iertare atât celor care vin de dimineaţă, cât şi celor 
care se îndreaptă către via lui, spre seară. lubirea de a- proape 
nu se uită la orologiu şi ceasul cel mai luminos pentru ea este 
acela în care poate să dea ajutor sărmanilor nenorociţi... la-o 
înainte, omule, că eu te urmez... 

— Cum? Dumneavoastră sunteţi? ... 

— Eu sunt fratele Marcello. Ceilalţi dorm, dar mie Dumnezeu 
mi-a spus: „Stai de veghe pentru că viaţa ta va fi scurtă şi vei 
dormi curând somnul pierdut, înlăuntrul mormântului”. 
Rugăciunea este soţia mea, predica mi-e soră, plânsul, mângi- 
ierea mea. 

După ce trase uşa după el, padre Marcello porni pe urmele 
necunoscutului. 

Necunoscutul, care (deoarece nu-mi place să merg pe calea 
surprizelor) era Titta, mergea cu capul plecat, cu paşi 
şovăielnici. Ca unul copleşit de o mare durere sufletească; şi, 


într-adevăr, de fapt lucrurile stăteau aşa cum se înfăţişau. 

Ui. Care îşi irosise atâţia ani din viaţă cu principii în care 
credea Marguttte”. Acum. In răstimp de câteva ore. Soarta îi 
pu>ese în faţă două fiinţe generoase: una era Cecchino, 
cealaltă părintele Marcello; astfel că, dacă se gândea puţin, se 
strecura în minte o îndoială, şi anume aceea că poate el a rai Jiii 
lut timpul de când se află pe lume, şi fără a o înțelept- piea 
mult. Acea demnitate i se părea un lucru uimitor. Mai mult derit 
atât. Il frământau sentimente atât de noi şi de profunde, că nu-şi 
găsea liniştea, văzând acea încredere promptă şi spontană a 
părintelui Marcel lo în el, siguranţa de sine. Cinstită, care se 
naşte atunci când te simţi nevinovat, uitarea sau disprețul faţă 
de orice pericol când e vorba să faci o faptă bună. Şi-apoi, lucru 
ciudat, în timp ce el continua cu bună-ştiinţă să ducă la bun 
sfârşit uneltirea în dauna părintelui Marcello. Îşi imploră îngerul 
păzitor să-l ajute şi căuta în adâncul inimii sale urma vreunei 
virtuţi care să-i slujească drept ancoră, de care să se agaţt 
pentru a se salva din naufragiu. 

Cu toate că nu cunoştea străzile Florenței, padre Marcello îşi 
dădu seama că necunoscutul îl făcuse să treacă de două ori pe 
aceeaşi stradă, aşa că-şi bătu pe umăr călăuza, zicându-i: 

— Frate, ia seama la drum... 

— Ah, aveţi dreptate. Eram atât de cufundat în gânduri, Încât 
dacă bunătatea dumneavoastră nu m-ar fi ajutat, nu ştiu cum aş 
fi scos-o la capăt... 

Mergând, Titta se gândea în sinea lui: „Ce-i drept, săvârşesc o 
trădare solemnă dar aruncaţi-o şi pe aceasta peste grămada de 
fapte rele făcute de mine, că grămada nu va creşte mai mult... 
Dar vai de acela care s-ar atinge de un fir de pâr... La urma 
urmei, nu-i vorba de o faptă gravă: câteva ceasuri, Inc'his în 
condiţii dintre cele mai bune... şi am să-i cer iertare... şi el. Cât 
este de bun. Mi-o va da “ 

Şi tot rumegându-şi gânduril e, Titta băgă de seamă că a 
ajuns la locul hotărât. Care se afla în capul străzii Mandorlo. 
Atunci, ducându-şi degetele mâinii drepte la gură. Scoase un 
şuierat strident şi. Deodată, fără să ştii de unde, se iviră patru 
oameni, parcă picaţi din cer sau ieşiţi din zidurile caselor, care îl 


57 Iertarea domnului (în limba latină în text). 


* Personaj din epopeea eroicomică »Morgan te “ a poetului rinas- 
centist italian Luigi Puici (1432—1484). Margntte pste prototipul o- 


mului decăzut şi corupt: josnic, batjocoritor, hot, mincinos, înşelător (n-t). 


înconjurară pe călugăr. Cuprins brusc de mânie, padre Marcello 
întinse mâna şi. Apucându-l strâns de braţ pe Titta, îi spuse cu 
glas tulburat: 

— Tu mă trădezi! ... Dar peste câteva clipe îşi redobândi 
calmul şi cu glas blând adăugă: Domnul să te ierte! Domine în 
manus Hias commendo spiritnm meiim. 

— Nu. Părinte, nu vă speriați. Nu vrem să vă facem niciun râu. 
Vă iur pe prea sfânta Fecir, iră şi fiind aici, aproape de ea. După 
cum vedeţi, se poate spune “ă m-ascultă oarecum. N-avem 
nevoie de viaţii dumneavoastră, ci de rasa dumneavoastră. 
Vrem «a fim câteva ceasuri că domnia voastră, dar fără că 
domnia voastră să înceteze a fi domnia voastră însăşi. La timpul 
potrivit, veţi fi însoţit din nou până ia mânăstire. Dar nu puteţi 
merge mai departe tară ca mai întâi să ne îngăduiţi a vă lega la 
ochi... 

— Fie... Stăpânul meu ceresc a îndurat ocări muit mai rele. Nu 
mă doare pentru mine, ci sunt îndurerat pentru acele sărmane 
suflete spre ruină cărora îmi dau seama că uneltiţi fapte 
necurate... 

Şi se lăsă legat la ochi, ferindu-se din răsputeri să aibă de-a 
face cu acei ticăloşi. După ce călugărul fu legat la ochi şi ei se 
încredinţară că nu vede nimic, îl duseră în Piaţa Prea- sfintei 
Fecioare, unde. După ce-i învârtiră pe toate laturi ie pieţei, ca el 
să nu-şi mai dea seama pe ce drum merg, o luară pe strada 
Studio şi prin Piaţa San Marco, după care intrară într-o vilă mică. 

TI duseră într-o odăiţă pregătită în acest scop ce dădea în 
grădină şi ale cărei ferestre fuseseră închise cu obloane zăvorite 
pe dinafară, apoi Titta, şovăind, căci îşi simţea inima grea din 
cauza faptei lipsită de respect, spuse cu voce sfir- sita: 

— Padre, rogu-vă, nu vă fie cu supărare dacă vă iau rasa... 

— la seama, în clipa asta tu săvârşeşti un sacrilegiu şi dacă 
cerul te-ar pedepsi chiar acum cu moartea, ai ajunge drept în 
iad. 

— Padre. Protestez, fiindcă nu fac acest lucru ca să vă insult: 
apoi mă oblig în mod solemn să vă aduc rasa peste câteva ore 
şi. În sfârşit, fiind foarte cald. Nu prea sunt convins că săvârşesc 
un păcat aşa de mare. Liberându-vă pentru câtva timp de un 
veşmânt aşa de greu şi de aspru. 

— Când am îmbrăcat acest veşmânt, am jurat că nu-l voi 
scoate dt voi trăi... 


— Păi nu vă călcaţi jurământul deoarece sunteţi silit; n-o 
faceţi de bunăvoie... 

— De ce folosiţi această silnicie faţă de mine? Cu ce v-am 
greşit eu? Unde te-am cunoscut oare? 

— O, padre. Ar fi trebuit să băgaţi de seamă că eu sunt silit să 
folosesc silnicia... 

— Atunci, dacă tu ştii ce păcat săvârşeşti, de ce nu te abţii? 

— Greu ar fi fost şi înainte; acum este cu neputinţă. 

— Nenorocitule! Mi-e milă de tine. Când îmi vei aduce înapoi 
acest veşmânt, va fi pătat de sânge; poate că un ochi de muritor 
nu ar zări sângele, dar Dumnezeu îl va vedea. Un suflet de 
creştin va sta atunci înaintea tronului său şi va cere răzbunare... 
şi o va avea... 

— Măcar de-ar fi singura... — Murmură Titta. Părinte, e târziu; 
daţi-mi sutana... 

— Ah. la-mi mai bine viaţa... 

— V-am spus că avem nevoie de rasa domniei voastre, şi nu 
de viaţa dumneavoastră; după câte ştiu eu şi stă în puterea 
mea, vă rog cu umilinţă, ca să nu fim siliţi să punem mâna pe 
domnia voastră, scutiţi-ne să folosim mijloace extreme; şi noi 
ascultăm de alţii care au mai multă putere decât noi; şi dacă nu 
am asculta, am fi morţi cu toţii. 

— Ei bine. Smulgeţi-o de pe mine şi cerul să-i plătească 
aceluia care este cauza acestei nelegiuiri, pe măi ura faptei. 

Titta şi ceilalţi se strânseră roată în jurul călugărului, care se 
împotrivi atât cât îl ajutau puterile, dar degrabă a fost biruit ca 
unul ce nu-i prea puternic şi-l doboară repede vrăjmaşul. După 
ce îi luară sutană, se îndepărtară grăbiţi, asemenea lupilor care. 
După ce înhaţă prada, se ascund în vizuină. 

Părintele Marcello, dându-şi seama după liniştea din jur că a 
rămas singur. Işi scoase legătura de la ochi. Privi jur împrejur şi 
văzu o încăpere împodobită cu picturi renumite şi alese şi cu 
sculpturi în marmură şi bronz. Văzu de asemenea un pat 
minunat pregătit, o masă oe care. Se aflau diferite mân- căruri 
şi băuturi, şi candelabre ce răspândeau o lumină foarte vie. Dar 
el îşi întoarse privirile-i întristate de la toate acestea şi! E aţinti 
asupra unui scăunel pentru rugăciune, unde găsi un crucifix şi o 
carte care, după închizători, îi păru a fi un liturghier, şi chiar aşa 
era. Cu inima sfâşiată de mâhnire, se aruncă în faţa 
iconostasului şi izbucni în lacrimi amare. 


El plânse că un om credincios; plânse insulta groaznică pe 
care o indurase şi sacrilegiu] crâncen; plânse ofensa adusă lui 
Dumnezeu, plânse pentru acel suflet sau pentru a «. Ele suflete 
care urziseră trădarea şi înălţă nigăciuni înfocate pentru a 
Domnul să se ridice în faţa nelegiuiţilor şi să-şi arnte puterea. 
Nu încape îndoială că nicicând nu au fost înălțate rugăciuni mai 
fierbinţi pentru a se săvârşi o minune, care nicicând nu a fost 
aşteptată cu mai multă ardoare; dar cel care ar fi putut s-o 
săvârşească nu s-a arătat prea dispus. 

Stelele începuseră să mai pălească pe cer când, din interiorul 
bisericii Santa Croce, lângă uşa cea mare, se auzi un zgomot de 
chei şi paşi apăsaţi. Numaidecât după aceea, zăvorul fu tras 
dintr-o dată. Un călugăr de serviciu scoase capul afară. 

Privi în dreapta şi-n stânga, apoi îşi ridică ochii spre cer şi 
trase în piept aerul proaspăt al dimineţii şi, frecându-şi mii- nile 
repede şi cu putere, exclamă: 

— Frumoasă zi! 

Apoi, salutând din nou cerul cu privirea, intră în biserică, 
cercetă candelele, să vadă dacă mai sunt aprinse, deoarece, 
deşi ardeau, răspândeau o lumină slabă ce părea gata-gata să 
moară. Se grăbi către paraclis ca să pună din nou ulei. 

Intre timp, un călugăr, furişându-se hoţeşte în biserică pe uşa 
cea mare, se duse cu pas grăbit spre un confesional de sub 
balconul cu orga, îl deschise şi se închise înlăuntru. Această 
apariţie ar fi înspăimântat pe unii mai slabi de înger, deoarece, 
în vreme ce se strecură prin dosul coloanelor, a- proape că 
dispărea cu totul şi nu se vedea decât o umbră neagră şi lungă 
proiectându-se pe pardoseală şi pe perete când trecea prin 
dreptul candelelor atârnate sub bolți, aşa încât părea o nălucă. 

Nu trecu mult şi în biserică se adunară câţiva credincioşi şi 
câteva credincioase, ţinând în mâini, care un felinar, care o 
torţă, aerul fiind liniştit şi nicio flăcăruie nu se mişca, şi toţi se 
strânseră în jurul confesionalului de sub orgă, cum fac 
porumbeii când vin la grăunţe. 

Incepu spovedania; dar în ziua aceea, spre marea mirare a 
credincioşilor, părintele Marcello părea că a pus deoparte 
blândeţea lui obişnuită. Ascultă puţin, vorbea şi mai puţin şi era 
cu totul altfel că de obicei, atât în gesturi cât şi în vorbe. 

Unei mame care se învinuia că şi-a blestemat fiul pentru că 
acesta îndrăznise să o bată. li spuse: 


— Bine a făcut! Acum să-ţi iei pedeapsa pentru că nu ai vrut 
sau nu ai ştiut să-l pedepseşti la vreme. 

Altuia, care primise de la un amic să-i păstreze nişte bani, iar 
el îi cheltuise pentru propriile-i nevoi, îi răspunse scurt şi acru: 

— Aruncă-te în Arno! 

Apoi veni o femeie care mărturisi că se lasă târâtă de mî- nie 
şi de limba-i tare ascuţită, fapt pentru care adesea schimba 
vorbe urâte cu soţul ei şi umplea casa de zarvă. Dar când ea 
imploră mila, în loc să audă de la duhovnic un sfat folositor, 
acesta îi spuse doar atât: 

— Pune mâna pe foarfece... 

Altei femei care mărturisise un şir de păcate destul de mari şi 
ameninţa să mai înşire şi altele îi luă vorbă din gură, întrebând- 
O: 

— Câţi ani ai? 

— Şaizeci şi cinci, părinte, acum în august. 

— Cu atât mai bine pentru dumneata. Că dacă dumneata nu 
ştii să te laşi de păcate, în curând, se va Lăsa păcatul de 
dumneata. 

Alteia care se scuză, cu lacrimi în ochi, că îşi trădase o rudă, 
spionând-o, îi închise nepoliticos în nas uşiţa confesionalului, 
exclamând: 

— ladul e mare! 

Şi mai înainte de a încheia, îmi face plăcere să reproduc ce i-a 
zis el unui avocat: 

— Părinte - spunea avocatul - într-un proces oarecare, deşi 
îmi dădeam seama că nu am dreptate, l-am înşelat pe adversar 
şi am reuşit să obţin o sentinţă favorabilă. 

— Fiul meu, apărările avocăţeşti par câteodată partide de 
cărţi jucate între doi cartofori profesionişti. Nu-i cine ştie ce 
păcat! 

Un păcat mai mult sau unul mai puţin, tot ar fi nevoie de mai 
multe scripete ca să tragă sus, în rai, un suflet ca al vostru, 
decât ar trebui ca să fie ridicat clopotul în clopotniţă; vreme 
pierdută de pomană, poţi pleca! 

Nu mai încape îndoială că cei care se spovedeau plecau 
înspăimântați. 

„Oare asta înseamnă să fii un om sfânt? Îşi ziceau aceştia în 
sinea lor. El, marele teolog şi om foarte învăţat în cele sacre?! 
Nu este el cel care trebuie să cunoască slăbiciuni ie, să le 


privească cu milă şi să le vindece? Dar mai degrabă seamănă cu 
un om de arme şi i-ar sta mai bine un coif şi o spadă decât gluga 
pe cap şi mătăniile în mâini. 

Deodată trecură două femei, învăluite în pelerine de mătase 
neagră, sinchisindu-se prea puţin de mulţimea ce stătea 
îngenuncheată şi îngrămădită în jurul confesionalului; şi în timp 
ce una ocupă nişa pentru spovedanie, cealaltă. Intr-o atitudine 
de rugă, i se aşeză la picioare. Mulțimea, 'imţindu-se împinsă, 
nu îndrăzni totuşi să se plângă şi se trase în lături, 
respectuoasă, zicând: 

— Astea trebuie să fie două doamne mari; trec şi strivesc. ™ 

— Părinte - începu cea care se afla dinaintea confesionalului. 

Duhovnicul se arătă vădit emoţionat şi, ducându-şi poala 
sutanei la gură, răspunse printre dinţi: 

— Vorbiţi... 

— Părinte! ... Şi cuvântul rămase fără urmare. 

Duhovnicul, deşi nerăbdător, aşteptă o burată de vreme şi 
repetă în şoaptă: 

— Vorbiţi... 

— Părinte, este adevărat că Dumnezeu iartă orice păcat, 
oricât de mare? 

— Îndoiala este paratul cel mai mare de care aţi putea să vă 
învinovăţiţi? V-aţi cercetat bine conştiinţa? Sunteţi hotă- rita să 
nu ascundeţi nimic din fapte, spuse, lipsuri, gânduri, în siirsit. 
Totul, fără nicio abatere? Amintiţi-vă că sfântul Au- gustin ne 
învaţă că spovedania trebuie să fie o mărturisire deplină a 
slăbiciunilor lăuntrice, cu speranţa de a obţine tămăduirea şi. Cu 
toate că ar părea foarte mult. Uneori nu ajunge atât. Ci se cere 
o inimă pocăită şi umilită; aveţi o astfel de inimă? Dacă este 
aşa. Şi eu vă doresc a.'tasta, atunci vorbiţi... Omul se satură mai 
repede de păcat decât mila cerească de iertat. 

— Amin. Părinte, amin! ... Voi vorbi, având încredere în 
iertare, nu pentru că eu pot să o merit ci pentru că, aşa cum 
spuneţi, bunătatea divină este nesfârşită. Eu sunt fiică, mamă, 
soţie şi cetăţeana vinovată. 

— Prea bine... 

— Ca cetăţeană, am fost puţin folositoare; am dăunat 
multora. Şi dacă am făcut un bine cuiva, îmi dau se<>nia că am 
f» tst îndemnată mai degrabă de orgoliul de a părea generoasă 
decât de milă. Nu am ascuns mâinii mele stângi pomana dată cu 


dreapta; ba chiar mi-a plăcu! Să ştie lumea, tocmai pentru ca 
lumea să vorbească despre ast— 

— Nu este un merit, dar nu-i nici păcat. Voi aţi cumpărat 
faima pâminlească. Insă aceste pomeni nu le veţi găsi trecute în 
cărţile paradisului.  Recepmi mercedem  tuamlţi-ai primit 
multumirea cuvenită. Aceasta este mila fariseului, aceea care, 
în zilele noastre, se obişnuieşte în mare măsură. Astăzi, oamenii 
dau un ban. Cu surle şi trâmbiţe, vestesc cu clopote... 
„Vanitatea vanităţilor! “spune predicatorul. Ţineţi seama deci că 
conturile dumneavoastră au fost lichidate... 

— Nici fiică nu am dat ascultare sfaturilor tatălui meu, nici 
mustrărilor lui: „Eu n-am să trăiesc veşnic”, spunea el; dar şi cu. 
Şi el im fost nenorocoşi; dacă mi-ar fi dat sfaturi mai puţine şi 
pilde mni bune... Domnul să aibă milă de sufletul lui... 

1 În limbii latină în ie: a (n.t.). 

— Şi ca soţie? 

— Soţie! ... Natura mi-a dat un dar funest: fantezie 
înflăcărată, dorinţe tulburătoare, înclinaţie uluitoare de a învăţa 
şi a reţine. Am învăţat tot ceea ce poate să exalte mintea şi să 
înflăcăreze inima, şi toate le-am făcut cu patimă. Hrănită cu 
satisfacţii, sărbătorită şi linguşită întotdeauna cu cele mai 
frumoase cuvinte, înconjurată de lascivităţi şi de obiceiuri cu Je- 
săvârşire străine de cumpătare; dată ca soţie unui om care nu 
mă cunoştea şi pe care nici eu nu-l cunoşteam, ne-am înţeles 
puţin şi ne-am iubit şi mai puţin; el, soldat, iar eu, cultivatoare a 
Muzelor. Intr-o zi, cuprins de plictiseală, soţul meu a plecat; 
trebuia să stea departe trei luni şi a stat trei ani. Eu aveam prea 
multă încredere în mine şi am devenit orgolioasă. Atunci mi-a 
plăcut să-mi imaginez un destin, pe care numai mintea mea îl 
concepea, o pasiune de neînvins, hrănită doar de fantezia mea, 
creând sau, mai bine zis, împrumutând unui om care de fapt nu 
valora nimic perfecţiuni pe care eu e visam datorită imboldurilor 
poeziei... am făurit cu mâinile mele prăpastia în care m-am 
prăvălit... Şi... m-am pierdut. Când m-am trezit, mi-am văzut 
casa acoperită de ruşine, având în faţa mea pe cel mai 
netrebnic om, iar eu şi mai netrebnică decât el, deşi mă 
supusesem lui... Am cules din belşug roadele vinei mele: lacrimi 
amare fără sfârşit, dureri neînchipuite, dispreţ faţă de mine 
însămi şi căinţă târzie dar nemărginită şi profundă, cum cred că 
nici cerul nu a mai văzut alta asemănătoare... 


— Şi de multe ori aţi greşit? Insistă duhovnicul, cu voce 
răguşită şi înceată... 

Oh. Părinte, ajunge., nu încercaţi să aflaţi mai mult, dacă nu 
vreţi să mă vedeţi murind de ruşine la picioarele voastre. 

— Prea bine! D.u spuneţi-mi: cel cu care aţi greşit vă era rudă 
de sânge? Cum se numeşte? 

Oricât de tulburată era Isabella, numele lui Trolio îi stătea pe 
limbă: însă. Neavând putere să deschidă gura şi fiind nevoită să- 
şi tragă răsuflarea, se gândi numai că nu era obligată să lea în 
vileag numele complicelui, ci, dimpotrivă. Insăşi caritatea îi 
impunea să-l treacă sub tăcere; drept care. Când duhovnicul 
repetă: 

— Vinovatul este din întâmplare o rudă? Cum îl cheamă? 
Isabella răspunse cu hotărâre: 

— Eu mă învinuiesc pe mine, nu pe alţii. Acest lucru nu pot să 
vi-l spun; nici domnia voastră nu poate să mi-l ceară şi nici nu 
vă voi spune... 

— Cum e oare cu putinţă? Acest lucru este esenţial. După 
gradul de rudenie, păcatul se schimbă în conţinut şi se 
agravează în mare măsură. Prin dreptul canonic, vedeţi 
dumneavoastră, vărul... vă dau un exemplu, vărul soţului 
dumneavoastră v-ar fi rudă de gradul al doilea şi adulterul ar de; 
eni inuest; un păcat care f. Insultă pe Dumnezeu cu mult mai 
mult decât ar tulbura ordinea vieţii civile... 

— Vai, mie! Ce groază cumplită mă pătrunde până-n măduva 
oaselor... 

— Aşadar, spuneţi-mi: vă este rudă acela? 

— Aţi spus chiar dumneavoastră... Vâr... 

— văr? 

— Şi asta nu-i totul... 

— Nu?... 

— Mamă nefericită... un fiu... 

— Un fiu? Şi cum se numeşte? Şi câţi ani are? 

— Câteva luni... 

— Într-adevăr, nu are ani... nu are ani? 

— Nu, luni; dar ce importanţă are? 

— Mare... 

— Şi cum el nu este fratele fraţilor săi din partea ambilor 
părinţi, l-am îndepărtat din casă, dar nu şi din inima mea. 

— Şi unde l-aţi trimis? Unde se află? 


— Acest lucru e lipsit de însemnătate ca să vi-l spun. Părinte. 
Am făcut ca acvila: i- am pregătit un cuib unde nu-l poate 
ajunge nicio ură omenească. In ceea ce priveşte rrij- loacele de 
trai. Fiul meu legitim nu va avea nicio pagubă deoarece l-am 
asigurat cu bani dăruiţi mie de tatăl meu, care. Murind, mi-a 
lăsat case, moşii întinse şi giuvaeruri de mare preţ... 

Aici, se. Aşa pentru câteva clipe tăcerea; apoi ea, considerând 
că timpul o zoreşte din urmă „adăugă: 

— Acum. Părinte, ţineţi-vă făgăduiala. Eu nu v-am ascuns 
nimic; v-am deschis rana mea; tămăduiţi-mi-o! Rostiţi cu- vintul 
miraculoş care să-mi redea nevinovăția pierdută şi care mă va 
face demnă de a mă încredința iertării; deschid>ţi-mi porţile 
paradisului; dăruiţi-mi voi uitarea, fiindcă vă stă în putere... 

Şi cum călugărul nu răspundea, deznădăjduită, femeia 
continuă: 

— De ce tăceţi, părinte? Oare păcatul meu este aşa de mare 
că Domnul nu va şti să găsească iertarea între comorile 
bunătăţii sale? Mi-ajunge o fărâmă de milă. Un strop de mingii 
ere şi de uitare. Dezlegaţi-mă de păcat, salvaţi-mă din 
disperarea mea. Eu ştiu că unui muribund i se iartă chiar şi 
păcate grele. Ascultaţi-mă, face, i aşa ca şi cum aş fi pe moarte, 
credeţi-mă, sunt în agonie; mai am puţine ceasuri de trăit 1 Şi 
dacă mă aflu atât de aproape de cutremurătoarea plecare, voi 
nu-mi puteţi refuza consolarea speranţei şi a iertării. 

Insă călugărul nu răspundea. 

Isabella începu din nou să implore, să întrebe, să plângă, dar 
în zadar. Confesionalul rămânea mut ca un mormânt. Atunci, 
cuprinsă de nerăbdare, ea întinse mâna către locul ocupat de 
duhovnic, încercând să-l găsească în întuneric: se temea să nui 
se fi făcut rău duhovnicului pe neaşteptate. Cât de mare’ i-a fost 
şi uimirea, şi jalea, şi groază, dându-şi seama că duhovnicul 
dispăruse, îşi poate închipui cel ce citeşte acum aceste rânduri. 

Un fior de gheaţă îi cuprinse inima; şi abia mai putu scoate un 
geamăt, că şi căzu fără suflare în strană unde îngenunchease. 

l-a fost de mare folos că Dona Lucrezia se afla aproape, mai 
ales că aceasta, prea puţin cufundată în propriile-i gânduri, era 
cu multă luare-aminte la cele ce se petreceau în jurul său. Ea 
alergă pe dată şi, folosind cu grijă şi pricepere toate mi jloacele 
d? A o aduce pe stăpâna în simţiri, în scurtă vreme, aceasta 
reveni la viaţă. Tremurând toată la gândul primejdiei de a se 


dezlănţui un scanda] în biserică şi de a se da în vileag, iar pe de 
altă parte, cuprinsă de spaimă fiindcă afară se lumina de ziuă, 
Isabella se sprijini de braţul Donei Lucrezia şi. Cu toate că se 
clătina, porni cu paşi repezi atât cât o ţineau puterile. leşind la 
aer, ridică ochii spre cer şi văzu cum stelele dispăreau una câte 
una, nu ca torţele stinse de suflarea vântului. Ci ca luminările 
care se bucură că se cufundă înlăur. Trul unui foc şi mai mare... 
Dinspre răsărit, un văl străveziu de aburi aurii încingea de jur 
împrejur frumoasa Florenţa, asemenea unei Madone a pictorilor 
săi nemuritori. Natura, cu toate podoabele sale. Ca un cântăreţ 
din citeră, revărsa un torent de cântece de pe strunele lirei sale, 
închina un imn dimineţii. Nu era lucru şi nici fiinţă care să nu 
salute, fie cu bucuria din priviri, fie cu miresme sau cu un cântec 
trimis spre cer, pe „părintele luminiil*. Şi un murmur nedesluşit 
se auzea până în depărtări, ca un freamăt al bătrânului pământ, 
care se bucura de căldura binefăcătoare, simțind cum i se 
dezmorţesc mădularele. 

Te salut, o, soare, pentru că nimic nu est» * fără viaţă în 
prezenţa ta, orice lucru şi orice fiinţă palpită şi reînvie; chiar din 
mormintele unde dorm scumpii mei morţi, tu faci să răsară flori, 
podoabă în pletele tinerilor care se iubesc, podoabă a femeilor 
îndrăgostite... 

Isabella îşi ridică privirea spre cer şi cu un zâmbet îndurerat 
pe faţa-i palidă se întoarse într-acolo de unde răsărea soarele, 
zicând: 

— Ce frumoasă este viaţa! Dar ca să te bucuri de ea, trebuie 
să ai tinereţea anilor şi tinereţea inimii, nevinovăție şi 
entuziasm; trebuie să fii aşa fel, încât să te poţi compara cu 
parfumul florilor, cu cântecul păsărilor, cu minunatele culori 
pictate pe aripile fluturilor, cu revărsarea strălucitoare a zorilor. 
O, viaţă! De vreme ce nu mă mai pot bucura de tine aşa cum 
am fost, nu vreau să mai trăiesc aşa cum sunt: cine a încetat să 
domnească, să arunce coroana; mantia regală rămasă pe umerii 
celui care nu mai are regatul înseamnă povară şi josnicie. 
Moartea se apropie de mine şi poate că o doresc, aşa cum 
călătorul doreşte umbra copacului atunci când străbate ţinuturi 
fierbinţi, sub arşiţa soarelui. Mă apropii de moarte cu aceeaşi 
dorinţă ca şi tatăl obosit care zăreşte clopotniţa satului său în 
lumina neclară a asfinţitului. Pot să spun mor- mintului: „Tu eşti 
soţul meu “. 


Oare mă aşteaptă pacea, dincolo de pragul vieţii? Da, mă 
aşteaptă pacea pentru că am iubit, am sperat şi am suferit atât 
de mult... 

Cei care se spovedeau, rămaşi în jurul confesionalului, 
aşteptară mult şi bine ca să se întoarcă părintele Marcello: şi 
văzând că aşteptarea le e zadarnică, unii se duseră în altar 
pentru a întreba de el; îl căutară în chilie, în bibliotecă, dar nu-l 
găsiră. Trezindu-li-se unele bănuieli, începură să întrebe în afara 
mânăstirii. Şi astfel aflară că unul îl văzuse pe strada Diluvio, cu 
gluga trasă pe ochi, mergând ca un om apăsat de o mare grijă; 
altuia i se păruse că l-a văzut trecând pe Borgo a Pinti, şi păşea 
cu atâta grabă, încât adesea se împiedica ia poalele sutanei, 
amenințând să cadă. Nimeni nu ştia încotro s-a dus şi nici nu 
putea să-şi închipuie. Mirarea creştea, a- mestecată şi cu 
oarecare spaimă. Starețul trimise câţiva călugări zeloşi să 
culeagă ştiri; aceştia plecară şi se străduiră să afle cât mai cu 
fereală, dar niciunul nu fu în stare să aducă vreo veste. 

Intre timp, ziua s-a scurs, cu cercetări, groază, dutere; trecură 
şi câteva ceasuri din noapte şi călugării stăteau adunaţi în 
refectoriu, unii rugându-se, alţii vorbind între ei. Cei mai 
îndrăzneţi cereau să se urce în amvon şi să vestească poporului 
dispariţia şi poate martiriul lui padre Marcello. Cel 6fioşi se 
încurajau, zicând că trebuie să aştepte, să cerceteze mai bine, 
să nu se grăbească. Câte capete, atâtea păreri, cum se întâmplă 
când se adună o ceată de oameni nesiguri, ca să hotărască 
asupra unor lucruri îndoielnice. Deodată se auzi sunetul firav al 
clopoţelului de la poarta din stradă. Toţi ca unul alergară într- 
acolo. 

Cine ar putea să zugrăvească în cuvinte lacrimile, strigătele 
de bucurie, primirea drăgăstoasă, sărutările, îmbrăţişările şi alte 
numeroase semne de dragoste arătate de călugării noştri când 
văzură pe părintele Marcello! El le răspunse tuturor. Şi îmbrăţişă 
pe toţi şi-i sărută. Pe obraji îi curgeau lacrimi de duioşie, dar pe 
chipul lui răvăşit sta întipărită o surdă mânie care inspiră şi milă, 
şi teamă. 

Vorbind scurt, el le spuse că a trecut printr-o foarte mare 
primejdie; că a rămas în viaţă numai printr-o minune; că 
datorează viaţa milei lui Dumnezeu şi, de bună seamă, şi 
rugăciunilor fraţilor săi; că le mulţumeşte din toată inima şi că îi 
roagă să meargă împreună în biserică pentru a mulţumi 


Domnului, care l-a ajutat în acea împrejurare crâncenă. 

Se duseră în biserică şi mulţumiră Domnului, apoi padre 
Marcello se retrase cu stareţul pentru a-i vorbi despre cele 
întâmplate şi despre ce-ar fi putut să iasă de aici. Pentru a evita 
scandalul, socotiră că e mai bine să lase să treacă timpul şi să 
se ţină deoparte pentru a nu aduce vreo vătămare părintelui 
Marcello şi Ordinului. 

Titta a fost acela care l-a adus, nevătămat, pe călugăr la 
mânăstire, în miez de noapte, aşa cum îi făgăduise. 

CAPITOLUL, IX 

MOARTEA 

Să fie seara asta Sfirşuul dizgrafiei mele; 

Mijlocul cel mai prudent şi mai înţelept Pentru a sfirți 
viața-mi. 

Leonor, vai, mie, Leonor, 

Frumoasă pe cât de uşuratică) 

La fel de nefericită pe cft de frumoasă; Tu eşti ruina 
fatală a onoarei mele! 

Leonor, din nou durerii dată Şi simţămtntului plecată. 

De care moartea ti-ar râde! 

Și În mâinile vieții, 

Tu trebuie să mori. ,„ 

Calderon de! U Barca”? 

Un servitor sosi gâfâind, anunțând pe Isabella că excelenta sa 
domnul duce a ajuns în capul străzii cu escorta sa de nobili; 
după câteva clipe sosi un altul, dând de veste că ducele a intrat 
în curte, că se coboară şi că acum pune piciorul pe trepte. 

Când auzi această, ducesa se ridică în picioare şi, înconjurată 
de gentilomii casei, de domnişoarele de onoare şi de femei, 
avându-l alături pe Troilo, îşi pregăti o frunte senină şi îşi puse 
pe buze un surâs. Domnul ştie cu cât de mare trudă, şi porni în 
întâmpinarea soţului său, nici prea repede, nici prea încet, cu o 
graţie plăcută şi demnă 

Se întâlniră în capul scărilor; îşi aruncară braţele unul în jurul 
gâtului celuilalt; se sărutară de mai multe ori şi păreau adine 


58 Se cade-aid să-nvingl orice a minare, 
Spuse Maestrul: căci stînd pe puf 
Şi sub acoperămiînt, n-ajungi la gloria Cea fără de care, cine mistuie 
viaţa sa 
O asemenea urmă lasă după sine. 
Ca fumu-n vînt sau, ca spuma in apâ 
Dante, /nfernul, Cintul XXIV (n. a.) (trad. G. Coşbuc). 


tulburaţi şi într-adevăr şi erau; dar ce simţăminte! E pricinuia 
această tulburare? Asta numai cerul putea să ştie. Celor din jur li 
se părea că emoția lor provenea din îndelunga dorinţă a 
revederii, dorinţă care acum era îndeplinită; sau poate din 
plăcerea de a se vedea din nou împreună, ei, membrii unei 
familii atât de dureros despărțită până atunci; în fine, poate 
datorită acelor bucurii domestice, pe care oamenii pun prea 
puţin preţ când le au şi le dtplâng cu regrete amare când le 
pierd şi care doar celor norocoşi le este dat să le 
redobândească. 

Desprinzându-se din îmbrăţişările soţiei, ducele, ca unul ce 
era din belşug înzestrat cu purtări alese, strânse mâna lui Troilo, 
îl sărută şi-l îmbrăţişă şi nu-i uită nici pe ceilalţi din casă. Pe care 
îi mângâie, îi chemă pe nume, îi întrebă cu deosebită luare- 
aminte despre familiile lor, arătând în felul acesta că îşi amintea 
bine de toţi şi de toate. 

Ajungând în camerele de taină, ducele, ducesa şi Troilo, 
Paolo Giordano începu a spune: 

— Mi-ar părea bine, Isabella, să-i dăm de veste îndată 
preastrălucitului vostru frate, rugându-l să fie gentil şi să trimită 
acasă pe iubitul nostru fiu Virginio; sunt tare nerăbdător să-l 
văd. Ştiu bine că el creşte curajos şi că este foarte priceput în 
orice fel de exerciţii cerute unui mare principe ţi că, fiind născut 
din sângele meu şi al vostru, oare a onorat lumea cu atâţia 
oameni iluştri în arme şi în ştiinţă, nu putea fi mai prejos... Dar 
ce bucurie mărturisită în mesaje sau în scrisori poate să se 
compare cu aceea a inimii părinteşti când îşi vede sau când 
aude glasul fiului iubit?! ... 

— Giordano, am şi făcut pregătirile trebuincioase. O mamă 
cunoaşte dorinţele tatălui mai înainte ca acestea să pornească 
din inimă către buze. 

— Preaiubita mea... ce aş mai putea să spun? O, ce mân- 
gâietor este aerul din casă, pe care o simt cu adevărat a mea! 
Cât de suave sunt aceste simţăminte pentru suflet şi cum par ca 
o adiere de primăvară, alungind orice nor de tristeţe, de grijă 
apăsătoare, de ură... Da, da, aerul timpillor largi, aerul de pe 
crestele munţilor. Nu pot să spun că acel aer de mare care-mi 
pişcă faţa în ziua bătăliei de la Lepanto nu mi-a purtat noroc şi 
că freamătul bătăliei şi strălucirea soarelui râs» irintă cu glorie 
pe armele creştine nu mi-au fost plăcute; şi, mai presus de 


toate, acel strigăt de biruinţă, plin de mândrie... Dar tu, aer al 
casei mele, aer al cuibului meu. Pe tine nu te-am găsit nicăieri... 

— De fapt, gloria nu se dobândeşte stând In puf, după cum 
spune Poetul”, şi voi aţi adăugat un monument strălucit de 
laude la onoarea vestită a casei voastre - spuse Isabella. 
Desigur, fapta îndrăzneață sporeşte şi mai mult faima aceasta; 
numai vulturilor le este îngăduit să înceapă zborul de pe culmile 
Alpilor... 

— Poveşti! După părerpa mea, poetul vostru ar fi putut să 
asemene gloria mai degrabă cu fumul în vânt sau cu spumă 
apei2. Pace, tihnă, acesta este suspinul necurmat al omului 1 

Cu cât lucrurile şi acţiunile noastre le făurim cu mai multS 
vigoare, cu cât pasiunile noastre sunt mai mistuitoare, cu atât 
timpul ne apasă tot mai mult cu aripile lui şi distruge cu tot mai 
multă grabă oameni, lucruri, faimă şi inimi... Această putere a 
timpului este asemenea vântului care loveşte cel* mai semeţe 
piscuri, şi asemenea furtunii care de/iădăeinează stejarul de pe 
coasta muntelui, dar nu atinge vioreaua dia. Vale... Sunt 
bătrân... 

— Ce tot spuneţi?! Oare credeţi că pasiunile cele mai capabile 
de a tulbura inima omenească sunt numai acelea ce s 
«dezlănţuie pe câmpul de bătălie sau în luptele politice? Adesea, 
în încăperile aurite şi sub perdelele de damasc se aprind 
asemenea flăcări, că duc la o suferinţă cu nimic mai prejos 
decât cea a iadului. 

— Aşa ceva se întâmplă altora, dar priveşte aici: faţa mea e 
brăzdată de zbârcituri, în vreme ce, vouă, timpul abia a 
îndrăznit să vă atingă cu puful penelor sale coada ochiului. 

— Dar, oare, numai faţa îmbătrâneşte? Nu ştiţi că uneori omul 
îşi supravieţuieşte lui însuşi? Nu ştiţi că adesea inima rămâne în 
piept ca un mort în coşciug? Vai, Giordano, vă jur că durerile pe 
care voi le-aţi îndurat stând departe de pereţii casei nu au fost 
ci tuşi de puţin mai mari decât acelea pe car + le-am îndurat 
eu, rămânând aici, în casă, părăsită şi singură. Eu văd pe chipul 
meu palid semnele ruinei sufleteşti. Nu mă contraziceţi şi 
încetaţi de a tăgădui, clătinând din cap; eu am un prieten aspru, 
care nici cu ameninţări, nici cu rugi fierbinţi şi nici din milă nu 


59 Calderon de la Barca (1600—16D1) — dramaturg clasic spaniol. In ale cărui comedii s-au oglindit cu 
realism obiceiurile timpului şi principiile moralei populare Totuşi, concepţiile retrograde despre viaţă apar în 
toate lucrările sale, datorită influenţei ideologiei feudale din perioada contrareformei (n.t.). 


vrea să înceteze de a spune adevărul; el este un martor care, 
prefăcut în mii de ţăndări, repetă adevărul cu o mie de limbi, 
mai neplăcut ca oricând; prieten care ar trebui izgonit de la 
curte, pentru că nu se iasă înduplecat prin linguşiri, şi totuşi este 
un instrument de care nu ne putem lipsi. El se numeşte, aşa 
cum aţi ghicit, Oglinda... 

— Intr-adevăr, nu-mi dădeam seama, şi chiar îmi storceam 
mintea să aflu cine să fi fost acest Anassarco“ de la curte... 

— Preaslăvitul Messer Virginio! Veşti un paj, ridicând draperia 
de la uşă şi îndată intră un tinăr, trecut de pragul adolescenţei, 
cu o înfăţişare mândră, cu chipul grav şi îmbrăcat în haine de 
culoare închisă. 

Aţi văzut cumva vreodată acel animal feroce care se cheamă 
tigru, cum se aruncă turbat din ascunziş asupra prăzii 
aşteptate? Eu n-am văzut, dar închipuiţi-vă că în salturi tot aşa 
de mari s-a repezit Paolo Giordano către fiul său, Vir- ginio; cu 
atât mai mult, cu cât în acele timpuri pasiunile nu se manifestau 
cu gingăşie, cu seninătate, ci adesea erau nestăvilite şi sălbatice 
şi întotdeauna foarte puternice, şi răscoleau sentimentele aşa 
cum simunul răvăşeşte nisipurile deşertului. 

Paolo Giordano îşi strânse cu ardoare fiul la piept, îi sărută 
părul, faţa şi-l ţinu multă vreme îmbrăţişat, încât aproape că îl- 
sufoca, întocmai ca şarpele boa când îşi încolăceşte vrăjmaşul. 
Gelos, îi ura pe acei care luau parte la bucuria lui; îl luă pe băiat 
deoparte, îl privi ţintă în ochi, şi-apoi, izbucnind în plâns, vorbi 
printre sughiţuri: 

— O, fiul meu! O, sângele meu adevărat! Speranţa şi mândria 
nobilei case Orsini! 

Toţi priveau miraţi şi Virginio, în loc să răspundă la asemenea 
dezlănţuiri  năvalnice de afecţiune, stătea mai degrabă 
Inspăimântat şi o privea pe mama sa, doritor de îmbrăţişări mai 
blânde; dar tatăl se străduia să reţină toată atenţia fiului şi îşi 
dădea silinţa să interpună persoana să între mamă şi privirea 
fiului. 

În cele din urmă, Virginio reuşi să se desprindă şi zbură la 
sânul mamei, care îl aştepta şi ea cu braţele deschise, şi se 
îmbrăţişară îndelung şi cu nespusă duioşie. 


60 Anassarco — filosof din Abdera. care a fost pisat într-o piuă din ordinul lui Nicocreonte. tiranul Ciprului. In 
timp ce călăii H pisau, el, pentru câ mai avea încă suflare, spunea : .Pisaţi scoarţa lul Anassarco, dar nu aveţi 
nid o putere asupra sufletului său* (n.a.). 


Nimic pe acest pământ nu poate fi asemuit cu îmbrăţişarea 
dintre o mamă iubitoare şi fiul îndrăgit, şi poate că nici în ceruri 
îmbrăţişările îngerilor în faţa tronului divin nu le întrec în duioşie 
pe cele materne. 

Paolo Giordano privi cu ochi plini de întristare cele două fiinţe; 
apoi pieptul i se înălţă într-un suspin, pe jumătaite de înţelegere, 
pe jumătate de ură faţă de cea care-i pricinuia durerea. Ochii i 
se tulburară de sânge şi de fiere şi îi întoarse ameninţători către 
Troilo, care, distrus, îşi ţinea privirile în pământ. Fără îndoială că 
dacă Isabella şi Troilo nu ar fi fost aşa de preocupaţi în clipa 
aceea, cea dintâi de avântul nestăvilit al fiului, iar cel de-al 
doilea de mustrările de conştiinţă, ar fi citit propria lor osândă în 
privirile înspăimântătoare ale lui Paolo Giordano, priviri ce 
prevesteau iadul. 

Şi ca şi cum ar fi îndurat anevoie împreunarea a două suflete, 
hărăzite să se despartă curând, sau mai degrabă gelos pe 
această dragoste pe care o voia în întregime a lui, Il strigă pe 
Virginio, cu glas oarecum mâhnit, şi-i spuse: 

— Ca să te cercetez cât eşti de pregătit la învăţătură rra mă 
pricep, pentru că eu mă pricep prea puţin la asemenea poveşti; 
dar spune-mi! Cum ştii să dresezi un cai? Cum mânuieşti 
armele? Ţi-e teamă de sabie? 

— Puneţi-mă la încercare... 

— Din toată inima. 

Paolo Giordano porunci unui om de-al casei să aducă armele 
necesare pentru scrimă, arme pe care nu le lăsa niciodată la 
urmă, ca unul ce se simţea foarte iscusit în acest meşteşug. 
Începură un asalt din cale afară de vijelios, în care. Dacă Paolo 
Giordano dovedi, cum era şi firesc, o forţă mai mare decât a 
fiului său, acesta, la rându-i, dovedi o sprinteneală egală cu 
aceea a tatălui şi, pentru anii lui. Într-adevăr minunată. 

— Troilo! Exclamă entuziasmat Paolo Giordano. Pe Dumnezeul 
meu, este una din cele mai bune spade pe căire le-am întâlnit 
până azi. Faceţi-mi plăcerea, Troilo, şi încercaţi şi voi; pe 
vremuri, şi pe tine, Troilo, căpitanii noştri te considerau o spadă 
Îndrăzneaţă. 

— Pe vremuri! ... Acum însă mă simt vlăguit. Cu mult mai bine 
ar fi fost să mă fi dus şi eu să caut faima sau o moarte 
onorabilă... 

— Dar ce, Troilo, păzind casa mea, te-ai ales cumva cu vreo 


ruşine? 

— Nu... dar mi se pare că ar fi fost mai de dorit să mă găsesc 
la Curzolari... 

— Troilo, aş vrea să ştiţi că în orice parte şi în ori ie slujbă, 
unde un om se poartă ca un cavaler leal, el poate să do- 
bândească onoarea... Şi acum, hai, faceţi-mi această favoare şi 
încercaţi! 

Şi Troilo se supuse; dar braţul îi tremura şi abia putea să ţină 
spadă. Stătea mereu în apărare şi, în scurt timp, apatic, 
renunță.. 

— Nu mai sunt cel de odinioară; o bună parte din mine a 
murit. Dacă cerul îmi va îngădui să mai trăiesc, m-am hotărât să 
merg să mă călesc din nou în rândurile Cavalerilor de Malta. 

— Veţi face o faptă meritorie, Troilo; e bine să plecaţi acum. 
Deoarece preaînaltul Pontif a împărţit cele mai largi indulgenţe 
celor care merg să lupte împotriva necredincioşilor. Voi vă 
simţiţi obosit de prea mult huzur, iar eu de trudă; şi amândoi 
căutăm noi moduri de viaţă. Aşa e omul; nu ne resemnăm 
niciodată cu soarta prezentă; facem întocmai ca bolnavii care se 
răsucesc de pe o parte pe alta, silindu-se să-şi uşureze 
suferinţa. Eu nu ştiu dară mormântul ne dărui faima, dar sini 
încredinţat că numai mormântul va fi În stare să ne dăruiască 
odihna. Dar oare de ce vorbesc eu despre mormânt? Şi de ce toi 
doi aveţi o înfăţişare aşa de tristă? Este o zi de mare bucurie, 
una din zilele care şterge necazul de pe frunte şi din inimă. 
Bucuraţi-vă! Eu mă simt omul cel mai vesel din lume. Casa mea 
trebuie să răsune de strigăte sărbătoreşti... Bucuraţi-vă | Vă 
implor, veseliţi-vă! Vă poruncesc... 

— Credeţi că bucuriei îi poţi porunci, aşa cum porunceşti unor 
infanterişti? Îngăimă Isabella. 

— Şi ce ar împiedica-o să vină în mod spontan? 

— Inima noastră îmbracă uşor haina mâhnirii, insă nu poate s- 
o lepade dintr-o dată, aşa cum facem noi, femeile, cu un văl 
sa>u cu o cingătoare... Şi-apoi, sunt bucurii gingaşe şi tainice 
care, pe faţă. Se evaporă, dar sunt păstrate în adâncul inimii, 
precum focul Vestei... 

— Pe Dumnezeu! Mie îmi place bucuria sinceră şi plină de 
viaţă; eu iubesc veselia zgomotoasă care izbucneşte “şa, ca 
flăcările, care se desfată în ospeţe şi petreceri, doresc flori şi 
cântece. Bine venită fie veselia, care se împodobeşte cu primele 


raze ale soarelui dimineţii, care se înviorează cu rouă, care 
aleargă prin livezi şi prin păduri şi care fuge după animale 
sălbatice. Şi acum, haidem! La ţară, în câmpie... Inlăun- trul 
acestor închisori care se cheamă oraşe nu putem respira în voie; 
o greutate ne apasă pieptul şi oboseşte inima. Şi astfel vom 
vedea dacă n. Ihnirea vă va însoţi şi-acolo. Vreau să vă văd pe 
toţi veseli; am să vă mulţumesc pe toţi, sau eu nu mai sunt 
Paolo Giordano Orsini, duce de Bracciano. Ascultaţi. Isabella: am 
hotărât să merg să-l întâlnesc pe strălucitul vostru frate. Îl voi 
lua cu mine pe Virginio şi, după ce mi se va face cuvenita 
onoare de a fi primit, îmi voi lua rămas bun îndată şi vom pleca 
repede din oraş, îndreptându-ne către frumosul nostru Cerreto. 
Acolo este umbră, sunt animale, privelişti; acolo curg ape 
limpezi şi învolburate; acolo ochiul se desfată, privind o bună 
parte din paradisul pământesc, pe care lumea îl salută cu 
numele de Toscana. Nimeni nu poate spera să guste mai din plin 
bucuriile familiale ca în liniştea câmpiilor sau la umbra pădurilor; 
şi noi ne rom simţi atât de fericiţi acolo | Nu vă place. Isabella? 
Cu siguranţă că bucuria inimii e prea mare oa să refuzaţi- Soţ al 
unei poete, îmi deschid inima spiritului poeziei... 

— Mie îmi place ceea ce vă place vouă, domnul meu; totuşi să 
ţineţi seama că este foarte caid şi că aţi avea mai puţine 
neplăceri, călătorind noaptea... 

— Da, într-adevăr. Ce respirăm noi aici! ... Nu simţiţi că parcă 
plouă cu foc? Nu mai înţeleg soarele din Florenţa. În timpul iernii 
alunecă din nor în nor ca un falit, care, furişându-se prin 
mulţime, se străduie să scape din puterea zeului negoţului; apoi, 
vara, ni se înfige ca un cui... Eh, dar la urma urmei, e cu putinţă 
ca soarele să supere pe un soldat? Ce zici, Troilo? 

— Cu voia dumneavoastră, eu aş fi de părerea ducesei. 

— Atunci, prea bine: dacă te necăjeşte soarele, tu vei merge 
în trăsură cu dânsa, iar noi vom merge călare... 

— Voi veni şi eu călare - spuse Troilo, cu voce iritată. 

Paolo Giordano răspunse surâzind: 

— Nu ţi-am spus asta ca să te ofensez, Troilo. Credeam că 
vrei să fii mai departe paznicul bun şi credincios, aşa cum ai fost 
până acum... 

Fără a mai adăuga vreun cuvânt, îl] luă de mină pe Virginio şi, 
asijurindu-i că se va întoarce repede, întovărăşit de un cortegiu 
de gentilomi, plecă să-l întâlnească pe cumnatul său. 


După plecarea lui, Troilo şi Isabella, cum e lesne de închipuit, 
începură să cântărească vorbele rostite de Paolo Giordano şi să 
supună unui examen minuţios gesturile, privirile şi orice 
amănunt, ce scăpa unui ochi mai puţin pătrunzător decât al lor. 
Şi într-atât erau de cufundaţi în cercetările lor, Încât, dacă oraşul 
ar fi fost zgâlţâit de un cutremur în acel moment, ei nici n-ar fi 
băgat de seamă, aşa cum s-a dus vestea şi citim în Istorii că s-a 
întâmplat cu romanii şi cartaginezii în bătălia de la Trasimeno. 
Dar. Lucru de mirare: amin- doi ajunseră la concluzii cu 
desăvârşire diferite, şi în timp ce Troilo se scutură de frică, 
Isabella pierdea orice speranţă. Căci fără a folosi limbajul 
buzelor, ci infinite alte graiuri pe care chipul omenesc este în 
stare să le exprime, ei îşi dădură în vileag gândurile, precum şi 
hotărârea la care ajunsese fiecare; şi cum băgară de seamă că 
părerile lor nu se potrivesc, Troilo fu cuprins de dorinţa turbată 
de a afla ce gin- deşte Isabella. Insă a-i concedia pe cei prezenţi 
acolo nu era cu putinţă şi nici prudent din partea lor să 
vorbească în secret, dar mai ales era periculos să-l lase pe Troilo 
să facă mereu semne şi să clipească din ochi pentru a-i da de 
înţeles că vrea să-i vorbească. De aceea dânsa, ca să nu 
trezească bănuieli, se hotări să se apropie de o masă pe care se 
afla 

Cantonierul lui Petrarca, unde căută un sonet, îl citi cu 
atenţie. Apoi, subliniind uşor cu unghia versurile ce trebuiau 'sâ 
atragă luarea-aminte lui Troilo, lăsă volumul deschis, făcia- du-i 
semn din ochi acestuia să vină şi să citească. Profitând apoi de 
nu ştiu ce cuvânt rostit de unul din invitaţi, se amestecă în 
vorbă lor, ceea ce nu-i fu de loc greu, întrucât era foarte iscusită 
şi spirituală. 

Când socoti momentul prielnic, Troilo se apropie de măsuţă şi 
citi pasajul: 

Ci-n starea noastră. - N moarte şi-n durere din trai senin 
ajunse sub zăvoare un singur gând ne-aduce mângâiere | 

Cel ce ne-a prins spăşeşte răzbunare căci pân'la moarte într-a 
doamnei vrere va sta şi el în lanțuri, mai amare.” 

Troilo ridică din umeri, zicându-şi: „Ea se socoteşte de pe 
acum pierdută; dar oare nu se vede limpede că Paolo Giordano 
este omul cel mai vesel din lume? Ei i-ar fi pe plao şi tare s-ar 
bucura ca tu să pleci departe, Troilo. Dar ne cunoaştem de mult 
şi niciodată n-am dorit mai grozav ca acuma să rămân aici şi să 


văd -sfârşitul. Socotesc că este drept şi chiar îmi convine să las 
locul liber, şi dacă vor să li-l cedez cu o mină. Eu i-l cedez cu 
amândouă. Dar trebuie să capitulez în mod onorabil, să cădem 
la învoială, dar cu foloase, înţeleg să ies de aici cu toate 
onorurile militare, cu arme şi bagaje, nu să fiu izgonit ca un 
bătrân slujitor de familie, fără recomandare.” 

Trecu o bună bucată de vreme până la întoarcerea lui Paolo 
Giordano, care se ivi însoţit de toţi gentilomii, dar fără Virginio. 
Când Isabella Îl văzu singur, i se stinse şi ultima licărire de 
speranţă: o renunțare la care omul cu mare greutate se 
învoieşte. În clipa aceea i se păru cu adevărat că aude cum i se 
citeşte în faţă sentinţa de moarte. Şi dacă moartea este un lucru 
teribil pentru toţi. Cu attt mal mult este pentru cei care, din 
slăbiciune fizică, nu sunt pregătiţi să o îndure. Un fior i se 
strecură până în măduva oaselor, obrajii şi fruntea i se făcură 
albe, buzele i se strânseră, tre- murind. Fără îndoială, nu se 
poate tăgădui că mintea ei n-o avertizase, fiindcă nu era de 
crezut că, în prezenţa fiului, să se folosească violenţa împotriva 
mamei. Ea se îndreptă spre (Paolo Giordano şi, cu o expresie ce 
nu se poate zugrăvi, îl întrebă: 

— Unde este Virginio, copilul nostru? 

— Fratele vostru a vrut să rămână acolo cu orice preţ. A spus 
că băiatul e înclinat să o ia razna şi pe urmă trebuie să te dai 
peste cap ca să-l pui pe drumul cel bun. Intr-adevăr, mi se pare 
greu de îndurat că nu mă pot bucura de fiul meu după atâţia ani 
petrecuţi departe de el; dar voi ştiţi că trebuie să ţin seama de 
preaînaltul vostru frate... Totuşi mi-a făgăduit să-l trimită pentru 
o zi la ţară, întovărăşit de preceptorul lui... 

— La ţară? Unde la ţară? ... 

— La Cerreto. 

— Şi când? 

— Curând... 

— La ţară îl va trimite cu siguranţă, dar nu la Cerreto... Poate 
mâine... 

— Nu mi-a spus că mâine. 

— Nu? Dar inima mea îl doreşte... Vai, mie! De ce nu i-am dat 
sărutul de adio? 

— Vă temeţi că nu veţi avea timp să-l sărutaţi? 

— Credeţi că voi avea timpul să-l sărut? Intrebă Isabella, 
scormonindu-l cu privirea până în cel mai tainic colţişor al inimii, 


dar Paolo Giordano, uitându-se pieziş şi silindu-se să scape de 
aceste cercetări şi proteste, zise: 

— Sunt pe deplin încredinţat. Şi în cazul că ar uita, vom 
trimite noi după el. Şi-acum, să plecăm; de ce să mai zăbovim? 
La Cerreto... la pace... la linişte... la odihnă, după atâta 
oboseală... la somnul cel dulce... 

— Stvitum est somno delectări, mortern horrere: cum som- 
nus assâduus sit morțiş mutați 

— Ce murmuraţi, Isabella? 

— Mi-a venit în minte o frază a lui Seneca din cartea ce 
tratează despre somn, fratele morţii. 

— Cum s-ar aplica acest citat în cazul nostru? 

— În niciun fel. 

Şi două lacrimi, numai două, îi izvorâră din ochi, dar nu se 
prelinseră pe obraji, cum se întâmplă de obicei, ci ele ţâş- niră 
precum iese săgeata din arcul durerii. 

— Pe cai 

Şi servitorii, îndemnați de grabă lui Titta, pe care de acum 
Înainte îşi dădură seama că aveau să-l asculte întocmai ca p# 
duce, pregătiră cu o nemaipomenită iuţeală caii, trăsura şi un 
car cu provizii. 

Don Inigo, majordomul, întrebă laconic, ca de obicei, dacă 
trebuie să încarce multă argintărie şi albituri, dar Titta îi 
răspunse: 

— A, nu, majordomule, pentru că la Cerreto socot că vom sta 
puţin. 

Şi plecară. Soarele îşi arunca razele sale fierbinţi, vântu- rile 
tăceau, nu se simţea nicio adiere şi vâlvătaia înfocată a tiranului 
cerului apăsa asupra oamenilor şi animalelor. Fruit- zele 
arborilor stăteau nemişcate: nicio suflare, niciun suspin, al 
vântului nu îndrăznea să le clintească; apele nu-şi mai făceau 
auzit murmurul lor dintotdeauna. În atâta linişte şi într-o 
singurătate aşa de deplină numai greierii, aproape beţi d» 
căldură, se oboseau cu ţârâitul lor supărător, care se sfârşeşte 

O dată cu viaţa lor, iar câţiva guşteri, tra verşi nd drumul mai 
repede decât săgeata, treceau din tufiş în tufiş, căutând 
răcoarea. 

Şi pentru ca chinul acestui drum să fie şi mai mare, praful 
stârnit de copitele cailor se aşterne pe pălăriile şi pe hainele 
cavalerilor. Caii, pierzându-şi iuţeala obişnuita. Inaintează 


anevoie, cu urechile pleoştite, cu grumazul şi coapsele şiroind 
de sudoare. Paolo Giordano, aprins la faţă şi chinuit şi el de acea 
arşiţă neîndurătoare, îşi ascunde totuşi neplăcerea şi spune cu o 
voce, pe care se străduie s-o facă să pară dt mai voioasă: 

— Această baie de soare împrospătează sângele; omul născut 
pe pământ italian trebuie să-şi învioreze neîncetat pieptul cu 
razele acestei planete a zilei; căldura este stăpâna vieţii, chiar 
viaţa însăşi; de aceea ne naştem calzi şi murim reci. 

Şi mai înşira multe asemenea poveşti la care puţini plecau 
urechea şi nimeni nu răspundea. A 

Între timp ajunseră cu mare greutate la ţărmul lui Arnou În 
zilele precedente căzuse o aversă neaşteptată de ploaie, care. 
Pe lângă faptul că sporise intensitatea căldurii, incu ai fi zis că 
plouase cu foc, mal umflase şi apele fluviului, care se 
rostogoleau Involburate la vale. 

Strigară  barcagiul, care veni în fugă, văzând o ceată 
neaşteptată de nobili; omul le propuse să-i treacă în două 
transporturi, deoarece apele fiind umflate şi barcă prea 
încărcată, aceasta s-ar fi afundat prea mult, putându-se 
întâmplă o ne-* norocire. Dar toţi se arătară nerăbdători să 
treacă fluviul şi ducele şi mai mult. De aceea, călăreţii cohoriră 
de pe armăsarii lor, ier femeile din trăsură, şi intrară cu toţii în 
barcă plină ochi cu animale şi provizii, fără a se gândi câtuşi de 
puţin la spusele barcagiului, care nu înceta să-i povăţuiască de 
bine. Paolo Giordano şi Isabella stăteau la prova bărcii, parte 
care trebuia să atingă prima ţărmul, şi nu scoteau o vorbă. 
Paolo Giordano privea ţintă apele care alergau, alergau in- tr- 
una, parcă mânate de o forţă misterioasă, şi clocotul lop Iscat 
din adine părea o tânguire pentru goana vremelnică hărăzită lor 
de soartă. Deodată, ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi, spuse: 

— Aceste ape ce trec cu atâta furie prin faţa ochilor mei ee 
vor linişti, de bună seamă, când vor ajunge la mare; dar 
sufletele oamenilor, care nu sunt mai puţin vremelnice oa 
aceste ape, unde vor ajunge oare? 

— Acolo unde va vrea mila lui Dumnezeu. - Răspunse 
Isabella. 

— Milă! Spuneţi mai bine că acolo unde le va duce faptele şi 
meritele dobândite în această alergare a noastră către moarte, 
care se cheamă viaţă... 

— Dragul meu Giordano, nicio făptură omenească nu crede să 


se salveze datorită meritelor sale. Ce suntem noi, dacă Domnul 
nu ne vine în ajutor? 

— Aveţi aşa de mare încredere în mila lui Dumnezeu? 

— Deplină. 

— Dar dacă preoţii ar socoti că nu vă pot da iertarea? 

— Nu aş deznădăjdui şi aş vrea să aud eu însămi acest cuvânt 
aspru de pe buzele nemuritoare ale părintelui milei... 

— Dar Dumnezeu este judecător şi răzbunător; el vizează 
generaţiile şi pedepseşte păcatele părinţilor prin cei mai 
îndepărtați nepoți... 

— Noi cunoaştem şi altă lege: aceea a iertării, a milei, a 
dragostei... 

— Doamne, ajută-ne! Ne scufundăm! V-am spus eu! 

Aceste strigăte întrerupseră pe neaşteptate convorbirea. 
Îndată după aceea, totul a fost doar spaimă şi larmă. Funia care 
ţinea cârma se rupse; apele Învolburate loveau barca într-o 
coastă şi aceasta, lipsită de orice sprijin, sta gata să se 
scufunde; pericolul era de neînlăturat şi sporea cu fiece clipă din 
pricina mişcărilor dezordonate ale oamenilor şi animalelor; 
marginea bărcii aproape că atingea apa, astfel că barca ame.-. 
Dinţa să se umple. 

În mijlocul acelei zarve cumplite, Paolo Giordano nu numai că 
nu se arătă înspăimântat, ci dimpotrivă chiar se bucură şi, 
scoțând un urlet grozav, strigă: 

— În iad cu toţii! 

Dar barcagiul apucă la vreme prăjina din partea unde barca 
ameninţa să se scufunde, împiedicând-o tocmai când era pe 
punctul să dispară în apă. Pericolul fiind înlăturat aşa de repede, 
veniră şi alţii în ajutorul barcagiului şi, cu forţe unite şi multă 
trudă, ţinură barca bine, într-o poziţie stabilă. Un băieţanaru luă 
o funie, se aruncă în fluviu şi, înfruntând curentul vijelios, izbuti 
să pună piciorul pe nisip; apoi, cu ajutorul câtorva ţărani care 
aşteptau pe celălalt mal ca să treacă dincolo, trăgând de 
frânghia al cărei capăt era legat de barcă, o aduseră la loc sigur. 

Duf. Ă ce cobori, Isabella îi spuse barcagiului, care umbla de 
colo-colo, cu şapca în mână, spre a aminti de existenţa lui celor 
ce păreau să fi uitat cu totul de el: 

— De ce ne-ai salvat? Ar fi murit mulţi care azi sunt 
nevinovaţi, dar care mâine vor fi osândiţi. 

Şi Paolo Giordano: 


— De ce ne-ai salvat? Cine ţi-a spus, cine ţi-a cerut-o? Ne-am 
fi dus în iad fără ca măcar să băgăm de seamă. 

Troilo şi ceilalţi îl priviră câineşte. Bietul om stătea încremenit. 
Ultimul fu Don Inigo. Palid la faţă şi cu privirile sălbatice. Dacă 
ceilalţi apăreau în ochii barcagiului drept demoni, acesta îi părea 
însuşi iadul. Omul îşi făcu o cruce în gând şi nu mai trăgea 
nădejde să primească vreun bacşiş. Totuşi, ca să nu renunţe la 
obicei, se apropie să-şi ceară plata, dar abia putu să îngaime 
două vorbe. Don Inigo îi aruncă o privire atât de fioroasă, că 
barcagiu] se dădu trei paşi înapoi, iar Don Inigo, cu aceeaşi 
jnfăţişare sinistră, îl tot încolţea şi barcagiul se tot trăgea 
îndărăt. Când Don Inigo băgă mâna sub haină, celălalt, crezând 
că vrea să scoată stiletul sau pumnalul, se pregăti s-o şteargă, 
insă Don Inigo îi întinse două frumoase monede florentine. 
Barcagiului nu-i venea să-şi creadă ochilor, insă puterea banului 
îl făcu să-şi biruie frica, aşa că se opri şi, tremurând. Întinse şi el 
mâna. Fără a spune o vorbă. Don Inigo lăsă să cadă în mâna 
barcagiului cele două monede, pe care acesta le luă. Cu 
răsuflarea tăiată. Apoi Don Inigo îi întoarse barcagiului spatele, 
iar acesta o rupse la fugă de-i sfârâiau câi- câiele şi nu se simţi 
în siguranţă decât în barcă. Abia acolo îşi desfăcu palma, cu 
teama că nu cumva banii să se fi prefăcut în plumb aşa cum se 
întâmplă adesea, după credinţa poporului, dacă acele monede 
au fost bătute în monetăria infernului; 

Dar văzu că sunt de aur şi, oricum. le puse cu grijă în b'uzu 
nar, spunând: 

— Am să mă duc cu ele să mi le binecuvânteze popă, o de n- 
or fi fost numai draci şi vrăjitoare ăia de i-am trecu cu barca mai 
adineauri, atunci nici eu nu mi-s barcagiul di. Petroio. 

Şi iată-i ajunşi la Cerreto-Guidi; iată-i ajunşi la poalei coastelor 
povârnite, pe care ajungi anevoie în vârf, acolo und se află vila. 

Vila! Aşa se chema, şi se mai cheamă şi azi, acea clădir care a 
fost odinioară proprietatea Isabellei Orsini, de la Cer reto-Guidi. 
Acolo, natura, de o mare frumuseţe, râde, şi doa mâna funestă a 
omului a schimbat-o într-atât, că a ajuns ui loc al groazei; un 
parapet, care, dacă ar fi fost lăsat intact ar fi fost plăcut la 
vedere era o aglomerare de cărămizi şi dt pietre, devenind o 
fortăreață. Patru scări foarte drepte, doui de o parte şi două de 
alta, duc spre vârf: primele fac ur unghi la poalele colinei şi una 
duce la dreapta, iar cealaltă la stânga; cea de-a doua pereche 


de scări începe acolo undt se termină acestea şi se reunesc în 
unghi în faţa esplanadei de dinaintea palatului. Zidurile coboară 
în pantă, toate din cărămidă foarte viu colorată, încât par şi 
acum mânjite cu sânge; treptele arcadelor şi ornamentele 
parapetelor sunt din piatră de Gonfolina. Primele scări numără 
patruzeci şi două de trepte, la distanţă cam de un pas mare una 
de alta, iar următoarele au patruzeci şi trei de trepte. 

Parapetul are o scobitură dedesubt şi omul se rătăceşte prin 
subteranele. Intortocheate. 

La mijlocul zidurilor se vede, tot din piatră, o stemă uriaşă, 
dar stema familiei Medici a căzut, fie datorită timpului, fie 
datorită mâinii omului, aşa cum a căzut familia Medici, cum a 
căzut puterea ei şi cum vor cădea în mormânt toţi tiranii lumii. 

Unora mai devreme, altora mai târziu, dar tuturor ne vine 
sorocul, deoarece noi suntem frunze agăţate de arborele 
timpului, iar timpul însuşi este frunza vremelnică a eternității. 
Dar. Aispărând oamenii şi stingându-se întâmplările, creşte 
faima, care oricât ar fi de veche şi de nesigură, nu moare 
niciodată şi nici nu stă pe loc; şi cu toate că întârzie, soseşte 
întotdeauna spre a povesti urmaşilor greşelile şi meritele celor 
care au murit. Au fost oameni puternici şi răi care au smuls 
limba faimei, crezând că o vor amuţi pe vecie; dar limba faimei 
renaşte ca şi capul hidrei şi cerul nu îngăduie să vină Hercult în 
ajutorul ei, deoarece el trimite faima pe pământ ca pe un 
precursor al dreptăţii sale târzii dar inevitabile. 

Palatul are o vastă sală la parter, în fund, cu un arc: din 
dreapta arcului, o scară largă de piatră duce la primul etaj. 
Indată ce intri, în dreapta se află un apartament. După ce intraţi 
acolo, mergeţi în fund şi veţi găsi o cameră de colţ i una din 
laturi priveşte către miazăzi, alta către apus. Acum încăperea 
are numai o fereastră la faţadă; pe vremea povestirii noastre 
avea două. A doua se deschidea pe latura dinspre apus; tot aici 
sunt două uşi: una mare şi la vedere, alta mică şi secretă, 
acoperită odinioară cu o tapiserie de culoare verde. Am măsurat 
camera şi am constatat că e lungă de zece paşi şi lată de şapte. 
In zid am văzut un dulap adine, pe care nimeni nu-l observă 
dacă nu priveşte cu atenţie; priviţi în sus, spre tavanul foarte 
înalt, şi băgaţi de seamă că sunt şaisprezece grinzi mici fixate 
pe o grindă principală... Dar nu pentru a număra grinzi şi 
grinzişoare vreau să vă determin să vă uitaţi în sus; într-adevăr, 


nu pentru aceasta. Băgaţi bine de seamă i acolo, sub grinda 
principală, alături de a treia grindă mică, numărând către 
faţadă, veţi vedea o deschizătură... 

Amintiţi-vă de această cameră şi de acea deschizătură. S-au 
scurs două sute şaizeci şi opt de ani de când acea gaură stă 
aşa... 

Cerreto îşi trage numele de la perechea de ceri, copaci care 
umbreau colină, după cum îşi trag numele şi alte localităţi ca: 
Frassinetof!, de la frasini, Suvereto. De la sugheri, Rove- reto, 
de la roveriz. 

Dar acum unde s-au dus cerii? Ochiul călătorului caută în 
zadar un copac sub care să-şi adăpostească fruntea arsă, de 
văpaia soarelui. Şi nu numai la Cerreto, dar în toată Toscana şi 
până pe crestele semeţe ale Apeninilor, din zi în zi, întâl- reşti 
tot mai puţini copaci. 

Oh! Este o crudă necesitate să despoi pământul de această 
minunată podoabă. Au dispărut pădurile şi, o dată cu ele. 
Driadele. Amadriadele. Faunii şi Silvanii“? şi alte asemenea 
făpturi cu care fantezia poeţilor pooulau pădurile; au dispărut 
pădurile şi, o dată cu ele, cavalerii rătăcitori, zânele, piticii şi 
reginele frumuseţii pe care le imaginau romancierii. Nimfele pă 
durilor urmară plângind copacii îndrăgiţi până la ţărmul mări şi-i 
dădură în grija Fecioarelor oceanice, nu de alta, dar ca să le fie 
ca nişte fii dragi; şi oceanicele Fecioare avură grijă şi făuriră din 
trupul lor nave, îi împodobiră cu pânze imaculate, ca aripele 
cufundarului, le  hărăziră  iuţeala  albatrosului, farmecul 
pescăruşului, apoi, cu mâinile şi cu umerii goi. Impinseră pupa, 
iar vânturile, luându-se la întrecere cu nimfele, suflară în pânze 
şi se bucurară să fâlfâie drapelul ținutului nostru pe cerul 
albastru. 

Nava pluti pe mări neumblate, duse artele, riturile şi 
învăţăturile vieţii civilizate la popoare necunoscute şi sălbatice, 
iar drapelul ținutului nostru era salutat pe cele mai îndepărtate 
ţărmuri. Vai. Această dorinţă nu va mai putea fi îndeplinită de 
acum înainte, oricât am vrea. Patria şi-a pierdut podoaba 
pădurilor sale, la fel cum fecioarele Greciei îşi retezau părul pe 
mormintele celor dragi. Copacii noştri au fost transformați în 


61 Sînt multe locuri în Italia, după cum spune Muratori, care îşi trag numele de la arbori : Frassineto. 
Tlovereto, Suvereto etc. (n.a.). 


62 Driade, Amadriade. Fauni, Silvani, zeități ale pădurilor in mitologică greacă şi romană (n.t.). 


corăbii, dar nu pentru noi; vânturile au fluturat drapelul, dar nu 
era al nostru; au purtat bătălii, dar nu pentru destinele patriei; 
au străbătut mări, încărcate cu mărfuri, dar acestea nu erau 
culese de pe câmpiile noastre şi nici făurite de mâinile noastre; 
corăbiile au fost purtate pe mări necunoscute, prin furtuni 
cumplite, iar oamenii italieni prin primejdii de moarte, dar, de pe 
urma acestor fapte îndrăzneţe, alţii au cules roadele... şi patriei 
i-a revenit o faimă sterilă. Alte naţiuni ne cumpără pădurile în 
timp ce securile se abat în stejarii sub care druizii“? îşi oficiau 
misterioasele jertfe. 

Vai, lume ticăloasă, care vinzi totul şi, dacă ţi-ar sta în putere, 
ţi-ai vinde chiar şi soarele, şi cerul tău 1 De ce îţi de/. Moşteneşti 
nepoţii, dacă tu eşti lipsită de îndrăzneală şi de glorie? De ce, 
dacă eşti nemulțumită de laşitatea ta, laşi fiilor tăi drept 
moştenire doar ruşine şi lacrimi? Ce judecata te-aşteaptă 
dincolo de mormânt, când fiii îşi vor da seama că de la părinţii 
lor nu le-a rămas nimic altceva decât răul? 

Dar Cerreto era pe-atunci umbrit de mulţimea copacilor i ceri, 
ulmi, stejari şi alţi arbori, iar prin păduri zburau din ram în ram 
fazani, potârnichi şi alte nenumărate neamuri de păsări; peste 
crengile uscate treceau în salturi căprioare, cerbi, iepuri şi 
mistreți, aşa încât locurile acestea erau pe atunci cela mai 
potrivite pentru vânătoare, plăcerea supremă a principilor. 

In timp ce Isabella, sprijinită de soţ, punea piciorul pe scară, 
se împiedică ds prima treaptă şi simţi o durere ascuţită; 
întorcându-se către Paolo Giordano, zâmbind trist, îi spuse i 

4 Preoţi ai vechilor celți (n.t.). 

— E semn râu; un roman s-ar întoarce Inapoi! 

Dar Paolo Giordano, prin mintea căruia numai lucruri bune nu 
treceau, tăcu, silindu-se să râdă. 

Indată ce ajunseră la palat, fiecare porni spre încăperile sale, 
ducele îndreptându-se către acelea unde se afla camera cu 
deschizătura, cea pe care am descris-o mai înainte, şi toţi se 
preocupară de curăţenia corporală. 

După ce se spălară cu ape parfumate, îşi schimbară 
veşmintele şi se pieptănară cu grijă, se duseră pe esplanada din 
faţa palatului. 

Soarele, lipsit de raze, părea un ochi însângerat, iar pământul, 


63 Lamoignon-Ma'esherbes, bătrînul apărător al lul Ludovic al KVI-lea, cînd acesta era tîrît la eşafod ţi s-a 
împiedicat de scara închisorii, i-a spus : .Un roman s-ar întoarce înapoi" (n.t.). 


în locul acela, s-ar fi zis că-i un lac de sânge. Dinaintea 
personajelor noastre se întindea un spaţiu imens, căci, de la 
acea înălţime, se zăresc în bună parte împrejurimile Florenței, 
ipistoiei, Volterrei, Pisei, Collei, Samminiatului până la Livorno. 

Pe înălţimi, jur-împrejur, se vedeau pâlcuri de case ca nişte 
turme de capre la păscut; coloane de fum se înălţau către cer, 
cântece pline de melancolie pluteau în văzduh, cărora le 
răspundeau din depărtări alte glasuri la fel de triste. Din când In 
când, o limbă de foc ţişnea dintr-un nor negru, asemenea spadei 
arhanghelului răzbunător, ascuns din întâmplare acolo. 

Între timp, soarele se micşorează mereu... acum pare buza 
unei răni... şi dispare! ... 

Isabella, cu un zvâcnet nestăpânit, întinse amândouă braţele 
şi. Copleşită de acea deznădejde pe care o încercăm când 
vedem că cei dragi nouă dispar sub pământ, exclamă; 

— Adio, soare, adio! 

Şi îşi ascunse obrazul în palme. 

— Adio, pe mâine! Adăugă Giordano. Şi să răsări cu un chip 
mai puţin dureros decât cel cu care ne părăseşti. Ah, câm- piile 
mele frumoase, păduri prietene, ceasuri de tihnă fericite, n-am 
să vă mai părăsesc aşa de repede 1 M-am obosit alergând după 
glorie, pe care n-o ajungi niciodată, sau dacă o ajungi, în clipa 
când îţi zici că strângi la piept bunul cel mai de preţ, vezi că nu 
ai nimic în mâini. Vreau să mă desfăt cu plăcerile din sânul 
familiei, singurele adevărate pe lume. Mă simt vinovat şi vă cer 
iertare, Isabella, şi mă leg cu jurământ să nu vă mai părăsesc 
niciodată. Mulțumită vouă. Isabella, întorcându-mă acasă, nu mă 
simt străin: mulţumită vouă. Bunătăţii voastre deosebite, după 
atâţia ani de absenţă, mi se pare că am plecat abia ieri. Inima 
mi-este bolnavă; stă în putem voastră să mi-o tămăduiţi de 
febră ambiţiei, care a chinuit-o atâta. 

Isabella îl privea şi surâdea tristă, fără să scoată o vorbă, dar 
Troilo, socotind că aceste vorbe sunt sincere, îl consola zicând: 

— Cum puteţi spune că v-aţi irosit zilele în zadar? Aţi dobândit 
atâţia lauri în cele o sută de bătălii, încât s-ar putea încorona doi 
cezari; şi, ca să nu mai vorbim de altele, la Lepanto, unde aţi 
luptat cu atâta vitejie, aţi dobândit o asemenea faimă, că istoria 
o va înregistra cu mândrie, în paginile sale eterne. Vă rog să 
binevoiţi a îndeplini o mare dorinţă a mea: povestiţi-mi 
întâmplările acestei bătălii de giganţi. 


— Mai târziu, Troilo, mai târziu; dar vă repet, totul este 
deşertăciune. Priveşte şi vei vedea: oare ce bine a rezultat din 
pierderea atâtor vieţi, din atâtea suferinţe, din atâtea răni? 
Creştinii, invidiindu-se unul pe altul, nu au avut drept ţel suprem 
biruinţa. Turcii se ridfcă azi mai ameninţători ca niciodată; iar 
Don Juan. Învingătorul rău primit, se alege cu uitarea drept 
răsplată pentru uimitoarea lui vitejie, ba încă să fie fericit şi să 
nu i se întâmple ceva şi mai rău. Această inimă mare de soldat, 
care înfruntă primejdia pe câmpul de luptă, osândita să se 
irosească la curte, curând va înceta să mai batăl, deoarece 
gloria a fost aerul său, primejdia i-a fost sângele, iar bătăliile, 
viaţa sa. Şi tocmai pilda acestui ilustru nefericit mă învaţă să fiu 
prevăzător şi să strâng pânzele obosite de drumul cel lung. Intr- 
adevăr, e târziu dar totuşi, mai bine mai târziu decât niciodată; 
viaţa mea s-a dus... am ajuns în pragul înserării... cel puţin să- 
mi îngăduie cerul un apus tihnit... 

Servitorii pregătiră mesele cu deosebită grijă în sala de jos şi 
curând apărură, voioase, mâncăruri şi băuturi. O mulţime de 
candelabre răspândeau o lumină vie scăpărând mii de scântei 
pe luciul argintăriei, pe albul neprihănit al porţelanurilor, pe 
cristalurile atât de delicate. Fuseseră deschise toate uşile, şi 
cele din capătul sălii, şi cele ce dădeau pe esplanada palatului, 
şi cea dinspre grădini, şi totuşi aerul era atât de apăsător, că nu 
vedeai nicio făclie legănându-se deasupra sfeşnicelor, iar faldurii 
draperiilor stăteau nemişcaţi, ca şi cum ar fi fost de marmură 
sau de plumb. Deşi erau atâtea uşi deschise, nu se simţea nicio 
boare de aer proaspăt. 

Se aşezară la masă. 

Paolo Giordano îşi dădea toată osteneală pentru ca oaspeţii să 
se lase în voia unei veselii deşănţate şi zgomotoase; el simţea 
nevoia unui stimulent, se străduia să se ameţească, şi în larma 
acelei false veselii, voia să-şi ascundă furtuna dinlăun- trul său. 
De fapt, el căuta să obţină două lucruri: curajul de a nu da 
înapoi şi puterea de a se preface. In cele din. Urmă, planul său 
izbuti: comesenii, neavând motiv să considere false îndemnurile 
lui Paolo Giordano, se lăsară, fără oprelişti, în voia unei veselii 
exultante, şi astfel se temperă bucuria artificială şi îngheţată de 
care acesta făcea paradă. 

Troilo, întocmai ca toţi neştiutorii, deşi se încredea îndeajuns 
de muit în sine, închipuindu-şi că nu poate să greşească în 


presupunerea cum că lucrurile se vor sfârşi cu bine, totuşi nu 
era pe deplin liniştit şi căuta să-şi înece amarul în vin. 

Conversaţia începu să se însufleţească: glumele zburau din 
gură în gură, iar vorbele de duh se încrucişau în aer, şi nu 
lipseau nici cele cu tâlc ascuns, precum nici povestirile la auzul 
cărora femeile îşi plecau ochii în pământ şi zâmbeau. Ospăţul 
era în toi; slujitorii umblau de colo-colo, aducând vinuri de tot 
felul şi mâncăruri fumegânde. Zumzetul acela care se stârneşte 
când vorbesc mai mulţi o dată, semn al unui ospăț sărbătoresc, 
umplea toată sala şi, din când în când, era curmat de hohote de 
râs. 

Isabella se străduia să ia parte la această veselie atâta cât să 
nu-şi dea în vileag tulburarea ce-o stăpânea şi nu-i scăpă că 
Paolo Giordano, în timp ce-i îndemna pe alţii, precum şi pe 
dânsa să bea. El nu bea de loc: abia atingea paharul cu buzele 
şi-l punea pe masă. 

Ochii ei îi caută pe ai lui, dar Paolo se fereşte cu mare grijă, şi 
dacă cumva privirile li se întâlnesc. El şi le îndreaptă în altă 
parte cu o iuţeală uimitoare. Nu, nu trebuie să se mai 
neliniştească, e pregătită pentru orice, dar, dintr-o deşertăciune 
înnăscută firii noastre, vrea cu tot dinadinsul să-i arate lui 
Giordano că ea, dacă poate fi ucisă, nu poate fi amăgită. 

Şi cum oamenilor nu le lipsesc niciodată motivele ca să bea 
sau ca să facă rău altora, nu interesează să arătăm acum şi nici 
nu e de vreun folos să ştim în câte feluri şi care-s pricinile ce 
îndeamnă la băutură. 

Troilo, pe de o parte, molipsit de veselia zgomotoasă a 
celorlalţi, iar pe de alta, pentru a-şi câştiga cât mai mult 
simpatia vărului său, se ridică pe neaşteptate şi, cu un pahar 
plin în mână, vorbi astfel, vrând să-şi atragă bunăvoința lui 
Paolo Giordano: 

— În sănătatea preaputernicului cavaler al lui Cristos, ai 
fericitului luptător de la Lepanto... 

Nimic nu-i mai greu de îndurat pe lumea asta decât lauda 
rostită de gura duşmanului; şi nicio injurie nu poate ofensa cât 
acest elogiu; astfel că şi lui Giordano i se păru afară din cale de 
supărător, că unuia ce ştia prea bine să deosebească prostia, 
dar amestecată cu răutatea. Şi pentru vanitatea omului este o 
ofensă destul de mare ca să-l lase pe prost să creadă că l-a dus 
de nas. Totuşi Giordano continuă să se prefacă, deoarece, în 


clipa când s-a hetărit să aibă dovada, a dovedit multă iscusinţă 
în arta prefăcătoriei, întocmai ca cel mai desăvârşit maestru, 
deşi lucrul acesta nu-i stătea în fire. 

La urarea lui Troilo, oaspeţii răspunseră aclamând şi. Cm 
toate că acest urlet se datora în bună parte vinului, totuşi izvora 
sincer din inimă, ceea ce îi aduse o mângâiere războinicului şi-i 
mai ogoi amarul pricinuit de acest strigăt, căci Paolo se gândea 
de la cine pornise şi pentru ce. 

Giordano se ridică şi el în picioare, luă un pahar şi spuse i 

— E prea mult pentru mine! Dar limba omenească nu va 
putea cinsti niciodată îndeajuns acele suflete nobile care au 
pierit, luptând, în acea zi memorabilă. 

— Vă rugăm, domnule duce, nu ne refuzaţi plăcerea şi 
onoarea de a vă auzi povestind întâmplările acestei bătălii. Vă 
cerem aceasta în numele dragostei pe care o purtaţi soţiei 
dumneavoastră... 

— Nu, la ce bun? Nu aţi citit oare în istoriile timpului? 

Şi glasurile oaspeţilor se auziră din nou: 

— Da, dar am citit aşa, în mare, fără să luăm prea mult 
aminte la fapte, la întâmplări: cine a atacat mai mult, cine s^a 
apărat mai bine. Şi-apoi, una e să citeşti relatarea unei bătălii, şi 
cu totul altceva s-o auzi din gura cuiva care a luptat pe câmpul 
de bătaie, şi-a vărsat propriul sânge şi a învins. Vă rugăm mult, 
povestiţi-ne | 

Titta, care-l întovărăşise pe Paolo Giordano şi luptase cot la 
cot cu el şi-i salvase viaţa, ardea de nerăbdare să se vorbească 
şi despre vitejia lui o dată cu cea a stăpânului său. Mai ales că 
Paolo Giordano era un bun vorbitor şi ar fi zugrăvit frumos 
întâmplările şi primejdiile faimoasei bătălii. 

Dacă cineva ar fi privit cu luare aminte în inima lui Giordano. 
Şi-ar fi dat seama că împotrivirea lui nu era sinceră, fiindcă, pe 
lângă faptul că el fusese considerat „miles glorio- suşaloricărui 
soldat îi place să-şi amintească luptele şi rănile primite şi să se 
arate mărinimos în a-şi lăuda duşmanul, fie biruitor, fie biruit: 
dacă e biruitor, pentru a înfrumuseţa înfrângerea, dacă e biruit, 
pentru a face triumful şi mai strălucitor. 

De aceea Titta, într-un fel al său politicos, care nu era nici 
rugăminte, nici ordin, dar având câte ceva din ambele, se băgă 
în vorbă: 

— Vă rog, excelenţă, dacă pe domnia voastră o împiedică 


modestia, nu mă lipsiţi pe mine de laudele oe mi se cuvin, 
pentru că şi eu am luptat şi, având norocul, mulţumită curajului 
meu să salvez viaţa unui preaviteaz războinic, nu pot să renunţ 
la avantajele ce mi se cuvin de pe urma acestei fapte, deşi 
poate că s-a datorat întâmplărir... 

— Ei bine, m-ai convins, Titta, şi nu pot să tac atunci când 
tăcerea ar putea fi luată drept nerecunoştinţă. Şi acum, 
ascultați. Voi povesti pe scurt şi fără înflorituri, aşa cum se 
cuvine să facă un soldat. Şi voi, Isabella, luaţi aminte la spusele 
mele şi folosiţi-le ca subiect pentru cântecele voastre... întrucât. 
De azi înainte, războinicului nu-i mai rămâne altă răsplată decât 
bucuria frumuseţii şi strălucirea avântată a cân- tecului... 

— Şi nu-i de ajuns? Intrebă Isabella. 

— E prea mult 1 

— Creştinătatea2 era profund emoţionată; baroni de viţă 
nobilă, oameni din popor, alergau din toate părţile să se lupte cu 
duşmanii, cei mai mulţi pentru răscumpărarea păcatelor prin 
indulgenţele date cu această ocazie de papa Pius al V-lea; dar 
pe cât era de puternică voinţa combatanţilor şi imensa dorinţă 
de a se uni pentru această bătălie, tot atât de deosebite erau 
intenţiile secrete ale principilor coalizaţi. 

Această luptă o doreau venețienii, o dorea cu multă căldură şi 
Papa; dar Filip ol II-lea se opunea unei acţiuni din care ar fi putut 
câştiga mai mult ceilalţi decât el; şi apoi în forul său interior, rău 
intenţionat, nu i-ar fi plăcut ca italienii să dobândească o faimă 
deosebită. El îi impusese lui Don 

Juans* de Austria pe marele comandor al Castiliei pentru a-l 
ţine în frâu, şi acesta nu mai contenea acum să-i murmure la 
ureche ca să tempereze spiritele înfierbântate ale italienilor. 

Gloria supremă era apanajul regelui, fratele său, aşa că 
sufletul mare al acelui om mărinimos care era Don Juan, oscila 
profund mâhnit din cauza nesiguranţei chinuitoare. Dar în 
fiecare zi venea lume nouă pentru a lupta, unii necâutind altă 
răsplată şi nici altă glorie decât aceea de a-şi vărsa propriul 
sânge pentru credinţă. Don Juan suspina cu amar, din adâncul 
inimii, şi stătea tulburat, cu ochii fixaţi în pământ, când roşu de 
fierbinţeală, când palid de teama unei înfrângeri. Şi ca să pună 
stavilă unui suflet atât de neliniştit, şi-au unit forţele Gabrio 


64 prin creştinătate, Guerrazzi înţelege trupele Ligii aniiotomane conduse de don Juan de Austria in lupta de 
la Lepanto. 


Serbelloni, general de artilerie, Ascanio della Cornia, comandant 
de câmp, Sforza, conte de Santofiore care era generalul 
italienilor, credincioşi lui Filip al II-lea. 

Şi cu toate că se părea că bătălia nu va avea loc, pentru că 
totul părea potrivnic acestei expediţii, se împrăştie un zvon 
supărător: că anotimpul fiind întârziat şi vânturile favorabile în 
acest an, s-ar fi putut încerca atacul şi fără să pună stă- pinire 
mai întii pe Castelnuovo sau Velona sau Durazzo, ori San Mauro. 

S-a mai adăugat şi faptul că Don Juan însuşi, tulburat de 
disprețul pe care îl simţea faţă de venețieni, era gata, gata să 
piardă ocazia prin care numele său va rămâne nemuritor rură 
potrivite lui Don Juan pentru a le umple cu italieni şi spanioli; 
soluţie mai mult decât rea, deoarece nu italieni şi spanioli; 
soluţie mai mult decât rea deoarece nu trecea o zi ca să nu se 
nască certuri şi încăierări sângeroase între ei. Căpitanul Muzio 
da Cortona ajungând la ceartă cu nişte venețieni puse mâna pe 
spadă şi răni pe câţiva, fapt care determină o răscoală, şi el fu 
chemat la ordine. Şi întorcându-se atâta lume venețiană 
împotriva lui, îl burduşiră bine. lar Veniero, generalul venețian, 
ca şi cum lui Cortona nu îi erau deajuns rănile căpătate, îl prinse 
şi, aşa plin de sânge, tt spânzură fără nicio milă. 

Don Juan, socotind că autoritatea sa fusese jignită, hotări o 
răzbunare cumplită împotriva venețienilor, respingând 
argumentele cu care Marc Antonio Colonna şi guvernorul Bar- 
barigo se străduiau să-l potolească. 

Dar Dumnezeu, care veghea asupra noastră, făcu În aşa fel ca 
să ajungă vestea cea aouă despre înfrângerea de la Fa- 
magusta, veste adusă de o navă de la Candia; tot atunci ajunse 
zvonul că Marc Antonio Bragadino şi Astore Baglioni, după ce 
rezistaseră cu greu timp de zece luni, constrânşi de lipsa 
munițiilor şi de nerăbdarea cetăţenilor, au predat oraşul, prin- 
tr-un pact onorabil. Dar barbarul învingător, nesocotind 
înţelegerea, ordonă mai întâi ca lui Bragadino să i se tăie 
urechile. Apoi să fie târât prin toată piaţa, ceea ce a fost o mare 
ruşine; şi fu jupuit de viu după chinuri de nepovestit. 
Nemulțumit. Barbarul hotărî să se umple pielea lui Bragadino cu 
fân şi îl atârnară la catargul unei galere, arătând astfel infamul 
trofeu la Soria. Şi în alte ţinuturi ale turcului. Atunci Don Juan 
deveni palid la faţă ca un mort şi părea ca unul care primise o 
lovitură puternică în moalele capului. El stătu aşa câtva timp; 


apoi luându-şi o ţinută mândră, se întoarse către Venien care se 
liniştise, şi întinzându-i mâna, spuse: 

— Pace! Noi nu avem alţi duşmani decât pe turci. 

Acea atitudine, vorbele acelea şi felul în care au fost spu- * e, 
făcură să se cutremure cei care stăteau în jurul lor. 

Gândiţi-vă ce efect a avut asupra duşmanilor! 

Marc Antonio Colonna, care era alături de el, mi-a afirmat că i 
s-a părut că citeşte în lumină sinistră a ochilor acestui mare 
principe moartea a douăzeci de mii de păgâni. 

Veniero îi strânse dreapta neînvinsă, şi i-o sărută şi nu se putu 
reţine să exclame printre sughiţuri: 

— Nenorocitul de Bragadino! Sărmanul lui sânge! 

Spanioli, germani şi italieni, lăsând la o parte orice mi- nie. Se 
aruncară unii în braţele altora, se sărutară şi spuseră i 

— Pace! _ 

Apoi, printr-o schimbare neaşteptată. Incepură să urle cu 
strigăte teribile: 

— La arme! La arme! 

— La arme să fie! Răspunse Don Juan cu spada înălţată. 

Şi ordonă că deasupra galerei sale să fluture steagul de război 
al Ligii trimis de papa Pius al V-lea, pe care erau pictate 
însemnele aliaţilor i dedesubt, în mijloc, stema papei, la dreapta 
aceea a regelui şi la stânga a venețienilor, Vântul întindea în aer 
stindardul cel glorios şi Don Juan, privindu-l, exclamă: 

— În hoc signum vinces’. 

Cei mai apropiaţi exclamară şi ei: 

— În hoc signurn vinces; şi aceste cuvinte sacre, rostite cu 
zel, se auziră repetate pe cele mai îndepărtate nave. 

Marele comandant al Castiliei care avea mandat secret de la 
rege ca să pună bețe în roate expediției, fie că el considera cât 
de mare era pericolul de a se arăta împotrivă, fie că se simţea 
târât de iureşul celorlalţi, schimbându-şi atitudinea, acţiona mai 
însufleţit ca ceilalţi şi murmură adesea: 

— De la Madrid se poate ordona să stăm pe loc, dar în faţa 
duşmanului nu poţi da ascultare. 

Un alt fapt în care am văzut arătându-se în mod evident 
voinţa divină, a fost acela că duşmanii păreau departe şi se 
putea evita ca ei să sosească în timpul zilei. Turcii credeau că 
grosul armatei Ligii rămăsese în urmă. Vestea era în parte 
adevărată, dar mărită de o mie de ori mai mult de zvonuri. 


Spionii noştri ne-au indus pe noi în eroare, spunându-ne, I» « 
în veşti false, că armatei turceşti îi lipsea Alucciali cu optzeci de 
galere. 

Astfel, şi de o parte şi de alta, dorinţa de a lupta era 
uimitoare, fiecăruia părându-i-se că va obţine victoria. Aii Paşa, 
care considera că vântul îi era favorabil, fără a mai întârzia, 
puse în mişcare armată din golful Lepanto, în cea mai mare 
grabă şi fără o organizare atentă. Cavalerul Gildandrada, trimis 
înainte ca să observe, se întoarse în şase octombrie, care căzu 
într-o sâmbătă. Pe un întuneric de nepătruns, ca să ne 
Înştiinţeze despre apropierea duşmanului. 

Am navigat toată noaptea şi în zorii zilei de şapte octombrie, 
în ziua sfintei Giustina, am ajuns la Curzolari, care se numea în 
vechime Echinade, la o distanţă de treizeci şi cinci de mile de 
Lepanto. 

În acest timp. lată-l întorcându-se pe Giovanni Andrea Do- ria. 
Şi anunțând că armata noastră să se pregătească de luptă 
pentru că armata turcă, ajutată de vânt, era gata să-i ajungă. 

Atunci Don Juan, cu o seninătate admirabilă, comandă ca 
armata să fie pusă în ordine de bătaie în felul următor: galerele 
fură aşezate în centru, în unghi, în avangardă şi în ariergardă, în 
aşa fel că păreau să aibă forma unei acvile. 

Giovanni Andrea Doria comanda vârful din dreapta cu 
cincizeci şi trei de galere şi avea drapelul verde, prins la vârful 
catargului. 

Agostino Barbarigo comanda vârful din stingă, cu tot atâtea 
galere, desfăşurând drapelele galbene de la catarg. 

Pentru ariergardă a fost numit Don Alvaro de Baxan, marchiz 
de Santa Croce, cu treizeci de galere şi cu drapel alb la pupă, 
pregătit să ajute acolo unde ar fi fost nevoie. 

Don Giovanni di Cardona conducea avangarda de opt galere 
purtând şi el drapelul alb. 

F Gruparea celor şase galere care urma să intre în luptă o 
comanda Don Juan care avea drapelul albastru în vârful 
catargului şi, cum se prevedea că efortul cel mai mare urma să 
se facă din partea aceasta, se asigura apărarea galerei regale 
având în dreapta nava amiral a Papei, cu generalul Mar- 
cantonio Colonna, Romagasso şi alţi cavaleri; la stingă era nava 


65 Nava amiral = nava de comandă care poartă steagul escadrei 
de nave 


amiral venețiană cu generalul Sebastiano Veniero, lângă care 
era nava amiral a Genovei cu Alessandro Farnese, principele 
Parmei şi de cealaltă parte se află nava amiral a Să- voiei cu 
Francesco Maria della Rovere, duce de Urbino. Laturile acestei 
armate erau închise la dreapta de nava amiral a Maltei, la stingă 
de nava amiral Lomellina, unde luptam şi eu; în fată, la pupa 
navei regale era aşezată nava amiral a Spaniei cu marele 
comandor. 

Prevederea cea mai bună a fost, după cum s-a demonstrat 
prin efectele ei, de a pune cele şase galere venețiene, înzestrate 
fiecare cu patru sute de archebuzieri, puşcaşi de elită, cu şaizeci 
de tunuri de bronz, cu bombarde şi cu focuri de artificii să 
lovească la o jumătate de milă departe de vârfuri şi de bătălia 
propriu-zisă; două nave comandate de Andrea Fesaro şi de 
Pietro Pisani erau în faţa vârfului drept şi două ale lui Antonio şi 
Agostino Bragadino, la vârful stâng, iar în capul escadrei se 
aflau cele ale lui Giacomo Guoro şi Francesco Duodo. 

Vai mie! Pentru ce nu am un prieten de geniu să-i cânte; 
pentru ce nu mă aude toată creştinătatea ca să celebreze prin 
cânt pe acei cameni minunaţi care au alergat ca să ia parte la 
ziua aceea memorabilă. 

Aş vrea să am în minte numele tuturor acelor oameni iluştri 
care au învins trăind, şi al acelor martiri care au învins murind. 

Dar să nu risipim laurii acum, pentru că se va naşte poate ac- 
ela care cu un glas mai pucernic va aduce prinosul laudelor 
meritate acestor oameni superiori; aşa cel puţin este cazul să 
sperăm! 

Din partea opusă, armata inamică înainta dusă de vântul care 
sufla din spate şi ocupa an spaţiu larg pe mare, arătându-se 
foarte grăbită, ca una ce se aştepta să se extermine, şi se 
temea să nu piardă o victorie sigură. Armata duşmană, a- 
şezată în formă de semilună, avea mai mult de trei sute de 
pânze. 

Aii Paşa, general ptntru armata de mare, şi Pertau, general 
pentru cea de uscat, conduceau lupta. Scirocco, guvernatorul 
Alexandriei, şi  Memet-bei, guvernatorul din Negroponte, 
comandau vârful drept; pe cel stâng îl comanda Alucciali, vice- 
regele Algeriei. 

Nava amiral turcă nu arăta să fie apărată mai vitejeşte ca a 
noastră, având pe îaturi şase galere principale: trei într-o parte 


şi trei în alta, pe care se aflau, la dreapta Pertau, Mah- mud 
Rais, căpitanul ienicerilor, Saderbei, guvernator de Me- ţelino, 
iar la stânga Mustafa Vistiernicul, Caracozza, guvernatorul 
Velonei şi Caragiali, căpitan de corsari. 

Când Don Juan şi-a văzut armata în ordine de bătaie, a 
coborât într-o corabie uşoară, şi a pornit din galeră în galeră, 
îmbărbătând la luptă cu vorbe puţine dar hotărâte pentru că 
locul şi temperamentul lui nu permiteau vorba lungă. 

S-a răspândit zvonul că atunci când Don Juan a ajuns la nava 
amiral a Veneţiei şi l-a văzut pe Sebastiano Veniero, bătrân de 
şaptezeci şi şase de ani, încins cu arme alese şi strălucitoare, cu 
capul descoperit şi cu părul alb, cu faţa aprinsă de o înflăcărare 
nemaipomenită, încurajându-i pe ai săi să lupte cu străşnicie, 
plin de admiraţie faţă de vitejia acestui om, ar fi strigat: 

— Părinte! Părinte! Binecuvântează-ne pe toţi. 

Atunci Veniero întinse braţui şi făcu semnul binecuvân- tării, 
spunând i 

— Fiţi binecuvântaţi! 

De pe galere se auzi un freamăt, vestitor al apropiatului 
măcel. 

— Imi amintesc, întrerupse Titta, că ajuns în dreptul galerei 
noastre, ne-a salutat, strigând: 

— Vouă nu vă spun nimic, oameni viteji... şi a dispărut. 

— Capucinii şi iezuiţii cu crucifixul în mână şi cu vorbe 
arzătoare alergau peste tot aţâţind mâniile, stimulând furia şi 
promițând tuturor indulgenţe numeroase, speranţa sigură în 
victorie şi prăzi nemăsurate... 

Când Don Juan se reîntoarse pe bordul galerei sale, îi apăru în 
faţă o fregată plină cu vâslaşi puternici. 

El întrebă pe guvernator despre galera sa şi acesta răspunse 
că a pregătit-o pentru orice eventualitate, pentru ca în caz de 
pericol să se poată salva. 

Atunci Don Juan spuse cu mândrie: 

— Scufundaţi-o! Jur că vreau să mor luptând, nu *3 fug în mod 
ruşinos. 

Şi comandorului Castiliei îi spuse: 

— De acum, a trecut timpul consultărilor; acum aştepta- ţi-vă 
la comanda mea. 

Şi iată că nava amiral turcă fulgeră; se dezlănţuie bubuitul 
prelung al artileriei. Semnalul este dat şi nava noastră amiral 


răspunde; bătălia începe. 

Planul duşmanilor era să înainteze în formă de semilună, cu 
vântul la pupa şi să se insinueze în părţile laterale ale navelor 
noastre, să treacă în spate şi să ne învăluie într-un cero al 
morţii. 

Celor şase galere prea puţin le-a păsat; iar acei venețieni 
excelenți, neînfricaţi şi hotărâți, nu au acţionat deoarece 
aşteptau ca galerele inamice să ajungă la jumătatea tirului ar- 
chebuzelor. Deodată, în acelaşi punct fură trase trei sute şaizeci 
de canonade şi două mii patru sute de lovituri de arche- buze! 

Zgomotul teribil înspăimânta şi pe cei care le dezlânţuise- că; 
marea se cutremură ca de o furtună şi galerele împinse de 
lovitura atât de violentă începură să se clatine; dar ai noştri îşi 
reveniră repede, observând pagubele duşmanului şi continuând 
să tragă din archebuze cu o iuţeală uimitoare. 

Aş vrea să şti li cum în această situaţie grea, archebuzele cu 
roată au folosit grozav, deoarece, fiind mici şi mânuindu-se cu 
uşurinţă, nu era nimeni care să nu tragă cel puţin de trei ori. In 
timp ce duşmanii trăgeau o singură dată cu archebuzele lor aşa 
de grele. 

Şi aşa a fost primul moment al acestei splendide victorii. 

Vitejia a învins turbarea, şi turcii, neobişnuiţi cu asemenea 
întâlniri, trebuiră să se îndepărteze zdrobiţi şi însângeraţi, să-şi 
schimbe ordinea de bătaie, şi să se împartă în trei grupe ca şi 
armata noastră. 

Oricât de mare ar fi fost eroismul alor noştri, norocul ne veni 
de la o schimbare de vânt: vântul de răsărit care era în favoarea 
turcilor încetă, şi începu vântul de apus, favorabil nouă. Ducând 
fumul asupra lor şi învăluindu-i... 

Între timp Scirocco, nepierzându-şi curajul, comandă galerelor 
sale să respingă galerele noastre, şi atingând ţărmul a- colo 
unde fluviul Achello se varsă în mare, să se ascundă între țărm 
şi galerele lui Barbarigo şi să încerce să atace pe la spate. 

Barbarigo, ca un căpitan isteţ ce era, făcu în aşa fel, ca 
galerele cele mai îndepărtate să se apropie de țărm, şi să se 
alinieze formând un unghi ascuţit la care una din laturi era 
formată de pământ, cealaltă din galerele sale şi luând în mijloc 
pe Scirocco şi. Folosind vântul prielnic, îl Împinse pe acesta spre 
insulă. 

Lupta a fost crâncena de ambele părţi: dar galerele turce, 


pierzând tot mai mult poziţiile pe mare. Se apropiară de țărm şi 
creştinii le urmăriră şi reuşiră să taie toţi turcii pe care puneau 
mâna. 

Dar nu dobândirăm victoria fără sânge, deoarece, fără a mai 
vorbi de alte pierderi, în timp ce încăierarea dintre Scirocco şi 
Barbarigo se înfierbânta tot mai mult, aproape în acelaşi 
moment unul cade mort, iar celălalt este rănit la rândul lui 
mortal, de o săgeată în ochi, atunci când, îndepărtându-şi scutul 
de faţă. Se străduia să îndemne luptătorii către efortul suprem. 

Barbarigo, simțindu-se lovit de moarte, în timp ce dădea 
înapoi clătinându-se, îl numi în locul său pe Marco Quirini, 
secondat de Antonio Canale şi de Cicogna, care dăduseră 
dovadă de o mare vitejie în acea zi, distrugând şi ultimele 
rămăşiţe ale escadrei comandate de Memel-beg Paşa din Ne- 
groponte şi de Aii. Corsarul renegat. In acelaşi fel s-a comportat 
şi Cicogna, care. Deşi cu faţa şi mâinile arse de o explozie, 
suferind dureri cumplite, nu a voit să se retragă înainte de a 
învinge galera duşmană, păstrată acum în muzeul din Venezia 
(Arsenal). La fel şi Antonio Canale care, îmbrăcat iniî. R-o haină 
albă şi lungă, căptuşită cu bumbac, cu o pălărie asemănătoare, 
şi în picioare cu nişte încălțări de frânghie ca să nu alunece, cu o 
spadă mare în mii ni. Făcea un măcel îngrozitor pe galeră 
duşmană, acţicnând cu o agilitate şi o măiestrie extraordinară. 
Lui Giovanni Contarini. Conte de Zaffo, îi revine gloria de a fi 
capturat galera lui Scirocco şi, găsindu-l mort pe acest duşman 
cu nume creştin, îi tăie capul, şi înfigându-l într-e lance, strigă 
de tre ori: 

— lată capul lui Scirocco! Pentru a-i îmbărbăta pe ai săi şi a 
înspăimânta pe duşmani. 

Lângă timonă zăcea Barbarigo. Muribund, din când în cir. D, 
întreba pe cei din jur: 

— Am învins? ... 

Când fu smuls drapelul de la pupa duşmană şi Quinirino 
alergă în faţa lui Barbarigo, strigând: 

— Victorie!, muribundul îşi şterse sângele de pe ochii 
îngreuiaţi de somnul morţii, privi steagul duşmanului şi surâse. 
Apoi se rueâ să i-l dea şi «e învălui în el ca într-un giulgiu, iar 
noi, neindrâ/nind să-l despărţim de trofeul în care îşi dădea 
sufletul glorios, a îngroparăm înfăşurat în acest drapel, în 
pământul binecuvântat cu mari onoruri. 


Dar în această bătălie continuau eforturile disperate 

Aii paşa înainta cu însufleţire. Şi aşa cum obişnuiesc, turcii 
făceau un zgomot de tobe grozav, de trompete, de fluiere şi de 
alte instrumente de război, căutând să ne înspăimânte eu urlete 
şi ameninţări şi cu zăngănit de arme, lovite între ele. 

Don Juan, înarmat cu platoşă şi zale, strângând în mină o 
secure grea, se aşeză impunător la pupa galerei şi ordonă lui 
Lopez de Figheroa, şeful archebuzierilor, că orice ar zice sau ar 
face duşmanii, să nu îndrăznească niciunul să înceapă lupta 
înainte de a da el semnalul, prin ridicarea securii. 

Turcii se apropie într-una şi trag focuri de archebuză şi aruncă 
săgeți asupra alor noştri, făcând mari pagube. Şi ne aflam în 
mare pericol, din cauza a două tunuri de la provă oare ne-ar fi 
distrus dacă s-ar fi putut încărca mai repede. 

Ne venea foarte greu să stăm aşa, pe loc, privind acel 
masacru teribil, cu atât mai mult cu cât vedeam cum cade din 
când în când câte un amic de lângă noi, sau o rudă şi cum sunt 
aruncaţi de pe ponte. 

Am fi învinovăţit de laşitate pe Don Juan dacă nu am fi ştiut ce 
fel de om era; şi când ne uitam la el, ni se părea că e o statuie 
de bronz în mijlocul săgeţilor şi gloanţelor care şuierau în jurul 
lui şi de care el nu se sinchisea, ca şi cum vintul i-ar fi fluturat 
pletele. 

Când nava amiral turcă ne-a venit în bătaia archebuzelor, Don 
Juan a ridicat securea şi a învirti'-o ca pe o morişcă. 

Loviturile îoastre au fost ca o singură lovitură. Fumul împins 
către inamici ne-a ascuns dezastrele pe care le-am provocat 
duşmanilor, şi numai când s-a împrăştiat, am văzut că puntea 
din faţă părea părăsită. 

Mai înainte ca fumul să se împrăştie. Don Juan a ordonat să se 
vâsleiiccă din toate puterile, şi galera împinsă şi de vânt se 
strecura ca o pasăre. 

Don Juan pregătise un alt şiretlic: să se reteze pe neaşteptate 
ciocurile sau vârfurile dt oţel de la galeră sa, pentru ca să se 
poată apropia cât mai mult de galera inamică, şi să pcată sări 
pe aceasta cu mai multă uşurinţă. Acest exemplu, imitat de noi 
imediat, a fost o altă cauză a victoriei. 

Fumul se risipi şi galera lui Aii apăru cu puntea pustie. Don 
Juan. Prinzând prilejul, striga: 

— Înainte, cavaleri! Victorie! Noi trebuie să învinnem pentru 


că, murind, ne aşteaptă gloria în paradis; trăind, ne asteantă 
laurii pe pământ 

Şi sfinţind vorba ca unul ce nu vrea să întârzie, aleargă cu o 
ardoare nestăpânită către proră, şi ceilalţi viteji îl urmează şi 
iată că în mai puţin de o fulgerare se caţără, se urcă şi ajunge 
pe nava-amiral turcă. 

Aii, ca un căpitan prevăzător cfe era, ceruse ajutor între timp 
celorlalte galere din jur şi ai lui începură repede să se urce la 
pupă cu scări şi cu frânghii, în timp ce ai noştri pătrundeau pe la 
proră; fapt pentru care lupta se înteţi, desfă- şurindu-se în jurul 
catargului celui mare, dar nici turcii nu izbuteau să ne 
izgonească pe noi, nici noi să cucerim galera în întregime. 

Într-atât de mare era gloata, şi trupele atât de îngrămădite, 
că nicio altă armă nu putea să fie folosită în afară de pumnale, 
şi luptătorii, în furia lor, se muşcau între ei, asemenea 
animalelor sălbatice! Şi vedeai acea pădure de capete, 
apletindu-se când într-o parte, când în alta, de parcă era un 
ogor cu grâne coapte, frământat de vânturi potrivnice. 

Nimeni nu cerea îndurare şi nici nu o dorea, pentru că era un 
război de exterminare. 

Dar iată că, fără să se ştie din ce cauză, ai noştri începură să 
şovăie, să dea înapoi şi acolo unde lăsam locul liber, duşmanii 
puneau piciorul, şi îndrăzneala lor creştea, în timp ce noi 
deveneam laşi; şi deja mulţi dintre cei care veneau din spate, 
împinşi de puterea dezlănţuită a gloatei, cădeau în mare, iar alţii 
mai norocoşi săreau pe nava-amiral a Spaniei... 

Ce să mai spun? ... 

Don Juan însuşi este târât de ai săi în fuga dureroasă. Dar şi ai 
noştri, tot aşa de prevăzători, întăriseră nava-amiral cu trupe 
noi, care, sosind în asalt, nu numai că Impiedicară pe turci de a 
invada nava noastră, nu numai că îi reţinură la marginea 
extremă a prorei, dar îi făcură să dea înapoi cu atâta putere, 
încât reuşirăm să urcăm din nou pe nava-amiral turcă. 

Începu o nouâţ încăierare pe puntea galerei şi mai mult de o 
oră se vărsă mult sânge, fără să se ştie de partea cui înclina 
victoria. 

Pe covertă era sânge, pe scuturi puse de-a lungul navei 
sângele curgea şiroaie şi marea, frământând spuma roşie, părea 
că fierbe în ea numai sânge. 

Vai, ce vin îngrozitor împarte războiul, invitaţilor săi! ... 


De patru ori am fost respinşi, de patru ori am pătrun? Pe nava 
amiral a turcilor. Morți de ambele pârţi, pierderi de oameni în 
ambele tabere | lar, dintre supnavieţuitori, care era rănit, care 
era epuizat, încât nu mai putea ţine arma în mână. 

In una din aceste încăierări a căzut strălucitul cavaler Ber- 
nardino Cardine. Un glonte i-a lovit rotula care, fiind acoperită 
de o platoşă de oţel din cel mai fin, l-a izbit aşa de puternic, 
încât Cardine a căzut mort. 

Şi ultima dată când Don Juan a fost respins, s-a întim- plat un 
alt caz de neuitat: 

Dând înapoi, fără să-şi Întoarcă faţa de la duşman, fie că 
piciorul i-a alunecat pe duşumeaua înecată în sânge a galerei, 
fie din altă cauză, a căzut şi ar fi alunecat în apă dacă un soldat 
spaniol de alături de el nu l-ar fi apucat cu putere de centură cu 
mâna dreaptă, iar cu stingă s-a prins de balustrada galerei. 

Deodată soldatul a scos un strigăt înspăimântător: braţul 
stâng îi atârna ca un ciot şi el împreună cu Don Juan se 
prăvăleau în apă, când spaniolul prinse cu dinţii un odgon şi 
stătură aşa până când le veni ajutor şi astfel au fost salvaţi 
amândoi. 

Don Juan, scăpat teafăr, gata pentru ultimele eforturi strigă: 

— Oameni viteji, încă o sforţare şi am învins... 

Şi în timp ce se încerca reorganizarea oamenilor săi, care în 
acea zi dăduseră dovadă vitejiei lor cu adevărat romane, au mai 
avut loc două victorii datorită cărora a reuşit expediţia noastră. 

Galera de sub comanda lui Alfonso d'Appiano fulgera cu 
artileria sa navă amiral turcă şi, avinci prora joasă, lovea în plin 
galera duşmană, sfărâmând tot ce întiinea în cale; datorită 
acestui fapt am avut un nou prilej de izbândă. 

O lovitură a doborât catargul cel mare şi l-a aruncat eu atâta 
putere peste Aii, încât acesta, zdrobit şi plin de sânge, a căzut. 

Ce a făcu atunci Marcantonio Colonna? 

Acest om a stat permanent în mijlocul loviturilor artileriei, al 
sfărâmăturilor catargelor, al prăvălirilor acestora, printre a ţi tea 
primejdii de moarte şi printre atâtea pricini de milă şi de furie şi 
fără a se emoţiona, pândea momentul propice pentru nimicirea 
duşmanului. 

Când îşi dădu seama că norocul îi surâde, cobori şi strigă cât îl 
ţinea gura, vtslaşilor condamnaţi la galeră: 

— Ascultaţi, oameni buni! Voi sunteţi cei care nu veţi primi 


iertarea veşnică. Când mamele voastre ori soțiile voastre ori 
fiicele pronunţă numele voastre îşi apleacă ruşinate feţele; 
cetăţenii vă consideră nişte animale sălbatice. Astfel cerul vă 
refuză, iar pământud vă urăşte. 

/Ei bine, eu vă voi împăca şi cu cerni şi cu oamenii. 

Mie îmi stă în putere ca să fac în aşa fel, 'ncit rudele voastre 
să vă amintească numele cu mândrie. Eu pot să acţionez aşa, ca 
mâna celui mai onorabil cavaler să o siringă pe a voastră, fără 
să se considere dezonorat... 

Şi acei nenorociţi strigau: 

— O, signore, aveţi milă de noi. Daţi-ne prilejul ca să murim 
luptând... 

— Ei, bine, răspunse Marcantonio. Vă dăruiesc libertatea; nu 
vă mişcaţi de la locul vostru. Eu mă întorc pe punte; când veţi 
auzi un sunet de trâmbiţă, uniţi-vă; şi la al doilea semnal, cu 
toată forţa pe care v-a dat-o natura, şi din toate puterile, trageţi 
vâslele. 

Când veţi simţi că am atacat galera duşmană, ieşiţi şi lup- 
taţi-vă fiecare după cum vă doreşte sufletul. 

Se întoarse apoi pe punte şi, apucând cârma, îndreptă prora 
către pupa navei lui Aii. Se auzi primul semnal al trâmbi- ţei şi al 
doilea puţin după aceea. 

Galera se apleca într-o parte şi în alta ca o focă rănită. Apa 
lovită fierbea, mugea frământată şi năvălea, spumegând. 

Galera, după ce parcurse o distanţă scurtă, ajunse la locui 
potrivit şi lovi puternic. 

Nava amiral turcă numai cu puţin nu se răsturnă; cu marginea 
pavoazată cu steaguri se afundă în mare iar cu partea cealaltă 
îşi arătă carena descoperită; cea mai mare parte a apărătorilor a 
fost aruncată în apă şi acelaşi lucim s-ar fi întâmplat amiralului, 
dacă nu s-ar fi apucat cu mâinile amin-, două de catargul cel 
mare. 

Când galera se îndreptă, Colonna, folosindu-se de deruta 
duşmanilor, sări pe galeră, întovărăşit de ai săi şi puse stâpi- 
nire pe ea. 

Mânia comandanților turci ai galerelor puse sub paza galerei 
amiral era aşa de mare, că şapte porniră dintr-o dată să-l atragă 
pe Don Juan într-o cursă. 

Veniero, singur, se împotrivi tuturor, susţinându-le năvala cu 
un curaj nemaipomenit. Dar acel bâlrân viteaz, depăşit de 


numărul duşmanilor, vedea cum scădea numărul alor săi: o 
săgeată îi străpunse piciorul şi atât din cauza durerii mari, cât şi 
pentru că pierduse sânge, simţea că nu mai putea să reziste şi 
nevoia unui ajutor era urgentă dar pentru nimic în lume nu s-ar 
fi umilit să-l ceară. 

Giovanni Loredano şi Catarino Malipiero văzură pericolul în 
care se afla nobilul bătrân, şi alergară să-l susţină. 

Aceşti tineri viteji puteau să stea îndărătul scuturilor de 
apărare ale galerei, oare constituiau un adăpost sigur, dar tem- 
peramenul lor vitejesc nu le îngăduia aceasta. 

Ei erau descoperiţi de la brâu în sus şi în timp oe se luptau ca 
nişte bravi, au căzut amândoi în apă, loviți de archebuze. 

Marchizul de Santa Croee, care plecase în ajutor, ajunse şi el, 
şi dacă nu a putut salva viaţa lui Malipiero şi a hâi Lore- dano, 
cel puţin le-a răzbunat moartea. 

Turcii fură tăiaţi în bucăţi şi galerele lor căzură în mâinile 
noastre. 

Între timp se auzi un zvon, cum că Veniero pusese stăpi- nire 
pe nava-amiral a lui Pertau paşa, dar zvonul nu se adeveri şi 
Lomellina fu galera care îl învinse pe Pertau... 

— Vai, domnule duce, nu se cade ca dumneavoastră să 
expuneţi această parte a bătăliei... spuse Titta. 

— Noi am fost cei care am învins nava paşei şi în adevâv dacă 
noi am folosit forţele cele mai aprige ale vitejiei noastre, nu se 
poate spune că duşmanii nu au făcut la fel... 

Apoi, după câte îmi amintesc a murit vitejeşte acel brav, 
Marino Contareno. De asemenea au murit oa un exemplu pentru 
posteritate cei patru fraţi Comaro, de a căror moarte mă prind 
fiorii şi o mare durere când îmi aduc aminte. 

Vai, vai, a pierit atunci floarea celor mai buni, dar oricât em 
fost de loviți de galerele duşmane nu ne-am lăsat şi ne-am 
luptat sfâşiaţi de răni şi hotărâți să învingem sau să murim. 

Desigur că orice cucerire a noastră costă mult sânge, dop ne 
apropiam de victorie. Aproape fără suflare, şi, luptând cu 
cuţitele, am ajuns la centrul galerei. Domnul duce. În fruntea 
tuturor, părea un arhanghel care ne ducea către triumf.» 

— Şi dacă tu, Titta. Ai fi ţinut mai puţin la stăpânul tău, nu ar 
fi mai rămas din el, la această oră, decât osemintele şi numele - 
spuse Paolo Giordano Orsini. 

Îmi amintesc cu durere cum mi-au căzut la picioare răniţi 


mortal, însoțitorii mei. Orazio şi Virginio Orsini; mi se umple 
inima de mâhnire amintindu-mi de nepotul meu, Fabio, lovit în 
spate de o archebuză. Şi care se zvârcolea pe covertă, murind 
fără să-şi plângă floarea tinereţii... 

Şi în timp ce eu mă aplecam să-l ajut, iată că simt cum mi se 
înfige o săgeată în piciorul drept şi când ridic faţa, o mină cu un 
pumnal se repede asupra mea; şi eu eram descoperit. Pumnalul 
cade din mâna aceea chiar asupra mea, dar fără să mă 
lovească. Mina însăşi îmi cade pe cap, dar separată de braţ şi o 
dată cu mâna, un şuvoi de sânge îmi inundă fata.. 

— Chiar aşa a fost; mi-a venit tocmai cum trebuia şi; âri 
măcar să mă gândesc, am tăiat-o ca pe o trestie... spuse Titta 

— Şi eu îţi datorez viaţa mea şi atâta timp cât Paolo Giordano 
Orsini va avea o inimă şi o casă, Titta Carbonana va ocupa un 
loc în inima şi în casa lui Paalo Giordano Orsini.. 

Să bem! În amintirea morţilor de la Lepanto! 

— Dumnezeu să-i aibă în paza lui! Strigară din toate părţile. 

— Şi acum, reluă Paolo Giordano, să încheiem istorisirea 
noastră... 

Lomellina, galera noastră, ajutată de Vincenzo Querini, 
captură cinci din cele şapte galere care luptau. 

Pertau se îndepărtă cu un caiac cu o iuţeală cât îl ajutau 
văslele, şi noi îi mai văzurăm doar spatele în acea amarnică 
fugă. 

Mulţi s-au împăunat cu moartea lui Caracozza; dar adevărul 
este că Giovambattista Benedetti, cipriotul, om de o nepreţuită 
valoare, după ce a învins galera Corcut, observând că are în 
spate pe Caracozza, se aruncă asupra lui, cu disperare. 

Cu o furie tot aşa de mare s-a luptat şi Caracozza împotriva 
lui, fie că era împins de dorinţa gloriei, fie, cum se credea, dintr- 
o ură veche. 

Se ciocniră; o descărcare de archebuze din ambele părţi Q 
învălui în fum şi când fumul se împrăştie, amândoi erau căzuţi 
ou faţa la pământ; muriseră din cauza multor răni, toate primite 
în piept. 

Pe Benedetti îl înlocui Onorato Gaetano, nepotul Papei, oare 
după cum am auzit de la oameni de încredere, fiind ajutat de 
Alessandro Negroni şi de Pattaro Buzzacherino, a dus la bun 
sfârşit acest viteaz grup de nave, deşi cu mari, foarte mari 
dificultăţi. 


Sclavii creştini de pe galerele turceşti, dându-şi seama de 
răsturnarea norocului prin care treceau ticăloşii lor stă pi ni, au 
rupt lanţurile şi, apucând armele pe care furia şi întimpia- rea li 
le puneau la îndemână, îşi răzbunară lungile lor suferinţe şi 
grăbiră victoria. 

În timp ce se petreceau acestea în lupta de la vârful din 
stânga al armatei Ligii, soarta vârfului din dreapta era întru- 
câtva diferită. 

Giovanni Andrea Doria, care trebuia să scoată din bătălie 
numai patru corpuri de galeră, trecu altuia comanda şi porni pe 
mare. 

Se spune că, înțelegând situaţia, a făcut aceasta cu bună 
ştiinţă fie pentru a da posibilitatea luptei la vârful sting care se 
îndepărtase şi pentru a-l pune în ordine de bătaie cu înde- 
minare, fie din teamă de a nu fi învăluit de Ucciali, care îi venea 
împotrivă cu un număr mult mai mare de galere decât ale lui, 
fie, în sfârşit, pentru a lua vin tul în pupă ca să poată da năvală 
în galerele inamice. 

Dar Ucciali, un căpitan de mare încercat, când îşi dădu seama 
că galerele din vârful drept erau împrăştiate şi îndepărtate, 
neputând veni în ajutor cu uşurinţă, fără a se îngriji că avea 
vintul împotrivă, adună în jurul său galerele răspin- dite şi după 
ce reuşi să ucidă pe căpitanii principali, luă douăsprezece. 

Acum ieşi la iveală vitejia lui Benedetto Soranzo, vitejie 
demnă de comparat cu virtuțile antice. 

Văzând în juru-i pe toţi tovarăşii săi răniţi sau morţi, şi el fiind 
plin de răni, nu mai avu puterea să apere galera sa de armele 
turceşti, dar nici nu putu să accepte ideca ca Intr-o zi duşmanii 
să profite de greutăţile prin care trece patria scumpă; de aceea, 
târându-se la locul unde se păstrează muniţia, a dat foc pulberii 
şi galera cu o izbucnire îngrozitoare îi aruncă zdrobiţi şi mutilaţi 
în aer pe el şi pe toţi inamicii aflaţi pe ea. 

Unul singur a scăpat printr-un noroc extraordinar şi acesta a 
fost Giacomo Giustiniani, care fiind împins departe pe mare, fără 
a fi atacat, a putut să se salveze printr-o minune, înotând. 

Desigur că nu trebuie păstrată tăcere asupra sălbaticei 
ciocniri a navei amiral a Maltei, care, atacată de trei galere 
turceşti, s-a luptat cu mare curaj, făcând faţă destinului. 

Totuşi Ucciali, recunoscând stindardul lui San Giovanni, ca 
unul care se afişa ca principalul duşman al religiei Maltei, nu se 


ruşina să împingă împotriva ei alte trei galere pentru a o învinge 
cu orice preţ. Părintele Pietro  Giustignano, generalul, 
considerând situaţia lui şi a celorlalţi ai săi ca disperată. li 
îndemnă să primească moartea cu un curaj deosebit, deoarece 
pentru ei nu- mai era speranţă de a învinge, iar ca să se predea. 
Nimănui nu-i trecea prin gând. 

Lupta celor şase galere împotriva uneia singure a durat mai 
mult de trei ore, luptă glorioasă pentru Ligă şi dezonorantă 
pentru turci; două treimi dintre luptători zăcea ucisă, cealaltă 
treime gâlgâia de sânge, şi generalul îşi dădu sufletul din cauza 
a trei răni imense. Cincizeci de cavaleri dintre cei mai nobili 
muriseră; galera era ocupată până la castel; stân- dardul căzuse 
în mâinile duşmanilor şi ei totuşi mai încercau să se apere. 
Părinteie Agnolo Materllini, cavalerul vostru florentin, era în 
agonie. 

Ucciali, cuprins de furie, ordonă să dea foc galerei, dar Doria, 
vâslind cu sforţări uriaşe, ajunse la timp ca să se răzbune, şi 
dezlănţui un măcel îngrozitor, lovind în duşmani, obosiţi de acea 
luplă înverşunată, şi omorând pe Caragiali, conducătorul 
algerienilor, şi pe foarte mulţi conducători turci. 

Galerele toscane care din nefericire îl urmară pe Doria, se 
acoperiră de glorie dar şi de nenorocire. 

Galera Fiorentina, atacată de şapte galere mai mici, râmase 
goală de soldaţi şi de sclavi lopătari. Tomniaso de Medici 
supravieţuia grav rănit; cea mai mare parte dintre cavalerii 
ordinului San Stefano îşi dădură viaţa, luptând până la ultima 
suflare. 

Galera San Giovanni, comandată de cavalerul Agnolo Bif- foli, 
a suferit o înfruntare mai puţin dureroasă, deoarece căpitanul a 
fost rănit la gât de două archebuze şi în afară de cavalerul 
Simone Tornabuoni şi Luigi Ciacchi muriră şaizeci de oameni de 
valoare; şi ar fi păţit mai râu galeră pe care se lupta Ascanio 
Cornia, fiind înconjurată de patru galere duşmane, dacă nu ar fi 
ajuns în ajutor Alfonso Appiano, comandantul galerelor 
florentine. 

Atunci se auzi din toate părţile strigătul victoriei şi Ucciali, 
văzând că vine împotriva lui toată armata inamică pentru a-l 
învălui şi a-l dobori, se hotărî să se retragă. 

Don Giovanni Cardona se gândi să-i împiedice fuga cu opt 
galere ale Siciliei, dar îngrămădit de forţe mai mari, care li 


provocară grave pagube, trebui să cedeze. 

Guvernatorii Canale şi Quirini începură să-l urmărească pe 
Ucciali cu insistenţă, dar sclavii vâslaşi de pe galere erau obosiţi 
de atâta luptă, aşa că se uitau cu mare amărăciune cum acesta 
reuşise să se salveze cu patruzeci de bărci, cu galera noastră 
corfiotă şi cu stindardul lui San Giovanni. 

In această fugă avu loc o întâmplare demnă de amintit: 

Giovambattista Mastrillo Nolano şi Giulio Caraffa Napole- tano 
în timp ce erau duşi prizonieri împreună cu alţi camarazi pe 
două corăbii cu pânze, ca şi cum s-ar fi înţeles, dovediră o mare 
îndrăzneală exact în acelaşi timp, atacând pe turci şi rănindu-l 
cu cuţitele pe Rais şi pe toţi cei care se împotriviră şi astfel, din 
prinşi, deveniră învingători şi se întoarseră la noi, oare îi 
primirăm cu braţele deschise pe ei şi acele corăbii duşmane, 
pline de sclavi şi de o pradă bogată. 

Soarele se lăsa spre orizont, înconjurat de nişte nori negri, 
«runcând de-a Lungul valurilor raze piezişe, încât partea 
luminată era strălucitoare de lumină, în timp ce întinsul mării 
era acoperit de întuneric şi la vâjâitul talazurilor se alăturau 
urletele, blestemele, rugăminţile, hohotele de plâns şi din 
depărtare se auzea un singur glas de jale: era plânsul Naturii 
pentru măcelul fiilor săi, pe care desigur oă ea nu-i crease ca să 
se măcelărească astfel. 

Prin acea fâşie de lumină se arăta o lume a groazei, urcându- 
se pe galerele care ardeau, se arunca în flăcări fără să-şi dea 
seama că, arzând praful de puşcă, şi prada şi prădătorii se 
sfărâmau în bucățele. 

Alţii, nesătui încă de atâta luptă, ca şi oum i-ar fi biciuit o ură 
implacabilă, se apucau de păr şi de bărbi şi în lipsa armelor se 
loveau cu pumnii, se sfâşiau cu dinţii şi când un cap, când altul 
apărea şi dispărea în valuri (rină ce apa însăşi, îngrozită că 
putea să încapă atâta ură în nişte creaturi atât de fragile şi 
trecătoare, îi învăluia în sânul ei imens pentru a nu mai apărea 
niciodată. 

Puțin mai încolo unii se zbăteau pentru un catarg, pentru un 
trunchi sau o bucată de lemn, ca să se apuce de ele până le 
vine vreun ajutor. 

Un altul, îngrozit că se îneacă, apucă o scândură de la galeră 
care ardea şi, aruncându-se în apă, pieri cu arsuri îngrozitoare. 

Şi când ici, când colo, se ridicau băreuţe numeroase, pline de 


lumea beată de bucuria victoriei dobândite, oare lua la ţintă 
capetele turcilor ce se zbăteau în valuri, aşa cum face vânătorul 
la rațele de pe lac. 

Acea bătălie, în care au luptat mai mult de cinci sute de Vase, 
a ţinut de la amiază până la orele douăzeci şi două. 

Dintre duşmani au murit douăzeci de mii după spusele unora; 
după spusele altora, treizeci de mii iar după alţii, chiar mai 
mulţi. 

Eu pot spune că în adevăr au murit mulţi, dar că nimeni nu i-a 
numărat6, 

Dintre ai noştri au lipsit la apel şapte mii şase sute dnci- Meci 
şi şase; am eliberat douăsprezece mii de sclavi creştini j navele 
capturate au fost în număr de două sute şi noi am pierdut o 
singură galeră, cea corfiotă. 

Dintre galerele duşmane dacă scoatem din numai y* cele 
patruzeci care au fugit cu Ucciali, unele au fost scufundate, 
altele arse. Am capturat o sută şaptesprezece tunuri, două sute 
cincizeci şi opt arme mai mici de artilerie şi şaptesprezece 
bombarde.| 

Am luat circa patru mii de prizonieri, printre care cei mad 
importanţi erau fiii lui Aii, dintre care cel mai mare a murit la 
Napoli de inimă rea şi altul a fost ţinut în temniţă, la curtea 
papei. Pradă a fost imensă. 

În galera lui Aii s-au găsit douăzeci şi două de mii de bănuţi 
de aur şi în aceea a lui Caracozza patruzeci de mii, iar în toate 
celelalte o grămadă asemănătoare de bani, de arme, de unelte 
şi îmbrăcăminte bogată, deoarece turcii, socotind că vor pune 
pe fugă pe creştini şi că vor avea drept la un repaus plăcut, erau 
îmbrăcaţi cu haine minunate şi înconjurați de toate desfătările 
cu care erau obişnuiţi să se bucure în siguranţa oraşului. In 
afară de aceasta aduseseră cu ei prăzile valoroase din Cipru şi 
de pe țărmurile creştine pe care le lăsaseră pustii în drumul lor 
cel lung. 

Dar generalul Veniero, ca unul ce-şi petrecuse o mare parte 
din viaţă pe mare şi ca un cunoscător priceput al vânturilor, îl 
convinse pe Don Juan să se retragă, fără întârziere, într-unui din 
porturile vecine şi îi sugeră portul Petală, pe ţărmul Anatoliei. 

Armada îndeplini comanda şi, folosind forţa pânzelor şi a 


66 .Dar nimeni nu i-a numărat* Aceasta este expresia pe care a folosil-o acel istoric judicios, 
Lodovico Muratori, povestind in Annau bătălia de la Lepantn (n.a.). 


vâslelor, aruncă ancoră la Petală, la depărtare de o milă de locul 
conflictului“”, către ora patru din noapte. 

Don Juan, sfătuit de spiritul său nobil, voi să se îngrijească 
mai întâi de răniţi şi noi Îl ascultarăm; iar el, fără a ţine seama 
de oboseală şi fără să mănânce, îi vizită pe aceştia 

De fapt, prea puţin le folosea asta acelor nenorociţi, dar 
prezenţa lui prietenoasă, măreţia înfăţişării lui şi o vorbă de 
încurajare a făcut ca unora să le fie mai puţin îngrozitoare 
suferinţa provocată de râm şi să suporte mai uşor moartea. 

Se întâmplă că, trecând pe lângă un rănit care zăcea pe o 
grămadă de paie. Don Juan se auzi salutat cu multă 
familiaritate: 

— Bună seutu, Don Juan! 

Şi el, care recunoscuse vocea, dar nu-şi amintea pe loc al cui 
să fi fost acel glas, răspunse în acelaşi mod patern în care îi 
vorbise rănitul. 

— Dumnezeu să te aibă în pază, viteazule om. După cât se 
paj-o, aţi fost rănit. Să suportaţi cu răbdare durerea; eu mă voi 
ruga lui Dumnezeu pentru sănătatea voastră... La un preţ mic 
aţi dobândit o faimă nemuritoare... 

— Preţul nu e mic, dar nu interesează. Don Juan, se pare că 
nu mă recunoaşteţi... 

— Mi se paie! ... Dar ar fi imposibil... Don Michele? ... 

— Cervantes Saavedras$, al dumneavoastră pe viaţă şi pe 
moarte. 

— Ah! Don Michele. Daţi-mi mâna... 

— V-am dat-o, Don Juan. Dacă s-ar putea să-mi crească din 
nou, v-aş da-o iarăşi, pe legea mea... 

Şi rănitul arătă braţul mutilat, înfăşurat în pânza însânge- rată 
Atunci Don Juan recunoscu în el pe soldatul oare îl ajutase cu 
repeziciune când se afla în pericol. El tăcu şi dacă nu ar fi fost 
întuneric, am fi văzut cum plângea comandantul cei viteaz. 


67 Amănuntele bătăliei de la Lepanto au fost strînse cu mulţi grijă de următorii scriitori : 
— ADRIANI, Storia dei moi tempi ; 
— COSTO, Storia dei moi tempi; 
— DOGLIONI Storie. 
— CAMPANA. Seguito alle Storie del Taregnntai 
— FRA DIONTGI DA FANO. Seguito alle Storie del Tarcagnota] 
— MIJRATORI Annaii; 


— BOTTA, Seguito al Guicciardino şi multe altele (n.a.). 
68 Miguel de Cervantes Saavedra (1547—1616), scriitor spaniol, autorul celcbrului roman 
cavaleresc : Don Quichote de la Mancha. Purtarea sa vitejească In bătălia de la Lepanto, 


recunoscută de Don Juan de Austria, l-a costat braţul stîng şi două răni în piept. De atunci, 
scriitorul erou a purtat cu mîndrie porecla;.Ciungul de la Lepanto* (n.t ). 


După un timp. Don Juan reluă cu o voce sugrumată de emoție 


— Şi când aţi sosit? Şi de ce nu v-aţi arătat? 

Don Michele răspunse: 

— Am venit târziu. Pentru că nu am găsit bani ca să plătesc o 
trăsură sau un cal pentru a putea merge de la Genova până la 
Napoli. Şi numai Dumnezeu ştie cât am fost de nenorocit, 
temându-mă să nu fiu inoportun; dar cu ajutorul madonei m-am 
aflat la demonstraţia pe care aţi făcut-o la Gome- nizze. M-am 
hotărât ca în timpul luptei să stau alături de dumneavoastră, cu 
dorinţa de a apăra cu viaţa mea pe prea puternicul campion al 
creştinătăţii şi sângele cel mai nobil din 

Spania. Norocul mi-a fost prieten de această dată şi m-a 
ajutat să-mi îndeplinesc dorinţa şi eu trebuie să-i mulţumesc 
pentru că păstrând viaţa dumneavoastră, mi-o întoarce mie 
înapoi, cu o mină mai puţin. 

Şi apoi am socotit că e mai bine să nu mă fac recunoscut, 
pentru că, dacă moartea mă ocolea, aş fi mai putut să vă strâng 
mâna dumneavoastră onorată. 

Dacă, dimpotrivă, eram destinat să mor, dumneavoastră 
eeştiind nimic, nu aţi fi simțit- jalea în sufletul dumneavoastră 
atât de scump mie; şi dacă, în sfârşit, trebuia să murim amin- 
doi, ne-am fi întâlnit în prezenţa lui Dumnezeu. 

Aceste cuvinte simple, dar pline de grandoare, ne umpleau de 
uimire, când un spaniol întrerupse acea tăcere pioasă, ob- 
eervând;: 

— Cine ar fi crezut vreodată să întâlnească pe poetul nostru 
printre războinicii de la Lepanto? 

La o asemenea apreciere, Don Michele, tot aşa de liniştit, 
răspunse: 

— Veţi înceta să vă miraţi, cavalere, când vă veţi gândi că tot 
ce este mare, puternic şi măreț este poezie. Don Juan trebuie 
salutat drept cel mai mare poet al Spaniei... poeţi sunt şi acei 
care săvârşesc fapte măreţe şi cei care le rântă. Don Juan ne-a 
dat subiectul poemului, dar cine va compune pentru el nobila 
epopee? 

Ah! Domnule... eu nu... pentru că nu mă simt demn de 
asemenea măreție... 

Astfel se întâlniră cele două spirite alese pe care le-a născut 
Spania: amândoi atât de mari şi atât de nefericiţi şi cărora li s-a 


acordat atât de puţină importanţă în acea ţară care urma să 
aibă o mare faimă pentru posteritate, tocmai pentru că era 
patria lor. 

Cum bine prevăzuse Veniero, în timpul nopţii se dezlănţui o 
furtună îngrozitoare. Galerele rămase aprinse erau cuprinse de 
flăcări şi când apăreau pe vârfurile talazurilor, când dispăreau 
sau zburau, zbătându-se pe suprafaţa apelor. 

Erau asemenea demonilor ieşiţi din infern ca să strângă 
sufletele şi să mărească măcelul înfricoşător de la locul bătăliei. 

A doua zí, mii de cadavre umpleau țărmurile şi marea fn- 
vârtea valurile sale albastre ca în primele zile ale creaţiei. Şi 
valul agitat, sfărâmându-se către țărm, părea că spune: 

— O, pământule! Reia-ţi fiii. Cu o suflare a nărilor mele iată că 
am respins de la mine această pulbere însângerată şi înfuriată 
care se cheamă umanitate. Dacă fiii tăi se avântă să-mi 
brăzdeze faţa, eu închid imediat acea brazdă şi nimeni nu-i mai 
poate găsi urma; dacă eu îi suport pe spinarea mea. O fac aşa 
cum obişnuiesc băieţii vorbăreţi în jocurile lor pentru a mă distra 
şi pentru a-i distruge; iată că eu m-am curăţat de ei! 

Urma măcelului de la Lepanto rămâne asupra mea ca zborul 
pescăruşului... 

Tu, pământule, fratele meu nedemn, sfâşiat zilnic, nu ştii să te 
răzbuni; şi mai mult, din brazdele tale le dai veşnic hrana pentru 
a se nutri. Deh | aminteşte-ţi şi deschide-te o dată şi îngroapă-i 
pe toţi. 

Dacă totuşi te mişti, când eşti ofensat peste măsură, scufunzi 
câteva oraşe sau înghiţi câteva lanţuri de munţi; mâinile tale par 
mai mult ale unei mame care dojeneşte decât ale unui călău 
care pedepseşte. 

Eu, cândva, venii să te curăţ printr-o baie universală şi acum 
n-aş întârzia să mă întorc, deoarece te văd mult mai murdar ca 
înainte, dacă nu m-ar împinge înapoi de pe țărmurile tale 
cuvântul lui Dumnezeu. 

Vino şi imploră pe creator să revoce ordinul şi eu te voi 
purifica pentru totdeauna cu apele mele, cu un potop; de 
această dată, fără Noe... 

Aşa ceva îşi imagina fantezia mea emoţionată. 

Cum s-a entuziasmat lumea pentru această victorie, ştiţi şi 
voi. 

Papa a vrut ca Marcantonio Colonna să intre în Roma prin 


poarta Capena şi după modelul anticilor cesari să fie dus în 
triumf la Capitoliu. 

Ajuns acolo, i-a fost înmânat un mare dar de bani, pe care el. 
Mulţumindu-i mai întâi papei, i-a donat pentru a face dia ei dotă 
multor fete orfane şi sărace. 

Astfel mal bogat, printr-o faimă mereu erescândă, decât prin 
bani. Marcantonio se întoarse la casa sa cu atât mai mare, dar 
cu atât mai singur: suflet cu adevărat roman | 

Venețienii. Care dăduseră două treimi dintre cei căzuţi în 
bătălie, nu acceptară ca să fie plânşi ca nişte morţi acei viteji 
care căzuseră luptând cu arma în mână, urmând a fi nemuritor! 
Peste secole. Rudele lor cele mai apropiate apărură la oficierea 
slujbelor de mulţumire către Dumnezeu îmbrăcate în brocart şi 
în alte stofe preţioase; sânge latin şi ei 1 

Şi totuşi, ceea ce voi nu puteţi înţelege este faptul că Filip de 
Spania a suferit îngrozitor pentru victorie, reproşând fratelui 
său, Don Juan, că a pus în joc forţele monarhiei fără ca victoria 
să-i fi adus vreun folos. 

Şi în timp ce Papa saluta din toată inima pe Don Juan cu 
vorbele: Fuit homo missus a Deo cui nomen erat Joanneslîn 
Consiliu se puse chestiunea dacă nu ar fi cazul să i se taie capul. 

Insuşi Filip al II-lea s-a ruşinat de laşitatea consilierilor săi, o 
laşitate mai mare decât cea pe care ar fi putut-o bănui chiar el. 

Don Juan a scăpat cu viaţă, dar lovit profund de învinuirile 
nedrepte, este chinuit acum de descurajare şi de durere. 

Aceasta este invidia spaniolă. 

Cu ce s-au ales pentru atâţia morţi, pentru atâta vitejie şi 
după o victorie atât de măreaţă a Ligii? 

În afară de renume, cu nimic. 

Glorie, beţia sufletelor mari! O! Cum îţi scade prețuirea ţi cum 
scade dorinţa de a o avea când devii o marfă a principilor, 
calculatori îngheţaţi, străini de pasiunile nobile. 

Când Paolo Giordano îşi sfârşi povestirea, în jurul lui se stârni 
un freamăt; unii încuviinţau anumite păreri, alţii arătau 
împotrivă; după care urmară şi alte discuţii plăcute, apoi 
Giordano, văzând cum pălesc stelele pe cer şi simțind nevoia să 
se odihnească, se ridică de la masă şi îşi luă un călduros rămas 
bun de la oaspeţi, rugându-i ca a doua zi să fie gata pentru a 
merge la pădure mai înainte ca arşiţa soarelui să devină 
supărătoare. El însuşi, oferind braţul soţiei sale, Isa- bella, o 


conduse până la scări, unde, sărutându-i mina, se despărţi de ea 
cu urări de noapte bună. 

Fiecare se retrase în camerele sale şi, simțind nevoia de a-şi 
odihni trupul obosit, se lăsă în voia somnului. 

După mai puţin de jumătate de oră, se părea că toţi dorm. Se 
părea... 

Paolo Giordano sta de veghe. 

Ajuns în camerele sale, el se prăbuşeşte într-un fotoliu, 
6prijinindu-şi obrazul în palma stângă şi lăsând mâna dreaptă 

4De Domnu-a fost trimis un om ce se numea loan (lat.). 

Să-i atârne. Este palid, schimbat la faţă şi nu scoate o vorbă. 
Doi copoi de vânutoare, albi, lrumeşi, având în jurul gilului o 
zgardă subţire de un roşu-aprins, brodată cu aur, obişnuiţi să fie 
mângâiaţi, s-au iungit la picioarele lui şi-l privesc ţintă, apoi., 
voind să-i atragă atenţia asupra lor, se duc să-i lingă mâna. 

S-ar zice că din nou în sufletul ducelui se dă o luptă 
înfricoşătoare între a face şi a nu face, dar, cercelând iar bine 
lucrurile şi punând în cumpănă folosul şi pagubă, oscilând între 
ce e bine şi ce e râu, sau cei puţin ceea ce îi apărea lui astfel, 
între jignire, răzbunare, şi iertare, între ceea ce se putea cu 
siguranţă şi concluziile la care ajunsese el, rosti aceste vorbe: 

— Este un lucru care trebuie să fie adus la îndeplinire.» Apoi 
strigă imediat: 

— Titta! 

— Domnule! 

Rostind vorbele anevoie printre dinți, Paolo Giordano întrebă: 

— Ai... pregătit? ... 

— ... Tot... 

Urmă o tăcere chinuitoare, pe care o rupse Paolo Giordano 1 

— Titta! 

— Domnule! ... 

— Ah, ce bine era să fi murit şi noi în bătălia de la Lepanto... 

— Era... 

— Spune-mi, nu ţi se pare frumoasă soţia mea? N'i ţi se pare 
gingaşă, mândră. Înzestrată cu cele mai alese daruri ale unei 
vorbiri pline de graţie? 

— Desigur, domnule, desigur. 

— Şi nu ţi se pare o nelegiuire să stingi dintr-o dată, cu o 
suflare trădătoare, atâta lumină de graţie şi spirit? 

— Era totuşi mai bine, domnule duce, ca noi să fi murit în 


bătălia de la Lepanto. 

Ducele se ridică, ştergându-şi fruntea brobonită de sudoare; 
se plimbă de eolo-colo prin cameră, apoi, oprindu-se deodată şi 
uitându-se ţintă în ochii lui Titta, zise: 

— Oare tu nu ştii să spui altceva decât ceea ce este ou 
neputinţă să se mai întâmple? Nu te pricepi să dai un sfat care 
să aibă cât de cât un preţ? Nimic... Nimic. Oameni sunteţi voi? 
Sau ecouri ale răutăţii? 

— N-aţi spus chiar dumneavoastră că este un lucru care 
trebuie să fie adus la indep! Inire? Cum vreţi oare ca servitorii să 
dea sfaturi, când stăpânii fac cunoscut că vor socoti sfaturile ca 
fiind date împotriva propriilor lor dorinţe 7 

— Ai dreptate. Titta. În ce mă priveşte, tu greşeşti 
întotdeauna solemn, crezând că ai dreptate. Ce am poruncit să 
pregăteşti 7 

— Totul... puteţi să verificaţi chiar dumneavoastră, privind... 
în sus... 

— Prea bine... nu-i nevoie... am încredere... Şi în loc să 
privească în sus, ducele îşi ţinea ochii în pământ. Acum, ia 
copoii ăştia şi du-te tiptil la doamna ducesă; baţi încet la uşă şi-i 
spui... — Aici cobori vocea şi continuă să vorbească ia şoaptă. 

Titta încuviinţa dând din cap. După puţin timp Paolo Giordano 
vorbi din nou cu voeea-i obişnuită: 

— Foloseşte cuvinte plăcute... poartă-te cât mai ceremonios... 


Ai înţeles? ... Hai, du-te! Dar cum Titta nu părea să se 
grăbească, Paolo Giordano zise iar: 
— Du-te! 


Titta luă copoii, însă, cânrl să treacă pragul încăperii, se opri, 
se întoarse către Giordano şi zise încet: 

— Trebuie să mă duc, domnule duce? 

— Du-te... du-te... Este un lucim care trebuie adus la 
îndeplinire. 

Şi Titta plecă. El urcă încet scările, se apropie de camera 
Donei Isabella şi. Abia atinse uşa, că fu întrebat: 

— Cine e? Ce doriţi? 

— Doamnă, am venit din partea domnului duce ca să vă rog 
să primiţi în dar aceşti doi copoi, pe care vi-i trimite oa semn al 
dragostei sale, şi mai doreşte ca mâine să-i încercaţi la 
vânătoare spre a vedea ce bine sunt dresați şi cât de iscusiţi 
sunt. Şi vă mai roagă, dacă binevoiţi să fiţi atât de gentilă, să vă 


duceţi să staţi împreună cu dânsul, pentru că i se pare ciudat ca 
dupii atâţia ani de despărţire să nu vă puteţi intâln: fără martori 
Şi. Într-adevăr, şi mie mi se pare... 

Când Titta intră în odaie, văzu că Isabella se afla în tovărăşia 
Donei Lucrezia Frescobaldi şi, stând îngenuncheată dinaintea 
icoanei, citea o carte de rugăciuni. Atunci, el îşi zise îr. Sinea lui: 
„Cu atât mai bine. Văd că şi-a pregătit hrană sufletească pentru 
marea călătorie”. 

Isabella se ridică de jos, rămase pe gânduri câteva clipe, apoi 
o întrebă pe Lur-rezia: 

— Ce zireţi? Să mă duc sau nu să dorm cu soţul meu? 

Dona Frescobaldi, înălţând din umeri, răspunse: 

— Faceţi cum doriţi, totuşi el este soţul dumneavoastră”. 

— Aşadar, să mă duc. 

Şi sărmana Isabella cobori încet, dar fără să tremure. 

Lucrezia, îmboldită fie de curiozitate, fie de milă sau, după 
cum cred eu, de amândouă, scuturându-se de obişnuita-i 
nepăsare se hotări s-o urmărească de departe. Indată ce o vră? 
U intrând în apartamentul soţului, iuți pasul şi îşi lipi urechea de 
uşă. Auzi cum stăpânei i se face o primire bucuroasă şi 
sărbătorească. 

— Aşa cum îi place lui Dumnezeu... începe cum trebuie.- 

— Murmură dânsa. 

Apoi i se păru că aude şi chiar auzi într-adevăr râsete şi 
sărutări date şi înapoiate. 

— Din ce în ce mai bine... 

Şi. Ţinându-şi răsuflarea, ascultă mai departe cu lăcomie... 

Dar de aici nu-mi mai este îngăduit să continui, aşa că voi 
repeta împreună cu poetul: 

„Despre îmbrățişări, săruturi, vorbe plăcute. 

Casta muză tace, ruşinoasă; 

Si despre unirea acelor planete 

În vers nu pomeneşte şi să cânte nu-ndrăzneşte; 

Doar murmură în sine tainice cuvinte 

Care8 

Dona Lucrezia plecă în vârful picioarelor spre odaia sa, 
gândindu-se: „Cred că n-o să mai fie furtună în casă; şi dacă 
totuşi o să fie, o vom vedea sfârşindu-se cu câteva fulgere, fără 
trăsnete$*4. 


69 Versuri din Gă/eata furată, poem eroicomic în care sînt ridiculizate formele mitologice şi 


Trecuse mai bine de jumătate de oră, sau poate mai puţin, de 
când Dona Lucrezia plecase de la uşa camerei lui Paolo. 
Giordano, când aceasta se deschise din nou şi ieşi Titta, care, 
străbătând sala. Se duse la uşa apartamentului lui Troilo şi, 
ajuns acolo, bătu cu pumnul, fără a se sinchisi prea mult. 

Troilo, deşi i se părea că n-are motiv, să fie bănuitor, totuşi, 
fie din cauza oboselii neobişnuite, fie din pricina căldurii de 
peste zi sau a băuturii prea din belşug, simţea cum îi clo- 
eoteşte sângele în vine şi se zvârcolea în pat, neputând să 
doarmă. Astfel că, îndată ce auzi bătaia în uşă, sări jos nu- 
maidecât şi deschise. 

— Ce doreşti, Titta? Ce-i cu mutra asta ca de înmormântare? 

— Domnia voastră, dacă la prima întrebare nu ghiciţi 
răspunsul, la a doua nu greşiţi. Domnul duce mă trimite să vă 
spun că nu găseşte leacul potrivit ca să-l prindă somnul... 

— Ca şi mine... 

— Cu atât mai bine atunci! Vă roagă să veniţi să-i ţineţi puţin 
tovărăşie şi să mai pălăvrăgiţi... Aşa, o să vă simţiţi uşuraţi 
amândoi... 

— Erat în votis'! Aşteaptă 1 Într-o clipă mă îmbrac şi vin eu 
tine. 

Şi, punându-şi pe el ce-i era mai la îndemână, fu gata pe dată. 

Titta porn” înainte, cu o torţă aprinsă, dar, ajuns la uşa lui 
Paolo Giordano, se trase în lături şi, înclinându-se, spuse 
respectuos: 

— Poftiţi, excelenţă! 

După ce Troilo intră, Titta închise uşa, răsuci cheia şi o puse în 
buzunar; apoi îl conduse pe Troilo în cea de a doua încăpere, 
închise şi uşa acesteia, dar el rămase afară. 

Păşind pragul odăii, Troilo îl văzu pe Paolo Giordano stând 
lângă pat. În faţa unei mese, şi fie datorită închipuirii lui, fie din 
cauza luminii, i se păru că acesta îmbătrânise cu zece ani, deşi 
abia trecuse un ceas de când se despărţiseră. 

Fără să ridice ochii, Giordano spuse: 

| - Stai jos, Troilo. 

In glasul lui nu se desluşea nicio ameninţare, niciun pic de 
ură. Glasul lui răsuna calm şi umil şi parcă nici nu ieşea de pe 
epice, opera principală a lui Alessandro Tassoni (1565—1635). senitor inteligent şi spiritual, 


adversar al prejudecăţilor de orice fel. Tassoni reprezintă primele semne ale culturii iluministe în 
Italia (n.t.). 


70 După dorința voastră (lat.) (n t). 


buze, ci din străfundul inimii, ca din adâncul unui mormânt, de 
aceea avu darul să strecoare fiori de gheaţă în oasele lui Troilo. 

Troilo se aşeză. 

— Troilo, este de datoria mea să-ţi spun unele lucruri, pe care 
eu trebuie să le spun, iar dumneata să le asculţi în spai— inele 
întunericului... în liniştea misterioasă a nopţii... Troilo, după trei 
ani de îndelungată absenţă, mă întorc acasă... Dar casa în care 
mă întorc este oare casa mea? Pot eu să dorm fără grijă? Pot să 
m-aşez la masă fără bănuieli? ... 

R * Troilo, luai pe negândite. Nefiind pregătit să dea sfuluri, 
tăcea. 

— Troilo, când am plecat de-acasă, cunoscând femeia cure 
mi-era soţie, şi care şi azi îmi e soţie, fiinţă cu o imaginaţie vie, 
degajată în purtări, din vina educaţiei, mai mult decât se cuvine 
unei nobile doamne... întrecând lesne măsura., aroganta... 
îndrăzneață... mă gândeam cu groază să încredinţez comoara 
onoarei mele, în mâini, nu voi spune infidele, dar primejdioase. 
În cine trebuia să mă-ncred, dacă nu înir-o rudă de sânge? Te- 
am ales deci pe tine; ţie ţi-am încredinţat onoarea mea, care. 
Totuşi, este şi a ta, şi te-am implorat cu lacrimi în ochi s-o 
păzeşti cu cea mai mare grijă... îţi aminteşti, Troilo? E adevărat? 
Ai vrea poate să tăgăduieşti? Şi vrând s-o faci, ai putea? 

— E adevărat... 

— Şi oare îţi mai aminteşti ce mi-ai făgăduit atunci? Ţi-ai 
amintit întotdeauna? Răspunde-mi acum: ţi-ai îndeplinit tu oare 
datoria de paznic cinstit al soţiei mele? ... 

Giordano îşi ţinea braţul drept, cu pumnul strâns, pe masă. * 
muşchii frunţii i se contractau îngrozitor, iar ochii, pe jumătate 
ascunşi sub sprâncenele stufoase şi încruntate, scăpărau o 
lumină ca un foc ce arde într-un mărăeiniş. 

Lui Troilo i se lipise limba de cerul gurii. 

'm*' Şi Giordano continuă: 

— Cum ţi-ai îndeplinit tu datoria de paznic atent al soţiei 
mele? ... 

Şi cum răspunsul nu sosea, el urmă: 

— Dacă trebuie să dau crezare zvonurilor care au ajuns până 
la mine la Roma, într-adevăr mi-am pierdut onoarea, fără 
putinţă de a mai îndrepta ceva; casa mea este acoperită de 
ruşine. De acum înainte, nu voi mai putea auzi numele doamnei 
mele. Fără a nu bănui că este rostit ca o ofensă sau fti derâdere. 


Virginio nu va mai putea auzi numele mamei sate, fără a nu 
pleca ochii, ruşinat. Nelegiuite lucruri va trebui; â ascultăm, 
vere, din acelea la auzul cărora natura se înero- zeşte... lucruri 
cu neputinţă de îndurat, pe care eu nici nu pot, nici nu ştiu şi 
nici nu vreau să le îndur, cu niciun preţ... 

— Giordano - începu Troilo, cu un glas de parcă era pe 
moarte - un cavaler ca voi. Inzestrat cu acel deosebit dis- 
eernământ pe care toţi îl cunosc, priceput în ale lumii... puteţi 
da crezare minciunilor... vorbelor unor oameni care n-au ce 
face... şi răi? ... Pe noi. Oamenii de rând ne cred fericiţi şi, în 
general, cei pe care-i roade invidia se bucură s-arunce cu săgeți 
veninoase: „Să-i facem să plângă. Zic ei, şi-n felul ăsta vor fi 
deopotrivă cu noi “... 

— Vorbeşti bine de-i drept, dar zvonul, oricât de răutăcios ar 
ti. S-a adeverit până într-atâta, că nu pot să mă mai îndoiesc. 

— Şi oare socotiți că zvonul acesta merită crezare? 

— Te las pe tine să judeci... Mi-a mărturisit Isabella. 

— Ah! Isabella? 

— Da, Isabella! ... 

— Soţia voastră? ... 

— Ea, chiar ea... soţia mea. Acum spune-mi, Troilo, mume, e 
tău este Orsini? Sângele care curge în vinele tale este acelaşi ca 
al meu? Răspunde? 

— De ce să vă mai spun ceea ce ştiţi prea bine? 

— Pentru că. În această clipă solemnă am nevoie s-o aud din 
gura ta, şi să fiu sigur că n-ai uitat şi că eşti convins. Într-atâta 
sunt înconjurat de trădători... că, în afară de cei de un sânge cu 
mine... nu îndrăznesc să sper că nu voi fi trădat... Aşadar, tu eşti 
de un sânge cu mine... Acum dă-mi un sfat... E vorba de 
Isabella! S-c iert, sau s-o omor? ... 

Trebuie oare să vă sfătuiesc eu? 

— Da... 

— Dar nici eu, nici alţii nu socotesc c-aş fi în stare de un 
asemenea sfat important. Voi sunteţi mult mai înţelept decât 
mine. 

— Eu totuşi nu socotesc aşa; şi-apoi nu se poate ca în 
asemenea împrejurări să-ţi pierzi judecata! Hai, curaj, vreau să- 
mi dai un sfat. 

— Atunci... Giordano, ţineţi seamă că Dumnezeu este 
milostiv. Şi că oamenii străluciți care se aseamănă cu el se arată 


hiinzi şi iertători... Arătaţi-vă milostiv faţă de slăbiciunea f>- râi. 
Faţă de vârsta femeii, faţă de pildele rele în mijlocul cărora a 
crescut... Şi aşa cum aţi judecat mai adineauri, cu înţelepciunea 
voastră obişnuită, ţineţi seama de imaginaţia ei vie, de firea-i 
visătoare, de timpul, locul şi prilejul... ba chiar şi... destinul. 
Giordano... findcă noi toţi suntem în puterea lui de neînvins... şi 
fiţi îndurător... Isabella nu se va mai putea înfăţişa dinaintea 
voastră împodobită cu nevinovăție, voi nu o veţi mai putea 
iubi... şi poate că nici respecta... Cu toate acestea. Cel ofensat 
are o mulţumire, supărătoare, e drept, totuşi pe care şi-o 
doreşte întotdeauna: aceea de a şti că nu merită jignirea şi de-a 
vedea pe cel ce l-a jignit că se căieşte din adfn- cul inimii... 

— Vezi dacă-ţi lipseşte înţelepciunea! Tu nu duci lipsi de 
elocinţă... De fapt, îmi închipuiam! ... Într-adevăr, aş vrea să-ți 
urmez sfatul, dar un gând mă îndepărtează de la hotări- rea 
luată; iată-l: oare în asemenea împrejurare, este vorba numai de 
onoarea mea? Onoarea familiei nu trebuie oare apreciată după 
felul în care ai şitut s-o păstrezi, că nu-mi este îngăduit mie s-o 
înstrăinez şi nici s-o micşorez şi că, la rândul meu. Trebuie s-o 
las urmaşilor neştirbită şi la fel de nepătată şi strălucitoare cum 
am primit-o eu de la strămoşii mei V Procedând altfel, nu crezi 
că într-o zi aş putea *ă-i aud pe părinţii mei spunându-mi: „Ce-ai 
făcut cu moştenirea pe care ţi-am lăsat-o “? Şi pe fiii mei: 
„Aceasta nu-i moştenirea noastră”? ... 

— Eu... aş zice că ar fi bine să cercetezi răzbunările grele şi să 
le duci la bun sfârşit; renunțând la celelalte, care, pentru a le 
împlini, este de ajuns să vrei, mi se pare a fi o dovadă de 
mărinimie. A învinge pe altul este un lucru lăudabil, a te birui pe 
tine însuţi, este un lucru divin... 

— Mai că aş ierta-o, fie şi pentru asta... dacă... dacă nu aş 
avea alt motiv de supărare şi care mi-alungă milă din inimă; şi 
anume încăpăţinarea femeii de a-mi ascunde numele celui cu 
care m-a înşelat... 

— Şi voi nu-l ştiţi? 

— Nu... Tu îl ştii? ... 

— Eu? Nu. 

— Aşa socoteam şi eu, pentru că ţi-a fost gândul în altă parte, 
nu să-mi păzeşti femeia, şi-n felul acesta ai săvârşit cea mai 
mare greşeală, Troilo. Şi faţă de mine, şi faţă de familia mea, 
atât de mare, încât nu ştiu cum o să te pot ierta. Dap poate că 


nu-i drept s-arunc asupra ta Întreaga vină, în parte., ba chiar în 
foarte mare parte... sunt şi eu vinovat, fiinde?. Ştiindu-te şi 
tânăr, şi lacom de glorie, şi plin de îngâmfare, de altceva trebuia 
să te îngrijeşti tu, nu să faci pe eunucul palatului... 

— Aşadar, ea refuză să dea în vileag numele? ... 

— Nici cu rugăminţi, nici cu ameninţări, nici în nădejdea 
iertării, ea nu s-a învoit în niciun chip să-mi liniştească inima 
mea zbuciumată. 

— De bună seamă, aceasta este o grea vină... Şi aţi încercat 
toate mijloacele? 

— Toate... 

— Vedeţi voi, Giordano, cum cel ce nu ştie cum stau lucrurile 
poate să dea sfaturi rele. Dacă aş fi cunoscut mai înainte 
această încăpățânare a ei, v-aş fi sfătuit arfei. 

— Altfel?! ... 

— Ba chiar dimpotrivă... 

— Deci şi tu gândeşti la fel! Mă simt îndemnat s-o fac; şi cel 
puţin de l-aş cunoaşte pe cel ce nu s-a sfiit să-mi dezonoreze 
casa, în timp ce eu îmi vărsăm sângele pentru credinţa lui 
Cristos... pe acela pe care nu l-a împiedicat respectul datorat 
casei mele... şi mai mult decât respectul, teama de spada mea! 
Ah, ce fericit aş fi să-mi pot vâri mâinile în pieptul lui... să-i 
smulg inima şi să i-o arunc în obraz. Ah, Troilo, aş face-o, pe 
Dumnezeul meu... dar vezi, tu, laşul... se ascunde... Ah, cine eşti 
tu, cel ce m-ai rănit de moarte şi nu mi-ai luat viaţa? Cum te 
cheamă? Arată-te! Nimic... Cum te sfâşie durerea jignirii, adusă 
de un necunoscut, un om josnic, împotriva căruia nu ne putem 
răzbuna sau... răzbunându-ne vom rămâne mult mai pătaţi de 
răzbunare decât de jignire. 

— Într-adevăr, asemenea ofense se cer spălate în sânge. 

— Şi pentru că nu pot vărsa sângele acelui ticălos... Ce zici 
tu? ... 

— Cred că... 

— Nu... nu, cred că... zise Giordano, ridicându-se în picioare. 
Este cazul să-mi spui limpede tot ce gândeşti. 

— Atunci... 

— Atunci... De ce şovăi? Nu ne-aude nimeni... nimeni... 

— Atunci... onoarea familiei- cere ca... că Isabella să dispară 
din această lume... 

— Prea bine - răspunse Giordano; şi, întinzând mâna spre 


pologul patului, trase perdelele într-o parte, adăugind: lată... 
Priveşte... Am făcut-o eu... 

— Ah. Răzbunarea cerului! Urlă Troilo. Şi făcând trei salturi 
înapoi, cu mâinile înfipte în păr, se izbi cu spatele şi cu capul de 
perete. 

Cea care a fost Dona Isabella Orsini zăcea culcată pe pat ca şi 
cum ar fi dormit, cu părul despletit, cu braţele în lături, cu 
pumnii strânşi... şi cu ochii ficşi... O funie subţire îi strân- gea 
gâtul delicat şi capetele ei se pierdeau în umbra camerei, spre 
tavan... 

Nenorocită privelişte, amestec de vină şi perfidie... 

„Astfel pieri Isabella de Medici, care, şi pe ea, şi pe alţii i-ar fi 
făcut fericiţi, dacă cerul i-ar fi dăruit mai puţină frumuseţe sau 
mai multă virtute, sau rude mai bune “ 

Giordano, palid ca un mort, dar, stăpânindu-şi în chip uimitor 
patima ce-i răvăşeşte sufletul, neclintit de la locul său şi ţinând 
perdelele trase, întinse braţul drept către vărul său şi continuă: 

— Acum patul meu este pustiu... pentru că orice femeie îl 
consideră loc de supliciu. Casa mea este pustie pentru că tatăl 
nu poate trăi laolaltă cu fiul căruia i-a strâns de gât mama... Zile 
zbuciumate şi ticăloase... Nopți albe şi pline de remuşcări şi de 
frică... Moarte cumplită... judecata teribilă a cerului, iată pacea 
pe care mi-ai dat-o tu, Troilo! Da, tu, Troilo, tu şi nimeni altul. 
Om nelegiuit şi mârşav... Te cunosc... pe de-a-ntre- gul... şi văd, 
şi ştiu că pe aceasta, care a fost soţia mea, cu siguranţă că a 
îngrozit-o mai puţin moartea decât conştiinţa că şi-a pierdut 
demnitatea de principesă, de soţie, de mamă.» pentru o fiinţă 
atât de ticăloasă, de mârşavă cum eşti tu. Nemernicule! Taina 
nu a murit o dată cu complicea ta... maniei după uciderea ei, 
aşa cum mă sfătuiai, Giordano nu va pierde urma trădătorului. 
Acum e rândul tău să mori... Aş putea să renunţ de a-ţi lua viaţa 
ta ticăloasă, cu această mină de cavaler onorat; un ucigaş e de 
ajuns pentru un ucigaş; dar cum ţi se dă o moarte binemeritată, 
n-aş vrea că dacă vreodată ne vom întâlni pe lumea cealaltă să 
te plângi de felul cum ai fost pedepsit... 

Spunând acestea, ia două spade scoase din teacă, ce se aflau 
la picioarele trupului neînsufleţit al Isabellei, şi, aruneând una la 
picioarele lui Troilo, adăugă r la-o şi apără-te 1 Şi dacă ai trăit ca 
un trădător, cel puţin să mori ca un cavalert 

Ca o săgeată pornită vijelios din arcul întins de o mână 


viguroasă, tot aşa Troilo, de unde sta aplecat, se îndreaptă de 
spate şi, ca şi cum ar fi intrat diavolul în el. Face un salt spre 
fereastra deschisă din spatele lui, se apucă cu amândouă mâi- 
nile de margine şi, dintr-un nou salt, sare atară. 

Norocul îl ajută, căci, deşi a căzut cu capul în jos, fereastra 
nefiind prea înaltă şi iarba fiind deasă, nu şi-a făcut niciun rău şi. 
Ridicându-se pe dată, o luă la goană pe scările de piatră. 

Văzând aceasta, Paolo Giordano, ca unul ce avea picioare 
sănătoase şi foarte sprintene, sări şi el pe fereastră şi începu să 
alerge după fugar, cu spada în mână. Nu se auzea nimic, nicio 
vorbă, nicio ameninţare; numai zgomotul paşilor gonind pe 
scara monumentală. 

Troilo alerga nebunește, dar în cursa această lungă îşi pierdu 
răsuflarea, căci se dezobişnuise de exerciţiile cavalereşti, aşa că 
Giordano l-ar fi ajuns cu siguranţă din urmă dacă. Pe la mijlocul 
scărilor, acesta nu s-ar fi împiedicat, prăvălindu-se îndărăt pe o 
bună distanţă şi, din căzătura aceasta, nu s-ar fi lovit la coaste 
şi La piept, julindu-şi mâinile şi faţa. Spada îi căzu din mână şi, 
săi tind din treaptă în treaptă, curmă tăcerea nopţii, cu un 
zgomot îngrozitor, căci era făurită din oţelul cel mai bun, şi se 
opri departe-departe. In drum. 

Giordano nu mai putu să-l urmărească pe Troilo şi se ridică de 
jos cu mare greutate; sprijinindu-se în coate, se uită In direcţia 
unde dispărea Troilo şi, în bezna nopţii, aruncă această cumplită 
hotărâre: 

— Pentru că n-ai vrut să mori ca un cavaler, nu va trece mult 
şi vei muri ca un câine. 

Titta îşi culese stăpânul zdrobit; îi spălă rănile şi, cu grijă 
drăgăstoasă, îl obloji; apoi, cum acesta gemea şi se agită, îl 
întinse pe o canapea în anticameră. Pe urmă se duse la Dona 
Lucrezia, care, zguduită de această groaznică întâmplare. Cu 
atât mai mult cu cât nu se aştepta, îşi pierdu cunoştinţa şi îi 
trebui mai bine de un ceas ca să-şi vină în fire şi să vorbească. 
Cât a trăit, ea nu a mai simţit nicio bucurie şi nimeni nu a mai 
văzut-o rizând sau veselindu-se. 

Când ea şi-a revenit, Titta, stând nemişcat dinaintea ei şi cu 


arătătorul mâinii drepte sprijinit între sprâncene. li spuse 
Waceste cuvinte. Incet şi răspicat: 
— Doamna mea! ... Ascultaţi cu luare-aminte! Doamna 


ducesă a murit pe neaşteptate... o apoplexie... a lovit-o, 


spălându-se cu apă rece pe cap... din cauza cărei apoplexii... a 
căzut In braţele dumneavoastră... şi moartea a surprins-o, fără 
să aveţi timp să-i daţi vreun ajutor... Luaţi seama, doamnă. <ă 
nu greşiţi, dacă vă e scumpă viaţa. Inştiinţările către curţi, 
pentru participarea la înmormântare pregătite încă de i-? Ri. 
Spun acelaşi lucru. Deci, consideraţi-vă avertizată1. 

După ce trupul a fost scos din laţ, Titta l-a transportat în 
camerele doamnei Isabella şi l-a aşezat pe pat. Lucrezia îi 
chemă pe Don Inigo şi-i repetă cuvânt cu cuvânt cele dictate de 
Titta. După ce majordomul aruncă o privire asupra corpului 
neînsufleţit. Işi dădu prea bine seama cum s-a întâmplat şi, cu 
mâna stinsă, luă marginea cearşafului şi acoperi faţa moar- tei; 
în timp ce cu mâna dreaptă îşi ştergea o lacrimă. Tnigo. 
Majordomul, poreclit „inimă de piatră**, pliugea... 

— Cerul să primească în pace sufletul acestei sarmane 
doamne - ţi suspinând adânc, nu mai adăugă nimic. 

Isabellei i se făcură funeralii mari şi solemne. Cei din familie: 
rudele, soţul, fraţii îmbrăcară haine de doliu. Deasupra sicriului 
se recitară discursuri funebre, compuse de un membru al 
Academiei de la Crusca, în cea mai curată limbă toscană. 

Preţul sângelui ei fu. In parte, plata datoriilor lui Paolo 
Giordano Orsini, şi despre aceasta ne relatează Galluzzi’. 

Settimani ne face cunoscut că ducele de Bracciano ar fi primit 
o răsplată mai mare, mulţumită dărniciei cumnatului, adică în 
octombrie următor, donația castelului şi moşiei Pog- gi6- 
Baroncelli. Astăzi. Imperiale. Această ştire a indus în eroare pe 
unii care au scris că uciderea lsabellei a avut loc la Poggio 
Imperiale, şi nu la Cerreto. 

Şi cum toţi ne luăm pedeapsă mai devreme sau mai târziu, şi 
Paolo Giordano îşi primi plat., după faptă. Îl lovi pe neaşteptate 
o moarte îngrozitoare; sufletul său se împovără cu noi crime, 
căci sângele cheamă sânge, aşa cum vedem că se în- tâmpla cu 
vinul; şi judecata râmase deschisă, aşa încât urmaşii j aveau să 
se teamă. 

Şi dacă soarta ne va îngădui să avem timp şi sănătate, 
întâmplările care au urmat în viaţa lui Paolo Giordano vor alcătui 
subiectul unei alte povesiiri. 

Care a fost sfârşitul lui Troilo, extragem din pasajul următor 
din „Istoria “lui Galluzzi: 


„Marele Duce hotărî să exploreze sufletul reginei”! şi să 
trimită un secretar al său la această curte, folosindu-se de 
pretextul de a cere restul din creditele sale provenite din: mpru- 
muturile acordate regelui Carol al IX-lea. Deoarece tocmai 
atunci expirau termenele mandatelor de plată. Atribuţiile 
secretarului trebuiau să se mărginească la aceasta; dar i se 
acorda libertatea, dacă se ivea prilejul, să reproşeze reginei 
reaua sa voinţă faţă de Casa de Medici şi insultă adusă Marelui 
Duce. 

1 În limba latină în text (n.t.). 

4 Vezi Cronica Florenței, publicată de Morbio (a-L). 

* Linia dreaptă este mai scurtă* (În limba latină în 
text) (n.t.). 

4 Viaţa lui Cosimo de Aldo Manuzio, ci lat (na.). 

Punde cu mâna proprie, pentru că numai noi vom vedea totul, 
precum şi o altă persoană, care este secretarul care scrie 
această şi va cunoaşte acest lucru. 

Dumnezeu să vă aibă în paza lul. 

Florenţa, 5 ianuarie MDLIII - Ducele de Florenţa 

1 Segni, Povestiri, p. 159. 184, Ed. Milano. 

1 Macone. /storia Reformei, p. 275, unde citează Thuanl, anul 
15G8 (na). 

' La Spina şi/lIGranci, io (n.l.). 

2 Virtute (în limba italiană) (n.t.). 

3 Montaicne, Călătorie în Italia. Tom |. (n.a.). 

1 Galuzzi - /storia Marelui ducat, Tom Il şi Amiralul, Ultima 
carte (n.a.). 

1 Zeița răzbunării. În niitoloeia greacă în t). 

* Asfa'tida - numeie vechi al Mării Moarte, n’. Irpită atunci 3i 
tacul vf. Nitic. Datorită gudronului mineral de calitate 
superioară, folosit pentru asfalt (n.t.). 

* S-a numit, el însuşi, martiriu pe pământ. Jar în cer se 
cheainR glorie. 

Beatrice Tenda dei Tedalagi-Fores, poet, stins în floarea vârstei 
(n.a.). 

1 1 Suetonius, Viaţa lui Claudius, la sfârşit (n.a.). 

* Bianca nu era încă soţia lui Francesco L Arhiducesa 
Giovanna mai trăia Acesta este un anacronism, dar 
sărmana Giovanna, ca o femeie foarte credincioasă care 


71 Caterina de Medici (n.t.). 


ducea o viaţă liniştită şi de sacrificiu, nu era un personaj 
care să învioreze povestirea. Suflete sfinte dar palide, 
născute să sufere şi să tacă I (n-a.). 

— Vezi notele nrmrhonre (n a.). 

* Până *n timpii] Marelui Duce Ferclinand î se foloseau 
lumân-'ri; e=jră galb”nfi: pl le schimbă în "i! Be După 
curp vom afla din scrisoarea lui S.->d» râno reprodusă mai 
jos, la curtea lui se foloseau numai luminări albe (n.a.). 

1 Această armă a fost un cap al lui Moro (n.a.). 

Şi 1 Pe vremea aceea se scria cu pană de gâscă (n.t.). 

1 Atrocitatea, povesteşte Galluzzi, Cartea a IV-a, cap. 2, în 
Istoria Marelui ducat, atrocitatea cazului a fost ascunsă 
publicului, at. Estându-se că a fost un accident survenit în urma 
unei boli de inimă, de care Dona Eleonora suferea de mai mult 
timp. Regelui Spaniei i-a fost adus la cunoştinţa cazul, prin 
ambasadorul său, în scrisoarea din 16 iulie. În aceşti termeni: 

Deşi în scrisoare vi se face cunoscut accidentul Donei 
Eleonora, înştiinţaţi pe Maiestatea sa catolică că Don Pietro, 
fratele nostru, i-a luat el însuşi viaţa, pentru trădarea pe care i-a 
adus-o, datorită purtărilor sale. Nedemne de o doamnă nobilă, 
purtări aduse la cunoştinţa lui Don Pietro de către secretarul 
său, şi Don Pietro nu a venit când a fost chemat şi nicinu a 
îngăduit ca secretarul să-i spună lui Don Garzia Moi am vrut ca 
Maiestatea sa să ştie adevărul întocmai, având în vedere că 
domnia sa trebuie să ştie întotdeauna orice întâm- plare din 
această familie, deoarece, dacă nu s-ar fi ridicat acest văl, s-ar fi 
părut că Maiestatea 9a nu este slujită în mod onorabil Cu prima 
ocazie, se va trimite Maiestăţii sale procesul şi va cunoaşte 
astfel cu câtă justeţe a acţionat Don Pietro.* 

Regele Filip a mulţumit pentru încredere eto. (n.a.). 

1 Roagă-te pentru noi (în limba latină în text) (n.t.). 

9 Ferdinando de Medici (n.t.). 

1 Ducele de Urbino. Unchiul lui Cosimo de Medici (n.t.). 

1 Vârsta mamei noastre îmi siringt inima de milă şi nu se 
poate ca dintr-o dală să ţie părăsită dc- toţi fără 4 fi o mlamit 

Ari; ist o. Satira I (n.a.) 

* Angiolo Poliziano, Canzonă din culegerea lui Padre Affo 
(n.a.). 

1 Le» suntuaria - lege pentru înfrânarea luxului, la romani 
(n.t.). 


1 Morbio. Storia dei municipi italiani (istoria municipiilor 
italiene) (n.a.) 

3 Grăbeţie-te încet, târziu, dar sigur (în limba latină în text) 
în.T.). 

1 Mâinilor tale, Doamne, îmi încredinţez sufletul (în 
limba latină În text), (n. T). 

1 În iimba franceză” în text (n.t.). 

' Oraş situat pe coasta vestică a Golfului Corint unde. În 1571. 
A avut loc o faimoasă bătălie navală când flota Spaniei a. 
Repurtat o strălucită victorie asupra celei turce (n.t.). 

1 Atreu, regele Micenei, rămas celebru în legendele 
greceşti datorită urei pe care a nutrit-o împotriva fratelui 
său Tleste şi felului In care s-a răzbunat pe acesta: 
învăţându-l la un ospăț i-a servit la masă drept bucate pe 
cei trei fii ai săi (n.t.). 

1 Fiica lui Ţindăr, regele Spartei «în legendele greceşti) şi 
soţia lul Agamemnon Ea şi-a ucis soţul la înapoierea acestuia de 
la asediul Troiei, în complicitate cu iubitul ei, Egist (n.t.). 

— Dan te Alighieri (n.t.). 

1 Francesco Petrarca, II Canzoniere (trad. Eta Boeriu). 

' Este o prostie să te desfeţi cu somnul. Îngrozindu-te de 
moarte; cu somnul adine să se înlocuiască moartea (în limba 
latină în text) (n.t.). 

— Plută (n.t.). 

3 Stejar (n_t.). 

1 Nu a trecut mult şi s-a anunţat moartea lui Don Juan de 
Austria pricinuită de friguri şi de plictisul sâcâitor al unor Îngrijiri 
exagerate. Costo, jstoria del regno di Napoli “(Istoria regatului 
Nea- pole) (n.a.). 

' Soldatul avid de glorie (în limba latină în iext) (n.t.). 

1 Juan de Austria (1545—1578), fiul lui Carol Quintul şi frate 
cu regele Spaniei, Filip al Il-lea (1527—1598). 

1 Prin acest; emn, vei învinge (lat). 

1 Aceste vorbe au fost rostite de Isat. Ella şi de Lucrezia: toate 
amintirile din acea vreme le-au păstrat cu exactitate (n.a.). 

1 Botta, Storia d'/talia (Istoria Italiei) până ia 1786, Cartea XIV 
(n-a.). 

„Înştiinţarea către curți, pentru participare, conţine 
relatarea:.că această nefericită, spăllndu-se pe cap, a suferit o 
apoplexie şi, căzând In braţele doamnelor sale. A fost surprinsă 


de moarte, fără a avea timp să i se dea vreun ajutor". 

Galluzri, Storia (tel Gran ducato (Istoria Marelui Ducat), Cartea 

IV, Cap. II (n.a.). 

' Marele duce şi Cardinalul menţinură o corespondenţă 
amicală ca Orsini şi se Îngrijiră să-i liniştească pe creditorii 
acestuia ţi să pună o oarecare rânduială în Situaţia lui 
economică Toate acestea ar dovedi fie că moartea Donei 
Isabella nu a fost violentă, fie că Marele Duce şi fraţii lui. Fiind 
de acord cu Orsini, prin prefăcătoriile lot. Au exagerat În mod şi 
mai detestabil. Cartea IV, Cap. II (ha.).