Alexandre Dumas — Ascanio

ALEXANDRE DUMAS 


ALEXANDRE DUMAS 


ASCANIO 


I STRADA ŞI ATELIERUL Povestirea noastră începe în ziua 
de 10 iulie a anului de graţie 1540, la orele patru după- 
amiază, la Paris, în tinda bisericii Grands-Augustins din 
curtea Universităţii, lângă agheasmatar, în apropiere de 
uşa de la intrare. 

Un tânăr înalt şi chipeş, întunecat la faţă, cu părul pletos şi 
cu ochii mari, negri, simplu dar elegant şi înarmat doar cu 
un pumnal mic cu un mâner sculptat cu meşteşug, stătea 
acolo cuprins de bună seamă, de o cucernică sfială, 
deoarece nu se clintise din loc tot timpul cât ţinuse 
vecernia; cu capul plecat într-o atitudine de evlavioasă 
meditaţie, îngâna în şoaptă nişte cuvinte neînţelese, 
probabil o rugăciune, fiindcă bolborosea atât de încet, încât 
nimeni altul decât el şi Dumnezeu puteau desluşi spusele 
sale; totuşi, spre sfârşitul liturghiei, se încumetă, în sfârşit, 
să înalțe fruntea, şi atunci vecinii din preajmă reuşiră să 
prindă câteva vorbe rostite cu jumătate de glas: 

— Îţi vine să-ţi iei câmpii când auzi fonfăind pe călugării 
ăştia francezi! N-ar putea să-şi dea mai multă osteneală, cel 
puţin faţă de ea, care, de bună seamă, e deprinsă a asculta 
doar cântecele îngerilor din cer?! Ah, în fine, bine că s-a 
terminat! 

O, Doamne, Doamne, fă ca de astă dată să fiu mai fericit 
decât duminica trecută şi să-mi arunce măcar o privire! 

Această ultimă rugăminte nu era câtuşi de puţin 
prezumpţioasă, căci, dacă făptura către care era îndreptată 
ar fi ridicat ochii asupra celui ce i-o adresase, ar fi văzut cel 
mai încântător chip de adolescent pe care l-ar fi putut 
întrezări în visurile sale, citind frumoasele legende 


mitologice, după care lumea se dădea în vânt pe vremea 
aceea, datorită minunatelor stihuri ale meşterului Clement 
Marot, şi în care sunt istorisite peripeţiile amoroase ale lui 
Psihe şi moartea lui Narcis, întradevăr, aşa cum am arătat, 
în ciuda costumului său simplu de culoare închisă, tânărul 
pe care lam înfăţişat mai sus era de o remarcabilă 
frumuseţe şi de o eleganţă fără cusur: mai mult încă, 
zâmbetul lui avea o negrăită dulceaţă şi o infinită gingăşie, 
iar privirea, care îşi îngăduia încă să fie îndrăzneață, era în 
schimb mistuită de patima cea mai arzătoare ce se poate 
oglindi în ochii mari ai unui tânăr de optsprezece ani. 

Cu toate astea, în momentul când se auzi zgomotul 
scaunelor mutate din loc ce anunţă de obicei sfârşitul 
liturghiei, tânărul nostru îndrăgostit (căci, după cele câteva 
cuvinte rostite mai înainte, cititorul a putut să-şi dea seama 
că i se cuvine pe bună dreptate acest calificativ) - 
îndrăgostitul nostru, zic, se dădu puţin deoparte şi rămase 
locului să privească mulţimea care se îndrepta în tăcere 
spre uşă şi care era alcătuită din enoriaşi cu figuri solemne, 
membri ai consiliului parohial, din respectabile matroane 
care, o dată cu vârsta, deveniseră femei aşezate şi din 
fetişcane nurlii. Dar nu pentru ele venise aici tânărul cei 
chipeş, fiindcă privirea lui nu se învioră şi nici nu se grăbi să 
înainteze cu însufleţire decât în clipa în care văzu 
apropiinduse o fată îmbrăcată în alb, însoţită de o 
guvernantă, dar o guvernantă de casă mare care părea să 
ştie cum trebuie să se poarte o femeie în lume, o 
guvernantă încă tinerică şi zâmbitoare şi care, zău, nu era 
de loc de lepădat. Când cele două doamne se apropiară de 
agheasmatar, cavalerul nostru îşi înmuie degetele în apa 
sfinţită şi întinse mâna curtenitor spre ele. 

Guvernanta îi mulţumi cu cel mai drăgălaş surâs şi-şi arătă 
recunoştinţa prin cea mai simandicoasă reverență, atinse 
degetele tânărului, apoi, spre adânca lui dezamăgire, oferi 
tovarăşei sale agheasma primită printr-un atât de lung ocol, 
care tovarăşă, în ciuda rugăminţii ce-i fusese adresată în 


taină puţin mai înainte, rămase tot timpul cu ochii plecaţi, 
dovadă că prinsese de veste şi ştia foarte bine că tânărul cel 
chipeş se afla de faţă, aşa încât, după plecarea ei, tânărul 
nostru bătu din picior bombănind: „Ah, Doamne, nici de 
astă dată nu m-a văzut!” Dovadă că tânărul chipeş, după 
cum cred c-am mai spus, nu avea mai mult de optsprezece 
ani. 

De îndată ce însă paraponul de care fusese năpădit în 
primul moment îi trecu, necunoscutul se grăbi să coboare 
treptele bisericii şi, băgând de seama că, după ce îşi lăsase 
vălul peste obraz şi o luase de braţ pe însoţitoarea ei, 
frumoasa cu capul în nori cotise strada spre dreapta, o 
apuca şi el tot la dreapta, remarcând de altminteri că, 
întâmplător, avea acelaşi drum. Fata merse mai departe pe 
chei până în dreptul podului SaintMichel, apoi traversă 
podul: ca un făcut, necunoscutul nostru avea şi el acelaşi 
drum. O luă apoi pe strada Barillerie şi trecu peste Pontau- 
Change. Şi cum, tot întâmplător, necunoscutul avea acelaşi 
drum, se ţinu după ea ca o umbră. 

Fiindcă orice fată frumoasă are o umbră, adică un 
îndrăgostit. 

Dar, vai, în dreptul fortăreței Grand-Châtelet, strălucitul 
astru căruia tânărul nostru îi dădea târcoale în chip de 
satelit se eclipsă brusc; poarta cea mică a închisorii regale 
se deschise ca de la sine îndată ce guvernanta ciocăni şi se 
închise la loc numaidecât. 

Tânărul rămase o clipa înlemnit, dar cum era un voinic 
dârz din fire atunci când nu se afla de faţă o fetişcană 
nostimă care să-i topească dârzenia, nu stătu mult pe 
gânduri. 

O caraulă cu lancea pe umăr se plimba încolo şi încoace cu 
un aer solemn prin faţa fortăreței. 

Tânărul necunoscut urmă exemplul destoinicei santinele, 
şi după ce se retrase la oarecare distanţă ca să nu bată la 
ochi, dar nu chiar atât de departe ca să nu poată 


supraveghea poarta, se hotări să stea vitejeşte de strajă în 
slujba amorului. 

Dacă cititorul a stat de strajă vreodată în viaţa sa, a avut 
prilejul să constate că mijlocul cel mai sigur de a scurta 
această îndatorire este să vorbeşti cu tine însuţi. Probabil 
însă că tânărul nostru era obişnuit să patruleze, fiindcă nici 
nu apucase bine să-şi ia postul în primire, că şi începu a 
depăna următorul monolog: 

— Nici vorbă că nu se poate să locuiască aici. 

Azi-dimineaţă, după liturghie, şi în ultimele două duminici 
în care n-am îndrăznit s-o urmăresc decât cu privirea - 
dacă poate fi cineva atât de nătărău! - n-a luat-o la dreapta, 
pe chei, ci la stângă, spre poarta Nesle şi Pre-aux-Clercs. 
Naiba ştie ce o fi căutând la Châtelet? Ia să ne gândim, S-o 
fi dus să vadă vreun deţinut, poate chiar pe fratele său. 
Biata copilă! Ce jale o fi pe biet sufleţelul ei, fiindcă pe cât e 
de frumoasă, pe atât trebuie să fie de bună, fără doar şi 
poate. Zău cămi vine să-i aţin calea şi s-o întreb fără nici un 
fel de ocolişuri ce s-a întâmplat şi dacă n-aş putea cumva să- 
i fiu de ajutor. Dacă e într-adevăr vorba de fratele său, mă 
duc să-i spun tot meşterului, rugându-l să mă sfătuiască ce 
să fac. Un om ca el, care a reuşit să fugă din castelul 
Sant'Angelo, trebuie să ştie neapărat cum ar putea cineva 
s-o şteargă din închisoare. Va să zică ne-am înţeles, îl scap 
pe frăţâne-său din închisoare. Ştiind că i-am făcut atâta 
bine, frăţiorul ei o să rămână prietenul meu credincios până 
la moarte. Şi, bineînţeles, o să mă întrebe ce-ar putea să 
facă la rândul lui pentru mine de vreme ce l-am ajutat atât 
de mult. 

Şi-atunci am să-i mărturisesc că mi-e dragă surioara lui. 
Drept care o să mă ia frumos de mână şi o să mă ducă la 
dânsa, eu am să cad la picioarele ei şi atunci o să vedem 
dac-o să mai stea tot aşa cu ochii în pământ. 

Când începe s-o ia razna, vă daţi seama că mintea unui 
îndrăgostit nu se mai poate aduna de pe drumuri chiar atât 
de uşor. Se înţelege de la sine deci că tânărul nostru se 


arătă foarte mirat auzind că bate orele patru şi văzând că 
se schimbă garda. 

Noua caraulă începu să se plimbe încolo şi încoace prin 
faţa porţii, iar tânărul nostru rămase mai departe de strajă 
în postul său. Mijlocul de aşi scurta priveghiul se dovedise 
mult prea iscusit pentru a nu-l folosi şi de aci încolo; îşi 
continuă, aşadar, monologul, al cărui cuprins era tot atât de 
rodnic ca şi cel de până atunci: 

— Ce minune de fată! Câtă gingăşie în fiecare din gesturile 
ei! Ce feciorelnică sfială în orice mişcare! Câtă nevinovăție 
în trăsăturile sale! Din câţi artişti au existat pe lumea asta, 
doar marele Leonardo da Vinci sau divinul Rafael ar fi fost 
vrednici să înfăţişeze chipul acestei neprihănite şi dalbe 
făpturi; şi nici chiar ei decât în cea mai înfloritoare epocă a 
talentului lor. O, Doamne, de ce nu m-am născut pictor, în 
loc să fiu sculptor, smălţuitor, aurar, dăltuitor? În primul 
rând, dacă eram pictor, n-aş mai fi avut nevoie s-o am 
înaintea ochilor ca să-i fac portretul. Aş fi văzut tot timpul, 
ca aievea, ochii ei mari şi albaştri, părul bălai atât de 
frumos, obrazul alb ca laptele, mijlocelul subţire să-l frângi. 
Dacă aş fi fost pictor, aş fi zugrăvit-o în toate pânzele mele, 
aşa cum a zugrăvit-o Sanzio pe Fornarina şi Andrea del 
Sarto pe Lucrezia. Şi totuşi, ce deosebiri între ea şi 
Fornarina! La drept vorbind, niciuna, nici alta nu sunt 
vrednice măcar să-i dezlege şireturile de la pantofi, în 
primul rând, Fornarina... 

Tânărul nu apucase încă să încheie seria acestor 
comparații care, cred că vă daţi scama, erau toate în 
favoarea iubitei sale, când se auzi din nou bătând ceasul. 

Pentru a doua oară caraula fu schimbată. 

— Şase. Curios, ce repede trece timpul! 

Murmură tânărul îndrăgostit. Şi de vreme ce trece atât de 
uşor numai aşteptând-o, îmi închipui că, de-aş fi lângă ea ar 
zbura ca gândul, aş fi ca-n rai! 

O, dacă am fi împreună, n-aş face nimic altceva decât s-o 
privesc, şi orele, zilele, lunile, viaţa întreagă s-ar scurge pe 


nesimţite. O, Doamne, ce fericire! 

Şi tânărul rămase în extaz, fiindcă în momentul acela, deşi 
absentă, femeia iubită trecu aievea prin faţa ochilor săi de 
artist. 

Pentru a treia oară se schimbă santinela. 

Toate clopotele parohiilor băteau ora opt şi umbrele serii 
începeau să coboare, fiindcă totul ne îndreptăţeşte să 
credem că acum trei sute de ani, în luna iulie, amurgul se 
lăsa tot la ceasurile opt ca şi în zilele noastre; ceea ce însă, 
pe bună dreptate, ar putea să surprindă este extraordinara 
tenacitate de care dădeau dovada îndrăgostiţii în secolul al 
şaisprezecelea. Totul era viguros pe vremea aceea şi 
sufletele tinere şi vajnice nu se opreau niciodată la 
jumătatea dramului, nici în dragoste, nici în artă şi nici în 
război. 

De altminteri, răbdarea tânărului artist, căci acum ştim cu 
ce se îndeletnicea, fu răsplătită în fine în clipa când văzu 
deschizându-se - poate pentru a douăzecea oară - poarta 
închisorii, de astă dată însă pentru a lăsa să iasă cea pe 
care o aştepta. Nelipsita guvernantă se ţinea scai după 
dânsa, ba mai mult chiar, era escortată de doi arcaşi care 
purtau însemnele prefecturii poliţiei şi care mergeau în 
urma ei la o distanţă de zece paşi. 

Străbătură cu toţii din nou drumul pe care-l făcuseră cu 
trei ore mai înainte, traversând mai întâi Pont-au-Change, 
strada Barillerie, podul Saint-Michel şi apucând-o apoi pe 
chei; numai că de rândul acesta trecură prin faţa bisericii 
Augustinilor pentru a se opri în cele din urmă într-un 
cotlon, la vreo trei sute de paşi de biserică, în faţa unei porţi 
uriaşe, alături de care se afla încă o poartă mai mică de 
serviciu. Guvernanta bătu în cea de-a doua şi portarul veni 
să deschidă. După ce făcură o plecăciune adâncă, arcaşii o 
porniră înapoi spre Châtelet şi artistul nostru rămase din 
nou încremenit în faţa unei porţi închise. 

Şi acolo ar fi rămas de bună seamă până a doua zi 
dimineaţa, fiindcă închipuirea lui începuse să urzească o 


nouă serie de visuri, a patra la număr din ziua aceea; 
întâmplarea făcu însă ca tocmai în momentul acela un 
trecător cam afumat să se ciocnească de el cap în cap. 

— Hei, prietene! Îl interpelă trecătorul. Dacă nu sunt 
cumva indiscret, rogu-te, vrei să-mi spui: eşti om sau stâlp? 
Căci dacă eşti stâlp, ai tot dreptul să stai acolo unde te afli 
şi nu pot decât să mă înclin; dar dacă eşti om, dă-te la o 
parte şi lasămă să trec! 

— Iertaţi-mă, rosti tânărul, cu gândul aiurea - dar eu nu 
sunt de pe aici şi nu cunosc bine acest minunat oraş care-i 
Parisul, aşa că... 

— A, păi atunci se schimbă socoteala; francezul este 
primitor de felul lui şi deci se cade să-ţi cer eu iertare; eşti 
străin va să zică, perfect... Din moment ce mi-ai spus cine 
eşti, se cuvine să-ţi spun la rândul meu ce-i cu mine. 

Află deci că sunt student şi mă numesc... 

— Iertaţi-mă - îi tăie vorba tânărul artist - dar mai înainte 
de a şti cine sunteţi, as dori să ştiu unde mă aflu. 

— La poarta Nesle, amice dragă, iar ăsta de aici e palatul 
Nesle - îi explică studentul, arătându-i din ochi poarta cea 
mare pe care străinul o cercetase tot timpul cu privirea. 

— Prea bine; şi ca să merg în strada SaintMartin, unde 
locuiesc - adăugă îndrăgostitul ca să spună ceva şi sperând 
că astfel va reuşi să se descotorosească de partenerul său - 
pe unde trebuie s-o iau? 

— Strada Saint-Martin, zici? Vino cu mine, te însoțesc; se- 
ntâmplă să am şi eu acelaşi drum. 

Când ajungem la podul Saint-Michel, am să-ţi arăt pe unde 
trebuie s-o iei. Află deci ca sunt student, că tocmai mă 
întorc de la Pre-aux-Clercs şi că mă cheamă... 

— Nu ştiţi cumva al cui ar putea fi palatul Nesle? Întrebă 
tânărul necunoscut. 

— Auzi vorbă! Ca şi când n-aş cunoaşte Universitatea pe 
degete! Palatul Nesle, flăcăule. 

Este al maiestăţii sale regelui şi, în momentul de faţă este 
în stăpânirea lui Robert d'Estourville, prefectul Parisului. 


— Cum? Aici şade prefectul Parisului?! Se minună străinul. 

— 'Ţi-am spus eu cumva că prefectul Parisului şade aici, 
fătul meu? Protestă studentul. Prefectul Parisului locuieşte 
la Grand-Châtelet. 

— A, da? La Grand-Châtelet! Aşa, va să zică. Păi dacă 
prefectul locuieşte la Grand-Châtelet, pentru ce atunci 
regele trebuia să-i lase în stăpânire palatul Nesle? 

— Stai să-ţi spun îndată toată tărăşenia. Regele, pasămite, 
dăruise odinioară palatul cu pricina rectorului nostru, o 
persoană venerabilă, care apăra privilegiile şi judeca 
procesele Universităţii în chipul cel mai părintesc cu 
putinţă; ce poate fi mai frumos decât o asemenea slujbă? 
Din nenorocire, nepreţuitul nostru rector era un om drept, 
atât de drept... faţă de noi, fireşte, încât acum doi ani au 
găsit cu cale să-i desființeze postul sub cuvânt că dormea în 
timpul şedinţelor, ca şi cum un rector n-are voie să caşte şi 
el ca tot omul. Postul lui fiind suprimat, cum spuneam, i s-a 
încredinţat prefectului sarcina de a ocroti Universitatea. 
Halal ocrotitor, ce să zic! De, dacă nu suntem în stare să ne 
ocrotim singuri! Aşadar, susnumitul prefect - mă asculţi, 
băieţaş - susnumitul prefect, hrăpăreţ, cum e de felul lui, a 
chibzuit că, de vreme ce îi urmase în post fostului rector, se 
cuvenea să-i fie urmaş în toate, moştenind şi proprietăţile 
sale, şi binişor şi pe tăcute, cu sprijinul doamnei d'Etampes, 
a pus stăpânire asupra celor două palate Nesle: şi cel mare, 
şi cel mic. 

— Cu toate astea, după câte am înţeles, nu-i este de nici o 
trebuinţă. 

— Câtuşi de puţin, cărpănosul, ba, ca să nu mint, vulpoiul 
bătrân a pus totuşi pe cineva să şadă acolo, pe o fată sau 
poate o nepoată de-a lui, o copilă ca o icoană pe care o 
cheamă Colombe sau Colombine, nu ştiu bine, şi pe care o 
ţine închisă într-o aripă a palatului mic. 

— Adevărat - îngăimă artistul, cu răsuflarea tăiată, fiindu-i 
dat să audă pentru prima oară numele iubitei sale rostit de 
cineva - e o încălcare de drepturi, un abuz strigător la cer! 


Cum se poate ca în ditamai palatul să nu şadă decât o fată 
singură împreună cu guvernanta ei?! 

— Dar pe ce lume trăieşti, străine, de nu ştii că asemenea 
abuzuri sunt la ordinea zilei şi că e firesc ca noi ăştia, bieţi 
secretari de cancelarie, să locuim câte şase într-o şandrama 
păcătoasă, în timp ce un mare senior lasă să se 
părăginească o clădire cât toate zilele, cu grădini, curţi 
interioare, teren de pelotă! 

— Aşa, vasăzică există şi un teren de pelotă? 

— Şi încă ce teren, o minune, fătul meu, o minune! 

— Bine, dar, la urma urmei, palatul ăsta e proprietatea 
regelui Francisc I, nu? 

— Nici vorbă, dar ce vrei să facă oare cu el regele Francisc 
I[? 

— Să-l dea altcuiva, de vreme ce prefectul nu locuieşte 
aici. 

— Ce mai aştepţi atunci? Trimite-i vorbă să ţi-l dea ţie. 

— Şi de ce nu? Vă place să jucaţi pelotă? 

— E moartea mea. 

— Vă poftesc atunci la o partidă de pelotă, duminica 
viitoare. 

— Unde anume? 

— La palatul Nesle. 

— S-a făcut, domnule majordom al castelelor regale! 

În cazul ăsta trebuie să ştii barem cum mă cheamă: 
numele meu e... 

Dat fiind însă că străinul aflase tot ce voia să ştie şi dat 
fiind că prea puţin se sinchisea de orice altceva, nu auzi nici 
un cuvânt din poliloghia prietenului său, care îi povesti 
totuşi în amănunţime cum că se numea Jacques Aubry, că 
era secretar la Universitate şi că tocmai se întorcea de la 
Pre-aux-Clercs, unde avusese o întâlnire cu nevasta 
croitorului său; cum că respectiva nevastă, pe care secătura 
de bărbatusău n-o lăsase probabil să iasă din casă, nu 
venise la întâlnire; cum că băuse nişte vin de Suresne spre 
a-şi îneca amarul fiindcă Simonne îi trăsese clapa şi cum că, 


în fine, era hotărât să nu mai calce în veci pragul 
necioplitului de hăinar care îl făcuse să-şi piardă vremea de 
pomană aşteptându-i nevasta şi obligându-l pe deasupra să 
se mai şi îmbete, ceea ce era împotriva tuturor obiceiurilor 
sale. 

Când cei doi tineri ajunseră în dreptul străzii Harpe, 
Jacques Aubry îi arătă necunoscutului calea pe care o avea 
de urmat şi pe care acesta o cunoştea mult mai bine decât 
el; după care stabiliră o întâlnire pentru duminica 
următoare, în jurul prânzului, la poarta Nesle, şi se 
despărţiră, unul cântând, celălalt pierdut în visurile sale. 

Cel ce visa avea destule motive să viseze, de vreme ce 
aflase într-o singură zi mai multe lucruri decât în cele trei 
săptămâni precedente. 

Aflase bunăoară că fata pe care o iubea locuia în palatul 
cel mic al palatului Nesle, că era fiica jupânului Robert 
d'Estourville, prefectul Parisului, şi că se numea Colombe. 
Precum se vede, nu pierduse ziua degeaba. 

Şi tot visând aşa, o apucă de-a lungul străzii Saint-Martin, 
oprindu-se în cele din urma în faţa unei case arătoase 
deasupra porţii căreia era sculptat blazonul cardinalului de 
Forrara. Tânărul bătu de trei ori în poartă. 

— Cine-i acolo? Întrebă dinăuntru, după câteva clipe de 
aşteptare, o voce proaspătă, tânără şi răsunătoare. 

— Eu, domnişoară Catherine - răspunse necunoscutul. 

— Care eu? 

— Ascanio. 

— Ah, în sfârşit! 

Poarta se deschise şi Ascanio intră în curte, O fetişcană 
nurlie, între optsprezece şi douăzeci de ani, cam oacheşă, 
cam mărunţică şi cam prea zglobie, dar minunat de bine 
făcută, îl primi pe hoinar mărturisindu-şi în gura mare 
bucuria. „A venit, trădătorul, uite-l, a venit! Strigă ea şi 
alergă sau, mai bine zis, o zbughi înaintea lui ca să-i anunţe 
sosirea, stingând lampa pe care o ţinea în mână şi lăsând 


deschisă poarta dinspre stradă, pe care Ascanio, mai puţin 
zăpăcit decât ca, avu grijă s-o închidă. 

În ciuda beznei în care îl lăsase cufundat neastâmpărul 
coanei Catherine, tânărul străbătu fără nici o şovăială o 
curte destul de largă în care fiece lespede era înconjurată 
de un chenar de iarbă şi pe care o străjuia umbra masivă a 
unor clădiri înalte cu înfăţişare severă. Era într-adevăr 
locuinţa austeră şi igrasioasă a unui cardinal, deşi trecuse 
multă vreme de când stăpânul ei n-o mai folosea. Ascanio 
urcă sprinten treptele înverzite de muşchi ale peronului şi 
pătrunse întro încăpere vastă, singura din toată casa în 
care era aprinsă lumina, un fel de trapeză mânăstirească, 
tristă, mohorâtă şi pustie de obicei, dar care de două luni 
încoace strălucea plină de însufleţire şi răsuna de cântece. 

De două luni încoace, cum spuneam, în această uriaşă şi 
neprimitoare chilie forfotea, muncea, râdea un popor 
întreg, plin de râvnă şi de voioşie; de două luni încoace zece 
tejghele, două nicovale şi, în fund, o forjă improvizată, 
micşoraseră spaţiul imensei încăperi; desene, mulaje, 
rafturi pline de cleşti, ciocane şi pile, snopuri de spade cu 
mânere măiestrit cizelate şi lame lucrate ca nişte dantele, 
coifuri, platoşe şi scuturi încrustate cu aur şi orânduite în 
chip de trofee, pe care erau înfăţişate în relief aventurile 
amoroase ale zeilor şi zeiţelor, ca şi cum, prin legendele pe 
care le ilustrase, artistul ar fi căutat să te facă să uiţi cu ce 
scop anume fuseseră făurite armele, îmbrăcau de sus şi 
până jos pereţii cenuşii; soarele putuse să pătrundă 
înăuntru nestingherit prin ferestrele larg deschise şi 
atmosfera se înviorase de cântecele lucrătorilor harnici şi 
voioşi. 

Trapeza cardinalului se transformase în atelierul unui 
aurar. 

Totuşi, în seara zilei ele 10 iulie 1540, care cădea într-o 
duminică, zi sfântă, încăperea smulsă din toropeală 
recăpătase pentru scurtă vreme tihna în care lâncezise un 
veac încheiat. Dar masa nestrânsă, pe care se mai vedeau 


încă, la lumina unei lămpi cu un contur atât de elegant şi de 
o linie atât de pură, încât îţi venea să crezi că fusese 
şterpelită în timpul săpăturilor de la Pompeil, rămăşiţele 
unei îmbelşugate cine, dovedeau că, dacă locatarilor 
temporari ai proprietăţii cardinalului le plăcea uneori să se 
odihnească, nu erau câtuşi de puţin dispuşi în schimb să şi 
postească. 

În momentul în care Ascanio intra în atelier, se mai aflau 
patru persoane de faţă. 

Aceste patru persoane erau: o bătrână slujnică 

1 Anacronism: săpăturile de la Pompei au fost efectuate cu 
două secole mai târziu. (n. T). 

Ce se pregătea tocmai să strângă masa, Catherine, care se 
căznea să aprindă iar lampa, un tânăr care desena într-un 
colţ şi acum aştepta să recapete lampa pe care Catherine i- 
o luase din faţă, pentru a-şi putea continua lucrul, şi 
meşterul care şedea în picioare, cu braţele încrucişate, 
rezemat de vatră. Dintre toţi, el era cel spre care s-ar fi 
îndreptat din capul locului privirile oricărui om ce ar fi 
intrat în clipa aceea în atelier. 

Într-adevăr, personajul acesta ciudat avea atunci nu ştiu 
ce forţă nebănuită, nu ştiu ce vitalitate pe caro o răspândea 
în jur, atrăgând atenţia chiar şi celor care ar fi vrut să nu-l 
bage în seamă. Era un bărbat uscăţiv, înalt, vânjos, de vreo 
patruzeci de ani; ar îi trebuit însă dalta lui Michelangelo 
sau penelul lui Ribera pentru a contura profilul acela 
delicat şi energic totodată, pentru a zugrăvi chipul oacheş 
şi însufleţit, pentru a reda înfăţişarea lui cutezătoare, de o 
prestanţă aproape imperială. Fruntea înaltă era umbrită de 
nişte sprâncene gata în orice clipă să se încrunte; în 
privirea-i deschisă, limpede şi sfredelitoare scăpărau uneori 
fulgere de o sublimă frumuseţe; zâmbetul său plin de 
bunătate şi de îngăduinţă, dar făcând şi câteva cute 
batjocoritoare, te fermeca şi te intimida în acelaşi timp; 
mâna cu care îşi netezea mereu barba şi mustăţile negre - 
gest ce părea să-i fie familiar - era nervoasă, flexibilă, fără 


să fie prea mică, prelungă, dibace, viguroasă şi totuşi fină, 
aristocratică, elegantă; în sfârşit, în felul său de a privi, de a 
vorbi, de a întoarce capul, în gesturile expresive şi iuți, fără 
a fi însă smucite, chiar şi în atitudinea nepăsătoare pe care 
o avea în momentul când Ascanio intrase în încăpere se 
simţea aceeaşi forţa: leul rămâne tot leu chiar şi când se 
odihneşte. 

Cât despre Catherine şi ucenicul care desena într-un colţ, 
putem spune că formau amândoi un contrast izbitor. El, 
posac, tăcut, cu fruntea îngustă şi brăzdată înainte de 
vreme, cu ochii pe jumătate închişi şi buzele strânse; ea, 
sprinţară ca o păsărică, înfloritoare ca un boboc ce şi-a 
desfăcut petalele la soare, cu ochii mari deschişi lăsând să 
se vadă privirea cea mai şireată cu putinţă, cu o gură ce-şi 
arăta necontenit dinţii albi ca laptele. Retras în colţul sau, 
molâu şi galeş, ucenicul părea să-şi economisească orice 
sforţare; Catherine, în schimb, umbla încolo şi încoace, se 
învârtea, se răsucea, neputând să-şi găsească astâmpăr o 
clipă, atât de impetuos clocotea viaţa în ea şi atât de mult 
fiinţa aceasta tânără şi zglobie simţea nevoia să se agite 
pentru a înlocui emoţiile de care existenţa ei era lipsită. 

De aceea Catherine era spiriduşul casei, o adevărată 
ciocârlie prin neastâmpărul ei şi prin glăsciorul cristalin şi 
răsunător, ducând cu destulă dezinvoltură, nepăsare şi 
nesocotinţă o viaţă în care se integra doar atât cât să 
justifice pe deplin porecla de Scozzone pe care i-o dăduse 
meşterul şi care în limba italiană însemna pe atunci - şi 
poate chiar şi în ziua de azi - ceva ce s-ar putea tălmăci prin 
cuvântul zurliu. 

Altminteri, plină de drăgălăşenie şi de suavitate în 
zburdălnicia ei copilărească, Scozzone era sufletul 
atelierului; când începea să cânte, nimeni nu mai scotea un 
cuvânt; când râdea, toată lumea se veselea o dată cu ea; 
când poruncea, se supuneau toţi fără să crâcnească, mai cu 
seamă că toanele şi chefurile ei nu erau chiar atât de 
năstruşnice, încât să nu poată fi împlinite; şi pe urmă 


Scozzone era fericită cu atâta spontaneitate şi candoare, 
încât veselia ei se revărsa asupra tuturor celor din preajmă 
şi parcă îţi creştea inima numai văzând-o cum se bucură. 

În ceea ce priveşte viaţa ei, e o poveste mai veche despre 
care vom avea poate prilejul să vorbim mai încolo: odrasla 
unor oameni din popor, rămasă orfană din fragedă pruncie, 
crescuse ca un copil de pripas lăsat în voia soartei; 
Dumnezeu însă avusese grijă de ea. 

Sortită să ajungă o desfătare la îndemâna tuturor, spre 
norocul ei, fata întâlnise un om pe care îi era dat să-l 
fericească. 

Şi acum, după ce v-am înfăţişat noile personaje intrate în 
scenă, să continuăm istorisirea de unde am lăsat-o. 

— Pe unde mi-ai hoinărit, haimana? Îl luă la rost meşterul 
pe Ascanio. 

— Pe unde am hoinărit? Pentru domnia ta am hoinărit, 
meştere. 

— De azi-dimineaţă? 

— Întocmai, de azi-dimineaţă. 

— Zi mai bine c-ai umblat după niscai aventuri. 

— După ce aventuri aş putea să umblu, meştere? 

Îngăimă Ascanio. 

— De unde vrei să ştiu eu? 

— Ei, şi dac-ar fi aşa, doar n-o pieri lumea! 

Interveni Scozzone. De altfel, chiar de n-ar umbla după 
aventuri, e destul de chipeş băiatul ca să umble aventurile 
după el. 

Scozzone! 

Îi taie vorba meşterul, încruntându-se 

— Ei, haide, doar nu ţi-o căşuna acum să fii gelos pe 
copilul ăsta, mânca-l-ar mama! Şi apucându-l de bărbie pe 
Ascanio, îl sili să-şi ridice fruntea. Ia uite colo! Atât ar mai 
lipsi! Doamne Isuse Hristoase, ce tras eşti la faţă! Nu cumva 
n-ai mâncat nimic, boier flutură-vânt? 

— Ba chiar că nu! Exclamă Ascanio. Am uitat. 


— A, păi dacă-i aşa, cred ca meşterul are dreptate: a uitat 
să mănânce, înseamnă deci că-i îndrăgostit. Ruperta! 
Ruperta! Hai, repede, dă-i ceva de mâncare jupânului 
Ascanio. 

Slujnica aduse felurite bunătăţi rămase de la cină şi 
tânărul nostru, care, după atâtea popasuri în aer liber, avea 
tot dreptul să fie lihnit de foame, se repezi să le înfulece. 

Scozzone şi meşterul îl priveau surâzând, ea când ca o 
soră mai mare, când cu o duioşie părintească. Cât despre 
ucenicul ce desena în colţul lui, se mulţumise doar să ridice 
capul în momentul în care Ascanio intrase; de îndată ce însă 
Scozzone pusese la loc lampa pe caro i-o luase din fată ca 
să se ducă să deschide poarta, se aplecase din nou asupra 
lucrului. 

— Aşa cum ai spus, meştere, pentru domnia ta am alergat 
toată ziua - continuă Ascanio povestea începută, observând 
atenţia zeflemitoare cu care îl priveau maestrul său şi 
Scozzone şi vrând să abată discuţia pe un alt făgaş decât 
acela al peripeţiilor lui amoroase. 

— Cum se face c-ai alergat pentru mine toată ziua. S- 
auzim. 

— Pai n-ai spus chiar domnia ta ieri că n-ai destula lumină 
aici şi că ar trebui să schimbi atelierul? 

— Aşa am spus, într-adevăr. 

— Ei, uite, ţi-am găsit eu unul! 

— Ai auzit, Pagolo? Spuse meşterul, întorcânduse către 
ucenicul sârguincios. 

— Ai spus ceva, meştere? întrebă acesta, ridicând pentru a 
doua oara capul. 

— Mai lasă şi tu desenul ăla şi vino încoace. 

Auzi, a găsit un atelier! 

— Să-mi fie iertat, meştere, dar pot asculta foarte bine şi 
de aici ce spune prietenul meu Ascanio. Aş vrea să termin 
studiul ăsta; îmi închipui că nu-i un păcat, după ce ţi-ai 
îndeplinit toate îndatoririle creştineşti, ca în orice duminică, 


să-ţi petreci timpul ce ţi-a mai rămas într-un chip folositor; 
a munci e ca şi când te-ai ruga. 

— Pagolo, dragul meu - spuse meşterul, clătinând din cap, 
mai mult mâhnit decât supărat 

— Ai face mai bine să lucrezi cu spor şi cu tragere de 
inimă în timpul săptămânii şi să te distrezi ca orice băiat de 
viaţă duminica, decât să te laşi pe tânjală în zilele obişnuite 
şi să cauţi în schimb să fii mai breaz decât tovarăşii 
dumitale, prefăcându-te că munceşti pe brânci în zilele de 
sărbătoare; treaba dumitale, fă cum crezi! Aşadar, Ascanio, 
fătul meu - continuă el cu o voce în care o infinită bunătate 
se împletea cu o negrăită duioşie - ce ziceai adineauri? 

— Ziceam că ţi-am găsit un atelier cum nici n-ai visat. 

— Unde? 

— Cunoşti palatul Nesle? 

— Cum să nu-l cunosc, doar am trecut de atâtea ori prin 
faţa lui, cu toate că n-am intrat niciodată înăuntru. 

— Dar aşa cum se vede de afară, îţi place? 

— Mai întrebi? Ba bine că nu. Dar... 

— Dar ce? 

— Dar nu e ocupat de nimeni? 

— Ba da, de domnul prefect al Parisului, jupân Robert 
d'Estourville, care s-a făcut stăpân pe el fără nici un drept. 
De altminteri, ca să fii cu conştiinţa împăcată, am putea 
foarte bine să-i lăsăm mai departe în stăpânire pavilionul 
cel mic, în care pare-mi-se că locuieşte cineva din familia lui 
şi, în ce ne priveşte, să ne mulţumim cu clădirea principală 
şi cu ce se mai află pe lângă ea, grădinile şi curţile 
interioare, jocurile de bile şi terenul de pelotă. 

— Cum, e şi un teren de pelotă? 

— Mai grozav decât cel de la Santa-Croce la Florenţa. 

— Per Bacco! Nu există joc mai frumos pentru mine decât 
pelota; ştii doar, Ascanio. 

— Da, ştiu, şi pe urmă, meştere, pe lângă toate celelalte, 
are o poziţie minunată: aer cât pofteşti, şi încă ce aer! Te 
simţi ca la ţară, nu ca în văgăuna asta în care mucezim cu 


toţii şi pe care n-o vede niciodată soarele; Pre-aux-Clercs 
într-o parte, în cealaltă Sena, iar la câţiva paşi, măria sa 
regele, suveranul domniei tale, în palatul lui, la Luvru. 

— Dar a cui ar putea oare să fie minunăţia asta? 

— A cui? A regelui, bineînţeles. 

— A regelui? ... Mai spune o dată, băieţaş; palatul Nesle e 
al regelui? 

— În persoană; acum nu mai rămâne de văzut decât dacă 
va binevoi să-ţi dea o locuinţă atât de măreaţă. 

— Cine, regele? Cum îi zice regelui, Ascanio? 

— Păi ştiu eu, parcă Francisc |. 

— Asta înseamnă că într-o săptămână palatul Nesle va fi în 
stăpânirea mea... 

— Numai să nu se supere prefectul Parisului. 

— Să fie sănătos! 

— Şi dacă nu vrea să scape din mână asemenea chilipir? 

— Dacă nu vrea! la spune, cum mă cheamă pe mine, 
Ascanio? 

— Benvenuto Cellini, meştere, aşa cum vă ştie toată lumea. 

— Asta înseamnă că, dacă domnia sa prefectul nu 
catadicseşte să-l dea de bună voie, ei bine, atunci o să-l 
facem noi să-l dea de nevoie. Şi acum să mergem la culcare. 
O să mai vorbim mâine despre asta, la lumina zilei, poate c- 
om vedea lucrurile mai lămurit. 

La îndemnul meşterului, toată lumea se retrase afară de 
Pagolo, care mai rămase o bucată de vreme să lucreze în 
cotlonul său; de îndată însă ce socoti că se vârâseră cu toţii 
în aşternut, ucenicul se sculă de pe scaun, se uită jur 
împrejur, se apropie apoi de masă, umplu o cană mare cu 
vin şi după ce o dădu pe gât. Se duse la rândul lui să se 
culce. 

II UN ORFĂURAR ÎN SECOLUL AL ŞAISPREZECELEA De 
vreme ce am rostit numele lui Benvenuto Cellini şi i-am 
schiţat portretul, cerem permisiunea cititorului, pentru a-l 
ajuta să cunoască mai bine ambianța artistică pe care o 
înfăţişează povestirea noastră, să facem o mică digresiune 


în legătura cu acest om ciudat care se stabilise de două luni 
în Franţa şi care, se înţelege de la sine, urmează să fie unul 
dintre personajele principale ale acestui roman. 

Mai înainte însă se cade să spunem ce era un orfăurar în 
secolul al şaisprezecelea. 

Există la Florenţa un pod care se numeşte Ponte-Vecchio şi 
pe care se mai văd până în ziua de azi o mulţime de case 
înghesuite una într-alta: casele acestea pe-atunci erau 
dughenile orfăurarilor. 

Pe vremea aceea însă orfăurăria nu era ceea ce ştim noi că 
e azi: o meserie ca oricare alta; odinioară orfăurăria era o 
artă. 

De aceea priveliştea pe care o înfăţişau aceste dughene 
sau, mai bine zis, obiectele ce le împodobeau erau cu drept 
cuvânt uimitoare: cupe de onix, pe rotunjimea cărora 
şerpuiau cozile unor dragoni în timp ce capetele şi trupurile 
acestor animale fantastice se înfruntau, înălțându-se unul în 
faţa celuilalt, cu aripile azurii larg desfăşurate şi înstelate 
cu aur, cu gurile căscate ca ale himerelor şi ameninţându-se 
cu scăpărarea ochilor de rubin; ceainice de agat pe piciorul 
cărora se înfăşură o viţă de iederă pentru a se arcul apoi 
deasupra gurii vasului în chip de toartă, ascunzând printre 
frunzele de smarald cine ştie ce miraculoasă pasăre 
tropicală cu penele smălţuite şi atât de vie, încât părea gata 
să ciripească; urne de lapislazuli în care coborau, ca pentru 
a se adăpa, două şopârle atât de meşteşugit cizelate, încât 
îţi făcea impresia că vezi reflexele unduitoare ale platoşei 
lor de aur şi că la cel mai mic zgomot aveau s-o zbughească 
din loc pentru a se ascunde în vreo crăpătură din zid; 
potire, chivoturi, medalii de bronz, de argint, de aur, toate 
bătute în nestemate ca şi când pe vremea aceea rubinele, 
topazele, graţiatele şi olmazurile puteau fi găsite fără nici o 
bătaie de cap scotocind în nisipul de pe malul nurilor ori 
spulberând colbul din mijlocul drumurilor; în sfârşit, nimfe, 
naiade, zei şi zeițe, tot Olimpul în floare, în vecinătatea 
crucifixelor, troiţelor, calvarelor; Mater dolorosa alături de 


Venus, Hristos lângă Apolo, Jupiter pregătindu-se să arunce 
fulgerul şi Jehova plămădind lumea; toate acestea nu numai 
executate cu iscusinţă, dar şi zămislite de imaginaţia unui 
poet, nu numai făcute să-ţi ia ochii ca giuvaerurile ce 
împodobesc budoarul unei femei, dar vrednice de toată 
admiraţia, ca nişte capodopere menite să eternizeze 
domnia unui monarh sau geniul unei naţiuni. 

E adevărat că orfăurarii acelor vremuri se numeau 
Donatello Ghiberti, Guirlandajo şi Benvenuto Cellini. 

De altminteri, Benvenuto Cellini a zugrăvit el însuşi, în 
memoriile sale, mai senzaţionale decât cel mai senzaţional 
roman, viaţa aventuroasă a artiştilor din secolele 
cincisprezece şi şaisprezece, când Tizian picta, cu platoşa în 
spinare, iar Michelangelo sculpta, cu spada la şold, când 
Massaccio şi Domenichino mureau otrăviţi şi când Cosimo | 
se străduia, lucrând cu uşile încuiate, să redescopere un 
oţel călit într-un fel special, în stare să taie porfirul. 

Ne vom mulţumi, aşadar, să relatăm doar un episod din 
viaţa acestui om, pentru a îngădui cititorului să-l cunoască 
mai bine. Şi anume acela care l-a determinat să plece în 
Franţa. 

Benvenuto se afla la Roma, chemat de papa Clement al 
VII-lea, şi migălea sârguincios minunatul potir pe care 
Sanctitatea Sa i-l poruncise; dar cum ţinea ca această 
prețioasă lucrare să fie meşteşugită cu cea mai mare grijă, 
treaba mergea destul de încet. Numai că, aşa cum era şi de 
aşteptat, în jurul lui Benvenuto roiau destui invidioşi care-l 
priveau cu ochi răi atât din pricina comenzilor ispititoare 
primite din partea unor înalte feţe, duci, regi, şi papi, cât şi 
din cauza neasemuitei iscusinţe eu care aceste comenzi 
erau executate. Aşa se explică faptul că unul dintre 
tovarăşii săi de breaslă, anume Pompeo, care nu avea 
altceva mai bun de făcut decât să umble cu vorbe, se 
folosea de aceste tărăgăneli pentru a-l încondeia cum e mai 
rău în ochii suveranului pontif, zi de zi, clipă de clipă, fără 
răgaz, când în şoaptă, când în gura mare, încredinţându-l 


că meşterul n-o să mai ajungă să termine niciodată potirul 
şi că, fiind copleşit de comenzi până peste cap, se 
îndeletnicea cu alte lucrări, în dauna celor poruncite de 
Sanctitatea Sa. 

Şi atâta îl ponegri şi-l terfeli preacinstitul Pompeo, ca în 
ziua în care îl văzu intrând în dugheana lui cu o mutră 
râzătoare, Benvenuto Cellini pricepu numai decât că sosise 
în chip de ştafetă ca să-i aducă o veste proastă. 

— Nu ştii de ce-am venit, scumpe confrate? 

Începu el. Ca să te uşurez de o sarcină împovărătoare: 
Sanctitatea Sa şi-a dat seama că motivul pentru care ai 
întârziat atâta să-i trimiţi potirul e fiindcă nu-ţi ajunge 
timpul să faci tot ce ai de făcut, şi nicidecum pentru că n-ai 
avea bunăvoință. Drept care s-a gândit să te scutească de o 
grijă care-ţi mânca timpul şi, din proprie iniţiativă, a hotărât 
să-ţi ia de pe cap slujba de gravor al monetăriei. E adevărat 
c-o să ai mai puţin pe lună, nouă amărâţi de ducați de aur, 
în schimb o să câştigi zilnic o oră în plus. 

Benvenuto Cellini simţea fierbând în el o pofta năprasnică 
de a-l arunca pe şugubăţ pe fereastră, dar se înfrână, iar 
Pompeo, văzând că nici un muşchi nu se clinteşte pe faţa lui, 
îşi închipui că lovitura pe care încercase să i-o dea nu 
avusese efectul dorit. 

— În afară de asta - continuă el - nu ştiu de ce, oricât am 
căutat să-ţi iau apărarea, Sanctitatea Sa îţi trimite vorbă să- 
i dai potirul înapoi, chiar acum, aşa cum se află. Tare mi-e 
teamă, Benvenuto dragă, şi ţi-o spun prieteneşte, că 
Sanctitatea Sa are de gând probabil să-l încredinţeze 
altcuiva ca să-l termine. 

— A, nu, asta nu, în nici un caz! Răbufni orfăurarul, sărind 
în sus ca muşcat de un şarpe. 

Potirul este al meu, aşa cum slujba de la monetărie este a 
papei Sanctitatea Sa n-are dreptul să-mi ceară înapoi cei 
cinci sute de scuzi pe care mii-a dat arvună, cât priveşte 
lucrarea, am să o fac cum voi cred eu de cuviinţă. 

— la seama, meştere - îi atrase atenţia Pompeo 


— Dacă te împotriveşti, s-ar putea să ajungi la închisoare. 

— Jupân Pompeo, eşti un măgar, se mulţumi să-i răspundă 
Benvenuto Cellini, Pompeo plecă furios. 

A doua zi, doi ofiţeri din garda sfântului părinte se 
înfiinţară la Benvenuto Cellini acasă. 

— Papa ne-a trimis să-ţi cerem potirul - spuse unul dintre 
ei - iar dacă nu vrei să ni-l dai, să te ridicăm şi să te ducem 
la închisoare. 

— Domnii mei - le spuse Benvenuto - un om de rangul 
meu nu putea pretinde mai mult decât să fie escortat de 
nişte arcaşi de rangul domniilor voastre. Duceţi-mă la 
închisoare, sunt gata sa vă urmez. Dar v-o spun din capul 
locului că-n felul acesta potirul papei o să rămână în starea 
în care se află. 

Şi Benvenuto nu pregetă să meargă cu ei la guvernatorul 
închisorii, care, potrivit dispoziţiilor primite din vreme, îl 
pofti numaidecât la masă. 

Tot timpul mesei, guvernatorul se strădui să-l convingă pe 
Benvenuto în fel şi chip să îndeplinească dorinţa papei şi să- 
i predea lucrarea, asigurându-l pe de altă parte că, dacă 
făcea aşa, Clement al VII-lea, cât era el de iute la mânie şi 
de încăpățânat, în faţa acestei dovezi de supunere s-ar fi 
potolit imediat; la care Benvenuto îi răspunse că nu numai o 
dată, ci cel puţin de şase ori îi arătase sfântului părinte 
potirul început şi că asta era tot ceea ce autoritatea 
pontificală putea să-i pretindă; că, de altminteri, cunoştea 
destul de bine pe Sanctitatea Sa ca să ştie ca nu se poate 
bizui pe cuvântul său şi că papa s-ar folosi cu siguranţă de 
acest prilej pentru ca, în momentul în care va avea din nou 
potirul în mână, să nu mai binevoiască a i-l da înapoi, 
încredinţând lucrarea cine ştie cărui nătărău care ar fi în 
stare s-o strice. În schimb se arătă din nou gata să restituie 
papei cei cinci sute ele scuzi primiţi drept arvună. 

Dându-i aceste lămuriri, Benvenuto se mulţumi să laude 
pe bucătarul guvernatorului şi să preamărească 


bunătăţurile cu care îl cinstise, fără să mai răspundă un 
cuvânt la stăruinţele sale. 

După-masă, toţi compatrioţii lui, prietenii cei mai apropiaţi 
şi toţi ucenicii, în frunte cu Ascanio, veniră să-l roage cu 
lacrimi în ochi să nu-şi taie singur craca de sub picioare 
ţinându-i piept papei Clement al VII-lea; la care Benvenuto 
Cellini răspunse că de mult aştepta să vadă adeverinduse 
un lucru în privinţa căruia nu avea nici un fel de îndoieli, şi 
anume că un orfăurar poate să fie mai încăpățânat decât un 
papă; şi dat fiind că întâlnise, în sfârşit, acest norocos prilej, 
aşa cum nici în cele mai frumoase visuri ale sale nu şi-l 
închipuise, cu nici un preţ n-ar vrea să-l piardă, de teamă că 
n-o să se mai găsească altă dată. 

Compatrioţii săi nu avură altceva de făcut decât să dea din 
umeri şi să plece, prietenii săi susţinând că era nebun de 
legat, iar Ascanio cu lacrimile pe obraz. 

Din fericire însă Pompeo continua să se îngrijească de 
soarta lui Cellini şi în vremea asta se străduia să-l convingă 
pe papă: 

— Preasfinte părinte, îngăduiţi slujitorului sfinţiei voastre 
să descurce lucrurile şi să-i dea de ştire îndărătnicului că, 
dacă ţine cu tot dinadinsul, n-are decât să trimită pe cineva 
cu cei cinci sute de scuzi la mine acasă; cum e mânăspartă 
şi un risipitor fără pereche, cu siguranţă că nu poate avea 
asupra lui atâţia bani deodată, aşa încât va fi nevoit să 
înapoieze potirul. 

Clement al VII-lea găsi că socoteala era cât se poate de 
bine urzită şi-i îngădui lui Pompeo să facă aşa cam va crede 
el de cuviinţă. Drept care, în aceeaşi seară, tocmai când se 
pregăteau să-l ducă pe Benvenuto Cellini în celula ce-i 
fusese hărăzită, un ofiţer din garda suveranului pontif veni 
să-i spună orfăurarului că Sanctitatea Sa primeşte condiţiile 
puse de el şi că aşteaptă să-i trimită neîntârziat fie cei cinci 
sute de scuzi, fie potirul. 

Benvenuto răspunse că e gata să înapoieze arvuna pe loc 
dacă vor binevoi să-l conducă la el, la prăvălie. 


Şi Benvenuto plecă escortat de patru elveţieni din gardă şi 
însoţit de ofiţer. Intrând în iatac, scoase din buzunare o 
cheie cu care descuie un dulăpior de fier zidit în perele, vâri 
mâna într-un sac doldora de bani, luă dinăuntru cinci sute 
de scuzi şi, după ce-i încredinţă ofițerului, îl pofti afară 
împreună cu cei patru elveţieni. 

Trebuie să spunem totuşi spre lauda a lui Benvenuto 
Cellini că ostaşii căpătară patru scuzi drept răsplată pentru 
osteneală şi că, înainte de a ieşi pe uşă, îi sărutară mâinile 
câteşipatru, lucru pe care iarăşi se cade să-l spunem spre 
lauda elveţienilor. 

Ofiţerul se grăbi să se înfăţişeze sfântului părinte pentru 
a-i înmâna cei cinci sute de scuzi, la care Sanctitatea Sa, 
dându-se de ceasul morţii, se zbârli tot de mânie şi tăbări 
asupra lui Pompeo, făcându-l de două parale: 

— Să te duci imediat, dobitocule, auzi tu, să-l cauţi pe 
marele meu orfăurar la el la prăvălie şi să mi-l vrăjeşti cum 
ştii mai bine şi cum te-o tăia capul tău zevzec şi ageamiu! 
Spune-i că dacă primeşte să lucreze potirul, sunt gata să-i 
fac toate înlesnirile pe care o să mi le ceară. 

— Dar, Sanctitatea Voastră - încercă sa spună Pompeo - nu 
s-ar putea să mă duc mâine dimineaţă? 

— Chiar şi astă-seară e prea târziu, nătărăule, nu vreau ca 
Benvenuto să se culce cu inima oţărâtă; fă aşa cum ţi-am 
poruncit şi chiar acum, imediat, iar mâine când mă voi trezi, 
ai grijă să-mi aduci o veste bună. 

Pompeo ieşi de la Vatican cu coada între picioare şi se 
îndreptă spre dugheana lui Benvenuto, pe care o găsi 
închisă. 

Se uită înăuntru pe gaura cheii, prin crăpăturile uşii, 
cercetă rând pe rând ferestrele să afle dacă nu cumva 
vreuna din ele era luminată şi, văzând că toată casa era 
cufundată în întuneric, se încumetă să bată din nou la uşă, 
ceva mai tărişor decât prima oară, apoi încă o dată, şi mai 
tare decât a doua oară. 


În sfârşit, se deschise un geam de la primul etaj şi 
Benvenuto ieşi la fereastră în cămaşă şi cu archebuza în 
mână.? 

— Care-i acolo? întrebă el. 

— Eu - răspunse solul papei. 

— Care eu - stărui orfăurarul. Care-l recunoscuse de bun 
început. 

— Eu, Pompeo. 

— Minţi - i-o reteză scurt Benvenuto - îmi cunosc eu omul 
şi ştiu foarte bine că Pompeo e prea fricos ca să se 
încumete, la ora asta. Să bată străzile Romei. 

— Dar, dragă Cellini, îţi jur că... 

— Gura! Nu eşti decât un tâlhar. Ce ţi-ai închipuit? 

Că dacă o să te dai drept pârlitul acela de Pompeo, o să-ţi 
descui uşa şi o să mă poţi jefui în voie? 

— Meştere Benvenuto, să mor dacă... 

— Un singur cuvânt dacă mai spui - se burzului 
Benvenuto, aplecând archebuza ca şi cum ar fi vrut să-l 
ochească pe interlocutorul său 

— Şi-ţi împlinesc pe loc dorinţa. 

Pompeo îşi lua picioarele la spinare strigând „Săriţi! Mă 
omoară!” şi tăcu numai după colţul primei străzi ce-i ieşi în 
cale. 

După ce solul papei se făcu nevăzut, Benvenuto închise 
fereastra, agăţă archebuza în cui şi se urcă din nou în pat, 
râzând în barbă de renghiul pe care i-l jucase bietului 
Pompeo, băgându-l în toţi sperieţii. 

A doua zi dimineaţa, coborând în dugheana pe care 
ucenicii săi avuseseră grijă s-o deschidă cu un ceas mai 
înainte, Benvenuto Cellini îl zări peste drum pe Pompeo, 
care patrula din zori prin faţa casei lui, aşteptându-l să se 
arate. 

Dând cu ochii de Cellini, Pompeo îi făcu un semn prietenos 
cu mâna, cel mai dulce şi mai prietenos semn pe care-l va fi 
adresat cuiva în viaţa lui. 

— A, dumneata erai, dragă Pompeo! Se miră Cellini. 


Nu ştii că azi-noapte era cât pe ce să-i fac de petrecanie 
unui caraghios care a avut neobrăzarea să se dea drept 
domnia ta. 

— Ce vorbeşti! Spuse Pompeo, încercând să zâmbească şi 
apropiindu-se puţin câte puţin de prăvălie. Cum se poate 
aşa ceva? 

Benvenuto se apucă atunci să-i povestească 
ambasadorului Sanctităţii Sale păţania din timpul nopţii; 
cum însă în convorbirea nocturnă, amicul său Benvenuto îl 
luase peste picior zicându-i că-i fricos, nu avu curajul a 
mărturisi că persoana cu care orfăurarul, avusese de-a face 
fusese el însuşi în carne şi oase. După ce îşi încheie 
istorisirea, Cellini îl întrebă pe Pompeo cărei fericite 
împrejurări îi datora cinstea de a primi vizita unui oaspete 
atât de îndatoritor. 

Pompeo se grăbi să îndeplinească, bineînţeles folosind cu 
totul alte cuvinte, misiunea pe care Clement al VII-lea i-o 
încredinţase faţă de făurarul său. 

Pe măsură ce Pompeo vorbea, Benvenuto Cellini se lumina 
la faţă. Clement al VII-lea, vasăzică, se dăduse bătut. 
Meşterul se dovedise mai încăpățânat decât papa. 

— Spune, rogu-te, Sanctităţii Sale - rosti Benvenuto după 
ce solul îşi sfârşi cuvântarea - că sunt fericit să-i dau 
ascultare şi ca mă voi strădui din răsputeri să recâştig 
bunăvoința sa, pe care am pierdut-o nu din vina mea, ci din 
pricina inimii acre a unora care-mi poartă sâmbetele. Cât 
despre dumneata, jupân Pompeo, dat fiind că sfântul 
părinte nu duce lipsă de slujitori, te-aş sfătui, spre binele 
dumitale, să faci în aşa fel ca pe viitor ştafetele să-mi fie 
trimise printr-un alt lacheu decât domnia ta; dacă sănătatea 
dumitale ţi-e scumpă, jupân Pompeo, ai grijă şi nu-ţi mai 
băga nasul în treburile mele; dacă ţi-e milă de dumneata, 
fereşte-te să-mi mai ieşi vreodată în cale, iar pentru 
mântuirea sufletului meu, roagăte Celui-de-Sus, Pompeo, să 
nu se întâmple cumva să fiu un al doilea Cezar pentru 
domnia ta. 


Pompeo se grăbi s-o şteargă pe uşă fără altă vorbă şi se 
duse să-i împărtăşească lui Clement al VII-lea răspunsul lui 
Benvenuto Cellini, trecând sub tăcere, fireşte, încheierea 
discursului pe care-l ţinuse. 

După o bucată de vreme, pentru a se împăca definitiv cu 
Benvenuto, papa Clement al VII-lea îi porunci să bată o 
medalie cu chipul său. 

Benvenuto bătu medalia în bronz, în argint şi în aur. 
Înaltul pontif nu putea să-şi creadă ochilor de uimire şi, 
cuprins de admiraţie, declară sus şi tare că nici un meşter 
din vechime nu reuşise să facă o asemenea minunăţie. 

— Vedeţi, Sanctitatea Voastră - spuse Benvenuto - dacă nu 
m-aş fi ţinut cât de cât dârz, am fi rămas certaţi pe veci, 
fiindcă niciodată n-aş fi fost în stare să vă iert, iar 
Sanctitatea Voastră ar fi pierdut un slujitor credincios. 

Ştiţi ce, prea sfinte părinte - adăugă Benvenuto în chip de 
povaţă - n-ar strica dacă Sanctitatea Voastră şi-ar aminti 
din când în când de părerea acelor oameni plini de bun simţ 
în simplitatea lor care spun că, înainte de a face un lucru, 
omul trebuie să se gândească de zece ori, după cum tot aşa 
n-ar strica dacă nu v-aţi pleca atât de lesne urechea la 
vorbele înşelătoare ale limbilor veninoase ale invidioşilor şi 
clevetitorilor; acestea fiind zise spre buna voastră călăuzire 
în viaţă, să dăm totul uitării, preasfinte părinte. 

Şi astfel Benvenuto se înduplecă să-l ierte pe Clement al 
VII-lea, ceea ce, de bună seamă, n-ar fi făcut-o dacă n-ar fi 
ţinut atât de mult la înaltul prelat; cum însă amândoi 
văzuseră lumina zilei pe aceleaşi meleaguri, se simţea 
foarte legat de dânsul. 

Vă închipuiţi, aşadar, cât de adâncă fu mâhnirea lui când, 
la câteva luni după întâmplarea de mai sus, papa se stinse 
din viaţă pe neaşteptate. 

La auzul acestei veşti, cât era el de tare de înger, meşterul 
izbucni în lacrimi şi o săptămână încheiată plânse ca un 
copil. 


De altminteri, moartea papei fu o împrejurare de doua ori 
nefastă pentru bietul Benvenuto Cellini, deoarece chiar în 
ziua hărăzită îngropăciunii înaltului prelat, se întâlni faţă-n 
faţă cu Pompeo, pe care nu-l mai văzuse din clipa când îi 
pusese în vedere să se ferească a da ochi cu el prea deseori. 

Trebuie să spunem că de atunci, înfricoşat de amenințările 
lui Benvenuto Cellini, Pompeo nu mai îndrăznea să iasă pe 
strada decât însoţit de doisprezece oameni înarmaţi până în 
dinţi, cărora le plătea aceeaşi simbrie ca şi papa gărzilor 
sale elveţiene, astfel că fiecare plimbare prin oraş îl costa 
doi sau trei scuzi; şi chiar aşa, înconjurat de cei doisprezece 
zbiri ai săi, Pompeo tremura tot de frică să nu se 
întâlnească pe nepusă masă cu Benvenuto Cellini, ştiind că, 
dacă s-ar fi iscat vreo încăierare şi dacă i s-ar fi întâmplat 
vreo nenorocire lui Benvenuto. Ar fi păţit-o rău de tot cu 
papa. Căruia, de fapt, orfăurarul îi era foarte drag; dar 
Clement al VII-lea se prăpădise şi lucrul acesta îl făcea pe 
Pompeo să se simtă oarecum mai viteaz. 

Benvenuto fusese la San Pietro să sărute picioarele 
răposatului papă şi tocmai se îndrepta spre casă. 
Întovărăşit de Ascanio şi de Pagolo, când pe la mijlocul 
străzii Dei Banchi se pomeni nas în nas cu Pompeo, escortat 
de cei doisprezece gealaţi ai săi. Dând cu ochii de vrăjmaşul 
sau, Pompeo se îngălbeni la faţă; dar, uitându-se în jur şi 
văzându-se apărat din toate părţile, în timp ce Benvenuto 
nu avea alături de el decât doi copilandri, îşi veni în fire şi, 
prinzând curaj, se opri locului pentru a-l saluta în bătaie da 
joc pe Benvenuto cu o înclinare din cap, în timp ce îşi juca 
degetele pe prăselele pumnalului, în faţa droaiei de 
haidamaci care păreau să-l amenințe pe meşterul său, 
Ascanio puse repede mâna pe spadă, pe când Pagolo căsca 
gura aiurea făcând pe niznaiul; Benvenuto însă nu voia să 
pună în primejdie viaţa celui mai drag ucenic al său într-o 
luptă în care forţele erau atât de inegale, îl apucă de mână 
şi, împingând la loc în teacă spada pe care Ascanio o 
trăsese afară pe jumătate, îşi urmă drumul ca şi cum n-ar fi 


văzut nimic sau ca şi cum ceea ce văzuse nu era în măsură 
să-l jignească, Ascanio aproape că nu-şi mai recunoştea 
meşterul, dar, de vreme ce Benvenuto dădea bir cu fugiţii, 
socoti cu cale să facă la fel. 

Strălucind de bucurie, Pompeo se ploconi până la pământ 
în faţa lui Benvenuto şi plecă mai departe, petrecut de cei 
doisprezece gealaţi care încercau să maimuţărească ifosele 
sale. 

În sinea lui, Benvenuto îşi muşca buzele până la sânge în 
timp ce, de ochii lumii, îşi aşternuse un zâmbet pe faţă. 
Pentru oricine cunoştea firea aprigă a vestitului orfăurar, 
gata să ia foc în orice clipă, purtarea lui părea lipsită cu 
totul de noimă. 

Dar nici nu apucase bine să facă o sută de paşi, şi cum se 
afla tocmai în dreptul prăvăliei unui tovarăş de breaslă, 
Benvenuto intră înăuntru, chipurile ca să privească mai de 
aproape un vas antic recent descoperit în mormintele 
etrusce de la Corneto, poruncindu-le celor doi ucenici s-o ia 
înainte şi făgăduindu-le ca peste câteva minute va sosi şi el 
acasă. 

Se înţelege de la sine că nu era decât un pretext spre a 
scăpa de Ascanio, fiindcă în clipa în care socoti că ucenicul 
împreună cu ortacul său, de-a cărui soartă meşterul era mai 
puţin îngrijorat, ştiind cam cât îl ţinea cureaua, dăduseră 
colţul străzii, puse vasul la loc în raftul de unde-l luase şi o 
zbughi pe uşă. 

Din trei salturi, Benvenuto ajunse din nou în strada pe 
care se întâlnise cu Pompeo; Pompeo însă nu mai era acolo. 
Din fericire sau, mai bine zic, din nefericire, un om însoţit 
de un alai de doisprezece gealaţi bate numaidecât la ochi, 
aşa încât primul trecător pe care îl întrebă încotro o 
apucase fu în măsură să-i arate drumul şi, ca un copoi care 
ar fi regăsit dâra vânatului. Benvenuto se repezi pe urmele 
lui. 

Pompeo se oprise în pragul unei farmacii, colţ cu strada 
Chiavica, şi tocmai îi povestea onorabilului farmacist cum îl 


înfruntase puţin mai înainte pe Benvermto Cellini, când 
deodată îl văzu pe orfăurar ivindu-se în capătul străzii, cu 
ochii în flăcări şi fruntea scăldată în sudoare. 

Benvenuto dădu un țipăt de bucurie zărindu-l pe Pompeo, 
căruia în aceeaşi clipă i se opri vorba în gât. 

Nu mai încăpea nici o îndoială că trebuia să urmeze o 
scenă cumplită. 

Ce putea fi decât o nebunie din partea unui om singur să 
se măsoare cu treisprezece zdrahoni? 

Benvenuto însă era, aşa cum am spus, viteaz ca un leu şi 
niciodată nu stătea să-şi numere adversarii. Şi, neavând 
altceva la îndemână spre a ţine piept celor treisprezece 
spade ce-l amenințau decât un pumnal ascuţit pe care-l 
purta totdeauna la cingătoare, trase pumnalul din teaca şi 
se năpusti în mijlocul gloatei, culegând în fugă, cu o mână 
vreo două-trei spade, iar cu cealaltă dând peste cap vreo 
doi bătăuşi, aşa că dintr-o mişcare ajunse lângă Pompeo, pe 
care-l înşfacă de guler, în acelaşi moment însă toată ceata 
tăbări asupra lui. 

O clipă mai târziu nu se mai văzu decât o învălmăşeală 
nemaipomenită din mijlocul căreia răzbăteau strigăte şi 
deasupra căreia fluturau spade. Câtva timp tăvălugul 
acesta însufleţit se rostogoli alandala pe pământ într-o 
harababură din care nu puteai alege nimic, până ce, în 
sfârşit, unul din combatanți se ridică în picioare scoțând un 
strigăt victorios şi, opintindu-se din răsputeri, reuşi să iasă 
din mijlocul buclucului, tot aşa cum şi intrase, dar plin de 
sânge din cap până în picioare şi vânturându-şi triumfător 
prin aer pumnalul însângerat: era Benvenuto Cellini. 

Un al doilea combatant rămase lungit pe caldarâm, 
zvârcolindu-se în spasmele agoniei; primise două lovituri de 
pumnal, una mai jos de ureche, cealaltă la rădăcina gâtului, 
în scobitura claviculei, între stern şi umăr. În câteva 
secunde rănitul îşi dădu ultima suflare: era Pompeo. 

Un altul decât Benvenuto Cellini, după o asemenea 
ispravă, şi-ar fi luat numaidecât, picioarele la spinare; 


meşterul însă mută pumnalul din mâna dreaptă în cea 
stângă, trase sabia şi rămase locului gata să-i întâmpine pe 
cei doisprezece gealaţi. 

Aceştia însă nu mai aveau acum nimic de împărţit cu el. 
Cel ce-i plătea se petrecuse din lumea celor vii şi deci nu 
mai era în măsură să-i plătească. Drept care o luară la fugă 
ca o droaie de iepuri înfricoşaţi, părăsind leşul lui Pompeo. 

În momentul acela sosi şi Ascanio şi se azvârli în braţele 
meşterului său; tertipul cu vasul etrusc nu reuşise să-l 
amăgească, aşa că flăcăul făcuse numaidecât calea 
întoarsă; dar cu toate că alergase într-un suflet, ajunsese cu 
câteva secunde mai târziu decât s-ar fi cuvenit. 

III DEDAL. Benvenuto se întoarse acasă cu Ascanio, mai 
mult sau mai puţin îngrijorat, dar nu din pricina celor trei 
râni pe care le căpătase şi care erau destul de uşoare ca să 
nu-i dea nici o bătaie de cap, ci de urmările faptei sale. E 
adevărat că nu era primul lui omor, deoarece cu şase luni în 
urmă îi făcuse de petrecanie lui Guasconti, ucigaşul fratelui 
său, dar atunci reuşise să scape de bucluc datorită papei 
Clement al VII-lea, care-l luase sub aripa lui ocrotitoare; de 
altminteri, omorul acela îl săvârşise pentru a răzbuna o altă 
crimă; acum însă protectorul lui se săvârşise din viaţă şi 
situaţia sa era cu atât mai încurcată. 

Cât priveşte mustrările, e de la sine înţeles că nu intrau 
câtuşi de puţin în socotelile lui. 

Cititorii noştri nu trebuie să-şi facă o părere proastă 
despre bravul nostru orfăurar, care, după ce omorâse un 
ins, după ce omorâse doi inşi, ba, dacă am cerceta mai de 
aproape trecuta lui viaţă, poate chiar trei, se temea peste 
măsură de jandarmi şi nici măcar o clipă de Dumnezeu. 

Fiindcă omul acesta, în anul de graţie 1540, era un om 
obişnuit, un om de toate zilele cum spun germanii. Ce vrei? 
Lumea se sinchisea atât de puţin de moarte pe vremea 
aceea, încât, în schimb, nimeni nu se frământa prea mult cu 
firea când era vorba să ucidă; noi mai ştim încă să fim 
curajoşi în ziua de azi; cei de atunci însă erau temerari; noi 


suntem oameni în toată puterea cuvântului ei erau tineri în 
floarea vârstei. Viaţa era atât de tumultuoasă pe vremea 
aceea, încât oamenii o pierdeau, şi-o jertfeau, o vindeau ori 
o curmau cu cea mai desăvârşită nepăsare şi cea mai 
deplină uşurinţă. 

A existat cândva un scriitor, care multă vreme a fost urgisit 
şi al cărui nume a devenit un sinonim al perfidiei, al cruzimii 
şi al tuturor cuvintelor ce exprimă ticăloşia. A trebuit să 
vină secolul al nouăsprezecelea, cel mai nepărtinitor dintre 
toate secolele pe care le-a trăit omenirea, pentru ca 
respectivul scriitor, mare patriot şi om de inimă, să fie 
reabilitat! Totuşi singura vină a lui Niccolo Machiavelli este 
aceea de a se fi născut într-o epocă în care puterea şi 
succesul însemnau totul în viaţa; în care se punea mare 
preţ pe fapte şi niciunul pe cuvinte şi în care suveranul - 
Cesare Borgia - gânditorul - Machiavelli - şi meşteşugarul - 
Benvenuto Cellini - mergeau drept la ţinta, fără să se 
sinchisească nici de mijloace, nici de argumente. 

Într-o bună zi, în Piaţa Cesena fusese descoperit un 
cadavru sfârtecat în patru; victima se dovedise a fi Ramiro 
d'Orco. Cum însă Ramiro d'Orco era un om de seamă în 
Italia, republica florentină ţinuse să afle pricina morţii sale. 
Cei opt reprezentanţi ai signoriei porunciseră, aşadar, să i 
se scrie lui Machiavelli, ambasadorul lor, în speranţa că 
acesta va reuşi să le astâmpere curiozitatea. La care 
Machiavelli se mulţumise să răspundă următoarele: 
Prealuminaţi seniori, Nu vă pot spune nimic în legătură cu 
moartea lui Ramiro d'Orco, decât doar că Cesare Borgia 
este un suveran care ştie ca nimeni altul să ridice şi să 
doboare oamenii potrivit cu meritele lor. 

MACHIAVELLI Benvenuto nu făcea decât să pună în 
practică teoria enunțată de faimosul secretar al republicii 
florentine. Benvenuto - geniul - şi Cesare Borgia 

— Suveranul - se considerau mai presus de legi, prin 
dreptul celui mai tare. Pentru ei. Un lucru era just sau ne 
just, după cum se simțeau sau nu se simțeau în stare să-l 


facă; cât priveşte drepturile şi datoriile, nu aveau nici cea 
mai mică noţiune despre ele, dacă un om le stătea în cale, 
omul acela era suprimat. 

Aşa. Se obişnuia pe atunci. 

Benvenuto, aşadar, proceda exact aşa cum se obişnuia în 
epoca respectivă: Pompeo stătea în calea lui Benvenuto 
Cellini, în consecinţă, Benvenuto Cellini îl trimise pe 
Pompeo pe lumea cealaltă. 

Uneori însă se întâmpla ca poliţia să se intereseze mai 
îndeaproape de aceste crime; nici prin gând nu i-ar fi 
trecut, de pildă, să ocrotească un om atâta timp cât trăia. 
Dar din când în când, măcar la zace cazuri o dată, i se 
năzărea să-l răzbune după ce murise. 

Veleităţile acestea i se treziră şi în împrejurarea de faţă. În 
momentul în care Benvenuto Cellini, înapoindu-se acasă, se 
pregătea să pună nişte hârtii pe foc şi câţiva scuzi în 
buzunar, zbirii papali îl arestară, escortându-l până la 
castelul Sant'Angelo, neplăcere pe care Benvenuto încercă 
s-o uite mângâindu-se cu gândul că. De obicei, în castelul 
Sant'Angelo erau închişi gentilomii. 

O altă mângâiere al cărei efect asupra lui Benvenuto 
Cellini se dovedi tot atât de binefăcător fu ideea ce-i încolţi 
în minte în clipa când pătrunse în castelul Sant'Angelo, că 
un om înzestrat cu o imaginaţie atât de bogată ca a sa nu se 
putea să nu reuşească, într-un fel ori altul, să scape de 
acolo şi chiar cât de curând, De aceea, intrând în biroul 
guvernatorului, care şedea la o masă îmbrăcată în verde şi 
rânduia hârtiile risipite pe masă, nu găsi altceva mai bun de 
făcut decât să-i spună: 

— Domnule guvernator, puteţi pune de trei ori ni ai multe 
zăvoare, zăbrele şi străji; puteţi să mă ferecaţi în cea mai 
înaltă celulă sau în temniţa cea mai adâncă, puteţi să mă 
privegheaţi toată ziua şi să nu închideţi ochii nici noaptea, 
orice aţi face, să ştiţi că tot am să evadez. 

Guvernatorul ridică privirile asupra deţinutului care-i 
vorbea cu o atât de uluitoare cutezanţă şi îl recunoscu pe 


Benvenuto Cellini, pe care, cu trei luni în urmă, avusese 
cinstea să-l poftească la masă. 

Deşi îl cunoştea, aşadar, mai de mult sau poate tocmai 
fiindcă îl cunoştea, cuvântarea lui Benvenuto avu darul de 
a-l cufunda pe onorabilul guvernator în cea mai adâncă 
uimire: florentin de baştină, jupân Giorgio, cavaler în slujba 
familiei Ugolini, era un om foarte cumsecade, dar cam sărac 
cu duhul. Totuşi, după ce surpriza încercată în primul 
moment se risipise, porunci ca Benvenuto să fie închis într-o 
celulă din vârful celui mai înalt turn al castelului. Deasupra 
încăperii respective nu se mai afla nimic altceva decât 
terasa superioară a fortăreței; o strajă patrula pe terasă în 
timp ce o altă strajă veghea ia poalele turnului. 

Guvernatorul închisorii îi atrase atenţia asupra tuturor 
acestor amănunte şi, după ce socoti că deţinutul avusese 
răgazul să-şi dea seama de importanţa lor, îi spuse: 

— Dragă Benvenuto, poţi foarte bine să descui o broască, 
poţi să spargi o uşă, poţi să scormoneşti pământul într-un 
beci, poţi să sfredeleşti un zid, poţi mitui străjile, după cum 
poţi, tot aşa, să-i adormi pe temniceri, dar nimeni n-ar 
putea să coboare de la înălţimea aia jos, în câmp, decât 
doar dacă ar avea aripi. 

— Şi totuşi eu am să cobor - îl asigură Benvenuto Cellini. 

Guvernatorul închisorii se uită în ochii lui, gata să creadă 
că deţinutul îşi pierduse minţile. 

— Înseamnă deci că ai de gând să zbori? 

— De ce nu? Totdeauna am fost încredinţat ca omul poate 
să zboare; din păcate n-am avut încă vremea să fac o 
experienţă de felul acesta. Aici, slavă Domnului, am timp 
berechet şi zău că voi căuta să mă conving dacă e cu 
putinţă ori nu, încercarea lui Dedal este un fapt istoric şi 
nicidecum o legendă. 

— Nu te pune cu soarele, dragă Benvenuto - îi răspunse 
guvernatorul, rânjind - nu te pune cu soarele. 

— O să-mi iau zborul noaptea. 


Guvernatorul, care nu se aştepta la asemenea răspuns, nu 
mai găsi ce să spună şi se grăbi s-o şteargă, scos din sărite. 

Într-adevăr, trebuia să evadeze cu orice preţ. În alte 
împrejurări, har Domnului, Benvenuto n-ar fi pregetat să-şi 
împovăreze conştiinţa cu moartea unui om, ştiind ca mai 
apoi avea să se spele de păcate, urmând procesiunea ce se 
alcătuia de obicei în luna august în cinstea Sfintei Fecioare, 
îmbrăcat cu vesta lui cu mâneci bufante şi purtând pe 
umeri pelerina albastră de mătase de Lyon. Dar noul papă, 
Paul al III-lea, era răzbunător al naibii şi Benvenuto avusese 
unele răfuieli cu el pe vremea când nu era decât 
monseniorul Farnese, din pricina unui vas de argint pe care 
se încăpăţânase să nu i-l dea, deoarece nu fusese încă plătit 
şi pe care eminenţa sa încercase sa i-l ia cu anasâna, aşa 
încât Benvenuto, vrând-nevrând, se văzuse silit să-i 
scarmene un pic pe slujitorii eminenţei sale; în afară de 
asta, sfântul părinte îl privea cu ochi răi deoarece regele 
Francisc I intervenise prin monseniorul de Moniluc, 
ambasadorul Franţei pe lângă Sfântul Scaun, cerându-l pe 
Benvenuto. 

Auzind că meşterul fusese închis, monseniorul de Montluc 
stăruise cu atât mai vârtos, închipuinduşi că-i face un bine 
deţinutului; se înşelase însă amarnic în privinţa caracterului 
noului papă, care se dovedea şi mai încăpățânat decât 
predecesorul său, Clement al VII-lea. Paul al III-lea jurase 
că-l va sili pe Benvenuto să plătească scump isprava lui, şi 
dacă orfăurarul nu se afla totuşi în primejdie de moarte, 
deoarece pe vremea aceea un papă nu s-ar fi încumetat 
chiar aşa, cu una cu două, să atârne în ştreang un artist de 
talia lui, în schimb putea fi lăsat să lâncezească ani de zile 
în închisoare. Dat fiind împrejurările, Benvenuto trebuia să- 
şi poarte singur de grijă şi de aceea era ferm hotărât să-şi 
ia cât mai degrabă tălpăşiţa, fără să mai aştepte 
interogatoriile şi judecata care s-ar fi putut să nu aibă loc 
niciodată, căci papa, întărâtat de intervenţia regelui 
Francisc I, nu mai voia nici măcar să audă pomenindu-se 


numele iui Benvenuto Cellini. Deţinutul aflase toate astea 
prin Ascanio, care se îngrijea de dugheană şi care, după 
multe stăruinţe, obținuse în fine învoirea de a-l vedea pe 
meşterul său; se înţelege de la sine că aceste întrevederi 
aveau loc prin două rânduri de zăbrele şi numai de faţă cu 
martori, care pândeau ca nu cumva ucenicul să-i strecoare 
meşterului vreo pilă, vreo bucată de frânghie ori vreun 
cuţit. 

De aceea, în momentul în care, din porunca 
guvernatorului, Benvenuto fusese încuiat în celulă, 
orfăurarul se grăbise să inspecteze încăperea ce-i fusese 
destinată. 

Între cei patru pereţi ai noii sale locuinţe nu se găsea 
nimic altceva decât un pat, un cămin în care se putea face 
focul, o masă şi două scaune; după două zile, Benvenuto 
reuşi să capete nişte humă şi o unealtă de modelat. La 
început, guvernatorul pregetase să-i pună la îndemână 
nişte lucruri cu care putea să-şi petreacă mai plăcut timpul, 
dar mai apoi se, răzgândise, chibzuind că, din moment ce 
mintea artistului va fi ocupată cu altceva, încetul cu încetul 
va ajunge să uite planul de evadare de care părea atât de 
stăruitor stăpânit; în aceeaşi zi Benvenuto începu să 
modeleze o uriaşă statuie a Venerei. 

Toate astea nu însemnau mai nimic; adăugind însă 
imaginaţia, răbdarea şi energia, puteau să însemne foarte 
mult. 

Într-o zi friguroasă de decembrie în care se aprinsese 
focul în cămin, cineva intră în celula lui Benvenuto Cellini ca 
să-i primenească patul şi plecă lăsând cearşafurile pe 
scaunul liber, îndată ce văzu închizându-se aşa, dintr-un salt 
Benvenuto fu lângă culcuşul său. Smulse la repezeală doi 
pumni zdraveni de pănuşe de porumb, cu care sunt 
umplute de obicei saltelele în Italia, vâri în locul lor cele 
două cearşafuri, se întoarse apoi la statuia Venerei şi, luând 
în mină cuțitul de modelat, se apucă iar de lucru, în aceeaşi 
clipă slujitorul intră în celulă ca să ia cearşafurile uitate pe 


scaun şi, după ce căută peste tot, îl întrebă pe Benvenuto 
dacă nu cumva le văzuse; meşterul îi răspunse într-o doară 
şi ca şi cum n-ar fi avut nimic altceva în cap în afară de 
statuia pe care o plăsmuia că probabil vreunul din 
camarazii săi venise să strângă cearşafurile, dacă nu cumva 
le luase chiar el fără să-şi dea seama. 

Cum lipsise doar foarte puţin timp din celulă şi cum, pe de 
altă parte, Benvenuto îşi juca rolul ea cea mai desăvârşită 
naturaleţe, slujitorul nu avu nici cea mai mică bănuială; şi 
nefiind chip să găsească schimburile rătăcite, se păzi să 
sufle o vorbă de teamă să nu fie obligat să le plătească sau 
să nu-şi piardă slujba. 

Cu greu îşi poate închipui cineva zguduitoarele peripeții şi 
cumplitele nelinişti de care sunt îndeobşte însoţite 
evenimentele hotărâtoare. Sunt clipe în care cele mai 
banale întâmplări ale vieţii devin tot atâtea încercări menite 
să trezească la sufletele noastre bucuria sau disperarea. De 
îndată ce slujitorul ieşi din celulă, Benvenuto căzu în 
genunchi şi-i mulţumi Domnului pentru ajutorul trimis. 

Şi ştiind că, din moment ce patul era făcut, nimeni nu se 
mai atingea de el până a doua zi dimineaţă, lăsă fără nici o 
grijă schimburile şterpelite în saltea, aşa cum le pusese. 

După căderea nopţii se apucă să taie cearşafurile care, din 
fericire, erau noi şi destul de groase, în fâşii late de trei- 
patru degete, apoi se căzni să împletească fâşiile cât mai 
temeinic cu putinţă; după care spintecă pântecele statuii 
plămădite din humă, îl scobi, ascunse înăuntru comoara 
furată şi lipi la loc rana cu puţin lut pe care-l netezi apoi cu 
degetul şi cu cuțitul de modelat, în aşa fel încât nici cel mai 
iscusit chirurg n-ar fi observat că biata Venera suferise o 
operaţie cezariană. 

A doua zi dimineaţă, guvernatorul intră pe neaşteptate, ca 
de obicei, în celula lui Bonvenuto, dar, tot ca de obicei, îl 
găsi pe făurar lucrând liniştit. În fiecare zi bietul om se 
trecea cu inima cât un purice, de teamă să nu descopere 
încăperea pustie, deoarece, după cum îl ameninţase 


deţinutul, evadarea urma să se înfăptuiască în timpul nopţii 
Şi, trebuie s-o spunem spre lauda firii sale deschise, că nu-şi 
ascundea bucuria de fiecare dată când, pătrunzând 
înăuntru dimineaţa, o vedea ocupată. 

— Trebuie să-ţi mărturisesc că-mi dai multă bătaie de cap, 
Benvenuto - îi destăinui sărmanul guvernator deţinutului. 
Totuşi îmi vine să cred că amenințările tale în legătură cu 
evadarea n-au fost decât vorbe-n vânt. 

— Eu nu te ameninţ, jupân Giorgio - îi răspunse 
Benvenuto - îţi dau doar de ştire. 

— Tot mai tragi nădejde c-ai să poţi zbura? 

— Din fericire nu e numai o nădejde deşartă, ci, te rog să 
mă crezi, o certitudine. 

— Dar, demonio! Cum ai să faci ca să zbori? 

Răbufni bietul guvernator, pe care încrederea 
nestrămutată - prefăcută ori reală - a lui Benvenulo în 
mijloacele sale de evadare îl tulbura peste măsură. 

— Ăsta-i secretul meu, jupâne. Dar te înştiinţez c-au şi 
început să-mi crească aripile. 

Guvernatorul se uită fără să vrea la umerii deţinutului. 

— Da, da, aşa e cum îţi spun, domnule guvernator - 
adăugă acesta, continuând să modeleze statuia ale cărei 
şolduri le rotunjea cu atâta grijă, încât ai fi putut crede că 
voia să facă din ea rivala Venerei Callipyge. E vorba de o 
întrecere între noi şi de o provocare. Domnia ta ai la 
dispoziţie turnuri cât munţii, uşi solide, zăvoare straşnice, o 
mie de paznici gata să sară în orice moment; eu n-am nimic 
altceva decât capul şi mâinile pe care le vezi, şi totuşi îţi 
spun cinstit de la bun început că vei fi învins. Numai că, 
fiind un om isteţ, după cum prea bine se ştie, şi luând din 
vreme toate măsurile cuvenite, vei avea cel puţin 
mângâierea, jupân Giorgio, după ce eu îmi voi fi luat 
tălpăşiţa, că ceea ce s-a întâmplat n-a fost din vina dumitale, 
că nu trebuie să ai nici cea mai mică mustrare de cuget, 
jupân Giorgio, şi că ai făcut tot ce se putea face ca să mă ţii 
sechestrat, jupân Giorgio. Şi acum spune-mi, te rog, cum ţi 


se pare şoldul acesta, fiindcă, după câte ştiu, eşti un iubitor 
de artă. 

O asemenea încredere nestrămutată nu putea decât să-l 
scoată din fire pe bietul comandant. 

Deţinutul ajunsese pentru el o idee fixă pe care, tot 
privind-o mereu, ochii minţii sale începuseră să se 
împăienjenească; era din ce în ce mai abătut, îi pierise pofta 
de mâncare şi tresărea în tot momentul ca un om trezit 
brusc din somn, într-o noapte, Benvenuto auzi pe terasa de 
sus o zarvă nemaipomenită care mai apoi străbătu 
coridorul, oprindu-se în cele din urmă în dreptul celulei 
sale. În aceeaşi clipă uşa se deschise şi îl văzu, în halat şi cu 
scufia de noapte pe cap, însoţit de patru temniceri şi de opt 
străji, pe jupân Giorgio, care se repezi spre patul său, cu 
chipul răvăşit. Benvenuto se ridică în capul oaselor pe 
mindir şi-i râse în nas. Pară să se sinchisească de rânjetul 
lui, guvernatorul răsuflă adânc, ca un om cufundat în apă 
care ieşise, în fine, la suprafaţă. 

— Slavă Domnului! Suspină el. E tot aici, nefericitul. 

Bine a zis cine a zis că orice vis e o amăgire. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Benvenuto Cellini. 

Şi cărei fericite împrejurări îi datorez plăcerea de a te 
vedea la ora asta, jupân Giorgio? 

— Nu s-a întâmplat nimic, fie Domnul lăudat! 

M-am ales şi de astă dată doar cu spaima, închipuieşte-ţi 
ce-am visat: se făcea că-ţi crescuseră, în sfârşit, 
blestematele acelea de aripi, nişte aripi cât toate zilele cu 
care pluteai liniştit în văzduh deasupra castelului 
Sant'Angelo, şi de acolo, de sus, vorbeai cu mine: „Adio, 
dragă domnule guvernator, adio, îmi spuneai, n-am vrut să 
plec fără să-mi iau rămas bun de la dumneata! 

Te las acum şi sper să nu mai am plăcerea să te văd în vecii 
vecilor”. 

— Cum se poate? Am fost eu în stare să-ţi spun aşa ceva, 
jupân Giorgio? 


— Sunt exact cuvintele dumitale... Ah, Benvenuto, eşti e 
piază-rea pentru mine. 

— Sper că nu mă crezi chiar atât de prost crescut, Noroc 
că n-a fost decât un vis, altminteri nu ţiaş fi iertat-o 
niciodată. 

— Din fericire n-a fost nimic. Eşti în mâinile melc, dragă 
prietene, şi, cu toate că tovărăşia dumitale, să-ţi spun drept, 
nu e chiar atât de agreabilă, nădăjduiesc c-o să mai fii încă 
multă vreme. 

— Nu cred - răspunse cu toată convingerea Benvenuto, 
zâmbind într-un fel ce-l făcea pe guvernator să-şi iasă 
mereu din sărite. 

Comandantul închisorii plecă drăcuindu-l pe Benvenuto şi, 
în dimineaţa următoare, luă măsuri ca zi şi noapte, din două 
în două ore, celula lui să fie inspectată. Inspecţiile se ţinură 
lanţ timp de o lună; după aceea însă, cum Benvenuto nu 
dădea nici un semn că s-ar pregăti să evadeze, 
supravegherea slăbi. 

În tot acest timp însă Benvenuto nu stătuse degeaba, 
îndeletnicindu-se cu o treabă îngrozitor de migăloasă. 

Benvenuto, aşa cum am spus, îşi cercetase amănunţit 
celula de îndată ce fusese adus acolo şi se dumirise din 
primul moment în privinţa posibilităţilor de evadare. 
Fereastra era zăbrelită, iar zăbrelele mult prea solide ca să 
fie smulse cu mâna sau dezgrădinate cu ajutorul cuţitului 
de modelat, singura unealtă de fier pe care o putea folosi. 
Cit priveşte căminul, avea un horn atât de îngust, încât 
deţinutul ar fi trebuit să fie înzestrat cu însuşirea de a se 
preface în şarpe ca zâna Melusine ca să se strecoare afară. 
Nu mai rămânea, aşadar, decât uşa. 

A, da, uşa. la să vedem cum arăta uşa. 

Era o uşă din blăni de stejar, groasă de două degete, 
încuiată cu două broaşte, zăvorită cu patru ivăre şi ferecată 
pe dinăuntru cu nişte plăci de fier bătute în cuie la 
marginea de sus şi de jos. 

Era singurul loc pe unde ar fi putut să iasă. 


Fiindcă, după cum observase Benvenuto, la câţiva paşi de 
uşa ce răspundea într-un coridor se afla scara pe care se 
căţăra schimbul străjii de pe terasă. Din două în două 
ceasuri, aşadar, deţinutul auzea tropotul paşilor ce urcau 
treptele, pe urmă tropotul altor paşi ce le coborau, după 
care putea fi sigur că, în următoarele două ore, nici un alt 
zgomot nu-i va mai strica somnul. 

Trebuia deci, pur şi simplu, să ajungă de partea cealaltă a 
uşii de stejar groasă de două degete, încuiată cu două 
broaşte, zăvorită cu patru ivăre şi ferecată pe dinăuntru cu 
plăci de fier bătute în cuie la marginea de sus şi de jos. 

Şi acum să vedem cu. Ce anume se îndeletnicise 
Benvenuto în cursul lunii ce se încheiase. 

Slujindu-se de cuțitul de modelat care era de metal, 
smulsese rând pe rând capetele tuturor cuielor, afară de 
patru de sus şi patru de jos pe care avea să le reteze în 
ultima zi; şi, ca nu cumva să se observe lipsa lor, le înlocuise 
cu alte capete perfect asemănătoare făcute din lut 
presărate apoi cu pilitură de fier, în aşa fel încât nici ochiul 
cel mai expert n-ar fi reuşit să descopere care din ele erau 
adevărate şi care false. Şi acum, dacă ne gândim ca atât la 
marginea de sus cât şi la cea de jos a uşii se aflau vreo 
şaizeci de cuie şi că pentru fiecare cui era nevoit să 
trudească o oră întreagă, ba poate chiar două, până să-l 
decapiteze, ne putem da seama cât trebuise sa se 
ostenească deţinutul ca să poată duce la bun sfârşit această 
operaţie. 

Pe de altă parte, în fiecare seară, după ce se culca toată 
lumea şi nu se mai auzeau decât paşii santinelei ce patrula 
pe terasă, aţâţa focul în cămin şi, luând apoi din vatră o 
grămăjoară de vreascuri aprinse, o plimba de-a lungul 
plăcilor de fier ce căptuşeau uşa; fierul se înroşea făcând să 
ardă mocnit lemnul pe care-l îmbrăca, fără ca totuşi de 
partea cealaltă a uşii să se observe vreo urmă de arsură. 

Patru săptămâni în şir, precum am spus, Benvenuto se 
îndeletnici cu această operaţie care, la sfârşitul intervalului 


respectiv, era pe deplin terminată, aşa că deţinutul nu mai 
avea de aşteptat decât o noapte prielnică spre a putea fugi. 
Din păcate însă în seara în care isprăvi toate pregătirile 
afară era lună plină, aşa că se văzu nevoit să mai 
zăbovească vreo câteva zile. 

Cum nu-i mai rămăsese de decapitat nici un cui, 
Benvenuto continuă să încingă ca şi mai înainte 
îmbrăcămintea de fier de la uşă şi să-l scoată din sărite pe 
guvernator. 

Într-o dimineaţă comandantul închisorii intră în celulă mai 
îngrijorat ca niciodată. 

— Dragul meu deţinut - ţi-o spun de la om la om, care, 
muncit de ideea lui fixă, trebuia să aducă mereu vorba 
despre ea - tot mai eşti convins c-ai să poţi zbura? Hai, 
răspunde-mi cinstit. 

— Mai mult ca oricând, dragul meu amfitrion - îl asigură 
Benvenuto. 

— Uite ce e - stărui guvernatorul - poţi să spui dumneata 
orice vrei, dar, omeneşte vorbind, zău, cred că e imposibil. 
— Imposibil, jupân Giorgio, imposibil?! Protestă artistul. 

Ştii doar că acest cuvânt nu există pentru mine, care de 
atâtea ori am încercat să fac nişte lucruri ce depăşeau 
puterile omeneşti şi de fiecare data am izbutit. Imposibil, 
scumpul meu amfitrion?! Nu-ţi aminteşti c-am căutat 
uneori, în joacă, să desfid chiar şi natura şi să stârnesc 
gelozia, făurind din aur, smaragde şi olmazuri, o floare mai 
frumoasă decât orice floare stropită ele rouă dimineţii? 

Îţi închipui cumva că un om care poate plăsmui flori nu e 
în stare să croiască o pereche de aripi? 

— Ţine-mă, Doamne! Suspina guvernatorul. Cu credinţa 
asta a dumitale atât de sfruntată ai să mă faci să-mi pierd 
minţile! Bine, să zicem c-ar fi aşa, dar pentru ca aripile 
astea să te poată ajuta să pluteşti în văzduh, ceea ce mie, 
drept să-ţi spun, mi se pare cu neputinţă, ce formă te-ai 
gândit să le dai? 


— Am chibzuit îndelung, după cum cred că-ţi dai seama, 
de vreme ce e în joc însăşi viaţa mea, care depindă astfel 
ele croiala acestor aripi. 

— Prin urmare? 

— Prin urmare, cercetând toate făpturile zburătoare, dacă 
as încerca să plăsmuiesc prin iscusinţa mâinilor ceea ce ele 
au primit de la Dumnezeu, dintre toate aceste făpturi, 
aşadar, singura după care m-aş călăuzi pentru ca treaba să 
iasă bine ar fi liliacul. 

— Dar, în sfârşit, Benvenuto, să zicem c-ai avea la 
îndemână toate mijloacele ca să-ţi meştereşti o pereche de 
aripi, nu crezi că atunci când va sosi momentul să ta 
foloseşti de ele, o să-ţi piară curajul? 

— Dă-mi tot ce-mi trebuie ca să le fac, dragul meu 
guvernator, şi ai să te lămureşti când o să-mi iau zborul. 

— Şi cam ce ţi-ar trebui? 

— O, Doamne, nimica toată: o mică vatră de fierar, o 
nicovală, pile, cleşti, nişte cleştiţe pentru arcuri şi cam vreo 
douăzeci de coţi de pânza cerată pentru a înlocui 
membranele. 

— Bine, bine - spuse jupân Giorgâo - acum mă simt ceva 
mai liniştit, fiindcă, oricât de ageră ar fi mintea dumitale, în 
vecii vecilor n-o să poţi face rost de toate astea. 

— Da” de unde, am şi făcut rost - răspunse Benvenuto. 

Guvernatorul sări ca ars de pe scaun, dar imediat se gândi 
că, practic vorbind, era ceva imposibil. Totuşi, oricât de 
imposibil ar fi fost acest lucru, bietul său creier nu avea nici 
o clipă de linişte din pricina lui. De câte ori trecea vreo 
pasăre prin faţa ferestrei sale, guvernatorul se gândea c-ar 
putea să fie Benvenuto Cellini, atât de copleşitoare e 
influenţa pe care o poate avea o personalitate puternică 
asupra unei inteligenţe mediocre. 

În aceeaşi zi, jupân Giorgio trimise după cel mai destoinic 
meşter din Roma, priceput la tot felul de maşinării, şi-i 
porunci să ia măsură pentru o pereche de aripi de liliac. 


Meşterul, căruia nu-i venca să-şi creadă urechilor, se uita 
la guvernator iară să-i răspundă, socotind, pe bună 
dreptate, că lui jupân Giorgio îi sărise pesemne o doagă. 

Cum însă jupân Giorgio o ţinea una şi bună şi cum, pe de 
alta parte, jupân Giorgio era om cu stare şi, dacă i se 
năzărea să facă o trăsnaie ca asta, jupân Giorgio avea cu ce 
s-o plătească, meşterul nu stătu pe gânduri şi se apucă să 
lucreze maşinăria poruncită, astfel că, după o săptămână, îi 
şi aduse o pereche de aripi de toată frumuseţea care 
puteau fi temeinic prinse de corp cu ajutorul unui corset de 
fier şi care se mişcau cu o exactitate pe deplin liniştitoare, 
prin mijlocirea unor arcuri cât se poate de ingenioase. 

Jupân Giorgio plăti maşinăria aşa cum se înţelesese cu 
meşterul de la bun început, măsură cam cât loc putea să 
cuprindă o asemenea bazaconie, după care se urcă în celula 
lui Benvenuto Cellini si, fără să spună nimic, răscoli toată 
încăperea, căută sub pat, se uită iscoditor în cămin, scotoci 
în salica, fără a lăsa nici un colţ necercetat. 

Plecă apoi tot aşa, fără un cuvânt, convins că Benvenuto 
nu putea cu nici un chip să ascundă în celulă o percche de 
aripi ca ale sale, decât doar dacă ar fi fost vrăjitor. 

Nu mai încăpea nici o îndoială că mintea bietului 
guvernator o luase razna într-un chip tot mai îngrijorător. 

Coborând în apartamentul lui, jupân Giorgio dădu peste 
meşterul care se întorsese din drum pentru a-i atrage 
atenţia că, la extremitatea fiecărei aripi, se afla câte o 
verigă de fier ca să menţină picioarele în poziţie orizontală 
în timpul zborului. 

Abia apucase meşterul sa iasă pe uşă, că jupân Giorgio 
răsuci cheia în broască, îşi puse corsetul, desfăşură aripile, 
îşi petrecu picioarele prin verigi si, culcându-se pe burtă, 
încercă să se ridice în aer. Dar, cu toate silinţele sale, nu 
reuşi să se desprindă de podea. După vreo două-trei 
tentative la fel de neizbutite, trimise din nou după meşter. 

— Domnule - îi spuse el - am încercat aripile astea ale 
dumitale şi văd că nu merg. 


— Cum le-aţi încercat? 

Jupân Giorgio îi descrise în amănunţime întreita lui 
experienţă. Meşterul îl ascultă fără să zâmbească, apoi, 
după ce guvernatorul termină de vorbit, spuse: 

— Nu-i de mirare. Stând întins pe jos nu vă puteţi face 
vânt cum se cuvine; ar trebui să vă urcați pe terasa 
castelului Sant'Angelo şi să vă daţi drumul voiniceşte în 
văzduh. 

— Şi crezi că atunci am să zbor? 

— Sunt convins, îl asigură meşterul. 

— Păi dacă eşti atât de convins - spuse guvernatorul - ce 
te împiedică să încerci mai întâi dumneata? 

— Vedeţi că aripile sunt croite pe măsura dumneavoastră - 
răspunse meşterul. Mie mi-ar trebui nişte aripi a căror 
deschidere sa fie cu un picior şi jumătate mai mare. 

Şi zicând acestea, făcu o plecăciune şi ieşi. 

— Ei drăcie! Bombăni jupân Giorgio. 

În ziua respectivă, cei din preajmă observară tot soiul de 
ciudăţenii în felul de a gândi al lui jupân Giorgio, dovadă că 
judecata lui începuse s-o ia tot mai mult razna, hoinărind, 
ca şi aceea a lui Roland, în lumea nălucirilor. 

Seara, înainte de culcare, guvernatorul chemă toţi 
slujitorii, toţi temnicerii şi toate străjile din castel. 

— Domnilor - le spuse el - dacă se întâmplă cumva să 
prindeţi de veste că Benvenuto Cellini vrea să-şi ia zborul, 
lăsaţi-l să plece, aveţi grijă numai să mă înştiinţaţi, că ştiu 
eu cum dau de urma lui; chiar de-ar îi în puterea nopţii, nu 
mi-e greu să mă iau după el şi să-l prind, fiindcă eu, dacă 
vreţi sa ştiţi, sunt un liliac adevărat, pe când dumnealui, 
poate să spună ce-o vrea, e liliac numai cu numele. 

Bietul guvernator era nebun de legat: trăgând totuşi 
nădejde ca peste noapte putea să-şi mai vină în fire, 
oamenii se gândiră să aştepte până a doua zi dimineaţă ca 
să-i dea de ştire papei. 

De altminteri, era o noapte cumplită, ploioasă şi neagră ca 
smoala şi nimeni n-avea chef să iasă pe o vreme ca asta. 


Nimeni, afară de Benvenuto Cellini, care, din spirit de 
contradicţie probabil, alesese anume noaptea asta ca că 
evadeze. 

De aceea, de cum auzi bătând orele zece şi schimbându-se 
straja, căzu în genunchi şi, după ce se rugă cu toată evlavia 
Celui-de-Sus, se apucă de lucru. 

Întâi şi-ntâi, smulse capetele celor patru cuie care 
rămăseseră tefere şi care mai ţineau încă pironite plăcile de 
fier. Când bătu miezul nopţii tocmai îi venise de hac 
ultimului dintre ele. 

Benvenuto auzi paşii rondului de noapte suind scările ce 
duceau pe terasă; rămase lipit de uşă, cu răsuflarea tăiată, 
până ce rondul cobori, paşii se îndepărtară şi totul se 
cufundă din nou în tăcere. 

Ploaia se înteţise şi Benvenuto, cu inima zvâcnind de 
bucurie, o auzea biciuind geamurile. 

Încercă atunci să smulgă ferecătura uşii; nemaifiind 
ţintuite, plăcile ele fier se desprinseră şi Benvenuto le aşeză 
jos, una câte una, rezemându-le de perete. 

Pe urmă se întinse pe burtă. Şi începu să meştereasca 
partea de jos a uşii, cu cuțitul de modelat pe care îl ascuţise 
ca pe un pumnal, ajustându-i o bucată de lemn în chip de 
mâner. 

Tăblia uşii putea fi sfărâmată cu uşurinţă: scândurile de 
stejar erau complet carbonizate. 

În scurtă vreme Benvenuto reuşise să facă la marginea de 
jos a canatului o spărtură destul de mare ca să poată ieşi 
afară târâş. 

După aceea spintecă iar pântecele statuii de lut, scoase 
dinăuntru fâşiile de pânză împletite, le înfăşură în jurul 
mijlocului ca pe un brâu, se înarmă cu unealta de modelat, 
din care, aşa cum ara spus, îşi făcuse un pumnal, se aşeză 
în genunchi şi se rugă din nou. 

În sfârşit, îşi strecură capul prin spărtura din josul uşii, 
apoi umerii, pe urmă restul trupului şi se pomeni deodată 
afară, pe coridor. Se ridică de jos; picioarele însă îi 


tremurau în aşa hal, încât fu nevoit să se reazeme de perete 
ca să nu cadă. Îi bătea inima să i se spargă şi capul îi 
dogorea ca încins de o văpaie, în vârful fiecărui fir de păr 
tremura o picătură de sudoare şi-şi încleştase degetele pe 
mânerul pumnalului cu atâta putere, de parc-ar fi încercat 
cineva să i-l smulgă. 

Cum însă în jurul lui domnea cea mai desăvârşită linişte, 
cum nu se auzea nici musca şi nu se simţea nici o mişcare, 
Benvenuto îşi veni în fire numaidecât şi, pipăind cu palma 
peretele, se strecură de-a lungul coridorului până ce nimeri 
cu mâna în gol. Întinse atunci piciorul şi dădu de prima 
treaptă a scării ce ducea pe terasă. 

Urcă treptele una câte una, înfiorându-se de câte ori 
scândurile trosneau sub tălpile lui, simţi o boare răcoroasă, 
pe urmă o răpăială de ploaie în obraz, în fine scoase capul 
deasupra terasei şi, cum de un sfert de ceas bâjbâia în cea 
mai adâncă beznă, putu să-şi dea seama de împrejurări de 
la prima ochire şi să vadă dacă trebuia să se teamă ori dacă 
avea motive să spere. 

Cumpăna părea să se încline de partea speranţei. 

Santinela intrase în gheretă ca să se adăpostească de 
ploaie. Dar cum ostaşii care stăteau de strajă în turnul 
castelului Sant'Angelo erau puşi acolo nu pentru a 
supraveghea terasa, ci ca să poată avea tot timpul sub ochi 
şanţul şi să cerceteze câmpia, ghereta era aşezată cu 
spatele spre scara pe care tocmai se pregătea să iasă 
Benvenuto Cellini. 

Deţinutul se îndreptă tiptil, târându-se pe brânci, spre 
colţul cel mai îndepărtat de gheretă al terasei. Acolo, legă 
strâns unul din capetele funiei de o cărămidă străveche 
fixată în perete şi ieşită în afară cu vreo şase degete, apoi, 
căzând în genunchi pentru a treia oară, şopti: 

— Doamne Dumnezeule! Ajută-mă, fiindcă dinspre partea 
mea am făcut tot ce puteam face. 

Încheindu-şi rugăciunea, se spânzură cu mâinile de funie 
lăsându-se să alunece de-a lungul ei până jos, fără să ia în 


seamă juliturile de la frunte şi de la genunchi, care din când 
în când se frecau de zid. 

Când simţi pământul sub picioare, o bucurie năprasnică şi 
o neţărmurită mândrie îi umflară pieptul. Măsură din ochi 
înălţimea imensă de la care coborâse şi, privind-o, nu se 
putu stăpâni să nu şoptească: „în sfârşit, liber!” Speranţele 
lui însă se spulberară îndată. 

În clipa în care se întoarse, i se tăiară picioarele: în faţa lui 
se înălța un zid construit de curând şi de a cărui existenţă 
nu ştiuse până atunci. Nu mai era nici o scăpare. 

Totul se nărui în sufletul lui şi, cuprins de disperare, se 
trânti pe pământ. În cădere însă se izbi de ceva tare şi cu 
prilejul acesta descoperi o blană lungă de lemn; dădu un 
țipăt uşor de uimire şi de fericire: era salvat. 

Cine ar putea spune de câte ori se poate schimba 
cumpăna bucuriilor şi a nădejdilor întrun singur minut din 
viaţa unui om? 

Benvenuto se grăbi să apuce blana de lemn, aşa cum un 
naufragiat se agaţă de prăjina catargului ca să nu se ducă 
la fund. În împrejurări obişnuite, doi oameni abia ar fi putut 
s-o ridice de jos; orfăurarul însă o târî până la poalele 
zidului şi o rezemă de el. Pe urmă, spijinindu-se-n mâini şi-n 
genunchi, se caţără până sus, pe creasta zidului, dar, când 
ajunse în fine acolo, nu mai avu putere să tragă scândura 
spre el şi s-o mute în partea cealaltă. 

O clipă îl cuprinse ameţeala, simţi că se învârteşte 
pământul cu el, închise ochii şi avu impresia că se zbuciumă 
într-un noian de flăcări. 

Deodată îşi aduse aminte de fâşiile de pânză împletite cu 
ajutorul cărora coborâse de pe terasă, îşi dădu drumul de-a 
lungul scândurii la vale şi se întoarse degrabă în locul unde 
le lăsase spânzurând; fâşiile fuseseră însă atât de zdravăn 
legate, încât se chinui zadarnic să le desprindă de cărămida 
de care păreau ţintuite. 

Disperat, Benvenuto se agăţă de capătul frânghiei, 
trăgând din răsputeri, doar-doar va reuşi s-o rupă. Spre 


norocul lui, unul din nodurile cu care înnădise şuviţele se 
desfăcu brusc şi deţinutul căzu pe spate, târând după elo 
bucată de funie de vreo douăsprezece picioare. 

Nici nu avea nevoie de mai mult: se ridică sprinten de jos 
şi, cu puteri proaspete, se caţără iar pe blana de lemn, 
încalecă din nou culmea zidului şi legă frânghia de capătul 
scândurii. 

Ajuns la capătul funiei, începu a mişca din picioare 
căutând în zadar ceva de care să-şi reazeme tălpile; 
uitându-se însă dedesubtul lui, văzu că pământul se afla 
doar la o distanţă de cel mult şase picioare; îşi descleştă 
degetele de pe odgon şi se prăvăli la poalele zidului. 

Se întinse pe jos pentru câteva clipe. Era istovit şi avea 
mâinile şi genunchii jupuiţi până în carne vie. Stătu aşa un 
timp, uitându-se ca prostit cum mustea sângele; şi cum 
şedea aşa, auzi bătând orele cinci şi observă că stelele 
începeau să pălească. 

Dădu să se scoale în picioare; dar, în timp ce se ridică, o 
santinelă pe care n-o zărise până atunci şi care-i văzuse 
toate manevrele făcu câţiva paşi spre el. Benvenuto pricepu 
că i se înfundase şi că nu-i mai rămânea altă alternativă 
decât să ucidă sau să fie ucis. Puse mâna pe cuțitul de 
modelat pe care-l purta la cingătoare şi o pomi întins spre 
străjer, cu un aer atât de hotărât, încât acesta îşi dădu 
seama ca avea de ţinut piept unui om care nu numai că era 
voinic, dar şi stăpânit de o cruntă disperare. Într-adevăr, 
Benvenuto părea hotărât să nu se dea în lături de l-a nimic; 
tocmai când se aştepta mai puţin însă, ostaşul făcu stânga- 
mprejur, ca şi cum nici nu l-ar fi văzut. 

Deţinutul pricepu numaidecât ce însemna asta. 

Se grăbi, aşadar, să alerge spre ultimul meterez la poalele 
căruia se afla şanţul cetăţii şi care avea o înălţime de 
douăsprezece sau chiar cincisprezece picioare, Benvenuto 
Cellini nu era omul care să pregete în faţa unei asemenea 
sărituri, tocmai acum când ajunsese aproape de liman şi, 
cum lăsase o bucată de funie legată de cărămidă, iar 


cealaltă bucată de scândură, nemaiavând de ce să se agaţe 
şi nici timp de pierdut, se atârnă cu mâinile de un belciug si, 
rugându-se Domnului în gând, îşi dădu drumul jos. 

De astă dată îşi pierdu cunoştinţa pe loc. Trecu aproape 
un ceas şi evadatul încă nu-şi venise în simţiri, dar boarea 
răcoroasă ce adie în zori îl făcu să se trezească. Stătu aşa 
încă vreo câteva clipe ca ameţit, îşi trecu apoi palma peste 
frunte şi deodată îşi aminti tot ce se întâmplase. 

Simţea o durere năprasnică la cap şi vedea sângele ce i se 
prelingea ca o năduşeală pe obraz, stropind pietrele pe 
care zăcea întins, îşi dădu seama că era rănit la frunte. 
Duse din nou mâna la cap, de astă dată însă nu pentru a-şi 
aduna minţile, ci ca să-şi pipăie rănile: niciuna nu era prea 
adânca, numai pielea fusese vătămată, osul nu păţise nimic, 
Benvenuto zâmbi şi încercă să se scoale de jos, dar la prima 
mişcare căzu înapoi: îşi rupsese piciorul drept puţin mai sus 
de gleznă. 

Piciorul fusese atât de tare înţepenit, încât până în 
momentul acela nu simţise nici cea mai mică durere, îşi 
scoase atunci cămaşa, se apucă s-o rupă fâşii-fâşii, pe urmă, 
potrivind cum se pricepu mai bine oasele rupte, le legă 
zdravăn de tot, petrecând din când în când feşile pe sub 
talpă pentru a ţine strâns lipite cele două cioturi de os. 

Se târi apoi pe brânci spre una din porţile Romei care se 
afla cam la vreo cinci sute de paşi, când, după o jumătate de 
ceas de dureri cumplite, ajunse în fine acolo, găsi poarta 
zăvorâta. În aceeaşi clipă însă îi căzură ochii asupra unui 
pietroi ce astupa golul de sub canaturi; trase pietroiul spre 
el şi se strecură afară prin deschizătură. 

Nu apucase să se depărteze nici treizeci de paşi şi o haită 
înfometată de câini de pripas, adulmecând mirosul sângelui 
şi simțind că era rănit, tăbări asupra lui. Benvenuto scoase 
din cingătoare cuțitul de modelat şi-l împlântă în coastele, 
celui mai mătăhălos şi mai îndârjit dintre zăvozi, făcându-i 
de petrecanie. Ceilalţi se strânseră buluc în jurul stârvului 
şi începură a-l rupe cu dinţii, Orfăurarul se târî mai departe 


spre biserica Transpontina; pe drum văzu un sacagiu care 
tocmai îşi umpluse cofele cu apă şi le încărcase pe măgar, îl 
strigă. 

— Săvezi ce-am păţit - îi spuse el - tocmai mă aflam la 
ibovnica mea, dar nu ştiu cum s-a făcut că nici nu intrasem 
bine pe uşă şi am fost nevoit să ies pe fereastră; n-am avut 
încotro şi a trebuit sa sar jos de la primul etaj şi, sărind, mi- 
am rupt piciorul. Fii bun şi du-mă pe treptele bisericii San 
Pietro, îţi dau un scud de aur dacă-mi faci binele ăsta. 

Sacagiul îl luă în cârcă pe rănit fără să-l întrebe nimic şi-l 
duse acolo unde-i spusese. Pe urmă, după ce primi răsplata 
făgăduită, îşi căută de drum fără să se mai uite o singură 
dată înapoi. 

Mergând tot aşa de-a buşilea, Benvenuto ajunse în fine la 
locuinţa monseniorului de Montluc, ambasadorul Franţei, 
care şedea foarte aproape. 

Monseniorul de Montluc îl îngriji atât de bine şi îşi dădu 
atâta osteneală, încât, după o lună, orfăurarul putea să 
umble din nou pe picioare, după două luni era grațiat, iar 
după patru luni pleca spre Franţa împreună cu Ascanio şi 
cu Pagolo. 

Cât despre guvernatorul închisorii, care, aşa cum am 
văzut, se scrântise sărmanul, rămase toată viaţa cu 
scrânteala lui şi muri tot scrântit. 

Păstrând convingerea nestrămutată că era un liliac şi 
străduindu-se din răsputeri să zboare. 

IV SCOZZONE În ziua în care Benvenuto Cellini ajunse în 
Franţa, Francisc I se afla împreună cu toată curtea sa la 
castelul Fontainebleau: artistul avea deci prilejul de a se 
întâlni cu cel pentru care venise acolo şi se opri în oraş, 
trimiţându-i vorbă cardinalului de Ferrara că sosise. 
Cardinalul, care ştia că suveranul îl aştepta pe Benvenuto 
cu nerăbdare, se grăbi să împărtăşească vestea maiestăţii 
sale. În aceeaşi zi meşterul fu primit de monarh, care, 
adresându-i cuvântul în dulcele şi vigurosul grai pe care 
Benvenuto îl folosea cu atâta iscusinţă în scris, îi spuse: 


— Benvenuto, doresc să petreci voios câteva zile ca să te 
întremezi după atâtea osteneli şi necazuri prin care ai 
trecut; odihneşte-te, distrează-te şi în vremea asta vom 
chibzui ce lucrare frumoasă ţiam putea comanda. 

Pe urmă, după ce se îngriji ca meşterul să fie găzduit la 
castel, Francisc porunci să nu ducă lipsă de nimic. 

Benvenuto se pomeni, aşadar, de la bun început în inima 
civilizaţiei franceze, mai puţin avansată la vremea aceea 
decât civilizaţia italiană, cu care încă de pe atunci începuse 
să rivalizeze şi pe care în curând avea s-o depăşească. 
Privind în preajma lui, putea foarte uşor să-şi închipuie că 
nu părăsise capitala Toscanei, deoarece se vedea înconjurat 
de artele şi artiştii pe care-i cunoscuse la Florenţa, şi în 
locul lui Leonardo da Vinci şi al maestrului Rosso se afla 
acum Primaticcio. 

În asemenea împrejurări, Benvenuto Cellini trebuia să se 
arate demn de iluştrii săi predecesori şi să ridice în ochii 
celei mai rafinate curţi europene arta sculpturii pe culmile 
la care aceşti trei vestiți maeştri înălţaseră arta picturii. De 
aceea Benvenuto se gândi să preîntâmpine dorinţele 
monarhului şi, fără a mai aştepta să-i comande lucrarea 
făgăduită, s-o execute de la bun început din proprie 
iniţiativa şi cu mijloacele pe care le avea la îndemână, nu-i 
fusese greu să-şi dea seama cât de mult ţinea suveranul la 
reşedinţa în care avea să-l întâlnească şi, în dorinţa de a-l 
măguli se hotări să modeleze o statuie care urma să fie 
numită „Nimfa de la Fontainebleau”. 

Îşi pusese în gând să facă o lucrare deosebit de frumoasă, 
împodobită cu frunze de stejar, cu spice şi curpeni de viţă, 
deoarece castelul de la Fontainebleau se află într-o regiune 
de şes, este umbrit de o pădure şi se înalţă în mijlocul unor 
umbrare de viţă. Aşa cum şi-o imagina Benenuto, nimfa 
trebuia să semene în acelaşi timp cu Ceres, cu Diana şi cu 
Erigona, trei tipuri de frumuseţe contopite laolaltă şi care, 
păstrând trăsăturile lor distinctive, trebuiau să realizeze un 
tip unic; soclul, de asemenea, era sortit să poarte întreitele 


simboluri ale celor trei zeități, şi cei care au avut prilejul să 
vadă încântătoarele figurine de pe soclul statuii lui Perseu 
ştiu cu câtă iscusinţă cizela meşterul florentin aceste 
admirabile detalii. 

Din nefericire însă artistul avea o meteahnă, şi anume 
aceea că, deşi purta în adâncul său imaginea ideală a 
frumuseţii, pentru ca opera lui să poată căpăta formă, 
trebuia neapărat să aibă un model viu în faţă. Dar unde ar fi 
putut sa găsească Benvenuto un model care să întruchipeze 
întreitul tip de frumuseţe al celor trei zeități? 

Fireşte, dacă aşa cum se întâmpla în antichitate pe vremea 
lui Fidias, bunăoară, sau a lui Apeles, frumuseţile zilei, acele 
regine ale formelor, s-ar fi oferit singure să-i pozeze 
artistului, Benvenuto ar fi descoperit cu uşurinţă la curte 
ceea ce căuta; se afla acolo un întreg Olimp în floarea 
vârstei; era mai întâi Caterina de Medici, care pe atunci nu 
avea decât douăzeci şi unu de ani; era apoi Margareta de 
Valois, regina Navarei, supranumită a patra Graţie şi a 
zecea Muză; era, în fine, doamna ducesă d'Etampes, pe 
care o vom vedea apărând în repetate rânduri în 
desfăşurarea acestei povestiri şi care era considerată cea 
mai frumoasă dintre femeile învăţate şi cea mai învățată 
dintre femeile frumoase. Meşterul ar fi găsit acolo destule 
modele, mai multe chiar decât îi trebuiau; dar, aşa cum am 
spus, epoca lui Apeles şi a lui Fidias trecuse de mult. 

Benvenuto se vedea nevoit să-şi caute aiurea modelul. 

Spre marea lui bucurie însă află că întreaga curte se 
pregătea să se întoarcă la Paris; din păcate, după cum 
povesteşte Benvenuto însuşi, curtea pe vremea aceea 
călătorea cu încetineala unui alai de înmormântare. 
Precedată de douăsprezece mii sau chiar cincisprezece mii 
de călăreţi care mergeau înainte, poposind în câte un loc 
unde abia dacă erau două-trei case, zăbovind câte patru 
ceasuri în fiecare seară ca să aşeze corturile şi alte patru 
ceasuri în dimineaţa următoare ca să le strângă, aşa încât, 
deşi de la reşedinţa monarhului şi până în capitală nu era o 


distanţă mai mare de şaisprezece leghe, pierdură cinci zile 
pe drum de la Fontainebleau la Paris. 

De douăzeci de ori în vremea asta Benvenuto Cellini se 
simţise îndemnat s-o pornească înainte, dar de fiecare dată 
cardinalul de Ferrara îl oprise, spunându-i că, dacă 
suveranul nu l-ar fi văzut o zi întreagă, ar fi întrebat cu 
siguranţă ce se întâmplase cu el şi, aflând că plecase fără 
învoirea lui, ar fi socotit această plecare ca o necuviinţă. 

Benvenuto, aşadar, stătea ca pe ghimpi şi, de câte ori 
popasurile se lungeau, căuta să-şi omoare timpul făcând 
diferite schiţe pentru nimfa de la Fontainebleau. 

În sfârşit, se văzu la Paris. Primul său gând sosind acolo fu 
să dea ochii cu Primaticcio, căruia i se încredinţase sarcina 
de a duce mai departe lucrările începute la Fontainebleau 
de Leonardo da Vinci şi de maestrul Rosso. Primaticcio, 
care locuia mai de mult la Paris, avea să-l ajute a descoperi 
neîntârziat ceea ce caută, indicându-i unde ar putea găsi 
nişte modele. 

Şi acum, în treacăt, câteva cuvinte despre Primaticcio. 

Signor Francesco Primaticcio, căruia i se mai spunea şi 
Bologna, după oraşul său de baştină, ucenicul lui Giulio 
Romano, sub îndrumările căruia învățase timp de şase ani 
meşteşugul picturii, se stabilise de opt ani de zile în Franţa, 
unde fusese chemat de Francisc I, după sfatul marchizului 
de Mantova, furnizor de artişti al monarhului. Era un pictor 
uimitor de fecund, după cum se poate vedea din operele 
sale de la Fontainebleau, de o factură generoasă şi plină de 
măreție şi cu un desen de o ireproşabilă puritate, om cu o 
cultură enciclopedică şi cu o inteligenţă atotcuprinzătoare 
şi artist cu posibilităţi infinite, al cărui talent s-a manifestat 
în toate genurile picturii de mare clasă, Primaticcio a fost 
multă vreme ignorat pentru ca abia acum, în epoca noastră, 
nedreptatea ce i s-a făcut timp de trei secole să fie, în 
sfârşit, răzbunată. Într-adevăr, el este cel ce a pictat 
tablourile de inspiraţie religioasă pentru capela din 
Beauregard; după cum tot lui i se datoresc compoziţiile pe 


teme morale din palatul Montmorency, în care a 
personificat cele mai de seamă virtuţi creştine; în sfârşit, 
sălile imensului castel Fontainebleau sunt pline de lucrările 
sale; la Poarta de aur şi în Sala de bala înfăţişat cele mai 
suave subiecte mitologice şi alegorii; în galeria lui Ulise şi în 
camera lui Ludovic cel Sfânt, inspirat de Homer, Primaticcio 
a devenit poet epic tălmăcind în imagini Odiseea şi o bună 
parte din Iliada. Pe urmă, părăsind vremurile legendare, a 
trecut la vârsta eroică a omenirii, îmbogăţindu-şi opera cu o 
serie de compoziţii istorice. A oglindit astfel în tablourile ce 
împodobeau marea galerie şi încăperea anexă a Sălii de bal 
momentele cele mai importante din viaţa lui Alexandru şi a 
lui Romulus, precum şi predarea oraşului Havre, în sfârşit, 
dacă am încerca să rezumăm activitatea acestui strălucit 
talent, să enumerăm genurile diferite în care s-a manifestat 
şi să-i inventariem opera, am descoperi că cele nouăzeci şi 
opt de lucrări de dimensiuni mari şi cele o sută treizeci de 
pânze mai mici ale sale cuprind peisaje, picturi marine, 
tablouri istorice, subiecte religioase, portrete, alegorii, 
precum şi Compoziții epice. 

Era, după cum se vede, un om vrednic să-l înţeleagă pe 
Benvenuto. Aşa că, de îndată ce sosi la Paris, sculptorul 
alergă la el cu braţele deschise, iar Primaticcio, la rândul 
său, îl primi cu aceeaşi căldura. 

După ce statură de vorbă temeinic, ca doi prieteni ce se 
reîntâlnesc pe meleaguri străine, Benvenuto îi împărtăşi lui 
Primaticcio planurile sale, îi explică ideile ce-l frământau, îi 
arătă toate schiţele şi-l întrebă dacă nu cumva printre 
modelele lui se afla vreunul care ar împlini condiţiile cerute 
de el. 

Primaticcio clătină din cap, zâmbind cu tristeţe. 

Într-adevăr, se aflau departe de pământul Italiei, această 
fiică şi totodată rivală a Greciei. 

Franţa era atunci ca şi acum, ţara gingăşiei, a 
drăgălăşeniei şi a cochetăriei, zadarnic ai fi căutat însă pe 
tot cuprinsul aflat sub stăpânirea familiei Valois frumuseţea 


viguroasă de pe malurile Tibrului ori ale fluviului Arno, ce 
îndestula inspiraţia unui Michelangelo sau a unui Rafael, a 
unui Giovanni da Bologna ori a unui Andrea del Sarto. Fără 
îndoiala dacă, aşa cum am spus, pictorul sau sculptorul ar fi 
putut să-şi aleagă modelul din rândurile aristocrației, ar fi 
găsit îndată tipurile de care avea nevoie; din păcate însă, 
aidoma umbrelor zăgăzuite de Stix, trebuia să se 
mulţumească doar a privi perindându-se prin câmpiile 
elizee, în care nu-i era îngăduit să pătrundă, acele 
minunate şi nobile forme spre care educaţia sa artistică îl 
deprinsese să năzuiască necontenit. 

Lucrurile se petrecură exact aşa cum bânuise Primaticcio, 
Benvenuto trecu în revistă întreaga legiune a modelelor 
sale şi niciunul dintre ele nu păru să întrunească trăsăturile 
necesare operei la care visa. 

Aduse atunci la palatul cardinalului de Ferrara, unde se 
stabilise, toate Venerele plătite cu un galben ora despre 
care-i pomenise unul sau altul, dar şi de astă dată 
aşteptările sale fură înşelate. 

Benvenuto pierduse orice speranţă când, într-o seară, 
după ce cinase împreună cu trei compatrioți de-ai săi pe 
care-i întâlnise la Paris, şi anume signor Pietro Strozzi, 
contele de Anguillara, cumnatul celui dintâi, şi Galeotto 
Pico, nepotul vestitului Giovanni Pico della Mirandola, în 
drum spre casă, în timp ce străbătea solitar strada Petits- 
Champs, zări o tânără fată, zveltă şi nurlie, care mergea 
înaintea lui. Benvenuto avu o tresărire de bucurie, dintre 
toate femeile care-i trecuseră pe dinaintea ochilor în ultima 
vreme, niciuna nu i se păruse atât de potrivită pentru a 
materializa visul său. Se luă după ea. Fata urcă dâmbul 
Urzicilor, trecu pe lângă biserica SaintHonore şi o apucă pe 
strada Pelicanului, în momentul acela întoarse capul spre a 
şti dacă mai era urmărită şi, văzându-l la câţiva paşi, 
împinse grăbită o uşă şi dispăru. Ajungând în dreptul uşii, 
sculptorul o împinse la rândul său; uşa se deschise singură, 
tocmai bine ca el să mai poată desluşi fluturând la cotitura 


unei scări luminate de o lampă fumegoasă un colţ din rochia 
celei pe care o urmărea. 

Urcă la primul etaj. Văzu o uşă întredeschisă şi, prin 
crăpătura uşii, o odaie în care se afla femeia căutată. 

Fără să-i explice motivul artistic al vizitei sale, fără să-i 
spună măcar un singur cuvânt, vrând să-şi dea seama dacă 
formele trupului se armonizau într-adevăr cu trăsăturile 
feţei, Benvenuto se învârti de vreo două-trei ori, ca şi cum 
ar da ocol unei statui antice, în jurul bietei fete nedumerite, 
care se supunea maşinal indicaţiilor sale, ridicând braţele 
deasupra capului în atitudinea pe care sculptorul se gândea 
s-o dea nimfei de la Fontainebleau. 

Modelul pe care Benvenuto îl avea înaintea ochilor 
amintea prea puţin de Ceres şi mai puţin încă de Diana, dar, 
în schimb, foarte mult de Erigona. Meşterul se resemnă 
atunci şi, văzând că nu poate reuni cu nici un preţ aceste 
trei tipuri de frumuseţe într-o singură figură, hotări să se 
mulţumească numai cu bacanta. 

În privinţa bacantei însă, găsise fără doar şi poate ceea ce 
căuta: ochi arzători, buze de mărgean, dinţi ca 
mărgăritarele, gâtul bine împlântat între umerii rotunzi, 
mijlocul tras ca prin inel, coapse puternice; în sfârşit, 
gleznele subţiri, încheieturile mâinilor delicate şi degetele 
lungi aveau un aer aristocratic ce îl făcu pe artist să se 
hotărască definitiv. 

— Cum te cheamă, domnişoară? O întrebă Benvenuto, cu 
accentul lui străin, pe biata copilă, care părea dm ce în ce 
mai nedumerită. 

— Catherine, cu voia dumneavoastră, domnule 

— Răspunse ea. 

— Uite ce e, domnişoară Catherine - continuă sculptorul - 
ţine deocamdată un galben pentru osteneala dumitale şi 
vino mâine la mine în strada Saint-Martin, la palatul 
cardinalului de Ferrara; vei primi tot atâta, fără să-ţi dai 
mai multă osteneală. 


Fata stătu în cumpănă câteva clipe, crezând că străinul 
voia să glumească. Galbenul însă era cea mai bună dovadă 
că vorbea serios; de aceea, după ce stătu o clipă în 
cumpănă, întrebă: 

— La ce oră? 

— La zece dimineaţa, îţi convine? 

— De minune. 

— Atunci mă pot bizui pe dumneata? 

— Vin. Negreşit. 

Benvenuto îi făcu o plecăciune de parc-ar fi fost o ducesă 
şi se întoarse acasă, cu inima plină de bucurie. Cum intră pe 
uşă, se şi grăbi să pună pe foc toate schiţele lui ideale şi se 
apucă să creioneze una foarte apropiată de realitate. Pe 
urmă, când schiţa fu gata, lua un bulgăre de ceară pe care-l 
aşeză pe un piedestal şi care, prin iscusinţa mâinilor sale, 
căpătă cât ai bate din palme forma nimfei visate, aşa încât a 
doua zi dimineaţa când Catherine se ivi în uşa atelierului, 
statuia era în bună parte modelată. 

Aşa cum am spus, Catherine nu se lămurise câtuşi de puţin 
ce anume voia de la ea Benvenuto. 

Vă puteţi deci închipui mirarea ei când, după ce închide 
uşa, sculptorul îi arătă statuia începută, explicându-i pentru 
ce o chemase. 

Catherine era o fată veselă de felul ei şi, dânduşi seama 
cât de tare se înşelase, începu a râde în hohote, apoi, 
mândră că-i era dat să pozeze pentru o zeiţă hărăzită 
regelui, lepădă veşmintele şi se aşeza singură în atitudinea 
pe care o avea macheta statuii, cu atâta exactitate şi atâta 
graţie, încât meşterul, întorcându-se şi văzând cu câtă 
graţie şi naturaleţe luase poza trebuincioasa, nu se putu 
opri să nu-şi arate satisfacția. 

Benvenuto se apucă de lucru; era, aşa cum am arătat mai 
sus, una dintre acele nobile şi înzestrate firi de artist care 
se inspiră pe măsură ce creează şi care se transfigurează 
lucrând. Îşi dezbrăcase vesta cu mâneci bufante şi, desfăcut 
la gât, cu braţele goale, umblând încolo şi încoace, de la 


model la imaginea acestuia, de la natură la reprezentarea 
ei artistică, părea aidoma lui Jupiter, gata să aprindă şi să 
meşterească orice lucru pe care l-ar fi atins. Catherine, 
obişnuită să aibă de-a face numai cu inşi vulgari sau 
desfrânaţi, cu oameni din popor sau cu tineri domnişori 
pentru care nu era decât o simplă jucărie, se uita la 
bărbatul acela cu privirea iluminată, cu suflarea 
dogoritoare, cu pieptul umflat, cuprinsă de o uimire pe care 
n-o mai încercase până atunci. Părea să se fi înălţat la 
rândul ei la înălțimile în care plutea maestrul, privirea îi 
scânteia, ca şi când inspiraţia artistului s-ar fi revărsat şi 
asupra modelul ai său. 

Şedinţa ţinu două ceasuri: după care, Bemenuto îi dădu 
Cathennei scudul pe care i-l făgăduise şi, luându-şi rămas 
bun de la ea tot atât de ceremonios ca şi în ajun îi ceru să 
vină din nou în ziua următoare, la aceeaşi oră. 

Catherine se întoarse acasă şi, toată ziua nu mai ieşi din 
odaia ei. A doua zi dimineaţa sosi la atelier cu zece minute 
mai devreme decât îi ceruse sculptorul. 

Lucrurile se petrecură aidoma şi de astă dată ca şi în ajun, 
Benvenuto înaripat de inspiraţie, făcu ca din mâinele sale 
lutul să se însufleţească ca sub cele ale lui Prometeu. Capul 
bacantei era pe deplin modelat şi părea a fi capul unei fiinţe 
vii răsărit dintr-o masă fără formă. Catherine zâmbea 
fermecătoarei sale surori zămislite după chipul ei, ea nu a 
fost niciodată atât de fericit, şi destul de ciudat, ea nu a 
putut realiza sentimentul care-i inspira fericire. 

A treia zi sculptorul şi modelul bău se întâlniră la aceeaşi 
oră, dar, în clipa în, care trebui să se dezbrace, Catherine 
simţi cum se îmbujorează la faţă, cuprinsă de o slăbiciune 
pe cere n-o mai încercase până atunci. Biata copilă era pe 
cale să se îndrăgostească şi dragostea-i trezise în suflet 
sfiala. 

În ziua următoare se simţi şi mai încurcată, şi Benvenuto 
se văzu nevoit să-i amintească în câteva rânduri că statuia 
pe care o modela trebuia să înfăţişeze o Erigonă beată de 


vin şi de voluptate, şi nicidecum pe Venus de Medici. Să 
aibă deci încă puţină răbdare, peste două zile macheta avea 
să fie gata. 

La sfârşitul celei de-a patra zile. După ce făcu şi ultimul 
retuş machetei, Benvenuto îi mulţumi Catherinei pentru că- 
| îndatorase şi-i dădu patru scuzi de aur. Catherine însă lăsă 
galbenii să-i alunece din mână. Biata fată îşi dădea scama 
că totul se sfârşise pentru ea, din clipa aceea era nevoită să 
se întoarcă la viaţa pe care o trăise până atunci, dar de 
când pusese piciorul pentru întâia oară în atelierul 
meşterului viaţa aceea începuse s-o scârbească. Benvenuto, 
care nici nu bănuia măcar ce se petrece în inima fetei, 
adună de pe jos cei patru scuzi, i-i puse din nou în palmă, 
strângându-i apoi mâna, şi-i spuse că, dacă ar păţea să-i fie 
vreodată cumva de folos, să vină la el neapărat; zicând 
acestea, intră în atelierul în care lucrau ucenicii să-l cheme 
pe Ascanio, căruia voia să-i arate statuia terminată. 

Văzându-se singură, Catherine sărută pe rând uneltele de 
care se slujise meşterul şi ieşi afară, cu lacrimile pe obraz. 

A doua zi, Catherine deschise uşa atelierului într-un 
moment în care afară de meşter, nu se mai afla nimeni 
acolo, şi cum Benvenuto, din cale afară de mirat zărind-o, 
se pregătea tocmai s-o întrebe ce vânt o adusese, fata se 
apropie de el şi, căzând în genunchi la picioarele lui, îl 
întrebă dacă n-are cumva nevoie de o slujnică. 

Benvenuto avea un suflet de artist, în măsură să înţeleagă 
orice simţământ; ghicind, aşadar, ce se întâmplase în 
sufletul sărmanei copile, o ajută să se ridice de jos şi o 
sărută pe frunte. 

Din ziua aceea, Catherine rămase pentru totdeauna în 
atelierul pe care, aşa cum am arătat mai înainte, îl înveselea 
cu voioşia ei copilărească şi-l însufleţea cu veşnicul ei 
neastâmpăr. În aşa fel, încât nimeni nu s-ar mai fi putut lipsi 
de ea acum şi Benvenuto mai puţin decât oricine. Ea punea 
la cale şi rânduia totul în casă, luând-o la rost şi linguşind-o 
pe Ruperta, care, la început când se ivise în mijlocul lor, o 


privise ca pe o piază rea, pentru ca în cele din urmă s-o 
îndrăgească la fel ca toată lumea. 

Erigona nu avusese nimic de pierdut din pricina ei. 
Dimpotrivă, acum că modelul se afla tot timpul în preajma 
lui, Benvenuto putea s-o retuşeze şi so desăvârşească în 
voie cu o meticulozitate de care poate nu se bucurase 
niciuna dintre statuile lucrate mai înainte; după aceea o 
înfăţişase regelui Francisc ÎI, care se arătase peste măsură 
de încântat şi-i poruncise meşterului s-o toarne pentru el 
din argint; pe urmă stătuse de vorbă pe îndelete cu 
orfăurarul, întrebându-l dacă e mulţumit de atelierul său, 
unde anume se afla acest atelier şi dacă mai avea lucruri 
frumoase acolo; îngăduindu-i în fine lui Benvenuto Cellini să 
plece, hotări în sinea lui să se ducă la el pe nepusă masa 
într-o dimineaţă, fără a-i spune nimic despre intenţiile sale. 

Şi aşa am ajuns din nou la scena de la începutul povestirii 
noastre, scenă în care l-am lăsat pe Benvenuto lucrând, pe 
Catherine gătind, pe Ascanio visând, iar pe Pagolo rugându- 
se. 

În ziua următoare celei în care Ascanio se întorsese atât 
de târziu acasă din pricina expediției pe care o făcuse în 
împrejurimile palatului Nesle, se auziră nişte bătăi 
puternice la poartă; coana Ruperta se ridică numaidecât, 
grăbindu-se să deschidă, dar Scozzone (poreclă pe care, 
dacă vă amintiţi, Benvenuto i-o dăduse Catherinei) o şi 
zbughise pe uşă afară. 

Puțin mai apoi o auziră strigând în gura mare, fericită şi 
înspăimântată totodată: 

— Sfinte Dumnezeule, meştere, Doamne sfinte! 

E regele! Regele în carne şi oase! A venit să-ţi vadă 
atelierul! 

Şi biata Scozzone, lăsând toate uşile deschise în urma ei, 
se ivi, palidă la faţă şi tremurând ca o frunză, în pragul 
atelierului în care Benvenuto lucra cot la cot cu elevii şi 
ucenicii săi. 


V GENIU şi SUVERANITATE Într-adevăr, în spatele ei îl 
zăriră pe regele Francisc I, care tocmai intra în curte 
împreună cu întreaga lui suită. Suveranul oferea mâna 
ducesei d'Etampes. Venea apoi regele Navarei împreună cu 
doamna Caterina de Medici şi, în sfârşit, delfinul, care avea 
să devină mai apoi Henric al Illea, împreună cu mătuşa sa 
Margareta de Valois, regina Navarei. Înaltele feţe erau 
însoţite de aproape toată nobilimea de la curte. 

Benvenuto ieşi în întâmpinarea capetelor încoronate, a 
principilor, a marilor seniori şi frumoaselor doamne, fără să 
se arate câtuşi de puţin fâstâcit sau tulburat, ca şi cum ar fi 
primit vizita unor prieteni. Şi totuşi se aflau acolo cele mai 
strălucite nume ale Franţei şi cele mai vestite frumuseți din 
lume, Margareta te fermeca, doamna d'Etampes te ridica în 
slăvi, Caterina de Medici te uimea, iar Diana de Poitiers îţi 
lua ochii. 

Ei, şi? Benvenuto trăise doar toată viaţa în mijlocul celor 
mai desăvârşite tipuri de frumuseţe ale antichităţii, iar 
întrucât fusese ucenicul cel mai îndrăgit al lui Michclangelo, 
era deprins să aibă de-a face cu mărimile lumii. 

— Veţi binevoi, doamnă, a ne îngădui să admirăm 
împreună cu domnia voastră - spuse Francisc I, adresându- 
se ducesei d'Etampes, care se mulţumi să zâmbească. 

Anne de Pisseleu, ducesă d'Etampes, care, de la 
reîntoarcerea lui Francisc I din Spania, unde se aflase în 
captivitate, se bucura de toate favorurile monarhului, în 
inima căruia luase locul contesei de Châteaubriand, era pe 
vremea aceea aureolată de strălucirea unei frumuseți cu 
adevărat regeşti. 

Dreaptă, bine făcută şi zveltă, cu un chip încântător, avea 
un aer măreț şi în acelaşi timp o graţie felină ce amintea în 
egală măsură de graţia unei pisici ca şi de aceea a unei 
pantere, făpturi de la care părea să-şi fi însuşit deopotrivă 
zvâcnirile neaşteptate şi poftele sângeroase; totuşi, văzând 
expresia plină de nevinovăție pe care curtezana regală ştia 
cu atâta iscusinţă să şi-o aştearnă pe faţă, chiar şi cel mai 


neîncrezător dintre oameni s-ar fi lăsat amăgit. Fiindcă nu 
cred să fi existat pe lume ceva atât de schimbător şi de 
perfid pe cât era chipul acestei femei cu buze palide ce 
putea cu aceeaşi uşurinţă să fie când Hermiona, când 
Galateea, cu un zâmbet provocator uneori, iar alteori crunt, 
cu o privire mângâioasă şi îmbietoare câteodată, pentru ca 
o clipă mai apoi să se aprindă, învăpăiată de mânie. 

Avea un fel al ei de a-şi ridica pleoapele cu atâta 
încetineală, încât niciodată nu puteai şti dacă privirea pe 
care se pregătea s-o dea la iveală era galeşă ori 
amenințătoare. Semeaţă şi autoritară, ducesa d'Etampes îl 
tânea subjugat pe Francisc I, îmbătându-l cu farmecele ei; 
mândră şi geloasă, îi impusese monarhului să ceară înapoi 
contesei de Chateaubriand giuvaerurile pe care i le dăruise, 
şi melancolica şi frumoasa contesa nu găsise alt mijloc de a 
protesta împotriva acestei înjosiri decât restituind 
giuvaerurile topite şi transformate în lingouri, în sfârşit, 
abilă şi prefăcută, avusese grijă să închidă ochii ori de câte 
ori suveranul, fluşturatic din fire, păruse a acorda o atenţie 
deosebită vreunei tinere şi încântătoare doamne de la 
curte, pe care, de altminteri, o părăsea în scurtă vreme 
pentru a se reîntoarce la frumoasa vrăjitoaree ce pusele 
stăpânire asupra lui. 

— Abia aşteptam să te văd, Benvenuto, fiindcă, uite, în 
curând se împlinesc două luni, pare-mise, de când ai venit 
în regatul meu şi în tot acest timp grijile împovărătoare ale 
ocârmuirii m-au împiedicat să mă gândesc la nobilele 
îndeletniciri ale artei. Singurul vinovat de toate astea însă e 
numai fratele şi varul meu, împăratul, care nu-mi lasă nici o 
clipă de răgaz. 

— Dacă maiestatea voastră doreşte, sire, îi voi scrie că 
sunteţi un mare iubitor al artelor, de vreme ce i-aţi dovedit 
că sunteţi un mare conducător de oşti. 

— Îl cunoşti cumva pe Carol Quintul? Întrebă regele 
Navarei. 


— Am avut cinstea, sire. Să înfăţişez maiestăţii sale sacre, 
acum patru ani, o carte de rugăciuni a cărei ferecătura era 
lucrată de mine şi să-i adresez o cântare de care s-a arătat 
foarte mişcat. 

— Şi ce ţi-a spus maiestatea sa sacră? 

— Că mă cunoaşte mai de mult, deoarece văzuse cu trei 
ani înainte pe colanul papei un bumb lucrat în aur care-mi 
făcea cinste. 

— Cum văd eu, monarhii te-au copleşit cu laudele, spuse 
Francisc 1. 

— E adevărat, sire, că am avut fericirea de a mulţumi o 
seamă de cardinali, de mari duci, de prinți şi de regi. 

— Arată-mi şi mie minunâţiile făurite de dumneata, să 
vedem dacă nu voi fi un judecător mai pretenţios decât 
ceilalţi. 

— Sire, n-am avut din păcate decât prea puţin timp la 
îndemână; vă pot arăta totuşi un vas de flori şi o fructieră 
de argint pe care tocmai le-am început şi care nu sunt 
nevrednice poate de privirea maiestăţii voastre. 

Timp do vreo cinci minute regele se uită fără să spună 
nimic. S-ar fi zis că, fermecat de lucrare, îl uitase cu de- 
săvârşire pe făuritor; în sfârşit, în momentul în care 
doamnele se apropiară curioase, Francisc 1 exclamă: 

— Priviţi, doamnele mele, ce minune! Un vas cu o formă 
atât de neobişnuită şi de îndrăzneață totodată! Cu câtă 
fineţe şi cu ce iscusinţă, Doamne, sunt modelate 
basoreliefurile şi figurinele acestea! Frumuseţea 
contururilor mi se pare mai ales demnă de toată admiraţia. 
Priviţi numai cât de felurite şi de reale sunt atitudinile 
personajelor! De pildă, femeia aceasta care ridică braţele 
deasupra capului: un gest fugar, înfăţişat cu atâta naivitate, 
încât te miri că nu duce până la capăt mişcarea, într-adevăr, 
cred că niciodată în vechime nu s-a înfăptuit ceva atât de 
minunat, în clipa asta îmi trec prin minte cele mai 
desăvârşite opere din antichitate, lucrările celor mai iscusiţi 
meşteri italieni; niciuna însă nu m-a impresionat atât de 


mult. Priviţi, vă rog, doamnă de Navara, dulceaţa asta de 
copilaş pierdut printre flori cum îşi flutură picioruşul prin 
aer; câtă viaţă, câtă graţie şi câtă drăgălăşenie! 

— Prealuminatul meu rege - se bucură Benvenuto - ceilalţi 
suverani mă lăudau, dar maiestatea voastră mă înţelege! 

— Altceva! Spuse monarhul, cu un fel de lăcomie. 

— Aveţi aici o medalie înfăţişând-o pe Leda cu lebăda şi pe 
care mi-a poruncit-o cardinalul Gabriele Cesarini, iar aici o 
pecete pe care am gravat chipul Sfântului Ioan şi al 
Sfântului Ambrozie; o lăcriţă de moaşte smălțuită de mine... 

— Cum? Baţi şi medalii?! Se miră doamna d'Etampes. 

— Ca şi Cavadone din Milano, doamnă. 

— Te pricepi să smălţuieşti aurul? Se interesă Margareta. 

— Ca Amerigo din Florenţa. 

— Şi gravezi medalii, întrebă Caterina. 

— Ca Lantisco din Peruggia. Vă închipuiţi acuma, doamnă, 
că iscusinţa mea se mărgineşte numai la gingaşele 
giuvaeruri de aur şi la vasele mari de argint? Slavă 
Domnului, mă pricep câte puţin la toate! Sunt, printre altele 
şi inginer militar şi nu tocmai de lepădat; datorita mie, în 
două rânduri Roma a reuşit să scape de cei ce o asediau. 
Ştiu să ticluiesc destul de bine un sonet şi maiestatea 
voastră poate oricând să-mi poruncească un poem, pe care, 
bineînţeles, numai dacă e spre slava sa, mă bizui să-l 
alcătuiesc cu tot atâta meşteşug ca şi când m-aş numi 
Clement Marot. Cât priveşte muzica, pe care tatăl meu m-a 
silit s-o învăţ cu băţul în mână, se pare că metoda lui mi-a 
fost de folos, deoarece ştiu acum să cânt din flaut şi din 
trompetă cu destul talent pentru ca papa Clement al VII- 
lea, să mă fi tocmit, la vârsta de douăzeci şi patru de ani, în 
rândurile muzicanţilor săi. De asemenea, am descoperit 
secretul unui praf de puşcă neîntrecut, după cum tot aşa 
sunt în măsură să meşteresc flinte cât se poate de iscusite, 
precum şi felurite instrumente chirurgicale. Dacă 
maiestatea voastră s-ar întâmpla cumva să între în război şi 
ar binevoi să mă ia în oştire, ar avea prilejul să vadă că nu 


sunt chiar aşa de neîndemânatic şi că mă pricep deopotrivă 
să mânuiesc o archebuză sau să iau linia de ochii o cu o 
culevrină. Ca vânător am doborât până la douăzeci şi cinci 
de păuni într-o singură zi, iar ca artilerist am reuşit să-l 
descotorosesc pe împărat de prinţul de Orania şi pe 
maiestatea voastră de conetabilul de Bourbon, fiindcă, pe 
cât se pare, trădătorii nu prea au noroc cu mine. 

— Nu mai spune! Şi cu care dintre aceste isprăvi te 
mândreşti mai mult? Îi tăie cuvântul tânărul delfin. Cu 
faptul că l-ai răpus pe conetabilul de Bourbon, ori fiindcă ai 
reuşit să dobori douăzeci şi cinci de păuni într-o zi? 

— Nu mă mândresc nici cu una, nici cu cealaltă, 
monseniore. Dibăcia, ca oricare alte daruri, e hărăzită de 
Dumnezeu şi eu n-am făcut altceva decât să mă folosesc de 
dibăcia cu care am fost înzestrat. 

— La drept vorbind, n-am ştiut până acum că mi-ai făcut 
un asemenea serviciu - mărturisi regele - serviciu pe care, 
de altfel, mă tem că sora mea Margareta n-o să ţi-l poată 
trece cu vederea chiar atât de uşor. Vasăzică dumneata l-ai 
răpus pe conetabilul de Boarbon? Spune-mi, rogu-te, cum s- 
a întâmplat asta? 

— O, Doamne, mai lesne decât şi-ar putea închipui cineva. 
Armata conetabilului poposise fără veste sub zidurile 
Romei, pe care încerca să le ia cu asalt. M-am dus şi eu cu 
câţiva prieteni să văd ce se petrece. Numai că, la plecare, 
fără să-mi dau seama, luasem pe umăr archebuza. 
Suindumă însă pe metereze, m-am dumerit că nu mai 
aveam nimic de făcut. „Nu se poate totuşi, mi-am zis eu, să 
fi bătut drumul degeaba până aici.” Şi atunci, îndreptând 
archebuza spre un punct în care se vedea un pâlc mai 
numeros şi mai strâns de luptători, l-am ochit pe unul dintre 
ei cu un cap mai înalt decât ceilalţi, omul a căzut pe loc şi în 
aceeaşi clipă s-a iscat o harababură nemaipomenită, care, 
pe cât se părea. Fusese pricinuită de focul tras de mine. Şi 
pe bună dreptate, de vreme ce-l nimerisem chiar pe 
conetabilul de Bourbon. Era, după cum am aflat mai apoi, 


cel cu un cap mai înalt decât însoțitorii săi, În timp ce 
Benvenuto povestea păţania lui, cu cel mai desăvârşit sânge 
rece, doamnele şi senioni ce făcuseră cerc în jurul său se 
dăduseră puţin înapoi şi toată lumea se uita cu respect şi 
totodată parcă şi cu spaimă la omul acesta care devenise 
erou fără voia lui. Dintre toţi, numai Francisc I rămase 
lângă Cellini. 

— Aşadar, scumpul şi nepreţuitul meu meşter 

— Spuse el - înainte de a-mi închina geniul dumitale, 
precum se vede, m-ai îndatorat cu braţul dumitale viteaz. 

— Sire - rosti voios Benvenuto - drept să vă spun, că încă 
din născare mi-a fost scris să fiu slujitorul majestăţii 
voastre. O întâmplare din frageda mea copilărie m-a făcut 
să mă gândesc adesea la lucrul acesta. Emblema maiestăţii 
voastre este o salamandră, nu-i aşa? 

— Da, cu deviza „ Nutrisco et extinguo”1l! 

— Ei bine. Aveam vreo cinci ani şi mă aflam cu tatăl meu 
acasă într-o încăpere în care tocmai se fiersese o leşie 
pentru calc şi în care mai ardea un foc zdravăn din crengi 
tinere de stejar. Afară era un ger cumplit. Uitându-mă la foc 
am zărit printre flăcări o lighioană mică ce semăna ca o 
şopârlă şi care nu-şi găsire alt loc să huzurească decât 
acolo unde văpaia era mai aprigă. l-am arătat-o tatălui meu 
şi dânsul (vă rog să-mi iertaţi acest amănunt familiar, 
fiindcă la noi în ţară mai dăinuie încă o seamă de obiceiuri 
cam sălbatice), niciuna, nici două, mi-a tras o palmă 
straşnică, după care mi-a spus cu blândeţe: „Să ştii că nu 
te-am bătut pentru că ai fi făcut vreo boroboaţă, dragul 
tatii, ci numai ca să ţii minte că şopârla asta pe care ai 
văzut-o hălăduind în mijlocul flăcărilor e o salamandră. Nici 
un om din câţi cunosc eu n-a văzut până acum asemenea 
lighioană”. Ce poate fi asta, sire. Decât un semn al soartei? 
Există, cred, întâmplări dinainte scrise în cartea destinului 
şi, la douăzeci de ani, tocmai mă pregăteam să plec în 
Anglia, când dăltuitorul Piotro 'Toreggiano, care tocmai voia 


să mă ia cu el acolo, îmi povesti cum în copilărie, pe vremea 
când îşi făcea ucenicia 

1 Hrănesc şi sting! (în linba latină în text) Potrivit credinţei 
populare salamndrele au rolul de a aţâţa focul. (n.tr.). 

Într-un atelier, în toiul unei gâlceve îl lovise în obraz pe 
Michelangelo. În momentul acela zarurile au fost aruncate: 
pentru nimic în lume, nici chiar pentru un regat, nu m-aş fi 
învoit să plec cu un om care fusese în stare să ridice mâna 
asupra marelui nostru sculptor. Am rămas, aşadar, în Italia 
şi, din Italia, în loc să plec în Anglia, am venit în Franţa. 

— De aceea Franţa, e mândră de alegerea dumitale, 
Benvenuto, va face în aşa fel ca să nu regreţi că ţi-ai părăsit 
patria. 

— Patria mea e arta. lar suveranul meu acela care-mi 
porunceşte să cizelez cea mai măreaţă cupă. 

— Ai cumva o lucrare frumoasă în minte, Cellini? 

— O, da, sire, o statuie a lui Hristos. Dar nu un Hristos 
răstignit, ci un Hristos în toată slava şi strălucirea lui, 
fiindcă mă voi strădui pe cât pot să înfăţişez neasemuita 
frumuseţe a chipului sub care mi s-a arătat. 

— Ce vorbeşti! Spuse râzând Margareta, sceptică din fire. 
Dumneata, va să zică, şi avut parte să vezi nu numai toate 
capetele încoronate de pe faţa pământului, dar şi pe 
împăratul ceresc? 

— Da, doamnă - încunviinţă Benvenuto, cu nevinovăția 
unui copil. 

— Povesteşte-ne şi nouă cum s-a întâmplat - stărui regina 
Navarei. 

— Bucuros, doamnă - răspunse Benvenuto Cellini, cu o 
convingere ce dovedea că nici prin gând nu i-ar fi trecut c- 
ar putea cineva pune la îndoială un singur cuvânt din 
spusele sale. 

Văzusem cu câtva timp mai înainte - urmă el - pe satana 
împreună cu tot alaiul lui drăcesc pe care un preot 
necromant îi făcuse să apară în faţa ochilor mei în Coliseul 
din Roma şi de care cu chiu cu vai ne-am putut dezbăra; 


dar înfricoşătoarea amintire a urgisitelor vedenii a fost pe 
veci alungată din cugetul meu atunci când, aflându-mă în 
închisoare, la rugăminţile mele fierbinţi, mi s-a arătat, spre 
a-mi alina suferinţele, cerescul mântuitor al omenirii, 
scăldat în slava soarelui şi încununat cu razele lui. 

— Şi eşti chiar atât de sigur - îl întrebă regina Navarei - n- 
ai nici măcar o umbră de îndoială că Hristos ţi s-a arătat cu 
adevărat? 

— Nici cea mai mică îndoială, doamnă. 

— Fă-ne atunci un Hristos pentru capela noastră, 
Benvenuto - spuse Francisc I, bine dispus ca întotdeauna. 

— Sire, fie-mi îngăduit a ruga pe maiestatea voastră să-mi 
poruncească altă lucrare şi poate că voi găsi mai încolo 
răgaz şi pentru aceasta. 

— Aş putea să ştiu şi eu pentru ce? 

— Fiindcă am făgăduit bunului Dumnezeu să no fac pentru 
nici un alt împărat în afară de el. 

— Foarte bine! Atunci uite ce e, Benvenuto, aş avea nevoie 
de douăsprezece candelabre ca să-mi lumineze masa. 

— Asta e cu totul altceva, sire, şi sunt gata să mă supun 
poruncii pe care maiestatea voestră mia dat-o. 

— Aş dori aceste candelabre să fie purtate de 
douăsprezece statui de argint. 

— Sire, va fi într-adevăr o lucrare măreaţă. 

— lar aceste statui aş vrea să înfăţişeze şase zei şi-şase 
zeițe şi să fie toate de statura mea. 

— De statura maiestăţii voastre, am înţeles, sire. 

— Bine, dar e o întreagă epopee pe care măria voastră o 
doreşte întruchipată - spuse ducesa d'Etampes - o minune 
în faţa căreia nu se poate să nu te cuprindă mirarea; nu-i 
aşa, domnule Benvenuto? 

— Eu nu mă mir de nimic, doamnă. 

— În schimb, eu m-aş mira - continuă ducesa, înţepată - să 
existe vreun sculptor, afară doar de cei din antichitate, care 
să poată duce la bun sfârşit o asemenea operă. 


— Nădăjduiesc totuşi s-o pot înfăptui la fel de bine ca şi cei 
din vechime - răspunse Benvenuto, cu sânge rece. 

— Nu cumva îţi cam place să te lauzi, meştere Benvenuto? 

— Nu obişnuiesc să mă laud niciodată, doamnă. 

Cellini rosti aceste cuvinte liniştit, privind-o drept în faţă 
pe ducesa d'Etampes şi, în ciuda mândriei, ducesa cobori 
ochii ei sub privirea lui fixă, încrezuta s-a simţit chiar 
furioasă şi deşi nu era câtuşi de puţin duşmănoasă, Anne 
simţi încolţind în ea o tainică pornire împotriva lui Cellini 
din pricina superiorității pe care îşi dădea seama că artistul 
o avea asupra sa. Până atunci fusese convinsă că 
frumuseţea e mai presus de orice putere de pe faţa 
pământului; uitase că se mai află pe lume şi geniul. 

— Există oare comori - rosti ea cu amărăciune 

— Care să poată răsplăti un talent ca al dumitalc? 

— În orice caz, eu nu am asemenea comori - adăugă 
Francisc I - şi fiindcă veni vorba, Benvenuto, mi-am adus 
aminte că n-ai primit până acum decât cinci sute de scuzi 
de aur pe care ţi i-am oferit la sosire. Crezi că simbria pe 
care o primea pictorul meu Leouardo da Vinci, adică şapte 
sute de scuzi de aur pe an, ar putea să te mulţumească? În 
afară de asta, orice lucrare pe care o vei face pentru mine 
va fi plătită. 

— Sire, asemenea dărnicie e vrednică de un rege ca 
Francisc I şi, dacă mi-e îngăduit s-o spun, de un artist ca 
Benvenuto Cellini. Voi avea totuşi îndrăzneala de a mai 
înfăţişa maiestăţii voastre încă o rugăminte. 

— Poţi fi sigur dinainte, Benvenuto, că-ţi va fi împlinită. 

— Sire, mă simt strâmtorat şi trebuie să vă spun că nu mi- 
e de loc la îndemână să lucrez în palatul acesta. 

Unul dintre ucenicii mei a descoperit o aşezare mult mai 
potrivită decât cea de aici pentru operele însemnate pe 
care suveranul meu s-ar putea să mi-o poruncească. 

Această aşezare e proprietatea maiestăţii voastre. E vorba 
de palatul Nesle, pe care, deocamdată, îl are în folosinţă 
prefectul Parisului, deşi nu locuieşte acolo; din tot palatul 


nu ocupă decât pavilionul cel mic, pe care sunt gata să-l las 
mai departe în folosinţa dumisale. 

— Bine, fie cum vrei - încuviinţă Francisc I - mută-ţi 
atelierul în palatul Nesle. Aşa n-o să ne despartă decât Sena 
şi o să pot oricând veni la dumneata să stăm do vorbă şi să- 
ţi admir capodoperele. 

— Cum, sire - îl întrerupse doamna d'Etampes 

— Se poate oare să lipsiţi fără nici o pricină pe unul dintre 
oamenii mei, un gentilom, de un bun aflat în stăpânirea lui? 

Benvenuto o privi din nou şi pentru a doua oară Anne se 
văzu silită să-şi plece ochii sub căutătura lui ciudată, 
neclintită şi pătrunzătoare. Cellini luă iar cuvântul cu 
aceeaşi naivă bună-credinţă cu care vorbise mai înainte 
despre vedeniile sale: 

— Şi eu sunt nobil, doamnă: familia mea coboară dintr-un 
om de soi, cel mai de seamă căpitan al lui luliu Cezar, care 
se chema Fiorino şi era de fel din Cellino, de lângă 
Montefiascone, şi care a lăsat moştenire numele său 
oraşului Florenţa, în timp ce prefectul domniei voastre şi 
străbunii săi n-au avut încă parte, după câte ştiu, să 
dăruiască numele lor nici unui loc de pe lume. 

Totuşi - urmă Benvenuto, întorcându-se către Francisc | şi 
schimbând dintr-o dată şi privirea, şi tonul: 

— Poate că mi-am îngăduit prea mult şi din pricina asta s- 
ar putea să-mi atrag cine ştie ce vrăjmăşii neîmpăcate care, 
cu toată ocrotirea maiestăţii voastre, vor reuşi să mă 
doboare până la urmă. Se spune că prefectul Parisului ar 
avea un fel de armată sub ordinele sale. 

— Am auzit - îi tăie cuvântul regele - că într-o zi, la Roma, 
un orfăurar, pe nume Cellini, a zălogit un vas de argint 
pentru care nu primise plata cuvenită şi pe care i-l 
poruncise monseniorul Farnese, pe vremea aceea cardinal, 
iar în ziua de azi papă. 

— E adevărat, sire. 

— Mi s-a mai spus că dugheana orfăurarului a fost 
împresurată de toată slujitorimea cardinalului care venise 


înarmată cu spade să ia vasul cu de-a sila. 

— Şi asta e adevărat. 

— Dar că numitul Cellini, ascuns după uşă şi cu flinta în 
mână, s-a apărat ca un leu. Punând pe fugă oamenii 
monseniorului, şi că a doua zi a primit suma pe tare i-o 
datora cardinalul. 

— Totul s-a petrecut întocmai, sire. 

— Ei bine, numitul Cellini nu eşti dumneata? 

— Ba da, sire, ajunge să ştiu că bunăvoința pe care mi-o 
arată maiestatea voastră va rămâne pururi neştirbită şi 
nimic pe lume nu mă poate înspăimânta. 

— Mergi drept înainte - îl îndemnă regele, zâmbind în 
barbă —drept înainte, ca un adevărat gentilom. 

Doamna d'Etampes nu mai spuse nimic, dar în sinea ei, din 
momentul acela, prinse a-l duşmăni pe Cellini cu o ură de 
moarte, aşa cum numai o femeie jignită poate uri. 

— Sire, vă mai cer o ultimă favoare - spuse din nou Cellini. 
Nu vă pot prezenta acum pe toţi lucrătorii mei, zece la 
număr, care francezi, care germani, toţi băieţi de ispravă şi 
meseriaşi iscusiţi; se află însă aici de faţă doi elevi de-ai mei, 
Pagolo şi Ascanio, pe care i-am adus cu mine din Italia. Vino 
încoace, Pagolo, şi ridică o clipă capul şi privirea, nu cu 
sfruntare, ci ca un om drept care n-are de ce să roşească, 
fiindcă nu se ştie cu nimic vinovat. Băiatul acesta, sire, nu 
are poate o minte prea născocitoare şi nici destulă râvnă, în 
schimb este un artist cinstit şi conştiincios, care lucrează 
încet, dar cu nădejde şi care este în stare să-şi însuşească 
pe deplin ideile mele şi să le înfăptuiască aşa cum am dorit. 
lar acesta este Ascanio, inimosul şi delicatul meu ucenic şi 
copilul meu mult iubit. Ascanio nu are forţa creatoare 
trebuincioasă pentru a putea înfăţişa într-un basorelief cum 
se izbesc şi se sfârtecă două oşti vrăjmaşe pe câmpul de 
luptă sau îndărjirea cu care se agaţă de buza unui vas 
ghearele unui leu sau colții unui tigru. După cum nue 
înzestrat nici cu acea imaginaţie originală în măsură să 
născocească cine ştie ce himeră monstruoasă sau 


nemaipomenit dragon; nu, ce-i drept; în schimb, în sufletul 
său, care-i plămădit după chipul şi asemănarea făpturii sale. 

Sălăşluieşte simţământul unui ideal, ca să zic aşa, divin. 
Porunciţi-i numai să vă modeleze un înger sau să înfăţişeze 
câteva nimfe adunate laolaltă, şi nimeni altui nu va putea 
desăvârşi aceste lucruri cu o aşa de suavă poezie şi cu o 
graţie atât de aleasă. Cu Pegolo mă simt ca şi cum aş avea 
patru braţe, iar cu Ascanio ca şi cum aş avea două suflete; 
şi pe urmă, Ascanio mă iubeşte şi nu pot să vă spun cât sunt 
de fericit că am lângă mine o inimă curată şi credincioasă 
ca a lui. 

În timp ce maestrul său rostea aceste cuvinte, Ascanio 
stătea în picioare lângă el cu modestie, dar fără să se arate 
câtuşi de puţin stingherit, într-o atitudine plină de elegantă, 
şi doamna d'Etampes nu-şi mai putea desprinde privirile de 
la tânărul şi fermecătorul tânăr cu ochi negri şi păr de 
abanos care părea o copie însufleţită a statuii lui Apolo 
adolescent. 

— Dacă Ascanio - spuse ea - se pricepe atât de bine la 
lucrurile gingaşe şi ar vrea să treacă într-o dimineaţă pe la 
palatul d'Etampes, am să-i pun la îndemână nestematele şi 
aurul de care ar avea nevoie pentru a face să înflorească o 
floare măiastră. 

Ascanio se înclină, mulţumind cu o privire plină de 
blândeţe. 

— Iar eu - vorbi monarhul - îi voi hărăzi, atât lui cât şi lui 
Pagolo, câte o sută de scuzi de aur pe an. 

— Voi avea grijă, sire, ca banii aceia să fie pe deplin 
meritaţi - îi făgădui Benvenuto. 

— Dar cine e copila încântătoare, cu gene atât de lungi, 
care stă ascunsă în colţul acela? întrebă regele, zărind-o 
abia acum pe Scozzone. 

— N-o luaţi în seamă, sire - răspunse Benvenuto, 
încruntându-se. Dintre toate lucrurile frumoase ce se află 
aici, în atelier, e singurul care ar dori să treacă neobservat. 

— A! Nu cumva eşti gelos, jupân Benvenuto? 


— Zău, sire, nu-mi place să se atingă nimeni de ceea ce-i al 
meu; dacă-mi daţi voie, deşi nu poate fi vorba de nici o 
asemănare, e ca şi când cineva va îndrăzni să se gândească 
la doamna d'Etampes; cred că v-aţi ieşi din sărite, sire. 
Scozzone e ducesa mea. 

Ducesa, care nu avea ochi decât pentru Ascanio, 
întreruptă atât de brusc din contemplaţia ei, îşi muşcă 
buzele. Mulţi dintre curteni nu se putură stăpâni să nu 
zâmbească în timp ce doamnele şuşoteau între ele. Regele? 
în schimb, râse cu poftă. 

— Haide, haide, pe cuvântul meu de gentilom, ai toată 
dreptatea să fii gelos, Benvenuto, artiştii şi regii se înţeleg 
doar foarte bine intre ei. Rămas bun, prietene; ai grijă de 
statuile mele! Vei începe cu Jupiter, fireşte, şi când vei fi 
terminat macheta, vino să mi-o arăţi... Rămas bun şi noroc! 
Pe curând la palatul Nesle! 

— E lesne de spus: să v-o arăt, sire; dar cum fac eu ca să 
intru la Luvru? 

— Voi lăsa numele dumitale la toate porţile palatului, cu 
porunca de a fi condus până la mine. 

Cellini se înclină şi, împreună cu Pagolo şi cu Ascanio, îl 
petrecu pe monarh cu toată suita lui până la poartă. 
Ajungând acolo, puse un genunchi în pământ şi sărută 
mâna lui Francisc I. 

— Sire - spuse el cu un tremur în glas - prin mijlocirea 
monseniorului de Montluc, m-aţi scăpat din închisoare şi 
poate chiar de la moarte; m-aţi copleşit cu dărnicia 
maiestăţii voastre şi aţi cinstit nevrednicul meu atelier 
călcându-i pragul; dar mai presus de orice, sire, şi nici nu 
ştiu cum aş putea să vă arăt recunoştinţa mea, e faptul că, 
graţie maiestăţii voastre, toate visurile mele sunt dinainte şi 
cu prisosinţă împlinite. De obicei, străduinţele noastre sunt 
închinate unui număr restrâns de oameni aleşi ce alcătuiesc 
o speţă aparte, risipită de-a lungul veacurilor, eu însă voi fi 
avut fericirea să întâlnesc chiar în timpul vieţii un luminat 
judecător pe care să-l simt pururea lângă mine. Până acum 


n-am fost decât un meşteşugar al viitorului, îngăduiţi-mi, 
sire, să mă numesc de aci încolo orfăurarul maiestăţii 
voastre. 

— Meşteşugarul meu, orfăurarul, artistul şi prietenul meu, 
Benvenuto, dacă titlul acesta nu ţi se pare mai neînsemnat 
decât celelalte. Rămas bun, sau, mai curând, la revedere! 

Se înţelege de la sine că toţi prinții şi seniorii, afară de 
doamna d'Etampes, se grăbiră să-l urmeze pe rege, 
copleşindu-l pe Cellini cu laude şi cu dovezi de prietenie. 

După ce plecară cu toţii şi Benvenuto rămase singur în 
curte cu cei doi elevi, şi unul, şi celălalt găsiră cu cale a-i 
mulţumi, Ascanio din toată inima, iar Pagolo cam în sila. 

— N-aveţi de ce să-mi mulţumiţi, copii. Dar uite, dacă într- 
adevăr credeţi că-mi sunteţi cumva îndatoraţi, aş vrea, 
fiindcă s-a ivit prilejul azi să vorbim despre asta, să vă fac o 
rugăminte. E ceva la care ţin din tot sufletul şi cu toată 
fiinţa mea. 

Aţi auzit ce i-am spus adineauri regelui despre Catherine; 
cuvintele mele n-au făcut decât să tălmăcească cea mai 
adâncă dorinţă a mea. Copila asta e strâns legată de viaţa 
mea, dragi prieteni, cu nici un preţ nu m-aş putea lipsi de 
ea nici ca artist, fiindcă, după cum bine ştiţi, e oricând gata, 
şi cu câtă voioşie încă, să-mi slujească de model, şi nici ca 
bărbat, deoarece cred că mă iubeşte. De aceea vă rog, deşi 
Catherine e frumoasă, iar voi amândoi tineri ca şi dânsa, să 
nu ridicaţi cumva ochii asupra ei; sunt doar atâtea alte fete 
nurlii pe lume. Nu-mi sfâşiaţi inima şi nu terfeliţi prietenia 
pe care v-o port, aruncându-i o privire prea cutezătoare, 
mai mult chiar, aveţi grijă de Scozzone, privegheaţi-o în 
lipsa mea şi povăţuiţi-o ca nişte fraţi. Vă rog din suflet, 
fiindcă mă cunosc prea bine şi ştiu de ce sunt în stare, 
Dumnezeu mi-e martor că, dacă aş prinde cumva de veste 
c-a păcătuit, aş ucide-o pe loc şi pe ca, şi pe cel cu care a 
greşit. 

— Meştere - spuse Ascanio - te respect ca pe dascălul meu 
şi te iubesc ca pe un tată, poţi fi deci liniştit. 


— Doamne Isuse Hristoase! Se tângui Pagolo, 
împreunându-şi mâinile. Mă păzească sfântul sămi treacă 
prin minte asemenea ticăloşie! Cum aş putea să uit 
vreodată că vă datorez totul şi cum aş putea să săvârşesc o 
atât de cumplită nelegiuire, înşelând sfânta încredere cu 
care mă învredniciţi şi răsplătind binele pe care mi l-aţi 
făcut cu asemenea mârşavă viclenie! 

— Vă mulţumesc, prieteni - spus Benvenuto, strângându-le 
mâinile - din tot sufletul vă mulţumesc. Mă simt pe deplin 
împăcat şi am toată încrederea în voi. Şi acum, Pagolo, du- 
te şi vezi-ţi de treabă, fiindcă i-am promis domnului de 
Villeroi că pecetea la care lucrezi va li gata până mâinc; 
între timp, eu şi Ascanio vom merge să vizităm proprietatea 
pe care mărinimosul nostru suveran ne-a dăruit-o adineauri 
şi în stăpânirea căreia vom intra, prin bună înţelegere sau 
de nevoie, duminica viitoare, când ne vom mai odihni şi noi 
un pic. Apoi întorcându-se către Ascanio: Hai, Ascanio, vino 
să vedem dacă faimosul palat Nesle, care ţi s-a părut atât 
de îmbietor pe dinafară, privit dinăuntru se dovedeşte cu 
adevărat vrednic de renumelc său. 

Şi fără a mai lăsa răgaz ucenicului său să spună un singur 
cuvânt, Benvenuto îşi mai aruncă o dată ochii prin atelier, 
ca să se încredinţeze că toţi lucrătorii se aflau la locurile lor, 
bătu uşor cu palma obrazul rumen şi bucălat al lui 
Scozzone şi, luându-şi elevul de braţ, îl trase după el spre 
poarta şi ieşiră împreună afară, în stradă. 

VI LA CE FOLOSESC GUVERNANTIELE Nu apucaseră să 
facă nici zece paşi, că le şi taie calea un bărbat cam la vreo 
cincizeci de ani, mărunţel de stat, dar cu o figură expresivă 
şi fină. 

— "Tocmai veneam la dumneata, Benvenuto - spuse noul 
sosit, pe care Ascanio îl salută cu un adânc respect, aproape 
cu venerație, şi căruia Benvenuto îi întinse prietenos mâna. 

— E ceva important, dragă Francesco? îl întrebă 
orfăurarul, în cazul ăsta ne întoarcem acasă. Sau voiai doar 
să mă vezi? Atunci vino cu mine. 


— Voiam să-ţi dau un sfat, Benvenuto. 

— 'Te ascult. Un sfat din partea unui prieten e totdeauna 
binevenit. 

— E vorba de un sfat pe care nu ţi-l pot împărtăşi decât 
între patru ochi. 

— Tânărul acesta e ca şi cum aş fi eu, Francesco; vorbeşte 
liniştit. 

— Aş fi făcut-o până acum dacă aş fi socotit de cuviinţă - 
răspunse prietenul lui Benvenuto. 

— Îmi dai voie, meştere - spuse Ascanio, trăgându-se 
discret deoparte. 

— Ştii ce? Du-te singur acolo unde trebuia să mergem 
împreuna, fătul meu - îl îndemnă Benvenuto. Ştii doar ca un 
lucru pe care l-ai văzut tu e ca şi cum l-aş fi privit cu ochii 
mei. 

Cercetează totul în linii generale, vezi dacă atelierul o să 
aibă destulă lumină, dacă, de asemenea, curtea e destul de 
largă pentru o turnătorie, dacă e cu putinţă să despărţim 
laboratorul nostru de al celorlalţi ucenici. Şi nu uita terenul 
de pelotă. 

Şi, luându-l de braţ pe străin, Benvenuto îi făcu un semn 
cu mâna lui Ascanio şi o porni înapoi spre atelier, lăsându-l 
pe tânărul nostru încremenit în mijlocul străzii Saint- 
Martin. 

Într-adevăr, misiunea pe care meşterul i-o încredinţase era 
mult prea spinoasă pentru ca Ascanio să nu se simţi peste 
măsură de tulburat. 

Se pierduse cu firea numai când Benvenuto îi propusese 
să viziteze împreună palatul. Vă închipuiţi deci ce se 
petrecu în sufletul lui când se văzu silit să facă singur 
treaba asta. 

Aşadar, el, care două duminici la rând o văzuse pe 
Colombe, fără a se încumeta s-o urmărească, şi care în cea 
de-a treia o urmărise fără a se încumeta să-i vorbească, 
trebuia de data aceasta să dea ochi cu ea, şi pentru ce? Ca 
să viziteze palatul Nesle, pe care duminica viitoare 


Benvenuto avea de gând, în lipsă de altă distracţie, să i-l 
răpească tatălui Colombei, cu învoirea sau împotrivirea 
acestuia. 

Situaţia era destul de neplăcută pentru toată lumea: cu 
atât mai îngrozitoare trebuia să fie deci pentru un 
îndrăgostit. 

Spre norocul lui - din strada Saint-Martin şi până la 
palatul Nesle era o bucată bună de drum. 

Dacă n-ar fi fost decât doi paşi, Ascanio nu s-ar fi 
încumetat să-i facă; fiind însă o jumătate de leghe, se hotări 
în sfârşit s-o pornească. 

Nimic nu te ajută mai mult să te obişnuieşti cu ideea 
primejdiei ca timpul sau distanţa care te desparte de ea. 
Pentru oamenii tari de înger şi pentru naturile fericite, 
cugetarea constituie îndeobşte un sprijin cât se poate de 
preţios. 

Ascanio făcea parte din cea de-a doua categorie. 

Pe vremea aceea nu se încetăţenise încă obiceiul de a te 
arăta scârbit de viaţă înainte de a fi apucat să trăieşti cu 
adevărat. Toate sentimentele erau sincere şi se manifestau 
deschis, bucuria prin râs şi suferinţa prin lacrimi. 
Fandoseala era ceva aproape cu totul neobişnuit în viaţă ca 
şi în artă şi un băiat chipeş de douăzeci de ani nu s-ar fi 
simţit câtuşi de puţin umilit pe atunci să mărturisească fără 
nici un ocoliş că e fericit. 

La drept vorbind, emoția pe care o încerca Ascanio avea şi 
partea ei de bucurie. Nu se aşteptase s-o întâlnească pe 
Colombe decât în duminica următoare şi iată că-i era dat s- 
o vadă din nou chiar în aceeaşi zi. Câştigase astfel şase zile 
dintr-o dată şi, precum se ştie, pentru un îndrăgostit care e 
obligat să aştepte, şase zile fac cât şase veacuri. 

De aceea, pe măsură ce se apropia de palat, lucrurile 
începeau să i se pară tot mai simple, e adevărat că el fusese 
cel care-l sfătuise pe Benvenuto să-i ceară regelui palatul 
Nesle pentru a-l folosi ca atelier, dar putea oare Colombe 
să-i poarte cumva pică pentru că ţinuse să fie cât mai 


aproape de ea? Ocuparea fostului palat al lui Amaury de 
către orfăurarul florentin nu putea fi, desigur, pe placul 
tatălui Colombei, care îl socotea proprietatea lui, dar jupân 
Robert d'Estourville era oare cu adevărat păgubit de vreme 
ce nu locuia acolo? De altminteri, Benvenuto avea destule 
mijloace ca să-şi plătească într-un fel ori altul chiria, o cupă 
dăruită prefectului sau un colier fiicei sale (şi Ascanio îşi 
propunea să lucreze cu mâna lui colierul) erau în măsură şi 
trebuiau să limpezească multe lucruri într-o epocă în care 
arta se afla la mare cinste. Ascanio avusese prilejul să vadă 
mari duci, regi şi papi gata să-şi vândă coroana, sceptrul ori 
tiara numai ca să poată cumpăra unul dintre acele 
minunate giuvaeruri ce ieşeau din mâinile meşterului său. 

Până la urmă, în cazul când lucrurile s-ar fi lămurit aşa 
cum gândea el, tot jupân Robert i-ar fi rămas îndatorat 
meşterului Benvenuto, căci meşterul era atât de darnic, 
încât, dacă jupân d'Estourville ar fi înţeles să se poarte 
omeneşte, Ascanio era convins că Benvenuto la rândul lui 
lar fi răsplătit regeşte. 

În momentul când ajunse la capătul străzii Saint-Martin, 
aşadar, Ascanio se socotea nici mai mult nici mai puţin 
decât un soi de pace trimis de Cel-de-Sus să menţină 
armonia între două puteri. 

În pofida acestei convingeri, Ascanio nu pregeta totuşi - 
trebuie să recunoaştem că îndrăgostiţii sunt nişte fiinţe tare 
ciudate - să-şi lungească drumul cu încă vreo zece minute 
şi, în loc să treacă pe malul celălalt al Senei cu barca, o luă 
pe chei în sus şi traversă fluviul pe podul Morilor. Se prea 
poate să fi ales însă drumul acesta numai fiindcă îi 
străbătuse în ajun când o urmărise pe Colombe. 

Oricare ar fi, de altminteri, pricina ce-l îndemnase să facă 
un asemenea ocol, după vreo douăzeci de minute, vrând- 
nevrând, ajunge totuşi în faţa palatului Nesle. 

În momentul când sosi acolo însă şi văzu poanta ogivală 
prin care trebuia să pătrundă înăuntru, când zări apoi 
micul şi încântătorul pavilion gotic ale cărai turnulețe 


răsăreau făloase deasupra zidului împrejmuitor şi când se 
gândi că îndărătul jaluzelelor pe jumătate lăsate din pricina 
zădufului se afla frumoasa lui Colombe, întreaga urzeală de 
vise îmbietoare pe care o izvodise pe drum se risipi aidoma 
castelelor pe care le întrezăreşti uneori înfiripate în nori şi 
pe care o adiere de vânt le spulberă într-o clipă; se trezi 
dintr-o dată faţă-n faţă cu realitatea, şi realitatea nu i se 
păru câtuşi de puţin liniştitoare. 

Totuşi, după ce zăbovi locului câteva minute, zăbavă cu 
atât mai ciudată cu cât, din pricina arşiţei nu se zărea 
ţipenie de om pe chei, Ascanio îşi dădu seama ca trebuia să 
se hotărască într-un fel. Cum însă nu avea de ales şi cum 
singura hotărâre pe care o putea lua era aceea de a intra în 
palat, înaintă până în prag şi ridică ciocănelul, pregătindu- 
se să bată în poartă. Şi poate ar fi rămas cine ştie cât timp 
cu el în mână, dacă tocmai atunci poarta nu s-ar fi deschis 
pe neaşteptate şi nu s-ar fi pomenii nas în nas cu un slujitor 
de vreo treizeci de ani, un fel de om la toate, jumătate valet, 
jumătate ţăran. Era grădinarul lui jupân d'Estourville. 

Ascanio şi grădinarul se traseră înapoi şi unul, şi altul. 

— Pe cine căutaţi? întrebă grădinarul. Ce doriţi? 

Nemaiavând încotro, Ascanio îşi luă inima-n dinţi şi 
răspunse bărbăteşte: 

— Doresc să vizitez palatul. 

— Cum adică, să vizitaţi palatul? Rosti grădinarul, uimit. In 
numele cui? 

— În numele regelui! Îl înştiinţa Ascanio. 

— În numele regelui?! se minună grădinarul. 

Doamne Isuse Hristoase! Nu cumva regele o fi vrând să-l 
ia înapoi? 

— Cine ştie! răspunse Ascanio. 

— Bine, dar ce vrea să zică asta? 

— Cred că înţelegi, prietene - rosti Ascanio, cu o cutezanţă 
pentru care se felicită în sinea lui - că n-am să-ţi dau 
socoteală dumitale? 

— Aveţi dreptate. Cu cine doriţi să vorbiţi? 


— Domnul prefect e acasă? Întrebă Ascanio, ştiind foarte 
bine că prefectul nu putea fi acolo. 

— Nu, domnule, e la Chălelet. 

— Aşa? Şi în lipsa dumnealui, cine-i ţine locul? 

— Fiica domniei sale, domnişoara Colombe. 

Ascanio se înroşi până în vârful urechilor. 

— Şi pe urmă - adaugă slujitorul - mai e şi coana Perrine. 
Cu cine doreşte domnul să vorbească? Cu domnişoara 
Colombe sau cu coana Perrine? 

Întrebarea era cât se poate de firească, şi cu toate astea, 
la auzul ei, în sufletul lui Ascanio se dădu o luptă cumplită. 
Deschise gura să spună car fi dorit s-o vadă pe domnişoara 
Colombe, dar, ca şi cum buzele sale ar fi fost incapabile să 
rostească nişte cuvinte atât ele îndrăzneţe, ceru să 
vorbească totuşi cu coana Perrine. 

Grădinarul, căruia nici prin gând nu-i trecea că o 
întrebare atât de banală, după părerea lui, ar fi putut stârni 
o asemenea harababură, dădu din cap în semn de 
încuviinţare şi, străbătând curtea, se îndreptă spre intrarea 
micului palat Nesle. 

Ascanio o porni în urma lui. 

Trecură printr-o curte interioară, pe urmă pe sub o a doua 
poartă, pe urmă printr-o grădiniţă cu flori, urcară treptele 
unui peron, după care străbătură o nesfârşită galerie, în 
fine, grădinarul deschise o uşă. 

— Coană Perrine - spuse el - a venit un tânăr care cică ar 
vrea sa viziteze palatul în numele regelui. 

Şi se dădu la o parte, făcându-i loc lui Ascanio, care se opri 
în pragul uşii. 

În aceeaşi clipă însă i se aşeză parcă o cesta pe ochi şi se 
văzu silit să se sprijine de perete. Se întâmplase ceva la 
care nu se aşteptase, deşi era un lucru cât se poate de 
firesc, coana Perrine nu era singură, ci împreună cu 
Colombe, şi Ascanio se afla acum faţă-n faţă cu amândouă. 

Coana Perrine torcea la roata, iar Colombe teşea la război 
o tapiserie. Amândouă ridicară capul în aceeaşi clipă şi-şi 


întoarseră privirile spre uşă. 

Colombe îl recunoscu numaidecât pe Ascanio. Îl aştepta, 
deşi cugetul îi spunea că n-avea cum să vină. Cât priveşte 
pe tânărul nostru, când văzu ochii fetei aţintindu-se asupra 
lui, cu toate că privirea în care îl învăluia era nespus de 
duioasă, simţi că moare. 

Se gândise dinainte că va avea de întâmpinat o mie şi una 
de greutăţi, îşi închipuise că va trebui să înfrunte o mie şi 
una de piedici ca să poată ajunge la iubita lui, piedicile erau 
menite să-i sporească însufleţirea, iar greutăţile să-i 
înteţească dârzenia, şi iată că, dimpotrivă, total se 
petrecuse cât se poate de simplu şi de uşor, ca şi cum bunul 
Dumnezeu, mişcat de dragostea lor curata, voise s-o 
încurajeze de la bun început, dându-i binecuvântarea sa; 
fără să ştie când şi cum, se pomenise deodată în faţa 
Colombei, aşa încât din toată cuvântarea atât de meşteşugit 
ticluită din vreme, pe a cărei înfocată elocinţă era făcută s-o 
uimească şi s-o înduioşeze, nu-şi mai amintea nici o frază, 
nici un cuvânt, nici măcar o silaba. 

Colombe, la rândul ei, încremenise locului, cu gura 
încleştată. Cele doua tinere şi neprihănite făpturi care, în 
adâncul sufletului lor, simțeau că erau hărăzite una alteia, 
ca şi cum ar fi fost de mult logodite în ceruri, şi care, în 
clipa când s-ar fi apropiat una de alta, trebuiau să se 
contopească, alcătuind o singură fiinţă, ca Salmacis cu 
Hermafrodit, acum că se aflau pentru prima oară una în 
faţa alteia, tremurau înspăimântate şi-şi pierduseră 
cumpătul, nefiind în stare să rostească o singura vorba. 

În cele din urmă coana Perrine se ridică pe jumătate de pe 
scaun şi, scoțând caerul vârât în corset şi sprijinindu-se de 
mosorul torcătoarei, se îndură să rupă tăcerea. 

— Ce tot îndrugă acolo ţopârlanul ăla de Raimbault? Se 
burzului onorabila guvernantă. Ai auzit, Colombe? Cum însă 
Colombe nu-i răspundea nimic: Ce căutaţi aici tinere domn? 

Continuă ea, făcând câţiva paşi spre Ascanio. 

Doamne iartă-mă! 


Exclamă ea deodată, recunoscând chipul celui cu care 
vorbea, închipuieşte-ţi cine a venit? Cavalerul acela 
simpatic care, în ultimele trei duminici, a fost atât de drăguţ 
şi mi-a oferit agheasmă la ieşirea din biserica! Ce doreşti, 
frumosule? 

— As vrea să vă vorbesc, bolborosi Ascanio. 

— Între patru ochi? îl întrebă, izmenindu-se, coana 
Perrine. 

— Între... patru cehi... 

În timp ce rostea acest cuvinte, Ascanio îşi spunea în sinea 
lui că e un nătărău fără pereche. 

— Atunci, poftim aici, tinere domn, poftim! 

Spuse coana Perrine, deschizând uşa camerei alăturate şi 
făcându-i semn lui Ascanio s-o urmeze. 

Ascanio se supuse, dar, în clipa în care se pregătea să intre 
pe uşă, îi arunca o lungă privire Colombei, una dint-e acele 
priviri stăruitoare prin care îndrăgostiţii se pricep să 
mărturisească atâtea lucruri şi care, oricât de nedesluşite şi 
de încâlcite li s-ar părea unor oameni indiferenți, nu se 
poate să nu fie înţelese până la urmă de persoana căreia le 
sunt adresate. Colombe, aşa cum era de aşteptat, nu scăpă 
nici o iotă din ceea ce ochii lui voiau să-i împărtăşească, 
fiindcă, în momentul în care privirile ei se încrucişară cu ale 
tânărului îndrăgostit, fără să-şi dea seama, se înroşi toată 
ca focul şi, simțind că roşeşte, se grăbi să-şi aplece ochii 
asupra tapiseriei şi începu să schingiuiască o biată floare 
care arăta ca vai de ea. Văzând-o cum se îmbujorase, 
Ascanio îşi luă seama deodată şi făcu un pas spre Colombe, 
dar în aceeaşi clipă coana Perrine se întoarse spre el ca să-l 
cheme, aşa încât tânărul, vrând-nevrând, trebui s-o urmeze, 
însă, îndată ce uşa se închise după el, Colombe scăpă acul 
din mână, lăsă braţele să-i atârne de o parte şi de alta a 
scaunului pe care şedea şi, dând capul pe spate, scoase un 
oftat adânc în care, în virtutea uneia dintre acele pururi 
nelămurite taine ale inimii omeneşti, regretul de a-l vedea 


pe Ascanio plecând se îngemăna cu uşurarea de a nu-l mai 
simţi atât de aproape de ea. 

Cât priveşte pe tânărul nostru, era fără doar şi poate 
supărat, supărat pe Benvenuto fiindcă-i încredinţase o 
misiune atât de ciudată, supărat pe sine însuşi, fiindcă nu se 
pricepuse să se folosească de prilej, şi supărat mai cu 
scamă pe coana Perrine, care săvârşise greşeala de neiertat 
de a-l fi silit să plece tocmai când i se păruse că ochii 
Colombei îl îmbiau să rămână. 

De aceea, în momentul în care, rămânând singură cu el, 
guvernanta ţinu să afle scopul vizitei sale, Ascanio îi 
răspunse cu destulă aroganță, răzbunându-se pe ca pentru 
propria lui stângăcie: 

— Scopul vizitei mele, scumpă doamnă, este acela de a vă 
ruga să-mi arătaţi palatul Nesle, încăpere cu încăpere, de la 
un capăt la altul. 

— Să-ţi arăt palatul Nesle?! Se minună coana Perrine. Şi 
ce nevoie ai dumneata, dacă nu ţi-e cu supărare, să-l 
vizitezi? 

— Ca să-mi dau seama dacă ne convine, dacă o să ne 
simţim în largul nostru şi dacă merită osteneala să ne 
mutăm aici. 

— Cum adică să vă mutaţi aici? L-aţi închiriat cumva de la 
domnul prefect? 

— Nicidecum, maiestatea sa are de gând să ni-l dea. 

— Să vi-l dea? Maiestatea sa?! Exclamă coana Perrine, 
căreia nu-i venea să-şi creadă urechilor. 

— În deplină proprietate - răspunse Ascanio. 

— Dumilale? 

— Nu chiar mie, scumpă doamnă, ci maestrului meu. 

— Şi cine-i maestrul clumitale, dacă-mi dai voie să întreb, 
tinere? Pesemne vreun înalt senior dintr-o tară străină? 

— Mai mult decât atât, coană Perrine, e un artist de seamă 
care a venit anume de la Florenţa spre a sluji pe maiestatea 
sa preacucernică. 


— Aha! murmură onorabila doamnă, care nu prea se 
dumirea cum ce poate să fie asta. Şi ce face, rogu-te, 
maestrul dumitale? 

— Ce face? De toate; inele de împodobit degetele tinerelor 
fete; ceainice vrednice a sta pa masa unor capete 
încoronate; statui pentru lăcaşurile zeilor; iar când n-are 
altceva mai bun de făcut, asediază ori apăra cetăţile, după 
cum are chef să bage în sperieţi un împărat ori să 
liniştească un papă. 

— Doamne Isuse Hristoase! Suspină coana Perrine. Şi cum 
îl cheamă pe maestrul dumitale? 

— Benvenuto Cellini, aşa-l cheamă. 

— Curios, nu ştiu să ii auzit vreodată numele ăsta - 
bolborosi preacinstita doamnă. Şi ce e de felul lui? 

— E orfăurar. 

Coana Perrine se uită la Ascanio cu nişte ochi cât toate 
zilele. 

— Orfâurar! bâigui ea. Orlăurar! Şi-ţi închipui cumva că 
jupânul nostru, prefectul, o să se învoiască să dea chiar aşa, 
cu una cu două, bunătate de palat pe mâna unui... unui 
orfăurar? 

— Dacă n-o vrea să ni-l dea, i-l luăm noi. 

— Cu anasâna? 

— Întocmai. 

— Nu cred eu că stăpânul dumitale s-ar încumeta să se 
confrunte pe domnul prefect! 

— Ba bine că nu: a fost în stare să înfrunte trei duci şi doi 
papi. 

— "Ţine-mă, Doamne! Doi papi! Doar n-o fi eretic? 

— Fii pe pace, e catolic ca dumneata şi ca mine, coană 
Perrine, n-avem nici în clin nici în mânccă cu Sarsailă; în 
lipsa diavolului însă, îi avem pe rege să ne sprijine. 

— O fi, dar domnul prefect are pe cineva şi mai grozav. 

— Pe cine? 

— Pe doamna d'Etampes. 

— Atunci forţele sunt egale - spuse Ascanio. 


— Şi dacă jupân d'Estourville se împotriveşte? 

— Meşterul Benvenuto, orişicum, tot o să i-lia. 

— Şi dacă jupân Robert se ferecă în palat ca într-o 
fortăreață? 

— Meşterul Cellini o să-l asedieze. 

— Gândeşte-te că jupânul nostru, prefectul, are douăzeci 
şi patru de arcaşi. 

— lar meşterul Benvenuto Cellini are zece ucenici precum 
vezi, coană Perrine, forţele, şi de astă dată, sunt egale. 

— Numai că, vezi dumneata, jupân d'Estourville mânuieşte 
lancea ca nimeni altul pe lume; la turnirul care a avut loc la 
nunta lui Francisc I, era printre cavalerii care chema lumea 
să se măsoare cu el, şi cum a îndrăz nit careva să-i ţină 
piept, cum l-a şi trântit jos. 

— Atunci se potriveşte de minune, coană Perrine, e tocmai 
omul pe care-l căuta Benvenuto, căci, dacă-i vorba de 
turnire, meşterul meu nu şia găsit încă nasul până acum. Ca 
şi jupân d'Estourville, şi-a culcat toţi adversarii la pământ, 
cu deosebirea că cei cu care s-a măsurat prefectul 
dumitale, după doua săptămâni, erau iar pe picioare, veseli 
şi înfloritori, pe când cei care au avut de-a face cu stăpânul 
meu nu s-au mai sculat în veci de jos şi, după trei zile, erau 
cu mâinile pe piept, morţi şi îngropaţi. 

— Tare mi-e teamă c-o să iasă un bucluc de aici, zău, tare 
mi-e teama! Se tângui coana Perrine. Am auzit că-n oraşele 
luate cu asalt se petrec tot felul de grozâvii, tinere. 

— Fii pe pace, coană Perrine! O linişti Ascanio, râzând. 
Învingătorii, de astă dată, vor fi mărinimoşi. 

— Am spus şi eu aşa, dragul mamii, răspunse coana 
Perrine, căreia nu i-ar fi displăcut să se pună bine cu 
asediatorii - fiindcă mă cutremur numai când mă gândesc 
că s-ar putea să fie vreo vărsare de sânge; altminteri, îţi dai 
seama, cred, că vecinătatea domniilor voastre nu poate 
decât să ne bucure, deoarece, la drept vorbind, cam ducem 
lipsă de societate în blestemata asta de sihăstrie în care 
jupân d'Estourville ne-a sechestrat, pe fiica dumisale şi pe 


mine, ca pe nişte biete călugăriţe, cu toate că nici ea şi nici 
eu, slavă Domnului, n-am făcut legământ să ne călugărim. 

Iar omul nu-i bine să trăiască singur, zice Sfânta Scriptură 
şi, zicând omul, Sfânta Scriptură se gândeşte bineînţeles nu 
numai la bărbat, ci şi la femeie; dumneata ce crezi, flăcăule, 
n-am dreptate? 

— Mai încape vorba! 

— Iar noi două suntem singure-singurele şi amărâte ca vai 
de noi în hărăbaia asta de casă. 

— Cum aşa, nu primiţi nici o vizită? 

— Doamne Isuse! Păi dacă-ţi spun ca trăim mai rău ca 
nişte călugăriţe. Ele barem mai au rubedenii, mai au 
prieteni care vin să le vadă la vorbitor, după gratii. Au 
trapeza în care se adună şi mai schimbă un cuvânt, mai 
pălăvrăgesc. Nu-i cine ştie ce distracţie, îmi dau seama, dar, 
oricum, tot e ceva. Noi, bietele, nu-l avem decât pe domnul 
prefect, care vine din când în când s-o dojenească pe fiică- 
sa - ştiu şi eu? - poate fiindcă se face din, ce în ce mai 
frumoasă, căci nu văd ce alta vină ar putea să aibă sărmana 
copilă, iar pe mine ca să mă certe pentru că n-o ţin din 
scurt cum sar cuveni, când, slavă Domnului, nu vede ţipenie 
de om zile-n şir şi când nu deschide gura decât ca să se 
roage bunului Dumnezeu şi să schimbe o vorbă cu mine. De 
aceea ai grijă, flăcăule, te rog din suflet, să nu spui cuiva că 
te-am primit în casă, c-ai vizitat pe urmă palatul cu mine şi 
că, după ce ai vizitat palatul, ai trecut din nou pe la noi 
pentru câteva clipe să ne ţii de urât. 

— Cum?! Se miră Ascanio. După ce vizitărn palatul, ne 
întoarcem împreună în micul palat? 

Înseamnă deci c-o să... 

Ascanio se opri însă numaidecât simțind că bucuria îl făcea 
să piardă măsura. 

— Nu cred c-ar fi politicos, tinere, după ce te-ai prezentat 
adineauri domnişoarei Colombe, care, la urma urmei, în 
lipsa tatălui său, e stăpâna casei, şi i-ai cerut îngăduinţa de 
a sta de vorbă cu mine între patru ochi, nu cred c-ar fi 


politicos, să pleci aşa de la noi fără să-i spui măcar un 
cuvinţel de rămas bun. Dar dacă nu-ţi face plăcere, fireşte, 
poţi foarte bine să ieşi în stradă fără să mai ocoleşti, fiindcă 
palatul Nesle are intrare separată. 

— Nici nu mă gândesc, nici nu mă gândesc! 

Protestă Ascanio. Păcatele mele, coană Perrine, dă-mi voie 
să mă consider şi eu la fel de bine crescut ca oricare altul şi 
să ştiu cum trebuie să se poarte cu femeile un om de lume. 
Numai că teaş ruga, coană Perrine, să nu mai pierdem 
vremea şi să vizităm chiar acum palatul, fiindcă sunt nespus 
de grăbit. 

Şi, într-adevăr, acum când ştia că trebuia să se abată din 
nou pe la palatul cel mic, Ascanio nu dorea decât să termine 
mai repede cu vizitarea palatului cel mare. lar cum, la 
rândul ei, coana Perrine păstra tot timpul în suflet o teamă 
înăbuşită, gândindu-se că s-ar putea să pice prefectul 
tocmai când se aştepta mai puţin, nu voi să-l facă pe 
Ascanio să întârzie cumva din pricina ei şi, desprinzând din 
cui o legătură de chei atârnată după uşă, o apucă înainte. 

Să aruncăm, aşadar, o privire împreuna cu Ascanio asupra 
palatului Nesle în care se vor desfăşura de acum înainte 
principalele episoade ale povestirii pe care v-o împărtăşim. 

Palatul sau mai degrabă reşedinţa Nesle, cum i se spunea 
îndeobşte pe vremea aceea, era situat pe malul stâng al 
Senei, aşa cum cititorii noştri au avut prilejul s-o afle ceva 
mai înainte, pe locul unde a fost durat mai apoi palatul 
Nevers şi unde s-au construit după aceea Monetăria şi 
Academia Franceză. Era ultima clădire de la capătul 
dinspre sud-vest al Parisului, deoarece dincolo de zidurile 
sale nu se mai vedea decât şanţul fortificațiilor şi Pre-aux- 
Clercs cu pajiştile-i înverzite. Fusese zidit spre sfârşitul 
secolului al optulea de Amaury, stăpânul domeniului Nesle 
din Picardia. În 1308 a fost cumpărat de Filip cel Frumos, 
care l-a ridicat la rangul de castel regal. În 1520, turnul 
Nesle al cărui nume e legat de o sângeroasă şi deşănţată 
faima, a fost despărţit de restul edificiului pentru a se putea 


construi cheiul, podul peste şanţul cetăţii şi poarta Nesle, 
aşa încât turnul cu înfăţişarea lui mohorâtă a rămas 
stingher şi posac pe malul fluviului, ca o păcătoasă pocăită. 

Din fericire însă, reşedinţa Nesle era atât de vastă pentru 
ca să nu se resimtă de pe urma acestei ciuntiri. Suprafaţa 
pe care o ocupa era tot atât de întinsă ca vatra unui sat: un 
zid înalt ca de fortăreață, în care se deschidea o poartă 
mare, cu bolta în ogivă, şi o altă poartă mai mică de 
serviciu, îl ocrotea pe latura dinspre chei. 

Pătrundeai mai întâi într-o curte largă, dreptunghiulară, 
înconjurată de ziduri, având o poartă în stângă şi una în 
fund. Daca intrai, aşa cum făcuse Ascanio, pe poarta din 
stângă, descopereai o clădire mai mică în stil gotic din 
secolul al paisprezecelea, de toată frumuseţea, cu o grădină 
spre sud, deosebită de cea a palatului, era pavilionul sau 
micul palat Nesle. Dacă deschideai însă poarta din fund, 
vedeai pe mâna dreaptă o construcţie din piatră străjuită de 
două turnulețe, cu acoperişuri ascuţite mărginite de 
balustrade, cu o faţadă colţuroasă, cu ferestre înalte şi 
geamuri colorate şi douăzeci de morişti ce scârţâiau în 
bătaia vântului, era palatul Nesle, în care s-ar fi putut simţi 
în largul lor trei bancheri din zilele noastre. 

Dacă mergeai mai departe, te rătăceai în fel şi fel de 
grădini, în care se aflau, printre altele, un teren de pelotă, 
unul de întrecere la inele1, o turnătorie, un arsenal; veneau 
după aceea curţile de păsări, stânele, staulele şi grajdurile, 
adică acareturile a trei gospodării de fermieri din zilele 
noastre. 

Toate acestea însă fuseseră lăsate în paragină şi deci se 
aflau într-o stare cât se poate de proastă; Raimbault 
împreună cu cele două ajutoare ale sale abia pridideau să 
îngrijească de grădina pavilionului, în care Colombe cultiva 
flori, iar coana Perrine sădise varză. Palatul mare era însă 
încăpător, scăldat în lumină şi temeinic zidit, cu puţină 
osteneală şi ceva bani, putea fi transformat în cel mai 
somptuos atelier din lume. 


Chiar clacă s-ar fi dovedit însă mult mai puţin prielnic, 
Ascanio ar fi fost la fel de încântat, dorinţa lui cea mai 
fierbinte fiind să se afle cât mai aproape de Colombe. 

De altfel, vizitarea palatului se termină foarte curând, 
sprinten cum era, în doi timpi şi trei mişcări, tânărul văzuse 
tot, colindase peste tot, îşi făcuse o părere despre toate. Aşa 
încât, coana Perrine, care încercase în zadar să se ţină după 
el, 

1 Întrecere în care concurenţii trebuiau să desprindă cu a 
lance sau cu o spadă, din fuga calului, nişte verigi turnate, 
de la o anumită înălţime. (n. 1.). 

Se mulţumise în cele din urmă să-i încredinţeze legătura 
de chei, pe care Ascanio, conştiincios, avusese grijă să i-o 
înapoieze după ce-şi încheiase cercetările. 

— Şi acum, coană Perrine - spuse el - sunt la dispoziţia 
dumitale. 

— Păi atunci să intrăm o clipa în pavilion, tinere, de vreme 
ce şi dumneata socoteşti că aşa se cuvine. 

— Negreşit! Ar fi o necuviinţă de neiertat din partea mea 
dacă n-aş face-o. 

— Dar ai grijă să nu te dai de gol faţă de Colombe: Nu 
cumva să-i spui pentru ce ai venit. 

— Doamne Sfinte! Păi atunci despre ce să-i vorbesc? 

Se nelinişti Ascanio. 

— Parcă cine ştie ce filosofie ar fi, bobocelule! 

Parca ziceai că eşti orfăurar? 

— Chiar şi sunt. 

— Ce mai întrebi atunci; vorbeşte-i de giuvaeruri, e cea 
mai îmbietoare conversaţie chiar şi pentru sufletul cel mai 
cumpătat. Suntem ori nu suntem fiicele Evei? Unde-ai 
pomenit dumneata vreo fiică de-a Evei căreia să nu-i fugă 
ochii după tot ce străluceşte? De altminteri, sărmănica, are 
parte de aşa puţine distracţii în schivnicia asta, încât orice 
prilej de a-i însenina un pic inima e o adevărată 
binecuvântare pentru ea. Deşi, la drept vorbind, distracţia 
cea mai bună la vârsta ei ar fi o căsătorie fericită. De aia, ori 


de câte ori jupân d'Estourville vine pe aici, nu pierd ocazia 
să-i suflu la ureche: „Mărit-o, omule, odată, mititica de ea, 
mărit-o, ce mai stai!” 

Şi fără să-şi dea seama că dezvăluirea unor relaţii atât de 
familiare cu jupân d'Estourville putea da loc la tot felul de 
presupuneri în privinţa rosturilor sale în casa prefectului, 
coana Perrine se îndreptă spre pavilion şi intră din nou, 
urmată de Ascanio, în camera în care o lăsase pe Colombe. 

Fata stătea îngândurată şi visătoare, în atitudinea pe care 
o avea când ne-am despărţit de dânsa. Numai că, între 
timp, de cel puţin de douăzeci de ori, poate, ridicase capul 
şi-şi aţintise privirea asupra uşii pe care ieşise tânărul cel 
chipeş, aşa încât cineva care ar fi observat cât de des îşi 
arunca ochii într-acolo ar fi putut să-şi închipuie că-l 
aştepta. Totuşi, în momentul în care văzu uşa deschizându- 
se, Colombe se apucă de lucru cu atâta râvnă, încât nici 
coana Perrine şi nici Ascanio n-ar fi putut bănui că nu 
lucreze nimic până atunci. 

Cum de ghicise Colombe că guvernanta venea însoţită de 
tânărul necunoscut, iată un lucru pe care doar magnetismul 
l-ar fi putut explica, dacă magnetismul ar fi fost descoperit 
la vremea aceea. 

— L-am adus înapoi pe cavalerul care ne-a oferit 
agheasmă în biserică, dragă Colombe, fiindcă e chiar dânsul 
în carne şi oase, nu m-au înşelat ochii. Voiam tocmai să-l 
conduc până la poarta palatului, când mi-a amintit că nu 
apucase încă să-şi ia rămas bun de la mătăluţă. Şi avea 
dreptate, fiindcă adineauri nu v-aţi spus nici un cuvinţel. Şi 
doar, slavă Demnului, niciunul, nici altul nu sunteţi muti! 

— Coană Perrine... - o întrerupse Colombe, care se 
fâstâcise toată. 

— Ei, ce e? Ce te-ai înroşit aşa? Domnul Ascanio este un 
cavalcr de ispravă, aşa cum matale eşti o domnişoară 
cuminte. De altfel, pe cât se pare, e un iscusit meşter de 
giuvaericale, nestemate şi tot felul de zorzoane după care 


de obicei se dau în vânt fetele frumoase. O să vină să ţi le 
arate, puica mamii, dacă-ţi face plăcere. 

— Nu-mi trebuie nimic - îngână Colombe. 

— În momentul de faţă, se prea poate; să sperăm însă că 
n-o să meri surghiunită în pârdalnica asta de sihăstrie. 
Avem şaisprezece ani doar, Colombe, şi odată şi odată o să 
vină şi ziua când o să fim o logodnică nurlie şi o să primim 
fel de fel de giuvaeruri, pe urmă, o cucoană mare care o să 
aibă nevoie ele tot felul de podoabe. De ce nu le-ai lua mai 
degrabă pe cele făurite de flăcăul nostru decât pe ale altui 
meşter, care de bună seamă nu-i ajunge nici la călcâi. 

Bietei fete îi venea să intre în pământ. Ascanio, pe care 
prezicerile coanei Perrine îl bucurau şi nu prea, se grăbi să 
sară în ajutorul sărmanei copile, care s-ar fi simţit de o mie 
de ori mai puţin stingherită să stea de vorbă cu dânsul 
decât să asculte monologul tălmaciului său. 

— Vă rog, domnişoară - spuse el - nu vă împotriviţi şi 
îngăduinţi-mi să vă aduc câteva din lucrările mele; îmi dau 
seama acum că pentru dumneavoastră le-am făcut şi că 
făcându-le, mă gândeam la dumneavoastră. O, da, vă rog să 
mă credeţi că-i aşa cum vă spun, deoarece aurul, argintul şi 
nestematele cu care lucrăm noi, meşterii giuvaergii, sunt 
adesea îngemănate cu gândurile noastre, în diademele ce 
împodobesc frunţile dumneavoastră, în brăţările ce vă 
cuprind braţele, în colanele ce vă dezmiardă umerii, în 
florile, păsările, îngerii, himerele pe care le facem să 
gângurească la urechile dumneavoastră, lăsăm adeseori să 
se strecoare simţămintele noastre de respectuoasă 
adoraţie. 

Trebuie s-o spunem, în virtutea îndatoririlor noastre de 
cronicar, că la auzul acestor dulci cuvinte tinerei fete îi 
creştea inima de bucurie, fiindcă Ascanio, care stătuse atâta 
vreme cu gura încleştată, se învrednicise în fine a vorbi şi 
vorbea aşa cum îşi închipuise ea că trebuie să vorbească, şi 
fiindcă, fără să ridice ochii, Colombe simţea privirea-i 
arzătoare aţintită asupra ei, până şi accentul străin al 


glasului său dădea un farmec deosebit acestor cuvinte atât 
de noi pentru Colombe, care nu le mai auzise până atunci, 
un ecou adânc şi cuceritor al graiului atât de simplu şi de 
melodios al iubirii pe care tinerele fete îl înţeleg înainte de 
a fi început să-l folosească. 

— Ştiu bine - continuă Ascanio - ştiu foarte bine că noi nu 
putem spori cu nimic frumuseţea dumneavoastră. 
Dumnezeu nu poate fi mai bogat decât e fiindcă noi îi 
împodobim altarele. Dar cel puţin prin iscusinţa mâinilor 
noastre gingăşia dumneavoastră e înconjurată de tot ce e 
frumos şi suav ca şi ea, iar când din adâncul întunecos al 
nimicniciei noastre noi, nevrednici şi umili făurari de 
încântări şi străluciri, vă vedem trecând scăldate în lumină, 
avem cel puţin mângâierea că, deşi suntem mult mai prejos 
decât dumneavoastră, arta noastră în schimb e hărăzită să 
vă înalțe şi mai sus încă. 

— O, domnule - spuse Colombe, peste măsură de tulburată 
- minunăţiile făurite de domnia voastră vor fi, desigur, 
pururea străine de mine sau, cel puţin, de prisos, sunt 
obişnuită să trăiesc în umbră şi în singurătate şi trebuie să 
vă mărturisesc că nici umbra şi nici singurătatea nu mă 
apasă, dimpotrivă mi-s dragi şi aş dori să rămân toată viaţa 
aşa, dar trebuie sa vă mărturisesc de asemenea că mi-ar 
plăcea totuşi să văd aceste podoabe, nu pentru mine, ci 
pentru frumuseţea lor, nu ca să le port, ci numai ca să le 
admir. 

Şi tremurând toată de teamă că spusese mai mult decât se 
cuvenea şi că s-ar putea să spună şi mai mult încă, rostind 
aceste cuvinte, Colombe îl salută şi ieşi atât de grăbită, 
încât un om mai priceput în asemenea treburi ar fi putut 
socoti ieşirea aceasta precipitată nici mai mult nici mai 
puţin decât o fugă. 

— Ei bravo, să fie într-un ceas bun! Se bucură coana 
Perrine. A început să se lase ispitită de cochetărie. E 
adevărat însă că şi matale, flăcăule, vorbeşti ca din carte. 
Zău daca nu-mi vine să cred că în ţara de unde vii 


dumneata se cunosc anumite secrete pentru a vrăji 
oamenii, cea mai bună dovadă e că ai reuşit să mă câştigi 
din primul moment de partea dumitale, uite aşa, cum te văd 
şi cum mă vezi şi, pe cinstea mea, zău, aş dori din tot 
sufletul ca jupân prefectul să nu se poarte prea urât cu 
dumneata. Şi acum să ne vedem cu bine, flăcăule, şi spune-i 
stăpânului dumitale să se păzească. Să bage de seamă 
fiindcă jupân d'Estourville nu ştie de glumă şi are proptele 
straşnice la curte. De-aia zic, daca stăpânul dumitale ar 
vrea să-mi dea ascultare, sar lipsi de palatul Nesle şi, în 
orice caz, s-ar feri să pună stăpânire pe el cu anasâna. Pe 
dumneata însă, oricum, o să te mai vedem, nu-i aşa? Şi 
ascultă-mă pe mine, să nu crezi un cuvânt din ce ţi-a spus 
Colombe, de n-ar fi decât moştenirea pe care i-a lăsat-o 
răposata maică-sa, şi încă e destul de bogată ca să-şi poată 
îngădui capricii de douăzeci de ori mai costisitoare decât 
cele cu care o îmbii dumneata. Şi încă ceva, vezi, ai grijă să 
aduci şi niscai fleacuri mai uşoare, poate că i-o trece prin 
gând să-mi dăruiască şi mie un lucruşor, ceva. N-am ajuns 
încă, slavă Domnului, la vârsta când trebuie să renunţi la 
orice cochetărie. Ai înţeles, nu-i aşa? 

Şi socotind de cuviinţă, pentru ca tânărul să priceapă mai 
bine, să-şi sublinieze cuvintele cu un gest, coana Perrine îl 
strânse puţin de braţ. 

Ascanio tresări ca şi când l-ar fi trezit cineva brusc din 
somn. Într-adevăr, i se părea că totul nu e decât un vis. Nu- 
şi dădea seama că se află acasă la Colombe şi se îndoia că 
acea albă nălucire al cărei glas melodios îi mai suna încă în 
urechi şi a cărei formă suavă fluturase o clipă prin faţa 
ochilor săi era cu adevărat fiinţa pentru care, nu mai 
departe decât în ajun, şi chiar în dimineaţa aceea, şi-ar fi 
dat viaţa doar pentru a-l învrednici cu o privire. 

Aşadar, cu inima plină de bucuria clipei de faţă şi de 
speranţele sale în viitor, Ascanio îi promise coanei Perrine 
tot ce poftea, fără să asculte măcar ce anume voia de la el. 


Ei, şi? N-ar fi fost oare în stare să dea tot ce avea pe lume 
numai ca s-o mai poată vedea pe Colombe? 

Pe urmă, gândindu-se că nu se cădea să-şi prelungească 
vizita peste măsură, îşi luă rămas bun de la coana Perrine, 
făgăduindu-i să vina din nou a doua zi. 

leşind din curtea pavilionului, Ascanio se întâlni aproape 
nas în nas cu doi inşi care tocmai se pregăteau să intre. 
După privirea pe care i-o aruncă unul dintre aceşti doi inşi, 
mai curând, decât după îmbrăcăminte, îşi închipui că s-ar fi 
putut să fie însuşi prefectul. 

O clipă mai târziu, bănuielile sale se preschimbară în 
certitudine când îi văzu pe noii veniţi bătând la poarta care 
tocmai se închisese în urma lui, se căi atunci că nu plecase 
ceva mai înainte, căci cine putea şti dacă nesocotinţa lui nu 
avea să se răsfrângă asupra Colombei? 

Pentru ca vizita lui să pară cât mai banală, în cazul când ar 
fi atras atenţia prefectului, Ascanio se îndepărta fără a mai 
întoarce capul o singură dată spre acel colţ de lume care 
pentru el, în momentul acela, preţuia mai mult decât o 
împărăție. 

Înapoindu-se la atelier, îl găsi pe Benvenuto ca niciodată 
îngândurat. Omul care-i oprise pe stradă nu era nimeni 
altul decât Primaticcio; venise să-i dea de ştire lui Cellini, ca 
un bun tovarăş de breaslă, că, în timpul vizitei pe care 
Francisc 1 i-o făcuse în dimineaţa aceea, artistul, nechibzuit 
cum era, reuşise să-şi atragă duşmănia de moarte a 
doamnei ducese d'Elampes. 

VII UN LOGODNIC ŞI UN PRIETEN Unul dintre cei doi 
inşi care se pregăteau să intre în palatul Nesle în clipa în 
care Ascanio ieşea pe poartă era într-adevăr jupân Robert 
d'Estourville, prefectul Parisului. Cât despre celălalt, vom 
afla îndată cine era. 

Aşadar, nu trecuseră nici cinci minute de la plecarea lui 
Ascanio şi coana Periine intră valvârtej s-o vestească pe 
Colombe, care se ascunsese la ea în odaie şi şedea în 


picioare cu urechea ciulită, păstrând încă pe faţă o expresie 
visătoare, că tatăl său o aştepta în camera alăturată. 

— Tata! Tresări Colombe, speriată, adăugind apoi în 
şoaptă, Doamne Dumnezeule, numai de nu l-ar fi întâlnit! 

— Da, tatăl matale, puica mamei - rosti din nou coana 
Perrine, răspunzând numai la primul cuvânt cu care fata îşi 
începuse fraza, fiind şi singurul pe care-l auzise - tatăl 
matale împreună cu încă un domn mai în vârstă pe care nu-l 
cunosc. 

— Un domn mai în vârstă! spuse Colombe, cutremurându- 
se fără să vrea. Doamne, coană Perrine, ce-o mai fi şi asta? 
E pentru prima oară în ultimii doi sau trei ani când tata nu 
vine singur. 

Totuşi, cum în pofida îngrijorării ei, tânăra fată nu putea 
face altcum decât să se supună, ştiind foarte bine că taică- 
său îşi pierde numaidecât răbdarea, Colombe îşi luă inima 
în dinţi şi intră din nou, cu zâmbetul pe buze, în camera pe 
care tocmai o părăsise, căci, cu toată teama pe care o 
simţea pentru prima oară şi a cărei pricină n-o putea 
desluşi încă, îl iubea pe jupân d'Estourulle cu cea mai 
desăvârşită dragoste filială, deşi prefectul nu era prea duios 
cu ea, zilele în care venea la palat păreau, în lungul şir al 
zilelor triste şi monotone, adevărate sărbători. 

Colombe se apropie de el cu braţele întinse şi gura 
întredeschisă, dar prefectul na-i dădu răgaz nici să-l 
îmbrăţişeze, nici să rostească un singur cuvânt, ci, luând-o 
do mână şi ducându-se cu ea în faţa străinului care şedea 
rezemat de căminul impunător plin de flori, spuse: 

— Dragă prietene, îţi prezint pe fiica mea. Apoi, 
întorcându-se către ea, Colombe, dumnealui este contele 
d'Orbec. Vistiernicul regelui şi viitorul tău soţ. 

Colombe dădu un țipăt uşor, pe care bunăcuviinţă o sili să-l 
înăbuşe; simțind însă că i se taie picioarele, se sprijini de 
spătarul unui scaun. 

Într-adevăr, pentru a ne putea da seama, mai ales în 
starea de spirit în care se afla Colombe, cât de 


înfricoşătoare erau cuvintele neaşteptate ce însoțeau 
această prezentare, trebuie să ştim mai întâi cum arăta 
contele d'Orbec. 

Fără doar şi poate, jupân Robert d'Estourville, tatăl 
Colombei, nu era un bărbat chipeş; sprâncenele-i groase, ce 
se încruntau la cel mai mic obstacol material sau moral de 
care se lovea, îi dădeau o înfăţişare severă, şi toată făptura 
lui scurtă şi îndesată avea ceva greoi şi stângaci cărel făcea 
prea puţin simpatic, dar pe lângă contele d'Orbec, arăta ca 
arhanghelul Mihail lângă balaur. 

Figura pătrată a prefectului şi trăsăturile bine reliefate 
erau, cel puţin, un semn de hotărâre şi de forţă, în timp ce 
ochii săi mici ca de linx, cenuşii şi neastâmpăraţi vădeau 
agerimea mintii, pe când contele d'Orbec, deşirat, firav şi 
costeliv, cu braţele-i lungi ca picioarele unui păianjen, cu 
glas piţigăiat ca zumzetul unui ţânţar şi molâu ca un melc, 
era nu numai urât, ci pur şi simplu fioros de o urâţenie în 
acelaşi timp stupidă şi rea. 

Stătea cu capul puţin aplecat pe umăr şi avea im zâmbet 
mârşav pe buze, iar în ochi o privire vicleană. 

Astfel că, la vederea acelei făpturi respingătoare pe care 
taică-său i-l prezentase drept viitorul ei soţ, în timp ce 
inima, gândul şi ochii ei se aflau încă sub vraja chipului 
frumos al tânărului care părăsise cu puţin înainte încăperea 
aceea, Colombe, aşa cum am spus, nu-şi putuse stăpâni un 
țipăt în primul moment, dar, o dată cu ţipătul acela, toată 
vlaga ei părea să se fi istovit şi fata rămăsese locului, palidă 
şi rece ca un sloi de gheaţă, uitându-se la taică-său 
înspăimântată. 

— Îţi cer iertare, dragă prietene - continuă prefectul - 
pentru zăpăceala fiicei mele; în primul rând trebuie să-ţi 
spun că de felul ei e cam sălbatică şi că de doi ani de zile n- 
a mai ieşit din casă, fiindcă, după cum bine ştii, vremurile 
astea nu sunt chiar atât de prielnice pentru fetele 
frumoase, şi pe urmă, trebuie să recunosc, am făcut rău că 
nu i-am împărtăşit din timp planurile noastre, ceea ce, de 


altminteri, era de prisos, dat fiind că lucrurile pe care eu le- 
am hotărât nu mai au nevoie de încuviințarea nimănui spre 
a fi aduse la îndeplinire. În sfârşit, Colombe nu ştie cine eşti 
şi nu-şi dă scama că, având un nume ca altău, averea pe 
care o ai şi protecţia doamnei d'Etampes, poţi dobândi tot 
ce doreşti, dar, chibzuind bine, va putea să preţuiască 
cinstea pe care ne-o faci consimţind să uneşti străvechea 
faimă a numelui tău cu proaspăta noastră nobleţe; va afla 
de asemenea că, fiind prieteni de patruzeci de ani... 

— Ajunge, dragul meu, ajunge, te implor! îl întrerupse 
contele, apoi adresându-se Colombei, plin de sine şi cu o 
arogantă familiaritate ce păreau şi mai supărătoare în 
comparaţie cu timiditatea bietului Ascanio, o linişti, ei 
haide, haide, vino-ţi în fire, copilule, şi lasă să-ţi înflorească 
din nou bujorii-n obraji, aşa cum îţi stă bine. O, Doamne, 
crezi oare că nu ştiu ce înseamnă o fată tânără sau o femeie 
în floarea vârstei? Ba bine că nu, am fost doar de două ori 
însurat până acum, fetiţo. Fii cuminte, nu trebuie să te 
pierzi aşa cu firea, sper, cel puţin, că nu teai speriat de 
mine - adăugă contele, cu ifos, înălţând capul şi netezindu- 
şi cu degetele mustăţile rare şi cele câteva fire din ţăcălie. 

Tăticul dumitale a făcut rău numindu-mă, aşa, din senin, 
soţul matale, cuvânt care de obicei are darul să 
neliniştească o tânără inimioară când îl aude pentru prima 
data; dar ai să te deprinzi cu timpul, fetiţo, şi până la urmă 
ai să-l rosteşti chiar matale cu guriţa asta frumoasă. Ei, dar 
ce înseamnă asta, iar te-ai îngălbenit? ... Păcatele mele, mi- 
e teamă c-o să leşine. 

Şi d'Orbec întinse braţul ca s-o sprijine, dar Colombe se 
încorda brusc, făcând un pas înapoi, ca şi cum s-ar fi temut 
să nu se atingă de un şarpe şi, adunându-şi puterile, reuşi 
să îngaime câteva cuvinte: 

— Iertaţi-mă, domnule, iartă-mă, tată! Bâigui ea. lertaţi- 
mă, vă rog, nu-i nimic, dar credeam, speram că... 

— Credeai, ce? Sperai, ce? Hai, spune repede! O luă la zor 
prefectul, aţintind asupra fiicei sale ochişorii lui ageri şi 


mânioşi. 

— Că-mi vei îngădui să rămân lângă dumneata totdeauna, 
tată - rosti Colombe. De când a murit mama, Dumnezeu s-o 
ierte, nu mai ai pe nimeni afară de mine să te iubească şi 
să-ţi poarte de grijă, şi mă gândeam... 

— Destul, Colombe! îi porunci prefectul. Nu sunt chiar atât 
de bătrân ca să am nevoie de o îngrijitoare, iar dumneata 
eşti la vârsta când trebuie să-ţi faci un rost. 

— Doamne sfinte! Spuse d'Orbec, amestecânduse din nou 
în discuţie, ia-mă de bărbat, drăguţo, nu mai face atâtea 
mofturi. Cu mine ai să fii cum nu se poate mai fericită, şi să 
vezi numai câte femei au să-ţi jinduiască soarta, ascultă-mă 
pe mine. Sunt bogat, drăcia dracului! Şi vreau şi eu să am 
cu cine mă mândri, am să te duc la palat şi ai să mergi acolo 
cu nişte giuvaeruri, c-o să te invidieze nu numai regina, ci 
Chiar şi doamna d'Etampes. 

Nu ştiu ce gânduri se vor fi trezit în mintea Colombei la 
auzul acestor cuvinte, fiindcă se îmbujora deodată la faţă şi, 
în ciuda privirii încruntate a prefectului ce stătea pironită, 
amenințătoare, asupra ei, avu curajul să-i răspundă 
contelui: 

— Oricum, am să-i cer tatălui meu, monseniore, un răgaz 
pentru a cugeta pe îndelete la propunerea domniei voastre. 

Ce înseamnă asta? Răbufni jupân d'Estourville, vijelios. 
Nici un ceas, nici un minut măcar. Din clipa asta te poţi 
socoti logodită cu contele. M-ai înţeles? Şi ai fi putut fi soţia 
lui chiar astă-seară dacă n-ar fi fost nevoit să plece peste o 
oră la moşia lui din Normandia. Ştii foarte bine că orice 
dorinţă a mea e un ordin. Auzi colo, să cugeţi! Nu mă 
înnebuni! D'Orbec, las-o-n plata Domnului pe răzgâiata 
asta. Din acest moment e a ta, prietene, n-ai decât s-o ceri 
când pofteşti. Şi acum hai să cercetăm împreună viitoarea 
voastră locuinţă. 

D'Orbec ar fi vrut să mai zăbovească pentru a mai adăuga 
încă un cuvânţel la cele pe care le rostise mai înainte, dar 
prefectul îl apucă de braţ şi-l trase după el, bombănind, aşa 


că se mulţumi s-o salute pe Colombe, rânjind câineşte, şi 
ieşi cu jupân Robert. 

Îndată după plecarea lor, intră pe uşa din fund coana 
Perrine, care-l auzise pe prefect ridicând glasul şi care se 
grăbise să vină, bănuind ca jupân d'Estourville o dojenise 
iar pe fiica lui ca de obicei. 

Sosise tocmai la ţanc, fiindcă nici nu apucă bine să intre pe 
uşa, şi Colombe se azvârili în braţele ei. 

— O, Doamne Dumnezeule, Doamne! Suspină biata copilă, 
acoperindu-şi ochii cu palma ca să nu mai vadă chipul 
respingător al lui d'Orbec, deşi contele nu mai era de faţă. 
O, Doamne! Oare aşa mi-a fost scris? O, visurile mele 
luminoase! 

Speranţele mele pline de melancolie! Totul s-a dus, s-a 
risipit în vânt şi acum nu-mi mai rămâne decât să mor! 

Nu mai e nevoie, cred, să ne întrebăm daca aceste 
suspine, îngemănate cu slăbiciunea de care era cuprinsă 
Colombe şi paloarea chipului său, avură darul s-o 
înspăimânte pe coana Perrine şi, înspăimântând-o, să-i 
stârnească în acelaşi timp curiozitatea. lar cum, la rândul 
său, Colombe simţea nevoia să-şi descarce inima, începu a-i 
povesti preacinstitei sale guvernante, vărsând lacrimi 
amare, mai amare decât toate lacrimile pe care le vor îi 
plâns vreodată ochii săi, cele întâmplate puţin, mai înainte 
între tatăl său, contele d'Orbec şi ea. Coana Perrine 
recunoscu şi ea că logodnicul nu era, într-adevăr, nici tânăr, 
nici frumos, dar cum, după umila ei părere, cea mai 
cumplită nenorocire ce i se putea întâmpla unei femei era 
să rămână nemăritată, încercă a-i dovedi Colombei că, la 
urma urmei, tot era mai bine să ai un soţ bătrân şi urât, dar 
bogat şi puternic, decât să n-ai de loc. Cum însă această 
teorie nu putea decât să stârnească indignarea tinerei fete, 
Colombe se retrase în odaia ei, lăsândo pe coana Perrine, a 
cărei imaginaţie era foarte bogată, să urzească fel de fel de 
planuri în vederea zilei în care, din postul de guvernantă a 


domnişoarei Colombe, va fi ridicată la rangul de doamnă de 
compania a contesei d'Orbec. 

Între timp, prefectul împreună cu contele începuseră să 
viziteze palatul Nesle, mergând pe urmele lui Ascanio şi ale 
coanei Perrine, care făcuseră acelaşi lucru cu un ceas mai 
înainte. 

Ar fi într-adevăr ceva nemaipomenit dacă pereţii, care, 
după cum spune gura lumii, au urechi, ar avea totodată şi 
ochi, ba chiar şi limbă şi ar povesti celor care intră într-o 
clădire tot ce au văzut şi au auzit din partea celor ce ies. 

Dar cum pereţii se mulţumeau să tacă şi să se zgâiască la 
vistiernic şi la prefect, râzând în sinea lor, aşa cum ştiu să 
râdă pereţii, singurul care vorbea era sus-numitul 
vistiernic. 

— Într-adevăr - spunea el în timp ce străbăteau curtea 
dintre pavilion şi palatul Nesle - 

— Într-adevăr, mititica arată minunat; este exact soţia 
care-mi trebuie mie, dragă d'Estourville; cuminte, 
neştiutoare şi bine crescută. După ce o să treacă furtuna, 
cerul o să se însenineze şi vremea o să rămână de-a pururi 
frumoasă, ascultă-mă pe mine, fiindcă mă pricep, toate 
copiliţele visează un bărbat tânăr, frumos, isteţ şi bogat. 
Slavă Domnului, cred că am cel puţin jumătate din calităţile 
ce i se cer unui soţ. Nu ştiu, zău, câţi bărbaţi de pe lumea 
asta ar fi în măsură să spună acelaşi lucru despre ei şi asta, 
oricum, înseamnă foarte mult. Apoi, trecând de la viitoarea 
sa soţie, la proprietatea ce urma să intre în stăpânirea lui şi 
vorbind cu aceeaşi voce piţigăiată şi cu aceeaşi lăcomie şi 
despre una, şi despre cealaltă, continuă: 

— La fel ca şi bătrânul Nesle, care e o splendoare de palat, 
pe cinstea mea, nu pot decât să te felicit. Ne vom simţi în 
largul nostru şi soţia mea, şi eu, şi toată vistieria. Aici o să 
fie locuinţa noastră personală, dincoace birourile, iar acolo 
încăperile slugilor. Din păcate însă e cam dărăpănat. Dar cu 
puţină cheltuială - pe care o vom face în aşa fel ca s-o 
suporte maiestatea sa - vom reuşi să-l scoatem la lumină. Şi 


fiindcă veni vorba, spune-mi, d'Estourville, eşti chiar aşa 
sigur c-ai să poţi păstra mai departe palatul? N-ar strica să 
legalizezi totuşi titlul de proprietate, la urma urmei, dacă 
nu mă înşel, regele nu ţi l-a dăruit. 

— Nu mi l-a dăruit, ai dreptate - răspunse prefectul, 
râzând - dar m-a lăsat să-l iau, ceea ce e cam acelaşi lucru. 

— Da, dar ce te faci dacă i se năzare cuiva să-ţi joace o 
festă şi să-l ceară în toată regula? 

— Las' pe mine! Să poftească numai să ridice vreo 
pretenţie! Din moment ce mă pot bizui pe sprijinul doamnei 
d'Etampes şi pe al tău, îl voi face să-şi plătească îndrăzneala 
cu vârf şi îndesat. 

Nu, dinspre partea asta n-am nici o grijă, palatul Nesle e 
al meu fără discuţie, dragă prietene, aşa cum fiica mea 
Colombe îţi aparţine; pleacă deci liniştit şi întoarce-te cât 
mai repede. 

În timp ce prefectul rostea aceste cuvinte de al căror 
adevăr nici el şi nici interlocutorul său naveau vreun motiv 
să se îndoiască, un al treilea personaj, însoţit de grădinarul 
Raimbault, se ivi în pragul porţii ce dădea din curtea 
dreptunghiulară în grădinile palatului Nesle. Respectivul 
personaj se numea vicontele de Marmagne. 

Vicontele era şi el pretendent la mâna Colombei, dar un 
pretendent păgubos, un găligan cu părul blond auriu şi 
obrajii rumeni, o secătură înfumurată, obraznică şi flecară, 
făcând pe cocoşul pe lângă femeile care, de cele mai multe 
ori, îl foloseau ca pe un paravan pentru a-şi ascunde 
adevăratele lor legături amoroase, mândru nevoie mare de 
slujba sa de secretar al regelui, slujbă ce îi îngăduia să 
trăiască în preajma maiestăţii sale, în rând cu ogarii, 
papagalii şi maimuţele monarhului. Aşa încât prefectul nu 
se lăsase înşelat de iluzoria familiaritate şi aparenţa favoare 
de care vicontele se bucura pe lângă maiestatea sa, favoare 
şi familiaritate ce se datorau, după cum se vorbea, 
serviciilor prea puţin lăudabile pe care găsea, de cuviinţă să 
i le facă în cadrul slujbei sale. De altminteri, vicontele 


mâncase de mult averea părintească şi nu avea nimic 
altceva la sufletul său în afară de darurile pe care i le făcea 
cu generozitate Francisc I. Generozitatea aceasta însă 
putea să înceteze de la o zi la alta, iar jupân d'Estourville nu 
era chiar atât de zănatic, fiind la mijloc un lucru atât de 
important, să se bizuie pe toanele unui rege, care se ştia cât 
era de schimbător de felul lui. Refuzase deci cu multe 
menajamente cererea vicontelui de Marmagne, 
mărturisindu-i între patru ochi şi sub pecetea tainei că 
mâna fiicei sale era de mult făgăduită altcuiva. Datorită 
acestei mărturisiri care îndreptăţea întru totul refuzul 
prefectului, vicontele de Marmagne şi jupân d'Estourville 
rămăseseră în aparenţă cei mai buni prieteni din lume, cu 
toate că din ziua aceea vicontele nu mai avea ochi să-l vadă 
pe prefect, iar prefectul, la rândul său, nu se încredea de fel 
în Marmagne, care, cu tot aerul său prietenos şi surâzător, 
nu reuşise să ascundă ura ce mocnea în sufletul său unui 
om ca jupân Robert, obişnuit în egală măsură să 
desluşească tainele curților nobiliare şi să citească în 
adâncul neguros al inimilor. Ori de câte ori îl vedea pe 
viconte ieşindu-i în cale, prefectul ştia dinainte că, în ciuda 
aerului său ambil şi îndatoritor, venise anume ca să-i educă 
nişte veşti proaste pe care i le împărtăşea de obicei cu 
lacrimi în ochi şi cu o mâhnire făţarnică şi drămuită cu 
socoteală, în aşa fel ca să picure încetul cu încetul otravă 
peste rana proaspăt deschisă. 

Cât priveşte pe contele d'Orbec, vicontele de Marmagne 
rupsese aproape orice relaţii cu el, era chiar una din 
puţinele rivalități de la palat care săreau în ochi. D'Orbec îl 
dispreţuia pe Marmagne fiindcă vicontele nu avea nici un 
fel de avere şi nu era în măsură să-şi ţină rangul, iar 
Marmagne îl dispreţuia pe d'Orbec pentru că era bătrân şi, 
prin urmare, pierduse orice şansă de a mai putea fi pe 
placul femeilor, în sfârşit, amândoi se urau pentru că, ori de 
câte ori se întâlniseră întâmplător pe acelaşi drum, unul 
dintre ei îi suflese ceva de sub nas celuilalt. 


Aşa că, de îndată ce dădură ochi unul cu altul, cei doi 
curteni se salutară cu un zâmbet sarcastic şi glacial, unul 
dintre acele zâmbete pe care nu le întâlneşti decât în 
anticamerele palatelor şi care vrea să spună: „Ah, dacă n- 
am fi şi unul, şi altul atât de laşi, de mult unul dintre noi ar 
fi trebuit să fie îngropat!” 

Totuşi, fiind de datoria unui cronicar să pomenească 
deopotrivă şi binele, şi răul, se cuvine să precizăm că 
amândoi se mulţumiră să se salute şi să-şi zâmbească şi că, 
fără să fi schimbat un singur cuvânt cu vicontele de 
Marmagne, contele d'Orbec, condus de prefect, se grăbi să 
iasă pe poarta pe care tocmai intrase duşmanul său. 

Să nu pierdem totuşi ocazia de a arăta că, în pofida 
zâzaniei ce se iscase între ei, la nevoie, aceşti doi oameni ar 
fi fost gata să-şi dea mâna pentru un timp spre a unelti 
împotriva unui al treilea. 

După plecarea contelui d'Orbec, prefectul rămase singur 
cu prietenul său vicontele de Marmagne. 

Se grăbi deci să-l întâmpine, cu o faţă zâmbitoare, în timp 
ce noul venit îl aştepta cu o mutra cătrănită. 

— Văd că eşti tare vesel azi, scumpul meu prefect - spuse 
Marmagne, rupând cel dinţii tăcerea. 

— lar dumneata, dragă Marmagne - răspunse pre fectul - 
eşti tare paraponisit. 

— Sunt, sărmane d'Estourville, fiindcă pun prea mult la 
inimă necazurile prietenilor mei. 

— Da, da, ştiu ce-ţi poate inima - recunoscu prefectul. 

— Şi când te-am văzut adineauri râzând atât de fericit cu 
viitorul dumitale ginere, contele d'Orbec, fiindcă nu mai e 
un secret pentru nimeni că fata dumitale se mărita cu 
dânsul, şi cu acest prilej dă-mi voie să te felicit, dragă 
d'Estounille... 

— Îţi spusesem de mult, dacă ţii minte, că făgăduisem 
cuiva mâna Colombei, dragă Marmagne. 

— Da, totuşi nu înţeleg cum poţi îndura să te desparţi de 
un copil atât de fermecător. 


— Dar cine ţi-a spus că mă despart? Protestă jupân 
Robert. Ginerele meu, contele d'Orbec, o să treacă Sena cu 
toată vistieria lui şi o să se mute în palatul Nesle, iar eu, 
când o să am vreun răgaz, o să locuiesc în Palatul cel mic. 


— Sărmanul meu prieten! Îl căina Marmagne, clătânând 
din cap, nespus de întristat, şi punând o mâna pe braţul 
prefectului în timp ce pe cealaltă o ducea la ochi spre a 
şterge o lacrimă inexistentă. 

— De ce sărman?! Se miră jupân Robert. Asta-i bună! Ce 
veşti ai mai venit să-mi aduci? 

— Să-mi fi fost dat oare mie să-ţi împărtăşesc cel dintâi o 
veste atât de proastă? 

— Ce veste? Hai, spune, nu mă fierbe aşa! 

— După cum bine ştii, dragul meu prefect, se cuvine să 
întâmpinăm totul cu filosofie pe lumea aceasta, există un 
proverb din bătrâni pe care biata omenire ar trebui să-l 
aibă tot timpul pe buze şi care cuprinde în sinea lui toată 
înţelepciunea popoarelor. 

— Ce proverb? Spune odată! 

— Omul propune, dragă prietene, omul propune şi 
Dumnezeu dispune. 

— Şi care-i lucrul acela pe care mi l-am propus eu pentru 
ca Dumnezeu să dispună? Spune ce-ai de spus şi să 
încheiem discuţia. 

— Ziceai adineauri că vrei să înzestrezi pe fiica şi pe 
ginerele dumitale cu palatul Nesle? 

— Bineînţeles, şi până-n trei luni sper chiar să şi locuiască 
în el. 

— Îţi iaci iluzii, scumpul meu prefect, îţi faci iluzii! 

Palatul Nesle, în momentul de fată, nu mai e proprietatea 
dumitale. Te rog să mă ierţi clacă team întrebat, dar, ştiind 
că ai o fire cam nestăpânita şi te aprinzi repede, m-am 
gândit că-i mai bine să afli vestea aceasta din gura unui 
prieten care va avea grijă să ţi-o împărtăşească pe ocolite şi 
cu binişorul, decât să vină cine ştie ce mocofan care, 
bucurându-se de nenorocirea dumitale, ţi-ar fi spus-o de la 
obraz fără nici un fel de menajamente, îmi pare rău, dragă 
prietene, dar palatul Nesle nu mai e al dumitale. 

— Şi cine a îndrăznit să mi-l ia? 

— Maiestatea sa. 


— Maiestatea sa? 

— Ea însăşi, îţi dai seama deci că nu mai e nimic de făcut, 
nenorocirea nu are leac. 

— Şi când s-a întâmplat asta? 

— Azi-dimineaţă. Dacă îndatoririle slujbei mele nu m-ar fi 
obligat să rămân la Luvru, ţi-aş fi dat mai curând de ştire. 

— 'Ţi-o fi jucat cineva o farsă, Marmagne, trebuie să fie 
vreun zvon mincinos pe care duşmanii mei simt o plăcere 
să-l răspândească şi pe care dumneata te-ai grăbit să-l 
trâmbiţezi. 

— Aş da orice să fie aşa, crede-mă, dar din păcate nu e un 
lucru pe care să mi-l fi spus cineva, l-am auzit cu urechile 
mele. 

— Ai auzit ce? ... 

— L-am auzit pe monarh spunând cu gura lui că dăruieşte 
palatul Nesle altcuiva. 

— Cui anume? 

— Unui vântură-lume. Unui italian, orfăurar de felul său, 
pe care s-ar putea să-l cunoşti din auzite, un intrigant care 
se numeşte Benvenuto Cellini, care a venit de la Florenţa 
acum două luni şi pe care nu ştiu de ce regele îl 
cocoloşeşte; azidimineaţă chiar s-a dus să-l viziteze, 
împreună cu toată curtea, la palatul cardinalului de 
Ferrara, unde acest aşa-zis artist şi-a instalat atelierul. 

— Şi zici c-ai fost de faţă, viconte, când regele a făgăduit 
să-i dea palatul Nesle acestui netrebnic? 

— Am fost - răspunse Marmagnc, rostind aceste două 
cuvinte litera cu literă, rar şi apăsat, cu un fel de voluptate. 

— Aşa, va să zică - se zbârâi prefectul - foarte bine! Îl 
aştept, să poftească numai vântură-lume ăsta al dumitale 
să-şi ia în primire ploconul regal! 

— Nu cumva ai de gând să te împotriveşti? 

— Fără îndoiala. 

— Unui ordin al regelui? 

— Al oricui ar fi, al lui Dumnezeu ori al diavolului, oncărui 
ordin care s-ar încumeta să mă scoată de aici. 


— Bagă de seamă, prefectule, bagă de seamă - stărui 
vicontele de Marmagne - pe lângă mânia regelui pe care o 
vei avea de înfruntat, trebuie să iei aminte că Benvenuto 
Cellini e mult mai primejdios decât îţi închipui. 

— Ştii cine sunt eu, viconte? 

— În primul rând se bucură ele tot sprijinul maiestăţii 
sale... deocamdată, ce-i drept, dar se bucură de acest 
sprijin. 

— Ştii oare că eu, prefectul Parisului, sunt împuternicitul 
maiestăţii sale la Chalelet, că stau acolo într-un jilţ cu 
baldachin, în robă scurtă, cu o pelerină cu guler înalt, cu 
spada la şold şi cu o pălărie cu pene în cap, ţinând în mână 
bastonul de comandant îmbrăcat în catifea albastră? 

— Pe urmă trebuie să-ţi spun că îndrăcitul ăsta de italian e 
gata oricând să dea piept, de la egal la egal, cu orice fel de 
prinţ, de cardinal sau de papă... 

— Ştii dumneata că am la îndemână pecetea mea 
personală prin care orice înscris capătă putere legală? 

— Se mai spune de asemenea că afurisitul ăsta de 
spadasin este în stare să taie fără nici o şovăială pe oricine 
îi stă împotrivă... 

— Ai uitat oare că o gardă de douăzeci şi patru de arcaşi 
se află zi şi noapte la ordinele mele? 

— Se vorbeşte c-ar fi tăbărât în mijlocul unui batalion de 
şaizeci de oameni şi c-ar fi răpus un orfăurar cu care avea 
nu ştiu ce răfuiala... 

— "Ţine seama că palatul Nesle e întărit, are metereze şi 
balcoane cu trape deasupra porţilor, ca să nu mai punem la 
socoteală zidul cetăţii care-l străjuieşte pe una dintre laturi 
şi peste care nu ştiu, zău, cine ar putea sa treacă. 

— Sunt unii care pretind că s-ar pricepe să poarte un 
asediu la fel de bine ca Bayard sau ca Antonio din Leyra ... 

— Asta rămâne de văzut. 

— Zău că mi-e teamă. 

— Dinspre partea mea n-are decât să vină. 

— Uite, dragă prietene, dacă-mi îngădui, ţi-aş da un sfat. 


— Dă-mi-l, numai să fie scurt. 

— N-are rost să ţii piept unuia mai tare ca dumneata. 

— Mai tare ca mine, un păcătos de meşter italian? Viconte, 
mă faci să turbez! 

— Pe cinstea mea, s-ar putea să te căieşti. Ţi-o spun cu 
toată sinceritatea. 

— Viconte, mă scoţi din sărite! 

— Gândeşte-te că omul ăsta îl are pe rege de partea lui. 

— Să-i fie de bine! Eu o am pe doamna d'Etampes. 

— S-ar putea ca maiestatea sa să nu vadă cu ochi buni 
faptul că cineva îndrăzneşte să se împotrivească dorințelor 
sale. 

— Am mai făcut-o, stimabile, şi pot să-ţi spun ca nu mi-a 
părut rău. 

— Da, ştiu, în tărăşenia aceea cu vama podului de la 
Nantes. Dar. 

— Dar ce? 

— Nu rişti nimic sau, în orice caz, prea puţin împotrivindu- 
te unui monarh slab şi blajin, în timp ce înseamnă să-ţi pui 
viaţa-n joc războindute cu un om aprig şi neînfricat cum e 
Benvenuto Cellini. 

— Fir-ar dracu-al dracului! Viconte, vrei să mă scoţi din 
minţi”? 

— Dimpotrivă, vreau să-ţi bag minţile-n cap. 

— Ajunge, viconte, ajunge! Ah, bădăranul, o să plătească 
scump, ţi-o jur pe ce vrei, clipele astea cumplite prin care 
mi-a fost dat să trec datorită prieteniei dumitale! 

— Dumnezeu să te aibă în pază, prefectule. 

Domnul să te aibă în pază! 

— Bine, bine! Mai ai şi altceva să-mi spui? 

— Nu, nu cred... - şi vicontele se încruntă ca şi cum ar fi 
căutat să-şi amintească o noutate tot atât de grozavă ca şi 
cea de mai înainte. 

— Atunci să ne vedem cu bine! Se oţări prefectul. 

— Cu bine, sărmane prietene! 

— Drum bun! 


— Să nu zici că nu ţi-am spus. 

— Mergi sănătos! 

— Cel puţin n-am nimic să-mi reproşez, e singura mea 
consolare. 

— Du-te cu Dumnezeu! 

— Noroc bun! Deşi, cinstit vorbind, am toate îndoielile că 
urarea mea s-ar putea împlini. 

— Călătorie sprâncenată şi s-auzim de bine! 

— Rămas bun! 

Şi vicontele de Marmagne, cu inima împovărată de suspine 
şi faţa răvăşită de durere, după ce strânse mâna 
prefectului, ca şi cum s-ar fi despărţit de el pe veci, plecă 
ridicând braţele la cer. 

Prefectul se duse în urma lui şi închise poarta dinspre 
stradă. 

Vă daţi seama, cred, că această convorbire amicală 
înveninase peste măsură sângele şi răscolise fierea lui 
jupân d'Estourville. Aşa încât acum căuta pe cineva asupra 
căruia să-şi descarce mânia, când îşi aminti deodată da 
tânărul pe care-l văzuse ieşind clin palatul Nesle în 
momentul în care se pregătea sa intre pe poartă împreună 
cu contele d'Orbec. Şi cum Raimbault se afla prin 
apropiere, nu trebui să caute prea mult pe cel ce era în 
măsură să-i dea lămuriri asupra necunoscutului, chemându- 
| aşadar pe grădinar la dânsul, cu un gest poruncitor, în faţa 
căruia nimeni nu şi-ar fi îngăduit să crâcnească, îl întrebă 
ce ştia despre tânărul cu pricina. 

Grădinarul îi răspunse că omul la care se gândea, 
probabil, stăpânu-său venise să viziteze palatul în numele 
maiestăţii sale şi că, socotind că nu-şi poate lua o asemenea 
răspundere, îl condusese la coana Perrine, care îl călăuzise, 
îndatoritoare, peste tot. 

Prefectul intră buzna în pavilion pentru a se răţoi la 
onorabila guvernantă; din nefericire, coana Perrine tocmai 
ieşise în oraş pentru a târgui cele trebuincioase pentru 
toată săptămâna. 


Mai rămânea Colombe, dar cum prefectului nici măcar nu 
i-ar fi trecut prin gând că fata ar fi putut să dea ochi cu 
tânărul necunoscut, după ce-i pusese în vedere coanei 
Perrine cu cea mai marc străşnicie s-o păzească do băieţii 
chipeşi, se Ieri să-i spună ceva. 

Pe urmă, dai fiind că îndatoririle sale îl obligau să se 
întoarcă la Grand-Châtelet. Se grăbi să plece, nu însă mai 
înainte de a-i fi poruncit lui Raimbault, ameninţându-l că, 
dacă nu-i dă ascultare, îl mătrăşeşte pe loc, să nu lase să 
intre pe nimeni, nici în palatul Nesle, nici în pavilion, în 
numele oricui ar veni şi, mai cu seamă, pe netrebnicul acela 
de aventurier care izbutise să pătrundă înăuntru prin 
vicleşug. 

Astfel că, a doua zi, când Ascanio se înfăţişă cu 
giuvaerurile lucrate de el, dând urmare invitaţiei pe care i-o 
făcuse coane Perrine, Raimbault se mulţumi să deschidă 
ferestruica din poartă şi să-i spună printre zăbrele că 
palatul Nesle era închis pentru toată lumea şi, în special, 
pentru domnia sa. 

Ascanio, aşa cum era şi de aşteptat, făcu calea întoarsă, 
cuprins de disperare; trebuie să spunem totuşi că nu se 
gândi nici o clipă să pună în seama Colombei primirea atât 
de ciudată de care avusese parte, tânăra fată nu ridicase 
spre el decât o singură privire, nu rostise decât o singură 
frază, dar în privirea ei era atâta dragoste sfielnică, iar în 
fraza pe care o rostise o duioşie atât de armonioasa, încât 
din ajun Ascanio auzea tot timpul un glas îngeresc cântând 
în inima lui. 

Ştiind însă că prefectul îl văzuse ieşind clin palat, îşi 
închipui, şi pe bună dreptate, că nimeni altul decât jupân 
Robert d'Estourville pusese acea oprelişte de pe urma 
căreia îi era dat acum să pătimească. 

VIII PREGĂTIRI DE OFENSIVĂ ŞI DE APĂRARE Abia 
apucase Ascanio sa se înapoieze acasă şi să-i împărtăşească 
lui Benvenuto rezultatele expediției sale cu privire doar la 
topografia palatului Nesle, şi orfăurarul, dându-şi seama că 


reşedinţa îi convenea de minune, se grăbi să dea ochi cu 
primul secretar al finanţelor monarhului, domnul de 
Neufville, pentru a-i cere actul menit să întărească donația 
regală. Domnul de Neufville îl rugă să-l păsuiască până a 
doua zi ca să se poată încredința că spusele meşterului 
Benvenuto erau întemeiate, şi cu toate că orfăurarul socoti 
o neobrăzare faptul că nu era crezut pe cuvânt, înțelegând 
că secretarul nu făcea decât să respecte litera legii, se 
supuse, ferm hotărât totuşi în sinea lui să nu-i lase răgaz 
domnului de Neufville nici măcar o jumătate de ceas peste 
ora stabilită. 

Aşadar, în ziua următoare, se înfăţişă la ţanc, fiind primit 
fără întârziere, ceea ce i se păru un semn bun. 

— Ei, acum ce mai ziceţi, seniore? începu cuvântul 
Benvenuto. Italianul e un palavragiu, ori v-a spus adevărul? 

— Adevărul adevărat, dragă prietene. 

— Nu pot decât să mă bucur. 

— Şi maiestatea sa mi-a poruncit să-ţi înmânez actul de 
donaţie în bună regulă. 

— Vă rog să mă credeţi că va fi bine primit. 

— Totuşi... - urmă secretarul finanţelor, cu o şovăială în 
glas... 

— Mai e ceva? Vă ascult. 

— Totuşi, dacă-mi îngădui să-ţi dau un sfat înţelept... 

— Un sfat înţelept! Mare minune! Aşa ceva rar se 
întâlneşte, domnule secretar! Daţi-mi-l, ce mai tura-vura! 

— Ei bine, te-aş sfătui să renunţi la palatul Nesle, să cauţi 
o altă clădire pentru atelierul dumitale. 

— Adevărat? Răspunse Benvenuto, cu un aer zeflemitor. 
Credeţi cumva că n-o să-mi convină? 

— Ba da! Din respect faţă de adevăr, mă simt chiar obligat 
să recunosc că ar trebui să cauţi mult şi bine ca să găseşti 
ceva mai bun. 

— Şi-atunci? Care-i pricina? 

— Vezi dumneata, palatul ăsta are un stăpân, şi acest 
stăpân e o persoană mult prea simandicoasă ca să intri în 


cârcotă cu ea, fără s-o păţeşti. 

— Şi eu am un stăpân care este preamăritul rege al 
Franţei şi nu înţeleg pentru ce aş da înapoi când e vorba de 
un lucru pe care-l fac cu împuternicirea sa. 

— Într-adevăr, numai că în ţara noastră, meştere 
Benvenuto, orice mare senior e rege la el acasă, şi a încerca 
să-l izgoneşti pe prefect din casa în care locuieşte înseamnă 
să-ţi pui capul în joc. 

— Odată şi odată tot trebuie să mor - răspunse Cellini, 
sentenţios. 

— Va să zică eşti hotărât... 

— Să-i vin de hac încornoratului, până nu-mi vine el de 
hac. Lăsaţi pe mine, domnule secretar! 

Să ia aminte deci domnul prefect, şi dumnealui, şi toţi cei 
ce vor încerca să se împotrivească poruncilor regelui, mai 
ales dacă sarcina de a le duce la îndeplinire e încredinţata 
meşterului Benvenuto Cellini. 

Drept care, jupân Nicolas de Neufville socoti mai cuminte 
să nu-şi răcească gura degeaba cu argumentele lui 
filantropice, pretextând că avea diferite formalităţi de 
îndeplinit înainte de a-i înmâna înscrisul, Benvenuto însă se 
aşeză tacticos pe un scaun, declarând ca n-are de gând sa 
se urnească din locul acela până ce nu se va vedea cu 
patalamaua în mână şi că, dacă era nevoie să şi doarmă 
acolo, era hotărât să facă şi lucrul acesta, cu atât mai mult 
cu cât, bănuind că s-ar putea ivi vreo încurcătură, lăsase 
vorba acasă că s-ar putea să nu se întoarcă în noaptea 
aceea. 

Văzând cu cine are de-a face, jupân Nicolas de Neufville se 
înduplecă în fine, chit că după aceea avea să tragă 
ponoasele, să-i înmâneze lui Benvenuto Cellini actul de 
donaţie, având grijă totuşi să-i aducă la cunoştinţă jupânului 
Robert d'Estourville că fusese silit să i-l dea, pe de o parte 
fiindcă era la mijloc porunca regelui, pe de alta din pricina 
îndărătniciei orfăurarului. 


La rândul său, Benvenuto Cellini se întoarse acasă fără să 
sufle o vorbă despre isprava sa, încuie zapisul în dulapul în 
care păstra nestematele şi se apucă din nou liniştit de lucru. 

Vestea împărtăşită prefectului de către secretarul 
finanţelor era cea mai bună dovadă pentru jupân Robert că 
Benvenuto, aşa cum îi spusese vicontele ele Marmagne, 
ţinea cu tot dinadinsul să pună stăpânire, cu voia ori 
împotriva voinţei dumisale, asupra palatului Nesle. 
Prefectul îşi luă deci măsurile cuvenite, îi aduse pe cei 
douăzeci şi patru de arcaşi ai săi, puse străji pe ziduri şi nu 
se mai îndură să iasă din casă decât atunci când îndatoririle 
slujbei sale îi cereau să se ducă neapărat la Châtelet. 

Zilele treceau însă şi Cellini, care îşi vedea mai departe în 
tihnă de lucrările începute, nu dădea nici cel mai mic semn 
că ar avea de gând să-l atace. Prefectul era încredinţat 
totuşi că această înşelătoare acalmie nu putea fi decât un 
tertip şi că duşmanul său era hotărât să aştepte până ce 
vigilenţa lui avea să slăbească, pentru a tăbări asupra lui 
fără veste. Astfel că jupân Robert, stând tot timpul cu ochii 
în patru, cu urechea ciulită şi într-o continuă încordare 
sufletească, stăpânit zi şi noapte de planurile sale belicoase, 
pe măsură ce starea aceasta, care nu era nici de pace şi nici 
de război, se prelungea, era tot mai agitat din pricina 
aşteptării înfrigurate şi a temerilor ameţitoare ce 
amenințau, şi dacă lucrurile nu aveau să se lămurească mai 
curând, aveau să-i întunece minţile, aşa cum se întâmplase 
cu guvernatorul cetăţii Sant' Angelo, nu mai punea nimic în 
gură, nu mai putea să doarmă şi se topea văzând cu ochii. 

Când şi când scotea pe negândite sabia din teacă şi 
începea să dueleze cu pereţii, strigând: 

— Să poftească încoace! Da, da, să poftească numai, 
ticălosul! Să poftească, îl aştept! 

Benvenuto însă nu binevoia să poftească. 

De aceea erau şi momente în care jupân Robert 
d'Estourville se simţea mai liniştit şi căuta să se convingă că 
orfăurarul avusese pesemne limba mai lungă decât sabia şi 


că nu va îndrăzni în veci să-şi aducă la îndeplinire planurile- 
i nelegiuite, într-unul dintre aceste momente, ieşind 
întâmplător din odaia ei şi văzând toate acele pregătiri de 
război, Colombe îl întrebă pe taică-său ce se întâmplase. 

— Nimica toată, un pezevenchi pe care trebuie să-l 
pedepsim - îi răspunse prefectul. 

Cum însă, în virtutea sarcinilor sale, menirea prefectului 
era să pedepsească pe câte cineva, fata nu mai avu 
curiozitatea să afle cine putea fi pezevenchiul pentru a 
cărui osândă se făceau atâtea pregătiri, fiind ea însăşi mult 
prea frământată pentru a nu se mulţumi cu această 
laconică explicaţie. 

Într-adevăr, cu un singur cuvânt jupân Robert provocase o 
cumplită răsturnare în existenţa fiicei sale, viaţa simplă şi 
paşnică pe care o dusese până atunci, viaţa modestă şi 
retrasă, cu zile atât de senine şi nopţi atât de liniştite, 
semăna acum cu un biet iaz răscolit de un uragan. E 
adevărat că mai înainte simţise uneori că sufletul ei 
lâncezea, cuprins de toropeală, şi inima-i era pustie, dar de 
fiecare dată îşi spunea că melancolia ei se datora de bună 
seamă singurătăţii, iar pustiul din inima sa faptului că îşi 
pierduse mama din copilărie, şi iată că golul din viaţa ei se 
umpluse dintr-o dată, cugetul său, inima sa, sufletul său 
erau pline acum, dar de amărăciune. 

O, cum tânjea după vremea când trăia liniştită şi 
neştiutoare şi când prietenia vulgară, dar pururi trează a 
coanei Perrine aproape că-i ajungea spre a se simţi fericită, 
vremea aceea luminată de speranţă şi de credinţă în care 
se bizuia pe viilor, aşa cum te bizui pe un prieten, zilele în 
care încrederea ei filială nu fusese zdruncinată şi era 
convinsă de afecțiunea tatălui său. lar acum, vai, viitorul 
pentru ea însemna iubirea dezgustătoare a contelui 
d'Orbec, iar dragostea tatălui său se dovedise a nu fi decât 
o ambiţie ce purta masca duioşiei părinteşti. Pentru ce, în 
loc să îi fost unica moştenitoare a unui nume ales şi a unei 
averi considerabile, nu avusese parte sa vadă lumina zilei în 


casă unui burghez oarecare din cetate care ar fi alintat-o şi 
ar fi iubit-o ca ochii din cap? Atunci ar fi putut să se 
întâlnească în voie cu tânărul artist, cu acest frumos 
Ascanio, care vorbea cu atâta însufleţire şi cu un farmec 
atât de învăluitor şi care părea să aibă atâta fericire şi atâta 
dragoste de dăruit. 

Dar când bătăile inimii şi roşeaţa ce-i împurpura obrajii îi 
dădeau de ştire că icoana străinului stăruie prea mult în 
cugetul său, drept pedeapsă Colombe căuta să alunge din 
minte visul acesta îmbietor, silindu-se să-şi îndrepte 
gândurile asupra dureroasei realităţi, de altfel, din ziua în 
care taică-său dăduse în vileag căsătoria pe care o pusese 
la cale pentru ea, îi pusese în vedere coanei Perrine să nu-l 
mai primească în casă pe Ascanio, cu nici un chip. Şi sub 
nici un cuvânt, ameninţând-o că, dacă nu-i va da ascultare, 
va dezvălui totul tatălui ei, şi cum guvernanta, de teamă să 
nu fie învinuită c-ar fi uneltit împreună cu tânărul 
îndrăgostit, găsise de cuviinţă să nu-i împărtăşească 
planurile duşmănoase urzite de meşterul lui Ascanio, biata 
Colombe se credea scutită de orice primejdie dinspre 
partea aceasta. 

Să nu vă închipuiţi însă că blânda copilă, a cărei fire aţi 
avut prilejul s-o cunoaşteţi din cele arătate până acum, se 
resemnase cumva să se supună ca o victimă poruncii tatălui 
său. Nu, dimpotrivă, toată fiinţa ci se cutremura la gândul 
că va trebui să-şi unească soarta cu un om pe care l-ar fi 
urât din toată inima dacă ar fi ştiut ce înseamnă acest 
simţământ. De aceea, sub fruntea ei palidă şi frumoasă, se 
frământau sumedenie de gânduri străine până atunci de 
cugetul său, gânduri de împotrivire şi de răzvrătire pe care 
o clipă mai târziu le socotea tot atâtea păcate de neiertat şi 
pentru care se grăbea să-i ceară iertare în genunchi Celui- 
de Sus. I se năzărea, uneori să se ducă la palat şi să se 
arunce la picioarele lui Francisc I. Auzise însă povestindu-se 
în şoaptă că, într-o împrejurare şi mai cumplită, Diane de 
Poitiers avusese aceeaşi nefericită idee din pricina căreia îşi 


pierduse cinstea. Doamna d'Etampes ar fi putut de 
asemenea s-o ocrotească, s-o scape chiar din acest impas 
dacă voia. Dar s-ar fi înduplecat oare s-o facă? N-ar fi 
întâmpinat cu un zâmbet plânsetele unei copile? Zâmbetul 
acela ironic şi dispreţuitor îl văzuse fluturând şi pe buzele 
tatălui său atunci când îl rugase cu lacrimi în ochi s-o lase 
să rămână mai departe cu el, şi zâmbetul pe care-i avusese 
prefectul în clipa aceea o făcuse să şuiere îngrozitor. 

Colombe nu mai putea deci nădăjdui să găsească vreun 
sprijin decât la bunul Dumnezeu, de câte o sută de ori pe zi 
se aşeza în genunchi pe scaunul de rugăciune, implorându-l 
pe stăpânul tuturor lucrurilor să vină în ajutorul becisniciei 
sale până nu se vor încheia cele trei luni care o mai 
despărţeau de fiorosul său logodnic, ori dacă, omeneşte 
vorbind, nici un ajutor nu i-ar fi fost de folos, să-i îngăduie 
cel puţin să se ducă lângă mama sa. 

Nici viaţa pe care o ducea Ascanio însă nu era mai puţin 
zbuciumată decât a iubitei lui. Din ziua în care Raimbault îi 
făcuse cunoscut ordinul ce-l oprea să mai calce vreodată 
pragul palatului Nesle, în repetate rânduri, dimineaţa, când 
nimeni nu se sculase încă din somn, ori seara târziu, când 
toată lumea dormea, dăduse târcoale, visător, înaltelor 
ziduri ce-l despărţeau de temeiul propriei sale vieţi. 
Niciodată însă, fie în văzul tuturor, fie pe furiş, nu încercase 
să pătrundă în grădina oprită. În sufletul lui mai dăinuia 
încă acel respect feciorelnic al adolescenţei ce apară femeia 
iubită de ispitele dragostei, care vor fi mai apoi pentru ea o 
primejdie de temut. 

Ceea ce nu-l împiedica pe Ascanio ca, în timp ce cizela 
giuvaerurile, în timp ce încrusta mărgăritarele ori monta 
diamantele, să se legene cu cele mai nesăbuite visuri, fără a 
mai pune la socoteală pe cele urzite în timpul plimbărilor 
sale din fiecare dimineaţă şi din fiecare seară sau în somnul 
agitat de peste noapte. Şi mai toate aceste vise erau 
prilejuite de ziua, atât de temută la început şi jinduită cu 
atâta înfocare acum, în care Benvenuto avea să pună 


stăpânire pe palatul Nesle, fiindcă Ascanio îl cunoştea 
îndeajuns de bine pe meşterul său, ca să ştie că sub 
aparenta lui nepăsare clocotea un vulcan gata să 
răbufnească. Şi răbufnirea urma să se întâmple, după cum 
îi înştiinţase Cellini, în duminica următoare. Pentru Ascanio 
deci nu mai încăpea nici o îndoială că în următoarea 
duminică meşterul avea să-şi aducă la îndeplinire planul. 

Numai că planul ticluit de Cellini. După cum putuse să-şi 
dea seama în timpul cutreierărilor lui în preajma reşedinţei 
Nesle, avea să întâmpine unele greutăţi din pricina străjilor 
ce stăteau de veghe zi şi noapte pe ziduri, Ascanio 
observase în palatul Nesle semnele vădite ale unor 
pregătiri de război. Fiind vorba de un atac, trebuia să existe 
şi o apărare, şi cum fortăreaţa nu părea dispusă să 
capituleze, era limpede ca lumina zilei că nu putea fi 
cucerită decât printr-un asalt. 

În momentul acela de cumpănă, aşadar, cavalerismul lui 
Ascanio trebuia să găsească prilejul de a se manifesta într- 
un fel oarecare. Vor avea loc ciocniri, se va produce 
probabil o spărtura în zid, ba poate chiar va izbucni un 
incendiu. O, un incendiu mai ales, era tot ce şi-ar fi dorit 
Ascanio, un incendiu care să pună în primejdie viaţa 
Colombei! Atunci s-ar năpusti printre bârnele învâlvorate, 
printre zidurile cuprinse de flăcări, pe scările şubrede, gata 
să se surpe. Ar auzi glasul ei strigând după ajutor, ar reuşi 
să răzbată până la dânsa, ar lua-o în braţe, mai mult moartă 
decât vie şi aproape în nesimţire, ar purta-o aşa printre 
vâltorile de foc, strângând-o la piept, simţindu-i inima 
bătând lângă inima lui, sorbindu-i răsuflarea. Pe urmă, după 
ce va fi trecut prin nenumărate primejdii şi încercări, ar 
depune-o la picioarele tatălui, înnebunit de spaimă, care s- 
ar grăbi să ofere mâna fiicei sale viteazului care o scăpase 
de la moarte, drept răsplată pentru curajul dovedit. Sau 
coborând pe o scândură aruncată peste flăcări şi care se 
clătina la fiecare pas, s-ar putea să-i alunece piciorul, să se 
prăvălească împreună cu iubita lui şi să moară îmbrăţişaţi, 


îngemănându-şi inimile o dată cu ultimul suspin, în primul şi 
cel din urmă sărut ce le va fi fost hărăzit. Si acest trist final 
nu era nici el de disprețuit pentru un om ca Ascanio, care 
pierduse aproape orice speranţă, căci, după fericirea de a 
trăi unul pentru altul, ce altă voluptate mai mare poale 
exista pentru doi îndrăgostiţi decât să moară împreună? 

După cum se vede, eroii noştri petreceau zile şi nopţi 
zbuciumate, cu excepţia lui Benvenuto Cellini. Care părea 
să fi uitat cu desăvârşire planurile-i agresive împotriva 
palatului Nesle, şi a drăgălaşei Scozzone, care habar n-avea 
de nimic. 

Trecuse astfel o săptămână plină de cele mai felurite 
emoţii, aşa cum am arătat mai sus, când, în sfârşit, sâmbătă 
după-amiază, pe la orele cinci, Benvenuto Cellini, care 
lucrase sârguincios toate cele şase zile ale săptămânii, 
reuşind să termine aproape macheta de lut a statuii lui 
Jupiter, îşi puse cămaşa de zale, peste care îmbrăcă vesta 
cu mâneci bufante şi, spunându-i lui Ascanio să vină cu el se 
îndreptă spre palatul Nesle. Ajungând la picioarele zidului, 
Cellini făcu înconjurul fortăreței, căutând să-şi dea seama 
care sunt punctele slabe şi chibzuind în sinea lui un plan de 
atac. 

Asaltul cetăţii avea să întâmpine numeroase obstacole, aşa 
cum îi spusese prefectul prietenului său Marmagne, aşa 
cum îi confirmase, la rândul său, Ascanio lui Benvenuto şi 
aşa cum meşterul putea să se încredinţeze cu ochii lui 
Castelul Nesle era înzestrat cu metereze şi balcoane cu 
trape, era străjuit de un zid dublu de-a lungul țărmului 
Senei şi, mai ales, ocrotit de şanţurile şi fortificațiile 
oraşului ce-l despărţeau de Pre-auxClercs. Era una dintr- 
acele construcţii feudale trainice şi impunătoare care se 
putea apăra numai prin masivitatea ei, cu condiţia ca 
porţile să fie temeinic ferecate, şi putea respinge, fără nici 
un ajutor dinafară, atacurile tâlharilor şi pungaşilor, cum i 
se spunea pe atunci, ba, la nevoie, chiar şi ale ostaşilor 
regelui. Aşa se obişnuia în vremurile acelea de toată 


nostimada când adeseori oamenii erau siliţi să fie propriii 
lor paznici şi poliţai. 

Terminând recunoaşterea, executată după toate regulile 
strategiei antice şi moderne, şi socotind că, mai înainte de a 
începe asediul, fortăreaţa trebuia somată să se predea, 
Benvenuto bătu la poarta cea mică a palatului pe care 
intrase cândva Ascanio. Ca şi atunci când venise Ascanio, se 
deschise o ferestruică, numai că, de astă dată, în locul 
paşnicului grădinar se ivi chipul războinic al unui arcaş. 

— Ce doriţi? Îl întrebă arcaşul pe străinul ce bătuse la 
poartă. 

— Să iau în primire palatul Nesle, a cărui proprietate a 
trecut asupra mea, adică a lui Benvenuto Cellini - răspunse 
orfăurarul. 

— Bine, aşteptaţi puţin - spuse destoinicul arcaş şi plecă în 
grabă să-i dea de ştire prefectului, aşa cum i se poruncise. 

După o bucata de vreme se întoarce însoţit de jupân 
d'Estourville, care, fără a se arăta la faţă, înconjurat de o 
parte din garnizoana sa, se aşeză la pândă într-un cotlon, 
ţinându-şi răsuflarea şi trăgând cu urechea ca să-şi poată 
da seama de gravitatea situaţiei. 

— Nu înţelegem ce vreţi să spuneţi - îi dădu răspuns 
arcaşul. 

— Atunci - rosti Benvenuto - înmânează, rogu-te, zapisul 
ăsta domnului prefect, este copia legalizată după actul de 
donaţie. 

Şi-i strecură înscrisul prin ferestruică. 

Arcaşul se făcu din nou nevăzut, dar cum de asta dată nu 
trebuia decât să întindă mâna pentru a da copia prefectului, 
ferestruica se deschise iar după o clipă. 

— Poftim răspunsul - spuse ostaşul, petrecând printre 
zăbrele zapisul rupt în bucăţi. 

— Prea bine - răspunse Cellini, cât se poate de liniştit. 
Rămâi sănătos! 

Şi, încântat de atenţia cu care Ascanio urmărise 
cercetarea amănunţită a terenului şi de observaţiile 


chibzuite pe care acesta le făcuse în legătură cu lovitura 
pusă la cale, orfăurarul se înapoie la atelier, mărturisindu-i 
pe drum ucenicului său că ar fi putut ajunge cu siguranţă 
mare conducător de oşti dacă nu i-ar fi fost scris să devină 
un şi mai mare artist, ceea ce în ochii lui Cellini preţuia de o 
mie de ori mai mult. 

A doua zi, soarele se înălţă maiestuos la orizont, încă din 
ajun Benvenuto îi rugase pe lucrători să vină cu toţii la 
atelier, cu toate că era duminică, şi niciunul dintre ei nu 
lipsi la apel. 

— Copii - le spuse meşterul - v-am tocmit, de bună seamă, 
să meşteşugiţi scule de preţ, şi nicidecum ca să vă războiţi. 
Dar de două luni de când suntem împreună am reuşit să ne 
cunoaştem îndeajuns unii pe alţii pentru ca să mă pot bizui 
pe voi dacă s-ar întâmpla să fiu la mare ananghie, aşa cum 
şi voi vă puteţi oricând bizui pe mine. Ştiţi despre ce e 
vorba: suntem cam strâmtoraţi aici, n-avem nici aer şi nici 
loc cât near trebui, nu ne putem mişca în voie pentru a ne 
putea apuca de lucrări mai mari sau măcar pentru a făuri 
ceva mai de doamne-ajută. Regele, aşa cum aţi văzut cu 
toţii, a binevoit să ne dea un locaş mai încăpător în care să 
ne simţim în largul nostru, cum însă maiestatea sa n-are 
vreme de pierdut cu asemenea mărunţişuri, m-a lăsat să mă 
descurc singur şi să fac ce ştiu ca să intru în casă. Numai că 
cel în mâna căruia se află acum locaşul pe care monarhul ni 
l-a dăruit cu atâta mărinimie nu se îndură să-l părăsească, 
nu ne rămâne, aşadar, decât să-l ocupăm cu forţa. 

Prefectul Parisului, care se încăpăţânează să-l păstreze în 
pofida ordinului maiestăţii sale (se pare că aşa e obiceiul 
pământului în ţara asta), nu ştie însă cu cine are de-a face, 
când cineva nu vrea să-mi dea un lucru, îi pun piciorul în 
prag, iar dacă tot se mai împotriveşte i-l iau cu de-a sila. 
Vreţi să-mi daţi o mână de ajutor? Nu vă ascund că eo 
treabă destul de primejdioasă, e vorba de purta o bătălie în 
lege, de căţărat pe ziduri şi de alte asemenea distracţii tot 
atât de nevinovate. Nu trebuie să ne sinchisim nici de 


poliţie şi nici de arcaşi, de vreme ce avem împuternicirea 
maiestăţii sale, s-ar putea totuşi să ne lăsăm pielea, copii. 
De aceea, cei care au chef să hoinărească aiurea să plece 
fără multe mofturi, iar cei ce vor să stea acasă s-o spună 
fără nici o sfială. Chiar dacă ar fi să mă lăsaţi singur cu 
Pagolo şi cu Ascanio, nu trebuie să-mi purtaţi de grijă. Nu 
ştiu ce şi cum am să fac, tot ce ştiu e că n-am să rămân de 
ocară. Dar, să mă bată Dumnezeu, dacă, aşa cum 
nădăjduiesc, inimile şi braţele voastre sunt gata să mă 
sprijine, o să aibă de furcă prefectul cu toată prefectura lui! 
Şi acum că ştiţi lămurit despre ce este vorba, hai, spuneţi, 
sunteţi gata să mă urmaţi? 

Din toate piepturile izbucni-un singur strigăt: 

— Oriunde, meştere, oriunde vrei să ne duci! 

— Bravo, copii! Atunci intraţi cu toţii în horă? 

— Cu toţii! 

— Dacă-i aşa, mii de bombe şi de draci! O să petrecem de 
minune! tună Benvenuto, care se simţea, în sfârşit, în 
elementul său. Ajunge de când mucezesc! Sus inimile, copii! 
Trageţi săbiile din teacă! Slavă Domnului, o să avem, în fine, 
prilejul să încrucişăm spadele voiniceşte! 

Şi acum haideţi, copiii mei dragi, haideţi, prietenii mei de 
nădejde; trebuie să ne înarmăm, să punem la cale un plan 
de bătaie, să chibzuim fiecare lovitură; fiţi gata deci să 
mânuiţi sabia cu dibăcie şi, trăiască bucuria! Am să vă dau 
toate armele de atac sau de apărare pe care le am la 
îndemână, în afară de cele atârnate pe pereţi, alegeţi ce 
poftiţi şi ce vă place. Ştiu, ne-ar fi trebuit o culevrină 
iscusită, dar ce să-i faci! Avem aici în schimb cu prisosinţă 
archebuze, şi cu şi fară cârlig, sulițe, şpăngi şi pumnale, 
avem, de asemenea, cămăşi de zale, coifuri şi platoşe. 

Haideţi, copii, repede, repede, să ne costumăm pentru bal, 
muzica o s-o plătească prefectul! 

— Ura! Strigară calfele. 

În momentul acela se iscă în atelier o forfotă, o zarvă şi o 
învălmăşală de-ţi era mai mare dragul să priveşti, 


însufleţirea şi voioşia meşterului învioraseră toate inimile şi 
toate chipurile, încercau platoşele, fluturau prin aer 
spadele, scoteau pumnalele din teacă, râdeau, cântau, deai 
fi zis că se pregătesc pentru o mascaradă ori se duc la vreo 
petrecere. Benvenuto nu avea astâmpăr o clipa, se învârtea 
de colo până colo, arătându-i unuia cum să mânuiască 
sabia, încătărămând centironul altuia şi simțind cum îi 
zvâcneşte sângele în vine, slobod şi fierbinte, de parcă abia 
atunci s-ar fi trezit cu adevărat la viaţă. 

Cât priveşte pe lucrători, care mai de care se ţinea de 
şotii, făcând tot felul de glume pe socoteala mutrelor lor 
războinice şi a stângăciilor burgheze ale celorlalţi. 

— Ia uite, meştere - striga unul - ia uite la Simon- 
Stângaciul cum şi-a atârnat spada la fel ca noi! Pune-o în 
dreapta, mă, în dreapta! 

— Parcă Jehan e mai breaz! Îi întorcea vorba Simon. Uite-l 
cum ţine halebarda, o ţine aşa cum o să ţină cârja când o fi 
episcop! 

— Dar Pagolo! Nu se lăsa Jehan. Uite-l cum şi-a pus două 
rânduri de zale una peste alta! 

— Şi ce dacă? Răspunse Pagolo. Neamţul Hermann cum 
de-a putut să se îmbrace ca un cavaler de pe vremea 
împăratului Barbarossa? 

Într-adevăr, cel căruia i se spunea neamţul Hermann 
epitet ce putea fi socotit într-o oarecare măsură un 
pleonasm de vreme ce însuşi numele, prin rezonanta lui 
germanică, arata îndeajuns că purtătorul lui făcea parte din 
populaţia Sfântului Imperiu, Hermann, aşadar, era îmbrăcat 
din cap până în picioare într-o armură de fier, semănând 
leit cu una dintre acele statui uriaşe pe care sculptorii 
acelei înfloritoare epoci artistice le înfăţişau culcate pe 
lespezile mormintelor. De aceea, Benvenuto, cu toată forţa 
proverbială a destoinicului meseriaş de peste Rin ce 
stârnise uimirea întregului atelier, îi atrase atenţia că, 
ferecat cum era în carapacea lui de fier, n-o să se poată 
mişca decât cu oarecare greutate şi că puterea lui, în loc să 


sporească, va fi mai curând stăvilită. Drept răspuns, 
Hermann se urcă dintrun salt pe o tejghea cu atâta 
sprinteneală, încât ai fi zis că era îmbrăcat nu în fiare, ci în 
catifele şi, desprinzând din cui coşcogea barosul, îl învârti 
deasupra capului şi izbi cu el de trei ori într-o nicovală atât 
de năprasnic, încât la fiecare lovitură nicovala se afundă de 
un deget în pământ. La un asemenea răspuns, într-adevăr, 
nu se mai putea răspunde nimic, aşa că Benvenuto se 
înclină cu toată consideraţia în semn că era pe deplin 
mulţumit. 

Numai Ascanio, tot timpul cât îşi făcuse pregătirile de 
luptă, stătuse tăcut deoparte, orice s-ar spune, nu se putea 
să nu fie îngrijorat de urmările aventurii în care se avânta, 
n-ar fi fost de mirare ca fiica prefectului să nu-l poată ierta 
niciodată pentru că îndrăznise să-l atace pe tatăl ei, mai cu 
scamă dacă bătălia ar fi pricinuit cine ştie ce nenorocire 
cumplita, aşa încât, fiind mai aproape de privirile ei, s-ar fi 
îndepărtat, în schimb, tot mai mult de inima sa. 

Cât priveşte Scozzone, care era şi bucuroasă, dar şi 
neliniştită în acelaşi timp, plângea cu un ochi şi râdea cu 
celălalt; schimbarea neaşteptată şi faptul că avea să se dea 
o bătălie o încântau, dar loviturile de spadă şi vărsarea de 
sânge nu erau câtuşi de puţin pe gustul ei; spiriduşul din ea 
ţopăia de bucurie văzând pregătirile de luptă, femeia însă 
se cutremura gândindu-se la urmările acestei lupte. 

Într-un târziu, Benvenuto o zări stând aşa, surâzătoare şi 
înlăcrimată, şi se apropie ele ea: 

— Tu, Scozzone - îi spune - ai să rămâi acasă cu Ruperta şi 
ai să pregăteşti scamă pentru răniţi şi un ospăț straşnic 
pentru cei teferi. 

— Nici nu mă gândesc! protestă Scozzone. Merg şi eu cu 
dumneata, fără doar şi poate. Cu dumneata am curajul să-l 
înfrunt pe prefect cu toată prefectura lui, dar singură, aici, 
numai cu Ruperta, aş muri de spaimă şi de grijă. 

— A, nu, în ruptul capului nu te las să vii! Se împotrivi 
Benvenuto. Aş sta tot timpul cu inima pierită, de teamă să 


nu ţi se întâmple vreo nenorocire. Ai să ne artepţi, fetiţo, şi 
ai să te rogi pentru noi bunului Dumnezeu. 

— Ascultă, Benvenuto - spuse pe neaşteptate fata, ca 
luminată de o idee fericită - cum crezi dumneata că m-ar 
lăsa inima să stau aici. În bună pace, gândindu-mă că în 
vremea asta s-ar putea să fii rănit sau chiar pe moarte? 
Există însă un mijloc ca să împăcăm lucrurile, în aşa fel ca 
toată lumea să fie mulţumită: în loc să mă rog lui Dumnezeu 
aici, în atelier, pot tot aşa de bine sămi fac rugăciunile într-o 
biserică, undeva cât mai aproape de locul bătăliei. În felul 
ăsta voi fi ferită de orice primejdie şi voi putea să aflu 
imediat dacă veţi birui ori dacă veţi fi învinşi. 

— Şi aşa e bine - încuviinţă Benvenuto. De altminteri, era 
de la sine înţeles că nu ne puteam duce să scurtăm zilele 
altora sau ca alţii să ne scurteze pe ale noastre fără a ne 
omori mai întâi ascultând liturghia. Rămâne aşa atunci, 
intrăm cu toţii în biserica Augustinilor, care e cea mai 
apropiată de palatul Nesle, şi te lăsăm acolo, fetiţo. 

După ce puseră astfel tupul la cale şi terminară cu 
pregătirile, traseră o duşcă de vin de Burgundia. Afară de 
armele de apărare şi de atac, laura cu ei cleşti, ciocane, 
scări şi frânghii şi purceseră la drum, mergând doi câte doi, 
dar nu încolonaţi, ci la o distanţă destul ce mare unii de alţii 
ca să nu bată la ochi. 

Şi nu pentru că un atac armat n-ar fi fost un lucru la fel de 
banal pe vremea aceea ca o răzmerită sau o schimbare de 
guvern în ziua mare la curte; atâta doar ca, de obicei, 
oamenii nu alegeau tocmai sfânta zi de duminică şi nici ora 
prânzului pentru a se deda la asemenea distracţii şi trebuia 
să aibă cineva îndrăzneala lui Benvenuto Cellini, 
îndrăzneală sporită, ce altfel, de simţământul că dreptatea 
era de partea lui, pentru a se încumeta să facă o asemenea 
ispravă. 

Aşadar, rând pe rând, eroii noştri ajunseră la biserica 
Augustinilor si, după ce îşi lăsară armele şi uneltele la 
paracliser, care era prieten cu Simon-Stângaciul, se duseră 


plini de smerenie, să asiste la mesă şi să ceară 
Atotputernicului binecuvântarea pentru a răpune cât mai 
mulţi arcaşi. 

Cu toate astea suntem datori să spunem că, în pofida 
cumpenei grele în care se afla, în pofida netăgăduitei sale 
evlavii şi a temeiniciei rugăciunilor pe care trebuia să le 
înalțe către stăpânul ceresc, îndată ce păşi pragul bisericii, 
Benvenuto se arătă, ca niciodată, nespus de distrat, pricina 
era că, puţin mai în spate, dar în partea cealaltă a naosului, 
zărise, o fată care citea o carte de rugăciuni ilustrată cu 
miniaturi şi al cărei chip putea foarte bine să fure chiar şi 
privirile unui sfânt, cu atât mai vârtos deci pe ale unui 
sculptor, în împrejurarea de faţă. Drept credinciosul era 
într-un mod cu totul neaşteptat sttânjenit de artist. În 
consecinţă, Celiini, generos cum era, simţi nevoia de a 
împărtăşi cuiva admiraţia lui, şi cum Catherine, care stătea 
în stângă sa, ar fi judecat, desigur, cu prea mare asprime 
uşurătatea meşterului, Benvenuto se întoarse către 
Ascanio, care stătea în dreapta lui, pentru a-i îndemna să-şi 
arunce ochii asupra acelui minunat chip de fecioară. 

Ochii lui Ascanio însă nu mai aveau nimic de făcut în 
privinţa asta; am clipa în care intrase în biserică, privirile 
tânărului ce opriseră asupra fetei şi nu se mai dezlipiseră 
de ea. 

Văzându-l cufundat în contemplarea aceleiaşi privelişti ca 
şi el, Bemenuto se mulţumi doar să-i facă semn cu cotul. 

— Da - murmură Ascanio - ştiu, e Colombe; ce frumoasă e. 
Nu-i aşa, meştere? 

Era, într-adevăr, Colombe, căreia taică-său, convins că 
nimeni nu s-ar gândi să atace palatul ziua-n amiaza mare, îi 
îngăduise să se ducă, deşi după oarecare tocmeală, să se 
roage bunului Dumnezeu la biserica Augustinilor. E drept 
că fata stăruise din răsputeri, fiind singura mângâiere cei 
mai rămăsese. Coana Perrine o însoțea. 

— Ce vorbeşti! Da' cine mai e şi Colombe asta?! 

Se miră Benvenuto, cu aerul cel mai firesc din lume. 


— Ah, aşa e, dumneata n-ai de unde s-o cunoşti, Colombe e 
fiica prefectului, a lui jupân Robert d'Estourville în 
persoană. Nu-i aşa că-i frumoasă? întrebă Ascanio pentru a 
doua oară. 

— Nu - hotări Benvenuto - nu-i Colombe. Nu, Ascanio, 
ascultă-mă pe mine, e Hebe, zeiţa tinereţii, Hebe, a cărei 
statuie mi-a poruncit-o luminatul nostru rege Francisc |, 
Hebe la care mă gândesc mereu, pe care m-am rugat Celui- 
de-Sus să mi-o scoată în cale şi care a coborât acum din 
ceruri la rugăminţile mele. 

Şi fără să-şi dea seama cât putea fi de bizară imaginea 
zeiţei Hebe citind o carte de rugăciuni şi înălţându-şi inima 
spre mântuitorul, Benvenuto continuă să închine un imn 
frumuseţii, rugânduse în acelaşi timp lui Dumnezeu şi 
urzind planurile sale războinice, orfăurarul, catolicul şi 
strategul puneau, rând pe rând, stăpânire pe cugetul său. 

— Tatăl nostru carele eşti în ceruri... Uită-te numai, 
Ascanio, ce profil delicat şi suav! 

Sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta, facă-se voia ta 
precum în cer aşa şi pre pământ... Şi liniile astea unduioase 
ale trupului cât de fermecător se îmbină! Pâinea noastră 
cea de toate zilele dă-ne-o nouă azi... Şi zici că minunea 
asta de fata este odrasla secăturii de prefect, căruia ţin cu 
tot dinadinsul să-i fac de petrecanie cu mâna mea? Şi iartă- 
ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor 
noştri... Chiar dacă ar trebui să dau foc palatului ca să pun 
mâna pe el... Amin! 

Şi Benvenuto îşi făcu semnul crucii, pe deplin încredinţat 
ca rostise cea mai cuvioasă rugăciune duminicală. 

Slujba religioasă se încheie în mijlocul acestor preocupări 
atât de felurite şi care ar putea să pară mai mult sau mai 
puţin lumeşti dacă ar fi fost vorba ele un om cu altă 
alcătuire sufletească şi dintr-o altă epocă, dar care erau cât 
se poate de naturale pentru o fire atât de spontană ca a lui 
Cellini şi într-o vreme în care Clement Marot aşternea în 
versuri galante cei şapte psalmi ai pocăinţei. 


După ce preotul rosti lţe missa est 1, Benvenuto şi 
Catherine îşi strânseră mâna. Apoi, ştergânduşi o lacrimă, 
tânăra fată rămase locului să aştepte sfârşitul bătăliei, în 
timp ce meşterul Cellini şi Ascanio, cu privirile aţintite 
asupra Colombei, care nu ridicase nici o clipă ochii din 
carte, se duseră, împreună cu însoțitorii lor, să ia un strop 
de agheasmă; după care se despărţiră, urmând să se 
întâlnească din nou într-o fundătură pustie, cam la 
jumătatea drumului dintre biserică şi palatul Nesle. 

Cât despre Catherme, aşa cum se înţeleseseră dinainte, 
rămase în continuare la liturghie, la fel ca şi Colombe şi ca 
şi coana Perrine, care sosiseră mai devreme ca de obicei şi 
ascultaseră slujba de dimineaţă ca pe un preludiu al marii 
liturghii; de altfel, nici Colombe şi nici guvernanta n-aveau 
de unde să ştie că în vremea asta Benvenuto împreună cu 
ucenicii săi se pregăteau să le taie orice legătură cu palatul, 
pe care-l părăsiseră în chip atât de nesăbuit. 

1 Duceţi-vă. Slujba s-a sfârşit (în limba latină în test); 
formula cu care te încheie liturghia catolică. 

(n. [.). 

IX ÎNCRUCIŞĂRI DE SPADA Sosise în fine momentul 
hotărâtor. Benvenuto îşi împărţi oamenii în două cete: una 
dintre ele trebuia să încerce prin orice mijloace a sparge 
poarta palatului, cealaltă avea misiunea de a acoperi 
operaţiile asediatorilor, îndepărtând de pe ziduri cu focuri 
de archebuză sau înfruntând cu spada pe asediaţii care s-ar 
fi urcat pe metereze ori ar fi căutat să iasă din încercuire. 
Benvenuto ţinu să ia el însuşi comanda celei de-a doua cete, 
numindu-l pe prietenul nostru Ascanio locotenentul său, 
încredința apoi conducerea primei cete vechii noastre 
cunoştinţe, Hermann, neamţul cel destoinic şi de ispravă 
care era în stare să turtească un drug de fier cu o singură 
lovitură de ciocan şi un om, cu un singur pumn, şi care luă, 
la rândul său, ca aghiotant pe prichindelul Jehan, un alt 
năzdrăvan de vreo cincisprezece ani, sprinten ca o veveriţă, 
şiret ca o maimuţă şi neobrăzat ca un paj, pe care vajnicul 


Goliat îl îndrăgise nespus de mult, probabil din pricină că 
ştrengarul găsea în tot momentul prilejul să-l necăjească pe 
blajinul german. 

Mândru nevoie mare, micul Jehan lua loc alături de 
căpitanul său, făcându-l să crape de ciudă pe Pagolo, care, 
împlătoşat cu doua rânduri de zale, se mişca atât de ţeapăn, 
încât semăna ca două picături de apă cu statuia 
Comandorului. 

După ce chibzui tot ce aveau de îndeplinit şi trecu în 
revistă pentru ultima oară armele şi combatanții, 
Benvenuto socoti cu cale să le spună câteva cuvinte vitejilor 
săi tovarăşi, care erau bucuroşi să înfrunte primejdiile de 
dragul lui, ba poate chiar şi moartea; pe urmă le strânse 
tuturor mâna si, închinându-se cu smerenie, strigă: 
„înainte, marş!”. Îndată cele două cete se puseră în 
mişcare, luând-o de-a lungul cheiului Augustinilor şi având 
grija să păstreze între ele o anumită distanţă; în scurtă 
vreme ajunseră în dreptul palatului Nesle. 

Dat fiind că Benvenuto nu înţelegea să pornească atacul 
fără a îndeplinit toate formalităţile cerute de legile 
curtoaziei în asemenea împrejurări, se apropie singur, 
purtând în vârful spadei o năframă albă, de poarta mică a 
palatului la care se mai înfăţişase o dată în ajun şi bătu în 
canat. Şi tot ca în ajun, cineva dinăuntru îl întreba prin 
ferestruica zăbrelită ce doreşte. 

Benvenuto repetă acelaşi ceremonial, spunând că venise 
să ia în primire castelul pe care i-l dăruise monarhul. Dar, 
mai puţin norocos decât în ajun., de astă data nu mai avu 
cinstea să primească un răspuns. 

Atunci, ridicând glasul şi continuând să stea cu faţa spre 
poartă: 

— 'Ţie - rosti el, dârz - ţie, Robert d'Estourville, senior de 
Villebon şi prefect al Parisului, eu Benvenuto Cellini, 
orfăurar, sculptor, pictor, maşinist şi inginer, îţi aduc la 
cunoştinţă că maiestatea sa regele Francisc Il mi-a dăruit de 


bună voie şi în virtutea drepturilor pe care le are palatul 
Nesle în deplina proprietate. 

Cum însă tu ai pus stăpânire pe el fără nici o ruşine şi cum, 
nesocotind voinţa suveranului, te împotriveşti să mi-l dai în 
primire, te înştiinţez, aşadar, Robert d'Estourville, senior de 
Villebon şi prefect al Parisului, c-am de gând să-l cuceresc 
cu arma în mână. Apără-te deci şi, dacă s-ar întâmpla 
cumva ca îndărătnicia ta să aibă un sfârşit prost, află că 
numai tu vei avea de dat socoteală pe pământ ca şi în cer, în 
faţa oamenilor şi în faţa lui Dumnezeu. 

După care Benvenuto se opri, aşteptând; îndărătul 
zidurilor însă nu se auzea nici o şoaptă. 

Atunci orfăurarul îşi încarcă archebuza şi porunci cetei 
sale să pregătească armele; pe urmă, chemmdu-i la sfat pe 
toţi căpitanii, adică, în afară de el, pe Herrnan, pe Ascanio 
şi pe Jehan, le spuse: 

— Copii, precum vedeţi, nu există altă ieşire decât să ne 
batem. Rămâne acum de văzut în ce fel să înţepeni lupta. 

— Eu am să sparg poarta - îşi dădu părerea Hermann - şi 
voi toţi veniţi după mine. E simplu ca bună ziua. 

— Şi cu ce o s-o spargi, Samson dragă? Îl întrebă 
Benvenuto Cellini. 

Heirnann se uită în jur şi zări pe chei o grindă pe care 
patru oameni obişnuiţi abia dacă puteau s-o ridice. 

— Cu grinda asta - răspunse el. 

Şi se duse liniştit să culeagă de pe jos grinda, pe care o 
puse la subsuoară, strângând-o vârtos ca pe un berbece 
înţepenit într-o maşină de război, apoi se întoarse lângă 
comandantul său. 

Între timp, lumea începuse să se adune în jurul lor şi, 
stârnit de prezenţa mulţimii, Benvenuto se pregătea tocmai 
să pornească atacul, când, înştiinţat probabil de vreun 
cetăţean cu principii conservatoare, căpitanul arcaşilor 
regelui se ivi de după colţul străzii, însoţit de vreo cinci-şase 
dintre oamenii săi călări. Căpitanul era prieten cu prefectul 
şi, cu toate că ştia foarte bine despre ce era vorba, se 


apropie de Benvenuto Cellini, crezând pesemne că va reuşi 
să-l bage în sperieţi, şi în vreme ce arcaşii săi îi aţineau 
calea lui Hermann, el spuse: 

— Ce doriţi şi pentru ce tulburaţi liniştea oraşului? 

— Cel care tulbură cu adevărat liniştea - îi răspunse 
Cellini - este cel ce nu înţelege să se supună poruncilor 
suveranului, şi nicidecum cel care caută să le aducă la 
îndeplinire. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă căpitanul. 

— Vreau să spun că am aici un zapis în toată regula 
semnat de maiestatea sa şi înmânat de domnul de Neufville, 
secretarul finanţelor regelui, prin care mi se dă în stăpânire 
palatul Nesle. Însă oamenii care s-au ferecat înăuntru nu 
vor să recunoască acest zapis şi, prin urmare, tăgăduiesc 
drepturile mele de proprietate. Oricum ar fi, cu ştiu una şi 
bună şi anume ca, din moment ce Sfânta Scriptură spune să 
dăm cezarului ce-i al cezarului, Benvenuto Cellini are la 
rândul său dreptul să ia ce-i al lui Benvenuto Cellini. 

— Chiar aşa, în loc sa ne pui bețe în roate, împiedicându- 
ne să cucerim palatul, ai face mai bine să ne dai o mină de 
ajutor - se răţoi Pagolo. 

— Ţine-ţi gura, caraghiosule! Spuse Benvenuto. 

Bătând din picior. N-am nevoie de ajutorul nimănui, auzi 
tu? 

— Aveţi dreptate în principiu - răspunse căpitanul - dar de 
fapt n-aveţi dreptate. 

— Cum adică? Întrebă Benvenuto, simțind cum i se ridică 
sângele în obraz. 

— Vreţi să luaţi în stăpânire un bun care este al 
dumneavoastră, foarte bine, aveţi toată dreptatea; nu mai 
aveţi însă dreptate atunci când vreţi să-l luaţi în stăpânire 
în felul acesta; fiindcă n-o să faceţi nici o scofală, ascultaţi- 
mă pe mine, războindu-vă cu nişte ziduri. Dacă mi-aţi 
îngădui să vă dau un sfat, un sfat prietenesc, vă rog sămă 
credeţi, atunci v-aş povăţui să vă adresaţi oamenilor legii şi 


să îndreptaţi o plângere împotriva prefectului Parisului, de 
pildă. Acestea fiind zise, vă las cu bine şi noroc bun! 

Şi căpitanul arcaşilor regelui plecă rânjind, drept care 
mulţimea, văzând că omul stăpânirii făcea haz, se porni la 
rândul ei pe râs. 

— Cine râde la urmă râde mai bine - spuse Benvenuto 
Cellini. Înainte, Hermann, înainte! 

Hermann lua iarăşi grinda în braţe şi, în timp ce 
Benvenuto, Ascanio şi încă vreo doi-trei dintre cei mai 
dibaci trăgători din ceată, cu archebuza în mână, stăteau 
gata să deschidă focul asupra fortăreței, se repezi ca o 
catapultă vie asupra porţii de serviciu, care socotise c-ar fi 
mai lesne de spart decât poarta cea mare. 

Însă în momentul în care se apropie de zid, începu să 
plouă de sus cu pietre, deoarece prefectul pusese să se care 
din vreme pe metereze o mulţime de pietre aşezate una 
peste alta ca un al doilea zid clădit deasupra celui dintâi şi 
care putea fi doborât cu un singur bobârnac, strivind în 
cădere pe năvălitori. 

În faţa potopului cu care fură întâmpinați, asediatorii se 
dădură un pas îndărăt. Aşa că, oricât de năprasnic fusese 
respins atacul, nimeni nu se alese cu vreo rană în afară de 
Pagolo, care, îngreunat do cele două rânduri de zale, nu 
reuşi să facă stângă împrejur cu aceeaşi iuţeală ca tovarăşii 
săi de arme şi fu lovit la călcâi. 

Hermann, în schimb, îşi văzu de drum mai departe fără a 
se sinchisi de puzderia de zburături, aşa cum nu se 
sinchiseşte stejarul de bătaia grindinei si, făcându-şi vânt, 
începu a izbi cu atâta îndârjire în poartă, că, oricât ar fi fost 
ca de solidă, n-ar fi putut înfrunta multă vreme asemenea 
zguduituri. 

La rândul lor, Benvenuto împreună cu oamenii săi stăteau 
cu mâinile încleştate pe archebuze, gata să tragă asupra 
oricui s-ar fi ivit pe metereze; numai că nimeni nu ieşea la 
iveală. Palatul Nesle părea apărat de o garnizoană 
nevăzută. 


Benvenuto turba de ciudă că nu poate veni în ajutorul 
neînfricatului german. Deodată privirile lui se opriră asupra 
străvechiului turn Nesle, care, aşa cum am spus, rămăsese 
stingher de partea cealaltă a cheiului, scăldându-şi 
picioarele în apele Senei. 

— Stai puţin, Hermann! strigă Cellini. Stai puţin, viteazule! 
Palatul Nesle o să cadă în mâinile noastre, ţi-o spun aşa cum 
pot să-ţi spun cu mâna pe conştiinţă că mă cheamă 
Benvenuto Cellini şi că sunt orfăurar de felul meu. 

Apoi, făcând semn lui Ascanio şi la încă doi dintre tovarăşii 
acestuia să-l urmeze, o rupse la fugă spre turn, în vreme ce 
Hermann supunânduse poruncii stăpânului său, se trăgea 
patru paşi înapoi, ca să scape de loviturile pietrelor şi, 
ridicând în picioare grinda, se opri locului, ca un ostaş din 
garda elveţiană, rezemat în halebardă, să aştepte 
împlinirea promisiunii căpitanului lor. 

Într-adevăr, aşa cum bănuise Benvenuto, prefectul 
scăpase din vedere să pună străji la turnul cel vechi, 
pătrunse, aşadar, înăuntru fără să întâmpine nici o 
împotrivire, şi, urcând câte patru trepte deodată, ajunse 
îndată pe terasă, terasa domina zidurile palatului Nesle, aşa 
cum clopotniţa unei biserici domină un întreg oraş şi, în 
felul acesta, asediaţii, care cu câteva clipe mai înainte se 
aflau la adăpost îndărătul meterezelor, se pomeniră dintr-o 
dată descoperiţi. 

O detunătură de archebuză, şuieratul unui glonte, un 
arcaş ce căzu bufnind de pământ îi dădură de ştire 
prefectului că, după toate probabilitățile, lucrurile aveau sa 
ia cu totul altă întorsătură pentru el. 

În acelaşi timp, Hermann, pricepând că putea să-şi vadă 
de treabă nestingherit, înşfacă din nou bârna şi începu iar 
să zguduie poarta, pe care asediaţii, folosindu-se de acest 
scurt răgaz, avuseseră grijă s-o înţepenească. 

La rândul ei, mulţimea, dându-şi seama, în virtutea 
minunatului instinct de conservare cu care este înzestrată, 
că puştile vor lua şi ele parte la încăierare şi că spectatorii 


tragediei ce urma să se desfăşoare s-ar putea să fie niţeluş 
împroşcaţi cu sânge, în clipa în care se auzise detunătura 
archebuzei lui Benvenuto şi ţipătul soldatului rănit, se 
împrăştiase ca un stol de potârnichi. 

Un singur ins rămăsese locului. 

Insul acela era prietenul nostru Jacques Aubry, secretarul, 
care, dornic să joace o partidă de pelotă, se grăbise să vină 
la întâlnirea pe care i-o dăduse Ascanio cu o săptămână 
înainte. 

Îi fu însă de ajuns să arunce o privire asupra câmpului de 
luptă ca să se dumirească de la bun început despre ce era 
vorba. 

Ştiind acum ce fel de om era Jacques Aubry, nu încăpea 
nici o îndoială în privinţa hotărârii pe care avea s-o ia. A 
bate mingea sau a trage cu archebuză, pentru el era în 
egală măsură un joc, bănuind că prietenii săi se aflau în 
rândurile asediatorilor, hotări să intre în luptă alături de ei. 

— Ei, ce se-aude, băieţi? Spuse el, apropiinduse de grupul 
care aştepta să fie doborâtă poarta la pământ ca să poată 
năvăli în fortăreață. Facem un mic asediu? Să fiu al naibii! 
Afurisită treabă aţi pus la cale, fârtate, să atacați o mână de 
oameni ditamai cetatea, fiindcă-i o cetate întărită în lege, nu 
te miri ce dărăpănătură. 

— Nu suntem numai noi - spuse Pagolo, care îşi oblojea 
călcâiul, arătându-i cu mâna pe Benvenuto şi pe ceilalţi trei- 
patru însoțitori ai săi care continuau să tragă asupra 
meterezelor cu atâta râvnă, încât potopul de pietre ce se 
revărsa de pe ziduri era mult mai îmbelşugat ca la început. 

— Îmi dau seama, îmi dau seama, monseniore Ahile spuse 
Jacques Aubry - fiindcă, pe lângă alte similitudini pe care le 
ai cu el şi de care nu mă îndoiesc, mai e şi faptul că amândoi 
aţi fost răniţi în acelaşi loc. Îmi dau seama: uite-l pe 
prietenul meu Ascanio, iar alături de dânsul, meşterul dacă 
nu mă înşel, acolo sus în turn. 

— Întocmai. 


— Şi cel de colo care izbeşte atât de aprig în poartă e tot 
unul de al voştri, nu-i aşa? 

— E Hermann - spuse cu mândrie micul Jehan. 

— Să fiu al naibii! Loveşte băiatul, nu se încurcă! se 
minună studentul. Trebuie neapărat să-i prezint omagiile 
mele. 

Şi, cu mâinile în buzunare, fără să se sinchisească de 
gloanţele ce şuierau pe deasupra capului său, se apropie de 
vajnicul german, care îşi vedea mai departe de treabă cu 
punctualitatea unei maşini pusă în mişcare de nişte iscusite 
şurubării. 

— Ai nevoie de ceva, scumpul meu Goliat? îl întrebă 
Jacques Aubry. Sunt gata să te slujesc. 

— Mi-e sete - răspunse Hermann. Năpustinduse din nou 
asupra porţii. 

— Să fiu al naibii! Cred şi eu, cui nu i-ar fi! Cu aşa ceva, îţi 
stupeşti şi sufletul din tine şi-mi pare rău că n-am un butoi 
cu bere să ţi-l aduc plocon. 

— Apă - spuse Hermann - apă! 

— Te mulţumeşti şi cu apă chioară! Aşa să fie! 

Uite râul aici, la doi paşi, într-o clipă vei avea ce pofteşti. 

Jacques Aubry o luă la fugă spre Sena, îşi umplu cu apă 
şapca şi se grăbi să i-o aducă. 

Hermann ridica grinda în picioare, dădu de duşcă toată 
apa şi-i înapoie studentului şapca golită. 

— Mulţumesc! Şi luând grinda în braţe, porni iar la atac. 
Apoi, după câteva clipe, îi spuse: 

— Du-te şi dă-i de ştire meşterului că treaba merge strună. 
Sa fie gata. 

Jacques Aubry se îndreptă spre turn si, în scurtă vreme, te 
afla între Ascanio şi Benvenuto Cellini, care cu archebuzele 
în mână trăgeau cu atâta osârdie, încât reuşiseră să scoată 
din luptă vreo doi-trei combatanți. Ostaşii jupânului prefect 
începeau să se cam codească atunci când trebuiau să se 
urce pe metereze. 


Totuşi, dat fiind că poarta putea fi din moment în moment 
sfărâmată, aşa cum îi trimisese vorbă Hermann lui 
Benvenuto, prefectul se hotări să facă o ultimă încercare şi- 
şi îmbărbăta oamenii cu atâta însufleţire, încât un nou 
potop de pietre se prăvăli de pe ziduri, dar două focuri de 
archebuză slobozite aproape în aceeaşi clipă reuşiră să 
potolească zelul asediaţilor, care, cu toate mustrările şi 
făgăduinţele jupânului Robert, tăcură chitic, fără să se 
clintească din loc, văzând că nu-i nimic de făcut, prefectul 
porni de unul singur la atac şi, apucând coşcogea pietroiul, 
se pregăti să-l azvârle asupra lui Hermann. Dar Benvenuto 
nu era omul pe care să-l poată lua cineva pe nepregătite. 
Abia îl zări pe nesocotitul ce se încumeta să se avânte pe 
metereze, unde nimeni nu mai îndrăznea să pună piciorul, 
că şi propti archebuză în umăr; puţin ar mai fi lipsit ca 
jupân Robert să dea ortul popii, dacă în momentul în care 
Cellini se pregătea să apese pe trăgaci, Ascanio n-ar fi tras 
un țipăt şi n-ar fi săltat cu mâna oţelele puştii, aşa încât 
glontele nimeri în gol. Ascanio îl recunoscuse pe tatăl 
Colombei. 

Furios, Benvenuto voia tocmai să-i ceară socoteală lui 
Ascanio pentru isprava lui, când pietroiul pe care prefectul 
îl aruncase cu toată puterea căzu drept peste coiful lui 
Hermann. 

Oricât de vânjos ar fi fost însă acest titan al erei noastre, 
nu era în măsură totuşi să înfrunte greutatea noului Pelion; 
dând drumul bârnei pe care o ţinea în mâini, deschise 
braţele ca şi cum ar fi căutat un reazem în jur şi negăsind 
nimic de care să se agate, se prăbuşi în nesimţire, făcând să 
duduie pământul. 

Asediaţii şi asediatorii scoaseră în acelaşi timp un răcnet 
asurzitor: micul Jehan împreună cu alţi trei-patru tovarăşi 
de arme care se aflau în preajma lui Hermann săriră să-l 
scape, ducându-l cât mai departe de zidurile fortăreței şi 
dându-i primele îngrijiri: dlar tocmai atunci amândouă 
porţile palatului Nesle - şi cea mare şi cea de serviciu - se 


deschiseră de perete şi prefectul, în fruntea unui stol de 
cincisprezece oameni se repede spre rănit, punându-şi 
vitejeşte viaţa în joc şi lovind în jur cu tăişul şi cu vârful 
spadei, cot la cot cu oamenii săi, cu atâta străşnicie, încât 
Jehan şi cei trei tovarăşi ai lui, cu toate îndemnurile lui 
Benvenuto, care le striga să se ţină bine până le venea 
întrajutor, fură nevoiţi să dea înapoi. Prefectul se grăbi să 
se folosească de acest scurt răstimp, opt oameni îl apucară 
de mâini şi de picioare pe Hermann, care zăcea în 
nesimţire; şapte se aşezară în dreptul lor ca să acopere 
mişcarea de retragere pe care urmau s-o execute, astfel că, 
în timp ce Benvenuto, Ascanio, Jaques Aubry şi cei trei- 
patru meşteşugari ce se aflau pe terasa turnului se grăbeau 
să coboare cele patru sau cinci etaje ale clădirii pentru a 
ieşi în stradă. Hermann şi purtătorii săi intrau în curtea 
palatului; în momentul în care Cellini se ivea în pragul 
turnului, poarta palatului se închidea în spatele ultimului 
ostaş al prefectului. 

Nu puteau să nu recunoască, fireşte că suferiseră o 
înfrângere şi încă o înfrângere destul de grea. E adevărat 
că Cellini, Ascanio şi tovarăşii lor reuşiseră să scoată din 
luptă prin focurile archebuzelor vreo trei-patru asediați, 
dar pierderea celor trei-patru oameni din tabăra 
prefectului era departe de a putea să precumpănească 
pierderea lui Hermann pentru Cellini. 

Câteva clipe asediaţii statură locului ca năuciţi. 

Deodată Cellini şi Ascanio se uitară unul la altul. 

— M-am gândit la ceva - spuse Cellini, privind spre stângă, 
adică în direcţia oraşului. 

— Şi eu - spuse Ascanio, privind spre dreapta, adică în 
direcţia câmpiei. 

— Am găsit mijlocul de a sili garnizoana să iasă din palat. 

— lar eu, dacă dumneata izbuteşti să scoţi afară 
garnizoana, am găsit mijlocul de a deschide poarta ca să 
poţi intra înăuntru. 

— Câţi oameni ţi-ar trebui? 


— Îmi ajunge unul singur. 

— Alege pe cine crezi. 

— Jacques Aubry - întrebă Ascanio - vrei să vii cu mine? 

— Până la capătul lumii, dragă prietene, până la capătul 
lumii dacă pofteşti. Numai că n-ar strica să am o armă 
asupra mea, un ciot de spadă ori ceva care să semene cu un 
pumnal, orice ar fi, o bucată de fier pe care s-o pot împlânta 
aşa ca de vreo patru-cinci degete la întâmplare dacă s-ar ivi 
cumva vreun prilej. 

— Ştii ce? spuse Ascanio, ia spada lui Pagolo, care tot nu 
se mai poate sluji de ca de vreme ce se ţine cu mâna 
dreaptă de călcâi în timp ce cu stânga se închină de zor. 

— Şi ca să fii şi mai bine înarmat, uite aici pumnalul meu - 
spuse Cellini. Foloseşte-te de el, flăcăule, ai grijă numai să 
nu-l uiţi înfipt în rană; ar însemna să-i faci un dar mult prea 
frumos rănitului, dat fiind că e cizelat de mine şi că mânerul 
face pe puţin o sută de scuzi de aur. 

— Dar lama? întrebă Jacqgaes Aubry. Nu mă îndoiesc că 
mânerul e preţios, dar într-o împrejurare ca asta pentru 
mine lama face toate paralele. 

— Lama e nepreţuită - răspunse Benvenuto. E cea ca care 
l-am răpus pe ucigaşul fratelui meu. 

— Vivat! strigă studentul. Hai, Ascanio, să mergem! 

— Sunt gata - spuse Ascanio, înfăşurând o frânghie lungă 
de vreo cinci-şase metri în jurul trupului şi punând pe umăr 
una din scări - vin acum. 

Şi cei doi tineri cutezători o porniră pe chei în jos, şi după 
ce merseră aşa vreo sută de paşi, o luară la stânga, 
făcându-se nevăzuţi după zidul palatului Nesle, în spatele 
şanţurilor cetăţii. 

Şi acum să-l lăsăm pe Ascanio să-şi pună planul în aplicare 
şi să vedem în ce fel se gândea Cellini să-l aducă la 
îndeplinire pe al său. 

Ceea ce-i atrăsese atenţia atunci când întorsese privirea 
spre stângă, adică în direcţia oraşului, în timp ce Ascaniom 
aşa cum am arătat, se uita spre dreapta, adică în direcţia 


câmpiei, era un grup de oameni din popor ce se oprise la 
oarecare distanţă şi în mijlocul căreia i se păruse a 
recunoaşte două femei: pe fata prefectului şi pe guvernanta 
ei. 

Într-adevăr, cele două femei erau Colombe şi coana 
Perrine, care tocmai se întorceau acasă după litarghie şi 
care, înspăimântate de ceea ce auziseră despre asediul 
palatului şi de ceea ce vedeau cu ochii lor, rămăseseră 
locului, tremurând, în mijlocul mulţimii. 

În clipa când însă prinse de veste că ostilitățile fuseseră 
suspendate pentru o bucată de timp în care ar îi putut să 
treacă printre combatanți, mânată de îngrijorarea pe care 
i-o stârnea faptul că tatăl ei se afla în primejdie, Colombe, 
cu toate rugăminţile coanei Perrine, care stăruia să nu se 
avânte fără nici o chibzuială în încăierare, se îndreptă 
hotărâtă spre palat, lăsând-o pe guvernantă să facă ce-o 
pofti, s-o urmeze sau să rămână acolo unde era, dar cum în 
adâncul inimii ei, o iubea ca ochii din cap pe Colombe, 
coana Perrine, oricât era de înspăimântată, se hotări s-o 
însoţească. 

Amândouă se desprindeau tocmai din grup în momentul în 
care Ascanio şi Jacques Aubry dădeau colţul zidului. 

Acum cred c-aţi înţeles care era planul lui Benvenito 
Ccillini. 

Îndată ce le văzu pe cele doua femei pornind spre palat, 
meşterul le ieşi în întâmpinare şi, oferindu-i curtenilor 
braţul Colombei, îi spuse: 

— Să n-aveţi nici o teamă, doamnă, şi dacă binevoiţi a 
primi braţul meu, sunt gata să vă conduc la tatăl domniei 
voastre. 

Colombe nu prea ştia ce să facă, dar coana Perrine, 
apucând braţul care se afla lângă ea şi pe care Benvenuto 
uitase să i-l ofere, o îmbie: 

— Ila-l de braţ, porumbiţo, ia-l de braţ, se cade să primim 
ocrotirea acestui nobil cavaler. Ia uite-l, uite-l pe domnul 


prefect cum se apleacă peste zid, îngrijorat de soarta 
noastră. 

Colombe îl luă de braţ pe Benvenuto şi câteştrei se 
apropiară de palat. Ajungând la doi paşi de poartă, Cellini 
se opri şi, strângând vârtos la subsuoară braţul Colombei şi 
pe cel al coanei Perrine, rosti cu glas tare: 

— Domnule prefect, fiica dumitale doreşte să intre în 
palat, sper că vei avea bunătatea să-i deschizi, măcar 
domniei sale poarta, dacă nu cumva ai de gând să laşi în 
mâininile duşmanilor dumitale un. Atât de încântat ostatic. 

De două ceasuri încoace, prefectul, stând la adăpost 
îndărătul meterezelor, se gândise de cel puţin douăzeci de 
ori la fiica lui, căreia săvârşise nesocotinţa de a-i îngădui să 
plece de acasă şi căreia nu ştia cum să facă să-i dea drumul 
înăuntru. Nădăjduia totuşi că, înştiinţată din vreme despre 
cele întâmplate, îi va fi dat poate prin cap să se ducă la 
Châtelet şi să-l aştepte acolo, când îl zărise pe Cellini 
despărţindu-se de tovarăşii săi şi îndreptându-se spre cele 
două femei, pe care le recunoscuse de îndată ca fiind 
Colombe şi coana Perrine. 

— Zevzecă mică! Bombăni printre dinţi prefectul. 

Oricum, nu pot s-o las în mijlocul acestor păgâni. Apoi, 
ridicând glasul: Să vedem - spuse el, deschizând ferestruica 
şi lipindu-şi faţa de zăbrele - ce doreşti? 

— Uite ce-ţi propun - răspunse Benvenuto. Îi voi îngădui 
doamnei Colombe şi guvernantei domniei sale să intre în 
palat, în schimb vei ieşi dumneata împreună cu toţi oamenii 
dumitale ca să luptăm afară, în câmp deschis. Cei ce vor 
rămâne stăpâni pe câmpul de bătaie vor dobândi şi palatul 
spre nefericirea celor învinşi. Voe victis! 

Cum zicea compatriot al dumitale Brennus. 

— Primesc - spuse prefectul - dar cu o condiţie. Să te dai 
la o parte împreună cu toată ceata dumitale, pentru ca fiica 
mea să intre în palat, iar arcaşii mei să aibă răgazul să iasă 
afară. 


— Bine! Încuviinţă Cellini. leşi însă mai întâi dumneata şi 
după aceea o să poată intra şi doamna Colombe, pe urmă, 
după ce doamna Colombe va fi intrat pe poartă, veţi azvârli 
cheia peste zid, ca să nu vă încerce cumva ispita să vă 
retrageţi. 

— Ne-am înţeles! - spuse prefectul. 

— Îţi dai cuvântul? 

— Pe cinstea mea de gentilom. Şi dumneata? 

— Pe cinstea lui Benvenulo Cellini! 

După ce făcură şi unul, şi altul legământ să-şi respecte 
promisiunea, poarta se deschise; ostaşii prefectului ieşiră 
afară şi se aliniară pe două rânduri în faţa porţii în frunte 
cu jupân d'Estourville. Rămăseseră nouăsprezece oameni 
cu totul. În ceea ce-l privea, lipsit fiind acum de Ascanio, de 
Hermann şi de Jacques Aubry, Benvenuto Cellini nu mai 
avea decât opt combatanți, lăsând deoparte faptul că 
SimonStângaciul era rănit, din fericire însă la mâna 
dreaptă; numai că Benvenuto nu era omul care să stea să-şi 
numere duşmanii, el care se încumetase să-l lovească pe 
Pompeo, deşi era înconjurat de doisprezece gealaţi, îşi ţinu 
deci făgăduiala cu dragă inimă, fiindcă tot ce dorea era o 
luptă hotărâtoare corp la corp. 

— Puteţi intra acum, doamnă - spuse el, întorcându-se 
către frumoasa lai ostatică. 

Colombe străbătu distanţa dintre cele două tabere, 
sprintenă ca pasărea al cărei nume îl purta, şi se aruncă în 
braţele prefectului, cuprinsă de disperare. 

— Tată! Iată! Pentru numele lui Dumnezeu, nuţi pune 
viaţa în primejdie! Strigă ca, plângând. 

— Hai, intră înăuntru! Se burzului prefectul, luând-o de 
braţ şi îndreptându-se cu ea spre poartă - numai din pricina 
neroziilor voastre am ajuns aici. 

Colombe se întoarse acasă, urmată de coana Perrine, 
căreia, dacă nu tăcuse să-i crească aripi, aşa cum se 
întâmplase cu frumoasa ei însoţitoare, îi dezmorţise în 
schimb picioarele, pe care de zece ani le credea înţepenite. 


Prefectul închise poarta în urma ei. 

— Cheia! Cheia! Strigă Cellini. 

La rândul său, prefectul, credincios cuvântului dat, scoase 
cheia din broască şi o aruncă peste zid, în aşa fel ca să cadă 
în curte. 

— Şi acum - strigă Benvenuto Cellini, tăbărând asupra 
proiectului şi a oştirii sale - fiecare pentru sine şi 
Dumnezeu pentru toţi! 

Se încinse o încăierare cumplită, fiindcă înainte de a fi 
apucat arcaşii să aplece oţelele puştilor şi să tragă, 
Benvenuto, împreună cu cele şapte calfe ale sale, se 
năpustise drept în mijlocul lor, secerând în dreapta şi-n 
stânga cu înfricoşata spadă pe care o mânuia cu atâta 
iscusinţă şi care, călită cu mâna lui, rareori întâlnise zale, 
ba chiar şi platoşe în măsură s-o înfrunte. Ostaşii aruncară, 
aşadar, archebuzle, care nu le mai slujeau la nimic şi, 
trăgând spadele, începură să le vânture la rândul lor. Dar, 
cu toate că erau atât de numeroşi şi atât de puternici, cât ai 
bate din palme fura împrăştiaţi, iar vreo doi-trei dintre cei 
mai curajoşi, destul de serios răniţi ca să nu mai poată 
lupta, se văzură obligaţi să se retragă în spatele frontului. 

Prefectul îşi dădu seama de primejdie şi, fiind un om 
viteaz, care, la vremea lui, aşa cum am spus, câştigase 
destule izbânzi mânuind spada, se repezi înaintea vajnicului 
Benvenuto Cellini, căruia nimic nu-i putea sta împotrivă. 

— Poftim încoace! Strigă el. Poftim încoace, pungaş 
netrebnic, să se aleagă sorții luptei între noi doi. Hai! 

— Pe legea mea, nici nu doresc altceva, jupân Robert! 
Răspunse Benvenuto. Şi dacă binevoieşti să le spui ostaşilor 
dumitale să nu ne stingherească, sunt omul dumitale. 

— Staţi liniştiţi! porunci prefectul. 

— Să nu mişte unul! Strigă Cellini. 

Combatanţii rămaseră locului, împietriţi şi tăcuţi ca 
războinicii lui Homer. Care se opreau în toiul bătăliei ca să 
nu piardă nici o mişcare din lupta a doi căpitani vestiți ce se 
măsurau între ei. 


Atunci dat fiind că şi prefectul şi Cellini erau cu spada 
trasă din teacă tăbărâră unul asupra celuilalt. 

Prefectul era un spadasin încercat, pe când Cellini era fără 
pereche. De vreo zece sau doisprezece ani prefectul nu mai 
avusese prilejul să se folosească de spadă, de zece sau 
doisprezece ani, în schimb, aproape că nu fusese zi 
luminată în care Benvenuto să nu fi tras sabia din teacă, 
încă de la primele atacuri prefectul, care se bizuise prea 
mult pe îndemânarea lui, putu să-şi dea seama că 
adversarul său îl întrecea. 

E adevărat însă că Benvenuto, întâmpinând o împotrivire 
la care nu se aştepta din partea unui magistrat, desfăşura 
toată energia, toată agilitatea şi toate şiretlicurile pe care şi 
le însuşise în mânuirea armelor. 'Ţi-era mai mare dragul să 
priveşti cam zbura prin aer încolo şi încoace spada lui, ce 
părea o limbă înfurcată de şarpe, amenințând în acelaşi 
timp capul şi inima şi lăsându-i timp adversarului doar ca să 
pareze, fără, a-i îngădui să-i dea o singură lovitură. Drept 
care prefectul, văzând că are de-a face cu cineva mai tare 
decât el, începu să bată în retragere, continuând să se 
spere, ce-i drept, dar pierzând tot mai mult teren. Spre 
nenorocul său, jupân Robert, fără să-şi dea seama, se 
întorsese cu spatele spre palat, astfel că, după câţiva paşi, 
se pomeni încolţit în poarta spre care se retrăsese instinctiv, 
deşi ştia foarte bine că aruncase cheia peste zid. 

În momentul în care se văzu acolo, prefectul simţi că e 
pierdut, de aceea, ca un mistreţ ce încearcă să ţină piept 
unei haite de câini, îşi adună toate puterile şi porni la atac, 
dând treipatru lovituri în şir care se înlănţuiră cu o 
asemenea iuţeală, încât de astă dată Benvenuto se văzu silit 
să pareze; din păcate însă nu reuşi s-o facă la timp, astfel că 
spada adversarului său, în pofida minunatelor zale cu care 
era îmbrăcat, îi atinse pieptul, dar, ca un leu rănit care nu 
întârzie să se răzbune pe cel care l-a atacat, Benvenuto nici 
nu apucase bine sa simtă vârfui spadei în piept, că se şi 
încorda tot şi, îndreptând năprasnic sabia spre prefect, 


poate că l-ar fi străpuns pe loc dacă în aceeaşi clipă poarta 
nu sar fi deschis brusc în spatele lui, astfel că jupân 
d'Estourville căzu cu faţa-n sus şi lovitura îl nimeri pe cel 
ce-i sărise într-ajutor, smucind fără veste poarta. 

Dar, spre deosebire de ceea ce se întâmplă în asemenea 
cazuri, în loc să se vaite rănitul, care tăcu mâlc, Benvenuto 
fu acela care scoase un urlet înfricoşător, îşi dăduse seama 
deodată că omul pe care-l lovise nu era altul decât Ascanio. 

Din clipa aceea nu mai văzu pe nimeni, nici chiar pe 
Hermann şi pe Jacques Aubry. Care stăteau în spatele 
rănitului. Se arunca de gâtul tânărului ca scos din minţi, 
căutându-i cu ochii rana, pipăind-o cu mâna, cu buzele şi 
strâgând: 

— Ucis, ucis! Ucis de mine! Ascanio, fiul meu, eu te-am 
ucis! şi răcnind, şi plângând aşa cum numai leii probabil 
răcnesc şi plâng. 

Între timp, Hermann îi scoase pe prefect viu şi nevătămat 
dintre picioarele lui Ascanio şi ale lui Cellini şi, luându-l la 
subsuoară ca pe un copil, îl puse la popteală într-o mică 
magazie în care jupân Raimbault îşi ţinea uneltele de 
grădinărie, închise apoi uşa şi se aşeză în dreptul ei cu 
sabia trasă din teacă, gata să-şi apere prizonierul împotriva 
oricui ar fi încercat să îl smulgă. 

Cât priveşte pe Jacques Aubry, făcându-şi vânt, dintr-un 
salt ajunse de pe caldarâmul curţii pe culmea zidului, de 
unde începu să strige în gura mare, fluturând pumnalul în 
semn de triumf: 

— Ura, ura, palatul Nesle e în mâinile noastre! 

Cum şi în ce fel se întâmplaseră toate aceste lucruri 
neaşteptate, iată ceea c-e vor afla cititorii în capitolul 
următor. 

X DESPRE AVANTAJELE CETĂȚILOR ÎNTĂRITE În partea 
unde se mărginea cu Pre-aux-Clercs, palatul Nesle era 
ocrotit nu numai de zidurile, dar şi de şanţul din jurul 
oraşului, aşa că din direcţia aceasta toată lumea era 
convinsă că nu putea fi cucerit. Ascanio se gândise, aşadar, 


şi pe bună dreptate, că rareori cineva se îngrijeşte să 
păzească un lucru de care nu poate fi prădat şi, în 
consecinţă, se hotărâse să încerce un atac îndreptat tocmai 
asupra acestui punct în care ştia dinainte că nu va 
întâmpina nici o împotrivire. 

În acest scop se desprinsese de ceata împreună cu 
prietenul său Jacques Aubry, fară a bănui că, în momentul în 
care el dispărea într-o direcţie, din direcţia opusă avea să 
apară iubita sa Colombe, oferindu-i lui Benvenuto mijlocul 
de a-l sili pe prefect să iasă din palat, lucru pentru care 
jupân d'Estourville avea cea mai profundă aversiune. 

Planul lui Ascanio era pe cât de anevoios de înfăptuit, pe 
atât de primejdios prin consecinţele sale. Trebuia să sară 
peste un şanţ adânc, să escaladeze un zid înalt de douăzeci 
şi cinci de picioare pentru ca până la urmă să nimerească, 
poate, drept în mijlocul garnizoanei vrăjmaşe. 

Abia când ajunse la marginea şanţului, adică la începutul 
operaţiei pe care o pusese la cale, Ascanio îşi dădu seama 
câte greutăţi avea de întâmpinat pentru a sări peste cel 
dinţii şi pentru a îndeplini pe cea de-a doua. Astfel că, oricât 
de nestrămutată păruse a fi până atunci, hotărârea lui fu 
zdruncinată o clipă. 

Cât priveşte pe Jacques Aubry, se oprise liniştit la vreo 
zece paşi în urma prietenului său, uitându-se când la zid, 
când la şanţ. Apoi, după ce le măsurase cu privirea pe 
amândouă, spuse: 

— Asta-i bună! Fă-mi plăcerea, dragă prietene, şi 
lămureşte-mă şi pe mine pentru ce naiba m-ai adus aici, 
decât doar dacă nu ţi-o fi venit chef să prinzi broaşte. 

A, da... te uiţi la scară... Foarte bine. Am priceput. Numai 
că scara ta are douăsprezece picioare, zidul douăzeci şi 
cinci, iar şanţul e lat de zece picioare; există deci o 
diferenţa de douăzeci şi trei de picioare, dacă mai ştiu 
cumva să socotesc. 

Ascanio rămase un moment copleşit de evidenţa acestui 
calcul matematic; pe urmă, lovindu-se brusc peste frunte, 


zise bucuros: 

— Ce idee grozavă! Priveşte! 

— Unde? 

— Acolo - spuse Ascanio - uite acolo! 

— Ceea ce-mi arăţi nu e o idee - răspunse studentul - ciun 
stejar. 

Într-adevăr, un stejar uriaş ţâşnea viguros din pământ, 
aproape de marginea dinafară a şanţului, aplecându-şi 
crengile peste zidul palatului Nesle, ca şi cum ar fi fost 
curios să vadă ce se petrece înăuntru. 

— Cum, nu înţelegi?! Se miră Ascanio. 

— Ba da! Ba da! Parc-am început să mă luminez niţeluş. 
Da, da, asta trebuie să fie. Acum am priceput. 

Stejarul împreună cu zidul alcătuiesc o arcadă de pod, mai 
bine zis o jumătate de arcadă, pe care scara ar putea s-o 
întregească, numai că dedesubt se cască o adevărată 
prăpastie, dragă prietene, şi încă o prăpastie plină de mâl. 
Drăcia dracului! 

Trebuie să umblăm ca băgare de seamă. Mi-am pus cele 
mai frumoase ţoale şi bărbatul Simonei de la o vreme 
încoace nu mai vrea să-mi lucreze pe datorie. 

— Ajută-mă doar să ridic scara - spuse Ascanio - nu-ţi cer 
nimic mai mult. 

— Ei, bravo! Protestă studentul. Şi pe mine mă laşi aici, 
jos? Mulţumesc! 

Şi agăţându-se amândoi deodată de una din crengile 
stejarului, în câteva clipe reuşiră să se caţăre în copac. 
După care, unindu-şi puterile, traseră scara în sus şi se 
urcară cu ea până în vârful arborelui. Ajungând acolo, o 
coborâră ca pe un pod suspendat şi constatară cu bucurie 
că unul din capetele ei se sprijinea temeinic pe o cracă 
groasă, în timp ce capătul celălalt se rezema cu nădejde pe 
coama zidului, pe care o depăşea chiar cu vreo două-trei 
picioare. 

— Ce facem însă - întrebă Aubry - după ce ajungem pe 
zid? 


— Nimic mai simplu, după ce ajungem acolo, tragem scara 
şi coborâm înapoi în partea cealaltă. 

— Foarte frumos! Există totuşi o piedică, şi anume faptul 
că zidul e înalt de douăzeci şi cinci de picioare în timp ce 
scara n-are decât douăsprezece. 

— M-am gândit şi la asta - spuse Ascanio, depănând 
frânghia pe care o înfăşurase în jurul trupului, legând-o la 
un capăt de trunchiul copacului şi aruncând celălalt capăt 
peste zid. 

— Aha, acum te înţeleg, în sfârşit, om luminat! 

Exclamă Jacques Aubry - şi pot să-ţi mărturisesc că voi îi 
fericit şi mândru să-mi frâng gâtul împreună cu tine 

— Ei, ce faci? 

— Vreau să trec dincolo - îl lămuri Aubry, pregătindu-se să 
străbată distanţa ce-l despărţea de zid. 

— A nu, nu merge aşa - protestă Ascanio - eu trebuie să 
trec primul. 

— Să tragem la sorţi îi propuse Aubry. Ce deget am muiat 
în gură? întreba el, îndreptând spre tovarăşul sau o mână 
cu două degete întinse şi trei îndoite. 

— Fie! încuviinţă Ascanio şi atinse unul dintre degetele 
studentului. 

— Ai câştigat! spuse Aubry, ia-o înainte, dar păstrează-ţi 
cumpătul, nu te pierde cu firea, auzitu? 

— Fii pe pace! îl linişti Ascanio. 

Şi puse piciorul pe podul umblător, pe care Jacques Aubry 
se silea să-l ţină în echilibru, apăsând cu putere asupra 
capătului dinspre el, scara era destul de fragilă, în schimb, 
viteazul nostru era uşurel. Studentul, care abia îndrăznea 
să răsufle, avu impresia la un moment dat că Ascanio stă în 
cumpănă. Tânărul însă făcu la repezeală şi ultimii patru paşi 
ce-l mai despărţeau de zid şi ajunse viu şi nevătămat pe 
culme. Chiar şi acolo încă se mai afla într-un mare pericol 
dacă vreunul dintre asediați l-ar fi zărit din întâmplare; dar 
bănuielile lui începeau să se adeverească şi, cercetând în 
fugă cu privirea grădinile palatului, îi strigă tovarăşului său: 


— Nu-i nimeni, nimeni! 

— Atunci - spuse studentul - să înceapă dansul pe sârmă! 

Şi păşi la rândul său pe poteca îngustă ce se clătina sub 
picioare, în timp ce Ascanio îi ţinea scara, întorcându-i 
serviciul pe care i-l făcuse puţin mai înainte. Cum însă nu 
era mai puţin dibaci, nici mai puţin sprinten decât tovarăşul 
său, într-o clipă Aubry fu lângă el. 

Se aşezară atunci amândoi călare pe zid şi traseră scara 
spre ei, apoi, atârnând-o de capătul liber al frânghiei legate 
vârtos la capătul celălalt de trunchiul stejarului, o coborâră 
de-a lungul peretelui, înclinând-o puţin, ca să se poată 
sprijini temeinic de zid, în sfârşit Ascanio, care câştigase 
dreptul de a face toate experienţele, apucă frânghia cu 
amândouă mâinele şi se lăsă să alunece în jos până la 
primul fuscel al scării; câteva secunde mai apoi punea 
piciorul pe pământ. Jacques Aubry îi urmă cu aceeaşi 
uşurinţă şi amândoi prietenii se întâlniră din nou în grădină. 

Şi acum că reuşiseră să ajungă unde doreau, lucrul cei mai 
cuminte era să facă tot ce mai aveau de făcut cât mai 
grabnic. Pierduseră o bucată de vreme cu toate aceste 
operaţii şi Ascanio se temea că lipsa lui şi a studentului să 
nu-i fi pricinuit vreun neajuns meşterului, încurcându-i 
planurile, trăgând amândoi spada, alergară spre poarta ce 
dădea în curtea din faţă, unde trebuia să se afle garnizoana, 
dacă nu cumva se strămutase între timp. Sosind lângă 
poartă, Ascanio se uită pe gaura cheii şi constată că nu era 
nimeni în curte. 

— Benvenuto a izbutit - se bucură el. A scos afară 
garnizoana. Suntem stăpâni pe palat! Şi încercă să 
deschidă poarta, care, din păcate, era încuiată. 

Începură amândoi s-o zgâlţâie din răsputeri. 

— Pe aici! Pe aici! Se auzi un glas al cărui ecou îl înfiora 
până în adâncul inimii pe tânărul nostru. 

Pe aici, domnule! 

Întorcându-se, Ascanio o zări pe Colombe la una din 
ferestrele de la parter. Din două salturi fu lângă ea. 


— Aha! Bombăni Jacques Aubry, ţinându-se după el. Se 
pare că avem legături tainice prin partea locului. Asta nu 
mi-ai mai spus-o, stimabile, faci pe misteriosul! 

— Scăpaţi-l vă rog pe tata, domnule Aacanio! 

Strigă Colombe, care nu se arătă câtuşi de puţin mirată 
văzându-l în palat pe tânărul orfăurar, ca şi când ar fi fost 
lucrul cel mai firesc din lume. Se bat acolo, afară, îi auziţi? 
Se bat pentru mine, din pricina mea! O, Doamne 
Dumnezeule! Nu-i lăsaţi să-l omoare! 

— Fiţi fără grijă! Spuse Ascanio, dând buzna în 
apartamentul de la parter, care avea o uşă spre curtea cea 
mică. Fiţi fără grijă, lăsaţi pe mine! 

— Fiţi fără grijă! Spuse şi Jacques Aubry, apucând-o pe 
urmele lui. Fiţi fără grijă, lăsaţi pe noi! 

leşind în prag, Ascanio se auzi din nou strigat, de astă dată 
însă de un glas nu chiar atât de suav cum era cel dinţii. 

— Cine mă cheamă? Întrebă el. 

— Eu, tiner pretin, eu - repetă glasul care avea un foarte 
pronunţat accent nemţesc. 

— Să fiu al naibii - exclamă Jacques Aubry - dacă nu e 
scumpul nostru Goliat! Ce dracu” faci în coteţul acela de 
găini, şoimule? 

Într-adevăr, uitându-se înăuntru pe ferestruica magaziei, îl 
recunoscu pe Hermann. 

— Eu trezeşti aici la mine, eu nu ştii cum venit aici. Tragi 
zăvor se mi tuci se batem. Hai, repete, repete! Mi mănânci 
asta palma. 

— Poftim: zise studentul, dându-şi osteneala săi facă lui 
Hennann serviciul pe care i-l ceruse. 

Între timp, Ascanio se îndrepta spre poarta dinspre chei, 
unde se auzea un aprig zăngănit de săbii. Aflându-se doar la 
un pas de combatanți, de care îl despărţeau doar blănile de 
lemn ale porţii, se temu să nu cadă cumva în mâinile 
vrăjmaşilor săi dacă ar fi ieşit la iveală pe nepusă masă şi 
avu grijă să se uite mai întâi pe ferestruica zăbrelită. 


Văzu atunci chipul înfierbântat, mânios şi îndârijit al lui 
Cellini şi înţelese că nu mai exista nici o scăpare pentru 
jupân Robert. Luă cheia ce zăcea aruncată pe jos, deschise 
dintr-o smucitură poarta, cu gândul la făgăduiala pe care i- 
o făcuse Colombei, şi primi în umăr, aşa cum am arătat mai 
sus, lovitura de spadă care, de n-ar fi fost el, l-ar fi străpuns 
pe prefect. 

Am văzut apoi care au fost urmările acestei întâmplări. 
Cuprins de disperare, Benvenuto se aruncase în braţele lui 
Ascanio, Hermann îl pusese la popreală pe prefect în 
închisoarea din care el însuşi fusese slobozit cu puţin 
înainte, în timp ce Jacques Aubry, cocoţat pe metereze, 
bătea din aripi, trâmbiţând victoria. 

Biruinţa era într-adevăr deplină. Văzând că stăpânul lor 
fusese luat prizonier, oamenii prefectului depuseră armele 
fără a încerca măcar să se împotrivească. 

În consecinţă, meşteşugarii pătrunseră cu toţii în curtea 
palatului, care din momentul acela intra în stăpânirea lor, şi 
închiseră poarta, lăsându-i afară pe arcaşi şi pe jandarmi. 

Cât priveşte pe Benvenuto, meşterul nu luase în nici un fel 
parte la toate aceste peripeții, ţinându-l mai departe pe 
Ascanio în braţe, îi scosese zalele, îi sfâşiase vesta şi, 
descoperindu-i în fine rana, se străduia acum să-i oprească 
sângele cu batista. 

— Ascanio, fiul meu! Bolborosea el într-una. 

Rănit, rănit de mine, cu mâna mea! Ce-o fi zicând maică-ta 
acolo sus, în ceruri? lartă-mă, Ştefană, iartă-mă! Ţi-e rău? 
Spune-mi, te doare? Şi sângele ăsta care nu se mai opreşte 
odată! Aduceţi repede un chirurg! ... N-are nimeni de gând 
să cheme un chirurg? 

Jacques Aubry o rupse la fugă pe poartă. 

— Nu-i nimic, meştere dragă, nu-i nimic - îl linişti Ascanio 
- numai braţul e vătămat. N-are rost să-ţi faci atâta sânge 
rău, dacă-ţi spun că nui nimic. 

Într-adevăr, chirurgul adus de Jacques Aubry după vreo 
cinci minute declară că, deşi destul de adâncă, rana nu era 


totuşi îngrijorătoare şi se şi apucă s-o lege, strângând-o în 
feşi. 

— O, dac-ai şti ce povară mi-ai luat de pe inimă, domnule 
chirurg! suspină Benvenuto Cellini. Fiul meu drag, nu mi-a 
fost scris deci să fiu ucigaşul tău! Dar ce-i cu tine, Ascanio, 
ce ai? Îţi bate inima şi te-ai aprins tot la faţă... Domnule 
chirurg, trebuie să-l ducem de aici, are iar fierbinţeală. 

— Nu, nu, meştere —- protestă Ascanio - dimpotrivă, mă 
simt mai bine aici Lasă-mă, zău, lasă-mă aici., te rog din 
sunet. 

— Şi tatăl meu? se auzi deodată în spatele lui Benvenuto o 
voce care îl făcu să tresară. Ce-aţi făcut cu tatăl meu? 

Benvenuto se întoarse şi o văzu pe Colombe, palidă, 
împietrită, căutându-l din ochi pe prefect şi cerându-i în 
acelaşi timp să-i spună ce s-a întâmplat cu el. 

— E viu şi nevâătămat, domnişoară; viu şi nevătămat, din 
mila lui Dumnezeu! o linişti Ascanio. 

— Din mila acestui biet copil care a trebuit să pătimească 
în locul lui de pe urma loviturii ce-i era hărăzită - interveni 
Benvenuto - fiindcă nu se poate să nu recunoşti, domnule 
prefect, că băiatul acesta inimos ţi-a salvat viaţa. Ei, dar ce-i 
asta, unde te-ai ascuns jupâne Robert? se miră Cellini şi 
începu a-l căuta din ochi, la rândul său pe jupân Robert, 
neputând să priceapă cum dispăruse aşa, ca prin farmec. 

— Eşti aici, meşter - îi dădu de ştire Hermann. 

— Unde aici? 

— Aici, în asta, în închisoare. 

— Ah, domnule Benvenoto! exclamă Colombe, alergând 
spre magazie şi făcând un gest ce cuprindea în acelaşi timp 
o dojana, dar şi o rugăminte. 

— Deschide uşa, Hermann! spuse Cellini. 

Hermann se execută şi prefectul se ivi în prag, puţin 
ruşinat de pătărania lui. Colombe se aruncă în braţele sale. 

— Tată! Dragă tată! Strigă ea. Nu eşti rănit? Nai nimic? Şi 
punându-i aceste întrebări, se uita la Ascanio. 


— Nu - răspunse prefectul, cu vocea lui strepezită —nu, 
slavă Domnului! N-am păţit nimic. 

— Şi... şi... - adăugă Colombe, cu un glas şovăielnic - e 
adevărat, tată, că tânărul acesta... 

— N-aş putea spune că n-a sosit tocmai la timp. 

— Da, da, într-adevăr - se amestecă în vorba Cellini, 
tocmai la timp ca să primească lovitura de spadă ce-ţi era 
hărăzită dumitale, domnule prefect. Da, domnişoară 
Colombe, da - continuă Benvenuto - acestui tânăr viteaz îi 
datoraţi viaţa tatălui dumneavoastră, şi dacă domnul 
prefect nu recunoaşte sus şi tare lucrul acesta, înseamnă că 
nu e numai un mincinos, dar şi un om lipsit de recunoştinţă. 

— Sper, cel puţin, că nu va plăti prea scump pentru asta - 
spuse Colombe, îmbujorându-se toată de propria ei 
cutezanţă. 

— O, domnişoară! Exclamă Ascanio. Mi-aş fi vărsat tot 
sângele dacă era nevoie. 

— Ca să vezi, jupâne prefect - spuse Cellini - câtă dragoste 
inspiri dumneata oamenilor! Mi-e teama însă ca dragul meu 
Ascanio să nu se obosească prea tare. Acum că are rana 
legată, i-ar prinde bine, cred să se odihnească un pic. 

Ceea ce Benvenuto îi spusese prefectului în legătură cu 
binele pe care i-l făcuse rănitul era adevărul curat; şi cum 
orice adevăr poartă în sine propria sa forţă, prefectul nu 
putea să nu recunoască în adâncul inimii sale că-i datora lui 
Ascanio viaţa. De aceea se supuse cu destulă bunăvoință şi, 
apropiindu-se de rănit, zise: 

— Tinere, îţi pun la dispoziţie un apartament în palatul 
meu. 

— În palatul dumitale, jupâne Robert?! 

Întâmpină răzind Benvenuto Cellini, care se simţea tot mai 
bine dispus pe măsură ce temerile prilejuite de rana lui 
Ascanio începeau să se risipească, în palatul dumitale? Cum 
văd eu, ţii neapărat să ne luăm iar la harţă! 

— Cum?! Se revolta prefectul. Doar nu cumva ai de gând 
să ne alungi, pe mine şi pe fiica mea, din casă? 


— Fireşte că nu, jupâne. Dumneata locuieşti în palatul cel 
Mic; ei bine, păstrează-l sănătos şi să trăim în bună 
vecinătate. Cât despre noi, îngăduie-ne a socoti de cuviinţă 
ca Ascanio să intre chiar de acum în palatul Nesle, unde 
vom veni cu toţii diseară să-i ţinem tovărăşie. Dar dacă 
totuşi dumneata preferi războiul... 

— O, tată! Se rugă Colombe. 

— Nu! Pacea! Rosti prefectul. 

— Nu există pace fără condiţii, domnule prefect 

— Spuse Benvenuto. Dacă-mi vei face cinste să mă urmezi 
în palat sau vei avea bunătatea să mă primeşti la dumneata 
în palat, am putea încheia tratatul de pace. 

— Te însoțesc, domnule - se înduplecă prefectul. 

— Prea bine! răspunse Cellini. 

— Domnişoară - spuse jupân d'Estourville, întorcându-se 
către fiica sa - fă-mi plăcerea şi du-te acasă şi aşteaptă-mă 
acolo până mă întorc. 

În pofida tonului poruncitor cu care taică-său îi adresase 
aceste cuvinte, Colombe întinse spre el fruntea să i-o sărute 
şi, luându-şi rămas bun cu o privire în care-i cuprinse pe 
toţi, în aşa fel ca şi Ascanio să se poată împărtăşi din ea, 
plecă spre casă. 

Ascanio o urmări cu privirea până ce fata nu se mai văzu. 
Atunci, nemaiavând nici un motiv să rămână în curte, ceru 
el însuşi să intre înăuntru. 

Hermann îl luă în braţe ca pe un copil şi îl duse pe sus în 
palat. 

— Într-adevăr, jupân Robert - rosti urnindu-se la rândul 
său Benvenuto, care o urmărise de asemenea cu privirea pe 
Colombe până în clipa când ea dispăruse - într-adevăr, ai 
făcut foarte bine că l-ai îndepărtat pe fostul meu ostatic şi, 
pe cinstea mea, mă simt dator să-ţi mulţumesc pentru grija 
de care ai dat dovadă, prezenţa domnişoarei Colombe, ţi-o 
spun cinstit, ar îi putut să pună în cumpănă interesele mele, 
fiindcă, de faţă cu domnia sa, s-ar fi dus pe copcă toată 
cerbicia mea şi, uitând că sunt învingător, mi-aş fi amintit 


doar că sunt artist, adică un om îndrăgostit de orice 
alcătuire desăvârşită şi de orice frumuseţe cerească. 

Jupân d'Estourville se mulţumi să răspundă la aceste 
măguliri cu o strâmbătură prea puţin îmbietoare, îl însoţi 
totuşi pe orfăurar fără a-şi da pe faţă supărarea, mormăind 
însă printre dinţi nu ştiu ce tainică ameninţare; în 
consecinţă Cellini, pentru a-l face să-şi iasă cu totul din 
sărite, îl rugă să viziteze împreună cu el noua sa locuinţă. 

Invitaţia fusese făcută pe un ton atât de politicos, încât 
prefectul nu avea cum să-l refuze. Vrândnevrând, îl urmă 
deci pe vecinul său, care nu se gândi câtuşi de puţin să-l 
cruţe, purtându-l cu el peste tot, prin toate încăperile 
castelului şi până în cel mai mic colţişor din grădină. 

— Ei bine, totul e într-adevăr extraordinar - spuse 
Benvenuto după ce îşi încheiară plimbarea pe care fiecare 
dintre ei o făcuse într-o stare de spirit complet diferită de a 
partenerului său. 

Acum înţeleg, domnule prefect, de ce nu te înduri să 
părăseşti palatul şi-ţi dau perfectă dreptate; cred că nu mai 
e nevoie să-ţi spun însă că vei fi binevenit ori de câte ori îmi 
vei face cinstea, ca azi, să treci pragul modestului meu 
locaş. 

— Uiţi, domnule, că azi n-am venit aici decât pentru a lua 
cunoştinţă de condiţiile pe care mi le propui şi pentru a-ţi le 
comunica la rândul meu pe ale mele. Aştept deci. 

— Bineînţeles, jupâne Robert, sunt la dispoziţia dumitale! 
Dacă binevoieşti, aşadar, să-mi îngădui a-mi spune cuvântul 
cel dinţii, împărtăşindu-ţi dorinţele mele, vei putea după 
aceea să rosteşti după pofta inimii vrerile domniei tale. 

— Te ascult. 

— În primul rând, clauza principală. 

— Caro anume? 

— Iat-o: „Art. 1. Jupân Robert d'Estourville, prefectul 
Parisului, recunoaşte drepturile de proprietate pe care 
Benvenuto Cellini le are asupra palatului Nesle, lăsându-i, 


de bunăvoie în stăpânire şi renunțând definitiv la orice 
pretenţii atât pentru sine cât şi pentru ai săi”. 

— De acord! Răspunse prefectul, în cazul când însă regele 
pofteşte cumva să ţi-l ia înapoi, aşa cum mi l-a luat şi mie, şi 
să dăruiască altcuiva ceea ce ţi-a dăruit dumitale, se 
înţelege de la sine că eu n-am nici un amestec şi nu pot fi 
tras la răspundere. 

— Măi - spuse Cellini - tare mi-e teamă că aici se ascunde 
nu ştiu ce gând viclean, domnule prefect. Dar n-are a face, 
mă bizui că voi şti să păstrez ceea ce am dobândit. Să 
trecem mai departe. 

— E rândul meu acum - spuse proiectul. 

— Ai dreptate - recunoscu Cellini. 

— Art. 2. Benvenuto Cellini îşi ia obligaţia de a nu încerca 
în nici un fel să pună stăpânire asupra palatului mic de pe 
lângă palatul Nesle, care este şi rămâne mai departe 
proprietatea lui Robert d'Estourville; mai mult chiar, nu va 
căuta nici măcar să pătrundă acolo ca vecin şi sub o 
înfăţişare prietenoasă”. 

— Fie cum doreşti - încuviinţă orfăurarul - deşi clauza nu 
mi se pare prea îndatoritoare, în cazul când însă mi se 
deschide uşa de bună voie, se înţelege de la sine că nu voi fi 
chiar atât de necuviincios ca să refuz a intra înăuntru. 

— Voi avea grijă să iau măsurile cuvenite - răspunse 
prefectul. 

— Să trecem peste asta. 

— Mai departe: „Art. 3. Curtea din faţă care se află între 
palatul Nesle şi palatul cel mic va fi comună celor doua 
proprietăţi”. 

— Ai perfectă dreptate - spuse Benvenuto - şi sper că eşti 
pe deplin încredinţat că dacă domnişoara Colombe va dori 
vreodată să iasă în oraş n-am de gând s-o opresc ca 
ostatică. 

— Fii pe pace! Fata mea va intra şi ieşi din palat pe o altă 
poartă, pe care mă oblig s-o fac pe socoteala mea, vreau 


numai să fiu sigur că rădvanele şi caretele vor avea pe unde 
să treacă. 

— Asta-i tot? întrebă Benvenuto. 

— Da - răspunse jupân Robert. Şi fiindcă veni vorba, 
nădăjduiesc c-ai să-mi dai voie să-mi iau mobila de aici. 

— Mai încape vorbă! Mobila e a dumitale, aşa cum palatul 
Nesle e al meu... Şi acum, jupâne prefect, un ultim adaos, 
fireşte numai dacă şi domnia ta vei cădea la învoială. 

— Spune ce doreşti. 

— Art. 4 şi ultimul: Jupân Robert d'Estourville şi 
Benvenuto Cellini sunt gata să lase deoparte orice 
duşmănie şi să încheie între ei o pace sinceră şi cinstită”. 

— N-am nimic împotrivă —- spuse prefectul - dar numai în 
măsura în care nu sunt obligat să-ţi dau ajutor şi să mă bat 
alături de dumneata dacă s-ar întâmpla să fii cumva atacat. 
Sunt de acord să nu-ţi pricinuiesc nici un neajuns, dar nu 
mă socotesc dator să le sprijin. 

— Cât despre asta, domnule prefect, ştii foarte bine doar 
ca mă pot apăra şi singur, nu? Aşadar, dacă asta e singura 
întâmpinare pe care o ai de făcut - adăugă Cellini, 
întinzându-i pana - fii bun şi semnează, domnule prefect, 
semnează. 

— Semnez - încuviinţă prefectul, suspinând. 

Jupân d'Estourville îşi puse iscălitura şi fiecare dintre 
contractanţi luă cu sine câte un exemplar din tratatul 
încheiat. 

După care prefectul se grăbi să se înapoieze la palatul cel 
mic ca să-i ceară socoteală Colombei pentru nesăbuinţa pe 
care o săvârşise ieşind din palat. Colombe puse capul în 
piept, lăsându-l saşi verse focul fără sa audă un singur 
cuvânt din toate mustrările lui, dat fiind că, în timp ce elo 
dojenea, fata era stăpânită de o singură dorinţă, aceea de a 
afla din gura tatălui său ce se întâmplase cu Ascanio. Dar cu 
toate străduinţele sale şi toate tertipurile nu reuşi să-l facă 
a rosti măcar o dată numele chipeşului rănit. 


În vreme ce într-una din clădirile reşedinţei Nesle se 
petreceau cele arătate mai sus, în cealaltă, Catherine, pe 
care băieţii se duseseră s-o cheme, îşi făcea la rândul său 
intrarea în palat şi, zburdalnică şi fermecătoare ca de 
obicei, se arunca în braţele lui Cellini, strângea mâna lui 
Ascanio, îl lăuda pe Hermann, îşi bătea joc de Pagolo, râdea, 
plângea, cânta, punea întrebări, toate în acelaşi timp; e 
adevărat că până atunci tot timpul se dăduse de ceasul 
morţii, detunăturile archebuzelor îi răbufneau mereu în 
urechi, silind-o adeseori să-şi întrerupă rugăciunile. Dar 
până la urmă totul se sfârşise cu bine şi toată lumea, în 
afară de patru morţi şi trei răniţi, scăpase cu viaţă şi, mai 
mult sau mai puţin, teafără din bătălie, şi veselia zglobiei 
Scozzone sărbători în egală măsură victoria câştigată şi pe 
învingători. 

Când zarva pe care o stârnise sosirea Catherinei se mai 
potoli un pic, Ascanio îşi aduse aminte de pricina pentru 
care studentul se grăbise să vină la întrunire numai bine ca 
să le dea o mână de ajutor şi, întorcându-se către 
Benvenuto, spuse: 

— Meştere, dumnealui e prietenul meu Jacques Aubry, cu 
care trebuia să joc astăzi o partidă de pelotă. Cu toată 
bunăvoința, nu mă simt în stare să-i fiu partener, cum spune 
amicul nostru Hermann. Cum însă a luptat cu atâta 
bărbăţie alături de noi, te-aş ruga, dacă eşti bun, să mă 
înlocuieşti. 

— Cu dragă inimă - spuse Benvenuto - numai vezi ai grijă, 
maestre Jacques Aubry, să te ţii bine! 

— Vom încerca, vom încerca, jupâne. 

— Dar, cum după aceea vom cina împreună, trebuie să ştii 
de la bun început un lucru şi anume: câştigătorul este dator 
să bea în timpul mesei două garafe mai mult decât cel ce-a 
pierdut partida. 

— Asta înseamnă c-o să mă duceţi acasă beat mort, 
maestre Benvenuto. Trăiască veselia! Îmi convine de 
minune. Drace! Şi Simonne, care mă aşteaptă! Să-i fie de 


bine, şi eu am aşteptat-o duminica trecută, acum e rândul 
ei, ce să-i fac! 

Şi luând mingile şi paletele, ieşiră amândoi alergând în 
grădină. 

XI BUFNIŢE, COŢOFENE ŞI PRIVIGHETORI Cum ziua 
respectivă era o duminică, adică o zi sfântă, Benvenuto nu 
făcu nimic altceva decât să joace pelotă, să se răcorească 
după ce jucase şi să cutreiere noua sa proprietate, chiar de- 
a doua zi însă începu să-şi mute calabalăcul şi, cu ajutorul 
celor nouă tovarăşi ai săi de breaslă, după două zile totul se 
terminase, în cea de-a treia zi, Benvenuto se apucă de lucru 
liniştit, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 

Când prefectul îşi dădu seama că fusese definitiv învins şi 
când află mai apoi că atelierul lui Benvenuto fusese în chip 
neîndoielnic strămutat în palatul Nesle, cu lucrători, cu 
unelte cu tot, îi veni să turbeze de mânie şi începu a cloci şi 
a rumega fel de fel de planuri de răzbunare. Era prididit de 
cele mai aprige şi mai veninoase simţăminte în momentul în 
care vicontele de Marmagne îi pică pe cap în dimineaţa 
celei de-a treia zile, adică miercuri. Cu nici un preţ 
Marmagne nu s-ar fi lipsit de plăcerea de a-şi mărturisi 
bucuria fudulă pe care un om becisnic şi prost o simte în 
faţa necazurilor şi înfrângerilor suferite de prietenii săi. 

— Ei, ce ţi-am spus eu, iubite d'Estourville? 

Începu el de cum dădu cu ochii de prefect. 

— A, dumneata erai, viconte? Bună ziua - răspunse 
D'Estourville. 

— Ei, ce mai zici acum. Aveam dreptate ori nu? 

— Da. Din păcate. Eşti bine, sănătos? 

— Cel puţin mă simt cu cugetul împăcat în toată 
încurcătura asta blestemată de vreme ce am căutat să-ţi 
deschid ochii din capul locului. 

— Regele s-a întors la Luvru? 

— Mofturi, ziceai dumneata... „Un meşteşugar, un om de 
nimic, atât ar mai lipsi s-o vedem şi pe asta!” Ei, acum ai 
văzut, sărmane prieten? 


— Te-am întrebat dacă maiestatea sa s-a întors de la 
Fontainebleau. 

— Da şi-i pare grozav de rău că n-a sosit duminica la Paris 
ca să poată vedea dintr-unul din turnurile palatului biruinţa 
câştigată de orfăurarul său asupra prefectului maiestăţii 
sale. 

— Ce se vorbeşte la curte? 

— Se spune că te-ar fi silit să dai bir cu fugiţii. 

— Hm! Hm! Făcu prefectul, pe care convorbirea aceasta 
fără cap şi fără coadă începea să-l scoală din sărite. 

— Înseamnă deci c-ai suferit o înfrângere ruşinoasă? 
stărui Marmasne. 

— Dar... 

— E adevărat că ţi-a răpus doi oameni? 

— Aşa mi se pare. 

— Dacă vrei cumva să-i înlocuieşti, îţi ţin la dispoziţie doi 
ucigaşi cu simbrie, doi italieni, amândoi spadasini încercaţi, 
o să te coste cam multe parale, dar sunt oameni de 
încredere. Dacă i-ai fi avut atunci lângă dumneata, poate că 
lucrurile ar fi luat cu totul altă întorsătură. 

— Să vedem, nu zic nu. Dacă nu pentru mine, poate o să-i 
tocmesc pentru ginerele meu, contele d'Orbec. 

— "Totuşi, orice s-ar spune, parcă nu-mi vine să cred că 
Benvenuto ăsta te-ar fi ciomăgit cu mâna lui. 

— Cine spune aşa ceva? 

— Toată lumea. Unii sunt indignaţi, aşa cum am fost eu. 
Alţii râd, aşa cum a făcut regele. 

— Destul! Rămâne de văzut cine o să aibă ultimul cuvânt. 

— De-aia zic, ai făcut rău că ţi-ai pus mintea cu un 
mocofan. Şi pentru ce? Pentru un interes atât de meschin! 

— Mă voi lupta de astă dată pentru onoarea mea. 

— Să fi fost o femeie la mijloc, mai treacămeargă, la nevoie 
ai fi putut încrucişa spada cu nişte oameni de teapa lui, dar 
pentru o biată locuinţă... 

— Palatul Nesle e o locuinţă princiară. 


— Te cred, dar pentru o locuinţă, princiară să fii nevoit să 
înfrunţi o ciomăgeală mârlănească! 

— A, mi-a venit o idee, Marmagne - spuse prefectul, care 
îşi ieşise din răbdări. Mi-eşti atât de devotat, zău, încât aş 
vrea, la rândul meu, ca bun prieten, să-ţi fiu de folos, şi sunt 
încântat că s-a ivit în fine prilejul. Ca nobil de viţă şi 
secretar al maiestăţii sale. Cred că te simţi destul ele 
strâmtorat în locuinţa dumitale din strada Huchette, dragă 
viconte. Întâmplător, acum de curând am cerut, în numele 
unui amic, ducesei d'Etampes, care, după cum bine ştii, 
orice i-aş cere nu mă poate refuza niciodată, o locuinţă 
întrumil din palatele regelui, pe care urma să-l aleagă 
amicul respectiv. Reuşisem tocmai să obţin, nu fără 
oarecare greutate, mărturisesc, această favoare, când 
amicul meu a trebuit să plece neapărat în Spania, unde 
avea nu ştiu ce treburi. 

Am, aşadar, la dispoziţie un brevet regal al cărui posesor 
poate căpăta oricând o locuinţă. Eu n-am ce face cu el, nu 
vrei să ţi-l dau dumitale? Aş fi fericit să pot răsplăti în felul 
acesta serviciile cu care m-ai îndatorat şi sincera dumitale 
prietenie. 

— Dragă d'Estourville, nici nu ştii ce bine îmi faci! E 
adevărat că mă simt cam strâmtorat acolo unde locuiesc şi 
că de douăzeci de ori până acum m-am plâns maiestăţii 
sale. 

— Cu o condiţie însă. 

— Care? 

— Aceea că, de vreme ce eşti liber să alegi între diferitele 
palate regale, vei alege... 

— Spune, te-ascult. 

— Palatul Nesle. 

— Aha, vasăzică era o capcană. 

— Nicidecum, ca dovadă iată brevetul în bună regulă, 
semnat de maiestatea sa, cu numele postulantului şi al 
palatului lăsate în alb. Aşadar, trec aici palatul Nesle şi te 
las pe dumneata să scrii orice nume pofteşti. 


— Şi ce facem cu apucatul acela de Benvcnuto? 

— Deocamdată nici prin gând nu-i trece că s-ar putea să-i 
poarte cineva sâmbetele. Din moment ce am încheiat un 
tratat între noi. Oricine ar dori să pătrundă în palat va găsi, 
aşadar, uşile deschise, iar dacă va pătrunde într-o duminică, 
va găsi camerele goale. De altminteri, nici nu-i nevoie ca 
Benvenuto să fie alungat, e vorba doar să împărţiţi 
împreună palatul Nesle, care e destul de încăpător ca să 
poată locui în el trei sau chiar patru familii. Sper ca 
Benvenuto va fi om de înţeles. Dar ce faci acolo? 

— Scriu numele şi titlurile mele în josul paginii, pre cum 
vezi. 

— Bagă de seamă totuşi, fiindcă Benvenuto e mai 
primejdios decât îţi închipui. 

— Nu-i nimic, voi păstra mai departe pe cei doi spadasini şi 
într-o duminică vom tăbări asupra lui. 

— Cum aşa? Se poate să-ţi pui mintea cu un mocofan 
pentru un interes atât de meschin? 

— Un învingător are întotdeauna dreptate şi pe urmă e un 
prieten la mijloc pe care vreau să-l răzbun. 

— Atunci să fie cu noroc! Să nu spui că n-am încercat să-ţi 
deschid ochii, Marmagne! 

— În cazul acesta trebuie să-ţi mulţumesc de două ori: o 
data pentru darul pe care mi l-ai făcut şi a doua oară pentru 
sfat. 

Şi Marmagne, într-al şaptelea cer, puse brevetul în 
buzunar şi plecă în grabă ca să-i tocmească pe cei doi 
spadasini. 

— Minunat! Se bucură jupân d'Estourville, frecându-şi 
mâinile şi uitându-se după el. Umblă sănătos viconte, şi 
orice s-ar întâmpla, am să mă simt răzbunat, fie că 
Benvenuto va trebui să plătească biruinţa pe care a 
dobândit-o, fie că te va sili pe tine să plăteşti bobârnacele 
pe care mi le tragi, în orice caz, cu voi fi cel câştigat. Îi 
învrăjbesc pe vrăjmaşii mei, n-au decât să se mănânce, să 


se omoare între ei, sunt gata să aplaud orice lovitură, 
fiindcă orice lovitură îmi va face plăcere. 

În timp ce ura prefectului îi pândeşte amenințătoare pe 
locatarii palatului Nesle, să trecem Sena şi să vedem în ce 
stare de spirit aceştia îi aşteaptă uneltirile, Benvenuto se 
apucase tacticos de lucru, aşa cum am arătat, încrezător şi 
liniştit ca tot omul care se bizuie pe puterea lui, fără să aibă 
habar şi fără să se sinchisească de duşmănia pe care i-o 
purta jupân d'Estourville. Iată cum îşi petrecea zilele. Se 
scula în zori, se ducea într-o odăiţă singuratică pe care o 
descoperise deasupra turnătoriei din parc şi care avea o 
fereastră de unde se vedeau pieziş straturile de flori din 
curtea palatului mic şi începea să modeleze o machetă a 
statuii zeiţei Hebe. După-masă, adică la un ceas după 
prânz, dădea o raită pe la atelier, unde lucra în continuare 
la statuia lui Jupiter; scara, ca să se recreeze, juca o partidă 
de pelotă sau ieşea să se plimbe. Şi acum să vedem în ce fel 
îşi petrecea timpul Catherine. Se fâţâia de colo-colo, cosea, 
cânta, se bucura de viaţă, simțindu-se mult mai în largul ei 
la Nesle decât în palatul cardinalului de Ferrara. Cât 
despre Ascanio, căruia rana nu-i îngăduia încă a se 
îndeletnici cu vreo treabă, deşi mintea lui urzea fel şi fel de 
gânduri, nu avea timp să se plictisească, deoarece visa. 

lar acum, dacă, folosindu-ne de un privilegiu pe care 
răufăcătorii şi-au însuşit pe nedrept, am încerca să sărim 
peste ziduri pentru a pătrunde în micul palat din 
vecinătatea palatului Nesle, iată ce am putea vedea: Mai 
întâi pe Colombe stând visătoare, ca şi Ascanio, în camera 
ei; deocamdată să ne mulţumim, numai cu acest amănunt. 
Tot ce am mai putea spune ar fi că visurile lui Ascanio sunt 
trandafirii, iar cele ale bietei Colombe întunecate ca 
noaptea, iat-o insă şi pe coana Perrine, care tocmai se 
pregăteşte să plece după târguieli şi pe care, dacă sunteţi 
de acord, cred ca s-ar cuveni so urmărim câteva clipe. 

A trecut o bună bucată de vreme, pare-mi-se, de când am 
pierdut din vedere preacinstita dumisale faţă, se cade să 


spunem, de altfel, că vitejia nefiind cea mai de seamă 
virtute a sa, în toiul primejdioaselor ciocniri pe care le-am 
istorisit mai înainte, coana Perrine preferase să se dea la o 
parte de bună voie şi să rămână în umbră, dar cum pacea 
începea din nou să înflorească, bujorii din obrajii săi 
reînfloriseră şi ei în acelaşi timp şi, aşa cum Benvenuto se 
întorsese la îndeletnicirile sale artistice, guvernanta îşi 
redobândise buna dispoziţie, limbuţia şi curiozitatea ei de 
cumătră, adică, într-un cuvânt, se întorsese la îndeletnicirile 
ei domestice. 

Ducându-se după cumpărături, coana Perrine era obliga 
să treacă prin curtea comună celor două proprietăţi, 
deoarece zidul nu fusese încă străpuns pentru ca micul 
palat să poată avea o altă intrare, întâmplarea făcu însă ca, 
prin cea mai uimitoare coincidenţă, Ruperta, bătrâna 
slujnică a lui Benvenuto, să iasă exact în aceiaşi moment din 
palat ca să târguiască cele trebuincioase pentru masa 
orfăurarulai. Aceste două simandicoase persoane erau în 
asemenea măsură făcute să se înţeleagă una cu alta, încât 
nu puteau împărtăşi duşmăniile stăpânilor lor. 

Plecară deci împreună în oraş în cea mai deplină şi mai 
înduioşătoare armonic, şi cum orice drum pare mult mai 
scurt atunci când pălăvrăgeşti, ca să-l scurteze, începură 
amândouă să pălăvrăgească. 

Pentru început, Ruperta o întrebă pe coana Perrine despre 
preţurile alimentelor şi numele negustorilor din cartier; 
apoi trecură la sentimente mai intime şi mai înteresante. 

— Stăpânul dumitale trebuie să fie un om tare fioros, nu-i 
aşa? întrebă coana Perrine. 

— Da” de unde! Dacă nu-l superi cumva, o blând ca 
Domnul Isus, dar de, dacă nu faci aşa cum vrea dumnealui, 
drept e că nu-i de glumit cu dânsul, ţine mult de tot, chiar 
foarte mult să nu ieşi din cuvântul său. Are ca tot omul 
ciudăţeniile lui şi când îi intră ceva în cap, nici talpa iadului 
cu puzderia ei de draci nu-l mai scoate dintr-ale sale, 
altminteri, poţi să-l duci de nas ca pe un copil dacă te 


prefaci că-i dai ascultare, şi se pricepe a vorbi cu atâta 
meşteşug, că te unge la inimă. Mai mare dragul să-l auzi 
spunând: „Coană Ruperta (aşa îmi zice dânsul, Ruperta, pe 
limba dumnealui, deşi pe mine mă cheamă de fapt Ruperte, 
ca să ştii) coană Ruperta, pulpa asta de berbec e o minune, 
îţi vine să-ţi lingi degetele; coană Ruperta, nu ştiu ce 
dresuri ai pus în mâncarea asta de bob, că e ceva 
nemaipomenit, coană Ruperta, află ca pentru mine eşti 
regina gospodinelor”, şi toate astea cu atâta dulceaţă, că 
mai dacă nu-mi vine să plâng. 

— Ei, bravo. Dar după cât am auzit, e-n stare să facă 
moarte de om. 

— Asta, da, aşa e, dacă cineva îi pune beţe-n roate, nu se 
dă în lături să-l omoare. Aşa-i obiceiul la el în ţară, dar asta 
doar când e atacat şi numai ca să-şi apere viaţa, încolo e un 
om de viaţă şi foarte prietenos. 

— Nu l-am văzut niciodată. Are părul roşu, nu-i aşa? 

— Nici pomeneală. Negru ca dumneata şi ca mine, adică 
aşa cum l-am avut şi eu cândva. Zici că nu l-ai văzut 
niciodată? Ştii ce: fă-te că treci pe la noi, aşa ca din 
întâmplare, să-mi ceri ceva cu împrumut, şi am să ţi-l arăt. 
E un bărbat chipeş şi cred c-ar fi o mândreţe de arcaş. 

— Fiindcă veni vorba de bărbat chipeş, ce mai face 
drăguţul de cavaler, cum se mai simte azi? 

Ştii, tanatul nostru, ucenicul acela frumuşel care l-a scăpat 
de la moarte pe domnul prefect şi a trebuit, sărmannl, să 
pătimească atât de cumplit? 

— Ascanio? Îl cunoşti va să zică? 

— Mai e vorbă! Ne-a făgăduit, stăpânei mele Colombs şi 
mie, să ne arate nişte jiuvaeruri lucrate de el. Fii bună, te 
TOg, dragă doamnă, şi adă-i aminte. Dar tot n-am aflat încă 
ce mai face, şi Colombe ar fi atât de mulţumită să ştie că cel 
ce a salvat viaţa tatălui său e în afară de orice pericol. 

— Poţi să-i spui că se simte minunat. Ba chiar a început să 
umble. Numai că doftorul l-a oprit să iasă din casa şi totuşi 
cred ca i-ar prinde tare bine să mai ia puţin aer. Dar pe 


arşiţa asta nu-i chip să facă un pas. Grădina asta a voastră 
de la palat e pustie ca-n palmă. Nici un pic de umbră 
nicăieri, în loc de legume, numai urzici şi scaieţi, şi-n loc de 
verdeață, patru-cinci copaci uscați. Ce-i drept, e destul de 
mare. Dar zău dacă-ţi face plăcere să te plimbi prin ea. 
Stăpânul nostru are cel puţin atâta mângâiere că poate sa 
joace pelotă, dar bietul Ascanio nu e-n stare să bată o 
minge şi cred că moare de urât, sărăcuţul. El care-i atât de 
neastâmpărat, dragul mamii băiat! Aşa îi spun eu fiindcă 
mi-e cel mai drag dintre toţi, cu atât mai vârtos cu cât ştie 
să se poarte cu oamenii vârstnici şi totdeauna e cuviincios. 
Nu ca ursul ăla de Pagolo sau ca zăpăcita de Catherine. 

— Şi zici că bietul băiat... 

— Îl seacă la ficaţi, sărmanul, să tot stea aşa, zile-n şir la el 
în odaie, țintuit într-un jilţ. 

— O, Doamne sfinte! Bietul băiat! îl căina, milostivă din 
fire, coana Perrine. Spune-i să vină la noi în grădină, unde 
avem nişte umbrare de toată frumuseţea. Am să-i deschid 
chiar eu poarta, şi cu dragă inimă, deşi jupânul prefect mia 
pus în vedere răspicat să nu dau drumul înăuntru nimănui. 
Ba bine că nu. Dacă-i vorba să trec peste porunca lui ca să-i 
fac un bine omului care l-a scăpat de la moarte, eu zic că-i o 
faptă bună şi nu un păcat. Şi pe urmă vorbeai adineauri de 
urât! Ce să mai zicem noi, că ne afurisim cum e mai râu. 
Drăguţul de ucenic o să ne alunge urâtul. O să ne 
povestească o mulţime de istorii de la ei din ţară, din Italia, 
o să ne arate fel şi fel de brățări şi colane, o să 
pălăvrăgească apoi cu Colombe. De, aşa-s tinerii, le place să 
se vadă. Să sporăvăiască împreună verzi şi uscate, nu le 
prieşte singurătatea. Atunci ne-am înţeles, spune-i lui 
prâslea al dumitale că poate să vină să se plimbe cât o pofti, 
numai să vira singur sau, bineînţeles, cu dumneata, coană 
Ruperte, fiindcă trebuie fireşte să-l duci de braţ. Bateţi de 
patru ori în poartă, de trei ori încet şi o dală tare, şi eu am 
să ştiu despre ce-i vorba şi am să vin să vă descind. 


— Mulţumesc în numele lui Ascanio şi al meu, voi avea 
grijă să-i împărtăşesc propunerea dumitale atât de 
mărinimoasă şi sunt sigură că nu va întârzia să-i dea 
urmare. 

— Nu pot decât să mă bucur, coană Ruperte. 

— La revedere, coană Perrine! Sunt fericită c-am avut 
prilejul să cunosc o persoană atât de drăguță. 

— Nu mai puţin, coană Ruperte. 

Cele două cumetre se salutară cu o adâncă reverență şi se 
despărţiră, încântate una de alta. 

Grădinile palatului Nesle erau într-adevăr, aşa cum 
spusese coana Rupcrta, sterpe şi pârjolite ca un câmp de 
iarbă-neagră, de o parte, răcoroase şi adumbrite, de 
cealaltă parte. Cărpănos din fire, prefectul lăsase să se 
părăginească parcul palatului Nesle, a cărui îngrijire ar fi 
fost prea costisitoare, de altfel, nici nu era prea sigur de 
titlurile sale de proprietate ca să înlocuiască, în folosul 
urmaşului său, arborii pe care se grăbise să-i taie de îndată 
ce palatul intrase în stăpânirea lui. Faptul că fiica sa locuia 
în palatul cel mic îl îndemnase să cruţe umbrarele şi 
boschetele din preajmă, singura desfătare de care mai 
putea avea parte biata copilă. Raimbault împreună cu cele 
două ajutoare ale sale erau destul de destoinici să întreţină 
şi chiar să înfrumuseţeze grădina Colombei. 

Terenul era cultivat şi împărţit cu socoteală, în fund se afla 
grădina de zarzavat, regatul coanei Perrine, pe urmă, de-a 
lungul zidurilor palatului Nesle o fâşie de pământ ce 
cuprindea straturile de flori ale Colombei şi pe care coana 
Perrine o botezase Aleea Dimineţii, pentru că era luminată 
de primele raze do soare şi pentru că fata obişnuia să 
stropească margaretele şi trandafirii dis-dedimineaţă. Să 
amintim în treacăt că, din încăperea de deasupra 
turnătoriei din curtea reşedinţei Nesle, puteai urmări fără a 
îi văzut orice gest al frumoasei grădinărese. Mai era apoi, 
călăuzindu-ne după împărţelile geografice statornicite de 
coana Perrine, o altă alee, numită Aleea Amiezii, ce se 


înfunda într-un boschet în care Colombei îi plăcea să 
citească sau să brodeze în timpul arşiţei de peste zi. La 
celălalt capăt al grădinii Se afla Aleea Amurgului străjuită 
de trei rânduri de tei ce răspândeau în jur o răcoare 
plăcută, alee pe care Colombe se plimba de obicei după 
cină. 

Era colţul pe care inimoasa coana Perrine îl socotise cel 
mai prielnic pentru a grăbi întremarea rănitului Ascanio, 
scurtându-i convalescenţa. Se ferise totuşi să-i sufle vreo 
vorbă Colombei în legătură cu planurile sale generoase. 
Fata, care nar îi ieşit cu nici un preţ din cuvântul tatălui său, 
n-ar fi privit poate cu ochi buni nesupunerea guvernantei şi 
ar fi refuzat să-i dea o mână de ajutor, ce părere şi-ar îi 
făcut atunci coana Ruperte despre încrederea şi vaza de 
care se bucura vecina dumisale? Nu, acum că făcuse primul 
pas, poate cu prea multă uşurinţă, trebuia să meargă până 
la capăt. Biata femeie avea şi ea dreptate în felul ei, dacă ne 
gândim că toată ziulica, în afară de Colombe, nu era suflet 
de om în preajmă cu care să poată schimba o vorbă, ba încă 
de cele mai multe ori, cufundată cum era în gândurile ei, 
Colombe nici măcar nu se învrednicea să-i răspundă. 

E lesne de închipuit exaltarea de care fu cuprins Ascanio 
când află că raiul îşi deschisese porţile să-l primească şi 
mulţumirile cu care o copleşi pe Ruperta. Ar fi vrut să se 
folosească pe loc de acest prilej fericit şi, cu chiu cu vai, 
Ruperta reuşi să-l convingă în cele din urmă că trebuia să 
aibă răbdare măcar până pe înserat. De altfel, totul îl 
îndemna să creadă că propunerea coanei Perrine avusese 
încuviințarea Colombei, şi bucuria pe care i-o stârnea 
gândul acesta aproape că-l scotea din minţi. Cu câtă 
nerăbdare, dar şi cu o umbră de spaimă, numără ceasurile 
ce i se păreau că se scurg mult prea încet! În sfârşit se auzi 
bătând orele cinci. Lucrătorii plecară, Benvenuto de la 
prânz nu mai dăduse pe la atelier şi toată lumea bănuia că 
se dusese la Luvru. 


Atunci Ruperta îi spuse cu un aer solemn ucenicului care o 
privea, aşa cum nimeni n-o mai privit de cine ştie câtă 
vreme: 

— Şi acum că a sosit ceasul, urmează-mă, flăcăule! Şi 
străbătând curtea, însoţită de Ascanio, se îndreptă spre 
poarta palatului mic, în care bătu de patru ori. 

— Să nu-i spui nimic meşterului, Ruperta iubito! O rugă 
Asoanio, care, ştiind că Benvenuto nu avea nici cea mai 
mică încredere în dragoste, ba chiar o lua adeseori în 
zeflemea, n-ar fi vrut ca arzătoarea şi neprihănita lui iubire 
să fie cumva pângărită de nişte glume nesărate. 

Ruperta se pregătea tocmai să-l descoasă, dornică sa afle 
pricina acestei discreţii, care pentru ea însemna o jertfă 
mult prea mare, când poarta se deschise şi coana Perrine se 
ivi în prag. 

Poftim înăuntru, băieţaş, poftim, frumuşelule, îl îmbie 
dânsa. Cum te mai simţi? Ia uite ce bine-i sade aşa, palid la 
faţă, mai mare dragul să-l priveşti. Poftim şi dumneata, 
coană Ruperte, ia-o pe aleea aceea din stânga flăcăule, 
Colombe trebuie să coboare şi dânsa acum, e ora la care 
obişnuieşte să se plimbe prin grădină, vezi, ai grijă să nu 
mă dojenească prea tare fiindcă ţiam dat drumul în curte. 

— Cum?! Se miră Ascanio. Va să zică domnişoara Colombe 
nu ştie că... 

— Bineînţeles. Crezi oare că s-ar fi înduplecat să treacă 
peste porunca tatălui său? Ce-ţi închipui? 

Am crescut-o doar aşa cum se cuvine! Păcatul e numai al 
meu. De, ce să-i faci, nu putem nici noi trăi chiar aşa, ca 
nişte pustnice. Raimbault n-o să vadă nimic, sau dacă totuşi 
o să bage de seama, ştiu eu cum să-i astup gura, în cel mai 
rău caz, las' pe mine, nu-i pentru prima oara că-i voi ţine 
piept jupânului prefect! 

De câte ori venea vorba despre stăpânul său, coana 
Perrine era foarte guralivă, dar de astă dată Ruperta fu 
singura care-şi plecă urechea la mărturisirile ei. Ascanio, 


care se oprise locului în picioare, nu auzea decât bătăile 
inimii sale. 

Cu toate astea prinse din zbor cuvintele pe care coana 
Perrine i le adresă înainte de a pleca mai departe: 

— Asta-i aleea pe care Colombe se plimbă în fiecare seară, 
trebuie să vină şi ea îndată. Cum vezi, poţi sta liniştit, 
bolnăviorule, fiindcă aici n-o să te bata soarele. 

Ascanio îi mulţumi cu un semn şi facă câţiva paşi, 
cufundându-se din nou în visarea şi în gândurile-i dezlânate 
prilejuite de o aşteptare înfricoşată şi plină de nerăbdare. 

Apoi apucă totuşi s-o audă pe coana Perrine, spunându-i în 
treacăt Rupeitei: 

— Asta-i banca pe care se odihneşte Colombe de obicei. 

Lăsâudu-le pe cele două cumetre să-şi urmeze plimbarea 
şi pălăvrăgeala, Ascanio se aşeză cu băgare de seamă şi pe 
tăcute pe banca sfântă. 

Ce voia? Ce aştepta anume? Nici el nu ştia. 

Dorea s-o vadă pe Colombe pentru că era tânără şi 
frumoasă şi pentru că şi el era tânăr şi frumos. 

Orice alte năzuinţe ambiţioase erau străine de cugetul lui. 
Nu era stăpânit decât de un singur gând: acela de a fi cât 
mai aproape de ea; încolo, cum o vrea Dumnezeu! Sau mai 
bine-zis nu se gândea mai departe, cuvântul „mâine” nu 
există pentru îndrăgostiţi. 

La rândul său, Colombe se gândise adeseori fără să vrea la 
tânărul venetic ce-i apăruse în singurătatea ei, ca 
arhanghelul Gavril Fecioarei Măria. Dorinţa de a-l vedea 
din nou încolţise în taină încă din prima zi în sufletul acestei 
copile, care până atunci nu avusese nici o dorinţă. Lăsată 
însă de un părinte nechibzuit în paza propriei sale 
înţelepciuni, Colombe era prea inimoasă din fire ca să nu se 
supravegheze singură cu acea străşnicie de care sufletele 
nobile se socotesc scutite doar atunci când libertatea le e 
îngrădită. 

Se străduia deci vitejeşte să nu se mai gândească la 
Ascanio, dar amintirea lui era atât de stăruitoare, încât 


reuşea să escaladeze cele trei rânduri de fortificaţii pe care 
Colombe le ridicase în jurul inimii sale, mai uşor chiar decât 
escaladase Ascanio zidurile palatului Nesle. De aceea, în 
cele trei-patru zile care se scurseseră între timp, Colombe 
se aflase într-o cumpănă ciudată, când temându-se că s-ar 
putea să nu-l mai vadă niciodată pe Ascanio, când 
tremurând de spaimă că s-ar putea pomeni pe neaşteptate 
faţă-n faţă cu el. Singura ei mângâiere era să se lase 
legănată de visuri atunci când lucra sau în timpul 
plimbărilor sale. Toată ziua stătea închisă la ea în odaie, 
spre dezolarea coanei Perrine, care era osândită astfel să 
sporovăiască de una singură la nesfârşit în pustietatea 
adâncă a cugetului său. 

Apoi, după ce arşiţa de peste zi se potolea, fata îşi îndrepta 
paşii spre aleea aceasta umbrită şi răcoroasă pe care coana 
Perrine o numise atât de poetic Aleea Amurgului, şi acolo, 
stând pe banca pe care se aşezase acum Ascanio, aştepta să 
se lase noaptea şi să răsară stelele, ascultând şi răspunzând 
glasului său lăuntric, până ce coana Perrine venea să-i dea 
de ştire că e timpul să intre în casă. 

Aşadar, la ora obişnuită, tânărul o văzu, ivinduse deodată 
de după cotitura aleii unde se aşezase să se odihnească, pe 
Colombe, cu o carte în mână. 

Citea Vieţile Sfinţilor, primejdios roman de credinţă şi 
dragoste, în măsură poate să pregătească sufletele pentru 
cruntele încercări ale vieţii, dar, din păcate, nu şi pentru 
asprele realităţi ale lumii. La început, Colombe nu-l observă 
pe Ascanio, dar, zărind o femeie străină alături de coana 
Perrine, avu un gest de nedumerire, în acest moment 
hotărâtor, ca un cutezător general, coana Perrine îşi luă 
inima-n dinţi şi porni la atac: 

— Dragă Colombe - spuse ea - cunoscând sufleţelul tău 
bun, am socotit că nu mai e nevoie să-ţi cer încuviințarea 
pentru a îngădui unui biet rănit, care a trebuit să 
pătimească în locul tatălui tău, să şadă la aer sub aceste 
umbrare. Ştii doar că în curtea palatului nu e nici un pic de 


umbră şi doctorul nu garantează că tânărul nostru scapă cu 
viaţă dacă nu poate să iasă la aer curat câte o oră în fiecare 
zi. 

În timp ce guvernanta ticluia această mărinimoasă dar 
grosolană minciună, Colombe îşi aruncase ochii de departe 
asupra lui Ascanio şi o vie roşcată îi împurpurase deodată 
obrajii. Cât despre bietul ucenic, în clipa în care o văzuse pe 
Colombe îndreptându-se spre el, abia avusese puterea să se 
ridice în picioare. 

— Nu de încuviințarea mea era nevoie, coană Pcrrnie - 
spuse în fine fata - ci de a tatălui meu. 

Rostind aceste cuvinte cu tristeţe, dar şi eu hotărâre, 
Colombe ajunse în dreptul băncii pe care şedea Ascanio. 
Tânărul îşi împreună mâinile: 

— Vă cer iertare, doamnă - bâigui el - dar credeam... 

Speram... că invitaţia atât de îndatoritoare a coanei 
Perrine fusese făcută cu bunăvoința domniei voastre; dar, 
din moment ce lucrurile stau altfel - urmă el pe un ton 
blajin, însă care nu era lipsit de mândrie - nu-mi rămâne 
decât să mă retrag, rugându-vă stăruitor să iertaţi o 
necuviinţă săvârşită fără voia mea. 

— Dar nu depinde de mine - protestă cu însufleţire 
Colombe, tulburată. Nu sunt eu stăpână aici. Rămâneţi 
totuşi măcar astăzi, chiar dacă opreliştea pusă de tatăl meu 
se răsfrânge şi asupra celui care i-a salvat viaţa, rămâneţi, 
vă rog, dacă nu pentru altceva, cel puţin spre a primi 
mulţumirile mele. 

— O, doamnă - îngână Ascanio - eu vă mulţumesc din toată 
inima. Dar dacă rămân, nam să vă stric cumva plimbarea? 
De altfel, am impresia că m-am aşezat prost aici. 

— Nicidecum - răspunse Colombe, asezânduse la rândul 
ei, fără să se gândească şi fără să bage de seamă, atât era 
de tulburată, la capătul celălalt al băncii de piatră. 

În momentul acela, coana Perrine, care se oprise locului 
fără a mai îndrăzni să facă vreo mişcare de când fusese 
nevoită să îndure umilitoarea dojana a Colombei, 


plictisindu-se până la urmă să tot stea aşa ţeapănă în 
picioare şi stânjenită de tăcerea tinerei sale stăpâne, o luă 
de braţ pe coana Ruperta şi se îndepărtă pe tăcute. 

Tinerii rămaseră astfel singuri, Colombe, care stătea cu 
privirile aplecate asupra cărţii, nu băgă de seamă în primul 
moment că guvernanta plecase, deşi în realitate nu citea, 
fiindcă i se pusese o ceaţă pe ochi. I se părea că pluteşte de 
fericire şi în acelaşi timp se simţea ameţită. Tot ce putea 
face, aproape instinctiv, era să-şi ascundă clocotul lăuntric 
şi să caute a-şi stăpâni bătăile zănatice ale inimii. Ascanio se 
pierduse şi el cu firea şi încercase o suferinţă atât de aprigă 
văzând că fata voia să-l alunge, apoi o bucurie atât de 
copleşitoare în clipa în care i se păruse a observa 
tulburarea iubitei sale, încât toate aceste emoţii 
neaşteptate îl ridicaseră în slăvi şi în acelaşi timp îl 
istoviseră. Zăcea aproape leşinat. Şi totuşi gândurile lui se 
depanau mai departe, înlănţuindu-se cu o sârguinţă şi o 
iuţeală neobişnuita. „Mă dispreţuieşte! Mă iubeşte!” îşi 
spunea el rând pe rând. O privea pe Colombe cum stătea 
aşa mută şi încremenită şi lacrimile îi şiroiau în neştire pe 
obraji, în vremea asta, peste capetele lor, o pasăre cânta în 
copac. Vuitul făcea să freamăte uşor frunzele. 

La biserica Augustinilor, clopotele de vecernie răsunau 
domol în văzduhul liniştit. Nicicând nu fusese pe lume o 
seară de iulie mai paşnică şi mai tăcută. Era unul din acele 
momente solemne în care sufletul pătrunde într-o altă 
sferă, trăind într-un singur minut cât ar trăi în douăzeci de 
ani, şi de care îşi aminteşti toată viaţa. Cei doi copii 
fermecători, care păreau făcuţi unul pentru altul şi care 
alcătuiau de pe acum o singură fiinţă, nu trebuiau decât să 
întindă mâinile pentru a şi le împreuna, şi cu toate astea s- 
ar fi zis că între ei se casca o prăpastie. 

După câteva clipe Colombe ridică fruntea. 

— Plângi! Exclamă, mânată de un imbold mai puternic 
decât voinţa ei. 


— Nu plâng - răspunse Ascanio, lăsându-se să cadă pe 
bancă, dar ducând mâinile la obraz, când le depărta, 
palmele erau umezite de lacrimi. 

Adevărat - recunoscu el - plâng. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? Să chem pe cineva. 

Te doare ceva? 

— Mă doare un gând. 

— Adică? 

— Îmi ziceam c-ar fi fost mai bine poate pentru mine să fi 
murit deunăzi. 

— Să fi murit?! Dar ce vârstă ai dumneata ca să vorbeşti 
aşa de moarte? 

— Nouăsprezece ani, oamenii însă ar trebui să moară 
atunci când sunt nefericiţi. 

— Pentru ca să plângă în schimb părinţii dumitale! 
continuă Colombe, dornică, fără a-şi da seama, să pătrundă 
în trecutul unei vieţi al cărei viitor simţea nelămurit că va fi 
legat de alei. 

— N-am nici mamă, nici tată, aşa că n-ar avea cine să 
plângă, afară doar de meşterul meu Benvenuto. 

— Biet orfan! 

— Da, biet orfan, într-adevăr! Tata n-a ţinut niciodată la 
mine, iar pe mama am pierdut-o la zece ani, tocmai când 
începeam să-mi dau seama cât mă iubeşte şi să-i răspund cu 
aceeaşi dragoste. Tatăl meu... Dar ce mi-a venit să vorbesc 
despre asta şi în ce măsură vă pot interesa pe 
dumneavoastră părinţii mei? 

— O, sigur că da. Spune mai departe, Ascanio. 

— Arhangheli din ceruri! Vă mai amintiri cam mă cheamă? 

— Spune, spune mai departe! Şopti Colombe, ascunzându- 
şi la rândul său în palme roşcata cei dogorea fruntea. 

— Aşadar, tatăl mea era orfăurar, iar mama mea era şi 
dânsa fiica unui orfăurar din Florenţa pe nume Rafaele del 
Moro, care se trăgea dintr-o familie aleasa, fiindcă la noi, în 
Italia, în republicile din cuprinsul țarii noastre, munca nu 


înjoseşte pe nimeni şi adeseori puteţi vedea un nume vestit 
şi străvechi pe firma vreunei prăvălii. 

Meşterul meu Cellini, de pildă, e tot atât de nobil ca şi 
regele Franţei, dacă nu chiar şi mai nobil. 

Fiind sărac, Rafaele del Moro a măritat-o pe fiica sa 
Ştefană, fără voia ei, cu un tovarăş de breaslă cam de 
aceeaşi vârstă ca el, dar care, în schimb, era bogat. Mai 
mare tristeţea, mama îl iubea pe Benvenuto Cellini, care o 
iubea şi el, dar din păcate niciunul, nici celălalt nu aveau 
nimic la sufletul lor. Benvenuto cutreiera lumea pentru aşi 
făuri un nume şi a câştiga bănet. În momentul acela era 
departe, aşa încât nu a putut zădărnici aceată căsătorie, 
Gismondo Gaddi, aşa-i chema pe taică-meu deşi n-a aflat 
niciodată că soţia lui era îndrăgostită de un alt bărbat, a 
început s-o urască, dându-şi seama că nu e iubit. 

Tata era an om gelos şi iute la mânie. Să mă iert-e dacă-l 
învinovăţesc, dar judecata copiilor e necruțătoare şi nu 
poate uita asemenea lucruri în veci. Adesea mama, ca să se 
apere de mânia lui, căuta lângă leagănul meu un adăpost 
pe care taică-meu nu-l respecta întotdeauna. S-a întâmplat 
chiar uneori s-o lovească - Doamne iartă-l! - în timp cemă 
ţinea în braţe şi, ca să poată îndura mai uşor durerea, la 
fiecare lovitură mama mă săruta. [in minte tot atât de bine 
loviturile pe care maică-mea le primea, ca şi sărutările cu 
care mă alinta, ecoul lor a rămas la fel de puternic în inima 
mea. 

Bunul Dumnezeu, care e drept, l-a pedepsit pe taică-meu, 
luându-i ce avea mai scump pe lume, bogăţia lui. Rămânând 
mofluz de câteva ori în şir, tata a murit de inimă rea fiindcă 
sărăcise, iar mama s-a prăpădit şi dânsa după câteva zile. 

Crezând că nu mai e iubită. 

Am rămas, aşadar, singur pe lume. Creditorii tatălui meu 
au venit să ridice tot ce lăsase în urma lui şi, scotocind 
peste tot ca să vadă dacă nu mai uitaseră ceva, nici n-au 
apucat să bage de seamă că în casă se afla un copil care 
plângea. O fostă slujnică de-a noastră, care mă iubea, s-a 


milostivit de mine şi mi-a dat de mâncare vreo două-trei 
zile, dar cum biata bătrână trăia, la rândul ei, din milostenii, 
abia dacă reuşea să capete pentru ea un codru de pâine. 

Tocmai se întreba ce să facă ea cu mine când. 

Un bărbat cu straiele colbuite a intrat în camera ei, m-a 
luat în braţe şi m-a strâns la piept plângând şi, după ce i-a 
dat nişte bani bietei bătrâne, a plecat cu mine. Era 
Benvenuto Cellini, care venise anume de la Roma la 
Florenţa ca să mă ia cu dânsul. Meşterul m-a îndrăgit, m-a 
ajutat să-mi însuşesc toate tainele artei sale şi ma ţinut tot 
timpul lângă dânsul şi cum îţi spuneam, e singurul om pe 
care moartea mea l-ar îndurera. 

Colombe ascultase cu capul plecat şi inima strânsă 
povestea acestui orfan, singur pe lume ca şi ea, care 
semăna atât de bine cu propria ei poveste, şi destăinuirile 
lui în legătura cu soarta nefericitei mame, soartă pe care 
avea s-o împărtăşească poate şi ea într-o bună zi, căci şi ea 
era silită să se mărite cu un om care avea s-o urască pentru 
ca nu-l va putea iubi. 

— Eşti nedrept cu Dumnezeu - îi spuse ea lui Ascanio. 
Există totuşi un suflet bun care te iubeşte, meşterul 
dumitale, şi ai avut parte cel puţin s-o cunoşti pe mama 
dumitale, eu însă nu pot să-mi amintesc de alintările mamei 
mele fiindcă a murit, sărmana, aducându-mă pe lume. 

Am fost crescută de o soră de-a tatei, ursuză şi arţăgoasă, 
pe care totuşi am plâns-o amar când sa prăpădit acum doi 
ani când, neavând pe cine iubi, toată afecțiunea mea s-a 
revărsat asupra acestei femei, legându-mă de ca aşa cum e 
legată iedera de o stâncă. De doi ani locuiesc aici în palat 
împreună cu coana Perrine şi, cu toate că sunt atât de 
singură, fiindcă tata nu vine să mă vadă decât din când în 
când, aceşti doi ani au fost şi vor fi cei mai fericiţi din viaţă 
mea. 

— Ai suferit mult, într-adevăr - spuse Ascanio 

— Dar dacă trecutul a fost atât de vitreg, nu înţeleg de ce 
trebuie să te îndoieşti de viitor? 


Fiindcă viitorul ce te aşteaptă - vai! - e atât de măreț! Eşti 
de viţă nobilă, eşti bogată, eşti frumoasă şi umbrele ce ţi-au 
întunecat copilăria vor face să ţi se pară şi mai strălucitori 
anii ce vor veni. 

Colombe clătină din cap cu tristeţe. 

— O, mamă, mamă! Şopti ea. 

Când, ridicându-te uneori cu gândul mai presus de timp, 
pierzi din vedere măruntele neajunsuri ale clipei de faţă, 
într-o străfulgerare ce luminează şi rezumă o întreagă 
viaţă, ca trecutul şi viitorul ei, în momentele acelea sufletul 
e sorbit de primejdioase vârtejuri şi cuprins de 
înfricoşătoare deliruri, iar când durerile de care-ţi aminteşti 
sunt fără număr şi seamăn, cum sunt fără număr şi seamăn 
încercările pe care le presimţi, inima, adânc tulburată, e 
copleşită adeseori de acele emoţii zguduitoare şi biruită de 
slăbiciuni ce-i pot fi fatale. Trebuie să fii tare de înger ca să 
nu te prăbuşeşti sub povara unor destine ce apasă atât de 
greu asupra inimii. Aceşti doi copii care avuseseră parte de 
atâtea suferinţe şi care fuseseră toată viaţa singuri, nu 
trebuiau să rostească decât un singur cuvânt pentru ca din 
trecuturile lor să facă un singur viitor, dar pentru a rosti 
acest cuvânt unul dintre ei era prea neprihănit, iar celălalt 
prea cuviincios. 

În tot acest timp, Ascanio o privise pe Colombe cu o 
nemărginită duioşie, iar Colombe se lăsase privită cu o 
îngerească încredere; cu mâinile împreunate şi cu un glas 
pe care îl avea poate numai atunci când se ruga lui 
Dumnezeu, ucenicul îi spuse tinerei fete: 

— Ascultă, Colombe, dacă se întâmplă să-ţi doreşti ceva pe 
lume sau dacă te pândeşte cumva vreo nenorocire, dacă 
pentru a ţi se împlini dorinţa cineva trebuie să-şi verse şi 
ultima picătură de sânge sau dacă nenorocirea nu poate fi 
îndepărtată decât ca preţul unei vieţi, spune un cuvânt, 
Colombe, aşa cum i-ai spune unui frate, şi voi fi peste 
măsură de fericit. 


— Îţi mulţumesc, din suflet îţi mulţumesc - răspunse 
Colombe. O singură vorbă rostită de mine a fost de ajuns ca 
să-ţi pui în primejdie viaţa cu atâta mărinimie, ştiu bine că 
de astă data numai Dumnezeu mă mai poate izbavi. 

Nu apucă să-i destăinuie mai mult, deoarece în momentul 
acela coana Ruporta şi coana Perrine tocmai îşi încetineau 
paşii în dreptul lor. 

Ca şi cei doi îndrăgostiţi, cele două cumetre nu pierduseră 
vremea degeaba, legând o strânsa prietenie, întemeiată pe 
o simpatie reciprocă, Coana Perrine o învățase pe coana 
Ruperta cum să prepare un leac împotriva degerăturilor, 
iar coana Ruperta. La rândul său, ca să nu se lase mai 
prejos, îi dezvăluise coanei Perrine secretul unei reţete 
pentru păstrarea prunelor peste iarnă. 

E de la sine înţeles că prietenia ce se legase între ele era 
pe viaţă şi pe moarte şi că şi una, şi alta îşi făgăduiseră să 
se întâlnească, orice s-ar întâmpla. 

— Ei, Colombe - spuse coana Perrine. 

Apropiindu-se de bancă - tot mai eşti supărată pe mine? 
N-ar fi fost ruşinos din partea noastră, zău aşa, să nu-l 
primim în casă pe cel fără de care casa asta ar fi rămas fără 
stăpân? E vorba doar să-l ajutăm pe tânărul nostru să se 
lecuiască de rana pe care a căpătat-o ca să ne apere pe noi, 
ce mai încolo-încoace! Spune şi dumneata, coană Ruperte, 
nu-i aşa că arată mai bine acum şi că a mai prins puţină 
culoare de când a venit aici? 

— Adevărat - întări coana Ruperta - nici când era sănătos 
n-a fost aşa de rumen la faţă. 

— Gândeşte-te, Colombe - stărui Perrine - car fi o crimă să 
zădărnicim o însănătoşire ce a început atât de bine. Ei, 
haide, haide, scopul scuză mijloacele. Sper că n-ai nimic 
împotrivă, nu-i aşa, dacă am să-i dau voie să vină din nou 
mâine pe înserat? De altfel, şi pentru mătăluţă e o 
distracţie, puica mamii, o distracţie cât se poate de 
nevinovată, slava Domnului, de vreme ce suntem şi noi aici, 
coana Ruperte şi cu mine. Întradevăr Colombe, ai nevoie să 


te mai distrezi şi matale, ascultaţi-mă pe mine, cine-o să se 
ducă să-i spună jupân prefectului că străşnicia poruncilor 
dumisale a fost niţeluş îndulcită? De altminteri, înainte ca 
dânsul să fi pus vreo oprelişte, i-ai îngăduit lui Ascanio să 
vină să-ţi arate nişte giuvaeruri şi, cum azi a uitat să le 
aducă trebuie neapărat să vină cu ele mâine. 

Colombe se uita la Ascanio, tânărul stătea ca pe. Ace şi 
palid aştepta răspunsul cu sufletul la gură. 

Pentru o biată fată sechestrată-n casă şi tânără fată, o 
ademenea umilinţă era nespus de măgulitoare. Exista deci 
pe lume cineva a cărui soartă se afla în mâinile ei şi pe care, 
cu un singur cuvânt, îl putea face fericit sau îl putea 
întrista! 

Oricărui om îi place să se simtă puternic, de curând 
Colombe se simţise umilită de ifosele contelui d'Orbec, 
sărmana captivă - fie-i iertată această slăbiciune. - nu se 
putu împotrivi dorinţei de a vedea o scânteiere de bucurie 
în ochii lui Ascanio şi îmbujorându-se şi zâmbind în acelaşi 
timp: 

— Doame, coană Pernue, ce mă sileşti să fac! 

Ascanio dădu să spună ceva, dar nu reuşi decât să-şi 
împreune mâinile într-un elan de recunoştinţă. 

— Mulţumim, frumoasă doamnă! Spuse Ruperta, făcând o 
adâncă reverență. Hai, Ascanio, eşti prea plăpând încă, e 
timpul să ne întoarcem acasă. Dă-mi braţul să mergem. 

Ucenicul abia dacă găsi în el destulă putere ca să spună 
rămas bun şi mulţumesc, dar compensând sărăcia 
cuvintelor cu o privire în care îşi puse tot sufletul, porni 
supus în urma slujnicei, cu inima năpădită de bucurie. 

Colombe se lăsă pe bancă, visătoare, cuprinsă de o beţie 
pentru care îşi făcea mustrări şi cu care nu era obişnuită. 

— Pe mâine! Spuse cu un aer triumfător coana Perrine, 
despărţindu-se de oaspeţii săi, pe care-i conduse până la 
poartă. Dacă vrei, poţi veni aici în fiecare zi flăcăule aşa ca 
azi, trei luni de acum încolo. 


— Şi de ce numai trei luni? întrebă Ascanio, care spera că 
va pu tea fi primit oricând. 

— Păi fiindcă peste trei luni Colombe se mărită cu contele 
d'Orbec - răspunse coana Perrine. 

Ascanio trebui să-şi încordeze din răsputeri voinţa ca să nu 
se prăbuşească. 

— Colombe se mărită cu contele d'Orbec?! 

Bâigui el. 

O, Doamne Dumnezeule, va să zică m-am înşelat Colombe 
nu mă iubeşte! 

Dar cum în momentul acela coana Perrine tocmai închidea 
poarta după el, iar coana Ruperta o apucase înainte, 
niciuna, nici cealaltă nu-l auziră. 

XII REGINA REGELUI Am arătat mai sus că Benvenuto 
ieşise din atelier pe la orele unsprezece dimineaţa fără să 
spună nimănui încotro pleacă. Benvenuto se dusese la 
Luvru să-i întoarcă lui Francisc 1 vizita pe care maiestatea 
sa i-o făcuse la palatul cardinalului de Ferrara. 

Regele se ţinuse de cuvânt. Numele lui Benvemito Cellini 
fusese lăsat pretutindeni şi orlăurarul găsi toate uşile 
deschise, una singură, cea din urmă, rămase totuşi închisă; 
aceea a consiliului. Francisc I punea la cale treburile 
statului, cu cele mai de seamă feţe ale regatului, şi oricât de 
categorice erau ordinele date de monarh, nimeni nu 
îndrăznea să-i dea drumul înăuntru lui Cellini în timpul 
solemnei consfătuiri ce avea loc în momentul acela, fără a 
cere mai întâi încuviințarea maiestăţii sale. 

Situaţia în care se găsea Franţa era într-adevăr gravă. 
Până acum am vorbit doar în treacăt despre treburile 
statului, convinşi fiind că cititorii şi mai ales cititoarele 
noastre preferă încurcăturile sentimentale celor politice, a 
sosit totuşi momentul când nu mai putem da înapoi, aşa 
încet ne vedem siliţi să aruncăm o privire - cât se poate ele 
scurtă - asupra stării de lucruri din Franţa şi asupra celei 
din Spania sau mai bine zis asupra lui Francisc I şi asupra 


lui Carol Quintul, fiindcă în secolul al şaisprezecelea regii se 
confundau cu naţiunile. 

În perioada la care am ajuns, printr-o răsturnare a 
echilibrului politic, ale cărui fluctuații şi unul, şi celălalt 
avuseseră deseori ocazia să le resimtă, situaţia lui Francisc 
I[ devenise mai favorabilă în timp ce situaţia lui Carol 
Quintul se înrăutăţise. Într-adevăr, lucrurile se schimbaseră 
simţitor de mult de la încheierea faimosului tratat de la 
Cambrai, care fusese negociat de două femei, de Margareta 
de Austria, mătuşa lui Carol Quintul, şi de ducesa 
d'Angouleme, mama lui Francisc I. Prin acest tratat, care 
era o completare a celui de la Madrid, se stabilea că regele 
Spaniei renunţă la Burgundia în favoarea regelui Franţei şi 
că regele Franţei renunţă, la rândul său, la suzeranitatea 
asupra Flandrei şi a provinciei Artois. Pe deasupra, cei doi 
tineri prinți luaţi ca ostatici urmau să fie redaţi părintelui 
lor în schimbul unei sume de două milioane de scuzi de aur. 
În fine, blajina regină Eleonora, sora lui Carol Quintul, a 
cărei mâna fusese făgăduită mai înainte conetabilului de 
Bourbon drept răsplată pentru trădarea sa şi care, după 
aceea, devenise soţia lui Francisc I, ca o chezăşie de pace, 
urma să se înapoieze la curtea Franţei împreună cu cei doi 
copii, de care se îngrijise cu atâta duioşie, ţinându-le loc de 
mamă; toate aceste condiţii fuseseră împlinite cu o deplină 
lealitate de ambele părţi. 

Se înţelege de la sine însă că renunţarea la ducatul 
Milanului, pe care Francisc I fusese silit s-o accepte în 
timpul captivităţii sale, nu era decât o renunțare provizorie. 
De îndată ce fusese pus în libertate, de îndată ce se văzuse 
reintegrat în drepturile sale monarhice, de îndată ce îşi 
redobândise întreaga putere, suveranul îşi întorsese din 
nou privirile spre Italia. Şi pentru ca revendicările sale să 
poată fi sprijinite de curtea papală, îl căsătorise pe fiul său 
Henric, care după moartea fratelui său mai mare Francisc, 
devenise prinţ moştenitor, cu Caterina de Medici, nepoata 
papei Clement al VII-lea, din păcate, în momentul în care 


toate aranjamentele puse la cale erau terminate, papa 
Clement al VII-lea murire, în locul lui fusese ales papă 
Alessandro Farnese, care se urcase în scaunul Sfâtului 
Perru sub numele de Paul al III-lea. 

Paul al III-lea însă îşi impuse ca normă politică să nu 
îmbrăţişeze nici interesele împăratului, nici pe acelea ale 
regelui Franţei, punând o cumpănă între Carol Quintul şi 
Francifsc 1. 

Liniştindu-se în privinţa aceasta, împăratul nu se mai 
sinchisise de preparativele Franţei, pregătind la rândul său 
o expediţie împotriva Tunisului asupra căruia pusese 
stăpânire vestitul corsar Kair-Ed-Din, mai cunoscut sub 
porecla de Barbăroşie, după ce-l alungase pe Muley- 
Hassan, Kair-Ed-Din ocupase întreg regatul, de unde lansa 
mereu incursiuni în Sicilia, pustiind-o. 

Expediția reuşise pe deplin şi, după ce distrusese trei sau 
patru vase din flola amiralului Soliman, Carol Quintul 
intrase victorios în portul Napoli. 

Acolo aflase o veste care avusese darul să-l liniştească şi 
mai deplin, Carol al III-lea, ducele Savoiei şi unchiul lui 
Franeisc I din partea mamei, urmând sfaturile noii sale soţii 
Beatrice, fata lui Emanuel, regele Portugaliei, renunţase să 
mai sprijine cauza regelui Franţei aşa că atunci când, în 
virtutea tratatelor încheiate mai înainte cu Carol al III-lea, 
Franeisc 1 îi ceruse să primească trupele sale pe teritoriul 
provinciei, ducele de Savoia refuzase să-i dea ascultare, 
Francisc I, care contase pe ajutorul aliatului şi rubedeniei 
sale, se aşteptase să găsească toate porţile deschide, se 
văzu nevoit să pătrundă forțând trecera peste 
înfricoşătoarele culmi ale Alpilor. 

Siguraaţa lui Carol Quintul, care se credea stăpân pe 
situaţie, fusese spulberată de o adevărată lovitura de 
trăsnet. Regele pusese în mişcare cu asemenea iuţeală 
armata ce pătrunsese în Savoia, încât ducele se pomeni cu 
întreaga provincie ocupată înainte de a fi prins măcar de 
veste că graniţele ei fuseseră încălcate. 


Brion, căruia i se încredinţase comanda armatei, a cucerit 
oraşul înainte ca Chambery să apară pe crestele Alpilor, iar 
în Piemont când Francesco Sforza, înfricoşat probabil peste 
măsură la auzul acestor strălucite izbirii, murise subit, 
lăsând ducatul Milanului fără moştenitor şi oferindu-i astfel 
lui Fraricisc I nu numai o înlesnire, dar nu un drept în plus. 

Brion pătrunsese în Italia şi ocupase 'Iorino. 

Sosind acolo, se oprise aşezându-şi tabăra pe malurile 
Şeşiei şi aşteptase. 

La râdul său, Carol Quintul părăsise Napoli. 

Îndreptându-se spre Roma, datorită biruinţei pe care o 
câştigase asupra vechilor duşmani ai lui Hristos, i se făcuse 
o primire triumfală în capitala lumii creştine. Primirea 
aceasta îl ameţise atât de tare. Încât, împotriva obiceiului 
său, împăratul pierduse cu totul simţul măsurii şi-l învinuise 
în faţa consistoriului pe Francisc 1 de erezie, întemeindu-şi 
acuzaţiile pe ocrotirea pe care suveranul Franţei o acorda 
protestanților şi pe alianţa pe care o încheiase cu turcii. Pe 
urmă, recapitulând toate zâzaniile ce se iscaseră până 
atunci între ei şi a căror răspundere, după părerea sa, o 
purta în primai rând Francisc I, făcu legământ să poarte un 
război pe viaţă şi pe moarte împotriva cumnatului său. 

În urma încercărilor prin care trecuse, Francisc | devenise 
foarte prudent în ultimul timp, pe cât de nesăbuit fusese 
mai înainte. De aceea, văzându-se ameninţat în acelaşi timp 
de armatele spaniole şi de cele ale Imperiului, lăsase Torino 
în seama lui Annebaut şi-l rechemase pe Brion, poruncindu- 
i să se mulţumească doar a păzi frontierele. 

Toţi cei ce cunoşteau firea cutezătoare şi cavalerismul de 
care era însufleţit Francisc | nu reuşiseră să priceapă 
motivele acestei retrageri, închipuindu-şi că, din moment ce 
dădea înapoi, regele se socotea din capul locului învins. 

Convingerea aceasta aţâţase şi mai mult trufia lui Carol 
Quintul, care luase el însuşi comanda trupelor sale, 
punându-și în gând să cotropească Franţa, pe teritoriul 
căreia voia să pătrundă prin sud. 


Se cunosc urmările acestei tentative: Marsilia, care 
înfruntase atacurile conetabilului de Bourbon şi ale lui 
Pescăraş cei mai de seamă războinici ai timpului, reuşise să- 
i ţină piept. Fără nici o greutate lui Carol Quintul, care era 
un mare om politic, dar un mediocru conducător de oşti. 
Carol Quintul nu-şi făcuse sânge rău din pricina acestei 
nereuşite şi, lăsând Marsilia în urmă, se îndreptă spre 
Avignon. 

Conetabilul de Montmorency însă aşezase între Durance şi 
Rh6ne o tabără militară în măsură să reziste oricărui atac şi 
pe care Carol Quintul se străduise în zadar s-o străpungă. 
Astfel că, după şase săptămâni de încercări inutile, respins 
frontal, hărțuit pe flancuri, cu spatele ameninţat, Carol 
Quintul ordonase la rândul său retragerea armatelor, 
retragere ce semăna mai curând cu o debandadă şi, după 
ce la un moment dat fusese pe punctul să cadă în mâinile 
duşmanilor, reuşise cu chiu cu vai să ajungă în fine la 
Barcelona, unde sosise fără armată şi fară bani. 

Atunci, toţi cei care aşteptaseră sfârşitul conflictului 
pentru a-şi da în vileag simţămintele se ridicaseră împotriva 
lui Carol Quintul. Henric al VIII-lea o repudiase pe soţia sa 
Caterina de Aragon pentru a se căsători cu Anne Boleyn, 
amanta lui. Soliman atacase regatul Napoli şi Ungaria. 
Principii protestanți din Germania alcătuiseră o ligă secretă 
împotriva împăratului, în fine, locuitorii oraşului Gând, sătui 
de impozitele la care erau mereu supuşi pentru a se putea 
face faţă cheltuielilor necesare războiului cu Franţa, se 
răsculaseră pe neaşteptate şi-i trimiseseră lui Francisc | 
nişte ambasadori pentru a-i propune să devină 
conducătorul lor. 

Dar în mijlocul acestor răsturnări universale ce amenințau 
însăşi puterea lui Carol Quintul, avuseseră loc noi negocieri 
între el şi Francisc |. 

Cei doi suverani se întâlniseră la Aigues-Mortes şi au 
hotărât să încheie o pace de Franţa avea neapărată nevoie, 


Francisc I îşi pusese în gând să rezolve totul pe viitor, nu 
printr-un conflict armat, ci prin tratative amicale. 

Se grăbi deci să-i aducă la cunoştinţă lui Carol Quintul 
propunerea pe care i-o făcuseră cetăţenii oraşului Gând, 
oferindu-se în acelaşi timp să dea liberă trecere trupelor 
sale pe teritoriul Franţei pentru a pătrunde în Flandra. 

lată, aşadar, pricina pentru care consiliul se afla reunit în 
momentul când Benvenuto bătuse la uşă şi când, înțelegând 
să-şi repede făgăduiala, Francisc [, înştiinţat de sosirea 
ilustrului său orfăurar, poruncise să fie poftit înăuntru. 

Benvenuto avu astfel prilejui să asculte sfârşitul discuţiilor. 

— Da, domnilor - spunea Francisc | - sunt de părerea 
domnului de Montmorency şi visul meu este să închei o 
trainică alianţă cu împăratul ales, să înalţ tronurile noastre 
mai presus de întreaga creştinătate şi să înlătur din calea 
noastră toate aceste corporaţii, toate aceste comune şi 
adunări populare, care vor cu tot dinadinsul să îngrădească 
puterea noastră regală, refuzând să ne pună la îndemână 
fie braţele, fie banii supuşilor noştri. Visul meu este să aduc 
la dreapta credinţă, reînchegând unitatea pontificală, toate 
ereziile din pricina cărora sfânta noastră mamă Biserica are 
atâta de suferit. Visul meu este să-mi adun toate forţele 
pentru a lupta împotriva vrăjmaşilor lui Hristos, să-l alung 
pe sultanul turcilor din Constantinopole, fie chiar numai 
pentru a dovedi că nu este, aşa cum se spune, aliatul meu, 
şi să întemeiez un al doilea imperiu la Constantinopole care 
să stea pe aceeaşi treaptă cu primul ca putere, strălucire şi 
întindere. lată care este visul meu, domnilor, şi lam numit 
aşa numai ca să nu mă las prea mult amăgit de speranţa 
izbânzii şi ca să nu fiu prea întristat dacă viitorul mi-ar 
dovedi cumva că e cu neputinţă de înfăptuit. Dar daca s-ar 
împlini, dacă s-ar împlini, conetabile, dacă as avea în 
stăpânirea mea Franţa şi Turcia, Parisul şi Constantinopole, 
occidentul şi orientul, trebuie să recunoaşteţi, domnilor, că 
ar fi minunat, că ar fi măreț, că ar fi cu drept cuvânt ceva 
sublim! 


— Aşadar, sire - spuse ducele de Guise - rămâne definitiv 
hotărât că refuzaţi suzeranitatea pe care vi-o oferă 
locuitorii din Gând şi că renunţaţi la fostele domenii ale 
casei de Bourbogne? 

— Definitiv, împăratul va putea să-şi dea seama astfel că 
sunt un aliat la fel de leal, pe cât am fost de leal ca duşman. 
Dar, în primul rând şi mai presus de orice, să ştiţi, doresc şi 
pretind să mi se înapoieze ducatul Milanului, mi se cuvine în 
virtutea drepturilor mele ereditare şi învestiturii 
împăraţilor şi voi şti să-l dobândesc, pe cuvântui meu de 
gentilom! Sper însă fără ca să stric prietenia cu fratele meu 
Carol. 

— Şi vreţi să-i propuneţi lui Carol Quintul să treacă prin 
Franţa pentru a-i pedepsi pe răsculații din Gând? întrebă la 
rândul său Poyet. 

— Întocmai, domnule cancelar - răspunse regele ai grijă 
să plece chiar azi domnul de Frejus pentru a-l pofti în 
numele nostru. Să-i arătăm că suntem gata să facem orice 
concesii pentru a menţine pacea. Dai dacă totuşi vrea 
război... 

Un gest ameninţător şi măreț sublinie această frază se 
rămase o clipă în suspensie, deoarece Francisc 1 îl zărise pe 
meşterul său, care se oprise, modest, lângă uşă. 

— Dar dacă totuşi vrea război - continuă el - pe statuia lui 
Jupiter despre a cărei soarta Benvenuto a venit să-mi aducă 
veşti, jur că va avea parte de un război sângeros, crâncen şi 
neînduplecat. Ei, Benvenuto, ce se mai aude cu Jupiter al 
meu? 

— Sire - răspunse Cellini - v-am adus macheta statuii 
poruncite de maiestatea voastră, dar ştiţi la ce mă gândeam 
privindu-vă şi ascultându-vă adineaori? 

Mă gândeam la o fântână pentru palatul maiestăţii voastre 
de la Fontainebleau, o fântână străjuită de o statuie 
gigantică de şaizeci de picioare care ar ţine o lance ruptă în 
mâna dreaptă, sprijinindu-şi în acelaşi timp mâna stângă pe 
garda spadei. Statuia aceasta, sire, l-ar înfăţişa pe Marte, 


adică pe maiestatea voastră; fiindcă totul în fiinţa voastră 
mărturiseşte curajul, un curaj pe oare îl folosiţi cu dreptate 
şi pentru sfânta apărare a măreției voastre. O clipă, sire, 
încă n-am terminat, în cele patru colţuri ale postamentului 
vor fi aşezate patru figuri reprezentând poezia, pictura, 
sculptura şi generozitatea., iată la ce mă gândeam, 
privindu-vă şi ascultându-vă, sire. 

Şi vei da viaţă acestor gânduri, întruchipându-le în 
marmură sau în bronz, Benvenuto; e voinţa mea - rosti 
monarhul pe un ton poruncitor, dar cu un zâmbet de 
afectuoasă bunăvoință. 

Întreg consiliul întâmpină cu aplauze spusele sale, 
fiecaresocotindu-l pe rege vrednic de o asemenea statuie şi 
statuia vrednică de un asemenea rege. 

— Până atunci - continuă suverarml - să vedem ce se 
întâmplă cu Jupiter al nostru. 

Benvenuto scoase macheta de sub mantie şi o aşeza pe 
masa în jurul căreia fusese pusă la cale soarta lumii, 
Francisc I o privi câtva timp cu o admiraţie atât de limpede 
oglindită pa chipul său, încât nu putea da loc la nici o 
îndoială. 

— În sfârşit!” exclamă el. Am găsit un om după inima mea. 
Apoi, bătându-l pe umăr pe Benvenuto, adăugă, prietene, 
nu ştiu care din noi doi e mai fericit, un suveran care 
descoperă un artist în măsură să-i ghicească dorinţele şi să 
i le împlinească înainte de a le fi rostit, adică un artist ca 
dumneata, sau artistul care întâlneşte un suveran în 
măsură să-l înţeleagă. La drept vorbind, cred! că bucuria 
cea mai mare e a mea. 

— O, nu, îmi daţi voie, sire! protestă Cellini, bucuria este 
fără doar şi poate e a mea. 

— Şi, lasă, Benvenuto, lasă, e a mea. 

— Nu-mi pot îngădui să mă împotrivesc maiestăţii voastre, 
totuşi... 

— Uite ce e, să zicem atunci ca bucuriile noatre sunt la fel, 
prietene. 


— Sire, m-aţi numit prietenul vostru - spuse Benvenuto - 
şi cuvântul acesta e atât de preţios, încât plăteşte însutit tot 
ce-am făcut până acum pentru maiestatea voastră şi tot ce 
voi mai putea face de aci înainte. 

— Ei bine, vreau să-ţi dovedesc că nu e o vorbăn vânt, 
Benvenuto, şi că, numindu-te prietenul meu, n-am făcut 
decât să rostesc adevărul. Adumi cât mai degrabă statuia 
lui Jupiter, bineînţeles după ce o vei fi terminat, şi orice-mi 
vei cere atunci când mi-o vei înfăţişa, dacă e un lucru ce stă 
în puterea unui rege să-l îndeplinească, pe cuvântul meu de 
gentilom, îl vei avea. Aţi auzit, domnilor? Dacă s-ar întâmpla 
cumva să uit, aveţi grijă să-mi aduceţi aminte. 

— Sire - exclamă Benvenuto - sunteţi un nobil şi strălucit 
monarh şi mă simt ruşinat că nu sunt în stare să fac decât 
atât de puţin pentru maiestatea voastră, care faceţi atât de 
mult pentru mine. 

Pe urmă, după ce sărută mâna pe care i-o întindea regele, 
Cellini înfăşură din nou macheta statuii lui Jupiter în mantie 
şi ieşi din sala de consiliu, cu inima voioasă şi plină de 
mândrie. 

Plecând de la Luvru, se întâlni cu Primaticcio, care tocmai 
se pregătea să intre în palat. 

— Încotro alergi aşa încântat, dragă Benvenuto? 

Îl întrebă Primaticcio pe Cellini, care trecea pe lângă el 
fără să-l vadă. 

— A, dumneata erai, Francesco? Spuse Cellini. 

Da, aşa e, sunt fericit fiindcă l-am văzut pe marele, pe 
neasemuitul, pe divinul nostru Francisc I... 

— Ai văzut-o cumva şi pe doamna d'Etampes? 

— Care mi-a spus nişte lucruri, dacă poţi să-ţi în chipui, 
Francesco, nişte lucruri pe care nici nu îndrăznesc să le 
repet, deşi gura lumii zice că modestia n-ar fi cea mai de 
seamă virtute a mea. 

— Dar ce ţi-a spus doamna d'Etampes? 

— M-a numit prietenul său, îţi dai seama, Francesco? Şi m- 
a tutuit aşa cum îi tutuieşte pe mareşalii săi. În sfârşit, mi-a 


spus că în ziua în care statuia lui Jupiter va fi terminată, voi 
putea să-i cer orice favoare aş năzui şi să n-am nici o 
îndoială că favoarea aceasta îmi va fi din capul locului 
acordată. 

— Dar ce ţi-a făgăduit doamna d'Etampes? 

— Ce om sucit eşti, Francesco! 

— De ce? 

— Eu îţi vorbesc de rege şi dumneata îi dai zor mereu cu 
doamna d'Etampes. 

— Fiindcă eu cunosc mai bine viaţa de la curte decât 
dumneata, Benvenuto, fiindcă eşti prietenul şi compatriotul 
meu, fiindcă, venind aici, mi-ai adus o boare din aerul 
frumoasei noastre Italii şi fiindcă recunoştinţa pe care ţi-o 
port mă îndeamnă să te scap dintr-o mare primejdie. 

Ascultă, Benvenuto, află că ducesa d'Etampes te 
duşmăneşte, mai mult chiar, te duşmăneşte de moarte. [i- 
am mai spus-o cândva şi ţi-o repet; numai că atunci era 
vorba doar de o simplă bănuială pe când acum sunt sigur. Ai 
jignit-o pe femeia aceasta şi, dacă nu reuşeşti s-o împaci, o 
să te ducă la pieire. Doamna d'Etampes, deschide bine 
urechile, Benvenuto, doamna d'Etampes este regina 
regelui. 

— Ce tot vorbeşti, Doamne sfinte! Se apără Cellini, râzând. 
Eu, eu am jignit-o pe doamna d'Etampes? Cum aşa? 

— O, te cunosc prea bine, Benvenuto, şi eram convins că 
habar n-ai, aşa cum nici eu habar nam şi cum probabil nici 
dânsa nu are pentru ce anume nu te poate suferi. Dar ce 
poţi să faci? Aşa sunt femeile, niciodată nu ştiu pentru ce 
iubesc sau urăsc pe cineva. Ei bine, ducesa d'Etampes te 
urăşte. 

— Şi ce vrei să fac? 

— Ce vreau? Uite ce vreau, curtezanul din dumneata 
trebuie neapărat să vină în ajutorul sculptorului. 

— Cum adică, să fiu curtezanul unei curtezane? 

— Eşti greşit, Benvenuto - răspunse zâmbind Primaticcio - 
eşti greşit, doamna d'Etampes este foarte frumoasă, nu 


cred să existe un singur artist care să nu recunoască lucrul 
acesta. 

— Ei, uite, recunosc - se înduplecă Benvenuto. 

— Foarte bine, spune-i-o ei atunci, ei în persoană, nu mie. 
E tot ce-ţi cer şi ai să vezi că în felul acesta o să deveniți cei 
mai buni prieteni din lume. Ai jignit-o fiind susceptibil ca 
orice artist; e datoria dumilale acum să faci primul pas. 

— Dacă am jignit-o cumva - mărturisi Cellini 

— N-am făcut-o dinadins sau, mai degrabă, fără rea- 
voinţă. 

Mi-a spus câteva cuvinte usturătoare pe care nu le 
meritam, iar eu am pus-o la locul ei, aşa cum merita. 

— N-are a face, n-are a face! Uită ce ţi-a spus, Benvenuto, 
şi fă-o la rândul dumitale să uite ce iai răspuns. 

Îţi repet, e o femeie trufaşă şi răzbunătoare şi ţine în mână 
inima regelui, a regelui căruia îi sunt dragi artele, dar care 
îndrăgeşte, şi mai mult dragostea. Te va face să-ţi muşti 
mâinile pentru cutezanţa dumitale, Benvenuto; O să asmuţă 
asupra dumitale tot felul de vrăjmaşi; dânsa este cea care i- 
a dat curaj prefectului să te înfrunte. 

Uite, de pildă, acum, trebuie să plec în Italia; mă duc la 
Roma din ordinul sau. Ei bine, află, Benvenuto, că această 
călătorie a fost pusă la cale în dauna dumitale, şi eu, tocmai 
eu, care-ţi sunt prieten, mă văd silit să fiu unealta 
răzbunării sale. 

— Darce cauţi la Roma? 

— Cecaut? I-ai făgăduit regelui că te vei ridica la înălţimea 
artiştilor din vechime şi te ştiu un om de cuvânt, ducesa 
însă îşi închipuie că teai lăudat fără nici un temei şi, ca să te 
strivească, pesemne, punând opera dumitale alături de ale 
lor, mă trimite acum pe mine, pictor, la Roma, să iau tipare 
după cele mai frumoase statui din antichitate, Laocoon. 
Venus, Iocilarul şi mai ştiu eu care! 

— E într-adevăr un rafinament pe care numai o ură 
cumplită îl putea scorni - spuse Benvenuto, care, în ciuda 
bunei păreri pe care o avea despre sine, se gândea cu o 


strângere de inimă la o comparaţie între opera sa şi a celor 
mai vestiți maeştri. Niciodată însă n-am să-mi plec 
grumazul în faţa unei femei, niciodată! Nici odată! 

— Dar cine-ţi spune să-ţi pleci grumazul?! Uite, cunosc eu 
un mijloc pe care am să ţi-l împărtăşesc. Ducesa l-a plăcut 
pe Ascanio, vrea să-i dea ceva de lucru, chiar m-a pus să-i 
dau de ştire să treacă pe la dânsa. Ei bine, ce poate fi mai 
firesc decât să te duci împreună cu ucenicul dumitale la 
palatul d'Etampes ca să-l prezinţi frumoasei ducese? Şi cu 
acest prilej nu uita să iei cu dumneata unul din acele 
minunate giuvaeruri care numai din mâinile domniei tale 
poate ieşi, Benvenuto, arată-i-le mai întâi şi, dacă vezi ca i 
se aprind ochii privindu-le, oferă-i-le ca pe un prinos prea 
umil pentru a fi vrednic de dânsa. O să-l primească, fireşte, 
o să-ţi mulţumească frumos, o să-ţi facă în schimb un dar 
vrednic de dumneata şi astfel o să intri din nou în grațiile 
sale. Ştiind însă, dimpotrivă, că femeia asta ţi-e duşmancă, 
poţi să renunţi de pe acum la toate planurile măreţe pe 
care le-ai făurit. Şi eu am fost nevoit, din păcate, să mă 
încovoi un timp, pentru ca după aceea să mă ridic cât eram 
de înalt. Până atunci, zugravul acela nenorocit de Rosso era 
în fruntea bucatelor, oricând şi oriunde avea întâietate. 

Fusese numit chiar majordomul palatului» 

— Eşti nedrept cu el, Francesco - spuse Cellini, incapabil 
să-şi ascundă gândurile. E un mare pictor. 

— Crezi? 

— Sunt convins. 

— Ei, uite, şi eu sunt convins - mărturisi Primaticcio. 

— Tocmai de aceea nu-l pot suferi, într-un cuvânt, se 
slujeau de el ca să mă umilească, am căutat atunci să 
linguşesc fumurile lor ridicole şi acum, iată-mă ajuns marele 
Primaticcio acum vor să se slujească de mine ca să te 
strivească pe dumneata, fă ceea ce am făcut şi eu, 
Benvenuto, şi n-ai să te căieşti că mi-ai urmat sfatul. 

Te rog din suflet, fă-o pentru dumneata şi pentru mine, te 
implor în numele gloriei şi şi viitorului dumitale, care vor 


avea de suferit dacă stărui în încăpăţânarea dumitale. 

— Mă pui la grea încercare, spuse Cellini, care se vedea 
totuşi că e pe cale să se înduplece. 

— Dacă nu pentru dumneata, Benvenuto, fă-o măcar de 
dragul strălucitorului nostru rege. Vrei oare să-i sfâşii 
inima, silindu-l să aleagă între o curtezană pe care-o iubeţe 
şi un artist pe care-l admiră? 

— Ei bine, dacă-i aşa, fie, sunt gata s-o fac pentru rege! 
Exclamă Cellini, încântat că găsise în frinr un motiv destul 
de puternic pentru a-şi împăca amorul propriu. 

— Bravo! spuse Primaticcio. Şi acum îţi dai seama cred, că 
dacă un singur cuvânt din tot ceam vorbit ajunge la 
urechea ducesei, sunt pierdut. 

— Cum aşa? protestă Benvenuto. Sper că în privinţa asta 
eşti liniştit. 

— Dacă Benvenuto îşi dă cuvântul său n-am nimic de zis - 
adăugă Primaticcio. 

— Ai cuvânlul meu! 

— Perfect şi acum să ne vedem cu bine, frate! 

— Călătorie plăcută acolo unde te duci! 

— Noroc bun aici! 

Şi după ce-şi strânsesă mâinile pentru ultima oară, cei doi 
prieteni se despărţiră, făcând fiecare câte un gest ce 
rezuma întreaga discuţie. 

XIII FEMEIA E DESEORI SCHIMBĂTOARE Palatul 
d'Etampes nu era prea departe de palatul Nesle. Cititorii 
noştri nu se vor mira prea tare deci dacă vom trece dintr- 
unul în celălalt. 

Clădirea era situată în apropiere de cheiul Augustinilor şi 
se întindea de-a lungul străzii Gilles-le-Gueux, căreia mai 
apoi cine ştie ce fire sentimentală i-a schimbat numele în 
Gât-leCoeurl. Intrarea principală se afla pe strada 
Hirondelle. Francisc 1 dăruise palatul iubitei sale ca s-o 
înduplece a se căsători cu Jacques Desbrosses, conte de 
Penthievre, după cum lui Jacques Desbrosses, conte de 
Penthievre, îi dăruise ducatul d'Etampes şi demnitatea de 


guvernator al Bretaniei, ca să-l înduplece a-o ia de soţie pe 
iubita sa. 

Monarhul, de altminteri, făcuse tot ce se poate pentru ca 
darul său să fie vrednic de frumoasa Anne d'Heilly. Luase 
astfel măsuri ca vechiul palat să fie amenajat după cele mai 
noi cerinţe ale modei. Pe faţada austeră şi mohorâtă 
răsăriseră 

1 Joc de cuvinte intraductibil, bazat pe rezonanţa 
apropiată a celor două numiri: Gilles-leGueux = Gilles 
Milogul, iar Gât-le-Coeur = InimăTânjitoare. (n. 1.). 

Ca prin farmec gingaşele înflorituri ale Renaşterii ca tot 
atâtea gânduri de iubire, în sfârşit, judecind după grija cu 
care monarhul căutase să împodobească locuinţa, nu era 
greu să-ţi dai seama că-şi petrecea o bună parte din vreme 
acolo, aproape tot atâta cât şi ducesa d'Etampes. 

Pe deasupra, camerele fuseseră mobilate cu un fast într- 
adevăr regesc şi toată casa era tot atât de bogat înzestrată 
ca şi aceea a unei adevărate regine, mult mai bogat, în 
orice caz, decât aceea a nepreţuitei, a castei Eleonora, sora 
lui Carol Quintul şi soţia legitimă a lui Francisc I, despre 
care se vorbea atât de puţin în lume ba chiar şi la curte. 

Şi acum, dacă vom săvârşi indiscreţia de a pătrunde dis- 
de-dimineaţă în camera ducesei, o vom găsi întinsă pe o 
canapea, sprijinindu-şi căpuşorul încântător şi petrecându- 
şi mâna cealaltă alene prin buclele părului său castaniu cu 
reflexe aurii. Picioruşele goale ale Annei par şi mai mici, şi 
mai albe în papucii do catifea neagră, iar rochia largă şi 
răvăşită face să iasă şi mai bine în vileag ispititorii nuri ai 
cochetei. 

Regele se află într-adevăr de faţă, stând în picioare în 
dreptul unei ferestre, dar în momentul acela nu se uită la 
ducesă. Bate darabana în geam şi pare dus pe gânduri. 
Probabil e preocupat de problema atât de gravă a trecerii 
armatelor lui Carol Quintul prin Franţa. 

— Ce faci acolo, sire, de-mi întorci spatele? Îl întrebă în 
cele din urmă ducesa, pierzându-şi răbdarea. 


— Versuri pentru domnia ta, iubito, uite, sper că sunt gata, 
în fine - răspunse Francisc 1. 

— O, spune-mi-le repede, te rog, frumosul meu poet 
încoronat! 

— Cu dragă inimă - rosti monarhul, cu încrederea în sine a 
unui stihuitor care în acelaşi timp e şi purtătorul unui 
sceptru. Ascultă: Fiind singur la o fereastra, În zori, când 
lumina mijea, Vedeam cum Aurora măiastră Lui Febus 
calea-ţi arăta Şi-alături iubita ce-şi pieptăna Părul de aur, şi 
ochii-i lucioşi Ce mă priveau atât de duioşi, Încât, cu glas 
“nalt, strigai vitejeşte! 

Intraţi în ceruri, o, zei luminoşi, Căci frumuseţea ei vă 
umbreşte! 

— O, ce versuri încântătoare! Exclamă ducesa, bătând din 
palme. De aci încolo, sire, poţi privi Aurora cât îţi pofteşte 
inima, nu voi mai fi geloasă pe ea, de vreme ce, mulţumită 
ei, mi-ai închinat o poezie atât de frumoasă. 

Mai spune-mi-o o dată, te rog. 

Francisc I se grăbi să-i îndeplinească dorinţa repetând, 
atât pentru ea cât şi pentru sine, galantul său omagiu în 
versuri, dar de astă dată Anne rămase tăcută. 

— Ce s-a întâmplat, frumoasă doamnă? întrebă Francisc I, 
care se aştepta la noi complimente. 

— Ce să se întâmple, sire! Mă văd nevoită să-ţi repet şi mai 
răspicat, în dimineaţa aceasta, ceea ce-ţi spuneam ieri 
seară: unui poet i se iartă şi mai puţin decât unui rege 
cavaler a îngădui ca doamna inimii sale să fie insultată cu 
atâta neobrăzare, fiind vorba nu numai de iubita, dar 
totodată şi de muza sa. 

— Iarăşi, răutăcioase! O dojeni regele, schiţând un gest de 
nerăbdare. De ce trebuie neapărat s-o iei drept insultă, 
Doamne sfinte! Cât de necruțătoare poate fi mânia domniei 
tale, atotputernica mea nimfă, dacă învinuirile pe care mi le 
educi te fac să uiţi versurile mele! 

— Monseniore, urăsc la fel cum iubesc. 


— Şi totuşi, uite, dacă te-aş ruga stăruitor să nu-i mai porţi 
duşmănie lui Benvenuto, un nebun în toată puterea 
cuvântului, care nu-şi dă seama ce spune, care vorbeşte aşa 
cum se şi bate, fără nici o socoteală, şi care n-a avut, te rog 
să mă crezi, intenţia să te jignească. De altfel, după cum 
bine ştii, îngăduinţa este apanajul zeităților, iartăl deci, 
scumpă zeiţă, de dragul meu pe acest scrântit. 

— O, un smintit, într-adevăr! Bombăni Anne. 

— O, un smintit extraordinar, să fim înţeleşi, adaugă 
Francisc I. L-am văzut ieri şi mi-a făgăduit adevărate 
minunăţii. E un om care nu cred să aibă pereche în arta ta 
şi care va face să strălucească numele meu în veac la fel ca 
Andrea del Sarto, Tizian şi Leonardo da Vinci. 

Ştii cât de mult ţin la artiştii mei. Scumpă ducesă, fii deci 
îndurătoare şi caută să ai toată bunăvoința faţă de acesta, 
te implor! O, Doamne, ploaia de primăvară, capriciile femeii 
şi cuvântul de duh al artistului sunt făcute mai curând să 
incinte, după mine, decât să necăjească. Hai, iartă-l pe cel 
ce mi-e drag, iubirea mea! 

— Sunt la porunca maiestăţii tale şi rnă voi supune, sire. 

— Mulţumesc, în schimbul favoare! Pe care mărinimia 
femeii se înduplecă să mi-o facă, poţi cere orice lucru 
doreşti şi pe care puterea unui monarh este în măsură să ţi- 
Il dăruiască. Dar, vai, din păcate, se luminează de ziuă şi 
trebuie să te părăsesc. Am iarăşi un consiliu pe ziua do azi, 
ce plictiseală! Din pricina fratelui meu Carol Quintul 
meseria asta de rege devine tot mai grea. În locul 
cavalerismului, mă obligă să folosesc şiretenia, şi pana, în 
locul spadei; e într-adevăr o ruşine. Pe cuvântul meu de 
gentilom, cred că va trebui să născocim noi cuvinte pentru 
a numi într-un fel priceperea şi îndemânarea de care o 
nevoie pentru a conduce un stat. Rămâi cu bine, sărmana 
mea iubită, voi căuta să fiu cât mai isteţ şi mai iscusit. 

Ferice de domnia ta, pentru că nu ai altă îndatorire decât 
să fii mereu frumoasă, şi cerul a făcut tot ce trebuia pentru 
asta. Rămâi cu bine. 


Nu te scula, mă aşteaptă pajul meu în anticameră. La 
revedere şi gândeşte-te la mine! 

— În fiecare clipă, sire. 

Şi trimiţându-i cu mâna o ultimă sărutare în chip de rămas 
bun, Francisc I ridică draperia şi ieşi, lăsând-o singură pe 
frumoasa ducesă, care, grăbindu-se să-şi ţină făgăduiala - 
se cuvine s-o spunem - începu să se gândească pe loc la cu 
totul altceva decât la maiestatea sa. 

Fiindcă doamna d'Etampes era o fiinţă activă, pătimaşă şi 
ambițioasă. După ce se străduise cu înfocare, şi reuşise 
până la urmă să cucerească vitejeşte dragostea monarhului, 
în scurtă vreme firea ei neastâmpărată nu se mai mulţumi 
cu această dragoste şi începu să se plictisească. 

Amiralul Brion şi contele ele Longueval, pe care îi iubise o 
bucată de vreme Diane de Poitiers, pe care o detestase 
întotdeauna, nu avuseseră darul să-i ocupe îndeajuns 
timpul, de o săptămână încoace însă golul pe care-l simţea 
în sufletul său se umpluse întrucâtva şi se trezise din nou la 
viaţă, graţie unei uri proaspete şi a unei noi iubiri, îl ura pe 
Cellini şi-l iubea pe Ascanio şi se gândea acum şi la unul, şi 
la celălalt, în timp ce cameristele care o îmbrăcau îi puneau 
ultimele dichisuri. 

În momentul în care nu le mai rămăsese altceva de făcut 
decât s-o pieptene, fu anunţată vizita prefectului şi a 
vicontelui de Marmagne. Amândoi se numărau printre cei 
mai credincioşi partizani ai săi din cele două tabere ce se 
formaseră la curte, una în jurul Dianei de Poitiers, iubita 
delfinului, iar cealaltă în jurul ducesei. Iar prietenii sunt 
totdeauna bineveniţi atunci când te gândeşti la duşmani. 
Aşa încât, cu o nespusă drăgălăşenie, doamna d'Etampes 
întinse mâna spre a-i fi sărutată ursuzului prefect şi 
surâzătorului viconte. 

— Jupâne prefect - spuse ea, cu o mânie ce nu era câtuşi 
de puţin prefăcută şi cu o compătimire ce nu avea nimic 
jignitor - am auzit de felul scandalos în care bădăranul 
acela de italian a îndrăznit să se poarte cu dumneata, 


prietenul nostru cel mai bun, şi încă şi acum tremur de 
indignare. 

— Doamnă - răspunse d'Estourville, folosinduse de prilej 
pentru a preschimba înfrângerea suferită într-o linguşire - 
m-aş fi simţit prost dacă vârsta şi caracterul meu ar fi fost 
cruţate de netrebnicul care nu s-a sfiit nici de frumuseţea, 
nici de bunăvoința domniei voastre. 

— O! Spuse Anne. Nu mă ghidele decât la dumneata, cât 
priveşte jignirea pe care am suferito, regele, care, trebuie 
să recunosc, e mult prea îngăduitor cu neobrăzaţii aceştia 
de venetici, m-a rugat s-o uit şi am uitat-o. 

— Dacă-i aşa, doamnă, rugămintea pe care voiam să v-o 
facem nu va fi privită, desigur, cu ochi buni şi de aceea vă 
cerem îngăduinţa să ne retragem, fără să v-o împărtăşim. 

— Cum se poate, jupâne d'Estourville? Nu sunt eu oare, 
oricând şi orice s-ar întâmpla, la dispoziţia domniei tale? 
Vorbeşte, te rog, vorbeşte dacă nu vrei să mă supăr pe un 
prieten atât de neîncrezător. 

— Ei bine, doamnă, iată despre ce e vorba Am socotit că 
pot dispune în folosul vicontelui de Marmagne de dreptul 
de a locui într-unul din palatele regale, drept pe care l-am 
dobândit prin generozitatea domniei voastre, şi se înţelege 
de la sine că de la bun început am pus ochii pe palatul 
Nesle, care a încăput în nişte mâini atât de nevrednice. 

— Aşa! Spuse ducesa. Vă ascult cu toată atenţia. 

— Vicontele, doamnă, a acceptat în primul moment şi chiar 
cu cea mai vie însufleţire, acum însă, după ce a chibzuit 
bine, stă în cumpănă, se gândeşte cu spaima la căpcăunul 
acela de Benvenuto. 

— Mă iartă, stimate prietene - îi tăie vorba vicontele de 
Marmagne - mă iartă, dar explici foarte greşit lucrurile. Nu 
mi-e frică de Benvenuto, mi-e frică doar de mânia regelui. 
Nu mă tem că sar putea să mă omoare bădăranul acela de 
italian, cum l-a numit adineauri doamna, nici doi bani nu 
dau pe el! Mă tem numai, la drept vorbind, să nu se 
întâmple cumva să-l ucid şi să nu păţesc după aceea mai 


ştiu eu ce fiindcă l-am răpus pe unul dintre slujitorii 
maiestăţii sale la care monarhul pare să ţină foarte mult. 

— Şi mi-am permis, doamnă, să-l conving, făcându-l să 
spere că, la nevoie, se va putea bizui pe ocrotirea domniei 
voastre. 

— Pe care, de altfel, prietenii mei s-au putut bizui 
întotdeauna - spuse ducesa - şi la urma urmei, nu aveţi 
oare de partea domniilor voastre o prietenă şi mal bună 
decât mine, dreptatea? De fapt, nu faceţi nimic altceva 
decât să dai urmare unei dorinţe a regelui. 

— Maiestatea sa - răspunse Marmagne - n-a arătat anume 
că palatul Nesle poate fi ocupat de altcineva în afară do 
Benvenuto şi, în cazul acesta, alegerea noastră, de ce să nu 
recunoaştem, ar putea foarte bine sa treacă drept o 
răzbunare. Şi pe urmă, dacă s-ar întâmpla - şi asta-i mai 
mult ca sigur, fiindcă voi lua cu mine doi oameni de nădejde 
- dacă s-ar întâmpâa să-l omor pe Cellini? 

— O, Doamne! Spuse ducesa, cu un zâmbet ce lăsa să i se 
vadă albeaţa dinţilor. Regele poate foarte bine să 
ocrotească un om viu; dar îmi închipui că nu s-ar sinchisi 
prea mult să răzbune un mort, şi admiraţia pe care a 
închinat-o artei nemaiavând, în acest caz, prilejul de a se 
manifesta, el nu şi-ar mai aminti, cred, decât de dragostea 
sa pentru mine. Omul ăsta m-a insultat atât de cumplit şi de 
faţă cu atâta lume! Ai uitat cumva, Marrnagne? 

— Totuşi, doamnă - întâmpină vicontele prudent, trebuie 
să ştiţi lămurit ce anume aveţi de apărat. 

— Ai vorbit doar cât se poate de limpede, viconte. 

— Ba nu. Doamnă, dacă-mi îngăduiţi, nu vreau să vă 
ascund nimic. Se prea poate ca prin forţă să nu-i putem 
veni de hac zurbagiului. Atuneci trebuie să vă mărturisesc 
că vom fi siliţi să ne folosim de viclenie, dacă s-ar întâmpla 
bunăoară să scape din mâinile spadasinilor ziua-n amiaza 
mare, la el în palat, oamenii noştri ar putea să-l întâlnească 
din întâmplare într-o seară, pe o stradă lăturalnică şi... nu 


sunt înarmaţi numai cu spade, doamnă, au şi pumnale 
asupra lor. 

— Înţelesesem perfect - mărturisi ducesa, fără ca o 
singură nuanţă a tenului său minunat să pălească la ghidul 
unui atât de banal plan de asasinat. 

— Aşadar, doamnă... 

— Aşadar, viconte, văd că eşti un om foarte prevăzător şi 
că nu e prea plăcut pentru cineva să-ţi fie duşman, zău că 
nu! 

— Dar faptul în sine, doamnă? 

— Faptul în sine e destul de grav, într-adevăr, şi s-ar cuveni 
poate să ne mai gândim, dar, aşa cum v-am spus, toată 
lumea ştie, şi regele însuşi nu se poate să nu-şi dea seama 
cât de adânc m-a rănit omul acesta în mândria mea. Îl 
urăsc... cel puţin tot atâta cât îl urăsc pe bărbatul meu sau 
pe doamna Diane şi, într-adevăr, cred c-aş putea să vă 
promit... Dar ce s-a întâmplat, Isabeau, cum îndrăzneşti să 
ne întrerupi? 

Ultimele cuvinte ale ducesei erau adresate uneia dintre 
cameriste care intrase înăuntru năucită. 

— Doamne sfinte - spuse Isabeau - vă cer iertare, doamnă, 
dar a venit artistul acela florentin, Benvenuto Cellini, cu un 
vas aurit, numai atâta de mic, o frumuseţe cum nici nu vă 
puteţi închipui! Mi-a spus cât se poate de cuviincios că 
doreşte să-l ofere înălţimii voastre şi că cere stăruitor 
îngăduinţa de a vă vorbi câteva clipe. 

— Ah! Aşa da! rosti ducesa, cu satisfacția unui om a cărui 
mândrie e pe cale să se îmblânzească. 

Şi ce i-ai răspuns, Isabeau? 

— Că doamna nu e îmbrăcată şi că am să vin să-i dau de 
ştire. 

— Foarte bine. Se pare - adăugă ducesa, întorcându-se 
către prefect, care avea o mutră plouată - că duşmanul 
nostru e dispus să se cuminţească şi că începe să vadă cât 
preţuim şi cât e de mare puterea noastră. N-are a face. N-o 


să scape chiar atât de ieftin cum crede şi să nu-şi închipuie 
că am să primesc pe loc scuzele lui. 

Trebuie să-şi dea mai bine seama cât m-a jignit. 

Şi cât sunt de supărată. Isabeau, spune-i că m-ai înştiinţat 
“Şi să poruncesc să aştepte. Isaheau ieşi. 

— Cum îţi spuneam deci, viconte de Marmagne 

— Continuă ducesa, a cărei mânie se vedea că suferise 
între timp o oarecare transformare - lucrul despre care mi- 
ai vorbit e destul de grav şi n-aş putea să-ţi promit că-ţi voi 
da o mână de ajutor, când ceea ce vrei dumneata, de fapt, e 
o crima şi încă urzită cu vicleşug. 

— Gândiţi-să numai ce vâlvă a făcut această ofensă - 
îndrăzni să întâmpine prefectul. 

— Sper că satisfacția pe care o voi primi va face tot atâta 
vâlvă, jupâne. Trufia aceasta atât de dârză ce-a fost în stare 
să ţină piept unor suverani se află în clipa de faţă în 
anticamera mea, la cheremul capriciilor unei femei, şi două 
ceasuri de purgatoriu cred că sunt de ajuns. La drept 
vorbind, pentru a ispăşi o simpla obrăznicie, nu trebuie să 
fim chiar atât de neîndurători, jupâne prefect. Iartă-l, aşa 
cum îl voi ierta şi eu peste două ceasuri; s-ar putea oare să 
am mai puţină înrâurire asupra domniei tale, decât a avut 
regele asupra mea? 

— Vă rugăm să ne daţi voie, doamnă, să ne retragem - 
spuse prefectul, înclinându-se - fiindcă n-aş vrea să-i 
făgăduiesc adevăratei mele regine un lucru pe care n-aş 
putea fi în stare să-l îndeplinesc. 

— Să vă retrageţi?! Nici să nu vă gândiţi! 

Protestă ducesa, care ţinea cu tot dinadinsul să fie cineva 
de faţă la triumful său. Doresc, jupâne prefect, să fii martor 
la umilirea duşmanului dumitale pentru ca să ne putem 
bucura împreună de această răzbunare. Vă dăruiesc, 
dumitale şi vicontelui, aceste două ceasuri, nu e nevoie să- 
mi mulţumiţi. Am auzit că-ţi măriţi fata cu contele d'Orbec, 
dacă nu mă înşel? Frumoasă partidă, într-adevăr. Frumoasă 
e un fel de a zice, mai curând ar fi trebuit să spun bună 


partidă; dar ia loc, jupâne. Ştii oare că, pentru a se putea 
face căsătoria aceasta, ai nevoie de consimţământul meu, 
pe care, deşi nu mi l-ai cerut încă, sunt gata totuşi să ţi-l 
dau. D'Orbec îmi este tot atât de credincios ca şi domnia ta. 
Sper că o vom putea vedea în sfârşit şi o vom avea între noi 
pe frumoasa dumitale copilă şi că soţul ei nu va fi chiar atât 
de nesocotit, încât să n-o aducă la curte. Cum se numeşte, 
jupâne? 

— Colombe, doamnă. 

— Drăguţ nume şi atât de duios. Se spune că numele ar 
avea o înrâurire asupra soartei omului, dacă-i aşa, 
înseamnă că biata copilă are o inimă simţitoare şi va suferi. 
Ce e, Isabeau ce s-a întâmplat? 

— Nimic, doamnă, a spus c-o să aştepte. 

— A, da, foarte bine, uitasem de el. Da, da, aşa cum ţi-am 
spus, ai grijă de Colombe, jupâne d'Estourville, contele 
d'Orbec este plămădit din acelaşi aluat ca şi soţul meu, la 
fel de ambițios pe cât e de hrăpăreţ ducele d'Etampes, în 
stare să-şi cedeze soţia în schimbul unui ducat. Atenţiune 
deci şi pentru mine, mai ales dacă e chiar atât de frumoasă 
precum se spune. Ai să mi-o prezinţi, nu-i aşa, jupâne? Cred 
că-mi dai voie să mă pun şi eu în gardă? 

Strălucind de bucurie în aşteptarea victoriei sale, ducesa 
sporovăi aşa o bucată de vreme, spunând tot ce-i trecea 
prin cap, în timp ce mulţumirea şi nerăbdarea de care era 
stăpânită ieşeau în vileag la cel mai mic gest pe care-l făcea. 

— Aşa - spuse ea în cele din urmă - mai trebuie o jumătate 
de oră ca să se împlinească cele două ceasuri; şi atunci îl 
vom scăpa pe bietul Benvenuto de chinuri. Să ne punem în 
locul lui: în ce hal trebuie să se canonească, sărmanul! Nu e 
obişnuit să păzească uşile, tocmai el care poate pătrunde 
oricând în palat şi-l poate vedea la orice oră pe rege. Zău îl 
compătimesc, deşi merita o lecţie. Cred că se dă de ceasul 
morţii, nu-i aşa? 

Doamne sfinte, ce se aude? Ce înseamnă răcnetele astea. 
Şi zarva. 


— O fi osânditul căruia i s-a urât în purgatoriu 

— Socoti prefectul, simțind că i se trezeşte din nou 
speranţa. 

— Să îndrăznească numai - spuse ducesa, palidă la faţă. 
Veniţi cu mine, domnii mei, veniţi să vedem. 

Benvenuto, care se îndurase în cele din urma, pentru 
motivele arătate mai înainte, să facă pace cu atotputernica 
favorită, a doua zi chiar după ce stătuse de vorbă cu 
Primaticcio a luat vasul de argint aurit cu care voia să-şi 
răscumpere liniştea şi, ţinându-l de braţ pe Ascanio, slab să- 
l sufle vântul şi fără pic de sânge în obraz după ce se 
perpelise toată noaptea, se îndreptă spre palatul Etampes. 
Avu de furcă mai întâi cu valeţii, care nu voiau cu niciun 
preţ să-l anunţe stăpânei lor la o oră atât de matinală, şi 
pierdu o jumătate de ceas tocmindu-se cu ei. Era gata să-şi 
iasă din sărite. Tocmai atunci însă trecu pe acolo Isabeau, 
care se înduplecă s-o înştiinţeze pe doamna d'Etampes. 
Puțin mai apoi se întoarse să-i spună lui Benvenuto că 
ducesa se îmbracă şi trebuia sa mai aştepte un pic. Se 
hotări deci să aibă răbdare şi se aşeză pe un taburet lângă 
Ascanio, care, istovit de mersul pe jos, de febră şi de 
gândurile ce-l frământau, dădea semne de slăbiciune. 

Trecu astfel o oră Benvenuto începu să numere minutele. 
„La urma urmei - îşi spuse el - toaleta unei ducese este 
treaba cea mai importantă pentru ea din tot timpul zilei, şi 
pentru un sfert de ceas mai mult ori mai puţin n-are rost să 
mă las păgubaş după ce m-am hotărât, în sfârşit, să fac 
acest pas.” Totuşi în pofida acestei cugetări pline de 
înţelepciune, începu să numere secundele. 

Până una alta însă, Ascanio se făcea tot mai palid la faţă; 
căutase să-i ascundă meşterului că era suferind şi-l însoţise 
vitejeşte fără să-i mărturisească nimic; nu luase însă nimic 
în gură dimineaţa şi, cu toate că nu voia să recunoască, 
simţea cum îl părăsesc tot mai mult puterile. 

Benvenuto, care stătea ca pe ghimpi, se ridică în picioare 
şi începu să se plimbe cu paşi mari încolo şi încoace. 


Trecu încă un sfert de oră. 

— Te simţi rău, fătul meu? Îl întrebă Cellini pe Ascanio. 

— Nu, zău nu, meştere, mai degrabă mi se pare că 
dumneata te simţi rău. Te rog din suflet ai răbdare, nu cred 
să mai avem mult de aşteptat. 

În momentul acela Isabeau trecu clin nou prin încăpere: 

— Văd că stăpâna dumitale întârzie - spuse Benvenito. 

Vicleană, fetişcana se apropie de fereastra şi se uilă la 
ornicul din curte. 

— Dar nu e decât un ceas şi jumătate de când aşteptaţi, de 
ce vă plângeţi?! se miră ea. 

Şi văzându-l pe Cellini că se încruntă, o şterse chicotind. 

Benvenuto îşi încorda din răsputeri voinţa şi reuşi să-şi 
înfrâneze nerăbdarea. Dar pentru asta trebui să se aşeze 
din nou pe scaun şi râmase astfel locului cu braţele la piept, 
tăcut şi serios. 

Părea liniştit, în sinea lui însă clocotea de mânie. 

Cei doi servitori ce stăteau încremrniţi în dreptul uşii se 
uitau la el cu un aer solemn în care meşterul avea impresia 
că desluşeşte o batjocură. 

Se auzi bătând sfertul de oră; Benvenuto îi aruncă o 
privire lui Ascaaio şi îl-văzu alb ca varul la faţă, mai-mai să 
leşine. 

— M-am săturat! Izbucni el, nemaiputându-se stăpâni. 
Până la urmă văd c-o face dinadins! Am crezut ce mi s-a 
spus şi am aşteptat din politeţe, dar dacă e vorba să fiu 
insultat, şi cum nu sunt obişnuit cu aşa ceva, nici măcar nu 
mi-a trecut prin gând c-ar fi cu putinţă, ei bine, dacă-i vorba 
să fiu insultat, nu sunt eu omul care să îndure o insultă nici 
chiar din partea unei femei, de aceea plec. Hai, Ascanio! 

Spunând aceasta, Benvenuto înşfăca deodată cu mâna lui 
vânjoasă scaunul neprimitor pe care, fără ca el să-şi dea 
seama, ducesa îl silise să şadă, spre a se răzbuna, aproape 
două ceasuri, şi-l trânti jos, făcându-l bucăţi. Valeţii dădură 
să se repeadă, dar Cellini trase pe jumătate din teacă 
pumnalul şi ei îşi luară seama. lemându-se să nu păţească 


ceva meşterul său, Ascanio încercă să se ridice, dar, sleit de 
puteri din pricina emoţiei, se prăbuşi la loc în nesimţire. 
Benvenuto nu prinse de veste în primul moment tocmai 
atunci apăru şi ducesa, palidă şi furioasă, în pragul uşii. 

— Da, plec - continuă cu o voce tunătoare Benvenuto, care 
o văzuse cit se poate de bine - spuneţi-i acestei femei c-am 
luat înapoi darul şi cam să-l dau acum primului mocofan 
care mi-o ieşi înainte, oricine ar fi acela, ştiind că-i mai 
vrednic decât ea să-l primească. 

Spuneţii că se înşală dacă îşi închipuie că sunt valetul ei, 
ca de-alde voi, şi că noi, artiştii, nu obişnuim să ne vindem 
respectul şi supunerea aşa cum îşi vinde ea dragostea! Şi 
acum, daţi-vă la o parte să trec! Vino cu mine, Ascanio! 

Abia în momentul acela, întorcându-se spre ucenicul său 
iubit, îl văzu rezemat de perete, palid, cu ochii închişi şi cu 
capul dat pe spate. 

— Ascanio! strigă Benvenuto. Ascanio, copilul meu, leşinat, 
poate chiar pe moarte! Ascanio, dragul meu, numai din 
pricina acestei femei... Şi Benvenuto se întoarse cu un gest 
ameninţător spre ducesa d'Etampes, aplecându-se în 
acelaşi timp ca şi cum ar fi vrut să-l ia în braţe pe Ascanio şi 
să plece cu el. 

La rândul său, ducesa, tremurând toată de furie şi de 
spaimă, nu fusese în stare să facă un pas, nici să scoată o 
vorbă, Văzându-l însă pe Ascanio, alb ca marmura, cu capul 
dat pe spate şi pletele răvăşite, atât de frumos sub paloarea 
ce-i acoperea obrazul şi atât de grațios aşa cum zăcea 
leşinat, mânată de o pornire nestăvilită, se repezi spre el, 
pomenindu-se deodată faţă-n faţă cu Benvenuto, aproape 
îngenuncheată şi ţinând ca şi el una din mâinile lui Ascanio 
între inimile sale. 

— Bine, dar copilul acesta se prăpădeşte! Ai să-l omori 
dacă-l iei cu dumneata, domnule! Poate că are nevoie de 
îngrijiri cât mai grabnice. Du-te repede, Jerome, şi caută-l 
pe maestrul Andre. Nu vreau să iasă din palat în halul ăsta, 
mă înţelegi? 


Dumneata n-ai decât să pleci sau să rămâi, dacă doreşti, 
dar pe el lasă-l aici! 

Benvenuto o privi pătrunzător pe ducesă şi cu o strângere 
de inimă pe Ascanio. Îşi dădu seama că nu poate fi nici un 
pericol pentru ucenicul său drag dacă-l lasă în grija 
doamnei d'Etampes şi că, în schimb, ar fi primejdios să-l 
poarte până acasă, fără să fi luat nici un fel de măsuri. Ca 
întotdeauna, nu stătu mult pe gânduri, fiindcă Cellini 
întotdeauna se hotăra pe loc, iar hotărârea pe care o lua 
era nestrămutată, ceea ce putea fi în egală măsură o 
calitate sau un defect. 

— Răspundeţi de soarta lui, doamnă! spuse el. 

— Cu viaţa mea! Îi făgădui cu însufleţire ducesa. 

Meşterul sărută uşor fruntea ucenicului şi luându-şi 
pelerina, cu mâna pe pumnal, părăsi semeţ încăperea, nu 
fără a fi schimbat mai întâi cu ducesa o privire plină de ură 
şi de dispreţ. Cât despre cei doi bărbaţi, nici măcar nu se 
învrednici să-i bage în scamă. 

La rândul ei, Anne se uită în urma duşmanului său până ce 
acesta ieşi pe uşă, cu nişte ochi scăpărători de furie, apoi, 
schimbându-şi expresia, ochii săi se aplecară cu mâhnire şi 
îngrijorare asupra chipului drăgălaş al bolnavului, 
dragostea luă locul mâniei, tigroaica se preschimbă din nou 
în gazelă. 

— Maestre Andre - îi spuse medicului său, ce venise într- 
un suflet - caută-l, salvează-l, e rănit, moare! 

— N-are nimic - o linişti maestrul Andre - nu e decâto 
slăbiciune trecătoare. Şi lăsa să picure pe buzele lui 
Ascanio câţiva stropi dintr-o băutură întăritoare pe care o 
purta întotdeauna asupra lui. 

— Se trezeşte, exclamă ducesa. Uite că s-a mişcat! Acum 
probabil are nevoie de linişte, nu-i aşa? Duceţi-l dincolo în 
cameră pe o canapea - le spuse celor doi valeţi. Apoi, cu 
glas scăzut, ca să n-o audă decât ei, adăugă: Dar mai întâi 
luaţi aminte; dacă scăpaţi un singur cuvânt în legătură cu 


ceea ce aţi văzut şi auzit adineauri, plătiţi cu capul 
nesăbuinţa gurii. Duceţi-vă! 

Lacheii se înclinară înfricoşaţi, şi, ducându-l uşor pe 
Ascanio, îl purtară pe braţe. 

Rămânând singură cu prefectul şi cu vicontele de 
Marmagne, martori atât de prudenţi ai înjosirii pe care o 
suferise, doamna d'Etampes îi măsură pe amândoi, mai ales 
pe cel de-al doilea, cu o privire dispreţuitoare, pe care 
căută numaidecât să şi-o ascundă. 

— Îţi spuneam, aşadar, viconte - rosti ea cu amărăciune, 
dar pe deplin liniştită - îţi spuneam, aşadar, că lucrul 
despre care-mi vorbeai era grav, n-are a face, am spus-o 
fără să mă gândesc prea bine. Am destulă putere, cred. Ca 
să-mi pot îngădui să lovesc un nemernic, după cum aş avea 
la nevoie destula putere ca să-i fac pe flecari să se căiască. 
De astă data regele n-ar mai pregeta, sper, să-l 
pedepsească, însă vreau sa mă răzbun. 

Pedeapsa va da în vileag insulta, în timp ce răzbunarea ar 
îngropa-o Aţi dovedit, domnilor, destul sânge rece amânând 
răzbunarea ca nu cumva să dea greş, lucru pentru care nu 
pot decât să vă felicit, rămâne acum să aveţi şi buna 
inspiraţie, aşa cum vă povâăţuiesc, de a nu zăbovi s-o aduceţi 
la îndeplinire; faceţi în aşa fel ca să nu fiu nevoită să cer 
ajutorul altora decât domniilor voastre, viconte de 
Marmagne, doreai să vorbim lămurit, îţi garantez că vei fi 
scutit de orice răspundere, la fel cum e scutit un călău; însă, 
dacă vreţi să vă spun părerea mea, v-aş sfătui, atât pe 
dumneavoastră cât şi pe zbiri, să renunţaţi la spadă, 
folosindu-vă numai de pumnal. Ne-am înţeles deci, nu 
trebuie să-mi răspundeţi nimic, faceţi ce aveţi de făcut şi cât 
mai repede; e cel mai bun răspuns. Rămas bun, domnilor! 

Rostind aceste cuvinte cu o voce tăioasă şi sacadată, 
ducesa întinse braţul spre cei doi seniori, ca şi cum le-ar fi 
arătat uşa. Aceştia se înclinară stângaci. Şi atât de fâstăâciţi, 
încât nu reuşiră să îngaime nici măcar o scuză şi ieşiră pe 
uşă buimaci. 


— Oh! Să fii o biată femeie şi să ai nevoie de asemenea 
mişei! Suspină Anne, petrecându-i cu privirea în timp ce 
plecau şi strâmbând din buze scârbită. O, cât îi dispreţuiesc 
pe toţi bărbaţii ăştia: amant regal, soţ venal, valet în haine 
de curtean, valet în livrea, toţi afară de unul singur pe care, 
fără voia mea, îl admir, şi de un altul pe care, spre norocul 
meu, îl iubesc. 

Apoi intră în camera în care se afla frumosul bolnav, în 
momentul în care ducesa se apropia de el, Ascanio deschise 
ochii. 

— N-avea nimic - îi explică maestrul Andre ducesei. 
Tânărul nostru a fost rănit la umăr şi, din pricina oboselii, a 
unei emoţii puternice sau poate numai fiindcă era 
nemâncat, a căzut într-un leşin trecător din care, în urma 
întăritoarelor pe care i le-am dat, precum vedeţi, s-a trezit 
în sfârşit. Acum şi-a revenit pe deplin şi ar putea foarte bine 
să fie transportat acasă cu litiera. 

Destul, maestre! 

— Spuse ducesa, înmânându-i o pungă cu bani maestrului 
Andre, care făcu o plecăciune până la pământ şi ieşi. 

Unde sunt? întrebă Ascanio, care. 

Dezmeticindu-se încerca să reînnoade firul întâmplărilor. 

— Eşti lângă mine, la mine, Ascanio - spuse ducesa. 

— La dumneavoastră, doamnă? A, da, vă recunosc, sunteţi 
doamna d'Etampes; acum îmi amintesc tot! ... Dar unde-i 
Benvenuto? Ce s-a întâmplat cu meşterul meu? 

— Nu te mişca, Ascanio! Fii pe pace, meşterul dumitale e 
în siguranţă; la ora asta probabil prânzeşte în tihnă la 
dânsul acasă. 

— Dar cum se face c-a plecat fără mine? 

— Ţi-ai pierdut cunoştinţa şi te-a lăsat în grija mea. 

— Şi mă pot bizui, doamnă, că într-adevăr nu-l pândeşte 
nici o primejdie şi c-a ieşit din palat fără să păţească nimic? 

— Îţi spun din nou, te asigur, Ascanio, că niciodată n-a fost 
mai puţin ameninţat ca în momentul acesta, mă-nţelegi? 
Nerecunoscătorul! 


Eu, ducesa d'Etampes, îl veghez şi-l îngrijesc cu toată 
bunăvoința, ca o soră, iar el nu se gândeşte decât la 
meşterul său! 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă, şi îngăduiţi-mi să vă 
mulţumesc - spuse Ascanio. 

— Era şi timpul, într-adevăr! răspunse ducesa, clătinând 
căpşoru-i drăgălaş, cu un zâmbet viclean. 

Şi doamna d'Etampes începu să vorbească, rostind fiecare 
cuvânt cu o mlădiere duioasă în glas, împrumutând celor 
mai simple noţiuni înțelesurile cele mai delicate, formulând 
fiecare întrebare cu un fel de nesăţioasă curiozitate şi în 
acelaşi timp cu respect, ascultând fiecare răspuns ca şi cum 
ar fi fost în măsură să-i hotărască soarta. Se arătă docilă, 
suplă şi linguşitoare ca o pisică, prezentă în orice clipă şi 
atentă la orice gest, ca o bună actriţă în scenă, făcându-l, cu 
mult tact, pe Ascanio să reia tonul conversaţiei, dacă se 
întâmpla cumva să-l părăsească o clipă, şi atribuindu-i pe 
de-a-ntregul meritul unor păreri pe care ea însăşi le 
sugerase aducându-le în chip firesc în discuţie; părând a se 
îndoi de sine şi ascultându-l pe Ascanio ca pe un oracol, 
desfăşurând toată acea inteligenţa cultivată şi fermecătoare 
datorită căreia - aşa cum am mai spus, fusese supranumită 
cea mai frumoasă savantă şi cea mai savantă dintre 
frumoase, în sfârşit, prin iscusinţa sa, convorbirea luă aerul 
celei mai ademenitoare linguşeli şi a celei mai rafinate 
seducţii, cum însă pentru a treia ori a patra oară tânărul 
păru că vrea să se retragă, ea spuse împiedicându-l din nou 
sa plece: 

— Îmi vorbeşti cu atâta har şi cu atâta râvnă Ascanio, 
despre arta orfăurăriei, încât îmi dau seama că de abia 
acum am descoperit-o cu adevărat şi că de aci înainte voi şti 
să desluşesc un gând acolo unde nu vedeam decât o simplă 
podoabă. Va să zică, după dumneata, Benvenuto ar fi cel 
mai mare meşter în această artă. 

— Doamna, l-a întrecut chiar şi pe divinul Michelangelo. 


— Mi-e ciudă pe dumneata. Până la urmă o să faci să-mi 
treacă supărarea pe care i-o păstrez pentru felul urât în 
care s-a purtat cu mine. 

— O, nu trebuie să luaţi în seamă asprimea lui, doamnă. 
Izbucnirile astea nesăbuite ascund sufletul cel mai 
înflăcărat, în stare ele cel mai deplin devotament, din 
păcate însă, Benvenuto e în acelaşi timp un om iute la 
mânie şi nestăpânit. 

A crezut că-l lăsaţi să aştepte fără nici un temei, şi jignirea 
aceasta... 

— Mai bine zis o ştrengarie - spuse ducesa, prefăcându-se 
ruşinată ca un copil răsfăţat. 

Adevărul este că nu eram încă îmbrăcată când meşterul 
dumitale a sosit şi c-am întârziat doar ceva mai mult ca de 
obicei cu găteala. Urât, foarte urât din partea mea! După 
cum vezi, sunt gata să recunosc. Nu ştiam că venise cu 
dumneata - adăugă ea, cu însufleţire. 

— Da, dar Cellini, doamnă, care poate nu are un ochi atât 
de pătrunzător şi care, de altminteri, s-a lăsat amăgit de 
unii şi de alţii, vă crede - sunteţi atât de bună şi de drăguță, 
încât pot să vo spun fără teamă - vă crede o femeie foarte 
rea şi necruțătoare şi a luat drept o jignire ceea ce, de fapt, 
nu era decât o copilărie. 

— Aşa crezi! spuse ducesa, fără a-şi putea ascunde un 
zâmbet ironic. 

— O, doamnă, vă rog să nu i-o luaţi în nume de râu! Dacă 
v-ar cunoaşte cu adevărat, vă asigur, nobil şi generos cum 
e, ar cădea la picioarele domniei voastre şi v-ar cere iertare 
pentru greşeala pe care a săvârşit-o. 

— Dar taci odată! Nu cumva ţii cu tot dinadinsul să mă faci 
acum să-l şi iubesc! Vreau să rămân mai departe supărată 
pe el. Îţi spun, şi ca dovadă, uite, am de gând să-i găsesc un 
rival. 

— Ar fi greu, doamnă. 

— Nicidecum, Ascanio, fiindcă rivalul acesta vei fi chiar 
dumneata, elevul lui. Dă-mi voie ca omagiul pe care i-l aduc 


astfel acestui geniu fără de seamăn, care mă detestă, să 
rămână cel puţin nemărturisit. Cum se poate, dumneata, a 
cărui delicată fantezie însuşi Cellini o laudă, ai fi în stare să 
refuzi a pune în slujba mea harul dumitale poetic? Şi, de 
vreme ce nu împărtăşeşti rezervele pe care meşterul 
dumitale le are faţă de persoana mea, n-ai avea oare acum 
cea mai bună ocazie să mi-o dovedeşti, primind s-o 
înfrumuseţezi? 

— Doamnă, tot ce stă în puterea mea să fac şi tot ceea ce 
sunt se afla la dispoziţia domniei voastre, sunteţi atât de 
bună cu mine, v-aţi interesat adineauri cu atâta căldură de 
trecutul meu, de năzuinţele mele, încât puteţi fi 
încredinţată că de aci înainte vă sunt din tot sufletul şi din 
toată inima devotat. 

— Copilule! N-am făcut încă nimic pentru dumneata şi tot 
ce-ţi cer deocamdată este doar o scânteie din talentul cu 
care eşti înzestrat. Spunemi, n-ai întrezărit cumva în 
visurile dumitale un giuvaer fermecat? Am aici nişte 
mărgăritare de toată frumuseţea; în ce ploaie miraculoasă 
ai dori să le preschimbi, dragul, meu vrăjitor? Uite, vrei să- 
ţi spun la ce m-am gândit? Adineauri, privindu-te cum 
zăceai întins aici, în odaie, palid la faţă şi cu capul dat pe 
spate, mi s-a părut ca văd un crin minunat al cărui lujer se 
apleca în bătaia vântului. Ei bine, făureşte-mi din 
mărgăritare şi argint un crin pe care-l voi purta prins la 
corsaj - îl îmbie seducătoarea, ducând mâna la inimă. 

— O, doamnă, atâta bunătate. 

— Ascanio, vrei să răsplăteşti această bunătate, cum o 
numeşti dumneata? Făgăduieşte-mi că mă vei socoti 
prietena şi confidenta dumitale, că numi vei tăinui nimic, 
nici faptele dumitale, nici planurile şi nici supărările 
dumitale, fiindcă îmi dau seama că eşti întristat. 
Făgăduieşte-mi că vei veni la mine oricând vei avea nevoie 
de un sfat sau de un ajutor. 

— Bine, dar asta înseamnă să-mi faceţi o nouă favoare şi 
nicidecum să-mi cereţi o dovadă de recunoştinţă! 


— În sfârşit, îmi făgăduieşti? 

— Ce păcat! Ieri v-aş mai fi putut face încă această 
făgăduială, ieri încă v-aş fi putut spune că voi avea nevoie 
de generozitatea dumneavoastră, astăzi însă nimeni n-ar 
mai putea să-mi fie de vreun ajutor. 

— Cine ştie? 

— Ştiu eu! doamnă, eu. 

— Suferi, Ascanio, văd bine că şuferi. 

Ascanio clătină din cap cu tristeţe. 

— 'Te fereşti de o prietenă, Ascanio, nu-i frumos din partea 
dumitale, să ştii, nu-i frumos - continuă ducesa, luând mâna 
tânărului şi strângându-i-o uşor. 

— Meşterul meu trebuie să fie îngrijorat, doamnă, şi mi-e 
teamă să nu vă stingheresc. Mă simt bine acum. Daţi-mi 
voie să mă retrag. 

— Ce grăbit eşti să mă părăseşti! Aşteaptă cel puţin până 
ţi se pregăteşte o litieră. Nu te împotrivi, medicul a 
poruncit-o, şi eu, de ademenea. 

Anne chemă un servitor şi-i dădu dispoziţiile necesare, pe 
urmă îi spuse cameristei Isabeau să-i aducă mărgăritarele 
şi câteva din nestematele sale, pe care i le încredinţă lui 
Ascanio. 

— Şi acum eşti liber să pleci - zise ea - dar când ai să te 
mai întremezi, primul lucru cu care ai să te îndeletniceşti va 
fi crinul meu, nu-i aşa? 

Până atunci, gândeşte-te la el, te rog, şi în momentul în 
care vei fi terminat desenul, vino să mi-l arăţi. 

— Da, doamnă ducesă. 

— Şi nu vrei cu nici un chip să-ţi fiu şi eu de folos cu ceva 
şi, de vreme ce eşti gata să împlineşti ceea ce mi-am dorit, 
să-mi dai voie la rândul meu să împlinesc o dorinţă de-a 
dumitale? Haide, Ascanio, hai, spune-mi ce doreşti, 
copilule? 

Fiindcă, la vârsta dumitale, degeaba încerci să-ţi 
stăpâneşti bătăile inimii, degeaba întorci ochii şi strângi 
buzele, nu se poate să nu-ţi doreşti ceva. 


Atât de firavă îţi închipui că e puterea mea şi atât de 
neînsemnată trecerea de care mă bucur, încât nu mă 
socoteşti vrednică să-mi deschizi inima dumitale. 


— Ştiu, doamnă - îi răspunde Ascanio - că aveţi toată 
puterea pe care o meritaţi, dar nici o putere omenească nu 
ar fi în stare să mă ajute în situaţia în care mă aflu. 

— Oricum, spune-mi totuşi despre ce e vorba - îl îndemnă 
doamna d'Etampes. Îţi poruncesc! 

Apoi, îndulcind glasul şi expresia feţei cu o fermecătoare 
cochetărie, te rog din suflet! 

— Vai, vai, doamnă! Suspină Ascanio, nemaiputându-şi 
stăvili amarul. Fiindcă îmi vorbiţi cu atâta bunătate şi 
fiindcă plecarea mea vă va ascunde ruşinea şi lacrimile 
mele, în loc să înfăţişez o rugăminte ducesei, aşa cum aş fi 
făcut ieri, mă voi destăinui de astă dată femeii. leri v-aş fi 
spus: „O iubesc pe Colombe şi sunt fericit!” Azi însă vă 
spun: „Colombe nu mă iubeşte şi tot ce mai pot face acum 
este să mor!” Rămâneţi cu bine, doamnă, şi gândiţi-vă la 
nefericirea mea! 

Ascanio sărută în grabă mâna ducesei d'Etampes, care 
rămăsese înmărmurită, fără să poală rosti un cuvânt, şi 
dispăru îndată pe uşă. 

— O rivală! O rivală! Îngaimă Anne, ca şi cum sar fi trezit 
dintr-un vis. Da, dar nu-l iubeşte, şi până la urmă Ascanio se 
va îndrăgosti de mine, fiindcă aşa vreau! ... Da, jur c-o să 
mă iubească şi c-o să-l ucid pe Benvenuto! 

XIV DE UNDE SE VEDE CĂ TEMEIUL EXISTENŢEI 
OMENEŞTI ESTE SUFERINŢA Sperăm că ni se va ierta 
amărăciunea şi mizantropia acestui titlu. Dar, la drept 
vorbind, capitolul de faţă, trebuie să mărturisim, nu va avea 
nici o logică afară doar de aceea a suferinţei, la fel ca şi 
viaţa. Constatarea nu e prea nouă, ar spune un faimos 
personaj de vodevil, dar în orice caz ne dă un pic de curaj 
fiindcă o vom putea, eventual, folosi ca o justificare fată de 
cititor, pe care îl vom purta, aşa cum Virgiliu l-a purtat pe 
Dante, din disperare în disperare. 

Fie ca spusele noastre să nu-l jignească nici pe cititor şi 
nici pe Virgiliu. 


Prietenii noştri, într-adevăr, în momentul în care 
întrerupem povestirea, sunt, începând cu Benvenuto şi 
sfârşind cu Jacques Aubry, cufundaţi în tristeţe şi vom vodea 
cum suferinţa, ca o întunecată revărsare de ape, îi va 
cuprinde încetul cu încetul pe toţi. 

Cellini, bunăoară, în clipa când l-am părăsit, era peste 
măsură de îngrijorat de soarta lui Ascanio. Întorcându-se la 
palatul Nesle, meşterul, vă rog să mă credeţi, nu se mai 
gândea câtuşi de puţin la mânia doamnei d'Etampes. 
Singura lui preocupare era scumpul său bolnav. Vă puteţi 
închipui deci cât de mare îi fu bucuria când poarta se 
deschise lăsând să intre în curte o litieră şi când Ascanio, 
sărind sprinten jos, se apropie de el ca să-i strângă mâna şi 
să-l liniştească, încredinţându-l că nu se simţea mai prost 
decât dimineaţa. Fruntea lui Benvenuto se înnora însă de la 
primele cuvinte rostite de Ascanio şi orfăurarul îl ascultă, cu 
chipul umbrit de o ciudată mâhnire, în timp ce tânărul îi 
spunea: 

— Meştere, am să-ţi dau prilejul să repari o greşeala şi 
sunt convins că n-ai să te superi, ci, dimpotrivă, ai să-mi 
mulţumeşti. Să ştii că te-ai înşelat în privinţa doamnei 
d'Etampes, nu era nici ură, nici dispreţ pentru domnia ta, 
dimpotrivă, te cinsteşte şi te admiră şi trebuie să recunoşti 
că ai bruftuit-o destul de rău, cu toate că e femeie şi, pe 
deasupra, şi ducesă. Meştere, doamna d'Etampes nu e 
numai frumoasă ca o zeiţa, dar e şi bună ca un înger, 
modestă şi cu o simţire întraripată, simplă şi mărinimoasă, 
cu inima plină de un har fermecător. Ceea ce azi-dimineaţă 
ţi s-a părut a fi o aroganță umilitoare nu era nimic decât o 
nevinovată ştrengărie. Te rog, atât pentru dumneata, ştiind 
cât de mult ţii să nu nedreptăţeşti pe nimeni, cât şi pentru 
mine, fiindcă m-a primit şi m-a îngrijit cu o înduioşătoare 
bunăvoință, nu stărui în această dureroasă greşeală. Pun 
mâna-n foc c-o vei putea face s-o uite cu uşurinţă... Dar de 
ce nu-mi răspunzi, meştere dragă? Clătini din cap. le-am 
supărat cumva? 


— Ascultă, fătul meu - răspunse eu seriozitate Benvenuto. 
De atâtea ori doar ţi-am spus că, după mine, nu există decât 
un singur lucru pe lume pururi frumos, pururi tânăr şi 
pururi îmbelşugat şi anume arta cea plină de har divin. 
Totuşi cred, ştiu, sper că există inimi duioase pentru care 
dragostea poate fi la rândul ei un simţământ puternic şi 
adânc în măsură să fericească o viaţă de om, dar asemenea 
cazuri sunt rare. Ce este dragostea de obicei? O toană de-o 
zi, veselă însoţire, în care fiecare îl înşală pe celălalt, adesea 
cu bună credinţă. Dragostea aceasta sunt gata oricând s-o 
zeflemisesc, după cum bine ştii, Ascanio: îmi bat joc de 
ifosele şi de gânguritul ei. 

Fără s-o ponegresc totuşi. Fiindcă, la drept vorbind, îmi 
convine de minime, îţi oferă toate bucuriile, toate 
desfătările, toate geloziile unei patimi adevărate, atâta doar 
că rănile ei nu sunt mortale. Comedie ori tragedie, după o 
bucată de vreme ţi-o aminteşti doar ca pe un spectacol de 
teatru. Şi pe urma, vezi tu, Ascanio, femeile sunt într- 
adevăr încântătoare, dar, după mine, aproape niciuna din 
ele nu merită mai mult şi nici nu este în stare să înţeleagă 
decât asemenea gusturi schimbătoare. A le dărui mai mult 
înseamnă să-ţi faci o socoteală greşită sau să fii nesăbuit ca 
un om ieşit din minţi. Uite, de pildă, Scozzone: dacă ar 
pătrunde în sufletul meu, s-ar înspăimânta. De aceea o las 
să stea în prag şi e veselă, chită, râde. 

E fericită, în afară de asta, gândeşte-te, Ascanio, că aceste 
însoţiri trecătoare au toate un temei durabil şi care pe un 
artist îl poate mulţumi cu prisosinţă, cultul formei şi 
preamărirea frumuseţii desăvârşite. E latura lor serioasă, 
din pricina căreia nu le-aş putea defăima niciodată, chiar 
dacă uneori le iau în zeflemea. Dar mai sunt şi alte 
dragoste, Ascanio, care nu mă fac câtuşi de puţin, să râd, ci, 
dimpotrivă, mal înfioară, dragoste cumplite, zănatice, 
absurde ca nişte vise. 

„O, Doamne! Suspină în sinea lui Ascanio. O fi aflat ceva 
despre patima mea nesocotită pentru Colombe?!” 


— Dragostele astea - urmă Benvenuto - nu-ţi aduc nici 
desfătare, nici fericire, deşi pun cu totul stăpânire pe tine, 
sunt ca nişte vampiri care-ţi sorb încetul cu încetul 
existenţa şi-ţi vlăguiesc treptat-treptat sufletul, te ţin 
încleştat fără putinţă de scăpare şi cu nici un chip nu te mai 
poţi smulge din ghearele lor. Ascanio, Ascanio, fereşte-te de 
ele! Îţi dai foarte bine seama că nu sunt decât nişte năluciri 
şi că nu te alegi cu nimic de pe urma lor, şi cu toate astea 
devii robul lor cu trup şi suflet şi le jertfeşti viaţa aproape 
cu voluptate. 

„Nu mai încape nici o îndoială! Ştie tot! - îşi spuse 
Ascanio.” 

— Dragă băiete - continuă Benvenuto - dacă mai e încă 
timp, sfărâmă lanţurile astea care te-ar ţine pe veci 
încătuşat, vei purta poate mereu urmele lor, dar caută cel 
puţin să-ţi izbăveşti viaţa. 

— Dar cine ţi-a spus c-o iubesc? Întrebă ucenicul. 

— Slavă Domnului dacă n-o iubeşti! Spuse Benvenuto, 
care luase întrebarea lui Ascanio drept o tăgadă. Dar atunci 
păzeşte-te, fiindcă am observat azi-dimineaţă că e 
îndrăgostită de tine. 

— Azi-dimineaţă?! Dar de cine vorbeşti? Ce vrei să spui? 

— De cine aş putea să vorbesc? De doamna d'Etampes. 

— Doamna d'Etampes?! Repetă ucenicul, uluit. 

Dar te înşeli, meştere, nu-i cu putinţă. Zici c-ai observat 
dumneata că doamna d'Etampes e îndrăgostită de mine? 

— Ascanio, am patruzeci de ani, am trecut prin multe şi 
ştiu. După privirile pe care femeia asta ţi le arunca acum 
câteva ceasuri, după felul în care a căutat să ţi se înfăţişeze, 
pun mâna-n foc că te iubeşte; şi după înflăcărarea cu care o 
apărai adineauri, mi-e tare teamă că şi tu o iubeşti, în cazul 
acesta, dragul meu Ascanio, ascultă ce-ţi spun: eşti pierdut! 
Destul de învăpăiată ca să mistuie totul în tine, dragostea 
aceasta, în momentul în care te-ar părăsi, te-ar lăsa văduvit 
de orice iluzie, de orice credinţă, de orice speranţă şi nu-ţi 
va mai rămâne nici o altă mângâiere decât să iubeşti la 


rândul tău, aşa cum ai fost iubit, cu o dragoste înveninată şi 
ucigătoare, pustiind la rândul tău alte inimi, aşa cum a fost 
pustiită şi inima ta. 

— Meştere - răspunse Ascanio - nu ştiu dacă doamna 
d'Etampes mă iubeşte, dar pot să-ţi spun fără nici o şovăială 
că eu n-o iubesc pe doamna d'Etampes. 

Benvenuto nu se simţi liniştit decât pe jumătate de 
sinceritatea cu care îi vorbise Ascanio, gândindu-se că s-ar 
putea să se amăgească singur. Nu mai aduse, aşadar, vorba 
niciodată despre acest subiect şi adeseori, în zilele 
următoare se uita cu tristeţe la ucenicul sau. 

Trebuie să spunem, de altfel, că nu părea îngrijorat numai 
din pricina lui Ascanio. S-ar fi zis că el însuşi era frământat 
de ceva care-l punea pe gânduri. Nu mai avea veselia 
spontană, nici vorbele de duh atât de neaşteptate de până 
atunci, în fiecare dimineaţă stătea închis în camera lui de 
deasupra turnătoriei şi poruncise cu toată străşnicia să nu 
vină nimeni să-l tulbure, în restul zilei lucra la statuia uriaşă 
a lui Marte cu râvna din-totdeauna, dar fără a mai vorbi 
despre ea cu însufleţirea obişnuită. Mai ales când era 
Ascanio de faţă avea un aer mohorât, fâstâcit şi parcă 
ruşinat. Părea să-l ocolească pe elevul său ca pe un creditor 
sau ca pe un judecător, în sfârşit, se vedea cât de colo că o 
cumplită suferinţă sau cine ştie ce pasiune mistuitoare 
pusese stăpânire pe sufletul acesta atât de vajnic, 
pustiindu-l. 

Ascanio nu se simţea nici el mai fericit, era încredinţat, aşa 
cum îi mărturisise şi doamnei d'Etampes, că frumoasa 
Colombe nu-l iubea. 

Cuprins de gelozie, în închipuirea lui contele d'Orbec, pe 
care-l cunoştea numai din auzite, era un tânăr şi elegant 
senior, iar fiica jupanului d'Estourville, logodnica 
preafericită a unui chipeş gentilom, nu se gândise de bună 
seamă nici măcar o clipă la un biet artist necunoscut ca el. 

Chiar de-ar fi păstrat acea firavă şi efemeră speranţă ce 
nu părăseşte niciodată inima unui îndrăgostii, îşi tăiase 


singur craca de sub picioare dezvăluindu-i doamnei 
d'Etampes, dacă era adevărat că doamna d'Etampes îl 
iubea, numele rivalei sale. Căsătoria aceasta, pe care ea ar 
fi fost poate în măsură s-o împiedice, acum era în stare să 
facă tot ce-i stătea în putere ca s-o grăbească, era în stare 
chiar s-o urmărească pe biata Colombe cu o ură 
înverşunată. Da, Benvenuto avea dreptate, dragostea 
acestei femei era întradevăr năprasnică şi ucigătoare, în 
timp ce dragostea Colombei trebuia să fie acel sublim şi 
suav simţământ despre care meşterul îi vorbise la început 
şi, din păcate, fericirea aceasta îi fusese hărăzită altuia. 

Ascanio ora disperat, se bizuise pe prietenia doamnei 
d'Etampes şi, în realitate, această prietenie amăgitoare era 
o primejdioasă dragoste, îşi pusese nădejdea în dragostea 
Colombei şi această dragoste mincinoasă se dovedise a fi, 
de fapt, doar o prietenie indiferentă. Puțin mai lipsea ca să 
le urască pe cele două femei care-i înşelaseră atât de crunt 
năzuinţele, iubindu-l fiecare aşa cum ar fi vrut să fie iubit de 
cealaltă. 

Copleşit de o mohorâtă descurajare, nici nu se mai gândea 
măcar la crinul pe care i-l poruncise doamna d'Etampes şi, 
înveninat cum era de gelozie, nu mai voise cu nici un chip 
să se ducă la pavilionul Nesle, cu toate rugăminţile 
stăruitoare, şi cu toate dojenile Rupertei. Lăsând fără nici 
un răspuns cele o mie şi una de întrebări cu care îl iscodea. 
Totuşi uneori se căia de hotărârile luate în prima zi şi de pe 
urma cărora, fără doar şi poate, numai el avea de pătimit. 
Voia s-o vadă pe Colombe şi să-i ceară socoteala, dar pentru 
ce? 

Pentru nu ştiu ce năstruşnice năzăriri de care se lăsase 
amăgit! În sfârşit, de văzut, trebuia totuşi s-o vadă, se 
gândea el în momentele de înduioşare, şi de astă dată îi va 
mărturisi dragostea lui ca pe o crimă, iar ea, care era atât 
de bună, va căuta de bună seamă să-l mângâie ca de o 
nenorocire. Dar cum mai putea să se răzgândească după ce 


lipsise atâta timp. Cum putea să se justifice faţă de tânăra 
fată? 

Stăpânit de aceste naive şi dureroase preocupări, Ascanio 
lăsa să treacă timpul fără a se încumeta să ia o hotărâre. 

Colombe îl aşteptă pe Ascanio, cu spaimă şi cu bucurie 
totodată, a doua zi după ce coana Perrine strivise inima 
ucenicului sub povara cumplitei sale destăinuiri, în zadar 
numără însă ceasurile şi minutele, în zadar coana Perrine 
stătu la pândă, Ascanio, care se trezise la timp din leşin, s- 
ar fi putut foarte bine folosi de binevoitoarea încuviinţare 
dată de Colombe, şi totuşi nu veni, însoţit de Ruperta, să 
bată de patru ori în poarta pavilionului aşa cum se 
înţeleseseră. Oare ce însemna asta? 

Însemna că Ascanio era bolnav, poate chiar pe moarte, în 
orice caz destul de grav ca să nu poată cobori din pat. Aşa 
cel puţin îşi închipuia Colombe, toată seara rămase 
îngenuncheată pe scaunul de rugăciune, plângând şi 
rugându-se, iar când încetă să se roage, băgă de scamă că îi 
mai curgeau lacrimile pe obraji. Ceea ce o făcu să se 
înfricoşeze. Teama ce-i încleşta inima îi descoperi un lucru 
cu totul neaşteptat, întradevăr avea tot dreptul să fie 
speriată de vreme ce, în mai puţin de o lună, Ascanio 
reuşise să pună stăpânire pe cugetul ei în asemenea 
măsură, încât s-o facă să uite de Dumnezeu, de tatăl ei şi 
chiar de propria ei nefericire. 

Dar parcă de asta era vorba! Ascanio suferea acolo, la doi 
paşi de ea; trăgea să moară şi nici măcar nu putea să-l 
vadă! Nu era momentul cel mai potrivit să judece, tot ce 
putea să facă era să plângă, să plângă în neştire. După ce 
va fi salvat, avea tot timpul să chibzuiască. 

A doua zi lucrurile însă se înrăutăţiră. Perrine o pândi pe 
Ruperta şi, de îndată ce o văzu ieşind pe uşă, se năpusti 
valvârtej afară, chipurile ca să se ducă după provizii, dar nu 
după provizii de merinde, cât mai degrabă după provizii de 
noutăţi. 


Ascanio însă nu era mai bolnav ca înainte, Ascanio 
refuzase pur şi simplu să meargă la pavilionul Nesle, fără a 
se învrednici să răspundă la întrebările coanei Ruperta 
decât printr-o tăcere îndărătnică. Cele două cumetre nu 
puteau decât să facă fel şi fel de presupuneri. Într-adevăr 
era un lucru de neînțeles pentru ele. 

Colombe, în schimb, îşi spuse din capul locului, fără să-şi 
frământe mintea prea mult: „Ştie tot, a aflat că peste trei 
luni voi fi soţia contelui d'Orbec şi nu mai are ochi să mă 
vadă.” 

În primul moment fu încântată că iubitul ei era furios şi 
zâmbi. Să încerce cine o vrea a găsi explicaţia acestei 
tainice bucurii, noi ne mulţumim doar a povesti lucrurile 
aşa cum s-au întâmplat. Gândindu-se mai bine însă, îi fu 
necaz pe Ascanio fiindcă îşi închipuise că ea ar fi putut să se 
învoiască la o asemenea căsătorie altfel decât cu moartea în 
suflet, „înseamnă că mă dispreţuieşte” - îşi spuse ea. Toate 
aceste simţăminte, fie de indignare, fie de duioşie, erau 
deopotrivă de primejdioase, dezvăluind acestei inimi 
neştiutoare propriile sale taine. Colombe îşi spunea cu glas 
tare că nu mai vrea să-l vadă în veci pe Ascanio, în sinea ei 
însă îl aştepta ca ea să se poată dezvinovăţi. 

Conştiinţa ei stăpânită de temeri suferea, după cum 
suferea şi dragostea ei ignorată. 

Nu era totuşi unica dragoste pe care Ascanio o nesocotea. 
Exista o dragoste şi mai puternică decât a ei, şi mai 
nerăbdătoare să se dezvăluie şi care tânjea într-ascuns 
după fericire, aşa cum ura tânjeşte după răzbunare. 

Doamna d'Etampes nu credea, nu voia să creadă în iubirea 
pătimaşă şi adâncă pe care Ascanio o avea pentru Colombe. 
„Un copil care nu ştie ce vrea - îşi spuse eacăruia i s-au 
aprins călcâiele după prima fetişcană nostimă ce i-a trecut 
prin faţa ochilor, care s-a izbit de mofturile unei prostuţe 
înfumurate şi a cărui mândrie a fost zgândărită de piedica 
întâmpinată. Când o să vadă însă ce înseamnă o dragoste 
adevărată, o dragoste fierbinte şi stăruitoare, când va afla 


că cu, ducesa d'Etampes, femeia care conduce după bunul 
ei plac un întreg regat, îl iubeşte... Şi trebuie s-o afle 
negreşit.” 

Vicontele de Marmagne şi prefectul Parisului sufereau la 
rândul lor din pricina urii de care erau stăpâniţi, aşa cum 
Anne şi Colombe sufereau din pricina dragostei. Amândoi îi 
purtau sâmbetele lui Benvenuto, Marmagne şi mai mult 
încă decât prefectul. Din cauza lui Benvenuto, fusese 
desconsiderat şi umilit de o femeie, şi tot din cauza lui era 
silit acum să fie viteaz, deoarece înainte de a fi izbucnit 
scandalul de la palatul Etampes vicontele ar fi putut foarte 
lesne să-şi pună oamenii să-l înjunghie pe stradă, acum 
însă, vrând-nevrând, trebuia să se ducă în persoană la el 
acasă şi să tabere asupra lui. Numai cât se gândea la asta, 
Maimagne se cutremura de groază Şi cine ar putea oare să- 
| ierte pe cel ce îl face să se simtă că e laş? 

Aşadar, toată lumea suferea. Scozzone însăşi, Scozzone 
zănatica, Scozzone zvăpăiata, nu mai avea chef de râs, nu 
mai aveea chef ele cântat, era cu ochii înroşii de lacrimi 
Benvenuto n-o mai iubea, Benvenuto era mereu rece cu 
dânsa, ba uneori chiar o şi repezea. 

Bietei Scozzone îi intrase un gând în cap şi gândul acesta 
cu timpul devenise o idee fixă. 

Ţinea morţiş să fie soţia lui Benvenuto. Atunci când venise 
la el acasă, convinsă că va fi doar un prilej de petrecere 
pentru dineul, şi când meşterul se purtase atât de frumos 
cu ea, tratând-o ca pe o femeie, şi nu ca pe o curtezană, 
biata copilă se simţise dintr-o dată înnobilată de acest 
respect neaşteptat şi de cinstea aceasta pe care nici măcar 
n-o visase şi fusese cuprinsă în acelaşi timp de o adâncă 
recunoştinţă faţă de binefăcătorul sau şi de o naivă 
mândrie, văzând că se bucură de o atât de aleasă preţuire. 
De atunci - şi nu la porunca lui Cellini, ci la rugămintea lui - 
primise cu dragă inimă să-i slujească drept model şi, având 
prilejul să se vadă de atâtea ori înfăţişată şi de atâtea ori 
admirată în bronz, în argint şi aur, socotise nici mai mult, 


nici mai puţin că succesele orfăurarului i se datorau pe 
jumătate ei, de vreme ce operele acelea minunate, atât de 
des ridicate în slavă, erau, la drept vorbind, mai curând ale 
sale decât ale meşterului. Era gata totdeauna să se 
îmbujoreze de câte ori i se aduceau laude lui Benvenuto 
pentru perfecțiunea liniilor cutărei ori cutărei statuete şi 
căuta să se convingă singură, cu cea mai mare bunăvoință, 
că faima iubitului ei avea neapărată nevoie de ea, 
însuşindu-şi parte din gloria lui, aşa cum îşi însuşise o parte 
din inima sa. 

Biata copilă! Habar n-avea că, dimpotrivă, nu fusese 
nicicând pentru el acel duh lainic, acea zeitate ascunsă pe 
care o invoca orice creator şi graţie căreia este cu adevărat 
creator, dar pentru că Benvenuto părea să copieze întocmai 
atitudinile şi nurii săi, fata credea cu toată sinceritatea că îi 
datora totul ei şi, încetui cu încetul, ajunsese să spere că, 
după ce o ridicase pe curtezană la rangul de ibovnică, nu va 
întârzia s-o ridice pe ibovnică la rangul de soţie. 

Cum Scozzone nu se pricepea câtuşi de puţin să se 
prefacă, îi împărtăşise răspicat pretenţiile ei. 

Cellini o ascultase cât se poate de serios, după care îi 
răspunsese: 

— Să vedem. 

La drept vorbind, mai bucuros s-ar fi înapoiat în fortăreaţa 
Sant'Angelo, chiar cu riscul de a-şi rupe pentru a doua oară 
piciorul, evadând. Şi nu pentru că ar fi dispreţuit-o pe 
draga lui Scozzone, o iubea din ţoală mima şi chiar cu un 
pic de gelozie, aşa cum am văzut, dar mai presus de orice 
era îndrăgostit de arta sa şi adevărata sa soţie legitimă era 
mai degrabă sculptura. Şi apoi, din ziua în care s-ar fi 
căsătorit, soţul nu avea să întunece oare voioşia sprinţarului 
hoinar? Capul familiei nu avea să-l stingherească pe 
dăltuitor? 

La urma urmei, dacă ar fi trebuit să se însoare cu toate 
modelele sale, ar fi însemnat să fie de cel puţin o mie de ori 
bigam. 


„În momentul în care n-am s-o mai iubesc pe Scozzone şi 
nici n-am s-o mai folosesc ca model - îşi spunea Benvenuto - 
sper să-i pot găsi un bărbat de ispravă, cu vederea prea 
scurtă ca să poată privi în trecut sau în viitor, şi care să 
vadă în faţa lui doar o femeie frumoasă şi o zestre tot atât 
de frumoasă cu care voi căuta s-o căpătuiesc. 

În felul acesta voi putea îndeplini dorinţa înfocată a lui 
Scozzone de a purta, ca o adevărată burgheză, numele unui 
bărbatfiindcă Benvenuto era convins că Scozzone nu 
râvnea nimic altceva decât să aibă un băirbat, indiferent 
cine ar fi fost acel bărbat Deocamdată însă o lăsa pe 
ambiţioasa fetişcană să se amăgească oricât poftea cu 
iluziile ei deşarte. Dar de când se mutaseră în palatul Nesle, 
nu mai putea fi vorba de mei o amăgire si, dânduşi seama 
că prezenţa ei nu mai era chiar atât de necesară în viaţa şi 
pentru lucrările lui Cellini, Scozzone, cu toată veselia ei, nu 
mai reuşea să risipească norul de tristeţe ce-i umbrea 
fruntea, iar meşterul la rândul său începuse să modeleze în 
ceară o statuetă a zeiţei Hebe pentru care nu-i mai poza ea. 
În fine, ceea ce era şi mai groaznic de închipuit, sărmana 
fată încercase să cocheteze cu Ascanio sub ochii lui Cellini, 
fără ca o cât de uşoară încruntare să mărturisească mânia 
geloasă a meşterului. Trebuia oare să-şi ia gândul pe veci 
de la atâtea vise ademenitoare şi să se resemneze ca o biată 
fată oropsită ca mai înainte? 

Cât priveşte pe Pagolo, dacă cineva s-ar arăta cât de cât 
curios să pătrundă în adâncurile întunecoase ale sufletului 
său, îi vom spune că niciodată Pagolo nu fusese atât de 
ursuz şi de tăcut ca în ultima vreme. 

S-ar putea crede că cel puţin veselul student Jacques 
Aubry, vechea noastră cunoştinţă, fusese cruțat de această 
tristeţe molipsitoare. Nicidecum, avea şi el partea lui de 
suferinţă. După ce-l aşteptase o bună bucată de vreme în 
duminica în care palatul Nesle fusese asediat, Simonne se 
înapoiase furioasă la domiciliul conjugal şi nu mai voise, sub 
nici un motiv, să-l primească pe neobrăzatul secretar de 


cancelarie. Ce-i drept, ca să se răzbune, acesta renunţase la 
rândul lui să mai calce în prăvălia soţului năbădăioasei, la 
auzul acestei veşti însă, mârşavul croitor nu găsise altceva 
mai bun de făcut decât să-şi mărturisească în chipul cel mai 
vădit mulţumirea; căci, dacă Jacques Aubry obişnuia să-şi 
ponosească în cel mai scurt timp şi cu generozitate hainele 
(afară de buzunare), trebuie să adăugăm că, pe de altă 
parte, avea un principiu economic al său care-i cerea să nu 
le plătească niciodată. Nemaifiind însă influenţa Simonnei 
pentru a contrabalansa banii pierduţi, egoistul croitor 
ajunse la concluzia că cinstea de a-l îmbrăca pe Jacques 
Aubry nu era în măsură să compenseze paguba pe care o 
suferea îmbrăcân-du-l pe gratis, astfel că bietul nostru 
prieten se pomeni în acelaşi timp copleşit de văduvia sa şi 
lipsit de îmbrăcăminte. Din fericire, după cum am văzut, nu 
era el omul care să mucegăiască înecat în melancolie. Nu 
trecu mult şi descoperi o încântătoare şi gingaşă mângâiere 
care se numea Gervaiso. Din păcate. Gervaiso era înarmată 
cu tot felul de principii care lui i se păreau cât se poate de 
fistichii, îi luneca mereu printre degete şi tânărul nostru se 
dădea de ceasul morţii ca să găsească mijlocul de a o lega 
de el pe cochetă. Nu-i mai ardea nici de băutură, nici de 
mâncare, mai ales că nemernicul de crâşmar, care era văr 
cu nemernicul de croitor, nu mai voia să-i dea nimic pe 
veresie. 

Toţi cei ale căror, nume au fost citate în aceste pagini erau, 
aşadar, nefericiţi, începând cu regele, care se frământa ca 
să afle dacă va binevoi sau nu va binevoi Carol Quintul să 
treacă prin Franţa, şi sfârşind cu coana Perrine şi coana 
Ruperta, care se simțeau cât se poate de năpăstuite fiindcă 
nu mai puteau să pălăvrăgească în voie, şi dacă, la fel ca 
străbunicul Jupiter, cititorii noştri ar avea dreptul şi 
obligaţia plicticoasă de a asculta toate lamentaţiile şi toate 
dorinţele muritorilor, iată jalnicul cor pe care le-ar fi dat să-l 
audă: Jacques Aubry: 

— Dacă Gervaise s-ar îndura să nu-mi mai râdă în nas! 


Scozzone: 

— Dacă Benvenuto ar mai putea fi măcar o singură clipă 
gelos! 

Pagolo: 

— Dacă Scozzone ar putea să-l urască pe meşter! 

Marmagne: 

— Dacă aş avea norocul să-l prind pe Cellini singur acasă! 

Doamna d'Elampes: 

— Dacă Ascanio ar şti măcar că-l iubesc! 

Colombe: 

— Dacă aş putea să-l văd numai câteva clipe, ca să mă 
dezvinovăţesc! 

Ascanio: 

— Dacă s-ar dezvinovâăţi! 

Benvenuto: 

— Daca aş îndrăzni cel puţin să-i mărturisesc lui Ascanio 
chinurile pe care le îndur! 

XV UNDE SE POATE VEDEA CĂ BUCURIA NU ESTE 
DECÂT O DURERE CARE-ŞI SCHIMBA LOCUL Toate aceste 
dorinţe exprimate cu atâta însufleţire aveau să fie 
îndeplinite în mai puţin de o săptămână. Numai că 
realizarea lor avea să-i lase pe cei care le zămisliseră şi mai 
nefericiţi, şi mai trişti ca înainte. Căci uneori orice bucurie 
cuprinde o nenorocire în faşă. 

La început, Gervaise nu-i mai râse în nas lui Jacques Aubry. 
Schimbare pe care, dacă vă mai amintiţi, studentul o 
râvnise cu atâta ardoare, într-adevăr, Jacques Aubry găsise 
în fine lanţul aurit care trebuia s-o încătuşeze pe uşuratica 
fetişcană. Lanţul acesta era un minunat inel cizelat chiar de 
Benvenuto şi înfăţişând două mâini împreunate. 

Trebuie să ştiţi că, din ziua în care avusese loc bătălia, 
Jacques Aubry simţise o puternică simpatie pentru firea 
independentă şi plină de o clocotitoare energie a artistului 
florentin. Nu-şi îngăduia să-l întrerupă niciodată atunci 
când vorbea, lucru nemaipomenit! Îl privea şi-l asculta cu 
respect, favoare de care profesorii săi nu se putuseră 


bucura niciodată. Admira lucrările lui cu un entuziasm, 
dacă nu prea luminat, în orice caz cât se poale de sincer şi 
de însufleţit. Pe de altă parte, lealitatea, curajul şi voioşia lui 
avuseseră darul să-i placă lui Cellini. Era un jucător de 
pelotă destul de priceput ca să se poată apăra, dar nu într- 
atâta ca să nu piardă partida. Era în măsură să-i ţină piept 
la masă, cu o diferenţă doar de o sticlă între ei. Într-un 
cuvânt, orfăurarul şi el deveniseră cei mai buni prieteni din 
lume şi Cellini, mărinimos, deoarece ştia că bogăţiile sale 
sunt neistovite, îl silise într-o zi să ia cu el inelul acela atât 
de iscusit cizelat, încât, în lipsa mărului, ar li putut s-o 
ispitească pe Eva şi să semene zâzania în căsnicia zeiţei 
Tetis cu Peleu. 

A doua zi după ce inelul trecu din mâinile lui Jacques 
Aubry în cele ale iubitei sale, Gervaise deveni dintr-o dată 
interesată şi studentul nădăjdui că, în sfârşit, acum era a 
lui. Sărmanul nebun! În realitate el era al ei Potrivit dorinţei 
sale, Scozzone izbuti să aprindă în inima lui Beuvenuto o 
scânteie de gelozie. Şi iată cum: Într-o seară în care 
cochetăriile şi drăgălăşeniile îşi dovediseră din nou 
zădărnicia în faţa seriozităţii nestrămutate a meşterului, 
Scozzone luă la rândul său un aer solemn. 

— Benvenuto - spuse ea - pare-mi-se că nu te mai gândeşti 
de loc la legămintele dumitale faţă de mine. 

— Ce legăminte, porumbiţo? Răspunde Benvenuto, cu 
ochii în tavan, ca şi cum ar fi căutat acolo desluşirea acestei 
mustrări. 

— Nu mi-ai făgăduit oare de o sută de ori să te însori cu 
mine? 

— Nu-mi amintesc - spuseo Beruonuto. 

— Nu-ţi aminteşti? 

— Nu, cred că am răspuns: „Vom vedea.” 

— Ei, şi ai văzut? 

— Da. 

— Ce-ai văzut? 


— Că eram prea tânăr ca să pot fi deocamdată altceva 
decât ibovnicul tău, Scozzone. Vom mai vorbi despre asta 
mai încolo. 

— lar eu nu sunt destul de naivă, domnule, ca să mă 
mulţumesc cu o promisiune în doi peri şi să aştept toată 
viaţa. 

— Fă cum pofteşti, fetiţo, şi dacă eşti grăbită, iao înainte! 

— La urma urmei, ce-ai, mă rog, împotriva căsătoriei? 
Întrucât ar putea să-ţi schimbe viaţa? 

E vorba doar să faci fericită o biată fată care te iubeşte, 
atâta tot. 

— Întrucât o să-mi schimbe viaţa, Scozzone? 

Spuse cu un aer grav Cellini. Vezi lumânarea a cărei 
flacără plăpândă abia luminează sala asta mare în care ne 
aflăm? Pun o mucarniţă peste ea şi uite că s-a făcut dintr-o 
dată întuneric beznă. 

Căsătoria e ca mucamiţa asta. 

Lumânarea luminează, Scozzone, nu pot suferi întunericul. 

— Îmi dau seama - răspunse supărată Scozzone, izbucnind 
în lacrimi - porţi un nume strălucit ca să-l dăruieşti unei 
biete fete amărâte care ţi-a dăruit în schimb sufletul, şi 
viaţa, şi tot ce avea, tot ce putea să-ţi dăruiască, şi care e 
gata să îndure orice pentru dumneata, care nu respiră 
decât prin dumneata, care nu te iubeşte decât pe 
dumneata. 

— Ştiu toate astea, Scozzone, şi te rog sa mă crezi că-ţi 
sunt nespus de recunoscător. 

— Care a primit cu dragă inimă să împărtăşească şi care a 
îndulcit, aşa cum s-a priceput, singurătatea dumitale care. 
Ştiindu-te gelos, nu-şi îngăduie niciodată să privească 
falnicele alaiuri de arcaşi şi de jandarmi, care niciodată nu 
şi-a plecat urechea la cuvintele dulci pe care a avut totuşi 
parte să le audă, chiar aici în casă. 

— Chiar aici? îi tăie vorba Benvenuto. 

— Da, aici, chiar aici, mă-nţelegi? 


— Scozzone! Izbucni Benvenuto Sper că niciunul dintre 
tovarăşii mei n-a îndrăznit să-şi înjosească meştelul atât de 
cumplit” 

— Numai să vreau eu şi ai fi gata să mă ia de nevastă - 
continuă Scozzone, pentru care răbufnirea mânioasă a lui 
Cellini era un semn că dragostea lui se aprinsese din nou 

— Scozzone, spune cine-i neruşinatul acela? 

Sper ca nu Ascanio 

— E cineva care mi-a spus de mai bine de o sută deori 
Catherine, vezi că meşterul te duce de nas, n-o să se 
însoare niciodată cu dumneata, care eşti atât de bună şi de 
drăguță, e prea mândru ca s-o facă. Oh. Dacă te-ar iubi aşa 
cum te iubesc eu şi dacă dumneata ai vrea să mă iubeşti aşa 
cum îl iubeşti pe el... 

— Numele vreau numele ticălosului strigă Benvenuto 
furios. 

— Dar nici măcar nu stăteam să-l ascult - spuse Scozzone, 
încântată. Dimpotrivă, toate cuvintele-i îmbietoare se 
iroseau în van şi-l ameninţam mereu c-am să-ţi spun tot 
dumitale dacă nu se astâmpără, şi, în ciuda cuvântărilor 
sale meşteşugite şi a ochilor dulci pe care mi-i făcea. 
Amărâtul rămânea cu buzele umflate Degeaba vrei să-mi 
arăţi că nu-ţi pasă şi să te prefaci că nu mă crezi. Tot ce ţi- 
am spus e adevărul adevărat. 

— Nu te cred, Scozzone - spuse Benvenuto, duidu-şi 
seama că, dacă voia să afle numele rivalului său, trebuia să 
folosească cu totul alt mijloc decât cel pe care-l încercase 
până atunci. 

— Cum, nu mă crezi? - exclama Stozzone interzisă. 

— Nu. 

— Îţi închipui cumva că mint? 

— Îmi închipui că te amăgeşti singură. 

— Va să zică, după dumneata, n-ar mai fi nimeni în stare să 
mă iubească? 

— N-am spus aşa ceva. 

— Dar o gândeşti! 


Benvenuto zâmbi, văzând că găsise mijlocul de a o trage 
de limbă pe Catherine. 

— Şi totuşi adevărul e că mă iubeşte cineva - stărui 
Scozzone. 

Benvenuto făcu iar un gest de îndoială. 

— Mă iubeşte mai mult decât m-ai iubit dumneata 
vreodată, mai mult decât m-ai putea iubi cândva, mă 
înţelegi, domnule? 

Benvemito izbucni în râs. 

— As fi curios să ştiu - spuse el - cine poate fi acest chipeş 
Medorol! 

— Nu-l cheamă Medoro - răspunse Catliorine. 

— Dar cum îl cheamă atunci, Amadis2? 

— Nu-l cheamă nici Amadis, îl cheamă... 

— Galaor3? 

— Îl cheamă Pagolo dacă vrei să ştii. 

— Aşa va sa zică, jupân Pagolo era! Spuse printre dinţi 
Celhni. 

— Da, jupân Pagolo e - continuă Scozzone, jignită de tonul 
dispreţuitor cu care Cellini rostise numele rivalului - un 
băiat de ispravă de familie 

1 Soţul Angelicăi în poemul Orlando furioso al scriitorului 
italian Ludovico Ariosto. (n. 1.). 

2 Eroul romanului cavaleresc spaniol Amadis di Gaula, 
prototipul cavalerului viteaz, al îndrăgoslitul credincios. (n. 
A) 

3 Erou vestit al romanelor cavalereşti spaniole, tipul 
paladinalui curtenitor şi leal. (n. 1.) bună. Aşezat, de loc 
zurbagiu, credincios şi care ar putea fi un soţ minunat. 

— Asta-i părerea ta, Scozzone! 

— Da, asta-i părerea mea. 

— Şi nu i-ai dat nici o speranţă? 

— Nici măcar nu l-am ascultat. Ce proastă am fost! 

Dar lasă că de-acum încolo. 

— Ai dreptate, Scozzone. Trebuie să-l ascalţi şi să-i 
răspunzi. 


— Cum adică? Ce vrei să spui? 

— Am spus, să-l asculţi când o să-ţi mai facă declaraţii de 
dragoste şi să nu-l repezi. Restul rămâne pe scama mea. 

— Dar... 

— Dar fii liniştită, am eu un plan. 

— Foarte bine! Totuşi sper că n-o să-l pedepseşti prea 
crâncen, bietul băiat, care când spune: „Ie iubesc”, parcă-şi 
mărturiseşte păcatele. Joacă-i un renghi straşnic dacă 
pofteşti, în orice caz însă nu cu spada. Te rog eu să-lierţi. 

— Ai să fii mulţumită de felul cum o să mă răzbun, 
Scozzone, fiindcă răzbunarea o să fie spre folosul tău. 

— Cum aşa? 

— Da, va împlini una dintre cele mai arzătoare dorinţi ale 
tale. 

— Ce vrei să spui, Benvenuto? 

— Ăsta-i secretul meu. 

— Ah, dac-ai şti ce mutră caraghioasă face când vrea să fie 
drăgăstos - continuă sprinţara copilă, care nu putea să ţină 
o supărare mai mult de cinci minute. Aşadar, răule, tot îţi 
mai pasă dacă cineva îi face ori nu ochi dulci poznaşei 
dumitale Tot o mai iubeşti, aşa puţintel, pe biata Scozzone? 

— Da. Dar vezi, ai grijă să faci exact aşa cum ţiam spus în 
privinţa lui Pagolo, să urmezi cuvânt cu cuvânt îndrumările 
pe care am să ţi le dau. 

— O, fii pe pace, doar ştiu să joc teatru ca orice femeie. 

Parcă-l şi aud spunând: „Ei, Catherine, tot aşa crudă eşti?” 
Şi eu, de colo: „Cum, iar, domnule Pagolo?” Dar de astă 
dată, mă înţelegi, cu un ton puţintel supărat, dar care în 
acelaşi timp să i dea curaj, când o să vadă că nu mai sunt 
chiar aşa neînduplecată o să creadă că toată lumea ea lui. 

Şi dumneata ce-ai de qând să-i faci, Benvenuto? 

Când ai să începi să te răzbun pe el? O să ţină mult? Osă 
fie nostim? O să râdem? 

— Da, o să râdem - răspunse Benvenuto. 

— Şi o să mă iubeşti toată viaţa? 


Benvenuto o sărută pe frunte în mod de încredințare, 
răspunsul cel mai potrivit în orice ocazie, fiind în măsură să 
răspundă la toate întrebările fără să răspundă la niciuna 
anume. 

Biata Scozzone n-a-vea de unde să ştie ca sărutarea lui 
Cellini era începutul răzbunării sale. 

Vicontele de Marmagne, potrivit dorințelor sale, îl găsi pe 
Benvenuto singur acasă. lată cum s-au petrecut lucrurile: 
Aţâţat de mânia prefectului, zgândărit de disprețul strivitor 
al doamnei d'Etampes şi, mai cu seamă, îmboldit de pintenii 
aprigei lui avariţii, hotărându-se în fine să atace leul în 
văgăuna lui cu ajutorul celor doi zbiri pe care-i tocmise, 
contele plănuise să înfăptuiască această expediţie în ziua de 
Sfântului Eloi, sărbătoarea breslei orfăurarilor, când putea 
fi sigur că atelierul era pustiu. Pornise deci într-acolo, pe 
chei, cu fruntea sus şi inima cât un purice, însoţit de cei doi 
spadasini care mergeau la vreo zece paşi în urma lui. 

— Iată - auzi la un moment dat o voce lângă el 

— Un tânăr şi chipeş senior care se duce să cucerească o 
inimă, cu falnica-i înfăţişare pentru doamna visurilor sale şi 
cu doi gealaţi pentru soţ. 

Marmagne se întoarse, crezând că cel ce intrase în vorba 
cu el era vreun prieten, dar nu văzu decât un necunoscut 
care avea acelaşi drum şi pe care, gânditor cum era, nu-i 
luase în scamă până atunci. 

— Mă prind că am ghicit, cinstite gentilom - continuă 
necunoscutul, trecând de la monolog la dialog. Pun 
rămăşag pe punga mea în schimbul pungii dumitale, fără să 
ştiu ce ai în ea - n-are a face - că te duci la o înlâlnire de 
amor. O, nu-mi spune nimic, în dragoste trebuie să fii 
discret, asta-i sfânt. În ce mă priveşte, pot să-ţi sun că 
numele meu e Jacques Aubry, ca sunt de profesiune student 
şi că în momentul de faţă mă duc să mă întâlnesc cu iubita 
mea Genaise Popinot, o fată nostimă foc, dar, rămâne între 
noi, îngrozitor de cinstită şi care, până la urmă, totuşi a 
capitulat în faţa unui inel; e adevărat ca acest inel era un 


giuvaer, un giuvaer lucrat cu o minunată iscusinţă, cizelat 
chiar de Benvenuto Cellini cu mâna lui, nici mai mult nici 
mai puţin! 

Până atunci, vicontele de Marmagne ascultase numai cu o 
ureche destăinuirile neobrăzatului palavragiu, ferindu-se 
să-i răspundă cea. Numele lui Benvenuto Cellini însă avu 
darul să-i trezească dintr-o dată atenţia. 

— Un giuvaer cizelat de Benvenuto Cellini! 

Drace! E un dar cam prea scump pentru un student. 

— O, cred că-ţi dai seama, dragă baroane. Eşti baron, 
conte ori vitonte? 

— Viconte - răspunse Marmagne, muşcându-şi buzele 
indignat de familiaritatea insolentă cu care îşi îngăduia să-i 
vorbească studentul, vrând totuşi să ştie dacă n-ar putea 
scoate ceva de la el. 

— Cred că-ţi dai seama, draga viconte, că nu lam 
cumpărat. Nu, deşi sunt un artist, nu mi-aş băga banii în 
ademenea fleacuri. Mi l-a dăruit chiar Benvenuto drept 
mulţumire că i-am dat o mină de ajutor duminica trecută ca 
să smulgă palatul Nesle din mâinile prefectului. 

— Va să zică eşti prieten cu Cellini? întrebă Marmagne. 

— Prietenul cel mai apropiat, viconte, lucru cu care mă 
mândresc. Suntem legaţi pe veci, mănţelegi! Probabil că şi 
dumneata îl cunoşti? 

— Da. 

— Eşti într-adevăr fericit. Ce geniu măreț, nu-i aşa, dragă? 
Te rog să mă ierţi fiindcă ţi-am spus dragă, e numai un fel 
de a vorbi şi, de altfel, mi se pare că şi eu sunt gentilom; aşa 
cel puţin îi spunea mama lui taică-meu de câte ori o bătea. 

Sunt, aşadar, precum ţi-am spus, admiratorul, confidentul, 
fratele marelui Benvenuto Cellini şi, prin urmare, prietenul 
prietenilor săi şi duşmanul duşmanilor săi. Căci strălucitul 
meu orfăurar are şi el destui duşmani, în primul rând, 
doamna d'Etampes, pe urmă prefectul Parisului, un mitocan 
bătrân; în sfârşit, un anume Marmagne, un nătărău cât o 
prăjină, pe care poate îl cunoşti şi care, după cum se aude 


ar dori să pună mâna pe palatul Nesle. Cum de nu, să 
poftească numai şi o să fie primit cu braţele descinse | 

— Benvenuto bănuieşte cumva c-ar avea asemenea 
intenţii? întrebă Marmagne. Căruia convorbirea cu 
studentul începuse a-i stârni tot mai mult interesul. 

— 1 s-a dat de ştire, dar... ssst! Să nu scapi vreo vorbă, 
pentru ca numitul Marmagne să-şi poată primi pedeapsa ce 
i se cuvine. 

— Înseamnă deci, dacă am înţeles bine, că Benvenuto s-a 
pus în gardă? Stărui vicontele. 

— În gardă? Întâi şi-ntâi trebuie să-ţi spun că Benvenuto e 
totdeauna în gardă. De nu ştiu câte ori era cât pe ce să fie 
asasinat la el în ţară şi, slavă Domnului, de fiecare dală a 
scăpat cu viaţă. 

— Cum adică în gardă? Ce vrei să spui? 

— N-am vrut să spun, bineînţeles, c-ar avea lângă el o 
ceată de ostaşi care să-l păzească, aşa ca fricosul acela 
bătrân de prefect; nu, nu, dimpotrivă; în momentul de lată e 
singur-singurel acasă, fiindcă tovarăşii săi au plecat să 
petreacă la Vanvres. Vorbisem chiar cu Benvenuto, dragul 
de e], să mă duc pe la dânsul să jucăm o partidă de pelotă. 
Din păcate însă a trebuit să aleg între Gervaise şi marele 
meu orfăurar şi, cum ora şi firesc, îţi dai seama, am ales-o 
pe Gervaise. 

— În cazul acesta, am să-ţi ţin eu locul - spuse Marmagne. 

— Foarte bine. Du-te. E într-adevăr o faptă vrednică de 
toată lauda, du-te. Dragă viconte, şi spune-i din parte-mi 
prietenului meu Benvenuto c-am să trec astă-seară să-l văd. 
Ştii, baţi de trei ori în poartă ceva mai tare, ăsta-i semnalul. 
E o precauţie pe care s-a hotărât s-o ia din pricina 
găliganului ăluia de Marmagne, bănuind c-ar avea de gând 
să-i facă mai ştiu eu ce farsă tâmpită. Îl umoşti cumva pe 
vicontele de Marmagne? 

— Nu. 

— Păcat! Ai fi putut să-mi spui şi mie cum arată 

— Pentru ce? 


— Voiam să-i propun, dacă s-ar întâmpla să-l întâlnesc, o 
partidă de ciomăgeală; nu ştiu de ce, dragă, dar fără să-l fi 
văzut vreodată la faţă, vicontele ăsta de Marmagne îmi stă 
în gât, nu pot să-l înghit şi pace şi, dacă e să-mi pice 
vreodată în palmă, am de gând să-l cotonogesc zdravăn. 
Dar iartă-mă, am ajuns la biserica Augustinilor, trebuie să 
te părăsesc. Ah, să nu uit, spune-mi, te rog, cum te cheamă, 
dragă? 

Vicontele însă se îndepărtă, ca şi cum fi-ar fi auzit 
întrebarea. 

— Aha! Făcu Jacques Aubry, uitându-se după el. Pare-mi- 
se, dragă viconte, că dorim să rămânem incognito, asta 
înseamnă să fii cu adevărat cavaler, pe cât mă pricep eu. 
Cum doreşti, dragă viconte, cum doreşti! 

Şi cu mâinile în buzunare şi mersul lui legănat, fluierând 
un cântec studenţesc, Jacques Aubry o apucă pe strada 
Battoir la capătul căreia locuia Gervaise. 

La rândul său, vicontele de Marmagne îşi văzu mai 
departe de drum, îndreptându-se spre palatul Nesle. 

Într-adevăr, aşa cum spusese studentul, Benvenuto era 
singur acasă: Ascanio umbla cine ştie pe unde, visător, 
Catherine se dusese în vizită la o prietenă împreună cu 
coana Ruperta, iar băieţii îl prăznuiau pe Sfântul Eloi la 
Vanvres. 

Meşterul se afla în grădină, unde lucra la macheta de lut a 
statuii gigantice a lui Marte ce depăşea cu înălţimea sa 
colosală palatul Nesle, privind peste' acoperişurile acestuia 
spre Luvru, în momentul în care micul Jehan, în ziua aceea 
de gardă la intrare, amăgit de felul în care ciocănise în 
poartă Marmagne şi crezând că e vorba de un prieten, îl 
lăsă să intre în curte împreună cu cei doi gealaţi. 

Dacă Benvenuto nu obişnuia să lucreze cu platoşa pe el, ca 
Tizian, lucra în orice caz ca Salvator Rosa, cu spada la şold 
şi flinta în mână. 

Marmagne îşi dădu seama deci că nu făcuse nici o scofală 
dând buzna peste Cellini, fiindcă, de fapt, dăduse buzna 


peste un om înarmat, atâta tot. 

Vicontele căută totuşi să-şi ascundă frica, luând un aer 
arogant, şi cum Cellini îi întrebă, cu tonul lui poruncitor 
care nu îngăduia nimănui să tărăgăneze răspunsul, în ce 
scop venise la el, Marmagne răspunse: 

— N-am treabă cu dumneata: mă numesc vicontele de 
Marmagne, sunt secretarul regelui şi iată aici un ordin 
semnat de maiestatea sa - adăugă ei, ridicând deasupra 
capului o hârtie - prin care mi se acordă dreptul de 
folosinţă asupra unei părţi din palatul Nesle, am venit, 
aşadar, în vederea pregătirilor necesare, fiindcă vreau să 
aranjez după gustul meu partea care mi-a fost hărăzită şi în 
care urmează să locuiesc. 

Rostind aceste cuvinte, Marmagne, însoţit ca şi până 
atunci de cei doi gealaţi, se îndreptă spre intrarea palatului. 
Benvenuto apucă flinta pe care, aşa cum am spus, o ţinea 
întotdeauna la îndemână şi, dintrun salt, ajunse pe treapta 

cea mai de sus a peronului, chiar în dreptul uşii. 

— Stai! strigă el cu o voce tunătoare şi întinzând braţul 
spre Marmagne: încă un pas şi te-ai curăţat! 

Vicontele rămase locului ca împietrit, deşi după cele 
petrecute mai înainte ne-am fi putut aştepta la o bătălie pe 
viaţă şi pe moarte. 

Există însă oameni a căror prezenţă este cu drept cuvânt 
copleşitoare. Privirea, gesturile, atitudinea lor împrăştie nu 
ştiu ce spaimă cumplită, la fel ca privirea, mişcările, 
atitudinea unui leu. Înfăţişarea lor face să adie în jur duhul 
groazei, simţi forţa ce sălăşluieşte în ei din primul moment 
şi de departe. E de ajuns să bată din picior, să încleşteze 
pumnii, să încrunte din sprâncene, să-şi umfle nările, 
pentru ca şi cei mai dârji să pregete. E destul ca o fiară 
sălbatică ai cărei pui sunt ameninţaţi să se zburlească şi să 
sufle zgomotos pe nări pentru ca agresorii să tremure. 
Oamenii despre care vorbim sunt nişte primejdii însufleţite. 
Vitejii îşi recunosc în ei semenii şi, cu toate că în sinea lor 


sunt tulburaţi, se duc întins spre dânşii. Becisnicii însă, 
timizii şi laşii tremură. Şi se trag înapoi numai cât îi văd. 

Marmagne, aşa cum probabil aţi ghicit, nu era un viteaz, 
iar Benvenuto, la rândul său, părea a fi într-adevăr o 
primejdie. 

De aceea, auzind glasul înfricoşătorului orfăurar şi văzând 
braţul lui întins într-un gest imperial, vicontele pricepu că 
flinta, spada şi pumnalul cu care era înarmat Cellini 
însemnau moartea sa şi a celor doi zbiri. Pe de altă parte, 
dându-şi seama că meşterul era ameninţat, micul Jehan 
înşfăcase şi el o suliță. 

Marmagne simţi că partida era pierdută şi că trebuia să se 
socotească norocos dacă va reuşi să scape viu şi nevătămat 
din viesparul în care se băgase cu bană-ştiinţă. 

— Bine, bine - spuse el - jupâne orfaurar. Nam vrut nimic 
altceva decât să vedem dacă eşti sau nu dispus să te supui 
ordinelor maiestăţii sale. Nesocoteşti aceste ordine, va să 
zică, şi refuzi să le dai urmare! N-ai decât: ne vom adresa 
cuiva care va şti să te silească a le îndeplini. Să nu-ţi 
închipui însă că-ţi vom face cumva cinstea de a ne răfui cu 
dumneata. Bună seara! 

— Bună scara! spuse Benvenuto, râzând cu poftă aşa cum 
râdea de obicei. Jehan, condu-i pe domnii. 

Vicontele şi cei doi zbiri ieşiră cu coada între picioare din 
palatul Nesle, înfricoşaţi de un bărbat şi însoţiţi de un copil. 

lată, aşadar, cât de jalnic trebuia să se împlinească dorinţa 
vicontelui: „Dacă l-aş putea nimeri pe Benvenuln singur 
acasă!” 

Cum năzuinţele sale fuseseră şi mai crunt înşelate de 
soartă decât cele ale lui Jacques Aubry şi ale zburdalnicei 
Scozzone, care nu văzuseră de la bun început şi nu reuşeau 
încă să vadă ironia destinului, onorabilul viconte era furios. 

„Doamna d'Etampes avea dreptate - îşi spuse în sinea lui - 
şi până la urmă tot la sfatul ei voi fi nevoit şi ajung: trebuie 
să-mi frâng spada şi să-mi ascut în schimb pumnalul, 
afurisitul acesta, întradevăr aşa cum se spune, nu-l poţi 


atinge nici cu un deget şi-i prea puţin îngăduitor. Am citit 
cât se poate de limpede în ochii săi că, dacă mai făceam un 
singur pas, mă curăţăm cu adevărat, dar orice partidă 
pierdută trebuie să albă şi o revanşă. 

Ţine-te bine, meştere Benvenuto, ţine-te bine! 

În consecinţă, îşi descarcă supărarea asupra spadasinilor 
săi, oameni încercaţi totuşi care nu doreau altceva decât să- 
şi câştige cinstit gologanii, omorând sau fiind omorâţi, şi 
care, dând bir cu fugiţii, nu făcuseră decât să se supună 
poruncii stăpânului lor. Spadasinii îi făgăduiră să facă mai 
multa ispravă pândindu-l la colţ de stradă pe Benvenuto. 
Cum însă Marmagne, ca să-şi salveze onoarea, pretindea că 
înfrângerea pe care o suferise li se datora numai lor, îi 
înştiinţă că data viitoare n-o să-i mai însoţească, lăsându-i 
să se descurce singuri, cum vor şti. Aceasta era cea ce 
doreau de altfel şi ei. 

Apoi, după ce le puse în vedere să nu sufle o vorbă despre 
această păţanie, trecu pe la prefectul Parisului ca să-i spună 
că, până la urmă, socotise că-i mai sigur, pentru a îndepărta 
orice îndoială, să amâne pedepsirea lui Benvenuto până în 
ziua în care, având asupra lui o sumă oarecare de bani sau 
cine ştie ce lucrare de preţ, orfăurarul s-ar fi aventurat, aşa 
cum făcea deseori, pe o strada lăturalnică şi pustie. Astfel 
încât toată lumea o să fie convinsă că Benvenuto fusese ucis 
de nişte tâlhari. 

Şi acum să vedem în ce fel dorinţele doamnei d'Etampes, 
ale lui Ascanio şi ale lui Cellini au fost împlinite prin noi 
suferinţe. 

XVI O INIMĂ Între timp. Ascanio terminase de desenat 
crinul şi, fie din curiozitate, fie din pricina acelui imbold ce 
îndreaptă paşii nefericiţilor spre cei care-i compătimesc, 
Ascanio se grăbi s-o pornească spre palatul Etampes. Era în 
jurul orei două dupăamiază, oră la care de obicei ducesa 
trona înconjurată de o adevărată curte, dar, ca şi pentru 
Cellini la Luvru, la palatul Etampes fuseseră date din vreme 
anumite dispoziţii în privinţa lui Ascanio. Aşadar, Ascanio fu 


primit imediat într-o sală de aşteptare şi cineva se duse s-o 
înştiinţeze pe ducesă. Ducesa tresări de bucurie la gândul 
că tânărul avea prilejul s-o vadă în toată măreţia ei şi-i 
spuse câteva cuvinte-n şoaptă cameristei Isabeau, care se 
grăbrise să-i dea de ştire. Drept oare Isabeau se înapoie să- 
| caute pe Ascanio şi, luându-l de mână fără să-i spună 
nimic, îi deschise uşa spre un coridor, ridică apoi o draperie 
şi-l împinse uşurel înainte. Ascanio se pomeni în salonul de 
primire al ducesei, în spatele fotoliului amfitrioanei, care, 
ghicind că se află lângă ea, mai mult după freamătul întregii 
sale făpturi decât după foşnetul draperiei, îi întinse mâna să 
i-o sărute peste umărul pe care, din locul unde stătea. 
Ascanio aproape că-l atingea cu buzele. 

Frumoasa ducesă era, aşa cum am spus, înconjurată de o 
adevărată carte. La dreapta sa şedea ducele de Medina- 
Sidonia, ambasadorul lui Carol Quintul; la stânga, domnul 
de Montbrion, preceptorul lai Charles d'Orleans, cel de-al 
doilea fiu al regelui, restul societăţii se afla aşezat în cerc la 
picioarele sale. 

În afara celor mai de seamă personalităţi ale regatului, 
militari, oameni de stat, magistrați, artişti, se mai aflau de 
faţă şeful partidului protestant, pe care doamna d'Etampes 
îl sprijinea în taină; toţi mari seniori deprinşi a fi linguşiţi şi 
care, la rândul lor, o linguşeau pe favorită. Era o forfotă 
strălucitoare care la prima vedere îţi lua ochii. Conversaţia 
era animată de tot felul de ironii pe socoteala Dianei de 
Poitiers, iubita delfinului şi duşmanca doamnei d'Etampes. 
Anne însă nu lua parte la acest mic asalt de glume 
răutăcioase decât prin câteva cuvinte aruncata în treacăt şi 
ca din întâmplare, bunăoară: „Vă rog, vă rog, domnilor, n-o 
mai bârfiţi pe Diana, să nu se supere Endimion” sau: „Biata 
doamna Diana, când m-am născut eu tocmai îşi serba 
cununia”. 

În afara acestor străfulgerări ce luminau conversaţia, 
doamna d'Etampes nu vorbea decât cu cei doi vecini ai săi; 
le vorbea cu glas scăzut, dar cu foarte multă însufleţire, nu 


destul de încet totuşi ca să nu poată fi auzită de Ascanio, 
umil şi pierdut printre atâţia vestiți gentilomi. 

— Da, domnule de Montbrion - îi spunea confidenţial 
ducesa vecinului său din stânga - trebuie să facem din 
elevul dumitale un cât mai destoinic monarh, adevăratul 
rege, vezi dumneata, cred că el va fi mai târziu. Am planuri 
mari cu copilul ăsta, care mi-e foarte drag şi în momentul 
de faţă, mă străduiesc tocmai să-i întemeiez o suveranitate 
independentă în cazul când Dumnezeu l-ar chema la el pe 
părintele său, Hcnric al II-lea, care, între noi fie vorba, e un 
neisprăvit, va fi regele Franţei, foarte bine. Regele nostru 
însă va fi un rege francez, iar fratelui său mai mare i-o vom 
lăsa pe doamna Diana şi Parisul. Vom lua în schimb cu noi, 
împreună cu Charles al nostru, spiritul parizian. Curtea va îi 
acolo unde voi fi şi eu, domnule de Montbrion, voi schimba 
locul soarelui pe cer, vom avea printre noi mari pictori ca 
Primaticcio, poeţi încântători ca, de pildă, Clement Marot, 
pe care-l văd frământându-se acolo, în colţul lui, fără să 
spună nimic, dovada cea mai sigură că ar dori să ne spună 
nişte versuri. În fond, toţi aceşti oameni sunt mai curând 
orgolioşi decât interesaţi şi mai ahtiaţi de glorie decât de 
bani. Nu cel ce va avea cele mai mari bogății, ci acela care îi 
va copleşi cu laudele cele mai neprecupeţite va reuşi să-i 
câştige. Iar cel ce-i va câştiga va fi împlinire mare. 

Căci târguşorul în care vor străluci va dobândi prin ei o 
faimă răsunătoare. Delfinului îi plac numai turnirele: ei 
bine, n-are decât să păstreze lăncile şi spadele, noi vom lua 
penele şi pensulele. 

O, să n-ai nici o grijă, domnule de Montbrion, că n-am să-i 
îngădui niciodată Dianei, regină în expectativă, să mi-o ia 
înainte. Să aştepte răbdătoare până ce timpul şi 
întâmplarea îi vor dărui suveranitatea, până atunci eu mi-o 
voi fi făurit-o de două ori pe a mea. Ce-ai zice de ducatul de 
Milano? N-ai fi prea departe acolo de prietenii dumitale din 
Geneva, ştiu că nu eşti indiferent la noile doctrine din 
Germania. Ssst! 


Vom mai vorbi despre asta mai târziu şi am să-ţi spun 
atunci nişte lucruri care te vor uimi. Cu atât mai rău! 
Pentru ce doamnei Diana i s-a năzărit să se facă 
protectoarea catolicilor? Dânsa protejează, iar eu 
protestez, foarte simplu. 

Rostind aceste cuvinte, cu un gest poruncitor şi o privire 
adâncă, doamna d'Etampes puse capăt destăinuirilor sale 
care-l buimăciseră pe preceptorul lui Charles d'Orleans. Se 
pregătea tocmai să răspundă, dar ducesa se şi întorsese 
spre ducele de Medina-Sidonia. 

După cum am arătat mai înainte, Ascanio auzea tot ce se 
vorbea. 

— Ei bine, domnule ambasador - spuse doamna d Etampes 
- împăratul s-a hotărât, în sfârşit, să treacă prin Franţa? La 
drept vorbind, nici nu are alt mijloc de a ieşi din încurcătură 
şi, în orice caz, e mai bine să ai de înfruntat o întinsă mreajă 
decât adâncul fără fund al mării. Vărul său Henric al VIII- 
lea ar porunci să fie răpit fără nici un fel de scrupul, şi dacă 
s-ar putea totuşi să scape din mâinile englezului, ar încăpea 
atunci în mâinile turcului; pe uscat, prinții protestanți nu iar 
da voie să treacă. Şi-atunci ce-i mai rămâne de făcut? Nimic 
altceva decât să treacă prin Franţa sau, dacă nu, ceea ce ar 
fi cel prea dureros sacrificiu pentru dânsul, să renunţe a 
mai pedepsi răzvrătirea cetăţenilor clin Gând, iubiții săi 
compatrioți. Fiindcă marele nostru împărat Carol este 
târgoveţ din Gând. Toată lumea şi-a putut da seama de asta, 
de altminteri, după lipsa de respect pe care a arătat-o într-o 
anumită împrejurare faţă ele maiestatea sa regală. Din 
pricina acestor amintiri e atât de timid şi de prudent azi, 
domnule de Medina. O, îl înţelegem foarte bine, i-e teamă 
ca nu cumva regele Franţei sal răzbune pe prizonierul 
Spaniei, iar prizionierul Parisului să fie nevoit a plăti restul 
răscumpărării pe care-l datora captivului de la Escurial. O, 
Doamne, să n-aibă nici o grijă! 

Dacă nu poate să înţeleagă lealitatea noastră 
cavalerească, sper cel puţin c-a auzit vorbindu-se despre 


ea. 

— Bineînţeles, doamnă ducesă - răspunde ambasadorul - 
cunoaştem lealitatea lui Francisc I atunci când e lăsat să 
hotărască singur, ne temem că numai... 

Ducele se întrerupse. 

— Vi-e teamă numai de sfătuitori nu-i aşa, continuă 
ducesa. Cum? Da, da, ştiu bine că o părere rostită de o gură 
frumoasă, o părere exprimată într-o formă spirituală şi 
ironică ar putea să aibă oarecare înrâurire asupra 
convingerilor monarhului, în privinţa asta rămâne ca 
dumneata să faci aşa cum crezi că-i mai bine şi să iei 
măsurile cuvenite. La urma urmei, cred ca ţi s-au dat 
depline puteri sau, în lipsa unor depline puteri, poate un 
petic de hârtie iscălită, pe care se pot aşterne multe lucruri 
în cât mai puţine cuvinte ştim cum se procedează în 
ademenea cazuri. Am studiat şi noi diplomaţia şi chiar i-am 
cerut regelui să-mi încredinţeze şi mie o ambasadă, 
deoarece sunt convinsă că am o înclinaţie hotărâtă pentru 
negocieri. Da, îmi dau seama cât de penibil ar fi pentru 
Carol Quintul să cedeze o porţiune din imperiu pentru a 
răscumpăra propria sa persoană sau pentru a-şi asigura 
inviolabilitatea. Pe de altă parte, Flandra este una dintre 
cele mai frumoase podoabe ale coroanei sale, o moştenire 
care-i vine pe de-antregul de la bunica sa din partea mamei, 
Marie de Bourgogne, şi cu greu s-ar îndura să renunţe, 
dintr-o trăsătură de pană, la patrimoniul strămoşilor săi, 
când acest patrimoniu, după ce a fost un mare ducat, ar 
putea deveni o mică monarhie. Dar, o Doamne, nu ştiu de ce 
m-am apucat să vorbesc despre lucrurile astea tocmai eu, 
care nu pot suferi politica, fiindcă, după cum se spune, 
politica are darul de a urâţi... pe femei, bineînţeles. E 
adevărat că, din când în când, mi se întâmplă să arunc fără 
să-mi dau seama câteva cuvinte despre treburile statului, 
dar dacă maiestatea sa stăruie şi ţine cu tot dinadinsul să 
cunoască mai temeinic părerea mea, îl rog din tot sufletul 
să-mi cruţe asemenea plictiseli, sau dacă văd că nu am 


încotro, fug lăsându-l să viseze în voie. Dumneata, care eşti 
un iscusit diplomat şi cunoşti oamenii, ai să-mi spui probabil 
că tocmai aceste cuvinte aruncate la întâmplare sunt cele 
ce încolţesc într-o conştiinţă ca a regelui şi că aceste 
cuvinte pe care le credeai risipite în vânt au mai multă 
înrâurire decât un discurs lung care, îndeobşte, nu e 
ascultat. Se prea poate, domnule duce de Medina, se prea 
poate, eu nu sunt decât o biată femeie care-şi pierde 
vremea cu fleacuri şi cu bagatele, şi domnia ta te pricepi de 
o mie de ori mai bine decât mine la asemenea treburi atât 
de însemnate, uneori însă leul poate avea nevoie de furnică 
şi o simplă barcă poate salva un întreg echipaj. Suntem pe 
lume ca să ne înţelegem, domnule duce, şi e vorba doar să 
ne înţelegem. 

— Dacă aţi vrea, doamnă - spuse ambasadorul 

— Am putea s-o facem în cel mai scurt timp. 

— O mână spală pe alta - continuă ducesa, fără să-i 
răspundă direct. Pe mine, instinctul meu de femeie mă va 
face totdeauna să-l îndemn pe Francisc I la fapte mari şi 
generoase, dar adesea instinctul întoarce spatele raţiunii. 
Trebuie să ne gândim, de asemenea, la interese, la 
interesele Franţei, bineînţeles. Dar am încredere în domnia 
ta, domnule de Medina, voi avea grijă să-ţi cer părerea, şi, 
la urma urmei, cred că împăratul ar trebui totuşi să 
înfrunte riscurile, bizuindu-se pe cuvântul regelui. 

— O, doamnă, dacă ar şti că sunteţi de partea noastră, n-ar 
mai şovăi. 

— Maestre Clement Marot - spuse ducesa ca şi când n-ar 
fi auzit cuvintele ambasadorului, întrerupând brusc 
convorbirea - maestre Clement Marot, nu se întâmplă 
cumva să ai vreun madrigal drăguţ ori vreun sonet făcut să 
încânte urechea pe care să ni-l spui? 

— Doamnă - rosti poetul - sonetele şi madrigalele sunt 
nişte flori ce răsar în chip firesc sub paşii domniei voastre şi 
cresc însorite de razele ochilor voştri frumoşi, numai 
privindu-i adineauri, am şi alcătuit o poezie de zece versuri. 


— Adevărat, maestre? Vă ascultăm atunci. Ah, bine ai 
venit, jupâne prefect, iartă-mă că nu te-am văzut până 
acum, ai vreo veste de la viitorul dumitale ginere şi 
prietenul nostru contele d'Orbec? 

— Da, doamnă - răspunse jupân d'Estouville 

— Mi-a trimis vorba că se întoarce mai curând decât ar fi 
crezut, aşa e? În scurtă vreme, sper, îl vom vedea. 

Un oftat pe jumătate înăbuşit o făcu pe doamna d'Etampes 
să tresară, fără a se întoarce însă spre cel căruia îi scăpase, 
ea continuă: 

— Va îi binevenit pentru toţi. Ce se mai aude, viconle de 
Marmagne, ai găsit tocul pumnalului dumitale? 

— Nu, doamnă; dar sunt pe urmele lui şi ştiu acum unde şi 
cum pot să-l găsesc. 

— Îţi urez noroc atunci, domnule viconte, noroc bun! Eşti 
gata, maestre Clement? Suntem numai urechi. 

— E poezia despre duratul d'Etampes - spuse Cle ment 
Marot. 

Un murmur de aprobare se auzi şi poetul începu a rosti cu 
o voce afectată stihurile următoare: Dulcelui rai ce lempe e 
numit Cum în legende se pomeneşte, Udat de ape, duios, 
însorit, În Tesalia nu-i mai prieşte; Jupiter, crai ce inimi 
vrăjeşte, De-a pururi în Franţa l-a strămutat Şi numele-i 
chiar puţin l-a schimbai, Căci în loc de Tempe, Etampes i-a 
spus, Şi doamnă, peste-acest loc fermecat Cea mai 
frumoasă din Franţa a pus. 

Doamna d'Etampes îşi mărturisi admiraţia bătând din 
palme şi zâmbind, şi toate palmele, şi toate zâmbetele se 
grăbiră să aplaude după ea. 

— Cum văd eu - spuse ducesa - o dată cu lempe, Jupiter I- 
a strămutat şi pe Pândar în Franţa. 

Rostind aceste cuvinte, doamna d'Etampes se ridică în 
picioare şi toată lumea se ridică împreună cu ea. Femeia 
aceasta avea tot dreptul să se considere adevărata regină. 
De aceea îşi luă rămas bun de la cei de faţă cu un gest de 
regină şi tot ca pe o regină o salutară cu toţii la plecare. 


— Rămâi! Îi şopti ea lui Ascanio. 

Ascanio se supuse. 

Dar după ce toată lumea ieşi din salon, chipul ce se 
întoarse către tânărul nostru nu mai era acela al unei 
regine trufaşe şi dispreţuitoare, ci un chip smerit şi pătimaş 
de femeie. 

Născut într-un mediu umil, crescut departe de lume, în 
semiobscuritatea aproape monahală a atelierului, Ascanio, 
oaspete puţin obişnuit al palatelor, în care rareori 
pătrunsese, însoţindu-l pe meşterul său, era dinainte 
ameţit, tulburat, uluit de toată strălucirea aceea, de forfota, 
de conversaţia la care asistase. Cugetul lui fusese cuprins 
ca de un vârtej atunci când o auzise pe doamna d'Etampes 
vorbind cu atâta dezinvoltură sau, mai bine zis, cu atâta 
cochetărie despre nişte planuri deosebit de importante şi 
împletind cu atâta familiaritate într-o singură frază 
destinele regilor cu soarta regatelor. Ca şi pro-viclenea, 
femeia aceasta hărăzise, ca să zicem aşa, fiecăruia partea 
lui de suferinţă şi de bucurie şi, cu aceeaşi mână cu care 
scuturase lanţuri, făcuse să se rostogolească coroane. Şi 
această stăpână a celor mai înalte destine pământeşti, atât 
de semeaţă cu nobilii linguşitori, se întorcea acum spre el 
nu numai cu privirea duioasă a unei femei care iubeşte, dar 
şi cu expresia rugătoare a sclavei care se teme. Din simplu 
spectator, Ascanio devenea dintr-o dată principalul personaj 
al piesei. 

De altfel, cocheta ducesă calculase cu dibăcie şi pregătise 
din vreme această scenă. Ascanio simţi influenţa pe care 
femeia aceasta începea s-o dobândească fără voia lui, nu 
asupra inimii, ci asupra gândurilor sale şi. Ca un copil ce 
era, luă o atitudine rezervată şi severă, ca să-şi ascundă 
tulburarea. Se prea poate ca în momentul acela să fi văzut 
trecând ca o umbră, între el şi ducesă, chipul neprihănit al 
Colombei. Cu rochia ei alba şi fruntea senină. 

XVII DRAGOSTE PĂTIMAŞA 


— Doamnă - îi spuse Ascanio ducesei - mi-aţi cerut să vă 
făuresc un crin, dacă vă mai amintiţi, şi mi-aţi poruncit să vă 
aduc desenul de îndată ce va fi gata. L-am terminat azi- 
dimineaţă şi-l puteţi vedea aici. 

— Avem tot timpul, Ascanio - spuse ducesa cu un zâmbet şi 
o voce de sirenă. De ce nu stai jos? 

Spune-mi, scumpul meu bolnăvior. Ce mai face rana 
dumitale? 

— Sunt pe deplin vindecat, doamnă - răspunse Ascanio. 

— Vindecat la umăr, dar aici - spuse ducesa, punându-și 
mâna în dreptul inimii orfăurarului cu un gest fermecător şi 
afectuos. 

— Vă rog, divină doamnă, să uilaţi toate aceste prostii pe 
care îmi pare rău că mi-am îngăduit s-o supăr pe domnia 
voastră. 

— O, Doamne, ce înseamnă aerul acesta crispat? Şi 
fruntea aceasta mohorâtă? Şi glasul aspru? Toţi oamenii 
aceştia te plictiseau, nu-i aşa, Ascanio? Eu, ce să-ţi mai 
spun, îi urăsc, îi detest din toată inima, dar mi-e teamă de 
ei. Oh, de-abia aşteptam să rămân singură cu dumneata, ai 
văzut că repede am reuşit să scap de ei? 

— Aveţi dreptate, doamnă, simţeam că n-am ce căuta în 
mijlocul unei societăţi atât de alese, eu, un. Biet artist, tare 
venisem aici doar ca să vă arăt crinul acesta. 

— O, Doamne, ai să mi-l arăţi îndată, Ascanio 

— Spuse ducesa, clătinând din cap. Eşti mult prea rece şi 
mult prea ursuz cu prietena dumitale. 

Deunăzi ai fost atât de expansiv, atât de fermecător! Cum 
se explică schimbarea aceasta, Ascanio? Cine ştie ce ţi-o fi 
spus meşterul dumitale, care nu mă poate suferi. Cum se 
poate să-i dai ascultare când mă bârfeşte. Ascanio? Hai, fii 
sincer ai vorbit cu el despre mine, nu-i aşa? Şi ţi-a spus că e 
primejdios să te lucrezi în mine? Că prietenia pe care ţi-am 
arătat-o ascunde, probabil, vreo capcană? Ţi-a spus, 
mărturiseşte, că te urăsc, poate? 


— Mi-a spus că mă iubiţi, doamnă - răspunse Ascanio, 
uitându-se drept în ochii ducesei. 

Doamna d'Etampes rămase câteva clipe fără glas, 
copleşită de o mie de gânduri care se ciocneau în sufletul 
său. Dorise, fireşte, ca Ascanio să ştie că-l iubeşte, dar ar fi 
vrut să mai treacă un timp, ca să-l pregătească şi ca să 
poată distruge încetul cu încetul, fără a se arăta cumva 
interesată, pasiunea lui pentru Colombe. Acum când 
capcana pe care o întinsese fusese dată în vileag, nu mai 
putea spera să învingă decât printro luptă făţişă, la lumina 
zilei. Se hotărî pe loc. 

— Ei bine, da - mărturisi ea - te iubesc. E o crimă oare? E 
măcar o greşeală şi poate cineva porunci dragostei sau urii 
pe care o poartă? N-ai fi aflat niciodată că te iubesc. La ce 
bun ţi-aş fi spus-o, de vreme ce iubeşti pe alta? Omul acesta 
însă ţi-a dezvăluit tot, ţi-a arătat ce se ascunde în inima mea 
şi bine a făcut, Ascanio. Priveşte în adâncul ei şi vei vedea o 
adoraţie atât de nemărginită, încât nu se poale să nu fii 
mişcat. Şi acum, la rândul tău, auzi, Ascanio? Trebuie să mă 
iubeşti şi tu. 

Caracter puternic şi superior, dispreţuitoare din 
perspicacitate, ambițioasă din plictiseală, Anne d'Etampes 
avusese până atunci mai mulţi iubiţi dar nici o dragoste, îl 
prinsese în mrejele ei pe monarh, amiralul Brion o uimise, 
contele ele Longueval îi plăcuse, dar în toate aceste legături 
creierul jucase întotdeauna rolul inimii, în sfârşit, 
descoperise într-o bună zi dragostea aceea tânără şi 
adevărată, duioasă şi adâncă, pe care de atâtea ori o visase 
şi care-i rămăsese mereu necunoscută, şi iată că tocmai 
acum îi stătea în cale o altă femeie. Ah, cu atât mai rău 
pentru ea! 

Nu ştia cu ce amarnică patimă avea de luptat. 

Toată dârzenia, tot clocotul aprig al sufletului său Anne 
avea să le cheltuiască în această afecţiune. 

Femeia aceea nu bănuia încă ce cumplită nenorocire putea 
să fie faptul de a o avea pe ducesa d'Etampes rivală, ducesa 


d'Etampes, care dorea să-l păstreze pe Ascanio numai 
pentru ea şi care, cu o privire, cu un cuvânt, eu un gest era 
în stare, atât de mare era puterea ei, să sfărâme orice 
stavilă s-ar fi aflat între dânsa şi el. Acum însă zarurile 
fuseseră aruncate, ambiția, frumuseţea iubitei monarhului 
aveau să fie puse în slujba dragostei sale pentru Ascanio şi 
a geloziei pe care i-o stârnise Colombe. 

Biata Colombe, care în momentul acela stătea aplecata 
asupra gherghefului, şedea la roata de tors sau 
îngenuncheată pe scaunul de rugăciune! 

În ceea ce-l priveşte pe Ascanio. În faţa unei dragoste atât 
de hotărâte şi de primejdioase, se simţea în acelaşi timp 
fascinat, ademenit şi înspăimântat. Aşa cum îi spusese 
Benvcnuto, Ascanio de-abia acum înţelegea - nu era vorba 
numai de un capriciu; îi lipsea însă, nu forţa care să-l ajute 
a se împotrivi, ci experienţa ce amăgeşte şi subjugă. Nu 
avea decât douăzeci de ani şi era prea candid ca să se poată 
preface, îşi închipui, biet copil, că, evocând amintirea 
Colombei, rostind numele tinerei şi naivei fete, va avea la 
îndemână o arma în acelaşi timp ofensivă şi defensivă, o 
spadă şi un scut. Când, dimpotrivă, nu făcea decât să 
împlânte şi mai adânc săgeata în inima doamnei d'Etampes, 
pe care dragostea scutită de rivalități şi câştigată fără luptă 
ar fi plictisit-o poate după câtva timp. 

— Hai, Ascamo - continuă mai liniştită ducesa, văzând că 
tânărul tăcea, înspăimântat poate de cuvintele ei - să uităm 
azi dragostea mea, pe care o vorbă nesăbuită rostită de 
dumneata a trezit-o într-un moment atât de nepotrivit. Să 
nu ne gândim deocamdată decât la dumneata. 

O, te iubesc mai mult pentru dumneata decât pentru mine, 
ţi-o jur. Vreau să-ţi luminez viaţa, aşa cum mi-ai luminat-o 
pe a mea. Eşti orfan, lasă-mă să ţin locul mamei dumitale. Ai 
auzit ce-i spuneam lui Montbrion şi lui Medina şi ţi-ai 
închipuit că sunt stăpânită numai de ambiţie. 

Sunt ambițioasă, e adevărat, dar numai din pricina 
dumitale De când crezi oare că urzesc visul de a întemeia, 


pentru un vlăstar al Franţei, un ducat independent în inima 
Italiei? De când te iubesc. Dacă voi fi regină acolo, cine va fi 
adevăratul rege? Dumneata. De dragul dumitale sunt în 
stare să clintesc din loc imperiul şi regalul. 

Ah, nu mă cunoşti încă, Ascanio, şi nu ştii ce fel de femeie 
sunt. După cum vezi, îţi spun cinstit adevărul, îţi dezvălui pe 
de-a-ntregul planurile mele. La rândul dumitale, Ascanio, 
spune-mi, te rog, tot ce ai pe sutlct. Care sunt dorinţele 
dumitale, ca să le împlinesc? Care sunt pasiunile dumitale, 
ca să le sprijin? 

— Doamnă, am să vă vorbesc tot aşa de deschis şi de 
cinstit ca şi dumneavoastră şi am să vă spun adevărul, aşa 
cum mi l-aţi spus şi domnia voastră. Nu doresc nimic, nu 
jinduiesc nimic, nu vreau nimic altceva decât dragostea 
Colombei. 

— Dar ele vreme ce nu te iubeşte, după cum tu însuţi mi-ai 
mărturisit! 

— Într-adevăr, deunăzi pierdusem orice speranţă Dar 
astăzi, cine ştie! ... Ascanio cobori privirea şi glasul. 
Dumneavoastră totuşi mă iubiţi 

— Adăugă el. 

Ducesa rămase consternată în faţa acestui adevăr 
copleşitor pe care pasiunea îl găsise instinctiv. Câteva clipe 
niciunul dintre ei nu mai spuse nimic. Dar aceste câteva 
clipe îi ajunseră pentru a se dezmetici. 

— Ascanio - rosti ea - să lăsăm deoparte deocamdată 
sentimentele. Te-am mai rugat o dată şi te rog din nou 
acum. Orice s-ar spune, dragostea, pentru voi, bărbaţii, nu 
înseamnă totul în viaţă. N-ai dorit niciodată, de pildă, 
onorurile, bogăţia, gloria? 

— O, ba da, ba da. De o lună încoace le doresc cu toată 
însufleţirea - răspunse Ascanio, care, orice ar fi făcut, se 
întorca mereu, fără voia lui, la acelaşi gând stăruitor. 

Dintr-o dată tăcură amândoi. 

— 'Ţi-e dragă Italia? Continuă Anne. Făcâncl un efort. 


— Da, doamnă - răspunse Ascanio, Acolo sunt portocalii 
înfloriţi la umbra cărora e atât de plăcut să stai cu cineva. 
Acolo aerul albastru învăluie, dezmiardă şi împodobeşte 
atât de minunat luminoasa frumuseţe a femeilor. 

— O să te duc cu mine acolo, numai cu mine! 

Să fiu totul pentru tine, aşa cum tu ai să fii totul pentru 
mine! O, Doamne, Doamne! Exclama ducesa, care la rândul 
său se simţea irezistibil îndemnată să vorbească mereu 
despre dragostea ei. Numaidecât însă, temându-se să nu-l 
sperie iar pe Ascanio, îşi lua seama şi continua: Credeam că 
mai presus de orice iubeai arta. 

— Mai presus de orice iubesc. Să iubeşti! spuse Ascanio. O, 
nu eu, ci meşterul meu Cellini îşi dăruieşte toată fiinţa 
operelor sale. Marele, admirabilul, neîntrecutul artist, el 
este. Eu nu sunt decât un biet ucenic, atâta tot. L-am urmat 
în Franţa, nu pentru a agonisi cine ştie ce avuţii, nici pentru 
a dobândi gloria, ci numai şi numai fiindcă ţineam la el şi n- 
aş fi fost în stare să mă despart de dânsul, căci la vremea 
aceea Cellini era totul pentru mine. Eu n-am o voinţă 
proprie şi nici destulă tărie pentru a fi în dependent, M-am 
făcut orfăurar ca să-i fiu pe plac şi pentru că aşa dorea 
dânsul, după cum m-am făcut dăltuitor fiindcă îndrăgea cu 
atâta patimă lucrurile cizelate cu migală şi fineţe. 

— Ei bine - spuse ducesa - atunci ascultă: să trăieşti în 
Italia, atotputernic, aproape ca un rege, să ocroteşti artiştii, 
pe Cellini în primul rând, să-i pui la îndemână bronz, argint, 
aur, ca să cizeleze, să topească, să toarne şi, pe lângă toate 
acestea, să iubeşti şi să fii iubit, spune, Ascanio, nu e un vis 
minunat? 

— E raiul pe pământ, doamnă, dacă cea pe care aş iubi-o şi 
care, m-ar iubi ar fi Colombe. 

— lar Colombe, mereu Colombe! Izbucni ducesa. Bine, fie, 
deoarece este un subiect ce se încăpăţânează să revină 
mereu în discuţia noastră, în cugetele noastre, de vreme ce 
Colombe se află aici între noi, tot timpul în faţa ta, tot 
timpul în inima ta, să vorbim deschis şi fără nici un fel de 


ipocrizie despre ea şi despre mine, Colombe nu te iubeşte, 
ştii foarte bine. 

— O, nu. Acum nu mai ştiu, doamnă. 

— Dar din moment ce se mărită cu altul?! 

Exclama ducesa. 

— Poate c-o sileşte tatăl ei - răspunse Ascanio. 

— O sileşte tatăl ei! Şi-ţi închipui tu că, dacă mai iubi aşa 
cum o iubeşti, îţi închipui tu că, dacă aş fi în locul ei, c-ar 
exista pe lume putere, voinţă, autoritate care să ne poată 
despărţi? Aş îi în stare să părăsesc totul, să mă lepăd de 
toate, aş alerga în braţele tale, ţi-aş încredința dragostea, 
cinstea, viaţa mea! Nu. Nu, îţi spun că nu te iubeşte şi, dacă 
vrei să ştii, pot să-ţi spun că nici tu n-o iubeşti! 

— Eu?! Eu?! Să n-o iubesc pe Colombe?! Aşa mi se pare c- 
aţi spus, doamnă?! 

— Tu, n-o iubeşti. Te amăgeşti singur. La vârsta ta de 
obicei iubirea se confundă cu nevoia de a iubi Dacă m-ai fi 
înlâlnit mai înainte, m-ai fi iubit pe mine în locul ci. O, când. 
Mă gândesc c-ai fi putut să mă iubeşti! Ba nu, nu. E mai 
bine să fiu aleasă de tine. N-o cunosc pe această Colombe, 
poate fi frumoasă, poate fi neprihănită, poate fi tot ce vrei; 
fetele astea tinere însă nu ştiu să iubească. N-ai fi auzit din 
gura Colombe! Ceea ce ţi-am spus adineauri eu, a cărei 
iubire o dispreţuieşti, e prea orgolioasă, prea stăpânită, 
prea ruşinoasă poate ca s-o facă. Dragostea mea însă e 
cinstită şi vorbeşte cinstit. Mă dispreţuieşti, ţi se pare poate 
că uit îndatoririle mele de femeie şi asta numai din pricină 
că nu ştiu să mă prefac. 

Într-o zi când ai să cunoşti mai bine lumea, când te vei fi 
cufundat atât de adânc în vâltoarea vieţii, încât vei fi 
descoperit suferinţa, atunci ai să-ţi dai scama ca ai fost 
nedrept, atunci ai să mă admiri. 

Dar eu nu vreau să fiu admirată, Ascanio, vreau să fiu 
iubită, îţi spun încă o dată, Ascanio, dacă te-aş iubi mai 
puţin, aş putea să fiu ipocrită, abilă, cochetă; te iubesc însă 
prea mult ca să vreau să te seduc. Vreau să primesc în dar 


inima ta. Nu vreau s-o răpesc. Cu ce o să te alegi de pe 
urma dragostei tale pentru copila asta? Răspunde. 

O să sufăr, scumpul meu drag, atâta tot. Eu însă ţi-aş 
putea fi de folos în multe privinţe. În primul rând, am suferit 
mai mult decât i-e dat să sufere unui om şi poate că 
Dumnezeu va îngădui ca în schimbul acelui prisos de 
suferinţă pe care l-am avut de îndurat să fii cruțat tu, pe 
urmă, bogăţia mea, puterea mea, experienţa mea, le pun 
toate la picioarele tale. Viaţa mea se va împleti cu a ta şi voi 
putea astfel să te feresc de tot felul de greşeli şi de înjosiri. 
Pentru a dobândi avere, ba chiar şi glorie, adeseori un artist 
e nevoit să se înjosească, să fie slugarnic, abject. Cu mine 
însă n-ai de ce să te temi de aşa ceva. Am să te înalţ mereu, 
voi fi scara ce se va aşterne la picioarele tale. Cu mine vei 
rămâne pururea mândrul, nobilul, neîntinatul Ascanio. 

— Dar Colombe, Colombe, doamnă! Nu este şi ea un 
mărgăritar neprihănit? 

— Crede-mă, copilule - răspunse ducesa, trecând de la 
exaltare la melancolie. Viaţa alături de candida, de 
nevinovata Colombe va fi searbădă şi monotonă. Sunteţi 
prea sublimi amândoi: Dumnezeu nu i-a făcut pe îngeri spre 
a-i uni între ei, ci spre a-i îndrepta pe cei răi. 

Ducesa rosti aceste cuvinte, cu un gest atât de elocvent şi 
cu atâta sinceritate în glas, încât Ascanio se simţi cuprins 
fără voia lui de o duioasă milă. 

— Vai, doamnă - îi spuse el - îmi dau seama cât de mult 
sunt iubit de dumneavoastră şi sunt mişcat până în adâncul 
sufletului, dar şi mai bine încă este să iubeşti. 

— O, câtă dreptate ai, câtă dreptate! Prefer disprețul tău 
celor mai dulci cuvinte rostite de rege. Pentru prima oară 
simt că iubesc, pentru prima oară, îi jur! 

— Dar regele! Nu-l iubiţi, doamnă? 

— Nu! Sunt iubita lui, fără ca el să fie stăpânul inimii mele. 

— Dar dânsul vă iubeşte încă! 

— O, Doamne! Exclamă Anne. Privindu-l în ochi pe Ascanio 
şi cuprinzându-i amândouă mâinile în mâinile sale. Se poate 


oare să fii gelos pe mine, e cu putinţă asemenea fericire? 
Nu cumva regele îţi dă de bănuit? Ascultă, am fost până 
acum pentru tine ducesa bogată, nobilă, puternică, în stare 
să schimbe destinele unor coroane şi să răstoarne tronuri 
de dragul tău. Ţi-ar plăcea mai mult o biată femeie simplă, 
singuratică, retrasă de lume, îmbrăcata doar cu o rochie 
albă şi cu o floare de câmp în par? i-ar plăcea mai mult, 
Ascanio? Să părăsim atunci Parisul, lumea, curtea. Să 
plecăm să ne ascundem undeva într-un colţ al Italiei tale, 
sub falnicii pini din lumea ta, lângă minunatul tău golf 
napolitan. Sunt gata s-o fac. Ascanio, Ascanio, faptul că-ţi 
jertfesc un iubit încoronat ar putea oare să-ţi măgulească 
orgoliul? 

— Doamnă - spuse Ascanio, simțind fără voia lui cum i se 
topeşte inima la flacăra unei dragoste atât de puternice - 
doamnă, sunt prea mândru din fire şi prea pretenţios, orice 
aţi face, trecutul nu mi-l puteţi dărui. 

— Trecutul! Ce cruzi puteţi fi voi, bărbaţii! 

Trecutul! Dar poate fi trasă la răspundere o biată femeie 
pentru trecutul său când, de cele mai multe ori, trecutul 
acesta este opera unor întâmplări şi a unor împrejurări mai 
puternice decât ea? Să ne închipuim că o furtună te-ar 
smulge de aici şi că un vârtej te-ar purta până în Italia, 
peste un an, peste doi sau peste trei, când te vei întoarce ai 
putea oare să-i porţi supărare Colombei, pe care o iubeşti 
atât de mult acum, pentru că se va fi supus voinţei 
părinţilor săi, măritându-se cu contele d Orbec? Ai putea să- 
i porţi supărare pentru virtutea ei? Ai fi în stare s-o 
pedepseşti pentru că a dat ascultare uneia dintre poruncile 
lui Dumnezeu? Să zicem însă că nu te-a cunoscut niciodată 
şi că n-a păstrat amintirea ta, dacă, sătulă de atâtea 
necazuri, istovită de atâtea suferinţe, uitată o clipă de 
Dumnezeu, ar fi vrut să cunoască şi ea cât de cât raiul 
acesta ale cărui porţi erau închise pentru ea şi care se 
numeşte dragoste, dacă ar fi iubit pe un alt bărbat decât 
soţul ei, pe care nu-l putea iubi; dacă într-un moment de 


uitare de sine şi-ar fi dăruit sufletul unui alt suflet, în ochii 
tăi ar fi o femeie pierdută, ar fi pe veci pângărită în inima 
ta, o femeie care nu va mai avea dreptul să nădăjduiască 
vreodată asemenea fericire, fiindcă nu va putea să-ţi 
dăruiască trecutul ei în schimbul inimii tale! Ţi-o spun încă 
o dată, e o nedreptate, o cruzime 1 

— Doamnă... 

— De unde ştii că nu ţi-am povestit chiar viaţa mea? 
Ascultă ce-ţi spun, ai încredere în mărturisirile mele. Îţi 
repet că am suferit mai mult decât îi este dat unui om să 
sufere. Ei bine, pe femeia aceasta care a suferit, Dumnezeu 
o iartă, în timp ce tu nu te îndupleci s-o ieirţi. I-ţi dai seama 
oare că e mai măreț, mai frumos să te ridici din prăpastia în 
care ai căzut, decât să treci pe lângă ea fără s-o vezi, orbit 
de fericire? O, Ascanio, Ascanio, am crezut că eşti mai bun 
decât ceilalţi, fiindcă eşti mai tânăr, fiindcă eşti ai mai 
framos. 

— O, doamnă! 

— Întinde-mi mâna, Ascanio, şi dintr-un salt am să mă înalţ 
din adâncul prăpastiei până la inima ta. Vrei? 

Mâine voi fi rupt cu regele, cu toată curtea, cu lumea 
întreagă. O, ştiu să fiu dârză când iubesc. 

Şi, de altminteri, n-aş vrea să mă crezi mai generoasă 
decât sunt. Ceea ce-ţi jertfesc nu înseamnă mare lucru, 
crede-mă toţi oamenii aceştia nu preţuiesc cât o singură 
privire de-a ta. 

Dar dacă ai vrea să mă asculţi, copilule dragă, mai lăsa să- 
mi păstrez puterea şi să urzesc mai departe planurile pe 
care le-am făurit în legătură cu noi. Prin mine ai să ajungi 
mare, fiindcă pentru voi, bărbaţii, dragostea este un mijloc 
de a dobândi gloria, toţi sunteţi ambiţioşi, mai curând sau 
mai târziu, dar sunteţi. Cât priveşte dragostea regelui, nu 
trebuie să te nelinişteşti; am să-i întorc privirile spre o altă 
femeie căreia îi va dărui inima, în timp ce eu voi rămâne 
stăpână pe cugetul său. Alege, Ascanio! 


Puternic prin mine şi cu mine, ori umilă prin tine şi cu tine. 
Uite, adineauri, după cum ai văzut, şedeam în jilţul acela şi 
toate mărimile curţii se aflau la picioarele mele. Aşază-te în 
locul meu, te rog, aşază-te acolo şi, de astă dată, am să stau 
eu la picioarele tale. O, ce bine-i aşa, Ascanio! Ce fericire, să 
te văd şi să te privesc! De ce te-ai schimbat la faţă, Ascanio? 
O, dacă cel puţin te-ai îndura să-mi spui c-o să mă iubeşti 
cândva, mai târziu, mult mai târziu! 

— Doamnă! Doamnă! exclamă Ascanio, ascunzându-şi faţa 
în palme şi astupându-şi în acelaşi timp ochii şi urechile, 
atât de fascinat se simţea de chipul şi glasul sirenei. 

— Nu-mi mai spune doamnă - îl rugă ducesa, îndepărtând 
mâinile tânărului. Nici Anne însă naş vi ea să-mi spui, 
spune-mi Louise. Mă cheamă şi Louise, e un nume pe care 
nimeni nu-l foloseşte, un nume care va fi numai al tău. 
Louise! 

Lomse! Ascanio nu ţi se paie că e un nume duios? 

— Ştiu unul şi mai duios - răspunse Ascanio. 

— O, ia seama, Ascanio! se zbârli leoaica rănită. 

Dacă mă faci să sufăr prea tare, am să ajung poate să te 
urăsc cu aceeaşi ardoare cu care acum te iubesc! 

— O, Doamne! Spuse tânărul, scuturând capul ca şi cam ar 
fi căutat să risipească vraja. 

Dumneavoastră sunteţi aceea care mă scoateţi din minţi 
şi-mi răvăşiţi sufletul! Aiurez cumva? Am fierbinţeli? Sau 
poate sunt în mrejele unui vis? 

Dacă vă spun cuvinte prea aspre, vă rog să mă iertaţi, o 
fac numai ca să mă dezmeticesc. Vă văd stând aici, la 
picioarele mele, dumneavoastră, atât de frumoasă, adorată 
de toată lumea, o regină! Nu se poate să existe asemenea 
ispite decât pentru a duce sufletele la pierzanie. Într- 
adevăr, chiar dumneavoastră aţi spus, sunteţi într-o 
prăpastie, dar în loc de a ieşi la lumină, mă trageţi şi pe 
mine în adâncul ei; în loc de a vă ridica împreună cu mine, 
vreţi să mă prăvălesc împreună cu dumneavoastră. O, vă 
rog, nu puneţi slabele mele puteri la o asemenea încercare! 


— Nu e nici încercare, nici ispită, nici vis: nu e nimic 
altceva decât o strălucită realitate de care ne aciuăm 
amândoi, te iubesc, Ascanio, te iubesc! 

— Mă iubiţi, dar mai târziu vă veţi căi din pricina acestei 
iubiri, într-o bună zi îmi veţi reproşa tot ce-aţi făurit în viaţa 
mea sau tot ce-am distrus în viaţa dumneavoastră. 

— A, nu mă cunoşti - protestă ducesa - dacă mă crezi atât 
de slabă, încât să mă pot căi de ceva! Uite, vrei o dovadă? 

Şi fără să mai stea pe gânduri, Anne se duse şi se aşeza la 
o masă pe care se afla cerneală şi hârtie şi, luând în mână o 
pană, scrise în grabă câteva cuvinte. 

— Uite - spuse ea - să vedem dacă mai cutezi să te 
îndoieşti. 

Ascanio luă hârtia şi citi: „Ascanio, te iubesc, urmează-mă 
oriunde mă voi duce sau lasă-mă să te urmez oriunde te vei 
duce tu ANNE D'HEILLY” 

— O, nu se poate, doamnă! As avea impresia că dragostea 
mea e o ruşine pentru dumneavoastră. 

— O ruşine! Exclamă ducesa, îţi închipui cumva că eu ştiu 
ce înseamnă ruşinea?! Sunt prea mândră pentru asta. 

Mândria e virtutea mea. 

— Cunosc o virtute mai dulce şi mai sfântă - spuse 
Ascanio, agăţându-se cu o sforţare disperată de amintirea 
Colombei. 

Cuvintele lui o loviră drept în inimă. Ducesa se ridică, 
tremurând toată de indignare. 

— Eşti un copil îndărătnic şi crud, Ascanio - rosti ea cu o 
voce sugrumată. Aş fi vrut să-ţi cruţ multe suferinţe, dar îmi 
dau seama că numai durerea te va ajuta să cunoşti viaţa. Ai 
să te întorci la mine, Ascanio, ai să te întorci rănit, 
sângerând, sfâşiat, şi abia atunci ai să te dumireşti cât 
preţuieşte Colombe a dumitale, şi cât preţuiam eu. Am să te 
iert fiindcă te iubesc, până atunci însă se vor întâmpla 
lucruri îngrozitoare! La revedere! 

Şi doamna d'Etampes ieşi, turbată de ură şi de dragoste, 
uitând că lăsa în mâinile lui Ascanio cele două rânduri pe 


care le aşternuse pe hârtie într-un moment de uitare de 
sine. 

XVIII DRAGOSTE VISĂTOARE De îndată ce Ascanio n-o 
mai avu în faţa ochilor pe doamna d'Etampes, vraja 
ademenitoare pe care femeia aceasta o răspândea în jurul 
ei se risipi şi tânărul putu să vadă limpede ce se petrecea în 
sufletul său şi în preajma sa. Printre altele, îşi amintea de 
două lucruri pe care le spusese. 

Colombe s-ar fi putut să-l iubească de vreme ce doamna 
d'Etampes îl iubea. De aci înainte viaţa sa nu-i mai 
aparţinea, instinctul îl slujise sugerându-i aceste două idei, 
dar îl înşelase îndemnându-l să le rostească. Dacă sufletul 
cinstit şi drept al tânărului nostru s-ar fi putut îndupleca să 
recurgă la prefăcătorie, totul era salvat, din păcate însă o 
pusese în gardă pe amarnica şi înveninata ducesă. Bătălia 
ce urma să se dea avea să fie cu atât mai cumplită, cu cât n- 
o ameninţa decât pe Colombe. 

Totuşi pătimaşa şi primejdioasa confruntare cu Anne îi 
folosise lui Ascanio într-un fel. Datorită ei se simţea acum 
stăpânit de o inexplicabilă înflăcărare şi de o nebănuită 
încredere. Gândirea sa, îmbătată de spectacolul la care 
asistase ca şi de propriile sale eforturi, era foarte harnică şi 
plină de cutezanţă, drept care se hotări vitejeşte să afle 
întrucât speranţele lui erau întemeiate ca să pătrundă în 
sufletul Colombei, chiar dacă n-ar fi descoperit în el decât 
indiferenţă. Dacă întradevăr Colombe îl iubea pe contele 
d'Orbec, ce rost ar mai fi avut să-i ţină piept doamnei 
d'Etampes? N-avea decât să facă tot ce poftea cu o viaţă 
stingheră, dispreţuită, urgisită, pierdută. Va fi ambițios, va 
deveni ursuz şi rău, oi, şi? Mai presus de orice însă nu 
trebuia să rămână cu îndoiala în suflet, şi să păşească dârz 
în întâmpinarea destinului său. În cazul acesta, legământul 
doamnei d'Etampes îi chezăşuia viitorul. 

Ascanio luase această hotărâre în timp ce se întorcea 
acasă pe chei, privind soarele ce scăpata învăpăiat în 
spatele turnului Nesle, profilat negru pe cer. Sosind la 


palat, fără a mai sta în cumpănă şi fără a mai zăbovi o clipă, 
se duse mai întâi să ia câteva giuvaeruri, apoi se îndreptă 
eu paşi siguri spre poarta pavilionului, în care bătu de patru 
ori. 

Din fericire, coana Perrine se afla în apropiere. 

Cuprinsă de mirare şi de curiozitate, se grăbi să-i deschidă 
Cu toate astea, dând cu ochii de ucenic, se socoti datoare 
să-l întâmpine cu răceală. 

— Ah, dumneata erai, domnule Ascanio - spuse ea. Ce 
doreşti? 

— Doresc, scumpă coană Perrine, să-i arăt imediat 
domnişoarei Colombe aceste giuvaeruri. E cumva în 
grădină? * 

— Da, pe aicea! Dar stai puţin, tinere, că vin şi eu. 

Ascanio, care nu uitase drumul, o şi luase la picior, fără să 
se m-ai sinchisească de guvernantă. 

„La urma urmei - îşi spuse ea, oprindu-se pentru a se 
adânci într-o profundă cugetare - cred că-i mai bine-să nu 
mă duc după ei şi s-o las pe Colombe să aleagă singură 
lucrurile pe care vrea să le cumpere pentru ea ori să le 
dăruiască. 

Nu se cade să fiu de faţă dacă, aşa cum probabil se va 
întâmpla, va pune deoparte pentru mine o mică atenţie. Am 
să sosesc tocmai bine când va fi terminat cu cumpărăturile, 
şi atunci, bineînţeles, ar fi urât din partea mea să refuz. 
Aşadar, să rămânem pe loc şi să nu stingherim în nici un fel 
inima bună a copilei noastre, draga de ea!” 

Precum se vede, onorabila doamnă ştia să fie de o 
discreţie desăvârşită. 

De zece zile, Colombe renunţase să se mai întrebe dacă 
Ascanio devenise cu adevărat cel mai scump gând alei. 
Neştiutoarea şi nevinovata copilă habar n-avea ce înseamnă 
a iubi, cu toate că sufletul ei era plin de iubire, în sinea ei îşi 
spunea că făcea rău lăsându-se legănată de asemenea vise, 
se apăra însă zicându-şi că, fără îndoială, nu-l va mai vedea 


niciodată pe Ascanio şi nici nu va avea mângâierea de a se 
dezvinovâăţi faţă de el. 

Folosindu-se de pretextul acesta, Colombe zăbovea în 
fiecare seara pe banca pe care îl văzuse stând lângă ea şi 
acolo îi vorbea, îl asculta, retrăind cu tot sufletul amintirea 
aceasta, mai apoi, când începea să se întunece şi glasul 
coanei Perrine o îndemna stăruitor să intre înăuntru, 
frumoasa visătoare se îndrepta agale spre casă şi, 
dezmeticindu-se, în sfârşit, abia atunci, dar numai atunci. 
Îşi amintea de poruncile tatălui său, de contele d'Orbec, şi 
de timpul care nu stătea-n loc. Insomniile ei erau 
chinuitoare, dar nu chiar într-atât ca să spulbere farmecul 
nălucirilor din amurg. 

În seara aceea, ca de obicei, Colombe era pe cale tocmai 
să retrăiască vraja ceasului petrecut alături de Ascanio, 
când, rididnd ochii, dădu un țipăt - Ascanio se afla îni faţa 
ei, în picioare, şi o privea fară să spună nimic. 

O găsea schimbată, dar şi mai frumoasă. 

Paloarea şi melancolia se potriveau de minune cu 
trăsăturile ideale ale chipului său. Părea şi mai puţin ca 
înainte o fiinţă pământească. De aceea, văzând-o mai 
încântătoare ca oricând, Ascanio fu cuprins din nou de 
temerile sfielnice pe care dragostea doamnei d'Etampes 
reuşise să i le risipească un moment. Cum ar fi putut oare 
făptura aceea divină să-l iubească vreodată? 

Cei doi adorabili copii care se iubeau de atâta vreme fără 
să şi-o fi mărturisit niciodată şi care îşi pricinuiesc unul 
altuia atâtea suferinţe stăteau acum faţă-n fată. Şi de vreme 
ce se întâlniseră, în fine, ar fi trebuit să parcurgă în câteva 
clipe distanţa pe care o străbătuseră fiecare în parte, în 
visurile lor. Puteau acum să lămurească mai întâi 
neînțelegerile dintre ei şi, descoperind de îndată că inimile 
lor erau strâns unite, să lase să se reverse într-o nestăvilită 
izbucnire de bucurie simţămintele lor atât de dureros 
înfrânate până atunci. 


Din păcate însă amândoi erau prea timizi ca s-o facă şi, cu 
toate că emoția pe care o încercau revăzându-se îi intimida 
şi pe unul, şi pe celălalt, sufletele lor îngereşti nu se 
întâlniră decât după un ocoliş. 

Îmbujorată la faţă, fără să spună un cuvânt, Colombe se 
ridicase brusc în picioare. Ascanio, palid de emoție, căuta a- 
şi stăpâni cu o mână tremurătoare bătăile inimii. 

Începură să vorbească amândoi deodată, el pentru a 
spune: „Mă iertaţi, domnişoară, dar miaţi îngăduit să vă 
arăt câteva giuvaeruri, ea murmurând: „Mă bucur, domnule 
Ascanio, că te văd pe deplin însănătoşit!” 

Se întrerupseră amândoi în acelaşi timp, dar, cu toate că 
glasurile lor melodioase se amestecaseră, fiecare auzise 
lămurit ceea ce spusese celălalt, deoarece Ascanio, 
încurajat de zâmbetul involuntar pe care, în chip firesc, 
aceasta împrejurare îl făcuse să mijească pe buzele tinerei 
fete, răspunse, ceva mai sigur de sine: 

— Aţi binevoit să vă mai amintiţi c-am fost rănit? 

— Am fost îngrijorate, coana Perrine şi cu mine, şi ne-am 
mirat că nu v-am mai văzut - adăugă Colombe. 

— Îmi pusesem în gând să nu mai vin. 

— Dar pentru ce? 

Era un moment hotărâtor şi Ascanio se văzu nevoit să se 
sprijine de un copac, apoi, adunânduşi toate puterile şi tot 
curajul, rosti cu răsuflarea tăiată: 

— Acum pot să vă mărturisesc: fiindcă vă iubeam. 

— Şi acum? 

Strigătul ce-i scăpase Colombei ar fi risipit toate îndoielile 
unui om mai dibaci decât Ascanio, căruia reuşi doar să-i 
învioreze un pic speranţele. 

— Acum - răspunse el - am putut, vai, să măsor distanţa 
care ne desparte, ştiu că sunteţi logodnica fericită a unui 
nobil conte. 

— Fericită! îl întrerupse Colombe, zâmbind cu 
amărăciune. 


— Cum? Doamne sfinte, s-ar putea oare sa nu-l iubiţi pe 
conte? Spuneţi-mi, nu e vrednic cumva de dumneavoastră? 

— E bogat, e puternic, e mult mai presus decât mine, dar l- 
ai văzut cum arată? 

— Nu, şi m-am temut să întreb pe cineva. De altminteri, nu 
ştiu de ce, dar eram convins că e tânăr şi fermecător şi că 
vă plăcea. 

— E mai bătrân decât tatăl meu şi mă înfior numai când 
mă uit la el - mărturisi Colombe, ascunzându-şi faţa în 
palme, cu un gest de scârbă pe care nu şi-l putu stăpâni. 

Scos din minţi de bucurie, Ascanio căzu în genunchi, cu 
mâinile împreunate, palid la faţă şi cu ochii pe jumătate 
închişi, dar, cu o privire sublimă ce scânteia pe sub 
pleoapele lăsate şi cu un zâmbet dumnezeiesc de frumos ce 
înflorea pe buzele-i albite, Colombe rosti cu spaimă: 

— Ce ai, Ascanio? 

— Ce am? izbucni tânărul, descoperind în copleşitoarea lui 
bucurie curajul pe care i-l trezise mai înainte suferinţa. Ce 
am? Dar te iubesc, Colombe! 

— Ascanio! Ascanio! murmură Colombe, cu un glas 
mustrător şi încântat şi, în acelaşi timp, duios ca o 
mărturisire. 

Se înţeleseseră totuşi: inimile lor se contopiseră si, înainte 
de a-şi fi dat seama, buzele lor se împreunaseră. 

— Dragul meu - spuse Colombe, respingându-l uşor. 

Se priviră altfel ca în extaz, cei doi îngeri se recunoşteau 
în sfârşit. Există momente pe care nu le întâlneşti decât o 
singură dată în viaţă. 

— Va să zică - stărui Ascanio - nu-l iubeşti pe contele 
d'Orbec şi poţi deci să mă iubeşti pe mine. 

— Dragul meu - rosti din nou Colombe cu vocea ei adâncă 
şi dulce - până azi numai tatăl meu m-a sărutat pe frunte şi 
încă destul de rar, din păcate! Sunt o copilă neştiutoare 
care nu cunoaşte câtuşi de puţin viaţa, dar am simţit după 
freamătul pe care sărutul dumitale l-a stârnit în mine că e 
de datoria mea să-mi leg soarta de a dumitale ori s-o 


hărăzesc cerului. Da, căci dacă s-ar întâmpla altfel, sunt 
convinsă c-ar fi o nelegiuire! Buzele dumitale mi-au 
pecetluit soarta, miruindu-mă logodnică şi soţia dumitale, şi 
chiar clacă tatăl meu ar spune acum nu, eu naş da crezare 
decât glasului ce spune în mine Da şi care este glasul lui 
Dumnezeu. Tata mâna mea, care de aci înainte este a 
dumitale. 

— Îngeri din cer, ascultaţi-o şi râvniţi-mi fericirea! Exclamă 
Ascanio. 

Extazul nu poate fi nici zugrăvit, nici exprimat prin 
cuvinte. Cei ce sunt în măsură să-şi amintească asemenea 
clipe n-au decât să-şi evoce amintirile. Nouă însă ne-ar fi cu 
neputinţă să vă înfăţişăm cuvintele, privirile, strângerile de 
mână ale celor doi copii neprihăniţi şi frumoşi. Sufletele lor 
curate se îngemănau aşa cum două izvoare îşi amestecă 
apele cristaline fără să-şi schimbe starea firească şi 
culoarea. Ascanio nu atinse nici măcar cu umbra unui gând 
rău fruntea neprihănită a iubitei sale, iar Colombe se 
sprijinea încrezătoare de umărul logodnicului său Dacă în 
clipa aceea Fecioara Maria i-ar fi privit din tării, nar fi întors 
capul. 

Când începi să iubeşti, simţi nevoia ca dragostea de care 
eşti însufleţit să cuprindă cât mai mult din viaţa ta, cu 
prezentul, trecutul şi viitorul ei. De îndată ce putură să 
vorbească, Ascanio şi Colombe îşi împărtăşiră toate 
necazurile şi toate speranţele lor din ultimele zile. 

Era o adevărată încântare. Fiecare din ei putea să spună 
povestea celuilalt. Suferiseră îndeajuns şi unul, şi celălalt şi 
amintindu-şi suferinţele prin care trecuseră amândoi, 
zâmbeau. 

La un moment dat ajunseiră să vorbească şi despte viitor 
şi atunci chipurile lor deveniră îngândurate şi triste. Oare 
ce le hărăzise Dumnezeu pentru a doua zi? Legile divine 
mărturiseau că erau făcuţi unul pentru altul, dar 
convenienţele omeneşti înfierau căsătoria lor, socotind-o 
nepotrivită, monstruoasă Ce era de făcut? Cum să-l 


convingă pe contele d'Orbec să renunţe la solia lui? Ori pe 
prefectul Parisului saşi dea fata după un meşteşugar? 

— Vai, dragul meu - spuse Colombe - ţi-am făgăduit să-mi 
leg viaţa de a dumitale ori s-o închin cerulni, dar până la 
urmă îmi dau seama că tot cerului va fi sorocită. 

— Nu! protestă Ascanio, mie! Fireşte că doi copii ca noi nu 
sunt în stare să urnească din loc o lume întreagă, daiam să 
mă destăinuesc meşterului meu drag, Benvenuto Cellini El 
e cu adevărat puternic, Colombe, şi priveşte de sus toate 
lucrurile! O, el poate face totul pe pământ, aşa cum 
Dumnezeu rânduieşte totul în ceruri, şi orice şi-ar pune în 
gând dace la bun sfârşit. El va găsi mijlocul ca să fii a mea. 
Nu ştiu cum o să facă, dar sunt sigur de asta. Îi place să 
înfrunte piedicile. O să-i vorbească lui Francisc I, o să-l 
convingă pe tatăl tău. Benvenuto e în stare sa clintească şi 
munţii din loc. Singurul lucru pe care nu l-ar fi putut 
îndeplini şi pe care l-ai îndeplinit tu fără ca el să se 
amestece în vreun fel este faptul că mă iubeşti. Restul e 
mult mai uşor. 

Vezi tu, iubita mea, acum cred în minuni. 

— Dragă Ascanio, dacă dumneata nădâăjduieşti, 
nădăjduiesc şi eu. N-ai vrea ca, la rândul meu, să fac şi ou o 
încercare? Spune-mi. E cineva care poate avea o înrâunre 
hotărâtoare asupra tatălui meu. Vrei să i spun doamnei 
d'Etampes? 

— Doamna d'Etampes! exclama Ascanio. O, Doamne, 
uitasem de ea! 

În cuvinte simple şi fără nici un fel de înfumurate, Ascanio 
începu a-i povesti cum o întâlnise pe ducesă, cum ducesa se 
îndrăgostise de el, cum în aceeaşi zi chiar, cu o oră mai 
înainte, se declarase duşmanca de moarte a celei pe care o 
iubea, dar ce-are a face? Sarcina lui Benvenuto avea să fie 
ceva mai grea, atâta tot, nu se speria el de un potrivnic mai 
mult. 

— Dragul meu! - spuse Colombe - dumneata ai încredere 
în meşterul dumitale, eu am încredere în dumneata. 


Voibeşte-i lui Cellini cât mai curând cu putinţă şi lasă-l pe 
elsă ne hotărască soarta. 

— Chiar mâine am să-i destăinuesc tot. Ţine atât de mult la 
mine! O să mă înţeleagă numaidecât. Dar ce-i cu tine, 
Colombe, draga mea? De ce te-ai întristat? 

Fiecare frază din povestirea lui Ascanio o ajutase pe 
Colombe sa simtă cât de mult îl iubeşte, făcând să pătrundă 
tot mai adânc în mima ei ghimpele geloziei şi, în câteva 
rânduri, întinsese comulsiv mâna lui Ascanio, pe care o 
ţinea de mâinile ei. 

— Ascanio, doamna d'Etampes e atât de frumoasă! Şi e 
iubita unui rege atât de mare! O, Doamne, n-a lăsat oare 
nici o urmă în sufletul tău? 

— 'Te iubesc! Răspunse Ascanio 

— Aşteaptă-mă puţin - spuse Colombe. Se întoarse după 
câteva clipe cu un crin alb şi proaspăt de toată frumuseţea. 

— Ascultă - îl rugă ea —- în timp ce ai să lucrezi la crinul 
de aur şi nestemate pe care ţi l-a poruncit femeia aceasta, 
aruncă din când în când o privire spre crinul meu cules din 
grădina Colombei. 

Şi cu aceeaşi cochetărie cu care doamna d'Etampes ar fi 
făcut acest lucru, sărută floarea şi i-o întinse ucenicului. 

În momentul acela coana Perrine se ivi la capătul aleii. 

— Rărmâi cu bine şi pe curând! spuse repede Colombe. 

Punând mâna pe buzele iubitului ei cu un gest furiş, plin 
de gingăşie. 

Guvernanta se apropie de ei. 

— Ei, fetiţa mamei - o întrebă pe Colombe - lai luat la 
refec cum se cuvine pe fugarul nostru, şi ai ales niscai 
giuvaeruri frumoase? 

— Poftim, coană Perrine! spuse Ascanio, punând în mâinile 
simandicoasei doamne cutia cu giuvaeruri pe care o luase 
cu el, dar pe care nici măcar nu apucase s-o deschidă. 
Domnişoara Colombe şi cu mine ne-am gândit să te lăsăm 
pe domnia ta să alegi de aici ce ţi-o plăcea mai mult, şi 
mâine am să trec să le iau pe celelalte. 


Spunând aceste cuvinte, plecă însufleţit de bucuria sa, 
aruncându-i Colombei o ultimă privire ce-i mărturisea tot ce 
avea să-i mărturisească. 

La rândul său, Colombe, cu mâinile încrucişate pe piept ca 
şi cum ar fi vrut să păstreze cât mai bine fericirea cuibărită 
înăuntru, rămase locului fără să facă nici cea mai mică 
mişcare, în timp ce coana Perrine alegea printre minunăţiile 
aduse de Ascanio. 

Din păcate bietei copile îi era dat să fie trezită în chipul cel 
mai cumplit din dulcea ei visare. 

La un moment dat se pomeni cu o femeie care venise 
însoţită de unul din oamenii prefectului. 

— Monseniorul conte d'Orbec, care trebuie să se întoarcă 
poimâine - o înştiinţa femeia - m-a trimis spre a intra în 
slujba doamnei, începând chiar de azi. Cunosc cele mai noi 
şi mai frumoase croieli de îmbrăcăminte şi am primit 
poruncă din partea monseniorului conte şi a jupânului 
prefect să-i lucrez doamnei o splendidă rochie de brocart, 
deoarece doamna ducesă d'Etampes urmează s-o prezinte 
reginei pe doamna în ajunul plecării maiestăţii sale la Saint- 
Germain, adică peste patru zile. 

După scena pe care am înfăţişat-o mai înainte cititorilor, e 
lesne de închipuit efectul zdrobitor pe care aceasta îndoită 
veste îl avu asupra Colombei. 

XIX DRAGOSTE IDEALA A doua zi dis-de-dimineaţă, 
Ascanio, hotărât saşi încredinţeze soarta în mâinile 
meşterului, se îndreptă spre turnătorie, unde Cellini lucra 
în fiecare dimineaţă. Dar în momentul când se pregătea să 
bată la uşa încăperii pe care Benvenuto o numea chilia lui, 
se auzi glasul zburdalnicei Scozzone. Îşi spuse că poate îi 
poza şi se retrase discret, cu gândul de a se întoarce puţin 
mai târziu. Până atunci începu să se plimbe prin grădina 
palatului Nesle, cugetând la ceea ce trebuia să-i spună lui 
Cellini şi ia ceea ce probabil Cellini avea să-i răspundă. 

Scozzone totuşi nu venise acolo să poze? Mai mult chiar, 
niciodată până atunci nu păşise pragul chiliei în care, spre 


exasperarea curiozităţii sale, nimeni nu pătrunsese încă şi 
unde Benvenuto, cu nici un preţ, n-ar fi îngăduit să fie 
tulburat de cineva. Cu atât mai aprigă fu mânia meşterului 
în clipa în care se întoarse şi o zări în spatele lui pe 
Catherine, deschizând, mai mari ca niciodată, ochii săi mari 
şi vioi. Dorinţa de a vedea a indiscretei Scozzone, de 
altminteri, avea prea puţine motive să fie satisfăcută. 
Câteva desene pe pereţi, o draperie verde în dreptul 
ferestrei, o statuie începută a zeiţei Hebe şi o garnitură 
întreagă de unelte de sculptură alcătuiau mobilierul 
încăperii. 

— Ce vrei. Năpârcă mică? Ce cauţi aici? Pentru numele lui 
Dumnezeu, ai de gând să te ţii după mine şi-n iad? Se 
burzului Benvenuto, dând cu ochii de Catherine. 

— Vai, meştere! Spuse Scozzone cu cel mai suav glăscior 
al ei. Zău, crede-mă că nu sunt o năpârcă. Ce-i drept, ca să 
nu te părăsesc, aş fi gata să mă ţin după dumneata şi-n iad, 
iar dacă am venit aici, am făcut-o numai fiindcă e singurul 
loc unde îţi pot vorbi între patru ochi. 

— Hai, repede! Ce-ai să-mi spui? 

— O. Doamne, Benvenuto - spuse Scozzone, zărind 
macheta statuii - ce chip minunat! Asta trebuie să fie Hebe 
a dumitale. Nu mi-am închipuit că era aproape gaia. Ce 
frumoasă e! 

— Nu-i aşa? întări Benvenuto. 

— O, da, foarte frumoasă şi-mi dau seama acum de ce nu 
m-ai pus să-ţi pozez pentru lucrarea asta. Dar după ce 
model ai lucrai? 

Întrebă Scozzone, îngrijorată. N-am văzut intrând sau 
ieşind de aici nici o femeie. 

— Taci clin gură! Ascultă, fetiţă dragă, cred că n-ai venit 
aici ca să vorbim despre sculptură. 

— Nu, meştere, e vorba de Pagolo al nostru. Ei bine, am 
făcut aşa cum mi-ai spus, Benvenuto. 

Ieri seară a profitat că lipseai de acasă ca să-mi împuie iar 
urechile cu veşnica lui dragoste şi l-am ascultat până la 


capăt, aşa cum mi-ai poruncit. 

— Aşa, va să zică! Pramatia! Şi ce-ţi spunea? 

— Să mori de râs şi alta nu, zău aş fi dat oricât să fi fost şi 
dumneata acolo. Bagă de seamă, ca să nu dea ceva de 
bănuit, în timp ce-mi vorbea, vicleanul, meşterea la 
încuietoarea de aur pe care i-ai poruncit s-o facă, şi 
declaraţia lui era cu atât mai duioasă, cu cât n-a lăsat o 
clipă din mină pila. „Dragă Chaterine, îmi spunea, mă 
topesc de dorul dumitale; când ai să te înduri oare să nu mă 
mai chinuieşti aşa?! Un cuvânt, spune-mi măcar un 
cuvinţel! Îţi dai seama doar ce-aş putea să păţesc din 
pricina dumitale dacă s-ar întâmpla să nu isprăvesc 
încuietoarea asta, meşterul ar putea să bănuiască ceva şi, 
dacă ar bănui ceva, ar fi în stare să mă ucidă fără nici un pic 
de milă, cum vezi, dar, sunt gata să înfrunt totul de dragul 
ochilor dumitale frumoşi. 

Doamne Isuse Hristoase! Şi afurisita asta de lucrare care 
parcă stă pe loc. La urma urmei, Catherine, la ce-ţi 
foloseşte să-l iubeşti pe Benvenuto? Nu-ţi arată nici un 
dram de recunoştinţă, nici măcar nu-i pasă de dumneata. 
Iar eu te-aş iubi cu o dragoste atât de fierbinte şi de 
chibzuită totodată! Nimeni n-ar baga de seamă, în nici un 
caz nu s-ar întâmpla să te compromit, zău crede-mă, te poţi 
bizui pe discreţia mea desăvârşită. Uite, a adăugat el, 
încurajat de tăcerea mea, am şi găsit un adăpost sigur şi 
foarte bine ascuns unde am putea sta de vorbă fără nici o 
teamă. 

Ha! 

Ha! 

N-ai să ghiceşti, niciodată ascunzătoarea pe care 
pehlivanul ăsta a ochit-o. 

Mă prind pe ce vrei, numai frunţile astea plecate şi ochii 
ăştia ce privesc pe furiş sunt în stare să descopere 
asemenea colţişoare, îşi pusese în gând să adăpostească 
dragostea noastră, ştii unde? În capul statuii uriaşe a lui 
Marte la care lucrezi dumneata... le poţi urca până acolo 


cu o scară, zice. Pretinde că înăuntru ar fi o încăpere foarte 
drăguță unde nimeni nu te poate vedea şi de unde aio 
privelişte minunată asupra împrejurimilor. 

— O idee într-adevăr formidabilă - spuse Benvenuto, 
râzând. Şi ce i-ai răspuns, Scozzone? 

— l-am răspuns izbucnind într-un hohot cumplit de râs, 
fiindcă, după cum ştii, niciodată nu mi-am putut stăpâni 
râsul, şi jupân Pagolo a rămas, bietul, mofluz. A încercat 
atunci în fel şi chip să mă înduioşeze, spunându-mi că n-am 
inimă, că vream să-l bag în mormânt şi aşa mai departe, în 
timp ce meşterea cu ciocănelul şi cu pila, mi-a tot îndrugat 
aşa verzi şi uscate o jumătate de oră încheiată, fiindcă-i 
merge gura ca o melniţă când începe să vorbească. 

— Şi până la urmă ce i-ai răspuns, Scozzone? 

— Ce să-i răspund? În momentul când ai bătut la poartă, 
cum tocmai pusese pe masă încuietoarea pe care o. 
Terminase, în sfârşit, i-am luat mâna cu un aer foarte serios 
şi i-am spus: „Pagolo, ai vorbit ca un bombonel!” 

De aceea, când ai intrat înăuntru, avea o mutră aşa de 
plouată. 

— Ei, uite, ai făcut rău, Scozzone! Nu trebuia să-l 
descurajezi. 

— Mi-ai spus să-l ascult şi l-am ascultat. Dacăţi închipui 
cumva că e aşa de lesne să asculţi palavrele băieţilor 
frumoşi! Dacă într-o bună zi se întâmplă vream bucluc? 

— Nu trebuia numai să-l asculţi, fetiţe, trebuie să-i şi 
răspunzi, asta neapărat, pentru ca planul meu să 
reuşească. Vorbeşte-i la început fără supărare, pe urmă cu 
îngăduinţă, după aceea cu dulceaţă, Când ai să ajungi 
acolo, am să-ţi spun ce mai ai de făcut. 

— Dar ştii că asta poate să ducă departe? Ar trebui să fii şi 
dumneata prin apropiere. 

— Fii pe pace, Scozzone, o să am eu grijă să ies la iveală la 
momentul potrivit. Ai încredere în mine şi fă aşa cum îţi 
spun, Du-te acum, porumbiţo, şi lasă-mă să lucrez. 


Catherine ieşi sărind într-un picior şi râzând dinainte de 
renghiul pe care Cellini se pregătea să i-l joace lui Pagolo şi 
despre care totuşi nu avea nici cea mal mică idee. 

Cu toate astea, după plecarea ci, Benvenuto nu se apucă 
de lucru, aşa cum spusese. Se repezi la fereastră, de unde 
se vedea pieziş curtea pavilionului, şi rămase acolo adâncit 
parcă în contemplare. O bătaie în uşă îl smulse însă brusc 
din visarea lui. 

— Mii de trăsnete! Răcni el, furios. Cine mai e acolo? Nu 
mă poţi lăsa odată în pace, drăcia dracului! 

— Îţi cer iertare, meştere! Se auzi glasul lui Ascanio. 

Dar dacă te stingheresc cumva, pot să plec. 

— Cum, tu eşti, fătul meu? Nu, sigur că nu, tu nu mă poţi 
stingheri niciodată. Ce s-a întâmplat şi ce doreşti de la 
mine? 

Benvenuto se duse să-i deschidă chiar el uşa elevului său 
iubit. 

— Îţi tulbur singurătatea şi nu te las să lucrezi 

— Spuse Ascanio. 

— Nu, Ascanio, tu eşti oricând binevenit. 

— Meştere, am să-ţi destăinuiesc un secret şi să-ţi cer un 
serviciu. 

— Vorbeşte. De ce ai nevoie, de punga mea? De braţul 
meu? De mintea mea? 

— S-ar putea să am nevoie de toate deopotrivă, meştere 
dragă. 

— Cu atât mai bine! Sunt al tău, cu trup şi suflet, Ascanio. 
Şi eu vreau, de altminteri, să-ţi fac o mărturisire, da, o 
mărturisire, fiindcă, fără să fiu, cred, vinovat, o să am 
remuşcări până ce nu voi fi primit dezlegarea ta. Dar 
vorbeşte tu mai întâi. 

— Ei bine, meştere. Dar, sfinte Dumnezeule, cei cu 
macheta asta?! Exclamă Ascanio, lăsându-şi vorba 
neterminată. 

Dăduse cu ochii de statuia începută a zeiţei Hebe şi, în 
statuia începută, o recunoscuse pe Colombe. 


— E Hebe - spuse Benvenuto, ai cărui ochi începură a 
scânteia - zeiţa tinereţii. '[i se pare frumoasă, Ascanio? 

— O, e o adevărată minune! Dar figura mi-e cunoscută, 
cred că nu e o nălucire. 

— Indiscretule! De vreme ce ai ridicat pe jumătate vălul, 
nu-mi rămâne decât să-l smulg de tot, am impresia că 
spovedania ta, de bună seamă va urma-o pe a mea. Aşază-te 
acolo, Ascanio, vei avea acum prilejul să citeştj ca într-o 
carte deschisă în inima mea. Ai nevoie de mine, zici, şi eu 
am nevoie de tine să mă asculţi. În clipa în care vei fi aflat 
tot, mă voi simţi uşurat de o grea povară. Ascanio se aşeză, 
mai alb la faţă decât osânditul căruia i se citeşte 
condamnarea la moarte. 

— Eşti florentin. Ascanio, aşa că nu mai e nevoie să te 
întreb dacă ştii cumva povestea lui Dante Alighieri. Într-o zi 
a văzut trecând pe stradă o copilă care se numea Beatrice 
şi s-a îndrăgostit de ea. Copila a murit şi Dante a iubit-o 
toată viaţa, fiindcă de fapt iubea sufletul ei şi sufletele nu 
mor niciodată. I-a împodobit însă fruntea cu o cunună de 
stele şi a înălţat-o în paradis. După aceea a început să 
adâncească patimile omeneşti, să studieze temeinic 
întreaga poezie şi întreaga filosofie şi când, purificat prin 
suferinţă şi prin cugetare, a ajuns la porţile cerului, unde 
Virgiliu, adică înţelepciunea, trebuia să se despartă de el, 
nu s-a oprit în prag, nemai având călăuză, fiindcă i-a ieşit în 
întâmpinare Beatrice, adică iubirea, care-l aştepta. 

Ascanio, am avut şi eu o Beatrice moartă ca şi cealaltă şi 
tot ca ea adorată. Până acum a fost o taină pe care n-o 
cunoştea decât Dumnezeu, ea şi cu mine. Sunt slab în faţa 
ispitelor, dar în mijlocul patimilor necurate în care m-am 
tăvălit, iubirea mea a rămas pururi neîntinată, înălţasem 
prea sus lumina ce mă călăuzea ca noroiul s-o poată atinge. 
Omul se arunca nepăsător în viitoarea plăcerilor, artistul 
rămânea credincios tainicei sale logodne, şi dacă am făcut 
ceva bun în viaţă, Ascanio, dacă materia neînsufleţită, 
argintul ori lutul a putut să capete sub degetele mele formă 


şi viaţă, dacă am reuşit uneori să dăruiesc frumuseţe 
marmurei şi viaţă bronzului, e pentru că strălucitoarea mea 
vedenie m-a sfătuit, m-a sprijinit şi m-a luminat mereu de 
douăzeci de ani încoace. 

Dar nu-mi dau scama, Ascanio, există poate deosebiri intre 
poet şi orfăurar, între cel ce cizelează ideile şi cel ce 
cizelează aurul. Dante visează, eu am nevoie să văd. 
Numele Mariei pentru el e destul, eu trebuie să am în faţă 
şi chipul Madonei. Plăsmuirile lui se ghicesc, ale mele pot fi 
atinse cu mâna. lată de ce Beatrice a mea nu era de ajuns 
sau mai bine zis era prea mult pentru mine ca sculptor. 
Spiritul ei, ce-i drept, sălăşluia în mine, dar eram nevoit să-i 
găsesc forma. Făptura îngerească ce-mi lumina viaţa fusese 
frumoasă, fără îndoială, frumoasă mai ales prin inima ei, 
dar nu întruchipa idealul frumuseţii eterne aşa cum mi-l 
închipuiam. Mă vedeam silit să caut aiurea, să născocesc. 

Şi acum, spune-mi, te rog, Astanio, crezi tu că dacă idealul 
sculptorului mi s-ar fi înfăţişat sub o formă însufleţită, aici, 
pe pământ, şi dacă i-aş fi hărăzit un loc printre lucrurile pe 
care le slăvesc, ar fi însemnat să fiu nerecunoscător şi să 
trădez idealul meu de poet? Crezi tu că îngerul meu ceresc 
nu mi s-ar mai arăta atunci şi că îngerul ar putea fi gelos pe 
femeie? Crezi, într-adevăr, una ca asta? Pe tine te întreb, 
Ascanio, şi vei afla într-o zi pentru ce ţi-am pus tocmai ţie, şi 
nu altcuiva, aceasta întrebare, pentru ce aştept acum 
tremurând răspunsul tău, ca şi cum mi-ar răspunde însăşi 
Beatrice a mea. 

— Meştere - rosti cu un aer solemn şi trist Ascanio - sunt 
prea tânăr ca să pot avea o părere despre nişte gânduri 
atât de înalte, totuşi în adâncul sufletului meu socotesc că 
eşti unul dintre acei oameni aleşi cărora Dumnezeu le 
îndrumează paşii şi că tot ceea ce întâlneşti în cale, nu 
întâmplarea, ci Dumnezeu ţi-a scos înainte. 

— Asta-i credinţa ta, nu-i aşa, Ascanio? Eşti de părere că 
îngerul pământesc, frumoasa mea năzuinţă întruchipată, 
trebuie să fie trimis de Dumnezeu şi că celălalt înger, 


îngerul ceresc, n-ar avea de ce să se supere fiindcă l-am 
părăsit. Ei bine, pot să-ţi spun atunci că mi-am văzut visul 
cu ochii, că visul acosta trăieşte, pot să-l privesc, aproape 
să-l şi ating cu mâna, Ascanio. Idealul frumuseţii, al 
purității, tipul perfecțiunii infinite spre care noi, artiştii, 
pururea năzuim se află în preajma mea, respiră, pot să-l 
admir în fiecare zi. 

Ah, tot cc-am făcut până acum nu va fi nimic pe lângă ce 
e? 

Ce voi face de aci înainte. Statuia zeiţei Hebe care ţie ţi se 
pare frumoasă şi care, într-adevăr, e capodopera mea, pe 
mine nu mă mulţumeşte încă, visul meu însufleţit stă aici, în 
picioare, lângă imaginea lui, şi mi se pare de o sulă de ori 
mai minunat, dar am să-l realizez! Am să-l realizez! Ascanio, 
o mie de statui albe, care seamănă toate cu el, au şi început 
să se înalțe şi să umble în cugetul meu. Le vad, le presimt şi 
într-o zi vor ieşi la iveala. 

Şi acum, Ascanio, vrei să-ţi arăt frumosul geniu ce mă 
inspiră? Trebuie să fie încă aici, în apropiere, în fiecare 
dimineaţă, la ora când soarele se înălța pe cer, el răsare 
scânteind pentru mine, jos, pe pământ. Priveşte! Benvenuto 
dădu la o parte draperia din dreptul ferestrei şi-i arătă 
ucenicului cu degetul grădina pavilionului Nesle. 

Pe aleea ei înverzită, Colombe, cu capul înclinat şi mâna 
ridicată spre bărbie, se plimba agale 

— Ce frumoasă e, nu-i aşa? Spuse Benvenuto, fermecat. 
Nici Fidias, nici bătrânul Michelangelo n-au creat ceva mai 
desăvârşit, iar operele din antichitate pot fi cel mult 
deopotrivă cu acest chip tânăr şi grațios. Ce frumoasă e! 

— O, da. Foarte frumoasă! Murmură Ascanio, care se 
lăsase să cadă pe scaun, sleit de puteri şi de gânduri. 

Tăcură amândoi câtva timp în care Benvenuto îşi 
contemplă fericirea, iar Ascanio îşi măsură suferinţa. 

— Totuşi, meştere - se încumetă să întrebe ucenicul 
îngândurat - unde o să te ducă pasiunea asta de artist? Ce 
ai de gând să faci? 


— Ascanio - spuse Cellini - cea care a plecat din lumea 
celor vii n-a fost şi nici nu putea sa fie a mea. Dumnezeu 
doar mi-a arătat-o, fără a sădi în inima mea o dragoste 
omenească pentru dânsa. 

Ce ciudat! Mai mult chiar, nu m-a făcut să-mi dau seama 
de ceea ce însemna pentru mine decât după ce a chemat-o 
la el. A lăsat în viaţa mea doar o amintire îndepărtată, o 
imagine întrezărită ca prin ceaţă. Dar dacă m-ai înţeles 
desluşit, Colombe e mult mai strâns legată de viaţa mea, de 
inima mea, pe ea mă încumet s-o iubesc, mă încumet să-mi 
spun: „Va fia mea!” 

— Dar e fiica prefectului Parisului - spuse Ascanio 
tremurând. 

— Poate să fie şi fiica unui rege, Ascanio, ştii doar de ce 
sunt în stare când îmi pun ceva în gând. Am obţinut tot ce- 
am dorit şi niciodată până acum n-am dorit ceva cu atâta 
ardoare. Nu ştiu cum am să-mi ating țelul, dar trebuie să fie 
soţia mea, mă înţelegi? 

— Soţia dumitale?! Colombe, soţia dumitale?! 

— Am să mă destăinuiesc marelui meu suveran, zise 
Benvenuto - am să-i împodobesc cu statui, dacă doreşte, 
palatul Luvru şi castelul Chambord Am să-i acopăr mesele 
cu ibrice şi candelabre, iar când, drept plată, am să i-o cer 
pe Colombe, ar însemna să nu se numească Francisc 1 dacă 
m-ar refuza. Sunt plin de speranţe, Ascanio, plin de 
speranţe! Am să mă duc să-i vorbesc când toată curtea va fi 
adunată în jurul lui. Uite, de pildă, peşte trei zile, când o să 
plece la Saint-Germain, ai să vii cu mine. O să-i înfăţişăm 
solniţa de argint pe care am terminat-o şi desenele pentru 
poarta de la Fontainebleau. Toţi le vor admira, fiindcă sunt 
frumoase, şi el le va admira şi se va minuna mai mult decât 
toţi. Ei bine, sunt gata să-i prilejuiesc asemenea surprize în 
fiecare săptămână. Niciodată n-am simţit în mine o forţă 
creatoare mai nestăvilită. Zi şi noapte creierul meu 
clocoteşte, dragostea aceasta, Ascanio, mi-a sporit puterile 
şi, în acelaşi timp, m-a întinerit. 


Când Francisc I va vedea dorinţele sale împlinite de îndată 
ce-i vor fi încolţit în suflet, atunci, să ştii, n-am să mai cer 
nimic, ci am să poruncesc; o să-mi dea ranguri înalte, iar eu 
am să agonisesc bogății, şi prefectul Parisului, cât ar fi el de 
prefect, o să se simtă măgulit dacă s-ar încuscri cu mine, 
Ah, într-adevăr, am început să-mi pierd minţile, Ascanio! 
Gândurile astea mă fac să nu mai fiu stăpân pe mine. Să fie 
a mea! Visuri cereşti! Înţelegi, Ascanio? A mea! 
Îmbrăţişază-mă, fătul meu, fiindcă, de când ţi-am mărturisit 
totul, îndrăznesc să dau ascultare speranţelor mele. Mă 
simt cu inima împăcată, într-un fel ai recunoscut că bucuria 
mea e îndreptăţită. Ai să înţelegi cândva ceea ce-ţi spun 
acum. Până atunci, am impresia ca te iubesc şi mai mult de 
când ai primit spovedania mea. Ce bun eşti că m-ai ascultat, 
îmbrăţişază-mă, dragă Ascanio! 

— Dar nu te gândeşti, meştere, că s-ar putea să nu te 
iubească? 

— Taci, Ascanio! M-am gândit şi la asta şi am fost gelos pe 
frumuseţea şi tinereţea ta. Dar ceea ce spuneai adineauri 
despre rosturile statornicite dinainte de Dumnezeu mă 
linişteşte. Colombe mă aşteaptă. Pe cine ar putea să 
iubească? Pe vreun zevzec înfumurat de la curte, nevrednic 
de ea? De altminteri, oricine ar fi cel ce i-a fost hărăzit, sunt 
un gentilom la fei de nobil ca şi el şi, pe deasupra, am şi 
geniu. 

— Contele d'Orbec se spune c-ar fi logodnicul ei. 

— Contele d'Orbec? Cu atât mai bine! Îl cunosc. 

E vistiernicul regelui, din mâinile lui primesc de obicei 
aurul şi argintul trebuincios pentru lucrările mele ori 
sumele pe care bunătatea regelui mi le dăruieşte. Contele 
d'Orbec, care e un zgripţoroi bătrân, ursuz şi hodorogit, nu 
înseamnă nimic şi nu e nici o laudă pentru mine să iau locul 
unui asemenea dobitoc. Poţi să spui ce vrei, Ascanio, pe 
mine mă iubeşte, şi nu de dragul meu, ci mai curând de 
dragul ei, pentru că voi fi cea mai bună mărturie a 
frumuseţii ei şi pentru că îşi va da seama că e înţeleasă, 


LIA 


adorată, imortalizată. De altfel, mi-am zis: „Vreau!” şi ori de 
câte ori am rostit acest cuvânt, îţi repet, am izbutit. Nu 
există putere omenească în măsura să înfrunte clocotul 
patimii mele. Voi merge, ca întotdeauna, drept la ţintă, 
neclintit ca şi soarta. Va fi a mea, îţi spun, chiar de-ar fi să 
răstorn întreg regatul şi, dacă din întâmplare vreun rival ar 
încerca să-mi taie drumul, demonio! 

Mă cunoşti, Ascanio, vai de pielea lui! L-aş strivi cu mâna 
asta care o ţine pe a ta. Dar, păcatele mele, Ascanio, iartă- 
mă! Egoist cum sunt, era sa uit ca şi tu doreşti să-mi 
încredinţezi un secret şi să-mi ceri un serviciu. Niciodată n- 
am sa pot plăti toate datoriile pe care le am faţă de tine, 
copile dragă, dar spune ce ai de spus, vorbeşte, Ascanio. 

Şi pentru tine sunt în stare să fac tot ce mi-am pus în 
gând. 

— Te înşeli, meştere, există lucruri care sunt doar în 
puterea lui Dumnezeu şi-mi dau seama acum că nu mă mai 
pot bizui decât pe ajutorul lui. Secretul meu va rămâne 
doar între mine şi el, între slăbiciunea mea şi puterea sa. 

Şi spunnd acestea, Ascanio ieşi. 

Nici nu apucă bine să închidă uşa, şi Cellini se şi grăbi să 
dea la o parte draperia verde şi, trăgând piedestalul pe 
care lucra în dreptul ferestrei, se apucă să modeleze mai 
departe statuia zeiţei Hebe, cu inima plină de bucuria 
prezentă şi de încrederea în viitor. 

XX NEGUŢĂTORUL ONOAREI SALE A sosit ziua în care 
Colombe urmează să fie prezentată reginei. 

Ne aflăm într-una clin sălile palatului Luvru; întreaga 
curte s-a întrunit aici. După liturghie, regele şi regina vor 
pleca la Saint-Germain, mai trebuie să aştepte doar sosirea 
suveranilor pentru a putea intra în capelă. Cu excepţia 
câtorva doamne care au luat loc, toată lumea stă în picioare 
ori se plimbă pălăvrăgind; rochiile de mătase şi de brocart 
foşnesc; săbiile zâăngănesc; priviri dulci sau pline de ură se 
încrucişează; se pun la cale tot felul de întâlniri între duelgii 
sau îndrăgostiţi; este o forfotă ameţitoare; un vârtej 


scânteietor; hainele somptuoase sunt croite după ultima 
modă; chipurile sunt încântătoare; din această bogată şi 
atrăgătoare varietate de costume se desprind siluetele 
pajilor îmbrăcaţi după moda italiană sau spaniolă, stând în 
picioare, neclintiţi, cu pumnul în sold şi spada prinsă la 
cingătoare. 

Privelişte strălucită, fastuoasă şi plină de însufleţire, 
despre care tot ce-am putea spune noi n-ar fi în stare să 
redea decât o mult prea săracă şi prea palidă imagine. 
Chemaţi din lumea umbrelor pe toţi acei cavaleri eleganţi şi 
ironici, readuceţi la viaţă pe doamnele zglobii şi galante din 
povestirile lui BrantOmel, sau din Heptameron2, puneţi în 
gura lor acel idiom prompt, savant, naiv şi eminamente 
francez al secolului al şaisprezecelea şi vă veţi putea face o 
idee despre această fermecătoare curte, mai cu seama dacă 
vă veţi aminti cuvintele lui Francisc I: „O curte fără doamne 
e ca un an fără primăvară sau ca o primăvară fără flori”. lar 
curtea lui Francisc I era o veşnică primăvară luminată de 
cele mai frumoase şi mai nobile fiori de pe faţa pământului. 

După primul moment de uimire pricinuit de învălmăsală şi 
zgomot, când puteai în fine să desluşeşti diferitele grupuri, 
nu era greu să-ţi dai seama că mulţimea era despărțită în 
două tabere: una care se deosebea prin culorile liliachii şi 
care era tabăra doamnei d'Etampes, cealaltă, care purta 
culorile albastre, a Dianei de Poitiers; adepţii tainici ai 
reformei făceau parte din prima 

1 Pierre de Brantâme (1540-1614) - scriitor francez cave 
a excelat la genul memorialistic, autor al lucrării „ Viaţa 
iluştrilor conducători şi a femeilor galante”. (n. [.). 

Heptameronul sau Povestirile scrise de Marguerite de 
Navara (1492-1549) care cuprindea un număr de 72 de 
istorioare imitate după Boccacio. (n. 1.). 

Tabără, catolicii zeloşi din cea de-a doua. În cea din urmă 
se putea observa chipul şters şi searbăd al delfinului; chipul 
blond, inteligent şi vioi al lui Charles d'Orleans, cel de-al 


doilea fiu al regelui, se vedea învârtindu-se printre cei din 
tabăra adversă. 

Socotiţi că toate aceste opoziții politice şi religioase se 
complicau cu tot felul de gelozii femeieşti şi de rivalități 
artistice şi veţi avea un mănunchi îmbelşugat de animozităţi 
care vă va explica, dacă s-ar întâmpla cumva să aveţi vreo 
pricină de mirare, o sumedenie de priviri arogante şi de 
gesturi amenințătoare pe care nici chiar ipocrizia 
moravurilor de la curte nu era în stare să le ascundă unei 
priviri atente. 

Cele două duşmance, Diane şi Anne, şedeau la cele două 
capete ale sălii şi. Cu ţoale acestea, în pofida distanţei 
dintre ele, în mai puţin de cinci secunde orice înţepătură 
ajungea din gura uneia la urechea celeilalte, iar răspunsul, 
transmis prin aceleaşi ştafete, se întorcea la fel de repede 
pe aceeaşi cale. 

În mijlocul acestor schimburi de replici spirituale şi al 
acestor seniori îmbrăcaţi în catifele şi mătăsuri, continua să 
se plimbe, indiferent şi grav. În lunga lui robă de cărturar, 
Henri Estienne, legat sufleteşte de partidul Reformei, în 
timp ce la doi paşi de el şi la fel de străin de tot ceea ce-l 
înconjura, stătea în picioare, palid, şi melancolic, Pietro 
Strozzi, refugiat din Florenţa, care, sprijinit de o coloană, 
privea de bună seamă în adâncul inimii sale frumuseţile 
patriei părăsite, în care îi era dat să se întoarcă doar în 
captivitate, fără a-şi mai putea afla odihna decât în 
mormânt. 

Se înţelege 'de la sine că nobilul italian refugiat, înrudit cu 
Caterina de Medici, era credincios partidului catolic. 

Treceau apoi discutând importante probleme de stat şi 
oprindu-se din când în când unul în faţa celuilalt, ca pentru 
a da şi mai multă greutate convorbirii lor, bătrânul 
Montmorency, căruia regele îi încredinţase cu aproape doi 
ani în urmă funcţia de conetabil, rămasă vacantă de când 
de Bourbon căzuse în dizgrație, şi cancelarul Poyet, mândru 
nevoie mare de impozitul asupra loteriei, pe care-l stabilise 


de curând, şi de ordonanța de la Villiers-Coterets, pe care 
tocmai o contrasemnase. 

Fără a se alătura nici unui grup şi fară a se amesteca în 
nici o discuţie, benedictinul şi cordelierul Francois Rabelais, 
înarmat cu un zâmbet ce-i dezvăluia dinţii albi, scotocea 
peste tot cu privirea, observa, trăgea cu urechea, 
zeflemisea, în timp ce Triboulet, măscăriciul răsfăţat al 
maiestăţii sale, îşi rostogolea printre picioarele celor de 
faţă, gheba şi clevetirile, profitând de asemănarea lui cu un 
baset ca să muşte pe unul şi pe altul, muşcăturile lui fiind 
destul de dureroase, chiar dacă nu erau şi primejdioase, cât 
priveşte pe Clement Marot, falnic în costumul lui nou-nouţ 
de şambelan al regelui, părea, ca şi la recepţia ce la palatul 
Etampes, să nu-şi găsească nicăieri locul. Cu siguranţă că 
avea în buzunar vreo poezioară de zece versuri nou- 
născuta sau vreun sonet orfan, şi căuta un prilej ca să le 
recite cu titlul de improvizație. Numai că, din păcate, după 
cum se ştie prea bine, inspiraţia vine de sus şi nimeni nu 
poate fi stăpân pe ea. Numele doamnei Diane făcuse să-i 
încolţească spontan în minte o idee ispititoare, încercase să 
se împotrivească ispitei, dar muza nu este o iubită, ci o 
adevărată tirană: stihurile se zămisliseră singure, iar rimele 
se îngemănaseră de la sine prin nu ştiu ce vrajă, într-un 
cuvânt, nefericitul madrigal îl făcea să se frământe din cale 
afară. Era devotat doamnei d'Etampes, nici vorbă, şi tot aşa 
şi Margaretei de Navara, fără doar şi poate, nu încăpea nici 
cea mai mică îndoială că sentimentele lui înclinau spre 
tabăra protestantă. Poate chiar tocmai căuta să ticluiască 
vreo epigramă pe socoteala doamnei Diane, când îi venise 
în minte acest inoportun madrigal în onoarea sa, îi venise şi 
gata. Cum ar mai fi putut oare să se înfrâneze acum, după 
ce creierul său făurise nişte versuri atât de minunate în 
onoarea unei catolice, cum ar fi putut, cu toată râvna lui 
fierbinte pentru cauza protestantă, să se oprească de a le 
împărtăşi în şoaptă vreunui prieten literat? 


E tocmai ceea ce făcu nefericitul Marot. Dar indiscretul 
cardinal Tournon, căruia îi încredința versurile sale, le 
socoti atât de frumoase, de strălucite, de extraordinare, 
încât, fără voia sa, le strecură mai departe la urechea 
domnului duce de Lorena, care se grăbi să-i pomenească 
despre ele doamnei Diane. Numaidecât, în rândurile 
taberei albastre se stârni o vie rumoare, în mijlocul căreia 
Marot fu chemat, solicitat, somat să vină să le recite, în 
momentul în care îl văzură pe Marot străbătând mulţimea şi 
îndreptându-se spre doamna Diane, cei din tabăra liliachie 
se apropiară, la rândul lor, înghesuindu-se în jurul poetului, 
care se simţea în acelaşi timp într-al şaptelea cer şi cu inima 
cât un purice. În sfârşit, ducesa d'Etampes se ridică şi ea, 
dornică sa vadă, chipurile, cum o să se descurce puşlamaua 
de Marot - care avea o minte atât de isteaţă, şi în ce fel 
avea s-o laude pe doamna Diane. 

În clipa în care se pregătea să înceapă, după ce se 
înclinase în faţa Dianei de Poitiers, care-i zâmbea, bietul 
Clement Marot întoarse puţin capul spre a arunca o privire 
în jur şi o zări pe doamna d'Etampes, care zâmbea de 
asemenea, numai că zâmbetul uneia era plin de 
drăgălăşenie, pe când surâsul celeilalte era înfricoşător. 
Astfel că Marot, dogorit pe de o parte şi îngheţat pe de alta, 
abia reuşi să îngaime cu o voce tremurătoare şi şovăielnică 
versurile următoare: Să fiu Febus adeseori doresc, Nu spre 
a cunoaşte ierburi cu har, Durerea de a ucide voiesc, Cu 
ierburi a lecui e-n zadar; Nici spre a domni în slăvi solitar, 
Nici al lui Amor arc să irosesc, Regelui meu potrivnic cum i- 
aş fi? 

Să fiu Febus vreau fiindcă năzuiesc Pe frumoasa Diana a o, 
iubi. 

Nici mi apucase bine Marot să rostească ultima silabă a 
acestui gingaş madrigal, că albaştrii se şi porniră să 
aplaude cu înfocare, în timp ce liliachiii păstrau o tăcere 
mormântală. Încurajat de aprobarea unora şi ofensat de 
atitudinea critică a celorlalţi, Clement Marot se încumetă să 


se apropie de Diane de Poitiers pentru a-i înfăţişa 
capodopera sa. 

— Frumoasei Diane - spuse el cu glas scăzut, închinându- 
se în faţa ei. Înţelegeţi, doamnă: frumoasă Diane, frumoasă 
ca nimeni alta, fără putinţă de asemănare! 

Diane îi mulţumi cu cea mai dulce privire şi Marot se 
îndepărtă. 

— E îngăduit să închini versuri unei femei frumoase, după 
ce i-ai închinat celei mai frumoase - spuse în chip de scuză 
bietul poet, trecând pe lângă doamna d'Elampes. 

Vă amintiţi: cea mai frumoasă din Franţa. 

Anne îi răspunse cu o privire fulgerătoare. 

Două grupuri din rândurile cunoştinţelor noastre 
rămăseseră străine de acest incident: unul în care se afla 
Ascanio şi Cellini, orfăurarul având slăbiciunea de a prefera 
Divina Comedie stihurilor preţioase; celălalt grup era 
alcătuit din contele d'Orbec, vicontele de Marmagne, jupân 
d'Estourville şi Colombe; tânăra fată îl rugase din suflet pe 
tatăl ei să nu se amestece în mulţimea aceea pe care o 
vedea pentru prima oară şi care pe ea nu reuşise decât s-o 
înspăimânte. Din galanterie, contele d'Orbec refuzase s-o 
părăsească pe logodnica sa, pe care prefectul trebuia s-o 
prezinte reginei după liturghie. 

Deşi peste măsură de tulburaţi, Ascanio şi Colombe se 
văzuseră din primul moment şi îşi aruncau din când în când 
câte o privire pe furiş. 

Cei doi copii neprihăniţi şi sfioşi, crescuţi în singurătate, s- 
ar fi simţit nespus de singuri şi de rătăciţi în mijlocul acelei 
omeniri elegante şi depravate dacă nu s-ar fi putut zări şi 
îmbărbăta unul pe altul cu privirea. 

Nu se mai văzuseră, de altminteri, din ziua destăinuirilor. 
Ascanio încercase zadarnic în mai multe rânduri să 
pătrundă în pavilionul Nesle. De câte ori bătuse la poartă, 
în locul coanei Perrine îi ieşise în întâmpinare noua slujnică 
pe care contele d'Orbec i-o trimisese Colombei şi care îl 
poftise să plece pe un ton răstit. Ascanio nu era nici destul 


ele bogat, nici destul de îndrăzneţ pentru a încerca să-i 
câştige bunăvoința. De altfel, nu avea să-i împărtăşească 
iubitei sale decât veşti triste pe care Colombe oricum le-ar 
fi aflat prea curând. Aceste veşti triste erau spovedania 
meşterului, care-i mărturisise dragostea lui pentru 
Colombe, şi faptul că de aici încolo erau nevoiţi nu numai să 
se lipsească de ajutorul său, dar poate chiar să şi lupte 
împotriva lui. 

Cât priveşte mijlocul de a ieşi din impas, Ascanio, aşa cum 
îi spusese lui Cellini, simţea că numai Dumnezeu mai putea 
acum să-l salveze. 

Astfel că, silit să se mărginească la propriile-i resurse, în 
naivitatea lui, tânărul se hotărâse să încerce a o îmblânzi şi 
înduioşa pe doamna d'Etampes. Când speranţa pe care te 
bizuiai se spulberă, eşti gata să recurgi la cele mai 
disperate mijloace. Atotputernica energie a lui Benvenuto 
nu numai că-l părăsise pe Ascanio, dar avea să se întoarcă 
neîndoios chiar împotriva lui. Încrezător pentru că era 
tânăr, Ascanio se pregătea, aşadar, să facă apel la noblețea, 
mărinimia şi afecțiunea devotată pe care i se păruse a le fi 
descoperit în sufletul ducesei, căutând să atragă asupra 
suferințelor lui mila celei de care era iubit, în cazul când 
însă şi acest ultim şi firav reazem avea să-i scape din mână, 
ce mai putea să facă un biet copil, singur şi nevolnic ca el, 
decât să lase lucrurile în voia soartei şi să aştepte? Iată, dar, 
de ce se hotărâse să-l urmeze pe Benvenuto la curte. 

Ducesa d'Etampes se înapoiase la locul ei. 

Ascanio se amestecă printre curteni, ajunse în spatele ei şi 
se strecură până în dreptul fotoliului în care şedea, 
întorcându-se, ducesa îl văzu. 

— A, dumneata eşti, Ascanio! Spuse ea cu răceală. 

— Da, doamnă ducesă. Am venit aici împreună cu meşterul 
meu Benvenuto şi am îndrăznit să mă apropii de 
dumneavoastră, pentru că, lăsând deunăzi la palatul 
Etampes desenul crinului pe care aţi binevoit să mi-l 


porunciţi, as vrea să ştiu dacă nu sunteţi prea nemulțumită 
de el. 

— Nu, într-adevăr, mi s-a părut foarte frumos - spuse 
doamna d'Etampes, un pic mai îmbunatăşi cunoscătorii 
cărora le-am arătat schiţa şi îndeosebi domnul de Guise, 
care se află aici, de faţă, au împărtăşit întru totul părerea 
mea, mă întreb numai dacă execuţia va fi tot atât de 
desăvârşită ca şi desenul? Şi, în cazul când te bizui să-l poţi 
duce la bun sfârşit, dacă nestematele pe care ţi le-am dat îţi 
vor ajunge? 

— Da, doamnă, cel puţin aşa sper, totuşi aş fi vrut să 
montez în vârful pistilului un diamant mare care să tremure 
ca o picătură de rouă, dar mă tem c-ar fi o cheltuială 
exagerată pentru o lucrare încredinţată unui umil artist ca 
mine. 

— Suntem în măsură să facem această cheltuială, Ascanio. 

— Cred că un diamant de o asemenea mărime trebuie să 
preţuiască aproape două sute de mii de scuzi, doamnă. 

— Bine, o să ne mai gândim. Dar - adăugă ducesa, 
coborând glasul - aş vrea să-mi faci un serviciu, Ascanio. 

— Sunt la ordinele domniei voastre, doamnă. 

— Adineauri, ducându-mă să ascult versurile anoste ale lui 
Marot, l-am zărit în capătul celălalt al sălii pe contele 
d'Orbec. Interesează-te unde se află, te rog, şi spune-i că aş 
vrea să-i vorbesc. 

— Dar bine, doamnă - murmură Ascanio, care pălise 
auzind numele contelui. 

— N-ai spus că eşti la ordinele mele? Rosti cu seninăţie 
doamna d'Etampes. De altminteri, te-am rugat să-mi faci 
acest serviciu deoarece sunt convinsă că te va interesa 
convorbirea pe care o voi avea cu d'Orbec şi care îţi va da, 
poate, de gândit, dacă îndrăgostiţii mai sunt în stare să 
gândească. 

— Voi face aşa cum mi-aţi poruncit, doamnă - zise Ascanio, 
tremurând de teamă să n-o supere pe cea în care îşi pusese 
toată speranţa. 


— Bine. Te-aş ruga să-i vorbeşti contelui italieneşte, am 
motivele mele pentru a-ţi cere asta şi întoarce-te cu dânsul 
aici. 

Pentru a nu o indispune şi mai mult şi pentru a nu ojigni 
cumva din nou pe apriga sa duşmancă, Ascanio se 
îndepărta îndată şi, intrând în vorbă cu un tânăr senior cu 
panglici liliachii, îl întrebă dacă-l văzuse cumva pe contele 
d'Orbec şi unde anume. 

— Uitaţi-vă - îi răspunse cel întrebat - e maimuţoiul acela 
bătrân de colo care vorbeşte cu prefectul Parisului şi care 
sade lingă fetiţa aceea încântătoare. 

Fetiţa încântătoare era Colombe, pe care toţi fanţii o 
priveau cu admiraţie şi curiozitate, cât despre maimuţoiul 
bătrân, i se păru lui Ascanio cu drept cuvânt respingător, 
atât cât putea să-l dorească un rival. După ce stătu câteva 
clipe să-l cerceteze, se apropie de el şi, adresându-i 
cuvântul, spre marea mirare a Colombei, îl invită în 
italieneşte să vină cu el la doamna d'Etampes. 

Contele se scuză faţă de logodnica şi de prietenii săi şi se 
grăbi să dea ascultare poruncii ducesei, urmat de Ascanio, 
care nu plecă înainte de a o fi liniştit printr-o ocheadă 
complice pe Colombe, care se schimbase la faţă la auzul 
acestei ciudate solii şi, mai ales, la vederea solului. 

— A, bună ziua, conte! Spuse doamna d'Etampes, zărindu- 
Il pe d'Orbec. Sunt încântată că te văd, fiindcă am nişte 
lucruri importante să-ţi comunic. Domnilor 

— Adăugă ea, întorcându-se către cei ce o înconjurau - 
mai avem de aşteptat cel puţin încă un sfert de oră pe 
maiestăţile lor, dacă-mi daţi voie, mă voi folosi de acest 
răgaz pentru a schimba câteva cuvinte cu vechiul meu 
prieten, contele d'Orbec. 

Toţi seniorii care se strânseseră linguşitori în jurul 
ducesei, poftiţi astfel să plece fără prea multă ceremonie, se 
grăbiră să se îndepărteze discret, lăsând-o singură cu 
vistiernicul regelui într-una din firidele ferestrelor, largă ca 


un salon din zilele noastre. Ascanio se pregătea să urmeze 
exemplul celorlalţi când. La un semn al ducesei, se opri. 

— Cine-i tânărul acesta? Întrebă contele. 

— Un paj italian care nu pricepe nici o boabă franţuzeşte, 
aşa că poţi vorbi liniştit de faţă cu el, ca şi cum am fi singuri. 

— Ei bine, doamnă - continuă d'Orbecm-am supus orbeşte, 
cred, poruncilor domniei voastre, fără a încerca măcar sa 
caut o explicaţie. Mi-aţi împărtăşit dorinţa de a o vedea pe 
viitoarea mea soţie prezentată astăzi reginei: Colombe se 
află aici cu tatăl său; acum că v-am împlinit dorinţa, vă 
mărturisesc că as vrea să-i cunosc motivele. Ar însemna 
oare că îndrăznesc prea mult, doamnă. 

Rugându-vă să-mi daţi unele lămuriri? 

— Eşti cel mai devotat dintre cei pe care mă pot bizui, 
d'Orbec; din fericire mi-au mai rămas încă multe de făcut 
pentru domnia ta şi nici aşa nu-mi dau prea bine seama 
dacă îmi voi putea plăti vreodată datoriile pe care le am faţă 
de dumneata; voi încerca totuşi. Dregătoria de vistiernic al 
regelui, pe care ţi-am încredinţat-o nu este decât piatra de 
temelie pe care urmează să clădesc cariera dumitale, conte. 

— Doamnă! spuse d'Orbec, făcând o plecăciune până la 
pământ. 

— De aceea am să-ţi vorbesc deschis: dar mai înainte, 
trebuie să te felicit. Am văzut-o adineauri pe Colombe a 
dumitale, e într-adevăr încântătoare, puţin cam stângace, 
dar asta nu face decât să-i sporească farmecul. Totuşi, între 
noi fie vorba, zadarnic caut să mă dumiresc, te cunosc prea 
bine şi tocmai din cauza aceasta nu pot să înţeleg în ce 
scop, dumneata, un om serios, chibzuit şi care îmi închipui 
că nu eşti mare amator de prospeţime şi de frumuseţe, te-ai 
hotărât să închei această căsătorie, spun în ce scop. Fiindcă 
trebuie să existe neapărat un dedesubt şi nici dumneata nu 
eşti omul care să facă un pas cât de mic la întâmplare. 

— Păi orice om trebuie să se căsătorească odată şi odată, 
şi pe urmă, tatăl e un vulpoi bătrân. 

Care o să-i lase ceva avere. 


— Dar ce vârstă are? 

— Vreo cincizeci şi cinci sau cincizeci şi şase de ani. 

— Şi domnia ta, conte? 

— Cam tot atâta, numai că el este atât de dărâmat. 

— Încep să înţeleg acum şi să te recunosc. 

Ştiam, de altminteri, că eşti mai presus de asemenea 
sentimente vulgare şi că nu farmecele acestei fetişcane sunt 
cele ce te-au atras spre ea. 

— Atât ar mai lipsi, doamnă, nici măcar nu mam gândit, 
dar chiar dacă ar fi fost urâtă, situaţia nu se schimba cu 
nimic, cu atât mai bine că-i nostimă deci. 

— Ei, bravo, conte, altminteri m-ai fi dezamăgit! 

— Şi acum că m-aţi recunoscut, doamnă, veţi bine voi 
poate să-mi spuneți... 

— Fiindcă am planuri măreţe cu dumneata - îi tăie vorba 
ducesa. Aş dori, bunăoară, d'Orbec, dacă vrei să ştii, să te 
văd în locul lui Poyet, pe care nu-l pot suferi - adăugă 
ducesa, aruncând o privire plină de ură cancelarului, care 
continua să se plimbe împreună cu conetabilul. 

— Cum, doamnă, una dintre cele mai de seamă dregătorii 
ale regatului? 

— Bine, dar dumneata însuţi eşti un om eminent, conte! 
Dar, din păcate, vai, puterea mea este atât de şovăielnică, 
domnesc pe marginea unei prăpăstii. Uite, de pildă, chiar în 
clipa de faţă sunt stăpânită de o nelinişte ucigătoare. 
Regele are o iubită, pe soţia unui om de nimic, un jurist, un 
anume Peron. Dacă această femeie s-ar întâmpla să fie 
ambițioasă, soarta noastră ar fi pecetluită. Ar trebui, de 
altminteri, să preîntâmpin din vreme acest capriciu al lui 
Francisc I. Ah, nam să mai întâlnesc niciodată o fiinţă ca 
micuța ducesă de Brissac, pe care i-am oferit-o cândva 
maiestăţii sale, o femeie blajină şi slabă de înger, un copil. 
Toată viaţa am să-i deplâng lipsa, ducesa nu era câtuşi de 
puţin primejdioasă, tot timpul nu făcea decât să mă ridice în 
slăvi faţă ele rege, spunându-i cât sunt de desăvârşită. Biata 


Marie! Luase asupra ei toate greutăţile situaţiei mele, 
lăsându-mi în schimb toate foloasele. 

Trebuie să facem însă tot ce se poate pentru a-l îndepărta 
pe Francisc Il de această Feronniere, cum i se spune. Din 
nefericire, tot arsenalul meu de seducţii e pe sfârşite. Nu 
mi-a mai rămas decât o ultimă redută de care mă mai pot 
sluji, obişnuinţa. 

— Cum se poate, doamnă? 

— O, Doamne, într-adevăr, nu mai sunt stăpână decât pe 
gândurile sale, inima i s-a înstrăinat, cred că mă înţelegi, as 
avea nevoie de o ajutoare. Dar unde s-o găsesc? O prietenă 
credincioasă, cât se poate de sinceră, de care să fiu sigură. 
Ah, aş fi în stare s-o plătesc cu atâta bănet şi atâtea onoruri! 
Caută-mi-o dumneata, d'Orbec. Nici nu poţi să-ţi dai seama 
în ce măsură regele se confundă cu omul în fiinţa 
suveranului nostru şi cât de departe poate merge 
înrâurirea pe care omul o are asupra monarhului. Dacă am 
fi două, vreau să spun două aliate, şi nicidecum doua rivale, 
două prietene, şi nu două iubite; dacă am putea pune 
stăpânire, una asupra lui Francisc, iar cealaltă asupra lui 
Francisc I, Franţa ar fi a noastră, conte, şi încă în ce 
împrejurări! 

Tocmai când Carol Quintul este gata să se arunce de bună 
voie în mrejele noastre şi când vom putea stoarce de la 
dânsul orice am dori în chip de răscumpărare, profitând de 
nesăbuinţa lui ca să ne pregătim un viitor strălucit pentru 
orice eventualitate. Am să-ţi explic ce anume urmăresc, 
d'Orbec. Aceasta Diane, pe care dumneata o găseşti atât de 
ispititoare, nu va mai avea într-o bună zi nici o putere 
asupra noastră, şi cavalerul Franţei ar putea atunci să 
ajungă... Dar uite c-a sosit regele. 

Era unul din tertipurile doamnei d'Etampes, care rareori 
îşi mărturisea lămurit gândurile, lăsând să se ghicească ce 
vrea, se mulțumea doar să semene în cugetele celorlalţi tot 
felul de imbolduri şi idei, aşteptând ca avariţia, ambițiile, 
relele porniri înnăscute să facă mai departe ceea ce era de 


făcut, apoi se întrerupea când simţea că trebuie să se 
oprească. 

O rnare artă pe care o recomandăm cu toată însufleţirea 
multor poeţi şi unui mare număr de îndrăgostiţi. 

Aşa că, ahtiat de bani şi de onoruri, trecut, prin ciur şi prin 
dârmon şi corupt până în fundul sufletului, contele d'Orbec 
înţelesese prea bine ce voia ducesa, fiindcă de mai multe ori 
în timpul convorbirii privirile Annei se îndreptaseră spre 
locul unde se afla Colombe. Firea cinstită şi mărinimoasă a 
lui Ascanio însă nu reuşise să pătrundă prea adânc în 
această misterioasă urzeala de nelegiuiri şi ticăloşii, dar 
tânărul simţea totuşi că ciudata şi tenebroasa convorbire 
ascundea o primejdie cumplită pentru iubita lui şi se uita 
îngrozit la doamna d'Etampes. 

Un uşier vesti sosirea regelui şi a reginei, într-o clipă, 
toată lumea fu în picioare şi cu pălăria în mâna. 

— Dumnezeu să vă aibă în sfânta lui pază, domnilor! spuse 
intrând Francisc I. Trebuie să vă anunţ din capul locului o 
veste mare. Scumpul nostru frate, împăratul Carol Quintul, 
se află în clipa în care vă vorbesc în drum spre Franţa, dacă 
nu cumva a şi pus piciorul pe pământul ei. Să fim gata, 
domnilor, să-l primim cum se cuvine. 

Nu mai e nevoie, cred, să amintesc credincioasei noastre 
nobilimi îndatoririle ospitalităţii pe care această înaltă vizită 
ni le impune. Am dovedit în tabăra Pânzei de Aur că ştim să 
primim regeşte pe regi. În mai puţin de o lună, Carol 
Quintul va fi la Luvru. 

— Şi eu, domnilor - spuse regina Eleonore, cu vocea ei 
dulce - vă mulţumesc dinainte în numele augustului meu 
frate pentru primirea pe care i-o veţi face. 

În chip de răspuns, cei de faţă începură a striga: „Trăiască 
regele! Trăiască regina! Trăiască împăratul!” 

În momentul acela, lunecând ca o zvârlugă, ceva se 
strecură printre picioarele curtenilor şi se apropie de 
monarh, era Triboulet. 


— Sire - spuse bufonul - binevoiţi a-mi îngădui să închin 
maiestăţii voastre o lucrare pe care am de ghând s-o 
tipăreasc? 

— Cu cea mai mare plăcere, bufonule - răspunse regele - 
dar mai întâi trebuie să ştiu care este titlul acestei lucrări şi 
în ce stadiu se găseşte. 

— Sire, lucrarea se va intitula „Almanahul nebunilor”, şi va 
cuprinde lista celor mai smintiţi dintre smintiţii ce vor fi 
sălăşluit cândva pe faţa pământului. Cât priveşte stadiul în 
care se află, vă pot spune ca am şi scris pe prima pagină 
numele regelui tuturor nebunilor trecuţi şi viitori. 

— Şi cine este acest strălucit confrate pe care vrei să-l 
socoteşti varul meu şi pe care l-ai ales drept monarh? 
Întrebă Francisc 1. 

— Carol Quintul, sire - răspunse Triboulet. 

— Cum aşa, Carol Quintul?! Se miră regele. 

Tocmai el?! Şi de ce tocmai Carol Quintul? 

— Pentru că nu există nimeni altul pe lume decât Carol 
Quintul, care, după ce v-a ţinut zălog la Madrid, aşa cum a 
făcut, mai poate fi atât de nebun, încât să se încumete a 
trece prin regatul maiestăţii voastre. 

— Şi dacă totuşi o să treacă prin regatul meu fără să 
păţească nimic? îi întoarse vorba Francisc |. 

— Atunci - adăugă Triboulet - îi făgăduiesc că voi şterge 
numele său şi voi pune alt nume în loc. 

— Numele cui? Întrebă regele. 

— Numele vostru, sire, căci, lăsându-l să treacă, veţi fi şi 
mai nebun decât el. 

Regele izbucni în râs. Curtenii îi ţinură isonul. 

Numai biata Eleonore se schimbă la faţă. 

— Ştii ce - spuse Francisc - înlocuieşte chiar acum numele 
împăratului cu al meu, fiindcă miam dat cuvântul meu de 
gentilom şi înţeleg să-l respect. Cât priveşte închinarea, află 
că o primesc şi iată aici preţul primului exemplar ce va ieşi 
ele sub teascuri. 


Spunând acestea, Francisc I scoase din buzunar o pungă 
plină şi i-o aruncă lui Triboulet, care o prinse cu dinţii din 
zbor şi se îndepărta, mergând în patru labe şi mârâind ca 
un câine care duce un os în gură. 

— Doamnă - spuse prefectul Parisului, apropiindu-se de 
regină împreună cu Colombe - maiestatea voastră îmi 
îngăduie să mă folosesc de acest prilej de bucurie spre a-i 
prezenta, sub cele mai fericite auspicii, pe fiica mea 
Colombe, pe care a binevoit s-o primească în rândul 
doamnelor sale de onoare? 

Blajina regină îi spuse câteva cuvinte de laudă şi de 
încurajare bietei Colombe, care se fâsticise şi pe care, în 
vremea asta, monarhul o privea cu admiraţie. 

— Pe legea mea de gentilom, jupâne prefect - rosti 
Francisc I, surâzând - îţi dai scama c-ai săvârşit o crimă de 
înaltă trădare ţinând atâta timp tăinuit, departe de privirile 
noastre, un asemenea mărgăritar căruia trebuie să-i şadă 
atât de bine în cununa de frumuseţe ce înconjoară 
maiestatea reginei noastre? Şi dacă nu vei îi pedepsit totuşi 
pentru această trădare, jupâne Robert, mulţumeşte mutei 
rugăminţi a acestor frumoşi ochi plecaţi. 

Regele se înclină apoi galant în faţa încântătoarei copile şi 
trecu mai departe însoţit de întreaga curte, îndreptându-se 
spre capelă. 

— Doamnă - spuse ducele de Medina-Sidonia, oferindu-i 
mâna ducesei d'Etampes - să lăsăm, dacă bine voiţi, să 
plece toată lumea şi să rămânem ceva mai în urmă, nu vom 
găsi nicăieri un loc mai prielnic pentru a vă spune unele 
lucruri de seamă pe care aş dori să vi le împărtăşesc în 
taină. 

— Sunt la dispoziţia dumitale, domnule ambasador - 
răspunse ducesa. Nu pleca, te rog, conte d'Orbec, poţi 
cuvânta liniştit, domnul e de Medina, faţă de acest vechi 
prieten, ca şi cum ai sta de vorbă cu mine, şi faţă de acest 
tânăr, care nu cunoaşte decât limba italiană. 


— Discreţia lor e tot atât do necesară pentru domnia 
voastră ca şi pentru mine şi, din moment ce sunteţi sigură 
ele dânşii... Dar iată-ne în sfârşit singuri, de aceea vă voi 
spune tot ce am de spus fără ocolişuri şi fără să vă ascund 
nimic. Precum vedeţi, maiestatea sa sacră s-a hotărât să 
treacă prin Franţa şi poate chiar în clipa de faţă a şi păşit 
pe teritoriul ei, ştie totuşi că-i va fi dat s-o străbată printre 
doua rânduri de vrăjmaşi, dar se bizuie pe lealitatea 
regelui, dumneavoastră înşivă l-aţi sfătuit să aibă încredere, 
doamnă, şi, cinstit vorbind, sunt gata să recunosc că, mai 
puternică decât oricare dintre miniştrii titulari, înrâurirea 
pe care o aveţi asupra lui Francisc 1 este destul de mare 
pentru ca sfatul domniei voastre să fie, după cum veţi 
binevoi, bun sau rău, o amăgire sau o chezăşie. Dar pentru 
ce v-aţi întoarce împotriva noastră? Nici statul şi nici 
dumneavoastră n-aţi avea nimic de câştigat. 

— Mai departe, monseniore, n-aţi spus încă totul... 

— Nu, doamnă. Carol Quintul este vrednicul urmaş al lui 
Carol cel Mare şi ceea ce un aliat care şi-ar călca 
legământul ar putea să-i ceară drept răscumpărare, 
împăratul înţelege să ofere în chip de dar pentru a nu lăsa 
nerăsplătită nici ospitalitatea, nici sfatul. 

— Admirabil, iată un gest mărinimos şi bine chibzuit 
totodată. 

— Regele Francisc I a dorit întotdeauna cu ardoare 
ducatul de Milano, doamnă, ei bine, Carol Quintul e gata să 
cedeze această provincie, care a fost o veşnica pricină de 
zâzanie între Franţa şi Spania, cumnatului sau, în schimbul 
unei rente anuale. 

— Înţeleg - îi tăie cuvântul ducesa - finanţele împăratului, 
după cum se ştie, se află într-o stare destul de proastă; pe 
de altă parte, ducatul de Milano e sărăcit de pe urma a 
douăzeci de războaie şi maiestatea sa sacră n-ar avea nimic 
de regretat transferând creanţa unui debitor lipsit de 
mijloace asupra unui debitor bogat. Refuz, domnule de 


Medina, fiindcă îţi dai seama, cred, şi domnia ta că o 
asemenea propunere nu poate îi acceptată. 

— Dar bine, doamnă, s-a şi deschis vorba faţă de suveran 
despre această învestitură şi maiestatea sa s-a arătat 
încântată. 

— Ştiu, eu însă refuz. Dacă vă puteţi lipsi de mine, cu atât 
mai bine pentru dumneavoastră. 

— Doamnă, împăratul ţine cu tot dinadinsul să ştie că îl 
sprijiniți, şi tot ce aţi putea dori... 

— Influenţa mea nu este o marfă ce poate fi vânduta şi 
cumpărată, domnule ambasador. 

— O, doamnă, dar cine a spus asta? 

— Ascultă, ai declarat că stăpânul dumitale doreşte 
sprijinul meu şi, între noi fie vorba, are dreptate. Ei bine, ca 
să se poată bizui pe acest sprijin, îi cer mai puţin decât este 
dispus să ofere, urmăreşte-mă cu toată atenţia. Uite ce 
trebuie să facă. Îi va făgădui lui Francisc I investitura 
ducatului de Milano, apoi, de îndată ce va trece dincolo de 
graniţele Franţei, îşi va aduce aminte că tratatul de la 
Madrid a fost încălcat odinioară şi va uita făgăduiala făcută. 

— Cum se poate, doamnă? Asta ar putea dezlănţui un 
război! 

— Ai puţină răbdare, domnule de Medina. 

Maiestatea sa, într-adevăr, va începe să strige şi să 
amenințe. Atunci Carol va consimţi să ridice ducatul Milano 
la rangul 'de stat independent şi-l va dărui, scutit însă de 
orice obligaţii, lui Charles d'Orleans, cel de-al doilea fiu al 
regelui: în felul acesta împăratul nu va spori cu nimic 
stăpânirea unui rival. Pentru aşa ceva merită să piardă 
câţiva scuzi şi cred că nici domnia ta, monsenioare, n-ai 
nimic de spus. Cât priveşte dorinţele mele personale, cum 
ziceai adineauri, dacă maiestatea sa sacră este de acord cu 
planurile mele, va lăsa să cadă în faţa mea, la prima noastră 
întrevedere, o piatră mai mult sau mai puţin strălucitoare, 
pe care o voi ridica de jos, dacă merită osteneala, şi o voi 


păstra în amintirea glorioasei alianţe încheiate între 
urmaşul cezarilor, rege al Spaniei şi al Indiilor, şi mie. 

Ducesa d'Etampes se aplecă la urechea lui Ascanio, 
înfricoşat de neliniştitoarele şi misterioasele sale urzeli, aşa 
cum şi ducele de Medina era îngrijorat, în timp ce contele 
d'Orbec părea încântat. 

— Toate astea pentru tine le fac, Ascanio - îi şopti 
ucenicului. Ca să câştig inima ta, aş fi în stare să duc la 
pierzare Franţa. Ei bine, domnule ambasador - continuă ea 
cu glas tare - care este răspunsul domniei tale? 

— Împăratul este singurul care poate lua o hotărâre în 
privinţa unui lucru atât de important, doamnă, cu toate 
astea, am toate motivele să cred că va accepta o înţelegere 
care mi se pare atât de avantajoasă pentru noi, încât 
aproape că mă sperie. 

— Dacă asta te poate linişti, am să-ţi spun că, în fond e la 
fel de avantajoasă şi pentru mine şi tocmai de aceea mă 
bizui să-l înduplec pe rege s-o accepte. Noi, femeile, avem o 
politică a noastră, uneori mai sigură decât a domniilor 
voastre. Dar pot să va încredinţez că planurile mele nu sunt 
câtuşi de puţin primejdioase pentru dumneavoastră, 
gândeşte-te, în ce fel ar putea să fie? De altminteri, până ce 
Carol Quintul se va hotări într-un fel, domnule de Medina, 
poţi fi sigur că nu voi lăsa să-mi scape nici o ocazie pentru a 
unelti împotriva sa şi că mă voi strădui din răsputeri a 
convinge pe maiestatea sa să-l reţină ca prizonier la palat. 

— Cum, doamnă, asta înseamnă pentru domnia voastră 
primul pas spre o alianţă?! 

— Ce vorbeşti, domnule ambasador! Cum se poate ca un 
om de stat ca dumneata să nu-şi dea seama că, înainta de 
toate, trebuie să preîntâmpin orice bănuială de ademenire 
şi că, apărând pe faţă cauza dumneavoastră, ar fi mijlocul 
cel mai sigur de a o compromite? De altminteri, n-aş vrea să 
dau prilej nimănui să mă trădeze ori să mă denunțe. Lasă- 
mă să fiu vrăjmaşa domniilor voastre, domnule duce, lasă- 
mă să vorbesc împotriva dumneavoastră. Ce-ţi pasă? O, 


Doamne, nu ştii oare în câte feluri se pot răstălmăci 
cuvintele?! În cazul când Carol Quintul respinge tratatul 
propus de mine, am să-i spun regelui: „Sire, bizuie-te pe 
imboldurile mele generoase de femeie! Nu trebuie să şovăi 
în faţa unor represalii pe cât de îndreptăţite pe atât de 
necesare”. Dacă însă împăratul este de acord, am să-i spun: 
„Sire, încrede-te în dibăcia mea feminină, adică felină! 

Trebuie sa te împaci cu gândul unei josnicii utile! 

— O, doamnă - spuse ducele de Medina, înclinându-se în 
faţa ducesei - ce păcat că sunteţi o regină! Aţi fi fost un 
ambasador atât de iscusit! 

După care ducele îşi luă rămas bun de la doamna 
d'Etampes şi se îndepărtă, încântat de întorsătura 
neprevăzută pe care o luaseră tratativele. 

— Acum e rândul meu să vorbesc deschis şi fără ocolişuri - 
îi spuse ducesa contelui d'Orbec când rămase singură cu el 
şi cu Ascanio. În momentul acesta, conte, ştii trei lucruri: 
primul, că e tot atât de important pentru prietenii mei cât şi 
pentru mine în împrejurarea ele faţă ca puterea mea să fie 
temeinic întărită şi ferită de orice ştirbire; al doilea, că după 
ce vom fi trecut cu bine peste această încercare, nu vom 
mai avea nici un motiv să ne temem ele viitor, că Charles 
d'Orleans va fi adevăratul urmaş al lui Francisc I şi că 
ducele de Milano, pe care-l voi fi făcut ceea ce va fi, va 
trebui să-mi fie şi mai îndatorat chiar decât regele Franţei, 
care m-a făcut ceea ce sunt; al treilea, că maiestatea sa a 
fost adânc impresionată de frumuseţea Colombei dumitale. 
Ei bine, conte, ceea ce vreau să-ţi spun acum se adresează 
omului superior care nu înţelege să se lase influenţat de 
nişte prejudecăţi vulgare, în clipa aceasta ţii în mână 
propria dumitale soartă: vrei ca vistiernicul d'Orbec să-i 
urmeze cancelarului Poyet sau, ca să spunem lucrurilor pe 
nume, vrei ca frumoasa Colombe d'Orbec să-i urmeze 
Mariei de Brissac? 

Asacanio făcu un gest de groază pe care d'Orbec nu-l 
observă, dat fiind ca în momentul acela privirea lui 


respingător de vicleană se încrucişa cu privirea adâncă a 
doamnei d'Etampes. 

— Vreau să fiu cancelar! răspunse el fără înconjur. 

— Prea bine, înseamnă că suntem salvaţi, dar prefectul? 

— Mă bizui c-o să găsiţi şi pentru el ceva, vreo slujbă mai 
grasă; v-aş ruga chiar, pe cât se poate, să fie mai curând 
rentabilă decât onorifică; ce va agonisi, tot în mâna mea o 
să încapă după ce bătrânul, prăpădit cum e, se va călători 
pe lumea cealaltă. 

Ascanio nu mai putu să se stăpânească. 

— Doamnă! Izbucni el, cu o voce tunătoare, făcând un pas 
înainte. 

Nu mai apucă să continue însă şi nici contele să-şi arate 
mirarea, fiindcă amândouă canaturile uşii se deschiseră 
larg, întreaga curte se înapoia. 

Smucindu-l de mână pe Ascanio, doamna d'Etampes fie 
trase brusc îndărăt împreună cu el şi, cu o voce stăpânită 
dar pătrunzătoare, îi suflă la ureche: 

— Ei, tinere, vezi acum în ce fel poţi ajunge iubita unui 
rege şi unde ne poale duce. Fără voia noastră, viaţa? 

Se întrerupse, în timp ce rostea aceste dureroase cuvinte, 
veselia şi vorbele de club ale regelui şi ale oştenilor se 
revărsară, ca să zicem aşa, în sală, Francisc I era într-al 
şaptelea cer, în curând, Carol Quintul avea să sosească. Vor 
avea loc recepții, serbări, diferite surprize, îi era dat să 
joace un rol strălucit. 

— Toată lumea va fi cu privirile aţintite asupra Parisului şi 
asupra suveranului său. Gândindu-se la drama captivantă 
ale cărei iţe aveau să se afle toate în mâinile sale, Francisc | 
se bucura ca un copil. Prin felul său de a fi era înclinat să 
privească mai curând partea strălucitoare a lucrurilor decât 
cea gravă, să aibă în vedere în primul rând răsunetul lor, să 
considere bătăliile doar nişte simple turniruri, iar 
regalitatea o artă. 

Minunată inteligenţă, cu idei temerare, ciudate, poetice, 
Francisc I a preschimbat domnia sa într-o reprezentaţie 


teatrală, iar lumea într-o sală de spectacol. 

În ziua aceea, la gândul că va avea prilejul să uimească un 
rival şi, o dată cu el, Europa întreagă, era de o inteligenţă şi 
de o bunăvoință mai încântătoare ca niciodată. Drept care, 
încurajat pare-se de chipul său îmbietor, în clipa în care 
suveranul intra pe uşă, Triboulet se rostogoli la picioarele 
sale. 

— Vai, sire, vai, sire! Începu a se tângui bufonul. Am venit 
să-mi iau rămas bun, maiestatea voastră trebuie să se 
împace cu gândul că nu mă va mai vedea niciodată. De 
aceea plâng mai mult de mila măriei sale decât de mila 
mea. 

Ce-o să se facă maiestatea voastră fără sărmanul său 
Triboulet, la care ţine atât de mult! 

— Cum se poată, nebunule, vrei să mă părăseşti tocmai 
acum când nu există decât un singur bufon pentru doi 
regi?! 

— Da, sire, tocmai acum când vor fi doi regi pentru un 
bufon. 

— Nici nu vreau să aud de aşa ceva, Triboulet! 

Vei rămâne aici, îţi poruncesc! 

— Rămân, păcatele mele! Împărtăşiţi atunci, roguvă, 
porunca măriei voastre şi domnului de Vielleville, căruia i- 
am spus ce se vorbeşte pe socoteala soţiei sale şi care, 
pentru un fleac de nimic ca acesta, a jurat c-o să-mi smulgă 
urechile mai întâi şi după aceea sufletul din mine... Dacă am 
aşa ceva, a adăugat păgânul, căruia maiestatea voastră s-ar 
cuveni să-i tale limba pentru asemenea nelegiuire. 

— Haide, haide! căută să-l împace regele. 

Linişteşte-te, nebunule! Sărmane. 

— Cel ce s-ar încumeta să-ţi curme viaţa poate fi sigur că, 
după un sfert de ceas, va atârna în ştreang. 

— O, sire, dacă n-aţi avea nimic împotrivă... 

— Spune, ce vrei? 

— Porunciţi să fie atârn-at în ştreang cu un sfert de oră 
înainte. E mai bine pentru mine. 


Toată lumea începu să râdă şi regele mai cu poftă decât 
toţi. Pornind apoi mai departe, îl întâlni pe Pietro Strozzi, 
nobilul refugiat 

— Senior Pietro Strozzi - îi spuse el - e mult, mi se pare, 
prea mult chiar, de când ai cerut un înscris de 
împământenire, e ruşinos pentru noi că, după ce ai luptat 
cu atâta bărbăţie la Piemont în oastea francezilor şi ca un 
adevărat francez, să nu te numeri încă printre mlădiţele 
patriei noastre, prin curajul pe care l-ai dovedit, de vreme 
ce patria dumitale de baştină se leapădă de domnia ta. Asta 
seară, senior Pietro, jupân Le Macon, secretarul meu, îţi va 
trimite înscrisul de împământenire. Nu e nevoie să-mi 
mulţumeşti, trebuie ca, sosind aici, Carol Quintul să te 
găsească francez, spre cinstea mea şi a domniei tale... A, 
dumneata eşti, Cellini, cum văd eu, niciodată nu vii cu 
mâinile goale, ce ţii acolo sub braţ, prietene? Dar aşteaptă 
puţin, pe legea mea de gentilom, n-aş vrea să se spună că n- 
am venit niciodată în întâmpinarea dărniciei dumitale: 
jupâne Antoine Le Macon, vei avea grijă să întocmeşti, pe 
lingă înscrisul de împământenire a marelui Pietro Strozzi, şi 
pe acela hărăzit prietenului meu Benvenuto, pe care i-l vei 
înmâna, scutit de orice taxe: un orfăurar nu poate scoate 
din pungă cinci sute de ducați atât de lesne ca un Strozzi. 

— Sire, mulţumesc cu plecăciune maiestăţii voastre, dar o 
rog să-mi ierte neştiinţa: ce înseamnă acest în scris de 
împământenire? 

— Cum? Rosti solemn Antoine Le Macon, în timp ce regele 
râdea să se prăpădească de întrebarea orfăurarului. 

Se poate oare să nu ştii, meştere Benvenuto, că înscrisul 
de împământenire e cea mai mare cinste pe care 
maiestatea sa poate s-o facă unui străin şi că datorită 
acestui înscris te poţi socoti francez? 

— Încep să înţeleg, sire, şi vă mulţumesc - spuse Cellini - 
deşi în sinea mea mă socoteam de mult supusul maiestăţii 
sale; dar, să-mi fie iertat, la ce slujeşte acest înscris? 


— La ce slujeşte acest înscris? Spuse Francisc I, a cărui 
bună dispoziţie nu se tulburase. Slujeşte, Benvenuto, la 
aceea că, de vreme ce ai devenit francez, îmi stă în putere 
să te numesc senior al castelului Nesle, lucru care nu-mi 
era îngăduit până acum. Jupâne Le Macon, vei alătura la 
înscrisul de împământenire actul de donaţie pe veci al 
castelului. Acum te-ai dumirit la ce slujeşte înscrisul de 
împământenire? 

— Da, sire, şi vă mulţumesc, vă mulţumesc de mii de ori! 
S-ar părea că inimile noastre se înţeleg fără cuvinte, fiindcă 
favoarea pe care binevoiţi a mi-o face astăzi îmi descinde 
drumul spre o altă favoare cu mult mai mare pe care mă voi 
încumeta poate să v-o cer cândva şi care, ca sa zicem aşa, o 
întregeşte pe cea de faţă. 

— Ştii ce ţi-am făgăduit, Benvenuto! Adu-mi statuia lui 
Jupiter pe care ţi-am poruncit-o şi cerc ce vrei. 

— Într-adevăr, maiestatea voastră are o temeinică ţinere 
de minte şi sper că şi făgăduiala sa va fi tot atât de 
temeinică. Într-adevăr, maiestatea voastră poate împlini o 
dorinţă de care viaţa mea e legată într-un fel şi, în virtutea 
unui regesc şi nepreţuit har, aţi şi făcut ca împlinirea 
acestei dorinţe să fie mult mai lesnicioasă. 

— Totul va fi, marele meu orfăurar, după pofta inimii 
dumitale, dar până atunci arată-ne mai întâi ce ai în mână. 

— Sire, e o solniţă de argint pentru a ţine tovărăşie vasului 
şi fructierei. 

Regele cerceta ca de obicei cu luare-aminte şi în tăcere 
minunata lucrare înfăţişată de Cellini. 

— Ce greşeală de neiertat! rosti el în cele din urma. Ce 
nesocotinţă i 

— Cum, sire?! Exclamă Benvenuto, nespus de dezamăgit. 
Maiestatea voastră e chiar atât de nemulțumită? 

— Dar bineînţeles, domnule. Se poate oare sămi strici o 
idee atât de frumoasă, turnând-o în argint?! Din aur trebuia 
făurită, Cellini! îmi pare rău pentru dumneata, dar va trebui 
s-o faci din nou. 


— Vai, sire! spuse Benvenuto, cu melancolie. Nu trebuie să 
aveţi cuvnţe atât de mari pentru bietele mele lucrări. Tare 
mi-e teamă că bogăţia materialului va fi pierzania acestor 
scumpe comori ale gândirii mele. E mai bine să plămădeşti 
lutul decât aurul pentru ca să te bucuri de o faimă 
îndelungată, şi numele nostru, al orfăurarilor, nu dăinuie 
îndeobşte prea mult Sire, cerinţele vieţii, uneori 
necruțătoare şi oamenii, de obicei, hrăpăreţi şi proşti. Cine 
ştie dacă una ori alta din cupele făurite de mâne şi pe care 
maiestatea voastră ar plăti-o cu zece mii de ducați nu va fi 
topită cândva pentru zece scuzi? 

— Haida de, doar nu-ţi închipui că regele Franţei se va 
duce să zălogească la lombarzi solniţele ce-i împodobesc 
masa! 

— Sire, împăratul Constantinopolui a zălogit totuşi la 
venețieni cununa de spini a Domnului nostru Isus Hristos! 

— Dar un rege al Franţei o va răscumpăra, domnule! 

— Da, ştiu; gândiţi-vă totuşi că există restrişti, răscoale, 
surghiunuri! Vin dintr-o ţară în care familia Medici a fost do 
trei ori izgonită şi de trei ori chemată să se întoarcă, şi 
singurul bun ce nu-i poate fi răpit unui rege este fala pe 
care unii suverani ca maiestatea voastră şi-au fâăurit-o. 

— N-are a face, Benvenuto, n-are a face, ţin neapărat ca 
solniţa asta să fie turnată în aur, drept care vistiernicul meu 
va avea grijă să-ţi numere chiar azi o inie de scuzi vechi de 
aur. Ai auzit, conte d'Orbec, chiar azi, fiindcă nu vreau ca 
meşterul Cellini să piardă nici o clipă. Rămâi cu bine, 
Benvenuto, şi lucrează mai departe, regele se gândeşte la 
Jupiter, rămâneţi cu bine, domnilor, gândiţi-vă la Carol 
Quintul! 

În timp ce Francisc I cobora scara, urmând-o pe regină, 
care se şi urcase în trăsură şi pe care monarhul o însoțea 
călare, se petrecură unele lucruri pe care se cuvine să nu le 
trecem cu vederea. 

Mai întâi, Benvenuto se apropie de contele d'Orbec şi-i 
spuse: 


— Binevoiţi a-mi pune la îndemână aurul acela, jupâne 
vistiernic. Voi face aşa cum mi-a poruncit maiestatea sa, mă 
voi duce chiar acum să iau o traistă de acasă şi peste o 
jumătate de oră voi fi la domnia voastră. 

Contele se înclină în semn de încuviinţare şi Cellini plecă 
singur, după ce-l căută în zadar cu privirea pe Ascanio. 

În acelaşi timp Marmagne îi vorbea în taină prefectului, 
care continua s-o ţină de mână pe Colombe. 

— Nici că se putea un prilej mai nimerit - îi şuşotea el- mă 
duc într-un suflet să dau de ştire oamenilor mei. Dumneata 
ai grijă şi spune-i lui d'Orbec să-l ţină-n loc pe Benvenuto 
cât mai mult. 

După care se făcu nevăzut, iar jupân d'Estourville se 
apropie de contele d'Orbec, căruia îi spuse ceva la ureche, 
adăugind apoi cu glas tare: 

— Între timp, conte, eu am s-o conduc pe Colombe la 
palatul Nesle. 

— Bine - răspunse d'Orbec - şi vino după aceea chiar astă- 
seară să-mi spui ce s-a întâmplat. 

Se despărţiră şi prefectul porni într-adevăr agale 
împreună cu fiica sa spre pavilionul Nesle, urmaţi fără să 
ştie de Ascanio, care nu-l scăpase din ochi o singură clipă şi 
care o petrecea de departe, cu o privire plină de dragoste, 
pe Colombe, în vreme ce se îndrepta spre casă. 

Regele tocmai se pregătea să încalece, călărea un roib de 
toată frumuseţea, favoritul său pe care îl primise în dar de 
la Hernic al VIII-lea. 

— Vom face - spuse el - un drum lung împreună azi, 
Grăguţul, iubitul meu cal. 

Lin saltă-mă-n şa şi tandru... 

la te uită, s-ar zice primele doua versuri ale unui catren - 
adăugă Francisc Il. Hai, Măreţ, găseşte-mi-le pe celelalte, 
sau dumneata, maestre Melin de Saint-Gelais! Marot se 
scarpină în cap, dar Saint-Gelais i-o luă înainte şi cu o 
iscusinţă şi o spontaneitate surprinzătoare, continuă: Mă 
porţi, chiar nefiind Bucefal, Mai falnic decât Alexandru! 


Din toate părţile izbucniră aplauze, iar regele, care 
încălecase între timp, flutură mâna cât se poate de 
prietenos în semn de mulţumire'spre poetul atlt de fericit şi 
de promt inspirat. 

Cât priveşte pe Marot, se întoarse la palatul Navarre, mai 
îmbufnat ca niciodată. 

— Nu ştiu ce-or fi avut toţi la curte azi - bombănea el - ca 
parcă erau căzuţi în cap. 

XXI PATRU SOIURI DE TÂLHARI Benvenuto trecu Sena în 
grabă şi luă de acasă nu o traistă, cum îi spusese contelui 
d'Orbec, ci o coşniţă pe care i-o dăduse la Florenţa o 
verişoară de-a lui, călugăriţă; pe urmă, vrând să termine 
toată tărăşenia în aceeaşi zi şi cum se şi făcuse ora două 
după-amiază, plecă din nou, îndreptându-se spre strada 
Froid-Manteau, unde locuia contele d'Orbec, fără să-l mai 
aştepte pe Ascanio, pe care-l pierduse din vedere, nici pe 
lucrătorii săi, care se duseseră să mănmce; oricât de atent 
privi în jur pe drum însă, nu observă nimic care să-i poată 
stârni cât de cât îngrijorarea. 

În momentul în care ajunse acasă la contele d'Orbec, 
acesta îl încunoştiinţa că nu putea să-i înmâneze banii pe 
loc, deoarece erau de împlinit o scrie de formalităţi absolut 
necesare: trebuia adus un notar, întocmit un contract; 
contele îşi ceru, de altminteri, iertare, copleşindu-l cu 
politeţuri, deoarece îl ştia pe Cellini nerăbdător din fire, şi- 
şi învălui refuzul într-o formă atât de curtenitoare, încât 
Benvenuto nu avu nici un motiv să se supere şi încredinţat 
că toate acele piedici erau reale, se resemnă să aştepte. 

Cellini căută totuşi să se folosească de această întârziere 
ca să cheme pe câţiva dintre lucrătorii săi spre a-l însoţi la 
întoarcere, ajutându-l să ducă bănetul. D'Orbec se oferi să 
trimită la palatul Nesle pe unul din slujitorii lui să le dea de 
ştire; pe urmă aduse vorba despre lucrările lui Cellini, 
despre bunăvoința deosebită pe care i-o arăta regele şi 
despre tot felul de lucruri în măsură să astâmpere 
nerăbdarea lui Benvenuto, care era cu atât mai puţin 


bănuitor, cu cât nu avea nici o pricină de supărare 
împotriva contelui, după cum tot aşa nu vedea nici o pricină 
pentru care contele ar fi putut să-l duşmănească. E 
adevărat că dorea să-i ia lecui în inima Colombei, dar 
nimeni în afară de Ascanio şi de el nu cunoştea această 
dorinţă. Răspunse deci cât se poate de amabil la încercările 
vistiernicului ele a-i câştiga bunăvoința. 

Pierdură apoi o bună bucată de vreme ca să aleagă aurul 
după carate, aşa cum poruncise regele să fie dat. Notarul 
sosi şi el după o lungă zăbavă, iar un contract nu se 
întocmeşte chiar aşa cât ai bate din palme. Într-un cuvânt, 
când, după ultimele schimburi ele politeţuri, Benvenuto se 
pregăti să se întoarcă la palat, afară începuse să se 
înopteze, se interesă atunci de slujitorul trimis să-i cheme 
pe tovarăşii săi. Acesta-i răspunse că băieţii nu putuseră să 
vină, dar că, în schimb, era gata să ducă el aurul seniorului 
orfăurar. 

Benvenuto simţi încolţindu-i în suflet o bănuială şi refuză 
sprijinul oferit, oricât de îndatoritor se arătase slujitorul. 
Puse galbenii în coşniţă, apoi îşi trecu braţul prin cele două 
toarte, şi cum braţul său abia pătrundea prin ele, bănetul se 
afla în deplină siguranţă şi, în acelaşi timp, putea fi cărat 
mult mai uşor decât într-o traistă. Benvenuto purta pe sub 
haine o cămaşă de zale trainică, cu mâneci. O spadă scurtă 
la şold şi un pumnal la cingătoare, porni deci la drum cu 
paşi grabnici, dar hotărâți. Totuşi înainte de a pleca, i se 
păru a fi zărit câţiva slujitori care şuşoteau între ei părăsind 
în pripă locuinţa, dar care o apucaseră, chipurile, pe alt 
drum decât el. 

Astăzi, când pentru a te duce de la Luvru la Academie e de 
ajuns să treci podul Artelor, drumul pe care-l avea de făcut 
Benvenuto poate fi străbătut din câţiva paşi, dar pe 
timpurile acelea însemna o adevărată călătorie, într-adevăr, 
pornind din strada Froid-Manteau, meşterul trebuia s-o ia 
pe chei în sus până la Châtelet, să treacă podul Morarilor, 
să meargă în lungul străzii Saint-Barthelemy ce străbate 


aleea de la Cite, să traverseze Sena pe podul Saint-Michel 
pentru a pune piciorul pe malul stâng şi de-acolo să-şi 
urmeze calea mai departe pe cheiul pustiu în jos, până la 
palatul Nesle. Să nu ne mirăm deci că într-o vreme ca aceea 
când mişunau hoţii şi borfaşii, cu tot curajul său, Benvenuto 
era întrucâtva neliniştit din pricina importantei sume pe 
care o purta la subsuoară. De altminteri, dacă cititorul va 
binevoi să ne însoţească, apucând-o împreună eu noi cu 
vreo câteva sute de paşi înaintea lui Benvenuto, va putea 
să-şi dea scama că neliniştea sa nu era lipsită de temei. 

De aproape un ceas de când negura nopţii începuse a se 
îndesi, patru inşi cu nişte mutre destul de suspecte, 
înfăşuraţi în mantii largi, se aşezaseră la pândă pe cheiul 
Augustinilor în dreptul bisericii. Ţărmul era străjuit numai 
de ziduri în partea respectivă şi cu desăvârşire pustiu în 
momentul acela. Tot timpul cât adăstaseră acolo, cei patru 
inşi nu văzuseră trecând ţipenie de om în afara prefectului, 
care se întorcea spre casă după ce o condusese pe Colombe 
la pavilionul Nesle şi pe care-l salutaseră cu tot respectul 
datorit oamenilor stăpânirii. 

Vorbeau între ei cu voce scăzută şi cu pălăria trasă pe 
frunte într-unul din cotloanele formate din zidurile bisericii. 
Pe doi dintre ei îi cunoaştem mai dinainte: erau spadasinii 
pe care-i tocmise Marmagne pentru expediţia nefericită 
pusă la cale împotriva palatului Nesle şi se numeau 
Ferrante şi Fracasso. Însoţitorii lor, care îşi câştigau viaţa 
datorită aceleiaşi onorabile îndeletnicii se chemau Procope 
şi Maledent. Pentru ca posteritatea să nu aibă nici un motiv 
de a se ciorovăi în privinţa obârşiei acestor patru bravi 
căpitani, aşa cum face de trei mii de ani pe seama lui 
Homer, vom adăuga că Maledent era de fel din Picardia, 
Procope din Boemia şi că Ferrante şi cu Fracasso văzuseră 
lumina zilei sub cerul senin al Italiei. Cât priveşte însuşirile 
lor distinctive în vremuri paşnice, putem spune că Procope 
era jurist, Ferrante pedant, Fracasso visător, iar Maledent 
nătărău. Precum se vede, faptul de a fi francezi nu ne 


orbeşte în privinţa singurului dintre aceşti patru pehlivani 
care era compatriot cu noi. 

Când se băteau însă câteşipatru erau ca nişte zmei. 

Să urmărim acum discuţia amicală. Şi concludentă pe oare 
o purtau între ei şi să luăm aminte, vom putea afla astfel ce 
soi de oameni erau şi ce primejdii îl ameninţa de fapt pe 
prietenul nostru Bonvcenuto. 

— Cel puţin, Fracasso - spunea Forrante - azi n-o să ne 
mai încurce treburile namila aceea roşcovană de viconte, şi 
bietele noastre spade vor putea ieşi din teaca fără să-l mai 
auzim pe fricosul ăsta strigând: „înapoi!” - şi fără să ne mai 
silească să spălăm putina. 

— Da, numai că - răspunse Fracasso - de vreme ce 
înţelege să lase în seama noastră toate riscurile bătăliei, 
lucru pentru care nu pot decât să-i mulţumesc, s-ar cuveni 
să ne lase deopotrivă şi toate foloasele. Cu ce drept dracul 
ăsta opărit vrea să pună mâna pe cinci sute de galbeni? E 
adevărat că cei cinci sute care rămân sunt o răsplata destul 
de frumoasă. O sută douăzeci şi cinci de galbeni de cap de 
om nu-s de lepădat şi, în vremuri de restrişte, m-am văzut 
nevoit uneori să omor un om pentru doi scuzi. 

— Pentru doi scuzi! Sfântă Născătoare! se minună 
Maledent. Fugi încolo! Asta înseamnă săţi înjoseşti meseria. 
Să nu mai spui asemenea lucruri când suntem împreună, 
dragul meu, fiindcă cineva care ne-ar auzi ar putea să ne 
pună pe amândoi în aceeaşi oală. 

— Ce să-i faci, Maledent! rosti Fracasso cu melancolie, în 
viaţă trebuie să treci şi prin asemenea încercări dureroase 
şi sunt momente când ai fi în stare să ucizi un om pentru o 
bucată de pâine. Dar să ne întoarcem la vorba noastră. 

Părerea mea, scumpii mei prieteni, este că două sute 
cincizeci de galbeni fac de două ori mai mult decât o sută 
douăzeci şi cinci. Ce-ar fi dacă, după ce o să-i facem de 
petrecanie omului nostru, n-am mai catadicsi să dăm 
socoteală hoţomanului de Marmagne? 


— Măi frate - spuse cu solemnitate Procope - gândeşte-te 
că asta ar însemna să călcăm învoiala încheiată, ar însemna 
să păgubim un muşteriu şi, orice s-ar întâmpla, trebuie să 
ne respectăm cuvântul dat, îi vom înmâna contelui cei cinci 
sute de galbeni, până la ultimul gologan, aşa cum neam 
înţeles, aşa cred eu că se cuvine. Dar, distinguamus: după 
ce-i va fi băgat în buzunar şi va fi avut astfel ocazia de a se 
convinge că suntem oameni cinstiţi, nu ne împiedică nimeni 
să tăbărâm asupra lui şi să i-i luăm înapoi. 

— Admirabil! Rosti doctorul Ferrante. Procope a dat 
întotdeauna dovadă de o mare onestitate unită cu o bogată 
imaginaţie. 

— O, Doamne! Se apără cu modestie Procope. 

Asta fiindcă am studiat un pic dreptul. 

— Dar - urmă Ferrante, cu acelaşi ton pedant cu care 
vorbea întotdeauna - să nu încurcăm iţele. Recte ad 
terminum eamusl. Vicontele poate să doarmă liniştit pe 
perna lui! O să-i vină şi lui rândul, deocamdată e vorba de 
orfăurarul acela florentin, pentru a fi mai siguri, ne-au 
trimis aici pe câteşipatru să-l ciopârţim. La o adică însă, 
treaba asta putea fi făcută de unul singur, care ar fi băgat 
în buzunar toată suma, dar capitalizarea e o plagă socială şi 
e mai bine ca beneficiile să fie împărţite între mai mulţi 
prieteni. Numai că trebuie să-l trimitem pe lumea cealaltă 
cât mai repede şi mai cuviincios, nu e un om ca oricare, 
după cum ne-am putut da seama Fracasso şi cu mine. Să ne 
resemnăm deci şi, pentru mai multă siguranţă, să-l încolţim 
câteşipatru deodată, trebuie să sosească din moment în 
moment. 

Aşadar, luaţi aminte: sânge rece, picior sprinten, ochi ager 
şi păziţi-vă de loviturile în stil Italian de care nu se va lipsi 
să vi le servească. 

— Ştim şi noi, Ferrante - spuse Maledent - ce în seamnă să 
primeşti o lovitură de spadă fie cu vârful, fie cu tăişul. Odată 
am pătruns în toiul nopţii, pentru nişte daraveri personale, 
într-un 


1 Să mergem drept la ţintă (în limba latină în text). (n. 1.). 

Castel din Bourbonnais. S-a întâmplat însă că m-a prins 
dimineaţa acolo înainte de a fi apucat să termin ce aveam 
de făcut şi, vrând-nevnnd, m-am văzut silit să mă ascund 
undeva până la căderea nopţii, şi ce alt loc putea fi mai 
potrivit pentru asta decât arsenalul castelului: erau acolo o 
sumedenie de panoplii şi trofee, căşti, platoşe, brăţale şi 
pulpare, scuturi şi pavăze. Am scos parul ce sprijinea una 
dintre armuri, m-am strecurat apoi înăuntru în locul lui şi 
am rămas aşa, nemişcat, în picioare, pe piedestal, cu viziera 
lăsată. 

— Foarte interesant - îl întrerupse Ferrante - spune mai 
departe, Maledent; cum poate fi oare folosit mai bine 
răgazul din preajma unei isprăvi cutezătoare decât 
povestind alte vitejii? Spune mai departe! 

— Nu ştiam - continuă Maledent - că afurisita aceea de 
armură le slujea feciorilor castelului spre a se deprinde cu 
mânuirea armelor. Curând însă doi vlăjgani de vreo 
douăzeci de ani intrară în sală şi, luând fiecare câte o lance 
şi o spadă, începură a se război, plini de osârdie, cu platoşa 
mea. Ei bine, prieteni, puteţi să nu mă credeţi dacă nu vreţi, 
cu toate loviturile lor de spadă şi de lance nu m-am clintit 
din loc, am rămas ţeapăn şi dârz, ca şi cum aş fi fost într- 
adevăr de lemn şi înşurubat în piedestal. Spre norocul meu, 
puşlamalele nu erau chiar nişte luptători de mâna întâi. 
Între limp însă a venit şi tatăl lor, care îi îndemna de zor să 
ţintească locurile unde se îmbinau plăcile armurii, dar 
sfântul Maledent, ocrotitorul meu, pe care-l chemam într- 
ajutor în gând, făcea ca loviturile lor să nimerească pieziş, 
în cele din urmă, păgânul acela de tată, vrând să le arate 
odraslelor cum se poate smulge o vizieră, a pus mâna pe 
lance şi dintr-o singură lovitură, mi-a dezgolit chipul palid şi 
răvăşit. În clipa aceea mi-am zis că s-a mântuit cu mine. 

— Sărmane prieten! Rosti melancolic Fracasso. 

Te înţeleg, parcă era puţin lucru? 


— Aş! Închipuie-ţi că, aşa cum vă spuneam, văzându-mă 
palid şi tras la faţă, au fost atât de zevzeci, încât m-au luat 
drept strigoiul străbunului lor, numai ce-i văd pe tată şi pe 
feciori c-o rup la fugă de le sfârâiau călcâiele, ca şi când i-ar 
fi umflat Sarsailă. Să mor dacă vă mint! 

Ce să vă mai spun? Am dat şi eu dosul şi am făcut la fel; 
dar n-a fost nimic, după cum vedeţi, sunt zdravăân, sănătos. 

— Da, dar înainte de toate, în meseria noastră, prietene 
Maledent - spuse Procope - trebuie să ştii nu numai cum să 
încasezi loviturile, dar şi cum să le dai. Cel mai frumos ar fi 
ca victima să cadă jos fără sa spună nici pâs. Uite, de pildă, 
mie, într-unul din colindurile mele prin Flandra, mi s-a 
încredinţat sarcina de a descotorosi pe un muşteriu de 
patru prieteni de-ai săi care tocmai călătoreau împreună. 
La început, omul a vrut sămi dea trei însoțitori să mă ajute, 
i-am spus atunci că ori mă tocmesc să duc la bun sfârşit 
singur toată treaba, ori nu mă mai tocmesc de loc. 

Ne-am înţeles deci să mă lase să fac aşa cum mă tăia capul 
şi că, în momentul în care aveam să-i dau în primire patru 
leşuri, să primesc şi partea cuvenită celorlalţi trei făptaşi. 
Cunoşteam drumul pe care-l urmau călătorii, drept care i- 
am aşteptat la un han unde trebuiau neapărat să 
poposească. 

Hangiul se îndeletnicise şi el cândva cu aceeaşi meserie, 
pe care o părăsise pentru a se face birtaş, lucru care-i 
îngăduia să-i jefuiască mai departe pe călători fără să se 
teamă de nimic, mai păstrase totuşi unele simţăminte 
lăudabile, aşa încât nu mi-a fost greu să-i câştig bunăvoința, 
făgădumdui a zecea parte din simbrie. După ce-am căzut la 
înţelegere, i-am aşteptat pe cei patru călăreţi, care s-au ivit 
după câtva timp la o cotitură a drumului şi au descălecat în 
faţa hanului, cu gândul de a-şi pune stomacul la cale şi de a- 
şi ţesăla caii. 

Hangiul le-a spus atunci că grajdul era atât de 
neîncăpător, încât n-ar fi putut intra decât pe rând, 
altminteri n-ar fi avut loc să se mişte şi s-ar fi stingherit 


unul pe altul. Primul care a intrat însă nu se mai îndura să 
iasă de acolo, asttel că, pierzându-şi răbdarea, cel de-al 
doilea s-a dus să vadă ce face. Acesta părea tot atât de 
puţin grăbit ca şi primul să se arate. Drept care, cel de-al 
treilea, sătul să tot aştepte, a pătruns la rândul său 
înăuntru, şi cum după o bucată de vreme, celui de-al 
patrulea i s-a părut că prea tândăleau cu toţii, zăbovind să 
se întoarcă, gazda mea spuse: 

— A, acum ştiu ce s-a înlâmplat: grajdul este atât de mic, 
încât pesemne au ieşit pe uşa din dos. Cuvintele acestea îl 
îndemnară şi pe cel din urmă să intre după tovarăşii săi şi 
după mine, fiindcă aţi ghicit probabil că mă aflam şi eu în 
grajd, cum însă de astă dată nu mai exista nici un fel de 
primejdie, i-am lăsat ultimului plăcerea de a da un țipăt 
uşor spre a-şi lua rămas bun de la viaţă. În dreptul roman, 
Ferrante, o asemenea treabă cred că s-ar putea numi, nu-i 
aşa, trucidatio per divisionem necis1? Ei, dar ce înseamnă 
asta?! Exclamă Procop, încruntându-se. 

Văd că omul nostru nu mai are de gând să sosească! 
Numai de n-ar fi păţit ceva! În curând o să fie întuneric 
beznă. 

— Suadentque cadentia sidera somnos2 - adăugă 
Fracssso. Fiindcă veni vorba, prieteni, luaţi seama ca nu 
cumva, fiind atât de întuneric, să-i treacă prin minte lui 
Benvennto să ne joace un renghi pe care eu însumi l-am 
jucat cuiva odată, asta se întâmpla într-una din plimbările 
mele de pe malurile Rinului. Am avut întotdeauna 

1 Masacru prin omoruri succesive (în limba latină în text). 
(n. [.). 

2 Şi stelele ce scăpată îmbie la somn (în limba latina în 
text). (n. [.). 

O slăbiciune pentru malurile Rinului, priveliştea e într- 
adevăr pitorească şi în acelaşi timp plină de melancolie. 
Rinul este fluviul visătorilor. Visam, aşadar, pe malurile 
Rinului şi pot să vă spun şi la ce anume: trebuia să-i dau 
răvaş de drum pentru lumea cealaltă unui senior pe nume 


Schreckenstein, dacă-mi amintesc bine. Numai că lucrul 
acesta nu era chiar atât de lesnicios, fiindcă niciodată 
seniorul nu ieşea din casă decât însoţit de o escortă 
numeroasă. lată şi planul pe care l-am urzit atunci, m-am 
îmbrăcat la fel ca el şi, într-o noapte fără lună, l-am aşteptat 
să sosească fără nici o teamă împreună cu escorta lui. Când 
am văzut ceata aceea de oameni mijind în noaptea 
singuratică şi neguroasă, obscuri sub nocte, m-am năpustit 
ca un disperat asupra lui Schreckenstein, care o luase puţin 
înaintea însoţitorilor săi, am avut grijă însă mai întâi să-i 
dau jos din cap pălăria cu pene şi să fac o schimbare de 
poziţii, mutându-mă în locul unde ar fi trebuit să se afle el. 
Pe urmă l-am ameţit, lovindu-l zdravăn cu garda spadei şi 
am început să strig în toiul zarvei, al zăngănitului de spade 
şi al răcnetelor celorlalţi: „Ajutor! Ajuttor! Puneţi mâna pe 
tâlhari!”, în aşa fel că oamenii lui Schreckenstein au tăbărât 
furioşi asupra stăpâmilui lor, lăsându-l mort pe loc, în timp 
ce eu o tuleam în pădure. Preacinstitul senior a avut cel 
puţin mângâierca să fie-ucis de mânaunor prieteni. 

— A fost într-adevăr o lovitură îndrăzneață - recunoscu 
Ferrante - dar dacă arunc o privire în urmă, asupra 
răposatei mele tinereţi, v-aş putea istorisi o ispravă şi mai 
îndrăzneață. Aveam de-a face, ca şi tine, Fracasso, cu 
căpetenia unei cete, care umbla întotdeauna călare, însoţit 
de o droaie de oameni. Asta se petrecea într-o pădure din 
Abruzzi: m-am aşezat la pândă, într-un loc pe unde trebuia 
să treacă respectivul şi, căţărândumă într-un stejar uriaş, 
m-am întins în lungul unei crengi groase ce creştea de-a 
curmezişul drumului şi l-am aşteptat visând. Soarele tocmai 
răsărise şi primele raze se cerneau ca nişte lungi mreje de 
palidă lumină printre ramurile acoperite de muşchi, boarea 
dimineţii adia proaspătă şi înviorătoare, brăzdată de 
cântecele pasărilor, deodată... 

— Sst! îi taie cuvânlul Procope. Aud nişte paşi, luaţi seama! 
E omul nostru! 


— Straşnic! murmură Maledent, uitându-se în jur cu o 
privire furişă. Totul e pustiu şi tăcut în preajmă, norocul e 
de partea noastră. 

Rămaseră din nou nemişcaţi şi muţi, chipurile oacheşe şi 
fioroase nu li se mai puteau desluşi prin piclele amurgului, li 
se vedeau în schimb ochii strălucind, mâinile ce tremurau 
pe spadele lungi, atitudinea lor de înfiorată aşteptare, aşa 
cum şedeau proţăpiţi în penumbră, alcătuiau un grup 
impresionant, pe care numai penelul lui Salvator Rosa l-ar fi 
putut înfăţişa în chipul cel mai fericit. 

Era, într-adevăr, Benvenuto, care se apropia de ei grăbit, 
Benvenuto, în mintea căruia, aşa cum am spus, încolţise o 
umbră de bănuială şi care cerceta cu băgare de seamă şi cu 
o privire pătrunzătoare întunecimea din faţa lui. De altfel, 
obişnuit cum era cu întunericul, reuşi să-i zărească la 
douăzeci de paşi de el pe cei patru talhari ieşind din 
ascunzătoare şi, mai înainte de a fi apucat să tabere asupra 
lui, avu tot răgazul să vâre coşniţa sub pelerină şi să tragă 
spada din teacă, în acelaşi timp, cum niciodată nu-l părăsea 
sângele rece, avu grijă să se lipească cu spatele de zidul 
bisericii, aşa încât să-şi poată privi în faţă adversarii. 

Aceştia îl atacară cu înverşunare, n-avea cum să fugă şi ar 
fi fost de prisos să strige după ajutor, deoarece castelul se 
afla la o distanţă de peste cinci sute de paşi; dar Benvenuto 
nu punea pentru prima oară mâna pe o armă, îi întâmpină, 
aşadar, bărbăteşte pe tâlhari. 

În timp ce mânuia spada, dat fiind că îşi păstrase pe deplin 
limpezimea minţii, un gând îi fulgeră deodată prin cap, nu 
mai încăpea nici o îndoială că era vorba de o uneltire pusă 
la cale anume împotriva lui. Dacă izbutea cumva să-i 
păcălească pe ucigaşi, era salvat. Înfruntându-le spadele, 
începa deci să-i ia în răspăr pe socoteala pretinsei lor 
conluzii. 

— Ei, dar ce vi s-a năzărit, voinicilor? Nu cumva aţi căpiat? 
Cu ce credeţi c-o să va puteţi alege de pe urma unui pârlit 
de militar ca mine? Îmi jinduiţi cumva pelerina? Ori vă 


ispiteşte sabia mea? Ia stai tu, stai tu, ăla de colo, păzeşte-ţi 
urechile, drăcia dracului! Dacă aţi pus ochii pe viteaza mea 
spadă, osteniţi-vă atunci s-o cuceriţi! 

Dar pentru nişte hoţi care nu par a fi la prima lor isprava, 
pot să vă spun că n-aveţi mirosul prea fin, băieţaşi! 

Spunând acestea, în loc să dea înapoi din faţa lor, îi ataca 
hărţuindu-i fără să se îndepărteze de zidul bisericii decât cu 
un pas ori doi, pentru ca îndată după aceea să se lipească 
iar cu spatele de perete, lovind necontenit cu vârful ori cu 
tăişul spadei şi având grijă să-şi desfacă de câteva ori 
pelerina, pentru ca, în cazul când tâlharii fusese înştiinţaţi 
de slujitorii contelui d'Orbec pe care-i văzuse plecând de 
acasă şi care-l văzuseră, la rândul lor numărând galbenii, să 
creadă că navea banii asupra lui. Într-adevăr, siguranţa cu 
care le vorbea şi uşurinţa cu care mânuia arma, având o 
mie de scuzi de aur la subsoară, făcură să încolţească unele 
îndoieli în capetele spadasinilor. 

— Mai ştii? S-ar putea oare să ne fi înşelat, Ferrante? 
Spuse Fracasso. 

— Mă tem că da. Omul nu părea să fie chiar atât de înalt 
sau dacă o fi într-adevăr el, în orice caz nu are galbenii 
asupra lui şi tâlharul acela de viconte ne-a tras pe sfoară. 

— Galbeni, eu?! Se minună Benvenuto, cu cea mai deplină 
dezimoltură. Afară de un pumn de bănuţi de aramă 
despolcită, n-am nici un chior la mine, dar dacă vreţi cumva 
să puneţi mâna pe ei, băieţaşi, o să-i plătiţi mai scump decât 
dacă ar fi fost de aur curat şi mi i-ar fi dat cineva în 
păstrare, să ştiţi. 

— La naiba! Spuse Procope. E militar sadea. 

Cum vă închipuiţi că un orfăurar ar putea mânui spada cu 
alâla iscusinţă? N-aveţi decât vă vă scoateţi sufletul dacă 
poftiţi, eu, unul, n-am chef să mă războiesc pentru glorie. 

Şi Procope se pregăti să iasă din luptă în timp ce râvna 
celorlalţi, lipsiţi acum de sprijinul lui şi cuprinşi de îndoială, 
începea să slăbească. 


Văzându-se atacat cu mai puţină îndârjire, Benvenuto se 
folosi de prilej pentru a se desprinde din mijlocul lor şi a se 
îndrepta spre palat, dând înapoi din faţa vrăjmaşilor săi, 
fără a înceta să se bată şi să ţină piept. Aprigul mistreţ 
trăgea după sine haita de câini spre bârlogul său. 

— Aşa, aşa, veniţi cu mine, voinicilor! Îi îmbie Benvenuto. 
Însoţiţi-mă până la Pre-aux-Clercs, la Casa Roşie, unde 
infanta mea, al cărei tată e neguţător de vinuri, mă 
aşteaptă, astă-soară. 

Drumul până acolo e cam primejdios, după cum se aude, şi 
nu mi-ar strica de loc să fiu păzit de o escortă. 

Cuvintele-i mucalite îl făcură pe Fracasso să renunţe la 
rândul lui să-l mai hăituiască şi să i se alăture lui Procope. 

— Zău dacă nu suntem nebuni, Ferrante! spuse Maledent. 
Asta nu poate să fie Benvenuto al tău! 

Fugi încolo! 

— Ba da. Ba da, e chiar el! exclamă Forrante, zărind în 
fine coşniţa doldora de bani sub braţul lui Benvenuto, care 
făcuse o mişcare prea bruscă, fluturâdu-şi pelerina. 

Era însă prea târziu, palatul se afla acum doar la o 
distanţă de vreo cincizeci de paşi şi Benvenuto începuse să 
strige cu glasul lui de tună tor în tăcerea nopţii „Săriţi voi 
din palatul Nesle! 

Ajutor! Săriţi!” Fracasso abia apucă să se întoarcă din 
drum, Procope să alerge de departe, Ferrante şi Maledent 
să-şi înteţească loviturile. Lucrătorii, care erau în 
aşteptarea meşterului, stăteau cu urechea ciulită. Poarta 
castelului se deschise de îndată ce răsună primul său 
strigăt şi uriaşul Hermann, micul Jehan, Simon-Stângaciul 
şi Jacques Aubry se năpustiră afară, înarmaţi cu sulițe. 

Văzându-i, spadasinii îşi luară picioarele la spinare. 

— Staţi puţin, băieţii tatii! Le strigă din urmă Benvenuto 
fugarilor. Nu mai poftiţi să mă conduceţi un pic? Ca să vezi, 
neisprăviţii! Să nu fie ei în stare să uşureze un biet om 
singur de o mie de scuzi de aur ce-i rupeau braţul! 


Într-adevăr, tâlharii nu izbutiseră decât să-i facă o uşoară 
zgârietură la mână adversarului lor, şi cum o ştergeau cu 
toţii plouaţi, în timp ce Fracasso o întinsese la fugă uriând. 
Bietul Fracasso, în toiul ultimelor încrucişări de spadă, îşi 
pierduse ochiul drept, accident de pe urma căruia rămase 
toată viaţa chior şi care făcu să se adâncească şi mai mult 
umbra de melancolie ce dădea un relief atât de puternic 
chipului său gânditor. 

— Şi acum, feţii mei - le spuse Cellini tovarăşilor săi de 
breaslă, după ce paşii spadasinilor se stinseră în depărtare 
- se cuvine să prăznuim o atât de strălucită ispravă. Veniţi 
cu toţii să închinăm pentru salvarea mea, dragii mei 
izbăvitori! Ei, drăcie, dar nu-l văd pe Ascanio printre voi. 
Unde poate să fie Ascanio? 

Dacă vă mai amintiţi, Ascanio se despărţise de meşterul 
său în momentul când părăsise palatul Luvru. 

— Eu ştiu unde e - spuse micul Jehan. 

— Unde, puiule? întrebă Benvenuto. 

— În fundul grădinii palatului Nesle, unde se plimbă într- 
una de o jumătate de oră, studentul şi cu mine am vrut să 
stăm de vorbă cu el, dar ne-a rugat să-l lăsam singur. 

— Curios! Îşi spuse Benvenuto. Cum se face că n-a auzit 
când am strigat? De ce n-o fi sărit în ajutorul meu o dată cu 
ceilalţi? Nu mă aşteptaţi, băieţi, aşezaţi-vă la masa fără 
mine - le spuse apoi tovarăşilor săi. A, tu eşti, Scozzone? 

— Sfinte Dumnezeule, ce-am auzit? C-a încercat cineva să 
te omoare, meştere! 

— Da, da, cam aşa ceva. 

— Doamne Isuse Hristoase! 

— Nu-i nimic, fetiţo, nu-i nimic! Repetă Benvenuto, 
căutând s-o liniştească pe biata Catherine, care se făcuse 
palidă ca moartea. Du-te acum şi adu de jos nişte vin din cel 
mai de soi pentru vitejii noştri. Cere-î cheile de la pivniţă 
coanei Ruperta, Scozzone, şi alege-l tu cu mâna ta. 

— Doar n-ai de gând acuma să pleci iar? se nelinişti 
Scozzone. 


— Nu, fii pe pace, mă duc să-l caut pe Ascanio în grădina 
palatului, am de vorbit cu el ceva foarte important. 

Scozzone împreuna cu tovarăşii săi se înapoiară în atelier, 
în timp ce Benvenuto se îndrepta spre poarta grădinii. 

Cum tocmai în momentul acela răsărea luna, meşterul 
putu să-l vadă lămurit pe Ascanio, în loc să se plimbe însă, 
tânărul se căţăra pe o scară rezemată de zidul 
împrejmuitor al pavilionului. 

Ajungând sus, încălecă pe culmea zidului, trase scara spre 
el, o lăsă apoi să alunece de partea cealaltă şi se făcu 
nevăzut. 

Benvenuto îşi trecu mâna peste ochi ca un om care nu 
poate să-şi dea seama dacă ceea ce vedea e aievea ori vis, 
pe urmă, hotărându-se brusc, se duse întins spre 
turnătorie, se urcă în chilia lui, încalecă peste pervazul 
ferestrei şi, dintr-un salt bine socotit, ajunse pe zidul 
pavilionului, după care, agăţându-se de un butuc de vită ce- 
şi resfira vrejurile noduroase pe perete, cobori pe tăcute în 
grădina Colombei. Plouase dimineaţa şi ţărâna jilavă 
înăbuşea zgomotul paşilor lui Benvenuto. 

Meşterul îşi lipi urechea de pământ şi iscodi în zadar timp 
de câteva minute tăcerea din jur, în sfârşit, nişte şoapte pe 
care le auzi în depărtare îl ajutară să se călăuzească, se 
ridică de jos numaidecât şi începu să înainteze cu băgare de 
seamă, bâjbâind şi oprindu-se la fiece pas. În scurtă vreme 
murmurul glasurilor se auzi mai desluşit. Benvenuto porni 
în direcţia din care venea zvonul, ajungând în fine în 
dreptul celei dea doua alei ce străbătea grădina, o 
recunoscu sau, mai bine zis, i se păru a o întrezări prin 
negura nopţii pe Colombe, îmbrăcată într-o rochie albă, 
stând lângă Ascanio pe banca bine cunoscută nouă. Cei doi 
copii vorbeau cu voce scăzută, dar limpede şi însufleţită. 

Ascuns după un boschet, Benvenuto se apropie de ei şi 
trase cu urechea. 

XXII VISUL UNEI NOPȚI DE TOAMNA Era o seară 
frumoasă ele toamnă, liniştită şi străvezie. Luna destrămase 


aproape toţi norii, iar cei ce mai rămăseseră încă pe cer 
alunecau răzleţiţi unul de altul pe câmpul albastru presărat 
cu stele. În jurul grupului ce vorbea şi asculta în grădina 
pavilionului Nesle domnea pacea şi tăcerea, dar înlăuntrul 
lor totul era numai zbucium şi înfrigurare. 

— Iubita mea Colombe - spunea Ascanio. În timp ce 
Benvenuto, care stătea în picioare în spatele lui, palid şi 
îngheţat, avea impresia că-i ascultă cuvintele, nu cu 
urechile, ci cu inima - logodnica mea scumpă, ce-am căutat 
oare în viaţa ta? Când vei afla urgia şi groaza pe care ţi le 
voi împărtăşi, ai să mă blestemi pentru că am putut fi 
crainicul unor asemenea veşti. 

— Te înşeli, dragul meu - răspunse Colombe - orice ai 
putea să-mi spui, am să te binecuvântez, fiindcă pentru 
mine eşti trimisul lui Dumnezeu. 

N-am avut parte să aud glasul mamei mele, dar simt că l- 
aş fi ascultat aşa cum te-ascult pe dumneata. Vorbeşte, 
Ascanio, şi dacă lucrurile pe care vrei să mi le destăinuieşti 
sunt chiar atât de îngrozitoare, ei bine, glasul dumitale va 
reuşi să îndulcească întrucâtva ce ai să-mi spui. 

— Adună-ţi atunci tot curajul şi toate puterile - spuse 
Ascanio. 

Şi începu să-i povestească tot ce se întâmplase, sub ochii 
lui, între doamna D'Etampes şi contele d'Orbec, îi dezvălui 
întreaga uneltire în care trădarea intereselor unui regat se 
împletea cu urzelile puse la cale împotriva cinstei unei 
copile, trebui să îndure chinui de a desluşi acestui suflet 
nevinovat şi uluit de atâta becisnicie, pactul mârşav pe 
care-l încheiase vistiernicul, se strădui să deschidă ochii 
tinerei fete, atât de candidă încât nici măcar nu se înroşi la 
auzul cuvintelor sale, asupra cumplitelor rafinamente de 
ură şi de josnicie pe care dragostea rănită i le insuflase 
favoritei. Columbe nu reuşi să-şi dea seama că iubitul ci era 
copleşii de scârbă şi de spaimă, şi biată iederă ce nu avea 
alt sprijin decât copăcelul de care se agăţase începu să 
tremure şi să se neliniştească la fel ca el. 


— Dragule - îi spuse ea - trobuie neapărat săi dezvălui 
tatălui meu ticăloşia asta urzită împotriva cinstei mele. Tata 
nu ştie că ne iubim, tata îţi datorează viaţa, şi ai să vezi c-o 
să te asculte. O! Fii pe pace, sunt convinsă c-o să smulgă 
soarta mea din mâinile contelui d'Orbec. 

— Vai! suspină Ascsnio în chip de răspuns. 

— O, dragul meu! se cutremură Colombe, sesizând 
îndoiala pe care o lăsa să se întrevadă exclamaţia iubitului 
său. Bănuieşti cumva că tata ar putea fi în stare de o atât de 
dezgustătoare cârdăşie? Ar însemna să păcătuieşti, Ascanio. 
Nu, tata nu ştie nimic, n-are habar de nimic, pot să pun 
mâna-n foc şi, cu toate că nu s-a arătat niciodată prea 
drăgăstos cu mine, nu cred că l-ar lasa inima să mă cufunde 
cu mâna lui în rubine şi nenorocire. 

— lartă-mă, Colombe - răspunse Ascanio - dar pentru tatăl 
tău bogăţia nu înseamnă nicidecum o nenorocire, pentru el 
un titlu este în măsură să ascundă o faptă ruşinoasă, şi 
orgoliul lui de curtean te-ar socoti mai fericită dacă ai fi 
iubita unui rege decât soţia unui artist. Sunt dator să nu-ţi 
tăinuiesc nimic, Colombe. Contele d' Orbec, spunea 
doamnei d'Etampes că se poate bizui întru totul pe tatăl 
tău. 

— E cu putinţă, Doamne sfinte?! se înfioră fata. 

S-au mai pomenit oare pe lume vreodată, Ascanio, părinţi 
care să-şi vândă odrasla? 

— S-au pomenit în toate ţările şi în toate timpurile, 
sărmanul meu îngeraş, şi mai cu seamă în vremea aceasta 
şi în ţara noastră. Să nu crezi cumva că lumea e făcută 
după chipul şi asemănarea sufletului tău, iar societatea 
după chipul şi asemănarea virtuţii tale. Da, da, Colombe, 
cele mai nobile nume ale Franţei au arendat, fără nici o 
ruşine tinereţea şi frumuseţea soțiilor şi fiicelor lor, 
jertfindu-le desfrâului regal, e un lucru foarte firesc la 
curte, iar tatăl tău, dacă ar socoti de cuviinţă să se 
dezvinovăţească, ar putea aduce mărturie atâtea strălucite 
exemple. 


Îţi cer iertare, iubito, că tulbur atât de năprasnic sufletul 
tău neprihănit şi sfânt, punându-l în faţa hâdei realităţi, dar 
n-am încotro, până la urmă trebuie să-ţi arăt prăpastia în 
care vor să te azvârle. 

— Ascanio, Ascanio! se tângui Colombe, îngropându-şi 
obrazul în umărul tânărului. Cum, şi tata e împotriva mea? 
O, mi-e ruşine numai s-o spun! Unde aş mai putea afla o 
scăpare pentru mine? O. Numai în braţele dumitale, 
Ascanio. Da, numai dumneata mă poţi salva. Ai vorbit cu 
meşterul dumitale, cu Benvenuto, care-i atât de puternic şi 
de bun, şi atât de nobil, după cum miai spus, şi pe care-l 
iubesc pentru că-l iubeşti dumneata? 

— Nu trebuie să-l iubeşti, Colombe, nu trebuie să-l iubeşti! 
Protestă Ascanio. 

— Dar de ce? Murmură fata. 

— Fiindcă e îndrăgostit de dumneata, fiindcă, în loc sa fie 
prietenul pe care am crezut că ne putem sprijini, e un 
duşman cu care vom avea de luptat, un duşman, mă 
înţelegi, şi cel mai primejdios, chiar dintre toţi duşmanii 
noştri. Ascultă! 

Şi Ascanio îi povesti Colombei cum, în clipa în care se 
pregătea să-i destăinuiască totul lui Benvenuto, acesta îi 
dezvăluise dragostea sa ideală, şi cum orfăurarul favorit al 
lui Francisc I, datorită cuvântului de gentilom pe care 
suveranul niciodată nu şi-l călcase, putea dobândi orice ar fi 
cerut de la el, după ce ar fi ajuns să toarne statuia lui 
Jupiter. Şi, precum se ştie, ceea ce voia să ceară Benvenuto 
Cellini. Era mâna Colombei. 

— Doamne Dumnezeule! Singura nădejde ce nea mai 
rămas eşti dumneata - spuse Colombe, înălţând spre cer 
ochii săi frumoşi şi mâinile de zăpadă. Orice aliat se preface 
într-un vrăjmaş şi orice liman într-o stâncă. Eşti sigur că 
suntem chiar atât de oropsiţi? 

— O, mult prea sigur, din păcate. Meşterul meu e tot atât 
de primejdios pentru noi ca şi tatăl tău, Colombe. 


Da, el, el - exclamă Ascanio, împreunându-şi mâinile - el 
Benvenuto, prietenul meu, ocrotitorul şi părintele meu, 
Dumnezeul meu, tocmai pe el să fiu silit acum să-l urăsc! 

Şi totuşi mă întreb pentru ce i-aş purta duşmănie, 
Colombe? Pentru ca s-a lăsat cuprins de vraja pe care 
trebuie s-o simtă orice suflet ales căruia i-e dat să te 
cunoască? Pentru că te iubeşte aşa cum te iubesc şi eu? La 
urma urmei, suntem amândoi vinovaţi de aceeaşi crimă. 
Numai că pe mine dumneata mă iubeşti şi asta mă dezleagă 
de orice vină. Ce-i de făcut? O, Doamne, de două zile mă tot 
întreb şi nu pot să-mi dau seama dacă am început să-l urăsc 
ori dacă mai ţin încă la el ca şi până acum. E adevărat, te 
iubeşte, dar şi pe mine m-a iubit atât de mult! Bietul meu 
suflet se zbuciumă şi tremură în mijlocul acestor frământări 
ca o trestie în toiul unei furtuni. Şi el ce are de gând să 
facă? Deocamdată am să-i împărtăşesc uneltirile contelui 
d'Orbec şi sper că va reuşi să ne scape de ele. Dar după 
aceea, când vom sta unul în faţa altuia ca doi duşmani, când 
îi voi spune că ucenicul său îi este în acelaşi timp şi rival, 
Colombe, voinţa lui atotputernică întocmai ca destinul e 
poate la fel de oarbă ca el, el va uita pe Ascanio pentru a nu 
se mai gândi decât la Colombe, îşi va întoarce privirile de la 
bărbatul ce i-a fost drag pentru a nu o mai vedea decât pe 
femeia pe care o iubeşte, fiindcă îmi dau şi eu seama că, 
dacă ar fi să aleg între el şi dumneata, n-aş sta o clipă în 
cumpăna. Simt că aş jertfi fără nici o remuşcare întreg 
trecutul inimii mele pentru viitorul ei, pământul pentru 
slăvile cereşti! Pentru ce el s-ar purta altfel decât mine? 

E om şi a-şi jertfi dragostea este o faptă mai presus de 
puterea omeneasca. Vom lupta, aşadar, unul împotriva 
celuilalt, dar cum am să-i pot ţine piept eu, aşa slab şi 
singur pe lume cum sunt? O, n-are a face, Colombe, chiar 
dacă aş reuşi cândva să-l urăsc pe acela pe care l-am iubit 
atât de mult şi atâta timp, îţi spun, pentru nimic în lume n- 
aş vrea să îndure din pricina mea chinurile la care m-a 


supus deunăzi mărturisindu-mi dragostea pe care ţi-o 
poartă. 


În vremea asta, Benvenuto, care stătea neclintit ca o 
statuie îndărătul unui copac, avea fruntea îmbrobonată de o 
sudoare de gheaţă şi mâna crispată convulsiv pe inimă. 

— Bietul Ascanio! Scump prieten! Îl mângâie Colombe, Ai 
avut mult de suferit şi vei mai avea încă. Totuşi, dragul meu, 
trebuie să aşteptăm în linişte viitorul. Să nu ne lăsăm 
copleşiţi de suferinţele noastre, situaţia nu este chiar atât 
de disperată. Pentru a înfrunta restriştea, pentru a 
preîntâmpina loviturile soartei, suntem trei, socotindu-l şi 
pe Dumnezeu alături de noi. Decât să fiu a contelui d'Orbec, 
ai prefera să fiu a lui Benvenuto, nu-i aşa? Cred însă ca ai să 
fi şi mai mulţumit dacă viaţa mea ar fi închinata stăpânului 
ceresc decât lui Benvenuto! Ei bine, dacă nu mi-e dat să fiu 
a dumitale, atunci nu voi fi decât a stăpânului ceresc, poţi fi 
convins de asta, Ascanio. Sunt a dumitale pe lumea aceasta, 
şi logodnica dumitale pe lumea cealaltă iată făgăduiala pe 
care ţi-am făcut-o şi pe care am s-o ţin neapărat, Ascanio; fii 
pe pace! 

— Îţi mulţumesc, înger din cer, îţi mulţumesc! 

Spuse Ascanio. Să uităm deci lumea necuprinsă ce se 
întinde în jurul nostru, să ne gândim că toată viaţa noastră 
se află aici, în mijlocul boschetului în care suntem acum. 
Colombe, încă nu mi-ai spus că mă iubeşti. Vai, s-ar zice că 
te-ai înduplecat să fii a mea, numai pentru că n-ai altă cale 
de ales. 

— Taci, Ascanio! Taci te rog! răspunse Colombe. 

Vezi bine doar că vreau să sacrific fericirea mea, făcând 
din ea o datorie. Te iubesc, Ascanio, te iubesc! 

Benvenuto simţi cum i se taie picioarele, căzu în genunchi 
şi-şi rezemă fruntea de copac, privirile-i rătăcite se aţintiră 
în gol în timp ce, întorcând urechea spre cei doi tineri, 
sorbea cu tot sufletul cuvintele lor. 

— Draga mea Colombe - repetă Ascanio - te iubesc şi 
inima îmi spune că vom fi fericiţi şi că Dumnezeu nu poate 
să-l părăsească pe cel mai frumos dintre îngerii săi. O, 
Doamne, în mijlocul atmosferei de bucurie ce te înconjoară, 


am uitat cu desăvârşire tărâmul suferinţei pe care voi 
cobori iar după ce ne vor despărţi. 

— Trebuie totuşi să ne gândim la ziua de mâine 

— Spuse Colombe. Trebuie să ne ajutăm singuri, Ascanio, 
da, să ne ajutăm singuri, pentru ca Dumnezeu să ne ajute. 
N-ar fi cinstit din partea noastră, cred, să nu-i dezvăluim 
meşterului dumitale Benvenuto dragostea noastră. Cine ştie 
ce primejdii s-ar putea să aibă de înfruntat luptând 
împotriva doamnei ducese d'Etampes şi a contelui d'Orbec, 
şi n-ar fi drept, trebuie să afle totul, Ascanio. 

— Am să fac aşa cum doreşti, dragă Colombe, ştii bine 
doar că orice cuvânt rostit de dumneata pentru mine este o 
porunca. Şi pe urmă, inima îmi spune că ai dreptate, ca 
întotdeauna ai dreptate, mi-e teamă însă că am să-i dau o 
mult prea grea lovitură. O, Doamne, îmi închipui ce-aş simţi 
în locul lui. S-ar putea ca dragostea pe care mi-o poartă să 
se preschimbe în ura, s-ar putea să mă izgonească. Cum am 
să mai pot ţine piept atunci, eu, un venetic fără nici un 
sprijin, fără adăpost, unor vrăjmaşi atât de puternici ca 
ducesa d'Etampes şi ca vistiernicul regelui? Cine m-ar ajuta 
să zădărnicesc uneltirile acestei haine cârdăşii? Cine s-ar 
îndupleca să lupte alături do mineîntr-o bătălie în care 
forţele sunt atât de inegale? Cine ar putea să-mi întindă 
muia? 

— Eu! Se auzi în spatele celor doi tineri o voce adânca şi 
solemnă. 

— Benvenuto! Exclamă ucenicul, fără să mai aibă nevoie a 
întoarce capul. 

Colombe dădu un ţipat şi se ridică repede în picioare. 
Ascanio îl privea pe meşter, fără să se poată dumiri dacă 
era mânios ori binevoitor. 

— Da, eu, eu, Benvenuto Cellini - repetă orfăurarul - 
Benvenuto, pe care dumneata nu-l poţi iubi, domnişoară, 
Benvenuto, pe care tu nu-l mai iubeşti, Ascanio, şi care vrea 
totuşi să vă salveze pe amândoi. 

— Ce spui?! Se miră Ascanio. 


— Spun să vă aşezaţi aici lângă mine, fiindcă trebuie să ne 
înţelegem. Nu e nevoie să-mi destăinuiţi nimic. N-am scăpat 
nici un cuvânt din tot ce-aţi vorbit. Vă cer iertare dacă 
întâmplarea a făcut să ascult convorbirea voastră, dar vă 
daţi seama că-i mai bine să ştiu tot. Aţi spus lucruri triste şi 
dureroase pentru mine, dar şi lucruri bune. Ascanio a avut 
dreptate uneori, iar alteori a greşit. E adevărat, 
domnişoară, că aş fi fost gata să mă războiesc cu el pentru 
dumneata. Dar, din moment ce-l iubeşti, nu mai e nimic de 
făcut, fiţi fericiţi; te-a oprit să mă iubeşti, dar, 
vrândnevrând, până la urmă tot ai s-o faci fiindcă am să te- 
ajut să fii a lui. 

— Meştere dragă! Se înflăcăra Ascanio. 

— Suferi mult, domnule - spuse Colombe, împreunând 
mâinile. 

— Îţi mulţumesc! spuse Benvenuto, căruia i se umeziră 
ochii, dar care izbuti totuşi să se stăpânească. Dumneata îţi 
dai seama cât sufăr. 

Cu siguranţă ca el nici n-ar fi observat, nerecunoscătorul! 
Femeilor însă nu le scapă nimic. Da, aşa e, sufăr, de ce te-aş 
minţi? E şi firesc de vreme ce ştiu că te pierd, dar în acelaşi 
timp mă simt fericit că pot să-ţi fiu de folos, în felul acesta 
îmi vei datora totul, ceea ce este, oricum, o mângâiere 
pentru mine. Te înşeli, Ascanio, Beatrice a mea este geloasă 
şi nu înţelege să împartă cu nimeni dragostea mea, ţie, 
Ascanio, ţi-a fost hărăzit să termini statuia zeiţei Hebe. 

Adio cel mai frumos vis al meu! Ultimul vis! 

Benvenuto făcea un efort ca să vorbească, rostind cvintele 
cu o voce întretăiată şi bruscă. 

Colombe se aplecă spre, el cu gingăşie şi, punându-şi 
mâna într-ale sale, îl îmbie blând: 

— Plângi, dragul meu, plângi... 

— Da, ai dreptate - îngână Cellini, izbucnind într-un hohot 
de plâns. 

Stătu aşa câtva timp în picioare, plângând fără să spună 
nimic, cutremurat de un freamăt lăuntric; firea lui vajnică 


se uşura lăsând să se reverse lacrimile îndelung stăvilite. 
Ascanio şi Colombe priveau cu respect mărturiile acestei 
suferinţe copleşitoare. 

— Afară de ziua în care te-am rănit, Ascanio, afară de clipa 
în care am văzut sângele tău curgând, nu ţin minte să mai fi 
plâns vreodată de douăzeci de ani încoace - spuse el, 
recăpătânduşi cumpătul. A fost o lovitură atât de cumplită 
pentru mine! Uite, adineauri, în timp ce stăteam ascuns 
după copacii aceştia, sufeream atât de crâncen, încât la un 
moment dat m-am simţit ispitit să mă înjunghii pe loc. M-a 
oprit numai gândul că aveaţi nevoie de mine. Într-un fel mi- 
aţi salvat viaţa. Totul e în ordine deci. Ascanio poate să-ţi 
dea douăzeci de ani de fericire mai mult decât mine, 
Colombe. Şi pe urmă e copilul meu, veţi trăi în cea mai 
deplină mulţumire împreună şi, privindu-vă, mă voi bucura 
ca un părinte. 

Benvenuto va şti să-l înfrângă pe Benvenuto, aşa cum îi va 
înfrânge şi pe duşmanii voştri. Soarta noastră, a creatorilor, 
este să suferim şi, din fiecare lacrimă de-a mea, va lua fiinţă 
poate o statuie frumoasă, aşa cum din fiecare lacrimă a lui 
Dante a înflorit un cânt sublim. Precum vezi, Colombe, m-a, 
şi întors la vechea mea dragoste, la scumpa sculptura, ea 
cel puţin, pot fi convins că n-o să mă părăsească niciodată. 
Ai făcut binr că m-ai îndemnat să plâng, toată amărăciunea 
ce-mi împovăra mima s-a risipit o dată cu lacrimile mele. 
Sunt trist, dar sufletul mi s-a îmbunat iar şi voi uita de 
suferinţa mea căutând să vă vin întrajutor. 

Ascanio lua una din mâinile meşterului şi o strânse într-ale 
sale. Colombe o luă pe cealaltă şi o duse la buze. Benvenuto 
respiră o dată adânc şi, ridicând şi scuturând capul, zise: 

— Haide, haide, copii! Cruţaţi-mă, nu-mi sporiţi 
slăbiciunea. Lucrul cel mai bun ar fi să nu mai vorbim 
niciodată despre asta. De aci înainte, Colombe, voi fi 
prietenul dumitale, atâta tot, voi fi părintele dumitale. 
Încolo, totul n-a fost decât un vis. Şi acum să vedem ce 
avem de făcut şi care sunt primejdiile ce vă pândesc. 


Adineauri v-am auzit urzind planuri şi chibzuind ce trebuie 
să faceţi. Sunteţi nişte copii amândoi, o, Doamne, şi n-aveţi 
habar niciunul, nici altul ce înseamnă viaţa. Vreţi să 
întâmpinați cu atâta nevinovăție, dezarmaţi, loviturile 
soartei, şi credeţi ca veţi putea învinge răutatea, lăcomia, 
toate patimile dezlănţuite, cu bunătatea şi zâmbetul 
vostru?! 

Dragii mei nebuni! Lasă, voi fi eu puternic, viclean, 
necruţător în locul vostru. Sunt obişnuit cu aşa ceva, în timp 
ce pe voi Dumnezeu v-a făcut ca să aveţi parte de tihnă şi 
fericire pe lume, frumoşii mei îngeraşi, şi voi avea grijă ca 
să vă împliniţi soarta. Ascanio, mânia nu-ţi va brăzda 
fruntea albă! Suferinţa, Colombe, nu va tulbura trăsăturile 
senine ale chipului tău! Am să va iau pe amândoi în braţe, 
încântătoare pereche cu ochi duioşi; am să vă port aşa prin 
toate noroaiele şi toate becisniciile vieţii şi am să vă las apoi 
vii şi nevătămaţi în sânul bucuriei, pe urmă am să stau să vă 
privesc şi am să mă bucur o dată cu voi. 

Numai că trebuie să aveţi o încredere oarbă în mine, am 
un fel al meu de a fi năprasnic şi ciudat care s-ar putea să te 
înspăimânte, Colombe. 

Faptele mele seamănă cumva cu focul de artilerie şi sunt 
obişnuit să merg drept la ţinta fără să mă sinchisesc de 
ceea ce s-ar putea să-mi iasă în cale. Da, trec peste 
intenţiile mele şi asta mă face să mă sinchisesc mai puţin de 
moralitatea mijloacelor folosite. Atunci când vreau să 
modelez un chip frumos, puţin îmi pasă că mă murdăresc 
pe degete de lut. După ce termin lucrarea, mă spăl pe mâini 
şi gata. Sufletul dumitale stăruitor şi delicat să mă lasă deci 
să răspund singur, Colombe, de faptele mele în faţa lui 
Dumnezeu, noi doi ne înţelegem, Ascanio şi cu mine. Voi 
avea mult de furcă de data asta. Contele este ambițios, 
prefectul avar. lar ducesa abilă şi toţi se cred atotputernici. 
Te afli în puterea şi la cheremul lor, şi doi dintre ei au 
drepturi asupra dumitale, voi fi nevoit poale să folosesc 
vicleşugul şi silnicia. Voi căuta să fac în aşa fel însă, ca şi 


dumneata, şi Ascanio să rămâneţi în afara unei lupte 
nevrednice de voi. Gândeşte-te, Colombe, eşti gata să 
închizi ochii şi să te laşiân voia mea? Când am să-ţi spun: 
„Fă cutare lucru”, ai să-l faci? „Stai acolo”, ai să stai? „Du- 
te”, ai să te duci? 

— Ascanio ce zice? întrebă Colombe 

— Benvenuto e bun şi generos, Colombe - răspunse 
ucenicul, ne iubeşte şi ne iartă pentru răul pe care i l-am 
făcut Să-l ascultam deci, te rog din suflet! 

— Porunceşte, meştere - spuse Colombe - şi eu am să te 
ascult ca pe un trimis al lui Dumnezeu. 

— Prea bine, copila mea. Nu mai am să-ţi cer decât un 
singur lucru, eu care poate n-ai să te împaci prea uşor, dar 
pe care trebuie totuşi să te hotărăşti a-l îndeplini fiindcă, 
după aceea, nu vei mai avea nimic altceva de făcut decât să 
te laşi în voia împrejurărilor şi a mea. 

Şi pentru ca sa aveţi şi mai multă încredere în mine, 
pentru ca să nu şovăiţi a vă bizui pe un om a cărui viaţă a 
fost pângărită, dar a cărui inimă a rămas curată, am să vă 
povestesc păţaniile tinereţii mele. Din păcate, toate 
poveştile seamănă între ele si, în urzeala fiecăreia, 
sălăşluieşte suferinţa. Ascanio, am să-ţi destăinuiesc în ce 
fel Beatrice, făptura îngerească despre care ţi-am vorbit, a 
pătruns în viaţa mea, ai să afli acum cine era şi ai să fii mai 
puţin mirat că m-am putut îndupleca să ţi-o las pe Colombe 
când ai să-ţi dai seama că prin această jertfa nu fac decât să 
plătesc fiului o parte din datoria pe care o aveam faţă de 
mamă, răscumpărând lacrimile vărsate de ea. Măicuţa ta, 
Ascanio O sfântă coborâtă din rai! 

Beatrice înseamnă preafericita, Ştefană înseamnă 
încoronata. 

— De mult mi-ai făgăduit, meştere, că într-o buna zi ai să- 
mi spui povestea asta. 

— Da - încuviinţă Cellini - şi acum a venit în sfârşit timpul 
să ţi-o împărtăşesc. Şi sunt convins, că vei avea şi mai multa 


încredere în mine, Colombe, tu vei afla toate motivele pe 
care le am ca să-l iubesc pe dragul nostru Ascanio. 

Luând atunci în mâinile sale mâinile celor doi copii, 
Benvenuto începu a povesti cele ce urmează, cu glasul lui 
adânc şi armonios, la lumina stelelor care străluceau pe cer 
şi în liniştea şi tăcerea nopţii îmbălsămate. 

XXIII ŞTEFANĂ 

— Acum douăzeci de ani aveam ca tine astăzi, Ascanio, 
douăzeci de ani şi lucram la un orfăurar din Florenţa 
anume Rafaele del Moro Era un meşter priceput şi avea şi 
gust, numai că, din păcate, îi plătea mai mult să 
trândăvească decât să lucreze. Lăsându-se târât în 
vâltoarea petrecerilor cu o uşurinţă întristătoare, ba mai 
mult chiar când îi încăpeau în mină niscai bani, îi ademenea 
şi pe băieţii din atelier pe calea desfrâului. Adeseori 
rămâneam singur acasă pentru a termina lucrarea 
începută. Pe vremea aceea cântam ca Scozzone. Toate 
haimanalele din oraş veneau, fireşte, să-i ceară de lucru 
meşterului Rafaele sau mai curând un mijloc de a huzuri, 
deoarece toată lumea îl ştia ca pe un om prea slab de înger 
pentru a fi în stare să ţină din scurt pe cineva. Cu asemenea 
fel de a fi nimeni nar putea să se pricopsească, de aceea tot 
timpul îi crăpa buza după bani şi foarte curând ajunse 
orfăurarul cel mai prost văzut din Florenţa. 

Ba nu, mă înşel. Avea un confrate cu şi mai puţini muşterii 
decât el şi care totuşi se trăgea dintr-o aleasă familie de 
artişti. Dar nu din pricină c-ar fi fost rău platnic era atât de 
hulit Gismondo Gaddi, ci pentru vădita lui nepricepere şi, 
mai cu seamă, pentru cărpănoşia sa dezgustătoare. Cum 
orice lucrare ce i se încredința ieşea neisprăvită ori stricată 
din mâinile sale, şi cum nici un muşteriu, decât doar dacă 
era străin de oraş, nu-i mai călca în dugheană, ca să-şi 
poată ţine zilele, numitul Gismondo se apucase de 
cămătărie, împrumutând bani cu dobânzi foarte mari 
băieţilor de familie care sperau să se căpătuiască. 


Negustoria aceasta se dovedi mai mănoasă decât cealaltă, 
dat fiind că Gaddi pretindea întotdeauna amaneturi 
serioase şi nu s-ar fi încumetat să încheie nici un târg fără 
chezăşii temeinice. Afară de asta, era, cum spunea el însuşi, 
un om foarte înţelept şi cât se poate de îngăduitor, 
împrumuta bani oricui, compatrioţilor săi ca şi veneticilor, 
evreilor ca şi creştinilor. Ar fi fost în stare să-l împrumute şi 
pe sfântul Petru dacă i-ar fi zălogit cheile raiului, era gata 
să împrumute chiar şi pe satana dacă ar fi pus garanţie 
moşiile lui din iad. 

Nu mai e nevoie să spun că-l împrumuta şi pe bietul meu 
meşter, Rafaele del Moro, care îşi mânca în fiecare zi 
câştigul de pe ziua următoare şi a cărui cinste nestrămutată 
nu se dezminţise în nici o împrejurare. Statornicele lor 
legături de afaceri, faptul că amândoi erau într-un fel 
ostracizaţi, vecinătatea lor, în fine, avuseseră darul de a-i 
apropia pe cei doi orfăurari. Del Moro îi era peste măsură 
de recunoscător cumătrului său pentru neistovita 
bunăvoință cu care îi dădea mereu bani. La rândul său, 
Gaddi avea cea mai adâncă stimă faţă de un datornic atât 
de cinstit şi de cumsecade, într-un cuvânt, erau cei mai buni 
prieteni din lume şi Gismondo n-ar fi lipsit cu nici un preţ de 
la vreuna din petrecerile cu care-l răsfăţa Rafaele del Moro. 

Del Moro era văduv, dar avea o fată de şaisprezece ani 
care se numea Ştefană. 

Privită cu ochiul unui sculptor, Ştefană nu era frumoasă 
dar cu toate astea, la prima vedere, înfăţişarea ei avea ceva 
surprinzător. Sub fruntea ei prea înaltă şi prea frământata 
pentru o frunte de femeie, ţi se părea că întrezăreşti, ca să 
zicem aşa, mustind gândurile. Ochii săi mari şi umezi, negri 
şi catifelaţi te umpleau de respect şi de duioşie în clipa în 
care se aţinteau asupra ta. O paloare chihlimbarie îi 
învăluia chipul, ca un nor pe care-l lumina, ca zarea firavă a 
unei dimineţi de toamnă, o privire tristă şi fermecătoare. Să 
nu uit părul bogat şi negru ce-i încununa capul şi mâinile de 
regină. 


Ştefană îşi ţinea de obicei fruntea înclinată, ca un crin 
îndoit de o vijelie. Părea o statuie a melancoliei. Când şi-o 
înălța însă, când privirile sale frumoase prindeau să se 
însufleţească, când nările sale începeau să freamăte şi 
braţul întins dădea o poruncă, ai fi fost gata să cazi în 
genunchi ca în faţa arhanghelului Mihail. Îi semeni, Ascanio, 
fără să fii totuşi atât de plăpând ca ea, nici mistuit de 
suferinţă. Nicicând sufletul nemuritor nu mi s-a dezvăluit 
atât de limpede ca în făptura aceea suavă, mlădie şi 
armonioasă. Del Moro, care se temea de fiica lui tot atât de 
mult pe cât o iubea, spunea adesea că numai trupul soţiei 
sale zăcea în pământ şi că Ştefană era duhul răposatei. 

Pe atunci eram un tânăr zvânturat, focos şi cu mintea 
împrăştiată, îndrăgeam mai presus de orice libertatea; seva 
vieţii clocotea în mine şi-mi risipeam toată înflăcărarea în 
încăierări zănatice şi în dragoste la fel de zănatice. Lucram 
totuşi cu aceeaşi râvnă cu care şi petreceam şi, în pofida 
năzbâtiilor mele, continuam să fiu cel mai priceput lucrător 
al lui Rafaele şi singurul care mai aducea ceva bani în casă. 
Dar tot ce ieşea bun din mâinile mele era făcut din instinct 
şi ca din întâmplare. Studiasem ce-i drept cu râvnă lucrările 
celor din vechime. Zile întregi stătusem aplecat asupra 
basoreliefurilor şi statuilor de la Atena şi de la Roma, 
tălmăcindu-le cu condeiul şi cu dălţile, şi datorită faptului că 
mă aflam mereu în tovărăşia neîntrecuţilor sculptori din 
antichitate, ajunsesem să-mi însuşesc limpezimea şi precizia 
formelor, din păcate însă mă mulţumeam doar să imit în 
chip iscusit, fără să creez cu adevărat. Cu toate astea, vă 
repet, eram fără tăgadă şi fără nici o greutate cea mai 
îndemânatică şi cea mai muncitoare dintre calfele lui del 
Moro. De aceea dragul meu meşter nutrea în taină, lucru pe 
care l-am aflat mai târziu, năzuinţa de a mă vedea însurat 
cu fata sa. 

Dar, zău, numai de însurătoare nu-mi ardea mie! Doream 
să fiu de capul meu, să nu-mi pese de nimic, să mă bucur de 
libertate, lipseam zile întregi de acasă, mă întorceam apoi 


mut de oboseală, dar, cu toate astea, în câteva ceasuri 
reuşeam să-i ajung din urmă, ba chiar să-i şi întrec pe 
ceilalţi lucrători ai lui Rafaele, săream la bătaie pentru un 
singur cuvânt, mi se aprindeau călcâiele dintr-o singura 
ocheadă. Va închipuiţi ce soţ minunat aş fi fost! 

De altminteri, tulburarea pe care o simţeam stând alături 
de Ştefană nu semăna câtuşi de puţin, cu aceea pe care mi- 
o stârneau femeile de la Porta del Prato sau din Borgo Pinţi. 
Aproape că mă intimida, dacă mi-ar fi spus cineva că o 
iubeam altfel decât ca pe o soră mai mare, i-aş fi râs în nas. 
Când mă întorceam după câte o aventură, nici nu 
îndrăzneam să-mi ridic privirile spre ea. Nu pentru că era 
încruntată, ci, mai rău, fiindcă era tristă. Când, dimpotrivă, 
oboseala sau mai ştiu eu ce virtuoasa toană de hărnicie mă 
făcea să rămân acasă, căutam apropierea Ştefanei, 
privirea-i blânda şi dulceaţa glasului său. Afecţiunea pe care 
i-o purtam avea ceva serios şi sfânt de care nu-mi dădeam 
prea bine seama, dar care mă încânta. Adesea, în toiul unor 
petreceri zgomotoase, amintirea Ştefanei îmi fulgera 
deodată prin minte, şi-atunci eram întrebat de ce căzusem 
pe gânduri, uneori, când trăgeam din teacă pumnalul sau 
spada, murmuram numele ei ca pe al unei sfinte ce mă 
ocrotea. Şi observam că de fiecare dată când făceam aşa 
scăpam din încăierare nevătămat. Dar gingaşul simţământ 
pe care-l aveam pentru copila aceasta frumoasă, nevinovată 
şi plină de duioşie, draga de ea, rămânea tăinuit în adâncul 
inimii mele ca într-un altar. 

Cât despre Ştefană, tot ce pot să spun este că era rece şi 
demna cu tembelii mei tovarăşi ele meserie, faţă de mine 
era numai îngăduinţă şi bunătate. Câteodată venea în 
atelier să sadă lângă tatăl său şi, deşi aplecat asupra 
lucrului, îi simţeam tot timpul privirea pironită asupra mea. 

Dacă, vrând să mă linguşească în chip grosolan, vreunul 
din lucrători îmi spunea că fata meşterului era îndrăgostită 
de mine, mă burzuluiam la el eu atâta mânie şi indignare, 
încât nu mai pomenea niciodată de aşa ceva. 


Un accident pe care l-a avut de suferit Ştefană m-a făcut 
să înţeleg cât de adânc prinsese ea rădăcini în inima mea. 

Într-o zi, aflându-se în atelier, n-a apucat să-şi ferească la 
vreme mânuţa albă şi un lucrător nedibaci şi care cred că 
mai era şi beat, pe deasupra, i-a crestat cu o dăltiţă degetul 
mic de la mâna dreaptă şi pe cel alăturat. Biata copilă a dat 
un țipăt, apoi. Ca şi când s-ar fi căit că ţipase, a început să 
zâmbească, dar mâna pe care o ţinea ridicată era plină de 
sânge. Aş fi fost în stare să-l ucid pe lucrător dacă în 
momentul acela n-aş fi fost atât de îngrijorat din pricina ci. 

Gismondo Gaddi, care se afla şi el de faţă, a spus că ştie un 
chirurg în vecinătate şi, fără a mai sta pe gânduri. Se duse 
să-l cheme. Chirurgul, care nu era decât un cârpaci 
păcătos, a legat întradevăr rana Ştefanei şi a venit apoi 
zilnic s-o vadă; fiind însă nepriceput şi tembel, în curând 
rana a ajuns să se gangreneze. Drept care dobitocul a 
declarat cu un aer firesc că, în pofida străduinţelor sale, 
după toate probabilitățile, Ştefană avea să iabă mâna 
ciungă de braţul drept. 

Rafaele del Moro era într-o mizerie mult prea neagră ca 
să-şi mai poată îngădui a chema un alt doctor, dar auzind 
soarta pe care i-o menise zevzecul de cârpaci, n-am mai 
putut răbda, m-am urcat repede la mine în cameră, am 
deşertat punga în care se afla toată agoniseala mea şi am 
alergat într-un suflet la Giacomo Rastelli din Peruggia, 
chirurgul papei şi cel mai iscusit dintre medicii cu o 
practică îndelungată din Italia. Faţă de stăruinţele mele 
însufleţite şi cum suma cu care îl îmbiam era destul de 
rotunjoară, Rastelli sa înduplecat sa vină imediat, spunând: 
„Ce ţi-e şi cu îndrăgostiţii ăştia!”... După ce a examinat 
rana, ne-a încredinţat că se bizuie s-o vindece şi că, până în 
două săptămâni. Ştefană avea să se poată folosi de braţul 
drept la fel ca şi de celălalt, îmi venea să-l sărut pe acest 
vrednic om. Rastelli s-a apucat deci să oblojească bietele 
degete vătămate şi Ştefană s-a şi simţit ceva mai uşurată. 


După câteva zile a trebuit totuşi să curețe gangrena ce 
ajunsese până la os. 

Ştefană m-a rugat să stau lângă ea în timpul operaţiei ca s- 
o îmbărbătez, deşi eu însumi nu aveam nici un pic de curaj 
şi-mi simţeam inima cât un purice. Maestrul Giacomo se 
slujea de nişte unelte grosolane din pricina cărora Ştefană 
suferea cumplit. Nu-şi mai putea stăpâni gemetele ce mă 
răscoleau peste fire. O sudoare rece îmi scălda tâmplele. 

În cele din urmă n-am mai putut îndura asemenea chin, 
uneltele butucănoase ce-i schingiuiau degetele delicate 
păreau să scormonească însăşi carnea mea. M-am ridicat, 
rugându-l stăruitor pe maestrul Giacomo să întrerupă 
operaţia şi să mă aştepte fiindcă în cel mult un sfert de oră 
mă întorc. 

Am coborât jos în atelier şi acolo, călăuzit parcă de un duh 
bun, am meşterit o unealtă gingaşă şi fină care tăia ca un 
brici. M-am întors apoi lângă chirurg, care a continuat 
operaţia cu atâta înlesnire, încât scumpa bolnava aproape 
că nu mai simţea nici o durere, în cinci minute totul s-a 
terminat şi, după două săptămâni, Ştefană îmi dădea să-i 
sărut mâna pe care, zicea ea, i-o salvasem. 

Mi-ar fi cu neputinţă totuşi să zugrăvesc zguduitoarele 
încercări prin care am trecut văzând-o cât pătimeşte biata 
mea Resemnată, cum o numeam uneori. 

Resemnarea era într-adevăr starea firească a sufletului 
său. Ştefană nu era fericită, viaţa zvânturată şi 
nechibzuinţa tatălui său o mâhneau, singura ei mângâiere 
era credinţa, ca toate fiinţele necăjite, Ştefană era 
evlavioasă. 

Adesea, când intra în vreo biserică, o zăream lăcrimând şi 
rugându-se în câte un ungher mai ferit. 

Atunci când se afla strâmtorată din pricina uşurătăţii 
tatălui său, lucru care se întâmpla destul de des, nu pregeta 
să-mi ceară ajutorul, cu o încredere şi o demnitate care mă 
încântau. Se mulțumea să-mi spună, draga de ea, cu acea 
seninătate pe care n-o au decât sufletele alese: „Benvenuto, 


te rog să lucrezi la noapte ca să poţi termina lăcriţa de 
moaşte sau ibricul acela, fiindcă nu mai avem nici un ban în 
casă”. 

În scurtă vreme m-am deprins să-i arăt fiecare lucrare pe 
care o terminam şi ea îmi spunea unde anume greşisem şi 
mă povăţuia cu o pricepere nebănuită. Singurătatea şi 
suferinţa făcuseră să i se înalțe şi să i se îmbogăţească 
gândirea mai mult decât şi-ar fi putut închipui cineva. 
Spusele ei, în acelaşi timp naive şi pline de miez, m-au 
ajutat să descopăr multe din tainele artei şi au deschis în 
faţa cugetului meu zări necunoscute. 

Mi-aduc aminte că, într-o zi, i-am arătat macheta unei 
medalii pe care trebuia s-o gravez pentru un cardinal şi 
care înfăţişa pe o parte chipul prelatului, iar pe cealaltă o 
imagine a lui Isus Hristos mergând pe ape şi întinzându-i 
mâna sfântului Petru, însoţită de această inscripţie: Quare 
dubitasti? De ce te-ai îndoit? 

Ştefană fu mulţumită de portret, care era foarte 
asemănător şi exact ceea ce trebuia să fie. Pe urmă privi 
îndelung şi în tăcere compoziţia. 

— Figura Mântuitorului este de o frumuseţe desăvârşită - 
rosti ea într-un târziu - şi dacă ar fi fost Apolo sau Jupiter n- 
aş fi avut nimic de zis. 

Dar Isus e mai mult decât frumos, Isus e divin: chipul pe 
care l-ai înfăţişat are nişte trăsături minunate, fără nici un 
cusur, dar unde-i sufletul? 

Admir omul, dar îl caut pe Dumnezeu. Gândeştete, 
Benvenuto, că dumneata nu eşti numai un artist, că în afară 
de asta mai eşti şi creştin. Vezi dumneata, inima mea a 
sângerat adesea, vreau să spun că, din păcate, în inima mea 
au încolţit adeseori îndoieli; şi tot aşa şi eu, smulsă din 
deznădejdea în care mă cufundasem, l-am văzut pe Isus 
întinzându-mi mâna şi l-am auzit spunându-mi aceste 
neasemuite cuvinte: „De ce te-ai îndoit?” 

Ah, Benvenuto, icoana dumitale nu e atât de frumoasă ca 
el. Pe chipul său ceresc se află zugrăvită în acelaşi timp 


tristeţea părintelui mâhnit, şi îngăduinţa regelui care iartă. 
Fruntea îi era încununată de raze, dar buzele sale 
zâmbeau, era mai mult decât măreț, era bun. 

— Stai puţin, Ştefană - i-am spus eu. 

Am şters ceea ce făcusem şi, într-un sfert de oră, sub ochii 
săi m-am apucat din nou să modelez figura lui Isus Hristos. 

— E bine aşa? Am întrebat-o, înfăţişându-i-o. 

— O, da! mi-a răspuns cu lacrimi în ochi. E chiar aşa cum 
mi s-a arătat blândul Mântuitor în ceasurile de restrişte. Da, 
acum îmi dau seama că-i el, după îndurarea şi măreţia ce-i 
luminează faţa. Ei bine, te sfătuiesc să faci întotdeauna aşa, 
Benvenuto, înainte de a lua în mână ceara, trebuie să ai o 
idee în minte, eşti stăpân pe mijloace, caută să-ţi îndulceşti 
şi expresia, ai la îndemână materia, descoperă stiletul, 
degetele să nu fie decât slujitoarele gândirii dumitale. Mă 
înţelegi? 

lată ce fel ele poveţe era în măsură să-mi dea copila 
aceasta de şaisprezece ani, cu minunatul ei bun simt. Când 
rămâneam apoi singur, cugetam la ceea ce-mi spusese şi-mi 
dădeam seama că avea dreptate. Şi astfel Ştefană a călăuzit 
şi luminat vocaţia mea. Fiind stăpân pe formă, mam străduit 
să cuceresc şi ideea şi să împletesc atât de strâns ideea şi 
forma, încât am reuşit ca cele două să iasă din mâinile mele 
îngemănate, contopite, aşa cum Minerva a răsărit din 
creierul lui Jupiter, înarmată până în clinti. 

O, Doamne, ce farmec are tinereţea şi cât de stăruitoare 
sunt amintirile ei! Colombe, Ascanio, seara aceasta atât de 
frumoasă pe care o petrecem împreună îmi aduce aminte 
de toate serile petrecute alături de Ştefană, pe banca din 
faţa casei tatălui său: ea privea cerul, iar eu o priveam pe 
ea. Sunt douăzeci de ani de atunci şi parcă a fost ieri; întind 
mâna şi am impresia că simt mâna ei. Sunt mâinile voastre, 
copii! 

O, era de ajuns s-o văd atât de albă în rochia ei albă pentru 
ca liniştea să coboare în sufletul meu. 


Adeseori ne despărţeam fără să fi schimbat nici un cuvânt 
împreună şi totuşi în urma acestor mute convorbiri plecam 
însufleţit de tot felul de gânduri bune şi frumoase care mă 
făceau mai generos simi înnobilau sufletul. 

Ca toate fericirile de pe lume, şi fericirea aceasta trebuia 
să aibă un sfârşit. 

Rafaele del Moro ajunsese într-un hal de şarade pe care 
nu-l mai putea depăşi, îi datora bunului său vecin Gismondo 
Gaddi două mii de ducați, pe care nu ştia de unde să-i 
scoată. La gândul acesta, fiind un om cinstit de felul lui, era 
cuprins de disperare. Ar fi vrut s-o scape cel puţin pe fiica 
sa de mizerie şi s-a destăinuit atunci unui lucrător din 
atelier, împărtăşindu-i dorinţa lui de a mi-o da de nevastă, 
probabil ca la rândul său acesta să mi-o împărtăşească mie. 
Lucrătorul era unul dintre dobitocii pe care-i repezisem 
atunci când îmi aruncaseră în obraz cu atâta bădărănie, ca 
pe o ocară, dragostea frăţească pe care mi-o purta Ştefană. 
Mocofanul nici măcar nu-l lăsă pe Rafaele să isprăvească. 

— Părăseşte gândul acesta, meştere del Moro - l-a 
povâăţuit el - nici să nu-i pomeneşti măcar de aşa ceva 
fiindcă pot să-ţi spun dinainte c-o să dai greş. 

Orfăurarul, care era mândru din fire, şi-a închipuit că-l 
dispreţuiam din pricina sărăciei sale şi n-a mai adus vorba 
niciodată despre asta. 

N-a trecut mult şi într-o zi Gismondo Gaddi a venit săi 
ceara datoria, şi cum Rafaele îl rugă să-i mai acorde o 
păsuire, i-a spus: 

— Ştii ce, dă-mi mâna fetei dumitale, care este cuminte şi 
econoamă, şi în schimb îţi dau în scris că mi-ai plătit totul 
până la ultimul ban. 

Del Moro era într-al şaptelea cer. E adevărat că Gaddi 
trecea drept un om cam cărpănos cam iute din fire şi cam 
gelos, dar era bogat, şi ceea ce preţuiesc şi jinduiesc cel 
mai mult săracii, din păcate, este tocmai bogăţia. Când 
Rafaele i-a pomenit fiicei sale despre această propunere 
nesperată, Ştefană nu i-a răspuns nimic, după cină însă, în 


clipa când ne-am ridicat de pe banca pe cate ne petrecusem 
seara ca să intrăm în casă, mi-a spus: 

— Benvenuto, Gismondo Gaddi m-a cerut în căsătorie şi 
tata şi-a dat consimţământul. 

După ce-a rostit aceste cuvinte, a plecat, iar eu am sărit 
deodată în picioare ca împins de un arc. 

Pe urmă, cuprins de nu ştiu ce mânie năprasnică, am ieşit 
din Florenţa, şi am luat-o razna peste câmp. 

Toată noaptea aceea, fie că alergam ca un bezmetic, fie că 
stăteam întins pe iarbă şi plângeam, mii de gânduri 
fanatice, disperate, furtunoase mi-au străbătut cugetul 
răvăşit. 

„Ea, Ştefană, soţia unuia de teapa lui Gismondo! Îmi 
spuneam când. Venindu-mi un pic în fire, căutam să-mi 
adun minţile. Gândul acesta care mă face să mă cutremur, o 
copleşeşte şi o înspăimântă fără doar şi poate şi pe ea şi, 
cum sunt convins că mai curând ar vrea să se mărite cu 
mine, da, aşa trebuie sa fie. A adresat probabil o mută 
rugăminte prieteniei mele, geloziei de care sunt stăpânit. O, 
da, nici vorbă, sunt gelos, ba chiar turbat de gelozie, dar 
oare am dreptul să fiu? Gaddi e un om ursuz şi aprig, dar, 
să stăm strâmb şi să judecăm drept, care femeie ar putea fi 
fericită cu mine? Nu sunt, la rândul meu, năbădăios, sucit, 
neaslâmpărat din fire, gata oricând să stârnesc vreo 
încăierare primejdioasă ori să înfirip cine ştie ce dragoste 
nelegiuită?! Aş putea oare să mă înfrânez? Nu, niciodată: 
atâta timp cât sângele va curge atât de clocotitor în vinele 
mele, voi fi mereu cu mâna pe pumnal şi cu piciorul gata s-o 
şteargă de acasă. 

Biata Ştefană! Aş face-o să plângă şi să pătimească, aş 
vedea-o pălind şi ofilindu-se, m-aş uri pe mine şi aş url-o şi 
pe ea ca pe o mustrare vie. S-ar putea să şi moară din 
pricina asta şi eu as fi atunci ucigaşul. Nu, într-adevăr, nu 
sunt făcut, îmi dau seama, pentru bucuriile liniştite şi 
curate ale căminului, am nevoie de libertate, de zări largi, 
de o existentă vijelioasă, de orice altceva în afară de tihna şi 


monotonia fericirii. Aş fi în stare să frâng, o, Doamne, în 
mâinile mele nedibace, floarea aceasta gingaşă şi suavă. Aş 
chinui o viaţă atât de prețioasă şi un suflet atât de 
încântător, cu apucăturile mele jignitoare, şi propria mea 
viaţă, propriul meu suflet, cu remuşcări. Dar va fi oare mai 
fericită cu acest Gismondo Gaddi? Ce-o fi făcut-o să se 
mărite cu el? Ne simţeam atât de bine aşa cum eram! La 
urma urmei, soarta şi firea unui artist, Stefană cred că-şi dă 
scama de asta, n-ar putea cu nici un chip să se împace cu 
legăturile atât de strânse şi de aspre, cu cerinţele burgheze 
ale unei căsnicii. 

Aş fi silit să-mi iau rămas bun de la visele mele de glorie, 
să nu mă mai gândesc la strălucirea viitoare a numelui meu, 
să renunţ la artă, care are nevoie, ca să trăiască, de 
libertate şi de putere. Ce înseamnă un creator încătuşat în 
colţul unei vetre gospodăreşti? Ce-ai zice oare, Danie 
Alighieri? Şi tu, Michelangelo, maestrul meu? Cu ce poftă 
aţi râde când l-aţi vedea pe ucenicul vostru legănându-şi 
odraslele ori cerându-i iertare nevestei! Nu, trebuie să fiu 
curajos faţă de mine însumi şi îndurător cu Ştefană, trebuie 
să rămân singur şi trist cu visurile mele şi cu soarta mea!” 

După cum vedeţi, copii, nu încerc să mă arăt mai bun 
decât eram. Era un pic de egoism în hotărârea mea, dar în 
acelaşi timp şi o foarte puternică şi sinceră afecţiune pentru 
Ştefană şi, cu toate că aiuram, se pare că aveam totuşi 
dreptate. 

A doua zi m-am întors mult mai potolit la atelier. Ştefană 
părea şi ea destul de liniştită, doar că era ceva mai palidă 
ca de obicei. A mai trecut astfel o lună. Într-o seară, 
despărţindu-se de mine, Ştefană m-a înştiinţat: 

— Peste o săptămână, Benvenuto, voi fi soţia lui Gismondo 
Gaddi. 

Cum pregeta încă să plece, am avut răgazul s-o privesc. 
Stătea în picioare, posomorită, cu mâna pe inimă şi parcă 
gârbovită sub povara suferinţei. 


Zâmbetul ei frumos era sfâşietor de trist. Se uita la mine 
îndurerată, dar fără nici o umbră de mustrare, înainte de a- 
şi lua zborul, desprinzându-se de pământ, îngerul meu voia 
parcă să-şi ia rămas bun. A stat aşa, tăcută, fără să facă nici 
o mişcare răstimp de un minut, apoi a intrat în casă. 

Mi-era dat să n-o mai văd niciodată pe lumea aceasta. 

Am părăsit iar oraşul, cu capul gol, alergând, dar de asta 
dată nu m-am mai întors a doua zi şi nici în ziua următoare 
la atelier, ci am continuat să merg drept înainte până am 
ajuns la Roma. 

Am rămas la Roma cinci ani, faima mea a început să se 
statornicească, am reuşit să câştig prietenia papei, am avut 
parte de dueluri, de iubiri, de izbânzi artistice, şi cu toate 
astea nu eram niciodată mulţumit, parcă îmi lipsea ceva. În 
mijlocul tuturor acestor vâltori, nu putea să treacă o zi fără 
să nu-mi întorc privirile spre Florenţa. Nu era noapte în 
care să n-o văd pe Ştefană stând palidă şi tristă în pragul 
casei şi uitându-se la mine. 

După cinci ani am primit din Florenţa o scrisoare cu peceţi 
negre. Am citit-o şi am răscitito de atâtea ori, încât am 
ajuns s-o ştiu pe dinafară. 

lată ce cuprindea: Benvenuto, sunt în pragul morţii. 
Benvenuto, te iubeam. 

Vreau să-ţi împărtăşesc visurile pe care mi le-am făurit. Te 
cunoşteam la fel de bine ca dumneata însuţi, am simţit din 
primul moment puterea ce sălășşluieşte în dumneata şi 
datorită căreia vei ajunge mare într-o bună zi. Geniul, pe 
care-l văzusem oglindindu-se pe fruntea-ţi înaltă, în privirile 
arzătoare, în gesturile năvalnice, o supunea pe femeia care 
ar fi purtat numele dumitale unor grele îndatoriri. Eram 
gata să le primesc. Fericirea avea pentru mine măreţia unei 
chemări.! Nu m-aş fi mulţumit să fiu numai soţia dumitale, 
Benvenuto. Aş fi fost în acelaşi timp prietena, sora, mama 
dumitale. Viaţa dumitale atât de aleasă ştiam că e hărăzită 
lumii întregi şi m-aş fi mulţumit doar cu dreptul de a te 
mângâia când ai fi avut vreun necaz, de a te îmbărbăta 


când te-ar fi încercat îndoielile. Ai fi fost liber, prietene, 
oricând şi oriunde. Vai, mă obişnuisem de mult cu zilele 
chinuitoare în care lipseai de acasă, cu cerinţele nestăvilite 
ale firii dumitale zvăpăiate, cu toanele unui suflet dornic de 
existenţă furtunoasă. Orice personalitate puternică are 
nevoi la fel de puternice. Cu cât vulturul pluteşte mai multă 
vreme în văzduh, cu atât simte nevoia să se odihnească un 
timp mai îndelungat pe pământ. Dar după ce teai fi smuls 
din mrejele înfriguratelor vise ce ar fi cutreierat somnul 
geniului dumitale, l-aş fi regăsit, la trezire, pe neasemuitul 
meu Benvenuto, cel pe care-l iubesc şi care ar fi fost atunci 
numai şi numai al meu! Nu m-aş fi plâns niciodată de 
ceasurile în care m-ai fi dat uitării, fiindcă uitarea aceasta 
nu avea nimic jignitor pentru mine. În ce mă priveşte, 
ştiindu-te gelos, m-aş fi ţinut departe de orice privire, de 
câte ori ai fi fost plecat de acasă, aşteptându-te şi rugându- 
mă pentru dumneata, în singurătatea care mi-e atât de 
dragă. 

lată cum s-ar fi desfăşurat viaţa mea. 

Când am văzut însă că mă părăseşti, plecândumă în faţa 
voinţei lui Dumnezeu şi a dumitale, am închis ochii şi am 
lăsat frânele propriei mele soarte în mâinile datoriei, tata 
îmi cerea să mă învoiesc la o căsătorie care i-ar fi îngăduit 
să-şi păstreze cinstea nepătată şi i-am dat ascultare. 
Bărbatul meu a fost un om straşnic, aprig şi neînduplecat, 
nu se mulțumea numai cu supunerea mea, ar fi vrut de la 
mine o dragoste, pe care nu mă simţeam în stare să i-o dau, 
şi mă pedepsea crunt ori de câte ori îl mâhneam fără voia 
mea. M-am resemnat. 

Am fost, cel puţin aşa nădăjduiesc, o soţie vrednică şi 
cinstită, dar pururea întristată, Benvenuto. 

Dumnezeu totuşi m-a răsplătit, încă din timpul vieţii 
acesteia, dăruindu-mi un fiu. În ultimii patru ani, sărutările 
copilului m-a făcut să nu mai simt jignirile, loviturile şi, în 
cele din urmă, neagra sărăcie, căci, lăcomindu-se să câştige 
cât mai mulţi bani, bărbatul meu a ajuns în sapă de lemn şi 


luna trecută a murit de inimă rea. Dumnezeu să-l ierte, aşa 
cum l-am iertat şi eu! 

Mi-a venit şi mie rândul să mor. Poate chiar azi, poate 
peste un ceas, istovită de atâtea suferinţe îndurate, şi de 
aceea ţi-l las cu limbă de moarte, Benvenuto, pe fiul meu. 

Poate că-i mai bine aşa. Cine ştie dacă, neajutorată cum 
sunt ca orice femeie, aş fi fost în stare să îndeplinesc rostul 
ce aş fi vrut să-l am pe lângă dumneata. El, Ascanio al meu 
(îmi seamănă), va fi pentru dumneata un tovarăş de viaţă 
mai puternic şi mai îndurător, va şti să te iubească mai bine, 
dacă nu mai mult decât mine. Şi nu sunt de loc geloasă pe 
el. 

Pe de altă parte, te rog să faci pentru băiatul meu ceea ce 
aş fi făcut cu pentru dumneata. 

Adio, dragul meu, te-am iubit şi te mai iubesc încă, ţi-o 
spun din nou fără ruşine şi fără căinţă, în clipa când mi-e 
dat să trec pragul veşniciei, fiindcă dragostea mea e sfântă. 
Adio! Fii mare, la rândul meu, voi fi fericită şi nu uita, din 
când în când, să ridici ochii spre cer ca să te pot vedea. 

A dumitale, ŞTEFANĂ Şi acum, Colombe, Ascanio, vă 
întreb, aveţi încredere în mine şi sunteţi gata să faceţi tot 
ceam să vă sfătuiesc? Tinerii răspunseră amândoi într-un 
glas. 

XXIV PERCHEZIŢII DOMICILIARE În ziua următoare celei 
în care povestea aceasta fu istorisită la lumina stelelor, în 
grădina pavilionului Nesle, dis-de-dimineaţă atelierul lui 
Benvenuto îşi recăpătase înfăţişarea lui obişnuită, meşterul 
lucra la solniţa de aur a cărei materie primă o apărase cu 
atâta vitejie împotriva celor patru spadasini care pofteau să 
i-o înhaţe şi, o dată cu ea, să-i ridice şi viaţa. Ascanio cizela 
crinul doamnei d'Etampes, Jacques Aubry, răsturnat alene 
pe speteaza unui scaun, îi punea o mie şi una de întrebări 
lui Cellini, care nici măcar nu catadicsea să-i răspundă, aşa 
încât studentul amator se vedea nevoit să formuleze el 
însuşi răspunsurile. Pagolo se uita pe sub sprâncene la 
Catherine, care se îndeletnicea cu nu ştiu ce lucru de 


migală femeiască. Hermann împreună cu ceilalţi lucrători 
pilea, ciocănea, lipea, cizela, iar cântecul sprinţarei 
Scozzone înveselea hărnicia tihnită a tuturor. 

Pavilionul Nesle, în schimb, nu era nici pe departe atât de 
liniştit. Colombe nu era de găsit nicăieri. 

E lesne de închipuit, aşadar, ce zarvă era în toată casa; o 
căutau peste tot, o strigau; coana Perrine se jeluia în gura 
mare, iar prefectul, care fusese chemat în grabă, se 
străduia să desprindă din văicărelile preacinstitei doamne 
vreun indiciu care ar fi putut să-l pună pe urmele dispărutei 
sau poate - mai ştii? - ale fugarei. 

— Stai puţin, coană Perrine, va să zică aseară, spui 
dumneata, puţin după plecarea mea, ai văzut-o ultima oară? 
O descosea prefectul. 

— Vai, chiar aşa, jupâne! Doamne Isuse Hristoase! Ce 
dandana! Biata copilă era cam tristişoară şi s-a dus să-şi 
scoată minunea aceea de dichisuri cu care fusese la curte; 
şi-a pus o rochiţă albă... Doamne, apără-ne şi ne miluieşte! 

Şi pe urmă mi-a spus: „Coană Perrine, e o seară aşa de 
frumoasă, mă duc să fac câţiva paşi pe aleea mea”. Să fi fost 
ora şapte în amurg. 

Dumneaei - adăugă Perrine, arătând spre Pulcherie, 
servitoarea trimisă spre a-i da ajutor sau mai curând ca s-o 
ţină din scurt - dumneaei, ca de obicei, intrase mai dinainte 
la dânsa în cameră să titirisească, de bună seamă, vreuna 
din toaletele acelea splendide pe care le lucrează cu atâta 
iscusinţă, iar eu mă apucasem să cos ceva în sala de jos. Nu 
mai ştiu cât voi fi stat aşa aplecată asupra lucrului, se prea 
poate că de la o vreme ochii mei, sărmanii, obosiţi cum sunt, 
să se fi închis fără voia mea şi să-mi fi pierdut pentru câteva 
clipe cunoştinţa. 

— Ca de obicei - îi tăie vorba Pulcherie, cu acreală. 

— Tot ce ştiu - continuă coana Perrine, fără a se învrednici 
să răspundă la o atât de meschină clevetire - este că pe la 
orele zece m-am sculat din jilţ şi am ieşit afară să văd dacă 
nu cumva pe Colombe va fi uitat-o sfântul în grădină. Am 


strigat-o, dar nu era nimeni, mi-am închipuit atunci că 
pesemne intrase la ea în odaie şi se culcase fără să mă mai 
deranjeze, draga de ea, aşa cum mai făcuse de atâtea ori 
până atunci. 

Sfântă, milostivă pronie cerească! Cine s-ar fi gândit... Ah, 
jupâne prefect, pot să pun mâna-n foc că nu s-a dus după 
vreun ibovnic, ci a fost răpită, mititica de ea. Am crescut-o 
doar cât se poate de cuviincios... 

— Dar azi-dimineaţă - o întrerupse prefectul, nerăbdător - 
azi-dimineaţă? 

— Azi-dimineaţă, când am văzut că nu cobora din odaie... 
Sfântă Fecioară, îndură-te de noi, păcătoşii! 

— Dar mai lasă naibii pomelnicele! Răbufni jupân 
d'Estourville. Spune ce-ai de spus fără să te mai văicăreşti 
atâta! Aşadar, azi-dimineaţă... 

— Ah, domnule, prefect, orice-aţi zice, n-o să mă puteţi 
opri să plâng până ce n-om da de urma copilei. Azi- 
dimineaţă, jupâne, îngrijorată fiindcă nu se arătase încă (ea, 
care se trezeşte totdeauna în zori!), m-am dus să-i bat la 
uşă să se scoale şi, văzând că nu-mi răspunde, am crăpat 
uşa. 

Înăuntru nimeni. Patul nici măcar nu era desfăcut, jupâne. 
Am început să ţip, să chem. Miam pierdut capul, şi domnia 
ta ai vrea acum să nu vărs nici măcar o lacrimă?! 

— Coană Perrine - o luă din scurt prefectul - nu cumva ai 
lăsat să pătrundă cineva aici în lipsa mea? 

— Cineva, aici, păcatele mele! Protestă, mărturisindu-şi în 
frl şi chip uimirea, guvernanta, care se simţea cu masca pe 
căciulă. Păi nu mi-ai pus în vedere chiar domnia ta să nu 
dau drumul nimănui, jupâne? Când oare, Doamne iartă-mă, 
mi-am îngăduit să calc vreo poruncă de-a dumitale? Cineva 
aici! Atâta mai lipsea! 

— De pildă, Benvenuto, care a cutezat să se minuneze de 
frumuseţea fetei mele, n-a încercat cumva să te cumpere? 

— Aş fi vrut s-o văd şi pe-asta! Mai curând ar fi încercat să 
se caţăre pe lună, să fi îndrăznit numai, că i-aş îi trântit 


câteva să mă pomenească! 

— Va-să-zică n-ai primit în casă nici un bărbat, nici un 
domnişor? 

— Un domnişor! Ţine-mă, Doamne, un domnişor! De ce nu 
mai bine pe Sarsailă în carne şi oase? 

— Ce căuta atunci - spuse Pulcherie - băiatul acela drăguţ 
care a venit de vreo zece ori şi a bătut la poartă, de când 
sunt eu aici, şi căruia tot de atâtea ori i-am trântit poartă-n 
nas? 

— Un băiat drăguţ? Pesemne că ai orbul găinilor, scumpo; 
doar n-o fi fost cumva contele d'Orbec! Ah, Doamne sfinte, 
acum ştiu: trebuie să fi fost Ascanio cel de care vorbeşti 
dumneata. 

Ascanio, ţi-aduci aminte, jupâne? Băieţandrul acela care ţi- 
a mântuit viaţa. Da, într-adevăr, i-am dat să dreagă 
cataramele de argint de la pantofii mei. Dar ucenicul ăsta, 
un domnişor?! Pune-ţi ochelari, porumbiţe! Şi afară de asta, 
să spună pereţii şi lespezile acestea dacă l-au văzut 
vreodată punând piciorul aici. 

— Destul! Îi curmă vorba răstit prefectul. Dacă aflu cumva 
că mi-ai înşelat încrederea, coană Perrine, ai s-o plăteşti 
scump, pe legea mea! Mă duc la Benvenuto, Dumnezeu ştie 
cum o să mă primească mocofanul ăsta, dar n-am încotro. 

Împotriva oricărei aşteptări însă, Benvenuto îl primi cum 
nu se poate mai bine. 

Văzând sângele rece, dezinvoltura şi amabilitatea lui, 
jupân d'Estourville nici nu îndrăzni măcar să-i pomenească 
ceva despre bănuielile sale. Se mulţumi doar să-i spună că 
fiica sa Colombe se speriase în chip stupid în ajun şi, 
înfricoşată peste măsură, deşi fără nici un temei, o rupsese 
la fugă ca scoasă din minţi, că, poate, fără ştirea lui 
Benvenuto, va fi căutat să se adăpostească la palatul Nesle, 
dacă nu cumva chiar, străbătând curtea palatului ca să se 
ducă într-altă parte, căzuse în nesimţire, într-un cuvânt, 
minţi în chipul cel mai stângaci cu putinţă. 


Cellini însă ascultă politicos toate balivernele şi pretextele 
înşirate de el, în sfârşit, merse atât de departe cu 
bunăvoința, încât se făcu a nu băga de seamă nimic. Mai 
mult încă, îl compătimi din toată inima pe prefect, 
încredinţându-l că ar fi fericit s-o poată reda pe Colombe 
unui părinte care îşi alintase întotdeauna odrasla cu atâta 
duioşie şi cu o dragoste atât de mişcătoare şi demnă. 
Fugara, dac-ar fi fost să dăm crezare spuselor lui, săvârşise 
o greşeală de neiertat şi nu avea nimic mai bun de făcut 
decât să se înapoieze cât mai grabnic sub o atât de 
temeinică şi blândă oblăduire. De altminteri, ca dovadă a 
interesului sincer pe care-l nutrea faţă de jupân 
d'Estourville, cu dragă inimă era gata să-i dea o mână de 
ajutor în timpul cercetărilor sale nu numai în palatul Nesle, 
dar şi în oricare alt loc. 

Pe jumătate convins şi cu atât mai măgulit de laudele cei 
se aduceau, cu cât îşi dădea mai bine seama în adâncul 
inimii că nu i se cuveneau, prefectul, urmat de Benvenuto 
Cellini, purcese la o percheziţie minuțioasă a palatului 
Nesle, fosta sa proprietate, pe care o cunoştea până în cele 
mai mici colţişoare. Astfel că avu grijă să nu treacă pe lângă 
nici o uşă fără s-o dea de perete, pe lângă nici un dulap fără 
să-l întredeschidă, pe lângă nici un sipet fără să arunce, ca 
din greşeală, o privire înăuntru. Pe urmă, după ce palatul fu 
percheziţionat până în cele mai ascunse unghere, prefectul, 
ieşi în grădină, străbătu arsenalul, turnătoria, pivniţa, 
grajdul, examinând totul cu stricteţe, în timpul acestor 
investigaţii, Benvenuto, credincios îndatoririi pe care şi-o 
luase de la bun început, căută să-i fie de folos cum se 
pricepu mai bine, oferindu-i rând pe rând cheile ori 
amintindu-i de cutare coridor sau de cutare cămară pe care 
jupân d'Estourville uitase s-o cerceteze, în sfârşit, pentru ca 
nu cumva fugara să se strecoare pe furiş dintr-o încăpere 
într-alta, îl povăţui să lase de pază pe câte unul dintre 
oamenii săi în fiece loc pe care-l părăsea. 


După două ore de cercetări zadarnice, răstimp în care 
fiece cotlon fu scotocit, convins că nu trecuse nimic cu 
vederea şi copleşit de bunăvoința gazdei sale, jupân 
d'Estourville ieşi din palat, adresându-i lui Benvenuto mii de 
mulţumiri şi cerându-şi de mii de ori iertare. 

— Ori de câte ori veţi pofti să mai veniţi pe aici 

— Îi răspunse orfăurarul - sau dacă va fi nevoie să faceţi 
noi cercetări prin partea locului, casa mea, să ştiţi, vă este 
deschisă la orice oră ca şi când ar fi a domniei voastre de 
altminteri, aveţi tot dreptul, jupâne: n-am semnat oare 
amândoi o înţelegere prin, care ne obligam să trăim în bună 
vecinătate? 

Prefectul îi mulţumi, aşadar, lui Benvenuto, şi cum nu ştia 
în ce fel să-i întoarcă amabilităţile, părăsind palatul, lăudă 
din răsputeri statuia uriaşă a lui Marte la care artistul, aşa 
cum am spus, tocmai lucra. Benvenuto făcu împreună cu el 
înconjurul statuii, atrăgându-i atenţia, îndatoritor, asupra 
dimensiunilor ei neobişnuite; într-adevăr era înaltă de peste 
şaizeci de picioare, iar baza ei avea o circumferință de 
aproape douăzeci de paşi. 

Jupân d'Estourville plecă nespus de amărât: era 
încredinţat că, din moment ce nu putuse să dea de urma 
fiicei sale la palatul Nesle, Colombe îşi găsise un adăpost în 
oraş. Dar la vremea aceea oraşul era destul de mare pentru 
ca însuşi şeful politiei să fie pus în încurcătură. De 
altminteri, Colombe fusese răpită într-adevăr, sau fugise de 
acasă.? Era victima unei samavolnicii, sau plecase din 
propriul său imbold? Nici o împrejurare însă nu putea să-i 
lămurească această nedumerire. Tot ce putea face era să 
spere că, în primul caz, va reuşi să scape până la urmă sau, 
în cel de-al doilea caz, că se va întoarce de bunăvoie. 
Aşteptă deci cu destulă răbdare descosând-o totuşi de câte 
douăzeci de ori pe zi pe coana Perrine, care tot timpul nu 
făcea decât să cheme într-ajutor pe toţi cuvioşii din rai şi să 
se jure pe ce avea mai sfânt că nu primise pe nimeni în casă 


şi care, de fapt, la fel Ca şi jupân d'Ehtourville, n-avea nici 
cea mai mică bănuială în privinţa lui Ascanio. 

Trecu o zi şi încă una fără să fi aflat nimic. 

Prefectul îşi puse atunci toţi agenţii în mişcare, lucru pe 
care se ferise să-l facă până atunci, ca nu cumva păţania lui 
să ajungă la urechile lumii, punându-i în joc reputaţia. 

E drept că se mulţumi să le dea doar semnalmentele 
fugarei, nu însă şi numele ei, şi că percheziţiile fură făcute 
sub cu totul alte motive decât cel adevărat; dar cu toate că 
nu nesocoti niciunul dintre mijloacele tainice pe care le 
avea la îndemână pentru a culege informaţii, cercetările 
sale nu avură nici o urmare. 

Fireşte, prefectul nu fusese niciodată un părinte iubitor şi 
duios pentru fiica sa, dar dacă nu părea disperat, în schimb 
era plin de ciudă, şi dacă inima îi rămânea nesimţitoare, în 
schimb trufia lui sângera; se gândea indignat la strălucita 
partidă pe care prostuţa de lată avea s-o scape din mină şi 
furios la glumele nesărate şi la zeflemelelor usturătoare cu 
care curtenii aveau să întâmpine păţania lui. 

Vrând-nevrând, până la urmă se văzu silit să-i 
împărtăşească logodnicului Colombei nenorocirea 
întâmplată. Contele d'Orbec fu întristat aşa cum ar fi fost 
întristat un negustor căruia i s-ar fi dat de veste că 
mărfurile sale ar fi avut de suferit nu ştiu ce stricăciuni, 
însă, doar atât. Contele, dragul de el, era de felul său filosof, 
drept care îi făgădui onorabilului său prieten că, dacă 
zvonul nu se va întinde prea mult, căsătoria pusă la cale 
încă mai putea fi încheiată; pe urmă, cum era un om care 
ştia să profite de orice împrejurare, se folosi de ocazie 
pentru a-i pomeni prefectului în câteva cuvinte despre 
planurile doamnei d'Etampes în privinţa Colombei. 

Prefectul se simţi copleşit de cinstea ce s-ar fi putut să-i fie 
hărăzită: cu atât mai vârtos îşi făcu inimă rea şi o blestemă 
pe îndrăcita de fată, care era în stare să dea cu piciorul 
unei atât de nobile şi de minunate ursite. 


Îi vom scuti însă pe cititorii noştri de convorbirea pe care 
destăinuirile contelui d'Orbec o prilejui între cei doi curteni; 
ne vom mulţumi doar să le spunem că durerea şi speranţa 
de care era însufleţită se manifestară într-un chip miraculos 
de înduioşător. Şi cum bine se ştie că nenorocirea îi apropie 
întotdeauna pe oameni, socrul şi ginerele se despărţiră mai 
strâns legaţi sufleteşte ca niciodată, fără a se putea 
îndupleca să renunţe la viitorul măreț pe care-l 
întrezăriseră. 

Se înţeleseseră, de asemenea, să ascundă tărăşenia faţă 
de toată lumea; ducesa d'Etampes însă era o prietenă prea 
apropiată şi o complice mult prea interesată de această 
întâmplare pentru ca să nu-i împărtăşească şi ei secretul. 

Şi nu greşiseră, fiindcă ducesa puse mai mult la inimă 
decât tatăl şi soţul cele petrecute şi, în acelaşi timp, precum 
s-a văzut mai înainte, era mai în măsură decât oricine să-l 
informeze pe prefect şi să călăuzească cercetările sale. 

Ştia bunăoară că Ascanio era îndrăgostit de Colombe. Şi 
că, pe de altă parte, îl silise, ca să zicem aşa să asiste la 
întreaga uneltire urzită de ea; văzând cinstea femeii iubite 
în grea cumpănă, tânărul, cuprins de disperare, se va îi 
hotărât să facă o faptă nesăbuita, numai că, aşa cum aflase 
chiar din gura lui. Colombe nu-l iubea pe Ascanio şi, 
neiubindu-l, nu putea să se învoiască, de bună seamă, cu 
planurile sale. Iar ducesa d'Etampes îl cunoştea de ajuns de 
bine pe cel pe care îl bănuise în primul moment, ca să-şi 
dea seama că acesta n-ar fi cutezat ca nici un preţ să 
înfrunte disprețul şi împotrivirile iubitei sale; în pofida 
acestor argumente, deşi avea toate motivele să creadă că 
Ascanio nu era vinovat, inima ei de femeie geloasă îi spunea 
că fugara nu putea fi căutată decât la palatul Nesle şi că, 
înainte de orice, trebuiau să nu-l scape din ochi pe Ascanio. 

Doamna d'Etampes nu putea totuşi să le spună prietenilor 
ei pe ce anume se întemeia această convingere, fiindcă ar fi 
fost nevoită atunci să le destăinuie că era îndrăgostită de 
Ascanio şi că, mânată de patima ei, avusese nesăbuinţa de 


a-i dezvălui tânărului soarta pe care i-o hărăzise Colombei. 
Se mulţumi numai să-i încredinţeze că s-ar mira peste 
măsură dacă Benvenuto n-ar fi vinovatul, Ascanio 
complicele, iar palatul Nesle adăpostul fugarei. Degeaba 
încercă prefectul să protesteze, jurându-se că se uitase 
peste tot, că cercetase tot palatul şi-l străbătuse de la un 
cap la altul, ducesa o ţinea una şi bună - avea de altfel 
destule temeiuri s-o facă - stăruind cu atâta încăpățânare în 
părerea ei, încât reuşi până la urmă să strecoare unele 
îndoieli în cugetul jupânului d'Estourville, care era totuşi 
sigur că scotocise pretutindeni cu cea mai mare atenţie. 

— De altminteri - adăugă ducesa - fii pe pace, am de gând 
să-l chem la mine pe Ascanio să stau de vorbă cu el şi să-l 
descos. 

— O, doamnă, sunteţi prea bună! Spuse prefectul. 

— Şi dumneata prea zevzec - şopti ducesa printre dinţi. 

După care le dădu a înţelege că întrevederea luase sfârşit. 

Începu apoi să cumpănească în sinea ei cum să facă să-l 
cheme pe tânăr la ea, dar înainte de a fi apucat să se 
hotărască în vreun fel i se anunţă sosirea lui Ascanio; fără 
să ştie, tânărul venise în întâmpinarea dorințelor doamnei 
d'Etampes; era stăpân pe sine şi rezervat. 

Doamna d'Etampes îl învălui într-o privire pătrunzătoare 
ca şi când ar fi vrut să citească în adâncul sufletului său; 
Ascanio însă nu dădu nici un semn c-ar fi băgat de seamă 
ceva. 

— Doamnă - spuse el, înclinându-se - am venit să vă arăt 
crinul poruncit de dumneavoastră şi care e aproape 
terminat; nu mai lipseşte decât picătura de rouă de două 
sute de mii de scuzi pe care aţi făgăduit că mi-o veţi pune la 
îndemână. 

— Ei, ce se mai aude cu Colombe a ta? Îl întrebă doamna 
d'Etampes, fără a se învrednici să-i răspundă. 

— Dacă vă referiţi cumva la domnişoara d'Estourville, 
doamnă - rosti cu solemnitate Ascanio - vă rog în genunchi 
să nu mai pronunţaţi numele său în faţa mea. Da, doamnă, 


vă implor cu umilinţă şi din tot sufletul ca, de azi înainte, 
subiectul acesta să fie cu desăvârşire înlăturat din 
convorbirile noastre, cruţaţi-mă, vă rog! 

— la te uită! i-e necaz! spuse ducesa, care nu-l scăpase o 
clipă din ochi pe Ascanio. 

— Oricare ar fi sentimentul ce mă stăpâneşte şi chiar dacă 
s-ar putea întâmpla să pierd bunăvoința domniei voastre, 
doamnă, mă voi încăpăţâna totuşi să refuz de a mai vorbi pe 
viitor cu dumneavoastră despre lucrul acesta. Am jurat că 
de acum înainte tot ce ar putea să aibă vreo legătură cu 
această amintire să rămână mort şi îngropat în inima mea. 

„Să mă fi înşelat oare? Se gândi ducesa. S-ar putea cumva 
ca Ascanio să nu aibă nici un amestec în toată istoria 
aceasta? Fetişcana aceea să fi urmat de bună voie sau cu 
sila pe vreun alt răpitor şi, zădărnicind planurile pe care 
ambiția mea le făurise, să slujească în schimb, prin fuga ei, 
năzuinţele dragostei mele?” 

Chibzuind toate acestea în sinea sa, continuă apoi cu glas 
tare: 

— Deoarece mă rogi să nu-ţi mai vorbesc despre ea, 
'Ascanio, îmi îngădui cel puţin să-ţi vorbesc despre mine? 
Vezi, dar, că sunt gata să-ţi împlinesc rugămintea şi să nu 
mai stărui, dar cine ştie dacă cel de-al doilea subiect de 
discuţie nu va fi şi mai neplăcut pentru dumneata decât 
primul? 

Cine ştie clacă... 

— Ilertaţi-mă că vă întrerup, doamnă - spuse tânărul, dar 
generozitatea cu care binevoiţi a-mi face această favoare 
îmi dă curajul să vă rog a-mi acorda încă una. Deşi de 
familie nobilă, nu sunt decât un biet copilandru umil, 
crescut în umbra unui atelier de orfăurar şi, din această 
sihăstrie artistică, m-am trezit dintr-o dală în mijlocul unei 
lumi strălucitoare, amestecat în urzeli ce hotărau soarta 
unor imperii, având, aşa neînsemnat cum sunt, puternici 
seniori drept vrăjmaşi şi un rege drept rival; şi încă ce rege, 
doamnă! Francisc I, adică unul dintre cei mai falnici 


monarhi ai creştinătăţii! Pe neaşteptate m-am pomenit 
stând în vecinătatea celor mai ilustre nume şi a celor mai 
glorioase destine; am iubit fără speranţă şi am fost iubit 
fără a putea întoarce dragostea ce mi se arăta! Şi de cine 
am fost iubit, Dumnezeule? De domnia voastră, una dintre 
cele mai frumoase şi mai nobile doamne ele pe faţa 
pământului! 

Lucrurile acestea au răsturnat totul în mine şi în preajma 
mea, m-au năucit, m-au strivit, m-au nimicit, doamnă! Sunt 
înspăimântat ca un pitic care s-ar fi trezit într-o lume de 
uriaşi: toate ideile mele au fost zdruncinate, nu mai pot să- 
mi dau scama nici măcar ce simt, sunt ca un om rătăcit în 
mijlocul acestor vrăjmăşii crâncene, acestor dragoste 
necruțătoare, acestor măreţe ambiţii. 

Doamnă, lăsaţi-mă să-mi trag sufletul, vă implor! 

Îngăduiţi-i naufragiatului să-şi vină în fire, 
convalescentului să se întremeze! Timpul, sper, va pune din 
nou toate la locui lor în sufletul şi în viaţa mea. Daţi-mi 
răgaz, doamnă, daţi-mi răgaz şi, deocamdată, vă rog să nu 
vedeţi în mine decât un artist care doreşte să afle dacă 
acest crin făurit de el este pe placul domniei voastre. 

Ducesa aţinti asupra lui Ascanio o privire bănuitoare şi 
plină de nedumerire; nu şi-ar fi închipuit niciodată că 
tânărul acesta, copilandrul acesta, era în stare să vorbească 
atât de serios şi de stăpânit şi în acelaşi timp cu atâta 
poezie: de aceea se simţi îndatorată moraliceşte să-i 
împlinească dorinţa şi, mulţumindu-se a-i vorbi numai 
despre crinul adus de el, îl lăudă pe Ascanio şi-i dădu unele 
îndrumări, făgăduindu-i să tacă tot ce-i stătea în putere 
pentru a-i trimite cât mai grabnic diamantul ce trebuia să 
desăvârşească lucrarea sa. Ascanio îi mulţumi şişi luă rămas 
bun de la ea, mărturisindu-şi în fel şi chip recunoştinţa şi 
respectul. 

„Acesta să fie într-adevăr Ascanio? Se întrebă doamna 
d'Etampes după plecarea lui! Am impresia c-a îmbătrânit cu 


zece ani. Cum se explică seriozitatea aceasta aproape 
impunătoare? 

Să fie oare din pricina suferinţei? Sau poate fiindcă e 
fericit? Într-un cuvânt, e sincer cu adevărat ori se află sub 
înrâurirea diavolului de Benvenuto? Joacă un rol plin de 
iscusinţă ca un actor încercat ori se lasă minat de propria 
sa fire?” 

Anne simţi şovăiala. Ciudatul vârtej de care erau încetul cu 
încetul furaţi cei ce se încumetau să-i ţină piept lui 
Benvenuto Cellini punea treptat stăpânire asupra ei, în 
pofida dârzeniei sale. 

Trimise oameni să-l privegheze pe Ascanio şi să-l 
urmărească de câte ori ieşea din palat, ceea ce se întâmpla 
destul de rar, dar nu reuşi sa descopere nimic. În cele din 
urmă doamna d'Elampes trimise vorbă atât prefectului cât 
şi lui d'Obec să vină la dânsa şi-i povăţui, cu tonul cu care 
altcineva ar fi poruncit, să încerce a face o nouă descindere 
pe nepusă masă la palatul Nesle. 

Cea doi se grăbiră a-i da ascultare, dar, cu toate că-i 
picară pe cap în toiul lucrului, Benvenuto se arătă şi mai 
îndatoritor fată de amândoi decât fusese prima oară când 
venise numai prefectul. Sar fi zis, văzându-i atât de degajat 
şi atât de politicos, că vizita lor nu era câtuşi de puţin 
jignitoare pentru el, îi povesti cu aerul cel mai prietenos 
contelui d'Orbec despre capcana ce-i fusese întinsă, cu 
câteva zile în urmă. În momentul în care tocmai ieşea din 
palat, încărcat de galbeni; exact în ziua în care, îi atrase el 
atenţia, domnişoara d'Estourville dispăruse de acasă. Ca şi 
data trecută, se arătă din nou gata să-i conducă pe oaspeţi 
prin castel pentru a-l ajuta pe prefect să-şi redobândească 
drepturile părinteşti, drepturi care, după cum ştia foarte 
bine, erau însoţite de tot atâtea sfinte îndatoriri. 

Era fericit că întâmplarea făcuse să mai fie încă acasă 
pentru a-şi primi musafirii cu toată cinstea cuvenită, 
deoarece în aceeaşi zi, peste două ceasuri chiar, urma sa 


plece la Romorantin, făcând parte, prin bunăvoința lui 
Francisc 1. 

Dintre artiştii ce trebuiau să iasă în întâmpinarea 
împăratului. 

Într-adevăr, între timp eminentele politice se 
desfăşuraseră tot atât de repede ca şi cele înfăţişate în 
umila noastră povestire. 

Încurajat de promisiunea făcută în auzul tuturor de rivalul 
său şi de înţelegerea secretă pe care o avea cu doamna 
d'Etampes, Carol Quintul se afla doar la câteva zile 
depărtare de Paris. Se alcătuise chiar o solie ce trebuia să-l 
primească şi, de fapt, d'Orbec şi prefectul îi găsiseră pe 
Cellini îmbrăcat ca de drum. 

— Dacă părăseşte Parisul împreună eu întreaga escortă - 
îi şopti d Orbec prefectului - nu poate fi el, pe cât se pare, 
acela care a răpit-o pe Colombe şi deci nu mai avem ce 
căuta aici. 

— 'Ţi-am spus-o doar înainte de a porni încoace 

— Răspunse prefectul. 

Ţinură totuşi să ducă lucrurile până la capăt şişi începură 
cercetările cu o stăruinţă meticuloasă. 

Benvenuto îi urmă şi-i călăuzi la început, dar, văzând că 
percheziţia lor domiciliară era mult prea amănunţită, le 
ceru îngăduinţa să-i lase a-şi continua singuri investigaţiile 
şi, cum era nevoit să plece peste o jumătate de oră, să se 
ducă să dea unele dispoziţii lucrătorilor săi, deoarece voia 
ca la întoarcerea sa să găsească totul pregătit în vederea 
turnării statuii lui Jupiter. 

Benvenuto se întoarse, aşa cum şi spusese, la atelier, le 
dădu tuturor calfelor câte ceva de lucru, rugându-le să-l 
asculte pe Ascanio tot aşa cum îl ascultau pe el, şopti ceva 
în italieneşte la urechea acestuia, îşi luă apoi rămas bun de 
la toţi şi se pregăti să părăsească palatul. Un cal gata 
înşeuat, pe care micul Jehan îl ţinea de dârlogi, aştepta în 
curtea din faţă. 


În momentul acela Scozzone se apropie de Benvenuto şi-l 
luă deoparte: 

— Ştii, meştere - îi spuse ea. Cu un aer foarte serios, că 
plecarea dumitale mă pune într-o mare încurcătură! 

— Cum aşa, puiule? 

— Pfagalo e din ce în ce mai îndrăgostit de mine. 

— Ce vorbeşti! 

— Tot timpul nu face altceva decât să-mi vorbească de 
focul inimii lui. 

— Şi tu ce-i răspunzi? 

— Păi, aşa cum mi-ai poruncit, meştere, îi spun ca rămâne 
de văzut şi că s-ar putea să ne înţelegem până la urmă. 

— Foarte bine! 

— Cum adică, foarte bine? Dar dumneata nu-ţi dai seama, 
Benvenuto, că băiatul ăsta ia drept bun tot ce aude din gura 
mea şi că orice speranţă pe care i-o dau e un adevărat 
legământ pe care-l fac faţă de el? Nu mai departe decât 
acum cincisprezece zile m-ai învăţat chiar dumneata cum şi 
ce fel trebuie să mă port cu dânsul, nu-i aşa? 

— Da, parcă; nu-mi smintesc prea bine. 

— Ei, uite că eu am o mai bună ţinere de minte decât 
dumneata. Aşadar, în primele cinci zile i-am răspuns 
mustrându-l cu blândeţe c-ar trebui să-şi biruie pornirile. 

Şi să caute să nu mă mai iubească, în următoarele cinci 
zile m-am mulţumit să | ascult fără să spun nimic, ceea ce 
era, oricum, un răspuns cât se poate de compromiţător; dar 
aşa mi-ai poruncit dumneata să fac şi aşa am făcut, în 
sfârşit, în ultimele cinci zile am fost nevoită să-i vorbesc 
despre îndatoririle pe care le am faţă de dumneata, iar ieri, 
meştere, am ajuns chiar să-l rog să fie mărinimos în timp ce 
el se ţinea de capul meu, cerându-mi o mărturisire. 

— Atunci, dacă-i vorba pe-aşa, se schimbă socoteala - 
spuse Benvenuto. 

— Ah, în sfârşit! Suspină Scozzone. 

— Da, şi-acum ascultă ce-ţi spun, puiule drag. 


În primele trei zile în care am să lipsesc, lasă-l să creadă 
că-l iubeşti: după aceea, în următoarele trei zile, nu mai 
rămâne decât să-i mărturiseşti dragostea ta. 

— Cum, dumneata îmi spui asta, Benvenuto?! 

Se minună Seozzone, adânc rănită în mândria sa de prea 
marea încredere pe care i-o arăta meşterul. 

— Fii pe pace! Pentru ce ai avea remuşcări. Din moment 
ce o faci cu îngăduinţa mea? 

— O, Doamne! Spuse Scozzone. Ştiu, n-am nici un motiv, 
dar tot stând aşa pe muchie de cuţit, între nepăsarea 
dumitale şi dragostea lui, Dumnezeu ştie clacă până la 
urmă n-am să ajung să-l iubesc cu adevărat. 

— Ei, aş, în şase zile! Nu ai tu atâta putere ca să rămâi 
nepăsătoare şase zile? 

— Ba da! Şase zile treacă de la mine! | Numai să nu 
lipseşti cumva şapte. 

— Nu-ţi fie teamă, fetiţo. O să mă întorc la timp. 

Să ne vedem cu bine, Scozzone! 

— Să vii sănătos, meştere! Spuse Chaterine, îmbufnându- 
se, zâmbind şi plângând totodată. 

În timp ce Benvenuto Cellini îi dădea ultimele îndrumări 
Catherinei, prefectul şi contele d'Orbec îşi încheiaseră la 
rândul lor investigaţiile. 

Rămaşi singuri, de capul lor, îşi continuaseră percheziţia 
cu o râvnă turbată; cutreieraseră podurile, scotociseră 
pivnițele, iscodiseră toţi pereţii, mişcaseră din loc toate 
mobilele, pătimaşi ca nişte creditori, şi, în acelaşi timp, 
înarmaţi cu răbdarea unor vânători; lăsaseră de pază în 
urma lor servitorii. Răspândindu-i prin încăperi, se 
întoarseră de o sută de ori din drum, cercetaseră de câte 
douăzeci de ori acelaşi lucru, cu stăruința înverşunată a 
unui portărel care trebuia să purceadă la o arestare, iar 
acum se înapoiau, roşii la faţă şi înfierbântaţi, fără a fi 
descoperit nimic. 

— Ei, ce se aude, domnilor? Îi întrebă Benvenuto, 
pregătindu-se să încalece. N-aţi găsit nimic, nu-i aşa? Cu 


atât mai rău! Cu atât mai rău! 

Îmi dau seama ce dureroasă încercare trebuie să fie 
pentru nişte inimi atât de simţitoare ca ale domniilor 
voastre, dar, cu toate că iau parte din tot sufletul la 
suferinţele dumneavoastră şi oricât aş dori să vă fiu de 
ajutor în cercetările pe care le faceţi, trebuie totuşi să plec. 
Daţi-mi voie deci sămi iau rămas bun de la dumneavoastră. 
Dacă mai aveţi nevoie cumva să intraţi în palatul Nesle în 
lipsa mea, nu vă sfiiţi, poftiţi, vă rog, ca la dumneavoastră 
acasă. Am poruncit ca uşile să fie oricând deschise pentru 
domniile voastre. Singura mângâiere pe care o am lăsându- 
vă în cumpăna aceasta e gândul că s-ar putea sa aflu la 
înapoiere că domnia ta, domnule prefect, ai regăsit-o în fine 
pe scumpa dumitale copilă, iar domnia ta, domnule d'Orbec, 
pe frumoasa dumitale logodnică. Să ne vedem cu bine, 
domnilor! Apoi, întorcându-se către lucrătorii săi, ce 
ieşiseră cu toţii pe peron, afară de Ascanio, care nu avea 
nici un chef să dea ochi cu rivalul său. Le spuse: Rămâneţi 
sănătoşi, copii! Dacă în lipsa mea domnul prefect doreşte 
cumva să cerceteze pentru a treia oară palatul, aveţi grijă 
să-l primiţi aşa cum se cuvine a fi primit fostul stăpân al 
acestor locuri. 

După ce rosti aceste cuvinte, micul Jehan deschise poarta 
şi, dând pinteni calului, Benvenuto porni în galop. 

— Ca să vezi c-am fost nişte nătăfleţi, scumpule! 

Îi spuse contele d'Orbec prefectului. Când ai răpit o fată 
nu-ţi mai arde să pleci la Romorantin. 

Împreună cu întreaga curte! 

XXV CAROL QUÂNTUL LA FONTAINEBLEAU Nu fără a fi 
fost încercat de şovăieli şi de amarnice nelinişti, Carol 
Quintul se încumetase în cele din urmă a păşi pe teritoriul 
Franţei, ţară în care aerul şi pământul îi erau, ca să zicem 
aşa, vrăjmaşe, cu al cărei rege se purtase atât de urât şi de 
nedemn, în timpul captivităţii acestuia şi pe al cărui delfin, 
cel puţin aşa se vorbea, se pare căl otrăvise. Europa se 
aştepta la cine ştie ce represalii cumplite din partea lui 


Francisc I, de vreme ce rivalul său se dădea prins în mâinile 
sale. Cutezanţa lui Carol, acest iscusit jucător ce învârtea 
imperiile pe degete, nu-i îngăduise însă să dea înapoi şi, 
după ce tatonase şi pregătise cu dibăcie terenul, împăratul 
trecuse vitejeşte Pirineii. 

Avea, într-adevăr, prieteni credincioşi la curtea Franţei şi- 
şi închipuia totodată că se poate bizui pe trei lucruri care 
pentru el înseninau tot atâtea chezăşii: ambiția doamnei 
d'Etampes, înfumurarea conetabilului Anne de 
Montmorency şi cavalerismul monarhului. 

Am văzut în ce fel şi pentru care pricină ducesa voia să-i 
fie de folos. Cât priveşte pe conetabil, era cu totul altă 
poveste. Cea mai mare primejdie ce-i pândeşte pe oamenii 
de stat din toate ţările şi din toate timpurile este chestiunea 
alianțelor. Politica, silită să se mărginească în privinţa 
aceasta ca şi în multe alte privinţe, de altfel, doar la simple 
ipoteze, la fel ca şi medicina, se înşală adeseori, din păcate, 
atunci când studiază simptomele afinităţilor dintre popoare 
sau când încearcă diferite metode menite să stăvilească ura 
dintre naţiuni. lar pentru conetabil, alianţa cu Spania 
devenise o idee fixă. Îi intrase în cap că era singurul mijloc 
salutar pentru Franţa şi, vrând cu lot dinadinsul să-i fie pe 
plac lui Carol Quintul, care într-un sfert de veac se războise 
timp de douăzeci de ani cu stăpânul său, conetabilul de 
Montmorency nici măcar nu se sinchisea că s-ar fi putut să-i 
cam inerveze pe ceilalţi aliaţi, ca de pildă, turcii şi 
protestanții, ori să, piardă nişte ocazii atât de măreţe, cum 
era acea care îi oferea lui Francisc I stăpânirea Flandrei. 

Regele avea o încredere oarbă în Montmorency. 

Conetabilul dăduse dovadă într-adevăr de o dârzenie 
nemaipomenită în timpul ultimelor bătălii purtate împotriva 
împăratului, reuşind să oprească înaintarea, armatelor 
inamice; ce-i drept însă, cu preţul unei întregi provincii 
părăginite; ce-i drept, transformând totul din calea acestora 
într-un deşert; ce-i drept, păstrând a zecea parte din 
teritoriul Franţei. Dar ceea ce izbutise mai cu seamă să-l 


înalțe în ochii regelui era trufaşa străşnicie a ministrului 
său şi nestrămutata lui încăpățânare ce putea să pară unui 
spirit superficial o iscusită şi o onestă fermitate, în 
consecinţă, Francisc I îl asculta pe marele ademenitor de 
oameni. - cum îl numeşte Brantome cu o deferentă egală cu 
spaima pe care le-o stârnea celor mai mici decât el 
încrâncenatul şi preaevlaviosul bigot, care, între două 
rugăciuni, trimitea d te un osândit la spânzurătoare. 

Carol Quintul se putea bizui fără nici o grijă pe prietenia 
nedezminţită a conetabilului. 

Şi mai mult încă, punea temei pe generozitatea rivalului 
său. Într-adevăr, Francisc 1 mergea atât de departe cu 
mărinimia, încât putea fi lesne înşelat. „Prin regatul meu, 
spusese el. Nu se trece ca peste un pod, plătind vamă, şi 
găzduirea mea nu e de vânzare.” Iar vicleanul Carol Quintul 
ştia că se poate încrede pe deplin în cuvântul 
regeluigentilom. 

Cu toate acestea când puse piciorul pe pământul francez, 
împăratul nu-şi putu înfrâna temerile şi îndoielile; la graniţă 
îi găsi pe cei doi feciori ai regelui, care veniseră în 
întâmpinarea sa, şi pretutindeni pe unde trecea, era 
copleşit de onoruri şi de sârguinţa cu care toţi se străduiau 
să-i fie pe plac. Dar, bănuitor din fire, suveranul se 
cutremură la gândul că toate aceste îmbietoare mărturii de 
simpatie ascundeau poate o capcană. 

„Hotărât, îşi spunea el, totdeauna dormi prost într-o ţară 
străină.” 

În timpul serbărilor date în cinstea lui păstra pe faţă o 
expresie neliniştită şi îngândurată şi, pe măsură ce 
pătrundea mai adânc în inima țarii, era tot mai trist şi mai 
posomorit. 

De fiecare dată când intra cu alai în câte un oraş, se 
întreba, în mijlocul cuvântării or de bun venit Şi pe sub 
arcurile de triumf, dacă nu cumva oraşul acela avea să-i 
slujească drept închisoare; pe urmă murmura în adâncul 
cugetului său: „Aici acesta şi nici altul, întreaga Franţă este 


o temniţă pentru mine; şi toţi aceşti curteni atât de 
îndatoriri, temnicerii mei.” Cu fiecare ceas ce trecea, 
sporea şi neliniştea sălbatică a tigrului ce se credea închis 
într-o cuşcă şi care în orice loc se vedea înconjurat de 
zăbrele. 

Într-o zi, când înaltul oaspete ieşise să se plimbe călare, 
Charles d'Orleans, un ştrengar drăgălaş care se grăbea să 
fie curtenitor şi viteaz ca un adevărat vlăstar al casei regale 
a Franţei înainte de a muri răpus de ciumă ca un om de 
rând, se săltă sprinten în crupa calului său şi, cuprinzându-l 
în braţe pe împărat pe la spate, strigă, râzând copilăros: 
„le-am prins, acum gata, eşti prizonierul meu!” - Carol 
Quintul se făcu galben ca un mort şi puţin lipsi să nu-i vină 
rău. 

La Châtellerault, bietul prizonier închipuit se întâlni cu 
Francisc I, care îl primi ca pe un frate şi care, a doua zi la 
Romorantin, îi prezentă întreaga curte, „viteaza şi distinsa 
nobilime - mândria ţării” - „artiştii şi literaţii - mândria 
regelui”. 

Serbările şi petrecerile se ţineau lanţ. Împăratul 
întâmpina pe toată lumea cu o figură surâzătoare. 

Dar în sinea lui tremura, căindu-se că fusese în stare a 
săvârşi o asemenea nesăbuinţă. Când şi când, ca şi cum ar fi 
vrut să încerce libertatea de care se bucura, ieşea în zorii 
zilei din castelul în care fusese găzduit peste noapte şi, spre 
marea sa mulţumire, constata că, în afara onorurilor ce i se 
dădeau, nimeni nu-l împiedica să umble nestingherit; dar 
de unde putea şti că nu era privegheat de departe? Uneori, 
ca şi când i s-ar fi năzărit din senin cine ştie ce toană, 
răsturna rânduiala dinainte statornicită a călătoriei, 
schimbând itinerariul pe care ar fi trebuit să-l urmeze, spre 
disperarea lui Francisc I, ale cărui pregătiri festive erau 
zădărnicite de aceste toane năstruşnice. 

Când ajunse la o distanţă de două zile de Paris. 

Carol Quintul îşi aminti dintr-o dată cu spaimă ce 
însemnase Madridul pentru regele Franţei. De bună scamă, 


capitala ţării fusese socotită cea mai onorabilă închisoare şi, 
în acelaşi timp, şi cea mai sigură pentru un împărat. Se opri 
deci, rugându-l pe monarh să-l ducă neîntârziat la palatul 
Fontainebleau despre care auzise vorbindu-se atâtea 
minunăţii. Faptul acesta dădea peste cap toate planurile lui 
Frânase I, dar, fiind prea îndatoritor din fire ca să-şi arate 
dezamăgirea, monarhul se grăbi a-i trimite vorba reginei să 
vină la Fontainebleau împreună cu toate doamnele de la 
curte. 

Prezenta surorii sale Eleonora şi încrederea pe care 
aceasta o vădea în lealitatea soţului său reuşiră să mai 
împace temerile împăratului. 

Totuşi, oricât de liniştit ar fi fost deocamdată, în sinea lui, 
Carol Quintul nu avea să se simtă nici un moment la largul 
său ca oaspete al regelui Franţei: Francisc I era oglinda 
trecutului în vreme ce Carol Quintul era omul viitorului. 
Suveranul timpurilor noi nu putea să aibă prea multă 
înţelegere pentru eroul medieval; era cu neputinţă să se 
închege vreo simpatie între ultimul cavaler şi cel dinţii 
diplomat. 

Ce-i drept, Ludovic al XI-lea ar fi putut, în definitiv, să 
revendice şi el titlul acesta, dar, după părerea noastră, 
Ludovic al XI-lea a fost mai puţin un diplomat deprins să 
tragă sforile, cât mai cu seamă un avar căruia îi plăcea să 
agonisească. 

În ziua sosirii împăratului avu loc o vânătoare în pădurea 
Fontainebleau. Vânătoarea era una din plăcerile favorite alr 
lui Francisc I. Pentru Carol Quintul, în schimb, nu era decât 
o corvoadă. Totuşi Carol Quintul întâmpină cu bucurie acest 
nou prilej de a se încredința dacă era ori nu prizonier: lăsă 
deci să treacă alaiul si, îndepărtându-se de ceilalţi, ajunse 
până la urmă să se rătăcească; văzându-se însă singur în 
mijlocul pădurii, liber ca aerul ce vântura rămurişul, liber 
ca păsările ce vânturau văzduhul, se simţi pe deplin 
împăcat şi începu să se învioreze. Totuşi o umbră de 
îngrijorare îi întunecă din nou obrazul în momentul în care, 


ajungând în locul unde trebuiau să se întâlnească din nou 
cu toţii, îl văzu pe Francisc I îndreptânduse spre el, 
înfierbântat de clocotul vânătorii şi ţinând încă în mâna 
lancea însângerată. 

Războinicul de la Malegnano şi de la Pavia ieşea în vileag 
chiar şi în desfătările regelui. 

— Ei, haide, haide, fii vesel, dragă frate! Îl îmbie Francisc 1 
pe Carol Quintul, luându-l prietenos de braţ. 

După ce amândoi suveranii descălecară în faţa intrării 
palatului, şi conducându-l în galeria Dianei, ce strălucea 
împodobită în întregime cu picturile lui Rosso şi ale lui 
Primaticcio. Zău, eşti mereu îngândurat, la fel ca mine, 
odinioară, la Madrid. Numai că eu, iubite frate, trebuie să 
recunoşti, aveam anumite motive să fiu aşa, de vreme ce 
eram prizonierul dumitale, în timp ce dumneata eşti 
oaspetele meu, eşti liber, ba mai mult încă, eşti în ajunul 
unei victorii, bucură-te deci împreună cu noi, dacă nu de 
voioşia unor petreceri, prea uşuratice, de bună seamă, 
pentru un om politic de talia domniei tale, cel puţin 
gândindu-te că vei avea prilejul să scurtezi nasul 
pântecoşilor de flamanzi cu burţile umflate de bere, cărora 
li s-a năzărit să pună iar pe picioare comunele - sau, şi mai 
bine, nu te mai gândi de loc la răsculați şi caută să petreci 
în tovărăşia unor prieteni. Nu cumva curtea mea nu e pe 
gustul domniei tale? 

— E cu adevărat fermecătoare, iubite frate - recunoscu 
Carol Quintul, Aş putea chiar să spun că te invidiez. Am şi 
eu o curte, pe care ai avut prilejul s-o vezi, dar o curte 
serioasă şi încruntată, o adunare posomorită de oameni de 
stat şi de generali, ca Lannoy, Pescara, Antonio de Leyra. 

Dumneata însă, afară de războinici şi de diplomaţii 
dumitale, afară de oameni ca Montmorency şi Dubellay, 
afară de savanții dumitale, afară de Budee, Duchâtel, 
Lascaris, ai atâţia poeţi şi artişti: Marot, Jean Goujon, 
Primaticcio, Benvenuto şi, mai cu scârnă, nişte femei 
încântătoare: Margareta de Navara, Diana de Poitaers, 


Caterina de Medici şi atâtea altele, încât înclin să cred, 
scumpul meu frate, că aş fi în stare să renunţ bucuros la 
minele mele de aur, în favoarea câmpurilor dumitale 
înflorite. 

— O, şi încă n-ai văzut-o pe cea mai frumoasă dintre ele -îi 
mărturisi cu naivitate Francisc I fratelui Eleonorei. 

— Nu, şi ard de nerăbdare să admir această minune - 
răspunse împăratul, dându-şi seama că regele făcuse aluzie 
la doamna d'Etampes. 

Chiar şi aşa însă, sunt gata să le dau dreptate celor ce 
spun că regatul dumitale, dragă frate, este cel mai frumos 
din lume. 

— Dumneata însă ai cel mai frumos comitat, Flandra; cel 
mai frumos ducat, Milano. 

— Pe unul dintre ele l-ai refuzat anul trecut - spuse 
împăratul, zâmbind, şi-ţi mulţumesc, dar îl râvneşti pe 
celălalt, nu-i aşa? Adăugă împăratul, suspinând. 

— Ah, vere, cruţă-mă, te rog! Îl opri Francisc 1. 

Să lăsăm deoparte astăzi lucrurile serioase: afară de 
plăcerile războiului, trebuie să-ţi mărturisesc că mai există 
pe lume nişte plăceri pe care cu nici un preţ n-aş vrea să le 
tulbur, plăcerile unei petreceri. 

— Adevărul e - stărui Carol Quintul, cu mutra acră a unui 
avar care îşi dă seama că trebuie neapărat să plătească o 
datorie - adevărul e că ducatul Milano mi-e foarte drag şi ar 
însemna sămi sfâşii inima dacă ţi l-aş dărui. 

— Spune mai bine clacă mi l-ai înapoia, scumpul meu frate, 
cuvântul ar fi mai potrivit şi ar putea să îndulcească 
întrucâtva mâhnirea dumitale. Dar să lăsăm asta, 
deocamdată, singura noastră grijă este să ne distrăm, vom 
vorbi despre ducatul de Milano mai târziu. 

— Fie că ţi-l dăruiesc, fie că ţi-l înapoiez - spuse împăratul 
- oricum l-ai privi, ca pe un dar sau ca pe o datorie plătită, 
vei dobândi cea mai frumoasă moşie din lume, fiindcă o vei 
dobândi, iubite frate; e lucru hotărât şi îmi voi respecta 
legământul pe care l-am făcut faţă de domnia ta cu aceeaşi 


bunăvoință cu care îţi vei respecta şi domnia ta legămintele 
făcute faţă de mine. 

— O, Doamne! Exclamă Francisc ÎI, care începea să-şi 
piardă răbdarea văzând că oaspetele său ţinea cu tot 
dinadinsul să dea o întorsătură serioasă discuţiei. Nu 
înţeleg, dragă frate, de ce-ţi pare rău? Nu eşti oare 
dumneata regele Spaniolilor, împăratul Germaniei, conte de 
Flandra şi stăpân, prin înrâurirea pe care o ai sau prin 
puterea spadei, asupra întregii Italii, de la poalele Alpilor şi 
până la marginea provinciilor calabreze? 

— Dumneata ai în schimb Franţa. - răspunde Carol 
Quintul, suspinând. 

— Ai Indiile cu toate comorile lor, ai Peru cu minele sale de 
aur. 

— Dar dumneata ai în schimb Franţa! 

— Stăpâneşti un imperiu atât de întins, încât soarele nu 
asfinţeşte niciodată pe cuprinsul lui. 

— Dumneata ai în schimb Franţa! ... Ce-ar spune 
maiestatea voastră dacă aş jindui acest diamant al 
regatelor, cu aceeaşi înfocare cu care măria ta râvneşte 
Milano, perla ducatelor? 

— Uite ce e, iubite frate - rosti eu un aer solemn Francisc | 
- în chestiunile de o însemnătate atât de covârşitoare, eu 
mă las îndeobşte călăuzit mai curând de instincte decât de 
idei; dar, aşa cum în ţara dumitale există o vorbă: „Nu vă 
atingeţi de regină”, la fel îţi spun şi eu: „Nu te atinge de 
Franţa”. 

— O, Doamne - spuse Carol Quintul - nu suntem oare veri 
şi aliaţi? 

— Fără îndoială - răspunse Francisc I - şi sper că nimic nu 
va tulbura de aci înainte legăturile noastre de sânge şi 
această alianţă. 

— Şi eu sper acelaşi lucru - adăugă împăratul. 

Dar - continuă el, cu zâmbetul său arogant şi privirea-i 
făţarnică - ce ştiu eu ce se poate întâmpla mai târziu şi cum 


aş putea bunăoară sal împiedic pe fiul meu Filip să se certe 
cu fiul dumitale Henric? 

— Cearta n-ar fi chiar atât de primejdioasă pentru noi - îi 
întoarse vorba Francisc î - dacă lui August îi va urma la tron 
Tiberiu. 

— N-are a face cine domneşte! Spuse Carol Quintul, 
înfierbântându-se. Imperiul va rămâne pururea ceea ce 
este, aşa cum Roma a rămas pururea Roma, chiar atunci 
când Cezarii erau numai cu numele Cezari. 

— Da, numai că imperiul lui Carol Quintul nu este totuna 
cu imperiul lui Octavian, iubite frate 

— Spuse Francisc I, care începuse a-şi ieşi din sărite. 
Bătălia de la Pavia a fost într-adevăr strălucită, dar nu se 
poate asemui cu cea de la Actium; şi pe urmă Octavian era 
bogat, iar finanţele dumitale, ca toate comorile Indiei şi 
minele din Peru, după cum se ştie, sunt sleite. 

Nici un bancher nu mai vrea să-ţi împrumute, nici cu 
treisprezece şi nici cu paisprezece la sută; trupele dumitale, 
rămase fără simbrie, au fost silite să prade Roma ca să 
trăiască, şi acum, după ce Roma a fost prădată, au început 
să se răscoale. 

— Şi dumneata, dragă frate - spuse Carol Quintul - pare- 
mi-se, ai înstrăinat domeniile regale, iar acum eşti nevoit să 
te porţi cu mănuşi cu Luther pentru a putea căpăta 
împrumuturi de la prinții germani. 

— Fără a mai pune la socoteală - continuă Francisc 1 - 
faptul că, în realitate, cortesurile dumitale nu sunt nici pe 
departe atât de înţelegătoare ca senatul roman, în timp ce 
eu mă pot mândri că am reuşit să scot definitiv regalitatea 
de sub tutelă. 

— Bagă do seamă ca nu cumva, într-o bună zi, 
parlamentele dumitale să nu te pună iar sub tutelă. 

Discuţia devenea tot mai însufleţită, cei doi suverani erau 
din ce în ce mai înfierbântaţi, vechea duşmănie ce-i ţinuse 
atâta vreme învrăjbiţi începea din nou să se înfiripeze. 
Francisc I era gata să uite îndatoririle ospitalităţii, iar Carol 


Quintul pe cele ale prudenţei, când regele Franţei îşi aminti 
deodată că se află la el acasă. 

— Asta-i bună! Pe legea mea de gentilom, scumpul meu 
frate - spuse el, izbucnind în râs 

— Mi se pare, zău, că nu mai lipseşte mult ca să ne certăm. 
Ţi-am spus doar că nu trebuie să vorbim despre lucruri 
prea serioase şi că e mai bine să lăsăm treaba asta pe 
seama miniştrilor noştri, iar noi să ne mulţumim a rămâne 
buni prieteni. 

Haide, haide, să cădem de acord o dată pentru totdeauna 
că dumneata vei stăpâni întreaga lume, afara de Franţa, şi 
să încheiem discuţia. 

— Şi afara de ducatul de Milano, dragă frate - adăugă 
Carol, dându-şi seama de nesocotinţa pe care o făcuse şi 
recăpătându-şi numaidecât cumpătul - fiindcă ducatul de 
Milano este al dumitale. Ţi l-am promis şi mă folosesc de 
acest prilej pentru a reînnoi promisiunea. 

În timp ce aveau loc aceste mărturii reciproce de 
prietenie, uşa galeriei se deschise şi doamna d'Etampes se 
ivi în prag. Regele îi ieşi în întâmpinare şi, luând-o de mână, 
o conduse înaintea împăratului, care, văzând-o pentru 
prima oară şi ştiind ceea ce se petrecuse între ea şi domnul 
de Medina, o privea, apropiindu-se, cu cea mai 
pătrunzătoare privire a sa. 

— Iubito frate - spuse regele, surâzând - vezi această 
frumoasă doamnă? 

— Nu numai că o văd - răspunse Carol Quintul 

— Dar o şi admir în acelaşi timp. 

— Ei bine, poate că ştii şi ce doreşte? 

— Una din Şpaniile mele? Sunt gata să i-o dăruiesc. 

— Na, nu, dragă frate, nu-i vorba de aşa ceva. 

— Atunci ce anume? 

— Doreşte să te oprească la Paris până ce vei fi rupt 
tratatul de la Madrid, întărind prin fapte promisiunea pe 
care mi-ai făcut-o adineauri. 


— Dacă sfatul e bun, se cade să fie urmat - spuse 
împăratul, încruntându-se în faţa ducesei, nu numai pentru 
a îndeplini un act de curtoazie, dar ca să-şi ascundă 
totodată paloarea pe care aceste cuvinte făcuseră să i se 
aştearnă deodată pe faţă. 

Nu avu însă vreme să mai adauge ceva şi nici Francisc I să 
observe efectul produs de nişte cuvinte pe care le rostise în 
glumă şi pe care Carol Quintul, ca întotdeauna, era gata să 
le ia în serios, fiindcă uşa se deschise din nou şi întreaga 
curte se răspândi în galerie. 

În jumătatea de oră de dinaintea cinei, răstimp în care 
lumea aceea elegantă, spirituală şi depravată forfoti 
necontenit, scena pe care am descris-o mai înainte cu 
prilejul recepţiei de la Luvru, se repeta aidoma, cu unele 
mici deosebiri. 

Erau de faţă aceiaşi bărbaţi şi aceleaşi femei, aceiaşi 
curteni şi aceiaşi valeţi. Ca de obicei se schimbară ocheade 
drăgăstoase şi priviri pline de ură, iar ironiile usturătoare 
continuară a se împleti cu galanteriile, tot ca de obicei. 

În clipa în care-l văzuse intrând pe Anne de Montmorency, 
Carol Quintul, care-l socotea, şi pe drept cuvânt, aliatul său 
cel mai de nădejde, se grăbise să-i iasă înainte şi acum 
stătea de vorbă într-un colt cu el şi cu ducele de Medina, 
ambasadorul bău. 

— Semnez tot ce doreşti, conetabile - spunea împăratul, 
care cunoştea lealitatea bătrânului soldat. Pregăteşte-mi un 
act de cesiune a ducatului de Milano şi, pe Sfântul Iacob, 
deşi e una dintre cele mai frumoase nestemate ale coroanei 
mele, sunt gata să semnez o renunțare deplină şi definitivă 
la orice drepturi asupra lui. 

— Un înscris?! Protesta conetabilul, respingând cu toată 
însufleţirea o măsură de precauţie ce părea să pornească 
dintr-un sentiment de neîncredere. Un înscris, sire?! Cum 
se poate, maiestatea voastră? Nici un înscris, sire. Nici un 
înscris: cuvântul vostru e de ajuns! Maiestatea voastră a 
venit oare în Franţa pe temeiul unui înscris şi îşi închipuie 


cumva că am putea avea mai puţină încredere în măria sa 
decât a avut măria sa în noi? 

— Şi ai perfectă dreptate, domnule de Montmorency 

— Răspunse împăratul, întinzându-i mâna - ai perfectă 
dreptate. 

Conetabilul se îndepărtă. 

— Biet naiv! Adăugă împăratul. Face politică, aşa cum 
cârtiţele scormonesc pământul, orbeşte. 

— Dar regele, sire? întrebă Medina. 

— Regele este prea mândru de mărinimia sa pentru a nu 
se bizui pe a noastră. Ne va lăsa să plecăm, Medina, în 
chipul cel mai nechibzuit, iar noi vom avea chibzuinţă de a-l 
lăsa să aştepte. A lăsa pe cineva să aştepte, domnul meu - 
continuă Carol Quintul - nu înseamnă câtuşi de puţin să-ţi 
calci promisiunea făcută, ci doar să-i amâni îndeplinirea, 
atâta tot. 

— Dar doamna d'Etampes? Stărui Medina. 

— Cu dânsa rămâne de văzut - spuse împăratul, jucându- 
se cu un inel scump pe care-l purta pe degetul mare de la 
mâna stângă şi care era împodobit cu un diamant de toată 
frumuseţea. 

Ah, dacă aş putea sta de vorbă pe îndelete cu dânsa. 

În timp ce împăratul schimba în fugă şi cu voce scăzută 
aceste cuvinte cu ministrul său, ducesa îşi bătea joc în 
chipul cel mei crud de lunganul de Marmagne de faţă cu 
jupân d'Estourville, în legătură vă cu isprăvrile lui nocturne. 

— Să fie oare vorba de oamenii dumitale, domnule 
Marmagne - a spus ea, cei la care se referă Benvenuto, 
într-o istorie prodigioasă: atacat de patru bandiți şi cu un 
singur braţ să se apere, ei este pur şi simplu l-au escortat 
până acasă. Nu cumva te aflai şi domnia ta, viconte, în 
rândul acestor viteji atât ele politicoşi?! 

— Doamnă - răspunse bietul Marmagne, care făcea feţe- 
feţe - lucrurile nu s-au întâmplat tocmai aşa şi Benvenuto le 
mai înfloreşte ca să se poată făli. 


— Da, da, fireşte, nu mă îndoiesc că se laudă şi că mai 
înfloreşte un pic amănuntele, dar în toate astea există un 
sâmbure de adevăr, viconte, nu se poate să nu existe un 
sâmbure de adevăr; şi în asemenea situaţii, adevărul 
contează. 

— Doamnă - răspunse Marmagne - vă promit că voi căuta 
să-mi iau revanşa Şi ca de astă dată voi fi mai norocos. 

— Mă iartă, viconte. Mă iartă, dar în cazul acesta nu mai 
poate fi vorba de o revanşă, ci de un nou joc ce ar trebui 
început de la capăt. 

Cellini, dacă nu mă înşel, a câştigat primele două partide. 

— Da, fiindcă s-a întâmplat ca eu să lipsesc - bâigui 
Marmagne, din ce în ce mai încurcat - şi fiindcă oamenii 
mei au profitat de faptul că nu eram de faţă ca să dea bir cu 
fugiţii, netrebnicii! 

— Dinspre partea mea - îl povăţui prefectul - cu cred c-ai 
face mai bine dacă te-ai lăsa păgubaş: după cum se vede, n- 
ai noroc cu Cellini. 

— Atunci am impresia că nu ne rămâne altceva de făcut 
decât să ne consolăm împreuna, iubite prefecte - îi 
răspunse Marmagne - căci, dacă ar fi să adăugăm faptele 
binecunoscute de toată lumea la zvonurile misterioase ce 
umblă de o bucată de vreme: cucerirea palatului Nesle şi 
dispariţia uneia dintre persoanele care locuiau acolo, Cellini 
se pare că nu ţi-a purtat nici dumitale noroc, jupân 
d'Estourville. E adevărat că, dacă nu se prea sinchiseşte de 
fericirea domniei tale, iubite prefect, în schimb, după cum 
se aude, se îngrijeşte, şi chiar foarte stăruitor, de fericirea 
familiei dumitale. 

— Domnule de Marmagne! Se burzului proiectul, scos din 
sărite de faptul că necazurile sale părinteşti ajunseseră la 
urechile lumii. 

Domnule de Marmagne, vei binevoi să-mi explici mai 
târziu ce-ai vrut să spui prin cuvintele acestea. 

— Ah, domnilor, domnilor! interveni ducesa. Nu uitaţi vă 
TOg, că sunt şi eu de faţă. Niciunul, nici altul n-aveţi 


dreptate. Domnule prefect, cei care se pricep atât de puţin 
să caute n-au nici o calitate să-i critice pe cei care se pricep 
atât de puţin să găsească. Domnule de Marmagne, cei care 
au suferit o înfrângere trebuie să-şi unească forţele 
împotriva dușmanului comun, şi nu să-i ofere satisfacția de 
a-i vedea pe învinşi sfâşiindu-se între ei. Să mergem la 
masă, dă-mi mâna, domnule de Marmagne! Ei bine, de 
vreme ce bărbaţii, cu toată puterea lor, nu sunt în stare să 
lupte cu Cellini, vom vedea dacă şiretlicurile unei femei nu 
vor reuşi totuşi să-l învingă, întotdeauna am fost de părere 
că aliaţii nu fac decât să încurce lucrurile şi întotdeauna am 
preferat să mă războiesc singură. Primejdiile sunt mari, îmi 
dau scama, dar cel puţin nu am de împărţit cu nimeni 
onorurile biruinţei. 

— Neobrăzatul! Spuse Marmagne. Priviţi cu câtă 
familiaritate îi vorbeşte luminatului nostru monarh! Ai zice 
că se trage din cine ştie ce neam mare, când nu e decât un 
amărât de meşteşugar! 

— Ce vorbeşti, viconte! Dar e un nobil în toată puterea 
cuvântului, tot ce poate fi mai nobil pe lumea asta, răspunse 
ducesa râzând. Cunoşti oare multe familii de viţă veche din 
aristocrația noastră care să coboare dintr-un locotenent al 
lui Iuliu Cezar şi al cărei blazon să cuprindă cele trei flori 
de crin şi fascia zimţată a casei de Anjou? 

După cum vedeţi, nu regele este cel care-l cinsteşte pe 
meşteşugar stând de vorbă cu el, ci, dimpotrivă, 
meşteşugarul este cel care-l onorează pe rege adresându-i 
cu-vântul. 

Într-adevăr, în momentul acela, Francisc 1 şi Cellini stăteau 
de vorbă cu acea familiaritate pe care mărimile lumii i-o 
arătaseră întotdeauna artistului înzestrat cu har ceresc. 

— Ei, Benvenuto - spunea regele - ce se mai este cu 
Jupiter al nostru? 

— Mă pregătesc de turnat - îl lămurise Benvenuto. 

— Şi când crezi că acesta măreaţă operă va putea fi 
executată? 


— De îndată c e am sa mă înapoiez la Paris 

— Ia cei mai buni turnători ai noştri. Să nu nesocoti nimic 
pentru ca lucrarea să reuşească. 

Daca ai cumva nevoie de bani, ştii unde să-i găseşti. 

— Ştiu că sunteţi cei mai mare, mai nobil şi mai generos 
monarh de pe faţa pământului - răspunse Benvenuto - dar, 
mulţumită simbriei pe care o primesc prin bunătatea 
maiestăţii voastre, sunt un om bogat. Cât priveşte lucrarea 
de care binevoiţi a vă interesa, sire, dacă-mi daţi voie, îmi 
voi îngădui să nu mă bizui decât pe mine însumi pentru a 
face pregătirile necesare şi a o duce la bun sfârşit. Nu am 
încredere în niciunul din turnătorii Franţei, şi nu pentru că 
n-ar fi nişte meşteri iscusiţi, ci fiindcă mi-e teamă că, din 
simţăminte naţionale, să nu se codească a pune iscusinţa lor 
în slujba unui artist venetic. Şi vă mărturisesc că, la rândul 
meu, pun prea mare preţ pe realizarea cât mai desăvârşită 
a statuii lui Jupiter pentru a lăsa pe altcineva afară de mine, 
să se ocupe de treaba asta. 

— Bravo. Cellini. Bravo! îl lăudă monarhul. lată ce 
înseamnă sa vorbeşti ca un adevărat artist. 

— Şi pe urmă - adăugă Cellini - în acest fel aş avea dreptul 
să-i amintesc maiestăţii sale promisiunea pe care mi-a 
făcut-o. 

— Şi pe bună dreptate, vrednicul meu slujitor, Dacă vom fi 
mulţumiţi, suntem datori artei cu o răsplată. N-am uitat. De 
altminteri, chiar dacă am fi uitat, n-am dat cuvântul faţă de 
martori. Nu-i aşa Montmorency? Nu-i aşa, Poyet? 
Conetabilul şi cancelarul nostru ne-ar aminti numaidecât 
făgăduiala noastră. 

— O, maiestatea voastră nici nu poate să bănuiască 
însemnătatea pe care a dobândit-o în ochii mei această 
făgăduială din ziua în care mi-a făcut-o. 

— Ei bine, poţi fi convins că va fi împlinită. 

Domnul neu, va fi negreşit împlinită. Dar văd că s-au 
deschis uşile. La masă domnilor! La masă! 


Şi apropiindu-se de Carol Quintul, Francisc I porni cu 
împăratul în fruntea alaiului pe care-l alcătuiau iluştrii 
comeseni. Cele două canaturi ale uşii fiind date de perete, 
amândoi suveranii intrară odată şi se aşezară faţă-n faţă. 
Carol Quintul între Eleonora şi doamna d'Etampes, 
Francisc I între Caterina de Medici şi Margareta de Navara 
Ospăţul fu plin de voioşie, iar bucatele alese. În lumea sa de 
plăceri, de serbări şi de fală, Francisc I petrecea ca un 
monarh şi râdea ca un bădăran de toate snoavele pe care i 
le povestea Margareta de Navara; la rândul său, Carol 
Quintul o copleşea pe doamna d'Etampes cu complimente şi 
amabilităţi; ceilalţi discutau politică sau artă; şi aşa se 
desfăşură întreg ospăţul. 

La desert, ca de obicei, pajii aduseră cele trebuincioase 
pentru spălat; atunci doamna d'Etampes, luând din mâinile 
slujitorului care le adusese ibricul şi ligheanul de aur 
hărăzite lui Carol Quintul, turnă apă din ibric în lighean şi, 
punând un genunchi în pământ, potrivit etichetei de la 
curtea spaniolă, înfăţişă ligheanul împăratului. Acesta îşi 
muie vârful degetelor în apă şi, fără a-şi lua ochii de la 
frumoasa şi nobila lui slujitoare, lăsă, zâmbind, să cadă pe 
fundul vasului inelul preţios despre care am vorbit mai 
înainte. 

— Maiestatea voastră o să piardă inelul - îi atrase atenţia 
Anne, cufundând la rândul său degetele-i minunate în apă şi 
apucând cu gingăşie giuvaerul, pe care i-l întinse 
împăratului. 

— Păstraţi inelul, doamnă - răspunse cu voce scăzută 
Carol Quintul. Se află în prea-frumoase şi prea-alese mâini 
ca să-l mai iau înapoi. Pe urmă, coborând şi mai mult glasul, 
era arvuna asupra ducatului de Milano. 

Ducesa se mulţumi să zâmbească fără a spune nimic. 
Piatra căzuse, în fine, la picioarele sale, numai că piatra 
aceea în realitate preţuia un milion de scuzi. 

În momentul în care oaspeţii treceau din sufragerie în 
salon şi din salon în sala de bal, doamna d'Etampes îl opri 


pe Benvenuto Cellini, pe care forfota mulţimii îl aduse în 
preajma ei. 

— Jupân Cellini - îi spuse ducesa, încredinţându-i inelul ce 
constituia chezăşia alianţei sale cu împăratul - te-aş ruga 
să înmânezi acest diamant elevului dumitale Ascanio pentru 
a încununa cu el crinul meu: e picătura de rouă pe care i- 
am făgăduit-o. 

— Se poate spune cu drept cuvânt c-a picurat din degetele 
Aurorei, doamnă - răspunse artistul, cu un zâmbet ironic şi 
o galanterie exagerată. 

Puțin mai apoi însă, când privi inelul, avu o tresărire de 
bucurie, recunoscând diamantul pe care-l montase cândva 
pentru papa Clement al VII-lea şi pe care i-l dusese el însuşi 
prealuminatul împărat din partea suveranului pontif. 

Pentru ca împăratul să renunţe la un asemenea giuvaer şi, 
mai cu seamă, de dragul unei femei, trebuia neapărat să 
existe cine ştie ce înţelegere misterioasă, cine ştie ce pact 
secret, cine ştie ce alianţă ocultă între doamna d'Etampes şi 
Carol Quintul. 

În timp ce Carol Quintul îşi petrece în continuare zilele şi 
mai cu seamă nopţile într-o zbuciumată perindare de stări 
sufleteşti pe care am încercat s-o zugrăvim, când stăpânit 
de îngrijorare, când plin de încredere, în timp ce trage 
sforile, unelteşte, umblă cu vicleşuguri, vâră fitiluri, 
promite, îşi ia cuvântul înapoi pentru a face noi promisiuni, 
să aruncăm o privire asupra palatului Nesle şi să vedem 
dacă nu s-a mai întâmplat nimic nou în viaţa locatarilor săi, 
adică a acelora dintre cei care rămăseseră acasă. 

XXVI CĂLUGĂRUL BLESTEMAT Întreaga colonie era în 
fierbere: călugărul blestemat, străbunul oaspete fantastic al 
mânăstirii pe ale cărei ruine fusese clădit palatul lui 
Amaury, apăruse iar de vreo trei-patru zile. 

Coana Perrine îl zărise plimbându-se noaptea prin 
grădinile palatului Nesle, îmbrăcat cu rasa lui albă şi lungă 
şi păşind fără a lăsa nici o urmă pe pământ şi fără a trezi 
nici cel mal uşor zvon în văzduh. 


Cum se face că dumneaei, coana Perrine, care locuia în 
pavilionul Nesle, îl văzuse pe călugărul blestemat 
plimbându-se la ceasurile trei dimineaţa în grădinile 
palatului Nesle? Iată un lucru pe care nu-l putem mărturisi 
decât săvârşind o indiscreţie de neiertat, dar adevărul 
istoric trebuie respectat mai presus de orice, iar cititorii 
noştri au dreptul să cunoască şi cele mai tainice amănunte 
din viaţa personajelor pe care le-am adus în scenă, mai ales 
când aceste amănunte sunt sortite să arunce o lumină atât 
de vie asupra capitolelor următoare ale povestirii noastre. 

După dispariţia Colombei, după ce Pulcherie, care 
devenise de prisos în casă, îşi luase tălpăşiţa şi după ce 
prefectul plecase, în fine, şi el, coana Perrine rămăsese 
stăpână cu puteri depline asupra pavilionului; fiindcă, aşa 
cum am spus, grădinarul Raimbault, din spirit de economie, 
fusese tocmit cu ziua în slujba jupânului d'Estourville, la fel 
ca şi ajutoarele sale. Coana Perrine era, aşadar, suverana 
absolută a pavilionului Nesle, dar în acelaşi timp o suverană 
solitară, aşa că în timpul zilei murea de urât, iar noaptea 
murea de frică. 

Până la urmă însă îşi dădu seama că cel puţin pentru 
suferinţele ei de peste zi avea la îndemână un leac; 
legăturile sale de prietenie cu coana Ruperta erau în 
măsură să-i deschidă porţile palatului Nesle. Ceru deci 
încuviințarea de a-şi vizita vecinele, încuviinţare ce-i fu 
acordată cu dragă inimă. 

Vizitându-şi însă vecinele, în chip firesc trebuia să dea ochi 
şi cu vecinii. Coana Perrine era o cumătră voinică de vreo 
treizeci şi şase de ani, deşi nu mărturisea decât douăzeci şi 
nouă. 

Zdravănă, cu forme pline, durdulie, încă proaspătă şi 
pururea îmbietoare, venirea ei nu se putea să nu facă vâlvă 
într-un atelier în care făureau, ciopleau, pileau, ciocăneau, 
şlefuiau vreo zece sau douăsprezece calfe, băieţi de viaţă, 
cărora le plăcea pelota duminica, un pahar de vin duminica 
şi sărbătorile şi sexul frumos în oricare zi. Astfel că, după 


câteva zile, trei dintre vechii noastre cunoştinţe erau rănite 
de aceeaşi săgeată. 

Şi anume: micul Jehan, neamţul Hermann, cât priveşte pe 
Ascanio. Pe Jaques Aubry şi pe Pagolo, scăpaseră câteşi trei 
de vrajă, inimile lor fiind prinse în alte mreje. 

Celelalte calfe se prea poate să fi fost la rândul lor atinse 
de câteva sântei împroşcate de acest proiectil incendiar, 
dar, dându-şi seama de inferioritatea situaţiei lor, se 
grăbiseră să toarne apa propriei lor umilinţe asupra acestor 
prime scântei înainte de a fi apucat să se preschimbe în 
vâlvătăi. 

Micul Jehan iubea la fel ca şi Cherubin, fiind mai presus de 
orice, îndrăgostit de dragoste., iar coana Perrine, se 
înţelege de la sine, era o femeie cu prea mult bun simţ ca 
să-şi pună mintea cu un foc atât de sprinţar. 

Simon-Stângaciul oferea mai multe chezăşii de viitor, iar 
flacăra lui părea să fie mult mai statornică, numai că, din 
păcate, coana Perrine era o persoană din cale afară de 
superstiţioasă. 

Coana Perrine îl văzuse pe Simon făcându-şi semnul crucii 
cu mâna stângă, şi se gândea că, de bună seamă, va fi 
nevoit să semneze actul de căsătorie tot cu mâna stângă, 
iar coana Perrine era încredinţată că, făcut cu mâna stângă 
semnul crucii era menit mai degrabă să ducă la pierzare 
decât să izbăvească un suflet, după cum tot aşa, cu niciun 
chip n-ar fi putut s-o convingă cineva că un act de căsătorie 
semnat cu stângă putea aduce altceva decât necazuri pe 
capul nefericiţilor miri. Aşadar, fără a mărturisi care erau 
pricinile aversiunii sale, coana Perrine primise avansurile 
lui Simon-Stângaciul în aşa fel, încât să-i spulbere orice 
speranţă pentru mai târziu. 

Mai rămânea Hermann. O, Hermann era cu totul altceva. 

Hermann nu era un muţunache ca micul Jehan, nici un om 
năpăstuit de soartă ca SimonStângaciul; Hermann avea în 
toată făptura sa ceva cinstit şi curat pe placul inimii coanei 
Perrine în afară de asta, Hermann, în loc să aibă mâna 


stângă în dreapta şi pe cea dreaptă în stângă, se slujea atât 
de vârtos şi de una şi de cealaltă, încât s-ar fi zis că avea 
două mâini drepte în loc de una. 

Pe deasupra, era un bărbat splendid, după gusturile mai 
vulgare. Aşa că, până la urmă, coana Perrine se hotărâse 
să-l aleagă pe Hermann. 

Numai că, precum se ştie, Herman era de o candoare 
egală cu a vestitului Celadonl1. Drept care, primele baterii 
puse în funcţiune de coana Perrine, adică izmenelile ei, 
buzele ţuguiate, ochii daţi peste cap, se dovediră fără nici 
un efect, nereuşind să biruie timiditatea înnăscută a 
cinstitului neamţ, Hermann se mulțumea s-o 

1 Personaj din romanul pastoral Astree al lui Honore 
d'Urfe (1368-1626), tipul îndrăgostitului naiv şi timid. (n. 
T.). 

Privească pe Perrine cu ochii lui mari, dar, ca şi orbii din 
evanghelie, oculos habebat et non videbatl sau o vedea 
doar în ansamblu pe onorabila guvernantă fără să observe 
însă nici un detaliu. Coana Perrine propuse atunci să facă 
plimbări în grup, fie pe cheiul Augustinilor, fie în grădinile 
palatului oii ale pavilionului Nesle şi de fiecare dată, avu 
grijă să-l aleagă pe Hermann drept cavaler. Preferinţa 
aceasta îl făcea pe Hermann, să se simtă peste măsură de 
fericit. 

Inima sa mare şi nemţească îşi sporea bătăile cu cinci-şase 
zvâcnituri peste cele obişnuite în momentul în care toana 
Perrine se sprijinea de braţul său. 

Dar, fie că întâmpina unele greutăţi atunci când trebuia să 
vorbească franţuzeşte, fie că simţea o mai mare delectare s- 
o asculte sporovoind pe fiinţa spre care se îndreptau cele 
mai tainice năzuinţe ale sale. Coana Perrine rareori izbutea 
să-i smulgă mai mult decât aceste două formule 
sacramentale: „Pună-ziua, tomnişore” şi „La revedere, 
tomnişore”. Formule pe care Hermann le rostea de obicei la 
un interval de două ceasuri; prima, atunci când o lua de 


braţ pe coana Perrine, a doua când se despărţea de ea. Dar. 
Cu toate că 

1 Avea ochi şi nu putea să vadă (în limba latină în text). (n. 
T.). 

Titlul de domnişoară era făcut s-o măgulească peste 
măsură pe coana Perrine, şi cu toate că era nespus de 
plăcut să poţi trăncăni doua ore fără teamă de a fi 
întreruptă, coana Perrine ar fi dorit ca monologul ei să fie 
întretăiat cel puţin de câteva exclamaţii care să-i îngăduie 
a-şi face o părere statistică despre înrâurirea pe care 
persoana ei o dobândise asupra tăcutului său partener. 

Dar această înrâurire, chiar clacă nu se putea mărturisi 
prin cuvinte şi nici tălmăci prin expresia feţei, nu era mai 
puţin reală; focul ce mistuia inima cinstitului german, aţâţat 
pe zi ce trecea de prezenţa coanei Perrine, era gata să se 
dezlănţuie cu puterea unui adevărat vulcan. Hermann 
începuse să bage de seamă preferința pe care i-o acorda 
coana Perrine şi aştepta doar să fie sigur că nu se înşelase 
pentru a-şi da în vileag dragostea. 

Coana Perrine înţelese pricina şovăielilor sale. Într-o 
seara, despărţindu-se de el la poarta pavilionului, îl văzu 
atât de tulburat, încât îi strânse mâna, socotind că face fără 
doar şi poate o faptă bună. Hermann, care se simţea întral 
şaptelea cer, găsi de cuviinţă să răspundă la această 
mărturie printr-o mărturie asemănătoare; dar, spre marea 
sa mirare, coana Perrine trase un răcnet asurzitor. 
Hermann, în exaltarea lui, nu avusese grijă să n-o strângă 
prea tare de mâna. 

Dimpotrivă, crezuse că-i va arăta cu atât mai temeinic 
puterea năprasnică a iubirii sale, cu cât o va strânge mai 
straşnic, şi puţin lipsi, ca să nu strivească mâna bietei 
guvernante. 

Auzindu-i răcnetul, Hermann rămase cu gura căscata; 
coana Perrine, temându-se să nu-i piară curajul tocmai 
acum când îndrăznise, în fine, să facă prima tentativă, se 


grăbi să zâmbească şi, răsfirându-şi degetele ce se lipiseră 
unul de altul ca strânse cu menghinea, spuse: 

— Nu-i nimic, nu-i nimic, dragă domnule Hermann. Nu-i 
NIMIC, zău, nu-i nimic. 

— Iartă, rog, la tumneata, tomnişore Berrine - se scuză 
neamţul - dar eu mult iupeşte la tumneata şi strâns tare 
mâna cum tare iupeşti la tumneata! Iartă, rog, la tumneata! 

— N-am de ce să te iert, domnule Hermann, zău n-am de 
ce. Sper însă că dragostea dumitale este o dragoste 
cinstită, de care o femeie n-are nici un motiv să roşească. 

— O, lomne, lomne! spuse Hermann. Creţ şi eu tomnişore 
Berrine, că asta dragoste la mine cinstit eşti, numai eu nu 
intrasnit se iupeşti la tumneata. 

lar acum, gata, am spus, am spus, eu iupeşti la tumneata, 
eu iupeşti mult, mult iupeşti la tumneata, tomnişore 
Berrine. 

— Şi eu, domnule Hcrmann - îi destăinui coana Perrine, 
sclifosindu-se - aş putea să-ţi spun, fiindcă te văd băiat de 
treabă şi nu cred c-ai fi în stare să compromiţi o biată 
femeie, că... O, Doamne, cum aş putea să spun aşa ceva? 

— Oh! Spui, spui! stărui Hermann. 

— Ei bine, că... Oh, nu fac bine că-ţi mărturisesc. 

— Nein! Nein! Pine, pine faci! Spui! Spui! 

— Ei bine, trebuie să-ţi mărturisesc că inima mea n-a 
rămas nesimţitoare la dragostea dumitale pătimaşă. 

— Sacrament! Exclamă neamţul în culmea bucuriei într-o 
seară însă când, după o ademenea plimbare, Julieta din 
pavilionul Nesle îl condusese pe iubitul său Romeo până în 
pragul palatului Nesle, întorcându-se singură acasă, în 
momentul în care ieşea pe poarta grădinii, coana Perrine 
zărise alba fantomă despre care am pomenit mai înainte şi 
care, după părerea onorabilei guvernante, nu putea fi decât 
a călugărului blestemat. Cred că nu mai e nevoie să spunem 
că biata coană Perrine intrase în pavilion mai mult moartă 
decât vie şi că se baricadase în odaia ei. 


A doua zi dis-de-dimmcaţă întreg atelierul fu înştiinţat 
despre vedenia pe care o avusese peste noapte. Coana 
Perrine se mulţumi să povestească însă numai faptul în sine, 
socotind de prisos să mai stăruie asupra amănuntelor. 

Călugărul blestemat i se arătase. Atâta tot, în zadar 
încercară s-o tragă de limbă, fiindcă nu reuşise să scoată 
nici un cuvânt mai mult din gura ei. 

Toată ziua la palatul Nesle nu se vorbi decât despre 
călugărul blestemat. Unii credeau în apariţia fantomei, alţii 
o luau în zeflemea. Cu toţii însă observară că Ascanio se 
ridicase cu hotărâre împotriva vedeniei, punându-se în 
fruntea celor neîncrezători. 

Tabăra neîncrezătorilor era alcătuită din micul Jehan, din 
Simon-Stângaciul, din Jacques Aubry şi clin Ascanio. 

În Tabăra credulilor se aflau coana Ruperta, Scozzone, 
Pagolo şi Hermann. 

Seara se strânseră cu toţii în curtea din dos a pavilionului 
Nesle. Coana Perrine, pe care o descususeră dimineaţa 
curioşi să ştie ce era cu călugărul blestemat şi cum se 
scornise povestea, îi rugase s-o îngăduie până la sfârşitul 
zilei ca să-şi poată aduna amintirile şi, de îndată ce se 
lăsase noaptea, se arătase gata să le istorisească cumplita 
legendă. Coana Perrine se pricepea la înscenări tot atât de 
bine ca un dramaturg modern şi ştia că o poveste cu strigoi 
nu are nici un efect dacă este istorisită la lumina zilei, în 
timp ce efectul naraţiunii este de două ori mai mare când în 
jur domneşte întunericul. 

Auditoriul se compunea din Hermann care şedea la 
dreapta ei, din coana Ruperta, care şedea în stânga, din 
Pagolo şi Scozzone, care şedeau unul lângă altul, şi din 
Jacques Aubry, care stătea tolănit pe iarba între cei doi 
prieteni ai săi: micul Jehan şi Simon-Stângaciul. Cât 
priveşte pe Ascanio, ucenicul le spusese răspicat că 
dispreţuia în asemenea măsură poveştile astea neroade, 
bune numai de adormit copiii, încât nici măcar nu se 
învrednici să le asculte. 


— Fasasică - spuse Hermann după un moment de tăcere - 
în care îşi căutară cu toţii locul, aşezându-se cât mai comod 
ca să poată asculta în voie - fasasică, tomnişore Berrine, 
tumneata pofesteşti acum la noi pofeste cu galugar 
plestemat? 

— Da, da - încuviinţă coana Perrine - numai că trebuie să 
vă înştiinţez de la început că e atât de fioroasă, în cât ţi se 
face părul măciucă, şi c-ar fi poate mai bine să nu v-o spun 
la ora asta, dar cum suntem cu toţii oameni cu frica lui 
Dumnezeu, deşi printre noi sunt şi câţiva necredincioşi, şi 
cum, de altminteri, domnul Hermann este atât de puternic, 
încât l-ar pune pe goană pe Sarsailă dacă i-ar da cumva 
prin gând să vină aici, am să v-o spun totuşi. 

— Iartă, rog. La tumneata, tomnişore Berrine, văz tacă 
Sarsail fenit aici, eu spun la foi toţi se nu bisui pe mine: eu 
pot se bate cu oameni câte pofteşti, eu nu me bate eu 
tracile. 

— Nu-i nimic, o să mă bat eu cu el dacă s-o întâmpla, 
coană Perrine - îi linişti Jacques Aubry. Spune nu-ţi fie frică! 

— Eşti un cărbunar în pofesta la tunmeata, tomnişore 
Berrine? întrebă Hermann. 

— Un cărbunar? se miră guvernanta. Nu, domnule 
Hermann. 

— A, pun, pun. Nu faci nimic. 

— Dar de ce tocmai un cărbunar? 

— Pentru ca la noi în Germania eşti mereu un cărbunar un 
pofeste. Nu faci nimic, pofeste eşti tot inimos. Spui, 
tomnişore Berrine, spui. 

— Trebuie să ştiţi - începu coana Perrine - că pe vremuri, 
în locul ăsta unde stăm noi acum, înainte de a fi fost zidit 
palatul Nesle, se afla un schit de călugări, o chinovie 
alcătuită din cei mai falnici bărbaţi din câţi vor fi trăit 
vreodată pe lume, atât de falnici, încât cel mai mărunt 
dintre ei era de statura domnului Hermann. 

— Măi să fie! Al naibii schit! Se minună Jacques Aabry. 

— Mai tacă-ţi gura, limbutule! îl muştrului Scozzone. 


— Da, da, taci la tine cu gura, limput! îi ţinu isonul 
Hermann. 

— Uite c-am tăcut - se potoli studentul. Spune, coană 
Perrine. 

— Starețul, mai ales. Care se numea Enguerrand - 
continuă povestitoarea - era un bărbat straşnic. Ce-i drept, 
toţi aveau nişte bărbi negre, lucioase, şi nişte ochi negri, 
strălucitori; dar barba stareţului era şi mai neagră, şi ochii 
săi şi mai strălucitori decât ai tuturor celorlalţi; în afară de 
asta, curioşii fraţi erau atât de evlavioşi şi păzeau cu atâta 
străşnicie canoanele schivniceşti, cum rar s-a pomenit, iar 
glasurile lor erau atât de melodioase, încât venea lumea de 
la câteva leghe din împrejurimi numai să-i asculte slujind la 
vecernie. Aşa cel puţin mi s-a povestit. 

— Bieţii călugări! îl căina Ruperta. 

— Foarte interesant, într-adevăr, spuse Jacques Aubry. 

— Nemaipomenit! adăugă Hermann. 

— Într-o zi - urmă coana Perrine, măgulită de mărturiile 
admiraţiei pe care o stârnea istorisirea ei - se înfăţişă 
stareţului un tânăr chipeş care dorea să intre novice la 
schit; nu-i dăduse încă tuleiele în barbă, în schimb avea 
nişte ochi mari şi întunecaţi ca abanosul şi nişte plete lungi, 
strălucitoare şi negre ca smoala, aşa că fu primit fără nici o 
greutate. Tânărul cel chipeş îi spuse stareţului că se numea 
Antonio şi-l rugă să-l ia în ascultare pe lângă el, lucru pe 
care dom Enguerrand îl încuviinţă fără să stea mult pe 
gânduri. Vă vorbeam adineauri de glasurile călugărilor, ce 
să vă mai spun atunci de Antonio, care avea un glas suav şi 
armonios ca nimeni altul! Când îl auziră cântând duminica 
următoare, toţi cei de faţă se simţiră ridicaţi în slăvi, şi 
totuşi glasul acesta atât de fermecător avea ceva care te 
tulbura, un sunet cu totul deosebit ce trezea în suflete 
gânduri mai degrabă lumeşti decât sfinte; dar toţi călugării 
erau atât de neprihăniţi, încât numai străinii încercară 
această ciudată tulburare, şi dom Enguerrand, caro nu 
simţise nimic asemănător până atunci, se arătă atât de 


încântat de vocea lui Antonio, că din ziua aceea îl puse să 
cânte singur răspunsurile la antifoane, împletindu-şi glasul 
cu al orgii. 

Purtarea tânărului novice era, de altminteri, fără cusur şi 
Antonio îl slujea pe stareţ cu o râvnă şi cu o însufleţire 
neasemuită. Nu avea decât un singur păcat, şi anume că 
era veşnic cu capul în nori: pretutindeni şi în orice moment 
îl urmărea pe stareţ cu o privire arzătoare. 

— Unde te uiţi, Antonio? îl întreba dom Enguerrand. 

— Mă uit la sfinţia ta, părinte - răspundea tânărul. 

— Uilă-te mai bine în cartea de rugăciuni, Antonio. Dar 
acum unde te mai uiţi? 

— La sfinţia ta, părinte. 

— Priveşte mai bine icoana Sfintei Fecioare. Dar acum 
unde te uiţi? 

— La sfinţia ta, părinte. 

— Priveşte, Antonio, crucifixul la care ne închinăm. 

Pe de altă parte, dom Enguerrand începuse a băga de 
seamă, cercetându-şi conştiinţa, că, de când Antonio fusese 
primit în sânul chinoviei, era mai deseori încercat de 
gânduri nevrednice. 

Niciodată până atunci nu i se întâmplase să păcătuiască 
mai mult de şapte ori pe zi, ceea ce înseamnă că nu 
depăşise numărul de păcate îngăduit, precum se ştie, 
sfinţilor; degeaba îşi purica uneori faptele săvârşite peste 
zi, fiindcă abia dacă reuşea să descopere, lucru nemaiauzit, 
cinci ori cel mult şase păcate; cum însă numărul greşelilor 
sale zilnice se ridica la zece, la douăsprezece, câteodată 
chiar şi la cincisprezece. 

Se străduia atunci să le răscumpere în ziua următoare; se 
ruga, postea, se istovea, bietul om. 

Ţi-ai găsit! Osteneală zadarnică! Cu cât trecea timpul, cu 
atât socoteala creştea. Ajunsese la douăzeci de păcate pe zi. 
Sărmanul dom Enguerrand nu mai ştia ce-i cu el; simţea că, 
fără voia lui, îşi pierdea sufletul şi, pe deasupra, băgase de 
seamă (lucru care pentru un altul ar fi fost o mângâiere, 


dar care pe el îl înspăimânta şi mai tare) că până şi cei mai 
curaşi dintre călugării săi erau supuşi aceleiaşi înrâuriri, o 
înrâurire ciudată, necunoscută, neînţeleasă; din care 
pricină spovedania lor, care până atunci nu ţinea mai mult 
de douăzeci de minute, o jumătate de oră, cel mult o oră, îi 
lua acum ceasuri întregi. 

Mereu trebuiau să întârzie cu cina. 

În vremea aceea, zvonul unei întâmplări ce făcea mare 
vâlvă de o lună încheiată în tot ţinutul ajunge în cele din 
urmă şi la mânăstire; stăpânul unui castel din vecinătate îşi 
pierduse fiica, pe nume Antonia: Antonia dispăruse într-o 
seară de acasă, aşa cum a dispărut şi biata Colombe; numai 
că scumpa mea Colombe e un înger, pun mâna în foc pentru 
ca, în timp ce Antonia, pe cât se pare, era muncită de 
diavol. Sărmanul castelan o căutase peste tot pe fugară, aşa 
cum a căutat-o şi domnul prefect pe Colombe. Nu-i mai 
rămăsese de cercetat decât schitul, şi cum ştia că ucigă-l 
toaca, pentru a scapă de cei ce vor să-i dea de urmă, e atât 
de viclean uneori, încât se ascunde prin mânăstiri, trimise 
pe capelanul său la dom Enguerrand să-i ceară îngăduinţa 
de a cerceta chinovia sa. Starețul se arătă gata să-i vină în 
ajutor cu cea mai mare bunăvoință. Poate că datorită 
acestor iscodiri avea să descopere, la rândul său, de unde 
venea puterea aceea vrăjită ce-l stăpânea de o lună 
întreaga atât pe el cât şi pe ceilalţi monahi. Degeaba! Toate 
căutările se dovediră fără folos şi castelanul se pregătea să 
plece, cuprins de o disperare fără leac. Când tocmai atunci 
călugării, ce se îndreptau spre paraclis pentru slujba de 
scară, începură a se perinda prin faţa sa şi a lui dom 
Enguerrand. 

Castelanul îi privea în neştire, când deodată, în clipa în 
care trecu ultimul dintre ei, prinse a striga în gura mare: 
„Doamne Sfinte! E Antonia! E fata mea Antonia, căci ea era 
într-adevăr, se făcu albă la faţă ca un crin. 

— Ce cauţi aici îmbrăcată în straiele astea sfinte? O 
întrebă seniorul. 


— Vrei să ştii ce caut, tată? Spuse Antonia. Îl iubesc cu o 
dragoste pătimaşă pe dom Enguerrand. 

— Să pleci numaidecât din mănăstire, nefericito! îi porunci 
castelanul. 

— Doar moartă am să plec de aici, tată! 

Răspunse Antonia. 

Şi spunând acestea, fără să ia în seamă strigătele 
seniorului, fugi în paraclis după ceilalţi călugări şi se aşeză 
ca de obicei în strană. Starețul rămăsese locului ca 
împietrit, încins de mânie. 

Castelanul dădu să se repeadă după fiica sa, dar dom 
Enguerrand îl rugă stăruitor să nu necinstească sfântul 
lăcaş cu o faptă atât de ruşinoasă şi să aştepte sfârşitul 
slujbei. Tatăl se învoi şi îl urmă pe dom Enguerrand în 
paraclis. 

Tocmai se cântau antifoanele şi răsunând ca însuşi glasul 
lui Dumnezeu, orga lăsa să se prefire cu solemnitate 
primele acorduri. Un cântec minunat, dar batjocoritor, plin 
de amărăciune, dar încrâncenat, veni în întâmpinarea 
sunetelor sublimului instrument: era vocea Antoniei, şi 
inimile tuturor celor de faţă tresăriră înfiorate. 

Orga începu a zvoni din nou liniştită, gravă, impunătoare, 
vrând parcă să strivească prin cereasca ei măreție clocotul 
ţipător ce o înfrânta de jos. Ca şi cum ar fi primit 
provocarea, tălăzuirile cântecului Antoniei se înălţară, la 
rândul lor mai sălbatice, mai dureroase, mai păgâne ca 
niciodată. Toţi aşteptau cu sufletul la gură să vadă în ce fel 
avea să se încheie acel cutremurător dialog, schimbul acela 
de blesteme şi de rugăciuni, lupta aceea atât de ciudată 
dintre Dumnezeu şi Satana, şi în mijlocul unei tăceri 
fremătătoare, cereasca muzică se dezlănţui de astă dată ca 
un tunet, la sfârşitul versetului hulitor, făcând să se reverse 
asupra tuturor capetelor ce stăteau înclinate, afară de unul 
singur, puhoaiele mâniei sale. Era ceva ce semăna cu glasul 
năprasnic pe care-l vor auzi nelegiuiţii în ziua judecății din 
urmă. Antonia însă nu se dădu biruită, încercând din nou să 


se împotrivească, dar cântecul său, de astă dată, se 
preschimbă într-un țipăt ascuţit, fioros, sfâşietor, aidoma cu 
hohotul de râs al unui osândit la chinurile veşnice, şi fata se 
prăbuşi, ţeapănă şi palidă, pe lespezile paraclisului. Când o 
ridicară de jos, era moartă. 

— Doamne, Maica Domnului! se tângui coana Ruperta. 

— Sărăcuţa Antonia! O compătimi cu naivitate Hermann. 

— Auzi, hoţoaica! şopti printre dinţi Jacques Aubry. 

Cât despre ceilalţi, rămaseră cu toţii tăcuţi, atât de 
puternic fusese efectul pe care zguduitoarea povestire a 
coanei Perrine îl avusese chiar şi asupra celor 
neîncrezători: doar Scozzone îşi şterse o lacrimă, iar Pagolo 
îşi făcu semnul crucii. 

— Când stareţul - continuă coana Perrine - văzu iscoada 
diavolului spulberată de mânia lui Dumnezeu, socoti bietul 
om că scăpase pe veci de ispitele încornoratului. Cu toate 
astea, în noaptea următoare, abia apucase să adoarmă, că 
se şi pomeni trezit din somn de un zornăit de lanţuri; 
deschise ochii si, întorcând fără să vrea privirile spre uşă, o 
văzu deschizându-se singură şi, în aceeaşi clipă, o stafie 
îmbrăcată într-o rasă albă de novice se apropie de patul său 
şi-l apucă de braţ, strigându-i: „Sunt Antonia! Antonia care 
te iubeşte! Şi Dumnezeu mi-a dat depline puteri asupra ta, 
fiindcă ai păcătuit dacă nu cu fapta, cel puţin cu gândul”. Şi 
seară de seară, la miezul nopţii, cum e şi firesc, înfricoşata 
arătare se ţinu de capul său, neînduplecată şi statornică, 
până când dom Enguerrand se hotări în cele din urmă să 
pornească în pelerinaj la locurile sfinte şi se săvârşi din 
viaţă prin îndurarea Celui-de-Sus chiar în clipa în care 
îngenunchea în faţa sfântului mormânt. 

Antonia totuşi nu-şi găsea astâmpăr. Tăbări atunci asupra 
tuturor călugărilor fără nici o deosebire, şi cum printre ei 
se aflau prea puţini care să nu fi păcătuit aşa cum păcătuise 
şi bietul stareţ, începu a-i vizita rând pe rând în puterea 
nopţii, trezindu-i fără veste din somn şi strigândule cu un 


glas amarnic: „Sunt Antonia! Sunt Antonia care Le 
iubeşte!” 

Aşa i-a rămas numele de călugărul blestemat. 

Dacă se întâmplă să umblaţi seara pe străzi şi băgaţi de 
seamă că cineva cu o glugă sură ori albă pe cap se ţine scai 
după voi, grăbiţi-vă să ajungeţi acasă: e călugărul 
blestemat, care caută o pradă. 

După ce schitul fu dărâmat pentru a se clădi castelul, toată 
lumea crezu că scăpase, în sfârşit, de călugărul blestemat, 
dar se pare că strigoiul a prins drag de locurile astea. Aşa 
se face c-a ieşit mereu la iveală în mai multe rânduri. Şi uite 
că acum - iartă-ne, Doamne! - sărmanului osândit i-a 
căşunat iar să se arate. 

— Dumnezeu să ne apere şi să ne păzească de răutatea 
lui! 

— Amin! Murmură coana Ruperta, închinânduse. 

— Amin! rosti Hermann, înfiorându-se. 

— Amin! spuse Jacques Aubry, râzând. 

Şi fiecare dintre cei de faţă repetă „Aminul” pe un ton ce 
mărturisea emoţiile pe care le încercase. 

XXVII CE SE POATE VEDEA NOAPTEA DIN VÂRFUL 
UNUI PLOP A doua zi, care se întâmpla să fie chiar ziua 
când urma să se întoarcă de la Fontainebleau întreaga 
curte, coana Ruperta declară în faţa aceluiaşi auditoriu că 
avea de făcut, la rândul său, o destăinuire de o importanţă 
deosebită. 

E lesne de înţeles deci că, dat fiind interesul pe care-i 
trezise această înştiinţare, toată lumea avu grijă să se 
întrunească din nou la aceeaşi oră şi în acelaşi loc. 

Se simțeau cu atât mai mult în largul lor, cu cât Benvenuto 
îi scrisese lui Ascanio că trebuia să mai zăbovească vreo 
două-trei zile pentru a pregăti sala în care voia să expună 
statuia lui Jupiter, statuie pe care avea de gând s-o toarne 
de îndată ce se va înapoia acasă. 

La rândul său, proiectul trecuse doar în fugă pe la palatul 
Nesle ca să întrebe dacă nu mai aflaseră ceva în legătură cu 


Colombe. Cum însă coana Perrine îi răspunsese că lucrurile 
rămăseseră tot aşa cum le ştia, se grăbise sa se întoarcă la 
Châtelet. 

Locatarii palatului şi ai pavilionului Nesle se bucurau, 
aşadar, de o deplină libertate, de vreme ce amândoi 
stăpânii lipseau. 

În ceea ce-l priveşte pe Jacques Aubry, cu toate că în seara 
aceea trebuia să aibă o întrevedere cu Gervaise. 
Curiozitatea de care era cuprins se dovedise mai puternică 
decât dragostea sau poate sperase ca istorisirea Rupertei 
va fi mai scurtă decât a coanei Perrine şi se va termina 
tocmai bine ca să poată asculta şi destăinuirile ei şi, 
totodată, să şi ajungă la întâlnire la ora statornicită. 

lată ce voia Ruperta să le împărtăşească: Întâmplările 
povestite do coana Perrine îi umblaseră toată noaptea prin 
cap şi, din clipa în care intrase în camera ei, începuse să 
tremure varga, cu toate sfintele lăcriţe de moaşte ce 
atârnau la căpătâiul patului ei, de teamă ca nu cumva stafia 
Antoniei s-o cerceteze şi pe dânsa. 

Ruperta îşi ferecă uşa. Deşi îşi dădea scama că era o 
precauţie fără rost: bătrâna menajeră cunoştea prea bine 
năravurile stafiilor ca să nu ştie că, pentru duhuri, nu există 
uşi ferecate. Ar fi vrut totuşi să ferece şi fereastra ce dădea 
spre grădina palatului Nesle, dar proprietarul iniţial uitase 
să-i pună obloane, iar proprietarul actual socotise do prisos 
să-şi mai împovăreze bugetul cu asemenea cheltuială. 

În mod obişnuit, ferestrele aveau perdele, dar ca un făcut 
tocmai în ziua aceea perdelele se aflau la spălat. 

Fereastra deci nu era apărată decât de un simplu geam, 
străveziu ca şi aerul pe care-l împiedica să pătrundă 
înăuntru. 

Întorcându-se la ea în cameră, Ruperta avu grijă să se uite 
sub pat şi să scotocească în toate dulapurile, fără să lase 
nici un colţişor necercetat. 

Ştia că diavolul nu ocupă prea mult loc atunci când 
binevoieşte să-şi înfingă coada, coarnele şi ghearele şi că 


Asmodeu, de pildă, stătuse nu ştiu câţi ani în şir încovrigat 
într-o sticlă. 

Camera era cu desăvârşire pustie şi nu se zărea nicăieri 
nici picior de călugăr blestemat. 

Ruperta se culcă, aşadar, ceva mai liniştită, lăsând totuşi 
lampa aprinsă. Abia se întinsese însă în pat, că, aruncându- 
şi ochii pe geam, văzu o umbră mătăhăloasă mijind prin 
negura nopţii în dreptul ferestrei şi întunecând licărul 
stelelor, cât despre lună, nici pomeneala, deoarece luna se 
afla tocmai la ultimul pătrar. 

Biata Ruperta tresări speriată şi era gata să ţipe şi să bată 
în pereţi, când îşi aduse aminte deodată de statuia 
gigantică a lui Marte care se înălța chiar în dreptul ferestrei 
sale. Îşi îndreptă din nou ochii, pe care se grăbise să şi-i 
întoarcă, asupra amăgitoarei vedenii, şi de astă dată desluşi 
cât se poate de lămurit formele zeităţii războiului. Lucrul 
acesta avu darul să astâmpere deocamdată temerile 
Rupertei. Care îşi puse în gând cu tot dinadinsul să doarmă. 

Somnul însă, această comoară a sărmanului pe care 
adeseori bogatul o jinduieşte, nu înţelege să fie la cheremul 
nimănui... Dumnezeu îi deschide în fiecare seară porţile 
cerului şi, năzuros cum e de felul lui, somnul nu binevoieşte 
a pogori decât asupra cui are el chef să pogoare, 
nesocotindu-i pe cei care-l cheamă şi bătând la uşa celor 
care nu-l aşteaptă. Ruperta, bunăoară, se rugă de elo bună 
bucată de vreme, fără ca el să catadicsească a-i da 
ascultare. 

În sfârşit, pe la miezul nopţii, o birui oboseala, încetul cu 
încetul, simţurile harnicei gospodine amorţiră, iar gândurile 
sale, îndeobşte înnădite de mântuială între ele, reuşiră să 
rupă firul nevăzut ce le ţinea legate, risipindu-se ca boabele 
unui şirag de mătănii. Numai inima ei, bântuită de spaimă, 
continua să fie trează un timp, pe urmă adormi şi ea şi totul 
se linişti, numai lampa rămase de veghe. 

Dar, ca orice lucru omenesc, lampa se sfârşi, la rândul ei, 
cam la vreo două ceasuri după ce Ruperta închisese ochii 


dormind somnul pruncilor. Sub cuvânt că nu mai avea ulei, 
lampa începu să-şi micşoreze flăcăruia, pe urmă să sfârâie, 
pe urmă aruncă în jur o lumină mare şi, în fine, se stinse. 

Chiar în clipa aceea, Ruperta era chinuită de un vis 
cumplit: visa că, în timp ce se întorcea seara de la coana 
Perrine, călugărul blestemat se luase după ea; din fericire 
însă, Ruperta, împotriva obişnuinţei celor ce visează, 
devenise dintr-o dată sprintenă ca la cincisprezece ani şi o 
rupsese la fugă atât de iute, încât călugărul blestemat, deşi 
părea mai curând că alunecă decât că păşeşte pe pământ, o 
ajunsese din urmă pe peronul de la intrare abia în clipa 
când menajera îi închidea uşa în nas. Ruperta îl auzise 
atunci, tot în vis, protestând şi bătând în uşă. Dar, vă daţi 
seama, fireşte, că nu se grăbise de fel să-i deschidă; 
aprinsese lampa, urcase scara sărind câte patru trepte o 
dată, intrase la ea în cameră, se vârâse în pat şi stinsese 
lampa. 

Însă în momentul în care stingea lampa, zărise afară, la 
geam, capul călugărului blestemat; se căţărase ca o şopârlă 
pe perete şi încerca să intre înăuntru pe fereastra. Ruperta 
auzea în vis unghiile strigoiului râcâind geamurile. 

Se înţelege de la sine că, oricât de adânc ar fi somnul 
cuiva, nu poate înfrunta un asemenea vis. 

Ruperta se trezise deci cu părul vâlvoi, scăldat de o 
sudoare rece. Ochii săi mari deschişi, rătăciţi şi 
înspăimântați, se îndreptaseră fără voia ei spre fereastră. 
Atunci dăduse un țipăt înfricoşător, căci iată ce văzuse. Din 
capul statuii gigantice a lui Marte ţâşneau flăcări pe ochi, 
pe gură, pe nări şi pe urechi. 

În primul moment crezu că nu se trezise încă şi că visa mai 
departe; se ciupi însă până la sânge ca să se încredinţeze ca 
nu dormea, se închină şi spuse în gând de trei ori Pater şi 
de două ori Ave, dar arătarea cea fioroasă tot nu pieri. 

Ruperta mai avu totuşi destulă vlaga ca să întindă braţul, 
să apuce mătura de coadă şi să bată din răsputeri cu coada 
măturii în tavan. 


Hermann dormea în camera de deasupra şi menajera 
nădăjduia că, trezit de chemarea ei, vajnicul neamţ îi va sări 
într-ajutor. 

În zadar bătu însă Ruperta, fiindcă Hermann nu dădu nici 
un semn de viaţă. Schimbând atunci direcţia, în loc. Să bată 
în tavan ca să-i trezească pe Hermann, începu să bată în 
podele ca să-l scoale pe Pagolo. 

Pagolo dormea în odaia de dedesubt, aşa cum Hermann 
dormea în cea de deasupra, dar părea să fi surzit între timp 
la fel ca şi Hermann, şi coana Ruperta îşi pierdu vremea 
degeaba bocănind fiindcă nu se simţi nici cea mai uşoară 
mişcare. 

Ruperta părăsi atunci linia verticală pentru cea orizontală 
şi, cum Ascanio locuia în camera alăturată, începu să bată 
cu coada maturii în peretele despărțitor. 

În odaia lui Ascanio însă domnea aceeaşi tăcere 
încremenită ca şi în odaia lui Pagolo şi ca şi în cea a lui 
Hermann. Nu mai încăpea îndoială că niciunul dintre cei 
trei lucrători nu se afla în camera sa. La un moment dat 
chiar, Rupertei îi trecu prin cap că poate călugărul 
blestemat îi umflase pe câteşitrei. 

Dar cum acest gând nu era câtuşi de puţin în stare să-i 
astâmpere temerile, Ruperta, din ce în ce mai înfricoşată şi 
convinsă că nimeni nu-i putea veni într-ajutor, se hotări să-şi 
vâre capul în aşternut şi sa aştepte. 

Aşteptă astfel preţ de un ceas, un ceas şi jumătate, poate 
chiar două, dar cum nu auzea nici nu zgomot îi mai veni un 
pic inima la loc şi, dând binişor la o parte cuvertura, 
îndrăzni să se uite afară cu un ochi, apoi cu amândoi. 
Vedenia pierise. Capul lui Marte se stinsese şi totul era din 
nou cufundat în beznă. 

Oricât de liniştitoare ar fi fost tăcerea şi întunericul din jur, 
e lesne de închipuit că biata coană Ruperta nu mai putu să 
dea geană-n geană toată noaptea. Sărmana femeie rămase 
deci cu urechea ciulită şi cu ochii larg deschişi până în 


momentul când primele mijiri ale zorilor, strecurându-se 
prin geamuri îi dădură de ştire că ora fantomelor trecuse. 
lată ce voia să le istorisească Ruperta şi trebuie să 
spunem, spre lauda povestitoarei, că dezvăluirile ei avură 
un efect şi mai puternic decât naraţiunea din ajun; impresia 
pe care o produse asupra auditorilor, mai ales asupra lui 
Hermann şi a coanei Perrine, asupra lui Pagolo şi a zglobiei 
Scozzone, fu deosebit de puternică. Cei doi bărbaţi îşi 
cerură iertare pentru că n-o auziseră pe Ruperta, dar cu un 
glas atât de şovăielnic şi cu un aer atât de încurcat, încât 
Jacques Aubry pufni în râs. Cât priveşte pe coana Perrine şi 
pe Scozzone, niciuna din ele nu spuse nici pâs. În schimb, 
amândouă începură a face feţe-feţe, când împurpurându-se, 
când îngălbenindu-se, încât, dacă ar fi fost lumină şi s-ar fi 
putut vedea oglindindu-li-se pe chip ceea ce se petrecea în 
sufletul lor, ai fi putu crede că în mai puţin de zece secunde 
şi una, şi cealaltă or să moară de apoplexie, pentru ca 
imediat după aceea or să-şi dea sufletul, răpuse de inaniţie. 

— Prin urmare, coană Perrine - spuse Scozzone, care-şi 
veni cea dinţii în fire - zici că ai fii văzut pe călugărul 
blestemat plimbându-se prin grădina palatului Nesle? 

— Cum te văd şi cum mă vezi, fetiţo dragă - răspunse 
coana Perrine. 

— Iar dumneata. Ruperta, ai văzut ţâşnind flăcări din 
capul lui Marte? 

— Le mai văd şi acum. 

— Uite ce trebuie să fie - îşi dădu cu părerea coana 
Perrine. Pârdalnicul acela de strigoi s-a aciuat pesemne în 
scăfârlia statuii, unde şi-a făcut culcuş, şi cum, la urma 
urmei, o stafie are chef şi ea să se plimbe ca tot omul, la 
anumite ore coboară din scăfârlie, se fâlfâie încolo şi 
încoace, iar când se simte obosită, se urcă clin nou sus. 

Idolii şi duhurile sunt prieteni la cataramă: doar şi unii, şi 
alţii îşi au domiciliul în iad şi huiduma aia de Marte, idolul 
acela spurcat, n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să-l 
găzduiască pe înspăimântător de călugăr. 


— Aşa crezi tu, tomnişoare Berrine? întrebă neamţul, 
candid. 

— Pun mâna-n foc că-i aşa, domnule Hermann, pun mâna- 
n foc. 

— Asta face la mine piele de gain, pe onor al meu! 
bolborosi Hermann, cu tremur în glas. 

— Cum se poate, dumneata crezi în strigoi, Hermann?! se 
miră Aubry. 

— Da, gred, gred. 

Jacques Aubry se mulţumi să ridice din umori, dar cu toate 
astea îşi puse în gând să cerceteze mai îndeaproape 
misterul. De altfel, era lucrul cel mai simplu pentru el de 
vreme ce putea intra şi ieşi nestingherit din palat, de parc- 
ar fi fost la el acasă. Se hotări deci să se ducă s-o vadă pe 
Gervaise a doua zi, iar în seara aceea să zăbovească în 
palatul Nosle până la ceasurile zece; la zece să-şi ia rămas 
bun de la toţi, să se prefacă a ieşi pe poarta, dar să rămână 
totuşi în curte, să se urce într-un plop pentru ca, de acolo, 
stând ascuns în rămuriş, să poată face, la rândul său, 
cunoştinţă cu strigoiul. 

Totul se desfăşură aşa cum chibzuise studentul. 

Aubry părăsi atelierul fără a fi petrecut de nimeni, ca de 
obicei, trânti poarta cât putu de tare ca să se creadă că 
plecase, pe urmă, apropiindu-se sprinten de trunchiul 
plopului, se agăţă de creanga cea mai de jos, se săltă până 
în dreptul ei, încordându-şi braţele, şi într-o clipă ajunse în 
vârful copacului. Se afla acum în faţa statuii, la acelaşi nivel 
cu capul ei, dominând cu privirea atât palatul cât şi 
pavilionul Nesle, în grădinile şi curţile cărora nu se mai 
putea întâmpla nimic de aci încolo fără ştirea lui. 

În timp ce Jacques Aubry se cocoţa pe prepeleacul său, 
avea loc o mare serată la palatul Luvru, ale cărui ferestre 
erau scăldate în lumină. 

Carol Quintul se hotărâse, în fine, să părăsească palatul 
Fontainebleau şi să se încumete a pune piciorul în capitală, 


aşa că cei doi suverani se întorseseră chiar în aceeaşi seară 
la Paris. 

Acolo, o nouă şi fastuoasă primire fusese pregătită în 
cinstea împăratului, cu ospăț, cu jocuri, cu bal. Gondole 
iluminate cu felinare colorate lunecau pe Sena, înţesate de 
muzicanți, întrecându-se, într-o îngânare de armonii, în faţa 
faimosului balcon din care, treizeci de ani mai târziu, Carol 
al IX-lea avea să tragă asupra supuşilor săi, în timp ce acum 
luntre împodobite cu flori îi treceau de pe un mal pe celălalt 
al fluviului pe oaspeţii care veneau din foburgul Saint- 
Germain la Luvru sau care se înapoiau în foburgul Saint- 
Germain. 

Printre invitaţi se număra, bineînţeles, şi vicontele de 
Marmagne. 

Aşa cum am mai arătat, vicontele de Marmagne, un 
găligan blond-spălăcit şi trandafiriu, chipeş dar nesărat, se 
credea un bărbat norocos în dragoste; la un moment dati 
se păruse că o micuță şi nurlie contesă, al cărei bărbat se 
întâmplase să fie plecat la vremea aceea cu armata din 
Savoia, îl privise într-un fel cu totul deosebit; o invitase la 
dans şi i se păruse a băga de seamă că mâna partenerei nu 
rămăsese nesimţitoare la strânsoarea mâinii sale, într-un 
cuvânt, în clipa în care o văzuse plecând pe stăpâna 
gândurilor sale, îşi închipuise, judecind după ocheada pe 
care i-o aruncase la despărţire, că, aidoma Galateei, dacă-şi 
lua zborul spre crângul de sălcii, o făcea cu speranţa că va 
fi urmărită. Marmagne pornise deci, fără a sta mult în 
cumpănă, pe urmele doamnei, şi. Cum contesa locuia la 
capătul străzii Hautefeuille, trecuse cu luntrea de la palatul 
Luvru pe malul celălalt, la poalele turnului Nesle, şi o 
pornise de-a lungul cheiului, îndreptându-se spre strada 
Grands Augustins pentru a ieşi apoi în strada SaintAndre, 
când auzi deodată nişte paşi în spatele lui. 

Era în jurul orei unu după miezul nopţii. Luna, după cam 
am mai spus, se afla la ultimul pătrar, aşa că noaptea era, 
destul de întunecoasă, iar printre puţinele calităţi morale cu 


care natura îl înzestrase pe Marmagne, curajul, precum se 

ştie, nu deţinea un rol principal, vicontele începu deci să se 
neliniştească din pricina acelui zgomot de paşi ce părea a fi 
ecoul paşilor săi, şi înfăşurânduse cât mai strâns în pelerină 
şi punând instinctiv mâna pe garda spadei, o luă la picior. 

Dar iuţeala sporită cu care îşi continuă drumul nu-i folosi 
la nimic: paşii celui ce se ţinea scai după el se îngânară din 
nou cu paşii săi, ba chiar păreau să se apropie, astfel că, în 
momentul în care ocolea pridvorul bisericii Augustinilor, îşi 
dădu seama că fără doar şi poate: tovarăşul său de drum 
avea să-l ajungă din urma dacă, după ce trecuse de la pasul 
de voie la cel alergător, nu se grăbea să treacă de la pasul 
alergător la pasul gimnastic. Tocmai se pregătea să încerce 
şi această soluţie disperată, când deodată zgomotul paşilor 
se împleti cu sunetul unui glas. 

— Să fiu al dracului! stimate gentilom - spunea glasul cu 
pricina - faci foarte bine că te grăbeşti, locul acesta nu e 
prea sigur, mai ales la o asemenea oră, probabil că ştii, aici 
a fost atacat onorabilul meu prieten Benvenuto, 
neîntrecutul artist, care la vremea asta se află la 
Fontainebleau şi habar n-are, sărmanul, de ceea ce se 
întâmplă la el acasă, dar cum avem acelaşi drum, pe cât se 
pare, am putea să ne potrivim pasul pentru a merge 
împreună, căci, dacă s-ar întâmpla să ne iasă în cale 
niscaiva borfaşi, cu siguranţă că vor sta să chibzuiască bine 
înainte de a se încumeta să ne buzunărească. Îţi ofer deci 
chezăşia tovărăşiei mele, dacă vei binevoi, fireşte, să mă 
onorezi cu tovărăşia dumitale. 

De la primele cuvinte rostite de studentul nostru, 
Marmagne simţise că vocea era a unui om cu gânduri 
prietenoase, pe urma, auzind numele lui Benvenuto Cellini, 
îşi amintise de secretarul guraliv care, puţin mai înainte, 
când îl întâlnise pentru prima oară, îi dăduse unele 
informaţii deosebit de preţioase asupra situaţiei din palatul 
Nesle. Se opri locului deci, dat fiind că tovărăşia jupânului 
Jacques Aubry îi oferea un îndoit avantaj, în primul rând, 


studentul îi slujea drept escortă, iar după aceea, 
escortându-l, putea să-i împărtăşească cine ştie ce noi 
destăinuiri în legătură cu duşmanul său, destăinuiri de pe 
urma cărora ura sa ar fi putut trage foloase. Drept care, de 
astă dată, îl întâmpina pe băiat cu aerul cel mai binevoitor 
cu putinţă. 

— Bună scara, tinere prieten! spuse Marmagne în chip de 
răspuns la cuvintele îndatoritoare pe care Jacques Aubry i 
le adresase în puterea nopţii. Ce spuneai despre iubitul 
nostru Benvenuto, pe care mă aşteptam să-l întâlnesc la 
Luvru şi care a rămas, vicleanul, la Fontainebleau? 

— Ah! Să fiu al dracului! Mai rar aşa noroc! Se bucură 
Jacques Aubry. Cum, dumneata erai, scumpe viconte... Ai 
uitat să-mi spui cum te cheamă ori poate eu am uitat să-mi 
amintesc. Vii de la Luvru deci? A fost frumos, da. Lume 
multă, aventuri galante, suspine de amor! Pariez că te duci 
la o întâlnire, nu-i aşa, scumpul meu gentilom? Ah, mare 
crai eşti, ce să zic! 

— Pe onoarea mea —- spuse Marmagne, împăunându-se - 
zău dacă nu-mi vine să cred că eşti un vrăjitor, iubitule, da, 
vin într-adevăr de la Luvru, unde regele mi-a spus nişte 
lucruri cât se poate de măgulitoare şi unde aş mai fi încă şi 
acum dacă o gingaşă şi nurlie contesă nu mi-ar fi dat să 
înţeleg că preferă singurătatea, învălmăşelii de acolo. Dar 
dumneata de unde-mi vii? S-auzim. 

— De unde vin? Repetă Aubry. Pufnind în râs. 

Zău, când mi-amintesc! Scumpul meu, mi-a fost dat să văd 
nişte lucruri de toată nostimada! Bietul Benvenuto! Pe 
cinstea mea, nu merita una ca asta! 

— Dar ce i s-a întâmplat iubitului nostru prieten? 

— Mai întâi, dacă dumneata vii de la Luvru, trebuie să ştii 
ca, la rândul meu, vin de la palatul Nesle, unde am petrecut 
două ceasuri încheiate cocoţat pe o creangă, întocmai ca un 
papagal. 

— Pe naiba! N-aş putea spune că e o poziţie prea comodă! 


— N-are a face, n-are a face! Nu-mi pare rău, cu toate că, 
stând aşa cocoţat, m-a prins un cârcel, fiindcă am văzut 
nişte lucruri, scumpule, nişte lucruri, că, uite, numai când 
mă gândesc, îmi vine să mor de râs. 

Şi Jacques Aubry chiar izbucni într-un hohot de râs atât de 
voios şi de sincer, încât, deşi habar navea despre ce putea fi 
vorba, Marmagne nu se putu opri să nu-i ţină isonul. Dar 
cum nu cunoştea pricina veseliei juristului, vicontele, cum 
era şi firesc, încetă cel dinţii să mai râdă. 

— Şi acum, tinere prieten, după ce, stârnit de explozia 
dumitale de veselie, am râs numai din simpatie pentru 
dumneata - spuse Marmagne - aş vrea să aflu ce bazaconii 
atât de năstruşnice ţiau prilejuit o asemenea bună 
dispoziţie? Ştii doar că mă număr printre prietenii apropiaţi 
ai lui Benvenuto, cu toate că nu te-am întâlnit niciodată 
acasă la el, dat fiind că îndeletnicirile mele îmi lasă prea 
puţin răgaz pentru viaţa mondenă şi că acest atât de puţin 
răgaz, să-ţi spun drept, prefer să-l dăruiesc mai curând 
iubitelor mele decât prietenilor. Dar nu e mai puţin 
adevărat că tot ceea ce îl priveşte pe el mă priveşte în egală 
măsură şi pe mine. Dragul de el, Benvenuto! 

Spune-mi, ce se întâmplă în lipsa lui la palatul Nesle? Mă 
interesează, te rog să mă crezi, mai mult decât aş putea să- 
ţi spun. 

— Ce se întâmplă? zise Aubry. Nu. Nu se poate, eun 
secret. 

— Un secret pentru mine?! Protestă Marmagne. 

Un secret pentru mine, care-l iubesc din tot sufletul pe 
Benvenuto ţi care, nu mai departe decât astă-seară chiar, îl 
ridicam în slăvi, întrecându-mă în laude cu regele Francisc 
1? Îmi pare rău! Rosti Marmagne, jignit. 

— Dacă aş putea fi sigur că nu vorbeşti cu nimeni, 
scumpule - cum naiba te cheamă, dragă prietene? [i-aş 
istorisi tot, deoarece trebuie să-ţi mărturisesc că abia 
aştept să spun cum e povestea mea, aşa cum trestiile 
regelui Midas abia aşteptau să spună oricui ceea ce ştiau. 


— Spune atunci, spune, te rog! stărui Marmagne. 

— Dar nu vorbeşti cu nimeni? 

— Cu nimeni, îţi jur! 

— Pe cuvântul dumitale de onoare? 

— Pe cinstea mea de gentilom! 

— Închipuie-ţi că... Dar mai întâi, dragă... dragă prietene, 
spune-mi, cunoşti, nu-i aşa, povestea călugărului blestemat? 

— Da, am auzit vorbindu-se de aşa ceva. O stafie care, 
pare-mi-se, bântuie palatul Nesle. 

— Întocmai. Păi dacă o cunoşti, pot să-ţi spun şi restul 
închipuieşte-ţi că onorabila coana Perrine... 

— Guvernanta Colombei? 

— Întocmai. Ei, bravo, precum se vede, te numeri printre 
prietenii casei, închipuie-ţi, aşadar, că, plimbându-se 
noaptea prin grădinile palatului Nesle, dat fiind că 
plimbarea e un lucru prielnic sănătăţii, coanei Perrine i s-a 
părut că-l vede pe călugărul blestemat plimbându-se ca şi 
dânsa prin aceleaşi locuri, în timp ce tot atunci coana 
Ruperta. O cunoşti pe coana Ruperta? 

— Nu e curma bătrâna slujnică a lui Cellini? 

— Întocmai. În timp ce coana Ruperta, într-o noapte când 
avea insomnie, a văzut ţicnind flăcări din ochii, pe nările şi 
pe gura statuii uriaşe a zeului Marte, pe care-ai văzut-o 
desigur în grădina palatului Nesle. 

— Da, e o adevărată capodoperă! Spuse Marmagne. 

— Capodoperă, ăsta-i cuvântul! Cellini nici n-ar putea face 
altceva. Cele două respectabile persoane (e vorba de coana 
Perrine şi coana Ruperta) au căzut de acord până la urmă 
că vedeniile pe care le avuseseră şi una, şi alta trebuiau să 
aibă aceeaşi cauză şi că diavolul care se plimba noaptea în 
veşmintele călugărului blestemat se urca la cântatul 
cocoşilor în căpăţâna zeului Marte, un lăcaş vrednic de un 
nelegiuit ca el, şi acolo era pârjolit de nişte văpăi atât de 
cumplite, încât flăcările ţâşneau afară prin ochii, pe nările şi 
prin urechile statuii. 


— Ce sunt năzbâtiile astea pe care le îndrugi dumneata, 
scumpe prietene? spuse Marmagne. 

Care nu putea să-şi dea seama dacă studentul îl lua peste 
picior sau vorbea serios. 

— O poveste cu strigoi, iubitule, nimic altceva. 

— Cum se poate ca un băiat inteligent ca dumneata să 
creadă asemenea nerozii?! Se miră Marmagne. 

— Bineînţeles că nu cred - răspunse Jacques Aubry, tocmai 
de aceea mi-am pus în gând să-mi petrec noaptea cocoţat 
într-un plop, ca să lămuresc lucrurile şi să văd cine era de 
fapt demonul care a stârnit o asemenea tevatură în palat. 
M-am prefăcut deci că plec, dar în loc să trag după mine 
poarta palatului Nesle, am închiso pe dinăuntru, m-am 
furişat apoi pe întuneric fără să mă vadă nimeni, m-am 
apropiat de plopul pe care-l ochisem din vreme şi, după 
cinci minute, şedeam cocoţat printre crengi, sus de tot, la 
acelaşi nivel cu capul zeului Marte, ei. Şi acum, ia ghiceşte 
ce-am văzut? 

— Cum vrei să ghicesc? Spuse Marmagne. 

— Ai dreptate, ar trebui să fii vrăjitor ca să poţi ghici 
asemenea lucruri. Am văzut uşa de la intrare deschizându- 
se, ştii care, cea din dreptul peronului. 

— Da, da, ştiu! - răspunse Marmagne. 

— Am văzut uşa deschizându-se şi un bărbat scoțând nasul 
afară ca să vadă dacă nu era nimeni în curte. Ei bine, 
bărbatul cu pricina era Hermann neamţul cel mare. 

— Da, ştiu. Hermann, neamţul cel mătăhălos, repetă 
Marmagne. 

— După ce se încredința că nu era ţipenie de om în curte 
şi după ce se uită în toate părţile, trecând cu vederea 
copacul în care, se înţelege de la sine, nici măcar nu i-ar fi 
dat prin gând că mă aflam eu, se hotări în fine să iasă cu 
toiul afară, închise uşa după el, cobori cele cinci-şase trepte 
ale peronului şi o porni întins spre curtea pavilionului, în 
poarta căreia bătu de trei ori. La auzul acestui semnal, o 


femeie ieşi din pavilion şi veni să-i deschidă. Ei bine, ştii 
cine era femeia? 

Însăşi coana Perrine, prietena noastră, căreia, pe cât se 
pare, îi place să se plimbe la lumina stelelor în tovărăşia 
simpaticului nostul Goliat. 

— Ce vorbeşti! Sărmanul prefect! 

— Stai puţin, stai puţin, că n-am terminat! 

Tocmai mă uitam cum intrau împreună în pavilion, când 
auzii deodată în stânga mea scârţâind cerceveaua unei 
ferestre, în clipa în care întorsei capul, fereastra se 
deschise şi-l zării pe Pagolo. Pehlivanul acela de Pagolo! 
Cine s-ar fi aşteptat la aşa ceva din partea lui, după toate 
tăgăduielile sale şi când toată ziua e ca Pater şi cu Ave în 
gură? Îl zării, zic, pe Pagolo, care se uita la rândul său în 
toate părţile, cu aceeaşi băgare de seamă ca şi Hermann, 
încalecă balustrada, se lăsă apoi sa alunece de-a lungul 
jgheabului şi, trecând din balcon în balcon, puse în fine 
piciorul pe prichiciul ferestrei de la camera., ia să vedem 
dacă ghiceşti, viconte, de la camera cui? 

— Ce ştiu eu?! De la camera coanei Ruperta. 

— Da' de unde! De la camera în care doarme Scozzone! 
Nici mai mult nici mai puţin! Scozzone, modelul mult iubit 
al lui Benvenuto. Fetişcană oacheşă şi frumuşică foc, pe 
legea mea, îţi dai seama, viconte, ce puşlama?! 

— Într-adevăr, e foarte nostim - recunoscu Marmagne. Şi 
asta-i tot ce-ai văzut? 

— Stai puţin, stai puţin, iubitule. Surpriza cea mare vine la 
urmă. Ştii doar că ultima îmbucătură e şi cea savuroasă. 
Stai puţin, n-am ajuns încă acolo, dar o să ajungem îndată, 
n-ai nici o grijă. 

— To-ascult - spuse Marmagne. Pe onoarea mea, scumpe 
prietene, e din ce în ce mai amuzant. 

— Stai puţin, ai răbdare! Mă uitam, aşadar, la Pagolo cum 
sărea din balcon în balcon, mai-mai să-şi frângă gâtul, când 
auzii un alt zgomot care venea de astă dală de jos, de la 
picioarele copacului în care mă căţărasem, îmi aplecai 


atunci privirile şi îl zării pe Ascanio, care ieşea tiptil din 
turnătorie. 

— Ascanio, ucenicul preferat al lui Benvenuto? 

— EI însuşi, dragul meu, chiar el. Un copilaş nevinovat pe 
care orice preot l-ar împărtăşi fără să-l mai spovedească. Ba 
nu? Au! Stai să vezi cât de înşelătoare poate fi înfăţişarea 
unui om! 

— Şi în ce scop ieşea de acolo Ascanio? 

— Ei, vezi. Aici e aici! În ce scop?! Asta m-am întrebat şi eu 
în primul moment; dar în scurtă vreme nu mi-am mai pus 
nici o întrebare, fiindcă, după ce se încredința, la fel ca şi 
Hermann şi ca şi Pagolo, că nu putea să-l vadă nimeni, 
Ascanio a scos din turnătorie o scara lungă pe care o 
rezemă de umerii lui Marte şi pe care începu să se caţere. 

Cum scara era aşezată exact în partea cealaltă a statuii, la 
un moment dat l-am pierdut din vedere în mijlocul 
ascensiunii sale, dar tocmai când mă întrebam ce s-o fi 
întâmplat cu el, am văzut aprinzându-se deodată ochii 
statuii. 

— Ce vorbeşti, se minună Marmagne. 

— E adevărul adevărat, dragul meu, şi-ţi mărturisesc că 
dacă treaba asta s-ar fi întâmplat fără să fi cunoscut 
lucrurile petrecute mai înainte aşa cum ţi le-am povestit, nu 
cred să mă fi simţit în largul meu. Dar cum l-am văzut pe 
Ascanio dispărând înăuntru, am bănuit că el a fost cel care 
a provocat această lumină. 

— Dar ce făcea Ascanio la ora aceia în capul statuii zeului 
Marte? 

— Ah! Este exact ceea ce m-am întrebat, şi, cum nimeni nu 
ar fi putut să-mi răspundă, am hotărât să descoperi lucru 
chiar eu. Descopăr, printr-un ochii al statuii, un duh, zău, să 
mor eu, un duh înveşmântat în alb, fantoma unei femei, la 
picioarele căreia Ascanio şedea în genunchi ca în faţa unei 
madone. Din nefericire, madona era întoarsă cu spatele 
spre mine, aşa că n-am putut să-i văd chipul, în schimb însă 
i-am văzut gâtul. 


Oh, nu pot să-ţi spun ce gât frumos pot avea fantomele, 
dragă viconte! Un gât de lebădă, închipuişte-ţi, alb ca 
zăpada. De aceea şi Ascanio o sorbea din ochi, nelegiuitul, 
cu o dragoste atât de fierbinte, încât mi-am dat seama că 
fantoma era de fapt o femeie în carne şi oase. Ce zici de 
asta, scumpule? Straşnică şmecherie! Să-ţi ascunzi iubita în 
capul unei statui! 

— Da, e o idee originală - apuse Marmagne, râzând şi 
chibzuind în sinea lui totodată - foarte originală, într- 
adevăr. Şi nu bănuieşti cine ar putea îi femeia asta? 

— Habar n-am. Pe cinstea mea! Dar dumneata? 

— Nici eu. Şi ce-ai făcut când ai văzut asemenea năzbâtii? 

— Eu? Am început să râd cu atâta poftă, încât mi-am 
pierdut cumpătul şi dacă nu m-aş fi agăţat de o creangă, mi- 
aş fi rupt gâtul. Cum însă nu mai aveam ce vedea şi cum, în 
cădere, coborâsem cam până la jumătatea copacului, m-am 
dat jos de tot, m-am îndreptat spre poartă tiptil şi tocmai 
mă îndreptam spre casă, râzând încă de unul singur, când 
ne-am întâlnit şi când te-ai ţinut de capul meu să-ţi 
povestesc ce s-a întâmplat. Şi acum dă-mi un sfat. Spune- 
mi, te rog, dumneata care te socoteşti printre prietenii lui 
Benvenuto: ce trebuie sa fac şi care mi-e datoria faţă de el? 
Ce-a fost cu coana Perrine, nu-l priveşte: scumpa coniţă e 
majoră şi, prin urmare, stăpână pe voinţa ei, însă cu 
Scozzone şi cu Venera găzduită în capul lui Marte se 
schimbă socoteala. 

— Vrei să-ţi spun eu ce-ar trebui să faci? 

— Da, pe cinstea mea! Mă simt într-o mare încurcătură, 
dragă... dragă... Mereu îţi uit numele. 

— Părerea mea este că cel mai bun lucru ar fi să-ţi ţii gura. 
Cu atât mai rău pentru cei care sunt atât de zevzeci ca să 
se lase înşelaţi. Şi acum, iubite Jacques Aubry, îţi mulţumesc 
pentru plăcuta dumitale tovărăşie şi pentru simpatica 
dumitale conversaţie, dar am ajuns în strada Hautefeuille, şi 
fiindcă mi-ai făcut atâtea destăinuiri, am să-ţi destăinuiesc, 
la rândul meu, că aici locuieşte odorul meu. 


— Rămâi cu bine, dragul, dulcele şi nepreţuitul meu 
prieten! Spuse Jacques Aubry, strângând mâna vicontelui. 
Sfatul dumitale e într-adevăr înţelept şi voi căuta să-l 
urmez. Şi-acum, noroc bun şi Cupidon să te aibă în paza lui! 

Cei doi tovarăşi de drum sg despărţiră, Marmagne 
pornind mai departe în lungul străzii Hautefeuille, iar 
Jacques Aubry apucând-o pe strada Poupee pentru a ieşi în 
strada Harpe, la capătul căreia îşi stabilise domiciliul. 

Vicontele minţise spunându-i buclucaşului nostru secretar 
că habar n-avea cine era demonul cu chip de femeie în faţa 
căruia îngenunchease, cuprins de adoraţie, Ascanio. Chiar 
din prima clipă îi trecuse prin minte că locatara lui Marte 
nu putea fi alta decât Colombe, şi cu cât se gândea mai 
stăruitor la eventualitatea aceasta, cu atât convingerea lui 
devenea tot mai temeinică, în momentul de faţă, aşa cum 
am spus, Marmagne îi duşmănea nu numai pe Cellini, ci în 
egală măsură şi pe prefect ca şi pe d'Orbec, astfel că ura pe 
care le-o purta se găsea într-o situaţie destul de 
supărătoare, căci nu ar fi putut să-i pricinuiască vreun 
neajuns unuia dintre ei fără a le prilejui o satisfacţie 
celorlalţi, într-adevăr, dacă nu sufla un cuvânt, d'Orbec şi 
prefectul ar fi rămas în acelaşi impas; dar, pe de altă parte, 
Benvenuto se putea bucura în tihnă de fericirea lui. Dacă, 
dimpotrivă, dădea în vileag răpirea Colombei, Benvenuto ar 
fi fost disperat, în schimb prefectul şi d'Orbec şi-ar fi regăsit 
unul fiica, iar celălalt logodnica, în cele din urmă se hotări 
să rumege mai bine lucrurile în minte, până ce din 
cugetările lui avea să vadă scăpărând soluţia cea mai 
prielnică pentru el Marmagne nu stătu prea mult la 
gânduri; cunoştea, fără să ştie adevăratul motiv, râvna cu 
care doamna d'Etampes se interesa de căsătoria contelui 
d'Orbec cu Colombe. Chibzui deci că, prin această 
dezvăluire, se va ridica în ochii ducesei, care va şti să 
preţuiască agerimea mintii sale dacă-i nesocotea, în schimb, 
curajul; îşi puse deci în gând că a doua zi dimineaţa, la 
ceasurile când ducesa se va trezi, să i se înfăţişeze şi să-i 


destăinuiască totul, şi dat fiind că luase această hotărâre, 
avu grijă s-o aducă întocmai la îndeplinire. 

Printr-o întâmplare norocoasă, una din acele întâmplări 
care anunţă uneori atât de mult faptele condamnabile, în 
dimineaţa aceea toţi curtenii se aflau la Luvru pentru a-l 
linguşi pe Francisc I şi pe împărat, aşa încât, în momentul 
când fu anunţat vicontele de Marmagne doamna d'Etampes 
nu avea pe lângă dânsa spre a asista la ceremonialul 
deşteptării decât pe cei doi prieteni credincioşi ai săi: 
prefectul şi contele d'Orbec. 

Vicontele o salută respectuos pe ducesă, care se mulţumi 
să-i răspundă la salut cu unul dintracele zâmbete al căror 
secret nu-l cunoştea decât ea şi în care se pricepea să 
îmbine cu atâta iscusinţă trufia, condescendenţa şi 
disprețul. 

Marmagne însă nu se lasă dezarmat de acest zâmbet cu 
care era, de altfel, îndeajuns de obişnuit, deoarece îl văzuse 
fluturând pe buzele ducesei nu numai în pofida lui, dar şi în 
pofida multor altora. Cunoştea, de altminteri, mijlocul de a 
transforma printr-un singur cuvânt surâsul ei dispreţuitor 
într-un surâs plin de bunăvoință. 

— Ce se mai aude, jupâne d'Estourville? Spuse el, 
adresându-se prefectului. Fiica risipitoare s-a întors, în fine, 
acasă? 

— N-ai de gând să încetezi odată cu gluma asta? 

Se oţări jupân d'Estourville, făcând un gest ameninţător şi 
înroşindu-se de mânie. 

— O, nu te supăra, stimate prietene nu te supăra! 
răspunse Marmagne. Te-am întrebat deoarece, dacă n-ai 
reuşit încă să dai de urma scumpei porumbiţe ce şi-a luat 
zborul, aş putea să-ţi spun eu unde şi-a făcut cuibul. 

— Dumneata?! Se miră ducesa, pe faţa căreia se oglindea 
acum cea mai îmbietoare prietenie. Unde anume? Hai 
spune repede, te rog, dragă Marmagne! 

— În capul statuii lui Marte, pe care Benvenuto a modelat- 
o în grădina palatului Nesle. 


XXVIII MARIE ŞI VENUS Cititorii noştri au ghicit, de bună 
scamă, ca şi Marmagne, adevărul, oricât de ciudat ar putea 
să pară acest adevăr la prima vedere. Colombe îşi găsise un 
adăpost în capul gigantului Marte. Care îi oferise găzduire 
Venerei, aşa cum spusese Jacques Aubry. Pentru a doua 
oară, Benvenuto făcea să i se împletească opera cu 
evenimentele propriei sale vieţi, omul cerca ajutorul 
artistului şi, în afară de gândirea şi geniul său, plămădea 
propria-i soartă o dată cu lutul statuilor sale. Pe vremuri, 
aşa cum am văzut, ascunsese într-una din ele planurile sale 
de evadare, iar acum ascundea libertatea Colombei şi 
fericirea lui Ascanio. 

Dar, ajungând în acest punct al istorisirii noastre, pentru 
ca lucrurile să fie mai limpezi, credem că ar trebui să ne 
întoarcem puţin înapoi. 

După ce Benvenuto împărtăşi celor doi tineri povestea 
Ştefanei, ultimele sale cuvinte fură urmate de un răstimp de 
tăcere. Cufundat în amintirile sale, cumplite uneori şi 
pururea învolburate, Benvenuto privea lunecând, undeva 
departe, printre umbrele falnice sau încrâncenate ce 
străbătuseră existenţa sa, chipul melancolic şi senin al 
Ştefanei, a cărei viaţă se încheiase la douăzeci de ani. 
Ascanio, cu capul în piept, se străduia să-şi amintească 
trăsăturile înceţoşate ale femeii care, aplecată asupra 
leagănului său îl trezise adesea din somn în copilărie, 
lăsând să-i picure lacrimile pe obrazul său trandafiriu. Cât 
priveşte pe Colombe, fata se uita, cuprinsă de duioşie, la 
Benvenuto, pe care o altă femeie, tânără şi neprihănită ca şi 
ea, îl iubise cu atâta ardoare, în clipele acelea glasul lui i se 
părea tot atât de dulce ca şi al lui Ascanio şi, stând între cei 
doi bărbaţi care erau amândoi îndrăgostiţi de ea, se simţea 
instinctiv ferită de orice primejdie, aidoma unui pe care 
măicuţa lui îl ţine în poală. 

— Şi acum - întreba Benvenuto după câteva clipe de 
tăcere - Colombe e gata să-şi încredinţeze soarta în mâinile 
omului căruia Ştefană i l-a încredinţat pe Ascanio? 


— Dumneata eşti tatăl, iar el fratele meu - răspunse 
Colombe. Cu o sfielnică gingăşie plină de demnitate, 
întinzând spre ei amândouă mâinile - şi mă las cu ochii 
închişi în seama amândurora pentru ca împreună să mă 
păstraţi pentru cel hărăzit să-mi fie soţ. 

— Îţi mulţumesc - spuse Ascanio - îţi mulţumesc, 
dragostea mea. Fiindcă ai încredere în el. 

— Şi-mi făgăduieşti c-o să mă asculţi, orice ţi-aş cere să 
faci, Colombe? stărui Benvenuto. 

— Orice - spuse Colombe. 

— Ei bine, atunci ascultați, copii! Întotdeauna am fost 
convins că omul este în stare să înfăptuiască ceea ce şi-a 
pus în gând. Ca să te pot scăpa de contele d'Orbec şi de 
înjosirea ce te-ar fi aşteptat şi ca să te pot dărui dragului 
meu Ascanio, am nevoie de timp, Colombe, iar dumneata, 
peste câteva zile, urmează să devii soţia contelui. Înainte de 
toate şi mai presus ele orice deci, trebuie să întârziem 
acesta căsătorie nelegiuită, nu-i aşa, Colombe, surioara 
mea, copilul meu. Fiica mea! Sunt împrejurări, în aceasta 
tristă viaţă, în care eşti nevoit să săvârşeşti o greşeală 
pentru a preîntâmpina o crimă. Te simţi destul de vitează şi 
de hotărâtă? 

Dragostea dumitale ce dovedeşte atâta curăţenie 
sufletească şi atâta credinţă va putea da dovadă şi de un pic 
de curaj? Răspunde! 

— Îţi va răspunde Ascanio în locul meu - spuse Colombe, 
zâmbind şi întorcându-se spre tânărul îndrăgostit. Carta 
mea se află în mâinile lui. 

— Fii pe pace, meştere! Colombe va şti să fie curajoasă - 
răspunse Ascanio. 

— Atunci, Colombe, bizuie-te pe lealitatea noastră şi pe 
nevinovăția dumitale. Eşti gata să părăseşti fără nici o 
şovăială casa asta şi să ne urmezi? 

Ascanio îşi mărturisi nedumerirea printr-un gest; Colombe 
tăcu un timp, uitându-se la Cellini şi la Ascanio, apoi se 
ridica în picioare şi spuse doar atât: 


— Unde trebuie să mergem? 

— Colombe! Colombe! Exclamă Benvenuto, mişcat de 
încrederea pe care i-o arăta. Eşti o făptură aleasă şi sfântă, 
cu toate ca Ştefană m-a făcut să nu mi se mai pară nimic 
vrednic de măreţia ei, totul depindea de răspunsul 
dumitale. 

Suntem salvaţi acum. - dar nu mai avem nici o clipă de 
pierdut. E ceasul hotărâtor pe care Dumnezeu s-a îndurat 
să ni-l dăruiască; să căutăm deci să ne folosim de el; dă-mi 
mâna, Colombe, şi vino cu mine! 

Fata îşi cobori vălul peste faţă, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
ascundă sieşi roşeaţa ce-i năvălise obraji, şi porni împreună 
cu meşterul şi cu Ascanio. Poarta dintre grădina pavilionului 
şi cea a palatului Nesle era încuiată, dar cheia se afla în 
broască. Benvenuto o descuie încetişor. 

Ajungând în faţa porţii însă, Colombe se opri. 

— Aşteptaţi-mă o clipă! le spuse ea, cu un tremur în glas. 

Şi, în pragul casei pe care se hotărâse s-o părăsească 
deoarece nu mai putea fi pentru ea un adăpost neprihănit, 
copila se aşeză în genunchi şi începu să se roage. Ce va fi 
spus în rugăciunea sa a rămas o taină între ea şi Dumnezeu, 
dar de bună seamă, îi va fi cerut iertare Celui-de-Sus în 
numele părintelui său pentru ceea ce era nevoită să facă. 
Se ridică apoi de jos şi, liniştită şi dârză, porni mai departe, 
călăuzită de Cellini. Cu inima răvăşită, Ascanio păşea în 
urma lor fără a rosti un cuvânt, privind drăgăstos rochia 
albă ce luneca în noapte. Străbătură astfel grădina 
palatului Nesle: cântecele şi râsetele lucrătorilor, căci, dacă 
vă amintiţi, la palat avea loc o petrecere, ajungeau, voioase 
şi nepăsătoare, la urechile prietenilor noştri, neliniştiţi şi 
înfriguraţi ca tot omul în clipele hotărâtoare ale vieţii. 

Sosind la picioarele colosului, Benvenuto o lasă pe 
Colombe să-l aştepte câteva clipe şi se îndreptă spre 
turnătorie, de unde ieşi puţin mai apoi purtând o scară 
lungă pe care o rezemă de statuie. Luna, cerescul opaiţ, 
lăsa să se cearnă asupra acestei privelişti palida sa lumină; 


după ce înţepeni bine scara, meşterul puse un genunchi în 
pământ în faţa Colombei. Privirea sa aprigă era îndulcită de 
cel mai înduioşător respect. 

— Copilule - îi spuse Cellini - ia-mă de gât şi ţine-te bine! 

Colombe se supuse fără să spună nimic şi Benvenuto o 
ridică în braţe ca pe un fulg. 

— Fratele - îi spuse el lui Ascanio - să-i dea voie tatălui s-o 
ducă sus pe fiica lui iubită. 

Şi purtând preţioasă-i povară. Vigurosul orfăurar începu a 
urca sprinten treptele, de parcă ar fi dus o pasăre. Prin 
vălul ce-i acoperea obrazul, cu căpşorul ei încântător 
aplecat pe umărul meşterului, Colombe privea figura 
bărbătească şi plină de bunăvoință a izbăvitorului său, cu 
sufletul plin de o încredere filială pe care, din păcate, biata 
copilă n-o simţise niciodată până atunci. Cât priveşte pe 
Cellini, atât de puternică era voinţa cu care era înarmat 
acest om de fier, încât, cu toate că ţinea în braţe făptura 
pentru care, cu două ceasuri mai înainte, şi-ar fi dat viaţa, 
nu-i tremura inima, nici inima lui nu-şi înteţise bătăile, după 
cum niciunul dintre muşchii săi de oţel nu-şi slăbi 
încordarea. Poruncind inimii sale să rămână liniştită şi 
inima îl ascultase. 

Când ajunse în dreptul grumazului statuii, Benvenuto 
deschise un oblon, pătrunde în capul zeului Marte şi-i dădu 
dramul din braţe Colombei. 

Interiorul capului uriaş al gigantului înalt de şaizeci de 
picioare închipuia un fel de încăpere rotundă, cu un 
diametru de vreo opt picioare şi o înălţime de zece picioare; 
aerul şi lumina pătrundeau înăuntru prin deschizăturile 
ochilor, nărilor, gurii şi urechilor. Cămăruţa aceea fusese 
înjghebată de Cellini în timp ce lucra la capul statuii; acolo 
îşi depozita uneltele de care se folosea zilnic, pentru a nu 
mai fi nevoit că le tot care în sus şi-n jos pe scară de câte 
cinci-şase ori pe zi; uneori chiar lua cu el mâncarea de 
prânz şi o aşeza pe masa ce se afla în mijlocul acestei bizare 


sufragerii, astfel că nu mai era obligat să coboare de pe 
schelă ca să îmbuce ceva la amiază. 

Inovația aceasta atât de lesnicioasă pentru el îi trezise 
gustul pentru altele: după ce adusese masa, cărase sus un 
fel de pătucean. Astfel că în ultima vreme nu numai că 
prânzea în capul statuii lui Marte, dar se mai şi odihnea un 
pic după prânz. Era deci firesc să-i fi venit în minte ideea de 
a o ascunde pe Colombe în tainiţa cea mai sigură, fără doar 
şi poate, dintre toate cele pe care i le putea oferi. 

— Va trebui sa stai închisă aici, Colombe - îi aminti 
Benvenuto - şi să te împaci cu gândul că nu vei putea cobori 
decât noaptea. Aşteaptă în acest adăpost, sub ochii lui 
Dumnezeu şi în paza prieteniei noastre, roadele 
străduinţelor mele. 

Jupiter - adăugă el, zâmbitor, făcând aluzie la promisiunea 
regelui - va reuşi, nădăjduiesc, să ducă la bun sfârşit ceea 
ce a început Marte. Îmi dau seama că nu poţi înţelege, dar 
eu ştiu ce vreau să spun. Avem de partea noastră Olimpul, 
iar dumneata paradisul. Cum ar fi cu putinţă să nu izbutim! 
Hai, zâmbeşte puţin, Colombe, dacă nu clipei de faţa, măcar 
viitorului. Îţi spun cu tot dinadinsul că trebuie să speri. 
Speră şi ai încredere, dacă nu în mine, atunci în Cel-de-Sus. 

Am stat cândva într-o închisoare mult mai crâncenă decât 
a dumitale, crede-mă, şi speranţa ce mă însufleţea avea 
darul de a mă face să uit suferinţele captivităţii. Do azi 
înainte şi până în ziua când vom izbândi n-o să ne mai 
vedem, Colombe. Fratele dumitale, Ascanio, care e mai 
puţin bănuit şi supravegheat decât mine, va veni să te vadă 
şi va avea grijă de dumneata; pe el îl voi pune să 
preschimbe bârlogul acesta de muncitor într-o chilie de 
călugăriţă. Acum, când trebuie să te părăsesc, ia aminte 
bine la cuvintele mele: ai făcut tot ce aveai de făcut, copilă 
încrezătoare şi inimoasă; restul mă priveşte acum pe mine. 
Nu ne mai rămâne decât să ne lăsăm în seama providenţei, 
Colombe. Ascultă-mă deci: orice s-ar întâmpla de aci înainte 
şi oricât de disperată ar fi situaţia în care ţi s-ar părea că te 


afli sau în care te-ai afla cu adevărat, chiar dacă ai fi pe 
punctul de a rosti la picioarele altarului cumplitul „Da” care 
te-ar lega pe veci de contele d Orbec, adu-ţi aminte că nu 
trebuie să te îndoieşti de prietenul tău, Colombe; nu te 
îndoi de tatăl tău, copilă dragă: bizuie-te pe ajutorul Celui- 
de-Sus şi pe noi; voi sosi la timp, îţi făgăduiesc. Vei avea 
oare această credinţă şi această tărie sufletească? 

Spune, le vei avea? 

— Da - răspunse fata, fără nici o şovăială în glas. 

— Bine - spuse Cellini - rămâi sănătoasă! Te las acum în 
mica dumitale sihăstrie; când toată lumea va fi adormit, 
Ascanio va veni să-ţi aducă cele trebuincioase. Rămâi cu 
bine, Colombe! 

Şi-i întinse mâna; fata însă îi dădu fruntea să io sărute, aşa 
cum obişnuia să facă faţă de tatăl ei. 

Benvenuto tresări, dar, trecându-şi mâna peste ochi şi 
strunindu-şi în acelaşi timp gândurile ce i se învălmăşau în 
minte şi patimile ce clocoteau în inima sa, aşternu pe 
fruntea Colombei cel mai părintesc sărut, murmurând: 

— Rămâi cu bine, scumpă fiică a Ştefanei! 

Se grăbi apoi să coboare jos, unde-l aştepta Ascanio, şi 
plecară împreună liniştiţi să se alăture lucrătorilor, care se 
ospătaseră între timp, dar care mai deşertau încă paharele. 

O viaţă nouă, ciudată, nemaipomenită începu din noaptea 
aceea pentru Colombe şi fata se împăca atât de bine cu ea, 
de parcă ar fi dus o viaţă de regină. 

lată cum fu mobilată încăperea aeriană. 

Înăuntru, după cum am spus, se afla un pat şi o masă. 
Ascanio mai aduse în plus un taburet de catifea, o oglinda 
venețiană, o bibliotecă alcătuită din cărţi cucernice pe care 
ţinuse să le aibă Colombe, un crucifix cizelat cu un 
neasemuit meşteşug, în fine o carafă, lucrată tot de mâna 
meşterului, în care în fiecare noapte erau schimbate florile. 

Era tot ce putea să încapă în alba găoace care tăinuia 
atâta farmec şi atâta nevinovăție. 


De obicei, Colombe dormea în timpul zilei: Ascanio o 
sfătuise să facă aşa, de teamă ca nu cumva să se dea de gol 
prin cine ştie ce gest săvârşit fără să-şi dea scama; se 
trezea când răsăreau stelele şi începea să cânte 
privighetoarea, îngenunchea în aşternut în faţa crucifixului 
şi rămânea aşa o bucată de vreme, adâncită într-o fierbinte 
rugăciune; pe urmă se dichisea, îşi pieptăna părul lung, 
minunat de frumos şi visa. În momentul acela o scară era 
rezemată de statuie şi puţin mai apoi Ascanio bătea în 
oblon. Dacă isprăvise cu găteala, Colombe se grăbea să-i 
deschidă prietenului său, care stătea apoi cu ea până la 
miezul nopţii. 

Atunci, dacă vremea era frumoasă, Colombe cobora: 
Ascanio se întorcea la palat şi dormea câteva ceasuri în 
timp ce ea îşi făcea plimbarea din fiecare noapte, depănând 
visurile sale urzite în tăcere, visuri mult mai apropiate acum 
de realitate. După două ceasuri, alba arătare se înapoia în 
elegantul ei adăpost, unde aştepta să se lumineze de ziuă, 
mirosind florile pe care le culesese chiar atunci pentru a-şi 
îmbălsăma cuibul său primitor. Şi ascultând cântecul 
privighetorii din grădina pavilionului şi al cocoşilor din Pre- 
aux-Clercs. 

Puţin înainte de revărsatul zorilor. Ascanio venea din nou 
să-şi vadă logodnica şi să-i aducă merinde pentru întreaga 
zi, şterpelite cu dibăcie de sub ochii coanei Ruperta cu 
ajutorul lui Cellini. 

Atunci începeau lungi şi fermecătoare convorbiri 
depănând amintiri de îndrăgostiţi, şi planuri de tineri 
căsătoriţi. Câteodată însă Ascanio rămânea într-o mută 
contemplare în faţa idolului său, dar Colombe îl lăsa s-o 
privească zâmbindu-i. De multe ori se întâmpla să ae 
despartă fără a fi rostit un singur cuvânt: dar tocmai atunci 
îşi vorbiseră mai mult ca niciodată. Fiecare dintre ei nu 
avea ceva dinainte întipărit în inima sa tot ceea ce ar fi 
putut să-i spună celălalt, afară de gândurile pe care inima 
nu le dă în vileag şi pe care numai Dumnezeu le citeşte! 


Suferinţa şi singurătatea, la o vârstă atât de fragedă, au 
totuşi o calitate şi anume aceea că, înfruntând cu sufletul ei 
pur şi înnobilându-l, îşi păstrează totodată prospeţimea. 
Colombe, fecioara mândră şi demnă, era în acelaşi timp o 
fată veselă şi zglobie; în afară de zilele în care visau, mai 
erau şi zile în care râdeau, zile în care se jucau întocmai ca 
nişte copii şi - curios! - nu aceste zile sau mai bine zis 
aceste nopţi - căci, după cum se ştie, tinerii schimbaseră 
rânduiala firii - nu aceste zile erau cele ce treceau mai uşor. 

Dragostea, ca orice izvor de lumină, are nevoie de 
întuneric pentru a străluci mai viu. 

Niciodată vreun cuvânt de-al lui Ascanio nu avu darul s-o 
înspăimânte pe sfioasa şi neprihănita copilă, care-l numea 
fratele ei Erau singuri, se iubeau; dar tocmai pentru că 
erau singuri, se simțeau mai aproape de cer, şi tocmai 
pentru că se iubeau, înțelegeau să-şi respecte dragostea ca 
pe o divinitate. 

De îndată ce zorii zilei începeau a polei cu aur 
acoperişurile caselor, Colombe. Cu adâncă părere de rău, îi 
amintea prietenului său că trebuie să plece, dar aşa cum 
Julieta îl alunga pe Romeo, chemându-l de zece ori înapoi. 
Ba unul, ba altul uitase să spună mai ştiu eu ce lucru 
deosebii de important: totuşi, în cele din urmă, trebuiau să 
se despartă si, până în momentul când, spre amiază, îşi lasă 
sufletul în paza lui Dumnezeu şi adormea cuprinsă de un 
somn îngeresc, Colombe rămânea singură să viseze, 
ascultând în acelaşi timp gândurile ce zvoneau în inima sa şi 
păsările ce ciripeau sub teii din fosta ei grădină. Se înţelege 
de la sine că, la plecare, Ascanio lua şi scara cu el. 

În fiecare dimineaţă, Colombe fărâmiţa miez de pâine 
pentru păsărele în dreptul gurii statuii; la început, 
hoţoaicele veneau fără teamă să ciugulească pâinea şi-şi 
luau numaidecât zborul; dar încetul cu încetul începură a se 
domestici. 

Păsările sunt făcute să înţeleagă ce se petrece în sufletul, 
întraripat ca şi ele, al tinerelor fete. 


Zăboveau deci o bună bucată de vreme, răsplătind cu 
cântece ospăţul oferit de Colombe. La un moment dat chiar, 
un sticlete mai îndrăzneţ se încumetă să pătrundă în 
încăpere şi, cu timpul, se obişnui să vină dimineaţa şi seara 
să-şi mănânce tainul din mâna fotei. Pe urmă, cum nopţile 
erau tot mai răcoroase, într-o seară se lăsa prins de tânăra 
captivă, care-l vâri în sân, unde păsărică dormi dusă până a 
doua zi dimineaţa, chiar şi în timpul vizitei lui Ascanio şi, 
mai apoi, în timpul plimbării Colombei. 

Ostaticul voluntar nu pregetă să se întoarcă şi a doua zi. Şi 
după aceea în fiecare seară, în zori începea să cânte. 
Colombe îl lua atunci în mână, i-l dădea lui Ascanio să-l 
sărute şi-l lăsa apoi să zboare afară. 

Altfel îşi petrecea vremea Colombe în chilioara din capul 
statuii. 

Două evenimente reuşiră totuşi să tulbure curgerea 
tihnită a zilelor ei; aceste evenimente le constituiră cele 
două percheziţii domiciliare făcute de prefect, într-o bună 
zi, Colombe se trezi brusc din somn auzind glasul tatălui 
său; nu visa: jupân d'Estourville se afla într-adevăr jos în 
grădină şi Benvenuto tocmai îi spunea: 

— Vrei se ştii ce e cu uriaşul acesta, domnule 
d'Estourville? E statuia lui Marte pe care maiestatea sa 
Francisc Ia avut bunătatea să mi-o poruncească pentru 
Palatul Fontainebleau. Un mic giuvaer de şaizeci de 
picioare, precum vezi, nimica toată! 

— E, într-adevăr, o lucrare măreaţă şi foarte frumoasă - 
răspunse jupân d'Estourville - dar să trecem mai departe, 
nu asta venisem să caut aici. 

— Ar fi fost şi prea lesne de găsit. 

Şi plecară amândoi mai departe. 

Îngenuncheată şi cu mâinile întinse, Colombe ar fi vrut să-i 
strige tatălui său: „Iată, iată, sunt aici!” Bătrânul îşi căuta 
fiica, poate chiar plângea din pricina ei; dar amintirea 
contelui d'Orbec, urzelile mârşave ale doamnei d'Etampes, 
convorbirea la care asistase Ascanio reuşiră să-i taie orice 


elan. Astfel că nu mai simţi nimic asemănător atunci când 
prefectul veni pentru a doua oară să cerceteze palatul şi 
când auzi vocea odiosului conte amestecându-se cu glasul 
tatălui său. 

— Ciudată statuie şi mare cât o casă! Se minuna d'Orbec, 
care se oprise la picioarele gigantului. Dacă reuşeşte să 
înfrunte iarna, la primăvară rândunelele şi-ar putea face 
cuiburile aici. 

În dimineaţa aceleiaşi zile, în care Colombe simţise cum i 
se încrâncenează carnea de spaimă numai auzind glasul 
logodnicului ei, Ascanio îi adusese o scrisoare din partea lui 
Cellini. 

„Copilă dragă, îi scria Benvenuto, sunt nevoit să plec, dar 
fii liniştită, totul e pregătit pentru izbăvirea şi pentru 
fericirea dumitale. Cuvântul regelui îmi chezăşuieşte 
izbânda şi, după cum ştii, regele nu şi-a călcat niciodată 
cuvântul. Începând de azi, tatăl dumitale va lipsi şi el din 
oraş. Nu-ţi pierde curajul. Am avut acum destulă vreme să 
fac ce trebuia făcut, îţi spun din nou, dragă fată, chiar de-ai 
fi în pragul bisericii, chiar de-ai fi îngenuncheată în faţa 
altarului, gata să rosteşti cuvintele ce te-ar lega pe veci, 
lasă-te în voia soartei; providenţa, crede-mă, va avea grijă 
să schimbe lucrurile la timp. 

Rămâi cu bine! Tatăl tău. 

Din păcate, scrisoarea aceasta i-a umplu de bucurie pe 
Colombe, trezindu-i din nou speranţele, avu darul să le 
insufle bieţilor copii un primejdios simţământ de siguranţă. 
Simţămintele tinereţii nu pot fi niciodată cumpătate; tinerii 
sunt în stare să treacă nespus de uşor de la disperare la o 
încredere neţărmurită în soartă; pentru ei, cerul este fie 
acoperit de nori groşi de furtuna, fie scăldat într-o lumină 
azurie. Liniştiţi în egală măsură şi de plecarea prefectului, 
ca şi de scrisoarea lui Cellini, din momentul acela 
îndrăgostiţii nu mai avură grijă să se ferească, preocupaţi 
mai mult de dragostea lor şi ceva mai puţin de nevoia de a fi 
prudenţi. Colombe nu mai era cu ochii în patru la fiece pas 


ce-l făcea şi aşa se întâmplase că fusese zărită de Perrine, 
care, din fericire, era convinsă că se întâlnise cu călugărul 
blestemat. Ascanio, la rândul său, aprinsese lampa fără să 
tragă perdelele. Şi lumina atrăsese atenţia coanei Ruperta. 
Istorisirile celor două cumetre stârniseră curiozitatea lui 
Jacques Aubry şi indiscretul student, întocmai ca Horace 
din Şcoala femeilor, nu găsise altceva mai bun de făcut 
decât să dezvăluie cele întâmplate tocmai persoanei faţă de 
care ar fi trebuit să-şi ţină gura ferecată. 

Urmările acestor destăinuiri le cunoaştem. 

Să ne întoarcem deci la palatul Etampes, întrebat de 
ceilalţi cum ajunsese a face această prețioasă descoperire, 
Marmagne nu voi să spună nimic, zăvorându-se în cel mai 
deplin mister. 

Adevărul era mult prea simplu şi câtuşi de puţin spre 
lauda isteţimii sale: preferă, aşadar, să le dea a înţelege că 
ajunsese la măreţele rezultate ce-i umpleau de uimire prin 
diferite şiretlicuri şi numeroase strădanii. Ducesa, aşa cum 
am spus, strălucea de bucurie; umbla încolo şi încoace prin 
cameră, punându-i tot felul de întrebări vicontelui; în 
sfârşit, micuța răzvrătită, din pricina căreia îşi făcuseră 
atâta sânge rău, le încăpuse în mină! Doamna d'Etampes 
ţinea să meargă şi ea la palatul Nesle pentru a se încredința 
de norocul prietenilor săi De altminteri, după tot ce se 
întâmplase, după fuga sau, mai bine zis, după răpirea 
Colombei, fata nu mai putea în nici un caz să rămână la 
pavilion. Ducesa se oferi să vegheze asupra ei; o va lua cu 
dânsa la palatul Etampes şi, cu siguranţă, ea va şti s-o 
păzească mai bine decât guvernanta şi logodnicul fetei; o va 
păzi ca pe o rivală şi vă daţi seama că, în felul acesta, 
Colombe avea să fie păzită cu toată străşnicia. 

Ducesa porunci să i se pregătească litiera. 

— Lucrurile au rămas aproape secrete - îi spuse doamna 
d'Etampes prefectului. Dumneata, d'Orbec, nu-i aşa, nu eşti 
omul care să ia în seamă o năzbâtie copilărească? Aşa că nu 


văd ce anume ar putea împiedica să se facă totuşi căsătoria 
şi planurile noastre să rămână mai departe în picioare. 

— O, doamnă - spuse încântat jupân d'Estourville 
înclinându-se. 

— În aceleaşi condiţii, nu-i aşa, ducesă? întrebă d Orbec. 

— Fără îndoială, în aceleaşi condiţii, iubite conte. 

Cât priveşte pe Benvenuto, principalul vinovat sau 
complice la o atât de infamă răpire, fii pe pace, dragă 
viconte, răzbunarea noastră te va răzbuna şi pe dumneata. 

— Mi s-a spus totuşi, doamnă - întâmpină Marmagne - că 
regele, într-un moment de entuziasm prilejuit de marea sa 
dragoste pentru artă, ar fi făcut asemenea făgăduieli, în 
cazul când turnarea statuii lui Jupiter ar reuşi întru totul, 
încât e de ajuns ca Benvenuto să-şi dorească ceva pentru a- 
şi vedea pe loc dorinţele împlinite. 

— Fii pe pace! E tocmai ceea ce aştept şi eu - răspunse 
ducesa - i-am pregătit pentru ziua aceea o surpriză la care 
nici nu se gândeşte. Aşa că bizuie-te pe mine şi lasă-mă să 
descurc eu iţele. 

Nici nu aveau altceva mai bun de făcut; de mult ducesa nu 
mai fusese atât de îndatoritoare, atât de energică, atât de 
fermecătoare. Fără voia ei, bucuria i se oglindea pe faţă. 
Trimise în grabă pe prefect să-şi aducă arcaşii, astfel că, în 
scurtă vreme, prefectul, d'Orbec şi Marmagne ajunseră la 
poarta palatului Nesle, escortaţi de jandarmi, care mergeau 
înainte, şi urmaţi de doamna d'Etampes, care, tremurând 
toată de nerăbdare Şi scoțând mereu capul din litieră, 
rămase să aştepte pe chei. 

Era ora la care de obicei lucrătorii luau masa, iar Ascanio, 
Pagolo, micul Jehan şi femeile erau deocamdată singuri în 
palatul Nesle. Pe Benvenuto îl aşteptau să vină abia a doua 
zi seara sau a treia zi dimineaţa. Ascanio, care ieşise în 
întânpinarea oaspeţilor, îşi închipui ca e vorba de oa treia 
percheziţie domiciliară, şi cum primire dispoziţii foarte 
precise în privinţa aceasta din partea meşterului, nu dădu 


nici un semn de împotrivire, primindu-i dimpotrivă cu cea 
mai desăvârşită politeţe. 

— Prefectul, însoţit de prietenii şi de oamenii săi, se duse 
întins la turnătorie. 

— Deschide-ne uşa asta - îi spuse d'Estourville lui Ascanio. 

Inima tânărului se strânse, înfiorată, de nu ştiu ce 
cumplită presimţire. Cum însă s-ar fi putut să se înşele şi 
cum cea mai uşoară şovăială ar fi trezit bănuieli, îi înmâna 
cheia prefectului fără să clipească. 

— Luaţi scara aceea mare! Le porunci arcaşilor săi 
prefectul. 

Arcaşii se supuseră şi, călăuziţi de jupân d'Estourville, se 
îndreptară spre statuie. Ajungând acolo, prefectul rezemă 
cu mâna lui scara şi se pregăti să se urce; palid de mânie şi 
de spaimă, Ascanio însă puse piciorul pe prima treaptă. 

— Ce vreţi să faceţi, domnilor? strigă el. Statuia aceasta 
este capodopera meşterului; paza ei mi-a fost încredinţată 
mie, şi primul care va îndrăzni să se atingă de ca, orice 
intenţii ar avea, v-o spun răspicat, va fi străpuns pe loc şi 
trase din cingătoare un pumnal cu lama lungă şi foarte 
tăioasă, dar atât ele bine călită, încât putea străpunge 
dintr-o lovitură un scud de aur. 

La un semn al prefectului, ostaşii înaintară spre Ascanio, 
cu lăncile în poziţie ele atac. Ascanio se împotrivi tu 
disperare, izbutind să rănească doi oameni; dar ce putea 
face singur împotriva a opt arcaşi, fără a-i mai pune la 
socoteală pe prefect, pe Marmagne şi pe d'Orbec! Până la 
urmă fu copleşit de numărul adversarilor; îl doborât la 
pământ. Îl legară fedeleş şi-i puseră un căluş în gură, iar 
prefectul începu să urce scara, urmat de doi jandarmi. 

Colombe văzuse şi auzise totul; tatăl ei o găsi leşinată: în 
clipa în care îl zărise pe Ascanio căzând crezuse că fusese 
omorât. 

Cuprins mai mult do mânie decât de îngrijorare în faţa 
acestei privelişti, prefectul, cu un gest brusc, o aşeză pe 
Colombe pe umărul său puternic şi cobori; pe urmă se 


îndreptară cu toţii spre chei, ostaşii ducându-l cu ei pe 
Ascanio, pe care d'Orbec îl privea cu atenţie. Pagolo îl văzu 
trecând pe camaradul său, fără să se clintească. 

Cât priveşte pe micul Jehan, se făcuse nevăzut. 

Scozzone, care nu pricepea ce se întâmplă, fu singura care 
încercă să le taie drumul agresorilor, proptindu-se în poartă 
şi strigându-le: 

— Ce înseamnă samavolnicia asta, domnilor? 

De ce vreţi să-l luaţi pe Ascanio? Cine-i femeia aceasta? 

În momentul aceia însă vălul ce acoperea obrazul 
Colombei se dădu la o parte şi Scozzone recunoscu chipul 
statuii zeiţei Hebe. Se trase atunci în lături, palidă de 
gelozie, lăsându-i să treacă, fără să mai spună nimic, pe 
prefect, pe prietenii săi, pe ostaşii săi şi pe cei ce fuseseră 
luaţi zălog. 

— Ce înseamnă asta şi pentru ce l-au maltratat pe tânărul 
acesta? întrebă doamna d'Etampes, văzându-l pe Ascanio 
legat cobză, galben la faţă şi plin de sânge. Dezlegaţi-l! 
Dezlegaţi-l imediat! 

— Doamnă, tânărul acesta ne-a ţinui piept împotrivindu-se 
din răsputeri şi rănind pe doi dintre oamenii mei; nu încape 
îndoială c-a fost înţeles cu stăpânul lui şi cred că primul 
lucru pe care trebuie să-l fac este să-l pun la propteală. 

— Şi pe urmă - îi spuse d'Orbec, cu jumătate de glas, 
ducesei - seamănă leit de bine cu pajul italian pe care l-am 
văzul la domnia voastră şi care a auzit tot ce-am discutat, 
încât dacă n-ar purta altă îmbrăcăminte şi n-ar vorbi limba 
pe care m-aţi încredinţat că n-o înţelege, pe onoarea mea, 
doamnă ducesă, aş pune mâna-n foc că eel. 

— Ai dreptate, domnule prefect - se grăbi să adauge 
doamna d'Etampes, contramandând ordinul dat mai înainte 
când ceruse să fie pus în libertate Ascanio - ai dreptate, 
tânărul acesta ar putea să fie primejdios. Ţine-l atunci sub 
supraveghere. 

— Duceţi-l la arest la Châtelet, porunci prefectul 


— lar noi - spuse ducesa, alături de care fusese aşezată 
Colombe, încă în nesimţue - noi, domnii mei, să mergem la 
palatul Etampes. 

O clipă mai apoi se auziră răsunând pe chei tropotul unui 
cal ce alerga în galop. Era micul Jehan, care se ducea în 
goana mare să-i dea de ştire lui Cellini despre cele 
întâmplate la palatul Nesle. 

Cât despre Ascanio, tânărul intră în închisoarea Châtelet 
fără s-o fi văzut pe ducesă şi fără a şti în ce măsură doamna 
d'Etampes luase parte la întâmplarea ce spulverase toate 
speranţele sale. 

XXIX DOUĂ RIVALE Doamna d'Etampes, care, de când 
auzise vorbindu-se despre Colombe, dorea cu atâta înfocare 
s-o vadă bine la faţă, putea fi mulţumită căci dorinţele-i 
fuseseră împlinite: biata copilă zăcea leşinată dinaintea ei. 

De aceea tot drumul, roasă de gelozie, ducesa nu-şi mai 
luă privirea ele la ea. Ochii săi învăpăiaţi de mânie văzând-o 
atât de frumoasă, cercetau fiecare trăsătură, numărau una 
câte una toate perfecţiunile chipului palid al fetei ce se 
găsea, în fine, în mâinile şi la cheremul său. Cele două femei 
ce năzuiau la aceeaşi iubire şi doreau deopotrivă să 
stăpânească aceeaşi inimă se aflau acum în faţă. Una, 
învolburată de ură şi atotputernică, cealaltă, lipsită de orice 
putere, dar iubită; una, cu strălucirea ce o înconjura, 
cealaltă, cu tinereţea ei; una, cu patima sa, cealaltă, cu 
nevinovăția ei. Despărţite amândouă de atâtea stavile, se 
întâlneau, în sfârşit, pentru a se ciocni, şi rochia de catifea a 
ducesei îşi revărsa peste rochia albă, simplă a Colombei, 
mototolind-o. 

Deşi Colombe zăcea leşinată, Anne nu era mai puţin palidă 
decât ea. Fără îndoială, tăcuta sa contemplaţie îi învenina 
mândria şi-i năruia toate speranţele, fiindcă, în timp ce 
murmura fără voia ei: „Nu m-au minţit, e într-adevăr 
frumoasă, foarte frumoasă!” Şi mâna în care ţinea mâna 
Colombei i se încleşta deodată atât de tare, încât, trezită 


din leşin de durere, fata îşi veni în fire şi deschise ochii 
mari, spunând: 

— Ah, doamnă, mă doare! 

În clipa în care doamna d'Etampes văzu ochii Colombei 
deschizându-se, îşi descleştă mâna. 

Senzaţia dureroasă fusese însă într-un fel mai promptă 
decât revenirea facultăţilor intelectuale ale tinerei fete. 
După ce rosti aceste cuvinte sau, mai bine zis, dădu acest 
țipăt, Colombe se uită câteva clipe nedumerită, incapabilă 
încă să-şi adune gândurile. În sfârşit, după ce o cercetă 
astfel un timp, o întrebă: 

— Cine sunteţi dumneavoastră, doamnă, şi unde mă 
duceţi? Pe urnă, trăgându-se deodată înapoi, exclamă: Ah! 
Sunteţi doamna d'Etampes! 

Mi-aduc aminte, mi-aduc aminte... 

— Taci din gură! îi porunci Anne. Taci acum! În curând o 
să rămânem singure şi ai să te poţi minuna şi striga cât 
pofteşti. 

Cuvintele ei fură însoţite de o privire cruntă şi trufaşă; dar 
nu privirea aceasta o făcu pe Colombe să tacă, ci 
sentimentul propriei sale demnități. Se ferecă deci în cea 
mai deplină muţenie până ajunseră la palatul Etampes, iar 
când sosiră acolo, la un semn al ducesei, o urmă în tăcere. 

În momentul în care cele două rivale rămaseră singure 
faţă-n faţă, se măsurară din ochi una pe alta, fără să spună 
nimic timp de vreo două minute, fiecare însă purtând altă 
expresie pe figură. Colombe era liniştită, fiindcă nădejdea 
pe care şi-o pusese în ajutorul providenţei şi încrederea ei 
în Benvenuto o făceau să nu-şi piardă curajul; Anne era 
furioasă văzând-o atât de senină, dar furia ei, deşi 
maărturisită de trăsăturile răvăşite ale chipului său, nu 
izbucnea încă, deoarece era încredinţată că voinţa ei 
nebiruită şi puterea pe care o avea vor reuşi să zdrobească 
o făptură atât de neajutorată. Ea puse cea dinţii capăt 
tăcerii. 


— În sfârşit, tânăra mea prietenă - rosti ducesa pe un ton 
care, în pofida cuvintelor îmbietoare, nu lăsa nici un fel de 
îndoială asupra amărăciunii gândurilor sale - ai reuşit să te 
întorci sub scutul părintesc! Mă bucur, dar mai întâi dă-mi 
voie să te felicit pentru curajul de care ai dat dovadă: eşti 
destul de... îndrăzneață pentru vârsta dumitale, fetiţo! 

— Ştiu că Dumnezeu e cu mine, doamnă -— răspunse 
Colombe. Cu simplitate. 

— Despre care Dumnezeu e vorba, domnişoară? 

A, probabil te gândeşti la zeul Marte - adăugă ea, 
subliniindu-şi spusele cu una din acele ocheade insolente pe 
care avea atât de des prilejul să le folosească la curte. 

— Nu cunosc decât un singur Dumnezeu, doamnă, 
Dumnezeul cei bun, îndurător şi veşnic, Dumnezeul ce ne 
îndeamnă să fim milostivi când soarta ne răsfaţă şi umili, în 
plină strălucire. Vai de cei ce nu vor să-l recunoască pe 
Dumnezeul de care vorbesc, fiindcă va veni ziua când nici el 
nu-i va recunoaşte la rândul său! 

— Bine, domnişoară, bine! Spuse ducesa. Nici nu se putea 
o ocazie mai potrivită pentru a face morală şi aş putea chiar 
să te elogiez pentru tactul de care dai dovadă, dacă n-aş 
prefera să cred că încerci să justifici neruşinarea dumitale 
prin obrăznicie. 

— La drept vorbind, doamnă - răspunse Colombe? fără 
nici o umbră de supărare, dar înălţând din umeri aproape 
imperceptibil - nu încerc să mă justific câtuşi de puţin faţă 
de dumneavoastră, de vreme ce încă nu ştiij cu ce drept mă 
acuzaţi. Atunci când tatăl meu mă va întreba, îi voi 
răspunde cu respectul cuvenit şi cu toată mâhnirea. Dacă 
îmi va aduce vreo învinuire, voi căuta să mă apăr, dar până 
atunci, doamnă ducesă, îngăduiţi-mi să tac. 

— Bineînţeles, îmi dau seama, glasul meu te stinghereşte 
şi ai prefera, nu-i aşa, să rămâi singură cu gândurile 
dumitale pentru a putea visa în voie la cel pe care-l iubeşti? 

— Nici un zgomot, oricât ar fi de supărător, nu mă poate 
împiedica să mă gândesc la el, doamnă, mai ales acum când 


e nefericit. 

— Cutezi deci a mărturisi că-l iubeşti? 

— Vedeţi, doamnă, aceasta e deosebirea dintre noi: Şi 
dumneavoastră îl iubiţi, dar nu cutezaţi a mărturisi. 

— Nesocotita! Exclamă ducesa d'Etampes. Am impresia că 
mă înfruntă! 

— Nu, din păcate - răspunse Colombe, cu blândeţe nu vă 
înfrunt, n-am făcut decât să vă răspund, pentru că mă 
obligaţi să vă răspund. 

Lăsaţi-mă singură cu gândurile mele şi am să vă las, la 
rândul meu, singură eu planurile dumneavoastră. 

— Ei bine, fiindcă mă sileşti, fetiţo, fiindcă te crezi destul 
de puternică pentru a lupta cu mine, fiindcă mi-ai mărturisit 
dragostea ta, o voi mărturisi şi eu pe a mea, dar, o dată cu 
dragostea, voi mărturisi şi ura mea. Da, aşa e, îl iubesc pe 
Ascanio, iar pe tine te urăsc. La urma urmei, de ce m-aş 
preface faţă de tine, singura fiinţă căreia îi pot destăinui 
totul, deoarece eşti în acelaşi timp singura fiinţă căreia, 
orice ar spune, nu i se poate da crezare; da, îl iubesc pe 
Ascanio! 

— În cazul acesta vă plâng, doamnă - răspunse Colombe., 
cu o voce blajină - fiindcă Ascanio mă iubeşte pe mine. 

— Da, ai dreptate, Ascanio te iubeşte; dar prin farmecele 
mele, dacă sunt în stare, printr-o minciună, dacă trebuie, 
printr-o crimă, dacă e necesar, am să-ţi smulg dragostea lui, 
mă înţelegi? Sunt Anne d'Heilly, ducesă d'Etampes! 

— Ascanio va iubi, doamnă, pe femeia care va şti să-l 
iubească mai mult. 

— Ei, nu mai spune! Uitaţi-vă la ea! izbucni ducesa, scoasă 
din sărite de atâta încredere în sine. S-ar zice că dragostea 
dumneaei este unică în lume şi că nici o altă dragoste nu se 
poate asemui cu a sa. 

— N-am spus aşa ceva, doamnă. De vreme ce iubesc aşa 
cum iubesc, nu văd de ce şi o altă fiinţă n-ar putea să 
iubească la fel; mă îndoiesc însă că aceea ar putea fia 
dumneavoastră. 


— Şi ce-ai fi în stare să faci pentru el, ia să vedem. Tu care 
te lauzi cu o dragoste atât de mare, de ce crezi că 
dragostea mea nu se va putea ridica niciodată până la el? 
Ce i-ai jertfit până acum? Întunericul din viaţa ta, plictiseala 
şi singurătatea? 

— Nu, doamnă, liniştea mea. 

— Între cine şi cine altcineva ai de ales? Între el şi 
dragostea ridicolă a contelui d'Orbec? 

— Nu, doamnă, doar supunerea pe care o datoram tatălui 
meu 

— Ce poţi să-i dai tu? Poţi face din el un om bogat, 
puternic, temut? 

— Nu, doamnă, sper numai să-l fac fericit. 

— În schimb eu - spuse ducesa d'Etampes - sunt gata să 
fac de o mie de ori mai mult pentru el; sunt gata să-i 
jertfesc iubirea unui monarh, sunt gata să-i aştern la 
picioare bogății, ranguri, onoruri; sunt gata să-i ofer un 
regat pe care să-l străpânească. 

— Da, într-adevăr - răspunse Colombe surâzând - 
dragostea dumneavoastră îi dă totul în afară de dragoste. 

— Ajunge ajunge, comparaţia începe să devină jignitoare! 
Protestă cu vehementă ducesa, care simţea că, pas cu pas, 
îi fuge pământul de sub picioare. 

Se lăsă pentru un timp o tăcere pe care Colombe părea s-o 
întâmpine fără a se simţi câtuşi de puţin încurcată în vreme 
ce doamna d'Etampes nu reuşea să-şi ascundă stânjeneala 
decât printr-o mânie vădită, încetul cu încetul însă. 
Trăsăturile ei îşi slăbiră încordarea, o expresie mai blândă 
prinse a-i înflori pe obrazul luminat uşor şi treptat de o rază 
de bunăvoință, sinceră sau înşelătoare, în cele clin urmă, 
porni din nou la atac. Reîncepând lupta pe care mândria ei 
ţinea cu orice preţ s-o încheie printr-o isbândă. 

— Asculta, Colombe - rosti ducesa cu un glasu drăgăstos - 
dacă ţi s-ar spune: „Jertfeşte-ţi viaţa pentru el”, ce-ai face? 

— O, mi-aş jertfi-o cu cea mai mare bucurie! 


— Şi eu! Mărturisi ducesa pe un ton care dovedea, dacă 
nu sinceritatea sacrificiului, în orice caz clocotul pătimaş al 
dragostei sale. Dar cinstea dumitale - continuă ea - ai fi în 
stare să ţi-o jertfeşti cu aceeaşi râvnă ca şi viaţa? 

— Dacă prin cinste vreţi să înţelegeţi reputaţia mea, da, 
dar dacă cinstea înseamnă virtutea mea, nu. 

— Cum se poate?! Vrei să spui ca n-ai fost a lui încă? Vrei 
să spui că nu e iubitul dumitale? 

— E logodnicul meu, doamnă, atâta tot. 

— O, va să zică nu-l iubeşte - se bucură ducesa. Nu, nu-l 
iubeşte! Dacă poate să pună mai presus de dragoste 
cinstea, o vorbă goală! 

— Dar dacă dumneavoastră vi s-ar spune, doamnă - 
ripostă Colombe, zgândărită, în pofida firii sale blajine. 
Dacă vi s-ar spune: „Renunţă la rangul dumitale, la măriri; 
jertfeşte-i-l pe rege, nu în taină, ar fi mult prea uşor, ci în 
văzul lumii”; dacă vi s-ar spune: „Anne d'Heilly, ducesă 
d'Etampes, părăseşte-ţi palatul, părăseşte averile tale şi 
curtenii ce te înconjoară, pentru atelierul sărman ai unui 
dăltuitor?” 

— Aş refuza în interesul lui chiar - răspunse ducesa, ca şi 
cum i-ar fi fost cu neputinţă să mintă sub privirea adâncă şi 
pătrunzătoare în care o învăluia rivala sa. 

— Aţi refuza? 

— Da. 

— Aha! Va să zică nu-l iubeşte - exclamă la rândul ei 
Colombe - dacă poate să pună mai presus de dragostea sa 
onorurile, nişte simple năluciri! 

— Când îţi spun că pentru el ţin să-mi păstrez rangul! 
stărui ducesa, exasperată de noua biruinţă câştigată de 
rivala sa. Când îţi spun că ţin să-mi păstrez onorurile numai 
ca să le împart cu el! Toţi bărbaţii ajung să le râvnească, 
mai curând sau mai târziu. 

— Da - încuviinţă Colombe, surâzând - numai că Ascanio 
nu se numără printre aceşti bărbaţi. 


— Taci din gură! izbucni pentru a doua oară Anne, 
furioasă, bătând din picior. 

Aşadar, vicleana şi puternica ducesă nu reuşise cu nici un 
chip s-o îngenuncheze pe tânăra fată, pe care-şi închipuia 
că e de ajuns să ridice glasul pentru a o înspăimânta. La 
întrebările sale mânioase sau ironice, Colombe răspunsese 
de fiecare dată cu o seninătate şi o modestie făcute so 
descumpănească pe doamna d'Etampes. Ducesa îşi dădu 
seama că, mânată de furia sa oarbă, apucase pe o cale 
greşită. Se hotărî deci să schimbe tactica: la drept vorbind, 
nu se aşteptase să aibă de-a face cu o asemenea frumuseţe, 
nici cu o atât de vie inteligenţă şi, neputând-o supune pe 
rivala sa, se gândi să-i întindă o capcană. 

La rândul său, aşa cum am văzut, Colombe nu se lăsase 
câtuşi de puţin intimidată de cele două izbucniri mintoase 
pe care doamna d'Etampes nu izbutise să şi le înfrâneze; se 
mulţumire doar să se ferece într-o tăcere indiferentă şi 
demnă. Ducesa însă, potrivit noului plan pe care-l pusese la 
cale, se apropie de ca cu un zâmbet nespus de fermecător 
şi-i lua mâna cu un gest drăgăstos. 

— lartă-mă, fetiţo, dar am impresia că mi-am pierdut 
cumpătul, nu trebuie să fii supărată pe mine; ai atâtea 
avantaje asupra mea, încât e firesc să fiu geloasă pe 
dumneata. Din păcate, probabil, mă crezi, ca toţi ceilalţi, o 
femeie rea! De fapt, nu eu, ci soarta mea e rea. lartă-mă 
deci! Nu e un motiv, pentru că s-a întâmplat să fim 
amândouă îndrăgostite de Asacanio, să ne urâm una pe 
alta. 

Dumneata, de altfel, fiind singura pe care el o iubeşte, s-ar 
cuveni să fii mai îngăduitoare. N-ai vrea să fim surori? Să 
stăm de vorbă amândouă, cu inima deschisă, şi atunci mă 
voi strădui să şterg din sufletul dumitale impresia penibilă 
pe care ţi-o va fi lăsat poate ieşirea mea nesocotită. 

— Doamnă - spuse Colombe, prudentă, şi-şi retrase mâna, 
cuprinsă ele o repulsie instinctivă. 

Vorbiţi, vă ascult - adăugă ea după o clipă. 


— O! Răspunse doamna d'Etampes, cu un aer zglobiu, ca 
şi cum ar fi înţeles întru totul reticenţele tinerei fete. 

— Fii pe pace, sălbăticiune mică, nu-ţi cer prietenia fără a- 
ţi da în schimb o chezăşie Uite, ca să-ţi dai mai bine seama 
ce fel de om sunt, ca să mă poţi cunoaşte, aşa cum mă 
cunosc eu însumi, am să-ţi povestesc în doua cuvinte viaţa, 
însă. 

Inima mea, să ştii, nu seamănă de loc cu povestea vieţii 
mele, şi bietele femei din tagma noastră, a „cucoanelor 
mari” cum le spune lumea, suntem de multe ori pe nedrept 
defăimate. Ah, invidia greşeşte clevetind pe socoteala 
noastră, când s-ar cuveni mai curând să ni se plângă de 
milă. 

Dumneata, de pildă, fetiţo ce crezi despre mine? 

Fii sinceră. Mă socoteşti o femeie pierdută, nu-i aşa? 

Colombe făcu un gest ce arăta cât îi venea de greu să 
răspundă la o asemenea întrebare. 

— Dar dacă am ajuns aşa - continuă doamna d'Etampes - 
eu sunt de vină oare? Dumneata, care ai avut parte de 
fericire, Colombe, nu trebuie să priveşti prea de sus la cele 
ce au suferit, dumneata, care ai trăit până acum într-o 
neprihănită singurătate, e bine să nu ştii niciodată ce 
îndeamnă să ţi se sădească de mică în suflet râvna 
măririlor; căci fetelor sortite acestui canon, ca şi victimelor 
împodobite odinioară cu flori, nu li se înfăţişează decât 
latura strălucitoare a vieţii. Rostul lor pe lume nu este să 
iubească, ci doar sa placă. Astfel, din frageda mea tinereţe, 
toate năzuinţele mele trebuiau îndreptate spre un singur 
ţel: acela de a-l prinde în mreje pe rege; frumuseţea pe 
care Dumnezeu a hărăzit-o femeii, pentru ca ea, la rândul 
său, s-o dăruiască în schimbul unei dragoste adevărate, am 
fost silită s-o dăruiesc în schimbul unui titlu: dintr-un har au 
făurit o capcană. Ei bine, spune-mi, te rog. 

Colombe, ce vrei să facă o biată copilă, la o vârstă la care 
nu-şi poate da seama încă ce e bine şi ce e rău şi căreia i se 
spune „Binele e răul; iar răul e binele!” De aceea, vezi 


dumneata, chiar dacă ceilalţi îşi închipuie că nu se mai 
poale aştepta nimic de la mine, eu încă mai sper. Dumnezeu 
se va îndura poate să mă ierte, fiindcă n-am avut pe nimeni 
lângă mine să-mi îndrepte privirile spre el. 

Ce-a fi vrut să fac aşa, singură, slabă şi lipsită de orice 
sprijin cum eram? Din momentul acela, viaţa mea a fost 
urzită numai din şiretlicuri şi înşelăciune. Cu toate astea eu 
eram făcută să joc un rol atât de odios, şi dovada cea mai 
bună, după cum vezi, e însuşi faptul că îl iubesc pe Ascanio; 
dovada cea mai bună este că, dându-mi scama că-l iubesc, 
m-am simţit fericită şi, în acelaşi timp, copleşită de ruşine 
fiindcă-l iubesc. 

Şi acum spune-mi, scumpă şi neprihănită copilă, eşti în 
stare să mă înţelegi? 

— Da - răspunse ca naivitate Colombe, amăgită de această 
înşelătoare bună-credinţă ce ştia să dea cu atâta 
convingere minciunii aparenţa adevărului. 

— Atunci înseamnă că te vei milostivi de mine 


— Se lumină ducesa. Mă vei lăsa să-l iubesc pe Ascanio de 
departe, în taină şi fără speranţă; şi astfel nu voi mai fi 
rivala dumitale, de vreme ce el nu mă poate iubi; în schimb, 
eu, care cunosc lumea cu vicleşugurile, capcanele şi 
tertipurile ei, voi căuta să ţin locul măicuţei pe care ai 
pierdut-o şi, călăuzindu-te, să te izbăvesc. lar acum îţi dai 
seama, sper, ca te poţi încrede în mine. De vreme ce îmi 
cunoşti viaţa. Un copil în sufletul căruia au făcut să 
încolţească patimile unei femei, iată trecutul meu! 

Prezentul îl ai sub ochii dumitale: e ruşinea de a fi, în văzul 
tuturor, iubita unui rege. Iar viitorul e dragostea mea 
pentru Ascanio, nu şi a lui, fireşte, căci, aşa cum ai spus-o 
chiar dumneata şi cum mi-am spus-o eu însămi adeseori, 
Ascanio nu mă va iubi niciodată; dar tocmai pentru ca 
dragostea aceasta va rămâne curata, va reuşi să-mi curețe 
sufletul de prihană. Şi acum e rândul dumitale să vorbeşti, 
să-ţi deschizi inima, să-mi spui tot. 

Povesteşte-mi viaţa dumitale, scumpă copilă. 

— Povestea vieţii mele, doamnă, e foarte scurtă şi, mai 
ales, cât se poate de simplă şi se mărgineşte la trei iubiri. 
Am iubit, iubesc şi voi iubi pururea: pe Dumnezeu, pe tatăl 
meu, pe Ascanio Numai că, în trecut, dragostea mea pentru 
Ascanio, pe care nu-l întâlnisem încă, era doar un vis; în 
prezent e o suferinţă; în viitor, o speranţă. 

— Foarte bine - spuse ducesa, stăvilindu-şi gelozia din 
inimă şi lacrimile în ochi - dar nu trebuie să ai încredere 
numai pe jumătate, Colombe. Spune-mi ce ai de gând să 
faci acum? În ce fel ai putea să ţii piept dumneata, o biată 
copilă, unor voințe atât de puternice cum e aceea a tatălui 
dumitale sau a contelui d'Orbec Lăsând deoparte faptul că 
regele te-a văzut şi e îndrăgostit de dumneata. 

— O, Doamne! suspină Colombe. 

— Cum însă această pasiune se datora uneltirilor ducesei 
d'Etampes, adică rivalei dumitale. Anne d'Heilly, prietena 
dumitale, va căuta să te scape de ea; să nu ne facem deci 
griji în privinţa regelui; rămâne însă tatăl dumitale, rămâne 


contele. Ambiţia lor nu poate fi abătută pe un alt făgaş chiar 
atât de uşor ca un simplu capriciu de-al lui Francisc 1. 

— O, vă rog, fiţi bună până la capăt! Exclamă Colombe. 
Scăpaţi-mă şi de ceilalţi, aşa cam vreţi să mă scăpaţi de 
rege. 

— Nu cunosc decil un singur mijloc - spuse ducesa 
d'Etampes, prefăcându-se a chibzui în sinea ei. 

— Care? întrebă Colombe 

— Mi-e teamă însă c-ai să te sperii, n-ai să vrei să-l accepţi. 

— Dacă nu e nevoie decât ele curaj, spuneţi-mil. 

— Vino aici şi ascultă-mă - spuse ducesa, cu un gest 
afectuos, făcând-o pe Colombe să se aşeze pe un scaun 
pliant lângă jilţul său şi petrecânduşi braţul pe după 
mijlocul ei Şi mai cu seamă, să nu te sperii de ceea ce am 
să-ţi spun la început. 

— E chiar aşa de înspăimântător? întrebă Colombe. 

— Virtutea dumitale, fetiţo dragă, e într-adevăr nepătată şi 
dârză, dar din păcate trăim într-o epocă şi într-o lume în 
care această fermecătoare nevinovăție nu este decât o 
primejdie în plus, deoarece, fiind cu desăvârşire lipsită de 
apărare, eşti la cheremul duşmanilor dumitale împotriva 
cărora nu poţi lupta cu armele de care se folosesc ei ca să 
te atace. Ei bine, caută să faci o sforţare în pofida voinţei 
dumitale, coboară din slăvile visurilor şi apleacă-ţi privirile 
asupra realităţii. 

Spuneai adineauri că ai fi gata să-i jertfeşti lui Ascanio 
reputaţia dumitale. Eu nu-ţi pretind chiar atât, e de ajuns 
să-i jertfeşti, numai de ochii lumii, bineînţeles, credinţa pe 
care o porţi dragostei sale. 

A încerca să lupţi, singură şi slabă cum eşti, împotriva 
propriei dumitale soarte, a vrea, dumneata fată de 
gentilom, o căsătorie cu un ucenic orfăurar, o nebunie 
curată! Ascultă sfatul unei prietene sincere: nu căuta să le 
ţii piept, lasă-te călăuzită de ei, rămâi, în adâncul inimii 
dumitale, logodnica neprihănită, soţia iui Ascanio, şi mărită- 
te cu contele d'Orbec. E singurul lucru pe care ţi-l cere 


pentru a-şi îndeplini planurile-i ambiţioase: să-i porţi 
numele; în momentul în care vei fi devenit însă contesa 
d'Orbec, vei putea zădărnici cu uşurinţă toate urzelile lui 
mârşave, va fi de ajuns să ridici glasul şi să te plângi, în 
timp ce acum, dacă ai încerca să te împotriveşti, cine ţi-ar 
da dreptate? Nimeni! Eu însămi chiar naş putea să te ajut 
în nici un fel ca să înfrunţi autoritatea legitimă a unui 
părinte, pe când dacă n-ar trebui decât să răstorn Planurile 
bărbatului dumitale, atunci ai să vezi ce sunt în stare să fac. 

Gândeşte-te bine la toate acestea. Ca să poţi rămâne 
stăpână pe dumneata, ca să nu depinzi de nimeni, arată-te 
gata să renunţi la libertatea dumitale. Şi atunci, înarmată 
cu credinţa că Ascanio e soţul dumitale legiuit şi că o 
căsătorie cu oricare alt bărbat nu e decât o profanare, vei 
putea face numai ceea ce te îndeamnă inima, conştiinţa 
dumitale va amuţi, iar lumea, în ochii căreia aparențele vor 
fi salvate, îţi va da deplină dreptate. 

Doamna, doamnă! 

Bâigui Colombe, ridicându-se în picioare, străduindu-se să 
se desprindă de braţul ducesei, care încerca s-o oprească. 
Nu ştiu dacă am înţeles bine, dar ceea ce mă sfătuiţi 
dumneavoastră să fac mi se pare o ticăloşie! 

— Ce spui? Se încruntă ducesa. 

— Spun că virtutea nu o atât de subtilă, doamnă; spun, că 
toate aceste sofisticării fac sămi dogorească obrazul de 
ruşinea dumneavoastră; spun că, sub amăgitoarea prietenie 
sub care încearcă să se ascundă ura domniei voastre, 
zăresc capcana pe care mi-o întindeţi. Vreţi să mă înjosiţi în 
ochii lui Ascanio, nu-i aşa? Pentru că, ştiţi foarte bine că 
Ascanio nu va putea iubi niciodată sau va înceta să iubească 
o femeie care l-a rănit. 

— Ei bine, da! rosti ducesa, lăsându-şi inima să vorbească. 
La urma urmei, m-am săturat să port mască! Aşadar, zici că 
nu vrei să cazi în capcana pe care ţi-o întind, prea bine. Ai 
să cazi atunci în prăpastia în care te voi arunca! Ascultă ce- 
ţi spun. Cu voia sau fără voia ta, ai să te măriţi cu d'Orbec! 


— În cazul acesta, silnicia pe care voi fi nevoită s-o îndur 
mă va justifica, şi chiar de-ar fi să mă săpun, daca am să mă 
supun totuşi, nu voi fi pângărit cel puţin credinţa din inima 
mea. 

— Va să zică ai de gând să te împotriveşti? 

— Prin toate mijloacele ce sunt în puterea unei biete fiinţe 
ca mine. Orice s-ar întâmpla, să ştiţi, am să spun „Nu” până 
în pânzele albe. Chiar dacă mi-aţi pune mâna în mâna 
acestui om, am să spun „Nu”! Chiar dacă m-aţi târî înaintea 
altarului, am să spun „Nu”! Chiar de m-aţi sili să 
îngenunchez în faţa preotului, chiar şi-n faţa lui tot „Nu” am 
să spun! 

— N-are a face! Ascanio îşi va închipui c-ai acceptat de 
bunăvoie această căsătorie, şi nicidecum c-ai fost siliră. 

— De aceea şi sper că n-am să fiu silită, doamnă 

— Pe cinete bizui oare să te poală ajuta? 

— Pe Dumnezeu din ceruri şi pe un om clin lumea asta 
mare. 

— Dar din moment ce omul acela e arestat?! 

— Omul despre care vă vorbesc e liber, doamnă. 

— Aş păţea să ştiu şi eu cine este? 

— Benvenuto Cellini. 

Ducesa scrâşni din dinţi auzind numele celui pe care-l 
socotea cel mai aprig duşman al său. Dar în clipa în care 
tocmai se pregătea să-i rostească la rândul său numele, 
însoţindu-l de cine ştie ce blestem cumplit, un. Paj ridică 
portiera pentru a-i anunţa venirea regelui. 

Ducesa d'Etampes părăsi îndată încăperea şi, cu zâmbetul 
pe buze, se grăbi să iasă în întâmpinarea lui Francisc I, pe 
care îl conduse în camera ei, făcându-le semn valeţilor să n- 
o scape din ochi pe Colombe. 

XXX BENVENUTO ÎN GREA CUMPĂNĂ La un ceas după 
întemnițarea lui Ascanio şi răpirea Colombei, Benvenuto 
Cellini mergea călare la pas de-a lungul cheiului 
Augustinilor. 'Tocmai se despărţise de rege şi de curtenii săi 
pe care-i făcuse să petreacă de minune tot drumul, cu fel şi 


fel de snoave pe care nimeni ca el nu ştia să le spună cu 
atâta haz, împletite cu istorisirea propriilor sale păţanii; dar 
din momentul în care rămăsese singur, căzuse din nou pe 
gânduri; uşuraticul palavragiu dispăruse, pentru ca în locul 
lui să apară cugetătorul cu serioase preocupări. Lăsând 
frâu liber calului, pusese capul în piept şi medita; se gândea 
la turnarea statuii lui Jupiter de care depindea acum, în 
egală măsură, faima lui de artist şi fericirea dragului său 
Ascanio; bronzul dospea în creierul lui înainte de a clocoti 
în cuptor, înfăţişarea lui însă era a unui om pe deplin liniştit. 

Ajungând în faţa porţii palatului, se opri un moment, mirat 
că nu auzea bocănitul ciocanelor: zidurile mohorâte ale 
castelului se înălţau mute şi posace, ca şi când nu s-ar fi 
aflat ţipenie de om înăuntru; meşterul bătu de două ori în 
poartă fără a primi vreun răspuns; în sfârşit, la cea de-a 
treia bătaie, Scozzone veni să-i deschidă. 

— Ah, bine c-ai sosit, meştere! Exclamă ea, dând cu ochii 
de Cellini. Vai, Doamne, să te fi întors măcar cu două 
ceasuri mai devreme! 

— Dar ce s-a întâmplat? Întrebă Cellini. 

— Ne-am pomenit aici cu prefectul, cu conte d'Orbec şi cu 
ducesa d'Etampes. 

— Şi? 

— Au făcut o percheziţie. 

— Ei, şi? 

— Au găsit-o pe Colombe în capul zeului Mar te. 

— Nu se poate! 

— Ducesa d Etampes, a luat-o pe Colombe la ea la palat, 
iar prefectul l-a trimis pe Ascanio la Châtelet. 

— Ah! Înseamnă c-am fost trădaţi! Exclamă Benvenuto, 
lovindu-se cu palma peste frunte şi izbind cu piciorul în 
pământ. Pe urmă, cum în orice împrejurare primul gând al 
acestui om era să se răzbune, îşi lasă calul să se ducă 
singur la grajd şi, năpustindu-se în atelier strigă: Veniţi toţi 
aici! Toţi, aţi înţeles! 

O clipă mai apoi, toţi lucrătorii se aflau strânşi în jurul său. 


Fiecare din ei fu supus unui înţelegătorul în lege, dar 
niciunul, după cum se dovedi, habar navea nu numai unde 
fusese ascunsă Colombe, dar nici măcar prin ce mijloc 
duşmanii tinerei fete reuşiseră să dea de urma ei: până şi 
Pagolo, pe care Benvenuto îl bănuise din capul locului, reuşi 
sa se dezvinovăţească în aşa fel, încât meşterul să nu mai 
păstreze nici cea mai mică îndoială Se înţelege de la sine că 
bănuielile sale nu se îndreptase, a nici un moment împotriva 
cinstitului Hermann şi doar în treacăt împotriva lui 
SimonStângaciul. 

Văzând că aici nu avea nimic de răzbunat şi nici de aflat, 
Benvenuto se hotări numaidecât cu iuţeala cu care punea 
de obicei la cale un lucru ori altul şi, după ce se încredința 
că sabia sa era prinsă bine la şold şi că pumnalul putea fi 
tras cu uşurinţă din teaca, porunci tuturor să-şi vadă de 
treabă şi să nu plece de acasă pentru a şti unde să-i caute la 
nevoie. leşi apoi din atelier, cobori sprinten treptele 
peronului şi se repezi afară în stradă. 

De astă dată, chipul său, mersul şi fiece gest mărturiseau 
cea mai aprigă frământare. Întradevăr, mii de gânduri, mii 
de planuri şi mii de necazuri se ciocneau Şi se învălmăşeau 
în capul său, Ascanio lipsea tocmai acum când îi era atât de 
necesar, căci pentru turnarea statuii lui Jupiter avea nevoie 
de toţi ucenicii săi până la unul şi, în primul rând, de cel mai 
inteligent dintre toţi. Colombe fusese răpită si, înconjurată 
acum de atâţia duşmani, fata ar fi putut să-şi piardă curajul. 
Senina, cereasca ei încredere, care era o pavăză pentru 
biata copilă împotriva intenţiilor vrăjmaşe şi a uneltirilor 
josnice, avea poate să se destrame şi s-o părăsească în 
mijlocul atâtor maşinaţii şi ameninţări În aceiaşi timp, sub 
vălmăşagul gândurilor ce mocnea în adâncul cugetului său. 
Îşi aduse aminte că, într-o zi când îi dăduse a înţelege lui 
Ascanio ca s-ar putea aştepta la cine ştie ce cinică 
răzbunare din partea ducesei d'Etampes, Ascanio îi 
răspunsese surâzând: Nu va îndrăzni să se atingă de mine, 
fiindcă aş putea s-o distrug cu un singur cuvânt. Benvenuto 


încercase atunci să afle ce secret era la mijloc, dar tânărul îi 
răspunsele: „În momentul de faţă, meştere, ar fi o mişelie 
din partea mea să-l dau în vileag. Aşteaptă ziua când va fi 
doar un mijloc de apărare!” 

Benvenuto apreciase discreţia lui şi avusese răbdare. 
Acum însă trebuia neapărat să dea ochi cu Ascanio. Era cel 
dintâi lucru pe care trebuia să-l facă. 

Era destul ca Benvenuto să dorească un lucru pentru a se 
şi hotări să-l îndeplinească. Abia apucase să-şi spună că 
trebuie să dea ochi cu Ascanio şi iată-l că şi bătea la poarta 
închisorii Châtelet. În aceeaşi clipă se deschise o ferestruică 
şi unul dintre gealaţii prefectului îl întreba pe Cellini cine 
era. În spatele lui se zărea stând cineva în umbră. 

— Mă numele Benvenuto Cellini! - răspunse orfăurar ul. 

— Ce doriţi? 

— Doresc sa văd un deţinut care se află închis aici. 

— Cum îl cheamă? 

— Ascanio. 

— Ascanio e la carceră şi nu are voie să vadă pe nimeni. 

— Şi pentru ce a fost băgat la carceră? 

— Fiindcă e învinuit de o crimă care, de obicei se 
pedepseşte cu moartea. 

— Atunci cu atât mai mult trebuie să-l văd! 

Exclamă Benvenuto. 

— Ai un fel cu totul ciudat de a judeca lucrurile, senior 
Cellini - rosti pe un ton zeflemitor glasul omului ascuns în 
umbră - şi care nu-şi are locul la Châtelet. 

— Cine râde de stăruinţele mele? Cine îndrăzneşte să-şi 
bată joc când eu mă rog? strigă Benvenuto. 

— Eu - se auzi din nou glasul - eu, Robert d'Estourville, 
prefectul Parisului. Fiecare la rândul său, senior Cellini! 
Orice partidă trebuie să aibă şi o revanşă. Dumneata ai 
câştigat prima partidă, iar eu pe cea de-a doua. Mi-ai luat 
palatul, nesocotind legea, iar eu ţi-am luat în chip legiuit 
ucenicul. N-ai binevoit să mi-l înapoiezi pe cel dinţii, nici eu 
n-am să ţi-l dau înapoi pe cel de-al doilea. Şi acum, eşti 


inimos şi cutezător, după cum te ştiu, şi ai o armată 
întreagă de tovarăşi de breaslă credincioşi. Hai, scumpul 
meu cuceritor de cetăţi! Hai, iubite căţărător pe pereţi! Hai, 
stimate spărgător de porţi! Poftim de ia cu asalt 
închisoarea! Te-aştept! 

După aceste cuvinte, ferestruica se închise, Benvenuto 
scoase un răcnet şi se năpusti asupra porţii masive, dar, 
oricât se îndârji împotriva ei, izbind-o cu pumnii şi cu 
picioarele, în pofida străduinţelor sale poarta nici nu se 
clinti. 

— Hai, scumpule, hai, loveşte - îi strigă prefectul din 
spatele porţii - că tot nu te alegi cu nimic, decât doar cu 
tărăboiul pe care-l faci, iar dacă faci prea mult tărăboi, ia 
seama că vin jandarmii! Păzea, că te înhaţă arcaşii! Vezi 
dumneata, drăguţule, Châtelet nu-i totuna cu palatul Nesle; 
fortăreaţa se află în stăpânirea măriei sale regelui, vom 
vedea acum cine-i mai tare: domnia ta sau regele Franţei? 

Benvenuto îşi roti privirile în jur şi văzu pe chei o bornă 
smulsă din pământ pe care doi oameni obişnuiţi abia dacă 
ar fi putut s-o ridice de jos. Se duse întins la bornă şi, 
săltând-o de jos, o urcă pe umăr, cu uşurinţa cu care un 
copil ar fi apucat o piatră. 

După câţiva paşi însă se gândi că, dacă ar fi reuşit să 
spargă poarta, ar fi dat peste straja din interiorul fortăreței 
şi că, încercând să pătrundă înăuntru cu forţa, ar fi ajuns la 
rândul său la închisoare; tocmai acum când libertatea lui 
Ascanio depindea de propria lui libertate lăsă deci să-i 
scape din braţe borna, care era atât de grea, încât se 
înfundă de câteva degete în pământ. 

Probabil că prefectul urmărea printr-o vizieră ce se 
întâmpla afară, din moment ce se auzi un nou hohot de râs. 

Benvenuto îşi luă picioarele la spinare pentru a nu se lăsa 
ispitit să-şi sfărâme capul de poarta aceea blestemată. 

O porni glonţ spre palatul Etampes. 

Situaţia nu era chiar aşa disperată dacă, neputând să-l 
vadă pe Ascanio, ar fi reuşit cel puţin să dea ochi cu 


Colombe. Poate că Ascanio, într-o clipă în care dragostea îl 
îmbia la mărturisiri, îi încredinţase logodnicii sale secretul 
pe care nu voise să i-l dezvăluie meşterului său. 

Totul merse strună la început; poarta palatului era 
deschisă, străbătu curtea şi pătrunse în vestibul, unde se 
afla un lacheu voinic muiat în fireturi, o huidumă de om, lat 
în spate de patru picioare şi înalt de şase picioare 

— Cine sunteţi dumneavoastră? Îl întrebă el pe orfăurar, 
măsurându-l din creştet până-n tălpi. 

În orice altă împrejurare, Benvenuto ar fi ripostai la o 
privire atât de impertinentă prin cine ştie ce răbufnire 
năprasnică, aşa cum îi stătea în fire, dar trebuia să 
vorbească neapărat cu Colombe, trebuia să-l salveze pe 
Ascanio; se stăpâni deci. 

— Sunt Benvenuto Cellini, orfăurarul florentin 

— Răspunse el. 

— Şi ce doriţi? 

— S-o vad pe domnişoara Colombe. 

— Domnişoara Colombe nu poate fi văzută. 

— Şi de ce nu poate fi văzută? 

— Pentru că tatăl său, jupân d'Estourville, prefectul 
Pasului, a încredinţat-o doamnei ducese d'Etampes, ca s-o 
vegheze. 

— Bine, dar eu sunt un prieten. 

— Un motiv mai mult pentru a da de bănuit. 

— Când îţi spun că trebuie neapărat s-o văd - stărui 
Benvenuto, simțind cum îl încinge mânia. 

— Şi eu vă spun că n-o veţi vedea - răspunse lacheul. 

— Atunci măcar ducesa d'Etampes poate fi văzută 

— Nici doamna ducesă şi nici domnişoara Colombe. 

— Nici chiar de mine, care sunt orfăurarul doamnei. 

— De dumneavoastră mai puţin decât de oricine. 

— Înseamnă deci că s-a dat ordin să nu fiu primit?! 
exclamă Benvenuto. 

— Întocmai - răspunse valetul - aţi ghicit. 


— Numai că, vezi tu, iubitule, eu sunt un om cam sucit - îi 
spuse la rândul său Benvenuto Cellini, cu acel râs 
înfricoşător ce prevestea de obicei o dezlănţuire furtunoasă 
- şi ca totdeauna reuşesc să pătrund acolo unde nu sunt 
lăsat să intru. 

— Şi cum faceţi, vă rog, sunteţi bun să-mi spuneţi şi mie? 

— Când văd o uşă şi un caraghios ca tine în faţa ei, de 
pildă... 

— Atunci? întrebă lacheul. 

— Atunci - îl lămuri Benvenuto, îndeplinind pe loc ceea ce 
spunea - îl dau peste cap pe caraghios şi sparg uşa, În 
aceeaşi clipă, cu o lovitură de pumn îl făcea pe lacheu să 
zboare cât colo şi cu o lovitură de picior dădea uşa de 
perete. 

— Ajutor! strigă lacheul. Ajutor! 

Strigătul disperat al nefericitului era de prisos; trecând 
din vestibul în anticameră, Benvenuto se trezi faţă-n faţă cu 
şase valeţi care păreau anume puşi acolo ca să-l întâmpine. 

Îşi dădu seama atunci că ducesa d'Etampes fusese 
înştiinţată despre înapoierea lui, drept care luase din vreme 
toate măsurile trebuincioase. 

În orice altă împrejurare, înarmat cum era cu pumnalul şi 
cu spada, Benvenuto ar fi tăbărât asupra slugilor şi cât ai 
bate din palme n-ar fi avut ce alege din ele, dar asemenea 
tevatură în palatul favoritei monarhului ar fi putut avea 
consecinţe dezastruoase. Pentru a doua oară, împotriva 
obiceiului său, raţiunea se dovedi mai puternică decât 
mânia; încredinţat că în orice caz va putea să pătrundă la 
rege, a cărui uşă, precum se ştie, îi era deschisă la orice 
oră, vâri la loc spada trasă pe jumătate din teacă, făcu calea 
întoarsă şi, oprindu-se aproape la fiecare pas, ca un leu 
care bate în retragere, străbătu agale vestibulul, apoi, după 
vestibul, curtea şi se îndreptă spre Luvru. 

De astă dată, Benvenuto îşi recăpătase aerul său liniştit 
dintotdeauna şi mersul tacticos, dar liniştea sa era 
înşelătoare: picături mari de sudoare îi îmbrobonau fruntea 


şi o crâncenă mânie începea să dospească în el, făcându-l să 
se frământe cu atât mai dureros, cu cât se străduia mai 
straşnic să şi-o stăpânească. Într-adevăr, nimic nu putea fi 
mai supărător pentru o fire aprigă ca a lui decât zăbava 
inutilă, decât piedica meschină a unei uşi trântite în nas, 
decât mojicia unui lacheu obraznic. Nu poate să existe 
disperare mai cumplită pentru oamenii puternici ca el care 
sunt în stare să-şi supună cugetul decât atunci când se 
izbesc fără rost de un obstacol material. Benvenuto ar fi dat 
zece ani din viaţă pentru ca, în momentul acela, cineva să-l 
lovească din întâmplare cu cotul şi, mergând pe stradă, 
ridica din când în când capul, sfredelindu-i pe trecători cu o 
privire fioroasă, ca şi când le-ar fi spus: „la să vedem, se 
află cumva printre voi vreun biet amărât, sătul de viaţă? În 
cazul acesta să vină la mine că şi-a găsit omul!” 

Un sfert de oră mai târziu, Benvenuto intră în palatul 
Luvru şi, oprindu-se în sala pajilor, ceru să vorbesc 
neîntârziat cu maiestatea sa. Voia să-i povestească lui 
Francisc 1 tot ce se întâmplase, să ceară sprijinul majestăţii 
sale şi, dacă nu putea dobândi împuternicirea de a-scoate 
din închisoare pe Ascanio, să-l roage de a fi de acord măcar 
cu permisiunea de a-l vedea; pe drum se gândise necontenit 
la ceea ce trebuia să-i spună regelui, şi cum Benvenuto se 
mândrea a fi înzestrat cu darul vorbirii, se simţea dinainte 
pe deplin mulţumit de micul discurs pe care-l ticluise. Într- 
adevăr, frământările prin care trecuse, veştile năprasnice 
care picaseră peste ei din senin, jignirile îndurate, piedicile 
pe care nu reuşise a le birui, toate acestea laolaltă făcuseră 
să se încingă sângele în vinele irascibilului artist: îi 
zvâcneau tâmplele, inima îi bătea să se spargă şi-i tremurau 
mâinile. 

Un neastâmpăr mistuitor, care nici el nu ştia cum se 
stârnise, îi sporea îndoit vlaga trupească şi sufletească, aşa 
cum se întâmplă uneori să trăieşti într-un singur minut o 
întreagă viaţă. 


În această stare de spirit se afla Benvenuto în momentul în 
care, adresându-se unui paj, ceru îngăduinţa de a intra la 
rege. 

— Regele nu primeşte - îi răspunse tânărul. 

— Nu mă recunoşti?! Întrebă Benvenuto, mirat. 

— Ba da, dimpotrivă, vă recunosc foarte bine. 

— Mă numesc Benvenuto Cellini. Şi maiestatea sa mă 
primeşte la orice oră. 

— Tocmai pentru că vă numiţi Benvenuto Cellini - 
răspunse pajul - nu puteţi intra. 

Benvenuto rămase împietrit de uimire. 

— A, dumneavoastră sunteţi, domnule de Termes? 
continua tânărul, întâmpinându-l pe un curtean care sosise 
o dată cu orfăurarul. Poftiţi, poftiţi, domnule conte de la 
Faye; poftiţi, domnule marchiz des Preş! 

— Şi eu? Eu ce fac?! exclamă Benvenutos îngălbenindu-se 
de furie. 

— Dumneavoastră? Întorcându-se la palat acum zece 
minute, regele a spus: „Dacă neobrăzatul acela de florentin 
vrea cumva să între la mine, să ştie că nu doresc să-l văd şi 
să fie povăţuit să se astâmpere, dacă n-are chef să facă o 
comparaţie între închisoarea Châtelet şi fortăreaţa 
Sant'Angelo. 

Răbdare, suflete, răbdare! 

Murmură Benvenuto Cellini printre dinţi - fiindcă, pe 
legea mea, nu mi s-a întâmplat încă până acum ca un rege 
să mă lase să aştept! Vaticanul se poate măsură, cred, cu 
palatul Luvru, şi Leon al X-lea cu Francisc I, şi totuşi 
niciodată nu mi-a fost dat să aştept la porţile Vaticanului şi 
nici la uşa lui Leon al X-lea; dar ştiu ce trebuie să fie la 
mijloc: da, regele se afla adineauri la doamna d'Etampes, 
regele a ieşit acum câteva clipe din palatul iubitei sale, 
care, de bună seamă, l-a asmuţit împotriva mea. 

Asta e, cu siguranţă; răbdare deci pentru Ascanio! 
Răbdare pentru Colombe! 


Dar, cu toată lăudabila lui hotărâre de a-şi păstra 
cumpătul, Benvenuto se văzu silit să se sprijine de o 
coloană; i se pusese o piatră pe inimă şi simţea că i se taie 
picioarele. Acest ultim afront făcea să sângereze nu numai 
mândria lui, ci în acelaşi timp prietenia sa. Sufletul său plin 
de amărăciune şi disperare, buzele, ochii săi, mâinile 
încleştate mărturiseau violent suferinţa sa. 

Totuşi, după un moment, îşi veni în fire, îşi scutură capul, 
dându-şi pe spate părul ce-i căzuse pe frunte, şi ieşi cu paşi 
apăsaţi şi hotărâți. Toţi cei care se aflau de faţă se uitară în 
urma lui, pătrunşi de respect. 

Faptul că Benvenuto reuşise să-şi păstreze o înfăţişare 
liniştită se datora neobişnuitei sale puteri de a-şi stăpâni 
propria fire, fiindcă, în realitate era mai năuc şi mai 
descumpănit decât un cerb încolţit. Rătăci câtva timp pe 
străzi, fără a şti încotro merge, fără să vadă nimic altceva în 
faţa ochilor decât o pâclă. Fără să audă nimic altceva decât 
vuietul sângelui în urechi, întrebându-se într-o doară în 
sinea lui, aşa cum se întâmplă când eşti beat, dacă dormea 
sau era eu adevărat treaz. Pentru a treia oară de un ceas 
încoace era alungat. Lui, Benvenuto, favoritul prinților, 
papilor şi regilor, pentru a treia oară în ziua aceea i se 
trântea uşa-n nas, lui, tocmai lui, în faţa căruia toate uşile se 
deschideau larg, numai la auzul paşilor săi. Şi totuşi, în 
pofida întreitului afront pe care-l suferise, nu avea dreptul 
să se lase prididit de mânie - era dator să-şi ascundă 
roşeaţa şi să-şi înăbuşe ruşinea, până ce va fi reuşit să-i 
salveze pe Colombe şi pe Ascanio. Avea impresia că lumea 
care trecea pe lângă el nepăsătoare, tacticoasa ori grăbită, 
îi citea pe frunte întreita ocară pe care o îndurase. 

Fu poate singurul moment din viaţa lui când acest suflet 
nobil pe nedrept înjosit se îndoi de sine. Cu toate acestea, 
după ce cutreieră aşa străzile, la întâmplare, orbeşte, 
rătăcind fără ţintă, se dezmetici în fine şi ridică fruntea; 
descurajarea îl părăsi şi-l cuprinse iar înfrigurarea. 


— N-are a face - rosti el în gura mare, într-atât era de 
frământat de gândurile sale, într-atât trupul său era mistuit 
de văpaia sufletului - nare a face, oricât ar încerca să-l 
calce în picioare pe om, nu vor reuşi niciodată să strivească 
artistul. Hai dăltuitorule, fă-i să se căiască de faptele lor, 
admirându-ţi opera; hai, Jupiter, dovedeşte că mai eşti încă 
nu numai regele zeilor, dar şi stăpânul oamenilor! 

Spunând aceste cuvinte, mânat parcă de un îndemn mai 
puternic decât voinţa lui, Benvenuto întinse din nou pasul la 
drum îndreptându-se spre 'Tournelles. Era fosta reşedinţa 
regală, în care mai locuia încă bătrânul conetabil Anne de 
Montmorency. 

Vijeliosul Benvenuto trebui să-şi aştepte rândul timp de o 
oră până să poată pătrunde la ministrul-soldat al lui 
Francisc I. Pe care-l asalta o droaie de curteni şi de 
solicitatori; în fine, fu poftit să intre în camera conetabilului. 

Anne de Montmorency era un bărbat înalt de stat, prea 
puţin gârbovit de ani, rece, înţepat şi scorţos, cu o privire 
pătrunzătoare şi scump la vorba; tot timpul bodogănea şi 
nimeni nu-l văzuse vreodată în toane bune. Pentru el ar fi 
fost o adevărată umilinţa să-l surprindă cineva râzând. 

Cum fusese oare în stare să se împace cu bătrânul acesta 
ursuz cu fermecătorul şi îndatoritorul monarh ce cârmuia 
pe vremea aceea Franţa? lată o ciudăţenie ce nu-şi poate 
găsi explicaţia decât în legea contrastelor: Francisc I avea 
darul de a-i face pe cei cărora le refuza vreo favoare să 
plece de la el întotdeauna mulţumiţi; pe când conetabilul nu 
ştiu cum făcea că, ori de câte ori îndeplinea cererile cuiva, 
solicitatorul pleca furios. De o destoinicie destul de 
mediocră, de altminteri, conetabilul reuşise să câştige 
încrederea regelui prin rigiditatea lui ostăşească şi prin 
solemnitatea sa despotică. 

În momentul în care Benvenuto intră înăuntru, tocmai se 
plimba de la un capăt la celălalt al încăperii, potrivit 
obiceiului său. La salutul lui Cellini se mulţumi să răspundă 


printr-un semn din cap; pe urmă, oprindu-se brusc şi 
pironind asupra sa privirea-i sfredelitoare, îl întrebă: 

— Cine eşti dumneata? 

— Benvenuto Cellini. 

— Şi cu ce te îndeletniceşti? 

— Sunt orfăurarul regelui - răspunse artistul, mirat că 
primul răspuns nu-l scutise de cea de-a doua întrebare. 

— A, da, adevărat - mormăi conetabilul. Acum te recunosc; 
ei, ia spune ce doreşti, ce-ai vrea sămi ceri, dragul meu? Să- 
ţi fac vreo comandă? 

Dacă te-ai bizuit pe aşa ceva, ţi-ai pierdut vremea de 
pomană, e mai bine s-o ştii din capul locului. 

Pe onoarea mea! Zău dacă pot să pricep mania asta a 
artelor ce a început să se răspândească peste tot în zilele 
noastre, S-ar zice că-i o molima de care s-a molipsit toată 
lumea, afară de mine. 

Nu, n-am nici în clin nici în mânecă, meştere orfăurar, cu 
sculptura, mă-nţelegi? Adresează-te deci altora şi să auzim 
de bine! Benvenuto făcu o mişcare. O, Doamne, nu trebuie 
să-ţi faci sânge rău din pricina asta; ai să găseşti destui 
curteni care vor să-l maimuţărească pe rege şi destul 
nepricepuţi care ţin să treacă drept cunoscători. 

Cât despre mine, ascultă bine ce-ţi spun: mă mulţumesc 
să-mi văd de meseria mea, care este aceea de a purta 
războaie şi din punctul meu de vedere, mă-nţelegi? O 
ţăranca zdravănă care-mi toarnă la fiecare nouă luni câte 
un plod, adică un soldat, face de o sută de ori mai mult 
decât un sculptor prost care-şi pierde vremea meşterind cu 
duiumul nişte haidamaci de bronz din pricina cărora se 
scumpesc mereu tunurile. 

— Monseniore - spuse Benvenuto, după ce ascultase 
această lungă erezie, cu o răbdare de care el însuşi se 
minuna - monseniore, lucrul despre care am venit să va 
vorbesc nu are nimic de-a face cu arta, ci cu onoarea. 

— Aşa! În cazul acesta, se schimbă socoteala. 

Ce pofteşti de la mine? Spune repede! 


— Vă amintiţi, poate, monseniore, că într-o zi maiestatea 
sa mi-a spus de faţă cu domnia voastră că în ziua m care îi 
voi aduce statuia lui Jupiter turnată în bronz îmi va acorda 
orice favoare i-aş cere şi că se bizuia pe domnia voastră, 
monsenioare, şi pe cancelarul Poyet, să-i reamintiţi înalta sa 
promisiune în cazul cârd s-ar fi întâmplat s-o uite 

— Mi-amintesc. Da. Şi? 

— Ei bine. Monseniore, se apropie clipa în care vă voi ruga 
din tot sufletul să vă amintiţi ele această împrejurare în 
numele regelui. Vă veţi aminti, nu-i aşa? 

— Asta voiai să-mi ceri. Domnule?! Exclamă conetabilul. 
Pentru aşa ceva ţi-ai permis să mă deranjezi: încât să mă 
rogi să fac ceea ce e de datoria mea să fac? 

— Monseniore! 

— Asta se numeşte impertinenţă, domnule orfăurar! 
Conetabilul Anne de Montmorency, dacă vrei să ştii, n-are 
nevoie să-i atragă atenţia cineva pentru a fi om cinstit. 
Regele mi-a spus să ţin minte în locul său, lucru pe care ar 
trebui să-l facă mai des, să nu-i fie cu supărare; ei bine, am 
sa ţin minte, chiar dacă s-ar întâmpla să nu-i vină la 
îndemână. S-auzim de bine, meştere Cellini. 

Mai sunt şi alţii care aşteaptă! 

Spunând acestea, conetabilul îi întoarse spatele lui 
Benvenuto şi făcu semn să intre alt solicitator. 

La rândul său, Benvenuto îl salută pe conetabil, al cărui fel 
de a vorbi, repezit şi pe şleau, nu era făcut să-i displacă şi, 
stăpânit de aceeaşi înfrigurare şi mânat de acelaşi gând 
mistuitor, se grăbi să se înfăţişeze cancelarului Poyet, care 
locuia destul de aproape, la poarta Saint-Antoine. 

Faţa de Anne de Montmorency, veşnic ursuz, veşnic 
ferecat într-un fel de armură din cap până în picioare, 
cancelarul Poyet reprezenta cel mai desăvârşit contrast 
fizic şi moral. Cancelarul era politicos, fin, abil, înfofolit în 
blănuri, scufundat parcă într-un maldăr de hermină; nu i se 
vedea decât tigva pleşuvă şi căruntă, o pereche de ochi 
neastâmpăraţi şi inteligenţi, buzele subţiri şi o mână albă. 


Avea un caracter tot atât de cinstit poate ca şi conetabilul, 
doar mai puţin nepărtinitor. 

Şi de asta dată Benvenuto fu nevoit să aştepte o jumătate 
de oră. Devenise însă de nerecunoscut, începuse a se 
obişnui să aştepte. 

— Monseniore - spuse el, când fu primit în cele din urmă - 
am venit să vă reamintesc o promisiune pe care suveranul 
mi-a făcut-o de faţă cu domnia voastră, luându-vă nu numai 
ca martor, dar şi chezaş. 

— Ştiu ce vrei să spui, jupâne Benvenuto - îi tăie cuvântul 
Poyet - şi sunt gata, dacă doreşti, să-i reamintesc oricând 
maiestăţii această promisiune; dar trebuie să-ţi spun de la 
bun început că, din punct de vedere juridic, nu ai nici un 
drept, deoarece un legământ făcut într-o doară şi lăsat la 
bunul dumitale plac nu are nici o valoare în faţa 
tribunalelor şi, în orice caz, nu poate avea puterea legală a 
unui act scris. În consecinţă, dacă regele se întâmplă să-ţi 
împlinească rugămintea, o va face doar din bunăvoință şi 
pentru a-şi respecta cuvântul de gentilom. 

— Nici nu doresc altceva, monseniore - spuse Benvenuto - 
tot ce vă rog e numai să îndepliniţi la timpul şi locul potrivit 
sarcina pe care suveranul vi-a încredinţat-o, lăsând ca 
bunăvoința maiestăţii sale să facă restul. 

— Perfect! încuviinţă Poyet. Dacă-i vorba numai de atât, 
dragă domnule, te rog să mă crezi că sunt la dispoziţia 
dumitale. 

Benvenuto se despărţi de cancelar cu sufletul mai împăcat, 
dar cu sângele clocotindu-i încă în vine şi cu mâinile 
înfrigurate. Gândurile sale înfierbântate de atâtea 
frământări, afronturi şi învolburări mânioase, silite să se 
înfrâneze atâta vreme, se revărsau acum în deplină 
libertate; spaţiul şi timpul nu mai existau pentru cugetul pe 
care îl cotropiseră şi, în timp ce Benvenuto se întorcea 
acasă cu paşi mari, vedea ca într-o luminoasă nălucire 
chipul Ştefanei, locuinţa lui del Moro, castelul Sant'Angelo 
şi grădina Colombei. Simţea în acelaşi timp în el nişte puteri 


supraomeneşti şi i se părea că trăieşte dincolo de graniţele 
acestei lumi. 

Era încă stăpânit de această ciudată exaltare în momentul 
în care intră pe poarta palatului Nesle. 

Toţi ucenicii îl aşteptau, aşa cum le poruncise. 

— Turnăm statuia lui Jupiter, băieţi! Toţi la turnat! 

Strigă el încă din prag şi se năpusti ca o furtună în atelier. 

— Să trăieşti, meştere! Spuse Jacques Aubry. 

Care intrase fredonând vesel, în urma lui Benvenuto 
Cellini. 

Oare nu m-ai văzut şi nici nu m-ai auzit până acum? De 
cinci minute mă tot ţin după dumneata pe chei şi te strig; 
mergeai atât de repede că mi-a ieşit sufletul Dar ce aveţi cu 
toţii de sunteţi aşa încruntaţi ca nişte judecători? 

— La turnat! Strigă din nou Benvenuto, fără a se 
învrednici să-i răspundă lui Jacques Aubry, pe care totuşi îl 
zărise cu coada ochiului şi-l auzise cu o ureche. La turnat; 
acu-i acu! Vom izbuti oare, milostive Doamne? 

— Ah, dragai meu - continuă el în fraze întretăiate, 
adresându-se când lui Aubry, când tovarăşilor săi de lucru - 
eh, dragă Jacques, ce veste cumplită mi-a fost dat să aflu la 
întoarcere şi cum au ştiut să profite de lipsa mea! 

— Dar ce-i cu dumneata, meştere? întrebă Aubry, sincer 
îngrijorat de înfrigurarea lui Cellini şi de adânca mâhnire 
zugrăvită pe chipurile ucenicilor. 

— Aveţi grijă, băieţi, să aduceţi lemne uscate de brad. 

Ştiţi doar că de şase luni încoace am tot strâns lemne de 
foc. Ce să am, dragă Jacques: am că Ascanio al meu e închis 
la Châtelet; am că mândreţea aceea de fată, Colombe, fiica 
prefectului, de care Ascanio, cum bine ştii, era îndrăgostit, 
se află acum în mâinile ducesei d'Etempes, duşmanca ei; au 
descoperit-o în statuia lui Marte. Unde o ascunsesem. Dar o 
să-i salvăm pe amândoi. Ei, ei, unde te duci, Hermann? 
Lemnele nu sunt în pivniţă, ci afară, în stiva din curte. 

— Ascanio e arestat! se minună Aubry. Şi Colombe răpită! 


— Da, da, cine ştie ce iscoadă mârşavă îi va fi pândit, bieţii 
copii, şi va fi dat în vileag o taină pe care ţi-am ascuns-o 
chiar şi dumitale, dragă Jacques. Dar dacă am să pun 
vreodată mâna pe ea! ... La turnat, băieţi, la turnat! Dar 
asta nu-i tot. 

Regele nu mai vrea să mă vadă, închipuieşte-ţi, când până 
mai deunăzi mă numea prietenul său! 

Să mai crezi în prietenia oamenilor! E adevărat că regii nu 
sunt oameni: sunt regi. Aşa că degeaba m-am dus la Luvru, 
fiindcă n-am putut să răzbesc până la el, n-am putut nici 
măcar să-i spun un cuvânt, Nu-i nimic, statuia o să 
vorbească în locul meu. Aşezaţi tiparul, prieteni, nu trebuie 
să pierdem nici un moment. Femeia aceea care caută să se 
răzbune acum pe biata Colombe! 

Nemernicul de prefect, care mă ia peste picior! 

Gealatul care-l schingiuieşte pe Ascanio! O, de-ai ştii ce 
cumplite vedenii am avut azi, dragă Jacques! Te rog sămă 
crezi c-aş da zece ani din viaţă celui care ar putea să 
pătrundă până la bietul întemnițat, să stea de vorbă cu el şi 
să-mi împărtăşească apoi secretul cu ajutorul căruia aş 
putea s-o îngenunchez pe trufaşa aceea de ducesă; fiindcă 
Ascanio cunoaşte un secret care are această putere, mă 
dragă Jacques, şi pe care, suflet nobil cum e, n-a vrut cu nici 
un chip să mi-l dezvăluie până acum! Dar nu-i nimic, fii pe 
pace, Ştefană, nu-ţi face griji din pricina feciorului tău, am 
să lupt pentru el până la ultima suflare şi, fie ce-o fi, tot am 
să-l scap! Da, da, am să-l scap! Ah, unde-i mişelul care ne-a 
vândut, să-l sugrum cu mâinile mele! Numai de mi-ar fi dat 
să mai trăiesc măcar trei zile încă, Ştefană! Tare mă tem că 
focul ce mă încinge o să-mi mistuie viaţa. O, dacă s-ar 
întâmpla cumva să mor fară să fi putut termina statuia lui 
Jupiter?! La turnat, băieţi, la turnat! 

Încă de la primele cuvinte rostite de Benvenuto Cellini, 
Jacques Aubry se făcuse galben ca ceara, bănuind că el era 
pricina întregii nenorociri. Pe măsură ce Benvenuto i se 
destăinuia, bănuiala se transformase în certitudine. În 


momentul acela cine ştie ce plan i se va fi înfiripat pesemne 
în minte, fiindcă se făcu nevăzut pe nesimţite, în timp ce 
orfăurarul alerga înfrigurat spre turnătorie, însoţit do 
calfele sale şi strigând ca scos din minţi: 

— La turnat, băieţi, la turnat! 

XXXI DESPRE PIEDICILE ÎNTÂMPINATE DE UN OM 
CINSTIT CARE VREA SĂ INTRE LA ÎNCHISOARE Bietul 
Jacques Aubry ieşise plouat din palatul Nesle nu mai 
încăpea nici o îndoială că el era cel care, fără să vrea, 
trădase secretul lui Ascanio. 

Dar cine să fi fost oare cel care-l vânduse pe el însuşi? Cu 
siguranţă că nu putea fi seniorul acela de ispravă pe care 
nici măcar nu ştia cum îl cheamă; un gentilom, ce mai încolo 
încoace! Mai curând puşlamaua aceea de Henriet, dacă nu 
va fi fost cumva Robin, sau poate Charlot, sau poate 
Guillaume; fapt e că povestise întâmplarea la o duzină de 
prieteni apropiaţi şi nu-i venea prea uşor acum să-l 
descopere pe vinovat; dar n-are a face! Primul, veritabilul şi 
unicul trădător era el însumi, Jacques; iscoada mârşavă 
asupra căreia Benvenuto arunca toată vina era el. În loc să 
fi încuiat cu trei lacăte, în inima sa, secretul unui prieten, 
secret pe care-l descoperire printr-o întâmplare, nu găsise 
altceva mai bun de făcut decât să-l trâmbiţeze în stângă şi 
în dreapta, pricinuind cu limba lui afurisită nenorocirea lui 
Ascanio, pe care-l iubea ca pe un frate. Jacques îşi smulgea 
părul din cap, Jacques se bătea cu pumnii în piept, Jacques 
se terfelea singur, împovărându-se cu cele mai amarnice 
ocări, şi nu găsea injurii destul de sângeroase pentru a 
înfiera cum se cuvine purtarea lui josnică. 

Remugşcările îl chinuiau atât de cumplit, aducându-l într-un 
asemenea hal de disperare, încât pentru prima oară în viaţa 
lui, poate, Jacques Aubry începu să cugete. La urma urmei, 
chiar dacă nu i-ar mai fi rămas un singur fir de păr în cap, 
chiar dacă şi-ar fi învineţit tot pieptul, chiar dacă şi-ar fi 
făcut conştiinţa harcea-parcea. 


Tot nu-i putea fi de folos cu nimic lui Ascanio: trebuia cu 
orice preţ să îndrepte răul pe care-l săvârşise, în loc să-şi 
piardă vremea văicărinduse. 

Din ceea ce-i spusese Benvenuto, cinstitului Jacques îi 
rămăseseră în minte aceste cuvinte: „Aş da zece ani din 
viaţă celui care ar putea să pătrundă până la bietul 
întemnițat, să stea de vorbă cu el şi să-mi împărtăşească 
apoi secretul cu ajutorul căruia aş putea s-o îngenunche pe 
trufaşa aceea de ducesă.” Şi, aşa cum am arâtat mai 
înainte, împotriva obiceiului său, Jacques începuse a cugeta, 
iar concluzia la care ajunse în urma acestor cugetări fu 
aceea că trebuie cu orice chip să pătrundă în fortăreaţa 
Châtelet. În momentul în care avea să se vadă înăuntru, 
cumnecum, va şti el până la urmă să dea de Ascanio, numai 
că Benvenuto încercase zadarnic să între în închisoare ca 
simplu vizitator şi, fireşte, lui Jacques Aubry nici măcar nu i- 
ar fi trecut prin cap gândul temerar de a încerca din nou un 
lucru pe care meşterul nu izbutise să-l ducă la bun sfârşit. 
Dar dacă era cu neputinţă să pătrunzi înăuntru ca simplu 
vizitator, nimic nu putea fi mai uşor, cel puţin aşa îşi 
închipuia secretarul de cancelarie, decât să ajungi acolo ca 
deţinui; ca atare va intra în închisoare în această calitate şi, 
după ce va fi dat ochi cu Ascanio, după ce Ascanio îi va fi 
destăinuit tot, după ce nu va mai avea nimic de făcut la 
Châtelet, îşi va lua frumugşel tălpăşiţa şi se va duce întins la 
Benvenuto Cellini, înarmat cu secretul izbăvitor, nu ca să-i 
ceară cei zece ani din viaţă pe care se oferise să-i dea, ci ca 
să-i mărturisească păcatul şi să-l roage de iertare. 

Încântat de bogăţia propriei sale imaginaţii şi mândru de 
imensitatea devotamentului său, porni, aşadar, spre 
Châtelet. 

— Ia să vedem - chibzuia în sinea lui Jacques Aubry, 
îndreptându-se cu paşi apăsaţi spre închisoarea care 
devenise ţinta tuturor năzuinţelor sale - ia să vedem, ca să 
nu călcăm cumva din nou în străchini, să vedem cum stăm şi 
care-i situaţia, ceea ce nu e chiar aşa uşor, dat fiind că 


tărăşenia asta mi se pare tot aşa de încâlcită ca şi firul 
iubitei mele Gervaise atunci când îmi dă să ţin sculul şi eu 
vreau s-o sărut. 

Aşadar, să luăm lucrurile de la început, rând pe rând. 
Ascanio, va să zică, era îndrăgostit de Colombe, fiica 
prefectului, bine. Cum însă prefectul îşi pusese în gând s-o 
mărite cu contele d'Orbec, Ascanio a răpit-o, foarte bine; pe 
urmă, după ce a răpit-o, neştiind ce să facă cu dulcea 
copilă, a ascuns-o în capul zeului Marte, optime. 

Ascunzătoarea era, n-am ce zice, excepţională, şi trebuia 
să vină un dobitoc ca mine, în sfârşit, să trecem peste asta: 
o să vedem noi ce şi cum mai târziu. Atunci, pe cât se pare, 
în urma pălăvrăgelilor mele, prefectul a reuşit să pună din 
nou mâna pe fată, iar pe Ascanio i-a băgat la închisoare. Ca 
sa vezi ce bestie am fost! Da, numai că de aici încolo iţele 
încep să se încurce. 

Ce caută, bunăoară, ducesa d'Estampes în toată istoria 
asta? Nu poate s-o înghită pe Colombe, pe care toată lumea 
o iubeşte. Şi de ce, mă rog? A, da, acum m-am lămurit. 
Anumite aluzii răutăcioase ale calfelor, fâstâceala lui 
Ascanio de câte ori venea vorba despre ducesă... doamna 
d'Etampes, de bună seamă, a pus ochii pe Ascanio şi, 
bineînţeles, o urăşte pe rivala ei. 

Jacques, puiule, află că eşti un nemernic şi jumătate, dar în 
acelaşi timp eşti şi un băiat foc de isteţ. Mai e vorbă; numai 
că, vezi, cum se face că Ascanio o are la mină pe ducesă? Şi 
de unde până unde a intrat regele în toată dandanaua asta 
împreună cu o oarecare Ştefană? Şi de ce Benvenuto îl tot 
pomeneşte mereu pe Jupiter şi-l tot roagă să-l ajute, ceea ce 
mi se pare totuşi o erezie din partea unui catolic? Naiba să 
mă ia dacă pricep o iotă! Dar nu e neapărată nevoie să 
pricep, în celula lui Ascanio se află cheia întregului mister: 
totul e numai să-i fac să mă bage în celulă. O să văd eu după 
aceea cum o să mă descurc! 

Spunând aceste cuvinte, Jacques Aubry, care ajunsese 
între timp la capătul drumului său, bătu din răsputeri în 


poarta închisorii. O clipă mai apoi se deschise ferestruica şi 
o voce sâsâită îl întrebă ce doreşte; era vocea temnicerului. 

Doresc o celulă în închisoarea dumneavoastră răspunse 
Aubry, cu un glas lugubru. 

— O celulă?! Se miră temnicerul. 

— Da, o celulă, cea mai întunecoasă şi cea mai adâncă; şi 
aşa încă ar fi prea frumoasă pentru mine. 

— De ce?! 

— Fiindcă sunt un criminal fioros. 

— Dar ce crimă ai săvârşit dumneata? 

— Adevărat: ce crimă am săvârşit? se întrebă Jacques, 
care nu avusese încă vreme să se gândească la o crimă mai 
acătării; pe urmă, cum în pofida laudelor pe care şi le 
adusese singur puţin mai înainte, prezenţa de spirit nu era 
însuşirea lui cea mai strălucită, repetă: Ce crimă? 

— Da. Ce crimă? Stărui temnicerul. 

— la ghiceşte! spuse Jacques, Pe urmă, adăugind pentru 
sine: Nea cutare ăsta trebuie să se priceapă mai bine decât 
mine la crime, o să-mi înşire acum un pomelnic întreg şi o 
să pot alege atunci care-mi convine. 

— Ai omorât pe cineva? întrebă temnicerul. 

— Ei, asta e! protestă studentul, a cărui conştiinţă se 
zbârlea numai la gândul c-ar putea să treacă drept un 
ucigaş. la seama, amice, drept cine mă iei? 

— Ai furat? continuă temnicerul. 

— Să fur? Ei, na-ţi-o, atât ar mai lipsi! 

— Dar ce-ai făcut atunci? exclamă temnicerul, scos din 
răbdări Nu ajunge să te dai drept criminal, trebuie să 
mărturiseşti şi ce crimă ai săvârşit. 

— Dacă-ţi spun că sunt un nelegiuit, că sunt un nemernic, 
c-ar trebui să fiu tras pe roată, c-ar trebui să fiu atârnat în 
ştreang! 

Dar crima? 

Care-i crima? 

Întrebă imperturbabil temnicerul. 


— Crima? Ei bine. O, dacă vrei sa ştii, am trădat un 
prieten. 

— Asta nu-i o crimă - spuse gealatul. Bună seara! 

Şi închise oblonul. 

— Nu-i o crimă asta? Nu-i o crimă? Dar atunci ce e? 

Jacques Aubry apucă din nou ciocanul cu amândouă 
mâinile şi începu să bată şi mai vârtos. 

N-are ce căuta la Châtelet. 

— Ce mai e şi asta, ce s-a întâmplat? se auzi dinăuntrul 
închisorii glasul unui al treilea care se amestecă la rândul 
său în discuţie. 

— E un nebun care ţine morţiş să intre la 
Châteletrăspunse temnicerul. 

— Păi dacă-i nebun, se ducă la azil. 

— La azil, se cutremură Jacques Aubry luânduşi picioarele 
la spinare. La azil! Piei, drace! N-am nevoie de nici un azil. 
Eu vreau să intru la închisoare, nu la azil! De altminteri, 
după câte ştiu, numai milogii şi calicii sunt băgaţi la azil, nu 
oamenii înstăriți ca mine, care au în buzunar treizeci de 
băncuţe bătute pe muchie. La azil! 

Auzi, nepricopsitul de temnicer, să zică el că nu-i o crimă 
să-ţi trădezi un prieten! Va să zică pentru a avea cinstea de 
a intra; a închisoare trebuie neapărat să fi omorât ori să fi 
jefuit pe cineva. 

Dar, mă gândesc... nu s-ar putut oare să fi sedus vreo fată? 
Nu e ceva care să-vizeze onoarea? Da, dar ce fată? 
Gervaise poate? 

Cu toate ca era atât de frământat, studentul începu să 
râdă eu poftă. Ei, şi, la urma urmei - spuse el - chiar dacă 
n-a fost aşa, ar fi putut foarte bine să fie. Bravo, bravo! Am 
descoperit în line şi crima: am sedus-o pe Gervaise. 

Şi Jacques Aubry o lua la goana spre casa tinerei j 
lucrătoare, urcă într-un suflet cele şaizeci de trepte ce 
duceau spre camera ei şi, dintr-un salt, fu în mijlocul 
încăperii în care, într-un cochet neglijeu, ţinând în mână un 


fier de călcat, fermecătoarea cusătoreasă îşi dichisea 
şalurile de dantelă. 

— Ah! Făcu Gervaise, dând un țipăt uşor şi drăgălaş. Ah, 
domnule, cum m-ai speriat! 

— Scumpă Gervaise, scumpă Gervaise - strigă Jacques 
Aubry, apropiindu-se de iubita lui cu braţele deschise - 
scapă-mă, inimioara mea! 

— O clipa, te rog, o clipă! spuse Gervaise, slujindu-se de 
fierul de călcat ca de o pavăază. Ce pofteşti domnule, haida- 
de? sunt trei zile de când nu ţi-am mai văzut ochii. 

— Am greşit, Gervaise, sunt un nenorocit. Dar cea mai 
bună dovadă ca te iubesc e faptul că, în nenorocirea mea, la 
tine am dat fuga mai întâi. 

Scapă-mă, Gervaise, îţi repet. 

— Da, înţeleg, ţi-ai băut iarăşi minţile în cine ştie ce 
cârciumă şi, ca de obicei, ai sărit la bătaie. 

Eşti urmărit, vor să le bage la închisoare şi ai venit acum. 
La biata Gervaise s-o rogi să te ascundă. Du-te la 
închisoare, domnule, du-te la închisoare şi lasă-mă în pace! 

— "Tocmai asta vreau şi eu, Gervaise, puicoţo, să mă duc la 
închisoare, dar netrebnicii ăia nu vor - să mă primească. 

— Doamne sfinte, Jacques. Spuse fata, cu un gest plin de 
compătimire. Nu cumva ai înnebunit? 

— Vezi, aşa au zis şi ei că sunt nebun şi au vrut să mă 
trimită la azil, când eu vreau neapărat să intru la Châtelet! 
— Vrei sa intri la Châtelet? Dar ce să cauţi acolo, Aubry? 
Nici nu ştii ce închisoare cumplită e Châtelet. Se spune că, 
odată intrat acolo, poţi să aştepţi mult şi bine să-ţi dea 

drumul. 

— Trebuie totuşi să intru; trebuie, dacă-ţi spun! 

Se încăpăţâna studentul. Numai aşa pot să-l scap. 

— Pe cine să scapi? 

— Să-l scap pe Ascanio. 

— Care Ascanio? Băiatul acela frumos, elevul prietenului 
dumitale Benvenuto? 


— EL însuşi, Gervaise. E închis acum la Châtelet şi numai 
din vina mea. 

— Sfinte Dumnezeule! 

— De aceea - continuă Jacques - trebuie să mă duc şi eu 
după el. Trebuie neapărat să-l scap. 

— Şi de ce l-au închis la Châtelet? 

— Fiindcă iubea pe fiica prefectului şi fiindcă a sedus-o. 

— Bietul băiat! Cum se poate, oamenii sunt închişi pentru 
aşa ceva? 

— Precum vezi, Gervaise. Acum îţi dai seama: Ascanio 
ţinea ascundă, iar eu, descoperind ascunzătoarea, ca un 
zevzec ce sunt, ca o secătură, ca un ticălos, n-am găsit 
altceva mai bun de făcut decât să spun treaba asta la toată 
lumea. 

— Afară de mine! protestă Gervaise. Păi se putea? Aşa eşti 
dumneata! 

— Cum, nu ţi-am spus, Gervaise? 

— N-ai suflat un cuvânt. Cu alţii eşti limbut, numai cu mine 
nu. Vii aici numai ca să mă strângi în braţe, sa bei şi să 
dormi: niciodată ca să stăm de vorbă. Află, domnule, că 
femeilor le place să vorbească. 

— Păi noi ce facem în clipa de faţă, Gervaise, porumbiţo? 
se miră Jacques. Pare-mi-se că vorbim. 

— Da, fiindcă ai nevoie de mine 

— E adevărat că ai putea să-mi faci un mare serviciu. 

— Ce serviciu? 

— Ai putea să spui bunăoară că te-am sedus. 

— Păi chiar aşa ai şi făcut, puşlama, m-ai sedus! 

— Eu! Exclamă Jacques Aubry, uluit. Eu, Gervaise, eu te- 
am sedus?! 

— Chiar aşa, ăsta-i cuvântul: m-ai sedus, domnule, m-ai 
sedus fără nici o ruşine, cu vorbele dumitale dulci. Cu 
făgăduieli mincinoase. 

— Cu vorbele mele dulci, cu făgăduieli mincinoase? 

— Da, nu-mi spuneai dumneata că sunt cea mai frumoasă 
fată din cartierul Saint-Germaindes-Pres? 


— Sunt gata să ţi-o spun şi azi. 

— Nu spuneai dumneata că, dacă nu te iubesc, ai să te 
prăpădeşti de dorul meu? 

— Eşti sigură că ţi-am spus aşa ceva? Curios, nu-mi 
amintesc. 

— În timp ce, dimpotrivă, dacă am să te iubesc, ai să te 
însori cu mine? 

— Gervaise, aşa ceva n-am spus. Pun mâna-n foc! 

— Ai spus-o, domnule. 

— Niciodată, niciodată, niciodată, Gervaise. 

Taică-meu m-a pus să fac un legământ, ca Amilcar pe fiul 
său Hanibal. 

— Ce legământ? 

— M-a pus să jur c-am să mor burlac, la fel ca dânsul. 

— Oh! Suspină Gervaise, chemând lacrimile în sprijinul 
cuvintelor sale, cu acea miraculoasă uşurinţa cu care 
femeile sunt în stare să plângă în orice clipă. Ah, aşa sunt 
toţi când e vorba de făgăduieli, nu se scumpesc nici odată 
şi, pe urmă, după ce biata fată a fost sedusă, nu-şi mai 
amintesc de nimic. De-aia, uite, am să jur la rândul meu că 
n-am să mai cad în vecii vecilor în capcană. 

— Şi foarte bine ai să faci, Gervaise - încuviinţă studentul. 

— Când te gândeşti - exclamă micuța cusătoreasă - că, 
există legi pentru tâlhari, pentru găinari şi pentru borfaşi şi 
că nu există nici un fel de pedeapsă pentru secăturile care 
sucesc capul bietelor fete! 

— Ba există, Gervaise - spuse Jacques Aubry. 

— Există?! Se miră Gervaise. 

— Fireşte, de vreme ce, după cum vezi, sărmanul Ascanio 
a fost închis la Châtelet pentru că a sedus-o pe Colombe. 

— Şi bine i-au făcut - răspunse Gervaise, căreia pierderea 
cinstei sale nu i se păruse niciodată atât de dureroasă ca 
începând din clipa în care fusese pe deplin încredinţată că 
Jacques Aubry nu se va învrednici în veci să-i dea numele 
său ca să spele ruşinea, Da, bine i-au făcut şi tare-aş vrea să 
te văd împreună cu dumnealui la Châtelet. 


— O, Doamne, păi nici eu nu vreau altceva! 

Exclamă studentul. Şi, aşa cum ţi-am spus, Gervaise, 
inimioara mea, mă bizui pe tine ca să mă ajuţi. 

— Te bizui pe mine? 

— Da. 

— Îţi arde de glumă, inimă haină! 

— Nu glumesc de loc, Gervaise. Uite. Dacă ai avea oare 
curaj... 

— Ce curaj? 

— Să mă învinuieşti în faţa judecătorului. 

— Pentru ce? 

— Pentru că te-am sedus; n-ai să îndrăzneşti nici odată. 

— Cum să nu îndrăznesc! Izbucni Gervaise, indignată. Să 
nu îndrăznesc eu sa spun adevărul?! 

— Gândeşte-te că trebuie să juri, Gervaise. 

— Am sa jur. 

— Ai să juri că eu te-am sedus, eu? 

— Da, da, de o sută de ori da. 

— Atunci e perfect! Se bucură studentul închipuieşte-ţi că 
mi-a fost teamă. Un jurământ totuşi e un lucru serios. 

— Da, da, sunt gata să jur ori când şi să te trimit la 
Châtelet, domnule. 

— Bine! 

— Unde ai să te întâlneşti cu Ascanio al dumitale 

— Minunat! 

— Şi o să aveţi tot timpul să vă căiţi împreună. 

— Nici nu doresc altceva. 

— Unde-i judecătorul de instrucţie? 

— La palatul justiţiei. 

— Mă duc la el chiar acum. 

— Sa mergem împreuna, Gervaise. 

— Da, împreună; aşa o să-ţi primeşti pe loc pedeapsa 

— la-mă de braţ, Gervaise - spuse studentul. 

— Haidem, domnule, spuse micuța cusătoreasă. 

Şi amândoi se îndreptară spre palatul justiţiei, cu aerul cu 
care ieşeau de obicei duminica să se plimbe la Pre-aux- 


Clercs ori pe dâmbul Montmartre. 

Totuşi, pe măsură ce se apropiau de templul zeiţei Temis, 
cum numea în termeni poetici Jacques Aubry monumentul 
cu pricina, Gervaise începea să încetinească în chip simţitor 
pasul; ajungând la picioarele scării, şovăi un pic înainte de a 
pune piciorul pe prima treapta; în sfârşit, la uşa 
judecătorului i se tăiară de tot picioarele, şi studentul o 
simţi lăsându-se cu toată greutatea pe braţul său. 

— Ce s-a întâmplat, Gervaise? o întrebă el. Ţi-a pierit 
curajul? 

— Nu - răspunse Gervaise - dar te cam strânge în spate 
când trebuie să dai ochi cu un judecător. 

— Fugi încolo, e şi el un om ca toţi oamenii! 

— Da, dar va trebui să-i povestesc nişte nerozii. 

— Nu-i nimic, ai să i le povesteşti. 

— Va trebui să jur. 

— Ai să juri. 

— Jacques - întrebi Gervaise - eşti întradevăr sigur că m-ai 
sedus? 

— Mai încape vorbă! Fireşte că da - răspunse Jacques. De 
altminteri, nu-mi împuiai chiar tu urechile mai adineauri? 

— Ai dreptate, dar, curios, în clipa asta am impresia că nu 
mai văd lucrurile chiar aşa cum le vedeam adineauri. 

— Ei, asta e! spuse Jacques. Ai început acum să dai înapoi; 
ştiam eu că aşa o să se întâmple. 

— Atunci Jacques, dragule hai acasă. 

— Gervaise, Gervaise —- o dojeni studentul - parcă altfel 
ne-am înţeles amândoi. 

— Jacques, n-am să-ţi mai scot ochii niciodată, n-am să-ţi 
mai pomenesc de nimic. Te-am iubit fiindcă mi-ai plăcut şi 
gata. 

— Ei uite - spuse studentul - tocmai de asta mi-era teamă; 
dar acum e prea târziu. 

— Cum, prea târziu? 

— De vreme ce ai venit până aici ca să mă tragi la 
răspundere, ai s-o faci. 


— Niciodată, Jacques, niciodată; nu-i adevărat că m-ai 
sedus, Jacques, eu te-am ademenit. 

— Ei, bravo, ştii că-mi placi! exclamă studentul. 

— De altminteri - adăugă Gervaise, plecând ochii - o fată 
nu poate fi sedusă decât o singură dată în viaţă. 

— Cum o singură dată? 

— Da, atunci când iubeşti pentru prima oara. 

— Bine, dar parcă mi-ai dat să înţeleg că n-ai mai iubit 
niciodată. 

— Jacques. Du-mă acasă. 

— A, nu, asta nu! Răbufni Jacques, scos din sărite nu 
numai de încăpăţânarea fetei, dar şi de motivul pe care se 
întemeia. Nu, nu şi nu! Şi bătu în uşa judecătorului 

— Ce faci? Se sperie Gervaise. 

— Vezi bine doar: bat la uşă. 

— Intră! Strigă dinăuntru o voce fârnâită. 

— Nu vreau să intru - spuse Gervaise, străduindu-se din 
răsputeri să-şi desprindă braţul de cel al studentului. Nu 
intru, zău nu! 

— Intră! Repetă pentru a doua oară aceeaşi voce pe un 
ton mai apăsat. 

— Jacques, să ştii că ţip, chem într-ajutor - ameninţă 
Gervaise. 

— Dar intră odată, spuse pentru a treia oară vocea, de 
astă dată ceva mai aproape şi, în aceeaşi clipa, uşa se 
deschise. 

— Ce e, ce doriţi? întrebă un bărbat înalt şi uscăţiv, 
îmbrăcat în negru, la vederea căruia Gervaise începu să 
tremure varga. 

— Domnişoara - spuse Jacques Aubry - vrea să depună o 
plângere împotriva unui derbedeu care a sedus-o şi o 
împinse pe Gervaise în încăperea întunecoasă, murdară, 
respingătoare, un fel ele anticameră, din care se intra în 
biroul judecătorului, în acelaşi moment uşa se închise la loc 
ca împinsă de un resort. 


Gervaise dădu un țipăt uşor, jumătate de frică, jumătate de 
uimire, şi se aşeză sau, mai bine zis, se lăsa să cadă pe un 
scaun fără spătar lipit de perete. 

La rândul său, Jacques, de teamă ca fata să nul cheme 
înapoi sau să nu fugă după el, o luă la picior pe nişte 
coridoare cunoscute numai de studenţi, de jurişti şi de 
avocaţi, până ce ieşi în curtea bisericii Sainte-Chapelle, pe 
urmă se îndreptă ceva mai liniştit spre podul Saint-Michel, 
pe care trebuia neapărat să treacă Gervaise pentru a se 
întoarce acasă. 

După o jumătate de oră o văzu, în sfârşit, apărând. 

— Ei, cum a fost? întrebă Jacques, alergând în 
întâmpinarea ei. 

— Păcatele mele! se tângui Gervaise. Ce minciuna 
gogonată m-ai pus să spun; sper însă că Dumnezeu mă va 
ierta, ţinând seama c-am făcuto cu gânduri bune. 

— Nu-i nimic, o iau asupra mea - o linişti Aubry. Zi, cuma 
fost? 

— Crezi că mai ştiu ceva - răspunse Gervaise. 

Mi-era aşa de ruşine, că abia îmi mai amintesc despre ce- 
am vorbit. Tot ce ştiu este că domnul judecător mi-a pus tot 
felul de întrebări la care am răspuns când da, când nu; 
numai că nu pot să-mi dau seama dacă am răspuns aşa cum 
trebuia. 

— Nefericita! exclamă Jacques Aubry. O să vedeţi că până 
la urmă a luat vina asupra ei, zicând că ea m-a sedus pe 
mine. 

— A, nu, nici chiar aşa! protestă Gervaise. 

— Cel puţin le-ai dat adresa mea, ca să-mi poată trimite o 
citaţie? întrebă studentul. 

— Da - murmură Gervaise - le-am dat-o. 

— Atunci e bine - spuse Aubry - şi acum nu ne rămâne 
decât să sperăm că bunul Dumnezeu o să facă ce mai e de 
făcut. 

Şi după ce o conduse pe Gervaise, dându-şi toată 
osteneala să-i aline remuşcările pricinuite de mărturia 


mincinoasă pe care fusese silită s-o depună, Jacques Aubry 
se întoarse acasă, plin de încredere în ajutorul proniei 
cereşti. 

Într-adevăr, fie că pronia cerească va fi mijlocit acest 
lucru, fie că totul se datora întâmplării, a doua zi dimineaţă 
Jacques Aubry găsi citaţia prin care i se punea în vedere să 
se înfăţişeze chiar în aceeaşi zi înaintea judecătorului. 

Citaţia împlinea cele mai fierbinţi dorinţe ale lui Jacques 
Aubry şi, cu toate astea, atât de cutremurătoare este 
autoritatea justiţiei, încât, citind-o, studentul simţi un fior 
şerpuindu-i prin vine. Dar, suntem datori s-o spunem, 
gândul că-l va vedea pe Ascanio şi dorinţa de a scăpa un 
prieten din încurcătura în care-l băgase alungară numai- 
decât din sufletul studentului nostru această uşoară 
slăbiciune. 

Citaţia menţiona ora prânzului şi cum nu erau decât 
ceasurile nouă dimineaţa, se grăbi să se ducă la Gervaise, 
pe care o găsi tot atât de neliniştită ca şi în ajun. 

— Ce se aude? îl întrebă ea. 

— Ce să se-audă - spuse Jacques Aubry triumfător, 
arătându-i hârtia acoperită de hieroglife pe care o ţinea în 
mână. Uite! 

— Pentru ce oră? 

— Pentru ora douăsprezece. E tot ce-am putut desluşi. 

— Va să zică nu ştii de ce eşti învinuit? 

— Că te-am sedus, Gervaise, inimioara mea. Cel puţin aşa 
cred. 

— "Ţine minte că dumneata mi-ai cerut s-o fac. 

— Dar bineînţeles, sunt gata chiar să semnez dinainte că 
te-ai împotrivit din răsputeri. 

— Înseamnă deci că n-o să-mi porţi pică pentru că te-am 
ascultat? 

— Dimpotrivă, am să-ţi fiu în veci recunoscător. 

— Orice s-ar întâmpla? 

— Orice s-ar întâmpla. 


— De altminteri, tot ce-am spus acolo, am spus numai 
fiindcă am fost silită s-o fac. 

— Sigur că da. 

— Şi dacă, zăpăcită cum eram, s-a întâmpla t să spun 
altceva decât voiam, ai să mă ierţi? 

— Nu numai că te-aş ierta orice ai fi declarat, scumpă şi 
divină Gervaise, dar pot să te încredinţez că eşti iertată 
chiar din momentul acesta. 

— Ah! suspină Gervaise. Ah, puşlama. Cu vorbe dintr-astea 
mi-ai sucit capul! 

De unde se poate vedea că, într-adevăr. 

Gervaise fusese sedusă. 

Abia la douăsprezece fără un sfert Jacques Aubry îşi aduse 
aminte că fusese citat pentru ora prânzului. Se despărţi de 
Gervaise şi, cum avea de făcut o bună bucată de drum, îşi 
luă picioarele la spinare, în clipa în care ciocănea la uşa 
judecătorului, tocmai pe auzea bătând de amiază. 

— Intră! Îi striga dinăuntru aceeaşi voce înfundată. 

De asta dată nu mai fu nevoie să fie poftit a doua oara căci 
Jacques Aubry şi intră, cu zâmbetul pe buze, cu nasul în 
vânt şi boneta pe o ureche, în camera în care se afla, 
lunganul îmbrăcat în negru. 

— Cum te cheamă? îl întrebă acesta. 

— Jacques Aubry - răspunse studentul. 

— De meserie? 

— Secretar de cancelarie. 

— Şi cu ce te îndelniceşti? 

— Şed cu fetele. 

— Aha! Împotriva dumitale s-a depus o plângere, ieri, de 
către... de către... 

— De către Gervaise-Perrette Popinot 

— Bine, ia loc şi aşteaptă până îţi vine rândul. 

Cinci ori şase persoane, de aspect, de vârstă şi de sex 
diferit, aşteptau ca şi el şi, cum sosiseră mai devreme, 
intrară bineînţeles înaintea lui. 


Numai că, după aceea unele, probabil cele împotriva 
cărora nu se găsiseră destule dovezi, ieşeau singure, pe 
când celelalte ieşeau însoţite fie de un ipistat, fie de doi 
jandarmi de la prefectură Jacques Aubry râvnea din ţoală 
inima norocul celor din urmă, care erau duse la Châtelet, 
unde dorea atât de mult să pătrundă la rândul său. 

În sfârşit fu strigat Jacques Aubry, student. 

Jaques Aubry sări numaidecât în picioare şi dădu buzna în 
biroul judecătorului, cu un aer atât de vesel, de parca s-ar fi 
dus la cea mai atrăgătoare petrecere. 

În biroul judecătorului se aflau doi inşi: unul şi mai înalt, şi 
mai negru, şi mai slab, şi mai uscat decât cel din 
anticameră, lucru pe care. Cu cinci minute mai înainte, 
Jacques Aubry l-ar fi socotit imposibil: era grefierul; celalalt, 
scurt, şi gros, rotofei şi pântecos, cu ochi sprintări cu 
zâmbetul pe buze şi cu o figură jovială: era judecătorul. 

Zâmbetul lui se încrucişa cu al lui Aubry şi studentul fu 
gata să strângă mâna judecătorului, atât de mare era 
apatia pe care i-o inspira onorabilul magistrat. 

— He, he, he! ... făcu acesta, măsurându-l din ochi pe 
secretar. 

— Chiar aşa, jupâne, pe legea mea! răspunse studentul. 

— Ai într-adevăr o mutră de pehlivan - spuse magistratul. 
Hai, domnule ştrengar, ia un scaun şi aşază-te! 

Jacques Aubry luă un scaun, se aşeză picior peste picior şi 
începu să se legene bucuros. 

— Aşa! Zise judecătorul, frecându-şi mâinile. Ia să vedem, 
domnule grefier, să vedem depoziţia reclamantei. 

Grefierul se ridică şi, descriind prin aer o jumătate de 
cerc, cum era lung şi deşirat, ajunse cu mâna de partea 
cealaltă a mesei, de unde scoase dintr-un vraf de hârţoage 
dosarul privitor la Jacques Aubry. 

— Poftim! Spuse grefierul. 

— Ia să vedem, cine-i reclamanta? întrebă judecătorul. 

— Gervaise-Perrette Popinot - răspunse grefierul. 


— Exact! Spuse studentul, încuviinţând din cap. Foarte 
exact. 

— Minoră - continuă grefierul - în vârstă de nouăsprezece 
ani. 

— Ei, minoră! Protestă Aubry. 

— După cum reiese din declaraţia sa. 

— Biata Gervaise! Şopti printre dinţi Aubry. 

Avea dreptate să spună că era atât de zăpăcită, încât nu-şi 
dădea seama ce spune; mie mi-a mărturisit că are douăzeci 
şi doi. La urma urmei, fie şi nouăsprezece. 

— Aşadar - spuse judecătorul - aşadar, ştrengar, eşti 
învinuit de a fi sedus o fată minoră. 

He, he, he! 

— He, he, he! Făcu la rândul lui Aubry, împărtăşi ilaritatea 
anchetatorului. 

— Cu circumstanţe agravante - continuă grefierul 
tulburând cu glasul său lătrător armonia vocilor vesele ale 
magistratului şi studentului. 

— Cu circumstanţe agravante - repetă judecătorul. 

— Ei, drăcie! exclamă Jacques Aubry. Aş fi nespus de 
încântat să cunosc şi eu circumstanţele agravante. 

— Dat fiind că reclamanta rămăsese indiferentă timp de 
şase luni la toate rugăminţile şi la toate momelile 
învinuitului... 

— Şase luni?! Se minună Jacques. Mă iertaţi, domnule 
grefier, dar trebuie să fie o greşeală. 

— Şase luni, domnule, e scris negru pe alb! 

Spuse omul în straie cernite, pe un ton ce nu îngăduia nici 
o tăgadă. 

— Bine, fie şi şase luni - răspunse Jacques Aubry - dar 
într-adevăr Gervaise avea dreptate să spună că... 

— Numitul Jacques Aubry, exasperat de indiferența sa, a 
ameninţat-o... 

— Oho! Exclamă Jacques. 

— Oho! Repetă judecătorul. 


— Dar - continuă grefierul - numita GervaisePerrette 
Popinot nu şi-a pierdut cumpătul, înfruntându-l cu atâta 
curaj, încât, în cele din urmă, cutezătorul şi-a cerut iertare, 
mărturisindu-şi câinţa 

— Aaa! Făcu Aubry. 

— Aaa! Îl îngână judecătorul. 

— Biata Gervaise! O compătimi studentul în sinea lui, dând 
din umeri. Unde i-o fi fost capul? 

— Dar - urmă grefierul - căinţa lui era prefăcută, din 
nefericire, în nevinovăția şi neştiinţa ei, reclamanta s-a lăsat 
amăgită de această căinţă şi, într-o seară, în care a avut 
nesăbuinţa de a primi invitaţia învinuitului, care o poftise la 
o gustare, numitul Jacques Aubry a turnat în paharul ei cu 
apă... 

— Cu apă? Îl întrerupse studentul. 

— Reclamanta a declarat că în viaţa ei n-a pus în gură un 
strop de vin - preciză grefierul. 

Numitul Jacques Aubry a turnat în paharul ei cu apă o 
băutură ameţitoare. 

— Spuneţi-mi, vă rog, domnule grefier - izbucni secretarul 
- ce naiba citiţi acolo? 

— Declaraţia reclamantei. 

— Nu se poate! Protestă Jacques 

— Aşa scrie? întrebă judecătorul 

— Aşa scrie - răspunse grefierul. 

— Citeşte mai departe. 

„De fapt - îşi spuse în sinea lui Jacques Aubry 

— Cu cât au să mă scoată mai vinovat, cu atât e mai sigur 
c-am să mă pot întâlni cu Ascanio la Châtelet. Treacă de la 
mine şi ameţeala!” 

— Citiţi mai departe, domnule grefier! Spuse Aubry 

— Va să zică recunoşti? 

— Recunosc - încuviinţă studentul. 

— Ah, cine-mi eşti, puşlama! Spuse judecătorul, râzând cu 
poftă şi frecându-şi mâinile. 


— Astfel că - urmă grefierul - biata Gervaise, nemaiavând 
judecata întreagă, i-a mărturisit în cele din urmă 
seducătorului său că-l iubea. 

— la te uită! Se miră Jacques. 

— Halal de el, pişicherul | murmură judecătorul, căruia îi 
scăpărau ochişorii. 

— Bine, dar nu e nimic adevărat din toate astea! 

Se revoltă Jacques Aubry. 

— Tăgăduieşti? 

— Ba bine că nu. 

— Scrie - spuse judecătorul - că învinuitul declară a nu se 
fi făcut vinovat de niciunul din faptele ce i se pun în sarcină. 

— Un moment, va rog, un moment! Îl opri studentul, 
chibzuind în sinea lui că, dacă tăgăduia învinuirile ce i se 
aduceau, nu va mai fi trimis la închisoare. 

— Va să zică nu tăgăduieşti chiar totul în întregime? 

Întrebă judecătorul. 

— Recunosc că e era adevărat, dacă nu în formă, în orice 
caz în fond. 

— Păi din moment ce ai recunoscut că i-ai dat o băutură 
ameţitoare - spuse judecătorul - poţi foarte bine să 
recunoşti şi restul. 

— La drept vorbind - căzu do acord Jacques - din moment 
ce am recunoscut băutura ameţitoare, recunosc, domnule 
grefier, recunosc că zău - adăugă el pentru sineavea 
dreptate Gervaise să spună că... 

— Dar asta nu-i tot... - îi întrerupse grefierul. 

— Cum? Tot nu s-a terminat? 

— Crima de care învinuitul s-a făcut vinovat faţă de numita 
Gervaise a avut urmări nenorocite. 

Biata Gervaise a observat că era însărcinată. 

— A, nu! protestă Jacques. Asta întrece orice măsură. 

Tăgăduieşti paternitatea? 

Îl întrebă magistratul. 

— Tăgăduiesc nu numai paternitatea, ci chiar şi sarcina. 


— Scrie - spuse judecatei ui - ca, de vreme ce învinuitul nu 
vrea să recunoască nu numai paternitatea, dar nici sarcina, 
se va face o anchetă în această privinţă. 

— Un moment, vă rog, un moment - interveni Aubry, 
dându-şi seama că, în cazul când declaraţiile Gervaisei se 
dovedeau mincinoase, fie chiar numai într-un singur punct 
toate planurile sale se prăbuşeau - un moment, vă rog, 
Gervaise a declarat într-adevăr ceea ce domnul grefier a 
citit adineauri? 

— Cuvânt cu cuvânt - răspunse grefierul. 

— Dacă a declarat aşa - continuă Aubry - dacă a 
declarat... atunci... 

— Atunci? întrebă judecătorul. 

— Atunci aşa trebuie să fie. 

— Scrie că învinuitul se recunoaşte vinovat de toate 
capetele de acuzare. 

Grefierul se supuse, bineînţeles - socoti în sinea lui 
studentul - dacă Ascanio a căpătat opt zile de închisoare 
numai pentru că i-a făcut curte Colombei, pe mine, care am 
amăgit-o pe Gervaise, care am îmbătat-o, care am sedus-o, 
au să mă încalţe cu cel puţin trei luni de puşcărie. Dar ce 
era să fac, am vrut să fiu sigur că-mi ating scopul. 

De altminteri, nu pot decât s-o felicit pe Gervaise. 

A naibii! A ştiut să iasă basma curată; loana d'Arc nu-i 
ajunge, zău, nici până la călcâie! 

— Prin urmare - stărui magistratul - recunoşti toate 
faptele de care eşti învinuit? 

— Recunosc, jupâne - răspunse Jacques, fără a mal sta pe 
gânduri - recunosc; şi astea, şi altele, dacă mai doriţi. Sunt 
foarte vinovat, domnule judecător, de aceea vă rog să nu mă 
cruţaţi. 

— Puşlama neruşinată! Mormăi magistratul, cu tonul cu 
care într-o comedie, unchiul îi spune nepotului: „Ştii ce eşti, 
puşlama!” 

După care îşi lăsă în piept capul mare, rotund ca o bilă, 
buhăit şi purpuriu şi se cufundă în gânduri; pe urmă după 


câteva minute de profundă chibzuinţă, spuse ridicând capul 
şi odată cu el, şi degetul arătător de la mâna dreaptă: 

— Având în vedere... având în vedere, scrie, domnule 
grefier, având în vedere că numitul Jacques Aubry declară 
că a sedus pe fata Gervaise-Perrette Popinot prin făgăduieli 
înşelătoare şi prin mărturii mincinoase de dragoste, îl 
condamnăm pe susnumitul Jacques Aubry la o amendă de 
douăzeci de băncuţe pariziene, să aibă grijă de copil, dacă e 
un prunc de parte bărbătească,. Şi să plătească cheltuielile 
de judecată. 

— Dar închisoarea? Sări cu gura Aubry. 

— Ce închisoare? întrebă magistratul. 

— Păi, da, închisoarea. Nu mă condamnaţi la închisoare? 
Cum se poate? 

— Nu. 

— Nu mă trimiteţi atunci la Châtelet ca pe Ascanio? 

— Care Ascanio? Dar ăsta cine mai e? 

— Ascanio este unul din ucenicii meşterului Benvenuto 
Cellini. 

— Şi ce-a făcut ucenicul ăsta? 

— A sedus o fată. 

— Ce fată? 

— Pe domnişoara Colombe d'Estourville, fiica domnului 
prefect al Parisului. 

— Ei, şi? 

— Şi cred că e o nedreptate, dat fiind că am săvârşit 
amândoi aceeaşi infracţiune, să nu suferim aceeaşi 
pedeapsă. Cum vine asta: pe el îl trimiteţi la închisoare, iar 
pe mine mă condamnaţi la o amendă de douăzeci de 
băncuţe pariziene?! 

Înseamnă că nu mai e dreptate pe lumea asta! 

— Dimpotrivă - răspunse magistratul - tocmai că eo 
dreptate şi o dreptate în adevăratul înţeles al cuvântului: s- 
a hotărât aşa. 

— Cum adică? 


— Foarte simplu: există pe lume onoare şi onoare, tinere 
ştrengar, onoarea unei domnişoare de neam se socoteşte că 
trebuie plătită cu închisoare; onoarea unei mici cusătorese 
nu face decât douăzeci de băncuţe pariziene. Dacă ţineai cu 
tot dinadinsul să ajungi la Châtelet, trebuia să fi avut de-a 
face cu o ducesă şi atunci totul ar fi mers strună. 

— Dar e îngrozitor! E imoral! E strigător la cer! 

Se revoltă studentul. 

— Dragul meu - spuse magistratul - plăteşte amenda şi 
mergi sănătos! 

— N-am să plătesc amenda şi nici n-am să plec. 

— Atunei am să chem doi arcaşi şi am să te trimit la 
închisoare până ce te vei învrednici să plăteşti. 

— Păi asta şi vreau! 

Judecătorul chemă doi arcaşi. 

— Luaţi-l pe pehlivanul ăsta şi duceţi-l la Carmeliţi. 

— La Carmeliţi?! Exclamă Jacques. De ce nu la Châtelet? 

— Pentru că Châtelet nu este o închisoare pentru 
datornici, mă înţelegi, scumpule, pentru că Châtelet este o 
fortăreață regală şi, ca să poţi intra acolo, trebuie sa fi 
săvârşit cine ştie ce crimă grozavă, în toată legea. La 
Châtelet! Stai tu, puişorule! O să-ţi dăm noi un Châtelet să-l 
ţii minte! 

— Un moment, vă rog, un moment - se răzgândi Jacques 
Aubry - un moment. 

— Ce este? 

— Dacă-i vorba să nu mă duceţi la Châtelet, atunci plătesc. 

— Dacă plăteşti, atunci nu mai e nimic de zis. 

Puteţi pleca, domnilor arcaşi, puteţi pleca, băiatul vrea să 
plătească. 

Cei doi soldaţi ieşiră, iar Jacques Aubry scoase din punga 
de la brâu douăzeci de băncuţe pariziene pe care le înşiră 
pe biroul magistratului. 

— Vezi dacă e suma exactă - spuse judecătorul. 

Grefierul se ridică în picioare şi, pentru a aduce la 
îndeplinire ordinul primit, se încovoie în semicerc, 


cuprinzând în arcul descris de trupul său, ce părea să aibă 
darul a se lungi la nesfârşit, toată masa împreună cu 
hârţoagele aflate deasupra ei; aşa cum şedea cocârjat, cu 
picioarele pe podele şi cu mâinile pe biroul magistratului, 
semăna cu un lugubru curcubeu. 

— Suma e exactă - spuse el. 

— Eşti liber să pleci, tinere ştrengar - spuse judecă torul - 
mai sunt destui care aşteaptă să intre, justiţia nu-şi poate 
pierde vremea numai cu dumneata; hai, du-te! 

Jacques Aubry văzu că nu mai era nimic de făcut şi plecă, 
din cale afară de abătut. 

XXXII ÎN CARE PERSOANA LUI JACQUES AUBRY IA 
PROPORŢII EPICE 

— Mare comedie! bodogănea studentul, ieşind din palatul 
justiţiei şi apucând-o, fără să-şi dea seama încotro merge, 
spre podul Morilor, ce se sfârşea cam în dreptul închisorii 
Châtelet. Mare comedie, aş fi curios să ştiu ce o să zică 
Gervaise când o să afle că onoarea ei a fost preţuită la 
douăzeci de băncuţe pariziene! O să spună desigur c-am 
dat drumul la gură, c-am îndrugat verzi şi uscate şi o să-mi 
scoată ochii. Dar ce văd? 

Ceea ce văzuse studentul era unul din pajii acelui prea- 
îndatoritor gentilom, căruia se obişnuise a-i încredința 
toate tainele sale şi pe care-l socotea cel mai duios prieten. 
Băiatul şedea rezemat de parapetul cheiului şi-şi făcea de 
lucru, jonglând cu nişte pietricele. 

— Pe cinstea mea! Spuse studentul. A picat tocmai la tanc. 
Prietenul meu, pe care nu ştiu cum îl cheamă şi care pare 
să fie bine văzut la curte, va avea poate destulă trecere ca 
să mă bage la închisoare; pronia cerească mi l-a scos în cale 
pe pajul său ca să-mi spună unde aş putea să dau deel, 
având în vedere că nu-i cunosc nici numele, nici adresa. 

Şi-pentru a se folosi de ceea ce socotea a fi o atenţie 
delirată din partea proniei cereşti, Jacques Aubry se 
îndreptă spre tânărul paj, care, recunoscându-l la rândul 
său, culese rând pe rând, din zbor, cele trei pietricele într-o 


singură mână şi, petrecându-şi piciorul drept peste cel 
stâng, rămase locului să-l aştepte pe student, cu aerul acela 
şmecher ce constituie trăsătura caracteristică a breslei din 
oare avea cinstea să facă parte. 

— Bună ziua, domnule paj! strigă Jacques Aubry de 
departe, în clipa în care i se păru că băieţandrul putea să-l 
audă. 

— Bună ziua, jupâne student! Răspunse ştrengarul. Ce 
căutaţi prin partea locului? 

— Pe cinstea mea, ca să-ţi spun drept, căutam un lucru pe 
care cred că l-am găsit de vreme ce am dat de dumneata; 
căutam adresa nepreţuitului meu prieten, contele... 
baronul... vicontele... adresa stăpânului dumitale. 

— Doriţi cumva să-l vedeţi? întrebă pajul. 

— Chiar acum, dacă se poate. 

— Atunci aţi nimerit cum nu se poate mai bine, fiindcă a 
intrat adineauri la prefect. 

— La Châtelet? 

— Da şi în curând trebuie să iasă. 

— Ce fericit e ca poate intra oricând pofteşte! 

Aşa deci, îl cunoaşte bine pe jupânul Robert d'Estourville, 
bunul meu prieten vicontele... contele... baronul... 

— Vicontele... 

— Bunul meu prieten vicontele... de... spune-mi te rog - 
continuă Aubry, folosindu-se de prilej pentru a afla în sfârşit 
numele prietenului său - vicontele de... 

— Vicontele de Mar... 

— Ah! Exclamă studentul, nemailăsându-i răgaz pajului să 
termine, deoarece tocmai atunci cel aşteptat se ivise în 
poartă. Ah! Dragă viconte, dumneata eşti! Bine c-ai venit, 
tocmai te căutam, te aşteptam. 

— Bună ziua - spuse Marmagne, care nu părea de fel 
încântat de această întâlnire. Bună ziua, dragul meu. Mi-ar 
fi făcut plăcere sa stăm de vorbă un pic, dar, din păcate, 
sunt grăbit. Aşa că, să ne vedem cu bine! 


— Un moment, te rog, un moment - stărui Jacques Aubry, 
agăţându-se de braţul prietenului său - un moment, ce 
naiba, doar n-ai să pleci chiar aşa. În primul rând vreau să- 
ţi cer un mare, un foarte mare serviciu. 

— Dumneata? 

— Da, eu; legea divină spune, după cum bine ştii, că 
prietenii trebuie să se ajute între ei. 

— Prietenii? 

— Bineînţeles: nu eşti dumneata prietenul meu? 

Căci pe ce se bizuie prietenia? Pe încredere; iar eu am cea 
mai deplină încredere în dumneata: îţi povestesc toate 
păţaniile mele, ba chiar şi pe ale altora. 

— Şi ai avut vreodată ocazia să te căieşti? 

— Niciodată, cel puţin în privinţa dumitale; din păcate 
însă, nu toată lumea e ca dumneata. 

Există în Paris un om pe care îl caut şi pe care cu ajutorul 
lui Dumnezeu am să-l găsesc într-o bună zi. 

— Dragul meu - îl întrerupse Marmagne, care bănuia, 
desigur, pe cine anume căuta Aubry - ţiam spus că sunt 
foarte grăbit. 

— Dar stai puţin., e vorba doar să-mi faci un serviciu... 

— Atunci spune repede. 

— Eşti bine văzut la curte, nu-i aşa? 

— Aşa spun prietenii mei. 

— Înseamnă deci că te bucuri de oarecare trecere? 

— E un lucru de care duşmanii mei ar putea saşi dea 
seama la un moment dat. 

— Ei bine, dragă conte, dragă baroane. Dragă... 

— Viconte. 

— Ajută-mă să intru la Châtelet. 

— În ce calitate? 

— În calitate de deţinut, pur şi simplu. 

— În calitate de deţinut? Curios gust, pe legea mea. 

— Ce să fac, ăsta-i gustul meu. 

— Şi în ce scop să intri la Châtelet? îl iscodi Marmagne, 
bănuind că năzuinţa studentului ascundea cine ştie ce nou 


secret, de pe urma căruia ar putea să tragă foloase. 

— Să fi fost altcineva în locul dumitale, nu i-aş fi spus, 
dragă prietene - răspunse Jacques - căci am învăţat pe 
pielea mea sau, mai bine zis. 

Pe pielea bietului Ascanio, că e mai bine să-ţi păzeşti gura. 
Dar cu dumneata se schimbă socoteala. Ştii bine doar că n- 
am nici un secret faţă de domnia ta. 

— În cazul ăsta, spune repede. 

— Mă ajuţi să intru la Châtelet dacă-ţi spun? 

— Chiar acum, pe loc. 

— Ei bine, dragă prietene, închipuieşte-ţi că am avut 
nesăâbuinţa de a destăinui şi altora, nu numai dumitale, 
faptul c-am văzut o fată încântătoare ascunsă în capul 
zeului Marte. 

— Ei, si? 

— Minţi sucite! Capete seci! Nu zici că s-au apucat să 
trâmbiţeze povestea asta peste tot, până a ajuns la urechile 
prefectului; şi cum fiica lui tocmai dispăruse de acasă de 
câteva zile, prefectul s-a gândit că s-ar fi putut sa fie ea fata 
care îşi găsise acolo un adăpost Le-a dat de ştire lui d'Orbec 
şi ducesei d'Etampes şi împreună au făcut o descindere la 
palatul Nesle, în timp ce Benvenuto Cellini se afla la 
Fontainebleau. Pe Colombe au dus-o pe sus, iar pe Ascanio 
l-au băgat la închisoare. 

— Ce vorbeşti! 

— Cum te văd şi cum mă vezi, iubitule. Şi cine crezi c-a pus 
la cale toate astea? Un oarecare viconte de Marmagne. 

— Dar - îi tăie vorba Marmagne, care începuse să se 
neliniştească, văzând că numele lui revenea mereu pe 
buzele studentului - dar nu mi-ai spus ce nevoie ai 
dumneata să intri la Châtelet. 

— Nu înţelegi? 

— Nu. 

— L-au arestat pe Ascanio. 

— Da. 

— Şi l-au dus la Châtelet. 


— Bun. 

— Ceea ce ei nu ştiu însă, ceea ce nimeni nu ştie în afară 
de ducesa d'Etampes, Benvenuto şi cu mine, este faptul că 
Ascanio are la mână o anumită scrisoare, deţine un anumit 
secret care ar putea s-o ducă de râpă pe ducesă. Ei, acum 
înţelegi? 

— Da, parcă, un pic. Fii bun şi ajută-mă, iubite prietene! 

— Înţelegi, dragă viconte - continuă Aubry, care începea 
să-şi dea tot mai mult ifose aristocratice - că trebuie să 
intru la Châtelet şi să dau de Ascanio, ca să iau scrisoarea 
sau să-mi dezvăluie secretul, să ies apoi din închisoare, să-l 
caut pe Benvenuto şi, împreună, să chibzuim cum şi în ce fel 
am putea face să izbândească nevinovăția Colombei şi 
dragostea lui Ascanio, lăsându-l mofluzi pe alde Marmagne, 
alde d'Orbec, pe prefect, pe ducesa d'Etampes cu toată 
şleahta. 

— E un plan foarte iscusit - spuse Marmagne. 

Mulţumesc pentru încrederea pe care mi-o arăţi, dragul, 
meu student. Să ştii că n-o să te căieşti. 

— Şi-mi făgăduieşti c-o să mă ajuţi? 

— Pentru ce? 

— Păi ca să intru la Châtelet, aşa cum te-am rugat. 

— Poţi să te bizui pe mine. 

— Chiar acum? 

— Aşteaptă-mă aici. 

— Unde sunt? 

— In acelaşi loc. 

— Şi dumneata unde te duci? 

— Sa iau un mandat de arestare! 

— Ah, dragă prietene, scumpe baroane, iubite conte. 

Dar, ştii ceva. Poate c-ar trebui să-mi spui numele dumitale 
şi adresa în cazul când aş avea nevoie de dumneata. 

— La ce bun? Mă întorc îndată. 

— Da, vino cât mai repede; şi dacă s-ar întâmpla cumva să 
te întâlneşti pe drum cu, afurisitul acela de Marmagne, 
spane-i că... 


— Ce anume? 

— Spune-i c-am făcut un legământ. 

— Ce legământ? 

— Să nu moară decât de mâna mea. 

— Rămâi cu bine - îi strigă vicontele - rămâi cu bine, 
aşteaptă-mă acolo! 

— La revedere! Spuse Aubry. Nici vorbă că teaştept. Ah. 
Eşti un prieten adevărat dumneata, un om în care poţi avea 
deplină încredere şi tare aş vrea să ştiu, zău... 

— Rămâneţi cu bine, jupâne student - spuse pajul, care 
stătuse deoparte în timpul convorbirii de mai sus'şi care se 
pregătea acum să-şi urmeze stăpânul. 

— Mergi sănătos, drăguţule - spuse Aubry - dar, înainte de 
a pleca, aş avea o rugăminte. 

— Şi anume? 

— Cine este nobilul senior pe care ai cinstea sal slujeşti? 

— Cel cu care aţi stat de vorbă un sfert de ceas? 

— Da. 

— Şi căruia îi spuneaţi dragă prietene? 

— Da. 

— Şi chiar nu ştiţi cum îl cheamă? 

— Nu. 

— Bine, dar e... 

— Un gentilom foarte cunoscut, nu-i aşa? 

— Bineînţeles. 

— Cu mare trecere? 

— După rege şi după doamna d'Etampes, el are pâinea şi 
cuțitul. 

— Aşa... şi zici că se numeşte? ... 

— Se numeşte vicontele., dar uite că s-a întors şi mă 
cheamă. Mă iertaţi... 

— Vicontele de... 

— Vicontele de Marmagne. 

— Marmagne! Exclamă Aubry. Vicontele de Marmagne! 
Tânărul gentilom este vicontele de Marmagne?! 

— EI însuşi. 


— Marmagne?! Prietenul prefectului, al lui d'Orbes, al 
doamnei d'Etampes? 

— În carne şi oase. 

— Şi duşmanul lui Benvenuto Cellini. 

— Întocmai. 

— Ah! răbufni Aubry, căruia în momentul acela trecutul i 
se înfăţişă într-o străfulgerare. Ah, acum înţeleg! Ah, 
Marmagne, Marmagne! Atunci, cum studentul era 
neînarmat, cu o mişcare iute ca gândul, apucă de plasele 
spada scurtă pe care o purta micul paj, o trase din teacă şi 
se năpusti pe urmele lui Marmagne, strigând: Stai! Stai! 

La primul strigăt, Marmagne întorsese capul, îngrijorat, şi 
când îl văzuse pe Aubry fugind după el cu spada în mână, 
simţise că fusese în fine descoperit. Nu-i rămâneau decât 
două lucruri de făcut: s-o rupă la fugă sau să-l aştepte, 
Marmagne nu era totuşi chiar atât ele curajos ca să stea 
locului să-l aştepte, dar nici chiar atât de laş ca să-şi ia 
tălpăşiţa. Alese deci o cale de mijloc şi intră buzna într-o 
casă a cărei uşă era deschisă, sperând că va putea s-o 
închidă după el; din nefericire pentru Marmagne însă, uşa 
era prinsă de perete cu un lanţ pe care nu reuşi să-l 
desfacă, astfel că Aubry, care se afla la o mică distanţă în 
urma lui, ajunse acolo înainte de a fi apucat vicontele să 
urce scările. 

— Ah, Marmagne! Viconte blestemat! Iscoadă afurisită! 
Hoţoman de secrete! Tu erai va să zică! 

În sfârşit, acum ştiu cine eşti, nu-mi mai scapi tu din 
mână! În gardă, secătura, în gardă! 

— Domnule - răspunse Marmagne, încercând să-şi dea 
aere de mare senior - îţi închipui cumva că vicontele de 
Marmagne îi face studentului Jacques Aubry cinstea de a 
încrucişa spada cu el? 

— Daca vicontele de Marmagne nu binevoieşte să-i facă 
studentului Jacques Aubry cinstea de a încrucişa spada cu 
el, studentul Jacques Aubry va avea cinstea sa străpungă cu 
spada sa trupul vicontelui de Marmagne. 


Şi pentru a nu-i mai lăsa nici cea mai mică îndoială celui 
căruia îi era adresată această ameninţare, Aubry pironi 
vârful spadei sale în pieptul vicontelui şi, împungându-i 
vesta cu mâneci bufante, îl făcu să simtă ascuţişul lamei. 

— Ucigaşul începu să strige: Marmagne. Săriţi! 

Ajutor! 

— Strigă cât pofteşti! îi spuse Jacques. Până să vină cineva, 
ţi-a şi pierit graiul. Lucrul cel mai bun pe care-l ai de făcut, 
viconte, e să te aperi, crede-mă. Aşa că, în gardă, viconte, în 
gardă! 

— Ei bine, fiindcă ţii cu tot dinadinsul - exclamă vicontele - 
aşteaptă puţin şi ai să vezi! 

Marmagne, precum aţi putut să vă daţi seama, nu era de 
felul său un om viteaz, dar, ca toţi gentilomii din acele 
vremuri de cavalerism, primise o educaţie ostăşească. Mai 
mult chiar, trecea drept un spadasin destul de iscusit. E 
adevărat că, după câte se spunea, singurul efect al acestei 
reputaţii era mai curând acela de a-l scuti pe Marmagne de 
buclucurile în care ar fi putut să intre decât de a-l ajuta să 
descurce în chip fericit buclucurile în care se băgase. Nu e 
mai puţin adevărat însă că, văzându-se atacat cu atâta 
înverşunare de Jacques, vicontele trase spada din teacă şi 
se puse în gardă după toate regulile artei. 

Dar dacă Marmagne era de o îndemânare unanim 
recunoscută de seniorii de la curte, Jacques Aubry, la rândul 
său, avea o dibăcie pe care nu i-o tăgăduia niciunul dintre 
studenţii de la Universitate şi nici unui dintre secretarii de 
cancelarie. Aşa încât, chiar de la prima lovitură, amândoi 
combatanții îşi dădură seama că aveau de-a face cu un 
adversar serios: cu singura deosebire că Marmagne totuşi 
avea asupra celuilalt un mare avantaj. Spada cu care era 
înarmat Aubry şi pe care o smulsese de la cingătoarea 
pajului se dovedea a fi cu şase degete mai scurtă decât 
aceea a vicontelui: ceea ce, dacă nu constituia un neajuns 
însemnat atunci când se afla în poziţie de apărare, îl punea 
într-o evidentă inferioritate când trebuia să atace. 


Într-adevăr, era de ajuns ca Marmagne, cu şase degete 
mai înalt decât studentul şi înarmat cu o spadă cu jumătate 
de picior mai lungă decât a acestuia, să îndrepte spre 
obrazul lui vârful lamei pentru a-l ţine la distanţă tot timpul, 
pe când Jacques Aubry, oricât de energic l-ar fi atacat la 
rândul său, oricâte fente ar fi făcut şi ori-cât ar fi fandat, nu 
putea să-l atingă pe Marmagne, care ieşea numaidecât din 
raza lui de acţiune, fără să fie nevoit a se retrage nici măcar 
cu un pas, mulţumindu-se doar să alăture piciorul drept de 
cel stâng. De aceea, de vreo două-trei ori în timpul luptei, în 
ciuda promptitudinii cu care erau parate loviturile, lunga 
spadă a vicontelui atinsese pieptul studentului, în timp ce 
Jacques, oricât de mult ar fi fandat, nu reuşea să străpungă 
decât aerul. 

Aubry îşi dădu seama că era pierdut dacă ar fi purtat mai 
departe lupta în felul acesta si, pentru a nu-i lăsa răgaz 
adversarului său să întrezărească planul pe care-l ticluise, 
continuă să-l atace. Şi să pareze loviturile lui cu mişcările 
obişnuite de fentă şi de parare, câştigând teren puţin câte 
puţin şi pe nesimţite: pe urmă, când socoti că se afla destul 
de aproape de el, la un moment dai făcu în aşa fel ca să 
rămână descoperit ca din întâmplare. 

Observând un punct vulnerabil, Marmagne fandă brusc; 
Aubry, care se aştepta la aceasta mişcare, pară în poziţia 
primă, apoi, folosindu-se de faptul că spada adversarului se 
afla ridicată de două degete deasupra capului său, se 
strecură pe sub tăişul ei, făcând un salt şi fandând totodată 
cu asemenea dibăcie şi atât de năprasnic, încât mica spadă 
a pajului se împlântă până la gardă în pieptul vicontelui. 

Marmagne scoase unul din acele ţipete ascuţite ce arată 
de obicei cât de gravă poate fi rana căpătată; pe urmă lăsă 
braţul în jos, se făcu galben la faţă, scăpă sabia din mână şi 
căzu pe spate. 

În acelaşi moment, o patrulă atrasă de ţipetele lui 
Marmagne, de semnele pe care le făcea pajul şi de 
mulţimea ce începuse să se strângă la poartă sosi în pas 


alergător la faţa locului, şi cum Aubry mai ţinea încă în 
mână sabia plină de sânge, îl arestă. 

La început, Aubry încercă să se împotrivească, dar cum 
comandantul patrulei striga în gura mare: „Dezarmaţi-l pe 
netrebnicul ăsta şi duceţi-l la Châtelet”, îşi vâri la loc spada 
în teacă. Şi urmă jandarmii ce se îndreptau spre 
închisoarea râvnită cu atâta înfocare, admirând în sinea lui 
rânduielile proniei cereşti, care îi împlinea în acelaşi timp 
cele mai fierbinţi dorinţe ale sale: să se răzbune pe 
Marmagne şi să ajungă cât mai aproape de Ascanio. 

De astă dată nu mai făcură atâtea nazuri ca să-l primească 
în fortăreaţa regală; dat fiind însă că deocamdată temniţa 
era ticsită de locatari, avu loc o discuţie între temnicer şi 
inspectorul închisorii pentru a vedea unde anume i s-ar 
putea da găzduire noului venit; în sfârşit, cele două 
simandicoase persoane părură a cădea de acord asupra 
acestei chestiuni, drept care temnicerul îi făcu semn lui 
Jacques Aubry să vină cu el, îl sili să coboare treizeci şi două 
de trepte, descuie o uşa, îl împinse într-o celulă cât se poate 
de întunecoasă şi încuie la loc uşa în urma lui, XXXIII 
DESPRE PIEDICILE ÎNTÂMPINATE DE UN OM CINSTIT 
CARE VREA SA IASĂ DIN ÎNCHISOARE Studentul rămase 
locului un moment, năucit de trecerea bruscă de la lumină 
la întuneric; unde se găsea oare? Habar n-avea. Era 
departe sau aproape de Ascanio? N-avea nici cea mai vagă 
idee. De-a lungul coridorului pe care-l străbătuse puţin mai 
înainte observase că, în afară de uşa ce fusese descuiată 
pentru el, mai erau încă două uşi; până una alta însă, 
atinsese principalul său ţel: se afla sub acelaşi acoperiş cu 
prietenul lui. 

Totuşi, cum nu putea rămâne pironit locului o veşnicie şi 
cum la capătul celălalt al celulei, adică la o distanţă de vreo 
cincisprezece paşi, se zărea strecurându-se o rază de 
lumină printr-o răsuflătoare, întinse înainte piciorul cu 
băgare de seamă, simțind instinctiv nevoia de a se îndrepta 
spre partea mai luminată a încăperii; dar, la cel de-al doilea 


pas pe care-l făcu, podeaua păru a-i fugi de sub picioare; 
cobori valvârtej vreo treipatru trepte şi, cum îşi luase vânt, 
poate că ar fi ajuns să-şi sfărâme capul de perete dacă n-ar 
fi întâmpinat în cale un obstacol ce-l făcu să se poticnească. 
Aşa că, până la urmă, Jacques Aubry se alese doar cu câteva 
vânătăi. 

Obstacolul care, fără să vrea îi făcuse studentului acest 
însemnat serviciu, gemu din rărunchi. 

— Îmi cer iertare - spuse Jacques, ridicânduse de jos şi 
scoţându-şi boneta din cap. Îmi cer iertare, căci am 
impresia că am călcat pe cineva sau pe ceva, necuviinţă pe 
care nu mi-aş fi permis-o în ruptul capului dacă aş fi putut 
vedea unde pun piciorul. 

— Ai călcat - se auzi un glas - pe ceea ce a fost timp de 
şaizeci de ani un om şi pe ceea ce în curând va fi pe veci un 
stârv. 

— Cu atât mai mult îmi pare rău atunci - spuse Jacques 
fiindcă le-am tulburat tocmai în momentul în care, 
pesemne, ca orice bun creştin, îţi încheia socotelile cu 
Dumnezeu. 

— Socotelile mele sunt de mult încheiate, jupâne student: 
am păcătuit ca un om, dar am pătimit ca un mucenic, şi 
nădăjduiesc că Dumnezeu, cântărind greşelile şi suferinţele 
mele, va găsi că povara suferințelor e mai mare decât cea a 
greşelilor. 

— Amin! rosti Aubry. E ceea ce-ţi doresc din toată inima. 
Dar dacă lucrul acesta nu te oboseşte prea tare în clipa de 
faţă, dragul meu tovarăş de suferinţă, îmi îngădui să-ţi spun 
dragul meu deoarece bănuiesc că nu-mi porţi nici o pică 
pentru păţania de adineauri, mulţumită căreia am avut 
prilejul să te cunosc; dacă lucrul acesta nu te oboseşte prea 
tare, zic, te-aş ruga să-mi spui şi mie în virtutea cărui har 
ceresc ai putut afla că sunt student 

— Mi-am dat seama după îmbrăcămintea dumitale, mai 
ales, după călimara pe care o porţi atârnată de cingătoare, 
în locul în care de obicei un gentilom poartă pumnalul. 


— Zici că ţi-ai dat scama după îmbrăcăminte şi după 
călimară? Asta-i bună! Scumpul meu tovarăş de suferinţă, 
parcă spuneai mai adineauri, dacă nu mă înşel, că te 
pregăteşti să-ţi dai obştescul sfârşit? 

— Nădăjduiesc să fi ajuns, în fine, la capătul nenorocirilor 
mele; da, nădăjduiesc să închid ochii astăzi pe pământ 
pentru a mă trezi mâine dimineaţă în ceruri. 

— N-am nimic împotrivă - răspunse Jacques - vreau numai 
să-ţi atrag atenţia că situaţia în care te afli în clipa de fată 
nu este tocmai potrivită pentru a-ţi pierde timpul glumind. 

— Dar cine-ţi spune că glumesc? îngână muribundul, 
însoţindu-şi cuvintele de un oftat adânc. 

— Păi cum altfel? Zici ca m-ai recunoscut după 
îmbrăcăminte şi după călimara pe care o port la cingătoare, 
în timp ce eu, oricât aş căsca ochii, nu reuşesc nici măcar 
să-mi zăresc mâinile. 

— Se poate - răspunse întemniţatul - dar după ce vei fi 
stat cincisprezece ani în şir într-o carceră, ochii dumitale 
vor ajunge să vadă în beznă la fel de bine cum vedeau 
înainte la lumina zilei. 

— Mai bine să-mi plesnească ochii în cap şi să se ducă 
dracului decât să fac o asemenea ucenicie! Exclamă 
studentul. Cincisprezece ani, zici, ai stat cincisprezece am 
întemnițat? 

— Cincisprezece sau şaisprezece ani, poate mai mult, 
poate mai puţin; de o bună de vreme am încetat să mai 
număr zilele şi să mai fac socoteala timpului. 

— Se vede c-ai săvârşit cine ştie ce crimă fioroasă, se 
cutremură studentul - de a trebuit să suferi o atât de 
crâncenă pedeapsă? 

— Sunt nevinovat - răspunse osânditul. 

— Nevinovat! Se înspăimântă Jacques. Cum aşa? Ascultă, 
dragă tovarăşe de suferinţă, ţi-am spus doar că nu-i acum 
prilejul de glumit. 

— Şi eu ţi-am răspuns că nu glumeam. 


— Dar şi mai puţin e prilejul de a minţi, având în vedere că 
gluma nu e decât o ştrengărie poznaşă, care nu supără pe 
nimeni, nici aici pe pământ şi nici în ceruri, în timp ce 
minciuna este un păcat de moarte, ce pune în primejdie 
mântuirea sufletului. 

— N-am minţit în viaţa mea. 

— Eşti nevinovat şi cu toate astea ai stat cincisprezece ani 
în închisoare? 

— Cincisprezece ani, poate mai mult, poate mai puţin, 
după cum ţi-am spus. 

— Ce vorbeşti! Se înfiora Jacques. Când mă gândesc că şi 
eu sunt vinovat! 

— Atunci Domnul să te aibă în pază, răspunse muribundul. 

— Cum adică, de ce să mă aibă în pază Dumnezeu? 

— Da, fiindcă vinovatul mai poate trage nădejde să fie 
iertat; nevinovatul niciodată! 

— Cuvintele dumitale sunt pline de tâlc, dragă prietene, 
dar ştii că nu e câtuşi de puţin liniştitor ceea ce spui 
dumneata?! 

— Nu spun decât adevărul 

— La urma urmei - stărui Jacques - la urma urmei poate ai 
totuşi ceva, un păcat cât de mic pe conştiinţă, hai, fiindcă 
suntem între noi. Poţi sămi mărturiseşti. 

Jacques. Care într-adevăr începuse a desluşi lucrurile pe 
întuneric, luă un scăunel, îl duse lângă culcuşul 
muribundului, descoperind un loc în care pereţii făceau un 
ungher, puse scăunelul acolo şi se aşeză cât putu mai 
comod în jilţul acela improvizat. 

— Văd că taci, dragă prietene, pesemne ca n-ai încredere 
în mine. Şi te înţeleg foarte bine; cincisprezece ani de 
temniţă te-au făcut, desigur, bănuitor. Ei bine, dacă vrei să 
ştii, mă numesc Jacques Aubry, am douăzeci şi doi de ani, 
sunt student, după cum ai văzut - cel puţin aşa spui 
dumneata - şi, din anumite motive care mă privesc 
personal, am ţinut cu tot dinadinsul să intru în închisoare; 
mă aflu aici de zece minute; am avut cinstea de-a face 


cunoştinţă cu dumneata; asta-i toată povestea vieţii mele; şi 
acum ştii tot atât despre mine cât ştiu şi eu. 

Vorbeşte la rândul dumitale, dragă tovarăşe de suferinţa, 
te-ascult. 

— Iar eu - spuse întemniţatul - mă numesc Etienne 
Raymond. 

— Etienne Raymond - murmură studentul - n-an auzit 
niciodată numele acesta. 

— În primul rând - rosti cel ce-şi dăduse în vileag numele - 
dumneata erai un copil atunci când, din voinţa lui 
Dumnezeu, mi-a fost dat să pier din lumea celor vii. Pe urmă 
ocupând un loc atât de neînsemnat şi făceam atât de puţină 
umbră pământului, încât nimeni n-a apucat să mă bage de 
scamă lipsa mea. 

— Dar, la urma urmei, ce făceai? Cine erai dumneata? 

— Eram omul de încredere al conetabilului de Bourbon. 

— Aşa va să zică! Înseamnă deci că ţi-ai trădat ţara şi 
acuma nu mă mai mir. 

— Nu, n-am vrut să-mi trădez stăpânul, asta e tot. 

— Ia stai, stai puţin: cum s-a întâmplat asta? 

— Mă aflam la Paris în palatul conetabilului, în timp ce 
acesta locuia la castelul său din Bourbonl'Archambault. 
Într-o zi vine la mine căpitanul străjilor sale, cu o scrisoare 
din partea monseniorului. Scrisoarea îmi punea în vedere 
să înmânez pe loc aducătorului un pachet mic pecetluit, pe 
care trebuia să-l caut în camera de culcare a ducelui, la 
căpătâiul patului său, în fundul unui dulap. 

Am intrat împreună cu căpitanul în odaie, mam dus la 
căpătâiul patului, am deschis dulăpiorul, am găsit pachetul 
în locul unde mi se spusese şi l-am încredinţat solului, care 
a plecat numaidecât. Un ceas mai târziu, au venit de la 
Luvru nişte soldaţi sub comanda unui ofiţer care mi-au 
poruncit, la rândul lor, să le descui camera de culcare a 
ducelui şi să le arăt un dulăpior care trebuia să se afle la 
căpătâiul patului. M-am supus, ei au deschis dulăpiorul şi au 
scotocit înăuntru, dar de prisos: ceea ce căutau era 


pacheţelul pe care-l ridicase, puţin mai înainte, trimisul 
ducelui. 

— Mare drăcovenie! spuse Aubry, care începuse a lua 
parte cu cea mai mare însufleţire la întâmplările povestite 
de tovarăşul său de nenorocire. 

— Ofiţerul m-a ameninţat cu cele mai grele pedepse, la 
care cu n-am răspuns nimic altceva decât că habar n-aveam 
ce anume voia de la mine; căci dacă aş fi mărturisit că abia 
apucasem să înmânez pachetul unui trimis al ducelui, ar fi 
alergat după el şi în cel mai scurt timp l-ar fi ajuns din 
urmă. 

— Să fiu al naibii! Se minună Aubry. Ai făcut un lucru cu 
cap şi te-ai purtat ca un vrednic şi credincios slujitor. 

— Ofiţerul m-a lăsat atunci în paza a două străji şi s-a 
întors la Luvru împreună cu celelalte două. 

După o jumătate ele oră a venit înapoi, cu ordinul de a fi 
dus la castelul Pierre-en-Scise, la Lyon; miau încătuşat 
picioarele în fiare, mi-au legat mâinile, m-au azvârlit într-un 
poştalion, au pus un soldat la dreapta şi altul la stângă. 
După cinci zile mă aflam sechestrat într-o închisoare care, 
trebuie să-ţi spun, nu era nici pe departe atât de 
întunecoasă şi de cumplită ca asta de aici; dar nare a face, o 
închisoare, oricum ar fi, tot închisoare este şi, până la urmă, 
am ajuns să mă obişnuiesc şi cu asta, aşa cum m-am 
obişnuit şi cu celelalte. 

— Hm! Făcu Jacques Aubry. Asta înseamnă că eşti un 
înţelept. 

— Au trecut aşa trei zile şi trei nopţi - urmă Etienne 
Raymond. În sfârşit, în cea de-a patra noapte, un zgomot m- 
a trezit din somn; am deschis ochii; uşa celulei scârţâia din 
balamale; o femeie voalată intră înăuntru însoţită de 
temnicer; temnicerul puse o lampa pe masă şi, la un semn 
al musafirei mele nocturne, ieşi umil afară; atunci femeia se 
apropie de patul meu şi-şi ridică vălul de pe faţă: am dat un 
țipăt. 


— Ce vorbeşti? Dar cine era? Întrebă Aubry, apropiindu-se 
brusc de povestitor. 

— Era Luiza de Savoia, nici mai mult nici mai puţin: 
Ducesa de Angouleme în persoană; mama suveranului şi 
regenta Franţei. 

— Măi să fie! Se miră Aubry. Şi ce căuta dumneaei la un 
pârlit ca dumneata? 

Căuta pachetul pecetluit pe care-l încredinţasem solului 
trimis de duce şi în care se aflau scrisorile de dragoste pe 
care nesăbuita prinţesă le scrisese celui năpăstuit acum. 

— Ia te uită drăcie! şopti Jacques printre dinţi. 

Povestea asta seamănă al naibii de bine cu aceea a ducesei 
d'Etampes şi a lui Ascanio. 

— Din păcate, toate poveştile cu prințese nebune şi 
îndrăgostite seamănă între ele - răspunse întemniţatul, 
care părea să aibă auzul tot atât de ascuţit pe cât îi era de 
pătrunzătoare privirea - numai că vai de sufletul celor mici 
care se întâmplă să fie amestecați în ele! 

— Un moment, un moment! Ce dracu tot îndrugi acolo, 
cobe? Întâmplarea face ca şi eu să fiu amestecat într-o 
poveste cu o prinţesă nebună şi îndrăgostită. 

— Păi, dacă-i aşa, poţi să-ţi ei rămas bun de la lumina zilei, 
rămas bun de la soare, rămas bun de la viaţă. 

— Du-te dracului cu prorocirile dumitale de pe lumea 
cealaltă! Ce vină am eu în toată tărăşenia asta? Nu de mine 
s-a îndrăgostit, ci de Ascanio. 

— Dar ce crezi că de mine se îndrăgostise cineva? 
continua deţinutul. De mine despre care nici măcar nu se 
ştia că exist? Nu, s-a nimerit numai să mă aflu prins între o 
dragoste stearpă şi o răzbunare neistovită şi a trebuit să 
cad eu jertfă şi să fiu strivit în clipa în care s-au ciocnit 
amândouă. 

— Să mă bată Dumnezeu! exclamă Aubry. Dar ştii că nu 
eşti de loc hazliu, stimabile?! Dar să ne întoarcem la 
prinţesă, nici nu pot să-ţi spun cât de mult mă interesează, 
tocmai fiindcă povestea dumitale m-a băgat în sperieţi. 


— Aşadar, cum ţi-am spus. - voia să capete scrisorile înapoi 
în schimbul lor îmi promitea tot felul do favoruri, ranguri şi 
dregătorii; ca să poată pune mâna pe ele, ar fi fost în stare 
să stoarcă de la un nou Semblancay1400000 de scuzi, chit 
că bietul om ar fi trebuit să-şi ispăşească bunăvoința pe 
eşafod. 

I-am răspuns că n-aveam nici un fel de scrisori asupra 
mea, că nu văzusem niciodată aşa ceva şi că habar n-aveam 
ce voia să spună. Momelile fură urmate atunci de 
ameninţări; dar amenințările nu puteau să mă înfricoşeze, 
după cum nici momelile nu puteau să mă ademenească 
deoarece spusesem adevărul. Scrisorile le încredinţasem 
solului trimis de înaltul meu stăpân. Prinţesa a plecat 
furioasă şi un an întreg după aceea m-a lăsat în pace. 

1 Jacques de Semblancay (3437-1527). - ministru de 
finanţe în timpul domniei lui Ludovic al XII-lea şi Francisc 1. 
Acuzat, pare-se pe nedrept, de a fi delapidat vistieria ţării, a 
fost judecat şi condamnat la spânzurătoare. (n. T.). 

După un an a venit iar şi lucrurile s-au petrecut aidoma şi 
de astă dată. Acum însă eu am fost cel ce am stăruit şi am 
rugat-o cu lacrimi în ochi sămi dea drumul din închisoare. 
Am implorat-o în numele nevestei mele şi în numele copiilor 
mei. 

Dar degeaba: trebuia să-i înapoiez scrisorile sau, dacă nu, 
să-mi sfârşesc zilele în temniţă. 

Într-o bună zi am găsit o pilă în tainul de pâine pe care-l 
primeam. Mărinimosul meu stăpân îşi amintise de mine; 
fără îndoială, fiind plecat din ţară, surghiunit şi rătăcitor 
printre străini, nu putea să mă scape nici prin stăruinţe, nici 
prin puterea braţului, trimisese în Franţa pe unul din 
slujitorii săi care-l înduplecase pe temnicer să-mi înmâneze 
pila. Spunându-i din partea cui venea. 

M-am apucat să pilesc una din zăbrelele de la fereastra 
celulei. Mi-am înjghebat o funie din ţoalele pe care 
dormeam; am început să cobor, dar, ajungând la capătul 
funiei, am bâjbâit în zadar, căutând pământul cu picioarele; 


în cele din urmă mi-am dat drumul jos cerând ajutorul lui 
Dumnezeu şi, în cădere, mi-am rupt un picior; o patrulă do 
noapte m-a găsit zăcând în nesimţire. 

M-au dus atunci la castelul din Chalon-surSa6ne. Am stat 
închis acolo vreo doi ani; după doi ani, asupritoarea mea a 
apărut din nou în închisoare. Venise iar să-mi ceară 
scrisorile, mereu aceleaşi scrisori care o puneau pe 
drumuri. 

De astă dată era însoţită de un gealat; a poruncit să fiu 
supus la cazne, cruzime fără rost fiindcă tot n-a reuşit să 
smulgă nimic de la mine şi nici n-ar fi putut să-mi smulgă 
ceva. Habar n-aveam de nimic, doar că încredinţasem 
scrisorile unui trimis al ducelui. 

Într-o zi, pe fundul stacanei mele cu apă am găsit o pungă 
cu galbeni: era tot din partea mărinimosului meu stăpân, 
care îşi amintise iar de urgisitul sau slujitor. 

Am cumpărat un temnicer sau, mai bine zis, nemernicul s- 
a prefăcut că se lasă cumpărat; la miezul nopţii a venit să- 
mi descuie uşa temniţei. 

Am ieşit afară. M-am dus după el de-a lungul coridoarelor; 
începeam să simt din nou suflul vieţii; mă şi vedeam liber; 
tocmai atunci însă nişte soldaţi au tăbărât asupra noastră şi 
ne-au legat cobză pe amândoi. Călăuza mea se prefăcuse 
înduioşată de rugăminţile mele, ca să-şi poată însuşi 
galbenii pe care-i văzuse în mâna mea, după aceea mă 
dăduse de gol, ca să dobândească răsplata făgăduită 
denunţătorilor. 

De-acolo m-au adus la Châtelet, în celula asta. 

Aici am văzut-o pentru ultima oară pe Luiza de Savoia: 
venise însoţită de călău. 

Priveliştea morţii n-a izbutit să facă mai mult decât 
făcuseră făgăduielile, amenințările şi caznele. Călăul mi-a 
legat mâinile, a petrecut apoi un ştreang printr-o verigă, iar 
capătul ştreangului mi l-a prins de grumaz. Am răspuns la 
fel şi de astă dată, adăugind că duşmanca mea ar fi împlinit 
cele mai fierbinţi dorinţe ale mele dacă mi-ar fi ridicat viaţa, 


căci ajunsesem la capătul răbdării după atâţia ani de 
temniţă. 

Simţământul acesta a făcut-o pesemne să se 
răzgândească. A ieşit din celulă şi, în urma ei, a ieşit şi 
călăul. De atunci nu i-am mai văzut nici pe unul, nici pe 
celălalt. Ce s-o fi întâmplat cu luminatul meu duce? Ce s-o fi 
întâmplat cu neînduplecata ducesă? Nu ştiu, fiindcă din 
ziua aceea n-am mai schimbat un cuvânt cu nici o fiinţă 
însufleţită. 

— Au murit amândoi. 

— Au murit amândoi?! Luminatul meu duce a murit?! Bine, 
dar trebuia să fie acum un om în puterea vârstei, n-ar fi 
avut mai mult de cincizeci şi doi de ani. Cum a murit? 

— A fost ucis la asediul Romei şi, pe cât se pare... - 
Jacques Aubry era gata să adauge: „...de un prieten al 
meu”; dar îşi luă seama, gândinduse că această împrejurare 
ar fi putut să strecoare oarecare neîncredere între el şi 
bătrân. Jacques Aubry, după cum ştim, începuse să fie un 
om chibzuit. 

— Pe cât se pare? întrebă întemniţatul. 

— De un orfâăurar anume Benvenuto Cellini. 

— Acum douăzeci de ani l-aş fi blestemat pe ucigaş, azi 
însă spun din toată inima: fie binecuvântat! Şi l-au 
înmormântat aşa cum se cuvenea unei feţe alese ca nobilul 
meu duce? 

— Ba bine că nu: i-au ridicat un mormânt de piatră în 
catedrala din Gaeta, pe care mormânt se află săpat un 
epitaf ce spune că, faţă de cel ce doarme acolo somnul de 
veci, Alexandru cel Mare nu era decât un biet nepricopsit, 
iar Cezar un ştrengar. 

— Şi cealaltă? 

— Cine? 

— Asupritoarea mea! 

— S-a stins şi ea; a murit acum nouă ani. 

— Adevărat! Într-o noapte, în celula mea, am văzut o 
umbră stând în genunchi şi rugându-se. 


Am dat un țipăt şi umbra s-a mistuit. Era ea, venise să-mi 
ceară iertare. 

— Aşadar, crezi că în clipa morţii te-ar fi iertat? 

— Nădăjduiesc pentru mântuirea sufletului său. 

— În cazul acesta ar fi trebuit să-ţi dea drumul din 
închisoare. 

— Pesemne că le-a pus în vedere s-o facă, dar, neînsemnat 
cum sunt, cine şi-a mai adus aminte de mine, în toiul unei 
nenorociri atât de mari? 

— Va să zică atunci când îţi va suna ceasul, ai s-o ierţi şi 
dumneata? 

— Ajută-mă să mă scol, flăcăule, ca să mă rog pentru 
amândoi. 

Şi sprijinit de Aubry, care-l ajutase să se ridice, 
muribundul înălţă o rugăciune în care pomeni deopotrivă 
numele ocrotitorului său şi pe acela al asupritoarei sale, 
numele celui care, îndrăgindu-l, îşi amintise de el, şi numele 
celei ce nu-l uitase niciodată în ura pe caro i-o purta: 
conetabilul şi regenta. 

Întemniţatul avusese dreptate, privirile lui Jacques Aubry 
începeau a se deprinde cu bezna: putea acum să 
desluşească pe întuneric chipul muribundului. Era un 
bătrân falnic, mistuit de suferinţă, cu barba albă şi fruntea 
pleşuvă; unul din acele chipuri pe care le va fi întrevăzut în 
visările sale Domenichino atunci când a pictat împărtăşania 
sfântului Ieronim. 

După ce se rugă, scoase un oftat şi căzu în nesimţire 
Jacques Aubry crezu că murise. Totuşi căută în grabă 
stacana, turna puţină apă în palmă şi-i stropi obrazul. 
Muribundul îşi veni în fire. 

— Ai făcut bine că m-ai sculat din morţi, flăcăule! 

Uite acum şi răsplata. 

— Cei asta? Întrebă Aubry. 

— Un pumnal - răspunse muribundul. 

— Un pumnal?! Şi cum a încăput arma asta în mâinile 
dumitale? 


— Stai să-ţi povestesc: într-o zi, aducându-mi tainul de 
pâine şi apa, temnicerul a lăsat o clipă felinarul pe scaunul 
care se afla întâmplător lângă perete, în zid era o piatră 
ieşită puţin în afară şi pe piatra aceea se zăreau nişte litere 
scrijelite cu cuțitul. N-am avut însă vreme să citesc ce scria. 

Am scormonit atunci pământul cu mâinile, am udat ţărâna 
cu apă, făcând un fel de plămadă, şi am luat tiparul acelor 
litere; după care am citit: Ultor. Ce voia să însemne 
cuvântul răzbunător? 

Am cercetat din nou piatra. Am încercat s-o clintesc. Se 
mişca întocmai ca un dinte în gingie. 

Cu răbdare, încercând de vreo douăzeci de ori în şir, am 
reuşit în sfârşit s-o desprind din perete. 

Am băgat mâna în golul pe care-l lăsase şi am găsit 
pumnalul acesta. 

În momentul acela, dorinţa de libertate ce părea aproape 
stinsă s-a trezit din nou în sufletul meu şi mi-am pus în gând 
să sap o galerie care să răspundă într-una din celulele 
învecinate, apoi, împreună cu cel întemnițat acolo, să 
chibzuim cum şi ce fel am putea evada. De altfel, chiar dacă 
ceea ce-mi pusesem în gând n-ar fi izbutit, faptul de a săpa 
pământul, de a scobi în perete, mă ajuta în orice caz să-mi 
omor timpul; după ce vei fi stat ca mine cincisprezece ani 
ferecat într-o carceră, flăcăule, vei putea să-ţi dai seama ce 
amarnic vrăjmaş poate fi timpul. 

Aubry se cutremură din creştet până-n tălpi. 

— Şi ai reuşit să îndeplineşti ceea ce ai pus la cale? întrebă 
el. 

— Da, chiar mai uşor decât mi-aş fi închipuit De 
doisprezece sau de cincisprezece ani de când sunt aici 
nimeni pesemne nu se mai gândeşte c-aş putea să evadez; 
s-ar putea chiar ca nici măcar să nu se mai ştie cine sunt. 
M-au părăsit aici, aşa cum au părăsit lanţul ce spânzură de 
veriga aceasta Conetabilul şi regenta au murit; erau 
singurii oameni care-şi mai aminteau de mine; chiar aici, 


dacă aş rosti numele lui Etienne Raymond, crezi c-ar mai şti 
cineva al cui e numele acesta? Nimeni. 

Aubry simţi cum i se prelinge pe frunte sudoarea, 
gândindu-sc la uitarea în care se scufundare o întreagă 
existenţă irosită în van. 

— Ei, şi pe urmă - întrebă el - ce s-a întâmplat? 

— Păi, într-un an şi mai bine de când tot scormonesc 
pământul, am reuşit să fac pe sub perete o gaură prin care 
un om se poate strecura fără nici o greutate. 

— Dar ce-ai făcut cu ţărâna pe care o scoteai din gaură? 

— Am presărat-o prin celulă. Ca şi cum aş fi aşternut pe 
jos nisip şi, călcând-o mereu în picioare, a ajuns să se facă 
una cu podeaua. 

— Şi unde-i gaura aceea? 

— Sub patul meu. De cincisprezece ani nimeni nu s-a mai 
gândit să-l urnească din loc. 

Temnicerul nu coboară decât o singură dată pe zi în celula 
mea. După plecarea lui şi după ce auzeam închizându-se 
uşa şi zgomotul paşilor săi stingându-se în depărtare, 
dădeam patul la o parte şi mă apucam de lucru; pe urmă, 
când se apropia iar ora la care intra în celulă, împingeam 
patul la loc şi mă întindeam în aşternut. 

Alaltăieri însă m-am întins ca de obicei, dar de sculat nu m- 
am mai putut scula: ajunsesem la capătul puterilor; azi am 
ajuns la capătul vieţii. Fii binevenit flăcăule, o să am parte 
de tine să-mi închizi ochii, iar eu am să te las în schimb 
moştenitorul meu. 

— Moştenitorul dumitale?! se miră Aubry. 

— Fireşte! Îţi las pumnalul acesta, îţi vine a râde. Ce 
moştenire mai prețioasă ar putea să-ţi lase un întemnițat? 
Pumnalul acesta înseamnă, poate, libertatea. 

— Ai dreptate - spuse Aubry - şi-ţi mulţumesc. Dar unde 
dă gaura pe care zici c-ai săpat-o? 

— N-am ajuns încă în partea cealaltă, totuşi cred că eram 
foarte aproape. leri am auzit în celula de alături zvon de 
glasuri. 


— Ei, drăcie! exclamă Aubry. Şi crezi că... 

— Cred că în câteva ore vei duce la bun sfârşit treaba 
începută de mine. 

— Îţi mulţumesc - spuse Aubry - nici nu ştiu cum să-ţi 
mulţumesc. 

— Şi acum, un preot. Aş vrea să vină un preot 

— Ceru muribundul. 

— Aşteaptă puţin, tăicuţule - spuse Aubry - aşteaptă puţin. 
Nu se poate să nu îndeplinească rugămintea unui om pe 
patul de moarte. 

Alergă la uşa, fără a se mai poticni de astă dată 

(deoarece privirile i se obişnuiseră cu întunericul), şi 
începu să bată în ea cu picioarele şi cu pumnii. 

Nu trecu mult şi cobori un temnicer. 

— Ce înseamnă tărăboiul ăsta? Se burzului el. 

Ce pofteşti? 

— Bătrânul care e închis cu mine trage să moară! - îi 
explică Aubry - şi cere să vină un preot: cred că nu aveţi 
nimic împotrivă? 

— Hm! ... făcu temnicerul. Nu ştiu ce-or fi având fârtaţii de 
vor toţi să-i slujească preotul. 

Bine, o să-i trimitem unul. * 

Într-adevăr, după vreo zece minute, preotul sosi aducând 
cuminecătura, însoţit de doi ministranţi, care, mergeau 
înaintea lui, unul cu crucea, iar celălalt cu clopoţelul. 

Era, cu drept cuvânt, un spectacol plin de solemnitate 
spovedania acestui mucenic care nu avea de mărturisit 
decât fărădelegile săvârşite de alţii şi care, în loc să ceară 
iertare pentru propriile sale păcate, se ruga pentru 
vrăjmaşii săi. 

Oricât de tare de înger ar fi fost Jacques Aubry, se aşeză la 
rândul său în genunchi şi îngână rugăciunile din copilărie 
pe care le credea de mult uitate. 

După ce întemniţatul îşi încheie spovedania, preotul fu 
acela care se înclină în faţa lui şi-i ceru binecuvântarea. 


Bătrânul zâmbi cu chipul luminat de fericire, aşa cum 
numai un ales al cerului poate zâmbi, întinse o mână peste 
capul preotului, iar cealaltă asupra lui Aubry, suspină adânc 
şi căzu pe spate. 

Era ultimul suspin. 

Preotul plecă aşa cum venise, însoţit de cei doi 
ministranţi... şi încăperea luminată un timp de flăcările 
pâlpâitoare ale lumânărilor se cufundă din nou în întuneric. 

Jacques Aubry rămase singur cu mortul. 

Era o tovărăşie destul de tristă, mai ales datorită 
cugetărilor pe care le făcea să încolţească în minte. Omul 
acela care zăcea acolo întins lângă el intrase nevinovat în 
temniţă, stătuse acolo ferecat timp de cincisprezece ani şi 
ieşise doar atunci când moartea, acest mare izbăvitor, se 
îndurase în fine să-l scape. 

De aceea mucalitul student nu reuşea să-şi vină în fire: 
pentru prima oară se afla pus în faţa unei temeinice şi 
dureroase întrebări, pentru prima oară cerceta cu privirea 
mistuitoarele suferinţe ale vieţii şi liniştitele adâncuri ale 
morţii. 

Apoi, în străfundul inimii sale, începu a se înfiripa un gând 
egoist: se gândea la propria lui soartă, la faptul că 
nevinovat ca şi omul acesta, tot ca şi el fusese târât în 
viitoarea unor patimi regeşti în stare să zdrobească, să 
soarbă, să spulbere o viaţă de om. Şi el, şi Ascanio. 

Puteau să piară, la rândul lor, aşa cum pierise Etienne 
Raymond; cine şi-ar mai aminti de ei? 

Gervaise poate. 

Benvenuto Cellini cu siguranţă. 

Cea dinţii însă nu putea face nimic altceva decât să plângă, 
cât priveşte pe cel de-al doilea, îşi mărturisise singur 
neputinţa, cerşind în gura mare scrisoarea ce se afla în 
mâinile lui Ascanio. 

Şi singurul mijloc de salvare, unica speranţă cei mai 
rămăsese, era moştenirea lăsată de cel ce-şi dăduse 


obştescul sfârşit: un pumnal vechi care înşelase mai înainte 
nădejdile primilor doi stăpâni ai săi. 

Jacques Aubry, care ascunsese pumnalul în sân, îi pipăi 
mânerul cu un gest maşinal ca să se încredinţeze că-l mai 
avea încă asupra lui. 

În momentul acela uşa se deschise din nou: veniseră să 
ridice cadavrul. 

— Când mi-aduceţi cina? întrebă Jacques Aubry. Mi-e 
foame. 

— Peste două ore - îi răspunse temnicerul. 

Şi studentul rămase singur în celulă. 

XXXIV UN FURIIŞAG CINSTIT Aubry petrecu cele două 
ore aşezat pe scăunel, fără a se clinti din loc, înfrigurarea 
cu care se înlănţuiau gândurile sale îngăduind trupului să 
se odihnească în voie. 

După două ceasuri, temnicerul cobori iar, primeni apa din 
cană şi aduse o nouă bucată de pâine, adică ceea ce, în 
limbajul celor de la Châtelet, se numea cina. 

Studentul ţinea minte că, după cum îi spusese bătrânul, 
uşa celulei nu se deschidea decât o dată la douăzecişipatru 
de ore, cu toate astea rămăsese o buna bucată de vreme 
aşezat în acelaşi loc, fără a îndrăzni să facă vreo mişcare, 
de teama ca evenimentul întâmplat în ziua aceea să nu fi 
pricinuit vreo schimbare în mersul obişnuit al lucrurilor din 
închisoare. Curând însă văzu prin răsuflătoare că afară 
începuse să ce însereze. Ziua ce se apropia acum de sfârşit 
fusese o zi bogată în peripeții. Dimineaţa, interogatoriul 
judecătorului; la prânz, duelul cu Marmagne; la ora unu, 
închisoarea; la trei, moartea întemniţatului, iar acum, 
primele sale încercări de evadare. 

Nu există multe zile dintr-astea într-o viaţă de om. 

Jacques Aubry se ridică binişor, se duse la uşa să 
pândească dacă nu venea cineva; pe urmă, ca să nu se vadă 
vreo dâră de ţărână sau de tencuială pe vesta lui cu mâneci 
bufante, lepădă susnumitul obiect de îmbrăcăminte, trase 


deoparte patul şi descoperi gaura despre care îi vorbise 
tovarăşul său. 

Se strecură, târându-se şerpeşte, în galeria îngustă şi 
adâncă de aproape opt picioare care după ce cobora sub 
temeliile zidului, începea din nou să urce în partea cealaltă. 

La prima lovitură de pumnal, Aubry îşi dădu scama, după 
sunetul pe care-l scoate pământul, ca în turând avea să-şi 
atingă ţinta, adică să-şi croiască o ieşire undeva, într-un loc 
oarecare. Din când în când doar ieşea din hrubă ca un 
miner pentru a presăra prin încăpere ţărâna ce ar fi umplut 
altminteri galena; pe urmă strecură iar în gaură şi se apuca 
de lucru. 

În timp ce Aubry robotea de zor, Ascanio se gândea cu 
mâhnire la Colombe. 

Şi el fusese dus, aşa cum am arătat mai înainte, la 
Châtelet; şi el, ca şi Aubry, fusese închis într-o celulă. Totuşi, 
fie din întâmplare, fie în urma dispoziţiilor date de ducesă, 
celula sa era mai puţin pustie şi deci ceva mai confortabilă 
decât aceea a studentului. 

Dar pentru Ascanio era totuna dacă se bucura de ceva mai 
mult sau de ceva mai puţin confort. 

Celula în care se afla zăvorât era totuşi o celulă, 
întemnițarea o despărţire. Colombe îi lipsea mai mult decât 
lumina zilei, mai mult decât libertatea, mai mult decât viaţa 
însăşi. Să fi fost împreună cu Colombe, închisoarea s-ar fi 
transformat ca prin farmec într-un loc hărăzit desfătărilor, 
într-un palat vrăjit. 

Ce-i drept, în ultima vreme, soarta fusese atât de 
generoasă cu bietul copil! Ziua visând la iubita lui, noaptea 
stând lângă ea, nici prin gând nu i-ar fi trecut că fericirea 
aceasta ar putea să înceteze vreodată. De aceea uneori, în 
mijlocul huzurului său, îşi simţea inima strânsă în gheara de 
fier a îndoielii. Ca orice om pe care-l ameninţă o primejdie, 
dar care nu ştie când această primejdie se va abate asupra 
lui, se grăbise să înlăture orice îngrijorare în legătură cu 
viitorul pentru a gusta din plin bucuriile prezentului. 


Şi acum iată, se afla într-o celulă singur, departe de 
Colombe, închisă poate ca şi el ori surghiunită în vreo 
mănăstire din care nu mai putea să scape decât trecând 
mai întâi prin capelă, unde ar fi aşteptat-o omul pe care 
voiau cu tot dinadinsul s-o silească a-l lua de bărbat. 

Două patimi înfricoşătoare stăteau de strajă la poarta 
închisorii celor doi copii: dragostea doamnei d'Etampes în 
pragul temniţei lui Ascanio, ambiția contelui d'Orbec în 
pragul celei în care se afla sechestrată Colombe. 

De aceea, în momentul în care rămase singur în celula sa, 
Ascanio se simţi nespus de trist şi de abătut; firea lui 
sensibilă avea nevoie de sprijinul unui om oţelit: era ca o 
gingaşă şi mlădie floare pe care cea mai uşoară învolburare 
de vânt o încovoaie şi care nu se ridică decât sub razele 
dătătoare ele viaţă ale soarelui. 

Prima grijă a lui Benvenuto în clipa în care s-ar fi pomenit 
aruncat într-o temniţă ar fi fost să cerceteze uşile, să 
iscodească pereţii, să ciocănească în podele ca să vadă dacă 
nu puteau oferi inteligenţei lui ascuţite şi neastâmpărate un 
mijloc de salvare. Ascanio însă se aşeză pe marginea 
patului, îşi lăsă capul în piept şi murmură numele Colombei. 
Nici măcar nu i-ar fi trecut prin gând că un om închis într-o 
celulă ferecată cu trei rânduri de zăbrele şi înconjurată de 
ziduri groase de şase picioare ar putea să evadeze printr- 
un mijloc oarecare. 

Celula lui, aşa cum am spus, era ceva mai puţin pustie şi 
ceva mai confortabilă decât aceea a lui Jacques; avea un 
pat, o masă, două scaune şi o rogojină ponosită; deasupra, 
pe o policioară de piatră, anume făcută pentru asta, ardea o 
lampă. 

Era desigur celula hărăzită răsfăţaţilor soartei. 

Se putea constata de asemenea o îmbunătăţire simţitoare 
a regimului alimentar; în locul tainului de pâine şiapă cei 
se aducea o dată pe zi studentului nostru, Ascanio avea 
parte de două mese zilnic, avantaj pe cave îl întuneca însă 
neplăcerea de a da ochii de fiecare data cu temnicerul său; 


iar aceste mese, se cuvine s-o spunem spre cinstea 
filantropicei administrații a închisorii Châtelet, nu erau 
chiar de lepădat. 

Ascanio însă nu dădea prea mare atenţie acestui amănunt; 
tânărul era una din acele naturi delicate, feminine, ce par 
să se hrănească numai cu miresme şi rouă. Cufundat cum 
era în cugetările sale, ciuguli câteva fărâme de pâine, bău 
un strop de vin şi continuă să se gândească la Colombe şi la 
Benvenuto Cellini; la Colombe, ca la o femeie căreia îi 
închinase toată dragostea sa, la Cellini, ca la un om în care 
îşi punea toate nădejdile sale. 

Într-adevăr, până atunci, Ascanio nu fusese nevoit să-şi 
bată capul câtuşi de puţin cu grijile şi cu mărunţişurile 
vieţii; Benvenuto trăia pentru amândoi; Ascanio se 
mulțumea doar să respire, să se gândească la cine ştie ce 
meşteşugită lucrare de artă şi s-o iubească pe Colombe. 
Întocmai ca fructul ce creşte într-un arbore viguros şi pe 
care arborele îl hrăneşte cu seva sa. 

Chiar şi acum, oricât de neliniştitoare ar fi fost situaţia sa, 
dacă în momentul în care fusese arestat sau dacă atunci 
când fusese dus la Châtelet, ar fi putut să-i vadă pe 
Benvenuto Cellini şi Benvenuto i-ar fi spus, strângându-i 
mâna: „Fii pe pace. Ascanio, am eu grijă de tine şi de 
Colombe”, atât de mare era încrederea pe care o avea în 
meşterul său, încât, însufleţit de această unică speranţă, ar 
fi aşteptat fără nici o strângere de inimă clipa în care 
porţile închisorii aveau să se deschidă, convins că până la 
urmă trebuiau să se deschidă, cu toate gratiile şi cu toate 
uşile care se închiseseră atât de năprasnic în urma lui. 

Numai că Ascanio nu apucase să-l vadă pe Benvenuto, iar 
Benvenuto habar n-avea că ucenicul său drag, fiul iubitei 
sale Ştefană, era închis; dacă s-ar fi dus cineva să-i dea de 
ştire la Fontainebleau, presupunând că i-ar fi trecut prin 
minte cuiva s-o facă, o zi întreagă se pierdea numai cu 
drumul; şi încă o zi după aceea pentru ca Benvenuto sa se 
întoarcă la Paris, iar în doua zile duşmanii celor doi 


îndrăgostiţi puteau pune multe la cale în pofida 
ocrotitorului lor. 

De aceea, după arestarea sa, Ascanio petrecu tot restul 
zilei şi noaptea următoare fără să închidă ochii o clipă, când 
plimbându-se prin celulă, când aşezat pe un scaun, când 
trântinduse pe patul care fusese aşternut cu cearşafuri 
curate, ca o dovadă a grijii deosebite cu care li se pusese în 
vedere celor de la închisoare să se poarte cu el. Tot timpul 
zilei, aşadar, şi toată noaptea, precum şi a doua zi 
dimineaţa, nu se mai întâmplă nimic nou, afară doar de 
vizita reglementară a temnicerului care-i aduce se 
mâncare. 

După-amiază. Către orele două, atât cât putea să-şi dea 
seama deţinutul după socotelile lui, i se păru că aude 
vorbindu-se undeva în apropiere: era doar un murmur 
înfundat şi nedesluşit, din care îi era cu neputinţă să 
desprindă un singur cuvânt, dar care, fără doar şi poate, 
era iscat de nişte glasuri omeneşti. Ascanio îşi încorda auzul 
şi se îndrepta spre locul de unde i se părea că aude zvonul 
şi care se afla într-unul din cotloanele celulei sale. Îşi lipi 
binişor urechea de perete, pe urmă de podea: zgomotul 
părea să vină de sub pământ. 

Ascanio avea deci nişte vecini care nu erau despărțiți de el 
decât de un perete nu prea gros sau de o podea subţire. 

După vreo două ceasuri, zvonul de glasuri înceta şi totul se 
cufundă în tăcere, pe la miezul nopţii, zgomotul se stârni 
din nou, dar de astă dată avea cu totul altă rezonanţă. Nu 
mai era freamătul unor glasuri ce vorbesc, ci sunetul unor 
lovituri înfundate şi dese ca ale unui cioplitor de piatră în 
timpul lucrului. Zgomotul, de altfel, venea din acelaşi hol şi 
nu se întrerupea nici o clipă, apropiindu-se tot mal mult. 

Oricât ar fi fost de frământat Ascanio de propriile sale 
gânduri, i se păru că lucrul acesta merita totuşi oarecare 
atenţie, astfel că rămase cu privirile pironite spre cotlonul 
de unde venea zgomotul. Era cam pe la miezul nopţii dacă 


nu chiar şi mai târziu, dar cu toate că în ajun nu închisese 
de loc ochii, Ascanio nici nu se gândi măcar să se culce. 

Zgomotul se auzea mereu; cum la o asemenea oră de 
obicei nimeni nu mai lucrează, nu putea fi vorba decât de 
un deţinut care încerca sa evadeze. 

Ascanio zâmbi cu tristeţe la gândul că, atunci când va 
reuşi să răzbată în celula lui. Nefericitul care va fi crezut o 
clipă că-şi redobândise libertatea îşi va da scama că, de 
fapt, nimerise într-o altă închisoare. 

În cele din urmă zgomotul se apropie tot mai mult, încât 
Ascanio se grăbi să ia lampa şi să se îndrepte spre colţul de 
unde se auzea; chiar în acelaşi moment pământul începu a 
se ridica în sus, în cotlonul cel mai îndepărtat de uşă, şi 
boltitura ce se formase, crăpând, dădu la iveală un cap 
omenesc. 

Ascanio scoase un țipăt de uimire, apoi unul de bucurie, la 
care răspunse un alt țipăt nu mai puţin însufleţit. Capul cu 
pricina era al lui Jacques Aubry. 

Puţin mai apoi, mulţumită ajutorului pe care Ascanio i-l 
dădu musafirului ce intrase într-un chip atât de ciudat şi de 
neprevăzut în celula lui, cei doi prieteni se aflau unul în 
braţele celuilalt. 

Vă puteţi da scama că primele întrebări şi primele 
răspunsuri fură cam lipsite de noimă; dar, până la urmă, tot 
schimbând între ei cuvinte fără şir, reuşiră, de bine de rău, 
să-şi adune minţile şi să lămurească întrucâtva întâmplările 
petrecute. 

Ascanio, de altminteri, nu prea avea mare lucru de spus, în 
schimb avea foarte multe de aflat, Aubry îi povesti totul de 
la început până la sfârşit: fum el, Aubry, se înapoiase la 
palatul Nesle o dată cu Benvenuto, cum aflaseră amândoi 
aproape în acelaşi moment că Ascanio fusese arestat şi 
Colombe răpită, Benvenuto se dusese în fugă spre atelier ca 
scos din minţi, strigând: „La turnat! La turnat!”, iar Aubry, 
la rândul său, spre Châtelet. 


În clipa aceea se despărţiseră şi studentul nu mai ştia ce 
se întâmplase pe urmă la palatul Nesle. 

Dar după Iliada pe care o trăise împreună cu ceilalţi, urmă 
Odiseea personală. Aubry îi împărtăşi lui Ascanio 
dezamăgirea pe care o încercase văzând că nu voia cu nici 
un chip să-l primească în închisoare; vizita lui la Gervaise, 
denunţul pe care aceasta îl făcuse în faţa judecătorului, 
interogatoriul necruţător la care fusese supus şi care nu 
avusese alt rezultat decât o amendă do douăzeci de 
băncuţe pariziene, amendă atât de umilitoare pentru 
onoarea iubitei sale Gervaise; cum se întâlnise mai apoi cu 
Marmagne tocmai când pierduse orice speranţă că va mai 
ajunge vreodată să fie încarcerat; şi tot ce se mai petrecuse 
după aceea, până în momentul când, fără a şti în care celulă 
anume avea să pătrundă, despicând cu capul ultimul strat 
de pământ ce mai trebuia străpuns, îl zărise pe Ascanio la 
lumina lămpii. 

După care cei doi prieteni se aruncară iar unul la pieptul 
celuilalt şi se îmbrăţişară din nou. 

— Şi acum - spuse Jacques Aubry - ascultămă pe mine, 
Ascanio, nu mai avem nici o clipă ele pierdut. 

— Dar - îi tăie vorba Ascanio - înainte de toate, vorbeşte- 
mi despre Colombe. Unde-i Colombe? 

— Colombe? Habar n-am; la doamna d'Etampes, pare-mi- 
se. 

— La doamna d'Etampes! Exclamă Ascanio La rivala ei! 

— Deci e adevărat ce se spune că ducesa ar fi îndrăgostită 
de tine? 

Ascanio se înroşi tot şi bâigui ceva nedesluşit. 

— N-ai de ce să roşeşti, zău! Protestă Aubry. Să fie al 
naibii! O ducesă! Şi încă o ducesă care mai e şi iubita 
regelui! Unde nu-mi pică şi mie un noroc ca ăsta în braţe! 
Dar să lăsăm asta şi să vorbim despre treburile noastre. 

— Da - încuviinţă Ascanio - să vorbim despre Colombe. 

— Ei, aş! Pai că de Colombe îmi arde mie! E vorba deo 
scrisoare. 


— Ce scrisoare? 

— O scrisoare pe care ţi-a scris-o ducesa d'Etarnpes. 

— Dar cine ţi-a spus c-aş avea o scrisoare de la ducesa 
d'Etampes? 

— Benvenuto Cellini. 

— Ce i-o fi venit să-ţi spună aşa ceva? 

— Pentru că are nevoie de scrisoarea asta, pentru că-i este 
de cea mai mare trebuinţă, pentru că i-am făgăduit să i-o 
aduc, în fine pentru că tot ce-am făcut până acum, am făcut 
numai ca să pun mâna pe ea. 

— Dar ce are de gând Benvenuto cu scrisoarea asta? 
întrebă Ascanio. 

— Zău dacă ştiu ceva şi. De altfel, nici nu mă priveşte pe 
mine. Mi-a spus: „imi trebuie scrisoarea asta”. I-am 
răspuns: „Foarte bine, ai so ai.” Şi am făcut pe dracu-n 
patru ca să intru în închisoare şi să pun mâna pe ea; şi 
acum; fiindcă sunt aici, dă-mi-o şi o să am eu grijă să ajungă 
la Benvenuto! Dar ce-i cu tine? Ce ai? 

Întrebarea de mai sus era prilejuită de faptul că Ascanio se 
întunecase deodată la faţă. 

— Ce să am, sărmane Aubry - răspunse el - îmi pare rău 
că ţi-ai pierdut vremea de pomană. 

— Cum adică? Se sperie Jacques Aubry. 

Scrisoarea, nu cumva nu mai ai scrisoarea? 

— Ba nu, e aici - spuse Ascanio, ducând mâna la buzunarul 
vestei sale cu mâneci bufante. 

— Ei, bravo! Dă-mi-o atunci să i-o duc lui Benvenuto. 

— Nu, Jacques, orice mi-ai spune, nu mă despart de ea. 

— Dar de ce? 

— Fiindcă nu ştiu ce are de gând să facă Benvenuto 

— Vrea să se folosească de ea ca să te scape. 

— Şi ca s-o piardă pe ducesa d'Etampes, poate. 

Cu nici un preţ n-aş putea să nenorocesc o femeie. 

Crede-mă, Aubry. 

— Bine, dar femeia aceasta îţi poartă sâmbetele, Ascanio. 
Gândegşte-te că femeia aceasta te urăşte; ba nu, mă înşel, e 


moartă după tine. 

— Şi ai vrea ca eu, în schimb, să... 

— Dar e întocmai ca şi cum te-ar uri, din moment ce tu n-o 
iubeşti; de altfel, ea a pus totul la cale. 

— Cum a pus totul la cale? 

— Da, ea a poruncit să fii arestat şi tot ea a răpit-o pe 
Colombe. 

— Cine! ţi-a spus? 

— Nimeni; dar cine vrei să fi făcut toate astea? 

— Bine, dar mai e şi prefectul, mai e şi contele d'Orbec, 
mai e şi Marmagne, căruia tu însuţi mi-ai spus că i-ai 
destăinuit totul. 

— Ascanio! Ascanio! Se tângui Jacques, deznădăjduit. 

Nu-ţi dai seama că te nenoroceşti?! 

— Mai bine să mă nenorocesc decât să săvârşesc o 
asemenea mişelie, Aubry. 

— Dar nu poate fi vorba de o mişelie, de vreme ce 
Benvenuto s-a hotărât s-o îndeplinească. 

— Ascultă-mă, Aubry, şi te rog să nu-mi porţi pică pentru 
ceea ce am să-ţi spun. Dacă în locul tău ar fi fost Benvenuto 
şi dacă aş fi auzit din gura lui: Ascanio, să ştii, doamna 
d'Etampes, duşmanca ta, e cea care a poruncit să fii 
arestat, cea care a răpit-o pe Colombe, care o ţine acum în 
mână şi încearcă să-i înfrângă voinţa; n-aş putea s-o scap pe 
Colombe decât cu ajutorul acestei scrisori, l-aş pune să jure 
ca n-o să i-o arate regelui şi i-aş da-o. Dar Benvenuto nu e 
aici şi nam nici o siguranţă că toate necazurile câte mi sau 
întâmplat îmi vin din partea ducesei. 

Scrisoarea asta nu are ce căuta în mâinile tale, Aubry. 
lartă-mă, dar tu însuţi spui că eşti un smintit fără pereche. 

— Îţi jur, Ascanio, că ziua asta pe care am petrecut-o aici 
m-a îmbătrânit cu zece ani. 

— Dacă ţi-aş da-o, s-ar putea foarte bine s-o pierzi sau s-o 
foloseşti, cu cele mai bune intenţii, într-un chip cu totul 
nesăbuit, Aubry; de aceea scrisoarea rămâne acolo unde se 
află acum. 


— Dar gândeşte-te bine, prietene - se frământa Aubry - 
că, aşa cum spunea şi Benvenuto, scrisoarea asta e singura 
ta scăpare. 

— Benvenuto o să mă scape şi fără ea. Aubry; regele şi-a 
dat cuvântul că în ziua în care statuia lui Jupiter va fi 
turnată îi va acorda o favoare. Ei bine, în momentul când tu 
credeai că Benvenuto îşi ieşise din minţi fiindcă striga: „La 
turnat!”, meşterul meu se pregătea să mă scape. 

— Dar dacă turnatul statuii o să dea greş? 

Spuse Aubry. 

— N-am nici o grijă dinspre partea asta - rosti Ascanio, 
surâzând. 

— Dar până şi cei mai iscusiţi turnători din Franţa păţesc 
asemenea necazuri, după câte am auzit 

— Cei mai iscusiţi turnători din Franţa nu sunt decât nişte 
ucenici pe lângă Benvenuto. 

— Şi cât timp poate să ţină treaba asta cu turnatul? 

— Trei zile. 

— Şi ca să poată înfăţişa statuia regelui, câte zile îi mai 
trebuiesc? 

— Încă trei. 

— Adică şase sau şapte în totul. Şi dacă până în şase ori 
şapte zile doamna d'Etampes o sileşte pe Colombe să se 
mările cu contele d'Orbec? 

— Doamna d'Etampes n-are nici un drept asupra 
Colombei. Colombe va şti să i se împotrivească. 

— Da, dar prefectul are drepturi asupra ei, ca părinte, 
după cum Francisc 1 are drepturi asupra Colombei, ca un 
suveran asupra supusului său, dacă prefectul porunceşte şi 
dacă regele, de asemenea, porunceşte? 

Ascanio se făcu galben ca un mort. 

— Şi dacă atunci când Benvenuto o să ceară să fii pus în 
libertate, Colombe va fi nevasta altuia, spune-mi, ce-ai să 
mai faci cu libertatea? 

Ascanio ridică o mână să şteargă sudoarea ce-i 
îmbrobonase fruntea la auzul spuselor studentului, în linişte 


cu mâna cealaltă căuta în buzunar scrisoarea izbăvitoare; 
dar în momentul în care Aubry credea că e gata să se 
înduplece, Ascanio clătină din cap ca şi cum ar fi să alunge 
orice şovăială. 

— Nu! Spuse el. Nu! Numai lui Benvenuto. Să vorbim 
despre altceva. 

Cuvintele acestea fuseseră rostite pe un ton ce arăta că, 
deocamdată cel puţin, orice stăruinţă era de prisos. 

— Atunci - continuă Aubry, care părea să fi luat în sinea lui 
o hotărâre temeinică - atunci, dragă prietene, dacă ţii să 
vorbim despre altceva, putem foarte bine să facem treaba 
asta şi mâine dimineaţă sau peste zi, fiindcă mi-e teamă e că 
stăm ceva mai multişor aici. În ce te priveşte, îţi mărturisesc 
că, obosit cum sunt după toate peripeţiile de ieri şi de 
roboteala de astă-noapte, nu mi-ar strica să mă odihnesc un 
pic. De aceea rămâi aici. 

Ar eu mă întorc la mine în celulă. Când o să ai chefsă mă 
vezi, cheamă-mă. Până una alta, astupă cu rogojina gaura 
pe care am făcut-o ca nu cumva să ne taie singurul mijloc 
de comunicare. 

Noapte bună! Şi cum, pe de altă pare, noaptea e un sfetnic 
bun, sper să fii mai înţelegător mâine dimineaţă. 

Spunând acestea, fără a se mai învrednici să asculte 
argumentele lui Ascanio, care ar fi vrut sal reţină, Jacques 
Aubry se vâri cu capul înainte în galeria pe care o săpase şi 
se târi pe brânci până la el în celulă. Cât despre Ascanio, 
ascultând povaţa prietenului său, trase rogojina până în 
ungherul încăperii, de îndată ce picioarele studentului se 
afundară în hruba. Legătura ce se statornicise între cele 
două celule dispăru ca şi când n-ar fi fost. 

Îşi aruncă apoi vesta cu mâneci bufante pe unul din cele 
două scaune care, împreună cu masa şi cu lampa alcătuiau 
întreg mobilierul celulei sale, se întinse pe pat şi, cu toate 
că era chinuit de griji, adormi numaidecât oboseala trupului 
reuşind să biruie în cele din urmă frământările cugetului. 


La rândul său Aubry, în loc să urmeze exemplul lui 
Ascanio, deşi avea cel puţin tot atâta nevoie să doarmă ea şi 
el, se mulţumi să se aşeze pe scăunel şi să se adâncească în 
gânduri, ceea ce, după cum cititorul a avut prilejul să afle 
mai înainte, era un lucru atât de potrivnic obiceiurilor sale, 
încât nu mai încăpea nici o îndoială punea la cale cine ştie 
ce lovitură măreaţă. 

Studentul stătu aşa nemişcat preţ de un sfert de ceas, 
după care se ridică încet de pe scaun şi, cu pasul unui om 
care s-a hotărât să pună capăt şovăielilor sale, se îndreptă 
spre gura hrubei, în care se strecură din nou, dar cu atâta 
băgare de seamă şi într-o tăcere atât de deplină, încât, în 
momentul când ajunse de partea cealaltă a peretelui şi 
ridică rogojina cu capul, putu să constate cu bucurie că 
operaţia pe care o îndeplinise nu reuşise să tulbure somnul 
prietenului său. 

Studentul nici nu dorea altceva; de aceea, cu şi mai multă 
fereală decât până atunci, ieşi binişor din galeria subterană, 
se apropie, ţinându-şi răsuflarea, de scaunul pe care 
Ascanio îşi lăsase vesta cu mâneci bufante şi, fără să-l scape 
din ochi pe prietenul său adormit, cu urechea aţintită la cel 
mai mic zgomot, scoase din buzunar preţioasa scrisoare 
atât de râvnită de Cellini şi băgă în locul ei în plic un bilet 
oarecare trimis de Gervaise, pe care avu grijă să-l 
împăturească exact cum ora împăturită scrisoarea ducesei, 
socotind că, atâta timp cât nu va desface plicul, Ascanio va fi 
încredinţat că misiva frumoasei Anne d'Heilly se afla în 
continuare asupra sa. 

Pe urmă, tot aşa pe tăcute, ca şi la venire, se apropie de 
rogojină, o ridică de jos, se strecură din nou în gaură şi se 
făcu nevăzut, aşa cum dispar fantomele la operă, 
confundându-se în câte o trapă. 

Era şi timpul, fiindcă abia apucase să se întoarcă la el în 
celulă, şi auzi uşa celulei lui Ascanio scârţâind din balamale 
şi glasul prietenului său strigând speriat ca un om trezit 
brusc din somn: 


— Cine-i acolo? 

— Eu - răspunse o voce dulce - nu-ţi fie teamă, o prietenă 
Ascanio, care era pe jumătate dezbrăcat, aşa cum am spus, 
la auzul acelei voci ce i se părea cunoscută, se ridica din 
aşternut şi, la lumina lămpii din încăpere, văzu o femeie cu 
obrazul acoperit de un văl. Femeia se apropie de el şi-şi 
ridică vălul de pe faţă. Într-adevăr, nu se înşelase, era 
doamna d'Etampes. 

XXXV ÎN CARE SE DOVEDEŞTE CĂ, ATUNCI CÂND II DAI 
FOC, SCRISOAREA UNEI MICI CUSĂTORESE ARDE CU 
ACEEAŞI FLACĂRĂ ŞI LASĂ ÎN URMĂ TOT ATÂTA CENUŞĂ 
CA ŞI SCRISOAREA UNEI DUCESE Pe chipul expresiv al 
frumoasei Anne d'Heilly se citea o compătimire şi o tristeţe 
de care Ascanio se lasă amăgit şi care, înainte ca ducesa să 
fi apucat a deschide gura, îi întări convingerea că era cu 
desăvârşire nevinovată de cumplita nenorocire ce se 
abătuse asupra lui şi asupra Colombei. 

— Dumneata aici, Ascanio?! Rosti ea cu o voce melodioasă. 
Dumneata, căruia voiam să-i dăruiesc palate, e oare cu 
putinţă să te găsesc acum zăcând într-o închisoare?! 

— O, doamnă! exclamă tânărul. E adevărat deci că sunteţi 
străină de prigoana la care suntem supuşi? 

— Te-ai putut îndoi de mine, fie chiar şi o clipă, Ascanio? 
Se întrista ducesa. Atunci ai dreptate să mă urăşti şi nu-mi 
rămâne decât să deplâng în tăcere faptul că omul pe care-l 
cunosc atât de bine mă cunoaşte atât de puţin. 

— Nu, doamnă, nu! protestă Ascanio. Mi s-a spus că 
dumneavoastră aţi fi pus totul la cale, dar n-am vrut să 
cred. 

— Bravo! Ascanio, ştiu că nu mă iubeşti, dar cel puţin ura 
dumitale nu este nedreaptă. Ai făcut bine că n-ai crezut, 
Ascanio; nu numai că n-am pus nimic la cale, dar nici măcar 
n-am ştiut nimic. Domnul d'Estourville, prefectul, este cel 
care, aflând, nu ştiu prin ce mijloc, cele întâmplate, i-a spus 
tot regelui şi a obţinut de la el mandatul de arestare 
împotriva ta şi încuviințarea de a o lua înapoi pe Colombe. 


— Şi Colombe se află acum la tatăl ei? Întrebă grăbit 
Ascanio. 

— Nu - răspunse ducesa - Colombe e la mine 

— La dumneavoastră, doamnă?! se miră tânărul de ce 
tocmai la dumneavoastră? 

— E atât de frumoasă, Ascanio - murmură ducesa - încât 
acum te înţeleg c-o preferi tuturor femeilor de pe lume, 
chiar dacă cea mai îndrăgostită dintre ele ţi-ar pune la 
picioare cel mai bogat ducat. 

— O iubesc pe Colombe, doamnă - spuse Ascanio - şi 
dumneavoastră ştiţi că pentru mine dragostea, acest har 
ceresc, e mai presus decât toate bunurile pământeşti. 

— Da, Ascanio, da, o iubeşti mai presus de orice. Am 
sperat o clipă că dragostea înflăcărată pe care i-o porţi e o 
dragoste ca oricare alta. M-am înşelat. Da, acum îmi dau 
scama - adăugă ea, suspinând - căa vă ţine mai de parte 
despărțiți unul de altul înseamnă a înfrunta voinţa lui 
Dumnezeu. 

— O doamnă! exclamă Ascanio, împreunând mâinile, 
Dumnezeu v-a dat puterea să ne uniţi. 

Fiţi nobilă şi generoasă până la capăt, doamnă, şi faceţi 
fericiţi doi copii care vă vor iubi şi vă vor binecuvânta toată 
viaţa. 

— Ei bine, da - mărturisi ducesa - mă recunosc învinsă, 
Ascanio, şi sunt gata să vă ocrotesc, să vă apăr, dar, vai, din 
păcate, la ora aceasta, s-ar putea să fie prea târziu! 

— Prea târziu? Ce vreţi să spuneţi? Se neliniști Ascanio. 

— Poate că la ora asta, Ascanio. Eu însămi sunt pierdută. 

— Pierdută? Dar de ce, doamnă? 

— Pentru că m-am îndrăgostit de tine. 

— Pentru că v-aţi îndrăgostit de mine? 

Dumneavoastră, pierdută din pricina mea? 

— Da, de vreme ce-am putut fi atât de nesocotită, să fiu 
pierdută din pricina dumitale; pierdută, fiindcă ţi-am scris. 

— Cum se poate? Nu vă înţeleg, doamnă. 


— Nu înţelegi că prefectul, înarmat cu împuternicirea dată 
de rege, a poruncit să se facă o percheziţie în tot palatul 
Nesle? Nu înţelegi că percheziţia aceasta, al cărei scop este 
să scoală la iveală cât mai multe dovezi asupra dragostei 
dumitale pentru Colombe, va cerceta în primul rând camera 
în care ai locuit? 

— Ei, şi? întrebă Ascanio, nerăbdător. 

— Ei, şi dacă se întâmpla cumva - continuă ducesa - să se 
descopere în camera dumitale scrisoarea pe care ţi-am 
scris-o într-un moment de nebunie, dacă, recunoscând 
scrisul, îşi vor da seama că e a mea şi dacă o vor înfăţişa 
regelui, pe care l-am înşelat în tot acest timp şi pe care 
eram gata să-l trădez de dragul dumitale, nu înţelegi că 
puterea mea se prăbuşeşte imediat? Nu înţelegi că n-am să 
mai pot face nimic nici pentru dumneata, nici pentru 
Colombe? Nu înţelegi, în fine, că sunt pierdută? 

— O, liniştiţi-vă, doamnă! exclamă Ascanio. Nu e nici o 
primejdie; scrisoarea se află aici, la mine, nu m-a părăsit 
nici o clipă. 

Ducesa răsuflă uşurată şi îngrijorarea ce i se citea pe 
figură se preschimbă în bucurie. 

— Nu te-a părăsit nici o clipă, Ascanio! Exclamă la rândul 
ei. Nu te-a părăsit! Şi cărui sentiment, vrei să-mi spui, îi 
datorez faptul că nu te-ai despărţit nici o clipi, de această 
fericită scrisoare? 

— Prudenţei, doamnă - mărturisi Ascanio. 

— Prudenţei! O, Doamne, Doamne, îmi făceam iar iluzii! 
Trebuia totuşi să ştiu dinainte, să fiu pe deplin convinsă. 
Prudenţei! Ei bine, atunci - adăugă ea, părând a face o 
sforţare pentru a-şi înăbuşi simţămintele - de vreme ce nu- 
mi rămâne decât să-ţi mulţumesc pentru prudenţa 
dumitale, Ascanio, spune-mi, crezi oare că e chiar atât de 
prudent să păstrezi asupra dumitale, când în orice moment 
s-ar putea face o descindere în celulă, când s-ar putea să fii 
oricând percheziţionat împotriva voinţei dumitale, crezi 
oare că e chiar atât de prudent, zic, să păstrezi o scrisoare 


care, dacă ar fi descoperită, ar răpi orice mijloc dea vă 
ajuta, pe dumneata şi pe Colombe, singurei persoane care 
ar putea să vă scape? 

— Doamnă - spuse Ascanio, cu glasul său blând şi cu acea 
umbră de melancolie ce se aşterne întotdeauna asupra unei 
inimi curate atunci când se vede silită să se îndoiască - nu 
ştiu dacă îndemnul de a ne ajuta, pe mine şi pe Colombe, se 
află deopotrivă în adâncul sufletului vostru, aşa cam se află 
pe buzele domniei voastre; nu ştiu dacă n-aţi venit aici 
călăuzită numai de dorinţa de a redobândi această 
scrisoare care, aşa cum aţi spus, s-ar putea să vă piardă; nu 
ştiu, în sfârşit, dacă în clipa în care veţi intra iar în posesia 
ei, din ocrotitoarea noastră, aşa cum vreţi să vă arătaţi 
acum, nu veţi deveni din nou vrăjmaşa noastră; tot ce ştiu, 
doamnă, este ca această scrisoare este a dumneavoastră, vă 
aparţine şi că, de vreme ce aţi venit să mi-o cereţi, n-am nici 
un drept s-o păstrez. Ascanio se ridică, se îndreptă spre 
scaunul pe care îşi lăsase vesta cu mâneci bufante, scotoci 
la buzunar, şi scoțând dinăuntru un plic pe care ducesa îl 
recunoscu de la prima ochire, zise: Uitaţi, doamnă, hârtia 
pe care, o doriţi cu atâta însufleţire şi care, fără a-mi putea 
fi de nici un folos mie, pentru dumneavoastră, în schimb, ar 
putea fi atât de primejdioasă. Luaţi-o, rupeţi-o, distrugeţi-o. 
N-am făcut decât ceea ce eram dator să fac; iar 
dumneavoastră veţi face ceea ce doriţi. 

— Ah, eşti cu adevărat o inimă de aur, Ascanio! 

Exclamă ducesa, mânată de acel imbold spontan pe care îl 
descoperi uneori chiar şi în adâncule celor mai înrăite 
suflete. 

— Aveţi grijă, doamnă, vine cineva! Iat-o. 

— Ai dreptate - spuse ducesa. 

Şi auzind la rândul ei paşii care, într-adevăr, se apropiau, 
întinse repede mâna spre lampă, lăsând hârtia în bătaia 
flăcării care o cuprinse şi o mistui într-o clipă. Ducesa nu-i 
dădu totuşi drumul din mână până ce nu simţi arsura 
focului în vârful degetelor, şi scrisoarea, pe trei sferturi 


arsă, cobori rotindu-se prin aer; în clipa în care ajunse jos, 
se şi prefăcuse în scrum; ducesa avu totuşi grijă să 
strivească scrumul cu piciorul. 

În acelaşi moment prefectul se ivi în pragul uşii. 

— Mi s-a spus că sunteţi aici, doamnă - rosti el, neliniştit, 
uitându-se când la ducesă, când la Ascanio - şi m-am grăbit 
să cobor pentru a putea fi la dispoziţia domniei voastre. 
Aveţi cumva nevoie de mine sau de oamenii care se află sub 
porunca mea? 

— Nu, jupâne - îl linişti ducesa, neputându-şi ascunde 
bucuria nestăvilită ce se revărsa din inima sa, n-am, dar 
trebuie totuşi să-ţi mulţumesc pentru râvna şi bunăvoința 
domniei tale. Am venit doar spre a pune unele întrebări 
acestui tânăr care a fost arestat din ordinul dumitale, ca să- 
mi dau seama daca e într-adevăr, chiar atât de vinovat pe 
cât se spune. 

— Şi la ce părere aţi ajuns în urma cercetărilor 
dumneavoastră? întrebă prefectul cu un ton în care, fără să 
vrea, lăsa să se simtă o uşoară umbră de ironie. 

— Că Ascanio e mai puţin vinovat decât credeam, îţi atrag 
atenţia deci, jupâne, să ai grijă să nu ducă lipsă de nimic. 
Deocamdată văd că bietul copil sade în condiţii destul de 
proaste aici. 

N-ai putea să-i dai o altă cameră? 

— Vom vedea mâine ce e de făcut, ducesă, fiindcă, precum 
ştiţi, dorinţele domniei voastre sunt ordine pentru mine. 
Mai aveţi vreo poruncă de dat sau vreţi poate să vă 
continuaţi interogatoriul? 

— Nu. Jupâne - răspunse Anne - am aflat tot ce voiam să 
ştiu. 

Cu aceste cuvinte, ducesa ieşi din celulă, aruncându-i lui 
Ascanio o ultimă privire în care dragostea pătimaşă se 
îngemăna cu recunoştinţa. 

Prefectul o urmă şi uşa se închise după ei. 

— Să fiu al dracului - mormăi Jacques Aubry, care nu 
scăpase un cuvinţel din convorbirea ducesei cu Ascanio - să 


fiu al dracului! Am sosit la ţanc. 

Într-adevăr, prima grijă a lui Marmagne, în clipa în care îşi 
venise în simţiri, fusese să-i trimită vorbă ducesei că era 
grav rănit şi că rana putea să-i fie fatală, dar că înainte de a 
muri voia să-i dezvăluie un secret de cea mal mare 
importanţă pentru dânsa. Drept care ducesa alergase într- 
un suflet. Marmagne îi spusese atunci că fusese atacat şi 
rănit de un oarecare student, anume Jacques Aubry, care 
ţinea să intre cu orice preţ la Châtelet ca să dea ochi cu 
Ascanio şi ca să-i poată aduce lui Cellini o scrisoare pe care 
Ascanio o avea asupra lui. 

Din spusese lui, ducesa se dumerise numaidecât despre ce 
era vorba şi, blestemânduşi firea-i pătimaşă, care o făcuse 
să depăşească şi de astă dată marginile prudenţei sale 
obişnuite, se duse neîntârziat la Châtelet. Cu toate că era, 
ora două după miezul nopţii, pusese să i se descuie uşa 
deţinutului şi acolo jucase în faţa lui Ascanio scena de care 
am înfăţişato mai sus şi care avusese, cel puţin aşa îşi 
închipuia ducesa, deznodământul dorit de ea, deşi Ascanio 
nu se lăsase chiar aşa uşor păcălit. 

Aşadar, Jacques Aubry, după cum spusele el însuşi, venise 
tocmai la tanc. 

Deocamdată însă numai jumătate din sarcina pe care şi-o 
luase asupră-şi fusese adusă la îndeplinire, iar jumătatea ce 
mai rămăsese de făcut era, fără îndoială, şi cea mai 
anevoioasă. 

Studentul se afla în posesia scrisorii care era cât pe ce să 
piară fără urma şi pentru totdeauna; dar pentru ca 
scrisoarea cu pricina să fie pusă cu adevărat în valoare, ar fi 
trebuit să se afle în mâinie lui Cellini, şi nicidecum în 
mâinile lui Jacques. 

Din păcate însă, Jacques era întemnițat, lucru în privinţa 
căruia nu mai încăpea nici o îndoială, şi din mărturiile 
predecesorului său aflase că nu era chiar aşa uşor de ieşit 
de la Châtelet o dată ce-ai intrat. E cazul să spunem că se 
simţea deci într-o mare încurcătură, aidoma cocoşului din 


poveste care găsire un mărgăritar şi nu ştia ce ar putea 
face cu asemenea giuvaer. 

A încerca sa fugă croindu-şi drum prin puterea braţului 
era cu neputinţă. Având la îndemână pumnalul, Jacques 
Aubry ar fi putut foarte bine să-l ucidă pe temnicerul ce-i 
aducea de mâncare, să-i ia cheile şi să se îmbrace cu 
hainele sale; dar, în afară de faptul că mijlocul acesta 
sângeros îi displăcea peste măsură studentului nostru, care 
era de felul lui un om paşnic, trebuie să spunem că nici 
măcar nu-i oferea o chezăşie destul de temeinică. Mai mult 
ca sigur că ar fi fost descoperit, percheziţionat, jefuit de 
preţioasa lui scrisoare şi băgat iar în celula pe care o 
părăsise. 

A încerca să fugă prin vicleşug era un lucru şi mai 
îndoielnic încă. Celula se afla săpată în pământ, la o 
adâncime de opt sau zece picioare, iar răsuflătoarea prin 
care pătrundea unica rază de lumină ce se strecura 
înăuntru era apărată de zăbrele groase de fier. Trebuia să 
muncească luni de zile ca să desprindă o singură gratie, şi 
pe după ce-ar fi desprins-o, întrucât ar fi fost mai faptul că 
evadatul ar fi ajuns probabil într-o curte înconjurată de 
ziduri prea înalte ca să poată sări peste ele şi cu siguranţă 
c-ar fi fost prins din nou a doua zi dimineaţă. 

Mai rămânea mituirea: dar în urma sentinţei dată de 
judecătorul de instrucţie şi prin care i se acorda o 
despăgubire de douăzeci de băncuţe pariziene iubitei sale 
Gervaise pentru pierderea onoarei, deţinutul nu mai avea la 
sufletul său decât zece băncuţe pariziene, sumă mult prea 
modestă pentru a-l putea ispiti şi pe cel mai ticălos paznic al 
celei mai ticăloase închisori şi pe care i-ar fi crăpat obrazul 
de ruşine s-o ofere temnicerului unei fortărețe regale. 

Jacques se afla deci, trebuie s-o recunoaştem, în cea mai 
cumplită încurcătură. Când şi când, o idee izbăvitoare 
părea să-i mijească totuşi în minte, dar ideea aceasta părea 
să atragă după sine nişte urmări atât de grozave, încât de 
fiecare dată când i se înfăţişa din nou în minte, cu stăruința 


pe care o au de obicei ideile fericite, Aubry se întuneca la 
faţă în modul cel mai vădit şi ofta din greu într-un fel ce 
mărturisea că în sufletul bietului băiat se clădea o luptă cât 
se poate de crâncenă. Lupta aceasta fu într-adevăr atât de 
crâncenă şi de îndelungată, încât toată noaptea Jacques nici 
nu se gândi măcar să se culce; îşi petrecu timpul 
plimbându-se încolo şi încoace, aşezându-se pe scaun, 
ridicându-se iar în picioare. Pentru prima oară în viaţa lui i 
se întâmpla să vegheze ca să poată cugeta: altminteri, 
Jacques nu pierduse niciodată nopţile decât la chefuri, la 
jocuri de noroc sau la crailâcuri. 

În faptul zilei totuşi, conflictul său lăuntric păru să fi stins 
probabil prin victoria uneia din părţile adverse, fiindcă 
Jacques Aubry scoase un oftat mai jalnic decât cele pe care 
le scosese până atunci şi se trânti pe pat un om pe deplin 
înfrânt. 

Abia apucase să se întindă în aşternut şi auzi nişte paşi pe 
scară. Paşii se apropiară, cheia scrâşni în broască, 
zăvoarele scârţâiră, uşa se deschise şi doi oameni ai legii se 
iviră în prag: unul era judecătorul de instrucţie, iar celălalt 
grefierul său. 

Neplăcerea acestei vizite fu îndulcită de bucuria pe care o 
simţi studentul dând cu ochii de nişte vechi cunoştinţe. 

— Ah. Tinere, tinere - spuse judecătorul de instrucţie, 
recunoscându-l pe Jacques Aubry - şi aici a trebuit să dau 
peste dumneata? Va să zică până la urmă tot ai reuşit să 
intri la Châtelet? Piei drace! Mare pehlivan eşti! Seduci 
fetele tinere şi spinteci tinerii seniori! Dar, ia vezi, ia vezi! 
De astă dată ţi s-a înfundat! Viaţa unul gentilom e mai 
scumpă decât onoarea unei mici cusătorese şi tare mă tem 
că n-o că mai scapi doar cu douăzeci de băncuţe pariziene. 

Oricât de cutremurătoare ar fi fost cumintele 
judecătorului, tonul cu care le rostise avu darul să-l 
liniştească întrucâtva pe deţinut. Omul acela cu o figură 
atât de jovială pe mâinile căruia avusese norocul să încapă 
se arăta a fi atât de cumsecade, încât s-ar fi zis că din 


partea lui nu putea să se aştepte la nici o năpastă. E 
adevărat că nu se putea spune acelaşi lucru despre 
grefierul său, care, la fiecare ameninţare rostită de 
judecătorul de instrucţie, dădea din cap în semn de 
încuviinţare. Pentru a doua oară în viaţă, Jacques Aubry 
avea parte să-i vadă pe aceşti doi oameni unul lingă altul şi, 
oricâtă bătaie de cap iar fi dat situaţia precară în care se 
afla, nu se putea opri să nu rumege în sinea lui cele mai 
filosofice cugetări asupra năstruşnicelor potriveli ale 
întâmplării care avusese inspiraţia fantezistă de a 
împerechea doi inşi cu totul deosebiți atât ca înfăţişare cât 
şi ca fire. 

Începu interogatoriul. Jacques Aubry socoti cu cale să nu 
ascundă nimic; mărturisi că, recunoscând în vicontele de 
Marmagne pe gentilomul care-i înşelase în mai multe 
rânduri buna-credinţă, înşfăcase sabia unui paj şi-l 
provocase la duel şi că Marmagne primise provocarea; 
vicontele şi studentul îşi încrucişaseră săbiile câteva clipe; 
după care vicontele căzuse străpuns, încolo nu mai ştia 
NIMIC. 

— Nu mai ştii nimic! Nu mai ştii nimic! 

Bombănea judecătorul în timp ce-i dicta grefierului 
întrebările şi răspunsurile. La naiba! Şi atâta încă e prea 
mult. Pare-mi-se, şi cazul dumitale e limpede ca lumina zilei, 
mai cu seamă că vicontele de Marmagne se bucură de o 
trecere deosebită în ochii doamnei d'Etampes. Mi se pare 
chiar că dânsa te-a dat pe mâna justiţiei, dragă băiete! 

— Chiar aşa! exclamă studentul, care începea să se ne 
liniştească. Să-mi fie cu iertare, domnule judecător, credeţi 
într-adevăr că dandanaua asta e chiar aşa de păcătoasă 
cum spuneţi? 

— Şi mai păcătoasă încă, iubitule, şi mai păcătoasă! Având 
în vedere că eu nu obişnuiesc să-mi bag în sperieţi 
muşteriii. Te-am înştiinţat doar pentru ca, în cazul când ai 
avea unele dispoziţii de dat... 


— Ce dispoziţii? Se sperie studentul Spuneţi-mi, vă rog, 
domnule judecător de instrucţie, credeţi cumva că viaţă 
mea ar putea fi în primejdie? 

— Dar bineînţeles - răspunse judecătorul - mai încape 
vorbă! Cum adică, dai buzna în mijlocul străzii asupra unui 
gentilom, îl sileşti să se bată, îl străpungi cu spada şi mai 
întrebi dacă viaţa dumitale s-ar putea să fie în primejdie? 
Da, dragă prietene, da, şi încă într-o mare primejdie. 

— Bine, dar asemenea dueluri au loc în fiecare zi, şi după 
cum am putut să-mi dau seama, vinovaţii nu păţesc nimic, 
niciodată 

— Da. Dar asta numai între gentilomi, flăcăule. 

Cânn doi gentilomi au chef să-şi taie beregata, regele nu s 
amestecă în nici un fel, fiind un drept de care se bucură cei 
de rangul lor, dar dacă mojicimii i-ar căşuna într-o bună zi 
să se bată în duel cu gentilomii, cum mojicii sunt douăzeci 
de ori mai numeroşi decât gentilomii, în scurtă vreme nu s- 
ar mai găsi picior de gentilom şi ar fi păcat. 

— Şi câte zile credeţi că ar putea să ţină procesul meu? 

— Cam vreo cinci-şase zile. 

— Cum! Se miră studentul Cinu-şase zile! E, numai atât? 

— Fireşte, faptele sunt evidente, un om trage să moară; 
dumneata mărturiseşti că l-ai ucis şi justiţia se declară 
mulţumită: totuşi - adăugă judecătorul, lăsând să se vadă 
pe chipul său o şi mai adâncă bunăvoință - dacă două-trei 
zile în plus ar putea să-ţi fie pe plac... 

— Chiar foarte mult. 

— Ei bine, o să mai tărăgănăm formalităţile şi în felul 
acesta mai câştigăm ceva timp. La drept vorbind, eşti un 
băiat de treabă şi aş fi încântat daca aş putea să fac ceva 
pentru dumneata. 

— Mulţumesc - spuse studentul. 

— Şi acum - adăugă judecătorul, ridicându-se în picioare - 
ai cumva vreo rugăminte? 

— As vrea să vină un preot, dacă se poate. 

— De ce nu! E doar dreptul dumitale. 


— Ei bine, atunci, domnule judecător, stăruiţi să-mi ti imită 
un preot 

— Am să-ţi împlinesc chiar acum rugămintea şi să nu-mi 
porţi pică, flăcăule! 

— Vai de mine, se poate? Dimpotrivă, vă sunt chiar 
îndatorat. 

— Domnule student - spuse cu voce scăzută grefierul, 
apropiindu-se de Jacques Aubry - vreţi să-mi faceţi un 
hatâr? 

— Cu dragă inimă! răspunse Aubry. Ce anume? 

— Mă gândesc că s-ar putea să aveţi niscaiva prieteni sau 
rubedenii cărora doriţi să le daţi tot ce se află în stăpânirea 
dumneavoastră. 

— Prieteni? N-am decât unul şi acela e întemnițat ca şi 
mine. Rubedenii? Doar nişte veri şi aceia de a şaptea spiţă. 
Aşa că spune, domnule grefier, spune ce pofteşti? 

— Domnule, sunt un biet om sărman, cu nevastă şi cinci 
copii. 

— Ei şi? 

— Şi, vedeţi dumneavoastră, n-am avut niciodată noroc în 
slujba mea, pe care, aşa cum vaţi putut încredința, mi-o 
îndeplinesc conştiincios şi cinstit. Toţi colegii mei mi-o iau 
înainte. 

— Şi de ce? 

— De ce? Ah, de ce! Vă spun îndată. 

— Spune. 

— Fiindcă au noroc. 

— Aha! 

— Dar de ce au noroc? 

— Tocmai voiam să te întreb şi eu, domnule grefier. 

— lar eu tocmai voiam să vă spun, domnule student. 

— O să-mi facă o deosebită plăcere. 

— Au noroc fiindcă... Grefierul cobori glasul cu încă un 
semiton. Au noroc fiindcă fiecare din ei poartă în buzunar o 
bucală din funia unui spânzurat: mă înţelegeţi? 

— Nu. 


— Sunteţi cam greu de cap. O să faceţi un testament, nu-i 
aşa? 

— Un testament, eu! La ce bun? 

— La naiba! Păi ca să nu se judece între ei moştenitorii 
dumneavoastră. Ei bine, scrieţi în testament că prin voinţa 
dumneavoastră MarcBoniface Grimoineau, grefier pe lângă 
domnul judecător de instrucţie, să ceară călăului o bucăţică 
mică de tot din ştreangul domniei voastre. 

— Aşa! Făcu Aubry, cu un glas sugrumat. Acum înţeleg. 

— Şi o să-mi împliniţi rugămintea? 

— Mai încape vorbă! 

— Tinere domn! Vă rog să nu uitaţi ce mi-aţi promis. N-am 
păr în cap câţi mi-au făgăduit acelaşi lucru ca şi 
dumneavoastră; unii însă au murit fără să lase nici un 
testament, alţii au scris greşit numele meu Marc-Boniface 
Grimoineau, aşa încât am întâmpinat greutăţi după aceea; 
alţii, în sfârşit, care erau vinovaţi, pe onoarea mea, 
domnule, cât se poate de vinovaţi, au fost scoşi basma 
curată şi s-au dus să se spânzure aiurea: aşa că, până a 
cădea în mâinile noastre, pierdusem aproape orice 
speranţă. 

— Bine, bine, domnule grefier - spuse Jacques de asta 
dată fii pe pace: dacă s-o întâmpla să fiu spânzurat, dorinţa 
îţi v-a fi împlinită. 

— O să fii, domnule, o sa fii spânzurat, să naveţi nici o 
grijă! 

— Ei, ce faci, Grimoineau? Îl luă la zor judecătorul. 

— Vin. Acum, domnule judecător de instrucţie, vin acum. 
Va să zică rămâne aşa cum am vorbit, domnule student? 

— Da. Da. Aşa rămâne! 

— Pe onoarea dumneavoastră? 

— Pe cinstea mea de mojic. 

— Aşa - mormăi grefierul, plecând - trebuie în sfârşit dată 
o să am, în fine, ce-mi lipsea. Mă duc să spun nevestei şi 
copiilor, au să se bucure şi ei. 


Şi se grăbi să-l urmeze pe judecător şi ieşi din celulă, 
scuzându-se că l-a lăsat să aştepte atâta. 

XXXVI ÎN CARE SE VEDE CĂ O PRIETENIE ADEVĂRATĂ 
ESTE CAPABILĂ SĂ ÎMPINGĂ DEVOTAMENTUL PÂNĂ LA 
ÎNSURĂTOARE Rămânând foarte singur, Aubry se cufundă 
întro şi mai adâncă meditaţie decât înainte; şi trebuie să 
recunoaşteţi că într-adevăr, convorbirea pe care o avusese 
cu judecătorul de instrucţie era cu prisosinţă făcuta să-i dea 
de gândit. Cu toate astea, se cuvine să ne grăbim a o spune 
că cel care ar fi putut citi în cugetul său ar fi observat că 
soarta Colombei şi a lui Ascanio, atât de strâns legată de 
scrisoarea ce se afla acum în mâinile lui, constituia temeiul 
preocupărilor sale, şi că înainte de a se gândi la el, lucru de 
care avea intenţia să se ocupe la vremea potrivită, era 
hotărât să se gândească la ei. 

Stătea aşa, chibzuind, de vreo jumătate do oră, când uşa 
celulei sale se deschise din nou şi temnicerul apăra în prag. 

— Dumneata ai cerut să vină un preot? întrebă el, 
îmbufnat. 

— Da, eu, fireşte - spuse Jacques. 

— Dracu să mă ia dacă pot să pricep ce-or fi având toţi de 
împărţit cu un păcătos de călugăr - bodogăni temnicerul. 
Tot ce ştiu e că nu poate sta omul liniştit de răul lor nici 
măcar cinci minute. 

Poftim, intră înăuntru, părinte - continuă el, dându-se la o 
parte pentru a-l face loc preotului să treacă - şi nu lungi 
prea mult vorba. 

Şi tot boscorodind mereu, încuie din nou uşa şi plecă, 
lăsându-l pe noul venit între patru ochi cu deţinutul. 

— Dumneata m-ai chemat, fiule? întrebă preotul. 

— Eu, părinte - răspunse studentul. 

— Vrei să te spovedeşti? 

— Nu tocmai, as vrea doar să stau de vorbă cu 
dumneavoastră despre un caz de conştiinţă. 

— Vorbeşte, fiule - răspunse preotul, aşezându-se pe 
scaun - şi dacă puţina mea pricepere ar putea să le 


călăuzească... 

— Pentru asta v-am şi rugat să veniţi, ca să vă cer un sfat. 

— Te-ascult. 

— Părinte - începu Aubry - sunt un mare păcătos. 

— O, Doamne - spuse preotul - fericit cel care se 
învredniceşte măcar să-şi recunoască greşeala! 

— Dar asta încă nu-i tot, părinte, nu numai că suntun 
mare păcătos, aşa cum vă spuneam, dar pe deasupra i-am 
făcut şi pe alţii să cadă în păcat. 

— Mai poate fi cumva îndreptat păcatul pe care l-ai 
săvârşit? 

— Cred că da, părinte, cred că da. Fiinţa pe care am târât- 
o cu mine pe calcă pierzaniei era o tânără fată neprihănită. 

— Vrei să spui că ai sedus-o? întrebă preotul. 

— Am sedus-o într-adevăr, părinte, ăsta-i cuvântul! 

— Şi vrei să-ţi îndrepţi greşeala? 

— Aşa m-am gândit cel puţin. 

— Nu există decât un singur mijloc în cazul de faţă. 

— Ştiu foarte bine, de aceea am şi stat atâta vreme în 
cumpănă. Dacă ar fi existat două, l-aş fi ales pe celălalt. 

— Doreşti deci să te însori cu ea. 

— Un moment, vă rog. Nu, n-aş vrea să vă mint; nu, 
părinte, nu doresc de loc, o fac doar de mare nevoie. 

— Era mai bine dacă lucrul acesta pornea dintrun 
simţământ mai curat, mai generos. 

— Ce vreţi, părinte, sunt oamenii făcuţi să se însoare şi 
alţii să rămână becheri. Burlăcia era vocaţia mea şi trebuia 
doar să vină o împrejurare ca asta în care mă aflu pentru 
ca... 

— Ei bine, atunci, fiule, fiindcă s-ar putea să te răzgândeşti 
şi să-ţi schimbi bunele intenţii, părerea mea e c-ar fi bine s- 
o faci mai curând. 

— Cât de curând, adică? întrebă Jacques Aubry. 

— Păi fiind vorba de o căsătorie în extremis - spuse 
preotul - vom putea căpăta toate dispensele trebuincioase 
şi cred că poimâine... 


— Fie şi poimâine - îngână studentul, oftând. 

— Dar tânără fată? 

— Ce-i cu ea? 

— Eşti sigur c-o să primească? 

— Ce să primească? 

— Să se mărite. 

— Ba bine că nu! Cum să nu primească! Chiar cu 
recunoştinţă! Doar nu i se întâmplă în fiecare zi s-o ceară 
cineva în căsătorie. 

— Atunci nu există nici o piedică? 

— Niciuna. 

— Părinţii dumitale? 

— Lipsesc. 

— Aici? 

— Necunoscuţi. 

— Cum se numeşte? 

— Gervaise-Perrette Popinot. 

— Îmi dai voie să-i împărtăşesc vestea? 

— Dacă vreţi să vă daţi osteneala s-o. Faceţi, părinte, v-aş 
fi din toată inima recunoscător. 

— Am s-o înştiinţez chiar azi. 

— Spuneţi-mi, vă rog, părinte, spuneţi-mi, nu sar putea, 
bunăoară, să-i înmânaţi o scrisoare? 

— Nu, fiule, noi preoţii care ne-am îndatorat săi slujim pe 
întemnițați am făcut legământ să nu ducem nimănui nici o 
veste din partea lor decât după ce vor fi răposat. Când va 
sosi clipa aceea, sunt gata să-ţi împlinesc orice rugăminte. 

— Mulţumesc, dar atunci ar fi de prisos; ne vom mărgini 
deci numai la căsătorie. 

— N-ai nimic altceva să-mi spui? 

— Nimic, decât că, în cazul când s-ar îndoi cineva de 
adevărul spuselor mele şi ar sta cumva la îndoială să 
încuviinţeze cererea mea, s-ar putea aduce în sprijinul ei o 
plângere din partea susnumitei Gervaise-Perrette Popinot, 
plângere care se află la domnul judecător de instrucţie şi 


care ar dovedi justiţiei că tot ceea ce am declarat 
corespunde întru totul adevărului. 

— Te poţi bizui pe mine că voi căuta să înlătur orice 
piedică - îl linişti preotul, căruia i se păruse a observa că 
lucrul pe care Jacques Aubry îşi pusese în gând să-l aducă 
la îndeplinire îl făcea fără nici o tragere de inimă, ci doar 
silit de împrejurări - şi peste două zile... 

— Peste două zile... 

— Vei răscumpăra onoarea celei pe care ai necinstit-o. 

— Ce să-i faci! Murmură studentul, oftând din greu. 

— Lasă, fiule, lasă! Căută să-l împace preotul. 

Cu cât jertfa e mai anevoioasă, cu atât e mai bine primită 
de Dumnezeu. 

— Sfinte Sisoie! exclamă studentul, în cazul acesta 
Dumnezeu trebuie să-mi fie pururea recunoscător; duceţi- 
vă, părinte, duceţi-vă! 

Într-adevăr, Jacques Aubry nu se înduplecase să ia o 
asemenea hotărâre decât după o aprigă luptă cu sine 
însuşi; aşa cum îi mărturisise iubitei sale Gervaise, 
studentul moştenise antipatia părintelui său faţă de 
instituţia căsătoriei şi numai datorită prieteniei care i-o 
purta lui Ascanio şi gândului că din pricina lui acesta se afla 
acum la ananghie, la care veniseră să se adauge cele mai 
frumoase exemple de devotament pe care antichitatea i le 
pusese la îndemână, reuşise să se ridice la gradul de 
abnegaţie pe care îl atinsese, dar, se va mira poate cititorul, 
ce are de-a face căsătoria lui Aubry cu Gervaise, cu 
fericirea lui Ascanio şi a Colombei, şi în ce fel, însurându-se 
cu ibovnica lui, Aubry izbutea să-şi salveze prietenul? 

La care aş putea să-i spun cititorului că nu are suficientă 
perspicacitate. E adevărat că, la rândul său, cititorul ar 
putea să-mi răspundă că nu-i de datoria mea să aibă aşa 
ceva. 

Cititorul e rugat deci să-şi dea osteneala a citi sfârşitul 
acestui capitol peste care ar fi putut să treacă, daca ar fi 
avut o minte mai pătrunzătoare. 


După plecarea preotului, Aubry, care acum nu mai putea 
da înapoi, păru ceva mai liniştit; orice hotărâre, chiar şi una 
dintre cele mai cumplite, are darul de a aduce cu ea liniştea 
sufletească; cugetul care s-a războit se odihneşte acum, 
inima care s-a zbuciumat e cuprinsa de toropeală. 

Jacques Aubry rămase, aşadar, să se bucure de odihna şi 
toropeala sa până în momentul în care, auzind zgomot în 
celula lui Ascanio, socoti că zgomotul cu pricina, stârnite de 
temnicerul care venise să-i aducă mâncare, era o chezăşie 
că timp de câteva ore nu vor mai fi stingheriţi de nimeni. 

De aceea, mai zăbovi câteva minute, după care, băgând de 
seamă că nici un zgomot nu mai tulbura tăcerea, se 
strecură în galerie, străbătu ca de obicei distanţa dintre 
cele două celule şi ridică rogojina cu capul. Celula lui 
Ascanio era cufundată în cea mai neagră beznă. 

Aubry îşi chemă prietenul cu glas scăzut; nu primi însă nici 
un răspuns; încăperea era cu desăvârşire pustie. Primul 
simţământ pe care-l încercă Aubry fu un simţământ de 
bucurie. 

Ascanio era liber şi, din moment ce era liber, el, Aubry, nu 
mai avea nevoie să... Dar în aceeaşi clipă îşi aminti de 
recomandările auzite atunci când ducesa îşi exprimase 
dorinţa ca Ascanio să fie mutat într-o celulă mai 
confortabilă. 

Precum se vedea, intervenţia doamnei ducese d'Etampes 
fusese privită cu toată consideraţia; zgomotul ce ajunsese la 
urechea studentului puţin mai înainte, fusele prilejuit de 
mutarea prietenului său. 

Speranţa ce-l însufleţise o clipă pe Aubry strălucise ca un 
fulger, dar tot atât de repede se şi stinsese. 

Studentul lăsă să cadă la loc rogojina şi se întoarse de-a- 
ndăratelea la el în celulă. Orice mângâiere îi fusese răpită, 
nu mai avea parte nici măcar de tovărăşia prietenului 
pentru care se jertfea. 

Nu-i mai rămânea altceva de făcut ca să-şi omoare timpul 
decât să cugete. Dar şi aşa Jacques Aubry cugetase prea 


mult şi rezultatul cugetărilor sale fusese atât de dureros, 
încât socoti mai cuminte să doarmă. 

Se trânti deci pe pat şi, cum rămăsese mult în urmă cu 
somnul, cu toate frământările lui sufleteşti, în scurtă vreme 
se cufundă într-un somn adânc. 

Visă că fusese osândit la moarte şi spânzurat: datorita însă 
unui prost obicei al călăului, funia nefiind unsă cum trebuia, 
osânditul fusese spânzurat numai pe jumătate; ceea ce nu-i 
împiedicase pe ceilalţi să-l îngroape în lege. Şi Jacques 
Aubry începuse tocmai să-şi mănânce propriile sale braţe în 
vis, aşa cum se obişnuieşte în asemenea împrejurări, când 
grefierul, oare ţinea cu tot dinadinsul să intre în posesia 
bucății de funie promise, venise s-o ia singur şi, deschizând 
cavoul în care Aubry se afla ferecat, îi redase o dată cu 
viaţa, şi libertatea. 

Din păcate nu era decât un vis şi, în momentul în care 
studentul se trezi, viaţa sa se afla într-o mare cumpănă şi 
libertatea sa era definitiv pierdută. 

Seara, noaptea şi ziua următoare trecură fară ca să mai 
primească nici o vizită, afară de aceea a temnicerului său. 
Jacques încercă să-l întrebe ba una, ba alta, dar nu fu chip 
să scoată un cuvânt de la el. 

În toiul nopţii, Jacques, care abia apucase să adoarmă auzi 
uşa celulei sale scârţâind din ţâţâni şi se trezi brusc. Oricât 
de greu ar dormi deţinuţii, zgomotul unei uşi care se 
deschide îi trezeşte numaidecât. 

Studentul se ridică în capul oaselor. 

— Scoală-te şi îmbracă-te - îi porunci glasul răstit al 
temnicerului, în timp ce în spatele lui se zăreau scânteind, 
la lumina torţei pe care o ţineau în mână, halebardele a 
două străji de la prefectură. 

Cum patul era aşternut cu cearşaf şi nu avea navea 
cuvertură, cea de-a doua porunca era de prisos, Jacques 
Aubry se culcase îmbrăcat. 

— Unde vreţi să mă duceţi? întrebă studentul, care era 
încă pe jumătate adormit. 


— Prea eşti curios - spuse temnicerul. 

— Aş vrea totuşi să ştiu - stărui studentul. 

— Haide-haide, lasă gura şi urmează-mă! 

Orice împotrivire fiind în zadar, deţinutul se supuse. 

Temnicerul o apucă înainte, Jacques Aubry o pori după el, 
iar cele două străji încheiară cortegiul. 

Jacques Aubry se uita în jur cu o nelinişte pe care nu căuta 
s-o ascundă: se temea de o execuţie nocturnă: singur lucru 
îl făcea să mai prindă curaj: faptul că nu vedea nicăieri nici 
un preot şi nici un călău. 

După zece minute, Jacques Aubry se pomeni în sala de la 
intrare în care fusese adus în ziua când reuşise, în fine, să 
pătrundă la Châtelet; aici însă, în loc să-l conducă spre 
poartă, aşa cum sperase o clipă, într-atât nenorocirea te 
face să te laşi amăgit de cele mai înşelătoare iluzii, călăuza 
sa deschise o uşă ascunsă într-un ungher şi o apucă de-a 
lungul unui culoar interior ce dădea într-o curte. 

Primul imbold pe care-l simţi întemniţatul ieşind în curte la 
aer curat şi văzând din nou cerul liber fu să respire din 
adâncul pieptului. 

Era, oricum, un câştig şi nu putea şti când avea să se mai 
ivească asemenea prilej fericit. Pe urmă, zărind la capătul 
celălalt al curţii ferestrele ogivale ale unui paraclis din 
secolul al paisprezecelea, începu a bănui despre ce putea fi 
vorba. 

Din respect faţă de adevăr, datoria noastră de povestitor 
ne obligă să spunem că, la gândul acesta, i se tăiară 
picioarele. 

În momentul acela însă îşi aduse aminte de Ascanio şi de 
Colombe şi măreţia faptei generoase pe care se pregătea s- 
o îndeplinească îl ajută să înfrunte restriştea în care se afla. 

Păşi deci destul de hotărât spre biserică; ajungând în 
pragul ei, se dumeri pe deplin. 

Preotul era la altar; în strană aştepta o femeie, iar această 
femeie nu era nimeni alta decât Gervaise. 

În drum spre altar se întâlni cu guvernatorul fortăreței. 


— Ai cerut să ţi se dea prilejul de a răscumpăra, înainte de 
moarte, onoarea tinerei fete pe care ai necinstit-o - spuse 
guvernatorul. Cererea era îndreptăţită şi a fost aprobată. 

O ceaţă se puse pe ochii studentului; în aceeaşi clipă însă 
pipăi cu mâna scrisoarea doamnei d'Etampes şi îşi recapătă 
curajul. 

— O, bietul meu Jacques! Începu a se tângui Gervaise, 
aruncându-se în braţele studentului, cine ar fi crezut că 
ceasul acesta pe care îl doream cu atâta râvnă va sosi într-o 
asemenea împrejurare! 

— Ce să-i faci, dragă Gervaise! Suspină studentul, 
strângând-o la piept. Dumnezeu ştie pe cine trebuie să 
pedepsească şi cine se cuvine să fie răsplătit; să ne 
supunem voinţei sale. Apoi în şoaptă, strecurându-i în mână 
scrisoarea doamnei d'Etampes: s-o dai lui Benvenuto - 
murmură el 

— Numai lui, auzi? 

— Cei? Bombăni guvernatorul, apropiindu-se numai decât 
de miri. Ce s-a întâmplat? 

— Nimic; îi spuneam soţiei mele Gervaise c-o iubesc. 

— Cum, pe cât se pare, n-o să aibă vreme probabil să-şi 
dea seama de contrariu, orice declaraţie este de prisos: 
duceţi-vă la altar şi terminaţi cât mai repede. 

Aubry şi Gervaise se îndreptară fără să mai sufle o vorbă 
spre preotul care-i aştepta. 

Ajungând înaintea lui, se aşezară amândoi în genunchi, 
începu slujba religioasă. 

Jacques ar fi vrut să schimbe câteva cuvinte cu Gervaise, 
care, la rândul său, dorea din răsputeri să-şi arate 
recunoştinţa faţă de Aubry, dar două străji aşezate de-a 
dreapta şi de-a stânga lor le urmăreau fiece mişcare şi 
pândeau orice şoaptă. 

Deţinutul avusese totuşi noroc că probabil, înduioşat de 
soarta lor, într-un moment de slăbiciune, guvernatorul îi 
lăsase să se îmbrăţişeze şi că, mulţumită acestei 
îmbrăţişări, scrisoarea putuse să treacă din mâinile lui 


Jacques în acelea ale iubitei sale Gervaise. Dacă s-ar fi 
întâmplat cumva să scape acest prilej, dat fiind străşnicia cu 
care erau supravegheați mirii, devotamentul lui Jacques s- 
ar fi irosit în van. 

Preotul primise probabil anumite dispoziţii, deoarece 
căută să-şi scurteze cuvântarea. Poate că se gândise în 
sinea lui că n-avea nici un rost săi dea sfaturi de bună 
purtare ca soţ şi părinte unui om ce urma să fie spânzurat 
peste două-trei zile. 

După ce preotul îşi încheie discursul, după ce primiră 
binecuvântarea şi slujba religioasă luă sfârşit, Aubry şi 
Gervaise crezură că vor fi lăsaţi, cel puţin acum, câteva 
clipe între patru ochi, dar nici pomeneală de aşa ceva. Cu 
toate plânsetele bietei Gervaise, care se transformase pur şi 
simplu într-o fântână de lacrimi, străjile îi despărţiră. 

Mai avură totuşi răgazul să schimbe o privire: „Ai grijă să 
faci ce ţi-am spus!” - îi aminteau ochii lui Aubry. 

„Fii pe pace, chiar în noaptea asta sau cel mai târziu 
mâine dimineaţă mă duc negreşit” răspundeau ochii soţiei 
sale Gervaise. 

Pe urmă, fiecare dintre ei fu luat şi dus într-altă parte. 
Gervaise fu poftită în chipul cel mai curtenitor să iasă pe 
uşa dinspre stradă, iar deţinutul fu petrecut spre uşa celulei 
sale, intrând înăuntru, studentul oftă adânc de tot, mai 
adânc decât oftase vreodată de când intrase în închisoare: 
va să zică era un om însurat! 

Şi astfel, aidoma lui Curtiusl din vechime, Jacques. Aubry, 
din devotament prietenesc se azvârili în abisul căsătoriei. 

1 Personaj legendar din antichitatea romană care s-a 
jertfit din devotament cetăţenesc, aruncându-se cu cal cu 
tot şi înarmat de luptă în prăpastia ce se căscase în mijlocul 
forului roman în urma unui cutremur, deoarece auguri 
prevestiseră că pământul nu se va închide la loc decât după 
ce vor fi sacrificate cele mai de preţ bunuri. Curtius socotise 
că fala Romei se întemeia pe puterea armată şi pe valoarea 
cetăţenilor săi. 


(n. [.). 

XXXVII TURNAREA STATUII Şi acum rugăm pe cititorii 
noştri să ne îngăduie a părăsi un moment închisoarea 
Châtelet pentru a ne întoarce la palatul Nesle. 

La chemarea lui Benvenuto, lucrătorii alergaseră 
numaidecât şi porniseră după el spre turnătorie. 

Toţi ştiau cu câtă râvnă lucra de obicei; niciodată însă nu-i 
văzuseră faţa învăpăiată de o asemenea ardoare şi ochii 
aprinşi de o flacără atât de vie; dacă cineva ar fi trebuit să-i 
modeleze chipul în clipele acelea, aşa cum el se pregătea să 
toarne în bronz chipul lui Jupiter, ar fi înzestrat lumea cu 
cea mai frumoasă statuie a geniului artistic. 

Totul era gata, mulajul de ceară, îmbrăcat în învelişul lui 
de lut, aştepta, încercuit cu şinre de fier, în mijlocul 
cuptorului cu capsulă, ceasul în care avea să capete viaţă. 
Lemnele erau, de asemenea, stivuite; Benvenuto le dădu foc 
din patru părţi diferite şi, cum erau numai lemne de brad 
de care artistul se îngrijise de mult să fie cât mai bine 
uscate, flăcările cuprinseră îndată întreg cuptorul şi în 
scurtă vreme tiparul era înconjurat de o uriaşă vâlvătaie. În 
momentul acela ceara topită prinse a ieşi afară prin 
răsuflători în timp ce tiparul la rândul său dogorit de foc, 
începea să se întărească; în vremea asta lucrătorii săpau o 
groapă adâncă lângă cuptorul în care trebuia să fie topit 
metalul, fiindcă Benvenuto nu voia să piardă nici o secundă 
şi, de îndată ce tiparul va fi fost ars, să purceadă fără 
zăbavă la topitul metalului. 

Timp de o zi şi jumătate ceara se scurse din tipar; timp de 
O zi şi jumătate, pe când calfele lucrau în schimburi, 
odihnindu-se pe rând ca marinarii care fac de cart pe o 
corabie de război, Benvenuto nu închise ochii o clipă, 
învârtindu-se în jurul cuptorului, punând mereu lemne pe 
foc, îmbărbătându-i pe lucrători, în sfârşit, se convinse că 
toată ceara se scursese şi că tiparul era bine ars; era cea 
de-a doua fază a lucrării pe care o avea de executat, ultima 
fiind topirea bronzului şi turnarea statuii Lucrătorii, care nu 


puteau să înţeleagă de undei vine lui Benvenuto puterea 
aceea supraomenească şi râvna turbată ce-l ţinea în 
picioare, încercară a-l îndupleca să se odihnească măcar 
câteva ore; fiecare oră de odihnă însă ar fi prelungit 
închisoarea lui Ascanio şi suferinţele Colombei. Benvenuto 
se împotrivi. Părea făcut din aceeaşi materie ca şi bronzul 
din care voia să făurească un zeu. 

După ce groapa fu săpată, înfăşură tiparul cu frânghii 
trainice şi, cu ajutorul unor cabestane anume pregătite din 
vreme, îl ridica în sus cu cea mai mare grijă, îl aduse până 
deasupra gropii şi-l cobori apoi binişor înăuntru, până ce 
ajunse la nivelul cuptorului; acolo îl înţepeni locului, făcând 
să se rostogolească jur împrejur ţărâna scoasă din groapă 
pe care o bătătorea strat cu strat, aşezând, pe măsură ce se 
înălța, olane de lut ars ce trebuiau să slujească drept 
răsuflători. Toate aceste pregătiri îi dădură de lucru până la 
sfârşitul zilei. Se lăsă noaptea; se împlineau patruzeci şi opt 
de ore de când Benvenuto nu dormise de loc, nu stătuse să 
se odihnească, nici măcar nu se aşezase un moment. 
Lucrătorii se rugau de el, îl lua la rost, dar Benvenuto nu 
voia să audă nimic, o putere vrăjită părea să-l însufleţească 
şi, nesocotind rugăminţile şi mustrările celor din preajmă, 
drept răspuns se mulțumea să poruncească fiecărui 
lucrător ce avea de făcut cu glasul tăios şi aspru cu care un 
comandant de armată ordonă ostaşilor mişcările pe care le 
au de executat. 

Benvenuto voia să înceapă turnarea imediat. 

Vigurosul artist, care avusese necontenit parte să vadă 
toate piedicile dându-se la o parte din calea lui, îşi punea la 
încercare acum autoritatea asupra propriei sale persoane; 
răpus de oboseală, măcinat de griji şi mistuit de febră, 
poruncea trupului său să nu aibă astâmpăr o clipă, şi trupul 
său de fier se supunea în timp ce tovarăşii săi erau siliţi să 
bată în retragere unul câte unul, aşa cum într-o bătălie 
soldaţii răniţi părăsesc rândurile, îndreptându-se spre 
ambulantă Cuptorul de topit era gata Benvenuto pusese să 


fie umplut cu lingouri de fontă şi de aramă, aşezate simetric 
unele peste altele în aşa fel ca să poată pătrunde printre ele 
căldura şi metalul să se topească mai repede şi cât mai 
complet. 

Aprinse cuptorul aşa cum îl aprinsese şi pe cel dintâi şi, ni 
curând, cum stiva era alcătuită numai din buşteni de brad, 
răşina ce începuse să curgă, sporind puterea de combustie 
a lemnului, făcând să izbucnească o asemenea vâlvătaie, 
încât, înălțându-se mai sus decât se aşteptaseră, flăcările 
lingeau acoperişul turnătoriei, care, fiind de lemn., luă foc 
numaidecât. Văzând pălălăile ce se iscaseră şi, mai ales, 
simţindu-i dogoarea, toate calfele, afară de Hermann, se 
trasară înapoi. 

Hermann şi Benvenuto însă puteau face faţă singuri 
acestei împrejurări. Fiecare din ei luă câte o secure şi se 
apucă să doboare stâlpii de lemn pe care se sprijinea 
şopronul. După câteva clipe, acoperişul cuprins de flăcări se 
prăbuşi. Atunci Benvenuto şi Hermann împinseră în foc, cu 
nişte căngi, rămăşiţele aprinse întreţinând viitoarea ce 
înfierbânta cuptorul, şi metalul începu să se topească. Acum 
că ajunsese să facă şi lucrul acesta, Benvenuto se simţi 
dintr-o dată sleit de puteri. Trecuseră şaizeci de ore de 
când nu dormea şi douăzeci şi patru de când nu mâncase 
nimic, şi în tot acest timp fusese sufletul întregii activităţi, 
pârghia tuturor strădaniilor. O febră cumplită puse 
stăpânire pe el: din rumen cum era, se făcu galben ca un 
mort la faţa. Într-o atmosferă atât de încinsă, încât nimeni 
nu putea sta lângă el, Benvenuto tremura din toate 
mădularele şi-i clănţăneau dinţii în gură de parcă s-ar fi 
aflat în mijlocul nămeţilor Laponiei. 

Văzându-l în ce hal era, tovarăşii săi de muncă îl 
înconjurară; Benvenuto încercă să se împotrivească din 
nou, refuzând să se recunoască înfrânt, căci pentru un om 
ca el, faptul de a se pleca în faţa imposibilului era o ruşine, 
dar până la urmă fu obligat a mărturisi că se simţea sleit de 
puteri. 


Din fericire, operaţia topirii era pe terminate; partea cea 
mai grea fusese îndeplinită: restul era o treabă mecanică, 
uşor de executat. Meşterul îl strigă atunci pe Pagolo, dar 
Pagolo însă parcă intrase în pământ. În sfârşit, la chemarea 
tovarăşilor săi care-l strigau în cor, Pagolo ieşi la iveală; se 
dusese, spunea el, să se roage pentru reuşita cât mai 
deplină a lucrării. 

— N-avem timp acum de rugăciuni! exclamă Benvenuto. 
Însuşi Domnul a spus: „Cine munceşte se roagă”. E vremea 
să muncim acum, Pagolo! Ascultă, simt că mă sfârşesc, dar, 
c-o fi să mor sau nu, Jupiter al meu trebuie cu orice preţ să 
trăiască. Pagolo, dragul meu, te las pe tine să ai grijă mai 
departe de turnare, fiind convins c-o să te descurci la fel de 
bine ca şi mine. Pagolo, după cum vezi şi tu, în curând 
metalul o să fie gata; ai să-ţi dai seama negreşit dacă e 
destul de încins. Când o să se înroşească, îi pui pe Hermann 
şi pe Simon-Stângaciul să ia fiecare câte o praştie. Ah, 
Doamne, ce spuneam oare? Da. Pe urmă, să ochească 
amândoi o dată cele două capace ale cuptorului. Atunci 
metalul o să curgă afară şi, dacă s-ar întâmpla să mor între 
timp, să-i spuneţi regelui că mi-a promis să-mi facă o 
favoare, că aţi venit să i-o cereţi în numele meu şi că 
această favoare... este... O, Doamne, nu-mi mai aduc 
aminte. Ce voiam să-i cer regelui? A, da, ... 

Ascanio... seniorul castelului Nesle. Colombe, fata 
prefectului... d'Orbec... doamna d'Etampes... 

Ah, simt că-mi pierd minţile! 

Şi Benvenuto, împleticindu-se pe picioare, se prăbuşi în 
braţele lui Hermann, care-l duse pe sus, ca pe un copil, la el 
în cameră, în timp ce Pagolo, căruia i se încredinţase 
supravegherea turnării, dădea ordine pentru ca lucrarea să 
nu se întrerupă. 

Benvenuto avea dreptate sau, mai bine zis căzuse pradă 
unui delir furios. Scozzone, care, de bună seamă, se ruga, la 
rândul său. Ca şi Pagolo, se grăbi să-i vină într-ajutor; 


Benvenuto însă striga într-una: „Am murit! Mor! Ascanio! 
Ce-o să se facă Ascanio?” 

Într-adevăr, sumedenie de vedenii fantastice i se perindau 
prin minte: Ascanio, Colombe, Ştefană, toţi crescând sub 
ochii săi ca nişte fantome, pentru a se risipi mai apoi ca 
nişte umbre. Pe urmă, din mijlocul lor ieşea la iveală chipul 
însângerat al orfăurarului Pompeo, pe care-l omorâse cu o 
lovitură de jungher, al căpitanului de poştă din Siena, pe 
care-l doborâse cu un foc de archebuză. 

Trecutul şi prezentul se învălmăşeau în cugetul său. 
Uneori cel care-l ţinea pe Ascanio ferecat în închisoare lua 
înfăţişarea lui Clement al VII-lea, alteori Cosimo I era cel ce 
o silea pe Colombe să se mărite cu d'Orbec. După care se 
pomenea vorbind cu ducesa Eleonora, ca şi cum ar fi vorbit 
cu doamna d'Etampes; se ruga, ameninţa. Pe urmă îşi bătea 
joc de biata Scozzone, care plângea, spunându-i să bage de 
seamă ca nu cumva Pagolo să-şi rupă gâtul sărind ca o 
pisică pe cornişe. Momentele în care se zbuciuma aşa ca 
scos din minţi erau urmate de răstimpuri de deplină 
lâncezeală când ai fi zis că e gata să-şi dea sfârşitul. 

Agonia aceasta ţinea de trei ceasuri: Benvenuto se afla 
tocmai într-unul din acele răstimpuri de toropeală, aşa cum 
am arătat mai sus, când deodată Pagolo intră buzna în 
cameră, palid la faţă şi răvăşit, strigând: 

— Domnul Isus şi Sfânta Fecioară să se milostivească de 
noi, meştere, fiindcă totul e pierdut, numai cerul ne mai 
poate ajuta acum! 

Zdrobit cum era de oboseală, Benvenuto, aproape 
muribund şi în nesimţire, simţi totuşi aceste cuvinte 
pătrunzându-i ca un stilet ascuţit până în adâncul inimii. 
Ceaţa ce-i învăluia mintea se destramă şi, ca Lazăr 
sculându-se din morţi la glasul lui Hristos, se ridică în capul 
oaselor din aşternut, strigând: 

— Cine a putut să spună că totul e pierdut, atâta timp cât 
Benvenuto mai trăieşte încă? 

— Păcatele mele, eu, meştere, cu! Îngăimă Pagolo. 


— De două ori mişel! izbucni Benvenuto. Se vede c-a fost 
scris să mă vinzi mereu! Dar fii pe pace, Domnul Isus şi 
Sfânta Fecioară pe care-i chemai într-ajutor adineauri au ei 
grijă să sprijine pe oamenii de bună credinţă şi să-i 
pedepsească pe trădători... 

În momentul acela se auziră glasurile lucrătorilor, care se 
văicăreau în gura mare: „Benvenuto! Benvenuto!” 

— Sunt aici! Sunt aici! răspunse artistul, năpustindu-se pe 
uşă afară, palid la faţă, dar cu puterile întremate şi cu 
mintea limpede. Sunt aici! 

Şi vai de cei ce nu-şi vor fi împlinit datoria! 

Din doi paşi, Benvenuto ajunse la turnătorie; toată ceata 
lucrătorilor pe care o lăsase muncind cu atâta însufleţire 
era acum buimacă şi abătută. 

Hermann însuşi era mort de oboseală: vlăjganul abia se 
mai ţinea pe picioare, fiind silit să se reazeme de unul din 
stâlpii. Şopronului care nu fuseseră doborâţi. 

— Luaţi aminte, băieţi! Strigă Benvenuto, cu o voce 
înfricoşătoare, căzând în mijlocul lor ca un trăsnet. Nu ştiu 
încă ce s-a întâmplat, dar, pe sufletul meu, v-o spun 
dinainte, orice ar fi, trebuie să-i găsim leacul. Daţi-mi 
ascultare deci de vreme ce am intrat iar în horă; dar să nu 
ieşiţi din cuvântul meu, ascultaţi-mă fără să crâcniţi. Fără să 
faceţi un cât de mic gest de împotrivire, iară cum văd pe 
unul că se codeşte îl ucid pe loc. Asta fie zis pentru cei răi! 
Celor buni le spun doar atât; libertatea şi fericirea lui 
Ascanio, tovarăşul vostru la care ţineţi cu toţii atât de mult, 
depinde de izbânda noastră! La lucru deci! 

Rostind aceste cuvinte, Cellini se apropie de cuptor ca să 
vadă cu ochii lui ce se întâmplase. 

Focul nefiind aţâţat, metalul se răcise, adică, aşa cum se 
spune în limbajul celor de meserie, „se făcuse scrob”. 

Benvenuto îşi dădu seama numaidecât că răul putea fi 
îndreptat; pesemne că Pagolo se lăsase pe tânjeală şi, în 
vremea asta, căldura cuptorului începuse să scadă, trebuia 


ca focul să ardă iar cu toată puterea, pentru ca metalul să 
treacă din nou în stare lichidă. 

— Lemne! Strigă Benvenuto. Avem nevoie de lemne! 

Căutaţi pretutindeni unde s-ar putea găsi o surcică, 
duceţi-vă la brutari şi cumpăraţi-le, dacă nu se poate altfel, 
cu livra, aduceţi şi ultima aşchie care se mai află prin casă! 
Sparge uşile pavilionului, Hermann, dacă nu vrea coana 
Perrine să le deschidă de bună voie, orice poţi înşfăca de- 
acolo e bun luat, suntem doar pe teritoriu inamic. Lemne! 
Am nevoie de lemne! 

Şi pentru a le da exemplu celorlalţi, Benvenuto apuca o 
secure şi începu să lovească din răsputeri în cei doi stâlpi ce 
mai rămăseseră în picioare şi care se prăbuşiră îndată 
împreună cu restul acoperişului; Benvenuto se grăbi să 
împingă totul în foc; totodată calfele ce se risipiseră care 
încotro se întorceau acum cu braţele încărcate de lemne. 

— Bravo! Se bucură Benvenuto. Şi acum sunteţi gata să 
mă ascultați? 

— Da, da! strigară cu toţii. Orice ne-ai porunci şi până la 
ultima suflare! 

— Atunci alegeţi deoparte stejarul, puneţi la început numai 
stejar pe foc; stejarul arde cu mai multă putere şi prin 
urmare, şi leacul îşi va face mai grabnic efectul. 

În curând braţe întregi de lemne de stejar începură să 
curgă peste jeratic până ce Benvenuto se văzu nevoit să 
strige că-i destul. 

Forţa ce clocotea în sufletul lui părea să se fi revărsat şi-n 
sufletele celorlalţi; poruncile sale, gesturile pe care le făcea, 
toate erau tălmăcite şi aduse la îndeplinire pe loc. Doar 
Pagolo mai bombănea când şi când printre dinţi: 

— Vrei să faci nişte lucruri mai presus de puterile 
omeneşti, meştere! Asta înseamnă să-l înfrunţi pe 
Dumnezeu. 

La care Cellini se mulțumea să răspundă cu o privire ai 
cărei tâlc era: „Aşteaptă tu, că mai avem de răfuit o 
socoteală între noi!” 


Cu toate astea, în ciuda cobelilor lui Pagolo metalul 
începuse din nou să se topească şi pentru a grăbi topirea, 
Benvenuto arunca din când în când în cuptor livre de 
plumb, amestecând plumbul, arama şi bronzul cu un drug 
lung de fier, astfel că, pentru a folosi propriile lui cuvinte, 
cadavrul de metal se trezea treptat-treptat la viaţă. Văzând 
că treaba începea a se pune pe roate, cuprins de voioşie, 
Benvenuto nu mai simţea nici febra, nici slăbiciunea de mai 
înainte: el însuşi reînviase. 

În sfârşit, metalul dădu în clocot şi prinse să se umfle. 
Benvenuto se grăbi să destupe pâlnia tiparului şi porunci 
lucrătorilor să izbească în capacele cuptorului, ordin ce fu 
numaidecât executat; dar, ca şi când truda aceasta 
gigantică trebuia sa fie până în ultima clipă o luptă de titani, 
după ce capacele fură înlăturate, Benvenuto baga de seamă 
nu numai ca metalul nu se scurgea destul de repede, dar 
că, pe deasupra, nici nu era în cantitate suficientă. 

Atunci, luminat de una din acele idei extraordinare ce 
numai în mintea unui artist pot încolţi, spuse: 

— Jumătate din voi să rămână aici, ea să pună mai departe 
lemne pe foc, iar ceilalţi sa vină cu mine! 

Şi însoţit de cinci dintre calfe, o rupse la fugă spre palat; 
după câteva clipe se întoarseră cu toţii purtând în braţe o 
mulţime de vase de argint şi de cositor, lingouri, ibrice pe 
jumătate terminate. 

După exemplul lui Benvenuto, fiecare dintre lucrători 
aruncă preţioasă-i povară în cuptor, care mistui totul pe loc, 
bronz, plumb, argint, bucăţi de metal brut, minunatele 
lucrări migălos cizelate, cu aceeaşi indiferenţă cu care l-ar 
fi mistuit pe Cellini însuşi dacă artistul s-ar fi azvârlit la 
rândul său înăuntru. 

Mulțumită însă acestui adaos de materii fuzibile, bronzul 
deveni cu desăvârşire lichid şi, ca şi cum s-ar fi căit de 
şovăiala sa de o clipă, începu să curgă cu îmbelşugare. Un 
timp aşteptară cu toţii, cu inima strânsă de o îngrijorare ce 
se preschimbă într-o spaimă cumplită în momentul în care 


Benvenuto observă că bronzul nu ajunsese până la gura 
tiparului: cercetând însă pâlnia cu o prăjină lungă, simţi că, 
înainte încă de a se fi scurs cu totul din cuptor, bronzul 
depăşise capul lui Jupiter. 

Căzu atunci în genunchi, mulţumindu-i Celuide-Sus pentru 
lucrarea ce trebuia să aducă salvarea lui Ascanio şi a 
Colombei era terminată; Dumnezeu se va îndura oare să fie 
şi pe deplin reuşită? 

lată ceea ce Benvenuto nu putea să afle decât abia a doua 
zi dimineaţă. 

Noaptea ce urmă, cred că vă daţi seama, fu o noapte de 
zbucium; oricât de obosit era Benvenuto, abia dacă reuşi să 
doarmă pe sponci. 

Somnul lui însă nu avea nimic de-a face cu odihna. Nici nu 
apuca bine să închidă cehii, şi în locul lucrurilor reale 
începeau să mijească tot felul de năluciri. Chipul lui Jupiter, 
stăpânul cerurilor şi regele frumuseţii olimpiene, aşa cum îl 
turnase în bronz, îi apărea în vis schimonosit ca al fiului său 
Vulcan. Şi nu se putea dumeri ce se întâmplase. Să fi fost 
din pricina tiparului? Sau poate pentru că turnarea nu 
fusese făcută cum trebuie? Să se fi înşelat el făurind 
lucrarea? Ori poate destinul îşi bătuse joc de făuritor? În 
faţa acestei privelişti îşi simţea pieptul apăsat de o povară şi 
tâmplele zvâcnindu-i amarnic şi se trezea cu inima bătând 
să-i spargă pieptul şi cu fruntea îmbrobonată de sudoare. O 
bucată de vreme mai stătea totuşi la îndoială, neputând 
deosebi încă adevărul de nălucire. Pe urmă se gândea că 
statuia se afla încă ascunsă în tiparul ei ca pruncul în 
pântecele mamei, îşi amintea toate măsurile pe care le 
luase. Se ruga lui Dumnezeu ca toată râvna, mărturisindu-i 
că voia să facă nu numai o operă frumoasă, dar şi o faptă 
bună. Pe urmă, ceva mai liniştit şi cu sufletul mai împăcat, 
adormea din nou, răpus de oboseala necurmată ce părea că 
de aci încolo n-avea să-l mai părăsească nicicând, pentru a 
cădea iar pradă unui vis la fel de absurd şi de 
înspăimântător ca şi cel dinţii. 


În sfârşit, se lumină de ziuă şi o dată cu venirea zilei, 
Benvenuto se desprinse cu totul din mrejele somnului; într- 
o clipă fu în picioare şi îmbrăcat; în clipa următoare şi 
ajunsese la turnătorie. 

Bronzul era prea cald încă pentru a fi pus în contact cu 
aerul; Benvenuto însă era atât de grăbit să afle mai repede 
în ce măsură trebuia să se teamă ori să nădăjduiască, încât 
nu se mai putu stăpâni şi se apucă să scoată la iveală capul 
statuii. În momentul în care puse mâna pe tipar, era aşa de 
palid la faţă, încât ai fi zis că e gata saşi dea duhul. 

— Tumneata iar polnaf eşti, meşter! spuse un glas pe care 
Benvenuto îl recunoscu după accent ca fiind al lui 
Hermann. 'Tumneata mai pine faci rămâi la pat. 

— Te înşeli, dragă Hermann - răspunse Benvenuto, mirat 
să-l vadă sculat cu noaptea-n cap - mai curând m-aş 
prăpădi dacă as sta în pat. Dar tu, ce te face că te-ai trezit 
aşa de dimineaţă? 

— Mă plimpam - spuse Hermann, înroşindu-se până în 
albul ochilor - place la mine mult plimpat. Vrei ajut la 
tumneala, meşter? 

— Nu, nu! se împotrivi Benvenuto. Nimeni afară de mine 
n-are voie sa se atingă de tipar! Stai, stai puţin! 

Şi începu a dezveli cu cea mai mare grijă partea de sus a 
statuii. Printr-o întâmplare cu drept cuvânt miraculoasă, 
metalul fusese tocmai de ajuns. Dacă lui Benvenuto nu i-ar 
fi trecut prin gând să arunce în cuptor argintăria lui, 
talerele şi ibricele cizelate de el, turnatul ar fi dat greş şi 
statuia ar fi rămas fără cap. 

Din fericire capul căpătase şi el fiinţă şi era minunat de 
frumos. 

La vederea lui, Benvenuto, îmbărbătat, se încumetă să 
descopere, bucată cu bucată, întreg trupul, încetul eu 
încetul, tiparul se desprinse ca o coajă şi, în cele din urmă, 
eliberat din cătuşele lui din creştet până în tălpi, Jupiter se 
înfăţişă în toată măreţia, aşa cum se şi cuvenea să fie regele 
Olimpului. Nicăieri bronzul nu trădase năzuinţele artistului 


şi, în clipa în care şi ultimul crâmpei de lut căzu jos, un 
strigăt de admiraţie izbucni din piepturile lucrătorilor, căci 
între timp se strânseseră cu toţii pe tăcute în jurul lui 
Cellini, care, copleşit de gândurile iscate de o atât de 
deplină izbândă, nici măcar nu băgase de seamă că mai era 
cineva de faţă. 

La auzul acelui strigăt ce-l slăvea, la rândul său. Ca pe un 
zeu, Benvenuto ridică fruntea şi, cu un zâmbet plin de 
mândrie, zise: 

— Ei, vom vedea acum dacă regele Franţei va îndrăzni să 
nu acorde omului care a fost în stare să făurească o 
asemenea statuie orice favoare ar putea să-i ceară. 

P-e urmă, ca şi cum s-ar fi căit de faptul că se lăsase o clipă 
stăpânit de trufie, ceea ce era totuşi în firea lui, căzu în 
genunchi şi, împreunându-şi mâinile, înălţă cu glas tare o 
rugăciune de mulţumire Celui-de-Sus. 

În clipa în care îşi încheia rugăciunea, Scozzone veni într- 
un suflet să-l înştiinţeze că doamna Jacques Aubry dorea să- 
i vorbească în taină, având din partea soţului său o 
scrisoare pe care nu voia s-o înmâneze decât lui Benvenuto. 

Cellini o puse de două ori pe Scozzone să repete numele 
vizitatoarei, deoarece habar n-avea că studentul s-ar fi aflat 
în posesia unei soţii legitime. 

Se grăbi totuşi să răspundă la cererea ce-i fusese 
adresată, părăsindu-i pe tovarăşii săi, care, plini de 
mândrie, se simțeau ei înşişi înălţaţi de fala meşterului lor. 

Totuşi, cercetând mai de aproape statuia, Pagolo observă 
că picioarele zeului aveau un mic cusur la călcâi; cine ştie 
din ce pricină metalul nu se scursese până în fundul 
tiparului. 

XXXVIII JUPITER ŞI OLIMPUL Chiar în ziua în care 
Benvenuto dăduse la iveală statuia, îi şi trimisese vorbă lui 
Francisc ÎI, întrebându-l în ce zi dorea ca regele Olimpului 
să se înfăţişeze înaintea regelui Franţei. 

Francisc I îi răspunse că, deoarece plănuise să plece la 
vânătoare împreună cu vărul său împăratul, joia următoare, 


la Fontainebleau, navea decât să aducă în ziua respectivă 
statuia făurită de el în galeria cea mare a căsoiului. 

Răspunsul era destul de rece. Nu mai încăpeaa nici o 
îndoială că doamna d'Etampes făcuse tot ce-i stătea în 
putere ca să-l aţâţe pe rege împotriva artistului său 
răsfăţat. 

În faţa acestui răspuns, fie din mândrie omeneasca, fie din 
credinţă în ajutorul lui Dumnezeu, Benvenuto se mulţumi să 
spună surâzând: 

— Prea bine. 

Sosi şi ziua de luni. Benvenuto porunci să încarce statuia 
lui Jupiter într-un car, pe care îl însoţi el însuşi călare, fără 
să-l scape o clipă din ochi, de teamă să nu se întâmple 
vreun bucluc. 

Joi, la orele zece dimineaţa, opera ajunse împreună cu 
creatorul ei la Fontainebleau. 

Văzându-l pe Benvenuto, fie chiar numai în treacăt, nu se 
putea să nu simţi că sufletul său era plin de nu ştiu ce 
simţământ de nobilă mândrie şi de luminoasă speranţă. 
Conştiinţa sa de artist îi spunea că făurise o capodoperă, iar 
inima lui de om cinstit, că era pe cale să săvârşească o faptă 
bună. Avea deci un îndoit motiv să fie fericit şi să meargă cu 
fruntea sus ca un om care, nepurtând nimănui duşmănie, 
nu avea nici de ce să se teamă de cineva. Regele va vedea 
statuia lui Jupiter şi, fără îndoială, îşi va da seama cât era de 
frumoasă; Montmorency şi Poyet îi vor reaminti, la rândul 
lor, promisiunea făcută; împăratul şi întreaga curte vor fi de 
faţă; Francisc I nu va avea încotro şi va trebui să-şi ţină 
cuvântul. 

Doamna d'Etampes, la rândul său, cu ceva mai puţină 
bucurie, dar cu aceeaşi râvnă arzătoare, teşea mai departe 
urzelile ei: reuşise să înfrunte cu bine prima lovitură pe 
care încercase să i-o dea Benvenuto, ducându-se la palatul 
ei şi, după aceea, la rege; primul pericol fusese deci ocolit, 
dar simţea că mai există încă unul, în promisiunea făcută lui 
Benvenuto şi era hotărâtă să-l înlăture cu orice preţ şi pe 


acela. Sosise deci cu o zi înaintea lui Cellini la 
Fontainebleau şi îşi luase din vreme toate măsurile, cu acea 
rafinată iscusinţă feminină care, în cazul său, putea fi pe 
bună dreptate numită genială. 

Cellini avea s-o simtă pe propria sa piele. 

Abia apucase să treacă pragul galeriei în care urma să fie 
expusă statuia lui Jupiter, că văzu lovitura ce-i fusese 
pregătită şi recunoscu în acelaşi timp şi mâna ce-l lovise şi 
rămase câteva clipe locului, copleşit. 

Faimoasa galerie ce strălucea de picturile lui Rosso, făcute 
să abată privirile prin propria lor frumuseţe de la orice 
capodoperă ce ar fi fost în preajmă, fusese împodobită în 
ultimele trei zile cu statuile trimise de la Roma de 
Primaticcio; se aflau adunate acolo, aşadar, minunile 
sculpturii din antichitate, tipurile de frumuseţe consacrate 
de admiraţia a douăzeci de secole, sfidând orice comparaţie 
posibilă, spulberând orice rivalitate: Ariana, Venus, Hercule, 
Apolo, Jupiter însuşi, marele Jupiter olimpianul, chipuri 
ideale, plăsmuiri ale geniului, veşnicii turnate în bronz, 
alcătuiau un fel de sobor supraomenesc, de care ar fi fost o 
nelegiuire să te apropii, un tribunal suprem de a cărui 
judecată orice artist era dator să se teamă. 


Un nou Jupiter strecurându-se alături de celălalt, în sânul 
măreţului Olimp, Benvenuto aruncându-i mănugşa lui Fidias, 
ar fi însemnat o profanare şi o blasfemie care, oricât s-ar fi 
bizuit Benvenuto pe propriile sale merite, îl făcu pe 
credinciosul artist să se dea trei paşi înapoi. 

Mai mult încă, nemuritoarele statui ocupaseră, aşa cum se 
şi cădea, cele mai bune locuri: bietului Jupiter al lui Cellini 
nu-i mai rămăseseră decât nişte colţuri întunecoase la care 
nu puteai să ajungi decât după ce treceai pe sub privirile 
neclintite şi impunătoare ale zeilor din vechime. 

Benvenuto, care încremenise în prag, întâi stătu trist şi cu 
capul plecat, îmbrăţişa galeria cu o privire în acelaşi timp 
dureroasă şi fermecată. 

— Jupâne Antoine Le Macon - spuse el către secretarul 
regelui, care-l însoțea - nu-mi rămâne decât să-l iau înapoi 
pe Jupiter al meu, fiindcă nam încotro; ucenicul nu se poate 
încumeta să se măsoare cu marii meşteri şi nici copilul să 
lupte împotriva strămoşilor săi; mândria mea, ca şi 
modestia mă opresc deopotrivă s-o fac. 

— Benvenuto - răspunse secretarul regelui - te rog să te 
încrezi în cuvântul unui prieten adevărat; dacă faci treaba 
asta, îţi tai singur craca de sub picioare. Ceea ce-ţi spun 
rămâne între noi, dar să ştii că sunt unii care abia aşteaptă 
din partea domniei tale acest semn de descurajare care va 
îi luat drept o mărturie de neputinţă. 

Degeaba aş încerca să înfăţişez regelui scuzele dumitale, 
maiestatea sa, care este nerăbdătoare să vadă opera 
împlinită, nu va voi să audă nimic şi, întărâtat cum este de 
doamna d'Etampes, îşi va retrage mâna oblăduitoare de 
deasupra capului dumitale. Sunt unii care speră lucrul 
acesta şi mă tem să nu se întâmple aşa. Nu cu morții, 
Benvenuto, ci cu viii ai de dat o luptă primejdioasă. 

— Ai dreptate, jupâne - recunoscu orfăurarul şi înţeleg ce 
vrei să spui. Mulţumesc pentru că ai avut grijă să-mi 
aminteşti că nu se cuvine să am în împrejurarea de faţă nici 
un fel de trufie. 


— Ei bravo, Benvenuto, aşa-mi placi! As vrea totuşi să-ţi 
dau un sfat: doamna d'Etampes e prea fermecătoare azi ca 
să nu urzească în taină cine ştie ce perfidie Cu voioşia şi 
drăgălăşenia sa irezistibilă a reuşit să convingă pe împărat 
şi pe rege să facă o plimbare prin pădure; îmi pare rău 
pentru dumneata, dar mi-e teamă că va găsi până la urmă 
mijlocul de a-i îndupleca să rămână acolo până la căderea 
nopții. 

— Credeţi? tresări Benvenuto, pălind, în cazul acesta sunt 
pierdut, fiindcă statuia mea îi se va înfăţişa într-o lumină 
neprielnică, în care calităţile sale ar apărea înjumătăţite. 

— Să sperăm că m-am înşelat - adăugă Antoine Le Macon 
- şi să avem răbdare, vom vedea ce-o să se mai întâmple. 

Benvenuto rămase deci să aştepte, stăpânit de o 
înfrigurată nelinişte. Aşezase statuia lui Jupiter în aşa fel, 
încât să fie cât mai puţin dezavantajată, dar nu se putea să 
nu recunoască totuşi că, în amurg, lucrarea s-ar putea să 
nu facă o impresie deosebită şi că, în, momentul când avea 
să se întunece afară, s-ar putea chiar să pară cu totul 
nereuşită. Ura doamnei d'Etampes chibzuise tot atât de 
bine ca şi priceperea sculptorului: încă din 

1541 ducesa intuise una din metodele folosite de criticii 
secolului al nouăsprezecelea. 

Benvenuto privea cu disperare soarele coborând spre 
asfinţit şi pândea cu lăcomie cel mai mic zgomot de afară. 

Doar oamenii de serviciu mai erau în castel, în rest nimeni. 

Se auzi bătând orele trei: din momentul acela, urzelile 
doamnei d'Etampes deveneau bătătoare la ochi, iar izbânda 
lor neîndoielnică. Benvenuto căzu doborât de mâhnire într- 
un fotoliu. 

Totul se ducea de râpă: în primul rând, faima sa. Lupta 
încordată din pricina căreia fusese cât pe ce să-şi piardă 
viaţa şi al cărei zbucium începuse acum să-l piardă; fiind 
convins că va fi încununată de o izbândă, nu va fi reuşit 
până la urmă decât să-l acopere de ruşine. Privea îndurerat 
statuia făurită de el, în jurul căreia prindeau să se ţeasă 


umbrele nopţii şi ale cărei forme nu mai păreau atât de 
desăvârşite. 

Deodată o idee providenţială îi fulgeră prin minte, se 
ridică în picioare, îl chemă pe micul Jehan, pe care-l luase 
cu el, şi părăsi în grabă palatul. Nu se auzea nici un zgomot 
care să vestească reîntoarcerea suveranului. 

Benvenuto alergă într-un suflet la un tâmplar din oraş, şi, 
cu ajutorul meşterului şi al lucrătorilor săi, în mai puţin de 
un ceas, înjghebă un soclu din lemn ce putea să treacă 
aproape neobservat şi care era tras cu patru mici sfere de 
lemn ce, se învârteau ca rotile. 

Acum tremura tot de teamă ca nu cumva curtea, să se 
întoarcă tocmai atunci; la orele cinci însă toată treaba era 
terminată, afară începea să se însereze şi castelul n-avusese 
încă parte să-şi primească oaspeţii Doamna d'Etampes, 
probabil, oriunde s-ar fi momentul acela, nu-şi mai încăpea 
în piele de bucurie. 

În scurtă vreme, Benvenuto izbuti să aşeze statuia 
împreună cu piedestalul ei pe soclul, aproape încât Jupiter 
ţinea în mâna stângă globul pământesc, iar în dreapta, care 
era puţin ridicată deasupra capului său, de parcă voia 
tocmai să-l arunce în mijlocul cariilor iscate de trăsnet 
orfăurarul ascunse o făclie. Abia apucase să termine 
pregătirile când goarnele prinseră a suna, vestind 
întoarcerea regelui şi atunci Benvenuto aprinse făclia, îl 
puse pe micuţ să stea în spatele statuii, de care era complet 
acoperit, şi râmase să aştepte venirea regelui, nu fără a-şi 
simţi inima zvâcnindu-i cu putere în piept. 

După zece minute, cele două canaturi ale uşii se 
deschiseră şi Francisc I se ivi în prag, dându-i mâna lui 
Carol Quintul. 

În urma lor veneau delfinul, delfina, regele Navarei 
împreună cu întreaga curte; prefectul cu fiica sa şi cu 
d'Orbec încheiau alaiul. Colombe era palidă şi abătută; dar, 
în clipa în care dădu cu ochii de Cellini, ridică fruntea şi un 


zâmbet plin de încredere îi miji pe buze, luminându-i 
obrazul. 

Cellini schimbă cu ea o privire prin care voia săi dea a 
înţelege: „Fii liniştită, orice s-ar întâmpla, nu-ţi pierde 
curajul, să ştii că veghez asupra voastră.” 

În momentul în care uşa se deschise, la un semn al 
meşterului, micul Jehan împinse uşor statuia, care aluneca 
încet pe rotilele soclului său mişcător şi, lăsând în urmă 
operele din antichitate, ieşi, ca să zicem aşa, în 
întâmpinarea regelui, înaintând ca şi cum ar fi fost 
însufleţită, în aceeaşi clipă, toate privirile se îndreptară 
spre ea. Licărul molcom al făcliei, cernându-şi lumina 
asupra ei, îi dădea un aspect şi mai atrăgător decât clacă ar 
fi fost privită la lumina zilei. 

Doamna d'Etampes îşi muscă buzele. 

— Mi se pare, sire - spuse ea - că linguşirea întrece, 
oricum, măsura şi că, de fapt, s-ar fi cuvenit ca domnul 
pământesc să iasă înaintea domnului ceresc. 

Regele zâmbi, dar se vedea că linguşirea nu-i displăcea 
câtuşi de puţin: ca de obicei, îl uită pe creator, de dragul 
operei sale şi scutind statuia de a mai străbate restul 
distanţei, se apropie de ea şi o cercetă în tăcere un timp 
îndelungat. 

Carol Quintul, care, de felul său şi cu toate că într-o, zi, 
când se afla-în toane bune, nu pregetase să ridice de jos 
penelul lui Tizian, Carol Quintul, care, de ce să nu 
recunoaştem, era mai curând un mare politician decât un 
mare artist, ca şi curtenii, care nu aveau dreptul să aibă 
vreo opinie, aşteptau conştiincioşi părerea lui Francisc | 
pentru a se pronunţa la rândul lor. 

Urmă un răstimp de tăcere încordată, în care Benvenuto şi 
ducesa schimbară o privire încărcată de ură. 

Apoi monarhul exclamă deodată: 

— E frumoasă! E într-adevăr foarte frumoasă! 

Trebuie să mărturisesc că speranţele mele au fost 
depăşite. 


Care mai de care căuta atunci să se întreacă în laude şi în 
complimente, cel mai zelos dintre toţi dovedindu-se a fi 
împăratul. 

— Dacă artiştii ar putea fi cuceriţi, aşa cum sunt cucerite 
cetăţile - îi spuse el regelui - aş fi în stare să-ţi declar pe loc 
război, vere, numai pentru a-l câştiga pe meşterul domniei 
tale. 

— Bine, dar din pricina asta - îi tăie cuvântul doamna 
d'Etampes, furioasă - nici măcar n-am ajuns încă să vedem 
minunile sculpturii antice, care se află mai încolo; orice s-ar 
zice, cred totuşi că preţuiesc ceva mai mult decât toate 
bagatelele astea modeme. 

Regele se apropie atunci de operele antichităţii, luminate 
de jos de flăcările torţelor ce lăsau să se piardă în umbră 
partea lor superioară; efectul era fără îndoială mai puţin 
impresionant decât în cazul lui Jupiter. 

— Fidias este, într-adevăr, neîntrecut - recunoscu 
monarhul - dar de ce n-ar putea să existe un Fidias în 
secolul lui Francasc I şi al lui Carol Quintul, aşa cum a 
existat unul în secolul lui Pericle? 

— Ar trebui totuşi s-o vedem şi la lumina zilei! 

Spuse Anne, înveninată. Aparenţa nu e totuna cu 
realitatea. O lumină iscusită aşezată nu are nimic de-a face 
cu arta. 

Şi pe urmă, ce rost are vălul acela? Nu cumva ascunde 
vreun cusur, spune drept, meştere Cellini? 

Era vorba de o draperie foarte uşoară aşezată în cută 
deasupra statuii pentru a-i da mai multă măreție. 

Benvenuto stătuse până atunci lângă opera sa, nemişcat, 
tăcut şi parcă tot atât de indiferent ca şi ea; la cuvintele 
ducesei însă, zâmbi dispreţuitor şi, făcând să ţâşnească 
două fulgere din ochii săi negri, însufleţit de sfânta 
cutezanţă a unui artist păgân, smulse cu hotărâre vălul. 

Benvenuto s-ar fi aşteptat s-o vadă pe ducesă izbucnind 
mânioasă. Dar deodată, printr-un efort nemaipomenit de 
voinţă, doamna d'Etampes începu să surâdă cu o 


înfricoşătoare dulceaţă şi, întinzându-i mâna cu 
drăgălăşenie lui Cellini care o privea uimit de această 
schimbare neaşteptată, rosti tare. Cu glasul unui copil 
răsfăţat: 

— Într-adevăr, eşti un mare sculptor, Cellini, recunosc că 
n-aveam dreptate, te rog să nu iei în seamă observaţiile 
mele, dă-mi mâna şi să rămânem de-a pururi prieteni, vrei? 
Pe urmă adăugă în şoaptă, cu o uimitoare locvacitate: 
„Gândeşte-te bine, Cellini, la ceea ce vrei să ceri. 

Să nu aduci vorba cumva de căsătoria Colombei cu 
Ascanio, altminteri, îţi jur, Ascanio, Colombe şi dumneata 
sunteţi cu desăvârşire pierduţi.” 

— Şi dacă am să cer altceva - întrebă meşterul tot în 
şoaptă - mă pot bizui pe ajutorul dumneavoastră, doamnă? 

— Da - rosti ea prompt - îţi jur, orice alt lucru ai cere, 
suveranul îţi va împlini dorinţa. 

— N-am nevoie să sprijin căsătoria lui Ascanio cu Colombe 
- spuse Benvenuto - fiindcă o veţi sprijini chiar 
dumneavoastră, doamnă. 

Ducesa se mulţumi a surâde cu dispreţ. 

— Ce tot şoptiţi acolo? întrebă Francisc 1. 

— Doamna ducesă d'Etampes a avut bunătatea să-mi 
aducă aminte - răspunse Benvenuto - că maiestatea voastră 
a făgăduit să-mi facă o favoare în cazul când ar fi 
mulţumită. 

— Şi făgăduiala aceasta a fost făcută în faţa mea, sire - 
spuse conetabilul, apropiindu-se - în faţa mea şi a 
cancelarului Poyet. Am fost chiar rugaţi, colegul meu şi cu 
mine, să vă amintim că... 

— Da, conetabile - îl întrerupse monarhul, „care părea 
bine dispus - da, numai în cazul când s-ar fi întâmplat să nu- 
mi amintesc singur, dar îmi amintesc cât se poate de bine, 
pe cuvântul meu de gentilom! Astfel, precum vezi, 
intervenţia dumitale, care nu poate decât să-mi facă 
plăcere, se dovedeşte a fi totuşi de prisos. 


I-am făgăduit lui Benvenuto să-i împlinesc orice dorinţă în 
momentul în care statuia lui Jupiter va fi fost turnată. E 
adevărat, conetabile? Nu mă înşală memoria, cancelare? E 
rândul domniei tale acum, meştere Cellini, să-ţi spui păsul, 
sunt la dispoziţia dumitale, rugându-te totuşi să ţii seama 
nu atât de meritele pe care le ai şi care sunt nepreţuite, dar 
mai ales de puterea noastră, care e mărginită, cu condiţia 
ca să nu năzuieşti cumva coroana sau iubita noastră. 

— Ei bine, sire - spuse Cellini - de vreme ce maiestatea 
voastră dovedeşte o asemenea bunăvoință faţă de 
nevrednicul său slujitor, mă voi încumeta a-i cere nici mai 
mult nici mai puţin decât iertarea unui biet student care a 
avut o mica răfuială pe chei, în dreptul închisorii Châtelet, 
cu vicontele de Marmagne, şi care, apărându-se de 
loviturile acestuia, s-a întâmplat să-l străpungă cu spada. 

Toată lumea se arătă nedumerită de o cerere atât de 
neînsemnată şi, mai cu seamă, doamna d'Etampes, care îl 
privi uluită pe Benvenuto, închipuindu-şi că nu auzise bine 
cuvintele lui. 

— Ei, fir-ar să fie! Exclamă Francisc I, îmi ceri pur şi 
simplu să mă folosesc de dreptul meu de a graţia, căci, 
după cum spunea ieri cancelarul, s-ar părea c-ar fi vorba de 
spânzurătoare. 

— "Tocmai voiam şi eu, sire - interveni ducesa 

— Să pun un cuvânt pentru tânărul acesta. Am primit de 
curând veşti de la Marmagne. Care merge spre bine şi care 
mi-a trimis vorba că el este cel ce a provocat duelul şi că 
studentul... 

Cum ziceai că-l cheamă pe student, meştere Benvenuto? 

— Jacques Aubry, doamnă ducesă. 

— Şi că studentul - continuă cu însufleţire doamna 
d'Etampes - nu are nici o vină; aşa că, în loc să-l dojeniţi sau 
să-i căutaţi pricină lui Benvenuto, sire, credeţi-mă, grăbiţi- 
vă să-i împliniţi cât mai curând rugămintea, ca nu cumva să 
se căiască până la urmă că v-a cerut atât de puţin. 


— Ei bine, meştere - rosti Francisc 1 - va fi aşa cum doreşti 
dumneata, şi fiindcă, după cum spune proverbul, cel ce dă 
repede dă îndoit, ordinul de a pune în libertate pe tânărul 
acela să fie trimis chiar astă-seară. Ai auzit, dragă 
cancelare? 

— Da, sire, porunca maiestăţii voastre va fi împlinită. 

— lar dumneata, meştere Benvenuto - spuse Francisc I - 
vino să mă vezi luni la Luvru şi atunci vom descurca unele 
mici socoteli pe care vistiernicul meu a uitat cam de mult a 
le limpezi cu dumneata. 

— Dar, sire, maiestatea voastră ştie că pentru a intra la 
palat... 

— Bine, bine! Persoana care a dat consemnul va avea grijă 
să-l şi ridice. Era o măsură cerută de starea, de război, şi 
cum în momentul de faţă nu mai am decât prieteni în jurul 
meu, vom pune totul din nou pe picior de pace. 

— Sire - spuse la rândul său ducesa - dat fiind că 
maiestatea voastră o gata să împlinească orice dorinţă, 
împliniţi-mi şi mie, dacă se poate, o mică rugăminte, cu 
toate că n-am meritul de a-l fi făcut pe Jupiter. 

— Nu - adăugă Benvenuto, cu voce scăzută - în schimb aţi 
făcut-o adesea pe Danae. 

— Şi care este acea rugăminte? întrebă Francisc ÎI, care nu 
auzise epigrama lui Cellini. Vorbeşte, doamnă ducesă, şi 
crede-mă că solemnitatea împrejurării de faţă nu va putea 
spori cu nimic dorinţa pe care o am dea vă fi pe plac. 

— Ei bine, sire, maiestatea voastră ar trebui să-i facă 
domnului d'Estourville favoarea de a semna lunea ce 
urmează actul ce consfinţeşte căsătoria tinerei mele 
prietene, domnişoara d'Estourville, cu contele d'Orbec. 

— În cazul acesta nu poate fi vorba de a face o favoare - 
răspunse Francisc I —ci de a-mi rezerva mie însumi o 
plăcere, astfel că, pe deasupra, crede-mă, îţi voi rămâne şi 
îndatorat. 

— Aşadar, sire, rămâne hotărât pe luni? stărui ducesa. 

— Da, luni - încuviinţă suveranul. 


— Doamna ducesă - spuse Benvenuto, cu jumătate de glas 
- doamna ducesă nu regretă oare că, pentru această 
împrejurare sărbătorească, minunatul crin pe care î-l 
poruncise lui Ascanio nu este încă terminat? 

— Bineînţeles că-l voi regreta - mărturisi ducesa - dar nu 
e nimic de făcut, de vreme ce Ascanio este închis. 

— Adevărat, în schimb eu sunt liber - spuse Benvenuto - 
voi căuta să-l termin şi-l voi aduce doamnei ducese. 

— O, pe cuvântul meu, dacă faci lucrarea acesta, voi spune 
că... 

— Veţi spune ce, doamnă ducesă? 

— Voi spune că eşti un om încântător. 

Şi-i întinse mâna lui Benvenuto, care, cu gestul cel mai 
curtenitor din lume, după ce mai întâi ceruse din ochi 
încuviințarea monarhului, i-o atinse cu buzele. 

În momentul acela se auzi un țipăt uşor. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă regele. 

— Sire, cer iertare maiestăţii voastre - spuse prefectul, 
dar fiica mea se simte rău. 

— Biata copilă! murmură Benvenuto. Şi-o fi închipuit 
desigur c-am înşelat-o. 

XXXIX CĂSĂTORIE DE CONVEXIENTA Benvenuto ar fi 
vrut să plece în aceeaşi seară, dar regele stărui atâta, încât 
nu avu încotro şi trebui să rămână la castel până a doua zi 
dimineaţa. 

De altminteri; cu iuţeala cu care chibzuia de obicei şi 
promptitudinea cu care lua o hotărâre, pusese la cale 
pentru a doua zi deznodământul unei intrigi ce se urzea de 
multă vreme. Era o treabă cu totul aparte de care voia să se 
descotorosească o dată pentru totdeauna pentru a-şi putea 
închina toate străduinţele lui Ascanio şi Colombei. 

Rămase deci să cineze în seara aceea şi să ia gustarea de 
dimineaţă în ziua următoare la palat, astfel că abia pe la ora 
prânzului, după ce-şi luă rămas bun de la rege şi de la 
doamna d'Etampes. 

Plecă întovărăşit de micul Jehan. 


Amândoi erau călări pe gonaci de soi, dar cu toate acestea, 
împotriva obiceiului său, Cellini nuşi îndemnă calul la drum. 
Se vedea cât de colo că nu voia să sosească la Paris decât la 
o anumită oră. Într-adevăr, abia la ceasurile şapte seara 
descăleca în strada Harpe. 

Mai mult încă, în loc să se ducă imediat la palatul Nesle, 
bătu la aşa unui prieten de-al său anume Guido, medic din 
Florenţa; pe urmă, după ce se încredința că medicul se afla 
acasă şi putea să cineze la el, îi porunci micului Jehan să se 
întoarcă singur la palat, să le spună tuturor că meşterul 
rămasele la Fontainebleau şi că avea să se înapoieze doar a 
doua zi şi să stea apoi de veghe ca să-i deschidă în 
momentul când va bate a poartă. Micul Jehan plecă 
numaidecât, făgăduindu-i lui Cellini să urmeze întocmai 
îndrumările sale. 

Masa era întinsă, dar, înainte de a se aşeza să mănânce, 
Cellini întrebă pe gazda sa dacă nu cunoştea cumva vreun 
notar iscusit şi de încredere pentru a-i întocmi un act care 
să nu poată fi în nici un fel atacat. Medicul îi pomeni atunci 
despre ginerele său. Şi trimise îndată pe cineva să-l cheme. 

După o jumătate de oră, când cina era pe sfârşite, sosi şi 
notarul. Benvenuto se ridică de la masă, se retrase cu el 
într-o cameră şi îl puse să alcătuiască un act de căsătorie în 
care doar numele soţilor erau lăsate în alb. Pe urmă, după 
ce citiră şi recitiră împreună hârtia ca sa vadă dacă nu 
cuprindea vreo clauza ce putea fi lovită de nulitate, 
Benvenuto îl răsplăti cu dărnicie pentru osteneală, vâri 
actul în buzunar, împrumută de la prietenul său o spadă la 
fel de lungă ca şi a sa, pe care o ascunse sub pelerina, şi 
cum între timp afară se înnoptase, porni spre palatul Nesle. 

Sosind în faţa porţii, bătu o singură dată, dar oricât de 
uşoară fusese bătaia, poarta se deschise imediat. Micul 
Jehan stătea de strajă. 

Cellini îl iscodi; lucrătorii erau cu toţii la cina şi nu-l 
aşteptau pe meşter decât în ziua următoare. 


Cellini îi porunci băiatului să nu sufle o vorbă despre 
sosirea lui si, cum avea asupra sa o cheie de la odaia 
Catherinei, se îndreptă într-acolo, intră binişor înăuntru, 
închise uşa. Se ascunse după o draperie şi aştepta. 

Cam după un sfert de oră, se auziră nişte paşi uşori pe 
scară. Uşa se deschise din nou, Scozzone intră la rândul său 
în odaie, purtând o lampă în mână; scoase apoi cheia 
rămasă din broască, încuie uşa pe dinăuntru, puse lampa pe 
poliţa căminului şi se aşeză într-un fotoliu adânc, în aşa fel 
încât Benvenuto putea să-i vadă chipul. Spre marea mirare 
a lui Benvenuto, figura sa odinioară atât de deschisa, de 
veselă şi de luminoasă era acum galeşă şi îngândurată. 
Biata Scozonne încerca un simţământ ce semăna foarte 
bine cu remuşcarea. 

Am avut prilejul s-o vedem la început fericită şi 
nepăsătoare: pe-atunci însă Benvenuto o iubea. 

Atâta timp cât simţise această dragoste sau, mai bine zis, 
acest sentiment de bunăvoință în inima iubitului ei, atâta 
timp cât în visele ei plutise ca un nor auriu speranţa de a 
deveni într-o zi soţia sculptorului, inima sa se păstrase la 
înălţimea propriilor sale speranţe, curăţindu-se prin iubire 
de prihana trecutului; dar, din momentul în care băgase de 
seamă ca, lăsându-se înşelată de aparenţe, ceea ce socotise 
a fi o dragoste pătimaşă din partea lui Cellini nu era decât 
cel mult o toană trecătoare, coborâse treapta cu treaptă de 
pe culmile năzuinţelor sale; zâmbetul lui Benvenuto ce 
făcuse să înflorească din nou sufletul ei veştejit se 
îndepărtase de ea şi sufletul său îşi pierduse iar 
prospeţimea. 

O dată cu veselia ei copilărească, nevinovăția sa de copil se 
întunecase încetul cu încetul; cu ajutorul plictisului, trecuta 
ei fire începea să iasă treptat-treptat la iveală un zid 
proaspăt zugrăvit, îşi păstrează zugrăveala la soare, ploaia 
însă i-o spală: părăsită de Cellini de dragul cine ştie cărei 
iubite necunoscute, Scozzone nu mai ţinuse la orfăurar 
decât doar dintr-un rost de mândrie. 


Pagolo îi făcea ochi dulci de mai multă vreme; Scozzone îi 
pomenise lui Cellini despre dragostea aceasta, crezând că 
astfel îi va stârni gelozia. Dar şi această ultimă speranţa se 
dovedise înşelătoare; Cellini, în loc să se mânie, izbucnise în 
râs; în loc să-i interzică de-a se mai vedea cu Pagolo, îi 
poruncise dimpotrivă să-l primească. De atunci se simţise 
cu desăvârşire pierdută; de atunci se lăsase în voia soartei 
cu aceeaşi nepăsare ca odinioară, îşi lăsase viaţa să fie 
purtată încolo şi încoace de vârtejul întâmplărilor, ca o biată 
frunză uscată ce s-ar fi scuturat din pom. 

În momentul acela Pagolo a reuşit să-i biruie nepăsarea. 
La urma urmei, Pagolo era tânăr; Pagolo, cu toată mutra lui 
făţarnică, era un băiat chipeş, Pagolo era îndrăgostit şi-i 
împuia urechile spunându-i într-una că o iubeşte, lucru pe 
care Benvenuto încetase cu totul să i-l mai spună. 

Aceste două cuvinte „te iubesc” sunt graiul inimii şi inima 
trebuie tot timpul să vorbească acest grai cu cineva, cu mai 
multă sau mai puţină înflăcărare. 

De aceea, într-un moment de plictiseală, de ciuda, de 
amăgire, poate, Scozzone îi spusese lui Pagolo că-l iubea. I- 
o spusese fără a-l iubi cu adevărat; îi făcuse aceasta 
mărturisire purtând chipul lui Benvenuto în inimă şi numele 
lui pe buze. 

Numaidecât după aceea însă se gândise că, întro bună zi, 
sătul de dragostea lui tainică şi fără speranţă, meşterul s-ar 
putea întoarce iar la ea şi, dându-şi seama de statornicia de 
care dăduse dovadă, în pofida propriilor sale porunci, s-ar 
putea s-o răsplătească pentru credinţa ei, nu printr-o 
căsătorie, în privinţa aceasta biata fată îşi pierduse şi 
ultimele iluzii, dar prin stima şi mila ce vor mai fi dăinuit în 
sufletul său şi asupra cărora Scozzone s-ar fi putut amăgi, 
închipuinduşi că trecuta lui iubire se trezise din nou la 
viaţă. 

Din pricina acestor gânduri Scozzone era atât de triată şi 
preocupată şi avea remuşcări. 


Cum stătea aşa tăcută şi visătoare, la un moment dat 
tresări brusc şi înălţă capul: un zgomot uşor se auzise pe 
scară şi aproape în aceeaşi clipă o cheie vârâtă în broască 
fu răsucită la repezeală şi uşa se deschise. 

— Cum se face că ai intrat aici şi cine ţi-a dat cheia asta, 
Pagolo? Se burzului Scozzone, ridicându-se. Nu există 
decât două chei de la odaia mea: una se află în broască, iar 
cealaltă la Cellini. 

— Ah, dragă Catherine - spuse Pagolo, râzând 

— Nu ştiu ce ai de eşti aşa de năzuroasă. Când deschizi 
singură uşa oamenilor, când le-o trânteşti în nas; pe urmă, 
dacă cineva încearcă să intre aici cu sila, lucru pe care, la 
urma urmei, dumneata însăţi l-ai încuviinţat, ameninţi că 
strigi şi chemi într-ajutor. Ei bine, atunci nu mai rămâne alt 
mijloc decât vicleşugul. 

— A, da, mărturiseşte atunci că i-ai şterpelit cheia lui 
Cellini fără să bage ele seamă; spune-mi că habar n-are că 
se află acum în mâinile dumitale, căci, dacă aş şti că ţi-a dat- 
o chiar el, as fi în stare să mor de ruşine şi de amărăciune. 

— Fii pe pace, Catherine, frumoasa mea! Spuse Pagolo, 
răsucind de două ori cheia în uşă şi apropiindu-se apoi de 
tânăra fată, pe care o sili să şadă lângă el. Nu, într-adevăr, 
Benvenuto nu te mai iubeşte; numai că Benvenuto se 
poartă întocmai ca zgârciţii aceia care, având o comoară, 
nu se învrednicesc s-o folosească, dar care nu lasă totuşi pe 
nimeni să se atingă de ea. Nu, cheia asta am meşterit-o 
singur. Cine poate face lucruri mari, le poate face şi pe cele 
mai neînsemnate; orfăurarul a devenit lăcătuş. Ca să-ţi dai 
seama cât de mult ţin la dumneata, Catherine, de vreme ce 
mâinile mele deprinse să facă a înflori mărgăritare şi 
olmazuri pe lujere de aur, s-au înduplecat a meşteşugi o 
bucată păcătoasă de fier. 

Ce-i drept însă, răutate mică, bucata asta păcătoasă de 
fier era o cheie, iar cheia era menită să deschidă poarta 
raiului. 


Rostind aceste cuvinte, Pagolo dădu s-o ia de mână pe 
Catherine, dar, spre marea mirare a lui Cellini, care nu 
scăpa nici un cuvânt, nici un gest din scena ce se petrecea 
sub ochii lui, Catherine îl respinse. 

— Ei, haide, haide! se supără Pagolo. Ce înseamnă razurile 
astea, mult mai ai de gând să mă perpeleşti aşa? 

— Uite ce e, Pagolo - rosti Catherine, cu o tristeţe atât de 
adâncă în glas, încât Cellini se simţi tulburat până în fundul 
sufletului - uite ce e, ştiu prea bine că atunci când o femeie 
s-a dăruit unui bărbat, nu mai are dreptul să dea înapoi; 
dar dacă bărbatul pentru care a avut la un moment dat o 
slăbiciune este un om de inimă şi dacă femeia îi spune 
acestui bărbat că era întradevăr de bună credinţă când i s-a 
dăruit, căci îşi pierduse minţile, dar că se înşelase, este de 
datoria bărbatului să nu profite de un moment de rătăcire. 
Ei bine, Pagolo, trebuie să-ţi mărturisesc că atunci când am 
fost a ta, am făcut-o fără să te iubesc, fiindcă iubeam pe 
altul, îl iubeam pe Cellini. N-ai decât să mă dispreţuieşti, ba 
chiar se şi cuvine s-o faci; dar, te rog, Pagolo, nu mă mai 
chinui! 

— Bine - spune Pagolo - bine! Văd că te pricepi să întorci 
lucrurile aşa cum îţi convine dumitale; dar după ce m-ai 
lăsat să aştept atâta hatârul pe care mi l-ai făcut şi cu care 
acum îmi scoţi ochii, îţi închipui cumva c-aş putea să te 
dezleg de îndatoririle pe care le-ai luat faţă de mine în cea 
mai deplină libertate? Nici vorbă. Şi când mă gândesc că tot 
ceea ce faci acum, o faci numai de dragul lui Benvenuto, de 
dragul-unui om de două ori mai vârstnic decât dumneata 
sau decât mine, de dragul unui om care nu te iubeşte, de 
dragul unui om care te dispreţuieşte şi care se poartă cu 
dumneata ca şi când ai fi o femeie de vânzare. 

— Ajunge, Pagolo, ajunge! izbucni Scozzone, care se 
învăpăiate la faţă de ruşine, de gelozie şi de indignare, e 
adevărat că Benvenuto nu mă mai iubeşte acum, dar m-a 
iubit totuşi cândva şi m-a stimat întotdeauna. 


— Păi de ce nu s-a însurat cu dumneata atunci, din 
moment ce ţi-a făgăduit? 

— Făgăduit? Da' de unde! Benvenuto nu mi-a făgăduit 
niciodată c-o să mă ia de nevastă, căci dacă ar fi făgăduit 
aşa ceva, fără îndoială s-ar fi ţinut de cuvânt. Eu am fost 
aceea care a dorit să se înalțe până la el; şi dorind lucrul 
acesta cu atâta râvnă, am început să sper. Şi din clipa în 
care în inima mea a prins rădăcini speranţa, n-am mai putut 
s-o stăvilesc şi s-a revărsat în afară. Mam lăudat cu o 
speranţă deşartă, aşa cum te lauzi cu un lucru ce s-a 
petrecut cu adevărat. Nu, Pagolo, nu! —. Continuă 
Catherine, lăsând să-i cadă mâna, cu un zâmbet trist, în 
mâinile ucenicului - nu, Benvenuto nu mi-a făgăduit 
niciodată nimic. 

— Vezi deci cât eşti de rea cu mine, Scozzone! 

Exclamă Pagolo, apucând mâna tinerei fete. Ca şi când 
gestul ei ar îi fost o mărturiecă doreşte să se întoarcă la el, 
când de fapt nu era decât un semn de descurajare. Vezi 
cum eşti? Pe mine, care îţi făgăduiesc, care îţi aştern la 
picioare tot ceea ce Benvenuto, după cum tu însăţi ai spus, 
nu ţi-a făgăduit niciodată şi nici nu s-a arătat gata să-ţi dea, 
pe mine, care îţi sunt credincios, care te iubesc, mă 
respingi, în timp ce lui, care te-a înşelat, sunt convins că, 
dacă în clipa asta s-ar alia aici, ai fi în stare să-i mărturiseşti 
din nou lucrurile pe care te căieşti că mi l-ai încredinţat mai 
înainte mie, care te iubesc cu adevărat. 

— O, dacă ar fi aici - spuse Scozzone - dacă ar fi aici, 
Pagolo, ţi-ai aduce aminte numaidecât că l-ai înşelat dintr-o 
pornire de ură, în vreme ce eu, l-am înşelat din iubire, şi n- 
ai şti cum să intrin pământ. 

— Şi pentru ce, mă rog - se învioră Pagolo, care, ştiindu-l 
pe Benvenuto atât de departe, era plin de îndrăzneală - de 
ce, dacă nu te superi? 

Un om n-are oare dreptul să câştige dragostea unei femei, 
din moment ce femeia aceasta nu este a altui bărbat? Dacă 
ar fi aici, i-aş spune: „Ai părăsit-o, ai înşelat-o pe Catherine, 


pe biata Catherine, care te iubea atât de mult. La început, 
sărmana, a fost cuprinsă de disperare, dar mai pe urmă s-a 
întâmplat să întâlnească un băiat inimos şi de ispravă care a 
ştiut s-o preţuiască aşa cum se cuvine, care s-a îndrăgostit 
de ea. Şi care i-a făgăduit ceea ce dumneata nu te-ai 
învrednicit niciodată să-i făgăduieşti, adică s-o iei de 
nevastă. Femeia e a lui acum, fiindcă ela moştenit toate 
drepturile dumitale!” Ei, ce crezi tu, Catherine, c-ar putea 
să răspundă la toate astea Cellini al tău? 

— Nimic - se auzi deodată în spatele înflăcăratului Pagolo 
un glas bărbătesc necruţător 

— Absolut nimic. 

Şi în aceeaşi clipă o mâna vânjoasă îl apucă de umăr, 
curmându-i pe loc vorbăria şi-l azvârli cât colo, palid şi 
tremurând tot, pe cât fusese de cutezător mai înainte. 

Scena era într-adevăr destul de neobişnuită: Pagolo, în 
genunchi, îndoit de şale, alb ca varul şi înspăimântat; 
Scozzone, rezemată de braţul fotoliului, mută şi 
încremenită ca însăşi statuia Mirării; în sfârşit, Benvenuto 
în picioare, cu braţele încrucişate, ţinând într-o mână o 
spadă vârâtă în teacă şi o altă spadă goala în mâna cealaltă, 
jumătate ironic, jumătate ameninţător. 

Câteva clipe domni o tăcere înfricoşătoare; Pagolo şi 
Scozzone rămăseseră amândoi năuciţi sub privirea 
încruntată a meşterului. 

— Trădare! îngână Pagolo, umilit. Am fost trădat! 

— Da. Trădare, dar tu eşti cel care ai trădat, nemernicule! 
răspunse Cellini. 

— Ei. Pagolo - spuse Scozzone - parcă voiai să-l vezi 
adineauri, uite-l aici! 

— Da, uite-l aici! Bombăni ucenicul, căruia îi crăpa obrazul 
de ruşine, văzându-se tratat aşa sub privirile femeii căreia 
voia să-i câştige inima, numai că el e înarmat şi eu n-am nici 
o armă asupra mea. 

— "Ţi-am adus una - spuse Cellini, dându-se an pas înapoi şi 
lăsând să cadă la picioarele lui Pagolo spada pe care o ţinea 


în mână. 

Pagolo se mulţumi să se uite la ea, fără să facă nici un gest. 

— Hai - îl îndemnă Cellini - ia spada de jos şi ridică-te! 
Aştept. 

— Un duel? Bâigui ucenicul, căruia îi clănţăneam dinţii de 
frica. Sunt eu în stare să mă bat în duel cu dumneata? 

— Ei bine, atunci - spuse Cellini, trecându-şi spada dintr-o 
mână într-alta - am să mă bat cu mâna stângă pentru a fio 
cumpănă dreaptă. 

— Să mă bat cu dumneata, care mi-ai făcut atâta bine?! Cu 
dumneata căruia îi datorez totul? 

Nici o dată - în ruptul capului, nu, nu, o dată cu capul! 
Protesta Pagolo. 

Un zâmbet plin de un adânc dispreţ se zugrăvi pe chipul 
lui Benvenuto în timp ce Scozzone se trăgea la rândul său 
eu un pas înapoi, fără a încerca să ascundă scârba pe care o 
mărturiseau trăsăturile feţei sale. 

— Trebuia să-ţi aduci aminte de binele ce ţi lam făcut 
înainte de a-mi răpi femeia pe care ţi-o încredinţasem ţie şi 
lui Ascanio ca unor oameni de onoare - spuse Benvenuto. 
Acum ţi-a venit prea târziu mintea la cap. În gardă. Pagolo, 
în gardă! 

— Nu, nu! Bolborosi mişelul, târându-se de-a îndărătelea 
în genunchi. 

— Atunci, dacă nu vrei să te baţi ca un viteaz - adăugă 
Benvenuto - am să te pedepsesc ca pe un netrebnic. 

Şi vârând la loc spada în teacă, scoase pumnalul şi, fără ca 
pe figura lui nepăsătoare să se vadă nici cea mai uşoară 
tresărire de mânie ori de milă, se apropie pas cu pas, încet 
dar hotărât, de ucenic. 

Cu un țipăt, fata se repezi să-i despartă; fără brutalitate, 
dar cu un singur gest, un gest neînduplecat ca al unei statui 
de bronz ce ar întinde braţul, Benvenuto o dădu la o parte 
pe biata Scozzone, care se prăbuşi, mai mult moartă decât 
vie, în fotoliu. Benvenuto continuă să înainteze spre Pagolo, 
care se trăgea mereu îndărăt până ajunse la perete. Atunci 


meşterul se apropie de el şi, punându-i pumnalul în gât, îl 
îndemnă: 

— Roagă-te pentru păcatele tale; mai ai cinci minute de 
trăit. 

— Iertare! se tângui Pagolo, cu o voce sugrumată. Nu-mi 
lua viaţa! lartă-mă! lartă-mă! 

— Cum - spuse Cellini - ai ştiut ce fel de om sunt şi, ştiind 
acest lucru, n-ai pregetat totuşi s-o ademeneşti pe femeia 
de care eram legat; cunosc tot ce s-a petrecut, am aflat tot 
şi mai nădăjduieşti oare c-aş putea să te iert?! Glumeşti, 
Pagolo, pesemne, glumeşti! 

Şi spunând aceste cuvinte, Benvenuto izbucni în râs, un 
râs fioros şi strident care-l îngheţă pe ucenic până în 
măduva oaselor. 

— Meştere! Meştere! strigă Pagolo, simțind vârful 
pumnalului gata să-i pătrundă în grumaz. 

Nu eu, ea, ea, da, ea m-a ademenit. 

— Trădare, mişelie şi clevetire! Am să sculptez într-o zi un 
grup alcătuit din aceşti trei monştri - spuse Benvenuto - şi 
va fi ceva îngrozitor de privit. Ea te-a ademenit, ticălosule! 
Uiţi oare c-am fost de faţă şi c-am auzit tot? 

— O, Benvenuto - murmura Catherine, împreunând 
mâinile - îţi dai seama că minte, nui aşa? 

— Da - spuse Benvenuto - îmi dau seama că minte, tot aşa 
cum minţea şi adineauri zicând că vrea să te ia de nevastă; 
dar n-avea grijă c-o să-şi primească pedeapsa pentru 
amândouă aceste minciuni. 

— Da, pedepseşte-mă - se rugă Pagolo - dar cu îndurare; 
pedepseşte-mă, dar nu-mi lua viaţa! 

— Minţeai când ai spus că ea te-a ademenit? 

— Da, minţeam; da, eu, numai eu sunt vinovat. 

O iubeam ca un nebun şi ştii doar şi dumneata, meştere, 
ce păcate e-n stare omul să facă din pricina dragostei. 

— Minţeai când ai spus că eşti gata să te însori cu ea? 

— Nu, nu, meştere, de data asta nu minţeam. 

— Vrei să zici c-o iubeşti cu adevărat pe Scozzone? 


— Da, da, o iubesc! stărui Pagolo, dându-şi seama că 
singurul mijloc de a părea mai puţin vinovat în ochii lui 
Cellini era să pună nelegiuirea pe care o săvârşise pe 
seama patimii sale năprasnice. Da, o iubesc! 

— Şi recunoşti că nu minţeai atunci când i-ai cerut să se 
mărite cu tine? 

— Nu minţeam, meştere. 

— Şi chiar voiai s-o iei de nevastă? 

— Dacă n-ar fi fost femeia dumitale, da. 

— Ei bine, ia-o atunci, ţi-o dau. 

— Ce vrei să spui? Glumeşti, nu-i aşa? 

— Nu, niciodată n-am vorbit mai serios ca în clipa de faţa, 
uită-te la mine, dacă te îndoieşti. 

Pagolo se uită cu coada ochiului la Cellini şi citi desluşit pe 
fiecare trăsătură a chipului său că, dintr-o clipă într-alta, în 
locul judecătorului putea să apară călăul; îşi aplecă deci 
capul din nou suspinând. 

— Scoate inelul acela din deget, Pagolo - îi porunci 
meşterul - şi pune-l în degetul Catherinei. 

Pagolo execută în neştire prima mişcare pe care i-o 
poruncise. Benvenuto îi făcu semn fetei să se apropie. 
Scozzone îl ascultă. 

Întinde mâna, Scozzone! 

Continuă Benvenuto. 

Scozzone se supuse. 

— Fă ce ţi-am spus! rosti Cellini. Pagolo petrecu inelul pe 
degetul fetei. 

— Şi acum - adăugă Benvenuto - fiindcă am terminat 
logodna, să facem pe loc şi căsătoria. 

— Căsătoria! Bâigui Pagolo. Bine, dar o căsătorie nu se 
poate face chiar aşa, cu una cu două, E nevoie de notari, e 
nevoie de un preot. 

— E nevoie de un act - urmă Benvenuto, scoţându-l la 
iveală pe cel întocmit puţin mai înainte. Uite aici unul gata 
făcut, n-a mai rămas decât să scriem numele. 


Puse actul pe masă, luă o pană şi, întinzându-io lui Pagolo, 
îi spuse: 

— Semnează, Pagolo, semnează! 

— Ah! Suspină ucenicul. Am căzut într-o capcană. 

— Ce zici? Cum adică o capcană? întrebă Benvenuto fără 
să ridice tonul, dar într-un fel care te îngheţa. Unde vezi tu 
capcană aici? Eu te-am îndemnat oare să vii în camera lui 
Scozzone? Eu te-am sfătuit să-i spui că vrei să te însori cu 
ea? 

Ei bine, n-ai decât s-o iei de nevastă, Pagolo, şi din clipa în 
care veţi fi soţ şi soţie vom schimba între noi rolurile: când 
am să mă strecor în camera ei, îţi va veni ţie rândul să 
ameninţi, iar mie să tremur de frică. 

— Zău! exclamă Catherine, care, de unde până atunci 
fusese înspăimântată la culme, izbucni într-un râs în 
hohote, cuprinsă de o veselie nestăpânită la gândul pe care 
vorbele meşterului îl făcuse să-i răsară în minte. Zău c-ar fi 
nostim! 

Dezmeticit din spaima prin care trecuse, de întorsătura pe 
care o luau amenințările lui Cellini şi de hohotele de râs ale 
sprinţarei Scozzone, Pagolo începea a privi mai cumpătat 
lucrurile. Era limpede ca lumina zilei că voiau să-l bage în 
sperieţi numai ca să-l silească a se învoi la o căsătorie, de 
care lui, la drept vorbind, nu prea îi ardea; i se păru deci că 
ar însemna să sfârşească prea tragic această comedie şi se 
gândi că, arătându-se dărz, ar putea să scape ceva mai 
ieftin. 

— Da - bombăni el, tălmăcind în cuvinte veselia 
zburdalnicei Scozzone - da, cred şi eu, ar fi fost foarte 
nostim, într-adevăr. Numai că, din păcate, aşa ceva n-o să 
se întâmple niciodată. 

— Cum n-o să se întâmple? exclamă Benvenuto, uimit ca 
un leu care s-ar vedea înfruntat de o vulpe. 

— Nu, n-o să se întâmple niciodată - stărui Pagolo - mai 
bine moartea; n-ai decât să mă ucizi. 


Nici nu apucase bine a rosti aceste vorbe, că dintr-un salt 
Cellini fu lângă el. Pagolo văzu scânteind pumnalul şi se 
trase deoparte atât de prompt, încât, spre norocul lui, 
lovitura ce-i era hărăzită îi zgârie doar umărul şi cuțitul 
repezit cu putere de mâna vajnică a orfăurarului se 
împlântă de două degete în căptuşeala de lemn a peretelui. 

— Primesc! începu să strige Pagolo. Iertare! 

Cellini, primesc. Sunt gata să fac tot ce vrei. 

Şi în timp ce meşterul se căznea să smulgă pumnalul care 
trecuse prin îmbrăcămintea de lemn, pătrunzând în perete, 
alergă spre masa pe care se afla actul, apucă la iuţeală 
pana şi se grăbi să semneze. Toate acestea se petrecuseră 
atât de repede, încât Scozzone nici nu avu timp să 
intervină. 

— Mulţumesc, Pagolo - spuse ea, ştergându-şi lacrimile pe 
care spaima i le adusese în ochi şi stăpânindu-şi în acelaşi 
timp un zâmbet uşor - mulţumesc, dragă Pagolo, pentru 
cinstea pe care ai catadicsit să mi-o faci; dar fiindcă avem 
acum prilejul să lămurim lucrurile o dată pentru totdeauna, 
ascultă aici; nu m-ai vrut adineauri, acum află că nu te mai 
vreau eu. N-o spun ca săţi fac sânge rău, Pagolo, dar nu te 
iubesc şi doresc să rămân aşa cum sunt. 

— În cazul acesta - rosti Benvenuto cu cel mai desăvârşit 
sânge rece - dacă tu nu-l vrei, Scozzone, atunci trebuie să 
moară. 

— Dar - protestă Scozzone - din moment ce eu nu vreau?! 

— Trebuie să moară - repetă Benvenuto - nu s-a născut 
încă omul care să mă batjocorească şi care să fi rămas 
nepedepsit. Eşti gata, Pagolo? 

— Catherine - strigă ucenicul - Catherine, pentru numele 
lui Dumnezeu, fie-ţi milă de mine! 

Catherine, te iubesc! Catherine, am să te iubesc în veci! 
Semnează, Catherine! Fii nevasta mea, te rog în genunchi! 

— Hai, Scozzone, hotărăşte-te într-un fel, dar repede. - 
spuse Cellini. 


— Oh - se bosumflă Catherine - nu crezi că eşti prea aspru 
cu mine, meştere, cu mine care team iubit atâta, cu mine 
care aveam cu totul alte năzuinţe, spune, nu crezi? Dar, 
Doamne sfinte! 

Exclamă deodată ştrengăreşte, trecând din nou de la 
amărăciune la veselie - ia uite, Cellini, uite numai ce 
cătrănit e bietul Pagolo! O, lasă, te rog, mutra asta de 
cioclu, Pagolo, altminteri, în vecii vecilor n-o să mă înduplec 
să te iau de bărbat! 

Zău, dac-ai şti ce caraghios eşti! 

— Scapă-mă mai întâi, Catherine - o rugă Pagolo - şi după 
aceea putem să şi râdem dacă pofteşti. 

— Bietul băiat! Ei bine... dacă ţii cu tot dinadinsul... 

— Da, ţin neapărat! O încredința Pagolo. 

— Ştii ce am fost şi ştii şi ce sunt, nu-i aşa? 

— Da, ştiu. 

— Nu te-am înşelat? 

— Nu. 

— Şi n-o să te căieşti prea tare? 

— Nu! Nu! 

— Bate palma, atunci! E într-adevăr curios şi nu m-aş fi 
aşteptat niciodată la aşa ceva; dar nam încotro, sunt acum 
nevasta dumitale. 

Şi luând în mână pana, semnă la rândul său actul, având 
grijă să-şi pună iscălitura, ca o soţie respectuoasă, aşa cum 
se şi cădea, sub semnătura soţului ei. 

Mulţumesc, Catherine, sufleţelule, mulţumesc! Se bucură 
Pagolo. Ai să vezi ce fericită ai să fii cu mine. 

— Şi dacă se întâmplă cumva să-şi uite legământul - spuse 
Benvenuto - scrie-mi, Scozzone, şi, oriunde as fi, am să vin 
negreşit eu însumi să-i reamintesc. 

Rostind aceste cuvinte, Cellini vâri la loc agale pumnalul în 
teacă, fără să-l scape din ochi pe ucenic; pe urmă, luând 
actul întărit de cele două iscălituri, îl împături cu grijă în 
patru şi-l băgă în buzunar; după care, adresându-se lui 


Pagolo cu acea ironie necruțătoare care-l caracteriza, 
spuse: 

— Şi acum, prietene Pagolo, cu toate că Scozzone şi 
dumneata sunteţi căsătoriţi în toată regula, în faţa 
oamenilor, în faţa lui Dumnezeu încă nu sunteţi cununaţi şi 
abia mâine biserica va putea binecuvânta legătura voastră. 
Până atunci, prezenţa dumitale aici ar fi potrivnică tuturor 
legilor divine şi omeneşti. Bună seara, Pagolo! 

Pagolo se făcu palid ca un mort; dar cum Benvenuto îi 
arăta uşa cu un gest poruncitor, porni de-a-ndăratelea într- 
acolo. 

— Numai dumitale, Cellini; putea să-ţi treacă asemenea 
năzbâtii prin cap - zise Catherine, râzând să se 
prăpădească. Stai puţin, Pagolo, sărman de tine - îi strigă 
ea în momentul când ucenicul tocmai deschidea uşa - să ştii 
că te las acum să pleci numai ca să ţi-o plătesc; dar fii pe 
pace, Pagolo, îţi jur pe Sfânta Fecioară, că din clipa în care 
vei fi soţul meu, orice bărbat, fie el chiar Benvenuto, nu va 
afla în mine decât o soţie cinstită. Pe urmă, după ce uşa se 
închise, adăugă veselă: 

— Oh, Cellini, m-ai pricopsit cu un bărbat, dar cel puţin ai 
reuşit să mă descotoroseşti de el pe ziua de azi. Oricum, e 
un câştig: erai dator să mă despăgubeşti într-un fel. 

XL OSTILITĂŢILE REÎNCEP La trei zile după scena pe 
care am înfăţişat-o sus, o scenă de un gen cu totul diferit se 
pregătea la Luvru. 

Sosise în sfârşit ziua de luni, zi în care urma să fie semnat 
actul de căsătorie. Era ora unsprezece dimineaţa. 
Benvenuto ieşi din palatul Nesle, se îndreptă spre Luvru cu 
inima îndoită dar fără nici o şovăială, urcă scara de onoare. 

În sala de aşteptare în care fu primit mai întâi, dădu cu 
ochii de prefect şi de contele d'Orbec, care se sfătuiau într- 
un colţ cu un notar. Albă şi nemişcată ca o statuie, Colombe 
şedea în capătul celălalt al sălii, fără să vadă nimic. Ceilalţi 
se îndepărtaseră probabil de ea ca să nu audă ce vorbeau, 


şi biata copilă, cu capul plecat şi privirile pierdute în gol, 
rămăsese acolo unde se aşezase la început. 

Trecând pe lingă ea, Cellini lăsă să adie peste fruntea sa 
înclinată aceste cuvinte: 

— Curaj! Sunt aici! 

Colombe îi recunoscu glasul şi înălţă capul, cu un strigăt 
uşor de bucurie. Dar înainte de a fi apucat să-l întrebe ceva 
pe ocrotitorul sau, acesta şi trecuse în sala învecinată. 

Un valet ridică o tapiserie lăsată în dreptul unei uşi în chip 
de portieră şi orfăurarul intră în camera de lucru a regelui. 

Cele câteva cuvinte de îmbărbătare fuseseră însă de ajuns 
spre a reînsufleţi curajul Colombei: biata copilă se credea 
părăsită şi, prin urmare, pierdută. Jupân d'Estourville o 
târâse acolo, mai mult moartă decât vie, cu toată credinţa ei 
arzătoare în Dumnezeu şi în Benvenuto: cu o clipă înainte 
de plecare, se simţise copleşită de o deznădejde atât de 
adâncă, încât, lăsând orice mândrie deoparte, o rugase în 
genunchi pe doamna d'Etampes să-i îngăduie a intra într-o 
mânăstire, făgăduindu-i să renunţe pe veci la Ascanio, 
numai s-o cruţe de căsătoria cu contele d'Orbec. Ducesa 
însă nu se putea mulţumi cu o biruinţă înjumătăţită; pentru 
a-şi atinge pe deplin scopul, trebuia ca Ascanio sa fie 
convins de trădarea iubitei sale, de aceea Anne rămăsese 
neînduplecată în faţa rugăminţilor sărmanei Colombe. 
Atunci fata se ridicase de jos, amintindu-şi că Benvenuto o 
îndemnase să-şi păstreze cumpătul şi să fie liniştită, chiar 
dacă ar ajunge la picioarele altarului si, cu un curaj 
întretăiat uneori de neaşteptate clipe de slăbiciune, se 
lăsase dusă la palat, unde regele urma să semneze la 
amiază actul de căsătorie. 

Acolo, puterea care o însufleţise un timp o părăsi din nou, 
căci nu-i mai rămâneau acum deschise decât trei 
posibilităţi: să-l vadă sosind pe Benvenuto, să reuşească a-l 
înduioşa pe Francisc I cu rugăminţile sale sau să moară de 
inimă rea. 


Benvenuto venise însă, Benvenuto o îndemnase să spere şi 
Colombe îşi recăpătase întreg curajul. 

Întrând în camera de lucru a regelui, Cellini o găsi pe 
doamna d'Etampes singură; era tocmai ceea ce dorea: dacă 
n-ar fi aflat-o acolo, ar fi cerut îngăduinţa s-o vadă. 

În pofida biruinţei pe care o câştigase, ducesa părea 
îngrijorată, deşi, după ce scrisoarea fatală fusese 
recuperată, şi arsă chiar de ea cu mâna ei, era pe deplin 
încredinţată că nu mai avea nici un motiv să se teamă; dar, 
liniştită în privinţa propriei sale puteri, se gândea în schimb 
ca spaimă la primejdiile ce-i amenințau dragostea. 

Totdeauna se întâmplase aşa cu ducesa: atunci când grijile 
pricinuite de ambiția ei îi lăsau un răgaz, era mistuită de 
vâlvoarea sufletului său pătimaş. Plămădită din trufie şi 
pasiune, visase să-l înalțe cât mai sus pe Ascanio, făcându-l 
în acelaşi timp fericit. Dar Ascanio, după cum putuse să-şi 
dea seama ducesa, deşi de obârşie nobilă (căci familia 
Gaddi, din care se trăgea, era o veche familie de patricieni 
florentini), nu râvnea altă glorie decât aceea de a-şi închina 
viaţa artei. 

Dacă întrezărea ceva în visurile sale, era doar forma cât 
mai desăvârşită a unui vas, a unei garafe ori a unei statui; 
dacă dorea cu aprindere să aibă diamante şi mărgăritare, 
aceste comori ale pământului, era numai pentru a făuri, 
încrustându-le într-o garnitură de aur, nişte flori mai 
minunate decât cele pe care cerul le înviorează stropindu-le 
cu rouă sa; rangurile, onorurile, pentru el, nu însemnau 
nimic dacă nu se datorau măiestriei sale, dacă nu veneau să 
încununeze faima lui personală: ce rost ar fi avut în viaţa 
înfrigurată şi plină de zbucium a ducesei acest visător de 
prisos? La cea dinţii vijelie, planta aceasta firavă s-ar fi 
frânt, irosindu-se o dată cu florile pe care le purta acum şi 
cu roadele pe care le făgăduia. Poate că, din deznădejde ori 
din nepăsare, s-ar fi lăsat atras de planurile pe care le 
izvodea iubita sa regală; dar, umbră palidă şi melancolică, 
n-ar fi trăit cu adevărat decât în mijlocul amintirilor sale, 


Ascanio, în sfârşit, i se înfăţişa ducesei d'Etampes aşa cum 
era în realitate: o făptură încântătoare şi plină de har, cu 
condiţia să rămână pururea într-o atmosferă senină şi 
liniştită; un copil drăgălaş ce n-ar fi trebuit să devină 
niciodată bărbat. Era în stare să se devoteze unor 
sentimente, în nici un caz însă unor idei; născut pentru 
duioasele destăinuiri ale unei dragoste împărtăşite, ar fi 
fost strivit în cumplita încleştare a evenimentelor şi a 
bătăliilor, Ascanio părea a fi într-adevăr bărbatul spre care 
năzuia dragostea doamnei d'Etampes, dar nu şi cel de care 
avea nevoie ambiția sa. 

lată la ce se gândea ducesa în momentul în care 
Benvenuto intră în încăpere; umbra ce-i întuneca fruntea 
era aşternută de pâclele gândurilor ce-i dădeau târcoale. 

Cei doi vrăjmaşi se măsurară din ochi; un zâmbet ironic 
înflori în aceeaşi clipă pe buzele lor; privirile pe care le 
schimbară mărturiseau acelaşi lucru, arătându-i fiecăruia 
dintre ei că şi unul, şi celălalt era gata de luptă şi ca lupta 
avea să fie cumplită. 

— Cu atât mai bine - chibzuia în sinea ei Anne - acesta cel 
puţin e un luptător încercat pe care numai de drag ai vrea 
să-l învingi, un adversar vrednic de mine. Azi însă soarta îi 
este într-adevăr mult prea potrivnică şi nu aş avea motive 
să mă mândresc biruindu-l.” 

— Hotărât, doamnă d'Etampes - îşi spunea Benvenuto - 
eşti o femeie şi jumătate şi rareori un bărbat mi-a dat de 
furcă aşa cum mi-ai dat dumneata. Aşa că, fii fără grija, deşi 
voi continua să lupt cu mijloace cinstite, voi folosi în luptă 
toate armele.” 

Câteva clipe stărui o tăcere ce îngădui fiecăruia dintre cei 
doi adversari să depene în sinea lui un scurt monolog, aşa 
cum am arătat mai sus. 

Ducesa se grăbi s-o întrerupă cea dinţii. 

— Văd că eşti punctual, meştere Cellini - spuse doamna 
d'Etampes. Maiestatea sa urmează să semneze abia la 
amiază actul contelui d'Orbec şi acum nu e decât 


unsprezece fără un sfert, îmi dai voie să-ţi cer iertare în 
numele maiestăţii sale: dar nu regele e în întârziere, ci 
dumneata ai sosit mai curând decât trebuia. 

— Sunt fericit, doamnă, c-am sosit mai devreme, deoarece 
graba mea îmi prilejuieşte cinstea de a sta de vorba între 
patru ochi cu domnia voastră, cinste pe care aş fi stăruit 
neapărat s-o dobândesc dacă întâmplarea, căreia trebuie 
să-i fiu recunoscător, n-ar fi venit în întâmpinarea dorințelor 
mele. 

— Ia te uită! Benvenuto, nu cumva necazurile te-au făcut 
linguşitor? 

— Necazurile mele? Nu, doamnă; ale altora, poate. 
Totdeauna am socotit un lucru de laudă să fiu curtenitor cu 
cei căzuţi în dizgrație; şi iată dovada, doamnă! Spunând 
acestea, Benvenuto scoase de sub pelerină crinul de aur 
început de Ascanio şi pe care el îl terminase chiar în 
dimineaţa aceea. Ducesa nu-şi putu stăpâni un țipăt de 
surpriză şi de bucurie. Nicicând un giuvaer atât de minunat 
nu-i vrăjise privirile, nicicând vreuna din florile ce 
smălţează grădinile fermecate din O mie şi una de nopţi nu 
luminase ochii unei zâne ori ai unui spiriduş cu o strălucire 
atât de vie. 

— Ah! exclamă ducesa, întinzând mâna sprefloare. Mi-ai 
făgăduit-o, într-adevăr, Benvenuto, dar, drept să-ţi spun, nu 
credeam c-ai s-o şi aduci. 

— De ce să nu aveţi încredere în cuvântul meu? 

Spuse Cellini, râzând. Mă jigniţi, doamnă. 

— O, dacă mi-ai fi făgăduit o răzbunare în locul unei 
galanterii, aş fi crezut mai degrabă c-ai să-ţi respecţi 
cuvântul. 

— Şi de unde ştiţi că nu cumva va urma şi cealaltă? întrebă 
Benvenuto, retrăgându-şi mâna în aşa fel încât crinul să 
rămână mai departe în stăpânirea lui. 

— Nu te înţeleg - mărturisi ducesa. 

— Găsiţi că aşa cum e montată, în chip de rouă 


— Spuse Benvenuto, arătându-i ducesei diamantul ce 
tremura în potirul florii şi pe care îl dobândise datorită 
generozităţii corupătoare a lui Carol-Quintul - amintirea 
unui anumit târg încheiat cândva în scopul de a răpi Franţei 
ducatul de Milano e de efect? 

— Vorbeşti în enigme, dragul meu orfăurar; din păcate, 
regele trebuie să vină dintr-o clipă întralta şi nu mai am 
timp să dezleg enigmele dumitale. 

— Am să vă spun eu atunci dezlegarea. lar această 
dezlegare e cuprinsă într-un proverb din vechime: Verba 
volant, scripta manent, ceea ce îndeamnă: Ce este scris 
rămâne scris pe veci. 

— Ei, uite, aici te înşeli, scumpul meu orfăurar. 

Ceea re era scris s-a prefăcut în scrum; să nu-ţi închipui că 
poţi să mă sperii ca pe un copil. Dă-mi te rog crinul, fiindcă-i 
al meu. 

— O clipă, numai, doamnă, mă simt dator să vă spun mai 
înainte că, atâta timp cât se afla în mâinile mele este un 
talisman, dar că, în momentul în care va trece în mâinile 
dumneavoastră, îşi va pierde toată puterea. 

Lucrarea mea este mult mai prețioasă decât credeţi. Acolo 
unde toată lumea nu vede decât un giuvaer, noi, artiştii, 
ascundem uneori o idee. 

Doriţi cumva să vă dezvălui această idee, doamnă? ... 
Nimic mai simplu. Uitaţi-vă, e destul să apăsaţi pe acest 
resort invizibil. Lujerul, precum vedeţi se întredeschise şi, 
în fundul potirului, veţi găsi, nu un viermişor, ca în unele 
flori naturale ori în anumite inimi făţarnice, nu, fireşte, ci 
altceva asemănă tor, poate chiar mai primejdios decât el, 
dezonoarea ducesei d'Etampes, scrisă de propria sa mână 
şi semnată chiar de domnia sa. 

În timp ce vorbea, Benvenuto apăsase pe report, făcând să 
se deschidă lujerul, şi scoase biletul din potirul scânteietor. 
După care, desfăşură biletul tacticos şi i-l arătă, aşa 
desfăcut, ducesei, palidă de mânie şi cu gura încleştată de 
spaimă. 


— Nu v-aţi aşteptat la una ca asta, nu-i aşa, doamnă? 
continuă Benvenuto, cu sânge rece, înfăşurând scrisoarea 
ia loc şi vârând-o în lujerul crinului. Dacă aţi fi cunoscut 
deprinderile mele, doamnă, n-aţi fi fost atât de mirată: 
Acum un an am ascuns o scară într-o statuetă, iar acum o 
lună am ascuns o tânără fată într-o statuie; ce aş fi putut 
strecura azi într-o floare? 

Cel mult un petic de hârtie, aşa cum am şi făcut. 

— Şi totuşi biletul - exclamă ducesa - biletul acela 
blestemat l-am ars cu mâinile mele: am văzut ţâşnind 
flacăra, i-am simţit cenuşa în palmă! 

— Aţi citit cumva biletul pe care l-aţi ars? 

— Nu, nu, nu înţeleg cum am putut să fac o asemenea 
prostie; într-adevăr, nu l-am citit! 

— Păcat, aţi fi avut acum prilejul să vă convingeţi că 
„Scrisoarea unei mici cusătorese arde cu aceeaşi flacără şi 
lasă în urmă tot atâta cenuşă ca şi scrisoarea unei ducese”. 

— Înseamnă deci că Ascanio m-a înşelat, netrebnicul! 

— O, doamnă, vă rog, stăpâniţi-vă! Nu se cuvine să-l 
bănuiţi pe copilul acesta nevinovat şi fără prihană, care, 
chiar dacă ar fi încercat să vă înşele, n-ar li făcut decât să 
întoarcă împotriva dumneavoastră armele de care v-aţi 
folosit asuprindu-l. O, nu, nu v-a înşelat: n-ar fi în stare să 
răscumpere propria sa viaţă, n-ar fi în stare să răscumpere 
nici chiar viaţa Colombei printr-o înşelăciune. Nu, el însuşi a 
fost la rândul lui înşelat. 

— De cine? Ai putea să-mi spui? 

— De un copil ca şi el, un student, cel ce l-a rănit pe omul 
de încredere al domniei voastre, vicontele de Marmagne, în 
sfârşit, de un anume Jacques Aubry, despre care bănuiesc 
că vicontele de Marmagne v-a spus ceva. 

— Da - murmură ducesa - Marmagne mi-a spus într- 
adevăr că studentul acesta Jacques Aubry căuta mijlocul de 
a pătrunde până la Ascanio ca să pună mâna pe scrisoare. 

— Şi-atunci aţi făcut o descindere în temniţa lui Ascanio; 
numai că studenţii sunt sprinteni, precum bine ştiţi, şi 


studentul nostru avusese grijă să v-o ia înainte în momentul 
în care dumneavoastră părăseaţi palatul Etampes, el se 
strecura în celula prietenului sau, şi în timp ce 
dumneavoastră păşeaţi pragul temniţei, el tocmai ieşea 
afară. 

— Dar nu l-am văzut, n-am văzul pe nimeni înăuntru! 

— De obicei, oamenii nu se gândesc să se uite peste tot; 
dacă v-aţi fi gândit la aşa ceva, aţi fi ridicat rogojina care se 
află în celulă, iar sub rogojină aţi fi descoperit gura unei 
hrube ce răspunde în celula alăturată. 

— Dar Ascanio, Ascanio? 

— Când aţi intrat înăuntru, dormea, nu-i aşa? 

— Da. 

— Ei bine, în timp ce el dormea, Jacques Aubry, căruia nu 
voise cu nici un preţ să-i încredinţeze scrisoarea, i-a luat-o 
din buzunarul hainei şi a pus în loc o scrisoare de-a lui. Cum 
plicul era acelaşi, aţi fost convinsă că aţi ars un bilet scris 
de doamna d'Etampes, când, în realitate răvaşul era al 
domnişoarei Gervaise-Perrette Popinot. 

— Acest Aubry care l-a rănit pe Marmagne, mojicul acesta 
care era cât pe ce să omoare un gentilom, o să plătească 
scump cutezanţa lui; e închis şi condamnat. 

— Dimpotrivă, e liber, doamnă, şi chiar dumneavoastră vă 
datorează libertatea. 

— Cum aşa? 

— E una şi aceeaşi persoană cu acel sărman deţinut 
pentru care aţi binevoit a interveni cerând clemenţă lui 
Francisc I, o dată cu mine, să-l graţieze. 

— Oh, cum am putut să fiu atât de nesăbuită! 

Îngână ducesa d'Etampes, muşcându-şi buzele, pe urmă, 
aţintindu-şi privirea în ochii lui Benvenuto, continuă cu voce 
întretăiată: Şi care sunt condiţiile dumitale pentru a-mi 
înapoia scrisoarea? 

— Cred că v-am lăsat să ghiciţi, doamnă. 

— Nu mă pricep să ghicesc, vorbeşte lămurit. 

— Să cereţi regelui mâna Colombei în numele lui Ascanio. 


— Haida de - spuse Anne, cu un râs forţat - se vede că n-o 
cunoşti îndeajuns pe ducesa d'Etampes, jupâne orfăurar, 
dacă-ţi închipui că dragostea mea ar putea să pregete în 
faţa unei ameninţări. 

— Nu v-aţi gândit bine înainte de a-mi răspunde, doamnă. 

— Rămân totuşi la acelaşi răspuns. 

— Îngăduiţi-mi să iau loc fără prea multă ceremonie şi să 
stau câteva clipe de vorba, cinstit şi fără ocolişuri, cu 
domnia voastră - zise Benvenuto, cu acea încântătoare 
familiaritate care este unul din apanajele oameni lor 
superiori. Nu sunt decât un biet sculptor, iar 
dumneavoastră o mare ducesă, dar daţi-mi voie să vă spun 
că, în pofida distanţei ce ne desparte, noi doi suntem făcuţi 
să ne înţelegem. Nu e nevoie să luaţi aerele dumneavoastră 
de regină, ar fi de prisos; n-am avut câtuşi de puţin intenţia 
să vă jignesc, ci doar să vă deschid ochii, şi trufia nu are ce 
căuta aici de vreme ce nu este în joc orgoliul domniei 
voastre. 

— Ciudat om eşti, într-adevăr - spuse Anne, râzând fără să 
vrea. Hai, spune ce ai de spus, teascult. 

— Ziceam, aşadar, doamnă ducesă - continuă Benvenuto 
fără a se arăta câtuşi de puţin tulburat 

— Că, în pofida deosebirii dintre situaţia noastră, 
împrejurările în care ne aflam amândoi în clipa de faţă sunt 
asemănătoare şi că am putea foarte bine să ne înţelegem şi 
chiar să ne fim unul altuia de folos. Aţi protestat adineauri 
când v-am cerut să renunţaţi la Ascanio; vi s-a părut un 
lucru imposibil şi absurd şi, cu toate acestea, v-am dat eu 
însumi exemplu, doamnă. 

— Ce exemplu? 

— Da, fiindcă, aşa cum dumneavoastră îl iubiţi pe Ascanio, 
o iubeam eu însumi pe Colombe. 

— Dumneata? 

— Eu. O iubeam aşa cum nu mai iubisem decât o singură 
dată în viaţă. Mi-aş fi dat pentru ea sângele, mi-aş fi dat 
viaţa şi sufletul, şi totuşi iam dăruit-o lui Ascanio. 


— Iată ce înseamnă o iubire cu adevărat dezinteresată! 
spuse ducesa, ironică. 

— O, nu se cade să râdeţi de durerea mea, doamnă, şi nici 
să vă bateţi joc de zbuciumul meu! Am suferit mult, dar, 
precum vedeţi, mi-am dat scama că, oricum, copila aceasta 
nu era făcută pentru mine, după cum nici Ascanio nu era 
făcut pentru dumneavoastră. Ascultaţi-mă cu luare-aminte, 
doamnă: şi unul, şi celălalt facem parte, dacă această 
apropiere nu vă supără prea tare, dintre acele fiinţe 
excepţionale şi ciudate care au o viaţă aparte, simţăminte 
aparte şi care rareori se pot înţelege cu ceilalţi muritori. 
Slujim şi unul, şi celălalt, doamnă, un idol atotputernic şi 
monstruos al cărui cult ne-a înnobilat inima, înălţându-ne 
deasupra omenirii. 

Pentru dumneavoastră, doamnă, ambiția înseamnă totul 
pe lume; pentru mine arta. lar divinităţile noastre sunt 
despotice şi, orice am face, ne stăpânesc pretutindeni, în 
fiece clipă. L-aţi dorit pe Ascanio aşa cum aţi fi dorit o 
coroană; eu am dorit-o pe Colombe ca pe o Galatee. 
Dumneavoastră aţi iubit ca o ducesă, eu ca un artist; 
dumneavoastră aţi asuprit, eu am suferit. Să nu credeţi ca 
vă osândesc în sinea mea: dimpotrivă, vă admir dârzenia 
dumneavoastră. Şi privesc cu ochi buni cutezanţa de care 
daţi dovadă. Omul obişnuit nare decât să creadă ce-o vrea: 
a răsturna o lume întreagă pentru a face un loc bărbatului 
pe care-l iubiţi, din punctul dumneavoastră de vedere este o 
faptă măreaţă, îmi dau scama că porneşte dintro pasiune 
puternică şi deplină şi o apreciez, dar apreciez în acelaşi 
timp caracterele supraomeneşti, căci mă simt ispitit de tot 
ceea ce este neprevăzut, de tot ceea ce trece dincolo de 
graniţele lucrurilor obişnuite. lubind-o, aşadar, pe Colombe, 
doamnă, am socotit totuşi că firea mea trufaşă şi sălbatică s- 
ar potrivi prea puţin cu sufletul acestui înger neprihănit. 
Colombe îl iubea pe Ascanio, gingaşul, blândul meu ucenic; 
sufletul meu aprig şi neînduplecat ar fi îngheţat-o de 
spaimă. Atunci am poruncit iubirii mele să tacă şi, cum se 


împotrivea, am chemat într-ajutor dumnezeiasca artă şi, 
unindu-ne puterile, am doborât la pământ amorul 
îndărătnic şi l-am țintuit. Pe urmă, sculptura, adevărata, 
nepreţuita şi unica mea iubită şi-a lipit de fruntea mea 
buzele-i arzătoare şi m-am simţit mângâiat. 

Urmaţi exemplul meu, doamnă ducesă, îngăduiţile acestor 
copii să se bucure de dragostea lor îngerească şi nu-i mai 
tulburaţi în slava în care plutesc. Tărâmul nostru este 
pământul cu pătimirile, cu bătăliile şi cu beţiile lui. Ambiţia 
poate fi pentru dumneavoastră pavăza menită să vă apere 
de suferinţă; destrămaţi imperii ca să vă distraţi; jucaţi-vă 
cu soarta regilor şi a stăpânilor lumii ca să vă liniştiţi. E cel 
mai bun lucru ce l-aţi putea face şi aş fi de acord atunci cu 
dumneavoastră şi v-aş aplauda. Dar nu spulberaţi bucuria şi 
seninătatea acestor făpturi nevinovate care se iubesc cu o 
dragoste atât de suavă sub ochii lui Dumnezeu şi ai 
Fecioarei Măria. 

— Cine eşti dumneata, de fapt, meştere Benvenuto Cellini? 
Nu te-am cunoscut până acum 

— Spuse ducesa, mirată - cine eşti dumneata? 

— Un om şi jumătate, pe legea mea! Aşa cum 
dumneavoastră sunteţi o femele şi jumătate - răspunse 
râzând orfăurarul, cu candoarea sa firească - şi dacă nu m- 
aţi cunoscut până acum, trebuie să recunoaşteţi că aveam, 
oricum, un mare avantaj asupra dumneavoastră: eu vă 
cunoşteam, doamnă. 

— Se poate - spuse ducesa - părerea mea însă este că o 
femeie şi jumătate ştie să iubească mai bine şi cu o dragoste 
mai puternică decât un bărbat şi jumătate, căci nu se 
sinchiseşte câtuşi de puţin de abnegaţiile dumitale 
supraomeneşti, apărându-şi iubitul cu ghearele şi cu dinţii 
până în pânzele albe. 

— Înseamnă deci că stăruiţi în hotărârea dumneavoastră 
de a nu i-l lăsa pe Ascanio Colombei? 

— Stărui să-l iubesc pentru mine. 


— Cum doriţi. Dar dacă nu vreţi să i-l lăsaţi de bună voie, 
luaţi seama! Am mână grea şi s-ar putea să nu vă cruţ în 
încăierare. V-aţi gândit bine, nu-i aşa? Sunteţi hotărâtă să 
nu consimţiţi la căsătoria lui Ascanio cu Colombe? 

— Cât se poate de hotărâtă. 

— Bine, la posturi, atunci! Exclamă Benvenuto. 

Începe bătălia! 

În momentul acela uşa se deschise şi un uşier vesti sosirea 
regelui. 

XLI CĂSĂTORIE DIN DRAGOSTE Francase I apăru, într- 
adevăr, dând mâna Dianei de Poitiers, cu care tocmai ieşise 
din apartamentul fiului său bolnav. Călăuzită de nu ştiu ce 
instinct izvorât din ură, Diane simţise nedesluşit că rivala sa 
era ameninţată de o primejdie umilitoare şi n-ar fi vrut să 
lipsească de la un spectacol atât de ademenitor. 

Cât priveşte pe rege, habar n-avea de nimic, nu observa şi 
nici nu bănuia nimic; era convins că doamna d'Etampes şi 
Benvenuto se împăcaseră pe deplin şi, văzându-i împreună, 
în momentul în care intră înăuntru, aşezaţi unul lingă altul, 
îi salută pe amândoi, cu acelaşi surâs şi cu aceeaşi înclinare 
a capului. 

— Bună dimineaţa, scumpa mea regină a frumuseţii! Bună 
dimineaţa, iubitul meu rege al artei! spuse el. Despre ce 
vorbeaţi împreuna? 

Judecind după acrul domniilor voastre, convorbirea părea 
să fie cât se poate de însufleţită. 

— O, Doamne, sire, discutam politică - răspunse 
Benvenuto. 

— Şi care era subiectul asupra căruia vă încercaţi 
agerimea minţii? Aţi putea să-mi spuneţi şi mie. Vă rog? 

— Problema care frământă pe toată lumea în clipa de faţă, 
sire - adăugă orfăurarul. 

— Ştiu. Ducatul de Milano. 

— Da, sire. 

— Ei, şi cam ce spuneaţi? 


— Părerile erau împărţite, sire. Unul dintre noi spunea că 
s-ar putea foarte bine ca împăratul să se răzgândească 
până la urmă în privinţa ducatului de Milano şi, ca să scape 
de promisiunea pe care v-a făcut-o, să-l dăruiască fiului 
vostru Charles. 

— Şi care dintre dumneavoastră spunea acest lucru? 

— Mi se pare că doamna d'Etampes. 

Ducesa se schimbă la faţă, devenind palida ca moartea. 

— Dacă împăratul ar face una ca asta, ar fi o trădare 
josnică din partea lui! Se încrunta Francisc I. Dar nu cred 
că ar fi în stare s-o facă. 

— În orice caz - se amestecă în vorbă Diane - daca n-o va 
face, n-o să fie din pricină că nu s-ar fi găsit cineva care să-l 
fi sfătuit, după cum se aude, în sensul acesta. 

— Cine anume? izbucni Francisc I. Ei, fir-ar să fie! Aş vrea 
să ştiu şi eu cine? 

— Doamne sfinte! Nu trebuie să vă faceţi sânge rău, sire! 
interveni Benvenuto. Am vorbit şi noi aşa ca să ne treacă 
vremea, nu erau decât simple presupuneri fără nici un 
temei, rostite doar pentru a avea un prilej de discuţie: 
doamna ducesă şi cu mine, sire, ne pricepem la fel de puţin 
amândoi în politică. Doamna ducesă, deşi nu ar avea nevoie, 
este prea femeie ca să mai poată fi preocupată şi de altceva 
în afară de toalete; iar eu, sire, sunt prea artist ca să mă 
mai ocup şi de altceva în afara artei. Nu-i aşa, doamna 
ducesă? 

— Adevărul e că soarta v-a răsfăţat cu prisosinţă şi pe 
unul, şi pe celălalt, dragă Cellini 

— Spuse Francisc I - aşa încât nu mai aveţi pentru ce să 
râvniţi bunurile altora, fie chiar dacă ar fi vorba de ducatul 
de Milano. Doamna ducesă d'Etampes este regină prin 
frumuseţea sa, iar dumneata eşti rege prin geniul dumitale. 

— Rege, sire? 

— Da, rege, şi dacă blazonul dumitale nu este împodobit 
cu trei crini ca al meu, în schimb văd că ţii în mână un crin 
mai frumos decât oricare va fi înflorit vreodată sub cea mai 


minunată rază de soare sau pe cel mai frumos câmp al unei 
steme. 

— Crinul acesta nu-mi aparţine, sire, este al doamnei 
d'Etampes, care l-a poruncit ucenicului meu Ascanio; cum 
însă acesta nu putea să-l termine, înțelegând dorinţa 
doamnei ducese d'Etampes de a avea în mâinile sale un 
giuvaer atât de preţios, m-am apucat de lucru şi l-am 
terminat eu însumi, dorind la rândul meu din tot sufletul să 
făuresc din el un simbol al păcii pe care am încheiat-o 
solemn deunăzi la Fontainebleau în faţa maiestăţii voastre. 

— E o adevărată minune! spuse regale, întinzând mâna să- 
lia. 

— Nu-i aşa, sire? răspunse Benvenuto, retrăgând fără nici 
o ostentaţie crinul. Şi se cuvine cu drept cuvânt ca doamna 
ducesă d'Etampes să răsplătească împărăteşte pe tânărul 
artist ce a plăsmuit această capodoperă. 

— E ceea ce voiam şi eu - spuse doamna d'Etampes - şi 
chiar m-am gândit la o răsplată pe care şi un rege ar putea- 
o râvni. 

— Dar dumneavoastră ştiţi, doamnă, că răsplata aceasta, 
oricât ar fi de bogată, nu este cea la care năzuieşte el. Ce 
vreţi, doamnă: noi, artiştii, suntem nişte oameni suciţi şi 
adeseori un lucru pe care, aşa cum spuneaţi adineauri, l-ar 
putea râvni şi un rege, nu se bucură de nici o trecere în 
ochii lor. 

— Va trebui totuşi să se mulţumească - rosti doamna 
d'Etampes, care se înroşise toată de mânie - cu răsplata pe 
care i-am hărăzit-o, fiindcă, aşa cum ţi-am spus, Benvenuto, 
numai dacă nu voi avea încotro, mă voi îndupleca să-i dau 
alta. 

— Ei bine, n-ai decât să-mi destăinuieşti mie ce doreşte - îi 
spuse Francisc I lui Benvenuto, întinzând din nou mâna 
spre crinul fermecat - şi dacă nu e ceva prea greu de 
împlinit, vom căuta să-l mulţumim. 

— Priviţi cu luare-aminte giuvaerul, sire - spuse 
Benvenuto, punând lujerul florii în mâna regelui. 


Cercetându-l în amănunţime, maiestatea voastră va putea 
să-şi dea seama că orice răsplată din lume ar fi 
neîndestulătoare faţă de preţul pe care-l merită o asemenea 
capodoperă. 

Şi rostind aceste cuvinte, Benvenuto îşi aţinti privirea 
pătrunzătoare asupra doamnei d'Etampes, dar stăpânirea 
de sine a ducesei era atât de mare, încât privi crinul 
trecând din mâinile artistului în acelea ale regelui, fără a se 
arăta câtuşi de puţin tulburată. 

— E într-adevăr extraordinar! recunoscu suveranul. Dar 
unde ai găsit diamantul acesta superb ce luminează cu 
văpăile lui potirul unei atât de minunate flori? 

— Nu l-am găsit eu, sire - răspunse cu o fermecătoare 
dulceaţă Benvenuto - doamna d'Etampes i l-a pus la 
îndemână ucenicului meu. 

— N-am ştiut niciodată, ducesă, că ai un asemenea 
diamant! Se miră regele. De unde este? 

— De unde ar putea să fie? Probabil de acolo de unde vin 
toate diamantele, sire. Din minele de la Kusarat sau din 
Golconda. 

— E o întreagă poveste cu diamantul acesta - spuse 
Benvenuto - şi dacă maiestatea voastră doreşte s-o afle, pot 
să i-o istorisesc. Diamantul pe care-l vedeţi şi cu mine 
suntem vechi cunoştinţe, căci pentru a treia oară în viaţă se 
întâmplă să treacă prin mâinile mele. L-am bătut mai întâi 
pe tiara sfântului nostru părinte papa şi pot să vă spun ca 
era de un efect într-adevăr miraculos; pe urmă, la porunca 
lui Clement al VII-lea, l-am montat pe o carte de rugăciuni 
pe care sanctitatea sa a dăruit-o împăratului Carol Quintul; 
după aceea, cum împăratul Carol Quintul ţinea să aibă tot 
timpul asupra sa, spre a o putea folosi pesemne la un caz de 
mare nevoie, nestemata aceasta care valorează mai bine de 
un milion i-am montat-o în chip de inel, sire. Maiestatea 
Voastră nu l-a zărit pe mâna vărului său, împăratul! 

— Ba da, acum îmi amintesc! exclamă regele. 


Da, în prima zi chiar când ne-am întâlnit la Fontainebleau, 
îl purta în deget. Dar cum se face că minunea aceasta se 
află în stăpânirea dumitale, ducesă? 

— Da, spuneţi - se repezi la rândul său Diane, căreia îi 
scânteiau ochii de bucurie. Cum se face că un diamant atât 
de valoros a putut să treacă din mâinile împăratului într-ale 
domniei voastre? 

— Dacă întrebarea aceasta v-ar fi fost pusă domniei 
voastre —îi replică doamna d'Etampes - nu v-ar fi fost greu 
să răspundeţi, doamnă, presupunând că obişnuiţi a 
mărturisi anumite lucruri şi altora decât duhovnicului 
dumneavoastră. 

— N-aţi răspuns totuşi la întrebarea regelui, doamnă 

— Îi atrase atenţia Diane de Poitiers. 

— Da - stărui Francisc 1 - cum se face că diamantul acesta 
se află m mâinile domniei tale? 

— Întrebaţi-l pe Benvenuto - răspunse doamna d'Etampes, 
aninând o ultimă provocare adversarului său - Benvenuto o 
să vă spună. 

— Spune odată - îl zori regele - şi mai repede, m-am 
plictisii de când aştept! 

— Ei bine, sire - se hotări Benvenuto - trebuie să vă 
mărturisesc că, la vederea acestui diamant, ca şi maiestăţii 
voastre, mi-au trecut prin minte unele bănuieli ciudate. Asta 
se întâmpla, după cum ştiţi, pe vremea când doamna 
d'Etampes şi cu mine eram duşmani; şi nu mi-ar fi părut rău 
să descopăr vreo mică şi prețioasă taină care ar fi putut s-o 
piardă în ochii maiestăţii voastre. Am început atunci să 
cercetez lucrurile mai îndeaproape şi am aflat... 

— Ce ai aflat? ... 

Benvenuto îi aruncă în treacăt o privire ducesei şi o văzu 
surâzând. 'Tăria ei de caracter îi plăcu şi, în loc să pună 
capăt în chip năprasnic luptei, cu o singură lovitură, hotări 
s-o mai prelungească, aidoma unui atlet sigur de victorie, 
dar care, având de înfruntat un adversar pe măsura lui, 
caută să scoată în vileag toată puterea şi toată iscusinţa sa. 


— Ce-ai aflat? ... întrebă din nou regele. 

— Am aflat că îl cumpărase pur şi simplu de la evreul 
Manase. Da, sire. V-o spun ca să ştiţi cum stau lucrurile; se 
pare că, de când a păşit pe pământul Franţei, vărul 
maiestăţii voastre împăratul a risipit atâta bănet pe drum, 
încât a ajuns să-şi amaneteze diamantele, iar doamna 
d'Etampes n-a făcut altceva decât să răscumpere cu o 
măreție regală ceea ce sărăcia imperială n-a fost în stare să 
păstreze. 

— Pe cuvântul meu do gentilom, zău că e nostim! exclama 
Francisc I, căruia vestea aceasta avea darul să-i 
măgulească nu numai vanitatea de îndrăgostit, dar şi 
ambiția de monarh. Dar, frumoasă doamnă - adăugă el, 
adresându-se ducesei - îmi închipui că te-ai ruinat făcând o 
asemenea cheltuială şi consider că e de datoria mea să 
împlinesc lipsurile pe care le va fi lăsat în finanţele domniei 
ale. Aminteşte-mi, rogu-te, că-ţi datorez preţul acestui 
diamant, căci e într-adevăr atât de frumos, încât ţin cu tot 
dinadinsul ca, de vreme ce nu l-ai primit din mâna unui 
împărat, să-l primeşti cel puţin din mâna unui rege. 

— Îţi mulţumesc, Benvenuto! spuse cu voce scăzută 
ducesa, îmi vine să cred că aveai dreptate adineauri când 
spuneai că suntem făcuţi să ne înţelegem. 

— Ce tot vorbiţi acolo? întrebă regele. 

— O, nimic, sire, îi ceream scuze ducesei pentru această 
bănuială pe care a avut bunătatea să mi-o ierte, ceea ce 
dovedeşte mărinimia domniei sale, cu atât mai mult cu cât, 
pe lângă această primă bănuială, crinul pe care-l vedeţi a 
mai făcut să-mi încolţească în minte încă o bănuială. 

— Ce bănuială! se nelinişti Francisc I în timp ce Diane, pe 
care ura sa o împiedicase să se lase amăgită de această 
comedie, o privea pe victorioasa ei rivală cu nişte ochi de 
parc-ar fi vrut s-o răpună. 

Ducesa d'Etainpes văzu că neobositul adversar încă îi mai 
dădea de furcă, şi o umbră uşoară de teamă se lăsă pe 
fruntea ci, dar, trebuie s-o spunem spre lauda sa, pentru a 


se risipi numaidecât. Mai mult chiar, căută să profite de 
tulburarea pe care cuvintele lui Benvenuto Cellini o 
iscaseră în cugetul lui Francisc I pentru a lua crinul pe care 
monarhul continua să-l ţină în mână; Benvenuto se strecură 
însă pe nesimţite între ea şi rege. 

— Ce bănuială? O, trebuie să mărturisesc - spuse el, 
surâzând - că de astă dată era o bănuială atât de josnică, 
încât nu ştiu dacă n-ar fi mai bine să rămân doar cu ruşinea 
de a fi avut-o şi dacă n-aş săvârşit o infamie şi mai mare 
încumetându-mă s-o dau în vileag cu neobrăzare. 

Ar trebui, v-o spun hotărât, ca maiestatea voastră să-mi 
poruncească anume lucrul acesta pentru a îndrăzni să... 

— Îndrăzneşte, Cellini, îţi poruncesc! spuse regele. 

— Ei bine, atunci vă mărturisesc că, la început 

— Continuă Cellini, cu orgoliul său naiv de artist 

— Am fost mirat că doamna d'Etampes încredinţează 
ucenicului o lucrare pe care meşterul ar fi fost fericit şi 
mândru s-o poată face pentru domnia sa. Nu ştiu dacă vă 
mai amintiţi de ucenicul meu Ascanio, sire? Este un tânăr şi 
fermecător cavaler care, vă rog să mă credeţi, ar putea 
foarte bine să pozeze unui artist care ar vrea să-i înfăţişeze 
pe Endimion. 

— Ei, şi pe urmă? îl zori regele, încruntându-se din pricina 
unei bănuieli ce-i săgetase brusc inima. 

De asta dată nu mai încăpea nici o îndoială că, în ciuda 
stăpânirii sale de sine, doamna d'Etarnpes se simţea pe 
scaunul de tortură, în primul rând citea în ochii Dianei de 
Poitiers o curiozitate vicleană şi pe urmă ştia foarte bine că 
Francisc I s-ar fi înduplecat poate să ierte trădarea faţă de 
suveran, dar cu nici un preţ amantul n-ar fi putut ierta 
faptul de a fi fost înşelat. Totuşi, ca şi cum n-ar fi băgat do 
seamă că stătea ca pe ace, Benvenuto urmă: 

— Mă gândeam deci la frumuseţea ucenicului meu Ascanio 
şi îmi spuneam - vă rog să mă iertaţi, doamnelor, pentru 
insolenţa pe care ar putea s-o aibă părerea aceasta în ochii 
unor francezi, dar sunt obişnuit cu deprinderile prinţeselor 


noastre italiene, care, în dragoste, se dovedesc la fel de 
slabe ca orice muritoare de rând 

— Îmi spuneam deci că un sentiment care n-avea nimic de- 
a face cu arta. 

— Meştere - rosti Francisc Î, încruntat - ia seama la ceea 
ce vrei să spui! 

— "Tocmai de aceea mi-am cerut dinainte iertare pentru 
cutezanţa mea şi v-am rugat să-mi îngăduiţi a tăcea. 

— Sunt martoră că maiestatea voastră i-a poruncit să 
vorbească, sire - interveni Diane - acum însă din moment 
ce a început... 

— Poate oricând să se oprească - i-o reteză ducesa 
d'Etampes - de vreme ce ştim dinainte că ceea ce era de 
spus e o minciună. 

— Pot să mă opresc dacă doriţi, doamnă - răspunse 
Benvenuto - e de ajuns doar să spuneţi un singur cuvânt, 
după cum bine ştiţi... 

— Da, dar eu vreau să vorbească mai departe, într-adevăr, 
Diane, sunt lucruri care trebuie luminate pe deplin. Spune, 
domnule - adăugă regele, învăluind, cu aceeaşi privire pe 
sculptor şi pe ducesă. 

— Făceam, aşadar, tot felul de presupuneri când, la un 
moment dat, o descoperire cu totul nebăânuită mi-a deschis 
un nou câmp de investigaţii. 

— Ce descoperire? întrebară într-un glas regele şi Diane 
de Poitiers. 

— Bateţi palma pe loc - îi şoptise Cellini ducesei. 

— Sire - spuse ducesa - nu văd de ce aţi avea nevoie să 
ţineţi crinul în mină ca să ascultați povestea asta fără 
sfârşit. Maiestatea voastră fiind obişnuită să tină în mână un 
sceptru şi să-l ţină cu toată puterea, mi-e teamă că gingaşa 
floarea sar putea frânge între degetele sale. 

Si în timp ce rostea aceste cuvinte, ducesa d'Etampes, 
zâmbind aşa cum numai ea ştia să zâmbească, întinse mâna 
să-i ia giuvaerul. 

— Vă rog să mă iertaţi, doamnă ducesă - spuse Cellini 


— Dar cum în toată această istorie crinul joaca un rol 
importam, îngăduiţi-mi ca pentru a ilustra povestirea mea 
iau... 

— Crinul, va să zică, joaca un rol important în întâmplarea 
pe care vrei să ne-o povesteşti, meştere! exclamă Diane de 
Poitiers, smulgând cu un gest iute ca gândul floarea din 
mâinile regelui. 

Atunci doamna d'Etampes are dreptate, căci dacă 
întâmplarea cu pricina, fie chiar numai într-o mică măsură, 
este cea pe care mi-o închipui eu, crinul ar fi mai în 
siguranţă în mumie mele decât într-ale voastre: cu sau fără 
vrere, s-ar putea ca la un moment dat maiestatea voastră să 
facă un gest pe care să nu şi-l poală în frâna şi să fărâme 
crinul. 

Doamna d'Etampes se făcu albă ca varul, simțindu-se 
pierdută: îl apucă brusc de mână pe Benvenuto, 
întredeschise gura ca şi cum ar fi vrut să vorbească, dar, 
luându-şi scama probabil, îşi desprinse degetele ce 
strângeau mâna şi închise la loc gura. 

— Spune ce ai ele spus - rosti ea printre dinţi 

— Spune... Apoi adăugă în şoaptă, atât de încet încât 
numai Benvenuto putu s-o audă: Dacă ai curaj. 

— Da. - spune şi ai grijă să-ţi cântăreşti cuvintele, meştere 
- îl îndemnă regele. 

— Dar dumneavoastră, doamnă, cântăriţi-vă conştiinţa - 
murmură Benvenuto 

— Aşteptăm! îi atrase atenţia Diane. Care şedea ca pe 
jeratic. 

— Ei bine. Închipuiţi-vă. Sire, închipuiţi-vă, doamnă, că 
Ascanio şi doamna ducesă d'Etampes îşi se scriau. 

Ducesa căută asupra sa, apoi în jur, o armă cu care ar fi 
putut să-l înjunghie pe orfăurar. 

— Îşi scriau? stărui regele. 

— Da, îşi scriau; şi, ceea ce era cu atât mai uluitor, în 
scrisorile pe care doamna ducesă d'Etampes şi sărmanul 


ucenic făurar le schimbau între dânşii era vorba de 
dragoste. 

— Dovezile, meştere! Sper că ai dovezi? izbucni regele, 
clocotind de mânie. 

— O, Doamne, sire, da, am - răspunse Benvenuto. 

Maiestatea voastră îşi da seama, fireşte, că nu aş fi 
îndrăznit să mă las încercat de asemenea bănuieli dacă n-aş 
fi avut dovezi. 

— Atunci, arătaţi-mi-leimediat de vreme ce spui că le ai! 
Porunci regele. 

— Ar însemna să greşesc spunând că le am: de fapt, 
maiestatea voastră le avea adineauri. 

— Eu? exclamă regele. 

— Iar în clipa de faţă le are doamna de Poitiers. 

— Eu?! exclamă Diane. 

— Da - întări Benvenuto, care, prins între mânia regelui şi 
ura şi spaimele celor mai puternice doamne din lume, îşi 
păstra tot sângele rece şi toată dezinvoltura. 

Da, fiindcă dovezile se află în crinul acesta. 

— În crinul acesta?! Se miră regele, luând floarea din 
mâinile Dianei de Poitiers şi răsucind-o pe toate părţile cu o 
atenţie care de astă dată nu era câtuşi de puţin prilejuită de 
dragostea sa pentru artă. În crinul acesta? 

— Da, sire, în crinul acesta - spuse Benvenuto. 

Ştiţi şi dumneavoastră, doamnă, nu-i aşa, că sunt aici - 
adăugă el, cu subînţeles, întorcându-se către ducesă, care 
aştepta cu sufletul la gură. 

— Să cădem la înţelegere! şopti ducesa. 

Colombe nu se va mărita cu d' Orbec. 

— Nu-i de ajuns - murmură Cellini - trebuie ca Ascanio să 
se însoare cu Colombe. 

— Niciodată! Declară doamna d'Etampes. 

Între timp, regele răsucea între degete crinul fatal, cu o 
nelinişte şi o mânie cu atât mai chinuitoare, cu cât nu se 
încumeta să le mărturisească deschis. 


— Dovezile se află în crinul acesta! În crinul acesta! îngâna 
el. Dar nu vad unde ar putea să fie. 

— Fiindcă maiestatea voastră nu cunoaşte secretul ca 
ajutorul căruia se deschide. 

— E un secret, va să zică; arată-mi-l numaidecât, jupâne, 
sau, mai bine... 

Francisc I făcu un gest ca şi cum ar fi vrut să sfărâme 
floarea; cele două femei dădură un țipăt. 

Francisc I se stăpâni. 

— O, sire, ar fi păcat! interveni Diane. Un giuvaer atât de 
minunat! Daţi-mi-l mie, sire, şi dacă există un secret, puteţi 
fi convins că am să-l descopăr. 

Şi degetele-i fine şi dibace, degete de femeie pe care ura 
le făcea şi mai sensibile, pipăiră toate reliefurile 
giuvaerului, scotociră prin toate scobiturile în timp ce 
ducesa d'Etampes, mai mult moartă decât vie, urmărea cu o 
privire aproape rătăcită încercările ei ce pentru moment 
păreau a fi zadarnice. În sfârşit, fie printr-o întâmplare, fie 
în virtutea unui instinct anume cu care o înzestrase 
rivalitatea, Diane puse exact degetul pe resortul lujerului. 

Floarea se deschise. 

Cele două femei scoaseră în aceeaşi clipă un strigăt, una 
de bucurie, cealaltă de groază. 

Ducesa se repezi să smulgă crinul din mâinile Dianei, dar 
Benvenuto avu grijă s-o oprească, ţintind-o locului cu o 
mână în timp ce cu cealaltă îi arătă biletul pe care-l scosese 
din ascunzătoare, într-adevăr, o privire aruncată în fugă 
asupra potirului florii o încredința că era gol. 

— Primesc orice condiţie - bolborosi ducesa, istovita, ne 
mai simțindu-se în stare să ducă mai departe o atât de 
crâncenă luptă. 

— Pe Sfânta Scriptură? o întrebă Benvenuto. 

— Pe Sfânta Scriptură! 

— Ei, meştere - spuse regele, pierzându-şi răbdarea - 
unde sunt dovezile? Nu văd decât un gol cizelat eu multă 
iscusinţă, dar în golul acesta nu e nimic. 


— Nu, sire, nu e nimic - recunoscu Benvenuto. 

— Da, dar ar fi putut să fie ceva - spuse Diane. 

— Doamna are dreptate - adaugă Benvenuto. 

— Meştere - îl luă din scurt regele, vorbind printre dinţi - 
îţi dai seama de primejdia ce te ameninţă dacă ai de gând 
să mai lungeşti mult gluma asta şi ştii că alţii nai puternici 
decât domnia ta au avut prilejul să se căiască pentru că au 
îndrăznit să se joace cu mânia mea? 

— De aceea aş fi peste măsură de nefericit să stârnesc 
cumva mânia maiestăţii voastre - continuă Benvenuto fără 
să-şi piardă cumpătul - dar nu văd nimic aici care s-o 
îndreptăţească şi sper că maiestatea voastră n-a luat în 
serios spusele mele. Cum aş fi cutezat oare să aduc cu atâta 
uşurinţă o învinuire atât de grea? Doamna d'Etampes vă 
poate arăta scrisorile ce se găseau în crinul acesta, dacă 
ţineţi cu tot dinadinsul să le vedeţi. În ele este, într-adevăr, 
vorba de dragoste, dar de dragostea sărmanului meu 
ucenic Ascanio pentru o domnişoară de neam mare, 
dragoste ce la prima vedere, de bună seamă, pare 
nesăbuită şi fără speranţă; Ascanio al meu însă, 
închipuinduşi. Ca un adevărat artist ce este, că un giuvaer 
minunat ar putea fi aproape tot atât de preţios ca şi o fată 
faimoasă. Şi-a îndreptat speranţele spre doamna 
d'Etampes, care, pentru el, întruchipa providenţa, făcând 
din crinul pe care-l vedeţi aici crainicul năzuinţelor sale şi 
precum ştiţi, sire, providenţa este atotputernică şi cred ca 
nu veţi privi cu ochi răi o providenţă care, săvârşind o faptă 
bună, împarte cu maiestatea voastră meritele sale, iată 
dezlegarea enigmei, sire, şi dacă toate ocolişurile pe care 
mi-am permis să le folosesc în joacă au putut supăra cumva 
pe maiestatea voastră, o rog să mă ierte, gândindumă la 
nepreţuita şi generoasa intimitate în sânul căreia a binevoit 
să mă îngăduie până în clipa de faţă. 

Discursul acesta aproape academic avu darul de a 
schimba faţa lucrurilor Pe măsură ce Benvenuto vorbea 
fruntea Dianei se înnegura, aceea a doamnei d'Etampes 


începea să se însenineze, iar pe chipul regelui înflorea iar 
surâsul său din totdeauna şi obişnuita sa bună dispoziţie. 

— Iertare, frumoasa mea ducesă, de o mie de ori iertare 
spuse Francisc I - pentru că am putut să te bănuiesc o 
singură clipă. Ce aş putea să fac, spune-mi, ca să-mi 
răscumpăr greşeala şi să te înduplec a mă ierta? 

— Sa acordaţi doamnei ducese d'Etampes favoarea pe 
care o va solicita, aşa cum maiestatea voastră mi-a acordat 
mai înainte favoarea cerută de mine. 

— Vorbeşte în numele meu, meştere Cellini, de vreme ce 
ştii ceea ce doresc - spuse ducesa, supunându-se cu mult 
mai multă bunăvoință decât şi-ar fi putut închipui 
Benvenuto. 

— Atunci, sire, dat fiind că doamna ducesă mi-a încredinţat 
misiunea de a fi purtătorul sau de cuvânt, aflaţi că dorinţa 
domniei sale este ca atotputernica autoritate a maiestăţii 
voastre să ia sub oblăduirea sa dragostea lui Ascanio. 

— Mai încape vorba! spuse regele, râzând. Cu dragă inima 
sunt gata să fac fericirea drăgălaşului ucenic. Care-i numele 
iubitei? 

— Colombe d'Estourville, sire. 

— Colombe d'Estourville! Exclamă Francisc 1. 

— Maiestatea voastră să binevoiască a-şi aminti, că 
doamna d'Etampes este cea care solicită această favoare. 
Vă rog, doamnă, sprijiniţimă - adăugă Benvenuto, lăsând 
din nou să iasă la iveală din buzunarul său un colţ din 
scrisoarea cu pricina - căci, dacă veţi continua să păstraţi 
aceeaşi tăcere, maiestatea sa va crede că cereţi acest lucru 
numai din amabilitate faţă de mine. 

— E adevărat că doriţi această căsătorie, doamnă? Întrebă 
Francisc 1. 

— Da, sire - murmură doamna d'Etampes - o doresc... din 
tot sufletul. 

Completarea fusese prilejuită de o nouă demonstraţie cu 
scrisoarea. 


— Dar de unde pot eu să ştiu - adăugă Francisc | - că 
prefectul va primi să-şi mărite fata cu un om fără titluri şi 
fără avere? 

— În primul rând, sire - răspunse Benvenuto 

— Puteţi fi convins că prefectul, ca un supus credincios, nu 
va putea să aibă alte dorinţe decât cele ale suveranului său. 
Pe urmă, Ascanio nu este un om fără titluri. Se numeşte 
Gaddo Gaddi şi unul dintre strămoşii săi a fost podestat în 
Florenţa. E orfăurar, într-adevăr, dar în Italia faptul de a 
avea o îndeletnicire artistică nu atrage după sine pierderea 
rangului. De altminteri, chiar dacă n-ar fi fost nobil de viţă 
veche, cum mi-am îngăduit să trec numele său pe înscrisul 
de învestire întărit cu semnătura regală pe care maiestatea 
voastră a poruncit să-mi fie înmânat, se cheamă că este 
nobil de obârşie nouă. Să nu credeţi cumva că această 
renunțare înseamnă un sacrificiu din partea mea. 
Răsplătindu-l pe Ascanio al meu, e ca şi cum m-aţi răsplăti 
pe mine însumi îndoit. Aşadar, sire, iată-l senior de Nesle, 
iar în ce mă priveşte, voi avea grijă să nu ducă lipsă de bani; 
va putea, bunăoară, dacă doreşte, să părăsească orfăurăria 
şi să cumpere o companie de lăncieri sau o slujbă la curte; 
voi acoperi cheltuielile cu mijloacele mele. 

— Iar noi vom avea grijă, bineînţeles - îi făgădui regele - 
ca punga domniei tale să nu se golească prea mult de pe 
urma acestei generozităţi. 

— Va să zică, sire... - stărui Benvenuto. 

— Bine, fie şi Ascanio Gaddo Gaddi, senior de Nesle! 
exclamă regele, râzând cu poftă, întărâtat de faptul de a şti 
că doamna d'Etampes îi rămăsese credincioasă îi trezise 
buna dispoziţie. 

— Doamnă - rosti cu jumătate de glas Cellini 

— Cinstit vorbind, nu se cuvine să-l lăsaţi la Châtelet pe 
seniorul de Nesle; asta mai mergea pe vremea când nu era 
decât Ascanio. 

Doamna d'Etampes chemă un ofiţer din garda şi-i spuse în 
şoaptă câteva cuvinte ce se încheiau cu: 


— În numele regelui! 

— Ce s-a întâmplat, doamnă? întrebă Francisc |. 

— Nimic, sire - răspunse Cellini. Doamna ducesă 
d'Etampes a trimis pe cineva să-l aducă pe mire. 

— De unde? 

— De acolo unde doamna d'Etampes, cunoscând 
mărinimia suveranului, l-a rugat să aştepte bunăvoința 
maiestăţii sale. 

După un sfert de oră, uşa sălii în care se aflau în aşteptare 
Colombe, prefectul, contele d'Orbec, ambasadorul Spaniei 
şi aproape toţi seniorii de la curte, cu excepţia lui 
Marmagne, care nu se dăduse jos din pat, se deschise. Un 
uşier anunţă: 

— Regele! 

Francisc I intră înăuntru dând mâna Dianei de Poitiers şi 
însoţit de Benvenuto, care venea în urma lor, sprijinind cu o 
mână pe ducesa d'Etampes, iar cu cealaltă pe Ascanio, tot 
atât de palizi la faţă şi unul, şi altul. 

În momentul în care uşierul vesti sosirea regelui, toţi 
curtenii se întoarseră şi rămaseră o clipă încremeniţi zărind 
alaiul acela ciudat. 

Colombe fu cât pe ce să-şi piardă cunoştinţa. 

Uimirea spori cu atât mai mult când Francisc I, lăsându-l 
pe sculptor să treacă înaintea sa, rosti cu glas tare: 

— Meştere Benvenuto, îţi încredinţez pentru câteva clipe 
rangul şi autoritatea noastră; vorbeşte ca şi când ai fi 
regele şi vei fi ascultat ca un rege. 

— Luaţi seama, sire - îi atrase atenţia orfăurarul - pentru 
a fi vrednic de rolul pe care mi-l încredinţaţi, va trebui să 
fac totul cu măreție. 

— N-ai decât, Benvenuto - răspunse Francisc ÎI, râzând - 
orice dovadă de mărinimie va fi o măgulire pentru mine. 

— Minunat, sire, aşa o să mă simt în largul meu şi voi 
căuta să vă preamăresc din răsputeri. 

Aşadar - continuă el - ţineţi minte, voi toţi care mă 
ascultați, că prin gura mea vorbeşte însuşi regele. Domnilor 


notari, aţi întocmit actul pe care maiestatea sa binevoieşte 
să-l semneze? Scrieţi atunci numele soţilor. 

Cei doi notari luară în mână pana şi se pregătiră să scrie 
numele pe cele două acte, dintre care unul urma să fie 
păstrat în arhivele regale, iar celălalt în biroul lor. 

— Pe de o parte... - continuă Benvenuto - pe de o parte, 
nobila şi puternica domnişoară Colombe d'Estourville. 

Colombe d'Estourville 

— Repetară papagaliceşte cei doi notari, în timp ce toată 
lumea asculta cu o adâncă uimire. 

— Pe de alta - spuse Cellini - prea-nobilul şi prea- 
puternicul Ascanio Gaddi, senior de Nesle. 

— Ascanio Gaddi?! exclamară într-un glas prefectul şi d! 
Orbec. 

— Un lucrător! Suspină cu jale prefectul, întorcându-se 
către monarh. 

— Ascanio Gaddi, senior de Nesle - urmă Benvenuto fără a 
se arăta câtuşi de puţin descumpănit - căruia maiestatea sa 
îi acordă marile înscrisuri de împământenire şi slujba de 
intendent al castelelor regale. 

— Dacă e porunca maiestăţii sale, mă voi supune - spuse 
prefectul - totuşi, eu cum rămân? 

— Ascanio Gaddi - continuă Benvenuto - din stimă faţă de 
care maiestatea sa îi acordă jupânului Robert d'Estourville, 
prefect al Parisului, titlul de şambelan. 

— Sire, sunt gata să semnez, spuse d'Estourville, dându-se 
în fine bătut. 

— O, Doamne! O, Doamne! spuse Colombe aşezându-se 
înapoi pe scaun. Nu visez oare? 

— Şi eu - protestă d'Orbec. 

— Cât despre domnia ta vei împlini îndatoririle regale - cât 
despre domnia ta, conte d' Orbec, tot ce pot face este să nu 
declanşez cercetările pe care aş fi în drept să le poruncesc 
în privinţa purtării domniei tale, îndurarea însă este una din 
virtuțile regale, la fel ca şi dărnicia, nu-i aşa sire? Dar iată 


că acum sunt gata întocmite contractele, să semnăm, 
domnilor, să semnăm. 

— Grozav se mai pricepe Cellini să-l facă pe regele şi să 
imite. Francisc I. Era fericit ca un monarh în vacanței. 

Pe urmă îi dădu pana lui Ascanio, care îşi aşternu pe hârtie 
numele cu un scris tremurător şi care, după te iscăli, îi 
întinse pana Colombei, pe care doamna Diane, plină de 
bunăvoință, se dusese s-o aducă de la locul ei. Sprijinind-o 
de braţ. Mâinile celor doi îndrăgostiţi se atinseră şi puţin 
lipsi ca să nu leşine amândoi în momentul acela. 

Veni apoi rândul doamnei Diane, care înmână la rândul 
său pana ducesei d'Etampes, după care pana trecu în mâna 
prefectului, apoi de la prefect la d'Orbec, iar de la d' Orbec 
la ambasadorul Spaniei, dedesubtul tuturor acestor nume 
strălucite, Cellini îl scrise apăsat şi desluşit pe al său. Şi 
totuşi nu el era cel care făcea cel mai mare sacrificiu. 

După ce semnă, ambasadorul Spaniei se apropie de 
ducesă: 

— Planurile noastre rămân mai departe în picioare, 
doamnă? întrebă el. 

— O. Doamne! Spuse ducesa fă cum pofteşti: ce-mi pasă 
mie de Franţa! Ce-mi pasă de lumea întreagă! 

Ducele se înclină. 

— Aşadar - îl iscodi, în momentul când ambasadorul se 
întoarse la locul său, nepotul acestuia» un tânăr diplomat 
lipsit încă de experienţă 

— Aşadar, potrivit dorințelor împăratului, nu regele 
Franţei, ci fiul său va fi duce de Milano? 

Niciunul, nici celălalt 

— Răspunse ambasadorul între timp, cei de faţă continuau 
să semneze. 

În cele din urmă, după ce fiecare întări cu iscălitura sa 
fericirea lui Ascanio şi a Colombei, Benvenuto se apropie de 
Francisc I şi, punând un genunchi în pământ, spuse: 

— Sire, după ce am avut parte să poruncesc în chip de 
monarh, am venit să adresez o rugăminte maiestăţii sale ca 


un umil slujitor plin de recunoştinţă. Maiestatea voastră 
binevoieşte să-mi acorde o ultimă favoare? 

— Spune, Benvenuto, spune - îi răspunse Francisc IÎ, care 
era gata să acorde orice, dându-şi seama că, în definitiv, 
acest apanaj al regalității era cel mai plăcut pentru un rege 
- spune ce doreşti? 

— Să mă întorc în Italia, sire - spuse Benvenuto. 

— Ce înseamnă asta! exclamă regele. Vrei să mă părăseşti 
când mai ai încă atâtea capodopere de făurit pentru mine? 
Nu-ţi dau voie! 

— Sire - făgădui Benvenuto - vă jur, am să vin înapoi. Dar 
lăsaţi-mă să plec, lăsaţi-mă să revăd plaiurile ţării mele, e 
singurul lucru de care am nevoie în clipa de faţă. Nu pot să 
vă spun cât pătimesc - urmă el, coborând glasul şi clătinând 
cu tristeţe din cap, Dar sunt atâtea suferinţe ce mă încearcă 
şi pe care n-aş putea să vi le mărturisesc şi simt că numai 
aerul patriei mele ar fi în stare să tămăduiască inima mea 
rănită. 

Sunteţi un rege mare şi generos şi vă iubesc. Am să vin 
înapoi, sire, dar îngăduiţi-mi mai întâi să plec pentru a mă 
lecui sub dezmierdarea soarelui de acolo. Vi-l las în schimb 
pe Ascanio, gândirea mea, vi-l las pe Pagolo, mâna mea; cei 
doi vor fi în măsură să împlinească visurile de artist ale 
măriei voastre până va veni timpul să mă înapoiez, şi după 
ce voi fi primit sărutul adierilor Florenței, mama mea, am să 
mă întorc iar la maiestatea voastră, regele meu, şi numai 
moartea ne va putea despărţi. 

— Du-te atunci! Spuse cu mâhnire Francisc |. 

Se cuvine ca arta să fie liberă ca rândunelele: dute! 

Pe urmă regele îi întinse lui Benvenuto mâna, pe care 
orfăurarul o sărută cu toată căldura recunoştinţei. 

Îndepărtându-se, Benvenuto, ajunse din nou lingă ducesă. 

— Sunteţi tare supărată pe mine, doamnă? 

Spuse el, strecurând în mâinile ducesei biletul fatal care, 
aidoma unui talisman vrăjit, reuşise să facă adevărate 
minuni. 


— Nu - mărturisi ducesa, peste măsură de fericită că-l 
redobândise, în fine - nu, şi cu toate astea m-ai învins prin 
nişte mijloace... 

— Vai de mine! spuse Benvenuto. N-am făcut decât să vă 
ameninţ doar; credeţi cumva că m-aş fi folosit de el 
vreodată? 

— Sfinte Dumnezeule! Exclamă ducesa, ca luminată de un 
gând neaşteptat. Şi eu care-mi închipuiam că semeni cu 
mine! 

A doua zi, Ascanio şi Colombe fură cununaţi în capela 
palatului Luvru şi, trecând peste toate regulile etichetei, cei 
doi tineri căpătară încuviințarea ca Jacques Aubry şi soţia 
lui să ia şi ei parte la ceremonie. 

Era o mare favoare, dar trebuie să recunoaşteţi că bietul 
student o meritase pe deplin. 

XLII CĂSĂTORIE DE OCHII LUMII O săptămână mai 
târziu, Hermann se căsători cu toată pompa cuvenită cu 
coana Perrine, care-i aducea o zestre de douăzeci de mii de 
livre bani gheaţă, bătuţi la Tours, împreună cu dovezile 
neîndoielnice că va fi tată. 

Trebuie să spunem din capul locului că aceste dovezi 
avură darul de a-l convinge pe inimosul neamţ să facă acest 
pas, mai curând decât cele douăzeci de mii de livre, bani 
gheaţă. 

În seara zilei în care se sărbători căsătoria lui Ascanio cu 
Colombe, cu toate stăruinţele celor doi tineri, Benvenuto 
plecă la Florenţa. 

În timpul şederii sale acolo turnă statuia lui Perseu, care 
împodobeşte până în zilele noastre piaţa Palazzo Vecchio şi 
care rămâne cea mai frumoasă lucrare a lui, poate tocmai 
pentru că a făurit-o în toiul celei mai mari suferinţe pe care 
o încercase în viaţa sa. 


SFÂRŞIT