Giovanni Boccacio — Decameronul

GIOVANNI BOCCACCIO 


GIOVANNI BOCCACCIO 


DECAMERONUL 


Începe cartea numită DECAMERONI şi zisă PRINŢUL 
GALEOTTO2, care cuprinde o sută de povesti istorisite în 
zece zile de către şapte doamne şi trei cavaleri. 


CUVÂNT ÎNAINTE. 

Omenesc lucru este să-ţi fie milă de cei necăjiţi: şi, deşi 
mila aceasta îi sade bine orişicui, ea se cuvine a fi simțită 
mai cu seamă de către aceia care au avut şi ei nevoie de 
mângâiere odinioară şi au găsit-o chiar la unii; or, printre 
aceştia de pe urmă, dacă a mai fost vreodată om să aibă 
într-adevăr nevoie de ea, să-i fie scumpă ori să-i încerce 
bucuria, eu unul fără îndoială mă număr printre ei. Încă din 
fragedă tinereţe şi până în vremurile de faţă, eu, ca unul 
care pururi am fost înflăcărat de o iubire înălţătoare şi 
curată, poate cu mult mai înălţătoare şi mai curată decât s- 
ar cuveni umilei mele stări - aşa precum ar putea crede 
unii, din cele câte povestesc - deşi găsit-am laudă şi 
preţuire la aceia care îmi aflaseră iubirea şi erau oameni 
înţelepţi, cu toate aceste, zic, mi-a fost nespus de greu s-o 
îndur, şi nu din pricina cruzimii femeii îndrăgite, ci din 
pricina văpăii în care ardeam muncit de doruri nesăţioase; 

1 Decameron, cuvânt grec format din deca (zece) şi imera 
(zi). Cartea e intitulată astfel pentru că cele o sută de 
povesti pe care le cuprinde sunt istorisite în zece zile (nA.). 

Într-un vechi roman cavaleresc din ciclul Mesei Rotunde, 
un cavaler pe nume Galeotto ajută la înfiriparea iubirii 
dintre regina Ginevra şi scutierul Lancialotto. Boccacio (sau 
poate alţii, nu se ştie), gândindu-se la versul lui Dante care 
în Cântul V din Injern, episodul cu Francesca da Rimini, 
spune "Galeotto fu ii libro e chi Io scrisse" (Galeotto a fost 


cartea şi cel care a scris-o), şi-a denumit opera astfel poate 
tocmai pentru a da să se înţeleagă că după cum acea carte 
a prilejuit înfiriparea dragostei dintre Paolo şi Francesca, la 
fel şi cartea. lui ar putea prilejui printre cititori înfiriparea 
unei iubiri (n. QT iară văpaia aceasta, neîngăduindu-mi să 
găsesc în nici un chip vreo alinare, adesea mă făcea să simt 
mai multă amărăciune decât ar fi trebuit. Or, în 
amărăciunea aceasta, cuvintele de bine ale câte unui 
prieten şi mân-găierile lui mi-au adus atâta uşurare, încât 
sunt pe deplin încredinţat că numai datorită lor se face c- 
am scăpat cu viaţă. Dar, după voia Aceluia ce-i fără de 
sfârşit şi care a rânduit prin legi nestrămutate ca tot ce-z 
omenesc să piară, iubirea mea - mai arzătoare ca orişicare 
alta, pe care nici o hotărâre, nici o povaţă, nici o ruşine ce- 
ar fi putut s-o amenințe sau vreo primejdie care s-ar fi iscat 
dintr-însa n-au izbutit s-o frângă şi nici măcar s-o zdruncine 
- s-a măcinat ea însăşi cu vremea, în aşa măsură, încât nu 
mi-a lăsat în suflet din tot ce-a fost odinioară decât doar 
desfătarea pe care o dă de obicei acelora ce nu cutează să 
se avânte prea departe pe primejdioa-sele-i întinsuri; drept 
care, de unde înainte vreme iubirea îmi era chin, azi, fiind 
înlăturată orişice suferinţă, rămas-am doar cu bucuria. Cu 
toate acestea însă, deşi durerile au pierit, nu mi-au pierit 
din minte binefacerile de care am avut parte pe vremuri de 
la aceia care din dragoste faţă de mine sufereau şi ei la 
ghidul chinurilor mele; şi nici nu cred c-am să le uit 
vreodată, pana în ceasul morţii. Or, după cum dintre toate 
virtuțile, după părerea mea, recunoştinţa e cea mai 
vrednică de laudă, tot aşa după cum nerecunoştinţa e 
vrednică de ocară, fiindcă n-aş vrea să par un 
nerecunoscător, mi-am pus în gând ca atât cât pot, în 
schimbul celor ce-am primit, acum că în sfârşit pot zice c- 
am scăpat din mrejele iubirii, s-aduc un dram de 
mângâiere, dacă nu acelora care m-au ajutat şi care, 
mulţumită înţelepciunii lor şi sorții celei bune, din fericire, 
n-au nevoie de ea, măcar acelora ce-l duc lipsa. Şi chiar 


dacă sprijinul meu ori mângâierea mea, cum vreţi să-i ziceţi 
dumneavoastră, n-ar însemna mare lucru faţă de unii ca 
aceştia, eu totuşi socotesc că-i bine să te înfăţişezi cu ea 
acolo unde lipsa se arată a fi mai mare, atât pentru că 
mângâierea e mai folositoare acolo, cât şi pentru că e mai 
dragă aceluia ce are nevoie de ea. Şi unde este omul, 
oricine ar fi să fie el, care ar putea tăgădui că sprijinul 
acesta se cade a fi dat mai degrabă drăgăstoaselor femei 
decât bărbaţilor? Femeile îşi tăinuiesc cu teamă şi ruşine în 
gingaşul lor piept văpăile iubirii, care, după câte ştiu aceia 
ce le-au simţit pe pielea lor, ascund puteri nebănuite de a se 
face cunoscute; şi în afară de aceasta, femeile ţinute în Mu 
de voia, de porunca ori de bunul plac al taţilor, al mamelor, 
al fraţilor sau soţilor rămân închise cea mai mare parte a 
vremii în strâmtele hotare ale odăii lor si, stând aşa în 
huzur, pe de-o parte de voie şi pe de alta de nevoie, se tot 
gândesc la câte toate şi nu e cu putinţă ca gândurile lor să 
fie pururi vesele. lar dacă uneori din pricina acestor 
gânduri se lasă pradă întristării stârnite de vreun dor 
aprins, sunt nevoite să rămână, spre marea lor mâhnire, 
mereu întru aceleaşi gânduri, de nu le vin în minte şi nu le 
înviorează altele noi şi mai plăcute; unde mai pui că ele, 
femeile, îndură totul cu mult mai greu decât bărbaţii. Aşa 
ceva nu li se întâmplă bărbaţilor îndrăgostiţi şi ne putem da 
seama în chip vădit de lucrul ăsta. Ei, dacă sunt munciţi de 
doruri sau de gânduri negre, pot să-şi aline plictiseala şi 
amărăciunea lor, în fel şi fel de chipuri: căci ei, dacă doresc, 
pot să se plimbe în voie, să audă şi să vadă nenumărate 
lucruri, să meargă la vânat, la pescuit, să călărească, să 
joace cărţi sau alteori să-şi vadă de negustorie. Şi dintre 
toate acestea, fieste-care în parte are puterea câe-a atrage 
sufletul zbuciumat la sine, cu totul sau barem în parte, şi de 
a-i întoarce faţa de la un gând mai urâcios, măcar pentru o 
bucată de vreme, dacă nu mai mult; după care, sufletul, în- 
tr-un fel sau altul, ori îşi găseşte o mângâiere, ori nu mai 
suferă aşa mult. De aceea dar, ca să se îndrepte prin 


mijlocirea mea măcar în parte vina Sorţii, care s-a dovedit 
zgârcită în ajutorul ei tocmai acolo unde ar fi fost mai multă 
nevoie de el, adică la femei, pe care le cunoaştem cât sunt 
de slabe şi plăpânde, într-ajutorul şi scăparea acelora care 
iubesc (căci celorlalte le e de ajuns acul, fusul şi 
depănătoarea), mi-am pus în gând să povestesc o sută de 
poveşti, ori basme, ori parabole, ori istorioare, cum veţi 
vrea să le numiţi, istorisite în zece zile de către o 
preacinstită ceată de şapte doamne şi trei tineri care s-au 
întovărăşit pe vremea păcătoasă a molimei de odinioarăl, 
precum şi câteva cântări cântate întru * siatarea lor de 
către doamnele amintite. Din care povestiri se vor vădi 
plăcute sau dureroase întâmplări de dragoste, precum şi 
alte norocoase fapte, petrecute atât m vremurile noastre, 
cât şi în cele de demult; iar din cuprinsul lor, femeile sus- 
amintite ce vor ajunge a le ceti se vor alege pe de-o parte 
cu bucuria desfătării pricinuită lor de întâmplările hazlii, iar 
pe de altă parte cu sfaturi de folos, putând astfel să-şi deie 
seama de cele ce se cer a fi urmate întru totul, cât şi de 
altele, de care s-ar cuveni să se ferească; şi e cu 'neputinţă, 
cred, ca lucrurile acestea să nu le aducă alinare. lar de va 
fi'aşa (şi deie Domnul aşa să fie), să mulţumească dragostei 
care descătuşându-mă din lanţurile ei, mi-a dat puterea să 
trudesc întru plăcerea lor. 

E vorba despre ciuma care a bântuit la Florenţa în anul n. 
i): 

Ziua înlâi. 

PAMPINEA începe prima zi a Decameronului, în care, 
după ce autorul arată din ce anume pricină s-a in-timplat ca 
cei mai pe urmă amintiţi să jie nevoiţi să se adune la 
poveşti, sub sceptrul Pam-pineei, se vorbeşte despre ce-i 
place mai mult fiecăruia. 

De câte ori cuget la voi, preadrăgălase” doamne, şi văd 
cât sunteţi de miloase din fire, tot de atâtea ori îmi dau 
seama că aceasta " cărte[ -3upâ părerea voastră, va 
începe în chip trist şi dureros, aşa cum este jalnica 


pomenire a molimei de ciumă prin care am trecut, 
pomenire pe care cartea mea o înscrie în fruntea eil şi care 
a fost deopotrivă de păgubitoare şi pentru cei care au trăâit- 
o şi pentru cei care au aflat în alte chipuri despre dânsa. Cu 
toate acestea însă, n-aş vrea ca asta să vă sperie, ca şi cum 
de-aţi citi înainte aţi fi silite să petreceţi mai toată vremea 
lăcrămând şi suspinând din greu. Începutul acesta 
înfricoşător vă fie cum îi e drumeţului un munte prăpăstios 
şi drept, la poalele căruia se întinde o pajişte frumoasă şi 
dezmierdătoare, care îi va fi la urmă cu atât mai plăcută cu 
cât mai anevoioasă i-a fost truda urcuşului şi-a coborâşului. 
Căci după cum durerea urmează bucuriei, tot astfel şi 
necazurile sfârşesc prin voie bună. Acestei scurte întristări 
(zic scurtă fiindcă e cuprinsă în prea puţine file) îi vor călca 
în curând pe urme bucuria şi desfătarea pe care v-am 
făgăduit-o încă mai dinainte şi la care, de nu v-aş fi 
destăinuit-o, poate că nu v-aţi aştepta după un atare 
început. E adevărat, mărturisesc, că dacă aş fi putut să vă 
aduc acolo unde vream pe altă cale decât pe una aşa 
spinoasă cum e aceasta, aş fi făcut-o bucuros; dar fiindcă nu 
era pu- 

1 Pentru a explica în ce împrejurări au fost istorisite cele o 
sută de poveşti din Decameron, Boceacio îşi începe cartea 
prin faimoasa descriere a epidemiei de, ciumă din Florenţa 
(n. t). 

Ţintă fără de această pomenire să arăt de ce anume s-au 
întâmplat cele ce urmează a se ceti, mă văd silit, de voie, de 
nevoie, să vi le aştern aci. 

Spun, dar, că se împliniseră o mie trei sute şi patruzeci şi 
opt de ani de la prearodnica întrupare a Fiului lui 
Dumnezeu, când în cinstita şi măreaţa cetate a Florenței, 
mai mândră ca oricare alta dintre cetăţile Italiei, s-a 
încuibat ciuma cea ucigătoare, care prin mijlocirea stelelor 
sau poate datorită faptelor noastre mişeleşti, trimisă fiind 
spre îndreptare asupra muritorilor de către dreapta urgie a 
Celui-de-Sus, prinzând a bântui cu câţiva ani mai înainte în 


părţile de răsărit, după ce curăţise locul de mari mulţimi de 
oameni, călătorind din loc în loc fără să se oprească, ajunse 
a se lăţi cumplit şi către soare-apune. Împotriva ei se 
dovediră neputincioase şi înţelepciunea şi prevederea 
omenească, mulţumită cărora oraşul fusese curăţat de toată 
spurcăciunea prin slujbaşi anume rânduiţi cu asta; cei atinşi 
de boală fură opriţi de a pătrunde în el şi aşijderi se dădură 
o seamă de poveţe întru păstrarea sănătăţii, dar fiindcă nici 
acestea toate, nici rugăciunile smerite, ce nu numai o dată, 
ci de nenumărate ori s-au înălţat la Domnul de către evla- 
vioşi, prin procesiuni, sau altfel, nu se arătară de folos, 
către începutul primăverii sus-amintitului văleat, boliş-tea 
prinse a-şi vădi în chip cu totul uimitor şi groaznic la vedere 
semnele ei cumplite. La noi nu se arăta ca în răsărit, pe 
unde, dacă îi ieşea cuiva sânge pe nas, puteai să juri că-i 
semn de moarte sigură; ci, la începutul bolii, atât bărbaţilor 
cât şi femeilor le ieşeau pe la subţiori ori pe la stinghii nişte 
umflături, din care unele erau cam cât ar fi un măr, altele 
cât ar fi un ou, care mai mari, care mai mici, şi umflăturilor 
acestora norodul le zicea buboaie. lar de la subţiori şi 
stinghii în foarte scurtă vreme buboiul aducător de moarte 
prinse a se împrăştia, ivindu-se peste tot trupul; după 
aceea, şartul bolii se preschimbă şi multora le apărură pete 
negre sau vineţii pe braţe, pe coapse şi pe alte părţi, unora 
mari şi rare, altora dese şi mărunte. Şi, după cum buboiul 
fusese la început, şi încă mai era, semn neîndoios de 
moarte, la fel erau şi petele, dacă ţi se arătau pe trup. Întru 
tămăduirea lor nici sfaturile doctorilor şi nici puterea 
vreunui leac nu ajutau şi nu păreau să fie bune la ceva. 
Dimpotrivă, ori fiindcă firea bolii nu suferea, ori fiindcă, în 
neştiinţa lor, acei care tămăduiau (si al căror număr, în 
afară de cei care aveau carte, sporise foarte mult şi cu 
femei şi cu bărbaţi care habar nu aveau de ştiinţa cea 
doftoricească) nu izbutiseră să afle din ce purcede boala şi 
ca atare nu ştiau să-i deie leacul cuvenit, nu numai că erau 
puţini acei care se vindecau, ci dimpotrivă aproape toţi 


mureau până în a treia zi de la ivirea semnelor de care 
pomeneam mai sus, care mai curând, care mai târziu, şi cei 
mai mulţi fără fierbinţeli sau alte neajunsuri. 

Ceea ce învântosea puterea acestei molimi era că boala se 
întindea de la bolnavi la sănătoşi întocmai cum se întinde 
focul când întâlneşte în calea lui ceva uscat ori unsuros. 
Răul purcese mai avan nu numai fiindcă faptul de a sta de 
vorbă cu bolnavii ori de a te apropia de ei prilej uia şi celor 
teferi aceeaşi boală ori moartea obştească, ci şi fiindcă era 
de ajuns să atingi veşmintele sau lucrurile folosite de dânşii, 
ca prin atare atingere boleşniţa să se lăţească. Uluitoare 
lucruri mi-e dat să povestesc; lucruri cari, dacă n-ar fi fost 
văzute de ochii mei şi ai altor mulţi, nu m-aş încumeta nici 
barem să le cred, necum să le şi scriu, chiar dacă le-aş fi 
auzit din gura unui om vrednic de toată încrederea. Spun, 
dar, că felul acestei molimi vădea atari puteri în a se întinde 
de la unul la altul, încât nu trecea doar de la om la om, dar, 
ceea ce-i mai uimitor, în multe rânduri se întâmpla ca un 
lucru oarecare de-al unui om atins de boală sau mort de pe 
urma ei nu numai să îmbolnăvească, dar să şi omoare în 
scurtă vreme pe orice animal străin de speța omenească, 
dacă se atingea de el. Lucru de care m-am încredinţat chiar 
eu cu ochii mei (precum spuneam mai adineauri), într-o 
bună zi când, fiind azvârlite în stradă zdrenţele unui om 
sărac, mort tocmai de pe urma ciumei, doi porci dădură 
peste ele şi, după obiceiul lor, tot apucându-le cu râtul şi 
scuturân-du-le în dinţi, în foarte scurtă vreme, după ce se 
rostogoliră în ţărână de vreo câteva ori, de parcă ar fi fost 
otrăviţi, se prăbuşiră morţi peste netrebnicele haine ce le 
aduseseră pieirea. 

De pe urma acestor întâmplări şi a altora asemănătoare, 
ba şi mai şi ca astea, porniră a se naşte în cei scăpaţi cu 
viaţă felurite temeri şi închipuiri, care îi făceau pe toţi să 
urmărească aceeaşi ţintă neomenoasă şi haină, anume 
aceea de-a fugi şi de-a se înstrăina de cei atinşi de boală şi 
de lucrurile lor; într-acest chip fieşte-care credea că 


dobândeşte scăpare pentru sine. Se aflau printre aceştia 
unii care credeau că o viaţă cumpătată şi înlăturarea a 
toate câte îţi prisosesc şi întrec măsura era mijlocul cel mai 
bun pentru a înfrunta boleşniţa, drept care, întovărăşindu- 
se cu alţii ca şi ei, trăiau departe de ceilalţi si, adunându-se 
în case pe unde nu erau bolnavi, se închideau acolo şi, 
folosind cu cumpătare vinuri de soi, bucate alese, fugind de 
orice desfrânare, ferin-du-se să stea de vorbă cu cei străini 
ori să audă vesti dinafară despre morţi ori despre cei 
bolnavi, îşi petreceau vremea cântând şi petrecând după 
puteri. Alţii, în schimb, pătrunşi de altă încredințare, 
potrivnică acesteia, ziceau că băutura multă, îndestularea 
poftelor, hoinărelile însoţite de cântece, petrecerile şi 
îmbuibarea precum şi luarea în derâs a celor câte se 
întâmplau erau leac neîndoielnic pentru stârpirea răului, şi 
după cum le sta în puteri, făceau aşa precum ziceau, 
hoinărind zi şi noapte de la o cârciumă la alta, bând fără de 
măsură şi mai cu seamă chefuind prin casele străine, îndată 
ce simțeau că dau de bine acolo. Şi nu le venea greu să facă 
treaba asta, pentru că aproape toţi (ca şi cum nu le-ar fi fost 
dat să mai trăiască multă vreme) îşi părăseau avutul 
lăsânda-se în voia sorții, drept care cele mai multe case 
ajunseseră bun obştesc şi orişice străin, dacă se pripăşea pe 
acolo, se folosea de ele cum s-ar fi folosit însuşi stăpânul lor. 
Totuşi, deşi erau porniţi pe-o viaţă atât de ticăloasă, făceau 
tot ce le sta în puteri spre a se feri de cei bolnavi. Şi în toată 
urgia asta şi în jalea care se abătuse peste oraşul nostru, 
puterea vrednică de cinste a legilor divine şi omeneşti se 
prăbuşise, destră-mându-se cu totul, din pricină că 
dregătorii şi cei însărcinaţi cu ducerea la înfăptuire a legilor 
obşteşti erau şi ei la fel ca ceilalţi, ori morţi cu toţii, ori 
bolnavi, ori părăsiţi de slujitori, astfel încât n-aveau putinţă 
să-şi împlinească datoria; de aceea orişicine putea să facă 
ce poftea. Mulţi alţii în schimb urmau o cale de mijloc, cam 
între celelalte două de care pomeneam mai sus, fără să se 
abţină chiar într-atât de la mâncare ca cei dintâi şi şi fără a 


se lacomi la băutură şi alte rele ca cei din urmă; aceştia se 
îndestulau după placul inimii cu tot ce le făcea trebuinţă şi 
nu şedeau închişi în casă, ci dimpotrivă se plimbau ţinând în 
mână flori, buruieni mirositoare sau tot soiul de mirodenii, 
pe care le duceau la nas, încredinţaţi fiind că aromatele 
acelea erau un leac desăvârşit, asta cu atât mai mult cu cât 
văzduhul întreg părea îmbibat şi împuţit de molimă, de 
leacuri şi de duhoarea împrăştiată de leşurile putrezite. 
Alţii, urmând o cale mai haină (de parcă cu ajutorul ei s-ar 
fi văzut la adăpost), ziceau că ciuma n-are leac mai bun şi 
nimerit decât să-i fugi din cale; şi împinşi de gâridul ăsta, 
fără să le mai pese de altceva decât de ei, o mulţime de 
femei şi de bărbaţi îşi părăsiră oraşul, casele, aşezările, tot 
rostul lor şi rudele, şi prinseră a căuta adăpost la ţară, pe 
pământurile lor sau pe cele ale prietenilor, ca şi cum furia 
cerului, care prin ciuma asta voia să pedepsească ticăloşia 
omenească, nu i-ar fi lovit oriunde s-ar fi aflat, ci, cruţându- 
i, s-ar fi abătut numai şi numai asupra acelora rămaşi între 
hotarele cetăţii, sau ca şi cum s-ar fi gândit că nimeni n-ar 
mai fi trebuit să scape cu viaţă şi că oraşului îi bătuse cel de 
pe urmă ceas. Dintre toţi aceştia care nutreau păreri atât 
de diferite, nu toţi se prăpădiră, dar nici prea mulţi din ei, 
ce-i drept, nu rămaseră în viaţă, dimpotrivă, cei mai mulţi, 
îmbolnăvindu-se prin locurile unde fugiseră, zăceau acum 
care pe unde apucau, părăsiţi de rude şi de prieteni, în 
virtutea pildei pe care le-o dăduseră când erau încă teferi, 
însă pe lângă faptul că oamenii se ocoleau, că n-ai fi aflat 
vecin să aibă grijă de celălalt, că înseşi rubedeniile se 
cercetau rareori sau chiar de loc, izbeliştea vârâse atâta 
spaimă în sufletele oamenilor, încât se părăsea frate pe 
frate, unchi pe nepot, soră pe frate şi adeseori nevasta îşi 
părăsea bărbatul, dar ceea ce-i mai groaznic, ba chiar de 
necrezut, părinţii înşişi se fereau să mai poarte de grijă 
copiilor şi să-i slujească în neputinţă, de parcă n-ar fi fost ai 
lor. Din care pricină acelora care se îmbolnăveau - şi 
numărul lor, atât bărbaţi cit şi femei, era înfricoşător de 


mare - nu le mai rammea alt ajutor pe lume decât ori mila 
prieteniâS (care erau puţini), ori setea de câştig a slugilor 
ce s Pitite de simbrii mari şi grase, se încumetau s'ă-?'slu" 
jeasca, deşi nici din acestea nu se aflau cu uşurinţă -lar: ei 
care se încumetau la una ca aceasta erau oameni de nnd, 
femeile ca şi bărbaţii, şi de cele mai multe ori erau 
nedeprmşi cu slujbe de acest soi, astfel încât tot ce fă ceau 
era sa întindă de departe bolnavilor unele lucruri pe care 
dmşii le cereau sau să-i vegheze în ceasul morii; şi adeseori 
se întâmpla ca, aflându-se în atare slSbă să-şi piarză şi ei 
viaţa cu câştig cu tot. Din părăsirea aceasta a bolnavilor de 
către vecini, rude şi prieteni cit şi din pricină ca slugile se 
aflau cu mare gStete se statorma un obicei “nemaipomenit 
până atunci, prin care orişice femeie, oricât era ea de 
frumoasă de nofilă de plăcută, dacă se îmbolnăvea, nu mai 
ţinea seamă de faptul ca are m slujbă un bărbat, fie el tânăr 
ori 5lân şi nu se ruşina să-şi dezgolească în faţa lui orişice 
parte faă “PULlU/2*2 SUfflnta " da ghes' întoc(tm)i culm Par 
fi făcut şi faţa de-o femeie, lucru care apoi pentru acele ce 
se vindecară fu poate o pricină ce le făcu mai îngăduitoare 
cu propria lor cinste. Unde mai puneţi murit mulţi din aceia 
care, dacă ar fi fost ajutoraţi ' timp, ar fi scăpat cu zile. Atât 
din pricină că le linseau bolnavilor îngrijirile trebuincioase, 
cit şi din pricina putem cu care ciuma se întindea, atât era 
de mare mulţimea celor ce” mureau şi zi şi noapte fără 
preget, că ai i rămas înmărmurit nu numai la vederea lor 
dar chiar şi daca altul ţi-ar fi istorisit câţi inşi muriseră în 
oraş lata de ce printre aceia care scăpau cu zile se 
cuibăriră m chip firesc apucături potrivnice moravurilor de 
altădată. 

Era pe vremuri obiceiul (care şi azi mai dăinuieşte.) ca 
rubedeniile de parte femeiască şi vecinele mortului sa se 
adune în casa lui şi să-l bocească acolo dimpreună cu 
femeile casei; pe de altă parte vecinii, precum şi rudele 
apropiate şi alţi bărbaţi de prin oraş se adunau în faţa casei 
unde veneau şi popii, mai mulţi sau mai putini, după cum 


cerea rangul şi starea răposatului si, pe urmă, mortul era 
purtat pe umeri de către cei de-o seamă cu el până la 
biserica pe care şi-o alesese singur mai înainte de-a miiri, 
cu alai, cu luminări aprinse şi cântece de îngropăciune. Dar 
datinile acestea, când începu să se învrăjbească urgia 
spurcatei boleşniţi, pieriră în mare parte, dacă nu chiar de 
tot, şi în locul lor se înscăunară altele noi. Aşa se face că 
oamenii mureau nu numai fără să aibă în preajmă femei 
care să-i bocească, dar erau mulţi şi dintr-aceia care se 
petreceau din viaţă fără de nici un martor. La prea puţini le 
era dat să aibă parte de suspinele şi de lacrimile amare ale 
rubedeniilor, dimpotrivă, cei mai mulţi se alegeau cu rî- 
setele, cu glumele şi cu petrecerea mulţimii care se desfăta 
pe socoteala lor şi-a ciumei, iar femeile, lăsând în plata 
Domnului orişice simţământ de milă ce-i înnăscut în ele, 
deprinseră în curând mai bine ca oricine - întru scăparea 
lor - şi obiceiul ăsta. Rari erau cei ale căror trupuri erau 
întovărăşite până la biserică de mai mult de zece sau 
doisprezece vecini, iar cosciugele lor nu erau duse pe umeri 
de către preacinstiţi şi nobili cetăţeni. 

— Ci de un soi nou de dricari, ridicaţi din pleava oraşului, 
care îşi ziceau ei înşişi ciocli şi care făceau treaba asta pe 
bani. Aceştia purtau cu paşi grăbiţi coşciugul pe urma a 
patru sau cinci popi cu prea puţine luminări sau uneori 
chiar fără niciuna, nu la biserica pe care şi-o alesese mortul 
din viaţă încă, ci la aceea care era mai apropiată; iar acolo 
popii, cu ajutorul cioclilor, zvârleau mortul în prima groapă 
pe care o aflau că-i goală, fără să-şi deie osteneala de a-i citi 
vreo slujbă mai lungă ori mai aleasă. 

Cu oamenii de rând şi în parte chiar şi cu aceia din pătura 
de mijloc, lucrurile se petreceau în chip şi mai neomenos; 
cei mai mulţi dintre aceştia, fiind ţintuiţi în casă de sărăcie 
ori de nădejdea că astfel vor scăpa, cădeau loviți de boală 
cu miile pe zi şi, nefiind nici slujiţi, nici ajutaţi de nimeni, 
mureau ca muştele cu toţii, fără putinţă de scăpare. Şi 
foarte mulţi îşi dădeau duhul Şi zi şi noapte chiar pe stradă, 


iar alţii, chiar dacă apucau să moară în casele lor proprii, 
numai cu duhoarea leşurilor ajungeau să dea de ştire 
vecinilor că-s morţi; şi tot oraşul era plin de ei şi de alţii ce 
mureau pe unde apucau. 

Vecinii, minaţi mai degrabă de teama ca trupurile 
putrezite să nu le aducă vătămare decât de mila pentru 
morţi, înscăunaseră alt obicei: fie singuri, fie ajutaţi de 
ciocli, dacă îi aveau la îndemână, scoteau trupurile 
răposaţilor şi le aşezau în faţa porţii, unde mai cu seamă în 
zori puteai să le vezi îngrămădite cu miile. Apoi puneau să li 
se aducă cosciugele, dar în lipsa lor se aflau şi dintre aceia 
care puneau morţii pe scânduri. Şi au fost destule racle 
care să adune laolaltă doi sau trei morţi, şi nu o dată, ci 
foarte adesea, s-a întâmplat ca într-acest chip să zacă în 
acelaşi copârşeu nevasta cu bărbatul, fraţii între ei sau, 
alteori, tatăl cu fiul împreună. Aşij-deri, de nenumărate ori 
s-a potrivit să fie puse de către cei ce le duceau şi trei şi 
patru copârşeie în urma a doi preoţi care mergeau cu 
crucea în mână, astfel încât de unde ei credeau că n-au de 
înmormântat decât un singur mort, până la urmă se trezeau 
că îngroapă şapte ori opt, ba uneori chiar şi mai mulţi. Şi 
totuşi n-ai fi putut spune că din această pricină cei îngropaţi 
astfel aveau parte de luminare, de lacrimi sau de însoțitori; 
dimpotrivă, până acolo se ajunsese, încât oamenilor nu le 
mai păsa de morţi mai mult decât le pasă astăzi de nişte 
biete capre. Drept care, cu acest prilej s-a învederat cu 
prisosinţă că dacă mersul firesc al vremurilor şi al faptelor 
nu izbutise să-i înveţe pe înţelepţi răbdarea - cu preţul unor 
mici şi neînsemnate suferinţe - acum aceste suferinţe 
sporite şi însutite îi învăţaseră chiar şi pe oamenii de rând 
să le priceapă rostul şi să le îndure cu nepăsare. Din pricină 
că locurile sfinţite pentru îngropăciune nu pridideau să mai 
cuprindă puzderia de morţi de care aminteam şi care zi de 
zi şi aproape ceas de ceas erau înghesuiți în biserici, cât şi 
pentru că lumea ţinea morţiş ca fiecare să-şi aibă loc sfinţit, 
aşa precum cerea datina strămoşească, se săpau în 


cimitirele oraşelor gropi uriaşe în care morţii erau puşi cu 
sutele; şi după ce erau înghesuiți şi aşezaţi la rând unul 
peste celălalt ca mărfurile în corăbii, erau acoperiţi cu 
oleacă de țarină, până se ajungea la marginea de sus a 
gropii. 

Dar, ca să nu mai zăbovesc şi să înşir pas cu pas toate 
nenorocirile care s-au abătut peste oraşul nostru, voi spune 
mai departe că aceste vremi cumplite n-au cruțat întru 
nimic' nici împrejurimile oraşului (fără să mai vorbim 
despre castele, care, în mic, erau şi ele asemenea cetăților), 
nici satele împrăştiate pe câmp, unde bieţii pălmaşi, săraci 
ca vai de ei, dimpreună cu ai lor, fără îngrijirea vreunui 
doctor sau ajutorul vreunei slugi, mureau ca vitele, 
sărmanii, şi zi şi noapte, întruna, pe uliţe, în case sau pe 
ogoarele lor. Din care pricină şi ei, asemeni orăşenilor, 
deprinzându-se cu nepăsarea, nu mai purtau de grija casei 
şi nu-şi vedeau de rosturi, ci se căzneau din răsputeri nu să- 
şi lucreze ogoarele şi să-şi grijească vitele, pentru ca în 
viitor să aibă îmbelsu-gare în casă, ci să înfulece bucatele 
adunate, de parcă ziua ajunsă le-ar fi fost ziua de pe urmă. 
Aşa se întâm-pla că boii, măgarii, oile, caprele, porcii, 
găinile, ba chiar şi câinii cei cu atâta credinţă pentru om, 
izgoniți din sălaşele lor, rătăceau la voia întâmplării pe 
ogoare, unde grânele zăceau în părăsire, fără să fie măcar 
strânse, necum şi secerate. Şi unele dintre dobitoace, ca 
oamenii cu minte ai zice, după ce se hrăneau cu îndestulare 
peste zi, noaptea se întorceau sătule pe la casele lor, fără să 
fie duse din urmă de păstori. 

Lăsând acum deoparte satul şi revenind iar la oraş, ce alta 
aş mai putea să spun decât că urgia cerului şi în parte 
poate şi cruzimea semenilor noştri a fost atât de mare şi 
atât de cumplită, încât de la începutul lui martie şi până în 
iulie - fie din pricina puterii cu care ciuma secera, fie din 
pricină că mulţi dintre bolnavi erau slujiţi ca vai de lume 
sau de frică părăsiţi de cei sănătoşi - peste o sută de mii de 
făpturi omeneşti (precum se ştie neîndoios) s-au prăpădit 


de boală între zidurile cetăţii Florenței. Şi se prea poate ca 
înainte de pacostea aceasta nimeni să nu-şi fi închipuit că 
oraşul adună în el atâta amar de oameni. O, câte case 
minunate, câte palate înălţătoare şi câte aşezări domneşti, 
care mai înainte vreme roiau de slujitori, de cavaleri şi 
doamne, râmas-au pustiite până la cea din urmă slugă! Câte 
neamuri strălucite, câte moşteniri nemăsurate, câte 
faimoase avuţii nu s-au văzut rămase fără moştenitor? Şi 
câţi 

— Decameronul, voi. | - cd. 80 

III oameni de treabă, câte femei frumoase şi câţi tineri 
chipeşi, pe care, nu zic alţii, dar chiar Galien, Hipocratel 
sau Esculap? i-ar fi crezut sănătoşi tun, n-au dejunat de 
dimineaţă cu ai lor, cu prieteni sau tovarăşi, pentru ca în 
aceeaşi seară să ajungă a cina cu morţii lor pe ceea lume! 

Până şi mie însumi îmi vine greu să mai înşir atâta amar de 
suferinţe; de aceea, dându-le deoparte pe acelea peste care 
pot trece fără neajunsuri, spun dar că, aflându-se oraşul în 
starea amintită, aproape pustiit de lume, s-a întâmplat (aşa 
precum am auzit pe urmă de la un om de încredere) ca în 
preacinstita biserică Santa Măria Novella, într-o marţi de 
dimineaţă când nu se afla într-însa nimeni altcineva, să se 
întâlnească acolo, după ce ascultaseră sfânta liturghie în 
haine îndoliate, precum cereau acele vremuri de suferinţă 
şi restrişte, şapte tinere doamne, prietene, rude sau vecine, 
dintre care niciuna nu trecuse de douăzeci şi opt de ani şi 
nici nu se afla a fi mai crudă ca de optsprezece, toate 
înțelepte, de neam bun, frumoase, cu purtări alese şi vesele, 
dar totuşi cuminţi în veselia lor. Nu m-aş feri deloc să vă 
destăinuiesc numele acestor doamne, de n-aş fi împiedicat 
de o pricină îndreptăţită: n-aş vrea ca mâine sau poimâine 
vreuna din ele să ajungă a se ruşina din pricina poveştilor 
pe care le vor spune şi le vor asculta chiar ele în cele ce 
urmează, şi asta numai fiindcă astăzi, când este vorba de 
plăceri, legile sunt mai aspre decât pe vremea aceea, când, 
tocmai din acele pricini pe care le arătam mai sus, aceleaşi 


legi erau cu mult mai îngăduitoare, nu numai faţă de cei 
tineri ca doamnele amintite, dar chiar şi faţă de cei 
vârstnici; şi nici n-aş vrea să dau pizmaşilor, ce-s pururi 
gata să clevetească pe seama orişicărei vieţi ce-i vrednică 
de laudă, prilej ca să ştirbească măcar cât de cât cu 
cârcoteli spurcate cinstea preavrednicelor doamne despre 
care voi vorbi. 

De aceea, pentru ca spusele lor să fie înţelese fără 
smintire în cele câte vor urma, voi încerca să le botez cu 
nume potrivite, cu totul sau în parte barem, cu însuşirile 
fiecăreia1. Pe prima dintre ele şi cea mai vârst-nică de ani o 
vom numi deci, nu fără de un rost anume, Pampinea, pe a 
doua Fommetta, pe cea de a treia Fi-lomena, pe a patra 
Emilia, celei de a cincea îi vom zice Lauretta, celei de a 
şasea Neifile şi ultimei Elisa. Or, doamnele acestea, care se 
adunaseră fără vreo pricină anume, ci doar din întâmplare 
într-unul din ungherele bisericii, după ce se aşezară în cerc 
şi suspinară o vreme, lăsând deoparte rugile pe care le 
înălţau la ceruri, începură să vorbească între ele multe şi 
mărunte despre vitregia acelor vremi; şi după câtva timp, 
cum celelalte amuţiseră, Pampinea prinse a grăi precum 
urmează: 

— Dragele mele doamne, aţi auzit pesemne şi 
dumneavoastră, ca şi mine, de multe ori, că acela care se 
foloseşte în chip cinstit de dreptul său nu-şi păgubeşte 
aproapele. E dreptul fiecărui om care se naşte în lumea 
asta să-şi vină în ajutor, să-şi cruţe şi să-şi apere pe cât e în 
stare viaţa. Şi în aşa măsură e îngăduit lucrul acesta, încât 
se întâmplă uneori să fie omorâţi oameni nevinovaţi, numai 
pentru că unii printr-asta îşi cruţă viaţa. Şi dacă lucrul ăsta 
e îngăduit chiar şi de legi în grija cărora stau viaţa şi 
bunăstarea noastră, atunci de ce să nu ne fie cu atâta mai 
vârtos îngăduit şi nouă să facem ce putem întru cruţarea 
vieţii noastre şi mai ales dacă prin asta nu văâtămăm pe 
nimeni? De câte ori stau şi privesc la câte am făcut noi 
astăzi şi în alte dimineţi, şi mă gândesc la toate cele pe care 


le vorbim, pricep, şi voi de asemenea pricepeţi, ca şi mine, 
că noi cu toatele ne temem de ceea ce ne aşteaptă, şi de 
treaba asta nu mă mir de loc; dar dacă mă gândesc că 
fiecare dintre noi are simţire de femeie, mă mir, şi încă 
foarte 

1 Medici vestiți în antichitate (n. t.). 

2 Zeul medicinii la greci şi romani (n. t). 

1 In afară de Pampinea, căreia introducerea îi conferă un 
caracter hotărât şi întreprinzător, toate celelalte doamne 
nu se deosebesc, de-a lungul cărţii, printr-o fizionomie 
aparte. Cu aproximaţie numele lor însemnează: Pampinea - 
vioaia, înflo-ritoarea; Fiammetta - jucăuşa; Filomena - 
iubitoare de cân-tece; Emilia - ispititoarea; Lauretta - cea 
asemănătoare Daf-nei, preschimbată în laur; Neifile - 
tânăra îndrăgostită; Elisa j - cea asemănătoare Didonei, 
înşelată în iubire (n. t.). - 

Mult, că niciuna dintre noi nu mişcă nici măcar un deget 
spre a se feri întrucâtva de ceea ce ne umple pe drept 
cuvânt de teamă. După credinţa mea, noi stăm aici pe loc de 
parcă am fi silite sau am dori cu tot dinadinsul să fim 
martore la câte trupuri sunt duse la îngropăciune, sau să 
ascultăm dacă preoţii care se află aici şi al căror număr 
scade mereu văzând cu ochii, slujesc la vremea potrivită la 
toate liturghiile, sau ca şi cum am vrea prin vesmintele 
noastre cernite să arătăm acelora care ne ies în cale cât 
sunt de multe şi de mari nenorocirile care s-au abătut 
asupra noastră. lar când ieşim de aici, nu dăm cu ochii de 
altceva decât ori de bolnavi şi leşuri duse de ici-colo, ori de 
tâlhari pe care puterea legilor obşteşti i-a osândit cu 
surghiunul pentru nelegiuirile lor şi care, bătându-şi joc de 
ele « -e fiindcă ştiu bine că slujbaşii încredinţaţi cu 
înfăptuirea acestor legi sunt ori bolnavi, ori morţi - 
nemernicesc de colo-colo dedându-se la mârşăvii, ori dacă 
nu, privirile ni se izbesc de drojdia oraşului acestuia, de cei 
care îşi zic ciocli şi care parcă anume spre a ne spori 
durerea, în-fierbân'taţi de atâta sânge, cutreieră călări 


oraşul mus-trându-ne cu cântecele lor deşucheate pentru 
toate nenorocirile care s-au abătut asupra noastră. Şi nu ne 
e dat să auzim decât că unii au murit şi alţii trag să moară, 
şi dacă s-ar afla şi dintre aceia care să plângă, peste tot 
locul am auzi bocete îndurerate. Iar dacă ne întoarcem pe 
la casele noastre (nu ştiu dacă şi vouă vi se întâmplă ca şi 
mie), eu una cel puţin, nemaiaflând în casă din câţi erau 
odinioară decât o biată slujnică, mă înfior şi mi se face părul 
măciucă de groază; unde mă duc, unde mă aşez îmi pare că 
văd în jurul meu umbrele celor răposaţi, dar nu cu chipul 
lor din viaţă, ci cu o înfăţişare cumplită la vedere, pe care 
nu ştiu de unde au dobândit-o şi care mă înspăimântă. Din 
care pricină aici, afară sau în casă, oriunde aş sta, tot rău 
îmi este, ba cu atât mai mult cu cât îmi dau seama că nimeni 
din cei ce pot şi au unde să meargă, aşa precum avem şi 
noi, n-a mai rămas pe loc. Sau dacă totuşi au mai rămas 
vreunii, am auzit că aceia, fără să mai deosebească ce-i bun 
şi ce-i rău, când poftele îi aţâţă, fac zi şi noapte, fie singuri, 
fie întovărăşiţi de alţii, tot ceea ce le poate aduce mai multă 
desfătare. Şi nu numai mirenii, dar chiar şi cei închişi prin 
mănăstiri - crezând că asemenea * purtări le sunt şi lor 
îngăduite, nesocotind legea supunerii şi dându-se cu totul 
plăcerilor trupeşti, căci în atare chip gândesc că scapă 
teferi - s-au rătăcit cu totul şi s-au păcătoşit. Or, dacă aşa 
stau lucrurile (şi-i limpede că stau aşa), ce facem noi aici? 
Ce stăm să aşteptăm? La ce ne zboară gândurSle? De ce ne 
dovedim mai leneşe şi mai încete, când este vorba despre 
noi şi despre izbăvirea noastră, decât toţi ceilalţi orăşeni? 
Ne socotim pe noi însene mai prejos decăt toate celelalte 
femei? Or, pasămite, credem că viaţa ne e legată de trup cu 
lanţuri mai tari decât a celorlalţi şi ca atare nu ne temem de 
nici un rău care ar putea să ne-o primejduiască? Greşim, să 
ştiţi. Ne înşelăm; suntem nătânge de”a binelea de credem 
una ca aceasta. Şi ori de câte ori o să ne amintim ce mulţi şi 
cât de vrednici au fost atât bărbaţii cât şi femeile. Răpuse 
de ciuma asta blestemată, ne vom da seama învederat de 


lucrurile acestea. Iată de ce, ca nu cumva din îndărătnicia 
sau nepăsarea noastră să cădem în primejdia de care e de 
ajuns să vrem şi, într-un fel sau altul, tot am putea scăpa, eu 
socotesc -* fără să ştiu dacă gândiţi şi voi la fel - c-am face 
foarte bine să părăsim oraşul, aşa precum făcut” au mulţi 
alţii înaintea noastră şi mai fac şi acuma. Să fugim ca de 
moarte de pildele ruşinoase pe care ni le dau ceilalţi şi să 
ne aciuăm cuminţi la ţară, pe moşiile noastre, fiindcă 
niciuna dintre noi nu duce lipsă de pământuri, iar acolo să 
ne petrecem vremea în bucurii şi desfătări, fără a întrece 
întru nimic măsura şi buna-cuviinţă. Acolo poţi să auzi 
ciripitul păsărelelor, să vezi colnicele înverzind, câmpiile 
pline de rod cum unduiesc ca marea, copaci de mii de feluri, 
şi fără stânjenire te poţi uita la cer, care, deşi-i mânios pe 
noi, nu ne ascunde totuşi minunăţiile-i eterne, de mii de ori 
mai mândre şi mai plăcute ochiului decât zidurile pustii ale 
oraşului acesta. La ţară aerul e mai curat şi cele 
trebuincioase vieţii pe vremuri ca acestea se află din 
belşug. Chiar şi necazurile acolo sunt mai puţine ca în oraş. 
Căci chiar dacă ţăranii mor la fel ca orăşenii, primejdia e cu 
atât mai mică cu cât locuitorii şi casele sunt mai puţine, 
decât, de pildă, la oraş. Pe de altă parte noi, aici, de nu 
greşesc cumva, nu părăsim pe nimeni, ci dimpotrivă am 
putea spune, şi pe bună dreptate, că noi suntem cele 
părăsite, pentru că toţi ai noştri, ori că au murit, ori că au 
fugit de moarte, ne-au lăsat de capul nostru în toată jalea 
asta, de parcă am fi orfane. Nici o dojana, dar, nu ni se 
poate aduce dacă urmăm povaţa aceasta; dar dacă n-o 
urmăm, s-ar prea putea să ne lovească năpasta, jalea şi 
chiar moartea. De aceea, dacă socotiți şi voi, eu cred că am 
face bine dacă am pleca de aici şi, luându-ne şi slujnicele, 
care să ne urmeze cu toate cele de trebuinţă, am hoinări de 
colo-colo, azi ici şi mâine dincolo, vese-lindu-ne de toate 
frumuseţile cu care ne îmbie această vreme a anului, şi, 
dacă moartea nu ne ajunge, să stăm la ţară până când vom 
vedea în ce chip hotărăşte cerul să pună o dată capăt 


acestor suferinţe. Oricum, aduce-ţi-vă aminte că nu ne-ar 
sta deloc mai rău, nouă, dacă am pleca de aici, decât le sade 
altora care rămân ca să trăiască întru necinste şi dezmăţ. 

După ce ascultară vorbele Pampineei, celelalte doamne nu 
numai că-i lăudară sfatul, dar. Dornice de a-l urma, se şi 
apucară să urzească cu amăânunţime planuri, de parcă abia 
ieşite de acolo, din biserică, s-ar fi şi aşternut la drum. Dar 
Filomena, care era înţeleaptă foarte, grăi: 

— Prietene dragi, deşi cuvintele rostite de Pampi-nea s-au 
vădit nespus de nimerite, nu se cuvine totuşi să ne grăbim 
aşa de mult precum pare că vreţi să faceţi. Amintiţi-vă că 
noi suntem toate femei şi nu-i niciuna dintre noi atât de 
tânără de ani încât să nu ştie cât de puţin prevăzătoare 
sunt femeile când se adună laolaltă şi cât de greu se pot 
conduce fără ajutorul unui bărbat. Noi suntem 
schimbătoare, îndărătnice, bănuitoare, slabe de înger şi 
fricoase, de aceea tare mă tem ca nu cumva, dacă plecăm 
aşa de capul nostru, să nu ni se împrăştie ceata mai iute 
decât s-ar cădea, lucru ce nu ne-ar 'face cinste; de aceea ar 
fi bine să ne căutăm o călăuză mai înainte de a pleca. 

Atunci Elisa zise: 

— Într-adevăr, bjirbaiii şânţjQţoţdeauna. Lap. _lejrieii, şi 
fără ajutorul lor arareori se întâmplă" ca noi, orice am 
pune] a cale, să ducem lucrurile la bun sfârşit; dar. Cum. 

Să facem rost de ei? Ştim doar cu toatele'că ai noştri ori 
au murit "în" "bună parte, ori dacă au mai rămas'ân viaţă, s- 
au împrăştiat care încotro, fără să ştim nici noi pe unde, cu 
fel de fel de prieteni, căutând şi ei să fugă de ce vrem să 
fugim şi noi; să ne rugăm de oameni străini nu se cuvine; de 
aceea, dacă vrem să ne vedem de sănătate şi să scăpăm de 
aici, trebuie să facem astfel încât să nu ne alegem la urmă 
cu necaz şi sfadă, de unde la început plecam cu gândul de a 
petrece şi de a ne odihni. 

În timp ce doamnele vorbeau astfel, intrară în biserică trei 
tineri, dintre care niciunul nu avea mai puţin de douăzeci şi 
cinci de ani, şi cărora nici vitregia vremurilor, nici faptul că- 


şi pierduseră prieteni şi rude apropiate, nici teama pentru 
viaţa lor nu izbutiseră să le molcomească dragostea, necum 
să le-o şi stingă. Unuia dintre ei îi zicea Pamfilo pe nume, 
celui de al doilea Filostrato şi ultimului Dioneo, toţi trei 
plăcuţi la înfăţişare şi cu purtări alese, în toată învălmăşeala 
aceea, tinerii noştri încercau spre mângâierea lor să-şi vadă 
iubitele, care se aflau din întâmplare chiar printre 
doamnele de faţă şi dintre care unele erau şi rude cu 
băieţii. Tinerii nu apucară să le zărească bine, că ele îi şi 
văzură, drept care Pampinea prinse a grăi zâmbind: 

— Iată că soarta ni se arată de la început prielnică 
scoţându-ne în cale trei tineri vrednici şi înţelepţi, care vor 
primi cu bucurie să ne fie şi slugi şi călăuze, de-om vrea să-i 
luăm în slujba noastră. 

Atunci Neifile, îmbujorându-se la faţă de ruşine, căci era 
una din cele îndrăgite de unul dintre tineri, grăi: 

— Vai, Pampinea, pentru Dumnezeu, gândeşte-te ce spui! 
Eu sunt încredinţată că pe fiecare dintre ei nu-i poţi vorbi 
decâft de bine şi îi socot pe câteştrei vrednici de lucruri 
mult mai mari decât ar fi acesta; de asemenea socot că ar 
putea să ţină tovărăşie bună şi preacinstită unor doamne cu 
mult mai plăcute şi mai frumoaşe decât noi, dar fiindcă 
toată lumea ştie că sunt îndrăgostiţi de unele dintre noi, mă 
tem să nu prilejuim vreo bănuială sau ocară dacă îi vom lua 
ca însoțitori, chiar fără nici o vină din partea noastră sau a 
lor. 

La care Filomena zise: 

— Ei şi? Ce înseamnă asta? Dacă eu una sunt cinstită şi nu 
mă mustră cugetul cu nimic, zică oricine orişice, că mie tot 
nu-mi pasă: Dumnezeu şi adevărul vor sări întru apărarea 
mea. Numai de ar vrea să vină, că atuncea într-adevăr, 
precum zicea şi Pampinea, putem pe drept cuvânt să 
spunem că soarta se arată prielnică plecării noastre. 

Celelalte doamne, auzind-o vorbind astfel, nu numai că 
tăcură fără a se împotrivi, dar, toate într-un glas, cerură ca 
tinerii să fie chemaţi, să li se arate ce aveau de gând să facă 


ele şi apoi să li se ceară să aibă bunătatea de a le însoţi la 
drum. Or, drept aceea, Pampinea, care era înrudită cu unul 
dintre ei, fără să mai lungească vorba, se ridică în picioare 
şi, apropiindu-se de tinerii care şedeau pe loc şi se uitau la 
ele, după ce ii salută cu faţa zâmbitoare, le împărtăşi ce 
aveau de gând şi îi rugă din partea ei şi a celorlalte doamne 
să se gătească a le însoţi frăţeşte şi cu gând curat. Tinerii 
crezură la început că sunt luaţi în râs, dar după ce văzură 
că Pampinea nu glumeşte, răspuseră voioşi că-s gata să le 
urmeze pretutindeni, şi fără să mai zăbovească, până a nu 
se despărţi, orânduiră între ei ce anume aveau de făcut. 
Apoi, după ce puseră pe slugi să pregătească cu bună 
rânduială tot ce făcea trebuinţă şi le trimiseră din vreme la 
locul unde aveau să meargă, a doua zi de dimineaţă, adică 
într-o miercuri spre revărsat de zori, doamnele însoţite de 
câteva slujnice şi cei trei tineri dimpreună cu cei trei 
slujitori ai lor, ieşind pe poarta oraşului, se aşternură la 
drum; şi nu se depărtară mai mult ca două leghe, că şi 
ajunseră la locul mai dinainte hotărât. 

Se afla numitul loc pe un deal depărtişor de orice drum 
din cele care treceau pe acolo şi plin de fel şi fel de copăcei 
mărunți şi tufe înverzite, plăcute la vedere. 

Iară pe vârful acestui deal se afla un palat mândru cu o 
curte mare şi frumoasă la mijloc, cu pridvoare, cu săli şi cu 
odăi care de care mai frumoase şi împodobite pretutindeni 
cu zugrăveli menite să înveselească ochii, înconjurat de 
poieniţe şi de grădini fermecătoare, cu puțuri cu apă rece 
ca gheaţa şi pivnițe cu vinuri scumpe, lucruri, ce-i drept, 
mai potrivite cu băutori de -soi decât cu nişte doamne 
cuminţi şi cumpătate. Spre marea lor mulţumire, ceata de 
cavaleri şi doamne găsi palatul pretutindeni curat şi 
măturat, cu paturile aşternute în odăi, şi peste tot aflară 
flori, toate. Câte le dăruia anotimpul, şi pardoselile 
aşternute cu împletituri de trestie. Şi după ce, abia. Ajunşi, 
se aşezară jos, Dio-neo, care n-avea pereche în lume de 
vesel şi glumeţ, grăi: 


— Doamnelor, iată-ne în sfârşit aicea unde ne-a adus mai 
degrabă isteţimea dumneavoastră decât priceperea 
noastră; nu ştiu ce aveţi de gând să faceţi cu gândurile ce 
vă apasă, că eu unul pe ale mele le-am lăsat pe toate 
înapoia porţii, în oraş, când am plecat împreună la drum 
mai adineaori. De aceea, ori vă pregătiţi să râdeţi, să 
petreceţi şi să cântaţi cu rnine (bunîn-ţeles numai atât cât 
vă permite cinstea voastră), ori dacă nu, lăsaţi-mă să mă 
întorc la ele şi să rămân pe mai departe în zbuciumatul 
nostru oraş. 

La care Pampinea, ca şi cum ar fi alungat şi dânsa 
gândurile negre, răspunse bucuroasă: 

— Ca din carte ai grăit, Dioneo! Aşa e, bine zici; se cade să 
fim veseli, căci tocmai de aceea am fugit de supărări. Dar 
întrucât se ştie că lucrurile făcute fără cap nu-s trainice, eu, 
care am fost făuritoarea acestei mândre cete, vrând şi de 
aici înainte să avem parte de voioşie, socot că trebuie 
negreşit să alegem dintre noi pe careva drept căpetenie, 
care să se îngrijească de bunăstarea noastră şi căruia să-i 
dăm cinstire şi să-i vădim supunere. Or, pentru ca fiecare 
dintre noi să simtă atât povara acestor griji cât şi plăcerea 
de a fi ales conducător, şi ca atare acela căruia nu i-e dat s-o 
simită să nu se arate invidios, alegerea făcându-se atât 
dintre bărbaţi cât şi dintre femei, cred că ar fi bine să i se 
încredinţeze în fiecare zi tot altuia povara şi cinstea 
stăpânirii; cel care va fi primul să fie ales de toţi; cei care 
vor urma să fie aleşi spre seară după bunul plac al regelui 
ori al reginei care au domnit în ziua aceea. Iar pe urmă, 
alesul, după socotinţa lui pentru răstimpul cât îi va dura 
domnia, să rânduiască locul şi felul în care vom petrece 
vremea. 

Cuvintele Pampineei plăcură foarte mult acelora de faţă, 
care cu toţii într-un glas o aleseră regină a zilei de început, 
iar Filomena dând fuga la un laur - - căci nu o dată auzise 
de câtă cinste erau demne frunzele acelui pom şi aşijderea 
de câtă cinste îl făceau vrednic pe acela care era pe drept 


cuvânt încununat cu ele -* culese câteva crenguţe si, după 
ce împleti o cunună de toată frumuseţea, i-o aşeză pe 
frunte, iar mai apoi cununa aceasta fu pentru toţi semn 
limpede de stăpânire şi mărire atâta vreme cât ţinu 
tovărăşia lor. 

Pampinea, după ce fu aleasă regină, porunci să i se 
înfăţişeze slujitorii tinerilor şi slujnicele lor, care erau patru 
la număr, şi le ceru să tacă, iar după ce tăcură, zise: 

— Pentru a vă da eu, cea dintâi, o pildă vrednică de urmat, 
mulţumită căreia păşind din bine în mai bine ceata noastră 
să-şi ducă traiul ei în bună rânduială, în voioşie, fără ocară 
şi să dureze atâta vreme cât ne va fi pe plac, îl numesc pe 
Parmeno, slujitorul lui Dioneo, drept credincerul meu şi îi 
dau în grijă toate cele câte ne fac trebuinţă, precum şi 
slujba mesei. Sirisco. Slujitorul lui Pamfilo, vreau să ne fie 
vistiernic şi să asculte poruncile lui Parmeno. 'Ţândăro în 
schimb să şază în slujba lui Filostrato şi-a celorlalţi doi 
tineri şi să se îngrijească de odăile lor atuncea când ceilalţi 
prinşi fiind de alte treburi, nu vor avea răgaz s-o facă şi pe 
asta. Misia, servitoarea mea, şi Licisca, a Filomenei, vor sta 
toată vremea la bucătărie şi vor găti cu mare grijă bucatele 
poruncite de Parmeno. Chimera, slujnica Lau-rettei, şi 
Stratilia, a Fiammettei, poftesc să se îngrijească de 
camerele doamnelor cât şi de curăţenia odăilor unde vom 
sta. Şi acum, pe lângă toate astea, doresc şi poruncesc ca 
fiecare dintre voi, dacă vrea să fie pe placul nostru, oriunde 
ar merge, de oriunde ar veni, orice ar vedea sau auzi, să se 
ferească de a ne aduce vreo veste dinafară' care să fie 
altcum decât o veste bună. 

Şi după ce împărţi pe scurt poruncile acestea, pe care toţi 
le lăudară, ridicându-se bucuroasă în picioare, grăi: 

— Locul e plin de poieniţe, grădini şi alte frumuseți; 
mergeţi şi vă plimbaţi după plăcerea inimii, dar către 
ceasurile nouă să vă adunaţi cu toţii aici, ca să luăm masa 
pe răcoare. 


Cu îngăduinţa doamnei şi reginei lor, tinerii, dimpreună cu 
doamnele cele frumoase, vorbind despre lucruri plăcute, 
porniră a cutreiera cu paşi agale o grădină, în vreme ce 
împleteau cununi din diferite frunze şi cântau cântece de 
dor. Şi după ce rămaseră în grădină atâta vreme cât li se 
dase îngăduinţă, se întoarseră acasă şi aflară că Parmeno 
prinsese a se îngriji de slujba lui cu râvnă şi destoinicie, căci 
n-apucară bine să intre în-tr-o sală de jos, că şi văzură 
mesele aşternute cu feţe albe ca zăpada şi cu pahare ce 
păreau de argint de tare ce sclipeau şi pretudindeni locul 
împodobit cu flori de drobuşor; de aceea, după ce dintâi îşi 
clătiră mâinile cu apă pe voia doamnei lor, se aşezară 
fiecare pe locul * rânduit de Piarmeno. Şi după ce bucatele 
gătite cu pricepere şi vinurile cele scumpe fură aduse, 
slujitorii, fără să aştepte altceva, porniră a-i sluji în tăcere. 
Mesenii, bucuroşi de buna rânduială care domnea în toate, 
mâncară veselindu-se cu glume şi vorbe de duh. lar după ce 
mesele fură strânse (cum fiecare dintre doamne ştia să 
dănţuiască, la fel ca şi tinerii de altfel, iar unii mai ştiau de 
asemeni să cânte foarte bine şi din lăută ori din gură), 
regina porunci să fie aduse violele şi alăutele şi. la porunca 
ei, Dioneo cu alăuta, iar Fiammetta cu viola porniră a cânte 
cu multă gingăşie un dans. Regina, dimpreună cu celelalte 
doamne şi cu cei doi tineri rămaşi, după ce trimise slugile să 
mănânce, se prinse şi ea în dans şi începu să învârtească cu 
pas agale o horă, iar după ce sfârşiră cu dansul începură să 
cânte cântece voioase de dragoste, într-acest chip 
petrecură ei până când reginei i se păru că-i vremea de 
odihnă; şi atunci, după ce-i învoi pe toţi să se retragă, cei 
trei tineri o luară către odăile lor (despărțite de cele ale 
femeilor), pe care le găsiră cu paturile frumos aşternute şi 
tot atât de pline de flori precum găsiseră şi sala de 
mâncare. Doamnele îşi aflară şi ele odăile la fel şi, 
dezbrăcându-se degrabă, se întinseră să se odihnească. 

Abia trecuse de ceasurile trei, când regina, sculân-du-se 
din somn, puse să-i scoale şi pe ceilalţi, zicând că nu e 


sănătos să dormi prea mult în timpul zilei. O luară apoi spre 
o poieniţă cu iarbă verde şi înaltă în care soarele nu 
ajungea să bată din nici o parte, iar acolo, mângâiaţi de o 
boare dulce, se aşezară pe iarbă în cerc, după voia reginei 
lor, care începu astfel: 

— Precum vedeţi, soarele-i sus, căldura e încă mare şi nu 
se aude decât glasul cosaşilor printre măslini, de aceea fără 
îndoială ar fi lucru prostesc să ne mutăm în altă parte. Aici 
e umbră, e frumos şi după cum vedeţi nu vă lipsesc nici 
tablele, nici şahul: fiecare se poate desfăta după voia inimii. 
Dar dacă ar fi să-mi ascultați îndemnul, n-am petrece 
această vreme de arşiţă a zilei jucând şah sau table - - căci 
jocul aduce unuia dintre părtaşi mâhnire, fără să-l 
mulţumească din plin nici pe celălalt sau pe aceia care 
privesc - ci mai degrabă povestind, căci cel ce spune o 
poveste desfată deopotrivă pe toţi câţi îl ascultă. N-o să 
apucaţi a isprăvi fieşte-care o istorioară, că soarele va da în 
apus, arşiţa va pieri şi vom putea să ne petrecem care cum 
va voi şi cum îi va plăcea; de aceea dacă spusa mea vă e pe 
plac (căci eu sunt gata să vă împlinesc voia întru totul), să 
facem după cum am spus; iar dacă nu, faceţi cum vreţi până 
la asfinţit de soare. 

Doamnele, toate deopotrivă, şi cei trei tineri laolaltă 
lăudară cuvintele reginei. 

— Atuncea, zise dânsa, dacă vă învaoiţi la asta, poftesc ca 
fiecare să fie liber a vorbi despre ce-i place lui mai mult. 

Şi întorcându-se către Pamfilo, care şedea la dreapta ei, îi 
spuse cu dulceaţă în glas să facă începutul cu o poveste de 
a lui. lar Pamfilo auzind porunca, fiind ascultat de toţi, 
prinse a grăi fără zăbavă aşa precum urmează: 

Partea întâi. 

Ser Ciappelletto c-o spovedanie ticluită trage pe sfoară un 
cuvios călugăr şi-apoi îşi dă sfârşi-tul; şi, după ce în viaţă 
fost-a mişelnic foarte, murind trece drept sfânt, şi sţântul 
Ciappelletto i se zice. 


Orice lucru săvârşit de om se cade, preaiubite doamne, să 
fie început în numele preasfânt al celui ce-i dătător de viaţă. 
De aceea, eu, ce-am fost ales să încep poveştile de astăzi, 
am să pornesc la drum cu una din faptele lui minunate, 
pentru ca, ascultând-o noi, nădejdea noastră în el - ca unul 
care-i veşnic - - şi mai cu sârg să se statornicească şi să-i 
slăvim numele în veci. E limpede c-aşa precum cele lumeşti 
sunt toate trecătoare şi morţii hărăzite, la fel şi-n ele însele 
şi în afara lor sunt pline de necazuri, de trudă şi de chinuri 
şi toate sunt supuse la rele şi primejdii; ori noi, care trăim 
în mijlocul lor şi suntem miez din miezul lor, n-am izbuti 
nicicând, de bună seamă, nici să le ţinern nici să ne ştim feri 
de ele, dacă harul lui Dumnezeu n-ar zămisli în noi 
pricepere şi putere. Totuşi nu-i de crezut că harul acesta 
pogoară în n6i prin meritele noastre; el purcede numai şi 
numai din mila Părintelui Ceresc şi din ruga multă a celor 
care au fost şi dânşii muritori ca noi şi care acum îi stau de- 
a dreapta şi pururi sunt ferice, căci niciodată în viaţă nu i- 
au călcat porunca. lar lor, ca unora ce ne cunosc din însăşi 
viaţa lor lumească prea multa slăbiciune, noi le înălţăm 
rugarea noastră, ce-nndu-le ce ne lipseşte, căci nu 
îndrăznim, se pare, să ne rugăm de-a dreptul unui atât de 
mare şi drept judecător cum este Dumnezeu. Şi totuşi 
nesfârşită e îndurarea lui faţă de noi, care neputând 
pătrunde cu bieţii noştri ochi de muritori adâncul 
înţelepciunii sale, se întâmplă uneori ca, înşelaţi fiind de 
năluciri deşarte, să încredinţăm rugile noastre vreunui duh 
ce-i surghiunit pe veci din preajma lui; şi totuşi Dumnezeu, 
Atoateştiutorul, căutând mai degrabă la nevinovăția celui ce 
se roagă, decât la neghiobia lui sau la surghiunul duhului 
rugat - ca şi cum nu-n surghiun, ci-n preajma lui s-ar 
desfăta ferice -ne împlineşte ruga. Lucru ce îşi va arăta 
obrazul în chip cu totul desluşit din istorioara ce gândesc s- 
o spun: zic desluşit, nu judecata lui Dumnezeu urmând-o, ci 
judecata noastră, a celor de pe aici. 


Se povesteşte dar, cum că messerl Musciatto Franzesi, 
ajuns, din negustor bogat şi mare ce era, la rang de cavaler, 
fu nevoit să plece în Toscana dimpreună cu messer Carlo 
Senzaterra, frate cu regele Franţei, căruia papa Bonifaciu îi 
trimisese vorbă să vină până la dânsul. Or, ştiindu-şi el cam 
încurcate trebile lui negustoreşti, aşa cum sunt de obicei 
aceste treburi toate, şi nefiind chip să le dezlege în grabă, 
se gândi să le lase în grija mai multor inşi. Şi pentru fiecare 
treabă găsi şi om anume: doar pentru una mai avea îndoieli, 
căci nu ştia cine ar fi fost în stare să-i scoată nişte bani 
împrumutaţi pe la câţiva burgoni. Iar pricina îndoielii era că 
auzise cum că burgonii ar fi de rea-credinţă, neam cam 
ţâfnos şi aprig, iar lui nu-i da prin minte ce om al naibii ar fi 
putut găsi, ca bizuindu-se pe el, să le răzbească soiul 
ticălos. Şi după ce se gândi mult, îşi aminti de un oarecare 
ser Ciapperello din Prato, care la Paris îi călcase adeseori 
prin casă. Acestuia, fiind puţintel la trup şi spilcuit nevoie 
mare, francezii, neştiind bine ce înseamnă Ciapperello, 
crezând c-ar fi "cappello"- "chapel'3 pe limba lor, nu-i mai 
ziceau Ciappello, ci, fiind mărunt la trup, de-a dreptul 
Ciappelletto, şi cu porecla asta era ştiut de toţi, fiind prea 
puţini aceia care-i mai cunoşteau adevăratul nume. 

1 Messer, în italiana veche: domnul (n. t). 

2 Pălărie (it.) (n. t.). 

3 Pălărie (chapeau) (fr.) (n. t.). 

Şi iată acum şi soiul de viaţă ce ducea numitul 
Ciappelletto: fiind el notar, se ruşina amarnic când vreun 
act de-al lui (deşi făcea puţine) s-ar fi aflat că nu e maăsluit; 
şi acte ca acestea îţi ticluia câte pofteai şi le făcea mai 
bucuros pe nimica decât un altul pe bani grei. Mărturii 
mincinoase dădea cu mare plăcere, rugat ori nerugat, şi, 
cum pe vremea aceea în Franţa se punea mare temei pe 
jurăminte, prea puţin păsându-i că jură strâmb, el câştiga 
într-acest chip necinstit toate procesele la care era chemat 
să jure pe legea lui că spune drept, îi plăcea peste măsură 
şi se străduia din răsputeri să semene zâzanii şi vrajbă între 


prieteni, rubedenii sau oricine-ar fi fost, şi cu cât ieşea mai 
lată isprava, cu-atâta mai vârtos se veselea şi el. De-l poftea 
cineva ca părtaş la vreun omor sau altă mârşăvie, pentru 
nimic în lume nu s-ar fi dat în lături, ci bucuros sărea într- 
ajutor; într-acest chip de nenumărate ori a schingiuit şi-a 
omorât cu mâna lui făpturi nevinovate, fără să-l silească 
nimeni. De înjurat ştia să-njure mai straşnic ca oricine de 
dumnezei şi de toţi sfinţii; şi pentru orice fleac îi sta bles- 
temu-n gură, căci mai era şi iute la mânie. În biserică nu ţi- 
ar fi călcat nici să-l pici cu ceară, iar cele sfinte le lua în 
derâdere cu vorbe deşucheate, netrebnice otrepi părându- 
i-se toate. Prin cârciumi însă şi alte lăcaşuri de pierzanie îşi 
făcea veacul, şi să fi pus şi carul cu boi tot nu-l trăgeai 
afară. Pe femei le-ndrăgea cum îndrăgeşte câinele 
ciomagul; ci-ntru potrivnicul păcat se des-frâna mai 
bucuros ca oricare. De-ar fi fost la o adică să fure, fura 
împăcat cu sine, ca omul cel cucernic când dă şi el pomană. 
De lacom şi beţiv nu-l mai răbda pă-mântul, ba într-aşa 
măsură, încât uneori îl răzbea cu scârbă şi-i da pe nas prea 
multă lăcomie. La joc de cărţi şi zaruri măsluite n-avea 
pereche-n lume. Dar ce mai tura-vura, era mişel şi pace. Cel 
mai mişelnic om din câţi trăiesc sub soare. Dar mârşăvia lui 
fu ocrotită vreme îndelungată de rangul şi puterea lui 
messer Musciatto, care îl punea la adăpost de răzbunarea 
celor pe care îi vătăma şi chiar de furia curţii, căci nici cu ea 
nu se avea mai bine. 

Or, amintindu-şi messer Musciatto de acest ser 
Ciapperello, căruia îi cunoştea întreaga viaţă din fir-a-păr, 
socoti că şi-a aflat într-însul ac vrednic de cojocul afurisiţilor 
burgoni. Şi, poruncind să-l cheme, îi cuvântă astfel: 

— Ser Ciappelletto, precum ai la ştiinţă, voi părăsi curând 
aceste locuri, şi, printre alţii, având şi cu burgonii niscaiva 
socoteli şi ştiindu-i bine cit plătesc şi ce pramatii sunt, nu 
ştiu alt om mai vrednic decât tine pe care să mă bizui că va 
putea să scoată de la dânşii paralele cu care îmi sunt datori, 
de aceea, cum ştiu că acu deodată n-ai nimic de lucru, de 


te-nvoieşti să iei în grija ta această trebuşoară, m-oi îngriji 
şi eu să-ţi dobândesc milostivirea curţii şi din bănetul strâns 
să-ţi fac şi ţie parte. 

Ser Ciappelletto, ştiindu-se fără de lucru şi cam lipsit de 
bunuri pământeşti, văzând că-i pleacă protectorul, care 
atâţia ani de-a rândul îi slujise drept pavăză, nu mai şezu pe 
gânduri, ci, fiind silit de împrejurări, se hotări să-i spună că 
se învoieşte bucuros. Drept aceea, după ce se sfătuiră 
împreună, plecând messer Musciatto, ser Ciappelletto, cu 
întăritură la mână şi cu hârtii domneşti de încredințare, luă 
drumul Burgundiei, pe unde aproape nimeni nu mai auzise 
de dânsul. Acolo, potrivnic firii sale, începu să umble după 
datornici şi să-şi rostuiască treburile cu duhul blândeţii şi 
cu îngăduinţă de parcă mânia şi-ar fi ţinut-o anume pentru 
mai la urmă. Şi, între acestea, fiind găzduit în casa a doi 
fraţi florentini, cămătari amândoi, care, de dragul lui 
messer Musciatto, îl ţineau ca pe palme, i se întâmplă să 
cază bolnav la pat. Cei doi fraţi chemară degrabă doctori şi 
slujitori să-i şază la îndemână şi făcură tot ce le sta în 
putere să-l vadă vindecat. Dar orice ajutor se dovedea 
zadarnic, căci bietul om, bătrân cum era şi trăit în 
desfrânare, după spusa doctorilor mergea din zi în zi în mai 
rău, ca omul când îl ajunge ceasul morţii, din care pricină 
cei doi erau mâhniţi din cale-afară. Şi într-o bună zi, 
aflându-se pe undeva pe aproape de încăperea în care 
bolea ser Ciappelletto, începură să cugete între ei: 

— Ce ne facem cu omul ăsta? Zicea unul către celălalt. 
Mare pacoste pe capul nostru !. Căci să-l alungi din casă aşa 
bolnav cum e ar însemna să n-ai nici minte şi să te faci şi de 
ruşine. Ce-ar zice lumea de-ar vedea c-aşa, din bun senin, îl 
alungăm din casă tocmai când stă să moară, când el, 
săracul, cu nimic nu ne-a mâniat vreodată; şi toate acestea 
după ce tot noi l-am găzduit şi l-am grijit cu râvnă. Pe de 
altă parte însă, a fost aşa de mişel, încât de spovedanie de 
bună seamă nici n-o să vrea s-audă, iar dacă moare fără să 
se spovedească, nici o biserică n-o să-i primească trupul, ci 


dimpotrivă o să-l azvârle ca pe-un câine cine ştie unde. Dar 
hai să zicem totuşi c-ar ajunge să se spovedească; păcatele 
lui însă sunt atât de numeroase şi atât de îngrozitoare, încât 
s-ar întâmplă la fel; nu-i preot sau călugăr să poată sau să 
vrea să-i deie dezlegare; şi-atunci, nedezlegat, tot la aceeaşi 
groapă o s-ajungă. lar dacă acestea s-ar adeveri, norodul de 
pe-aci văzând una ca asta, fie din pricina îndeletnicirii 
noastre ce-i pare că-i nelegiuită, şi ca atare o bârfeşte de 
zor, fie din dorinţa de a ne jefui, s-o ridica împotriva 
noastră, urlând în gura mare: "Javrele astea de italieni, pe 
care nici biserica nu-i rabdă sub acoperişul eil, nu mai au 
ce căuta între noi'"!. Şi-o să dea buzna în casele noastre şi te 
pomeneşti că ne mai şi omoară după ce întâi o să ne prade 
bine de toată averea noastră. Oricum ar fi să fie, de moare-i 
vai de noi. 

Ser Ciapelletto, după cum spuneam, zăcea într-o încăpere 
alăturată; şi având auzul ascuţit, aşa cum au bolnavii, auzi 
toate cele ce se spuneau despre dânsul. Drept aceea, 
chemându-i pe cei doi fraţi la sine, le zise astfel: 

— N-aş vreo să vă îndoiţi în nici un chip de mine şi nici 
vreo teamă să nutriţi pentru avutul vostru. Am auzit câte 
vorbeaţi adineauri şi sunt şi eu încredinţat că aşa s-ar 
întâmplă, de-ar fi să fie precum gândiţi voi. Dar treaba nu 
stă aşa, căci eu la viaţa mea atâtea i-am făcut lui Dumnezeu, 
încât de i-oi mai face una, acu în pragul morţii, e tot un 
drac. De aceea, faceţi ce-ţi putea şi adu-ceţi-mi un călugăr 
cucernic şi priceput în tainele bisericeşti, cel mai cucernic şi 
mai priceput pe care-l veţi găsi - de-ar fi să se afle vreunul 
pe faţa pământului - şi-apoi lăsaţi pe mine, că eu voi şti să 
scot la capăt şi socoteala 

1 Cei doi fraţi, fiind cămătari, erau excomunicați de 
biserica catolică (n. t). 

— Decameronul, voi. I - cd. 80 mea şi pe a voastră, într-aşa 
chip încât, de bună seamă, toate or să fie bine şi n-o s-aveţi 
de ce vă plânge. 


Cei doi fraţi, deşi nu-şi puneau prea mari nădejdi în spusa 
lui ser Ciappelletto, se duseră totuşi la o mănăstire de 
călugări şi cerură să li se dea un monahcucernic şi priceput, 
care să-l spovedească pe un italian ce se afla bolnav la ei în 
casă. Şi mănăstirea le dădu un călugăr, om evlavios şi trăit 
în frica lui Dumnezeu, cu mare pricepere în ale Sfintei 
Scripturi, vrednic de toată cinstea şi cu osebire venerat şi 
îndrăgit de toţi dreptcredincioşii; iar cei doi fraţi îl duseră 
cu ei. 

Călugărul, după ce intră în odăiţa unde zăcea ser 
Ciappelletto, i se aşeză alături şi prinse a-l îmbărbăta ca 
vorbe mângâioase, după care îl întrebă de câtă vreme nu se 
spovedise. Ser Ciappelletto, care nu cunoscuse în viaţa lui 
ce va să zică spovedania răspunse: 

— Eu sunt deprins, părinte, să mă spovedesc măcar o dată 
pe săptămână, dacă nu şi de doua sau de trei ori. Acum 
însă, de când zac, nu m-âm mai spovedit de opt zile 
încheiate, cu atâta chin m-a pedepsit pârdalnica de boală. 

Grăi atunci călugărul: 

— Bine faci, fiule, şi aşijderi să urmezi şi de acu înainte. 
Pre câte văd, n-oi osteni prea mult punânduc-ţi întrebări şi 
dându-ţi ascultare, de vreme ce cu atâta sârg te ţii de 
spovedanie. 

— Nu zi aşa, părinte, grăi ser Ciappelletto, că nu m-am 
spovedit nicicând destul de des, încât să nu râvnesc de 
fiecare dată să fac mărturisire de toată vina mea, de când 
mă ştiu pe lume şi până-n ceasul cela. De aceea dar mă rog 
de dumneata să mă întrebi cu multă amănunţime de toate, 
toate cele, ca şi cum niciodată nu m-aş fi spovedit; nu te 
uifacă-s bolnav. Căci mi-i mai drag să-mi pun la caznă trupul 
decât să ştiu, cruţându-l, că săvârşesc vreo faptă ce-ar duce 
la pierzanie sufletul meu, pe care -Mântuitorul nostru 
plătitu-l-a cu sângele-i prea scump. 

Cuvintele acestea plăcură sfântului călugăr, care află în ele 
temei de gânduri bune. Şi, după ce-l lăudă cu prisosinţă pe 
ser Ciappelletto pentru bunul său obicei, începu să-l 


întrebe de s-a dedat desfrâului cândva, păcă-tuind cu vreo 
femeie. La care ser Ciappelletto, oftând din grgu, îi zise: 

— Părinte, dinspre partea asta mi-e şi ruşine parcă să-ţi 
spun adevărat, căci tare mult mă tem să nu cad în păcatul 
deşertei semeţii. 

— Care preasfinţitul zise: 

— Zi-i fără frică, fiule, căci adevăr spunând, nici întru 
spovedanie şi nici altminteri, nimeni n-a săvârşit păcat. 

Şi Ciappelletto atunci: 

— De-i precum zici, părinte, atunci îţi spun: neprihănit mă 
ţin la trup şi acuma, aşa cum am ieşit din pântecele mamei. 

— Binecuvântă-l, Doamne, că bine a mai făcut! Grăi 
preacuviosul. Şi, astfel făcând, tu, fiule, eşti cu atât mai 
vrednic, cu cât nimeni nu te oprea să faci altminteri, aşa 
cum de pildă nu ni-e nouă îngăduit să facem, şi nici altor 
călugări ce-s juruiţi şi ei. 

Îl întrebă pe urmă de nu care cumva îl supărase pe 
Cerescul Tată prin pofta lăcomiei. La care ser Ciappelletto, 
oftând şi-a doua oară, răspunse cam că da, şi nu numai o 
dată. Căci, zicea el, deşi postea cel puţin de trei ori pe 
săptămână cu pâine şi cu apă, în afară de posturile rânduite 
în păresimi şi pe care orice dreptcre-dincios le păzeşte cu 
sfinţenie, totuşi apa ceea o băuse cu aceeaşi poftă şi aceeaşi 
plăcută desfătare cu care şi beţivii se aghesmuiesc cu vin, 
mai cu seamă când se nimerea să ostenească de rugare 
multă sau de prea multă trudă la vreun pelerinaj. Apoi, într- 
alte rânduri, mai râvnise anume, zicea, şi la niscaiva 
salatele pregătite din buruieni, aşa cum fac femeile când se 
duc la ţară, iar alteori aflase în bucate mai multă desfătare 
decât credea că s-ar fi cuvenit să afle un credincios care 
păzeşte cu evlavie postul, aşa cum îl păzea el. La care 
vorbe, fratele îi zise: 

— Fiule, fireşti sunt toate astea şi nu-s păcate grele, de 
aceea nu găsesc cu cale să-ţi apese cugetul mai mult decât 
s-ar cere. Oricui i se întâmplă, oricât de sfânt ar fi, să-i cadă 


bine bucatele, după un post mai îndelungat şi aşijderea şi 
apa după sfârşeală multă. 

— Ah, părinte, zise ser Ciappelletto, nu spune aşa doar ca 
să-mi mângâi sufletul; ştii bine doar că-mi dau eu singur 
seama că cele ce-s făcute întru slujirea Tatălui Ceresc se 
cade a fi făcute cu sufletul curat şi neîntinat de zgură sau 
rugină; oricine face altminteri alunecă în păcat. 

Prea mulţumit de vorba lui, călugărul îi zise: 

— Mă bucură nespus aceste simţăminte şi-mi place că 
întru ele ţi-e cugetul curat. Ci ia să-mi spui acum, căzut-ai 
tu vreodată la patima zgârceniei, râvnind mai mult decât 
era cu drept sau stăpânind ce nu era altău? 

Ser Ciappelletto îi răspunse: 

— Părinte, n-aş dori să cazi la bănuieli din pricină că mă 
afli în casa acestor cămătari; eu n-am nimic cu ei; 
dimpotrivă, am tras aici cu gând să-i dojenesc, ba chiar să-i 
pedepsesc şi să-i dezvăţ de mârşava lor meserie, şi cred că 
as fi biruit dacă nu mă încerca Dumnezeu astfel. Pe mâne, 
tata, căci se cuvine s-o ştii şi pe asta, când l-a ajuns sfârşitul, 
m-a încărcat de avuţii; eu însă am dat de pomană o bună 
parte din ele, iar mai apoi, ca să mă ţin în viaţă şi ca să pot 
milostivi săracii, mi-am rostuit şi eu niscaiva trebuşoare 
negustoreşti, şi întru ele mi-am dorit câştigul. Ce-am 
câştigat am împărţit de-a pururi pe din două: cu partea mea 
mi-am stâmpărat trebuinţele trupeşti, iar cu cealaltă am 
miluit săracii. Şi unde puneam eu mâna, punea şi Domnul 
mila, astfel încât cu ajutorul lui mi-a mers din plin câştigul. 

— Bine-ai făcut, grăi călugărul; dar de mâniat, mî-niatu-te- 
ai adesea? 

— Oh, dinspre partea asta, făcu ser Ciappelletto, drept să- 
ţi spun, m-am cam mâniat. Căci cine oare şi-ar putea 
stăpâni mânia văzându-şi semenii cum se desfată în rele din 
zori şi până-n noapte, cum nu ţin seamă de porunca şi legile 
lui Dumnezeu şi cum nici că le pasă de judecata lui? De câte 
ori n-aş fi dorit să s'tiu că-s mort mai bine decât să-i văd pe 
tineri slujind deşertăciunii, să-i văd cum jură strâmb, cum 


umblă prin lăcaşuri de pierzanie, cum nu păşesc cu anii în 
biserici şi cum se înghesuie a străbate mai grabnic căile 
lumeşti, decât cărarea cea dreaptă a lui Dumnezeu. 

Călugărul grăi atunci-: 

— Fiule, mânia ta e dreaptă şi eu, din partea mea, n-aş şti 
să-ţi dau canon ca s-o plăteşti pre dânsa. Dar nu ţi s-a 
întâmplat nicicând să te îndemne la omor ori la cuvinte 
grele sau alte boroboaţe? 

La care ser Ciappelletto răspunse: 

— Vai de mine, părinte, cum poţi spune chiar dumneata 
aşa ceva, dumneata care ţi-ai închinat viaţa Domnului? 
Dacă aş fi cugetat să fac una ca asta, socoti c-aş mai avea 
temei să cred că Domnul m-a răbdat atâta vreme pe 
pământ? De-alde astea doar tâlharii şi cei misei mai fac, iar 
eu, de văd vreunul, întotdeauna spun: întoar-ce-i, Doamne, 
ochii către tine! 

Călugărul îi zise atunci: 

— la spune acuma, fiule, Domnul să te blagoslovească, 
făcut-ai tu cândva vreo mărturie strâmbă, vorbitu-i-ai de 
rău pe semeni, sau luat-ai tu vreodată cu sila dintr-al lor? 

— De bună seamă i-am vorbit de rău, răspunse 
Ciappelletto, căci am avut pe vremuri un vecin ce pururi pe 
nedrept îşi tot bătea nevasta, şi o dată l-am vorbit de rău cu 
rudele femeii, căci nu puteam răbda să văd cum o snopea 
de fiecare dată când se întorcea băut. 

Grăi atunci călugărul: 

— Ia spune acu: ziceai c-aii fost neguţător: -ai înşelat pe 
cineva vreodată, aşa cum fac adesea negustorii? 

— Pre legea mea că da, răspunse Ciappelletto, dar nu ştiu 
cine a fost; atâta ştiu că o dată, primind eu nişte bani pe o 
bucată de postav vândută unui om, i-am pus cu grijă într-o 
ladă, fără a mai sta să-i număr; şi tocmai bine peste o lună, 
când dau să-i socotesc, aflu că sunt cu patru bani mai mult 
decât trebuia să fie, din care pricină, după ce i-am păstrat 
un an de zile încheiat ca să-i pot da înapoi, la urmă, 
negăsind niciunde păgubaşul, i-am împărţit săracilor. 


— Asta-i nimica toată, îi zise cuviosul, şi-ai făcut bine ce-ai 
făcut. 

Pe lângă acestea toate, cucernicul monah îl mai întrebă şi 
despre alte multe, iar dânsul îi răspunse la toate într-acelaşi 
chip. Şi dorind călugărul să-i săvârşească iertarea de 
păcate, ser Ciappelletto mai sări cu una. 

— Părinte, zise el, mai am pe suflet un păcat ce na ţi l-am 
spus încă. 

Călugărul dori să afle care păcat anume, şi Ciappe-lletto 
zise: <. 

— Îmi amintesc, părinte, că într-o sâmbătă, după asfinţitul 
soarelui, am pus sluga să-mi curețe prin casă şi-am dovedit 
prin fapta aceasta că nu cinstesc cum se cuvine sfânta zi de 
duminică. 

— Nimica ţoaţa-i şi asta, îl încredința călugărul. 

— Ba nu zi aşa, părinte, grăi ser Cippelletto; dumineca se 
cade a fi cinstită, fiindcă într-aceasta zi Mân-tuitorul nostru 
a înviat din morţi. 

Călugărul îl întrebă din nou: 

— Altceva ai mai făcut? 

— Da, părinte, răspunse ser Ciappelletto. O dată, din 
nebăgare de seamă, m-am pomenit scuipând în casa 
Domnului. 

Călugărul prinse a zâmbi şi zise: 

— Fiule, n-ai la ce să te amărăşti pentru atâta lucru; şi noi, 
cogeamitea călugări, şi tot scuipăm aproape zilnic în 
biserică. 

lar Ciappelletto de colo: 

— Rău faceţi, cuvioase, căci nici un lucru nu se cade a fi 
ţinut curat ca sfântiil lăcaş în care i se aduce slavă 
Domnului-Dumnezeu. 

Şi, după ce-i mai înşiră o droaie întreagă de nimicuri', la 
urmă prinse a ofta şi-a plânge cu suspine, ca unul ce ştia să 
se prefacă de minune când îi venea la îndemână. Cucernicul 
călugăr îl întrebă atunci: 

— Fiule, ce-i cu tine? 


Şi Ciappelletto îi zise: 

— O, vai şi amar de capul meu, mai am încă un păcat pe 
care niciodată n-am cutezat să-l spun, căci prea mă chinuie 
ruşinea: şi ori de câte ori îmi amintesc de el, m-apucă 
plânsul, precum vezi, şi sunt încredinţat că-n veci n-oi 
dobândi iertare. 

Atunci călugărul îi zise: 

— Vezi-ţi de treabă, fiule, ce tot vorbeşti, acolo? De-ar fi să 
fie într-un singur om tot ce-i păcat pe lumea asta şi ce va fi 
de-acum înainte, chiar şi-atunci, de se căieşte omul acela şi 
se frământă atâta cât te frămânţi tu, Dumnezeu, în 
bunătatea şi îndurarea lui, de bună seamă l-ar ierta, dacă 
se spovedeşte; de aceea nu te teme şi spune-l fără frică. 

Atunci ser Ciappelletto, fără să-şi curme plânsul, îi zise: 

— Vai, părinte, păcatul meu e greu din cale-afară şi nu 
cutez a crede că îmi va fi iertat, de nu te îndupleci şi 
domnia-ta să pui o vorbă bună pentru mine. 

— Mărturiseşte-l fără t”amă, grăi preacuviosul, şi eu îţi 
dau făgăduinţă să mă închin pentru tine. 

Ser Ciappelletto însă îi da înainte cu plânsul, fără să scoată 
o vorbă, iar celălalt îl zorea să zică. Şi într-un târziu, după 
ce tot plângând îl perpeli pe frate îndelungată vreme întru 
neştiinţă şi nedumerire, slobozi un oftat din baierele inimii 
Şi zise: 

— Părinte, de vreme ce-mi făgăduieşti să te rogi pentru 
mine, am să-ţi spun: află dar că mi-am blestemat o dată 
mama, pe vremea când eram micuţ. 

Şi zicând astfel se puse iarăşi pe bocit. Călugărul îi zise: 

— Cum, fiule, ţi se pare c-ai săvârşit un păcat chiar atât de 
greu? Doar oamenii cât e ziulica de mare îl blestemă pe 
Dumnezeu, iar dânsul îi iartă bucuros, de-şi recunosc 
greşeala şi se căiesc de ea, şi tocmai tu. Să crezi că nu te va 
ierta? Nu plânge, ia-ţi inima în dinţi şi fii încredinţat că de l- 
ai fi împlântat pe cruce chiar tu, cu mâna ta, căinţa multă ce 
mi-o dovedeşti ţi-ar câştiga de bună seamă iertarea lui. 

— La care ser Ciappelletto zise: 


— Ah, părinte, cum spui una ca asta? Măicuţa mea cea 
dragă, ce m-a purtat la sân şi zi şi noapte nouă luni de zile 
încheiate şi m-a ţinut în braţe de zeci şi zeci de ori! Ah, rău 
am mai făcut c-am blestemat-o şi prea e greu păcatul; de nu 
te închini la Domnul pentru mine, în veci de veci n-oi 
dobândi iertare. 

Văzând călugărul că ser Ciappelletto nu mai are nimic de 
spus, îl dezlegă de păcate şi-i dădu binecuvântarea sa, 
socotindu-l drept om cu sfânta şi neprihănită viaţă, ca unul 
ce credea pe deplin adevărate toate câte îi fuseseră spuse. 
Şi cine oare nu l-ar fi crezut, văzând că spune atare lucruri 
chiar pe patul morţii? La urmă, după toate acestea, îi zise: 

— Ser Ciappelletto, cu ajutorul lui Dumnezeu, în curând 
vei fi sănătos; dar dacă totuşi, hai să zicem, s-ar întâmpla ca 
Domnul să cheme la sine sufletul tău cel fericit şi pocăit de 
rele, ţi-ar fi pe plac să ţi se îngroape trupul în mănăstirea 
noastră? 

La care ser Ciappelletto răspunse: 

— Da, părinte, nici n-aş dori să-l ştiu în altă parte, acu 
dacă mi-ai făgăduit să te închini la Domnul pentru mine; şi- 
apoi, eu totdeauna nutrit-am înclinare pentru aşezarea 
voastră. De aceea te rog ca de îndată ce te întorci să te 
îngrijeşti să mi se aducă anafura din trupul Domnului 
nostru Isus Hristos, pe care zi de zi voi o sfinţiţi pe altar, 
căci, deşi bine ştiu că nu sunt vrednic de împărtăşanie, 
socot, cu îngăduinţa ta, să mă cuminesc totuşi şi să primesc 
cea de pe urmă ungere cu mir; dacă am trăit în viaţă ca un 
păcătos, acu când am ajuns în ceasul morţii, să-mi dau 
măcar sfârşitul creştineşte. 

Cucernicul călugăr se arătă voios de atare vorbe înțelepte 
şi-i spuse că se va îngriji să-i fie adusă anafura îa pat fără 
zăbavă, şi aşa se şi întâmpla. 

Între acestea, cei doi fraţi, temându-se ca nu cumva ser 
Ciappelletto să-i înşele, se aşezară lângă un perete ce 
despărţea odaia lui de o altă încăpere şi, trăgând cu 
urechea, auziră şi pricepură fără greutate toate câte i le 


spunea ser Ciappelletto călugărului, iar pe alocuri, auzind 
ce păcate mărturisea că făcuse, îi umfla aşa de tare râsul, 
încât stau gata-gata să pufnească şi din când în când îşi 
ziceau între ei: "Ce fel de om mai e şi ăsta pe care nici 
bătrâneţea, nici boala, nici frica de moartea pe care o vede 
cu ochii, nici teama de Dumnezeu la a cărui judecată va fi 
silit curând să se înfăţişeze nu pot să-l scoată din 
nemernicia lui, nici să-l îndemne a muri altminterea de cum 
a vieţuit pe lume |" Totuşi, văzând că până la urmă omul 
făcuse ce făcuse şi dobândise încredințarea că trupul lui va 
fi îngropat în biserică, nu-şi mai bătură capul degeaba. 

Nu după multă vreme ser Ciappelletto se cuminecă şi, 
înrăutăţindu-i-se starea, primi şi miruirea de pe urmă. 

Iar după sfârşit, în chiar aceeaşi zi în care cu smerenie şi 
sârg se spovedise, se petrecu din viaţa asta. Din care 
pricină cei doi fraţi, rânduindu-i din banii lui cinstită 
îngropăciune şi trimițând vorbă călugărilor să vină pe 
înserate să-i stea de priveghi după obicei şi-n zori să-i ducă 
trupul, se îngrijiră cu temei de toate cele trebuincioase. 
Cucernicul călugăr care-i primise spovedania, auzind că-şi 
dăduse sufletul, căzu la învoială cu stareţul şi, pu-nând să 
tragă clopotele pentru adunarea obştiei călugăreşti, arătă 
celor de faţă că ser Ciappelletto fusese un sfânt, adevărat, 
după câte pricepuse el din spovedania lui. Şi, în nădejdea că 
Dumnezeu avea să înfăptuiască prin mijlocirea lui. O seamă 
de minuni, îi sfătui să-i prea-cinstească trupul cu sârg şi 
multă închinăciune. La care. Lucru, stareţul'cu fraţii 
dimpreună, încrezători, sărmanii, pe dată se învoiră. Şi pe 
înserate, pornind cu toţii la locul unde zăcea trupul lui ser 
Ciappelletto, îi rânduiră cu alai priveghiul; iar către ziuă, 
înveşmântaţi în antene albe şi odăjdji, cu cărţile în mână şi 
crucile înainte, porniră toţi cântând ca să-i ducă trupul, pe 
care apoi cu mult alai îl purtară până la biserică, mai tot 
norodul din oraş, cu mic, cu mare, îngroşând convoiul ce 
călca îmbulzindu-se pe urma lor. După ce mortul fu aşezat 
în biserică, cuviosul călugăr care-l spovedise se urcă în 


amvon şi începu să predice uluitoare pilde despre trăirea 
sa, de posturile sale, de trupul lui neprihănit, de curăţenia-i 
sufletească, despre sfinţenia lui şi viaţa-i simplă şi curată; şi 
printre alte lucruri le povesti şi fapta pe care ser 
Ciappelletto i-o mărturisise cu lacrimile în ochi, soco-tina-o 
drept cel mai greu păcat din toată viaţa lui, şi le arătă şi 
cât'de mult se străduise el să-i vâre în cap că Dumnezeu 
avea să-l ierte pentru dânsa. Şi aflând prilej din asta spre a 
dojeni norodul, grăi: "lar voi, afurisiţilor, pentru te miri ce 
fir de pai care v-aţine calea îl blestemaţi pe Dumnezeu, pe 
Maica Preacurată şi tot soborul sfinţilor din rai". Apoi, pe 
lângă toate acestea, mai povesti şi altele o seamă despre 
traiul drept şi preacurat al celui răposat. Şi-n scurtă creme, 
prin atare vorbe crezute pe de-a întregul de mulţime, stârni 
în cei de faţă atâta zel cucernic şi dragoste pentru mort, 
încât la isprăvirea slujbei dădură buzna toţi ca să-i sărute 
mâinile şi picioarele; iară veşmintele de pe dânsul i le 
făcură zdrenţe toate, gândind că-i fericit acela ce izbutea 
să-şi rupă o bucăţică pentru sine. Toată ziua, până-n asfinţit, 
călugării fură siliţi să-l lase în biserică pentru ca întreg 
norodul să-l poată vedea. Apoi, pe. Înnoptate, fu îngropat cu 
cinste într-un cosciug de marmură, în capelă, şi încă dintr-a 
doua zi norodul începu să-i pună luminări, să i se închine ca 
la sfinţi, să-i facă juruinţe şi să-i anine în preajmă chipuri 
cioplite în piatră, aşa precum cerea făgăduinţa'dată. Şi în 
foarte scurtă vreme-faima sfinţeniei sale şi. Evlavia 
credincioşilor spori în aşa măsură, încât era cu neputinţă să 
afli om lovit. de vreun necaz sau de vreo boală care să se 
închine altui sfânt decât lui Ciappe-lletto; de atunci i s-a zis 
şi i se zice şi astăzi încă "Sunt Ciappelletto" şi se spune că şi 
minuni a săvârşit printr-însul Dumnezeu şi că şi astăzi 
săvârşeşte cu aceia care i se închină smerit şi cu credinţă 
multă. 

Iată, aşadar, în ce chip a vieţui t şi şi-a aflat sf îrsitul ser 
Ciapperello din Prato, care, precum aţi auzit, până la urmă 
a ajuns să fie socotit şi sfânt. N-ar fi pe voia mea să 


tăgăduiesc cumva că s-ar putea să stea şi el de-a, dreapta 
Tatălui, ferice, căci după atare trai nelegiuit şi spurcat o fi 
ajuns şi el să se căiască în clipa morţii, şi s-ar putea ca 
Dumnezeu, în marea-i îndurare, să-l fi primit în sânul lui. 
Dar, fiindcă lucrul acesta ne este întru taină, urmând cele 
ştiute, mai iute” aş zice că a ajuns la iad, în ghearele 
Satanei, decât la. Rai cu drepţii. Şi dacă e aşa cum spun, 
putem pricepe lesne cât e de bun cu noi Părintele Ceresc; 
căci mila lui, fără a căuta greşeala săvâreită, ci doar şi 
numai dreapta-ne credinţă, 

1 chiar dacă ni se întâmplă să înălţăm rugare unui duşman 
de-al său, gândind că-i este prieten, el totuşi ne împlineşte 
ruga, ca şi cum nu către un duşman, ci către un sfânt 
adevărat ne-am fi închinat. De aceea, spre a fi feriţi de 
molima cumplitei noastre vremi şi spre a rămâne veseli în 
astă veselă adunare, pururi slăvindu-i numele în care am 
început-o, să ne arătăm smeriţi faţă de Dumnezeu şi milei 
lui să-ncredinţăm toată nevoia noastră, nădăjduind fără 
clintire că ne va da ascultare. Şi astfel zicând, tăcu. 

V, Povestea a doua. 

Evreul Abraham, îndemnat de Giannotto din Civigni, apucă 
drumul curţii papale de la Roma şi, văzând acolo 
nemernic'a preoţimii, se întoarce iarăşi la Paris şi se (ace 
creştin. 

Povestea lui Pamfilo stârni pe alocuri râsul şi fu lăudată 
de'doamne, toată, de la început până la sfârşit. Şi, după ee 
fu ascultată cu multă luare-aminte, când luă sfârşit, regina 
îi porunci Neifilei, ce sta alături de Pamifilo, să deie şir 
petrecerii începute, spunând şi dânsa o poveste. Neifile, pe 
cât de frumoasă, pe atât de aleasă în purtări, primi 
bucuroasă îmbierea reginei şi începu astfel. 

— Pamfilo ou povestea lui ne-a arătat că Dumnezeu, în 
bunătatea sa, nu ia în seamă păcatele noastre când ele 
purced din lucruri pe care oamenii nu pot să le priceapă cu 
judecata lor; iar eu cu povestirea mea vreau să v-arăt în ce 
măsură aceeaşi bunătate divină ne vădeşte puterea ei cea 


dreaptă, îndur-înd cu răbdare păcatele altora ce s-ar cădea 
s-o proslăvească prin faptă şi euvânt şi care totuşi calcă 
strâmb, pentru ca noi să star ruim cu şi mai multă râvnă 
întru credinţa noastră. 

Frumoase doamne, am auzit spunându-se pe vremuri că la 
Paris trăia un negustor de vază, om bun, cinstit şi drept la 
suflet, pe nume Giannotto din Civigni, care făcea negoţ pe 
picior mare cu stofe şi mătăsuri. Acest Giannotto era 
prieten la cataramă cu un evreu bogat, pe nume Abraham, 
care era şi el neguţător de stofe şi om cinstit şi drept. Or, 
văzând Giannotto ce însuşiri alese zăceau în Abraham, 
începu să se necăjească foarte la gândul că. Sufletul unui 
om atât de vrednic, de bun şi xle înţelept avea să fie hărăzit 
pierzării, ca unul ce nu cunoştea dreapta credinţă. Din care 
pricină, începu să-l roage prieteneşte să părăsească 
rătăcirile credinţei iudaice şi să se întoarcă la adevărurile 
credinţei creştineşti; care credinţă, precum vedea şi el, se 
întindea tot mai vârtos, ca una sfântă şi adevărată ce era, în 
timp ce credinţa iudaică scădea în credincioşi, pierind pe zi 
ce trece. Evreul răspundea că nu socoteşte drept sfântă şi 
bună nici o altă credinţă în afară de cea iudaică şi că el în 
aceasta se născuse şi tot în ea socotea să trăiască şi să 
moară, fără ca nimeni şi nimic pe lume să-l poată întoarce 
de la dânsa. Giannotto nu se dădu bătut cu una, cu două şi 
după câteva zile începu din nou să-i vorbească, arătându.-i, 
pe limba lui de negustor, pricina pentru care credinţa lui 
era mai buhă. Şi deşi evreul era mare cunoscător al legii 
iudaice, fie îndemnat de prietenia care îl lega de Giannotto, 
fie din pricina vorbelor pe care Sfântul Duh le aşeza 
pesemne în gura negustorului <3am slăbănog la minte, 
începu să afle multă desfătare în învăţăturile lui Giannotto. 
Dar, înrădăcinat cum era în credinţa lui, de convertit tot nu 
voia să se convertească. Pe măsură ce se încăpăţâna mai 
tare, Giannotto tot mai aprig îi dădea ghes să treacă la 
creştinism, până ce evreul, răzbit de atâta stăruinţă, îi zise: 


— Uite ce, Giannotto, tu vrei cu tot dinadinsul să mă fac 
creştin. Sunt gata s-o fac, dar mai înainte vreau să mă duc 
la Roma şi să-l văd acolo pe acela care spui că-i locţiitorul 
lui Dumnezeu pe pământ, să văd cum trăieşte şi cum se 
poartă, şi nu numai el, ci şi slujbaşii săi, ce zici că-s 
cardinali. Şi dacă ei mi s-or părea că-s vrednici să mă facă a 
înţelege, fie prin cuvintele tale, fie prin însăşi purtarea lor, 
că credinţa voastră este mai bună decât. A mea, voi face 
după cum ţi-am spus. Altminterea, ră-mân evreu. 

Giannotto, auzind acestea, se mâhni peste măsură şi-şi 
zise în sinea lui: "Zadarnică a fost toată osteneala pe care 
socoteam că mi-am dat-o cu folos în nădejdea de a-l aduce 
pe calea cea dreaptă; căci de se duce Abraham la Roma şi 
vede traiul spurcat şi ticălos al preoţimii noastre, nu numai 
că nici vorbă nu poate fi încreştinare, dar chiar creştin să 
fie, s-ar face evreu*. Şi, întorcându-se către Abraham, îi 
zise: 

— Prietene drag, de ce să te încumeţi la atâta osteneală şi 
cheltuială multă, mergând până la Roma? Unde mai pui la 
socoteală că pentru un om bogat ca tine, drumul, fie pe apă, 
fie pe uscat, e plin de primejdii. Crezi oare că n-ai să găseşti 
aici pe cineva să te boteze? Ori, dacă tot mai ai vreo 
îndoială faţă de credinţa pe care ţi-o propovăduiesc, unde 
crezi c-ai putea găsi meşteri mal înţelepţi şi mai luminaţi 
întru aceea decât cei de pe-aici, care sunt gata a-ţi lămuri 
orice îndoială ce ţi s-ar naşte în suflet? Iată de ce 
socotetsc eu că drumul tău e de prisos. Gândeşte-te că 
feţele bisericeşti de la Roma sunt aidoma celor pe care le-ai 
văzut aici, ba chtar cu atât mai vrednice, cu cât sunt mai 
aproape de marele păstor. De aceea ascultă-mă pe mine şi 
cruţă-ţi osteneala ce ar fi mai nimerit s-o foloseşti cu alt 
prilej, la vreo iertarel poate, când s-ar putea să te însoțesc 
şi eu până la Roma. La acestea, evreul răspunse: 

— Giannotto, eu nu mă îndoiesc de toate câte mi le spui; 
dar ce mai calea-valea, de vrei să-ţi fac pe plac, află că ţin 


morţiş să mă pornesc la drum; de nu, nicicând n-oi mai 
ajunge să fac una ca asta. 

Giannotto, pricepându-i hotărârea, zise: 

— “Te du cu bine dar, şi cale bună, frate! 

Iar întru sinea lui îşi dădu cu socoteala că de ajungea 
Abraham să vază curtea papii de la Roma, de bună seamă-n 
veci n-avea să se mai creştineze; dar, cum n-avea nimica de 
pierdut, tăcu din gură şi-l lăsă să plece. 

Evreul încalecă degrabă şi cum putu mai iute porni la 
Roma, unde, o dată ajuns, fu primit cu cinste de evreii săi. 
Ş-acolo stând, fără a sufla o vorbă despre pricina care îl 
adusese, porni a cerceta cu multă luare-aminte purtarea 
papii, a cardinalilor, a întregii preoţimi şi a curtenilor ce li 
se aflau în preajmă. Şi, pe de o parte din câte putu el singur 
să vadă, destoinic şi luminat la minte cum era, iar pe de altă 
parte din câte i se şoptiră la ureche, omul îşi dădu seama că 
de la cel mai mare până la cel mai mic, preoţii păcătuiau cu 
toţii prin desfrânări trupeşti; şi nu doar întru cele rânduite 
de fire, ci chiar şi-n desfrânarea sodomiei, fără a cunoaşte 
frâul pocăinţei ori al ruşinii, până într-atâta încât femeile 
stricate şi copilandrii ajunseseră să aibă cea mai mare 
trecere când era vorba de-a câştiga favoruri. Şi apoi, pe 
lângă asta, îi cunoscu pe toţi drept lacomi şi beţivi, robiţi 
pântecului ca dobitoacele şi fără altă grijă decât desfrâul 
lor. Şi tot umblând să-i cunoască, mai văzu că-s şi zgârciţi şi 
i Aşa-zisele "perioade de indulgență" în care papa iartă 
"păcatele" celor care se duc în pelerinaj la Roma (n. t.). 

Atât de lacomi de bani, încât vindeau şi cumpărau sângele 
asupriţilor, chiar şi pe cel creştinesc şi deopotrivă cu el şi 
lucrurile sfinte, oricare ar fi fost ele, fie că ţineau de jertfe 
ori de binefaceri, făcând atare negoţ cu ele şi având atari 
samsari, încât nici la Paris măcar nu le-ai fi găsit pereche 
printre toţi negustorii câţi se aflau acolo. Şi simoniei lor 
neruşinate îi ziceau chipurile "procuratură*, iar lăcomiei 
fără frâu "susţinere*, vezi Doamne! Ca şi cum Dumnezeu n- 
ar fi cunoscut, nu zic înţelesul vorbelor, dar gândurile 


ascunse ale inimilor lor păcătoase, şi ca şi cum s-ar fi lăsat 
şi el înşelat ca oamenii de rând de numele pe care li-l dau 
lucrurilor. 

Toate acestea, dimpreună cu multe altele, de care e mai 
nimerit să nici nu amintim, îl necăjiră * foarte pe evreul 
nostru, om cumpătat şi plin de umilinţă, şi, socotind el că 
văzuse chiar destule, hotări să se întoarc'ă la Paris şi se 
porni la drum. Giannotto, de îndată ce află că se întorsese, 
fără a mai trage nădejde să-l vadă creştinat vreodată, se 
duse la el şi împreună se bucurară de. Întâlnire. lar după 
ce-l lăsă să se odihnească vreo câteva zile, îl întrebă ce 
părere, avea despre sfântul părinte, despre cardinali şi 
despre toţi ceilalţi curteni. La care evreul răspunse'pe dată: 

— Bătu-i-ar Dumnezeu pe toţi, fără cruţare! Şi zic aşa, căci 
de-am văzut eu bine, n-âm întâlnit pe acolo nici urmă de 
sfinţenie, cucernicie,. Faptă -creştinească sau pildă 
grăitoare; ci pretutindenea desfrâu, zgârcenie, lăcomie şi 
alte multe încă mai rele chiar (de-i cu putinţă), încât as zice 
că întreaga curte e mai degrabă un furnicar de uneltiri 
drăceşti decât lăcaş de făpturi creştine. Şi, după câte îmi 
pare mie, socot că sfântul vost' părinte şi toţi ceilalţi gu el 
deolaltă se străduiesc din răsputeri şi care cu ce-apucă să 
facă praf şi pulbere credinţa cea creştină şi s-o izgonească 
din lume, când, dimpotrivă, s-ar cădea ca tocmai ei să-i fie 
temei şi sprijin pe pă-mânt. Cum văd însă că totuşi 
strădania le e zadarnică şi credinţa voastră, în ciuda 
uneltirilor lor, sporeşte în credincioşi pe zi ce trece tot mai 
mult şi-i tot mai luminoasă, socot pe drept cuvânt că Sfântul 
Duh e într-însa şi îi este temelie, slujind-o ca pe una care-i 
cea mai sfântă şi cea mai dreaptă credinţă de pe lume. Din 
care pricină de unde până acuma stăm neclintit la 
îndemnurile tale şi nu voiam cu nici un chip să mă botez 
creştin, acum îţi spun pe faţă că pentru nimic în lume n-aş 
renunţa la gândul de a m.ă încreştina. Haidem dar la 
biserică şi botează-mă, după datina sfintei voastre credinţe. 


Giannotto, care, bietul, nu se aştepta deloc la una ca 
aceasta, auzindu-l vorbind astfel, fu cel mai bucuros dintre 
oameni. Şi ducându-se cu el la Notre-Dame din Paris îi rugă 
pe preoţii care slujeau acolo să-l boteze. Aceştia, auzind că 
însuşi jidovul dorea să fie botezat, îl creştinară de îndată, 
iar Giannotto, care-i sluji drept naş, îi puse numele loan. Pe 
urmă îl dădu pe seama unor înţelepţi de vază, care să-i 
lumineze mintea în tainele credinţei noastre, pe care 
Abraham o învăţă curând şi apoi, până la capătul zilelor 
sale, fu om vrednic şi bun, trăind cucernică viaţă. 

Povestea a treia. 

Melchised. ec evreul izbuteşte să scape dmtr-o cursă pe 
care i-o întinsese Saladin, istorisindu-i o poveste despre trei 
inele. 

După ce Neifile îşi isprăvi povestea cea mult lăudată de 
toţi cei de faţă, Filomena, pe voia reginei, începu astfel: 

— Povestea Neifilei îmi aminteşte strâmtoarea la care a 
ajuns o dată un evreu. Or, de vreme ce despre Dumnezeu şi 
despre adevărurile credinţei noastre s-a spus mult bine, se 
cade să vorbim acum şi despre faptele săvârşite de oameni, 
precum şi despre feluritele lor în-tâmplări. De aceea, 
auzindu-mi povestea, nădăjduiesc că pe viitor veţi fi cu mai 
multă luare-aminte în răspun- ” şurile voastre la întrebările 
ce vi se vor pune. Trebuie * să ştiţi, prietene dragi, că după 
cum prostia îl nenoroceşte adesea pe om şi-l duce la sapă 
de lemn, tot aşa înţelepciunea îl scapă pe înţelept de cele 
mai cumplite neajun-surj şi-l pune la adăpost de rele. Că 
prostia îl poate aduce pe om la sapă de lemn e lucru 
dovedit, şi pilde despre aceasta poţi întâlni la fiecare pas; 
de aceea nu-i cu cale să vi le înşir şi eu acuma, când bine 
ştim că, zilnic, şi-o mie poţi vedea. Am să vă arăt în schimb, 
cu o mică istorioară, cum izbuteşte înţelepciunea să scoată 
omul din impas. 

Saladin, a cărui vitejie nu numai că-l făcu din om de rând 
sultan al Babiloniei, ci îi mijloci şi o seamă de biruinţe 
asupra regilor sarazini şi creştini, cheltuin-du-şi întreaga 


avere în războaiele purtate şi-n strălucirea curţii sale, 
ajunse într-o bună zi, din pricina unei nenorociri ce se 
abătuse asupra lui, să aibă nevoie de o mare sumă de bani. 
Şi, cum prin preajmă nu găsea pe nimeni care să-i poată da 
la repezeală atâta amar de bănet, îi veni în minte un evreu 
bogat, pe numele Melchisedec, care trăia în Alexandria şi 
împrumuta pe camătă. Sultanul cugetă atunci că acesta, de 
se învoia, putea să-l împrumute; atâta doar că evreul era 
'aşa de zgârcit, încât de bunăvoie nu s-ar fi înduplecat 
nicicând să-l împrumute, iar cu de-a sila nu voia să-i stoarcă 
bănişorii. Din care pricină, aflându-se Saladin la mare 
strâmtoarei'si tot. Chibzuind el cum ar putea să facă să-l 
înduplece pe evreu să-i împrumute banii, născoci un mijloc 
prin care să-l silească, fără ca totuşi cămătarul să se poată 
plânge. Şi, chemându-l la sine, după ce-l primi prieteneşte, 
îl aşeză alături de el şi-i spuse astfel: 

— Om bun, din multe guri am auzit cât ţi-e de mare 
priceperea şi înţelepciunea într-ale celor sfinte; de aceea aş 
ţine foarte mult să aflu de la tine. pe care dintre legi o 
socoteşti adevărată: ebraica, mahomedana, ori poate cea 
creştină? 

Evreul, care era într-adevăr om înţelept, îşi dădu prea 
bine seama că sultanul îi întinde o cursă şi încercă să-l 
prindă cu vorba, pentru ca până mai la urmă să-i ceară 
ceva; şi, se gândi că, orice-ar face, pe oricare dintre 
credinţe ar lăuda-o mai vârtos, până la urmă tot sultanul 
avea să iasă bine. De aceea, ca omul nevoit să caute un 
răspuns cu care să nu-l poţi prinde în capcană, îşi ascuţi 
degrabă mintea, găsi răspunsul potrivit şi zise: 

— Stăpâne, întrebarea pe care mi-ai pus-o e frumoasă, şi 
ca să afli care mi-e răspunsul socotesc că nu-i de prisos să-ţi 
spun o istorioară. Ascultă dar: de nu mă înşel, am auzit în 
repetate rânduri spunându-se că trăia pe vremuri un om 
bogat şi. Mare, care, printre alte podoabe de preţ tăinuite 
în comorile sale, avea şi un inel nespus de mân-dru. Şi de 
scump; or, mulţumită frumuseţii şi preţului pe care-l avea 


inelul ăsta, dorind el să-l cinstească aşa precum se cuvenea, 
lăsându-l moştenire adică din neam în neam, hotări ca acela 
din feciorii lui la care se va găsi inelul lăsat de el să fie 
socotit drept moştenitorul sau si, drept aceea, să fie cinstit 
de către toţi ceilalţi. Feciorul căruia îi fu lăsat inelul păstră 
şi el aceeaşi rânduială şi hotări întocmai ca înaintaşul său. 
În scurtă vreme inelul trecu din mână în mână şi ajunse în 
cele din urmă pe seama unui om care avea trei băieţi 
frumoşi şi cuminţi, cu multă supuşenie faţă de părintele lor 
care, din această pricină, îi iubea pe toţi trei dopotrivă. 
Tinerii, care cunoşteau datina statornicită inelului, dorind 
fiecare să se învrednicească de cinstirea celorlalţi fraţi, îşi 
rugau care mai de care părintele, care era bătrân, că de va 
fi să moară, să le lase inelul. Omul nostru, care îi iubea la fel 
de mult pe toţi trei şi nu ştia nici el măcar pe care să-l 
aleagă pentru a-l face moştenitorul inelului - făgăduit de el 
fiecăruia în parte - chibzui să facă în aşa fel, încât să-i 
mulţumească pe toţi trei şi pentru aceasta" porunci în mare 
taină unui meşter iscusit să-i nrai facă încă două inele la fel; 
inelele fură lucrate cu atâta meşteşug, înpât nici măcar el, 
eare poruncise să le facă, nu putea decât cu mare anevoie 
să le mai deosebească de cel adevărat. Apoi, ajungându-l 
ceasul morţii, dădu fiecărui fiu câte un inel. După moartea 
bătrânului, feciorii, dorindu-şi fiecare pentru sine 
moştenirea şi locul. de cinste în familie, ajunseră la sfadă şi 
în cele din urmă. Fiecare îşi scoase inelul său şi-l arătă 
celorlalţi, drept mărturie a dreptăţii sale. Dovedindu-se 
inelele toate ca unul şi unul ca toate şi fiind cu neputinţă să- 
| cunoşti pe cel adevărat, nu se putu şti, şi nici până azi nu 
se ştie, care din feciori era adevăratul moştenitor. Acelaşi 
lucru îl spun şi eu, stăpâne, despre cele trei legi 
încredințate celor trei popoare de către Dumnezeu-Iatăl şi 
despre ce m-ai întrebat înainte: fiecare din ele socoteşte că 
şi-a primit 

— Decameronul, voi. I - cd. 80 adevărata moştenire şi 
adevărata lege cu dreptele-i porunci; dar care e poporul ce 


într-adevăr le-a moştenit nici astăzi nu se ştie, ca şi-n 
povestea celor trei inele. Saladin îşi dădu seama că evreul 
izbutise să scape cu multă îndemânare din cursa pe care i-o 
întinsese; de aceea hotări să-i mărturisească fără înconjur 
impasul în care se afla, doar-doar se va învoi să-i sară într- 
ajutor. Şi făcu întocmai, arătându-i unde anume ar fi vrut să 
ajungă, dacă răspunsul lui n-ar fi fost atât de îndemi-natic. 
Evreul îi dădu de bunăvoie toţi banii ceruţi, iar Saladin la 
timpul său îl mulţumi şi el, plătindu-şi datoria cu vârf şi 
îndesat; ba pe deasupra îl mai şi dărui împărăteşte, şi câte 
zile avu şi-l socoti prieten, ţinându-şi-l în preajmă cu cinste 
şi mărire. 

Povestea a patra. 

Un călugăr cade la greu păcat şi, învinuindu-şi stareţul, pe 
bună dreptate, de aceeaşi greşeală, izbuteşte să scape de 
pedeapsă. 

Filomena, după ce-şi isprăvi povestea, tăcu, drept care 
Dioneo, care şedea alături, fără să mai aştepte porunca 
reginei, ştiind după obiceiul rânduit că-i venise rândul să 
povestească, prinse a grăi astfel: 

— Iubite doamne, de-am priceput eu bine gândurile 
voastre ale tuturor, ne-am adunat aci pentru ca, povestind, 
să ne petrecem vremea cu râsete şi desfătare; de aceea, 
spre a nu ne împotrivi acestei învoieli, socot că fiecăruia îi 
este îngăduit (după cum ne încredința şi regina noastră mai 
adineauri), să spună povestea pe care o socoate mai plină 
de haz. Or, după ce am auzit cum a izbutit Abraham să-şi 
mântuiască sufletul muţumită sfaturilor înțelepte ale lui 
Giannotto din Civigni, şi cum Melchisedec, cu înţelepciunea 
lui, şi-a pus averile la adăpost de poftele sultanului, eu, fără 
gând că m-aţi putea dojeni pentru asta, aş vrea să vă arăt, 
şi n-oi fi lung la vorbă, dibăcia cu care un biet călugăr şi-a 
mântiiit trupul de-o straşnică pedeapsă. 

Se afla pe vremuri în Lunigiana, ţinut învecinat cu noi, o 
mănăstire, odinioară mult mai avută în călugări şi-n trai 
sfinţit decât e azi, în care, printre alţii, se afla şi un monah 


tânăr, căruia nici posturile, nici ajuriările nu izbuteau cu 
nici un chip să-i vlăguiască puterea şi vigoarea trupului. Şi 
într-o zi, cam prin crucea amiezii, când, toţi ceilalţi călugări 
dormeau duşi, acest monah ce se învârtea de unul singur 
prin preajma bisericii, aşezată pe un dâmb mai singuratic, 
se nimeri să vadă o fetişcană frumoasă foc, copila unui 
plugar de prin partea locului pesemne, care umbla pe 
câmp, culegând niscaiva buruieni. Monahul nici n-apucă s-o 
vază bine şi fu cuprins pe dată de poftele trupeşti. Din care 
pricină, dându-se pe lângă fată, intră cu ea în vorbă şi, 
dintr-una într-alta, făcu ce făcu şi se învoiră de-o duse în 
chilioara lui fără. Să-i zărească nimeni. Acu, în timp ce el, 
împins de nesăţioasă poftă, glumea cu fata fără grijă, se 
întâmplă ca stareţul, sculându-se din somn, să treacă 
încetişor prin faţa chilioarei şi să audă chicoteala şi larma 
dinăuntru si, ca s-auză şi mai bine ce glasuri sunt acelea, se 
puse încetişor să tragă cu urechea şi cunoscu pe dată că în 
chilie e o femeie. Dintru început fu cât pe-aci să bocăne la 
uşă, dar mai apoi se chibzui să rânduiască într-alt fel şi, 
întorcându-se în odaia lui, aşteptă să iasă călugărul afară. 
Călugărul, deşi dedat cu trup şi suflet desfătării pe care o 
încerca cu fata, nu lepădase întru totul teama; de aceea,. 
Socotind că aude zgomot de paşi pe coridor, puse ochiul la 
o crăpătură şi-l văzu desluşit pe stareţ cum sta şi asculta la 
uşă; pricepu, dar, că fapta lui fusese cunoscută. Şi, bine 
ştiind ce aspră pedeapsă îl aşteaptă, se mâhni foarte; totuşi, 
păzindu-se ca fata să nu-i ghicească supărarea, începu pe 
dată, aşa mâhnit cum era, să-şi frământe mintea, cercând 
doar-doar va izbuti să afle ieşire din impas; şi îi veni în gând 
o şotie vicleană, care-l sluji, apoi, întocmai după plac. Se 
prefăcu dar că-i sătul de atâta desfătare şi, ca atare, îi zise 
fetei: 

— Mă duc să văd cum să te scot de-aci, fără să fii văzută. 
Tu şezi cuminte unde eşti până ce m-oi întoarce. 

Şi ieşind, după ce zăvori uşa chiliei, se duse drept la stareţ 
în odaie si, înfăţişându-i cheia, după obiceiul călugărilor 


când ieşeau din mănăstire, îi zise liniştit: 

— Părinte, azi în zori n-am izbutit s-aduc de la pădure 
toate lemnele câte am pus să se taie; cu voia du-mitale, m- 
aş duce să le aduc acuma. 

Starețul, care gândea că monahul nu ştia că-l văzuse, se 
veseli de atare potriveală si, dorind să afle cât mai multe 
despre greşeala lui, îi luă bucuros cheile şi-l învoi să plece. 
Şi, cum ieşi monahul pe uşă, el şi începu a chibzui întru sine 
cum ar fi mai nimerit să facă: să descuie chilia monahului 
de faţă cu toţi ceilalţi călugări şi să le arate păcătoasa faptă, 
ca nu cumva la urmă, când i-ar fi dat. pedeapsa, să aibă a 
cârti, ori să audă mai întâi, din gura fetei chiar, cum se 
întâmplase pozna. Cugetând că dânsa s-ar fi putut să fie 
nevasta ori copila vreunui om de treabă, pe care n-ar fi vrut 
să-l facă de râsul lumii întregi arătându-i fata ori nevasta la 
toţi călugării, gândi c-ar fi mai bine s-o vază el dintâi şi apoi 
să hotărască. Şi, pornind tiptil spre chilie, o descuie, 
pătrunse înăuntru şi zăvorind iar uşa după dânsul. Dând cu 
ochii de stareţ, fata îşi pierdu firea şi atunci, de teamă şi de 
ruşine, se apucă să plângă. Preacuviosul o cântări din ochi 
si, văzând-o frumoasă şi fragedă ca o floare, deşi era 
bătrân, simţi şi el arsura imboldului trupesc, cu aceeaşi 
străşnicie care-i biruise şi învăţăcelul. Din care pricină 
prinse a grăi întru sine: "De ce să nu mă bucur, când 
bucuria mă îmbie şi-mi stă la îndemână? Că de necazuri şi 
de griji am parte la tot pasul. Fata-i tânără şi frumoasă, şi 
nimenea pe lume nu ştie că-i aici -: de-aş izbuti s-o fac să-mi 
împlinească voia, nu văd la ce n-aş face-o. Da, zău! Cine-o să 
ştie? Nimeni de bună seamă, şi vorba aia: de ţii în taină un 
păcat, pe jumătate ţi-i iertat. Prilej ca ăsta nu se arată 
zilnic. Şi-apoi, la drept vorbind, socot că-i semn de mare 
înţelepciune să nu lepezi norocul, când însuşi Dumnezeu ţi-l 
scoate înainte |" şi zicând astfel, îşi schimbă cu desăvârşire 
gândurile ce-l minaseră într-acolo şi, apropiindu-se de fată, 
începu s-o mângâie cu vorbe bune, rugând-o să nu mai 
plângă, apoi dintr-una într-alta îi lămuri până mai la urmă şi 


cele ce pofteşte. Fata, care nu era de piatră şi nici din fier 
făcută, se lăsă tişor înduplecată la poftele stareţului, drept 
care dânsul, după ce-o strânse în braţe şi-o sărută câtva, se 
urcă în patul călugărului unde, cuprins de grijă, pentru 
ocalele cele multe ale cuviosiei-sale şi pentru vârsta fragedă 
a copilei, temându-se ca nu cumva s-o vatăme cu multa-i 
greutate, nu se urcă pe pieptul ei, ci o aşeză pe ea 
deasupra; apoi îndelungată vreme se desfată cu dânsa. 

Călugărul, ce chipurile pornise la pădure, şedea ascuns pe 
coridor şi, cum văzu pe stareţ că intră în chilie, simţi că-i 
vine inima la loc şi cugetă c-avea să-şi nimerească ţinta; iar 
când văzu că se mai şi încuie pe dinăuntru, fu pe deplin 
încredinţat de sigură izbândă. leşind din locul unde sta 
ascuns, porni tiptil spre uşă şi punând, ochiul la o crăpătură 
văzu şi auzi tot ce făcea înăuntru cuviosia-sa. Într-un târziu, 
stareţul, socotind că petrecuse îndeajuns cu fata, o încuie în 
chilie şi se întoarse în odaia lui; iar după o vreme, auzindu-l 
pe călugăr prin preajmă şi gândind că se întorsese de la 
pădure, hotări să-l dojenească cu asprime şi să-l înfunde la 
răcoare în beci pentru ca în felul acesta să se înfrupte 
singur din prada dobândită. Şi, poruncind 'să-l cheme, 
negru la faţă de supărare, se puse a-l certa cu străşnicie şi 
porunci să fie închis în beci. Călugărul însă îi răspunse pe 
dată: 

— Preacuvioase, eu îs nou în tagma sfântului Be-nedict şi 
n-am deplină ştiinţă întru ale sale toate; iară domnia-ta încă 
nu irnai învăţat că noi călugării se cade să ne lăsăm munciţi 
şi apăsaţi din greu şi de femei, precum ne lăsăm munciţi de 
ajunări şi posturi; dar fiindcă m-ai deprins s-o înţeleg şi pe- 
asta, de mi-i ierta acum o dată, mă leg să nu păcătuiesc mai 
mult în chipul ăsta şi negreşit să fac aşa cum te-am văzut că 
faci şi dumneata. 

Starețul, sprinţar la minte, cunoscu numaidecât că 
monahul, ' nu numai că aflase mai multe decât dânsul, dar 
că mai şi văzuse cele făcute toate. Din care pricină, cuprins 
fiind de mustrare, se ruşina să-l facă de ocară, când tocmai 


de-aceeaşi ocară s-ar fi cuvenit să aibă şi el parte. lertându- 
l dar şi juruindu-l să nu care cumva să sufle o vorbă despre 
cele pe care le văzuse, scoaseră fata afară şi apoi ţi-i lesne a 
crede că şi alteori o furişară în sfânta mănăstire. 

Povestea a cincea. 

Ospătându 1 cu găini şi cu vreo două vorbuliţe în şagă, 
marchiza di Monferrato molcomeşte iubirea smintită a 
ragelui Franţei. 

Povestea lui Dioneo stârni dintru început o pală de ruşine 
în inimile doamnelor de faţă, care-şi vădi fiorul prin 
vrednica roşeaţă ce le cinsti obrajii; dar mai apoi, jucându-şi 
ochii de la una la alta şi stăpânindu-şi anevoie râsul, o 
ascultă până la capăt chicotind pe înfundate. Şi când 
Dioneo sfârşi povestea, după ce-l dojeniră întrucâtva, cu 
vorbe dulci de altfel, voind a dovedi că atari poveşti nu se 
cuvine să le spui de faţă cu femei, regina, întor-cându-se 
către Fiammetta, care şedea pe iarbă alături de Dioneo, îi 
porunci şi ei să spună o poveste. lar 'dânsa, bucuroasă, 
prinse a grăi cu voioşie: 

— Fie că-mi place drumul pe care am apucat cu poveştile 
noastre - din care îţi poţi da seama câtă putere ascunde o 
vorbă înţeleaptă şi bine ticluită - fie, pe de altă parte, 
pentru a vă dovedi că pe cât de mare e înţelepciunea 
bărbaţilor care caută întotdeauna a iubi femei de neam mai 
mare decât neamul lor, tot pe atât de mare e şi iscusinţa 
femeilor care se feresc de aândrăgi bărbaţi ce-s mai presus 
de ele, îmi vine în minte acum, şi am să v-arăt de îndată, 
prin ce cuvinte şi cu ce mijloace a izbutit o doamnă să se 
ferească de atare greşeală, ferindu-l şi pe bărbat o dată cu 
dânsa. 

Marchizul di Monferrato, viteaz între viteji şi prinţ 
apăţăţor al bisericii creştine? —-pornise cale lungă într-o 
cruciadă purtată de creştini cu armele în mină. Or, vor- 
bindu-se o dată despre vitejia lui la curtea regelui Filip f - 
cel Chior, ce sta şi el să plece din Franţa cu cruciații, un 
cavaler se nimeri să spună că o pereche ca aceea a 


marchizului şi a soţiei sale n-ai fi găsit niciunde pe sub 
soare; căci, precum marchizul era vestit printre toţi 
cavalerii pentru virtuțile sale, la fel şi doamna lui era 
frumoasă şi vrednică ca nimeni alta în lume. Cuvintele 
acestea pătrunseră atât de adânc în sufletul regelui, îneât, 
deşi n-o văzuse niciodată pe marchiză, începu de îndată s-o 
iubească cu patimă şi hotări să nu purceadă pe mare cu 
corăbiile sale decât din portul Genovei; într-acest chip, 
călătorind până la Genova pe uscat, ar fi avut prilej 
nebătător la ochi s-o vadă pe marchiză şi, de-ar fi avut 
noroc, marchizul fiindplecat, să-şi poată împlini dorinţa. 
Deci, făptui întocmai precum se chibzuise: mână la drum 
din vreme grosul oştirii sale, iar el, însoţit de o mână de 
curteni, luă drumul Genovei. Apropiindu-se de pămân-turile 
marchizei, îi trimise vorbă, cu o zi înainte, să-l aştepte cu 
masa. Întinsă în dimineaţa următoare. 

Doamna, cuminte şi înţeleaptă cum era, răspunse 
bucuroasă că-i mulţumeşte de prea înalta cinste şi că-i 
urează bun venit. Apoi însă căzu pe gânduri, fără a putea 
pricepe cum de un rege” se încumetă să-i calce pragul 
casei în lipsa bărbatului; şi-n cele din urmă îşi dădu cu 
socoteala, şi pe bună dreptate, că numai faima frumuseţii ei 
fusese pricina care-l mânase pe rege către dânsa. Cu toate 
acestea, ea, ca o femeie înţeleaptă ce era, se pregăti să-l 
preacinstească aşa precum i se cuvine unui rege; chemă la 
sine, dar, pe câţiva dintre cavalerii care rămăseseră pe 
lângă dânsa, se sfătui cu ei şi după sfatul lor porunci să fie 
rânduite toate cele trebuitoare, lăsând pe seama ei, şi 
numai a ei, ospăţul şi alegerea bucatelor. Fără a mai sta pe 
gânduri, puse să se strângă toate găinile de prin partea 
locului şi porunci bucătarilor să-i pregătească din ele 
felurite bucate pentru ospăţul regesc. 

În ziua hotărâtă sosi şi regele şi fu primit cu mare -alai şi 
multă cinste de către marchiză. Or, cum sta el şi-o privea, i 
se păru chiar mai cuminte, mai aleasă întru deprinderi şi 
mai frumoasă decât şi-o închipuise vreodată din spusa 


cavalerului; de aceea, minunându-se de atâta desăvârşire, o 
lăudă cu prisosinţă, aprinzându-'se tot mai mult, pe măsură 
ce vedea că marchiza, în carne şi oase, întrecea icoana pe 
care şi-o făurise despre dânsa. După ce se odihni o bucată 
de timp în'odăile anume împodobite spre găzduirea lui, 
sosind şi ceasul prânzului, se aşeză împreună cu marchiza 
la aceeaşi masă, în timp ce toţi ceilalţi curteni fură cinstiţi şi 
ei pe la alte mese şi mes-cioare, fiecare după rangul său. 

Ospătat la rând cu tot soiul de bucate stropite -cu vinuri 
alese şi scumpe, şi pe deasupra fermecat şi de frumuseţea 
marchizei, la care privea adesea, regele se desfăta de 
minune. Până mai la urmă însă, tot aducându-se alte şi alte 
bucate la masă, fu cuprins de mirare văzând că, oricât de 
felurite ar fi fost ele, erau făcute toate numai şi numai din 
găini. Şi, deşi ştia prea bine că locurile acelea erau bogate 
în numeroase soiuri de vânat. Şi că doamna, prevenită din 
vreme de sosirea lui, ar fi avut răgaz destul ca să-şi trimită 
oamenii la vânătoare, socoti totuşi mai nimerit să nu-şi 
vădească mirarea aducând vorba de vânat, ci să se lege 
numai de găini; drept care, întorcându-se către marchiză, o 
agrăi cu voioşie, zicând: -* Doamnă, oare în ţinuturile 
acestea trăiesc numai găini, şi cocoşi de fel? 

Marchiza, care pricepuse prea bine întrebarea, pe care 
parcă Dumnezeu anume o ticluise şi-o aşezase în gura 
regelui pentru a-i da ei prilejul să-i dovedească ce gândeşte, 
se întoarseră către rege şi-i spuse cu îndrăzneală: 

— Nu, monseniore, nu! Dar femeile, deşi se osebese prin 
rang şi prin veşminte, pe-o seamă sunt făcute şi aicea ca şi 
aiurea. 

Regele, auzind cuvintele acestea, desluşi pricina pentru 
care fusese înfruptat numai cu găini şi pricepu de 
asemenea şi câtă înţelepciune zăcea ascunsă în vorbele 
marchizei. De aceea, dându-şi seama că nu-i chip s-o scoată 
la capăt cu o femeie ca dânsa nici cu vorba bună, nici 
altminteri, socoti, spre cinstea lui, c-ar fi mai înţelept din 
parte-i să-şi ogoiască focul ce se aţâţase în el pe negândite. 


Şi fără a cuteza să mai glumească cu marchiza, de teama 
răspunsurilor ei, mâncă mai departe pe tăgute, luându-şi 
rămas bun de la orice nădejde. Şi, cum isprăvi de mâneat, 
ca să-şi acopere ruşinea prin grabnică plecare, se ridică si, 
mulţumindu-i doamnei de buna găzduire, porni mai departe 
spre Genova, însoţit de urările de bine ale marchizei. 

Povestea a şasea. 

Un om de treabă mi-ţi atinge cu o vorbă de duh scârnava 
făţărnicie popească. 

După ce. Doamnele lăudară cu prisosinţă iscusinţa şi 
graţia cu care marchiza dojenise pe regele Franţei, Emilia, 
care sta alături de Fiammetta, cu voia reginei şi plină de 
îndrăzneală, începu a zice: 

— N-oi tăinui nici eu ghimpele azvârlit într-un că-liagăr, 
dintre cei zgârciţi, de-un biet mirean de treabă, cu-o vorbă 
pe cât de hazlie, pe atât de vrednică de laudă. 

Trăia dar, dragele mele, în oraşul nostru - şi nu-i prea mult 
de-atunci * -* un călugăr din tagma sfântului * Francisc, 
iscoditor de strâîmbe erezii şi care, deşi se străduia din 
răsputeri să pară sfânt şi iubitor cucernic al legilor creştine, 
ca toţi ceilalţi de altfel, nu se lăsa mâi prejos nici în 
iscodireajoungilor, şi nici în iscodirea celor ce dovedeau 
ştirbire de credinţă. Şi dintr-atâta zel= ajunse să dea o dată 
peste un om de treabă, mult mai avut la pungă decât la 
minte, bietul, care, nu că i-ar fi lipsit credinţa, ci doar aşa, 
prosteşte, fiind încălzit de vin şi chef, se apucă să spună în 
gura mare că are un vin atât de bun, că şi Cristos ar bea din 
el cu poftă. Dar, prin iscoadele sale, auzind călugărul una ca 
asta, şi aflând pe deasupra c-avea şi moşioare întinse şi 
bănuţi grei în pungă, se năpusti "cum gladiis et justibus"1 
să-l vâre într-un proces cu vâlvă mare, socotind, vezi bine, 
nu să-l aducă pe calea cea dreaptă, ci să-şi umple de 
galbeni cuvioasele sale mâini, cum şi făcu până la urmă. 

1 Cu săbii şi ciomege (lat.) (n. t). 

Şi, chemându-l la înfăţişare, îl întrebă de-i drept ce i se 
pune în seamă. Omul răspunse că da, şi-i arătă şi felul cum 


se întâmplase pozna. La care cuviosul părinte, prea 
cucernic slujitor al sfântului loan Gură-de-Aur, răspunse: 

— Care va să zică mi l-ai făcut pe Cristos beţiv, hai? Şi 
poftitor de vinuri scumpe, de parc-ar fi Cin-ciglionel sau 
vreun beţiv netrebnic din tagma voastră, a celor ce vă 
spurcaţi prin cârciumi! Şi-acu mi te smereşti şi-ai vrea să-mi 
dai a crede că-i vorba de-o nimica toată! Să-ţi intre bine-n 
cap că nu-i cum ţi se pare; eşti tocma' bun de rug, de-om 
vrea, precum se cere, şi de-om găsi cu cale. 

Cu atare vorbe şi cu altele asemănătoare îi tot dădea din 
gură întunecat la faţă, de parcă bietul om ar fi întrupat în 
carne - şi oase pe Epicur, tăgăduind veşnicia sufletelor. Şi-n 
scurtă vreme băgă atâta spaimă în el, încât omul, ca să-i 
câştige îndurarea prin niscaiva mijlocitori, îi unse 
cuvioasele mâini cu ocale întregi din osânza sfântului loan 
Gură-de-Aur (care osânză tămăduieşte ca prin minune 
ciumata meteahnă a zgârceniei de care boleşte preoțimea 
toată şi mai cu seamă călugării din tagma sfântului 
Francisc, ce banii nu cutează, nici barem să-i atingă). 
Unsoarea, ca una ce făcea minuni, deşi pe nicăieri nu-i 
pomenită de Galen, se dovedi atare leac, încât rugul, din 
mila cuvioşiei-sale, se preschimbă într-o cruce; şi, ca să fie 
mai bătătoare la ochi, i-o puse în spate galbena pe negru2 
de gândeas că-i cine ştie ce cruciat pornit la drum de peste 
mări şi ţări. Şi-apoi, pe lângă toate acestea, după ce-şi luă 
simbria, îl mai ţinu pe lângă dânsul câteva zile încă, po- 
runcindu-i, drept pocăință, s-asculte zi de zi, în zori şi pe 
răcoare, slujba de la Santa Croce3, după care pe la ceasul 
amiezii să i se înfăţişeze şi-apoi să-şi treacă timpul cum i-o fi 
lui pe plac. 

Or, urmând omul cu sârguinţă porunca călugărului şi 
silindu-se să nu-i iasă din cuvânt, se nimeri s-audă învestit 
pe vremea lui Boocaccio (n. t). 

_BI- 4-*11 11; A wy-lr<Lk; (n tr-o bună zi la slujbă o 
evanghelie în care se spunea aşa: "Primi-vei însutit şi 
mosteni-vei viaţa veşnică"; omul îşi vâri în cap vorbele sfinte 


şi în ceasul amiezii, după porunca dată, se înfăţişă 
călugărului, care tocmai prânzea. Şi, întrebat fiind de 
ascultase slujba în ziua aceea, răspunse degrabă: 

— Da, sfinţia-ta. 

La care cuviosul zise: 

— N-ai auzit într-însa vorbe nedesluşite? Cutează şi mă- 
ntreabă de ai vreo îndoială. 

— De bună seamă n-am, răspunse omul, şi câte-am auzit 
mi-s toate lămurite şi-n toate cred. Nu-i una să mă-ndoiesc 
de ea. E drept însă c-am auzit o vorbă ce m-a umplut de 
milă pentru sfinţia-ta şi pentru fraţii sfinţiei-tale, gândindu- 
mă'la soarta haină ce vă aşteaptă pe. Lumea cealaltă. 

— Şi care-i vorba aceea ce ţi-a stârnit atâta milă? Întrebă 
călugărul. 

Omul răspunse atunci: 

— Părinte, e vorba care după Evanghelie zice: "Primi-vei 
însutit*. 

Şi călugărul: 

— Aşa-i precum grăieşti; da' ce anume-ntr-însa te-a 
îmboldit la milă? 

— 'Ţi-oi spune ce, părinte: de când tot stau pe-aici, văzut- 
am zi de zi cum li se-mpart sărmanilor căldări din cele mari 
umplute ochi cu zeamă, când una şi când două, după cum 
se nimeresc să prisosească călugărilor din mănăstire şi 
preasfinţiei-tale; or, d-acă-n, ceea lume, de fiecare căldare 
veţi prisosi cu-o sută, atâta amar de zeamă s-o strânge 
leolaltă, de numai bine toţi o să 'vă înecaţi într-însa. 

Şi cum ceilalţi călugări care se aflau la masa cuvioşiei-sale 
se porniră pe râs, acesta, auzind cum li se ia-n derâdere 
făţărnicia zemoaselor pomeni, se mânie foarte; şi, de nu s- 
ar fi simţit vinovat de cele săvârşite, i-ar mai fi trântit un 
proces, zicând că-l luase în batjocură, pe el şi pe ceilalţi 
mişei de teapa lui. Aşa însă, înciudat şi cătrănit peste 
măsură, îi porunci să facă cum ştie el mai bine şi-n viitor să 
nu mai cuteze să i se arate în faţă. 

Povestea a şaptea. 


Bergamino, cu o poveste despre Primasso şi abatele din 
Ciuny, biciuieşte pe bună dreptate zgârcenia neobişnuită a 
lui messer Cane dellaj- Scala. 

Povestea hazlie a Emiliei stârni râsul reginei şi al tuturor 
celorlalţi, iar şotia poznaşului cruciat fu lăudată foarte de 
cavaleri şi doamne. Dar, după ce sfâr-siră cu râsul şi cu 
vorba, Filostrato, căruia îi venise rân-dul să povestească, îşi 
începu într-acest chip cuvântul: 

— Vrednice doamne, frumoasă faptă e să nimereşti la 
ţintă, când ţinta-i neclintită, dar ceea ce e uimitor de-a 
dreptul e să ocheşti într-însa când îţi apare din senin şi nu-i 
asemenea celorlalte. Desfrâul şi viaţa spurcată a preoţimii, 
ţintă statornicită de aprige săgeți, nu-i - greu să-ţi dea 
prilej s-o vorbeşti de rău, s-o scarmeni şi s-o împungi, de-ţi 
vine la îndemână. Şi tocmai de aceea, deşi socot şi eţi c-a 
nimerit din plin mireanul nostru când a tras în popă 
batjocorindu-l pentru făţarnica milostivire a călugărilor 
care dau săracilor lături ce-s bune de aruncat sau de dat la 
porci, tocmai de aceea, zic, socot că-i mai vrednic de laudă 
omul de care mi-am amintit ascultând povestea de 
adineauri şi despre care voi vorbi numaidecât. Căci omul 
meu a biciuit cu o snoavă zgârcenia cu totul neaşteptată şi 
neobişnuită ce l-a cuprins într-o bună zi pe messer Cane 
della Scala, un strălucit senior, punând pe alţii să vorbească 
şi să spună lucrurile pe care le gândea despre sine şi 
despre messer Cane. Şi iată şi povestea: 

Messer Cane della Scala, căruia soarta adesea i-a stat într- 
ajutor, a fost unul dintre cei mai străluciți şi mai de seamă 
seniori din câţi a avut Italia' de la împăratul Frederic al 
doilea încoace, aşa precum o dovedeşte şi faima lui, ce s-a 
lăţit în lumea întreagă. Or; hotărând numitul messer Cane 
să. 'aranjeze la Verona o serbare de pomină, la care să 
poftească lume multă din toate colţurile ţării şi mai cu 
seamă curteni de toate soiurile, trubaduri, bufoni, măscărici 
şi alţii, într-o bună zi (cine ştie de ce) îşi schimbă gândul pe 
neaşteptate şi, după ce plăti cu daruri pe câţiva din curtenii 


veniţi, le dădu cale să plece care încotro. Ci unul dintre ei, 
pe nume Bergamino, mai bun de gură şi mai priceput la 
vorbe înflorite decât ţi-ai fi putut închipui de nu l-ai fi auzit 
aievea, care nici plata nu-şi primise, şi nici de plecat na i se 
spusese să plece, hotări să rămână pe loc, nădăjduind să 
tragă ceva foloase în viitor de pe urma şederii sale. Messer 
Cane însă se încăpăţâna în zgârcenia lui, socotind c-ar 
însemna curată pagubă să-i dea şi lui ceva; de aceea tăcea 
chitic şi nu se îndura să-i deie nici un semn prin slujitorii 
săi. Bergamino, de la o vreme, văzând că nici riu-l cheamă 
şi nici nu-i cere în vreun chip anume să-şi dovedească 
meşteşugul, tot stând la han şi cheltuind cu caii şi argaţii, 
începu a se teme şi căzu pe gânduri; totuşi aşteptă mai 
departe, socotind că tot e mai bine să stea pe loc. Şi, cum 
avea la sine trei rânduri de straie frumoase şi scumpe pe 
care le primise în dar de pe la alţi seniori şi le adusese 
acuma ca să facă faţă la serbare, luă unul din ele şi i-l dădu 
hangiului, care-şi cerea fără de întârziere pista. Apoi, cum 
rnai rămase o bucată de vreme la han, fu nevoit să-l deie şi 
pe-al doilea, ca nu cumva să se învrăjbească ca hangiul. Şi 
până la urmă începu să mănânce pe socoteala celui de al 
treilea strai, hotărât să rămână * atâta timp cât îl va ţine şi 
acesta şi apoi să plece într-ale sale. 

Între timp, se întâmplă într-o zi ca Bergamino, amă-rât 
cum era, să se nimerească faţă în faţă cu messer Cane, care 
tocmai prânzea la han. Acesta, văzându-l amărât, îi zice aşa 
într-o doară, mai degrabă ca să-şi bată joc de el, decât ca să 
facă haz de vreun cuvânt de duh cu care ar fi răspuns 
curteanul: 

— Ce-i cu tine, Bergamino? Ce stai aşa plouat? Hai, zi şi tu 
ceva! 

Atunci Bergamino, simțind că-i venise şi lui apa la moară, 
fără a mai sta pe gânduri, ca unul ce avusese răgaz destul 
să chibzuiască în tihnă, se apucă să-i spună povestea 
următoare: 


— Se cuvine să ştii, stăpâne, că Prirnasso a fost un meşter. 
Neîntrecut al limbii latineşti şi-un prea dibaci mânuitor de 
versuri; aceste însuşiri îi câştigară atare bun renume şi 
atâta faimă în lume, incit chiar dacă nu era pretutindenea 
cunoscut după înfăţişare, după nume n-ai fi găsit om să nu 
ştie cine e Primasso. Acu, cică se nimeri o dată, ca aflându- 
se el la Paris la mare ananghie, aşa precum se afla de 
obicei, săracul, căci multa sa învăţătură nu găsea prea mare 
trecere la cei avuţi, să - audă vorbindu-se despre abatele 
din Cluny, despre care se spune c-ar fi fost cea mai bogată 
faţă bisericească din câte număra biserica creştină, în. 
Afară de papă. Şi despre acest abate îi ajunseră la ureche 
lucruri minunate şi nemaiauzite: cum că ţinea o curte 
strălucită şi veşnic primitoare şi că la masa lui, de-l 
nimereai cumva când sta şi el să îmbuce, găseai oricând, 
oricine ai fi fost, de băut şi de mâncat pe săturate. Auzind 
acestea, Primasso, ca unul ce găsea prilej de desfătare în a 
vedea seniori şi oameni cumsecade, hotări să meargă să 
vadă cu ochii lui dărnicia numitului abate şi încercă să afle 
la câtă vreme de Paris îşi statornicise curtea. 1 se răspunse 
că abatele se afla pe una din moşiile sale, la vreo şase poşte 
de Paris, cale ce Primasso chibzui că, de se pornea la drum 
cu zorile deodată, 'ar fi putut s-o străbată astfel încât să 
ajungă tocmai la ora mesei. Dar, după ce rugă să i se arate 
calea. 

— Neaflând pe nimeni să-i ţină tovărăşie, îl cuprinse frica 
să nu care cumva, spre nenorocul lui, să rătăcească drumul 
şi să nimerească aiurea, în vreun loc pe unde n-ar fi găsit 
aşa degrabă de mâncare. De aceea, punând şi asta la 
socoteală, ca să nu aibă a răbda de foame, se gândi să ia cu 
el trei pâini, chibzuind că apă (deşi n-o prea avea la inimă) 
ar fi găsit oriunde. Punându-şi dar pâinile în sân, porni la 
drum şi umblă cu spor, astfel încât ajunse la locul unde se 
afla abatele chiar înaintea prânzului. După ce pătrunse în 
casă, începu să umble cu ochii de la una la alta; si, văzând el 
atâta amar de mese întinse, puzderia de blide şi de ulcioare 


din bucătărie şi alte multe încă din cele rânduite mesei, îşi 
zise întru sine: "Nu minte cine a zis că-i darnic peste fire! * 
în timp ce sta cu ochii în patru, holbându-se jur împrejur, 
iată că apare şi slujbaşul cel rânduit cu grija mesei (căci se 
făcuse tocmai de amiază), cu porunca să se aducă apă 
pentru spălat pe mâini; şi după ce tot omul se curăţă pe 
sine, îi aşeză pe toţi la mesele întinse. Primasso se nimeri să 
fie aşezat tocmai în faţa uşii prin care intra abatele când se 
îndrepta spre prân-zitor. 

Acu, la curtea abatelui era obiceiul să nu se pună pe masă 
nici vin, nici pâine, nici alte soiuri de băuturi sau de bucate 
până ce nu se aşeza la masă şi sfinţia-sa. Or, după ce-i aşeză 
pe oameni, slujbaşul trimise vorbă abatelui că, de-i era pe 
voie să prânzească, masa îl aştepta întinsă. Abatele porunci 
să se descuie uşile încăperii spre a purcede în sală şi, 
păşind înăuntru, cu ochii ţintă înainte, primul om pe care îl 
văzu se nimeri să fie tocmai Primasso, cam jerpelit la straie, 
sărăcuţul, pe care abatele nu-l cunoştea după înfăţişare. De 
îndată ce-l văzu i se furişă în suflet un gând uricios, pe care 
nicicând nu-l mai încercase, şi-şi zise întru sine: "Poftim! la 
te uită cui mă aflu să dau de mâneare!" Şi, întorcându-se, 
porunci să se încuie uşile în urma lui şi îi întrebă pe cei cei 
se aflau în preajmă dacă îl cunosc cumva pe zdrenţărosul 
cela ce sta la masă tocmai în faţa uşii sale. Nimeni nu ştiu 
să-i răspundă. Primasso, care de altfel nu se prea da înapoi 
când era vorba de mâncare, acu, ca unul ce umblase cale 
lungă şi care nici cu postul nu prea era deprins, după ce 
aşteptă o bucată de" vreme, văzând că abatele nu mai vine, 
îşi scoase din sân o pâine din cele trei ce le avea cu sine şi 
începu să mănânce. 

Abatele, la un răstimp, porunci unuia din slujitorii, săi să 
vadă de plecase ori nu calicul acela. Slujitorul îi răspunse: 
"Sfinţia-ta, nici gând! Ba dimpotrivă, sade şi mănâncă dintr- 
o pâine pe care, pare-se, şi-a adus-p de acasă*'. Abatele 
răspunse atunci: "Să mănânce dintr-a lui, de şi-a adus cu 
sine, că dintr-al meu n-o să ajungă să mai mănânce astăzi*. 


Abatele ar fi dorit ca omul să ple-ce de bunăvoie, căci nu-i 
venea la îndemână să-l alunge el. Dar Primasso, după ce 
mâncă una din pâini, văzând că abatele tot nu mai vine, 
începu s-o mănânce şi pe cea de a doua, lucru ce fu şi el 
adus la cunoştinţa abatelui, ce iar dorise a şti de nu cumva 
plecase, în cele din urmă, Primasso, după ce mâncă şi cea 
de a doua pâine, tot as-teptându-l pe abate, o începu şipea 
treia. Şi de această dată fu înştiinţat abatele, oare acu căzu 
pe gânduri şi prinse a-şi zice astfel: "Ce să mai fie asta şi ce- 
a dat peste mine, că eu zău, de mai pricep? Zgârcenie să 
fie? Mânie? Şi pentru cine oare? Că ani în şir am săturat la 
masa mea pe-oricine, fără să caut de-i om de neam sau de-i 
mojic, sărac sau înstărit, neguţător sau precu-peţ. Şi doar 
de atâtea ori cu ochii mei văzut-am nenumărați pungaşi 
cum îmi mănâncă pâinea şi totuşi niciodată n-am simţit în 
suflet ce simt acum faţă de omul ăsta. De bună seamă nu 
degeaba m-a învins, zgârcenia de astă dată; trebuie să fie 
om de mare vază calicul ăsta ce mi-a strâns ca-n cleşte. 
Inima, de nu-l mai pot cinsti cum se cuvine." Şi zicând 
astfel, dori cu orice preţ să ştie cine este; iar când află că e 
Primasso, venit anume spre a-i cunoaşte vestita dărnicie, se 
ruşina, căci îl ştia de mult că-i om de omenie şi foarte iscusit 
la carte. De aceea, dorind să-şi ispăşească vina, se strădui 
în fel şi chip să-l cinstească cu prisosinţă. Şi după ce 
mâncară, porunci să fie îmbrăcat din cap până-n picioare cu 
nobile veşminte şi dându-i bani şi-un cal, lăsă la voia lui « să 
steie ori să plece. Drept care, Primasso, nespus de bucuros, 
îi mulţumi precum ştiu mai bine, iar apoi o luă călare spre 
Paris, de unde în zorii zilei pornise la drum pe jos. 

Messer Cane, deştept cum era, pricepu de minune, fără a 
mai fi nevoie de alte lămuriri, unde voia să ajungă 
Bergamino şi-i z”ise cu zâmbetul pe buze: 

— Bergamino, cu multă dibăcie mi-ai dovedit atât paguba 
răbdată şi meritele tale, cât şi zgârcenia mea şi ce anume 
vrei să capeţi de la mine. Într-adevăr, nu ştiu să mă fi robit 
vreodată zgârcenia aşa cum m-a răzbit acum faţă de tine, 


dar fii pe pace c-am să-i vin de hac şi-am s-o lovesc în cap cu 
parul cel scornit de tine adineauri. 

Şi, după ce porunci să i se plătească hangiului datoria, îl 
îmbrăcă pe Berganiino c-un rând de straie noi şi, dându-i 
bani şi-un cal, îl lăsă slobod să rămână la curtea lui sau, 
dacă nu, să plece mai departe. 

Povestea a opta. 

Guiglielmo Borsiere, cu o vorbuliţă anume, răpune pe loc 
zgârcenia jupânului Erminio de i Grimoldi. 

Alături de Filostrato şedea Lauretta care, după ce ascultă 
în tăcere laudele aduse şireteniei lui Bergamino, cunoscând 
că-i venise şi ei rândul să povestească, fără a mai zăbovi în 
aşteptarea poruncii, bucuroasă, începu să spună: 

— Dragele mele, povestea de pe urmă mă îndeamnă să vă 
arăt cum un curtean de treabă, aşijderea lui Bergamino, a 
biciuit cu o vorbuliţă anume, şi nu fără de rost, zgârcenia 
unui negustor plin de bănet şi avuţii nespuse. lar de cumva 
povestea mea aduce cu cealaltă, socot să nu vă placă mai 
puţin din pricina aceasta, dacă veţi cugeta la binele ce s-a 
ales de pe urma întâmplării pe oare am să v-o povestesc. 

Trăia, cum zic, la Genova - şi-s ani destui de atunci - un 
gentilom pe nume Erminio de Grimaldi, care (după spusa 
lumii) întrecea cu mult în avuţii şi-n bani peşin până şi pe 
cel mai bogat din câţi bogaţi erau pe vremea aceea în ţară. 
Dar după cum în avuţii îi biruia pe toţi, la fel şi în zgârcenie 
şi-n multa lui cărpănoşie întrecea cu vârf şi îndesat pe orice 
alt zgârcit ori cârpă-nos din lume: căci omul nostru nu-şi 
strângea băierile pungii numai când era vorba să cinstească 
pe 'alţii, dar chiar şi-n cele de trebuinţă făpturii sale însăşi 
îşi lua de la gură numai ca să nu cheltuiască (potrivnic 
obiceiului genovez de-a risipi bani grei pe veşminte) şi 
îndura lipsuri cumplite şi-n hrană şi în băutură. Din care 
pricină, pe bună dreptate, pierdu de-a pururi numele cu 
care se născuse şi nimeni nu-i mai zicea altfel decât Er- 
minio-Zgârie-brânză. 


Or, tot strângând Erminio şi înzecindu-şi avuţiile, se nimeri 
o dată să ajungă la Genova un curtean destoinic, cu purtări 
alese şi iscusit la vorbă, pe nume Guiglielmo Borsiere, ce 
întru nimic nu semăna curtenilor de astăzi: căci spre 
ruşinea obiceiurilor stricate şi vrednice de hulă 

— Decameronul, voi. 1 - cd. 80 a celora ce astăzi ar vrea să 
li se zică domni şi să fie socotiți ca atare, spre ruşinea lor, 
zic, mai nimerit ar fi să li se zică măgarii, crescuţi cum sunt, 
nu pe la curţi de domni, ci-n pleava şi gunoiul drojdiilor 
omeneşti. Căci de unde în trecut menirea lor era să aducă 
pururi pace, de se iscau războaie sau certuri între domni, 
să lege nunţi, şi cumetrii, şi bună prietenie, ori prin plăcute 
vorbe s-aline inimile ostenite şi să desfete curtea, iar prin 
dojana lor usturătoare de părinte să lovească în cei 
netrebnici (si toate acestea pe-o plată de nimic), astăzi 
curtenii se trudesc să-şi irosească timpul clevetind şi 
semănând zâzanii, purtând vorbe spurcate si, mai rău încă, 
săvârşind acestea în văzul tuturor, azvârlindu-şi în faţă 
samavolniciile, murdăriile şi nemerniciile lor, fie ele 
adevărate ori ba, şi îndemnând la rele pe cei curaţi la suflet 
prin linguşiri meşteşugite. Iar cel ce-i mai scârbavnic la 
vorbă şi la faptă e îndrăgit mai mult decât ceilalţi, şi mai 
presus e alintat cu daruri de către domnii cei neruşinaţi şi 
ticăloşi: mare ocară şi ruşine e treaba asta pentru noi şi 
grăitoare mărturie cum că virtuțile, pierind de pe 
meleagurile noastre, lăsat-au bieţii muritori să dospească în 
drojdia păcatelor lor. 

Ci întorcându-mă acum la cele începute şi de la care furia 
pe drept cuvânt m-a depărtat mai mult decât gân-deanv zic 
dar că acest Guiglielmo era ţinut de bine şi bucuros primit 
în orişicare casă de nobil genovez. Or, aflându-se el de 
câteva zile în oraş şi ajungându-i la ureche vrute şi nevrute 
despre apucăturile murdare şi zgârcenia jupânului Erminio, 
dori cu tot dinadinsul să-l cunoască. Jupân Erminio, 
prinzând şi el de veste cum că acest Guiglielmo era bărbat 
destoinic şi om de omenie, cum mai păstra în el, cu toată 


zgârcenia lui, şi o fărâmă de bună-cuviinţă, îl primi cu vorbe 
prieteneşti, cu zâm-betul pe faţă şi sfătui cu el de una şi de 
alta; si, luân-du-se cu vorba, îl duse, dimpreună cu alţi 
genovezi ce se aflau cu ei, într-una din casele sale, de 
curând clădită, şi frumoasă foarte. Acolo, după ce-l plimbă 
prin toate ungherele ei, îi zise: 

— Messer Guiglielmo, ai şti să-mi. Spui, domnia-ta care ai 
văzut şi-ai auzit destule, ceva ce nu s-a mai văzut de când e 
lumea lume, faptă de-o fi sau lucru, pe care apoi să pun să-l 
zugrăvească în sala de ospeţe? 

La care Guiglielmo, auzindu-i vorba potrivită ca nu-ca-n 
perete, răspunse: 

— Jupâne, n-aş şti să-ţi spun ceva ce nu s-a mai văzut, de 
n-o fi vorba încaltea de vreun strănut sau alte flecuşteţe; 
dar, de ţi-o fi pe voie, ţi-oi spune una de care cred că-n veci 
de veci nu ţi-a fost dat s-auzi. 

Jupân Erminio, care, bietul, nu bănuia nici pe departe 
răspunsul lui Guiglielmo, se grăbi să zică: 

— Spune-mi-o, rogu-te, spune-mi-o iute! La care 
Guiglielmo răspunse pe dată: 

— Pune să-ţi zugrăvească în sală Dărnicia. 

Cum auzi messer Erminio vorba aceasta, fu cuprins pe loc 
de atât de grea ruşine, încât asprimea ei îl preschimbă la 
suflet şi mi-l făcu alt om din cela ce fusese. 

— Messer Guiglielmo, zise, oi pune să mi-o zugrăvească, şi 
în atare chip, încât nici dumneata, nici orişicare, altul să nu 
mai poată spune că nu i-am auzit de nume. 

Şi atare putere avu cuvântul lui Guiglielmo, încât din 

|-ziua aceea n-a fost în toată Genova om mai darnic, mai 
cumsecade şi mai primitor cu străinii şi cu genovezii decât 
Erminio de Grimaldi. 

Povestea a noua. 

Regele Ciprului, înfruntat de o femeie din Gas-conla, din 
fricos ce era, se preface peste noapte i în mare viteaz. 

Era rândul Elisei să asculte cea de pe urmă poruncă a 
reginei, dar ea, fără s-o aştepte, voioasă prinse a zice: 


— Tinere doamne, se întâmplă adesea ca înrânrirea pe 
care nu izbutesc s-o aibă asupra unui om mustrările şi 
multele pedepse s-o aibă an schimb o vorbă, nu spusă "ex 
proposito", ci azvârlită la întâmplare. Şi din spusa Laurettei 
s-a vădit aievea lucrul acesta, pe care eu socot să-l întăresc 
acuma cu o altă istorioară, ce-am să v-o spun de îndată. 
Căci orişice poveste, de-i vrednică, foloase aduce şi ca atare 
se cuvine s-o asculţi cu luare-aminte, oricare ar fi 
povestitorul. 

Zic, aşadar, că-n vremea primului rege din Cipru, după ce 
sfântul mormânt fu cucerit de Godefroy de Boui-llon, se 
întâmplă ca o nobilă doamnă din Gasconia să pornească în 
pelerinaj la sfântul mormânt şi la întoarcere, ajunsă fiind în 
Cipru, să fie batjocorită şi terfelită de o ceată de mişei. Din 
care pricină femeia, care se tânguia zadarnic de una 
singură, sărmana, hotări să "e plângă regelui. Se aflară însă 
unii ce-o preveniră c-ar fi fost zadarnic să i se plângă lui, 
căci regele era atât de fricos şi atât de slab de înger, încât 
departe de a răzbuna prin dreptate ruşinea altora, el însuşi 
îndura cu păcătoasă frică nenumărate mojicii, până într- 
atâta încât fiece om, de avea ceva la inimă, îşi vărsa focul 
făcându-l pe el de ruşine şi de ocara lumii. Femeia, auzind 
acestea, pierdu nădejdea dreptei răzbunări, dar vrând cu 
orice preţ măcar să-şi descarce focul, îşi puse în gând să bi- 
ciuiască regeasca laşitate. Şi, plângând de zor, se înfăţişă 
regelui şi-i zise: 

— Stăpâne, n-“am venit la tine ca să te rog să mă răzbuni 
de cele pătimite; în loc de răzbunare cutez a-ţi cere să mă 
înveţi cum izbuteşti să rabzi batjocura ce aud că ţi se face 
zilnic, pentru ca învățând deprinderile tale, să rabd şi eu 
supusă ocara ce mă arde, deşi mi-e martor Dumnezeu, de- 
aş izbuti s-o aşez în cârca dumitale, ţi-aş aşeza-o bucuroasă, 
de vreme ce te arăţi a fi atât de mare meşter la pătimirea 
lor. 

Regele, care până atunci fusese trândav şi greoi, se 
deşteptă ca dintr-un somn adânc şi din ziua aceea, în- 


cepând cu ocara femeii pe care o răzbună cu străşnicie, se 
preschimbă în drept prigonitor al celor care pătau cu vorba 
ori cu fapta cinstea coroanei sale. 

Povestea a zecea. 

Maestrul Alberto din Bologna dă de ruşine pe o femeie 
care, ştiindu-se iubită de el, dorea cu dinadins să-l facă de 
ocară. 

Isprăvindu-şi Elisa cuvântul, îi rămânea reginei povestea 
de pe urmă. De aceea, cu mlădieri în glas şi graţie 
nesfârşită, ea începu a spune: 

— Iscusitele mele prietene, precum în nopţile senine 
steaua e podoaba bolţii, iar primăvara floarea este a câm- 
piei înverzite, la fel şi-o AffirbA-iacugiţă este podoabă a 
purtărilor alese, a poveştilor şi a ceasurilor de petrecere. 
Şi, fiindcă mai adesea e scurtă, îşi află loc mai potrivit în 
gura femeii decât în cea a bărbatului, căci vorba lungă îi 
sade ei mai rău decât îi sade lui; ci astăzi nu-i femeie, sau 
prea puţine sunt acelea care să înţeleagă un cuvinţel de 
duh s-au care, chiar de-l înţelege, să ştie” să-i răspundă; şi-i 
spre ruşinea noastră a tuturor acestea. Căci ţoţ ce-a fost 
virtute, cu sfiiciune tăinuită în sufletul doamnelor de 
odinioară, azi se preface la noi în găteală şi podoabă; iar 
cea care-şi atârnă pe ea veşminte mai bălţate şi mai 
înzorzonate se socoteşte mai vrednică de prețuirea şi 
cinstirea semenilor ei, fără a cumpăni că şi-un măgar, de s- 
ar găsi cine să-l împopoţoneze, ar răbda pe el mai multe 
găteli decât oricare femeie, şi că, deci, nu-s nici ele mai 
vrednice de cinste decât e urecheatul. Mi-e şi ruşine a 
spune, căci tot ce-i împotriva lor se întoarce şi împotriva 
mea; înzorzonate precum sunt, boite şi pestriţe, ori stau 
ţepene ca nişte stane de piatră, mute şi nesimţitoare, ori, de 
răspund când le-ntrebi, îţi dai cu socoteala c-ar fi fost mai 
bine să tacă. Şi încă umblă a-ţi dovedi că numai nevinovăția 
e pricina care le face să nu ştie lega o vorbă cu semenele 
lor sau cu bărbaţii cumsecade, şi sărăcia-n duh au botezat-o 
cinste, ca şi cum n-ar mai fi pe lume alte femei cinstite 


decât acelea care ştiu să şadă de poveşti decât cu slujnica, 
cu spălătoreasă sau cu brutăriţa. Dacă firea ar fi rânduit 
cum lasă ele a crede, de bună seamă într-alt chip ar fi găsit 
cu cale să le scurteze ciripitul. Ci adevărul e c-aici, ca şi în 
alte lucruri, se cade a ţine seamă şi de vreme, şi de loc, şi 
de omul cu care stai de vorbă; căci nu arar se-ntâmplă ca 
să-şi închipuie omul, fie femeie sau bărbat, că printr-un 
cuvinţel subţire ar izbuti să-l facă pe celălalt să roşească; şi, 
fără a-şi măsura puterile din timp, ajunge pân' la urmă să-şi 
simtă chiar pe obrajii lui roşeaţa pe care ar fi dorit-o s-o 
vadă la celălalt. Deci ca să ştiţi să vă feriţi în viitor de treaba 
asta şi ca să nu se adeverească tocmai prin voi zicala prea 
bine cunoscută după care femeile se aleg întotdeauna cu 
oalele sparte, vreau ca povestea mea, ultima din această zi, 
să vă fie de învăţătură; căci, după cum prin darurile inimii 
vă deosebiți de celelalte femei, la fel şi prin buna-cuviinţă 
purtării se cade să vă osebiţi de celelalte toate. 

Să tot fie câţiva ani de-atunci, trăia la Bolog'na, şi poate 
mai trăieşte încă, un doctor vestit, cu mare faimă în mai 
toate colţurile lumii, căruia îi zicea maestrul Alberto. 
Bătrân, de şaptezeci de ani aproape, deşi din trup i se 
scursese vlaga, el tăinuia în piept o inimă atât de aleasă, 
încât nu pregeta s-adune în ea văpăile iubirii. Şi, văzând el 
o dată, cu prilejul unei serbări, o prea frumoasă văduvă pe 
nume madonna Malgherida de Ghiso-lieri, se îndrăgosti de 
ea cu atâta patimă, încât inima lui călită de ani se aprinse 
tinereşte, şi nu-şi mai afla pace noaptea, dacă-n ajun nu 
izbutea să vadă chipul drag şi gingaş al femeii, începu dar, 
când călare şi când pe jos, precum se nimerea, să se- 
nvârtească mai întruna prin faţa casei ei. Madonna 
Malgherida şi alte câteva cumetre pricepură curând care 
era pricina preumblărilor sale şi adesea îşi râdeau de 
dragostea bătrânului încărunţit de 'ani şi copt la minte, ca 
şi cum patima iubirii nu şi-ar putea găsi lăcaş decât în 
pieptul gol şi sterp al celor tineri. 


Aşa stând lucrurile dar, într-o zi de sărbătoare, pe când 
madonna Malgherida şedea în faţa casei sale, cu alte 
doamne dimpreună, zărindu-l de departe pe maestrul 
Alberto care venea spre ele, hotărâră să-l primească cu 
cinste şi bună-cuviinţă, iar apoi să-şi bată joc de dragostea 
lui. Şi făcură întocmai: sculându-se în picioare, îl poftiră 
într-o grădină umbroasă şi porunciră să fie aduse degrabă 
vinuri din cele scumpe şi dulciuri câte toate; iar la urmă, cu 
vorbe mieroase şi dezmierdătoare, îl întrebară -cum de se- 
ndrăgostise tocmai de madonna Malgherida, când ştia bine 
de câţi tineri frumoşi şi plini de farmec. Era iubită, la 
Bologna. Maestrul, deşi le simţi acul cel învâlit în vorbe 
dulci, răspunse lotuşi cu voioşie: 

— Dacă-mi eşti dragă, doamnă, nu-i spre mirare lucrul 
ăsta, şi nici o minte luminată -“ şi cu atât mai mult dornnia- 
ta care o meriţi - n-are la ce se minuna de una ca aceasta. 
Căci de-i firesc ca celor încărunţiţi de ani să li se ia puterile 
iubirii rânduite, nu li se ia în schimb voinţa: şi nici 
priceperea de a şti ce-i vrednic de iubit; iară priceperea 
aceasta e mai adâncă în cei bătrâni, prin însăşi firea lor ce a 
cunoscut mai multe de câte ştiu cei tineri. ” De aceea, iată 
care este nădejdea ce mă-ndeamnă, bătrin-cum sunt, să te- 
ndrăgesc când ştiu c-atâţia tineri roiesc în jurul" dumitale: 
m-am nimerit de multe ori să văd -cum mănâncă prazul 
femeile şi caprele; şi, deşi prazul, la drept vorbind, e 
searbăd întru totul, s-ar zice totuşi'că-i mai bun la cap decât 
la coadă; ci voi, doamnele mele, anapoda poftind, îl apucaţi 
de cap şi ronţăiţi la frunze, care nu numai că-s fără gust, 
dar au şi iz netrebnic. De, doamnă, mai ştiu eu? S-ar prea 
putea ca dumneata să nu faci la fel ca celelalte în alegerea 
iubiţilor. Şi-atunci, de bună seamă, pe mine m-ai alege şi-ai 
izgoni pe ceilalţi. 

Madonna Malgherida, ca şi tovarăşele ei, se ruşina 
amarnic, dar totuşi îi răspunse: 

— Maestre, dumneata, deşi cu multă gingăşie, ne-ai 
pedepsit prea nimerit pentru îngâmfarea noastră. Totuşi 


mie una mi-e dragă iubirea dumitale, ca una ce porneşte 
din suflet bun şi vrednic; de aceea, dacă cinstea-mi ră-mâne 
nepătată, sunt gata a-ţi face-n voie şi-a te sluji întru-tqate. 

Maestrul, ridicându-se dimpreună cu tovarăşii săi, 
mulţumi Malgheridei şi, râzând cu poftă, după ce-şi luă 
rămas bun de la dânsa, plecă într-ale sale. lată dar în ce 
chip madonna Malgherida, fără să ia în seamă de cine-şi 
bate joc, deşi îşi închipuia c-a învins, până la urmă s-a trezit 
că ea e cea învinsă; ci voi, doamnele mele, dacă veţi fi 
înțelepte, vă veţi feri cu dibăcie de-atare întâmplări. 

Înclinase soarele spre amurg şi zăpuşeala îşi mai domolise 
focul, când doamnele şi cei trei tineri îşi isprăviră şirul 
poveştilor şi vorba. Drept care, regina grăi: 

— De-acum, dragele mele, nu-mi mai rămâne alta decât să 
vă aleg în locul meu altă regină, care să hotărască clupă 
placul inimii petrecerea ei şi a noastră pentru ziua ele 
mâine. Şi, chiar de s-ar părea c-avem răgaz destul până la 
noapte, ţinând seama c-acela ce nu se scoală-n zori n- 
ajunge prea departe şi vrând ca cele rânduite pe mâine de 
regina noastră să fie săvârşite din timp, socot că n-ar fi rău 
să începem chiar din ceasul ăsta atât ziua de mâine, cât şi 
cele ce vor urma. De aceea, întru mărirea celui ce dăruieşte 
viaţă şi întru mângâierea noastră, Filomena, copila 
înţeleaptă, să ne fie regină şi ziua cea de mâine să fie 
încredinţată ocârmuirii ei. 

Şi, zicând astfel, se ridică în picioare şi, luându-şi de pe 
frunte cununa ei de lauri, i-o puse Filomenei. Pe urmă, ea 
dinţii şi ceilalţi după dânsa, o preaslăviră ca regină şi 
cârmuirii ei cu drag se-ncredinţară. 

Văzându-se încununată, Filomena se îmbujora la faţă, dar 
amintindu-şi de cuvintele Pampineei, de teamă să nu pară 
nătângă, redobândi îndrăzneală si, după ce întări şi ea 
poruncile date de Pampinea, hotări câte urmau a se face la 
cină şi în dimineaţa următoare, după care prinse a grăi 
astfel: 


— Prietene dragi, deşi Pampinea, mulţumită mai degrabă 
bunătăţii ei decât vredniciei mele, m-a ales regină, eu n-aş 
vrea totuşi să aleg de capul meu petrecerea şi desfătarea 
noastră, ci gândul meu cu-al vostru aş vrea să-l înfrăţesc. Şi 
ca să ştiţi din vreme câte socot să fac şi spre a putea şi voi 
pe placul vostru spune câte găsiţi cu cale, am să vă-nşir 
câte socot că ar trebui să facem. De-am fost cu băgare de 
seamă la cele săvârşite de Pampinea astăzi, cred c-am 
putea să spunem pe drept cuvânt că toate au fost şi 
vrednice de laudă şi prea plăcute nouă; de aceea, atâta 
vreme cât nu ne-om sătura de ele, fie din deprindere, fie din 
alte pricini, socotesc să ră-mânem tot la ele. Fiind rânduite, 
clar, cele cu care -am zis că-ncepem mâine, sculându-ne de- 
aici, om hoinări în voie o bucată si, de îndată ce soarele îşi 
va ascunde faţa, ne-om aşeza la cină pe răcoare; iar după 
joc şi cântec şi alte desfătări, cu judecată ar fi să mergem la 
culcare. Mâine ne-om deştepta din vreme şi vom alege loc 
petrecerilor noastre; iar când va bate amiaza vom face ca şi 
azi pe placul fiecăruia şi după ce-om prinzi şi-om dănţui 
câtva, sculându-ne din somn, ne-om aduna aci, pe-acelaşi 
loc, şi-om depăna din nou din caierul de basme, ce pe-o 
măsură înfrăţeşte plăcerea cu folosul. Iar câte n-a ajuns să 
facă Pampinea, târziu aleasă ca regină, le-oi face eu acuma 
şi iată ce anume: aş vrea să aleg un miez şi un tâlc 
poveştilor de mâine şi să vi-l spun din vreme, pentru ca 
fiecine să aibă timp destul să afle povestea potrivită. lar de 
v-o fi pe plac, ţinând anume seama, că de când lumea-i lume 
şi până ce-o să fie, pe oameni soarta îi mână, socot ca 
fiecare să povestească mâine despre aceia care, loviți de 
cine ştie ce năpaste, izbutesc până la urmă să scape cu 
bine, împotriva oricăror aşteptări. 

Doamnele şi tinerii lăudară deopotrivă porunca reginei şi 
se arătară gata să-i împlinească voia. Şi, în timp ce toţi 
ceilalţi tăceau, Dioneo se află să zică: 

— Doamnă, asemeni celorlalţi găsesc şi eu porun-ca-ţi 
prea vrednică de laudă şi prea plăcută nouă; ci mie, ca pe- 


un dar îţi cer să-mi dai o îngăduinţă, în care, pân' la urmă, 
să-mi fie drept să stau. Şi-ţi cer anume, doamnă, să mă 
dezlegi de legea povegştii rânduite după un tâlc anume, 
lăsându-mă să spun, de voi găsi cu cale, povestea care-mi 
place. Şi ca să nu-şi închipuie nimeni că cer acest hatâr 
pentru că n-am la îndemână poveşti de unde alege, mă leg, 
bun bucuros, de-acuma, ca zi de zi să-mi spun la urma 
tuturor povestea. 

Regina, care îl ştia poznaş şi şugubăţ la vorbă, în-ţelegând 
că Dioneo cerea acest hatâr doar ca să-şi poată înveseli 
tovarăşii, de s-ar fi săturat cumva de celelalte povestiri, cu 
învoiala tuturor îi împlini dorinţa. Şi ri-dicându-se în 
picioare, porniră toţi cu pas agale spre un râu cu ape 
limpezi ce cobora din deal prin ierburi verzi şi prund 
strălucitor şi luneca într-o vale umbrită de mulţimea 
copacilor stufoşi. Acolo doamnele, desculţe şi cu braţele 
goale, umblară prin apă şi se desfătară între ele o vreme. 
Iar când se făcu vremea cinei, porniră înspre palat cu toţii 
şi bucuroşi cinară. Apoi, aduse fiind lăutele şi cobza, regina 
porunci să Lauretta, Emilia să cânte lăuta. Porni dar 
Lauretta Se-ncingă un dans, să-lmâne şi Dioneo s-o 
însoţească cu să se-nvârtească în horă şi Emilia începu cu 
glas duios să cânte: 

Mi-e-atăt de drag frumoasă să mă ştiu, Că nu-i iubire alta 
Să-i duc pe lume dorul sau grija să i-o ţiu. 

În ea, ca prin oglindă, mi-e dat să-ncerc, Când mă privesc, 
sporită mulţumire, Şi dulcele balsam nu-i chip să-l şterg Cu 
nici un chin, cu nici o amintire. De-ar fi să caut şi” altminteri 
fericire, Găsi-voi oare alta Să-mi toarne-n suflet miere şi 
sfântă să mi-o ţiu.? 

Nu va pieri lumina ei nicicând Şi-n ea găsi-voi veşnic 
mângâiere; 

În calea mea, în inimă şi-n gând Mi-aţâţ de drag s-o simt, 
oât nu-i putere, Cu grai să apui, şi nimănui nu-i cere. 

De nu cunoaşte alta Mai plină-n bucurii să-ţi spună cum 
mMi-0 ţiu. 


Şi-aşa cum ard din zi în zi mai tare De-mi aţintesc în raza 
ei privirea, întreagă ei mă dărui şi-i gust în delăsare 
Făgăduinţa dulce, strălucirea, Şi-aştept curând să-şi 
depene-mplinirea, Cum. Nu-i pe lume alta Mai plină-n 
bucurii să-ţi spună cum mi-o ţiu. 

După ce Emilia îşi isprăvi cântarea, pe care pe alocuri o 
îngânară, în cor, şi ceilalţi, deşi vorbele ei stârniră în unii 
multe şi felurite gânduri, porniră alte dansuri şi abia într-un 
târziu regina hotări să pună capăt primei zile şi, poruncind 
să i se aducă lumini şi torţe aprinse, hotări fiecăruia odihnă 
până într-a doua zi; drept care, ascul-tându-i vorba, porniră 
care încotro să-şi afle somn şl pace. 

Ziua a doua FILOMENA. 

Sfârşeşte prima zi a Decameronului şi începe cea de a 
doua, în care, sub sceptrul Filomenei" se vorbeşte despre 
aceia ce, loviți de cine ştie ce năpaste, izbutesc până mai la 
urmă să scape i cu bine, împotriva oricăror aşteptări. 

Soarele cu lumina lui cuprinsese de pretutindeni zările şi 
sus, prin ramurile verzi, păsările cu viersul lor voios îşi. 
Făceau simțită făptura, când doamnele şi cei trei tineri, 
păşind în grădină şi călcând cu pas agale iarba înrourată, se 
plimbară de la un capăt la altui, desfătându-se şi împletind 
ghirlande din ramuri şi din flori. Şi asemenea zilei dinainte 
o petrecură şi pe cea de faţă: prânziră la răcoare şi apoi, 
după ce o vreme îşi aninară paşii îtn dans, porniră] a 
odihnă; şi-n cel de-al treilea ceas al după-amiezii, sculându- 
se cu toţii, cu voia doamnei şi-a reginei lor se adunară-n 
cerc jur împrejurul ei, la umbră şi răcoare pe pajiştea 
înverzită. Filomena, frumoasă şi plăcută” la chip-şi 
înfăţişare, încununată cum era cu frunzele de laur, după ce 
zăbovi o clipă în tăcere, privind la rând pe fiecare în faţă, îi 
porunci Neifilei să deie şir poveştilor. lar dânsa'"bucuroasă, 
prinse pe dată a spune: 

Povestea întâi. 

Martellino, prejăcându-se damblagii, se tămăduieşte, 
chipurile, cu moaştele sfântului Arrigo; şi, ieşind la lumină 


vicleşugul său, pătimind el bătaie şi primejdie de 
spânzurătoare, izbuteste până în cele din urmă să scape cu 
bine. 

Dragi prietene, se-ntâmplă adesea ca cel ce-ncearcă să-şi 
bată joc de alţii, şi mai cu seamă de cele sfinte, până mai la 
urmă să se aleagă el însuşi cu batjocura şi cu paguoa. De 
aceea, spre a mă supune poruncii date de regină şi ca să 
intru în miezul celor de dânsa rânduite, am să vă-nşir acum 
câte a mai tras şi-a pătimit un om de treabă din oraşul 
nostru; păţanii ce întru început se arătară a fi nefericite, 
dar care pân' la urmă, pe neaşteptate, se chitiră bine. 

Trăia odată la Treviso, şi nu-i prea mult de atunci, un 
neamţ pe nume Arrigo, care, sărac fiind, ca să-şi câştige 
pâinea, căra pe bani la saci şi alte câte toate; om bun altfel, 
cu frica lui Dumnezeu şi viaţă prea cucernică de toţi bine 
ştiută. Din care pricină, de-i drept ori ba, petrecându-se el 
din viaţă, se-ntâmplă ca, după câte spun cei din Treviso, în 
ceasul morţii sale toate clopotele catedralei să înceapă a 
bate, fără a fi trase de nimeni. Socotind cele întâmplate 
drept o minune, nu ena om să nu-l crează sfânt pe Arrigo. 
Şi, adunându-se tot oraşul an casa cu pricina, luară trupul 
mortului şi, ca pe nişte moaşte sfinte, îl purtară în biserica 
cea mai de vază din oraş, unde fură aduşi apoi toţi ologii, 
damblagiţii, orbii şi cei ce sufereau de câte toate, ca şi cum 
atingându-i trupul ar fi putut să se înzdrăve-nească pe dată 
de toate metehnele lor. 

În toiul vălmăşagului şi al îmbulzelii picară în Treviso trei 
florentini, pe nume Stecchi, Martellino şi Marchese, care 
hoinărind pe la curţile seniorilor, desfătau mulțimile prin 
giumbuşlucurile lor şi prin strâmbăturile cu care imitau pe 
fiecine. Aceştia, cum nu mai fuseseră nicicând la Treviso, 
văzând atâta amar de lume gonind în dreapta şi-n stânga, 
se minunară foarte şi, ajungându-le la ureche pricina 
îmbulzelii, doriră şi ei să vadă mortul. Şi, după ce-şi lăsară 
lucrurile la un han, Marchese zise: 


— De vrut, ar vrea oricine să vadă atare sfânt; da' eu, din 
parte-mi, nu prea văd cum am putea ajunge la el, căci, după 
câte aud, piaţa-i bulucită de nemți şi altă soldăţime, pe care 
stăpânire” a a adunat-o acolo să ţină rânduială; şi-apoi, şi 
făr' de asta, aud cum că”n biserică e atâta îngrămădeală, 
că nimeni nu mai poate intra. 

La asta, Martellino, care ţinea cu dinadins să vadă şi el 
sfântul, zise: 

— Doar nu ne-om da înapoi dintr-atita lucru. Las' pe mine, 
c-oi găsi eu o cale. 

— Cum? Întreba Marchese. 

* Ţi-oi spune cum, răspunse Martellino: eu m-oi poci ca 
damblagiţii, iar voi, tu de o latură şi Stecchi de cealaltă, 
chipurile ajutându-mă să umblu, vă veţi preface că mă 
duceţi sa mă tămăduiască sfântul. Şi cine ne-o vedea ne-o 
face loc pe dată, lăsându-ne să trecem. 

Marchese şi Stecchi se dovediră încântați de idee; şi, 
ieşnid pe dată din han, după ce ajunseră pe-un maidan 
pustiu, Martellino se apucă să-şi răsucească mâinile, 
degetele, coatele, picioarele, până şi gura şi ochii, şi faţa 
toată în aşa hal, că intrai în sperieţi văzându-l; să-l cauţi cu 
luminarea şi n-ai fi găsit om să zică de el că nu-i lovit de 
dambla de-a binelea şi de-a pururi pierdut la trup. Şi aşa 
cum era sprijinit de Marchese şi Stecchi, porniră cu toţii 
către biserică, plini de evlavie, rugându-se supuşi de cei ce 
le stăteau în cale, de dragul Domnului, să-i lase să treacă 
înainte; şi izbuteau, vezi bine. Aşa că-n scurtă vreme, ajutaţi 
de mulţimea care striga pretutindeni "lăsaţi-i să treacă, 
lăsaţi-i să treacă!" ajunseră la locul unde era aşezat trupul 
sfântului Arrigo. Iar acolo, nici n-apucară bine să-l vadă, că 
nişte oameni din preajmă, buni la suflet, mi-l şi apucară pe 
Martellino şi-l aşezară deasupra mortului, ca prin atingere 
să-şi dobândească mânituirea trupului. 

Martellino, înconjurat de mulţimea care abia mai sufla de 
curioasă ce era, după ce aşteptă câtva, ca unul care se 
pricepea de minune la de-alde astea, începu a se preface 


că-şi întinde mai întâi un deget, apoi mâna, după aceea 
braţul, până ce-ncetul cu-ncetul se-ntinse pe de-a întregul. 
Şi, văzând norodul atare minune, începu să-l preamărească 
pe sfântul Arrigo cu atâta larmă, de nici bubuitul tunetelor 
n-ai fi răzbit să-l mai auzi. 

Or, nu departe de locul acela, se nimerise a fi un florentin 
care-l ştia pe Martellino ca pe un cal breaz, dar care, din 
pricina schimonoselilor, nu-l cunoscuse la-n-ceput; văzându- 
<| însă în picioare, îl cunoscu pe dată şi se porni pe râs, 
zicând: "Bătu-l-ar Dumnezeu! Cine n-ar fi jurat, văzându-l 
cum vine, că nu-i cu adevărat lovit de boală?" Cuvintele sale 
se nimeriră s-ajungă la urechea unor trevisini, care-l 
întrebară cu iuţeală: "Cum! Nu era damblagit?" La care 
florentinul le răspunse: 

— Da' de unde! E drept ca bradul de când îl ştiu; dar, după 
cum v-aţi putut încredința şi dumneavoastră. 

Se pricepe mai bine ca oricine la giumbuşlucuri de-astea şi 
de pocit se ştie poci, de ţi-e mai mare dragul. 

Aitâta le trebui trevisinilor! Cum auziră una ca asta, o 
luară cu ruptul înainte şi începură să urle: "Puneţi mâna pe 
netrebnicul ăsta, care batjocoreşte pe Dumnezeu şi cele 
sfinte şi care, zdravăn fiind, s-a prefăcut olog, ca să-şi bată 
joc de sfântul nostru şi de noi toţi!" Şi zicând acestea, 
puseră mâna pe el, îl traseră de unde se afla şi, apu-— 
cându-l de păr şi smulgându-i hainele de pe el, începură să-i 
care cu nemiluita la pumni şi la picioare; şi din câţi se aflau 
acolo, unul n-ai fi găsit să-şi zică om şi să nu-i ardă şi el vreo 
câteva-n spinare. 

Martellino striga din răsputeri, fie-vă milă", şi se ferea şi el 
cum putea, dar degeaba: norodul i se-aduna în spate în 
gloată tot 'mai mare. Stecchi şi Marchese, văzând una ca 
asta şi dându-şi bine seama că gluma se îngroaşă, iar pe de 
altă parte temându-şi şi ei pielea, nu cutezau să-i sară în 
ajutor; dimpotrivă, urlau cu ceilalţi dimpreună" cerându-i şi 
ei moartea, deşi tot timpul îşi scormoneau în fel şi chip 
mintea, ca să găsească mijloc să-l scoată din, puterea 


gloatei, care de bună seamă l-ar fi ucis pe loc, de n-ar fi 
născecit un vicleşug Marchese. Aflându-se adunată la locul 
cu pricina toată oştirea stăpânirii, Marchese, cum putu mai 
iute, se înfăţişă la cel ce ţinea locul primarului şi-i zise: "Fie- 
ţi milă de mine! E un nemernic pe-aicea, care mi-a uşurat 
punga de-o sută de florini de aur; prinde-l, rogu-te, să-mi 
pot redobândi bănuţii." 

Auzind acestea, nu mai puţin de doisprezece armăşei 
dădură buzna la locul pe unde bietul Martellino răbda 
scărmănătură fără pieptene, şi izbutind cu mare greu să-şi 
taie cale prin mulţime, îl smulseră din mâinile ei, şi rupt, şi 
terciuit cum. Era, îl duseră la palatul stăpânirii. Acolo, 
auzind norodul care i se ţinuse pe urme cum că fusese prins 
ca hoţ de buzunare şi socotind atare învinuire drept cel mai 
bun prilej pentru a-i veni de hac, începură cu toţii să se 
vaiete în gura mare că şi lor le tăiase punga de la 
cingătoare. Judele stăpânirii, om aspru şi neînduplecat, 
auzind una ca asta, îl luă degrabă pe Martellino deoparte şi 
începu să mi-l descoasă. Ci Martellino răspundea în-tr- 
aiurea, răsfăţându-se, ca şi cum nici nu i-ar fi păsat de 
judecător; omul, înfuriat de-a binelea, puse să-l cet-luiască- 
n funii şi porunci să-i ardă vreo două, socotind că-l va face 
să-şimărturisească păcatul, ca apoi să-l poată spânzura. lar 
după ce-l sloboziră din funii şi-l aşezară pe jos, întrebându-l 
judecătorul de-s cu temei învinuirile aduse, Martellino, 
văzând că nu-ia bună să tăgăduiască, răspunse: 

— Stăpâne, sunt gata să mărturisesce adevărul; dar pune 
pe cei ce mă învinuiesc să spună cânid şi cum le-am tăiat 
punga şi-apoi ţi-oi spune şi eu tot ce-atm făcut şi ce n-am 
făcut. 

— Aşa da! Răspunse judecătorul. Şi punând să cheme pe 
câţiva păgubaşi, care ziceau că le tăiase punga acum opt 
zile, care acu şase, care acu patru, ba unii chiar în ziua 
aceea, Martellino, auzind acestea, grăi: 

— Stăpâne, mint cu toţii de ţi-i mai mare dragul! Cea mai 
bună dovadă că eu spun adevărul e că niciodată n-am mai 


pus piciorul în oraşul ăsta; şi-acu, de-ndată ce-am ajuns, 
ceasul rău m-a pus să mă duc să văd şi eu sfântul, şi-acolo 
m-au scărmănat în halu-n care mă vezi. Dacă voieşti să ai 
dovadă că nu minţesc, ţi-o poate da slujbaşul stăpânirii ce 
scrie-n catastif pe toţi străinii, precum şi hangiul la care am 
tras. lar de te-ncredinţezi că eu îs cu dreptatea, nu mă mai 
chinui şi nu mă spmzura zadarnic, de dragul unor ticăloşi. 

Intre acestea, Marchese şi Stecchi, auzind că judele nu-l 
cruța de fel pe Martellino, ba că-l rnai şi legase în funii, se- 
ngrijorară foarte, zicââidn-şl între ei: "Ce mai treabă am 
făcut şi noi! Din lac l-am azvârlit în puț!" Şi tot umblând pe 
străzi, făcură pe dracu-n patru şi izbutiră să-l găsească pe 
hangiu, căruia îi 'povestiră de-a flr-a-păr întâmplarea. 
Hangiul se porni pe râs şi-i duse la un anume Sandro 
Agolanti, băştinaş din Treviso şi om cu mare. Trecere la 
stăpânire; şi după ce-i povestiră şi iui întâmplarea, îl 
rugară, cu hangiul dimpreună, să facă ce-o putea, pentru 
bietul Martellino. Sandro, stricându-se de râs, porni către 
stăpânire; iar acolo se rugă de guvernator să trimită după 
Martellino şi ruga-i fu împlinită. 

Trimişii îl găsiră pe învinuit tot numai în cămaşă, pierit şi 
mort de frică în faţa judecătorului, care nu-l lăsa nici măcar 
să crâcnească întru apărarea sa; ba dimpotrivă, ni-merindu- 
se să aibă şi niscaiva pică pe florentini, ţinea morţiş să-l 
spânzure şi nu se învoia cu nici un chip să-l lase slobod, 
până ce nu'i-lluară cu sila dinainte. 

Martellino, dus în faţa guvernatorului, după ce-i povesti 
întâmplarea, se rugă frumos să-i iaca hatârul şi să-l lase să 
plece cât mai degrabă din oraş, zicând că pină ce n-o 
ajunge la Florenţa, tot la git i s-o părea că-şi simte 
ştreangul. Guvernatorul râse cu poftă de isprava 
florentinilor şi porunci să i se deie fiecăruia câte un rând de 
haine. După care, scăpaţi ca prin urechile acului din atare 
strâmtoare, toţi trei se-ntoarseră teferi la casele lor. 

Povestea a doua. 


Rinaldo din Ăşti, jiind jefuit de hoii, ajunge In Castel 
Guiglielmo, e găzduit de o văduvă, despăgubit de pierderi şi 
pină mai la urmă se întoarce acasă teafăr. 

Întâmplările lui Martellino, povestite de Neifile, stâr-niră 
mare haz printre doamne, iar dintre tineri mai cu seamă 
Filostrato se desfată cu ele; şi fiindcă sta alături ele Neifile, 
regina îi porunci să calce ps urmele ei şi să-şi spună şi el 
povestea. Drept care, fără a mai sta pe gânduri, Filostrato 
începu: 

— Frumoase doamne, o anumită istorioară, în care cele 
bisericeşti se îmbină în parte cu iubirea şi-n parte cu 
întâmplări nenorocite, îmi tot dă ghes să mă dezleg la limbă 
şi să v-o spun, pentru că s-ar putea să fie de folos acelora ce 
o ascultă şi mai vârtos acelora ce s-au pornit la drum spre 
ale iubirii plaiuri primejdioase, pe unde adeseori, de nu te 
închini şi sfântului lulian1, o nimereşti anapoda cu gazda, 
chiar dacă patu-i larg şi moale în perini. 

1 Ocrotitorul drumeţilor, la catolici (n. t.). 

Pe vremea marchizului Azzo din Ferrara, un negustor, pe 
nume Rinaldo din Ăşti, venise la Bologna pentru niscaiva 
treburi de -ale sale. Şi isprăvindu-şi omul socotelile, în 
drumul lui spre casă, pe când tocmai ieşise din Ferrara şi se 
îndrepta călare spre Verona, se nimeri să deie peste unii, 
care păreau a fi negustori, dar alta nu erau decât tâlhari de 
drumul mare şi oameni făr' de lege; or el, intrând necugetat 
în vorbă cu dânşii, şi-i luă tovarăşi de drum. Tâlharii, 
văzându-l negustor şi socotind că are şi bani asupra lui, se 
chibzuiră cum să-l jefuiască de îndată ce s-ar fi ivit prilejul. 
De aceea, spre a nu stârni în el vreo bănuială, porniră a 
vorbi de cinste şi de omenie, ca nişte oameni simpli şi de 
treabă, silindu-se să-i intre cu dinadinsu-n voie şi să se 
arate săritori. Din care pricină Rinaldo, ce doar o slugă 
avea cu el, călare şi ea pe un cal, se socotea ferice de o 
atare întâlnire. Umblând ei dar, în-tr-acest chip, şi tot 
sărind cu vorba de la una la alta, ca omul când stă de 


poveşti, ajunseră să vorbească şi despre rugăciuni; şi unul 
din tâlhari -* căci trei erau la număr - îi zise lui Rinaldo: 

— Da' dumneata, jupâne, ce rugăciune obişnuieşti să spui 
la drum? 

La care Rinaldo răspunse: 

— La drept vorbind, eu nu prea-s priceput la d-astea şi nu 
cunosc prea multe rugăciuni; de, ca omul care trăieşte aşa 
cum a apucat din bătrâni şi nu-şi mai bate capul pentru te 
miri ce fleac. Da' ce e drept e drept: de când mă ştiu, nu 
plec la drum fără să zic în zori, când mă pornesc din han, 
un Tatăl Nostru şi o Bucură-te Fecioară, pentru odihna 
răposaţilor părinţi ai sfântului Iulian; apoi mă închin lui 
Dumnezeue şi sfântului Iulian să-mi facă parte de gazdă 
bună în noaptea care va să vie. Căci eu, în viaţa mea. Am 
întâlnit adeseori primejdii mari la drum, dar am scăpat 
pururea teafăr, iar noaptea apoi, întotdeauna aflat-am 
gazdă bună şi culcuş de să-l pomenesc: de aceea sunt 
încredinţat, şi-o spun întru slăvirea lui, că sfântul Iulian mi-a 
dobândit într-asta mila lui Dumnezeu. Aşa că mie unul, 
precum spuneam şi mai înainte, de nu mă închin în zori, nici 
drumul nu-mi prieşte şi aici nu-mi pare c-aş ajunge cu bine 
noaptea următoare. 

— Decameronul, voi. 1 - cd. 80 

Cei care îl întrebase îi zise atunci: 

— Şi azi în zori te-ai închinat, jupâne? 

— Vezi bine că m-am închinat, grăi spre el Rinaldo. 
Tâlharul, care ştia de mai înainte cum s-o petrece treaba, îşi 
zise în sinea lui: "Bine-ai făcut! Că dacă n-om da greş, nu 
prea te văd dormind la noapte." Şi după aceea adăugă: 

— De umblat, am umblat şi eu destul, dar rugăciuni anume 
n-am spus nicicând, deşi pe mulţi văzut-am că le ţin în 
cinste; şi totuşi niciodată n-am nimerit-o prost din pricina 
aceasta. Rămâne de văzut acu cine-o dormi mai bine la 
noapte: dumneata ce ţi-ai făcut rugarea, ori eu ce n-am 
făcut-o. Nu-i vorbă, de închinat mă-nchin şi eu, din când în 
când, dar m-arn deprins a spune alt soi de rugăciuni, aşa 


precum ar fi de-o pildă "Năruitu-te-ai", ori "Precistă 
Fecioară", ori încă "Din adâncuri", care-s de mult folos, cum 
obişnuia să zică bunică-mea, săraca. 

Şi tot vorbind aşa, de una şi de alta, şi tot mergând cu spor 
înainte, în timp ce hoţii aşteptau un loc şi un ceas prielnic 
mişelnicului gând, după ce trecură de Castel Gui-glielmo şi 
tocmai stau să treacă un râu, se întâmplă ca cei trei hoţi, 
văzând că-i noapte afară şi locul singuratic,. Să se 
năpustească asupra lui Rinaldo şi să-l jefuiască până la 
piele. lar la plecare, după ce-l lăsară să zgribulească numai 
în cămaşă, luându-i şi calul pe deasupra, îi ziseră aşa: 

— Te du de vezi acu cum s-o îngriji la noapte Iulian al tău 
de tine, că sfântul nostru, nouă, de bună seamă, ne-o purta 
de grijă! 

Şi, trecând peste râu, îşi luară tălpăşiţa. 

Slujitorul lui Rinaldo, văzându-şi stăpânul încolţit de 
tâlhari, fricos cum era, nu mişcă nici măcar un deget ca să-i 
sară într-ajutor; ci, îmboldindu-şi calul, porni în goană şi nu 
se opri până ce n-ajunse la Castel Guiglielmo, unde, cum 
între timp se înnoptase, trase la han de-a dreptul, fără să-şi 
bată capul pentru stăpânul său. Rinaldo, desculţ cum era şi 
nnmai în cămaşă, fiind aprig ger afară şi straşnică ninsoare, 
nu ştia ce să mai facă; şi văzând că înnoptează, cu dinţii 
clănţănind de frig şi tremurând ca varga, începu să caute 
jur împrejur, doar-doar va izbuti să afle un adăpost, ca să-şi 
petreacă noaptea. Dar neaflând nimic (căci prin acele locuri 
războiul, nu demult, arsese totul până-n temelii), împins de 
ger, o luă la fugă către Castel Guiglielmo, deşi habar n- 
<avea că slujitorul lud o luase şi el într-acblo, gândind că 
bun e Dumnezeu şi că, dacă ajunge teafăr, se va îngriji de el 
să-i afle un adăpost. Ci negurile nopţii îl apucară la peste o 
milă depărtare de oraş: din care pricină ajunse atât de 
târziu la porţile lui, încât le află închise, cu punţile ridicate 
şi nu fu chip să intre înăuntru. Nemângâiat la suflet şi 
amărât ca vai de el, prinse a căuta plângând vreo streaşină 
sub care să-şi pună oasele la adăpost, măcar şi numai de 


ninsoare; şi spre norocul lui văzu deasupra parapetelor ce 
împrej-muiau castelul o casă mai ieşită în afară, sub ale 
cărei ziduri gândi să şadă până într-a doua zi. Îndreptându- 
se spre ele, află sub ziduri o uşiţă închisă, din păcate, şi, 
aducând în -pragul ei o grămăjoară de paie pe care o aflase 
în preajmă, se covrigi mâhnit şi îndurerat pe ea, jeluin-du- 
se simțului Iulian şi arătându-i că credinţa pe care i-o purta 
nu merita din parte-i atare oropsire. Ci sfântul Iulian, sub 
paza lui ţinându-l, fără zăbavă îi rândui alt-minterea 
culcuşul. 

Trăia pe vremea aceea la Castel Guiglielmo o văduvă 
frumoasă la trup ca nimeni alta în lume, pe care marchizul 
Azzo o iubea ca pe ochii lui din cap şi şi-o ţinea acolo în oraş 
la îndemână; această doamnă locuia taman în casa sub ale 
cărei ziduri se aciuase dârdâind Rinaldo. Or, tocmai în ziua 
aceea se nimerise ca marchizul să-i trimită vorbă că va 
petrece noaptea cu dânsa şi s-o roage să-i pregătească în 
taină o baie şi o cină îmbelşugată. Iar când fu totul gata şi 
doamna îl aştepta să vină dintr-o clipă într-ialta, se nimeri 
să pice la poarta marchizului un sol ce-i aducea niscaiva 
vesti, din pricina cărora fu nevoit să încalece pe loc şi drept 
aceea, după ce îi trimise vorbă femeii să nu-l mai aştepte, se 
aşternu la drum. Femeia, nemângâiată oarecum şi neştiind 
cum să-şi treacă vremea, se hotări să initre ea în baia gata 
pregătită, să şadă singură la cină şi apoi să meargă să se 
culce; şi chibzuindu-se astfel, intră în baie. Baia se afla în 
spatele uşiţei unde Rinaldo bietul se adăpostise pe dinafară. 
Or, femeia, cum sta lungită în baie, îl auzi plângând şi 
clămpănind din dinţir de-ai fi crezut, sărmanul, că-i 
preschimbat în barză. De aceea, ehemându-şi slujnica, îi 
zise: 

— Dă fuga sus, priveşte peste zid şi află cine-i jos în pragul 
uşii, ce fel de om e şi ce caută acolo. 

Slujnica se duse degrabă şi, ajutată fiind de noaptea cea 
sticloasă, îl văzu pe Rinaldo cum tremura ca varga, desculţ, 
numa-n cămaşă şi-l întrebă cine era. Rinaldo, abia puţind să 


mai vorbească de atâta dârdâială, îi spuse cât putu mai 
scurt cine era şi cum de se afla acolo. lar apoi începu s-o 
roage, de-ţi era mai mare mila să-l auzi, să aibă îndurare şi, 
de-i şedea în putere, să nu-l lase să moară de frig în 
noaptea aceea. Slujnica, răzbită de milă, se întoarse la 
stăpână şi-i povesti de-a fir-a-păr povestea. Stăpâna, fiind 
cuprinsă şi ea de multă milă, aniintindu-şi că are la dânsa 
cheia uşiţei prin care marchizul se strecura uneori pe 
ascuns la dânsa, îi zise: 

— Du-te şi deschide-i binişor uşa: cina-i aicea toată şi n-are 
cine s-o mănânce; iar ca să-l găzduim, e loc destul, har 
Domnului. 

Slujnica, lăudând cu prisosinţă inima bună a stăpânei sale, 
porni să-i deschidă şi, după ce-l aduse în casă, văzând 
femeia că-i aproape ţeapăn de frig, îi zise: 

— Yăâră-te iute în baia de colo, că-i caldă încă! Rinaldo, cât 
ai bate din palme, intră în baie, fără a aştepta să-l mai 
poftească o dată; şi pătruns până la oase de căldura ei, 
gândea că din mormânt se întoarce iar la viaţă. Apoi femeia 
porunci să i se deie un rând de straie bărbăteşti, căci nu 
demult îi murise bărbatul, şi, după ce Rinaldo le îmbrăcă, 
dacă te-ai fi uitat la el, ai fi jurat că pe măsura lui fuseseră 
făcute. Pe urmă, aşezându-se şi aşteptând -poruncile femeii, 
prinse a înălța rugări de mulţumită lui Dumnezeu şi 
sfântului Iulian, că îl scăpaseră cu bine de la cumplita 
moarte care-i şedea înainte, mai hărăzindu-i pe deasupra şi- 
o gazdă cumsecade, precum părea să fie doamna. 

Femeia, după ce odihni o vreme, se duse în una din 
cămările ei, în care poruncise să se încingă un foc * zdravăn 
şi apoi dori să afle cum se mai simte bietul călător. La care 
slujnica răspunse: 

— Şi-a pus veşmintele pe el şi tare mândru arată. Om 
cumsecade pare a fi şi cu purtări alese. 

— Du-te de-l cheamă, zise atunci femeia, şi spune-i, 3ă 
poftească aicea la căldură; om sta la cină dimpreună,. Că de 
mâncat ştiu bine că n-a avut de unde. 


Rinaldo, intrând în odaie, dădu cu ochii de dânsa si, 
părându-i-se femeie de neam, o salută cu plecăciune şi-i 
mulţumi pe cât ştiu mai bine de binefacerea pe care o 
săvârşise cu el. Femeia, pe de altă parte, văzându-l şi au- 
zindu-l, îi dădu dreptate slujnicei în sinea ei, şi întâm- 
pinându-l bucuroasă, se aşeză cu dânsul la gura focului şi 
prinse a-l întreba de întâmplarea care-l minase într-acolo. 
Rinaldo rând pe rând i-o povesti cu de-amănuntul. Şi, cum 
femeia auzise niscaiva zvonuri despre sosirea slugii lui 
Rinaldo la Castel Guiglielmo, dădu deplină crezare celor 
povestite şi-i spuse lui Rinaldo câte ştia anume, încredin- 
ţându-l că a doua zi în zori îi va fi uşor să dea de urma 
slujitorului. 

Aipoi, după ce fu aşternută masa la porunca doamnei, 
Rinaldo se spălă pe mâini dimpreună cu dânsa şi se aşeză la 
cină. Era acest Rinaldo bine legat la trup, plăcut şi chipeş la 
făptură, ales şi gingaş la deprinderi şi de ani în floarea 
vârstei. lar doamna, care-l cercetase în repetate rânduri 
din cap până-n picioare, găsindu-şi-l pe plac şi aţâţată fiind 
la gândul că marchizul ar fi trebuit să-şi petreacă noaptea 
cu dânsa dimpreună, puse ochii pe el. Şi după cină, 
sculându-se de la masă, începu a se sfătui cu slujnica, de-i 
nimerit ori nu, de vreme ce marchizul o înşelase în aşteptări 
bătându-şi joc de dânsa, să folosească acest prilej, pe care 
soarta i-l scotea în cale. Slujnica, prea bine ştiind ce-o arde 
pe stăpână, o sfătui pe cât putu mai călduros să-şi 
împlinească pofta. Din care pricină femeia, întorcându-se la 
gura sobei, unde-l lăsase singur pe Rinaldo, prinse a-l privi 
cu dragoste şi-i spuse: 

— Rinaldo, de ce-ai căzut pe gânduri, spune? Crezi că-i aşa 
de greu să fii despăgubit de-un cal şi-un rând de straie? 
Hai, nu te necăji, fii vesel şi închipuieşte-ţi că eşti la tine 
acasă; ba chiar mai mult ţi-oi spune: când te-am văzut 
intrând cu hainele acestea ce-au fost odinioară ale 
răposatului meu soţ, mi s-a părut că-l văd aievea; de o sută 
de ori în seara asta am fost gata să te sărut şi să te strâng 


în braţe, şi dacă nu m-aş fi temut că poate n-o să-ţi placă, de 
bună seamă aş fi făcut-o. 

Rinaldo, auzind asemenea vorbe şi văzând sclipirile di" 
ochii femeii, cum nu era neghiob, se apropie de ea cu 
braţele deschise şi-i zise: 

— Doamnă, de mă gândesc că de acu înainte doar 
mulţumită dumitale pot zice că-s în viaţă şi de-mi aduc 
aminte din ce impas m-ai scos, socot c-ar fi din parte-mi o 
mare mojicie de nu m-aş strădui să-ţi împlinesc orice 
dorinţă; de aceea fă-ţi pe plac, sărută-mă şi strânge-mă. În 
braţe, că eu din partea mea te-oi săruta şi te-oi cuprinde cu 
mare bucurie. 

Si, fiindcă după acestea, alte vorbe s-ar fi vădit a fi. cu 
totul de prisos, femeia, încinsă cum era ele poftele iubirii, i 
se aruncă fără zăbavă în braţe; şi s. trângându-l cu patimă, 
după ce îl sărută de mii de ori şi tot de atâtea ori fu şi de 
dânsul sărutată, sculându-se de acolo, se duseră în odaia ei 
şi se culcară de îndată, astâmpărându-şi focul care-i ardea, 
din plin şi-n multe rânduri, pân' la ziuă. lar mai apoi, 
sculându-se în zorii zilei, fiindcă aşa dorea femeia pentru ca 
nu cumva să se iste bănuieli, dânsa, după ce-i. Dete un rând 
de haine zdrenţuroase şi-i căptuşi cu, bani. Chimirul, 
rugându-l să păstreze taina asupra celor în<tkn-plate, îl 
strecură afară pe aceeaşi uşă prin care pătrunsese de cu 
seară, după ce mai întâi îi arătă ce drum să apuce spre a 
nimeri în oraş, ca să-şi găsească sluga. Rinaldo aşteptă isă 
se lumineze bine de ziuă şi să se descuie porţile oraşului, 
iar pe urmă, prefăcându-se că vine de departe, pătrunse în 
oraş şi îşi află slujitorul. Apoi, îmbrăcâridu-se cu straiele ce 
le avea în cufăr, pe când sta tocmai' gata să încalece, se 
nimeri - minunea cerului ai zice - ca cei trei hoţi, care cu o 
seară în urmă îl jefuiseră pe drum. pe urma altei pungăşii, 
să fie prinşi puţin după aceea şi aduşi la judecată; şi-n urma 
mărturiei lor i se dădură înapoi lui Rinaldo şi banii, şi 
hainele, şi calul, fără să piardă altceva nimic decât 


perechea de şireturi cu care-şi agăța ciorapii şi pe care 
tâlharii o rătăciseră din nebăgare de seamă. 

Din care pricină Rinaldo, mulţumind lui Dumnezeu şi 
sfântului Iulian, încalecă pe cal şi ajunse acasă teafăr; iară 
tâlharii, a douia zi, încă din zorii dimineţii, porniră a-şi 
legăna picioarele în văzduh. 

Povestea a treia. 

Trei tineri, risipindu-şi fără măsură averea, sărăcesc; un 
nepot de-al lor, întâlnindu-se cu un abate, pe când se 
întorcea/ar' de nădejde acasă, descoperă în el pe jiica 
regelui Angliei, care U ia de bărbat şi răscumpără averea 
celor trei unchi ai săi, făcându-i iarăşi oameni înstăriți. 

Întâmplările lui Rinaldo fură ascultate cu încântare de 
către doamne, care lăudară credinţa lui şi mulţumiră lui 
Dumnezeu şi sfântului Iulian că-l ajutaseră în clipe atât de 
grele. Dar, pe de altă parte (deşi aceasta se spunea în 
şoaptă), nici gazda lui Rinaldo, care ştiuse a se sluji de darul 
trimis de Dumnezeu, nu fu socorti'tă de doamne drept o 
proastă. Şi-n timp ce ele chicoteau pe ascuns la gândul 
nopţii petrecute de vădană, Pampinea, care şedea alături de 
Filostrato şi socotea, pe drept cuvânt, că era rândul ei să 
povestească, îşi adună gândurile şi prinse a cugeta la cele 
câte avea: Să spună. Iar după ce regina îi porunci să 
înceapă, grăr, pe cât de bucuroasă, pe-" atât de 
îndrăzneață: 

— Prealuminate doamne, cu cât vorbeşti mai mult despre 
întâmplările rânduite de soartă, cu atât mai multe lucruri 
găseşti a spune despre ele, dacă le adânceşti: şi asta nu e 
de mirare, căci, dacă stai să te gândeşti, toate acele lucruri 
pe care noi prosteşte le socotim c-ar sta în puterea noastră 
sunt -toate în mâna sorții care pe toate le preschimbă după 
aseunsa-i judecată şi fără de răgaz le mută, fără a urma 
într-aceasta vreo rânduială anume care să poată să ne fie şi 
nouă cunoscută. Or, deşi toate 'acestea se adeveresc 
temeinic în orişicare faptă, din zori şi până-n noapte, şi s-au. 
Vădit de asemenea şi-n câteva povesti din cele istorisite, cu 


toate acestea zic, de vreme ce reginei i-a fost pe plac să 
aleagă acest subiect, voi adăuga şi eu la cele povestite (si 
poate nu făr' de folos) povestea mea, nădăjduind că" are să 
vă placă. 

Trăia pe vrem'uri în oraşul nostru un cavaler, pe nume 
messer 'ledaldo, care după unii s-ar fi tras din neamul 
Lamberţilor, iar după alţii, zice-se, din neamul Agolanţilor. 
Şi aceştia din urmă, când zic aşa pun mai ales temei pe 
meşteşugul învăţat până mai la urmă şi de feciorii săi, 
meşteşug ce ţine de datina familiei şi care încă până astăzi 
e rânduit din tată în fiu la Agolanţil. Ci lăsându-i la o parte 
acu pe cei ce nu cad la învoială cu neamul lui, zic cum că 
acest 'Tedaldo era la vremea sa un cavaler ca nimeni altul şi 
avea trei fii, din care celui dinţii îi zicea Lamberto, 
mijlociului 'Tedaldo, iară mezinului AgoQante, feciori 
frumoşi toţi trei şi vrednici, deşi cel 'mare nu împlinise nici 
barem optsprezce ani. Şi, aşa bogat cum era, murind 
messer Tedaldo, lăsă fiilor săi, drept legiuiţi moştenitori, 
toată avera sa. Feciorii, văzându-l rămaşi cu a. tata avuţie, 
în bani peşin, în case şi moşii, fără de alt stăpân decât doar 
bunul plac, începură a cheltui cu nesocotinţă, ţinând pe 
lângă dânşii alai întreg de slugi, cai mulţi de soi, droaie de 
câini şi şoimi de vânătoare, ormduind ospeţe şi dăruindu-şi 
din belşug mesenii, punând la cale întreceri în lupte de-a 
călare şi săvârşind tot soiul de isprăvi, nu doar din cele câte 
se cade a fi făcute de oamenii de neam, ci fel de fel de 
nebunii ce le trăsneau prin capul lor de tineri pofticioşi. Dar 
n-apucară bine să se desfete de-o atare viaţă, că şi sfârşiră 
avutul părintesc; or, cum la atâtea cheltuieli nu pridideau să 
facă faţă doar cu veniturile lor, începură a vinde şi a zălogi 
moşiile şi casele: şi azi dând una, mâine alta, se treziră pe 
nesimţite că numai au de unde şi sărăcia le deschise ochii 
peste care avuţia cea multă le aşternuse albeaţă. 

Din această pricină Lamberto, chemându-şi fraţii într-o 
bună zi, le arătă ce trai înfloritor trăise bietul lor părinte pe 
lângă traiul ce-l duceau ei astăzi şi cât de mare îi fusese 


bogăţia pe lângă sărăcia lor, în care numai din destrăbălare 
fuseseră azvârliţi. Iară la urmă, cum ştiu mai bine, îi 
îndemnă să vândă împreună cu dânsul puţinul care le mai 
rămăsese şi să plece din ţară, înainte ca sărăcia lor să fie pe 
de-a întregul cunoscută. Zis şi făcut. Fără a-şi lua rămas 
bun de la nimeni şi fără nici o zarvă, plecară din Florenţa şi 
până în Anglia nu se mai opriră. Ajunşi 

: 1 Numele acestei familii derivă de la meseria de 
fabricanți de ace (cf. it. ago, ac) (n.t.). 

Acolo, îşi luară o căscioară şi strângându-şi băierile pungii, 
începură să deie bani pe camătă, cu multă chibzuinţă. In 
meseria aceasta îi. Ajută în aşa măsură soarta, încât în doi- 
trei ani izbutiră să-şi agonisească o grămadă de bani. Din 
oare pricină, întorcându-se ei cu rândul la Florenţa, când 
unul, când celălalt, încărcaţi de bani, îşi răscumpă-rară 
mare parte din pământurile lor, ba chiar şi altele mai 
cumpărând, la urmă câteşitrei se însurară. Or, cum în 
Anglia urmau şi mai departe să deie bani pe camătă, trimi- 
seră acolo, ca să le îngrijească de treburi, pe un (tânăr, un 
nepot de-al lor, pe nume Alessandro; iar ei, după ce 
câteşitrei se întoarseră iar la Florenţa, uitându-şi în ce hal îi 
sărăcise odinioară risipa fără frâu, deşi între timp îşi 
înjghebaseră şi ei familiile lor, cu soaţe şi copii, începură a 
cheltui imai straşnic ca înainte, bucurându-se de încrederea 
tuturor negustorilor, ce le-ar fi dat oricând orişice sumă cu 
împrumut, fără a mai sta pe gânduri. Vreme de câţiva ani 
făcură faţă acestor cheltuieli cu banii trimişi de Alessandro, 
care începuse a împrumuta pe baroni, pe socoteala 
castelelor şi altor venituri de ale lor, care lui îi aduceau 
multe şi mari câştiguri. 

Acu, în timp ce fraţii îşi risipeau cu rnână spartă avutul, iar 
când n-aveau de unde se împrumutau cu gândul la sumele 
din Anglia, se întâmplă, potrivnic oricăror aşteptări, să 
izbucnească într-acest regat o luptă între rege şi unul 
dintre fiii săi, drept care întreaga ţară se împărţi în două, 
unii ţinând cu regele, iar ceilalţi cu feciorul. Din pricina 


aceasta îi fură luate lui Alessandro toate castelele baronilor 
ce încăpuseră p 3 mina lui şi nu-i mai rămase nici un alt 
venit. Or, cum toată lumea trăgea nădejde de pe-o zi pe alta 
c-o să încheie pace între un fecior şi tată, Alessandro, 
socotind şi el că de se încheie această pace îşi va primi 
avutul înapoi, cu dobânzi cu tot, nu se clintea din loc; iar cei 
trei fraţi, care se aflau la Florenţa, nu se Rândeau nici ei să- 
şi mai scurteze cheltuiala, ci zi de zi tot mai avan se 
împrumutau la alţii. După câţiva ani, vă-zându-şi toată 
lumea nădejdile înşelate, cei trei fraţi nu numai că pierdură 
încrederea zarafilor, dar mai fură şi închişi pe deasupra, 
căci oamenii îşi doreau cu orice preţ paralele înapoi; şi cum 
pământurile lor nu fură îndeajuns pentru a plăti zarafii, 
pentru acel rest de plată, fraţii, toţi trei rămaseră închişi; 
iar bietele neveste, cu copilaşii-n braţe, porniră care-ncotro, 
la ţară ori aiurea, fără veşminte, fără bani, neştiind ce-ar 
mai putea să aştepte, deeit mereu aceeaşi viaţă chinuită. 

Alessandro, care aşteptase ani de-a rândul pacea, 'văzind* 
că nu se mai face şi fiindu-i teamă că-n zadar aşteaptă, 
punându-şi chiar şi viaţa în primejdie, hotări să plece în 
Italia şi se porni la drum de unul singur. Dar, spre norocul' 
lui, la ieşirea din Bruges, văzu pornind cu el deodată un 
abate benedictin, însoţit de o mulţime de slujitori şi de 
călugări, cu catâri încărcaţi cu poveri ce deschideau 
convoiul, şi-n urma lor văzu doi cavaleri bătrâni, rubedenii 
de ale regelui, cu care el, ca unul care-i cunoştea de mar 
înainte, intră în vorbă, fiind bucuros primit de dân'şii în 
tovărăşia lor. Şi cum umblau aşa împreună, Alessandrol îi 
întrebă cuviincios cine erau călugării care mergeau înainte 
cu atâta amar de slugi în urma lor şi unde anume se 
duceau. La care, unul dintre cavaleri răspunse: 

— Cel ce călăreşte înaintea slugilor e un tânăr, o'rudă de-a 
noastră, ales de curând abate într-una din cele mar mari 
mănăstiri din Anglia; şi fiindcă e mai tânăr decât se cere în 
lege pentru un atare rang bisericesc, mergem cu el la 
Roma, spre a ne ruga de sfântul oărinte să-i deie dezlegare 


de frageda lui vârstă şi să-l sfinţească apoi îrr slujba de 
abate. Dar lucrul acesta se cade a fi ţinut în mare taină. 

Mergând aşadar proaspătul abate când înaintea slugilor, 
când înapoia lor, cum obişnuiesc drumeţii cei de vază, r se 
întâmplă să-l vază pe Alessandro, tânăr, tinerel, al naibii de 
frumos la trup şi înfăţişare şi mai presus ca alţii plăcut, 
desăvârşit şi ales întru deprinderi. Şi. Fermecat de la prima 
vedere, plăcându-l abatele mai mult ca orişice pe lume. Îl 
chemă la sire şi prinse a sta cu el de vorbă, în-trebându-l 
cine era, de unde venea şi unde anume se pornise. 
Alessandro îi arătă pe faţă starea în care se afla, 
răspunzându-i la toate întrebările şi-i arătă la urmă că-i 
gata să-l slujească cu prea puţinul ce-i şedea în putere. 90 

Abatele, auzind cât de frumos i se-nşirau cuvintele în gură 
şi cercetând mai cu amănuntul deprinderile sale, deşi 
învățase meşteşug slugarnic, îl socoti vlăstar de soi şi ca. 
Atare îl îndrăgi şi cu mai multă patimă. Plin de milă pentru 
atâta zbucium, îl mângâie cu multă prietenie şi-l sfătui să nu 
piardă nădejdea, căci dacă avea să fie om vrednic şi de aci 
înainte, Domnul de bună seamă avea să-l pună iar pe locul 
pierdut şi poate chiar mai sus. Iar la s. fârşit îl rugă, de 
vreme ce şi el mergea tot în Toscana, să facă bunătatea a-i 
sta-n tovărăşie, căci doar aceeaşi cale aveau de străbătut. 
Alessandro îi mulţumi pentru cuvintele de îmbărbătare şi-i 
arătă că-i gata să-i împlinească orişice poruncă. 

Tot mergând abatele, cu inima zbătându-se de 
simţămintele noi iscate de Alessandro, se nimeri să ajungă, 
la vreo câteva zile după aceea, într-un oraş mai mititel şi 
cam lipsit de hanuri; şi dorind să poposească acolo, 
Alessandro îl duse. la un hangiu pe care-l cunoştea mai 
îndeaproape şi porunci să-i rânduiască o odaie într-un 
ungher al casei ce se arăta a fi mai îngrijit. Or, cum 
Alessandro se preschimbase acu într-un soi de om de 
încredere al abatelui, ca unul ce era îndemânatic foarte, 
aşezând el la han toată slujitorimea, care pe unde, cum 
putu mai bine, după ce cină abatele, fiind dusă toată lumea 


la culcare, pe la miezul nopţii, Alessandro îl întrebă pe 
hangiu unde ar putea să-şi afle şi dânsul un culcuş. La care 
hangiul răspunse: 

— Drept să-ţi spun nici eu nu ştiu; vezi bine doar că peste 
tot e plin şi chiar şi eu cu ai mei ne-om culca pe podele. 
Atâta doar că-n camera abatelui sânt nişte lăzi de grâne; de 
vrei, te duc acolo, ţi-aştern şi-un pat în pripă peste ele şi, 
dacă te învoieşti, îi căuta să te odihneşti cum poţi. 

Dar. Alessandro îi răspunse: 

— Cum crezi c-oi merge tocmai eu în camera abatelui, 
când ştii doar bine că-i aşa de mică şi atâta de îngustă, încât 
nici barem un călugăr n-a mai fost chip să încapă în-tr-însa? 
De-aş fi băgat de seamă că mai e loc, după ce-am tras 
perdelele la pat, as fi aşezat pe lăzi pe vreunul din călugări, 
iar eu m-aş fi culcat în locul lui, cu ceilalţi dimpreună. 

Hangiul însă îi răspunse: 

— Eu n-arn ce-ţi face; treaba-i aşa precum ţi-o spun-şi 
dacă poţi să te-nvoieşti cu locul, fii fără grijă e-ai să dormi 
buştean, abatele e cufundat în somn, iară perde-lele-s 
lăsate; eu ţi-oi aşterne binişor o pătură şi după aceea poţi 
dormi în pace. 

Alessandro, văzând că treaba se putea face fără să-l 
stingherească pe abate, se învoi şi-şi aşternu culcuşul pe cât 
putu mai uşurel, ca nu cumva să-l trezească. Abatele, care 
nu dormea, ba dimpotrivă frământa în gând dorinţa nouă 
ce-i mijise în piept, auzi cele câte se puneau la cale şi 
pricepu de asemenea după auz şi locul în care se culcase 
Alessandro; de aceea îşi zise mulţumit; "Domnul mi-a 
hărazit prilejul acesta; de-l las să-mi scape acuma, altul la 
fel nicicând n-o să mă mai îmbie". Şi, hotărât să nu scape 
prilejul, cum n-auzea în jur, prin han, nici o suflare, îl chemă 
pe Alessandro în şoaptă, poftindu-l să se culce lingă dânsul. 
Alessandro se codi ce se codi, dar până mai la urmă se 
dezbrăcă şi ise întinse alături. Atunci abatele, punmdu-i 
mâna pe piept, începu să-l mângâie întocmai cum îşi mân- 
gâie codanele iubiții. De care lucru Alessandro se minună 


peste măsură şi se temu ca nu cumva iubirea cu păcat să-l 
îmboldească pe abate la atari dezmierdări. Dar teama lui « 
-* ori că din vreme şi-o închipuise, ori c-o înţelese atunci pe 
loc din vreo mişcare de a lui Alessandro - fu pricepută fără 
întârziere de abate, care prinse a zâmbi pe întuneric. Şi, 
scoţându-şi degrabă cămaşa, luă mâna lui Alessandro şi, 
asezându-şi-o pe piept, îi zise: 

— Alessandro, alungă gânduc-ţi urâcios, caută colea în sân 
şi-ai să găseşti ce-ascund. 

Alessandro, punând mâna pe pieptul abatelui, dădu peste 
doi sânişori rotunzi, şi tari, şi fragezi, de-ai fi jurat că-s 
dăltuiţi din fildeş. Şi găsindu-i, cunoscu numaidecât că 
abatele-i femeie, drept care, fără a aştepta să fie şi poftit, o 
prinse iute în braţe, şi dădu s-o sărute, când ea îi zise 

— Până a nu te apropia mai mult de mine, ascultă câte 
vreau să-ţi spun: pre câte vezi, eu sân t femeie şi nicidecum 
bărbat; şi, pornindu-mă fecioară de la casa părintească, 
mergem la papa ca să mă mărite: acu, ori spre norocul tău, 
ori spre a imea nenorocire, alaltăieri, cum te-am zărit, cu 
atâta foc am prins a te îndrăgi, că nu-i femeie în lume să 
mai iubească aşa ca anine; de aceea am hotărât să-mi fii tu 
soţ şi altul niciodată. lar dacă nu mă vrei soţie, atunci pe loc 
te du de-aici şi-ntoarce-te de unde ai venit. 

Alessandro, deşi n-o cunoştea, gândindu-se la tot alaiul 
care-i ţinea tovărăşie, socoti că trebuie să fie şi nobilă şi 
bogată; cât despre partea frumuseţii, vedea el singur cât e 
de frumoasă: de aceea, fără a cumpăni mai mult, îi 
răspunse că dacă aceasta îi era voia, el bucuros primea. 
Atuncea fata, ridicându-se în capul oaselor, îi puse în deget 
un inel şi-n faţa unei iconiţe ce-l închipuia pe Hristos, se 
cunună cu el. Apoi, cuprinzându-se în braţe, se desfă-tară 
până-n zori, spre bucuria ambilor părtaşi. lar când se 
lumină deziuă, după ce căzură la învoială cam în ce fel şi 
cum să-şi rânduiască socotelile, Alessandro se soulă şi, 
ieşind dinl odaie prin acelaşi loc pe unde intrase, fără ca 
nimeni să fi prins de veste unde dormise peste noapte, 


bucuros nevoie mare, porni din nou la drum, împreună cu 
abatele şi cu alaiul său, iar după multe zile ajunseră la 
Roma. 

Acolo, după ce se odihniră câteva zile, abatele cu cei doi 
cavaleri şi cu Alessandro dimpreună pătrunseră de îndată 
la papă şi, după ce se înclinară adine în faţa lui, abatele 
începu să zică aşa precum urmează: 

— Sfinte părinte, precum sfinţia-ta cuvine-se să ştii mai 
bine ca oricare, oricine vrea să ducă un trai cinstit şi bun e 
nevoit, pe cât îi sade în putere, să se ferească de orişice 
prilej ce l-ar împinge să facă altminterea. Or eu, care 
doresc să duc un trai cinstit, spre a izbuti să săvârşesc 
aceasta, în straiele cu care mă vezi m-am aşternut la drum, 
fugind în taină cu o bună parte din comorile regelui Angliei 
(părintele meu care, aşa tânără cum mă vezi, voia să mă 
mărite cu regele Scoției, un cavaler împovărat de ani), 
pentru a veni să cer sfinţiei-tale să mă maăriţi cu cine vei afla 
de bine. Şi află cum că nu atât prea multa bătrâneţe a 
regelui din Scoţia m-a îndemnat la fugă, cât groaza să nu 
săvârşesc, de m-aş fi măritat cu dânsul, din şubrezenia 
tinereţii mele, vreo faptă împotriva poruncilor cereşti şi 
onoarei sângelui de neam ce cur”e m vinele regescului 
meu tată. Şi într-aceste gânduri por nindu-mă la drum, 
Părintele Ceresc, ce singur el cunoaâe mai bine ca oricine 
nevoile şi lipsurile noastre îndurin du-se de mme mi-a scos 
în cale pe acela pe care î el vrea sa mi-l dea de soţ; omule 
tânărul acesta (si | pe Alessandro), ce, precum vezi, sfinţia- 
ta e a cea mine; purtarea lui şi multa-i iscusinţă 
sânt'vrednice de o prea malta doamnă, chiar dacă, poate, 
sângele nu-i este chiar aşa de nobU ca sângele de rege. Pe 
el l-am luat pe el îl vreau; şi niciodată nu m-oi învoi cu altul 
măcar să zică'tata şi alţii orice-ar zice. În felul acesta 
pricTna care m-a pus pe drumuri s-a mântuit cu bine; dar 
mi-a fost drag să-mi duc la capăt calea, atât pentru a 
cerceta locurile, sfinte, ce din belşug împodobesc oraşul 
acesta şi dimpreună cu ele şi pe mălţimea-ta, sfinte părinte, 


cât s pentru a mărturisi şi-n faţa preasfinţiei-tale, şi deci a 
lumii întregi, cununia noastră, săvârşită până acum numai 
în fata lui Dumnezeu. De aceea dar, te rog cu umilinţă ca vo 
a Domnului şi-a mea să fie şi pe placul tău şi să ne âai 
binecuvântarea ta, pentru ca noi să dobândim printr-însa 
mai multă încredințare că Domnul-Dumnezeu căruia M eşti 
locţiitor, s-a învoit la cununia noastră şi să putem i sa 
vieţuim şi să ne dăm sfârşitul întru slăvirea Tatălui Ceresc 
şi-a preasfinţiei-tale. 

Alessandro se minună nespus aflând cum că soţia lui era 
chiar fata regelui Angliei şi-o bucurie fără. Margini 
pătrunse tainic în sufletul lui; dar şi mai mult se minunară 
cavalerii şi într-atât se tulburară, încât de-n-ar fi fost să fie 
în faţa papii, s-ar fi năpustit asupra lui Alessandro, ba poate 
chiar şi asupra fetei iar fi sărit cu gura. Pe 'i de altă parte 
papa se minună şi dânsul foarte şi de veş-mmitul fetei, şi de 
alegerea făcută; dar dându-şi 'seama că înapoi nu mai 
putea să-i tragă, făcu pe voia ei', îi îmbuna dinţii pe cei doi 
cavaleri, pe care îi vedea cât sunt de tul- ' buraţi, 
împăcându-i cu fata şi cu Alessandro, iar apoi prinse a 
împărţi porunci spre împlinirea celor ce aveau & se facă. Şi 
când veni şi ziua sorocită de dânsul, în faţa tuturor 
cardinalilor şi-a multor alţi bărbaţi de neam, ce se 
adunaseră cu toţii poftiţi de dânsul la ospăț, porunci să se 
înfăţişeze faţa, îmbrăcată cu vesminte regeşti, care se arăta 
a fi atât de frumoasă şi de plăcută ochilor, încât pe drept 
euvânt fu îndeobşte lăudată. Şi, dimpreună cu dânsa, 
îmbrăcat aşijderea în straie bogate şi însoţit cu cinste de cei 
doi cavaleri, se arătă şi Alessandro, despre care, jude- 
cându-l după port şi deprinderi, n-ai fi zis că-i cămătar, ci 
mai degrabă os domnesc. Apoi sfântul părinte puse să se 
slujească taina cununiei si, după ce nuntiră ca-n poveşti, îi 
învoi pe tineri să plece, blagoslovindu-i încă o dată. Lui 
Alessandro şi nevestei sale, plecând din Roma, le fu drag să. 
Meargă la Florenţa, unde povestea lor, umblând din gură-n 
gură, le-o luase înainte; şi-acolo, fiind primiţi cu cinste de 


orăşeni, doaimna, după ce plăti pe zarafi, scoase pe cei trei 
fraţi de la închisoare şi-i aşeză pe ei şi pe nevestele lor în 
toate drepturile dinainte avute. Drept care, răsplătiți fiind 
cu multe mulţumiri, Alessandro şi nevasta lui, luând cu ei pe 
Agolante, plecară din Florenţa şi, la Paris ajunşi, fură 
primiţi de rege cu cinste şi onoruri. De acolo cei doi cavaleri 
porniră în Anglia şi făcură ce făcură, până ce regele le dărui 
iertarea şi cu alai dem-nesc ieşi înaintea fetei şi a ginerelui 
său, pe care în scurtă vreme îl, ridică la rang de cavaler, 
dându-i ţinutul Corno-valieil. lar Alessandro se dovedi atât 
de vrednic şi stărui cu atâta dibăcie, încât împăciui 
părintele cu fiul, lucru ce mari foloase aduse ţării întregi, 
iar lui îi dobândi recunoştinţa şi iubirea mulțimilor din tot 
regatul. Agolante câştigă din nou tot ceea ce î se cădea de 
drept şi, putred de bogat, se întoarse la Florenţa, după ce 
contele Alessandro îl ridică la rang de cavaler. Pe urmă 
contele şi cu soţia lui trăiră viaţă glorioasă, inr după spusa 
unora, fie prin vitejia şi înţelepciunea sa, fie prin socrul său, 
ce-l ajută într-aceasta, Alessandro cuceri până mai la urmă 
Scoţia, peste care fu încoronat drept rege. 

1 Cornouailles sau Cornwails, în bretonă şi saxonă (n. t.). 

Povestea a patra. 

Landolfa Ruffolo, sărăcind, se (ace pirat şi, fiind prins de 
genovezi, scapă de la înec pe-o ladă plină cu pietre scumpe; 
ajuns în Corfu, e ajutat de o femeie şi se întoarce acasă 
avut. 

Lauretta, care şedea lângă Pampinea, auzind-o că-şi 
mântuise cu bine povestea, porni fără zăbavă, zicând aşa 
precum urmează: 

— Gingaşe doamne, după părerea mea, soarta nu-şi 
dezvăluie în nimeni mai strălucit puterile, ca în aceia care, 
săraci ca vai de lume, ajung să urce treptele domniei, cum 
s-a întâmplat şi cu Alessandro, cel din povestea Pampi-neei. 
Or, de vreme ce fiecare dintre noi se cade să se ţină de. 
Miezul dinainte rânduit poveştilor noastre, nu m-oi sfii nici 
eu să vă spun o poveste care, chiar dacă înşiră-n ea 


nenorociri şi mai cumplite, n-ajunge totuşi pân' la urmă | la 
un sfârşit atât de strălucit ca cel din povestirea Pampi-neei. 
De asemenea bine ştiu că, tot gândind la cele înainte 
povestite, veţi asculta mai fără chef la câte-oi spune eu; dar 
de nu voi putea miai mult, să-mi fie cu iertare. 

După spusa unora, ţărmul ce se întinde de la Reggio la 
Gaeta ar fi cea mai frumoasă parte din câte numără Italia; 
cuprinsul lui, la doi paşi de Salerno, ascunde o coastă 
povârnită în mare, Coasta de la Amalfi, precum îi spun 
locuitorii, presărată cu zeci de orăşele, cu grădini şi fântâni, 
cu negustori bogaţi şi pricepuţi la treabă, ca orice negustor. 
Şi printre aceste orăşele e unul botezat Ravello, în care, aşa 
precum şi azi trăiesc bogaţi destui, trăia pe vremuri unul 
mai bogat ca oricare altul, pe numele Lan-dolfo Ruffolo, 
care nemulţumit fiind cu averile adunate, poftind să şi le 
îndoiască, era mai-mai să-şi piardă şi viaţa dimpreună cu 
ele. 

Omul nostru, după ce chibzui în sine o bucată de vreme 
după obiceiul negustorilor, îşi cumpără o corabie 
încăpătoare şi, încărcând-o cu felurite mărfuri în care-şi 
vârâse tot avutul, plecă cu dânsa în Cipru. Or, ajungând 
acolo, află la mal o seamă de corăbii încărcate şi ele taman 
cu acelaşi soi de marfă din care avea şi el; din pril cina 
aceasta fu nevoit să-şi vândă avutul aproape pe nimica, ba 
chiar să-l zvârle-n mare, numai ca să scape de el; şi era cât 
pe-aci să piardă tot ce avea. Necăjindu-se peste măsură şi 
văzându-se, din bogat ce era, ajuns la sapă de lemn, 
nemaiştiind ce să facă, se gândi să-şi pună capăt zilelor sau, 
dacă nu, să-şi dreagă paguba furând, spre a nu fi nevoit să 
se întoarcă sărac la locul de unde plecase om avut. Şi, 
găsindu-şi un cumpărător pentru corabia lui greoaie, cu 
banii câştigaţi şi cu cei luaţi pe marfă îşi cumpără o corabie 
uşoară de pirat şi, căptuşind-o cu toate cele de trebuinţă 
unei atari îndeletniciri, se puse pe furat, dând iama mai cu 
seamă în turci. 


În treaba asta se nimeri să fie mai norocos decât în 
negustorie. Vreme de un an aproape, fură şi puse mâna pe 
atâtea corăbii turceşti, încât nu numai că izbuti să re- 
dobândească câte pierduse cu marfa lui nenorocoasă, d! Ar 
îşi mai şi îndoi avutul. Or, învățând el minte din paguba 
dinţii şi socotind c-a adunat destul, ca nu cumva s-o pată şi 
pe-a doua, îşi zise întru sine că-i e de ajuns cât are şi că mai 
mult nu-i mai trebuieşte; hotări deci să se întoarcă acasă, 
dar, temându-se să-şi mai vâre banii în marfă, îi luă cu el pe 
corabia cu care-i câştigase şi, înşfă-când lopeţile, porni cu 
sârg la drum. 

Ajunsese tocmai în Arhipelag, când se porni spre seară un 
vânt de răsărit, care nu numai că-i ţinea calea de-a 
curmezişul, dar mai umfla şi valurile pe care în nici un chip 
nu le-ar fi putut înfrunta cu corăbioara lui. Se adăposti dar 
într-un cot de mare scobit într-o insulă şi ferit de vânt, 
cugetând să aştepte acolo schimbarea vremii. Nu după mult 
timp, ajunseră cu mare greutate, în acelaşi loc, două corăbii 
de genovezi venite din Constantino-pol, minate de aceeaşi 
pricină care îl făcuse şi pe Lan-dolfo să se adăpostească 
acolo. Genovezii, văzând corăbioara, i se aşezară în cale 
închizându-i drumul; şi auzind a cui era, cum îl ştiau pe 
Landolfo din auzite că-i putred de bogat - ca unii ce 
râvneau la bani şi pradă grasă - hotărâră să pună mâna pe 
el. Drept care, coborându-şi pe uscat o parte din oameni cu 
arcuri şi săgeți, îi aşezară într-un loc anume, astfel încât să 
nu poată cobori nimeni 

— Decameronul, voi. 1 - cd. 80 97 de pe corăbioara lui 
Landolfo, fără a fi luat la ochi şi săgetat pe 'dată; iar ei, 
încărcându-se în luntri şi ajutaţi fiind şi de mare, se 
apropiară de corăbioara lui Landolfo şi, cât ai clipi din ochi, 
fără prea multă osteneală, puseră mâna pe ea, cu sclavi cu 
tot, fără să scape nici barem un singur orn din câţi se aflau 
pe punte. Apoi, golind corabia de tot ce avea într-însa, o 
cufundară, iar pe Landolfo îl urcară pe una din corăbiile lor, 
lăsându-l aproape în pielea goală. 


A doua zi, schimbându-şi vântul calea, corăbiile um-flară 
pânzele spre apus şi cât e ziulica de mare plutiră cu spor 
înainte; dar pe înserate prinse a sufla un vânt năprasnic şi, 
ridicând namile de valuri, despărţi corăbiile una de cealaltă. 
Minată de vânt, corabia pe care se afla bietul Landolfo se 
nimeri să se izbească cu furie de una din stâncile din insula 
Cefalonia şi, aidoma unei sticle az-vârlite de perete, crăpă şi 
se sfărâmă cu totul. Or, cum. Marea era plină de mărfuri, de 
lăzi şi scânduri ce pluteau pe apă - după cum se întâmplă 
de obicei în asemenea împrejurări - deşi noaptea era 
întunecoasă, iar marea umflată şi vijelioasă, nenorociţii care 
se aflau pe corabie începură a înota - cei ce ştiau să înoate 
+ - şia se agăţa* care cum putea, de ce le pica sub mână. 
Bietul Landolfo* care se afla printre ei, deşi cu o zi înainte 
nu o dată îşi chemase moartea, cugetând că-i mai bine să 
moară decât să se întoarcă acasă sărac cum era, văzând-o 
acum cu, ochii, se cutremură de spaimă; şi, dând peste o 
scândură" se apucă şi el de ea, precum făceau şi ceilalţi, 
nădăjduind că Dumnezeu îi va veni într-ajutor, dacă va 
izbuti să se ţină cât mai mult pe dânsa; şi călare pe ea, 
împins încoace şi încolo de valuri şi de vânt, făcu ce făcu şi 
izbuti s-o ducă aşa până când se lumină de ziuă. Dar în zori, 
uitându-se în jurul lui nu văzu decât apă şi nori şi-o ladă ce 
plutea pe mare şi care se apropia din când în când de el, 
băgându-l în sperieţi de teamă ca nu cumva, izbin-du-l, să-l 
scufunde; de aceea, ori de câte ori se apropia de el, sleit 
cum era, încerca pe cât îl ajutau puterile s-o împingă cu 
mâna. Or, iscându-se pe neaşteptate, cine ştie cum şi din ce 
pricini, un vârtej care izbi cu putere în ladă, aceasta lovi 
scândura pe care se afla Landolfo; şi, dându-se el peste cap 
cu scândură cu tot, minat mai mult de teamă decât de 
propriile-i puteri, izbuti să iasă iar deasupra, dar scândura 
era acum departe. De aceea, temân-du-se că n-o s-o mai 
poată ajunge, se apropie de lada + care plutea alături ide el, 
şi, aşezându-se cu pieptul pe ea, încercă s-o ţină cu braţele. 
Într-acest chip, zvârlit de mare încoace şi încolo, flămând ca 


vai de el şi înghițind pe săturate apă, fără a avea habar pe 
unde se găseşte şi neizbutind să vadă altceva decât mare şi 
iar mare, rămase astfel ziua întreagă şi noaptea următoare. 
A doua zi, fie din mila lui Dumnezeu, fie din pricina 
vântului, Landolfo, ud ca un burete şi ţinându-se strâns cu 
amândouă mâinile de marginile lăzii, ca omul gata să se 
înece, ajunse pe ţărmul insulei Corfu, unde, spre norocul 
lui, o biată femeie îşi spăla şi-şi freca oalele cu nisip şi apă 
sărată. Femeia, văzându-l că se apropie, neştiind prea bine 
ce-i, de-i om sau arătare, se temu şi se dădu înapoi, ţipând 
cât o ţinea gura. Landolfo de vorbit nu era în stare să 
vorbească şi, cum nici nu vedea prea bine, nu-i zise nimic; 
dar împingându-l apa la mal, femeia desluşi înfăţişarea lăzii 
şi uitându-se mai cu luare-aiminte cunoscu dintâi braţele 
întinse peste ladă, apoi îi zări faţa şi-şi dădu cu socoteala că 
om trebuie să fie. Din care pricină, cuprinsă de milă, înainta 
câţiva paşi în marea domolită şi, apucându-l pe Landolfo de 
păr, îl trase la mal cu ladă cu tot; si, după ce se munci din 
greu să-i descleşteze mâinile de pe ladă, o aşeză în spinarea 
unei fetiţe care se afla cu ea, îl duse pe Landolfo ca pe un 
copil acasă şi, vMndu-l într-un ciubăr cu apă fierbinte, atâta 
mi-l frecă, până ce-l făcu să-şi redobândească căldura 
trupului si. de bine de rău, şi puterile pierdute. lar când 
găsi cu cale că-i de ajuns, îl scoase şi-l îndopă cu dulciuri şi 
cu vin, ca să-şi mai vină în fire. Apoi îl mai ţinu câteva zile 
cum putu mai bine, până ce omul, redobândindu-şi puterea, 
pricepu unde se afla. Văzând acestea, femeia socoti să-i 
înapoieze lada pe care i-o scăpase de la înec şi să-i spună 
să-şi caute de drum; şi făcu întocmai. Landolfo, deşi nu-şi 
mai amintea de ladă, o luă totuşi când i-o dădu femeia, 
gândindu-se că tot îi va prinde bine o dată, chiar dacă nu 
preţuia prea mult. Dar, cântărind-o în mâini, i se păru cam 
uşoară şi-şi cam luă nădejdea de la ea; totuşi, cum femeia 
era plecată de acasă, o descuie să vază ce-i în-tr-însa şi 
dădu peste o mulţime de pietre scumpe, unele lucrate şi 
altele nu, aşezate acolo de-a valma. Văzându-le şi dându-şi 


seama că-s de mare preţ - căci se cam pricepea la 
nestemate - simţi că-i vine inima la loc şi începu să-l laude 
pe Dumnezeu, care nici de data aceasta nu-şi uitase de 
dânsul. 

Dar, ca unul ce fusese de două ori încercat de soartă. Şi 
încă într-un răstimp aşa de scurt, temându-se să n-o 
păţească şi-a treia oară, cugetă să fie cu mare băgare de 
seamă la felul în care avea să-şi ducă acasă comoara; aşa 
incit, învelind cum ştiu mai bine nestematele în nişte 
zdrenţe, îi spuse femeii că nu mai are nevoie de ladă şi-o- 
rugă să-i deie un sac şi să-şi păstreze dânsa lada. Femeia 
primi bucuroasă, iar Landolfo, după ce-i mulţumi pentru 
binele ce i-l făcuse, luând sacul în spinare, o porni la drum 
şi urcându-se într-o barcă, ajunse la Brindisi. De acolo, tot 
înainte pe coastă, ajunse până la Trani, unde dădu peste 
nişte oameni din oraşul său, postăvari de meserie, care, 
auzindu-i păţaniile povestite de” a fir-a-păr - în afară însă 
de povestea cu lada - îşi făcură pomană şi-l îmbrăcară din 
cap până-n picioare; ba pe deasupra îi mai împrumutară şi 
un cal, trimiţându-l împreună cu un om care să-i ţină 
tovărăşie, până la Ravello, unde zicea că vrea să se 
întoarcă. Landolfo, ajuns acasă şi văzându-se la adăpost, 
mulţumi lui Dumnezeu că-l păzise şi pe urmă se apucă să-şi 
desfacă sacul; şi cercetând miai cu de-amă-nuntul piatră de 
piatră, găsi că are atare nestemate, încât dacă le-ar fi 
vândut cu cât făceau sau chiar cu mai puţin" s-ar fi trezit şi 
mai bogat decât fusese la plecare. Şi usu-rânchi-se de ele, 
trimise în Corfu femeii care îl scăpase de la înec o surnă 
mare de bani drept mulţumită, fără să-i uite nici pe cei care 
îl îmbrăcaseră la Trani. Apoi, sătul de negustorie, îşi ţinu 
restul pentru sine şi trăi în belşug până la adinei bătrâneţe. 

Povestea a cmcea. 

Andreuccio din Perugia, venindt la Napoli să cumpere cai, 
de-a lungul unei singure nopţi, din trei primejdii scapă 
teafăr şi până mai la urmă se întoarce acasă cu un rubin. 


— Giuvaerele găsite de Landolfo - începu Fiammetta. 
Căreia îi venise rândul să povestească - îmi amintesc o 
istorioară tot atât de plină de primejdii ca şi povestea spusă 
de Lauretta; spre deosebire însă de povestea ei, în care 
nenorocirile se ţin lanţ ani de-a rândul, în povestea mea, 
precum veţi auzi de îndată, ele se înşiră toate de-a lungul 
unei nopţi. 

Precum mi-a fost şi mie dat s-aud, trăia la Perugia, pe 
vremuri, un tânăr pe nume Andreuocio al lui Pietro, care 
era gearobas de cai; şi tânărul acesta, aflând cum că la 
Napoli ar fi mai ieftini caii, vârându-şi în chimir cinci sute de 
florini de aur - ca unul ce nicicând nu părăsise casa 
părintească * - porni şi el la Napoli cu alţi neguţători. Şi 
ajungând acolo într-o duminică pe la apus de soare, fiind 
anume învăţat de hangiu, porni a doua zi cu noaptea în cap 
la târg; acolo văzu o sumedenie de cai şi găsi destui pe 
placul său, ba chiar se şi tocmi cu unii din geam-başi; dar, 
nefiind chip să cadă la învoială, el, bietul, cam nătâng şi 
gură-cască cum era, poftind să dovedească cum că venise-n 
târg anume spre a cumpăra, se apucă să-şi zdrăngănească 
punguţa cu florini, de faţă cu norodul ce se învârtea de colo- 
colo. Or, tot umblând după tocmeli şi zdrăngănindu-şi 
punga sunătoare, se nimeri să treacă pe acolo o siciliancă 
tânără şi-a naibii de frumoasă, deşi cam rea de muscă şi 
gata oricând a face bărbaţilor pe voie pentru o nimica 
toată; cum dădu cu ochii de pungă, fără ca el s-o vadă, îşi - 
zise întru sine: "Cine-ar trăi mai bine decât mine, de-ar fi ai 
mei bănuiţii aceia?!" Şi-apoi trecu mai departe. 

Cu tânăra aceasta se afla şi o altă siciliancă, o băbătie, 
care de îndată ce-l zări pe Andreuccio, lăsând pe fată s-o 
apuce înainte, se repezi la el şi prinse a-l săruta cu duioşie; 
fata, văzând ce face, fără a sufla o vorbă, se trase la o parte 
şi n-o slăbi din ochi. Andreuccio, întorcându-se către 
bătrână, o recunoscu de îndată şi se arătă voios de 
întâlnire; şi după ce bătrână făgădui că-l va căuta la han, 
fără a mai lungi vorba, o luă din loc, iar el porni din nou să 


se tocmească; dar n-apucă să cumpere nimic în dimineaţa 
aceea. 

Fata, văzând dinţii punguţa şi-apoi văzând şi cât de bine se 
avea bătrână cu feciorul, se hotări să încerce de n-ar putea 
cumva să pună mâna pe bani, măcar şi pe o. parte din ei 
dacă nu pe toţi; ca atare, luând-o deoparte pe bătrână, 
începu s-o întrebe cine era feciorul, de unde, ce vânt îl 
adusese şi cum de-l cunoştea. Bătrână îi povesti de-a fir-a- 
păr tot ce ştia despre Andreuccio (de-ai fi crezut c-auzi din 
gura lui povestea), căci pe părintele lui, zicea ea, îl cunoştea 
încă de pe vremea când locuiseră amândoi în Sicilia şi pe 
urmă la Perugia; iar mai la urmă îi spuse şi hanul unde 
poposise flăcăul, precum şi cu ce treabă venise anume 
acolo. 

Fata, lămurită pe deplin atât cu privire la rubedeniile 
tânărului cât şi la numele lor, puse temei pe ceea ce aflase 
şi-ş-i făuri pe dată un plan, cu gând ca printr-un şiretlic 
destoinic să-şi stâmpere pofta de bani. Întorcându-se dar 
acasă, dădu de lucru babei pentru toată ziua, ca nu cumva 
să-şi afle timp să-l caute pe Andreuccio. Apoi chemă o 
fetişcană, pe care dânsa o învățase la tertipuri d-astea şi o 
trimise pe înserate la hanul unde trăsese Andreuccio. 
Ajungând la han, fata, spre norocul ei, dădu tocmai peste 
Andreuccio - ce sta de unul singur proptit în poarta hanului 
- şi-l întrebă de dânsul. Iar după ce flăcăul o încredința că 
el era căutatul, îl trase la o parte şi-i zise cam aşa: 

— Messer, o doamnă din oraşul acesta se arată bucuroasă 
să stea cu dumneata de vorbă, de te învoieşti şi dumneata. 

Andreuccio, auzind una ca asta, se privi din cap până-n 
picioare şi, încredinţându-se că-i chipeş şi arătos, îşi zise că 
femeia de bună seamă s-o fi îndrăgostit de dânsul, de parcă 
în tot oraşul n-ai fi g" sit la vremea aceea flăcău mai arătos 
ca el; şi-n grabă mare îi spuse fetei că-i gata s-o asculte şi-o 
întrebă de locul şi ceasu-n care doamna ar fi dorit să stea 
de vorbă. La care fata îi răspunse: 

— Messer. 


— Oricând doreşti; doamna te aşteaptă chiar la ea acasă. 

Andreuccio, grăbit cum era, fără să lase vorbă hangiului 
că pleacă, îi zise: 

— Haidem, ia-o-nainte, că eu te-ajung din urmă. Fetişcana 
îl duse pe Andreuccio în casa stăpânei care locuia într-o 
mahala, numită Malpertugiol, al cărui nume însuşi ţi-arată 
câte parale face şi ce cinstite locuri se află pe acolo. Dar el, 
oare habar n-avea de faima mahalalei şi nici de bănuit nu 
bănuia nimica, crezând că merge într-un loc cinstit şi-n casa 
unei doamne, intră de bună voie pe urma fetei în casă; şi 
urcând pe scări, după ce fata îşi chemă stăpâna şi-i zise: 
"ată-l pe Andreuccio", o văzu şi el în capul scărilor cum 
sade şi-l aşteaptă. Doamna era tânără foarte, voinică şi 
frumoasă la chip din cale-afară, bogat învesmântată şi 
împodobită toată cu găteli. Iar când flăcăul se apropie de 
dânsa, ea cobori înaintea lui trei trepte cu braţele deschise 
şi înlănţuindu-i gâtul rămase aşa o vreme, fără a grăi 
nimica, de parcă multa duioşie i-ar fi oprit cuvintele-n 
gâtlej; pe urmă, lăerimând, îl sărută pe frunte şi cu glasul 
întretăiat de suspine îi zise: 

— Bine-ai venit, iubite Andreuccio! 

Flăcăul, mirându-se în sinea lui de-atari duioase 
dezmierdări, răspunse năucit: 

— Bine te-am găsit, doamnă! 

Apoi femeia, luându-l de mână, îl duse într-una din odăile 
de sus şi de acolo, tot fără a scoate o vorbă, intră cu el în 
odăiţa ei ce mirosea a trandafiri, a flori de portocali şi-a 
alite mirodenii îmbătătoare. Andreuccio văzu acolo un pat 
ca din poveşti, îmbrăcat în perdele, cu policioare împrejur 
pe care erau tot felul de nimicuri - precum e obiceiul prin 
părţile acelea - şi alte o mulţime de podoabe, care de care 
mai bogate şi mai arătoase. Din care pricină, neştiutor cum 
era, fu pe deplin încredinţat că femeia trebuie să fie o 
doamnă mare. După ce se aşe- 

1 In limba italiană: gaură rea (n.t). 


Zară împreună pe o laviţă, la picioarele patului, femeia 
începu să-i vorbească aşa precum urmează: 


— Andreuccio, sunt sigură că tu te miri şi de mân-gâierile 
şi de lacrimile mele, ca unul ce nu mă cunoşti şi nici măcar 
n-ai auzit de mine. Dar am să-ţi spun un lucru ce-o să te 
inire şi mai tare: anume cum că ţi-s surioară. Şipot să te 
încredinţez că întrucât Cel Veşnic mi-a hărăzit să-mi văd 
înaintea morţii pe unul dintre fraţi (de i-aş vedea măcar pe 
toţi!), de-ar fi să mor chiar mâine, n-am să mă sting 
nemângâiată; iar dacă tu n” ai ştiinţă despre povestea asta, 
ţi-oi spune eu ce ştiu. Pietro, părintele meu şi-al tău, după 
câte cred c-ai aflat, a trăit multă vreme la Palermo; şi 
mulţumită inimii lui bune şi firii lui plăcute a fost şi e iubit şi 
astăzi prin partea locului de toţi aceia care l-au cunoscut. 
Dar dintre toţi aceştia, săraca maică-mea, care era o femeie 
de neam şi era văduvă pe atunci, l-a îndrăgit mai tare ca 
oricare: ba într-aşa măsură, încât uitându-şi teama de tată 
şi de fraţi, ba chiar şi cinstea ei călcându-si-o în picioare, s-a 
împrietenit cu el până înitr-acolo, încât venii pe lume eu, ce- 
ţi stau acuma în faţă. Pe urmă Pietro, fiind silit să plece din 
Palermo şi să sil' întoarcă la Perugia, mă lăsă pe mine 
copilită de-o şchioapă dimpreună cu mama şi, după câte 
ştiu, nu şi-a mai adus aminte niciodată nici de mine, nici de 
dânsa. Lucru pentru care eu, de n-ar fi fost să-mi fie tată, l- 
aş dojeni amarnic, gândindu-mă cu câtă uşurinţă s-a purtat 
faţă de maică-mea (fără a mai vorbi de dragostea 'cu care 
îmi era dator, ca uneia ce eram fiica lui, că doar nu mă 
făcuse c-o slujnicuţă oarecare sau cu vreo târfă de pe 
drumuri); căci ea, sărmana, fără să ştie barem cine e, 
iubindu-l cu credinţă, i-a dat tot ce-a avut, chiar şi pe sine 
însăşi. Dar ce să mai vorbim degeaba! Când un lucru nu-i 
făcut cu cap şi-a mai trecut şi vremea peste dânsul, ţi-e mai 
uşor să4 treci cu vederea, decât să faci ceva întru 
îndreptarea lui. Destul că lucrurile s-au petrecut aşa cum îţi 
spun: m-a lăsat de-o şchioapă la Palermo, unde am crescut 
cât mă vezi, şi maică-mea apoi, care era femeie înstărită, m- 
a măritat cu unul din Girgenti. Un om de neam şi 
cumsecade, care de dragul meu şi-al mamei s-a aşezat şi 


dânsul la Palermo. Acolo, fiind el guelf3 înflăcărat, începu să 
uneltească cu regele Carlo; şi din pricina acestor uneltiri, 
care ajunseseră la urechea regelui Fede-rigo până ce ele n- 
apucară să-şi deie încă rodul, am fost nevoiţi să fugim din 
Sicilia, 'tocmai când aşteptam şi eu să ajung cea mai mare 
doamnă din insula aceea. Şi luând cu noi puţinul ce-am 
izbutit să-l luăm (şi zic puţin faţă ds multul ce-l aveam), 
lăsând palate şi moşii, ne-am pripăşit prin locurile acestea. 
Aici, regele Carlo ne fu atât de bine-voitor, încât, 
despăgubindu-ne în parte de pierderile suferite din pricina 
lui, ne-a dat şi case şi pământuri; ba şi astăzi încă îi mai dă 
bărbatului meu, cumnatul tău, o sumă frumuşică an de an, 
cum vei avea prilejul să te încredinţezi. Şi iată, aşa se face 
că mă aflu aici, unde din mila Tatălui Ceresc şi nicidecum 
prin tine, iubite frăţi-oare, ajuns-am să te văd. 

Şi, zicând aşa, îi sări iar de gât şi lăcrimând duios îl sărută 
pe frunte. 

Andreuccio, auzind povestea aceasta aşa de bine 
închegată şi spusă de femeie cu atâta uşurinţă, încât nici 
barem un cuvânt nu-i sovăise-n gură şi nici la vorbă nu se 
împleticise, amintindu-şi că tatăl său trăise într-ad-evăr şi la 
Palermo, iar pe de altă pante cunosond prea bine din 
propria lui viaţă năravul tinereţii ce nu se dă înapoi de la 
iubire, ba pe deasupra mai văzând şi lacrimile calde, 
sărutările nevinovate şi îmbrăţişările femeii, socoti cele 
spuse de dânsa mai mult decât adevărate. De aceea, când 
tăcu, el începu astfel: 

— Doamnă, să nu te miri dacă mă vezi uimit, căci nu te 
mint când zic că tatăl meu, nu ştiu de ce, dar n-a scos nici o 
vorbă nici despre mama ta, nici despre tine. Niciodată; ori, 
dacă o fi vorbit, eu nu l-am auzit nicicând; de aceea, despre 
partea mea, n-aveam de unde să te ştiu. Şi mi-e cu atât mai 
drag să-mi aflu sora aicea, cu cât am venit singur şi nu 
trăgeam nădejde la una ca aceasta. Unde mai pui că nu 
ştiu, zău, ce om ar fi acela, fie el cine-o fi, 1 Denumire dată 


italienilor care luptau în favoarea papii Şi a francezilor, prin 
opoziţie cu ghibelinii, partizanii împăraţilor germani (n. t.). 

Căruia tu să niu-i fii dragă: darămite mie, care nu-s decât 
un biet neguţător. Un singur lucru însă ţi-aş cere să mi-l 
desluşeşti: cum ai aflat că sunt aicea? La care femeia 
răspunse: 

— Mi-a spus azi-dimineaţă o femeie care, săraca, vine des 
pe la. Mine, şi care (pe câte spune ea) a locuit împreună cu 
tatăl nostru la Palermo şi la Perugia o bucată de vreme; şi 
dacă nu mi s-ar fi părut că-i lucru mai cinstit să vii tu la 
mine, în propria mea casă, decât să umblu eu după tine 
într-o casă străină, de mult te-aş fi căutat. 

După ce zise. Acestea începu să-l întrebe cu de-amă- 
nuntul despre rubedenii, zicându-le pe nume la fiecare în 
parte; iar Andreuccio îi răspunse despre toate, şi mai vârtos 
încredinţat de ceea ce cu atât mai puţin ar fi trebuit să 
creadă. Vorbind ei îndelung şi arşiţa fiind mare, femeia 
porunci să se aducă vin grecesc şi dulciuri şi-i dădu lui 
Andreuccio de băut. Apoi, când vru să plece, căci se făcuse 
ceasul cinci, femeia nu-l lăsă cu nici un chip, ci, prefăcându- 
se că-i foarte tulburată, îi zise îmbrăţişându-l: 

— Ah, vai de capul meu, văd eu că nu ţi-s dragă! Cine-ar 
putea să creadă că te afli aici, lângă surioara ta, pe care 
acum 0 vezi întâia dată, şi încă-n casa ei - unde la drept 
vorbind s-ar fi căzut să tragi când ai venit la Napoli -si totuşi 
vrei să pleci ca să mănânci la han de unul singur! Ba iaca ai 
să stai şi-ai să cinezi cu mine: şi chiar dacă bărbatul nu mi-e 
acasă, şi-mi pare tare rău că s-a înitâmplat aşa, oi şti şi eu, 
aşa femeie cum mă aflu, să te cinstesc cum se cuvine. 

La care Andreuccio, neştiind ce să mai zică, făcu: 

— De dragă, mi-eşti dragă ca o soră; dar dacă nu mă duc, 
m-or aştepta până târziu cu cina şi-ar fi din partea mea o 
mojicie să-i las s-aştepte pe degeaba. 

Şi dânsa: 

— Doar nu gândeşti că n-oi găsi la casa mea un om ca să-l 
trimit cu vorbă să nu te mai aştepte. Har Domnului, slugi 


am destule! Deşi, mai bine ar fi şi mai frumos din parte-ţi să 
trimiţi tu însuţi vorbă tovarăşilor tăi să vină 'aicea să cineze; 
iar m> ai apoi, de vrei cu orice chip să pleci, veţi putea pleca 
cu toţii dimpreună. 

Andreuccio îi răspunse că-n seara aceea n-avea chef de 
prieteni; dar dacă ea dorea ca totuşi să rămână, el bucuros 
se învoia. Femeia se prefăcu a trimite vorbă la han ca să nu 
fie aşteptat cu cina şi apoi, după ce mai vorbiră o vreme de 
una şi de alta, aşezându-se la masă şi fiind ospătaţi 
împărăteşte cu felurite soiuri de bucate, dânsa făcu ce făcu 
şi întinse cina până târziu, spre miezul nopţii. lar când se 
ridicară de la masă, dorind Andreuccio să plece, ea nici în 
ruptul capului nu se învoi să-l lase, zilcând că Napoli nu-i 
locul în care să baţi drumurile noaptea, mai cu seamă când 
eşti străin; şi adăugă c-atunci când trimisese vorbă să nu fie 
aşteptat cu cina îl înştiinţase pe hangiu să nu-l mai aştepte 
nici la culcare. Andreuccio, crezând-o pe ouvânt (si înşelat 
fiind în buna lui credinţă), cum îi plăcea să stea cu dânsa, 
(râmase bucuros. 

În felu-acesta, după cină, lungiră vorba vreme îndelungată 
şi dinspre partea doamnei nu fără de temei; şi după ce se 
scurse o bună parte din noapte, lăsându-l pe Andreuccio să 
doarmă în odaia ei c-un băieţaş care să-i stea în preajmă de- 
ar fi avut nevoie de ceva, dânsa cu femeile ei se duse să se 
culce într-altă încăpere. 

Era zăduf afară şi mare năbuşeala; din care pricină 
Andreuccio, de îndată ce fu singur, se dezbrăcă pân'la 
pieptar, îşi scoase pantalonii şi ciorapii şi-şi aşeză 
vesmintele la căpătâi. Apoi trebuinţele fireşti cerându-i să-şi 
descarce prisosul adunat în pântec, îl întrebă pe băieţaş pe 
unde ar fi putut să facă treaba asta. Băiatul îi arătă în-tr-uin 
ungher o uşă şi-i zise: 

— Intră colo. 

Andreuccio pătrunse încrezător si, cum trecu de pragul 
uşii, nimerindu-se să calce pe-o scândură, care în partea 
cealaltă nu se ţinea înţepenită an grindă, cu scân-dură cu 


tot se prăbuşi la fund; ci Dumnezeu, se vede treaba, ţinea 
aşa de mult la dânsul, încât îi cruţă viaţa, deşi căzuse cam 
de sus; atâta doar că se mânji din cap până-n picioare de 
spurcăciunea ce umplea tot locul. Şi spre a pricepe 
dumneavoastră câte s-au spus şi s-or mai spune, voi încerca 
să vă arăt unde se afla locul acela. 

Pe-(r) ulicioară îngustă (cum întâlneşti, adesea între două 
şiruri de case), deasupra a două bârne care legau o casă de 
cealaltă, se aflau câteva scânduri bătute în cuie” şi peste 
ele un loc pe care să te aşezi; şi tocmai una dintre aceste 
scânduni se rostogolise ou Andreuiccio. Tre-zindu-se aşadar 
în şanţ, Andreuccio, mlhnit de atare în-tâmplare, prinse a 
striga pe băieţaş; dar băieţaşul, cum l-auzi căzând, dădu 
fuga la stăpână să-i spună şi ei în-timplarea. D însă o luă la 
goană spre odaia M şi începu să caute cu iuţeală dacă-i 
erau ori nu vesmintele acolo; şi aflându-le, găsi şi banii, pe 
care el, neîncrezător, în neghiobia lui socotise cu cale să şi-i 
ţină şi zi şi noapte asupra lui. Şi cum momeala ei--a 
doamnei din Pa-lermo, ce se dăduse drept surioara unui 
perugin - prin-sese-n laţ cogeamite flăcăul, fără să-i mai 
pese de el, închise grabnic uşa, lăsându-l în plata Domnului. 
Andreuccio, văzând că nu-i răspunde băieţaşul, prinse a 
striga din ce în ce mai tare; dar se trudea zadarnic. De 
aceea, intrând la bănuieli - - cam târziu ce-i drept - şi 
înțelegând înşelăciunea, se caţără pe un perete scund ce 
ascundea ulicioara dinspre stradă si, coborând de partea 
cealaltă, porni spre poanta casei pe care n-o uitase încă, 
dar în zadar strigă şi zgâlţâi de poartă, bătând cu pumnii 
într-însa. Şi-aituncea, podidindu-l plânsul, căci îşi vedea ou 
ochii toată nenorocirea, îşi zise întru sine: "Oh, vai de capul 
meu, ce iute-am mai pierdut cinci sute de florini şi pe 
deasupra şi-o surioară!" Apoi, mai tânguindu-se o bucată, 
începu iar să bată şi să strige; şi-aitâta tărăboi făcu, incit 
trezi din somn toţi vecinii, sătui de-atâta gălăgie; iar una 
dintre slugile femeii, ieşind la geam aproape adormită, 
strigă în batjocură: 


— Cine-i acolo jos? 

— Ce, nu mă. Mai cunoşti?! Îi zise Andreuocio. Sunt 
Andreuccio, fratele madonnei Fiordaliso. 

La care slujnica răspunse: 

— Ascultă, omule, dac-ai băut prea mult, mergi şi te culcă 
acum şi vino mâine dimineaţă. Ce-mi tot îndrugi acolo? 
Habar n-am cine-i Andreuccio. le du cu Dumnezeu şi lasă 
oamenii să se-odihnească-n pace. 

— Cum? Zise Andreuocio. Care va să zică nu ştii cine sânt? 
Lasă că ştii tu bine! Dar dacă sicilienii îşi uită aşa curând de 
rude, dă-mi barem hainele înapoi, că ie-am lăsat acolo sus 
şi-apoi mă duc cu Dumnezeu cât oi vedea cu ochii. 

Slujnica, gata să pufnească-n râs, îi zise: 

— Visezi, ori nu ţi-e bine? 

Şi zicând astfel, cât ai bate din palme, se trase înapoi şi 
închise fereastra. Andreuooio, fiind încredinţat de paguba 
sa, fu cât pe-aci să se înfurie de-a binelea de supărare şi se 
hotări să ceară înapoi cu sila tot ce cu vorba bună nu 
izbutise să redobândească. Luă dar de jos o piatră şi se 
apucă din nou să bată-n poartă, izbind cu şi mai multă sete 
decât izbise înainte. 

Vecinii, treziţi din somn, crezând c-o fi vreun derbedeu ce 
născocea atare vorbe cu gând s-ajungă la femeie, sătui de- 
atâta tămbălău, se arătară la ferestre si, asemenea unei 
halte de dulăi ce latră la un câine de pripas, porniră, care 
de pe unde, să strige în gura mare: 

— Mai mare mojicia să vii în toiul nopţii cu astfel de 
palavre la o casă de femei cinstite! Mai bine cată-ţi de 
treabă şi mergi cu Dumnezeu. Fă bunătatea şi ne lăsa-n 
pace; iar dacă ai ceva cu dânsa, mâine te poţi întoarce, da' 
nu ne supăra pe noi, acu, în toiul nopţii! 

Prinzând curaj pesemne la vorbele acestea, o matahală 
dinlăuntrul casei, codoş al preacinstitei doamne, pe care 
Andreuccio nici nu-l văzuse barem şi nici nu-l auzise, se 
arătă la geam si, cu o voce groasă, bubuitoare şi mânioasă, 
răcni: 


— Care-i acolo? 

La auzul acestei voci, Andreuccio ridică ochii şi văzu un om 
ce se arăta a fi, pe cât putea să desluşească el prin 
întuneric, un mare bătăuş, cu-o barbă neagră şi stufoasă jur 
împrejurul feţei; omul, ca şi cum tocma-n clipa aceea s-ar fi 
sculat din pat, trezit din somn adânc, căsca şi se freca la 
ochi. lar Andreuccio, văzându-l, răspunse temător: 

— Eu sunt, un frate-al doamnei dinăuntru. 

Dar omul nu-i lăsă să-şi isprăvească vorba, ci rete-zându-i- 
o pe loc, şi mai cumplit ca înainte, răcni: 

— Eu nu ştiu, zău, ce naiba 'mă mai ţine să nu dau buzna 
jos şi să-ţi croiesc vreo două, pân' te-oi vedea lăţit, măgar 
afurisit ce eşti şi beţivan netrebnic, că nu ne laşi să ne- 
odihnim ea lumea. 

Şi, dându-se înapoi, închise iar fereastra. A'tuncea unii 
dintre vecini, care-i ştiau pesemne meseria, grăiră în şoaptă 
către Andreuocio: 

— Pemtru numele lui Dumnezeu, pleacă, omule, o dată; 
doar n-oi fi vrând să te omoare; du-te cu Dumnezeu şi vezi- 
ţi de treabă. 

Andrauceio, înfricoşat de vocea şi de mutra bătăuşului, iar 
pe de altă parte împins şi de vecini, care păreau că-l 
sfătuiesc din milă, îndurerat peste măsură şl deznădăjduit 
la gândiul banilor pierduţi, o apucă la întâmplare spre han, 
luând înapoi calea ce-o străbătuse în. Ajun pe urma fetei. 

Dar cum putoarea ce ieşea dintr-însul îl răzbea în- 
greţoşându-l, se gândi s-o i'a spre malul mării ca să se spele 
şi ca atare o apucă spre stingă şi-o luă la deal pe-o stradă 
zisă Ruga Catalana; şi cum mergea aşa, spre partea de' sus 
a oraşului, se nimeri să vadă în faţa sa doi inşi ce se 
apropiau de el cu un felinar în mână. Şi'flindu-i teamă mu 
cumva să fie oşteni de-ai curţii sau cine ştie ce răufăcători, 
ca să scape de ei, se adăposti cu grijă înitr-o cocioabă, care 
se afla prin apropiere. Dar cei doi inşi cu felinarul intrară şi 
ei în cocioabă, de parcă tocmai acolo s-ar fi pornit să 
meargă; iar unul dintre ei, punând pe jos niscaiva fiare pe 


care le adusese în spate, prinse a le cerceta, ou celălalt 
dimpreună, tot plănuind la ce anume aveau să le slujească. 
Şi-n vreme ce vorbeau, unul dintr-înşii zise: 

— Ce naiba o mai fi şi asta? De când mă ştiu pe lume n-am 
pomenit aşa putoare. 

Zicând astfel, ridicară oleacă felinarul si, dând cu ochii de 
Andreuccio, strigară uluiţi: "Cine-i acolo?" Dar Andreuccio 
nu scotea o vorbă; atuncea ei, apro-piindu-se cu felinaru-n 
mână, îl întrebară ce făcea pe locu-acela, aşa mânjit din cap 
până-n picioare. La care Andreuocio le povesti de-a fir-a-păr 
toată întâmplarea sa, iar dânşii,. Închipuindu-şi cam pe 
unde se întâmplase pozna, îşi ziseră între ei: "De bună 
seamă-n casa lui Scaraibone Buttafuoco s-au petrecut 
acestea". Şi, înitor-cându “se spre Andreuocio, unul dintr- 
înşii zise: 

— Ascultă, omule, deşi ţi-ai piendut florinii, zi slavă 
Domnului că s-a întâmplat să cazi şi n-ai 'mai putut să 
pătrunzi în casă; căci, dacă n-ai fi nimerit în şanţ, fii sigur că 
de îndată ce adormeai, te-ar fi omorât pe loc şi o dată cu 
florinii ţi-ai fi pierdut şi viaţa. Dar la ce bun să te mai vaieţi? 
Mai iute-ai pune mână pe-o stea din cer, decât pe vreo 
lăscaie din banii ce-ai pierdut; cât despre viaţă poţi s-o 
pierzi şi acuma, de aude omu acela că ai suflat vreo vorbă 
despre întâmplarea aceasta. 

Şi spunându-i astfel, după ce se sfătuiră ei în de ei - o 
vreme, îi ziseră: 

— Uite ce e: nouă ni-e milă de tine şi de aceea, de te 
însoţeşti ou noi la ceea ce gândim să facem, suntem deplin 
încredinţaţi că partea ta în treaba asta va fi ou mult mai 
mare decât tot ce-ai pierdut. 

Andreuccio, deznădăjduit cum era, răspunse că e gata să 
facă cum vor ei. 

Acu, tocmai în ziua aceea fusese înmormântat un 
arhiepiscop din Napoli, pe nume Filippo Minutolo, oare 
fusese pus în raclă împodobit cu odoare scumpe şi cu un 
rubin în deget, ce preţuia peste cinci sute de florini de aur; 


or, cei doi tâlhari chiar pe el puseseră la cale să-l despoaie. 
De aceea, după ce-i destăinuiră lui Andreuccio planul lor, 
acesta, lăcomindu-se, porni cu ei la drum fără a mai sta pe 
gânduri. Şi cum mergeau ei câteştrei spre catedrală, cu 
Andreuccio ce putea al naibii, unul din tâlhari zise: 

— Ce-am putea face oare, să se spele ăsta undeva, ca să 
nu mai pută în halu-n care pute? 

Iar celălalt făcu: 

— Lac-am ajuns chiar lângă un puț cu cumpănă şi cu 
găleată; haidem la el şi l-om spăla la repezeală. 

Ajunşi la puț găsiră funia acolo, dar ciutura, ioc; din care 
pricină se sfătuiră să-l lege Zdravăn cu funia şi apoi să-i dea 
drumu-n puț să se spele singur; iar după ce se va fi spălat, 
să scuture de funie, că ei aveau să-l tragă numaidecât afară. 
Zis şi făcut. 

Or, tocmai bine după ce-l lăsară în puț, se nimeriră pe 
acolo niscaiva slujitori de-ai stăpânirii, care fie de năduf, fie 
că alergaseră pe urmele cuiva, fiind însetaţi, veneau la puţ 
să-şi potolească setea; cei doi tâlhari îndată ce-i văzură o 
rupseră la fugă, fără ca paznicii să-i vadă. Andreuccio, care 
între timp se curăţise, prinse a smuci de funie. Paznicii cei 
setoşi, după ce-şi lepădară mantiile şi armele cu scut cu tot, 
apucară să tragă de funie, crezând că scot afară ciutura 
plină de apă. Andreuccio, cum se văzu ajuns la gura puţului, 
lăsă pe dată funia şi se agăţă cu mâinile de marginea lui. 
Paznicii stăpânirii, văzând una ca asta, înspăimântați, 
dădură drumul funiei şi-o rupseră la fugă cât îi ţineau 
picioarele; de care lucru Andreuccio se minună peste 
măsură, mai-mai să cază pân' la fund şi să-şi zdrobească 
capul, de nu s-ar fi ţinut aşa de zdravăn cum se ţinea. 
Totuşi, ieşind din puț şi dând pe jos de armele azvârlite, pe 
care le vedea prea bine că nu-s ale tâlharilor, se minună de 
întâmplare şi mai vârtos ca înainte. Or, cum habar n-avea 
de cele petrecute, fiindu-i şi friteă pe deasupra, nici nu le 
atinse barem şi căindu-şi soarta se hotări s-o şteargă, 
pornind-o la întâmplare. 


Şi cum mergea aşa hai-hui, se nimeri să deie nas în nas cu 
vechii lui tovarăşi, care veneau să-l scoată din fântână; 
aceştia oânid îl văzură rămaseră uluiţi şi-l întrebară cine 
Dumnezeu îl trăsese. Afară. Andreuocio răspunse că habar 
n-avea şi apoi le povesti pe rând întreaga întâmplare şi ce 
găsise el pe jos în preajma puţului. Tâlharii, dându-şi seama 
cum se întâmplase treaba, îi povestiră chicotind de ce o 
luaseră la fugă şi cine erau aceia care-l scoseseră afară. 
Apoi, fără a mai sta la vorbă, cum tocma atunci bătuse 
miezul nopţii, porniră înspre catedrală şi, pătrunzând uşor 
într-însa, se apropiară de rada care era din marmură 
curată şi din cale afară de încăpătoare. După ce ridicară cu 
răngile lespedea grea de deasupra, o sprijiniră în aşa fel ca 
* măcar un singur om să se poată strecura înăuntru. Şi 
după ce mântuiră această treabă, unul dintrel tâlhari grăi: 

— Oine-o să intre înăuntru? La care celălalt răspunse: 

— Eu, unul, nu. 

— Nici eu, răspunse primul. Să intre Andreuccio. Tâlharii 
atunci, întorşi spre el, grăiră amândoi: 

— Cum n-ai să intri? I-auzi vorbă! De nu te vâri 
numaidecât, te altoim cu fierul ăsta până ai să pici grămadă 
jos. 

Andreuooio, speriindu-se, intră numaidecât şi-şi zise întru 
sine: "Ăştia m-au pus să intru, cu gând să-mi tragă chiulul; 
şi după ce le-oi da odoairele de preţ, până ce eu rrnoi necăji 
să ies cumva afară, ei or să şteargă putina şi eu o să rămân 
aici". De aceea se gândi să-şi facă partea sa înaintea 
celorlalţi şi, amintindu-şi de inelul' S'Cump de care 
pomeniseră tâlharii, de îndată ce se cobori la fund, i-l trase 
preasfinţitiuLui din mână, punân-du-şi-l în deget; apoi le 
întinse lor cârja episcopală, mănuşile şi mitra şi, despoindu-l 
până la căimaşă, le dădu tot, zicând că altceva nu mai găsea 
nimica. Tâlharii însă o ţineau întruna că şi inelul tot acolo se 
afla şi-l îndemnau să caute cu amănuntul; dar Andreuccio le 
răspunse că nu-i chip să-l găsească şi, prefăcându-se că-l 
caută, îi mai ţinu o vreme în aşteptare. Ci ei, nu mai puţin 


vicleni decât era Andreuccio, al îndemnau mereu să caute şi 
între acestea, luând propteala ce sprijinea lespedea pe 
muche, se puseră pe fugă, lăsându-l pe Andreuccio închis 
cu mortul în mormânt. 

Oricine aşi poate închipui ce-a pătimit sărmanul tânăr 
văzându-se închis în raclă. După ce încercă în repetate 
rânduri să împingă lespedea cu capul şi ou spinarea, 
văzând că nu-i chip s-o clintească, răpus de grea mâhnire, 
pierdu simţirea şi se prăbuşi pe leşul ţeapăn al sfin-ţiei-sale; 
iar dacă-n clipa aceea s-ar fi chitit să-i vadă cineva, cu greu 
ar fi putut cunoaşte cine era mai mort, episcopul ori el. Pe 
urmă însă, venindu-şi în simţiri, 

—" ecamer" nul, v "]. 1 - c*. 81 porni să plângă cu hohote la 
gândul că-n nici un chip n-avea să scape teafăr din toată 
treaba asta: căci or ar ii murit de foame şi de duhoare în 
preajma viermilor din leş, de nu s-ar fi găsit cine să-l scoată 
afară; ori, de-ar fi fost să vină vreun om, găsindu-l înăuntru, 
l-ar fi purtat ca pe un tâlhar de-a dreptul la spânzurătoare. 
Şi, cum şedea el îngândurat şi frâmt de atâta amărăciune, 
simţi că umblă cineva prin biserică si, auzind şi glasuri, îşi 
date seama că erau alţi tâlhari, care încercau şi dânşii să 
jefuiască mortul, şi fu cuprins de frică mai tare ca înainte. 
Dar, după ce tâlharii urniră lespedea şi-o priponiră bine, 
porniră a se sfădi şi ei cine să intre înăuntru; şi fiindcă 
nimeni nu voia, după ce vreme îndelungată se tot poftiră 
unul pe celălalt, un preot se -află să zică: 

— Eu nu pricep de ce vă temeţi. Doar n-o să vă mănânce, 
că morţii nu mănâncă oameni. Las' c-am să intru eu. 

Şi zicând astfel, după ce se aşeză cu pieptul pe marginea 
rnormântu'lui, se întoarse către ei cu capul, şi cu picioarele 
intră înăuntru, ca să ajungă pân' la fund. Andreuccio, 
văzând una ca asta, se ridică şi, apucând pe preot de-un 
picior, se prefăcu că-l trage. Părintele, simțind că-l prinde, 
urlă o dată din rărunchi şi se azvkii degrabă afară din 
mormânt. Din care pricină toţi ceilalţi, îngroziţi, lăsară 
lespedea proptită şi o rupseră la fugă, de-ai fi crezut că mii 


de draci îi mână dinapoi. lar Andreuccio, bucuros, cât ai 
clipi din ochi, se aruncă afară şi ieşi din biserică prin acelaşi 
loc pe unde intrase. 

Afară se crăpa de ziuă; el, ou inelu-n deget, um-blând la 
întâmplare, dădu de ţărmul mării şi de acolo nimeri la han, 
unde -tovarăşii săi, dimpreună cu hangiul,. se perpeliseră o 
noapte întreagă aşteptându-l. Şi după ce le povesti tot ceea 
ce i se întâmplase, la sfatul hangiului, găsi şi el c-ar fi cu 
cale să plece cât mai iute din oraş. De aceea, luându-şi 
tălpăşiţa, se întoarse la Pe-rugia, cu un inel în loc de bani, 
de unde la început plecase să cumpere cu dânşii cai. 

Povestea a şasea. 

Doamna Beritola, după ce-şi pierde copilaşii. Fiind găsită 
pe o insulă dimpreună cu două. Căpriţe, e dusă în 
Lunigiana; acolo unul din copiii ei intră în slujba lui 
Currado, seniorul Lunigianei, îi necinsteşte fata şi-i azvârlit 
în temniţă. Sicilienii se răscoală împotriva regelui Carlo, şi, 
după ce mama îşi recunoaşte fiul, acesta se însoară cu fata 
lui Currado; ajlân-du-şi şi mezinul, se întorc cu toţii în 
Sicilia, la rangul lor de odinioară. 

Doamnele şi cei trei tineri râseră vreme îndelungată de 
păţaniile lui Andreuccio povestite de Fiammetta; dar Emilia, 
văzând că povestea se sfiirsise, la porunca reginei prinse a 
grăi astfel: 

— Grele şi dureroase sânt feluritele încercări la care- 
soarta ne supune; or, cum de fiecare dată când amintim de 
ele, cugetul nostru, care prea adesea se lasă alintat, de 
şoapta mângâioasă a sorții, se trezeşte ca dintr-un somn 
adine, socot că nimănui nu-i strică să le asculte,. Căci cei ce- 
s fericiţi din ele trag învăţămtote, iar cei mângâiaţi în ele îşi 
află mângâierea. De aceea dar, deşi înaintea mea s-au spus 
multe poveşti frumoase, voi spune şi eu una, pe cât de 
adevărată, pe atât de tristă şi înduioşătoare; şi chiar dacă 
până la urmă povestea mea sfârşeşte bine, atât de multă 
amărăciune cuprinde în caca nu ştiu, zău, dacă bucuria 
sfârşitului mai poate întru-câtva să-i potolească jalea. 


Iubite doamne, cuvine-se să aflaţi că după moartea-lui 
Frederic al doilea, împăratul, a fost încoronat ca. Rege al 
Sioiliei Manfred. La curtea acestui rege trăia în mare cinste 
un cavaler din Napoli, pe nume Arrighetto Capece, care era 
însurat cu o nobilă şi preafrumoasă, doamnă, tot din acelaşi 
loc şi ea, numită madonna Beritola Caracciola. Arrighetto, 
în mâna cui se afla ocâr-muirea întregii insule, auzind că 
regele Carlo întâiul îl. Biruise şi-l omorâse în luptă pe 
regele Manfred şi că întreg regatul trecea de partea lui, 
cum nu punea prea mult temei pe firea schimbătoare a 
sicilienilor şi cum, pe de altă parte, n-ar fi dorit s-ajungă 
supus al celui care în luptă îi omorâse domnul, se pregăti să 
fugă în surghiun. Dar prinzând sicilienii de veste, 
Arrighetto, dimpreună ou alţi prieteni şi slujbaşi de-ai 
regelui Man-fred, fură daţi numaidecât ca ostatici pe mina 
regelui Carlo, căruia apoi i se dădu şi insula în stăpânire. 
Ma-donna Beritola, în mijlocul atâtor vrăjmăşii, neştiind ce 
se alesese cu Arrighetto, trăind mereu cu spaima în suflet şi 
fiindu-i frică să nu-şi piardă cinstea, îşi părăsi întreg avutul 
şi, luându-şi copilaşul, un băieţaş cam de vreo opt ani, 
Giusfredi, însărcinată cum era şi fără nici un ban, urdndu-se 
într-o luntre, porni către Lipari şi acolo mai născu un 
băieţaş, pe caire-l boteză Scaooiatol; pe urmă, luându-şi 
doică la copil, cu toţi ai ei se puse pe-o corabie, cu gând să 
se întoarcă la Napoli, acasă la părinţii ei. Dar lucrurile se 
întâmplară altminteri de cum prevăzuse; căci, azvârlită de 
furtună, cora'bia care pornise spre Napoli se nimeri să 
ajungă tocmai în insula Ponza, unde, vârându-ise într-un cot 
de mare, rămaseră cu toţii să aştepte -timp prielnic 
călătoriei lor. Madonna Beritola cobori pe insulă împreună 
cu ceilalţi şi, aflând un loc ferit şi singuratic, se ghemui 
acolo şi începu să-l plângă pe Arrighetto. Or, fietrăgându-se 
ea zi de zi în ungherul acela ca să-şi bocească soarta, se 
nimeri o dată să pice ca din senin, fără ca nimeni să fi prins 
de veste, o galeră de pirați, care, în timp ce doamna se 


frămârita pierdută şi scufundată în necazul ei, îi prinse pe 
toţi ceilalţi şi o porni cu ei în larg. 

Doamna Beritola, după ce puse capăt prinosului c! E 
lacrimi de fiecare zi, o luă după obicei spre mal, să-şi vadă 
copilaşii, dar nu găsi pe nimeni; mirată la început, că'zu 
apoi la bănuieli şi, cercetând ou ochii întinsul mării, zări 
galera nu departe în larg, trăgând în urma ei corabia. 
Văzând acestea pricepu c-aşa precum mai-nainte îşi 
pierduse bărbatul, aşijderea pierdea acum şi copilaşii. Şi 
aflându-se în pustietatea aceea, sărmană, singură şi 
părăsită, fără să ştie barem de-o să mai ajungă vreodată să- 
i vadă pe ai ei, îşi pierdu simţirea şi căzu pe țărm, 
strigându-şi copilaşii şi bărbatul. Acolo 

1 In limba italiană: izgonit (n. t.). 

Însă n-avea cine să-i sară într-ajutor cu apă de izvor sau 
alte leacuri; de aceea simţurile ei porniră a rătăci la voia 
întimplării. Şi într-un târziu, când bietu-i trup prinse din 
nou puterile pierdute, cu ele dimpreună se întoarse înapoi 
şi plânsul şi lacrimile amare, iar doamna Beritola se apucă 
din nou să-şi strige lung copiii şi să-i caute peste tot, prin 
peşteri şi ascunzişuri. Dar când văzu că totul e în zadar şi 
că începuse să se lase noaptea, nădăjduind fără să ştie ce, 
îşi aminti şi de făptura ei si, depărtându-se de țărm, se 
întoarse în peştera unde se obişnuise zi de zi să-şi 
tânguiască soarta. 

După ce petrecu noaptea cu multă frică şi nespusă jale, 
veni şi ziua; şi într-al treilea ceas al zorilor doamna Beritola, 
care nu mâncase în ajun nimica, îmboldită de foame se 
apucă să ronţăie niscaiva buruieni; iar după ce de bine de 
rău se satură întrucâtva, porni din nou să se gândească cu 
lacrimile în ochi l! A traiul ce * o aştepta de aci-înainte. In 
timp ce sta şi se gândea astfel, văzu venind o căprioară, 
care intră într-o peşteră pe aproape şi apoi, nu după mult, 
ieşi din nou şi-o luă către pădure. Doamna Beritola, 
sculându-se de jos, pătrunse în ascunzişul căprioarei şi zări 
acolo doi pui micuţi, făcuţi pesemne într-aceeaşi zi, care-i 


păirură lucrul cel mal dulce şi mai gingaş din toată lumea 
asta; şi cum de pe urma naşterii laptele nu-i secase încă, îi 
luă cu duioşie în braţe şi-i aşeză la sin. Căpriţele, fără a mai 
face nazuri, porniră a suge de la ea ca de la căprioară; şi 
apoi, din ziua aceea nu mai făcură nici o deosebire între 
măicuţa lor şi Beritola. Din pricina aceasta, părându-i-se 
doamnei că şi-a aflat tovărăşie cit de cât în tot pustiu-acela - 
căci şi cu căprioara se avea la fel de bine ca şi cu puii ei - 
hrănindu-se cu ierburi şi apă de izvor şi lăcrimând amarnic 
de fiecare dată când se ducea cu gândul la soţ, la copilaşi şi 
la traiul de odinioară, se hotări în sinea ei să vieţuiască şi să 
moară acolo. 

În timp ce ea trăia astfel, sălbăticită întru totul, după mai 
multe luni de zile se întâmplă ca o corabie a pizanilor, 
minată şi ea de furtună, s-ajungă pe aceleaşi maluri şi să 
rămână în golf mai multe zile. Pe corabia aceea se afla un 
nobil, Currado după nume, din neamul marchizilor 
Malespini, dimpreună cu vrednica şi evlavioasa lui soţie; 
aceştia doi veneau dintr-un pelerinaj pe care îl făcuseră la 
locurile sfinte aflate în regatul Pugliei şi acuma se întorceau 
acasă. Or, într-o bună zi. Currado, ca să-i mai treacă de 
urât, pomi a colinda în lung şi-n lat prin insulă, ou doamna 
dimpreună, cu câţiva slujitori şi câţiva câini de vânătoare. Şi 
nu departe de ascunzişul ce şi-l aflase Beritola, copoii lui 
Currado se apucară a fugări cele două căpriţe, care, 
mărişoare acuma, umblau păscând prin preajmă; gonite de 
copoi, căpriţele porniră ţintă spre peştera unde trăia 
madonna. BeritOila. Dânsa, văzând una ca asta, se ridică de 
jos şi luânid un băț în mână prinse a goni copoii. Currado şi 
femeia lui, luând urma câinilor, ajunseră şi ei la peşteră şi 
vă'zând "o pe Beritola aşa slabă, pârlită de soare şi 
năpădită de păr cum era, se minunară foarte şi dânsa chiar 
mai mult decât ei. Apoi, după ce Currado, la ruga Beritolei, 
îşi chemă câinii, după îndelungată stăruinţă, o înduplecară 
să le arate cine era şi ce făcea prin părţile aceleia. Beritola 
le povesti atunci toată povestea ei'mărturisind cine era şi 


cum anume avea de gând să-şi ducă mai departe viaţa. 
Auzind acestea Currado, care îl cunoscuse bine pe 
Arrighetto Capece, plânse de mila ei şi stărui îndelung s- 
alunge gândul de-a rămâne pe locurile acelea, profitând ori 
s-o ducă acasă, ori s-o primească în preajma” lui ca pe-o 
soră adevărată, până ce Domnul-Dumnezeu avea să-i 
rânduiască o soartă mai blajină. Dar, fiindcă doamna se 
arăta de neînduplecat, Currado îşi lăsă soţia lângă dânsa şi- 
i spuse să dea porunci să li se aducă acolo de mâncare, s-o 
îmbrace pe femeie în haine de ale ei - căci era toată numai 
zdrenţe - şi să încerce în fel şi chip s-o scoată din pustiul 
acela. Rămase împreună, după ce amândouă se tân-guiră o 
vreme de atâta chin şi jale, nobila doamnă porunci să vină 
bucate şi vesminte şi cu nespusă trudă o înduplecă pe 
doamna Beritola să ia ceva în gură şi să îmbrace hainele 
aduse; iar mai la urmă, după multe şi nesfârşite rugăminţi, 
cum Beritola îi spusese că n-ar fi vrut pentru nimic în lume 
să se întoarcă printre cunoscuţi, o hotări să vină cu ei în 
Lunigiana, dimpreună ou cele două căpriţe şi cu căprioara, 
care între acestea se întorsese, şi spre mai marea uluire a 
doamnei lui Currado, o întâmpinase bucuroasă şi fără pic 
de sfiiciune. Aşa stând lucrurile, la schimbarea vremii, 
Beritola * cu nobilul Currado şi cu nevasta lui urcară pe 
corabie, * cu căprioara şi cu puii ei (din care pricină 
doamnei Beritola i se spuse Căprioara, fiind prea puţini 
aceia care o ştiau pe adevăratul nume), împinsă de un vânt 
prielnic, corabia ajunse ourând la gurile râului Magra, de 
unde cel care se aflau pe dânsa, scoborând la mal, o. 
apucară în suiş către castelul lor. Acolo, în strai cernit de 
văduvă, Beritola rămase în preajma doamnei lui Currado, 
mereu ascultătoare, cinstită şi supusă, purtând căpriţelor 
de grijă şi iubindu-le cu aceeaşi dragoste statornică. 
Piraţii, care izbutiseră la Ponza să pună mâna pe corabia 
cu care venise Beritola - lăsând-o pe ea acolo din pricină că 
n-O văzuseră - - o luară către Genova cu toţi ceilalţi care se 
aflau pe punte. Acolo, fiind împărţită prada între stăpânii 


galerei, se nimeri să-i pice unui anume Guasparrino d'Oria, 
printre altele, şi doica doamnei Beritola cu cei doi copilaşi. 
Şi luând-o el cu pruncii dimpreună, o trimise acasă la 
dânsul, cu gând să-i ţină lângă sine în rândul slugilor de 
casă. Doica, mâhnită amarnic de pierderea stăpânei şi de 
cumplita soartă ce-o azvârlise în restrişte pe ea şi pe copii, 
plânse zile de-a rândul fără preget. 

Dar după ce văzu că plânsul nimica nu-i ajută, ştiin-du-se 
slugă acum, cu pruncii laolaltă, deşi era o biaiă femeie 
necăjită, se arătă înţeleaptă; ca atare, dintru început îşi luă 
inima-n dinţi şi dobândi curaj, iar mai pe urmă văzând 
unde-i azvârlise soarta, îşi dădu seama că dacă s-ar fi aflat 
ai cui sunt copilaşii, cine ştie ce necazuri ar mai fi dat peste 
ei. Şi cum trăgea nădejde că soarta de pe-o zi pe alta s-ar fi 
putut să-şi schimbe faţa şi atuncea copilaşii, de-ar mai fi fost 
în viaţă, ar fi putut din nou să-şi dobândească rangul, se 
hotări să nu spună nimănui ai cui erau, până ce nu s-ar fi 
ivit prilejul pentru aceasta, iar celor care o întrebau le 
răspundea că sunt copiii ei. Ca atare pe cel mare, Giusfredi 
adică, îl boteză Giannotto di Procida, iar celui mic nu-şi mai 
făcu de lucru să-i dea un alt nume. Apoi, cu multă grijă, îi 
arătă copalului de ce-i schimbase numele şi ce primejdii ar 
fi putut să-l pască dacă ar fi ajuns să fie cunoscut; şi lucrul 
acesta nu o dată, ci-n repetate rân-duri, i-l aminti ou 
stăruinţă, iar băieţelul ascultător făcu întocmai după sfatul 
şi îndemnul înţeleptei doici. 

Cei doi copii, rău îmbrăcaţi şi mai rău încălţaţi, fă-când te 
miri ce treburi urâcioase, şezură astfel, răbdând, cu doica 
dimpreună, vreo câţiva ani la şir în casa lui mesi']r 
Guasparrino. Dar într-o bună zi Giannctto, care împlinise 
şaisprezece ani şi tăinuia în piept un suflet cu mult mai ales 
decât o simplă slugă, sătul de josnicia netrebnicului trai, 
plecă din slujba lui messer Guasparrino si, urcându-se pe-o 
galeră care mergea spre Alexandria, pribegi din loc în loc, 
dar fără a izbuti s-ajungă ia mai bine. Lntr-un târziu, la vreo 
trei-patru ani de la plecarea sa, cum se făcuse între timp 


băiat frumos şi chipeş şi aflase despre tatăl său, pe care 
multă vreme-îl socotise mort, că eria în viaţă încă, dar că 
şedea întemnițat după porunca regelui Carlo, pierzând 
nădej-dea-n soartă şi hoinărind fără de rost, se nimeri s- 
ajun-gă-n Lunigiana. Acolo întâmplarea făcu să intre ca 
băiat de casă tocmai în slujba lui Currado Malespina, pe 
care îl sluji cu sârg, spre mulţumirea lui. Şi, deşi uneori i se 
întâmpla să-şi vadă mama, care se afla mereu în preajma 
doamnei lui Currado, nu avu cum s-o recunoască şi nici 
dânsa pe el, căci prea din cale afară ii. Schimbase vârsta de 
când se văzuseră pentru ultima oară. 

Aflându-se aşadar Giannotto în slujba lui Currado, se 
întâmplă ca una din fetele acestuia, pe nume Spinaf să 
rămână văduvă după un anume Niceolo da Grignano şi să 
se întoarcă la casa părintească. Or, fata, fiind frumoasă, 
plăcută şi cam tinerică, abia de şaisprezece ani, puse ochii 
pe Giannotto şi el pe ea, astfel încât până la -urmă se 
îndrăgostiră unul de celălalt cu patimă. Iubirea aceasta nu 
rămase prea multă vreme tăinuită; dar mai trecură la mijloc 
câteva luni de zile până să-şi dea seama şi ceilalţi despre ea. 
Din care pricină cei doi, crezând că nimeni nu le ştia taina, 
pomină a se purta cu mai puţină grijă decât s-ar cuveni să 
ai ciând faci atare lucruri. Şi într-o zi, aflându-se împreună 
într-o pădure deasă şi frumoasă, lăsându-i pe ceilalţi în 
urmă, pătrunseră adânc într-însa; şi fiind încredinţaţi că 
sunt cu mult înaintea lor, după ce odihniră o vreme într-o 
poiană înmiresmată, plină de ierburi şi de flori, porniră * cu 
iubire să se deisfete unul pe celălalt. Or, fiindcă multă 
vreme şezură împreună - deşi petrecerea plăcută făcu să li 
se pară lor că-i mult prea scurtă chiar - fură surprinşi 
asupra faptei de mama fetei mai întâi şi apoi chiar de 
Currado. Acesta, mâhnit din cale afară de "ele ce văzuse, 
fără a mai sta să spună ce pricini îl îndeamnă, puse trei 
slugi să-i prindă şi îi trimise aşa legaţi într-un castel de-al 
său; apoi, încrâncenat de furie şi aprigă mânie, îşi puse în 
gând să-i osândească la moarte ruşinoasă. 


Mama fetei, deşi era şi dânsa la fel de tulburaită şi 
încredinţată că copila se învrednicise prin greşeala ei de-o 
ispăşire cât de cruntă, înțelegând din vorba lui Currado ce 
anume avea "de gând să facă cu cei doi vinovaţi şi neputând 
să îndure atare gând cumplit, veni degrabă să-i vorbească 
mâniosului bărbat; şi începu să-l roage să fie bun şi nu 
cumva, orbit de furia lui, s-ajungă acum la bătrâneţe să-şi 
omoare copila şi să-şi mânjească mâna cu sângele unei 
slugi; să afle alt mijloc spre a-şi potoli mânia, să-i azvârle”n 
temniţă de-o pildă, şi-apoi să-i lase acolo să-şi ispăşească 
vina şi să îndure lipsuri. Atâta sitărui cucernica femeie. 

— Acestea şi alte vorbe aflând spre înduplecare, încât 
până la urmă izbuti s-alunge din bărbat gândul cel ucigaş; 
Currado porunci ca tinerii să fie întemnițați în două locuri 
diferite, păziţi cu străşnicie şi ţinuţi ou mâncare puţină, dar 
ca trudă multă, până ce el avea să hotărască altfel; şi voia 
lui fu împlinită întocmai. Acu, ce viaţă au îndurat sărmanii, 
ce lacrimi şi ce posturi - mai grele chiar decât s-ar fi căzut 
să ţină - oricine-şi poate închipui. 

În timp ce Spina şi Giannotto răbdau aitâta chin de un an 
de zile încheiat, iară messer Currado ni'ci că voia măcar să 
şi-i mai amintească, se întâmplă ca regele Pietiro al 
Aragonei, mulţumită uneltirilor lui Gian di Protida, să 
răscoale întreaga insulă a Siciliei şi s-o smuilgă de sub 
stăpânirea regelui Carlo; din care pricină Currado, ghibelin 
cum era, se bucură nespus de mult. Giannotto, auzind 
acestea de la un temnicer de-al Bău, oiftă o dată din adine 
Şi zise: 

— Ah, vai şi-amar de capul meu! De paisprezece ani 
nemernlioesc prin lume, doar elpa asta aşteptând, şi-acuma 
c-a venit, pentru ca niciodată să nu mai ara a trage nădejde 
de mai bine, mă află în închisoare, de unde n-am să ies 
nicicând altminteri de'câit mort. 

— Ei asta-i, zise temnicerul. Ce-ai tu cu regii şi-ale lor? Şi 
ce cauţi în Sicili'a? 

La care Giannotto răspunse: 


— Se frânge inima în mine când mi-amintesc ce-a fost 
acolo tata. Şi-aşa de-o şchioapă cum eram când am fugit din 
Sicilia, tot îmi aduc aminte că l-am vă'zuit senior, pe vremea 
regelui Manfred. 

Şi temnicerul iar: 

— Dar ce-a fost taică-tu aoodo? 

— Acuma pot să spun cine-a fost tata, grăi Giannotto, căci 
m-a ajuns primejdia pe care chibzuiam s-o înlătur ţinându-i 
numele ascuns. Pe tata l-a chemat, şi-l cheamă şi astăzi 
dacă mai trăieşte, Arrighetto Gapeee, iar eu mă numesc 
Giusfredi şi nicidecum Giannotto. Of, de-aş putea să ies de- 
aei, sunt pe deplin încredinţat că întorcându-mă-n Sicilia 
mi-aş dobândi din nou rangul înalt în eare-aun stat odată. 

Temnicerul, om de ispravă, fără a lungi vorba degeaba, de 
îndată ce află prilejui, îi spuse totul lui Currado. Acesta, 
prefăcându-se în faţa temnicerului că nu-i prea pasă de 
povestea asta, se duse totuşi la doamna Beritola şi-o întrebă 
cu binişorul de avusese cumva ou Arrighetto vreun copil cu 
nume de GiuBfredL. Femeia îi răspunse plângând că, dacă 
cel mai mare dintre copiii ei ar mai fi încă-n viaţă, acesta i- 
ar fi numele şi-ar fi de douăzeci şi doi de ani. Currado, 
auzind acestea, se chilbzui că numai el putea să fie acela şi 
îi dădu prin gând că, de era aşa, ar fi putut cu un prilej să 
săvârşească o faptă bună şi în acelaşi timp să-şi spele şi 
ocara, a lui şi-a fetei, măritând-o. Drept care, după ce-l 
chemă în mare taină pe Giannotto, începu să-l înil trebe cu 
de-amănuntul despre viaţa lui de odinioară. Şi aflând din 
multe şi vădite semne că el era Giusfredi, Jiul lui Arrighetto 
Cape: ce, îi zise: 

— Giannotto, bine ştii cit e de mare şi del grea ocara pe 
care mi-ai adus-o batjocorindu-mi fata, când tocmai e 
dimpotrivă, puntindu-mă eu bine şi prietenos cu tine, tu, ca 
o slugă credincioasă, ar fi trebuit să te îngrijeşti de bunurile 
mele şi să-mi păzeşti ou râvnă cinstea şi avutul; că alţii-n 
'locul meu, şi nu puţini la număr, de-ar fi îndurat din parte-ţi 
ruşinea ce-am păţit-o eu, de tună seamă c-ar fi pus să te 


omoare ca pe-un câine; pe mine însă nu. M-a răbdat inima 
să fale una ca asta. Ci acuma, dalcă-i aşa cum zici, şi te afli a 
fi fecior de neam, după amândoi. Părinţii, poftesc, de te- 
nvoiesti şi tu, să-ţi curm odăiţă suferinţa şi să te scot din 
temniţă, spălând astfel deodată şi cinstea mea şi-a ta. Pre 
câte ştii, Spina, de care te-ai legat cu dragoste curată, deşi 
nevrednică de voi, e văduvă şi zestrea ei e mare şi 
frumoasă; deprinderile ei le ştii şi aşijderea îţi cu-rioşti şi 
socrii. Cât despre starea ta de-acum e de prisos să mai 
vorbesc. De aceea, dacă te învoieşti, eu n-am nimica 
împotrivă, de vreme ce-n nelegiuire ibovnică ţi-a fost, să-ţi 
fie acuma şi soţie în stare legiuită; sunt gata deci să te 
primesc ca pe un fiu în casa mea, unde poţi rămâne cât ţi-o 
plăcea. 

Temniţa vlăguise puterea lui Giannoitto, dar nu iz-buitise 
să-i frângă sufletul ales, bun moştenit din mosi-* strămoşi, 
şi nici iubirea multă pentru Spina. Or, chiar dacă râvnea cu 
sete să-i facă-n voie lui Currado, ştiind că-l avea la mină, nu- 
şi înjosi răspunsul pe care ini-ma-i aleasă ii aşeza pe buze; 
de aceea zise aşa: 

— Currado, nici pofta de mărire, nici lăcomia de avuţii, nici 
alte pricini nu m-au îndemnat vreodată să uneltesc cu gând 
de ludă împotriva ta sau alor tăi. [i-am îndrăgit copila, o 
îndrăgesc şi-alcuma şi-oi în-drăgi-o pururi, căci vrednică o 
socot de dragostea ce-i port; şi dacă m-am purtat cu ea în 
chip nelegiuit, precum zic oamenii de rând, am săvârşit 
păcatul pe care tinereţea îl poartă în firea ei, şi care, dac-ai 
dori să-l lepezi, ar însemna să-ţi lepezi însăşi tinereţea, iar 
dacă cei bătrâni ar vrea să-şi amintească c-au fost şi ei 
odată tineri şi ca atare ar măsura greşeala celorlalţi după 
greşeala lor şi pe a lor după a celorlalţi, păcaiu-acesta, n-ar 
mai fi atât de mare şi de greu, pe cât îl socoteşti şi tu şi alţii 
ca şi tine. De ţi-am greşit, nu ca duşman, ca prieten ţi-am 
greşit. Ceea ce tu pofteşti să săvârşesc acuma, eu unul mi- 
am dorit încă de multă vreme şi dacă aş fi îndrăznit să cred 
că lucrul acesta-i cu putinţă, de multă vreme ţi l-aş fi eerut; 


dar de-i aşa cum zici, mi-e cu atât mai drag, cu cât mai fără 
de temei mi-am socotit nădejdea. De cumva gândul însă nu- 
ţi este frate bun ou vorba, nu mă mai paşte cu nădejdi 
zadarnice; mai bine azvMe-mă din nou în temniţă şi chi- 
nuie-mă acolo cum vrei, căci eu, atâta vreme cât o iubesc pe 
Spina, orice ai să-mi f aici, de dragul ei ţi-oi arăta şi ţie 
cuviinţă şi iubire. 

Currado, auzindu-i vorba, se minună peste măsură şi fiind 
încredinţat că băiatul ascunde în piept un suflet mare şi o 
iubire înflăcărată îl îndrăgi cu-atât mai mult; de aceea, 
ridicându-se în picioare, îl îmbrăţişa şi-l sărută, iar apoi 
porunci numaidecât ca în mare taină să fie adusă în faţa lui 
şi Spina. 

Fata, de când şedea întemniţată, slăbise şi se ofilise, de-ai 
fi jurat că nu mai e ce-a fost odinioară, aşa precum 
Giannotto părea şi el alt om. Şi acolo, în faţa lui Currado, se 
cununară după datină, prin buna învoire a celor două părți. 

Seniorul, după ce se îngriji ca tinerilor să nu le lipsească 
nimic şi s-aibă tot ce le-ar fi fost spre bucurie şi plăcere - 
fără ca nimeni, între acestea, să fi aflat ceva - socoti că 
sosise vremea să fericească şi pe mame; drept care, 
chemându-şi nevasta şi pe Căprioară, grăi astfel: 

— Ce-ai zice, doamnă, dacă ţi-aş înfăţişa pe feciorul cel mai 
mare, însurat cu una din copilele mele? 

La care Căprioara răspunse: 

— Nu ştiu să-ţi spun mai mult decât că, de-aş putea să-ţi 
port mai multă mulţumită decât îţi port acuma f cu dragă 
inimă aş face-o şi cu atât mai mult cu cât mi-ai da înapoi un 
bun ce mi-i mai scump ca viaţa; 

]24 iar dacă mi l-ai da înapoi, şi-n felul în care spui, adică 
înrudit cu tine, ai mai aprinde-n mine şi-o umbră de 
nădejde. 

Şi lăcrimând tăcu. Atunci Currado zise doamnei sale: 

— Şi tu ce-ai zice, doamnă, dacă ţi-aş da un ginere ca el?' 

La care doamna îi răspunse: 


— Şi-un sărăntoc să-mi dai, de-ar fi pe placul tău, mie tot 
drag mi-ar fi; darmite unul dintr-ai lor, ce-s oameni vrednici 
şi de neam! 

— Prea bine dar, grăi Currado. Cât de curând nădăjduiesc 
să vă pot face această bucurie. 

După ce-i văzu pe cei doi tineri înzdrăveniţi şi după ce 
puse să-i îmbrace în straie cuviincioase, Currado îl întrebă 
pe Giusfredi: 

— 'Ţi-ar fi pe plac dac-ai putea, pe lângă această bucurie, 
să-ţi vezi şi mama pe deasupra? 

La care Giannotto răspunse: 

— N-aş crede a fi scăpat, cu viaţă din focul multelor dureri 
şi întâmplări nenorocite; dar dacă totuşi mi-ar fi dat s-o văd, 
m-aş bucura nespus de mult, ca unul ce prin sfatul ei as mai 
putea s-ajung ce-am fost odată în Sicilia. 

Currado chemă atunci de faţă pe cele două doamne, care 
o primiră pe mireasă cu multă bucurie, nu fără a se mira de 
îndemnul mărinimos care-l mânase pe Currado să-şi deie 
fata lui Giannotto. Ci doamna Beritola, amintindu-şi de 
vorbele cavalerului, începu să privească cu băgare 'de 
seamă la băiat; şi deşteptându-se în ea, prin cine ştie ce 
puteri ascunse, o slabă amintire a liniilor întipărite pe 
obrăjorii de copil ai lui Giusfredi, fără a mâi sta s-aştepte şi 
alte mărturii, i se aruncă la piept cu braţele deschise. Şi 
multa bucurie cu dragoste împletită îi frânse vorba în gură 
şi-i rătăci într-atât puterile slăbite, încât pierdu simţirea şi 
se lăsă ca moartă în braţele băiatului. Giusfredi, 
minunându-se şi el, cu atât mai mult cu cât ştia prea bine că 
nu 0 dată o văzuse fără s-o poată recunoaşte, simţi de 
îndată în ea căldura dragostei de mamă şi, blestemându-şi 
orbirea de până atunci, o prinse-n braţe lăcrimând şi 
sărutând-o cu iubire. lar mai pe urmă, după ce fata şi 
nevasta lui Currado o îngrijiră cu felurite leacuri şi o 
stropiră cu apă de izvor, doamna Beritola, redobândind 
puterile pierdute, prinse din nou să-şi mângâie băiatul cu 
vorbe dulci, cu lacrimi nesfârşite şi-l sărută de mii de ori, cu 


mii e de sărutări duioase, în vreme ce Giusfredi cu 
supuşenie multă şi cu iubire cuviincioasă îşi dovedea şi el 
simţirea lui de fiu. 

Pe urmă, după ce în mai multe rânduri îşi revărsară 
prisosul de dor şi bucurie, spre mulţumirea' celor 
dimprejur, se apucară a-şi povesti pe rân'd durerile 
râăbdate. lar mai la urmă, după ce Currado dădu de veste 
tuturor ce ginere-şi aflase, punând la cale un ospăț cum nu 
s-a mai văzut, Giusfredi i se înfăţişă şi-i zise: 

— Multe bucurii mi-ai hărăzit mie, Currado, iar mamei 
mele multă vreme i-ai dat cinstită adăpostire; acum, pentru 
a putea să zici c-ai săvârşit din plin tot ceea ce-ţi şedea-n 
putere, te-aş mai ruga să ne înlesneşti de nunta mea, mie şi 
maicii mele, încă un prilej de bucurie şi să-l aduci aici şi pe 
mezinul meu, ce este încă slugă în casa lui messer 
Guasparrino d'Oria, care, precum ţi-am spus, ne-a prins pe 
amândoi când tâlhărea pe mare. lar după aceasta, încă te 
mai rog să trimiţi şi în Sicilia pe cineva, să cerceteze cu 
amănuntul care e starea ţării şi să afle, de-o putea, ce s-a 
întâmplat cu tatăl meu, de mai trăieşte ori nu, iar dacă mai 
trăieşte, care e starea lui, şi după ce trimisul va fi aflat tot 
ce ne doare, să se întoarcă aici degrabă. 

Currado se învoi bucuros cu rugămintea lui Giusfredi şi 
fără de zăbavă trimise oameni de credinţă la Genova şi în 
Sicilia. 

Trimisul ce plecase la Genova, aflându-l pe messer * 
Guasparrino, îl rugă frumos din partea lui Currado să-i 
trimită copilul dimpreună cu doica, povestindu-i pas cu pas 
tot ceea ce făcuse Currado pentru Giusfredi şi măicuţa lui. 
Messer Guasparrino, auzind una ca asta, se miră foarte şi 
zise: 

— Pentru Currado fac orice, de-mi sade în putere şi ştiu 
că-i e pe plac; e drept că pe copilul de care zici, cu mama lui 
îl ţin la rnine-n casă de paisprezece ani; dar spune-i lui 
Currado, din partea mea, să aibă grijă şi să nu dea prea 
multă crezare palavrelor lui Giannotto, ce spui că-şi zice 


acum Giusfredi; căci eu îl ştiu şi-i mai al naibii decât îl crede 
el. 

Şi zicând astfel, după ce porunci să fie ospătat trimisul, 
chemă la sine doica şi-o cercetă cu luare-aminte. Femeia, 
care auzise despre răscoala din Sicilia şi aflase că 
Arrighetto mai trăia încă, lăsând deoparte teama de 
altădată, îi spuse rând pe rând tot ce ştia, făcându-l să 
înţeleagă şi pricina ce-o îndemnase să se poarte în felul 
acela. 

Messer Guasparrino, văzând că spusa doicii e aidoma cu 
spusa trimisului, dădu şi el crezare faptelor povestite; si, 
viclean cum era, după ce-o ispiti în fel şi chip pe doică, tot 
alte şi alte mărturii aflând spre bună încredințare, fiindu-i 
ruşine de felul josnic în care se purtase cu băiatul, ca să-şi 
răscumpere purtarea, de vreme ce ştia prea bine cine era şi 
ce fusese Arrighetto, având el o copilă frumuşică, de 
unsprezece ani, i-o dădu băiatului de soţie, cu zestre mare 
şi frumoasă. lar după ce nuntiră ca-n poveşti, urcându-se cu 
fata, cu băiatul, cu trimisul lui Currado şi cu doică cu tot pe 
o galeră bine înarmată, ajunseră la Lerici, unde, întâmpinați 
fiind de Currado, se duseră cu toţii într-unul din castelele 
seniorului, nu departe de locul unde urma să se nuntească. 

Care a fost bucuria mamei când şi-a văzut copilul, care 
bucuria fraţilor, a lor tustrei când şi-au văzut prea- 
credincioasa doică, a tuturor faţă de Guasparrino şi de 
copila sa, a lui faţă de dânşii, a celorlalţi cu gazdele 
împreună şi cu toţi prietenii chemaţi, ar fi cu neputinţă s-o 
spui numai prin vorbe; de aceea, doamnelor, vă las să v-o 
închipuiţi cu gândul. 

lar Dumnezeu, ce când porneşte a împărţi împarte din 
belşug, dorind să le întregească bucuria, le mai trimise pe 
deasupra şi veşti de bunăstare şi sănătate de la Arrighetto. 
Căci pe când nunta era-n toi, iară mesenii (cavaleri şi 
doamne) şedeau cu toţii-n rând la mese şi se aflau abia la 
felul întâi, se nimeri să pice trimisul din Sicilia. Şi printre 
alte lucruri mai povesti despre Arrighetto că în timp ce sta 


întemnițat după porunca regelui Carlo, când se pornise 
răzmeriţa împotriva regelui, norodul se azvârlise cu furie 
asupra temniţei şi omorând pe paznici îl scoase pe 
Arrighetto si, ca pe unul ce era vrăjmaş de moarte al 
regelui Carlo, îl numi căpitan al său şi-n frunte cu el porni 
să-i izgonească şi să-i omoare pe francezi. Din care pricină 
Arrighetto dobândi încrederea şi dragostea regelui Pietro, 
care-l făcu din nou stăpân pe toate bunurile sale şi îl 
statornici în rangul lui de odinioară, astfel încât acum totu-i 
mergea din plin. Trimisul mai adăugă apoi că fusese primit 
cu mare cinste de Arrighetto, care se bucurase nespus de 
mult când îi dăduse veşti despre doamnă şi copii, căci după 
ce fusese închis nu mai ştiuse nimica despre dânşii; apoi le 
mai dădu de ştire că Arrighetto trimisese după ei o 
corăbioară iute şi uşoară, dimpreună cu câţiva nobili şi că 
aceasta se afla pe drum, în urma lui. 

Trimisul fu primit şi ascultat cu multă bucurie, iar Currado 
cu o mână de prieteni porni degrabă să-i în-tâmpine pe 
nobilii care veneau s-o conducă pe doamna Beritola şi pe 
Giusfredi; si, după ce-i primi cu multă voioşie, îi pofti şi pe ei 
la falnicul ospăț, ce nici măcar la jumătatea lui nu ajunsese 
încă. Acolo Beritola, Giusfredi şi toţi ceilalţi cu dânşii 
dimpreună îi primiră cu atâta bucurie cum n-a mai fost pe 
lume; iar ei, până a nu se aşeza la masă, arătând că vorbesc 
în numele lui Arrighetto, se străduiră cum ştiură mai bine 
să-i mulţumească lui Currado şi doamnei sale pentru că 
atâta vreme îi găzduiseră cu cinste nevasta şi copilul, încre- 
dinţându-i că Arrighetto ar face tot ce i-ar şedea-n putere 
spre a le fi pe plac. Pe urmă, întorcându-se către messer * 
Guasparrino, a cărui faptă bună nu ajunsese încă la 
urechile lui Arrighetto, îi arătară că acesta, de-ar fi ajuns să 
afle ce-a săvârşit pentru mezin, i-ar fi adus, de bună seamă, 
aceleaşi mulţumiri şi lui. lar după acestea se aşezară şi ei la 
praznicul de nuntă al celor două fete şi ospătară bucuroşi 
cu mirii dimpreună. 


Pe voia lui Currado, şi ginere, şi prieteni, şi rubedenii, toţi 
nuntiră fără de răgaz mai multe zile în şir. lar după ce sfârşi 
nunta, părându-i-se doamnei Beritola, băiatului şi celorlalţi 
c-ar fi cu cale să plece, vărsând şiroaie de lacrimi, se 
despărţiră de Currado, de doamna lui şi de messer 
Guasparrino şi urcându-se în corabie plecară, luând-o şi pe 
Spina; iar vântul fiindu-le prielnic, sosiră iute în Sicilia 
unde, la Palermo, Arrighetto îi aştepta pe toţi, copii şi 
doamnă dimpreună, cu atâta bucurie cit nu-i în stare să 
cuprindă vorba. Şi acolo, zice-se, au trăit cu toţii laolaltă ani 
mulţi şi fericiţi, împăcaţi cu Domnul, ca unii ce-i erau datori 
de-a pururea cu mulţumită. 

Povestea a şaptea. 

Sultanul Babiloniei îşi dă copila de nevastă regelui din 
Garbo şi i-o trimite pe-o corabie; fata, prin felurite 
întâmplări, în timp de patru ani încape pe mina a nouă 
bărbaţi şi în cele din urmă, fiind înapoiată sultanului ca 
fecioară, chipurile, e trimisă din nou de nevastă regelui din 
Garbo. 

Povestea Emiliei, dacă ar fi fost doar cu ceva mai lungă, le- 
ar fi făcut să lăcrimeze poate pe tinerele doamne de mila 
multă ce-o simțeau pentru sărmana Beritola. Ci isprăvindu- 
se povestea, regina îi porunci lui Pamfilo să zică mai 
departe; iar el, supus, prinse a grăi: 

— Plăcute doamne, tare-i greu să ştii ce anume ar fi spre 
binele cuiva. Căci, după cum se întâmplă adesea, unii, 
gândind că dacă ar fi bogaţi s-ar pune la adăpost de rele şi- 
ar duce un trai lipsit de griji, nu numai că se roagă cerului 
să le împlinească voia, dar pe deasupra se mai zbat şi 
singuri, fără a se da înapoi de la nici o trudă sau primejdie 
ca să-şi ajungă ţinta; iar după ce au ajuns bogaţi, se 
pomenesc ca din senin că dau peste un tâlhar, care, 
râvnindu-le avutul, se pune şi-i omoară pe ei, sărmanii, care 
mai înainte, aşa săraci cum se aflau, ţineau totuşi la viaţă. 
Alţii în schimb, prin mii de lupte primejdioase şi prin vărsări 
de sânge -sânge de frate sau de prieten -* ajunşi din simpli 


oameni de rând la treptele măririi, crezând c-au dobândit 
marea fericire, fără a mai pune la socoteală grijile cele 
multe şi teama care pas de pas le mistuie odihna. 

— Decameronul, voi. 1 - cd. 80 ajuns-au, spre pieirea lor, 
să-şi deie seama că-n ocale de aur bei venin la mesele 
regeşti. Mulţi şi-au dorit cu patimă puteri trupeşti şi 
frumuseţe, alţii au dorit podoabe, dar nici n-au apucat 
măcar să-şi dea bine seama că au pofitit la rele, c-au şi ajuns 
să înţeleagă că cele câştigate sunt pricină de moarte şi viaţă 
chinuită. Dar ca să nu mai stau să-nşir dorinţă de dorinţă, 
voi spune doar că nu e chip să-şi poată omul alege una, de 
care apoi să fie încredinţat că nu va fi lovită de valurile 
sorții. Drept aceea, de-am vrea să ne purtăm cu toţii 
înţelepţeşte, ar fi cu cale să primim doar ceea ce ne împarte 
Părintele Ceresc, căci numai el cunoaşte toată nevoia 
noastră şi numai el ne-o poate mulţumi. Dar tot aşa precum 
bărbaţii păcătuiesc în felurite chipuri râvnind la te miri ce, 
voi, drăgălaşe doamne, păcătuiţi de obicei doar într-un 
singur chip, râvnind adică frumuseţea până într-atâta, 
încât, fără a vă mulţumi cu darurile firii, vă străduiţi a le 
spori cu fel de fel de dichiseli. De aceea mi-e drag să vă arăt 
acum câte necazuri i s-au tras din frumuseţe unei 
musulmane, ce-n mai puţin de patru ani, tocmai din pricina 
amintită, fu nevoită să nuntească tot alte nunţi de nouă ori 
la rând. Cu mult înaintea noastră, trăia în Babilonia un 
sultan pe nume Beminedab, căruia-n viaţă Toate poftele i se 
împlineau din plin. Şi acest sultan, printre mulţi alţi copii, 
băieţi şi fete laolaltă, avea şi-o fată, pe nume Alaţiel, care, 
după spusa tuturor, era cea mai frumoasă din câte ai fi 
putut vedea la vremea aceea în lume. Or, fiindcă într-un 
război cumplit, în care biruise puhoiul de arabi ce năvălise 
asupra-i, sultanul fu sprijinit cu prisosinţă de către regele 
olinGarbo, la rugămintea acestuia ce i-o cerea în dar, 
suâTâfâui i-o dădu pe fată de nevastă şi, urcând-o într-o 
corabie bine înarmată şi căptuşită cu tot soiul de lucruri 
trebuincioase, cu un alai întreg de cavaleri şi doamne, cu 


zestre multă şi aleasă, încredinţând-o cerului, o aşternu la 
drum. Coră-bierii, văzând că vremea e potrivită, umflară 
pânzele în vânt şi se porniră din portul Alexandriei, plutind: 
cu bine în largul mării câteva zile în şir. Dar n-apucară bine 
să treacă de Sardinia şi, tocmai când credeau că-s la doi 
paşi de ţintă, se ridicară într-o bună zi ca din senin niscai 
vântoase, ce-n goana lor năprasnică sleiră într-atât corabia, 
încât în repetate rânduri li se păru că-şi văd moartea cu 
ochii. Cu toate acestea, vrednici cum erau şi încercaţi la 
treabă, se străduiră din răsputeri cu toată dibăcia lor şi 
două zile în cap ţinură piept puhoiului de ape; ci-n cea de-a 
treia noapte de la iscarea vijeliei, cum vântul nu părea să-şi 
potolească furia, ci dimpotrivă se învrăjbea cu fiecare ceas 
mai tare, fără a cunoaşte locul în care se-aflau şi nici prin 
socoteli sau văz neizbutind să-l afle, căci cerul era greu de 
nori şi întunecat de negurile nopţii, pe când se aflau puţin 
mai sus de insula Maiorca, simţiră dintr-o dată corabia 
plesnind. Din care pricină, văzând că nu-i putinţă de 
scăpare şi fiecare în parte dorind să-şi cruţe pielea, 
zvârliră-n mare o luntre şi cei a cărora era corabia se 
aruncară în ea, punând mai mari nădejdi în barcă decât în 
nava sfărâmată; după ei porniră să se azvârle în luntre când 
unul, când celălalt, toţi bărbaţii care se aflau pe vas, deşi cei 
scoborâţi mai iute îi răsturnau pe aceştia în valuri cu 
jungherele în mână. Atâta doar că socoteala li se vădi 
greşită şi, vrând să scape de la moarte, de-a dreptul într- 
însa încăpură: căci luntrea, neputând să-i ţină din pricina 
furtunii, se cufundă şi toţi şi-aflară moartea într-însa. 
Corabia, împinsă de un vânt puternic, deşi plesnise şi 
înăuntru era mai toată plină de apă (fără să mai fi rămas pe 
ea decât doar fata cu femeile ei, care, doborâte de urgia 
mării şi de atâta groază, zăceau pe punte în nesimţire), 
lunecând cu mare iuţeală, până la urmă se izbi de ţărmul 
insulei Maiorca; şi izbitura fu atât de cruntă, încât corabia 
se afundă în nisip aproape pe de-a întregul, la câţiva paşi de 


coastă. Acolo, bătută de apele mării, rămase toată noaptea, 
fără ca vântul s-o mai poată clinti din loc. 

A doua zi, mai domolindu-se furtuna, fata, mai mult moartă 
decât vie, înălţă capul şi, aşa slăbită cum era, porni să-şi 
strige oamenii, când pe unul, când pe celălalt; dar îi chema 
în zadar, căci erau prea departe. Din care pricină, văzând 
că nu-i răspunde nimeni şi nici ţipenie de om nu se arată în 
preajmă, la început fu cuprinsă de mirare, iar mai apoi de-o 
spaimă ca de moarte. 

Şi, ridicându-se cu greu de jos, văzu zăcând jur împrejurul 
ei pe doamnele ce-o însoțeau, cu slujnicele dimpreună. 
Atunci, după ce multă vreme le tot chemă pe nume, se 
aplecă deasupra lor şi prea puţine mai aflând în viaţă, căci 
multe se sfârşiseră fie din rău de mare, fie de atâta groază, 
simţi că-i creşte frica. Totuşi, silită fiind să-şi stea într-ajutor, 
ca una ce vedea că-i singură pe-acolo şi nici habar n-avea 
pe unde se găseşte, prinse a le zgâlţâi pe cele ce trăiau, 
până ce izbuti să le ridice în picioare; şi aflând că nu ştiau 
nici ele unde erau bărbaţii, ba pe deasupra mai văzând şi 
corabia înţepenită în mal şi plină ochi de apă, se apucă să 
plângă amarnic, cu ele dimpreună, în halul acesta le apucă 
al treilea ceas al după-amiezii, fără să fi zărit măcar în 
vremea asta pe mal sau oriunde în preajmă vreun om, 
căruia să-i stârnească mila şi să le vină într-ajutor. Ci-n cel 
de-al treilea ceas se nimeri să treacă pe acolo, venind de 
pe-o moşie a sa, un cavaler, pe nume Pericon da Visalgo, 
întovărăşit de câţiva slujitori călare, care de îndată ce văzu 
corabia îşi închipui ce se întâmplase şi porunci unuia dintre 
cei ce-l însoțeau să încerce în tot chipul să se urce pe ea şi 
apoi să vină iute să-i spună tot ce aflase. Slujitorul se caţără 
cu chiu cu vai pe punte şi-n cotul prorei o găsi pe fată, 
sfioasă şi pitită acolo cu cele câteva femei care mai 
scăpaseră cu viaţă. Ele, cum dădură cu ochii de dânsul, 
porniră a-l ruga plângând să aibă milă şi îndurare; dar, 
dându-şi seama că bărbatul nu le pricepe graiul şi ele nici 
atât pe-al lui, se stră-duiră a-i arăta prin semne toată 


nenorocirea lor. Slujitorul privi cu băgare de seamă 
împrejurul său şi povesti lui Pericone tot ce văzuse pe 
corabie. Pericone, după ce se îngriji ca doamnele să fie 
coborâte degrabă şi asij-derea şi obiectele de preţ ce se 
puteau aduce, porni cu mic cu mare căâtre-un castel de-al 
său; acolo, după ce le găzdui dându-le odihnă şi mâncare ca 
să-şi mai vină în fire, îşi dădu seama de îndată, după 
veşmintele-i bogate, că femeia pe care o adăpostise trebuie 
să fie de neam mare şi-o cunoscu după cinstirea pe care i-o 
vădeau femeile din preajma ei. Şi, deşi fata, de prea mult 
zbucium îndurat pe mare, era cam palidă la faţă şi răvăşită 
la făptură, Pericone găsi totuşi nespusă frumuseţe în 
farmecele ei; de aceea se hotări pe dată s-o ieie de nevastă, 
ori, cle-ar fi fost cumva să fie măritată, să încerce a-i câştiga 
într-alt chip prietenia. 

Era numitul Pericone om aprig la înfăţişare şi tare voinicos 
la trup; şi, după ce mai multe zile' ţinu' copila ca pe palme, 
până ce se întrema cu totul, văzând-o cât e de frumoasă şi 
îndurerat peste măsură că nu-i pricepe graiul şi nici dânsa 
pe-al lui, astfel încât nu era chip să afle cine este, se 
îndrăgosti cu patimă de farmecele ei şi se strădui prin fel de 
fel de gesturi drăgăstoase s-o înduplece să-i facă voia, fără 
de nici o împotrivire. Dar se trudea zadarnic, căci ea nici nu 
voia s-audă de-atare prietenie, pe eâtă vreme el din zi în zi 
se aprindea mai tare. Fata, băgând de seamă aceasta, cum 
de mai multe zile se afla printre străini şi după dati-nele lor 
înţelesese că-s creştini şi că se află într-un loc pe unde, 
chiar de-ar fi fost să-l ştie, tot nu i-ar fi slujit să spună cine 
este, şi dându-şi seama că până mai la urmă, silită ori de 
bună voie, oricum, tot ar fi ajuns să-i cadă-n laţ lui Pericone, 
se hotări cu suflet dârz să înfrunte soarta nemiloasă. Ca 
atare, porunci slugilor (trei mai avea de toate) să nu spună 
la nimeni cine erau, decât dacă ar fi fost s-ajungă pe vreun 
tărâm de unde ar fi putut să scape; apoi, pe lângă aceasta, 
le îndemnă cu sârg să-şi ţină fecioria, zicând că şi ea îşi 
pusese în gând să nu se deie nimănui decât aceluia ce avea 


să-i fie soţ. Slugile o lăudară foarte, făgăduindu-i că vor face 
tot ce le sta în puteri spre a nu-i călca porunca. 

Intre acestea Pericone, arzând de dragul fetei din ce în ce 
mai tare şi cu atât mai mult cu cât tot mai aproape vedea 
că-i sade ţinta fără s-o poată ajunge, văzând că nu e chip s-o 
ia cu binişorul, se hotări să pună-n joc priceperea şi 
vicleşugul, păstrând puterea pentru mai la urmă. Şi dându- 
şi seama în mai multe rânduri că fetei îi cam place vinul, ca 
uneia ce fiind oprită de legea ei să bea nu prea era deprinsă 
cu dulcea lui licoare, se hotări ca tocmai cu vinul, slugă 
preacredin-cioasă a Venerei, s-o prindă. De aceea, 
prefăcându-se că nici nu-i pasă de purtarea ei, puse la cale 
într-o seară, în chip de sărbătoare, o cină îmbelşugată, 
unde veni şi fata; cu acest prilej, fiind masa încărcată cu 
zeci de soiuri de bucate, îi porunci paharnicului care-o 
slujea pe dânsa să-i toarne fel de fel de vinuri amestecate, 
iar sluga îi împlini dorinţa cu vârf şi îndesat. Fata, fără a se 
da înapoi, momită de dulceaţa şi aroma băuturii, bău mai 
mult decât s-ar fi cuvenit să bea. Din care pricină, ui tind 
amărăciunile trecutului, prinse a se înveseli şi apoi, văzând 
nişte femei că dansează ca-n Maiorca, porni şi ea să joace 
după obiceiul celor din Alexandria. Văzând acestea, 
Pericone, încredinţat că ţinta nu mai era departe, lungi 
ospăţul îmbelşugat în vinuri şi bucate până târziu în miez 
de noapte. La urmă, după ce oaspeţii plecară, el şi cu fata, 
singuri, intrară într-o odaie şi acolo ea, care era mai mult 
încălzită de vin decât strunită de cinste, fără sămânță de 
ruşine, ca şi cum Pericone ar fi fost una din slugile ei, se 
dezbrăcă în faţa lui şi se vâri în pat. Pericone nu pregetă 
nici el să facă deopotrivă şi după ce suflă în luminări la 
rând, i se culcă degrabă alături şi cuprinzând-o în braţe 
prinse a se desfăta cu ea, fără ca fata să se împotrivească. 
Şi după ce gustă o dată numita desfătare, cum nu ştiuse 
până atunci cu care corn împung bărbaţii, acum, muncită 
de căinţă şi de păreri de rău că nu-i dăduse mai din vreme 
ascultare lui Pericone, fără să mai aştepte a fi cu dinadins 


poftită la nopţi atât de dulci, adesea se poftea cu de la sine 
voie, nu prin cuvinte, ci prin fapte, căci vorba nu-i era 
înţeleasă. 

Ci soarta, socotind că nu-i de ajuns s-o facă din soaţa unui 
rege ibovnică de castelan, pe lângă multa fericire ce-o 
încerca alături de Pericone, îi scoase în cale altă prietenie, 
mai crudă ca aceasta. Avea numitul Pericone un frate de 
douăzeci şi cinci de ani, frumos şi proaspăt ca o floare, pe 
care îl chema Marato; acesta, văzând fata şi tare mult 
plăcând-o, îşi zise, judecind după semnele pe care i le da, că 
avea trecere la dânsa şi ca atare, socotind c-ar fi putut s-o 
aibă de n-ar fi fost s-o ţină sub pază Pericone, urzi un gând 
netrebnic şi după gând, de îndată se săvarşi şi fapta. 

Se afla din întâmplare atunci în portul oraşului o corabie, 
încărcată cu mărfuri care sta gata să pornească spre 
Chiarenza, în Romagna, şi-ai cărei proprietari erau doi 
tineri genovezi; corabia sta cu pânzele întinse şi aştepta 
doar vânt prielnic ca s-o pornească în larg. Marato, 
înţelegându-se cu cei doi tineri genovezi, puse la cale totul, 
astfel ca-n noaptea următoare să poată fi primit pe vas cu 
fata dimpreună. Şi mântuind această treabă, când se 
înnopta afară, după ce luă din timp măsuri, se duse pe 
ascuns acasă la frate-su, care, bietul, nicidecum nu se păzea 
de dânsul, însoţit de câţiva slujitori credincioşi pe care îi 
alese anume ca să-i dea o mână de ajutor şi pătrunzând în 
casă se ascunse, după planul ce-l chibzuise mai din vreme. 
După miezul nopţii deschise poarta slugilor şi, intrând cu 
toţii în odaia în care dormea Pericone cu femeia, îl omorâră 
în somn pe-acesta, iară pe dânsa ce plângea, ameninţând-o 
cu moartea de-ar fi făcut un zgomot, o luară dimpreună cu 
mare parte din avutul şi nestematele lui Pericone. Apoi, fără 
să-i simtă nimeni, porniră în grabă către port şi acolo fără 
întârziere Marato şi femeia urcară pe corabie, iar slugile se 
întoarseră înapoi. 

Corăbierii, văzând că vântul li-e prielnic, porniră în larg cu 
pânzele întinse. Femeia, biata, plânse amar şi cea dintâi 


nenorocire şi aşijderea şi pe cea de-a doua; Marato însă, cu 
sfântu Creşte-n mână, pe care Domnul ni l-a dat, se apucă s- 
o mângâie cu atâta îndemânare, încât deprinsă acum cu el, 
îl şi uită pe Pericone. Dar n-apucă să i se pară că-i iarăşi 
fericită şi soarta îi aşternu o nouă încercare, de parcă n-ar 
fi fost sătulă cu cele dinainte. Căci prea frumoasă fiind la 
trup, precum am spus şi altădată, şi vrednică de multă 
laudă întru purtare şi deprinderi, tinerii genovezi se 
îndrăgostiră atât de tare de frumuseţea ei, încât pierzându- 
şi cu desăvâr-sire capul, se osteniră-n fel şi chip să-i intre în 
voie şi să-i placă, ferindu-se ca nu cumva să afle pricina 
Marato. Şi dându-şi seama că îndrăgesc aceeaşi fată 
amândoi, se sfătuiră în taină şi hotărâră s-o dobândească 
dimpreună, ca şi cum dragostea ar răbda să fie împărţită, 
precum împărţi câştigul sau marfa pe din două. Văzând ei 
că femeia e păzită cu străşnicie de Marato, din care pricină 
cu greu şi-ar fi putut atinge țelul, într-o bună zi, pe când 
corabia zbura ca vântul, iară Marato sta la pupă cu faţa 
către mare, fraţii, fără a se teme de nimic, se învoiră 
amândoi şi apucându-l de la spate îl azvârliră în mare; 
corabia mai umblă apoi cale de-o milă şi mai bine până să 
afle cineva de cele întâmplate. Femeia, eând îi fu dat s-o 
auză şi pe asta, ştiind cum că nu-i putinţă să îl mai scape de 
la moarte, se puse iarăşi pe bocit. Ci tinerii îndrăgostiţi 
dădură fuga să-i aline amarul şi se trudiră în fel şi chip, cu 
vorbe dulci şi cu făgăduieli din care ea nu pricepea o boabă, 
s-o liniştească, sărăcuţa, pe ea care mai degrabă plângea 
de mila ei, decât de mila celui pe care îl pierduse. Şi după 
ce zile de-a rân-dul îi predicară verzi şi uscate, de la o 
vreme socotind că izbutiseră de bine de rău s-o mângâie 
întrucâtva, se apucară a sfătui care din ei s-o ia şi să se 
culce mai întâi cu dânsa. Şi fiecare dintre ei dorind să fie 
primul şi nefiind chip în treaba asta să cadă la învoială, 
porniră a se certa dintru început cu vorbe grele, iar mai 
apoi, înfierbântaţi de ură, puseră mâna pe cuțite şi 
aruncându-se ca orbii se înjunghiară care cum nimeriră, 


fără ca nimeni dintre cei de faţă să-i poată despărţi. De pe 
urma încăierării unul muri pe loc, iar celălalt rămase-n viaţă 
cu răni cumplite pe tot trupul. De această întâmplare 
femeia foarte se mâhni, ca una ce se afla acolo singură şi 
tare se temea ca nu cumva rubedeniile şi prietenii tinerilor 
să-şi verse focul asupra ei. Dar rugile rănitului şi faptul că-n 
curând sosiră la Chia-renza o izbăviră de primejdia morţii. 
Acolo, scoborând la mal dimpreună cu rănitul şi poposind 
câtva la han, vestea frumuseţii ei se răspândi de îndată în 
tot oraşul şi ajunse şi la urechile prinţului din Morea, care 
se afla atuncea la Chiarenza. Şi dorind el cu orice preţ să 
deie ochii cu dânsa, după ce-o văzu îi păru chiar mai 
frumoasă decât şi-o închipuise el şi se îndrăgosti pe loc atât 
de tare, încât nu-i mai şedea capul la altceva decât la ea şi 
iar la ea. Or, auzind prin ce întâmplare se nimerise acolo, 
gândi că n-o să-i fie greu nici lui să pună mâna pe o atare 
pradă, în timp ce chibzuia cum ar putea s-o aibă, rudele 
rănitului prin-zând de veste c-o doreşte, i-o şi trimiseră de 
îndată, fără a mai sta pe gânduri, spre bucuria lui şi-a ei, ce 
se vedea scăpată de rubedenii şi primejdie. Prinţul, pe lingă 
frumuseţea fetei văzând şi deprinderile ei alese şi 
neizbutind să afle altminteri cine este, o socoti, precum era, 
femeie de neam mare şi ca atare dragostea îi spori încă pe 
atâta; de aceea o preacinsti cu fală în casa lui, nu ca 
ibovnică ţinând-o, ci ca pe-o nevastă. Femeia, gândindu-se 
la câte rele răbdase în trecut, se socotea acuma de-a 
dreptul fericită şi mângâiată pe deplin; şi, bucuroasă cum 
era, îmboboci ca floarea şi atâta farmec răspândea în jurul 
ei, încât toată Romagna în lung şi-n lat nu mai vorbea decât 
de dânsa. Duc-eJe Atejiej]jjn ji-năr chipeş şi viteaz, ce se 
înrudea cu prinţul şi îi era şi prieten, aflând de frumuseţea 
fetei, pofiti şi el s-o vadă; şi prefăcându-se că vrea să-şi 
viziteze prietenul, cum obişnuia a face adesea, porni cu 
mare alai către Chiarenza şi acolo fu primit de prinţ cu 
multă cinste şi omenie. Apoi, la vreo trei-patru zile după 
venirea lui, nimerindu-se o dată să stea de vorbă amândoi 


despre vestita frumuseţe a fetei, ducele II întrebă pe prinţ 
dacă era cu adevărat atât de frumoasă pe cât se spunea. La 
care prinţul îi răspunse: 

— Şi mai frumoasă încă; dar nu cuvântul meu să-ţi fie 
chezăşie, ci înşişi ochii tăi. 

Şi la îndemnul ducelui porniră amândoi către iatacul 
doamnei; dânsa, înştiinţată fiind că vin s-o viziteze, îi 
aşteptă voioasă şi îi primi cum se cuvine, dar din păcate nu 
fu chip, după ce-o aşezară la mijloc între ei, să se desfete 
stând de vorbă, căci ea nu înţelegea nimic sau mai nimic din 
graiul lor. Din care pricină amândoi şedeau şi se uitau la ea 
ca la o minune, mai cu seamă ducele, căruia nu-i venea să 
creadă că e făptură pă-mântească; tot uitându-se la ea, fără 
să-şi dea seama că bea din ochi pe nesimţite veninul dulce 
al dragostei, încredinţat că-şi mulţumeşte simţirea numai 
din priviri, se pierdu pe sine însuşi, îndrăgostindu-se cu 
patimă de dânsa. lar după ce plecă cu prinţul dimpreună, 
se puse a chibzui în tihnă la cele ce văzuse şi-l socoti pe 
prinţ drept omul cel mai fericit, fiindcă era stăpânul acelei 
negrăite frumuseți. După ce vreme îndelungată se tot gândi 
la dânsa - cu felurite gânduri - trăgând mai mult în 
cumpănă iubirea înfierbântată decât obrazul lui şi cinstea 
de prieten, se hotări, orice s-ar fi întâmplat, să-i smulgă 
prinţului iubirea şi fericirea şi cu orice preţ s-o 
dobândească pentru sine, preafericindu-se pe el. De aceea 
In graba lui lăsă deoparte omenia şi orice judecată şi porni 
să se gândească numai la înşelăciuni, în felul acesta, într-o 
zi, potrivit gândului nemernic pe care îl urzise, fiind ajutat 
de-o slugă preacredincioasă a prinţului, pe nume Ciuriaci, 
îşi pregăti de drum în mare taină caii şi toate celelalte 
lucruri, spre a putea pleca de îndată; iar când fu noapte 
afară, el, dimpreună cu un tovarăş de-al său, înarmaţi până- 
n dinţi şi călăuziţi de Ciuriaci, se strecurară pe ascuns în 
odaia prinţului, care din pricina zăpuşelii, în timp ce fata 
dormea dusă, şedea în pielea goală în faţa unei ferestre 
care dădea spre mare, sorbind boarea de vânt ce 


pătrundea printr-însa. Atuncea ducele, după ce-şi învăţă 
dinţii tovarăşul ce anume avea să facă, străbătu odaia cu 
paşi de pisică şi ajungând la fereastră străpunse c-un cuţit 
pe prinţ din şale până-n pântec şi apucându-l iute-n braţe îl 
azvârli peste fereastră. Palatul, înalt de câteva prăjini, se 
afla tocmai deasupra mării, iară fereastra prinţului dădea 
deasupra unor case dărăpănate de urgia mării, pe unde 
rareori sau poate niciodată nu ajungea picior de om. Din 
pricina aceasta, întocmai precum ducele din vreme 
chibzuise, nimeni nu auzi şi nici n-ar fi putut s-audă căderea 
trupului ucis. 'Tovarăşul ducelui, văzând că treaba-i 
mântuită, cât ai clipi din ochi, prefăcându-se că-l mângâie, 
zvârli de gâtul lui Ciuriaci un ştreang anume pregătit şi 
trase o dată cu putere, încât Ciuriaci amuţi pe loc; apoi, 
venind şi ducele, îl sugrumară şi-i făcură vânt pe urmele 
stăpânului. La urmă, încredinţându-se că nimeni, nici 
femeia nici alţii nu-i simţiseră, ducele luă un sfeşnic şi, 
ridicându-l deasupra patului, descoperi încetişor femeia 
care dormea adânc; apoi, privind-o din creştet până-n tălpi, 
o lăudă cu prisosinţă şi, de-i plăcuse învesmântată, acu că 
era goală, peste măsură îi plăcu. Din care pricină, cuprins 
de doruri pătimaşe, netulburat de gândul păcatului ce 
săvârşise, cu mâinile încă pline de sângele vărsat, i se culcă 
alături şi-o cunoscu pe ea, care, adormită aproape, gândea 
că e cu prinţul. Apoi, după ce-n desfătare hălădui o vreme, 
sculându-se, dădu porunci să vină slujitorii şi luând femeia, 
cu căluş în gură, o scoase din palat printr-o uşiţă tăinuită 
prin care pătrunsese şi el, o puse pe un cal şi-apoi pe-aci ţi-i 
drumul; porniră fără pic de larmă cale întoarsă către Atena. 
Dar fiind el însurat, nu poposi în oraş, ci o duse pe femeie, 
din cale afară de mâhnită, biata, la un castel de-al său pe 
malurile mării, nu departe de oraş şi o ţinu acolo într- 
ascuns, purtându-i mare grijă şi rân-duindu-i slugi şi tot ce 
i-ar fi fost de trebuinţă. 

A doua zi de dimineaţă cei de la curtea prinţului şezură 
multă vreme tot aşteptând să se trezească; şi într-un târziu, 


văzând că nu se aude nici un zgomot, împinseră de uşi, care 
nu erau închise şi neaflând pe nimeni, gândiră că de bună 
seamă prinţul plecase undeva pe ascuns, ca să petreacă în 
tihnă vreo două sau trei zile cu frumuseţea aceea de 
femeie; şi nu-şi bătură capul să afle mai multe, între acestea 
însă se întâmplă anume ca-n ziua următoare să se abată 
prin dărâmă-turile unde zăcea trupul prinţului şi al lui 
Ciuriaci un biet nebun, care, apucându-l pe Ciuriaci de 
ştreang, o luă din loc cu eltrăgându-şi-l pe urme. Nu fără 
de mirare mulţi oameni din cetate recunoscură trupul şi 
luându-l pe nebun cu binişorul, îl îndemnară să-i ducă la 
locul unde îl aflase; acolo, spre mâhnirea multă a întregului 
oraş, găsiră şi pe prinţ şi-l îngropară cu mare cinste. Apoi, 
pornind a cerceta cine putuse înfăptui atare fărădelege, 
văzând că ducele Atenei plecase pe furiş, se chibzuiră - - şi 
pe drept - - că numai el era făptaşul, cu atât mai mult cu cât 
plecase ducând cu sine pe femeie. Drept aceea, înscăunând 
pe un frate de-al prinţului în loc, porniră a-l aţâţa la 
răzbunare. Acesta, încredinţându-se din multe alte dovezi 
că lucrurile stau aşa precum şi le închipuise el, îşi rugă 
prietenii de pretutindeni şi rudele, cu slujitorime cu tot, să-i 
sară într-ajutor şi rânduind o oaste puternică şi mare porni 
cu dânsa la război împotriva ducelui Atenei. Ducele, auzind 
acestea, făcu şi el tot ce putu întru apărarea sa şi mulţi 
seniori săriră să-i deie o mână de ajutor. Printre aceştia, 
trimişi de împăratul de la Constantinopole cu oaste multă şi 
frumoasă, se aflau şi Constantin, feciorul împăratului, cu 
Manovello, care-i era nepot. Aceştia doi fură primiţi cu 
cinste de duce şi mai cu seamă de ducesă, ce le era 
surioară. 

Acu, aşteptându-se să înceapă de la o zi la alta lupta, 
ducesa, aflându-şi timp prielnic, îi chemă pe cei doi tineri în 
iatacul ei şi acolo, vărâsd şiroaie de lacrimi şi cuvinte, le 
spuse ce anume dezlănţuise lupta şi le arătă cum o înjosise 
ducele, ţinând într-ascuns pe femeia aceea, de care socotea 
că nimenea nu ştie; apoi, mai văietân-du-se o vreme de 


toate cele întâmplate, ducesa se rugă de ei să facă ce-or 
putea şi ce-or găsi cu cale spre mân-gâierea ei şi spre 
onoarea ducelui. Tinerii, care ştiau de mai înainte toată 
povestea asta, mai mult n-o întrebară, ci se trudiră fiecare 
s-o mângâie cu vorba, dându-i cu prisosinţă nădejdi de mai 
bine si, după ce aflară de la dânsa unde şedea femeia, 
porniră într-ale lor. Or, cum adeseori se nimeriseră s-audă 
dt de frumoasă era dânsa, dorind şi ei s-o vadă, se rugară 
de duce să le-o arate. Ducele, uitând câte păţise prinţul din 
pricină că i-o arătase, făgădui să le-o arate; şi dând porunci 
să i se rân-duiască o masă îmbelşugată într-o grădină ca-n 
poveşti (la locul unde se afla femeia), a doua zi de 
dimineaţă, cu încă câţiva prieteni îi luă cu el la masă. Cum 
sta tocmai lângă femeie, Constantin prinse a se uita la 
dânsa de-a dreptul uluit, zicându-şi întru sine că-n viaţa lui 
nu mai văzuse atare frumuseţe şi că de bună seamă ar fi 
trebuit să-l ierţi pe duce sau pe oricare altul, ce pentru a 
pune mâna pe o femeie ca aceea ar fi ajuns pân' la trădare 
sau orice altă josnicie; şi tot uitându-se la dânsa şi tot mai 
tare lăudând-o, păţi şi el ca ducele. Din care pricină plecă 
de acolo îndrăgostit până peste urechi şi, lăsând deoparte 
gândul luptei, începu să se gândească cum ar putea să i-o 
răpească ducelui, tăinuind cu străşnicie iubirea care-l 
dogorea, în timp ce el se perpelea cu gânduri ca acestea, 
sosi şi vremea de-a porni războiul, căci prinţul încălcase 
pământurile ducelui; drept care acesta, cu Constantin şi cu 
ceilalţi toţi, aşa precum fusese din vreme hotărât, porniră 
din Atena şi statorniciră lupte pe hotare, ca să-l împiedice 
pe prinţ să meargă mai departe. Or, stând ei pe hotare mai 
multe zile în şir, Constantin, cu gândul şi cu inima tot la 
femeie, făcându-şi socoteala că i-ar fi fost mai lesne acum că 
ducele era departe să-şi împlinească pofta, ca să găsească 
un prilej spre a se întoarce la Atena, se prefăcu bolnav şi cu 
îngăduinţa ducelui se întoarse în cetate, după ce toată 
oastea lui şi drepturile asupra ei i le lăsă lui Manovello. 
Acolo, după câteva zile, intrând cu soru-sa în vorbă despre 


înjosirea ce-o răbda cu ţiitoarea ducelui, îi spuse că, dacă ar 
fi vrut, el era gata s-o ajute răpind femeia şi ducând-o 
aiurea. Ducesa, fiind încredinţată că Constantin de dragul 
ei şi nu de-al celeilalte îi sare într-ajutor, răspunse că-i pe 
placul ei toată isprava asta, de-ar fi putut s-o facă astfel ca 
ducele să n-aibă ştire de învoirea ei; şi după ce Constantin o 
încredința că îi va face în voie, ducesa îl lăsă să facă cum 
socotea că e mai bine. 

Constantin, după ce înarma în mare taină o luntre uşoară 
şi-o trimise pe lingă grădina doamnei, învăţân-du-şi oamenii 
ce anume aveau să facă, el cu alte slugi porni către castelul 
unde sălăşluia femeia. Acolo, fiind primit cu bucurie de 
către cei care-o slujeau, şi chiar şi de femeie, la vo:'ia lui, 
dânsa porni cu el către grădină, dimpreună cu slugile care 
o însoțeau şi oamenii lui Constantin. Şi, prefăcându-se 
acesta c-ar vrea să-i spună ceva din partea ducelui, o duse 
către-o poartă care dădea spre mare şi care fusese 
descuiată din vreme de către unul din oamenii lui; acolo, 
chemând la sine barca c-un şuierat ştiut, porunci oamenilor 
s-o ia pe femeie şi să o suie în barcă, iar el, întorcându-se 
către slujitorii ei, le spuse: 

— Nu vă clintiţi din loc şi nu suflaţi o vorbă, dacă vi-i dragă 
viaţa! Căci n-am venit aicea ca să răpesc femeia ducelui 
vostru, ci ca să spăl ruşinea pe care el o aruncă asupra 
sorei mele. 

La acestea nimenea nu cuteză să mai cârcnească, iar 
Constantin, urcându-se cu toţi ai săi în barcă, se aşeză 
lângă femeia care plângea de zor şi porunci vâslaşilor să 
meargă înainte. Aceştia, mai mult zburând decât vâslind, 
sosiră a doua zi în zori la Egina. Acolo, coborând la mal şi 
odihnindu-se o vreme, Constantin se desfată cu femeia, 
care, sărmana, îşi blestema prea multa frumuseţe. Apoi, 
urcându-se din nou în barcă, ajunseră în scurtă vreme la 
Chios, unde Constantin, temându-se de mustrările 
părintelui său şi fiindu-i frică nu cumva să-i ieie cineva 
femeia, de ar fi mers cu ea acasă, se hotări să poposească, 


gândind că-n locul acela se afla în siguranţă. Acolo multe 
zile în şir ea, biata, îşi plânse soarta, dar până mai la urmă 
se mângâie cu Constantin şi, tot aşa precum făcuse şi-n 
celelalte rânduri, găsi prilej de desfătare în câte-i rânduise 
soarta. 

În vremea aceasta Osbech, regele turcilor, ce întruna o 
ţinea-n război cu împăratul de la Constantinopole, se nimeri 
să ajungă tocmai la Smirna; si, auzind acolo cum că la Chios 
feciorul împăratului trăia în desfrâu şi huzurea de bine ou o 
femeie ce-o răpise, fără de nici o grijă şi fără oaste în 
preajmă, se luă cu câteva corăbii, şi, într-o noapte, pe 
ascuns, intră cu-ai săi în Chios, prinzând pe mulţi de-a 
dreptu-n pat, căci n-apucaseră să afle că năvăliseră 
duşmanii; iar mai la urmă, omorând pe câţiva dintre ei, care 
treziţi în toiul nopţii se repe-ziseră la arme, dădură 
pretutindeni foc si, încărcându-şi prada şi pe ostatici în 
corăbii, o luară înapoi spre Smirna. Acolo Osbech, care era 
tânăr, cercetându-şi prada, dădu peste femeie şi, cunoscând 
că ea era ibovnica lui Constantin, răpită din pat în timp ce 
dormea, fu tare mulţumit văzând-o şi fără să mai stea pe 
gânduri şi-o făcu nevastă, se cunună cu ea şi huzuri şi el 
câteva luni de zile. 

Împăratul Constantinopolelului care, mai înainte de a se 
întâmpla acestea, căzuse la învoială cu Bassano, regele 
Capadochiei, ca să purceadă cu oştiri asupra lui Osbech ce 
urma să-l lovească dintr-o latură, în timp ce el l-ar fi izbit cu 
oastea lui din cealaltă, deşi nu izbutise totuşi a duce pân' la 
capăt învoiala din pricina unor anume lucruri pe care le 
cerea Bassano, iar lui nu-i venea la socoteală şi nici nu le 
făcuse, auzind de cele întâmplate feciorului său şi mâhnit 
peste măsură, făcu numaidecât tot ce-i cerea Bassano, 
îndemmndu-l şi dându-i mereu ghes să pornească împotriva 
lui Osbech, în timp ce şi el cu ai lui se pregătea să-i sară în 
spate de cealaltă parte. Osbech, auzind acestea, îşi adună 
oştirea şi, până a nu fi prins ca-n cleşte de cele două oşti, 
porni împotriva regelui din Capadochia, după ce lăsă pe 


femeie la Smirna în paza unui credincios curtean şi prieten 
de al său. lar după o vreme, încăierându-se cu regele 
Capadochiei şi luptându-se cu el, fu ucis în luptă, iar oastea 
lui fu biruită şi împrăştiată pretutindeni. Bassano, ca unul 
care biruise acum şi căruia nimeni nu-i mai sta în cale, o 
apucă spre Smirna şi-n calea lui norodul tot i se înclină cu 
supuşenie, ca în faţa unui învingător. 

Curteanul lui Osbech, Antioh pe nume, căruia regele îi 
lăsase în pază femeia, deşi era bătrân, văzând-o aşa 
frumoasă, se îndrăgosti de ea, uitându-şi de credinţa ce-o 
datora stăpânului şi prietenului său; şi cunoscându-i graiul 
(lucru ce-o bucură nespus pe ea, care de ani de zile trăise 
ca o surdo-mută, din pricină că nici o boabă nu înţelegea în 
jurul ei şi nici pe dânsa nimeni nu izbutise s-o înţeleagă), 
îmboldit de dragoste, în scurtă vreme se apropie într-atât 
de ea, încât, fără a-şi mai bate capul niciunul nici celălalt cu 
gândul la stăpânul lor care se afla în luptă, făcură ce făcură 
şi schimbară prietenia în dragoste, aflând pe sub cearşafuri 
unul cu celălalt neostoită desfătare şi multă bucurie. Ci 
între acestea auzind ei că Osbech fusese biruit şi omorât în 
luptă şi că Bassano se apropia făcând prăpăd în calea lui, 
ho-tărâră s-o şteargă de acolo; şi luând cu ei o mare parte 
din avuţiile lui Osbech, porniră pe ascuns la Rodos, unde, la 
scurtă vreme după sosirea lor, Antioh căzu la pat bolnav de 
moarte. Or, nimerindu-se să sadă la han dimpreună cu un 
cipriot, un negustor pe care îl îndrăgea nespus şi-i era bun 
prieten, sărmanul Antioh, simțind că i se apropie moartea, 
se chibzui să-i lase avutul şi femeia. De aceea în pragul 
morţii îi chemă la sine pe amândoi şi le zise: 

— Eu, după câte văd, mă prăpădesc cu zile şi tare-mi pare 
rău, căci niciodată nu mi-a fost mai dragă viaţa ca acuma. 
Dar barem mor cu inima împăcată că mă sfârşesc în braţele 
acelor două fiinţe pe care le iubesc mai mult decât orice pe 
lume, adică tu, iubite prieten, şi cu femeia aceasta, pe care 
am îndrăgit-o mai mult decât pe mine însumi, din ceasu-n 
care am cunoscut-o. Ce-i drept, acum că mor, mi-e tare greu 


să ştiu c-o las aici printre străini, fără de nici un sprijin sau 
ajutor pe lume; şi mi-ar fi şi mai greu de nu te-aş şti pe tine 
aicea, pe tine care trag nădejde că de dragul meu îi vei 
purta şi ei de grijă, aşa cum mi-ai purtat şi mie; de aceea, 
dac-o fi să mor, te rog din toată inima să te îngrijeşti de ea 
şi de avutul meu, şi atât cu el cât. şi cu ea să faci ce crezi de 
bine spre alinarea sufletului meu. Iar tu, femeia mea iubită, 
fii bună şi nu mă uita, ca să mă pot mândri pe cealaltă lume 
că mă îndrăgeşte pe pământ femeia cea mai minunată din 
câte a zămislit natura. De-mi daţi încredințare că veţi păzi 
cu sârg aceste două rugi ale mele, nu încape îndoială că am 
să-mi dau sfârşitul cu inima împăcată. 

În timp ce el spunea acestea, neguţătorul şi femeia 
plângeau deopotrivă, iar după ce sfârşi, îl mângâiară, 
promiţându-i pe legea lor să facă întocmai aşa precum 
doreşte el, dacă ar fi fost să moară. La scurtă vreme după 
aceea, Antioh se petrecu din viaţă şi fu îngropat cu cinste 
de negustor şi de femeie. Apoi, la vreo trei-patru zile după 
ce-l aşezară în groapă, cipriotul ispră-vindu-şi treburile cu 
care venise la Rodos şi dorind să se întoarcă în Cipru, pe o 
corabie catalană care se afla acolo, o întrebă şi pe femeie ce 
anume avea de gând să facă, căci el era silit să se întoarcă 
în Cipru. Femeia îi răspunse că, de s-ar fi învoit s-o ieie, ea 
bucuroasă se ducea, nădâăjduind că el, de dragul lui Antioh, 
s-ar fi purtat cu ea şi-ar fi ţinut-o ca pe-o soră. Neguţătorul 
îi răspunse că era gata oricând să-i împlinească voia; si, ca 
s-o apere la drum de orişice necinste, le spuse tuturor că îi 
era nevastă. De aceea, urcându-se în corabie şi dându-li-se 
acolo o odăiţă către pupă, negustorul se culcă cu dânsa 
într-un pătuc cam strimt, ca nu cumva cu fapta să 
dezminţească vorba. Din pricina aceasta se întâmplă acolo 
ceea ce nici femeia şi nici neguţătorul n-aveau de gând să 
facă când se porniseră din Rodos; anume că, fiind îmboldiţi 
de întunecimea multă şi de căldura patului, puteri ce nu-s 
de lepădat, uitându-şi amândoi de răposatul Antioh, de 
dragoste şi prietenie, minaţi parcă de-aceeaşi poftă, 


prinseră unul pe celălalt să se dezmierde pe întuneric şi 
până a nu sosi la Baffa, de unde era cipriotul, ajunseră din 
plin să se cunoască-n trup. Apoi, ajunşi la Baffa, şezură o 
vreme împreună. 

Acu, tocmai la vremea aceea se nimeri să pice în Baffa, c-o 
treabă oarecare, un om de neam, pe nume Antigono, ce ani 
avea destui la număr şi minte şi mai multă, dar bogăţie mai 
deloc, căci mijlocind mai 'multe treburi în slujba regelui din 
Cipru, de fiecare dată soarta i se arătase a fi vrăjmaşă. Or, 
într-o bună zi, Antigono acesta, trecând prin faţa casei unde 
şedea femeia, pe când neguţătorul se afla plecat cu mărfuri 
în Erminia, se nimeri s-o vadă la o fereastră şi, de frumoasă 
ce era, se puse a se uita la dânsa şi încetul cu încetul îşi 
aminti că el de bună seamă o mai văzuse cândva, dar nu fu 
chip să-şi amintească unde. Femeia, care ani de-a rândul 
fusese jucăria sorții, dar căreia îi sosise ceasul să i se curme 
relele, de îndată ce-l văzu pe Antigono îşi aminti că-l ştie din 
casa părintească, unde îl slujise pe părintele ei cu rang de 
frunte la curtea împărătească; din care pricină, simțind că 
saltă în ea nădejdea de-a mai ajunge o dată, prin sfaturile 
lui, la rangul ei regesc, ştiindu-l plecat pe negustor, îl 
chemă degrabă pe Antigono în casă. După ce acesta 
pătrunse la dânsa, îl întrebă cam ruşinoasă de nu cumva 
era Antigono din Famagosta, aşa precum i se părea. 
Antigono îi răspunse că el era acela şi după aceea adăugă: 

— Şi mie-mi pare, doamnă, că te cunosc de undeva, dar nu 
e chip să-mi amintesc de unde. De aceea te-aş ruga, de nu 
ţi-e cu bănat, să îmi aduci aminte. 

Femeia, auzind că el era acela, i se aruncă de gât 
plângând cu foc şi îl întrebă, pe el ce sta ca împietrit, de nu 
cumva o mai văzuse vreodată în Alexandria. La auzul 
acestei întrebări Antigono o cunoscu pe dată că ea era 
Alatiel, copila sultanului, care trecea drept înecată în mare 
şi dădu să-i facă cuvenita plecăciune; femeia însă nu-l lăsă şi 
se rugă de el să stea puţin cu dânsa. Antigono îi făcu pe voie 
şi-o întrebă apoi smerit de unde, când şi cum venise prin 


locurile acelea, căci în Egipt, pe tot cuprinsul ţării se 
răspândise vestea că ea se înecase-n mare cu câţiva ani în 
urmă. La care femeia răspunse: 

— Mai bine m-aş fi înecat, decât să rabd o viaţă ca cea pe 
care am trâit-o! Şi cred că tatăl meu ar zice ca şi mine, de- 
ar şti prin ce-am trecut. 

— Decameronul, voi. 1 - cd. 80 

Şi zicând astfel porni din nou să hohotească în plâns de ţi 
se rupea inima văzând-o. 

Antigono îi zise atunci: 

— Doamnă, nu te mai zbuciuma aşa, fără de nici un rost; 
mai bine povesteşte-mi mie toate necazurile tale şi câte ai 
pătimit, căci s-ar putea ca treaba să fie astfel încât, cu 
ajutorul lui Dumnezeu, s-avem putinţa de-a o drege şi de-a-i 
aduce îndreptare. 

— Antigono, zise femeia, când te-am zărit pe tine mi s-a 
părut că-l văd pe tata; şi îmboldită fiind de dragostea şi 
duioşia pe care se cuvine să i le port ca fiică, deşi puteam să 
mă ascund, ţi-am spus de îndată cine sunt; crede-mă, prea 
puţini sunt cei pe care eu vă-zându-i să simt atâta bucurie 
cât-am simţit văzându-te şi cunoscându-te pe tine; de 
aceea, tot ce-am tăinuit de-a lungul vieţii mele oropsite am 
să-ţi înşir acuma ţie, ca unui tată adevărat. lar după ce-mi 
vei da ascultare, de socoteşti că-i cu putinţă să faci cumva 
ca să mă duci din nou acolo unde am fost, atunci te rog s-o 
faci; de nu, fii bun şi nu spune la nimeni că m-ai văzut sau 
că ai veşti despre mine. 

Şi zicând astfel, îi povesti toate necazurile ei, plân-gând 
fără încetare, din ziua când furtuna o azvârlise în Maiorca şi 
până-n clipa aceea. Antigono, tot ascultând-o, porni şi el să 
plângă de mila ei, sărmana; apoi, după ce şezu pe gânduri o 
vreme, îi zise: 

— Doamnă, de vreme ce de-a lungul necazurilor du-mitale 
n-a ştiut nimeni cine eşti, mă prind fără de alta să te redau 
tatălui tău mai dragă ca oricând şi-apoi şi regelui din Garbo 
ca soaţă legiuită. 


Şi întrebându-l femeia în ce chip socotea să săvâr-sească 
fapta asta, bătrânul o învăţă de-a fir-a-păr câte trebuia să 
facă; apoi, ca nu cumva să mai păţească şi altă poznă din 
pricina întârzierii, Antigono se întoarse numaidecât la 
Famagosta si, înfăţişându-se regelui, îi zise: 

— Prealuminate, dacă vrei, poţi în acelaşi timp să-ţi dărui 
ţie cinste şi mie, care-s om sărac, în slujba înăl-ţimii-tale, să- 
mi faci un mare bine, fără prea multă cheltuială. 

Regele îi ceru atunci să-şi desluşească gândul, iar 
Antigono îi răspunse: 

— A sosit la Baffa tânăra şi frumoasa copilă a sultanului, 
cea despre care s-a crezut atâta vreme c-ar fi moartă şi 
care, ca să-şi păstreze neîntinată cinstea, a pătimit atâţia 
ani nenorociri cumplite; acum, în halu-n care e, ca vai de ea 
săraca, ar vrea să se întoarcă la casa părintească. De-ai 
vrea să-ţi dai încuviințarea şi s-o trimiţi sub paza mea acasă, 
ţi-ai dobândi nespusă cinste, iar mie mi-ai fi tare de folos"; 
unde mai pui că-n veci de veci sultanul n-o să uite o faptă ca 
aceasta. 

Regele, îndemnat de nobile simţiri, răspunse fără a sta pe 
gânduri că se învoieşte bucuros; şi trimițând curteni, aduse 
pe copilă cu mare alai la Famagosta, unde regina şi cu 
dânsul o întâmpinară bucuroşi, cu toată cinstea cuvenită. 
Apoi, fiind întrebată despre necazurile ei, fata le povesti pe 
toate, aşa cum o învățase Antigono să zică. Şi după vreo 
câteva zile, la rugăminţile fetei, regele o trimise înapoi 
sultanului, sub paza lui Antigono, şi îi dădu tovărăşie suită 
aleasă de curteni şi doamne. Ar fi şi de prisos să spun cu 
câtă bucurie o întâmpină sultanul, pe ea, pe Antigono şi pe 
ceilalţi, pe toţi. Apoi, după ce fata se odihni o vreme, 
sultanul îşi dori să ştie cum de se afla încă în viaţă, unde 
şezuse atâta vreme şi cum de nu-i dăduse de ştire că 
trăieşte. 

Femeia, care nu uitase nici barem o fărâmă din cele ce-o 
învățase să spună Antigono, prinse a grăi precum urmează: 


— Iubite tată, cam la vreo douăzeci de zile de la plecarea 
mea, corabia în care mă aflam, sleită de furtuni, se izbi într- 
o noapte de nişte maluri stâncoase, pe undeva spre soare 
apune, aproape de un loc căruia îi zice Agua-morta; ce s-a 
ales de oamenii care se aflau cu mine pe corabie nu ştiu şi 
niciodată n-am izbutit să aflu; atâta ştiu că-n zori, trezindu- 
mă ca din mormânt, nişte oameni de acolo, care, zărind 
corabia, de pretutindeni năvăleau s-o fure, ne-au aşezat pe 
mine dimpreună cu două din femeile mele pe mal şi apoi 
nişte tineri punând mâna pe noi o luară la fugă care încotro 
cu femeile după ei. Ce s-a ales de ele n-am mai aflat 
nicicând; pe mine însă mă prinseseră doi dintre tinerii aceia 
şi se certau trăgându-mă de plete, în timp ce eu plângeam 
de zor; or, tocmai când cei doi trăgând de mine erau gata s- 
ajungă într-o pădure, se nimeri să treacă pe acolo patru 
bărbaţi călări. De îndată ce-i văzură prigonitorii mei, mă 
lăsară în plata Domnului, luând-o la sănătoasa. Cei patru 
călăreţi, ce după înfăţişare păreau a fi deprinşi să 
poruncească, văzând una ca asta, dădură fuga către mine şi 
începu să mă întrebe de una şi de alta; eu le-am spus tot ce- 
am ştiut, dar ei nu pricepeau nimica şi nici eu nu-i 
înţelegeam. La urmă, după ce se sfătuiră o vreme între ei, 
urcându-mă pe cal, mă porniră la o mănăstire de femei de 
aceeaşi lege ca şi ei, şi acolo, ce-or fi spus, ce n-or fi spus, 
nu ştiu, dar femeile acelea mă primiră cu multă bunătate şi- 
mi purtară de grijă toată vremea cât şezui acolo. 
Dimpreună cu ele am slujit apoi cu multă evlavie sfântului 
Creşte cel din Valea Adâncă, pe care tare-l îndrăgesc 
femeile din ţara aceea. Acu, după ce-am stat o vreme cu ele 
şi-am învăţat şi eu câte ceva din limba lor, întrebân-du-mă 
cine sunt şi de pe unde vin, eu, ca una ce ştiam că sunt de 
altă lege şi mă temeam ca nu cumva, de spun adevărat, să 
mă alunge de pe-acolo ca pe-o vrăjmaşă a legii lor, le-am 
răspuns că sunt copila unui nobil din Cipru, care mă 
măritase după un bărbat din Creta şi-n drumul către insulă 
furtuna ne azvârlise, spre fericirea noastră, pe malurile 


acelea. Or, cum trăiam mereu cu teama în suflet, adeseori 
şi-n multe lucruri făcut-am şi eu ca şi ele, după obiceiul 
mănăstirii. lar când stăpâna lor, căreia i se zice stareță, m-a 
întrebat de vreau să mă întorc în Cipru, eu i-am răspuns că 
n-am pe lume dorinţă mai aprinsă; dar dânsa, cu multă grijă 
fiind faţă de cinstea mea, nu se încumeta să mă 
încredinţeze nici unui călător din câţi mergeau spre Cipru, 
până ce, să tot fie vreo două luni de-atunci, nimerind la 
mănăstire niscaiva francezi de treabă dimpreună cu femeile 
lor, dintre care una era rudă cu stareţa, auzind ea că se 
duceau la Ierusalim să se închine la mormân-tul unde, după 
ce-l omorâseră iudeii, fusese îngropat acela căruia i se 
roagă ei, mă dădu în grija lor, rugân-du-i să mă ducă la tatăl 
meu în Cipru. Cât de frumos s-au purtat cu mine oamenii 
aceia, cu câtă bucurie m-au primit ei şi nevestele lor e lung 
de spus şi, dacă as face-o, n-aş mai ajunge niciodată să-mi 
isprăvesc povestea. Destul atâta că, urcându-ne pe o 
corabie, după mai multe zile am ajuns la Baffa; şi văzându- 
mă eu acolo, pe unde nimeni nu ştia de mine, fără să ştiu ce 
să le spun acelor oameni cumsecade care doreau cu orice 
preţ să mă înfăţişeze tatii, după cum le poruncise cucernica 
femeie, Dumnezeu, înduioşat pesemne de soarta mea 
vrăjmaşă, mi-l scoase în cale pe Antigono, pe care îl întâlnii 
pe mal, tocmai în clipa când scoboram la Baffa. Chemându-l 
degrabă, i-am spus pe limba noastră, spre a nu fi înţeleasă 
de însoțitorii mei şi nici de femeile lor, să se prefacă a mă 
primi ca şi pe fiica lui. El mă înţelese de îndată şi primindu- 
mă cu multă bucurie, cinsti pe oamenii aceia şi pe femeile 
lor după bietele lui puteri, iar pe mine mă trimise regelui 
din Cipru, care mă primi şi mă trimise aici acasă, purtân-du- 
se cu mine aşa de omenos cât n-aş putea nieicând să 
povestesc cu vorba. Acu, de-a mai rămas ceva de spus, să 
spună Antigono, care a auzit din gura mea de mii de ori 
povestea. 

Antigono, răsucindu-se către sultan, îi zise: 


— Stăpâne, fata ţi le-a spus pe toate, aşa cum mi le-a spus 
şi mie în repetate rânduri şi aşa precum mi-au spus şi 
oamenii aceia de treabă care au adus-o pân' la Baffa. Un 
singur lucru nu ţi-a spus şi eu socot că n-a făcut-o din 
pricină că nu se cade să spună tocmai ea aceasta; şi-anume, 
mărturia dată de oamenii aceia şi de nevestele lor despre 
viaţa cinstită pe care a dus-o dimpreună cu călugărițele, 
despre virtutea ei şi toată a ei purtare, ce-i vrednică de 
laudă, despre potopul cel de lacrimi pe care l-au vărsat 
femeile şi oamenii aceia când, dându-mi-o în pază mie, s-au 
despărţit de ea. Lucruri ce, dacă aş sta să le înşir cu de- 
amănuntul, aşa precum mi-au fost şi mie povestite, nu azi, 
dar nici la noapte n-aş mai ajunge să sfârşesc. De ajuns să-ţi 
spun atâta că (după câte mărturiseau ei prin cuvintele lor şi 
după câte mi-am dat eu singur seama) măria-ta te poţi 
lăuda că ai cea mai frumoasă fată, cea mai vrednică şi mai 
cinstită din câte fete de împărat mai sunt pe lumea asta. 

Sultanul, auzind acestea, simţi că-i creşte inima de bucurie 
şi prinse a se ruga să-l lumineze Dumnezeu, astfel încât să 
poată răsplăti cum se cuvine pe cei ce-i preaeinstiseră 
copila şi mai cu seamă pe regele Ciprului, care i-o trimisese 
acasă cu atâta cinste şi alai; apoi, la câteva zile după 
acestea, răsplătindu-l pe Antigono cu daruri împărăteşti, îi 
îngădui să se întoarcă în Cipru şi mulţumi regelui prin 
scrisori şi prin trimişi de vază, aleşi anume pentru aceasta, 
de toate cele ce făcuse pentru copila sa. Şi, dorind el să 
ducă până la capăt câte începuse a face, să-şi deie adică 
fata după regele din Garbo, îi desluşi acestuia toată 
povestea fetei, scriindu-i că de cumva ar mai fi vrut-o de 
nevastă, să şi trimită după dânsa. Regele din Garbo foarte 
se bucură de-o veste aşa de bună şi trimițând o seamă de 
cavaleri şi doamne ca să-i aducă fata, o întâmpină cu mare 
bucurie. lar dânsa, care se culcase cu opt bărbaţi la rând, 
cam de vreo zece mii de ori, cu dânsul se culcă fecioară, ba 
încă dându-i şi dovadă cum că era neprihănita; pe urmă, ca 
regină, trăi ferice lângă dânsul ani mulţi şi îmbelşugaţi, de 


unde s-a iscat şi vorba: Guriţa sărutată în veci nu vestejeşte, 
ba dimpotrivă, ca şi luna, din lună-n lună se-nnoieste. 

Povestea a opta. 

Contele d'Angers, învinuit pe nedrept, e surghiunit din 
ţară şi nevoit să-şi lase copilaşii în Anglia, pe fiecare într- 
altă parte; întorcân-du-se pe ascuns din Scoţia, îi găseşte cu 
bine şi apoi, intrând ca grăjdar înoastea regelui Franţei, 
până mai la urmă e dovedit nevinovat şi i se face dreptate. 

Doamnele suspinară îndelung, înduioşate de feluritele 
întâmplări ale frumoasei Alatiel; dar cine poate şti care era 
pricina acelor suspine? Se prea poate ca unele din ele să fi 
suspinat mai degrabă de dorul atâtor nunţi la rând, decât 
de mila miresei. Ci lăsându-le deoparte pe acestea, după 
râsul stârnit de ultimele cuvinte ale lui Pamfilo, regina, 
văzând că-şi isprăvise povestea, se întoarse către Elisa şi-i 
porunci să intre şi ea în horă cu o poveste de-a ei. lar 
dânsa, bucuroasă, prinse a grăi astfel: 

— Cuprinzător e câmpul căruia noi în lung şi-n lat îi 
măsurăm astăzi cuprinsul, şi orişicine poate să afle miez 
povestii sale, nu unul, ci chiar zece, căci soarta din belşug |- 
a semănat cu întâmplări, şi triste şi ciudate. Drept care, 
alegând şi eu o întâmplare din atâtea, voi spune cum că 
împărăţia Romei, trecând din stăpânirea Fraftţei în cea 
germană, se iscă între cele două popoare o vrăjmăşie 
crunta- şi-o luptă necurmată; din care pricină, fie pentru a- 
şi apăra ţara, fie pentru a-şi spăla ruşinea, regele Franţei 
împreună cu un fiu de-al său puseră la grea încercare 
puterile ţării şi, ajutaţi fiind de rude şi de prieteni, adunară 
oştire câtă frunză şi iarba şi-i porunciră cale împotriva 
duşmanului. Dar până a nu pleca şi ei la drum, ca să nu-şi 
lase ţara fără câr-muitor, cunoscându-l pe Gjaaltieri, 
conte” jcTAngers, ca om de neam şi înţelept, slujitor şi 
prieten credincios, pă-rându-li-se lor cjar fi mai potrivit ca 
fire cu viaţa de la curte decât cu osteneala luptei, deşi se 
pricepea prea bine la războaie, îl lăsară pe el drept 


înlocuitor şi stă-pân pe întreaga cârmuire a regatului, şi 
apoi porniră la drum. 

Gualtieri se puse pe lucru, muncind cu înţelepciune şi cu 
rânduială în slujba încredinţată şi sfătuindu-se întru toate 
cu regina şi cu nora ei; şi, deşi doamnele fuseseră lăsate în 
paza lui, el le cinstea ca pe stăpâne şi ca atare le slujea. 

Frumos la trup şi de ani vreo patruzeci la număr, Gualtieri 
era plăcut la chip şi ales întru deprinderi ca nimeni altul în 
toată ţara. Apoi, pe lângă acestea, n-ai fi putut găsi pe 
vremurile acelea un cavaler mai dulce şi mai duios la vorbă 
şi nici vreunul să se poarte mai mândru îmbrăcat ca el. Or, 
regele Franţei şi fiul său fiind plecaţi în război, şi murind 
între acestea femeia lui Gualtieri - care-i lăsase doi copii, o 
fată şi-un băiat - cum tot umbla el pe la curte şi tot sfătuia 
cu doamnele de treburile ţării, se întâmplă că nora regelui 
să pună ochii pe el şi cântărindu-i cu drag nespus făptura şi 
deprinderile alese, să înceapă într-ascuns cu patimă a-l iubi. 
Şi, simțindu-se ea tânără şi proaspătă, iar pe el ştiindu-l 
fără femeie, cugetă că nu-i va fi greu să-şi împlinească voia; 
de aceea, socotind că doar ruşinea avea să-i stea în cale, se 
hotărî s-o alunge şi să-i mărturisească toată iubirea ei. 
Drept care într-o bună zi, aflându-se ea singură şi socotind 
că-i vremea să-şi potolească focul, destăinuindu-şi 
dragostea, trimise după el, ca şi când alte cele ar fi dorit să- 
i spună. 

Gualtieri, ale cărui gânduri erau departe mult de cele ale 
femeii, i se înfăţişă pe dată si, după ce se aşezară pe voia ei 
pe-un pat, singuri într-o odaie, cavalerul o întrebă în două 
rânduri de ce anume îl chemase. Femeia, după ce tăcu o 
vreme, în cele din urmă, îmboldită de iubire şi împurpurată 
de ruşine, începu să-i spună, cu vorba ruptă de suspine, aşa 
precum urmează: 

— Iubit şi dulce prieten, domnia-ta, prea înţelept cum eşti, 
îţi poţi da lesne seama cât de firavă e firea bărbatului şi a 
femeii, ba din anume pricini a unora dintre femei chiar mai 
şubredă decât a celorlalte. De aceea, în faţa celui ce judecă 


pe drept, păcatul, chiar dacă e la fel în toţi, se cade 
pedepsit în fiecare altminteri. Or, de-i aşa cum zic, cine ar 
putea să spună că nu-i mai vrednic de ocară omul, fie el 
bărbat ori femeie, ce nevoit fiind să muncească ca să-şi 
câştige pâinea, se lasă totuşi furat de iubire, decât de pildă 
o femeie trăită în huzur şi avută, căreia toate poftele i se 
împlinesc din plin. Eu una, zău, nu cred să se găsească 
cineva care să spună asta. Din care pricină socotesc că 
averile şi huzurul unei atari femei îi sar într-ajutor şi-i 
uşurează vina, de cumva tocmai ea se lasă ispitită de 
dragoste; iar dacă totuşi îi rămâne încă vreun dram de vină, 
şi aceea i se iartă, dacă a ştiut să aleagă un iubit vrednic de 
dragostea ei. Or, de vreme ce la mine, după câte socot eu, şi 
bogăţie afli, şi alegere cu cap, şi altele ce îndeamnă la 
iubire, cum ar fi tinereţea mea sau calea lungă ce mă 
desparte de bărbat, toate acestea s-ar cădea să-mi sară 
într-ajutor şi partea mea s-o ţină în dragostea ce-ţi port. Şi 
de-or putea să aibă în sufletul tău acelaşi răsunet pe care îl 
au în sufletul înţelepţilor, atunci te rog frumos să-mi vii într- 
ajutor şi să mă sfătuieşti. Nu mint când spun că, fiind 
bărbatul meu aşa de departe de mine şi eu nefiind în stare 
să-mi birui poftele trupeşti şi nici puterea dragostei, ce 
amândouă ascund atari puteri în ele încât nu doar pe noi, 
femei plăpânde, ci chiar bărbaţi puternici au izbutit să 
înfrângă şi înfrâng şi astăzi încă, aflându-mă eu în tihna şi 
belşugul în care mă vezi, m-am lăsat prinsă în mrejele 
iubirii şi-n voia ei mi-am părăsit făptura. Şi, deşi bine ştiu că 
lucru-acesta, de-ar fi să-l ştie şi ceilalţi, n-ar fi tocmai cinstit, 
de-l tăinuiesc socot că nu mai ai la ce să-l judeci ca atare; 
unde mai pui că dragostea ţine într-atât cu mine, încât nu 
numai că nu mi-a orbit mintea în alegerea iubitului, dar mi- 
a sărit şi într-ajutor scoţându-mi-te în cale şi învrednicindu- 
te pe tine de dragostea unei femei ca mine. Căci eu, de nu 
mă înşală părerile sau ochii, te socotesc cel mai frumos, cel 
mai plăcut, cel mai fermecător şi înţelept curtean şi cavaler 
din tot regatul Franţei; şi precum pot de mine să zic că-s 


fără soţ, la fel şi despre tine pot spune că nu ai nevastă. De 
aceea dar, te rog, pe dragostea ce-ţi port, să mă îndrăgeşti 
şi tu şi să ai milă oarecum de tinereţea mea, care de dorul 
tău se mistuie cu-ncetul ca gheaţa lângă foc. 

1 Acestor vorbe le urmară atâtea lacrimi slobozite, încât 
femeia care încă ar mai fi vrut să-l roage nu mai găsi puteri 
să sufle nici o vorbă; şi, aplecându-şi faţa, aproape biruită, 
se rezemă cu capul plângând de pieptul lui. 

Contele, credincios stăpânului său, dojeni cu asprime 
netrebnica iubire a femeii şi îndepărtând-o de la el, căci sta 
să-i sară-n braţe, i se jură că mai degrabă ar fi îndurat să-l 
taie în mii de bucățele, decât să rabde în el sau în oricare 
altul ocară ca aceasta faţă de domnul său. P”emeia, 
auzindu-l, îşi uită ca prin farmec dragostea şi arzând de-o 
mânie cumplită îi zise: 

— Mojic ce eşti, crezi c-am să rabd să-mi terfeleşti iubirea? 
Las' că-ţi arăt eu ţie: de vreme ce-mi vrei moartea, oi pune 
eu să te omoare şi să te-alunge din regat! 

Şi zicând aşa, îşi vâri mâinile In păr, răvăşindu-L şi 
smulgându-si-l, iar apoi, rupându-şi hainele pe piept, începu 
să ţipe cât o ţinea gura: 

— Săriţi! Săriţi! Contele d'Angers vrea să mă 
necinstească! 

Contele, auzind una ca asta, cum de invidia curţii se îndoia 
mai mult decât de propriu-i cuget, temân-du-se ca nu 
cumva din pricina ei să se pună mai mult temei pe vorbele 
femeii decât pe nevinovăția sa, “>e ridică degrabă în 
picioare şi, ieşind din odaie şi din palat, dădu fuga la el 
acasă, unde, fără a mai chibzui cu nimeni, îşi urcă copiii pe 
cal şi, încălecând şi el alături, porni cu ei cu tot în grabă 
mare spre Calais. 

La ţipetele doamnei se adunară o groază de curteni, care 
văzând-o în ce hal era şi auzind de ce ţipase, nu numai că-i 
dădură crezare imediat, dar mai şi adăugară pe deasupra 
că purtarea aleasă şi plină de farmec a contelui fusese 
ticluită anume şi din vreme, numai şi numai ca să poată să- 


şi atingă ţinta; şi numaidecât se repeziră la casele contelui 
ca să-l prinză; dar fiindcă nu-l găsiră, furară tot ce se găsea 
în ele şi pe urmă le dărâmară până-n temelii. Vestea, aşa 
ruşinoasă cum era, trecând din gură-n gură, ajunse în 
tabără, la urechile regelui şi ale fiului său. Drept oare 
aceştia, mânioşi peste măsură, îl osândiră pe conte 
dimpreună cu urmaşii săi la surghiun pe viaţă, făgăduind 
răsplată împărătească aceluia ce viu sau mort l-ar fi adus în 
faţa lor. 

Contele, amărât la gândul că, fugind, din nevinovat ce era, 
el singur se învinovăţea, ferindu-se de oameni şi fără a fi 
recunoscut, ajunse la Calais, iar de acolo, împreună cu 
copiii, trecu degrabă în Anglia, unde îmbrăcat în straie de 
cerşetor luă drumul Londrei. Până a nu intra însă în oraş, 
povăţui copiii cu vorbe multe şi înțelepte la două lucruri mai 
cu seamă: întâi şi întâi să-şi poarte cu răbdare sărăcia în 
care soarta îi azvâr-lise cu dânsul dimpreună fără de vina 
lor; iar în al doilea rând, de-şi aveau dragă viaţa, să nu 
spună nimănui nici de unde şi nici ai cui erau. Băiatul, pe 
nume Luigi, avea vreo nouă ani, iar fata, căreia îi zicea Vio- 
lante, să tot fi avut vreo şapte; copiii, pe cât putură. 

Bieţii, cu vârsta lor plăpândă, pricepură bine povaţa 
părintească şi-o dovediră şi prin fapte când se ivi prilejul. 
Dar, spre a-i ascunde şi mai bine, contelui i se păru nimerit 
să le schimbe şi numele; de aceea îi zise băiatului Perotto, 
iar fetiţei Giannetta. Şi, ajungând ei la Londra, aşa în 
zdrenţe cum erau, se puseră a cerşi rugându-se pentru 
pomană, aşa precum adesea vezi cerşind şi pe la noi 
francezi vagabonzi. 

Or, într-o bună zi, nimerindu-se ei într-acest chip la uşa 
unei biserici, se întâmplă ca tocmai atunci să iasă din 
biserică o doamnă de vază, soţia unuia din mareşalii 
regelui, care, văzându-l pe conte împreună cu cei doi 
copilaşi care cereau de pomană, îl întrebă de unde era şi de 
erau ai lui copiii. Contele răspunse că era din Picardia şi că 
din pricina unei nemernicii săvârşite de-un fiu al său mai 


mare fusese nevoit să-şi ia lumea în cap, dimpreună cu 
mezinii. Doamna, miloasă din fire, se uită la fetiţă şi aflând-o 
pe placul ei, căci era frumoasă, gingaşa şi plăcută, îi zise: 

— Om bun, dacă te învoieşti să-mi laşi fetiţa asta, de vreme 
ce pare cuminte, eu bucuros o iau la mine şi, de-o fi 
vrednică la treabă, când o să-i vină vremea, am s-o mărit şi 
poţi fi încredinţat că n-o să-i meargă rău. 

Contele, bucuros nevoie mare, îi răspunse degrabă că se 
învoieşte şi i-o dădu cu lacrimile în ochi, rugând-o să-i 
poarte de grijă. Apoi, văzându-şi fata aşezată şi bine ştiind 
şi-n a cui casă, cugetă să nu rămână mai mult pe locul 
acela; drept care, tot cerşind, străbătu de-a curmezişul 
insula, cu mare greu ce-i drept, ca unul care nu era deprins 
să umble pe jos, şi ajunse dimpreună cu Perotto în Ţara 
Galilor. Acolo se afla încă unul din maregşalii regelui, care 
trăia pe picior mare şi ţinea pe lângă casă o mulţime de 
slujitori; la curtea lui, conteie se obişnui să tragă adesea, 
dimpreună cu copilul, spre a' căpăta "de mâncare. Or, 
aflându-se acolo la vremea aceea şi unul din feciorii 
mareşalului, care împreună cu alţi copii de domn îşi făceau 
joaca cu întreceri la sărituri şi fugă, Perotto se amestecă şi 
el în joc şi începu la fel cu ei, ba şi mai bine încă, să sară şi 
să fugă. 

Treabă ce, nimerindu-se o dată s-o vadă şi mareşalul 
regelui, plăcându-i purtarea băiatului, întrebă cine era. 1 se 
răspunse că e copilul unui om sărac, ce nimerea uneori pe 
acolo să ceară de pomană. Mareşalul puse să i se ceară 
copilul şi contele, care de mult se tot ruga lui Dumnezeu să- 
şi facă şi pomana asta, i-l dădu bucuros, deşi i se rupea 
inima la gândul că se desparte de copil. 

Căpătuindu-şi copiii, contele se gândi să nu mai şadă-n 
Anglia; de aceea, făcu ce făcu şi trecu în Irlanda, unde, 
ajungând la Stanford, intră ca slugă la un cavaler al unui 
conte de pe acolo, făcând tot soiul de treburi, cum face 
orişice grăjdar. În locul acela, fără a-l cunoaşte nimeni, 


rămase multă vreme, ducându-şi zilele cu trudă şi cu 
destule lipsuri. 

Violente, căreia -îi zicea acum Giannetta, creştea din an în 
an şi-n trup şi-n frumuseţe pe lângă blinda doamnă din 
Londra; şi atâta drag prinseseră de ea şi doamna, şi 
bărbatul, şi-ai casei, şi străinii, şi toţi cei care o cunoşteau, 
de nu-ţi venea să crezi minune ca aceasta: căci n-ai fi găsit 
om care văzând-o cum se poartă să n-o găsească vrednică 
de bine şi de fericire. Din pricina aceasta doamna, care o 
primise din mâinile părintelui ei, fără să afle despre dânsul 
mai mult decât aflase din gura lui, îşi puse-n gând s-o 
mărite potrivit stării şi neamului ei, pe care îl socotea de 
rând. Dar Dumnezeu, preadreptul, ştiind-o de viţă veche şi 
pe deplin nevinovată, hotări altminteri; şi ca să nu încapă 
pe mâna cine ştie cui - un vlăstar de neam ca ea - cuvine-se 
să credem că cele întâmplate s-au săvârşit astfel din mila lui 
cerească. 

Doamna cu care sta Giannetta avea de la bărbatul ei un 
singur fecior şi-l îndrăgeau părinţii ca pe ochii lor din cap; 
nu numai fiindcă Dumnezeu îl făcuse băiat ci şi pentru că 
tare vrednic se arăta a fi, şi cuviincios, şi iscusit, şi mai 
viteaz, şi mai frumos ca orişicare altul. Băiatul, cu vreo şase 
ani mai vârstnic ca Giannetta, văzând-o cum era, ca ruptă 
din soare, se îndrăgosti de ea până peste urechi, de nu mai 
cunoştea ziua de noapte. Dar, fiindcă îşi închipuia că fata 
nu-i de neam, nu numai că nu cuteza s-o ceară de nevastă 
părinţilor săi, dar se mai şi temea - dacă cumva s-ar fi aflat 
că o iubeşte - - să nu fie ţinut de râu că-şi alesese o iubită 
nevrednică de el, de aceea, pe cât putea, îşi tăinuia iubirea 
si, tăinuind-o, îl muncea mai rău decât dac-ar fi spus-o. Apoi, 
de la o vreme, de atâta amar şi fiere, căzu la pat bolnav şi 
încă rău de tot. Fură chemaţi mulţi doctori să-l caute; şi-l 
căutară, dar nefiind chip să-i afle boala, pierdură toţi 
nădejdea de a-l vindeca vreodată. Din pricina aceasta şi 
tatăl său şi maică-sa răb-dau atâta chin şi atâta suferinţă, 
încât un dram mai mult i-ar fi răpus pe dată; şi în mai multe 


rânduri cu. Rugi fierbinţi îl întrebară de pricina răului, dar 
feciorul ofta numai din greu sau le spunea că-l mistuie 
durerea şi că moare. 

Într-o zi, cum îi şedea alături un doctor tânăr foarte, dar 
priceput la carte, şi îl ţinea de mână pe locu-n care doctorii 
aud cum bate inima, se nimeri să intre tocmai atuncea în 
odaie, cu o treabă oarecare, Giannetta, care, de dragul 
maică-si, îl îngrijea cu multă râvnă. Tână-rul, de îndată ce-o 
văzu, fără a clinti şi fără a scoate o vorbă, simţi că-i cresc în 
piept văpăile iubirii şi sân-gele pe îndată prinse a-i zbucni 
mai tare. Doctorul simţi numaidecât bătaia şi, deşi se miră 
în sinea lui, rămase nemişcat să vadă cât mai ţine. Şi ce să 
vezi: nici nu ieşi fata bine pe uşă că bătaia se şi potoli; 
doctorul chibzui atunci c-a dat de urma bolii. Şi după o 
vreme, ţinându-l mereu pe tânăr de mână, o chemă din nou 
pe Giannetta, ca şi cum ar fi vrut s-o întrebe de ceva. Fata 
veni pe dată, dar nici nu păşi bine în odaie, că bătaia 
sângelui prinse din nou a se înteţi şi cum plecă se potoli ca 
prin farmec. Deci, socotindu-se doctorul pe deplin 
încredinţat de pricina bolii, se ridică si, luând deoparte pe 
părinţii băiatului, le zise: 

— Sănătatea feciorului vostru nu stă în puterea noastră, ci 
în mâinile Giannettei, pe care, din anumite semne, fără de 
nici o îndoială, am înţeles că o iubeşte cu patimă, deşi, pe 
câte văd, ea pare a nu-şi da încă seama. Acu, dacă vi-i dragă 
viaţa băiatului, ştiţi bine ce aveţi a face. 

Părinţii, auzind una ca asta, deşi îi mâhnea că bănuiala lor 
se adeverise dreaptă şi ca atare ar fi trebuit să i-o deie 
băiatului de nevastă pe Giannetta, se arătară mulţumiţi că, 
de bine de rău, boala îşi avea barem leac. De aceea, cum 
plecă doctorul, se duseră împreună la bolnav şi doamna îi 
spuse aşa: 

— Copile drag, n-aş fi crezut vreodată c-ai să-ţi ascunzi de 
mine dorinţele, oricare ar fi fost ele şi mai cu seamă când 
ştiai că te prăpădeşti cu zile ducându-le dorul. Căci s-ar fi 
cuvenit să ştii că nu-i pe lume lucru pe care să-l pot face 


spre mulţumirea ta şi să nu-l fac, doar dacă cumva n-o fi 
vreun lucru necinstit. Dar de vreme ce aşa ai socotit să te 
porţi, Dumnezeu, dove-dindu-ţi mai multă îndurare decât ţi- 
ai dovedit tu singur, ca să nu te prăpădeşti de această 
boală, ne-a desluşit pricina răului, care nu-i alta decât 
iubirea multă ce-o porţi unei copile. La drept vorbind, n-ai fi 
avut la ce să-ţi tăinuieşti iubirea, căci ea-i a tinereţii si, dacă 
n-ai iubi, n-aş da un ban pe tine. De aceea, dragul mamii, nu 
te feri de mine şi spune-mi ce te doare, iar gândurile şi 
aleanul ce te-au adus la pat alungă.-le şi alină-ţi focul; căci 
una vreau să crezi şi anume că nu e lucru să mi-l ceri, pe 
care eu, de-mi sade în putere, să nu-l înfăptuiesc pe dată, ca 
una ce te am drag, mai drag şi decât viaţa. Alungă de la tine 
şi frica şi ruşinea şi spune-mi câe-s în stare să-ţi vin într- 
ajutor; iar de-i găsi cumva că nu mă ostenesc destul ca să-ţi 
plinesc dorinţa, socoate-mă pe mine drept maica cea mai 
crudă din câte-n lumea asta purtat-au prunci la sân. 

Tânărul auzind cuvintele maică-si, dintru început fu 
cuprins de ruşine, dar apoi, cugetând că nimeni altul n-ar fi 
putut mai bine decât ea să-i împlinească voia, alungă 
ruşinea şi-i zise astfel: 

— Doamnă, un singur lucru m-a îndemnat să-mi tăi-nuiesc 
iubirea şi anume faptul că bătrânii, după câte am priceput 
eu, nu vor să-şi mai aducă aminte de tinereţea lor. Dar, 
bună cum te văd şi îngăduitoare, nu numai că mă îndemni 
să nu tăgăduiesc câte-ai bănuit despre mine, dar mă aduci 
a-ţi spune şi cine îmi este dragă, de mi te legi, precum ai zis 
şi pe cât poţi, să-mi împlineşti dorinţa. Şi atunci de bună 
seamă m-oi vindeca cu totul. 

Femeia (punând prea mult temei pe cele câte apoi se 
întâmplară tocmai anapoda decât le potrivise ea cu 
gândurile ei) îl îndemnă să-i spună tot, tot ce-i şedea pe 
inimă, căci ea fără întârziere i-ar fi împlinit dorinţa. 

— Mamă, grăi atunci băiatul, frumuseţea şi purtarea 
vrednică de laudă a Giannettei noastre, faptul că n-am 
putut-o face nici barem să-şi dea seama de dragostea ce-i 


port, necum să aibă milă de suferinţa mea, precum şi faptul 
că n-am cutezat să-mi spun amarul nimănui, m-au adus în 
halul în care mă vezi; iar dacă cele făgăduite de tine n-or 
ajunge să se împlinească într-un fel sau altul, poţi fi 
încredinţată că nu mai am mult de trăit. 

Femeia, socotind că-i mai nimerit să-l mângâie decât să-l 
dojenească, răspunse zâmbind: 

— Băiete, băiete! Pentru atâta lucru ai căzut la pat? Fii 
liniştit şi las' pe mine, c-am să te vindec eu. 

Tânărul, plin de nădejdi, în scurtă vreme se întrema, iar 
maică-sa, bucuroasă, începu a chibzui cum să facă şi să 
dreagă ca să se ţină de făgăduinţa dată. Şi într-o bună zi, 
chemând-o pe Giannetta, începu s-o întrebe, mai cu gluma, 
mai cu vorba bună, dacă nu cumva are vreun iubit. Fata, 
roşindu-se până în vârful urechilor, răspunse: 

— Doamnă, unei biete fete izgonite de ia casa ei şi care-şi 
duce viaţa slujind pe la străini nu-i sade bine şi nici nu se 
cade să-i stea capul la dragoste. 

La care doamna îi răspunse: 

— Dacă n-ai iubit, ţi-om găsi noi unul, ca să te bucuri şi tu 
de viaţă şi să afli desfătare în farmecele tale; frumoasă 
precum eşti nu se cuvine să rămâi fără iubit la vârsta ta. 

— Doamnă, răspunse Giannetta, domnia-ta m-ai scos din 
sărăcia în care trăiam împreună cu părintele meu şi m-ai 
crescut ca pe copila ta; de aceea s-ar cădea să-ţi fac oricând 
pe voie. Dar de nu pot acum să-ţi împlinesc dorinţa, nu cred 
că-s vinovată. De vrei cumva să mă măriţi, am să-mi iubesc 
bărbatul, dar pe-altul niciodată; căci din strămoşi doar 
cinstea mi-a mai rămas drept moştenire; iar pe aceea, cât 
trăiesc am s-o păzesc cu străşnicie şi-am să mi-o păstrez 
întreagă. 

Cuvintele acestea se arătară a fi cu totul potrivnice 
socotelilor pe care şi le făcuse femeia ca să-şi poată ţine 
făgăduiala faţă de fecior. Dar, înţeleaptă cum-era, lăudă 
totuşi în sinea ei răspunsul fetei, şi-i zise apoi: 


— Se poate una ca asta, Giannetta? Dar dacă regele, de 
pildă, ce-i tânăr cavaler, precum şi tu frumoasă jupâniţă, ţi- 
ar cere o mărturie a dragostei ce-i porţi, ai cuteza săite 
împotriveşti? 

La care Giannetta răspunse numaidecât: 

— Regele m-ar putea sili; dar cu învoirea mea n-ar izbuti 
nicicând să aibă ceva de la mine, dacă lucrul n-ar fi cinstit. 
Doamna pricepându-i hotărârea, lăsă deoparte vorba şi 

chibzui s-o pună la încercare: îi spuse dar băiatului ca de 
îndată ce se va însănătoşi s-o ia pe fată cu el într-o odaie şi 
să încerce apoi să-şi stâmpere dorinţa; căci socotea, zicea 
femeia, că nu se cade tocmai ea să-i predice fetei şi să se 
roage de ea pentru feciorul ei, ca o mijlocitoare de rând. 
Tânărul nu se arătă nici pe departe mulţumit de sfaturile 
maică-si şi sănătatea lui se înrăutăţi din nou. Doamna, 
văzând acestea, mărturisi Giannettei câte pusese la cale, 
dar o găsi mai hotărâtă ca oricând să nu-şi ştirbească 
cinstea. Atunci îi povesti şi bărbatului ei câte făcuse şi, deşi 
lucrul li se părea din cale-afară de greu, hotărâră amândoi 
să deie băiatului de nevastă pe Giannetta, socotind că-i mai 
bine să-şi aibă copilul sănătos alături de o nevastă 
nepotrivită cu neamul lui, decât mort şi fără de nevastă. Şi 
după nesfâr-şite tocmeli şi chibzuieli o făcură şi pe asta. 
Giannetta fu nespus de bucuroasă şi cu inima smerită îi 
mulţumi lui Dumnezeu că nu-şi uitase de dânsa; dar, cu 
coaţa fericirea ei, nu cuteză nicicând să spună c-ar fi mai 
mult decât copila unui sărman picard. Tânărul se vindecă 
pe deplin, se cunună cu fata mai fericit ca orişicare şi 
începu cu dânsa din plin să se desfete. 

Perotto, rămas în Ţara Galilor la mareşalul regelui, 
crescând şi el, fu îndrăgit de nobil şi se făcu frumos şi 
vrednic de nu-i găseai pereche în toată ţara; căci nu era 
ispravă de arme, fie luptă, întreceri sau turnir în care el să 
poată fi bătut. 1 se zicea Perotto Picardul şi-şi făurise faimă 
şi nume cu răsunet. lar Dumnezeu, care nu-i uitase 
surioara, îi dovedi că nici de el nu-şi uită cu una, cu două. 


Abătându-se în ţinuturile acelea o molimă grozavă, boala 
seceră aproape jumătate din băştinaşi, iar cei rămaşi mai 
toţi fugiră care pe unde, încât părea că locul e părăsit de 
lume. În molima aceasta se prăpădi şi mareşalul şi nevasta 
lui cu un fecior de-al lor şi alţii mulţi, nepoți, şi fraţi, şi rude; 
nu rămase de pe urma lor decât o fată tocmai bună de 
măritat şi Perotto dimpreună cu alţi câţiva feciori de casă. 
Şi potolindu-se de la o vreme molima, fata, sfătuită de cei ce 
mai erau în viaţă, spre bucuria lor, îl alese pe Perotto de 
bărbat, căci era tânăr, vrednic şi iscusit la treabă, şi-n felul 
acesta îl făcu stăpân pe toată moştenirea ei. Nu trecu mult 
timp şi auzind regele Angliei că-i murise mareşalul, cum 
cunoştea şi dânsul vitejia lui Perotto Picardul, îl aşeză în 
scaunul răposatului şi-l făcu mareşal. Aceasta e povestea 
celor doi copii nevinovaţi ai contelui d'Angers, pe care el îi 
părăsise-n lume şi-i socotea pierduţi. 

Trecuseră mai bine de optsprezece ani de când contele 
d'Angers fugise din Paris şi se afla-n Irlanda, pe unde îşi 
ducea ca vai de lume zilele, când, ajuns la vârsta cărunteţii, 
i se făcu dor de copiii săi şi dori să vază ce se întâmplase cu 
ei. Dar, ştiindu-se pe sine cu totul preschimbat din ceea ce 
fusese odinioară pe vremea tinereţii sale, când huzurea de 
bine, şi simțindu-se mai vân-jos la trup acum, după viaţa de 
trudă pe care o îndurase, se despărţi sărac şi rupt de 
stăpânul său, pe care îl slujise ani de-a rândul, şi plecă în 
Anglia. Ajuns acolo, se duse drept la locul unde-l lăsase pe 
Perotto şi-l găsi mareşal şi om de mare vază, sănătos, voinic 
şi chipeş, lucru care îl mulţumi foarte; de spus însă nu-i 
spuse cine era, dorind să ştie întâi şi rosturile fetei. Din care 
pricină porni mai departe la drum şi până la Londra nu se 
opri. Acolo, întrebând pe ascuns despre doamna la care-şi 
lăsase copila şi despre starea ei, află că Giannetta se 
măritase cu feciorul doamnei. Mare-i fu bucuria şi socoti 
bătrânul că tot ce îndurase atâţia ani de zile era nimica 
toată, de vreme ce-şi găsea acum copiii sănătoşi 


— Decameronul, voi. I - cd. 80 şi aşezaţi cu bine. Dornic 
să-şi vadă fata, se puse dar să dea târcoale casei în care 
locuia, îmbrăcat în straie de cerşetor. Şi într-o bună zi, 
văzându-l Giachetto La-miens (aşa-i zicea bărbatului 
Giannettei), i se făcu milă de sărăcia şi bătrâneţea lui şi 
porunci unei slugi să-l ducă în casă şi să-i deie de mâncare; 
iar sluga îi ascultă porunca. 

Giannetta avusese cu Giachetto mai mulţi copii, dintre 
care cel mai mare n-avea mai mult de opt ani, copii mai 
drăgălaşi şi mai frumoşi ca nimeni alţii. Copilaşii, de îndată 
ce-l văzură pe conte mâncând, cât ai bate din palme se 
adunară roată în jurul lui, bucuroşi nevoie mare, de-ai fi 
crezut că simt prin tainice puteri că el e moşul lor. lar 
contele, ştiind că-i erau nepoți, îi mân-gâia cu dragoste şi 
dor, din care pricină copiii nicicum nu mai voiau să se 
despartă de dânsul, deşi dascălul lor îi chema mereu. 
Giannetta, auzind acestea, ieşi dintr-o odaie şi începu să 
strige la copii, ameninţându-i cu bătaia, de nu se supuneau 
pe dată. Copiii se puseră pe plâns, zicând că vor să stea cu 
moşul, care îi iubea mai tare decât dascălul. La auzul 
acestor vorbe, şi contele şi doamna făcură haz de ele. Şi 
vrând el să-şi cinstească fata, ca pe-o doamnă ce era, se 
ridică în picioare, nu ca părinte, ci ca un om sărman căruia-i 
dai pomană; şi văzând-o, o bucurie fără margini îi copleşi 
inima. Giannetta însă nu-l cunoscu nici atunci, nici mai 
târziu, căci se schimbase tare mult: bătrân, încărunţit, 
bărbos, şi slab, şi ars de soare nici n-aducea măcar cu cel 
de altădată. In cele din urmă, văzând Giannetta că nu-i chip 
să despartă copiii de dânsul şi că de i-ar fi dus cu sila s-ar fi 
pornit pe plâns, porunci dascălului să-i mai lase să stea o 
bucată de vreme cu bătrânul. 

Între acestea se nimeri să se întoarcă acasă părintele lui 
Giachetto, mareşalul, şi să audă din gura dascălului cele 
întâmplate cu copiii. Din care pricină, cum n-o prea avea la 
inimă pe Giannetta, zise: 


— Lasă-i în plata Domnului şi a urgiei sale! Că neamul 
prost tot la obiele trage. Dacă din mamă-s viţă de calic, nu-i 
de mirare că tot cu ei se adună. 

Contele îi auzi vorba şi se întunecă la suflet; dar aplecând 
spinarea rabdă şi ocara asta, aşa precum r. ăbdase şi altele 
atâtea. Giachetto, care auzise şi el de bucuria cu care copiii 
îl întâmpinaseră pe bătrân, adică pe conte, deşi nu-i prea 
venea la socoteală, porunci de dragul lor şi ca să le mai 
curme plânsul, să-l lase să se aciuiască la casa lui, de s-ar fi 
învoit c-o slujbă oarecare. Bătrânul răspunse c-ar rămâne 
bucuros de i s-ar da vreo treabă de grăjdar, căci toată viaţa 
lui de cai se îngrijise şi alta nu ştia să facă. I se dădu dar cal, 
să-l aibă-n grija sa, şi când sfârşea cu lucrul se apuca de 
joacă cu copiii. 

În vreme ce soarta rânduia într-acest chip viaţa contelui 
d'Angers şi a copiilor săi, se întâmplă ca regele Franţei, 
care în mai multe rânduri încheiase pace cu nemţii, să 
moară şi-n locul lui să fie încoronat drept rege feciorul său, 
cel cu nevasta cu pricina. Noul câr-muitor, după un răstimp 
de pace, porni din nou cumplită războire, la care regele 
Angliei, ca unul ce se afla a fi rudă cu dânsul, îi trimise într- 
ajutor oştire multă, sub cârmuirea lui Perotto, mareşalul 
său, şi a lui Giachetto Lamiens, feciorul celuilalt mareşal, cu 
care porni la drum şi contele d'Angers; si, aflându-se el pe 
câmpul de bătaie, rămase multă vreme acolo, în slujba de 
grăjdar, fără a-l cunoaşte nimeni. Şi, iscusit cum era, fie cu 
fapta, fie cu vorba, făcu mult bine, cu mult mai mult decât 
ar fi putut să facă altminteri, cu slujba lui neputincioasă. 

La vremea acestui război se întâmplă ca regina Franţei să 
cadă la pat bolnavă rău; şi simțind ea că i se apropie 
sfârşitul, mustrată de păcate, se spovedi smerită 
arhiepiscopului din Rouen, om evlavios şi bun ca pâinea 
caldă; iar printre alte păcate îi povesti şi nedreptatea făcută 
contelui d'Angers din pricina ei. Or, cum i se părea că nu-i 
de ajuns atâta, începu să povestească în-tâmplarea de-a fir- 
a-păr şi altor mulţi curteni, rugân-du-i să stăruie pe lângă 


rege şi să facă în aşa fel, încât fie contele, de mai era în 
viaţă, fie vreunul din copiii săi, să-şi redobândească 
drepturile şi starea cuvenită. Apoi, nu după multă vreme, 
petrecându-se ea din viaţă, fu îngropată cu multă cinste. 
Regele, auzind din gura altora mărturisirea ci, oftă şi el 
amarnic la gândul celor pătimite pe nedrept de conte, şi 
porunci pe dată să se dea zvon în oaste şi într-alte părţi că 
acela care-i va aduce ştiri despre contele d'Angers sau 
despre careva dintre copiii sâi avea să fie răsplătit 
împărăteşte pentru fiecare ştire în parte; căci mulţumită 
mărturisirii făcute de regină, contele era nevinovat de cele 
câte îi aduseseră surghiunul şi ca atare măria-sa po'ftea să-l 
reaşeze în rangul său de drept, ba chiar într-altul şi mai 
mare. 

Contele, preschimbat în grăjdar cum era, auzind acestea şi 
ştiindu-le adevărate, se duse degrabă la Gia-chetto şi-l rugă 
să meargă dimpreună cu el la Perotto, căci dorea cu tot 
dinadinsul să le arate aievea pe cel căutat de rege. Şi după 
ce toţi trei se adunară laolaltă, socotind contele că venise 
vremea să se arate, îi spuse lui Perotto: 

— Băiete dragă, Giachetto aici de faţă e însurat cu sora ta, 
dar zestre încă n-a -avut; de aceea spre a nu rămâne fată 
fără zestre, socot că i se cade lui şi numai lui răsplata pe 
care regele a făgăduit-o şi pe care el o va primi de îndată 
ce-i va dovedi că tu eşti fiul contelui d'Angers, că Violante e 
sora ta şi nevasta lui, iar eu contele d'Angers, părintele 
vostru. 

Perotto auzind acestea îl privi pe conte cu luare-aminte şi-l 
recunoscu pe dată; de aceea i se aruncă plângând la 
picioare şi-l îmbrăţişa, zicând: 

— Bine te-am găsit, iubite tată. 

Giachetto, auzind dinţii câte spusese contele şi vă-zându-l 
apoi şi pe Perotto la picioarele lui, simţi atâta bucurie cu 
uluire amestecată, încât nici nu ştia, sărmanul, ce să mai 
facă şi să zică. Ci, dând deplină crezare celor auzite şi 
foarte rusinându-se de cuvintele de ocară pe care le 


azvârlise contelui pe vremea când era grăjdar, i se lăsă şi el 
plângând la picioare şi cu umilinţă îi ceru iertare pentru 
cele săvârşite în trecut; iar contele, sculându-l de jos, îl 
iertă din toată inima. Apoi, după ce fiecare în parte îşi 
povesti povestea lui, plângând şi bucurându-se împreună, 
Perotto şi Giachetto doriră să-l îmbrace pe conte cu straie 
potrivite rangului ce-l avea; dar el se împotrivi cu 
înverşunare, zicând că voia mai întâi să-l ştie pe Giachetto 
sigur de răsplată şi că dorea de asemenea să se înfăţişeze 
regelui, aşa cum era, în haine de grăjdar, ca să-i sporească 
şi mai mult ruşinea. Giachetto, însoţit de conte şi de Perotto, 
se înfăţişă dar regelui şi-i spuse că e gata să-i arate pe 
conte !' şi pe copiii săi, dacă-şi ţinea făgăduinţa, precum 
fusese vorba. Regele porunci să se aducă fără întârziere 
darurile cuvenite de fiecare ştire-n parte, spre bucuria lui 
Giachetto care nu-şi mai putea lua ochii de la atâtea 
minunăţii; apoi îl înştiinţa că, dacă aşa precum zicea poate 
să i-l arate pe conte şi pe copiii săi, e slobod să pună mâna 
pe daruri. Giachetto se trase înapoi şi, împingând în faţa sa 
pe conte şi pe Perotto, răspunse: 

— Stăpâne, iată aici pe tată şi pe fiu; fata, care-i nevasta 
mea, nu se află acum aici, dar cu ajutorul Domnului o vei 
vedea curând. 

Regele, auzind acestea, se uită la conte si, deşi se 
schimbase mult, tot uitându-se la el izbuti în cele din urmă 
să-l recunoască. Atunci, cu lacrimile-n ochi, îl ridică de jos 
unde şedea în genunchi şi-l sărută îmbrăţi-sându-l şi 
bucurându-se aşijderi şi de vederea lui Perotto. Apoi 
porunci să i se deie contelui fără întârziere straie domneşti, 
slujitori, cai şi toate cele de trebuinţă rangului său la curte. 
Şi porunca lui fu împlinită întocmai. Pe urmă îl preacinsti şi 
pe Giachetto, dorind să ştie şi cele petrecute cu dânsul. Iar 
după ce Giachetto îşi primi răsplata cuvenită pentru că 
arătase regelui pe conte şi copiii săi, contele d'Angers îi 
spuse: 


— Primeşte din mărinimia stăpânului nostru darurile 
acestea şi nu uita să spui părintelui tău că copiii tăi, nepoţii 
lui şi-ai mei, nu-s după mamă viţă de pribeag şi muritor de 
foame. 

Giachetto primi darurile regelui şi-şi chemă nevasta şi 
mama la Paris, unde veni şi nevasta lui Perotto. Şi acolo, cu 
toţii dimpreună, la un ospăț de pomină, îl sărbătoriră pe 
conte, repus de rege în toate drepturile sale şi încredinţat 
cu noi puteri, şi mai de seamă ca înainte. Apoi, cu 
îngăduinţa contelui, plecară fiecare pe la casele lor, iar el 
trăi mai departe la Paris, slăvit de toată lumea până la 
capătul zilelor sale. 

Povestea a noua. 

Bernabo din Genova, fiind înşelat de Ambro-giuolo, pierde 
o mulţime de parale şi porunceşte unei slugi să-i omoare 
nevasta nevinovată. Femeia scapă de la "moarte şi-n strai? 
Bărbăteşti slujeşte pe sultan; în cele din urmă, găsindu-l pe 
Ambrogiuolo, îl aduce pe Bernabo la Alexandria, unde 
vinovatul e pedepsit; iar ea îmbrăcând din nou vesminte 
femeieşti, dimpreună cu bărbatul ei, se întorc avuţi la 
Genova. 

După ce Elisa îşi plini şi ea datorinţa cu povestirea ei 
duioasă, regina Filomena, care era voinică şi chipeşă la 
trup, iar la obraz plăcută şi surâzătoare, se adună în sinea 
ei şi zise: 

— Se cade să ne ţinem de învoiala ce-am legat cu Dioneo 
al nostru şi tocmai de aceea, de vreme ce-am rămas numai 
noi doi cu rândul la povesti, mi-oi spune eu dintâi povestea, 
iar el, aşa cum ne-a rugat, s-o spună mai la urmă. 

Şi, zicând astfel, începu: 

— Poporul obişnuieşte adesea să spună un proverb, şi 
anume că acela care pe-altu înşală rămâne el cel păgubit. 
Adevărul care zace în cuvintele acestea nu-i chip să-l 
dovedeşti altminteri decât prin multele întâmplări care-i 
încearcă pe oameni. De aceea, ţinând seamă de hotărârea 
noastră, mă îndemn acum, iubite doamne, să fac dovada 


celor spuse; şi socotesc să nu vă fie cu supărare aceasta, 
căci ascultându-mă pe mine, veţi şti şi voi în viitor să vă 
feriţi de cei ce-s necinstiţi. 

Se nimeriseră odată la Paris într-un han vreo câţiva 
italieni, neguţători de mare vază, veniţi cu felurite treburi, 
precum e obiceiul lor; şi într-o seară după cină, şezând 
voioşi în jurul mesei, se apucară să vorbească de una şi de 
alta, până ce mai la urmă, din vorbă-n vorbă, ajunseră să 
pomenească şi despre nevesele lor, pe care le lăsaseră 
acasă; şi atuncea unul dintre ei se apucă să zică-n glumă: 

— Nu ştiu ce face şi ce drege nevastă-onea acasă; atâta 
ştiu că mie unul, când e să-mi pice-n mână vreo fetişcană 
care-mi place, aşez colo deoparte iubirea de nevastă şi-mi 
fac de cap cât pot cu fata. 

Un altul zise atunci: 

— Şi eu fac ca şi tine. Că dac-ar fi să cred cum că nevastă- 
mea mă înşală, ea ş-aşa ştiu c-o face, iar dac-ar fi să nu 
cred, cu atâta mai vârtos m-ar înşela, de Ibună seamă; 
barem aşa ne-o facem amândoi: îmi dai ce-ţi dau şi-ţi dau 
ce-mi dai. 

Al treilea, intrând şi el în vorbă, ajunse pân'la urmă să zică 
acelaşi lucru şi-n scurtă vreme toată ceata păru să cadă la 
învoială cu faptul că femeile nu-şi pierd zadarnic vremea 
când sunt lăsate de capul lor.' Doar unul singur dintre ei, pe 
care-l chema Bernabo Lomellin din Genova, grăi potrivnic 
lor, zicând că el, pesemne mai îndrăgit de Dumnezeu, avea 
drept soaţă o femeie desă-vârşită întru toate virtuțile pe 
care se cuvine să le întrunească o femeie, ba în mare parte 
şi un nobil sau chiar şi un scutier; şi că-n Italia toată nu-i 
mai găseai pereche; căci trup avea frumos, de ani era copilă 
încă, îndemânatică era, harnică tot pe-atâta şi-n nici o 
treabă muiereaseă, ţesut cu arnice ori mătase, n-ai fi găsit 
uşor pe cineva s-o întreacă. Apoi pe lângă acestea, zicea, 
nu-i cu putinţă să afli paharnic sau scutier, cum vrei să-i 
spui, care să ştie a sluji la masa unui domn mai bine şi mai 
îngrijit decât slujea nevastă-sa, ca una ce era aleasă întru 


deprinderi, nespus de înţeleaptă şi pururea la locul ei. Apoi 
o lăudă zicând că ştie a călări, a duce un şoim la vânătoare, 
a scrie şi a citi, a face o socoteală mai bine ca un negustor; 
şi după multe alte laude cu care-şi copleşi nevasta, ajunse 
să vorbească şi el despre cinstea femeilor şi spuse, 
juruindu”'se, că nu-i femeie 'mai cinstită şi mai curată decât 
dânsa, din care pricină el, unul zicea c-ar fi încredinţat că 
zece ani sau chiar şi-o viaţă de-ar fi să nu se întoarcă acasă, 
nevestei sale niciodată nu i-ar da prin cap să-şi facă de 
lucru cu vreun bărbat străin. 

Printre neguţătorii aceştia, ce şuguiau precum am spus, se 
afla şi un negustor mai tânăr, pe nume Ambrogiuolo din 
Piacenza, care de îndată ce auzi aceste de pe urmă vorbe 
cu care Bernabo îşi lăuda nevasta se aşternu pe un râs de 
răsunau pereţii şi, luându-l în batjocură, îl întrebă dacă 
împăratul îi hărăzise atare drept doar lui şi altcuiva la 
nimeni. Bernabo, cam tulburat oleacă, răspunse că nu 
împăratul, ci Dumnezeu, care putea mai multe deoât 
diânsul, îl învrednicise de-o atare femeie. Atuncea 
Ambrogiuolo îi zise: 

— Bernabo, eu nu pun la îndoială buna ta credinţă; dar 
după câte-mi pare mie, tu n-ai pătruns adânc în firea 
acestor lucruri, căci, dacă le adânceai, nu te socot atât de. 
Prost, înot să nu-ţi fi dat seama de anumite lucruri, care 
fără doar şi poate te-ar fi îndemnat să cumpăneşti mai mult 
până a nu vorbi de ele. De aceea, ca să nu-ţi închipui că noi, 
care-am vorbit aci cam dezlegaţi la limbă despre nevestele 
noastre, ne-am închipuit că ele sunt alt fel de femei ori într- 
alt fel făcute decât e bunăoară a ta, când noi de fapt am zis 
aşa minaţi doar de-o firească cunoaştere a vieţii, as vrea să 
stau oleacă de vorbă cu tine despre treaba asta. Am auzit 
spunându-se în repetate rânduri că bărbatul este cea mai 
nobilă vieţuitoare din câte a făcut Dumnezeu pe pământ şi 
că a doua ar fi femeia; bărbatul însă, aşa precum e 
îndeobşte cunoscut şi precum munca lui o arată, e mai 
desăvârşit ca dânsa şi, ca atare, fără doar şi poate, se 


cuvine să dea dovadă de mai multă statornicie şi tărie 
sufletească decât femeia, căci ea e îndeobşte mai 
schimbăcioasă ca bărbatul şi pricina ce-o face astfel nu-i 
greu s-o dovedeşti printr-o mulţime de înclinări fireşti, pe 
care însă nu socot că-i nimerit să le mai amintesc acuma. 
Dacă bărbatul deci, * care-i mai tare ca femeia, nu poate 
totuşi ţine piept, nu doar femeii care-l roagă, dar nici măcar 
dorinţei sale, când e să-i placă o femeie, ba pe deasupra se 
şi zbate să facă orice-o face numai s-o aibă cât mai iute şi 
asta nu la lună o dată, ci şi de mii de ori pe zi, cum îţi 
închipui tu că o femeie, care-i din fire schimbăcioasă, ar 
izbuti să ţină piept la rugăminţi, la vorbe dulci, la daruri şi 
la câte alte te miri ce şiretlicuri cu care încearcă s-o 
momească un om deştept care o iubeşte? Crezi oare că s-ar 
ţine tare? Eu unul, orice-ai zice tu, nu cred că-ţi închipui 
una ca asta; că doar tu singur spui că şi nevas-tâ-ta-i femeie 
ca toate femeile, făcută din carne şi din oase. Şi, de-i aşa, 
poftele ei sunt ca şi-a celorlalte şi asij-deri şi tăria cu care 
ţine piept ispitelor fireşti; de aceea, se prea poate, oricât ar 
fi ea de cinstită, să facă ca şi celelalte. Tu ia aminte ce-ţi 
spun eu: un lucru, dacă-i cu putinţă, să nu-l tăgăduieşti 
nicicând aşa cum ai făcut acuma, când ai luat partea femeii 
tale cu atâta străşnicie. La toate acestea Bernabo răspunse: 

— Eu nu sunt filosof, ci doar un biet neguţător, şi ca atare- 
ţi voi răspunde: câte ziceai tu adineauri, eu socotesc că-s 
lucruri ce pot să li se întâmple muierilor smintite, ce n-au 
într-însele nici barem fărâmă de ruşine; dar cele care-iS 
înțelepte nutresc atâta grijă faţă de cinstea lor, încât până 
la urmă se dovedesc a fi mai tari chiar şi decât bărbaţii, căci 
nouă nu ne pasă prea mult de cinstea noastră; iară nevastă- 
mea, cum Zic, e una din acestea. 

Ambrogiuolo îi zise atunci: 

— Ascultă-mă pe mine, de-ar fi să le răsară femei-lo|r în 
frunte câte un corn drept mărturie a celor săvârşite de 
fiecare dată când se dedau la de-alde astea, eu cred că n-ar 
mai fi femeie să-i stea capul la prostii; dar, din păcate, tot 


aşa precum cele smintite nu se aleg cu corn în frunte, la fel 
nici cele ce-s cuminţi nu lasă urmă, nici pecete de 
cuminţen:'a lor; şi cum necinstea şi ruşinea nu-i socotită ca 
atare decât atuncea când ajunge să fie cunoscută, muierile, 
de pot să-şi facă pofta într-as'cuns, de bună seama o fac, iar 
de n-o fac, doar din prostie se lasă păgubaşe. Fii sigur c-o 
femeie numai atuncea e cinstită când ori că n-a rugat-o 
nimeni, ori dacă ea a fost aceea ce s-a rugat de vreun 
bărbat, el n-a vrut s-o asculte. Şi, deşi ştiu prea bine după 
temeiuri ce-s fireşti şi prea adevărate că e aşa precum îţi 
spun, tot n-aş vorbi cu atâta încredințare, dacă eu însumi 
într-atâtea rânduri şi c-o mulţime de femei n-aş fi simţit pe 
pielea mea c-aşa e cum îţi spun. Şi-ascultă aici, mă prind că 
dac-aş fi în preajma mult preacinstitei tale soaţe, în scurtă 
vreme aş şti s-o înduplec să-mi deie ce mi-au dat şi celelalte 
toate. 

Bernabo răspunse tulburat: 

— Cu trăncăneala asta ne-apucă zorile-n curând: tu ai 
zice, eu as zice şi până la urmă tot cu nimica ne-am alege. 
Dar, de vreme ce spui că toate femeile sunt uşuratice şi că 
eşti mare meşter în cucerirea lor, ca să te încredinţez de 
cinstea nevesti-mi, iacă eu mă învoiesc să-mi retezaţi voi 
gâtul, dac-ai să îil-în stare s-o faci să-ţi intre în voie aşa 
precum gândeşti; iar dacă n-ai să izbuteşti, eu nu ţi-oi cere 
capul, ci doar o mie de florini de aur. 

Ambrogiuolo, întărâtat de-a binelea, răspunse: 

— Nu ştiu, zău, la ce mi-ar folosi sângele tău, de-ar fi ca să 
câştig; dar dacă vrei să ai dovada acelora ce-am spus, pune 
colea lângă ai mei cinci mii de galbeni din-tr-ai tăi, că doar 
nu ţi-or fi ei mai dragi decât îţi este viaţa; şi fiindcă ţie nici 
nu-ţi trece măcar prin gând să pui soroc la învoiala noastră, 
eu mă leg să plec cât de curând la Genova şi acolo, până-n 
trei luni din ziua când oi pleca de aicea, să-ţi prind nevasta 
în laţ şi, ca dovadă c-am avut-o, s-aduc cu mine un lucruşor 
de-al ei, care i-o fi mai drag, şi totodată atari dovezi şi 
mărturii neîndoioase, încât să recunoşti tu însuţi că tot ce 


spun e adevărat; bun înţeles, acestea toate doar dacă tu te 
juri că-n tot răstimpul ăsta nu pui picioru-n Genova şi nici 
nu scrii nevesti-ţi vreun cuvinte! Despre povestea asta. 

Bernabo răspunse că se învoieşte bucuros la toate. Şi, deşi 
ceilalţi negustori care se aflau de faţă se stră-duiră în fel şi 
chip să strice rămăşagul, ca unii ce ştiau prea bine că 
lucrurile ar fi putut să se sfârşească rău, cei doi neguţători 
erau atât de întărâtaţi, încât trecând peste ceilalţi, se 
învoiră între ei, scriind frumos, cu mina lor, tot ce puseseră 
la cale. 

Rămăşagul o dată pus, Bernabo rămase la Paris, iar 
Ambrogiuolo porni spre Genova pe cât putu mai iute. Acolo 
aşteptă câteva zile, cercetând pe unde sade doamna şi care 
îi era purtarea şi află adevărate toate câte i le spusese 
Bernabo despre dânsa, ba şi alte lucruri bune îi mai fu dat 
să audă, drept care îşi dete seama c-ar fi curată nebunie să 
încerce să-i sucească mintea. Totuşi, intrând în vorbă c-o 
femeie care umbla prin casa doamnei, fiind îndrăgită de 
stăpână, şi neputând s-ajungă la altceva cu ea, o cumpără 
cu bani şi, ascunzându-se într-o ladă meşteşugită anume, o 
puse pe femeie să-l ducă înăuntru, nu numai în casă, ci de-a 
dreptul în camera stăpânei; acolo, după porunca dată din 
vreme de către Ambrogiuolo, femeia, prefăcându-se că vrea 
să plece din oraş, încredința stăpânei lada pentru vreo două 
sau trei zile. 

Aflându-se aşadar în lada din odaie, Ambrogiuolo aşteptă 
să se înnopteze si, când socoti să femeia adormise, descuie 
lada cu niscaiva scule pregătite din vreme, şi încet-încet ieşi 
dintr-însa şi păşi în odaie, unde ardea un muc de luminare. 
La lumina ei, Ambrogiuolo începu să privească jur împrejur 
cu kiare-aminte, vMndu-şi bine în cap cum era aşezată 
odaia, ce zugrăveli o împodobeau şi ce podoabe mai de preţ 
se mai aflau în-tr-însa. Apoi, apropiindu-se de pat şi văzând 
că femeia, împreună c-o fetiţă care se afla cu ea, dormea 
buştean, o descoperi încetiţor din cap până-n picioare şi 
văzu că-i tot aşa de frumoasă şi goală ca şi înveşmântată; 


dar nu zări pe trupul ei nici un alt semn cu care apoi să 
poată dovedi cum c-o văzuse goală, decât o aluniţă ee-o 
avea sub sinul stâng şi-n jurul căreia creştea. Un smoouleţ 
de fire bălaie ca aurul topit. Mulţumit de ceea ce aflase, o 
înveli la loc cu grijă, deşi, văzând-o aşa frumoasă, mai-mai 
că-l îmboldi simţirea să-şi pună via-ţa-n joc şi să se cul'ce 
lângă dânsa. Totuşi, fiindcă ştia din auzite că-n de-alde 
astea-i aspră şi îndărătnică la fire, nu cuteză să încerce; şi 
aflându-se de capul lui mai toată noaptea în odaie, scoase 
dintr-o laviţă o pungă şi-un ilic, o cingătoare şi un inel şi, 
aşezându4e pe toate în ladă, intră şi el în ea, trăgând 
capacul peste dânsul şi încuindu-l bine. Într-acest fel 
petrecu şi cea de-a doua noapte, fără ca doamna să bage de 
seamă. A trei zi femeia, precum o învățase Ambrogiuolo, 
veni să-şi ieie lada şi-o duse iar la locul de unde o adusese. 
Ambrogiuolo, ieşind afară o răsplăti după cum îi făgăduise 
şi-n grabă mare se întoarse la Paris, chiar înainte de soroc, 
cu toate lucruşoarele furate. 

Acolo, chemând pe negustorii care fuseseră de faţă când 
se pusese rămăşagul, îl înştiinţa pe Bernabo că câştigase 
prinsoarea şi că făcuse întocmai aşa pretura se lăudase; iar 
drept dovadă că nu minte desenă dintâi pe hârtie forma 
odăii şi zugrăveala ei iar apoi arătă lu-cruşoarele pe care le 
adusese cu el, zi'când că i le dăduse chiar femeia. Bernabo 
mărturisi că odaia era aşa precum o arătase Ambrogiuolo şi 
recunoscu şi lucrurile ca fiind ale nevestei sale; adăugă însă 
că toate acelea s-ar fi putut să le aibă de la vreun slujitor 
de-al casei şi că tot de la el s-ar fi putut să afle şi aşezarea 
odăii; de aceea dacă nu dădea şi altă mărturie, el socotea că 
aceas-tea nu sunt de ajuns ca să se poată zice că el e cel de- 
a câştigat. Ambrogiuolo îi răspunse atunci: 

— La drept vorbind e chiar destul; dar, fiindcă vrei * cu 
orice preţ să-ţi spun şi altele, ţi-oi spune: află aşadar că 
Zinevra, nevasta ta, are sub sânul stâng o aluniţă 
mărişoara, şi-n jurul ei să tot cam fie vreo şase firişoare de 
păr ca aurul topit. 


Ond Benabo o auzi şi pe-asta, atât de mare îi fu durerea, 
îneât i se păru că-l junghie c-un cuţit prin inimă; şi 
preschimbându-se la faţă, deşi nu scoase o vorbă, dădu 
vădită mărturie că cele spuse de Ambrogiuolo sunt pe 
deplin adevărate; apoi, într-un târziu, grăi: 

— Seniorii mei, e adevărat ce spune Ambrogiuolo; de 
aceea, fiindcă a câştigat, să vină când pofteşte şi-am să-i 
plăteşte florinii. 

În felul acesta Ambrogiuolo fu plătit a doua zi până la 
ultimul ban, iar Bernabo, plecând de la Paris, porni spre 
Genova cu sufletul încălţat de furia răzbunării. Apropiindu- 
se de oraş nu vru să intre însă în el, ci se opri cam la vreo 
douăzeci de mile, la o moşie a lui; acolo chemă la sine o 
slugă credincioasă şi o trimise cu doi cai şi c-o scrisoare la 
Genova, scriind nevestei sale că se întorsese din Paris şi c-o 
aştepta să vină acolo; iar slugii îi porunci în taină ca, de 
îndată ce-ar fi ajuns cu dânsa într-un loc prielnic, fără de 
milă s-o omoare şi să se întoarcă apoi la el. Slujitorul, 
ajungând la Genova, după ce dădu scrisorile şi împlini 
întocmai poruncile stăpânului, fu omenit cu bucurie de 
doamnă, care a doua zi apoi, de dimineaţă încă, urcându-se 
pe cal, porni cu dânsul dimpreună către moşia sa. Şi cum 
mergeau călări, vorbind1 de una şi de alta, ajunseră într-o 
vale adâncă, pustie şi împrejmuită de stânci înalte şi copaci, 
unde părându-i-se slugii că locu-i potrivit spre săvârşirea 
faptei, după porunca dată, fără primejdie pentru dânsul, 
scoase un cuţit de sub veşmânt şi apucând femeia îi zilse: 

— Doamnă, fă-ţi cruce şi te roagă, că aci pe locul ăsta 
cuvine-se să mori. 

Femeia, văzând cuțitul şi auzindu-i vorba, îi zise 
înspăimântată: 

— Pentru Dumnezeu, spune-mi măcar ce ţi-am greşit de 
vrei să mă omori? 

— Doamnă, grăi slujitorul, mie nu mi-ai greşit cu nimica; 
dar i-ai greşit bărbatului, pesemne, cu ceva; eu doar atâta 
ştiu că el rni-a poruncit să te omor în drum, fără de nici o 


milă, iar dacă nu-i plinesc porunca, m-aşteaptă ştreangul, 
aşa mi-a spus. Acu domnia-ta ştii bine cât îi sunt eu de 
îndatorat şi cât de greu îmi vine să mă împotrivesc 
poruncilor ce-mi dă: mi-e martor Dumnezeu ea-mi pare rău 
de dumneata, dar, precum vezi, n-am încotro. 

Femeia îi zise atunci plângând: 

— Pentru numele lui Dumnezeu, doar n-oi fi vrând să faci 
din tine un ucigaş, ba încă unul care omoară un om 
nevinovat, numai şi numai ca s-a$ oulţi de voia altcuiva. 
Dumnezeu, care pe toate le cunoaşte, ştie că niciodată n-am 
săvârşit vreo faptă care s-aştepte atare plată din partea 
bărbatului meu. Dar să lăsăm deoparte asta; de vrei, tu poţi 
cu aceeaşi cale şi Domnului să-i fii pe plac, şi bărbatului 
meu, şi mie, dacă te învoieşti să faci aşa precum ţi-oi spune 
eu: ia-mi hainele şi dă-mi în schimb giubeaua ta şi-o glugă; 
du-i-le apoi stăpânului tău şi-al meu şi spune-i că m-ai 
omorât; iar eu îţi jur pe viaţa mea, care-i în mina ta, că mi s- 
o pierde urma şi-am să mă duc cât văd cu ochii, aşa că 
niciodată, nici tu, nici el n-o să-mi mai ştiţi de veste. 

Slujitorului i se făcu milă de dânsa, căci nu se îndemna nici 
el de bunăvoie s-o omoare; drept care, lu-îndu-i hainele şi 
dându-i gluga şi giubeaua, ba mai lă-sându-i şi ceva bani pe 
care îi avea la dânsa, după ce se rugă de ea să plece pentru 
totdeauna de pe meleagurile acelea, o lăsă pe jos în valea 
aceea adâncă, iar el o luă spre casă şi-i spuse stăpânului 
său că-i împlinise întocmai voia, ba chiar mai mult, că trupul 
ei îl azvârlise unor lupi flămânzi. La câtăva vreme după 
aceea Bernabo se întoarse la Genova, unde, aflându-i-se 
fapta, fu ocărit de toată lumea. 

Femeia, rămasă singură pe acolo, pustie şi nemângi-iată, 
se strădui să-şi schimbe portul şi înfăţişarea, astfel ca 
nimeni să n-o mai poată 'cunoaşte; şi de îndată ce înnopta o 
luă înspre un cătun care se afla pe aproape. Acolo, făcând 
rost de la o bătrână de cele trebuincioase, îşi potrivi 
giubeaua după măsura ei, scurtând-o pe alocuri, îşi făcu din 
cămaşă o pereche de pantaloni marinăreşti, şi apoi, tăindu- 


şi părul şi preschimbându-se cu totul în chip de marinar, o 
apucă spre ţărmul mării. Acolo dădu din întâmplare peste 
un nobil catalan, ce se numea Segner Encararch şi care 
coborâse la Alba de pe -corabia care se afla prin apropiere, 
să-şi potolească setea la o fântână de pe mal. Femeia, 
intrând în vorbă cu dânsul, i se tocmi drept slugă şi se urcă 
în corabie o dată cu el, spunând că-i zice Sicurano din 
Finale. Apoi, primind de la stăpân un rând de straie mai ca 
lumea, prinse a-l sluji cu atâta grijă şi atâta isteţime, încât 
eâştigă iubirea şi prețuirea lui. 

Nu multă vreme după aceea nobilul catalan ajunse cu 
corabia sa încărcată eu mărfuri la cetatea Alexandria, unde 
îi duse sultanului vreo -câţiva şoimi din cei struniţi la cale; 
si, fiind el în mai multe rânduri poftit la masă de sultan, 
acesta, văzând deprinderile slujitorului, căci Sicurano îşi 
însoțea stăpânul pretutindeni, şi aflându-si-l pe plac, i-l ceru 
catalanului şi dânsul i-l lăsă, 'du toate că-l mâhnea să se 
despartă de băiat. Sicurano, prin purtarea lui, dobândi în 
scurtă vreme dragostea şi prețuirea sultanului, aşa precum 
şi-o dobândise şi cu stăpânul cel dintâi. Din care pricină, 
fiind obiceiul prin partea locului ca o dată pe an să se 
întrunească un mare număr de neguţători creştini şi 
musulmani -ca la un soi de bâlci la Acri -o cetate ce se afla 
sub stăpânirea sultanului - de-a lungul vremii se în-tâmplă o 
dată ca sultanul, care obişnuia întotdeauna să trimită acolo 
pe lângă alţi slujbaşi de-ai săi şi câte un om cu greutate, 
însoţit de oşteni, anume pentru paza şi buna găzduire a 
negustorilor şi-a mărfii, să aleagă pentru treaba asta, când 
veni vremea, tocmai pe Sicurano, care învățase între timp 
mai bine ca oricare altul graiul din partea locului; şi făcu 
întocmai după cum ehibzuise. Venind dar Sicurano la Acri, 
sutaş şi căpetenie a străjii care păzea pe negustori şi 
mărfurile lor, şi acolo înideplinindu-şi slujba cu grijă şi 
pricepere, cereetând tu luare-aminte în dreapta şi 'ân 
stânga tot ee-i cădea sub mână, întâlni o mulţime de 
negustori sicilieni, pizani, genovezi, venețieni şi alţii veniţi 


tot din Italia, eu care se împrieteni 'bucuros, minat de dorul 
după ţară. 

Or, într-un rând, pe eând se afla în dugheana unor 
negustori venețieni, i se întâmplă să vadă, spre marea lui 
mirare, printre alte lucruri mai de preţ, o pungă şi o 
cingătoare pe care le recunoscu de îndată, căci fuseseră ale 
lui pe vremuri; ci el, fără a” şi vădi uimirea, întrebă 
cuviincios ale cui erau şi dacă nu cumva se aflau acolo spre 
vânzare. Dar, cum la bâlciul cela venise încărcat de mărfuri, 
pe o corabie venețiană, şi Ambro -giuolo din Piacenza, 
auzind el că însuşi căpetenia ostaşilor de pază întreabă ale 
cui sunt odoarele acelea, ieşi d;<n rândul celorlaJlLţi şi 
spuse râzând: 

— Messere-s ale mele şi nu sunt de vânzare; dar daeă-ţi 
plac, ţi le dăruiesc bucuros. 

Sicurano, văzând că râde, se temu ca nu cumva negustorul 
să-l fi recunoscut; totuşi îşi luă inima-n dinţi şi-i zise cu 
asprime: 

— Pesemne râzi la gândul că un oştean ca mine se uită la 
podoabe şi fleacuri femeieşti? 

Ambrogiuolo îi răspunse: 

— Messere, nici prin gând nu-mi trece să râd deasa ceva; 
da' râd când mă gândesc cum am ajuns la ele. 

La care Sicurano îi zise: 

— Noroc şi voie bună să-ţi deie Dumnezeu! Dar ia ascultă, 
nu ne spui şi nouă, dacă-i de spus, cum ai ajuns la ele? 

— Messere, zise Ambrogiuolo, odoarele acestea şi altele 
vreo câteva le am de la o doamnă din Genova, pe numele 
madonna Zinevra, nevasta lui Bernabo Lomel-lin, care mi 
le-a dat într-o noapte cânct m-am culcat cu ea, rugându-mă 
de dragul ei să le primesc în dar. Şi-am râs căci mi-am adus 
aminte de nerozia lui Bernabo, care a făcut prostia să pună 
rămăşag cu mine pe cinci mii de florini de aur - în timp ce 
eu 'mă prinsesem numai pe-o mie - că n-am să izbutesc să-i 
zăpăcesc nevasta; dar, precum vezi, am Izbutit şi-am 
câştigat bănuţii; iar el, care s-ar fi cuvenit să se 


pedepsească mai degrabă pe sine pentru dobitocia sa decât 
să-şi pedepsească nevasta pentru un fleac de treabă pe 
care nu-i femeie să n-o facă, întoreându-se de la Paris la 
Genova, şi-a omo-rât nevasta, după câte am auzit mai pe 
urmă. 

Sicurano, auzind acestea, pricepu de îndată care fusese 
pricina mâniei lui Bernabo şi-şi dete seama limpede că 
numai negustorul acela era de vină că ea, biata, rădbase şi 
trăsese atâtea; de aceea, hotări în-tr-ascuns să nu-l cruţe. 
Prefăcându-se aşadar că face mare haz de întâmplare, legă 
cu gând ascuns o strânsă prietenie cu negustorul acela, 
astfel încât la spartul târ-gului, la stăruinţele sale, 
Ambrogiuolo porni cu marfă cu tot la Alexandria dimpreună 
cu Sicurano, care îi înjghebă acolo o dugheană, idându-i şi o 
mulţime de bani pe deasupra; drept care Ambrogiuolo, 
văzând că-i 'merge treaba ca pe roate, rămase bucuros prin 
părţile acelea. 

Sicurano, dorind cu orice preţ să-i dovedească lui Bernabo 
că nu fusese vinovat, nu se lăsă până ce nu-i dădu de urmă 
şi nu4 aduse acolo, prin mijlocirea unor negustori genovezi 
care se aflau la Alexandria, scornind te miri ce pricini ca să- 
i înduplece s-o ajute; şi cum Bernabo nu prea avea parale, îl 
găzdui în taină în casa unui prieten, până să vie vremea să 
facă aşa precum gândise. 

Intre acestea Sicurano îl îndemnase pe Ambrogiuolo să-i 
spună şi sultanului, spre desfătarea lui, povestea cu familia. 
Or, după sosirea lui Bernabo, gândindu-se că n-are rost să 
mai lungească treaba, aflând vreme prielnică, se rugă de 
sultan să cheme în faţa sa pe ambii negustori şi apoi, de n- 
ar fi mers cu binişorul, să scoată cu de-a sila adevărul din 
gura lui Ambrogiuolo, punându-l să mărturisească, acolo în 
faţa lui Bernabo, cum se întâmplase treaba. Drept care, 
după ce pârâţii se înfăţişară amândoi, sultanul, în faţa curţii 
întregii, îi porunci lui Ambrogiuolo cu hotărâre şi asprime 
să spună adevărul şi anume cum pusese mina pe cei cinci 
mii de galbeni; se afla de faţă acolo şi Sicurano, în care 


Ambrogiuolo pusese mari nădejdi, dar care acum, înnourat 
la faţă, părea că-l ameninţă cu fel de fel de chinuri de-ar fi 
îndrăznit cumva să mintă. Din care pricină Ambrogiuolo, 
văzându-se încolţit din două părţi deodată şi oarecum silit 
să spună adevărul, povesti cu de-amă-nuntul, în faţa 
tuturor, cum se îmtâmplase treaba, gân-dind că drept 
pedeapsă nu vor putea să-i ceară mai mult deoât să dea 
înapoi cei cinci mii de florini şi lucruşoarele femeii. Dar 
după ce sfârşi de spus, Sicurano, ca şi cum el ar fi păzit 
poruncile sultanului, se întoarse către Bernabo şi-i zise: 

— Iar tu, crezând minciuna lui, ce i-ai făcut ne-vesti-ţi? 

La care Bernabo răspunse: 

— Qrb cum eram de furie că îmi pierdusem banii şi de 
ocara şi ruşinea ce socoteam că rni-o făcuse ne-vastă-mea, 
sărmana, am pus o slugă s-o omoare; şi, după câte zicea 
sluga, la urmă au mâncat-o lupii. 

După ce toate acestea fură mărturisite în faţa suinului ce 
le auzea şi înţelegea, fără a pricepe însă unde voia anume s- 
ajungă Sicurano care le pusese la cale, acesta se întoarse 
către el şi-i zise: 

— Nu-i greu, stăpâne, să-ţi dai seama deplin şi lămurit 
acum ce mai prilej de laudă află femeia aceea, biata, şi în 
ibovnic şi-n bărbat. Căci cel dintâi îi fură cinstea, îi strică 
faima cu minciuni şi-i păgubeşte soţul; iar cel de-al doilea, 
punând mai mult temei pe o minciună ticăloasă decât pe un 
adevăr - pe care ani de-a rândul din propria lui trăire s-ar fi 
căzut să-l ştie -* puse s-o căsăpească şi-apoi o azvârli 
lupilor. lar pân' la urmă se vădeşte cum că iubirea ce i-o 
poartă şi unul şi celălalt e atât de mare, încât acuma, deşi 
atâta vreme 

— Decameronul, voi. 1 - cd. 80 au stat în preajma ei, nici 
barem n-o mai recunosc. Dar, cum măria-ta prea bine ştii ce 
merită şi unul şi celălalt, de te învoieşti să-mi faci hatârul 
să-l pedepseşti pe vinovat şi să îl ierţi pe înşelat, eu am s- 
aduc aici femeia în faţa ta şi-a lor. 


Sultanul, care-n treaba asta' se arăta bun bucuros să facă 
întru totul pe voia lui Sicurano, răspunse că se învoieşte şi 
încuviinţă să fie adusă doamna. Bernabo, ce nici o clipă 
barem nu se îndoise că e moartă, rămase înmărmurit când 
auzi una ca asta; iar Ambro-giuolo, bănuind ee-l aşteaptă, 
începu să se teamă de mai rău, gândindu-se că n-o să scape 
doar cu cinci mii de galbeni; de aceea sta pe loc şi nu ştia 
nici el, să tragă vreo nădejde ori să se teamă de venirea 
doamnei, pe care totuşi o aştepta cu nesfârşită uimire. 
După ce sultanul făcu pe voia lui Sicurano, acesta i se 
azvârli plângând la picioare si, lepădlnd parcă deodată cu 
vocea de bărbat şi dorinţa de-a se preface ca atare, zise: 

— Stăpâne, eu sunt biata Zinevra, care şase ani la rând am 
nemernicit prin lume înveşmântată în straie ide bărbat, 
ponegrită şi ocărită pe nedrept de ticălosul acesta de 
Îmbrogiuolo, iar de celălalt, de omul ăsta răzbunător şi 
crud, dată pe mâna unei slugi şi hărăzită morţii şi haitelor 
de lupi. 

Şi zicând astfel îşi sfâşie vesmintele şi arătându-şi pieptul îi 
dovedi sultanului şi celor ee se aflau de faţă cum că era 
femeie; apoi, întorcându-se către Îmbrogiuolo, îl îndemnă 
ou vorbe de ocară să spună când anume se culcase ou 
dânsa, aşa precum se lăuda. Ci el, recunoscând-o acum, 
tăcea din gură, de-ai fi zis c-a amuţit de atâta ruşine. 
Sultanul, care întotdeauna îl socotise pe Sicurano drept 
bărbat, văzând şi auzind acestea, se minună atât de tare, 
încât de-abia îi venea să-şi crează ochilor şi urechilor; şi nu 
o dată se întâmplă să i se pară că visează. Dar după ce-şi 
veni în fire şi alungă mirarea, ştiind bine care-i adevărul, 
lăudă cu prisosinţă statornicia, deprinderile, cuminţenia şi 
felul de viaţă al Zinevrei pe care până atunci o cunoscuse cu 
numele de Sicurano. Şi după ce dădu porunci să i se aducă 
de îndată veşminte scumpe femeieşti, dându-i şi doamne s-o 
însoţească, la rugămintea ei îl iertă pe Bernabo de la 
osânda cu moartea, care pe drept cuvânt i s-ar fi cuvenit. 
Bernabo, reeunoscârtdu-şi nevasta, i se aruncă la picioare, 


cerându-i cu lacrimile-n ochi iertare; dânsa îl iertă 
înduioşată, deşi nu era vrednic si, scu-lându-l de pe jos, îl 
îmbrăţişa cu iubire, ca pe un soţ ce se afla a fi. 

Sultanul porunci apoi ca Îmbrogiuolo să fie legat de îndată 
de un stâlp, pe o colină, uns cu miere din cap până-n 
picioare şi lăisat aşa la soare, până ce s-ar fi prăbuşit el 
singur la pământ; iar voia lui fu împlinită întocmai. Apoi, 
mai porunci să i se dea femeii toată averea lui Îmbrogiuolo, 
ce nu era ide lepădat, fiind vorba cam de zece mii de 
galbeni şi mai bine. Pe urmă, punând la cale un ospăț 
împărătesc, îl preaeinsti pe Bernabo drept bărbat al 
Zinevrei, iar pe Zinevra drept vrednică soţie a lui Bernabo, 
dăruindu-i cu nestemate, cu bănet, cu vase şi pocale de aur 
şi argint, ce toate dimpreună făceau în bani încă vreo zece 
mii de galbeni. lar după ce sfârşi ospăţul, se îngriji de o 
corabie şi le dădu încuviințarea să se întoarcă, de pofteau, 
la Genova, în Italia. Şi întorcându-se ei acasă, voioşi nevoie 
mare şi putred de bogaţi, fură primiţi cu multă cinste de 
către genovezi, mai cu seamă madonna Zinevra, pe care 
toată lumea o socotea drept moartă; iar apoi, cită vreme 
mai rămase-n viaţă, fu veşnic preţuită pentru virtuțile şi 
cinstea ei. 

Âmbrogiuolo în aceeaşi zi fu uns cu miere şi legat de un 
par, unde apoi în chinuri neasemuite fu omo-nt şi înţepat 
pân' la ciolane de muscoi, de viespi şi de tăuni, de care-i 
plină ţara aceea; iar osemintele lui albe, bălăbânindu-se pe 
vine, rămaseră pe locu-acela zile şi luni de-a rândul, slujind 
oricui drept mărturie a răutăţii lui. Şi, uite, aşa s-a 
întâmplat că până mai la urmă acela care a înşelat să fie 
păgubit. 

Povestea a zecea. 

Paganino din Monaco U fură nevasta lui messer Ricciardo 
din Chimica; acesta, aflând unde era, se duce după dânsa şi, 
împrietenindu-se cu Paganino, i-o cere înapoi; Paganino e 
gata să i-o dea, de se învoieşte şi femeia, dar ea nu vrea să 


se întoarcă la bărbat şi-n cele de pe urmă, murind messer 
Ricciardo, se mărită cu Paganino. 

Doamnele şi cavalerii lăudară cu prisosinţă frumuseţea 
povestirii istorisite de regina lor şi mai cu seamă Dioneo, 
care rămăsese să spună ultima poveste din ziua aceea. 
Deci, după ce încarcă de laude istorioara reginei, începu - 
astfel: 

— Frumoase doamne, o anumită parte din povestea 
reginei mă îndeamnă să renunţ la istorioara pe care aveam 
de gând s-o spun şi să aleg altă poveste; e vorba de nerozia 
lui Bernabo, care şi-a meritat pedeapsa cu vârf şi îndesat, şi 
despre toţi ceilalţi bărbaţi ce cred aidoma, cu el şi anume 
cum că-n timp ce ei străbat pă-mântul în lung şi-n lat, 
desfătându-se eând ici, când colo, cu una şi cu alta, 
nevestele lor rămase acasă ar sta cu mâinile, în sân, ca şi 
cum noi, ce printre ele ne naştem şi trăim, n-am şti prea 
bine după ce tânjesc. De aceea eu, cu povestirea mea, 
vreau totodată să v-arăt cât e de mare neghiobia unor 
asemenea bărbaţi şi în acelaşi timp cu cât mai mare încă e 
nerozia acelora, ce, socotindu-se mai tari şi decât firea 
însăşi, îşi închipuiesc c-ar izbuti prin vorbe mari şi umflate 
să facă ceea ce altminteri nu sunt în stare a face, silindu-se 
în acelaşi timp să-i plămădească şi pe ceilalţi după măsura 
lor, chiar dacă firea acestora şi felul lor de-a fi nu rabdă 
atare silnicie. 

Trăia dară pe vremuri la Pisa un judecător mai înzestrat la 
minte decât la trup cu vlagă, căruia îi zicea messer 
Ricciardo din Chinzica şi care, crezând pesemne c-o să 
poată să-şi mulţumească şi femeia aşa precum îşi mulțumea 
setea de carte, fiind putred de bogat, se apucă să-şi caute 
cu multă râvnă o nevastă; dar o dorea să fie şi tânără şi 
frumoasă, când el tocmai de tinereţe şi frumuseţe ar fi 
trebuit să fugă, de-ar fi ştiut să-şi deie şi lui aceleaşi sfaturi 
pe care le dădea cu largă inimă altora. Şi lucrurile se 
întâmplară întocmai după voia lui, căci messer Lotto 
Gualandi îi dădu de nevastă pe o copila a sa, ce se numea 


Bartolomea, una din cele mai frumoase şi mai râvnite tinere 
din câte se aflau în Pisa, pe unde fetele îndeobşte sunt 
galbene şi supte, de-ai crede că se îndoapă numai cu şerpi 
şi cu şopârle. Messer Ricciardo, după ce luă copila şi-o duse 
cu alai acasă, unde se cunună cu nuntă mare şi bogată, în 
prima noapte, făcu el ce făcu şi izbuti, o dată barem, să să- 
vârşească cununia, deşi, sărmanul, era cât p-aci să lase 
treaba nesfârşită; şi” a doua zi de dimineaţă, ca unul ce era 
slăbuţ, sfrijit şi stors de vlagă, fu nevoit să se întremeze cu 
must, cu dulciuri şi alte leacuri, ca sănşi mai vână-n fire. 

Or, ăst judecător, punând acu mai mult temei pe bie-tele-i 
puteri decât pusese înainte vreme, se apucă s-o înveţe pe 
fată un calendar, făcut pesemne la Ravennal şi bun de dat 
la prunci când se deprind cu slova. Căci, după câte-i arăta 
bărbatul, nu era zi pe lună în care nu un praznic, ci zece să 
se ţină; şi întru cinstirea lor, din felurile pricini, o învăţa 
anume că nu e îngăduit bărbatului să se împreune cu 
femeia, ba şi mai mult, că se cuvine să ţină fel de fel de 
posturi, ajunul Sfinţilor Apostoli şi-a altor mii de sfinţi, şi 
vinerile şi sâm-betele, şi zilele duminicii, păresmile întregi, 
popasurile lunii în cer şi fel de fel de oprelişti, gândind 
pesemne că şi cu femeile în pat se cade să te porţi aşa cum. 
se purta el la judecată. Şi se purtă într-acest chip (spre 
amarnica tânjire a doamnei ce n-avea parte de bărbat decât 
o dată la o lună şi nici atunci măcar ca lumea) vreme 
îndelungată, păzind-o straşnic nu cumva vreun altul s-o 
înveţe care sunt zile lucrătoare, aşa cum el o învățase care 
sunt sărbători. 

Or, fiind căldurile în toi, se întâmplă ca lui messer 
Ricciardo să-i vină cheful să se ducă la o moşie 

1 La Ravenna fiind o mulţime de biserici, fiecare cu un 
patron al ei sărbătorit o dată pe an, sărbătorile se ţineau 
lanţ (n. t.). 

A sa frumoasă foarte, pe lângă Monte Nero, şi să ră-mână 
acolo eâteva zile ca să mai ia niţel aer, dimpreună cu 
nevasta lui. Şi stând ei la moşie, ca s-o mai mângâie cumva 


şi să-i aline urâtul, messer Ricciardo ieşi într-o bună zi cu 
oamenii la pescuit si, urcându-se în două bărci, într-una el 
cu pescarii şi îmtr-alta ea cu alte doamne, porniră să 
privească; şi, ispitiţi de privelişte, aproape fără 'să-şi deie 
seama, se depărtară în largul mării la eâteva leghe de 
țărm. În timp ce stau cu ochii ţintă la peşte şi năvoade, se 
arătă ca din senin o galeră a lui Paganino da Mare, pirat 
vestit pe vremea aceea, şi văzând bărcile, se apropie de ele; 
acestea nu răzbiră să fugă atât de iute, încât Paganino să 
nu ajungă barca în care se aflau femeile; şi văzând-o pe 
Bartolomea frumoasă Gum era, fără a râvni la alte cele, 
urcând-o pe galeră, porni cu ea în larg, sub ochii lui messer 
Ricciardo, care ajunsese malul! Văzând acestea bietul jude, 
ce suferea de gelozie până într-acolo încât şi de aer se 
temea, se mâhni din cale afară şi se plânse peste tot, la Pisa 
şi într-alte părţi, de mârşăvia piraţilor, dar în zadar, căci nu 
ştia nici cine-i răpise nevasta, nici unde i-o duseseră. 

Cât despre Paganino, văzând el cit de frumoasă-i fata, 
simţea că-i creşte inima uitându-se la dânsa; şi, cum n-avea 
nevastă, se cugetă s-o ţină de-a pururi lângă dânsul şi 
fiindcă fata hohotea să-ţi rupă inima, nu alta, se apucă s-o 
alinte cu vorbe mângâioase. lar când se făcu noapte, cum 
lui pesemne calendarul îi lunecase de la brâu şi nu-şi mai 
aducea aminte de nici o sărbătoare şi nici de-o zi 
nelucrătoare, se apucă s-o mângâie cu fapta, părân-du-i-se 
că-n zadar se străduise peste zi s-o mângâie cu vorba. Şi-o 
dezmierdă atât de bine, că nici măcar la Monaco 'nu 
apucară să ajungă, că faţă-şi şi uită de jude, de oprelişti şi 
de tot şi se pomi cu Paganino pe trai şi veselie! Iar el, 
dueând-o la Monaco, pe lângă dezmierdările cu care-o 
îndestula şi zi şi noapte întruna, o preacinsti acolo ca pe-o 
nevastă legiuită. 

La câtva timp, prinzând de veste judele pe unde i se afla 
femeia, cum socotea că nimeni altul n-ar izbuti să facă o 
treabă ca aceasta, cuprins de dor năprasnic, se hotări să 
meargă el însuşi după ea, cu gând să deie orişicât ca să-şi 


răscumpere nevasta; pornindu-se pe mare, ajunse dar la 
Monaco şi acolo o văzu, şi dânsa aşijde-rea pe el; drept 
care, într-aceeasi seară femeia îl înştiinţa pe Paganino 
despre aceasta, spunându-i şi ce anume avea de gând să 
facă. 

A doua zi de dimineaţă messer Ricciardo, văzându-l pe 
Paganino, intră cu el în vorbă şi-n scurtă vreme, ajunse să 
lege mare prietenie, în timp ce Paganino, făcându-se că nu-l 
cunoaşte, şedea şi aştepta să vadă unde vrea s-ajungă. 
Messer Ricciardo, când socoti că-i potrivită vremea, pe cât 
ştiu mai bine şi mai ou binişorul, îi arătă de ce venise, 
rugându-se frumos de el să-i ceară orice-ar fi dorit, numai 
să-i idea înapoi nevasta. La care Paganino răspunse 
înveselit: 

— Messere, fii bine venit! Cât despre treaba asta, ca să-ţi 
răspund în două vorbe, iată ce-aş zice eu: e adevărat că am 
o fată tânără în casă, dar nu ştiu dacă ţi-e nevastă ţie sau 
altcuiva, căci n-am de unde te cunoaşte şi nici pe ea n-o ştiu 
decât de prea puţină vreme, de când sade cu mine. Dar 
dacă zici că-i eşti bărbat, de vreme ce te-arâţi a fi om 
cumsecade, am să te duc la ea şi sunt încredinţat că fără 
doar şi poate te-o recunoaşte de îndată; iar dacă dânsa zice 
la fel cu dumneata şi vrea să te însoţească acasă, de dragul 
dumitale eu n-am să-ţi stau în cale şi drept răscumpărare 
să-mi dai cât ţi-o plăcea; dar dacă n-o fi aşa, ar însemna să- 
mi faci o nedreptate să vrei s-o iei cu sila, căci de, sunt 
tânăr încă şi pot şi eu, ca orişicare, să-mi ţin în casă o 
femeie şi mai ales pe ea, care e cea mai drăgăstoasă şi mai 
plăcută din câte am cunoscut vreodată. 

Messer Ricciardo îi zise atunci: 

— Vezi bine că-i nevastă-mea! Şi de mă duci la ea, te vei 
încredința tu singur; cum m-o vedea, o să mi -se azvârle în 
braţe; de aceea fă întocmai aşa precum ai spus, că nici nu-ţi 
cer mai mult. 

— Dacă-i aşa, să mergem, îi zise Paganino. 


Ducându-se aşadar la Paganino acasă, se aşezară într-una 
din odăi, şi Paganino porunci s-o cheme pe femeie; dânsa, 
frumos gătită şi îmbrăcată, ieşi dintr-o odaie şi se îndreptă 
spre locul unde se afla messer Riicciardo cu Paganino 
dimpreună; dar nu suflă o vorbă mai mult către messer 
Ricciardo, decât ar fi suflat spre orice alt străin pe care 
Paganino l-ar fi adus în casă. Văzând acestea, judele, ce se 
aştepta a fi primit cu braţele deschise, se minună din cale 
afară şi prinse a-şi zice întru sine: "Pesemne dorul după ea 
şi tot ce-am îndurat de când mi-a fost răpită m-au 
preschimbat în aşa hal, incit nu mă mai recunoaşte". Din 
care pricină îi zise: 

— Nevastă, scump plătit-am eu ceasul cel rău cu pescuitul, 
căci n-a mai fost nicicând pe lume durere ca a mea, din ziua 
în care te-am pierdut; şi-acu, c-am dat de tine, te porţi cu 
mine mai rău ca o străină, de parcă nici nu m-ai cunoaşte. 
Nu vezi că sunt messer Ricciardo, messer Ricciardo al tău, 
care am venit aici anume ca să plătesc acestui om de 
treabă, în casa cui ne aflăm, oricât mi-ar “cere, numai să te 
am din nou şi să te duc eu mine? Că el se învoieşte pe ce-i 
dau eu şi-i gata să mi te deie înapoi. 

Femeia, întorcându-se către dânsul cu o umbră de surâs 
pe buze, zise: 

— Mie îmi vorbeşti, messere? Nu mă încurci cumva cu 
alta? Că despre partea mea, eu nu-mi aduc aminte să te mai 
fi văzut vreodată. 

Şi judele, săracul, iar: 

— Ai grijă de ce spui, nevastă! Uite-te bine şi-ai să vezi, de 
vrei să-ţi aminteşti, că eu sunt omul tău, Ricciardo din 
Chinzica. 

Femeia îi zise atunci: 

— Să”'mi fie cu iertare, messere, dar să ştii că, deşi nu se 
prea cade să te privesc atâta cât ţi-ai dori dom-nia-ta, eu 
totuşi te-am privit şi încă aşa de bine, încât pot spune fără 
greş că nu te-am mai văzut nicicând. 


Messer Ricciardo îşi închipui că zice astfel numai de frica 
lui Paganino, temându-se a mărturisi în faţa lui că-l ştie; de 
aceea, după câtva timp, prinse a-l ruga pe Paganino să-i 
lase singuri în odaie, ca să-i vorbească numai ei. Paganino 
se învoi, cerându-i doar ca nu cumva să o sărute cu de-a 
sila; iar femeii îi porunci să meargă dimpreună -cu dânsul s- 
asculte tot ce-avea să-i spună şi să-i răspundă după plac. 

Ducându-se aşadar cei doi singuri într-o odaie, de îndată 
ce se aşezară, m”'sser Ricciardo începu: 

— Zi, inimioara mea, sufletul meu cel dulce, nădejdea mea, 
nu-l ştii tu pe Ricciardo al tău ce te îndrăgeşte mai vârtos 
decât îşi îndrăgeşte viaţa? E cu putinţă aşa ceva? 
Schimbatu-m-am oare într-atâta? Hai, ochişori frumoşi, 
uitaţi-vă puţin la mine! 

Femeia izbucni în râs şi îi curmă cuvântul, zicânid: 

— Ştii bine doar că nu-s aşa uitucă, încât să nu-mi dau 
seama că eşti meser Ricciardo din Chinzica, bărbatul meu; 
dar dumneata, cât timp am stat în casa dumitale, n-ai 
dovedit a mă cunoaşte nici 'barem cât de cât; căci de-ai fi 
fost ori eşti aşa de înţelept precum doreşti să te socoată 
lumea, s-ar fi căzut să ai măcar atâta minte, încât să-ţi dai 
cu socoteala că eu sunt tânără, voinică şi proaspătă ca 
mărul şi prin urmare să cunoşti oe anume le lipseşte 
femeilor tinere, pe lângă hrană şi veşminte, deşi le e ruşine 
s-o spună aşa pe faţă; or, dinspre partea asta e de prisos să- 
ţi amintesc cum te-ai purtat cu mine, căci ştii domnia-ta 
prea bine. Dar de-ţi era mai drag să stai cu nasu-n legi 
decât să-ţi ţii nevastă, trebuia să fi rămas holtei; deşi, la 
drept vorbind, eu n-am simţit nicicând c-ai fi judecător, ci 
mai degrabă un crainic ce strigă praznicele şi posturile, aşa 
de bine cunoşteai şi sărbători, şi ajunări, şi câte-n lună şi în 
stele. Da' află de la mine că, de-ai fi pus pălmaşii care-ţi 
lucrau moşiile să ţină atâtea sărbători câte-l puneai să ţină 
pe cel care lucra petecul meu de glie, n-ai fi ajuns în veci de 
veci să mai mănânci bucate. Ci Domnul Dumnezeu, drept 
vajnic grijitor al tinereţii mele, mi-a scos în cale pe bârbatu- 


acesta cu care stau aicea, pe unde nu se ştie ce-i aia 
sărbătoare (si zic aşa gândindu-mă la sărbătorile pe care 
domnia-ta, slujind mai mult lui Dumnezeu decât femeii tale, 
le prăznuiai cu nemiluita); prin uşa de colo nu intră aici 
nicicând nici sâmbete, nici vineri, nici posturi, nici ajunuri şi 
nici păresimile barem, care-s aşa de lungi, ci zi şi noapte se 
lucrează, tot dărăcind la lână; şi-a fost destul o dată să 
tragă clopotul a zi, ca să pricep de-aci înainte cum merge 
treaba asta. Din care pricină eu una mi-am pus în gând să 
stau cu el şi să lucrez până 'Ce-s încă tânără; iar sărbători, 
canoane şi posturi roate bine gândesc să mi le las pe când 
oi fi bătrână; aşa că dumneata te du cu bine cât mai iute şi 
prăznu-ieşte fără mine câte sărbători pofteşti. 

Messer Ricciardo, auzind ce spune, se chinuia cumplit şi, 
de îndată ce tăcu, îi zise: 

— Vai, sufleţelul meu, ce vorbe sunt acestea? Nu te 
gândeşti de fel la cinstea ta şi-a bieţilor părinţi? Vrei mai 
degrabă să fii ibovnica acestui om şi să rămâi aci cufundată 
în păcat de moarte, decât să fii la Pisa soţie legiuită? Că 
ăsta, când s-o sătura de tine, o să te-alunge ca pe-o 
zdreanţă, pe câtă vreme eu te-oi îndrăgi mereu şi chiar de- 
ar fi să nu mai vreau, tu tot stăpână o să fii de-a pururea în 
casa mea. E cu putinţă oare ca din pricina acestei pofte 
destrăbălate şi murdare să-ţi uiţi de cinstea ta şi-a mea, ce 
te iubesc mai mult decti pe mine însumi? Nădejdea vieţii 
mele, hai, nu mai zi aşa, fii bună şi te întoarce acasă; că eu, 
de-acu înainte, ştiind ce pofteşti, m-oi strădui, zău, drept îţi 
spun; de aceea, hai, comoara mea, hai, răzgândeşte-te şi 
vino, că n-am avut zi bună de când mi te-au răpit. 

La care dânsa. Îi răspunse: 

— Acum că nu mai e nimic de îndreptat, să nu se arate 
nimeni mai grijuliu de cinstea mea decât ra-arăt eu însămi: 
că dacă ai mei nu s-au grijit de ea când mit e-au dat de 
bărbat, nu văd la ce să-mi pese mie de cinstea lor acuma; 
iar de mă aflu întru păcat de moarte, află c-oi sta în piuă cât 
îmi pofteşte inima; nu-mi plânge tu de milă. Şi, drept să-ţi 


spun, aicea îmi pare că i-aş fi cu adevărat soţie lui Pagonino 
acesta, pe câtă vreme când mă aflam la Pisa mi se părea că 
dumitale ţi-s doar ibovnică, atâtea socoteli şi-atâtea luni în 
cer trebuiau să se chitească, ca între domnia-ta şi mine 
planetele să se împreune; aici cât e de lungă noaptea mă 
ţine Paganino în braţe, mă strânge şi mă muşcă şi numai 
Cel-de-Sus mă ştie cum mă trezesc în zori. Zici c-ai să 
încerci şi dumneata; şi-apoi? La ce-o s-ajungi? S-o scoli cu 
ruptu şi bătaia? Las' că ştiu eu ce viteaz mi te-ai făcut de 
când nu te-am văzut! Umblă sănătos şi încearcă mai 
degrabă să-ţi duci la capăt zilele; că pare că te suflă vântul, 
a-tâta eşti de pricăjit şi de pierit la trup. Şi încă una ţi-oi 
mai spune: că dacă o fi cumva să mă alunge Paganino (deşi 
nu-l văd s-o facă cât timp eu mai poftesc să şed), nici să mă 
pici cu ceară şi nu mă întorc la dumneata, pe care, de te-ar 
stoarce omul ca pe-o lămâie, tot n-ar scoate nici cât o 
lingură de zeamă; căci eu, spre nenorocul şi vătămarea 
mea, am stat cu dumneata odată şi cât as vedea cu ochii m- 
aş tot duce să-mi caut norocul într-altă parte. Aşa că încă o 
dată-ţi spun: aici nici sărbătoare nu-i, nici praznic niciodată, 
de aceea eu rămân pe loc, iar dumneata cât poţi mai iute te 
du cu Dumnezeu, de vrei să nu m-apuc să ţip că vreisă mă 
săruţi cu sila. 

Messer Riceiardo, văzând că o sfeclise şi-iabia atun-cea 
dându-şi seama de nebunia lui, oare, fiind vlăguit, se 
însurase cu o femeie cu mult mai tânără ca el, plouat şi 
opărit ieşi din cameră şi se apucă să-i spună şi lui Paganino 
verzi şi uscate, fără a ajunge la mai mult. Şi-n cele de pe 
urmă, fără a se alege cu nimic, lăsând femeia acolo, se 
întoarse iar la Pisa şi de prea multă amărăciune îşi pierdu 
minţile, săracul, până într-atâta, încât umblând tehui prin 
Pisa, oricine l-ar fi agrăit sau i-ar fi dat bineţe, el, bietul, una 
întruna aceeaşi vorbă le-o spunea la toţi şi anume: "gaura 
spurcată nu ştie ce-i sărbătoarea". Apoi, nu după multă 
vreme, se petrecu din viaţă. Iar Paganino, prinzând de veste 
şi cunoscând iubirea ce i-o purta femeia, se cunună cu ea şi 


fără să mai ţină seamă de ajun ori sărbătoare, atâta vreme 
cât îi purtară picioarele, lucrară desfătându-se cu multă 
bucurie. 

Astfel încât, iubite doamne, as zice cum că Ber-nabo, în 
sfada lui cu Ambrogiuolo, s-a arătat a călări capra la vale, în 
loc s-o mâne şi el ca oamenii la deal. Povestea 'aceasta 
stârni atâtea râsete, încât toţi cei de faţă se văietau că-i 
doare gura; iar doamnele, toate într-un glas, îi dădură 
dreptate lui Dioneo, zicând că Bernabo fusese într-adevăr 
un prost. Apoi, după ce povestea fu dusă pân! la capăt şi 
hohotele conteniră, regina, socotind că vremea e târzie, că 
fiecare îşi spusese istorioara lui şi că domnia ei era către 
sfârşite, luându-şi ghirlanda de pe cap, i-o puse Neifilei, 
zicând voioasă: 

— De acum, prietenă dragă, sub cârmuirea ta să şadă 
mănunchiul acesta de supuşi. 

Şi zlcând astfel se aşeză din nou. Neifile se îmbujora la 
faţă, prea copleşită de atâta cinste, şi chipul ei se 
preschimbă ca trandafirul când şi-arata în rouă dimineţii 
faţa, iar ochii ei frumoşi sclipiră ca steaua zorilor sub 
genele lăsate. Apoi, după ce întreaga ceată îşi potoli prea 
zgomotoasa şi multa bucurie cu care întâmpinase alegerea 
reginei, şi după ce Neifile mai dobândi îndrăzneală, grăi de 
pe locul ei mai ridicat unde şedea acuma: 

— De vreme ce vă sunt regină, fără a mă îndepărta de felul 
în care celelalte domnit-au peste voi ce v-aţi supus şi aţi 
lăudat domnia lor cu prisosinţă, voi încerca şi eu să vă arăt 
ce anume socot să pun pe viitor la oale; iar dacă sfatul 
vostru găseşte că-i de bine, voi face întocmai precum zic. 
Mâine e vineri, precum ştiţi, şi poi-mâine e sâmbătă, zile 
nesuferite norodului, îndeobşte, din pricina bucatelor pe 
care le mănâncă de-a lungul lor, din zori şi până-n asfinţit; 
apoi, pe lângă aceasta, vinerea se cuvine a fi ţinută în mare 
cinste, căci într-a-ceastă zi a pătimit pe cruce spre 
mântuirea noastră DoTnnul Isus Cristos; din care pricină 
socot că s-ar cădea şi-ar fi mai bine, în cinstea lui, să stăm 


mai mult de rugăciuni decât de snoave şi poveşti. Sâmbătă, 
iar, e obiceiul ca femeile să-şi spele părul şi să se curețe de 
praf şi toată murdăriape care truda săptămânii le-o aşterne 
peste trup; de asemenea multe sunt acelea care obişnuiesc 
să ajuneze întru cinstirea Maicii Preacurate şi-a pruncului 
[”us şi să nu lucreze, spre a proslăvi precum se cere 
duminica ce vine. De aceea, nefiind chip să urmăm nici 
sâmbătă de-a fir-a-păr felul de trad pe care noi ni L-am ales, 
socot ca şi într-aceasta zi să odihnim cu povestitul. Iar pe 
urmă, cum se împlinesc drept patru zile încheiate de când 
ne aflăm pe aici, dacă vrem să nu dea peste noi şi alţii, cred 
e-ar fi bine s-o cam luăm din loc şi eu m-am şi gândit pe 
unde să ne aşezăm din nou. Astfel încât duminică, în zorii 
dimineţii, adunându-ne pe locul acela - de vreme ce astăzi 
am avut destul răgaz să ne gândim şi să vorbim în voie, iar 
în aceste două zile fiecare va avea timp să-şi aleagă 
povestea care-i place -socotesc că n-ar fi rău să mai 
restrângeni oarecum întinsul povestirilor noastre şi să ne 
mărginim cu vorba doar la un singur fapt din cele rnulte ale 
sorții, drept care mă gândesc să povestim despre aceia care 
dobândesc prin străduinţă un lucru mult dorit sau îl eâştigă 
iar, de cumva l-au pierdut, în legătură dar cu aceasta să se 
gândească fiecare la o poveste potrivită, care să fie spre 
folosul sau barem spre desfătarea acelora ce o ascultă. Bun 
înţeles că Dioneo, precum e învoit, e liber să-şi aleagă 
povestea care-i place. 

Doamnele şi cavalerii lăudară cele puse la cale de regina 
lor, precum şi vorba ei aleasă, şi hotărâră să facă întocmai 
cum îi învățase dânsa. Neifile, chemân-du-şi apoi slujitorul, 
îi porunci unde să aşeze mesele pentru cină şi-i lămuri cu 
de-amănuntul câte avea de făcut de-a lungul stăpânirii ei; 
pe urmă, sculându-se şi ea de jos cu ceilalţi dimpreună, le 
îngădui să-şi petreacă timpul după cum îi îndemna inima. 

Porniră deci cu toţii către o grădină înflorită şi acolo, după 
ce-i colindară o vreme cărările, la ceasul cinei se adunară 
iarăşi şi începură 'bucuroşi a se înfrupta cu desfătare; iar 


după ce sfârşiră cu masa, Emilia, făeând pe placul reginei, 
porni să învârtească hora, iar Pampinea, însoţită pe alocuri 
de corul celorlalte doamne, începu să cânte şi să zică: 

Cine-ar cânta, de nu cânt eu, ce-n mine port mii de doruri 
împlinite, cine? 

Vino, iubire, tu izvor de bucurii, izvor al împlinirii şi al 
nădejdii toate; vin' să cântăm puţin, nu bietele suspine, nici 
dorurile vii, ce bucuria ta mai dulce mi-o arată, ci doar 
văpaia, chin şi fericire-n care ard deplin, cântânduc-ţi ţie 
slavă, iubire, numai ţie. 

Când m-a cuprins văpaia ta cea dragă, din primul ceas tu 
mi-ai adus în cale un tinăr prea frumos, cum nu-i mai 
mândru-n lumea-ntreagă, nici mai viteaz când poartă zale şi 
nici mai inimos. lubirea arde-n mine atât de luminos, încât 
cu tine cânt de drag şi bucurie. 

N-am gând mai dulce altul decât îmi e să ştiu că mulţumită 
ţie îi sunt la fel de dragă pe cât îini e şi ei; aleasa fericirii de 
mi-a fost dat să fiu pe-acest tărâm, pentru credinţa-ntreaga 
ce-i port, socot la fel să fiu şi după moarte şi-alăturea de el 
să ne primească Domnul în alba-mpărăţie. 

După cântarea aceasta doamnele mai cântară şi altele, mai 
dănţuiră o bucată şi mai ciupiră strunele lăutelor şi 
cobzelor. Dar, amintindu-le regina că se făcuse vremea de 
culcare, porniră fiecare cu torţele aprinse către odăile lor; 
iar a doua zi, precum şi-n ziua următoare, făcură cu toţii 
aşa precum îi învățase regina, aşteptând cu nerăbdare 
duminica. 

Ziua a treia NEIFILE. 

Sjârşeşte cea de a doua zi a Decameronului şi începe cea 
de a treia, în care, sub sceptrul Nei-filei, se vorbeşte despre 
aceia ce dobândesc prin iscusinţa lor un lucru mult dorit 
sau H câştigă iar, de cumva l-au pierdut. 

Geana zării, din purpurie ce era, prindea a se topi în 
galben la apropierea soarelui, când duminecă, regina, 
sculându-se din vreme, le porunci şi celorlalţi scularea. Iar 
slujitorul ei, ce încă de cu noaptea în cap trimisese la locul 


unde aveau să poposească toate cele trebuitoare şi o data! 
Cu ele şi slugile, ca să pregătească cele de cuviinţă, văzând- 
o pe regină că-i gata de plecare, încarcă degrabă tot ce mai 
era de dus şi porni cu restul slujil-torimii pe urma 
stăpânilor, ca şi când s-ar fi mutat de-a binelea din. Locul 
acela. 

Regina, urmată şi întovărăşită de cele şapte doamne şi cei 
trei cavaleri, o apucă cu pas agale pe-o potecuţă neumblată, 
dar plină de verdeață şi flori înmiresmate, ce-şi deschideau 
potirele în zorii dimineţii, si, călăuzită de viersul a zeci de 
privighetori şi alte felurite păseri, o luă către apus, vorbind 
mereu de câte toate, râzând şi şuguind cu ceilalţi. Şi, după 
ce bătură astfel vreo două mii de paşi, încă înaintea celui 
de-al treilea ceas al zilei, ajunseră cu toţii îndrumați de 
regină, la un palat bogat şi falnic, ce se înălța semeţ pe 
vârful unei coline. După ce intrară înăuntru şi-i măsurară 
întreg cuprinsul de la un cap la altul, văzândi ei sălile de 
ospeţe, odăile curate şi mândru împodobite, din plin 
îndestulate cu tot ce-i trebuie unei odăi, lăudară foarte 
palatul, iar pe stă-pânul lui îl socotiră drept un strălucit 
senior. lar rnai apoi, când coborâră şi mai văzură pe 
deasupra şi curţile încăpătoare şi vesele ale palatului, şi 
beciurile pline de cele mai alese vinuri, şi apa rece de izvor 
care ţâşnea de pe sub bolți, şi mai vârtos îl lăudară. 

În cele de pe urmă, pesemne dornici de odihnă, se 
aşezară! Cu toţii pe un pridvor, de unde văzul cuprindea 
priveliştea întregii curţi, plină de verdeață şi de toate florile 
care înfloreau la vremea aceea a anului; şi acolo, iscustiul 
slujitor al reginei le ieşi în cale cu felurite dulciuri şi vinuri 
minunate, ca doamnele şi cavalerii, gus-tând din toate cele, 
să prindă i! Ar puteri. Apoi, poruncind să li se descuie uşiţa 
unei grădinii ce mărginea de-o latură palatul şi peste tot în 
jur era împrejmuită de ziduri groase şi înalte, pătrunseră cu 
toţii într-însa; şi de îndată ee-ii călicară pragul cuprinsul ei 
îi fermeca într-atâta, încât porniră pe îndelete s-o cerceteze 
pas cu pas. 


Grădina, jur împrejurul ei şi aşijderi şi la mijloc, era 
brăzdată pretutindeni de alei largi şi drepte ca săgeata, 
acoperite pe deasupra cu streaşină de viţă, ce încă de pe 
vremea aceea dădea făgăduinţă toamnei de rod îmbelşugat; 
si, fiindcă viţa abia înflorise, mireasma ei răzbea într-atât în 
grădină, încât pătrunsă cum era şi de alte soiuri de 
miresme ce îmbălsămau văzduhul, te făcea să crezi că te 
găseşti de-a dreptul într-o prăvălioară de mirodenii de prin 
părţile răsăritului. De o parte şi de alta, aleile erau umbrite 
de tufe purpurii şi albe de trandafiri sălbatici şi iasomie, 
astfel încât puteai să le străbaţi în voie, plimlbându-te sub 
umbra deasă şi înmiresmată, fără grijă că te-ar putea 
atinge săgeata soarelui în zori sau mai cu seamă către 
amiază. 

N-aş avea cuvinte şi timp destul să înşir ce bogăţie de flori 
şi de copaci se afla pe locul acela, ce soiuri minunate şi ce 
plăcut orânduite! Atâta pot să spun că nu era copac sau 
floare, din tot ce are mai ales pământul, care să crească în 
ţara noastră şi acolo să nu fie. Iar în mijlocul grădinii (lucru 
ce nicidecum nu-i mai puţin de lăudat decât sunt toate 
celelalte care se aflau pe-acolo, ba dimpotrivă chiar mai 
mult), se afla o pajişte bătută de iarbă deasă şi mai verde ca 
orice verde din lume, smălțuită cu felurite flori - poate şi-o 
mie întreagă de soiuri felurite - şi împrejmuită de portocali 
şi cedri vânjoşi şi verzi, care purtându-şi sus prin ramuri şi 
roadă coaptă, şi necoaptă, şi florile deopotrivă, pe lângă 
bucuria cu care umbra lor îţi odihnea privirea, te desfătau 
şi cu mireasma ce-ţi îmbăta simţirile. Pe pajişte, drept la 
mijloc, era săpată o fântână, clădită în întregime din 
marmură curată şi albă ca zăpada şi pretutindenea cioplita 
ctr -mare măiestrie. lar dinăuntrul ei, printr-un chip cioplit 
care sta înţepenit pe-o coloană ce se înălța chiar din 
fântână, ţâşnea în sus spre ceruri - n-aş şti să spun, minată 
de-un izvor ori poate adusă chiar de mina omului pe acolo 
-* atâta bogăţie de apă cristalină, că-şi revărsa pe urmă 
stropii cu dulce sunet în fântână, încât puterea ei ar fi 


mişcat şi o moară. Iar olinul care prisosea pe marginea 
fântânii ieşea pe sub pământ din pajiştea înflorită si, 
ajungând iar la lumină, aluneca prin şănţuleţe frumos 
orânduite şi într-adins făcute, jur împrejurul poieniţei; apoi, 
prin alte jgheaburi, la fel ca celelalte, tăia grădina în lung, 
şi-n lat şi-n cele de pe urmă se aduna pe-un loc de unde se 
despărţea de ea si, de acolo luând-o în jos, ca lacrima de 
limpede, curgea către dmpie şi până a nu ajunge în vale, cu 
straşnică putere şi mult câştig pentru stăpân, mişca 
deodată două mori. Grădina aceasta minunată, orânduirea 
ei plăcută, copacii şi fântână cu râuşoarele subţiri ce 
izvorau din-tr-insa plăcură atât de mult doamnelor şi celor 
trei cavaleri, încât cu toţii în cor se apucară a zifce că de-ar 
fi fost ca raiul să fie pe pământ, n-ar fi putut să fie altfel de 
cum era grădina aceea şi nici n-ar fi găsit cu mintea lor alte 
podoabe cu care să-i maii poată adăugi frumuseţe. Şi 
lumblând ei aşa, fermecaţi, prin grădină, făcându-şi din 
crengi înflorite cununi şi ascultând viersul de păseri, ce 
parcă se întreceau în zeci de felurite limbi, îşi mai dădură 
seama de încă o frumuseţe, pe care până atuneea, răpiți 
pesemne cum erau ide celelalte toate, n-o luaseră în seamă. 
Văzură anume că-n grădină se aflau poate şi-o sută de 
soiuri de vietăţi si, arătându-şi-le unii altora, zăriră ici 
zbughind un iepure de casă, dintr-alt unpher unul de câmp, 
mai jos niscaiva căprioare, dincolo pui de cerbi păscând şi 
alte multe soiuri de blânde vietăţi, care, domesticite 
aproape, umblau de colo-colo, lăsate în voia lor. Şi ele, 
dimpreună cu celelalte frumuseți, sporiră şi mai mult 
plăcuta desfătare a oaspeţilor noştri. 

— Decameronul, voi. 1 - cd. 80 

După ce mai colindară o vreme prin grădină, îndestu- 
lându-şi ochii cu mii de frumuseți, porunciră să se aşeze 
prânzul în jurul fântânii; şi acolo, după ce dintâi cântară 
şase cântece şi dănţuiră o bucată de vreme, se aşezară cu 
toţii la mese, pe voia regineil, şi, fiind slujiţi cu bună şi 
aşezată rânduială, se ospătară din belşug cu bucate 


gustoase şi alese. Drept care, înveseiindu-se şi mai vâr-tos 
ca înainte, se sculară de jos şi o luară iar de la început 'ou 
cântece şi dansuri, până. Ce regina, din pricina arşiţei care 
prinse a dogori, chibzui că venise vremea de culcare pentru 
aceia ce-ar fi vrut să-şi mai aline osteneala. Şi atuncea unii 
dintre ei porniră să se culce, iar alţii, fermecaţi de atâta 
frumuseţe, rămaseră pe loc, care citind poveşti, care jucând 
table sau întrecându-se la şah, în timp ce ceilalţi se 
odihneau. 

După ce bătu şi cel de-al treilea ceas al după-amiezii, 
sculându-se din somn şi răcorindu-şi faţa cu apă de izvor, pe 
placul reginei se adunară cu toţii în jurul fântânii, pe 
pajiştea înflorită, unde, aşezându-se în cerc, rămaseră s- 
aştepte pe acela care avea să dea bun început poveştilor, 
după subiectul rânduit. Şi primul căruia regina îi încredința 
cuvântul se nimeri să fie Filostrato, care începu a zice aşa 
precum urmează: 

Povestea întâi. 

Masetto din Lamporecchio se/ace că e mut şi ajunge 
grădinar într-o mănăstire de maici, unde care mai de care 
se înghesuie să se culce cu el. 

Preafrumoase doamne, sunt mulţi bărbaţi pe lumea asta şi 
aşijderea multe femei care-s atât de mărginiţi, încât îşi 
închipuiesc c-o fată - dacă-i aşezi pe frunte bentiţă ialbă de 
măâicuţă şi-n spate strai cernit - pierde simţirea de femeie şi 
muiereştile poftiri, ca şi cum călugăria ar preschimba-o 
dintr-o dată, făcând din ea stană de piatră; iar dacă aceştia 
aud pe alţii tăgăduindu-le cumva smintita lor încredințare, 
se tulbură cu scârbă, de parcă cine ştie ce faptă urieioasă şi 
samavolnică, vezi Doamne, s-ar fi înfăptuit împotriva firii, 
fără să şadă a cumpăni că ei, ce-s liberi întru totul să-şi 
mulţumească poftele, nu ştiu să tragă îndestulare din astă 
libertate, şi fără a se gândi câtă putere ascunde în schimb 
întru stâr-nirea poftelor huzurul şi lipsa de grijă. De 
asemenea mai sunt destui şi dintr-aceia care cred că sapa şi 
hârleţul, bucatele sărace şi lipsurile multe înăbuşă în 


pălmaşi trupeştile poftiri şi le îngroaşă judecata şi isteţimea 
minţii. Ci acum, de vreme ce regina mi-a poruncit s-o fac, 
fără să ies din vorba ei, c-o mică istorioară. Am să v-arăt 
mai desluşit cât de amarnic se înşală toţi cei care gândesc 
astfel. 

Prin părţile noastre se afla pe vremuri şi se mai află încă o 
mănăstire de maici, căreia i se dusese faima de sfântă ce 
era şi-al cărei nume nu vi-l spun, spre a nu-i ştirbi cumva 
din faimă. Or, nu de mult, în acest sfânt lă'cas, în oare nu se- 
aflau pe atunci mai mult de opt măicuţe, c-o stareță în 
frunte şi toate tinerele, trăia un om de treabă, care îngrijea 
grădina mănăstirii şi care, nefiind mulţumit ou simbrioara 
lui, îşi făcu socotelile ou vechilul maicilor şi se întoarse apoi 
acasă, în sat la Laimpore-cchio. Acolo, printre alţi săteni 
care-l primiră bucuroşi, se nimeri să pice şi un pălmaş mai 
tânăr, voinic şi zdravăn la făptură - şi, pentru un ţăran ca el, 
şi chipeş pe deasupra - Masetto după nume, ce-l întrebă pe 
omul nostru pe unde rătăcise atâta amar de vreme. Omul, 
căruia îi zicea Nuto, îi spuse pe unde umblase, şi atunci 
Massetto îl întrebă cu ce anume le slujise pe maici la 
mănăstire. La care Nuto îi răspunse: 

— Păi, iacă le grijeam grădina, că era mare şi frumoasă, ba 
pe deasupra mai mergeam şi la pădure câteo-dată şi le- 
aduceam de-acolo lemne, căram la apă din fântână şi mai 
făceam şi alte câte te miri ce trebuşoare: da' maicile îmi 
dădeau o plată aşa de amărâtă, că nici măcar pentru 
încălțări nu-mi ajungeau bănuţii. Şi-apoi unde mai pui că 
toate-s tinere pe acolo si, drept să-ţi spun, parc-ar avea pe 
dracu-n ele, aşa-s de sui. Nu-i chip să faci nicicum ca să le 
intri în voie: eu îmi vedeam de treburi, trudind pe la 
grădină, când una hop: "Pune asta ici", cealaltă: "Pune-o 
acolo", alta îmi smucea din mână sapa şi se răstea: "Nu-i 
bine aşa"; şi atâta mă băteau la cap, pân' ce lăsam acolo 
baltă şi treabă şi tot şi mă duceam într-ale mele. De aceea, 
sătul pân' peste cap de toate, n-am vrut să stau mai mult şi 
m-am întors acasă. Da' bine că-mi aduci aminte; că m-a 


rugat vechilul lor, când am plecat de-acolo, să-i trimit pe 
cineva, de-mi pică cumva în mână vreun om mai potrivit la 
treburile acestea, şi eu i-am dat făgăduinţă că i-l trimit 
numaidecât; da', vindeoa-l-ar Dumnezeu de junghiuri pe la 
sale, aşa cum i-oi trimite eu pe careva să-l pricopsească. 

Masetto, tot aseultându-l, se pomeni deodată cu atâta chef 
de-a le sluji pe maicile acelea, încât, înțelegând din vorbele 
lui Nuto c-ar fi putut destul de lesne să-şi împlinească voia, 
se perpelea ca pe jeratic cu gândul tot acolo. Şi, cugetând 
că de i-ar spune lui Nuto ce-l munceşte n-ar mad ajunge 
niciodată să-şi vadă voia împlinită, îi zise: 

— Bine-ai făcut că te-ai întors! Ce, parcă pcate un bărbat 
să sadă cu muierile? Mai bine stă cu dracul; căci ele nu ştiu 
niciodată nici barem ele ce poftesc. 

Dar, după ce se despărţiră, Masetto prinse a se gândi cum 
să facă şi să dreagă să intre slugă la maici; si, fiindcă se ştia 
pe el că-i bun de treburile acelea pe care le amintise Nuto, 
n-avea îndoieli din partea asta, dar se temea că n-o să-l ieie 
fiind prea din eale-afară tânăr şi chipeş la făptură. De 
aceea, zdro'bindu-şi mintea în fel şi chip, la urma urmelor 
îşi zise: "Locu-i departe de aici şi nimeni mu mă ştie prin 
părţile acelea; drept care, de mă fac că-s mut, de bună 
seamă m-or primi". 

Şi vârându-şi cu tot dinadinsul în cap şiretlicul ăsta, îşi luă 
securea în spate si, 'fără a spune nimănui unde se duce, o 
luă din loc, ca un pribeag, şi se porni spre mănăstire. După 
ce ajunse acolo, pătrunse înăuntru şi, spre norocul lui, în 
curte dădu tocmai peste vechil; şi, tot strâmbându-se ca 
muţii, i se rugă prin semne să-i deie ceva de mâncare, că el 
în schimb, de-i folosea; i-ar fi crăpat niscaiva lemne. Vechilul 
îi dădu bucuros de mân-care şi apoi îi aşeză în faţă nişte 
butuci pe care Nuto nu izbutise să-i despice. Masetto, 
vânjos cum era, cit ai clipi din ochi făcu din ei surcele. Din 
care pricină vechilul, care tocmai atunci se pregătea să 
meargă la pădure, îl lua cu el şi-l puse să-i taie lemnele 
acolo; apoi îi înfăţişă catârul şi-i arătă prin semne să ducă 


lemnele acasă. Masetto făcu treabă bună, astfel încât 
vechilul îl mai ţinu câteva zile, punându-l să muncească la 
felurite trebi. Or, într-una din aceste zile, se minieri să-l 
vadă şi stareţa pe acolo şi-l întrebă pe vechil cine era acela. 
Omul răspunse: 

— E un surdo-mut, preacuvioase, şi bietul de el s-a pripăşit 
pe aici acu vreo două zile să ceară de pomană, iar eu l-am 
miluit şi i-am mai dat câte ceva de lucru, din câte se cereau 
făcute. Dac-ar şti să lucreze grădina şi-ar vrea să se 
aciuiască aici, socot c-ar fi o slugă bună, căci precum ştii, 
avem trebuinţă de slujitor la mănăstire. De tare, e tare cât 
un munte şi poţi, har Domnului, să-l pui la orice treabă vrei; 
unde mai pui că scapi domnia-ta şi de-altă grijă, căci asta n- 
o să intre-n vorbă cu maicile, de bună seamă. 

La care stareţa îi răspunse: 

— Pre legea mea că bine zici; vezi, află dacă ştie să lucre la 
grădină şi fă ce poţi să-l ţii aici: dă-i vreo pereche de 
încălțări, vreo scurtă ponosită, dă-i bine de mâneare şi ia-l 
cu binişorul. 

Vechilul făgădui stareţei să facă întocmai. Dar Masetto, 
care se afla pe aproape şi chipurile robotea cu mătura prin 
curte, auzi cuvintele acestea şi-şi zise bucuros în sinea lui: 
"De mă primiţi acilea, m-oi pune să lucrez grădina şi-am s-o 
lucrez cum n-a mai foist de când e ea lucrată". 

Vechilul, dându-şi seama că ştie să lucreze mai bine ca 
oricare altul, îl întrebă prin semne de vrea să steie acolo; şi 
după ce Masetto, aşijderea prin semne, răspunse că se 
învoieşte, îl luă drept slugă în mănăstire şi îi dădu grădina 
în grijă, după ce întâi îi arătă ce anume avea să facă. Apoi 
se duse după treburile mănăstirii şi îl lăsă pe el acolo. 
Masetto se aşternu pe treabă; dar după câtva timp 
măicuţele se apucară să-l necăjească şi să-l batjocorească, 
aşa cum fac oamenii de obicei cu surdo-muţii, strigându-i 
vorbe deşucheate, fiind încredințate că dânsul nu le aude. 
Iar stareţa, cre-zând pesemne că n-ar avea nici coadă, aşa 
precum n-avea nici grai, nu le zicea nimica sau mai nimica 


aproape. Or, într-o bună zi, în vreme ce Masetto, care 
lucrase mult, se odihnea în grădină, se întâmplă ca două 
măâicuţe tinerele, care se aflau tocmai pe acolo, să treacă pe 
la locul acela şi să se apuce să-l privească, pe el ce se făcea 
că doarme, dar nu dormea cu adevărat. Şi una dintre ele, 
mai îndrăzneață decât cealaltă, grăi: 

— Be-aş şti că nu mă spui la nimeni, ţi-aş spune oarece, la 
care într-atâtea rânduri m-am tot gândit, şi care lucru s-ar 
prea putea să-ţi fie şi ţie de folos. Cealaltă o îndemnă: 

— Zi-i fără frică că 'eu, zău, nu spun la nimeni, crede-mă. 

Atunci cea îndrăzneață zise: 

— Nu ştiu de te-ai gândit vreodată ce strâns suntem ţinute 
aici, pe unde niciodată n-a cutezat să calce vreun alt bărbat 
decât vechilul, care-i bătrân, dă-l naibii, şi mutul ăsta care 
(doarme. Or, eu. Am auzit, de pe la alte femei care au 
umblat pe aici, că toate plăcerile lumeşti sunt o nimica toată 
pe lângă plăcerea femeii câncf se împreună cu bărbatul. De 
aceea eu una mi-am vârât în cap - de vreme ce nu pot cu 
alţii - să încerc cu mutul ăsta, să văd dacă e drept ce zic 
femeile ori ba. Şi pentru treaba. Asta să cauţi cu luminarea 
şi n-ai găsi vreunul mai potrivit ca el: că ăsta şi să vrea, tot 
n-ar putea să spună la nimeni nici un cuvinţel; îl vezi doar 
cât e de nătâng şi de crescut-naintea vremii! Ce zici, ia 
spune, tu ce crezi? 

— Vai de păcatele mele, surioară, se văietă cealaltă. Ce-ţi 
mai trece şi ţie prin cap? Doar bine ştii că fecioria ne-am j 
uruit-o lui Cristos! 

— Ei asta-i, zise cea dintâi. Ca şi cum tot ce-i ju-ruinţă ar 
trebui să fie şi ţinută! Doar oamenii îi făgăduiesc lui 
Dumnezeu cât e ziulica de mare tot soiul de lucruri şi nici 
de una nu se ţin; si, dacă noi ne-am juruit cu fecioria 
noastră, s-or găsi ele altele să-şi ţină juruinţa! 

La care cealaltă măicuţă grăi: 

— Şi de-am rămâne cumva grele, aluneca ce ne facem? 

— Tu te gândeşti la rău până ce n-a dat peste tine? 
Răspunse cea dinţii. De-o fi să se întâmple şi-asta, om vedea 


noi atunci ce-i de făcut; sunt pe puţin o mie de chipuri 
felurite prin oare am izbuti să tâinuim buclucul. Numai de- 
aim şti noi înşine s-avem lacăt la gură. 

Măicuţa, auzind acestea, oum se simţea îmboldită şi mal 
aprig decât surata să încerce ce fel de dihanie o mai fi fiind 
bărbatul, îi spuse: 

— Să fie cum zici tu; dar cum să facem oare? La care 
cealaltă răspunse: 

— Cam trei pare să fie ceasul şi, afară de noi două, 
celelalte maici socot că dorm cu toatele; să ne uităm de nu 
cumva se află cineva în grădină si, dacă n-o fi nimeni, n- 
avem a face alta decât să-l luăm pe mut de mână şi să-l 
ducem în coliba aceea în care el se adăposteşte de ploaie. 
Iar acolo, una să intre cu el înăuntru, iar cealaltă să sadă 
afară şi să păzească locul. Asta-i aşa de bleg, îneât de bună 
seamă c-om face tot ce-om vrea ou el. 

Masetto, între acestea, şedea şi 'asculta ce pun măicuţele 
la cale; şi, gata cum era să le împlinească voia, atâta aştepta 
şi el să-l ia cu dânsa careva. Ele, după ce se încredinţară că 
nu e nimeni primprejur, vă'zând că nu pot fi de nicăieri 
zărite, se apropiară de el şi cea care vorbise prima îl trezi 
pe Massetto, care sări drept în picioare. Fata, cu semne 
ademenitoare, îl apucă de mână şi-n timp ce el rânjea 
prosteşte îl duse în colibă, unde Masetto făcu pe voia ei, 
făr'să se lase a fi prea mult poftit de dânsa. Şi, după ce-şi 
primi ea partea, cinstită prietenă fiind, făcu loc celeilalte, 
iar grădinarul le intră la amândouă în voie, făcând mereu 
pe prostul. Drept care, până a nu pleca, fieştecare vru să 
afle, nu într-un singur rând, ci de mai multe ori, cum ştie 
mutul călări. Şi apoi adeseori, şezând la sfat împreună, îşi 
spuseră că într-adevăr nu-i trealbă 'mai plăcută ca asta în 
toată lumea, ba mai plăcută chiar deicât li se spusese; şi, 
apucând prilej, la ceasuri potrivite, mergeau pe rând să se 
desfete cu mutul în colibă. 

Gi mtr-o t>ună zi se întâmplă ca o măicuţă, din ferestruica 
chilioarei, să vadă ce se întâmplă şi să le arate pozna şi 


altor două maici. Dinţii tustrele se sfă-tuiră să le pârască 
stareţei; dar mai apoi, schirribându-şi gândul, căzură la 
învoială cu celelalte două şi ajunseră şi ele părtaşe pe moşia 
lui Masetto. lar până mad la urmă, prin felurite întâmplări, 
acestor maici li se adăugară, când una când cealaltă, şi 
celelalte trei. Acu, la urma tuturor, stareţa, care nu prinsese 
încă nimic de veste, plimbându-se într-o zi de una singură 
prin grădină şi fiind căldurile în toi, dădu peste Masetto 
(care, sărmanul, ziua, de-atâta călărie noaptea, se ostenea 
din te miri ce) şi îl află dormind, întins pe jos sub un migdal; 
şi fiindcă vântul îi suflase cămaşa peste cap, şedea la umbră 
gol-goluţ. Femeia, uitându-se la el şi singură. Ştiindu-se prin 
părţile acelea, căzu nitr-aceeaşi ispitire ca şi măicuţele 
alealalte; drept care, trezindu-l pe Masetto, îl duse în. 
Chilioara ei, unde mi-l ţinu vreo trei sau patru zile în şir 
(spre multa jeluire a celorlalte maici, care vedeau că nu mai 
vine la lucru în grădină), gus-tând şi răsgustând din 
desfătarea pentru care mai înainte vreme ţinuse de rău 
orice femeie, în cele de pe urmă îi dădu drumul din 
chilioara ei, dar prea adesea rechemându-l şi vrând să aibă 
de la el mai mult decât ii era partea, Masetto, oare nu 
răzbea să mulţumească atâtea maici, îşi dădu cu socoteala 
că de-ar mai fi făcut pe mutul. 

— Cu timpul prea mare pagubă i s-ar fi tras din asta. De 
aceea, într-o noapte pe când se afla cu stareţa, se dezlegă 
la limbă şi-i spuse: 

— Preacuvioase, zice-se că un cocoş ajunge cu vârf şi 
îndesat la zece puici deodată, dar pe-o muiere, în schimb, 
se spune că nici zece bărbaţi n-ajung s-o mul -ţumească 
decât ou multă trudă, şi nici măcar atunci ca lumea; ci eu cu 
nouă am de-a face, din care pricină, vezi bine, pentru 
nimica-n lume n-o mai pot duce aşa. Că, drept să-ţi spun, 
de-atâta trudă, într-aşa hal ajuns-am, că nu mai pot de fel: 
nici mult şi nici puţin; de aceea, ori mă laşi să plec ori, dacă 
nu, găseşte demnia-ta vreo îndreptare. 


Femeia auzindu-l vorbind pe Masetto, pe oare toată lumea 
îl socotea drept mut, se zăpăci de-a binelea şi-i zise: 

— Ce-i asta, pentru Dumnezeu? Că doar eşti mut de când 
te ştiu. 

— Aşa eram, preacuvioase, răspunse Masetto, dar nu din 
naştere sunt mut, ci de pe uirma unei boli, care mi-a luat 
deodată graiul şi-abia din noaptea asta am apucat iar să 
vorbesc, fapt pentru care-l slăvesc din toată inima pe 
Domnul. 

Femeia îi dădu crezare şi-l întrebă cum de slujeşte la nouă 
femei deodată. Masetto îi povesti cum vine treaba asta, iar 
stareţa auzindu-l îşi dete seama că niciuna din cele opt 
măicuţe nu dovedise mai puţină înţelepciune deeât dânsa. 
De aceea, isteaţă cum era, fără a-l lăsa să plece, se hotărî în 
sinea' ei să se sfătuiască cu. Celelalte şi să găsească o 
îndreptare, ca nu cumva Masetto să facă mănăstirea de 
râsu-ntregii lumi. Şi cum în zilele acelea, se nimerise aa să 
moară vechilul mănăstirii, după ce toate maicile îşi spuseră 
pe faţă câte făcuseră înainte, prin bună învoire - spre 
bucuria lui Masetto - dreseră toată pozna într-aşa chip, 
încât norodul din partea locului să creadă că, mulţumită 
rugii lor şi sfân'tului oare avea hram la mănăstirea aceea, 
Masetto, care atâta vreme fusese mut, acuma îşi dobândise 
iarăşi graiul; şi ca atare îl făcură vechil la mănăstire, în 
locul celui mort. Apoi îi împărţiră cu cap şi osteneala, într- 
aşa chip încât Masetto să poată face faţă. Şi într-aceste 
osteneli, deşi făcură ochi o droaie de călugăraşi, treaba 
purcese aşa de bine, că nimeni nu află nimic, decât abia 
'după ce stareţa dădu, sărmana, ortul popii, la vremea când 
Masetto, ajuns la vârsta cărunteţii, şi-ar fi dorit să se 
întoarcă om înstărit la casa lui; şi, când se află toată 
povestea, îi fu uşor să-şi vadă dorinţa împlinită, în felul 
acesta dar, Masetto, bătrân, bogat şi cu copii, pe care nu se 
obosise nici să-i hrănească, nici să-i ţie - după ce mulţumită 
înţelepciunii sale ştiuse cu folos să îşi petreacă tinereţea - 
se întoarse iar pe meleagurile de unde pornise cu o secure 


în spate, spunând la toată lumea c-aşa plăteşte Dumnezeu 
pe cel ce-i pune coarne în clop. 

Povestea a doua. 

Un grăjdar se culcă cu nevasta regelui Agilulf, regele îşi dă 
seama într-ancuns, îl caută şi îl tunde; tunsul îi tunde pe toţi 
ceilalţi şi în jelui acesta scapă de belea. 

Sfârşindu-se povestea lui Filostrato, de care uneori 
doamnele mai roşiră câte puţin, iar alteori făcură haz, 
regina o alese pe Pampinea ca să ducă ea mai departe şirul 
poveştilor. lar Pampinea, cu faţă surâzătoare, începu asttfel: 

— Sunt unii oameni atât de lipsiţi de sfiiciune în dorinţa lor 
de a vădi, că ştiu şi află anumite lucruri, pe care iar fi mai 
bine să nici nu le mai ştie, încât ajung să creadă că, 
dojeninidu-i pe ceilalţi pentru greşelile lor neştiute de 
nimeni, ar putea să-şi micşoreze prin aceasta propria lor 
ruşine, când tocmai dimpotrivă nu fac de-cât să şi-o 
sporească cu vM şi îndesat; or, spre a vă dovedi acum 
cealaltă faţă a acestui adevăr, am să vă arăt, frumoase 
doamne, de câtă şiretenie a dat dovadă un oarecare, ţinut 
chiar mai prejos decât era Masetto, şi dte asemeni cât de 
mare a fost înţelepciunea unui rege. 

Agilulf, regele longobarzilor, îşi statornici scaunul 
domnesc, aşa precum făcuseră şi înaintaşii săi în Pavia, oraş 
din Lombardia, însurându-se ou Teudelinga, văduva lui 
Autari, alt rege de-al longobarzilor, care la vremea ei fusese 
o femeie din cale-afară de frumoasă, de înţeleaptă şi 
cinstită, dar fără de noroc într-ale dragostei. Or, 'mulţumită 
înţelepciunii şi vitejiei acestui rege, aiflân-du-se regatul lui 
în pace şi în bunăstare, se întâmplă ca unul din grăjdarii 
reginei, om din prostime şi de rând, dar altfel mult mai 
răsărit decât s-ar fi cerut să fie într-o atare slujbă, ba pe 
deasupra mândru şi chipeş ca un rege, să se îndrăgostească 
până peste urechi de regină. Şi, fiindcă josnica lui stare nu-i 
amorţise mintea astfel încât să nu-şi dea seama că 
dragostea aceasta era smintită, întru totul înţelept fiind, nu 
şi-o destăinui la nimeni şi nici reginei nu îndrăzni să i-o 


arate nici barem din ochi. Dar, deşi trăia aşa, fără nădejdea 
de-a ajunge să-i placă vreodată, totuşi în sinea lui el se mân- 
drea, săracul, că-şi aşezase gândurile pe-o treaptă aşa de 
înaltă; si, ca unul ce se perpelea încins de focul dragostei, 
se străduia din răsputeri. 


— Mai 'mult ca orişicare din toţi ceilalţi grăjdari, să facă 
tot ce putea ca s-o mulţumească pe regină. Din care pricină 
regina, când se întâmpla să călărească, alegea mai 
bucuroasă calul pe care îl îngrijea el, decât pe orişicare 
altul; iar când se întâmplă aşa: omul se bucura de parcă 
cine ştie ce cinste i s-ar fi făcuit şi nu se depărta în ruptul 
capului de scări, doar-doar se va întâmplă să îi atingă 
doamnei măcar şi poala rochiei, lucru de care apoi se 
socotea ferice. Dar, după cum se întâmplă adesea, pe cât 
scade nădejdea, pe atâta creste şi iubirea; şi cu grăjdarul 
nostru, * bietul, se întâmplă acelaşi lucru. Ba într-aşa 
măsură, încât abia putea răbda să-şi ţină dorurile ascunse 
aşa cum le ţinea, când nici o umbră de nădejde nu-i alina 
amarul; de aceea, neputând nicicum să scape de iubirea 
asta, de multe ori se socotise să-şi pună capăt zilelor. Şi tot 
gândindu-se în ce chip să-şi curme suferinţa, se hotări să 
moară astfel încât să ştie toată lumea că îşi dăduse moartea 
din pricina iubirii pe care i-o purta reginei"; şi ca atare 
cugetă să facă într-aşa fel, încât prin moarte să-şi încerce 
norocul de-a putea să-şi stâmpere dorinţele, fie pe toate 
laolaltă, fie barem în parte. Nu se apucă să caute prilej de 
a-i vorbi reginei şi nici prin vreo scrisoare nu încercă să-şi 
spună iubirea care-l copleşise, căci bine cunoştea că ar fi 
fost zadarnic şi să vorbească şi să scrie; ci se gândi de-a 
dreptul să încerce a se culca cu dânsa printr-un anume 
şiretlic. Or, pentru treaba asta nu era alt mijloc decât acela 
de-a încerca să se strecoare el - - înveşmântat în straiele 
regelui, despre care ştia că nu se culcă tot într-una cu 
regina - până-n iatacul doamnei. De aceea, ca să poată afla 
cum face regele când merge la regină şi-n ce veşminte e 
îmbrăcat, se furişă de vreo câteva ori noaptea într-una din 
sălile palatului, care se află între odaia regelui şi aceea a 
reginei, în felul aceste într-o noapte îl văzu pe rege 
înfăşurat într-o mantie largă, c-o luminare într-o mână şi c-o 
vărguţă în cealaltă, ieşind din camera lui şi îndreptându-se 
către iatacul reginei, unde, oprindu-se în prag, fără să 


scoată nici o vorbă, bătu de două sau trei ori în uşă cu 
vărguţa, uşa se deschise cât ai clipi din ochi şi cineva îi luă 
din mână luminarea. Văzând acestea şi aşteptând să vază şi 
cum pleacă, grăjdarul se gândi să facă şi el deopotrivă; 
drept care, făcând rost de-o mantie leită cu mantia 
regească, de-o luminare şi-o vărguţa, şi după ce se spălă 
dinţii în-tr-un ciubăr ou apă, ca nu cumva mirosul de grajd 
s-o supere pe doamnă sau să-l dea de gol, îşi luă în. Spate 
pelerina şi celelalte lucruri şi apoi, după obicei, se furişă în 
palat şi se ascunse în sală. Simţind că dorm cu toţii în jur şi 
socotind că era vremea să-şi stâmpere în-tr-un fel dorinţa 
sau să-şi croiască singur cărarea către mult irâvnita şi 
aşteptata moarte, după ce scapără scân-teie ou piatra şi 
amnarul pe care le avea la sine, îşi aprinse luminarea, şi 
înfăşurat până la nas în pelerina lui cea largă, se îndreptă 
spre uşa reginei, în care bătu de două ori ou vărguţa. Uşa îi 
fu deschisă de-o slujnică somnoroasă şi luminarea îi fu luată 
din mână şi dosită; iar el, fără să sufle o vorâbă, trase 
perdeaua patului si, pătrunzând pe după ea, îşi scoase 
pelerina şi se vâri în patul unde dormea regina. Apoi, 
prinzând-o pofticios în braţe îşi arătându-se mâniat (fiindcă 
ştia că regele nu rabdă nici o vorbă atunci când e mânios), 
fără să sufle un cuvânt, nici el şi nici regina, o cuncscu 
trupeşte în repetate rânduri. Şi deşi îi venea cam greu să se 
despartă de femeie, totuşi, temându-se ca nu cumva 
şederea prelungită să-i schimbe în lacrimi bucuria, se ridică 
şi, luându-şi pelerina şi luminarea în mână, plecă fără să 
spună nimica şi se întoarse degrabă în culcuşul său. Dar n- 
apucă nici barem să intre bine înăuntru, când regele, 
sculându-se, se duse în camera reginei, lucru de care dânsa 
se minună din oale afară; şi după ce intră în pat şi-o agrăi 
ou voie bună, regina, prinzând pesemne îndrăzneală din 
voioşia lui, îi zise: 

— Stăpâne preaiubit, ce-o mai fi fiind şi asta? Doar numai 
adineauri te-ai dus de lingă mine, după ce te-ai umplut de 


desfătare mai mult ca într-alte rânduri, iar acuşica vrei s-o 
iei de la capăt? Ai grijă de ce faci! 

Regele, auzind cuvintele acestea, îşi dete seama de îndată 
că regina fusese înşelată de vreo asemănare la chip şi 
purtare; dar, înţelept fiind, văzând că nici regina, nici 
nimeni altul n-ajunsese să-şi deie seama de nimica, se gândi 
că n-are nici un rost să-i spună el ce se întâmplase. Lucru 
pe care mulţi nătângi n-ar fi ştiut să-l facă, ci dimpotrivă ar 
fi strigat: "Nu eu am fost! Zi, cine-a fost? Cum s-a-ntâmplat? 
Cum de-a pătruns aicea?" lar dacă ar fi făcut aşa, puzderie 
de rele i s-ar fi tras din asta, din pricina cărora ar fi 
întriistat-o pe regină cu totul pe nedrept şi i-ar fi dat prilej 
să-şi mai dorească şi altă dată ci te simţise în noaptea 
aceea. Pe + când aşa, ţinând ascunsă fapta, ruşinea nu 
cădea de fel asupra lui., pe câtă vreme de-ar fi spus-o, s-ar 
fi umplut de râsul lumii şi de ocara ei. Drept aceea regele, 
mai tulburat la cuget decât la faţă sau la vorbă, îi spuse: 

— Doamnă, nu crezi c-aş fi în stare să mai fi fost -o dată şi 
acu să vreau din nou să mă destfăt cu tine? 

La care dânsa zise: 

— Ba da, stăpâne, cum să nu; dar totuşi mi te rog frumos 
să ai puţină grijă de sănătatea dumitale. Regele îi zise 
atunci: 

— Ei bine, de astă dată am să-ţi ascult îndemnul şi am să 
mă-ntore în patul meu, fără a te necăji mai mult. 

Negru la suflet de mânie şi gânduri ucigaşe, regele, 
luân'du-şi pe umeri pelerina, ieşi din camera femeii şi se 
gândi să afle într-ascuns cine-i făcuse felul, chibzuind că 
numai careva de-al casei putea să fie acela şi că de bună 
seamă, oricine iar fi fost, n-ar fi putut ieşi de acolo. Luând 
deci un muc de luminare şi vâr'ându-l în-tr-un felinar, porni 
către o încăpere lungă care se afla în palat deasupra 
grajdului, şi-n oare dormea aproape toată slujitorimea 
curţii, fieştecare în câte-un sat. Acolo, chibzuindu-se că 
orişicare ar fi fost acela care săvârşise fapta, bătaia inimii 
desigur nu-i contenise încă după sfârşeala îndurată, se 


apucă tiptil, tiptil, începând de la un capăt al încăperii, să-i 
pipăie pe toţi la piept, spre a vedea de cumva îi bate inima 
mai tare vreunuia din ei. 

Acu, în timp ce toţi ceilalţi dormeau buştean, grăjda-rul, 
care fusese la regină, nu adormise încă; de aceea, cum îl 
văzu pe rege, înțelegând ce anume umbla cău-tând pe 
acolo, începu să tremure ca varga, astfel încâit peste bătaia 
cu care osteneala îi copleşise inima, se adăuga acuma şi 
aceea a fricii pe deasupra; pricepu dar limpede că dacă 
regele ar fi ajuns să-şi deie seama de aceasta, l-ar fi ucis pe 
loc. Cu toate acestea însă, deşi se frământa ou fel de fel de 
gânduri, văzând că regele nu poartă nici o armă asupra lui, 
se gândi să se prefacă a dormi şi să aştepte apoi să vadă ce- 
avea să facă regele. Acesta, după ce pipăi pe mulţi din câţi 
se aflau acolo, fără să afle nici pe unul care să-i pară a fi 
făptaşul, ajunse şi la el şi, simțind eât de tare îi bate inima, 
îşi zise: "Asta e". Dar, ca unul care nu voia să afle nimeni ce 
anume avea de gând să săvârşească, nu-i făcu altceva 
nimica, decât atâta că-i tăie, de-o latură a capului, cu nişte 
foarfeci pe care le aidusese cu sine, un smoc de păr - care 
pe atuncea se purta mai lung şi la bărbaţi * -“ astfel încât a 
doua zi să-l poată recunoaşte. Şi, după ce mi-l tunse, plecă 
în odaia lui. 

Grăjdanul, care simţise totul, şiret fiind, îşi dete seama de 
ce îl pocise regele; de aceea se sculă de îndată şi făcând 
rost de nişte foarfeci, din care spre norocul lui se aflau vreo 
eâteva perechi la grajd, anume pentru cai, se apucă încet- 
încet şi la toţi cel care dormeau cu el în încăperea aceea, le 
tunse părul într-acelasi chip, deasupra urechii; şi după oe 
sfârşi, fără ca nimeni să-l audă, se întoarse iar în patul său. 

A doua zi, regele, sculându-se de dimineaţă, până a nu se 
deschide porţile palatului, porunci să i se înfăţişeze toată 
slujitorimea; şi voia lui fu împlinită. După ce toate slugile i 
se adunară în faţă, cu creştetul descoperit, regele începu 
să-l caute pe cel care fusese tuns; dar văzând că cea mai 
mare parte din slujitori aveau părul tăiat toţi într-acelaşi 


Chip, se minună şi-şi zise: "Asta pe care-l caut, deşi e om de 
rând, se dovedeşte a fi un mare înţelept". Apoi, văzând că 
fără zarvă n-ar fi putut să puâe mâna în nici un chip pe cel 
căutat, dorind să nu se umple pe sine de ruşine, de dragul 
unei mici şi neînsemnate răzbunări, se hotări să-l amenințe 
şi să-i arate că ştia. Ce se întâmplase peste noapte, doar 
prin vreo câteva cuvinte, puţine, dar ticluite bine. Drept 
care, întorcându-se spre cei care îi şedeau în faţă, grăi: 

— Cine-a făcut-o, mai mult să n-o mai facă. Şi acu plecaţi 
cu Dumnezeu. 

Un altul i-ar fi pus în funii, i-ar fi şi schingiuit desigur, i-ar 
fi întrebat şi cercetat şi, săvârşind aceasta, ar fi dezvăluit 
ruşinea pe care fiecare se cade să şi-o ascundă; iar dându- 
se în vileag, chiar dacă ar fi. Ajuns să se răzbune pe de-a 
întregul, printr-asta nicidecum nu-ş i micşora ruşinea, ci 
dimpotrivă şi-o sporea şi mai mânjea şi cinstea reginei pe 
deasupra. 

Cei de faţă, auzindu-i vorba, se minunară foarte şi multă 
vreme se întrebară ce anume socotise regele să spună cu 
aceasta; dar nimeni nu putu să priceapă, decât acela care 
se simţea cu musca pe căciulă şi care, înţelept fiind, până ce 
regele avu zile, nu spuse nimănui nimica şi nici nu se 
încumetă mai mult să-şi puie viaţa în joc c-o fapt ca aceea. 

Povestea a treia. 

Sub cuvânt de spovedanie şi cuget preacurat, o femeie 
îndrăgostită de un tânăr îl pune pe un cucernic frate - fără 
ca dânsul să-şi dea seama - să facă într-aşa chip, incit s- 
ajungă dumneaei să-şi împlinească pofta. 

Pampinea îşi isprăvise povestea, iar îndrăzneala şi dibăcia 
grăjdarului, precum şi înţelepciunea regelui Agi-lulf 
fuseseră lăudate de mai toţi cei de faţă, când regina, 
întorcându-se către Filomena, îi porunci să spună mai 
departe; din care pricină, aceasta, cu graţie începu a zice: 

— Am să vă povestesc acum o întâmplare adevărată, din 
care o să vedeţi în ce chip o femeie a tras pe sfoară un 
cuvios călugăr şi nădăjduiesc că povestea mea va fi cu atât 


mai multt pe placul mirenilor, cu cât călugării -* oare 
îndeobşte sunt tare mărginiţi şi au tot soiul de năravuri şi 
apucături ciudate - se cred mai pricepuţi şi mai cu moţ ca 
ceilalţi oameni, când ei de fapt sunt mai prejos, mult mai 
prejos ca noi, ca unii care nu-s în stare, din josnicie 
sufletească, să-şi caute de nevoi, aşa cum face orişicine, ci 
trag doar la bucate şi la huzur, ca porcii. lar şotia aceasta n- 
am să vi-o povestesc, plăcute doamne, numai spre a duce 
mai departe şirul poveştilor de azi, ci şi pentru a vă dovedi 
că feţele bisericeşti - cărora, noi, încrezătoare cum 
suntem, le dăm prea multă ascultare - pot fi şi sunt trase pe 
sfoară cu multă dibăcie, nu nu'mai de bărbaţi, dar chiar şi 
de femei. 

În oraşul nostru, în care înşelăciunea e mai adesea 
întâlnită decât iubirea şi credinţa, trăia cu câţiva ani în 
urmă o femeie de neam, frumoasă şi bine crescută, pe care 
firea o înzestrase mai mult ca pe orişicare alta cu frumuseţe 
sufletească şi minte ascuţită. Numele ei, deşi îl cunosc, nu 
vreau să vi-l dezvălui, aşa precum n-am să dezvălui nici 
celelalte nume, căci mai trăiesc încă şi astăzi unii din cei ce 
s-ar mânia dacă m-ar şti că-i spun, deşi, la drept vorbind, ar 
fi mai nimerit să treacă suri-zând peste o întâmplare ca 
aceasta. Femeia ou pricina, deci, cum se ştia pe ea că e de 
viţă nobilă, văzându-se măritată după un meşter ţesător, nu 
izbutea să se împace în ruptul capului: cu gândul că omul ei 
e un simplu meşter, căci dumneaei credea că un bărbat de 
rând, ori-cât să fie de bogat, nu-i vrednic să se însoare cu o 
femeie mad de neam. De aceea, văzând ea că bărbatul ei, 
cu toată averea lui, nu era în stare de mai mult deeât, de-o 
pildă, să întindă urzeala pe războiv să dreagă o pânză de 
urzit sau să se ia la harţă c-o ţesătoare oarecare, se hotări 
să nu-l mal lase să se apropie de dânsa decât atunci când i- 
ar fi fost cu neputinţă să-l alunge, şi-n schimb, spre 
mulţu'mirea ei, să-şi caute un om care să fie mai vrednic de- 
o atare treabă decât era meşteşugarul. Drept aceea se 
îndrăgosti de un bărbat cam între două vârste, un om foarte 


de treabă, şi se aprinse atât 'de tare, îrucât de nu-l vedea 
îritr-o zi, n-avea odihnă toată noaptea. Dar el, care habar n- 
avea de toată treaba asta, nici n-o băga măcar în seamă; iar 
ea, prevăzătoare fiind, nu îndrăznea să-i dea de ştire, nici 
prin scrisori, nici prin vreo babă trimeasă. Anume ca să-i 
spună, căci se teimea ca nu cumva să dea de vreun bucluc 
la urmă. Şi dându-şi seama că omul era -bun prieten c-un 
călugăr, care avea renume bun fiindcă trăia viaţă curată, 
deşi era cam rotofei şi greu de cap, sărmanul, ' se chib-zui 
că acesta i-ar fi putut sluji drept neîntrecut mijlocitor între 
bărbat şi dânsa. Şi, după ce se socoti cam. Cum să facă şi să 
dreagă, alese un ceas mai potrivit; şi se duse la biserica 
unde şedea călugărul; acolo, după ce-l chemă, li spuse c-ar 
dori, de nu-i erai cu supărare, să se spovedească la dânsul. 
Călugărul, văzând-o şi dân-du-şi seama că-i femeie de 
neam, o ascultă bucuros; iar dânsa, după ce se spovedi, îi 
zise: 

— Părirate, mă văd silită să viu la dumneata cu rugămintea 
să m-ajuţi şi să mă sfătuieşti de bine. Ştiu (că dO: ar eu ţi- 
am spus) că-mi cunoşti părinţii şi bărbatul, care mă are 
dragă mai * mult decât îşi are viaţa şi oare, ca unul oe-i tare 
bogat şi ca atare îi dă mâna, îmi împlineşte orice voie, din 
oare pricină şi eu îl îndrăgesc mai mult decât pe mine 
însămi; de aceea, nu de-aş face, dar chiar şi numai de-aş 
gândi ceva ce-ar fi împotriva cinstei şi-a voinţei lui, n-ar fi 
pe lumea asta femeie mai bicisnică şi. Mai vrednică de rug 
ca mine. Or, ce să vezi! Un oarecare, pe care drept să-ţi 
spun, nici măcar nu ştiu cum al cheamă, dar care pare un 
om de treabă, şi dacă nu mă-nşel ie prieten cu domnia-ta, 
bine legat la trup şi -chipeş, înveşmântat în straie brunel 
de om evlavios, neştiind pesemne ce gândesc şi cât de 
hotărâtă sunt să mă păstrez cinstită, îmi dă târcoale 
neîncetat, de nu mai pot să mă arăt nici la fereastră, nici la 
uşă, nici să mai ies din casă, că hop şi el îmi iese în cale; ba 
Chiar mă mir că nu-i şi-acum pe undeva pe aicea. De treaba 
asta, să mă crezi, sunt tare amărâtă, căci lucruri de-altie 


astea adesea sitrică numele unei femei cinstite şi fără pic de 
vină. Într-un rând m-am gândit să-l spun fraţilor mei; 

1 Culoare purtată în evul mediu de laicii care dovedeau un 
ataşament deosebit faţă de, biserică (n. t.). 

— Decameronul, voi. 1 - cd. 80 da' mi-am luat seama apoi, 
gândindu-mă că bărbaţii nu-s făcuţi pentru atari gingaşe 
treburi; căci ei într-asa chip îţi duc şi-ţi poarită vorba, încât 
la urmă răspunsurile se îndârjesic tot mai mult, din ele 
ajung la vorbe grele şi apoi din vorbe trec la fapte; ide 
aceea, ca nu cumva să iasă bucluc şi vrajbă pân' la urmă, 
am tăcut din gură, chibzuindu-mă să mă destăinuiesc mai 
degrabă domniei-tale decât lor, fie pentru că-l ştii şi pare-se 
că-i eşti prieten, fie pentru că dumitale ţi se cuvinte să-i 
dojeneşti pe oameni, şi nu numai pe prieteni, dar chiar şi pe 
străini. Drept -care, ca pe Dumnezeu te rog să-l cerţi 
pentru purtarea lui şi să te rogi de el să nu mai facă ce-a 
făcut. Doar sunt femei destule oare n-aşteaptă decât asta, şi 
lor de bună seamă le va fi drag să ştie că sunt căutate şi 
râvnite de un bărbat ca el; pe câtă vreme mie, ca uneia care 
nu-i sade capul la prostii, numai necaz mi-aduce toată 
purtarea lui. 

Şi zicând astfel, înclină obrazul ca şi cum ar fi po-didit-o 
plânsuil. Preacuviosul pricepu numaidecât de cine era 
vorba şi, lăudând-o pe femeie pentru gândurile ei curate, 
dându-i deplină crezare, îi făgădui să facă aşa încât să nu 
mai aibă prilej ide supărare din pricina bărbatului aceluia. 
Apoi, fiindcă o ştia din cale afară de bogată, se apucă să-i 
laode folosul binefacerii şi-al milei creştineşti, înşirându-i 
totodată şi lipsurile lui. 

Femeia îi zise atunci: 

— Din inimă te rog, fă bine şi-i vorbeşte. lar dacă o fi să 
tăgăduiască, spune-i fără înconjur că eu ţi l-am pârât, 
plângându-mă de el cuvioşiei-tale. 

Pe urmă, spovedită fiind şi juruită cu canon, amin-tindu-şi 
de îndemnul fratelui la milă şi pomană creştinească, îi 
umplu mina pe furiş de bani, rugându-l să citească slujbe de 


sufletul morţilor ei; apoi, ridicându-se de la picioarele lui, 
ieşi afară din biserică şi-o apucă spre casă. 

Nu după multă vreme bărbatul cu pricina veni pe la 
călugăr, aşa precum era deprins adeseori să facă. Şi, după 
ce vorbiră o vreme de una şi de alta, călugărul îl luă 
deoparte şi începu să-l dojenească cu blândeţe pentru 
purtarea lui şi felu-n care se ţinea pe urmele femeii, 
încredinţat fiind că ea pe drept îl ponegrise. 

Omul rămase -uluit, ca unul care niciodată nici barem-n-o 
privise, necum să mai şi treacă prin faţa casei ei,. pe unde 
doar din an în Paste se nimerea să treacă; de aceea începu 
să se dezvinovăţească. Dar călugărul îi curmă vorba, 
zicându-i: 

— Ei, haide -acu, nu fă pe prostul şi nu mai pierde vremea 
tăgăduind zadarnic, că tot degeaba e. Eu n-am aflat de la 
vecini, ci chiar din gura ei, care a venit aicea să mi se 
plângă, sărăcuţa! Şi lasă că pe tine, la vârsta ta, nu te mai 
prind poveşti de soiul ăsta, dar chiar şi făr' de asta, eu 
despre dânsa aţâţă-ţi spun, că de-am văzut vreodată femeie 
mai scârbită de astfel ie fleacuri, apoi să ştii că ea e; de 
aceea, pentru, cinstea ta şi pentru mulţumirea ei, te rog 
frumos s-o laşi în pace şi să-ţi vezi de treabă. 

Omul, mai iscusit ca fratele, pricepu nuimaidecât şiretenia 
femeii şi, făcând pe ruşinatul, răspunse că de-acu înainte 
avea s-o lase în pace. Apoi, plecând de la călugăr, se duse 
ţintă la femeie, care şedea mereu cu ochii în patru la 
fereasitră, doar-'doar va izbuti să-l vadă tre-când prin faţa 
casei. Şi când văzu că vine, i se arătă în geam c-o faţă aşa 
de luminoasă şi veselă, încât bărbatul îşi dete seama de 
îndată că pricepuse bine cuvintele părintelui; iară din ziua. 
Aceea, cu multă băgare de seamă, spre bucuria lui şi 
negrăita desfătare a femeii, trecu mereu prin faţa casei, 
făcându-se că cine ştie ce trebi îl mână într-acolo. Femeia 
însă, dându-şi seama curând că şi bărbatul o place tot atât 
de mult cât îl plăcea şi ea pe el, vrând să-l aprindă şi mai 
tare şi să-l încredinţeze de dragostea ce i-o purta, aflând 


prilejul potrivit, se duse iarăşi la călugăr si, intrând în 
biserică, i se aşeză la picioare şi începu să plângă. 
Călugărul, vă-zând acestea, o întrebă înduioşat ce anume 
avea să-i spună. Femeia îi răspunse: 

— Părinte, vestea ce-ţi aduc e tot în legătură cu 
blestematul cela de prieten al domniei-tale, de care ţi-am 
vorbit deunăzi şi care socotesc c-a fost adus pe lume spre 
deznădejdea mea şi spre a mă împinge să fac te miri ce 
boroboaţă, de care apoi să plâng o viaţă: întreagă şi nici să 
nu cutez mai mult să-ngenunchez în faţa cuvioşiei-tale. 

21 

— Cum, întrebă călugăriul, tot îţi mai dă de furcă? 

— Vezi bine, zise dânsa. Ba într-asa măsură, încât din ziua 
în oare m-am plâns domniei-tale aici, mânios pesemne c-am 
venit şi i-am pârât pe drept, de unde înainte vreme trecea 
numai o dată prin faţa casei mele, acu de câte şapte ori se- 
nvârte-n sus şi-n jos, de pare-ar vrea să-mi facă în ciudă. Şi 
unde n-ar da Dumnezeu. Să-i ajungă că se uită şi trece pe 
dinaintea casei! Da' ţi-ai găsit! Nici vorbă. E aşa neobrăzat 
şi-aşa de îndrăzneţ, încât chiar ieri mă pomenesc că îmi 
trimite în casă pe una, o femeie, să-mi spună verzi şi uscate 
despre el şi - ca şi cum n-aş avea eu destule pungi, i 
cingători - îmi mai trimite pe deasupra şi-o cingătoare c-o 
punguţă. De lucrul ăsta, drept să-ţi spun, aşa de tare m-am 
mimat, incit de nu m-aş fi temut să nu cad la păcat sau dacă 
nu m-aş fi gândit la dragostea oe-i porţi, aş fi făcut-o Lată. 
Pe urmă însă, pot. ] vâidu-mă totuşi, m-am chlzbuit că e mai 
bine nici să nu fac, nici să nu spun la nimeni nimica, fără a 
te înştiinţa pe dumneata mai înitâi. Dar, după ce i-am dat 
oodoasei punga şi cingă-toarea să i le ducă înapoi, făcându-i 
vânt pe uşă afară, m-a apucat deodată teama ca nu cumva 
femeia să şi le tină pentru dânsa şi lui să-i spună. Că le-am 
luat, precum aud că fac femeile de soiul ăsta; de aceea am 
che-mat-o iar şi, plină de obidă, i le-am smucit din mină şi 
le-am adus aici cu mine, ca să te rog să i le dai doimnia-ta 
înapoi; şi să-i spui din partea” mea că n-am nevoie să 


primesc nimic de la dânsul, căci, mulţumită lui Dumnezeu şi 
bărbatului meu, atâta cingători şi-ati-tea pungi mai am, 
încât, aşa cât e el de mare, as putea să-'l înec în ele! Şi dacă 
după toate astea nu-şi vâră minţile în oap, să nu mă ţii de 
rău, părinte, dar eu să ştii că-l spun bărbatului şi fraţilor 
mei, şi-apoi fie ce-o fi; că mai bine s-o păţească el, de nu 
vrea să se astâmpere, decât să-mi iasă mie vorbe din 
pricina unui nemernic. Aşa, părinte, ca să ştii! 

Şi zicând astfel şi tot plângând înainte de zor, trase de pe 
sub haină o pungă scumpă şi frumoasă c-o cingătoare 
drăgălaşă şi le-azvârli în poala popii. Acesta, crezând fără 
îndoială tot ce-i spunea femeia, peste măsură de mânios, le 
luă şi-i zise aşa: 

— Copila mea, nu mă mir dacă te mânie toate astea şi nu 
te dojnesc de loc; ba dimpotrivă te şi laud oasculţi de sfatul 
meu. Pe el în schimb, mai, ieri l-am dojenit de ce-a făcut, 
dar precum văd nu şi-a ţinut făgăduinţa dată; de aceea, şi 
pentru această din urmă obrăznicie, şi pentru, cele mai 
vechi, i-oi trage o scâănmă-neaiă, de-o să rnă ţie minte. Şi ai 
să vezi că nu va mai îndrăzni să-ţi aţină calea. Cât despre 
tine, fata mea, ou ajutorul Domnului, caută de-ţi stăpâneşte 
mânia ce te încearcă, ca nu cumva s-ajungi să le mal spui şi 
alor tăi câte s-au petrecut, căci ar fi vai şi-amar de capul lui, 
săracul. Să nu te temi că ţi s“ar trage ruşine dinspre 
partea asta, că eu, şi-n faţa Domnului, şi-n faţa oamenilor, 
cât oi trăi am să m-arăit martor neşovăielnic al cinstei tale 
neştirbite. 

Femeia, prefădnd” > e oarecum mai mângâiată, lăsă 
deoparte aceste vorbe si, cunoscând prea bine zgâroe-nia 
lui şi-a celorlalţi din tagma preoţimii, îi zise: 

— Părinte, In nopţile trecute m-am tot visat ou nişte rude 
de-ale mele răposate, şi-mi pare că se zbat, săracele, în 
chinuri nesfârşite, fără să-mi ceară altceva decât să dau 
pomană pentru odihna lor; şi mai cu seamă mama mi se 
arăta în vis, aşa de amărâtă şi necăjită biata, de mai să mi 
se frângă inima uitându-mă la dânsa. SocOit că suferă 


cumplit văzându-mă > ce chin îndur din pricina acestui 
duşman al lui Cristos. De aceea te-aş ruga să fii bun şi să 
citeşti pentru odihna lor cele patruzeci de liturghii ale 
sfântului Grigore şi alte rugăciuni de-ale domniei-tale, 
pentru ca Domnul Dumnezeu să-i mântuiască de urgia şi 
para focului cel veşnic. Şi, zicând astfel, îi puse în mină un 
galben. Cuviosia-Sia îl luă cu buicurie si, întărind-o în 
credinţă cu vorbe bune şi cu pilde, îi dete binecuvântarea şi 
o lăsă să plece. lar după ce plecă femeia, fără să-şi deie 
seama că-i dus de nas şi tras pe sfoară, trimise după 
prieten. Acesta veni degrabă şi văzându-l pe călugăr 
mânios, îşi dete iute seama c-avea să aibă ştiri de la iubita 
lui; de aceea aşteptă să vadă ce avea să-i spună popa. 
Călugărul, mustrându-l iarăşi şi ponegrindu-l mânios cu 
vorbe de ocară, îl dojeni ou as'prime de toate cele câte i le 
punea în cârcă şireata de femeie. Ci el, e cum nu ştia unde 
voia s-ajungă popa, tăgăduia aşa mai moale că el i-atr fi 
trimis femeii punga şi cingătoarea,. ca nu cumva călugărul 
să-l creadă într-adevăr, de cumva s-ar fi întâmplat să le aibă 
de pe-aouma în mână. Dar popa, învrăjbit de ciudă, strigă la 
el: 

— Cum poţi tăgădui, mişel ce eşti? Lată-le aici. Chiar ea mi 
le-a adus plângând. Ce, nu le recunoşti? 

Omul, prefăcându-se că-i ruşinat nevoie mare, făcu r. 

— Ba da, le recunosc, şi drept mărturisesc că m-am. Purtat 
ca un mişel. Da-ţi jur că de acu înainte, fiindcă pricep că nu 
se lasă nicidecum înduplecată, n-am să-ţi mai dau de furcă 
şi n-ai să mai auzi nimic despre povestea -asta. 

De spus şi-au mai spus ei multe. Dar, până mai la urmă, 
netotul de călugăr îi dete prietenului său punga şi 
cingătoarea şi după ce-l mai dăscăli, şi-l mai, bătu la cap o 
vreme, rugându-l să se astâmpere, având făgăduinţa lui, îi 
dete drumul să se ducă. 

Omul, nespus de bucuros, fie întrucât acum se socotea 
încredinţat de dragostea femeii, fie pe de altă parte pentru 
frumosu-i dar, cum plecă de la călugăr, se duse ţintă la 


femeie şi ajuns în faţa casei îi arătă cu grijă c-avea la el 
punguţa cu cingătoarea dimpreună; de care lucru dânsa fu 
foarte mulţumită, cu atât mai mult cu cât vedea că 
socotelile îi merg din ce în ce mai bine. Şi cum atâta 
aştepta, să-i plece adică bărbăţelul cât de curând de acaisă, 
ca e: a să poată duce treaba la bun sfârşit, se întâmplă nu 
după mult, ca dintr-o pricină anume, omul să fie nevoit să 
facă un drum la Genova. Şi-n dimineaţa aceea, de îndată ce- 
şi văzu bărbatul că încalecă şi pleacă, dădu fuga la popă si, 
văică-rindu-se de zor, îi zise hohotind: 

— Părinte, am ajuns la capătul puterilor şi nu mal pot să 
rabd; dar, fiindcă zilele trecute ţi-am dat făgăduinţă că n- 
am să fac nimic până ce nu ţi-oi spune şi dumitale ce-am de 
gând, iată am venit să-ţi spun; şi ca să crezi că nu degeaba 
mă plâng şi m-aimărăsc, ţi-oi povesti câte-a făcut astăzi în 
zori, cu noaptea în cap, prietenul dumitale, sau ca să-i zic 
mai potrivit, "Ucigă-l toaca, cel din iad. Nu ştiu prin ce 
întâmplare - ceasul <cel rău pesemne - neobrăzatul a aflat 
cum că bărbatul meu e dus de ieri la Genova şi azi în zori, 
precum ţi-am spus, mă pomenesc cu elcă intră în grădină şi 
că se urcă pe-un copac până la geamul meu; şi numai bine 
deschisese fereastra ca să intre în casă, când eu, trezindu- 
mă din somn, m-am ridicat degrabă, şi-am început să ţip; şi- 
aş fi ţipat înainte dacă el, care nu intrase încă de-a binelea 
în odaie, n-ar fi început să mi se roage pe sfinţi şi 
Dumnezeu, să-l iert de dragul dumitale, spunându-mi cine 
este; drept care eu, eu. Gândul că ţii la el şi că ţi-e prieten, 
aim tăcut din, gură. Şi-aşa goluţă cum eram m” am repezit 
la geam şi i-am închis fereastra în nas; iar el s-a dus, 
pesemne la dracu-n praznic, că pe urmă nu l-am mai auzit 
um-blând pe sub fereastra mea. Acu, să spui domnia-ta 
dacă-i frumos aşa ceva şi dacă poate fi răbdată o treabă ca 
aceasta; eu, dinspre partea mea, mai mult nu pot să rabd, 
că i-am răbdat destule de dragul dumitale. Când o auzi şi p- 
asta, călugărul se înfurie de nu i-ai fi găsit pereche în toată 
lumea de mânios ce era si, neştiind ce să mai zică, o întreba 


mereu dacă văzuse bine şi nu cumva se înşelase. Femeia 
însă îi răspunse: 

— Slavă Domnului! Doar îl cunosc ca pe-un cal breaz. Iţi 
spun că el a fost si, de”o tăgădui curnva, să n. u-l crezi, 
fiindcă minie. 

Călugărul îi zise atunci: 

— Copila mea, la asta n-am altceva de spus ctecât că de 
astă dată isprava lui a fost din cale afară de mâr-savă şi 
îndrăzneață. Bine-ai făcut că l-ai gonit. Totuşi, de vreme ice 
Dumnezeu te-a păzit de ruşine, vreau să te rog ca şi de data 
asta, aşa cum ai făcut în două rânduri până acum, s-aisculţi 
de sfatul meu şi, fără a te mai plânge la nimeni dintr-ai tăi, 
să laşi în grija mea această trebuşoară, doar-doar voi izbuti 
să-l potolesc pe împeliţatul ăsta, pe care până acuma îl 
socoteam un sfânt; dac-oi putea să-i scot din cap această 
măgărie, atunci ou atât mai bine; de nu, îţi dau, o dată ou 
binecuvântarea mea, şi îngăduinţa să faci cum crezi că e 
mai bine şi cum te taie capul. 

— Fie, grăi femeia, mă înduplec şi de astă dată, căci ruu 
vreau să te mânii, nici să m-arăt neascultătoare; dar fă ce-i 
face şi îndeamnă-l să nu cumva să-mi mai dea de furcă, că 
zău, să ştii, altă dată eu nu mai vin la dumneata pentru 
povestea asta. 

Şi fără a zice altceva, prtefăcându-se mânioasă, plecă de la 
călugăr. Dar n-apucă să iasă bine din biserică, că hop şi 
omul nostru se nimeri pe-aicolo. Călugărul îl chemă la sine 
şi luându-l deoparte, se apucă să-i spună ce n-a mai auzit 
pământul, făcându-l drept de la obraz sperjur, netrebnic şi 
mişel. Omul, care ştia ce tâlc ascuntf mustrările părintelui, 
îneercând să-l tragă de limbă cu răspunsuri nedumerite şi 
mirate, îi zise la început: 

— De unde atâta foc, părinte? Doar nu l-am răstignit pe 
Cribtos! 

La care popa îi zise: 

— la te uită neruşinatul! Auzi-l cum vorbeşte | Parcă ar fi 
trecut ani de zile de atunci şi timpul scurs, vezi Doamne, l- 


ar fi făcut să uite blestemăţiile făcute. Ce, de-azi în zori şi 
pân-acu ai şi uitat câte-ai făcut, neprioopsiitule? Unde-ai 
umblat azi-dlmineaţă cu noap-tea-n cap, hai? Spune! 

Omul răspunse: 

— Nu mai ştiu. Da, n-am ce zice, tare iute ţi-a mai aijuns 
solia! 

— Sigur că mi-a ajuns, răspunse cuviosul; da' tut bag 
seamă, ai cugetat că dacă nu-i bărbatu acasă, femeia cât ai 
zice pâs te-o şi cuprinde-n braţe. Mititelul de el! Ce mai 
bărbat de treabă! Acu colindă nopţile, descuie grădinile şi 
se urcă în copaci! Socoti că prin atari isprăvi ai să ajungi s- 
o-ndupleei pe sfânta aia de femeie, de-i umbli pe la geamuri 
noaptea? Nimic pe lumea asta n-o umple aşa de scurtbă 
precum o umpli * tu; şi totuşi mu te astâmperl. Ea singură 
ţi-a dovedit prin multe lucruri treaba asta, că de mine nici 
nu mal zic de câte ori ţi” am spus-o. Halal să-ţi fie că bine 
mi-ai ascultat îndemnul! Da' de astă dată ţi-o spun verde r 
să ştii că până acuma dânsa, şi nu de dragul tău, ci 
mulţumită numai şi numai rugii. Mele, n-a spus la nimeni 
nimic. De acuma însă, gata; să ştii că nu mai tace. l-am dat 
încuviinţare că dac-o fi s-o necăjeşti şi de acu înainte, să 
fecă oum o taie capul. Ce-ai să te faci, mişelule, dacă te 
spune fraţilor ei? Hm? Haide, spune, ce te faci? 

Omul nostru, pricepând de minune ce-i rămânea de făcut, 
se strădui pe cât putu să-l liniştească pe călugăr, 
făgăduindu-i marea cu sarea. lar după ce se despărţi de el, 
în noaptea următoare, cum se crăpă de ziuă se furişă în 
grădină, de acolo sus în pom şi, aflând fereastra deschisă, 
intră de-a dreptul în odaie şi cât putu mai iute i se aşeză 
femeii în braţe. lar dânsa, care-l aşteptase ou dor neostoit, 
îi zise bucuroasă: 

— Veşnică mulţumită cuvioşiei-sale, care a ştiut aşa de 
bine să. Mi te înveţe cum să vii. 

Pe urmă, buicurându-se unul de celălalt, pălăvrăgind şi 
făcând haz de neghiobia fratelui şi blestemând d-e zor pe 
popi şi pe bărbaţii încornoraţi, se desfătară împreună cu 


multă bucurie. Şi, rostulndu-şi dragostea, făcură astfel 
încât, fără, a mai fi nevoie să treacă şi pe la călugăr, şi într- 
alte nopţi se întâlniră cu aceeaşi buicur'e. De care nopţi eu 
una mă rog lui Dumnezeu, a toate îndurătorul, să-mi deie 
cât mai multe, şi mie şi la toţi creştinii care râvnesc la ele. 

Ptvestea a patra. 

Don Felice îl învaţă pe Frate Puccio cum să ajungă sfânt, 
făcând un anumit canon; Frate Puccio se ţine de canon, iar 
între acestea Don Felice petrece cu nevasta lui. 

După ce Filomena, isprăvindu-şi povestea, tăcu şi * după 
ce Dioneo lăudă cu vorbe dulci isteţimea femeii, precum şi 
ruga de pe urmă, a Filornenel, regina se întoarse râzând 
către Paimfito şi-i zise: 

— Acuma, Pamfilo, înveseleş/te-ne şi tu cu vreo poveste 
şugubeaţă. 

Pamfilo se învoi numaidecât şi prinse a zice bucuros: 

— Doamnă, mulţi sunt aceia care se zbat s-ajungă. În 
împărăţia cerurilor, şi-n vreme ce se nevoiesc cu orice chip 
s-ajungă acolo, fără să-şi deie seama, pe-alţii îi trimit în rai. 
Lucru ce, după cum veţi auzi, i s-a întâmplat nu de mult 
unei vecine a noastre. 

După câte am auzit şi eu, pe lângă Sân Brancazio trăia un 
om de treabă şi avut, pe nume Puccio din Ri-nieri, care de la 
o vreme, fiind credincios nevoie mare, se călugări pe 
jumătate, intrând în rândul fraţilor franciscanil şi ca atare i 
se zise de-atunci încolo Frate Puccio. Şi trăind el aşa, cu 
totului tot dedat celor bisericeşti, ' cum n-avea casă grea - - 
o slugă doar şi o nevastă - drept care nu avea nevoie să 
robotească toată ziua la vreun anume meşteşug, umbla tare 
mult pe la biserică. Or, cum era cam necioplit şi cam sărac 
cu duhul, din zori şi până-n noapte se tot ruga la 
Dumnezeu, mergea la toate predicile, şedea la slujbe pân' 
la capăt, n-ar fi lipsit o dată de la cântările de laudă ce le 
înălţau dreptcredincioşii, postea şi se strunea la pofte, iar 
lumea îi scosese vorbă c-ar fi făcut şi dânsul parte din 


tagma unor credincioşi ce se munceau pe ei înşişi cu fel de 
fel de chinuri. 

Nevasta acestui Puccio, pe nume monna Isabetta, femeie 
încă tânără, de vreo douăzeci şi opt, treizeci de ani, 
proaspătă, frumuşică şi rotunjoară ca un măr domnesc, din 
pricina vieţii de sfânt pe care o ducea bărbatul şi pasămite 
şi pentru că omul era bătrân, răbda adeseori, sărmana, 
răstimpuri de ajunare mai lungi decât şi le-ar fi vrut; şi când 
ar fi poftit şi ea să doarmă ori să şuguiască cu b'ărbăţelul ei, 
el s-apuca să-i povestească viaţa lui Cristos, predicile 
Fratelui Nastagio ori jeluirea Magdalenei şi altele de acest 
soi. 

Se potrivi într-acestea să se întoarcă din Paris un călugăr 
din mănăstirea Sân Brancazio, pe nume Don Felice, frumos 
şi tânăr foarte, cu minte ascuţită şi carte tare multă, cu care 
Puccio al nostru se împrieteni la 

1 Aşa-zişii fraţi "terțiari": laici ataşaţi unui ordin 
călugăresc şi în special ordinului sfântului Francisc (n. t.). 

Cataramă. Or, fiindcă Don Felice ştia să-i risipească mai 
bine ca oricare altul îndoielile, şi fiindcă pe deasupra - 
ştiindu-l cât e de credincios - făcea cu el pe sfân-tul, Frate 
1 Puccio începu să-l cheme din când în când pe la el pe- 
acasă, fie la prânz, fie la cină, după cum se nimerea; iar 
femeia, de dragul lui Puccio, se împrietenise şi ea cu 
călugărul şi-l cinstea bucuroasă de câte ori se nimerea să-i 
calce pragul casei. Tot umblând călugărul în casa Fratelui 
Puccio şi văzând-o pe nevastă aşa de rumenă şi rotunjoară, 
îşi dete iute seama de ce anume lucru ducea mai mare 
lipsă; de aceea se chib-zui în sinea lui, că de-ar fi izbutit s-o 
facă, spre a-l uşura pe Frate Puccio de această osteneală, să 
încerce el să-i ia locul. Şi punând ochii pe nevastă şi privind- 
o cu tâlc şi azi, şi mâine, şi poimâine, făcu ce făcu şi izbuti 
să aţâţe şi-n ea aceleaşi pofte; de care lucru dându-şi 
seama, de îndată ce găsi prilej, se apucă să-i spună ce 
anume îi sta pe suflet. Dar, deşi găsi femeia gata să-i facă pe 
voie, le fu cu neputinţă să afle chip pentru împlinirea 


dorinţei ce-i ardea, căci dânsa nu vroia să se întâlnească cu 
călugărul decât la ea acasă, zicând că nicăieri aiurea nu se 
încredea să meargă; iar acasă nu se putea, căci Frate 
Puccio nu pleca niciodată din târg. Din care pricină bietul 
călugăr răbda amarnică întristare. Dar până mai la urmă, 
tot gândindu-se la asta, găsi el un mijloc ca să petreacă cu 
femeia sub acoperişul ei, fără să dea de bănuit, chiar dacă 
Frate Puccio, e-ar fi aflat acasă. Şi într-o zi când omul 
venise ca să-l vadă, îi zise după cum urmează: 

— Din câte am priceput eu, Frate Puccio, tu n-ai altă 
dorinţă decât aceea s-ajungi sfânt; dar pare-mi-se că 
trudeşti întru împlinirea vrerii tale pe-o cale mult prea 
lungă, când pentru treaba asta mai este o cale, mult mai 
scurtă, pe care papa, dimpreună cu alte feţe bisericeşti sus- 
puse, care-o cunosc şi-o folosesc, nu vor s-o spună nimănui; 
căci dac-ar spune-o, preoțimea, care mai toată trăieşte din 
pomeni, s-ar duce de râpă, ca una căreia nici un 
dreptcredincios nu i-ar mai da nimica, nici daruri, nici 
pomeni. Dar ţie, fiindcă îmi eşti prieten şi m-ai cinstit de 
atâtea ori, eu mai că ţi-aş destăinui-o, de-aş fi încredinţat că 
n-ai s-o spui la nimeni şi dacă aş şti aşijderea c-ai să te ţii de 
ea. 

Frate Puccio, râvnind să ştie cât mai iute calea ce duce 
drept la rai, se apucă să-l roage cu multă stăruinţă să i-o 
destăinuie şi lui, jurându-se că n-o va spune nimănui, 
niciodată, decât cu încuviințarea lui şi încredin-ţându-l 
totodată că-i gata s-o urmeze, dacă-i va sta în putere. 

— De vreme ce-mi făgăduieşti, răspunse Don Felice, am să 
ţi-o arăt. Trebuie să ştii, dar, că părinţii bisericii creştine ne 
învaţă cum că aceia ce vor s-ajungă sfinţi trebuie să 
săvârşească un anumit canon. Dar vezi de mă-nţelege bine: 
eu nu zic nicidecum că după acest canon ai să te cureţi de 
păcate o dată pentru totdeauna; ci că păcatele făcute până 
la ceasul pocăinţei şi al canonului ce-ţi dau ţi-or fi spălate 
toate şi ca atare şi iertate; iar cele pe care le vei face după 
împlinirea pocăinţei nu ţi s-or scrie spre osândă, ci apa cea 


sfinţită te-o curăța de ele, precum te curăţă şi acuma de 
altele mai mărunţele. Aşadar dintru început cuvine-se ca 
omul să se mărturisească cu multă grijă de toate păcatele 
sale, până a nu începe canonul; apoi se cade să intre la post 
şi la oprelişti de ispite vreme de patruzeci de zile, în care nu 
ţi-i îngăduit nici de femeia ta, necum de alta să te atingi. Pe 
lângă acestea apoi, se cade să-ţi găseşti în casă un loc de 
unde noaptea să poţi privi bolta cerească şi după ceasul de 
vecernie să mergi la locul cela unde să-ţi aşezi din vreme o 
masă cât de lată şi pusă într-aşa chip, încât stând de-a- 
npicioarelea să-ţi rezemi şalele de dânsa; si, aflându-te pe 
masa aceea, să întinzi în lături mâinile, ca cei ce-s răstigniţi, 
proptind cu tălpile ţărâna; iar de pofteşti să-ţi rezemi 
picioarele de vreun ţăruş, poţi liniştit s-o faci şi p-asta. Într- 
acest chip, uitându-te ţintă la cer, să şezi până la ziuă, fără 
să mişti de loc. Acu, de-ai fi învăţat şi ştiutor de carte, s-ar 
cuveni ca-n vremea asta să spui niscaiva rugăciuni pe care 
ţi le-aş da anume; dar cum nu eşti, să spui în schimb de trei 
sute de ori Ţâţâi nostru şi tot de-atâtea ori Bucură-te 
Fecioară, întru de veci slăvirea Treimii celei sfinte; şi 
uitându-te la cer să-ţi aminteşti mereu că Domnul 
Dumnezeu e făcătorul cerului şi al pământului şi să-ţi aduci 
aminte de patimile lui Cristos, şezând aşa precum a stat şi 
dânsul răstignit pe cruce. Apoi, când ai să auzi că bate 
clopotul a zi, de vrei, poţi să te duci aşa îmbrăcat cum eşti 
să te azvârli în pat, ca să mai dormi niţel; iar dimineaţa, mai 
târziu, se cade să mergi la biserică şi să asculţi neapărat, 
Zic, pe puţin trei slujbe, rostind de cincizeci de ori Tatăl 
nostru şi tot de-atâtea ori Bucură-te Fecioară; după aceea 
să-ţi vezi smerit de treburi, dacă te-aşteaptă încaltea vreo 
trebuşoară anume, apoi să şezi la cină, iar când apune 
soarele să mergi încă o dată la biserică şi acolo să mai spui 
niscaiva rugăciuni pe care ţi le-oi scrie eu şi făr' de care nu 
se poate; iar după ceasul de vecernie să te apuci din nou de 
la capăt de toate cele ce ţi-am spus. Făcând acestea 
întocmai, aşa cum le-am făcut şi eu la vremea mea, 


nădăjduiesc că ai să simţi - chiar înainte de împlinirea 
canonului - dulceaţa fericirii veşnice, de-ai să le faci smerit 
şi cu evlavie creştinească. Frate Puccio îi zise atunci: 

— Treaba nu pare a fi prea grea şi nici prea lungă, 
cuvioase; aşa că poate fi făcută, şi încă foarte bine; de aceea 
eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, m-oi apuca de ea duminica ce 
vine. 

Şi, plecând de la călugăr, se întoarse acasă şi cu învoirea 
lui se apucă să-i spună de-a fir-a-păr nevesti-şi toată 
povestea cu canonul. Femeia pricepu prea bine ce anume 
înţelese călugărul când îi spusese să şadă nemişcat până la 
zori de ziuă; de aceea, plăcându-i născocirea, îi răspunse 
bărbatului că ea de lucrul ăsta şi de orice altul ar fi făcut 
spre mântuirea lui era nespus de bucuroasă şi că voia şi ea 
să ţină post cu dânsul, pentru ca Domnul Dumnezeu să-i 
primească pocăinţa, dar că mai mult decât atât nu înţelegea 
să facă. 

Căzând ei dar la învoială, când veni duminica, Frate Puccio 
îşi începu canonul, iar preacucernicul călugăr, în-ţelegându- 
se din vreme cu femeia, începu să vie la ea la cină aproape 
în fiecare seară, pe la vremea când nimeni nu putea să-l 
vadă, grijindu-se s-aducă el singur de-ale gurii, şi băutură şi 
bucate; şi după ce se desfătau pân! se crăpa de ziuă, 
călugărul pleca, iar Frate Puccio, bietul, mergea şi el să se 
odihnească. 

Locul pe care Frate Puccio şi-l alesese de canon se; afla 
alături de odaia în care se culca femeia şi numai un zid 
foarte subţire îl despărţea de ea. Din care pricină în-tr-o 
noapte, hârjonindu-se cuvioşia-sa cam fără cumpăt cu 
femeia şi ea cu el, i se păru lui Frate Puccio c-aude clă- 
tinându-se podeaua casei; or, cum tocmai atunci bătuse 
suta zicând mereu la Tatăl nostru, ajuns acolo puse punct şi 
fără a se mişca din loc, îşi chemă nevasta şi-o întrebă ce 
naiba face în casă. Femeia, şugubeaţă din fire, cum 
pasămite tocmai atunci se nimerise a călări măgarul sfân- 
tului Benedetto, ori poate al sfântului Gulberto, răspunse: 


— Vai şi amar, bărbate, de sufleţelul meu! Mă zvâr-e colesc 
de nu mai pot. 

Bărbatul o întrebă atunci: 

— Da' ce-ai păţit, femeie? Ce mai e şi asta acu? Nevasta, 
râzându-i drept în nas, ca una ce era şireata şi poate avea şi 
de ce râde, răspunse: 

— Cum ce mai e şi asta? Doar nu tu ai zis de mii de ori: 
"cine de cine n-are parte cât ţine noaptea se tot zbate"? 

Frate Puccio, crezând că într-adevăr postitul îi alun-gase 
somnul şi că din pricina aceasta se zvârcolea în pat, îi zise: 

— Măi femeie, nu ţi-am spus eu să nu posteşti? Da' tu, 
căpăţânoasă, n-ai vrut s-asculţi de mine. Ei haide, încearcă 
acu şi nu te mai gândi la asta; gândeşte-te doar la odihnă; 
că zău, aşa te-nvârţi în pat de zgudui toată casa. 

Femeia îi zise atunci: 

— N-ai grijă tu de mine! Tu vezi-ţi de-ale tale şi lasă-mă pe 
mine în pace, că ştiu eu ce trebuie să fac. 

Frate Puccio, dacă văzu aşa, se linişti şi se apucă din nou 
să turuie la Tatăl nostru; iar ceilalţi doi din noaptea aceea, 
după ce-şi aşternură într-altă parte a casei patul, se 
desfătară în el cu multă voie bună, atâta vreme cât ţinu 
canonul Fratelui, săracul; iar pe la ceasul amintit călugărul 
pleca, femeia se întorcea în patul ei şi Frate Puccio, nu după 
multă vreme, se întorcea şi el de la canon. 

Urmându-şi dar într-acest chip Fratele pocăinţa, iară 
femeia desfătarea, adeseori glumind, nevasta îi zicea 
călugărului: ilu-l pui pe Frate Puccio să facă pocăință, iar 
noi prin pocăinţa lui intrăm de-a dreptu-n rai. 

Şi, fiind femeia mulţumită, se obişnui într-atât cu bucatele 
călugărului, încât - cum bărbăţelul o ţinuse-cam multă 
vreme la post - deşi într-acestea Frate Puccio îşi isprăvi 
canonul, găsi într-altă parte loc în care să se înfrupte cu 
Don Felice dimpreună şi multă vreme încă se desfată pe- 
ascuns cu el. Drept care, spre a potrivi aidoma cuvintele din 
urmă cu cele dintru început, vom zice dar că Frate Puccio, 
de unde socotea să-şi facă lui un loc în rai, trimise acolo pe 


călugăr şi pe nevastă-sa, săraca, care trăia cu el în mare 
lipsă de-bucate, bucate din acelea cu care mai apoi 
preacuviosul, în multa lui milostivire, o îndestulă cu 
prisosinţă. 

Povestea a cincea. 

Zimă U dăruieşte lui masser Francesco Vergel-leşi un 
armăsar, drept care acesta îl lasă să stea de vorbă cu 
nevasta lui; or, fiindcă dinsa tace, Zimă răspunde în locul ei, 
şi cele ce urmează apoi se potrivesc aidoma răspunsurilor 
sale. 

Pamfilo, spre hazul doamnelor de faţă, îşi isprăvise- 
istorioara cu Frate Puccio, când regina, plină de graţie, îi 
porunci Elisei să spună mai departe. Iar dânsa, o le-cuţă 
cam îndărătnică din fire, nu c-ar fi fost răutăcioasă, ci doar 
aşa, din obişnuinţă, prinse a grăi precum urmează: 

— Multe ştiind, mulţi socotesc că alţii n-ar şti mai nimica şi 
adeseori, crezând că-i păcălesc pe ceilalţi, până la urmă îşi 
dau seama că ei au fost cei păcăliţi. Din pricina aceasta 
socot că e curată nebunie să încerci fără de nici un rost să 
pui la încercare în ceilalţi puterea Şi agerimea minţii lor. 
Dar, fiindcă poate alţii nu socoţese ca mine, am să vă 
povestesc acum, urmând porunca dată, câte a păţit un 
cavaler, de felul lui de prin Pistoia. Trăia pe vremuri dar, în 
orăşelul amintit, un cavaler din neamul Vergellesilor, 
messer Francesco după nume, om putred de bogat, 
destoinic şi înţelept, dar cărpănos din cale-afară. Or, fiind el 
nevoit să plece la Milano drept căpetenie a cetăţii, îşi adună 
din vreme tot ce-i făcea trebuinţă ca să se înfăţişeze cu 
cinste în noua slujbă, dar mai avea nevoie de un armăsar, 
care să fie vrednic de el şi rangul lui; şi, fiindcă nu găsise 
niciunul care să-i placă, şedea şi se gândea şi nu ştia ce să 
facă. 

Acu, tot la Pistoia trăia pe vremea aceea un tânăr, pe care 
îl chema Ricciardo, de neam cam prost, clar tare avut, care 
umbla şi se ţinea aşa de spilcuit şi dichisit, încât mai toată 
lumea îl poreclise Zimă; şi tânărul acesta iubise vreme 


îndelungată şi suspinase în zadar după nevasta lui messer 
Francesco, care era foarte frumoasă şi pe deasupra şi 
cinstită. Or, tocmai Zimă acesta avea un armăsar care 
trecea drept cel mai mândru din câţi avea Toscana si, fiind 
aşa frumos, stăpânul său îl îndrăgea ca pe ochii din cap. Şi 
fiindcă la Pistoia cu mic cu mare toţi ştiau de dragul cui 
suspină Zimă, se aflară unii care îl îndemnară pe messer 
Francesco să-i ceară armăsarul, zicând că fără doar şi 
poate Zimă i l-ar fi dat, de dragă ce-i avea nevasta. Messer 
Francesco, mânat de zgârcenie, îl chemă pe Zimă la el 
acasă şi-i ceru să-i vândă armăsarul, făcându-şi socoteala că 
într-acest chip va izbuti să-l dobândească în dar. 

Zimă, văzând ce-i cere, se bucură şi-i zise: 

— Messere, poţi să-mi dai tot ce-ai agonisit pe lume şi calul 
tot nu ţi l-aş vinde; dar dacă vrei, ţi-l dau în dar c-o învoială 
anume, prin care eu, până ce nu-ţi iei calul - având 
încuviinţare de la domnia-ta, care-ai să fii de faţă - să pot 
să-i spun vreo două vorbe nevestei dumitale, dar într-asa 
fel, încât nimeni să nu audă ce-am să-i spun. 

Messer Francesco, cum zgârcenia nu se îndura să-i deie 
pace, gândind că-l va putea înşela, răspunse că * se 
învoieşte şi că din partea lui putea să-i tot vorbească 
nevesti-şi cât ar fi vrut. Lăsându-l deci s-aştepte în sala de 
ospeţe, se duse în odaia femeii şi, după ce-i arătă cât de 
uşor ar fi putut să pună mâna pe armăsar, îi porunci să vie 
s-asculte ce-o să-i spună Zimă, dar nu care cumva s-o puie 
naiba să-i răspundă, nici mult şi nici puţin, c-ar fi fost vai de 
ea. Femeia îşi ocări bărbatul pentru isprava asta, dar, 
nevoită fiind să-i împlinească vrerile, răspunse c-o să vie şi 
se porni pe urma lui în sala de ospeţe, ca să audă ce anume 
avea să-i spună Zimă. 

Acesta, după ce mai întări cu cavalerul încă o dată numita 
învoială, se aşeză cu femeia într-un colţişor îndepărtat al 
sălii şi începu să-i spună aşa precum urmează: 

— Vrednică doamnă, sunt pe deplin încredinţat că eşti atât 
de înţeleaptă, încât ai priceput de mult ce foc mi-ai aprins în 


piept cu frumuseţea dumitale, care de bună seamă întrece 
orice frumuseţe din câte mi-a fost dat să văd; cât despre 
bunele deprinderi şi alesele însuşiri ce zac în dumneata şi 
care ascund în ele puteri nebănuite ce-ar izbuti să farmece 
orişice suflet de bărbat, socot că-i de prisos să-ţi mai aduc 
aminte; de a-ceea nu-i de lipsă să-ţi dovedesc prin vorbe că 
dragostea ce ţi-am purtat e cea mai arzătoare din câte s-au 
purtat de vreun bărbat unei femei; şi asemenea te voi iubi şi 
de aici înainte, până ce moartea va curma neno-rocita-mi 
viaţă şi chiar şi după aceea, căci dacă pe cealaltă lume 
oamenii se iubesc cum se iubesc aicea, atunci pe vecie te 
voi iubi şi eu. Drept care poţi fi sigură că n-ai pe lumea asta 
un lucru, oricum ar fi să fie el, de preţ ori de nimica, pe care 
să te bizui mai mult decât pe mine, ori să ţi-l ştii mai 
apropiat decât îţi sunt eu, aşa cum mă vezi şi cât plătesc, cu 
toate ale mele dimpreună. Şi ca să fii cu totul încredinţată 
de acestea, îţi spun c-aş fi mai fericit de m-ai învrednici să- 
mi ceri un lucru care să-mi şadă în putere, decât dacă 
pămân-tu-ntreg ar fi sub stăpânirea mea şi-ar împlini pe loc 
poruncile ce i le-aş da. Or, dacă sunt al dumitale cu trup şi 
suflet, cum îţi spun, nu fără de temei voi cuteza să înfăţişez 
rugarea mea înălţimii-tale, de la care singură mi se trage 
liniştea, mântuirea şi toată fericirea mea. 

— Decameronul, voi. 1 - cd. 80 

Drept aceea, ca o slugă prea smerita ce-ţi sunt, te rog, 
iubita mea, tu, singura nădejde a sufletului meu ce arde în 
para dragostei nădăjduind numai la tine, te rog să fii atât de 
bună şi într-atât să-ţi mulcomeşti asprimea ta de altădată, 
pe care pururi mi-ai vădit-o mie, ce sunt al tău, încât să pot 
să spun, îmbărbătat de mila şi îndurarea ta, că tot aşa 
precum nebănuita-ţi frumuseţe mi-a dat prilej să te iubesc, 
la fel acum tot ea e aceea ce-mi dăruieşte viaţă, viaţă ce poţi 
fi încredinţată că dacă sufletu-ţi semeţ nu se înclină rugii 
mele, se va topi ca luminarea şi lumea te va socoti pe tine 
ucigaşa. Şi las' că moartea mea nu ţi-ar aduce cinste, dar şi 
fără de asta, socot că uneori, mustrată fiind de cuget, o să 


te doară inima de cele ce-ai făcut, şi ai s-ajungi să-ţi spui în 
sinea ta, înduioşată: "Ah, Doamne, cât de rău făcut-am că n- 
'am fost mai drăguță cu Zima-al meu, săracul"; dar cum 
căinţa ta va fi zadarnică atunci, şi mai vârtos ai să te chinui. 
De aceea, ca nu cumva s-ajungi acolo, acum cât încă poţi să- 
mi vii într-ajutor, fii bună, fie-ţi milă şi până ce mai sunt în 
viaţă, îndu-ră-te de mine, căci numai ţie-ţi stă în putere să 
faci din mine omul cel mai fericit sau cel mai amărât din 
toată lumea asta. Nădăjduiesc că ai să fii atât de bună, încât 
să nu poţi suferi gândul că singura răsplată a dragostei ce-ţi 
port va fi să fie moartea şi ca atare aştept cu vorbe blânde 
şi duioase să-mi întăreşti simţirea, ce tremură ca frunza, 
plină de spaimă în faţa ta. 

Şi, oprindu-se aici, după ce oftă din greu şi picură din ochi 
câteva boabe mari de lacrimi, aşteptă să vadă ce-i răspunde 
doamna. Femeia, pe care nici faptele de arme săvârşite în 
cinstea ei, nici serenadele, nici atâtea alte dovezi de 
dragoste pe care i le dăduse Zimă nu izbutiseră s-o mişte, 
se lăsă de data asta înduplecată de cuvintele duioase pe 
care i le şoptise înflăcăratul tânăr şi începu şi ea să simtă ce 
va să zică dragostea, pe care până atuncea n-o cunoscuse 
niciodată. Dar, deşi nu scoase o vorbă, ca nu cumva să calce 
porunca lui mes-ser Francesco, totuşi, oftând din când în 
când, nu izbuti să ascundă ceea ce i-ar fi mărturisit 
bucuroasă tânărului, de-ar fi putut vorbi. Zimă, după ce 
aşteptă o vreme, văzând că doamna nu-i răspunde, se 
minună dintru început, dar după aceea îşi dete seama de 
vicleşugul cavalerului. Şi, uitându-se ţintă la dânsa, văzu 
cum îi sclipeau privirile când se uita la el şi, pricepând 
suspinele pe care ea încerca să şi le înăbuşe în piept, prinse 
a nădăjdui şi, ajutat fiind de nădejde, începu să-i răspundă 
lui însuşi în numele femeii, aşa ca să-l audă ea, zicându-şi: 

— Dragă Zimă, încă de mult, vezi bine, mi-am dat eu 
seama cât de mare şi de curată ţi-e iubirea, şi acuma că mi- 
o spui tu însuţi şi mai adâncă o socot si, drept să-ţi spun, mă 
bucur. Totuşi, dacă purtarea mea ţi s-a părut cam aspră şi 


neîndurătoare, n-aş vrea să crezi să şi la suflet sunt tot aşa 
precum m-arăt la faţă: dimpotrivă, întotdeauna te-am iubit 
şi te-am avut mai drag decât pe orice alt bărbat, dar am fost 
silită să mă port aşa cum m-am purtat, fie de teama 
celorlalţi, fie spre a izbuti să-mi ţin neîntinată cinstea. 
Acuma însă a venit vremea să-ţi arăt pe faţă cât te iubesc şi 
să te răsplătesc pentru iubirea pe care mi-ai purtat-o şi încă 
mi-o mai porţi; de aceea fii pe pace şi nu te necăji, că 
messer Francesoo stă să plece zilele astea la Milano - după 
cum bine ştii, că doar de dragul meu i-ai dat mândreţea de 
armăsar - şi, de îndată ce-o pleca, îţi jur pe legea mea şi pe 
iubirea multă ce-ţi port că-n scurtă vreme ne-om întâlni 
împreună şi-om da împlinire fericită iubirii ce ne leagă. Şi 
ca să nu fii nevoit să-mi mai vorbeşti de treaba asta, îţi spun 
de pe acuma că-n ziua în care ai să vezi două ştergare 
întinse la geamul odăiţei mele, ce dă către grădină, în 
noaptea acelei zile să te strecori la mine prin portiţa 
grădinii, ferindu-te nu are cumva să te zărească cineva: că 
eu te-oi aştepta şi dimpreună toată noaptea ne-om desfăta 
unul pe celălalt aşa precum dorim. 

De îndată ce Zimă grăi astfel în locul doamnei, începu să 
vorbească şi pentru el, zicând: 

— Iubita mea, multa bucurie pe care mi-a adus-o 
răspunsul tău îmi copleşeşte într-atât simţirile, încât abia 
mai pot îngăima câteva vorbe, spre a-ţi mulţumi cum se 
cuvine; dar chiar dac-aş putea vorbi mi-ar fi cu neputinţă să 
aflu atâta vreme cât să-mi ajungă pe deplin spre a-ţi 
mulţumi precum aş vrea şi cum s-ar cuveni; de aceea 
rămâie în puterea ta să-ţi închipui cum aş dori să-ţi 
mulţumesc şi totuşi nu-s în stare. Aţâţă-ţi spun: că negreşit 
voi face cum mi-ai poruncit; şi poate atuncea, îmbărbătat de 
un dar atât de scump ca cel pe care mi l-ai dat, voi izbuti, 
trudindu-mă, să-ţi mulţumesc pe cât aş vrea. Acuma însă, 
aici, noi doi nu mai avem ce să ne spunem; de aceea, prea 
iubită doamnă, să-ţi facă parte Dumnezeu de toată bucuria 
şi binele ce ţi-ai dorit, că eu mă duc. Râmâii cu bine. La 


toate acestea doamna nu scoase nici o vorbă; drept care 
Zimă se sculă şi se îndreptă spre cavaler. Acesta, văzându-l 
că vine, îi ieşi înainte şi-i zise rî-zând: 

— Ei, ce zici? Mi-am ţinut ori nu făgăduinţa dată? 

— Nu, messere, căci dumneata mi-ai făgăduit să mă laşi să 
stau de vorbă cu nevasta dumitale, şi când colo m-am 
pomenit c-o stană de piatră în faţă. 

Cuvintele acestea îi plăcură din cale-afară cavalerului, 
care deşi îşi preţuia nevasta tare mult, acum simţi c-o 
preţuieşte şi mai vârtos ca înainte. Şi zise către Zimă: 

— Al meu e armăsarul! lar Zimă îi răspunse: 

— Al dumitale, al dumitale; dar dac-aş fi ştiut din vreme ce 
roade am să culeg de pe urma batirului pe care mil-ai 
făcut, mai bine ţi-l dădeam degeaba; şi-n-caltea de ţi l-aş fi 
dat! C-aşa, domnia-ta l-ai cumpărat, pe câtă vreme eu nu 
pot să zic că l-am vândit. 

Cavalerul râse cu poftă şi, având acum şi armăsar, peste 
câteva zile porni la drum către Milano. lar doamna lui fiind 
singură de capul ei în casă, tot frământând în sine cuvintele 
lui Zimă şi dragostea ce i-o purta, ba amintindu-şi şi de calul 
pe care-l dăruise numai de dragul ei, îşi zise: "Ce fac, 
sărmana de mine! Adică de ce să-mi irosesc degeaba 
tinereţile? Bărbatul mi-i plecat şi nu mai vine şase luni. 
Când m-o despăgubi el oare de toată vremea asta? Când am 
să fiu bătrână? Unde mai pui că niciodată n-am să găsesc 
un altul să mă iubească atâta. Sunt singură şi n-am de cine 
să mă tem; nu ştiu, zău, de ce n-aş folosi prilejul ăsta de-a 
petrece, acum că pot s-o fac; doar n-o să-mi fie la-ndemână 
mereu, aşa cum mi-e acuma. De ştiut, nimeni n-are să ştie; 
şi-apoi, chiar de s-ar şti, mai bine e să faci ceva şi-apoi să-ţi 
pară rău decât să nu faci şi pe urmă să-ţi pară rău că n-ai 
făcut". Şi, chibzuindu-se astfel, într-o bună zi puse două 
ştergare la fereastra care dădea spre grădină, aşa cum o 
învățase Zimă; iar tânărul, văzân-du-le, se bucură nespus şi 
cum se înnopta afară se duse pe ascuns la poarta grădiniţei, 
pe care o găsi deschisă; apoi se îndreptă către o altă uşă 


care dădea în casă şi acolo dădu peste femeia care şedea şi- 
| aştepta. Dânsa, văzându-l că vine, îi ieşi înainte şi-l primi 
bucuroasă, iar el, îmbrăţişând-o şi sărutând-o de mii şi mii 
de ori, porni pe urma ei pe scări şi-o dată ajunşi la ea-n 
odaie, culcându-se degrabă, cunoscură amândoi cele mai 
dulci simţiri ale iubirii. Şi noaptea aceea, deşi fu prima, nu 
fu totuşi şi ultima, căci câtă vreme cavalerul şezu la Milano, 
şi chiar şi după ce se întoarse, Zimă veni şi-ntr-alte rânduri, 
spre multa desfătare a ambilor părtaşi. 

Povestea a şasea. 

Ricciardo Minutolo o iubeşte pe nevasta lui Fi-lipello 
Sigbinolfo; ştiind-o geloasă pe bărbatul ei şi vârându-i în 
cap că-n ziua următoare Fi-lipello avea să se întâlnească, 
chipurile, cu nevasta lui la o baie, o face să se ducă acolo, 
iar femeia, crezând că se culcă cu bărbatul ei, fe 
pomeneşte la sjârşit că s-a culcat chiar cu Ricciardo. 

Elisa îşi isprăvise povestea, când regina, după ce lăudă 
şiretenia lui Zimă, îi porunci Fiammettei să spună mai 
departe. Iar dânsa, cu zâmbetul pe faţă, îi zise: 

— Bucuroasă, doamnă! 

Şi începu astfel: 

— Sooot că n-ar strica să mai ieşim puţin din orăşelul 
nostru, care - îmbelşugat cum e întru toate - nu duce lipsă 
nici de fapte ori pilde grăitoare, şi să mai povestim câte 
ceva şi despre cele care se întâmplă în lumea largă, aşa 
cum a făcut Elisa. De aceea, trecând acuma la Napoli, am să 
vă arăt cum a ajuns <o sfântă din acelea ce fug cu scârbă 
de iubire, cum a ajuns, zic, să cunoască roadă iubirii înainte 
să ştie cum e floarea ei, şi asta numai prin destoinicia unui 
bărbat care o iubea; şi cred că această întâmplare va 
deştepta în voi mai multă grijă pentru cele ce s-ar putea să 
vi se în-tâmple, desfătându-vă în acelaşi timp de cele 
întâmplate altora. 

La Napoli, oraş străvechi şi poate mai plăcut ca orice alt 
oraş de-al nostru, trăia pe vremuri un tânăr, vlăstar de 
neam şi viţă veche, bogat ca nimeni altul, pe care îl chema 


Ricciardo Minutolo. Şi tânărul acesta, deşi era însurat c-o 
fată tare frumuşică şi cu mult vino-ncoace, se îndrăgosti de 
alta, care - - după credinţa tuturor -“ le biruia în frumuseţe 
pe toate celelalte femei napolitane. Acesteia îi zicea Catella 
şi era nevasta unui tânăr, bărbat de neam şi el, pe nume 
Filippello Sighinolfo, pe care ea, cinstită fiind, îl prăpădea 
din ochi de drag ce îl avea. Lubind-o dar Ricciardo fără 
nădejde pe Catella şi săvârşind tot ce se cere să 
săvârşească un tânăr spre a dobândi iubirea femeii 
îndrăgite, cum n-ajungea cu nici un chip să-şi mai aline 
focul, căzu la mare supărare şi aproape că pierdu nădejdea: 
şi, fiindcă nu ştia ori poate nu putea să scape de iubirea lui, 
nici de murit nu se îndura să moară aşa, nemângâiat, şi nici 
de viaţă n-avea poftă. Or, pe când se chinuia aşa precum am 
spus, se nimeriră într-o zi să vie pe la el nişte femei, rude 
de-ale lui, care-l povăţuiră cu vorbe bune şi înțelepte să se 
lase păgubaş de dragostea zadarnică ce i-o purta Catellei, 
căci ea, ziceau cumetrele, aşa-şi iubea bărbatul, că de 
geloasă ce era până şi de păserile cerului se temea, nu care 
cumva să i-l fure. Ricciardo, auzind cât de geloasă a Catella, 
se hotări numaidecât să tragă folosinţă de pe urma acestei 
gelozii; ca atare se prefăcu îndrăgostit de alta şi de dragul 
ei începu să se dedea la lupte, la întreceri între cavaleri şi 
altele de acest soi, făcând adică într-un cuvânt tot ce făcuse 
şi pentru Catella odinioară. Din pricina aceasta, nu după 
multă vreme, toţi cei din Napoli crezură, şi aşijderi şi 
Catella, că alta era doamna pe care o îndrăgea acuma cu 
atâta înflăcărare; şi atât stărui Ricciardo în şiretlicul lui, 
încât până la urmă ajunseră cu toţii atât de bine 
încredinţaţi că pe-alta o iubeşte, că până şi Catella, ui- 
tându-şi îndărătnicia cu care se purta cu el din pricina 
iubirii lui, prinse a-l privi mai îmblânzită şi ajunse a-i da şi 
lui bineţe când se întâlnea cu el, precum făcea şi cu ceilalţi. 
Astfel, fiind căldurile în toi şi doamnele cu cavalerii, după 
obiceiul locului, pornind în pilcuri să petreacă pe ţărmul 
mării, unde prânzeau şi apoi cinau cu toţii dimpreună, 


Ricciardo, aflând că şi Catella plecase din oraş, porni şi el c- 
o ceată de cavaleri şi doamne şi fu primit în grupul femeilor 
cu care petrecea Catella, după ce multă vreme se tot lăsă 
poftit, ca şi cum n-ar fi fost prea dornic să stea cu ele de 
povesti. Doamnele, dimpreună cu Catella, se apucară a-l 
necâji şi-a face haz pe socoteala iubirii lui mai noi, iar 
dânsul, prefă-cându-se îndrăgostit pân' peste cap, le 
îmboldea şi mai vârtos să facă haz şi să vorbească. Apoi, de 
la o vreme, risipindu-se doamnele care încotro, ca la 
petreceri, iar Catella rămânând cu alte câteva pe locul unde 
sta Ricciardo, tânărul îi azvârli în treacăt o vorbuliţă anume 
despre o iubită a lui Filippello, bărbatul ei; la care doamna, 
cuprinsă dintr-o dată de multă gelozie, prinse a se perpeli, 
dorind cu orice preţ să ştie ce anume socotise să spună 
tânărul printr-asta. Şi după ce se ţinu ea cât se ţinu, la 
urmă, nemaiputând răbda, îl rugă pe Ricciardo, în numele 
iubirii pe care i-o purta femeii aceleia, să-i spună la ce 
anume se gândise când azvâr-lise acea vorbă. 

Ricciardo îi răspunse: 

— Domnia-ta mă rogi în numele unei femei de dragul 
căreia nu pot să-ţi răspund la întrebare; de aceea sunt gata 
să te lămuresc, dacă-mi făgăduieşti să nu spui nimănui 
nimica, nici bărbatului dumitale, nici altora, până ce n-ai să 
ai dovadă că cele ce ţi-am spUs sunt toate adevărate; căci, 
dacă vrei, eu îţi arăt cum poţi să-l prinzi cu fata aceea. 

Femeia, mulţumită că-i cere să păstreze taina, pu-nând şi 
mai vârtos temei pe cele ce-i spusese, i se jură să nu 
vorbească cu nimeni de treaba asta. Trăgându-se deci la o 
parte, spre a nu fi auziţi de ceilalţi, Ricciardo începu astfel: 

— Doamnă, de te-aş iubi ca altădată, n-aş cuteza să-ţi spun 
ceva ce-aş şti că te mâhneşte; dar fiindcă nu te mai iubesc, 
mi-e mai uşor acum să-ţi spun curatul adevăr. Nu ştiu de 
Filippello s-a necâjit ori nu ele dragostea ce ţi-am purtat-o 
sau dacă şi-a închipuit că m-ai iubit şi dumneata; oricum, 
faţă de mine, n-a arătat nimic; acum însă, după cea 
aşteptat pesemne să-i vină şi lui apa la moară, crezând că 


nu mai sunt bănuitor ca înainte, pare că vrea să-mi facă 
ceea ce, cred, socoate el că i-am făcut şi eu; încearcă adică 
cu orice preţ s-o aibă pe nevasta mea. Şi după câte aflu, de 
la o vreme încoace îi tot trimite vorbe în taină şi o pisează 
întruna cu stăruința lui, precum mi-a spus chiar ea, pe care 
eu am învăţat-o ce să-i răspundă lui. Chiar azi de dimineaţă, 
înainte de-a veni aicea, mă pomenesc în casă cu o femeie 
care şedea de vorbă în taină cu nevastă-mea şi fiindcă am 
priceput de îndată ce fel de poamă-mi este, am chemat-o pe 
nevastă-mea şi-am întrebat-o ce vroia codoaşa. Ea mi-a 
răspuns: "E aia care-mi poartă soliile lui Filippello, pe care 
tu, tot răs-punzându-i şi îndopându-l cu nădejdi, mi l-ai 
legat de gât; şi zice c-ar dori să ştie ce am de gând să fac, 
că el, de mă învoiesc, ar face astfel încât să ne putem în- 
tâlni pe ascuns la o baie, aicea în oraş; şi pentru asta mă tot 
roagă şi mă pisează întruna; că dacă tu nu mă îndemni - - şi 
nu pricep de ce - să mă tot ţin cu el în vorbă, eu dinspre 
partea mea de mult i-aş fi făcut vânt şi l-aş fi repezit, de n- 
ar mai fi avut obraz să se arate în faţa mea". Când am aflat- 
O şi pe asta, mi s-a părut că gluma se îngroaşă prea din 
cale-afară şi nu mai e de îndurat; de aceea m-am gândit să- 
ţi spun, ca să pricepi ce fel de răsplată primeşte cinstea 
dumitale, din pricina căreia eu era mai-mai să mor, nu alta. 
Şi ca să nu-ţi închipui că-ţi spun palavre ori poveşti şi ca să 
poţi, de vrei, să vezi chiar dumneata, cu ochii dumitale, câte 
ţi-am spus acuma, am pus-o pe nevastă-mea să-i spună 
femeii că-i gata să se ducă la baie mâine după-amiază, în 
ceasu-n care toată lumea doarme; iar femeia, mulţumită, s- 
a dus numaidecât să-i poarte vorba mai departe. Acu, toate 
ca toate, da' nu cred să-ţi închipui c-am să-mi trimit nevasta 
acolo; dar eu, de-aş fi în locul dumitale, as face astfel încât 
bărbatul să deie peste mine în loc să dea de aceea pe care 
aşteaptă s-o întâlnească; şi după ce-aş rămâne cu dânsul o 
bucată, i-aş spune cine sunt şi-apoi i-aş arăta eu lui. Făcând 
aşa cum zic, socot c-aşa cumplit l-aş ruşina, încât şi ocara 
mea şi-a dumitale ar fi deodată răzbunate. 


Catella, auzind toată povestea asta, fără să ţină seamă de 
omul care i-o spunea şi nici de viclenia lui, după obiceiul 
geloşilor crezu pe negândite totul şi apucă să potrivească 
cele auzite acuma cu anumite lucruri petrecute mai demult. 
Drept care, aprinsă de mânie, îi spuse că va face întocmai 
cum o învățase el, că doar nu era lucru mare, şi că, de va 
veni la locul întâlnirii, avea să-l ruşineze de bună seamă 
într-aşa hal, încât s-o po-menească-n veci, de câte ori s-ar 
întâmpla să vadă o femeie. Ricciardo, mulţumit şi 
încredinţat că sfatul lui avea să deie roade, îi mai turnă vreo 
două ca s-o întărească în bănuieli şi să-i sporească 
încredințarea, ru-gând-o totodată să nu spună nimănui că 
ştie de la el acestea. Femeia îi făgădui pe legea ei să ţină 
taina. 

A doua zi de dimineaţă Ricciardo se duse la femeia care 
ţinea baia cu pricina şi-i spuse ce avea de gând să facă, 
rugând-o totodată să-i dea o mână de ajutor. Femeia, care-i 
era îndatorată, răspunse că-l ajută bucuroasă şi hotări cu el 
ce-avea să facă şi să zică. În casa unde era baia se afla o 
odaie în care nu răspundea nici o fereastră şi ca atare 
înăuntru era întuneric beznă, în odaia aceasta femeia, după 
porunca lui Ricciardo, deretică niţel şi cum ştiu mai bine îi 
aşternu un pat, în care Riccardo, de îndată ce prinzi, se 
întinse şi începu s-o aştepte pe Catella. 

Doamna, încrezându-se în vorbele bărbatului mai mult 
decât s-ar fi căzut, neagră de supărare, se întoarse în 
asfinţit acasă, unde-l află pe Filippello, care, în seara aceea, 
furat pesemne de alte gânduri, nu fu atât de drăgăstos ca-n 
alte daţi cu dânsa. Din care pricină femeia intră la bănuieli 
şi mai vârtos ca înainte, zicându-şi în sinea ei: "Nu-ncape 
îndoială: ăsta e zăpăcit de gândul c-o să petreacă mâine cu 
femeiuşcă aceea; dar asta una n-o să-i meargă, în ruptul 
capului că nu/; Şi într-aceste gânduri petrecu mai toată 
noaptea, tot frământând în minte ce avea să-i spună a doua 
zi când se vor întâlni la baie. Da' ce s-o mai lungesc 
degeaba? Când se făcu trei după-amiază, a doua zi, Catella 


îşi luă cu sine slujnica si, neclintită în hotărârea pe care o 
luase în ajun, porni spre locul întâlnirii. Acolo, dând de 
băieşiţa, o întrebă de Filippello, dacă venise ori ba. La care 
băieşiţa, dăscălită de Ricciardo, răspunse: 

— Dumneata eşti doamna care vrea să stea de vorbă cu el? 

— Eu sunt, făcu Catella. 

— Dacă-i aşa, grăi femeia, pofteşte şi te du la dânsul. 

Catella, care căuta sărmana tocmai ce n-ar fi vrut să afle, 
ceru să i se arate drumul către odaia lui Ricciardo si, după 
ce intră înăuntru cu faţa. Acoperită, închise uşa după dânsa. 
Ricciardo, auzind-o, se ridică bucuros în picioare şi 
strângând-o în braţe îi şopti ia urecha: 

— Bine-ai venit, sufleţelul meu! 

Catella, ca să-l păcălească, îl sărută şi ea şi se arătă 
voioasă, dar nu suflă o vorbă, de teamă nu care cumva s-o 
dea glasul de gol. În odaie era aşa de întuneric - lucru de 
care amândoi erau la fel de mulţumiţi - încât era cu 
neputinţă să te obişnuieşti cu bezna aceea. Ricciardo o duse 
pe Catella către pat şi acolo, fără să vorbească, ca nu cumva 
femeia să-i recunoască glasul, zăcură vreme îndelungată 
spre multa desfătare a ambilor părtaşi. Dar când i se păru 
Catellei că-i vremea să-şi descarce furia, arzând de ciudă şi 
mânie, prinse-a grăi astfel: 

— Ce păcătoasă soartă au bietele femei şi cât de fără rost 
îşi risipesc iubirea când îşi iubesc bărbaţii - Eu, vai şi-amar 
de capul meu, de opt ani încheiaţi te îndrăgesc mai mult 
decât mi-e dragă viaţa, şi tu, pre câte-am auzit, te 
perpeleşti şi mori de dragul alteia, om mârşav şi ticălos ce 
eşti! Cu cine crezi că te-ai culcat? Cu aceea pe care ai 
înşelat-o atâta amar de vreme cu vorbe mincinoase, 
arătându-i o dragoste pe care o dăruiseşi alteia. Află că sunt 
Catella şi nu nevasta lui Ricciardo, netrebnic fără de ruşine 
şi mincinos ce eşti! Ascultă-mi glasul şi-ai să vezi de nu sunt 
eu Catella! Doamne, că-mi pare un veac pină s-ajung să dau 
de tine la lumină ca să te scarmăn precum meriţi, 
spurcăciune şi javră blestemată ce-mi eşti! Ah, vai de 


sufleţelul meu! Pe cine-am îndrăgit atâţia ani de-a rân-dul! 
Pe javra asta afurisită, care crezând că strânge-n braţe pe 
alta, nu pe mine, m-a copleşit în două ceasuri, aici, de- 
atâtea mângâieri cât n-am avut eu parte în cei opt ani de 
zile cât am şezut cu el. Mi-ai fost voinic azi, hai, câine râios 
ce eşti? Şi-aoasă faci pe slăbănogul! Da' slavă Domnului că 
barem pământul tău ţi l-ai muncit şi nu pământul altuia, 
precum îţi închipuiai. Nu-i de mirare c-astă-noapte nu te-ai 
atins de mine: vezi bine, dumnealui aştepta să se descarce 
de poveri într-altă parte şi-ar fi poftit s-ajungă proaspăt la 
lupta de-a călare; da' mulţumită Domnului şi dibăciei mele, 
apa a curs la vale aşa cum se cădea să curgă. Ce taci, 
mişelule, ce taci? De ce nu spui nimica? Ai amuţit de când 
vorbesc? Pe legea mea, nu ştiu ce naiba mă mai ţine să nu-ţi 
vâr unghiile în ochi şi să ţi-i scot afară. Credeai că pui 
treaba la cale făr' să te ştie nimeni, hai? Da' ţi-ai găsit 
nănaşul! Oi fi ştiind tu ce-ai ştiut, dar am ştiut şi eu. De data 
asta nu ţi-a mers, că am avut eu grijă să pun pe urma ta 
copoi mai buni decât credeai. 

Ricciardo în sinea lui se bucura de atare vorbe şi, fără să-i 
răspundă, îi tot da zor cu îmbrăţişatul şi săru-tatul, 
dezmierdând-o mai straşnic ca înainte. Din care pricină 
femeia tot meliţa cu gura, zicând: 

— Acu îţi închipui că mai poţi să mă îmbunezi cu 
dezmierdări, potaie afurisită, şi să mă împaci ca să-mi mai 
treacă; da' află că te înşeli; eu n-oi avea odihnă până ce nu 
te-oi ocări de faţă cu vecinii toţi, cu rudele şi prietenii, ca să 
te fac de râsul lumii. Ce, parcă eu nu sunt la fel de frumoasă 
ca şi nevasta lui Ricciardo? Nu sunt la fel ca ea, de neam? 
Ce taci, spurcatule, n-ai limbă? Ce are ea mai mult ca mine? 
Ia du-te încolo, nu m-atinge; că ţi-o fi fiind destul pe astăzi. 
Ştiu eu că de acu-nainte, fiindc-am fost eu aicea şi nu 
cealaltă, cum credeai, ai să încerci să faci în silă tot ce-ai 
făcut şi astăzi. Dar de-mi ajută Dumnezeu, am să te învăţ eu 
minte să-mi duci de-acu înainte dorul! Zău dacă ştiu ce mă 
mai ţine să nu trimit după Ricciardo, care m-a îndrăgit ca 


pe ochii lui din cap şi care niciodată nu s-a putut mândri că 
m-am uitat barem la el, deşi la drept vorbind nu văd ce rău 
ar fi într-asta. Tu socoteai c-ai să te culci aicea cu nevastă- 
sa; şi până mai la urmă e ca şi cum te-ai fi culcat, căci nu 
din vina ta s-a întâm-plat altminteri; aşa că nici pe mine, de 
m-aş culca cu el, nu văd la ce m-ai ocări. 

Acu, de tânguit s-o mai fi tânguit femeia şi-o mai fi spus ea 
multe. Dar până mai la urmă Ricciardo, chibzuind că de-o 
lasă să plece întru credinţa aceea s-ar fi putut ca treaba să 
se sfârşească prost, se hotări să-i mărturisească cine era şi 
să-i dezvăluie adevărul. De aceea, luând-o în braţe şi 
strângând-o bine ca nu cumva să-i scape, îi zise: 

— Sufleţelul meu cel dulce, nu te mai frământa atâta; la 
câte n-am putut ajunge cu dragoste curată, iubirea m-a 
învăţat s-ajung cu înşelăciune; aşa se face că-s Ricciardo, nu 
Filippello cum credeai. 

Catella, auzind ce spune şi cunoscându-l după glas, se 
repezi să sară din pat şi, fiindcă nu putu, deschise gura ca 
să ţipe; tânărul însă îi astupă gura c-o iriână şi-i zise: 

— Doamnă, de-ar fi să ţipi şi o viaţă întreagă, ce-i făcut, 
făcut rămâne; iar dacă ţipi, sau faci aşa ca să se afle ce-am 
făcut, pot să se întâmple două lucruri: în primul rând (şi 
treaba asta nu cred că-ţi vine la în-demână) cinstea şi faima 
dumitale vor fi de-a pururi ştirbite; căci dac-ai să spui că te- 
am adus aici cu sila printr-un şiretlic, eu am să zic că nu 
spui drept, ba chiar mai mult, că te-am momit cu daruri şi 
cu bani, iar că domnia-ta, nemulțumită fiind cu ce ţi-am dat 
(ca una care aşteptai mai mult), te-ai mâniat şi-ai pus la cale 
toată povestea asta şi tărăboiul ce-a urmat; or, fiindcă 
lumea, precum ştii, mai iute dă crezare la rău decât la bine, 
pe mine mă va crede şi nicidecum pe dumneata. Iar în al 
doilea rând, între bărbatul dumitale şi între mine s-ar isca o 
duşmănie de moarte, de pe urma căreia s-ar prea putea să-l 
omor eu sau să m-omoare el pe mine, lucru de care apoi o 
viaţă întreagă ai să te vaieţi şi n-ai să-ţi mai găseşti odihnă. 
De aceea, inimioara mea, nu mi te umple singură de hulă şi 


ocară şi nu zvârli în acelaşi timp zâzanie între noi, punându- 
ne viaţa în primejdie. Doar nu eşti cea dintâi şi nici cea de 
pe urmă femeie înşelată; iar eu, dacă te-am păcălit, n-am 
vrut să-ţi iau printr-asta nimic din ce-i al dumitale, ci m-am 
lăsat împins numai şi numai de iubirea prea multă ce ţi-o 
port şi-am să ţi-o port o viaţă întreagă, drept slugă prea 
plecată ce-ţi sunt. Şi după cum şi în trecut ale mele toate şi 
cu mine, cu tot ce pot şi preţuiesc, au fost ale dumitale, la 
fel şi de-azi-nainte socot să ţi le dărui şi să le pun în slujba 
ta, acum mai mult ca niciodată. De aceea, ştiindu-te 
înţeleaptă în tot ce faci, nu mă-ndoiesc că şi de data asta ai 
să-ţi vădeşti înţelepciunea. 

În vreme ce Ricciardo rostea aceste vorbe, Catella suspina 
şi lăcrăma de zor; dar, deşi în sinea ei se tânguia amarnic 
de cele ce făcuse şi era mânioasă foc, totuşi cugetul ei îi 
arătă aşa de limpede câtă dreptate avea Ricciardo, încât îşi 
dete seama că vorba lui într-adevăr putea să se 
adeverească; de aceea îi răspunse: 

— Ricciardo, nu ştiu, zău, de voi avea puterea să rabd 
ocara multă şi păcăleala ce mi-ai tras. Nu vreau să ţip aici, 
pe unde m-a adus prostia şi gelozia mea smintită; dar fii 
încredinţat că n-am să-mi aflu pace pân'ce într-un fel sau 
altul n-oi izbuti să mă răzbun; de aceea lasă-mă să plec şi 
nu mă ţine cu de-a sila. Ai dobândit tot ce-ai poftit şi cum ai 
vrut m-ai chinuit; e vremea să mă laşi acu! Fii bun şi lasă- 
mă, te rog. 

Ricciardo, care ştia că-i încă prea mânioasă, se hotări în 
sinea lui să n-o lase să plece până ce nu se liniştea; de 
aceea se apucă s-o îmbune iar cu vorbe dulci şi atâta îi 
spuse şi-o rugă, până ce dânsa, biruită, se împacă cu el. 
Apoi, prin bună învoială, se desfătară încă mult pe locu-n 
care se aflau. Şi, cunoscând atunci femeia cu cât mai dulce-i 
sărutarea ibovnicului decât aceea a bărbatului, îşi 
preschimbă asprimea în dragoste curată şi începând din 
ziua aceea îşi îndrăgi cu duioşie iubitul, şi având de grijă să 
nu se dea în vileag, în multe rânduri încă se înfruptară 


amândoi din roadele iubirii. De care roade, facă Domnul 
s” avem şi noi cu toţii parte. 

Povestea a şaptea. 

Tedaldo se ceartă cu iubita lui şi pleacă din Florenţa. După 
câtva timp se întoarce în chip de pelerin, vorbeşte cu ea şi-o 
face să-şi recunoască greşeala; apoi scapă de la 
spânzurătoare pe bărbatul iubitei, învinuit de moartea lu', ii 
împacă cu fraţii săi şi la urmă se desfată in-ţelepţeşte cu 
dânsu. 

Fiammetta tăcuse lăudată de toţi, când regina, spre a nu 
mai pierde vremea, îi dădu numaidecât cuvântul Emiliei, 
care începu astfel: 

— Mie una mi-e drag să mă întorc în orăşelul nostru - pe 
care celelalte două tovarăşe ale mele au socotit să-l 
părăsească - şi să vă povestesc cum şi-a re-câştigat iubita 
un florentin de-al nostru. 

Trăia pe vremuri la Florenţa un tânăr nobil, pe care îl 
chema Tedaldo degli Elisei şi care - îndrăgostit fiind de-o 
doamnă, pe nume monna Ermellina, nevasta unui oarecare 
Aldobrandino Palermini - mulţumită deprinderilor sale 
alese, s-a învrednicit pe drept cuvânt de roadele iubirii. Dar 
soarta, rea pizmaşă a celor fericiţi, se puse drept de-a 
curmezişul plăcerii lui, căci doamna, care câtva timp îl 
mulţumise pe de-a-ntregul, de la o vreme, cine ştie din ce 
anume pricini, nu mai voi să-l mulţumească, şi nu numai că 
nu-i primea soliile, dar nici pe el nu mai voia să-l vadă. Din 
care pricină Tedaldo căzu la mare supărare, dar fiindcă-şi 
tăinuise cu dibăcie dragostea, nimeni nu se gândi că tocmai 
dânsa îi era prilej de întristare. Şi după ce se strădui în fel 
şi chip să redobândească iubirea doamnei, pe care nu 
credea s-o fi pierdut din vina lui, văzând că totul e în zadar, 
se hotări să plece în lume, pentru ca jalea nes-fârşită care-l 
topea de-a-n-picioarelea să nu fie prilej de bucurie pentru 
aceea care era ea însăşi pricina suferinţei lui. Şi, făcând 
rost de ceva bani, fără a înştiinţa pe nimeni, rude ori 
cunoştinţe, afară doar de-un prieten care ştia toată 


povestea, plecă în taină din Florenţa şi ajunse la Ancona, 
unde-şi schimbă numele, zicându-şi Filippo din Sanlodeccio. 
Acolo, dând peste un negustor bogat, intră în slujba lui şi 
porni, împreună cu el, pe una din corăbiile acestuia, spre 
Cipru. Obiceiurile şi purtarea lui Tedaldo îi plăcură atât de 
mult negustorului încât, pe lângă faptul că-i dădu o 
simbrioară frumuşică, şi-l luă părtaş şi la negoţ, lăsând pe 
mâna lui o mare parte din afaceri. lar Tedaldo ştiu să 
învârtă aşa de bine şi cu atâta isteţime trebile încredințate 
lui, încât ajunse în câţiva ani un negustor bogat, dibaci şi cu 
renume. 

Acu, între acestea, deşi tânărul nostru îşi amintea adesea 
de nemiloasa lui iubită şi suferea cumplit de! Chinurile 
dragostei, dorind din toată inima s-ajungă s-o mai vadă, se 
dovedi atât de tare, încât vreme de şapte ani îşi birui 
simţirile. Dar într-o bună zi, în Cipru, se nimeri s-audă pe 
cineva cântând o cântare făcută pe vremuri de el şi-n care 
îşi povestea dragostea şi bucuriile trăite alături de iubita sa, 
şi atuncea, gândindu-se că nu e cu putinţă ca ea să-l fi uitat, 
atâta dor se aprinse în el, încât, nemaâputând răbda, se 
hotări în sinea lui să se întoarcă la Florenţa. De aceea, 
punân-du-şi rânduială în treburi, plecă însoţit de un slujitor 
la Ancona, de unde - ajunse fiind cu bine toate ale sale - şi 
le luă şi le trimise la Florenţa pe numele unui prieten cle-al 
negustorului; apoi, cu sluga dimpreună, plecă şi el pe 
ascuns într-acolo, înveşmântat în pelerin şi prefă-cându-se a 
veni de pe la locurile sfinte. Ajuns la Florenţa, trase la un 
han, ţinut de doi fraţi, care se afla în apropiere de casa 
dragei lui. Şi cum sosi, se duse ţintă la ea, cu gând s-o vadă 
cât mai iute; dar, ajungând la casa ei, găsi ferestrele şi 
porţile încuiate, din care pricină îi fu teamă nu cumva să fi 
murit ori să se fi mutat aiurea. De aceea se întoarse 
îngândurat la han şi-n faţa hanului îi văzu pe cei patru fraţi 
ai săi înveşmântaţi în negru din cap până-n picioare, de 
care lucru el se minună din cale-afară; şi, ştiindu-se pe sine 
aşa de mult schimbat la straie şi la chip din ceea ce fusese 


mai înainte de-a pleca, încât cu greu ar fi putut să fie 
recunoscut, fără a mai sta pe gânduri, se apropie de un 
cizmar şi-l întrebă de ce anume purtau straie cernite aceia. 
La care omul îi răspunse: 

— Sunt îmbrăcaţi în negru, că nu-s nici două săp-tămâni 
de când un frate al lor, plecat de multă vreme, 'Tedaldo după 
nume, a fost răpus, sărmanul; şi zice-se că fraţii au dovedit 
la curte c-a fost ucis de un oarecare Aldobrandino 
Palermini, care-i închis acu, fiindcă Tedaldo acesta îi 
îndrăgea nevasta şi se întorsese pe ascuns ca să se ţină iar 
cu dânsa. 

Mare fu mirarea lui Tedaldo când auzi că un altul îi 
semăna aşa de mult, încât fusese luat drept el, şi se mâhni 
de pacostea care dăduse peste Aâdobrandino. Dar, după ce 
se încredința că doamna lui trăieşte şi-i bine sănătoasă, cum 
între acestea se înnoptase, se întoarse frământat de 
gânduri la han şi, după ce cină cu slujitorul dimpreună, se 
duse să se culce într-o odaie tocmai sus, aproape de 
acoperiş, unde-l duseseră hangii; acolo, fie de gândurile 
multe care-i jucau prin cap, fie din pricină că patul era 
îngust şi tare, sau poate şi din cauza cinei care fusese cam 
slăbuţă, nu izbuti să adoarmă, deşi noaptea trecuse de 
jumătate aproape. De aceea, treaz fiind, cam pe la miezul 
nopţii i se păru că aude nişte oameni scoborând în casă de 
pe acoperiş şi apoi prin crăpătura uşii văzu o dâră de 
lumină. Punând ochiul la crăpătură, Tedaldo se uită afară 
dornic să ştie ce se în-tâmplă şi văzu o fetişcană frumoasă, 
care ţinea în mână o luminare, şi trei bărbaţi care veneau 
spre ea şi care intraseră înăuntru venind de pe acoperiş; iar 
după ce se întâmpinară unii pe ceilalţi bucuroşi, unul din ei 
îi zise fetei: 

— Acu putem fi liniştiţi, har Domnului, căci fraţii numitului 
Tedaldo învinuiesc de moartea lui pe Aidabrandino 
Palermini, care a mărturisit omorul, astfel încât judecătorul 
i-a cumpănit până şi osânda. Cu toate acestea noi să nu 
suflăm o vorbă, că dacă s-ar afla că noi l-nam omorât, ne-ar 


paşte şi pe noi primejdia în care se află acum Aldobrandino 
Palermini. 

Şi, zicând astfel către fata care părea că-i tare bucuroasă 
de vestea asta, coborâră scările şi se duseră să se culce. 

Tedaldo, auzind acestea, căzu pe gânduri şi începu să 
cugete în sinea lui cât de multe şi de mari greşeli puteau să 
se strecoare în minţile omeneşti, gândindu-se dinţii la fraţii 
lui, care îngropaseră plângând pe-un altul în locul lui, apoi 
la bietul Aldobrandino, care fusese învinuit cu totul pe 
nedrept şi osândit la moarte prin martori mincinoşi, şi-n 
cele de pe urmă la oarba judecată a legilor şi-a celor care 
păzesc dreptatea şi care adeseori, haini cum sunt la suflet, 
căutând cu râvnă adevărul, ajung a dovedi minciuna; şi apoi 
mai au obraz să-şi zică slujitorii Domnului şi ai dreptăţii 
sale, când alta nu-s decât călăi în slujba fărădelegilor şi-a lui 
Ucigă-l toaca. Pe urmă prinse a se gândi la bietul 
Aldobrandino şi la scăparea lui, punând la cale cum să facă 
spre a-i veni într-ajutor. 

A doua zi de dimineaţă, lăsându-şi sluga la han, când 
socoti că-i vremea, se duse la iubită; şi spre norocul lui, 
aflând poarta deschisă, intră şi o găsi pe doamnă şezând pe 
jos într-o săliţă care dădea în grădină, plânsă, sărmana, şi 
amărâtă ca vai de capul ei. ledaldo, înduioşat, mai-mai să-l 
podidească plânsul, se apropie de ea şi-i zise: 

— Doamnă, nu te mai zbuciuma; curând afla-vei alinare. 

Femeia, auzkidu-l ridică capul şi-i zise plângând: 

— Creştine, după câte văd, pari să fii un pelerin de pe 
meleaguri depărtate. Ce ştii domnia-ta despre necazurile 
mele şi ce-ar putea să mă mângiie? 

Pelerinul îi zise atunci: 

— Doamnă, eu sunt de fel de la Constantinopole şi am 
venit aici, anume trimis de Dumnezeu, ca să-ţi întorc în 
bucurie jalea ce te apasă şi ca să-l mântui de la moarte pe- 
acela care ţi-e bărbat. 

— Decameronul, voi. 1 - cd. 80 


— Cum? Întrebă femeia. De spui că eşti străin şi c-ai ajuns 
abia acum prin părţile acestea, de unde ştii cine sunt eu şi 
cine mi-e bărbatul? 

Atuncea pelerinul luă de la capăt toate celea şi-i povesti pe 
rând tot ce răbdase Aldobrandino, îi spuse cine era ea, de 
cât timp era măritată şi alte multe despre dânsa, lucruri pe 
care el, vezi bine, le cunoştea; doamna se minună din cale 
afară şi luându-l drept proroc, în-genunche la picioarele lui, 
rugându-l - dacă venise anume spre a-l mântui pe 
Aldobrandino - să se grăbească, căci nu mai era vreme de 
pierdut. Pelerinul, fă-când pe sfântul, îi zise: 

— Doamnă, ridică-te şi nu mai plânge. Ia bine seama la ce- 
ţi spun şi ai de grijă să nu spui la nimenea nimic. Pre câte 
mi se arată mie, necazu-n care te găseşti a dat peste 
domnia-ta din pricina unui păcat mai vechi, pe care 
Dumnezeu a vrut să ţi-l mai uşureze prin pacostea aceasta 
şi vrea acum să te căleşti, ca să ţi-l spele pe de-a-ntregul; că 
dacă nu, şi mai cumplită urgie va să se abată pe capul 
dumitale. 

Femeia îi zise atunci: 

— Păcate am destule şi mi-e cu neputinţă să ştiu de care 
dintre ele vrea Domnul să mă pocăiesc; de aceea, dacă-l ştii 
cumva, spune-mi-l rogu-te şi mie şi-oi face tot ce-mi stă-n 
putere ca să mi-l ispăşesc. 

— Doamnă, răspunse pelerinul, eu ştiu care-i păcatul şi nu- 
ţi cer să mi-l spui ca să-l cunosc mai bine, ci pentru ca 
spunându-l să-ţi pară şi mai rău de el. Dar să venim la fapte. 
Ia spune, ţi-aminteşti să fi avut pe vremuri vreun ibovnic? 
Spune! 

Femeia, auzind-o şi pe asta, oftă din greu mirându-se, căci 
socotea că nimeni nu-i cunoscuse taina, deşi în zilele acelea, 
cu prilejul morţii prepusului Tedaldo, ceva tot răsuflase, din 
pricina unor cuvinte zvârlite în doi peri de prietenul 
răposatului care ştia ceva, şi zise: 

— Messere, văd că Dumnezeu ţi-arată toată tainele, de 
aceea n-are nici un rost să ţi le-ascund pe ale mele. E 


adevărat că-n tinereţe l-am îndrăgit cu patimă pe ţi-nărul 
de-a cărui moarte e învinuit bărbatul meu, precum 
aşijderea e adevărat şi că l-am plâns când a murit, pe el dar 
şi pe mine, căci eu, deşi am fost rea şi vitregă cu dânsul pe 
vremuri, n-am putut să-l uit, şi nici plecarea lui, nici vremea 
îndelungată cât a rămas printre străini, nici moartea lui 
nenorocită nu mi l-au scos din suflet. 

La care pelerinul îi zise: 

— Domnia-ta nu l-ai iubit pe nenorocitul acela care a 
murit, ci pe ledaldo Elisei; da' ia să-mi spui acum de ce mi 
te-ai certat cu el? Te-a supărat vreodată? 

Femeia îi răspunse: 

— Asta nici când, Doamne păzeşte! Pricina supărării au 
fost doar nişte vorbe pe care mi le-a spus un blestemat de 
popă la care m-am spovedit; căci dumnealui, când a aflat 
cât îmi iubesc ibovnicul şi cât de bine ne aveam, mi-a tras o 
chelfăneală de şi acu mă sperii când îmi aduc aminte, 
spunându-mi că de nu-l alung m-as-teaptă dracii în fund de 
iad, ca să mă ardă veşnic în foc dogoritor. Şi-aşa de tare m- 
am speriat, încât m-am hotărât să nu mai am nimic de-a 
face cu el; şi, ca să n-am prilej să mai păcătuiesc, n-am vrut 
să mai primesc din partea lui nimica, nici vorbe, nici 
scrisori. Deşi, la drept vorbind, socot că dacă el mai stăruia 
niţel (dar din păcate a plecat cu sufletul zdrobit), văzându-i 
cum se prăpădeşte topindu-se de dorul meu, n-aş fi putut 
răbda mai mult şi hotărârea mea cea aspră s-ar fi muiat de 
bună seamă, că doar atâta aştepta. 

— Ei vezi, ăsta-i păcatul care te chinuie acum, îi zise 
pelerinul. Eu ştiu cu siguranţă că el, ledaldo, niciodată nu 
ţi-a făcut vreo silnicie; când te-ai îndrăgostit de el de 
bunăvoie ai făcut-o, căci ţi-a plăcut pesemne; când a venit la 
dumneata, tot după voie ţi-a făcut şi cu învoirea dumitale 
aflat-a desfătare în prietenia voastră, în care dumneata ori 
cu vorba ori cu fapta i-ai arătat că afli atâta bucurie, încât ai 
izbutit să-i însuteşti iubirea, măcar că şi la început te 
îndrăgea chiar prea destul. Şi dacă aşa a fost (că doar eu 


ştiu c-a fost aşa), ce anume te-a îndemnat să te desparţi de 
el cu atâta vrăjmăşie? La câte ţi-a spus popa trebuia să te 
gândeşti înainte şi, dacă socoteai c-are să-ţi pară rău de 
cele ce-ai făcut, n-aveai decât să nu le faci. Căci tot aşa cum 
el era al dumitale, la fel şi dumneata erai întreagă a lui. 
Dac-ai fi vrut să faci astfel încât să nu mai fie al dumitale, 
puteai s-o faci, căci el se afla în mâna dumitale; dar ca 
domnia-ta, oare erai a lui, să vrei cu dinadins să i te smulgi 
din suflet, asta se cheamă că-i hoţie; e-o faptă rea ce nu se 
cade a fi făcută atâta vreme cât celălalt se împotriveşte. Află 
domnia-ta că şi eu sunt călugăr, drept care cunosc bine 
năravurile preoţeşti; de aceea, mie unul, întru folosul 
dumitale, mi-e îngăduit să-i judec şi. Să vorbesc de ei fără 
să-mi ferec gura; ba chiar şi vreau s-o fac, pentru ca de-aci 
înainte să-i cunoşti mai bine, căci până acu, se vede treaba, 
nu prea i-ai cunoscut. Călugării au fost pe vremuri oameni 
cucernici şi de treabă, dar cei ce-şi zic astăzi aşa şi drept 
aceia vor să treacă, nu mai au nimic de călugări în ei, decât 
cel mult sutana şi nici aceea barem nu e cu adevărat 
sutană; căci, de unde în trecut cei oare-au dat fiinţă şi-au 
pus temei călugăriei o porunciseră făcută din țesătură 
aspră, strimtă, sărăcăcioasă, astfel încât prin ea să se 
oglindească sufletul, sufletul lor ce nu căuta la cele 
pământeşti când trupul şi-l acopereau în straie aşa de 
păcătoase, astăzi, în schimb, călugării îşi fac sutane largi, 
lucioase, căptuşite, croite din postavuri scumpe şi după 
moda şi tipicul pontifical, numai oa să se umfle în pene, fără 
să-mânţă de ruşine, prin pieţe şi biserici, aşa cum fac 
mirenii cu straiele de sărbătoare. Şi-ntocmai ca pescarul 
care trudeşte cu năvodul să prindă mai mulţi peşti deodată, 
aşa şi ei, înfăşurându-şi pulpanele împrejur, se străduiesc 
din răsputeri să prindă pe sub ele mironosiţe, văduve, tot 
soiul de femei nătânge, ba şi bărbaţi, că dumnealor numai 
la asta se gândese, şi de-altele nici că le pasă. De aceea, ca 
s-o spun mai desluşit şi mai pe şleau, ăştia nu poartă 
nicidecum sutană de călugăr, ci doar culorile sutanei. De 


unde în trecut călugării umblau după mântuirea oamenilor, 
astăzi umblă după femei şi după avuţii; că toată râvna lor 
au pus-o şi-o pun şi azi în a speria cu vorbe umflate şi 
poveşti cugetul celor proşti şi-n a le arăta că prin pomeni şi 
slujbe îşi curăţă păcatele, astfel încât dreptcredincioşii să 
vie să le-aducă lor - ce din huzur şi lene, nu din credinţă s- 
au grăbit s-ajungă la călugărie - care o pâine, care vin, care 
bucate de sufletul morţilor. E drept, nu-i vorbă, * că 
pomana şi rugile răscumpără păcatele făcute; dar dacă cei 
ce fac pomeni ar şti cui i le fac sau de-ar ajunge să cunoască 
mai bine preoțimea, le-ar ţine mai degrabă pentru folosul 
lor sau le-ar zvârli la porci. Şi fiindcă dumnealor călugării 
ştiu bine că pe cât scoboară numărul celor cu avuţii, pe 
atâta creste bunăstarea şi avuţia lor, se străduiesc care de 
care cu sperietori şi baliverne să-i facă pe ceilalţi să nu-şi 
mai adune bogății, ca să rămâie ei stăpâni pe ele pân' la 
urmă. Ei înfierează des-frânarea trupească şi dezmăţul, 
pentru ca cei ce-s vinovaţi să-şi pună frâu la pofte şi femeile 
să le rămână lor; ei blestemă cămătăria şi tot câştigul 
necurat pentru ca, luând ei banii, vezi Doamne pentru a-i 
da înapoi, să-şi poată face sutane şi mai largi, să-şi cumpere 
episcopii şi alte ranguri şi mai suspuse cu banii ce ziceau c- 
ar duce la pierzanie pe cei ai cui erau. lar când sunt dojeniţi 
pentru atare fapte şi pentru alte multe la fel de ruşinoase, 
ei socotesc că e de ajuns să zică: fă cum spunem noi şi nu 
cum facem noi", pentru ca în felul ăsta s-alunge de la dânşii 
povara oricăror păcate, ca şi cum oile ar putea să deie 
dovadă de mai multă tărie şi statornicie decât păstorii care 
le pasc, şi ca şi cum ei n-ar şti că vorbele acestea sunt 
pricepute anapoda de cei cărora li se spun. Călugării de 
acuma vor ca oamenii să facă aşa cum îi învaţă ei, să le 
umple adică pungile cu galbeni sunători, să le 
mărturisească toate tainele, să se ţină curaţi, să fie 
răbdători, să ierte greşelile aproapelui, să se păzească de 
bârfeală, toate lucruri sfinte, frumoase şi cinstite; dar cu ce 
scop anume? Pentru ca ei să poată face ceea ce n-ar putea 


să facă dacă mirenii ar face altminteri decât cum îi învaţă 
ei. Cine nu ştie oare că lenea fără bani nu s-ar mai ţine pe 
picioare? Dacă tu îţi cheltui banii în desfătări şi în petreceri, 
călugărul n-o să mai poată să huzurească în mănăstire; 
dacă tu umbli cu femei, călugărul, sărmanul, cum să-şi 
apuce şi el rândul? Dacă nu ştii să rabzi şi nici să ierţi 
aproapelui, călugărul n-o să cuteze să-ţi vână-n casă şi să-ţi 
spurce femeia şi copila. Dar la ce bun să înşir faptă de faptă 
în parte? Destul să spun atâta că, ori de câte ori vin c-un 
răspuns de soiul ăsta, ei singuri se învinovăţesc. 

De socotesc că nu-s în stare să ţină piept ispitelor şi să 
trăiască cu evlavie, de ce nu stau închişi în casă? Ori, dacă 
vor să fie sfinţi, atunci de ce n-ascultă cealaltă vorbă a 
Evangheliei, ce zice: "Hristos a început prin faptă şi apoi 
prin propovăduire"? Să facă ei mai întâi şi după aceea să 
înveţe şi pe alţii! Că eu, de când mă ştiu pe lume, văzut-am 
dintre ei cu miile trăind şi desfătându-se nu numai cu femei 
mirene, dar chiar şi cu călugăriţe; şi încă dintr-aceia ce mai 
amarnic strigă când predică în amvon. Şi noi adică să ne 
luăm chiar după unii ca aceştia? Leie-se cine-o vrea şi facă 
cum îl taie capul, că Dumnezeu şi-aşa cunoaşte de-i bine ori 
nu cum a făcut. Dar hai să zicem totuşi că n-a greşit 
călugărul când te-a învăţat că-i mare, că e cumplit păcat să 
rupi credinţa cununiei; da' oare nu-i mai mare păcat să furi 
un om? Nu-i mult mai mare să-l omori sau să-l alungi în 
pribegie, ca să nemernicească bietul umblând de colo-colo? 
Vezi bine că-i mai mare, şi nu e om să zică altminteri. 
Femeia, dacă trăieşte c-un bărbat, păcătuieşte prin aceasta, 
dar ăsta e păcat firesc; pe câtă vreme dacă-l fură, îl omoară 
sau îl izgoneşte, atunci păcatul ei purcede din răutatea 
minţii. Or, eu ţi-am dovedit că dumneata l-ai furat pe 
Tedaldo smulgându-te de lângă el, dumneata ce, nesilită, te- 
ai dat întreagă lui. Şi află că de omorât - întrucât lucrul ăsta 
a stat în voia dumitale - tot dumneata l-ai omorât, căci, 
aspră cum ai fost cu el, puţin lipsea să nu se omoare cu 
propriile lui mâini. lar legea zice că acela care a pricinuit 


un rău e tot atât de vinovat ca şi acela care-l face. Gât 
despre cea de-a treia vină, nimeni nu poate zice că nu eşti 
dumneata aceea care-ai pricinuit surghiunul şi hoinăreala 
lui vreme de şapte ani prin lume. De aceea, prin fiecare în 
parte din aste trei păcate, domnia-ta ai săvâr-şit păcat cu 
mult mai mare decât ţi-a fost păcatul de-a fi trăit cu el. Dar 
ia să cercetăm mai cu amănuntul lucrurile: a meritat 
Tedaldo oare să-i faci ce i-ai făcut? De bună seamă nu; chiar 
dumneata ai mărturisit, şi-apoi eu ştiu că te iubeşte mai 
mult decât pe sine însuşi. N-a fost pe lumea asta femeie mai 
urcată-n slăvi, mai lăudată şi mărită decât ai fost domnia-ta 
prin gura lui, de câte ori se afla într-un loc unde putea vorbi 
de dumneata fără să dea de bănuit. Tot ce a avut mai drag 
pe lume, întreaga-i libertate şi cinstea lui întreagă, el 
dumitale ţi le-a dat. Nu era oare tânăr, de neam, si, printre 
ceilalţi tineri, şi chipeş pe deasupra? În cele câte ţin de 
vârsta tinereţii nu era oare priceput, destoinic şi viteaz? 
Poţi zice că n-a fost iubit? Nu-l îndrăgeau oare cu toţii? Nu-l 
întâlneau cu bucurie? De bună seamă toate acestea nu poţi 
să le tăgăduieşti. Şi-atuncea cum, cum de-ai putut să mite 
iei după un călugăr smintit, pizmaş şi dobitoc şi să urzeşti 
faţă de el un gând aşa de crud? Eu nu ştiu, zău, cum sunt şi 
femeile astea care fug de bărbaţi şi nu-i preţuiesc 
îndeajuns, când tocmai dimpotrivă, de-ar sta să se 
gândească la ceea ce sunt ele şi-ar judeca apoi cu câte 
nobile însuşiri e înzestrat tărbatul de către Dumnezeu - mai 
presus decât orice altă vieţuitoare de pe faţa pământului - 
ar trebui să se mândrească de sunt iubite de-un bărbat, să-l 
îndrăgească ca pe ochii din cap şi să se străduiască în fel şi 
chip să-i intre în voie, astfel încât iubirea lui să nu secă- 
tuiască în veci. Or, felu-n oare te-ai purtat domnia-ta, 
îmbrobodită de vorbele unui călugăr, vreun linge-blide 
hămesit şi puturos pesemne, nu e nevoie să ţi-l spun, că 
doar îl ştii prea bine; da' pasămite popa râvnea să sadă 
dumnealui pe locul de unde se căznea să-l surghiunească 
pe celălalt. Acesta-i, dar, păcatul pe care sfânta judecată - - 


ce pururi cu cumpănă dreaptă desă-vârseşte orice faptă pe 
care a început-o - n-a vrut să-l lase neplătit. Căci, după cum 
domnia-ta fără temei te-ai străduit să i te smulgi din braţe 
sărmanului 'ledaldo, la fel bărbatul dumitale - şi el fără 
temei - tot prin Tedaldo s-a aflat şi se află încă în primejdie, 
iar dumneata în supărare. De care, dacă vrei să scapi, se 
cade să fă-găduieşti, şi mai cu seamă să şi faci, că dac-o fi să 
vie Tedaldo din surghiun vreodată, domnia-ta îi vei da 
înapoi iubirea, prietenia şi îngăduinţa dumitale, punându-l 
iar pe-acelasi loc unde a stat mai înainte de a fi ascultat 
domnia-ta prosteşte vorbele smintitului de popă. 

Zicând acestea, pelerinul sfârşi ce avea de spus; iar 
doamna, care-l ascultase cu sufletul la gură - părân-du-i-se 
drepte şi întemeiate cele spuse, şi încredinţată fiind c-a fost 
lovită de năpastă din pricina păcatului dezvăluit de pelerin - 
îi zise: 

— Omul lui Dumnezeu, îmi dau seama că cele câte spui 
sunt toate adevărate, şi-n bună parte am ajuns - prin 
mărturia dumitale - să înţeleg şi eu acuma ce poame sunt 
călugării pe care îi socoteam drept sfinţi; de asemeni văd şi 
eu acum ce greu păcat am săvârşit purtându-mă rău cu 
Tedaldo şi-s gata să-l plătesc aşa precum m-ai învăţat, dac- 
aş putea s-o fac. Dar cum? Tedoldo niciodată n-o să mai vină 
înapoi, căci a murit, sărmanul; şi, cum e mort, e de prisos să 
mai făgăduiesc ceva, căci n-am să pot să-mi ţin făgăduinţa 
dată. 

La care pelerinul îi zise: 

— Pre câte mi se-arată mie, 'Tedaldo nu e mort, ci. 
Dimpotrivă-i teafăr, voinic şi sănătos şi-ar fi şi fericit dac-ar 
redobândi iubirea dumitale. 

Femeia îi zise atunci: 

— Gândeşte-te ce spui! Doar l-am văzut cu ochii mei, în 
faţa porţii mele, răpus de zeci de lovituri şi l-am ţinut în 
braţele astea şi i-am scăldat obrazul cu lacrimile mele, din 
care pricină, se pare, lumea mi-a scos şi vorbe. 

Pelerinul îi răspunse: 


— Să zici ce-i zice, doamnă, eu una-ţi spun şi bună: 
Tedaldo nu e mort; şi, dacă-mi dai făgăduinţa aşa cum ţi-am 
cerut-o, nădăjduiesc că-n scurtă vreme îl vei vedea şi 
dumneata. 

— Făgăduiesc să fac întocmai şi bucuros mă ţin de vorbă, 
răspunse femeia; că, drept să spun, nici n-aş avea mai mare 
bucurie decât să-mi văd bărbatul scăpat de la 
spânzurătoare şi pe 'Tledaldo în viaţă. 

Tedaldo socoti atunci că-i vremea să se arate şi s-o 
liniştească pe femeie cu nădejdi mai temeinice şi dinspre 
partea bărbatului ei. De aceea îi zise: 

— Doamnă, ca să te îmbărbătez niţel, am să-ţi mărturisesc 
o taină, pe care ai de grijă însă să n-o spui nimănui pentru 
nimica-n lume. 

Şi fiindcă se aflau într-un ungher mai dosnic, singuri 
numai ei doi, căci doamna socotindu-l sfânt nu se temea să 
sadă cu el mai la o parte, ledaldo scoase un inel, păstrat cu 
multă grijă atâta amar de vreme, pe care i-l * dăduse 
doamna în noaptea lor cea de pe urmă, şi ară-tându-i-l îi 
zise: 

— Doamnă, cunoşti inelul ăsta? 

Femeia, îndată ce-l văzu, îl cunoscu şi îi răspunse: 

— Vezi bine că-l cunosc! Eu i l-am dăruit pe vremuri lui 
Tedaldo. 

Atuncea pelerinul, sculându-se în picioare şi lepădân- "du- 
şi iute sumanul de pe umeri şi pălăria de pe cap, li zise în 
graiul florentin: 

— Acuma mă cunoşti? 

Când îl văzu femeia şi-l cunoscu că e ledaldo, rămase 
înmărmurită, temându-se de el ca de-o arătare din 
mormânt; de aceea nu-l întimpină ca pe Tedaldo 03! Întors 
de pe meleaguri depărtate, ci ca pe celălalt Tedaldo, întors 
la viaţă din mormânt, şi, înspăimântată cum era, dădu să 
fugă. Dar Tedaldo îi zise cu grăbire: 

— Doamnă, nu-ţi fie frică! Eu sunt Tedaldo al dumitale, 
voinic şi teafăr cum mă vezi. Nu-s mort, nici n-am murit 


vreodată, zică ce-o zice fraţii mei şi dumneata cu ei 
deolaltă. 

Femeia, mai liniştită oricum, recunoscându-i glasul şi 
uitându-se la el mai bine, după ce-şi zise în sinea ei că el 
era, de bună seamă, i se azvârli de gât şi-l sărută zicându-i: 

— Iubite drag, bine-ai venit! 

Iar el, după ce-o îmbrăţişa şi-o sărută, grăi: 

— Doamnă, nu-i vreme îndeajuns acum ca să ne bucurăm 
mai mult de-această întâlnire; vreau să mă duc să fac astfel, 
încât Aldobrandino să scape cât mai iute şi trag nădejde că- 
n curând, pe mâine chiar, să-ţi pot aduce vesti 
îmbucurătoare; iar dacă aflu, precum cred, că-i sănătos, 
chiar astă-noapte as vrea să vin la dumneata să-ţi povestesc 
rnai pe-ndelete ce-am mai aflat despre el. 

Şi zicând astfel îşi luă sumanul în spate, îşi puse pălăria şi 
sărutându-şi încă o dată iubita, după ce-o îmbărbăta cu 
vorbe de nădejde, se despărţi de ea şi-o luă de-a dreptul 
spre închisoarea unde zăcea Aldobrandino, mai frământat, 
sărmanul, de gândul morţii apropiate, decât de gândul c-o 
să scape şi de nădejdi de mai bine. 

Ş: după ce ajunse acolo, cu învoirea temnicerului, intră la 
el în chip de duhovnic şi, aşezându-i-se alături, îi zise: 

— Aldobrandino, eu ţi-s prieten şi vin ca să te scap, trimis 
de Dumnezeu, ce ştiindu-te nevinovat s-a îndurat de tine; 
de aceea, dacă vrei să-mi dai de dragul lui un dar pe care- 
am să ţi-l cer, îţi dau şi eu făgăduinţa că, de unde acu te- 
aştepţi la ştreang, până miine-n asfinţit ai să te vezi scăpat. 

La care Aldobrandino spuse: 

— Om bun, dacă scăparea mea îţi stă la suflet du-mitale, 
atunci de bună seamă mi-eşti prieten, precum spui, deşi nu 
te cunosc şi nici nu-mi amintesc să te mai fi văzut vreodată. 
E drept că n-am făcut păcatul de care-s învinovăţit; dar am 
făcut altele multe şi poate acelea m-au adus unde mă aflu 
acuma. Oricum, află că eu, spre a-i mulţumi lui Dumnezeu, 
care-mi vădeşte îndurare, sunt gata să şi fac, nu numai să-ţi 
făgăduiesc, orişice lucru, cât de mare, necum unul mai mic; 


de aceea cere-mi orice vrei, că dacă scap, fii sigur e-am să- 
mi păstrez îngăduinţa. 

Pelerinul îi zise atunci: 

— Nu vreau să-ţi cer decât atâta: să-i ierţi pe fraţii lui 
Tedaldo că te-au adus aicea, crezându-te vinovat de 
moartea fratelui lor, şi să ţi-i socoteşti drept prieteni şi fraţi, 
dac-or veni să-ţi ceară iertare pentru ce-au făcut. 

La care Aldobrandino răspunse: 

— Numai cel păgubit cunoaşte cât e de dulce răzbunarea 
şi cu ce patimă-i râvnită; totuşi, pentru ca Domnul 
Dumnezeu să m-aibă în paza lui, îi iert chiar de pe-acuma; 
şi dac-o fi să ies de aicea, voi face astfel încât să fii cu totul 
mulţumit. 

Răspunsul acesta îi plăcu pelerinului; de aceea, fără a-i 
mai spune alte cele, îl rugă stăruitor s-aştepte cu curaj 
până-ntr-a doua zi, când fără doar şi poate avea să fie 
mântuit de închisoare şi osândă. Apoi, plecând de la el, se 
duse drept la stăpânire şi acolo, luând într-un colţ pe unul 
dintre dregători, îi spuse între patru ochi. 

— Stăpâne, omul e dator să trudească de bună-voie, 
făcând astfel ca adevărul să iasă la lumină - şi mai cu seamă 
când se află pe locul în care te afli domnia-ta acum - pentru 
ca cei ce n-au greşit să nu rabde osândă strâmbă, iar cei ce- 
s vinovaţi să fie pedepsiţi. Or, tocmai ca să fie aşa, spre 
cinstea dumitale şi spre osândă celor ce-s vrednici de 
pedeapsă, mă înfăţişez acum înaintea dumitale. După cum 
ştii, domnia-ta te-ai arătat cu multă asprime faţă de 
Aldobrandino Palermini, pe care-l socoteşti drept ucigaşul 
lui 'Tedaldo şi ca atare te gândeşti să-l osândeşti la moarte; 
dar adevărul nu-i acesta şi eu până la miezul nopţii socot să- 
ţi fac şi mărturie că nu mint când vorbesc aşa, dându-ţi pe 
mână ucigaşii bărbatului cu pricina. 

Judele, om de treabă, îi dădu bucuros ascultare, cu atât 
mai mult cu cât şi lui îi părea rău de bietul Aldo-t> randino. 
Drept care, după ce află şi alte lucruri de la dânsul, cu 
ajutorul lui, cam pe la miezul nopţii, îi prinse ca din oală pe 


cei doi fraţi hangii, cu slujitor cu tot. lar mai apoi, când vru 
să-i pună la cazne, ca să afle din gura lor, cum se 
întâmplase treaba, tâlharii nu răb-dară si, la început tot 
câte unul, iar mai la urmă toţi deodată, mărturisiră drept pe 
faţă că ei îl omorâseră pe Iedaldo Elisei, fără să ştie cine e. 
Şi când fură întrebaţi de pricina omorului, răspunseră că 
tânărul, pe când ei nu se aflau la han, se legase de nevasta 
unuia dintre ei, poftind s-o aibă cu de-a sila. 

Pelerinul, după ce află cum stau lucrurile, cu învoirea 
judelui plecă şi se duse pe ascuns acasă la madonna 
Ermellina, pe care o găsi veghind - în timp ce toţi ceilalţi ai 
casei dormeau - - şi aşteptându-l, deopotrivă dornică să afle 
veşti de bine de la bărbatul ei, cât şi să pecetluiască pacea 
şi împăcarea cu 'ledaldo. Şi pă-trunzând la dânsa îi zise: 

— Bucură-te, iubita mea, că mâine ai să-ţi vezi bărbatul 
scăpat din închisoare şi întors aicea acasă. 

Şi ca să-i dea femeii deplină încredere, îi povesti de-a fir-a- 
păr tot ce făcuse pentru Aldobrandino. 

Femeia, bucuroasă foarte de-aceste două întâmplări, 
picate ca din cer şi-aşa de bine potrivite, adică pe de o 
parte de regăsirea lui Tedaldo, pe care ea-l plânsese mort, 
şi pe de altă parte de faptul că-l vedea scăpat pe bietul 
Aldobrandino, pe care se-aştepta cât de curând să-l plângă, 
sări de gâtul lui Tedaldo, şi-l sărută cu foc; apoi, culcându-se 
împreună, făcură bucuroşi plăcută şi voioasă pace şi pân'la 
zi se desfătară unul cu celălalt. lar către revărsat de zori 
Tedaldo se sculă şi, după ce-i spuse femeii ce-avea de gând 
să facă, rugând-o să nu-l dea de gol, înveşmântat cu 
aceleaşi straie de pelerin, plecă să vadă de Aldobrandino. 
Într-acest fel, a doua zi, stăpî-nirea, socotindu-se pe deplin 
luminată, îi dădu drumul lui Aldobrandino şi nu mult după 
aceea porunci să li se taie capul ucigaşilor chiar pe locul 
unde săvârşiseră omorul. 

Aldobrandino, văzându-se scăpat, spre multa bucurie a lui 
şi a nevestei sale, precum şi-a rubedeniilor şi-a prietenilor 
toţi, şi ştiind că numai pelerinul îl ajutase în treaba asta, îl 


duse cu alai acasă şi îl pofti să şadă la el atâta vreme cât 
avea să rămână în oraş; iar acolo-nici el şi nici nevastă-sa nu 
se mai saturau să-l omenească cu de toate şi mai cu seamă 
ea, care ştia, vezi bine, pe cine omeneşte. Dar după câtva 
timp, ledaldo - care ştia că fraţii săi rămăseseră de râsul 
lumii, după ce învinuirea lor se dovedise strâmbă, şi ca 
atare, temători, prinseseră a se înarma - socotind c-a venit 
vremea să-i împace cu Aldobrandino, îl rugă pe acesta să-şi 
ţină făgăduinţa. Aldobrandino îi spuse că-i gata să se 
împace. Pelerinul rândui atunci pentru ziua următoare un 
ospăț bogat şi îl rugă pe Aldobrandino ca dimpreună cu 
rudele lui şi cu femeile lor să-i primească pe cei patru fraţi 
cu neveste cu tot, adăugind c-avea să meargă el însuşi cât 
mai degrabă să-i poftească ca din partea lui la ospăţul de 
împăcare. Or, fiindcă Aldobrandino se arăta bun bucuros să 
facă după placul pelerinului, acesta se duse numaidecât 
acasă la cei patru fraţi şi după ce le spuse o seamă de 
cuvinte din câte se cereau rostite în legătură cu aceasta, în 
cele de pe urmă le dovedi cu atari temeiuri greşeala lor, 
încât izbuti cu uşurinţă să-i aducă pe calea împăcării cu 
Aldobrandino, faţă de care făgăduiră să-şi ceară iertare; 
după aceea îi pofti pe-a doua zi la masă împreună cu 
nevestele lor, iar dânşii, încredinţaţi că nu le întinde o 
capcană, primiră bucuroşi. 

A doua zi dar, către vremea prânzului, primii care sosiră în 
casa lui Aldobrandino fură cei patru fraţi ai lui ledaldo, toţi 
patru îmbrăcaţi în negru şi însoţiţi de câţiva prieteni; şi- 
acolo, de faţă cu toţi oaspeţii care fuseseră poftiţi, 
lepădându-şi armele, fraţii se dădură pe mâna gazdei, 
cerându-i iertare pentru câte uneltiseră împotriva ei. 
Aldobrandino, lăcrămând, îi primi înduioşat şi, după ce-i 
sărută pe gură pe toţi patru la rând, rostfS în grabă câteva 
cuvinte, arătându-le că-i iartă pe deplin de tot răul pe care 
i-l făcuseră. Pe urmă se înfăţişară surorile şi nevestele 
fraţilor, înveşmântate şi ele tot în negru, şi fură primite cu 
zâmbete şi plecăciuni de ma- donna Ermellina şi de 


celelalte doamne poftite la ospăț. Apoi, aşezându-se la 
masă, atât bărbaţii cât şi femeile fură ospătaţi din belşug, 
fără să aibă a se plânge de altceva nimic, decât de 
stânjeneala şi liniştea care domnea din pricina mâhnirii 
înfăţişate prin straiele cernite pe care le purtau rubedeniile 
lui Tedaldo (lucru pentru care mulţi îl ţinură de rău pe 
pelerin, care se aflase tocmai atunci să rânduiască un 
ospăț). Dar el, care-şi dăduse seama că oaspeţii cârteau, 
socotind că sosise vremea să le alunge supărarea, se sculă 
în picioare şi pe când mesenii, ajunşi către sfârşitul 
ospăţului, mâncau poame şi dulciuri, le zise astfel: 

— Un singur om mai lipseşte de la acest ospăț: spre-a-l mai 
înveseli puţin, şi acela e Tedaldo; or, fiindcă voi, care-aţi 
trăit mereu alăturea de el, n-aţi. lubutit să-l recunoaşteţi, 
eu am să fiu acela care-am să vi-l arăt. 

Şi, zicând astfel, îşi azvârli sumanul din spate dimpreună 
cu celelalte straie de pelerin şi rămase într-o scurteică de 
mătase verde, spre mirarea celor de faţă, care-l priveau 
înmărmuriţi şi care-l cercetară îndelung până să-şi crează 
ochilor că el era Tedaldo. Iar el, văzând una ca asta, se 
apucă să povestească despre rubedeniile sale, despre câte 
se petrecuseră în familiile lor şi despre câte păţise el vreme 
de şapte ani de zile. Drept care fraţii lui şi toţi ceilalţi 
bărbaţi care se aflau acolo se repeziră să-l sărute şi după ei 
se înghesuiră şi femeile, fie că-i erau rude ori nu, toate 
buluc, în afară de ma-donna Ermellina. Aldobrandino, 
văzând aceasta, îi zise: 

— Ce-nseamnă asta, Ermellino? De ce nu-l săruţi şi tu pe 
Tedaldo, aşa cum fac toate doamnele? 

La care femeia răspunse în auzul tuturor: 

— Niciuna dintre ele n-are temei să-i iasă în cale şi să-l 
întâmpine mai bucuroasă decât mine, care îi sunt 
îndatorată mai mult ca orişicare alta, căci numai mulţumită 
lui mi te-am redobândit; dar vorbele ce s-au scornit pe 
socoteala mea când noi îl jeluiam pe celălalt mă fac să stau 
deoparte acum. 


— Vezi-ţi de treabă, doamnă! Doar nu-ţi închipui că-mi 
aplec urechea la nişte clevetiri din astea, că doar Tedaldo, 
bietul, care a trudit ca să mă scape, a dovedit cu prisosinţă 
că lumea n-a avut dreptate în cele ce s-au spus, deşi nici 
înainte vreme eu unul n-am crezut o boabă din câte s-au 
scornit. Hai, du-te fuga de-l sărută! 

Femeia, care nici nu poftea alta, nu se arătă înceată întru 
împlinirea vremii lui şi-şi ascultă bărbatul; drept care se 
sculă în picioare şi-l sărută şi ea cu bucurie pe 'Tledaldo, ca 
toate celelalte doamne. Mărinimia lui Tedaldo şi multa lui 
îngăduinţă plăcu din cale-afară fraţilor săi, precum şi 
celorlalţi care se aflau de faţă, şi orice fărâmă de îndoială se 
risipi din cugete. Apoi, după ce fiecare îşi dovedi cu 
prisosinţă bucuria, Tedaldo cu mâinile lui sfaşie straiele 
cernite ale fraţilor săi şi cele cafenii pe care le purtau 
surorile şi cumnatele sale şi porunci pe loc să li se aducă 
alte straie. Iar după ce le îmbrăcară, porniră a petrece cu 
cântece şi dansuri şi alte câte toate, din care pricină 
ospăţul, care începuse pe tăcute, se isprăvi cu tămbălău şi 
cu petrecere în lege. Şi veseli cum erau mesenii ise mutară 
apoi acasă la Tedaldo, unde şezură şi la cină, şi încă vreo 
câteva zile petrecură tot la fel, ţinând-o dintr-un chef într- 
altul. 

Florentinii se uitară multă vreme la Tedaldo ca la un mort 
sculat din groapă şi unii dintre ei, ba chiar şi fraţii lui, mai 
“rămăseseră c-o leacă de îndoială în suflet de era el cu 
adevărat ori ba; şi poate s-ar mai fi îndoit încă destulă 
vreme, dacă nu i-ar fi lămurit pe deplin o întâmplare care le 
dovedi cine fusese mortul. Treceau într-o zi prin faţa casei 
lor nişte armăşei din Lunigiana si, văzându-l pe 'Tedaldo, se 
apropiară de el şi-i ziseră: 

— Bine te-am găsit, Faziuolo! 

La care Tedaldo le răspunse, de faţă fiind şi fraţii săi: 

— Mă luaţi drept altul, mi se pare. 

Armăşeii, auzindu-l vorbind, se ruşinară şi-şi cerură. 
Iertare, zicând: 


— Aşa o fi, dar dumneata semeni leit cu un tovarăş de-“al 
nostru, pe care îl cheamă Faziuolo din Pontremoli, care a 
venit aici cam de vreo două săptămâni şi parcă l-ar fi 
înghiţit pământul, că de atunci n-am mai aflat nimica despre 
dânsul. Ce-i drept, ne-am cam mirat vă-zându-te îmbrăcat 
aşa, căci el era soldat ca noi. 

Cel mai vârstnic din fraţii lui Tedaldo, auzind acestea, ieşi 
înainte şi-i întrebă pe armăşei cum era îmbrăcat Faziuolo. 
Aceia îi spuseră ce straie avea pe el şi mai la urmă se află că 
era îmbrăcat aşa precum spuseseră. Din care pricină, după 
acest semn şi după încă altele, aflară că cel omorât fusese 
Faziuolo şi nicidecum Tedaldo. Drept care toată lumea, şi 
fraţii şi ceilalţi, fură cu totul încredinţaţi că n-au la ce să se 
mai îndoiască. Iar 'Tedaldo, ajuns din nou bogat, rămase 
credincios iubirii sale, şi fără ca femeia să se mai supere 
vreodată, îşi potriviră întâlnirile cu grijă şi pe ascuns, 
bucurându-se încă multă vreme de dragostea lor. Facă 
Domnul să ne bucurăm şi noi de-a noastră. 

Povestea a opta. 

Ferondo înghite nişte prafuri şi e îngropat, fiind socotit 
mort; apoi e scos din mormânt de stareţul care trăia cu 
nevasta lui, e întemnițat şi lăsat să creadă că se află în 
Purgatoriu; la urmă învie din morţi şi creşte un copil de-al 
stareţului, făcut cu nevasta lui. 

Isprăvindu-şi Emilia povestea ei cea lungă - - care totuşi 
nu supărase pe nimeni dintre cei de faţă din pricina 
aceasta, ba dimpotrivă, dată fiind mulţimea întâmplărilor şi 
felurimea lor, păru tuturor pe scurt povestită - regina făcu 
semn Laurettei să vorbească mai departe, dându-i prilej să 
înceapă astfel: 

— Iubite doamne, îmi vine-n minte, şi trebuie să v-o spun, 
o întâmplare adevărată, care pare mai degrabă o născocire 
decât un adevăr, aşa precum a fost de fapt. Mi-am adus 
aminte de ea ascultând povestea Emiliei, în care un biet 
nenorocit e plâns şi înmormântat, fiind luat drept altul, în 
povestirea mea e vorba despre un om care a fost îngropat 


de viu fiind luat drept mort şi care apoi, el însuşi, darmite 
ceilalţi, socoti nu că fusese viu, ci c-a înviat din morţi; din 
care pricină norodul îl preaslăvi ca pe-un sfânt, când 
tocmai, dimpotrivă, s-ar fi căzut să-l pedepsească pentru 
greşeala lui. 

Se afla pe vremuri în Toscana - şi se mai află încă - o 
mănăstire aşezată pe-un loc mai neumblat de oameni, aşa 
precum sunt aşezate mai toate mănăstirile; şi acolo fu ales 
ca stareţ un preacinstit monah, cucernic întru toate, şi 
sfânt, şi evlavios, dar care nu răbda oprelişti când era vorba 
de femei. Atâta doar că treaba asta ştia s-o facă aşa de bine, 
şi se purta cu-atâta grijă, încât nu de ştiut, dar nici măcar 
de bănuit nu-l bănuia aproape nimeni, căci întru toate sfânt 
şi întru toate drept era ţinut de toţi. Acu se întâmplă ca 
stareţul acesta, legând prietenie cu un ţăran chiabur, un 
necioplit şi jumătate, pe care îl chema Ferondo (prietenie în 
care el nu afla nimic altceva decât ici-colo vreun prilej de 
desfătare pe spinarea prostiei lui Ferondo), se întâmplă, zic, 
ca între acestea să-şi dea seama stareţul că omul are o 
nevastă din cale-afară de frumoasă; şi într-aşa hal i se 
aprinseră călcâiele după femeie, încât şi zi şi noapte numai 
la dânsa se gândea. Ci auzind sfinţia-sa că Ferondo acesta, 
aşa nătâng şi fonf cum se arăta în toate celea, în dragostea 
ce i-o purta nevestei şi în grija cu care şi-o păzea era al 
naibii de isteţ, fu cât pe-aci sărmanul să-şi piardă orişice 
nădejde. Totuşi, şiret fiind, făcu ce făcu şi-l înduplecă pe 
Ferondo să vie din când în când, dimpreună cu nevastă-sa, 
să mai răsufle oleacă în grădiniţa mănăstirii. Acolo şedea cu 
ei de vorbă despre fericirea vieţii veşnice şi le povestea cu 
umilinţă faptele creştineşti săvârşite de bărbaţii şi femeile 
de odinioară, până ce într-o bună zi femeia îşi dori să i se 
spovedească şi ceru învoirea lui Ferondo, care-o lăsă să facă 
aşa precum dorea. 

Ducându-se aşadar femeia să se spovedească la stareţ, 
spre bucuria lui, după ce i se aşeză la picioare, începu fără 
înconjur de-a dreptul după cum urmează: 


— Părinte, dacă Dumnezeu mi-ar fi dat un bărbat ca 
lumea, sau dacă mai degrabă nu mi-l dădea de loc, poate că 
mi-ar fi fost uşor, cu sfaturile dumitale, s-apuc şi eu pe calea 
ce ne-ai vădit că duce spre viaţa fără moarte; dar eu, de stai 
să te gândeşti cine-i Ferondo ăsta şi cât e de nătâng, pot 
zice că mi-s văduvă, şi totuşi tot sunt măritată, căci cât 
trăieşte el nu pot avea un alt bărbat. Iar el, zălund cum e, 
fără vreo pricină anume, e atât de bănuitor, încât eu una nu 
mai pot trăi cu el altminteri decât în scârbă şi alean. De 
aceea, până a nu ajunge să-ţi spun şi altele, te rog, cu multă 
umilinţă, fii bun şi dă-mi un sfat în toată treaba asta, că 
dacă nu m-apuc de aici să osârdesc a face bine, degeaba mă 
mărturisesc şi mă trudesc, că tot n-ajută. 

Vorbele acestea îl unseră la suflet pe călugăr, care socoti 
că prin ele soarta îi deschide calea spre împlinirea celei mai 
mari dorinţe a lui. De aceea îi zise aşa: 

— Fiica mea, socot că-i mare pacoste pe capul unei femei 
frumoase şi gingaşe ca dumneata să aibă de bărbat un 
nătărău; dar socotesc că-i şi mai mare să aibă un soţ 
bănuitor; or, dumneata având şi una şi cealaltă, nu-mi vine 
greu să-ţi dau crezare când zici că rabzi atâta chin. La toate 
acestea însă, ca să vorbesc pe scurt, eu nu văd altă 
îndreptare, decât să încercăm a-l vindeca de gelozie. Leacul 
care-i trebuie lui eu ştiu să-l fac, dar vezi, s-ar cere ca 
dumneata să tăinuieşti câte am să-ţi spun acum. 

Femeia îi răspunse: 

— Părinte, dinspre partea asta să nu te temi; că eu mă las 
mai bine omorâtă decât să suflu un cuvinţel din câte ai să- 
mi spui. Da' vorba-i, cum să facem? 

— Decameronul, voi. 1 - cd. 80 

Starețul zise atunci: 

— Ca să se lecuiască, e de trebuinţă negreşit să meargă în 
Purgatoriu. 

— Dar cum să ajungă viu acolo? Îl întrebă femeia. Starețul 
îi răspunse: 


— Dintâi trebuie să moară şi-apoi nu-i greu s-a-jungă; iar 
după ce va fi îndurat atâta chin, încât să fie lecuit de 
năravul lui, noi ne-om ruga de Dumnezeu, cu rugăciuni 
anume, ca să-l aducă iar la viaţă şi Domnul ne va da 
ascultare. 

— Care va să zică să rămân văduvă? Întrebă femeia. 

— Vezi bine, zise stareţul, dar numai pentru o vreme. Şi-n 
vremea asta va trebui să fii cu multă grijă şi nu care cumva 
să te măriţi cu altul, că l-ai mânia pe Dumnezeu de-ai face 
una ca aceasta; iar când o fi să se întoarcă Ferondo, ai să fii 
silită să te întorci la el şi atuncea ţin-te gelozie! 

Femeia îi zise atunci: 

— Părinte, dacă-i vorba să iasă lecuit din toată treaba asta, 
ca să mai pot şi eu sufla oleacă în voie, eu n-am nimica 
împotrivă. Domnia-ta fă cum pofteşti. 

— De bună seamă c-am să fac, răspunse stareţul; da-i 
vorba cu ce socoti să mă răsplăteşti pentru o treabă ca 
aceasta? 

— Cu orice vrei, părinte, numai să pot, grăi femeia. Dar 
oare ce-ar putea să facă una ca mine pentru un om cum e 
sfinţia-ta? 

La care stareţul răspunse: 

— Domnia-ta poţi face cam tot acelaşi lucru pe oare îl fac 
eu de dragul dumitale; căci precum eu sunt gata să fac 
orice spre mângâierea şi alinarea dumitale, la fel poţi şi 
domnia-ta să-mi fericeşti întreaga viaţă. 

Femeia îi răspunse: 

— Dacă-i aşa, sunt gata să fac orice pofteşti. 

— Atuncea, zise stareţul, să-mi dai iubirea dumitale şi să 
mă mulţumeşti din plin, că eu mă prăpădesc cu zile de când 
mă tot gândesc la asta. 

Femeia, auzind ce-i cere, răspunse buimăcită: 

— Vai de mine, părinte, cum vii să-mi ceri una ca asta? Eu 
te credeam un sfânt! Cuvine-se oare ca sfinţii să ceară aşa 
ceva femeilor care se duc să-i roage de povaţă? 

La care stareţul îi zise: 


— Nu te mira, drăguţo, că printr-o faptă ca aceasta 
sfinţenia nu-i ştirbită, căci ea sălăşluieşte în suflet, pe câtă 
vreme ce-ţi cer eu nu e decât păcat trupesc. Ş-apoi fie cum 
o fi, vorba-i că frumuseţea şi farmecele dumitale m-au 
zăpăcit într-aşa chip, încât iubirea mă sileşte să fac aşa şi 
pace. Unde mai pui că dumneata, cu frumuseţea dumitale, 
te poţi mândri mai mult ca oricare alta, de stai să te 
gândeşti că e plăcută sfinţilor, care de! Ştiut e că-s deprinşi 
cu frumuseţile cereşti; iar eu, deşi sunt stareţ, sunt om ca 
toţi ceilalţi şi, precum vezi, nu-s nici bătrân. N-are la ce să-ţi 
vie greu să faci una ca asta, ci dimpotrivă s-ar cădea să vrei 
şi dumneata s-o faci, căci până ce Ferondo s-o pocăi în 
Purgatoriu, eu, stându-ţi noaptea în preajmă, te-oi alinta în 
locul lui. Şi nimeni n-o să ştie, căci toţi mă cred un sfânt, aşa 
cum mă credeai şi dumneata înainte, ba încă şi mai mult. 
Nu da cu piciorul norocului trimis de Dumnezeu, căci nici 
nu ştii câte femei ar vrea să aibă ce-ai putea domnia-ta să 
ai, şi vei avea de bună seamă, dacă ai s-asculţi cuminte 
povaţă ce ţi-o dau. Unde mai pui că am şi nişte giuvaeruri, 
pe care m ruptul capului nu le-aş da altcuiva decât domniei- 
tale. Fă dar, nădejdea mea, fă şi tu pentru mine câte fac şi 
eu bucuros de dragul dumitale. 

Femeia ţinea obrazul în pământ, fără să ştie ce să zică, 
căci de învoit nu-i prea venea să se învoiască. Drept care 
stareţul, văzând că de ascultat îl ascultase, dar că răspunsul 
întârzia, gândind că izbutise pe jumătate s-o convingă, mai 
adăugă un val de vorbe la cele dinainte şi până a nu sfârşi 
de spus îi şi vâri în cap că bine face de-l ascultă. De aceea, 
ruşinată foarte, femeia îi răspunse că se învoieşte cu ce-i 
cere, dar că nu-i poate face în voie până ce Ferondo nu 
ajunge în Purgatoriu. 

La care stareţul voios îi zise cu grăbire: 

— Are s-ajungă şi încă iute; numai să faci într-aşa fel ca 
mâine sau poimâine să vie aici la mine. 

Şi zicând astfel îi strecură pe ascuns în mână un inel de 
toată frumuseţea şi apoi o învoi să plece. 


Femeia, bucuroasă de dar, trăgând nădejde să mai aibă şi 
altele în curând, se întoarse la cumetrele cu care venise la 
mănăstire şi se apucă să le înşire tot soiul de minuni despre 
sfinţenia stareţului. Apoi, cu ele dimpreună, se întoarse 
acasă la bărbat. 

La vreo câteva zile după aceea, Ferondo se duse la 
mănăstire şi stareţul, cât ce-l văzu, pe loc se hotări să-l şi 
trimită în Purgatoriu. Acu, avea stareţul nostru niscaiva 
prafuri cu puteri făcătoare de minuni, câştigate de el prin 
părţile Răsăritului de la un mare prinţ, care zicea că se 
foloseşte de ele Bătrânul Munţilor când vrea să trimită pe 
cineva dormind în paradisul său ori să-l aducă de pe-acolo, 
şi că aceste prafuri, după cum le dădeai - mai mult ori mai 
puţin - făceau pe cel care le lua să doarmă mai mult ori mai 
puţin, fără de nici o vătămare şi într-aşa chip încât, până ce 
omul se afla sub stăpânirea lor, nimeni n-ar fi putut să 
spună că nu e mort de-a binelea. Or, luând călugărul din ele 
atâta cât să poţi dormi trei zile încheiate şi amestecându-le 
într-un pahar cu vin nelimpezit chiar bine, i le dădu lui 
Ferondo să le bea, în chilioara lui, fără să bage el de seamă. 
Apoi îl duse în curtea mănăstirii şi începu să-şi râdă de el şi 
de prostiile lui, dimpreună cu alţi călugări. Nu după multă 
vreme însă, lucrând puterea prafurilor, Ferondo fu lovit 
deodată de un somn aşa năprasnic, încât adormi de-a-n- 
picioarelea şi apoi se prăbuşi la pământ, aşa adormit cum 
era. Starețul, făcându-se că-i tulburat de această 
întâmplare, porunci să fie uşurat de strânsoarea hainelor, 
să i se aducă apă rece ca să-i stropească faţa, şi-i rândui şi 
alte leacuri, făcându-se că încearcă să-l vindece de rău de 
pântec ori cine ştie de ce altă meteahnă asemănătoare. Dar, 
văzând el şi ceilalţi că nu e chip să-l trezească şi neputând 
nicicum, oricât îl pipăiră la încheieturi, să-i simtă bătaia 
sângelui în vine, se încredinţară pe deplin că-i mort şi pace 
bună; de aceea dădură înştiinţare nevesti-şi şi rudelor, care 
veniră în grabă, şi, după ce nevastă-sa cu alte rubedenii îl 
jeluiră o bucată, stareţul porunci să fie pus în raclă aşa 


îmbrăcat cum se afla. Femeia se întoarse apoi acasă şi 
spuse tuturor că nu voia nici în ruptul capului să se 
despartă de pruncul pe care-l avusese cu răposatul; drept 
aceea, rămânând la casa ei, se apucă să-şi vadă de copilaş şi 
de avutul lui Ferondo. 

Starețul, dimpreună cu un călugăr bolonez în care avea 
mare încredere şi care tocmai în ziua aceea picase din 
Bologna, se sculă pe ascuns în puterea nopţii şi, scoţându-l 
pe Ferondo din raclă, îl aşezară într-un beci pe unde nu 
răzbea nici dâră de lumină şi care beci fusese anume zidit 
spre a sluji drept temniţă călugărilor care păcătuiau. Apoi, 
scoţându-i veşmintele, îl îmbrăcară în straie de călugăr şi, 
aşezându-l pe o grămadă de paie, îl lăsară să zacă acolo 
până ce avea să-şi vie în fire. Jiar bolonezul, pe care stareţul 
îl învățase ce să facă, rămase să-l păzească, fără ca nimeni 
altul să ştie despre aceasta. 

A doua zi stareţul c-o mână de călugări se duse la femeie 
s-o cerceteze, chipurile, şi o găsi cernită toată şi foarte 
întristată; şi după ce-i dădu duhovnicească mân-gâiere, îi 
aminti în şoaptă de ceea ce-i făgăduise. Femeia, ştiindu-se 
singură acum şi mântuită de beleaua cu omul ei, când mai 
văzu că stareţul mai poartă şi de astă dată în deget un inel, 
răspunse că e gata să-i mulţumească poftele şi căzură la 
învoială să vie în noaptea următoare. A doua zi dar, pe 
înnoptate, stareţul, îmbrăcat cu hainele lui Ferondo şi 
întovărăşit de călugărul lui, se duse la femeie şi petrecu cu 
dânsa până ce se crăpă de ziuă cu multă bucurie şi mare 
desfătare. Pe urmă se întoarse iar la mănăstire; şi întru 
atare slujbă de foarte multe ori bătu această cale. ŞL 
fiindcă în mai multe rânduri, fie la dus fie la întors, se 
nimeri să se întâlnească cu oameni de prin sat, aceia îl luară 
drept Ferondo, gândind că s-a întors din groapă anume 
spre a se pocăi prin părţile acelea. Dintr-asta se lăţiră apoi 
o seamă de poveşti scornite de prostime şi în mai multe 
rânduri ajunseră şi la urechile femeii; atâta doar că ea ştia 
cine-i strigoiul pocăit. 


Călugărul lăsat în preajma lui Ferondo, când îl văzu că S3 
trezeşte, fără a putea pricepe, bietul, pe unde se' găseşte, 
se năpusti asupra lui c-o voce înfricoşătoare şi c-un 
mănunchi de nuieluşe îi trase o mamă de bătaie, să n-o mai 
uite-n veci. 

Drept care omul nostru, răcnind şi văietându-se, tot 
întreba săracul: 

— Pe unde-s, rogu-te, pe unde-s? 

La care fratele îi răspunse: 

— In Purgatoriu eşti. 

— Cum, întrebă Ferondo, care va să zică am murit? 

— Vezi bine c-ai murit. 

Când auzi una ca asta, Ferondo prinse a-şi plânge nevasta, 
copilaşul, şi chiar pe sine însuşi prinse a se plânge cu 
durere, rostind tot felul de năzbâtii, care de care mai 
trăsnite. Apoi călugărul îi aduse ceva de mâncare şi de 
băut. lar Ferondo văzând acestea zise: 

— Doar nu cumva mănâncă morţii? 

— Ba da, grăi călugărul, şi ce-ţi aduc acuma aici e ce-a 
trimis femeia, care ţi-a fost nevastă, azi-dimi-neaţă la 
biserică, pentru ca să-ţi citim de suflet. lar Dumnezeu îţi 
întoarce pomana, precum vezi. 

Ferondo zise atunci: 

— Doamne, plăteşte-i însutit! Că tare am maiiu-iubit-o! Şi 
până a nu muri, cât e de lungă noaptea, o alintam în braţe 
şi într-una o pupam, ba mai făceam şi altele când îmi da 
ghes simţirea. 

Apoi, flămând fiind, se puse să mănânce cu poftă şi să bea, 
dar, cum i se păru că vinul e cam slab, făcu: 

— Bătu-o-ar Dumnezeu, că n-a dat popii vin din butea cea 
de lângă zid. 

După ce isprăvi cu prânzul, călugărul îl înhaţă din nou şi îi 
mai arse o bătaie cu aceleaşi nuieluşe. lar Ferondo, după ce 
răcni cât răcni, îi zise: 

— De oe mă baţi în halul ăsta? 


— Aşa-i porunca de la Domnul, îi zise popa, să te bat de 
două ori pe zi. 

— Şi din ce pricină anume? Îl întrebă Ferondo. Călugărul 
răspunse: 

— Pentru că ai fost bănuitor, deşi aveai de soaţă pe cea 
mai cumsecade femeie din tot satul. 

— Ah, vai de sufleţelul meu, se tângui Ferondo; aşa e, bine 
zici, cea mai cuminte şi mai dulce; mai dulce decât mierea, 
da' vezi, eu nu ştiam că Dumnezeu ţine de rău pe oamenii 
care-s bănuitori, că de ştiam, zău, n-aş fi fost. 

Călugărul îi zise atunci: 

— De toate astea ar fi trebuit să-ţi dai seama până te aflai 
încă pe lume şi acolo să te fi îndreptat; acu, dacă o mai fi 
vreodată să te întorci iar pe pământ, vezi, vâră-ţi bine în 
cap bătăile ce rabzi aici, astfel ca niciodată să nu mai fii 
bănuitor. 

— D-apoi cum, se minună Ferondo, cine-a murit se poate 
întoarce iar pe lume? 

Călugărul îi răspunse: 

— 'Te cred, dar numai cei care-s aleşi de Dumnezeu. 

— Doamne, făcu Ferondo, de-o fi să mă întorc şi eu, jur c- 
am să fiu cel mai de treabă bărbat din lumea asta: n-am să- 
mi mai bat nevasta niciodată şi nici n-am s-o înjur decât o 
dată, pentru posiroa asta pe care mi-a trimis-o. Măcar de i- 
ar fi dat în cap să puie şi-o feştilă! Da' ţi-ai găsit! Am fost 
silit sa beau şi să mă-nânc pe orbecăite. 

— Ba ţi-a trimis, şi încă mai multe, îi zise popa, dar vezi c- 
au ars la liturghie. 

— Aşa e, bine zici. Ei, de mă întorc, să ştii c-o las să facă 
cum o taie capul. Da', rogu-te, domnia-ta care mă baţi, cine 
eşti? 

Călugărul îi zise: 

— Şi eu sunt mort ca şi tine şi-am fost de fel de prin 
Sardinia. Dar cum pe cealaltă lume am lăudat unui stăpân 
de-al meu pe oamenii bănuitori, Dumnezeu - până ce-o 
chibzui să facă altceva cu noi, cu mine şi cu tine - mi-a dat 


osânda asta: să-ţi dau adică să mă-nânci, să bei şi-apoi să te 
cotonogesc. 

Ferondo întrebă: 

— Numai noi doi ne aflăm pe aicea? 

— Aş, sunt cu miile; da' tu n-ai cum să-i vezi şi să-i auzi, 
precum nu pot nici ei să te zărească ori să te audă. 

Ferondo întrebă din nou: 

— Oare suntem departe tare de locurile noastre? 

— Ohoho! Făcu călugărul, cale de mii de postii. Al naibii de 
departe! 

— Depărtişor, nu glumă, se minună Ferondo; pe câte judec 
eu, dacă-s atâtea postii, se vede treaba că suntem cu totu- 
afar' din lume. 

Cu de-alde astea şi altele asemănătoare, cu de-ale gurii şi 
bătaie, Ferondo fu ţinut cam la vreo zece luni de zile, în 
care, cât putu mai des, stareţul cercetă cu sârg nevasta cea 
frumoasă şi-şi petrecu cu ea pe cât putu mai bine. Dar într- 
o bună zi, ceasul cel rău pesemne, femeia se trezi că-i grea 
şi-i spuse stareţului vestea. Din care pricină amândoi se 
chibzuiră că-i de lipsă, şi încă cât mai iute, să-l scoată pe 
Ferondo din Purgatoriu şi să-l învie, ca să se întoarcă la 
nevastă şi ea să poată zice c-a rămas grea cu dânsul. 

Drept care în noaptea următoare stareţul porunci să vie 
careva să-l cheme pe Ferondo c-o voce prefăcută şi apoi să-i 
zică aşa: 

— Ferondo, veseleşte-te că Dumnezeu s-a îndurat de tine 
şi te trimite iar în lume, unde întorcându-te avea-vei de la 
nevasta ta un prunc şi pruncul ai să ţi-l botezi cu numele de 
Benedetto, căci Domnul Dumnezeu s-a îndurat de tine 
numai pentru rugarea multă a stareţului tău cel sfânt şi a 
femeii tale, precum şi de hatârul sfântului Benedetto. 

Ferondo, auzind acestea, se veseli şi zise: 

— Foarte mă bucur! Deie-i Domnul ani mulţi cu sănătate 
Părintelui Ceresc, şi stareţului, şi sfântului Benedetto, şi 
nevesti-mi, drăguţa şi dulcea de ea. 


Starețul, după ce-i turnă în vinul pe care i-l trimitea zilnic 
o fărâmă din prafurile fermecate, atâta cât să doarmă cam 
patru ceasuri, nu mai mult, îl îmbrăcă din nou în hainele lui 
şi dimpreună cu călugărul bolo-nez îl puse iar în racla unde 
fusese înmormântat. A doua zi de dimineaţă Ferondo se 
trezi şi printr-o crăpătură a raclei văzu lumina zilei, pe care 
nu-şi mai amintea s-o fi văzut de zece luni: drept care, 
părân-du-i-se că trăieşte, se apucă să strige: Deschideţi-mi, 
deschideţi-mi şi începu el însuşi să împingă în sus cu 
creştetul aşa de tare bolta raclei încât, nefiind prea tare 
înţepenită, o scoase din ţâţâni, mai s-o răstoarne de pe 
raclă. Călugării, care tocmai atunci cântaseră utrenia, 
dădură fuga într-acolo, îi cunoscură vocea şi-l văzură că se 
ridică şi dă să iasă din mormânt. Din care pricină, înfricaţi 
de ciudăţenia întâmplării, o rupseră la fugă şi dădură buzna 
peste stareţ. Starețul, prefăcându-se că se ridică de la 
rugăciune, le zise: 

— Fraţilor, de ce vă temeţi? Luaţi crucea şi agheasmă, 
veniţi cu toţii după mine şi-om merge să vedem ce se îndură 
să ne arate puterea Tatălui Ceresc. 

Zis şi făcut. Ferondo, între acestea, galben ca ceara la 
obraz, drept unul care nu văzuse de zece luni lumina zilei, 
ieşise din mormânt. Şi de îndată ce-l văzu pe stareţ, se 
azvârli la picioarele lui şi-i zise: 

— Părinte, după câte mi s-au arătat azi-noapte, rugăciunile 
dumitale, ale sfântului Benedetto şi-ale femeii mele m-au 
mântuit de chinurile Purgatoriului şi m-au adus iarăşi la 
viaţă. Drept care îl rog pe Dumnezeu să-ţi dea sănătate acu 
şi-n veci de veci amin. 

Starețul zise atunci: 

— Lăudată fie puterea Domnului! Du-te dar, fiule, de 
vreme ce Dumnezeu te-a înviat din morţi, du-te de-ţi 
mângâie nevasta, care de când ţi-ai dat sfârşitul într-una te 
boceşte, şi fii de-aci înainte slugă plecată a lui Cristos. 

Ferondo îi răspunse: 


— Ştiu, părinte, ce cuminte-i, că mi-au mai spus-o şi alţii. 
Da' las' pe mine! Că de îndată ce-oi da ochii cu ea, am s-o 
sărut până n-am să mai pot. Aşa de dragă, mi-e. 

După ce plecă Ferondo, stareţul se prefăcu că-i năucit de 
această întâmplare şi întru cinstirea ei puse călugării să 
cânte un preacucernic Miserere. Ferondo se întoarse în sat, 
dar oamenii când îl văzură o luară care încotro, fugind ca 
de-altă arătare, deşi el îi chema înapoi, ţinând morţiş să le 
arate că înviase ca Cristos. Şi până şi nevastă-sa se înfricoşa 
de el. De la o vreme însă, venindu-şi oamenii în fire şi 
încredinţându-se că-i viu, se apucară a-i pune tot felul de 
întrebări; iar el, fă-când pe înțeleptul, le răspundea la toţi, 
ba le dădea şi vesti de pe la rudele lor moarte şi despre 
Purgatoriu spunea nişte năzbâtii de te cruceai nu alta, 
istorisind pe îndelete, de faţă cu tot satul, ce vorbă-i 
trimisese Domnul prin gura unui mare arhanghel, mai 
înainte de a învia. Şi în cele de pe urmă se întoarse acasă la 
nevastă şi, luându-şi iar în stăpânire averile nenumărate, 
lăsă femeia grea după părerea lui, şi chiar la vremea 
potrivită - - după credinţa proştilor care-şi închipuie că 
femeia drept nouă luni poartă copiii * - nevasta îi făcu 
fecior şi-l botezară Benedetto. 

Întoarcerea omului nostru şi toate balivernele pe care. Le 
spunea, precum şi faptul că prostimea îl socotea înviat din 
morţi, sporiră fără seamăn faima de sfânt a stareţului. Iar 
omul care, bietul, din cauza geloziei răbdase atâta 
ciomăgeală, acu, fiind lecuit de ea, se astâmpără pentru 
vecie, întocmai după cum îi făgăduise stareţul femeii. De 
c'are lucru dânsa, nespus de mulţumită, trăi cinstită cu 
bărbatul, precum trăise şi înainte; atâta doar că uneori, 
când se ivea prilejul, nu se dădea înapoi nici de la 
preasfinţia-sa, care ştiuse s-o slujească cu atâta iscusinţă la 
vreme de necaz, şi încă ce necaz. 

Povestea a noua. 

Giletta di Nerbona U vindecă pe regele Franţei de-o bubă 
şi, drept răsplată, ii cere de bărbat pe Beltramo din 


Rossiglione; cavalerul se însoară în silă, de ciudă pleacă la 
Florenţa şi acolo, îndrăgostindu-se de-a fată, Giletta se 
culcă cu el în locul fetei şi naşte doi băieţi; din care pricină 
Beltramo, primind a o îndrăgi, şi-o i ţine de nevastă. 

Ţinând seama de privilegiul lui Dioneo, cel rânduit cu 
povestitul la urma tuturor, isprăvindu-se povestea Lau- 
rettei, numai reginei îi mai rămăsese să vorbească. Drept 
aceea, fără să mai aştepte a fi poftită de ceilalţi, plină de 
gingăşie, ea începu astfel: 

— Cine-ar mai cuteza să spună o poveste care să poată 
place, după ce-a auzit-o pe cea a Laurettei? Noroc că n-a 
fost prima, căci de-ar fi fost aşa, de bună seamă celelalte nu 
ne-ar mai fi plăcut atâta; de aceea, drept să spun, mă tem 
să nu se întâmple la fel şi cu poveştile care urmează a se 
spune. Totuşi, fie ce-o fi, mă încumet să vă spun şi eu o 
istorioară potrivită cu tâlcul celor spuse azi. 

În regatul Franţei trăia pe vremuri un nobil pe care îl 
chema Isnardo, conte di Rossiglione şi care, fiind 
bolnăvicios, ţinea mereu pe lâiigă el un doctor renumit pe 
care îl chema Gerardo di Nerbona. Contele avea un băieţaş, 
Beltramo, tare frumos şi drăgălaş, şi-n preajma acestui 
prunc creşteau cu el deodată şi alţi copii de vârsta lui şi 
printre dânşii şi-o fetiţă de-a doctorului, zisă Giletta după 
nume, care începu să-l îndrăgească pe băieţaş c-o dragoste 
cu mult mai pătimaşă decât s-ar fi căzut să simtă la vârsta ei 
plăpândă. Or, într-o bună zi murind numitul conte, băieţaşul 
rămase în grija regelui şi ca atare fu silit să plece la Paris; 
de care lucru copilita se necăji amarnic. Şi cum nu după 
multă vreme muri şi tatăl ei, ea se gândi c-ar da orice numai 
să poată merge şi dânsa la Paris să-l vadă pe Beltramo, 
dacă bunînţeles pentru o treabă ca aceasta ar fi avut prilej 
cinstit; dar, cum era păzită cu străşnicie de ai ei, căci 
rămăsese orfană şi pe deasupra şi bogată, nu era chip să 
afle prilejul potrivit. Şi între acestea ajunse fiind la vârsta 
măritişului, fiindcă nicicum nu izbutea să-l uite pe Beltramo, 


făcuse vânt la o mulţime de peţitori cu care rudele ar fi 
dorit s-o vadă măritată. 

Acu, în timp ce fata tânjea de dorul lui Beltramo mai mult 
ca niciodată - căci auzise că între timp ibă'a'tul se făcuse 
frum'os din cale-afară - se nimeri să audă că regele Franţei, 
din pricina unei copturi pe care o avusese în piept şi care 
nu fusese pe deplin lecuittă, rămăsese c-o bubă rea - prilej 
neostoit de chin şi de cumplită suferinţă - şi că de buba asta 
nu izbutiseră cu nici un chip să-l lecuiască doctorii, deşi 
mulţi se încercaseră făcându-i mai degrabă rău decât bine; 
astfel că regele, sărmanul, pierzând orice nădejde, nu mai 
vroia să ştie acum nici de poveţe, ir. ci de leacuri. Fata, 
auzind acestea, fu foarte mulţumită, căci se gândi c-avea în 
sfârşit prilej nebătător la ochi 'să meargă la Paris şi pe 
deasupra şi s-ajungă să se mărite cu Beltramo, dacă 
coptura regelui era cum şi-o închipuise d'ânsa. De aceea, ca 
una care învățase 'O mulţime de lucruri de la tatăl ei, 
amestecă niscaiva prafuri din anumite ierburi bune la boala 
ce credea că-l mistuie pe rege şi, încălecând degrabă, porni 
către Paris. Acolo, întâi şi întâi căută cu dinadinsul să-l vadă 
pe Beitramo; iar după ce-l văzu se duse şi la rege şi îi ceru 
să facă bine şi să-i arate şi ei buba. Văzând-o aşa de tânără, 
de drăgălaşă şi frumoasă, regele nu fu în stare să i ise 
împotrivească şi i-o arătă pe dată. Fata, cum dădu cu ochi 
de bubă, se încredința nu-maideeât c-avea să-l poată 
vindeca şi-i zise: 

— Măria-ta,: de te învoieşti, eu trag nădejde ca-n opt zile 
să te pot vindeca de buba asta, fără să înduri nici o durere 
şi făr' de nici un alt necaz. 

Regele îşi bătu joc în sinea lui de vorbele fetei, zicân-du-şi: 
"Să ştie adică o fetişcană, ce n-au ştiut şi n-au putut cei mai 
vestiți doctori din lume?" De aceea îi mulţumi frumos de 
grija ce i-o arăta, spunlându-i că se hotărâse să nu! Mai 
deie ascultare poveţelor doftoriceşti. La care fata îi 
răspunse: 


— Stăpâne, dumneata nesocoteşti priceperea şi ştiinţa 
mea fiindcă mă vezi că-s tinerică, ba şi femeie pe deasupra; 
dar eu ţi-aduc aminte că nu tămăduieşte cu meşteşugul 
meu, ci cu ajutorul Domnului şi meşteşugul doctorului 
Gerardo di: Nerhona, care mi-a fost părinte şi care a fost la 
vremea lui doctor cu faimă în toată lumea. 

Regele îşi zise atunci: "Poate că domnul mi-o trimite; de ce 
n-aş încerca să văd ce ştie face, de vreme; oe mă 
încredinţează c-am să mă vindec iute şi iară suferinţă?" Şi, 
hotărându-se să încerce, îi zise fetei: 

— Dar dacă, după ce ne-ai pus să ne călcăm făgăduinţa, tiu 
izbuteşti să ne vindeci, atuncea ce să-ţi facem? 

— Măria-ta, răspunse fata, pune să mă păzească; şi dacă 
nu te vindec în vreme de opt zile, atuncea arde-mă de vie; 
dar -dacă te-oi tămădui care-i răsplata mea? 

La care regele răspunse: 

— Pre: câte văd eşti fată mare; de aceea, de ne vindeci, te- 
om mărita la oaşa mare şi-are să-ţi fie bine. 

— Stăpâne, zise fata, m-aş bucura şi eu de una ca asta, dar 
tare mi-ar plăcea să-mi aleg singură bărbatul, deşi, Doamne 
păzeşte, n-aş vrea să crezi că-mi sade gândul la vreunul din 
feciorii tăi sau din familia ta regească. 

Şi regele îi făgădui numai'daeât să-i fată voia. 

Fata se puse pe lucru şi izbuti să-l vindece pe rege şi mai 
iute decât făgăduise. Drept care dânsul, simţindu-s'e 
tămăduit, îi zise: 

— Fată dragă, ţi-ai câstigaât bine bărbatul! Iar dânsa îi 
răspunse: 

— Dacă-i aşa, măria-ta, atunci l-am câştigat pe Beitramo di 
Ro'ssiglione, pe care încă din pruncie am început să-l 
îndrăgesc şi apoi l-am îndrăgit mereu, din ce în ce mai mult. 

Regelui îi veni cam greu să-i deie tocmai pe Beitramo, dar 
fiindcă i-l făgăduise, ica să nu-şi calce vorba, îl chemă pe 
tânăr şi-i zise: 

— Beitramo, eşti om în toată firea acum, bărbat destoinic 
şi învăţat; vrem dar să ni te întorci stăpân pe locurile 


dumitale, ducând acasă şi-o copilă pe care ţi-a: n ales-o noi 
de nevastă. 

Beitramo îl întrebă atunci: 

— Şi cine-i fata doamne? 

— E aceea, spuse regele, care ne-a vindecat eu leacurile 
ei. 

Beitramo, care-o cunoştea şi o văzuse de curând, deşi îi 
păruse imândră fata, ştiind-o că nu-i de neam, pe potriva 
lui, răspunse înciudat: 

— Stăpâne, vrei să-mi dai o doftoriţă de nevastă? Ferit-a 
Dumnezitu să-mi fie dat a mă însura c-o astfel de femeie. 

La care regele răspunse: 

— Care va să zică ai vrea să ne călcăm cuvântul da't spre 
vindecarea noastră copilei care, drept răsplată, ni te-a 
cerut pe dumneata? 

— Stăpâne, spuse atunci Beitramo, măria-ta poate să-mi ia 
tot ce am pe lumea asta şi chiar pe '—âne însumi mă poate 
da cui vrea, căci eu sânt al măriei-tale; dar află că eu unul 
câ't oi trăi n-am să mă împac cu gândul unei căsnicii ca 
asta. 

— Ba aiisă te împaci, răspunse regele, ră"' aţi e 
înţeleaptă, frumoasă şi te îndrăgeşte ca pe lu “ina ochilor; 

De aceea noi nădăjduim să ai parte de-o viaţă cu mult mai 
veselă cu dânsa decât cu orice altă doamnă de viţă mai 
aleasă. 

Beltramo nu câroni şi regele dădu porunci să fie rânduite 
pregătiri mari şi falnice pentru serbarea nunţii. lar când 
veni şi ziua aceea, deşi se cununa în silă, Beltramo, în faţa 
regelui, se însura cu fata care-l iubea mai mult ca orice pe 
lume. Şi, după ce-o făcu şi p-asta, cum el se hotărâse mai 
dinainte ce să facă, spunând că vrea să meargă acasă, pe 
meleagurile lui, ca acolo să desăvârşeaseă taina cununiei, 
îşi luă rămas bun de la rege si, îneălecând pe cal, în loc s-o 
apuce către pământurile lui, porni de-a dreptul spre 
Toscana. Şi acolo, aflând că florentinii se războiau cu cei din 
Siena, se hotări să lupte de partea florentinilor; drept care, 


fiind primit cu cinste şi multă bucurie de ei, fu pus drept 
căpetenie în fruntea unei oşti si, fiind ţinut cu plată bună, 
rămase multă vreme în slujba florentinilor. 

Mireasa, necăjită de cele întâmplate, trăgând totuşi 
nădejde să-l poată aduce înapoi prin buna ei purtare, plecă 
la Rossiglione, unde fu primită de toţi drept doamnă şi 
stăpână. Acolo însă - cum Beltramo lipsise ani de zile de pe 
pământurile lui - găsi în toate cele dezordine şi stricăciune, 
dar înţeleaptă fiind, se apucă cu hărnicie şi puse rânduială 
în toate; din care pricină supuşii se arătară mulţumiţi şi 
începură s-o îndrăgească cu dragoste statornică, 
învinuindu-şi cu asprime stăpânul, care nu părea să fie 
mulţumit de dânsa. După ce puise dar în rând moşiile şi 
casele cu toate ale lor, fata trimise vorbă contelui prin doi 
cavaleri, rugându-l s-o înştiinţeze dacă era ea pricina care-l 
ţinea departe, căci de-ar fi fost aşa, ea, ca să-i facă în voie 
ar pleca de acolo. La care vorbe contele răspunse cu 
asprime: 

— Să facă cum o taie capul! Oât despre mine unul, n-am să 
mă întorc decât atuncea când o să poarte ea inelul ăsta-n 
deget şi-n braţe prunc făcut cu mine. 

Inelul acela îi era tare drag contelui şi nu şi l-ar fi scos din 
deget perutru nimic în lume, căci auzise despre el c-avea 
putere fermecată. Se laămuriră deci trimişii că acele două 
lucruri erau cu neputinţă să fie dobândite, şi price-pând că 
vorba lor n-ajută la nimica şi nu-i în stare a zdruncina 
hotărârea contelui, se întoarseră la stăpâna lor şi-i 
povestiră ce răspuns îi trimitea bărbatul. Contesa, tare 
amărâtă, după ce chibzui îndelung, se hotări să încerce să 
vadă de nu-i chip s-ajungă la cele două lucruri, astfel încât 
să-şi poată redobândi bărbatul. Drept care-şi făuri un plan 
şi după aceea, adunând bărbaţii cei mai răsăriţi şi mai 
destoinici, le înşiră la rând cu vorbe înduioşătoare tot ce 
făcuse pentru conte, vădindu-le şi ce răsplată primise 
pentru truda ei; iar la sfârşit le apuse că, întrucât nu dorea 
ca din cauza ei el să şadă veşnic în surghiun, se hotărâse să 


plece şi să-şi petreacă restul vieţii mergând pe la locurile 
sfinte şi împărțind pomeni de mântuirea sufletului; şi ca 
atare îi rugă să ţie în paza lor şi să aeârmuiască ei 
pământurile contelui, dându-i de ştire lui că dânsa plecase 
hotărâtă să nu mai pună-n veci picioru-n Rossiglione. In 
vreme ce vorbea, potop de lacrimi revărsară oamenii aceia 
cumsecade şi o rugară în fel şi chip să-şi schimbe hotărârea 
şi să rămână acolo; dar fără de folos. Căci 'dânsa, în paza 
Domnului lăsându-i, c-un văr de-al ei şi-o slujnică, fără să 
ştie nimeni, porniră îmbrăcaţi în staie de pelerin şi încărcaţi 
de bani şi pietre nestemate, şi până la Florenţa nu se mai 
opriră. Acolo, dând peste un han ţinut de-o văduvă de 
treabă, doamna, dornică fiind să afle vesti de la bărbatul ei, 
se aciui la han, trăind ca pelerinii, cu cheltuială mică şi 
multă rugăciune. 

Or, chiar de-a doua zi se nimeri să-l vadă pe conte când 
trecea călare ou ai săi prin faţa hanului; şi, deşi ea îl ştia 
bine, o întrebă pe văduvă cine era acela. Hangiţa îi 
răspunse: 

— E un străin, un conte, Beltramo după nume şi-i un 
bărbat curtenitor, plăcut şi tare îndrăgit aicea în 'oraş; e 
îndrăgostit la nebunie de o vecină a noastră, o fată de neam 
bun, dar fără pic de avere. Ce-i drept, fata-i cinstită, dar 
cum e aşa săracă nu-i chip să se mărite şi stă cu maică-sa, o 
doamnă tare înţeleaptă şi de treabă; că dacă nu era s-o aibă 
pe maică-sa, poate de mult i-ar fi făcut în voie contelui, 
da'aşa. 

'Contesa, auzind cuvintele acestea, rămase gânditoare, şi 
după ce le întoarse pe faţă şi pe dos şi le înţelese pe de-a- 
ntregul, puse la cale ce să facă; află deci care-i casa şi 
numele femeii şi-al fetei îndrăgite de conte şi într-o bună zi 
se duse pe ascuns la ele, îmbrăcată aşa cum se afla, în 
straiele de perelin. Pe mamă şi pe fată le află trăind ca vai 
de lume si, după ce intră în casă şi le dădu bineţe, îi spuse 
doamnei c-ar fi vrut să stea cu ea de vorbă. Femeia, 
ridicându-se, zise că-i gata s-o asculte; drept care, după ce- 


o pofti într-altă odăiţă şi după ce se aşezară, contesa începu 
aşa: 

— Doamnă, pre câte văd, nici dumneata şi nici copila 
dumitale nu prea aveţi noroc, aşa cum n-am nici eu; dar 
dacă dumneata ai vrea, nu ţi-ar fi greu să faci astfel, încât s- 
avem parte de el şi eu şi dumneata cu fata. 

Femeia îi răspunse că atâta aştepta şi ea, să mai răsufle 
oleacă de griji, dar într-un chip cinstit. Şi atunci contesa îi 
zise: 

— Eju as avea nevoie de o făgăduinţă anume din partea 
dumitale; dar dacă eu mă încred în ea şi dumneata mă- 
nşeli, atunci să ştii c-ai stricat tot, şi rosturile mele şi p-ale 
dumitale. 

— Să nu te temi, grăi femeia; spune tot ce pofteşti şi poţi fi 
sigură că eu n-am să te înşel nicicând. 

Contesa se apucă atunci şi-i povesti de-a fir-a-păr toată 
povestea ei, cine era, cum î'l iubise pe conte încă din 
pruncie şi tot ce îndurase până în ziua aceea. Şi cu atâta 
însufleţire vorbi eotesa, încât femeia, crezârid-o pe de-a- 
ntre-gul - ca una care auzise, în parte, şi de la străini 
povestea ei - simţi la urmă că i se face milă de dânsa. Iar 
contesa, sfârşind povestea, îi zise: 

— Ai auzit, dar, care sunt aţele două lucruri de care am 
nevoie ca să-mi redobândesc bărbatul; şi nu ştiu zău. Cine- 
ar putea să-mi facă rost de ele mai lesne decât dumneata, 
dacă-i adevărat, precum aud, că contele e aşa de 
îndrăgostit de fata dumitale. 

Femeia îi răspunse atunci: 

— Dac-o iubeşte ori ba, n-am cum să ştiu: de arătat de 
bună seamă aşa arată. Dar cum socoti dumnia-ta să-ţi vin 
într-ajutor? 

— 'Ţi-oi spune cum, grăi contesa; dar până atunci vreau să- 
ţi arăt cu ce folos ai să te alegi domnia-ta din treaba. 

Asta, dacă vei face cum te rog; pre câte văd ai fată mare, 
frumoasă, şi-ar fi tocmai vremea s-o aşezi la casa ei, dac-ai 
avea cu ce; dar după câte am priceput, n-ai cum să faci una 


ca asta. De aceea eu, dacă m-ajuţi, mă leg drept mulţumită 
să-ţi înzestrez copila cu cât vei crede dumneata că-ţi 
trebuie ca s-o măriţi bine. 

__ Oa una ce era lipsită, femeia se bucură în sinea ei, 
sărmana, de vorbele contesei; dar, bună cum era la suflet, 
răspunse: 

— Doamnă, spune-mi ce pot face pentru domnia-ta, că, 
dacă lucrul e cinstit, eu bucuroasă-l fac şi apoi vei face 
dumneata cum vei găsi mai bine. 

'Contesa îi zise atunci: 

— Uite ee-aş vrea să faci: să trimiţi vorbă contelui printr-o 
femeie de credinţă că fata dumitale i-ar face toate voile, 
dac-ar şti sigur c-o iubeşte atât pe cât arată; lucru de oare 
ea n-are să fie încredinţată decât atunci când contele îi va 
trimite în 'dar inelul pe care-l poartă în deget şi despre care 
a auzit că-i e nespus de drag. lar dacă el îl va trimite, 
domnia-ta să mi-l dai mie. Apoi să-i dai de veste că fata îl 
aşteaptă să vie când pofteşte, să îl aduci pe ascuns, aici la 
dumneata acasă şi-n locul fetei dumitale să mă strecori pe 
mine în patul lui pe ascuns. Poate că Dumnezeu se va 
îndura de mine şi voi rămâne grea: şi într-acest chip, 
purtând în deget inelul lui şi-n braţe copil făcut cu el, am să- 
| aduc iarăşi la mine şi-am să trăiesc cu el aşa cum se cuvine 
să trăiască o femeie cu bărbatul ei, şi asta numai mulţumită 
bunăvoinţei dumitale. 

Femeia îşi dete seama că treaba nu-i uşoară şi-i fu şi frică 
nu cumva să-şi facă fata de ruşine. Totuşi, gândin-du-se că-i 
bine să-i dea o mână de ajutor contesei spre a-şi redobândi 
bărbatul şi cugetând că fapta ei poate duce la bun sfârşit, 
lăsându-se mânată de dragostea pentru contesă, nu numai 
că-i făgădui să facă ceea ce-i ceruse, ci-n foarte scurtă 
vreme, lucrând în taină şi cu grijă, precun. Fusese învățată, 
îi dobândi inelul (cu toate că Beltramo se despărţi cu greu 
de el) şi izbuti cu măiestrie s-o culce pe. Contesă cu contele, 
în locul fetei. 


De pe urma acestor prime îmbrăţişări, căutate cu multă 
dragoste de conte, din mila cerului contesa rămase grea 

— Decameronul, voi. | - cd. 80 

* cu doi băieţi, precum se dovedi pa urmă, când îi veni 
vremea să nască. Şi nu numai o dată, ci-n repetate rânduri, 
femeia aceea de ispravă îi înlesni contesei să se bucure de 
îmbrăţişările bărbatului ei, punând la cale lucrurile cu atâta 
dibăcie, incit nimeni nu află nimic de toată treaba asta, iar 
contele fu încredinţat că se culcase, cu iubita, nu cu nevasta 
lui. Drept care în mai multe rânduri o dărui cu pietre 
scumpe şi felurite giuvaieruri, pe care dânsa le păstră pe 
toate cu sfinţenie. lar mai la urmă, când simţi că rămăsese 
grea, nu vru s-o mai încurce degeaba pe femeie, şi de aceea 
îi zise: 

— Doamnă, mulţumită lui Dumnezeu şi dumitale am izbutit 
să am ce-am vrut. De aceea, e vremea acum să-ţi dau 
răsplata cuvenită şi apoi să plec ou Dumnezeu. 

Femeia îi răspunse că-i bucuroasă de izbândă, dar că ea n- 
o slujise cu gândul la răsplată, ci numai fiindcă socotise că e 
de datoria ei să facă o faptă bună. La care doamna îi spuse: 

— Mă bucur ce-mi spui, cu-atât mai mult cu cât şi eu, 
aşijderi dumitale, nu socotesc să-ţi dau drept plată cât ai să- 
mi ceri domnia-ta, ci doar să fac un bine care se cere a fi 
făcut. 

Atunci femeia biata, minată de nevoie şi copleşită de 
ruşine, îi ceru o sută de lire ca să-şi mărite fata. lar 
doamna, pricepându-i ruşinea şi văzând cât de puţin îi cere, 
îi dădu cinci sute de lire şi-o dăruit cu o mulţime de giu- 
vaeruri scumpe, care cu toatele împreună făceau încă pe- 
atita. Femeia, peste închipuire de fericită, mulţumi pre cât 
ştiu mai bine contesei, care, luându-şi rămas bun de la 
dânsa, se întoarse înapoi la han, iar ea - spre a nu mai da 
prilej bărbatului să-i vină în casă ori să-i trimită vorbe - - 
plecă cu fata dimpreună la nişte rude de la ţară. Cât despre 
conte, el, la scurtă vreme după aceea, chemat fiind de ai săi 


să se întoarcă acasă, cum auzise între timp că doamna lui 
plecase în lume, se întoarse iar la Rossiglione. 

Contesa, prinzând 'de veste că Beltramo plecase din 
Florenţa şi se întorsese în ţară, fu foarte mulţumită şi mai 
rămase în oraş până îi veni vremea să nască. Pe urmă, 
aducând pe lume doi băieţaşi leiţi cu contele întru totul, se 
strădui să le găsească o doică bună, iar apoi, când socoti că- 
i vremea, se aşternu la drum si, fără s-o cunoască nimeni, 
ajunse pân' la Montpellier. Acolo şezu câteva zile ca să se 
odihnească şi, după ce făcu cercetări pretutindeni spre a da 
de urma contelui, află că e la Rossiglione şi că de patruzeci 
de sfinţi orânduise o serbare la care poftise o mulţime de 
lume; porni dară şi ea într-acolo, înveş-mântată ca de obicei 
în straiul ei de pelerin. Şi după ce ajunse, văzând că 
oaspeţii stau gata să se aşeze la ospăț, ea, fără să-şi mai 
schimbe haina, pătrunse în sala de ospeţe cu copilaşii în 
braţe şi, făurindu-şi drum printre mesenii adunaţi, se duse 
drept la conte şi căzând în genunchi la picioarele lui îi zise 
hohotind: 

— S'tăpâne, eu sunt nevasta dumitale cea oropsită şi 
pribeagă, care am nemernicit atâta vreme prin străini ca să 
te poţi întoarce domnia-ta acasă. Şi vin acuma să te rog, pe 
Dumnezeul tău şi-al meu, să-ţi aminteşti şi să te ţii de 
învoiala ce-ai legat cu cei doi cavaleri trimişi de mine 
odinioară; căci iată îţi aduc în braţe, nu un copil,. ci doi 
deodată şi-n deget port, pre câte vezi, inelul dumitale. E 
vremea dar să mă primeşti ca pe-o soţie legiuită, aşa cum ai 
făgăduit. 

Contele, auzind-o, rămase înmărmurit şi recunoscu de 
îndată inelul şi copiii, care aduceiau cu el ca două picături 
de apă; dar totuşi o întrebă: 

— Grăieşte, doamnă, cum anume s-au întâmplat acestea 
toate? 

Contesa, spre mirarea lui şi-a tuturor celor de faţă, îi 
povesti atunci pe îndelete toată povestea ei. Drept care 
contele, ştiind bine că spune adevărul, văzând cât de 


înţeleaptă şi de stăruitoare se dovedise a fi, ba mai 
văzându-se pe deasupra şi cu doi prunci deodată, fie spre a- 
şi ţine vorba, fie pe de altă parte spre a face în voie 
doamnelor şi cavalerilor de faţă, care-l rugau stăruitor s-o 
primească, şi s-o cinstească, îşi potoli asprimea cea multă şi 
încăpăţânată şi, ridicând-o pe contesă de jos, o îmbrăţişa şi- 
o sărută, recunoscând-o drept soţie legiuită şi pe copii la fel. 
Şi după ce dădu porunci să fie îmbrăcată în straie potrivite 
cu rangul ei, spre bucuria mesenilor de faţă şi-a celorlalţi 
vasali care auziseră şi ei de cele întâmplate, nu numai 
pentru ziua aceea, ci pentru multe alte în şir, orândui 
petreceri. Apoi, pân' la sfârşitul vieţii îşi preacinsti nevasta 
ca pe-o soţie legiuită şi o iubi cu multă şi nesecată dragoste. 

Povestea a zecea. 

Alibech se face pustnică, iar sihastrul Rustica o învaţă cum 
să-l vâre pe necuratul în iad; la urmă, fiind luată de la 
sihăstrie, se mărită cu i Neerbale. 

Dioneo, care ascultase cu luare-aminte povestea reginei, 
văzând că se sfârşeşte şi că numai lui îi mai rămăsese să 
povestească, fără s-aştepte a fi poftit, cu zâmbetul pe buze, 
grăi: 

— Graţioase doamne, domniile-voastre poate n-aţi auzit 
încă în ce chip poţi să-l vâri pe necuratul în iad; de aceea vă 
voi spune eu, fără să ies de pe făgaşul poveştilor de astăzi; 
iar dumneavoastră, învățând cum vine treaba asta, s-ar 
putea s-ajungeţi în rai, si, să pricepeţi totodată că 
dragostea, deşi se adăposteşte mai bucuroasă în palate şi-n 
încăperi luxoase deiciât în jalnice bordeie, totuşi nu-i scris 
niciunde că nu-şi poate vădi puterea şi prin păduri stufoase, 
prin munţi stâncoşi şi peşteri neumblate; drept care ne 
putem da seama că-n lumea asta toate supuse sunt puterii 
ei. 

Ci, revenind la fapte, spun dar că se afla pe vremuri la 
Capsa, cetate în Berberia, un om tare bogat, care printre 
alţi copii avea şi-o fată frumoasă şi gingaşă, pe nume 
Alibech. Şi fata aceasta, fiind păgână şi auzindu-i pe 


creştinii care se aflau la Capsa slăvind şi preamărind 
credinţa creştinească, într-o bună zi întrebă pe unul din ei 
ce anume ar fi trebuit să facă spre a4 sluji pe Domnul fără 
prea multă osteneală. Cel întrebat răspunse că oamenii 
care-l slujeau mai bine pe Oristos erau aceia ce fugeau de 
bunurile pământeşti, precum erau de-'O pildă sihastrii care 
trăiau ascunşi prin pustietăţile deşertului din Tebaida. Fata, 
care era tare prostuţă şi-abia de împlinise ca le vreo 
paisprezece ani, minată mai degrabă de-o toană da copil, 
decât de vreun îndemn temeinic, fără a mai spune nimănui 
ce avea să facă, încă de a doua zi se aşternu la drum pe 
ascuns, luând-o de una singură către desertul Tebaidei. În 
cele de pe urmă, fără să-şi piarză în drum cheful de 
sihăstrie, cu chiu şi vai ajunse, biata, pustietăţile acelea, şi 
văzând de departe o colibă, o apucă spre dânsa şi-n prag 
dădu peste un pustnic, care, văzând-o singurică în tot 
desertul cela, o întrebă uimit ce anume caută acolo. Fata îi 
răspunse că-i minată de Dumnezeu şi că umbla să afle chip 
spre a-l sluji pre dânsul, precum şi om care s-o înveţe în ce 
fel să-l slujească. Pustnicul, om de treabă, văzând-o cât era 
de orudă şi mai cu seamă de frumoasă, temându-se ca nu 
cumva să-l ispitească necuratul dac-ar fi fost s-o 
adăpostească, îi lăudă îndemnul şi după ce-o hrăni de bine, 
de rău cu rădăcini, cu poame pădureţe şi cu ceva curmale, 
dându-i şi de băut, îi zise: 

— Copila mea, nu departe de aici se află un sfânt, pustnic 
şi el, care-i cu mult mai mare meşter în ce-ţi lipseşte ţie, 
decât sunt eu. La el să mergi. 

Şi-i arătă calea cea bună. Fata, ajungând la celălalt pustnic 
şi fiind întâmpinată cu aceleaşi vorbe şi de el, se duse mai 
departe, până ce ajunse la coliba unui sihastru tânăr, om 
evlavios din cale afară şi bun ca pâinea caldă, pe care îl 
chema Rustico; şi ajunsă acolo, îl întrebă acelaşi lucru şi pe 
el. Rustico, vrând cu orice preţ să-şi pună la încercare tăria, 
n-o mai trimise nicăieri, ci şi-o ţinu pa lângă dânsul, în 
chilioara lui; iar când se făcu noapte, îi înjghebă un pat 


micuţ din frunze de palmier şi-i spuse să se culce în el. Dar, 
'de-abia sfârşise treaba, când hop şi ispitirile porniră a-i 
încerca puterea; şi înțelegând el că tăria îl înşelase în 
aşteptări, fără a se osteni prea mult să ţină piept ispitei, se 
socoti învins şi se dădu bătut. Apoi, lăsând deoparte şi 
rugăciuni şi gânduri sfinte şi oprelişti de la câte toate, 
prinse a-şi plimba prin minte vârsta cea fragedă a fetei şi 
frumuseţea ei, şi începu să se gân-dească cam cum s-o ia 
mai pe departe, astfel încât s-ajungă totuşi la ce vroia, fără 
ca fata să-l socotească un stricat, De aceea, dintru început o 
desicusu oleacă şi-şi dete iute seama că fata nici habar n- 
avea ce va să zică un bărbat şi că era şi cam prostuţă, cum 
se arăta de altfel; drept care chibzui pe loc cum s-o aducă 
a-i face pofta, lăsând-o a crede că-i slujeşte printr-asta lui 
Cristos. Îi arătă deci la început, cu un potop de vorbe, că 
necuratul e cel mai mare duşman al Tatălui Ceresc şi apoi îi 
dete să înţeleagă că nu e faptă mai plăcută lui Dumnezeu 
de cum e aceea de a-l vâri pe necuratul în iad, unde Cel-de- 
Sus îl osândise pe vecie. Fata îl întrebă atunci cum vine 
treaba asta şi-n ce chip poate fi făcută. Iar Rustico îi 
răspunse: 

— Las! c-ai să veizi acuşi. Fă numai după mine. Şi zi-cânid 
astfel începu să se dezbrace de straiele puţine câte le avea 
pe el şi rămase în pielea goală. Fata făcu şi ea la fel, iar 
pustnicul, îngenunchind, ca şi cum ar fi vrut, vezi. Doamne, 
să se roage, o aşeză în faţa lui. Şi stând aşa, cum Rustic", 
văzând-o cât e de frumoasă, era îmboldit amarnic de poftele 
trupeşti, veni şi învierea cărnii; la care Aiibech, privind, grăi 
mirată: 

— Rustico, ce-i aia care tot împunge să iasă afară şi eu n-o 
am? 

— O, fiica mea, e necuratul de care ţi-am vorbit, răspunse 
Rustico. Şi, vezi, mă chinuieşte acuma, încât de-abia mai pot 
să rabd. 

Atuncea fata zise: 


— Har Domnului! Pre câte văd, eu stau mai bine decât 
tine, căci n-aim pe necuratul. Şi Rustico de colo: 

— E drept, da' vezi că tu ai altceva în schimb, ceva care-mi 
lipseşte mie. 

— Oare? Făcu copila. Şi ce să fie aia? La care Rustico 
răspunse: 

— Tu ai în tine iadul; şi, drept să-ţi spun, îmi vine a crede 
că Dumnezeu anume mi te-a trimis aicea spre mân-tuirea 
mea; că de-o im ai fi ca dracul ăsta să mă căznească încă 
mult, atunci, dacă te-nduri şi mă învoieşti să-l bag în iad, să 
ştii că-mi faci un mare bine şi-i faci şi Domnului, plăcere 
slujindu-l în atare chip, dae-ai venit aicea anume pentru 
treaba asta, aşa precum ai spus. 

Fata, de bună-credinţă, răspunse: 

— Vai de mine, părinte, mai încape vorbă? De vreme ce 
iadu-i la mine, rămâne-n voia dumitale să-l foloseşti când ţi- 
o plăcea. 

Rustico zise atunci: 

— Fii bineicuvântată, copila mea. Să mergem dar şi să-l 
vârâm pe necuratu-n iad, ca să mă lase în pace. 

Zicând astfel o aşeză pe fată pe unul din pătuţuri şi-i arătă 
cum să se puie spre a-l fereca în temniţă pe blestematul 
cela. Fata, care nicicând nu mai băgase drac în iad, dintru 
început se cam strâmbă, zicând: 

— Părinte, zău aşa, al naibii lucru-i dracul ăsta şi trebuie 
că-i e într-adevăr vrăjmaş lui Dumnezeu, dacă şi iadul 
pătimeşte când e. să-l vâri în el! 

Rustico îi zise atunci: 

— N-ai grijă, fiica mea, n-are să fie tot aşa. 

Şi ca să nu mai fie aşa, până a se ridica din pat, zic pe 
puţin de şase ori băgară dracu-n iad, astfel încât de data 
aceea îi potoliră semeţia şi fu şi dânsul bucuros să-şi plece 
capul în pământ. Dar după câtva timp, trezindu-se din nou 
în el aceeaşi semeţie, iar fata, ascultătoare, cercând de 
fiecare dată să i-o răpună pe de-a-ntregu'l, până la urmă 


începu să-i placă şi ei jocul, şi se apucă să-i spuie lui 
Rustico: 

— Acu îmi dau eu seama oâtă dreptate aveau oamenii 
aceia de ia Capsa, care ziceau că-i dulce lucru să-l slujeşti 
pe Dumnezeu. Şi drept să-ţi ispun nu-mi amintesc să fi făcut 
vreodată o treabă care să-mi fie mai plăcută şi să mă 
bucure mai mult decât să-l bag pe dracu-n iad; de acea 
socotesc că orice ins care trudeşte spre altele, în loc să vie 
să-l slujească pe Dumnezeu, e-un nătărău. 

Şi drept aceea adeseori mergea la Rustico zicându-i: -e 
Prinţe, eu am venit aicea ca să-l slujesc pe Dumnezeu, nu ca 
să stau degeaba; hai să-l băgăm pe dracu-n iad. 

Iar alteori zicea: 

— Eu nu ştiu zău de ce fuge dracu de iad; că dacă ar sta în 
b! Aşa de bucuros pe cât îl ţine iadul, n-ar maltrebui să 
iasă-n veci. 

Acu, tot îmbiindu-l fata pe Rustice şi dându-i ghes să. Vie 
să-l slujească în doi pe Dumnezeu, îl istovi într-aşa hal, îneât 
sinastrul, bietul, într-o bună zi se pomeni că dârdâie, când 
altu-n locul lui ar fi murit de cald. De aiceea se apucă şi-i 
spuse fetei că dracul nu se cuvenea să fie pedepsit deeât 
atunci când din, trufie se apuca să înalțe: capul. 

— Iar noi de pedepsit l-am pedepsit destul, încât acu. se 
roagă de Dumnezeu să-i deie pace. 

Şi zicând astfel îi închise gura fetei. Ci e'a, văzând că. 
Rustieo nu mai venea s-o roage să bage dracu-n iad, se 
apucă într-o zi şi-i spuse: 

— Ascultă, Rustieo, dacă pe tine diavolul tău te lasă în 
pace, pe mine iadul meu nu-i chip să mă slăbească. De 
aceea s-ar cădea ocum să potoleşti şi tu cu dracul tău 
turbarea iadului din mine, că doar şi eu ite-am ajutat să-i. 
Curmi trufia odinioară. 

Dar Rustieo, care trăia cu rădăcini şi apă chioară, ne-fiiind 
în stare să răspundă la toate îndemnurile fetei, îi zise c-ar fi 
fost nevoie de prea mulţi draci spre a izbuti să potolească 
iadul, dar că el totuşi era gata să facă tot ce-ar fi putut, în 


felul acesta când şi când o mulțumea pe fată, dar asta se 
întâmpla aşa de rar, îneât era ca şi cum te-ai fi pus să rvârli 
în gura leului eâte-o grăunţă rând pe rând. De aceea fata, 
socotind că nu-l slujeşte îndeajuns pe Dumnezeu şi nici cit 
ar fi vrut, cu vremea prinse a bombăni. 

Tocmai la vremea aceea, pe când se eiondănea iadul cu 
necuratul, din prea mare dorinţă şi prea slabă putere, se 
întâmplă să se aprindă mare pojar în Capsa, şi-n foc muri şi 
tatăl fetei cu toţi ceilalţi copii şi câţi se mai aflau prin casă. 
în felul acesta Alibech rămase ea moştenitoarea averii 
părinteşti. Atunci un tânăr, zis 'Neerbale, eare-şi zvâr-lise 
avutul în cheltuieli nesăbuite, ailmd că fata nu e moartă, se 
apucă s-o caute şi după ce-o găsi - mai înainte ca slujbaşii 
minaţi de visterie să pună mâna pe avutul părintelui lui 
Alibech, fiindcă murise chipurile fără a lăsa moştenitori - 
spre bucuria pustnicului şi spre mâhnirea ei o aduse înapoi 
la Capsa şi se însura cu ea, făcându-se 

* stăpân, alăturea de dânsa, pe toată moştenirea ei. Ci 
fata, întrebată fiind de câteva cumetre an ce fel îl slujise pe. 
Dumnezeu în schivnicie, cum n-apucase încă să zacă cu 
bărbatul ei, răspunse că-l slujise vârând pe necuratul în iad 
şi că Neerbale săvârşise mare păcat smulgând-o de la atare 
"bună şi sfântă îndeletnicire. Femeile o întrebară: 

— Dar cum se vâră dracu-n iad? 

Fata prin vorbe şi prin semne le arătă cum vine tireafoa, 
iar ele se porniră pe-un râs de mi-i că rid şi astăzi, zicându- 
is 

— Nu te mâhni, f etico, doar şi pe la noi se face ea-n 
desert. 'Neerbale are s-aibă grijă să te slujească şi pe tine şi 
pa Dumnezeu! 

Apoi, purtând din gură-n gură păţania fetei, în curând 
umplură tot oraşul, de unde se iscă şi vorba că cel mai 
plăcut chip de a-l sluji pe Domnul e să te-apuei să-l vâri pe 
necuratul în iad; iar vorba asta trefcând marea s-a pripăşit 
şi pe la noi, pe unde o mai auzi şi astăzi. 


lată de ce, tinere doamne, ca să vă puneţi bine cu Cel 
Atotputernic, se cade să luaţi seama şi să învăţaţi cum să-l 
vârâţi pe necuratu-n iad, căci treaba esita -e plăcută lui 
Dumnezeu şi acelora care se încearcă întru dânsa, şi numai 
"bme şi foloase ajungi să tragi de pe urma e". 

Povestea lui Dioneo şi 'Vorbele cu care iei-colo o presă- 
rase, stâirniră de nenumărate ori hazul preacinstitelor 
doamne. Şi fiindcă isprăvise, regina, ştiind că se apropie 
sfârşitul stăpânirii 'e: luându-şi cununa de pe cap, eu 
nesfâr-sită gingăşie o aşeză pe fruntea lui Filostrato, 
zicând: 

— Rămâne de văzut acum dacă o să ştie lupul să mâne « 
oile mai bine decât mânat-au ele lupii. 

Filostrato, auzind ce spune, răspunse râzând: 

— De-ar fi să-mi daţi Crezare, atunci aflaţi că lupii le-ar fi 
învăţat pa oi să bage dracu-n iad, făr' să se lase mai prejos 
oa Rustieo când o învăţa pe Alibech acelaşi lucru; de aceea 
nu ne spuneţi lupi, că nici voi nu sunteţi oiţe. Oricum, cu 
voia duneavoastră, voi lua acum în stăpânire domnia 
încredinţată mie. 

QVeifile îi răspunse: 

— Ia ascultă, tinere, dacă aţi fi vrut să na învăţaţi pe noi 
cum vine treaba asta, apăi să ştii că mai degrabă voi aţi fi 
avut ce învăţa de la noi, cum a învăţat Masetto d'n 
Lamporeechio de la maici; iar vouă, află de la mine, graiul 
nu v-ar fi revenit de când ar fi fost s-ajungeţi într-asa hal de 
slăbiciune, de să vă sune oasele. 

Fi'lostrato, care ştia că pentru fiece săgeată ar fi primit 
alta înapoi lăsă deoparte gluma şi începu să-şi vadă de 
treburi şi domnie. Puse să-i cheme slujitorul şi vru să ştie de 
la dânsul cum merge treaba pas cu pas; apoi dădu porunci 
şi se îngriji să nu lipsească nimic din cele trebuincioase cât 
timp avea să ţie oicirmuirea lui. În cele de pe urmă se 
întoarse către doamne şi le grăi astfel: 

— Preaiubitoare doame, spre nenorocul meu, când am 
prins a desluşi ce-i bine şi ce-i rău, eu unul vaşnic am fost 


robul şăgalnicului zeu Amor, căci veşnic am iubit pe vreuna 
din semenele 'dumneavoastră; şi zic spre nenorocul meu, 
căci şi de-am fost smerit, de-ani fost ascultător, de m-am 
căznit întotdeauna să-i fac pe plac iubiții, tot la nimica n-am 
ajuns şi 'de fiecare! dată m-am pomenit că-s părăsit de 
dragul altuia şi-apoi mi-a mers din ce în ce mai rău, încât 
acuma am ajuns să cred că tot aşa-mi va merge până va fi 
să mor. De. Aceea as vrea ca mâine poveştile ce le vom 
spune să fie asemnătoare cu viaţa mea cea zbuciumată; să 
povestim adică despre aceia ale căror iubiri au avut sfârşit 
nenorocit, sfârşit care m-aşteaptă de bună seamă şi pe 
mine, căci nulmele cu care mă ştiţi şi dumneavoastrăl nu 
mi-a fost dat degeaba de către Atoate-ştiutorul. 

Şi zicând astfel se ridică în picioare, lăsând pe fiecare să 
facă ice pofteşte până la ceasul cinei. 

Grădina în care se aflau era atâta de frumoasă şi atâta de 
plăcută, încât din cei de faţă nimeni nu se îndură s-o 
părăsească spre a căuta aiurea desfătare. Şi fiindcă soarele 
între timp îşi molcomise focul şi nu mai supăra pe nimeni, 
unii porniră a fugări căpriţele şi iepurii şi celelalte animale 
ce mişunau pe acolo, şi care în timp ce dânşii şe-zură pe 
iarbă de zeci de ori îi necăjiseră sărind în mijlocul lor. 

1 In limba greacă Fllostrato însemnează "prieten al 
războiului". Boccaccio dă acestui nume semnificaţia de 
"nefericit în dragoste" (n. t). 

Dioneo şi Fiammetta începură să dinte despre Guigâi- 
"Imo cavalerul şi doamna din Vergiu; Filomena şi Pam-iilo se 
puseră să joace şah şi într-acestea, fiecare făcându-şi pofta 
inimii, timpul zbură pe negândite şi se făcu şi ceasul cinei. 
Drept care, poruncind să li se aşeze mesele 'ân jurul 
fântânii, cinară acolo toţi cu. Multă 'desfătare. Iar când 
sfârşiră cina, Filosltrato, ca să se ţină de datina statornicită 
de cele care înaintea lui fuseseră regine, de îndată ce fură 
ridicate mesele, porunci Laurettei să dănţuiască şi să cânte. 
Iar dânsa îi răspunse: 


— Oântece întocmite de alţii nu cunosc, iar din ale mele nu 
ştiu, zău, care s-ar potrivi cu veselia de pe-aieaa; dar dacă 
totuşi vreţi eu bucuroasă cânt şi dintr-ale mele unul. 

La care regele îi răspunse: 

— Orice-i al tău nu poate fi dadât frumos şi prea plăcut: de 
aceea eântă-l cum îl ştii. 

Atuncea Lauretta, cu glas îndurerat, dar dulce, în timp ce 
doarnnele din preajmă îi răspundeau în cor, prinse a cânta 
precum urmează: 

Cine e mai mâhnită Şi plânsă decât mine, Oare suspin 
zadarnic, vai mie. 

— Ndrăgostită. 

Tu, Doamne, care cerul şi stelele-nvârtesti, M-ai zămislit 
pe placul tău, Gingaşă, încântătoare, frumoasă ca-n povesti, 
Pentru că-aicea jos, pe-al plângerilor hău S-aduc celor aleşi 
Fărâma frumuseţii din paradisul tău; Pe mine, al lumii rău 
Nu m-a atins nicicâind Şi nu m-a cunoscut; de el nu-s 
oropsită. 

Odinioară-am fost şi eu de-un tânăr îndrăgită Şi-aşa copilă 
cum eram Cu gândul în braţe m-a cuprins, şi ochii mei, 
ispită, L-au ars cum arde para în oodrii-usicatuil ram. El 
timpul, pasăre pripită, Cu mine tot l-a petrecut, fără să 
piardă-un dram. lar eu, care-l iubeam, M> am dăruit 
întreagă lui; Acuma l-am pierdut; o, jale nesfârşită! 

Apoi venit-a altul, un tânăr îndrăzneţ, De viţă, ce-n trufia 
lui Se ţine mândru şi viteaz, destoinic şi semeţ. Şi m-a 
cuprins ca-n cleşte şi e gelos punând temei Pe gânduri fără 
preţ lar eu, nefericita, mă zbat şi anii mei Zadarnici mi se 
par şi grei, Căci unul singur azi mă ţine, Când Domnul m-a 
făcut să fiu de toţi iubită. 

Îmi blestem ceasunn care, râvnind să-mi schimb veşmântul 
Grăit-am da, căci niciodată Atâta de frumoasă nu m-a văzut 
pământul Şi-aşa de bucuroasă ca-n cel, de altădată. Azi îmi 
doresc mormântul, Căci nimeni nu mă crede cinstită ca 
odată. O, sărbătoare blestemată, De-aş fi murit nainte Să-ţi 
gust, cum ţi”am gustat, durerea chinuită. 


Iubite, tu, căruia întreagă rn-am dăruit la început, Ca 
nimeni alta fericită, Tu; care stai în faţa celui ce ne-a făcut, 
Ai milă de durerea mea, de jalea mea neostoită, De mine 
care n-am putut Să mi te dau uitării, şi fă să simt că nu-i 
pierită Văpaia îndrăgită În care-ai ars de dragul meu, Şi 
roagă-te la ceruri să-ţi viu alături fericită. 

Aicea Laurefrta îşi isprăvi cântarea, care deşi fusese 
ascultată de toţi cu aceeaşi luare-aminte, fu pricepută altfel 
de fiecare în parte; unii, gândind ca milanezii îşi ziseră că-i 
mai cu spor un porc gras decât o fată frumoasă. Alţii în 
schimb vădiră pricepere mai adâncită, mult mai înaltă şi cu 
mult mai apropiată de adevăr, dar despre dânsa nu e locul 
să stăm de vorbă acum. lar după toate acestea, regele 
porunci să fie aduse sfeşnice pe pajiştea înflorită şi la 
porunca lui se mai oântară şi alte cântece, până târziu când 
stelele începură a păli. Altuncea, socotind că vrel. Ea-i de 
odihnă, îi îmbie pe toţi să-şi spună noapte bună şi apoi să 
meargă la culcare. 


CUPRINS: 

Cuvânt înainte pag. 5 

ZIUA INIII: PAMPINBA. 

Povestea întâia - Ser Ciappelletto. 

Povestea a doua !- Evreul Abraham, îndemnat de 
Giannotto din Civigni, apucă drumul curţii papale de la 
Roma Povestea a treia -* Melchisedec evreul izbuteşte să 
scape dintr-o cursă. 

Povestea a patra * - Un călugăr cade la greu păcat 
Povestea a cincea - Ospătându-l cu găini şi cu vreo două 
vorbuliţe în şagă, marchiza di Monferrato molcomeşte 
iubirea smintită a regelui Franţei. 

Povestea a şasea - Un om de treabă mi-ţi atinge cu o vorbă 
de duh scâmava făţărnicie popească. Povestea a şaptea - 
Bergamino la curtea lui messer Cane della Scala. 


Povestea a opta - Guiglielmo Borsiere, cu o vorbuliţă 
anume răpune pe loc zgârcenia jupânului Erminio de 
Grimaldi. 

Povestea a noua - Regele Ciprului înfruntat de o femeie 
din Gasconia. 

Povestea a zecea - Maestrul Alberto din Bologna dă de 
ruşine pe o femeie. 

ZIUA A DOUA: FILOMENA Povestea întâia - Martellino, 
prefăcându-se damblagit, se tămăduieşte, chipurile, cu 
moaştele sfântului Arrigo Povestea a doua - Binaldo din 
Ăşti, fiind jefuit de hoţi, ajunge la Castel Guiglielmo. 

Povestea a treia - Trei tineri, risipindu-şi fără măsură 
averea, sărăcesc. 

Povestea a patra - Landolfo Ruffolo, sărăcind, se face pirat 
Povestea a cincea - Andreuccio din Perugia. 

Povestea a şasea - Doamna Beritola. 

Povestea a şaptea - Sultanul Babiloniei îşi dă copila de 
nevastă regelui din Garbo. 

Povestea a opta - Contele d'Angers, învinuit pe nedrept, e 
surghiunit din ţară. 

Povestea a noua - BernaboO' din Genova, fiind înşelat de 
Ambrogiuolo, pierde o mulţime de parale. Povestea a zecea 
- Paganino din Monaco îi fură nevasta lui messer Ricciardo 
din Chinzica. 

ZIUA A TREIA: NEIFIL. 

Povestea întâia « - Masetto din Lamporecchio. 

Povestea a doua - Un grăjdar se culcă cu nevasta regelui 
Agilulf. 

— W 43 t/ 

GIOVANNI BOCCACCIO. 

ÎL DECAMERONE Milano, Ulrico Hoepli, 1938 


Ziua a patra. 

FILOSTRATO. 

Sfârşeşte cea de a treia zi a Decameronului şi începe cea 
de a patra, în care, sub sceptrul lui Filostrato, se vorbeşte 


despre acei ale căror iubiri au avut un sfârşit nenorocit. 

Preaiubite doamne, fie datorită vorbelor auzite de la 
înţelepţi, fie datorită atâtor şi atâtor lucruri văzute şi citite 
de mine însumi, eu socoteam pe vremuri că răbufnirile 
vijelioase şi arzătoare ale invidiei nu izbesc decât turnurile 
semeţe şi cele mai înalte vârfuri ale copacilor. Dar din 
păcate mi-am dat seama că mă înşel crezând astfel. De 
aceea, încercând să scap de iureşul năvalnic al ăstui vânt 
turbat şi tot fugind de el, m-am căznit întotdeauna să umblu 
nu numai pe şesuri, clar chiar prin văi adinei. Şi lucrul ăsta 
sare în ochi oricui se apucă să citească istorioarele de faţă, 
scrise de mine în graiul florentin de rând, în proză, fără 
titlu, ba pe deasupra şi într-un stil din cale-afară de modest 
şi fără de pretenţii. Cu toate acestea, nici pe mine nu m-a 
cruțat vântul sălbatic de care am pomenit mai înainte, ba 
dimpotrivă m-a izbit mai să mă smulgă de pe pământ şi 
muşcăturile invidiei m-au sfâşiat şi ele din cap până-n 
picioare. De aceea văd şi eu acum că au dreptate înţelepţii 
când spun că astăzi, pe pământ, numai mizeria e cruţată de 
pizmă şi invidie. 

Au fost dar, înțelepte doamne, unii care, citind aceste 
istorioare, au zis că prea îmi sunteţi dragi şi că n-ar fi cinstit 
din parte-mi să aflu atâta bucurie în a vă fi pe plac şiîna vă 
aduce alinare; ba unii dintre ei au spus chiar şi mai rău, 
fiindcă vă laud precum o fac. Alţii, poftind să dovedească că- 
s mai cu scaun la cap, au spus că nu-mi stă bine, la vârsta 
mea, să mă mai ţin de lucruri ca acestea, să povestesc adică 
despre femei ori să încerc a le intra în voie. Şi mulţi 
vădindu-se, vezi Doamne, prea grijulii pentru faima mea, 
spun c-ar fi mai înţelept să stau cu muzele în Parnas, decât 
să intru în hora voastră cu, nişte fleacuri ca acestea. Apoi 
au fost şi dintr-aceia care, minaţi mai mult de ciudă decât 
de înţelepciune, au spus c-aş face mult mai bine să-mi văd 
de treburile mele şi să-mi câştig o pâine, decât să mă îndop 
cu vânt umblând după de-alde-astea. Iar alţii, în sfârşit, în 
paguba strădaniei mele, au încercat a dovedi că 


întâmplările acestea s-au petrecut altminteri de cum vi le 
spun eu. 

lată, aşadar, cinstite doamne, ce vijelii cumplite, ce colţi de 
fiară ascuţiţi se abat asupra mea şi mă sfâşie până la sânge, 
în timp ce eu mă lupt în slujba dumneavoastră. Atâta doar 
că aceste toate, mi-e martor Dumnezeu, eu unul le ascult cu 
inima împăcată; şi chiar dacă apărarea mea e toată în mâna 
dumneavoastră, nu înţeleg nici eu să stau cu mâinile în sân 
şi nici să-mi cruţ puterile, ba dimpotrivă am de gând, fără a 
le spune tot ce se cuvine să le spun, să-mi scap urechile de 
ei şi de bâzâitul lor printr-un răspuns mai scurt şi asta fără 
întârziere. Căci dacă acum, că n-am ajuns nici barem la a 
treia parte a ostenelii mele, cei ce mă vorbesc sunt mulţi şi 
multe îmi pun în cârcă, până ce-oi ajunge la sfârşit socot că 
s-ar putea să se înmulțească într-atâta, încât - de nu-şi 
primesc la vreme răspunsul potrivit -* s-ajungă fără pic de 
trudă să mă doboare la pământ; şi la o treabă ca aceasta 
puterea dumneavoastră, oricât e ea de mare, n-ar fi în stare 
a ţine piept. 

Dar, înainte de a le da răspunsul potrivit, vreau să le spun, 
întru apărarea mea, nu o poveste întreagă - ca să nu pară 
c-aş dori s-aşez snoavele mele alături de poveştile unor 
bărbaţi de soi ca ei - ci numai o părticică de poveste, care 
prin lipsurile ei să dovedească de la sine că nu-i din cele 
amintite. Drept care, aţintin-du-mi vorba spre cei ce-au 
tăbărât pe mine, le spun precum urmează: 

Trăia pe vremuri în oraşul nostru un om pe care îl chema 
Filippo Balducci, de neam cam prost de felul lui, dar 
înstărit, cu scaun la cap şi priceput într-ale sale pe cât 
putea să fie un om de rând ca el. Şi avea o nevastă pe care 
o iubea tare mult şi ea asijderea-pe el, şi laolaltă amândoi 
trăiau viaţă tihnită, trudindu-se neobosit să-şi placă unul 
altuia. Dar, cum de moarte nu e om să scape în lumea asta, 
se întâmplă ca şi femeia să moară într-o bună zi, lăsând în 
urma ei, bărbatului, un bâieţaş făcut cu el şi care să tot fi 
avut ca la vreo doi anişori. Omul, bietul de el, se necâji din 


cale-afară, mai mult ca orice om când pierde un lucru 
scump. De aceea, văzându-se lipsit de acea tovărăşie pe 
care o îndrăgise neînchipuit de mult, se hotărî cu dinadins 
să nu mai şază în lume, ci să-şi închine viaţa lui Dumnezeu, 
slu-jindu-l cu copilaşul dimpreună. Drept aceea, împărţin- 
du-şi averea săracilor, porni numaidecât pe muntele 
Asinaio, unde se aciui într-o chilioară cu băiatul. Acolo, 
trăind din milă şi pomeni, în post şi rugăciune, omul se 
ferea cu multă străşnicie să nu-i scape cumva de faţă cu 
copilul vreo vorbă despre cele lumegşti, nici să nu-l lase a le 
vedea, astfel încât ispita lor să nu-l întoarcă de la Domnul; 
de aceea îi vorbea mereu numai despre fericirea vieţii 
veşnice, de Dumnezeu şi sfinţi, şi nu-l învăţa altceva decât 
rugăciuni, în felul acesta îl ţinu mai mulţi ani, fără să-l lase 
niciodată să iasă din chilie şi fără să-i arate alt chip de om 
decât pe sine. 

Acu, în sihăstria lui omul îşi luase obiceiul să meargă din 
ci-nd în când la Florenţa, de unde, după ce se îndestula de 
pe la dreptcredincioşi cu cele trebuincioase, se întorcea 
înapoi pe munte. Or, într-o bună zi, pe când băiatul avea ca 
la vreo optsprezece ani, iar taică-su era bătrân, se întâmplă 
ca fecioraşul să-l întrebe unde se duce. Filippo îi spuse unde 
şi atunci băiatul îi zise: 

— Tătucă, dumneata eşti om bătrân acu şi ţi-o fi greu să 
înduri atâta osteneală; de ce nu mă duci o dată şi pe mine la 
Florenţa, ca să-i cunosc şi eu pe credincioşii care ne ajută şi 
într-acest chip, eu, care-s tânăr şi îndur mai lesne 
osteneala, să mă pot duce mai pe urmă, când ai să vrei 
domnia-ta, de unul singur la oraş, s-aduc ce ne lipseşte? 

Omul, gândindu-se că băiatul e mare acum şi că se 
ieprmsese să-l slujească cu atâta râvnă pe Dumnezeu, icit 
cele lumeşti cu greu ar fi putut să-l mai întoarcă s la dmsul, 
îşi zise în sinea lui: "Băiatul are dreptate! " 

Şi fiindcă tocmai atunci trebuia să meargă la Florenţa, îl 
luă şi pe el şi se porni la drum. Acolo, văzând băiatul case, 
palate şi biserici şi alte câte toate mai vezi într-un oraş, se 


minună din cale-afară, ca unul care nu-şi mai aducea 
aminte să fi văzut aşa ceva, şi prinse a-l întreba pe taică-su 
de una şi de alta, ce sunt şi cum le zice la fiecare în parte. 
Bătrânul îi răspundea, iar copilandrul îl asculta mulţumit şi 
apoi îl întreba de altele. Or, tot întrebând băiatul şi omul 
nostru răspunzându-i, întâmpla-rea făcu să se întâlnească 
prin oraş c-o ceată de femei frumoase, tinere şi gătite, care 
veneau de la o nuntă. Băiatul, de îndată ce dădu cu ochii de 
femei, îl întrebă pe taică-su cea mai erau şi alea. La care 
omul îi răspunse: 

— Băiete, pleacă-ţi ochii şi nu te uita la ele, că alea-s lucrul 
dracului. 

— O fi, da' cum le zice? Îl întrebă băiatul. Filippo, ca nu 
cumva să aţâţe în simţirile pofticioase ale flăcăului vreun 
gând robit plăcerii şi nicidecum folositor, nu vru să le zică 
pe nume, adică femei, şi de aceea îi răspunse: 

— Gâşte le zice, na! 

Şi să vedeţi dumneavoastră minune. Băiatul acela care 
până atunci nu mai văzuse niciodată vreo femeie, uită pe 
dată de palate, de boi, de cai, de măgari, de parale, de toate 
câte le văzuse atuncea pentru prima dată şi zise cu grăbire: 

— Tată, te rog frumos fă-mi rost şi mie de-o gâscă din 
acelea. 

— Vai, fiule, făcu bătrânul, taci, că sunt lucrul dracului. 

La care tânărul îi zise: 

— Aşa s-arate lucrul dracului? 

— Aşa, vezi bine, răspunse bătrânul. Atuncea tânărul făcu: 
— Eu nu pricep ce vorbă-i asta şi nici de ce zici dumneata 
că ele-s lucrul dracului: că eu de când mă ştiu pe lume n-am 
mai văzut nicicând ceva atât de frumos şi-atât de plăcut ca 
ele. Că-s mai frumoase şi decât îngerii zugrăviți, pe care de 
atâtea ori mi i-ai arătat în chipuri. Dacă ţi-s drag, tătucă, fii 
bun şi hai să luăm cu noi o gâscă din acestea şi eu oi ţine-o 

cu grăunţe. 

Bătrânul îi răspunse: 


— Nu mă învoiesc şi pace! Tu nici nu ştii măcar cum se 
îndoapă gâştele. 

Şi zicând astfel, simţi, sărmanul, că puterea firii întrece 
puterea minţii omeneşti şi se căi amarnic că-l luase pe băiat 
cu dânsul. 

Ci acuma, ajungând aici cu povestirea mea, socot c-am 
spus destul; de aceea m-oi întoarce înapoi, ca să mai stau 
niţel de vorbă cu aceia pentru care am spus-o. Zic dar, 
tinere doamne, unii din cei care mă ceartă, că rău fac 
străduindu-mă să fiu pe placul vostru şi că-mi sunteţi prea 
dragi, mai dragi decât s-ar cuveni. E drept şi nu tăgăduiesc 
că-mi sunteţi 'dragi şi că mă zbat ca să vă fiu pe plac. Dar îi 
întreb pe dumnealor cum pot să se mai mire de una ca 
aceasta, dacă ţin seama cât de cit - nu zic numai de faptul 
c-au cunoscut şi ei ce înseamnă un sărut, o îmbrăţişare 
drăgăstoasă, o noapte grea de desfătări, daruri cu care voi, 
iubite doamne, ne bucuraţi adesea pe noi bărbaţii - dar 
Chiar şi dacă ar ţine seama numai de faptul că văd zilnic cu 
ochii lor deprinderile voastre alese şi farmecele voastre, 
drăgălăşenia neîntrecută si, mai presus de toate, cinstea 
voastră? Cum pot să se mai mire că-mi sunteţi dragi mie, 
când băieţandrul acela, ţinut, hrănit şi crescut pe vârful 
unui munte sălbatic şi pustiu, între pereţii strimţi ai unei 
chilioare, fără altă tovărăşie decât aceea a părintelui său, 
de îndată ce v-a văzut, numai pe voi v-a vrut, pe voi v-a 
cerut, pe urma voastră a suspinat cuprins de dragoste. Cum 
vine asta adică? Sunt eu vrednic de ocara criticilor mei? 
Veni-vor dumnealor cu coli de fiară asupra mea numai şi 
numai fiindcă eu - cu trupul ăsta făcut de Dumnezeu anume 
şi numai pentru a vă iubi, simțind vraja luminii pe care o 
ascundeţi pe sub pleoape, vorbele voastre dulci ca fagurii 
de miere şi flacăra aprinsă de dureroasele suspine - - v-am 
dăruit sufletul meu încă din fragedă pruncie? Veni-vor să 
mă ocărască fiindcă-mi sunteţi aşa de dragi ori fiindcă mă 
trudesc ca să vă fiu pe plac, când i-aţi fost dragi din prima 
clipă şi mai presus de orişice unui sihastru tinerel, unui 


flăcău lipsit de simţăminte alese, unei sălbăticiuni din 
codru? Toţi aceia care nu vă îndrăgesc şi nu ţin la iubirea 
voastră de bună seamă aşa vor face, ca unii care nici nu 
simt, nici nu cunosc măcar puterile ascunse şi bucuriile 
iubirii. 

Cât despre aceia care se leagă de vârsta mea, aş zice că 
dumnealor, pasămite, n-au prins încă de veste că prazul, 
chiar de-i alb la cap, la coadă e totuşi verde. Acestora, 
lăsând deoparte gluma le răspund că niciodată n-are să-mi 
fie ruşine să mă port astfel, încât până la capătul zilelor 
mele să fiu pe placul femeilor, când Guido Cavalcanti şi 
Dante Alighieri, ajunşi la vârsta cărunteţii, ori alţii şi mai 
vârstnici, precum un Cino da Pistoia, şi-au făcut dintr-asta o 
cinste şi le-a fost drag să ştie că pot fi pe placul femeilor. Şi, 
dacă n-ar trebui să mă îndepărtez prea mult de subiect, aş 
aduce drept mărturie a celor spuse întreaga istorie şi-aş 
dovedi că-i plină de asemenea figuri de oameni străluciți 
care, deşi purtau pe umeri povara a zeci şi zeci de ani, nu s- 
au cruțat de loc în străduinţa lor de a plăcea femeilor; ori 
dacă domnii mei n-au ştiinţă despre aceasta, n-au decât să 
buchisească istoria. 

Să stau cu muzele în Parnas? Povaţa nu e rea; totuşi nu-i 
chip să stai o viaţă întreagă lingă ele şi ele lângă tine; iar 
dacă uneori le părăseşti şi cauţi să afli desfătare lângă 
făpturi făcute după chipul şi asemănarea lor, nu văd de ce 
ar trebui pentru o treabă ca aceasta să fii ţinut de rău. 
Muzele sunt femei şi chiar dacă femeile nu preţuiesc cât 
ele, la înfăţişare barem tot seamănă a muze; aşa că şi de n- 
ar fi să-mi placă pentru altele, măcar şi pentru asta şi tot 
mi-ar place cât îmi plac. Unde mai pui că femeile mi-au dat 
prilej pe vremuri să scriu la versuri cu miile, pe când 
muzele nu mi-au inspirat niciunul barem, niciodată, deşi 
fără îndoială m-au ajutat să le îmbin şi să le aşez în rime; ba 
poate chiar şi acuma, la istorioarele acestea, aşa nevolnice 
cum sunt, m-ajută câteodată, pasămite tocmai de dragul şi 
în cinstea asemănării de care vorbeam. lată de ce, urzind 


poveştile acestea, nu mă despart de muze şi nici de muntele 
Parnas, aşa cum îşi închipuie unii. 

Ei, da' ce să mai zic despre aceia care vădesc atâta grijă 
faţă de pântecele meu, încât mă sfătuiesc să umblu să-mi 
câştig o pâine? Habar n-am, zău; atâta ştiu, că de m-aş'duce 
să le-o cer silit de împrejurări, de bună seamă mi-ar 
răspunde: "Câştigă-ţi plinea cu poveşti". Şi n-ar greşi, căci 
mai demult poeţii câştigau cu basme. Mai mult decât bogaţii 
cu toată bogăţia lor. Şi mulţi cu basme din acestea adus-au 
fală vremii lor, pe când atâţia alţii, utând să strângă pentru 
sine prisos de pâine şi bucate, e ei. Ce rost maiare să 
vorbesc? 

Domnului, din acestea adus-au căutând să strângă pentru 
sine prisos de pâine s-au prăpădit ca vai de ei. Ce rost mai 
are să vorbesc? Alunge-mă, dacă le-oi cere-o! Dar, slavă 
Domnului, căica lor de pâine. Şi chiar dacă vreotie 
dumnealor s-au prăpădit ca v. 

Alunge-mă, dacă le-oi cere-o! Dar, sa n-am lipsă de 
bucăţica lor de pâine. Şi chiar dacă vreodată s-ar întâmpla 
să mor de foame, să ştie dumnealor că eu, urmându-i pe 
Apostoli, voi şti să îndur şi lipsurile tularea. Nu-mi poartă 
dânşii grija mai... 

Că eu, urmându-i pe Apostoli, voi şti sa muut o, _, la felca 
şi îndestularea. Nu-mi poartă dânşii grija mai mult decât 
mi-o port eu însumi. 

Cât despre aceia care spun că aceste întâmplări s-au 
petrecut altminterea de cum le înşir aicea, acestora eu nu 
le-aş cere decât să vie să-mi aducă izvoarele! în. Faţă; şi 
dacă s-ar ivi nepotrivire la mijloc, atunci aş zice şieucăei 
sunt cu dreptate şi m-aş căzni să le îndrept. Dar până ce se 
ţin de vorbe şi n-aduc scrisul mărturie, eu na mă leg de ei 
şi-i las să creadă ce poftesc, urmându-mi calea mea şi 
aşezând în cârca lor câte vor ei să-mi puie în cârcă. 

Dar, fiindcă acu deodată socot c-am isprăvit cu clevetitorii 
mei, cu ajutorul Domnului, în care-mi pun toată -l-'1"-"ir.u 
ajutorul vostru, preafrumoase doamne, 'x =; răbdare, 


întorcând veor, jutorul Domnului, în care-m nădejdea şi cu 
ajutorul vostru, preafrumoase doamne, la drum cu râvnă şi 
răbdare, întor cinci -i facă mendrele în riduă în văzduh îl 
poarta sus su şl Im. 

Creştetelor noastre, "“ asupra coro”, urnuri prea naraţi 
lăsându-l uneori peste palate m. aşa mal spună pe bună 
dreptate altceva despre noi, cei ce vă iubim, decât că prin 
aceasta dăm ascultare firii. Ca să te poţi împotrivi legilor ei, 
s-ar cere să ai puteri din cale-afară de mari; şi adeseori, 
chiar de-i ţii piept, nu numai că trudeşti zadarnic, dar chiar 
spre răul tău trudeşti. Or, eu, ca să spun drept, puteri de 
soiul ăsta n-am şi nici n-aş vrea să am; iar dacă le-aş avea, 
mai bucuros le-aş da împrumut decât să mi le ţin. Aşa că 
puie-şi lacăt gurii toţi cei care mă latră şi dacă n-au cum se 
încălzi, trăiască zgribuliţi, cu bucuriile lor, ori mai degrabă 
as zice cu poftele lor strâmbe, lăsându-mă pe mine, într- 
acest scurt popas pe care Domnul mi l-a hărăzit pe lume, să 
mă desfăt cu ale mele. Şi acum, frumoase doamne, pentru 
că am rătăcit destul cu minţile aiurea, socot că-i vremea să 
ne întoarcem de unde am plecat şi să purcedem mai 
departe cu povestirea noastră. 

Soarele alungase de pe cer toate stelele şi de pe pă-mânt 
reavănă umbră a nopţii, când Filostrato, sculându-se din 
somn, puse să-i scoale şi pe ceilalţi. Apoi, adunân-du-se cu 
toţii în grădină, porniră iarăşi să se plimbe şi când fu ceasul 
prânzului mâncară într-acelaşi loc ca şi în ajun. Şi, după ce 
dormiră o vreme, în ceasul în care soarele prindea a cobori 
pe boltă, se aşezară după obicei în preajma fântânii şi 
Filostrato îi porunci Fiamme-ttei să deie şir poveştilor; iar 
ea, fără să aştepte s-o mai poftească o dată, cu gingăşie în 
glas, începu astfel: 

Povestea întâi. 

Tancredi, prinţul Sa. Lernu. Lui, omoară pe iubitul fiicei lui 
şi îi trimite inima în-tr-un pocal de aur; fata toarnă 
deasupra apă otrăvită, o bea şi moare. 


Dureroase lucruri ne-a rânduit azi regele să povestim, de 
stai să te gândeşti că de unde la început ne-am adunat aici 
anume spre a ne înveseli, acuma ne vedem siliţi să povestim 
despre durerile altora, dureri cărora nu-i chip să le dai grai 
fără ca cel care le spune, precum şi cel care le ascultă să nu 
fie cuprinşi de milă. Poate a ales acest subiect cu gând să 
domolească oleacă prea multa voioşie din zilele trecute; se 
poate şi asta; dar cum mie, oricare i-ar fi fost imboldul, nu- 
mi sade bine să-i stric cheful, am să vă povestesc acum o 
întâmplare tristă, ba chiar nenorocită as zice, şi vrednică de 
mila voastră. 

Tancredi, prinţul Salernului, a fost un senior blajin şi bun 
la suflet (dacă la bătrâneţe nu şi-ar fi mânjit. Inimile cu 
sângele a doi îndrăgostiţi), care în tot răstimpul vieţii n-a 
avut decât o singură fată, deşi poate ar fi fost mai bine să 
nici n-o fi avut. Pe fata asta prinţul o îndrăgea nespus de 
mult, mai mult decât a fost vreodată copil iubit de un 
părinte. Şi din pricina acestei iubiri duioase, deşi fata 
trecuse cam de multişor de vârsta măritişului, taică-su nu 
se îndura s-o mărite, simțind că n-ar fi fost în stare să se 
despartă de copilă, în cele de pe urmă o dădu totuşi după 
feciorul ducelui din Capua, dar fata nu şezu cu el decât 
puţină vreme si, rămânând văduvă, se întoarse iarăşi la 
bătrân. Era copila asta din cale-afară de frumoasă ia trup şi 
la obraz, mai frumoasă ca oricare alta, şi era tânără, voinică 
şi înţeleaptă mai presus decât se cere unei femei. Trăind ea 
mereu alături de drăgăstosul ei părinte, în desfătare şi 
huzur, ca doamnă ce era, şi văzând că bătrânul, din pricina 
iubirii pe care i-o purta, nici gând n-avea s-o mai mărite, iar 
ei fiindu-i ruşine s-aducă vorba despre asta, se gândi, dacă 
ar fi fost cu putinţă, să-şi caute în taină un amant destoinic 
şi viteaz. Or, văzând la curtea prinţului, ca la toate curţile, 
tot soiul de oameni, şi nobili şi de rând, le cercetă la mulţi 
deprinderile şi purtarea şi-n cele de pe urmă puse ochii pe 
un tânăr paj de-al prinţului, pe care îl chema Guiscardo, 
băiat de neam cam prost, dar cu simţiri alese şi nobile 


purtări, de care, zi de zi văzân-du-l, se îndrăgosti cu patimă, 
tot alte şi alte însuşiri găsind în felul lui de-a fi. Băiatul, 
dezgheţat şi el, pu-nând ochii pe fată, îşi cuibări chipul ei 
atât de adânc în inimă, încât aproape nu-i sta capul la 
altceva decât la dânsa. 

În felul acesta dar, iubindu-se cei doi pe ascuns, fata care 
ardea de dorul unui prilej de a-l întâlni, dar care totuşi nu 
voia să încredinţeze nimănui taina iubirii ei născoci un 
şiretlic neobişnuit; spre a-i da de ştire lui' Guiscardo cum să 
ajungă pân' la dânsa. Îi scrise, dar, un răvăşel şi-i arătă într- 
însul ce anume ar fi trebuit să facă a doua zi spre a se 
întâlni. Apoi, vârând răvaşul într-o nuia de trestie, i-o întinse 
lui Guiscardo şi-i zise în glumă: 

— Diseară fă din ea o suflătoare slujnicei, ca să-ţi aprindă 
focul. 

Guiscardo luă nuiaua şi, gândindu-se că nu de florile 
mărului i-o dăduse fata şi nici degeaba nu-i spusese 
cuvintele acelea, o luă cu el acasă; acolo, uitându-se la 
nuieluşă, văzu că e crăpată, o desfăcu în două, găsi 
scrisoarea fetei şi după ce-o citi, vârându-şi bine în minte 
ce-l învăţa să facă, fu fericit ca nimeni altul şi se apucă să se 
îngrijească, precum îl învățase dânsa, de câte avea 
trebuinţă pentru întâlnirea lor. 

Lângă palatul prinţului se afla o hrubă săpată în munte 
încă din vremi străvechi, în care pătrundea o dâră de 
lumină printr-o spărtură făcută anume în stâncă; şi-n jurul 
ei, cum hruba era de mulţi ani părăsită, creşteau la 
întâmplare buruieni şi mărăcini. Or, printr-o scară tăinuită, 
care dădea într-una din odăile de jos ale palatului, odaia 
fetei tocmai, puteai s-ajungi în hrubă, deşi o uşă grea de fier 
îi zăvora intrarea. De scara asta nu-şi mai aducea aminte 
nimeni la palat, căci trecuseră zeci şi zeci de ani de când nu 
mai fusese folosită; dar zeul dragostei, Amor, de ochii căruia 
nu scapă nimic pe lumea asta, îi aminti de ea tinerei 
îndrăgostite. Fata, ca să nu dea de bănuit, se trudi zile de-a 
rândul, cu ce putu şi ea, până ce ajunse să deschidă uşa ce-i 


zăvora intrarea. Apoi, scoborându-se singură şi văzând 
spărtura care-i dădea lumină, trimise vorbă lui Guiscardo să 
vină pe acolo şi-i desemnă în scrisoare cam ce înălţime 
putea fi de la spărtură până jos. Pentru treaba asta, 
Guiscardo făcu rost pe dată de-o funie plină de noduri, cu 
ochiuri la ambele capete, ca să se poată urca şi cobori pe 
ea, şi înfăşurându-se în piei, să nu-l înţepe mărăcinii, fără să 
sufle o vorbă, în noaptea următoare se duse unde-l învățase 
fata şi, înţepenind un ochi al funiei de-un ciot vârtos care 
crescuse la gura spărturii, se strecură prin ea şi se lăsă în 
hrubă, unde o dată ajuns se puse a-şi aştepta iubita. 

Dânsa, a doua zi, prefăcându-se ca vrea să doarmă, 
îndepărta copilele care-i ţineau tovărăşie şi, zăvorân-du-se 
în odaie, deschise uşa de la scară şi cobori în hrubă; de 
acolo, după ce se întâmpinară cu multă bucurie, ' se 
întoarseră amândoi în odăiţa fetei şi-şi pe-trecură acolo 
aproape toată ziua în desfătări şi bucurii. Apoi, punând la 
cale tot soiul de amănunte, astfel încât iubirea să le rămână 
tăinuită, Guiscardo cobori în hrubă, iar fata închise uşa la 
loc, ieşind pe urmă şi dânsa din odaie şi ducându-se la 
copilele care o slujeau. Când se înnopta, Guiscardo, 
urcându-se pe funie, ieşi din hrubă prin crăpătura prin care 
intrase în ajun şi se întoarse acasă. lar mai apoi, cu vremea, 
o dată drumul învăţat, îl mai bătu de multe ori ca să ajungă 
la iubita sa. 

Dar soarta, pizmuindu-le prea multa fericire, printr-o 
întâmplare dureroasă schimbă în lacrimi bucuria 
nefericiţilor amanți. Tancredi avea obiceiul să vină uneori 
singur în odăiţa fetei şi după ce şedea câtva de vorbă cu 
copila, pleca într-ale sale. Or, într-o bună zi, chiar după 
ceasul prânzului, venind să-şi vadă fata, Ghismonda după 
nume, care se afla în grădină cu celelalte fete, Tancredi, 
fără a fi văzut şi auzit de nimeni, pătrunse în odaia ei şi 
fiindcă nu vroia să-i strice bucuria che-mând-o înăuntru, 
găsind ferestrele închise şi perdelele patului lăsate, se 
aşeză la picioarele lui, pe un scăunel, într-un ungher; şi 


rezemându-şi capul de pat, trase perdelele peste el - de 
parc-ar fi căutat anume să se pitească acolo - şi adormi de 
îndată, în timp ce prinţul picotea, Ghismonda, care din 
nefericire tocmai în ziua aceea îl chemase pe Guiscardo la 
dânsa, lăsându-şi fetele în grădină, se strecură încetişor în 
odaie, si, după ce se încuie, fără să-şi deie seama că nu e 
singură înăuntru, îi deschise uşa lui Guiscardo, care o 
aştepta si, aşezân-du-se pe pat, precum făceau de obicei, se 
apucară să glumească şi să se joace împreună. Tancredi 
între acestea se deşteptă din somn şi văzu ce făcea fata cu 
Guiscardo. Îndurerat peste măsură, dintru început fu cât 
pe-aci să-i ocărască, dar luându-şi seama apoi, se hotări să 
tacă şi să rămâie ascuns acolo, pentru ca-n felul acesta să 
poată face în taină şi fără a pătimi ruşine câte-i dăduse în 
gând să facă. 

Îndrăgostiţii zăcură alături multă vreme, precum făceau 
de obicei, fără să-şi deie seama că prinţul e în odaie. lar 
când li se păru că-i vremea să puie capăt desfătării, dându- 
se jos din pat, Guiscardo se întoarse în hrubă, iar fata 
părăsi odaia. Atunci Tancredi, deşi era bătrân, se lăsă de pe 
fereastră în grădină şi fără a fi văzut de nimeni se întoarse 
în odaia lui, mâhnit de moarte, bietul. lar când se înnopta 
afară, după porunca lui, Guiscardo, pe când ieşea din 
hrubă, aşa învelit în piei cum era, fu înhăţat de două slugi şi 
dus în faţa lui Tancredi. Bătrânul, cât ce-l văzu, plângând 
aproape, îi zise: 

— Guiscardo, bunătatea mea şi felul în care m-am purtat 
cu tine nu meritau din parte-ţi ruşinea şi ocara pe care mi- 
ai făcut-o şi despre care astăzi eu singur m-am încredinţat, 
văzând-o cu ochii mei. 

Guiscardo doar atât zise: 

— e“ lubirea-i mult mai tare decât domnia-ta şi decât mine. 

Prinţul dădu poruncă atunci să fie întemnițat în taină într- 
una din cămările palatului şi voia îi fu împlinită. A doua zi, 
pe când Ghismonda habar n-avea de toate acestea, 
Tancredi, care peste noapte urzise fel de fel de gânduri 


care de care mai cumplite, după ceasul prân-zului se duse 
ca de obicei în odaia fetei şi chemând-o la sine, după ce 
închise uşa cu cheia, îi spuse plângând: 

— Ghismonda, ca unul care socoteam că te cunosc şi-ţi ştiu 
virtuțile şi cinstea, n-aş fi crezut nicicând, de nu vedeam cu 
ochii mei, oricine ar fi venit să-mi spună, c-ai fi în stare să te 
culci cu alt bărbat decât cu-al tău. Şi nu s-o faci, dar nici 
măcar să te gândeşti la asta nu te-am crezut în stare. De 
aceea câte zile o fi să-mi mai păstreze bătrâneţea, eu toate 
le-oi trăi în durere, gân-dindu-mă la ce-ai făcut. Şi Doamne, 
Doamne! Dacă barem în toată stricăciunea asta la care ai 
ajuns ţi-ai fi ales măcar un om vrednic de neamul tău! Dar 
dintre câţi roiesc la curte chiar pe Guiscardo l-ai ales, 
lepădâtura asta, care a crescut la curtea noastră de mic 
copil şi până astăzi, mai mult din milă nu de alta. Cumplită 
întristare mi-ai pus la inimă, copilă, căci nu mai ştiu nici eu 
ce să mă fac cu tine. Cu Guiscardo, pe care am pus să-l 
prindă azi-noapte pe când ieşea din beci, şi-acuma îl ţin 
închis, am hotărât ce am de făcut; dar cu tine, mi-e martor 
Dumnezeu că nu ştiu ce să fac. Pe de o parte-s tras de 
dragostea pe care veşnic ţi-am purtat-o, mai mult ca orice 
alt părinte, iar pe de alta mă împinge mânia îndreptăţită de 
fapta-ţi nebunească. Iubirea vrea să-ţi dau iertare, iar furia 
mă îndeamnă să mă arăt mai crud decât îmi este-n fire. Dar 
până a nu mă hotări, poftesc să aflu de la tine ce ai de spus 
la toate astea. 

Şi zicând astfel, plecă obrazul în pământ şi începu să 
plângă ca un copil bătut. Ghismonda, auzindu-l şi pricepând 
nu numai faptul că dragostea ei tainică fusese aflată şi de 
alţii, dar pricepând că şi Guiscardo era întemnițat, se frânse 
de durere şi cât pe-aci era să izbucnească în lacrimi, să ţipe 
şi să hohotească cum fac femeile îndeobşte. Dar biruindu-şi 
slăbiciunea cu sufletul ei dârz, îşi împietri obrazul vădind 
puteri nemaivăzute şi până a nu ajunge să ceară milă 
pentru sine, crezându-l pe Guiscardo mort, se hotări să 
moară şi ea. Drept aceea, nu ca o biată femeiuşcă plânsă şi 


pocăită, ci îndrăzneață, fără frică, cu fruntea sus, senină şi 
întru nimica tulburată, răspunse: 

— Nu tăgăduiesc, nici nu mă rog de tine, tată, căci cu 
tăgăduiala şi-aşa n-o scot la capăt, iar cu iertarea dumitale 
nu vreau să-mi vin într-ajutor. De asemenea nici mila şi nici 
iubirea-ţi multă nu vreau să ţi le înduplec. Ci vreau, 
spunându-ţi adevărul, dinţii să-mi apăr cinstea cu vorbe de 
temei, şi-apoi să dovedesc prin fapte ce suflet nobil zace în 
mine. E adevărat că l-am iubit şi că-l iubesc pe Guiscardo, şi 
cât mi-e scris să mai trăiesc, puţin, o ştiu de pe acuma, am 
să-l iubesc mereu; iar dacă după moarte iubirea încă 
dăinuieşte, am să-l iubesc şi din mormânt. Dar nu m-a 
îndemnat la asta fireasca slăbiciune a firii femeieşti, ci 
nepăsarea dumili i. 

— L TI - "i. 80 O - Decameronul > 'A. 

Tale, care nu voiai să rnă măriţi, precum şi multele însuşiri 
ce zac ascunse în Guiscardo. Căci dumneata, Tan-credi, s-ar 
fi căzut să ştii că eşti făcut din carne şi ca atare să pricepi 
că fata tot din carne ţi-ai zămislit-o, nu din piatră şi nici din 
fier, vezi bine; şi chiar de eşti bătrân acum, ar fi trebuit şi 
trebuie să-ţi aminteşti cu ce puteri se abat asupra noastră 
legile tinereţii şi-ar fi trebuit isă ştii de asemeni la ce-i 
îndeamnă bunăstarea şi tihna pe cei tineri, ca şi pe cei 
bătrâni, chiar dacă dumneata, ca unul care eşti bărbat, ţi-ai 
petrecut în lupte cei mai buni ani ai vieţii. Din tine zămislită 
deci, sunt prin urmare şi eu făcută tot din carne şi prea 
puţin trăită, deci tânără s-ar zice, încă. Din pricina aceasta, 
precum şi din cealaltă, ca orişice făptură poftesc şi eu 
trupeşte; şi aceste pofte pătimaşe crescut-au în puteri la 
mine, căci fiind eu măritată o dată, am cunoscut ce dulce şi 
îmbietor e să le stâmperi. Or, fiindcă n-am putut să înfrunt 
puterea acestor simţăminte, femeie fiind şi tânără, m-am 
părăsit în voia lor şi m-am îndrăgostit. Desigur în 
împrejurarea aceasta mjam străduit cât am putut să fac 
astfel, încât nici dumneata, nici eu să n-avem a răbda ocară 
de pe urma unei fapte spre care mă îndemna un prea firesc. 


Pă&at. Şi, întru păstrarea acestei taine, atât iubirea cât şi 
soarta mi s-au vădit prielnice, căci ele mi-au găsit cărarea 
tăinuită pe care eu, urmând-o, îmi stâmpăram dorinţele, 
fără ca nimeni să mă ştie; cum ai aflat-o dumneata, ori cine 
ţi-o fi spus-o nu ştiu; oricum să fie, eu nu tăgăduiesc. Pe 
Guiscardo nu l-am ales la întâmplare, cum fac femeile 
adesea, ci după multă chibzuinţă, cu voia l-am ales pe el 
dintre atâţia alţii şi cu temeinic gând l-am strecurat la mine, 
astâmpărându-mi multă vreme simţirea pătimaşă prin 
dragostea statornică ce ne lega pe amândoi. De lucrul 
acesta însă - pe lângă învinuirea de-a fi greşit din dragoste 
- se pare că domnia-ta, urmând mai degrabă judecata 
omului de rând decât curatul adevăr, mă învinuieşti cu şi 
mai multă amărăciune, când zici că mi-am ales şi m-am 
culcat c-un om de rând, ca şi cum nu te-ai fi mâniat la fel 
dacă alegeam un nobil. Zicând astfel tu nu-ţi dai seama că 
nu pe mine mă învinuieşti, ci învinuieşti de-a dreptul soarta, 
care pe cei nevrednici îi şi care şi de, ea omeneasca la o i-au 
stricat orinuum” —- la o pa*. —. Aceea, orice om care 
trăieşte şi se poartă precum virtuțile îl învaţă se dovedeşte 
a fi de neam, şi cine-l socoteşte altminteri greşeşte el şi nu 
acela ce pe nedrept e ponegrit. Uită-te-n jurul tău la nobilii 
ce-ţi -”11 în preajmă şi cercetează-le virtutea, deprinderile 
şi -—: <*; i, a Guiscardo; si, dacă vrei să 

—= =; ut Ră spui stau în 

; că te vezi oi'-to” cSalţiniştemo” nu în domniei-taie. *-4 
fac pe om v- ? daca în toate acele ins” cuvânt l-ai “uttd” 
niciuna. 

Si fără îndoia a Pe ” dte laude i-* ' vredmc ochii nu mă 
mşal” ” ă nu se arate ” gtare barem n-arn vagjt fl mai 
vredmc deat * ” inse întru totul ba încă lar darn ” tale aş 
fi s "cftL. s, s: nâd” - - - î(tm)'a! UTo”e, « Ar-"”“ un.” toc, 
doar că sărăcia bogăţia o face şi pe asta. Mulţi regi, mulţi 
prinți de seamă au fost săraci, pe vremuri, şi mulţi din cei 
ce sapă glia şi stau la oi au fost bogaţi şi sunt şi astăzi încă. 
Cit despre îndoiala de care mi-ai vorbit la urmă, zicând că 


nu ştii ce să faci cu mine, nu-ţi mai bate capul, dacă socoti 
să faci, acum la bătrâneţe, ce n-ai fă” "f-e '-' când de tânăr 

__” “umiieţe, ce n-ai făcut nicicând de tânăr, să-mi 
dovedeşti cruzimea adică. Fii crud dacă doreşti, eu n-am să 
vin să-ţi cer să-ţi molcomeşti cruzimea, căci tu eşti primul 
vinovat de acest păcat, da-că-i păcat. Poţi fi încredinţat în 
schimb, că dacă nu faci şi ou mine la fel cum ai făcut ori ai 
să faci şi cu Guiscardo, atunci voi şti eu singură să fac ce se 
cuvine. Hai, du-te acum, boceşte ca muierile şi în cruzimea 
ta pe amândoi deodată omoară-ne, de socoteşti că merităm 
această soartă. 

Văzu atuneea prinţul ce suflet mare ascunde copila lui în 
piept; dar totuşi n-o crezu în stare de atâta forţă şi tărie 
încât să-şi curme viaţa, aşa precum spusese. De aceea, 
plecând de la ea « "' -l" de-a-i face precum spusese. De "-d 
din minte gândul 

—, * ictce ei vreun rău, se chibzui să-şi stâmpere iubirea 
pătimaşă prin suferinţa lui Guiscardo şi porunci slujitorilor 
care-l păzeau, ca-n noaptea următoare în mare ină să-l 
sugrume şi-apoi să-i scoată inima şi să i-n ucă lui. Slueilp 
îrnnKvM-* taină ad 

— Iv. Oi-ojj'ui să-i scoaba mima şi să i-o aducă lui. Slugile 
împliniră porunca prinţului întocmai. Şi-a doua zi Tancredi, 
punând să i se aducă o cupă mare şi frumoasă de aur, aşeză 
într-însa inima lui Guiscardo şi i-o trimise fetei c-o slugă 
credincioasă, căreia îi porunci ca, dându-i-o, să-i smmă oc. 
ffOi e [e - 

— =” te mmgiie prin asta de tot ce ţi-e mai scump, 
precum l-ai mângâiat şi tu de tot ce-a avut mai drag pe 
lume". 

Ghismonda, neclintită în fiorosu-i gând, de îndată ce 
râmase singură puse să i se aducă ierburi şi rădăcini 
otrăvitoare şi stoarse suc din ele, ca să şi-l aibă la în- 
demână, dac-ar fi fost să se întâmple lucrul de care se 
temea. Apoi, când veni sluga cu rlpmi rt- i-— - e e cu 

pap SO Vi. — "TITI" """ pietrită peri. de 


— R- _it]v, iLji ue care lemea. Apoi, când veni sluga cu 
darul de la prinţ şi _” cuvintele trimise, Ghismonda luă 
pocalul, cu faţa îm-nipt-ri” fără a clipi măcar din ochi, şi 
după ce-l desco-3 îndată ce văzu inima şi auzi cuvintele pe 
care i le trimitea prinţul, fu sigură că inima era a lui 
Guiscardo. De aceea, ridicând obrazul spre slujitor, îi zise: 

— Nici n-ar fi fost mormânt mai demn de-o inimă ca asta, 
decât o cupă de aur. O dată barem, făcut-a bine tata. 

Zicând astfel apropie inima de buze şi-o sărută; apoi grăi: 

— Întotdeauna şi întru toate, de când mă ştiu şi până acum 
la capătul zilelor mele, simţit-am duioşia iubirii părinteşti; ci 
azi o simt ca niciodată. De aceea să-i mulţumeşti din partea 
mea pentru acest dar preţios şi scump, cu ultimele 
mulţumiri cu care-i sunt datoare. Apoi, apleeându-se 
deasupra cupei pe care o ţinea strânsă în mâini şi uitându- 
se la inimă, grăi: 

— O, cuib nemaigrăit de dulce, al dorurilor mele toate! Să 
fie pururi blestemată cruzimea celui care mi-a hărăzit să te 
privesc cu ochii trupului, când îmi era de ajuns să te privesc 
cu ochii minţii, mereu, clipă de clipă. Bătăile tale au 
contenit si, după voia sorții, te-ai lepădat de cele lumeşti; 
ajuns-ai pragul către care cu toţii alergăm, lăsat-ai pe vecie 
nimicniciile omeneşti, strădanii, osteneli, şi chiar vrăjmaşul 
tău ţi-a rânduit mormântul de care vrednică ai fost. Nimic 
nu mai lipsea îngropăciunii tale decât şiroaiele de lacrimi 
ale aceleia care ţi-a fost atât de dragă în viaţă; şi ca să le ai 
şi pe-astea, trimis-a Domnul gând părintelui meu crud să mi 
te deie mie. Şi-ai să le ai, căci am să plâng, deşi mă 
hotărâsem să mor fără să vărs o lacrimă măcar şi fără să 
trădez pe faţă nici urmă de înfricoşare. lar după ce-am să 
plâng, voi şti să fac astfel, încât fără zăbavă sufletul meu să 
se împreune cu sufletul pe care tu, inima mea iubită, l-ai 
zăvorit în tine. Cu cine-aş cuteza să calc tărâmul veşniciei 
mai neînfricată şi mai ferice decât cu tine, suflet drag? Sunt 
sigură că încă sălăşlu-iesti aici, în inima aceasta, de unde 
cauţi cu dor la cuibul bucuriei noastre şi ştiu - încredinţată 


fiind că mă iubeşti şi-acuma - c-astepţi sufletul meu, ce te 
îndrăgeşte mai presus de orişice iubire. 

Zicând astfel, se aplecă deasupra cupei şi, ca şi cum din 
creştet i-ar fi ţâşnit fântână, fără să scoată o vorbă, un 
strigăt, un suspin se apucă să plângă, înăbuşit - cu atâtea 
lacrimi, de n-a văzut pământul minunăţie c aceea - şi să 
sărute inima de mii şi mii de ori. 

Copilele de casă care-i şedeau în jur nu pricepeai ce spune 
şi nici ce inimă-i aceea; dar biruite de mila plângeau şi ele 
toate şi pline de mâhnire o întrebau za-j darnic de ce 
plânge aşa, trudindu-se pe cât puteau s-o] mângâie cu 
vorba, într-un târziu Ghismonda, după ce plânse îndelung, 
îşi ridică obrazul, îşi şterse ochii şi-apoi: zise: 

— O, inimă iubită, tot ce se cuvenea să-ţi dau ţi-am dat şi 
nu-mi rămâne acum decât să vin cu sufletul să-ţi ţin 
tovărăşie. 

Şi, zicând astfel, ceru să i se deie cana în care-şi pregătise 
c-o zi înainte otrava, pe oare o răsturnă-n pocal, deasupra 
inimii scăldate de lacrimile ei; apoi, fără de teamă, o 
apropie de gură şi o bău până la fund, iar după ce-o bău, cu 
pocalul în mână se urcă în pat si, aşezându-şi trupul pe cât 
putu mai cuviincios, luă inima iubitului şi-o apropie de-a ei, 
şi fără un cuvânt rămase să-şi aştepte moartea. 

Copilele, văzând şi auzind acestea, deşi n-aveau de unde 
şti ce apă e aceea pe care o băuse doamna, îl înştiinţară pe 
prinţ de cele întâmplate. lar el, temân-du-se de câte se 
adeveriră drepte mai apoi, cobori degrabă în odaia copilei 
şi intră în clipa în care ea se aşeza în pat. Şi începând, vai, 
prea târziu, s-o mângâie cu vorbe bune, văzând bătrânul că 
se stinge, porni să plângă cu suspine. Ghismonda îi zise 
atunci: 

— Păstrează-ţi lacrimile, tată, pentru o soartă mai puţin 
râvnită ca aceasta şi nu le irosi de dragul meu, căci n-am 
trebuinţă de lacrimile dumitale. S-a mai văzut vreodată un 
om care să plângă pentru un lucru pe care ell-a vrut? Şi 
totuşi dacă-mi mai păstrezi o urmă de iubire din dragostea 


de odinioară, drept ultim dar îngăduie -de vreme ce în viaţă 
n-ai suferit ca să trăiesc în taină cu Guiscardo - ca-n moarte 
barem trupul meu să şază în văzul lumii alăturea de-al lui, 
oriunde ai porunci să-l azvârle. 

Grăi: n, minezeu că eu mă duc de-acum. 

_ Rămu cu Dumne?2 u, simţirile cu Si cu privirea înce oşata 
jfcgdgj şi' de chin. 

Totul, se petrecu din (tm)*”* d oştea Ghismondei cu cinste 
Pe - doi într-un niormânt. 

Povestea a doua. 

Călugărul Alberto dă a înţelege unei femei că Arhanghelul 
Găurii s-a îndrăgostit de dânsa şi sub înfăţişarea lui se culcă 
de mai multe ori cu ea; apoi de frica rudeZor femeii se 
azvlrle de pe geam şi se adăposteşte în casa unui om sărac, 
care a doua zi ii duce în chip de sălbatic în piaţă, unde, fiind 
recunoscut, e prins şi întemnițat de ceilalţi călugări. 

Povestea Fiammettei făcuse în repetate rânduri să 
licărească lacrimi în ochii doamnelor de faţă. Şi după ce 
sfârşi ea de vorbit, regele, întunecat la chip, grăi: 

— Mic preţ socot c-aş da, dacă as plăti cu viaţa mea măcar 
şi jumătate din bucuria ce-a avut-o Ghismonda cu 
Guiscardo, şi nimeni dintre voi să nu se mire de aceasta, 
căci eu, trăind precum trăiesc, în fiecare clipă mă simt 
murind de zeci de ori şi pentru toate aceste morţi nici 
barem o fărâmă de bucurie nu mi-e dată. Dar, lăsând 
deoparte necazurile mele, doresc acum ca Pampinea să 
ducă mai departe şirul poveştilor de jale, ce seamănă 
întrucâtva cu trista mea poveste; iar dacă dânsa va călca pe 
acelaşi drum ca şi Fiemmetta, atunci n*- de bună seamă 
simţi-voi cum mi-alină focul răcoare unui strop de rouă. 

Pampinea, văzând că-i rândul ei să povestească mai] 
departe, pătrunse mai degrabă sufletul semenelor ei, prin 
dragostea ce le-o purta, decât pe-acela al regelui, prin 
vorbele ce le rostise; de aceea, simțindu-se mai înclinată să 
descreţească fruntea tovarăşelor ei decât să-i facă lui în 
voie - altfel decât cu povestitul - se hotări să spuie o 


istorioară mai hazlie, fără a se abate însă de la subiectul 
rânduit. Şi începu astfel: 


— Poporul are un proverb: mârşavul ce e drept ţinut, de 
face rău, tot nu-i crezut. Acest proverb îmi dă prilejul să 
spun o mulţime de lucruri în legătură cu subiectul rânduit 
poveştilor de astăzi şi mă îndeamnă totodată să dovedesc 
cât e de mare făţărnicia popilor, care cu straiele lor largi şi 
lungi, cu obrajii lor cei supţi anume şi anume îngălbeniţi, cu 
glasurile lor smerite şi blânde când e vorba să ceară de la 
alţii, dar aspre şi răstite când e să înfiereze în ceilalţi înseşi 
păcatele lor, sau când se străduiesc să arate că ei furând şi 
ceilalţi dând, cu toţii ajung la mântuire * - şi apoi, pe lângă 
acestea, cu meşteşugul lor de-a şti să dea oricărui om, după 
averea ce le-o lasă pe patul morţii, un loc în rai, de parcă 
raiul ar fi al lor şi-ar asculta de ei, când doar şi ei ca 
orişicare trebuie să-l dobândească pentru a putea ajunge 
într-însul - cu toate acestea, zic, se străduiesc să se înşele 
pe ei în primul rând şi abia apoi pe aceia care le dau 
crezare. lar de mi-ar fi îngăduit s-arăt tot ce se cade să fie 
arătat, cât ai clipi din ochi le-aş dovedi eu multor proşti ce 
ascund preoţii sub sutane. Ci dar-ar Dumnezeu s-ajungă ei 
toţi cu minciuna lor cum a ajuns un frate franciscan, destul 
de bătrâior, dar care la Veneţia era ţinut de toată lumea 
drept mare cărturar, vezi Doamne! Şi despre acest călugăr 
am mare chef să vă vorbesc, ca să mai risipesc oleacă, cu 
râsete şi voie bună, mâhnirea adunată în inimile 
dumneavoastră de trista moarte a Ghismondei. 

Trăia pe vremuri aşadar, la Imola. Vrednice doamne, un 
om mişelnic şi stricat, pe nume Berto della Mâssa, ale cărui 
fapte ticăloase, prea bine cunoscute de toţi cei din oraş, îi 
dăunară într-atât, încât în toată Imola n-ai fi găsit un om să- 
| creadă, nu numai când spunea minciuni, dar nici măcar 
când nu minţea; de aceea, dân-du-şi seama omul că 
matrapazlâcurile lui nu mai prind la Imola şi neştiind ce să 
mai facă, se mută la Veneţia - - hârdău al spurcăciunii - şi 
acolo chibzui să-şi puie la cale fărădelegile în chip cu totul 
nou şi nemai-folosit de el. Drept care, ca şi cum ar fi simţit 
mustrări de cuget pentru netrebniciile înfăptuite în trecut, 


pre-făcându-se că-i copleşit aşa deodată de multă umilinţă, 
şi făcând pe catolicul mai vârtos decât papa, se călugări, 
intrând în cinul franciscan şi-şi zise frate Alberto din Imola. 
Sub haina de călugăr, de ochii lumii, începu să ducă o viaţă 
de schivnic, propovăduind pocăință şi oprelişti ele la câte 
toate şi ferindu-se cu străşnicie de carne şi de vin, când se 
întâmpla să nu găsească din cel care-i plăcea. Şi nimeni nu 
băgă de seamă că din tâlhar, codoş, măsluitor şi ucigaş se 
preschimbase peste noapte în mare propovăduitor, fără să- 
şi lepede printr-asta sus-amintitele năravuri, de care 
dimpotrivă se Moşea din plin de câte ori avea prilejul s-o 
facă pe ascuns. Pe lângă acestea apoi, făcându-se popă, de 
câte ori slujea în altar şi era lume multă, plângea de mila 
patimilor şi răstignirii lui Cristos, ca unul care avea oricând 
puhoi de lacrimi la îndemână. Şi-n scurtă vreme, mai cu 
predici, mai cu suspine înlăcrămate, îi duse într-asa măsură 
pe venețieni de nas, încât ajunse păstrător încredinţat şi 
legiuit de testamente şi de bani, duhovnic şi sfătuitor mai- 
mai la tot oraşul, şi la bărbaţi şi la femei. Făcând astfel, din 
lup se preschimbă în păstor şi avea prin partea locului atare 
faimă de sfinţenie, cât n-avusese la Assisi nici barem sfântul 
Francisc. 

Acu, se întâmpla odată ca o femeie tânără, nătângă şi 
zăludă, pe nume madonna Lisetta din neamul Qui-rinilor - 
nevasta unui negustor de vază, care plecase în Flandra cu 
corăbiile sale - să meargă să se spovedească, cu alte 
doamne dimpreună, la acest sfânt călugăr. Şi stându-i la 
picioare, ca venețiană ce era - şi deci cam ştiurlubatică, 
precum toţi cei de pe acolo - după ce spuse popii o parte 
din păcate, fu întrebată de călugăr dacă are vreun ibovnic. 
La care, înciudată, femeia îi răspunse: 

— Da' ce, n-ai ochi, părinte? Îţi pare dumitale că 
frumuseţea mea e ca şi-a celorlalte? Să vreau numai, că de 
avut şi-o sută aş putea avea; da' vezi că farmecele mele nu-s 
pentru orişicine. Câte-ai văzut dom-nia-ta frumoase cum 
sunt eu, eu care şi-n rai aş fi frumoasă? 


Şi după ce grăi acestea, se apucă să îndruge atâtea verzi 
şi uscate de frumuseţea ei, că ţi-era silă s-o asculţi. 
Călugărul simţi de îndată că lauda asta multă miroase a 
prostie şi socotind c-a nimerit ţărâna potrivită pentru 
sămânţa lui, se îndrăgosti de ea pe loc şi până peste cap. 
Păstrându-şi însă mierea pentru un prilej mai nimerit, acu, 
ca să se arate sfânt, se apucă s-o dojenească spunându-i c- 
asta e deşartă serneţie, şi altele de acelaşi soi. Din care 
pricină femeia îi zise că-i un dobitoc şi că habar n-avea să 
osebească o frumuseţe de altă frumuseţe. Văzând aşa, 
călugărul, ca să n-o mânie prea de tot, după ce-o spovedi, îi 
dete drumul să se ducă cu celelalte doamne. Peste câteva 
zile însă, cu un tovarăş credincios, se duse acasă la femeie 
şi, luând-o la o parte, fără să poată fi văzut, i se azvârli în 
genunchi şi-i zise: 

— Doamnă, fie-ţi milă şi iartă-mă, te rog, de toate câte ţi 
le-am spus duminică, atunci când am vorbit de frumuseţea 
dumitale, că peste noapte am râăbdat aşa de cruntă 
pedepsire din pricina aceasta, că de-abia azi am izbutit să 
mă ridic din pat. 

La care, gâsca de femeie făcu: 

— Da' cin' te-a pedepsit? 

— Ilacă am să-ţi spun: pe când şedeam şi mă rugam, cum 
sunt deprins a face în fiecare noapte, numai ce văd în 
chilioară o straşnică lumină şi nici n-am apucat măcar să mă 
întorc să văd ce e, că m-am şi pomenit că se aruncă peste 
mine un tânăr prea frumos, c-o bâtă mare în mână, care 
apucându-mă de glugă mă trase la picioare şi-mi arse o 
mamă de bătaie, mai-mai să-mi frângă şalele. Pe urmă l-am 
rugat să-mi spuie de ce m-a ciomăgit astfel şi dânsul mi-a 
răspuns: "De aceea, fiindcă ai cutezat să ponegreşti 
cereasca frumuseţe a ma-donnei Lisetta, pe care, după 
Dumnezeu, eu o iubesc mai presus de orice". Atunci l-am 
întrebat: Da' cine eşti domnia-ta T' La care dânsul mi-a 
răspuns că e Arhanghelul Gavril. "Preasfinte", am zis atunci, 
rugă-mu-ne iertare lar el: "Ie iert, dacă-mi făgăduieşti c-ai 


să te duci la dânsa de îndată ce-ai să poţi şi ai să-ţi câştigi 
iertarea; iar dacă n-o vrea să te ierte, am să mă întorc din 
nou şi-am să te bat de-am să te las olog pe toată viaţa". Câte 
a mai zis apoi nu îndrăznesc să-ţi spun, până ce nu mă ierţi 
dinţii. 

Femeia, cap de bostan, săraca, şi proastă precum noaptea, 
nu-şi încăpea în piele de bucuroasă ce era si, dându-i pe 
deplin crezare, la un răstimp îi zise: 

— Vezi, părintele, nu ţi-am spus eu că frumuseţea mea-i 
cerească? Da' m-aibă Domnu-n paza lui, acuma zău că-mi 
pare rău de suferinţa dumitale si, ca să nu mai rabzi bătaie, 
te iert de pe acuma, numai să-mi spui, dar drept, ce-a spus 
arhanghelul după aia? 

Călugărul îi zise: 

— Ţi-oi spune bucuros, de vreme ce mă ierţi; da' ai de grijă 
nu cumva să sufli o vorbă de cele câte ai auzi, de vrei să nu 
strici toată treaba, că zău eşti cea mai norocoasă femeie de 
pe lumea asta. Arhanghelul Gavril mi-a poruncit să-ţi spun 
că-i placi aşa de mult, încât, de nu s-ar fi temut c-o să te 
sperie, ar fi venit de multe ori ca să petreacă noaptea cu 
dumneata împreună. Şi, fiindcă el e arhanghel şi de-ar veni 
în chip de arhanghel n-ai fi în stare să-l atingi, de dragul 
dumitale ar vrea să vină în chip de om şi drept aceea zice 
să-i spui domnia-ta cam când pofteşti să vină şi sub ce chip 
anume, că el de bună seamă vine. De care lucru, ascultă 
aici, poţi să te ţii mai fericită ca orişice femeie în lume. 

Neroada de femeie îi spuse atunci că-i încântată să ştie c-o 
iubeşte Arhanghelul Gavril, căci îl iubea şi ea şi niciodată nu 
uita s-aprindă a luminare de-un gologan, pe unde se 
întâmpla să-i vază chipul zugrăvit. Apoi mai adăugă că 
Arhanghelul putea să vie oricând, căci ar fi fost binevenit la 
orice ceas din zi sau noapte, şi că pe ea ar fi aflat-o în odăiţa 
ei, şezând şi aşteptându-l singură, singurică; dar toate 
astea c-o învoială: ca nu cumva preasfântul s-o părăsească 
apoi de dragul Preacuratei, căci, după câte auzise, Fecioara 
îi era tare dragă, precum se şi vedea de altfel în zugrăveli, 


pe unde dânsa era înfăţişată pururi îngenuncheată în faţa 
lui. Cât despre chipul în care dorea să i se arate, putea veni 
oricum, având numai de grijă ca nu cumva s-o sperie. 
Călugărul îi zise atunci: 

— Înţelepţeşte ai grăit, copila mea; drept care ni-oi 
înţelege cu Arhanghelul să-ţi facem voia întocmai. Dar ar 
mai fi ceva: domnia-ta ai putea să-mi faci un mare bine mie, 
fără să dai nimica în schimb: şi anume să-ţi doreşti ca 
Arhanghelul să vie învesmântat în trupul meu. Şi binele ar 
sta într-asta, că el mi-ar scoate sufletul din trup, l-ar pune în 
rai, în trupul meu s-ar vâri el şi apoi, atâta vreme cât el va 
sta cu dumneata, sufletul meu va sta în rai. 

Madonna, nătăfleaţă, făcu atunci: 

— Aşa să fie; în schimbul ciomăgelii pe care ai în-durat-o 
din pricina mea, se cade să ai parte de această mângâiere. 

— Atunci la noapte, doamnă, grăi călugărul, ai grijă şi lasă 
poarta descuiată ca să pătrundă Arhanghelul. Căci dacă 
vine în chip de om, precum de bună seamă vine, nici n-ar 
putea să intre altfel decât ca oamenii, pe uşă. 

Femeia îi răspunse c-avea să facă întocmai; iar după ce se 
duse popa, se apucă de bucurie să facă atâta tărăboi, ele 
nu-i mai ajungea, să fie cu iertare, nici curul la cămaşă, 
părându-i-se o veşnicie până să vină Arhanghelul. 

Călugărul în schimb, gândindu-se că-n noaptea aceea s-ar 
fi căzut să facă pe cavalerul cu femeia şi nicidecum pe 
Arhanghelul, ca să se ţină bine-n şa, se apucă să se îndoape 
cu dulciuri şi acadele. Apoi, de îndată ce înnopta, cu 
învoirea stareţului, se duse c-un tovarăş în casa unei 
prietene, de unde îşi mai luase zborul şi într-alte rânduri 
când pornea să umble după fuste. De acolo, când i se păru 
că vremea e potrivită, se duse deghizat până la casa 
doamnei şi, strecurându-se înăuntru, se preschimbă în 
arhanghel cu nişte fleacuri de podoabe pe care şi le luase 
anume, şi, urcând la dânsa sus, intră în odaia ei. Femeia, 
cum dădu cu ochii de alba arătare, îngenunche în faţa ei şi 
Arhanghelul, blagoslovind-o, o ridică de jos şi-i făcu semn să 


intre în pat. Dânsa, grăbită să-l asculte, făcu ce-i poruncise, 
iar îngerul numai-decât se cuibări şi el lângă supusa-i 
credincioasă. 

Era frate Alberto acesta bărbat frumos la trup, bine legat 
şi zdravăn, drept care aflându-se alături de jupi-niţa 
noastră - care era şi ea gingaşă ca mătasea la trup şi 
tinerică - purtându-se altminteri de cum i se purta 
bărbatul, de multe ori în noaptea aceea zbură fără de aripi, 
de care lucru şi femeia fu foarte mulţumită. Şi printre multe 
altele îi spuse şi-o grămadă de lucruri despre slava lăcaşului 
ceresc. Apoi, când se crăpă de ziuă, după ce puseră la cale 
când să mai vină într-acolo, călugărul ieşi din casă, cu aripi 
şi podoabe, şi-şi în-tâlni tovarăşul, căruia slujnica femeii, ca 
nu cumva să-i fie frică să doarmă singur, îi ţinuse mai toată 
noaptea de urât. 

A doua zi femeia, de îndată ce mâncă de amiază, luându-și 
cu sine slujnica, se duse la călugăr să-i ducă veşti de la 
Arhanghel şi-i povesti tot ce auzise din gura lui despre 
lăcaşul de veci, ba pe deasupra mai adăugă şi de la dânsa o 
seamă de năzbâtii. La care toate, popa îi zise: 

— Eu nu ştiu cum ţi-ai petrecut domnia-ta cu el: atâta ştiu 
că astă-noapte, după ce-a coborât la mine şi eu i-am spus ce 
mă rugaseşi, mi-a dus de îndată sufletul la loc de tihnă şi 
verdeață, în mijlocul atâtor flori şi atâtor trandafiri cât nu s- 
au mai văzut nicicând aicea pe pământ; şi pân' la zori de zi 
am stat pe-un loc frumos cum nu mai este altul. Habar n-am 
între acestea ce s-a ales de trupul meu. 

— Da' nu ţi-am spus? Grăi femeia. Trupul dom-niei-tale, cu 
Arhanghelul Gavril, cât e de lungă noaptea mi l-am ţinut în 
braţe eu. Şi dacă nu mă crezi, te uită sub ţâţa stingă, că 
acolo aşa de tare l-am sărutat pe Arhanghel, c-o să-ţi 
rămână semn mai multe zile în şir. 

Călugărul îi zise atunci: 

— Apăi să ştii c-oi face azi ce n-am făcut de nu ştiu când: 
m-oi dezbrăca adică, să văd de spui adevărat. 


Şi după ce mai îndrugă o droaie de prostii, într-un târziu 
femeia se întoarse mulţumită acasă, iar frate Al-berto, în 
chip de arhanghel, veni de multe ori la dânsa, fără să 
întâmpine oprelişti. 

Ci într-o bună zi, pe când madonna Lisetta şedea de vorbă 
c-o cumătră despre frumuseţe, ca să-i arate celeilalte că 
frumuseţea ei n-are pereche în lume, ca una ce călca în 
gropi de proastă ce era, grăi: 

— Ehei, de-ai şti tu cui i-s dragă cu frumuseţea mea, nici 
pâs n-ai cuteza sa spui de toate celelalte. 

Cumătră, care o cunoştea, dorind să afle cui, îi zise: 

— Aşa o fi! Da' totuşi, dacă nu ştii cine-i, nu-ţi vine să te 
încrezi aşa cu una, cu două. 

Atuncea jupâniţa noastră, care apuca uşor momeala, făcu: 

— Cumătră, treaba asta la drept vorbind nu prea-i de 
spus, că cel de mi-e ibovnic e chiar Arhanghelul Gavril, care 
mă are dragă ca pe ochii lui din cap, de aceea fiindcă zice 
că nu s-a mai văzut femeie mai frumoasă ca mine în toată 
lumea asta. 

Cumătră era cât p-aci să izbucnească în râs, dar, ca s-o 
îndemne să mai spună, se stăpâni şi-i zise: 

— Pe legea mea, de ţi-e ibovnic Arhanghelul Gavril şi el ţi-a 
spus aşa, as-a trebuie să fie. Da' eu credeam că îngerii nu 
fac lucruri din astea. 

— Ba iaca te înşeli, cumătră; pe patimile lui Cristos îţi jur 
că face chiar mai bine decât bărbatul meu şi zice că şi-acolo 
sus se face tot aşa. Da' fiindcă eu îi par mai mândră ca 
oricare alta de prin cer, s-a îndrăgostit de mine şi vine chiar 
destul de des să-mi ţie de urât. Ei, ce mai zici de asta? 

Cumetrei, după ce plecă, i se păru că-n veci n-o să apuce 
ceasul să poată povesti şi aiurea năzbâtiile acelea. Şi 
aflmdu-se la o petrecere cu alte doamne dimpreună, se 
puse să le spună de la început toată întâm-plarea. Femeile 
le-o povestiră dintâi bărbaţilor şi apoi altor cumetre, acelea 
altora, şi-aşa, în mai puţin de două zile, vuia toată Veneţia 
de întâmplarea aceasta. Povestea ajunse însă şi la cumnaţii 


doamnei, care, fără să-i spuie ei nimica, îşi puseră în gând 
să puie mâna pe arhanghel şi să-l încerce ei de ştie ori nu să 
zboare. Drept care nopţi de-a rândul se puseră la pândă ca 
să-i aţie calea. 

Din întâmplare însă, călugărul află şi el niscaiva zvonuri 
despre aceasta, şi ca s-o certe pe femeie că nu-şi ţinuse 
gura, se duse într-o noapte acolo; dar n-apucă nici barem să 
se dezbrace bine, când rudele femeii, care-l văzuseră 
venind, se năpustiră asupra uşii de la odaie, s-o deschidă. 
Călugărul simţindu-i şi pricepând de cine-i vorba, se ridică 
în picioare şi fiindcă n-avea încotro, deschise o fereastră 
care dădea spre Canal Grande şi se aruncă în apă. lar apa 
fiind adâncă şi el ştiind bine să înoate, scăpă nevătămat. 
Apoi, trecând înot de cealaltă parte, intră degrabă într-o 
casă pe care o găsi deschisă şi se rugă de-un om de treabă 
care se afla înăuntru să-l scape de la moarte, de dragul lui 
Cristos; iar ca să-i desluşească de ce se afla pe-acolo, la 
ceasul acela în pielea goală, îi ticlui la repezeală o straşnică 
minciună. Omul, răzbit de milă, cum tocmai sta să plece c-o 
treabă oarecare, îl puse în patul lui şi-i spuse să aştepte 
până ce avea să se întoarcă. Apoi îl încuie în casă şi el plecă 
într-ale sale. Cumnaţii doamnei dând buzna în odaie, văzură 
că arhanghelul îşi luase zborul către ceruri, lăsându-şi 
aripile acolo. Din care pricină, mânioşi de atare păcăleală, 
se apucară s-o înjure în chip şi fel pe cumnăţică şi-n cele de 
pe urmă, lăsând-o îndurerată, se întoarseră acasă cu 
boarfele arhanghelului. 

Or, între acestea, cum afară se luminase de ziuă, aflându- 
se omul de treabă care-i dăduse adăpost călugărului pe 
podul zis Rialto, află din gura altora că lli' 

Arhanghelul Gavril se pogorâse peste noapte ca să se 
culce cu Lisetta şi că, cumnaţii ei găsindu-l, arhanghelul de 
frică se azvârlise în canal şi nimeni nu ştia acum ce se 
alesese de ibovnic. Cum auzi una ca asta, omul îşi dete 
seama că cel pe care-l găzduise trebuia să fie arhanghelul. 
Şi întorcându-se acasă, îl cunoscu de îndată şi după multă 


târguială se învoi să-l scape de rudele femeii cu preţul a 
cincizeci de ducați de aur, pe care popa ar fi trebuit să-i dea 
numaidecât. Şi după ce luă banii, dorind călugărul să plece, 
omul îi zise: 

— Nu e chip să ieşi altminterea de aici, de nu te învoieşti 
să faci precum ţi-oi spune eu. Noi pregătim o serbare, la 
care fiecare aduce fie un om în chip de urs, fie în chip de 
om sălbatic, care una, care alta, şi în piaţa lui Sân Marco e 
rânduită o vânătoare, cu care apoi sfârşeşte petrecerea şi 
după aceea tot omul merge unde-i place, fiecine cu ce-a 
adus. Acu, până ce n-o ajunge să prinză careva de veste că 
eşti aici, de te învoieşti să vii cu mine într-acest chip, eu te 
pot duce unde vrei; altminteri nu prea văd cum ai putea să 
ieşi din casă fără să fii recunoscut. Că rudele femeii, dân- 
du-şi cu socoteala că trebuie să te afli pe-aici pe undeva, au 
împânzit tot locul cu străji ca să te înhaţe. 

Deşi nu-i prea plăcea călugărului treaba asta, de frica 
rubedeniilor se hotări s-o facă totuşi si, arătân-du-i unde 
vroia să fie dus, îi spuse omului să-l ducă oricum, numai să-l 
scape. 

Omul, după ce-l unse din cap până-n picioare cu miere de 
albine, îl tăvăli prin puf, îi puse un lanţ de gât, un obrăzar 
pe faţă şi îi dădu să ţie într-o mână o bâtă noduroasă, iar în 
cealaltă doi dulăi aduşi de la măcelărie. Apoi trimise la 
Rialto pe un om să strige prin mulţime că cei care pofteau 
să-l vadă pe Arhanghelul Gavril n-aveau decât să meargă în 
piaţa lui Sân Marco (asta se cheamă cinste şi omenie la 
Veneţia!). Apoi, la câtva timp, îl scoase afară pe călugăr, şi 
ţi-nându-l de lanţ din spate, se porni cu el în văzul tuturor, 
c-un tărăboi neînchipuit de glasuri ce strigau: "Cine-i acela? 
Cine e?" într-acest chip ajunse în piaţa care gemea de lume, 
căci se adunaseră acolo, pe lângă cei veniţi cu el şi alţii o 
mulţime chemaţi de pe Rialto anume ca să-l vadă pe 
Arhanghelul Gavril. Ajuns în piaţă, omul nostru îl duse pe 
sălbatic pe-un loc mai ridicat, unde-l legă de-un stâlp, 
făcându-se vezi Doamne c-aşteaptă vânătoarea. Iar între 


acestea, roiuri de muşte şi tăuni, simțind pe aproape 
mierea, se apucară a-l necăji amarnic! pe călugăr. Omul, 
când socoti că piaţa e numai bine plină, făcându-se că vrea 
să scoată lanţul de la gâtul cuvioşiei sale, îi trase obrăzarul 
de pe faţă şi zise: 

— Domnilor, fiindcă mistrețul nu se arată şi vânătoarea nu 
se ţine, ca să nu ziceţi c-aţi venit degeaba până-n piaţă, iaca 
v-arăt aicea pe Arhanghelul Gavril, care pogoară noaptea 
din ceruri pe pământ spre mângâie-rea femeilor venețiene. 

De îndată ce-i fu smuls obrăzarul, călugărul fu cunoscut şi 
tot norodul se apucă să ţipe în gura mare, strigându-i vorbe 
de ocară şi suduindu-l cum nicicând nu s-a mai pomenit să 
fie suduit un om de teapa lui; şi care cum putea cu ce-i 
cădea sub mână îl împroşca în faţă. Într-acest chip îl ţinură 
câteva ceasuri încheiate, până ce întâmplarea făcu ca 
vestea să ajungă şi la ceilalţi călugări, care, sculânda-se 
degrabă, nu mai puţin de şase veniră să-l înhaţe si, 
azvârlindu-i iute un anteriu în spate, îl dezlegară şi-o 
porniră cu el spre mănăstire, în zarva îndrăcită ce le călca 
pe urme; şi acolo, în-temniţându-l, se zice că şi-a dat 
sfârşitul după o viaţă chinuită. 

Iată în ce chip spurcatul ăsta, care era ţinut de bine şi nu 
era crezut nici barem când se da la rele, a cutezat să facă 
pe Arhanghelul Gavril şi apoi, din înger ce era, schimbându- 
se în sălbatic, până la urmă a ajuns 

— Batjocorit şi ocărit pe drept cuvânt de toată lumea -să-şi 
plângă în zadar păcatele făcute. Ci, deie Dumnezeu, aşa 
cum a păţit-o el, să o pată şi ceilalţi care-s de teapa lui. 

— Decameronul voi. Il - cd. 

Povestea a treia. 

Treitineri iubesc trei surori şi fug cu. Ele In Creta; cea mai 
mare îşi omoară iubitul din gelozie; mijlocia o scapă de la 
moarte, culcându-se cu ducele din Creta, dar e omorâtă de 
iubitul ei, care fuge apoi cu cea mai mare; al treilea tânăr 
cu mezina sunt învinovăţiţi de omor şi, prinşi fiind, de frica 


morţii, mărturisesc în silă; la urmă îi cumpără pe paznici, 
pleacă la Rodos fără un ban şi acolo mor în sărăcie. 

Filostrato, auzind sfârşitul poveştii spuse de Pam-pinea, 
rămase o vreme îngândurat şi apoi ii zise aşa: 

— Povestea dumitale mi-a fost pe plac către sfârşit, căci 
am găsit în ea un strop de bine şi adevăr; dar altfel, tot 
cuprinsul ei a fost mult prea hazliu şi, drept să-ţi spun, mi- 
ar fi plăcut mai mult să nu fi fost aşa. 

Pe urmă, întorcându-se către Lauretta, h" spuse: 

— Doamnă, urmează dumneata şirul poveştilor, cu alta, 
mai bună decât asta, de este cu putinţă. 

Lauretta răspunse râzând: 

— Prea multă asprime dovedeşti faţă de cei îndrăgostiţi, 
clorindu-le mereu numai sfârşit nenorocit. Dar, ca să-ţi fac 
pe voie, am să vă spun o istorioară în care trei perechi de 
îndrăgostiţi sfârşesc cu toţii rău, fără s-ajungă barem să 
guste din belşug plăcerile iubirii. 

Şi, zidind astfel, începu: 

— Tinere doamne, precum puteţi băga de seamă şi voi, cu 
multă uşurinţă, orice deprindere urâtă se întoarce înspre 
paguba aceluia ce-o are şi adeseori şi-a celorlalţi; iar dintre 
aceste apucături aceea care ne ţi-răste mai fără frâu către 
primejdii socot că e mânia. Mânia nu e altceva decât o 
pornire pripită şi necugetată, pe care o aţâţă în noi durerea 
ce ne răpeşte judecata şi ne orbeşte ochii minţii, stârnind în 
sufletele noastre zbucniri de furie pătimaşă. Şi, deşi ea îi 
stă-pâneşte destul de des şi pe bărbaţi - - pe unii mai mult, 
pe alţii mai puţin - - cu toate acestea la femei e mai 
păgubitoare şi mai adesea întâlnită, căci focul ei se aprinde 
în ele mai lesne ca-n bărbaţi, văpaia ei arde mai spornic şi 
mult mai greu le ţine-n loc când s-au dezlănţuit o dată. Şi 
lucrul nu e de mirare; căci, dacă stai să te gândeşti, focul, 
prin însăşi firea lui, se aprinde mai uşor când dă de lucruri 
mai firave, mai moi şi mai uşoare, decât când dă de piatră 
sau lucruri şi mai trainice. Iar noi femeile - să nu ne-o ia în 
nume de rău bărbaţii - suntem mai gingaşe ca ei şi mult mai 


schimbătoare. De aceea - ştiindu-ne pe noi, prin însăşi firea 
noastră, mai înclinate spre mânie şi ştiind de asemeni că 
blândeţea şi bunătatea noastră aduc doar bucurie şi linişte 
bărbaţilor cu care vieţuim alături, pe câtă vreme furia şi 
răbufnirile mâniei sunt pururea prilej de certuri şi necazuri 
- spre a ne feri de ele cu suflet cât mai dârz, am să vă 
povestesc acum, precum spuneam şi adineauri, povestea de 
iubire a trei băieţi şi trei copile, care au sfârşit cu toţii rău 
din pricina mâniei uneia dintre fete. 

Marsilia, precum ştiţi, se află aşezată pe malul mării, în 
Provența, şi-i un oraş străvechi şi mândru, care a adăpostit 
pe vremuri un număr mult mai mare ele negustori cu 
greutate şi bogătaşi decât i-e dat să adăpostească astăzi. 
Or, printre aceşti neguţători se afla unul pe nume Narnald 
Cluada, om de rând prin naştere, dar altfel negustor cinstit 
şi om de toată încrederea, din cale-afară de avut în bani 
peşin, moşii şi case, care avusese cu nevasta mai mulţi copii, 
şi dintr-aceştia trei erau fete şi de ani mai vârstnice decât 
băieţii. Două din ele, gemene, aveau vreo cincisprezece ani, 
iar cea de-a treia paisprezece; şi-acu părinţii lor se 
pregăteau să le mărite şi alta n-aşteptau decât să vie acasă 
Narnald, care plecase cu mărfurile sale în Spania. Pe fete le 
chema, pe cele mari Ninetta şi Maddalena, iar pe-a treia 
Bertella. De Ninetta se îndrăgostise pătimaş un tânăr, pe 
nume Restagnone, care, deşi sărac, era vlăstar de neam; şi 
fiindcă fata îl iubea şi dânsa pe băiat, cei doi făcură ce 
făcură şi până mai la urmă, fără să-i ştie nimeni, ajunseră 
să-şi facă parte din bucuriile iubirii. 

Acu, trecuse la mijloc destulă vreme de când ei se bucurau 
astfel, când se întâmplă ca alţi doi tineri, unul pe nume 
Folco, iar celălalt Ughetto, murindu-le părinţii şi rămânând 
foarte bogaţi, să se îndrăgostească şi ei, unul de 
Maddalena, iar celălalt de Bertella. Restagnone, aflând de 
la Ninetta de dragostea celor doi tineri, se hotări în sinea 
lui să facă astfel încât, prin ei şi prin iubirea lor, să ajungă şi 
el la mai bine. De aceea, îm-prietenindu-se cu tinerii, îi rnai 


ducea din când în când cu rândul sau deodată să-şi vadă 
fiecare iubita; şi în-tr-o bună zi, când socoti că prietenia îi 
apropiase îndeajuns, îi chemă pe amândoi la el acasă şi le 
spuse după cum urmează: 

— Dragi prieteni, întâlnirile şi prietenia noastră v-au 
dovedit cu limpezime cât e de mare dragostea pe care o 
simt faţă de voi, de dragul cărora as fi gata să fac orişice 
lucru, întocmai cum l-aş face şi pentru mine însumi. Şi 
fiindcă-mi sunteţi aşa dragi, vreu să vă spun şi vouă ce mi-a 
venit în minte, astfel încât tustrei să hotărâm cum e mai 
bine. Voi, dacă nu minţiţi şi dac-am priceput eu bine felul 
cum vă purtaţi de la o vreme încoace, vă prăpădiţi cu zile de 
dragul celor două' fete pe care le iubiţi, iar eu de dragul 
celeilalte. Acestei suferinţe, de vă învoiţi şi voi, eu i-am găsit 
leac dulce şi iată anume care; voi sunteţi tineri şi bogaţi, 
ceea ce eu nu sunt, iar de-aţi cădea la învoială să v-adunaţi 
averile şi banii voştri la un loc, făcându-mă părtaş la ele 
alăturea de voi, şi dacă am hotărî apoi în care parte a lumii 
să ne aşezăm spre a vieţui plăcută viaţă lângă fete, eu făr' 
de greş mă leg să fac astfel încât surorile să ne însoţească 
oriunde am vrea, cu mare parte din avutul şi moştenirea 
părintească, în locul acela apoi, fieşte-care cu aleasa, trăind 
ca fraţii împreună, putea-vom vieţui mai fericiţi ca orişicare 
pe faţa pământului. Rămâne acum la voia voastră să 
hotărâți de vreţi ori nu s-ajungeţi fericiţi. 

Tinerii, care amândoi se perpeleau de dor şi drag, văzând 
c-ar fi putut ajunge să-şi aibă fiecare aleasa, nu osteniră 
mult până să ia o hotărâre şi-i spuseră lui Restagnone că, 
dacă aşa s-ar fi întâmplat precum zicea, ei erau gata s-o 
facă şi pe asta. Cu acest răspuns din partea lor, Restagnone 
se întâlni peste câteva zile cu Ninetta, la care nu putea 
ajunge decât cu mare greuţaţe; şi, după ce şezu o vreme cu 
ea, se apucă să-i spuie câte vorbise cu băieţii, trundindu-se 
să facă astfel, încât s-o ispitească. Şi nu-i fu greu, căci fata 
dorea mai tare decât el să vieţuiască împreună, fără să aibă 
a se teme; de aceea, răspunzându-i de bunăvoie că 


primeşte şi că surioarele şi ele mai cu osebire într-aceasta 
ar fi făcut pe voia ei, îl îndemnă să pregătească, şi cât mai 
iute încă, tot ce făcea trebuinţă pentru plecarea lor. 
Restagnone, întorcându-se la cei doi tineri, care mereu îl 
îndemnau să facă ce făgăduise, le spuse că din partea 
fetelor treaba era ca şi făcută. Şi hotărându-se între ei să 
plece câteşişase în Creta, vândură case şi moşii, sub cuvânt 
că vor să se apuce cu banii aceia de negoţ, şi, 
preschimbându-şi tot avutul în bani peşin, îşi cum-părară o 
corabie de cele iuți ca vântul şi, căptuşind-o bine cu toate 
cele trebuitoare, se puseră s-aştepte sorocul hotărât. 

Ninetta pe de altă parte, care ştia la ce râvnesc surioarele 
amândouă, stârni cu vorbe dulci în ele atâta dor de ducă, 
încât li se părea o veşnicie pân' s-ajungă să-şi vază visul 
împlinit. Drept care, când veni şi noaptea sorocită plecării, 
fetele câteşitrele, după ce descuiară o ladă grea şi mare de- 
a părintelui lor şi scoase din-tr-însa bani mulţi şi multe 
nestemate, le luară asupra lor şi, strecurându-se din casă 
pe ascuns, precum li se spusese, se întâlniră cu băieţii. Apoi, 
fără zăbavă, ur-cându-se în corabie cu dânşii dimpreună, 
lăsară vâslele în apă şi o porniră în larg. În seara 
următoare, fără popas pe nicăieri, ajunseră la Genova şi 
acolo pentru prima oară proaspeţii amanți gustară din 
plăcerile şi roadele iubirii. Pe urmă, după ce-şi 
împrospătare merindele de pe corabie, plecară mai departe 
şi-n mai puţin de-o săptămână, trecând din port în port, 
ajunseră în Creta, fără peripeții. Acolo îşi cumpărară moşii 
frumoase şi întinse, clădind pe ele, nu departe de Candia, 
palate mândre, plăcute şi încăpătoare. Apoi, ţinâncl pe 
lângă dânşii slujitorime multă, cu cai, cu şoimi şi câini, se 
puseră pe veselie, petreceri şi ospeţe, trăind pe picior mare 
cu doamnele împreună, drept cei mai fericiţi oameni de pe 
faţa pământului. 

Or, petrecând ei astfel, se întâmplă (precum vedem că se 
întâmplă zilnic cu lucrurile care-ţi plac şi din care dacă ai 
prea mult ajungi să ţi se facă lehamite de ele), se întâmplă 


ca Restagnone, care o iubise mult odinioară pe Ninetta, 
având-o acum la îndemână, fără prilej de bănuială, să 
înceapă să se sature de ea şi prin urmare să n-o mai 
iubească. Şi cum la o petrecere se nimeri să-i cadă dragă o 
fată de prin partea locului, frumoasă şi de neam, se apucă s- 
o urmărească, ţinân-du-se de capul ei, şi pentru ea începu 
să deie ospeţe peste ospeţe, văzându-se din cale-afară de 
darnic şi curtenitor. Ninetta, dându-şi seama, prinse a nutri 
faţă de dânsul o gelozie aşa cumplită, încât bărbatul nu 
putea să facă un pas fără ca ea să nu afle de îndată şi apoi 
să-l cătrănească pe el, dar şi pe dânsa, cu sfadă şi cu vorbe 
grele. Şi aşa, după cum belşugul aduce după sine sila, iar 
roadele oprite aţâţă însutit dorinţa, la fel şi cătrăneala 
Ninettei nu făcea decât să aţâţe în Restagnone văpăile 
iubirii. Şi într-o bună zi, fie că Restagnone o înşelă cu fata 
aceea, fie că n-o înşelă, Ninetta, aflând de cine ştie unde, fu 
sigură de treaba asta. Drept care la început căzu la mare 
întristare, apoi din întristare la ciudă şi mânie şi-n cele de 
pe urmă, lăsându-se în prada furiei, îşi preschimbă iubirea 
în ură neîmblânzită faţă de Restagnone si, orbită cum era 
de furie, se hotări să spele prin moartea lui ocara ce 
socotea că i-o făcuse. De aceea, dând peste o grecoaică 
bătrână, mare meşteră în băuturi otrăvitoare, o înduplecă 
cu daruri şi fel de fel de promisiuni să-i facă o apă 
ucigătoare, pe care într-o seară, fără a mai sta pe gânduri, 
i-o dădu s-o bea lui Restagnone, care venise încălzit şi 
căruia nici barem prin minte nu-i trecea să se păzească 
chiar de ea. Şi apa aceea otrăvită avu atari puteri că pân! la 
zi îl si' ucise. Aflând de moartea lui, Folco şi cu Ughetto 
împreună cu iubitele lor, fără să ştie că murise otrăvit, îl 
plânseră amarnic, cu Ninetta împreună, şi-i rânduiră apoi 
cinstită îngropăciune. 

Dar la vreo câteva zile după aceea, bătrână care îi 
meşterise Ninettei apa otrăvită, pe urma unei alte 
fărădelegi fu prinsă şi, pusă fiind la cazne, printre alte 
nelegiuri o mărturisi şi pe asta, vădind cu de-amănun-tul 


cum se întâmplase treaba. Drept care ducele Cretei, fără să 
spuie nimănui nimic, împrejmui într-o noapte pe ascuns 
palatul lui Folco şi fără nici o împotrivire sau zarvă o prinse 
pe Ninetta şi-o duse apoi cu el. Din gura ei pe urmă, fără s-o 
chinuie de fel, află la repezală tot ce vroia să ştie despre 
omorul înfăptuit. Folco şi Ughetto, aflând în taină de la duce 
pricina pentru care fusese prinsă Ninetta - şi de la ei aflând 
apoi şi fetele - - se necăjiră peste poate de pacostea 
aceasta. De aceea se apucară să facă fel şi chip numai s-o 
scape pe Ninetta de rug, căci socoteau că aceasta are să-i 
fie osânda, ca una care o meritase cu vârf şi îndesat; dar 
toată truda lor se dovedi zadarnică, căci ducele se arăta 
nestrămutat în hotărârea de-a face pe deplin dreptate. 
Văzând acestea Maddalena, care era fată frumoasă şi-n 
jurul căreia de mult se învârtea ducele Cretei, fără 's-o 
poată îndupleca să-i facă cit de cât în voie, gândindu-se că 
dacă ar fi să-i stâmpere dorinţa ar izbuti să-şi scape sora, îi 
trimise vorbă printr-un om de încredere, zicând că-i gata 
să-l asculte, de se învoieşte şi el la două lucruri şi anume: 
întâi şi întâi să-i dea înapoi surioara, teafără şi izbăvită de 
orişice primejdie, şi în al doilea rând să ţină în mare taină 
toată povestea asta. Ducele, auzind ce vorbă îi trimite fata, 
fu foarte mulţumit si, după ce stătu pe gânduri cam 
multişor, tot chibzuind s-o facă, să n-o facă, într-un sfârşit se 
hotări şi-i spuse solului că-i gata să facă după cum pofteşte. 

Drept care într-o noapte, după ce porunci, cu învoirea 
Maddalenei, să fie aduşi la curte Ughetto şi cu Folco, spre a 
le cere, chipurile, să spuie tot ce ştiu despre omorul cela, se 
duse pe ascuns ca să-şi petreacă noaptea în casa lor cu 
Maddalena. Şi prefăcându-se din-tâi c-avea de gând în 
noaptea aceea s-o azvârle pe Ninetta în mare c-o piatră 
după gât, o luă cu ella Maddalena şi i-o dădu în schimbul 
nopţii pe care o petrecu cu dânsa. lar dimineaţa, la plecare, 
se rugă de ea să îngăduie ca noaptea aceea, care fusese cea 
dintâi, să nu fie şi cea din urmă, rugând-o totodată s-o ducă 
pe Ninetta aiurea, ca să nu fie totuşi silit s-o osândească. 


A doua zi de dimineaţă Folco şi cu Ughetto, care - într- 
acestea auzind că peste noapte fata fusese azvâr-lită în 
mare - crezură cu adevărat că aşa se întâmplase, fură lăsaţi 
în libertate. Şi întorcându-se acasă cu gând să-şi mângâie 
iubitele de moartea surorii lor, Folco îşi dete seama că fata 
se afla acolo, deşi sărmana Madda-lena se străduise s-o 
ascundă pre cât ştiu mai bine. Ţi-nărul se miră nespus de 
una ca aceasta şi apoi, căzând la bănuieli (căci auzise ceva 
zvonuri că ducele pusese ochii pe Maddalena lui), o întrebă 
cum de Ninetta se afla nevătămată acasă. Maddalena urzi 
un basm întreg spre a-i tălmăci întâmplarea, dar el, 
bănuitor din fire, nu se lăsă minţit şi o sili până la urmă - 
după ce fata se încâlci în vorbe fără şir - să-i spună 
adevărul. Şi atunci, răpus de suferinţă şi năucit de furie, 
tânărul trase spada şi-o omori pe loc, fără să ţină seama de 
rugăminţile femeii. Apoi, de frica ducelui şi-a judecății sale, 
lăsân-d-o moartă în odaie se duse la Ninetta şi, prefăcându- 
se voios, îi zise: 

— Haidem iute pe unde-am hotărât cu Maddalena să te 
duc, ca nu cumva să încapi iarăşi pe mâna ducelui. 

Ninetta îi dădu crezare si, cum în teama ei dorea să plece 
cât mai iute, nu-şi mai luă rămas bun de la surioară, ci se 
porni de îndată la drum cu Folco în toiul nopţii. Şi cu puţinii 
bani pe care Folco îi luase în grabă, se duseră pe malul 
mării şi se urcară într-o barcă, cu care apoi nimeni nu ştie 
nici până azi unde au ajuns. 

A doua zi, Maddalena fiind găsită moartă, se aflară unii 
care, din pizmă faţă de Ughetto, se duseră degrabă şi îl 
pârâră ducelui; iar ducele, care o iubise mult pe biata 
Maddalena, repezindu-se ca ieşit din minţi acasă la 
Ughetto, puse măăă pe el şi pe iubita lui şi îi sili pe ei - care 
nu stiatl încă nimic de cele petrecute, adică de plecarea lui 
Folc” şi-a Ninettei - să se învinovăţească singuri de 
mokrt'ea Maddalenei. Din care pricină cei doi, temându-se 
%e drept cuvânt să nu fie osândiţi cu moartea, făcură c” 
făcură şi-şi cumpătară paznicii cu nişte bani pe care “hume 


şi-i ascunseseră acasă ca să şi-i aibă la nevoie. A” boi, cu 
dânşii dimpreună, fără să-şi poată lua în graba Wea mai 
nimic dintr-ale lor, urcându-se într-o barcă, fugiră peste 
noapte la Rodos, unde apoitrăiră, dar nu prea multă vreme, 
în sărăcie şi mizerie. 

lată aşadar la ce i-a dus pe ei şi pe ceilalţi mânia oarbă a 
Ninettei şi dragostea lui Restagnone. 

Povestea a patra. 

Gerbino, călcând făgăduinţa dată de regele Guiglielmo, 
bunicul lui, atacă o corabie a regelui din Tunis, ca să-i 
răpească în silă pe una din copile; fata e omorâtă de cei de 
pe corabie, Gerbino îi omoară pe ucigaşii ei şi-n cele de pe 
urmă e omorât şi el. 

După ce-şi isprăvi povestea, Lauretta rămase tăcută, în 
timp ce toţi ceilalţi se tânguiau ei în de ei de jalea 
îndrăgostiţilor, învinuind care mânia cea oarbă a Ninettei, 
care una, care alta, până când regele, parcă trezit din 
gânduri grele şi adânci, îşi ridică obrazul şi îi făcu semn 
Elisei să spună mai departe. Iar dânsa începu smerită: 

— Plăcute doamne, mulţi sunt aceia care cred că 
dragostea se aprinde în noi numai şi numai din priviri şi ca 
atare îşi bat joc de toţi ceilalţi care socotesc că poţi să te 
îndrăgosteşti şi numai după auzite; dar eu, prin istorioara 
pe care am de gând s-o spun, am să vă dovedesc, şi încă 
limpede de tot, ce mult se în-şală aceştia şi din cuprinsul ei 
o să vedeţi nu numai de ce-i în stare faima - căci tinerii din 
basmul meu nu s-au văzut nicicând - dar veţi vedea de 
asemenea şi ce cumplită moarte le-a rânduit la amândoi. 

Guiglielmo al doilea, regele Siciliei, după clte spun 
sicilienii, a avut doi copii: un băiat pe nume Ruggieri şi-o 
fată pe nume Gostanza. Ruggieri, murind înaintea 
părintelui său, lăsă pe urma lui un băieţaş, pe care îl chema 
Gerbino şi care, crescut cu grijă de bunic, în scurtă vreme 
se făcu o frumuseţe de băiat, vestit prin vitejia lui şi multa-i 
curtenie. Renumele băiatului, tre-când hotarele Siciliei şi 
colindând pământul, ajunse şi în Berberia, care la vremea 


aceea plătea tribut Siciliei, unde se lăţi ca focul. Şi acolo, 
faima vitejiei şi-a curte-niei lui Gerbino ajunse printre alţii şi 
la urechea unei fete de-a regelui din Tunis, care, pre câte 
povesteau toţi cei care o văzuseră, era poate făptura cea 
mai frumoasă şi mai mândră din câte zămislise firea, cea 
mai aleasă întru deprinderi şi cu o inimă de aur. Or, fata 
asta, care sta şi asculta cu drag povesti despre viteji, 
adăposti în gând şi suflet minunile de vitejie înfăptuite de 
Gerbino cu atâta dragoste, încât, cercând să şi-l închipuie 
cum arăta aievea, se îndrăgosti de el cu patimă si, drept 
aceea, cu mai mult drag decât oricine vorbea de el şi-i 
asculta pe ceilalţi vorbind despre el. Pe de altă parte faima 
fetei şi-a frumuseţii ei, purtată dintr-o ţară în-tr-alta, 
pătrunse şi-n Sicilia şi nu degeaba ajunse pân' la urechea 
lui Gerbino, vărsându-i bucurie în suflet; căci după cum 
copila se îndrăgostise de băiat, la fel se îndrăgosti şi dânsul 
de copilă. Şi dornic cum era s-o vadă, până să-i iasă în cale 
prilej cinstit de a-i cere bătrânului să plece în Tunis, se tot 
ruga de prietenii care plecau acolo să facă fel şi chip numai 
să-i spuie fetei că el o îndrăgeşte în taină şi să-i aducă vesti 
la întoarcere de la iubită. Or, unul dintre solii aceştia, pu- 
nând la cale treaba cu multă dibăcie, făcu pe negustorul şi 
sub cuvânt că-i duce fetei să vadă nişte giuvaeruri, 
mărturisindu-i dragostea ce i-o purta Gerbino, îi spuse că el 
însuşi, cu toate ale lui, i se aşterne la picioare. Fata primi 
voioasă şi solul şi solia si, răspunzându-i că-l iubea şi dânsa 
pe Gerbino cu aceeaşi dragoste, îi trimise, drept mărturie a 
celor spuse, unul din cele mai frumoase giuvaeruri ale ei. 
Gerbino primi darul cu nesfârşită bucurie şi printr-acelaşi 
sol îi scrise în mai multe rânduri şi îi trimise daruri scumpe, 
înţelegându-se cu ea să-şi lege vieţile împreună, de soarta 
le-ar fi hărăzit şi bucuria aceasta. 

Într-acestea, cum povestea se cam tărăgăna, iar fata cu 
Gerbino ardeau de dragoste şi dor, se întâmplă ca regele 
din Tunis să o mărite pe copilă după regele din Granada. De 
care lucru dânsa se întrista din cale-afară, gândindu-se că 


măritişul, nu numai c-o ducea departe, cale de mii de postii 
de dragul ei, dar pe deasupra o şi înstrăina de el aproape 
pe de-a-ntregul; de aceea, dacă ar fi putut, ea bucuroasă ar 
fi fugit din casa părintească şi s-ar fi dus la el, numai şi 
numai ca să scape de toată treaba asta. Pe de altă parte, 
tânărul, prinzând şi el de veste, se chinuia sărmanul nu mai 
puţin decât copila şi-şi frământa adesea mintea ca să 
găsească un mijloc de-a o răpi cu sila, de s-ar fi întâmplat să 
plece la bărbatul ei pe mare. 

Ci regele din Tunis, aflând niscaiva zvonuri despre iubirea 
lui Gerbino şi hotărârea lui, cum se temea de el, ştiindu-l 
puternic şi viteaz, când veni vremea să-şi pornească fata la 
drum pe mare, trimise vorbă regelui Guiglielmo şi-i spuse 
că de treaba asta n-avea de gând să se apuce decât cu 
încredințarea lui că nici Gerbino şi nici alţii, plătiţi de el, nu 
s-ar fi pus să îi aţie calea. Regele Guiglielmo, care era 
bătrân şi n-auzise nici o vorbă despre iubirea lui Gerbino, 
fără să-şi poată închipui că din această pricină i se cerea 
făgăduinţa, cu dragă inimă o dădu şi-n semn de legământ îi 
trimise regelui din Tunis o mănuşă. Acesta, după ce primi 
făgăduinţa regelui, porunci să i se pregătească în portul 
Cartaginei o corabie mare şi frumoasă, înzestrată cu toate 
cele de trebuinţă acelora ce aveau să plece, împodobită şi 
gătită ca să-şi trimeată fata cu dânsa în Granada; apoi se 
puse să aştepte vreme potrivită călătoriei. Fata, care ştia de 
toate astea, trimise la Pa-lermo pe ascuns un slujitor şi-i 
porunci să dea bineţe frumosului Gerbino din partea ei şi 
apoi să-i spuie că ea urma să plece foarte curând către 
Granada; de aceea, zicea fata, acu avea prilejul să-i 
dovedească de era cu adevărat aşa viteaz cum îi mersese 
vestea şi de-o iubea atâta pe cât i se spusese. Trimisul îşi 
făcu solia şi apoi se întoarse iar la Tunis. Gerbino, auzind ce 
vorbă îi trimite fata şi ştiind că regele Guiglielmo, bunicul 
său, în treaba asta îşi dase vorba drept zălog, nu mai ştia, 
sărmanul, nici dânsul ce să facă; totuşi, mânat de dragoste 
şi înțelegând prea bine cuvintele copilei, de teamă să nu-i 


pară laş, se duse la Megşina, unde, încărcând cu arme şi 
oameni curajoşi două galere iuți, porni cu ele spre Sardinia 
pe unde bănuia c-avea să treacă corabia fetei. Şi bănuiala 
lui se dovedi întemeiată, căci la vreo câteva zile după aceea 
corabia, minată de un vânt uşor, trecu nu prea departe de 
locul unde el se aşezase s-o pândească. Când o văzu, 
Gerbino se întoarse către ai săi şi le grăi astfel: 

— Băieți, dacă sunteţi cu adevărat aşa de vrednici precum 
vă socotesc, nu cred să fie printre voi vreunul care să nu 
ştie ce-i dragostea, fără de care, după credinţa mea, nu-i 
muritor să poată ajunge la bine ori la fericire; si, dacă aţi 
fost şi voi îndrăgostiţi vreodată sau sunteţi încă, veţi pricepe 
lesne focul care mă arde. Iubesc şi dragostea m-a împins să 
vă aduc aicea. Iubita mea e pe corabia care pluteşte în faţa 
voastră şi care, pe lângă ţinta tuturor dorurilor mele, mai 
duce şi-o grămadă de bogății pe dânsa; or, toate aceste 
bogății vor încăpea pe mâna voastră, dacă veţi fi viteji şi veţi 
lupta cu bărbăţie. De pe urma izbânzii eu nu-mi doresc în 
parte decât un singur lucru: femeia pentru care am pus 
mâna pe arme; restul să fie tot al vostru, chiar de pe-acum. 
Haidem, băieţi, să dăm năvală pe corabie, că Dumnezeu, 
care-i cu noi, nu-i slobozeşte vânt prielnic şi parcă anume o 
ţine în loc. 

Cuvintele frumosului Gerbino se dovediră de prisos, căci 
cei ce-l însoțeau, dornici de pradă cum erau, se şi vedeau în 
gândul lor făcând ce-i îndemna Gerbino. Drept care, 
încuviinţând cu toţii într-un glas îndemnurile lui, suflară în 
trâmbiţi, iar apoi, luându-şi cu ei armele, lăsară vâslele în 
apă şi ajunseră corabia. Cei ce se aflau pe dânsa, văzând 
din depărtare galerele venind, cum nu puteau mişca din loc, 
se pregătiră de apărare. Gerbino, ajungând corabia, 
porunci printr-un om de-al său să-i fie aduşi stăpânii ei, de 
nu voiau încăierare. Saracinii, după ce aflară cine sunt şi ce 
voiau să facă, răspunseră că-s atacați împotriva cuvântului 
pe care regele şi-l dase; şi drept dovadă le arătară mănuşa 
regelui Guiglielmo, zicând că n-au de gând să se predea 


altfel decât prin luptă dreaptă şi nici să dea altminteri nimic 
de pe corabia lor. Gerbino, care într-acestea zărise fata 
stând la pupă şi îşi dăduse seama că e de mii de ori mai 
mândră decât şi-o închipuise el, se înflăcăra la suflet mai 
aprig ca înainte si, când i se arătă mănuşa, răspunse că acu 
deodată, cum n-avea şoimi pe-acolo, n-avea ce face c-o 
măânuşăl; drept care, dacă nu voiau cu nici un chip să-i deie 
fata, puteau să înceapă de pe acum să-şi ascuţească armele. 
Şi fără a aştepta mai mult porniră să arunce şi dintr-o parte 
şi din alta cu pietre şi săgeți şi se luptară într-acest chip din 
zori şi până-n noapte în paguba ambelor părţi. 

În cele de pe urmă însă, văzând Gerbino că izbânda nu se 
alege aşa uşor, luă o bărcuţă adusă anume de dânşii din 
Sardinia şi dându-i foc o împinse din spate cu galerele până 
ce ajunse la corabie. Saracinii, văzând una ca asta şi 
pricepând că-s nevoiţi să moară ori să se predea, luară pe 
fata regelui care plângea într-un colţ, o duseră pe punte şi 
apoi, chemându-l pe Gerbino, sub ochii lui o înjunghiară - - 
în timp ce fata, biata, cerea îndurare şi ajutor - şi, 
azvârlind-o în mare, strigară către dânsul: 

— Acuma poţi, s-o iei; ţi-o dăm aşa precum putem şi aşa 
precum credinţa ta s-a învrednicit de dânsa! 

Gerbino, când văzu de ce cruzime sunt în stare, cău-tându- 
şi parcă anume moartea, se trase spre corabie, fără să-i 
pese nici de pietre, nici de săgeți; şi căţărându-se pe ea, în 
ciuda celor mulţi care-i şedeau în cale - precum se azvârle 
un leu flămând într-o cireada de juninci si, sfâşiind ici una şi 
colo alta, îşi potoleşte cu colții şi ghearele întâi mânia şi 
apoi foamea - se repezi mânios si, înjunghiind cu spada în 
dreapta şi în stânga, făcu prăpăd în jurul lui. Şi fiindcă focul 
se înteţea pe punte, puse oamenii să ieie din corabie ce mai 
putea fi luat, ca să le închidă gura, şi apoi se cobori şi el, cu 
sufletul zdrobit de această jalnică izbânda. Pe urmă, 
poruncind să fie scos din mare trupul neînsufleţit al 
preafrumoasei fete, după ce-o plânse îndelung, cu lacrimi 


nesfârşite, se întoarse în Sicilia şi-o îngropa cu mare cinste 
în 

1 La vânătorile cu şoimi, vânătorul avea în mâna pe oare 
purta pasărea o mănuşă de piele (n. t.). 

Ustica, o insuliţă în dreptul oraşului Trapani, de unde apoi 
se întoarse acasă mâhnit ca nimeni altul. 

Regele din Tunis, aflând de cele întâmplate, trimise în 
Sicilia soli îmbrăcaţi în negru, ca să se plângă regelui că nu- 
şi ţinuse vorba dată. Şi solii îi povestiră cum se întâmplase 
fapta. Drept care regele, mânios, văzând că nu poate 
nicicum tăgădui dreptatea (pe care solii i-o cereau), puse 
să-l prindă pe Gerbino; şi, cum niciunul dintre sfetnici nu se 
afla în preajma lui ca să-i întoarcă gândul de la o faptă ca 
aceasta, îl osândi el însuşi la moarte, poruncind călăului să-i 
taie capul acolo, în faţa lui, cu gând că e mai bine să se 
lipsească de nepot, decât să fie socotit drept rege fără 
cuvânt. 

Şi uite aşa, de azi pe mâine, într-acest chip nenorocit, fără 
să guste barem din roadele iubirii lor, s-au prăpădit de 
moarte rea cei doi îndrăgostiţi, aşa precum v-am povestit. 

Povestea a cincea. 

Fraţii Lisabettei ii omoară ibovnicul, care-i apare apoi în 
vis şi-i spune unde e îngropat. Fata îi dezgroapă capul pe 
ascuns, îl pune într-o glastră cu busuioc şi plânge peste el în 
fiecare zi, pină ce fraţii îi iau glastra; nu după multă vreme 
fata se stinge de durere. 

Isprăvindu-şi Elisa povestea, pe care regele o lăudase abia 
din vârful buzelor, i se porunci Filomenei să spună mai 
departe. lar dânsa, înduioşată foarte de moartea lui 
Gerbino şi a iubitei lui, oftă o dată cu durere şi pe urmă 
începu aşa: 

— În istorioara mea, gingaşe doamne, nu e vorba de prinți 
şi de prințese, ca în povestea Elisei; cu toate acestea însă, 
cuprinsul ei - - de care mi-am adus aminte fiindcă se 
pomenea mai adineauri de Messina, pe unde s-a întâmplat 
nenorocirea aceea - - e tot atât de trist şi tot atât de jalnic. 


La Messina trăiau pe vremuri trei tineri fraţi, neguţători 
tustrei, rămaşi cu multă avere după moartea părintelui lor, 
care fusese de fel din Sân Gimignano; şi fraţii aceştia aveau 
o soră, pe nume Lisabetta, fată frumoasă şi de treabă, pe 
care, nu se ştie cum şi din ce pricină anume, n-o măritaseră 
încă. Acum, ca negustori ce se. Aflau a fi, fraţii ţineau într-o 
prăvălioară de-a lor pe un tânăr de prin Pisa, pe care îl 
chema Lorenzo şi care se îngrijea de toate treburile lor, ca 
unul ce le-avea pe mână. Şi de băiatul ăsta, care era frumos 
şi chipeş, Lisabetta, care-l văzuse nu o dată, se îndrăgosti 
peste măsură. Lorenzo, dându-şi seama cu vremea că-i e 
drag, lăsă deoparte fetele cu care se ţinea şi începu şi el să 
se gândească doar la dânsa, Or, într-aoestea treaba se 
petrecu astfel, încât, plăcându-se ei doi deopotrivă, pân'la 
urmă, nu după multă vreme, pu-nându-se la adăpost ca să 
nu-i afle ceilalţi, făcură ceea ce doreau mai mult ca orişice 
să facă. Şi petrecând aşa, în multă desfătare şi mare 
bucurie, nu se păziră îndeajuns şi într-o noapte, pe când 
fata mergea acasă la Lorenzo, cel mai mare dintre fraţii ei o 
văzu fără ca ea să-şi deie seama. Fratele, om cu scaun la 
cap, deşi se necăji destul de cele ce aflase, nu spuse 
nimănui nimic şi până-n zori, sărmanul, se frământă de unul 
singur, muncit ds fel şi fel de gânduri. Dar când se lumină 
de ziuă, le povesti şi celorlalţi fraţi ce aflase în legătură cu 
Lisabetta şi Lorenzo; de aceea, câteşitrei, după ce chibzuiră 
bine - - pentru ca nu cumva să se aleagă cu ruşinea, ei ori 
surioara lor - - se hotărâră să nu spuie la nimenea nimic şi 
nici să nu se arate c-ar şti ceva despre aceasta, până ce nu 
s-ar fi ivit o vreme potrivită, la care, fără pagubă sau 
ruşinare pentru ei, să poată să se spele cât mai curând de 
ocara aceasta. Purtându-se dar ca atare, râzând şi 
povestind ca şi altădată cu Lorenzo, într-o zi, prefăcându-se 
toţi trei că vor să meargă să petreacă afară din oraş, îl luară 
pe băiat cu ei; şi ajunşi pe un loc pustiu şi neumblat de 
oameni, sim-ţindu-se la largul lor, îl omorâră pe Lorenzo, 
care nici gând n-avea să se păzească chiar de ei, şi-l 


îngropară astfel, încât să nu-şi dea nimeni seama că-i un 
mor-mânt acolo. Apoi, întorşi iar la Messina, lăţiră vorbă în 
tot oraşul că-l trimiseseră aiurea cu treburi de-ale lor, şi 
lumea le dădu crezare, căci obişnuiau adeseori să-l mâne 
încoace şi încolo. 

Cum tânărul nu mai venea, şi Lisabetta îşi întreba mereu 
fraţii de dânsul, căci întârzierea lui o chinuia nespus, se 
întâmplă ca într-o zi, în vreme ce întreba de el cu multă 
stăruinţă, unul din fraţi să-i zică: 

— Da' ce-nsemnează asta? Ce-ai de împărţit tu cu Lorenzo, 
de întrebi aşa de des de el? Să ştii că rUcă nu te astâmperi, 
om şti noi să-ţi răspundem aşa cum ţi se cade. 

Văzând aşa, sărmana fată, îndurerată şi mâhnită, te- 
mându-se fără să ştie nici ea de ce, îşi puse lacăt gurii şi 
noapte după noapte porni să-l cheme pe Lorenzo, ru-gându- 
se frumos de el să vie cât mai iute; iar uneori, vărsând 
potop de lacrimi, se tânguia amarnic că sade atâta vreme 
departe între străini, lăsând-o singurică; şi nu putea cu nici 
un chip să-şi afle alinare. 

Într-o noapte în care, după ce-şi plânse multă vreme 
iubitul care nu da Domnul să vie o dată înapoi, o biruise 
somnul aşa plângând şi adormise, Lorenzo îi apăru în vis, 
galben la faţă, răvăşit, cu straiele muiate-n sânge şi toate 
sfârtecate, şi se făcea că-i zice: 

— Iubita mea, tu zi şi noapte mă chemi întruna înapoi şi te 
rnâhnesti că nu mai vin, învinuindu-mă cu asprime prin 
lacrimile tale; dar află că de întors nu mă mai pot întoarce, 
căci fraţii tăi m-au omorât când m-ai văzut ultima oară. 

Şi după ce îi spuse locul unde era îngropat, o rugă să nu-l 
mai cheme şi să nu-l mai aştepte; apoi pieri din faţa ei. 

Fata, trezindu-se din somn şi dând crezare visului, plânse 
cu multă amărăciune. Şi-a doua zi, sculându-se" cum nu 
îndrăznea să le spună nimica fraţilor ei, se hotări să meargă 
la locul arătat, ca să se încredinţeze că visul n-o minţise. Şi 
căpătând încuviințarea să meargă să se plimbe prin 
apropierea oraşului cu o femeie cumsecade care slujise 


odinioară la ei şi care avea în ştiinţă că se iubeşte cu 
Lorenzo, se duse într-un suflet până la locul cu pricina şi, 
dând deoparte straiul veşted de frunze care-l coperea, sapă 
unde văzu că nu-i bătătorit pămân-tul. Şi nu sapă prea mult 
că şi dădu de trupul bietului ei ibovnic, de fel schimbat, nici 
putrezit. Şi cunoscu atunci că nălucirea n-o minţise. 

Din care pricină, mâhnită ca nimeni alta pe pământ, 
înțelegând că n-avea rost să şază să-l bocească acolo, 
rămase îndoită o clipă, fără să ştie ce să facă, căci dacă ar fi 
putut, cu dragă inimă ar fi luat tot trupul ca să-l îngroape 
creştineşte; dar pricepând că nu-i cu putinţă să facă una ca 
asta, desprinse c-un cuţit capul iubitului de trunchi şi 
înfăşurându-l într-un ştergar i-l puse slujnicei în poală; apoi 
după ce azvârili pe restul trupului ţărână, fără s-o vadă 
nimeni, plecă şi se întoarse acasă. 

Acolo, închizându-se cu ţeasta în odaie, plânse deasupra ei 
amarnic, îndelung, până ce toată bine o limpezi cu lacrimi, 
pecetluind-o peste tot cu mii de sărutări. Pe urmă, luând o 
glastră încăpătoare şi frumoasă, din cele în care se ţine 
răsad de maghiran ori busuioc, puse înăuntru ţeasta, 
înfăşurată în borangic şi, presărând pământ deasupra, sădi 
în el câteva fire de busuioc salernitan, frumos cum nu e 
altul, pe care nu-l uda nicicând cu altceva decât cu apă de 
trandafiri, de portocali, ori chiar cu lacrimile ei. Şi-aşa se 
obişnuise, încât şedea mereu alăturea de glastră şi-o 
prăpădea din ochi de dragă, căci glastra adăpostea în ea pe 
multiubitul ei Lorenzo; şi după ce şedea şi se uita la ea 
ceasuri întregi de-a rândul, se apleca deasupra ei şi începea 
să plângă şi nu mai contenea până ce nu uda cu lacrimi 
busuiocul frunză de frunză. 

Floarea, fie din grija multă a fetei, fie din pricina țarinei 
hrănite cu putreziciunea tidvei ascunse într-însa, crescu 
frumos şi înmiresmat, de îţi era mai mare dragul. Or, fiindcă 
fata zi şi noapte nu se clintea de lângă dânsa, se întâmplă în 
mai multe rânduri s-o vază şi vecinii, care într-o bună zi, 


când fraţii ei se minunau că-i lâncezeşte frumuseţea şi ochii 
par că i se afundă din ce în ce mai mult în cap, le spuseră: 

— Noi am văzut, vezi bine, că fata zi de zi tot lângă glastră 
sade. 

— Decameronul voi. Il - cd. 80 

Fraţii, auzind acestea şi încredinţându-se şi ei de cele 
spuse de vecini, îşi dojeniră sora. Dar, fiindcă vorba n-ajuta, 
îi luară glastra pe ascuns. Fata, nemaigăsind-o, se apucă s-o 
ceară mereu, stăruitor, şi, fiindcă nimeni nu i-o da, de 
atâtea lacrimi şi suspine căzu la pat bolnavă şi-n boala ei 
numai de glastră şi iar de glastră se ruga. De care lucru 
fraţii ei, mirându-se peste măsură, doriră cu tot dinadinsul 
să vadă ce se află în glastră; şi după ce vărsară pământul de 
deasupra, dădură peste borangic şi înăuntru peste ţeasta 
pe care apa şi pământul n-o măcinaseră de tot, şi, după 
chica ei cea creaţă, văzură că e vorba de ţeasta lui Lorenzo. 
Uimiţi şi în-fricaţi, nu care cumva să mai afle şi alţii despre 
treaba asta, o îngropară iute şi apoi, fără un cuvânt, plecară 
din Messina pe ascuns şi - dând a înţelege că-şi mută casa 
într-altă parte - se duseră la Napoli. Iar i fata, sărăcuţa, 
plângând şi zi şi noapte întruna şi tot cerân-du-şi glastra, 
de-atâta plâns muri şi acesta fu sfârşitul iubirii ei nefericite. 
lar mai apoi, cu vremea, aflându-se povestea ei şi colindând 
din gură în gură, unul făcu un cântec pe care şi-azi îl cântă 
lumea şi care începe aşa: 

Cine-a fast nelegiuitul Care glastra mi-a furat. 

Povestea a şasea. 

Andreuola îl iubeşte pe Gabriotto; îi povesteşte un vis de-al 
ei şi el unul de-al lui. Pe urmă Gabriotto, pe neaşteptate, îi 
moare în braţe; în timp ce fata c-o slujnică îl duc acasă la el, 
sunt prinse de oamenii stăpânirii, cărora Andreuola le 
povesteşte întâmplarea. Cârmuitorul oraşului vrea s-o 
necinstească; ea nu se lasă. Tatăl fetei prinde de veste şi, 
fiind ea găsită nevinovată, până la urmă izbuteşte s-o scape 
de pedeapsă; dar fata nu mai vrea să trăiască în lume şi se 
călugăreşte. 


Povestea spusă de Filomena plăcu foarte mult doamnelor, 
căci nu o dată ascultaseră cântecul cu pricina, fără să fi 
putut afla care era povestea lui, deşi întrebaseră pe unii şi 
pe alţii. Ci regele, auzind sfârşitul povestirii, îi porunci lui 
Pamfilo să meargă mai departe pe drumul rânduit, iar 
Pamfilo grăi: 

— Visul din istorioara de adineauri îmi dă prilejul să vă 
spun o povestire, în care - spre deosebire de visul din 
povestea Filomenei, în care era vorba despre lucruri 
întâmplate mai înainte - e vorba despre două visuri care s- 
au şi adeverit, de îndată ce-au fost povestite de cei ce le-au 
visat. Căci trebuie să ştiţi, prea iubitoare doamne, că nu e 
om pe lumea asta care să nu viseze în somn tot soiul de 
năzbâtii; şi deşi năz-bâtiile acestea îţi par adevărate numai 
în timpul somnului, pentru că atunci când te trezeşti vezi 
limpede că numai unele sunt adevărate, altele doar cu 
putinţă şi-a treia parte cu totul în afară de adevăr, cu toate 
acestea, zic, se întâmplă adeseori ca ele să se adeverească. 
Din pricina aceasta mulţi dau crezare viselor, punând temei 
pe ele la fel precum ar pune pe orice lucru văzut aievea şi 
ca atare de pe urma lor se întristează sau se bucură, fiecare 
după cum socote că are a se teme ori a nădăjdui de pe 
urma unui vis. Alţii, dimpotrivă, nu cred în nici un vis, până 
ce nu ajung ei singuri să dea cu capul de necazul mai 
dinainte prevestit. Eu însă nu-i laud nici pe cei dinţii, nici pe 
aceştia de pe urmă, căci nici visele nu-s pururi mincinoase, 
precum nici pururea adevărate. Că sunt şi vise mincinoase, 
oricare dintre noi o ştie; dar că mai sunt şi vise adevărate, 
lucrul acesta s-a vădit din istorioara Filomenei şi, după cum 
v-am spus, am de gând să-l dovedesc şi prin povestea mea. 
Căci eu so-cot că dacă omul trăieşte şi se poartă aşa cum se 
cuvine, n-are la ce să-i fie frică de visele potrivnice felului 
său de viaţă şi nici n-are la ce, de dragul lor, să-şi 
părăsească deprinderile cele bune; cât despre visele ce par 
a fi prielnice ticăloşiei omeneşti şi care îmbărbătează prin 
semne îmbucurătoare pe cei ce le visează, acestora nu se 


cuvine să li se dea crezare; după cum nu-i de dat crezare 
nici celorlalte chiar la toate. Dar să ne înto&rcem la 
poveste. 

La Brescia trăia pe vremuri un nobil, pe nume messer 
Negro din Ponte Carraro, care, printre alţi copii, avea şi o 
fată, Andreuola, frumoasă coz şi tinerică, încă nemăritată, 
care din întâmplare se îndrăgosti de un vecin de-al ei, pe 
nume Gabriotto, băiat de neinT cam prost, dar: plin 
de_ însuşiri alese şi pe-deasupra. Jşl.Jrumos. Fata, cu 
ajutorul sâujnlceâ7 -îăcu-ce făcu şi izbuti până la urmă, nu 
numai să-i dea de ştire tânărului că-l iubeşte, dar chiar să-l 
aducă în rnai multe rânduri, spre desfătarea amândurora, 
într-o grădină frumoasă de-a tatălui ei. Şi pentru ca nimica, 
în afară de moarte, să nu le strice bucuria, se cununară în 
taină. Urmând ei dar într-acest fel a se întâlni pe ascuns, se 
întâmplă într-o noapte ca fata să viseze că se afla în grădină 
cu Gabriotto dimpreună, pe care şi-l ţinea în braţe spre 
bucuria lui şi-a ei; şi-n timp ce petreceau aşa, văzu ieşind 
din trupul lui ceva întunecos şi groznic, o arătare fără 
formă, şi arătarea asta părea că-l ia pe Gabriotto, 
smulgându-l cu o putere neînchipuită din strânsoarea ei, 
care nu voia să-l lase, şi-l duce apoi pe sub pământ, fără 
putinţă pentru ea de a-l mai vedea vreodată. Din carer 
pricină simţi în vis atâta suferinţă şi o durere aşa cumplită, 
încât se deşteptă pe dată; şi trează fiind, deşi se bucură să 
vază că nu-i nimic adevărat, totuşi o prinse frica de ce i se 
arătase în vis. lar când în noaptea următoare băiatul vru să 
vină la dânsa, după obicei, făcu tot ce-i şezu în putere ca să- 
l oprească de la asta; în cele de pe urmă însă, văzând că 
stăruie prea mult, îl primi totuşi în grădină în noaptea 
următoare, ca nu cumva să intre la alte bănuieli. Şi după ce 
culeseră o mulţime de trandafiri albi şi roşii, căci era tocmai 
vremea lor, se aşezară amândoi la picioarele unei fântâni cu 
ape limpezi, de toată frumuseţea, care se afla în grădină. 
Acolo, după ce se desfătară şi-şi petrecură multă vreme, 
Gabriotto o întrebă pe fată de ce c-o zi înainte nu se învoise 


să-l primească. Andreuola îi spuse toată împrejurarea cu 
visul ce-l visase şi teama care o cuprinsese din pricina 
arătării. Gabriotto, auzind-o, începu să râdă şi-i spuse că-i 
mare prostie să dai crezare viselor, căci ele ţi se arată ori 
fiindcă ai mâncat prea mult, ori fiindcă n-ai mâncat destul şi 
că deşertăciunea lor e zilnic dovedită; apoi adăugă: 

— Dacă ar fi fost să mă iau şi eu după vise, nici n-aş mai fi 
venit astăzi; nu atât din pricina visului pe care l-ai visat tu, 
cât din pricina unuia pe care l-am visat şi eu în aceeaşi 
noapte; se făcea că mă aflam la vânătoare într-o pădure 
plăcută şi frumoasă şi că prinsesem o căprioară aşa de 
dulce şi de blândă cum n-a mai fost pe lume; părea mai albă 
ca zăpada şi atât de prietenoasă, încât curând de tot nu se 
mai dezlipi de loc de lângă mine. lar mie se făcea că mi-e 
aşa de dragă, încât, ca să n-o pierd, părea că-i atârnasem în 
jurul gâtului o zgardă de aur, de care o ţineam cu un lănţug 
tot de aur. Şi în vreme ce căpriţa se odihnea cu capul pe 
pieptul meu, se arătă, nu ştiu de unde, o căţea, neagră ca 
fundul de ceaun, flămândă şi din cale-afară de fioroasă la 
vedere, care părea că vine ţintă spre mine, ce nu-ncercam 
nicicum s-o dau în lături; căţeaua părea că îşi vârâse botul 
la mine în piept, în partea stângă şi atâta a ros acolo, până 
ce-a dat de inimă, pe care apoi mi-a smuls-o şi s-a tot dus cu 
ea. Atuncea m-a junghiat aşa de crunt durerea, încât m-am 
deşteptat pe loc şi imediat m-am pipăit să văd dacă n-am 
ceva la piept; dar fiindcă n-am simţit nimic, mi-am râs de 
mine însumi, fiindcă mă pipăisem ca prostul pe degeaba. Ei, 
şi? Ce va să zică asta? Vise de soiul ăsta, ba chiar mai 
înfricoşătoare, visat-am cu duiumul eu şi totuşi de pe urma 
lor nimica n-am păţit. Lasă-le-n plata Domnului şi hai mai 
bine să petrecem cu dragostea care ne îmbie. 

Fata, care era şi-aşa destul de înfricată de visul ce-l visase 
ea, se îngrozi şi mai vârtos când auzi acestea; dar ca să nu-l 
mâhnească pe Gabriotto fără rost, făcu tot ce putu ca să-şi 
ascundă teama. Şi-n timp ce petrecea cu el, îmbrăţişându-l 
şi sărutându-l din când în când şi fiind şi ea la rândul ei 


îmbrăţişată şi sărutată de băiat, cum se temea fără să ştie 
de ce, îl cerceta la faţă mai des ca altă dată şi uneori privea 
în grădină cu teamă, nu care cumva să vadă răsărind de 
cine ştie unde vreo arătare neagră. Şi cum şedeau aşa, 
băiatul o.'tă o dată din adânc şi îmbrăţişând-o îi zise: 

— Iubito, fă-mi ceva, că mor. 

Şi zicând astfel se prăbuşi în țarină peste verdeaţa pajiştii. 

Fata, văzând ce se petrece, îi trase capul în poală şi-i zise 
lăcrimând aproape: 

— Iubitul meu cel dulce, ce ai, spune, ce ai? Gabriotto însă 
nu răspunse nimic, ci, lac de apă cum era şi răsuflând cu 
greutate, nu după multă vreme îşi dete sufletul, sărmanul. 

Oricine îşi poate închipui ce dureroasă şi ce cruntă fu 
întâmplarea asta pentru sărmana fată, care-l iubea mai 
mult ca orişice pe lume. De aceea, după ce îl plânse cu 
nesfârşite lacrimi şi îl chemă zadarnic, de-atâtea şi de- 
atâtea ori, văzând că-i mort de-a binelea, căci peste tot îl 
cercetase şi îl aflase rece din cap până în picioare, neştiind 
ce să mai facă şi nici ce să mai zică, aşa mâh-nită cum era, 
şi plânsă, şi speriată, porni să-şi cheme servitoarea, care-i 
ştia iubirea, şi-i povesti toată întâmplarea şi jalea care o 
copleşise. Apoi, după ce se jeluiră amândouă o bucată de 
vreme, udând cu lacrimile lor obrazul neînsufleţit al bietului 
Gabriotto, fata îi spuse slujniei: 

— Pentru că Domnul mi l-a luat, eu nu mai vreau să mai 
trăiesc; dar până a nu mă omori, as vrea să facem astfel, 
încât şi cinstea mea, şi dragostea ce ne-a legat să fie 
pururea ferite de gura lumii. De asemenea doresc ca trupul 
lui, din care sufletu-i ales şi-a luat pe veşnicie zborul, să fie 
îngropat creştineşte. 

Slujnica îi zise atunci: 

— Copila mea, nu zi aşa, nu zică vrei să te omori; căci 
dacă ţi-a fost scris să-l pierzi aici, pe lumea asta, dacă-ţi pui 
capăt zilelor, îl pierzi desigur şi dincolo pe cealaltă lume, 
fiindcă ai să fii zvârlită în iad, pe unde sunt încredinţată că 
n-are ce căuta sufletul lui cel bun, căci el săracu-n viaţă a 


fost băiat de treabă. Mai bine ar fi să-ţi faci curaj şi să te 
apuci cu rugăciuni, cu slujbe şi pomeni să te îngrijeşti de el, 
căci cine ştie, se prea poate să aibă lipsă şi de asta, de-o fi 
păcătuit cumva cu vreun păcat mai mititel. Cât despre 
îngropăciune, putem să-l îngropăm uşor chiar în grădina 
asta şi nimeni n-o să afle, căci nimenea nu ştie că el venea 
aici. Ori, dacă nu-ţi convine, atunci să-l scoatem din grădină 
şi să-l lăsăm afară în stradă; că mâine în zori va fi găsit şi va 
fi dus acasă, iar mai pe urmă ai săi se vor griji ei singuri să-i 
facă îngropăciune. 

Fata, deşi plângea întruna şi era amărâtă ca vai de capul 
ei, asculta totuşi sfaturile slujnicei; dar, fără a lua în seamă 
câte-i spusese la început, răspunse îndemnului din urmă 
zicând: 

— Ferit-a Dumnezeu să rabd una ca a" ta! Cum el, pe care 
l-am iubit atâta şi care mi-a fost şi soţ, să fie îngropat ca un 
câine ori părăsit pe caldarâm? Har Domnului c-a avut parte 
de lacrimile mele barem şi, întrucât îmi stă-n putere, o să 
aibă parte şi de jalea şi lacrimile alor săi. Mă şi gândesc 
cam cum să facem. 

Şi zicând astfel, trimise slujnica degrabă după o bucată de 
mătase pe care o avea într-un sipet. lar după ce i-o aduse, 
întinse vălul de mătase pe jos şi aşeză deasupra trupul lui 
Gabriotto, punându-i capul pe-o perniţă. Apoi îi închise ochii 
şi gura, fără a conteni cu plânsul nici o clipă, şi după ce-i 
făcu din trandafiri o cununiţă şi-i acoperi tot trupul cu 
florile culese de amândoi în noaptea aceea, îi zise 
servitoarei: 

— De aicea până la el acasă nu-i mult; de aceea, 
amândouă, aşa cum l-am acoperit, l-om duce până acolo şi l- 
om lăsa în faţa porţii. Curând s-o lumina de ziuă şi atunci or 
să-l găsească; şi chiar dacă aceasta nu va însemna o 
mângâiere pentru ai lui, mie, în poala cui şi-a dat sfârşitul, 
îmi va aduce bucurie. 

Zicând astfel, se aruncă din nou de gâtul lui şi multă 
vreme hohoti pierdută în durerea ei. În cele de pe urmă 


însă, cum slujnica o tot grăbea, căci se crăpa de ziuă, se 
ridică de jos si, luându-şi de pe deget inelul ei de cununie, i- 
| puse în deget tânărului, zicându-i printre lacrimi: 

— Iubitul şi stăpânul meu, dacă sufletul tău mai poate să 
vadă acum lacrimile mele, ori dacă de pe uiWia lui rămâne 
în trupurile noastre măcar şi-o umbră ide simţire, priveşte 
cu blândeţe şi dragoste ultimul dar; al celei care în viaţă ţi-a 
fost aşa de dragă. 

Şi, zicând astfel, se prăbuşi iar peste el, fără simţire, ca o 
moartă; dar după câtva timp, trezindu-se, se ridică şi, 
apucând cu slujnica bucata de mătase pe care zăcea 
mortul, ieşiră din grădină şi-o luară către casa lui. 

Dar cum mergeau aşa, nişte ostaşi de-ai stăpânirii, care 
din întâmplare tocmai la ceasul acela umblau după un 
bucluc pe acolo, dădură peste ele şi le înhăţară cu mort cu 
tot. Andreuola, recunoseându-i cine sunt, dornică cum era 
de moarte, le spuse fără înconjur: 

— Ştiu cine sunteţi şi-mi dau seama c-aş încerca zadarnic 
să fug din calea voastră: sunt gata, dar, să merg cu voi la 
scaunul stăpânirii şi-acolo să spun tot; dar nu cumva să mă 
atingeţi, fiindcă m-arăt ascultătoare, sau să îndrăzniţi să 
puneţi mâna pe mort, c-atuncea eu voi fi aceea care-am să 
vă pârăsc pe voi. 

Drept care, fără a fi atinsă, cu mort cu tot ajunse la palatul 
stăpânirii. Şi auzind cârmuitorul oraşului ce se întâmplase, 
se ridică în picioare şi, poruncindu-i fetei să vină în odaia 
lui, o iscodi cum se întâmplase povestea cu omorul. Apoi 
puse niscaiva doctori să caute dacă omul murise de otravă 
sau de altceva; doctorii răspunseră cu toţii că nu murise de 
otravă, ci că i se spărsese o bubă în preajma inimii şi dânsa 
îi înecase răsuflarea. Judele, auzind acestea şi dându-şi 
seama că copila era aproape fără vină, se strădui să-i 
dovedească că-i gata a-i da degeaba ce nu putea să-i vândă 
şi-i zise că dacă se învoia să-i facă pofta lui, ar fi scăpat-o de 
pedeapsă; dar când văzu că vorba nu-i foloseşte la nimic, 
nesocotind cu totul buna-cuviinţă şi omenia, trecu la fapte 


cu de-a sila. Andreuola însă, aprinsă de mânie şi întărită în 
puteri, se apără cu bărbăţie, zvârlindu-l înapoi cu vorbe de 
ocară. 

A doua zi, aflând şi messer Negro de cele întâmplate, 
îndurerat de moarte, se duse la palat cu o mulţime de 
prieteni de-ai săi; şi acolo, după ce află chiar din gura 
cârmuitorului cum se întâmplase treaba, se jelui, sărmanul, 
cerându-şi înapoi copila. Cârmuitorul însă, gân-dindu-se c- 
ar fi mai bine s-o ia înaintea fetei şi să se învinovăţească 
singur de silnicia săvârşită, lăudă statornicia Andreuolei şi 
apoi mărturisi şi cele ce făcuse, minţind că-n felul ăsta se 
chibzuise doar s-o pună la încercare; drept care, văzându-i 
tăria sufletească, se îndrăgostise aşa de mult de ea, încât - 
dacă-i era pe voie lui, care-i era părinte, precum şi ei - el 
bucuros s-ar fi însurat cu dânsa, deşi întâia oară fusese 
măritată c-un om de râncl. Pe când cei doi vorbeau astfel, 
Andreuola fu adusă în faţa părintelui ei şi când îl văzu i se 
aruncă în faţă şi-i zise plângând: 

— Tată, socot să nu mai trebuie să-ţi povestesc ce-am 
cutezat să fac şi ce nenorocire s-a abătut asupra mea, căci 
sunt încredinţată că mi-ai aflat povestea; de aceea vin acum 
cu multă umilinţă şi-ţi cer iertare c-am greşit şi fără ştirea 
dumitale m-am măritat cu cel pe care l-am iubit mai mult. 
Nu-ţi cer să-mi dăruieşti iertarea pentru a scăpa cu viaţă, ci 
pentru ca să mor drept fiică a dumitale şi nu drept o 
duşmancă. 

Şi zicând aşa, căzu plângând la picioarele lui. Messer 
Negro, ca om împovărat de ani şi blând la suflet ce era, 
auzind aceste cuvinte, începu să plângă şi plângând îşi 
ridică copila cu dragoste de jos şi-i zise: 

— Fata mea, mi-ar fi fost mult mai drag să te ştiu măritată 
c-un om pe care eu ţi l-aş fi ales, deşi, chiar dacă l-ai fi luat 
după placul inimii tale, m-aş fi împăcat şi cu asta şi l-aş fi 
îndrăgit şi eu; dar ceea ce mă doare e prea puţina 
încredere pe care mi-ai vădit-o ţinându-te într-ascuns de 
mine şi mai cu seamă faptul că l-ai pierdut mai înainte să 


aflu şi eu despre asta. Dar dacă aşa a fost să fie, măcar 
acuma după moarte să facem pentru el tot ceea ce în viaţă, 
eu - spre mulţumirea ta - - cu dragă inimă aş fi făcut, 
cinstin-du-l ca pe un ginere. 

Şi, întorcându-se către feciorii săi şi către rubedeniile 
care-l însoțeau, le porunci să-i rânduiască lui Gabriotto o 
înmormântare vrednică de toată cinstea. 

Între acestea, toate rudele tânărului, care aflaseră 
întâmplarea, se adunaseră la palat şi dimpreună cu ele mai 
tot norodul din oraş, atât bărbaţi, cit şi femei. Şi după ce 
aşezară mortul în mijlocul curţii, pe bucata/de mătase în 
care-l învelise fata, cu trandafirii ei în ju/, îl plânseră pe 
locul acela, nu numai Andreuola şi rudele lui Gabriotto, ci 
mai toate femeile care se aflau de faţă şi chiar şi mulţi 
dintre bărbaţi; apoi, nu ca un om de rând, ci ca un nobil fu 
îngropat, căci din palatul stăpânirii şi până la locul 
îngropăciunii fu purtat pe umeri cu mare cinste şi alai de 
cei mai de vază cetăţeni ai oraşului. 

La vreo câteva zile după aceea, cum drmuitorul oraşului se 
ţinea de capul lui messer Negro să-i deie fata de nevastă, 
acesta îi spuse fetei; ea însă nici nu vru să audă de una ca 
aceasta; ci cu învoirea lui intră într-o mănăstire vestită prin 
sfinţenia ei, unde se călugări cu slujnica împreună, şi apoi 
într-acel sfânt lăcaş trăiră amândouă ani cu cinste şi 
evlavie. 

Povestea a şaptea. 

Simona îl iubeşte pe Pasquino; stau amândoi într-o 
grădină; Pasquino îşi freacă dinţii c-o frunză de salvie şi 
moare; Simona este prinsă şi, vrând s-arate judelui cum a 
murit Pasquino, îşi freacă dinţii c-o frunză de salvie şi moare 
şi ea. 

Pamfilo îşi isprăvise povestea, când regele, fără s-arate 
barem nici cât de cât că-i pare rău de biata Andreuola, 
privind-o pe Emilia, îi făcu semn că i-ar plăcea să spuie 
dânsa mai departe. Drept care, fără de zăbavă, Emilia 
începu: 


— Dragi prietene, povestea pe care a spus-o Pamfilo mă 
îndeamnă să vă spun şi eu o altă istorioară, care nu 
seamănă cu a lui prin altceva decât prin faptul că, întocmai 
ca şi Andreuola, şi fata din povestea mea şi-a pierdut iubitul 
într-o grădină; dar când fu prinsă şi ea, asemeni 
Audreuolei, nu prin virtute sau curaj scăpă de juzi şi 
judecată, ci printr-o moarte neaşteptată. După cum s-a mai 
spus şi într-alte rânduri aici, deşi iubirea se adăposteşte cu 
dragă inimă în casele bogaţilor, nu ocoleşte totuşi nici 
casele sărmanilor, ba dimpotrivă uneori cu atâta străşnicie 
şi-arata faţa în ele, încât şi cei săraci ajung să tremure de 
ea ca de un stă-pân atotputernic, cum tremură bogaţii. Şi 
adevărul acesta, chiar dacă nu pe de-a-ntregul, se va vădi în 
bună parte în povestirea mea, cu care am să mă întorc cu 
drag în orăşelul nostru, de care azi, vorbind de una şi de 
alta şi colindând pământul, ne-am cam îndepărtat. 

Trăia dar, la Florenţa, şi nu-i prea mult de atunci, o fată 
tare frumuşică si, pentru starea ei, bine-crescută şi 
drăguță, copila unui om sărac, pe care o chema Simona; şi, 
deşi era nevoită să-şi câştige cu mâinile pâinea cea de toate 
zilele, trăind din torsul lânii, cu toate acestea nu era aşa 
săracă în simţiri, încât să nu cuteze a face loc iubirii în 
gândurile ei. Şi dragostea - sub chipul şi cuvântul dulce al 
unui tânăr oarecare, băiat de rând şi el, care umbla să 
împartă lână la tors pentru stăpânul lui de meserie postăvar 
- - de multă vreme îi da târcoale, părând că vrea cu tot 
dinadinsul să i se cuibărească în suflet. Iar fata, dându-i 
adăpost sub prea plăcuta înfăţişare a tânărului ce-o iubea şi 
căruia îi zicea Pasquino, tânjea muncită de dorinţe, fără a se 
încumeta să facă un pas înainte; şi-aşa, torcând de zor, cu 
fiecare scul de lână pe care-l învârtea pe fus, mii de suspine 
slobozea, mai arzătoare decât focul, gândindu-se la tânărul 
care-i dăduse lână. Băiatul, pe de altă parte, vădind aşa 
deodată neostoită grijă faţă de lână meşterului, i-o tot cerea 
Simonei, ca şi cum lână toarsă de ea şi doar de ea ar fi slujit 
la tot postavul pe care meşterul îl teşea. Şi-aşa, el tot 


zorind-o şi dânsa bucuroasă să ştie că-i zorită, se întâmplă 
că luându-şi băiatul inima în dinţi şi fata dând deoparte şi 
teama şi ruşinea ce-o copleşeau de obicei, se întâmplă, zic, 
ca cei doi s-ajungă a-şi împărţi între ei plăcerile iubirii. Şi 
într-aceste bucurii aflară atâta desfătare, încât nici nu mai 
aşteptau să se poftească întru ele unul pe celălalt, ci gând la 
gând se întâlneau, poftind deopotrivă. 

Aşa, urmându-şi zi de zi petrecerea şi pas cu p, as 
înflăcărându-se mai tare, într-o bună zi Pasquino îi spuse 
Simonei că tare mult ar fi vrut să facă cumva şi să vină într- 
o grădină anume, unde vroia s-o ducă el, ca să se simtă - 
acolo în largul lor şi să petreacă rhai la adăpost de bănuieli. 
Simona se învoi şi într-o duminică după-amiază, dându-i a 
înţelege tatălui ei că vrea să meargă până la Biserica Sân 
Gallo, c-o prietenă de-a sa, pe care o chema Lagina, se duse 
în grădina unde se învoise să se întâlnească cu Pasquino. 
Acolo dădu de el, care venise cu un prieten căruia lumea îi 
zicea Strâmba, deşi îl chema Puccino; şi potrivind la 
repezeală o dragoste între cei doi, Pasquino cu Simona se 
traseră mai la o parte să-şi vadă de iubirea lor, lăsân-du-l pe 
Puccino cu Lagina într-altă parte a grădinii. Pe locul în care 
se ascunseseră Pasquino cu Simona se afla o tufă mare şi 
frumoasă de salvie; şi aşezân-du-se la picioarele ei, după ce 
se desfătară o bună bucată de vreme împreună, şi după ce 
puseră la cale să se mai întâlnească acolo o dată şi să 
mănânce la iarbă verde, Pasquino, întorcându-se către tufa 
de salvie, rupse o frunză la întâmplare şi începu să-şi frece 
gingiile şi dinţii cu ea, zicând că salvia îi curăţă de minune 
de tot ce se aşază pe ei după mâncare. Şi, după ce şi-i frecă 
bine, se apucă iar să vorbească de prânzul cela în livadă. 
Nu după multă vreme însă se preschimbă la faţă, curând 
apoi pierdu vederea şi graiul şi în scurtă vreme muri ca din 
senin. Văzând una ca asta, Simona începu să plângă şi se 
porni să strige, chemând pe Strâmba şi Lagina. Aceştia, 
alergând degrabă şi dând cu ochii de Pasgquino - care într- 


acestea se umflase şi era plin pe trup şi faţă de pete vineţii - 
Strâmba începu s-o ocărască pe Simona, strigându-i.: 

— Tu l-ai otrăvit, femeie afurisită! Şi tot ţipând la dânsa, 
făcu atâtoa tărăboi, încât fu auzit de aceia care locuiau 
lângă livadă. Aceştia alergară iute să vadă ce se întâmplase 
şi, aflându-l pe Pasquino mort, umflat şi vineţit, ba auzindu-l 
şi pe Strâmba jelindu-se şi învinuind-o pe Simona că-i 
otrăvise prietenul cu ticluită înşelăciune, cum fata sărăcuţa, 
din pricina durerii părea că şi-a ieşit din minţi şi nu era în 
stare să scoată nici o vărbă ca să se dezvinovăţească, cu 
toţii fură încredinţaţi că Strâmba nu minţeşte şi că Simona 
e vinovată. Din care pricină o luară, şi-aşa, tot hohotind, o 
duseră cu ei pân' la palatul stăpânirii. 

Acolo, fiin'd pârâtă de Strâmba şi de alţi doi prieteni de-ai 
lui Pasquino, Atticciato şi Malagevoie, care între acestea 
veniseră şi ei de faţă, un jude se apucă de îndată s-o 
iscodească pe Simona asupra acestei întâmplări; dar 
neputând pricepe în ce anume sta înşelăciunea fetei şi nici 
greşeala ei, dori, de faţă fiind şi dânsa, să vadă mortul, locul 
şi felu-n care se întâmplase nenorocirea aceea, căci după 
spusa fetei nu înţelegea prea mare lucru. Punând s-o ducă 
dar, fără de nici o zarvă la locul cu pricina, pe unde încă mai 
zăcea trupul sărmanului Pasquino umflat precum o bute, şi 
apoi venind şi el acolo, mirându-se de mort, o întrebă pe 
fată cum se întâmplase treaba. Fata se apropie de salvie şi 
după ce-i mărturisi toată povestea de la capăt, ca să 
priceapă judele mai limpede întâmplarea, făcu şi ea ca şi 
Pasquino şi se apucă să-şi frece dinţii c-o frunză din aceeaşi 
tufă. Şi atunci - - în timp ce Strâmba, cu ceilalţi prieteni şi 
tovarăşi ai lui Pasquino îşi băteau joc de faţă cu judecătorul 
de vorbele Simonei, zicând că-s baliverne, şi ca atare, 
înverşunaţi, tot mai amarnic o pârau, cerând să fie 
pedepsită cu rugul pentru fapta ei din cale-afară de 
mârşava * - Simona, biata, care şedea ca aiurită din pricina 
durerii pe care o pătimise prin moartea lui Pasquino, cât şi 
de frica rugului cu care Strâmba şi ceilalţi cereau să fie 


osândită, fiindcă-şi frecase dinţii cu salvie, păţi şi ea la fel ca 
şi Pasquino şi-şi dete sufletul, sărmana, sub ochii uluiţi ai 
tuturor celor de faţă. 

O, suflete ferice, care aţi avut norocul să vi se stingă viaţa 
şi dragostea într-aceeasi zi! Şi poate şi mai fericite, dacă-n 
acelaşi loc ajuns-aţi amândouă! Şi pe deplin prea fericite, 
dacă iubirea-i cunoscută şi pe cealaltă lume şi voi şi acolo vă 
iubiţi cum v-aţi iubit aicea! Dar mai presus de orişice, 
ferice-i sufletul Simonei * - după credinţa noastră, a celor 
ce-am rămas în viaţă - căci soarta n-a încuviinţat ca 
nevinovăția ei să cadă pradă mărturiei unor slugoi de 
postăvari ca Strâmba şi ceilalţi netrebnici de care, ca s-o 
scape, i-a rânduit aceeaşi moarte ca şi ibovnicului ei, 
îngăduindu-i să păşească cu sufletul pe urma lui. 

Judecătorul, laolaltă cu ceilalţi care se aflau de faţă, cu 
totul năucit de cele ce văzuse, rămase multă vreme tăcut şi 
îngândurat, apoi, într-un târziu, mai luminân-du-se la minte, 
grăi: 

— Pre cât se pare, salvia asta-i otrăvită, deşi de obicei ea 
nu-i otrăvitoare. Dar ca să nu se mai întâmple să vatăme şi 
ipe alţii, să fie retezată până la rădăcini şi azvârlită în foc. 

Şi aşezându-se omul care păzea grădina pe treabă, acolo 
în faţa judecătorului, nici n-apucă măcar să culce tufa la 
pământ, că pricina din care muriseră cei doi ibovnici se şi 
vădi fără întârziere. Se afla sub tufa aceea o broască uriaşă 
şi oamenii se chibzuiră că fără doar şi poate suflarea ei 
otrăvitoare înveninase salvia. Şi pentru că niciunul din câţi 
se aflau pe-acolo n-avu curajul să se apropie de broasca de 
sub tufă, după ce îngrămădiră în jurul ei un vraf de 
vreascuri, o arseră acolo cu salvie cu tot şi în felul acesta 
isprăvi cumătrul jude cercetarea asupra morţii lui Pasquino. 
lar mai apoi ibovnicii, aşa umflaţi cum se aflau, fură 
îngropaţi de către Strâmba, Atticciato, Guccio Imbratta şi 
Malagevole în biserica sfântul Pavel, de parohia căreia din 
întâmplare ţineau. 

Povestea a opta. 


Girolamo o iubeşte pe Salvestra; la rugămintea maicii sale 
el pleacă în silă la Paris, se întoarce şi-o găseşte pe iată 
măritată; intră pe ascuns în casa ei şi moare lingă dânsa; e 
dus apoi într-o biserică şi acolo moare şi Salvestra, întinsă 
alăturea de el. 

Emilia) îşi isprăvise povestea, când, la porunca regelui, 
Neifile începu aşa: 

— Vrednice doamne, după părerea mea sunt unii care 
socotesc că ştiu mai mult ca ceilalţi oameni - când adevărul 
e că ştiu mult mai puţin « -* şi ca atare îşi închipuie că pot 
să ţină piept cu înţelepciunea lor nu numai sfaturilor bune, 
dar chiar şi firii înseşi. De pe urma acestei semeţii s-au tras 
nenorociri cumplite, fără ca niciodată să se fi tras şi-un 
bine. Or, cum din toate cele câte-s fireşti cea care rabdă mai 
cu greu povaţă şi împotrivire e dragostea, ca una care prin 
însăşi firea ei ajunge mai degrabă să moară de la sine decât 
să se oprească din drum la sfatul altcuiva, îmi vine să vă 
spun povestea unei femei, care încercând, vezi Doamne, să 
se arate mai deşteaptă, decât era din fire şi decât răbda 
împrejurarea în care se străduia cu dinadins să-şi 
dovedească înţelepciunea, crezând c-are să poată s-alunge 
cu de-a sila din-tr-un suflet de îndrăgostit iubirea pe care 
poate cerul i-o hărăzise, până la urmă a ajuns să curme o 
dată cu iubirea şi viaţa fiului ei drag. 

Trăia dar, în oraşul nostru, precum ne povestesc bă-trânii, 
un negustor bogat şi mare, pe nume Leonardo Sighieri, 
căruia nevasta îi dăruise un singur fiu, Girolamo pe nume, 
după a cărui naştere, bătrânul, rânduindu-şi cu bună 
socoteală trebile lui negustoreşti, se petrecu din viaţă. 

Tutorii lui Giloramo, cu maică-sa împreună, grijiră bine şi 
cinstit averea băieţaşului, care, crescând alăturea de toţi 
copiii de prin vecini, se împrieteni mai tare decât cu orice 
prunc din partea locului c-o fată, copila unui croitor, de ani 
la fel cu el. Iar când crescu mai mărişor, deprinderea 
aceasta se preschimbă într-o iubire atât de trainică şi 
aprinsă, încât băiatul n-avea pace şi nici zi bună de la 


Domnul de n-o vedea pe fată; iar dânsa dinspre partea ei îl 
îndrăgea bunînţeles cu aceeaşi dragoste aprinsă. Mama 
băiatului, aflând despre iubirea aceasta, îl ocări de multe 
ori şi-l pedepsi; iar când văzu că nu e chip s-o scoată la 
capăt cu băiatul, se plânse şi tutorilor, şi socotind că 
mulţumită averii lui Girolamo avea să facă din coadă de 
câine sită de mătase, le spuse: 

— Băiatul ăsta, care n-are barem paisprezece ani, e aşa de 
îndrăgostit de fata unui croitor de prin vecini cu noi, 
Salvestra după nume, că dacă nu i-o luăm din cale, te 
pomeneşti că într-o bună zi se însoară cu dânsa, din care 
pricină eu una, cât oi trăi, n-o să mai am zi bună de la 
Domnul; or, dacă s-o întâmpla să vază c-o ia altul, are să 
piară mistuit de dorul şi de dragul ei. De aceea, ca să nu se 
întâmple o pacoste ca asta, ar trebui să-l trimiteţi pe 
undeva departe, cu treburi negustoreşti, că, dacă n-are s-o 
mai vadă, are s-o dea uitării şi vom putea apoi să-i facem 
rost de o nevastă de neam mai bun şi mai avută. 

Tutorii îi răspunseră că vorba ei era cu cap şi că, după 
puterea lor, aveau să încerce a face întocmai. Chemară dar 
băiatul la ei la prăvălie şi unul dintre dânşii îi zise cu 
blândeţe: 

— Băiete dragă, tu ai ajuns destul de mărişor acum şi n-ar 
strica să-ncepi tu însuţi să vezi de ale tale; de aceea mare 
mulţumire ne-ai face dac-ai merge să stai o vreme la Paris, 
de unde ai avea prilejul să vezi cum ţi se-nvârte averea în 
afaceri. Unde mai pui c-acolo, văzând atâţia oameni de 
neam, baroni şi conți, de care-i plin Parisul, ai să-ţi 
desăvârşeşti purtarea, învăţătura şi deprinderile mai bine 
ca aici, şi după ce vei fi învăţat cum să te porţi în lume, ai să 
te poţi întoarce acasă. 

Băiatul ascultă cu luare-aminte cele spuse şi apoi răspunse 
în două vofbe că nici prin gânid nu-i trece să plece la Paris, 
căci socotea că poate sta la fel de bine la Florenţa ca 
orişiunde aiurea. 


Tutorii, oameni cumsecade, când auziră câte spune, o 
luară de la capăt, cu alte vorbe ispitindu-l; dar nefiind chip 
să scoată din gura lui un alt răspuns, se duseră la maică-sa 
şi-i spuseră şi ei ce răspundea băiatul. Femeia, supărată foc, 
nu fiindcă nu vroia să plece, ci fiindcă se încăpăţâna în 
dragostea aceea, îl ocări ca vai de lume; pe urmă însă, 
îmbunându-l cu vorbe mieroase, începu să-l mângâie s-!', să- 
| roage cu blândeţe să fie aşa de bun şi să-i asculte pa 
tutori; şi atâta îi cântă şi-i descântă, pân'ce băiatul sfe învoi 
să plece, dar numai pentru un an; şi într-adevăr plecă. 

Ducându-se dar la Paris, îndrăgostit precum era, Giro- 
lamo, săracul, fu dus cu, vorba şi ţinut doi ani de zile acolo. 
De unde, întorcându-se mai îndrăgostit ca niciodată, o găsi 
pe Salvestra măritată cu un băiat de treabă, care făcea 
pânze de cort, şi ca atare, bietul, se amări din cale-afară. În 
cele de pe urmă însă, văzârid că n-are încotro, se chibzui cu 
orioe chip să-şi afle pace şi alinare; şi, iscodind pe unde 
sade Salvestra, se apucă şi el, după obiceiul tinerilor 
îndrăgostiţi, să se învârtească prin faţa casei ei, crezând că 
nici ea n u-l uitase, precum 'nici el pe dânsa. Dar vezi că 
treaba sta altminteri de cum îşi închipuise el; Salvestra îl 
uitase, de pârlea niciodată nu l-ar mai fi văzut sau, chiar 
dacă-şi mai amintea ierte ceva de el, se prefăcea că ia uitat. 
De icare lucru tânărul îşi dete iute seama şi suferi cumplit. 
Totuşi, nu se dădu bătut şi încercă în fel şi chip să-i intre iar 
în suflet; dar când văzu că truda lui nu duce la nimica, se 
hotări, cu orice preţ, chiar de-ar fi fost să moară, să stea de 
vorbă cu Salvestra. Şi, aflând de la unul din vecinii ei cum e 
clădită casa, într-o seară, pe când Salvestra cu bărbatul 
merseră în priveghi la nişte megieşi de-ai lor, intră pe 
ascuns în caisă îşi -se piti în odaia ei după nişte pânze de 
cort întinse îritr-un ungher; în locul acela aşteptă pân' ce 
Salvestra cu bărbatul se întoarseră şi se -culcară; iar când 
simţi că omul doarme, se duse către patul unde văzuse că 
se culcă femeia şi punându-i mâna pe piept îi zise în şoaptă: 

— Dormi, iubito? 


Salvestra, care nu dormea, fu cât p-aici să ţipe, dar tânărul 
îi zise iute: 

— Nu striga, pentru Dumnezeu! Sin t eu, Girolamo al tău. 

— Decameronul, voi. II - cd. 80 

Fata, auzind ce zice, îi spuse tremurând ca frunza: 

— Girolamo, fii bun şi pleacă. S-a dus vremea prunciei 
noastre, cârid ne puteam iubi în voie; acuma, precum vezi, 
eu sunt femeie măritată şi nu se cade să mă ţin sau să mă 
uit la alt bărbat afară de bărbatul meu; de aceea, ca pe 
Dumnezeu te rog, fii bun şi du-te; că dacă omul meu te 
aude, chiar dacă n-o fi să se întâmple mai rău, eu orişicum 
n-am să mai am zi bună alăturea de el, de unde acuma mă 
iubeşte şi viețuiesc 'trai bun şi liniştit cu dânsul. 

Băiatul, auzind ce spune, simţi că-l junghie suferinţa până- 
n adâncul inimii; dar în zadar se apucă să-i amintească de 
trecut, de dragostea lui neştirbită de timp şi depărtare, 
zadarnic împleti în vorbă şi rugăminţi şi făgăduinţe, căci toit 
n-ajunse la nimiga. Drept care, dornic fiind să moară, se 
rugă de ei să-i împlinească -barem o ultimă dorinţă si, drept 
răsplată a iubirii pe care i-o purtase, să-l lase să se culce 
alăturea 'de ea, cât să se dezmorţească oleacă, căci 
îngheţase aşteptând-o. Şi îi făgădui să şază liniştit, fără să 
spună nici o vorbă şi fără s-o atingă; iar după ce s-ar fi 
încălzit, făgădui să plece. Salvestra, înduioşată, se hotări să- 
| lase cu învoiala aceasta. Girolamo se întinse dar, fără s-o 
atingă, lingă dânsa; şi cuprinzând cu gândul iubirea 
îndelungată pe care i-o purtase, cruzimea ei faţă de dânsul 
şi pe deasupra şi nădejdea pe care şi-o pierduse, se hotărî 
să moară: drept care, fereeându-şi suflarea în piept, cu 
pumnii strânşi, fără să scoată o vorbă, muri alături de 
Salvestra. 

După câtva timp femeia, mirată de purtarea lui şi fiindu-i 
frică de bărbat, să nu cumva să se trezească, îi zise: 

— Ei, Girolomo, da' nu mai pleci o dată? 

Şi fiindcă dânsul nu-i răspunse, gândi că adormise, întinse 
mâna să-l trezească, dar când dădu să-l pipăie, văzu că-i 


rece gheaţă şi atunci, mirată foarte, prinse a-l mişca mai cu 
putere şi când văzu că nu clinteşte, în cele de pe urmă îşi 
dete seama că e mont. Îndurerată peste poate şezu o vreme 
aşa, fără să ştie ce să facă. Apoi, în-tr-un târziu, se chibzui 
să vază ce-ar fi făcut bărbatul ei într-o atare împrejurare, 
dacă ar fi fost vorba de alţii; de aceea, după ce-l trezi, îi 
povesti cele întâmplate, dar ca şi cum nu el le-ar fi păţit ci 
altul, şi apoi îl întrebă ce-ar fi făcut dac-ar fi fost în locul 
celuilalt bărbat şi dacă dânsa ar fi fost femeia din. Poveste. 
Bărbatul îi răspunse că după judecata lui mortul], ar fi 
trebuit să fie dus acasă, fără de nici o zarvă şi -apoi lăsat 
acolo; iar cât despre femeie, ea fiind nevinovată, gândea că- 
i de prisos să i se aducă vătămare. Atunci Salvestra îi zise: 

— Aşa să facem şi noi. 

Şi apucându-i mâna i-o întinse peste trupul neînsufleţit al 
tânărului. Bărbatul năucit se ridică în picioare si, aprinzând 
o lumânare, fără să mai lungească vorba, îl îmbrăcă pe mort 
în straiele cu care venise şi fără întârzitre (în toată treaba 
asta Salvestra era ajutată de însăşi nevinovăția ei) 
punându-şi-l în spate îl duse până la poarta casei în care 
locuia şi îl lăsă acolo. 

A doua zi, când oamenii aflară mortul în faţa casei, fu 
zarvă mare în oraş şi mai cu seamă maică-sa făcu mai mare 
tarăboi; iar după ce fu cercetat pe faţă şi pe dos, fără să i se 
poată afla nici rană, nici vreo vânătaie, doctorii socotiră că 
se sfârşise de durere, precum se şi întâm-plase. 

Fu dus deci mortul la biserică şi acolo maică-sa, sărmana, 
cu o mulţime de femei, care rude, care vecine, se apucară 
să-l bocească, vărsând potop de lacrimi, precum e datina la 
noi. Şi-n timp ce bocitoarele îl jeluiau tot mai vârtos, omul 
de treabă în casa căruia Girolamo îşi dăduse duhul, grăi 
către Salvestra: 

— Nevastă, pune-ţi o broboadă şi du-te la biserică unde a 
fost dus Girolamo, strecoară-te printre femei şi trage cu 
urechea să vezi ce se vorbeşte de întâmplarea aceasta; eu 


am să fac la fel ca tine şi într-acest chip om auzi dacă se 
spune oarece despre noi ori împotriva noastră. 

Salvestra, care se înmuiase la suflat, însă prea târziu, se 
învoi de îndată, ca una care acum dorea şi ea să vază 
mortul, pe care, cât fusese în viaţă, nici barem c-un sărut nu 
se gândise să-l mângâie. Şi se porni de îndată. 

Doamne, cât e de greu să pătrunzi cărările iubirii şi, dacă 
stai să te gândeşti, ce lucru minunat e acesta! Inima aceea 
mută, pe care soarta fericită a bietului Girolamo nu izbutise 
s-o deschidă, o descuie acum nenorocirea lui şi deşteptând 
într-însa văpăile iubirii le preschimbă în-rtr-atâta milă, încât 
de îndată ce Salvestra văzu obrazul mortului, ascunsă sub 
broboada ei, se strecură printre femei şi pân' la mort nu se 
opri; iar când ajunse acolo, scoțând un țipăt ascuţit, se 
aruncă deasupra lui, dar n-avu, timp să-l scalde în lacrimi, 
căci de îndată ce-l atinse, aşa precum băiatului durerea îi 
luase viaţa, la fel i-o luă şi ei. Şi după ce femeile, fără să ştie 
cine este, o mângâiară, îndemnând-o să se ridice de pe jos, 
fiindcă Salvestra nu mişca, vrând s-o ridice ele şi aflând-o 
înţepenită, deodată aflară şi că e moartă şi că era Salvestra. 
Drepit care, toate la un loc învinse de îndoită jale, se 
apucară să bocească mai -tare ca înainte. lar când această 
tristă veste se împrăştie printre bărbaţi, afară din biserică, 
şi ajunse până la urechea bărbatului Salvestrei, care se afla 
între ei, sărmanul om plânse îndelung, fără s-asculte nici 
rugare, nici mângâiere de la alţii. Apoi, după ce povesti 
mulţimii care-i şedea împrejur ce se întâmplase peste 
noapte şi cum murise tânărul, aflară toţi pricina morţii 
băiatului şi-a fetei şi toţi se întristară) şi se mâhniră foarte. 
Pe urmă o luară pe Salvestra şi, după ce-o împodobiră 
precum e datina la morţi, o aşezară lângă tinăr pe aceeaşi 
năsălie şi după ce-i jeluiră îndelungată vreme, îi îngro-pară 
la un loc pe amândoi, într-un mormânt; şi, daeă-n viaţă 
dragostea nu izbutise să-i unească, pe celălalt tă-râm 
moartea îi uni pe veci. 

Povestea a noua. 


Messer Guiglielmo Rossiglione U dă ne-vestei sale să 
înănince inima lui messer Guiglielmo Guardastagno, omorât 
de el. " iubit de ea; femeia aflând lucrul acesta se aruncă de 
pe o fereastră, moare şi e îngropată împreună cu iubitul ei. 

După ce Neifile îşi isprăvi povestea care stârnise un val de 
milă în sufletele tovarăşilor e", regele, care nu voia să strice 
învoiala dată dintru începult lui Dionco, cum fiecare aşi 
spusese povestea lui în ziua aceea, începu astfel: 

— Preamilostive doamne, îmi vine în minte o poveste, de 
care - dat fiind că arătaţi atâta milă pentru dragostea făr' 
de noroc - vă veţi înduioşa desigur nu mai puţin ca ide 
cealaltă, căci în povestea mea eroii nu-s muritori de rând ca 
în povestea de adineauri şi nenorocul lor a fosit mai crunt 
ca aii celorlalţi. 

Trebuie să ştiţi, dar, că-n Provența, pe câte spun cei de pe- 
acolo, trăiau odinioară doi nobili cavaleri, fieste-care cu 
castele şi ou vasali, şi dintr-aceştia pe unul îl chema messer 
Guiglielmo Rossiglione, iar pe celălalt messer Guiglielmo 
Guardastagno; or, cum şi unul şi altul erau viteji şi pricepuţi 
în mânuirea armelor, se aveau nespus de dragi şi obişnuiau 
să meargă tot împreună la întreceri, la lupte de-a călare şi 
alte asemănătoare isprăvi cavalereşti, la care amândoi 
purtau aceeaşi stemă şi straie de o culoare. Şi, deşi fiecare 
trăia în castelul său, departe unul de altul ca la vreo zece 
mile şi poate şi mai bine, totuşi, messer Guiglielmo 
Rossiglione având drept soaţă o femeie fără pereche de 
frumoasă şi încântătoare, se înitâmplă ca celălalt cavaler, 
messer Guiglielmo Guardastagno, să prindă atâta drag de 
dânsa, cu toată prietenia care-l lega de soţul ei, încât până 
la urmă, ba dintr-o vorbă, ba dintr-altă, femeia îşi dete 
seama şi, ştiindu-l cât e de viteaz, îl îndrăgi şi ea cu atâta 
patimă, încât numai la dânsul se gândea, numai pe d'ânsul îl 
dorea şi n-aştepta decât s-o roage să-i dăruiască dragostea; 
şi într-adevăr, nu după mult timp dorinţa îi fu împlinită şi nu 
o dată ise înltSlniră, iubindu-se cu foc. 


Dar, nepăzindu-se îndeajuns, bărbatul ei prinse de veste şi 
se mânie cumplit, schimibându-se dragostea da frate ce i-o 
purtia lui Guardastagno în ură neîmpăcată; ştiind fesă să-şi 
ascundă ura mai bine decât ceilalţi doi îşi ascunseseră 
iubirea, se hotări să-l omoare. Or, în vreme ce messer 
Rossiglione urzea aceste gânduri, se întâmplă ca-n Franţa 
să se puie la cale o mare întrecere între cavaleri; dânsul, 
prinzând de veste, îl înştiinţa pe Guardastagno şi îi trimise 
vorbă să facă bunătatea să vie pâni'la el, ca să se sfătuiască 
în doi dacă să meargă şi-n ce fel. Messer Guiglielmo 
Guardastagno răspunse bucuros că a doua zi fără de greş 
avea să vie să cineze cu dânsul. Rossiglione, când| auzi una 
ca asta, îşi zise că venise timpul să-i puie capăt vieţii; şi-a 
doua zi, înarmându-se, încalecă însoţit de câţiva credincioşi 
de-ai lui şi cale de o poştie departe de castel se opri într-o 
pădure şi se aşeză lai pândă, ştiind că pe-aeolo duce drumul 
lui Guardastagno. După ce-l aşteptă o vreme, într-un târziu 
văzu că vine, fără de arme asupra lui, cu două slugi pe 
urmă şi ele neînarmate, ca unul ce nu se gândea să se 
păzească chiar de el; şi când văzu c-ajunge pe locul potrivit, 
turbat de furie şi orbit de gândurile ucigaşe, sltrângând în 
mână lancea, se! Aruncă asupra lui, strigând: 

— S-a isprăvit cu tine! 

Şi, zicând asitfel, ca fulgerul de iute îi împlântă lancea în 
coaste. Messer Guiglielmo Guardastagno, fără să poată face 
nimica înltru apărarea sa şi făr' să scoată o vorbă, căzu 
străpuns de lance şi-n scurtă vreme îşi dete duhul. Slugile 
lui, fără să ştie cine fusese ucigaşul, întoarseră caii pe loc şi 
o porniră înltins spre dasitelul sltăpânului lor. Rossiglione, 
sărind degrabă de pe cal, deschise c-un cuţit pieptul lui 
Guardaisltagno, şi el, cu mâna lui, îi scoase inima din piept, 
şi după ce puse s-o învelească într-un steguţ de lance, dădu 
poruncă unui om din cei ce-l însoțeau s-o ducă până acasă; 
apoi, după ce porunci să nu cuteze careva să sufle o vorbă 
despre aceasta, încalecă din nou şi, cum afară se înnoptase, 
se întoarse la castel. 


Doamna, care ştia că Guardastagno ar fi trebuit să vie în 
seara aceea să cineze cu dânşii dimpreună şi-l aştepta ca pe 
tăciuni, văzând că nu miai vine, se minună şi-i 7ise 
bărbat'ului: 

— Messere, cum se face că Guardastagno nu mei vine? 

Bărbatul îi răspunse: 

— Mi-a dat de ştire, doamnă, c-are să vină numai mâine. 

De care lucru doamna se tulbură oleacă. Intre acestea 
Rossiglione, descălecând, puse să-l cheme pe bucătar şi-i 
zise: 

— la inima aceea de porc mistreţ şi fă-mi din ea o 
mâncărică de să te lingi pe degete; iar când m-oi aşeza la 
cină, să mi-o trimiţi la masă pe-un taler de argint. 

Bucătarul, luând inima, se strădui cu grijă şi pricepere să- 
şi dovedească măiestria si, după ce-o tocă mărunt şi-o 
amestecă cu mirodenii, găti dintr-însa o tocăniţă, să iingi şi 
blidele, nu alta. Apoi, când se făcu de cină, mes-ser 
Guiglielmo cu nevasta se aşezară să mănânce. Dar când 
veni mâncarea, messer Guiglielmo, stânjenit la gân-dul 
mârşăviei pe care o săvârşise, mâncă puţin dintr-însa. Pe 
urmă bucătarul trimise tocăniţa, pe care soţul doamnei, 
făcându-se că-n seara aceea nu se îmibie la mâncare, i-o 
aşeză înainte şi-o lăudă de zor. Femeia, pofticioasă, se puse 
să mănânce si, aflând-o pe gustul ei, mâncă mâncarea toată. 
Cavalerul, după ce văzu că doamna isprăvise bucatele cu 
pricina, grăi: 

— Cum ţi-a plăcult mâncarea, doamnă? La care dânsa îi 
răspunse: 

— Messere, tarel rmna plăcut. 

— Pe legea mea, te cred, răspunse cavalerul. Nici nu mă 
mir că mort ţi-a fost pe plac un lucru pe care viu l-ai 
îndrăgit mai mult ca orişice pe lume. 

Femeia, auzind acestea, rămase îngândurată o clipă şi apoi 
făcu: 

— De ce? Ce mi-ai dat oare să mănânc? Bărbatul îi 
răspunse: 


— Inima lui messer Guiglielmo Guardastagno, pe care tu, 
femeie şi soaţă păcătoasă, l-ai îndrăgit cu patimă; şi poţi fi 
încredinţată că inima a fosit a lui, căci eu cu mâna mea i-am 
smuls-o din piept, puţin înainte de-a mă întoarce acasă. 

Biata femeie, nu întrebaţi ce-a pătimit aflând aceasta 
despre iubitul ei, pe care-l îndrăgea ca pe ochii din cap. Şi 
într-un| târziu răspunse: 

— Messere, fapta dumiitale e fapta unui cavaler mâr-şav şi 
fără cinste; căci dacă eu, fără să rabd vreo silnicie de la 
dânsul, mi l-am făcut de bună-voie stăpân pe inimă şi gând, 
iar dumneata prin asta ai pătimit ocară, atunci nu pe el, ci 
pe mine trebuia să mă osândeşti. Dar deie Dumnezeu să nu 
se adauge niciodată altă fărâmă de mâncare peste-o 
mâncare aşa de aleasă cum a fost inima vitează, 
curtenitoare şi măreaţă a nobilului cavaler Guiglielmo 
Guardastagno. 

I Şi ridioându-se în picioare, fără a mai sta pe gânduri, se 
aruncă de pe-o fereasitră care se afla la spate. Fereastra 
era foarte înaltă, din care pricină femeia, îndată ce ajunse 
jos, nu numai că-şi dădu sfârsitui, dar toată se zdrobi. 
Messer Guiglielmo, năucit, văzând acestea, socoti că rău 
făcuse ce făcuse; de aceea, temându-se de băştinaşi şi de 
mânia conitelui ce cârmuia Provența, puse să-i pregătească 
caii şi apoi plecă fără întârziere. 

A doua zi întreaga obşte din partea locului află cum se 
întâmplase (treaba; drept care oameni de credinţă de-ai lui 
Guiglielmo Guardaistagno şi de ai doamnei îl luară si, cu 
nespusă jale şi lacrimi nesifârsite, îi îngro-pară în acelaşi 
mormânt pe amândoi, chiar în biserica aflată lângă castelul 
doamnei. Şi pe mormânt săpară apoi în vers câteva şiruri 
prin care tălmăciră lumii ce morţi zăceau acolo şi din ce 
pricină anume îi ajunsese moartea. 

Povestea a zecea. 

Nevasta unui doctor, crezându-şi ibovnicul mort, îl 
ascunde într-o ladă, pe care doi cămătari o duc acasă la ei; 
aco! O ibovnicul, care era adormit cu opiu, s? Trezeşte şi e 


luat drept hoţ; la judecată, slujnica femeii, spunând că ea îl 
pusese în ladă, îl scapă de spânzurătoare, iar cei doi 
cămătari sunt osândiţi la gloabă pentru lada furată. 

Când regele sfârşi cu vorba, Dioneo, care ştia că numai el 
mai rămăsese cu povestitul în ziua aceea, văzând că regele 
îi porunceşte să-şi facă datoria, începu precum urmează: 

— Poveştile de jale istorisite azi, nu numai vouă, 
doamnelor, dar chiar şi mie mi-au stârnit şi lacrimi şi durere 
în suflet, de aceea foarte mi-am dorit să se sfâr-şească o 
dată. Şi fiindcă acum, har Domnului, am isprăvit cu ele 
(doar dacă nu rn-oi apuca şi eu, ferit-a Sfântul, să mai 
adaug vreuna la şirul celor povestite), ieşind de pe făgaşul 
lor, am să vă povestesc ceva mai vesel, căci poate în felul 
acesta voi da bun început şi basmelor de mâine. 

Aflaţi dar, preafrumoase doamne, că la Salerno, nu de 
mult, trăia un doctor renumit în arta chirurgiei, pe care îl 
chema maestrul Mazzeo della Montagna şi care, bătrân de 
tot fiind, se însura c-o tânără frumoasă şi plăcută, de fel tot 
din Salerno, pe care o îndestula cu rochii scumpe şi 
frumoase, cu giuvaeruri şi podoabe, cu tot soiul de fleacuri 
care plac muierilor, aşa cum n-avea nici o altă femeie din 
oraş. Dar adevărul e că dânsa mai toată vremea zgribulea, 
ca una ce era cam prost acoperită, sărmana, de maestru. 
Căci după: cum messer Riociardo din Chinzica, precum 
spuneam, îşi învăţa nevasta să ţină sărbătorile, la fel şi 
dumnealui îi arăta nevestei că dacă te culci cu o femeie îţi 
trebuie nu ştiu câte zile ca să-ţi mai vii în puteri şi alte câte 
baliverne; din care pricină femeia trăia amarnică Viaţă. Dar, 
înţeleaptă fiind şi nobilă la suflet, spre a cruța <y. Avea în 
casă, se hotări să cheltuiască nu de la ea, "i de la altul, şi tot 
umblând după bărbaţi, află unul să-i placă şi-şi puse în el 
toată nădejdea, toată iubirea ei şi toată fericirea. De care 
lucru ţi-nărul îşi dete iuite seama şi, aflând-o după placul 
său, prinse şi el s-o îndrăgească. 

Ruggieri din Jeroli, aşa-i zicea acestui tânăr, era vlăstar de 
neam, dar apucase pe cărări ou totul greşite şi deprinsese 


atari năravuri, încât nu mai avea o rudă sau un prieten care 
să-l îndrăgească sau să-l mai rabde în ochi; şi tot oraşul îl 
ponegrea, învinuindu-l de tot soiul de tâlhării şi allte rele, 
pe care doamna le ştia, dar nu-i păsa de ele, căci dânsa 
pentru altele pusese ochii pe băiat; şi, ajutată fiind de-o 
slujnică de-a ei, făcu ce făcu şi izibuti până la urmă să se 
înitâlnească cu Ruggieri. După ce petrecură o vreme 
împreună, femeia începu să-l dojenească pentru viaţa 
ticăloasă pe care o ducea şi să-l roage a se îndrepta, de 
dragul ei măcar; şi ca s-o poată face, se apucă să-i deie 
bani, când mai mult, când mai puţin. 

Urmându-şi ei într-acest chip petrecerea în mare taină, se 
întâmplă ca doctorului să-i pice în mână un bolnav beteag 
de un picior; maestrul, după ce-l căută, le spuse rudelor că 
dacă nu-i scotea din picior un os putred pe care îl avea 
acolo, bolnavul ori murea, ori, dacă nu, s-ar fi căzut să-i taie 
tot piciorul; pe cită vreme aşa, dacă-i scotea el osul, s-ar fi 
pultut să scape şi să se facă bine, dar adăuga că dumnealui 
nu-şi lua nici o răspundere în toată treaba asta şi numai ca 
atare se învoia să-l taie. Rudele bolnavului căzură la învoială 
şi i-l lăsară deci întru tocmeala aceasta. Doctorul, chibzuind 
că omul fără să fie adormit n-ar fi răbdat durerea şi nu s-ar 
fi lăsat tăiat, cum socotea să se apuce de treaba aceea în 
sfârşit, se apucă de dimineaţă şi puse să se scurgă dintr-un 
amestec de-al lui o apă adormitoare, pe care, bând-o omul, 
să doarmă atâta vreme cât socotea domnia-lui c-avea să 
ţină operaţia. Şi, poruncind să-i fie adusă acasă apa aceea, 
o aşeză în odaia sa, fără să spuie nimănui ce fel de apă este. 
În asfinţit, tocmai la vremea când doctorul se pregătea să 
meargă la bolnav să-l taie, pică un sol de la Amalfi, trimis de 
nişte prieteni buni de-ai domniei-sale, care-l rugau cu 
dinadins să vie cât de iute acolo, căci se întâmplase o 
încăierare şi de pe urma ei mulţi inşi fuseseră răniţi. 
Doctorul lăsă pe a doua zi povestea cu piciorul, se urcă în! 
Tr-o luntre şi se duse până la Amalfi; din care pricină 
femeia, ştiind că în noaptea aceea n-avea să; se mai 


întoarcă acasă, îşi strecură ibovnicul după obicei la ea în 
odaie şi îl închise înăuntru, până ce toţi ceilalţi ai casei 
aveau să meargă la culcare. 

Stând dar Ruggieri lân odaie şi aşteptând-o pe femeie, 
cum îi era grozav de sete, ori că trudise în ziua aceea, ori că 
mâncase prea sărat, ori că aşa era deprins, dădu cu ochii în 
fereastră peiste clondirul cel cu apa anume pregătită 
pentru bolnavul de picior; şi crezând că-i apă bună de băut, 
duse clondirul la gură şi o bău până la fund; apoi, nu după 
multă vreme, îl apucă un somn cumplit şi adormi buştean. 
Femeia cât putu mai iute se întoarse în odaie şi, aflându-l 
adormit, se apucă să-l mişte, şoptindu-i să se scoale. Da' ţi- 
ai găsit! Ruggieri nici gând să se mişte ori să răspundă. 
Văzând aşa, femeia, cam tulburată oleacă, se apucă să-l 
zgâlţâie, zicându-i: "Ci scoală o dată, Somnorilă; că dacă îţi 
era de somn, trebuia să mergi acasă şi nu să vii la mine!" 
Ruggieri, zgâl-ţâit aşa, căzu jos de pe laviţa pe care 
adormise, fără să dea vreun semn de viaţă, întocmai ca un 
mort. Din care pricină femeia, acu de-a ibinelea speriată, 
vrând să-l ridice de pe jos, prinse a-l mişca mai cu putere, îl 
apucă de nas, ba-l trase şi de barbă, dar fără de folos. 
Ruggieri dormea tun: puteai să tai şi lemne pe el, tot nu s- 
ar fi trezit. Atunci femeii începu să-i fie teamă că e mort; 
totuşi nu se lăsă băitută şi începu să-l pişte şi să-i pârlească 
pielea c-o luminare aprinsă, dar toate, tot degeaba; drept 
care, ea nefiind vrăciţă, deşi bărbatu-i era doctor, crezu 
nestrămutat că-i mort. Or, cum îl îndrăgea ca pe ochii ei din 
cap, fu peste poate de mâhnită si, neîndrăznind să facă 
zgomot, se apucă să plângă deasupra lui înăibusilt şi să se 
vaiete îricet de vrăjmăşia sorții. Dar, după câtva timp, 
temându-se să nu adauge neinorieirii şi ruşinea, se chibzui 
c-ar fi t-dibuit să afle fără întârziere un mijloc prin care să-l 
po&că scoate din casă; dar, fiindcă nu era în stare să afle 
singură mijlocul, îşi chemă într-ascuns slujnica şi, arătându- 
i ce necaz se abătuse asupra ei, îi ceru s-o înveţe ce să facă. 
Slujnica, minunându-se, după ce-l zgălţâi şi-l ciupi şi ea, 


văzând că nu se mişcă, gândi ca şi stăpâna şi-o sfătui fără 
de alta să-l scoată afară din casă. La care doamna zise: 

— Da' oare unde să-l lăsăm, ca nu cumva să bănuiască cei 
oare-or da mâine de el c-a fost adus de aicea? 

Şi slujnica răspunse: 

— Doamnă, chiar astă-seară am văzut, destul de târ-zior, 
în faţa prăvăliei tâmplarului de lângă noi o ladă nu prea 
mare şi care, dacă meşterul n-a dus-o încă în casă, ne-ar 
prinde de minune; căci am putea să punem mortul în ea, să- 
i dăm vreo două lovituri de cuţit şi să-! Lăsăm acolo. Că 
cine-o da de el, nu ştiu zău, ce pricină ar avea să creadă c-a 
fost adus tocmai de aici şi nu de aiurea, bunăoară. Ba 
dimpotrivă, acum în viaţă n-a fost chiar uşă de biserică, o să 
creadă că, mergând să facă iar vreo boroboaţă, a fost 
înjunghiat de vreun duşman. 

Femeii îi plăcu povaţa slujnicei; dar de înjunghiat nu vru s- 
audă, zicând că n-ar fi răbdat-o inima pentru nimica-n lume 
să facă una ca aceasta. Apoi o trimise iute să vadă dacă lada 
e pe locul cela, iar fata întorcându-se îi spuse că e tot acolo. 
Atunci, tânără fiind şi zdravănă la trup, cu ajutorul doamnei 
îl luă în spinare pe Ruggieri şi se porniră amândouă, 
stăpâna în faţă, ca să vadă de nu se arată cineva, iar 
slujnica pe urma ei. lar oând ajunseră la ladă, îl aşezară 
înăuntru, închiseră capacul şi-apoi p-(aci ţi-i drumul. 

Tocmai în 'zilele acelea se nimeriseră pe acolo, întorşi 
acasă de curând, doi tineri cămătari dornici de mari câs- 
tiguri fără prea multă osteneală şi care, cu o zi înainte, 
văzând lădoiul cela în stradă, cum nu prea aveau nimica în 
casă, se hotărâseră să-l fure, de-ar fi rămas şi peste noapte 
pe-acelaşi loc ca peste zi. Şi pe la miezul nopţii, ieşind şi 
dând de ladă, fără a mai sta pe gânduri, o înşfă-cară iute şi 
deşi, vorba aia, li se părea lor că-i cam grea, o duseră la ei 
acasă şi-o aşezară într-o încăpere vecină cu odaia unde 
dormeau muierile lor, fără să-şi bată capul, atunci la miezul 
nopţii, s-o aşeze mai ca lumea; si, după ce-o lăsară acolo, 
dădură fuga să se oulce. 


Ruggieri, care dormise o bucăţică şi mistuise băutura 
care-şi făcuse treaba, spre zori de zi se deşteptă; totuşi, 
deşi era treaz de-a binelea şi-şi revenise în simţiri, rămase 
c-o amorţeală în cap, care-l ţinu ca ameţit nu numai peste 
noapte, dar chiar şi mai apoi, vreo două sau trei zile în şir. 
Iar când deschise ochii, fără a vedea nimica în jur şi dnd, 
căutând cu mâinile simţi că-i într-o ladă, o luă razna cu 
mintea, zicându-şi: "Ce-o mai fi şi asta? Oare pe unde naiba 
sărit? Sunt treaz ori dorm? Că doar aseară îmi amintesc c- 
arn fost acasă la iubită, chiar în odaia ei, şi-acu pare c-aş fi 
într-o ladă. Ce vrea să-nsemne asta? Să se fi întors maestrul 
acasă ori să se fi întâmplat ceva şi dânsa m-a ascuns aici în 
vreme ce dormeam? Să ştii c-aşa o fi, de bună seamă aşa." 
De aceea amuţi pe dată şi prinse a trage cu urechea, doar- 
doar va auzi ceva. După ce mul/ta vreme şezu aşa, ca vai de 
el, căci lada era mică, simțind că-l doare latura pe care se 
proptise, vru să se învârtă pe cealaltă şi-aşa de bine se 
învârti, că dând cu şalele de-o parte a lăzii, care nu fusese 
proptită pe loc oblu, o aplecă dinţii şi-apoi o răsturnă; iar 
lada pră-vălindu-se făcu altiţa zgomot, încât femeile de 
alături se deşteptară, dar de; frică tăcură chitic arriândouă. 

Ruggieri o sfecli, simțind că lada se răstoarnă, dar când 
văzu că izfbiibura îi descuiase acoperişul, gândi că până 
una-alta ar fi mai bine pentru el să iasă dinăuntru decât să 
şază ascuns acolo. Şi, cum habar n-avea pe unde se găseşte, 
începu să bâjbiâie pe întuneric, ceroând să afle o ieşire, fie 
scăriţă, fie poartă, pe unde să se poată duce. Femeile, 
auzind bi j haiturile de alături, căci erau treze amândouă, 
strigară: 

— Cine umblă acolo? 

Dar Ruggieri, văzând că-i glas necunoscut, nu cuteză să le 
răspundă. Atunci femeile începură să-i strige pe bărbaţi; 
dar ei, cum în ajun vegheaseră până târziu, dormeau 
buştean, fără s-audă şi fără să se sinchisească de ce se 
întSmpla în casă. Drept care, înfricoşându-se, femeile se 
ridicară şi deschizând ferestrele începură să ţipe: 


— Săriţi, hoţii, isăriţi! 

Vecinii, auzindu-le, care pe unde apucară, pe acoperiş ori 
pe ferestre, dădură fuga în casă; iar tinerii de asemenea, de 
atâta tămbălău se deşteptară şi ei. Ruggieri (oare, bie'tul, 
vă'zându-se în casa aceea, sta ca lovit în cap), fără să ştie 
cum şi prin ce loc să fugă, fu prins şi da't pe mâna 
slujbaşilor ooârmulrii, care veniseră şi ei aduşi de zarvă 
acolo. Şi dus în faţa judecății, cum toţi ştiau ce poamă e, 
fiind pus numaidecât la cazne, mărturisi că pătrunsese în 
casa cămătarilor anume pentru ca să fure. Judele, auzind 
acestea, fără a mai sta pe gânduri, se hotărî să-l spânzure. 

A doua zi întreg oraşul vuia de ştirea că Ruggieri fusese 
prins furând în casa unor cămătari; lucru pe care, auzindu-l 
femeia şi slujnica ei, se minunară într-atâta, iâncilt erau mai- 
mai să creadă că cele săvârşite c-o noapte înainte le 
săvârşiseră an vis; pe lângă aceasta, însă, din pricina 
primejdiei în care se afla Ruggieri, doamna răbda atâta 
chin, de sta să înnebunească. 

Chiar în aceeaşi dimineaţă, pe la vreo şapte şi ceva, venind 
de la Amalfi, doctorul puse să-i aducă apa cu pricina, cu 
gând să-l taie pe bolnav; şi, fiind găsit clondirul gol, făcu un 
tărăboi cumplit, zicând că-n casa lui nu era chip să afli un 
lucru aşa cum îl puneai. La care doamna, îmboldită de alte 
griji, răspunse mânioasă: 

— Ce-ai zice dumneata, maestre, de-un lucru mai de 
seamă, dacă te apuci să faci atâta gălăgie pentru clondir cu 
apă? Că doar mai sânt destule, har Domnului, pe lu-niea 
asta! 

Bărbatul îi răspunse: 

— Nevastă, tu socoti că era apă chioară în el; da' află că te 
înşeli: era o băutură dinadins ca să adoarmă omul. 

Şi-i povesti de ce o făcuse. Femeia, cât ce-l auzi, îşi dete 
seama că Ruggieri băuse apa buclucaşă şi că din pricina 
aceea li se păruse lor că-i mont. Şi zise: 

— N-am ştiut, bărbate. Pune domnia-ta să-ţi facă alta în 
loc. 


Drept care doctorul, văzând că n-are încotro, puse să-i 
facă altă apă. 

Nu după multă vreme slujnica, care într-aoestea se dusese 
minată de stăpână să vadă ce se mai vorbeşte despre 
Ruggieri în oraş, se întoarse şi îi spuse: i - Doamnă, tot 
norodul îl ponegreşte pe Ruggieri şi după câte am auzit, nu 
s-a aflat un prieten sau rudă, cum o fi, să-i sară într-ajutor; 
şi zice-se că mânezi de bună seamă-l spânzură. Da' am să-ţi 
spun şi-o noutate, căci mi se pare c-am aflat cum a ajuns 
Ruggieri în casa cămătarilor. Ascultă cum: domnia-ta îl ştii 
prea bine pe tâmplarul cu lada în care l-am ascuns; mai 
adineauri l-am văzut sfădindu-se cu unul a cui se părea că-i 
lada şi ăla îi cerea să-i deie banii înapoi, iar meşterul zicea 
că dânsul nu-i vânduse lada, ci că-i fusese şterpelită de 
oarecine peste noapte. La care omul răspundea: "Nu-i 
drept. Te ştiu eu c-ai vândut-o la cei doi cămătari, că doar 
chiar ei mi-au spus azi-noapte, când cu păţania lui 
Ruggieri." La care meşterul făcu: "Mint amândoi, că nici 
prin gând nu mi-a trecut să le vând lada; da' pasămite ei 
sânt ăia de mi-au furat-o azi-noapte. Hai şi ne-om duce 
până acolo." Şi, învoindu-se între ei, s-au dus la cămătari 
acasă, iar eu m-am repezit aicea. Pre câte vezi, stăpână, aşa 
se face că Ruggieri a fost găsit acolo; da' cum a înviat din 
morţi pe locul-a cela, asta zău că nu mai pot pricepe. 

Doamna, înțelegând atunci cum se întâmplase treaba, îi 
spuse slujnicei ce aflase de la bărbatul ei şi o rugă să o ajute 
să-l scape pe Ruggieri, ca una care, de-ar fi vrut, putea, să-l 
scape de la moarte pe el şi în acelaşi timp s-o ajute şi pe ea 
să iasă cu faţa curată din tot buclucul cela. 

Slujnica îi răspunse: 

— Doamnă, arată-mi ce să fac, că eu sunt bună bucuroasă 
să-ţi sar într-ajutor. 

Femeia, îmboldită de grijă şi nevoie, cât ai clipi din ochi 
găsi mijlocul de-a ieşi din toată încurcătura aceea şi o învăţă 
pe slujnică de-a fir-a-păr ce-avea să facă. Drept care 
slujnica se duse întâi şi întâi la doctor şi-i zise hohotind: 


— Stăpâne, vin să-ţi cer iertare, căci ţi-am greşit cu grea 
greşeală. 

Maestrul o întrebă: 

— Cu ce-ai greşit anume? 

Iar. Slujnica pl'ângind de zor grăi: 

— Domnia-ta, ştii bine oâte parale face Ruggieri din Jeroli, 
cu care, fiindcă mă plăcea, mi-am cam făcut de cap, fie de 
frica lui, fie că mi-era drag şi mie; şi ieri, prinzând de vesite 
el că dumneata te duci de-acasă, atâta m-a bătut la cap, 
până ce l-am adus să doarmă peste noapte cu mine în 
odâăiţă, şi, fiindu-i tare sete, cum nu ştiam de unde să-i dau 
mai iute vin ori apă, ca nu cumva stăpână, care şedea în 
sală, să dea cu ochii peste mine, mi-am amintit ta de cu 
seară văzusem la dumneata în odaie un clondir cu apă. Am 
dat fugă-n odaie, l-am luat, i-am dat să bea şi după aceea l- 
am pus la loc. lar azi aud că dumneata, din pricina aceasta, 
te-ai supărat din cale-afară. Acu, ce-i drept e drepitt: 
mărturisesc c-am greşit; da' oare cine nu greşeşte? Sunt 
tare necâjită şi-mi pare rău de ce-am făcut; da' vorba-i că 
Ruggieri acu, fie din pricina aceasta, fie de ce-a urmat apoi, 
e în primejdie de moarte. De aceea ca pe Dumnezeu te rog 
să-mi dai iertare şi să mă laşi să merg să-i sar într-ajutor, 
aşa cum oi putea şi eu. 

Maestrul, auzind ce spune, deşi era mânios, îi zise în 
batjocură: 

— Iertarea ţi-ai plătit-o cu vârf şi îndesat: că de unde astă- 
noapte gândeai c-ai să te culci c-un tânăr care o să-ţi 
scarmene cojocul, te-ai pomenit e-un somnoros; de aceea 
du-te sănătoasă şi vezi-ţi de iubitul tău, da' ai grijă nu 
cumva să mi-l mai aduci în casă, c-apoi ţi-arăt eu ţie şi 
pentru acu şi pentru, atunci. 

Slujnica, socotind că astă primă încercare îi izbutise de 
minune, se duse înitr-un suflet până la închisoarea unde 
zăcea închis Ruggieri şi atâta îl ispiti pe paznic, până ce 
omul o lăsă să stea de vorbă ou acela. Şi, după ce-l învăţă 
pe Ruggieri ce să-i răspundă judelui dacă voia să scape, 


făcu pe draou-n patru şi ajunse şi la jude. Iar judele, 
văzând-o că-i rumeioară şi voinică, până să n-o asculte, pofti 
să întindă undiţa către oiiţa Domnului şi dânsa, ca să-i fie 
ruga mai bine ascultată, nu se lăsă prea mult poftită; iar 
când sfârşiră măcinatul, fata se ridică şi zise: i - Messere, 
dumneata îl ţii aicea pe Ruggieri din Jeroli drept hoţ, da' 
află că. Nu este. 

Şi, luând-o de la capăt, îi povesti toată întâmplarea: cum 
ea, fiindu-i ibovnică, îl adusese în casă la doctor, cum acolo 
îi astâmpărase setea cu apă adormitoare fără să ştie ce are 
în! Tr-în, sa şi cum îl ascunsese în ladă, crezând că-i mort 
de-a binelea; iar după aceea îi spuse ce auzise că vorbeau 
tâmplarul şi stăpânul lăzii şi cu aceasta îl lămuri şi cum de 
ajunsese în casa cămătarilor. Judecătorul, dându-şi seama 
că nu e greu să afle dacă acesta e adevărul, îl întrebă dinţii 
pe doctor dacă-i adevărat ce zice fata despre apă şi află c- 
aşa era; apoi, punând să-l cheme pe meşterul tâmplar, pe 
cel a cui fusese lada, cit şi pe cămătari, după ce-i cercetă 
îndelung, află că peste noapte aceştia de pe urmă furaseră 
lada şi o duseseră acasă. Iar la sfârşiit îl chemă şi pe 
Ruggieri care, întrebat fiind unde dormise pesite noapte, 
răspunse că de asta nu-şi aducea aminte, dar că ştia că de 
culcat mersese să se culce cu slujnica maestrului Mazzeo, în 
odaia ei, unde băuse apăs fiindcă-i era grozav de sete; că 
altceva nu mai ştia, decât că se trezise în casa cămătarilor, 
vârât acolo lântr-o ladă. 

I Judele, auzindu-i şi foarte desfătându-se cu aceste 
întâmplări, îi puse pe toţi cinci, pe faită adică, pe Ruggieri, 
pe meşter şi pe cămătari să spuie în mai multe rânduri 
povestea de la capăt. lar la sfârşit, văzând că bietul 
Ruggieri nu-i de vină, după ce-i osândi pe cei doi cămătari 
care furaseră lada să plătească zece galbeni, îi dădu drumul 
tânărului, care de multă bucurie nu-şi mai vedea nici capul, 
nici el şi nici femeia. Apoi, stăpâna, cu Ruggieri şi cu iubita 
ei slujnică, care voise să-l înjunghie, făcură haz de multe ori 
şi petrecură împreună pe socoteala asta, umblând cu 


desfătarea şi cu iubirea lor din bine în mai bine, cum as dori 
şi eu să umblu, da' fără să mă pună-n ladă. 

Dacă poveştile dintâi stârniseră întristare în inimile 
doamnelor, povestea de pe urmă atâta le făcu să râdă, şi 
mai cu seamă când fu vorba de jude şi de undiţă, încât îşi 
mai veniră an fire din mila pătimită cu cele dinainte. Ci 
regele, văzând că soarele prinde a păli şi că domnia lui era 
pe sfârşite, cu vorbe bine ticluite ceru iertare doamnelor 
pentru porunca dată, drept care toată ziua se povestise 
despre un lucru aşa de trist cum e nefericirea 
îndrăgostiţilor; iar după ce-şi ceru iertare, se ridică în 
picioare şi, luându-şi de pe cap cununa, an timp ce 
doamnele aşteptau să vadă cui i-o pune, o aşeză cu gingăşie 
pe creştetul bălai al Fiammettei, zicând: 

— 'Ţie-ţi aşez cununa, ca uneia care-ai să ştii mai bine ca 
oricare alta să mângâi, cu ziua cea de mâine, sufletul 
mâhnit al prietenelor noastre pentru ziua rea de azi. 

Fiammetta, cu părul ei care-i cădea în bucle aurii pe 
umerii gingaşi şi albi, cu faţa-i rotunjoară care sclipea ca 
albul petalelor de crini amestecat cu rosul împurpurat de 
trandafiri, cu ochii ei de şoim pribeag şi cu guriţa ale cărei 
buze păreau două rubine, răspunse surâzând: 

— Filostrato, primesc cu dragă inimă cununa. Şi ca să-ţi 
dai mai bine seama del ceea ce-ai făcut, încă de astăzi 
poruncesc ca pentru mâine fiecare să-şi pregătească o 
poveste din oare să se vadă cum izbutesc îndrăgostiţii după 
întâmplări nenorocite s-ajungă pân' la urmă să aibă parte 
de noroc. 

Porunca Fiammettei fu tuturor plăcută. De aceea, după ce- 
| chemă pe slujitorul ei şi hotări cu el să rânduiască toate 
cele, şi învoi bucuroasă tovarăşii - care într-acestea se 
ridicaseră de jos - să facă ce poftesc până la ceasul cinei. 

Porniră deci cu toţii şi după îndemnul inimii, căutară să-şi 
petreacă seara unii plimbându-se în grădina de ale 

— Decameronul, voi. Il - cd. 80 cărei frumuseți nu izbuteai 
să te mai saturi, iar alţii co-'borând în vale spre cele două 


mori. lar pe înserate se adunară cu toţii laolaltă, după 
obiceiul lor, şi, aşezaţi în preajma fântânii, ospătară cu 
multă bucurie, slujiţi fiind cu bună şi aşezată rânduială. 
Apoi, sculându-se de jos, se apucară de cântat şi dănţuit, 
după obicei, şi-n timp ce Filomena ducea ea dansul de-astă 
dată, regina zise: 

— Filostraifo, socoti şi eu să fac ca înaintaşii mei: aşadar, 
precum au făcut ei, tot astfel vreau şi eu ca la porunca mea 
să se carite un cântec. Şi cum sânit sigură că toate 
cântecele tale îţi sân't ca şi poveştile, pentru ca-ntr-altă zi 
afară de aceasta să nu mai vii şi să ne tulburi cu lacrimile 
tale, vreau să ne zici acum un cântec, care ţi-o fi mai drag. 

Filostraito răspunse c-o ascultă bucuros şi fără întâr-ziere 
prinse! A cânta altfel: 

Cu lacrimi vădesc 

Ce jale m-apasă c-am fost părăsit, Cu strâmb jurământ 
înşelat şi minţit. 

Când dragoste, tu, în suflet mi-ai pus-o Fe-aceea ce-mi 
smulge zadarnic suspin, Vădit-ai într-înisa Atâtea virtuţi, 
încât pentru dânsa Uşor de răbdat îmi părea orice chin, 
Căruia-n minte Şi-n dorui fierbinte Loc i-ai fi dat; dar azi, c- 
am greşit Ştiu bine, şi focul mă arde-ndoit. 

Lumină în mintea-nselată mi-a pus 

Chiar dânsa, iubita) şi viaţa mea toată, Plecând de la mine; 

Când eu, sărmanul, gândeam că mă ţine 

Mai drag printre dragi şi slugă plecată, Ea, fără-ndurare 

De chin şi dogoare, In inima ei pe altu-a primit, Pe, mine 
de-a pururi m-a izgonit. 

Când prins-am de veste că sunt alungat, In suflet un plâns 
dureros m-a cuprins Şi stăruie-n el Şi blestem azi ziua şi 
ceasul mişel 

Când chipul ei dulce simţirea mi-a prins, Cu roşii bujori 

Din obrajii de flori. 

Credinţa, nădejdea şi focul cumpil. it, Pe toate le blestem 
cu suflet sfârşit. 

Că focul meu n-are pe lume-alinare 


Tu, Doamne, pricepi, căci pe line Te chem 

Cu glas de durere; 

Şi încă- i mai spun că moartea mi-e vrere, Aşa de amarnic 
mă arde şi gem. 

Hai, moarte, grăbeşte, In viaţa-mi loveşte. 

Loveşte-n mânia şi dorul smintit; 

De ele aiurea voi fij mai ferit. 

N-am altă cărare şi nici mângâiere 

Durerea să-<mi astâmpăr: zeu dulce-al iubirii, Moartea-mi 
rămâne: 

Cu dânsa durerii un capăt îi pune 

Şi cruţă-mi suflarea de chinul trăirii, Că iară de vină 

Mi-e tihna străină. 

Iubita să fie de-al meu sfârşit 

Ferice cum e de noul iubit. 

De nimeni te-nvaţă, baladă iubită, Eu nu mă mâhnesic, 
căci nimeni pe lume 

Ca mine te cântă. 

Ci-o rugă-am să-ţi fac: pe aripi te-avântă, 

11 cată pe Amor, găseşte-l şi-i spune 

Cum mă doboară 

Viaţa amară 

Vorbeşte-i 9! Roagă-l pe țărm însorit 

Să-mi ducă suflarea şi trupul trudit. 

Cu lacrimi vădesc etc. Etc. 

Cuvintele acestui cântec arătară limpede ce doruri îl 
frământau pe tânăr şi din ce pricină anume; şi poate chiar 
mai limpede le-ar fi vădit obrazul uneia dintre doamne, ce 
se învârtea în dans, dacă negurile nopţii nu i-ar fi tăinuit 
roşeaţa care-i niijise în faţă. Ci isprăvindu-se acel cântec, se 
mai cântară încă multe, până veni pe nesimţite şi vremea de 
culcare; şi atuncea, la porunca Fiammettei, toată lumea' se 
duse să se culce. 

Ziua a cincea 

FIAMMETIA 


Sfârşeşte cea de a patra zi a Decameronului şt începe cea 
de a cincea, în care, sub sceptrul Fiammettei, se vorbeşte 
despre acei îndrăgostiţi care ajung pină la urmă, după 
întâmplări nenorocite, să aibă parte de noroc. 

Albea în zare răsăritul şi razele împrăştiau lumină 
pretutindeni, oânid, Fiammetta, poftită de cântarea cea 
dulce a păsărelelor oare vesteau voioase prin tufe primul 
ceas al zalei, se sculă din somn şi porunci să-i scoale şi pe 
ceil'alţi pe toţi; apoi, cotoorârid cu pas agale pe -pajişte, 
porni la plimbare cu doamnele şi cavalerii, vorbind de una 
şi de alta, prin câmpul nesfârşit şi iarba înrourată, până ce 
soarele se ridică oleacă în sus pe cer. lar oând simţi căi 
razele îşi înţelese căldura, îi îndrumă pe toţi spre casă si, 
ajunşi acolo, le cunmă puţina osteneală cu vinuri scumpe şi 
cu dulciuri, iar după aceea se plimbară până la ceasul 
prânzului, cutreierând în lung şi-n lat grădina aceea 
încântătoare. lar către amiază - sluga reginei gătind din 
vreme toate cele - după ce mai cântară vreo două-trei 
oâmtări, se aşezară bucuroşi la masă, pe voia doamnei lor. 
Şi isprăvind cu bine şi bucurie masa, fără să uifce obiceiul 
statornicit cu dansul, jucară o bucată, oântând fie cu glasul, 
fie cu cobza ori lăuta. Apoi regina îi învoi să facă după 
placul lor până după ceasul de odihnă, drept care unii se 
culcară, iar alţii, rămânânid pe loc, petrecură mai departte. 
Dar oând trecu de trei se adunară cu toţii în jurul ffântttnii 
ca de obicei, urmând placul reginei. Şi dânsa, aşezându-se 
la loc de cinste printre ei, se întoarse către Pamfilo şi-i 
porunci zâmbind să deie început poveştilor de bine. Iar 
Pamfilo, bun bucuros să povestească, începu aşa precum 
urmează: 

Povestea întâi 

Iubind, Cimone învaţă carte şi-o fură pe Efigenia, iubita 
lui, pe mare; e azvârlit la Rodos în temniţă, de unde scapă 
mulţumită lui Lisimah, cu care o fură din nou pe Efigenia şi 
împreună cu ea pe Cassandra, în ziua nunţii lor, fugind cu 


ele în Creta; la urmă, după ce se însoară cu fetele, sunt 
rechemaţi acasă. 

— Multe poveşti îmi vin în minte să vi le spun, plăcute 
doamne, acum c-am fost ales să dau bun început zilei de azi, 
care se arată a fi o zi de veselie. Dar dintre toaite una îmi 
stă mai mult la suflet, căci din cuprinsul ei veţi izbuti să 
pricepeţi nu numai țelul fericit spre care tindem azi cu 
povestitul nostru, dar în acelaşi timp şi cit de sfinte, cât de 
mari şi cât de binefăcătoare sânt puterile iubirii, pe care 
mulţi le blestemă şi le hulesc pe nedrept, fără să ştie ce 
vorbesc. Ori, cum vă ştiu îndrăgostite, so-cot, de nu mă- 
nşel, că povestirea mea va fi pe placul vostru. 

În Cipru dar, trăia pe vremuri, după cum ştim cu toţii din 
hronicile cipriote, un nobil de neam vechi şi mare, pe nume 
Aristip, care trecea la vremea lui drept cel mai mare 
bogătaş din câţi se aflau în Cipru; şi omul ăsta, dacă soarta 
nu l-ar fi cătrănit c-o mare supărare, ar ii putut pe drept să- 
şi spuie că-i omul eel mai fericit din toată lumea asta. Dar 
pricina mâhnirii lui era că, printre alţi feciori, avea şi unul 
care - deşi prin voinicia şi frumuseţea trupului îi întrecea pe 
ceilalţi flăcăi de seama lui - era scrântit la cap, sărmanul, şi 
boala asta n-avea leac. Pe nume băieţandrul fusese botezat 
Galeşo; dar fiindcă nici prin truda şi osteneala dascălilor, 
nici prin bătaie ori vorbă bună, nici taică-su şi nici alţi 
meşteri prin iscusinţa lor nu izbutiră să-i vâre în cap o 
buche barem sau o deprindere aleasă, ba fiindcă tocmai 
dimpotrivă băiatul avea apucături aş zice mai degrabă de 
dobitoc decât de om şi-un glas pocit şi spart ca din butoi, 
mai toată lumea îl poreclise în râs Cimone, care pe limba lor 
înseamnă cam cum s-ar zice "Boul". Părintele băiatului 
răbda, sărmanul, mare chin, ştiindu-l pierdut pe veşnicie; şi 
fiindcă dinspre partea lui pierduse orice nădejde, ca să nu 
aibă zi de zi prilej de întristare uitându-se la dânsul, îi 
poruncise să se ducă la ţară şi să şază acolo cu cei care 
trudeau pe ogoare; de care lucru tânărul fu foarte 


mulţumit, căci îi plăceau mai mult apucăturile şi traiul 
pălmaşilor decât acelea ale orăşenilor. 

Ducându-se, aşadar, Cimone la ţară şi deprinzându-se pe- 
acolo cu treburile de ţăran, se întâmplă ca într-o zi, cam 
după ceasul amiezii, pe când trecea c-o bâtă-n spate de pe 
un hotar pe altul, săi intre într-o pădurice din partea 
locului, din cale-afară de frumoasă şi înverzită toată, căci 
era tocma-n luna mai; şi străbătând pădurea, se întâmplă să 
vază - norocul lui pesemne - într-o poiană împrejmuită de 
pomi înalţi ca brazii, lângă o fânfână minunată cu ape reci şi 
limpezi care se afla dc-o margine, o frumuseţe de copilă 
dormind pe pajiştea înverzită; copila nu purta drept strai 
decât un văl aşa subţire, încât abia se ascundea ceva din 
trupul ei mai alb ca spuma laptelui şi numai de la brâu în jos 
era acoperită c-o pătură uşoară şi albă ca omătul; iar la 
picioarele copilei dormeau cu ea împreună două femei şi un 
bărbat, pesemne slujitorii ei. Când o văzu, Cimone, ca şi 
cum niciodată n-ar fi văzut trup de femeie, se rezemă în 
bâtă şi începu să mi se uite plin de încântare la copilă, cu 
multă luare-aminte, fără să scoată o vorbă. Şi-n pieptul lui 
cel neeioplit, în care niciodată - - în ciuda a mii de 
îndemnuri şi dăscăleli - nu pătrunsese nici umbră de 
simţire ori bucurie mai aleasă, simţi că se deşteaptă un 
gând, care şoptea minţii lui strâmbe şi încete că fata aceea 
de pe iarbă era făptura cea mai mândră şi lucrul cel mai 
minunat din câte ochi de muritor văzuseră vreodată. Apoi 
deosebi pe-ncetul, parte de parte, trupul întreg şi prinse a-i 
lăuda cu prisosinţă părul, care-i părea de aur, fruntea, gura 
şi nasul, gâtul, pe urmă braţele şi mai cu seamă pieptul abia 
mijit; şi, din pălmaş ajuns deodată preţuitor de frumuseţe, 
râvnea acum să-i vadă ochii, pe care ea-i ţinea ascunși, 
robiţi de somn sub pleoape, şi ca să-i vază nu o dată fu cât 
p-aci să o trezească. Dar fiindcă o socotea cu. Mult mai 
frumoasă decât orice femeie din câte mai văzuse el, se 
chibzui c-o fi zeiţă; şi cum avea atâta cap încât să-şi deie 
seama că cele ce-s dumnezeieşti sunt mult mai vrednice de 


slavă decât cele lumeşti, îşi stăpâni pornirea şi aşteptă să se 
trezească ea singură din somn. Or, deşi deşteptarea i se 
părea nespus de lungă, prins cum era de această nouă şi 
neîncercată bucurie, nu se-ndura să plece, într-un târziu 
copila, căreia îi zicea Efigenia, se deşteptă din somn 
înaintea celorlalţi şi, riclicându-şi capul, deschise ochii şi-l 
văzu pe Cimone, care şedea proptit în bâtă şi se uita la ea. 
De care lucru dânsa, mirată foarte, îi zise: 

— Ce cauţi aici, Cimone, la ceasul ăsta prin pădure? 
(Cimone, prin înfăţişarea şi felul lui de-a fi, cât şi prin 
neamul vechi şi avuţia părintească, era ştiut de toată lumea 
de prin partea locului.) La vorbele copilei tânărul nu 
răspunse, dar cât ce-i văzu ochii îşi aţinti privirea în ei, 
părându-i-se că dintr-înşii purcede o undă de dulceaţă ce-i 
revarsă în suflet o bucurie neîncercată nici-când de dânsul 
până atuncea. Fata, văzându-l cum se uită, prinse a se teme 
nu cumva privirea aceea aţintită s-aţâţe în josnicele-i 
simţuri vreun gând mişel prin care dânsa să aibă a pătimi 
ruşine şi, drept aceea, îşi chemă femeile şi-i zise sculându- 
se în picioare: 

— Rămâi cu Dumnezeu, Cimone. La care dânsul îi 
răspunse: 

— Ba nu, eu vin cu tine. 

Şi deşi fata nu vroia să fie însoţită, căci se temea de el, nu 
izbuti să-l izgonească până ce nu ajunse cu elpe urme până 
acasă. De acolo Cimone se duse drept la tai-că-su şi-i spuse 
că el unul nu mai voia cu nici un chip să se întoarcă iar la 
ţară; şi deşi treaba asta li se păru greu de îndurat părintelui 
şi alor săi, se învoiră totuşi, dorind să vază ce anume îl 
îndemnase aşa deodată să-şi schimbe hotărârea. 

Pătrunzând dar săgeata dragostei stârnite de frumuseţea 
Efigeniei în inima băiatului, în care nici o învăţătură nu 
izbutise să pătrundă, în foarte scurtă vreme, trecând de la 
un gând la altul, Cimone îşi uimi părintele, pe ai săi şi pe 
toţi cei care-l ştiau, întâi şi întâi, el îi ceru bătrânului să-i 
deie straie şi alte podoabe bărbăteşti la fel cu ale fraţilor, şi 


taieă-su, bucuros, îl mulţumi pe dată. Apoi, împrietenindu- 
se cu tineri de ispravă şi auzind din gura lor cum se cuvine 
să se poarte un om de neam şi mai cu seamă un îndrăgostit, 
dintâi, spre lauda tuturor, nu numai că-nvăţă în foarte 
scurtă vreme să scrie şi să buchisească, ci ajunse printre 
cărturari el însuşi cărturar de seamă; apoi (iubirea fiind 
aceea care-i da ghes la toate acestea), nu numai că-şi 
schimbă m voce caldă şi plăcută glasul său gros şi noduros, 
dar mai ajunse pe deasupra şi meşter cântăreţ cu vocea şi 
lăuta, şi aşijderea în scurtă vreme se dovedi neîntrecut în 
arta călăriei şi-n mânuirea armelor pe apă şi uscat. Pe scurt 
(căci n-are rost să mai înşir cu de-amănuntul câte virtuţi îşi 
dobândise), nici patru ani nu se împliniră din ziua în care el 
se îndrăgostise de copilă şi ajunse a fi cel mai plăcut şi mai 
desăvârşit întru deprinderi şi purtare şi cel mai înzestrat cu 
însuşiri alese din câţi flăcăi de vârsta lui se aflau la vremea 
aceea în Cipru. 

Ce alta am mai putea să spunem, plăcute doamne, despre 
Cimone? De bună seamă, atâta doar că însuşirile alese pe 
care cerul le sădise în sufletul lui vrednic i-au fost amarnic 
ferecate Sntr-un ungher al inimii de soarta lui pizmaşă, cu 
straşnice cătuşe pe care dragostea le-a frânt, mai tare fiind 
ca soarta; căci numai dânsa, dragostea, ca una oare aţâţă 
minţile adormite, a izbutit cu forţa ei să împingă către 
lumină toate însuşirile ascunse care zăceau în el orbite de-o 
ceaţă nemiloasă, vădind gu limpezime din ce prăpăstii de 
întuneric poate să scoată la lumină simţirile robite ei şi pe 
ce plaiuri însorite <e poate înălța. 

A "cu, deşi Cimone, în dragostea ce i-o purta iubitei lui, în 
multe lucruri cam întrecea măsura, cum fac adesea 
îndrăgostiţii, cu toate acestea Aristip, gândindu-se că 
dragostea făcuse din Cimone om, din vită ce era, nu numai 
că-l lăsa să-şi facă mendrele în voie, dar îl mai şi îndemna 
să-şi mulţumească orice poftă. Cimone însă,. Care nu mai 
voia să i se zică Galeşo, amintindu-şi că Efigenia îl chemase 
pe numele dintâi, dorind să puie capăt dorinţei lui în chip 


cinstit, trimise vorbă nu o dată părintelui copilei, Cipseo 
după nume, să-i deie fata de nevastă, dar Cipseo răspunse 
de fiecare dată1 c-o făgăduise lui Pasimunda, un tânăr nobil 
de prin Rodos, şi că nu voia să-şi ia cuvântul înapoi. Venind 
dar şi sorocul nunţii şi Pasimunda trimițând pe-ai săi după 
mireasă, Cimone îşi zise în sinea lui: Sosit-a clipa să-ţi arăt, 
iubito, cât de dragă-mi eşti. Eu am ajuns prin tine om şi 
sunt încredinţat că, de-ai să fii a mea, voi izbuti să mă înalţ 
mai sus ca orice zeu: de aceea ai să fii a mea ori dacă nu, 
mai bine moartea." 

Şi zicând astfel, după ce se rugă în taină de câţiva tineri 
nobili, prieteni de-ai săi, să-l ajute, dădu pe ascuns porunci 
să i se încarce o corabie cu toate cele de trebuinţă unei 
încăierări pe mare şi apoi porni cu ea în larg, punându-se s- 
aştepte corabia care avea s-o ducă pe Efigenia la bărbat. Şi, 
după ce tatăl copilei îi preacinsti pe tinerii veniţi să-i ieie 
fata, aceştia se porniră cu ea cu tot spre Rodos. Cimone 
care nu dormea, a doua zi îi şi ajunse din urmă cu corabia 
lui şi de pe punte dădu glas către aceia ce se aflau pe nava 
Efigeniei, strigân-du-ie: 

— Opriţi-vă şi daţi pânzele jos, ori dacă nu, veţi fi zdrobiţi 
şi înecaţi în mare! 

Vrăjmaşii lui Cimone, suindu-şi armele pe punte, se 
pregătiră de apărare; drept care el, sfârşindu-şi vorba, luă 
iute o cange înciârligată şi azvârlind-o în pupa corăbiei 
duşmane, ce luneca iute ca vântul, o trase lângă a lui şi 
crunt precum un leu sări de unul singur pe puntea 
celorlalţi, de parcă nu i-ar fi păsat de ei nici cât de rât; şi, 
mânat de dragoste, cu forţe însutite se azvârli printre 
duşmani cu paloşul în mână şi ca pe nişte oi îi dobori pe cei 
care-i şedeau în cale, lovind ici unul, colo altul. Drept care 
rodienii văzând acestea, îşi lepădară fără de alta armele şi 
aproape într-un glas cu toţii i se dădură prinşi. Cimone zise 
atunci: 

— Băieți, să ştiţi că nu din ură şi nici de dragul prăzii m-am 
pornit eu din Cipru şi-am dat năvală peste voi cu armele în 


mână. Ceea ce m-a îndem-nat s-o fac e un lucru care mie 
îmi e de mare preţ, pe cită vreme pentru voi e neînsemnat 
şi ca atare puteţi să mi-l lăsaţi cu inima împăcată: pe 
Efigenia o vreau, iubita mea îndrăgită mai mult ca orişice 
pe lume, pe care neputând s-o am ca prieten de la tatăl ei, 
prin paşnică învoire, iubirea m-a silit s-o smulg din mâna 
voastră acum, cu arma-n mână, ca vrăjmaş; doresc să-i fiu 
eu însumi ce-ar fi trebuit să-i fie prietenul vostru 
Pasimunda; daţi-mi-o deci, şi-apoi plecaţi cu Dumnezeu într- 
ale voastre. 

Tinerii, mai degrabă siliţi decât de bună voie, dădură fata 
lui Cimone. Tar el, văzând-o înlăcrămată, îi zise: 

— Doamnă, nu mai plânge. Eu sunt Cimone al dumi-tale, 
care prin dragostea îndelungă ce ţi-am purtat şi-ţi port, 
sunt mult mai vrednic să <te am decât e Pasimunda prin 
legământul încheiat. 

Şi zioând astfel, după ce-o duse mai întâi pe Efigenia pe 
punte, se întoarse la tovarăşii săi, fără să ia nimic de pe 
corabia învinsă şi îi lăsă pe cei din Rodos să-şi vază liniştiţi 
de drum. Apoi, mai fericit ca nimenea pe lume de 
dobândirea unei prăzi atât de scumpe pentru el, după ce se 
căzni o vreme s-o mângâie pe fată, se sfătui cu-ai săi c-ar fi 
mai bine acu deodată să nu se mai întoarcă în Cipru; prin 
bună învoială deci, se îndreptară către Creta, pe unde 
aproape toţi, şi în primul rând Cimone, având o sumedenie 
de rude şi de prieteni, se socoteau la adăpost cu Efigenia 
împreună. 

Dar soarta care-i ajutase cu uşurinţă lui Cimone să-şi 
dobândească aleasa, în nestatornicia ei, schimbă pe 
neaşteptate în plâns amar şi jalnic nepreţuita bucurie a 
bietului îndrăgostit. Nici patru ceasuri încheiate nu se 
scurseseră de când, lăsându-i pe vrăjmaşi să plece, Cimone 
se pornise şi el la drum cu-ai săi, când noaptea coborându- 
se - noapte pe care el o aştepta mai plină de desfătări ca 
orişicare din câte cunoscuse - cu ea deodată se porni o 
vijelie îngrozitoare, care umplu cerul de nori şi marea de 


cumplite valuri, drept care nimeni pe corabie nu mai ştia 
nici ce să facă, nici unde să se ducă şi nici măcar pe punte 
nimeni nu izbutea să se mai ţină pe picioare, ca să mai 
poată încaltea să se apuce de vreo treabă. Cât se mâhni 
Cimone de toată întâmplarea asta e de prisos să mă- 
ntrebaţi. Era ca şi cum zeii i-ar fi împlinit dorinţa numai ca 
moartea - - care altminteri i-ar fi părut o jucărie - să-i fie 
acum de neîndurat. Ai săi se tânguiau şi ei, dar mai presus 
de orişicine se tânguia Efigenia, plângând cu hohote, 
sărmana, şi tremurând de frică la orice izbitură de val; şi-n 
plânsul ei ea blestema iubirea lui Cimone, îi blestema 
îndrăzneala, zicând că vijelia de bună seamă se iscase doar 
fiindcă zeii nu voiau ca cel care râvnise s-o aibă de nevastă, 
potrivnic vrerii lor, s-ajungă a-şi împlini dorinţa şi pofta lui 
semeaţă, ci că doreau să moară de moarte rea, după ce-ntâi 
ar fi văzut-o murind pe ea sub ochii lui. Cu atare tân-guiri şi 
altele şi mai grozave, neştiind sărmanii corăbieri nici ei ce 
să mai facă, în timp ce vântul ceas de ceas se înteţea mai 
tare, fără să ştie barem pe unde rătăcesc, ajunseră până la 
urmă prin apropierea Rodosului. 

— Dar cum n-aveau de unde şti ce insulă-i aceea, se 
străduiră în fel şi chip să tragă la uscat, ca barem de înec să 
scape. Şi întru încercarea aceasta soarta le fu prielnică şi îi 
mână pe-un cot de mare, unde cu puţin înainte trăsese şi 
corabia pe care se aflau vrăjmaşii lui Cimone. Dar n-apu- 
cară să-şi dea seama că ancoraseră la Rodos decât a doua 
zi, când zorile împrăştiind oleacă de lumină pe cerul 
înnorat, se pomeniră dintr-o dată departe cale de-o săgeată 
de oamenii şi de corabia cu care în ajun se încăieraseră pe 
mare. Din care pricină Cimone, mâhnit ca vai de el, le 
porunci tovarăşilor să pună spinarea înc-o dată numai să 
iasă de pe-acolo; că dacă-ar fi ieşit în larg, putea să-i ducă 
soarta oriunde ar fi putut, căci nicăieri nu le-ar fi fost mai 
rău, decât acolo. 

Tinerii îşi încercară puterile cu prisosinţă, dar nu fu chip 
să scoată corabia în larg. Lovind-o drept în faţa, vântul sufla 


năprasnic şi cu atâta forţă, incit departe de-: a ieşi din cotu- 
acela al mării, de voie, de nevoie îi aruncă pe mal. Şi cât ce- 
ajunseră uscatul, fură cu toţii cunoscuţi de coră'bierii 
rodieni, care într-acestea scoborâseră de pe corabia lor. Şi 
atunci unul dintre dânşii se repezi până-ntr-un sat care se 
afla pe aproape şi-şi înştiinţa stăpânii, pe prietenii lui 
Pasimunda care se duseseră acolo, că vijelia azvârlise 
corabia lui Cimone, pe care se afla şi fata, pe malurile lor. 
Tinerii, auzind acestea, voioşi nevoie mare, luară cu sine o 
mulţime de oameni de prin sat şi apoi dădură fuga cu ei la 
țărmul mării; de unde, atât Cimone - care într-acestea, 
coborând cu ai săi de pe corabie, se hotărâse să se ascundă 
într-o pădure apropiată - oât şi copila şi ceilalţi fură cu toţii 
prinşi şi duşi apoi în sat. Iar de acolo, Lisimah -în mâna cui 
se afla puterea la vremea aceea-n Rodos * - venind cu oaste 
din oraş, îl duse pe Cimone cu ai săi la închisoare, căci astfel 
poruncise Senatul, către care - aflând de cele întâmplate - 
se jeluise Pasimunda. Şi într-acest chip, Cimone, nefericitul 
îndrăgostit, îşi rătăci iubita puţin înainte do-ibândită, după 
ce abia dacă-i furase vreo două sărutări. L Cit despre 
Efigenia, ea fu primită călduros de doamnele de vază din 
Rodos, care o mângâiară atât de chinul pătimit prin trista 
împrejurare, cit şi de osteneala răbdată pe drum în furtună; 
şi-n preajma lor rămase până la vremea cununiei. 

Lui Cimone şi alor săi în schimb, fiindcă-n ajun, lă-sându-i 
liberi pe tinerii din Rodos, vădiseră mărinimie, le fu cruţată 
viaţa - cu toată stăruința lui Pasimunda, care cerea să fie 
omorâţi - dar fură osândiţi la temniţă pe viaţă, în care 
temniţă oricine îşi poate închipui cât de amărâţi şi fără 
sămânță de nădejde trăiau. 

În timp ce Pasimunda grăbea, pe cât putea sorocul 
cununiei, soarta, căindu-se pesemne de pacostea zvârlită pe 
capul lui Cimone, puse la cale altceva spre a-i veni într- 
ajutor. Avea numitul Pasimunda un frate, mai mic de ani ca 
el, dar tot atâ't de vrednic, pe care îl chema Ormisda şi care 
sta de multă vreme să se însoare cu o fată frumoasă şi de 


neam, de-acolo din oraş, Cassandra după nume -pe care 
Lisimah o îndrăgea cu patimă -dar nunta din anume pricini 
era întruna amânată. Drept care Pasimunda, stiindu-; se 
îndatorat să rânduiască însurătoarea cu nuntă mare şi 
bogată, se chlbzui c-ar face bine dacă într-aceeasi zi l-ar 
însura şi pe Ormisda, ca să nu aibă a cheltui şi-a rândui 
petrecere de două ori în loc de-o dată. De aceea intră din 
nou în vorbă cu părinţii Cassandrei şi de astă dată căzu la 
învoială; apoi, cu fra-te-su împreună şi cu părinţii fetei, 
statornici să se cunune deodată amândoi, Ormisda cu 
Cassandra şi Pasimunda cu Efigenia. Când auzi una ca asta, 
Lisimah se mâhni foarte, căci îşi vedea pierdută nădejdea 
întru care crezuse că de bună seamă Cassandra avea să fie 
a lui, dacă Ormisda n-ar fi luat-o. Totuşi, drept om cu scaun 
la cap ce se afla a fi, îşi tăinui nemulţumirea şi prinse a 
chibzui ce anume ar fi putut să facă spre a împiedica 
însurătoarea; şi nu găsi alt chip decât s-o fure pe 
Cassandra. Acum, cu slujba şi cu rangul pe care le avea la 
Rodos, o treabă ca aceasta i se părea uşoară; atâ'ta doar c- 
o socotea cu mult mai necinstită aşa, decât dacă n-ar fi avut 
o slujbă ca aceea. Totuşi, după ce şezu şi chibzui îndelung, 
cinstea se dovedi a fi mai slabă decât iubirea şi drept aceea 
hotări, orice s-ar fi întâmplat, s-o fure pe Cassandra. Şi tot 
gândindu-se ce oameni să-şi caute drept însoțitori, aşi 
aminti şi de Cimone, pe care îl ţinea închis cu-ai lui în 
închisoare, şi îşi dădu cu socoteala că pentru o faptă ca 
aceasta n-ar fi fost chip să găsească însoțitor mai credincios 
şi mai destoinic decât el. De aceea, în noaptea următoare 
puse să i-l aducă pe ascuns la dânsui în odaie şi-i spuse 
după cum urmează: 

— Cimone, aşa după cum zeii îi dăruiesc pe oameni cu 
toate celea din belşug, la fel, cu mintea lor pătrunzătoare, 
adeseori le-neearcă puterea sufletească, iar pe aceia care 
dau dovadă de tărie şi de statornicie în orice împrejurare îi 
răsplătesc din plin, căci vrednici sunt de răsplătire. Zeii au 
dorit să-ţi pună ţie cu şi mai mult temei virtutea la- 


ncercare, poftind din partea ta dovezi mai grăitoare decât 
cele pe care le-ai fi dat în marginile strimte ale căsuţei 
părinteşti şi-n preajma unui tată pe rare eu îl ştiu peste 
măsură de bogat. Drept care la -n-ceput, precum am auzit, 
prin mijlocirea dragostei, din dobitoc fără simţire făcut-au 
om din tine şi-apoi, prin vrăjmăşia sorții, iar acu la urmă 
prin această nesuferită întemniţare, vor să cunoască dacă 
tu nu te-ai schimbat cumva la suflet într-aeest scurt răstimp 
în care-ai fost ferice de prada dobândită. Şi, dacă sufletul ţi- 
e acelaşi, atunci să ştii că zeii nu ţi-au mai dat nicicând o 
bucurie ca aceea pe care ţi-o gătesc acum. Şi socot să-ţi 
tălmăcesc această bucurie, ca să redobândeşti puterile 
pierdute şi ca să prinzi iar îndrăzneală. Pasimunda, bucuros 
de pacostea ce te-a lovit şi dârz părtaş al morţii sale, 
grăbeşte pe cât poate nunta, ca să se bucure de prada pe 
care soarta, blândă dintru-nceput cu tine, ţi-a dăruit-o, iar 
pe urmă, mânioasă aşa din bun senin, ţi-a luat-o înapoi. Acu, 
eu ştiu prin mine însumi cât trebuie să te doară o 
întâmplare ca aceasta - dacă iubeşti într-adevăr aşa 
precum socot - căci mie, fratele lui Pasimunda, Ormisda 
după nume, îmi pregăteşte aceeaşi ocară, într-aceeasi zi, 
luându-mi-o pe Cassandra, pe care o iubesc mai mult ca 
orişice pe lume. Ori, ca să ne vedem scăpaţi de vrăjmăşia 
sorții şi de ocara ei, ea însăşi nu ne lasă decât o singură 
ieşire: tăria sufletelor noastre şi-a braţelor în care cuvine-se 
să ţinem spada şi să ne facem drum cu dânsa, răpindu-ne 
iubitele, tu pentru-a doua oară şi eu pentru întâia dată. De 
aceea, dacă vrei s-ajungi a dobândi din nou -* nu libertatea, 
căci de ea, fără iubită, socotesc că prea puţin îţi pasă -- ci 
chiar pe dânsa, pe iubită, dacă m-ajuţi şi mă urmezi pe 
mine, zeii aţi vor da prilejul s-o câşitigi cu multă uşurinţă. 

Cuvintele acestea treziră iar la viaţă curajul şi puterile 
sărmanului Cimone; drept care, fără de zăbavă răspunse: 

— Lisimah, pentru o treabă ca aceasta n-ai fi putut găsi 
nicicând tovarăş mai de-ncredere şi mai puternic decât 
mine, dacă e vorba să m-aleg cu ce mi-ai spus mai 


adineauri; de aceea porunceşte-mi ce anume vrei să fac şi 
ai să-ţi vezi porunca îndeplinită întocmai, cu forţe 
neînchipuit de mari. 

La care Lisimah răspunse: 

— De azi an două zile miresele au să calce pentru întâia 
oară în casele bărbaţilor, în care tu cu-ai tăi şi eu cu câţiva 
oameni de-ncredere, înarmaţi, vom pătrunde în faptul serii 
şi vom răpi miresele din mijlocul ospăţului, ducându-le pe o 
corabie anume pregătită de mine pe ascuns şi omorând pe 
orişicine va cuteza să ne stea în cale. 

Porunca îi fu pe plac lui Cimone, oare rămase în temniţă 
până la ziua sorocită, fără să spună nimănui câte puseseră 
la cale. lar când veni şi ziua nunţii, în casa mirilor se încinse 
o nuntă ca-n povesti, de n-ai mai fi găsit ungher să nu 
răsune de cântări, de zaiafet şi voie bună. Dar către seară, 
Lisimah, după ce pregăti tot ce făcea trebuinţă, îşi adună 
tovarăşii, pe Cimone cu ai săi şi câţiva prieteni de-ai lui, toţi 
înarmaţi pe sub veşminte şi, când i se păru că-i vremea s-o 
pornească, după ce le vorbi dintâi înflăcărându-i şi pe ei la 
gândul care-i sta pe suflet, îi împărţi în trei: pe unii îi 
trimise cu mare grijă în port, pentru ca ei să aibă calea 
deschisă spre corabie când ar fi fost să plece, iar pe ceilalţi 
îi luă cu sine şi, ajunşi la casa cu pricina, lăsă o parte din ei 
afară, ca să păzească la intrare spre-a nu fi-nchişi cumva în 
casă ori prinşi când ar fi fost să iasă, iar el cu-al treilea pâlc 
şi cu Cimone alături o apucă în sus pe scară. Şi ajungând în 
sala cea mare de ospeţe, unde miresele amândouă cu multe 
alte doamne se rânduiseră la masă şi aşteptau bucatele, se 
aruncară înainte si, răsturnând mesele, fiştecare îşi luă 
iubita si, aşezându-le în braţele tovarăşilor lor, porunciră să 
le ducă numaidecât pe corabie. Miresele începură să plângă 
şi să ţipe, şi cu ele împreună apoi şi doamnele şi slujitorii şi 
într-o clipită toată casa se umplu de plânset şi de larmă. 
Cimone şi Lisimah cu-ai lor, sco-ţând degrabă spadele, fără 
de nici o împotrivire, căci nimeni nu le sta în cale, o luară 
către scări şi, scoborân-du-le, dădură de Pasimunda care, 


cu un ciomag în mină, grăbea adus de larmă; Cimone îl izbi 
cu sete şi-i despică în două ţeasta, culcându-l mort pe jos. 
Iar când Ormisda, bietul, sări să-i vină într-ajutor, fu omorât 
şi el de-o lovitură a lui Cimone, şi toţi ceilalţi care încercară 
să se apropie cât de cât fură răniţi şi împinşi în lături de 
oamenii lui Lisimah. Şi-ai lui Cimone. 

Apoi, lăsând casa îndoliată, plină de sânge şi de larmă, de 
lacrimi şi de jale, fără de nici o împotrivire, umblând srtânşi 
laolaltă, ajunseră cu pradă cu tot la malul mării; şi după ce- 
şi urcară iubitele-n corabie, urcându-se şi ei cu-ai lor pe 
urma fetelor - în timp ce ţărmul clocotea de oameni 
înarmaţi care veniseră să scape pe cele două fete - lăsară 
vâslele în apă, yăzându-şi bucuroşi de drum. Şi ajungând în 
Creta, fură primiţi acolo cu multă bucurie de prieteni şi de 
rude si, cununându-se apoi cu nuntă mare şi frumoasă 
fieştecare cu iubita, se desfătară bucuroşi de prada 
dobândită. 

În Cipru şi în Rodos, pe urma acestui furt, nemulţumirea 
obştei şi zarva stăruiră destulă vreme încă. Dar până mai la 
urmă, prin mijlocirea rudelor şi-a prietenilor, care săriră şi- 
ntr-un loc şi-n altul să puie o vorbă bună, se află o cale de- 
ndreptare şi, după o vreme de surghiun, Cimone şi Bfigenia 
se întoarse bucuros în Cipru, iar Li-simah în Rodos cu draga 
lui Cassandra, şi fiecare vieţui ani mulţi şi fericiţi alături de 
iubita sa în ţara lui de baştină. 

Povestea a doua 

Gostanza îl iubeşte pe Martuccio Gomito şi, auzind c-ar fi 
murit, cu deznădejdea în suflet se urcă singură într-o barcă, 
pe care vântul o împinge până la cetatea Suşei; regăsindu- 
şi iubitul teafăr la Tunis, i se arată, iar el, care dobândise 
prin sfaturile sale favoarea regelui din Tunis, o ia de 
nevastă şi apoi se întoarce avut în Lipari, împreună cu 
dânsa. 

Regina, văzând că povestea lui Pamfilo se sfârşise, după ce 
foarte o lăudă, îi porunci Emiliei să spună şi ea una. Şi 
'dânsa începu aşa: 


— Pe drept cuvânt oricine se cade să se bucure de faptele 
care-şi primesc răsplata cuvenită. Or, cum iubirea pâh' la 
urmă se-arată a fi mai vrednică de bucurii decât de jale, 
mărturisesc că, povestind despre subiectul rânduit 
poveştilor de azi, voi asculta-o pe regină cu mai multă 
bucurie decât l-ani ascultat pe rege, ieri, când am vorbit 
despre întâmplări aitfit de triste. 

Trebuie, aşadar, gingaşe doamne, să ştiţi că nu departe de 
Sioilia se află o insulă micuță, căreia-i zice Lipari şi-n care 
nu demult trăia o prea frumoasă fată, Gostanza după 
nuime, copila unor băştinaşi vrednici de toată cinstea. Şi de 
Gostanza aceasta se îndrăgosti un tânăr, de fel şi el din 
Lipari, Martuccio Gomito pe nume, băiat frumos, bine 
crescut şi tare priceput în meseria lui. Fata, pe de altă 
parte, se îndrăgosti şi ea de el, ba încă aşa de tare, încât nu 
se simţea ferice decât alăturea de dânsul. Şi vrând 
Martuccio să se însoare cu ea, trimise peţitori s-o ceară de 
nevastă, dar tatăl fetei îi răspunse că el era sărac şi ca atare 
nu vroia să-i deie fata de nevastă. Văzându-se dat la o parte 
din cauza sărăciei lui, Martuccio, plin de obidă, se jură 
câtorva prieteni şi rude de-ale sale să nu mai calce în Lipari 
altcum decât bogat. Plecând dar de pe insulă, se apucă să 
tâlhărească pe mare în preajma Berberiei, prăâdSnd pe 
orişicine se dovedea mai slab ca el. Or, întru a'tari isprăvi 
soarta îi fu prielnică şi i-ar fi fost şi mai departe, de-<ar fi 
ştiut încaltea să fie cumpătat. Dar, fiindcă nu-i era de ajuns 
că-n scurtă vreme ajunsese din cale-'afară de bogat, şi el şi 
însoțitorii lui, în timp ce încerca să-şi îndoiască avuţia, se 
întâmplă să cadă-n mâna unor corăbii saracine şi, după o 
luptă crâncenă, saracinezii îi prinseră pe toţi şi-i jefuiră, 
zvârlindu-i după aceea pe cei mai mulţi în mare; şi 
cufundiându-le corabia, îl luară pe Miarltuccio şi-l duseră la 
Tunis, unde fu închis în temniţă, şi unde multă vreme şezu 
ca vai de el. lar mai apoi, cu vremea, în Lipari se lăţi vestea 
- şi nu doar printr-un om sau dtoi, ci pr'in mai mulţi şi 


feluriţi - că toţi acei care se aflau cu dânsul pe corabie 
fuseseră înecaţi în mare. 

Fata, care se amarase, sărmana, peste poate de plecarea 
lui Mafituccio, prinzând acu de veste că-i mort cu ceilalţi 
dimpreună, plânse de potopi pământul şi până la urmă se 
hotări să. Moară şi ea; dar nerălbdând-o inima să-iŞi facă 
sieşi silnicie, se chilbzui să moară altminteri, silită adică de 
nevoie. Şi într-o noapte, strecurându-se pe ascuns din cas'a 
părintească şi ajungând în port, găsi din întâmplare pe țărm 
mai la o parte, o corăbioară de pescari, pe care (întrucât 
stăpânii ei tocmai atunci se coborâseră din ea) o află 
înzestrată cu toate cele de trebuinţă: pânze, catarge şi 
vâsle. Drept care, urcându-se degrabă în ea, vâsli oleacă 
până s-ajungă în larg şi apoi - deprinsă oarecum cu 
meşteşugul de luntraş şi coră-bier ca orişicare femeie de pe 
acolo - întinse pânza pe catarg şi azvârlind în mare lopeţile 
şi cârma, se lăsă în voia vântului, gândindu-se că orişicum, 
de bună seamă vântul ori i-ar fi răsturnat corabia, uşoară 
cum era şi fără de cârmaci, ori ar fi împins-o cu putere, 
zdrobind-o de vreo stâncă; drept care ea, şi de-ar fi vrut n- 
ar 'fi 

— Decameronul, voi. Il - cd. 80 putut să scape, ci vrând- 
nevrând s-a<r fi înecat. Se-nfă-sură dară pe fcap c-o haină 
şi plângând se înitinse pe fundul bărcii. 

AtSta doar că lucrurile se petrecură altminteri de cuim le 
chibzuise ea; căci vântul ce suflă 'fiind vânit de 
miazănoapte, o boare dulce şi uşoară, iar marea liniştită şi 
banca binie încheiată, a doua zi către asfinţit o împinse cale 
de o sută de leghe depărtare de Tunis, pe o coastă vecină 
cu cetatea Susa. Dar fata nu putea să-şi deie seama de se 
află pe apă sau pe uscat, căci hotărâse în sinea ei pentru 
nimica-n lume să nu ridice capul de jos, de unde sta culcată, 
şi nici nu-l ridicase. Ci spre norocul ei, oând barca se izbi de 
țărm, pe aproape se afla o femeie sărmană care strângea 
de la uscat nişte năvoade de pescari; şi când văzu femeia 
barca, se minună cum de stăpânii o lasă să izbească malul, 


aşa umflată de apă cum era. De aceea, bănuind că poate 
pescarii dorm într-însa, se duse către barcă, dar nu văzu în 
ea pe nimeni decât pe fată; şi după ce o strigă de mai multe 
ori, căci fata dormea dusă şi n-auzea nimic, în cele din urmă 
o deşteptă din somn şi, diridu-şi seama că-i creştină după 
veşmântul ce-l purta, o agrăi pe Ilrrâba ei şi-o întrebă cum 
de ajunsese la ţănm în barca aceea, singură, singurică. 
Copila, auzind-o vorbind pe latineştel, crezu că poate 
vântul, sichimlbiându-şi dintr-o dată calea, o adusese iar în 
Lipari şi ca atare, sărind ca friptă în picioare, se apucă să 
cerceteze malul jur împrejur; dar necunoseând locul şi 
pomenindu-se pe uscat, o întrebă pe femeie unde se află. La 
care dânsa îi răspunse: 

— Copila mea, eşti lingă Susa, cetate în Berfberia. 

Când auzi sărmana fată pe unde ajunsese, mâhnită cuim 
era că Domnul nu-i trimisese moartea, cu teamă în suflet ca 
nu cumva să aibă a pătimi ruşine şi fără a şti ce să mai facă, 
se aşeză jos lingă barcă şi începu să plângă. Când o văzu ce 
face, femeia, înduioşată, se apucă s-o roage şi atâta se rugă 
de dânsa, pfină ce-o duse acasă te ea, în coliba ei; acolo, 
mângâind-o cu fel de fel de vorbe, o îndemnă să-i spună 
cum de ajunsese acolo si 

1 In evul mediu, limbii italiene i se zicea limba latină (n. t.). 

Fata, biruită, îi spuse. Drept care pricepând femeia că nu 
mâncase din ajun, îi aşeză în faţă un codru uscat de pâine, 
niscaiva peşti şi apă şi se ţinu de capul ei până ce fata 
înghiţi vreo două îmbucături. Apoi, la rândul ei, Gostanza o 
întrebă şi ea cine era şi cum se face că ştie să vorbească pe 
limba latinească; femeia îi răspunse c-o cheamă Carapresa 
şi că era din Trapani, dar că intrase slugă pe locurile acelea 
la nişte corăbieri creştini. Fata, când auzi c-o cheamă 
Oarapresal, deşi era tare amarată, fără să ştie cum şi din 
oe pricină anume, se bucură ca de-un semn bun de numele 
acesta şi prinse a trage iar nădejde, deşi habar n-ave a de 
ce, uitându-şi oarecum de gândul morţii. Drept care, fără să 
spuie cine este şi de pe unde vine, o rugă frumos pe femeie 


să aibă milă de tinereţea ei şi să se-ndure a-i da un sfat, pe 
care ea, urmându-l, să se păstreze întru credinţă şi 
curăţenie. 

Carapresa, când auzi ce-i cere, bună la suflet cum era, 
lăsând-o în colibă, strânse năvoadele în grabă şi întorcându- 
se la fată, după ce-io înveli din cap pfină-n picioare într-o 
broboadă a ei, o duse pân' la Susa; iar când ajunseră-n 
cetate îi ziise: 

— Aiscultă aici, Gostanza, am să te duc la o femeie tare de 
treabă, o sărăcim bătrână şi miloasă, la care umblu eu de 
multe ori la lucru, şi-am să te dau în grija ei, rugându-mă de 
ea cum m-oi pricepe eu mai bine. Sânit pe deplin 
încredinţată c-o să te ia cu drag la dânsa şi-are să-ţi fie ca o 
mamă; iar tu, slujind-o cu onedinţă, să te sileşti să-i fii pe 
plac, până ce Domnul Dumnezeu s-o îndura să-ţi facă parte 
de-o soartă mai ibfejină. 

Şi cum grăi aşa făcu. 

Doamna, care era tare bătrână, după ce-i dete ascultare 
femeii, se uită la fată, privind-io drept în faţă şi începu să 
lăcrămeze; apoi, prinzândo în braţe, o sărută pe frunte şi 
apucând-o de mână o duse înăuntru-n casă, pe unde ea 
şedea cu alte câteva femei, care lucrau cu mâna, fie-n 
mătase, fie-n piele, fâe-n frunze de 

1 Numele poate fi tradus prin: pradă scumpo (n. t.). 

Palmier, felurite lucruşoare, trăind acolo singure, fără 
bădbat la caisă. Gostanza învăţă şi ea curând un meşteşug, 
prinse a lucra cu ele şi în aşa măsură ştiu să dobândească 
bunăvoința şi iubirea doamnei şi a celorlalte fete, de îţi era 
mai mare dragul să vezi ce bine se înţeleg. Apoi, în scurtă 
vreme, cu ajutorul lor, le învăţă şi graiul. 

În timp ce fata sta la Susa (după ce acasă la părinţi fusese 
plânsă ca pierdută şi moartă), se întâmplă - fiind rege în 
Tunis unul pe nume Mariabdela - ca un bărbat de neam, un 
tânăr cu mare trecere în Granada, pământul lui de baştină, 
să dea năvală aşa deodată cu o mulţime de ostaşi asupra 
regelui din Tunis, zicând c-aeel regat i se cuvine lui. Or, 


zvonul ajungând şi la urechea lui Martucicio care se afla la 
închisoare şi care ştia bine graiul saracinez, prinzând de 
veste el că regele din Tunis se străduia din răsputeri să-şi 
apere regatul, se apucă să-i spuie unuia dintre temnicerii 
care-l păze'au pe el şi pe ceilalţi tovarăşi ai lui: 

— Daică-aş putea să stau cu regele de vorbă, i-aş da un 
sfat prin care şi-ar dovedi duşmanii. 

Paznicul spuse aceste vorbe mai marelui său, care la 
rândul lui le spuse iute regelui. Drept care, acesta porunci 
să-i fie înfăţişat Martuccio şi-l întrebă ce sfat ar fi putut să-i 
deie. Martuccio îi răspunse": 

— Stăpâne, dac-am priceput eu bine din câte mi-a fost dat 
să văd pe vremuri când m-am aflat aicea, supuşii înălţknii- 
tale se luptă, dacă nu mă-nşel, mai mult cu arcul şi săgeata 
decât cu alte arme: de aceea, de-am afla un chip ca cei din 
tabăra duşmană să ducă lipsă de săgeți şi arcaşii înălţimii- 
tale să aiibă-n schimb destule, eu socotesc că biruinţa ar fi 
de partea noastră. 

La carte regele răspunse: 

— Nu-ncape îndoială că dacă am face precum spui, ani-aş 
birui vrăjmaşii. 

MartUqgciio zise atunci: 

— Stăpâne, dacă vrei, treaba se face şi iată cum: să pui să- 
ţi facă pentru arcaşii dumitale şi arcurile lor corzi mult mai 
subţirele decât se fac deoblcei; şi să mai pui să-ţi facă săgeți 
cu crestătura anume potrivită la subţirimea corzilor; dar 
lucrurile astea trebuiesc fă< - cute-n mare taină, ca nu 
cumva duşmanii prinzând de veste să găsească o îndreptare 
oarecare. Şi iată de ce-ţi spun acestea: după ce arcaşii 
duşmanilor şi-or isprăvi d'e tras săgețile lor şi voi pe ale 
voastre, pre câte ştii, duşmanii se vor vedea siliţi s-adune de 
pe jos săgețile tnase de voi în timpul bătăliei, după cum şi ai 
voştri le Vor culege pe-ale llor; atâta doar că ein” au să se 
poată folosi de săgețile voastre, căci corzile lor groase n-'au 
să pătrundă în crestătura îngustă a săgeţilor, pe câtă 
vreme, dimpotrivă, săgețile duşmane vor merge de minune 


la arcurile noastre, căci coarda fiind subţire va prinde lesne 
o săgeată cu crestătură largă; drept care ai voştri vor putea 
să tragă din belşug săgeți, pe cită vreme ai lor vot duce 
mare lipsă. 

Regele, om cu scaun la cap, găsi pe placul său po-vaţa lui 
Martuccio şi urmând-o cu sfinţenie, printr-însa-şi birui 
vrăjmaşii. Din care pricină Martuccio îi dobândi milostivirea 
şi ca atare în scurtă vreme ajunse om de vază în Tunis şi 
mare bogătaş. 

Zvonul acestor întâmplări se răspândi în toată ţara şi află 
de, dânsul şi Gostanzia, care-l pMnsese pe Miartuc-cio 
soeotinctu-l mort, atât amar de vreme; de aceea, aflând 
acum că-i teafăr, simţi cum se aprinde într-ânsa cu ne- 
gândită vâlvătaie iubirea amorţită oleacă, trezind din nou la 
viaţă nădejdea ei cea moartă. Drept care îi povesti stă-pânei 
la care sta tot ce păţise şi c-ar dori să meargă pân' la Tunis 
să-şi sature acolo ochii cu cele câte auzise despre Martuccio 
Gomito. Stăpâna îi lăudă dorinţa şi ca o mamă adevărată, 
urcându-se cu ea într-o barcă, se duse pân' la Tunis, unde 
împreună cu Gostanza fu găzduită la o rudă de-a ei cu 
multă omenie. Or, cum o luase împreună cu dânsa şi pe 
Carapresa, Gostanza o trimise să afle ştiri despre 
Martuccio; şi aflând din gura ei că-i teafăr şi c-ajun-sese om 
de vază, stăpâna vru cu dinadins să fie ea cea care să-i 
spună lui Martuccio că draga lui Gostanza venise anume ca 
să-l caute. Şi într-o bună zi, ducându-se la el acasă, îi spuse: 

— Martuccio, în casa mea s-a nimerit să pice un servitor 
de-al tău venit din Lipari şi care doreşte să-ţi vorbească în 
taină; de aceea am venit eu însămi să te înştiinţez, căci m-a 
rugat să nu mai spun şi altora câte mi-a spus). 

Martuccio îi mulţumi şi apoi porni cu ea spre casă. Fata, 
când îl văzu, fu cât p-aci să moară de-atâta bucurie şi, 
nemaiputându-se stăpâni, cât ai clipi din ochi i se az-vârli la 
piept cu braţele deschise, îmbrăţişându-l cu iubire; şi fie pe 
de o parte din cauza celor pătimite, fie din cauza bucuriei, 
fără să poată scoate o vorbă, porni să plângă pe tăcute. 


Văzând-o în faţa lui, Martuccio rămase înmărmurit o clipă şi 
apoi grăi suspinând: 

— Trăieşti, iubita mea? E atâta amar de vreme de când am 
auzit că te-ai pierdut în lumea largă şi nici la noi măcar, în 
Lipari, nimeni nu ştie ce s-a-ntâmplat cu tine. 

Şi zicând astfel, cu lacrimile-n ochi, o sărută şi-o îmbrăţişa 
cu multă duioşie. Gostanza îi povesti peripeţiile ei toate şi-i 
spuse cât de omenos o găzduise doamna la care se aciuase. 
Martuccio, după ce şezură mai multă vreme ele povesti, 
plecând de la Gostanza, se duse drept la rege şi-i povesti 
toată povestea, şi cele ce răbdase el, şi cele ce răbdase fata, 
mai adăugind la urmă c-avea de gând acum să se cunune cu 
Gostanza, cu învoirea lui, după credinţa creştinească. 
Regele se miră de toate aceste întâmplări si, trimițând după 
Gostanza şi aflând din gura ei cum că Martuccio nu minţise, 
grăi: 

— Dacă-i aşa, pe drept cuvânt, ţi-ai câştigat bine bărbatul! 

Şi poruncind să i se aducă daruri bogate şi frumoase, dădu 
din ele o parte fetei şi alta lui Martuccio, lăsând la voia lor 
să facă ce le-ar fi fost mai drag. 

Martuccio, după ce-o cinsti pe doamna aceea cumsecade 
ce-o găzduise pe Gostanza şi mulţumi de toate câte le să- 
vârsise pentru fată, dându-i şi daruri potrivite cu ea şi 
starea ei, îşi luă rămas bun de la dânsa, nu fără multe 
lacrimi vărsate da Gostanza, şi apoi plecă. Pe urmă, cu 
învoirea regelui, urcându-se într-o corăbioară cu Cara- 
presa dimpreună, împinşi de vânt prielnic, se întoarseră în 
Lipari, primiţi fiind de toată lumea cu negrăită bucurie. Şi 
acolo, rânduindu-şi o nuntă ca-n povesti, Martuccio se 
însura cu fata şi multă vreme apoi se bucurară dimpreună 
în bună pace şi în tihnă de roadele iubirii lor. 

Povestea a treia 

Pietro Boccamazza fuge cu Agnolella; se întâlnesc cu nişte 
hoţi; fata se ascunde într-o pădure şi apoi e dusă într-un 
castel. Pietro e prins, dar scapă din mâinile tâlharilor şi 


după felurite peripeții nirnc-reşte la castelul unde se află 
Agnolella; o ia de nevastă şi se întoarce cu ea la Roma. 

Din câţi se aflau de faţă, niciunul nu scăpă prilejul de-a 
lăuda povestea Emiliei; iar regina, văzând că se sfârşeşte, îi 
porunci Elisei să spună mai departe. Elisa, dornică fiind să-i 
deie ascultare, prinse a grăi astfel: 

— Graţioase doamne, îmi vine-n minte o noapte 
înfricoşătoare pe care au petrecut-o doi tineri 
neprevăzători; dar fiindcă după dânsa urmat-au zile fericite 
(şi deci povestea mea nu se abate nicidecum de la subiectul 
rân-duit), v-o povestesc cu drag: 

La Roma, care odinioară se afla în fruntea întregii lumi 
după cum azi e-n coada ei, trăia nu de mult un ţi-năr, pe 
nume Pietro Boccamazza, vlăstar al uneia din cele mai 
nobile familii din Roma acelor vremi. Şi tânărul acesta se 
îndrăgosti de-o fată tare frumoasă şi plăcută, pe nume 
Agnolella, copila unui oarecare Gigliuozzo Saullo, un om de 
rând şi fără vază, dar tare drag celor clin Roma. Şi în- 
drăgind-o tânărul, făcu el ce făcu şi până la urmă fata 
prinse a-l iubi şi ea pe el nu mai puţin ca el pe dânsa. 
Împins de dragostea-i fierbinte, Pietro, văzând că nu e chip 
să mai îndure chinul pe care i-l pricinuia dorinţa aprinsă 
după fată, o ceru de nevastă. Dar ai săi, cit ce-aflară de una 
ca aceasta, săriră toţi pe capul lui şi-l ocăriră straşnic, iar 
pe de altă parte îi trimiseră vorbă lui Gigliuozzo Saullo ca 
nu cumva să-şi puie mintea cu vorbele lui Pietro, căci de-ar 
fi cutezat s-o facă, nu l-ar fi socotit nicicând, nici rudă, nici 
prieten. Pietro, văzând că i se aţine calea, singura cale 
potrivită prin care socotea s-ajungă a-şi împlini dorinţa, fu 
cât p-aci să moară de atâta supărări; si, dacă tatăl fetei s-ar 
fi învoit, el unul, în ciuda rubedeniilor, s-ar fi însurat totuşi 
cu fata. Dar fiindcă n-ave-a încotro, îşi puse în gând să facă 
astfel, incit s-ajungă tot acolo, dacă ar fi vrut şi fata; şi 
aflând printr-o a treia gură că Agnolella se învoieşte, se 
hotări cu ea împreună să fugă amândoi din Roma. Drept 
care pregătindu-şi fuga din vreme, într-o dimineaţă 


sculându-se cu noaptea-n cap, porni călare cu Agnolella şi-o 
luă către Anagni, pe unde avea niscaiva prieteni, oameni de 
toată încrederea. Şi călărind ei doi aşa, fără să aibă timp 
săracii să se desfete ca de nuntă, căci se temeau că-s 
urmăriţi, vorbeau de dragoste şi uneori se sărutau. 

Ci Pietro, neştiind bine drumul, cam la vreo opt leghe de 
Roma, se întâmplă ca-n loc s-o ţie pe dreapta, cum ar fi 
trebuit, s-o ieie pe-o cărare la stânga. Şi n-apucară să 
călărească două leghe, că se treziră aproape de un castel 
micuţ, din care, fiind văzuţi, ieşiră de îndată vreo 
doisprezece ostaşi. lar când se apropiară bine, fata îi văzu 
şi strigă: 

— Pietro, s-o luăm la fugă, ică vin asupra noastră! 

Şi cum se pricepu mai bine, îşi îndreptă degrabă roibul 
către-o pădure adâncă şi-l îmboldi cu. Pintenii, înfiptă bine 
în oblânc; roibul, simțind împunsătura, o luă întins la fugă, 
ducând-o pe stăpână în codru. 

Ci Pietro, care se uita mai mult la ea decât la drum, cum n- 
apucase să-i zărească pe ostaşi aşa de repede ca dânsa, în 
timp ce sta şi se uita să vază de unde vin, fu ajuns de ei din 
urmă, fu prins şi dat jos de. pe cal; şi întrebat fiind cine era, 
după ce spuse, ostaşii se apucară să sfătuiască între ei, 
zicâncl: 

— Asta-i de-al duşmanilor noştri; ce alta am putea să-i 
facem decât să-i luăm veşmintele şi calul şi apoi să-l 
spânzurăm de vreun stejar, ca să plesnească de ciudă toţi 
Orsinii1., Şi, după ce căzură cu toţii la învoială, îi porunciră 
lui Pietro să se dezbrace de veşminte, în timp ce el se 
dezbrăca, ştiind bine ce-l aşteaptă, nişte oşteni, nu mai 
puţin de douăzeci şi cinci la număr, dădură buzna peste 
ceilalţi, strigând: 

— Pe ei! Măcelăriţi-i! 

Familie nobilă din Roma (n. t.). 

Ostaşii luaţi aşa deodată, îl lăsară în plata Domnului pe 
Pietro, văzându-şi de apărare; dar -pricepând că-s mai. 
Puţini la număr ca duşmanii, se puseră pe fugă şi ceilalţi 


după ei. Pietro, dacă văzu aşa, îşi luă degrabă hainele,. Sări 
pe cal şi-o luă la goană spre pădure, pe unde apucase fata. 
Dar nefiind chip să afle în codru nici drum, nici cărăruie, 
nici urmă de potcoavă, când socoti că-i la adăpost de cei 
care-l prinseseră şi de ceilalţi veniţi pe urmă, văzând că nu- 
şi găseşte iubita nicăieri, fără pereche de-mâhnit, se apucă 
să plângă şi să cutreiere pădurea, stri-gând-o pretutindeni. 
Dar nimeni nu-i dădea răspuns şi el nu cuteza să se întoarcă 
înapoi şi nici să meargă înainte,. Căci nu ştia unde-ar 
ajunge, iar pe de altă parte se mai temea şi pentru el şi 
pentru draga lui de fiarele sălbatice, părânidu-ijse întruna 
c-o vede pe Agnolella sfâşilată de lupi. Sau de urs. 

Umblă dar Pietro al nostru zi de vară până-n seară, 
strigând întruna prin pădure şi făcând cale întoarsă, tocmai 
când socotea că merge ţintă înainte; dar până mai la urmă, 
de atâta plâns şi de strigare, de frică şi de foame, căzu 
răpus şi nu fu chip. Să meargă mai departe. Şi când văzu că 
se înnoptează, neştiind ce să mai facă, dând de un stejar 
vânjos se cobori din sa şi îşi legă murgul de pom; iar el, ca 
nu cumva să-l sfâşie vreo fiară, se caţără în stejar. Nu după 
mult ieşi şi luna în noaptea limpede de vară; dar Pietro, 
neîndrăznind să doarmă, ca nu cumva, să cadă - deşi, la 
drept vorbind, nici de-ar fi fost la adăpost şi tot n-ar fi putut 
dormi ele atâta supărare şi grijă pentru fată - veghe mai 
toată noaptea, plângând şi suspinând şi blestemându-şi 
nenorocul. 

Fata, luând-o la sănătoasa fără să ştie încotro, precum am 
spus mai înainte, lăsându-se minată de bunul plac al calului, 
pătrunse aşa de adânc în codru, încât nu mai putu să vază 
locul pe unde pătrunsese; de aceea, întocmai ca şi Pietro, 
când aşteptând şi când umblând, când hohotind şi când 
strigându-l, tot tânguindu-şi soarta, din zori şi până-n 
asfinţit Be învârti zadarnic printr-acel loc sălbatic, în cele 
de pe urmă însă, văzând că Pietro nu mai vine, cum începea 
să se însereze, dând peste o potecuţă, o apucă pe-acolo şi 
tot ducând-o roibul, după ce călări cale de două leghe şi 


poate mai bine, zări din depărtare o casa, spre care se 
îndreptă pe cât putu mai iute; şi acolo nimeri peste un 
moşneag de treabă, care trăia în căsuţa aceea cu bătri-nica 
lui. Când o văzu că-i singurică, bătrânul o întrebă: 

— Fata moşului, da' cum de umbli tu de una singură p-aici, 
acu' la vremea asta? 

Fata, plângând, răspunse că se pierduse în pădure de cei 
care o însoțeau şi întrebă cât mai avea de mers pân' la 
Anagni. La care moşul îi răspunse: 

— Păi nu e ăsta drumul ce duce la Anagni; că până acolo-i 
cale lungă, mai mult ca douăsprezece postii. 

Fata grăi atunci: 

— Da' oare nu-i vreun han p-aici, să pot trage la el? 

— Niciunul nu-i aşa de aproape ca să ajungi pe zila el, 
răspunse moşul către fată. 

La care dânsa zise: 

— N-aţi face bunătatea să-mi daţi sălăşluirea aicea peste 
noapte, de vreme ce aiurea n-am unde să mă duc? 
Moşneagul îi răspunse: 

— Noi te primim cu drag, fetico; da' vezi că pe la noi p- 
aicea şi zi şi noapte întruna se. Abat tot soiul de drumeţi, şi 
buni şi răi, şi foarte adesea lasă prăpăd pe urma lor; şi dacă 
ceasul rău ar face să vie acu' că eşti aicea vreo ceată de 
haiduci de-aceia, văzându-te frumoasă şi tinerică precum 
eşti, o să se dea la tine şi-au să-ţi aducă necinstire; iar noi n- 
o să putem să te-ajutăm. De aceea eu ţi-o spun de-acuma ca 
nu cumva pe urmă, de-o fi, ferit-a Domnul, să se întâmple 
aşa, să dai vina pe noi. 

Fata, văzând că-i noapte afară, deşi cuvintele moşneagului 
o înspăimântară, îi răspunse: 

— Dacă ne-ajută Dumnezeu, o să scăpăm şi 
dumneavoastră şi eu de-o pacoste ca asta. lar dacă ofisă 
mi se-ntâmple ce-aţi spus, apăi din două rele mai bine rabd 
să fiu pângărită de oameni decât să mă sfâşie vreo fiară din 
(pădure” 


Şi zicând astfel, după ce cobori de pe cal, intră în casa 
moşneagului, unde cină sărăcăcios cu dânşii dimpreună cu 
ce se nimeri şi apoi, aşa îmbrăcată, se aruncă pe-un pat 
micuţ, lângă cei doi bătrâni şi nu mai conteni cât fu noaptea 
de lungă cu suspinatul şi cu plânsul, jelindu-se amar de 
soarta ei şi de-a lui Pietro, de care nu trăgea nici o nădejde 
de mai bine. Şi cum şedea aşa, spre revărsat de zorii se 
păru că aude zgomot de paşi pe afară; de aceea, sculându- 
se degrabă, se duse într-o curte mare care se afla înapoia 
casei şi acolo, zărind într-un ungher o grămadă mare de 
fân, se duse şi se ascunse într-însa, ca oamenii aceia să n-o 
găsească aşa de iute, de-ar fi venit acolo. Şi abia se 
ascunsese, că drumeţii, o adunătură de nemernici, se şi 
năpustiră asupra uşii, bătând să le deschidă. Iar după ce 
moşneagul le descuie şi intrară în casă, găsind roibul copilei 
cu şa cu tot pe el, îl întrebară pe bătrân cine era acolo. La 
care omul, nevăzând-o pe fată nicăieri, răspunse: 

— Nu-i nimeni, numai noi; cu roibul ăsta - nu ştiu zău de 
unde-o fi fugit - ne-am pomenit aseară aicea şi l-am adus în 
casă, să nu-l mănânce lupii. 

— Dacă-i aşa, grăi vătaful hoţilor, e numai bun de noi, că ş- 
asa n-are alt stăpân. 

Împrăştiindu-se dar tâlharii prin casă, o parte din ei se 
duse în curte şi acolo, punându-şi scuturile jos şi lăncile pe 
lângă ele, unul din ei, aşa într-o doară, îşi azvârli lancea în 
fân şi fu mai, mai s-o împlânte în fată şi dânsa., să se dea de 
gol, căci lancea îi trecu pe lângă sânul stâng, ba încă aşa de 
aproape încât îi sfâşie veşmântul. Drept care dânsa, 
temându-se că e rănită, fu cât p-aci să ţipe, dar amintindu-şi 
unde se află, îşi luă degrabă seama şi se-opri tăcând chitic. 

TSlharii, risipiţi în dreapta şi în stânga, după ce-şi. 
Fripsară pe jar niscaiva iezi şi altă darne, mâneiând şi bând 
pe săturate, plecară într-ale lor, ducând cu ei şi roibul fetei. 
După ce se depărtară o bucăţică bună, moşneagul o întnabă 
pe babă: 


— Ce-o fi cu fata noastră, că n-am văzut-o nicăieri, de când 
ne-am deşteptat? 

Baba îi răspunse că nu ştie şi începu s-o caute. Fata, 
simțind că hoţii plecaseră, ieşi din fân; drept care moşul, 
nespus de bucuros să ştie că nu-ncăpuse pe mâna tâlharilor, 
văzând că-i zi de-a binelea, îi spuse: 

— Acu' că e lumină afară noi te-nsoţim, dacă pofteşti, până 
la nişte pal'aturi 'aicea nu departe, ca Ha vreo 

Cinci leghe de drum, unde-ai să fii la adăpost: dar va să vii 
pe jos, că blestemaţii de tâlhari care-au plecat de-alcea ţi-au 
şterpelit căluţul. 

Fata, împăcându-se cu gândul că rămăsese fără cal, îi rugă 
frumos s-o ducă la castel; drept care pornin-du-se la drum, 
spre seară ajunseră acolo. 

Castelul era al unui nobil din familia Orsinilor, pe care îl 
chema LieillLo di Campo di Fiore; şi, spre norocul fetei, 
nevasta cavalerului, o femeie tare bună la suflet şi 
evlavioasă, se afla tocmai acolo. Când o văzu pe fată, o 
cunoseu numaidecât şi o primi cu bucurie, poftind să afle cu 
amănuntul cum de ajunsese acolo. Fata o luă de la capăt şi-i 
povesti toată povestea. Doamna, care îl cunoştea deopotrivă 
şi pe Pietro, căci era prieten cu bărbatul ei, se amări la 
suflet de cele întâmplate şi aflând unde fusese prins, fu 
sigură că-i mort. De aceea îi zise fetei: 

— De vreme ce nu ştii nimic de Pietro al tău, rămâi cu 
mine pân-am să aflu un prilej să te trimit la Roma fără 
primejdie pentru tine. 

Pâetro, cum sta sărmanul în stejar cu inima zdrobită de 
atâta suferinţă, cam pe la miezul nopţii zări venind o haită 
ca de vreo douăzeci de lupi, care toţi, cât ce-i văzură calul, 
făcură cerc în jurul lui. Roibul, simţindu-i, zmuci capul şi 
rupse frâul, dând să fugă; dar, fiind înconjurat de lupi nu 
izlbuti şi se apără mult timp cu dinţii şi copitele; la urmă 
însă lupii îl doibo-râră la pământ, îi sfârtecară grumazul şi-i 
spintecară burta cât ai clipi din ochi, iar după ce-l mâncară 
tot, lă-sânid numai ciolanele, se afundară în pădure. Pietro, 


sărmanul, care în roib găsise un prieten şi un sprijin, 
rămase năucit, gândindu-se că niciodată n-avea să poată să 
mai iasă din codrul cela blestemat. Şi către dimineaţă, în 
timp ce zgribulea în stejar aproape mort de frig, cum tot 
căuta cu ochii în jur, zări în faţa lui, ca la vreo leghe poate, o 
vâlvăt/aie mare. De aceea, cât ce zarea se lumină de-a 
binelea, dându-se jos din pom cu teamă, o apucă într-acolo 
şi tot umblând cu spor înainte, ajunse pân' la foc, unde dădu 
peste nişte ciobani, strânşi roată în jurul lui, mâncând şi 
petredând, şi care-l luară între ei de milă. După ce mancă şi 
se încălzi la foc, Piettrta le povesti ce pătimise şi cum de 
ajunsese singur prin părţile acelea şi-i întrebă apoi de nu se 
află prin preajma locului vreo casă sau vreun castel unde să 
tnagă. Ciobanii îi răspunseră că la vreo trei postii de acolo 
erau nişte palaturi ale lui Liello di Campo di Fiore, în care 
tocmai se afla nevasta cavalerului. Pietro, nespus de 
bucuros, rugă pe careva din ei să-l ducă pană actoi'lo şi doi 
ciobani mai săritori îi împliniră voia. După ce ajunse la 
castel, dând peste nişte cunoscuţi, Pietro încercă să afle 
chip spre a cerceta pădurea, ca s-o gălseialseă pe Ag- 
nolella; dar într-acestea fu chemat să se înfăţişeze doamnei. 
Pietro se duse de îndată si, când o văzu în preajma ei pe 
AgnoMla, fu cât p-aci să dadă jos de aiffitia bucurie. O lume 
întreagă ar fi dat s-o poată săruta, dar, cum se ruşina de 
doamnă, îşi stăpâni pornirea. Şi dacă el fu bucuros, apăi nici 
bucuria feltei nu fu de toc mai mică. 

Doamna, primindu-l şi cinstindu-l ca pe un oaspe drag, 
după ce află din gura lui cum se întlrm'plasle treaba, îl 
dojeni că nu-şi ascultă părinţii şi că vrea dinaidins să se 
însoare potrivnic vrerii lor. Dar când văzu că-i hotărât şi că 
din partea ei copila afât aştepta şi eia, îşi zise în sinea ei: 
"De ce-imi sfarm capul pe degeaba? Copiii ăştia se iubesc şi 
se cunosc unul pe altul; de prieteni, amândoi sânt prieteni 
cu bărbatul meu şi dorinţa îior e cinstită. Ori dacă unul a 
scăpat de la spânzurătoare, iar celălalt de bătaia lăncii, şi 
amânldol de fiare, e seimn că Dumnezeu n-are nimica 


împotrivă dacă poftesc să se cunune. Facă-se dar pe voia 
lui". şi întoircându-se spre tineri, le zise: 

— Dacă vouă vă stă pe suflet să vă luaţi, eu n-am nimica 
împotrivă: să fie cum vreţi voi şi nunta s-o serbăm aici pe 
cheltuiala lui Liello. Că mai pe urmă, de-mpăcat, vâ-mpac eu 
cu părinţii. 

Pietro în culmea fericirii, şi AgnoMla şi mai şi, se cununară 
acolo, iar doamna se trudi să le cinstească nunta pre cât 
putu mai bine acolo sus la munte, unde cei doi îndrăgostiţi 
gustară mai întâi roadele duliei ale iubirii. Pe urmă, la vreo 
câteva zile, doamna porni cu ei călare şi, străjuiţi de pază 
bună, se întoarseră la Rama, unde, aflându-i pe părinţii lui 
Pietro foc şi pară de ceea ce făcuse, îi împacă cu tinerii. lar 
Pietro cu Agnolella lui trăiră pân' la bătriâneţe în tihnă şi- 
nitru desfătare. 

Povestea a patra 

Ricciardo Manardi e găsit de messer Lizio din Valbona cu 
fata lui, pe care apoi o ia de nevastă şi se împacă cu 
bătrânul. 

După ce EliSa tăcu ascultând laudele pe care tovarăşele ei 
le aduce'au povestii spuse de dansa, regina îi porunci lui 
Pilostrato să spună şi el o poveste; Fi-lostnato începu 
râzând: 

— Multe din dumneavoastră de-atâtea ori m-au ocărit 
fiindcă v-am silit să povestiţi şi s-ascultaţi poveşti de jale şi 
de plâns, încât acum - ca s-o mai dreg şi să răscumpăr 
oarecum durerea ce v-'am pricinuit - mă văid silit să 
povestesc o istorioară mai hazlie, cfa să vă fac să râdeţi; de 
aceea am de gârud să v-arăt acum, printr-o poveste mai 
seurituţă, cum a ajuns la bun sfârşit iubirea a doi 
îndrăgostiţi, ce n-au avut de pătimit, decât doar câteva 
suspine şi-o spiaimă zdravănă, dar scurtă, amestecată cu 
ruşine. 

Trăia dar în Romagna, prealuminate doamne, şi nu-i prea 
mult de-atunci, un cavaler curtenitor şi foarte de ispravă, 
pe care-l chema messer Lizio din Valbona; şi cavalerului 


acestuia - târziu, spre bătrâneţe - nevas-tă-sa, pe nume 
madonna Giacomina, îi dărui o copilită care, crescând, 
ajunse să se facă o frumuseţe de fată, mai mândră şi mai 
drăgălaşă ca oricare alta din partea locului. Or, cum părinţii 
ei o aveau numai pe dânsa, o dră-gosteau şi o iubeau ca pe 
ochii lor din cap, păzind-o cu nespusă grijă şi aşteptând să o 
mărite cu cine ştie ce fecior de neam şi casă mare. 

Acu, pe la numitul messer Lizio pe acasă umbla deseori şi 
se ţinea cu el în vorbă un tânăr frumuşel şi proaspăt ca o 
floare, din neamul Manardilor de Brettinoro, Ricciardo 
după nume, de care messer Lizio şi doamna lui nu se 
păzeau cu nici un pic mai mult decât s-ar fi păzit de ua 
fecior de-al lor. Iar el văzând, ba azi ba mâine, cât de 
frumoasă-i fata lor, cât de gingaşă, de plăcută, de aleasă 
întru deprinderi şi numai bună de măritat, se îndrăgosti cu 
foc de dânsa, dar îşi păzi cu mare grijă taina iubirii lui. Ci 
fata, dându-şi seama că-i îndrăgită pe aocuns, fără a se da 
în lături, prinse a-l iubi şi ea pe tânăr, de care lucru el fu 
foarte mulţumit. Şi cum de atâtea ori îi sta pe limbă să-i 
vorbească, dar la o adică amuţea, odată, aflând prilej 
prielnic şi luându-şi inima în dinţi, îi zise: 

— Caterino, te rog frumos nu mă lăsa să mor de dragul 
tău. 

La care fata zise iute: 

— Ferească Dumnezeu să nu mor eu de-al tău. 

Şi acest răspuns, îmbărbătându-l şi bucurându-l pe Ric- 
cardo, îl îndemnă să-i spună: 

— Eu, dinspre partea mea, sunt gata orişicând să fac tot ce 
pofteşti; dar numai ţie-ţi stă-n putere să mânui viaţa ta şi-a 
mea. 

Atuncea fata îi răspunse: 

— Ricciardo, tu vezi doar ce straşnic sunt păzită; de aceea 
mi-e cu neputinţă să văd ce-aş putea face ca să te-aduc la 
mine. Dar dacă nu găseşti o cale pe care eu, ur-mând-o, să 
n-am a pătimi ruşine, mi-o spune fără frică şi am să fac 
precum pofteşti. 


Ricciardo, care se gândise la multe, mai din vreme încă, 
răspunse cu grăbire: 

— Caterinuţo dulce, eu nu ştiu zău ce alta ai putea face 
decât să vii sau să te culci afară-n foişorul cela ce dă-n 
grădina casei voastre şi unde - dac-oi şti că eşti acolo peste 
noapte -* m-oi strădui să viu şi eu, deşi e tare înalt. 

La care Caterina zise: 

— Dacă te-ncumeţi să te urci, eu cred c-oi izbuti să fac 
într-asa chip, încât să pot dormi acolo. 

Ricciardo îi răspunse c-avea să vie negreşit şi, zicând 
astfel, se sărutară o dată în fugă şi-apoi se despărţiră. 

A doua zi, cum vremea era către sfârşit de mai, copila 
începu, de faţă cu măicuţa ei, să se tot vaite că de cald şi 
multă zăpuşeală nu izbutise nicidecum să-nchidă ochii toată 
noaptea. 

La care maică-sa îi răspunse: 

— Ce fel de cald, fetiţo? Ba chiar că n-a fost cald deloc. 

Ci Caterina zise: 

— Măicuţă, ar trebui să zici "după părerea mea" şi- 
atuncea poate-ai spune drept; da' vezi că dumneata nu te 
gândeşti pesemne cu cât mai calde-s fetele decât femeile 
bătrâne. 

Femeia îi zise atunci: 

— Aşa-i fetiţo, bine zici, da' ce să-ţi fac? Doar n-oi fi vrând 
să poruncesc şi vremii acu! Vremea e vreme şi se cade s-o 
rabzi aşa cum vine. Poate să fie mai răcoare la noapte şi-ai 
să dormi mai bine. 

— Măcar de-ar fi aşa cum zici! Răspunse Caterina. Dar nu 
prea-i obiceiul ca nopţile să se răcească tocmai când e să 
vie vara. 

— Şi-atunci ce-ai vrea, mă rog, să-ţi facem? O întrebă 
femeia. 

La care fata îi răspunse: 

— De nu v-ar fi cu supărare ţie şi tatii, eu as pune să-mi 
facă un pătuţ în foişorul care dă deasupra în grădină, lângă 
odaia tatii, şi m-aş culca acolo; ascultând privighetoarea şi 


fiind mai la răcoare, aş sta cu mult mai bine afară decât la 
dumneata-n odaie. 

Bătrâna îi zise atunci: 

— Bine, fetiţo, fii pe pace; i-oi spune şi lui taică-tu şi-om 
face cum vrea el. 

Ci messer Lizio, auzind de la nevasta dumnealui ce vrea să 
facă fata, cum era om bătrân, şi ca atare cam sucit oleacă, îi 
răspunse: 

— Ce naiba de privighetoare îi mai lipseşte acu? la să mă 
lase-n pace! Că dacă nu, i-arăt eu ei şi-o adorm, cu ţârâit de 
greieri! 

Fata, când auzi ce vorlbă îi trimite părintele, mai mult de 
ciudă, nu atât de cald, în noaptea următoare nu doar că nu 
dormi, dar n-o lăsă nici barem pe ma'i-că-sa să închidă 
ochii, tot văietându-se de cald. Drept care a doua zi femeifa 
se duse dis-de-d'im'iineaţă la messer Lizio şi în spuse: 

— Bărbate, dumitale, se vede treaba, nu ţi-i dragă, copila 
asta a noastră; cu ce te supără dacă doarme afară în foişor? 
Cât e de lungă noaptda s-a zvârcolit de cald. Şi-apoi, la 
urmâa urmelor, te miri că-i place să. Asculte cântând 
privighetoarea, când nu-i decât o copilită? Doar t'nerii de 
când e lumea se-mibie la de-alde astea. 

Dacă văzu aşa, messer Lizio zise: 

— Bine, femeie, bine! Pune să-i facă un pat cât. Să încapă- 
n foişor, pu-ne-i şi-o perdea împrejur şi-apoi. N-are decât să 
doarmă şi să tot tragă cu urechea pândind privighetoarea. 

Fata, aflând acestea, puse degrabă să-i aştearnă un pat în 
foişor; şi cum se pregătea să doarmă acolo peste noapte, 
pândi până ce ajunse să-'l vază pe Ricciardo şi îi făcu un 
semn statornicit între ei doi, prin care dânsul pricepu ce-ar 
fi trebuit să facă. Messer Lizio, simțind că faita se culcase, 
după ce închise u'şa din odaia lui, care dădea în foişor, se 
duse şi el să se culce. 

Ricciardo, cât ce auzi că pretutitndenea-i tăcere. 

— Ur-cându-se pe un zid cu ajutorul unei scări, ajunse 
până-n vârful lui, de unde căţărându-se pe nişte pietre mai 


ieşite, care propteau un alt perete - cu multă osteneală, de- 
a fost să cadă, şi cu primejdie pentru dânsul - ajunse în 
foişor, unde copila îl primi cu mare bucurie, ferin-du-se a 
flace zgomot; şi, după multe sărutări, culcân-du-se 
împreună, aproape toată noaptea se desfă'tară cu plăcere 
unul pe. Celălalt, dând glas privighetorii de foarte multe ori. 

Ci nopţile fiind scurte şi desfătarea mare, ba apro-piindu- 
se şi ziua (fără ca ei să-şi deie seama), înfier-bântaţi precum 
erau de joacă şi de zăpusală, căzură biruiţi de somn şi 
adormiră goi, goluţi, fata cu braţul drept 

— Decameronul, voi. Il - cd. 

Pe după gâtul lui Ricciardo, iar cu mlnuţa stingă ţinân-du-l 
de ceva de care vouă, doamnelor, vă e ruşine să vorbiţi de 
faţă cu bărbaţii. 

Şi dormind ei într-acest chip, fără să se trezească, ii apucă 
şi ziua, iar messer Lizio într-aceslea se deşteptă din somn; 
şi amintindu-şi că fetica dormea afară-n foişor, deschise uşa 
încet-încet, zicându-şi: "Ia să vedem noi cum a dormii't 
Caterinuţa la cântecul privighetorii". Şi mai făcând un pas, 
dădu încetişor 'deoparte 'perdeaua care împrejmuia de 
patru laturi patul şi îi văzu pe amândoi descoperiţi şi goi, 
dormind îmbrăţişaţi precum. Am arătat mai sus; şi, după ce 
se încredința că tânărul "na Ricciando, ieşind din foişor, se 
duse ţintă în odaia jievesti-şi s-o cheime şi-i zise: 

— Scoală, nevastă, vino iute să vezi minunăţie! Că fie-ţi 
privighetoarea i-a fost aşa de dragă, c-a prins-o. şi şi-o ţine- 
n mână. 

Femeia se miră: 

— Ei asta-i bună! Cum se poate? 

— Vino degrabă şi-ai să vezi! Îi zise messer Lizio. Femeia 
se îmbrăcă în fugă şi-o luă tiptil pe urma lui; iar când 
ajunseră la păit, după ce foraseră perdeaua, madonna 
Giacomina putu să vadă desluşit cum fie-sa prinsese şi-acu 
ţinea privighetoarea, pe care atâta îşi dorise s-o audă 
cântând. Şi drept aceea doamna, ţinându-se batjocorită şi 


înşelată de Riociardo, fu cât p-aci să ţipe şi vru să-i 
ocărască; dar messer Lizio îi zise: 

— Femeie, taci din gură, dacă ţi-i drag de mine! Dacă l-a 
vrut cu 'dinadins, acuma să şi-l ţie. Ricciardo e băiat de 
neam şi are şi parale; de ne-ncuscrim cu-ai lui, să ştii că 
facem treabă bună. De aceea, dac-o vrea să plece de aici cu 
binişorul, atunci dintâi să mi se-nsoare; că cel puţin aşa are 
să bage privighetoarea în 'Colivia lui, nu-ntr-a altuia. 

Doamna, mai mângâiată oarecum, văztând că soţul ei nu-i 
necăjit de treaba asta şi socotindu-se înde ea că fata 
avusese parte de-o noapte fericită, că odihnise bine şi că pe 
lângă toate prinsese şi-o privighetoare, tăcu din gură 
mulţumită. 

Nu după multă vreme Rieicardo se trezi şi, cindi văzu că-i 
ziuă afară, se socoti pierdut; strigând-o deci pe Caterina, îi 
zise: 

— Vai, iubito, m-a prins aicea ziua! Ce-i de făcut? La oare 
messer Lizio făcu un păiş înainte si, ridicând perdeaua, zise: 

— Ţi-oi spune eu ce-i de făcut! 

Când îl văzu Ricciardo, i se păru c-o gheară îi smulge- 
inima din piept. Şi ridicându-se pe pat în capul oaselor, grăi: 

— Messere, pentru Dumnezeu, îndură-te de mine! Ştiu. Că 
sunt vrednic să plătesc cu capul ce-am făcut, ca om 
netrebnic, fără cinste şi fără de cuvânt ce sunt; de aceea fă. 
Ce vrei cu mine; dar totuşi, dacă-i cu putinţă, fii bun şi 
cruţă-mi viaţa. 

La care messer Lizio zise: 

— Ricciardo, încrederea pe care ţi-am dovedit-o pururi" şi 
dragostea ce ţi-am purtat nu meritau din parte-ţi atare 
răsplătire, dar dacă a fost să fie aşa şi dacă tinereţea ta te-a 
împins la astfel de greşeală, pentru ca tu să scapi cu viaţă şi 
să mă cruţi pe mine de-o ruşine ca aceasta, în-soară-te cu 
Caterina, ca să rămâie a ta de-a pururi, precum a fost şi-n 
noaptea asta. Într-acest chip poţi dobândi şi pentru mine 
bună pace, şi pentru tine izbăvire; că de unde nu, fă-ţi 


cruce şi roagă-te lui Dumnezeu să te primească. Printre 
drepţi. 

Intre acestea Caterina, lăsând -privighetoarea şi acope- 
rindu-se, începu să plângă cu sughiţuri, rugându-se de 
messer Lizio să-l ierte pe Ricciardo şi pe de altă parte 
rugându-se şi de Ricciardo să-i deie ascultare bătrânului, ca 
într-acest chip să poată multă vreme, fără primejdie pentru 
dânşii, să mai petreacă şi-alte nopţi ca noaptea ce trecuse. 
Dar pentru o treabă ca aceasta nici nu era nevoie de-atâtea 
rugăminţi; căci, pe de o parte din ruşine şi din dorinţa de a 
îndrepta isprava săvârşită, iar pe ăe altă parte de teamă să 
nu moară şi din dorinţa de-a scăpa nevâătămat, ba pe 
deasupra şi din cauza iubirii pătimaşe pe care i-o purta 
copilei şi din dorinţa de-a ajunge s-o aibă numai pentru el, 
Ricciardo, nesilit'de nimeni, răspunse fără a sta pe 'gânduri 
că-i gata să-l asculte pe messer Lizio. 

Acesta, cerând madonnei Giacomina să-i deie Lin inel de-al 
ei, îi cunună pe loc, acolo chiar în faţa lor. Şi după ce-o făcu 
şi p-asta, plecând cu doamna dimpreună, le spuse: 

— Acu să v-odihniţi, că pasămite aveţi trebuinţă mai mult 
de somn ca de-alte cele. 

Şi după ce plecară ei, tinerii, îmbrăţişându-se, cum peste 
noapte nu umblaseră mai mult de şase leghe, până s-ajungă 
a se scula mai străbătură încă două şi într-un sfârşit puseră 
capăt zilei dinţii cu bine. Apoi, după ce se sculară şi după ce 
Ricciardo puse la cale treaba cu tatăl fetei pe îndelete, nu 
după multă vreme se cunună din nou cu dânsa de faţă c-o 
mulţime de prieteni şi de rude, precum se cuvenea să facă. 
Apoi, ducând mireasa cu mare alai la el acasă, întinse acolo 
o nuntă de pomină şi după aceea, cu dânsa împreună, în 
tihnă şi desfăt, şi zi şi noatpte după plac, mai prinseră 
privighetori un car de vreme încă. 

Povestea a cincea 

Guidotto din Cremona îşi lasă fata lui Giacomin din Pavia şi 
moare; la Faenza, Giannole di Severino şi Minghino di 
Mingole se îndrăgostesc de dânsa şi se încaieră; în cele de 


pe urmă, aflându -se că fata e sora lui Giannole, e dată de 
nevastă lui Minghino. 

Doamnele, ascultând povestea cu privighetoarea, făcură 
atâta haz, încât, deşi Filostrato isprăvise de mult cu 
povestitul, nu izbuteau nicidecum să-şi stăpânească râsul. 
Şi după ce râseră o vreme, regina îi zise lui Filostrato: 

— Să ştii că dacă ieri ne-ai întristat, astăzi în schimb atâta 
ne-ai făcut să râdem, încât niciuna dintre noi nu s-ar mai 
putea plânge pe drept cuvânt de tine. 

Pe urmă, întorcându-se către Neifile, îi porunci să 
povestească mai departe. lar dânsa, bucuroasă, prinse a 
grăi precum urmează: 

— De vreme ce Filostrato s-a abătut şi prin Romagna, cred 
că-mi va prinde bine şi mie să mă învârtesc oleacă cu 
povestirea mea prin părţile acelea. 

Spun dar că în cetatea Fano trăiau pe vremuri doi lom- 
barzi, dintre care pe unul îl chema Guidotto din Cremona, 
iar pe celălalt Giacomin din Pavia, ambii încărunţiţi de ani şi 
care în tinereţea lor trăiseră mai toată vremea în oaste, 
războindu-se cu unii şi cu -alţii. Şi într-o bună zi Guidotto, 
văzându-se pe patul morţii şi neavând nici un fecior, nici 
altă rudă ori prieten în care să se-ncreadă mai. Mult ica-n 
Giacomino, lăsă în grija acestuia pe o copilită a lui, ca de 
vreo zece anişori, cu tot ce avea pe lume şi, după ce-i 
destăinui o seamă de întâmplări din viaţa lui, muri. 

Acu, se întâmplă la vremea aceea ca Faenza - cetate 
oropsită şi multă vreme zdruncinată de lupte şi nenorociri - 
să ajungă la mai bine, drept care stăpânirea îngădui să se 
întoarcă într-însa orişieui i-ar fi plăcut s-o facă. De aceea 
Giacomino, care trăise odinioară pe locurile acelea, şi se 
simţise bine acolo, se întoarse la Faenza cu toate ale sale şi- 
o luă cu el şi pe copila lăsată de Guidotto, pe care elo 
îndrăgea şi se purta cu ea ca un părinte adevărat. Copila, 
într-acestea crescând, ajunsese să se facă cea mai frumoasă 
fată din câte se aflau la vremea aceea în Faenza şi pe cât 
era de frumoasă, pe-atât era şi de cinstită şi de îngrijit 


crescută. Din care pricină mulţi tineri porniră a suspina de 
dragul ei, dar, dintre toţi, doi mai cu seamă, doi băieţi 
frumoşi şi de ispravă se înflăcărară aşa de tare, încât din 
gelozie ajunseră să se urască unul pe altul peste poate; pe 
unul îl chema Giannole di Severino, iar pe celălalt Minghino 
di Mingole. Or, fiindcă fata avea acum ca la vreo 
cincisprezece ani, tinerii bucuroşi s-ar fi însurat cu dânsa, 
dacă părinţii lor s-ar fi învoit la asta; dar, fiindcă nu se 
învoiau, văzând ei că nu-i chip s-ajungă - din dreaptă 
pricină - la fată, se apucară, fiecare cum socotea mai bine, 
să încerce a dobândi copila pe alte căi. 

Giacomino avea la el acasă o slujnică bătrână şi un servitor 
glumeţ şi tare prietenos, Crivello după nume, cu care, 
împrietenindu-se Ciannole, când socoti că-i vremea. Să 
vorbească, îi spuse de iubirea lui şi îl rugă să-i dea o mână 
de ajutor ca să-şi aline focul, făgăduindu-i câte-n lună şi-n 
stele pentru treaba asta. La care slujitorul zise: 

— De, ce să-ţi spun: tot ce pot face e să te duc la fată o 
dată când stăpânul o fi poftit pe la vreo cină; că. de m-aş 
apuca să-i spun ceva din parte-ţi, ştiu biae că-nicicând n-aş 
izbuti s-o fac să-mi deie ascultare. Da' asta,. Dacă vrei s-o 
fac, făgăduiesc; şi pe urmă, dacă eşti în starer fă tu ce crezi 
că e mai bine. 

Giannole îi răspunse că nici n-ar fi dorit mai mult şi aşa 
rămaseră înţeleşi. 

Minghino pe de altă parte se împrieteni şi el cu slujnica, şi 
atâta se ţinu de capul ei, pân' ce femeia îi duse vorba, chiar 
de mai multe ori, la fată, care mai că se aprinsese şi ea de 
focul lui; ba pe deasupra îi făgădui să-l ducă şi la dânsa, 
dacă ar fi fost ea Giacomino dintr-o anume pricină să plece 
seara de acasă. 

Nu după multă vreme se înitâmplă ca Giaoomino, prin 
mijlocirea lui Crivello, care-şi vârâse coada, să meargă în-tr- 
o seară la cină la un prieten; Criveillo, înştiinţându-l pe 
Giannole, se sfătui cu el ca la un semn de-al lui să. Vie, căci 
uşa ar fi fost deschisă. Slujnica pe de altă parte, cum nu ştia 


nimic de toată socoteala asta, trimise vorbă lui Minghino că 
Giacomino în seara aceea avea să plece de acasă şi ca atare 
îl sfătui să şază undeva pe aproape şi la un semn de-al ei să 
intre înăuntru. 

Când se însera afară, cei doi îndrăgostiţi, ca unii ce se 
bănuiau amarnic între dânşii, deşi niciunul nu ştia ce avea 
de gând celălalt, porniră fiecare c-un pâlc de prieteni 
înarmaţi, cu gând să fure fata. Minghino cu ai săi se duse în 
casa unui prieten vecin cu Giacomino, ca să aştepte somnul 
statornicit, iar celălalt, Giannole, rămase cu ai lui afară în 
apropierea casei. 

Crivello cu bătrâna, după ce le plecă Sftăpânul, se îmbiau 
care pe care să meargă la culcare ca să rămâie singuri. 
Crivello îi zise femeii: 

— Nu te mai culci o dată? Ce mi te tot învârţi prin. Casă? 

Iar slujnica îi răspundea: 

— Da' tu? Ce naiba mai aştepţi de nu te duci după stăpân, 
acum c-ai mâncat de cină? 

Şi, ciondănindu-se astfel, niciunul nu putea să-l mişte pe 
celălalt din loc. Crivello însă, văzând că se făcuse ceasul pe 
care-l hotărâse. Mai dinainte cu Giannole, îşi zise în sinea 
lui: Ce-mi pasă mie de bătrâna? Lasă că-i arăt eu ei, dacă 
nu-şi ţine gura!" Şi făcând semnul rânduit, se duse să 
deschidă uşa; Giannole veni iute cu doi tovarăşi de ai săi şi 
după ce pătrunse în casă, aflând copila în prânzitor, o luă cu 
gând s-o ducă. Ci fata se împotrivi şi începu să ţipe cu 
slujnica împreună. Minghino, auzindu-i glasul, se repezi cu- 
ai săi în casă şi, când văzu că ceilalţi scoteau fata pe uşă 
afară, trăgându-şi spadele din teacă, urlară într-un glas: 

— S-a mântuit cu voi! Vă arătăm noi vouă, mişeilor! Ce 
silnicie-i asta? 

Şi zicând astfel, tăbărâră pe ei cu spadele. Vecinii, care 
într-acestea ieşiseră afară cu torţe şi cu arme să vadă ce se 
întâmplă, porniră a ocări şi ei atare silnicie şi săriră în 
ajutorul lui Minghino. Drept care, după o luptă dârză, 
Minghino izbuti să-i ieie fata lui Giannole şi apoi s-o ducă 


înăuntru. Ci, până a n-apuca să se despartă încăieraţii, 
ostaşii stăpânirii dădură peste ei şi, înhăţându-i pe mai 
mulţi, printre care şi pe Minghino şi pe Giannole cu 
Crivello, îi duseră la închisoare. lar mai târziu, când zarva 
se potoli şi Giacomino se întoarse acasă, dintru început, 
sărmanul, fu foarte necăjit de întâmplarea aceasta; dar, eer- 
cetând apoi cum se întâmplase treaba şi aflând că fata nu-i 
de vină, se linişti oleacă şi hotări în sinea lui să o mărite cât 
mai iute, astfel ca-n viitor să nu se mai întâmple istorii ca 
acestea. 

A doua zi de dimineaţă, aflând părinţii tinerilor adevărul 
asupra celor întâmplate şi cunoscând ce rele ax fi putut să li 
se tragă băieţilor întemnițați, dacă Giacomino s-ar fi plâns, 
pe drept cuvânt, de ei, se duseră la dânsul şi începură să se 
roage de el cu vorbe prietenoase să nu ia în seamă Ocara 
pătimită din pricina smintelii feciorilor necopţi la minte, ci 
mai degrabă dragostea şi prietenia pe care, gândeau ei, cei 
care-l rugau, o au pentru dânsul, încredinţându-l mai la 
urmă că ei înşişi, cât şi tinerii care-l făcuseră ruşinea sunt 
gata s-o răscumpere în orice chir> ar fi poftit. 

Giacomino, care în viaţa lui văzuse multe şi de toate şi mai 
era şi bun din fire, răspunse fără multă vorbă: 

— Domnii mei, de n-aş fi un străin aicea la Faenzar. În 
orăşelul dumneavoastră, ca unul ce vi-s prieten sincer as 
face după voia voastră şi-n astă împrejurare şi-ntr-al-tele, 
oricând; ba chiar cu atât mai mult se cade să îmi aplec 
urechea la cele câte-mi cereţi, cu cât ocara săvârşită. se 
întoarce împotriva voastră, căci fata nu e din Cremona,. 
Precum îşi închipuiesc destui, şi nu e nici de la Pavia, ci e şi 
dânsa ca şi voi de aicea din Faenza, deşi nici eu, nici ea, nici 
cel care mi-a dat-o nu ştim a cui copilă este; de-aceea, 
dinspre partea mea voi face tot ce-mi cereţi în astă 
împrejurare. 

Oamenii aceia de ispravă se minunară auzind că fata e din 
Faenza si, mulţumind lui Giacomino pentru răspunsul lui 
mărinimos, îl rugară să fie aşa de ibun şi să le spuie cum de 


fata se afla la el şi cum ştia că e şi dânsa din Faenza. lar 
Giacomino le răspunse: 

— Guidotto din Cremona mi-a fost tovarăş şi prieten; de 
aceea de pe patul morţii mi-a povestit c-“ atunci când 
împăratul Frederic a subjugat cetatea asta, fiind jafu-n toi, 
el a intrat cu tovarăşii lui într-o casă pe care a găsit-o plină 
cu toate celea, dar părăsită de stăpâni şi-n care nu află 
decât pe copilita asta, care avea la vremea aceea ca la vreo 
doi-trei ani şi care-i zise tată când îl văzu urcând pe scări. 
Din pricina aceasta, făcându-i-se milă de ea, o luă cu sine şi- 
o duse, cu tot ce se mai afla prin casă, la Fano; iar acolo, 
când îl ajunse moartea, mio dădu mie, dimpreună cu toate 
ale sale şi îmi legă de suflet să o mărit şi să-i dau drept 
zestre tot ce fusese al ei. Acum, copila-i numai bună de 
măritat, dar totuşi nu i-ani găsit bărbat să-mi placă, deşi, 
mă ştie Dumnezeu, eu bucuros aş mă-rita-o, numai să nu se 
mai întâmple ce s-a întâmplat aseară. 

Se afla acolo printre alţii şi un oarecare Guiglielmino din 
Medicina, care fusese cu Guidotto când se întâmplase jaful 
şi care ştia bine a cui fusese casa prădată de răzâboinici; de 
aceea, văzându-l printre ceilalţi pe stăpânul casei, se 
apropie de el şi zise: 

— Auzi tu, Bernabuccio, ce spune Giacomino? Şi 
Bernabuccio îi zise: 

— Aud şi tocmai mă gândeam, căci în învălmăşeala * aceea 
mi s-a pierdut şi. Mie o fată de vârsta copilitei de + care 
vorbeşte Giacomino. 

La care Guiglielmino spuse: 

— De bună seamă, ea e aceea; căci eu, de faţă cu mai. 
Mulţi, l-am auzit odată chiar pe Guidotto povestind unde 'se 
'petrecuse jaful şi-am priceput de îndată că-i vorba despre 
casa ta. Cândeşte-te, poate ai putea s-o recunoşti după 
vreun semn; pune s-o caute şi-ai să vezi că-i fata ta, de bună 
seamă. 

Bernabuccio, gândindu-se mai bine, îşi aminti că fata avea 
un semn ca o cruciuliţă deasupra urechiugşii stingi, de pe 


urma unui neg pe care cu puţin înainte de întâmplarea 
aceea pusese să i-l taie. Drept care fără de zăbavă se 
apropie de Giaooonino, care se afla încă pe acolo, şi îl rugă 
să-l ducă până la el acasă şi să-i arate fata. Giacamino îl 
duse bucuros şi o chemă pe fată. Lui Bernabuccio, de îndată 
ce-o văzu, i se păru-că vede în faţă chipul nevesti-şi, care 
era frumoasă încă. Dar, nefiind mulţumit cu atâta, îi ceru lui 
Giacomino îngăduinţa să-i ridice copilei olecuţă părul de pe 
'urechea stângă şi Giacomino încuviinţă. Atunci Ber- 
nabuiccio se apropie de fată, care şedea cam ruşinată, şi, 
după ce îi ridică cu mâna dreaptă părul, văzu semnul cu 
pricina; de aceea, cunoscând-o că-i fata lui, fără de alta, se 
apucă să plângă şi să şi-o strângă în braţe cu multă du-îioşie, 
deşi copila se ferea. Apoi grăi spre Giacomino: 

— Frate, asta-i copila mea. Casa prădată de Guidotto. A 
fost chiar casa noastră şi-n silnicia pătimită a fost uitată 
înăuntru de mama ei, nevastă-mea; de aceea până azi noi 
am crezut c-a ars cu casa dimpreună, căci într-aceeaşi zi i- 
au pus jefuitorii foc. 

Fata, când auzi acestea şi când văzu că Bernabuccio e un 
om în toată firea, dădu crezare vorbelor si, împinsă de un 
imbold lăuntric, se lăsă îmbrăţişată şi se porni şi ea cluios să 
plângă cu dânsul dimpreună. Bernabuccio trimise apoi 
degrabă după nevastă-sa, după alte rude de-ale fetei. 

După surori şi fraţi şi, arătându-le-o la toţi şi povestin-du-le 
întâmplarea, după ce fu întâmpinată cu nesfârşită bucurie 
şi mii de îmbrăţişări « - fiind Giacomino, bietul, nespus de 
fericit de această întâmplatre - o luă cu el şi-o duse acasă. 

Aflând de toate acestea, cârmuitorul cetăţii, om tare de 
ispravă, care ştia că cel închis, Giannole adică, îi era fiu lui 
Bernabuccio şi fetei frate dulce, se hotări în sinea lui să 
treacă cu vederea greşeala săvârşită de tânăr; de aceea, 
vorbindu-se cu Bernabuccio şi Giacomino, câteştrei făcură 
astfel, încât Giannole şi cu Minghino se împăcară. Şi dân- 
du-i lui Minghino, spre marea mulţumire a tuturor rudelor 
sale, pe fată de nevastă, Agnese după nume, cu el deodată îi 


dete drumul şi lui Crivello şi celorlalţi care fuseseră închişi 
din pricina aceasta. Iar după aceea tânărul, mai fericit ca 
nimeni altul, făcu o nuntă ca-n poveşti şi apoi, duoând-o pe 
mireasă acasă la ai lui, trăi mulţi ani cu dânsa în pace şi 
bună înţelegere. 

Povestea a şasea 

Gianni din Procida, fiind găsit cu iubita lui, care fusese 
dăruită regelui Frederic? E legat de un stâlp, pentru a fi ars 
pe rug cu dânsa dimpreună; ci, fiind recunoscut de 
Ruggieri dell'Oria, până la urmă scapă şi se însoară cu 
iubita sa. 

Isprăvindu-se povestea Neifilei, care plăcuse foarte mult 
doamnelor de faţă, regina îi porunci Pampineei să spună şi 
ea una. lar dânsa, ridicându-şi obrazul surâzător,. Prinse a 
grăi numaideeât: 

— Nespus de mari, plăcute doamne, sânit puterile iubirii şi 
spre cumplite osteneli, spre primejdii negândite şi peste 
poate de îndurat îi mână pe îndrăgostiţi, precum s-a dovedit 
din cele povestite azi şi-n zilele trecute; totuşi, acelaşi lucru 
mi-e drag să vi-l arăt şi eu, istorisindu-vă, povestea unui 
tânăr îndrăgostit. 

Ischia e o insulă în apropierea Neapolului, în care, printre 
alte fete, trăia pe vremuri una, frumoasă şi sprin-e ţară, pe 
nume Restituia - eapila unui nobil din Ischia, Marin Bolgaro 
- - pe care un tânăr pe nume Gianni, din Proeida, o insuliţă 
nu departe de Ischia, o îndrăgea cu patimă, şi ea la fel pe 
dânsul. Şi tânărul acesta, cum nu-i era de ajuns să vină 
numai ziua de la Procida în Ischia spre a sta cu draga lui de 
vorbă, venea şi noaptea adeseori şi când se nimerea să nu 
găsească luntre, venea înot numai să vadă, de nu putea mai 
mult, măcar şi zidurile casei în care (locuia copila. 

Or, pe când dragostea aceasta atât de înflăcărată era în 
toiul ei, se întâmplă ca fata - aflându-se într-o zi de vară 
singură, singurică pe malul mării, unde, sărind din stâncă în 
stâncă tot dezlipea la scoici din pietre cu un cuţit în. Mână - 
se întâmplă, zic, să ajungă pe un loc ferit de nişte stânci, pe 


unde, fie îmbiaţi de un izvor cu ape reci, fie de dragul 
umbrei, se adăpostiseră de soare niscaiva tineri sicilieni, 
care veniseră acolo din Napoli c-o barcă. Şi, când văzură ei 
cit de frumoasă-i fata, ce nu-i zărise încă, vă-zând-o 
singurică, se hotărâră între ei s-o fure şi s-o ducă. Zis şi 
făcut. Prinzând-o dar, deşi copila striga, sărmana, ca din 
gură de şarpe, o urcară în barcă şi apoi p-aci ţi-i drumul. lar 
când ajunseră în Calabria, porniră a se sfătui între ei a cui 
să fie fata şi în scurtă vreme fiecare ajunse s-o dorească, 
drept care, nefiind chip s-ajungă la înţelegere, cum se 
temeau de şi mai rău şi n-ar fi vrut din cauza ei să-şi strice 
prietenia, căzură la învoială s-o deie în dar lui Frederic, 
rege al Siciliei, care, la vremea aceea tânăr fiind, se desfăta 
cu de-alde astea; şi-aşa făcură de îndată ce coborâră la 
Palermo. 

Regele Firederic, văzând-o că-i frumoasă, o îndrăgi; * dar, 
cum era plăpând şi cam bolnăvicios din fire, până se 
înzdrăveni oleacă, dădu porunci ca fata să fie găzduită şi 
mai ales slujită bine în nişte palaturi minunate pe care le 
avea într-o grădină a lui, căreia-i zicea Cuba; şi voia îi fu 
împlinită. 

În Ischia răpirea fetei stârni nespus de mare zarvă; * şi 
ceea ce-i rnâhnea -îndeosebi pe toţi era că nu puteau să ştie 
cine fuseseră tâlharii. Dar Gianni, care suferea mai mult ca 
toţi ceilalţi, fără s-aştepte în Ischia să dea de urma lor, 
ştiind încotro o apucase corabia prădătorilor, îşi pregăti şi 
dânsul una şi, urcându-se pe ea, cutreieră în grabă coasta 
de la Minerva la Scalea, în Calabria, şi, pretutindeni tot 
întrebând de fată, la Scalea i se spuse că nişte sicilieni o 
luaseră cu dânşii spre a o duce la Palermo. Gianni porni 
într-acolo pe cit putu mai iute şi, o dată ajuns, tot cercetând 
în dreapta şi în stânga, află că fata fusese dăruită regelui, 
care o ţinea sub pază în Cuba; şi auzind una ca asta se 
tulbură nespus de tare, pierzând orice nădejde, căci nu 
credea c-are s-ajungă nici barem s-o mai vază, necum s-o 
aibă înapoi. Totuşi, ţinut pe loc de dragoste, trimise înapoi 


corabia şi, dându-şi seama că pe acolo nimeni nu-<l ştie 
cine este, rămase la Palermo; or, cum trecea adesea prin 
dreptul grădinii cu pricina, într-o zi se nimeri s-o vază pe 
fată la un geam, şi ea pe el, drept care amândoi se socotiră 
fericiţi. Şi dându-şi seama Gianni că locu-i singuratic, se 
apropie pe cât putu de ferestruică şi-i vorbi, iar după ce află 
din gura ei ce anume ar fi trebuit să facă spre a ajunge să-i 
vorbească mai îndeaproape, o lăsă, vârându-şi bine în cap 
înfăţişarea locului. Pe urmă, aşteptând să se înnopteze bine, 
se întoarse şi, eăţărându-se prin nişte locuri atât de 
primejdioase, încât nici barem o ciocănitoare nu s-ar fi 
căţărat pe ele, pătrunse în grădină şi, dând peste un par. Îl 
rezemă de ferestruica pe care i-o arătase fata şi apoi, cât ai 
clipi din ochi, se trase sus pe el. 

Fata, dându-şi cu socoteala că-n ochii lumii acu, oricum, tot 
îşi pierduse cinstea, întru păzirea căreia odinioară, se 
purtase cam îndărătnică cu Gianni, gândindu-se că nimănui 
n-ar fi putut să i se deie cu mai vârtos temei ca lui şi 
socotind că într-acest chip îl va putea îndupleca s-o fure, se 
hotărâse în sinea ei să-i facă voia întru totul; ca atare lăsase 
de cu seară fereastra larg deschisă, ca să pătrundă cât mai 
iute la dânsa în odaie. Găsind-o dar deschisă, Gianni intră 
tiptil şi se culcă alăturea de fata care nu dormea. Dânsa, 
până ce n-apucară să facă alte cele, îi spuse tot ce avea pe 
suflet, rugându-l ca pe Dumnezeu s-o scape de acolo şi-apoi 
s-o ducă oriunde ar voi. La care Gianni îi răspunse că asta 
îşi dorea şi el mai mult ca orişice pe lume şi ca atare, 
negreşit, de îndată ce-ar fi fost să plece, s-ar fi îngrijit de 
treaba asta, astfel încât, când ar fi fost să vie a doua oară, s- 
o poată lua cu el. lar după aceea, cuprinzându-se cu dor 
nespus în braţe, gustară din plăcerea peste ale cărei 
margini iubirea n-a trecut nicicând; si, după ce-o înnoiră în 
repetate rânduri, fără. Să-şi deie seama, căzură biruiţi de 
somn şi adormiră îmbrăţişaţi. 

Regele, căruia fata îi plăcuse foarte mult la cea dinţii 
vedere, amintindu-şi de ea în noaptea aceea, cum se simţea 


mai bine, deşi era spre ziuă, se hotări să meargă să. Şadă 
un pic cu dânsa; şi, luându-şi câţiva slujitori, se duse pe 
ascuns în Cuba. Acolo, pătrunzând în casă, după ce puse să- 
i descuie uşa odăii în care dormea fata, intră pur-tând în 
mână un sfeşnic cu două luminări aprinse; şi, când se 
apropie de pat, văzu în el pe cei doi tineri dormind 
îmbrăţişaţi şi goi. De care lucru el se tulbură cumplit şi se 
mânie atât de tare, fără să scoată o vorbă însă, încât de abia 
se stăpâni să nu-i omoare acolo, pe loc, cu un cuţit pe care 
şi-l ţinea la şold. Pe urmă însă, socotind că pentru orişicine, 
necum pentru un rege, să înjunghi doi oameni goi în somn e 
un lucru josnic şi urât, se stăpâni, gândindu-se c-ar fi mai 
nimerit să-i ardă în văzul tuturorpe rug. Şi răsucindu-se 
înapoi către un însoțitor, singurul care pătrunsese cu 
dânsul în odaie, îi spuse: 

— Ce zici de ticăloasa asta, în care mi-am pus nădejdea? 

Apoi îl întrebă dacă-l ştia pe ticălosul care mersese cu 
îndrăzneala până-ntr-acolo, încât, în propria lui casă nu se 
sfiise să-i aducă aşa ocară şi necaz. Cel întrebat răspunse că 
nu-şi amintea să-l mai fi văzut vreodată. 

Plecă dar regele mânios şi porunci ca vinovaţii, goi cum 
erau, să fie prinşi şi cetluiţi în funii, iar când se va. Crăpa de 
ziuă să fie duşi până-n piaţă la Palertno, legaţi de un par cu 
spatele unul la celălalt, ţinuţi aşa vreun ceas sau două, să-i 
vază toată lumea, şi-n cele de pe urmă arşi, aşa cum 
meritau. lar după ce dădu porunca se întoarse la Palermo şi 
se încuie în iatacul lui, fără pereche de mânios. 

După ce regele plecă, o groază de ostaşi dădură buzna 
peste tineri şi nu numai că-i deşteptară, dar fără pic de * 
milă îi prinseră de îndată şi îi legară zdravăn. Lucru pe care 
ei văzându-l, nu-i greu să vă închipuiţi cât se spe-riară, 
bieţii, de frica morţii apropiate şi cât se jeluiră, văr-sând 
potop de lacrimi. Apoi, după porunca regelui, fură duşi la 
Palermo, legaţi de un par în piaţă şi acolo, chiar sub ochii 
lor, fu pregătit rugul şi focul în care aveau să fie arşi la 
ceasul poruncit de rege. Norodul din Palermo, atât bărbaţi 


cât şi femei, se repezi numaidecât să-i vază pe îndrăgostiţi: 
bărbaţii se împingeau cu toţii s-o vază pe copilă, iar pe de 
altă parte femeile se buluceau să-l vază pe băiat; şi precum 
dânşii o lăudau pe fată că-i frumoasă din cap până-n 
picioare şi bine încheiată, la fel ” şi ele îl lăudau cu 
prisosinţă pe băiat: ce bine e legat la trup şi cât e de 
frumos. Dar bieţii îndrăgostiţi, plini de irusine amândoi, 
şedeau cu frunţile în pământ şi-şi căinau ursita, tot 
aşteptând din ceas în ceas cumplita moarte a focului. 


Şi, până să le vie ceasul, fiind ei ţinuţi într-acel chip, zvonul 
despre păcatul lor, care umbla din gură în gură, se întâmplă 
să ajungă şi la urechea lui Ruggieri dell'Oria, viteaz printre 
viteji, care era la vremea aceea mare amiral al regelui; şi 
vrând şi el să vadă, se duse către locul unde erau legaţi. 
Acolo mai întâi o cercetă pe fată şi-i lăudă mult frumuseţea; 
iar mai apoi, când îşi întoarse privirea către tânăr, îl 
cunoscu pe dată. şi apropiindu-se de elîl întrebă de nu 
cumva era chiar Gianni din Procida. Băiatul, ridicând 
obrazul, îl cunoscu pe amiral şi îi răspunse: 

— Monsegnore, am fost cu adevărat acela de care întrebi 
domnia-ta, dar în curând n-am să mai fiu. 

Ruggieri al întrebă atunci ce-l adusese în starea aceea. 3-a 
care Gianni îi răspunse: 

— Iubirea mai întâi şi apoi mânia regelui. 

Când auzi una oa asta, Ruggieri vru să ştie mai cu 
amănuntul întâmplarea; şi, după ce auzi de-a fir-a-păr toată 
povestea, dădu să plece; Gianni, însă, chemându-l înapoi, îi 
zise: 

— De-i cu putinţă, monsegnore, fii bun şi-mi cere un hatâr 
din partea celui care m-a pedepsit astfel. 

Ruggieri îl întrebă ce anume, iar Gianni îi răspunse: 

— Pre câte văd, curând voi fi silit să mor; vreau deci să-mi 
fie îngăduit ca-n loc să stau cu spatele către copila asta pe 
care am iubit-o mai mult ca pe ochii mei din cap, şi ea la fel 
pe mine, să fim întorşi cu faţa unul spre celălalt, ca într- 
acest chip murind, să-mi pot da duhul mân-găiat, uitându- 
mă în ochii ei. 

Ruggieri îi zise atunci râzând: 

— N-ai grijă! Am să fac aşa încât ai să te saturi de cât ai să 
te uiţi la dânsa. 

Şi, depărtându-se de el, le porunci acelora care trebuiau 
să ducă osânda la îndeplinire să nu mişte un deget până ce 
nu le-ar fi venit poruncă nouă de la rege; şi fără de zăbavă 
ise duse apoi la dânsul. Pe rege, deşi îl află mi-nios, nu-l 
ascultă şi nu-l lăsă să-i spună ce gândeşte, ci-i zise: 


— Doamne, cu ce faptă te-au ruşinat copiii aceia pe care ai 
poruncit să-i ardă acolo jos în piaţă? 

Şi, după ce regele îi spuse, Ruggieri continuă astfel: 

— Greşeala săvârşită e vrednică de atare osânda. Dar nu 
din partea ta; căci, după cum o vină se cere pedepsită, la fel 
şi-o binefacere se cade răsplătită, chiar mai presus de mila 
şi îndurarea unui rege. Ştii cine sunt aceia pe care 'ai pus 
să-i arda? 

Regele îi răspunse că nu ştia şi atunci Ruggieri îi zise: 

— 'Ţi-oi spune eu, dacă nu ştii, ca să-ţi dai seama cât de 
lesne te laşi pradă mâniei. Băiatul e feciorul însuşi al lui 
Landolfo din Procida, care a fost frate dulce cu messer Gian 
din Procida, prin mijlocirea căruia eşti rege în Şi-cilia. lar 
fata e copila seniorului Marin Bolgaro, a cărui forţă face ca 
stăpânirea ta să dăinuiască în Ischia. Dar, în afară de 
aceasta, copiii se iubesc de mult şi numai dragostea, nu 
gândul de a-ţi face ţie vreo ocară, i-a îndemnat spre acest 
păcat, de poate fi numit păcat o faptă să-virşită de tineri din 
iubire. Şi atunci de ce să-i osândeşti, când dimpotrivă s-ar 
cădea să-i preacinsteşti cu daruri şi multe bucurii? 

Regele, auzind acestea şi încredinţându-se că omul 
spusese adevărul, nu numai că nu duse osânda la împlinire, 
dar îi păru şi rău de cele ce făcuse; de aceea potunici pe 
dată ca tinerii amândoi să fie dezlegaţi de stlâlpi şi aduşi în 
faţa lui; voia îi fu îndeplinită. Şi, după ce le află cu de- 
atmăhuntul starea, gâindindu-se să dreagă cu daruri şi 
cinstire ruşinea pe care le-o făcuse, după * ce porunci să fie 
înveşmântaţi în haine potrivite cu starea lor, aflând că ambii 
se înviorau l'a cununie, îl însura pe Gianni cu fata si, 
încărcându-i cu 'daruri împărăteşti, îi trimise mulţumiţi 
arasă, unde, primiţi fiind cu mare sărbătoare, trăiră apoi 
ani mulţi în bucurii şi desfătare. 

Povestea a şaptea 

Teodora e îndrăgostit de Violante, copila lui messer 
Amerigo, stăpânul său; o lasă grea şi-i osândit la ştreang; 
pe drum către spânzurătoare, sub lovituri de bice, 


recunoscut (iind de tatăl său, e lăsat liber şi apoi se însoară 
cu Violante. 

Doamnele, care şedeau cu sufletul la gură tot aştep-tând 
să vază de vor fi arşi îndrăgostiţii, când auziră c-au scăpat, 
se bucurară foarte şi mulţumiră Domnului. lar când regina 
auzi sfârşitul istorioarei, dădu în 'grija Lauret-tei povestea 
următoare şi dânsa, bucuroasă, prinse a grăi astfel: 

— Preafrumoase doamne, pe vremea când Sicilia se afla 
sub stăpânirea bunului rege Guiglielmo, trăia în insulă un 
nobil, pe care îl chema messere Amerigo Abate din Trapani 
şi care, printre alte bunuri lumeşti, avea la casa lui şi o 
groază de copii. Drept care, având trebuinţă de slugi şi 
nimerindu-se tocmai la vremea aceea să vină din Levant 
nişte galere de pirați din Genova, care, cutre-ierând 
coastele Armeniei, prinseseră 'o mulţime de copii, messere 
Amerigo, crezându-i turci, îşi cumpără şi el câţiva. Or, 
printre ei, deşi ceilalţi ai fi jurat că vin de-a dreptul de la oi, 
se afla şi un băieţaş care părea mai subţirel ia chip şi mai 
cioplit oleacă, pe nume Teodore, care crescu pe lingă casă 
cu ceilalţi copilaşi ai lui messere Amerigo, deşi nimeni nu-l 
socotea mai mult decât o slugă; şi, îmboldit mai degrabă de 
firea lui cea bună decât de îfltâm-plarea care-l zvârlise 
printre oameni de neam, prinse a vădi cu vremea 
deprinderi frumuşele şi o purtare aleasă, până într-atâta 
încât, plăcându-i tare mult de el, messere Amerigo îl slobozi 
de la robie şi, cum credea că-i turc, îi rândui botez, 
punându-i numele de Pietro; apoi îi dete lui pe mină grija şi 
socoteala întregii lui averi, ca unuia în care avea toată 
încrederea. 

Acu, printre ceilalţi copii, avea messere Amerigo şi-o fată, 
zisă Violante, frumoasă şi gingaşă; şi fata asta, cum 
bătrânul cam zăbovea cu măritişul, se îndrăgosti de Pietro; 
cu toate acestea însă, deşi îl iubea şi-i preţuia deprinderile 
şi purtarea, fiindu-i ruşine, nu îndrăznea să-i spună că-l 
iuibeişte. Atâta doar că dragostea o anântui de grija 
aceasta, căci Pietro, care nu o dată o cercetase pe furiş, se 


îndrăgosti şi el de dânsa ou atâta patimă, incit nu se simţea 
fericit deoât atunci când o vedea; dar ii era grozav de frică 
să nu-şi dea seama cineva de dragostea aceasta, căci 
pricepea că fapta lui e vrednică de ocară. Fata, care-l 
urmărea cu drag, îşi dete seama c-o iubeşte şi, ca să-i dea 
îndrăzneală, îi arătă că-i mulţumită, precum era într-adevăr. 
Într-acest chip cei doi şezură multă vreme, necutezând 
niciunul să. Sufle o vorbă celuilalt, deşi fieştecare numai 
atât aştepta. Ci soarta, ca şi cum anume s-ar fi gândit la 
asta, în timp ce îndrăgostiţii ardeau deopotrivă în vâlvătaia 
dragostei, găsi prilejul să le alunge sfiala temătoare care-i 
oprea să-şi vorbească. 

Avea messere Amerigo un loc tare frumos, ca la vreo leghe 
depărtare de Trapani, unde nevasta lui cu fetele şi alte, 
doamne şi femei mergeau adeseori ca să petreacă acolo; şi 
într-o zi de arşiţă, ducându-se la locul acela şi luându-l şi pe 
Pietro cu ele, cum şedeau aşa, se întâmplă, precum se 
întâmplă de multe ori în toiul verii, ca cerul să se acopere 
ca din senin de nouri groşi şi. Drept aceea doamna cu toate 
prietenele ei, ca nu cumva furtuna să le apuce acolo, o luară 
înapoi spre Trapani, umblând pe cât puteau mai iute. Dar 
Pietro, care era tânăr, şi fata aşij-derea şi ea, lăsându-se 
împinşi pesemne nu mai puţin de dragoste decât de groaza 
vremii, le întrecură în mers pe celelalte doamne care 
veneau cu mama fetei mult în urma 

— Decameronul, voi. N - cd. 80 lor; si, după ce se 
depărtară de nici nu-i mai vedeau pe ceilalţi, se slobozi un 
ropot de tunete şi apoi de-ndată o grindină mare şi deasă, 
de care pilcul doamnelor se adăposti în casa unui ţăran din. 
Apropiere. Pietro cu fata, neavând alt adăpost la îndemână, 
dădură fuga într-o căsuţă veche şi cam dărăpănată, în care 
nu locuia nimeni, şi acolo, sub o grindă ce n-apucase să se 
surpe, se înghe-suiră unul într-altul, siliţi fiind să se atingă 
ca să încapă amândoi sub atâtica acoperiş. Şi apropierea 
aceasta îm-bărbătându-i oarecum, îi îndemnă să deie glas 


dorințelor ce-i frământau, drept care Pietro cel dinţii prinse 
a grăi zicând: 

— O, dar-ar Dumnezeu să ţie grindina cât lumea, de e să 
stau cum stau acum! 

La care fata zise: 

— Şi mie mi-ar fi tare drag! 

Şi la vorbele acestea ajunseră să mi se prindă de mâini şi 
să se strângă, şi de la strâns ajunseră la îmbrăţişat şi apoi la 
sărutat, în timp ce afară grindina nu contenea să bată. Şi, 
ca să nu mai povestesc cu de-amănuntul totul, v “i spune 
doar că vremea nu apucă să se ndrepte până ce ei, gustând 
cele mai de pe urmă plăceri ale iubirii, ajunseră să se 
înţeleagă astfel, încât şi-n viitor să-şi poată împărţi pe 
ascuns plăcerile şi bucuria. lar când furtuna conteni, se 
puseră s-o aştepte pe mama fetei la marginea oraşului, care 
era aproape, iar apoi se întoarseră cu dânsa acasă. 

Acolo, după aceea, punând la cale treaba în mare taină şi 
cu grijă, şi într-alte rânduri se întâlniră spre bucuria lor; 
dar într-o bună zi fata rămase grea - lucru de care amândoi 
se necăjiră foarte - şi ca atare încercă prin multe 
meşteşuguri să scape împotriva firii de sarcină; dar nu fu 
chip. Din care pricină, Pietro, temându-şi viaţa, se gândi să 
fugă şi îi spuse fetei. Dar ea, când auzi una ca asta, îi spuse: 

— Dacă pleci, să ştii că mă omor. 

La care vorbe, Pietro, care o iubea nespus de mult, 
răspunse: 

— Cum ai vrea, iubito, să mai rămân aici? Sarcina ta o să 
ne dea de gol pe amândoi: pe tine au să te ierte lesne, dar 
eu în schimb am să plătesc şi vina ta şi-a mea. 

— Pietro, răspunse fata, păcatul meu de bună seamă are 
să fie cunoscut; dar fii încredinţat c-al tău n-o să se ştie 
niciodată, de n-ai să-l spui chiar tu cumva. 

Atuncea Pietro îi spuse: 

— De vreme ce-mi făgăduieşti, rămân, dar ai de grijă să-ţi 
ţii făgăduinţa. 


Fata, care-şi ţinuse sarcina pe cât putuse ascunsă, de la o 
vreme dându-şi seama că n-o mai/poate tăinui, din pricină 
că se îngroşa din ce în ce mai mult la trup, se apucă într-o zi 
şi c-un potop de lacrimi îi spuse maică-si adevărul, rugând-o 
s-o ajute. Doamna, mâhnită peste poate, o sudui cu vorbe 
grele şi apoi dori să afle cum se întâmplase treaba. Fata, cu 
gândul să-l mântuie pe Pietro, scorni un basm, îmbrobodind 
într-alt chip adevărul, iar mamă-sa îi dădu crezare si, ca să 
ascundă pozna fetei, o trimise la o moşie de-a lor la ţară. 
Acolo, când îi veni vremea să nască, fata începu şi ea să 
ţipe, cum fac femeile îndeobşte; dar ce să vezi! Cum maică- 
sa nu se gândise că bărbatul, care de când e lumea nu mai 
fusese acolo, ar fi putut să pice tocmai la vremea aceea, se 
întâmplă ca dânsul, venind de la vânat, să treacă chiar pe 
lângă odaia unde striga copila şi, uimit, că dea buzna 
înăuntru şi să întrebe ce se întâmplă. Femeia, dând obraz 
cu el, se ridică mâhnită şi-i povesti ce pacoste se abătuse 
asupra fetei. Dar el, mai neîncrezător decât fusese dânsa, îi 
spuse că-i cu neputinţă ca fata să nu ştie cine o lăsase grea 
şi ca atare vru cu orice preţ să afle; că de-ar fi fost, zicea, să 
spuie adevărul, atunci ar fi iertat-o; pe câtă vreme dacă nu, 
putea fără de alta să-şi ia rămas bun de la viaţă. Femeia se 
căzni pe cât putu să-l mulţumească cu cele ce spusese fata, 
dar nu fu chip. Bărbatul, înfierbântat de ciudă, se repezi cu 
spada trasă să se arunce asupra fetei - care într-acestea 
adusese pe lume un bâieţaş - şi-i zise: 

— Ori spui cine ţi-a fost ibovnic, ori, dacă nu, te omor pe 
loc. 

Fata, temându-se de moarte, calcă făgăduinţa dată şi-i 
spuse tot ce se întâmplase între ea şi Pietro. 

Când auzi una ca asta, messere Amerigo, ieşit din minţi de 
furie, fu cât p-aci să o înjunghie; dar, după ce-i zvârli în faţă 
veninul vorbelor pe care i le adunase în piept minia, 
urcându-se pe cal, se întoarse în goană la Trapani şi, după 
ce destăinui ruşinea pătimită din pricina lui Pietro unuia zis 
messer Currado, care era la Trapani locţiitorul regelui, 


puse pe loc să-l prindă pe tânăr - care bietul habar n-avea 
să se păzească - - şi care, pus fiind la cazne,. Mărturisi tot 
ce făcuse. Pe urmă, după ce locţiitorul îl osândi la bice şi 
ştreang, messere Amerigo, căruia nu-i trecuse mânia nici 
prin osânda lui Pietro, gân-dindu-se să facă astfel, încât cei 
doi îndrăgostiţi cu copilaşul lor să moară câtestrei deodată, 
puse otravă într-o cupă cu vin şi încredinţând-o unui om de 
încredere, împreună cu un pumnal, îi zise: 

— Du-te cu ele la Violante şi spune-i, ca din partea mea, s- 
aleagă fără de zăbavă una din aste două morţi r cuțitul sau 
otrava; că dacă nu, eu pun s-o ardă în faţa întregului oraş, 
aşa cuim merită. Pe urmă ia-i pruncul nou-născut, 
zdrobeşte-i capul de perete şi aruncă-l să-l mănânce câinii. 

Cu atare fioroasă poruncă împotriva fetei şi a pruncului, 
dată de un părinte atât de crud, omul. porni la drum, mai 
mult îndemnat să facă rău decât să facă bine. 

Între acestea Pietro, mergând spre spânzurătoare şi-n 
drum fiind biciuit, de către ostaşii stăpânirii, trecu, mânat 
de bunul plac al celor care-4 conduceau, prin faţa unui han 
în care se aflau trei nobili din Armenia, trimişi drept soli la 
Roma de către împăratul lor, spre a pune lucruri mari la 
cale cu papa, în legătură cu o cruciadă apropiată; şi nobilii 
aceştia trăseseră la han ca să serăcorească şi să se mai 
odihnească oleacă, fiind primiţi cu mare cinste de către 
oamenii de neam din Trapani şi mai cu seamă de către 
Amerigo. Or, auzind ei că trecea convoiul ce-l ducea pe 
Pietro, se apropiară de fereastră să vadă şi ei vinovatul. Şi 
privindu-l pe Pietro, care umbla cu mâinile legate înapoi şi 
gol de la brâu în sus, unul din cei trei soli pe care îl chema 
Fineo, om vârstnic şi cu greutate, văzu pe pieptul lui o pată 
purpurie, ce se vedea că nu-i văp-sită, ci de la sine sta în 
piele, ca petele pe care femeile de aici le-au poreclit rupe. 
Şi cât i-o văzu pe piept îşi aminti de un băieţaş de-al lui, 
care fusese prins cu cincisprezece ani în urmă de nişte hoţi 
de mare pe coasta din 


Lajazzo şi despre care niciodată nu "mai putuse afla nimic; 
şi socotind ce vârstă putea să aibă bietul tânăr care umlbla 
încovoiat suib loviturile de bice, îşi de te seama că băiatul, 
de-ar fi trăit, ar fi avut aceeaşi vârstă acum, şi începu să-l - 
bănuiască din pricina acelui semn ca nu cumva să fi fost 
chiar el; or, cugetând că, de-ar fi fost, ar fi trebuit să-şi 
amintească de numele lui şi al părintelui său, cât şi de 
graiul armenesc, când se apropie de el, strigă; 

— Teodoro 

Pietro, când auzi eă-l strigă, ridică iute faţa şi atunci Fineo 
îl întrebă pe limba armenească: 

— De unde eşti şi-al cui? 

Străjerii care-l duceau, din supuşenie şi respect faţă da 
oaspetele de vază, se opriră în loc, astfel că Pietro îi 
răspunse: 

— De fel sunt din Armenia, feciorul unuia pe nume Fineoy 
dar de mic copil am fost adus aicea, n-aş şti să spun de cine. 

Fineo, auzind acestea, îşi dete seama că băiatul era fără 
îndoială chiar cel pierdut de dânsul, din care pricină, 
plângând, se cobori din han cu ceilalţi doi tovarăşi şi alergă 
să-l strângă în braţe, făcându-şi loc printre soldaţi; iar după 
ce-i zvârli pe umeri o mantie din stofă scumpă pe care -o 
avea în spate, rugă pe căpitanul străjii care-l ducea la 
ştreang s-aştepte acolo până când i-ar fi venit poruncă să-d 
ducă înapoi. Omul răspunse că e gata s-aştepte bucuros 
porunca. 

Fineo, care într-acestea aflase din ce pricină fusese 
osândit băiatul, căci zvonul se împrăştiase ca focul 
pretutindeni, luându-şi tovarăşii cu sine şi slugile ce-i 
însoțeau, se dus& ţintă la messer Currado şi îi zise: 

— Messere, tânărul pe care l-ai prigonit cu moartea, ca 
sclav, e liber şi mi-e fiu, drept care-i gata să se-nsoare cu 
aceea căreia se zice că i-ar fi luat el fecioria: de aceea fii 
bun şi întârzie îndeplinirea osândei, până ce-om şti de fata îl 
vrea pe dânsul de bărbat, ca nu cumva, de-i vrea, să te 
trezeşti c-ai călcat legeal. 


1 în diferite ţări exista o lege după care un condamnat la 
spânzurătoare era grațiat, în cazul când s-ar fi găsit o fată 
care să se mărite cu el (n.t.). 

Messer Currado, auzind că Pietro e fiul lui Fineo, se 
minună din cale-afară; şi fiindu-i oarecum ruşine, de vina 
sorții, nu de-a lui, mărturisind că nobilul grăise cu dreptate, 
îl îndemnă degrabă să se întoarcă acasă şi, trimițând după 
Amerigo, îi spuse tot ce aflase. Messer Amerigo, care 
credea că fata cu nepoţelul dimpreună fuseseră omo-râţi, se 
căina amarnic de cele ce făcuse, căci pricepu că * dacă 
dânsa ar mai fi fost în viaţă, toate ar fi mers acum * ca pe 
roate; totuşi trimise un sol în goană la locul unde se afla 
fata, cu vorbă ca porunca lui, de nu fusese împlinită, nici să 
nu se îndeplinească. Trimisul găsi pe omul de încredere al 
lui messere Amerigo batjocorind-o pe Violante cu vorbe de 
ocară, fiindcă, deşi îi arătase cuțitul şi * otrava, fata nu 
izbutea să ia o hotărâre aşa la repezeală, iar el vroia s-o 
pună s-aleagă cu de-a sila ori una ori cealaltă. Când auzi 
însă porunca, îi dete pace fetei şi se întoarse la stăpân să-i 
spună cum mersese treaba. Messer Amerigo se dezvinovăţi 
de cele întâmplate pe cât ştiu mai bine şi îşi ceru iertare cu 
lacrimile în ochi, zicând că dacă Teodoro doreşte s-o ia pe 
fată, el bucuros i-o dă. Fineo îl iertă deodată şi-i zise: 

— Eu socot c-aşa e bine să se facă,; iar dacă băiatul nu 
primeşte s-o ieie de nevastă, atunci osânda s a-şi urmeze 
calea. 

Căzând dar la învoială, părinţii îndrăgostiţilor se duseră 
împreună la Teodoro - care, bietul, deşi se bucura că-şi 
regăsise tatăl, încă mai tremura de frica morţii apropiate - 
şi-l întrebară dacă vrea s-o ia pe fată de nevastă. Băiatul, 
auzind că dacă ar vrea, Violante i-ar fi dată de nevastă, se 
bucură atât de mult, încât i se păru că sare din iad de-a 
dreptu-n rai şi le răspunse că el unul, dacă era pe voia iar, 
n-ar fi avut altă dorinţă mai mare ca aceasta. Apoi trimiseră 
la fată să afle şi dorinţa ei. Dânsa, auzind cele întâmplate cu 
Teodoro, cit şi cele care urmau să se întâmple, de unde îşi 


aştepta, ca cea mai necăjită femeie de pe lume, moartea, 
după îndelungă stăruinţă, căci nu-i venea să-şi crează 
urechilor, se bucură puţin şi apoi răspunse că, dacă ar fi 
fost să facă după dorinţa ei, nimic n-ar fi putut s-o 
fericească mai deplin ca gândul de-a ajunge nevasta îui 
Teodoro; dar că, oricum, avea să facă ce-i poruncea 
părintele său. 

Prin bună învoială dar, băiatul se însura cu fata, cu alai şi 
cu petrecere, spre marea mulţumire a întregului oraş. Apoi 
Violante dădu copilul să i-l crească si, mân-gâiată cum era, 
se făcu chiar mai frumoasă ca înainte; iar după ce se ridică 
din pat, se înfăţişă bătrânului Fineo, care fusese aşteptat să 
se întoarcă de la Roma, şi-i dovedi toată cinstea de care-i 
vrednic un părinte; iar dânsul, foarte mulţumit de-o noră 
aşa frumoasă, le rândui la tineri o nuntă ca-n poveşti, 
primind-o şi ţinând-o pe noră ca pe fata lui. lar după vreo 
câteva zile, luându-şi cu sine pe corabie băiatul, nora şi 
nepotul, ii duse la Lajazzo, unde cei doi îndrăgostiţi trăiră 
câte zile avură, an pace şi huzur. 

Povestea a opta 

Nastagio degli Oneşti, iubind o fată din neamul 
Traversărilor, îşi cheltuieşte averea fără sa fie răsplătit de 
ea cu aceeaşi dragoste; rugat de-ai săi, pleacă la Chiassi, şi 
vede acolo un cavaler gonind din urmă o iată, pe care, după 
ce-o omoară, o taie şi o dă la dini. Pofteşte la o masă pe-ai 
săi şi pe iubită; dânsa vede cum o sfâşie clinii pe iată 
urmărită şi, îngrozindu-ae, de teamă să nu păţească tot aşa, 
îl ia de bărbat pe Nastagio. 

Cât ce tăcu Lauretta, la porunca reginei, Filomena începu 
astfel: 

— Plăcute doamne, dacă mila e o virtute pentru care 
suntem adesea lăudate, cruzimea noastră în schimb, cu 
străşnicie-i pedepsită de cel Atotputernic; şi spre a vă 
dovedi aceasta, cit şi spre a vă îndemna s-o alungaţi cu totul 
din inimile dumneavoastră, am să vă spun o istorioară pe 
cât de înduioşătoare, pe atâta de plăcută. 


La Ravenna, veche cetate din Romagna, se aflau pe 
vremuri o mulţime de nobili şi bărbaţi de neam, iar printre 
dânşii un tânăr, pe care îl chema Nastagio degli Oneşti, ce 
după moartea tatălui şi-a unui unchi de-al său rămase 
putred de bogat. Şi tânărul acesta, precum se întâmplă 
adeseori cu tinerii, fiind neînsurat, se îndrăgosti de o copilă 
a lui Pablo Traversări - de neam cu mult mai mare ca el - 
nădăjduind, prin tot ce săvârşea în cinstea şi de dragul ei, c- 
are s-o facă şi pe dânsa să-l îndrăgească deopotrivă. Dar, 
deşi faptele îi erau măreţe şi frumoase şi vrednice de toată 
lauda, nu numai că nu-i foloseau, dar dimpotrivă ai fi zis că 
mai degrabă îi strică, atât de crud, de aspru şi de sălbatic 
se purta iubita lui cu dânsul: căci, ştiindu-se pesemne fără 
pereche de frumoasă şi nobilă, ea se ţinea atât de semeaţă 
şi de încrezută, încât nici el. 

— Nici ce făcea nu era chip să-i placă. Ori treaba asta îl 
mâhnea atât de tare pe Nastagio, încât de multe ori din 
pricina durerii - tot gândi, ndu-; se în zadar - îl ispitise 
gândul să-şi pună capăt zilelor. Ci totuşi, stăpânindu-se, 
ajunse mai apoi să încerce de-atâtea şi atâtea ori s-o dea 
dinadins uitării sau, dacă ar fi putut, să o urască barem aşa 
cum îl ura şi dânsa. Dar în zadar lua hotărâri, căci se părea 
că dragostea, cu cât slăbeau nădejdile, cu atât a se 
aprindea mai tare. 

Stăruind deci Nastagio în dragostea aceasta şi-n cheltuieli 
nesăbuite, prietenii săi şi rudele îşi dădură seama că cle-ar 
mai fi dus-o mult astfel, în foarte scurtă vretme s-ar fi 
pierdut pe sine, pierzându-şi şi averea; de aceea în mai 
multe rânduri îl sfătuiră şi-l rugară să plece din Ravenna şi 
să se ducă în altă parte să şază o bucată; căci în atare chip 
ar fi putut să-şi scadă şi dragostea şi cheltuiala. Nastagio nu 
o dată îşi râse de povaţa asta; dar până mai la urmă, 
fiindcă-l. Băteau mereu la cap, nemai-putând să zică nu, 
făgădui să plece. Făcând dar pregătiri uriaşe, de parc-ar fi 
plecat în Franţa, în Spania sau mai ştiu eu unde, pe ce 
meleaguri depărtate, ureându-se pe cal şi însoţit fiind de un 


alai întreg de prieteni, plecă de la Ravenna şi-o luă spre un 
loc din apropiere, ca la” vreo trei mile de oraş, loc ce se 
cheamă Chiassi şi acolo, după ce împărţi porunci să i se 
întindă corturi, le spuse prietenilor săi, care veniseră cu 
dânsul, să se întoarcă la Ravenna, căci el avea de gând să 
rămâie pe loc. Statorniein-du-şi dar Nastagio popas pe locul 
acela, se puse pe petreceri şi prinse a duce o viaţă mai 
strălucită ca oricare, poftind pe unii şi pe alţii la cină sau la 
prânz, după obiceiul său. 

Dar într-o bună zi, pe-o vreme minunată, către început de 
mai, se întâmplă să-i vină în minte neîndurătoarea lui iubită, 
drept care, poruncind slugilor să plece şi să-l lase singur, ca 
să poată în voie gândi la draga lui, se apucă să hoinărească 
şi, tot umblând îngândurat, ajunse într-o pădurice de pini 
din apropiere. Şi către amiază, cum se afundase cale de-o 
poştă aproape în păduricea aceea, fără. Să-i pese nici de 
foame, nici de nimica altceva, i se păru deodată c-“ aude un 
plâns sfâşietor şi nişte ţipete. Ascuţite ca de femeie parcă. 
Din care pricină, trezit din dulcea lui visare, îşi ridică 
obrazul să vadă ce se întâmplă şi se miră când se trezi în 
inima pădurii. Apoi, uitându-se înainte, printr-un bungeit de 
copăcel şi mărăcini văzu venind în goană către dânsul o 
frumuseţe de copilă, goală, cu părul răvăşit şi toată numai 
zigârieturi, care plângea şi se ruga. Strigând să i se dea 
iertare; şi mai văzu de asemeni c-o fugăreau sălbatic de-o 
parte şi de alta doi câini cumplit de răi şi mari, eiare o 
muşcau fără de milă când izbuteau să o ajungă; iar pe upma 
ei, gonind pe un armăsar mai. Negru ca ceaunul, văzu 
venind un cavaler înveşmântat în negru, foarte mânios la 
faţă şi care, e-un pumnal în mină, o ameninţa cu moartea, 
strigându-i vorbe îngrozitoare si. Straşnice sudălmi. 
Priveliştea aceasta îl copleşi de spaimă şi totodată de 
uimire, trezindu-i pân' la urmă şi mila de-sărmana fată, milă 
din care apoi miji dorinţa să o scape, de-ar fi putut, de chin 
şi moarte. Şi fiindcă n-avea arme-asupra lui, drept măciulie 
smuci o creangă dintr-un pom şi încercă s-aţie calea 


dulăilor şi-a călăreţului care venea din urmă. Dar acesta, 
când văzu ce face, strigă la el din. Depărtare: 

— Nastagio, nu te amesteca! Lasă-mi dulăii şi pe mine-să 
facem precum merită femeia asta ticăloasă. 

Şi într-adevăr, câinii, vârându-şi colții în coapse, opriră 
fata în loc, iar cavalerul, ajungând-o, se cobori din sa. Atunci 
Nastagio se apropie şi-i zise: 

— Nu ştiu cine eşti, de mă cunoşti aşa de bine, dar eu 
aţâţă-ţi spun că-i lucru ruşinos să vezi un cavaler cu arme 
asupra lui că vrea cu dinadins să junghi. E o femeie lipsită 
de apărare, punându-i şi dulăi pe urme, de parc-ar fugări o 
fiară. Eu unul nu mă-mpac cu asta şi fii încredinţat că am s- 
o apăr cu dârzenie. 

La care cavalerul răspunse după cum urmează: 

— Nastagio, ca şi tine am văzut şi eu lumina zilei la 
Havenna, dar tu erai de-abia un prunc la vremea în oare eu 
- căruia mi s-a zis pe lume messer Guido degli Anastagi - 
eram îndrăgostit de ticăloasa asta cu mult mai mult decât 
eşti tu de fata Traversărilor. Şi într-o bună zi, din pricina 
mândriei şi a cruzimii ei, n-am mai putut să-mi rabd 
durerea şi cu pumnalul ăsta pe care-l vezi la mine-n mână 
m-am omorât din deznădejde şi Dumnezeu m-a osândit la 
chinurile veşnice. Nu după multă vreme dânsa, care de 
moartea mea se bucurase peste fire, muri, şi fiindcă-n 
pragul morţii nu se căi nici de cruzimea pe care mi-o 
arătase, nici de bucuria cu care chinurile mele o 
desfătaseră în viaţă * - ca una care îşi închipuia că nu 
păcătuieşte prin asta, ci câştigă în ochii tuturor - fu osân- 
dită şi ea la chinurile iadului. Şi numai ce se afundă în iad, 
că cerul ne şi rândui osânda laolaltă, pe ea punând-o să 
alerge în faţa mea, iară pe mine, care-am iubit-o atâta, s-o 
fugăresc ca pe-o duşmancă de moarte, nu ca pe-o iubită. Şi 
ori de câte ori o ajung, cu acest pumnal cu care m-am 
înjunghiat odinioară, o înjunghii şi o despic în două, 
scoţându-i inima din piept - inima aceea aspră şi rece că de 
gheaţă, în. Care n-au pătruns nici mila, nici iubirea - * şi 


apoi, cu măruntaie cu tot o azvârl câinilor, precum ve-dea- 
vei de îndată. Nu după multă vreme însă, căci asta-i voia 
Domnului şi-a dreptei sale judecăţi, ca şi cum niciodată n-ar 
fi murit, învie şi începe iar să fugă amarnic, iar eu cu câinii 
în urma ei. Şi-n fiecare vinere o ajung la ceasul ăsta aici şi 
săvârşesc măcelul pe care ai să-l vezi de-ndată. Să nu-ţi 
închipui însă că-n celelalte zile avem răgaz să ne odihnim, ci 
dimpotrivă zi de zi o ajung mereu în alte locuri, în care ea 
şi-a dovedit cu fapta şi cu gândul cruzimea ei faţă de mine. 
Şi, din iubit ajung să-i fiu duşman de moarte, precum vezi, 
osânda mă sileşte s-o unmăresc într-acest chip ani mulţi, 
atâţia câte luni m-a chinuit şi ea în viaţă. Lasă-mă dar să fac 
pe voia dreptăţii celei sfinte şi nu te-mpotrivi puterii cu care 
n-ai putea să lupţi. 

Nastagio, auzind acestea, cu părul ridicat măciucă în 
vârful capului, de groază, se trase cu sfială în lături şi 
aşteptă înfricoşat, cu ochii ţintă la copilă, să vază ce se 
întâmplă. Şi atuncea cavalerul, sfârşind ce avea de spus, 
strângând pumnalul în mână, ca un dulău turbat se năpusti. 
Asupra fetei - care în genunchi, ţinută zdravăn de cei doi. 
Câini, cerea îndurare - şi o lovi cu sete în piept, vârând în. 
Ea pumnalul până de ceea parte. Copila, cât ce fu 
străpunsă, se prăbuşi grămadă, ţipând şi hohotind întruna; 
iar cavalerul, punând mână la repezeală pe un cuţit, o 
spintecă până la sale şi apoi, scoţându-i inima şi cele 
dimprejur, le zvârli la câini, care, flămânzi şi hămesiţi, le 
înghiţiră într-o clipită. Curând însă copila, ca şi cum vis ar fi 
fost 'toate, se-ridică iute în picioare şi începu din nou s- 
alerge cu câinii după dânsa spre malurile mării. lar 
cavalerul, încălecând şi luându-şi de pe jos pumnalul, se 
puse iar s-o fugărească, şi în curând se mistuiră departe în 
zări, pierind din ochii lui Nastagio. 

Tânărul, după toate astea, şezu mult timp îngândurat, 
cuprins de milă şi de teamă; dar până mai la urmă îi căşună 
că treaba asta, de vreme ce se întâmplă în fiecare vinere, i- 
ar fi putut sluji, şi încă de minune. De aceea, însemnându-şi 


locul, se întoarse la ai săi şi apoi, când socoti că-i vremea, 
trimise după rude şi prieteni şi le spuse: 

— Voi mă-ndemnaţi de. Multă vreme s-o dau uitării pe 
aceea ce mi-e duşmană, nu iubită, şi să pun capăt risipei; 
sunt gata să v-ascult, de-mi îndepliniţi şi voi o rugă. Şi iată 
anume care: să faceţi tot ce-i cu putinţă ca vinerea ce vine 
messer Paolo Traversări, cu fata, cu nevasta şi toate 
celelalte doamne ce se înrudesc cu dânşii, cât şi altele, care 
vreţi voi, să vie aici la prânz, la mine. Şi veţi afla atunci şi 
pricina care mă îndeamnă să vă cer aceasta. 

Cei ce fuseseră rugaţi găsiră simplă treaba asta şi după ce 
se-ntoarseră la Ravenna, la vremea potrivită poftiră la ospâţ 
pe toţi chemaţii lui Nastagio. Şi, deşi fata se lăsă cam greu 
înduplecată, până la urmă totuşi veni şi ea cu ceilalţi. 
Nastagio pregăti din vreme ospăț îmbelşugat şi mândru 
porunci ca mesele să fie aşezate sub pini, în preajma locului 
unde văzuse întâmplarea cu fata nemiloasă; şi aşezându-şi 
musafirii la masă, îi potrivi aşa încât iubita lui să şază cu 
faţa câtre locul unde avea să se petreacă cumplita 
întâmplare. 

Pe când mesenii dar gustau din ultimele feluri, se auziră 
dintr-o dată plânsul şi ţipetele fetei care fugea gonită. De 
care lucru cei de faţă miraţi peste măsură, văzând că 
nimeni dintre dânşii nu ştie ce se întâmrplă, se ridicară în 
picioare să vază ce-i şi atunci zăriră copila îndurerată, pe 
cavaler şi câini; şi până a n-apuca să se dezmeticească bine, 
aceia fură printre dânşii. O larmă asurzitoare se încinse în 
jurul clinilor şi-a cavalerului şi mulţi săriră în ajutorul 
copilei urmărite. Dar cavalerul, agrăindu-i pe -toţi cu 
aceleaşi vorbe cu care îl agrăise şi pe Nastagio prima oară, 
nu numai că-i făcu să dea înapoi, dar pe deasupra îi şi băga- 
n sperieţi şi-i ului cu vorba lui; iar când se năpusti s-o 
spintece pe fată, câte femei se aflau de faţă (şi dintre care 
multe, ori că fuseseră înrudite cu fata sau cavalerul, ori că- 
şi mai aminteau şi-acum de dragostea şi moartea lui), toate 
porniră a hohoti cu atâta jale şi durere, de-ai fi crezut că 


lor, nu ei, le scoate inima, din piept. Şi când măcelul se 
sfârşi, iar cavalerul cu copila pieriră în depărtare, toţi cei 
care-i văzuseră se apucară să vorbească de întâmplarea 
aceasta şi multă vreme îi suciră pe-o parte şi pe alta tâlcul. 

Dar dintre toţi, cea care se îngrozi mai tare fu tocmai 
nemiloasa iubită a lui Nastagio. Căci ea, care văzuse şi 
auzise limpede tot ce se petrecuse, îşi aminti de asprimea 
pe care pururi o vădise sărmanului Nastagio şi ca atare îşi 
dete seama că întâmplarea aceea şi vorbele auzite erau 
pentru ea în primul rând şi abia pe urmă pentru ceilalţi; din 
care pricină înfricoşată, se şi vedea fugind cu el miî-nios pe 
urme şi cu dulăii pe de lături. Şi-asa-i pătrunse spaima în 
oase, încât, ca nu cumva să aibă a pătimi şi ea aceeaşi 
soartă îngrozitoare, abia aşteptă să afle prilejul potrivit 
(care de altfel se ivi chiar în aceeaşi seară) şi, 
preschimbându” şi ura în dragoste, trimise în taină o slugă 
credincioasă la Nastagio, care-l rugă din partea ei să aibă 
bunătatea să vie pân' la dânsa, căci era gata a face întocmai 
cum i-ar fi fost pe voie lui. Nastagio îi răspunse că era 
foarte bucuros de vorbele trimise, dar că, de se învoia şi 
dânsa, poftea s-o aibă în chip cinstit, drept soaţă legiuită 
adică. Fata, care ştia prea bine că n-atârna decât de ea să-i 
fie ori nu nevastă, răspunse că se învoieşte. Drept care, 
purtându-şi singură solia, le spuse părinţilor ică-i bună 
bucuroasă să se mărite cu Nastagio; de care dânşii fură 
nespus de mulţumiţi. Iar când veni duminica, Nastagio se 
însura cu fata şi rânduiră nuntă mare, trăind pe urmă 
fericiţi. Cât despre spaimă trasă, ea nu fu numai pricina 
acestui singur bine: căci doamnele de la Ravenna 
înfricoşate foarte, pe urma acestei întâmplări se 
înduplecară mult mai iute la poftele bărbaţilor decât mai 
înainte vreme. 

Povestea a noua 

Federigo degli Alberighi iubeşte fără a fi iubit, îşi risipeşte 
avutul în dărnicii şi pân' la urmă, rămas cu un singur şoim, 
i-l dă în bucate doamnei îndrăgite, ce-i preacinstise casa; 


iar dânsa, înduioşată, îl ia de soţ şi face dihtr-însul om 
bogat. 

Filomena îşi isprăvise vorba, când regina, văzând că 
nimeni altul nu mai avea de povestit, afară doar de Dio-neo, 
cel rânduit să spună povestea de pe urmă, voioasă prinse a 
zice: 

— E rândul meu acum; şi eu, iubite doamne, sunt 
bucuroasă să deapăn o poveste, întrucâtva asemănătoare 
celeilalte, nu doar ca să pricepeţi din tâlcul ei ce poate face 
frumuseţea voastră cu inimile alese, dar şi ca să învăţaţi î 
dărui voi înşivă răsplata cuvenită, când e pe drept s-o daţi, 
fără a lăsa ca soarta s-o împartă după capul ei. Căei ea de 
obicei nu dă cu judecată, ci numai pe unii îi prisoseşte, după 
bunul ei plac. 

Se cade dar să ştiţi că lacopo di Borghese Domenichi, care 
a trăit - şi poate mai trăieşte şi astăzi - - în oraşul nostru, 
socotit de toţi ca un om de mare vază şi cu multa greutate, 
mai vrednic de renume prin darurile firii şi prin purtarea lui 
decât prin neamul lui cel vechi, ajuns la bă-trâneţe, se 
bucura să-şi treacă vremea povestind cu vecinii sau cu cine 
se nimerea despre întâmplări trecute, lucru pe care se 
pricepea să-l facă cu mai multă rânduială, cu mai bună 
aducere aminte şi cu vorbe mai alese ca nimeni" altul. Or, 
printre alte minunate întâmplări, obişnuia bătrânul să 
povestească că trăia pe vremuri la Florenţa un tânăr, pe 
nume Federigo, al lui messer Filippo Alberighi, mâi prețuit 
decât oricare altul din Toscana pentru iscusinţa cu care 
mânuia armele şi pentru curtenia lui desăvârşită. Ţi-nărui, 
precum se întâmplă adeseori cu cei bogaţi la suflet,. se 
îndrăgosti de o doamnă, monna Giovanna pe nume, socotită 
pe vremea aceea drept una dintre cele mai frumoase şi mai 
plăcute doamne din câte se aflau în Florenţa. Şi, ca să 
izbutească a-i dobândi iubirea, tânărul se războia în 
întreceri, în luptele călări, orânduia ospeţe şi-şi dăruia 
îmbelşugat mesenii, irosindu-şi pe necumpătate avutul. Dar 
doamna, pe cât de frumoasă, pe atât de cinstită, nu lua 


nimica în seamă, nici fapta săvârşită, nici pe făptaşul ei. 
Cheltuind dar Federigo peste puterile sale, fără a dobândi 
nimica în schimb, precum uşor se întâmplă, dădu de fundul 
sacului şi se trezi sărac, c-o biată moşioara de pe urma 
căreia trăia cu strâmtoare, şi cu un şoim de soi, cuart nu 
găseai altul. Din care pricină, iubind mai tare ca ori-când şi 
părându-i-se cu neputinţă să mai rămâie la oraş aşa sărac 
cum era, hotări să se aşeze la Campi, unde-şi avea moşia. Şi 
acolo, umblând la vânătoare, fără să ceară nimănui nimica, 
de bine de rău, cum putea, îşi purta cu răbdare sărăcia. 

Or, într-acestea, pe când Federigo scăpătase cu desăvâr- 
şire, se întâmplă într-o bună zi ca bărbatul monnei Gio-l42 
vanna să cadă la pat; şi văzându-şi sfârşitul aproape, omul 
îşi făcu testamentul şi rândui moştenitor al avuţiilor sale, 
multe şi nemăsurate, pe un fiu al lui, destul de măricel, iar 
de s-ar fi întâmplat ca băiatul să moară fără urmaş, rânduia 
aşijderea ca monna Giovanna, pe care o iubise cu credinţă, 
să-i rămâie moştenitoare; apoi îşi dădu sufletul. Rămânând 
văduvă, monna Giovanna, după obiceiul femeilor noastre, îşi 
petrecea verile, dimpreună cu băiatul ei, la ţară, pe o moşie 
vecină cu pământul lui Federigo. Din care pricină băiatul 
prinse a se împrieteni cu cavalerul şi a prinde drag de 
păsări şi de câini; şi cum văzuse adesea şoimul lui Federigo 
zburând, îl îndrăgise din cale-afară. Şi-ar fi dorit cu tot 
dinadinsul să-l aibă, dar nu cuteza să i-l ceară, căci ştia prea 
bine cât de dragă îi era cavalerului pasărea. Aşa stând 
lucrurile, se întâmplă ca băiatul să se îmoblnăvească; din 
care pricină niaică-sa, îndurerată foarte, ca una ce doar pe 
el îl mai avea pe lume şi îl iubea ca pe ochii din cap, câte 
ziua de mare nu se mişca de lingă el, nu contenea cu 
mângâierile şi-l întreba mereu de nu-şi dorea cu osebire 
ceva anume, şi se ruga de el să-i spuie ce, căci de-i şedea în 
puteri, s-ar fi trudit oricum să-i împlinească voia. Băiatul, 
auzind şi azi şi inâine, mereu aceeaşi rugare, zise: 

— Măicuţă, de-ai izbuti să câştigi pentru -mine şoimul lui 
Federigo, cred că m-aş face bine. 


Femeia, auzind aceasta, rămase pe gânduri şi apoi începu 
să cugete la cele ce avea de făcut. Ştia prea bine că 
Federigo o iubise vreme îndelungată, dar cunoştea de 
asemeni că ea, din partea ei, nu-l învrednicise nici măcar c- 
o privire; de aceea îşi spunea în sine: "Cum aş putea trimite 
după şoim sau să mă duc chiar eu să-l cer, când, după câte 
aud, pasărea e cea mai vrednică din câte zboară pe lume şi 
pe deasupra îi aduce şi foloase? Şi cum m-ar lăsa inima să-i 
iau unui om cumsecade singura bucurie care i-a mai rămas 
pe lume?" Şi, hărţuită de gânduri, deşi era încredinţată c-ar 
fi fost de ajuns să-l ceară ca să-l dobândească pe dată, 
neştiind ce să-i răspundă bălaiului, sta locului muncită de 
îndoieli. Ci până mai la urmă, Tăzbită de dragostea pentru 
copil, ca să-i facă pe voie, hotări, fie ce-o fi, nu să trimită, ci 
să meargă chiar ea după soim şi să i-l aducă de îndată. li 
zise dar: 

— Băiatul mamei, fii pe pace şi caută de mite fă bine, că 
mâine dimineaţă îţi făgăduiesc că nu m-apuc de nici o 
treabă până nu m-oi duce după şoim să ţi-l aduc încoace. 
Băiatul, bucuros nevoie mare, păru că prinde iar puteri. A 
doua zi de dimineaţă, femeia, luând cu sine o însoţitoare, 
porni, chipurile, la plimbare si, ajungând la căsuţa lui 
Federigo, întrebă de el. Fiindcă nici în ziua aceea şi nici mai 
înainte, vremea nu se arătase a fi prielnică vână-torii, 
Federigo se afla cu treabă în grădină. Şi, auzind-o de la 
poartă pe monna Giovanna că întreabă de dânsul, se miră 
foarte şi-i ieşi bucuros în cale. Femeia, văzându-l că vine, 
porni înaintea lui cu zâmbetul pe buze. Şi, după ce primi 
bineţe de la dânsul, îi spuse: 

— Bine te-am găsit, Federigo. Şi apoi urmă: Am venit să-ţi 
răsplătesc toate neajunsurile pe care le-ai pătimit pe 
vremea când (mă iubeai; şi atare mi-e răsplata, că. Vreau 
acum, în bună prietenie să stau la masa ta, dimpreună cu 
însoţitoarea mea aici de faţă. 

La care Federigo răspunse cu umilinţă: |; 


— Doamnă, nu-mi amintesc să fi pătimit vreun neajuns din 
parte-ţi, ci numai bine; atât de mult, încât de-am fost 
cândva mai vrednic decât alţii, e mulţumită ţie şi dragostei 
ce pururi ţi-am purtat. lar de venirea. Ta de bunăvoie 
încoace, mă bucur mult mai mult decât de mi-ar fi dată 
averea întreagă înapoi s-o împrăştii iarăşi ca-nainte, deşi la 
om sărac mi te minară paşii. 

Şi, zicând acestea, cu multă ruşine pentru sărăcia lui, o 
pofti în casă şi apoi o plimbă prin grădină; şi acolo, ne- 
aflând pe nimeni mai potrivit să-i ţie tovărăşie, îi. Spuse: 

— Doamnă, cum alţii nu-s pe-aici, femeia asta de treabă, 
nevasta slujitorului meu, ţi-o ţine de urât, până ce eu rn-oi 
îngriji de masă. 

Deşi era sărac ca vai de lume acum, Federigo n-avusese 
încă: prilejul să-şi dea seama cit de nesocotit îşi risipise 
avutul, în dimineaţa aceea însă, neaflând în casă nimic cu ce 
să poată ospăta femeia de dragul căreia cinstise odinioară 
a'tâta amar de lume, cu vârf şi îndesat îşi căina risipa. Şi, 
zbuciumat din cale-afară, blestemându-şi ursita şi 
învârtindu-se de colo până colo ca ieşit din. Minţi, ne-aflând 
nici bani nici altceva să dea, pe chezăşie, fiind şi târzie ora, 
şi în el mare dorinţa de a-şi ospăta iubita măcar cu cit de 
cât, iar pe de altă parte nevrând să ieie cu împrumut nici 
barem de la slujitorul său, se nimeri să dea cu ochii de 
bunătatea lui de şoim, ce sta proptit pe un leat în cămăruţa 
lui. Şi cum n-avea încotro, puse mâna pe el şiv văzând că-i 
gras, îl socoti vrednic să sadă în talgerul unei femei ca 
dânsa. De aceea, fără a mai sta pe gânduri, îi suci gâtul şi-l 
dădu degrabă unei slujnicuţe să-l curețe de pene şi să-l 
grijească bine, punându-l la frigare. Apoi, din bruma de 
albituri ce-o mai păstrase, aşternu 'masa cu feţe ca zăpada 
şi, bucuros nevoie mare, se întoarse în grădină, spunându-i 
monnei Giovanna că masa, după slabele-i puteri rânduită, 
era gata. Doamna, dimpreună cu însoţitoarea. Ei, sculându- 
se, porni la masă si, fără a cunoaşte bucatele, dimpreună cu 
Federigo ce le servea cu plecăciune, mân- cară bietul şoim. 


Apoi, ridicându-se de la masă, după ce petrecuseră o- 
bucată de vreme vorbind de una şi de alta, monna 
Giovanna, socotind că-i vremea să-i spună lui Federigo de 
ce venise, cu glas duios prinse a grăi: 

— Federigo, de-ţi aminteşti cumva de viaţa ta de odinioară 
şi de purtarea mea, ipe care poate aspră şi crudă ai socotit- 
o, nu mă-ndoiesc c-ai să te miri de îndrăzneala mea, auzind 
pricina ce mă aduce la tine; dar de-ai avea copii sau de-ai fi 
avut măcar, astfel încât prin ei să-ţi fie dat să judeci câtă 
putere adună iubirea părintească, sunt sigură că m-ai ierta 
măcar în parte, dacă nu pe de-a întregul. Dar dacă tu nu ai 
copii, eu am şi ca atare nu pot să lepăd legea ursită 
părinţilor; se cade dar să. Mă supun şi eu acestei legi si, 
împotriva mea şi-a oricărei cuviinţe şi îndatoriri, mă văd 
silită acum să-ţi cer tm dar, ce ştiu că ţi-e mai drag ca 
orişice pe lume (şi pe bună dreptate, căci soarta ta 
vrăjmaşă nu ţi-a lăsat altă bucurie, altă mângâiere sau 
desfătare în afară de asta). Şoimul ţi-l cer 

— Decameronul, voi. N - cd. 80 în dar; şoimul pe care 
copilul meu l-a îndrăcit a> tat de; mult încât, de nu i-l duc, 
mă tem că-l va răpune boala şi mi-l va lua din viaţă. De 
aceea, dar te rog, nu pentru -dragostea ce-mi porţi, faţă de 
care n-ai nici o îndatorire, ci pentru inima-ţi aleasă, ce-ai 
dovedit că-i mai presus decât a celorlalţi prin curtenia ei, să 
fii atât de bun şi să mi-l dai, ca prin atare dar să zic şi eu că 
mi-am scăpat copilul de la moarte şi c-am făcut din elun om 
ce-ţi va purta de-a pururi mulţumită. 

Federigo, auzind ce-i cere monna Giovanna şi ştiin-* du-se 
neputincios să-i împlinească voia, căci îi dăduse şoimul în 
bucate, nu prididi, sărmanul, nici un cuvânt să spuie, că-l şi 
podidi plânsul, acolo-n faţa ei. lar doamna, văzându-i 
lacrimile amare şi crezând dintâi că plânge din pricina 
mâhnirii că s-ar despărţi de şoim, era cit pe-aci -să-i spună 
că nu-l imai vrea în dar, dar, stăpânindu-şi vorba, aşteptă 
cuminte să-i treacă amărăciunea şi să-i auză glasul. Şi într- 
un târziu, Federigo răspunse: 


— Doamnă, din ziua în care Domnul mi-a răsădit în piept 
iubirea pentru tine, de nesfârşite ori am socotit că * soarta 
mi-e aprigă vrăjmaşă şi m-am şi plâns de dânsa; * dar relele 
trecute îmi par nimica toată faţă de răul crunt cu care acum 
mă-ncearcă. Căci de-oi trăi şi o mie de ani, tot n-am să o iert 
- gândind e-ai pus piciorul în casa mea săracă, în care n-ai 
venit pe vremea când te-aştepta bogată, şi c-ai venit să-mi 
ceri un dar mărunt, iar eu, din vina ei, a sorții, nu-i chip să 
ţi-l pot da; şi am să-ţi spun şi pricina. Când 'mi-a fost dat s- 
aud cum că pofteşti să-mi cinsteşti masa, gândindu-mă la 
rangul şi vrednicia ta, am socotit că s-ar cădea, pe măsura 
puterilor mele, să te omenesc cu bucate mai iscumpe decât 
acele ce obişnuit se dau mesenilor la masă. Şi-atuncea, 
amintindu-mi de şoimul ce mi-l ceri, cât şi de preţul lui, am 
socotit că-i vrednic să ţi-l aşez în faţă; şi tocmai adineauri ţi 
l-am servit pe talger, gândind că-i dau prea bună şi vrednică 
întrebuințare. Dar, fiindcă văd acuma că l-ai fi dorit viu, 
atâta amar mă-ncearcă, încât în veci n-oi izbuti să-mi aflu 
somn ori alinare. 

Şi zicând acestea porunci să i se arate doamnei, drept 
bună mărturie, picioarele, penele şi pliscul. 

Doamna, pricepându-i fapta îl dojeni mai întâi că-şi 
omorâse mândreţea lui de soim de dragul unei femei, iar 
mai apoi, în sinea ei, îi lăudă multa mărinimie pe care 
sărăcia nu izbutise şi nici n-avea să izbutească a i-o ştirbi 
vreodată. Apoi, luându-şi nădejdea şi gândul de la şoim, 
temându-se că boala îi va răpi copilul, plecă mâhnită foarte 
şi se întoarse acasă. Acolo, fecioraşul, de dorul după şoim, 
ori poate frânt de boală, la foarte scurtă vreme se petrecu 
din viaţă, spre amărăciunea multă şi grea a maicii sale. Şi 
după lacrimi multe şi jale nesfârşită, la un răstimp, fraţii 
doamnei se apucară s-o îmboldească să se mărite iar, căci 
era încă tânără şi bogată pe deasupra. Doamna,., deşi nu 
prea voia, văzându-se îmboldită, îşi aminti cu drag de 
Federigo şi de “mărinimia pe care o dovedise în fapta de pe 


urmă, când omorâse şoimul spre a o cinsti pe dânsa, şi le 
zise fraţilor: 

— De-ar fi pe voia voastră, eu aş rămâne bucuroasă, aşa 
cum sunt: dar de vă e cu dinadins să îmi aleg bărbat, eu una 
nu vreau altul decât pe Federigo degli AlberighL. 

La care fraţii doamnei, bătându-şi joc de dânsa, îi spuseră: 

— Da' proastă eşti! Auzi ce zice? Îl vrea pe Federigo, care-i 
sărac lipit. 

Dar dânsa le răspunse: 

— Eu ştiu c-aveţi dreptate; dar decât multă avere să-şi: 
caute om s-o ţie, mai bine om o dată să fie vrednic de-avere. 

Fraţii, dacă văzură c-aşa vrea ea şi pace, ştiindu-l pe 
Federigo, deşi sărac, om de ispravă, făcură voia doamnei şi 
i-o dădură de nevastă cu averea ei cu tot. lar el, văzându-se 
însurat cu cea pe care o îndrăgise mai mult ca orice pe 
Iunie şi pe deasupra şi bogat, trăi cu ea în desfătare pân' la 
sfârşitul vieţii, vădindu-se mai chibzuit în mânuirea banilor 
decât fusese odinioară. 

H.; Ge 147 

Povestea a zecea 

Pietro din Vinciolo cinează la nişte prieteni, iar nevastă-sa 
îşi aduce în casă un tânăr; bărbatul se întoarce şi ea îl as- 
cunde pe tânăr sub o coşarcă de găini. Pietro îi povesteşte 
că-n casa Ercolanilor, unde cinase el, fusese aflat un tânăr 
adus în casă de nevastă; femeia o face de două parale pe 
nevasta lui Krcolano. Din nenorocire, un catâr pune copita 
pe degetele tânărului, care şedea pitit sub coş; băiatul 
strigă, Pietro îl vede şi află înşelăciunea nevesti-şi cu. Care, 
din blăstămă-ţia lui, până la urmă se împacă. 

Regina îşi isprăvise povestea şi cei de faţă îl preamăreau 
pe Dumnezeu, care-i dăduse răsplata cuvenită bietului 
Federigo, eând Dioneo, care nicicând nu aştepta îmbiere, 
prinse a grăi astfel: 

— Eu nu ştiu, zău, să vie oare dintr-o meteahnă în- 
tâmplătoare, sădită în sufletele noastre de obiceiurile 
ticăloase, sau din păcat firesc îndemnul de a râde de cele 


rele mai degrabă decât de cele bune şi mai cu seamă atunci 
când nu pe noi ne atinge răul. Oricum, de vreme ce 
osteneala pe care mi-am dat-o şi-ntr-alte rânduri şi pe care 
sunt gata să mi-o dau şi acum nu urmăreşte altceva decât s- 
alunge întristarea din inimile dumneavoastră, îndrăgostite 
doamne, şi să v-aducă veselie şi zâmbete pe faţă, deşi 
subiectul povestirii mele nu-i tocmai prea cinstit, eu totuşi 
am b-o povestesc, căci e cu haz. lar dumneavoastră 
ascuitând-o, faceţi cum obişnuiţi a face şi când intraţi în-tr-o 
grădină şi când, cu mâna voastră cea gingaşă, culegeţi 
trandafirii, iar spinii îi lăsaţi deoparte; lucru pe care ele 
astă dată îl veţi putea îndeplini, dacă veţi da deoparte omul 
rău din istorioară, lăsându-l să se bălăcească întru necinste 
şi năpastă, şi-n schimb veţi râde bucuroase de păcălelile 
nevestei, păstrându-vă pe altă dată mila pentru cei ce-s 
urgisiţi. 

Trăia în Perugia, nu demult, un bogătaş pe care îl chema 
Pietro din Vinciolo şi care se însura într-o bună zi, dar nu 
atât de dragul căsniciei, cât mai degrabă, pasămite, spre a-i 
înşela pe ceilalţi şi spre a mai risipi părerea pe care şi-o 
făcuseră toţi perugienii despre dânsul; şi soarta se găsi să-i 
mulţumească pofta cu o nevastă tânără şi zdravănă, o 
roşcovană plină de draci, căreia doi bărbaţi i-ar fi trebuit, 
nu unul; şi tocmai ei, sărmana, se nimeri să-i pice un soţ de 
soiul ăsta, căruia nu-i sta capul nici cât de cât la ea, ci la cu 
totul altceva. De care lucru dânsa, cu vremea dându-şi 
seama, cum se ştia pe sine proaspătă şi frumoasă, voinică 
şi-n putere, dintru început se necăji amarnic şi nu o dată îşi 
sudui cu vorbe grele omul, cu care zi şi noapte tot într->o 
sfadă o ducea. Pe urmă însă, pricepând că toate astea mai 
degrabă îi vestejeau ei tinereţea decât îl îndreptau pe el, îşi 
zise în sinea ei: "Nenorocitul ăsta mă dă pe mine la o parte, 
ca el să-şi facă mendrele în voie cu bărbaţii; -da' las' c-am 
să i-o fac eu lui, de să mă ţie minte! Că eu im-am măritat cu 
el şi i-am adus zestre frumoasă ştiindu-l bărbat şi ca atare 
gândeam că -de! 


— Pofteşte şi el la/ce poftesc şi chiar şi trebuie să 
poftească bărbaţii, că de ştiam că nu-i bărbat nu-l luam în 
ruptul capului. Dar dumnealui, care ştia, vezi bine, că-s 
femeie, de ce ni-a luat dacă nu rabdă să vază în ochi 
muierile? Zău, asta una nu mai 'merge! Că eu, dac-aş fi vrut 
să nu mai ştiu de lume. 

— M-aş fi călugărit şi pace; pe cită vreme aşa, poftind să 
am parte de ea şi aflându-mă într-însa, dac-oi şedea s-aştept 
plăcere de la el, apăi să ştii că numai bine îmbătrânesc tot 
aşteptând, iar când oi fi bătrână are să-mi vie mintea la cap 
şi-are să-mi pară irău că mi-am pierdut zadarnlc tinereţile. 
Nu el tnă-nvaţă oare mai bine ca oricare altul, cu pilda lui, 
să-mi fac de cap şi să mă-mbii şi eu la ce se-mbie 
dumnealui? Pe câtă vreme în el atare desfătare e ruşinoasă 
şi hulită, în mine e vrednică de laudă. Că eu mă împotrivesc 
doar legii, pe câtă vreme el nu numai legii, dar şi firii." 

Gândindu-se femeia într-acest chip, şi nu o dată, ca să-şi 
preschimbe gândul pe ascuns în faptă împlinită, intră în 
vorbă c-o bătrână, care aducea leit cu sfânta Verdiana - 
aceea de-i hrănea pe şerpi - şi care pururi cu rozariu-n 
mâini cutreiera bisericile şi nu le vorbea de alte cele decât 
de viaţa sfinţilor ori despre rănile sfântului Francisc, tre- 
când în ochii tuturor drept o adevărată sfânta; si, când 
cugetă femeia că-i vremea să vorbească, mărturisi bătri-nei 
tot ce-i şedea în gând să facă şi dânsa îi zise aşa: 

— Oopila mea, cel veşnic, care-i atoateştiutor, ştie că nu 
greşeşti dac-ai să faci precum mi-ai ispus: şi, chiar de n-ai 
avea o pricină anume, încă ar trebui s-o faci, şi tu şi orişice 
femeie 'de anii tăi, numai şi numai spre a nu vă pierde 
tinereţea, căci nu-i durere mai amară pentru. Aceia care 
ajung s-o simtă chiar pe pielea lor deeât să ştii că ţi-ai 
pierdut degeaba tinereţea. Că noi, dac-am îmbătri-nit, la ce 
naiba 'mai suntem bune decât să stăm la gura vetrei şi să 
păzim cenuşa? Şi dac-o ştie cineva şi-ţi dă încredințare, apăi 
să ştii că eu îs aia; c-abia acu la bătri-neţe şi fără de folos 
îmi dau seama cu durere şi cu straşnice păreri de rău ce de 


mai timp mi-am irosit în tinereţea mea; ce-i drept, nu l-am 
pierdut chiar tot (n-aş, vrea să crezi c-am fost o proastă), 
dar totuşi nu l-am folosit pe cât mi-ar fi plăcut; şi când mi- 
aduc aminte! de asta şi mă văd în halu-n care sunt, că nici 
de obiele nu mi-”s bună, mă şltie Dumnezeu ce pătimesc, 
biata de mine! Vezi, cu bărbaţii nu-i aşa: că ei din naştere 
sunt buni la câte toate treburi şi nu la una singură, ca noi; 
ba pe deasupra la bătrâneţe mulţi din ei plătesc mai mult 
ca-n tinereţe. Dar bietele femei numai de asta-s bune; de 
asta şi de prunci. Că doar de-aceea se şi nasc şi d-aia sunt 
iubite, De n-ar fi să-ţi dai seama dintr-altele de lucrul ăsta, 
'numai după asta una, că adică nouă, ne stă capul numai şi. 
Numai la iubire, şi ai putea să vezi c-aşa e cum îţi spun, 
Unde mai pui că o femeie e-n stare să sleiască nenumărați 
bărbaţi, pe câtă vreme mulţi bărbaţi nu dau de cap unei 
femei. Or, fiindcă noi suntem făcute anume pentru asta, mă- 
ntorc şi zic că bine faci dacă-i plăteşti bărbatului ocară cu 
ocară, ca nu cumva la bătrâneţe să te trezeşti că sufletul îţi 
bagă vină trupului. Din viaţă şi din lumea asta atâta ai cât îţi 
iei singur: şi mai cu seamă noi, femeile, care se cade să 
folosim prilejul şi vremea ce ni-e dată mai mult decât 
bărbaţii. Că noi, pre câte vezi, dac-am îmbătrânit o dată, 
nici bărbăţelul şi nici dracul nu ne mai caută-n coarne, ci ne 
gonesc în cuhnie şi băsmuim cu mâţa ori să. Purtăm de grijă 
la blide şi la străchini. Ba chiar mai rău, că dumnealor îşi 
fac şi râs de noi şi zic: "la tinerele plăcinţele, la babe lături 
şi stropsele" şi alte câte necuviinţe. 'IDa' ca să nu mai 
lungesc vorba, îţi spun chiar de pe acum că nimănui n-ai fi 
putut să-ţi descarci sufletul mai bine şi cu mai mult folos ca 
mie: că nu-i bărbat pe lumea asta, să fie cât de spilcuit, de 
pomădat şi înţolit, la care eu să. Nu cutez a-i spune totcee 
de lipsă şi nici aşa de aspru ori necioplit, încât eu una să nu- 
| înmoi si, să nu-l fac să-rni îndeplinească voia. Alege-ţi unul, 
mi-l arată şi pe urmă las' pe mine! Da' să nu uiţi, copilă 
dragă, c-astept şi eu ceva, ca una ce-s săracă şi vreau chiar 
de pe acum să mi te pomenesc în toate rugăciunile, ca 


Dumnezeu să-ţi facă parte şi ţie şi la morţii tăi de viaţă 
veşnică şi bine., Şi-aci sfârşi cu vorba. 

Rămase dar femeia bun înţeleasă cu bătrâna că dacă ar fi 
văzut un tânăr care trecea cam des pe acolo - aşa şi aşa, şi-i 
spuse din cap până-n picioare cum arată băiatul - să facă ce 
ştia; si, dându-i o bucată de carne afumată, îi făcu vânt cu 
Dumnezeu. Nu după multă vreme bătrâna îi aduse în casă 
pe tânărul cu pricina şi după câtva timp pe altul, precum şi-i 
alegea femeia, ce, cu fereală de bărbat, de câte ori putea, 
nu se sfia să-şi facă pofta. 

Acu, se nimeri într-o seară ca dumnealui, bărbatul, să 
meargă să cineze c-un prieten, căruia-i zicea pe nume Er- 
colano; şi-atunci femeia porunci codoaşei să-i aducă în casă 
pe un tânăr - unul din cei mai chipeşi şi mai plăcuţi holtei 
din Perugia - iar bătrâna i-l aduse iute-iute. Şi abia se 
aşezaseră femeia cu băiatul la anasă să mănânce, când hop, 
pică şi Pietro, chemând de afară să-i deschidă. Femeia, 
auzindu-l, se socoti pierdută; dar totuşi, încer-când să vadă 
de-l poate ascunde pe băiat, cum nu-i dădea prin cap să-l 
scoată pe undeva afară ori să-l pitească în-tr-altă parte, 
aflându-se lângă odaia în care ei şedeau la masă o prispă, îl 
piti acolo sub o coşarcă de găini care-i era la îndemână şi 
azvârli deasupra ei un sac pe care peste zi pusese să-l 
golească; apoi dădu fuga la uşă ca să-i deschidă dumnealui 
şi, după ce intră în casă, îi zise: 

— Ţii, da' repede aţi mai cinat în astă-seară! 

Pietro răspunse: 

— Da' de unde! Nici n-am pus gura pe mâncare. 

— Şi pentru ce, mă rog? Îl întrebă femeia. 

Pietro răspunse: 

— Laca-ţi spun: de abia ne aşezasem la masă - Ercolano, 
nevastă-sa şi cu imine - şi-am auzit ca un strâănut de undeva 
de-aproape, pe care nu l-am luat în seamă nici prima nici a 
doua oară; da' ăl de strănutase, mai strănu-tând şi-a treia 
oară, şi-a patra, şi-a cinoea, şi de mai multe ori la rând, am 
prins a ne mira cu toţii; drept care Erco-lano, care se 


ciondănise oleacă cu nevastă-sa, fiindcă femeia ne ţinuse 
cam multişor la uşă până să ne deschidă, grăi înciudat: "Ce 
naâba-i asta? Cine strănută aici?" şi ridicându-se de la 
masă, se duse către o scară care se afla. Acolo şi care avea 
sub ea, precum găseşti în orice casă, un fel de cotlon făcut 
din scânduri, în care să înfunzi de toate. Şi, fiindcă din 
cotlonul cela i se păruse c-auzise strănutul, descuie uşiţa 
care dădea înăuntru şi cât ce o deschise se împrăştie în 
casă o straşnică putoare de pucioasă. Deşi mai înainte - 
când noi, simțind ceva, o întrebasem de miros - femeia ne 
spusese: Mai adineauri am albit nişte tulpane cu pucioasă 
şi-am pus pe urmă sub scara de colo tigăiţa în care o 
presăraseni ca să le afume bine; d-aia miroase aşa", 
Errolano, după ce descuie uşiţa. Şi se împrăştie oleacă 
fumul, uitându-se înăuntru, văzu pe cel ce strănutase şi încă 
strănuta, săracul, căci îl pişcă, straşnic duhoarea şi-l îneca 
pucioasa aşa de tare, încât de-ar mai fi stat puţin acolo, nici 
de strănutat, nici de nimic n-ar mai fi fost în stare. Când îl 
văzu Ercolano, strigă: "Aha, pricep eu acum de ce-am şezut 
irnai înainte atâta. Vreme afară, până-ai catadicsit să ne 
deschizi; să mă trăsnească Dumnezeu, de nu te-oi învăţa eu 
iminte!" Femeia., auzind ce spune şi dându-şi seama c-o 
prinsese cu mâţa-n sac, fără de nici o desluşire alta, fugi 
degrabă de la masă şi nu ştiu unde s-o fi dus. Iar între- 
acestea Ercolano, care nu băgase de seamă că dânsa o 
ştersese, îl tot poftea să iasă afară pe ăl de strănutase; da' 
el, topit, săracul, nu se mişca din loc nici mort, degeaba îl 
tot poftea să iasă., Drept care Ercolano îl trase afară de un 
picior şi-acu căuta de zor o brişcă să-l junghie şi-altă nu. 
Dar eu, de frică să nu-mi fac de lucru cu acârmuirea, nu l- 
am lăsat nici să-l, omoare, nici să-l cotonogească, ci am sărit 
să-l apăr, stri-gând în gura mare, drept care se adunaseră 
vecinii, care. 

Luându-l mai mult mort decât viu, îl scoaseră din casă şi-l 
duseră aiurea. Din astă pricină pe urmă nu ne-am mai pus 


la -masă şi precum vezi, n-am apucat măcar să înghit o 
îmbucătură. 

Femeia, auzind acestea, îşi dete seama că pe lume erau. şi 
alte înțelepte ca ea, deşi din când în când o mai lovea ceasul 
cel rău pe una sau pe alta; aşa că bună bucuroasă ar fi sărit 
în apărarea nevestei lui Ercolano; dar socotind că, dacă îi ţii 
de rău pe ceilalţi pentru greşeala lor, mai lesne-ţi poţi face 
de cap, grăi: 

— Frumos îi sade, n-am ce zice! Şi încă mai făcea pe * 
sfânta! Aşa -credinţă de nevastă cinstită zic şi eu! Auzi! Şi 
m-aş fi spovedit la ea, de credincioasă ce-<mi părea! 
Frumoasă pildă le mai dă la cele tinerele, chiar ea care-i 
bătrână. Trăsni-o-ar Dumnezeu pe ea şi ceasul rău care a 
aidus-o-n lume, că nu se mai îndură să moară o dată, 
spurcăciunea! Muiere ticăloasă şi mârşava ce e, ocara şi 
ruşinea femeilor de pe pământ! Că lepădându-şi cinstea, 
credinţa juruită bărbatului şi pe deasupra şi prețuirea 
lumii, nu s-a sfiit să-l ruşineze - şi pe ea cu el deodată - pe 
omul ăla cumsecade şi bun ca pâinea caldă, care-o ţinea pe 
palme, de dragul unui terchea-berchea. Mă ierte 
Dumnezeu, da' de femei ca astea n-are la ce să-ţi fie milă: 
toate ar trebui omorâte, ba chiar zvârlite-n foc, să ardă aşa 
de vii şi cenuşa să se aleagă de ele. 

Pe urmă însă, amintindu-şi că îşi lăsase ibovnicul acolo la 
doi paşi, sub corfă, se apucă să-i deie ghes lui Pietro să se 
culce. Dar cum lui Pietro nu-i ardea de somn, ci de 
mâncare, o întrebă de nu cumva are ceva la cină. La care 
dânsa răspunse: 

— Auzi! Dac-am ceva de cină! C-am căpiat să-mi fac de 
lucru când dumnealui pleacă de-acasă! Da' ce, eu îs nevasta 
lui Ercolano? Du-te o dată! Ie culcă şi ţi-o fi mai bine. 

Acu, în seara aceea se nimeriseră pe acolo, cu încărcătură 
de la ţară, niscaiva salahori care lucrau la Pietro şi care-şi 
aşezaseră catârii, fără să-i adape, într-un grăjduţ chiar 
lingă prispă. Şi unul din catâri, nemaiputând de sete, 
scoţându-şi capul din căpăstru, ieşi din grajd şi umbla acum 


adulmecând ici-colo, doar-doar o da de apă; şi tot umblând 
aşa, dădu peste coşarcă sub care sta pitit băiatul. El, cum 
şedea în patru labe, îşi întinsese degetele de la o mână 
afară si, spre nenorocul lui, sau poate spre norocul lui, cum 
vrei să-i spui, măgarul îl calcă pe mână, drept care el, 
simțind până-n rărunchi durerea, urlă o dată ca înjunghiat. 
Pietro, când auzi că strigă, se minună şi-şi dete seama că 
țţipătul venea de undeva din casă. leşind dar din odaie şi 
auzind iar văicăreli, fiindcă măgarul nu-şi mutase copita de 
pe mână băiatului, ci dimpotrivă îl apăsa tot mai, avan, 
strigă: 

— Care-i acolo? Şi dete fuga la coşarcă, pe care, ridi-când- 
O, dădu cu ochii de băiat, care, pe lângă ce răbda din. 
Pricina mâinii strivite, era şi mort de frică şi tremura ca. 
Varga să nu-i facă ceva. Dar, fiind recunoscut de Pietro, 
care din pofta lui cea strâmbă îl urmărise multă vreme, 
băiatul, când îl întrebă "ce cauţi aici", nu îi răspunse, ci se 
apucă să-i roage. pe sfinţi şi Dumnezei să nu-i facă vreun 
rău. La care Pietro zise: 

— Scoală şi nu te teme că n-a-m de gând să-ţi fac nimic, 
da'spune-mi cum de eşti aici şi din ce pricină anume? 

Băiatu-i spuse tot. lar Pietro bucuros că dase peste dânsul 
şi nu mai puţin vesel pe cât de amantă era ne-vastă-sa, 
sărmana, luându-l de mână îl duse în casă, unde femeia îl 
aştepta mai mult moartă decât vie. Pietro se aşeză, în faţa ei 
pe un scaun şi-i spuse: 

— Parcă o blestemai mai adineauri pe nevasta lui Er- 
colano, hai? Şi-i tot dădeai cu gura că s-ar cădea să fie arsă 
şi că-i ruşinea voastră a tuturor femeilor. Da' cum de nu 
ziceai de tine? Or, dacă nu-ţi venea să zici, cum te-a râbdat 
inima atunci să spui de ea, când doar ştiai că întocmai aşa ai 
făcut şi 'tu? De bună seamă că la asta nu te-a îndemnat 
decât aceea că voi sunteţi făcute toate pe acelaşi calapod şi 
vă munciţi s-ascundeţi nemernicia voastră cu vina altcuiva. 
Trăsni-v-ar Dumnezeu pe toate, soi rău şi blestemat ce 
sunteţi! 


Femeia, văzând că-acu deodată n-o vătămase cu nimic 
altminterea decât cu vorba, părându-i-se că dumnealui se 
zbenguieşte ele bucurie că se ţine de mână c-un băiat aşa 
de frumos ca ăla, prinse îndrăzneală şi grăi: 

— Te cred c-ai vrea să ne trăsnească, că ţie, noi, femeile, îţi 
suntem dragi ca sarea în ochi: da' vezi că treaba aista nu 
nierge cum vrei tu. Tare-aş pofti să ştiu în schimb de ce 
anume mi te pl'ângi: că bine-ar fi de mine, de-aş: fi şi eu ca 
nevasta lui Ereolano, cum zici tu: că ea, aşa bătrână, 
habotnică şi prefăcută cum e, are de la bărbatul * eitot ce-i 
pofteşte inima şi el şi-o ţine dragă, preouim se cade a-şi ţine 
orice bărbat nevasta, pe câtă vreme eu n-am parte de aşa 
ceva. Că dacă am ce îmbrăca şi încălţa, tu bine ştii că 
dinspre partea cealaltă n-am mai nimic. De câtă vreme nu 
te-ai culcat cu mine, hai? Mai bine aş umbla îerfeniţoasă şi 
desculţă, dă-n pat să-mi fii bărtbat, decât să. Am 'tot ce-iini 
trebuieşte şi-apoi să rabd ce rabd. Pricepe o dată, omule, că 
sunt şi eu femeie ca toate celelalte şi că mă-mbii şi eu la ce 
se îmbie ele; dretpt care, dacă umblu aiurea să caut ce n- 
am în casă, n-ai la ce-mi spune vorbe grele. Măcar îţi fac 
atâta cinste că nu mă înhait cu oricine, cu orice păduchios 
ar fi să-mi iasă în cale. 

Pietro îşi dete seama că, de era pe vorbe, nevastă-sa ar fi 
meliţat până la zori de zi; din care pricină, ca unul * căruia 
nu-i păsa de ea, grăi: 

— Muiere, tacă-ţi gura; las' că te-oi mulţumi eu bine. Acu 
însă fă bunătatea şi adu-ne ceva la cină, că-mi pare că 
băiatul ăsta n-a pus niniica-n gură nici el în astă-seară. 

— Te cred, făcu femeia, că tocmai ne aşezam la masă când 
te-a pus dracu să te-ntorci. 

— Hai, du” te, zise Pietro, adă-ne iute de mâncare şi apoi 
de treaba aia moi îngriji eu ca să n-ai la ce te plânge altă 
dată. 

Femeia, ridicân; du-se, când pricepu că dumnealui e 
mulţumit, puse degrabă să se aştearnă masa, să fie adusă 


cina, care era gata făcută, şi apoi cu omul cel rău şi cu 
holteiul dimpreună cinară toţi cu bucurie. 

lar după cinia aceea, ce-a născocit bărbatul spre 
mulţumirea a câteşitrei, zău, n-aş şti să vă spun. Atâta ştiu 
c-a doua zi de dimineaţă, tânărul, fără să ştie nici el bine ce- 
a fost mai mult în noaptea aceea, femeie ori bărbat, fu 
însoţit până în piaţă. Şi acum, iubite doamne, un singur 
lucru vă mai spun: de-ţi face cineva bucata, fă-i-o şi tu; iar 
de nu poţi, ţine-l minte până ţi-o fi la îndemână, ca fiecare 
să-şi primească răsplata după faptă. 

Isprăvindu-se povestea lui Dioneo, de care doamnele de 
faţă nu prea îndrăzniră a râde, mai iute de ruşine decât că 
nu le-ar fi plăcut, regina, dându-şi sema că tânărui sfârşise 
cu tot ce avea de spus, se ridică în picioare şi, luându-şi de 
pe frunte cununa ei de lauri, i-o aşeză pe cap Elisei,. cu 
multă voie bună, zicându-i: 

— De multe ori ni s-a întâmplat să auzim cum -unii, prin 
câte o vorbă mai de duh, prin vreun răspuns bine ţicnit ori 
printr-o viclenie, au izbutit c-o 'muşcătură binevenită să mai 
taie ceva din colții altora ori să alunge de la dânşii 
primejdiile: care-i pândeau; şi, fiindcă e frumos subiectul şi 
poate fi folositor, doresc ca mâine, dacă ne-ajută Dumnezeu, 
să povestim despre aceasta, adică despre aceia care, fiind 
îmboldiţi cu zeflemele, răspund pe dată înţepând ori scapă 
de vreo pagubă, primejdie sau batjocură printr-un răspuns 
bine ţintit sau printr-o viclenie. 

Hotărârea reginei fu foarte lăudată de cavaleri şi doamne, 
drept care dânsa, sculându-se în picioare, îi învoi lăsându-i 
liberi până la ceasul cinei. Şi atunci cinstita ceată de 
cavaleri şi doamne, văzând că dânsa se ridică, se ridică şi ea 
şi ca de obicei îieştecare, îşi petrecu după dorinţa inimii. 
Dar către asfinţit, când greierii amuţiră, regina porunci să-i 
cheme pe toţi, din toate colţurile, şi se aşezară să cineze; 
iar după ce sfârşiră cu voie bună masa, se apucară cu toţi 
să cânte din gură ori cu alăute. Şi cum Emilia, cu învoirea 
reginei, învârtea un dans, i se dădu poruncă lui Dioneo să 


cânte un cântec, şi dânsul începu pe dată: "Ridică-ţj coada, 
monna Aldruda, că vin cu veste bună'"1. De care toate 
doamnele se puseră pe râs şi mai ales regina, care îi 
porunci să-l lase pe acela şi să înceapă, altul. Atunci Dioneo 
zise: 

— Doamnă, dac-aş avea o tamburină, aş zice bucuros: 
"Ridică-ţi fusta, monna Lapa'" ori "Sub măslin e iarbă 

1 Acesta, cât şi celelalte cântece amintite de Dioneo - spre 
deosebire de baladele pretenţioase de la sfârşitul fiecărei 
zile - sunt cântece populare, pline de aluzii muşcătoare la 
adresa femeilor (n. t.). 

Verde". Sau poate ai vrea să-ţi cânt: "Ce rău îmi face unda 
mării?"; dar din păcate n-am, aşa c-alege dumneata, din 
astelalte una. Ţi-ar fi pe plac de pildă: "Scoate-l afară că ţi-l 
tai, cum tai mărul din livadă"? Regina îi răspunse: 

— Nu, cântă altceva. 

— Atunci, răspunse Dioneo, să cânt "Monna Simona. 
Toarnă-n bute, da' vinu nu-i din toamna asta". 

— La naiba, zi unul frumos, făcu râzând regina, că ăsta. 
Nu ne place. 

La care Dioneo răspunse: 

— Domniţă, nu mi te mânia; zi numai care-ţi place, că eu 
ştiu peste o mie. Vrei poate: "Dacă nu-mi bat scoica" ori 
"Bărbatele, mai uşor" ori "Un cocoş mi-am. Cumpărat, un 
sutar de lire-am dat?" 

Atunci regina, niţel cam supărată, deşi suratele râdeau,. 
Grăi: 

— Ascultă Dioneo, mai lasă gluma la o parte şi zi una 
frumoasă. Că de unde nu, ţi-arăt îndată de ce-s în stare 
când <mă mânii. 

Văzând aşa, Dioneo lăsă deoparte fleacurile şi începu. de 
îndată să. Cânte după cum urmează: 

Iubire, lumina gingaşă 

Ce ochii iubitei o varsă într-ai mei, Robitu-m-a pururi şi ţie 
şi ei. 


Pornit-a din ochii ei mândri lucoarea Ce inima-n focul tău 
aprig mi-a-ncins, Prin ochii-mi setoşi pătrunzând. Şi cât ţi-e 
de mare puterea, strânsoarea, Chipu-i frumos să pricep m-a 
deprins, Chip ce, purtându-l în gând, Simţit-am că umblu- 
nchinând 'Tot ce-i frumos numai ei, ce-a ajuns Să-mi smulgă 
suspine din suflet şi plâns. 

Ajuns-am, dar, slugă plecată să-ţi fiu, Ţie, iubire, stăpână- 
ndrăgită Şi mila ţi-aştept prea smerit. Dar încă mă tem şi 
bine nu ştiu De dragostea mea şi credinţa cinstită Ştiută cu 
gând desluşit 

De-aceea ce-n veci a robit Mintea mea toată eu-atâta 
putere, Că numai la dânsa găsesc mângâiere. 

De aceea te rog, stăpână iubită, De dragul meu fă-o să 
guste puţin 

Din focul ce altora-l dai, Căci trudă mi-e viaţa, mi-e caznă 
cumplită 

Şi pier de iubire, de dor şi de chin. 

Fii bună, durerii” mi dă grai 

Când fi-vă prilejul! Să-l ai 

Şi cere iubitei milă de mine. 

O, drag mi-ar fi atuncea să fiu lângă tine! 

După ce Dioneo tăcu, lăsând să se înţeleagă că-şi isprăvise 
cântecul, regina porunci şi celorlalţi să cânte, fără a uita 
însă să-l laude pe Dioneo pentru cântare. Dar după ce trecu 
o bună parte din noapte, simțind că zăpuşeala se * 
destramă în răcoarea nopţii, le porunci tuturor să se 
odihnească după plac până într-a doua zi. 

Ziua a şasea 

ELISA 

Sfârşeşte cea de a cincea zi a Decameronului şi începe cea 
de a şasea, în care, sub sceptrul Blisei, se vorbeşte despre 
aceia care, fiind, îmboldiţi cu zeflemele, răspund pe dată 
înţepând, ori scapă de vreo pagubă, primejdie sau 
batjocură printr-un răspuns bine ţintit sau printr-o-viclenie. 

Luna, urcată sus pe cer, la jumătatea bolţii, îşi cam 
pierduse din strălucire şi zorile, ivindu-se, vărsau lumină 


pretutindeni, când regina, sculându-se din somn, după ce 
porunci să-i cheme pe ceilalţi, se îndepărtă cu pas agale de 
măgura cea mândră pe care străjuia palatul şi-o luă. cu 
ceilalţi dimpreună prin iarba înrourată, vorbind de una şi 
de alta, sfădindu-se între ei care poveste din ajun fusese 
mai firumoasă şi râzând în amintirea peripeţiilor lor, până. 
Ce soarele urcând şi încălzindu-se afară, crezură nimerit cu 
toţii să se întoarcă iar spre casă; drept care, întorcân-du-şi 
paşii porniră spre palat. Acolo, mesele fiind puse şi 
pretutindeni împrăştiate ierburi mirositoare şi flori de 
câmp, se aşezară cu toţii să prânzească după voinţa 
doamnei şi reginei lor. 

— Mai înainte ca arşiţa să prindă a dogori. lar după ce 
sfârşiră cu veselie masa, cântară mai întâi vreo câteva 
cântări frumoase şi abia după aceea unii din ei se duseră să 
se odihnească, iar alţii se apucară să joace şah ori table, în 
timp ce Dioneo cu Lauretta începură să cânte despre 
Trojolo şi Criseidal. 

Apoi, când veni vremea să se adune la priveghi, regina îi 
chemă pe toţi şi, după obiceiul luat, se aşezară roată lângă 
fântâna din grădină. Dar tocmai când regina se pregătea să 
dea poruncă poveştii de început, se întâmplă ceva. Ce nu se 
mai întâmplase niciodată până atunci: toţi cei de faţă auziră 
o larmă neînchipuită, ce se iscase printre slugi şi slujnice în 
bucătărie. Drept care, fiind chemat omul de 

1 Personaje din antichitate, cunoscute în evul mediu prin 
intermediul literaturii romantice medievale (n. t). 

Casă al reginei şi întrebat să spuie cine striga şi ce anume 
pricinuise tărăboiul, omul răspunse că Licisca şi Ţândăro 
"țtipau, sfătuindu-se între ei, dar nu ştia de ce, căci dânsul 
nimerise aoolo, cu fiând să-i potolească, tocmai în clipa când 
regina pusese să-l cheme. Doamna ceru atunci să-i fie 
înfăţişaţi pârâţii, iar când veniră, îi întrebă ele ce anume se 
certau. La care întrebare, când Ţândăro vru să răspundă, 
Licisca, mai bă; trână şi înfiptă cum era, ba pe deasupra şi 
pornită pe sfadă, se întoarse iute şi-i zise îndârjindu-se: 


— Auzi? Măgar neobrăzat ce "şti! Să zică el înainte! Tu 
taci şi lasă-mă pe -mine. 

Şi întorcându-se către regină, grăi: 

— Doamnă, netotul ăsta şi-a pus în gând cu dinadins să-mi 
dovedească mie cine-i nevasta lui Sicofante; şi nici mai mult 
nici mai puţin, de parcă eu n-aş şti câte parale face, vrea să- 
rni arate mie că-n noaptea nunţii dumnealui, messer 
Măciucă adică, ar fi pătruns în Dealul Negru cu * sila şi 
vărsare de sânge; iar eu spun că nu-i adevărat şi c-a intrat 
chiar dimpotrivă cu bună pace şi plăcere pentru aceea 
dinăuntru. Da' el, sărmanul bleg cum e, crede că fetele sunt 
proaste să steie şi să-şi piardă vremea tot ascul-tându-şi 
taţii şi fraţii, care îndeobşte aşteaptă şi trei-patru ani până 
să deie Dumnezeu să le mărite o dată. Săracele! Bine le-ar. 
Merge, de-ar aştepta şi ele atâta! Mă jur pe Dumnezeul 
meu (şi doar ştiu bine ce grăiesc când leg un iurământ), că 
n-am vecină măritată să fi purces fecioară la taina cununiei; 
ba şi neveste ştiu destule care-şi batjocoresc în fel şi chip 
bărbaţii, şi boul ăsta chiar pe mine mă-nvaţă ce-s femeile, 
de parc-aş fi de ieri pe lume. 

În vreme ce vorbea Licisca, doamnele hohoteau cu gura 
până la urechi, de-ai fi putut să le scoţi dinţii. Degeaba îi 
poruncise regina, nu o dată, ci drept de şase ori să tacă; ea- 
i da cu gura înainte şi, până nu goli tot sacul, nu se opri din 
spus. lar când tăcu într-un sfârşit, regina se întoarse râzând 
spre Dioneo şi-i spuse: 

— Ascultă Dioneo, pricina -asta e de tine; de aceea, după 
ce-om sfârşi cu povestitul nostru, dă judecată dreaptă la 
sfada dintre slugi. 

La care Dioneo răspunse de îndată: 

— Doamne, pot spune de pe-acum ce judecată am dat: aşa- 
i cum spune dânsa. Licisea-i cu dreptatea şi Ţândăro e un 
prost. 

Licisca auzinclu-l, se apucă să râdă si, întorcându-se către 
Țândăro, făcu: 


— Nu ţi-am spus eu? Hai, cată-ţi de treabă şi te du! Auzi? 
Să ştie el, mucosu, mai multe decât mine! Har Domnului că 
n-ara trăit degeaba pe pământ. 

Şi dacă regina, încruntată, nu i-ar fi poruncit să tacă şi nu 
cumva să mai cuteze a face gălăgie, ameninţând-o cu bătaia 
şi trimiţând-o de acolo cu 'Ţândăro cu tot, cât ar fi fost ziua 
de mare ar fi trebuit să sadă şi s-o asculte doar pe dânsa. 
Dar, aceştia o dată plecaţi, regina îi porunci Fiicmenei să 
înceapă şirul poveştilor, şi dânsa, bucuroasă, prinse a grăi 
astfel: 

Povestea întâi 

Un cavaler făgăduieşte madonnei Oretta s-o poarte ca pe 
cal, spunându-i o poveste; dar, povestind-o încâlcit, doamna 
îl roagă s-o dea jos. 

— Tinere doamne, precum în nopţile senine steaua e 
podoabă cerului, iar primăvara floarea este a câmpiei 
înverzite ori tufa înfrunzită colnicelor, la fel şi-o vorbă 
iscusită podoabă e purtărilor alese şi ceasurilor de priveghi. 
Şi cum adesea-i scurtă, îşi află loc mai nimerit în gura 
femeii decât în gura bărbatului, căci vorba lungă îi sade mai 
rău ei decât lui. Ci adevărule că azi, oricare ar fi pricina, fie 
prostia minţii noastre, fie o vrăjmăşie cu totul 
nemaiîntâlnită, pe care cerurile o poartă acestor vremi, nu 
mai găseşti femeie, sau prea puţine sunt acelea, care să ştie 
să rostească la vremea potrivită o vorbă iscusită ori s-o 
priceapă barem aşa cum se cuvine, dacă i-o spune altul; 
mare ruşine pentru noi, întreaga obştie fameiască! 

Decameronul voi. II - cd. 80 

Dar, fiindcă Pampinea a spus destule lucruri în legătură cu 
aceasta, n-am să mă întind mai mult, ci spre a vă face să 
vedeţi ce frumuseţe ascunde în ea o vorbă iscusită, spusă la 
timpul potrivit, mi-e drag să vă arăt acum cu cită curtenie i- 
a retezat cuvântul o doamnă de neam mare unui anume 
cavaler. 

După cum 'multe dintre voi cunosc, din auzite ori poate 
din văzute chiar, trăia în oraşul nostru - - şi nu e mult de 


atunci - o doamnă de neam mare, aleasă la deprinderi şi 
înzestrată de la Domnul cu darul mândru al vorbirii, al cărui 
nume nu se cade să-l ţinem sub tăcere, căci vrednicia ei nu 
merită aceasta. Aflaţi dar că-i zicea Oretta şi că era nevasta 
lui messer Geri Spina. Or, într-o bună zi, aflându-se 
madonna Oretta undeva la ţară, cum suntem noi acuma, şi 
umblând spre desfătare de la un loc la altul cu doamnele şi 
cavalerii pe care-i avusese cu o zi înainte la dejun, cum 
pasămite drumul de unde se porniseră şi până unde aveau 
a merge pe jos era cam lung, unul din cavaleri îi spuse: 

— Madonna Oretta, dacă vrei, eu bucuros mă leg să-ţi 
spun pe drum o istorioară frumoasă cum nu-i alta-n lume, 
ca ascultând la dânsa să-ţi pară că mergi pe cal şi nu pe jos. 

La care doamna îi răspunse: 

— Cu dragă inimă, messere, ba chiar te rog s-o faci. 

Cavalerul, căruia pasămite spada nu-i sta nici ea mai bine- 
n şold decât îi sta vorba în gură, când auzi aşa se porni să 
depene o poveste, ce-i drept, tare frumoasă; atâta doar că 
dumnealui, spunând mereu aceeaşi vorbă de câte trei, 
patru, ba chiar de câte şase ori, acu întorcându-se, acu 
zicând: "stai, n-am spus bine", tot încurcându-se la nume şi 
tot schimbându-se între ele, o povestea ca vai de lume şi îi 
răpea tot farmecul; unde mai pui că pe deasupra nu-şi 
mlădia glasul de fel, nici după rostul vorbelor, nici după cine 
le spunea. Din care pricină madonna Oretta, ascultându-l, 
simţea din când în când c-o ia cu sfârşeli la inimă, de parc- 
ar fi zăcut de 'boală şi-ar fi fost gata să-şi dea duhul. Şi, 
când văzu că nu e chip să îndure mai departe chinul, 
înțelegând că dumnealui se încurcase rău de tot şi n-avea s- 
o imai scoată la capăt niciodată, îi zise cu dulceaţă: 

— Messere, calul dumitale bate cam aspru trapul; fii bun, 
te rog, şi dă-mă jos. 

Cavalerul, care din întâmplare era mai dezgheţat la minte 
decât la limbă, pricepând ce tâlc ascunde vorba cu trapul 
calului, făcu şi dânsul haz de glumă şi se apucă de alte 


snoave, lăsând fără sfârşit povestea începută şi prost 
istorisită. 

Povestea a doua 

Cisti brutarul, cu un cuvinţel subţire, îl face pe messer 
Geri Spina să-i pară rău anume de ce-i ceruse fără prea 
multă chibzuială. 

Cuvintele madonnei Oretta fură lăudate cu multă in- 
sufleţire de cavaleri şi doamne, după care regina îi porunci 
Pampineei să spună mai departe; şi dânsa începu astfel: 

— N-aş şti isă spun, frumoase doamne, cine greşeşte mai 
vârtos: firea când împreună un suflet nobil c-un trup lud, ori 
poate soarta când alege un meşteşug netrebnic unei făpturi 
cu suflet nobil, precum s-a întâmplat cu florentinul nostru 
Cisti, ori precum zilnic se întâmplă cu ati-ţia, după cum 
vedem. Căci pe numitul Cisti, om înzestrat de la natură c-un 
suflet nobil şi ales, soarta îl făcu brutar. Şi eu de bună 
seamă as blestema şi firea şi soarta deopotrivă, dacă n-aş 
şti că cea dintâi e cumpănită şi înţeleaptă, iar că pe de-altă 
parte soarta are o mie de ochi, deşi prostia omenească o 
înfăţişează oarbă. De aceea socotesc că ele, prevăzătoare 
fiind şi înțelepte foarte, fac to-mai ca şi oamenii când, 
nestiiind ce anume le pregăteşte viitorul, îşi îngroapă 
lucrurile cele mai de preţ, ca să le aibă la nevoie în cine ştie 
ce ungher netrebnic de prin casă. de unde apoi le scot la 
vreme de restrişte, locul netrebnic dovedind că ştie a le 
păzi mai bine decât le-ar fi păzit cea mai frumoasă 
încăpere. La fel firea şi soarta" stăpânele omenirii, îşi 
tăinuiesc de multe ori comorile cele mai scumpe în umbra 
unor meşteşuguri ce-s socotite josnice, pentru ca luându-le 
de acolo când au nevoie de ele, focul lor să-şi dovedească 
strălucirea cu şi mai multă limpezime. Şi cât de bine a 
dovedit, printr-o nimica toată, brutarul Cisti treaba asta, 
deschizându-i ochii lui messer Geri Spina - de care mi-am 
adus aminte ascultând povestea madonnei Oretta, care i-a 
fost soţie - - mi-e drag să vă arăt acum printr-o poveste 
foarte scurtă. 


Spun dar că papa Bonifaciu, la care messer Geri Spina 
avea nespusă trecere, trimițând la Florenţa câţiva nobili, 
soli de-ai săi, pentru niscaiva treburi mari pe care le avea 
acolo, nobilii traseră în casa lui messer Geri Spina, ce-i 
ajuta să mijlocească afacerile papei; dintr-o pricină sau alta, 
se întâmplă ca messer Geri cu nobilii trimişi de papă să 
treacă umblând pe jos, aproape în fiecare dimineaţă, prin 
faţa bisericii Santa Măria Ughi, pe unde Cisti îşi avea 
cuptorul lui de pâine şi se îndeletnicea chiar el cu 
pregătirea ei. Acestui Cisti, deşi soarta îi rânduise un 
meşteşug din cale-afară de umil, i se arătase totuşi atât de 
prielnică, încât omul ajunse să fie putred de bogat si, ne- 
maiavând cu nici un chip să-şi părăsească. Meseria, trăia 
acum pe picior mare, având la casa lui mereu, printre alte 
bunătăţi, şi cele mai alese vinuri albe şi rubinii din câte se 
aflau la vremea aceea în Florenţa şi prin împrejurimi. Deci, 
văzând Cisti al nostru că zi de zi 'trimişii papei cu messer 
Geri Spina îi trec prin faţa brutăriei, cum arşiţa era în toi, 
se chibzui c-ar fi frumos din parte-i să-i cinstească, dându-le 
a bea câte un pahar din vinul lui cel alb: dar cunoscându-şi 
lungul nasului şi dându-şi seama cine-i el şi cine-i messer 
Geri, nu socoti c-ar fi cu cale să vie să-l -poftească; de aceea 
se gândi să afle un chip spre a-l îndemna pe sus-numitul 
messer să se poftească singur. Şi cum purta întotdeauna o 
vestă albă ca zăpada şi-n faţă un sorţ curat şi proaspăt, de- 
ai fi jurat că-i mai degrabă morar şi nu brutar, în fiecare 
dimineaţă, cam către vremea când ştia c-ar fi trebuit să 
treacă trimişii însoţiţi de messer Geri Spina, punea să i se 
aducă în faţa uşii o găleată nouă-nouţă, smălțuită şi plină 
ochi cu apă rece, un clondiraş nou, bolognez, cu vin din cela 
alb de-al său şi două păhărele care păreau de argint de tare 
ce sclipeau; apoi se aşeza şi, când treceau aceia, după ce 
întâi scuipa o dată ca să-şi mai potrivească gura, se apuca 
să bea din vin cu atâta haznă, că şi la morţi le-ar fi făcut 
poftă de el, necum la vii. 


Vă'zfindu-l messer Geri în două dimineţi la rând cu câtă 
poftă îşi soarbe vinul, în cea de a treia dimineaţă grăi: - 

— Ei, cum e vinul, Cisti? E bun? 

CMi, sărind iute în picioare, făcu: 

— Straşnic, messer e! Da' cu vorba nu pot să-ţi spun cit e 
de bun, dacă nu-l guşti şi dumneata. 

Messer Geri, căruia vremea călduroaisă ari poate 
osteneala mai mare ca de obicei sau pasămite pofta cu care 
îl vedea pe Cisti sorbind îi aţâţase setea, se întoarse către 
soli cu zâmbetul pe faţă şi zise: 

— Domnilor, eu cred c-am face bine să gustăm din vinul 
acestui om de treabă; mai ştii? Poate-i aşa de bun, că n-are 
să ne pară rău! 

Şi se apropie de Cisti cu solii dimpreună. Brutarul puse 
iute s-aducă dinăuntru o bănică şi-i rugă să sadă; iar 
slugilor oe-i însoțeau, când le văzu că se reped să spele 
pentru dânşii paharele, le zise: 

— Ho, ho, băieţi, voi la o parte! Lătsaţi-rnă pe mine să văd 
de trealba asta, că mi-s la fel de bun paharnic pe cât îs şi 
brutar. Şi n-aşteptaţi degeaba, că nici un strop n-am să vă 
dau. 

Zicânfd astfel, după ce el cu mâna lui spălă patru pahare 
nou-nouţe şi porunci să i se aducă un clondiraş din vinul lui, 
cu multă grijă le dădu la câteşipatru de băut. lar dumnealor 
găsiră că de ani de zile nu băuseră un vin aşa de bun ca 
vinul cela. Drept care, lăudându-l foarte, cât timp trimişii 
papei şezură la Florenţa, messer Geri. se duse aproape zi 
de zi să bea din el cu d'ânşii. 

Când solii, sfârşind treaba, se pregătiră de plecare, 
messer Geri, rânduind de bun rămas un ospăț straşnic, pofti 
la el o bună parte dintre fruntaşii oraşului, chemându-l şi pe 
Cisti. Dar omul nostru nu vroi cu nici un chip să meargă. 
Văzând aşa, messer Geri dădu poruncă unei slugi să se 
ducă până la Cisti după uin clondir de vin şi apoi la primul 
fel să toarne fiecărui oaspe câte o jumătate de pahar. Sluga, 
pesemne înciudată că n-apucase niciodată să bea şi ea din 


vinul cela, se duse c-un clondir cât toate zilele de mare, pe 
care omul nes-tru cât ce-l văzu îi zise: 

— Băiete, messer Geri nu te-a trimite la mine. 

Sluga încercă în mai multe rânduri să-i dea încredințare c- 
aşa suna porunca, dar nefiind chip să scoată de la brutar un 
alt răspuns, se întoarse la stăpân şi-i spuse. La oare messer 
Geri zise: 

— Inttoaree-te şi spune-i că chiar la dânsul te-am trimis; 
iar dacă tot aşa-ţi răspunde, roagă-l să-ţi spuie el la cine te- 
am trimis. 

Sluga se întoarse şi spuse: 

— Cisti, n-am greşit; aceea m-a trimis stăpânul. La oare 
Cisti îi răspunse: 

— Da' de unde, măi băiete! 

— Atunci la cine m-a trimis? Îl întrebă băiatul. Şi Cisti: 

— 'Te-a trimis la Arnol. 

Lucru pe care sluga spunându-i-l lui messer 'Geri, acestuia 
de îndată i se făcu lumină în cap şi-i spuse slujitorului: 

— Cu ce clondir te-ai dus? Arată-mi. 

Iar când văzu clondirul, făcu: 

— Are dreptate Cisti! 

Şi ocărându-şi slujitorul îl puse să se întoarcă cu un clondir 
mai mititel. Cisti, văzându-l, zise: 

— De diata asta cred şi eu că te-a trimis la mine. Şi umplu 
clondirul bucuros. Apoi, chiar în aceeaşi zi, punând să-i 
umple un butoiaş cu acelaşi vin şi trimiţân-du-l cu mare 
grijă acasă la Geri Spina, nu după multă vreme se înfăţişă şi 
dânsul şi-i zise: 

— Messere, n-aş dori să crezi că m-am speriat azi 
dimineaţă de damigeana aceea; dar socotind c-ai dat 

1 Râu care străbate Florenţa (n. t.). 

Uitării ce-am vrut să-ţi dovedesc în zilele acestea cu 
clondiraşele alea mici, că adică vinul ăsta nu-i vin să te 
înibeţi cu el, azi dimineaţă n-am vrut alta decât să-ţi 
amintesc de asta. Dar cum de-aci înainte nu mai poftesc să-i 


fac de strajă, ţi l-am adus tot cât era; fă dumneata cu el ce-ţi 
place. 

Lui messer Geri darul îi fu nespus de drag şi-i mulţumi 
brutarului cum putu mai bine, ţlnându-si-l pe urmă drept 
prieten toată viaţa şi soeotindu-l vrednic de toată prețuirea. 

Povestea a treia 

Monna Nonna dei Puici, la o glumă cam deşucheată a 
episcopului din Florenţa, ii închide gura cu un, răspuns bine 
țintit. 

Cfind Pamipinea îşi sfârşi povestea, după ce atât răspunsul 
cât şi dărnida lui Cisti fură lăudate cu prisosinţă de către 
cei de faţă, Lauretta, după placul reginei, voioasă începu a 
spune: 

— Plăcute doamne, la început Filomena şi acu la urmă 
Pampinea ne-au spus multe adevăruri despre prostia 
noastră şi despre frumuseţea cuvintelor de duh; de aceea 
nu-i de lipsă să stăruim mai mult asupra acestor lucruri. 
Dar peste ceea ce s-a spus despre cuvintele de duh, vreau 
să v-aduc aminte că ele sunt de aşa natură, îneât trebuie să 
muşte pe ascultător cum muşcă o oaie şi nu cum musica un 
câine; căci de-ar muşca astfel, cuvântul n-ar mai fi cuvânt 
de duh, ci mojicie. Or, lucrul ăsta l-au vădit în chip 
desăvârşit şi vorbele madonnei Oretta şi răspunsul lui Cisti. 
Pe de altă parte însă e adevărat că, dacă vorba de duh e 
spusă întru răspuns şi cel care răspunde muşcă precum un 
câine, fiindcă la rândul lui a fost şi el muşcat, omul nu-i 
vrednic de ocară, aşa cum ar fi fost altminteri; de aceea se 
cuvine s-avem de grijă întotdeauna cu cine, când, în ce fel 
şi-n ce împrejurare rostim cuvintele de duh. Cătai un prelat 
de-al nostru, neluând în seamă treaba asta, mi s-a ales până 
la urmă c-o muşcătură aidoma cu muşcătura lui, întâmplare 
pe care am să v-o povestesc acum printr-o micuță 
istorioară. 

Pe vremea când era episcop la Florenţa messer Antonio 
d'Oriso, destoinic şi înţelept prelat, se întâmplă să pice în 
oraş un nobil catalan, pe nume Diego della Ratta, 


conducător de oşti al regelui Roberto. Şi nobilul acesta, 
care era un bărbat trupeş şi avea pentru femei o mare 
slăbiciune, printre alte doamne florentine se nimeri să puie 
ochii pe una, o femeie, ce-i drept, ta're frumoasă, care se 
afla a fi nepoata unui frate de-al sus-numitului episcop. Şi 
auzind nobilul nostru că băr-băţelul doamnei, deşi era 
dintr-o familie de neam, era un om rău şi zgârcit fără 
pereche, se învoi cu dânsul să-i dea cinci sute de florini de 
aur şi-n schimb să-i fie îngăduit să petreacă o noapte cu 
nevastă-sa; drept care, poruncind nobilul nostru să-i 
aurească nişte bani de argint care umblau atunci, după ce 
se culcă o noapte cu femeia, deşi împotriva vrerii ei, dădu 
bănuţii soţului. Şi mai la urmă, când povestea fu 
pretutindeni cunoscută, omul cel rău rămase ou paguba şi 
cu păcăleala, iar preasfinţitul om, deştept, se prefăcu că 
habar n-are de câte se întâmplaseră. 

Acu, avându-se bine între ei episcopul cu messer Diego, de 
sfântul loan - în timp ce ambii umblau călări alături, 
uitându-se la doamne pe drumul unde aleargă caii la Paliol 
- se întâmplă ca preasfinţitul să zărească pe-o tânără - s-a 
prăpădit, sărmana, de ciuma ce bântuie acum - pe care o 
chema monna Nonna dei Pul'ci, vară cu Alessio Rinucci pe 
care voi cu toatele o ştiţi de bună seamă. Doamna, la 
vremea aceea, era nevastă tinerică (tocmai atunci se 
măritase c-un tânăr de la Poarta Sân Pietro) şi era 
frumoasă, cutezătoare la cuvânt şi foarte inimoasă; drept 
aceea episcopul i-o 

1 Curse de cai între reprezentanţii diferitelor cartiere ale 
unui oraş. Această sărbătoare populară mai are loc şi astăzi 
la (Siena. O dată pe an (n.t.). 

Arătă lui messer Diego della Ratta şi apoi, când se apro- 
piară de dânsa, puse mâna pe umărul lui messer Diego şi 
zise: 

— Nonna, cum îţi place băiatul? Ce zici, te-ar da gata? 

Cuvintele acestea i se părură Normei că-i pângăresc 
oarecum cinstea şi c-o defăima în ochii celor care se aflau 


de faţă şi care erau destui. De aceea, nu ca să se spele în 
ochii lumii de ocară, ci numai pentru a plăti sfinţiei-sale 
după merit, răspunse imediat: 

— Poate că nu m-ar da, messere, da' banli-n schimb i-aş 
vrea de aur. 

Canid auziră vorba fetei, don Diego şi episcopul, sim-ţindu- 
se amândoi deopotrivă atinşi - primul ca unul ce-o făcuse de 
râs chiar pe nepoata de frate a episcopului, iar cel de-al 
doilea ca unul ce înghiţise mârşăvia făcută la adresa 
nepoatei după frate - fără să aibă îndrăzneala de-a se uita 
unul la altul, porniră mai departe tăcuţi şi ruşinaţi şi n- 
agrăiră fata mai mult în ziua aceea. 

lată dar cum s-a întâmplat că, fiind muscată fata * c-o 
vorbă deşucheată, bine a făcut dacă a muscat şi ea la 
rândul ei. 

Povestea a patra 

Chichibio, bucătarul lui Currado Gianfl-gliazzi, c-o vorbă 
şugubeaţă spusă întru mântuirea lui, preschimbă în râs 
mânia stăpânului şi scapă de pacostea cu car e-l ameninţa 
Currado. 

Lauretta tăcuse şi Nonna fusese lăudată cu mare 
însufleţire de către cei de faţă, oând regina îi porunci 
Neifllei să spună mai departe. lar dânsa începu: 

— Preaiubitoare doamne, cu toate că agerimea minţii 
născoceşte adesea cuvinte potrivite după împrejurarea 
dată, frumoase şi folositoare pentru aceia ce le spun, 
soarta, care din cin d în când mai sare în ajutorul fricoşilor, 
aşază şi ea-n gura lor, aşa la repezeală, vorbe pe care ei 
altminteri, de n-ar fi fost munciţi de frică, nu le-ar fi 
născocit nicicând; şi adevărul ăsta socot să vi-l arăt acum 
prin povestirea mea. 

Currado Gianfigllazzi, după cum ştiţi cu toţii din auzite şi 
văzute, e socotit de oând lumea în orăşelul nostru drept 
cetăţean de vază, un strălucit senior, mărinimos şi darnic, 
îndrăgostit de traiul cavaleresc şi care în vânătorile cu câini 
şi şoimi aflat-a veşnic nespusă desfătare; iar dacă spun 


numai atât e fiindcă nu e locul să povestim acum despre 
alte înfăptuiri mai mari de-ale domniei-sale. Aşadar, într-o 
bună zi, prinzând el la Pe-retola c-un şoim de-al său un 
stâre, aflându-l gras şi tânăr, îl luă şi-l trimise unui destoinic 
bucătar pe care îl avea acasă, Chichilbio după nume şi 
venețian de fel, dându-i poruncă să i-l frigă de oină şi să i-l 
pregătească bine. Chichilbio, care, bietul, nici c-o fărâmă nu 
părea mai prostănac decât era, după ce pregăti stâreul, îl 
puse la cuptor şi se apucă să mi-l păzească, tot cu ochii pe 
el. Când stâroul era aproape gata şi împrăştia în jur o undă 
de miros de să te lingi pe buze, se nimeri să intre în 
bucătărie o femeiuşcă din partea loculuii, Brunetta, aşa-i 
zicea pe nume, de care bucătarul nostru era îndrăgostit foc; 
şi dânsa, când simţi mirosul şi când văzu stârcul prăjit, 
prinse a-l ruga pe bucătar, cu miere-n glas, să-i dea o 
coapsă. 

Chichilbio îi răspunse cantând: 

— Ba iaca nu, donna Brunetta, ba iaca, nu, donna 
Brunetta! 

De care dumneaei, mânioasă, făcu: 

— Pe legea mea, Chicibio, dacă nu-mi dai, nu-ţi dau nici eu, 
cât oi trăi, ce-ţi place. 

Acu, de spus şi-au spus ei multe; dar până mai la urmă 
Chichibio, ca să n-o întărite, desprinse o coapsă şi i-o dete. 

Seara, fiind pusă pasărea, aşa fără picior, la masă în faţa 
lui Currado şi a unor musafiri de-a i săi, stăpânul se miră 
grozav văzând una ca asta si, trimițând după 

Chichibio, îl întrebă ce se întâmplase cu celălalt picior. La 
care mincinosul de venețian răspunse iute: 

— Stăpâne, stârcii n-au decât o coapsă si-un picior. 
Currado zise atunci nun tos: 

— Cum dracu să nu ajbă decât o coapsă şi un picior? Ce, 
prima oară văd eu stârci? 

Dar bucătarul de colo: 

— Aşa-i, stăpâne, precum îţi spun si, dacă vreir ţi-arăt că s- 
ăla vii îs tot la fel. 


Currado, de dragul musafirilor pe care îi avea la masă, nu 
vru să mai lungească vorba şi-i zise doar atât: 

— Dacă-i aşa şi spui că-mi arăţi. Minunea asta, de care eu 
de când lumea n-am auzit şi nici nu ştiu s-o fi văzut 
vreodată, poftesc să mi-o arăţi chiar mâine dimineaţă; si, 
dacă poţi s-o faci, mă rog, eu n-am nimiiic de zis;' dar dacă 
nu, mă jur pe patimile lui Cristos c-oi porunci să-ţi ardă o 
marnă de bătaie, de să-ţi aduci aminte de mine cât ai să 
trăieşti. 

Sfârşind dar pentru seara aceea cu vonba, a doua zi de 
mânecate, Currado, căruia nici somnul nu-i potolise 
supărarea, plin de obidă se sculă şi porunci să i se aducă 
doi cai; apoi, punându-l pe Chichibio să încalece pe unul, îl 
duse până la un râu - pe malul căruia spre zi puteai să vezi 
stârci cu duiumul - şi-i zise aşa: 

— Vedem noi acuşica cine a minţit aseară! Chichilbio, când 
văzu că nu-i trecuse încă mânia Lui 

Currado şi că trebuie să facă dovada celor spuse, ne-stiind 
cum ar putea s-o facă, umbla călare în urma lui, topit de 
frică, bietul, şi dac-ar fi putut ar fi fugit minând pământul; 
dar, fiindcă nu putea, se tot uita în faţă, în spate, de-o latură 
şi de alta, şi peste toti se părea ca vede numai stârci 
şezând în două picioare. Dar când ajunse aproape de râu, 
zări pe mal, el cel din'tâi, nu mai puţin de doisprezece 
stârci, toţi cocoţaţi într-un picior cum stau de obicei când 
dorm. Drept care ară-tându-i iute stăpânului, îi zise: 

— Messere, acu poţi să vezi şi dumneata că n-am minţit 
ieri seară când ţi-am spus că stârcii au numai un picior. 
Iaca, pofteşte şi te uită! 

Currado îi văzu şi-i zise: 

— Aşteaptă niţeluş şi-am să-ţi arăt c-au două. 

Şi apropiindu-se oleacă de păsări, le strigă: "Huş, huş!" 
"Din care pricină toţi stârcii întinseră degrabă şi celălalt 
picior şi după ce se clătinară vreo câţiva paşi îşi luară 
zborul. 

Atunci Currado se întoarse către Chichilbio şi rosti: 


— la spune, secătură, au două ori n“ au două? Chichibio, 
buimăcit de cap, neş'tiind pe unde să mai scoată cămaşa, îi 
răspunse: 

— Aşa-i stăpâne, da' la ăla de-aseară n-ai strigat "huş, huş" 
că, de-ai fi strigat, scotea şi el celălalt picior, întocmai cum |- 
au scos şi ăştia. 

Răspunsul ăsta îi plăcu aşa de tare lui Currado, incit toată 
mânia i se topi în veselie şi râs, drept care zise: 

— Ai dreptate, Chithibio, aşa trebuia să rac! 

lată dar în ce chip, printr-un răspuns glumeţ şi grabnic, 
scăpă Chichibio de bătaie şi se împacă cu stăpânul lui. 

Povestea a cincea 

Messer Forese din Rabatta şi maestrul Giotto, pictorul, 
venind de la Mugello, se împung pe rând cu vorba, bătându- 
şi joc de înfăţişarea lor pocită. 

De îndată ce tăcu Neifile, după ce doamnele făcură un haz 
nespus de răspunsul lui Chichibio, Pamfilo, după voia 
reginei, începu: 

— Iubite doamne, tot aşa după cum soarta ascunde în 
meşteşuguri josnice comori nepreţuite de însuşiri frumoase 
- - precum ne-a dovedit mai adineauri Pam-pinea -* firea, la 
rândul ei, se întâmplă adeseori s-ascundă şi ea minţi 
luminate în trupuri hâde şi pocite. Care adevăr s-a dovedit 
cu multă limpezime în doi concetăţeni de-ai noştri, de care 
am de gând să vă vorbesc acum pe scurt. Căci unul dintre 
ei, pe care îl chema messer Forese din Rabatta, un om, 
micuţ de stat şi scâlciat la trup, c-o faţă lată şi turtită - aşa 
de slut, că pină şi celui mai urât dintre baroncil i-ar fi părut 
pocit -* a dovedit atâta pricepere la legi, încât mulţi 
cărturari l-au socotit tobă de carte în ştiinţa legilor civile. 
Iar celălalt, Giotto după nume, fu înzestrat de la natură c-o 
minte aşa de iscusită, încât din câte lucruri a zămislit 
matura - muma şi făcătoarea întregii lumi prin mijlocirea 
veşnicei învârtiri a bolților cereşti -* niciunul n-a rămas 
nezugrăvit de dânsul cu pana, cu condeiul ori cu penelul, 
aşa de aidoma cu modelul an sine, încât nu-ţi vine a zice că 


seamănă cu el, ci mai degrabă ai fi îndemnat să zici că e. 
modelul însuşi: ba chiar într-aşa măsură seamănă, încât de 
multe ori în cele zugrătvi'te de el vederea noastră s-a 
înşelat şi-a luat drept Lucru aievea ceva ce nu era decât 
pictat pe pânză si, fiindcă Gio'tto e acela care a adus iar la 
lumină arta ce atâtea veacuri zăcuse îngropată sub 
rătăcirea unora care zugrăveau mail mult spre a desfăta 
ochii prostimii decât spre a mulţumi minţile celor înţelepţi, 
pe drept cuvin t se poate spune că-i una din luminile măririi 
florentine; şi asta cu atât mai mult, ou cat şi-a dobândit 
mărirea cu nesfârşită umilinţă, trăind spre a-i învăţa pe - 
ceilalţi şi spre a le fi maestru, dar nelăsând pe nimeni să-i 
spună ca atare. Şi titlul ăsta, refuzat cu atâta îndărătnicie, 
străluci într-însul cu atâta mai vârtos, cu cât era mai mult 
râvnit şi uzurpat cu lăcomie de către învăţăceii lui sau de 
aceia ce ştiau mult mai puţin ca dânsul. Dar, deşi arta lui a 
fost nespus de mare, el nu era nici la statură şi nici la 
înfăţişare chiar cu nimflca mai frumos decât messer Forese. 
Dar să ne întoarcem la poveste. 

Având messer Forese şi Giotto niscaiva moşioare la 
Mugello şi cel dinţii ducându-se să şi le vadă pe-ale sale, 

1 Comentatorii Decameronului nu dau nici o lămurire cu 
privire la acest cuvânt care nu figurează nici ca substantiv 
comun în vreun dicţionar al limbii italiene. Din povestea 
următoare reiese că ar fi numiţi astfel locuitorii unui cartier 
din Florenţa, oameni deosebit de urâţi (n. t.). 

Vara, când tribunalele nu ţin judeţ la pricini, la întoarcere, 
venind călare pe-o gloabă de împrumut, se nimeri să se 
întâlnească cu sus-numitul Giot'to, care fusese şi e/1 să-şi 
vadă moşioara şi acu se întorcea călare la Florenţa. Or, cum 
nici Giottto nu şedea mai bine ca Forese'"'nici despre partea 
calului, nici despre partea îmbrălcă-minţii, porniră calea 
împreună, ca doi bătrâni, încet, încet. Şi, cum se întâmplă 
adesea vana, îi apucă pe drum aşa deodată o ploaie, de oare 
ei se adăpostiră dând fuga în casa unui prieten şi cunoscut 
de-al lor, plugar prin partea locului. Dar după câtva timp, 


cum ploaia nu părea de fel c-ar vrea. Să se oprească şiei 
doreau cu orice preţ s-ajungă la Florenţa chiar în aceeaşi zi, 
luară cu împrumut de la plugar două sumane vechi de pă- 
nură şi două dopuri cam roase şi jegoase, fiindcă altele mai 
bune nu se aflau, şi după aceea porniră iar la drum. Ateu, 
după ce umblară o vreme, muiaţi din cap până în picioare şi 
plini pân' la urechi de tina cu care îi împroşeau căluţii cu 
copitele - lucruri ee nu-s de loc întru folosul înfăţişării - mai 
luiminându-se oleacă, drumeţii noştri începură să stea de 
vorbă între ei, după ce multă vreme umblaseră tăcuţi. Şi, 
cum mergea messer Forese tot ascuMndu-l pe Gidtto, care 
ştia să povestească de să fi tot stat să-l. Asculţi, se apucă să- 
| măsoare din cap pâhă'-n picioare si, văzfindu-l în halul în. 
Care era, glodos ca vai de lume şi pe deasupra şi urât, 
uitându-şi că nici el nu arăta mai bine, se apucă să rida şi 
zise: 

— Giottio, de-ar fi să ne întiâlnim cu vreun străin, care să 
nu te fi văzut nicicând, socoti că şi-ar putea închipui că tu 
eşti cel mai mare pictor din lume, precum eşti? Eu tare mă- 
ndoiesc. 

La care Giotto îi răspunse pe loc: 

— Messere, cred că ar putea, dacă, uitându-se la 
dumneata, ar izbuti să creadă că barem buchiile le ştii. 

Lucru pe oare, auzindu-l messer Forese, îşi cunoscu 
numaidecât greşeala şi-şi dete seama că fusese plătit cu un 
răspuns aidoma cu întrebarea pe care o pusese. 

Povestea a şasea 

Michele Scalza, dovedind unor flăcăi că baroncii sunt cei 
mai nobili oameni de pe pământ, câştiga un rămăşag şi se 
alege cu. 

Doamnele încă mai râdeau de vorbele lui Giotto, când 
regina îi porunoi Fiammettei să povestească mai departe. Şi 
dânsa începu astfel: 

— Tinere doamne, fiindcă Pamfilo a adus vorba mai 
adineauri de baronci * - pe care voi pesemne n-aveţi de 
unde să-i cunoaşteţi cum îi cunoaşte el - mi-am amintit de-o 


istorioară oare vădeşte cit de nobil şi cât de mare le e 
neamul; si, fiindcă istorioara mea nu iese din făgaşul 
poveştilor de azi, am să v-o spun cu drag. 

Nu de mult trăia în oraşul nostru un tânăr, Michele Scalza 
după nume, un hâtru bun de glutaă şi şugubăţ nevoie mare, 
care ştia la snoave cu carul şi de aceea băieţiilor din 
Florenţa le era tare drag să-l aiibă printre ei canid era 
vorba de petreceri, într-o bună zi, aflân-du-se flăcăul nostru 
cu alţi câţiva la Monte Ughi, se încinse între ei o sfadă şi 
iată pentru ce anume: vroiau să ştie dumnealor oare sânt 
cei mai nobili oameni şi cei mai vechi de neam din câţi se 
află la Florenţa. Şi unii dintre ei zicelau c-ar fi Uberti, alţii c- 
ar fi Lamberţi şi care una, care alta, precum îi tăia capul. Ci 
Sealza, au-zi> ridu-i, prinse a rin j i şi zise: 

— Vedeţi-vă de treabă, măi! Da' proşti mai sâniteţi, zău 
aşa! Habar n-aveţi ce spuneţi! Oamenii cei mai nobili şi rei 
mai vechi de neam, nu numai din Florenţa, dar chiar şi din 
lumea întreagă, aflaţi că sânft baroncii; şi într-aiceasta au 
căzut la înţelegere toţi filosofii de pe lume şi orice om care-i 
cunoaşte cum îi cunosc eu însumi. Şi să nu credeţi că 
vorbesc de alţii. Da' de unde! Vorâbesc chiar de baronicii 
ăştia de-aici, care-s vecini cu voi dinspre Santa Măria 
Maggiore. 

Flălcăii, care se aşteptau să spună cu totul altceva, când 
auziră una ca asta îl luară în răspăr, zicându-i: 

— Vrei să ne duci, pesemne, de parcă noi n-am şti cum ştii 
şi tu cine-s baroncii. 

Sealza făcu: 

— Zău, nu vă duc; spun adevărul adevărat. Şi, dacă se află 
cineva să pună rămăşag pe-o cină, pe oare trebuie s-o 
plătească el aceluia care câştigă şi încă la vreo şase prieteni 
aleşi pe placul lui, eu bucuros mă prind. Ba mai mult: mă las 
judecat de cine-ţi vrea. Eu nu m-amestec. 

Atuncea unul din băieţi, pe care îl chema Neri Man-nilni, 
făcu: 


— Ei iaca, eu îs gata să te câştig cu cina aceasta. Şi 
Învoi'ndu-Be între ei s-aleagă drept judecător pe 

Pietro di Fiorentino, în casa cui se aflau, ducându-se la el, 
cu toţi ceilalţi care voiau să vadă cum pierde Sealza şi apoi 
să-l necăjească, îi povestiră întâmplarea, Pietro,. Băiat 
deştept, îl ascultă întâi pe Neri şi apoi se întoarse către 
Sealza şi zise: 

— Cum poţi dovedi că-i drept ce-ai spus? 

— Cum? Foarte bine, zise Sealza. Şi cu atari temeiuri, 
încât nu numai tu, dar chiar şi ăsta, care acu tăgăduieşte, 
va să spună că eu îs cu dreptatea. Voi ştiţi că oamenii cu 
atâta sânt mai nobili, cu cât le e neamul mai vechi; şi chiar 
aşa spuneau şi dumnealor mai adineauri. Or, fiind baroncii 
cei mai vechi de neam, poţi zice, dar, că sunt şi cei mai 
nobili. De aceea, dtovedindu-vă că e aşa cum spun, nu- 
neape îndoială că eu câştig pr-insoa-rea. Trebuie să ştiţi dar 
că baroncii au fost făcuţi de Dumnezeu pe vremea când 
abia se deprindea cu zugră-vitul, pe câtă vreme ceilalţi 
oameni au fost făcuţi după ce Domnul îşi învățase 
meşteşugul. Şi, spre a vedea că nu minţese, gândiţi-vă 
oleacă cum îs făcuţi baroncii şi curta sânt ceilalţi oameni; pe 
câtă vreme ăştia au feţele frumos făcute şi bine potrivite, 
baroncii-s toţi pociţi la chip: care are o faţă lungă cât toate 
zilele şi îngustă, * care are o faţă lată, de juri că-i lună 
plină; care-i cu nasul lung, care-i cu nasul scurt; ba cu 
bărbia-n sus, ba cu bărbia an afară şi fălci ca de măgar; iar 
câte unii au un ochi mai mare ca celălalt sau împlântat mai 
jos, de parcă-s chipuri mâzgălite de porunci, tikid se 
deprind să ţie un condei în mană. De aceea, după cum am 
spus, se vede lămurit c-au fost făcuţi de Dumnezeu ciând 
învăţa să zugrăvească: aşa că ei îs cei mai vechi, mai vechi 
ca toţi ceilalţi, şi ca atare eei mai nobili. 

Când îşi aduseră aminte de treaba asta, at'ât Pietro,. Care 
era judecător, cât şi Neri, care se prinsese pe-o cină, 
precum şi ceilalţi toţi - după ce ascultară temeiurile 
şugubeţe pe care le născocise Scalzia - - se puseră pe râs şi 


îi dădură lui dreptate, zicând că-şi câştigase cina şi că de 
bună seamă baroncii erau oamenii cei mai nobili şi cei mai 
vechi de neam, nu numai din Florenţa, dar chiar din lumea 
întreagă. 

lată de ce, virând să ne-arate cât de urât era la; faţă 
messer Forese, Pamfilo a spus pe drept cuvânt că i s-ar fi 
părut pocit şi celui mai urât dintre baronei. 

Povestea a şaptea 

Madonna Filippa, fiind aflată de bărbat cu ibovnicul, e 
dusă în faţa judecății, de-unde scapă c-un răspuns hazliu, 
ba face să se schimbe, şi legea pe deasupra. 

Fiamimetta tăcuse şi cei de faţă încă mai râdeau de cele 
născocite de Sealza pentru a dovedi că, dintre toţi, baroncii 
sânt cei rnai nobili oameni, când regina îi porunci lui 
Filoistrato să povestească mai departe. Iar dânsul începu 
astfel: 

— Vrednice doamne, e mare lucru să ştii vorbi frumos cu 
orişice prilej, dar eu socot că-i şi mai bifne să ştii vorbi astfel 
atunci când împrejurările o cer. Lucru pe care a ştiut să-l 
facă de minune o doamnă despre care vreau să vă 
povestesc acum şi care nu doar c-a făcut pe toţi cei ce 
ascultau să râdă şi să se desfete, dar şi pe sine s-a scăpat de 
la o moarte ruşinoasă, precum veţi auzi. 

Decameronul voi. Il - cd. 80 

Pe vremuri, în oraşul iPrato se rfinduise o lege pe cit de 
vrednică de ocară, pe atât de aspră, care, fără de ntoi o 
osebire dădea osânda morţii pe rug atât femeii care era 
aflată de soţ cu un ibovnic, cât şi femeii care se dovedea că 
se culcase cu un bărbat pentru parale. Chiar pe vremea 
acelei legi se întâmplă ca o femeie frumoasă şi de neam, 
îndrăgostită foc, pe nume madonna Filippa, să fie aflată 
îmtr-o noapte la ea-n odaie de bărbatul său - Rinaldo de 
Pugliesi - în braţele lui Lazzarino de Guazzaglio'tri, un 
tânăr nobil şi frumos din partea locului, pe care femeia îl 
iubea cum se iubea pe sine. Vădind una ca asta, Rinialdo, 
negru de mânie, de abia se. Stăpâni să nu se arunce asupra 


lor şi să-i omoare pe amândoi; si, dacă nu şi-ar fi temut el 
însuşi pielea, ar fi făcut-o, orbit de furie cum era. Dar, dacă 
se ţinu de la o atare faptă, nu se ţinu în schimb de la dorinţa 
de-a ajunge prin mijlocirea legii la ceea ce lui nu-i era 
îngăduit să facă, adică s-o omoare. De aceea, având la mână 
dovezi neîndoielnice despre greşeala ei, cât ce se lumină de 
ziuă, fără a mai ştia pe gântfuri, se duse şi-o pâri, punând s- 
o cheme la judeţ. 

Femeia, care avea un suflet mare, aşa cum au de obicei 
femeile îndrăgostite cu adevărat, deşi fu sfătuită de prieteni 
şi de rude să nu se înfăţişeze, se hotăra să meargă totuşi în 
faţa judecății, dorind mai degrabă să înfrunte moartea cu 
suflet dârz, spunând tot adevărul, decât să fugă cu ruşinea 
ca să trăiască în surghiun, vă-dindu-se nevrednică de un 
ibovnic ca acela în ale cărui braţe îşi petrecuse noaptea. Şi, 
însoţită fiind de un alai întreg de doamne şi bărbaţi, care o 
povăţuiau să nu spuie adevărul, ajunsă an faţa judeţului, îl 
întrebă cu hotărâre şi fără şovăire în glas de ce o chemase 
acolo. Cârmuitorul locului, uitându-se la ea, când o văzu aşa 
frumoasă, aşa aleasă în deprinderi şi, după mărturia vorbei, 
şi inimoasă pe deasupra, simţi că i se fece milă şi îi fu frică 
nu cumva să facă vreo mărturisire de pe urma căreia să fie 
silit s-o osândească spre a ieşi cu faţa curată. Dar, fiindcă n- 
avea încotro şi era nevoit s-o întrebe despre învinuirea 
adusă, îi spuse: 

— Doamnă, precum vezi, bărbatul cturnita'le Rinaldo e aici 
de faţă şi a venit să mi se plângă, zicând că te-a găsit întru 
dezmăţ cu altul; de aceea-mi cere mie ca, osândindu-te la 
moarte, după cum cere legea noastră” să-ţi dau pedeapsa 
cuvenită; acu, eu nu pot face asita decât dacă domnia-ta 
mărturiseşti; drept care ia bine seama ce răspunzi şi spune- 
mi dacă-i dreaptă învinuirea ce ţi-o aduce. 

Femeia, fără pic de teamă, răispunse cu plăcută mlădiere 
în glas: 

— Messere, e drept că mi-e bărbat Rinaldo şi c-astă noapte 
m-a găsit în braţele lui Lazzarino, în care nu o dată, ci de 


mai multe ori ani stat, mânată de iubirea curată şi deplină 
pe care eu i-o port; şi lucrul aista niciodată n-a'm să-l 
tăgăduiesc. Dar legile - precum sunt sigură că ştii şi 
dumneata - euvine-se să fie aceleaşi pentru toţi şi întocmite 
cu învoirea acelora pentru care sunt făcute. Lucru de care 
legea noastră nu ţine seama, căci loveşte numai pe bietele 
femei, oare-ar putea să-i mulţumească pe mulţi bărbaţi cu 
mult mai bine decât le mulţumesc bărbaţii; şi în afară de 
aceasta, când legea a fost făcută, nu numai că nici o femeie 
nu s-a învoit la dânsa, dar nici măcar n-au fost chemate să 
fie şi ele de faţă. De aceea legea asta pe drept cuvânt se 
poate spune că-i rea. Dar dacă dumneata pofteşti - întru 
osânda trupului meu şi-a sufletului doimitale - - s-o duci la 
îndeplinire, mă rog, îţi şade-n voie; ci eu, mai înainte de-a 
începe judecata, te rog să-mi faci un mic hatâr şi să-mi 
întrebi bărbatul dacă de câte ori i-a fost pe plac şi m-a dorit 
eu m-ani dat întreagă lui, fără cia niciodată să mă 
împotrivesc. 

Rinaldo, auzihd-o, fără s-aştepte a fi întrebat şi de 
cârmuitor, răispunse imediat că fără îndoială femeia ai 
făcuse în voie de câte ori pofbilse. 

— Atunci, urmă iute femeia, dacă-i aşa şi dacă a iiuat când 
i-a plăcut şi tot ce-a vrut să ieie de la mine, te-ntreb, mărite 
jude, eu ce trebuia ori ce trebuie să fac cu ce-oni rămâne? 
S-arunc prisosul câinilor? Nu-i oare mult mai bine să dau 
din el bărbatului care mă are dragă oa pe-ochii lui din cap, 
decât să-l las să veştejească ori să se irosească? 

Se afla de faţă, lia o pricină ca asta şi la judecata unei 
femei de atare neam şi aşa de bine cunoscută precum era 
monna Filippa, aproape tot oraşul. Drept oare, auzind 
mulţimea ce întrebare drăgălaşă pusese doamna, izbucni în 
hohote de râs şi apoi numaidecât aproape într-o glăsuire 
strigară toţi c-avea dreptate şi că spusese bine. Şi până a 
nu pielea de acolo, fiind îndemnați la treaba asta chiar de 
cârmuitor, schimbară legea cea haină astfel încât să 
păgubească numai femeile_ ce-şi calcă credinţa pentru 


bani. Din care pricină Rinaldo, hăbăucit de-atare 
îndrăzneață hotărâre, plecă de acolo opărit; iar doamna, 
bucuroasă şi slobodă, ai zice aproape ca renăscută din 
văpăi, se întoarse acasă biruitoare. 

Povestea a opta 

Fresca îşi îndeamnă nepoata să nu se uite în oglindă, dacă, 
precum spunea, îi era aşa de silă de mutrele nesuferite. 

Povestea lui Filostrato stârni dintru început în sufletele 
doamnelor o undă de ruşine, mărturisită prin cinstita 
roşeaţă ce le îmbujora obrajii; dar mai apoi, ui-tându-se una 
la alta pe furiş şi stăpânindu-şi cu greu râsul, o ascultară 
pân' la capăt, pufnind pe înfundate. Iar când Filostrato 
sfârşi, regina, întoroându-se către Emilia, îi porunci să 
povestească mai departe. Şi dânsa, ca trezită din somn, oftă 
din greu şi începu astfel: 

— Copile dragi, fiindcă de mult mă tot frământă un gând, 
ţinându-mă departe de voi, spre a-i face-n voie doamnei 
noa'stre, voi încerca să mă descurc c-o istorioară mult mai 
slabă decât aceea ee-aş fi spus-o dac-aş fi fost cu gândul 
aici; şi-am să vă povestesc. Anume prostia unei fete, 
mustrată cu o vorbă hazlie de un unchi al ei, vorbă ce-ar fi 
putut să-i fie de folos, de-ar fi avut atâta minte încât s-o 
înţeleagă. 

Un om pe nume Fresico din Celatico avea o nepoată care 
fusese dezmierdată cu numele de Cieiscal şi care _ deşi la 
trup şi la obuaz era destul de firuimusică (fără să aibă totuşi 
un chip de înger, după cum am mai văzut la altele) - se 
socotea pe sine aşa desăvârşită şi aşa de nobilă, încât se 
deprinsese a ponegri (bărbaţi, femei şi orice lucru care-i 
ieşea în cale fără să se gândească nici cât de cât la dânsa, 
care n-avea pereche de scârbă ce era, ţâfnoasă şi 
nesuferită, de nu puteai să-i intri în voie nici pentru unul 
Dumnezeu; ba pe deasupra se ţinea şi-aşa măreaţă, încât 
nici de-ar fi fost să fie copila regelui din Franţa n-ar fi putut 
fi mai fudulă. Iar când umbla pe stradă părea c-o-năbuşă tot 
timpul mai ştie naiba ce putori, atâta tot strâmba din nas, 


de pancă-i miroseau toţi cei pe care-i întâlnea sau îi vedea 
în cale. Ci dând deoparte multe alte năravuri urieioase şi 
vrednice de plâns pe care le avea, zic că se nimeri într-o zi 
ca, în-torcânfdu-se ea acasă, unde se afla şi Fresico, să mi 
se aşeze lângă el toată răsfăţ şi strâmbături şi să înceapă a 
bufni; drept care Fresico o întrebă: 

— Ia spune, Ciesca, cum se face că te-ai întors aşa curând, 
chiar azi în zi de sărbătoare? 

La care fata, alintându-se de să te apuce greaţa, răspunse: 

— Da, e adevărat că m-am întors devreme acasă, fiindcă-n 
oraşul ăsta eu cred că n-au fost niciodată bărbaţi şi nici 
femei atâta de nesuferiţi şi plicticoşi ca cei de astăzi; nu 
trece barem unul pe drum, să nu-mi fie nesuferit ca naiha. 
Şi cred că-n toată lumea n-ai să găseşti femeie căre.'a să-i 
fie atâta silă da mie să dea nas cu mutre aşa nesuferite; de 
aceea, numai ca să scap de ele m-am întors mai repede ca 
de obicei. 

Fresce, căruia nu-i plăceau de fel răsfăţurile fetei, îi spuse: 

— Ascultă aici, copilă: dacă ţi-e aşa de silă de mutrele 
nesuferite după cum spui, atunci, dacă doreşti s-ai parte de 
viaţă fericită, să nu cumva să te mai uiţi vreodată în oglindă. 

1 Diminutivul numelui Francesca (n. t.). 

Dar fata, mai goluţă ca trestia la cap, dar încredinţată că-l 
ajunge pe Solomon la înţelepciune, nu prieepu. Rnai mult 
decât pricepe un berbec; ba dimpotrivă, îi răspunse c-avea 
să se oglindească şi ea ca toate celelalte. Şi-aşa se face c-a 
rămas în nerozia ei, cu care până s-astăzi mai duce viaţă 
bună. 

Povestea a noua 

Guido Cavalcanti cu-o vorbă de ocară: atinge uşurel pe 
câţiva nobili florentini ce se legaseră de dânsul. 

Vă'zând regina că Emilia scăpase de povestea ei şi că. Din 
cei de faţă doar ei îi rămăsese să mai vorbească, în afară de 
cel cu învoiala poveştii de pe urmă, prinse a grăi astfel: 

— Frumoase doamne, deşi astăzi mi-aţi luat-o înainte cu 
cel puţin două povesti, din care mă gândeam pe una să v-o 


spun chiar eu, totuşi mi-a mai rămas de povestit o istorioară 
care cuprinde la sfârşit un cuvinte! Mai plin de talie decât 
oricare dintre cele amintite până acum. 

Trebuie să ştiţi, dar, că pe vremuri în orăşelul nostru se 
statorniciseră obiceiuri foarte frumoase şi vrednice de toată 
lauda, din care astăzi, din păcate, n-a mai. Rămas nici unui 
din pricina zgârceniei, care, crescând în pas cu marile 
avuţii, le-a alungat pe toate. Or, printre aceste obiceiuri era 
şi unul după care nobilii din partea locului se adunau cu 
toţii în diferite părţi ale oraşului, legând'U-se în tovărăşii 
mai numeroase sau mai mici, în care aveau de grijă să nu 
primească decât oameni care puteau să facă faţă 
cheltuielilor trebuincioase; într-acest. Chip, cu rânduială, 
azi unul, mâine altul, fieştecare îi poftea înitr-o anumită zi 
pe toţi ceilalţi la câte-o masă. 

Şi la aceste mese erau cinstiţi de multe ori şi nobili de prin 
străinătăţi, când se întâmplau să pice, s'au chiar şi oameni 
din oraş. Aşijderea într-talte rânduri, cel puţin o dată pe an, 
se înveşmântau la fel cu toţii şi umblau călare prin oraş, ba 
uneori se şi întreceau în bătălii cavalereşti, de obicei la 
sărbători sau când veneau veşti bune despre izbânzi sau 
alte cele. 

Printre aceste cete se a: la şi una în frunte cu messer 
Betto Brunelleschi, în care messer Betto cu prietenii 
domniei-sale se străduiseră din greu să-i vâre şi pe Guido al 
lui messer Cavalicante de Cavalicanti şi nu fără de-un rost 
anume; căci Guido, în afară de faptul că ena unul dintre cei 
mai luminaţi cunoscători ai logicei din câţi se numărau pe 
lume şi un filosof desăvârşit în cele ale naturii (lucruri de 
care celorlalţi de fapt nu le păsa deloc), era de asemeni şi- 
un bărbat din cale-afară de plăcut şi de curtenitor, cu mare 
dar la vorbă şi care izbutea să isprăvească mai bine ca 
oricare altul orice lucru din câte se cuvin făcute de oamenii 
de neam; ba pe deasupra mai era şi putred de bogat şi, 
când era la o adică, ştia să preacinsteaivcă cum nu se poate 
mai frumos pe cei ce socotea că iVierită aceasta. Dar 


messer Betto nu putuse cu nici un dtfip să şii-l câş-tige şi 
socotea, cu-ai lui deolaltă, că pricina era doar faptul că 
Guido uneori, pierzându-se în filosofări, se retrăgea de 
lume. Şi, fiindcă împărtăşea întrucâtva filosofia epiouireană, 
lumea de rând spunea că toată străduinţa lui nu urmărea 
decât să afle, dac-ar fi fost cu putinţă, că nu există 
Dumnezeu. 

Şi, într-o bună 'zi, plecând Guido de la Orto Sân Michelel 
pe calea Ald'imari către biserica Sân Giovanni, un drum pe 
care se obişnuise să-l bată adeseori - şi aflându-se în 
preajma bisericii o mulţime de racle mari de marmură, care 
se află azi la Santa Reparata2 -- ajuns pe lotul acela, în 
preajma catedralei, care era încuiată, printre coloane de 
porfir şi racle, se întâmplă să deie peste el acolo messer 
Betto cu ai lui, care, ve- 

11 2 Biserici florentine (n. t.). 

Neau călare prin piaţa Santa Reparata. Şi, îndată ce-i. 
Zăriră în mijlocul mormintelor, făcură: 

— Hai să-l necăjim! 

Drept care, îimpintenându-şi caii, îl luară cu asalt în-glumă 
şi, până a prinde el de veste, îi şi picară în spate, strigându- 
Î: 

— Guido, tu nu vrei deloc să nitri-n ceata noastră; da' hai 
să zicem c-ai să afli că nu există Dumnezeu, Şi-apoi? La ce-o 
să-ţi folosească? 

La care Guidb, văzându-se împresurat de toate părţile de 
ei, răspunse imediat: 

— La voi acasă, domnilor, puteţi să-mi spuneţi ceva place. 

Şi, rezemându-se într-o mână pe una dintre racle," care 
erau înalte, uşor ca fulgul cum era, sări ide partea cealaltă 
si, descotorosindu-se de ceata călăreţilor, fugi într-ale sale. 
Ceilalţi rămaseră prostiţi uUâncfu-se unul la altul şi-şi 
ziseră că Guidio era un zăpăcit şi că răspunsul lui, nu 
însenina nimica, deoarece nici ei, nici ceilalţi orăşeni şi 
Guido mai puţin ca orişicare dintre dânşii n-aveau nimica 


nici în clin şi nici în mânecă cu locul în care se aflau. Ci 
messer Betto, întorcându-se spre ei, le zise aşa: 

— Ba zăpăciţi sunteţi voi, de nu l-aţi priceput + Guido, cu 
două vorbe zvârlite aşa uşure, ne-a împuns cu cea mai grea 
ocară din câte sunt pe lume. Căci raclele acestea, de staţi să 
vă gândiţi puţin, de vreme ce în ele sânt puşi să sadă morţii, 
sunt casa lor; şi ca atare el zice că sunt casa noastră ca să 
ne arate că noi ăştia, care suntem mai mărginiţi şi nu prea 
avem ştiinţă de carte, suntem mai rău ca 'morţii alăturea de 
el şi de ceilalţi 'mari cărturari; de aceea, aflându-ne aici, 
suntem la noi acasă. 

Atuncea fiecare dintre cei de faţă pricepu ce socotise a 
spune Guidb cu vorbele acelea şi toţi se ruşinară, ifără a 
îndrăzni mai mult să-l necăjească ori să-l aţiţe; cât despre 
mesxr Betto, el începu din ziua aceea să treacă drept un 
cavaler cu minte ageră şi iute. 

Povestea a zecea 

Călugărul Cipolla făgăduieşte unor ţărani să le arate pana 
arhanghelului Ga-vrll; ci aflând în locul ei tăciuni, le spune 
că sunt tăciunii pe care a fost ars sfântul Laurenţiu. 

Văzând că dintre cei de faţă fieştecare îşi spusese « 
povestea în ziua aceea, Dioneo îşi dădu seama că îi venise 
rândul şi lui să povestească. Drept care, fără să aştepte 
poftire anume sau poruncă, după ee-i potoli pe aceia care 
lăudau vorba ascuţită a lui Guido, prinse a grăi astfel: 

— Fermecătoare doamne, deşi e privilegiul meu să 
povestesc despre ce-mi place, azi n-am de gând să părăsesc 
nici eu subiectul despre c”e voi toate aţi vorbit cu atâta 
îndemânare, ci luându-v-o pe urme socot să vă arăt cu câtă 
luare-aminte a izbutit să scape printr-o minciună gogonată 
un călugăr din cinul sfântului An-toniu de-o păcăleală pusă 
la cale împotriva lud de către doi flăcăi. Iar dacă am să imă- 
ntind întrucâtva la * voilbă, ea să desăvârşesc povestea în 
toate ale sale, nădăjduiesc că lucrul ăsta n-o să vă supere 
prea mult, 'dacă, ui'tându-vă la soare, vă veţi da seama că-i 
de-a'bia la jumătatea bolţii şi că deci vreme avem destulă. 


Certaldo, după cum pesemne aţi auzit şi dumneavoastră, e 
un sătuleţ în Val d'Elsa, aşezat prin părţile noastre şi care, 
deşi-i 'mic, a fost pe vreimuri locuit de nobili şi de oameni 
cu oarecare stare. Şi fintr-acest sat, fiindcă-şi aflase păşune 
grasă şi mănoasă, umibla de multă vreme, o dată la un an, 
ca să adune pentru ai lui pomenile eu care ai miluiau 
neghiobii, un frate zis Cipollal, din cinul sfântului Antoniu, 
care era bine văzut de băştinaşi, dar nu atât din pricina 
cucerniciei, cât mai degrabă poate din pricina numelui său, 
căci locurile acelea făceau un soi de cepe vestite în Toscana 
toată. Era Cipolla ăsta un om mărunt de stat, roşcat la păr, 

1 Ceapă (n.t.). 

Vesel la faţă şi-un hâtru fără de pereche; ba pe deasupra, 
fără s-aibă ştiinţă de carte nici de fel, se pricepea să 
mânuiască cu atâta măiestrie vorba, că cine nu l-ar fi ştiut s- 
ar fi grăbit să zică nu doar că-i mare vorbitor, ci că-i de-a 
dreptul Cicero ori pasămite Quin-tilian; şi cu mai toţi din sat 
legase cumetrie, cu mulţi, se avea la cataramă şi mulţi îi 
erau prieteni. 

Or, după obiceiul lui, picând odată în sat în luna lui cuptor, 
într-o duminică, la ceasul când toţi drept-eredincioşii ide 
prin cătunele vecine se adunaseră, an biserică s-asiculte 
sfânta liturghie, când socoti că-i vremea, făcu un pas înainte 
Şi zise: 

— Domni şi doamne, după cum ştiţi cu toţii, e obiceiul 
dumneavoastră să daţi în fiecare an săracilor din. Cinul lui 
messer sfântul Antoniu din grâul şi fâneaţa voastră care mai 
mult, care mai puţin, fieştecare după avutul şi după evlavia 
lui, ca fericitul sfânt Antoniu să vă păzească 'boii, măgarii, 
oile şi piorcii; pe lingă asta, datina mai cere să plătiţi, şi mai 
cu seamă cei care se ţin de cinul nostru, oibolu acela mititel 
care se strânge o dată. pe an. Or, pentru treaba asta. 

— Mai marele meu, stareţul, m-a rânduit pe mine şi m-a 
trimis să strâng pomana. Drept care, cu iblagoslovenia lui 
Dumnezeu măritul, către vecernie,; când s-or trage 
clopotele, să v-adunaţi cu. 'Toţii în faţa sfântului lăcaş, aicea, 


unde eu, cum îs deprins a face, am să vă ţin o predică şi 
apoi îţi săruta şi crucea. Ba fiindcă, vă cunosc smeriţi şi cu 
credinţa tare la messer sfântu Antoniu, am să vă fac hatârul 
şi-am să v-arăt şi nişte sfinte şi preafrumoase moaşte pe 
care le-am adus chiar eu ide peste mări şi ţări, drept de la 
Rusalim; am să v-arăt adică o pană de-a arhanghelului 
Gavril, care a rămas în odăiţa Fecioarei Preacurate, când a 
venit să-i deie bunavestire în Nazaret. 

Şi astfel zicând tăcu şi se întoarse iar la slujbă. 

Pe când călugărul Cipolla rostea acestea, se aflau printre 
alţii în biserică doi tineri tare şmecheri, pe care îi chema 
Giovanni dela Bragoniera pe unul, iar pe celălalt Biagio 
Pizzini. Şi ăştia, după ce dintâi făcură mare haz de moaştele 
călugărului, deşi se aveau bine cu el şi se ţineau tovarăşi de 
chefuri şi petreceri, se socotiră între ei să-i tragă o 
păcăleală pe socoteala penei. Şi -aflând ei că de amiază 
călugărul Cipolla avea de gând să ospăteze în sat, c-un 
prieten de-al lui, cât ce-l văzură că se aşază la masă, 
coborâră iute pe cale şi o luară drept către hanul unde 
trăsese cuviosul, cu gând oa-n timp ce Biagio avea să-l ţină 
de povesti pe slujitorul fratelui, Giovanni, celălalt flăcău, să-i 
scotocească prin desagi ca să găsească pana, oricum s-ar fi 
aflat să fie, şi să i-o ia, ca mai la urmă să vadă cum avea să 
se descurce cuviosul de faţă cu norodul. 

Aicu, avea Cipolla al nostru un slujitor, căruia unii îi ziceau 
Guccio Balena, alţii Guccio Imbratta, iar alţii Guccio Porco; 
şi slujitorul ăsta era aşa podoabă de om, că Lippo Topol în 
viaţa lui n-a zugrăvit vreunul să-i semene întrucâtva. 
Călugărul Cipolla obişnuia adeseori să-şi bată joc de sluga 
lui când se afla cu prieteni şi le spunea: "Să ştiţi că slujitorul 
ăsta al meu ascunde în-tr-însul nouă păcate aşa de mari, că 
unul singur dintre ele, dac-ar fi fost să fie în Solomon, 
Seneea sau în Ariistotel, ar fi fost chiar de ajuns ca să le 
pângărească toată virtutea sufletească, toată înţelepciunea 
şi toată. Faima lor. Aşa că socotiți şi dumneavoastră acum ce 
om poate să fie dacă nici un dram de înţelepiciune sau 


faimă de om vrednic nu are în el, ci numai cele nouă 
păcate". Şi uneori, oând prietenii îl întrebau care anume 
erau păcatele lui 'Guccio, cum dumnealui le aşezase în 
stihuri bine ticluite, zicea: "Iaca vă spun: e mincinos, * e 
puturos şi pe deasupra şi lenos; e lăsător, e idrtitor şi e şi 
neascultător; uituc, năuc şi hăbăuc. Unde mai puneţi că mai 
are şi alte câteiva. Metehne, dar despre alela e mai bine să 
nici nu pomenim. Şi ceea ce-i mai nostim la ele că pe unde 
trece se şi gândeşte să se însoare şi să se aşeze la casa lui; 
si, fiindcă are o mândreţe de barbă de trei coţi, neagră şi 
unsuroasă, socoate că-i aşa de 

1 Pare să fi fost un pictor. Nu se ştie altceva despre dânsul 
dăcât că în testamentul său a lăsat moştenire câteva inii de 
scuxi pe care nu-i avea; fiind întrebat în ce fel urma să i se 
împlinească dorinţa, a răspuns: "Aici e aici!" de unde a 
rămas şi -vorba. (Pietro Fanfani, Il Decameron di messer 
Giovanni Boccacci, Pirenze, Le Monnier, 1897, v. II, p. | 109, 
n. 2) (n. t). 

Chipeş, că nu-i femeie să dea ochii cu el şi să nu pice 
îndrăgostită foc; că, dacă ar fi să-l laşi să-şi facă mendrele în 
voie, şi-ar pierde brăeinarul fugind după muieri. Da' ce-i a 
lui, i-a lui: îmi e de mare ajutor, că nu e om să vrea să-mi 
spună o voribuliţă mai în,. Taină, fără ca el să nu poftească 
să tragă cu urechea; şi, dacă oarecine mă-ntreaibă de ceva, 
i-e aşa de frică dumnealui că n-am să ştiu răspunde, că una: 
-două îmi se vâră şi zice el în locul meu, ori da, ori ba, 
precum socoate că e cu cale să răspundă". 

Aşadar, când plecase de la han, călugărul Cipolla îi 
poruncise tocmai lui Guccio ăsta s-aibă grijă, nu care cumva 
cineva, să-i umble printre lucruşoare şi mai cu seamă prin 
desagi, că cele sfinte erau acolo. Dar Guccio, căruia îi 
plăcea să stea în bucătărie mai mult decât îi place 
privighetorii în ram, şi mai cu seamă când simţea că-i şi 
vreo slujnică pe acolo, cum se întâmplase să zărească în 
cuhnie la hangiu o fetişcană îndesată şi groasă, Scurtă şi 
cam slută la trup, cu o pereche de ţâţe de-ai fi zis că-s două 


corfe de gunoi şi c-un obraz cum numai pe la baronci mai 
vezi, toată asudată, unsă şi afumată ca un horn, lăisând în 
plata Domnului cdaia şi desagii călugărului, nu altminteri 
deeum se azvârle un hultan pe-un hoit, se scolbori în 
bucătărie. Şi, fără a ţine seamă că ena în luna lui cuptor, se 
aşeză la gura vetrei şi începu să lege vorbă cu slujnica, 
Nuta-i zicea, şi se apucă să-i spuie că el e de neam mare 
după zapise şi hrisoave, că are bani cu ridicata, fără să-i 
puie-n socoteală pe ăia ce-i avea de împărţit la alţii şi care 
erau şi ei destui, şi că ştia să facă, să dreagă şi să zică ce n- 
a văzut pământul. Şi, fără a lua în seamă că are o glugă aşa 
slinoasă c-ai fi putut să dregi cu ea ciorba din căldarea 
d'Altopaseiol, că poartă o scurtă ruptă şi toată peticită, 
icare împrejurul gâtului şi la subsuori era tivită cu jeg de 
două degete şi avea pe ea atâtea pete şi atâta de bălţate, 
cum n-tau avut nicicând brocaturile tătăreşti ori cele 
indiene, 

1 E proverbiala şi imensa căldare de la mănăstirea 
Altopascio în care se gătea ciorba ce era distribuită 
săracilor de două ori pe săptămână (n. t.). 

Şi aşijderi, zic, făr' să se uite că încălţările i-s rupte şi că 
ciorapii i-s ferfeniţă, îi spuse, ca şi când ar fi fost rege în 
Castiglione, că el voia s-o îmbrace din cap până-n picioare, 
s-o scoată de la slugărit si, aşa săracă cum era, să-i dea 
nădejdi de -mai bine şi s-o că-pătuiască; ba şi alte multe îi 
mai spuse, dar, deşi vorba îi era muiată în lapte şi în miere, 
cuvintele-i zburau în vânt şi, ca de obicei, nu dobândi nimic 
cu ele. 

Flăcăii îl aflară dar pe Guccio Porco atârnat de fus ia 
Nutei. Drept aceea, voioşi nevoie mare că dinspre partea lui 
nu mai era de lipsă să-şi idea vreo, osteneală, fără de nici o 
împotrivire, aflând-o descuiată, intrară în odaia călugărului 
şi primu lucru peste care dădură fură tocmai desagii cu 
pricina. De aceea, dezlegându-i, într-o boccea de borangic 
dădură peste o cutiuţă şi într-însa afl'ară o pană din coada 
unui papagal, drept care îşi dădură cu socoteala că aceea 


trebuia să fie pana pe c”re fratele Cipolla făgăduise să le-o 
arate cucernicilor cer-taldezi. Şi fără îndoială ar fi putut să 
facă un lucru ca acesta si. Minciuna i-ar fi fost lesne 
crezută, căci pe vremea aceea nu pătrunseseră în Toscana, 
venind de la Egipet, decât o mică parte din moliciunile 
Răsăritului, care apoi, cu vremea, s-au răspândit eu 
prisosinţă, spre paguba întregii Italii; şi chiar dacă-n 
Toscana se mai ştia pe alocurea câte ceva despre ele, acolo, 
în sătuleţul cela, nimeni n-avea habar, de-aşa ceva; ba 
dimpotrivă, cum ţăranii păstrau încă în cuget neştiinţa 
dintru încs-put moştenită din moşi-strămoşi, nu numai că de 
când erau nu apucaseră să vază un papagal, dar nici măcar 
nu-i auziseră de nume. 

Flăcăii noştri dar, buni bucuroşi de pană, o luară şi, zărind 
într-un ungher al odăiţei nişte tăciuni, ca să nu lase cutia 
goală, o umplură şi, după ce-o încuiară şi rânduiră lucrurile 
aşa precum le aflaseră, fără a fi fost văzuţi de nimeni, o 
şterseră cu pana şi apoi se pu- 

1 Castiglione e un sătuleţ, dar autorul vorbeşte despre el 
în mod intenţionat ca despre un regat, spre a mări efectul 
lăudăro-şeniilor lui Guocio (n. t.). 

Seră s-aşteipte să vadă ce-o să spună călugărul Cipolla 
când o să dea în cutiuţă peste tăciuni în loc de pană. 

Norodul cel sărac cu duhul care se afla în biserică, după 
ce luă aminte c-avea să vadă după toacă pana 
arhanghelului Gavril, la sfârşitul liturghiei se împrăştie care 
încotro; şi, vestea umblând din om în om şi din cumătră în 
cumătră, după ce fiecare mâncă de amiaz, atâua amar de 
lume se adună în piaţa din faţa bisericuţei, e-abia de mai 
putea să încapă; şi toţi mureau de nerăbdare să vadă o dată 
pana. 

Călugărul mancă cu poftă, îi trase un puişor de somn. Şi 
către cinici, sculându-se şi auzind că se adunase norodul 
câtă frunză şi iaribă ca să vadă pana, trimise vorbă slugii 
sale să vie la (biserică în deal cu clopoţeii şi cu desagii 
dumnealui. lar Guocio, după ce se smulse cu mare greutate 


din cuhnie şi de lângă Nuta, se duse la stăpân cu lucrurile 
poruncite. Şi dacă ajunse, gâfâind, căci apa multă ce-o 
băuse îi cam umflase pântecele, la porunca fratelui Cipolla 
se aşeză în pragul bisericii şi începu să sune de zor din 
clopoței. lar după ce norodul se adună cu mic cu mare, 
călugărul Cipolla, fără să-şi deie seama că cineva îi umblase 
în lucruri, se apucă să predice şi spuse vrute şi nevrute ca 
să-şi aducă apa la moară; iar când veni vremea s-arate pana 
arhanghelului, rosti dintâi cu multă evlavie un "confiteor", 
pe urmă puse să-i aprindă două luminări de seu şi dând 
deoparte borangicul cu multă gingăşie, după ce-şi trase 
dinţii gluga, scoase cutia la lumină îşi, murmurând vreo 
două vorbe întru slăvirea cea de veci a moaştelor şi a 
arhanghelului, deschise cutiuţa. Văzând-o plină de tăciuni, 
nu-l ibămii de fel pe Guocio, căci îl ştia ce-i poate capul şi 
nici nu-l sudui că n-avusese grijă de lucrurile sale; ci prinse 
să se ocărască în gând pe sine însuşi că tocma-n paza lui se 
aflase să-şi lase lucruşoarele, ea net doar ştia prea bine că-i 
lăsător, neascultător, uituc şi hăbăuc. Totuşi, făr' să 
roşească ori să pălească, îşi ridică obrazul şi braţele la cer 
şi zise cu glas tare ca să-l audă toată lumea: 

— O, slavă Ţie Doamne, acum şi-n vecii vecilor! 

Pe urmă, închizând cutia, se întoarse spre norod şi prinse 
a euvânta astfel: 

— Domni şi doamnel, trebuie să ştiţi că eu, în tinereţea 
mea, am fost trimis de stareţ departe, pe meleagurile unde 
răsare soarele, cu straşnică poruncă să caut până ce-oi da 
de drepturile Porcellanei2, care drepturi, deşi, vorba aia, 
pot fi întărite cu peceţi fără să dai din buzunar, aduc totuşi 
foloase mari, da' altora, nu, nouă. Aşa că, aşternându-mă la 
drum, precum ziceam, pornit-am din Veneţia şi, luând-o pe 
la Borgo de Greci3 şi de-acolo călare prin împărăţia Garbo 
şi prin Baldaoca, am ajuns hăt până-n Parione, de unde ars 
de sete, după mai multă vreme, am nimerit şi la Sardinia. 
Dar ce să mai înşir degeaba ţară de ţară, loc de loc pe unde 
m-am călătorit1? Ajunge să vă spun că după ce-am trecut 


strâmtoarea Sfântul Gheorghe, am nimerit în Truffia şi-n 
Buffia, ţări înţesate de norod, da' de norod de neam; de 
unde am ajuns apoi drept în împărăţia Minciunilor şi acolo 
am dat peste o mulţime de călugări de-ai noştri şi de-ai 
altora, care toţi, de dragul Domnului, fugeau ou: scârbă de 
poveri şi nici că le păsa de truda celorlalţi când pricepeau 
că le mai poate pica şi lor ceva, şi-n loc de bani nu cheltuiau 
decât făgăduinţi de bine pe cealaltă lume şi vorbe goale cu 
duiumul. De acolo am trecut pe urmă în ţara Aibruzilor, pe 
unde bărbaţii şi femeile umblă în tâiiiei de lemn pe munţi şi 
tocătura de eârnaţ o vâră în maţe de om; şi-oleacă mai 
departe am dat peste un norod care-şi purta vinul în traistă 
şi pâinea-n băț; iară de-acolo am nimerit în 'munţii Bachilor, 
pe unde nu e râu să nu curgă la vale. Da' ce mai tura-vura; 
atâta am 

1 Această primă parte a predicii este un amestec grotesc 
de prostii, de echivocuri ridicole şi de minciuni sfruntate, 
spuse anume pentru a lua ochii mulţimii din biserică şi 
pentru a pregăti atmosfera de evlavioasă incantaţie, în care 
călugărul trece - în partea a doua a predicii - la 
enumerarea burlescă a imaginarelor moaşte (n. t.). 

2 Numele unui spital din Florenţa acelor vremi; aluzia e, 
ca multe) altele, lipsită de orice sens (n. t.). 

3 Borgo de Greci, Garbo, Baldaoca, Parione, Sardinia, 
Sfântul Gheorghe sunt cartiere ale Florenței; călugărul 
abuzează şi-şi bate joc de ţărani, care nu cunoşteau 
Florenţa (n. t.)- pribegit încoace şi încolo, pân' ce-arm ajuns 
de-a dreptul an India Pastinaca, pe unde, iaca, jur pe straiul 
care-l port, că am văzut zburând ipe sus tot neamu- 
ntraripate-lori, lucru de necrezut dacă nu-l vezi cu ochii 
tăi. Mi-e martor că nu mint un negustor ide vază, Maso del 
Saggio, aşa-i zicea, pe care l-am aflat acolo şi care zdrobea 
nuci şi vindea coji cui bucăţica. Ci fiindcă n-a fost chip să 
aflu ce căutam, cum de acolo mai departe calea mergea pe 
apă, în<torcându-mă, am dat de locurile sfinte, pe unde 
vara pâinea rece te costă patru bani, iar aia cal-dă-i pe 


degeaba. Şi acolo l-am găsit pe preacucernicul părinte 
Numănjuraterog, vrednic păstor de suflete şi patriarh la 
Rusalim. Şi dumnealui, de dragul hainei pe care pururi am 
purtat-o, sutana sfântului Antoniu, mi-a îngăduit să văd o 
groază de preasfinte moaşte pe care le şi avea acolo. Şi, 
Doamne, multe mai erau! Atâtea, că de-aş vrea să vi le-nşir 
pe toate, aş număra trei zile-n şir şi tot n-aş isprăvi. Da' 
totuşi, ca să nu vă las cu buzele umflate, de câteva din ele 
barem şi tot am să vă povestesc. Întâi şi întâi mi-a arătat 
degetul Sfântului Duh2, nevătămat şi întreg, să juri că e 
aievea; pe urmă moţul îngerului ce i s-a arătat sfanţului 
Franeisc din Assisi; o unghie a heruvimilor; o. coastă de-a 
lui Verbum caro; o bucăţică din veşmântul sfintei credinţe 
catolice; vreo două sau trei raze din steaua ce-au văzut-o, 
magii la răsărit; o bărdăcuţă cu sudoare de-a sfântului 
Mihai când s-a bătut cu diavolul; falca morţii sfântului Lazăr 
şi altele asemeni. Şi, fiindcă eu de bunăvoie m-am apucat şi 
i-am trecut în grai de rând câteva foi din Monte Mo- 

1 Pentru crearea echivocului, Boccaccio face uz de un joc 
de cuvinte, întrebuinţând pentru întraripate cuvântul 
pennati, care în limba italiană mai însemnează şi cosoare 
(n. t.). 

2 Moaştele enumerate sunt bineînţeles născociri ale 
călugărului; totuşi ele puteau fi crezute de către țărănimea 
înapoiată şi superstiţioasă a acelor vremi şi absurditatea lor 
nu mai pare chiar atât de exagerată, dacă ne gândim că în 
evull, mediu în cele mai mari biserici din Europa erau 
venerate moaşte ca "laptele Fecioarei, lacrima vărsată de 
Isus pe trupul sfântului Lazăr, o bucăţică de carne prăjită 
din trupul sfântului Laurenţiu sau chiar pene ale 
arhanghelilor Gavril şi Mihail" (Arturo Graf, Fu super- 
stizioso Boccaccio? În Miţi, superstizioni e leggende, Torino, 
Loescher, 1893, voi. Il, p.185)(n.t.). 

Rellp şi-o bună parte din Capreziol, cărţi după care el 
umbla de multă vreme, bătrânul m-a făcut părtaş la moaşte 
şi mi-a dat unul din dinţii sfintei cruci şi într-o ulcică o 


fărâmă din sunetul de clopote din templul lui Solomon, pana 
arhanghelului Gavril de care vă spuneam, şi linul din tărlicii 
lui Sân Gherardo din Villamagna, pe care _aeuma nu de 
mult l-am dăruit la Florenţa lui Gherardo di Bonsi, care se 
arată cu mare credinţă la sfântul. Ăsta; ba pe deasupra mi-a 
mai dat şi-o mână de tăciuni din cei pe care a fost prăjit 
sfântul Laurenţiu, mucenicul. Care lucruri, toate bine eu le- 
am adus cu mine, grijin-du-le cu mare smerenie, şi le am pe 
toate. E drept că stareţul dinţii nu m-a învoit să le arăt, 
până ce nu s-a încredinţat că-s moaşte adevărate. Da' 
fiindcă acu, pe * urma unor minuni înfăptuite de ele şi pe 
urma unor răvaşe ce-a primit din partea patriarhului, a 
dobâridit încredințare că sunt adevărate, m-a încuviinţat să 
le arăt; iar eu, ce nu cutez să le dau altora în grijă, le port 
mereu asupra mea. Şi pana arhanghelului Gavril, ca nu 
cumva să mi se strice, o ţin într-o cutie, iar tăciunii pe care 
a foist ars sfântul Laurenţiu într-alta; şi aste două cutiuţe 
seamănă aşa de tare, încât de multe ori mi s-a-nti-miplat s-o 
iau pe una în locul celeilalte; şi-aşa am păţit şi astăzi. 
Crezând că iau cutia cu pana, am luat în schimb pe aceea 
cu cărbunii. Dar, după socotinţa mea, eu cred că asta nu-i 
greşeală, ci e de bună seamă voinţa Tatălui ceresc, care mi- 
a pus cu dinadins cutia cu tăciuni în mină, căci tocmai 
adineauri mi-am amintit că de azi în două zile e sfântul 
Laurenţiu. De aceea, vrând cerescul Tată ca eu - cu aceşti 
tăciuni care l-au ars pe sfânt - s-aprind şi mai vârtos în 
sufletele voastre credinţa către Dânsul, m-a îndemnat să iau 
nu pana, ci tocmai aceşti tăciuni, care-au fost stinşi cu 
sângele ce-a curs din tru-pu-acela sfânt. Drept care, fiilor, 
dinţii vă scoateţi glugile din cap şi apropiaţi-vă apoi cu 
inimă smerită ca să-i 

* Monte Morello este o localitate. Denumirea este 
întrebuințată fără de sens şi legătură, numai pentru a face 
impresie asupra ascultătorilor. Caprezio pare a fi o 
născocire a lui Boecaccio. Deşi după unii comentatori 


autorul face aluzie la titlul unei cărţi ridicole care circula în 
evul mediu şi căreia i se zicea Capreccio sau Caprona (n. t.). 

— Decameronul voi. II - cd. 80 vedeţi pe ei. Şi încă mai 
aflaţi c-acela care-i însemnat cu unul din tăciunii ăştia cu 
semnul siintei cruci tot anul poate fi pe pace, că n-are să-l 
atingă focul fără ca el să simtă. 

Şi zioând astfel, după ce dintâi cântă un imn de slavă în 
cinstea sfântului Laurenţiu, deschise cutiuţa şi arătă 
cărbunii. Pe care, după ce mulţimea cea proastă ii privi cu 
gurile căscate şi cu smerenie multă, tot omul se îmbulzi în 
jurul fratelui Cipolla şi, dând pomeni mai grase decât erau 
deprinşi a da, fieştecare se ruga să fie şi el însemnat c-o 
bucăţică de tăciune. Drept care cuviosul, umpMndu-şi 
pumnul de tăciuni, prinse a-i mânji cu nişte cruci, cât toate 
zilele de mari pe cămeşoaiele lor albe, pe scurte şi 
broboadele cumetrelor, zicând că pe cât scad to-eindu-se 
de-atâtea cruci, pe-atâta cresc iarăşi la loc în cutiuţa lor, 
precum se încredinţase el, cu ochii lui, de atâtea ori. Şi într- 
acest chip, nu făr' de mare oâştig pentru Efin-ţia-sa, după 
ce-i însemnă pe toţi ţăranii din Ccrtaldo cu semnul sfintei 
cruci, cu atare şiretlic îi păcăli el pe flăcăii care, furându-i 
pana, crezuseră că-i joacă un renghi. lar dânşii, care se 
aflau de faţă, când auziră cum o întoarce preacuviosul din 
condei şi cum o ia pe departe şi cu ce vorbe ticluite, se 
prăpădiră de râs, mai-nW să-şi strâmbe fălcile. Şi după ce 
plecă norodul, dueându-se la el'. ClVmare haz " Povestiră 
tot ce făcuseră şi apoi îi îna-poiară pana, de care în anul 
următor călugărul Cipolla se folosi cu acelaşi câştig pentru 
domnia-sa cu care se slujise şi de cărbuni în ziua aceea. 

Povestea aceasta le plăcu şi-i desfată din cale-afară pe toţi 
cei ce se aflau de faţă şi multă vreme râseră în hohote pe 
seama fratelui Cipolla şi mai ales pe seama călătoriei lui şi-a 
moaştelor văzute şi aduse de pe acolo. Iar când văzu regina 
că istorioara se sfârşise şi aşijderi şi domnia ei, se ridică în 
picioare si, luându-şi de pe cap cununa, i-o aşeză râzând lui 
Dioneo şi-i zise: 


— E vremea, Dioneo, să simţi şi tu ce va să zică să 
cârmuieşti peste femei; fii rege dar şi încearcă să ne 
conduci astfel, incit să ne putem mândri la urmă cu domnia 
ta. 

Dioneo primi cununa şi-i răspunse râzând: 

— Regi socotesc c-aţi mai văzut de multe ori zic regi de 
şah - şi chiar mai buni ca mine; dar sunt încredinţat că, 
dacă îmi veţi da ascultare ca unui rege adevărat, voi izbuti 
să vă desfăt cu lucruri făr' de care nici o petrecere nu e 
desăvârşita întru totul. Dar să lăsăm deoparte asta; am să 
domnesc cum am să pot. 

Şi, după obicei, chemându-şi credincerud, îi porunci cu 
rânduială 'tot ce trebuia să facă de-a lungul stăpânirii lui şi 
apoi grăi precum urmează: 

— Vrednice doamne, de atâtea ori am povestit despre 
strădaniile omeneşti şi despre fel de fel de întâmplări, încât, 
dacă mai adineauri n-ar fi venit Licisca - din ale cărei vorbe 
am izbutit să-mi aflu subiect poveştilor de mâine - mi-e 
teamă că m-aş fi căznit cam. Multişor cău-tând cam despre 
ee-am putea vorbi. Ea, după cum aţi auzit, spunea că nu 
cunoaşte vecină măritată care să fi purces fecioară la 
măritiş şi că aşijderi ştie prea bine ce mai şotii şi ce mai 
păcăleli le trag nevestele bărbaţilor. Acu, de măritiş şi 
feciorie nu mă leg, că-s lucruri prea copilăreşti; dar despre 
celelalte socot c-ar fi plăcut să stăm de vorbă. De aceea (de 
vreme ce Licisca ne-a -dat acest prilej) doresc ca mâine să 
vorbim despre păcălelile pe care nevestele, ori că erau 
îndrăgostite ori ca să iscape de bucluc, le-au tras bărbaţilor, 
cu ştiinţa ori fără ştiinţa lor. 

Cum însă unora din doamne li se păru că nu se cade şi nici 
nu le-ar sta bine să povestească atare lucruri, îl rugară pe 
Dioneo să-şi schimbe hotărârea. Dar dânsul le răspunse: 

— Doamnele mele, îmi dau seama la fel de 'bine ca şi voi 
de ceea ce vă cer, dar ce-aţi dori să-imi dovediţi nu-i chip să 
mă împiedice de la această hotărâre; căci, dacă stau să mă 
gândesc, trăim atare vremuri, că orice lucru-i slobod să fie 


povestit, dacă atât bărbaţii, cât şi femeile au grijă să nu se 
poarte necinstit. Oare nu Sitiţi că de pe urma molimei care 
bântuie, judecătorii au părăsit lăcaşurile de judeţ? Că legile 
divine -si. Omeneşti au amuţit? Că fiecărui om îi este 
îngăduit să facă orice, numai să scape cu viaţă? De aceea, 
Hâcă povestind vă mai călcaţi oleacă pe cinstea 
dumneavoastră, şi nu pentru a greşi cu fapta, ci doar 
pentru a petrece cu vorba, nu văd, zău, cu ce temei ar 
îndrăzni să vă învinovăţească lumea. Şi-apoi tovărăşia 
noastră din prima zi şi până acuma s-a dovedit pe cât se 
poate de înţeleaptă şi cinstită, iar cele povestite aicea n-au 
întinat-o cu nimic şi nici de-acu înainte, cu ajutorul 
Domnului, n-au s-o întineze. Cum adică? Nu ştie oare toată 
lumea că vă păziţi cu dinţii cinstea? Cinstea pe care nici 
măcar frica de moarte n-ar fi în stare să v-o ştirbească, 
necum nişte poveşti de şagă. Şi, ca să vă spun drept, cine-ar 
aifla că vă codiţi la atare fleacuri ar bănui că vă simţiţi cu 
musca pe căciulă şi că de aceea nu vă place să povestiţi de 
e3e. Unde mai puneţi că mi-aţi face şi mie o mare cinste, 
dacă - - după ce-am fost ascultător şi m-am învrednicit să 
fiu ales drept rege - - mi-aţi da legea pe mână şi nu v-aţi 
mal împotrivi poruncilor date de mine. Lăsaţi deci teama la 
o parte, căci nu e vrednică de voi si. Hai gândiţi-vă mai bine 
ce snoave mai frumoase aţi şti să povestiţi. 

Când doamnele auziră acestea, răspunseră că-s gata să-i 
facă voia întru totul, drept care Dioneo, nemaiavând ce zice, 
încuviinţă pe toată lumea să-şi treacă vremea după plac 
până la ceasul cinei, Or, soarele fiind încă sus, căci nu se 
întinsese nimeni la vorbă în ziua aceea, Elisa, văzând că 
Dioneo cu ceilalţi tineri dimpreună se apucaseră de table, 
îşi chemă deoparte tovarăşele şi le spuse: 

— De când suntem aici mă tot gândesc cu drag c-am săvă 
duc o dată aicea aproape, într-o vale, căreia îi zice Vâlceaua 
Doamnelor şi pe unde nu cred c-aţi mai fost; dar n-am găsit 
nicicând prilej, căci niciodată n-am ajuns să isprăvim cu 
povestitul aşa de repede ca azi. De aceea, dacă vreţi să 


mergeţi, nu mă-ndoiesc c-o dată ajunse veţi fi nespus de 
mulţumite de ceea ce-aţi făcut. Doamnele se învoiră iute şi 
luând cu ele o slujnică, fără să spuie tinerelor că au de gând 
să plece, se aş-ternură drumului; şi, după ce umiblară ca la 
vreo poştă, nu mai mult, pe-o cărăruie îngustă ce mărginea 
de-o lăture un râu cu ape limpezi, pătrunseră în vâlceaua 
aceea, aşa dezonierdătoare şi-aşa de plină de încântare -ia 
vremea aceea mai ales, când zăpuşeala era-n toi -cum nu şi- 
o poate închipui o minte omeneasca. Căci, după cum mi-a 
spus pe urmă una din doamne, întinsul văii era aşa rotund, 
de parcă-ar fi fost tras cu arcul, deşi nu mâna omului, ci 
însăşi firea îl făurise; vâlceaua * măsura în jur ca la vreo 
jumătate leghe şi era înconjurată de şase măguri nu prea 
înalte, pe vârful cărora vedeai la rând, pe fiecare, câte-un 
palat micuţ în formă de castel. Iar coasta deluşoarelor 
aluneca la vale la fel de lin precum scoboară în teatre 
treptele din viii şi până jos la cea din urmă, strângându-şi 
mereu cercul. Coastele de miazăzi erau aşa de pline de vii, 
măslini, 'migdali, cireşi, smochini şi alte zeci de soiuri de 
arbori roditori, că nici o palmă de pământ nu rămăsese 
nelucrată. Cât despre celelalte coaste, care erau întoarse 
cu faţa către apus, erau împovărate de crânguri de stejari 
puieţi, de frasini şi alţi copaci, toţi înverziţi şi drepţi precum 
e luminarea. Valea, în care nu puteai pătrunde pe altă 
cărăruie decât pe aceea străbătută de doamne, era plină la 
rândul ei de brazi, de chiparoşi, de lauri şi de vreo câţiva 
pini aşa de mândru aşezaţi şi bine rânduiţi, de parcă cine 
ştie ce mână de maestru i-ar fi sădit acolo; şi printre ei, 
când soarele era în crucea amiezii, mai pătrundea ici-colo 
câte-un mănunchi de raze, ce luminau țarina unde se 
aşternuse o iarbă deasă şi măruntă, plină de flori 
împurpurate. Apoi, un alt prilej de nu mai mică desfătare 
era un pârâiaş care curgea pe-o vale săpată între două 
măguri, rostogolin-du-se săltat peste pietrişul albiei c-un 
susur dulce ca un cântec şi de departe, cum stropea, ploaia 
de picuri luminoşi părea că-i argint viu ţâşnit de cine ştie 


unde. Pe urmă, ajungând în cale, îşi aduna prisosul de ape 
într-un jgheab frumos şi, alergând grăbit spre mijlocul 
câmpiei, săpa într-însa un iaz, aşa cum sapă uneori şi 
oaimenii în grădină, când vor să crească peşti. Şi era iazu- 
aeela nu mai adânc de-un stat de om cam până pe la piept 
şi înăuntru apele-i erau aşa curate şi-aşa de limpezi, de 
vedeai la fund pietrişul mărunţit, pe care, de-ar fi fost să n- 
aibă cineva de lucru, ar fi putut să-l numere piatră de 
piatră, tot. Şi, dacă te uitai în lac, nu-i străvedeai doar 
fundul, ci aşijderi şi-o mulţime de peşti care umblau încoace 
şi încolo, mai mare dragul şi (mirarea să te tot uiţi la ei. In 
jurul lui, vâlceaua îl ocolea de pretutindeni şi malurile ei 
erau cu atâta mai frumoase, cu cit mai mult se împărtăşeau 
din umezeala lui. lar apa care îi prisosea se aduna într-un 
alt jgheab şi, prefirându-se la vale, spre şes, lăsa în urmă 
dumbrava minunată. 

Sosind dar tinerele doamne în colţişorul acela, după ce 
pretutindeni îşi preumblară ochii şi foarte lăudară locul, de 
îndată ce zăriră iazul ferit de ochi iscoditori, cum era tare 
cald afară, se hotărâră să se scalde. De aceea, poruncindu-i 
slujnicei să sadă pe drumul ce ducea spre lac, ca să 
pândească de se arată vreun om şi să le dea de ştire, se 
dezforăcară câteşi şapte şi se afundară în apa, ce nu 
altminteri ascundea trupul lor alb ca neaua decum ascunde 
străvezimea cristalului un trandafir împurpurat ca sângele. 
Şi, fiindcă apa lacului nu-şi tulburase limpezimea când 
doamnele intrară în-tr-însa, ele porniră a fugări încoace şi 
încolo peştii, care nu prea aveau cum să se ascundă, vrând 
să-i prindă cu * mina. După ce zburdară într-aeest chip o 
vreme şi prinseră şi icâţiva peşti, ieşind din iaz se 
îmbrăcară şi nea-flând alte cuvinte să laude locul şi mai 
mult decât îl lăudaseră, văzând că-i vremea să se întoarcă, 
porniră înapoi spre casă cu pas domol, vorbind mereu de 
frumuseţile vâlcelei. Şi, fiindcă ajunseră înapoi destul de 
timpuriu, îi găsiră pe cei trei tineri tot la table, aşa cum îi 
lăsaseră. Pampinea le spuse râzând: 


— Să ştiţi că azi v-am tras pe sfoară! 

— Şi cum aşa? Întrebă Dioneo. Aţi trecut de-a dreptul la 
fapte? Dinţii e fapta şi-apoi vorba? 

La care Pampinea zise: 

— Aşa, stăpâne, aşa. 

Şi-i povesti pe larg de unde anume se întorceau, cum era 
locul acela, cit de departe se afla şi ce făcuseră acolo. 
Regele, auzind cât de frumoasă e vâlceaua * şi vrând şi el s- 
o vadă, ceru degrabă cina. Şi după ce mâncară cu multă 
poftă toţi, tinerii, luându-şi slujitorii şi părăsindu-le pe 
doamne, se duseră şi ei pe vale; şi cercetând-o cu 
amănuntul - ca unii ce-o vedeau pentru întâia oară - găsiră 
că nu-i alta să-i semene pe -tot cuprinsul pământului acesta. 
lar după ce se îmbăiară, se îmbrăcară iute şi se întoarseră 
acasă, căci începea să se însereze. Acolo, aflându-le pe 
doamne dansând la cânte-cul Fiammettei, se prinseră şi ei 
în horă şi, după ce sfârşiră dansul, se apucară să vorbească 
despre Vâlceaua Doamnelor şi nu mai conteniră până târziu 
cu laudele. Drept care 'regele, văzând că-i fermecase valea 
aceea, puse să-i cheme slujitorul şi porunci ca a doua zi să 
rânduiască masa acolo şi să mai aducă şi vreun pat, ca cei 
care ar fi vrut să poată să se odihnească sau chiar să 
doarmă după masă. Apoi, cerând să fie aduse sfeşnice, vin şi 
dulciuri, după ce mai gustară oleacă, dădu poruncă tuturor 
să se gătească pentru dans. Şi, fiindcă Pamifilo, aseultându-l, 
prinsese a încinge jocul, regele se întoarse către Elisa şi-i 
spuse plin de curtenie: 

— Frumoaso, tu mi-ai făcut azi cinstea coroanei şi la 
rândul meu am să-ţi fac cinstea unui cântec; de aceea cântă 
unul, care ţi-o fi mai drag. 

Elisa îi răspunse zâmbind că îl ascultă cu dragă inimă şi 
începu cu dulce glas, aşa precum urmează: 

Iubire, de-o fi să-ţi mai scap din gheare, Nu-mi vine-a 
crede c-altădată Uşor am să cad prinsă-n laţ sau fiare. 

Copilă, pătruns-am în jocul tău; crunt, Crezându-l liman de 
veşnică pace, Şi armele toate le-am pus. la pământ, Cum cel 


cu deplină încredere face. Dar tu, despot rău, pizmaş pe 
noroace, Pe mine-ai sărit de îndată, Cu braţe de fier m-ai 
strâns în prinsoare. 

Pe urmă în lanţuri pe veci cetluită, Plânsă de lacrimi, de 
chin şi durere, Celui prin care mi-e moartea sortită Prinsă 
m-ai dat şi mă are-n putere; E atâta de aspră-a stăpânului 
vrere, Că plânsul şi jalea mea toată Nicicând n-au aflat la el 
îndurare 

— L9& 

Rugările mele vântul le duce, Nimica n-aude, nimica n- 
asculta, Chinu-mi sporeşte, viaţa mi-e cruce Şi moartea încă 
tot mă-nspăimântă. Te-ndură, stăpână, de mine cea frântă, 
Puterea în locu-mi ţi-arată, Dă-mi-l legat în a ta-ncătuşare. 

De nu, fii bună măcar şi dezleagă 

Strânsoarea nădejdii ce roabă. Mă ţine.; le” ndură, 
stăpână temută şi dragă! 

De ruga mi-o asculţi, credinţă e-n mine Bujori fericirea-n 
obraji să-mi anine Şi-atuncea, de chinuri scăpată, Mi-oi 
prinde în plete roşie floare. 

Elisa îşi isprăvi cântarea cu un suspin amar, dar - deşi cu 
toţii se mirară de cuvintele ei-* nimeni din cei de faţă nu 
pricepu ce pricină îi smulge atâta tânguire. Ci regele, care 
era cu chef în seara aceea, puse să-l cheme pe 'Ţândăro şi-i 
porunci să-şi sune cimpoiul, la al cărui sunet, după porunca 
lui, jucară multă vreme. Şi abia într-un târziu, văzând că 
noaptea-i pe trecute, îi îndemnă pe toţi să meargă la 
culcare. 

Ziua a şaptea 

DIONEO 

Sfârşeşte cea de a şasea zi a Deccmiero-nului şi începe cea 
de a şaptea, în care, 

e e'.'e'e sub sceptrullui Dioneo, se vorbeşte despre 
păcălelile pe care nevestele, ori că erau îndrăgostite, ori ca 
să scape de bucluc, le-au tras bărbaţilor, cu ştiinţa sau fără 
ştiinţa acestora. 


Toate stelele pieriseră spre răsărit, afară de una singură, ' 
căreia îi zicem luceafărul de dimineaţă şi care încă 
strălucea în zarea luminoasă, când slujitorul regelui, 
sculându-se porni cu încărcătura de merinde şi cu toate 
cele trebuincioase către Vâlceaua Doamnelor, ca să 
gătească acolo totul după porunca şi dorinţa stăpânului. 
Apoi, nu după multă vreme, regele se sculă si. El, trezit de 
zarva slugilor şi-a dobitoacelor, şi puse să-i scoale şi pe 
ceilalţi tineri cu doamnele împreună. Soarele nu apucase 
încă să strălucească bine, când ei se si. Aşternură la drum; 
şi parcă niciodată nu auziseră cân-tând privighetorile şi 
toate celelalte păsări cu atâta voioşie ca în dimineaţa aceea; 
însoţiţi deci de cântecul lor, ajunseră până la Vâlceaua 
Doamnelor, unde fură întâmpinați de alte mii de păsărele, 
de parcă toată valea se bucura de oaspeţi. Pe urmă, 
înconjuirând-o şi cercetând-o iarăişi toată, li se păru şi mai 
frumoasă deicât fusese în ajun, căci ceasul îi sporea şi 
farmecul şi frumuseţea. lar după ce-şi potoliră foamea cu 
dulciuri şi cu vin de soi, începură să cânte de parcă-ar fi 
dorit să nu fie întrecuţi de păsări; valea răsuna şi-i îngâna 
cu acelaşi viers în care păsările toate se amestecau cu dulce 
glas, de teamă ca nu cumva să fie ele cele învinse. Şi către 
ora prânzului, după ce aşternură mesele în preajma iazului, 
sub lauri înfrunziţi şi alte soiuri de copaci de toată 
frumuseţea, la porunca regelui, se aşezară să mănânce; şi 
în vreme ce mâncau, vedeau în apă peştii înotând în pilcuri 
dese, privelişte ce-i îndemna nu numai să se uite, dar uneori 
îi şi îmbia la gânduri şi la vorbă. Iar când sfârşiră prânzul şi 
fură ridicate bucatele şi mesele, se apucară iar să cânte, şi 
mai voioşi ca înainte. Apoi, cum pe cuprinsul îngust al văii 
ici şi colo fuseseră aşezate paturi de care sluga cea isteaţă 
se îngrijise să fie împrejmuite cu perdele şi acoperite cu 
poloage din ţesături subţiri de aţă, cu învoirea regelui, cei 
dornici de odihnă putură să se culce în voie, iar ceilalţi să 
petreacă după obiceiul rânduit. Pe urmă însă, după ce se 
sculară cu toţii, cum era vremea să se apuce din nou de 


povestit, punând să se aştearnă covoare peste iarbă, nu 
prea departe de ungherul unde mâncaseră de amiaz, după 
dorinţa regelui se aşezară lângă lac, iar el îi porunci Emiliei 
să înceapă a povesti. Drept care ea, voioasă, prinse a grăi 
zâmbind: 

Povestea întâi 

Gianni Lotteringhi aude peste noapte că-i bate cineva la 
uşă şi-o scoală pe nevas-tă-sa; femeia îi dă, a crede că-i 
vorba de-o stafie; se apucă amândoi să spună o rugăciune, 
ca să-i descânte arătării, şi bocănitul conteneşte. 

— De ţi-ar fi fost pe plac, stăpâne, eu tare as fi dorit să 
înceapă a vorbi altcineva, nu tocmai eu, despre un subiect 
aşa frumos ca cel sortit zilei de azi dar, de vrei cu dinadins 
ca prin povestea mea să dau o pildă celorlalţi, mă supun cu 
dragă inimă. Mă voi căzni dar, prea iubite doamne, să vă 
povestesc o istorioară care să vă fie de folos în viitor; că'ci, 
dacă sunteţi şi dumneavoastră la fel de fricoase ca mine, 
mai ales când este vorba de stafii, de care noi, cu toatele, ne 
temem deopotrivă - deşi, mi-e martor Dumnezeu, habar n- 
am ce pot fi şi încă n-am găsit pe cineva să ştie - atunci, 
luând bine seama la istorioara mea, veţi putea învăţa dintr- 
însa o rugăciune sfântă şi foarte de folos, cu ajutorul căreia 
să alungaţi stafiile, de-o fi să vi se arate. 

Trăia pe vremuri la Florenţa, în mahalaua Sân Bran-cazio, 
un. Meşter iscusit în dărăcitul lânii, pe nume Gianni 
Lotteringhi, om norocos în meseria lui, dar cam. Lipsit de 
înţelepciune când era vorba de alte treburi, fapt pentru 
care - cum se întâmpla să fie numit deseori căpetenie a 
Laudesilor de la Santa Maria Novella, pe care avea 
îndatorinţa de a-i supraveghea la adunările lor, şi cum 
primea destul de des şi alte slujbe mărunţele de acelaşi soi 
- îşi închipuia, fiind cam sărac cu. Duhul, că-i cine ştie cine; 
dar toate acestea i se întâmplau deoarece, ca om awut, 
poftea adesea pe călugări la câte o masă bună. lar 
dumnealor, cum se alegeau destul de des care c-o pereche 
de ciorapi, care c-o glugă cri c-o sutană, îl învățau tot soiul 


de rugăciuni folositoare, îi dădeau Tatăl Nostru tălmăcit din 
latineşte în grai de rând Cântarea sjântului Alexe, Jelania 
sjântului Bernado, Imnul de slavă al Matildei şi alte fleacuri 
ca acestea, la care el ţinea grozav şi le păstra cu mare grijă 
pentru mântuirea sufletului său. 

Acu, avea meşterul nostru o frumuseţe de nevastă, isteaţă 
foc şi înţeleaptă, pe nume monna 'lessa, copila unui 
oarecare Mannuccio de la Cuculia. Femeia, care ştia prea 
bine câte parale face bărbatul ei, fiind îndrăgostită de 
Federigo di Neri Pegolotti, un tinerel frumos şi proaspăt, 
îndrăgostit şi el de dânsa, puse la cale c-o slujnică de-a ei ca 
tânărul să vie să stea de vorbă împreună la Camerata, pe-o 
moşie tare frumoasă de-a. Lui Gianni, unde şedea ea în 
timpul verii şi unde mai venea şi bănbatul din când în când 
la cină si, după ce şedea o noapte, a doua zi de dimineaţă se 
întorcea la meserie şi la confrații întru. Domnul. Federigo, 
care aştepta ca pe tăciuni să se întâlnească cu femeia, la 
ziua sortită se duse la moşie si, fiindcă în seara aceea 
bărbatul nu veni, cină şi se culcă cu doamna în tihnă şi cu 
mare plăcere pentru amândoi; iar peste noapte, dânsa, în 
timp ce-d sta în braţe, îl învăţă nu mai puţin de şase imnuri 
de mărire pe care le ştia de la bărbatul ei. Dar cum nici ea, 
nici Federigo nu înțelegeau ca noaptea aceea, care fusese 
cea dintâi, să fie şi cea de pe urmă - pentru ca slujnica să n- 
aibă a merge de fiecare dată să-l înştiinţeze când să vie - 
căzură la învoială să facă după cum urmează: în fiecare zi 
când Federigo s-ar fi dus sau s-ar fi întors de pe-o moşie a 
lui, ce se afla puţin mai sus de-a doamnei, să ia aminte la o 
vie care era în preajma casei unde locuia femeia. Şi-n care 
pe un par de viţă ar fi văzut înfiptă o ţeastă de măgar; dacă 
țeasta ar fi stat cu botul spre Florenţa, atunci în noaptea 
aceea să vie negreşit la dânsa şi, dacă s-ar fi întâmplat să 
afle uşa închisă, să bată de trei ori încet şi dânsa i-ar fi 
descuiat; iar de-ar fi fost să vadă că ţeasta stă cu botul spre 
Fiesole, să nu mai vie, fiind semn că-i Gianni acasă. 


Acu, urmând această cale, cei doi se întâlniră şi nu numai 
o dată. Dar într-un rând, când Federigo trebuia să vie să 
cineze cu monna Tessa dimpreună, drept care dânsa 
pregătise din vreme doi claponi de soi, se întâmplă ca 
Gianni, care în seara aceea n-ar fi trebuit să vie, să pice pe 
înnoptate; femeia, tare cătrănită, mlncă cu el nişte carne 
sărată, puisă anume să fiarbă la o parte, şi-i porunci 
slujnicei să ia claponii şi să-i puie într-un şervet curat, să ia 
şi ouă proaspete şi un clon-diras de vin din cela bun şi să le 
ducă pe toate în grădină - unde puteai ajunge fără să treci 
prin casă şi unde dânsa uneori cina cu Federigo - 
spunându-i să le aşeze jos, lângă tulpina unui piersic ce se 
afla acolo, de-o latură a livezii. Dar, de înciudată ce era, nu- 
şi -aminti să-i spună fetei să steie spre a-l aştepta pe 
Federigo şi a-i spune ea Gianni era acasă, aşa că el să”si ia 
me-rindea. 

După ce cinară, monna Tessa ou Gianni se culcară şi 
slujnica de asemeni. Nu după multă vreme însă, ibovnicul 
venind, bătu încet la uşa care era aşa de aproape de odaie, 
încât Gianni auză numaidecât bătaia şi monna Tessa de 
asemeni, dar, ca să nu-i dea omului vreo pricină de 
bănuială, femeia se făcu că doarme. Federigo, după ce 
aşteptă niţel, bătu a doua oară; Gianni, mirat, îşi zgil'ţăi 
uşor nevasta şi-i zise: 

— 'Tesso, auzi? Pare că bate cineva la uşă. 

Dar femeia, care auzise ciocănitul mai bine decât dânsul, 
se prefăcu a se trezi din somn şi zise: Ce-i? Ce spui? 

— Spun, răspunse Gianni, că parcă bate cineva la uşă. 

Femeia zise atunci: 

— Ai auzit că bate? Vai, Gianni dragă, nu ştii ce-i? E o 
stafie; o stafie de care-n nopţile astea mi-a fost aşa de 
teamă, incit de îndată ce-o auzeam îmi şi vâram capul sub 
perini şi până dimineaţa nu-l mai scoteam de-acolo. 

La care Gianni îi răspunse: 

— Dacă-i aşa, n-ai teamă, că eu chiar mai-nainte, când ne- 
am culcat, am spus Te luciş şi Intemerata şi alte sfinte 


rugăciuni; ba am blagoslovit şi patul din colţ în colţ în 
numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfanţului Duh. N-avem de ce 
ne teme deci; că orişice putere ar fi să aibă arătarea, tot nu 
ne poate vătăma. 

Femeia însă, de teamă ca nu cumva ibovnicul s-o 
bănuiască de ceva, se hotări fără de alta să-l facă a pricepe 
că Gianni era acasă. Şi-i zise bărbăţelului: 

— Tu n-ai decât să-ndrugi la rugăciuni cât vrei; dar, eu din 
partea mea nu m-oi simţi la adăpost şi mântuită de stafie 
decât după ce-am să-i descânt cu tine dimpreună, acum că 
eşti şi tu acasă. 

Gianni întrebă: 

— Cum să-i descânţi? 

— Las! că-ai să vezi, răspunse dânsa; mai deunăzi când m- 
am dus la Fiesole la spovedanie şi la iertare de păcate, o 
sihastră de pe-acolo - - una din alea care sunt femei cum nu 
se poate mai sfinte-n lumea asta -văziându-mă aşa fricoasă, 
m-a învăţat să spun o sfântă rugăciune de foarte mult folos 
la asemenea împrejurări; şi mi-a mai spus c-o încercase 
chiar ea în mai multe rânduri, până ce nu se despărţise de 
lume, şi că-ntofeieauna i-a fost de mare ajutor. Da' 
Dumnezeu mă ştie că n-aş fi cutezat nicicând1 s-o-ncerc de 
una singurăi; aiou însă, că eşti aici, hai şi i-om descânta 
împreună. 

Bărbatul se învoi bun bucuros; drept care, sculân-du-se: 
amândoi, se duseră tiptil-tiptil până la uşa unde ibovnicul 
aştepta cuprins de bănuieli. Şi, o dată ajunşi acolo, femeia 
zise către Gianni: 

— Tu, când ţi-'oi spune eu, să scuipi. Şi Gianni zise: 

— Bine. 

Atunci nevasta începu descântecul şi zise: 

— Stafie, stafie, ce umbli noaptea unde apuci, cu coadă-n 
sus cum ai venit, aşa să mite duci: te du-n grădină, caută-n 
poale piersicul cel mare şi-ai să-l găseşti uns cu unsoare şi 
găinaţi o sută de la'găina mea; bea din clondir, te du apoi, şi 
nu mi te lega de noi. 


Şi astfel zicând, făcu: 

— Acuma scuipă, Gianni! 

Şi Gianni numaidecât scuipă. 

Federigo, care auzea de după uşă tot ce vorbeau ei 
întuntru şi care acum se liniştise, căci nu-şi mai bănuia 
iubita, deşi era posomorit, avea un chef de râs, că de aibia 
se stăpânea să nu pufnească în hohote; iar când bărbatul fu 
să scuipe, şopti: 

— 1 Scuipa-ţi-aidinţii! 

După ce-i descântă stafiei de trei ori în acelaşi chip, 
femeiase întoarse cu Gianni al ei în pat. lar Federigo, bietul, 
care, crezând c-o să mănânce cu dânsa, nu cinase, 
înţelegându-i bine vorba, se duse în grădină şi, aflând la 
poala piersicului cei doi claponi, vinul şi ouăle, le luă şi se 
întoarse acasă unde mână în tihnă. Pe urmă, întâlnindu-se şi 
în alte rânduri cu femeia, făcură amândoi mare haz de ce 
descântec născocise ea. 

Acu, e' adevărat că după spusa unora, femeia totuşi ar fi 
întors ţeasta măgarului cu botul spre Fiesole; dar zisese ca 
un plugar care trecea prin vie lovise ţeasta cu o bâtă şi ea, 
învârtindu-se pe par, rămăsese întoarsă spre Florenţa; 
drept care Federigo, crezând că-i aşteptat, veni, şi atunci 
femeia îi potrivi descântecul precum urmează: 

— Stafie, stafie, te du cu Dumnezeu, că ţeasta n-am întors- 
o eu, ci altu, bată-l Dumnezeu, şi mi-s aici cu Gianni-al meu. 
Iar tânărul plecând, se zice că în seara aceea ar fi rămas 

fără adăpost, ba pe deasupra şi flămând. Dar o vecină a 
mea, o femeie foarte bătrână, mi-a spus că, după câte a 
auzit pe vremea când era copilă, femeia s-ar fi folosit de 
amândouă descântecele; dar că de acesta de la urmă nu ca 
să-l păcălească pe Gianni Lotteringhi, cs pe un oarecare 
Gianni di Nello după nume, care şedea pe lângă Porta Sân 
Pietro şi era şi el, ca şi bărbatul doamnei, un mare nătărău. 
Aşa că, dragi prietene, alegeţi după placul vostru care 
descântec vreţi sau poate chiar pe amândouă. Căci, după 
cum aţi auzit, sânt încercate şi unul şi celălalt şi ascund 


puteri nebănuite întru asemenea împrejurări: de aceea 
învăţaţi-le şi poate, cine ştie, or să vă prindă bine. 

Povestea a doua 

Peronelia, primind de veste că omul ei se întoarce acasă, 
îşi ascunde ibovnicul într-un butoi; aflând de la bărbat că 
tocmai îl vânduse, îi spune că înaintea lui şi ea îl vânduse 
unuia, care intrase în el să vază dacă e bun. Ibovnicul iese 
din el, îl pune pe bărbat să curețe butoiul st apoi şi-l duce 
acasă. 

Povestea Emiliei fu ascultată cu hohote de râs şi 
rugăciunea fu socotită drept sfântă şi folositoare; apoi, după 
ce povestea se sfârşi, regele îi porunci lui Filos-trato să 
spună mai departe, şi dânsul începu: 

— Preaiubitoare doamne, atâtea păcăleli vă trag vouă 
bărbaţii şi mai cu seamă soţii, încât atunci când se întâmplă 
ca vreuna dintre voi să-şi păcălească şi ea omul, nu numai c- 
ar trebui să fiţi prea bucuroase de-o asemenea întâmplare, 
ca şi de faptul că o ştiţi sau că v-o spune cineva, dar ar 
trebui s-o trâmbiţaţi voi înşivă peste tot locul, astfel încât 
bărbaţii să ia aminte bine că, dacă ei şliu să vă însele, nici 
voi nu vă lăsaţi cu nimica mai prejos. Un lucru ca acesta 
numai foloase v-ar aduce; căci, dacă omul ştie că altul nu se 
lasă, n-are! nici dânsul îndrăzneală să-l însele cu una cu 
doua. Or, dacă e aşa, cine ar putea să nu creadă că cele ce 
vom spune azi în legătură cu aceasta, ajungândl la urechea 
bărbaţilor, nu le-ar slujii drept frâu în pofta lor dea vă 
înşela, când ar vedea că voi, numai să vreţi, şi-aţi! Fi: în 
stare să-i înşelaţi oricând? De aceea am de gând să vă arăt 
acum ce-a născocit o tânără - deşi de neam destul de prost 
- ca să-şi înşele bărbăţelul şi ca să scape de -belea. 

Nu demult, la Napoli, un nevoiaş se însura c-o tânără. 
Frumoasă şi drăgălaşă, zisă pe nume Peronel'la, şi amândoi, 
el ca zidar cu meşteşugul lui şi ea torcând, îşi câştigau cu 
anevoie viaţa şi-o înnodau şi ei de azi pe mâine, cum 
puteau. 


Acu, se nimeri odată ca un holtei din ăştia tineri cu 
slăbiciune la femei - văzând-o într-o bună zi pe Pe-ronella 
noastră şi tare mult plă'eând-o - - să mi se îndrăgostească 
de ea şi pân' la urmă, tot stând de capul ei, s-ajungă şi la 
prietenie. Şi ca să poată după plac să se întâlnească unul cu 
altul, căzură la învoială să facă după cum urmează: în 
fiecare dimineaţă, la ceasul când bărbatul pornea cu 
noaptea în cap la lucru ori ca să caute, de lucru, tânărul să 
se ascundă pe undeva pe aproape, aşa încfit să-l vază; şi cât 
ce-ar fi văzut că pleacă - - cum mahalaua unde sta femeia şi 
căreia i se zicea Avorio era de obicei pustie - să intre 
înăuntru în casă. Zis şi făcut; într-acest chip se întâlniră nu 
o dată. Dar într-o zi de dimineaţă, plecând omul de acasă şi 
tânărul, Giannello Strignario după nume, intrând degrabă 
înăuntru, se întâmplă nu după mult ca, în timp ce elsta cu 
Peronella, bărbatul - - oare de obicei nu da pe acasă toată 
ziua - să se întoarcă aşa deodată şi aflând uşa încuiată să 
înceapă a bocăni în ea şi apoi să-şi zică în sinea lui: 
"Doamne, mărire ţie-n veci l Că, dacă m-ai făcut sărac, m-ai 
procopsit măcar cu o nevastă cum nu-i alta de bună şi 
cinstită. Uite, deabia-anj plecat de acasă şi ea a şi zăvorât 
uşa, ca nu cumva, vreun străin să vie şi s-o supere". 

Peronella, care îşi recunoscuse bărbatul după bocănit, 
grăi: 

— Vai, Gianni, ce să mă fac? lacă a venit bărbatul meu, 
trăsni-l-ar Dumnezeu, şi nu ştiu ce să fie asta, că niciodată 
nu se întoarce aşa devreme acasă; pasămite te-o fi văzut 
când ai intrat. Acu, oricum ar fi. le ro'g frumos fă bine şi 
intră în butoiul ăsta pe oare îl vezi aici, că eu mă duc să-i 
deschid uşa şi să vedem ce-nseamnă asta. 

Giannello intră degrabă în butoi şi Peronella, după ce-i 
descuie bărbatului, îi zise îndârjindu-se: 

— Ce naiba mai e ş-asta, că vii aşa devreme acasă? Pre 
câte văd, se pare că nu prea ai chef de lucru astăzi,. de mi 
te-ntorci acasă cu sculele în mână. Dacă faci aşa, din ce vrei 
să trăim? Crezi c-aş răbda să-mi zălogeşti bruma de haine 


ce le mai am? Că nu fac altceva din zori şi până-n noapte 
decât să torc întruna (de mi s-a dezlipit şi carnea de pe 
unghii), ca să am măcar atâta ulei cât să ne-ajungă la opaiţ. 
Bărbate, bărbate, n-am o vecină, una barem, să nu se mire 
cât muncesc şi să nu-şi bată joc de mine şi de truda mea. lar 
tu te-ntorci acasă bălăbănindu-ţi mâinile, când ar trebui să 
fii la lucru. 

Şi zicând astfel, se apucă să plângă şi-o luă iar de la 
capăt.: 

— Ah, vai şi amar de mine, rău ceas m-a mai adus pe lume 
l C-aş fi putut să mă mărit c-un tânăr cumsecade şi n-am 
vrut, nu de alta, ci numai ca să-l iau pe ăsta, care nici barem 
nu se uită pe cine şi-a adus în casă. Că. Altele” si petrec în 
tihnă cu câţi ibovnici au -că una nu-i să n-ai'bă cel puţin doi 
sau trei - şi-işi fac de cap cât vor, tunnându-le bărbaţilor 
minciuni de-ngheaţă apele, iar eu, săraca de mine, dacă-s 
cuminte şi nu vreau să mă dedau la d-astea, rabd chin şi 
viaţă urgisită. Zău dacă ştiu de ce nu-mi caut şi eu ca ele un 
ibovnic. Pricepe o dată, omule, că dacă mi-ar sta capul la 
rele, as găsi, n-ai grijă, cu cine să le fac: că sunt destui 
băieţi frumoşi care mă iubesc şi mă au dragă şi mi-au 
făgăduit bani greu sau, după placul meu, veş- 

— Decameronul voi. Il - cd. 80 minte ori giuvaieruri; da' 
nu mă lasă inima să fac una ca asta, că maică-mea n-a fost 
dintr-alea. Şi tu te-n-torci acasă când ar trebui să fii la 
lucru! Bărbatul îi răspunse: 

— Femeie, pentru Dumnezeu, nu-ţi face sânge rău 
degeaba! Eu ştiu că eşti cinstită şi-n parte chiar azi 
dimineaţă mi-am dat seama de asta; e adevărat că am 
plecat ca să mă duc la lucru, dar pare-se că nici tu nu ştii, 
cum n-am ştiut nici eu, că azi e sfântul Galeone şi deci nu se 
lucrează; de aceea m-am întors la ceasul. Ăsta acasă. Dar 
totuşi am avut de grijă şi am găsit mijloc s-avem din ce trăi 
mai bine de o lună, fiindcă am vândut omului ăstuia, pe care 
îl vezi aici cu mine, butoiul ăla care, pe câte ştii, de-atâta 


vreme ne ţine loc degeaba-n casă; şi emu îmi dă pe el cinci 
galbeni. 

La care Peronella zise: 

— Pe legea mea, mă scoţi din fire! Tu, care eşti bărbat şi 
care umbli pretutindeni şi s-ar cădea să ie pricepi la 
lucrurile astea, dai bunătate de butoi pe-o nimica toată, 
când eu, care-s biată femeie şi pot zice că n-am trecut de 
pragul porţii, văzând că ne încurcă în casă, l-am dat pe 
şapte galbeni unui bărbat de treabă care a intrat chiar 
adineauri în el să vază dacă-i bun. 

Oând auzi u mă ca asta, bărbatul, tare bucuros, se 
întoarse către acela care voia să-l cumpere şi-i spuse: 

— Mergi cu Dumnezeu, că, după câte-ai auzit, nevastă- 
meia a vândut butoiul pe şapte galbeni, de unde dumneata 
dădeai doar cinci pe el. 

— Să fie-ntr-un ceas bun, răspunse omul şi se duse. 

Atunci femeia zise: 

— De vreme ce-ai venit acasă, hai şi tu şi tenn-ţe-lege cu 
omul care vrea să-l ieie. 

Giannello, care din buboi ciulea urechea să audă dacă-i de 
bine sau de rău, auzind vorbele Peronellei, ieşi degrabă 
afară si, ca şi cum n-ar fi ştiut că omul se întorsese, prinse a 
striga: 

— Nevastă, nevastă, unde eşti? 

La care dumnealui, bărbatul, venind spre el, grăi: 

— Lată-mă-s. Ce pofteşti? 

— Cine eşti tu? Întrebă Giannello. Eu am chemat-o-pe 
femeia cu care m-am tocmit pentru butoiul ăsta. 

Bărbatul îi răspunse: 

— Zi-i fără frică ce pofteşti, că eu sunt omul ei. Atunci 
Giannello spuse: 

— Butoiul pare bun. Da, parcă-aţi fi ţinut în el' gunoi, c- 
atâta jeg s-a adunat pe dinăuntru, de nu-l pot curaţi 
nicicum, oricât zgârii cu unghiile; de aceea nici nu-l iau, de 
nu-l văd dintâi curăţat. 

Atuncea Peronella zise: 


— Doar njo să stricăm târgul pentru atâta lucru: las' că ţi-l 
curăţă bărbatul meu. 

— Acuşi, răspunse omul. 

Şi aşezându-şi sculele, se dezbrăcă de haină si, după ce-i 
ceru femeii o luminare aprinsă şi o rindea, intră în butoi şi 
începu să-l radă. Peronella, ca şi cum ar fi poftit să vază ce 
face înăuntru, văii şi ea capul în butoiul care era îngust la 
gură, şi aşijderea şi-o mână cu braţ cu tot, şi începu să-i 
spuie: 

— Vezi, rade ici, rade colea, ba ici în partea asta, ba 
dincoace vezi c-a rămas oleacă de gunoi. 

Şi-n timp ce sta astfel şi-şi dăscălea bărbatul, Giannello, 
care - din pricină că omul se întorsese acasă -nu apucase în 
dimineaţa aceea să-şi astâmpere pofta pe de-a-ntregul, 
văzând că nu-i chip să şi-o curme cum ar fi vrut, se hotăra 
să facă aşa cum se puitea: şi apro-piindu-se de femeie, care 
astupa de tot gura butoiului, asemeni cu armăsarii 
năbădăioşi care în câmpiile întinse se aruncă înfierbântaţi 
peste iepele din Pârtia, îşi astâmpără şi el pofta lui 
tinerească şi, aproape în aceeaşi clipă sfârşind şi el cu bine 
treaba şi isprăvind şi omul de curăţit butoiul, se trase la o 
parte, femeia scoase afară capul şi soţul ei ieşi din butoi. 
Drept care Peronella îi zise lui Giannello: 

— Omule, ia feştila asta şi vezi de-i bine curăţat. Giannello, 
uitându-se înăuntru, răspunse că e. bine şi că amue 
mulţumit; iar după ce dădu cei şapte galbeni pe butoi, 
chemă pe cineva să i-l ducă acasă. 

Povestea a treia 

Călugărul Rinaldo se culcă cu cumătră lui; dând peste ci 
bărbatul, îl, fac să creadă că Rinaldo descânta finului de 
viermi. 

Filostrato nu izbuti să vorbească cu destule ocolişuri 
despre iepele din Pârtia, astfel ca doamnele de faţă, isteţe 
cum erau, să nu pufnească în ras, deşi se prefăceau că rid 
de altceva. Dar mal apoi, când regele îşi dete seama că 
Filostrato sfârşise, îi porunci Elisei să poves tească mai 


departe; şi dânsa, bucuroasă să-i deie ascultare, prinse ia 
grăi astfel: 

— Plăcute doamne, descântecul stafiei de care povestea 
Emilia mi-a amintit de o poveste cu un alt des-câtec; şi, 
fiindcă deocamdată nu-mi vine în minte alta mai potrivită cu 
subiectul poveştilor de azi, am să v-o spuin pe asta, deşi nu-i 
chiar aşa frumoasă ca istorioara ei. 

Aflaţi dar că la Siena a fost odată un tânăr, băiat frumos şi 
de neam bun, pe care îl chema Rinaldo; şi fiind el tare 
îndrăgostit de o vecină a lui, o frumuseţe de femeie, nevasta 
unui bogătaş, şi tot trăgând nădejde că de-ar fi fost să poată 
vorbi cu ea în voie ar fi în-duplecat-o să-i facă toate poftele, 
văzând că nu-i chip să ajungă altminteri a-i vorbi, ştiind că 
femeia e grea, se chi/bzui să lege cu dânsa cumetrie. Drept 
care, îm-prietenintlu-se cu bărbatul femeii, îi spuse pre cit 
putu mai cuviincios ce-ar fi poftit să facă şi voia îi fu 
împlinită. 

Făeându”' se Rinaldo deci cuimă'tru cu madonna Agnese, 
fiindcă îi botezase fiul, şi ca atare având prilej nebătător la 
ochi să stea cu ea de vorbă, îşi luă inima în dinţi şi-i spuse 
ce avea pe suflet, lucru pe care dânsa îl ştia. Încă de mult, 
căci îi citise în ochi iubirea; cu toate acestea, însă, nu ajunse 
la nimica, deşi femeia în sinea ei îl ascultase cu plăcere. 

Nu după multă vreme, n-aş şti să spun de ce anume, 
Binaldo se călugări şi, fie că-şi află ori nu păşune grasă 
acolo, rămase întru călugărie. Dar, deşi la început dădu 
deoparte întrucâtva iubirea ce-o purta cumetrei şi alte atari 
deşertăciuni, totuşi ou vremea, încet-încet se întoarse iar la 
ele, fără să-şi lepede sutana, şi începu să afle plăcută 
desfătare în a ieşi în lume, în a îmbrăca vesminte scumpe, în 
a fi pururi spilcuit şi tare îngrijit în toate ale sale, în a 
aşterne în versuri c'ântări, sonete şi balade, în a cânta din 
gură, şi într-altele de acelaşi soi, căci numai la asta îi sta 
capul. 

Dar de ce adică spun acestea numai despre Rinaldo al 
nostru? Ce? Parcă toţi ceilalţi călugări nu fac şi ei la fel? Ah, 


ce ruşine, ce ocară pe capul lumii ăstei'a stricate până în 
măduva oaselor! Căci dumnealor nu se sfiesc să se arate 
graşi, îimbujoraţi la 'faţă şi plini de moliciuni în toate ale lor; 
şi nu smeriţi oa porumbeii, ci îngâmfaţi precum cocoşii, cu 
creasta sus, umflaţi în pene, aşa purced oriunde. lar ceea 
ce-i mai rău (fără a mai pune la socoteală că şi chilioarele li- 
s pline de bor-cănaişe cu pomezi şi băuturi întăritoare, cu 
cutiuţe pline cu acadele de tot solul, de ulciorase şi garafe 
cu ape şi uleiuri plăcut mirositoare, de poloboace 
pântecoase şi pline ochi cu vinuri din cele mai alese, c-ai 
putea să juri că nu-s chilii, ci mai degrabă spiţerii ori cine 
ştie ce dugheni unde se vând parfumuri), ce e mai rău, zic, 
e că n-au barem ruşine de ceilalţi, adi'că de mireni, care 
ştiu cu toţii foarte bine că dumnealor bolesc de gută; ei 
cred că noi n-am şti că posturile multe, bucatele puţine şi 
fără meşteşug gătite, cât şi o viaţă cumpătată îi subţiază şi-i 
slăbesc pe oameni, dăruindu-le îndeobşte şi sănătate; or, 
dacă totuşi de pe urma unui atare tnai s-ar întâmpla să cază 
bolnavi, apoi de bună seamă nu guta i-ar ajunge, că leacul 
gutei este tocmai deplina înfiinare a poftelor trupeşti şi 
vieţuirea întru cele ce-s rânduite călugărilor. Ce? Parcă noi 
n-am şti, cred ei, că în afară de o viaţă cumpătată, ajunurile 
îndelungate, rugarea multă şi strunirea de la plăceri şi 
pofte îi sărbezese pe oameni şi îi mâhnesc la suflet; şi parcă 
n-am şti de asemeni că nici sfanţul Domenico şi nici sfântul 
Francase n-aveau de schimb patru sutane şi nu îmbră'cau 
ca ei veşminte făcute din mătăsuri sau alte ţesături de soi, 
ci straie din dimie groasă şi nevăpsite cu văpsele, ca să se 
apere de frig şi nu ca să se umfle în pene. Dar să lăsăm 
acestea toate în plata Tatălui Ceresc, căci el se cade s-aibă 
grijă de ei, cât şi de sufletul neghiobilor care îi hrănesc. 
Aşadar, întorcându-se călugărul Rinaldo la cele pă- 
mânteşti, se apucă s-o cerceteze cu multă râvnă pe 
cumătră; şi fiindcă acu, vezi dumneata, crescuse într-ân-sul 
cutezanţa, prinse s-o roage şi s-o îndemne să-i facă voia 
întru totul şi mai vârtos ca înainte. Femeia, vă-zându-se 


rugată cu atâta stăruinţă şi poate şi fiindcă. Rinaldo i se 
părea acum mai chipeş ca odinioară, după ce-o tot pisă într- 
o zi mai mult ca de obicei, făcu şi ea. Cum fac toate femeile 
când vor să dea ce li se cere şi-i zise: 

— Cum aşa, părinte? Călugării! Fac lucruri din astea? 

La care dumnealui răspunse: 

— După ce am să-mi scot sutana - şi zău aşa, de scos mi-o 
scot cât ai clipi din ochi - n-am să-ţi mai par călugăr, ci un 
bărbat ca toţi bărbaţii. 

Femeia prinse a zâmlbi şi zise: 

— Vai de mine! Doar dumneata îmi eşti cumătru. Cum vrei 
să faci aşa ceva? Blestemăţia ar fi prea mare; că doar de 
atâtea ori am auzit sipunându-se c-o faptă. ca. Aceasta ar 
fi pătat de moarte. De n-ar fi aşa, de bună seamă aş face 
cum pofteşti. 

Prea cuviosul zise atunci: 

— Dacă de-a'tâta ţi-e, să ştii că eşti o proastă! Eu nu zic că 
n-ar fi păcat, dar Dumnezeu îi iartă şi de altele mai mari pe 
cei ce se căiesc. la spu" e-mi cine-i rudă mai apropiată cu 
copilul; eu care ţi l-am botezat ori bărbatul dumitale care L- 
a făcut? 

Femeia îi răspunse: 

— Bărbatu-meu, vezi bine. 

— Drept, ai grăit, făcu Rinaldo. Şi el se culcă eri nu cu 
dumneata? 

— Se culcă. 

— Atunci, răspunse cuviosul, eu, care mă înrudesc mai de 
departe cu copilul decât bărtbatul dumrtale, nu se cade să 
mă pot culca şi eu cu dumneata, precum se culcă el? 

Femeia, care, biata, habar n-avea de logică şi care se lăsă 
destul de lesne înduplecată, ori că se prefăcu a-l crede ori 
că-l crezu cu adevărat, răspunse: 

— Doamne, părintele, cine-ar putea răspunde la atari 
cuvinte înțelepte? 

Şi apoi, cu toată rubedenia, îi făcu poftă întru totul şi nu 
numai o dată, căci, sub perdeaua cumetriei aflându-se la 


largul lor, de foarte multe ori se întâlniră împreună. 

Dar ce să vezi! Odată, venind călugărul Rinaldo acasă la 
femeie şi aflând-o singurică, numai c-o slujnică de-a ei 
frumoasă coz şi drăgălaşă, după ce-şi puse însoţitorul s-o 
înveţe Tatăl Nostru afară în hulubar, el cu femeia şi copilul,. 
Care atârna de mâna ei, intrară într-o odaie si, încuin-du-se 
înăuntru, porniră a se zbengui pe-o laviţă din cameră. Or, 
într-acestea se întâmplă să pice şi cumătrul acasă si, fără 
să-l auză nimeni, ajunse pân' la uşa odăii şi bătu, strigtnd-o 
pe femeie. Madonna Agnese, auzidu-l, făcu: 

— S-a isprăvit cu mine! Bărbatu-meu i-acu la uşă şi are să- 
şi deie seama de ce ne avem aşa de bine. 

Preacuviosul, dezbrăcat, căci lepădase ipingeaua şi asij- 
deri şi sutana, când auzi acestea zise: 

— Drept zici: măcar de-aş fi îmbrăcat, că tot am născoci 
ceva; dar dacă-i deschizi uşa şi mă găseşte în halul ăsta, nu 
mai încape nici o desluşire. 

Atunci femeia, fulgerată la repezeală de-o idee, făcu: 

— Te îmbracă iute şi după ce te îmbraci ia-ţi finu-n braţe şi 
ascultă cu luare aminte ce-am să-i spun bărbatului, ca 
vorba ta să se chitească cu a mea la o adică. Pe urmă las' pe 
mine. 

Şi n-apucă bărbatul să contenească bocănitul, că dânsa îi 
şi răspunse: 

— Acuşi, acuşi. 

Şi ridicându-se în picioare se duse şi-i deschise uşa cit 
zâmbetul pe faţă, zicând: 

— Băârbate, a venit Rinaldo cumătrul, şi să ştii că 
Dumnezeu ni l-a trimis, că, dacă nu venea, de bună seamă 
pruncul nostru se prăpădea cu zile. 

Când auzi una ca asta, neghiobul de bărbat fu cât p-aci să 
pice jos şi abia îngăimă: 

— Ce fel? 

— Vai, bărbatele, zise dânsa, uite adineauri i-a venit aşa ca 
o sfârşeală, de am crezut că moare, şi râu ştiam nici ce să 
fac, nici ce să zic; dar tocmai atunci veni cumătrul şi luând 


copilul în braţe îmi spuse: "Cumătră, ăştia-s viermi pe care 
îi are în trup şi care i se apropie de inimă şi l-ar da gata 
dac-ar ajunge acolo; dar n-ai la ce te teme, că eu i-oi 
descânta şi-am să-i omor pe toţi şi pină n-oi pleca de aici ai 
să-ţi vezi copilaşul mai sănătos ca niciodată". Şi cum aveam 
nevoie de tine, ca să spui niscaiva rugăciuni şi slujnica nu 
te-a aflat, l-am pus pe însoţitorul lui să le rostească în 
hulubar, adică pe locul cel mai ridicat din casă, iar noi ne- 
am încuiat aicea. Şi, fiindcă la o atare treabă nu poate sta 
altcineva decât mama copilului, am zăvorit uşa cu cheia, să 
nu ne stingherească nimeni; şi dumnealui, cumătrul, inica 
mai ţine pruncu-n braţe şi cred că nu aşteaptă decât să 
isprăvească celălalt cu rugăciunile şi treaba-i ca făcută, căci 
copilaşul e mai bine. 

Netotul de bărbat crezu toată povestea şi cum iubirea 
părintească îl zăpăcise pe de-a întregul, nu-şi dete seama că 
nevasta îl ducea cu minciuna; de aceea, oftând o dată din 
baierele inimii, grăi: 

— Să-l văd şi eu. 

— Stai, nu te duce, zise dânsa, că poţi strica tot ce-am 
făcut; aşteaptă un pic: mă duc să văd dacă-i îngăduit să vii 
şi apoi te chem. 

Călugărul, care auzise vorbă de vorbă toate astea şi 
avusese timp să se îmbrace în tihnă, luă copilaşul în braţe 
şi, hotărând în sinea lui ce-avea să zică şi să facă, strigă: 

— Cumătră, mi se pare sau a venit cumătrul? 

La care prostănacul zise: - - Ba am venit, părinte. 

— Atuncea vino încoace, grăi călugărul Rinaldo. Blegul se 
duse iute şi cuviosul îi zise: 

— Uite-ţi copilul teafăr, 'din mila Tatălui Ceresc, de iiricte 
adineauri credeam că n-ai s-apuci să-l mai vezi viu 
vreodată; de aceea, să faci bine şi întru mărirea Domnului 
s-aşezi un chip de ceară aidoma cu copilaşul în faţa sfân- 
tului Ambruogio, în semn de mulţumită că Dumnezeu ţi l-a 
scăpat. 


Copilul, când îşi văzu tatăl, se repezi la el, strigând şi dând 
din mâini cum fac cei mititei; iar el, luându-l în braţe şi 
lăcrimând, prinse a-l pupa de parc-ar fi înviat din morţi şi a- 
i mulţumi cumătrului că i-l scăpase de la moarte. 

Tovarăşul călugărului, care într-acestea o învățase pe 
slujnicuţă pe puţin vreo patru Tatăl Nostru şi-i dăruise şi-o 
punguţă făcută din mătase albă, ce-o avea de la o maică, 
după ce-i dobândi credinţa întru dânsui, când auzi că se 
întorsese bărbatul şi bătea la uşă, se strecură tiptil într-un 
ungher de unde să vază şi să asculte tot, iar când văzu că 
treaba purcede ca pe roate, se înfăţişă tocmai la timp şi 
zise: 

— Frate, am isprăvit cu cele patru rugăciuni pe care le-ai 
dat de spus. 

La care cuviosul zise: 

— Halal să-ţi fie, frăţioare, că buni bojoci mai ai! Bine-ai 
făcut! Cât despre mine, eu nu rast'sem decât două când a 
venit cumătrul; dar Dumnezeu, luâhdu-le în seamă p-ale 
tale şi p-ale mele, ne-a învrednicit de mila lui şi-a însănătoşit 
copilul. 

'Neghiobul de bărbat puse să aducă vin şi dulciuri şi îşi 
omeni cumătrul şi pe însoţitorul lui tocmai cu acele bunătăţi 
de care aveau mai mare lipsă. Apoi, ieşind cu dânşii, îi mai 
blagoslovi o dată şi fără întârziere, punând să-i facă un chip 
de ceară aidoma cu copilaşul, îl aşeză alături de celelalte 
chipuri în faţa icoanei sfântului Ambruogio, dar nu a celui 
din Milano. 

Povestea a patra Intr-o noapte, Tofano îşi încuie nevasta 
afară; femeia văzlnd că nu poate pătrunde cu binişorul în 
casă, se preface că se azvârle într'-un puț şi aruncă în locul 
ei o piatră. Tofano iese iute şi dăjuya la puț; femeia intră în 
casă, îl zăvoreşte afară şi-l face de ruşine, strigând la el şi 
suduindu-l. 

Regele, văzând că povestirea Elisei se sfârşise, se întoarse 
fără de zăbavă spre Lauretta şi-o rugă să povestească mai 
departe; dansa începu pe dată: 


— O, dragoste, cât e de mare puterea ta şi cât de minunate 
îţi sunt îndemnurile şi născocirile-ţi viclene! Ce filosof sau 
vraci a izbutit vreodată sau ar putea să izbutească a-l învăţa 
pe om acele căi izbăvitoare, acele şiretlicuri şi acele 
vicleşuguri cu care tu îi înveţi pe cei ce te urmează? De 
bună seamă toată ştiinţa cea dobândită de prin cărţi e 
searbădă pe lângă a ta, după cum limpede se vede din cele 
câte au fost istorisite până acum şi cărora, iubite doamne, 
am să le adaug şi eu povestea unui vicleşug scornit de o 
femeiuşcă simplă, pe care fără îndoială numai iubirea a 
învăţat-o să fie atât de şmecheră. 

Trăia pe vremuri la Arezzo un bogătaş ce se chema 
Tofano; şi omul ăsta se însura cu o femeie tare frumoasă, pe 
nume monna Ghiţă, pe care el foarte curând, fără vreo 
pricină anume, se apucă s-o bănuiască. Femeia, dându-şi 
seama de treaba asta, se înciuda şi-l întrebă în mai multe 
rânduri de ce anume o bănuieşte, dar, f Undea omul nu fu 
în stare să-i spună o pricină anume, ci numai lucruri ce se 
spun îndeosebi în atare cazuri, femeia se gândi să facă 
astfel, incit bărbatul să piară chiar pe limba lui. Şi, cum 
băgase în seamă că un tânăr - după socotinţa ei, bărbat 
tare de treabă - se tot ţinea de dânsa, se împrieteni cu el în 
taină şi, cum nu mai lipsea acum decât să treacă de la vorbe 
la fapte, monna Ghiţă se chib-zui să afle şi pentru asta o 
cale. Or, ştiind că omul ei, printre alte apucături urâte, se 
ducea şi la băut, se apucă să-i. Laude năravul, ba mai mult, 
adeseori îl îndemna chiar ea cu gârid ascuns să beie cât mai 
zdravăn. Şi-l obişnui atât de bine, încât de câte ori poftea îl 
împingea pân'la beţie, iar cânci vedea că e beat turtă, îl 
aşeza să doarmă, într-acest chip se întâlni întâia oară cu 
iubitul şi apoi urmă să se întâlnească şi într-alte rânduri, 
fără teamă. Şi atâta încredere avea în puterea băuturii, 
încât nu doar că-şi aducea ibovnicul în casă, dar se ducea 
chiar ea la el - fiindcă şedea pe aproape - şi-şi petrecea 
acolo, de multe ori, mai toată noaptea. 


Acu. În timp ce dumneaei urma într-acest chip să se' 
întâlnească cu iubitul, se întâmplă ca omul ei să-şi * deie 
seama că nevastă-sa nu bea deloc, deşi pe el îl îndemna la 
băutură; de aceea intră la bănuială c-ar fi înşelat, precum 
era de altfel, şi că femeia îl îmbăta anume ca să-şi poată 
face de cap în timp ce el dormea. Şi vrând să se 
încredinţeze de treaba asta, într-o seară - când nu băuse 
peste zi nici barem strop de vin - - se prefăcu la vorbă şi la 
purtare că-i beat criţă. Femeia se lăsă înşelată şi, socotind 
că-i de ajuns atâta cât băuse, îl aşeză degrabă în pat. Apoi, 
precum era deprinsă a face deseori, ieşi din casă şi se duse 
drept la ibovnic, stând cu el până ia miezul nopţii. 

Cât ce plecă femeia, Tofano se sculă, se duse şi închise uşa 
pe dinăuntru, iar apoi se puse la fereastră ca la întoarcere 
s-o vază şi să-i arate că aflase în ce chip se purta; şi aşteptă 
acolo până veni femeia acasă. Dânsa, când se văzu încuiată, 
se necăji amarnic şi începu să vază de n-ar putea deschide 
uşa cu sila. Însă Tofano rabdă el cât rabdă şi pân'la urmă îi 
zise: 

— Femeie, geaba oboseşti, c-aice a înăuntru n-ai să mai 
pui piciorul, întoarce-te unde ai şezut până acum şi fii 
încredinţată că-n casa mea n-ai să mai calci până ce nu te-oi 
omeni pentru isprava asta, aşa după cum meriţi, de faţă cu 
tot neamul tău şi cu vecinii dimprejur. 

Femeia începu să-l roage, pe sfinţi şi dumnezei, s-o lase 
înăuntru, căci nu umblase după rele, cum bănuia pesemne, 
ci se dusese în priveghi la o vecină a ei, fiindcă, zicea, 
nopţile-s lungi şi nu putea să doarmă din asfinţit şi până-n 
zori şi nici nu se îndura să şadă să vegheze aşa, de una 
singură. Degeaba însă, căci bărbatul, neghiob cum se afla a 
fi, se hotărâse în sinea lui să-şi vestească rusi-nea în tot 
târgul, de un'"de până atunci n-o ştia nimeni încă. Femeia se 
apucă atunci să-l amenințe şi îi zise: 

— D'acă nu-mi deschizi, are să fie vai şi amar de pielea ta, 
să ştii! 

La care Tofano răspunse: 


— Şi ce-ai putea să-oni faci, mă rog? 

Femeia, căreia iubirea îi ascuţise mintea, răspunse: 

— Decât să rabd ocara ce vrei s-arunci asupra mea, deşi n- 
am vină, mai bine mă-azvârlu în puţul ăsta din ogradă; iar 
când m-or. Afla moartă, oamenii au să creadă că tu m-ai 
aruncat în el, fiind beat; aşa că ori vei fi silit să fugi şi să 
trăieşti de-a pururea în surghiun, pier-zându-ţi avuţiile, ori 
au să-ţi taie capul, ca unui ucigaş ce eşti. 

Cuvintele astea însă nici că-l clintiră pe bărbat de la 
prosteasea-i hotărâre. Din care pricină, femeia, dacă văzu 
aşa, îi zise: 

— Eu una nu mai pot răbda asemenea înfruntare; te ierte 
Dumnezeu! Pune să-mi ducă în casă furca pe care o las aici. 

Şi zicând astfel, cum se întâmplase a fi o noapte aşa de 
întunecoasă că om cu om nu se vedea, se duse către puț si, 
luând de jos un bolovan, strigă: "lartă-mă. Doamne!" şi-l 
azvârli înăuntru. Piatra căzând în apă făcu un zgomot 
straşnic, pe care omul auzindu-l, crezu fără de alta că însăşi 
nevastă-sa se azvârlise în puț; de aceea, punând mâna pe 
funie şi pe ciutură, ieşi cu zor din casă sj alergă la puț să-i 
sară într-ajutor. Femeia, care se pitise în dosul uşii, când 
văzu că dă fuga în ogradă, se adăposti în casă şi zăvorându- 
se înăuntru se duse la fereastră şi zise: 

— Vinul să-l botezi atuncea când îl bei, nu după ce l-ai dat 
pe gât 

Când o auzi bărbatul şi pricepu că-i tras pe sfoară, se 
întoarse iute, dar neputând deschide uşa, strigă femeii să-i 
descuie. Ci ea, de data asta nemaivorbind în şoaptă, precum 
făcuse până atunci, se apucă să strige şi-i zise: 

— Beţiv nesuferit ce eşti, mă jur pe ce am mai s fîn t că-n 
noaptea asta n-ai să pui piciorul înăuntru; că sunt sătulă 
până-n gât de apucăturile-ţi urâte şi nu mai pot răbda. Las' 
că le-arăt eu celorlalţi ce poamă-mi eşti şi la ce ceas din 
noapte mi te întorci acasă. 

Tofano, învrăjbit şi el, se apucă s-o înjure, strigând în gura 
mare; drept care megieşii, când auziră tărăboiul, se 


deşteptară şi ieşiră cu mic cu mare la ferestre să întrebe ce 
se întâmplase. Femeia începu să plângă şi zise: 

— Ce să fie! E ticălosul ăsta care se întoarce noaptea beat, 
dacă n-adoarme pe la cârciumi, şi-mi vine acu, la ceasul 
ăsta; iar eu, dac-am văzut că nu-mi ajută la nimic să 
pătimesc ce pătimesc de atâta amar de vreme, n-am mai 
putut răbda şi am chibzuit să-l fac de râs, că doar-doar s-o 
îndrepta. 

Insă 'Tofano, dobitocul, nu se lăsa nici el şi povestea în felul 
lui cum se întâmplase pozna, zbierând în gura mare că-i 
vine el de hac femeii. 

— Vedeţi? Zicea femeia. Vedeţi ce poamă-mi este? Ce-aţi 
zice dumneavoastră acum, dac-aş fi eu afară şi el în locul 
meu în casă! Pe legea mea, îmi vine a crede că lui i-aţi da 
dreptate. Dintr-asta vă puteţi da seama că vinul i-a luat 
minţile. Auzi! Se apucă acu să-mi puie mie în cârcă ce-a 
făcut el, nu eu. Şi socotea c-o să mă sperie fiindcă a azvârlit 
ceva în puț; măcar de-ar fi sărit chiar el, să moară acolo 
înecat şi să-şi boteze singur vinul cel mult pe care l-a băut! 

Vecinii, femei şi bărbaţi, se apucară a-l dojeni pe Tofano, 
toţi într-un glas, a da vina pe el şi a-l sudui cu vorbe pentru 
că îşi ponegrea nevasta; şi în scurtă vreme zvoana, umblând 
din gură în gură, ajunse până la urechea rubedeniilor 
femeii, care, venind cu toatele şi auzind de la vecini cum se 
întâmplase treaba, îl prinseră pe Tofano şi-i împuşcară o 
bătaie de îl lăsară lat. Pe urmă, pătrun-zând în casă, luară 
lucrurile femeii - şi după ce-i făgă-duiră bărbatului încă o 
snopeală - se întoarseră acasă cu ea cu tot. Bărbatul, 
văzând că tot el trage ponoasele întâmplării şi că buclucul 
lui fusese gelozia, ca unul ce-şi 

lubea nevasta ca pe ochii din cap, alese drept mijlocitori 
pe nişte prieteni de-ai lui şi umblă până ce izbuti să se 
împace cu femeia şi s-o aducă iar acasă, făgăduindu-i să n-o 
mai bănuiască niciodată şi lăsând-o slobodă să-şi facă 
poftele în voie, numai să aibă grijă ca el să nu prinză de 
veste. Şi iacă aşa omul prost făcu şi pace pe deasupra, după 


ce şi cu paguba tot el se alesese. Trăiască pururi dragostea 
şi moară câţi îi sunt potrivnici! 

Povestea a cincea 

Un soţ gelos, deghizându-se în preot, îşi spovedeşte 
nevasta; femeia îi mărturiseşte că îndrăgeşte un popă, care 
în fiecare noapte vine la ea acasă; în vreme, ce bărbatul 
pândeşte pe ascuns la uşă, nevasta îşi aduce ibovnicul prin 
acoperiş şi se desfată în voie. 

După ce Lauretta sfârşi cu povestitul şi fiecare întări cu 
laude fapta monnei Ghiţă, zicând că aşa îi trebuia băr- 
'ba'tului, iar femeia făcuse bine ce făcuse, regele, ca să nu 
mai piardă vremea, se întoarse către Fiammetta şi-i porunci 
curtenitor să povestească mai departe. Drept care ea 
începu astfel: 

— Vrednice doamne, povestea Laurettei mă îndeamnă să 
vă spun şi eu o istorioară despre un bărbat bănuitor, căci 
după socotinţa mea bărbaţii de acest soi merită a fi 
încornoraţi, şi mai cu seamă atunci când gelozia lor e fără 
de temei. Dacă făuritorii legii s-ar fi gândit mai mult la 
lucrurile acestea şi le-ar fi cumpănit mai bine, n-ar fi trebuit 
să rânduiască femeilor altă osândă pentru o pricină ca asta 
decât osândă rânduită aceluia ce vătăma pe altul apărându- 
se; căci orişice bărbat gelos întinde zeci de curse nevestei 
lui şi zi de zi nu face altceva decât să-i pregătească cu multă 
râvnă moartea. Sărmanele femei, după ce stau închise mai 
toată săptămâna în casă şi robotesc la câte toate, poftesc şi 
ele ca tot omul să aibă oleacă de răgaz în zilele de 
sărbătoare, să mai petreacă niţeluş şi să răsufle în tihnă, 
precum răsuflă şi plugarii, şi meseriaşii din oraşe, şi cei 
care sunt pristavi la curţile domneşti; precum a răsuflat şi 
Atoatefăcătorul, care înttr-a. Şaptea zi s-a odihnit de toată 
truda şi precum cer şi legile, care întru slava Lui şi pentru 
binele obştesc au rânduit ca zilele de odihnă să se 
deosebească de cele lucrătoare. Dar la aşa ceva bărbaţii cei 
bănuitori nici gând să se în- voiască, ba dumnealor chiar 
dimpotrivă: din zilele de sărbătoare - care sunt prilej de 


veselie pentru celelalte femei - fac zile de obidă şi chin 
pentru ale lor, ţinându-le încuiate în ca "ă mai abitir ca în 
celelalte. Şi numai ele ştiu, săracele, ce trag şi câte 
pătimesc din pricina aceasta. lată de ce mă întorc şi spun că 
o femeie care îi trage o păcăleală bună unui bărbat 
bănuitor nu se cuvine. Nicidecum să fie osândită, ci 
dimpotrivă s-ar cădea să fie lăudată penru o faptă ca 
aceasta. 

Trăia pe vremuri în Arminio un negustor bogat, cu bani de 
nu-i mai putea număra şi cu moşii întinse, care, însurat fiind 
c-o frumuseţe de femeie, cu timpul deveni din cale-afară de 
gelos; şi fiindcă-şi iubea mult nevasta şi-o socotea tare 
frumoasă, ştiind că ea, biata, se trudea în fel şi chip să-i 
placă, socotea că nu-i bărbat să n-o iubească tot ca el, să 
nu-i pară frumoasă, şi că la rândul ei şi dansase străduia să 
placă celorlalţi la fel oa lui; şi pe credinţei asta smintită şi 
neroadă se bizuia fără temei în gelozia lui şi aşa din scurt 
ţinea femeia şi atâta o mai păzea, că poate nici cei osândiţi 
la chinurile veşnice n-au parte în. Iad de temniceri mai 
straşnici decât era el. Femeia, las' că nu putea să meargă 
niciodată nici la petreceri, nici la nunţi, nici la biserică 
măcar, ori să mai iasă barem din când în când din casă, dar 
nici barem la geam nu cuteza să se arate sau să. se uite 
afară, drept care viaţa îi era chin şi cu atât mai greu răbda 
pacostea asta, cu cât ştia că n-are pe cuget nici o pată. 

Văzându-se dar pe nedrept păzită într-acest chip, se 
hotări, să afle o cale (de-ar fi putut afla vreuna) prin care 
cel puţin, spre mulţumirea ei, să facă astfel, încât bărbatul 
s-o bănuiască având temei. Şi fiindcă n-avea cum să se 
arate la fereastră şi prin urmare nu putea să se prefacă 
nicidecum că-i mulţumită de iubirea vreunui tânăr eare, 
treeând pe strada ei, s-ar fi îndrăgostit de dânsa, ştiind că 
în casa de alături trăia un holtei chipeş, se chibzui să caute, 
de-ar fi aflat, vreo crăpătură în zidul dintre case şi să se uite 
apoi de atâtea ori prin ea, până ce-ar fi aflat prilej să-i 
vorbească în voie; şi se gândi să-i dăruiască iubirea ea, dacă 


holteiul s-ar fi învoit la asta, şi chiar să se întâlnească cu el 
din când în când, de-ar fi putut ca într-acest chip să-şi mai 
aline amarul, până ce omul ei n-ar fi tămăduit de boala 
geloziei. Şi atunci, cercetând peretele ici-colo, când îi era 
plecat bărbatul, dădu într-un ungher mai dosnic de-o 
crăpătură în. Zid şi uitându-se printr-însa, deşi vedea cu 
greu de cealaltă parte, zări totuşi o odăiţă şi-şi zise în sinea 
ei: "Dacă odaia asta ar fi a lui Filippo (vecinul ei. 

— Adică), treaba ar fi ca şi făcută". Şi punând pe o slujnică 
de-a ei, căreia îi părea rău de dânsa, să stea şi să pândească 
la spărtură cu mare grijă, află că tânărul Filippo dormea în 
odaia aceea, singur. Şi aşa, cum de multe ori pândea la 
crăpătură si, când îl auzea umblând, zvârlea în odaia lui 
crenguţe ori pietricele, atâta drese şi făcu până ce el, 
curios, se apropie să vază ce-i, şi dânsa îl chemă în şoaptă. 
Băiatul, cunoscându-i glasul, răspunse, iar femeia, 
folosindu-se de acest prilej, îi spuse în două vorbe tot ce-i 
şedea pe suflet. Tânăru'l, tare mulţumit, lărgi niţel spărtura 
de către odaia lui, dar în aşa fel, încât nimeni să nu-şi dea 
seama c-o mărise; şi apoi de pe locul acela, adesea îşi 
vorbiră în taină, prinzându-se de mâini, dar mai departe nu 
putură s-ajungă căci bărbatul îşi străjuia nevasta cu multă 
străşnicie. 

Acu, apropiindu-se sărbătorile Paştelui, femeia îşi rugă 
"bărbatul s-o lase să se ducă în dimineaţa primei zile la 
biserică, zicând că vrea şi ea să se mărturisească şi să se 
cuminece ca toţi drept-credincioşii. La care omul cel gelos 
făcu: 

— Şi ce păcat ai pe suflet, de vrei să mi te spovedeşti? 

Femeia îi răspunse: 

— Ei, asta-i! Crezi că-s sfântă fiindcă mă ţii închisă în casă? 
Doar fac şi eu păcate, cum face orişicine; da' nu ţi le spun 
ţie, fiindcă tu nu eşti popă. 

Bărbatul, auzind aşa, căzu la bănuială si, chibzuind să afle 
cam ce fel de păcate avea pe inimă femeia, găsi pe dată şi 
mijlocul să-şi stâmpere curiozitatea; de aceea îi răspunse c- 


o lasă să se spovedească, dar numai la bisericuţa din 
parohia lor; şi-i spuse să se ducă acolo în zorii dimineţii, să 
se spovedească, fie la preotul biseri-cuţii, fie la altul ales de 
preot şi nu la orice popă, iar după aceea de îndată să se 
întoarcă acasă. Femeii i se păru că-i înţelege socotelile, dar, 
fără a mai vorbi de asta, răspunse că avea să facă întocmai 
după voia lui. 

Venind Pastele, femeia se sculă în zori, se pregăti cu tot 
dichisul şi se duse la bisericuţa cu pricina. Bărbatul, pe de 
altă parte, sculându-se şi el, se duse la aceeaşi biserică şi 
ajunse înaintea ei; iar acolo, după ce puse la cale cu preotul 
ce avea de gând să facă, îmbrăcă degrabă o sutană de-a lui, 
c-o glugă strânsă pe obraji, aşa cum poartă preoţii, şi-o 
trase peste nas şi se aşeză în încăperea din spatele 
altarului. Ajunsă la biserică, femeia îl căută pe preot. 
Acesta, auzind că vine anume pentru spovedanie, îi spuse 
că el nu putea s-o spovedească în ziua aceea, dar că avea 
să-i trimită pe un tovarăş de-al lui: şi îi trimise itocmai pe 
bărbatul ei. Dânsul veni c-o mutră gravă, dar, deşi nu se 
luminase de-a binelea afară şi deşi îşi trăsese gluga cât 
putuse peste ochi, nu izbuti să se ascundă atât de bine, 
încât femeia să nu-l cunoască de îndată. lar când văzu că-i 
el, îşi zise în sinea ei: "Har Domnului că din bărbat bănuitor 
ce-a fost s-a prefăcut în popă; dar lasă c-am să-l fac eu să 
deie singur de belea, dacă o vrea cu dinadinsul". Şi 
prefăeându-se a nu-l cunoaşte, se aşeză la picioarele lui. 
Bărbatul îşi vârâse în gură niscaiva pietricele ca să-şi 
sluţească vorba şi ca ne-vastă-sa, vezi Doamne, să nu-l 
cunoască după glas; căci întru celelalte i se părea că-i 
străvestit aşa de bine, încât credea că nici în ruptul capului 
n-ar fi putut să-l recunoască. 

Or, ajungând la spovedanie, femeia, printre alte lucruri, 
după ce-i spuse că-i nevastă, mărturisi că se aflu 
îndrăgostită de un popă, care în fiecare noapte venea şi se 
culca cu ea. Când auzi una ca asta bărbatul ei, sărmanul, 
simţi că parcă îl înjunghie un cuţit prin inimă; 


— Decameronul voi. II - cd. 8î> si, dară nu l-ar fi ţinut pe 
loc dorinţa de-a afla şi alte amănunte, ar fi lăsat acolo baltă 
şi spovedanie şi tot şi s-ar fi dus într-ale sale. Dar, fiindcă 
nu-i venea să plece, ţinându-se dârz, o întrebă: 

— Cum vine treaba asta? Bărbatul dumitale nu doarme 
lângă dumneata? Femeia îi răspunse: 

— Ba doarme, cum să nu. 

— Atunci, făcu gelosul, cum poate popa cela să vie să se 
culce şi el cu dumneata? 

— Părinte, drept să-ţi spun, eu nu ştiu ce învârteşte popa, 
atâta ştiu că nu e uşă, oricât ar fi ele zăvorită, să n-o 
descuie dumnealui cu o atingere de mină; şi, după câte-mi 
spune, după ce ajunge în faţa uşii de la odaia mea, mai 
înainte s-o deschidă rosteşte nişte vorbe anume, cu care-l 
adoarme de îndată pe omul meu şi atuncea el, când îl aude 
sforăind, deschide iute uşa, pătrunde înăuntru şi apoi se 
culcă lângă mine; şi până acum niciodată nu s-a întâmplat 
să deie greş. 

Bărbatul 'âi răspunde atunci: 

— Rău, doamnă, foarte rău; cuvine-se numaidecât să 
curmi povestea asta. 

La care doamna zise: 

— Părinte, mi-e cu neputinţă să fac ce-mi ceri că prea mi-e 
drag. 

— Atunci, grăi bărbatul, nu pot să-ţi dau iertare pentru 
păcatul ăsta. 

Femeia îi răspunse: 

—" îmi pare tare rău, părinte, dar, vezi, eu n-am venit 
aicea cu gând să spun minciuni; dacă aş putea-o face, ţi-aş 
spune-o fără înconjur. 

— De, doamnă, zău aşa, îmi pare rău de dumneata care-ţi 
pierzi sufletul pe veci din pricina aceasta; dar ca să-ţi vin 
într-ajutor am să mă străduiesc eu singur şi-n numele 
domniei-tale am să înalţ la ceruri nişte anumite rugăciuni, 
care cred că au să-ţi prindă bine; şi-am să trimit din când în 
când la dumneata acasă pe un diac de-al meu căruia 


dumneata să-i spui dacă ţi-s de folos sau nu; iar de ţi-or 
prinde bine, vom mai rosti şi altele. 

Femeia îi răspunse. 

— Ferit-a Dumnezeu, părinte! Să nu faci una ca asta; că 
dacă ar şti bărbatul meu, care-i al naibii de gelos, că îmi 
trimiţi pe.1 cineva acasă, o lume întreagă n-> ar putea să-i 
scoată din cap gândul că omul vine pentru rele; şi n-aş avea 
zi bună cu el un an întreg din pricina asta. 

La care omul ei răspunse: 

— Nu-ţi fie frică, doamnă; voi face în atare chip, încât nici 
barem un cuvânt să nu-ţi auzi de la barba; 

— Dacă-i aşa, grăi femeia, şi vrei să-mi faci un bine, * sări't 
foarte mulţumită. 

Şi isprăvind cu spoveditul, după ce luă canonul, se ridică în 
picioare şi se duse să asculte slujba. Bărbatul cel bănuitor, 
pufnind de ciudă şi mânie, îşi lepădă sutana popii şi apoi se 
întoarse acasă, arzând de nerăbdare să afle un chip ca să le 
vină de hac la amândoi. Femeia se întoarse şi ea şi de pe 
faţa lui văzu că izbutise să-i strice toată bucuria, tocmai de 
sărbători, deşi bărbatul se căznea pe cât putea să ascundă 
ce-şi închipuia că aflase. Şi cum se hotărâse ca în noaptea 
următoare să stea şi să pândească la poarta casei ca să-l 
vază pe preot dacă vine, grăi către femeie: 

— Deseară trebuie să mă duc la cineva la cină şi n-am să 
dorm acasă; de aceea închide bine poarta, uşa de către 
scară şi cea de la odaie, şi apoi, când ţi-o fi Somn, poţi să te 
culci) dacă pofteşti. 

Femeia 5i răspunse: 

— Bine, bărbate, aşa am să fac. 

Şi cit ce avu prilejul se duse drept la crăpătură şi făcu 
semnul obişnuit; Filippo se grăbi să vie şi atunci femeia îi 
povesti tot ce făcuse dimineaţa şi dâte îi spusese bărbatul 
după prinz, iar la sfârşit îi zise: 

— Sunt sigură că n-o să iasă din casă; dimpotrivă, are să 
şază să pândească la poartă, aşa că tu la noapte încearcă şi 
pătrunde înăuntru pe acoperiş, ca să putem sta împreună. 


Tânărul, foarte mulţumit, răspunse: 

— Las' pe mine, doamnă. 

Ond se înnopta, bărbatul îşi luă cu sine armele şi se 
ascunse pe furiş jos îrutr-o odăiţă. lar dumneaei, nevas-tă- 
sa, după ce închise uşile şi mai cu seamă uşa ce dădea spre 
scară, astfel încât bărbatul să nu poată urca la dânsa, când 
socoti că-i vremea, îl slobozi înăuntru pe tânăr, care 
coborâse cu grijă de pe acoperiş, şi apoi, culcându-se 
împreună petrecură de minune unul cu celălalt. Pe urmă, 
când se lumină, băiatul se întoarse acasă. 

Bărbatul cel bănuitor, flămând şi cătrănit, cu dinţii 
clănţănind de frig, rămase lângă uşă cu armele asupra lui 
aproape toată noaptea, tot aşteptând să-l prindă pe popă; 
iar spre zi, nemaiputând veghea, se culcă acolo unde era. 
Apoi, cam către nouă ceasuri, trezindu-se din somn, cum 
poarta era descuiată, se prefăcu că vine de abia atunci 
acasă, urcă la dânsul în odaie şi acolo prinzi. Pe urmă, nu 
după mult timp, trimise nevesti-şi un bă-ieţandru, diacul 
preotului chipurile, s-o întrebe clacă omul de care ştia 
dânsa venise ori nu în noaptea aceea. Femeia, care pricepu 
pe dată şmecheria, răspunse că în noaptea aceea bărbatul 
nu venise şi că, de-ar fi urmat aşa, s-ar fi putut să-l uite, deşi 
ea n-ar fi vrut să-l dea cu dinadins uitării. 

Acu, ce să vă spun mai mult? Bărbatul şezu multe nopţi de 
veghe ca să-l prindă pe preot la intrare, în vreme ce 
nevastă-sa îşi petrecea cu ibovnicul. Dar până la urmă, 
nemaiputând răbda, îşi luă la rost nevasta şi-o întrebă 
încruntat ce anume îi spusese preotului la spovedanie. 
Femeia îi răspunse că nu voia să-i spună, că nu era lucru 
cinstit şi nici nu se cădea să facă una ca asta. La care omul 
zise: 

— Nemernice, în ciuda ta, eu ştiu tot ce i-ai spus; şi dacă 
nu-mi spui cine-i popa de care eşti îndrăgostită şi care an 
fiecare noapte se culcă aici cu tine prin farmece, te strâng 
de gât. 

Femeia îi răspunse că nu-i îndrăgostită de nici un preot. 


— Cum? Întrebă bărbatul. N-ai spus chiar tu aşa la 
spovedanie, afurisite? 1 Femeia zise atunci: de 

— Măi, da grozav eşti dumneata! Nici de-ai fi fost faţă n-ai 
fi ştiut mai bine. Ei, iaca da; aşa i-am spus. 

— Aitunci, grăi bărbatul, spune-mi şi mie cine-i popa. Acuşi 
pe daltă', ai înţeles? 

Femeia prinse a zâmbi şi zise: 

— Tare îmi place când văd cum un bărbat deştept se lasă 
dus de nas de-o biată femeiuşcă, cum duci de coarne un 
berbec; deşi, la drept vorbind, tu nu eşti înţelept şi nici n-ai 
fost vreodată din ceasu-n care te-ai lăsat - fără să ştii nici tu 
de ce - cuprins de boala geloziei; şi cu cât eşti mai dobitoc 
şi nătărău, cu atât scad şi meritele mele în toată treaba 
asta. Crezi cumva, bărbate, că-s oarbă cum eşti dumneata 
care ai orbit de ochii minţii? De bună seamă nu; de aceea 
am cunoscut pe cel ce m-a spovedit şi ştiu c-ai fost chiar tu; 
dar mi-am vârât în cap să-ţi dau anume ce eăutai şi, precum 
vezi, ţi-am dat. Atiâta doar că tu, dac-ai fi fost om, înţelept 
precum te ţii, n-ai căuta să afli într-acest chip tainele 
nevesti-ţi, ci fără să mai cazi la bănuieli deşarte, ţi-ai fi 
putut da seama că ceea ce-ţi mărturisea era curatul adevăr 
şi că ea nu avea pe suflet nici urmă de păcat. [i-am spus că 
îndrăgesc un preot; şi oare nu te preschimbaseşi în preot 
to-omai tu, pe care eu te îndrăgesc prosteşte, fără de 
temei? 'Ţi-am spus că-n casa mea nu-i uşă s-o poţi păstra 
încuialtă, când dânsul vrea să vină<: şi spune tu, ce uşă ţi-a 
fost vreodată încuiată, când ai poftit să vii unde mă aflam 
eu? Pe urmă ţi-am mai spus că preotul acela se culcă noapte 
de noapte cu mine; şi spune tu, a fost vreo noapte să nu se 
întâmple aşa? De câte ori trimis-ai diacul să mă caute, ştiai 
că-n nopţile acelea nu ne culcasem împreună şi ca atare îţi 
răspundeam că nu venise preotul. Ce alt năuc şi zăpăcit în 
locul tău, care te-ai lăsat orbit de gelozie, n-ar fi înţeles 
acestea? Dar tu-mi şedeai nopţile în casă şi-ţi închipuiai că 
eu te cred când îmi spuneai c-ai să cinezi şi-ai să te culci 
aiurea. Vino-ţi în fire omule, fii iar bărbat precum ai fost şi 


nu te mai lăsa prostit de cine te cunoaşte cum te cunosc eu. 
Astâmpără-te o dată şi nu mă mai păzi aşa; că-i jur pe 
Dumnezeul meu, de-ar fi să-mi vie cheful să-ţi pun vreodată 
coarne, şi de-ai avea o sută de ochi, nu doi ctim ai, m-aş face 
luntre şi punte şi tot te-aş înşela, fără să prinzi de veste. 

) Bărbatul cel bănuitor şi urâcios, cărei credea că aflase cu 
destoinicie taina nevestei sale, când auzi aşa, pricepu că 
fusese tras pe sfoară; de aceea nu mai zise nici pâs şi-şi 
socoti nevasta femeie cumsecade şi pe deasupra şi 
înţeleaptă; drept care acum, oând i-ar fi fost mai de 
trebuinţă gelozia, se lepădă de ea, după cum prima oară, 
când îi fusese de prisos, şi-o cuibărise. În suflet. Din care 
pricină femeia, înţeleaptă cum era şi având - as zice - 
aproape încuviințarea de la soţ să-şi facă mendrele în voie, 
fără a-şi mai strecura ibovnicul pe acoperiş, ca miţele, ci 
aducându-l pe uşă, ca tot omul, îşi petrecu pe urmă cu 
dânisul multe ceasuri plăcute, având de grijă să-şi ţină 
dragostea ascunsă. 

Madonna Isabella, în timp ce stă cu Leo-netto, primeşte 
vizita lui messer Lam-bertuccio, care e îndrăgostit de 
dânsa; venind bărbatul ei acasă, doamna U trimite afară pe 
messer Lambertuccio cu un cuţit în mină şi până la urmă 
bărbatul ci îl însoţeşte pe Leonetto pină acasă. 

Povestea Fiammettei plăcu din cale-afară tuturor şi toţi cei 
se aflau de faţă găsiră că femeia făcuse foarte bine şi că 
purtarea ei fusese pe măsura faptelor săvârşite de 
dobitocul de bărbat. Apoi, când se sfârşi povestea, regele îi 
porunci Pampineei să spună mai departe, şi dânsa începu 
astfel: 

— Sunt mulţi acei care susţin, vorbind fără a se gân-di, că 
dragostea răpeşte minţile oamenilor şi că cel ce iubeşte îşi 
pierde adesea capul. Credinţa asta mie una îmi pare 
prostească. De altfel, cele povestite au dovedit cu prisosinţă 
că nu-i aşa şi acelaşi lucru am să vi-l povestesc şi eu. 

În oraşul nostru, oraş îmbelşugat în bunuri de tot soiul, 
trăia odinioară o femeie tânără, frumoasă foarte şi de neam, 


soţia unui cavaler viteaz şi cumsecade. Or, cum se întâmplă 
adeseori ca omului să-i vină lehamite dacă mănâncă mereu 
aceeaşi hrană şi să poftească uneori să mai mănânce şi 
altceva, tot astfel şi femeia noastră nefiind pesemne 
mulţumită chiar întru totul de bărbat, se îndrăgosti, de un 
tânăr pe nume Leonetto, băiat foarte plăcut şi cu purtări 
alese, deşi de neam destul de prost, care la rândul lui se 
îndrăgosti şi el de dânsa. Şi, fiindcă rareori se întiâmplă, 
după cum ştiţi, ca dragostea să nu-şi atingă țelul când vor 
ambele părţi, nu trecu multă vreme şi tinerii ajunseră să 
dea desăvârşire iubirii ce-i lega. Or, fiindcă doamna noastră 
- precum spuneam şi adineauri - - era plăcută şi frumoasă, 
se întâmplă ca un cavaler, pe nume messer Lambertuccio, 
să se îndrăgostească pătimaş de dânsa; dar ea, fiindcă 
bărbatul i se părea nesuferit şi plicticos din cale-afară, nu 
izbutea nicicum isă-l. Placă. Cavalerul, care o pisa întruna 
cu răvaşele şi solii, văzând că totul e zadarnic, cum era om 
cu stare şi trecere în oraş, o ameninţă c-o ruşinează şi-o 
face de ocara lumii, dacă nu vrea să fie a lui. Din care 
pricină femeia, Sitiindu-l de ce-i în stare şi temându-se de 
el, se înduplecă să-i facă pe, voie. 

Ducându-se dar doamna, pe nume maclonna Isabella, 
după obiceiul nostru, vara, la o moşie a ei, un loc tare 
frumos pe care îl avea la ţară, odată într-o dimineaţă, când 
soţul ei plecase călare într-un loc anume unde avea să steie 
vreo două sau trei zile, trimise după Leonette să vie şi să 
stea cu dânsa, iar el, foarte bucuros, veni numaidecât. 
Messer Lambertuccio, prinzând de veste că bărbatul iubitei 
lui lipsea de acasă, urcându-se pe cal, porni de unul singur 
către ea si, ajunse acolo, bătu în poartă. Slujnica doamnei îl 
văzu şi dete fuga la stăpână, care şedea în odaie dimpreună 
cu Leonetto, şi, după ce-o chemă, îi zise: 

— Doamnă, messer Lambertuccio e jos la poartă şi. E 
singur. 

Gând auzi una ca asta, femeia se mâhni grozav, dar, fiindcă 
se temea de Lambertuccio ca de dracul, îl rugă pe Leonetto 


să fie aşa de bun şi să se ascundă niţeluş după perdeaua 
patului, până ce cavalerul ar fi plecat de acolo. Leonetto, 
care murea şi el de frică, se ascunse imediat şi atuncea 
doamna îi porunci slujnicei să meargă să-i deschidă poarta 
lui messer Lambertuccio. Acesta, pătrunzând în curte, 
descăleca de pe armăsar şi după ce-l legă, o luă în sus pe 
trepte. Doamna, făcând pe bucuroasa, ieşi în capu scărilor, 
căznindu-se să-l agrăiască cu cât mai multă veselie şi-l 
întrebă apoi cu ce prilej se abătuse prin părţile acelea. 
Cavalerul, după ce-o sărută şi-o îmbrăţişa, îi zise: 

— Iubita mea, am auzit că ţi-e plecat bărbatul şi ca atare 
am venit să stau niţel cu dumneata. 


I Şi după aceste vorbe, intrând împreună în odaie şi 
zăvorându-se înăuntru, se apucă s-o drăgostească. I în timp 
ce sta cu dânsa, se întâmpă ca soţul doamnei, potrivnic 
aşteptărilor, să se întoarcă acasă; slujnica, deodată ce-l 
văzu că se apropie de palat, se repezi către odaia Stăpânei 
şi-i strigă: 

— Doamnă, vine stăpânul; trebuie să fi pătruns în curte. 
Femeia, când o auzi şi p-asta, văzându-se aşa deodată cu 
doi bărbaţi în casă şi ştiind că nu-l putea ascunde pe cavaler 
ca pe celălalt, din pricina armăsarului care se afla în curte, 
se socoti pierdută. Totuşi, sări din pat la repezeală, luă iute 

o hotărâre şi-i zise cavalerului: 

— Messer, de ţi-s dragă măcar ort de puţin şi vrei să mă 
scapi de la moarte, fă cum ţi-oi spune eu. Scoate-ţi iute 
pumnalul, ţine-l în mână şi coboară pe scări mânios şi 
încruntat, strigând: "Mă jur pe Dumnezeul meu că tot îl 
prind o dată". lar dacă soţul meu ar vrea să te oprească sau 
să ste întrebe ceva, nu spune decât ce ţi-am spus. Apoi 
încalecă degrabă şi nu mai zăbovi cu el pentru nimica în 
lume. 

Messer Lambertuccio zise că avea să facă întocmai şi 
scoţându-şi pumnalul, roşu şi înfierbântat la faţă, parte din 
pricina oboselii pe care o îndurase, parte de ciudă că 
bărbatul se întorsese acasă, făcu cum îi spusese doamna. 

Bărbatul femeii - care între timp descălecase şi se uita cu 
mirare la calul priponit în curte - tocmai când vru să urce, îl 
zări pe messer Lambertuccio scoborând scările si, uimit de 
cele ce spunea şi de înfăţişarea lui, îi zise: 

— Ce-i asta, messere? 

I Dar cavalerul încalecă cât ai clipi din ochi şi nu răspunse 
altceva decât: 

— Mă jur pe Dumnezeul meu că tot îl prind o dată f 
Bărbatul se urcă sus şi îşi află nevasta în capul scă - rilor 
speriată şi tremurândj ca varga; drept care o întrebă: 

— Ce s-a întâmplat, femeie? Pe cine fugăreşte messer 
Lambertuccio aşa mânios la faţă? 


Doamna, trăgându-se spre odaie, ca s-o audă Leonetto, 
răspunse: 

— Vai, bărbate, de când mă ştiu n-am tras o spaimă aşa 
cumplită ca asta. Un tânăr pe care nu-l cunosc s-a repezit în 
casă urmărit de messer Lambertuccio cu un cuţit în mână şi 
aflând din întâmplare odaia, asta descuiată, dădu să intre 
înăuntru şi tremurând ca varga îmi zise: "Doamnă, ajută-mă 
pentru Dumnezeu, că dacă nu, îţi mor în braţe!" Eu m-am 
sculat iute în picioare şi tocmai când vroiam să întreb ce s-a 
întâmplat şi cine este, l-am auzit urcând pe messer 
Lambertuccio, care urla * "Unde eşti, ludă?" Dacă am auzit 
aşa, m-am aşezat în faţa uşii şi când a vrut să intre m-am 
pus de-a curmezişul ei, iar dânsul, înțelegând că nu-mi 
convine nicidecum să intre în odaia mea, a dat dovadă de 
bun simţ şi după ce-a mai spus şi alte vorbe fără şir, a luat-o 
în jos pe scări 

“sa cum l-ai văzut. 

Bărbatul zise atunci: 

— Bine-ai făcut, femeie: că dacă-l omora aicea ne-am fi 
făcut noi de ocară. Cât despre messer Lambertuccio, e un. 
Mojic şi jumătate dacă a îndrăznit să urmărească un om 
care încerca să se ascundă în casa noastră. 

Pe urmă înitrebă unde era băiatul. Femeia îi răspunse: 

— Messer, nu ştiu unde-i; s-o fi ascuns pesemne. Atunci 
bărbatul întrebă: 

— Unde eşti, tinere? Arată-te fără frică! 

Leonetto, care auzise totul, ieşi de unde sta ascuns, galben 
şi tremurând de teamă, ca unul care într-adevăr trăsese o 
spaimă straşnică. Bărbatul îl întrebă: 

— Ce-ai de împărţit cu cavalerul? 

Messere, zise tâhărul, nimica, chiar nimica; de aceea sunt 
încredinţat că nu-i în toate minţile ori că m-a luat drept 
altul; de îndată ce-a dat cu ochii de mine. Nu departe de 
casa dumneavoastră, a înşfăcat pumnalul şi-a început să 
strige: "S-a isprăvit cu tine". Eu n-am mai stat să îritreb de 
ce, am pornit-o ca din puşcă şi am ajuns aicea, unde, 


mulţumită lui Dumnezeu şi doamnei ăsteia de treabă, m-am 
mântuit de el. 

Bărbatul zise atunci: 

— Lasă, băiete, nu te teme; am să te 'duc acasă teafăr şi 
pe urmă <ai să afli ce are dumnealui ou tine. 

Şi, după ce cinară, îi dădu să încalece un cal şi-l însoţi la 
Florenţa, ducându-l până acasă. lar Leonetto, după afa'tul 
pe care i-l dăduse doamna, încă într-aceeaşi seară vorbi cu 
messer Lambertuccio şi se învoi cu el astfel, încât, deşi pe 
urmă umblară fel de fel de zvonuri despre povestea asta, 
bărbatul doamnei nu află nicicând de păcăleala pe care i-o 
trăsese nevaată-sa în ziua a-ceea. 

Povestea a şaptea 

Lodovico destăinuieşte madonnei Beatrice iubirea ce i-o 
poartă; femeia, după ce-şi trimite bărbatul să meargă în 
locul el In grădină, se culcă cu Lodovico, eare se duce apoi 
şi-l bate mart pe bărbâăţel. 

Toţi cei de faţă găsiră straşnică ideea madonnei Isa-ibella, 
cea din povestea Pampineei. Ci Filomena, căreia regele îi 
poruncise să urmeze, grăi: 

— Iubitoare doamne, dacă nu mă înşel, cred că povestea 
mea va fi la fel de izbutită. De aceea v-o spun iute. 

Trebuie să ştiţi că la Perugia trăia odinioară un nobil 
florentin, care, sărăcind, se făcu negustor; şi treburile îi 
merseră aşa de bine, că în curând se îmbogăţi grozav. 
Nobilul acesta avea de la nevasta lui un singur fiu, pe care îl 
botezase Lodovico. 

Or, cum băiatul aducea a nobil, nu a negustor, bă-trânul 
nu-i îngădui să înveţe ale negustoriei ci îl trimise cu alţi 
nobili la curtea regelui din Franţa, unde băiatul învăţă cum 
să se poarte în lume şi alte multe lucruri bune. Acu, pe când 
se afla acolo, se înitâmplă odată ca nişte cavaleri, care se 
întorceau de la Sfântul Mormânt, să deie - într-o bună zi 
peste un grup de tineri printre care se: afla şi Lodovico si, 
auzindu-i că vorbesc despre femeile din Franţa, din Anglia 
ori din alte ţări şi despre frumuseţea lor, să se amestece în 


vorbă şi unul dintre ei să spună că dintre toate doamnele pe 
care le văzuse cu-treierând pământul niciuna n-o întrecea 
în frumuseţe pe nevasta lui Egano dei Galluzzi din Bologna, 
pe care o chema madonna Beatrice; iar tovarăşii lui, 
întrucât o vă” zuseră şi ei pe doamna la Bologna, îi întăriră 
vorba. Lodovico, auzind acestea, cum până atuncea 
niciodată nu fusese îndrăgostit, simţi că se aprinde în el atât 
de vajnic dorul de-a o vedea pe doamna, încât nu izbutea 
să-şi ieie gândul de la dânsa; si, hotărât fiind să meargă la 
Bologna s-o vază şi să stea mai mult dac-ar fi fost să-i placă, 
dădu a înţelege părintelui său că pofteşte să meargă în 
pelerinaj la locurile sfinte şi dobândi cu mare greu 
încuvinţarea lui. 

Schimbându-şi numele aşadar, din Lodovico în Anjchino, 
ajunse la Bologna şi, după voia sorții, încă de-a doua zi se 
nimeri s-o vază la o petrecere pe doamna şi îi păru mult mai 
frumoasă decât şi-o 'ânchipuia el; drept care, 
îndrăgostindu-se cu patimă de dânsa, se hotărî cu dinadins 
să nu mai plece din Bologna până ce n-o izbuti să-i 
dobândească dragostea. Şi cum şedea în cumpănă, neştiind 
ce cale să urmeze spre a-şi atinge țelul, se chib-zui până la 
urmă că, de-ar fi izbutit să intre în slujba soţului-femeii, 
care ţinea pe lingă sine slujittorime multă, c-o leacă de 
noroc ar fi putut să facă astfel, încât să-şi împlinească 
vrerea. Ca atare, vânzându-şi caii şi rostuin-du-şi slujitorii, 
după ce le împărţi porunci-să se prefacă a nu-l cunoaşte, 
intrând în vorbă cu hangiul la al cărui han trăsese, îi spuse 
c-ar dori să intre în slujba unui nobil de treabă, de-ar găsi 
vreunul, Hangiul îi răspunse: 

— Tu eşti chiar omul care-i trebuie unui anunţe Egano, un 
nobil din oraşul ăsta, care are o mulţime de slujitori şi-i vrea 
pe toţi chipeşi şi arătoşi ca tine; am să-i vorbesc despre 
treaba, asta. 

Hangiul se ţinu de vorbă, îl căută pe nobil şi până a nu se 
despărţi de el făcu astfel, încât băiatul fu luat în slujba lui 
fcspre marea-i mulţumire. 


Şezând dar Anachino cu Egano - şi având prilej s-o vază 
adeseori pe doamna - - prinse a-l sluji pe nobil cu atâta 
îndemânare şi aşa de bine, încât dânsul, cu vremea, îl 
îndrăgi nespus, până înitr-atâta încât nu mai făcea ni-mioa 
fără sfatul lui; şi nu numai pe sine i se lăsa în grijă, ci toate 
ale sale i le dădea pe mână. Or, într-o bună zi, plecând 
nobilul nostru ca să vâneze păsări şi Anichino rămânând 
acasă, doamna Beatrice, care încă mi-şi dăduse seama de 
dragostea băiatului - deşi, văzându-i nu o dată deprinderile 
alese, îl lăudase în sinea ei şi îi plăcu foarte - se apucă să 
joace şah cu dânsul. Anichino, care dorea să-i placă, făcea 
ce făcea şi se lăsa mereu bătut, de care lucru dânsa se 
bucura ca un copil. lar când femeile mado-nnei, văzând că 
joacă şah, plecară şi-i lăsară singuri, tână-rul scoase un 
oftat din baierile inimii, drept care doamna îi privi şi-i zise: 

— Ce-i cu tine? Îţi pare aşa de rău, fiindcă te bat la şah? 

— Doamnă, răspunse Anichino, o pricină cu mult mai grea 
mi-a smuls din piept suspinul. 

Femeia zise atunci: 

— Te rog pe dragostea ce-mi porţi, spune-mi şi mie ce te 
apasă? 

I Când Anichino auzi că cea pe care o îndrăgea cu pa-itimă 
nespusă îl roagă pe dragostea ce-i poartă, să vorbească, 
mai suspină o daită şi mai adânc ca înainte; doamna iar 
începu a-l ruga să-i spună de ce anume suspina. Anichino îi 
zise: 

— Doamnă, tare mă' tem c-ai să <te superi dacă-ţi spun; şi 
mi-e frică să nu spui şi altora ce mă apasă. 

La care dânsa zise: 

— N-am să mă supăr, fii pe pace, şi orişice mi-ai spune, n- 
oi mărturisi nimănui nimic, decât cu învoirea ta. 

Atuncea Anichino zise: 

— Dacă îmi făgăduieşti, îţi spun. 

Şi lăcrămând aproape, îi spuse cine era el, ce auzise 
despre dânsa, unde şi cum se îndrăgostise de ea şi din ce 
pricină intrase slugă la bărbatul ei; apoi, cu multă umilinţă, 


o rugă, dacă-i şedea în putere, să aibă milă şi îndurare de el 
şi să-i aline focul şi dorul lui cel pătimaş, iar dacă nu vroia, 
să-l lase barem s-o iubească şi mai departe într-acest chip, 
în starea în care se afla. 

O, gingăşie unică a firii boloneze! Ce vrednică de laude te- 
ai dovedit întotdeauna în astfel de împrejurări! Tu n-ai iubit 
nicicând nici lacrimi, nici suspine, ci pururi te-ai înduplecat 
la rugi şi-ai ascultat supusă dorinţele iubirii. De aceea, cle- 
aş găsi cuvinte vrednice de laudă ca să te urc în slăvi, glasul 
meu niciodată n-ar amuţi slă-vindu-te. 

Doamna privea la Anichino în timp ce el vorbea si, dându-i 
pe deplin crezare, simţea cum îi pătrunde în suflet iubirea 
lui cu atâta forţă prin rugile ce-i înălța, şi ea începu să 
ofteze şi după câtva timp grăi: 

— Iubite Anichino, alungă de la tine jalea: nici daruri, nici 
făgăduinţi, nici lacrimile multe pe care le-au vărsat atâţia 
nobili, cavaleri şi alţi nenumărați bărbaţi (căci sunt şi-am 
fost de mulţi iubită) n-au izbutit vreodată să mă înduplece s- 
ajung a îndrăgi pe vreunul; dar tu, într-acest scurt răstimp 
cât au durat vorbele tale, ai izbutit să faci aşa fel, încât 
acum mă simt mai mult a ta decât a mea. Fiindcă ai ştiut să- 
mi dobândeşti iubirea mai bine ca oricare altul, ţi-o 
dăruiesc întreagă şi-ţi jur c-ai să te bucuri de ea chiar 
înainte de revărsatul zorilor. Şi, ca să fie precum zic, 
încearcă de pătrunde la mine în odaie cam către miezul 
nopţii; eu am să las uşa deschisă; tu ştii de care parte a 
patului mă culc, aşa încât să vii la mine, să mă trezeşti de 
cumva dorm, şi eu am să-ţi astâmpăr dorul care ele atâta 
vreme îţi mistuie simţirea. lar ca să fii încredinţat că nu te 
duc cu vorba, îţi dau zălog o sărutare. 

Încolăcindu-şi braţele pe după gâtul lui, îl sărută cu 
dragoste şi tânărul pe dânsa. Pe urmă, despărţindu-se de 
doamnă, Anichino se duse şi-şi văzu de treburi, astep-tând 
cu nesfârşită bucurie să vie o dată noaptea. 

Egano, după ce se întoarse de la vânătoare, cină şi fiind 
trudit se duse să se culce; doamna porni pe urma lui şi, 


după cum făgădui, lăsă uşa deschisă. La ceasul ho-tărât, 
Anichino veni şi, intrând tiptil în cameră după ce închise 
uşa, se duse către pat, de partea unde dormea doamna si, 
punându-i mâna pe piept, văzu că nu dormea. Dânsa, când 
îl simţi alături, luă mâna lui într-ale ei şi strângându-l tare 
se apucă să se învârtească în pat, până ce-l deşteptă pe 
Egano care dormea şi-i zise: 

— Aseară nu ţi-am spus nimic căci te vedeam trudit; 
acuma însă te-aş ruga să-mi spui pe care dintre slujitorii tăi 
îl socoteşti mai vrednic, mai credincios şi mai aproape cu 
inima de tine? 

Bărbatul îi răspunse: 

— De ce mă-ntrebi, femeie? Doar bine ştii care-i acela. Nu 
am şi n-am avut nicicând un slujitor în care să am mai multă 
încredere şi pe care să-l iubesc mai mult decât pe Anichino. 
Dar ce-ţi veni? De ce mă întrebi? 

Anichino, văzând că Egano e treaz şi că e vorba despre el, 
căutase în mai multe rânduri să-şi tragă mâna şi să plece, 
gândind că doamna îi întinsese o cursă; ci ea îl ţinuse aşa de 
strâns şi încă îl mai ţinea, încât nu se putea mişca. Femeia 
răspunse bărbatului: 

— Uite ce am să-ţi spun: credeam şi eu că Anichino ţi-e 
sluga cea mai credincioasă; dar el mi-a dezminţit credinţa, 
căci astăzi, după ce-ai plecat, el, care rămăsese acasă, s-a. 
Folosit de prilej şi nu s-a ruşinat a-mi cere să mă înduplec 
poftei lui; iar eu, ca să te încredinţez, fără a mai fi nevoie de 
prea multe dovezi şi ca să-ţi dau prilejul să te convingi cu 
ochii tăi, i-am spus că mă în-voiesc şi că la miezul nopţii am 
să mă duc în grădină şi am să-l aştept la poalele pinului. Eu, 
de la sine înţeles, nici gând n-am să mă duc; dar tu, dacă 
doreşti să pui -la încercare credinţa slugii tale şi dac-ai să te 
îmbracL c-o rochie de a mea şi ai să-ţi pui pe cap un văl, 
poţi: să te duci şi să-l aştepţi: sunt sigură c-are să vină. 

Egano, auzind aşa, grăi: 

— De bună seamă c-am să merg. 


Şi sculându-se din pat, se îmbrăcă. de bine de rău, pe. 
Întuneric, c-o rochie de-a femeii, îşi puse un văl pe cap. şi 
apoi se 'duse în grădină unde se puse să-l aştepte pe 
Anichino lângă pin. 

Femeia, cât ce-l auzi că iese din odaie, se ridică. De-rgrabă 
şi închise uşa după dânsul. Anichino, care trăsese o spaimă 
soră cu moartea, bietul, şi care încercase din răsputeri să 
scape din manile femeii şi-o blestemase în gând de mii cie 
ori pe ea, iubirea ei şi încrederea ce-o avusese într-însa, 
văzând ce face până la urmă, fu omul cel mai fericit din câţi 
trăiesc sub soare; şi, după ce femeia se întoarse în. Pat, se 
dezbracă şi el şi cuprinzând-o în braţe se desfătară 
împreună o bucăţică bună. Jar câncl femeia socoti că-i 
vremea să se despartă, îl puse să se scoale din pat şi să se 
îmbrace, zicându-i: 

— Sufleţelul meu, ia o măciucă noduroasă şi du-te în 
grădină; pe urmă fă-te c-ai dorit să-mi pui credinţa la 
încercare si, prefăcându-te a crede că Egano sunt eu, arde-i 
o mamă de bătaie şi ocărăşte-l straşnic, că ai să vezi ce 
bine-om râde şi ne-om petrece după aceea pe socoteala lui. 

Anichino se sculă şi se duse în grădină cu un băț de salcie 
în mină; Egano, cât ce-l văzu, se ridică în picioare, de 
parcăs-ar fi bucurat că-l vede, şi-i ieşi înainte. Dar Anichino 
îi zise: 

— Care va să zică ai venit, femeie spurcată ce eşti! Credeai 
că vreau cu adevărat să-mi fac stăpânul de ocară î Fire-ai a 
dracului să fii! 

Şi ridicând nuiaua se apucă să-l bată. Egano, auzind ce 
zice şi dând cu ochii de nuia, fără a mai scoate o vorbă o luă 
la sănătoasa, cu Anichino după el, care striga: 

— Fugi, ticăloase, fugi, trăsni-te-ar Dumnezeu, că am să-i 
spun eu mâine lui Egano ce poamă-mi eşti. 

Egano, după ce mâncă bătaia, se întoarse cât putu mai 
repede în odaie şi acolo, întrebându-l doamna dacă venise 
Anichino, răspunse: 


— Măcar de n-ar mai fi venit! Fiindcă, închipuin-du-şi că 
eşti tu, mi-a ars o mamă de bătaie de nu-mi mai simt 
ciolanele şi m-a mai şi înjurat cum nu cred c-a mai fost 
vreodată înjurată o femeie. Vezi bine, mă miram eu să-ţi 
spună tocmai el aşa ceva cu gând să-mi facă mie o ruşine. A 
vrut doar să te-ncerce, fiindcă vedea că te arăţi aşa 
sprinţară şi voioasă. 

Atunci femeia zise: 

— Slavă Domnului că pe mine m-a încercat cu vorba şi pe 
tine cu fapta; deşi, la drept vorbind, s-ar spune că eu una 
îndur mai lesne vorba decât înduri tu fapta. 

Dar, fiindcă-ţi poartă atâta credinţă, s-ar cădea să-l 
îndrăgeşti şi tu şi să-l cinsteşti cum se cuvine. 

Egano îi răspunse: 

— De bună seamă. Bine zici. 

Şi luând de bună vorba doamnei, din ziua aceea fu 
încredinţat că n-a mai fost pe lume nobil cu o nevastă mai 
cinstită şi un servitor mai credincios. Din care pricină pe 
urmă, deşi de multe ori făcură haz toţi trei de întâm-plarea 
aceasta, femeia şi cu Anichino avură mult mai lesne decât 
ar fi avut altfel prilej să se întâlnească spre a-şi petrece în 
voie, atâta vreme cât băiatul pofti să şază la Bologna în 
slujba lui Egano. 

Povestea a opta 

Un bărbat îşi bănuieşte nevasta; dânsa îşi leagă peste 
noapte o sforicică de un deget, ca-n jelui acesta să simtă 
când vine ibovnicul. Bărbatul îşi dă seama şi, în timp ce el 
se ia pe urmele iubitului, femeia aşază în pat, în locul ei, pe 
alta, pe care el apoi o bate măr şi-o tunde; la urmă pleacă 
după fraţii nevestei, care însă, ajlând că dumnealui minţise, 
îl fac cu ou şi oţet. 

Felul în care madonna Beatrice îşi bătuse joc de bărbatul 
ei li se păru tuturor din cale-afară de răutăcios şi fiecare 
adeveri că Anichino, bietul, trăsese o spaimă de moarte 
când doamna, în timp ce-l ţinea zdravăn, mărturisea 
bărbatului că tânărul o îmbiase să facă dragoste cu dânsul. 


Ci regele, văzând că Filomena isprăvise, se întoarse spre 
Neifile, zicând: 

— Grăieşte, doamnă. 

Neifile zâmbi oleacă din colţul buzelor şi apoi prinse a grăi 
astfel: 

— Frumoase doamne, n-are să-mi fie prea uşor să încerc a 
fi pe placul vostru cu o poveste ca acelea pe care vi le-au 
spus suratele înaintea mea; dar cu ajutorul Domnului 
nădăjduiesc s-o scot şi eu cu bine pân' la capăt. Se cade dar 
să ştiţi că în oraşul nostru trăia odinioară un negustor 
foarte bogat, pe care îl chema Arriguccio Berlingheri şi 
care din prostie, după cum fac şi astăzi mai în fiece zi 
negustorii, se chibzui să-şi ieie o nevastă de neam, ca să-şi 
ridice şi el rangul; şi ca atare se însura c-o nobilă, o tânără, 
Sismonda după nume, cu care nu se potrivea de loc. Or ea, 
fiindcă bărbatul umbla cam mult printre străini, cum umblă 
negustorii, şi nu prea sta cu dânsa, se îndrăgosti de un 
tânăr pe care îl chema Ru-berto şi care înainte vreme îi cam 
făcuse curte. Şi cum îl întâlnea adesea, fără a-şi păzi 
pesemne cu îndestulă grijă taina, căci întâlnirile acestea îi 
dădeau nespusă mulţumire, se întâmplă ca Arriguccio - fie 
auzind ceva, fie din altă pricină - să înceapă a fi gelos cum 
n-a mai fost pe lume altul; şi ca atare, lăsând baltă umblatul 
prin străini şi toate treburile lui, se apucă să-şi păzească 
nevasta cu străşnicie şi nu s-ar fi culcat o dată până ce n-o 
auzea că se vârâse în pat, din care pricină femeia răbda 
amarnic chin, căci nu putea nicicum să-l întâlnească pe 
Ruberto. 

Acu, fiindcă se frământase de multe ori în sinea ei ca să 
găsească un chip spre a-l întâlni pe tânăr, până la urmă se 
gândi să facă după cum urmează: pentru că odaia ei dădea 
cu geamul către stradă şi cum îşi dăduse seama că 
Arriguccio se trudea cam mult până s-adoarmă, dar o dată 
adormit, pe urmă dormea tun, se chibzui să-l pună pe tânăr 
către miezul nopţii s-aştepte în faţa porţii, ea să se ducă să-i 
deschidă şi apoi să stea cu el cât timp dormea bărbatu-său. 


Şi, ca să facă astfel încât să-l simtă numai ea când ar fi fost 
să vină, se gândi să lase pe fereastra odăii o sforicică, care 
c-un capăt să atingă pă-mântul în faţa casei, iar cu celălalt 
să treacă pe sub fereastră pân! la ea, astfel încât să poată, 
când se culca, să-şi lege sfoara de degetul cel mare de la 
picior. Pe urmă, înştiinţându-l şi pe Ruberto despre asta, îi 
porunci să tragă de sfoară când venea la dânsa şi ea, clacă 
bărbatul s-ar fi întâmplat să doarmă, ar fi lăsat sfoara şi s-ar 
fi dus să-i deschidă; iar dacă nu dormea, ar fi ţinut-o strâns 
şi ar fi tras-o către sine, ca el să înţeleagă şi să 

— Decameronul voi. II - cd. CO n-o aştepte degeaba. 
Ruberto fu inclntat de născocirea aceasta şi folosindu-se de 
ea, avu prilejul să se întâlnească din când în când cu 
doamna. 

În cele de pe urmă însă, urmând ei să se vadă cu atare 
şiretlic, se întâmplă că într-o noapte, pe când femeia 
dormea dusă, bărbatul să întindă piciorul către dânsa şi să 
găsească sfoara; drept care, întinzând o mână şi aflând-o 
înnodată de degetul femeii, îşi zise în sinea lui: "Aicea nu 
miroase a bine". Iar când văzu că sfoara mai ieşea şi pe 
fereastră, fu încredinţat că-i vorba de şiretlic şi înşelăciune. 
De aceea,. După ce-o tăie cu grijă de unde era legată şi şi-o 
legă lui de deget, se puse să aştepte să vază ce se întâmplă. 
Nu după multă vreme, venind Ruberto la întâlnire şi ca de 
obicei trăgând de sforicică, bărbatul se trezi: dar, fiindcă nu 
se pricepuse să-şi lege bine sfoara, Ruberto, care trase 
zdravăn, se pomeni cu ea în mână şi socotind că-i semnul 
doamnei se puse s-o aştepte. Arriguccio se sculă degrabă şi 
luându-şi armele din cui se repezi la uşă să vadă cine e 
acolo ca să-l cotonogească bine. Deşi un simplu negustor, 
Arriguccio acesta era un om puternic şi viteaz; şi ajungând 
la uşă, cum n-o deschise uşurel, precum făcea nevastă-sa, 
Ruberto, care-l auzise, căzu la bănuieli şi pricepând că nu 
femeia îi deschisese uşa, o luă la sănătoasa cu Arriguccio 
după dânsul. În cele de pe urmă însă, după ce alergară o 
bucăţică bună, Ruberto îşi trase spada, căci era înarmat şi 


el, se întoarse şi se încăierară în lege, unul cu gândul de-a 
lovi şi celălalt de-a se apăra. 

Femeia, care se trezise din somn când Arriguccio ieşise 
din odaie, văzând că îi tăiase sfoara, îşi dete seama imediat 
că îi aflase şmecheria; şi auzind că Arriguccio se luase după 
tânăr, se sculă degrabă şi cum ştia ce tărăboi ar fi ieşit din 
treaba asta, îşi chemă servitoarea, care cunoştea toată 
povestea, şi atâta se ţinu de ea, rugând-o să-i ia locul în pat 
şi să îndure cu răbdare bătaia de la Arriguccio, fără a se da 
de gol, urmând s-o răsplătească apoi cu vârf şi îndesat, că 
până la urmă fata se învoi şi intră în pat. Apoi ea, după ce 
întâi suflă în luminarea care ardea în odaie, ieşi şi se 
ascunse în alt ungher al casei, aşteptând ce-avea să se 
întâmple. 

Încăierându-se aşadar Ruberto cu Arriguccio, precum: am 
spus, vecinii, trezindu-se din somn la zgomot, porniră a-i 
ocări; din care pricină Arriguccio, temându-se să nu-l 
cunoască, deşi nu izbutise să afle cine e băiatul şi nici să se 
răzbune, croindu-i câteva cu spada, îl lăsă în plata 
Domnului şi se întoarse acasă c-o falcă în cer şi alta în 
pământ. Cum intră în odaie, prinse a striga mânios: 

— Unde eşti, ticăloase? Degeaba ai stins lumina, că de 
scăpat tot n-ai să-mi scapi. 

Şi ducându-se către pat o înhaţă pe servitoare, crezând că 
e nevastă-sa, şi-o rupse în bătaie, cărându-i la picioare şi 
pumni din răsputeri, până ce-o învineţi la faţă; şi-n cele de 
pe urmă îi mai tăie şi părul, strigându-i în răstimp cele mai 
straşnice ocări pe care le-a auzit ureche de femeie. Fata 
plângea, săraca, de potopea pământul, ca una care avea de 
ce; şi chiar dacă din când în când striga: "îndură-te, pentru 
Dumnezeu" sau "Lasă-mă, destul", aşa-i schimbase plânsul 
vocea şi pe Arriguccio aşa de tare îl învrăjbise mânia, încât 
nu fu în stare să-şi deie seama că nu-i glasul nevesti-şi, ci al 
alteia. lar după ce-o cotonogi mai-mai să-i frângă oasele şi 
mai tăie şi părul, precum spuneam, îi zise: 


— N-am să te mai bat, femeie fără de ruşine. Dar am să 
merg la fraţii tăi şi-am să le spun ce poamă-mi eşti; să vie ei 
pe urmă, să facă ce-or pofti cu tine şi ce le-o cere cinstea 
lor, dar să te ducă de la mine, că de acu înainte n-ai ce 
căuta la casa mea. 

Şi grăind astfel ieşi din odaie, o zăvori înăuntru, apoi plecă 
de unul singur. De îndată ce auzi că pleacă, monna 
Sismonda, care trăsese cu urechea şi auzise totul, intră în 
odaie, aprinse luminarea şi o găsi pe slujnică bătută măr, 
sărmana, şi hohotind în gura mare. Doamna se strădui s-o 
mângâie pe cât ştiu mai bine şi-o duse în odaia ei, unde 
punând s-o îngrijească şi s-o slujească în taină, o răsplăti cu 
multă dărnicie pe cheltuiala lui Arriguccio,. lar slujnica fu 
mulţumită. Pe urmă, întorcându-se degrabă în odaia ei, făcu 
la repezeală patul, deretică prin cameră, aprinse 
luminarea-şi puse toate cele la locul lor, ca şi cum nimeni n- 
ar fi dormit acolo; apoi se îmbrăcă frumos, se pieptănă şi se 
găti, căznindu-se să arate de parcă nici nu s-ar fi culcat. Pe 
urmă aprinse un opaiţ 

24$Ş 

* şi, luându-şi nişte rufe în poală, se puse în capul scărilor 
* şi începu să coasă, aşteptând să vază în ce chip avea să - 
se descurce toată povestea. 

Plecând de acasă, Arriguccio se duse întins la fraţii 
doamnei şi atâta le bătu la poartă, până ce slugile, au-zindu- 
|, îi descuiară. Fraţii doamnei, trei la număr, şi cu mama ei, 
când auziră că musafirul e Arriguccio, se sculară cu toţii şi, 
după ce porunciră să li se aducă luminări, ieşiră în calea lui 
şi-l întrebară ce caută la ceasul acela singur. Arriguccio le 
povesti de-a fir-a-păr toată întâm-plarea, de la sfoara pe 
care o aflase înnodată la degetul nevesti-şi şi până la sfârşit, 
când se bătuse cu Ruberto; si, spre a le da şi-o mărturie a 
celor ce făcuse, le arătă cosiţele ce socotea că-s ale ei, 
adăugind că-i roagă să vie după dânsul şi apoi să facă ce-or 
crede mai nimerit pentru cinstea lor, căci el nu mai avea de 
gând s-o ţie în casa lui. Fraţii doamnei, mânioşi din cale- 


afară de cele auzite, pe care le credeau deplin adevărate, şi 
porniţi împotriva surorii lor, după ce porunciră să li se 
aducă torţe aprinse, plecară cu Arriguccio la el acasă, 
hotărâți bă-şi pedepsească sora. Văzându-i cât sunt de 
porniţi, bă-trâna, mama lor, se luă plângând după ei şi 
începu să-i roage când pe unul, când pe celălalt, să nu dea 
aşa de lesne crezare unor asemenea lucruri, până ce nu s- 
or încredința cu ochii lor de cele spuse de bărbat; căci el, 
zicea femeia, s-ar fi pwtut din alte pricini s-o bată şi să-i 
poarte pică şi acu să pună în cârca ei toată povestea asta 
doar ca să scape dânsul; că nu putea pricepe, zicea, şi se 
mira grozav cum de putuse să se întâmple aşa ceva, când 
ea îşi cunoştea bine fata, căci o crescuse de micuță; şi multe 
altele ca astea. 

Ajunşi la Arriguccio acasă, fraţii intrară înăuntru şi-o luară 
în sus pe scări. Madonna Sismonda, când îi auzi că vin, 
strigă: 

— Cine-i acolo? 

La care unul din fraţi răspunse: 

— Lasă, ticăloase, că ai să vezi tu acuşa cine-i. Femeia zise 
atunci: 

— Da' ce mai e şi asta? Doamne, fereşte-ne de rău. 

Şi ridicându-se în picioare, urmă: 

— Bine aţi venit! Dar ce căutaţi la ceasul ăsta şi încă toţi 
trei laolaltă? 

Fraţii, când o văzură că sade liniştită şi coase, fără urmă 
de vânătaie în obraz, după ce Arriguccio spusese c-o bătuse 
Măr, se cam mirară la început şi-şi mai struniră oleacă furia, 
pe urmă însă îi cerură să spună cum se întâmplase povestea 
pentru care o învinuia bărbatul, ameninţând-o straşnic dac- 
ar fi cutezat să nu le spună tot. 

Femeia le răspunse: 

— Zău dacă ştiu ce să vă spun: habar n-am din ce pricină 
mă învinuieşte Arriguccio. 

Bărbatul, într-acestea, se tot uita la ea şi-o măsura ca un 
năuc din cap până-n picioare, fiindcă ştia prea bine că îi 


trăsese zeci de pumni în faţă, c-o zgâriase, c-o bruftuluise în 
fel şi chip şi-acu femeia arăta de parcă nu s-ar fi întâmplat 
nimic din toate astea. După ce însă fraţii ei îi povestiră mai 
pe scurt tot ce spusese Arriguccio de sfoară, de bătaie şi de 
toate celelalte, femeia se întoarse către bărbat şi zise: 

— Vai, Arriguccio, ce mi-e dat s-aud? Se poate aşa ceva? 
De ce mă ponegreşti, făcându-mă de râsul lumii, pe mine 
care sunt cinstită şi în schimb tu vrei cu dinadinsul să pari 
om rău şi crud, când nu eşti? Nici n-ai venit acasă azi- 
noapte, necum să fi dormit cu mine! Şi zici că m-ai bătut? 
Eu nu-mi aduc aminte. 

Bărbatul o întrebă atunci: 

— Cum, ticăloaso, nu ne-am dus noi împreună la culoare? 
Nu m-am întors eu, după ce-am alergat pe urma ibovnicului 
tău? Nu te-am snopit oare în bătaie şi nu ţi-aim tăiat părul? 

Femeia îi răspunse: 

— Aicea, în casa asta, aseară nu mi te-ai culcat. Dar, 
fiindcă treaba asta n-am cum s-o dovedesc altminteri decât 
cu vorba, vorbă dreaptă, hai s-o lăsăm deoparte şi să ne 
întoarcem la ce spui, că m-ai bătut adică şi mi-ai tăiat şi 
părul. Eu nu ştiu să mă fi bătut; dar voi, care sunteţi de 
faţă, şi tu, uitaţi-vă de vreţi, şi-o să vedeţi că n-am niciunde 
urmă de bătaie; şi nu te-aş sfătui să ai atâta îndrăzneală 
încât să te atingi de mine, că-ţi jur pe Dumnezeul meu, ţi-aş 
face sânge toată faţa. Cât despre păr, pre câte ştiu, nu pare 
să mi-l fi tăiat; doar dacă n-ai făcut-o fără să-mi dau eu 
seama. Hai, chiar să văd. 

Şi zicând astfel, îşi ridică vălul de pe cap şi le arătă la toţi 
că avea cosiţele întregi. 

Văzând şi auzind aşa, fraţii şi mama doamnei îi spuseră 
bărbatului: 

— Ce mai e şi asta, Arriguccio? Parcă spuneai cu totul 
altfel când ai venit la noi; cum ai să poţi acu să faci dovada 
celor spuse? 

Arriguccio şedea ca aiurit. Ar fi poftit el să vorbească, dar 
cum vedea că nu e chip să dovedească ce-ar fi vrut, nu 


cuteza să deschidă gura. Femeia se întoarse atunci spre 
fraţii ei şi zise: 

— Dânsul, pre câte văd, a încercat cu dinadinsul să mă 
îndemne a face ce n-aş fi vrut să fac nicicând: să "ă înşir 
adică toate blăstămăţiile şi toată mârşăvia lui. Ei, iaca am s- 
o fac. Sunt pe deplin încredinţată că ceea ce v-a spusi s-a 
întâmplat cu adevărat şi iată cum. Bărbatul ăsta cumsecade 
pe care mi l-aţi dat - spre nenorocul meu - drept soţ, care 
îşi zice negustor şi ca atare vrea să fie cinstit de toată 
lumea şi care în sfârşit s-ar cuveni să fie mai cumpătat ca 
un călugăr şi mai cinstit ca o fecioară, se îmbată pe la 
cârciumi aproape în fiecare seară şi se înhăitează cu tot 
soiul de femeiuşti stricate, lăsându-mă pe mine să stau şi să- 
| aştept acasă, aşa cum m-aţi văzut, până la miezul nopţii, 
ba uneori chiar până-n zori. Sunt sigură că fiind beat turtă 
s-o fi culcat cu vreuna d-alea şi ei i-o fi găsit, când s-a trezit 
din somn, sfoara legată de picior şi-a săvârşit apoi minunile 
de vitejie cu care se laudă acum, snopind-o în bătaie şi 
retezându-i cozile; dar, fiindcă nu şi-a revenit cu totul din 
beţie, credea şi erede încă, sunt sigură, că toate astea mi ie- 
a făcut mie, nu ei. Uitaţi-vă la el şi veţi vedea şi voi că-i încă 
beat pe jumătate. Totuşi, orice-ar fi spus despre mine. 

— Vă rog să nu i-o luaţi în nume de rău, glndindu-vă' că la 
beţie omul vorbeşte multe, de aceea să-l iertaţi şi voi, 
precum îl iert şi eu.' 

Bătrâna însă, mama doamnei, când auzi una ca asta, se 
apucă sa facă gură, zicând: 

— Pe legea mea, copilă, una ca asta nu înghit: un dobitoc 
nesuferit şi ingrat ca omul ăsta s-ar cuveni chiar,. 

Dimpotrivă, să fie omorât pe loc, că n-a fost vrednic să se 
însoare c-o fată cum eşti tu. Auzi nemernicie! Nici de te-ar fi 
cules din tină şi nu s-ar fi căzut să facă ce-a făcut. Bătu-l-ar 
Dumnezeu să-l bată! De ce să fii tu nevoită s-asculţi 
scârbavnicele vorbe ale unui negustor de balegi de măgar? 
Da' ce-şi închipuie dumnealor, că nu ştim cine sunt? Vin. 
Toţi de pe la ţară, toate scursorile şi pleava, cu straie de 


dimie, cu pantalonii ca burlanul, cu până-n cur şi cât ce- 
ajung să pună trei bănuţi deoparte vor nici mai mult nici 
mai puţin să puie mâna pe copile de neam şi pe femei 
cinstite şi fac pe nobilii, zicând: Eu mi-s din neamul lui 
cutare şi-ai mei făcut-au asta şi aia şi cealaltă". Ehei, ce bine 
ar fi fost dacă feciorii mei mă ascultau pe mine! C-ar fi putut 
să te mărite, şi încă aşa de bine, cu unul dintre conții Guidi, 
care te lua oricum, c-o zestre cât de mică. Da' vezi c-au vrut 
să mi te dea după podoaba asta de negustor, căruia nu i-a 
fost ruşine - deşi eşti cea mai bună şi mai cinstită faţă din 
Florenţa - - să vie în puterea nopţii şi să te facă târfă, de 
parcă noi nu te-am cunoaşte! Mi-e martor Dumnezeu, de-ar 
fi să fie după mine, ar merita o scăr-măneală de să-şi aducă 
aminte de ea o viaţă întreagă. Şi întorcându-se către băieţi, 
le zise: 

— N-am spus eu că aşa ceva nu-i cu putinţă? Aţi auzit cum 
vi se poartă iubitul cumnatei cu surioara voastră? 
Lepădătura dracului de negustor calic! Că dac-aş fi în locul 
vostru, după ce-am auzit câte a vorbit de ea şi câte i-a făcut, 
n-aş avea linişte şi pace până nu l-aş omori; şi dac-aş fi 
bărbat, şi nu femeie precum sunt, eu singură i-aş face felul 
şi n-aş lăsa pe nimeni să se amestece într-asta. Trăsni-l-ar 
Dumnezeu de spurcat şi de beţiv fără ruşine! 

Fraţii doamnei, văzând şi auzind acestea, se întoarseră 
spre Arriguccio şi-i azvârliră în faţă cele mai straşnice 
sudălmi din câte a auzit vreodată ureche de nemernic. lar 
mai la urmă îi ziseră: 

— De data asta te iertăm, că ai făcut-o la beţie; dar, de ţi-i 
dragă viaţa, ai grijă nu care cumva să auzim de-acu înainte 
povesti de soiul ăsta, că dacă o fi să ne ajungă vreun 
cuvinţel pe la ureche, apăi să ştii că ţi-om plăti-o şi p-asta şi 
pe cealaltă. 

Şi astfel zicând, plecară. 

Arriguccio, care rămăsese ca lovit în cap, neştiind nici el 
dacă visase sau dacă ceea ce făcuse fusese faptă aievea, nu 
cuteză să mai crâcnească şi îşi lăsă nevasta în pace. Iar ea, 


prin isteţimea ei, nu numai că scăpă de pacostea ce-o 
ameninţa, dar pe deasupra mai găsi şi mijlocul de a-şi face 
în voie toate poftele, fără să-i pese de bărbatt 

Povestea a noua 

Lidia, nevasta lui Nicostrato, îl iubeşte pe Pirrus; acesta, 
drept dovadă a dragostei, îi cere să săvârşească trei lucruri, 
pe care ea le săvârşeşte şi pe deasupra se mai şi desfată cu 
el sub ochii lui Nicostrato, căruia îi dă a crede că ceea ce- 
văzuse fusese doar o nălucire. 

Povestea Neifilei plăcuse atât de mult doamnelor, încât nu 
mai sfârşeau acum cu râsul şi pălăvrăgeala, deşi regele, 
care îi poruncise lui Pamfilo să-şi înceapă şi el istorioara, le 
rugase în mai multe rânduri să isprăvească o dată. Dar 
după ce tăcură, Pamfilo începu astfel: 

— Cinstite doamne, după părerea mea, nu se află lucru, 
oricât ar fi de greu şi primejdios, pe care să nu cuteze a-l 
săvârşi cine iubeşte cu ardoare. Or, deşi treaba asta a fost 
adesea dovedită prin multe istorioare, eu totuşi cred să 
izbutesc a-i face şi mai limpede dovada prin povestea mea, 
în care e vorba de-o femeie, ajutată aş zice mai degrabă de 
noroc decât de isteţime în cele câte le-a săvârşit; de aceea 
nu v-aş sfătui să urmaţi pilda ei, căci soarta nu ne sare 
întotdeauna în ajutor şi nici bărbaţii nu-s toţi orbi, ca cel din 
povestirea mea. 

La Argos, o străveche cetate în Achaia, nu mare, dar 
vestită prin regii care au stăpânit-o, trăia odinioară un nobil 
zis Nicostrato, căruia în pragul bătrâneţii soarta îi 
dăruidrept soaţă o doamnă de neam mare, frumoasă şi 
îndrăzneață, pe numele ei Lidia. Şi nobilul acesta, ca om de 
neam şi bogătaş ce se afla a fi, ţinea pe lângă sine 
siujitorime multă şi câini şi păsări cu duiumul, căci îi plăcea 
şi-l desfăta peste măsură vânătoarea; printre ceilalţi 
slujitori avea şi-un tânăr spălatei, frumos şi chipeş la 
făptură, cu multă îndemânare la tot soiul de lucruri, pe care 
îl chema Pirrus şi căruia Nicostrato îi arăta cu mult mai 
multă iubire şi încredere decât celorlaţi slujitori. Pe tânărul 


acesta Lidia prinse a-l îndrăgi cu atâta patimă, încât nici zi 
nici noapte nu putea să-şi ieie ghidul de la dânsul. Dar de 
iubirea aceasta, lui Pirrus - ori că nu-şi da seama, ori c-o 
făcea cu dinadinsul - părea că nici. Nu-i pasă, din care 
pricină femeia se chinuia cumplit. Şi, hotărâtă fiind să-i 
arate că-l iubeşte, chemă într-o: zi la sine pe-o slujnică de-a 
ei, căreia îi zicea Luşca şi-n care avea încredere, şi-i spuse: 

— Ascultă, Luşca, tot ce-ai avut din parte-mi se cade a fi 
plătit prin ascultare şi credinţă; bagă de seamă deci şi nu 
sufla o vorbă din cele ce-am să-ţi spun acum, decât numai 
acelui căruia ţi-oi porunci eu să-i spui. După cum vezi, sunt 
tânăr, sunt proaspătă şi pe deasupra îndestulată cu tot ce 
inima-mi pofteşte; pe scurt nu mă pot plânge decât de un 
singur lucru şi ăsta e că anii bărbatului meu, de stai să-i 
masori cu ai mei, sunt mult prea mulţi la număr, din care 
pricină trăiesc lipsită de plăcerea la care ţin femeile mai 
mult ca la orice. Or, cum poftesc şi eu la asta, ca toate 
celelalte, de vreme ce norocul - clân-du-mi un soţ aşa 
bătrân - mi s-a vădit potrivnic, am hotărât încă de mult să 
nu-mi mai fiu şi eu potrivnică întru acestea, lăsându-mă 
pradă tânjelii, ci să găsesc un mijloc de a-mi împlini 
dorinţele; de aceea, spre a afla deplină mulţumire şi-n 
dragoste, ca-n celelalte, am hotărât ca Pirrus - mai vrednic 
fiind el decât oricare pentru asemenea treabă - să-mi vină 
într-ajutor cu îmbrăţişările lui şi de aceea am început să-l 
îndrăgesc cu atâta foc, încât n-am linişte şi pace decât 
atuncea când îl văd sau mă gândesc la dânsul. Şi dacă n-am 
să mă întâi-nesc cu el cât mai curând, am să mor negreşit. 
Deci, dacă viaţa mea ţi-e dragă, fă ce ştii şi cum ţi s-o părea 
mai bine, spune-i că-l îndrăgesc şi roagă-l tu din partea mea 
să vină la întâlnire când te-oi trimite după el. 

Slujnica îi răspunse că se învoieşte bucuros şi, cât ce află 
prilejul şi locul potrivit, îl luă pe Pirrus la o parte şi-i spuse 
cât putu mai bine tot ce-o rugase doamna. Pirrus se minună 
nespus când auzi una ca asta, căci nu-şi dăduse încă seama 


de dragostea stăpânei, dar se temu ca nu cumva femeia să-i 
întindă o cursă şi de aceea zise iute şi cu asprime în glas: 

— Lusco, nu-mi vine a crede că vorbele acestea vin de la 
doamna mea, de aceea ia aminte la cele ce vorbeşti, ori, 
dacă totuşi ea te-a îndemnat să mi le spui, nu cred că sunt 
pornite din inimă; şi, chiar de-ar fi, stăpânul meu mă prea 
cinsteşte cu mult mai mult decât o merit şi de aceea nu i-iş 
face nici mort o astfel de ruşine; ba? Î de seamă dar şi nu- 
mi umbla cu de-astea". 

Luşca nu se sperie de vorba lui cea aspră, ci-i zise: 

— Pirrus, dacă doamna are să-mi dea poruncă, am să-ţi 
vorbesc şi despre asta şi despre tot ce va vroi, fie că-ţi place 
ori nu; dar eşti un prost, să ştii. 

Şi niţeluş cam mânioasă, se întoarse la stăpână eu vorbele 
lui Pirrus, pe care ea, când le auzi, mai-mai să-şi dorească 
moartea, sărmana, şi-altă nu. Dar, după vreo trei-patru zile, 
vorbi din nou cu slujnica şi-i zise: 

— Lusco, după câte ştii, stejarul nu se doboară c-o lovitură 
de secure; de aceea eu aş zice să te mai duci o dată la cel 
care doreşte în chip neobişnuit şi numai înspre răul meu să- 
mi fie credincios şi, aflându-ţi vreme cu prilej, să-i spui din 
nou ce drag îmi este şi să încerci în fel şi chip să faci astfel 
ca să te creadă; căci. Dacă ne oprim aici, eu am să mor de 
bună seamă, iar el s-o crede înşelat şi până la urmă, de 
unde eu îi caut iubirea, m-oi pomeni că mă urăşte. 

Luşca o îmbărbăta pe doamnă şi după ce-l căută pe Pirrus, 
aflându-l de astă dată în toane bune, îi zise: 

— Pirrus, acu câteva zile ţi-am arătat cât suferă stăpână ta 
şi-a mea din pricina iubirii ce-o simte pentru tine şi acuma 
iarăşi vin să-ţi spun că, dacă stărui în asprimea pe care ai 
dovedit-o deunăzi, poţi fi sigur că n-are să trăiască mult; de 
aceea te-aş ruga să fii aşa de bun şi să-i asculţi dorinţa, căci 
dacă şi de data asta te arăţi aşa încăpățânat, de unde 
înainte vreme te socoteam tarp înţelept, apăi de aci înainte 
să ştii c-am să te ţin de prost. Ce ţi-ai putea dori mai mult 


decât să fii iubit, aşa cum eşti iubit, de-o doamnă atât de 
nobilă şi de frumoasă cum e ea? 

Şi, în afară de asta, nu vezi cât de îndatorat s-ar cuveni să 
te arăţi faţă de propria-ţi soartă, când stai să te gândeşti că- 
ţi scoate în cale un prilej atât de potrivit cu focul tinereţii 
tale şi care-ţi poate mulţumi în acelaşi timp şi poftele? Ce 
alt bărbat de seama ta mai ştii care să stea mai bine cu 
lucrurile astea decât vei sta tu însuţi, dac-ai să fii înţelept? 
Unde ai găsi un altul mai bine înzestrat cu arme, cai, 
veşminte şi bani decât ai fi tu însuţi, dacă ţi-ai dărui iubirea 
unei femei ca dânsa? As-cultă-mă ce-ţi spun şi vino-ţi în fire: 
să nu uiţi niciodată că soarta nu ne îmbie cu zâmbetul pe 
faţă şi braţele deschise decât o dată în viaţă; iar dacă 
atuncea omul nu ştie să-i primească darul şi ajunge pân' la 
urmă sărac lipit şi cerşetor, se cade să arunce vina pe sine 
însuşi, nu pe soartă. Şi, dacă vrei să ştii, între stăpâni şi 
slujitori nu se cuvine să te ţii de aceleaşi legi de cinste ca 
între rude şi prieteni; dimpotrivă: cu un stăpân să nu te 
porţi, când poţi, altfel de cum se poartă şi el cu sluga lui. 
Crezi că Nicostrato de pildă, dac-ai avea fie o nevastă 
frumuşică, fie o mamă, o copilă sau o surioară şi i-ar place, 
s-ar mai gândi la cinste, la cinstea pentru care tu te dai 
acum în lături? Eşti prost dacă-ţi închipui asta; fii sigur că, 
de n-ar ajunge la ea cu binişorul, cu rugăminţi şi cu 
momele, nu s-ar sfii deloc s-ajun "ă cu de-a sila, orice ai zice 
tu. Să ne purtăm deci şi noi cu ei şi cu-ale lor aşa precum se 
poartă ei cu noi şi cu-ale noastre. Foloseşte-te de prilejul ce 
ţi-l îmbie soarta; n-o alunga; primeşte-o cu braţele deschise, 
dacă nu, de bună seamă - las' că stăpână, sărăcuţa, are să 
moară sigur din pricina aceasta - - dar chiar şi tu te vei căi 
şi încă aşa de amarnic, încât ai să-ţi cauţi moartea. 

Pirrus, care se gândise de multe ori la cuvintele ce i le 
spusese Luşca, se hotărâse în sinea lui, de-ar mai fi fost să-l 
caute, să-i dea cu totul alt răspuns şi să împlinească voia 
doamnei, dacă putea dobândi încredințare de la dânsa că 
nu-i întinde o capcană. De aceea îi răspunse fetei: 


— Vezi, Lusco, eu ştiu bine că tot ce-mi spui e adevărat; 
dar ştiu pe de-altă parte şi că stăpânul meu e un om tare 
înţelept şi isteţ; or, cum mi-a dat pe mână toate ale lui, tare 
mă tem că Lidia nu face treaba asta decât spre a mă 
încerca, după voia şi povaţa lui. De aceea, dacă vrea să facă 
trei lucruri pentru a-mi da încredințare că nu mă păcăleşte, 
pe urmă îmi poate cere orice şi am s-o ascult pe dată. lată 
care sunt aceste l-ieruri: întâi şi întâi să osnoare de faţă cu 
Nicostrato pe cel mai bun dintre şoimii săi; în al doilea rând 
să-mi trimită o şuviţă din barba lui Nicostrato şi în al treilea 
rând să-mi mai trimită şi-un dinte de-al lui, dar dintre cei 
mai sănătoşi. 

Lucrurile acestea i se părură grele fetei, iar doamnei şi 
mai grele. Iubirea însă, care ştie să îmbărbăteze sufletele 
şi-i mare meşteră la sfaturi, o hotări să încerce totuşi şi ca 
atare doamna îi trimise vorbă lui Pirrus c-avea să facă 
grabnic şi întocmai tot ce îi ceruse, ba şi pe deasupra, iar 
fiindcă el îl socotea aşa de înţelept pe Nicostrato, zicea că 
va să se desfete în faţa lui cu Pirrus, dând a crede 
bărbatului că tot ce vede e numai o închipuire. Pirrus se 
puse să aştepte ce avea să facă doamna. 

La câteva zile după aceea, rânduind Nicostrato - după 
cum obişnuia adesea - un mare ospăț pentru niscaiva nobili, 
clupă ce musafirii se ridicară de la mese, doamna, 
îmbrăcată în catifea verde şi toată plină de podoabe, ieşi din 
iatacul ei şi intră în sala unde se aflau mesenii; acolo, de 
faţă fiind şi Pirrus, se duse drept către stinghia pe care sta 
cel mai iubit dintre şoimii lui Nicostrato, îl dezlegă, făcându- 
se că vrea să şi-l aşeze pe mână, şi prinzându-l de legături îl 
azvârli cu capul de perete şi-i omori pe loc. Nicostrato 
strigă: 

— Vai, ce-ai făcut, femeie? 

— Nimic, răspunse dânsa. 

Dar pe urmă, întorcându-se către meseni, grăi: 

— Domnilor, greu mi-ar fi să mă răzbun pe un rege care 
m-ar face de ocară, dacă pe un şoim n-aş cuteza să mă 


răzbun cum se cuvine. Trebuie să ştiţi că şoimul ăsta îmi 
răpeşte de multă vreme tot timpul pe care un bărbat este 
dator să îl închine nevestei lui; căci, de îndată ce mijesc 
zorile, Nicostrato se scoală, încalecă, aşază şoimul pe mână 
lui şi pleacă cutreierând câmpiile să-l vază cum ştie zbura; 
iar eu, aşa cum mă vedeţi, rămân singură în pat, ba şi 
nemulțumită; de aceea nu o dată, ci ele mai multe ori am 
vrut să fac ce-am făcut astăzi, dar m-a ţinut în loc dorinţa 
de-a o face în văzul unor oameni care să mă judece pe 
drept; şi socotesc că dumneavoastră veţi fi de bună seamă 
juzi nepărtinitori. 

Bărbaţii care o ascultau, crezând că vorba ei e pe măsura 
dragostei ce-o avea pentru Nicostrato, se întoarseră râzând 
spre el, care tăcea mânios, şi începură a-i zice: 

— Bine-a făcut femeia, dacă s-a răzbunat pe soim î Şi tot 
glumind pe socoteala acestei întâmplări, căci între timp 
femeia plecase în iatacul ei, întoarseră în voie bună 
mâhnirea lui Nicostrato. Pirrus, văzând acestea, îşi zise în 
sinea lui: "Bun început a dat stăpâna dragostei mele; deie 
Domnul să facă tot aşa şi de acu înainte". Nu multă vreme 
după întâmplarea asta, aflându-se doamna într-o zi cu soţul 
ei la ea în odaie, în timp ce-l dezmierda prinse a glumi cu 
dânsul şi el aşa din joacă trăgând-o niţeluş de păr, îi dărui 
prilejul să ducă la îndeplinire cel de al doilea lucru pe care 
i-l ceruse Pirrus; căci apucându-l iute de-un smoculeţ de 
barbă, râzând, îl trase aşa de tare, încât i-l smulse din 
bărbie. lar câncT Nicostrato se plânse că-l doare, dânsa îi 
zise: 

— Ce ai? De ce te-ai îmbufnat? Fiindcă ţi-am scos vreo 
câţiva peri? Dar mai înainte când mă trăgeai de păr nu te 
durea, aşa-i? 

Şi-aşa, dintr-una într-alta, urmând cu joaca mai departe, 
femeia puse bine smocul pe care îl smulsese din barba lui 
Nicostrato şi chiar în ziua aceea îl şi trimise iubitului. 

Acu, al treilea lucru îi cam dădu de furcă doamnei; totuşi, 
fiindcă era tare isteaţă şi dragostea îi ascuţea tot mai vârtos 


deşteptăciunea, găsi până la urmă o cale spre a-l căpăta şi 
pe acesta. Nicostrato ţinea la el doi bâieţaşi, copii de neam, 
pe care ai lor i-i daseră ca să deprindă în casa lui purtare şi 
obiceiuri bune; iar când Nicostrato mânca, unul din băieţaşi 
tăia bucatele pe taler, iar celălalt îi turna în pahar. Femeia îi 
chemă pe amândoi la dânsa şi le dădu a crede că le miroase 
gura; de aceea îi învăţă să tragă capul la o parte pe cât 
puteau mai tare când îl slujeau pe Nicostrato, dar îi povăţui 
să nu sufle o vorbă la nimeni despre treaba asta. Băieţii o 
crezură şi se căzniră să facă aşa cum îi învățase. Or, ' într-o 
bună zi femeia îi zise lui Nicostrato: 

— N-ai băgat de seamă cum îşi întorc băieţii capul când te 
slujesc la masă? 

'Nicostrato răspunse: 

— Ba da, vroiam chiar să-i întreb de ce. La care doamna 
zise: 

* Nu-i întreba pe ei, c-am să-ţi răspund chiar eu. De mult 
vroiam să-ţi spun, dar îmi era c-ai să te superi; acuma însă, 
fiindcă văd că-şi dau şi alţii seama, n-am încotro şi-ţi spun. 
Băieţii întorc capul fiindcă-ţi miroase gura; şi nu ştiu din ce 
pricină, că până acu nu-ţi mirosea. Urâtă-i treaba asta şi 
mai cu seamă pentru tine care ai de-a face tot cu nobili. Ar 
fi cu cale să vedem ce anume-i de făcut. 

Nicostrato răspunse: 

— Ce ar putea să fie? Să am vreun dinte rău în gură? 

La care Lidia îi zise: 

— S-ar prea putea. 

Şi ducându-l la o fereastră, îl puse să deschidă gura şi, 
după ce îl cercetă de-o parte şi de cealaltă, îi zise: 

— Vai, Nicostrato, cum ai putut să-l rabzi atâta amar de 
vreme? Ai unu-n partea asta şi după câte mi se pare nu 
numai că-i stricat, dar e şi ros aproape tot şi, dacă-l mai ţii 
mult în gură, de bună seamă c-o să-i strice şi pe ceilalţi de 
lângă el; de aceea eu te-aş sfătui să-l scoţi numaidecât, 
până ce nu se întinde răul. 

Nicostrato răspunse: 


— Dacă-i aşa, îl scot şi gata; trimite iute după un meşter să 
vie să mi-l tragă. 

La care doamna zise: 

— Ferit-a Dumnezeu să vie un meşter pentru atâta; dintele 
abia se ţine şi cred c-am să ţi-l scot chiar eu uşor, fără nici 
un meşter. Unde mai pui că ei au mână aşa de grea, că nu 
m-ar lăsa inima pentru nimica-n lume să mi te las pe seama 
lor. Am să ţi-l scot chiar eu: că cel puţin, dacă te doare, eu 
te-oi lăsa să mai răsufli, pe câtă vreme meşterul nu te-ar 
lăsa nici mort. 

Poruncind dar să i se aducă nişte cleşti anume pentru 
treaba asta, trimise pe ceilalţi afară şi ea rămase doar cu 
Luşca; pe urmă, zăvorându-se înăuntru, îl întinseră pe 
Nicostrato pe-o masă şi vârându-i în gură cleştele, îl apucă 
cle-un dinte; şi-n timp ce Lugşca îl ţinea zdravăn, deşi 
Nicostrato urla de parcă îl scuturau toţi dracii, doamna îi 
scoase dintele, îl puse bine la o parte şi luând din mâna 
Luscei un altul, găunos şi ros pe toate părţile, i-l arătă 
bărbatului, care zăcea, săracul, pe jumătate mort de câte 
pătimise, zicându-i: 

— Ia uite ce ţineai în gură de atâta amar de vreme. lar el 
dându-i crezare, deşi răbdase atâta chin şi încă se mai 
văicărea, văzând că nu mai are în gură spurcăciunea aia de 
dinte, se socoti tămăduit şi după ce femeile îl ogoiră cu de 
toate, cum între timp durerea îl mai slăbise niţeluş, plecă 
din odaie. 

Doamna luă dintele şi îl trimise iubitului, care, acu fiind 
sigur de dragostea femeii, se arătă gata să facă tot ce-ar fi 
vrut. Ci doamna, vrând să-i deie şi mai deplină încredințare 
şi abia aşteptând s-apuce a se întâlni cu el, fiindcă dorea să- 
şi ţină făgăduinţa dată, se prefăcu bolnavă; şi într-o după 
amiază, venind Nicostrato la dânsa şi ea văzând că nimeni 
altul nu-l însoţeşte decât Pirrusp îi rugă pe amândoi s-o 
ajute să meargă până în grădină ca să-şi mai uite de urât. 
Drept care, sprijinind-o Nicostrato de-o parte şi Pirrus de 
cealaltă, o duseră în grădină şi-o aşeză într-o poiană, la 


poala unui păr frumos. Acolo, după ce şezură o vreme 
câteşitrei, femeia, care într-aceasta îl înştiinţase pe băiat 
ce-ar fi trebuit să facă, îi zise: 

— Pirrus, tare-aş vrea să gust, niscaiva pere; urcă-te-n 
pom şi-azvârle câteva jos. 

Pirrus se caţără degrabă, prinse a zvârli la pere şi-n timp 
ce le azvârlea grăi: 

— Stăpâne, ce te-apucă? Şi dumneata, stăpână, cum de-i 
îngădui treaba asta aici sub ochii mei? Nu ţi-e ruşine, zău 
aşa, doar nu-ţi închipui că sunt orb? Parcă erai bolnavă mai 
adineauri, iar acum te ţii de lucruri d-astea? 

Dacă ai chef de-aşa ceva, de ce nu mergi într-o odaie - că 
ai destule doar - şi-acolo n-ai decât să te iubeşti în voie, da' 
nu aici, sub ochii mei. 

Doamna, întorcându-se către bărbatul ei, îi zise: 

— Ce-ndrugă Pirrus? Aiurează? La care el, de sus, 
răspunse: 

— Ba, n-aiurez de loc. Crezi dunneata că nu văd ce faceţi 
împreună? 

Nicostrato se minună din cale-afară şi grăi: 

— Pirrus, visezi sau ce-i cu tine? La care el răspunse: 

— Ba nu visez, stăpâne, cum nu visezi nici dumneata; aşa 
mi te mai hâţâni, că dacă părul ăsta s-ar hâţâna ca 
dumneata, n-ar mai rămâne în el o pară. 

Femeia zise atunci: 

— Ce-o mai fi fiind şi asta? Se poate oare într-ade-văr să i 
se pară precum spune? De n-aş fi aşa bolnavă, mai că m-aş 
căţăra în pom să văd şi eu minunea asta. 

Pirrus de sus din pom îi da cu gura înainte şi nu mai 
contenea cu vorba. Nicostrato îi zise atunci: 

— Coboară-te. 

Şi după ce se cobori îl întrebă: 

— Ce zici că vezi? Pirrus răspunse: 

— Mi se pare că m-aţi luat drept un zăpăcit sau un năuc de 
cap; dar, fiindcă vrei cu dinadins să-ţi spun, află că te 
vedeam culcat peste nevasta dumitale; iar când m-am 


coborât te-am văzut sculânduc-te şi aşezânduc-te aici, unde te 
afli acum. 

— "Ţi-a luat Dumnezeu minţile? Se minună Nicostrato. 
Doar noi de când te-ai căţărat în păr nu ne-am clintit din loc 
şi-am stat aşa precum ne vezi. 

La care Pirrus zise: 

— De ce să mai vorbim degeaba? Eu de văzut tot te-am 
văzut; şi ce-i într-asta oare? Că doar erai pe-al dumitale, nu 
pe-al altuia. 

Nicostrato se minună din ce în ce mai tare şi pân' la urmă 
zise: 

— Trebuie să văd şi eu dacă-i adevărat că părul ăsta-i 
fermecat şi cel care se urcă în el vede de sus minunăţii. 

Şi se urcă pe dată. Cât ce fu sus, femeia şi cu Pirrus 
începură să se desfete împreună. Nicostrato, văzându-i, se 
apucă să ţipe: 

— Netrebnice, ce faci acolo? Şi tu, mişelule, în care aveam 
atâta încredere? 

Şi zicând astfel, începu să coboare. La asta, doamna şi cu 
Pirrus răspunseră: 

— Sedent. 

lar când văzură că scoboară, se aşezară repede aşa cum îi 
lăsase. Nicostrato, cât ce fu jos şi îi văzu şezând pe locul 
unde îi lăsase, se apucă să-i ocărască, dar Pirrus îi 
răspunse.: 

— Nicostrato, mărturisesc că, după cum spuneai, mi s-o fi 
năzărit când eram sus în păr; şi nu-mi dau seama după alta 
decât după aceea că văd şi ştiu că nici dumneata n-ai văzut 
adevărat. Şi ca să fii încredinţat că nu mint, gândeşte-te 
cum s-ar putea ca nevasta dumitale, care-i aşa cinstită şi- 
aşa de înţeleaptă, dac-ar voi să te însele s-o facă chiar aici 
sub ochii dumitale? De mine nici nu. Mai vorbesc, că mai 
degrabă m-aş lăsa jupuit de viu decât să mă gândesc la una 
ca aceasta, necum s-o mai şi fac cu dumneata de faţă. De 
aceea toată vina acestor năluciri n-o poartă decât părul şi 
de la el purcede totul, că o lume întreagă, zău aşa, nu m-ar 


putea încredința că nu te-ai culcat cu nevasta dumitale, 
dacă n-ai zice şi dumneata c-am făcut şi eu acelaşi lucru, de 
care sunt încredinţat că nici nu l-am gândit, darămite să-l 
mai şi fac. 

Doamna, la rândul ei, făcând pe supărata, se ridică în 
picioare şi începu şi ea: 

— Afurisit să fii dacă mă crezi aşa de proastă, încât, de mi- 
ar sta capul la atari blăstămaţii ca cele câte zici că le-ai 
văzut din păr, să vin şi să le fac tocmai sub nasul tău. Fii 
sigur că de-aş vrea s-o fac nu mi-aş alege locul ăsta, ci-aş 
izbuti să mă ascund în vreo odaie de-ale noastre şi încă aşa 
de bine, că mare lucru ar fi să afli tu vreodată). 

Nicostrato în sinea lui le da la amândoi dreptate, gân- 
dindunse că niciodată nu s-<ar fi încumetat la asta, de faţă 
fiind şi el; de aceea, dând deoparte atari dojeni şi vorbe 
grele, prinse a vorbi de ciudăţenia acestei întâmplări şi de 
minunile pe care le înfăptuia vederea de-acolo de 

— Decameicnul voi. Il - cd. 80 sus, din pom. Dar doamna, 
care se arăta mânioasă de bănuiala lui, făcu: 

— De bună seamă, părul ăsta ivo să-mi mai facă niciodată, 
nici mie şi nici alteia, o tstfel de ruşine; de aceea, Pirrus, du- 
te fuga, adu degrabă o secure şi taie-i ca să ne răzbuni pe 
amândoi deodată, deşi ar fi mai bine poate să-i dai cu ea în 
cap lui Nicostrato, care aşa de lesne şi fără pic de 
chibzuinţă îşi pierde judecata: chiar dacă-ai fi văzut cu ochii 
tăi cele ce-ai spus, cu ochii minţii nu trebuia pentru nimica 
în lume să crezi aşa ceva. 

Pirrus fugi după secure şi când se întoarse tăie părul; 
doamna văzându-l la pământ, grăi către bărbatul ei: 

— De vreme ce duşmanul meu şi-al cinstei mele-i do-borât, 
mânia mi s-a spulberat. 

Şi zicând astfel îl iertă cu mărinimie pe Nicostrato care o 
ruga de îndurare, punându-l să făgăduiască că n-o să-şi mai 
închipuie nicicând aşa ceva despre femeia ce-l iubea ca pe 
ochii ei din cap. 


Într-acest chip, bietul bărbat batjocorit, cu doamna lui şi 
cu ibovnicul alături, se întoarse în palatul unde apoi de 
multe ori cei doi se desfătară mai cu răgaz ca prima oară. 
De care desfătare ne facă parte Dumnezeu şi nouă celora 
de faţă. 

Povestea a zecea 

Doi sienezi iubesc o jemeie, cumătră unuia dintre ei; 
cumătrul moare şi, după cum li făgăduise tovarăşului său, 
se întoarce spre a-i povesti cum e pe lumea, cealaltă. 

Numai regelui îi mai rămăsese de povestit în ziua aceea; 
prin urmare, după ce văzu că doamnele - care plângeau 
pomul tăiat fără de vină - se potoliră, începu: 

— E îndeobşte cunoscut că orice rege drept se cade a fiel, 
cel dinţii, slugă plecată a legilor pe care le-a făcut, căci 
altfel nu-l poţi numi rege, ci slujitor demn de pedeapsă; or, 
tocmai eu, ce vă sunt rege, mă văd silit să cad întru 
greşeala aceasta şi să mă învrednicesc pe drept de 
dojenirea dumneavoastră. E adevărat că ieri am rânduit o 
lege - prin care hotărâm un anumit subiect poveştilor ele 
astăzi - cu gândul să nu mă ţin de privilegiul meu ce mă 
îndreptăţeşte să povestesc despre ce-mi place; vroiam să 
mă supun adică aceleiaşi legi ca şi voi şi să vorbesc despre 
aceleaşi lucruri despre care aţi vorbit cu toţii. Dar din 
păcate până acum nu numai că s-au povestit toate 
întâmplările ce vroiam să vi le spun chiar eu, dar pe 
deasupra s-au mai spus despre subiectul acesta atâtea alte 
lucruri, care de care mai frumoase, încât oricât m-aş 
strădui să-mi scormonesc mintea, n-aş izbuti să-mi amintesc 
şi nici nu ştiu vreo istorioară care să poată sta alături de 
cele spuse până acum. De aceea, fiind silit să calc eu însumi 
legea pe care am făcut-o şi fiind deci vrednic de pedeapsă, 
mă leg chiar de pe acum să fac tot ce poftiţi ca să-mi 
răscumpăr vina şi să mă întorc din nou la privilegiul meu. 
Povestea Elisei despre cumătru şi cumătră, cât şi prostia 
sienezilor mă îndeamnă să vă spun -* lăsând deoparte 
păcălelile pe care nevestele isteţe le trag nătărăilor de 


bărbaţi - o altă istorioară, tot despre ei, poveste care, deşi 
cuprinde lucruri ce nu sunt ele crezut, în parte barem tot 
va fi pe placul dumneavoastră” 

Trăiau dară la Siena doi tineri, oameni de rând, unul pe 
nume 'Tingoccio Mini, iar celălalt Meuccio de Tura, care 
locuiau pe lângă Poarta Salaia şi umblau mai toată vremea 
împreună, avându-se nespus de dragi pe câte se părea. Şi 
umblând ei ca tot omul pe la biserici şi pe la predici, auziră 
de multe ori vorbindu-se de slava vieţii veşnice ori de 
cumplita jale cu care Dumnezeu plăteşte pe celălalt tărâm 
sufletele celor ce-au murit, dând fiecăruia în parte răsplata 
cuvenită, după purtarea lui. Or, tinerii, poftind să afle vesti 
mai amănunțite despre aceste lucruri şi neştiind cum să 
ajungă la ele, îşi făgăduiră că acela dintre ei care avea să 
moară mai întâi să se întoarcă, dacă poate, pe lume şi să-i 
spună tovarăşului său tot ce acesta ar dori să ştie; şi întru 
atare învoială legară jurământ". 

Făcându-şi dar flăcăii făgăduinţa asta şi urmând a se 
întâlni şi a umbla împreună, se întâmplă ca Tingoccio să 
lege cumetrie cu unul, după nume Ambruogio Anselmini, 
care şedea la Campo Reggi şi avusese de la nevasta lui, pe 
nume monna Mita, un copilaş. Or, cum Tingaccio însoţit de 
bunul lui prieten îşi cerceta din când în când cumătră, o 
femeie a naibii de frumoasă şi cu mult vino-ncoace, cu toată 
cumetria se îndrăgosti de dânsa; Meuccio, pe de altă parte, 
găsindu-şi-o şi el pe plac şi auzindu-l pe Tingaccio cum o 
mai urcă în slăvi din zori şi până-n seară, se îndrăgosti şi el 
de ea. De dragostea aceasta însă nu pomeniră nici o vorbă, 
căci fiecare se păzea din altă pricină de celălalt. Tingoccio 
se ferea să-i spună lui Meuccio,. Fiindcă-şi dădea cu 
socoteala că nu-i lucru frumos să-ţi îndrăgeşti cumătră şi s- 
ar fi ruşinat să ştie şi alţii treaba asta; iar cât despre 
Meuccio, el nu se ascundea din pricina aceasta, ci doar 
fiindcă-şi dăduse seama că şi Tingoccio o iubea. Drept care 
îşi zicea în sine: "Dacă i-aş spune că mi-e dragă, de bună 
seamă ar fi gelos; şi, cum el poate sta de vorbă cu ea 


oricând pofteşte, ca unul care-i e cumătru, are să facă aşa 
fel ca dânsa să mă ia la ochi şi-atunci m-am şters pe bot de 
ea". 

Acu, iubind cei doi flăcăi aşa precum spuneam, Lingoccio, 
căruia îi era mai la îndemână să-i vorbească femeii şi să-şi 
spună păsul, făcu el ce făcu cu vorba şi cu fapta şi până mai 
la urmă avu de la cumătră tot ce poftea să aibă. Meuccio îşi 
dete seama, însă cu toate că-i venea cam greu să înghită 
treaba asta, totuşi, fiindcă trăgea, nădejde s-ajungă şi el la 
femeie, se prefăcea a nu-şi da seama, ca nu cumva 
Tingoccio să-i pună bețe în roate ori s-aibă pricină să-i 
strice cu voie socotelile. Iubind aşadar cei doi prieteni într- 
acest chip - unul cu mai mult folos ca celălalt * - Tingoccio 
aflând țarina dulce pe mosioa-rele cumetrei, sapă cu atâta 
râvnă şi-asa-i munci pământul, că mi-l lovi damblaua şi după 
vreo trei-patru zile boala îl usca aşa de tare, încât, 
nemaiputând să-i ţină piept, sărmanul, se petrecu din viaţă. 
Iar după ce muri, după făgăduinţa dată, în cea de a treia zi 
(că nu putuse pasămite să vină mai degrabă) se cobori într- 
o noapte în odaia lui Meuccio, care dormea buştean, şi îl 
chemă pe nume. Meuccio deşteptându-se grăi: 

— Cine eşti tu? 

La care el răspunse: 

— Tingoccio sunt şi vin, după făgăduinţa dată, cu veşti din 
ceea lume. 

Se cam sperie Meuccio când îl văzu, ce-i drept, dar până la 
urmă se linişti şi zise: 

— Bine-ai venit, frăţioare! 

Şi-l întrebă apoi dacă-i pierdut pe veşnicie ori nu. 
Tingoccio îi răspunse: 

— Pierdute sunt doar lucrurile pe care nu le mai găseşti; 
dar eu, dacă-s aici, cum aş putea să fiu pierdut? 

— Nu asta vreau să spun, făcu Meuccio, dar te întreb de 
nu cumva te zbaţi şi tu cu sufletele osândite în focul cel de 
veci? 

La care celălalt răspunse: 


— Nu, asta nu; da' de zbătut, mă zbat şi eu în chinuri 
grele, pentru păcatele pe care le-am săvârşit în viaţă. 

Atunci Meuccio îl întrebă să-i spună cu amănuntul la ce 
păcat ce chin ţi-e dat pe lumea cealaltă, răspunse c-avea să 
facă bucuros tot ce-i cerea; apoi, Meuccio îl întrebă dacă 
putea să facă vreun lucru anume pentru el aici pe lumea 
asta. Tingoccio îi răspunse că da şi anume să se roage, să 
deie slujbe pentru dânsul şi să mai dea şi de pomană, că 
lucrurile astea prind tare bine celor morţi. Meuccio îi 
răspunse c-avea să facă bucuros tot ce-i cerea; apoi, chiar 
când Tingoccio se pregătea să plece, îşi aminti şi de 
cumătră şi ridicându-şi niţel capul, grăi: 

— Bine că-mi amintesc, Tingoccio; da' pentru vina că pe 
lume te-ai culcat cu cumătră, ce osândă ai primit? 

Tingoccio îi răspunse: 

— Frate, cât ce-am ajuns pe celălalt tărâm, am dat de 
unu', acolo, care părea că-mi ştie toate păcatele pe de rost 
şi care m-a trimis pe locul unde apoi m-am pocăit răbdând 
cumplită osândire şi unde am aflat şi alţi tovarăşi osândiţi să 
îndure acelaşi chin ca mine; şi aflându-mă între ei şi 
amintindu-mi de păcatul ce-l săvârşisem cu cumătră - deşi 
eram în foc şi ardea cumplit văpaia lui - am început să 
tremur ca varga, fiindcă m-aşteptam, pentru păcatul ăsta, 
la o pedeapsă şi mai grea ca cea care-mi fusese dată. Şi, 
când mă văzu aşa, unul de lângă mine mă întrebă: "Ce poţi 
avea pe suflet mai mult ca ăştialalţi, de tremuri stând în 
foc?" "Vai, prietene, i-am spus, mă ia cu frig când mă 
gândesc la judecata ce m-aşteaptă pentru un păcat 
îngrozitor pe care l-am făcut în viaţă". Atuncea el mă 
întrebă care-i păcatul cela şi eu i-am spus: "Păi uite, m-am 
culcat chiar cu cumătră mea si, de prea mult ce m-am iubit 
cu ea, mi-am dat şi duhul, precum vezi". Când auzi una ca 
asta, ăla începu să-şi bată joc de mine şi grăi: "Măi, nu fi 
prost şi nu te teme; că doar p-aicea nimeni nu ţine seama 
de cumetre". lar eu, dac-auzii aşa, mă liniştii cu totul. 

Şi zicând astfel, cum se mijea de ziuă, făcu: 


— Rămâi cu Dumnezeu, Meuccio, că nu pot sta mai mult 
cu tine. 

Şi, cât ai zice "vai", pieri. 

Meuccio, auzind că nimeni nu ţine seamă de cumetre pe 
cealaltă lume, se apucă să-şi bată joc de nerozia lui, căci 
până atuncea mai cruţase şi el vreo câteva, drept care 
acum, lăsând deoparte prostia de odinioară, se dovedi mai 
înţelept în lucrurile acestea. Care lucruri, de le-ar fi ştiut 
călugărul Rinaldo, s-ar fi putut lipsi de vorbăria multă cu 
care se căznise s-o aducă pe cumătră a-i face toate poftele. 

Soarele da în asfinţit stârmnd o boare dulce, când regele, 
sfârşind cu povestirea lui şi nemaifiind niciunul dator cu 
povestitul, îşi luă cununa de pe cap şi, aşezând-o Laurettei, 
rosti: 

— Doamnă, te încoronez - cu laurii ce-i porţi în nume - 
regină peste noi; e rândul dumitale acum, ca doamnă şi 
stăpână, să porunceşti ce crezi de bine pentru supuşii tăi. 

Şi zicând astfel, se aşeză. 

Lauretta, văzându-se regină, puse să-i cheme credin-cerul 
şi-i porunci să rânduiască masa de seară tot pe vale, dar 
olecuţă mai devreme ca-n alte daţi, ca să se poată întoarce 
în tihnă la palat; iar după ce-i mai arătă ce anume ar fi 
trebuit să facă de-a lungul stăpânirii ei, se întoarse către 
cavaleri şi doamne şi le zise: 

— Ieri Dioneo a rânduit ca azi să se vorbească despre 
păcălelile pe care nevestele le trag bărbaţilor; eu, dacă n-aş 
dori să vă arăt că nu-s din neamul acelora care vor să se 
răzbune cu orice preţ, aş zice acum ca mâine să se 
vorbească despre păcălelile pe care bărbaţii le trag 
nevestelor. Dar, dând deoparte gluma, cred c-ar fi mult mai 
bine să se gândească fiecare să spună o poveste despre 
acele păcăleli pe care zilnic şi le trag fie bărbaţii între ei, fie 
femeile bărbaţilor, fie ei femeilor, pentru că acest subiect 
cred că va fi tot atât de plăcut ca şi cel de astăzi. 

Şi zicând astfel, se ridică în picioare, lăsând pe fiecare să 
facă ce pofteşte până la ceasul cinei. 


Doamnele şi cavalerii se ridicară de jos şi unii, des- 
călţându-se, intrară cu picioarele în apa cristalină, iar 
ceilalţi începură a se plimba pe vale, printre copacii 
înfrunziţi şi drepţi ca luminarea. Fiammetta şi cu Dioneo 
cântară împreună o bună parte din cântarea Arcitei şi-a lui 
Palemone şi într-acest chip, cu amestecate şi felurite 
desfătări, petrecură de minune până la ceasul cinei. Pe 
urmă, aşezându-se pe malul lacului la masă, cinară veseli, 
pe îndelete, la cântecul a mii şi mii de păsărele, mângâiaţi 
de boarea dulce care pornea de către dealuri şi alunga din 
preajma lor şi cea din urmă musculiţă. lar după ce se 
strânse masa şi înconjurară o dată vâlceaua cea dezmier- 
dătoare, cum soarele nu apucase să asfinţească încă, pe 
voia doamnei lor porniră cu pas agale spre palat; si, tot 
glumind şi povestind fel şi fel de lucruri, şi despre cele 
povestite în după amiaza aceea şi despre multe altele, 
ajunseră într-un târziu, pe înserate, la palat. Acolo, după ce 
dintâi se răcoriră oleacă şi-şi alungară osteneala cu vinuri 
reci ca gheaţa şi felurite dulciuri, cât ai clipi din ochi se 
adunară roată împrejurul fântânii şi începură să danseze, la 
sunet fie de cimpoi, fie de cobze şi lăute. Iar la sfârşit regina 
îi porunci Filomenei să cânte o cântare, şi dânsa începu 
astfel: 

O, viaţă de chin necurmat! 

Putea-voi cândva, din nou fericită Să-nnod firul "vieţii, de 
unde-a plecat? 

Nu ştiu: prea mă arde, mă mistuie-n piept Dorul - foc şi 
vâlvoare - De ceea ce-a fost deplină-mplinire. Pe alţii să- 
ntreb nu cutez, nici aştept Răspuns la-ntrebare. Tu singur, 
iubite, ce-ai pus stăpânire Pe-ntreaga mea fire, Spune-mi să 
ştiu şi nădejde-nsorită Sădeşte-mi în sufletul greu încercat. 

Să spun n-aş putea ce dulce simţire In piept mi se zbate, 
De ziua, nici noaptea numirii găsesc pace. Căci văzul, auzul 
şi-a simțului fire In parte şi toate 

Aprins-au văpaia ce-n suflet îmi zace Şi inima-mi coace. Tu 
singur, iubite, simţirea pierită Mi-o poţi întări, doar tu, 


nimeni alt! 

O, spune-mi de-ajunge-voi oare şi când Ochii să-ţi văd înc-o 
dată La locul pe unde sărutul le-“am dat. Spune-mi, iubite, 
că vii pe curând, Spune-mi şi-alină-mi pe dată Durerile 
multe ce-n piept mi se zbat. Fie, cit fi-vei plecat Timpul; să 
zboare, şi mult la iubită Să stai, ca s-o mângâi de chinu- 
ncercat. 

lar dacă vreodată al meu fi-vei iar, Nătângă nu cred să mai 
fiu Şi iar să te las, ca pe vremuri, să-mi pleci. Strâns te voi 
ţine la piept ca pe-un dar Şi dorul meu pururea viu Pe gura 
ta duâce-am să-l stâmpăr pe veci. Destul. Mi-s buzele reci; 
Vino, sărută-le iute. Pornită Mă simt de pe-acuma, la gând, 
pe cântat. 

Din cântecul acesta toţi cei de faţă pricepură că o iubire 
nouă şi dulce îi pătrunsese în suflet Filomenei; dar, cum din 
vorbele cântării părea că doamna cunoscuse şi alte bucurii 
pe lângă aceea de-a-şi vedea mereu alăturea iubitul, fu 
socotită pe deplin fericită, deşi din cei de faţă se aflau unii 
care o pizmuiau. După ce Filomena îşi isprăvi cântarea, 
regina, amintindu-şi că ziua următoare era o vinere, se 
întoarse către supuşii ei şi le zise cu glas dulce: 

— După cum ştiţi, nobile doamne şi tineri cavaleri, mâine e 
ziua închinată Domnului nostru Isus Cristos şi patimilor 
sale; or, azi o săptămână, dacă v-aduceţi bine aminte, am 
preamărit această zi şi ziua următoare, oprin-du-ne cu 
povestitul. De aceea, urmând pilda Neifilei, cred c-ar fi bine 
să ne oprim şi de-astă dată şi să încercăm a ne aminti câte 
s-au săvârşit pe vremuri spre mântuirea noastră în aste 
sfinte zile. 

Toţi ascultară cu plăcere vorbele pline de evlavie ale 
reginei lor şi apoi, la îndemnul ei, cum noaptea se scursese 
pe jumătate aproape, se duseră să se odihnească. 

A* "i0 

Ziua a opla 

Sfârşeşte cea de a şaptea zi a Decameronului şi începe cea 
de a opta, în care, sub sceptrul Laurettei, se vorbeşte 


despre acele păcăleli pe care zilnic şi le trag fie bărbaţii 
între ei, fie femeile bărbaţilor, fie aceştia femeilor. 

În dimineaţa aceea de duminică, razele soarelui se iveau 
de după culmile celor mai înalţi munţi şi umbrele nopţii 
pierind lăsau să se zărească limpede tot ce se afla în jur, 
când regina, sculându-se din somn dimpreună cu toţi 
ceilalţi, porni cu ei într-o plimbare prin iarba înrourată şi 
apoi, cam către nouă ceasuri, intrând într-o bisericuţă ce se 
afla prin apropiere, ascultă acolo sfânta slujbă. Pe urmă, 
întorcându-se acasă, după ce întâi prân-ziră cu multă voie 
bună, se apucară de cântat şi dănţuit, iar după aceea, cu 
învoirea doamnei lor, cei care aveau chef de odihnă se 
duseră să se odihnească; apoi, după ce soarele trecu de 
jumătatea bolţii, se adunară câtesizece lângă fântână la 
povesti, iar la porunca reginei, Neifile începu aşa precum 
urmează: 

Povestea întâi 

Gulfardo se înţelege cu nevasta lui Guas-parruolo să se 
culce cu ea pentru o sumă de bani; împrumută banii de la 
Guas-parruolo, îi dă femeii, iar apoi, de faţă cu bărbatul - 
zicând că înapoiase banii femeii * - o sileşte să spună că-i 
primise. 

— Dacă Cel-de-Sus a rânduit ca tocmai eu cu povestirea 
mea să dau bun început zilei de azi, eu una o fac bucuroasă. 
De aceea, iubitoare doamne, cum până acum s-au povestit 
nenumărate păcăleli din cele * trase de femei bărbaţilor, de 
data asta vreau să vă istorisesc o păcăleală trasă de un 
bărbat unei femei; şi nu fiindcă aş avea de gând să 
ponegresc bărbatul şi ceea ce-a făcut, ori să susţin că ea, 
femeia, nu şi-a primit pe drept răsplata, ci tocmai 
dimpotrivă ca s-o condamn pe ea şi-n schimb să-l laud pe el, 
cât şi pentru a vă dovedi că şi bărbaţii ştiu Să-şi bată joc de 
aceia care au încredere în ei, după cum sunt şi ei la rândul 
lor batjocoriţi de cei în care cred. Deşi - - dacă ar fi să 
spunem "lucrurilor pe adevăratul lor nume - - atuncea 
păcălelii din povestirea mea nu s-ar cădea să-i zicem 


păcăleală, ci mai degrabă răsplată, răsplată bine meritată; 
căci o femeie se cuvine să fie în primul rând cinstită şi să-şi 
păzească cinstea ca pe ochii ei din cap, ferindu-şi-o cu 
străşnicie de orişice întinare. Cum însă treaba asta e greu s- 
o duci la iran sfârşit din pricină că Domnul ne-a zămislit 
slabe de înger, socot că-i vrednică de rug numai aceea 
femeie care se vinde pentru bani; pe câtă vreme aceea care 
se dă din dragoste - ale cărei puteri ştim cu toţii cât sunt de 
mari - - e vrednică după părerea mea de îngăduinţă şi 
iertare, aşa precum ne-a dovedit deunăzi şi Filostrato cu 
povestea lui despre madonna Filippa din Prato. 

Trăia pe vremuri la Milano un neamţ, un lefegiu pe care îl 
chema Gulfardo, bărbat viteaz de felul lui şi cu credinţă 
multă faţă de cei pe care îi slujea, aşa cum rareori mai 
întâlneşti la nemți; si, fiindcă oşteanul ăsta se dovedise 
platnic bun la banii luaţi pe datorie, găsea, dac-ar fi vrut, 
oricând destui neguţători care să-i dea cu împrumut pe-o 
camătă micuță orişice sumă ar fi poftit. Or, stând el la 
Milano, se întâmpla să-i pice dragă o doamnă tare 
frumuşică, pe care o chema Ambruogia, nevasta unui 
negustor bogat, cu care oşteanul nostru se cunoştea şi era 
prieten; şi îndră-gind-o el în taină, fără de ştirea soţului şi-a 
nimănui altcuiva, într-o bună zi ii' trimise vorbă, rugând-o 
să aibă bunătatea de a-i dărui iubirea ei, căci el din partea 
lui ar fi fost gata oricând să facă tot ce-i poruncea. Femeia, 
după multă şi îndelungată târguială, îi răspunse că era gata 
a-i face în voie, dacă ar fi fost să se aleagă de pe urma 
acestui fapt cu două lucruri şi anume: în primul rând cu 
încredințarea că dumnealui n-avea să sufle nici un cuvânt 
de treaba asta şi în al doilea rând cu două sute de florini de 
aur, de care avea nevoie pentru un lucru oarecare, zicând 
că el, ca om bogat, putea s-o dăruiască cu bânişorii ăştia; şi 
cu învoiala asta ar fi fost gata orişicând să-i facă toate 
poftele. 

Gulfardo, când văzu ce lacomă-i femeia pe care el o 
socotea o doamnă vrednică de cinste, scârbit de atâta 


jo'snicie îşi preschimbă în ură iubirea lui înflăcărată şi, 
hotărât s-o păcălească, îi trimsie vorbă c-o face bucuros şi 
p-asta şi orişice i-ar fi cerut, dacă-i şedea în putere; de 
aceea o rugă să-i spună când să vie, făgă-duindu-i să-i 
aducă fără de alta banii şi să păstreze taina faţă de toţi 
ceilalţi, afară doar de un prieten în care se încredea orbeşte 
şi care îl însoțea întotdeauna şi în tot locul. Doamna, 
netrebnică femeie, când auzi aşa, fu foarte mulţumită şi îi 
trimise vorbă că Guasparruolo, soţul ei, urma să plece 
curând la Genova cu treburi şi că atunci îl va înştiinţa şi va 
trimite după dânsul. Gulfardo, într-o bună zi, când îi veni la 
îndemână, îl luă pe Guasparruolo şi-i zise: 

— Uite ce-i: am pus la cale o trebuşoară pentru care as 
avea nevoie de două sute de florini de aur; de aceea vin la 
tine cu rugămintea să mi-i dai pe aceeaşi camătă cu care 
mă împrumuţi de obicei. 

Guasparruolo se învoi bucuros şi-i numără pe dată banii. 

La vreo câteva zile după aceea, Guasporruolo, aşa precum 
spusese doamna, plecă la Genova, iar dânsa trimise vorbă 
oşteanului să vie şi s-aducă banii. Gulfardo, luându-şi 
prietenul, se duse acasă la femeie şi primul lucru ce-l făcu 
fu să-i aşeze în palmă cei două sute de florini, sub ochii 
prietenului său, zicând: 

— Ia banii ăştia, doamnă, şi dă-i bărbatului dumi-tale când 
s-o întoarce acasă. 

Femeia luă florinii, fără să-şi dea seama de ce zicea aşa 
Gulfardo; şi, socotind că poate dânsul spusese anume astfel 
pentru ca însoţitorul lui să nu bage de seamă că pentru 
banii aceia ea se vindea pe sine, răspunse: 

— Bucuros îi dau, dar vreau să văd întâi câţi sunt. Şi 
răsturnându-i pe o masă se apucă să-i numere si, aflând că- 
s două sute în cap, îi luă şi-i puse bine, nespus de 
bucuroasă, apoi se întoarse la Gulfardo şi-l duse în odaia ei 
şi nu numai în noaptea aceea, dar şi în alte multe nopţi, 
până ce Guasparruolo se întoarse de la Genova, îl mulţumi 
cu trupul ei. 


Când Guasparruolo se întoarse, Gulfardo pândi un prilej 
să-l afle acasă cu nevasta şi apoi, ducându-se la el, îi zise 
faţă cu femeia: 

— Guasparruolo, cei două sute de florini pe care mi i-ai dat 
deunăzi nu mi-au făcut trebuinţă, căci trebu-soara nu mi-a 
mers; aşa că i-am adus de îndată şi i-am înapoiat nevestei 
dumitale, drept care fii bun şi mă şterge de datoria asta. 

Guasparruolo, întorcându-se către nevastă, o întrebă 
dacă-i primise. Femeia, când văzu că nu-i chip să 
tăgăduiască, căci martorul era de faţă, răspunse: 

— I”am primit, vezi bine, dar am uitat să-ţi spun. La care 
Guasparruolo zise: 

— Gulfardo, mergi cu Dumnezeu şi nu-ţi fă griji, c-am să te 
şterg de datorie negreşit. 

Iar după ce plecă Gulfardo, femeia păcălită înapoie 
bărbatului neruşinatul preţ al mârşăviei ei şi într-acest chip 
ibovnicul, prin isteţimea lui, ajunse să aibă parte de 
hapsâna de femeie, fără să deie măcar un ban. 

Povestea a doua 

Popa din Varlungo se culcă cu monna Belcolore şi-i lasă 
drept zălog giubeaua lui; pe urmă, luând de la femeie o 
piuliţă cu împrumut, când i-o trimite înapoi, îi cere în 
schimb giubeaua; femeia i-o înapoiază şi-şi varsă focul 
ocărându-L. 

În timp ce doamnele şi cavalerii îl lăudau pe Gulfardo 
pentru ceea ce-i făcuse lacomei milaneze, regina, 
întorcându-se către Pamfilo, îi porunci zâmbind să 
povestească mai departe, şi dânsul începu astfel: 

— Frumoase doamne, am să vă spun acum o istorioară 
îndreptată împotriva acelora ce zilnic ne batjocoresc, fără 
ca noi, la rândul nostru, să le putem întoarce ocara, adică o 
istorioară care loveşte în preoţi; căci dumnealor, care ne 
pun nevestele la cazne, când dau şi ei de câte una cu care 
ajung să mi se culce, îşi închi-puiesc, vezi Doamne, că-s tot 
aşa de vrednici de milă şi iertare precum ar fi de pildă de l- 
ar aduce pe sultanul din Alexandria, legat burduf, papei de 


la Avig-non. Pe câtă vreme credincioşii, sărmanii, n-au 
putinţa să le plătească după merit, deşi, ca să-şi aline focul, 
se războiesc şi ei cu tot atâta înflăcărare ca mamele, 
surorile, copilele şi prietenele lor. De aceea am de gând să 
vă istorisesc acum o snoavă, mai degrabă hazlie decât 
lungă, din a cărei încheiere veţi trage învăţătura că pe 
preoţi nu se cuvine să-i crezi orbeşte întotdeauna. 

Spun dar, că la Varlungo, un sătuleţ pe aici pe-aproape, 
după cum ştiţi şi dumneavoastră din auzite ori văzute, trăia 
un popă de ispravă, voinic nevoie mare când era vorba de 
femei şi care, deşi de citit nu prea ştia citi, afla totuşi 
destule vorbe de bine şi evlavie ca să-şi desfete credincioşii, 
duminica, când se adunau la umbra unui ulm ce străjuia 
bisericuţa. Şi mai ştia părintele - mai bine ca oricare altul 
dintre înaintaşii lui - - să cerceteze pe femei când le erau 
plecaţi bărbaţii şi nu uita nicicând să le aducă acasă fie te- 
miri-ce flecuşteţe din cele ce se vând la sărbători prin 
bâlciuri, fie apă sfinţită, fie vreun muc de luminare, lucruri 
pe care le însoțea de binecuvântarea lui. 

Or, printre alte ţărăncuţe pe care le băgase în seamă, se 
întâmplă să-i placă mai mult ca toate celelalte una pe nume 
Belcolore, nevasta unui muncitor care-şi zicea Bentivegna 
del Mazzo, şi care era într-adevăr o ţărăncuţă frumuşică şi 
proaspătă ca mărul, bine împlinită în trup şi oacheşă nevoie 
mare, făcută parcă anume să macine mai bine ca orişicare 
alta. Unde mai puneţi că ştia să cânte de minune bătând din 
tamburină: Apa se scurge în puhoaie şi să învârtească 
dansul c-o băsmă-luţă în mână, când se ivea prilejul. Şi, cum 
ziceam, prea-cuviosul se îndrăgosti aşa de tare de ea, că 
mai să-şi piardă mintea, şi cât e ziulica de mare nu făcea 
decât să umble brambura doar-doar s-o întâlnească. lar 
când se nimerea s-o vadă duminica în biserică, slobozea 
câte un "Kirie" ori câte un "Sanctus" de-ai fi jurat că-i un 
măgar ce rage, când el, bietul, se străduia să pară un 
meşter neîntrecut la ghiers; iar dacă n-o vedea, nici că-i 
păsa de cele sfinte şi una-două mântuia cu slujba şi cu toate 


celea. Oricum, ştia să facă astfel, încât nici Bentivegna, nici 
vreun vecin de-al lui, nu apucaseră să afle nimic de treaba 
asta. Şi, ca să i se vâre în suflet femeii, o cinstea din când în 
când cu câte un dar şi-i trimitea ba un mănunchi de usturoi 
abia cules - că dumnealui avea în grădina pe care şi-o lucra 
el singur un soi de usturoi cum n-avea nimeni în tot satul e 
-e ba câte un coşuleţ cu mazăre aleasă, ba câte o legătură 
de ceapă verde ori arpagic; iar când afla vreun prilej, după 
ce întâi o privea galeş, o agrăia cu vorbe dulci, dar dânsa, 
cam sălbăticuţă, se prefăcea că nu-şi dă seama şi se ţinea 
băţoasă; din care pricină preasfân-tul nu-i da de capăt 
nicidecum. 

Or, într-o zi în amiaza mare, pe când cucernicul părinte 
umbla lela prin sat, se întâmplă să se întâlnească cu 
Bentivegna del Mazzo, care mâna din spate un catâr 
încărcat cu fel de fel de lucruri; drept care, agrăin-du-l, îl 
întrebă unde o pornise. 

Țăranul îi răspunse: 

— Mă duc pân' la oraş, părinte, cu nişte treburi de-ale 
mele şi astea toate i le duc lui messer Bonaocorro 'da 

Ginestreto ca să m-ajute pentru - - naiba mai ştie, că eu nu 
ştiu - ce pricină a pus judecătorul să mă cheme printr-un 
slujbaş de-al lui. 

Popa făcu voios: 

_ Bine faci, fiule; te du cu binecuvântarea mea şi vezi de 
vino iute acasă; iar dacă te-ntâlneşti cumva cu alde 
Lapuccio ori Naldino, spune-le negreşit să vină să-mi aducă 
curelele pentru îmblăciu. 

Bentivegna îi răspunse c-avea să facă întocmai; şi-n timp 
ce omul se îndrepta către Florenţa, preotul se chibzui în 
sinea lui că acu e vremea să-şi încerce norocul şi s-o caute 
pe Belcolore acasă. De aceea, luând-o la picior, nu se opri 
până la dânsa şi după ce intră înăuntru făcu: 

_ Dea Domnul bine! Nu-i nimenea acasă? 

Femeia, care era în şură, îl auzi şi zise: 

_ Bine-ai venit, părinte! Da' ce cauţi pe căldura asta? 


La care popa îi răspunse: 

_lac-am venit să stau oleacă cu dumneata de vorbă, dac- 
am văzut că omul ţi-i dus cu treabă la oraş. 

Belcolore se scobori din sură, se puse jos şi începu să 
curețe nişte sămânță de varză pe care Bentivegna o 
îmblătise tocma atunci. 

Popa prinse a vorbi şi zise: 

— Care va să zică, Belcolore, mă laşi cu dinadins să mor de 
dragul dumitale? 

Nevasta începu să râdă şi zise: 

— Ce-ţi fac eu, părinte? 

— Nu-mi faci nimic, răspunse popa, da' nu mă laşi să-ţi fac 
nici eu ce-aş vrea şi ce-a rânduit Domnul. 

La care Belcolore zise: 

— Ei lasă, lasă, părintele! Da' ce, fac popii trebi ca astea? 

— 'Te cred, ba chiar mai bine ca alţi bărbaţi, răspunse 
popa; şi de ce nu adică? Ba chiar mai mult; află că noi 
facem mai bine treaba asta. Şi ştii de ce? Pentru că noi nu 
măcinăm decât când apa învârte roata. Aşa că, dacă stai 
cuminte şi mă-nvoieşti să fac ce-mi place, are să-ţi fie bine, 
ascultă-mă pe mine! 

Nevasta îi răspunse: 

— Ce bine, părintele? Că doar te ştie toată lumea ce 
zgârie-brânză îmi eşti! La care popa zise: 

— Nu ştiu cu ce să te îmbii. Cere tu singură: vrei poate 
niscaiva ciuboţele? Ori vreo podoabă cu beteală? Ori poate 
vrei de-o rochie? Spune tu singură ce vrei. 

Femeia zise atunci: 

— Uite ce e, părinte: din astea am destule. Dar, dacă mă 
iubeşti atâta, fă-mi un hatâr şi-s gata să-ţi fac şi eu pe voie. 

Părintele îi răspunse: 

— Spune ce vrei, că eu te-ascult. 

Atuncea Belcolore zise: 

— Sâmbătă trebuie să mă duc pân ' la Florenţa, să dau 
înapoi nişte lână pe care am tors-o şi să-mi tocmesc roata 
de tors; iar dacă dumneata îmi dai cu împrumut cinci lire - 


că de avut ştiu că le ai - - mi-oi scoate de la cămătar fusta 
cea roşie-vineţie şi cingă-toarea de zile mari pe care le-am 
adus în zestre, că, după câte vezi, din pricină că nu le am, 
nu mă pot duce nicăieri, nici la biserică măcar; iar dacă-mi 
dai bănuţii, pe urmă fac tot ce pofteşti. 

Popa grăi: 

— Aşa să-mi ajute Dumnezeu dacă îi am la mine. Da' uite, 
îţi făgăduiesc că până sâmbătă-ai să-i ai. 

— Las' că ştiu eu cirie-mi sunteţi, răspunse Belcolore; de 
făgăduit, făgăduiţi, marea cu sarea, dar când la o adică, nu 
vă ţineţi niciodată de vorba dată. Crezi c-ai să faci cu mine 
cum ai făcut cu Biliuzza, pe oare ai dus-o cu palavre şi care 
a ajuns o târfă din pricina domniei-tale? Mă jur pe ce-am 
mai sfânt, cu mine n-o să-ţi meargă; dacă n-ai banii, mergi 
de-i adă. 

— Fii bună « -* zise popa - şinu mă fă să mă duc până 
acasă, acu că am avut norocul să te aflu, singurică; când m- 
oi întoarce s-ar putea să dau de cineva aicea şi n-am mai fi 
la largul nostru. lar altădată nu ştiu, zău, de-oi mai avea 
prilej ca ăsta. 

Femeia îi răspunse: 

— Mă rog! Dacă pofteşti să mergi, atuncea du-te acuma; 
iar dacă nu, rabdă şi taci. 

Popa, dacă văzu că Belcolore nu vrea să-i facă în voie fără 
de "salvum me fac"1, pe câtă vreme dumnealui ar fi dorit s- 
o facă "sine custodia'2, grăi: 

— Tu nu vrei să mă crezi; de aceea am să-ţi las zălog 
giubeaua asta sinilie. 

Femeia ridică obrazul şi zise: 

— Asta? Ce plăteşte o ipingea ca asta? 

Părintele făcu: 

— Cum ce plăteşte? Auzi vorbă. Află c-a fost croită din cel 
mai scump postav de Flandra şi poate chiar mai scump 
decât îţi închipuieşti. Şi nu-s nici cincisprezece zile de când 
i-am dat lui Lotto, cel care vinde haine vechi, drept şapte 
lire-n cap pe ea; şi înc-am dobân-dit-o ieftin, căci după 


spusa lui Buglietto, care ştii că se pricepe la ţesături din 
astea, am câştigat cinci bani la ea. 

— Aşa? Se minună femeia. N-aş fi crezut. la dă-o încoace. 

Preacuviosul, bietul, care şedea cu arcu întins, scoase 
giubeaua şi i-o dete. Iar dânsa, după ce dinţii o împături şi-o 
puse bine, făcu: 

— Părinte, haide în şopru ăsta, că nimenea nu-l calcă în 
veci. 

Şi intrară în şopron. Acolo, popa, răsfăţând-o cu pu-păciuni 
mai dulci ca mierea şi înrudind-o cu Cristos, se desfată cu 
ea o bucăţică bună şi apoi, plecând numa-n sutană - - de 
parc-ar fi slujit la nuntă - se întoarse iar la parohie. 

Acasă însă, cugetând că mucurile de feştile pe care le 
aduna într-un an din mila credincioşilor nu făceau toate 
laolaltă nici barem două lire, îi păru rău de ce făcuse şi 
începu să se gândească cum ar putea să puie mâna pe 
haină fără să dea banii. Şi, cum era viclean din fire, găsi 
numaidecât mijlocul şi izbuti din plin. A doua zi fiind 
sărbătoare, trimise pe băiatul unui vecin de-al lui la monna 
Belcolore acasă, rugând-o să-i dea cu împrumut mojarul cel 
de piatră, fiindcă poftise la 

1 Fă-mă sănătos (lat.) (n. t.). 

2 Pară de pază (lat.) (n. t.). 

Amiaz pe Binguccio del Poggio şi pe Nuto Buglietti şi-ar fi 
dorit să facă o zeamă cu mujdei. Femeia i-l trimise. lar 
popa, pe înserate, anume către ceasul când bănuia că 
Bentivegna del Mazzo cinează cu femeia, îşi chemă diacul 
şi-i zise: 

— Ia mojarul ăsta, du-te cu el la Belcolore şi spune-i: "Zice 
cuviosul că-ţi mulţumeşte pentru el şi că te roagă să-i trimiţi 
giubeaua pe care ţi-a lăsat-o băiatul drept zălog/' 

Diacul luă mojarul şi se duse la femeie, pe care o află la 
masă cu bărbatul ei, aşa că puse jos mojarul şi îi ceru 
giubeaua, precum îl învățase popa. Belcolore, când auzi una 
ca asta, dădu să zică oarece, însă bărbatul, înciudat, făcu: 


— Te-"ai pus să-i iei zălog popii? Măi, ce ţi-aş trage una! 
Du-te şi dă-i-l iute, bătu-te-ar Dumnezeu de proastă; să nu 
te prind de-acu înainte că nu-i dai tot ce-ţi cere - de-ar fi 
să-ţi ceară şi catârul - că-i vai de capul tău. 

Belcolore se sculă bombănind, scoase giubeaua din-tr-o 
ladă şi i-o dădu diacului, zicând: 

— Să-i spui cucerniciei-sale din partea mea că Belcolore se 
jură pe toţi sfinţii să nu-l mai lase în veci să bată în mojarul 
ei, că n-a ştiut să-i facă cinste precum s-ar fi căzut. 

Diacul luă giubeaua şi repetă în faţa popii cuvintele femeii, 
la care dumnealui, râzând, făcu: 

— Dac-o mai vezi să-i spui că, dacă ea nu-mi dă mojarul, 
nu-i dau nici eu pilugul. Aşa că suntem tot acolo. 

Bentivegna crezu că nevastă-sa rostise vorbele acelea 
mânioasă fiind c-o suduise şi nu le luă în seamă. Dar ea se 
supără cu popa şi nu-i vorbi pân! la 'cules; pe urmă însă, tot 
speriind-o preacuviosul c-o trimite la caznele de veci în 
gura împieliţatului, de frică şi pentru niscaiva must şi 
câteva castane, se împacă şi nu o dată îşi mai făcu de cap cu 
el. Iar pentru cele cinci lire, pepa îi drese tamburina şi-i 
atârnă un zurgălău, iar dumneaei fu mulţumită. 

Povestea a treia 

Calandrino, Bruno şi Buffalmacco încearcă să găsească pe 
valea râului Mu<j- none o piatră fermecată, căreia îi zice 
Elitropia. Calandrino îşi închipuie c-a găsit-o el şi se 
întoarce acasă încărcat de pietre; nevasta îl ocărăşte; el, 
înfuriat, o bate zdravăn şi apoi le povesteşte prietenilor 
ceea ce ei ştiau mai bine decât dânsul. 

Isprăvindu-se povestea lui Pamfilo - de care doamnele 
făcură atâta haz, încât poate mai râd şi astăzi -regina îi 
porunci Elisei să spună mai departe, iar dânsa, care însă 
râdea de cele povestite, începu astfel: 

— Nu ştiu, plăcute doamne, dac-am să izbutesc să stârnesc 
tot atâta haz cu istorioara mea, nu mai puţin adevărată 
decât plăcută, pe cât a stârnit Pamfilo cu-a lui; oricum, mă 
voi căzni s-o fac. 


În oraşul nostru, cel veşnic plin de caraghioşi şi obiceiuri 
felurite, trăia acuma nu de mult un oarecare Calandrino, 
zugrav de felul lui, om cam sărac cu duhul şi cu apucături 
ciudate; şi Oalandrino acesta umbla mai toată vremea cu 
alţi doi zugravi, unul pe nume Bruno, iar celălalt 
Buffalmacco, doi hâtri buni de glumă, dar altfel oameni 
iscusiţi şi greu de tras pe sfoară, care se împrieteniseră cu 
Calandrino pentru că adeseori aveau prilejul să petreacă pe 
socoteala neghiobiei şi-a obiceiurilor lui. Tot pe la vremea 
aceea trăia la Florenţa un tânăr, băiat destoinic foarte şi 
mare meşter la de toate, viclean şi îndemânatic, pe nume 
Maso del Sag-gio, care, auzind şi el tot soiul de poveşti 
despre prostia lui Calandrino, ca să petreacă niţeluş, se 
hotări să-i joace un renghi ori să-l îmbie a crede mai ştie 
naiba ce minune. Şi într-o bună zi, dând peste el din întâm- 
plare în biserica Sân Giovanni si, văzându-l cum stă şi cască 
gura la zugrăvelile şi încrestăturile de pe firida care se afla 
deasupra altarului şi care nu de multă vreme fusese aşezată 
acolo, se chibzui că ăsta-i locul Şi vremea potrivită ca să-şi 
atingă țelul. De aceea, după ce dinţii destăinui unui tovarăş 
cu care se afla acolo ce avea de gând să facă, se apropiară 
amândoi de locul un'de Calandrino şedea de unul singur şi, 
prefăcându-se amândoi că nici nu-l bagă în seamă, se 
apucară să vorbească despre virtuțile ascunse pe care le au 
unele pietre, despre care Maso turuia cu atâta iscusinţă, 
de-ai fi jurat că nu-i pe lume giuvaergiu mai priceput şi mai 
destoinic decât el. Calandrino, care trăgea cu urechea, de 
la o vreme se sculă şi, pricepând că nu e vorba de nici o 
taină la mijloc, se dădu binişor pe lângă dânşii, lucru de 
care Maso se bucură nespus. Şi, fiindcă omul nu se 
sinchisea de el, ci-i da înainte cu gura, Calandrino îl întrebă 
pe unde s-ar putea găsi asemenea pietre minunate. Maso îi 
răspunse că cele mai multe se găseau în Berlinzone, 
pământ în ţara bascilor, şi anume într-un sat căruia îi zicea 
Bengodi, unde viile erau legate cu cârnaţi, iar o gâscă te 
costa un ban, pe care mai primeai şi-o rață pe deasupra; şi 


mai era acolo un munte întreg de parmezan - zicea -e 
răzăluit de-a gata, deasupra căruia şedea un neam de 
oameni care n-aveau altă treabă decât să facă raviolil şi 
macaroane pe care să le pună la fiert în supă de claponi, iar 
mai la urmă să le azvârle la vale, în jos pe munte, şi ăla de 
prindea mai multe era mai câştigat; şi-n preajma muntelui 
curgea un râuleţ cu vin, un vin fără pereche în lume şi fără 
strop de apă într-însul. 

— Halal de-aşa ţară! Se minună Calandrino. Da' cu 
claponii ăia pe care-i fierb ce se alege? 

Maso îi răspunse: 

— Îi papă bascii. Atuncea Calandrino zise: 

— Ai fost vreodată în ţara aceea? 

— Vreodată? Asta-i bună, răspunse Maso. Nu o dată, ci de 
mii de ori am fost. 

La care Calandrino zise: 

— Şi câte mile-s până acolo? 

— Păi să tot fie cam vreo mie. 

1 Un fel de colţunaşi cu carne sau cu brânză, care se fierb 
în supă (n.t.). 

— Care va să zică-i mai departe decât ar fi până-n 

Abruzzi? 

— Vezi bine, făcu Maso. Oleacă mai depărtişor. Calandrino, 
bietul, sărac cu duhul cum era, văzând că Maso nici nu 
râde, nici nu clipeşte barem la vorbele acestea, le socoti 
adevărate şi le dădu crezare cum dai oricărui adevăr care- 
şi vădeşte limpede şi fără înconjur faţa. De aceea zise: 

— Din păcate e prea departe pentru mine! Dar dac-ar fi 
mai la îndemână, zău că m-aş duce o dată, cu tine 
împreună, nu de alta, dar să văd şi eu macaroanele cum fac 
la tumbe şi să mănânc pe săturate. Da' fă bine şi spune-mi, 
pe aicea pe la noi nu se găseşte nici o piatră din alea 
fermecate? 

La care Maso zise: 

— Ba da şi încă două soiuri cu straşnice virtuţi: un soi îs 
pietrele alea tari din Settignano şi Montisci, cu care faci 


făină dacă le pui la moară; d-aia se zice acolo, prin ţările 
alea depărtate, că mila vine de la Domnul şi pietrele de 
moară din Montisci şi Settignano; da' vezi c-aici la noi 
atâtea pietre d-astea sunt, încât îşi pierd din preţ, după cum 
şi la ei îşi pierd din preţ smaraldele, fiindcă p-acolo-s munţi 
întregi, mai mari ca muntele Morello, care scânteiază 
noaptea de te cruceşti nu alta. Şi află că de-ar fi vreunul să 
şlefuiască bine, până ce nu sunt găurite, pietrele astea tari, 
din care se fac pietre de moară, şi să le înşire pe o aţă, ar 
căpăta bani grei pe ele, dacă le-ar duce la sultan. Cât 
despre celălalt soi de pietre, cărora noi, giuvaergiii, le 
zicem Elitropia, acelea-s nişte pietre cu însuşiri şi mai 
grozave: oricine poartă în sân o pietricică d-alea, nu poate fi 
văzut de nimeni acolo unde nu-i. Atuncea Calandrino zise: 

— Măi, ce mai pietre minunate! Da' astea de la urmă pe 
unde se găsesc? 

Maso îi răspunse că în Mugnone. 

— Şi cum e piatra asta? E mare ori e mică? Şi ce culoare 
are? Îl întrebă Calandrino. 

Maso îi răspunse: 

— Aşa şi-aşa. Sunt unele mai măricele şi altele mai mici. 
Da' toate-s negricioase. 

— Decameronul voi. ni - cd. 

Calandrino, care îşi vârâse bine în cap toate ama şi toată 
dimineaţa şi-o irosi cilor ' din" stradT V' ““ amindOl la 
mănăstirea mai- 

— HVafil/- "] cei mai bogaţi bărbii ht' "r”""'c. 1UbL să 
devenim de la un oSlvredni? D? * * ' am auzit Mugnone se 
află o ofatr”f “crederea, c-aicea în la ţie, nici dra”l. “u fe 
"n! Care'. Dac-* - - nim întru căutarea e" acnm f- -? Cf 
Ga-aŞ ZI1CS S- P*r-cumva să ne-o ia aSi InaTntP 4" 
mtlrzier!'. ca nu care doială, fiindcă eu ştiuMr” $Ş * găsim 
fără îngăsi-o, ce alta am'St”4""""" - în punga şi sa ne 
ducem la zarafi - care Iţit ţin pe mese movile de florini şi 
areinH « - > cât om putea. Că nimeni n ” farSinP - Şi "a 
furăm chip ne îmbogăţim pe da”a” -t Vf ' Şi într-acest cât 


e “ua de lungă şi dem? ”' “ Sătrebuia”ă pereţii, aşa cum 
f S melcul. " M St9m Să 

i-o T" 

P'"* sinea vremea ne aceea îi răspunse ascundel E(tm) 
ducem s-o căutăm. 

— Da' cum e piatra? Zise Bruno. 

— Să vezi, răspunse Calandrino. Sunt unele mai mân ŞI 
altele mai mici, dar la culoare toate-s negre, de 18 aceea, 
după socotinţa mea, as zice să le strângem pe toate cele 
negre, până ce-om da de ea. Haidem, să nu mai pierdem 
vremea. 

— Ci stai oleacă, zise Bruno. 

Şi, întorcându-se către Buffalmacco, făcu: 

— Are dreptate Calandrino. Dar nu e vremea acu pentru o 
treabă ca aceasta, căci soarele e în crucea amiezii şi cum 
răzbeşte în albie usucă toate pietrele; de aceea alea care-s 
negre în zori, când nu sunt dogorite, acum la ceasul ăsta ni 
s-or părea că-s albe. Ba pe deasupra astăzi, cum e şi zi de 
lucru, trebuie să fie tare multă lume în vale la Mugnone şi s- 
ar putea, văzându-ne, să ghicească ce căutăm acolo şi să se 
apuce şi ceilalţi să caute piatra cu pricina; iar de le pică lor 
în mână, noi pierdem tot şi nu de alta, ci numai fiindcă ne- 
am grăbit. Eu cred, de vă învoiţi şi voi, că asta-i treabă de 
făcut în zorii dimineţii, că poţi deosebi mai bine culorile la 
pietre, şi nu în zi de lucru, ci-n zi de sărbătoare, ca să nu 
fim văzuţi de nimeni. 

Buffalmacco găsi de bună povaţa lui Bruno şi Calandrino 
aşijderi; drept care câteşitrei căzură la învoială ca în 
dimineaţa următoarei duminici să pornească în căutarea 
pietrei. Calandrino însă îi rugă stăruitor să nu care cumva 
să sufle o vorbă despre asta, căci cel ce îi spusese taina îl 
juruise s-o păstreze. Iar după aceea se apucă să le înşire ce 
auzise despre ţinutul Ben-godi, jurându-se că spune drept. 

Rămaşi singuri, Bruno şi Buffalmacco se sfătuiră între ei 
cum să urzească treaba. Calandrino aşteptă ca pe jăratec 
ziua de duminică, iar când veni în sfârşit, scu-lându-se de 


mânecate, îşi adună tovarăşii şi luând-o pe la poarta Sân 
Gallo, coborâră în valea râului Mugnone, unde începură 
câteşitrei să umble în sus şi-n jos în căutarea pietrei. 
Calandrino, ca cel mai avântat, mergea înaintea celorlalţi si, 
ţopăind când ici când colo, cât ce zărea o piatră neagră se 
năpustea asupra ei şi şi-o vâra în sân. Bruno şi Buffalmacco 
călcau pe urma lui şi adunau şi ei ici una, colo alta. Ci 
Calandrino, tot strângând, se pomeni nu după mult cu sânul 
plin de pietre; drept care, ridicându-şi poalele cămeşii, care 
era destul de largă, le prinse bine în brâu şi cit ai zice "vai" 
îşi în-cărcară şi poala; apoi, nu după multă vreme, făcu şi 
din giubeică o traistă şi o umplu şi pe aia. Bruno şi 
Buffalmacco, văzându-l încărcat de pietre, cum se făcuse şi 
de amiaz, se apucară să vorbească precum se înţeleseseră 
mai dinainte încă, şi ca atare Bruno zise: 

— Da' unde-i Calandrino? 

Buffalmacco, care îl vedea doar bine, acolo la doi paşi de 
el, se răsuci căutându-l la dreapta şi la stânga şi într-un 
târziu răspunse: 

— Habar n-am unde poate fi. Doar mai înainte era aici. 

La care Bruno zise: 

— Se poate, nu zic ba, dar sunt încredinţat că acu trebuie 
să fie acasă, unde mănâncă de amiaz şi-n schimb pe noi ne 
lasă aici, să ne prostim căutând la pietre. 

— Aşa ne trebuie, zise celălalt. Bine-a făcut că ne-a amăgit 
şi ne-a lăsat aicea baltă, de vreme ce-am fost nătărăi şi l-am 
crezut ca prostii. Care altul mai neghiob ca noi ar fi putut să 
creadă c-o piatră cu atari virtuţi se află tocmai în Mugnone? 

Calandrino, când i-auzi vorbind aşa, crezu că în sfâr-sit 
dăduse peste piatra cu pricina şi mulţumită virtuţilor ei 
minunate tovarăşii lui nu-l vedeau, deşi se afla sub ochii lor. 
De aceea, bucurându-se peste măsură de norocul care 
dăduse peste dânsul, fără să spună o vorbă, se hotări să se 
întoarcă şi de aceea o luă din loc şi se porni spre casă. 
Văzându-l că se duce, Buffalmacco zise către Bruno: 

— Ce facem, vere? Nu plecăm? 


— Ba hai şi-om merge, zise Bruno, da' jur pe Dumnezeul 
meu că n-o să-şi bată joc de mine a doua oară Calandrino. Şi 
de mi-ar fi la îndemână, cum mi” a fost toată dimineaţa, ţi l- 
aş atinge pe la glezne cu una din pietrele astea, de şi-ar 
aduce aminte şi-o lună întreagă de păcăleala ce ne-a tras. 

Şi n-apucă să zică bine că şi înşfacă o piatră şi az-vârli cu 
ea în picioarele lui Calandrino, care simțind durerea până 
în rărunchi, chirci piciorul şi începu să sufle tare, dar fără 
să se vaite, şi merse mai departe. 

Buffalmaoco mi-ţi apucă şi el o piatră din cele adunate şi 
zise către Bruno: 

— Vezi pietricica asta? Ajunge-l-ar pe Calandrino cât ai 
clipi, în spinare! 

Şi dându-i drumul îi arse una, dar zdravănă de tot, în şale. 
Într-acest chip, dintr-una într-alta, tot asmu-ţindu-l de la 
spate cu pietre, urcară valea şi ajunseră la poarta Sân 
Gallo. Acolo, după ce aruncară pietroaiele adunate, se 
opriră oleacă să vorbească cu vameşii de strajă, iar dânşii, 
aflând despre ce-i vorba, se prefăcură a nu-l vedea pe 
Calandrino şi stricându-se de râs îl lăsară să treacă 
nestingherit poarta. Calandrino nu zăbovi deloc pe drum, ci 
merse ţintă acasă, la doi paşi de Ungherul Morii. Şi atâta de 
prielnică se arătă şotiei soarta, încât în timp ce urca din 
vale şi străbătu oraşul, nimeni nu-l agrăi, cu toate că în 
drum se întâlni cu câţiva oameni, puţini ce-i drept, căci cei 
mai mulţi mâncau de amiaz la ora aceea. 

Ajuns acasă intră înăuntru, aşa încărcat cum se afla. 
Nevastă-sa, femeie frumoasă şi isteaţă, pe nume monna 
Tessa, se afla din întâmplare tocmai în capul scărilor; si, 
înciudată cum era că întârziase atâta, când îl văzu că vine 
se apucă să-l ocărască, zicând: 

— Bin' că te-aduce dracu acasă! Toţi îs mâncaţi de-amiiaz 
când te trezeşti şi tu să vii. 

Când Calandrino o auzi şi pricepu că-l vede, făcu plin de 
obidă şi de durere: 


— Lua-te-ar dracu, femeie blestemată! Care va să zică aici 
erai? M-ai mâncat fript de data asta. Da' las' că ţi-oi plăti-o 
eu cu vârf şi îndesat. 

Şi, după ce urcă şi-şi lepădă povara într-o săliţă, sus, se 
repezi la dânsa şi apucând-o de cosiţe, o azvârli pe jos şi 
începu să-i care la pumni şi la picioare, lo-vind-o orbeşte în 
cap, în sale, pe unde apuca: degeaba se ruga femeia cu 
mâinile împreunate; până ce n-o snopi în bătaie, zdrobindu- 
i toate oasele şi până ce nu-i smulse şi cel din urmă fir de 
păr, nu se clinti de lângă dânsa. 

Bruno şi Buffalmacco, după ce râseră o bucată cu vameşii 
porţii Sân Gallo, porniră agale pe urmele lui Calandrino. Şi, 
ajunşi la poarta casei lui, auziră de jos ce mamă de bătaie îi 
mai ardea nevesti-şi; drept care, prefăcându-se că tocmai în 
clipa aceea pică, strigară după el de jos. Calandrino ieşi la 
fereastră roşu la faţă, năduşit şi frânt de oboseală şi îi rugă 
să vie sus. Bruno şi Buffalmacco, făcând pe îngrijoraţii, 
urcară până sus la el şi văzură odaia plină de pietre, iar 
într-un colţ pe biata Tessa, care plângea amarnic, cu părul 
răvăşit, cu rochia sfârtecată şi cu obrazul însângerat şi plin 
de vânătăi; iar într-un alt ungher pe Calandrino stând pe un 
scaun, ca omul frânt de osteneală, cu straiele ca vai de lume 
şi gâfâind din greu. Şi, după ce priviră la ei şi-n jur o vreme, 
grăiră: 

— Ce mai e şi asta? Vrei să zideşti ceva de-ai adunat atâtea 
pietre? 

lar mai pe urmă adăugară: 

— Da' monna Tessa ce-are? S-ar zice c-ai bătut-o. Ce 
înseamnă toate astea? 

Calandrino, frânt de povara pietrelor pe care le că-rase, 
de mânia îndrăcită cu care îşi altoise nevasta şi de 
supărare, fiindcă îşi scăpase ca un prost norocul printre 
degete, nu era în stare să-şi adune minţile ca să răspundă 
desluşit. De aceea, văzându-l că tace, Buffel-macco o luă de 
la capăt zicând: 


— Măi Calandrino, dacă erai mânios din altă pricină pe 
noi, nu se cădea de fel să ne batjocoreşti aşa cum ne-ai 
batjocorit, că după ce ne-ai dus cu tine ca să căutăm piatra 
aia rară, ne-ai lăsat baltă acolo ca pe nişte caraghioşi şi te- 
ai întors fără un cuvânt. Să ştii că păcăleala asta ne-a 
supărat din cale-afară şi are să fie ultima din câte ne-ai mai 
tras. De bună seamă ultima. 

La vorbele acestea Calandrino răspunse: 

— Fraţilor, nu vă supăraţi, că lucrurile stau altminteri de 
cum vi le-aţi închipuit voi. Eu, vai şi amar de mine, găsisem 
piatra aceea. Şi, ca să fiţi încredinţaţi că nu minţesc, să ştiţi 
că atunci când voi tot întrebaţi de mine şi mă căutaţi în jur, 
eu mă aflam acolo, la doi-trei paşi de voi; iar dac-am văzut 
că plecaţi şi nu mă vedeţi, v-am luat-o înainte şi abia 
adineauri am sosit, puţin înaintea voastră. 

Şi luând-o de la capăt, le povesti de-a fir-a-păr tot ce 
făcuseră acolo şi ce vorbiseră între ei, arătându-le şi 
vânătăile cu care se alesese pe la călcâie şi pe spinare de pe 
urma pietrelor azvârlite de dânşii. Pe urmă îi dădu înainte 
zicând: 

— Iar când am trecut poarta cu toate pietrele astea în sân, 
nici pâs nu mi-a zis nimeni, deşi ştiţi şi voi bine ce plicticoşi 
şi uricioşi sunt vameşii aceia, care vor cu tot dinadinsul să-şi 
vâre nasu-n tot ce duci. Ba pe deasupra m-am întâlnit pe 
drum şi cu niscaiva prieteni, cari totdeauna m-agrăiesc şi 
mă poftesc să beau cu ei şi totuşi n-a fost unul să-mi deie 
ziua bună, pentru că ei nu mă vedeau. De-aici, când am 
ajuns acasă, împieliţata asta de cutră blestemată mi s-a 
făcut înainte şi m-a văzut; ea singură. Şi nu e de mirare, că, 
precum ştiţi, muierile dezleagă orice farmec şi alungă orice 
însuşire din cele câte zac în lucruri. Şi tocmai când să zic şi 
eu că-s cel mai norocos bărbat din tot oraşul ăsta, m-am 
pomenit mai oropsit ca orişicare altul; de aceea am 
căptuşit-o de să mă ţie minte şi nu ştiu, zău, ce mă opreşte 
să n-o omor pe dată. Afurisit să fie ceasul când am văzut-o 
prima oară şi când mi-a pus picioru-n casă. Şi aprinzându- 


se din nou, fu cât p-aci să sară şi să-i mai ardă o bătaie. 
Bruno şi Buffalmacco făceau, ai naibii, pe miraţii şi îi 
dădeau dreptate lui Calandrino, deşi în sinea lor abia se 
stăpâneau să nu pufnească în râs. Dar, când văzură că se 
scoală mânios ca s-o mai bată o dată, se ridicară şi-l opriră, 
spunându-i că nu ea, ci el era de vină, el care ar fi trebuit 
să-i spună dinainte să nu i se arate în ziua aceea în faţă, 
dacă ştia că femeile dezleagă orice farmec; iar dacă 
Dumnezeu nu-i trimisese gândul ăsta era ori fiindcă soarta 
lui era să nu se norocească, ori fiindcă se gândise să-şi 
însele tovarăşii, pe care ar fi trebuit să-i înştiinţeze de 
norocul care dăduse peste dânsul. Şi după multe alte vorbe, 
într-un târziu, cu chiu cu vai, îl împăcară cu nevasta şi 
plecară de la dânsul, lăsându-l îngândurat în casa plină de 
pietre. 

Povestea a patra 

Canonicul din Fiesole iubeşte o văduvă, căreia nu-i e drag; 
crezând că se culcă cu dânsa, se culcă c-o slujnică de-a ci şi- 
i prins de episcopul care fusese adu.? De faţă de către fraţii 
doamnei. 

Elisa îşi isprăvise povestea, ascultată cu mare plăcere de 
către toată ceata de cavaleri şi doamne, când regina, 
Întorcându-se către Emilia, îi arătă c-ar fi dorit să spună 
dânsa mai departe. Emilia începu pe dată: 

— Vrednice doamne, după câte îmi amintesc, în multe din 
poveştile istorisite până acum s-a dovedit cu prisosinţă ce 
mult ne bat la cap, pe noi femeile, preoţii, călugării şi 
îndeobşte popii; dar, fiindcă în legătură cu treaba asta nu e 
chip să dai de fundul sacului oricât ai povesti, vreau să vă 
spun şi eu o istorioară despre un preot, care dorea cu 
dinadins, cu voia ori fără voia ei, să i se vâre pe sub piele 
unei femei de neam, care, fiind înţeleaptă foarte, îl răsplăti 
cum merita. 

După cum ştiţi cu toatele, Fiesole, a cărui coastă o poţi 
vedea de aici, a fost pe vremuri un oraş măreț şi cu vechime 
mare, din care pricină a avut întotdeauna un episcop şi îl 


mai are şi acum. Acolo, în preajma catedralei, o văduvă de 
neam, Piccarda după nume, avea o moşioară a ei si-o casă 
nu prea mare; or, fiindcă doamna nu era din cale-afară de 
bogată, îşi petrecea cea mai mare parte a anului în căsuţa 
aceea, împreună cu doi fraţi de-ai ei, băieţi curtenitori şi 
foarte cumsecade. Şi cum umbla adesea pe la biserica 
amintită, fiind încă foarte tânără, frumoasă şi plăcută, 
canonicul se îndrăgosti cu atâta patimă de dânsa, încât nu- 
şi mai găsea odihnă nicăieri; şi după câtva timp avu 
îndrăzneala să se ducă şi să-i destăinuiască singur dorinţa 
lui, rugând-o să nu se împotrivească iubirii ce-i purta şi să-l 
iubească şi ea aşa precum o iubea el. 

Era canonicul acesta cam bătrâior de ani, dar tare tânăr la 
simţire, cutezător, semeţ şi foarte plin de sine, cu un fel de a 
fi dezgustător şi cu apucături greţoase, într-un cuvânt aşa 
scârbos şi urâcios de felul lui, că nimeni nu-l putea înghiţi; 
şi, de-i era cuiva mai nesuferit, apoi doamnei îi era în primul 
rând, căci dânsa, nu doar că nu-l putea înghiţi, da-l şi ura cu 
străşnicie. De aceea, înţeleaptă fiind, îi spuse după cum 
urmează: 

— Că mă iubeşti, părinte, asta ar putea să mă în-cânte; şi 
eu trebuie să te iubesc şi bucuros voi face-o; ci între iubirea 
dumitale şi a mea nu trebuie să se în-tâmple nimica 
necinstit. Dumneata eşti părintele meu sufletesc, eşti preot 
şi te apropii binişor de pragul bă-trâneţii, lucruri care 
trebuie să te îndemne spre curăţenie şi spre cinste; pe de 
altă parte eu nu mai sunt o copilă pe care o prind atare 
fleacuri, ci sunt o văduvă, şi ştii şi dumneata, desigur, cât de 
cinstită i se cere să fie unei văduve. Să-mi fie cu iertare dar, 
dă-n felu-n care vrei domnia-ta eu niciodată nu voi primi să 
te iubesc şi nici nu vreau ca dumneata să mă iubeşti astfel. 
Canonicul, văzând că deocamdată nu putea scoate mai mult 
de la femeie, nu se arătă mirat şi nici nu se dădu bătut, ci cu 
îndrăzneala lui neruşinată o mai pisă încă de multe ori, şi cu 
scrisori, şi cu solii, şi chiar cu vorba uneori, când o vedea în 
biserică. Drept care doamna, socotind purtarea lui din cale- 


afară de neplăcută şi urâtă, se gândi să scape de el 
plătindu-i după merit, dacă altminteri nu putea; dar nu se 
încumetă să facă nimic până ce nu se sfătui dinţii cu fraţii 
ei. De aceea, după ce le spuse cum se purta canonicul şi ce 
avea de gând să facă, primind întru aceasta încuviințarea 
lor, după câteva zile se duse la biserică, precum îi era 
obiceiul. Canonicul, cât ce-o văzu, se duse drept la dânsa şi 
intră cu ea în vorbă, nestingherit, ca de obicei. Femeia, 
văzându-l că se apropie, îl întâmpină cu surâsul pe buze şi 
după ce se traseră mai la o parte, într-un colţ, şi după ce 
sfinţia-sa îi spuse iar aceleaşi lucruri, femeia suspină adânc 
Şi zise: 

— Părinte, am auzit de multe ori spunându-se că nu-i 
cetate, oricât ar fi de întărită, să n-o poţi cuceri, dacă te ţii 
de ea şi zi de zi o ataci; şi de adevărul ăsta îmi dau prea 
bine seama, căci, mi s-a întâmplat chiar mie. Atâta te-ai 
ţinut de capul meu cu vorbe dulci, cu gesturi drăgăstoase şi 
fel de fel de lucruri, încât m-ai făcut să renunţ la hotărârea 
mea şi, fiindcă-ţi sunt aşa de dragă, iată-mă gata să-ţi fac 
voia şi să mă culc cu dumneata. 

Canonicul, prea bucuros, îi zise: 

— Doamnă, mare mulţumită; la drept vorbind mă şi miram 
cum de-ai putut atâta vreme să mi te împotriveşti, căci până 
acum, cu altele, n-am mai păţit aşa ceva. Ba dimpotrivă, nu 
o dată mi-am zis în sinea mea că dacă femeile ar fi de 
argint, n-ar face nici doi bani, fiindcă niciuna barem nu s-ar 
împotrivi încercării. Dar să lăsăm deoparte asta; spune mai 
bine când şi cum putem să ne întâlnim. 

Femeia îi răspunse: 

— Părinte dragă, oricând, la orice ceas pofteşti, fiindcă eu 
n-am bărbat ca să trebuiască să-i dau seama de nopţile 
mele; dar unde, asta nu mai ştiu. 

— Cum aşa? Se miră canonicul. De ce nu în casa dumitale? 

Femeia îi răspunse: 

— Părinte, dumneata ştii bine că eu am doi fraţi tineri, 
care-şi aduc acasă, fie că e ziuă ori e noapte, tot felul de 


prieteni şi casa mea nu-i mare; de aceea nu ne putem 
întâlni la mine decât de-ar fi să nu vorbim şi să tăcem ca 
muţii ori să orbecăim ca orbii pe întuneric; aşa s-ar mai 
putea, nu zic ba, fiindcă ei niciodată nu vin la mine în odaie; 
dar vezi că odaia lor e aşa de aproape dea mea,câănue 
chip să spui o vorbă, cât de încet ai spune-o, fără să fie 
auzită. 

Canonicul îi zise atunci: 

— Fie şi-aşa o noapte ori două, până ce m-oi gândi unde- 
am putea să ne-ntâlnim mai în largul nostru. 

Femeia îi răspuse: 

— Fă cum gândeşti, părinte; eu nu-ţi cer altceva decât să 
păstrezi bine taina, astfel încât să nu se ştie nimica, 
niciodată. 

Canonicul răspunse: 

— N-ai grijă despre asta, doamnă, si, dacă poţi, vezi fă 
ceva să ne întâlnim la noapte. 

— Bine, făcu femeia. 

Şi, după ce îi spuse când şi în ce fel să vie, se despărţi de el 
şi se întoarse acasă. 

Acu, avea femeia noastră o slujnică, nu prea tânără, şi care 
avea o faţă aşa urâtă şi pocită cum nu s-a mai văzut pe 
lume; nasu-i era turtit, gura strâmbată într-o parte, buzele 
groase, dinţii mari şi încălecaţi care încotro, ba pe 
deasupra, sărăcuţa, era şi cam saşie şi pururi cu scursori la 
ochi şi verde-galbenă la faţă, de parcă nu la Fiesole, ci 
drept la Sinigaglia ar fi şezut în timpul verii. Şi peste toate 
astea mai era şi şchioapă de-un picior şi damblagită oleacă 
de-o lăture a trupului. Fusese botezată Ciuta; dar, fiindcă 
era aşa pocită la faţă, toată lumea nu-i mai zicea decât 
Ciutazza. Cât despre felul ei de-a fi, după ce că era aşa de 
slută, mai era şi răutăcioasă. Doamna puse s-o cheme deci 
tocmai pe Ciuta asta, şi-i zise: 

— Ascultă aici, Ciutazza, dacă la noapte îmi faci un bine, te 
alegi din parte-mi c-o cămaşă de toată frumuseţea. 

Ciutazza, când văzu că-i vorba de-o cămaşă, răspunse: 


— Doamnă, dacă-mi dai cămaşa, m-arunc şi-n foc, nu 
altceva. 

— Bine, grăi femeia. Vreau dar ca-n noaptea asta să mite 
culci în patul meu cu un bărbat şi să-l dezmierzi, dar ai de 
grijă nu cumva să sufli vreun cuvânt, ca nu cumva să te 
audă fraţii mei care dorm alăturea în odaie; pe urmă am să- 
ţi dau cămaşa. 

La care slujnica răspunse: 

— Dacă-i de lipsă, doamnă, dorm şi cu şase, nu numai cu 
unul. 

Când se însera, preacuviosul veni acasă la femeie, după 
porunca dată. Fraţii doamnei, după înţelegerea avută cu 
dânsa, se aflau alături în odaia lor şi sfătuiau ei înde ei ca 
să-i audă popa; drept care elintră tiptil şi pe întuneric în 
odaie, după povaţa doamnei, şi se culcă în pat cu Ciutazza 
lângă el, pe care doamna o învățase tot ce trebuia să facă. 
Cuvioşia-sa, crezând că stă lângă iubită, cuprinse în braţe 
pe Ciutazza si, fără a scoate o vorbă, se apucă să o sărute şi 
ea aşijderea pe dânsul; după care popa începu să se desfete 
cu meia, făcându-se stăpân pe bunurile la care râvnise de 
atâta amar de vreme. 

După ce mântui cu bine treaba asta, doamna le porunci 
fraţilor ei să facă dânşii restul, precum se înţe-i leseseră. 
Fraţii, ieşind tiptil din casă, o luară către piaţă şi acolo 
soarta îi ajută mai mult decât nădăjduiau, 1 cum era tare 
cald afară, episcopul pusese să-i caute chiar pe ei, ca să se 
ducă împreună până la ei acasă într-o plimbare şi acolo să 
bea un păhărel de vin. Dar când văzu că vin spre el, le 
spuse ce pofteşte şi-o luară încetişor spre casă. Acolo, 
aşezându-se într-o grădiniţă răcoroasă, plină de torţe 
aprinse, bău cu mare desfătare dintr-un vin bun de-al lor. 
Tinerii îl lăsară să-şi beie în tihnă vinul şi după aceea îi 
spuseră: 

— Cuvioşia-ta, de vreme ce-ai binevoit să vii până la noi şi 
să calci pragul casei noastre în care aveam de gând să te 
poftim chiar noi, ai bunătatea şi ne lasă să-ţi arătăm ceva. 


Episcopul răspunse că îi ascultă bucuros; atuncea unul 
dintre fraţi punând mâna pe-o torţă şi aşezându-se înainte, 
o luă cu toţi ceilalţi pe urme, în frunte cu episcopul, către 
odaia unde preacuviosul canonic îşi petrecea cu slujnica. 

Grăbit s-ajungă cât mai iute, popa încălecase grabnic şi, 
până a nu da peste el episcopul cu toţi ceilalţi, el călărise la 
mai bine de trei leghe încheiate; drept care acu trudit 
săracul, se odihnea cu Ciuta în braţe, cu toată zăpuşeala 
care domnea în odaie. Tânărul, după ce intră cu torţa 
aprinsă în mână, i-l arătă episcopului pe canonic, care 
dormea cu slujnica în braţe, între acestea, dumnealui 
trezindu-se din somn şi dând cu ochii de lumină şi de toţi 
oamenii aceia care şedeau în jurul lui, vâri capul sub 
plapumă înfricoşat şi ruşinat. Episcopul îi azvârli cuvinte de 
ocară şi îl sili să-şi scoată capul din aşternut şi să se uite cu 
cine se culcase. Canonicul, când pricepu păcăleala doamnei, 
pe de o parte de ciudă, iar pe de alta de ruşine, prinse a se 
văieta ca cel mai mâhnit om din toată lumea asta. Şi, după 
ce se îmbrăcă, la porunca episcopului fu trimis sub pază 
bună acasă, ca să se pocăiască acolo cu straşnice canoane 
de răul săvârşit. 

Pe urmă preasfinţia-sa dori să ştie cum anume se 
întâmplaseră acestea şi cum de popa se culcase tocmai cu 
slujnica Ciutazza. Fraţii doamnei îi povestiră împrejurarea 
de la capăt, iar dânsul, auzind aşa, o lăudă mult pe femeie şi 
aşijderi şi pe fraţii ei, care ştiuseră să deie răsplata cuvenită 
popii, fără să-şi spurce mâinile cu sânge preoţesc. 

Episcopul îl sili pe popă să-şi plângă patruzeci de zile la şir 
păcatul săvârşit; dar ciuda îl sili să-l plângă mai mult de 
patruzeci şi nouă, pe lângă faptul că mult timp nu mai putu 
ieşi pe stradă fără să nu fie arătat cu degetul de toţi 
ştrengarii, care strigau pe urma lui: "Uite-l pe ăla care s-a 
culcat cu Ciutazza!", treabă ce-l supăra aşa de tare pe 
canonic, încât era mai-mai să-şi piarză minţile, sărmanul. 
Iată dar în ce chip femeia aceea iscusită se descotorosi de 


obraznicul de popă, iar sluta de Ciutazza se alese c-o 
cămaşă şi cu o noapte fericită. 

Povestea a cincea 

Trei tineri îi trag izmenele unui judecător venit la Florenţa 
din provincia Le Marche, în timp ce el, din jilţul lui, ţinea 
judeţ la pricini. 

Emilia îşi isprăvise povestea şi văduva cu pricina fusese 
îndeobşte lăudată, când regina, privind către Fi-lostrato, îi 
spuse: 

— E rândul tău acum. 

Filostrato răspunse că-i gata şi începu astfel: 

— Plăcute doamne, tânărul pe care l-a amintit adineaori 
Elisa, Maso del Saggio adică, mă îndeamnă să renunţ la 
istorioara pe care aveam de gând să v-o spun, pentru a 
istorisi în schimb o altă povestire, în care e vorba despre el 
şi câţiva prieteni de-ai lui; şi chiar dacă povestea asta e 
oarecum mai deşucheată, fiindcă se spun în ea o seamă de 
cuvinte pe care voi, femeile, vă ruşinaţi să le rostiţi, eu 
totuşi am s-o spun, fiind peste fire de hazlie. 

După cum ştiţi şi dumneavoastră, în oraşul nostru se 
pripăşesc destul de des guvernatori veniţi din Le Marche, 
de obicei oameni lipsiţi de orice îndrăzneală, nişte calici 
care duc o viaţă aşa de mizerabilă şi atât de strâmtorată, 
încât erişice faptă de-a lor pare că nu-i decât cărpăno-şie; 
si, fiindcă sunt cu toţii din fire nişte puchinoşi şi nişte 
zgârie-brânză, aduc cu ei juzi şi notari de care ai zice mai 
curând că vin de la coarnele plugului sau drept de la vreo 
cizmărie decât din şcolile de legi. Or, într-un rând, unul din 
ei, care venise ca primar, adusese după sine, printre mulţi 
alţi judecători, pe unul ce-şi zicea pe nume messer Nicola 
da Sân Lepidio şi care arăta mai degrabă a tinichigiu decât 
a altceva; şi printre ceilalţi juzi el fu ales să dea judeţ la 
pricinile cu omor. Or, cum adeseori se întâmplă ca oamenii, 
deşi n-au treabă, să meargă pe la tribunal doar ca să caste 
gura, Maso del Saggio într-o zi, căutând pe un prieten de-al 
lui, trecu şi el pe acolo; şi dând din întâmplare cu ochii de 


messer Nicola, cum chipul lui de nătărău i se păru nou în 
oraş, se apucă să-l cerceteze din cap până în picioare. Văzu 
deci, ca atare, blăniţa unsă şi jegoasă ce-i căptuşea scufia, 
peana şi călimara ce-i atârnau la brâu, pulpanele cămeşii 
ce-i spânzurau de sub giubeică, precum şi alte multe lucruri 
ce nu le vezi la oamenii cejs puşi la rând şi-s îngrijiţi; dar 
printre toate acestea mai văzu una care, după părerea lui, 
le punea vârf la celelalte şi anume o pereche de izmene, pe 
care - - cum judecătorul şedea pe scaun şi hainele i se 
crăpau în faţă, fiindcă erau prea strimte - - avu prilejul să le 
cerceteze în voie şi să vază că fundul lor îi ajungea aproape 
până la pulpe. De aceea nu mai pierdu vremea uitân-du-se 
la ele, ci, părăsind gândul cu care intrase în tribunal, se 
apucă să caute doi prieteni buni de-ai lui, unul pe nume 
Ribi, iar celălalt Matteuzzo, la fel de năzdrăvani şi de 
poznaşi ca el, şi după ce-i găsi le spuse: 

— Băieți, dacă vi-s drag, veniţi cu mine pină aici, la Casa 
judecății şi-am să v-arăt o nătăfleaţă cum n-aţi văzut de 
când sunteţi. 

Şi ducându-se cu ei la tribunal, le arătă pe jude şi izmenele 
lui. Flăcăii încă de departe se puseră pe râs văzându-l; şi 
apropiindu-se de podiumul pe care sta judecătorul, văzură 
că era uşor să te strecori sub el şi că podeaua peste care îşi 
sprijinea picioarele avea o gaură la mijloc, prin care ai fi 
putut să treci fără prea mare greutate mâna cu braţ cu tot. 
Văzând aşa, Maso făcu: 

— Băieți, haideţi să-i tragem izmenele de tot, că doar nu-i 
lucru mare. 

Tovarăşii lui Maso se lămuriră iute cam cum trebuia făcută 
treaba, aşa că puseră la cale ce aveau să facă şi să zică şi-a 
doua zi de dimineaţă se întoarseră la tribunal şi aflară sala 
înţesată de lume. Matteuzzo, fără să-l vadă nimeni, se 
strecură sub podium şi merse drept la locul unde-şi ţinea 
judecătorul picioarele pe scândură. Maso se trase lângă 
jude şi apucându-l de giubeică - în timp ce Ribi îl trăgea şi 
el de partea cealaltă - prinse a striga: 


— Messere, ascultă aici, messere! Te rog ca pe unul 
Dumnezeu, pune-l iute pe pungaşul ăsta, până n-o şterge el 
de-aici, să-mi dea înapoi perechea de încălțări ce mi-a furat- 
O şi-acu tăgăduieşte, deşi nu-i nici o lună de când l-am prins 
chiar eu că le dădea la pingelit. 

Ribi pe de altă parte striga şi el în gura mare: 

— Nu-l asculta, messere, că minte, puşlamaua; mă 
învinuieşte pe mine că i-am furat ciubotele, pe care le am 
de atâta vreme, numai fiindcă m-am dus la el să-i cer să-mi 
dea înapoi un cufăr pe care mi l-a şterpelit. Şi, dacă nu mă 
crezi, pot să-ţi aduc şi martori, pe Trecea aia din vecini, pe 
Grassa care vinde maţe şi pe-o măturătoare care adună 
gunoiul de către Santa Măria până la Verzaia şi care l-a 
văzut când se întorcea din sat. 

Dar Maso nu-l lăsă să spuie, ci se vâri în vorba lui strigând, 
iar Ribi şi mai tare. Şi în timp ce judele, în picioare, se tot 
trăgea spre ei ca să-i audă desluşit, Matteuzzo se folosi de 
acest prilej şi vârând mina prin! Podea, prinse izmenele de 
fund şi i le trase în jos] Izmenele alunecară cât ai clipi din 
ochi, căci judecătorul era slăbuţ şi tare desălat. Iar el, 
simțind că-i lunecă, şi neştiind ce se întâmplă, dădu să-şi 
tragă hainele ca să se acopere în faţă şi să se aşeze, însă 
Maso şi Ribi, care îl trăgeau zdravăn, ţineau de el zbierând 
de zor: 

— Mă faci de râs, messere, dacă nu vrei să-mi faci 
dreptate şi să m-asculţi, ci te găteşti să pleci într-altă parte; 
că doar pentru un fleac ca ăsta nu-i obiceiul pe la noi să se 
întocmească scripte. 

Şi tot zicând aşa, atâta mi ţi-l traseră de poalele giu-beicii, 
până ce tot norodul care se afla de faţă văzu că-i fără de 
izmene. Matteuzzo, după ce ţinu de ele, până la urmă i le 
lăsă şi ieşind de sub podium, plecă fără să-l vază nimeni. lar 
Ribi, socotind că e de ajuns atât, făcu: 

— Mă jur pe legea mea c-am să mă plâng la primărie. 

lar pe de altă parte Maso, lăsându-l de giubeică, zise: 


— Ba nu, eu nu mă las nici mort şi-atât am să umblu p- 
aicea, pân-am să te aflu o dată şi-o dată mai la largul 
dumitale decât azi dimineaţă. 

Şi zicând astfel, o luară care încotro cât îi ţineau 
picioarele. Judecătorul, după ce-şi trase izmenele sub ochii 
tuturor, de parcă chiar în clipa aceea s-ar fi sculat din somn, 
băgând de seamă abia atuncea pozna, întrebă unde 
plecaseră cei doi de se sfădeau pentru încălțări şi cufăr; iar 
când văzu că nu-i găseşte, se apucă să înjure pe maţele lui 
Dumnezeu cum că dorea morţiş să ştie de-i obiceiul la 
Florenţa să tragi izmenele la juzi când stau în jilţul 
judecății. Primarul pe de altă parte, când auzi şi el isprava, 
făcu un tărăboi cumplit; dar, după ce niscaiva prieteni îi 
desluşiră că întâmplarea avea un tâlc şi că prin ea cei din 
Florenţa îi dovedeau că ştiu cu toţii că adusese în loc de juzi 
nişte neghiobi, ca să-i plătească cât mai ieftin, tăcu chitic şi 
pozna rămase fără de urmări. 

Povestea a şasea 

Bruno şi Buffalmacco ii fură un porc lui Calandrino; ca să 
găsească hoţul, îl pun să facă o încercare cu acadele de 
ghimber şi vin din cela dulce şi-i dau şi lui două acadele, 
amare înăuntru, amestecate cu aloi; hoţul se arată a fi chiar 
el, drept care e nevoit să deic prietenilor săi două perechi 
de claponi graşi, ca să nu-l spună nevestei lui. 

Abia se isprăvi povestea lui Filostrato, de care se râsese 
zdravăn, când regina îi porunci Filomenei să spună mai 
departe şi dânsa începu: 

— Graţioase doamne, după cum numele lui Maso l-a 
îndemnat pe Filostrato să vă spună povestea pe care aţi 
aseultat-o, tot aşa numele lui Calandrino şi al tovarăşilor 
săi, de care s-a mai pomenit aicea, mă îndeamnă şi pe mine 
să vă povestesc o istorioară, ce trag nădejde să vă placă. 

Nu cred c-ar fi nevoie să mai spun şi eu cine e Calandrino, 
Bruno şi Buffalmacco, fiindcă îi cunoaşteţi dinainte; de 
aceea, trecând mai departe, spun că numitul Calandrino 
avea o moşioara, nu prea departe de Florenţa, pe care o 


primise în zestre de la nevasta lui, şi printre celelalte 
bunuri pe care i se aducea moşia se afla şi câte un porc cu 
care se alegea în fiecare an.; şi, fiindcă aşa se obişnuise, în 
luna lui decembrie mergea la ţară cu nevasta şi acolo tăia 
porcul şi-apoi îl punea la sărat. Or, într-un an se întâmplă 
ca, fiind ne-vastă-sa bolnavă, Calandrino să meargă singur 
la tăiatul porcului. Bruno şi Buffalmacco, prinzând de veste 
treaba asta, se duseră şi ei la un bun prieten de al lor, un 
popă care era vecin cu Calandrino, să petreacă acolo vrei 
trei sau patru zile. Calandrino, care tăiase porcul în 
dimineaţa zilei în care ei sosiseră, văzându-i pe amân-doi cu 
popa, îi chemă şi le zise: 

— Bine-aţi venit, măi fraţilor! Ia haideţi să vedeţi ce 
gospodar sunt eu! 

Şi, ducându-i în casă, le arătă porcul tăiat. Bruno şi 
Buffalmacco găsiră porcul straşnic şi pricepură din 

— Decameronul voi. III - cd. 80 spusele lui Calandrino că 
avea de gând să-l puie la sare pentru ai lui. Atuncea Bruno 
zise: 

— Măi, da' mare prost mai eşti! Vinde-l mai bine şi de bani 
ne-om bucura împreună, iar lessei n-ai decât să-i spui că ţi 
l-au şterpelit. 

Calandrino zise: 

— Nici gând; întâi că nu m-ar crede şi-apoi m-ar da afară 
din casă. Nu v-amestecaţi în treburile mele, că şi-aşa nu v- 
ascult. 

Degeaba se căzniră flăcăii să-l convingă, căci tot n-o 
scoaseră la cap. Calandrino îi pofiti la cină cu jumătate de 
gură, drept care dânşii nu primiră, şi-apoi plecară de la el. 
Pe drum Bruno făcu: 

— Ce-ar fi să-i furâm porcul la noapte, hai? Ce zici? 

— Dar cum naiba am putea-o face? Întrebă Bu-falmacco. 

— Lasă că ştiu eu, zise Bruno. Numai de nu i-ar * schimba 
locul. 

— Dacă-i aşa, hai să-l furăm, răspunse Buffalmacco. De ce 
adică să n-o facem? Şi-om trage apoi un chef cu popa, de să 


ne meargă vestea! 

Părintele se învoi bun bucuros la furt şi atuncea Bruno 
zise: 

— La treaba. Asta e de lipsă niţică dibacie. Tu, 
Buffalmacco, ştii doar bine ce cărpănos e Calandrino şi cât 
de bucuros se îmbată când e să nu plătească el. Haide să-l 
ducem la o crâşmă; popa să se prefacă numai că ne 
cinsteşte pe toţi trei şi să nu-l lase să plătească nimic pe 
Calandrino. O să se îmbete turtă şi-o să-l putem fura în voie, 
că nu e decât el acasă. 

Făcură, dar, întocmai precum spusese Bruno. 

Calandrino, văzând că popa nu lasă pe nimeni să 
plătească, se apucă să beie zdravăn si, deşi nu-i trebuia 
prea mult ca să se ameţească, bău până nu mai putu. Şi, 
cum era noapte târzie când se întoarse acasă, nu mai pofiti 
nimic de cină, intră şi se trânti pe pat, lăsând uşa deschisă, 
deşi era încredinţat c-o încuiase cu zăvorul. Bruno cu 
Buffalmacco se duseră împreună cu popa să cineze; şi, după 
ce mâncară bine, luară cu ei niscaiva scule, ca să se poată 
strecura la Calandrino în casă pe unde dibuise Bruno că-i 
locul potrivit şi se porniră în-tr-acolo. Ci aflând uşa 
descuiată, intrară înăuntru si, luând porcul din cui îl duseră 
la popă acasă, unde îl dosiră bine, iar pe urmă se culcară. 

A doua zi de dimineaţă Calandrino se sculă, de astă dată 
treaz la minte, şi cât se cobori văzu că porcul nu-i în cui şi 
uşa e deschisă; drept care, după ce întrebă pe unul şi pe 
altul dacă nu ştiu cumva cine îi furase porcul, văzând că nu- 
i chip să-l găsească, se apucă să facă un tărăboi cumplit, 
jelindu-se în gura mare că cineva îi furase porcul. Bruno şi 
Buffalmacco, sculându-se şi ei, se duseră la Calandrino să 
vadă ce mai zice. Calandrino, cât ce dădu cu ochii de ei, îi 
chemă cu lacrimile în ochi şi le spuse: 

— Vai, fraţilor, mi-au furat porcul. 

Bruno se apropie de el şi-i zise pe şoptite: 

— Mare minune, zău aşa, c-ai fost şi tu înţelept o dată! 

La care Calandrino zise: 


— Nu mint. Mi l-au furat. De-adevăratelea v-o spun. 

— Aşa, aşa, făcu celălalt; strigă cât poţi, ca să te creadă. 

Calandrino, bietul, striga din ce în ce mai tare, zicând: 

— A naibii treabă! Nu mint, pricepe o dată. Mi l-au furat 
de-a binelea. 

Dar Bruno îi da înainte: 

— Zi numai, zi; aşa şi trebuie. Strigă cât poţi în gura mare, 
ca să te creadă că spui drept. 

— Pe legea mea, mă scoţi din fire, răspunse Calandrino. 
Nu vrei să crezi şi pace; să mă trăsnească Dumnezeu dacă 
te mint. Mi l-au furat. 

Atunci Bruno zise: 

— Cum dracu? Nu pricep. leri încă l-am văzut aicea. Doar 
n-oi fi vrând să cred că peste noapte a zburat. 

— Aşa cum îţi spun, răspunse Calandrino. 

— E oare cu putinţă? Se minună celălalt. 

— Vezi bine, zise Calandrino. Aşa e, cum îţi spun. Am 
rămas de pagubă şi nu ştiu cum să mă întorc acasă; 
nevastă-mea n-o să mă creadă şi, chiar dacă m-ar crede n-o 
să mai am zi bună cu ea un an de zile. Atuncea Bruno zise: 

— Dacă-i aşa, pe legea mea, i-o mârşăvie treaba asta dar, 
Calandrino, tu ştii bine că ieri te-am învăţat chiai eu să 
născoceşti povestea şi n-aş vrea să-ţi baţi joc acuma de noi 
şi de nevastă-ta. 

Calandrino prinse a zbiera şi zise: 

— De ce mă scoţi din fire şi mă îndemni să îrijui de 
Dumnezeu şi sfinţi? Iţi spun şi iar îţi spun că mi-ai furat 
porcul azi-noapte. 

Atunci grăi şi Buffalmacco: 

— Dacă-i aşa, trebuie să-aflăm, dac-om putea, un mijloc ca 
să-l găsim neapărat. * e. 

— Ce mijloc am putea găsi? Întrebă Calandrino. La care 
Buffalmacco zise: 

— Apăi de bună seamă că n-a venit din India, acela de ţi l-a 
furat. Hoţul trebuie să fie unul dintre vecinii tăi. Şi dacă tu 


poţi să-i aduni, eu ştiu să fac o încercare, aia cu pâinea şi cu 
brânza, şi cât ai zice "vai" îl şi găsim pe hoţ. 

— Ţi-ai găsit! Făcu Bruno. Crezi c-o să poţi să-i duci pe 
ăştia cu pâinea şi cu brânza? Sunt încredinţat că unul din ei 
a furat porcul şi n-o să vrea nimeni să vie, fiindcă o să-şi 
deie seama de ce îi chemăm aşa pe toți. 

— Ce-i de făcut atunci? Întrebă Buffalmacco. 

— Eu cred, răspunse Bruno, că încercarea asta ar fi mai 
bine dac-am face-o cu acadele de ghimber şi cu vin din cela 
dulce, la care să-i poftim să beie. N-o să le treacă prin minte 
că vrem să-i încercăm şi vor veni de bună seamă; că doar 
putem sfinţi şi acadelele la fel de bine ca pâinea şi ca 
brânza. 

— Aşa e, bine zici, făcu Buffalmacco. Ce spui de asta, 
Calandrino? Să încercăm? 

— De bună seamă, răspunse Calandrino. Ba chiar vă rog s- 
o faceţi, că, dacă aş şti măcar pe mâna cui a încăput, m-aş 
simţi oarecum mai mângâiat. 

— Atunci haidem, zise Bruno. Dacă-mi dai bani, sunt gata 
să mă duc până la Florenţa, s-aduc de acolo ce ne trebuie. 

Calandrino avea la el vreo patruzeci de sfanţi, pe care îi 
dădu pe toţi. Bruno plecă dar la Florenţa, la un spiţer, 
prieten de-al lui, şi cumpără ca la vreo litră de acadele de 
ghimber; pe urmă puse pe spiţer să-i facă două de-alea 
amare, să le amestece înăuntru cu zeamă proaspătă de aloi 
şi la sfârşit să le îmbrace în zahăr, ca pe celelalte; si, ca să 
nu le încurce ori să le piardă, le făcu la amândouă câte un 
semn, după care putea uşor să le recunoască. Pe urmă, 
după ce mai cumpără şi-o damigeana cu vin dulce, se 
întoarse în sat la Calandrino şi-i zise: 

— Mâine dimineaţă să-i pofteşti la un pahar de vin pe cei 
ce-i bănuieşti; e zi de sărbătoare şi vor veni bucuroşi; iar 
Buffalmacco şi cu mine la noapte om sfinţi acadelele şi 
mâine dimineaţă le-om aduce acasă. Mai mult: de dragul 
tău am să-i îmbii chiar eu pe oameni să ia şi să mănânce şi 
tot eu am să le vorbesc şi am să fac ce-i de făcut. 


Calandrino făcu precum îl învățase. Drept care a doua zi, 
în jurul ulmului din faţa bisericii se adunară o ceată 
întreagă de ţărani şi de tineri florentini care se aflau la ţară. 
Bruno şi Buffalmacco veniră cu cutia de acadele şi cu vinul 
şi, după ce aşezară pe cei de faţă în cerc, Bruno prinse a 
vorbi şi zise: 

— Domnilor, trebuie să vă spun de ce v-am adunat aici, ca 
nu cumva la urmă să fiu eu vinovatul, dacă s-ar întâmpla 
ceva ce nu v-ar fi pe plac. Lui Calandrino aici de faţă i s-a 
furat ieri noapte un porc şi nu se ştie cine-i hoţul; or, fiindcă 
el de bună seamă se află printre noi, ca să-l putem găsi, 
Calandrino vă pofteşte să luaţi din acadelele astea, 
fieştecare câte una şi după ele să beţi vin. Şi-i bine să ştiţi 
de pe acuma că hoţul n-o să fie în stare să înghită acadeaua, 
căci o să-i pară mai amară ca fierea şi-o s-o scuipe; de 
aceea, ca să n-aibă a pătimi ruşinea asta aicea în văzul 
tuturor, cred c-ar fi mai bine să se mărturisească popii şi eu 
sunt gata să mă las de orice încercare. 

Toţi cei de faţă se învoiră bucuroşi să mănânce acadelele. 
Drept care Bruno, după ce-i aşeză la rând şi-l puse şi pe 
Calandrino să sadă în şir cu ei, o luă de la un capăt şi începu 
să împartă fieştecăruia acadeaua. 

Ajuns în dreptul lui Calandrino, luă una din acelea amare 
şi i-o aşeză în palmă. Calandrino şi-o azvârli degrabă în 
gură şi începu să mestece: cât ce-i ajunse însă pe limbă 
gustul de aloi, nemaiputând răbda amăreala, scuipă pe dată 
acadeaua. Toţi se uitau unul la altul să vadă care scuipă, şi-n 
timp ce Bruno împărțea de zor la acadele, făcându-se că nu 
ia în seamă la ce se întâmplă în jurul lui, se auzi din spate 
un glas: 

— Ce-i asta, Calandrino? 

Bruno se întoarse iute si, când văzu pe Calandrino 
scuipându-şi acadeaua, făcu: 

— Ia staţi niţel; poate a scuipat din alte pricini. Mai ţine 
una, Calandrino. 


Şi luând şi-a doua acadea, i-o puse el în gură şi pe urmă îşi 
văzu de treabă până sfârşi de împărţit. Prima ca prima, dar 
a doua i se păru şi mai amară bietului Calandrino; totuşi, 
fiindcă îi era ruşine s-o scuipe şi pe asta, o mestecă o vreme 
în gură şi într-acestea începu să slobozească nişte lacrimi 
mari cât nişte alune; şi până mai la urmă, nemaiputând 
râbda, scuipă şi-a doua acadea, precum făcuse şi cu prima, 
între acestea Buffal-macco cu Bruno dimpreună dădeau 
oamenilor să beie. Când îl văzu însă pe bietul Calandrino c- 
o scuipă şi pe cea de-a doua, se alăturară celorlalţi şi toată 
lumea zise că fără îndoială Calandrino îşi furase singur 
porcul, iar unii dintre cei de faţă îl şi certau cu asprime. 
Dar, după ce plecară ceilalţi şi Calandrino rămase cu 
Buffalmacco şi cu Bruno, acesta de pe urmă zise: 

— Puteam să jur că l-ai vândut şi că pe noi ne-ai dus cu 
vorba, zicând că ţi l-au şterpelit, ca nu cumva, Doamne 
fereşte, să ne cinsteşti şi tu o dată cu un pahar de vin din 
banii ce i-ai luat pe el. 

Calandrino, care nu scuipase încă bine amărăciunea de 
aloi, se apucă să jure că nu vânduse porcul. Dar 
Buffalmacco zise: 

— Hai, vere, spune drept: cât ai primit pe el? Ai luat barem 
şase florini? 

Calandrino, când o auzi şi p-asta, se luă cu mâinile de cap. 
Atuncea Bruno îi spuse: 

— Ascultă aicea, Calandrino: unul din cei care a mâncat şi 
a băut cu noi ne-a spus că ai pe aici prin apropiere o 
fetişcană, o ţiitoare, căreia îi dai toţi banii pe care îi pui 
deoparte şi că e încredinţat că ei i-ai trimis porcul. Zi de- 
ăştia-mi eşti? Ai învăţat să tragi lumea pe sfoară, hai? 
Deunăzi ne-ai pornit pe valea râu-lui Mugnone ca să 
culegem pietre negre si, după ce ne-ai pus la treabă, ne-ai 
lăsat baltă acolo şi te-ai întors de unul singur. Iar după 
aceea mai vroiai să te şi credem c-ai găsit-o. Acu, la fel ca 
atunci, te juri şi vrei cu dinadins să ne încredinţezi că 
porcul, pe care ori că l-ai vândut, ori că l-ai dăruit, ţi l-au 


furat vecinii. Da' vezi că noi ne-am obişnuit cu renghiurile 
tale şi le cunoaştem pe de rost, aşa că nu ne mai poţi duce. 
De aceea, ca să-ţi spunem drept, află că ne-am căznit destul 
cu sfinţirea acadelelor şi ca atare ori ne dai două perechi de 
claponi graşi, ori, dacă nu, îi spunem Tessei toată povestea 
de la capăt. 

Calandrino, văzând că nu-i crezut şi socotind că-i de prisos 
să-şi mai sporească amărăciunea şi cu blestemele nevestii, 
n-avu ce să mai facă şi le dădu claponii, pe care ei, după ce 
întâi sărară bine porcul, îl luară cu ei la Florenţa, lăsându-l 
pe bietul Calandrino cu paguba şi cu ruşinea. 

Povestea a şaptea 

Un student iubeşte o văduvă: femeia, îndrăgostită fiind de 
altul, îl lasă o noapte întreagă să stea în zăpadă şi s-o 
aştepte; studentul află şi el mijlocul de-a se răzbuna şi-o 
lasă pe femeie să şadă goală o zi întreagă în toiul verii pe un 
turn, în bătaia soarelui şi în voia muştelor şi-a tăunilor. 

Mult haz făcură doamnele de bietul Calandrino şi poate 
încă ar mai fi râs, de nu le-ar fi fost milă văzând că până mai 
la urmă fu păgubit şi de claponi, pe lângă că pierduse 
porcul. Dar când povestea se sfârşi, regina îi porunci 
Pampineei să spună mai departe şi dânsa începu pe dată: 

— Preaiubite doamne, se întâmplă adeseori ca viclenia 
însăşi să-şi bată joc de viclenie; de aceea nu-i lucru cuminte 
să afli desfătare In a-i batjocori pe ceilalţi. Până acuma am 
râs destul de toate păcălelile care ne-au fost istorisite, dar 
nimeni n-a vorbit de nici o răzbunare; tocmai de aceea eu 
vreau să stârnesc puţină milă în inimile dumneavoastră 
pentru răsplata dreaptă cu care s-a ales o văduvă din oraşul 
nostru, care a plătit aproape cu viaţa renghiul jucat unui 
student. Şi cred că-i spre folosul vostru să-mi ascultați 
povestea, căci din cuprinsul ei veţi învăţa să vă feriţi a-i 
păcăli pe ceilalţi, dând în atare chip dovadă de multă 
înţelepciune. 

Trăia pe vremuri la Florenţa - şi nu sunt prea mulţi ani de 
atunci - o tânără, frumoasă la trup, dar trufaşă la suflet, 


copilă de neam mare, pe care Dumnezeu o dăruise din 
belşug cu toate bunurile firii; şi tânără aceasta, Elena după 
nume, rămânând văduvă de bărbat, nu mai vroi cu niciun 
chip să se mărite a doua oară, fiindcă se îndrăgostise de un 
tinerel frumos şi cu mult vino-ncoace, pe care chiar ea 
însăşi şi-l alesese după plac; de aceea, nefiind stingherită de 
nici un alt bărbat, petrecea clipe minunate alături de iubitul 
ei, cu care se in-tâlnea adesea, prin mijlocirea unei slujnice 
în care se încredea orbeşte. Or, tocmai pe la vremea aceea 
se întâmplă ca un alt tânăr, pe nume Rinieri, un nobil din 
oraşul nostru, care studiase multă vreme la Paris - - nu ca 
să-şi vândă ştiinţa pe bani, cum fac mulţi alţii, ci ca să afle 
rosturile şi firea ascunsă a lucrurilor (obicei ce-i prinde de 
minune pe nobili) - se întâmplă, zic, să se întoarcă acasă, la 
Florenţa, unde începu să ducă o viaţă de om cu scaun la 
cap, cinstit de toată lumea, atât pentru noblețea lui, cit şi 
pentru învăţătura multă ce-o dobândise de prin cărţi. Dar, 
fiindcă adeseori pe oamenii care cunosc mai cu temei 
adâncul firii iubirea îi prinde în mreje mult mai uşor decât 
pe ceilalţi, Rinieri se lăsă şi el cuprins de patima iubirii, căci 
într-o bună zi, mer-gând la o petrecere, doamna de care 
aminteam i se arătă îmbrăcată în negru, după obiceiul 
văduvelor, si, după socotinţa lui, atât de plină de gingăşie, 
de farmec şi de frumuseţe, încât nu-şi aminti să fi văzut 
vreodată femeie mai frumoasă; de aceea îşi zise în sinea lui 
că cel căruia Domnul avea să-i hărăzească darul de-a o 
cuprinde goală în braţe, putea pe drept cuvânt să-şi zică 
fericit. Privind-o dară pe ascuns şi cunoscând că nu e chip 
să dobândeşti fără de trudă un lucru mare şi de preţ, se 
hotări cu dinadins să facă tot ce-i sta în putere ca să-i 
câştige prietenia, astfel încât pe urmă, prin mijlocirea 
prieteniei, să-i dobândească şi iubirea şi prin iubire să 
ajungă a-şi molcomi dorinţele. Doamna, ce n-avea obiceiul 
să-şi ţină ochii în pământ, ci, înfumurată cum era, îi învârtea 
cu tâlc la dreapta şi la stânga şi cunoştea pe dată pe cei 
care o priveau ca pe-un cireş ce dă în pârg, văzu cum se 


uita Rinieri la ea şi în sinea ei îşi zise chicotind: "Pre cât se 
pare, n-am venit degeaba la petrecere, căci dacă nu mă 
înşel am prins de nas un papă-lapte". Şi astfel începu să-l 
măsoare din când în când cu coada ochiului, trudind să-i 
dovedească tânărului că-l băgase şi ea în seamă, căci 
dumneaei credea că pe cât creste numărul celor răpuşi şi 
prinşi în laţ de farmecele ei, pe atâta îşi sporeşte şi preţul 
frumuseţii, şi mai cu seamă în ochii aceluia căruia i-o 
dăduse în dar cu dragostea ei dimpreună. 

Aşa stând lucrurile deci, studentul cel cu multă carte lăsă 
deoparte cugetările filosofice şi începu să se gân-dească 
numai la draga lui; de aceea, închipuindu-şi că s-ar putea 
să-i placă şi el, după ce află unde şedea, se apucă să se 
învârtească prin faţa casei ei cu câte o pricină sau alta. 
Doamna, care, precum spuneam, afla în treaba asta prilej 
de vană înfumurare, îi dovedi că-i bucuroasă să-l vază în 
preajma ei; din care pricină -studentul, după ce află mijlocul 
de a-i cunoaşte servitoarea, îi spuse c-o iubeşte pe doamna 
şi-o rugă să facă astfel, încât să dobândească de la dânsa 
bunăvoință pentru drn-sul. Slujnica îi făgădui cu uşurinţă şi 
pe urmă îi povesti totul stăpânei, care o ascultă râzând cu 
lacrimi şi apoi făcu: 

— Care va să zică tocma aici trebuia să-şi piardă capul pe 
care l-a adus tobă de carte de la Paris! Mă rog, să-i dăm ce 
caută! De-o fi să te agrăiască iar, să-i spui că eu îl îndrăgesc 
cu mult mai mult decât el pe mine; dar că, femeie fiind, sunt 
nevoită să-mi păzesc cu străşnicie cinstea, ca să pot păşi cu 
fruntea sus printre celelalte femei; şi pentru treaba asta, 
dacă e în-tr-adevăr aşa înţelept precum se spune, s-ar 
cuveni să mă iubească de mii de ori mai mult. 

Sărmana văduvioară! Habar n-avea ce înseamnă să ai de-a 
face cu studenţi! 

Slujnica, aflându-l pe Ririeri, îşi împlini solia precum îi 
poruncise doamna, iar el, voios nevoie mare, se apucă s-o 
roage cu şi mai multă înflăcărare, să-i scrie răvaşele şi să-i 
trimită daruri. Doamna le lua pe toate, dar, când era ca să-i 


răspundă, îi răspundea cam în doi peri; şi-l duse aşa cu 
vorba o bucăţică bună. In cele de pe urmă însă, fiindcă 
iubitul ei, căruia îi povestise totul, căzu la bănuieli şi se cam 
supără oleacă, femeia, vrând să-i dovedească c-o bănuieşte 
pe nedrept - cum într-acestea Rinieri o tot pisa de zor - 
trimise slujnica la dânsul să-i spună după cum urmează: că 
de când el o încredinţase de dragostea ce i-o purta, nu 
avusese niciodată prilej de a-i face în voie, dar că trăgea 
nădejde să-l poată întâlni de sărbătorile Crăciunului, care 
erau aproape; de aceea îl ruga ca în seara primei zile de 
Crăciun să vie peste noapte în curte, unde, de îndată ce-o 
putea, ar fi venit şi dânsa. Studentul, nemaiputând de 
bucurie, la vremea hotărâtă se duse acasă la femeie şi, 
după ce fu dus de slujnică în curte şi încuiat acolo, se puse 
să aştepte. Doamna, care îşi poftise în seara aceea ibovnicul 
la dânsa, cină cu el în voie bună şi după aceea îi povesti ce 
avea de gând să facă şi mai la urmă adăugă: 

— În felul-acesta ai să pricepi cum l-am iubit şi îl iubesc pe 
cel pe care eşti gelos prosteşte, fără de temei. 

Cuvintele acestea îi veseliră sufletul ibovnicului, dornic să 
vadă adeverindu-se cu fapta spusele femeii. 

Cu o zi înainte se întâmplase să ningă tare afară şi neaua 
acoperise totul, din care pricină studentul nu apucă să 
aştepte mult că şi începu să simtă frigul mai tare decât ar fi 
vrut; dar, în nădejdea că în curând se va încălzi la pieptul 
doamnei, îl îndură plin de răbdare. Femeia după câtva timp 
grăi către ibovnic: 

— Haide în odaia mea ca să vedem prin ferestruică ce face 
în curte tinerelul pe care eşti gelos şi ce-i răspunde slujnicei 
pe care am pus-o să-i vorbească. 

Şi ducându-se amândoi la o ferestruică de unde se putea 
vedea fără a fi văzut cel dinăuntru, o auziră pe slujnică 
vorbind de la altă fereastră cu studentul şi zi-cându-i: 

— Rinieri, doamna-i foc şi pară, că tocma-n seara asta s-a 
nimerit să vie unul din fraţii ei, care a ţi-nut-o mult de vorbă 
şi pe urmă a rămas la cină şi încă n-a plecat; da' cred c-are 


să plece iute. De aceea n-a putut să vină, da' vine acuş, 
numaidecât. Te roagă deci să nu te superi că trebuie s-o 
aştepţi. 

Studentul o crezu şi zise: 

— Spune-i iubitei mele să nu-şi mai facă griji degeaba 
până ce n-o putea veni fără de nici o împiedicare; dar de 
venit, să vie cât o putea mai iute. 

Slujnica închise fereastra şi apoi se duse să se culce. 
Atuncea doamna îi spuse ibovnicului său: 

— Ei, ce mai zici de asta? Crezi c-aş putea să rabd să ştiu 
că dârdâie în frig, dac-aş simţi faţă de el iubirea de care te 
temi? 

Şi, zicând astfel, se duse să se culce cu iubitul, mulţumit în 
parte de cele ce făcuse doamna, şi-şi petrecură multă 
vreme râzând şi făcând glume pe socoteala bietului student. 

Rinieri ţopăia prin curte ca să se încălzească oleacă, dar n- 
avea nici pe ce să şadă, nici unde să se adăpostească şi 
blestema în gând şederea îndelungată a fratelui cu doamna. 
La fiecare mişcare credea că se aude o uşă, dar în zadar 
nădăjduia. Femeia, după ce-şi făcu de cap până la miezul 
nopţii, grăi către ibovnic: 

— Ce zici, iubitul meu, de studenţelul nostru? Ce crezi, 
care-i mai mare? Înţelepciunea lui sau dragostea ce-i port? 
Frigul pe care l-am făcut să-l îndure în noaptea asta are să 
poată alunga bănuiala pe care ţi-au vârât-o în suflet vorbele 
mele de deunăzi? 

Ibovnicul răspunse: 

— Inimioara mea, ştiu bine acum că tot aşa după cum tu 
eşti pentru mine tot ce am mai scump pe lumea asta, 
nădejdea, bucuria şi toată mângâierea mea, la fel sunt şi eu 
pentru tine. 

— Dacă-i aşa, răspunse dânsa, sărută-mă de o mie de ori, 
ca să te încredinţezi tu însuţi de cele câte-ai spus. 

Ibovnicul o prinse în braţe, strângând-o cu putere şi-o 
sărută, dar nu de-o mie, ci de zeci de mii de ori. Şi, după ce 
se alintară o vreme într-acest chip, femeia zise iar: 


— Ia hai să ne sculăm niţel şi să vedem nu s-o fi stins 
pârdalnicul de foc în care tinerelul meu zicea că arde ziua- 
ntreagă? 

Şi, ridicându-se, se apropiară de aceeaşi ferestruică şi mi-l 
văzură pe student în curte, jucând tontoroiul pe-o 
clănţăneală zdravănă, aşa de săltăreţ şi iute cum nu-l 
văzuseră jucat de când erau pe lume. Doamna grăi atunci: 

— Ce zici, nădejdea vieţii mele? Aşa-i că ştiu să fac bărbaţii 
să joace tontoroiul, făr' să le cânte nimeni din fluier sau 
Cimpoi? 

La care dânsul îi răspunse: 

— Te văd că ştii, iubita mea. 

— Hai să ne ducem pân' la uşă, zise atunci femeia; tu ai să 
şezi cuminte, iar eu am să-i vorbesc şi-o să vedem ce zice. 
Mai ştii? Poate auzindu-l vom râ'de tot aşa de bine pe cât 
am râs văzându-l. 

Şi, deschizând încet uşa odăii, se scobori până la poartă şi 
acolo, fără s-o deschidă, îl chemă în şoaptă printr-o 
crăpătură. Studentul, când auzi că-l cheamă, crezu că-i 
venise ceasul să intre înăuntru şi, mulţumind lui Dumnezeu, 
se apropie şi zise: 

— Uite-mă aicea, doamnă; deschide, pentru Dumnezeu, că 
mor de frig nu alta. 

Femeia îi răspunse: 

— Ce friguros mai eşti! Nu poate fi aşa de frig numai 
pentru un pic de nea! Doar la Paris e mult mai frig! Nu-ţi 
pot deschide încă, din pricina blestematului ăsta de frate al 
meu care a venit la cină şi acu nu mai dă Dumnezeu să 
plece o dată acasă. Da' las' că tot se duce el şi cât ce pleacă, 
îţi şi deschid. De abia am putut să scap mai adineaorea de 
el şi-am şi venit să-ţi dau curaj, ca să nu-ţi pară rău c- 
aştepţi. Studentul zise atunci: 

— Vai, doamnă, pentru Dumnezeu, fii bună şi-mi deschide 
să pot şedea la adăpost, că s-a pornit iar o ninsoare deasă 
cum n-am mai pomenit şi ninge fără încetare; deschide-mi 
şi pe urmă te aştept cât ai să vrei. 


Femeia îi răspunse: 

— Iubitul meu, nu pot; uşa asta scârţâie aşa de tare când o 
deschizi, încât de bună seamă că fratele meu m-ar auzi. Dar 
am să-i spun să plece şi pe urmă am să-ţi deschid. 

— Spune-i degrabă, doamnă, o îndemnă Rinieri şi pune 
slujnica, te rog, să facă un foc bun în odaie, ca să mă pot 
încălzi bine cât ce-am să intru înăuntru, c-am îngheţat de 
tot. 

Femeia îi răspunse: 

— Dacă, precum mi-ai scris de atâtea ori, arzi de dragul 
meu din cap până-n picioare, nu-i cu putinţă acum să 
îngheţi; sunt sigură că-ţi râzi de mine. Uite, mă duc. 
Aşteaptă şi fă-ţi curaj, că vin îndată. « 

Ibovnicul, care auzind cuvintele femeii simţea că-i creste 
inima în piept de bucurie, se întoarse cu ea în pat, dar nu 
prea apucară să doarmă în noaptea aceea, căci aproape 
toată vremea şi-o petrecură desfătându-se şi bătându-şi joc 
de student. 

Rinieri, care, bietul, părea că se făcuse stârc de tare ce 
mai clănţănea, dându-şi seama că doamna îl păcălise, 
încercă de mai multe ori să deschidă poarta şi se uită în jur 
nădăjduind să afle prin altă parte vreo ieşire; dar când văzu 
că nu-i niciuna, se apucă să se învârtească pe loc ca leul în 
cuşcă şi începu să blesteme viforniţa de afară, inima neagră 
a femeii, noaptea aceea ce părea că nu se mai sfârşeşte o. 
dată şi propria-i neghiobie; si, înciudat peste măsură, îşi 
preschimbă pe dată iubirea multă în ură cruntă şi prinse a 
depăna prin minte tot felul de închipuiri prin care ar fi 
putut să se răzbune pe femeie, pentru că acum dorea 
aceasta cu mult mai mult decât râvnise mai înainte vreme s- 
o aibă numai pentru el. 

În cele de pe urmă, după îndelungată aşteptare, noaptea 
începu să se destrame şi zorii prinseră a miji. Slujnica, 
dăscălită din vreme de stăpâna ei, se cobori, deschise 
poarta care dădea spre stradă şi prefăcându-se răzbită de 
milă faţă de student, îi zise: 


— Lua-l-ar dracu pe ăla de-a venit aseară că ne-a ţinut 
toată noaptea ca pe jăratec şi tu din cauza lui ai îngheţat de 
frig. Da' ştii ce-aş zice eu? Împacă-te cu gândul că ce nu s- 
“a putut azi noapte o să se poată altă dată. Biata stăpâna! 
Nu ştiu, zău, ce-ar fi putut s-o amărască mai mult ca treaba 
asta. 

Studentul, ca unul ce era înţelept, ştiind bine că 
ameninţarea nu e decât o armă în mâna ameninţatului, îşi 
zăvori mânia în piept, deşi ar fi dorit din suflet să-i poată da 
frâu liber, şi, fără a se arăta mânios, grăi cu voce liniştită: 

— Într-adevăr, în viaţa mea n-am petrecut o noapte aşa de 
păcătoasă, dar ştiu că doamna nu-i de vină, căci fiindu-i milă 
de suferinţa mea a venit ea însăşi până jos ca să se 
dezvinovăţească şi să-mi dea curaj. Aşa că vorba ta: ce n-a 
fost noaptea asta are să fie altă dată. Cu bine dar, şi, nu 
uita, mai pune câte o vorbă bună la dânsa pentru mine. 

Şi aproape înţepenit de frig, se întoarse cum putu acasă; 
acolo, frânt de oboseală şi mort de somn, se trânti pe pat şi, 
după ce dormi o vreme, se trezi cu mădularele amorţite. 
Drept care, trimițând degrabă să-i aducă un doctor, după 
ce-i povesti ce frig cumplit răb-dase, îl puse să-l îngrijească. 
Doctorii se căzniră să-l vindece cu leacuri scumpe, dar 
numai după câtva timp putură să-l tămăduiaseă de nervi şi 
să-l mai liniştească; că dacă n-ar fi fost tinereţea lui şi 
apropierea verii, ar fi zăcut el mult şi bine. lar după ce se 
însănătoşi pe deplin, ţinându-şi ura ascunsă în piept, începu 
să se arate mai îndrăgostit ca niciodată de văduva lui. 

La câtva timp după întâmplarea asta, soarta îi dărui prilej 
studentului să se răzbune; căci tânărul pe care îl îndrăgea 
femeia, fără să ţină seamă de ea şi de iubirea ei, se 
îndrăgosti de alta şi, fiindcă nu vroia de loc să-i facă văduvei 
pe plac, dânsa se prăpădea cu zile de atâta plâns şi 
amărăciune. Slujnica doamnei însă, care îi plângea de milă, 
văzând că nu e chip să-şi mângâie stăpâna şi băgând de 
seamă că studentul se învârtea ca de obicei, zilnic, prin faţa 
casei, avu un gând prostesc şi anume că poate ar fi putut 


prin vrăji să aprindă iar iubirea în sufletul ibovnicului şi că 
de bună seamă studentul era mare meşter în tainele 
vrăjjitoriei şi-ar fi putut-o ajuta. De aceea îi spuse doamnei 
ce socoteală îşi făcuse. Femeii însă, biata, prostuţă cum era, 
nu-i dădu prin cap că de-ar fi fost să fie meşter în tainele 
vrăjitoriei, studentul s-ar fi folosit el însuşi de puterea vrăjii; 
de aceea, punându-şi şi ea mintea cu slujnica, îi porunci să-l 
ispitească dacă vroia să facă vraja şi să-l încredinţeze că 
drept răsplată avea să-i deie tot ceea ce poftea să aibă. 
Slujnica îşi împlini solia cu sârg şi cu pricepere; studentul, 
auzind ce-i cere, se bucură în sinea lui şi-şi zise: "Slavă ţie, 
Doamne; iată, a venit şi ceasul s-o pedepsesc, cu voia şi 
ajutorul tău, pe afurisita aia, pentru că, drept răsplată a 
dragostei ce i-am purtat, şi-a bătut joc de mine". Pe urmă îi 
zise slujnicei: 

— Să-i spui iubitei mele să n-aibă nici o grijă, că şi de-ar fi 
să-i fie în India iubitul, eu tot i l-aş aduce încoace şi l-aş sili 
să-şi ceară iertare pentru tot ce-a săvârşit potrivnic vrerii 
ei. Cât despre ce-are de făcut ca să-l redobândească, asta îi 
voi spune numai ei, unde şi când îi va plăcea; spune-i deci 
ce ţi-am spus şi mân-gâi-o din partea mea. 

Slujnica îi duse vorba şi pe urmă rândui astfel, ca 
studentul să se poată întâlni cu stăpâna ei în biserica Santa 
Lucia del Prato. Acolo, stând de vorbă singuri, doamna, 
uitând pesemne că-l împinsese pe student până în pragul 
morţii, îi povesti necazul ei şi-i spuse verde ce pofteşte, 
rugându-l s-o ajute. Studentul îi răspunse: 

— Doamnă, e adevărat că la Paris, printre alte multe 
lucruri, am învăţat de asemeni şi tainele vrăjitoriei, despre 
care, nu încape nici o îndoială, ştiu tot ce poate fi ştiut; dar, 
fiindcă Dumnezeu urăşte ştiinţa asta, m-am jurat să nu mă 
folosesc niciodată de ea, nici în folosul meu, nici în al 
celorlalţi. Pe de altă parte însă iubirea ce ţi-o port e atât de 
puternică, încât nici eu nu ştiu cum as putea să nu te ascult; 
de aceea, chiar de-ar fi să mă cufund în iad din pricina 
aceasta, tot nu m-aş da înapoi, de vreme ce doreşti s-o fac. 


Dar ţin să-ţi amintesc că lucrul ăsta e mult mai greu de 
isprăvit decât pesemne îţi închipuieşti domnia-ta; şi mai cu 
seamă atunci când o femeie vrea să-l facă pe un bărbat să o 
iubească sau când bărbatul vrea s-ajungă la dragostea unei 
femei, pentru că vraja se cuvine s-o facă cel cu pricina şi ca 
atare e nevoie de foarte mult curaj, căci numai noaptea o 
poate face, în locuri singuratice şi fără nimeni alături. De 
aceea nu ştiu, zău, dac-ai să fii în stare să faci una ca asta. 

Femeia, la care dragostea trăgea mai greu decât 
înţelepciunea, răspunse: 

— Iubirea mă îmboldeşte cu atâta străşnicie, c-aş face 
orişice să-mi pot redobândi iubitul, care m-a părăsit fără 
temei şi pe nedrept. De aceea spune-mi totuşi în ce anume 
se cuvine să dau dovadă de curaj. 

Studentul, vulpoi bătrân şi rău la suflet, grăi: 

— Eu, doamnă, va trebui să fac un chip de cositor, în 
numele aceluia pe care vrei să-l redştigi; iar când ţi-l voi 
trimite, va trebui să te scufunzi pe lună nouă, goală şi 
singură într-un râu, cam pe la zece ceasuri seara, şi să te 
scalzi de şase ori cu chipul dimpreună; apoi, tot goală, să te 
urci într-un copac sau pe vreo casă părăsită, şi întoarsă 
către soare-apune să zici, cu chipul în mână, de şapte ori 
nişte cuvinte pe care ţi le-oi scrie eu; si, după ce”aisă le 
rosteşti, au să se apropie de dumneata două copile 
încântătoare, cum n-ai văzut mai minunate, şi-au să te 
întrebe cu dulceaţă ce anume îţi doreşti. Să ai de grijă 
atunci şi să le spui lor, desluşit, tot ceea ce pofteşti, dar nu 
care cumva să te încurci la nume. Şi, după ce-ţi vei spune 
păsul, ele au să piară de îndată şi dumneata atunci să te 
cobori la locul unde ţi-ai lăsat vesmintele, să te îmbraci cu 
ele şi să te întorci acasă, în noaptea următoare poţi fi 
încredinţată că nici n-ai să apuci s-auzi bătând de miezul 
nopţii şi iubitul dumitale va şi veni plângârid să ţi se roage 
de iertare şi să-ţi cerşească mila; şi află că din ceasul acela 
n-are să te mai părăsească niciodată pentru alta. 


Femeia, luând de bune palavrele studentului, se şi vedea 
strângându-şi ibovnicul în braţe şi, înviorată oarecum, grăi: 

— Nu te îndoi de mine, căci am să fac întocmai; am pentru 
treaba asta tot ceea ce-mi trebuie: am o moşie adică, mai 
sus de Valea Arnului, chiar la doi paşi de râu şi, cum acuş 
intrăm în iulie, va fi de-a dreptul o plăcere să mă îmbăiez în 
apa lui. Şi-mi amintesc că nu departe de el se află un 
turnuleţ pustiu, la care ajungi pe o scăriţă făcută din lemn 
de castan; dar în afară de păstorii care din când în când se 
urcă pe acoperişul lui făcut din pământ bătut, ca să se uite 
în zare după vitele pierdute, nimeni nu calcă pe acolo 
niciodată. Locu-i cam peste mână şi tare singuratic, aşa c- 
am să mă urc în turn şi am să isprăvesc cu bine tot ceea ce- 
mi vei porunci. 

Studentul, care cunoştea ca în palmă atât moşia, cât şi 
turnul, bun bucuros să vază că-i ascultat de dânsa, grăi: 

— Doamnă, eu n-am fost niciodată prin părţile acelea şi nu 
ştiu unde ţi-e moşia şi turnuleţul cela; dar de-i aşa, nici că 
se poate mai bună potriveală. De aceea eu, când va fi 
vremea, îţi voi trimite chipul şi rugăciunea scrisă. Dar te-aş 
ruga în schimb, după ce vei fi izbutit să-ţi recâştigi iubitul şi 
te vei fi încredinţat că te-am slujit cu sârg, să-ţi aminteşti de 
mine şi să nu-ţi uiţi făgăduinţa. 

La care doamna îi răspunse că fără îndoială avea să-ţi ţină 
vorba; pe urmă, luându-şi rămas bun de la student, se 
întoarse acasă. 

Rinieri, bucuros că sfatul lui prinsese, făcu un chip de 
cositor, pe care mâzgăli niscaiva semne magice şi scrise 
nişte baliverne în chip de rugăciune. Apoi, când socoti că-i 
vremea, i le trimise doamnei, cu vorbă ca în noaptea 
următoare să facă fără de zâăbavă tot ceea ce-i spusese. Şi, 
ca să ducă treaba la bun sfârşit, plecă şi el, cu un slujitor 
de-al lui, în mare taină la un prieten, care avea o casă în 
preajma turnuleţului. Doamna 

— Decameronul voi. III - cd. 80 plecă şi dânsa la moşie cu 
servitoarea ei; iar când se lăsă noaptea, se prefăcu că vrea 


să doarmă şi, după ce-o trimise pe servitoare la culcare, 
cam pe la zece ceasuri ieşi încet din casă şi o luă spre râu, 
nu prea departe de locul unde era turnul. Acolo, după ce 
dinţii se uită bine în jurul ei, văzând că nu e nimeni şi nu se 
aude nici o şoaptă, se dezbrăcă până la piele şi, după ce-şi 
ascunse veşmintele într-un tufiş, se îmbăie de şapte ori cu 
chipul strâns la piept; pe urmă, goală cum era, se îndreptă 
spre turn cu chipul strâns în braţe. Studentul, care de cu 
seară se ascunsese dimpreună cu slujitorul lui în preajma 
turnuleţului într-un desiş de sălcii şi alţi copaci, văzu tot ce 
făcea femeia şi, când trecu pe lângă el, mai să-l atingă, aşa 
goală, văzând-o că împrăştie cu albeaţa trupului de nea 
întunecimea nopţii şi uitându-se la sânii ei, i se făcu milă 
văzând-o aşa frumoasă la gândul că-n curând avea să-şi 
piardă frumuseţea; iar pe de altă parte imboldurile cărnii 
porniră a-l aţâţa pe dată şi îl sculară în picioare pe cel ce 
odihnea şi-l îndemnară totodată să iasă din ascunzătoare, s- 
o prindă în braţe pe femeie şi să-şi aline focul; şi era cât pe- 
aci să fie biruit de aceste două simţăminte. Dar amintindu-şi 
cine era el şi ce batjocură îndurase, din partea cui şi pentru 
ce, se înfierbântă din nou de ciudă şi, alungându-şi mila 
care-i mijise în suflet şi poftele trupeşti, rămase neclintit în 
hotărârea lui şi o lăsă pe doamnă în pace. 

Femeia se urcă în turn, se întoarse către soare-apune şi 
începu să spuie cuvintele pe care i le dăduse Rinieri. 
Curând după aceea, studentul, intrând şi el în turn, luă 
binişor scăriţa pe care se urcase doamna pe acoperiş şi 
după aceea şezu să vadă ce va face. Femeia, după ce rosti 
de şapte ori la rând numita rugăciune, se puse să aştepte 
copilele; dar aşteptarea, care, din cauza nopţii răcoroase i 
se părea fără sfârşit, îi fu atât de lungă, încât o apucară 
zorii; şi atunci, pătrunsă de mâhnire că nu se adeveriseră 
cuvintele studentului, îşi zise în sinea ei: "Tare mă tem c-a 
vrut şi el să-mi facă o noapte ca aceea pe care i-am făcut-o 
eu; dar dacă ăsta i-a fost gândul, n-a prea ştiut să se 
răzbune, căci noaptea mea n-a fost nici barem pe un sfert 


aşa de lungă ca noaptea lui şi nici răcoarea din nopţile de 
vară nu seamănă cu aceea a nopţilor de iarnă". Şi, ca să n-o 
apuce ziua pe acoperiş, vru să coboare, dar când să ia 
scăriţa, ia-o de unde nu-i. Atunci păru că i se scufundă 
pământul sub picioare, pierdu simţirea şi căzu răpusă pe 
acoperiş. lar când îşi reveni în fire, prinse a se vaită şi-a 
plânge cu suspine amare şi, dându-şi seama că studentul 
era acel ce-o păcălise, se câina amarnic că-şi bătuse joc de 
dânsul şi că-l crezuse orbeşte, tocmai pe el, în care ar fi 
trebuit pe drept cuvânt să vadă un duşman; şi într-acest 
chip, muncită de gânduri şi de remuşcări, şezu timp 
îndelungat. Pe urmă se apucă să caute vreun alt mijloc ca să 
coboare, dar când văzu că nu găseşte niciunul începu să 
plângă din nou' şi se lăsă în prada unui gând amar, zicându- 
şi: "O, nenorocite, ce au să spună fraţii tăi, rudele tale, şi 
vecinii, şi toţi cei din Florenţa, când vor afla că-ai fost găsită 
aicea şi încă goală? Are să afle toată lumea că cinstea ta 
neîntinată e numai prefăcătorie; şi chiar de-ai să găseşti, 
căci ai putea găsi, vreo minciună potrivită, studentul cela 
blestemat, care îţi cunoaşte taina, n-o să-ţi îngăduie să 
minţi. Ah, vai de capul tău! Deodată ţi-a fost scris să-ţi pierzi 
şi cinstea şi ibovnicul/' Şi, după ce rosti cuvintele acestea, 
durerea o răzbi cu atâta vrăjmăşie, încât fu cât pe-Jaci să se 
arunce jos din turn. 

Intre acestea soarele se înălţase binişor şi doamna, care se 
trăsese cât mai aproape de perete, de-o latură a turnului, 
se apucă să caute în zare, doar-doar va da cu ochii de vreun 
copil cu vitele, ca să trimită vorbă prin el slujnicei sale. 
Studentul, care între timp trăsese un puişor de somn la 
umbra unor tufe, trezindu-se, o văzu - şi ea aşijderea pe el - 
şi-i zise: 

— Bună dimineaţa, doamnă! N-au venit copilele? Femeia, 
văzându-l şi auzindu-l, se puse iar pe plâns şi începu să-l 
roage să vină până la turn ca să-i poată vorbi. Studentul se 
arătă curtenitor la ruga ei şi-i împlini pe dată voia. Femeia 


se aşeză atunci cu burta întinsă pe podea, şi, aplecându-şi 
numai capul peste chepeng, grăi plângând: 

— Rinieri, dacă te-arn lăsat să îngheţi o noapte întreagă 
afară, apăi te-ai răzbunat şi tu cu vârf şi îndesat, să ştii! 
Fiindcă, deşi suntem în iulie, am îngheţat de frig azi-noapte, 
stând goală pe acoperiş. Unde mai pui că atâta am plâns 
batjocura ce ţi-am făcut şi propria mea prostie, încât mă 
mir că mai am ochi. De aceea te rog acum, nu pentru mine, 
căci eu nu-ţi merit dragostea, dar pentru tine însuţi, ca om 
de neam şi drept ce eşti, să curmi batjocura aceasta prin 
care te răzbuni pe mine. Fii bun şi pune dar să mi se aducă 
hainele, ca să mă pot da jos şi nu-mi lua ceea ce pe urmă, 
chiar dacă ai vrea, tot n-ai putea să-mi mai înapoiezi, adică 
cinstea mea. Că dacă în noaptea aceea nu te-am lăsat să vii 
la mine, numai să vrei şi eu sunt gata să-ţi dau în schimbul 
acelei nopţi oricâte altele pofteşti. Fie-ţi de ajuns atâta; ca 
om de omenie ce eşti, ajungă-—ţi c-ai putut să te răzbuni pe 
mine şi să-mi arăţi că asta ai vrut; nu încerca să-ţi masori 
puterile cu o femeie, căci vulturul nu se mândreşte c-a 
învins o porumbiţă. Te rog deci încă o dată, pentru răsplata 
cerului şi pentru tine însuţi, ai milă de mine. 

Studentul, frământând în minte cu suflet împietrit 
batjocura răbdată, văzând-o pe femeie că plânge şi se 
roagă, simţea în acelaşi timp şi bucurie, dar şi milă: se 
bucura de răzbunarea pe care şi-o dorise mai mult ca 
orişice pe lume, însă îl durea şi inima pentru nenorocita 
aceea. Dar, fiindcă bunătatea nu fu în stare să învingă 
cruzimea-i neîmblânzită şi setea lui de răzbunare, îi 
răspunse: 

— Doamnă Elena, dacă atunci, în noaptea aceea 
îngrozitoare pe care am petrecut-o în curtea-ţi plină de 
zăpadă, rugăciunile mele (pe care, ce e drept, n-am izbutit 
să le amestec cu atâta miere în glas şi nici să le stropesc cu 
lacrimi, cum faci domnia-ta acum) te-ar fi atins cât de puţin, 
barem atât cât să mă laşi să stau niţel la adăpost, mi-ar fi 
uşor acum să le ascult pe ale tale; dar dacă acum, aşa 


deodată, vădeşti atâta grijă faţă de cinstea dumitale, de 
care înainte vreme nu-ţi prea păsa, şi nu-ţi convine să stai 
sus despuiată, nu te ruga de mine, ci roagă-te de acela în 
ale cărui braţe nu ţi-a fost greu să petreci goală în noaptea 
despre care ai pomenit chiar tu; în timp ce m-auzeai cum 
ţopăi în zăpadă, umblând în sus şi-n jos prin curte, cu dinţii 
clănţănind de frig. Cheamă-l pe el să te ajute, pune-lpe el 
să-ţi aducă scara şi hainele ca să te cobori. Arată-i lui, nu 
mie, ce grijulie ai devenit faţă de cinstea ta, pe care şi acum 
şi de nenumărate ori ţi-ai pus-o în primejdie de dragul lui, 
fără a clipi măcar. De ce nu-l chemi să te-ajute? E datoria lui 
s-o facă. Tu eşti a lui; pe care alta s-ar cuveni s-o sprijine şi 
s-o ferească de primejdii, dacă nu chiar pe tine? Cheamă-l, 
nătângo, cheamă-l şi încearcă. Nu cumva iubirea ce i-o porţi 
şi înţelepciunea ta împreună cu a lui pot să te scape acum 
de neghiobia mea? Căci, dacă nu mă înşel, în timp ce 
petrecea! Cu dânsul, l-ai întrebat ce crede şi oare e mai 
tare, prostia mea sau dragostea pe care i-o purtai. Acuma 
nu mai poţi să mi te-arăţi mărinimoasă, dându-mi ce nu 
poftesc să iau, dar nici de împiedicat nu m-ai putea 
împiedica, dac-aş vrea totuşi să te am. Păstrează-ţi nopţile, 
aşadar, pentru iubitul tău, dac-ai s-apuci vreodată să mai 
scapi teafără de aici; să fie ale tale şi ale lui, căci mie mi-a 
fost de ajuns o noapte, cu vârf şi îndesat, şi mi-i de ajuns de 
asemeni c-am fost batjocorit o dată. Punându-ţi în cuvinte 
întreaga viclenie de care eşti în stare, mă linguşeşti, 
căznindu-te să îmi câştigi bunăvoința, îmi zici că-s om de 
omenie şi încerci pe ascuns să mă îndemni, ca unul ce-s 
mărinimos, să nu te pedepsesc pentru purtarea ta; dar nu 
mă poţi îmbrodobi cu linguşirile astea, aşa cum m-ai 
îmbrobodit cu făgăduinţele tale mincinoase. Acuma mă 
cunosc şi ştiu că în tot. Răstimpul petrecut acolo la Paris n- 
am izbutit să aflu atâtea lucruri despre mine, câte am aflat 
aici, prin tine, de-a lungul unei singure nopţi. Dar hai să 
zicem totuşi c-aş fi mărinimos; tu însă nu eşti dintr-acelea 
faţă de care omul se cade a fi mărinimos; căci pentru fiarele 


din codru, cărora tu le semeni, sfârşitul pocăinţei şi-al 
răzbunării nu se cade să fie altul decât moartea, pe câtă 
vreme pentru oameni ajunge atâta cât ai spus. De aceea, 
chiar dacă nu-s vultur, ştiindu-te în schimb pe tine şarpe 
otrăvit, nu porumbiţă, am să te chinuiesc din răsputeri, cu 
toată ura de care sunt în stare, ca pe-un străvechi duşman 
de-al meu; deşi, la drept vorbind, purtarea mea nu poate fi 
numită răzbunare, ci mai degrabă pedeapsă, căci 
răzbunarea se cuvine să întreacă în străşnicie ocara 
pătimită, ceea ce nu e cu putinţă la mine; căci de-ar fi să mă 
răzbun pe tine, la gândul suferinţei pe care mi-ai prilejuit-o, 
nu mi-ar ajunge viaţa ta şi nici a altora ca tine, chiar dac-ar 
fi să omor o sută, fiindcă-aş stârpi de pe pământ o fiinţă 
mârşavă şi rea. Şi apoi, la urma urmelor - dacă lăsăm 
deoparte bruma de frumuseţe ce-ţi luminează chipul, pe 
care câţiva ani vor fi de-ajuns să-l ofilească, umplân-du-ţi-l 
de zbârcituri - oare întrucât eşti tu mai bună decât o biată 
slujnicuţă? Tu ai fost în stare să împingi până pe pragul 
morţii un om de omenie - cum mă numeai mai adineauri - a 
cărui viaţă, una singură, ar putea să fie mult mai de folos 
întregii omeniri decât ar fi de pildă de-a lungul veşniciei 
sute de mii de vieţi de teapa vieţii tale. Vreau să te învăţ 
prin suferinţa pe care o înduri acuma ce înseamnă să-ţi baţi 
joc de oamenii cu inimă şi mai cu seamă de studenţi; şi 
vreau să-ţi dau prilejul de-a nu te mai lăsa târâtă de-o astfel 
de nebunie, dac-ai să scapi cu viaţă din suferinţa aceasta. 
De ce nu te arunci din turn, dacă ai chef să te cobori? 
Rupându-ţi gâtul, ai putea, cu ajutorul Domnului, să scapi 
de chinurile în care îţi pare că te zbaţi şi îri acelaşi timp ai 
izbuti să faci din mine cel mai ferice om din toată lumea 
asta. Şi cu acestea am terminat; eu am făcut tot ce am ştiut, 
ca să te aduc aicea sus; acuma fă şi tu ce ştii, ca să te poţi 
da jos, că de batjocorit văd c-ai ştiut batjocori. 

În vreme ce studentul vorbea, biata femeie plângea de 
potopea pământul, iar timpul trecea iute şi soarele se înălța 


din ce în ce mai sus pe cer. Apoi, când pricepu că isprăvise 
de vorbit, grăi: 

— Om crud ce eşti, dacă noaptea aceea blestemată ţi-a fost 
într-adevăr aşa de greu de îndurat şi dacă vina mea îţi pare 
atât de mare, încât nici frumuseţea mea, nici lacrimile 
amare, nici rugăminţile-mi smerite nu-ţi pot trezi în suflet 
mila, atunci te lasă înduioşat şi-ţi potoleşte asprimea măcar 
la gândul c-am avut încredere în tine şi că ţi-am mărturisit 
toate tainele mele, dân-du-ţi prilejul de-a mă face să-mi 
recunosc greşeala; căci, (dacă n-ar fi fost încrederea 
aceasta, ii-ai fi putut găsi un mijloc ca să-ţi astâmperi pofta 
de răzbunare, la care, pare-se, ai râvnit cu atâta lăcomie. 
Lasă mânia la o parte şi iartă-mă, te rog; dacă mă ierţi şi-mi 
dai scăriţa să mă cobor de aici, sunt gata să-l părăsesc pe 
acela care m-a înşelat şi să te socotesc pe tine iubitul şi 
stăpânul meu, deşi îmi ponegreşti cu vorbe grele 
frumuseţea şi încerci să-mi dovedeşti că-i fără preţ şi 
pieritoare. Se poate, nu zic ba, dar orişicum ar fi, eu ştiu că, 
aşijderi frumuseţii altor femei, ea e sortită să placă, dacă nu 
de altceva măcar fiindcă pentru cei tineri ea însemnează 
bucurie, petrecere şi desfătare; iar tu nu eşti bătrân. Şi, 
chiar dacă te porţi atât de crud cu mine, eu totuşi nu pot 
crede că îmi doreşti într-adevăr o moarte atât de 
îngrozitoare precum ar fi să mă arunc de aici de sus, sub 
ochii tăi, cărora odinioară - de-ar fi să cred că nu minţeai, 
aşa cum minţi acuma - le-am fost plăcută foarte. Oh, pentru 
Dumnezeu, ai milă de mine! Soarele se înfierbântă din ce în 
ce mai tare si, după cum azi noapte mă supăra răcoarea, 
acum mă chinuie căldura. 

Studentul, care parcă anume lungea bucuros vorba, 
răspunse: 

— Doamnă, încrederea pe care mi-ai vădit-o n-a fost 
pornită nicidecum din dragoste faţă de mine, ci numai din 
dorinţa de a-ţi redobândi iubitul; aşa încât e vrednică de-o 
şi mai cruntă pedepsire. Şi e curată nebunie să crezi că n- 
aveam altă cale pentru a ajunge totuşi la multrâvnita 


răzbunare. Nu una aveam, ci o ruje; şi prin iubirea multă pe 
care ţi-o vădeai îţi întindeam mii de capcane, încât mai iute 
ori mai târziu, de nu s-ar fi în-tâmplat aşa, prin forţa 
împrejurărilor ai fi căzut întruna. Şi nu ştiu zău ce altă 
cursă ar fi putut să te mâhnească şi să te umple de ruşine 
mai mult decât aceasta. Tocmai de aceea am ales-o; nu ca 
să-ţi uşurez pedeapsa, ci ca s-ajung mai repede la bucuria 
asta. Dar, chiar de-aş fi pierdut, să zicem, prilejurile 
acestea, îmi rămânea totuşi condeiul, cu care aş fi scris pe 
socoteala ta atât de multe lucruri şi atât de îngrozitoare, 
încât, dac-ar fi fost să le afli (şi sunt convins că le aflai), de 
mii de ori pe zi ai fi ajuns să-ţi doreşti moartea. Puterile 
condeiului sunt mult, cu mult mai mari decât îşi închipuiesc 
aceia ce nu l-au încercat nicicând. Mă jur pe Dumnezeul 
meu - - şi, dacă mint, nu-mi facă parte de bucuria 
răzbunării cu care până acum m-a prisosit din plin - - că aş 
fi scris pe seama ta atâtea răutăţi, încât, cuprinsă de ruşine, 
faţă de tine însăţi, nu rață de străini, ţi-ai fi scos ochii 
singură, numai spre a nu te mai vedea; de aceea nu dojeni 
marea fiindcă îşi sporeşte apele cu apa unui râuleţ. Că mă 
iubeşti ori mi te dai, precum ţi-am spus, puţin îmi pasă; din 
parte-mi n-ai decât să fii a cui ai fost şi până-acum, dacă 
nâai poţi să fii a lui; căci, dacă ţi-am urât pe vremuri 
ibovnicul, astăzi în schimb, la gândul că te înşală, îmi e de-a 
dreptul drag. Voi, femeile, vă îndrăgostiţi de tineri şi le 
căutaţi iubirea fiindcă îi vedeţi rumeni la faţă, negri ia păr şi 
drepţi în spate şi fiindcă ştiu să învârte dansul şi lancea la 
întreceri; dar toate însuşirile astea le-au avut şi cei mai 
bătrâiori oleacă şi pe deasupra ei ştiu lucruri pe care tinerii 
de abia acuma încep să le înveţe. Şi în afară de aceasta îi 
luaţi drept călăreţi mai buni şi în stare să străbată mai 
multe mile într-o zi decât bărbaţii mai în vârstă. Desigur, 
recunosc şi eu că tinerii ştiu scutura mult mai vârtos 
blăniţele, dar cei mai virst-nici, ca unii ce-s mai pricepuţi, 
cunosc mai bine locurile unde se îndeasă puricii. Şi e de mii 
de ori mai bine să te alegi mai cu puţin, dar mai cu gust, 


decât cu mult şi fără nici un gust; că trapul, cât ai fi de 
tânăr, te osteneşte şi te frânge, pe câtă vreme pasul lin, deşi 
te duce cu întârziere la han, măcar te duce odihnit. Voi, 
dobitoace fără cuget, nu vă daţi seama câte rele se ascund 
sub bruma aceea de frumuseţe înşelătoare. Tinerii nu se 
mulţumesc să aibă o femeie, ci câte văd atâtea vor şi cred c- 
ar fi vrednici de toate; de aceea dragostea lor nu poate fi 
statornică şi tu îţi slujeşti acum drept mărturie vie a 
adevărului acestuia. Ei socotesc că-s vrednici să fie 
proslăviţi şi dezmierdaţi de iubitele lor şi-şi fac o adevărată 
fală din a se fuduli cu femeile pe care le-au avut, cusur ce 
le-a împins pe multe să încapă pe mâna călugărilor, pentru 
că aceştia nu spun mai departe ce-au făcut. Deşi tu zici că 
taina ta n-o ştie nimeni în afară de servitoare şi de mine, se 
pare că te înşeli şi crezi greşit ce crezi, căci mahalaua ei şi- 
a ta numai de asta trâncăneşte; dar cel cu musca pe căciulă 
de obicei e ultimul care află că e ştiut de toţi. Unde mai pui 
că tinerii te mai şi pradă pe deasupra, pe câtă vreme cei 
mai vârstnici ei sunt acei ce dăruiesc. Aşa că tu, care ai 
greşit când ţi-ai ales iubitul, fii dar a lui, căci lui te-ai dat, şi 
lasă-mă pe mine, pe care m-ai batjocorit, să fiu al alteia, 
căci mi-am găsit altă iubită, care a ştiut să mă cunoască mai 
bine decât tine şi preţuieşte mult mai mur. Şi, ca să poţi 
duce cu tine pe celălalt tărâm mai multă încredere în 
dorinţa ochilor mei decât aceea pe care o dai vorbelor mele 
aicea pe tărâmul ăsta, arun-că-te de sus degrabă şi sufletul 
tău păcătos - - cuprins pe 3oc în braţe, pe câte cred, de 
Aghiuţă - are să vadă atunci dacă privirea mea s-a tulburat 
sau nu, văzân-du-ie căzând grămadă. Dar, fiindcă nu 
nădăjduiesc să-mi dărui bucuria asta, te sfătuiesc să-ţi 
aminteşti, dacă te arde soarele, de frigul acela îngrozitor pe 
care m-ai făcut să-] rabd şi care, dacă ai să-l amesteci cu 
arşiţa de-acum, de bună seamă n-ai să simţi că te mai arde 
aşa de tare. 

Biata femeie, pricepând că vorbele studentului, oricum le- 
ar fi întors, tot înspre răul ei erau, se puse iar pe plâns şi 


zise: 

— Dacă eu nu-ţi pot stârni mila, lasă-te înduioşat măcar în 
numele iubirii pe care o porţi acelei doamne, mai înţeleaptă 
decât mine, pe care zici că ai găsit-o şi care spui că te 
iubeşte, şi iartă-mă de dragul ei. Fii bun şi adu-mi hainele 
să mă îmbrac şi ajută-mă să mă cobor de-aici. 

Studentul începu să râdă; dar, când văzu că soarele se 
apropia de amiaz, grăi: 

— De vreme ce mă rogi în numele iubitei mele, nu mai pot 
zice nu; spune-mi unde ţi-s hainele, să ţi le aduc şi să-ţi ajut 
să te dai jos de acolo. 

Femeia, dându-i crezare, îşi mai veni oleacă în fire şi-i 
spuse în ce loc îşi ascunsese hainele. Studentul ieşi clir: urn 
şi-i porunci slujitorului său să nu se mişte de acolo, să stea 
în preajma turnului şi să nu îngăduie pe nimeni să intre 
înăuntru până ce nu s-ar fi întors. Apoi se duse acasă la 
prietenul său şi dejuna pe îndelete, iar mai apoi, când socoti 
că-i vremea potrivită, se duse să se culce. 

Femeia, în vârful turnului, deşi mai mângâiată acu de 
jalnice nădejdi, se ridică totuşi mâhnită, tare mâh-nită, 
biata, se trase către o parte a zidului spre un pic de umbră 
şi, pradă gândurilor negre, se apucă să aştepte, într-acest 
chip, pierdută în gânduri, când alintată de nădejdi, când 
pradă deznădejdii, fiindcă vedea că ţi-nărul nici gând n- 
avea să se întoarcă, trecând de la un gând la altul, până la 
urmă adormi răpusă de durere şi frântă de oboseală, ca una 
care toată noaptea nu închisese ochii. Soarele, care ardea 
pe cer ca un cuptor încins, înfipt în crucea amiezii, bătea 
de-a dreptul în trupul gingaş şi dezgolit al doamnei şi în 
capul ei descoperit, cu atâta străşnicie, încât nu doar că-i 
arse carnea pe locul unde o atinse, dar îi crăpă şi pielea în 
mii de crăpături mărunte şi arsura fu aşa de cumplită, încât 
o deşteptă pe doamnă din somnul ei adânc. Şi, când simţi 
arsura şi începu să mişte, la fiecare mişcare i se părea că-i 
crapă pielea şi că-i plesneşte toată, ca pergamentul ars 
când îl atingi cu mâna; şi pe deasupra o durea şi capul de 


părea că-i crapă, lucru ce nu e de mirare. Pe de altă parte 
acoperişul frigea aşa de îngrozitor, încât nu era chip să 
şadă nici în picioare, nici altminteri; din care pricină, 
sărmana, nu-şi afla locul nicăiri, şi se învârtea plângând de 
colo până colo. Iar fiindcă afară nu bătea nici barem pic de 
vânt, muştele şi tăunii se adunaseră în roiuri şi se aşezau pe 
pielea ei crăpată şi roşită, pişcând-o aşa de adânc, încât de 
fiecare dată i se părea c-o ţeapă i se înfige în carne şi ca să 
se ferească dădea mereu din mâini şi-şi blestema întruna 
viaţa, iubitul, pe student şi chiar pe ea însăşi, în cele de pe 
urmă, în halul în care era, aşa înţepată, dogorită şi chinuită 
de arşiţă, de soare, de tăuni şi muşte, de foame şi de sete, 
cu mult mai mult de sete, ba pe deasupra hărţuită de mii de 
gânduri dureroase, se ridică în picioare să vadă nu cumva 
aude sau vede un om prin apropiere, căci hotărâse în sinea 
ei, cu orice preţ şi cu orice primejdie, să-l cheme şi să-i 
ceară sprijin. Dar şi de data asta soarta i se arătă vrăjmaşă. 
Ţăranii plecaseră cu toţii de pe ogoare, din pricina arşiţei, şi 
în ziua aceea întâmplarea făcuse ca niciunul să nu meargă 
la lucru prin părţile acelea, căci toţi cei din împrejurimi 
munceau acasă la îmblătit. Drept care biata doamnă nu 
auzea decât cosaşii şi nu vedea nici pui de om, ci numai apa 
Arnului, care, stârnindu-i pofta, nu-i potolea nicidecum 
setea, ci, dimpotrivă i-o înteţea. Şi mai vedea de asemeni 
ici-colo câte o casă sau câte o pădurice umbroasă, ce mai 
vârtos îi sporeau chinul, dornică cum era de ele' Ce-am mai 
putea să spunem oare de biata noastră doamnă? Soarele 
ce-o izbea de sus, podeaua acoperişului care o ardea de jos, 
muştele şi tăunii care o înţepau din lături, toate o sluţiseră 
într-atâta, că ea, care împrăştia în ajun întunecimea nopţii 
cu albeaţa trupului de nea, acuma, roşie ca racul şi plină 
peste tot de blânde însângerate, părea de-a dreptul o 
sperietoare, în timp ce sta astfel, fără să ştie ce să facă, şi-şi 
aştepta sfârşitul cu deznădejdea în suflet, cam către 
ceasurile patru, studentul, deşteptându-se din somn şi 
aminti ndu-şi de femeie, se întoarse la turn şi îşi trimise 


slujitorul acasă să mănânce, căci omul nu prân-zise încă. 
Femeia, auzind u-l, slăbită cum era şi frântă de atâta 
zbucium, se aşeză lângă chepeng şi aplecân-du-şi capul 
deasupra lui, zise plângând: 

— Rinieri, răzbunarea ta a întrecut măsura; căci dacă te- 
am lăsat să îngheţi o noapte întreagă în curte, tu m-ai lăsat 
în schimb să mă prăjesc sau mai degrabă să ard ozi 
întreagă deasupra acestui turn, ba mai mult, m-ai lăsat să 
mor de foame şi de sete; de aceea te conjur acum, în 
numele lui Dumnezeu, urcă-te aicea sus şi, fiindcă nu-s în 
stare să mă omor eu singură, omoa-ră-mă tu, căci chinul pe 
care îl rabd e atât de mare, încât îmi doresc moartea mai 
mult ca orişice pe lume. Ori, dacă totuşi nu vrei să-mi faci 
hatârul ăsta, atuncea pune barem să mi se dea puţină apă, 
să-mi umezesc gura cu ea, fiindcă mi-o simt aşa de arsă şi 
uscată, că nici lacrimile nu-mi sunt de ajuns ca să mi-o 
înmoaie. 

Studentul pricepu din glasul ei cât e de frântă şi mai văzu 
de asemeni şi-o parte a trupului ei ars şi tăbăcit de soare, 
lucruri ce, dimpreună cu ruga ei smerită, treziră în el un 
dram de milă; dar totuşi îi răspunse: 

— Ba n-am să te omor, femeie fără suflet; omoa-ră-te tu 
singură, dacă ai chef de aşa ceva. Şi atâta apă am de gând 
să-ţi dau ca să-ţi astâmperi setea, cât foc mi-ai dat tu ca să- 
mi astâmpăr frigul. Numai de una îmi pare rău: că în timp 
ce eu, ca să mă vindec de frigul îndurat, am fost silit să rabd 
căldura puturoasă a unui foc de iască, tu ai să te vindeci de 
arşiţă cu ră-coreala şi parfumul apei de trandafiri; şi-n timp 
ce eu eram pe cale de a-mi pierde minţile şi viaţa, tu, 
jupuită acum de soare, ai să rămâi din nou frumoasă, 
precum rămâne şarpele după ce-şi schimbă pielea. 

— O, vai da capul meu! Se tângui femeia. Nici duşmanilor 
mei nu le doresc să aibă parte de-o frumuseţe dobândită cu 
atâta chin ca ăsta. Dar tu, om crud şi nemilos, mai crud ca 
fiarele din codru, cum poţi rabdă să mă supui la atâta 
suferinţă? Nici de ţi-aş fi ucis tot neamul în cazne 


îngrozitoare, nu m-ai fi chinuit mai rău, nici tu, nici nimeni 
altul. Nu ştiu, zău, ce cazne mai groaznice ca astea la care 
m-ai supus, lăsându-mă să ard în soare şi să fiu înţepată de 
tăuni, ar merita un trădător care ar fi măcelarit un oraş 
întreg. Şi după toate astea nici barem un pahar de apă să 
nu catadicseşti să-mi dai, când chiar şi ucigaşilor ce-s 
pedepsiţi de lege, dacă-şi doresc, li se dă vin când sunt 
mânauU la moarte? Ei bine, află dar că, întrucât tu stărui în 
răutate şi cruzime şi patimile mele nu-ţi mişcă inima de fel, 
am să mă pregătesc de moarte cu suflet dârz şi răbdător, 
pentru ca Dumnezeu, pe care îl rog să cumpănească cu 
dreaptă judecată purtarea ta, să aibă milă de sufletul meu. 

Şi zicând astfel se trase cu dureri cumplite spre mijlocul 
acoperişului, pierzând orice nădejde de-a mai scăpa 
vreodată de vâlvătaia arşiţei. Acolo, plângând cu hohote 
amare şi căindu-şi soarta, pe lângă celelalte chinuri ce 
pătimea, sărmana, crezu, şi nu o dată, ci chiar de mii de ori, 
c-are să-şi deie duhul de sete ce-i era. 

Către vecernie, însă, studentul, socotind c-o pedepsise 
îndeajuns, puse să i se aducă veşmintele femeii, le învălui în 
giubeaua slugii şi-o luă cu ele către casa nefericitei doamne. 
Acolo, în pragul porţii, dădu de servitoarea ei, care, neştiind 
ce să mai iacă, şedea mâh-nită şi posacă şi-o întrebă: 

— Ce-i cu stăpâna ta, fetico? La care slujnica răspunse: 

— Nu ştiu, messere, ce-i cu ea; azi dimineaţă îmi 
închipuiam c-am s-o găsesc în pat, căci, dacă nu mă înşel, 
parc-am văzut-o aseară culcându-se; dar n-am găsit-o nici 
acolo şi nici în altă parte. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea şi 
sunt mâhnita ca de moarte. Nu ştii cumva domnia-ta? 

Studentul îi răspunse: 

— Păcat că n-am putut să te prind şi pe tine şi să te ţiu ca 
pe stăpâna, ca să-ţi plătesc şi ţie vina, cum i-am plătit-o ei! 
Dar tot ai să-mi încapi pe mână o dată şi-am să te învăţeu 
minte atunci să-ţi mai baţi joc de oameni. 

Şi zicând astfel se întoarse către sluga lui şi-i spuse: 


— Dă-i vesmintele şi spune-i să se ducă după stăpâna, dacă 
vrea. 

Sluga îi împlini porunca, iar servitoarea, când văzu că-s 
hainele stăpânei şi c-o trimite după dânsa, crezu c-o 
omorâseră şi se sperie aşa de tare, încât fu cât p-aci să ţipe; 
se stăpâni totuşi cu greu şi, cât ce plecă studentul, o luă 
plângând la fugă spre turn cu hainele la subsuoară. 

Acu, tocmai în ziua aceea unul dintre pălmaşii doamnei se 
întâmplă să piarză doi porci şi tot căutându-i, ajunse, la 
puţină vreme după plecarea lui Rinieri, în preajma 
turnuleţului şi acolo, cum umbla căutându-i la dreapta şi la 
stânga, se întâmplă să auză suspinele femeii, drept care 
intrând în turn, strigă sat putu mai tare: 

— Hei, cine plânge acolo? 

Femeia îşi cunoscu pe dată pălmaşul după glas şi, după ce- 
| chemă pe nume, îi zise: 

— Du-te, rogu-te, şi chemă-mi servitoarea, iar după ce-o 
veni, ajută-i să se urce sus. 

Pălmaşul o recunoscu şi zise: 

— Vai de mine, doamnă, cum ai ajuns tocmai acolo? 
Slujnica dumitale te”a căutat toată ziulica, da' cine-ar fi 
putut să creadă că tocma-aici erai. 

Şi apucând braţele scării le aşeză în picioare şi începu să-i 
lege pe lături treptele cu sfoară între acestea însă pică şi 
servitoarea, care intră în turn şi se apucă să strige, lovindu- 
se cu pumnii în cap: 

— Stăpâna mea cea dulce, stăpână, unde eşti? Femeia, 
auzind-o, grăi pe cât putu mai tare: 

— Aicea sunt, surioară; nu plânge! Adă-mi repede 
vesmintele să mă îmbrac. 

Când o auzi vorbind, slujnica îşi mai veni în fire si, 
ureându-se pe scara pe care omul o întocmise aproape pe 
de-a-ntregul, ajunse cu ajutorul lui deasupra pe acoperiş. 
Când dădu cu ochii de biata ei stăpână, al cărei trup nu mai 
avea nimic omenesc în el, ci părea mai curând un butuc 
zvârlit în foc şi ars pe jumătate, când o văzu aşa pierită şi 


fără pic de vlagă zăcând goală pe jos, îşi înfipse unghiile în 
obraz şi începu să o bocească de parc-ar fi fost moartă. 
Femeia însă o rugă să tacă şi s-o ajute să-şi puie hainele pe 
dânsa. lar după ce află din gura servitoarei că nimeni nu 
ştia unde şezuse până atunci, decât cei doi cu hainele şi 
omul care era jos, mai mângâiată oarecum, îi rugă pe 
amândoi să nu spună la nimeni ce se întâmplase acolo. 
După ce trăncăni o vreme, omul o luă pe doamnă în spate, 
căci nu putea să meargă, şi-o scoase teafără din turn. Dar 
slujnicei, sărmana, ce rămăsese în urma lor, din nebăgare 
de seamă îi lunecă piciorul pe scară şi căzu, zdrobin-du-şi-l 
din şold, drept care de durere multă se apucă să urle, de-ai 
fi crezut că-i leu nu alta. Omul o puse pe femeie pe iarbă şi 
se duse să vadă ce-i cu slujnica; şi aflând-o cu piciorul rupt, 
o duse şi pe ea în iarbă şi-o aşeză lângă stăpână. Doamna, 
văzând-o şi pe asta, colac peste pupăză, văzându-şi slujnica 
adică, din partea căreia aştepta mai mult ca de la alţii 
sprijin, cu coapsa ruptă din şold, mâhnită peste poate se 
puse iar pe plâns şi hohotea cu atâta jale, încât nu numai că 
pălmaşul nu izbuti s-o mângâie, dar se apucă şi el să 
plângă. Ci într-un târziu, cum soarele se coborâse binişor, 
ca să nu-i prindă noaptea acolo, se duse după placul 
doamnei până la el acasă şi luându-şi fraţii şi nevasta veniră 
toţi c-un pat de scânduri şi-o duseră pe slujnică acasă la 
stăpână. Pe urmă, dându-i doamnei să bea niţică apă rece, 
după ce-o îmbărbăta şi cu vreo două vorbe bune, omul o luă 
în cârcă şi-o duse până acasă, drept în odaia ei, unde 
nevasta lui, după ce-i dete să mănânce pâine muiată în apă 
şi-o dezbrăcă, o puse în pat; pe urmă potriviră lucrurile 
astfel, încât chiar în aceeaşi noapte stăpână şi cu slujnica să 
fie duse la Florenţa; şi fură duse într-adevăr. 

Acolo, doamna, care avea oricând minciuna la înde-mână, 
scornind un basm - cu totul -altfel de cum fusese 
întâmplarea - dădu a crede fraţilor, surorilor şi tuturor că 
atât ea cât şi slujnica căzuseră amândouă pradă unor puteri 
sataniceşti care urziseră un farmec. Fură aduşi degrabă 


doctori şi cu cumplite suferinţi şi chinuri nesfârşite, căci 
doamna îşi lăsă de nu ştiu câte ori la rând pielea lipită de 
cearşaf, o vindecară până la urmă de fierbinţeli şi de arsuri, 
precum o vindecară de asemeni şi pe servitoare. Din care 
pricină femeia, uitându-şi de ibovnic, din ziua aceea se feri 
ca dracu de tămâie şi de-a batjocori pe alţii şi aşijderea şi 
de iubire. lar dumnealui, studentul, când auzi că slujnica 
căzuse şi-şi frânsese coapsa, se socoti din plin şi pe de-a- 
ntregul răzbunat şi, bucuros nevoie mare, nu-i mai făcu 
nimic şi uită de toată întâmplarea. 

lată aşadar ce-a pătimit zăluda de femeie din pricina 
isprăvii ei şi fiindcă a cutezat să-şi bată joc de un student cu 
aceeaşi uşurinţă cu care îţi baţi joc de ceilalţi; dar vezi că 
dânsa nu ştia pesemne că studenţii - nu zic chiar toţi, dar 
cei mai mulţi - sunt tare ai dracului din fire. De aceea voi, 
doamnele mele, feriţi-vă de-a face pozne şi mai cu seamă 
studenţilor. 

Povestea a opta 

Doi tineri se au foarte bine; unul din ci se culcă cu nevasta 
celuilalt; acesta, dân-du-şi seama, se înţelege cu nevasta 
prietenului său ca să-l închidă într-o ladă, deasupra căreia 
pe urmă, în timp ce el stă înăuntru, ei se desfată împreună. 

Doamnele ascultaseră povestea Elenei cu plăcere, dar c-o 
plăcere amestecată şi cu puţină amărăciune; totuşi, fiindică 
nenorocirile ei li se păreau în parte binemeritate, trecură 
mai uşor peste ele, deşi socoteau purtarea studentului 
aspră şi neîndurătoare, ba uneori de-a dreptul crudă. 
Oricuim, după ce Pamipinea sfârşi cu povestitul, regina îi 
porunci Fiamimettei să spună mai departe, şi dânsa, 
dornică s-o asculte, grăi: 

— Plăcute doamne, deoarece asprimea studentului 
batjocorit v-a cam mâhnit la suflet, cred că n-ar strica să ne 
mai descreţim oleacă frunţile c-o Istorioară mai hazlie; de 
aceea am de giând să vă istorisesc acum povestea unui 
tânăr care a ştiut să rabde cu suflet mai senin batjocura 
făcută -si s-a vădit mai potolit în răzbunarea lui. Iar din 


povestea mea veţi înţelege, sper, că atunci când omul vrea 
cu orice preţ să se răzbune se cade să se mulţumească cu o 
răzbunare dreaptă, adică pe măsura batjocurii răbdate, 
fără să încerce - - înitre-când măsura cuvenită -e să facă 
rău cu orice preţ. 

Trebuie să ştiţi, dar, că la Siena, pe câte am auzit, trăiau 
pe vremuri doi tineri înstăriți, feciori de oameni cumsecade, 
unul pe nume Spinelloccio Tanena, iar celălalt. Zeppa di 
Mino, oare erau vecini, căci locuiau alături în mahalaua 
Cammollia. Tinerii aceştia doi umblau tot timpul împreună 
şi arătau a se iubi oa fraţii, dacă nu mai mult. Şi amândoi 
aveau la casă neveste tare frumuşele. Or, ce să vezi! Cum 
Spinelloccio umbla adesea pe la Zeppa - - că dânsul o fi fost 
sau n-o fi fost acasă, nu ştiu - - se întâmplă să se înţeleagă 
aşa de bine cu nevasta acestuia din urmă, încât ajunse să se 
culce cu ea; şi-o duseră astfel o bucăţică bună, fără să-i ştie 
nimeni. Totuşi, cu vremea se întâmplă ca într-o bună zi, 
aflându-se Zeppa acasă fără de ştirea nevesti-şi, Spinel- 
loocio să vie să-l caute. Nevasta îi răspunse că nu era acasă 
şi atuncea Spinelloccio, urcând degrabă sus şi ailând-o pe 
femeie singură în odaie, o prinse iute în braţe şi se apucă să 
o sărute, iar ea aşijderea pe el. Zeppa, care văzuse totul, nu 
scoase nici o vorbă, ci rămase şi pe mai departe ascuns ca 
să vadă unde duce jocul; şi la puţin timp după aceea îi văzu, 
aşa îmbrăţişaţi, intrând într-o odaie şi încuindu-se înăuntru, 
lucru de care el se tulbură amarnic. Dar, cunoscând c-ar fi 
zadarnic să facă tărăboi, fiindcă ocara lui n-ar fi scăzut 
printr-asta şi nici prin altceva, ci tocmai dimpotrivă i-a r fi 
sporit ruşinea, se apucă să chibzuiască ce răzbunare să-şi 
aleagă, ca fără a-şi trâmbiţa ocara, să-şi afle totuşi 
mulţumirea; si, după ce se gândi mult şi socoti că aflase 
mijlocul cel mai potrivit, nu se clinti totuşi din ioc atâta timp 
cât SplnelUoccio şezu în odaie cu femeia. Apoi, de îndată ce 
plecă, intră înăuntru şi dădu peste nevastă-sa care îşi 
tocmea vălurile pe cap, căci pasămite Splnelloiceio i le 
trăsese jos din joacă. Şi-i zise: 


— Femeie, ce faci tu acolo? La care ea răspunse: 

— Nu vezi? 

— Ba văd, răspunse Zeppa, şi-am mai văzut şi altele pe 
care n-aş dori să le mai văd vreodată. 

Şi zicând astfel se apucă să-i spuie tot ce văzuse, iar 
femeia, moartă de frică cum era, după ce îndrugă verzi şi 
uscate, pân' la urmă mărturisi tot ce făcuse, căci n-avea 
cum să mintă, şi începu apoi plângând să i se roage de 
iertare. Zeppa îi zise atunci: 

— Femeie, ai greşit şi pace; dar dacă vrei să te iert, 
gândeşte-te să faci întocmai tot ceea ce-am să-ţi cer şi iată 
ce: să-i spui lui Spinelloccio ca mâine către ceasurile zece 
să facă ce-o face şi, despărţindu-se de mine, să vie aici la 
tine; iar după ce-o să vie, eu m-oi întoarce acasă, iar tu cât 
ce-ai să vezi că-s eu, să-l vâri 

Decameronul voi. III - cd. 80 în lada ăştia şi să-l încui în ea. 
Pe urmă am să-ţi spun eu mâine ce-ţi mai rămâne de făcut. 
N-are la ce să-ţi fie teamă, căci îţi făgăduiesc să nu-i fac nici 
un rău. 

Femeia, ca să-l mulţumească, răspunse că va face in- 
tocmai şi se ţinu de vorbă. 

A doua zi de dimineaţă, cam către ceasurile nouă, în timp 
ce Zeppa se afla cu Spinelloccio dimpreună, acesta de pe 
urmă, care îi făgăduise femeii să se ducă la ea tocmai la ora 
aceea, grăi: 

— Azi dimineaţă trebuie să dejunez cu un. Prieten şi n-aş 
dori să-l las să. Aştepte; rămâi cu bine dar. 

La care Zeppa zise: 

— Da' până la dejun mai e destulă vreme. 

— O fi, dar n-are-a face, răspunse Spinelloccio. Mai am şi 
altceva de vorbit cu el, aşa că trebuie să mă duc din vreme 
la întâlnire. 

După ce Spinelloceiio se despărţi de Zeppa, făcu un mic 
ocol şi apoi se duse la nevastă. Dar n-apucară ei să intre 
bine în odlaie, că hop, pică şi Zeppa. Femeia, cât ce-l auzi, 
prefăcânfdu-se că moare de frică, îl ascunse pe Spinelocicio 


în lada de care îi spusese bărbatul ei şi, după ce-l închise 
bine, ieşi d!'. N odaie. Zeppa urcă până la dânsa şi o 
întrebă: 

— Ce zici, femeie, e vremea de mine are? Nevastă-sa 
răspunse: 

— Da, cred c-o fi. La care Zeppa zise: 

— Spinelloccio prânzeşte azi c-un prieten şi şi-a lăsat 
nevasta singură; ia fă-tc la fereastră şi cheam-o să vie să 
mănânce cu noi. 

Femeia, care îşi temea pielea şi se făcuse dintr-o dată 
grozav de ascultătoare, făcu precum îi porunci. Şi, după ce- 
o rugă frumos, nevasta lui Spineâloccvo, aflând că omul ei 
prânzeşte în altă parte, veni. Abia intră pe uşă, că Zeppa şi 
începu s-o niângâie de zor şi apucând-o prieteneşte de 
mină, după ce-i porunci în şoaptă nevas-ti-şi să meargă în 
bucătărie, o duse pe nevasta lui Spinellcccio în odaie. Gât 
ce intră înăuntru, el se întoarse înapoi şi închise uşa cu 
zăvorul. Femeia, când văzu că închKde uşa, întrebă: 

— Ce înseamnă asta, Zeppa? De ce m-ai adus aici? Asta ţi- 
e dragostea şi credinţa faţă de Sp'inelloccio? 

Zeppa, apropiindu-se de lada în care sta închis bărbatul ei, 
o prinse bine pe femeie şi-i zise: 

— Nu te plânge, ci ascultă întâi ce am de spus: eu l-am 
iubit şi îl iubesc pe Spinelloock) ca pe un frate, dar ieri, deşi 
el nu ştie nimic despre treaba asta, mi s-a întâmplat să aflu 
că încrederea pe care i-am arăta ţ-o întotdeauna l-a împins 
să mă însele şi să se culce cu nevasta mea aşa cum se culcă 
cu tine. Eu însă, fiindcă îmi este drag, nu vreau să mă 
răzbun altmiriterea decât cu ocara pe care mi-a făcut-o el. 
El s-“a culcat cu ne-vastă-mea şi eu am să mă culc cu tine. 
lar dacă tu te împotriveşti, am să mă văd silit să-i fac o altă 
boroboaţă; si, fiindcă n-am de gând să-l iert, am să-l ating c- 
o 'răzbunare de n-o să mai aveţi zi bună, nici tu, nioi el cit 
veţi trăi. 

Femeia, auzind ce spune, cum Zeppa se jura c-are să”si 
ţie vorba, până la urmă îl crezu şi-i zise: 


— Zeppa dragă, dacă răzbunarea asta trebuie să cadă 
asupra mea, eu n-am nimic de zis, ba chiar sânt mulţumită; 
dar te-aş ruga şi eu ceva: să faci astfel, incit, după ce ne-om 
culfca împreună, nevastă-ta să nu-imi poarte pică, după 
cum n-am să-i port nioi eu, deşi ea m-a batjocori'! 

La care Zeppia zise: 

— Aşa am să fac, fii sigură. Ba pe deasupra am să-ţi dau şi- 
un giuvaer de preţ, cum n-ai avut tu niciodată. 

Şi zicând astfel, după ce-o cuprinse în braţe, se apucă să o 
sărute şi, întinzându-se pe lada în care sta bărbatul ei, se 
desfată cu ea cit vru şi ea aşijderea cu el. 

Spinelloccio, care şedea închis în ladă şi care auzise bine 
toate cuvintele lui Zeppa, cât şi pe-ale nevesti-şi şi căruia îi 
fu dat s-audă şi sârba îndrăcită pe care i-o jucau în cap cei 
doi, simţi la început o durere aşa de cumplită, încât i se 
păru că-i gata să-şi dea duhul. Şi, dacă nu s-ar fi temut de 
Zeppa, i-ar fi zvârlit nevestii-şi, aşa închis cum se afla, nişte 
sudătau îngrozitoare. Dar mai apoi, gândindu-se că de la el 
pornise ocara, că Zeppa nu făcea deoât să se răzbune şi că 
purtarea lui era aceea a unui prieten şi a unui om de 
omenie, se hotări în sinea lui, de s-ar fi învoit şi Zeppa, să-i 
fie prieten şi mai bun decât mai înainte vreme. 

Zeppa, după ce-şi petrecu după placul inimii cu femeia, se 
dădu jos de pe ladă si, oind dânsa îi ceru să-i deie giuvaerul 
făgăduit, deschise uşa şi-şi chemă nevasta, care nu zise alta 
decât atâta: 

— Doamnă, mi-ai d'at ce meritam. 

Şi acestea le rosti râzând. Bărbatul îi zise atunci: 

— Deschide lada asta. 

Şi, după ee-o deschise, Zeppa i-l arătă femeii pe 
Spinellocicio al ei. Acu, ar însemna să ne lungim prea mult 
la vorbă ca să m'ai spunem pe îndelete care din ei se ruşina 
mai tare de întâmplarea asta: Spineltoacio văzându-l pe 
Zeppa şi ştiind că ştie ce-i făcuse, ori nevasta văzându-şi 
bărbatul şi ştiind că auzise şi că simţise ce făcuse deasupra 


lui cu celălalt. Atunci Zeppa zise către nevasta lui 
Spineiloecio: 

— Dumnealui e giuvaerul pe care ţi-l dăruiesc. 
Spineiloecio, ieşind din ladă, grăi şi el, fără înconjur: 

— Zeippa, acuma stăim la fel; de aceea cred că n-ar strica, 
după cum îi spuneai şi tu mai adineauri neves-tii-mi, să 
rămânem prieteni aşa precum. Am fost. Şi fiindcă noi am 
fost deprinşi să împărţim tot ce-am avut, as zice ca de-acu 
înainte să ne împăirţim şi nevestele. 

Zeppa se învoi şi apoi prânziră oâteşipatru în bună 
înţelegere. Iar de atunci încolo fcimeile avură fies-tecare 
doi bărbaţi, iar ei două femei, fără ca niciodată s-ajungă la 
necaz sau la vreo neînțelegere din pr'. Dna aceasta. 

Povestea a noua 

Maestrul Simone, doctorul, ducându-se într-o noapte la 
îndemnul lui Bruno şi al lui Buffalmacco într-un anume loc, 
pentru a fi primit într-o anume ceată care mergea la 
tâlhărit, e aruncat de Buffalmacco într-o groapă cu gunoi şi 
lăsat acolo. 

D'itpă ce doamnele glumiră o vreme pe socoteala 
înţelegerii dintre cei doi tineri din Siena, care hotărâseră 
să-şi împartă nevestele între ei, regina, singura care nu-şi 
spusese încă povestea în ziua aceea, spre a nu-l nedreptăţi 
pe Dioneo, începu astfel: 

— Iubitoare doamne, după părerea mea, Spineiloecio s-a 
dovedit vrednic de farsa pe care i-a jueat-o Zeppa; de aceea 
eu socoit că nu-i de învinuit - precum dorea să ne arate mai 
adineauri Pampinea - acela care joacă o farsă unuia care o 
merită sau care o caută singur. Spineltadcio e dintre aceia 
care şi-a meritat batjocura; eu am să vă povestesc acum 
despre un alt bărbat, unul din cei ce-şi caută batjocura cu 
lumânarea şi cred că cei doi tineri care şi-au bătut joc de el 
sunt vrednici mai degrabă de laudă decât de ponegrire. 
Omul cu pricina e un doctor, un nătărău care s-a întors de 
la Boiogna la Florenţa acoperit cu păr de jder din cap până- 
n picioarel. 


După cum zi de zi avem prilejul să vedem, concetăţenii 
noştri se întorc de la Boiogna care judecător, care notar şi 
care doctor, împopoţonaţi cu straie lungi şi largi de culoare 
stacojie, cu pălăriuţe căptuşite cu blană de jder şi cu multe 
alte nimicuri bătătoare la ochi, de pe urma cărora avem de 
asemenea prilejul de a vedea mai zilnic cu ce ajung să se 
aleagă. Or, unul dintre aceştia, şi anume maestrul Simone 
da Vill'a, un om avut de la părinţi, de care ştiinţa însă nu se 
prinsese mai deloc, 

1 Doctorii în medicină purtau pe vremea aceea ca semn 
distinctiv ol haină purpurie şi o beretă căptuşită cu blană 
de jder <n.t.). 

Se întorsese nu de mult de la Bologna - îmbrăcat în haine 
stacojii şi împopoţonat c-o pălărie de care atârna o fâşie 
lungă de postav - doctor în medicină cică, precum îşi zicea 
dumnealui, şi se statornici pe o stradă căreia acum îi zice 
strada Pepenelui, întors dar de curând, precum spuneam, 
maestrul noistru, printre alte obiceiuri demne de amintit, 
avea şi obiceiul de a-şi întreba însoţitorul la fiecare pas de 
numele acelora care treceau pe stradă; şi se uita la toţi cu 
multă luare-aminte, de parcă din înfăţişarea lor şi-ar fi cules 
şi făurit leacurile pe care le dădea bolnavilor săi. Printre cei 
pe care îi cerceta mai cu osebire se aflau şi doi zugravi 
despre care s-a mai pomenit astăzi încă de două ori, Bruno 
şi Buf-falmacco, prieteni nedespărţiţi şi megieşi de-ai 
doctorului. Şi părându-i-se dumnealui că ăştia doi trăiesc 
mai fără griji decât nimeni altul şi că le pasă mai puţin ca 
oriskui de lumea asta - precum era, într-adevăr - se apucă 
să întrebe la dreapta şi la stingă ce fel de oameni sunt. Şi 
aflând din toate părţile că sunt nişte sărmani zugravi, îşi 
vâri în cap că e cu neputinţă s-o ducă. Aşa de bine din 
sărăcia lor şi ca atare se gândi - fiindcă auzise c-ar fi 
oameni şireţi nevoie mare - că-şi scot din altă parte 
pârleala, cu câştiguri grase, fără să-i ştie nimeni, şi îi veni 
un chef grozav să încerce a se împrieteni cu amândoi sau, 
dacă nu, măcar cu unul singur. Şi se împrieteni cu Bruno, 


care, dându-şi seama din câteva întâlniri că doctorul e un 
dobitoc, prinse a petrece de minune pe seama neghiobiei 
lui, iar do'ctorul, de asemenea, găsi în tovărăşia lui Bruno 
nespusă desfătare. După ce-l pofti de vreo câteva ori la 
masă, crezând că-i vremea acu să-i poată vorbi prieteneşte, 
ii mărturisi cât de mare era mirarea lui văzându-i pe 
amândoi, pe dânsul şi pe Buffalmacco, c-o duc aşa de bine, 
deşi erau săraci şi îl rugă să-i spună cum vine treaba asta. 
Bruno, socotind întrebarea doctorului drept una din obişnui 
tele-i prostii, dar mai lipsită de haz ca altădată, începu să 
râdă şi se gândi să-i deie un răspuns pe seama neghiobiei 
lui. De aceea îi răspunse: 

— Nu multora le-aş spune, maestre dragă, ce învârtim; dar 
de dumneata, fiindcă-mi eşti prieten bun şi ştiu că n-ai să 
spui la alţii, nu mă feresc. E adevărat că 

7 j n-aveim griji şi-o ducem tare bine, mai bine deeât crezi. 
Dar de pe urma meseriei şi a pământurilor noastre n-am fi 
în stare să plătim nici barem apa pe care o bem. N-aş vrea 
să crezi din cauza asta c-am fi pungaşi, Doamne fereşte! 
Atâta că ne ducem, cum zicem noi, la tâlhărit, şi de pe urma 
lui ne alegem cu tot ce ne lipseşte şi ce ne e spre desfătare, 
fără să păgubim pe nimeni prin aceasta; cât despre viaţa 
fericită de care te-ai încredinţat şi dumneata c-o ducem, ea 
tot de acolo ni se trage. Doctorul auzind acestea se minună 
din cale-afară şi, fiindcă nu ştia ce înseamnă să mergi la 
tâlhărit, crezu toată povestea şi-l apucă pe dată o poftă 
nebunească să ştie şi el ce-i aceea, drept care îl rugă 
stăruitor pe Bruno să-i spună, încredinţându-l că n-o să 
sufle o vorbă despre povestea asta. 

— Vai de mine, maestre, răspunse Bruno, îţi dai seama ce- 
rni ceri? Ceea ce vrei să ştii e o taină mult prea mare ca s-o 
mai spun şi altora. E un lucru care m-ar nenoroci, m-ar 
alunga din lume, m-ar trimite de-a dreptul în gura satanei 
din Sân Galloi1, de-ar fi să-l afle şi alţii. Dar dragostea ce-o 
port înţelepciunii dumi-tale şi încrederea pe care o am în 
dumneata e atât de mare, încât nu pot să nu-ţi fac voia. De 


aceea am să-ţi spun, dar numai dacă-mi juri pe crucea de la 
Monte-sone că n-ai să sufli o vorbă, aşa cum mi-ai făgăduit. 

Maestrul îl încredința că n-o să spună nimănui şi atuncea 
Bruno zise: 

— Trebuie să ştii, maestre dragă, că nu de mult trăia în 
orăşelul nostru un meşter foarte iscusit în tainele vrăjitoriei, 
pe care îl chema Michele Scotto -fiindcă era din Scoţia -şi 
care fu cinstit aicea, la vremea lui, ca nimeni altul, de către 
o mulţime de nobili, dintre care astăzi prea puţini au mai 
rămas în viaţă. Şi vrând să plece din oraş, la rugămintea 
acestor nobili, lăsă în locul lui doi ucenici destoinici, cărora 
le dădu poruncă să asculte întotdeauna orbeşte de bărbaţii 
care îl cinstiseră pe el. Ucenicii îi slujiră cu credinţă pe 
nobili, dându-le ajutor în dragoste şi-n alte cele. Iar 

1 In biserica din Sân Gallo era pictată figura unui Lucifer 
înspăimântător; la el face aluzie Bruno (n. t.). 

Mai apoi, fiindcă îndrăgiseră oraşul şi obiceiurile - 
statornicite pe la noi, se hotărâră să rămână pentru 
totdeauna la Florenţa şi se împrieteniră la cataramă cu unii 
oameni de pe aici, fără să caute dacă-s nobili sau nu, dacă-s 
bogaţi sau săraci, ci căutând în ei numai deprinderi 
asemănătoare cu ale lor. Şi ca să-şi mulţumească prietenii, 
alcătuiră o ceată ca de vreo douăzeci şi cinci de oameni, 
care cel puţin de două ori pe lună se întâlnesc într-un 
anume loc prehatărât de ei; şi acolo fiecare le spune lor tot 
ce-şi doreşte şi ei îl mulţumesc * chiar în aceeaşi noapte. Or, 
fiindcă atât Buffalmacco cât şi eu ne avem tare bine cu ei şi 
suntem prieteni. Buni, am fost primiţi şi noi în ceată şi mai 
suntem şi acum într-însa. Şi crede-mă, când ne întâlnim cu 
toţii laolaltă e o minunăţie să vezi ce mai perdele înconjură 
pereţii odăii în care stăm la masă, ce mai ospeţe împărăteşti 
ne aşteaptă, ce de servitori aleşi ca pe sprânceană, atât 
bărbaţi cât şi femei, toţi puşi să ne slujească pe fiecare în 
parte, ce de mai talere, de ulcioare, de sticle şi de cupe şi 
tot soiul de vase de aur şi de argint din care noi mâncăm şi 
bem; fără să mai pun la socoteală nenumăratele bucate pe 


gustul fiecăruia, care se petrec prin faţa noastră la rând, un 
fel după celălalt. Mi-ar fi cu neputinţă să-ţi înşir ce cântece 
melodioase se aud de pretutindeni, din fel şi fel de 
instrumente, ce sunete dulci şi suave; şi cred că n-aş putea 
să-ţi spun nici cită ceară arde la câte un ospăț din ăsta sau 
ce grămezi de dulciuri se înghit şi cât de bune şi de alese 
sânt vinurile ce se beau. Să nu-ţi închipui însă că stăm acolo 
îmbrăcaţi cu hainele cu care ne vezi. Aş, nici poveste! Nu-i 
niciunul, oricât ar fi el de sărac, să nu pară împărat, de 
înzorzonat ce e cu haine scumpe şi podoabe. Dar pe 
deasupra tuturor acestor bucurii, mai e şi bucuria femeilor 
frumoase, care-s aduse acolo din toate colţurile lumii la voia 
fiecăruia. Acolo poţi să te întâlneşti cu doamna 
Barbaniechilori, cu regina Bascilor, cu nevasta sultanului, 
cu împărăteasa Obsechului, cu « Ciari- 

1 Barbanicchi, Baschi etc. 

— Aceste nume, cât şi alte multe din povestea de faţă sunt 
pocite sau născocite anume în scopul de a-şi bate joc de 
praştia doctorului (n. t.). 

Eianfera di Nornieca, cu Semisitante di Berlinzone şi ou 
Scalpedra di Narsia. Dar ce rost are să ţi le înşir? Destul să- 
ţi spun că vin acolo toate reginele din lume, până şi 
Sehinchimurra părintelui Giovanni, care după părerea mea 
îşi poartă coarnele în cur. Aşa că vezi şi; dumneata! Şi, după 
ce mâncăm la dulciuri şi bem pe săturate. 

— Ne învârtim oleacă în dans şi după aceea doamnele sel 
duc cu cel ce le-a cerut şi pentru care au fost aduse,: 
fieştecare într-o odaie. Şi trebuie să mai ştii * că. În odăile 
acestea te simţi ca-n rai nu alta, atâta-s de frumoase; şi 
împrăştie în jur nişte miresme nu mai puţin plăcute decât 
acelea care ies din vasele de mirodenii din -spiţerial 
voastră, când vă pisaţi chiminul; iar în odăi sunt nişte paturi 
de întrec în frumuseţe pâaă şi. pa tui 'dogelui din Veneţia; 
acolo ne culcăm. Cât despre cum.: se zbat potnogii şi cum 
mai trag ţesătoarele la suveici ca să-iasă pânza bătută, eu 
nu-ţi mai spun nimic. le las pe dumneata să-ţi dai cu 


socoteala. Totuşi, dintre toţi tovarăşii noştri, după părerea 
mea, tot noi stăm cel mai bine, adică Buffalmacco şi cu 
mine,., fiindcă el o cheamă de obicei pe regina Franţei, iar 
eu pe aceea a Angliei şi amândouă, ce să-ţi spun, sâsrtt-ca 
rupte din soare; şi am făcut noi ce-am făcut, încât acum nu 
le stă capul măritelor regine decât la noi şi, pace, Aşa că 
vezi şi dumneata dacă suntem ori nu în” dreptăţiţi să ne 
ţinem mai fericiţi ca toţi ceilalţi, când dragostea unor regine 
ca astea e a noastră. 

— Unde mai. Pui că, dacă vrem vreo mie ori două de 
florini, ele ni-i dau pe: dată. La treaba asta, dar, îi zicem noi 
pe ” limba noastră a merge la tâlhărit; căci după cum 
corsarii îi jefuiesc pe oameni, la fel îi jefuim şi noi, numai-cu 
atâta. Osebire, că în timp ce ei nu înapoiază -nicicând ce-au 
jefuit, noi cât ce ne-am slujit de lucrurile jefuite, le şi 
înapoiem. Acu socot c-ai priceput, maestre dragă, ce 
însemnează să mergi la tâlhărit şi cred c-ai prieepu't de 
'asemeni că lucrul ăsta se cuvine să-l tăâhuim cu străşnicie. 
De aceea nici nu te mai rog să-l ţii doar pentru. Dumneata. 

(n. t:). 

În evul mediu doctorii erau în acelaşi timp şi farmacişti 

Doctorul nostru, a cărui ştiinţă. se mărginea pesemne la 
vindecarea ţincilor de bube dulci, dădu aceeaşi crezare 
cuvintelor lui Bruno pe care o dai îndeobşte oricărui adevăr 
curait; şi se aprinse de dorinţa de a intra în ceata lor, cum 
te-ai aprinde după dorul a cine ştie ce minuni. De aceea, 
după ce-i răspunse lui Bruno că de bună seamă nu era 
lucru de mirare dacă trăiau aşa de bine, abia se stăpâni să 
nu-l roage pe loc să-l iele şi pe el în ceată şi nu se opri decât 
la gândul că i-ar fi fost mai la îndemână să-i ceară treaba 
asta după ce i-ar fi dat dintâi şi alte câteva dovezi de mare 
prietenie. Cu gândul ăsta dar, începu să se întâlnească cu el 
din ce în ce mai des şi să-l poftească pe la mese, fie la cină, 
fie la prânz, vădindu-i o iubire cum nu s-a mai văzut; şi 
prietenia asta era aşa de mare şi atât de des se întâlneau, 
încât părea că fără Bruno maestrul nu putea trăi. Iar 


Bruno, care o ducea ca în sinul lui Avram, ca să-i plătească 
cinstea cu care îl copleşea şi să nu pară nerecunoscător, îi 
zugrăvise în odaie păre-simile toate şi la intrare un "agnus 
dei", iar pe deasupra porţii care dădea în stradă îi zugrăvise 
un ţucal, pentru ca cei ce aveau nevoie de sfaturile lui să-l 
poală recunoaşte printre ceilalţi confraţi; şi-i zugrăvi de 
asemeni inir-un pridvor mai mititel încăierarea miţelor cu 
şoarecii, care îi plăcea din cale-afară doctorului. Apoi, din 
când în când, când se întâmpla să nu cineze cu maestrul, 
Bruno zicea: 

— Azi-Tioapte am fost la adunarea noastră şi, fiindcă m-am 
cam saturat de regina Angliei, am pus să mi-o aducă pe 
Gu'medra marelui Han din 'Iarisi. 

Iar doctorul îl întreba: 

— Da' ce-nseamnă 'Gumedra"? Eu nu pricep nu-imele 
astea. 

Şi Bruno de colo: 

— Nici mi mă mir, maestre. Da' ce, parcă eu ştiu cine e 
Poroo-grasso şi Vannacena ăla de care tot aud? 

— Tu vrei să zici pesemne Ipocrat şi Avicenna, îi 
răspundea maestrul. 

— Habar n-am, zău aşa: mă pricep tot atât de puţin la 
numele voastre, ca dumneata la ale mele. Gumedra pe 
limba - marelui. Han înseamnă în limiba noastră cam cum s- 
ar zice "împărăteasă". Măi, ce ţi-ar mai plăcea s-jg vezi! E-al 
naibii de -frumoasă.! Sunt sigur că te-ar-faee să. Uiţi-pe loc 
de leacuri, de unsori şi de ciisti re. 

Şi cum îi îndruga din când în când poveşti din astea, ca să-l 
aţiţe şi mai mult, se întâmplă ca ntir-o seară -în timp ce 
Bruno zugrăvea încăierarea miţelor cu şoarecii şi-doctorul 
îi ţinea feştila - să i se pară dumnealui că-l copleşise; chiar 
de ajuns cu mesele şi prietenia, ca să cuteze acum să-i 
spună ce avea pe suflet. Şi, singuri fiind, îi zise: 

— Bruno, mi-e martor Dumnezeu, nu-i om pe lumea astă 
de dragul căruia să fac ce-aş face pentru tine; dacă mi-ai 
cere să mă duc de aici până la Peretola, mai-wiai c-aş f ace- 


O şi pe asta. De aceea n-aş vrea să te miri dacă ţi-oi cere şi 
eu, cu toată prietenia şi încrederea ce-ţi port, să-mi faci şi 
tu un bine. Pre câte ştii, mi-ai povestit acuma nu de mult de 
felul în care petreceţi voi cei din ceata voastră şi aşa un 
chef m-a apucat să fiu şi eu de-ai voştri, că nu ştiu zău dac- 
am râvnit Vreodată la ceva-cu atâta sete ca la asta. Şi, dacă 
voi ajunge să-mi văd visul cu ochii, ai să te încredinţezi că 
nu de florile mărului îmi doresc să intru în ceata voastră. 
Uite, te las Să-ţi râzi de mine chiar de pe acum,; dacă n-oi 
cere-o pe cea mai mândră slujnică din câte ai văzut 
vreodată. Am întâlnit-o acum un an la Cacavinci-glil: şi' mor 
de dragul ei. Dar din păcate n-a fost chip s-o am, căci n-a 
vrut să se lase, deşi, mă jur pe ce-am mai: sfânt, vroiam să- 
i dau zece 'bănuţi. De aceea, te rog din 'tot sufletul, învaţă- 
mă ce trebuie să fac să pot intra şi eu în ceata voastră şi fă 
şi tu, te-'rog, tot ce-i putea'ca să mă ajuţi, 'fiindcă o s-a veţi 
în mine un "tovarăş bun şi de încredere, care are să vă facă 
cinste. Uite: întâi şi îritâi, pre câte vezi, sunt un bărbat 
frumos, bine împlinit la trup şi cu obrazul ca o floare; pe 
urmă, vorba aia, mai sunt şi doctor pe deasupra şi nu prea 
îmi vine a. crede că mai aveţi vreunul în ceată. Unde mai 

1 O: mahala a Florenței (n. t). 

Pui că ştiu o droaie de povesti şi de cântări frumoase, din 
care chiar am să-ţi oânt una. 

Şi începu pe loc să cânte. Bruno avea un chei de râs de sta 
săracul să plesnească, dar totuşi se ţinu; si, după ce sfârşi 
cântarea, maestrul zise: 

— Cum îţi place? 

La care Bruno îi răspunse: 

— Aşa de straşnic cânţi, maestre, că ţi se potriveşte vorba: 
"Cetera e gura mea, îmi pot zice cântd oi vrea". 

— Aşa-i? Făcu maestrul. N-ai fi crezut-o niciodată, dacă nu 
m-auzeai cu urechile tale. 

— Într-adevăr, răspunse Bruno. Doctorul spuse mai 
departe: 


— Mai ştiu şi alte multe încă; dar să lăsăm asta deoparte. 
Aşa cum sunt şi cum mă vezi, trebuie să ştii că tatăl meu a 
fost un om de neam, deşi trăia la ţară, iar dinspre partea 
mamei mă trag din cei de la Vailec-chio. Şi, după câte ai 
văzut, nu-i doctor la Florenţa să aibă cărţi şi straie mai 
niândre ca ale mele. Că am un rând de haine ce m-a costat 
unul peste altul, acu vreo zece ani, aproape o sută de 
florini. Pe legea mea ţi-o spun. De aceea, tare mult te rog, 
ajută-'mă să pot intra şi eu în ceata voastră, şi-4i jur pe 
Dumnezeul meu, că dacă faci asta pentru mine, poţi îi 
bolnav cât vrei şi cât pofteşti, n-am să-ţi cer niciodată un 
ban ca să te îngrijesc. 

Bruno, auzindu-l câte spune şi socotind u4 de astă dată, 
mai abitir ca în alte daţi, un nătărău fără pereche, grăi: 

— Maestre, fă te rog încoace feştila aceea şi ai răbdare 
până ce termin de făcut şi cozile şoarecilor ăstora, că pe 
urmă am să-ţi răspund. 

Sfâirşind cu cozile, zugravul, făcând pe îngrijoratul, zise: 

— Ce-ai face dumneata de dragul meu e luicru mare, 
maestre, nu zic ba; dar totuşi treaba ce mi-to ceri, deşi 
pentru domnia-ta şi pentru strălucita-ţi minte e-un lucru de 
nimica, pentru mine e un lucru foarte mape şi nu ştiu, zău, 
de dragul cui l-as face, de-aş putea, dacă nu de dragul 
dumitale: pe de o parte fiindcă-mi eşti drag şi pe de alta 
pentru voribele dumitale drese cu, atâta înţelepciune, încât 
ar fi în stare să le clintească din ciubote şi pe mironosiţe, 
necum pe mine, amărâtul, din hotărârea mea. Şi, cu cât te 
cunosc mai bine, cu atât îmi pari mai înţelept. Ba mai mult: 
chiar de-ar fi să nu te îndrăgesc din celelalte pricini, tot te- 
aş îndrăgi măcar şi pentru asta una, că eşti îndrăgostit 
adică de-o fată frumoasă ca cea de care îmi vorbeai. Dar 
uite ce-i: cutvântul meu nu trage aşa de greu cum crezi şi 
prin urmare nu pot face de dragul dumitale tot ceea ce-*ar 
trebui să fac. Dar, dacă îmi făgăduieşti pe cinstea dumitale 
că n-ai să spui la nimeni, am să te învăţ ce-ai de făcut şi sunt 
aproape sigur că având, precum ziceai, atâtea cărţi 


frumoase şi atâtea alte lucruri, vei izbut; să faci astfel, încât 
să intri în ceata noastră. 

Maestrul zise atunci: 

— Spune, nu-ţi fie frică: pre câte văd, nu mă cunoşti destul 
şi nu ştii încă ce straşnic pot păşiră o taină. Pe vremea când 
messer Guasparruolo da Saliceto era judecătorul 
primarului din Foiiimpopoli, nu făcea mai nimica fără să-mi 
spuie mie, fiindcă ştia că sunt mormânt când e să mi se 
încredinţeze o taină. Mă orezi că spun adevărul? Uite, ca să 
te încredinţez, află că mie, cel dintâi, mi-a spus că vrea să 
se însoare cu Berga-mina. Vezi? 


— Bine, răspunse Bruno. Dacă un om ca el avea încredere 
în dumneata, nu văd la ce n-aş avea eu. Uite ce-ai de făcut: 
în fruntea cetei noastre se află un căpitan cu doi sfătuitori, 
care tot la şase luni se schirribă; or, luna viitoare are să fie 
căpitan Buffalmacco şi eu sfătuitor. E lucru hotărât. Şi cine-i 
căpitan are cuvânt cu greutate şi poate face astfel, încât să 
intre în ceată oricin” îi place lui: de aceea cred c-ar fi cu 
cale să te împrieteneşti cu el, da' ştii, aşa, la cataramă, şi să- 
| cinsteşti cum se cuvine. Că el e tocmai omul ce fără doar şi 
poate, văzându-te aşa înţelept, va prinde drag de dumneata 
si, după ce-ai să izlbuteşti cu înţelepciunea dumitale şi cu 
toate celelalte să ţi-l apropii întrucâtva, poţi liniştit să-l rogi 
ce m-ai rugat pe mine; n-are să zică nu, sunt sigur. Eu i-am 
mai vorbit despre dumneata şi te iubeşte ca pe-un frate. Fă 
numai cum te-a-m învăţat şi după aceea las' pe mine. 

Maestrul zise atunci: 

— Mă bucură ceea ce-mi spui; şi, dacă B uff almaoco e 
într-adevăr dintre cei ce află desfătare în a şedea de vorbă 
cu oameni înţelepţi, dac-om ajunge să vorbim măcar dt-ide- 
eât, sunt sigur c-am să-l fac să-mi caute el tovărăşia; căci, 
dacă e pe înţelepciune, eu as putea să împart din ea unui 
oraş întreg şi tot mi-ar mai rămâne. După ce se învoi cu 
maestrul îratr-acest chip, Bruno se duse La Buffalmacco şi-i 
spuse întâmplarea de la capăt; drept care Buffalmacco de 
abia aştepta acu să-i facă pocinogul maestrului Prositilă, de 
îi părea că n-o s-apuce în veci să-şi împlinească pofta. 
Doctorul, care îşi dorea mai presus de orice să meargă la 
tâlhărit, nu se lasă bătut până nu se împrieteni cu 
Buffalmacco -lucru ce nu-i fu greu de loc - şi-n cinstea lui se 
apucă să deie nişte mese şi nişte ospeţe împărăteşti, la care 
întotdeauna era poftit şi Bruno. Cei doi îl linguşeau pe cât 
puteau si, ca şi alţii, simțind că în casa lui e rost de băutură 
bună şi de mâncări alese, claponi şi alte bunătăţi, şedeau 
mereu în preajma lui şi rămâneau cu ella masă şi fără a fi 
prea mult poftiţi, zicând că numai pentru el şi pentru 
nimeni altul n-ar face treaba asta. La urmă însă, când 


meşterul se chibzui că-i vremea, se rugă şi de Buff'almacco 
aşa cum se rugase şi de Bruno. Buffalmaeco se prefăcu că-i 
foc şi pară de cele auzite şi-l luă la rost pe Bruno, zieându-i: 

— Mă jur pe Dumnezeul bisericii din Passignano, c-aibia 
mă ţin sa nu-ţi dau două, de să-ţi culegi măselele, ludă ce 
eşti, că numai tu puteai să-i spui maestrului de toată treaba 
asta. 

Doctorul însă încercă să-l dezvinovăţească pe Bruno, 
jurându-se că aflase din altă parte taina; şi până mai la 
urmă '. Îl copleşi pe Buffalmacco cu vorbele lui înțelepte şi 
izbuti să-l liniştească. Buffalmaoco se întoarse atunci. Către 
el şi-i zise: 

— Maestre,. Ce să-ţi spun, se vede că vii de la Ba-logna si. 
C-ai ţinut gura închisă până ai ajuns aicea. Sunt încredinţat 
că n-ai deprins abecedarul pe un măr, cum fac toţi nătărăii, 
ci. L-ai deprins pe un bostan, care-4 cu mult mai mare; şi, 
dacă nu mă-nşel, eşti pare-mi-se dintre cei ce dau în gropi. 
Bruno mi-a spus, ce-i drept, că medicină ai învăţat-o, dar 
mie îmi vine a crede c-ai învăţat mai degrabă cum să prinzi 
oamenii în mreje; lucru pe care dumneata, ou înţelepciunea 
dumitale şi cu lipiciul vorbei, ştii să-l faci mai bine ca oricare 
altul din câţi am văzut eu. 

Maestrul însă îi tăie vorba şi întorcându-se spre Bruno 
făcu: 

— E mare lucru, zău aşa,. Să stai de vorbă cu înţelepţi şi 
să te împrieteneşti cu ei. Care altul ar fi putut pricepe aşa 
de iute şi de bine ca omul ăsta de ispravă toată simţirea 
mea şi toate meritele mele? Tu, bunăoară, n-ai priceput aşa 
de repede ca el cât preţuiesc. Aşa-i? Dar spune, barem, m- 
am ţinut ori nu de vorba ce ţi-am spus-o, când am aflat din 
gura ta că Buffalmacco se desfată în tovărăşia e 
înţelepţilor? 

La care Bruno zise. 

— Ho, ho şi încă cum! 

Maestrul se întoarse atunci spre Buffalmacco şi-i spuse: 


— Mi-ar fi plăcut să, mă vezi la Bologna. Atunci ştiu c-ai fi 
vorbit cu admiraţie despre mine! Acolo nu era. om, mare 
sau mic, student sau doctor, care să nu mă îndrăgească ca 
pe un frate adevărat, de bine ce ştiam să-i farmec cu 
cuvântul şi cu înţelepciunea mea. Ba mai mult: află că 
nicicând nu mi s-a întâmplat să scap o vorbuliţă, fără să-i 
fac pe toţi să rida de mult ce le plăcea. Iar când m-am 
despărţit de ei, nu-şi mai uscau ochii de lacrimi de tare ce 
plângeau, căci ar fi vrut cu orice preţ să mai rămân la 
dânşii; şi atât m-au bătut la cap, că până mai la urmă au. 
Vrut ca eu de unul singur să-i învăţ medicina pe toţi 
studenţii care se aflau acolo, numai ca să rămân la ei. Da' n- 
iam vrut, fiindcă hotărâsem să mă întorc aici, unde: îmi 
aveam ipământurile şi celelalte avuţii rămase de la moşi- 
strâmaşi şi chiar aşa am şi făcut. 

La acestea Bruno se întoarse către Buffalmacco şi zise: 

— Ei, ce mai zici acum? Când îţi spuneam nu mă credeai. 
Pe legea. Mea, nu-i doctor în tot oraşul ăsta. Care să se 
priceapă mai bine decât el la pisatul de măgar şi fără 
îndoială că n-iai găsi un altul să-i semene, nici de-ai umbla 
de aci pân' la Paris. Pofteşte acu, dacă-ţi dă. Mina, şi nu-i fă 
pe plac. 

La care doctorul făcu: 

— Are dreptate Bruno, clar încă nu sunt cunoscut aicea în 
oraş. Voi sunteţi oameni de rând, dar mi-ar plăcea să mă 
vedeţi când stau de vorbă cu confrații. 

— Într-adevăr. Maestre, îi zise Buffalmacco, văd că ştii cu 
mult mai multe decât aş fi crezut. De aceea, ca să-ţi vorbesc 
precum se cade să le vorbeşti înţelepţilor, îţi spun că fără 
doar şi poate voi face tot ce-mi stă în putere ca să intri şi 
dumneata în ceata noastră. 

După făgăduinţa aceasta, maestrul îşi înzeci atenţiile faţă 
de -tineri; drept care ei, petrecând de minune pe socoteala 
lui, îl făcură să înghită cele mai straşnice prostii şi îi 
făgăduiră să-i deie drept ibovnică pe contesa di Ci-villaril, 
ce după spusa lor n-avea pereche în lume de mân-dră ce 


era. Maestrul îl întrebă atunci cine era contesa asta, la care 
Buffalmacco zise: 

— E o doamnă foarte mare şi nu ştiu, zău, să fie în lume 
vreo casă împărătească în care ea să n-aibă drepturi; până 
şi călugării din sânul franciscanilor i se închină ei în sunet 
de chimbale. Şi pot să-ţi spun că, de se înţâm-plă să iasă la 
plimbare, ştie să facă vâlvă în jurul ei, deşi de obicei sade 
închisă în casă; şi totuşi, nu de mult, când se ducea într-o 
noapte să-şi spele picioarele la Arno şi să mai ia şi niţel aer, 
ţi-a trecut tocmai prin faţa uşii, însă de fapt ea locuieşte mai 
mult în Laterinal1. Curtenii ei în schimb se plimbă chiar 
destul şi poartă toţi vergea şi plumb, drept semn al rangului 
contesei. Vasali de-ai ei găseşti citi vrei şi peste tot, cum e 
de-o pildă Tamagriân, don Meta, Mânico di Scopa, 
Squacchera şi alţii, de care 

1 Civillari era numele unei străduţe din Florenţa acelor 
vremi; acolo le era îngăduit oamenilor să-şi facă nevoile şi 
existau nişte gropi unde se adunau gunoaiele cu care se 
îngră-şau pământurile grădinilor din apropiereţ (n. t.). 

'" Un sat lângă Arezzo; autorul însă foloseşte anume acest 
cuvânt pentru echivocul pe care îl creează cu cuvântul 
latrină <n.t.). 

Nu-ţi aduci aminte aşa la repezeală, deşi cred că ţi-s 
prieteni buni. lată dar cui vrem să te dăm, clacă ne-ajută 
Dumnezeu, şi la ce dulce piept ne-am socotit c-ar fi cu cale 
să stai, după ce-ţi vei uita de slujnica din CacavineiglL 
Doctorul, ca unul care se născuse şi crescuse în Bo-logna, 
nu pricepea vorbele lor, aşa că se arăta prea mulţumit de 
doamnă. 

La scurtă vreme după aceea, tinerii îl înştiinţară că fusese 
primit în ceata lor. Şi, cu o zi înainte de noaptea în care 
câteşitrei trebuiau să se întâlnească, maestrul, care îi 
poftise pe amândoi la masă, îi întrebă după dejun ce anume 
ar fi trebuit să facă spre a se întâlni cu ceilalţi. La care 
Buffalmacco zise: 


— Maestre, în primul rând trebuie să fii om curajos şi încă 
foarte curajos, că, dacă nu, s-ar putea să te îneci la mal şi 
nouă să ne faci o pagubă cumplită; şi iată de ce anume 
trebuieşte aşa de mult curaj. Diseară, către zece- 
unsprezece, să faci aşa ca să te afli pe unul din mormintele 
ce s-au clădit acu de curând în jurul bisericii Santa Măria 
Novella, îmbrăcat cu cele mai frumoase haine pe care le ai - 
ca să te înfăţişezi încă de prima oară cu cinste în faţa alor 
noştri - şi pentru că, nobil fiind, contesa - precum ni s-a 
spus - - vrea să te facă pe cheltuiala ei cavaler; acolo să 
aştepţi până o să vie să te ieie trimisul nostru. Or, ca să ştii 
din vreme totul, îţi spun de. pe acuma c-are să vie să te ieie 
o fiară neagră şi cornută, de mărime mijlocie, care are să se 
învârtească prin faţa dumitale, suflând pe nări năprasnic şi 
ţopăind ca apucată, anume ca să te înspăimânte; dar dacă 
are să vază că dumitale nu ţi-e frică, are să ţi se apropie 
încet, si, când ţi-o fi la îndemână, să te cobori de pe 
mormânt fără să-ţi fie frică şi fără a pomeni de Dumnezeu 
sau sfinţi şi să. le urci pe ea; pe urmă să stai liniştit, cu 
braţele cruce pe piept şi nu oare cumva s-o atingi. Ea o s-o 
ia din loc domol şi-o să te aducă pân ' la noi. Iţi spun însă de 
pe acum că, dacă ai să te apuci să pomeneşti de Dumnezeu 
sau de sfinţi ori dacă ai să te temi de ea, s-ar putea să te 
trân-tească la pământ sau să te atingă aşa de zdravăn, de s- 
O 

— Decameronul voi. III - cd. 

Ţii minte toată viaţa: De aceea, dacă socotegşti că n-ai 
destul curaj, mai bine nu veni, că numai rău ţi-ai face 
dumitale şi nouă nici un bine. Doctorul zise atunci: 

— Nu mă cunoşti, se vede treaba. Te îndoieşti, pesemne, 
fiindcă mă vezi că port mănuşi şi straie lun "i până la 
glezne. Dar dacă ai şti ce mai isprăvi am făcut eu la 
Bologna, când mă duceam uneori cu tovarăşii mei la femei, 
ai rămâne cu gura căscată. Uite, pe legea mea ţi-o spun, 
într-o noapte, fiindcă una din alea (o nenorocită, o 
stârpitură cât un cot) nu voia să vină cu noi, i-am ars nişte 


pumni zdraveni şi pe urmă am luat-o pe sus şi-am dus-o aşa 
o bucăţică, încât până la urmă, ce-am dres şi ce-am făcut, 
tot a venit cu noi. lar altă dată, într-o seară, puţin după ce 
clopotele trăsăseseră de Ave Măria, îmi amintesc c-am 
trecut, fără a fi însoţit decât de servitorul meu, pe lingă 
cimitirul fraţilor franciscani şi nu mi-a fost frică. Deşi chiar 
în aceeaşi zi înmormântaseră o femeie. De aceea, îţi spun, 
nu te îndoi, că am curaj cât zece. Cât despre straie, am să 
mă îmbrac - ca să mă arăt cum se cuvine 

— In haina aceea stacojie în care am fost şi la Bologna 
când mi s-a dat titlul de doctor şi apoi să vezi de nu m-or 
alege în scurtă vreme căpitan. Numai s-ajung o dată acolo 
şi-o să vedeţi cum o să-mi meargă, dacă contesa aia, chiar 
înainte să mă vadă, s-a îndrăgostit de mine şi încă aşa de 
tare, că vrea să mă facă cu tot dinadinsul cavaler; şi ce 
adică mi-ar sta rău în strai de cavaler sau vă închipuiţi că n- 
am să ştiu cum să mă port şi ce să fac? Aş, vă înşelaţi. Lăsaţi 
pe mine! 

Atu-neea Buffalmacco îi zise: 

— Aşa-i, maestre, bine zici. Da' vezi să nu ne duci cu vorba 
şi pân' la urmă să nu vii, ori să nu fii acolo când om trimite 
să te aducă. Ţi-o spun fiindcă afară-i frig şi ştiu că domnii 
doctori se cam feresc de frig. 

— Ferit-a Dumnezeu, răspunse maestrul. Eu nu-s din ăia 
friguros! şi nu-mi pasă de ger. Arareori mi s-a întâmplat să 
mă scol noaptea ica tot omul pentru nevoile trupeşti şi să-mi 
-mai iau peste cămaşă şi altceva decât cojocul. De aceea fii 
pe pace, că voi veni neapărat. 

După ce tinerii plecară, de îndată ce se înnopta, maestrul,. 
După ce află o scuză faţă de nevastă, îşi scoase pe ascuns 
straiele, cele mai frumoase şi, când i se pani că-i. Vremea, 
se îmbrăcă cu ele şi-o luă către morminte. Acolo, 
covrigându-se pe marmura rece ca gheaţa, căci: era tare 
frig afară, se apucă s-aştepte fiara. Buffalmacco, care era o 
matahală de om, îşi făcu rost de un obrăzar din cele ce se. 
Folosesc ia anumite jocuri care azi nu se mai toaca. Şi 


luându-şi în spinare, pe dos, o bundă neagră, se învăli în ea 
astfel, încât părea că-i urs; atâta doar că obrăzarul era de 
drac şi avea şi coarne. Străvestit astfel se duse în piaţa 
nouă a bisericii Santa Măria Novella, cu Bruno după el, 
care venea să vază ce avea să se întâmple. Acolo, cât ce-şi 
dete seama că doctorul se afla la locul hotărât, se apucă să 
ţopăie în. Sus şi în jos prin piaţă, să facă o larmă 
îngrozitoare, să pufăie, să urle şi să necheze, de credeai că-i 
apucat de sitreche. Maestrului, săracul, când îl văzu şi-l 
auzi, i se făcu părul măciucă şi începu să tremure. Din toate 
mădularele, ca unul ce era fricos, ba mai fricos, ca o femeie; 
şi nu o dată bietul şi-ar fi dorit să fie la el acasă, mai curând 
decât în piaţa aceea. Totuşi, fiindcă. Venise, se strădui să-şi 
dea curaj, căci prea îl ardea dorinţa s-ajungă a vedea şi el 
minunăţiile acelea despre care îi vorbiseră tinerii. 
Buffalmacco, după ce nărăvi o vreme prin piaţă, după cum 
spuneam, se prefăcu mai potolit şi, apropiindu-se de racla 
pe care sta maestrul, se opri de-a dreptul în faţa lui. 
Maestrul, care tremura ca varga” nu ştia 'nici el ce să facă, 
să urce ori să rămână locului, în cele din urmă însă, 
tamându-se să nu-l înhaţe: ori să-l mănânce fiara, goni cu 
frica asta frica de mai înainte sir coborând de pe. Mormânt 
c-un "Doamne ajută" abia şoptit, se urcă-pe dobitoc şi, după 
ce se înfipse bine în spinarea lui, tot tremurând de zor, îşi 
duse mâinile la piept aşa precum i se spusese. Atuncea 
Buffalmacco o luă. Încetişor către Santa Mari. A de la Scala 
şi aşa, umblând în patru labe, îl duse până în mahalaua la 
care îi zice Ripole. Acolo se aflau la vremea aceea nişte 
gropi în care ţăranii clin apropiere o azvârleau pe aşa-zisa 
contesă Civillari, ca să-şi îngraşe ogoarele. Ajuns acolo, 
Buffalmacco se apropie de marginea uneia dintre gropi şi 
zăbovind oleacă, ati-ta cit să-i. Prindă -pe doctor de-un 
picior, îi dete un brânci din + spaite şi-l azvârli de-a dreptul 
în groapă cu capul înainte. Apoi se apucă din nou să mârâie 
cu străşnicie, să ţopăie ca un turbat şi-o luă de-a lungul 
Sfintei Măria de la Scala către livada Ognissanti, unde îl află 


pe Bruno, care nemaiputând să-şi stăpânească râsul, 
dăduse fuga acolo. Şi se apucară amândoi, râzând pe 
înfundate, să urmărească de departe ce avea să facă 
doctorul aşa mânjit cum se afla. 

Maestrul, când se văzu în cloaca aceea, se strădui să se 
ridice şi. Să se împingă afară, dar, răsturnându-se câncl ici, 
când colo, se mânji din cap până în picioare, în cele din 
urmă însă, mâhnit ca vai de el şi jalnic la înfăţişare, după ce 
înghiţi,. Sărmanul, şi câteva înghiţituri, ieşi totuşi afară, dar 
îşi pierdu în groapă gluga; şi, după ce se curaţi de bine, de 
rău cu mumie, nestând ce alta ar putea face, se întoarse 
acasă şi bătu până ce-i fu deschisă poarta. Dar n-apucă să 
intre bine şi să -se închidă uşa pe urma lui care, săracul, 
putea de te trăsnea nu alta, că Bruno şi cu Ruffal-macco îl şi 
ajunseră din urmă şi se opriră ca să audă cum 31 întâmpină 
nevasta. Şi-o auziră pe femeie cum îl făcea de trei parale şi-l 
înjura ca pe un netrebnic, zicându-i: 

— Bine-ţi sade! Mi te porniseşi după alta şi vreai să mi te- 
arăţi grozav în haina aia stacojie. Da' ce, eu nu-ţi ajung? Că 
i-aş ajunge unui târg, decum nu ţi-aş ajunge ţie? Măcar de 
te-ar fi şi înecat, aşa cum te-au azvârili t acolo unde meriţi. 
Poftim! Asta e doctor! Are nevastă acasă şi umblă toată 
noaptea după nevestele altora. 

Şi-n timp ce-l curăța, spălându-l din cap până an picioare, 
îl tot bătu la cap până la miezul nopţii cu vorbe ca acestea şi 
cu altele de acelaşi soi. 

A doua zi de dimineaţă Bruno şi Buffalmacco, după ce-şi 
vopsiră trupurile pe sub haine cu zeci de vânătăi, se duseră 
la doctor şi îl găsiră sculat; şi intrând în casă simţiră că 
toate lucrurile miroseau urât, deoarece nu avusese timp să 
le curețe, în aşa: fel încât să nu mai miroasă; dumnealui, 
când îi auzi că vin, le ieşi înainte şi le ură zi bună. La care 
tinerii, înţeleşi din vreme între ei, răspunseră mânioşi: 

— Noi nu-ţi urăm zi bună, ci ne rugăm lui Dumnezeu să-ţi 
'trimită toate belelele pe cap, ca să te prăpădeşti cu zile ca 
trădător ce eşti, cel mai nemernic trădător şi mai afurisit 


din câţi trăiesc pe lume. Că din pricina duratele era cât p- 
aci să fim omorâţi în bătaie şi asta numai fiindcă am vrut să- 
ţi facem cinste şi plăcere. Cu ciomăgeala ce-am răibdat-o 
din cauza dumitale şi chiar cu mai puţin ai fi pu'tut anina un 
măgar până la Roma; fără să pui la socoteală c-am fost şi în 
primejdie de a fi daţi afară din ceata în care am pus la cale 
să te primim şi pe dumneata. Şi, dacă nu ne crezi, uită-te la 
trupurile noastre să vezi în ce hal sunt. 

Şi "trăgând u-se mai la lumină, îşi desfăcură hainele ps 
piept şi-i arătară vânătăile vopsite cu albastru, după care se 
înoopciară iute. Maestrul, ca să se dezvinovăţească, începu 
să le spuie ce păţise şi unde fusese azvârlit. Dar 
Butfalmacco îi zise: 

— Mi-ar fi plăcut să te arunce de-a dreptul în Arno, de pe 
pod; de ce-a trebuit să pomeneşti de sfinţi şi Dumnezei? Ţi- 
am spus ori nu să taci din gură? 

— Să mor dacă i-am pomenit. 

— Pe dracu nu i-ai pomenit. Las' că mi-a spus trimisul 
nostru că tremurai ca varga şi nu onai ştiai pe ce lume eşti. 
De data asta ne-ai făcut-o; dar de aci înainte nu mai lăsăm 
pe nimeni să-şi bată joc de noi şi-ţi arătăm noi dumitale. 

Maestrul le ceru iertare şi se apucă să-i roage în. Numele 
lui Dumnezeu să nu-l facă de râsul lumii. Şi, cu şosesle cu 
momele, făcu tot ce putu ca să-i împace şi de teamă ca nu 
cumva să-i trâmbiţeze ruşinea în toate părţile, dacă îi 
cinstise până atunci, apăi de atunci încolo să vezi ce 'mese 
le mai trase şi ce-i mai giugiuli, purtându-i ca pe palme. 

În felul acesta dar, aşa precum aţi auzit, se toarnă 
înţelepciunea în cap acelora ce n-au ştiut să şi-o însuşească 
la Bologna. 

Povestea a zecea. * 

O siciliana îi jură cu îndemânare unui negustor tot ce-şi 
adusese la Palerma; negustorul, pre] ăcându-se că se 
întoarce cu mult mai multă marfă decât întâia oară, 
împrumută bani de la jemeie şi-i lasă în schimb apă şi câlţi. 


E de, prisos să vă mai spun ce râsete au stârnit anumite 
părţi din povestea reginei; doamnele simţiseră de 
nenumărate ori că li se umplu ochii de lacrimi de atâtea 
hohote de râs. Dar după ce regina sfârşi de povestit, 
Dioneo, care ştia că-i rândul lui, începu astfel: 

— Graţioase doamne, e lucru bine cunoscut că păcăleala îţi 
place cu atât mai -mult, cu cât acela ce-i păcălit cu 
măiestrie este el însuşi un maestru în arta păcălelilor. De 
aceea, deşi dumneavoastră aţi povestit cu toatele poveşti 
foarte frumoase, eu am de gând acum să vă istorisesc o 
snoavă cu atât mai vrednică de a fi pe placul 
dumneavoastră, cu cât femeia păcălită din istorioara mea 
era mai mare meşteră la păcăleli decât oricare dintre 
bărbaţii sau femeile despre care aţi vorbit dumneavoastră. 

În toaite oraşele cu port din cele aşezate pe țărmurile 
mării era pe vremuri obiceiul - şi poate e şi astăzi - ca 
negustorii ce veneau cu mărfuri în oraş, după ce întâi le 
dascărcau, să şi le ducă apoi într-un şopron, căruia; în 
multe părţi i se mai zice şi vamă şi care era ţinut fie de 
sfatul oraşului, fie de domnul locului. Acolo, negustorii, 
după ce dădeau vameşului în scris tot ce aduseseră şi 
aşijderi preţul mărfii, primeau din partea lor fieştecare o 
magazie în care îşi puneau mărfurile şi le ţineau sub lacăt, 
iar vameşii scriau în condicele vamei pe seama negustorului 
toată marfa pe care o adusese şi se cereau apoi plătiţi cu 
drepturile lor, fie pentru întreaga marfă, fie şi numai pentru 
o parte, după cum omul şi-o scotea din magazia lor. Şi 
foarte adesea se întâmpla ca tocmai din aceste condici, 
samsarii să iscodească cât preţuieşte marfa şi cit e de 
multă, precum şi ce negustori o au în stăpânire, pentru ca 
să vorbească apoi cu ei, când li se da prilejul, despre 
schimburi, despre vânzări şi alte afaceri de acest soi. 
Obiceiul acesta, ca în multe alte părţi, era înscăunat şi la 
Palermo, în Sicilia, unde se aflau şi se mai află încă femei 
tare frumoase la trup, dar cam certate cu cinstea, care ar 
putea trece, şi trec chiar, drept femei cinstite şi doamne de 


neam mare în ochii bieţilor străini ce n-au de unde le 
cunoaşte. Şi, fiindcă se îndeletnicesc nu cu furatul, ci de-a 
dreptul cu jupuitul oamenilor, de îndată ce zăresc un 
negustor străin, se şi reped la vamă şi caută în condică să 
vadă ce marfă are omul şi ce-ar putea scoate pe dânsa; iar 
după aceea încearcă cu şoapte drăgăstoase, cu vorbe dulci 
şi cu momele să-i prindă în laţ şi să-i subjuge; şi prind destui 
aşa, cărora apoi le papă marfa, unora în parte numai, dar 
altora chiar toată; şi sunt şi dintr-aceia ce-şi lasă în mina lor 
şi marfă, şi corabie, şi oasele, şi tot, de bine ee-a ştiut 
femeia să-i ducă uşurel de nas. 

Nu de mult, se întâmpla să sosească la Palermo, trimis 
chiar de stăpânii lui. Un tânăr din oraşul nostru, căruia 
lumea îi zicea Nicolo din Cignano, deşi îl chema Salabaetto, 
c-o încărcătură aşa de mare de ţesături de lină, marfă ce-i 
rămăsese de la bâlciul din Salerno, încât făcea la preţ cinci 
sute de florini de aur; şi după ce dădu în scris la vamă tot ce 
adusese, îşi puse marfa într-un hambar şi, fără a dovedi 
prea mare grabă în vânzare, prinse a-şi petrece prin oraş. 
Or, fiind bălai şi alb la piele, frumos şi bine împlinit la trup, 
se întâmpla ca una din aceste hoaţe, care îşi zicea pe nume 
madonna Biancofiore, să afle ce învârteşte şi să pună ochii 
pe băiat. El, dându-şi seama de aceasta, cum socotea că 
doamna e o femeie de neam mare, îşi închipui c-o cucerise 
cu frumuseţea lui şi se gândi să-şi tăinuiască iubirea; drapt 
aceea, fără să spuie nimănui nimic din toată treaba asta, se 
apucă să se învârtească prin faţa casei ei. Femeia, dându-şi 
seama că umblă după dânsa, după ce îl lăsă vreo două sau 
trei zile să se aprindă de văpaia ochirilor ce-i arunca şi să se 
încredinţeze că moare după dânsui, trimise la el o femeie 
care se pricepea grozav la meşteşugul de codoaşcă. 
Aceasta, după multe vorbe, îi mărturisi cu ochii înotând în 
lacrimi că stăpâna ei se îndrăgostise aşa de tare de el, de 
frumuseţea şi chipul lui plăcut, încât nu-şi mai găsea odihnă 
nici ziua şi nici noaptea; de aceea, dacă se învoia şi el, 
stăpâna ei, zicea, ar fi dorit mai mult ca orişice pe lume să 


se întâlnească pe ascuns cu dânsul la o baie; şi, după ce 
sfârşi de spus, scoase clin pungă un inel şi i-l dădu din 
partea doamnei. Când auzi una ca asta, Salabaetto se simţi 
în culmea fericirii şi luând inelul în mină, după ce şi-l frecă 
de ochi şi-l sărută, îl puse în deget şi îi răspunse slujnicei că 
dacă doamna Biancofiore îl iubea, era şi clânsa la rândul ei 
iubită, căci el o îndrăgea ca pe ochii lui din cap şi era gata 
să se ducă la orice ceas din zi sau din noapte oriunde i-ar fi 
fost pe plac iubitei lui. Femeia se întoarse cu acest răspuns 
la doamna ei şi apoi, la foarte scurtă vreme, se duse iar la 
tânăr să-l înştiinţeze la ce baie s-o aştepte a doua zi după 
asfinţit pe doamnă. Salabaetto, fără să spuie nimănui nimic, 
se duse a doua zi la ora hotărâtă şi află că doamna reţinuse 
clădirea băii pentru ei; drept care nu şezu mult timp şi 
apărură două slujnice, una purtând, pe cap o saltea mare şi 
frumoasă făcută din bumbac, iar cealaltă un coş uriaş, plin 
până-n vârf -cu text felul de lucruri; şi după ce întinseră 
salteaua pe o rogojină în una din odăile clădirii în care era 
baia, întinseră deasupra ei nişte cearşafuri fine, tivite cu 
mătase, peste el o pătură din lină cipriotă, albă ca spuma 
laptelui. şi două perini încărcate cu broderii şi horbotele. Pe 
urmă, dezbrăcându-se, intrară amândouă în baie şi-o 
curăţară şi-o spălară de strălucea ca aurul. Nu după multă 
vreme sosi în clădirea băii şi doamna, însoţită de alte două 
slujnice; şi cât ce fu în largul ei, vădindu-i lui Salabaetto 
nespusă bucurie, după ce suspină din greu şi-l sărută şi 
îmbrăţişa de mii de ori, îi zise: 

— Nu ştiu, zău, de dragul cui aş fi ajuns să fac una ca asta, 
dacă nu de dragul tău; tu, numai tu, toscan' al naibii ce eşti, 
m-ai pus pe jar. 

Pe urmă, după voia doamnei, intrară goi în baie, ei doi şi 
două slujnice. Şi acolo doamna, nelăsând pe nimeni să-l 
atingă, îl spălă ea însăşi pe tânăr din cap până în picioare 
cu un săpun înmiresmat cu mosc şi cu garoafe; pe urmă se 
lăsă şi ea spălaită şi frecată de cele două slujnice. O dată 
îmbăiaţi, slujnicele aduseră degrabă două cearsafnri 


subţirele şi albe, care împrăştiau în jur atât de tare 
parfumul lor de trandafiri, încât fiece lucru în preajmă 
mirosea ca ele; şi, după ce fură înveliţi fieştecare într-un 
cearşaf, slujnicele îi luară în spate şi-i duseră în pat. Acolo 
după ce asudară, fetele luară de pe ei cearşafurile ude şi, 
goi precum erau, rămaseră în aşternut. Pe urmă scoaseră 
din coşuri nişte ulcioare mici de argint, de toată 
frumuseţea, pline cu tot soiul de ape de trandafiri, de 
portocali, de iasomie şi alte multe şi îi stropiră pe amândoi 
din creştet până în tălpi; iar mai la urmă scoaseră cutiile cu 
dulciuri şi vinurile cele scumpe, din care gustând prinseră 
puteri. 

Salabaetto se simţea ca în sinul lui Avram; de mii de ori o 
măsurase pe doamnă, care într-adevăr era o frumu-seţe, şi i 
se părea că niciodată n-o să mai plece slujnicele şi n-o s- 
apuce să odihnească în braţele iubitei. Pe urmă, la porunca 
doamnei, fetele, în sfârşit plecară, lăsând în odăiţă o 
luminare -aprinsă; atuneea doamna îl cuprinse în braţe pe 
Salabaetto şi el pe ea, şezând astfel, spre ne-sfârşita 
desfătare a tânărului ce credea că doamna moare după 
dânsul, mai bine de un ceas. Dar când femeia socoti că-i 
vremea să se scoale, puse să-i cheme slugile şi, după ce, se 
îmbrăcară şi mai gustară o dată din vinuri şi din dulciuri, 
stropindu-se din nou pe faţă şi pe mâini cu apele 
înmiresmate, când fură gata de plecare, femeia îi zise 
tânărului: 

— Dacă doreşti şi tu, mi-ar face mare bucurie să vii diseară 
să cinezi şi să te culci cu mine. 

Salabaetto, care fusese prins în mreje de frumuseţea şi de 
graţia vicleană a femeii, fiind pe deplin încredinţat că dânsa 
îl iubeşte cum se iubea pe sine, răspunse: 

— Doamnă, voia dumitale mi-e dragă mai presus de orice 
şi de aceea şi astă-seară şi orişicând sunt gata să fac tot ce 
doreşti şi tot ce porunceşti. 

Femeia, după ce se întoarse acasă, puse să-i întocmească 
odaia cu tot ce avea mai bun în casă si, după ce dădu 


porunci să-i facă o cină îmbelşugată, îl aşteptă pe 
Salabaetto. Tânărul, cât ce se înnopta, se duse la femeie, 
care îl primi cu voie bună şi apoi cină cu ea în tihnă, slujit 
împărăteşte. Iar când intră la ea în odaie îl izbi parfumul 
lemnului de aloe şi văzu patul încărcat cu podoabe ce aveau 
înfăţişarea unor păsărele cântătoarel şi poliţele pline de 
lucruri minunate, drept care îşi zise în sinea lui că f, 
îndoială doamna era femeie de neam mare şi era şi foartt 
înstărită. E adevărat că auzise pe seama ei niscaiva zvonuri 
potrivnice părerii lui, dar pentru o lume întreagă nu le-ar fi 
dat crezare; şi chiar dacă ajungea să crează ca doamna îşi 
bătuse joc de unul şi de altul, de el în ru capului nu-şi 
închipuia că s-ar putea să-şi bată joc vreodată. Se culcă dar 
în noaptea aceea cu ea şi petrec părăteşte, înflăcărându-se 
ca prostul din ca în ce mai mult. A doua zi de dimineaţă 
femeia îl încinse c-o cingătoare de argint de care atârna o 
pungă şi-i zise: 

— Lubnul rr Cu cel drag, mă las în grija ta; şi vreau să ştii 
că după cum făptura mea ea ta şi poţi să faci cu ea ce vrei, 
aşijderi orice am e-al tău şi orisidnd sunt gata să fac tot ce 
pofteşti. 

Salabaetto, încântat, o sărută şi-o îmbrăţişa şi apoi, 
plecând de la iubită, se duse într-un loc unde obişnuiau să. 
se adune neguţătorii din oraş. 

Văzându-se într-acest chip şi azi şi mâine cu femeia, fără 
să-l coste nici un ban şi îndrăgostindu-se de ea din ce în ce 
mai tare, cu vremea se întâmplă să-şi vândă marfa pe bani 
gheaţă şi c-un eâştig frumos, lucru pe care dânsa îl şi află 
de îndată, nu de la el, ci de la alţii. De aceea în-tr-o seară, 
când tânărul se afla la dânsa, doamna începu a se alinta şi a 
glumi cu el în joacă, a-l săruta şi îmbrăţişa, făcându-se că îl 
iubeşte cu atâta dor şi patimă, de-ai fi crezut c-acuş-acuş 
are să-i moară în braţe de prea multă iubire; şi pe deasupra 
mai voia să-i dea cu orice preţ şi două cupe de argint de 
toată frumuseţea, pe care însă el nu vru să le primească, 
fiindcă primise de la dânsa, pe rând, azi una, mâine alta, o 


mulţime de daruri care făceau cu toatele ca la vreo treizeci 
de florini de aur, fără însă să poată face astfel încât femeia 

să primească şi dânsa de la el un dar cât de mărunt, în cele 
din urmă, după ce-l puse pe jăratec vădindu-i-se darnică şi 

îndrăgostită peste 

1 Pe vremurile acelea, în casele înstărite, pe coloanele ce 
susțineau pologul patului se fixau nişte instrumente mici, în 
formă de pasăre, care printr-un anumit mecanism scoteau 
sunete asemănătoare cântecului păsărelelor (n. t.). 

Îine, una din slujnice - ce fusese din vreme dăscălită - veni 
şi o chemă afară. Femeia ieşi din odaie şi după cât va timp 
se întoarse hohotind şi azvârlindu-se în pat/cu faţa ascunsă 
în perini, se apucă să se bocească de ţi se rupea inima. 
Salabaetto, uimit, o cuprinse în braţe şi începu şi el să 
plângă şi s-o întrebe: 

— Ce ai, iubito? De ce plângi? Ce s-a întâmplat aşa 
deodată şi ce durere te frământă? Hai, spune-mi, inimioara 
mea. 

Feimeia, după ce se lăsă rugată o vreme, îi spuse: 

— Vrj, iubitul meu, nu ştiu nici eu ce să mai fac şi ce să mai 
spun; am primit adineauri o scrisoare de la Messina, scrisă 
de un frate al meu, în care îmi cere să-i trimit fără de alta - 
chiar de-ar fi să-mi zălogesc toată averea ori să mi-o vând 
pe loc - o mie de florini de aur, de imâine în şapte zile, că 
dacă nu îşi pierde capul; şi nu ştiu cum să-i scot aşa la 
repezeală. Că, de-aş avea măcar răgaz vreo cincisprezece 
zile, aş izbuti să-i capăt dintr-un anume loc de unde am de 
luat încă pe atâţia bani sau poate aş vinde o moşie; dar, 
fiindcă nu pot face nimic aşa la repezeală, as vrea. Să fi 
murit mai bine decât s-aud o veste aşa de rea ca asta. 

Şi zicând astfel nu contenea cu plânsul şi se arăta din cale- 
afară de frământată şi amărâtă. Salabaetto, căruia focul 
dragostei îi câni furase minţile, se încrezu în lacrimi şi mai 
cu seamă în vorba ei şi-i spuse: 

— Doamnă, n-aş putea să-ţi dau o mie de florini, dar cinci 
sute oricând, dacă socoti că vei putea să mi-i înapoiezi de 


azi în cincisprezece zile; norocul dumitale că tocmai ieri mi- 
am vândut marfa, altminteri n-aş fi fost în stare să-ţi dau 
nici barem o para. 

— Vai, cum aşa? Făcu femeia. Ai dus lipsă de bani? De ce 
nu mi-ai cerut? Chiar dacă n-aş fi avut o mie, o sută, două 
tot aveam să-ţi dau. Pe când aşa mi-ai luat toată îndrăzneala 
de a primi din parte-ţi banii cu care mă îmbii. 

Salabaetto, îmbărbătat din ce în ce mai mult de vorbele 
femeii, îi zise: 

— Doamnă, n-are rost să nu-i primeşti din cauza asta; de- 
aş fi avut atâta lipsă ca dumneata acum, ţi-aş fi cerut şi eu 
să-mi dai cu împrumut. 

— Vai, dragul meu, făcu femeia, într-adevăr văd bine acum 
ce adâncă şi curată e dragostea ce-mi porţi, dacă mă îmbii 
de bună voie c-o sumă atât de mare fără s-aştepţi a fi rugai: 
Desigur, eu eram a ta şi fără de dovada asta, dar de acu 
înainte am să fiu şi mai mult a ta şi niciodată n-am să uit că 
numai ţie îţi datorez viaţa fratelui meu. Mă ştie Dumnezeu - 
că nu iau cu plăcere banii, căci tu eşti negustor şi ştiu că 
negustorii numai cu bani peşin îşi învârtesc afacerile; dar, 
fiindcă sunt silită de împrejurări să-i iau şi fiindcă am 
credinţa că voi putea în curând să ţi-i înapoiez pe toţi, îi iau 
totuşi, iar pentru rest, n-oi găsi vreo altă cale ca să fac rost 
de bani mai iute, mi-oi zăiogi tot ce am în casă. 

Şi zicând astfel se prăbuşi plângând în braţele lui 
Salabaetto. Tânărul începu s-o mângâie şi după ce rămase 
cu dânsa peste noapte, spre a-şi dovedi iubirea şi multa-i 
dărnicie, fără s-aştepte să-l mai roage, îi aduse cinci sute de 
florini de aur, pe care ea îi primi cu lacrimile în ochi, dar cu 
bucuria în suflet. Şi pentru atâta amar de bani se mulţumi 
netotul doar c-o făgăduinţă. 

Cât ce puse mâna pe bani, femeia întoarse foaia. De unde 
înainte Salabaetto era primit în casa ei oricând, numai să fi 
poftit să vie, acum, din felurite pricini, mergea de câte şapte 
ori la ea şi abia îl primea o dată, dar nu cu aceeaşi bucurie 
şi aceleaşi mângăieri ca mai înainte vreme. Or, cum sorocul 


hotărât cu înapoierea banilor trecuse cam de multişor, după 
vreo două luni Salabaetto şi-i ceru, însă în loc de bani se 
alese doar cu vorbe goale. Dân-du-şi seama că blestemata 
de femeie îl păcălise ca pe un prost şi că în povestea asta - 
cum n-avea nici scrisoare la mână şi nici martor - se afla la 
bunul plac al doamnei, iar pe de altă parte fiindu-i ruşine să 
se plângă faţă de alţii, atât fiindcă fusese mai dinainte 
prevenit, cât şi de frica îndreptăţită de a nu fi luat în râs 
pentru dobitocia lui, îşi muşca pumnii, bietul, şi-şi căina 
prostia, îndurerat peste măsură, între acestea, cum primise 
vreo câteva scrisori de la stăpânii lui, prin care aceştia îi 
cereau să schimbe banii câştigaţi pe marfă şi să li-i trimită, 
se hotări să plece, ca nu cumva stăpânii, văzând că nu 
trimite tănii, să-l prindă cu greşeala; şi urcându-se pe-o 
corăbloară se cobori la Napoli şi nicidecum la Pisa, unde s- 
ar fi căzut să meargă. 

Se afla pe vremea aceea la Napoli prietenul nostru Pietro 
dello Canigiano, vistiernicul împărătesei de la Con- 
stantinopole, om tare înţelept şi ascuţit la minte şi bun 
prieten cu Salabaetto şi cu părinţii lui. Or, la vreo câteva 
zile după ce-l întâlni, Salabaetto i se plânse şi, ştiindu-L. om 
de încredere, îi povesti tot ce făcuse şi ce i se întâmplase, 
cerându-i ajutor şi sfat ca să găsească o cale de a-şi câştiga 
acolo viaţa, căci la Florenţa nu voia nici mort să se întoarcă. 
Canigiano, mâhnit de cele auzite, îi zise: 

— Rău ai făcut, băiete, rău te-ai purtat printre străini şi 
rău ţi-ai ascultat stăpânii. Prea mult bănet ai cheltuit în 
desfătare şi huzur; dar, fiindcă n-avem încotro, se cade să 
căutăm şi să găsim o îndreptare. 

Şi cum era descurcăreţ îşi dete seama imediat ce se putea 
face şi-i spuse lui Salabaetto. Tânărul încântat, se hotări, fie 
ce-o fi, să-i asculte sfatul; şi cum avea niscaiva bani, îi puse 
laolaltă cu banii, nu prea mulţi, împrumutaţi de Canigiano 
si, după ce puse să-i facă vreo două-trei duzini de 
pachetoaie mari încinse bine în funii şi cumpără vreo 
douăzeci de butoaie de untdelemn şi le umplu, le încarcă şi 


se întoarse la Palermo. Acolo, după ce dădu lista pachetelor 
la vamă şi aşijderea şi preţul butoaielor de untdelemn, 
punând să i se treacă totul pe socotteala lui, îşi puse marfa 
într-un hambar, zicând că nu vrea să se atingă de ea până 
ce nu-i soseşte un alt transport de marfă. 

Madonna Biancofiore, prinzând de veste toate acestea şi 
auzind că de-astă-dată marfa făcea mai bine de două mii de 
florini de aur, fără de marfa aşteptată care făcea şi ea vreo 
trei mii de florini, se chibzui în sinea ei că-i luase lui 
Salabaetto mult prea puţin întâia oară şi se gândi să-i dea 
înapoi cei cinci sute de galbeni, ca să ajungă a pune mâna 
pe cea mai mare parte din cei cinci mii; şi ca atare trimise 
după dânsul. Salabaetto, care acu se învățase a fi mai 
şmecher, se duse. Doamna, prefăcându-se că nu ştie nimic 
de marfa pe care o adusese, îl primi cu braţele deschise şi-i 
spuse: 

— Dacă te-ai supărat pe mine că nu ţi-am dat banii înapoi 
la vremea hotărâtă. 

Salabaeitto prinse a râde şi luându-i vorba, zise: 

— Doamnă, treaba asta m-a cam mâhnit niţel, e drept, căci 
mi-aş fi scos şi inima din piept ca să ţi-o dau, dacă ţi-ar fi 
făcut plăcere; cit despre supărare însă,. Ascultă ce-am să-ţi 
spun şi ai să vezi atunci dacă sunt supărat sau nu. lubirea 
ce ţi-o port e aşa de mare şi de aprinsă,. Incit află că mi-am 
vândut mai toate bunurile mele şi am adus cu mine marfă 
ce preţuieşte peste două mii de florini; pe lingă asta mai 
aştept şi din Apus niscaiva mărfuri, care fac şi ele mai bine 
de trei mii de florini. Cu banii aceştia am de gând să 
deschid aici o prăvălie şi să rămân pe loc spre a-ţi fi mereu 
aproape, căci nu cred să mai fie pe lume alt îndrăgostit mai 
mulţumit cu dragostea decât sunt eu cu a dumitale. 

Femeia îi zise atunci: 

— Uite ce e, Salabaetto: tot ce-i s. pre bucuria ta îmi e şi 
mie bucurie, căci te iubesc mai mult decât îmi iubesc viaţa 
şi sunt nespus de mulţumită că te-ai întors aici cu gândul 
de-a rămâne, fiindcă nădăjduiesc să mai petrecem 


împreună încă mult timp de acu înainte; dar totuşi aş dori 
să mă dezvinovăţesc niţel faţă de tine pentru faptul că 
înainte de-a pleca s-a întâmiplat să nu te pot primi de câte 
ori ai fi poftit să vii şi nici să te primesc cu aceeaşi bucurie 
cu care te primeam înainte; şi apoi, pe lingă asta, aş vrea 
să-ţi cer iertare şi fiindcă n-am putut să-ţi dau banii înapoi 
chiar la sorocul hotărât. Trebuie să ştii însă că eu la vremea 
aceea pătimeam nespusă suferinţă şi omul, când e necăjit, 
oricât ar iubi pe cineva, nu poate să-i zâmbească mereu şi 
nici să se poarte cu el aşa cum ar fi dorit celălalt. Şi (trebuie 
să mai ştii de asemeni că-i foarte greu pentru o femeie să 
facă rost la repezeală de o mie de florini; cât e de mare 
ziulica suntem purtate cu minciuni, nimeni nu-şi ţine vorba 
dată faţă de noi şi de aceea suntem şi noi silite să-i minţim 
pe ceilalţi; asta şi numai asta e pricina pentru care nu ţi-am 
înapoiat banii. Dar am făcut rost de ei imediat după 
plecarea ta şi clacă aş fi ştiut unde să ţi-i trimit, fii sigur că i- 
aş fi trimis; cum însă nu ştiam, i-am pus deoparte anume ca 
să ţi-i dau la înapoiere. 

Şi poruncind să i se aducă o pungă în care se găseau: 
taman aceiaşi galbeni pe care i-i dăduse el, i-i aşeză în 
palmă şi-i spuse: 

— Numără-i să vezi de sunt ori nu cinci sute. Salabetto, 
care nu mai putea de bucurie, după ce-i numără şi află că 
sunt cinci sute în cap, îi puse în chimir şi-i spuse: 

— Văd, doamnă, că spui adevărul; e chiar destul cât ai 
făcut, de aceea pentru treaba asta şi pentru dragostea ce-ţi 
port sunt gata orişidnd să te împrumut cu orice sumă ele 
care ai avea nevoie; şi vei avea prilejul să te încredinţezi de 
asta când m-oi statornici aici. 

Împăcându-se dar într-acest chip cu doamna, Salabaetto 
începu să se întâlnească iar cu dânsa şi ea să-l ţină ca pe 
palme, vădindu-i straşnică iubire. 

Salabaetto însă care ţinea morţiş s-o pedepsească pe 
femeie tot printr-o înşelăciune, se duse într-o zi la ea - 
chemat fiind de dânsa ca să petreacă seara şi noaptea 


împreună - - aşa de trist şi dus pe gânduri, de-ai fi crezut că 
i s-au înecat toate corăbiile. Madonna Biancofiore, după ce-l 
îmbrăţişa şi-l sărută, începu să-l întrebe de ce era aşa de 
trist. Sălabaeitto, după ce se lăsă rugat o vreme, îi 
răspunse: 

— Sunt ruinat: corabia care îmi aducea încărcătura 
aşteptată a încăput pe mâna unor pirați din Monaco, care 
cer în schimbul ei zece mii de florini de aur, din care partea 
mea e de o mie de florini; şi n-am nici barem o lăscaie, căci 
banii pe care mi i-ai înapoiat i-am trimis pe dată la Napoli 
şi-am pus să mi se cumpere pânzeturi ca să le aduc încoace; 
iar dacă ar fi să-mi vând marfa pe care o am aici, cum n-am 
răgaz destul, n-aş lua pe ea nici barem jumătate preţ şi, 
cum aicea în oraş nu mă cunoaşte încă nimeni, n-am de la 
cine împrumuta; de aceea nu ştiu ce să fac şi ce să zic. De 
nu trimit pe dată banii, piraţii o să” mi ducă marfa la 
Monaco şi niciodată n-am să mai pun mâna pe ea. 

Femeia, tare necăjită, ca una care socotea că pierde totul 
printr-asta, găsi degrabă mijlocul ca marfa să n-apuce spre 
Monaco şi zise: 

— Mă ştie Dumnezeu ce necâjită sunt. Să văd că te 
frămânţi atâta. Dar la ce bun să te amărăşti? Dac-aş avea 
toţi banii, mi-e martor Dumnezeu că ţi i-aş da pe loc; dar 
din păcate nu-i am. E adevărat că ştiu pe cineva, un 
cămătar, care mai ieri-alaltăieri mi-a împrumutat cinci sute 
de florini care-mi făceau trebuinţă, dar cere camătă cam 
mare; nu-i chip să te împrumute fără treizeci la sută. Dacă 
vrei să te împrumuţi de la el, trebuie să-i dai zălog de preţ, 
or eu, din partea mea, sunt gata orişicând să-mi zălogesc 
pentru tine toate lucrurile acestea pe care le vezi aici, ba 
chiar pe mine însămi, pentru a-ţi veni într-ajutor. Dar 
pentru rest ce chezăşie socoti e-ai putea da? 

Salabaetto pricepu numaidecât care era pricina ce-o 
îndemna pe doamnă să-i sară într-ajutor şi îşi dădu de 
asemeni seama că ea era aceea care avea de gând să-i 
împrumute banii. Şi încântat de treaba asta, după ce-i 


mulţumi, îi spuse că, fiind silit de împrejurări nu se dădea 
înapoi din faţa unei carnete oricât de lacome ar fi fost şi 
adăugă apoi că avea să deie chezăşie marfa pe care o avea 
la vamă, cerându-le vameşilor s-o treacă în socoteala 
aceluia ce-i dădea banii; dar că voia să ţină el cheile de la 
magazie, atât pentru a putea să-şi arate marfa de-ar fi avut 
cumpărători, cât şi pentru ca s-o păzească să nu i-o fure 
cineva sau să i-o schimbe cu altă marfă. 

Femeia îi dădu dreptate şi adăugă că chezăşia era 
îmbietoare. 

A doua zi de dimineaţă doamna trimise după un samsar în 
care avea mare încredere şi, după ce şezu de vorbă cu el 
despre treaba asta, îi dădu o mie de florini, pe care 
samsarul îi împrumută lui Salabaetto, punând să i se treacă 
la vamă în socoteala lui marfa pe care tânărul o avea 
trecută în condică; şi, după ce încheiară târgul, se 
despărţiră mulţumiţi şi fiecare îşi văzu de treburile lui. 

Salabaetto cât se putu mai iute, urcându-se într-o corabie 
cu cei o mie şi cinci sute de galbeni câştigaţi, se întoarse la 
Napoli, la Pietro dello Canigiano şi de acolo le irimise 
stăpânilor săi la Florenţa partea ce li se cuvenea; pe urmă, 
după ce-şi plăti şi celelalte datorii pe care le avea faţă de 
Pietro şi de alţii, petrecu câteva zile cu Canigiano, bătându- 
şi joc de renghiul jucat frumoasei siciliene, iar mai apoi 
lăsându-se de negustorie, se statornici la Ferrara. 

Madonna Biancofiore, văzând că nu-i mai dă de urmă, ” 
dintru început se minună şi apoi căzu la bănuieli si, după h 
ce-l tot aşteptă vreme de două luni de zile, văzând că 

* i nu mai vine, îl puse pe samsar să descuie cu forţa ham- 

|l barul. Şi cercetând întâi şi întâi butoaiele, află că în loc 
de lN-untdelemn aveau în ele apă şi numai pe deasupra, în, 
11 dreptul cepului, aveau fieştecare câte un litru sau mai 
pu- '|]'j ţin de untdelemn. Pe urmă desfăcură pachetele şi 
aflară | că toate erau pline cu câlţi, mai puţin două, care 
aveau în ele stofă; pe scurt întreaga marfă dacă făcea cu 
chiu, cu vai două sute de florini şi nici un ban mai mult. 


Drept care Biancofore, când se văzu păcălită, se căina 
amarnic pentru cei cinci sute de galbeni pe care îi dase 
înapoi, dar şi mai mult pentru mia pe care o împrumutase, 
zicându-şi nu o dată: "De cu toscanii mi te pui, nici patru 
ochi nu ţi-s destui". Şi-aşa, după ce rămase cu paguba şi cu 
păcăleala, învăţă minte doamna că mai erau pe lume 
meşteri la fel de iscusiţi la păcăleli ca dânsa. 

De îndată ce Dioneo îşi isprăvi povestea, Lauretta, ştiind 
că răstimpul domniei ei luase sfârşit, după ce lăudă sfatul 
lui Pietro Canigiano, care din cele întâmplate se dovedise a 
fi fost bun, cât şi iscusinţa lui Salabaetto care ştiuse să-l 
ducă la bun sfârşit, îşi scoase cununa de pe cap şi aşezându- 
i-o Emiliei, îi zise cu glas dulce: 

— Doamnă, nu pot să ştiu de pe acum dacă ai să fii regină 
bună, dar de frumoasă ştiu că eşti; fă dar astfel ca fapta să- 
ţi fie pe măsura frumuseţii. 

Şi zicând astfel se aşeză din nou. 

Emilia încercă o undă de ruşine, nu atât fiindcă fusese 
aleasă ca regină, ci mai degrabă fiindcă fusese lăudată în 
faţa tuturor pentru acea însuşire la care doamnele râv-riesc 
mai mult ca orice şi chipul ei se îmbujora ca trandafirii 
îmbobociţi în rouă dimineţii. Pe urmă însă, după ce rămase 
câtva timp cu ochii plecaţi şi după ce bujorii i se împrăştiară 
din obraji, îi spuse credincerului tot ce urma să fecă pe a 
doua zi, apoi prinse a grăi astfel: 

— Plăcute doamne, e îndeobşte cunoscut că boii, după ce 
trudesc aproape toată ziua împovăraţi de jug, sunt dejugaţi 
şi lăsaţi liberi să pască prin păduri în voie; aşijderea 
cunoaştem că o grădină semănată cu fel de fel de flori 

— Decameronul voi. III - cd. 80 nu-i cu nimic mai prejos, 
ba-i mai frumoasă chiar decât un codru în care cresc numai 
stejari peste tot local,; de aceea, ţinând seamă de faptul c- 
atâtea zile în şir am povestit ţinuţi din scurt de un subiect 
hotărât, socot că n-ar strica, ba cred c-ar fi chiar bine, să ne 
lăsăm oleacă în voia întâmplării şi rătăcind pe ici pe colo să 
ne adunăm puterile pentru a intra din nou la jug. lată de ce 


n-aş vrea ca mâine să vă silesc a povesti despre un anumit 
subiect, ci aş vrea ca fiecare să povestească ce-i convine, 
fiind pe deplin încredinţată că nu e mai puţin plăcut să 
vorbeşti despre lucruri felurite decum ar fi de pildă să 
vorbeşti mereu despre acelaşi subiect; iar după ce vom face 
aşa, urmaşul meu întru domnie ne va putea constrânge mai 
lesne şi mai bine la legea noastră obişnuită, ca pe unii care 
am dobândit puteri noi între timp. 

După ce rosti acestea, îi învoi pe toţi până la ceasul cinci. 
Doamnele şi cavalerii găsindu-i vorba înţeleaptă, o lăudară 
pe regină şi apoi, sculându-se de jos, se apucară să 
petreacă fieştecare după plac: doamnele împletind 
ghirlande şi dându-se la 'joacă, iar tinerii cântând sau 
jucând şah ori table, într-acest chip îşi petrecură până la 
ceasul cinci, când, adunându-se cu toţii în jurul fântânii, 
cinară în voie bună şi apoi, ca de obicei, îşi petrecură timpul 
cântând şi dănţuind, în cele de pe urmă însă, regina, ca să 
facă şi ea ca înaintaşii ei, deşi mulţi dintre cei de faţă 
cântaseră de bună voie tot felul de cântări, îi porunci lui 
Pamfilo să cânte şi el una, iar dânsul începu pe dată: 

Iubire, atâta belşug 

De bine şi-adânci bucurii mi-ai adus, Că inima-mi râde, de- 
n chinuri sunt pus. 

Năvalnic îmi bat bucuriile-n piept, De tine stârnite Şi aprig 
mai cresc. Năvalnic se zbat să iasă din piept. Şi-n faţă ivite 
lubire-mi vădesc; De e să iubesc 

Şi dorii mereu să mă-ndemne mai sus, Dulce mi. 

— E chinulla care sunt pus. 

Nu pot fericirea prin cânt să mi-o arăt, Iubire, şi nici să mi- 
0* scriu Pe foaie cu peana. Să pot şi de frică m-aş da îndărăt 
Să nu se prefacă, de-o ştiu Şi alţii, în durere şi rană. E bine 
ounţ e; căci vană Mi-ar fi străduinţa şi vorbele nu-s 
Vrednice a spune îndeajuns ce-i de spus. 

Cine să creadă c-ajuns-am vreodată Iubita să-mi frâng In 
braţele mele? 


Că har mi-a fost faţa s-o ţin aplecată Pe ochiij ei dragi şi să 
strâng Lumini din ei ca din stele? Nimeni n” ar crede în Le, 
In multele-mi, dulci bucurii fără-apus. 

De-aceea ascunzându-le rabd chin nespus. 

După ce Pamfilo îşi isprăvi cântarea, deşi toţi cei de faţă îi 
răspunseră în cor cu grijă şi cu luare-aminte, nici -unul 
barem nu rămase lară a băga de seamă - chiar cu mai 
multă râvnă decât s-ar fi căzut - cuvintele cântării, din care 
se căzneau să'ghicească ceea ce el dorea cu dinadins să 
ţină ascuns. Dar, deşi îşi închipuiră fel de fel de Jucruri, 
niciunul dintre ei n-ajunse să ghicească adevărul. Regina 
însă, când văzu că Pamfilo îşi isprăvise cântarea şi că 
doamnele şi tinerii s-ar fi dus bucuroşi să se odihnească, € 
le porunci tuturor să meargă la culcare. 

Ziua a noua 

Sfârşeşte cea de a opta zi a Decameronului şi începe cea 
de a noua, în care, sub sceptrul Emiliei, fiecare vorbeşte 
cum îi place şi despre ce îi place. 

Lumina aurorei, a cărei strălucire împrăştie negurile 
nopţii, schimbase albastrul întunecat al boitei înstelate în 
azuriu, iar florile îşi ridicau căpşorul prin pajiştile înverzite, 
când regina, sculându-se din somn, îşi chemă la sine 
tovarăşii. Dângşii, adunându-se cu toţii şi luând-o încetişor pe 
urma ei, porniră către o pădurice nu departe de locul unde 
se afla palatul; şi pătrunzând într-însa văzură o mulţime de 
dobitoace: cerbi, căpriţe şi altele, care acum - nemaiavând 
de ce să se teamă, căci vânători nu mai erau de când cu 
molima de ciumă - îi întâmpi-nau fără frică, de parcă ar fi 
fost domesticite; drept care ei, apropiindu-se când de o 
căpriţă, când de un cerb şi fugărindu-i de ici-oolo, 
petrecură o bucată de vreme, până ce socotiră că ar trebui 
să se întoarcă acasă, căci soarele urca pe cer din ce în ce 
mai sus. Erau cu toţii încinşi cu frunze de stejar şi aveau 
mâinile pline de flori şi ierburi parfumate, încât de s-ar fi 
întâmplat să-i întâlnească cineva, n-ar fi putut să-şi spună 
decât atât: "O, moartea nu-i va răpune pe aceştia, ori, dacă-i 


va răpune totuşi, îi va găsi cu surâsul pe buze!" Umblând 
dar astfel pas de pas, cântând, tăifăsuind şi petrecând cu 
glume, ajunseră pân'la palat, unde aflară totul în cea mai 
bună rân-duială şi unde slugile îi primiră cu mmltă voie 
bună. Acolo, după ce se odihniră niţel, nu se aşezară la 
masă până ce nu cântară dinţii vreo şase cântece, unul mai 
vesel ca celălalt. Apoi, după ce se spălară pe mâini şi se 
lăsară în voia credincerului care îi aşeză la masă după 
dorinţa doamnei lor, bucatele fiind aduse, prânziră toţi cu 
voie bună. După prânz se apucară de dănţuit şi de cântat, 
iar mai apoi, la porunca reginei, cei dornici de odihnă se 
duseră să se odihnească. Dar câtre ceasul obişnuit se 
adunară câtesizece la locul cu poveştile, unde regina, 
întorcân-du-se către Filomena, o rugă să dea bun început 
istoriilor din ziua aceea; şi Filomena, surâzând, prinse a 
grăi precum urmează: 

Povestea întâi 

Madonna Francesca, fiind iubită de doi tineri, Rinuccio şi 
Alessandro, şi dânsa neiubind pe niciunul din ei, îl pune pe 
Alessandro să zacă într-o criptă, ca şi cum el ar fi fost 
mortul, iar pe Rinuccio să-l scoată pe răposat din raclă; şi, 
fiindcă tinerii nu-s vrednici să ducă treaba pâni'la capăt, cu 
atare vicleşug femeia scapă de amândoi. 

— Doamnă, de vreme ce aşa pofteşti, sunt foarte 
bucuroasă să fiu eu prima care să intru în bătălia asta pe 
câmpul liber şi deschis al istorioarelor de astăzi, spre care 
ne-a îndrumat chiar înălţimea-ta; şi, chiar dacă voi şti să mă 
descurc cu bine, sunt sigură că cei ce-mi vor călca pe urme 
vor şti şi ei să se descurce, ba chiar mai bine decât minet. 

De multe ori în cele istorisite aici s-a dovedit, prea 
drăgălaşe doamne, cât de mari şi cât de multe sunt puterile 
iubirii; cu toate astea nu pot crede că lucrul a fost vădit cu 
îndeajunsă limpezime şi nici n-ar fi, chiar de-am vorbi un an 
întreg despre aceasta. Or, fiindcă dragostea îi împinge pe 
îndrăgostiţi să înfrunte moartea, ba mai mult, fiindcă îi face 
să intre şi în morminte spre a scoate morţii de acolo, mi-e 


drag să vă istorisesc în legătură cu aceasta încă o poveste, 
în afară de cele ce s-au spus, din care veţi vedea nu numai 
cât de mari sunt puterile iubirii, dar şi de câtă înţelepciune 
a dat dovadă o femeie, care a ştiut să scape de doi 
îndrăgostiţi ce o iubeau cu sila. 

Ziua a noua 

Sfârşeşte cea de a opta zi a Decameronului şt începe cea 
de a noua, în care, sub sceptrul Emiliei, fiecare vorbeşte 
cum U place şi despre ce îi place. 

Lumina aurorei, a cărei strălucire împrăştie negurile 
nopții, schimbase albastrul întunecat al boitei înstelate în 
azuriu, iar florile îşi ridicau căpşorul prin pajiştile înverzite, 
când regina, sculându-se din somn, îşi chemă la sine 
tovarăşii. Dângşii, adunându-se cu toţii şi luând-o încetişor pe 
urma ei, porniră către o pădurice nu departe de locul unde 
se afla palatul; şi pătrunzând într-însa văzură o mulţime de 
dobitoace: cerbi, căpriţe şi altele, care acum - nemaiavând 
de ce să se teamă, căci vânători nu mai erau de când cu 
molima de ciumă - îi întâmpi-nau fără frică, de parcă ar fi 
fost domesticite; drept care ei, apropiindu-se când de o 
căpriţă, când de un cerb şi fugărindu-i de ici-oolo, pe 
trecură o bucată de vreme, până ce socotiră că ar trebui să 
se întoarcă acasă, căci soarele urca pe cer din ce în ce mai 
sus. Erau cu toţii încinşi cu frunze de stejar şi aveau mâinile 
pline de flori şi ierburi parfumate, încât de s-ar fi întâmplat 
să-i întâlnească cineva, n-ar fi putut să-şi spună decât atât: 
"O, moartea nu-i va răpune pe aceştia, ori, dacă-i va răpune 
totuşi, îi va găsi cu surâsul pe buze!" Umblând dar astfel 
pas de pas, cântând, tăifăsuind şi petrecând cu glume, 
ajunseră pân'la palat, unde aflară totul în cea mai bună 
râri-duială şi unde slugile îi primiră cu multă voie bună. 
Acolo, după ce se odihniră niţel, nu se aşezară la masă până 
ce nu cântară dintâi vreo şase cântece, unul mai vesel ca 
celălalt. Apoi, după ce se spălară pe mâini şi se lăsară în 
voia credincerului care îi aşeză la masă după dorinţa 
doamnei lor, bucatele fiind aduse, prânziră toţi cu voie 


bună. După prânz se apucară de dănţuit şi de cântat, iar 
mai apoi, la porunca reginei, cei dornici de odihnă se 
duseră să se odihnească. Dar câtre ceasul obişnuit se 
adunară câtesizece la locul cu poveştile, unde regina, 
întorcân-du-se către Filomena, o rugă să dea bun început 
istoriilor din ziua aceea; şi Filomena, surâzând, prinse a 
grăi precum urmează: 

Povestea întâi 

Madonna Francesca, fiind iubită de doi tineri, Rinuccio şi 
Alessandro, şi dânsa neiubind pe niciunul din ei, îl pune pe 
Alessandro să zacă într-o criptă, ca şi cum el ar fi fost 
mortul, iar pe Rinuccio să-l scoată pe răposat din raclă; şi, 
fiindcă tinerii nu-s vrednici să ducă treaba pâni'la capăt, cu 
atare vicleşug femeia scapă de amândol. 

— Doamnă, de vreme ce aşa pofteşti, sunt foarte 
bucuroasă să fiu eu prima care să intru în bătălia asta pe 
câmpul liber şi deschis al istorioarelor de astăzi, spre care 
ne-a îndrumat chiar înălţimea-ta; si, chiar dacă voi şti să mă 
descurc cu bine, sunt sigură că cei ce-mi vor călca pe urme 
vor şti şi ei să se descurce, ba chiar mai bine decât mine". 

De multe ori în cele istorisite aici s-a dovedit, prea 
drăgălaşe doamne, cât de mari şi cât de multe sânit puterile 
iubirii; cu toate astea nu pot crede că lucrul a fost vădit cu 
îndeajunsă limpezime şi nici n-ar fi, chiar de-am vorbi un an 
întreg despre aceasta. Or, fiindcă dragostea îi împinge pe 
îndrăgostiţi să înfrunte moartea, ba mai mult, fiindcă îi face 
să intre şi în morminte spre a scoate morţii de acolo, mi-e 
drag să vă istorisesc în legătură cu aceasta încă o poveste, 
în afară de cele ce s-au spus, din care veţi vedea nu numai 
cât de mari sunt puterile iubirii, dar şi de câtă înţelepciune 
a dat dovadă o femeie, care a ştiut să scape de doi 
îndrăgostiţi ce o iubeau cu sila. 

Spun dar că la Pistoia trăia odinioară o văduvă frumoasă 
foarte, de care doi concetăţeni de-ai noştri, ce locuiau acolo 
fiind surghiuniţi de la Florenţa - unul pe nume Rinuccio 
Palermini, iar celălalt Alessandro Chiar-montesi - fără a şti 


unul de altul, se îndrăgostiră în-tâmplător şi acu mureau de 
dragul ei, căznindu-se fieste-care să facă pe ascuns tot ce 
putea, spre a câştiga iubirea acestei doamne. Dânsa, pe 
nume madonna Francesca dei Lazzari, văzându-se mereu 
pisată de către cei doi tineri cu rugăminţi şi cu solii la care 
ea în mai multe rânduri, fără prea multă judecată, îşi 
aplecase urechea, încercă să dea înapoi, dar, văzând că nu-i 
chip să se descotorosească de ei, născoci un vicleşug: se 
gândi adică să le ceară amândurora câte un serviciu, pe 
care niciunul din ei să nu-l poată îndeplini, deşi serviciul nu 
era cu neputinţă de împlinit, pentru ca în felul acesta să 
aibă un temei cinstit şi bine întocmit de a nu mai fi silită să 
le asculte rugile. Aceasta fu născocirea doamnei. Acu, 
tocmai în ziua în oare îi, dădu în oap gândul acesta, se 
întâmplă să moară la Pistoia un cetăţean, care, deşi era 
scoborâtor al unei vechi familii de nobili din oraş, trecea 
drept omul cel mai rău nu numai din Pistoia, ci din întreaga 
lume; şi în afară de aceasta fusese în timpul vieţii un om 
atât de urât şi de pocit la faţă, încât de nu l-ai fi ştiut şi ţi s- 
ar fi întâmplat să-l vezi întâia oară, te-ai fi speriat de el, nu 
alta. Omul fusese înmormântat într-o criptă din preajma 
bisericii călugărilor franciscani. Doamna îşi dădu cu 
socoteala că ăsta era omul ei şi că prin el avea să-şi poată 
împlini dorinţa. De aceea se apucă şi-i zise unei slujnice: 

— Tu ştii ce mult mă plictisesc şi ce nesuferite îmi sunt 
soliile cu care zilnic mă bat la cap Rinuccio şi Alessandro, 
cei doi tineri veniţi aici de la Florenţa. De aceea, fiindcă nu 
am chef să le împărtăşesc dragostea, ca să. Mă scap de ei, 
mi-am pus în gând - cum zi de zimă îmbie să le încerc 
iubirea - să-i pun la încercare, cerân-du-le un lucru pe care 
sunt încredinţată că n-au să-l poată face şi într-acest chip să 
scap de ei. Şi ascultă ce-am de gând: tu ştii că azi de 
dimineaţă a fost înmormântat în mănăstirea călugărilor 
franciscani vestitul Scannadio (aşa îl chema pe mort), de 
care se temeau grozav până şi cei mai îndrăzneţi bărbaţi de 
pe la noi pe când era în viaţă, darămite acum că-i mort. Aşa 


c-ai să te duci pe ascuns dintâi la Alessandro şi ai să-i spui 
precum urmează: "Madonna Francesca îţi trimite vorbă că 
a veni* în sfârşit clipa de-a-i câştiga iubirea pe care o 
râvneşti atâta şi de-a te întâlni ou ea, dacă te învoieşti să 
faci aşa precum urmează. Dintr-o anume pricină, pe care 
vei afla-o mai apoi, o rudă de-a madonei are s-aducă acasă 
la ea, în noaptea asta, trupul lui Scannadio, cel îngropat azi 
dimineaţă; or ea, fiindcă se teme de el, deşi e mort, n-ar 
vrea să i-l aducă acasă. De aceea te-ar ruga să-i faci 
serviciul ăsta mare şi să te duci diseară, cam către 
unsprezece ceasuri, la locul unde-i îngropat numitul 
Scannadio şi după ce-ai să intri în criptă, să te îmbraci cu 
hainele lui şi stând ca şi cum tu ai fi mortul, s-aştepţi pe cel 
care o să vie ca să te ia de acolo: pe urmă, fără să te mişti 
sau să crâcneşti, să te laşi scos şi dus acasă la stăpână, 
unde ai să fii primit de dânsa şi-ai să petreci apoi cu ea, 
putând să pleci când vei pofti: iar despre rest să nu-ţi faci 
griji, că are grijă "doamna". Dacă va răspunde că se 
învoieşte, atunci bine; iar dacă nu, să-i spui din parte-mi 
mai mult să na mi se arate în ochi şi nu care cumva, de ţine 
la viaţă, să îndrăznească a-mi mai trimite vreun sol sau vreo 
solie. Pe urmă ai să te duci la Rinuccio Palermini şi ai să-i 
spui aşa: "Madonna Francesca îţi trimite vorbă că-i gata să- 
ţi facă pe plac, dacă şi tu te învoieşti să-i faci un mare bine, 
şi anume să te duci la noapte, cam către miezul nopţii, la 
cripta unde a fost înmormântat azi dimineaţă Scannadio şi 
fără a sufla o vorbă, orice s-ar întâmpla s-auzl, să-l scoţi 
încetişor din raclă şi să-l aduci la ea acasă. Iar dacă nu vrei 
să faci asta, nu-i mai trimite niciodată nici soli şi nici solii”. 

Slujnica se duse la -ambii tineri şi le spuse fiecăruia pe 
rând tot ce-o învățase doamna. Răspunsul dat de amândoi 
fu că sunt gata să pătrundă şi în iad, nu numai într-un 
mormânt, dacă aceasta e voia doamnei. lar dânsa, după ce 
află din gura slujnicei răspunsul, se puse să aştepte, 
curioasă fiind să vază dacă sunt chiar aşa de nebuni, încât 
s-o facă şi pe asta. 


Când se înnopta afară, cam către unsprezece ceasuri, 
Alessandro Chiarmontesi se dezbrăcă până la vestă şi-o luă 
din loc, să se aşeze în locul mortului în raclă. Şi în drum i se 
vâri în suflet un gând de toată spaima şi prinse a-şi zice în 
sinea lui: "Ce dobitoc mai sunt şi eu! Unde am pornit-o ca 
un prost? De unde pot să ştiu că rudele femeii, aflând 
pesemne c-o iubesc şi închipuindu-şi c-a fost ceva între noi, 
n-au pus la cale treaba asta anume ca să mă omoare în 
racla aceea blestemată? Şi, dacă ar fi aşa, eu unul as da 
ortul popii, iar ei în schimb n-ar pătimi nici cea mai mică 
vătămare, căci nimeni n-ar afla nimic. Or poate, cine ştie, s- 
ar prea putea ca vreun duşman de-al meu să mă fi împins la 
asta vrând s-o slujească pe femeie, care pesemne îl 
iubeşte!" Şi pe urmă adăugă tot el: "Da' hai să zicem totuşi 
că treaba nu stă aşa şi că de fapt rudele ei au să mă ducă 
pân' la dânsa; şi eu să cred că dumnealor vor trupul lui 
Scannadio numai aşa de florile mărului, ca să şi-l ţină în 
braţe adică, ori ca să-lpună în braţele ei? Doar mai 
degrabă-i de crezut că-l vor ca să-l măcelărească, ca pe 
unul care poate le-o fi făcut vreun rău în viaţă. Ea zice să nu 
mă clintesc, orice mi-ar face ei. Dar, dacă bunăoară mi-ar 
scoate oohii, dinţii, mi-ar ciunti braţele sau poate mi-ar face 
cine ştie ce, eu să nu zic nimica? Cum naiba aş putea să 
tac? lar dacă am să vorbesc, ori mă vor recunoaşte şi mă 
vor chinui, ori, dacă n-au s-o facă, eu tot n-am câştigat 
nimic, căci nu mă vor lăsa cu dânsa; iar ea are să zică apoi 
că nu i-am ascultat porunca şi deci n-o să vrea să-mi 
stâmpere dorinţele". Şi astfel zicând fu cât pe-aici să se 
întoarcă acasă; dar marea lui iubire îl îndemnă înainte cu 
tot soiul de temeiuri potrivnice şi atât de tari, încât prin 
puterea lor ajunse pân' la criptă. Acolo, deschizând-o, 
pătrunse înăuntru şi după ce dezbrăcă mortul şi se îmbrăcă 
cu hainele lui, trase capacul criptei şi se întinse în ea. Şi 
stind aşa îşi aminti cine e mortul şi începu să-şi depene prin 
minte tot felul de isprăvi care se întâmplă noaptea, chiar şi 
prin alte părţi, necum în criptele cu morţi; şi tot gândindu- 


se la ele, simţi că părul i se adună măciucă în vârful capului 
şi i se păru c-acuşi-acusi mortul avea să se ridice şi să-l 
sugrume fără de alta. Ci totuşi, ajutat de dragostea-i 
înflăcărată, izbuti până la urmă să alunge gândurile astea şi 
altele şi mai cumplite si, stând întins ca mortul, se apucă să 
aştepte să vază ce-o să se întâmple. 

Rinuccio, către miezul nopţii, ieşi şi el din casă ca să 
împlinească voia doamnei. Şi în drum căzu la multe şi 
felurite gânduri în legătură cu tot soiul de lucruri ce ar fi 
putut să i se întâmple peste noapte: aşa de-o pildă se gândi 
că s-ar putea să fie prins de strâjile oraşului ou trupul 
mortului în spate şi apoi să fie osândit la rug ca vrăjitor; 
sau, dacă fapta lui s-ar fi aflat, să-şi ieie în cap toată familia 
mortului şi alte multe ca acestea, gânduri ce fură cât pe-aici 
să-l mâne înapoi spre casă. Pe urmă însă, luându-şi seama, 
îşi zise în sinea lui: "Cum vine asta, frate? Să mă 
împotrivesc adică primului lucru pe care mi-l cere femeia 
asta îndrăgită cu atâta patimă de mine şi mai cu seamă 
când e vorba să-i dobândesc iubirea? Nu. Chiar de-ar fi să 
mor, tot mă voi ţine de cu-vânt". Şi mergând înainte, ajunse 
pân' la criptă şi o deschise încetişor. Alessandro, când auzi 
că se deschide, deşi murea de frică, şezu fără să mişte. 
Rinuccio intră în criptă si, crezând că apucă trupul lui 
Scannadio, îl apucă pe Alessandro de un picior şi-l trase 
afară; apoi şi-l puse în spate şi-o luă cu el spre casa 
doamnei. Şi cum mergea aşa, fără să se uite la el, îl tot 
izbea când ici, când colo de marginile băncilor ce se aflau 
de-a lungul străzii; şi noaptea era aşa de neagră şi aşa de 
întunecoasă, că nu vedea pe unde merge. Când ajunse în 
sfârşit la casa unde sta femeia - care se aşezase cu slujnica 
ei la fereastră, ca să-l audă pe Rinuccio dacă venea cu 
Alessandro, şi era gata pregătită să le facă vânt la amândoi, 
de s-ar fi în-tâmplat să vie - ostaşii stăpânirii, care şedeau la 
pândă tocmai pe strada aceea şi aşteptau fără să sufle să 
prindă un surghiunit, auzind tropăitul lui Rinu-ccio pe 


calda-râm, scoaseră iute o luminare să vază încotro s-o 
apuce şi puseră mâna pe scuturi şi lănci, strigând: 

— Care-i acolo? 

Rinuccio, dându-şi seama că sunt ostaşii stăpânirii, cum n- 
avea timp să stea pe gânduri, îi dădu drumul lui Alessandro 
şi-o luă la sănătoasa cât îl ţineau picioarele. Iar 

Aâessandro, sculându-se şi el degrabă, deşi era îmbrăcat 
cu hainele mortului, care-i erau grozav de lungi, o luă şi el 
la fugă. 

Mulțumită luminării pe care-o aprinseseră ostaşii, femeia îl 
văzusş pe Rinuccio fugind cu celălalt pe umeri şi aşijderea 
văzuse că şi Aâessandro era îmbrăcat cu hainele lui 
Scannadio, drept care se miră nespus de îndrăzneala lor; 
dar, cu toată mirarea, se prăpădi de râs când îl văzu pe cel 
dintâi că-l zvârle pe Aâessandro şi că amân-doi o iau la fuga. 
Şi, bucuroasă foarte de întâmplarea aceasta, îl preamări pe 
Dumnezeu că o scăpase de beleaua pe care şi-o luase pe 
cap cu îndrăgostiţii şi după ce se întoarse la dânsa, în odaie, 
şezând cu slujnica de vorbă, îi spuse că de bună seamă cei 
doi o iubeau tare mult, de vreme ce amândoi făcuseră ce le 
ceruse. 

Rinuccio, bietul, cătrănit şi blestemându-şi ceasul rău, nu 
socoti c-ar fi cu cale să se întoarcă acasă pentru atâta lucru, 
ci, după ce aşteptă să plece ostaşii de pe strada femeii, se 
întoarse iar la locul unde îl azvârlise pe Aâessandro şi 
începu să-l caute pe caldarâm în patru labe, ca să 
desăvârşească fapta la care îl pusese doamna. Dar, fiindcă 
nu-l găsi, gândindu-se că ostaşii îl luaseră de acolo, se 
întoarse îndurerat acasă. Cât despre Alessandro, neştiind 
ce alta ar putea face, fără să-l fi recunoscut pe cel care îl 
purtase în spate, luă şi el drumul casei, mâhnit de jalnica 
întâmplare. 

A doua zi de dimineaţă, af lându-se deschisă cripta, lui 
Scannadio şi el nefiind văzut într-însa, căci Aâessandro îl 
împinsese tocmai în fund de tot, toată Pistoia prinse a vui de 
treaba! asta şi proştii fură încredinţaţi că diavolul furase 


trupul, îndrăgostiţii însă, după ce-i arătară doamnei tot 
ceea ce făcuseră şi ce se întâmplase, rugând-o să le dea 
iertare de nu putuseră nicicum să-i împlinească voia, îi 
cerură fieştecare în parte iubire şi îndurare. Dar dânsa, 
prefăcându-se a nu le da crezare, se descotorosi de ei prin- 
tr-un răspuns tăios, zicând că nici prin gând nu-i trece să li 
se arate îndurătoare, de vreme ce nici ei nu-i împliniseră 
dorinţa. 

Povestea a doua 

O stareță se scoală în mare grabă pe hi-- tuneric să prindă 
o călugăriţă cu ibovnicul ei în pat, pirită fiind de celelalte 
maici; dar cum stareţa se afla ea însăşi cu un popă, socotind 
că-şi pune vălurile în cap, îşi pune la locul lor izmenele 
părintelui; văzând una ca asta, pirita-îi spune ce are în cap 
şi, fiind iertată de pedeapsă, se poate desfăta în tihnă cu 
iubitul ei. 

Filomena sfârşise cu povestitul şi înţelepciunea doamnei 
care ştiuse să scape de cei a căror dragoste nu îi era pe 
plac fusese lăudată de toţi, în timp ce dimpotrivă cute- 
zătoarea semeţie a celor doi îndrăgostiţi fusese socotită nu 
dragoste, ci nebunie, când regina, întorcându-se către 
Elisa, îi zise cu glas dulce: 

— Urmează tu. 

— Eliso! 

Şi dânsa începu degrabă: 

— Preaiubire doamne, madonna Francesea, după cum s-a 
spus, a dat dovadă de multă înţelepciune prin felul în care a 
ştiut să scape de beleaua care dăduse peste dânsa; dar o 
călugăriţă tinerică, ajutată ce-i drept şi de noroc, a izbutit 
să scape printr-un cuvânt bine ţintit de o primejdie şi mai 
mare. După cum ştiţi cu toţii, sunt unii oameni, prosti de 
dau în gropi nu alta, care cu toate acestea se apucă a-i 
dăscăli pe ceilalţi, ba chiar a-i pedepsi: atâta doar că soarta 
îi mai batjocoreşte din când în când şi pe ei, după cum veţi 
avea prilejul să vedeţi din istorioara mea; lucru ce i s-a 


întâmplat une'i stareţe în slujba căreia se afla călugăriţa 
despre care am să vă poveste'sc. 

Trebuie să ştiţi că în Lombardia se află o mănăstire vestită 
pretutindeni de sfântă şi cucernică. Şi în mănăstirea 
aceasta, printre celelalte călugăriţe care trăiau acolo, se 
afla şi-o tânără de neam, de-o frumuseţe răpitoare, pe 
nume Isabetta, care într-o bună zi, ducându-se să stea de 
vorbă printre zăbrelele vorbitorului c-o rudă de-a ei, se 
îndrăgosti de un tânăr chipeş care se afla cu ruda sa. lar 
tânărul, văzând şi el cât de frumoasă e fata şi pricepând din 
ochi dorinţa ce-i mijise în piept, se îndrăgosti şi el de dânsa 
şi nu fără de mare chin răbdară amândoi un timp iubirea 
asta multă, fără a-i culege roadele, în cele de pe urmă însă, 
cum amândoi erau munciţi de acelaşi dor, băiatul află o cale 
ca să ajungă pe ascuns la draga lui, lucru de care ea fu 
foarte mulţumită şi în felul acesta; o cercetă de multe ori, 
spre desfătarea şi bucuria amându-rora. Urmând ei dar a 
se vedea într-acest chip, într-o noapte se întâmplă ca una 
din călugăriţe să-l vază pe băiat pe când pleca de la copilă, 
fără ca el să-şi deie seama; şi spuse întâmplarea asta şi 
celorlalte maici. Măicuţele se sfătuiră dintâi s-o spună 
stareţei, madonna Usimbalda pe nume, o femeie care 
trecea în ochii lor şi-a tuturor acelora ce-o cunoşteau drept 
sfântă şi bună cum e pâinea caldă; dar mai apoi se 
chibzuiră c-ar fi mai bine dac-ar face astfel ca stareţa s-o 
prindă chiar ea pe maică cu iubitul, pentru ca Isabetta să 
nu poată tăgădui. Îşi puseră dar lacăt gurii şi-şi împărţiră 
într-ascuns vegherile şi paza, ca să o poată prinde. Isabetta, 
cum nu ştia nimic şi nici nu se păzea de ele, îşi strecură 
într-o noapte ibovnicul la dânsa, lucru pe care dumnealor, 
care n-aveau altă grijă, îl şi aflară de îndată. Şi către miezul 
nopții, când socotiră că e vremea, se împărţiră în două: o 
parte se aşezară de pază la uşa chilioarei în care se aflau 
cei doi, iar celelalte o luară fuga-fuga către odaia stareţei, 
bătură în uşă si, cât ce le răspunse, grăiră: 


— Cuvioaso, vino degrabă c-am aflat că Isabetta şi-a adus 
un tânăr în chilie. 

În noaptea aceea stareţa avea la ea un popă, pe care 
adeseori şi-l strecura în chilie ascuns într-un lădoi. Şi 
auzind una ca asta, de teamă nu care cumva măicuţele de 
prea mult zel şi grabă să-i deschidă uşa de tare ce 
împingeau în ea, se ridică din pat cât ai clipi din ochi, îşi 
trase iute veşmintele pe întuneric şi socotind că pune mâna 
pe nişte văluri păturite pe care dumnealor le poartă în cap 
şi cărora le zic saltero, puse mâna pe izmenele popii; în 
graba aceea mare însă, nu-şi dete seama de greşeală şi, 
azvârlindu-şi-le în cap, ieşi afară din chilie şi închise iute uşa 
în urma ei, zicând: 

— Unde-i nelegiuita? 

Apoi cu toate celelalte, care de înflăcărate şi de zeloase ce 
erau s-o prindă în păcat pe biata Isabetta nici nu băgaseră 
de seamă ce are în cap preacuvioasa, ajunse pân' la uşa 
chiliei şi, ajutată de celelalte maici, o scoase din ţi-ţâni; şi 
pătrunzând în odăiţă, aflară în pat ibovnicii, care şedeau 
îmbrăţişaţi şi care, năuciţi de întâmplarea aceasta, neştiind 
ce să mai facă, rămaseră pe loc, aşa cum se aflau. Fata fu 
luată numaidecât de celalalte maici şi din porunca stareţei 
fu dusă în încăperea unde ţineau sobor. Tânărul, care 
rămăsese singur, după ce se îmbrăcă, începu să aştepte ca 
să vază cum se sfârşeşte treaba, cu gând să le cam facă 
felul maicilor - - câte-o putea prinde - - de i s-ar fi întâmplat 
ceva iubitei lui, şi apoi s-o fure. 

Stareţa, aşezându-se în sobor cu toate celelalte maici ce 
nu vedeau în jurul lor nimic decât pe vinovată, se apucă s-o 
ocărască pe fată cu sudălmi cumplite, ca pe una care 
pângărise cu fapta ei neruşinată şi vrednică de toată ocara 
cinstea şi faima de sfinţenie a sfântului lăcaş, dacă 
nelegiuirea ei s-ar fi aflat şi în alte părţi; şi-şi însoțea 
sudălmile cu straşnice ameninţări. Fata, sfioasă cum era şi 
copleşită de ruşine, căci cunoştea că-i vinovată, nu mai ştia 
ce să răspundă şi prin tăcerea ei stârnea mila măicuţelor. 


Cum însă stareţa nici gând n-avea să se oprească, Isabetta 
îşi ridică din întâmplare privirea şi văzu ce avea 
preacuvioasa în cap, după cum văzu şi băierile izmenelor 
ce-i atârnau din creştet de-o parte şi de alta a feţei. Drept 
care, dându-şi seama de cele întâmplate, se linişti cu totul şi 
zise: 

— Cuvioaso, pentru Dumnezeu, leagă-ţi dintâi scufia şi pe 
urmă poţi să-mi spui ce-ţi place. 

Dar stareţa, nepricepând ce vrea să spună fata, răspunse: 

— Ce scufie, femeie mârşavă ce eşti! Ai nas să faci şi glume 
acum? Socoti că merge gluma cu ceea ce-ai făcuţi? 

Fata mai zise o dată: 

— Te rog, preacuvioase, leagă-ţi dintâi scufia şi pe urmă 
poţi să-mi spui ce-ţi place. 

Multe din maici priviră atunci la stareță şi ea aşijderi se 
pipăi cu mâinile, drept care toate pricepură de ce rostise 
Isabetta cuvintele acelea. Stareţa, dându-şi seama de i Şi 
în”“elegând că maicile o pricepuseră şi ele, "“PUtea s- 
abtePte din parte-le îngăduinţă, înrmmaidecât foaia şi se 
apucă să predice cu totul m alt chip, acmăd ca încheiere că e 
cu neputinţă ca omul sa se apere de poftele trupeşti; de 
aceea le învoi pe toate fin ]3- mendrele î" voie, dar într- 
ascuns, aşa precum făcuseră şi pma atunci. Şi dându-i 
drumul Isabettei, se luşe sa se culce cu popa, iar fata se 
întoarse la ibovnic pe care apoi de multe ori şi-l mai aduse 
în chilioară în ciuda acelor maici care plesneau de 
zavistioase ce erau it “despre celelalte, care n-aveau 
ibovnic, făcură ce putură, căznindu-se şi ele să ajungă la 
mai bine 

_ Povestea a treia 

Maestrul Simone, îndemnat de Bruno, de Buffalmacco şi 
de Nello, ii dă a crede lui Calandrino că a rămas însărcinat, 
drept care elle dă claponi şi bani să-i ieie leacuri şi leapădă 
fără să nască. 

După ce Elisa îşi isprăvi povestea şi doamnele îi mulţumiră 
lui Dumnezeu că o scăpase cu bine pe tânăra călugăriţă din 


ghearele tovarăşelor ei pizmătăreţe, regina îi porunci lui 
Filostrato să urmeze, iar el, fără să aştepte altă poruncă, 
începu: 

— Preafrumoase doamne, judele acela necioplit despre 
care v-am povestit deunăzi mi-a luat din gură altă poveste 
pe care aveam de gând s-o spun şi anume una despre 
Calandrino. Or, cum toate cele ce se spun pe seama lui nu 
fac decât să ne sporească petrecerea şi hazul, deşi s-au 
povestit destule în legătură cu el şi cu tovarăşii săi, eu totuşi 
am să-mi spun povestea pe care aveam de gând s-o 
povestesc încă de ieri. 

În cele auzite până acum s-a arătat cu limpezime cine sunt 
Calandrino şi ceilalţi despre care voi, aminti în povestea 
mea; de aceea nu mă mai opresc asupra acestor lucruri, ci 
spun de-a dreptul că într-o zi, murindu-i o mătuşă lui 
Calandrino, îi lăsă drr/pt moştenire două sute de lire în 
mărunţiş peşin, drept care Calandrino se apucă să spuie în 
dreapta şi în stânga că vrea să-şi cumpere o moşie; si, ca şi 
cum ar fi avut vreo zece mii de galbeni de cheltuit, nu două 
sute, se târguia cu câţi samsari se aflau pe atuncea la 
Florenţa, dar târgul se strica de fiecare dată când ajungeau 
cu vorba la preţul moşioarei. Bruno şi Buffalmacco, care 
ştiau acestea, îi spuseră în mai multe rânduri c-ar face mult 
mai bine să-şi cheltuiască banii trăgând un chef de pomină 
cu ei decât să-i deie pe-o bucăţică de pământ. Dar ţi-ai 
găsit! Nu izbutiră a-l face nici măcar să le plătească o masă, 
necum un chef în lege. De-aceea, într-o zi, în timp ce se 
plângeau ei înde ei de treaba asta, picând la sfat un prieten 
de-al lor pe nume Nello, zugrav şi el de meserie, se 
hotărâră câteşitrei să afle un chip ca să se înfrupte c-o cină 
împărătească pe cheltuiala lui Calandrino; şi, fără să mai 
zăbovească, după ce hotărâră cum să urzească treaba, a 
doua zi de dimineaţă, Nello se aşeză la pândă spre a-l zări 
pe Calandrino; şi abia ieşi omul din casă, că el îi şi sări 
înainte şi-i zise: 

— Bună dimineaţa. 


Calandrino îi ură şi el zi bună şi an bun, după care Nello, 
care într-acestea se oprise, se apucă să-l cerceteze la faţă. 
Atuncea Calandrino îl întrebă: 

— La ce te uiţi? 

— Nu ţi-a fost rău azi-noapte? Îl întrebă celălalt. Arăţi 
altfel ca de obicei. 

Calandrino intră la bănuieli pe dată şi zise: -* Vai de mine, 
cum? Ce ţi se pare că am? 

— Nu d-aia zic, făcu celălalt. Da-mi pari aşa, schimbat la 
faţă. O fi o nimica toată. 

Şi îl lăsă să plece. 

Calandrino, muncit de bănuieli şi gânduri, dar totuşi 
nesimţind nimic, se duse mai departe. Şi iaca Buffalmacco, 
care se afla prin apropiere, văzându-l că se desparte de 
Nello, ieşi şi el în calea lui şi după ce-i dădu bineţe îl întrebă 
ce are. Calandrino îi răspunse: 

— Habar n-am. Tocmai adineauri m-am întâlnit cu Nello 
care zicea că-i par schimbat; oare să am ceva? 

La care Buffalmacco zise: 

— Te cred; eşti galben ca un mort. 

Calandrino începuse să simtă fierbinţeli, când iată se arătă 
şi Bruno şi primul lucru ce găsi să-i spună fu: 

— Ce-i faţa asta, Calandrino? Eşti ca un mort. Zău, ce-i cu 
tine? 

Calandrino, văzând că toţi îi spun la fel, fu încredinţat că e 
bolnav şi plin de îngrijorare zise: 

— Ce să mă fac? 

— Eu cred, răspunse Bruno, c-ai face bine să te întorci 
acasă, să te vâri în pat, să pui să te învelească bine şi să-ţi 
trimiţi udul la doctor, maestrului Simone adică, fiindcă ştii 
bine că mi-e prieten. EI o să-ţi spună numaidecât ce ai de 
făcut, iar noi o să venim cu tine şi, dacă o fi nevoie de ceva, 
om face noi. 

Intre acestea, Nello se alătură şi el tovarăşilor săi şi se 
porniră câteşitrei să-l ducă pe bolnav acasă. Acolo 


Calandrino, cât ce intră în odaie, sleit şi fără pic de vlagă îi 
zise nevestii-şi: 

— Vino şi acoperă-mă bine, că stau să mor de rău. Ce mi-e. 
Şi, după ce se întinse în pat, îşi trimise udul cu o slujnică 
maestrului Simone, care ţinea la vremea aceea o spiţerie în 
Piaţa Veche, cu firma "La bostan'1. Bruno făcu atunci spre 

ceilalţi: 

— Voi staţi aici cu el, că eu mă duc până la doctor să văd ce 
zice dumnealui şi, dacă e nevoie, îl şi aduc cu mine. 

La care Calandrino zise: 

— Bine, faci, frate, du-te iute şi vino să-mi spui ce am, că 
simt ceva înăuntru, în măruntaie, nu ştiu ce. 

Bruno ajunse la maestru înaintea servitoarei şi-i povesti 
toată întâmplarea. Brept care, când veni şi dânsa, maestrul, 
după ce văzu urina, îi zise: 

— Du-te acasă şi spune-i lui Calandrino să sadă la căldură, 
că vin şi eu numaidecât să-i spun ce anume are şi ce trebuie 
să facă. 

1 Aluzie la prostia doctorului (n. t.). 

Slujnica îşi împlini solia şi la pufină vreme veni şi doctorul 
cu Bruno. Maestrul se aşeză alături de bolnav si, după ce-i 
pipăi pulsul, grăi, de faţă fiind şi nevasta lui Calandrino: 

— Uite ce e, băiete; ţi-o spun aşa ca unui prieten. N-ai 
altceva nimic decât că eşti însărcinat. 

Când auzi aşa, Calandrino prinse a se văicări şi-a zice: 

— Vai, Tesso, tu mi-ai făcut asta, fiindcă vroiai cu 
dinadinsul să stai tot tu deasupra. Bine ziceam eu ce 
ziceam. 

Nevastă-sa, femeie din cale-afară de cinstită, când auzi ce 
zice, se înroşi până în vârful urechilor si, lăsându-şi fruntea 
în pământ, ieşi din odaie fără să zică o vorbă. Dar 
Calandrino îi da înainte cu văicărelile, zicând: 

— Ah, vai de capul meu! Ce-am să mă fac? Cum am să 
nasc? Pe unde dracu o să iasă copilul ăsta? Văd eu bine că 
mi-a venit de hac spurcata asta de nevastă cu poftele ei 
strâmbe, trăsni-o-ar Dumnezeu; că dac-aş fi întreg m-aş 


ridica şi-aşa ţi-aş bate-o, de ţi-aş lăsa-o lată, deşi la drept 
vorbind e vina mea, că nu trebuia s-o lasă se stea deasupra. 
Da' lasă că-i arăt eu ei, numai să scap cu bine! Din partea 
mea poate să moară de chef şi tot n-o mai las deasupra. 

Bruno, Buffalmacco şi Nello simțeau c-abia îşi pot ţine 
râsul la cuvintele lui Calandrino, dar totuşi se stăpâniră. În 
schimb maestrul Scimmionel râdea cu gura până la urechi, 
de-ai fi putut să-i scoţi toate măselele. 

— Totuşi până la urmă, după ce Calandrino se rugă de 
maestru să-i deie sfat şi ajutor, acesta îi zise: 

— Calandrino, n-aş vrea să te frămânţi degeaba. Har 
Domnului că ne-am dat seama din vreme de povestea asta, 
aşa încât am să te scap de sarcină fără dureri, în două sau 
trei zile. Atâta doar că va trebui să cheltuieşti niţel. 

La care Calandrino zise: 

— Maestre dragă, mai e vorbă? Uite, am aici două sute de 
lire cu care as fi vrat să-mi cumpăr o moşie; dar, dacă ai 
nevoie de toţi, ia-i fără înconjur, numai să 

1 Joc de cuvinte: în loc de Simone, autorul spune 
Scimmione - maimuţoi (n. t). 

— Decameronul voi. în - că. 

Scap de naştere, că nu ştm ce m-aş face dac-ar trebui să 
nasc. Ştiu că femeile se vaită aşa de cumplit la treaba asta, 
deşi au loc destul pe unde să împingă, că dac-ar fi să rabd 
nişte dureri ca alea, cred de bună seamă c-aş muri înainte 
de-a naşte. Maestrul zise atunci: 

— Fii fără grijă, Calandrino. Am să-ţi fac o băutură anume, 
folositoare foarte şi bună şi la gust, care în trei zile îşi face 
treaba şi te tămăduieşte tun; dar vezi să fii cuminte apoi şi 
să nu mi te laşi din nou târât la d-alde-astea. Cât despre 
băutura aceea, ca să ţi-o fac îmi trebuie vreo trei perechi de 
claponi graşi, iar pentru celelalte dresuri să-i dai cinci lire 
în bani mărunți unuia dintre amicii tăi ca să le cumpere pe 
toate. Pe urmă trimite-mi-le mie la spiţerie şi eu, cu 
ajutorul lui Dumnezeu, îţi voi trimite mâine în zori băutura 


cu pricina, din care să începi a bea câte un pahar zdravăn 
pe zi. Calandrino auzind acestea făcu: 

— Maestre dragă, mă las în grija dumitale. Şi, dându-i 
cinci lire lui Bruno şi bani să cumpere claponii, îl rugă să-şi 
ieie oboseala asta de dragul lui, că-i era prieten. Maestrul, 
după ce plecă de la Calandrino, puse să-i facă o băutură 
liniştitoare şi i-o trimise acasă. Iar Bruno, cumpărând 
claponii şi celelalte bunătăţi trebuincioase ospăţului, le 
mâncă dimpreună cu maestrul şi cu tovarăşii săi. 

Calandrino bău trei dimineţii la rând licoarea făcută de 
doctor şi-a treia zi maestrul venind cu prietenii să-l vadă, 
după ce-l pipăi la încheietura mâinii, îi zise: 

— Calandrino, eşti vindecat fără de alta. Poţi merge fără 
grijă să-ţi vezi de treburile tale, căci nu mai e nevoie să stai 
la pat, în casă. 

Calandrino se sculă bucuros şi îşi văzu de treburi, fără să 
uite a lăuda, de câte ori avea prilejul să stea de vorbă cu 
vreun om, leacul miraculos prin care maestrul Simone îl 
făcuse să lepede în trei zile. Iar Bruno, Buffal-macco şi 
Nello fură încântați că izbutiseră să-şi râdă de el şi de 
zgârcenia lui printr-o atare născocire, deşi nevasta, monna 
Tessa, care îşi dăduse seama de păcăleala lor, îşi beşteli 
bărbatul zile de-a rândul pentru asta. 

Povestea a patra 

Cecco al lui messer Fortarrigo îşi joacă la Bv. Onconve. Nto 
tot ce are şi pe deasupra şi banii lui Cecco "! * tui messer 
Angiulleri; pe urmă, fugind după el numai în cămaşă şi 
învinovăţindu-l de furt, pune nişte ţărani să-l prindă, se 
îmbracă cu straiele lui, îi ia calul şi pleacă, la-sându-l numai 
în cămaşă. 

Cuvintele pe care Calandrino le spusese despre nevasta lui 
fuseseră primite de cavaleri şi doamne cu hohote de râs; 
dar, după ce Filostrato tăcu, Neifile, la porunca reginei, 
începu astfel: 

— Vrednice doamne, dacă oamenilor nu le-ar veni mai 
greu să-şi arate virtuțile şi înţelepciunea decât prostia şi 


stricăciunea lor, zadarnic s-ar căzni să-şi pună lacăt gurii; şi 
lucrul acesta vi l-a dovedit cu prisosinţă neghiobia lui 
Calandrino, care, ca să se vindece de meteahna pe care în 
prostia lui îşi închipuia c-o are, n-ar fi avut nevoie să spună 
în faţa tuturor plăcerile ascunse ale nevestei sale. Asta îmi 
aduce aminte o altă întâmplare, potrivnică acesteia, prin 
faptul că-n povestea mea viclenia unuia întrece 
înţelepciunea altuia, spre paguba şi spre ruşinea acestuia 
din urmă, şi tocmai întâmplarea asta mi-e drag să v-o 
istorisesc. 

Acum vreo câţiva ani trăiau la Siena doi bărbaţi, ambii în 
puterea vârstei şi amândoi pe nume Cecco, dintre care unul 
era fiul lui messer Angiulieri, iar celălalt fiul lui messer 
Fortarrigo. Aceştia doi, deşi la multe se osebeau întru 
deprinderi, se asemănau aşa de tare la una - şi anume că 
amândoi îşi urau taţii - încât pe socoteala asta se 
împrieteniseră în lege şi umblau adesea împreună. Ci, 
chibzuindu-se Angiulieri, care era bărbat frumos şi avea 
purtări alese, c-o duce rău la Siena cu banii ce-i primea pe 
lună din partea părintelui său şi auzind că la Ancona venise 
drept trimis al papei un cardinal cu care se avea nespus 'de 
bine, se hotări să meargă la dânsul, socotind că întru acest 
chip avea să-şi îmbunătăţească starea. După ce-i mărturisi 
părintelui său gândul acesta, căzu cu dânsul la învoială să-i 
deie banii cuveniţi pe şase luni de zile o dată, ca să se poată 
îmbrăca, să-şi poată lua un cal ca lumea şi să se înfăţişeze 
cu cinste cardinalului. Or, cum căuta de zor să-şi ia pe 
cineva în slujbă, un om care să-l însoţească, Fortarrigo, 
prinzând de veste treaba asta, se duse la Angiulieri şi 
începu să-l roage cu multă stăruinţă să-l ieie chiar pe el, 
zicând c-avea să fie slugă, tovarăş şi orice-ar fi vrut, fără să- 
i ceară altă simbrie decât ce cheltuia pe el. Dar Angiulieri îi 
răspunse că nu voia să-l ieie, nu fiindcă nu l-ar fi ştiut 
vrednic de orice treabă, dar fiindcă îi plăcea să joace şi 
uneori să se şi îmbete. La acestea Fortarrigo i se jură în fel 
şi chip c-avea să se ferească de joc şi băutură ca dracul de 


tămâie şi atâta se ţinu de capul lui cu rugăminţi, până ce 
Angiulieri, dân-du-se bătut, răspunse că se învoieşte. 

Aşadar, într-o dimineaţă porniră amândoi la drum şi-o 
luară către Buonconvento ca să prânzească acolo. După 
amiază Angiulieri, cum era tare cald afară, puse săi se. 
Aştearnă un pat în han şi, după ce se dezbrăcă cu ajutorul 
lui Fortarrigo, se duse să se culce şi-i spuse să-l trezească 
cam către ceasurile şase. În vreme ce Angiulieri dormea, 
Fortarrigo se duse în sat la cârşmă şi după ce bău se apucă 
să joace cu unii de pe acolo, care în scurtă vreme îi 
câştigară bruma de bani ce-o avea la sine şi asij-deri tot ce 
avea pe el. Fortarrigo, poftind să-şi ia revanşa, aşa în 
cămaşă cum era, se duse în odaia unde dormea Angiulieri 
şi, când văzu că doarme dus, îi luă din pungă toţi bănuţii pe 
care îi avea şi întorcându-se la joc îi pierdu şi pe aceia, cum 
îi pierduse şi pe ceilalţi. 

Angiulieri, trezindu-se singur din "omn, se ridică din pat şi, 
după ce se îmbrăcă, prinse a întreba de Fortarrigo; dar, 
fiindcă nu-l găsi, îşi dădu cu socoteala că doarme beat pe 
undeva, precum îi era obiceiul. De aceea, hotă-rându-se să-l 
lase în plata Domnului, porunci să-i puie şeaua pe cal şi 
cufărul la spate, cu gând să-şi caute altă slugă la 
Corsignano; dar la plecare, când să-l plătească pe hangiu, 
ia banii de unde nu-s. Din pricina aceasta fu mare vâlvă în 
han, căci Angiulieri susţinea că acolo îl furaseră şi ameninţa 
c-are să-i ducă pe toţi legaţi burduf lş Siena. Intre acestea 
însă se arătă şi Fortarrigo, care venea să ia şi hainele 
stăpânului, să le joace şi pe ele cum îi jucase banii. 
Văzându-l însă pe Angiulieri gata să sară în şa, grăi: 

— Ce-i ăsta, Angiulieri? Iar o ponim la drum? Fii bun şi- 
aşteaptă niţeluş, că uite acu trebuie să pice unul la care mi- 
am lăsat giubeaua drept zălog pe treizeci şi opt de zloți; şi, 
de-l plătim pe loc, sunt sigur că ne-o dă şi pentru treizeci şi 
cinci. 

Şi, în timp ce Fortarrigo grăia astfel, pică un om care îl 
încredința pe Angiulieri că Fortarrigo era hoţul şi drept 


dovadă îi arătă banii pierduţi la joc. Angiulieri, peste 
măsură de mânios, se apucă să-l ocărască în fel şi chip pe 
Fortarrigo; si, dacă nu s-ar fi temut mai mult de osânda 
legilor decât de osânda Domnului, i-ar fi făcut bucata. Aşa 
însă, ameninţându-l cu ştreangul şi surghiunul din Siena, 
sub pedeapsa furcii de-ar fi îndrăznit să se reîntoarcă, sări 
în şa gata să plece. Ci Fortarrigo, ca şi cum nu lui i-ar fi 
sunat aceasta, ci altuia, zicea: 

— Măi Angiulieri, las-o naibii de treabă, că numai cu vorba 
şi-aşa n-o scoţi la capăt; să ne împăcăm cu gândul c-o s-o 
răscumpărăm pe treizeci şi cinci de zloți, dacă-l plătim pe 
loc, că dacă-l lăsăm până mâine n-are să vrea s-o deie decât 
pe treizeci şi opt, atâţia câţi mi-a împrumutat. Hai, fă-mi 
hatârul ăsta, că eu m-am încrezut în el. De ce nu vrei să 
câştigăm trei zloți la treaba asta? 

Angiulieri simţea că-şi iese din sărite când îl auzea vorbind 
astfel şi mai ales fiindcă-i vedea pe cei din jurul lui uitându- 
se la el de parcă ar fi crezut că el' e hoţul, nu celălalt care 
jucase banii. Şi ca atare zise: 

— Ce-mi pasă de giubeaua ta? Vedea-te-aş cu ştreangul de 
gât, afurisit ce eşti, că după ce m-ai furat şi mi-ai jucat 
paralele îmi ţii şi calea acum şi-ţi baţi joc de mine. 

Fortarrigo nici nu clipea măcar, ca şi cum nu lui i-ar fi 
spus, şi-i da cu gura înainte: 

— De ce nu vrei să câştig şi eu trei zloți? Nu crezi c-am să- 
ţi dau şi altă dată cu împrumut? Hai, te rog, fă-o de dragul 
meu măcar. Ce-i graba asta mare? Până diseară tot 
ajungem la 'Torrenieri, să n-ai grijă. Hai, scoate punga, zău 
aşa. Află că-n toată Siena să caut şi n-aş găsi giubea să-mi 
stea aşa de bine ca asta; şi când mă gândesc c-am zălogit-o 
pe nimica: pe treizeci şi opt de zloți! Face şi patruzeci, ba şi 
mai mult; tocmai de aceea, zic, m-ai păgubit de două ori. 

Angiulieri, văzându-se furat şi ţinut locului cu fleacuri, 
fierbând de ciudă şi mânie, nu-i mâi'răspunse nici o vorbă şi 
întorcându-şi calul o apucă spre Torrenieri. Fortarrigo însă, 
cuprins aşa pe dată de-un gând viclean şi răutăcios, se luă 


pe urma lui, aşa în cămaşă cum era. Şi, după ce alergă vreo 
două mile după el, rugându-l mereu de giu-bea, în timp ce 
Angiulieri mergea din ce în ce mai iute, ca să se scape o 
dată de milogeala lui, se nimeri să vază pe un lan, chiar 
lângă drum, în faţa lui Angiulieri, nişte ţărani; şi, de îndată 
ce-i zări, strigă la ei din răsputeri: 

— Puneţi mâna pe el, puneţi mâna pe el! Ţăranii, socotind 
că omul care venea călare furase pe celălalt, care fugea în 
cămaşă strigând pe urma lui, îi aţinură calea, punându-i-se 
în faţă cu sape şi hârleţuri, şi-l prinseră. Degeaba se 
străduia Angiulieri să le arate cine este şi cum se 
întâmplase treaba. Vorbele nu prindeau, Fortarrigo, după 
ce ajunse şi el de faţă, grăi mânios şi încruntat: 

— Nu ştiu ce naiba mă mai ţine să nu te omor, pungaş 
netrebnic, care-ai fugit cu banii mei! Şi întorcându-se către 
ţărani, le zise: 

— Uitaţi-vă în ce hal m-a părăsit la han, după ce şi-a jucat 
toţi banii. Dar pot să zic acum că numai mulţumită cerului şi 
vouă am izbutit să pun mâna măcar pe acestea şi pentru 
treaba asta n-am să vă uit cât oi trăi. 

Angiulieri vorbea şi el, însă degeaba, căci nimeni nu-i da 
ascultare. Şi între acestea Fortarrigo cu ajutorul ţăranilor îl 
cobori jos de pe cal şi, dezbrăcându-l de veşminte, se 
îmbrăcă cu ele; pe urmă, urcându-se pe cal, după ce îl laşă 
pe Angiulieri desculţ şi numai în cămaşă, se întoarse iar la 
Siena, spunând peste tot locul că-i câştigase lui Angiulieri 
calul şi hainele la joc. Iar bietul Angiulieri, care credea c- 
are să ajungă pe lângă cardinalul lui de la Ancona om 
bogat, se întoarse fără nici un ban şi numai în cămaşă până 
la Buonconvento; şi, de ruşinea multă ce-o pătimise” nu 
îndrăzni să se întoarcă imediat la Siena, ci luând niscaiva 
straie cu împrumut, încalecă pe roibul cu care 
venistFortarrigo şi se duse la Corsignano, la nişte rude de- 
a” lui, cu care şezu împreună până ce tatăl său îl ajută ain 
nou cu bani.'lată dar în ce chip vicleşugul lui Fortarrigo 


încurcă socotelile cele bune ale lui Angiulieri, deşi nici el nu 
se lăsă nerăzbunat până la urmă. 

Povestea a cincea 

Calandrino se îndrăgosteşte de o fată; Bruno U face un 
bileţel cu care, dacă o va atinge, fata îl va urma 
pretutindeni; Calandrino se întâlneşte cu ea, dar ne-vastă- 
sa îl prinde şi-i face un tărăboi cumplit. 

După ce Neifile sfârşi cu istorioara ei, care fusese 
ascultată fără prea multă vorbă şi râsete, regina, 
întorcându-se către Fiammetta, îi porunci să urmeze, şi 
dânsa, învoindu-se cu dragă inimă, începu: 

— Gingaşe doamne, după cum ştiţi pesemne, sânt anumite 
lucruri care, cu cât vorbeşti mai mult de ele, cu atât îţi plac 
mai mult, dacă acela ce le spune ştie să aleagă aşa cum 
trebuie locul şi timpul potrivit istorisirii lor. De aceea, dacă 
mă gândesc la pricina ce ne-a îndemnat să ne adunăm aici, 
dorinţa de-a petrece adică şi de-a uita de griji, cred că tot 
ceea ce ar putea să ne înveselească şi să ne fie întru plăcere 
îşi află aicea locul şi vremea potrivită şi chiar dacă am vorbi 
despre anumite lucruri de mii de ori, putem vorbi încă pe 
atâta despre ele şi desfătarea va fi aceeaşi. Drept care, deşi 
s-au povestit, nenumărate întâmplări cu Calandrino al 
nostru, eu - luând în seamă cele spuse mai adineauri de 
Fijostrato, care zicea că toate sunt deopotrivă de plăcute - 
voi cuteza să mai spun una, pe care, dacă as fi dorit ori dacă 
aş vrea cu dinadins să mă abat de la adevăr, as fi ştiut şi-aş 
şti s-o povestesc cu alte nume; dar, fiindcă a te îndepărta de 
la adevăr în povestire înseamnă să înjumătăţeşti plăcerea 
celor ce ascultă, am să v-o spun aşa cum e. 

Niccolo Cornacchini, un florentin de-al nostru, om putred 
de bogat, avea, printre alte moşii, una frumoasă foarte la 
Camerata şi pe dânsa dură o casă ca-n povesti, căzând la 
învoială cu Bruno şi cu Buffalmacco să i-o zugrăvească în 
întregime. Şi, fiindcă treaba era multă, cei doi se 
întovărăşiră cu Nello şi cu Calandrino şi apoi se puseră pe 
lucru. Or, cum se aflau în casă câteva odăi gata pregătite cu 


pat şi cele trebuincioase, precum şi-o slujnică bătrână care 
păzea încăperile, căci alte slugi nu rnai erau, unul din fiii lui 
Niocolo, Filippo după nume, care era holtei şi tânăr, se 
obişnuise să-şi aducă spre desfătarea lui, din când în când, 
câte-o femeie şi, după ce-o ţinea cu elo zi sau două, îi da 
drumul. Aşa, într-un rând aduse una pe nume Niccolosa, pe 
care un ticălos căruia îi zicea Mâncăul o ţinea anume 
pentru asta într-o casă de femei desfrânate la Camaldoli şi-o 
împrumuta pe bani. Fata era frumoasă la trup, bine 
îmbrăcată şi pentru o femeie de teapa ei se pricepea destul 
de bine la vorbă şi avea şi bună creştere. 

Or, într-o bună zi, ieşind ea pe la amiaz din casă c-o fustă 
albă şi cu părul încolăcit în' jurul capului, în timp ce se spăla 
pe faţă şi pe mâini la o fântână ce se afla în curte, 
Calandrino veni să ieie apă şi-i dete prietenos bineţe. Fata îi 
răspunse, iar apoi prinse a-l privi aşa într-o doară, mai 
degrabă fiindcă îi părea un prostănac decât din altă pricină. 
Calandrino începu şi el sjo privească şi, cum i se păru 
frumoasă, află în sinea lui tot soiul de temeiuri ca să se afle 
în treabă şi îşi uită să se întoarcă cu apa la tovarăşi; dar, 
fiindcă nu o cunoştea, nu cuteză să sufle o vorbă. Fata, care 
văzuse bine cum se uita la ea, îi arunca şi dânsa în 
batjocură, din când în când, câte o privire însoţită de un 
oftat uşor; drept care Calandrino se îndrăgosti de ea pe 
dată şi dânsa nu plecă din curte până ce n-o chemă Filippo 
să vie în odaie. Pe urmă, odată întors la lucru, nu mai făcu 
decât să geamă şi să ofteze întruna Bruno, ca unul care, 
aflând nespusă desfătare în poznele lui Calandrino, era tot 
cu ochii pe el, îşi dete seama şi îi spuse: 

— Ce naiba ai, cumetre, de tot oftezi întruna? 12Q 

La care Calandrino zise: 

— Of, de-aş afla un om să-mi dea o mână de ajutor n-aş mai 
ofta atâta. 

— Ei, cum aşa? Întrebă Bruno. 

— Să nu spui nimănui, răspunse Calandrino. Este pe aici o 
fată mai mândră ca o zână şi e aşa de îndrăgostită de mine, 


de să te cruceşti; adineauri mi-am dat seama, când m-am 
dus după apă. 

— Vezi, zise Bruno, ai de grijă să nu cumva să fie nevasta 
lui Filippo. 

La care Calandrino zise: 

— Ba cred că ea e, fiindcă a chemat-o şi s-a dus la el 
înăuntru. Ei şi? Ce dacă îi e nevastă? În de-alde-astea eu îmi 
bat joc chiar şi de Cristos, darmite de un Filippo. Uite cee, 
cumetre: ca să-ţi spun drept, fetica asta îmi place aşa de 
tare, cât nu-s în stare a-ţi spune în vorbe. 

Atuncea Bruno zise: 

— Am să descopăr cine e; şi, dacă e cumva nevasta lui 
Filippo, din două vorbe îţi pun pe roate toate socotelile, 
fiindcă mi-e bună prietenă. Dar cum am putea face ca 
Buffalmacco să nu ştie? Nu pot să-i spun o vorbă fetei, că 
întotdeauna e cu mine. 

— De Buffalmaco nu mă tem, răspunse Calandrino. Mai 
bine ne-am păzi de Nello, că el e rubedenie cu Tessa şi-ar fi 
în stare să ne pună bețe în roate. 

La care Bruno zise: 

— Aşa e, bine zici. 

Bruno ştia cine-i femeia, căci o văzuse la sosire şi îi 
spusese chiar Filippo. De aceea, cât ce Calandrino lăsă 
oleacă lucrul ducându-se s-o vază, Bruno le şi povesti 
celorlalţi toată povestea şi rânduiră câtestrei în taină cum 
să facă spre a-i scoate pe nas, bietului băiat, dragostea asta. 
Cât ce se întoarse, Bruno îi zise: 

— Ei, ai văzut-o? 

— Da, răspunse Calandrino şi adăugă oftând: mă omoară! 

Atuncea Bruno zise: 

— Vreau să mă duc să văd dacă e cea pe care o ştiu; şi, 
dacă o fi aşa, atuncea las' pe mine. 

Bruno se cobori în curte şi aflându-l pe Filippo cu fata, 
după ce-le spuse amândurora cu amănunţime cine e 
Calandrino şi ce-i mărturisise, puse la cale şi cu ei ce anume 
ar fi trebuit să facă şi să spună fieştecare în parte, ca să-şi 


petreacă şi să-şi râdă de dragostea lui Calandrino. Pe urmă, 
întorcându-se la el, îi zise după cum urmează: 

— Ea e, nevastă-sa; de aceea trebuie să fim cu multă grijă, 
că, dacă Filippo îşi dă seama, Arnul întreg nu ne-ar ajunge 
ca să ne spele de greşeala asta. Dar ce-ai dori să-i spun din 
partea ta, dacă se întâmplă s-o văd şi să-i vorbesc? 

Calandrino răspunse: 

— Întâi şi-ntâi să-i spui că aş mânca-o toată, atâta mi-e de 
dragă şi apoi că-s sluga ei plecată, dac-are lipsă de ceva. Ai 
priceput? 

— Am priceput, răspunse Bruno. Las' pe mine. Spre seară, 
către ceasul cinci, zugravii lăsând lucrul se coborâră în 
curte unde se afla şi Filippo cu Niccolosa lui, ca să-i facă în 
voie lui Calandrino, se aşezară oleacă, în preajma lor. 
Calandrino începu să se uite la fată şi să-i arunce nişte 
priviri, strâimbându-se în fel şi chip, încât orb să fi fost şi tot 
ţi-ai fi dat seama că e îndrăgostit de dânsa. Fata pe de altă 
parte făcea tot ce credea că-i bine ca să-l aprindă şi mai 
tare şi-şi petrecea de minune pe socoteala lui, mai cu seamă 
după cele spuse de Bruno despre Calandrino. Ceilalţi se 
p'refăceau că stau de vorbă şi nu bagă de seamă ce se 
întâmplă în jurul lor. Totuşi, după vreo câtva timp, spre 
mâhnirea lui Calandrino, plecară si, în drum către Florenţa, 
Bruno făcu: 

— Măi frate, să ştii c-o faci să se topească ca gheaţa lângă 
foc de dragul tău, nu alta; pe trupul lui Cristos, dacă-ţi 
aduci şi cobza şi-i cânţi vreo două-trei cântări de-ale tale, d- 
alea de iubire, o faci să se azvârle pe fereastră, zău aşa. 

La care Calandrino zise: 

— Crezi, cumetre? Crezi c-ar fi bine s-o aduc? 

— De bună seamă, zise Bruno. Atuncea Calandrino îi 
spuse: 

— Vezi? Nu mă credeai când îţi spuneam azi-dimi-neaţă. 
Să ştii, cumetre, că mă pricep mai bine ca oricare arţul să 
fac ce-mi place mie. Care altul în locul meu ar fi ştiut să facă 
pe o femeie cum e asta să se îndrăgostească şi încă aşa de 


repede? Sunt sigur că înfumuraţii ăia, care se plimbă în sus 
şi-n jos cât e ziulica de lungă. Şi care n-ar fi în stare nici 
într-o mie de ani s-adune trei pumni de alune, n-ar fi ştiut s- 
o facă. Dar stai! Aşteaptă să-mi iau cobza şi atunci să 
vezkce pot. Se cade să pricepi o dată că nu-s bătrân cum îţi 
par ţie; şi dânsa şi-a dat seama. Da' las' c-o fac eu într-alt 
chip să simtă treaba asta, numai să pun laba pe ea. Pe legea 
mea, am s-o joc de-are să umble după mine cum umblă 
umbra după om. 

— Ai s-o sorbi dintr-o înghiţitură, făcu Bruno; parcă, te văd 
cum ai să-i muşti cu dinţii ăştia răşchiraţi guriţa aia ca de 
fragă şi obrăjorii ăia ca doi boboci de trandafiri şi pe urmă 
ai s-o mănânci întreagă. 

Calandrino auzindu-l se şi vedea la treabă şi umbla 
cântând şi ţopăind, de nu-şi mai încăpea în piele de atâta 
voie bună. 

A doua zi îşi aduse cobza şi spre marea desfătare a 
prietenilor săi cântă vreo câteva cântări. Pe scurt, îl 
apucase o poftă atât de nesăţioasă de-a o vedea mereu pe 
faţă, încât nu mai lucra nimica şi întruna dădea fuga când la 
fereastră, când la poartă, când în curte ca s-o vază, iar fata, 
dăscălită de Bruno, se purta-cu multă şiretenie şi-l aţâţa pe 
cât putea. Bruno, pe de altă parte, îi purta vorbele şi uneori 
îi răspundea în numele fetei; iar când era plecată fata, şi de 
obicei era plecată, îi aducea răvaşe scrise de el în locul ei, în 
care îl legăna în nădejdi, spu-nându-i că se afla acasă la 
părinţi şi că acolo nu putea să vie s-o întâlnească. Într-acest 
chip cei doi care trăgeau sforile în toată întâmplarea asta, 
Bruno şi Buffalmacco adică, făceau un haz nespus pe 
socoteala lui, punându-l să le deie din când în când, ca 
pentru fată, fie un pieptene de fildeş, fie o pungă, un cuţitaş 
sau alte fleacuri ca acestea şi îi dădeau în schimbul lor inele 
fără nici un preţ, de care Calandrino se bucura grozav. Ba 
pe deasupra se alegeau şi cu câte o prânzare bună sau 
vreun alt plocon cu care Calandrino îi omenea spre a 
dobândi sprijinul şi ajutorul lor. 


Acum, după ce fu ţinut într-acest chip vreo două luni, fără 
să ajungă mai departe, Calandrino, văzând că lucrul e pe 
sfârşite şi chibzuindu-se că dacă nu izbutea să ajungă acum, 
până ce mai era de lucru, cu dragostea la bun sfâr-şit, pe 
urmă niciodată n-ar fi ajuns să aibă parte de ea, prinse a-l 
pisa pe Bruno şi-a-l îmboldi să-i dea ajutor. Drept care, după 
ce se întoarse fata, Bruno puse la cale cu ea şi cu Filippo ce 
anume ar fi trebuit să facă şi apoi îi spuse lui Calandrino: 

— Uite ce e, cumetre: femeia asta mi-a făgăduit de o mie 
de ori până acuma să-ţi împlinească voia, dar de ţinut nu-şi 
ţine vorba şi mi se pare că te cam duce de nas; de aceea, 
fiindcă nu se ţine de ce-a făgăduit, eu zic să-i arătăm noi ei, 
dacă te învoieşti şi tu, fie că vrea, fie că nu vrea. 

Calandrino răspunse: 

— Desigur, mai încape vorbă? Hai, pentru Dumnezeu, să 
facem repede ceva. 

La care Bruno zise: 

— Te încumeţi s-o atingi c-un bileţel făcut de mine? 

— Vezi bine, zise Calandrino. 

— Atuncea, spuse Bruno, fă ce ştii şi adu-mi o bucăţică de 
hârtie nescrisă pe nici o parte, un liliac viu, trei boabe de 
tămâie, o lumânare sfinţită şi lasă-te în grija mea. 

Calandrino îşi petrecu toată noaptea căznindu-se din 
răsputeri să prindă un liliac şi după ce-l prinse i-l dădu lui 
Bruno dimpreună cu celelalte lucruri. Bruno se închise într- 
o odaie şi scrise pe hârtie nişte slove magice, tot felul de 
prostii, după care îi dădu hârtiuţa lui Calandrino, zicându-i: 

— Să ştii că dacă o atingi pe fată cu biletul ăsta are să vie 
după tine numaidecât şi-are să facă tot ce pofteşti. De 
aceea, dacă îl vezi cumva pe soţul ei că pleacă, apro-pie-te 
de dânsa, atinge-o cu biletul şi du-o apoi cu tine în şopronul 
ăsta din ogradă, că nu umblă nici dracul în el. Ai să vezi c- 
are să vină; şi după ce-ai s-o duci acolo, ştii tu şi singur ce 
să-i faci. 

Calandrino voios nevoie mare luă bileţelul şi grăi: 

— Las'pe mine, cumetre. 


Nello, cel de care se ferea Calandrino, îşi petrecea şi el nu 
mai puţin ca ceilalţi pe socoteala lui, dându-le tovarăşilor o 
mână de ajutor la toată treaba asta; de aceea la porunca lui 
Bruno plecă la Florenţa, la nevasta lui Calandrino şi-i spuse: 

— 'Tesso, tu ştii bine ce mamă de bătaie ţi-a tras 
Calandrino, şi încă pe nedrept, în ziua aia când s-a întors cu 
pietrele de pe Mugnone; de aceea vreau să te răzbun, ori 
dacă nu, de-aci înainte să ştii că nu-ţi mai sunt nici rudă, 
nici prieten. Află dar că i s-au aprins călcâiele, acolo sus 
unde lucrează, după o femeiuşcă, o târfă cart de multe ori 
se închide în şopron cu el. Şi uite, chiar mai adineauri s-au 
înţeles să se întâlnească acuşi, nu peste mult, acolo; de 
aceea vino, prinde-l şi pedepseşte-l zdravăn. 

Când auzi una ca asta, femeia îi dădu crezare şi ridi- 
cându-se degrabă făcu: 

— Auzi, pungaşul naibii! Să-mi facă el una ca asta! Pe 
legea mea, n-are să-mi scape. Las'-' că-i arăt eu lui! 

Şi luându-şi un surtuc în spate şi-o slujnică s-o însoţească, 
porni cu Nello în grabă mare spre locul cu pricina. Bruno, 
cât ce-o zări din depărtare, îi zise lui Filippo: 

— Uite că vine. 

Iar Filippo, ducându-se la locul unde lucrau zugravii cu 
Calandrino dimpreună, grăi: 

— Meşteri zugravi, trebuie să plec numaidecât pân' la 
Florenţa; daţi zor cu lucrul până vin. 

Şi prefăcându-se că pleacă, se duse să se ascundă în-tr-un 
anume loc, de unde fără a fi văzut putea să vază în voie ce 
avea să facă Calandrino. Acesta, cât ce socoti că Fih'ppo se 
îndepărtase îndeajuns, se scobori în curte unde o găsi pe 
Niccolosa singură-singurică şi intră cu ea în vorbă; fata, 
care ştia ce avea de făcut, se apropie de el şi se arătă mai 
prietenoasă ca în alte daţi, drept care Calandrino o atinse 
cu biletul şi fără a scoate o vorbă făcu stingă împrejur şi-o 
luă către şopron cu Niccolosa după dânsul. De îndată ce 
intrară, fata închise uşa şi, după ce-l îmbrăţişa pe 
Calandrino, îi dădu brânci în paie şi se aşeză pe el călare, 


proptindu-şi mâinile pe umerii lui ca să nu se poată apropia 
de obrazul ei; şi ţinându-l într-acest chip, prinse a-l privi cu 
dor şi a-i zice: 

— O, dulcele meu Calandrino, inima mea, sufletul meu, 
comoara mea şi viaţa mea, de câtă vreme te doresc şi aştept 
să pun mâna pe tine! M-ai scos din minţi cu ochii tăi şi mi-ai 
prins inima în mreji cu cobza ta. E adevărat? E adevărat că 
în sfârşit te am? 

Calandrino, care de abia putea să mişte, zise: 

— Stai, sufleţelul meu, stai, lasă-mă să te sărut. Dar 
Niccolosa îi răspundea: 

— O, Doamne, cum te mai grăbeşti; lasă-mă să te privesc 
în voie, să-mi satur ochii uitându-mă la obrăjorii ăştia dulci. 

Bruno şi Buffalmaccd se duseseră şi ei la locul unde se 
ascunsese Filippo şi toţi trei vedeau şi auzeau ce se 
petrecea în şopron. Or, chiar când Calandrino se încerca să 
o sărute, pe faţă cu tot dinadinsul, pică şi Nello cu nevasta 
şi cât ce ajunse zise: 

— Mă jur pe Dumnezeul meu că-s împreună în şopron. 

Şi, ajunşi, la uşă, Tessa, care plesnea de ciudă, izbi în ea 
dând-o deoparte şi o văzu pe Niccolosa stând peste 
Calandrino. Fata. Cât ce-o zări se ridică într-o clipă şi dete 
fuga să se ascundă unde se afla Filippo. Monna Lessa se 
repezi cu unghiile în obrazul lui Calandrino, care n-apu- 
case încă să se ridice, zgârâindu-l peste tot şi pe urmă îl 
apucă de păr, smucindu-l încoace şi încolo şi urlând: 

— De astea-mi faci tu mie, câine spurcat ce eşti? Afurisită 
fie în veci iubirea ce ţi-am purtat-o, bătrân ieşit din minţi. 
Care va să zică nu-ţi ajunge ce ai de lucru acasă, de mite 
îndrăgosteşti acum şi prin străini. Halal de aşa ibovnic! N-ai 
ochi să mi te vezi, mârşave? N-ai ochi să te cunoşti? Că de 
te-ar stoarce omul tot, bucată cu bucată, şi tot n-ar aduna 
din tine nici barem atâtica zeamă! Pe legea. Mea, nu Tessa 
te-a lăsat greu deunăzi, ci alta, lua-o-ar dracu, oricare-ar fi; 
îmi închipuiesc ce trebuie să fie, dacă s-a îndrăgostit de un 
giuvaer ca tine! 


Calandrino când dădu cu ochii de nevastă-sa nu mai ştiu 
nici el de-i viu sau mort, săracul, şi nu avu îndrăzneala să 
mişte nici măcar un deget întru apărarea lui, ci, aşa zgâriat 
şi ciufulit cum se afla, îşi luă căciula şi, ridi-cându-se de jos, 
se apucă s-o roage cu multă umilinţă să nu maiţipe aşa lael 
dacă voia să scape teafăr, căci aia cu care îl găsise era 
nevasta gazdei. Femeia zise atunci: 

— Fie la ea acasă, trăsni-o-ar Dumnezeu! 

Bruno şi Buffalmacco, care împreună cu Fillippo şi cu 
iubita lui se prăpădiseră de râs,. la urmă, prefăcându-se 
aduşi de gălăgie, veniră în şopron şi, după ce-o îmbunară cu 
chiu, cu vai pe monna Tessa, îl sfătuiră pe Calandrino să 
plece la Florenţa şi să nu se mai întoarcă de acolo, ca nu 
cumva Filippo să-i facă cine ştie ce, dacă s-ar fi întâmplat s- 
auză de toată istoria asta. lată dar în ce chip sărmanul 
Calandrino, după ce le dădu prilej tovarăşilor săi să se 
strice de râs, bătut ca vai de el, zgâriat şi ciufulit, se 
întoarse la Florenţa, fără să aibă îndrăzneala de-a mai călca 
pe locul cela, şi puse capăt cu de-a sila iubirii lui, certat şi 
chinuit fără răgaz, zi şi noapte întruna, de arţagul monnei 
Tessa. 

Povestea a şasea 

Doi tineri trag La un han; unul din ei se culca cu fata 
hangiului, iar celălalt cu nevasta, care din greşeală intrase 
In patul lui; cel care se culcase cu copila se întinde apoi 
lingă tatăl ei şi-i povesteşte tot, crezând că se destăinuieşte 
tovarăşului său. Se iscă o ceartă, dar nevasta hangiului, 
dilndu-şi seama de greşeală, se vira In patul fetei şi pune 
rinduială în toate prin clteva cuvinte. 

Calandrino, care de atâtea ori stârnise râsul cetei de 
cavaleri şi doamne, îi făcu şi de astă dată să rida; dar după 
ce doamnele încetară de a mai vorbi despre el, regina îi 
porunci lui Pamfilo să spună mai departe şi dân-sul începu: 

— Vrednice doamne, numele Niccolosei, iubita lui 
Calandrino, îmi aminteşte de-o poveste c-o altă Niccolosa, 
poveste ce-aş dori să v-o istorisesc, căci din cuprinsul ei o să 


vedeţi cum născocirea unei femei de treabă a alungat 
primejdia unui mare tărăboi. 

In' valea râului Mugnone, acuma nu de mult, trăia un om 
de treabă care dădea drumeţilor mâncare şi băutură pe 
bani; şi, deşi omul nostru era sărac şi nu avea decât o casă 
mititică, din când în când, la nevoie, mai găxduia şi câte un 
prieten, dar nu pe orişicine. Hangiul acesta era însurat cu o 
femeie tare frumoasă şi avea cu dânsa doi copii: o fetişcană 
drăgălaşă cam de vreo cincisprezece-şaisprezece ani, 
nemăritată încă, şi-un băieţaş mai mititel ce nu împlinise 
încă anul şi care încă mai sugea. De fată se îndrăgostise un 
tânăr din oraşul nostru, băiat frumos şi de neam bun, care 
umbla adesea prin părţile acelea şi o iubea cu patimă, iar 
dânsa, care se mândrea grozav că e iubită de-un băiat ca el, 
în timp ce se căznea să-i ţină dragostea aprinsă printr-o 
purtare drăgălaşă, se îndrăgosti şi ea de el, şi în mai multe 
rânduri, din voia ambilor părtaşi, iubirea lor era pe cale să- 
şi afle împlinirea, dacă Pinuccio (aşa îl chema' pe tânăr) nu 
s-ar fi gândit c-o necinsteşte pe copilă şi aşijderi şi pe el. Cu 
toate acestea însă, cum patima se aprindea din zi în zi mai 
tare, băiatului îi veni cheful să se întâlnească totuşi cu fata 
şi-i dădu prin gând să afle un chip spre a fi primit pentru o 
noapte în gazdă la hangiu, socotindu-se - ca unul care 
aflase de la iubita lui cum era împărţită casa - că prin atare 
vicleşug s-ar fi putut culca cu fata, fără ca nimenea să-i ştie. 
Aşadar, zis şi făcut. 

Într-o seară, destul de târzior, el şi c-un prieten credincios, 
pe nume Adriano, luând cu împrumut doi cai şi aşezându-le 
în spate două cufere pline cu paie, ieşiră din Florenţa şi, 
după un ocol, ajunseră călare în valea râului Mugnone, o 
dată cu lăsarea nopţii. Acolo, ca şi cum s-ar fi întors de-a 
dreptul din Romagna, făcură stingă împrejur, o luară către 
casa hangiului şi, o dată, ajunşi, bătură cu nădejde în 
poartă. Omul, ca unul care îi cunoştea bine de tot pe 
amâridoi, deschise fără de zăbavă, şi atunci Pinuccio îi zise: 


— Uite ce e: ar cam trebui să ne adăposteşti la noapte; 
credeam c-o să ajungem din vreme la Florenţa şi nu ne-am 
mai grăbit la drum, aşa că asta-i pricina pentru care ne 
aflăm la ceasul ăsta aici. 

Hangiul îi răspunse: 

— Pinuccio, tu ştii bine că nu-s eu om în stare să găzduiesc 
doi nobili aşa cum sunteţi voi; dar, fiindcă vremea e târzie şi 
n-aveţi timp să mergeţi în altă parte la vreun han, eu vă 
primesc bun bucuros, aşa cum oi putea. 

Tinerii descălecară şi, după ce intrară, se îngrijiră întâi şi 
întâi de cai iar apoi, cum fiecare îşi adusese de-ale gurii, 
cinară cu hangiul. Acu, omul n-avea în casă decât o singură 
odaie destul de mititică, în care se aflau trei paturi pe care 
el se străduise să le aşeze cât mai bine; cu toate acestea 
însă - cum două dintre ele erau de-o latură a odăii, iar 
celălalt drept în faţa lor, de cealaltă parte - locul era îngust 
şi numai anevoie puteai să te strecori pe acolo. Hangiul 
alese cel mai bun dintre paturi, puse să-l înfeţe şi îl dădu 
celor doi tineri; apoi, după vreo câtva timp, cum ei se 
prefăceau că dorm, deşi erau treji amândoi, îşi culcă copila 
într-unul din paturile rămase, iar în celălalt se culcă el cu 
nevastă-sa, care aşeză alături leagănul copilaşului. Fiind 
dar cu toţii aşezaţi aşa precum am arătat, Pinuccio, care le 
văzuse pe toate, după câtva timp, când socoti că dorm cu 
toţii, se ridică tiptil, se duse la patul unde dormea iubita lui 
şi se culcă cu ea. Fata îl primi cu bucurie, deşi cu frica în 
sân, şi apoi se înfruptară amândoi din desfătările iubirii. 

În vreme ce Pinuccio şedea cu fata, se întâmplă ca o pisică 
să-răstoarse ceva pe jos şi nevasta hangiului se deşteptă din 
somn; ori, neştiind ce se întâmplase şi fiin-du-i frică de mai 
rău, se duse aşa pe întuneric la locul de unde auzise 
zgomotul ca să vază ce-i. Între acestea Adriano, care avea 
altele în gând, mânat de anumite nevoi trupeşti, se ridică şi 
vru să meargă afară; dând însă peste leagăn şi neputând să 
treacă, îl ridică din locul lui şi-l aşeză alături de patul în 
care dormea el; pe urmă, uşurat, se întoarse iarăşi în odaie 


şi, fără să se mai sinchisească de leagăn, se culcă. Femeia, 
după ce căâută şi află că ceea ce căzuse nu era lucru mare, 
nu mai aprinse lumi-narea să vază şi mai bine ce-i, ci 
alungind pisica se întoarse şi ea în odaie şi se îndreptă pe 
pipăite spre patul în care-i dormea omul. Dar, fiindcă nu 
găsi alături leagănul copilaşului, îşi zise în sinea ei: "Vai, ce 
era să fac! Pe legea mea, era să intru în patul oaspeţilor 
mei". Şi mai făcând vreo câţiva paşi dădu şi peste leagăn şi 
se culcă în patul de alături, lângă Adriano, crezând că e 
băr- 

— Decameronul voi. în - cd. 80 bătui ei. Adriano, care nu 
adormise încă, simţind-o lângă el se bucură şi o primi bine, 
drept care, fără a scoate o vorbă, se desfată cu dânsa de 
nenumărate ori, spre mulţumirea ei. 

Intre acestea însă, Pinuccio, care se temea să nu cumva să 
adoarmă alături de copilă, se ridică de lângă ea ca să se 
întoarcă în patul lui, dar dând de leagăn socoti că patul e-al 
hangiului; drept care, trăgându-se niţel mai la o parte, se 
culcă de-a dreptul cu hangiul, care, sim-ţindu-l, se trezi. 
Pinuccio închipuindu-şi că stă lungit lângă Adriano, făcu: 

— Prietene, pot să-ţi spun că n-a mai fost nicicând pe lume 
copilă aşa de dulce ca Niccolosa asta; mă jur pe Dumnezeul 
meu c-am încercat cu ea cea mai plăcută desfătare din câte 
a încercat vreodată bărbat cu o femeie; şi află că de când 
m-am despărţit de tine am călărit, zic pe puţin, la şase 
leghe şi mai bine. 

Hangiul se posomori când auzi una ca asta şi dintru 
început îşi zise în sinea lui: "Ce dracu face ăsta aici?'fc Pe 
urmă însă, înfuriat, nu mai luă seama la nimica şi spuse: 

— Pinuccio, fapta ta e o mârşăvie fără margini şi nu ştiu, 
zău, de ce a trebuit să-mi faci chiar mie una ca, asta; mă jur 
pe trupul lui Cristos să te plătesc după cum. Meriţi,.; 

Pinuccio, care nu era cel mai deştept tânăr din lume, îşi 
dădu seama de greşeala lui, dar nu încercă să o îndrepte, ci 
zise: 

— Ce-ai putea să-mi faci şi pentru ce să mă plăteşti? 


Nevasta hangiului, care credea că-i cu bărbatul ei, făcu 
către Adriano: 

— Auzi? Oaspeţii noştri s-ar zice că se ceartă. La care 
Adriano zise râzând: 

— Lasă-i în pace c-au băut prea mult aseară. Femeii i se 
păru atunci că cel ce strigă e omul ei şi când îl auzi şi pe 
Adriano lângă dânsa îşi dădu seama nu-maideeât în ce pat 
se culcase şi aşijderi şi cu cine; de aceea, înţeleaptă fiind, 
fără a scoate o vorbă, se ridică degrabă şi luând leagănul în 
braţe, deşi în odăiţă era întuneric beznă, îl puse pe ghicite 
lângă pătuţul fetei şi se culcă cu ea. Pe urmă, prefăcându-se 
că se trezeşte din pricina zgomotului pe care îl făcea 
bărbatul ei, îl strigă şi-l întrebă de ce se ceartă cu Pinuecio. 
Bărbatul îi răspunse: 

— N-auzi ce zice c-a făcut cu fata noastră azi noapte? 
Femeia îi răspunse: 

— Minte de îngheaţă apele; nici vorbă să se fi culcat cu 
Niccolosa noastră; eu m-am culcat cu ea, nu el, şi n-am 
putut închide ochii din clipa aceea nici un strop. Eşti 
dobitoc de-l crezi. Că voi, bărbaţii, beţi la cină până visaţi 
năzbâtii noaptea şi vă plimbaţi de colo-colo în somn şi vă 
închipuiţi că faceţi tot felul de minunăţii. Păcat că nu vă 
rupeţi gâtul! Da' ce caută Pinuccio acolo? De ce nu stă în 
patul lui? 

Adriano, văzând că gazda acoperea ruşinea ei şi-a fetei cu 
multă înţelepciune, grăi şi el la rândul lui: 

— Pinuccio, ţi-am spus de o mie de ori să nu mai pleci la 
drum, fiindcă meteahna asta de-a te trezi din somn şi-a 
spune vrute şi nevrute, tot ce visezi adică, are să-ţi joace un 
renghi odată. Hai, vino lângă mine, fire-ai să fii de zăpăcit! 

Hangiul, auzind câte spunea femeia şi pe urmă Adriano, 
încăpu să creadă de-a binelea că Pinuccio visase; de aceea, 
apucându-l de umăr, începu să-l zgâlţâie şi să-l strige pe 
nume, zicându-i: 

— Pinuccio, scoală-te o dată şi dute-n patul tău. Pinuccio, 
care auzise bine ce se spusese despre dânsul, se apucă să 


aiureze ca omul când visează, spre desfătarea hangiului, 
cart se prăpădea de râs. În cele din urmă însă, simțindu-se 
zgâlţâit din ce în ce mai tare, se prefăcu că se trezeşte şi-l 
chemă pe Adriano zicându-i: 

— S-a luminat de zi, de mă trezeşti, ori ce-i? La care 
Adriano zise: 

— Da, da, hai vino încoace. 

Pinuccio, făcând pe somnorosul, se sculă de lângă hangiu 
şi se întoarse în patul lui. 

A doua zi, după ce oaspeţii se sculară, hangiul începu să 
râdă şi să-şi bată joc de Pinuccio şi de visele lui. Şi tot 
glumind astfel, după ce tinerii înşeuară caii şi le aşezară în 
spinare cuferele lor, mai băură o dată cu hangiul şi apoi, 
ureându-se în şa, o luară spre Florenţa, nu mai puţin 
mulţumiţi de felul în care se petrecuseră lucrurile decât de 
urmările lor. lar mai pe urmă, aflând o altă cale, Pi-nuccio 
se întâlni de multe ori cu Niccolosa, ce susţinea morţiş faţă 
de mama ei că tânărul visase. Din care pricină femeia, ce-şi 
aducea doar bine aminte de îmbrăţişările Jui Adriano îşi 
zicea în sinea ei că numai ea veghease în noaptea aceea în 
casă. 

Povestea a şaptea 

Tolano di Molese visează că un lup sfi-sie gltul şi jaţa 
nevestei lui; îi spune să se păzească, femeia nu-l ascultă şi 
visul se adevereşte. 

Isprăvindu-se povestea lui Pamfilo, după ce toată lumea 
lăudă şiretlicul femeii, regina îi porunci Pampineei să-şi 
spună şi dânsa povestea, şi Pampinea începu: 

— Plăcute doamne, s-a mai vorbit aici şi alteori despre 
adevărul anumitor vise care se împlinesc şi în care multă 
lume nu crede; de aceea, pe lângă cele ce s-au spus, n-am 
să scap nici eu prilejul de a vă istorisi printr-o poveste 
foarte scurtă ceea ce i s-a întâmplat nu de mult unei vecine 
de-a mele, din pricină că n-a crezut un vis care o privea pe 
dânsa, visat de soţul ei. 


— Nu ştiu dacă îl cunoaşteţi pe Talano di Molese, un 
florentin de-al nostru şi om de mare vază. Acesta se însura 
c-o tânără, pe nume Mărgărita, fără pereche de frumoasă, 
dar din cale-afară de iute la mânie, de arţăgoasă şi 
ţâfnoasă, până într-atâta încât nu s-ar fi învoit în" ruptul 
capului să asculte de sfatul nimănui şi nimeni nu-i putea 
intra în voie cu nimica. Şi, deşi bietului Talano îi venea 
nespus de greu să îndure toanele nevestii-şi, cum n-avea 
încotro, le înghiţea şi pace. Or, într-o noapte - în timp ce 
Talano se afla cu Mărgărita asta la ţară, pe-o moşie a” lui — 
se întâmplă să i se pară în vis' c-o vede plim-bându-se 
printr-o pădure frumoasă pe care o aveau acolo în 
apropierea casei; şi-n vreme ce-o vedea plimbându-se 
astfel, i se păru că din pădure iese un lup uriaş şi fioros, 
care sări pe dată la gâtul ei şi-o răsturnă, căznin-du-se pe 
urmă s-o tragă după el, în timp ce ea, sărmana, striga după 
ajutor; iar după ce-i scăpă din gură, părea că fiara îi 
sfâşiase gâtul şi faţa toată. A doua zi de dimineaţă, trezindu- 
se din somn, Talano îi zise Mărgăritei: 

— P”emeie, cu toate că din pricina firii tale arţăgoase n- 
am avut zi bună cu tine de când m-am însurat, cu toate 
acestea zic, aş fi mâhnit foarte dacă ţi s-ar întâmplă ceva; 
de aceea, dac-ai vrea s-asculţi de sfatul meu măcar o dată, 
azi n-ar trebui să ieşi din casă. 

Şi, cum femeia îl întrebă de ce, Talano îi povesti de-a fir-a- 
păr tot visul. Ci dânsa, clătinând din cap, făcu: 

— Cine nu te iubeşte te visează rău! Tu faci pe grijuliul cu 
mine, însă mă visezi aşa cum ai vrea să mă vezi; fireşte c-am 
să mă feresc şi azi şi câte zile oi mai avea de-acu înainte de 
a-ţi da prilejui să te bucuri de răul meu, ăsta ori altul. 

Atuncea 'Talano îi spuse: 

— Ştiam eu c-ai să zici aşa: cu asta se alege cel care 
piaptănă un chelbos. Tu n-ai decât să crezi ce-ţi place, dar 
eu ţi-o spun spre binele tău şi iarăşi te povăţuiesc să stai în 
casă astăzi sau, dacă nu, să te fereşti de-a merge în pădure. 

Femeia îi răspunse: 


— Bine, aşa am să fac. 

Dar pe urmă îşi zise în sinea ei: "Ai priceput adică cum îşi 
închipuie dumnealui c-a vârât spaima în mine şi că din 
pricina aceasta n-am să îndrăznesc să mă mai duc azi în 
pădure? Sunt sigură că şi-a dat întâlnire acolo cu vreo 
neruşinată şi nu vrea să dau peste el. ' Adică cum vine asta? 
Să-şi facă dumnealui de cap bă-tându-şi joc de mine? Ar 
însemna să fiu o proastă, dacă i-aş da crezare şi nu i-aş 
ghici gândul. Dar las'că n-o să-i meargă lui! Trebuie să văd, 
chiar dac-ar fi să stau la pândă toată ziua, ce treburi 
învârteşte." 

Şi zicând astfel, cât ce plecă bărbatul, plecă şi ea de acasă 
şi fără de zăbavă o luă pe ascuns câtre pădure, unde o dată 
ajunsă, se tupilă într-un bunget stufos, şezând cu ochii în 
patru să vadă doar de s-o întâmpla să vină cineva pe acolo. 
Şi în timp ce sta astfel, fără să se eândească nici cât de cât 
la lup, dintr-un desiş de alături ieşi un lup uriaş şi groaznic 
la vedere. Femeia abia îl văzu şi abia avu răgaz să murmure 
un "Doamne ajută", că fiara se şi repezi la gâtul ei, o prinse 
zdravăn şi începu s-o târâie ca pe un mieluşel. Ea nu putea 
să ţipe, căci o strângea prea tare de gât, şi nici de ajutat nu 
era chip să ise ajute; de aceea fără îndoială că lupul ar fi 
sugrumat-o cum o ducea aşa, dacă în drumul lui n-ar fi 
întâlnit nişte păstori ale căror strigăte îl siliră să-i deie 
drumul şi să fugă. lar ea, nenorocita, recunoscută fiind şi 
dusă acasă de păstori, fu lecuită într-un târziu de doctori cu 
strădanie multă, dar nu astfel încât tot gâtul şi o parte din 
obraz să nu-i rămână aşa de sluţit, încât de unde înainte era 
o frumuseţe, pe urmă, câte zile avu, fu hâdă şi pocită. Drept 
care apoi - - fiindu-i ruşine să se arate în ochii lumii - - îşi 
plânse amarnic încăpăţânarea şi faptul că nu se îndurase să 
dea crezare visului, când n-ar fi costat-o nimica. 

Povestea a opta 

Biondello U joacă un renghi lui Ciacco poftindu-l la un 
prânz; Ciacco se răzbună cu băgare de seamă, făcând astfel 
încât Biondello să fie snopit în bătaie. 


Toţi cei de faţă susțineau că ceea ce văzuse Talano în 
timpul somnului nu fusese vis, ci viziune, de vreme ce se 
adeverise în toate amănuntele. Dar, după ce sfâr-şiră cu 
vorba, regina îi porunci Laurettei să povestească mai 
departe şi dânsa zise: 

— Preaînţelepte doamne, după cum toţi cei care au vorbit 
azi înaintea mea au plecat de la anumite lucruri care s-au 
mai amintit aici, la fel şi eu, plecând de la răzbunarea 
cruntă a studentului despre care ne-a povestit ieri 
Pampinea, am să vă povestesc despre o altă răzbunare, 
destul de neplăcută pentru acela ce-a îndurat-o, deşi mai 
puţin aspră ca cea de care am amintit. 

Trăia, aşadar, la Florenţa un om căruia toată lumea se 
deprinsese a-i zice Ciaccol, un mâncăcios şi un lacom cum 
nu s-a mai văzut pe lume. Or, fiindcă averea lui nu-i ajungea 
spre a face faţă acestei lăcomii, cum era un om de lume şi 
avea purtări frumoase şi minte ascuţită, pururea gata la 
răspunsuri de duh şi zeflemele, se apucă să facă, nu pe 
bufonul chiar, dar oarecum pe măscăriciul şi să se învârtă 
prin preajma bogătaşilor care se desfătau cu mese 
îmbleşugate; şi cu aceştia obişnuia să meargă adeseori la 
cină sau uneori la prânz, deşi nu întotdeauna era poftit de 
ei. Tot pe la vremea aceea trăia, tot la Florenţa, un oarecare 
zis Biondello, un om micuţ de stat, mai curăţel decât o 
muscă şi foarte spilcuit, cu o scufie în cap şi cu o chică 
bălăioară din care nici măcar un fir de păr nu se clintea, 
care învârtea şi el aceeaşi meserie pe care o făcea şi Ciacco. 
Or, într-o dimineaţă din postul Pastelul, Biondello, ducându- 
se la hala de peşte să aleagă două mrene mari şi grase 
pentru messer Vieri de Cerchi, fu văzut de Ciacco, care se 
apropie de el şi-i zise: 

— Ce însemnează asta? Biondello îi răspunse; 

— Ieri seara messer Corso Donatti a primit încă vreo trei 
mrene şi mai frumoase ca astea, ba şi un nise-tru pe 
deasupra; dar fiindcă nu-i ajung, căci are musafiri la masă, 
m-a trimis să mai cumpăr două. Tu nu vii? 


La care Ciacco îi răspunse: 

— Vezi bine c-am să viu. 

Şi, când i se păru că-i vremea, se duse la messer Donatti şi 
îl găsi şezând cu nişte megieşi de-ai lui. Întrebat fiind cu ce 
prilej venise, răspunse: 

— Vin, messere, ca să prânzesc cu dumneata şi cu amicii 
dumitale. 

La care messer Donatti zise: 

— Dacă-i aşa, fii binevenit: haidem la masă, că e vremea. 

1 în ita'iana veche - porc (n.t.). 

Şi aşezându-se la masă, li se servi dintâi năut şi ton sărat, 
iar după aceea peste de râu prăjit fără nimica altceva. 

Ciaoco îşi dădu seama de păcăleala lui Biondello şi, înfuriat 
peste măsură, hotări să se răzbune. Nu trecu multă vreme 
şi într-o bună zi se întâlni cu el, care între timp făcuse pe 
mulţi să râdă de păcăleala asta. Biondello îl salută şi-l 
întrebă râzând cum îi plăcuse prânzul de la messer Donatti. 
La care Ciacco îi răspunse: 

— De astăzi în opt zile vei şti mai bine decât mine cum mi- 
a plăcut. 

Şi despărţindu-se de el, fără a mai zăbovi în planurile sale, 
căzu la învoială cu un şarlatan destoinic asupra preţului 
isprăvii şi dându-i o butelcă goală, îl duse aproape de 
foişorul Cavicciuli, unde îi arătă un cavaler, numit messer 
Filippo Argenti, un om cât toate zilele, tine legat şi tare 
criţă, ţâfnos şi pus pe sfadă şi-i zise: 

— Ai să te duci la el cu sticla asta în mână şi ai să-i spui 
aşa: "Messere, mă trimite Biondello şi te roagă să-i umpli 
sticla asta cu vin din cela rubiniu din care ai domnia-ta, 
fiindcă pofteşte să-şi petreacă cu nişte prieteni de ai lui". Şi 
pe urmă ai de grijă să nu pună mâna pe tine, căci ar fi vai 
de capul tău şi pe deasupra mi-ai strica şi mie socotelile. 

Şarlatanul îl întrebă: 

— Mai am ceva de spus? 

— Atâta tot, răspunse Ciacco. Şi după ce-ai să spui aşa, să 
te întorci cu sticla la mine şi-am să te plătesc. 


Omul o luă din loc şi îşi făcu solia. Messer Filippo, auzindu- 
|, ca unul căruia îi sărea muştarul numaidecât, îşi închipui 
că Biondello, pe care îl cunoştea, vroia să-şi bată joc de el şi, 
împurpurându-se la faţă, urlă: 

— Ce vin, ce prieteni? Fire-aţi ai naibii amândoi! 

Şi ridicându-se în picioare, întinse mâna ca să-l prindă, dar 
el, care şedea la pândă, fugi cât ai clipi din ochi şi 
întorcându-se la Ciacco îi povesti răspunsul dat de messer 
Filippo. Ciacco îl plăti pentru ispravă şi pe urmă nu-şi află 
odihnă până ce nu dădu din nou peste Biondello, pe care îl 
întrebă: 

— N-ai trecut zilele astea pe la foişorul Cavicciuli? 

— Nu, dar de ce mă întrebi? Răspunse Biondello. 

La care Ciacco zise: 

— Fiindcă te caută messer Filippo, dar nu ştiu de ce. 

— Bine, mă duc la el şi-<am să-l întreb, făcu celălalt. 

Abia plecă Biondello, că Ciacco îi şi luă urma, curios să 
vază în ce fel avea să se descurce. Messer Filippo, care nu 
izbutise să pună mâna pe şarlatan, fierbea de ciudă în sinea 
lui şi-şi frământa zadarnic mintea, nefiind în stare a desluşi 
din vorbele acestuia nimica altceva decât că Biondello, la 
îndemnul cine ştie cui, vroia să-şi bată joc de el. Şi, în timp 
ce se muncea cu gândurile acestea, tocmai pică Biondello. 
Cât ce-l zări, messer Filippo ieşi înaintea lui şi-i trase un 
pumn drept în obraz. 

— Aoleu, messere, ce înseamnă treaba asta? Întrebă. 
Biondello. 

Messer Filippo, apucându-l de chică, îi sfâşie scufia, îi 
azvârli gluga pe jos şi, dând în el cu sete, îi zise: 

— Las! c-ai să vezi tu, secătură, ce înseamnă treaba; asta! 
Auzi colo, să trimită la mine după vin. Ce vin,. Ce prieteni? 
Ce-ţi închipui, că poţi să mă batjocoreşti ca pe-un mucos, 
tocmai pe mine? 

Şi zicând astfel, îi zdrobi toată faţa cu pumnii lui de fier şi 
nu-i lăsă în cap nici firicel de păr nerăvăsit şi nesmintit; pe 
urmă îl dădu de-a dura prin noroi, până ce-i rupse toate 


vesmintele, punând atâta sârg în toată treaba asta, încât 
bietul Biondello nici n-apucă să mai întrebe încă o dată de 
ce îl căptuşea aşa. Auzise el că-i vorba de prieteni şi de vin, 
dar nu putea pricepe ce înseamnă vorbele acestea, în cele 
de pe urmă, după ce fu snopit în lege, fu smuls cu mare 
greutate din mâinile lui messer Filippo, aşa bătut ca vai de 
el cum se afla a fi, de către cei din preajmă, care îi vădiră 
apoi de ce îi trăsese messer Filippo păruiala aceea şi-l 
dojeniră că îndrăznise să-i ceară vin, zicându-i c-ar fi trebuit 
să ştie cu cine are de-a face şi să cunoască că e omcenu 
ştie de glumă. Biondello, sărăcuţul, se dezvinovăţea 
plângând şi susţinea morţiş că niciodată în viaţa lui nu 
trimisese după vin, şi încă la messer Filippo. lar după ce-şi 
mai reveni din spaimă şi din suferinţă, se întoarse îndurerat 
şi necăjit acasă, dându-şi cu socoteală că întâmplarea 
aceasta i-o datora lui Ciacco. După câtva timp, vânătăile i se 
traseră de pe faţa şi, începând din nou să iasă printre 
oameni, se întâlni într-o zi cu Ciacco, care îl întrebă râzând: 

— Biondello, cum ţi s-a părut vinul de la messer Filippo? 

— Aşa cum as dori să ţi se fi părut şi ţie mrenele lui messer 
Corso, răspunse Biondello. 

La care Ciacco zise: 

— Sunt la porunca dumitale: de câte ori ai să pofteşti să 
mă îmbii la mese * ca cea la care m-ai poftit, ţi-oi da şi eu să 
bei aşa cum ai băut. 

Biondello, care ştia cu cine are de-a face şi cunos- 

__că-i mai uşor să-i vrei răul lui Ciacco decât să i-l şi faci, îl 
lăsă în plata Domnului şi se feri de-atunci încolo să-şi mai 
bată joc de el. 

Tea 

Povestea a noua 

Doi tineri cer sfatul lui Solomon, unul ca să afle ce trebuie 
să facă pentru a fi iubit, iar celălalt ca să afle cum ar putea 
să-şi pedepsească nevasta îndărătnică. Solomon U învaţă pe 
cel dinţii să iubească, iar pe al doilea să se ducă la Podul 
Gâştei. 


Ţinând seama de privilegiul lui Dioneo, nu-i mai rămăsese 
de povestit decât reginei. Drept care, după ce doamnele 
făcură destul haz pe socoteala nefericitului Biondello, ea 
începu voioasă aşa precum urmează: 

— Plăcute doamne, dacă stai să cumpăneşti cu mintea 
sănătoasă rânduiala şi firea lucrurilor, îţi dai seama uşor că 
toată obştea femeiască a fost supusă de către obiceiuri, de 
fire şi de legi bărbaţilor şi că se cere de aşijderi ca ea să fie 
cârmuită şi stăpânită tot de ei; de aceea, orişice femeie care 
doreşte să trăiască în pace, înţelegere şi tihnă cu bărbaţii 
de care ţine în casă trebuie să fie răbdătoare, smerită şi 
ascultătoare şi mai presus de toate cinstită, fiindcă cinstea 
este comoara cea mai de preţ a oricărei femei înțelepte. Şi 
chiar dacă legile, care urmăresc mereu şi întru toate doar 
binele obştesc, sau chiar dacă obişnuinţa sau da-tinele, ale 
căror forţe sunt neînchipuit de mari şi vrednice de tot 
respectul nu ne-ar vădi lucrul acesta, natura ni-l arată în 
chip cu totul desluşit, căci ea ne-a făcut gingaşe şi puţintele 
în trup, fricoase şi sfielnice la suflet şi ne-a dat slabe puteri 
trupeşti, glasuri plăcute şi mişcări înmlădiate şi suave, toate 
însuşiri ce dovedesc că noi avem nevoie de cârmuirea 
altora. Şi orişicine are nevoie de ajutor şi cârmuire se cere 
a fi la rândul lui supus, ascultător şi respectuos faţă de 
acela care îl ocârmuieşte. Or, noi pe cine avem sprijinitor şi 
îndrumător, de nu chiar pe bărbaţi? De aceea dar, se cade 
ca, cinstindu-i mai presus de toate, să ne supunem lor; iar 
cea care se abate de la această lege, după părerea mea, se 
învredniceşte nu numai de-o aprigă dojana, dar şi de-o 
aspră pedepsire. La încheierea aceasta, pe care am tras-o şi 
alteori, m-a îndemnat să ajung povestea Pampineei despre 
nevasta arţăgoasă a bietului Talano, căreia Dumnezeu i-a 
hărăzit pedeapsa pe care soţul ei n-a ştiut singur să i-o 
deie; de aceea socotesc, precum am spus şi mai înainte, că 
toate acele femei care nu sunt supuse, plăcute şi 
ascultătoare, după cum firea, datina şi legile o cer, sunt 
vrednice de o pedeapsă aspră şi neîndurătoare. lată de ce 


mi-e drag să vă istorisesc acum povestea unui sfat pe care l- 
a dat Solomon, sfat care e în acelaşi timp un leac folositor 
pentru femeile ce suferă chiar de meteahna asta. Cât 
despre cele care n-au nevoie de acest leac, le rog să nu-l ia 
în seamă şi să nu creadă că l-am spus anume pentru ele, 
deşi bărbaţii obişnuiesc să spună adesea un proverb după 
care: "Calul, fie bun sau rău, are nevoie de pinteni, precum 
femeia, bună ori rea, are nevoie de bâtă." Cuvinte ce, dacă 
le iei în glumă, cred că nu e greu să le socoteşti adevărate şi 
nici chiar de le judeci altminteri, nu poţi spune că sunt 
lipsite de adevăr. Femeile sunt din firea lor nestatornice şi 
uşuratice, or tocmai de aceea, spre a le îndrepta pe acelea 
care întrec măsura, se cade să le pedepseşti cu bâta; iar pe 
de altă parte, bita mai prinde bine şi ca să le sperie pe 
celelalte, păstrându-le virtutea tare şi nelăsându-le să cază 
în vreo ispită sau păcat. 

Ci dând de-o parte predica şi întorcându-mă la cele pe 
care aveam de gând să vi le povestesc, spun dar că lăţindu- 
se aproape în toată lumea faima nestăvilită a înţelepciunii 
lui Solomon, cât şi bunăvoința cu care îi făcea dovada faţă 
de toţi aceia care vroiau să i-o pună la încercare, începu să 
curgă spre împărăţia lui un val nestăvilit de oameni care 
veneau la el clin toate colţurile lumii, spre a-i cere sfat la 
grele şi arzătoare pricim. Printre cei mulţi plecă şi un tânăr, 
un nobil foarte avut, pe care îl chema Melisso, pornit la 
drum de la Laiazzo, oraş în oare se născuse şi în care 
locuia. Şi în timp ce tânărul acesta călătorea spre Rusalim, 
se nimeri, chiar când ieşea din Antiohia călare, să se în- 
tâlnească cu un alt tânăr, pe nume Giosefo, care avea 
aceeaşi cale si, după obiceiul drumeţilor, Melisso intră în 
vorbă cu Giosefo. După ce află din gura lui cine era şi din ce 
parte, Melisso îl întrebă unde mergea şi cu ce scop; Giosefo 
îi răspunse că se ducea la Solomon pentru a afla din gura 
lui cum să se poarte cu nevasta, femeie fără seamăn de rea 
şi îndărătnică, pe care el nu izbutise s-o îndrepte nici prin 
rugăminţi şi nici prin dezmierdări sau prin vreo altă cale. Pe 


urmă îşi întrebă şi el tovarăşul de drum de unde era, unde 
mergea şi cu ce scop. Melisso îi răspunse: 

— Eu sunt de fel de la Laiazzo şi am şi eu, ca tine, necazul 
şi durerea mea; pre câte vezi, sunt tânăr, bogat şi-mi 
risipesc averea ţinând casă deschisă şi preacin-stindu-mi 
prietenii; totuşi * - şi-i lucru nemaiîntâlnit şi cât se poate de 
sucit acesta ce ţi-l spun - nu găsesc "barem un singur om să 
mă iubească. De aceea m-am pornit unde ai pornit şi tu, să 
aflu în ce chip as putea fi şi eu iubit. 

Cei doi tovarăşi făcură dar calea împreună; şi, ajunşi la 
Rusalim, prin mijlocirea unuia din sfetnicii lui Solomon, fură 
aduşi în faţa lui. Melisso îi spuse în două vorbe tot ce-i 
şedea pe suflet şi regele îi răspunse: 

— Iubeşte. 

După care fu luat din faţa lui. Giosefo spuse şi el la rândul 
lui de ce venise şi Solomon îi spuse numai atât şi nimic alt: 

— Du-te la Podul Gâştei. 

lar după acest răspuns Giosefo fu luat şi el din faţa regelui 
şi afară, întâlnindu-se cu Melisso, îi spuse ce răspuns 
primise. Tinerii, gândindu-se la cuvintele acestea şi 
neputând alege din ele nici un înţeles şi nici un bine pentru 
dânşii, se socotiră oarecum batjocoriţi de rege şi o porniră 
iar la drum, ca să se întoarcă acasă. După ce umblară vreo 
câteva zile în şir, ajunseră la un râu peste care se întindea o 
punte frumoasă; şi, fiindcă tocmai atunci trecea un convoi 
lung de cai şi de oatări cu + poveri mari, fură siliţi să 
aştepte, căci nu puteau să treacă râul. Convoiul se scursese 
aproape în întregime, când un catâr, speriindu-se, precum 
adesea ii vezi că fac, se opinti şi nu fu chip să meargă mai 
departe. Omul care îi mâna îşi rupse o nuieluşă şi începu să 
dea în el, mai uşurel la început, ca să-l îndemne a trece. 
Catârul însă bătea drumul cruciş şi curmeziş şi uneori da 
înapoi, dar de trecut nici gând să treacă. Omul, dacă văzu 
aşa, peste măsură de mânios, prinse a-l croi cu sete când 
peste cap, când peste şale, cum apuca şi nimerea, dar în 
zadar: catârul nu se clintea din loc. Melisso şi Giosefo, care 


priveau la om cum îl croieşte pe catâr, îi spuseră în mai 
multe rânduri: 

— Ce ai de gând, mişelule? Vrei să-l omori? De ce nu-liei 
cu binişorul? Care să treacă mai uşor decât cu ciomăgeala. 

La care omul le răspunse: 

— Voi vă cunoaşteţi caii şi eu îmi cunosc catârul; lăsaţi-mă 
să fac cum ştiu. 

Şi zicând astfel se apucă din nou să-l bată şi atâta îl 
ciomăgi de-o latură şi de alta, până ce dobitocul trecu şi 
omul izbuti să ducă treaba la bun sfârşit. Înainte de-a pleca, 
Giosefo îl întrebă pe un om care şedea la capul podului cum 
îi zice locului acela. Omul răspunse: 

— Podul Gâştei. 

Când auzi una ca asta, Giosefo îşi aminti de vorbele lui 
Solomon şi-i zise lui Melisso: 

— Ascultă aicea, frate, să ştii că sfatul regelui e bun şi 
înţelept, fiindcă de abia acum văd că nu ştiam să-mi bat 
nevasta; dar omul cu catârii m-a învăţat ce-am de făcut. 

La vreo câteva zile după aceea, ajungând în An-tiohia, 
Giosefo îşi găzdui la el tovarăşul de drum, pentru ca să se 
odihnească vreo trei sau patru zile. Şi, cum nevastă-sa îl 
primise ca de obicei cu toane, îi spuse să gătească cina 
după porunca musafirului. Melisso, dacă văzu că aşa vroia 
prietenul său, dădu porunca în câteva cuvinte. Femeia, 
după cum era deprinsă a face întotdeauna, nu pregăti 
bucatele după porunca lui Melisso, ci tocmai pe de-a- 
ndoaselea. Giosefo, când văzu mâncarea, rosti mânios: 

— Cum, nu ţi-a spus Melisso ce să găteşti de cină? Femeia 
se răsuci semeaţă şi-i zise: 

— Ce mai e şi asta? Cinează, dacă ţi-i de cină., E drept, mi- 
a spus altminteri, dar eu am vrut să fac aşa şi dacă îţi place 
bine, iar dacă nu, iar bine. 

Melisso se miră de răspunsul femeii şi-o ponegri în sinea 
lui. Giosefo însă, auzind-o, făcu: 

— Pre câte văd, femeie, nu te-ai schimbat de loc. Da lasă c- 
am să am eu grijă. 


Şi întorcându-se către Melisso, grăi: 

— Prietene, vom vedea curând câteparale face sfatul lui 
Solomon; te rog însă să nu te superi de cele ce-ai să vezi şi 
nici să nu-ţi închipui că e un simplu joc ceea ce am de gând 
să fac. De aceea, ca să nu mă împiedici, încearcă de-ţi adu 
aminte răspunsul cărăuşului când ni s-a făcut milă de 
catâri. 

Melisso îi răspunse: 

— Mă aflu în casa ta şi n-aş vrea să m-aşez de-a curmezişul 
vrerii tale. 

Giosefo făcu rost de-o bâtă noduroasă, ruptă din-tr-un 
stejar puiet, şi se duse în odaia femeii - - unde ea, plecând 
cu ciudă de la masă, se retrăsese bombănind'- şi, apucând-o 
de păr, o azvârli la picioarele lui şi începu să-i care la 
lovituri cu bâta. Femeia la început se apucă să ţipe şi apoi 
să amenințe; dar, când văzu că lui nu-i pasă şi c-o loveşte 
mai departe, se apucă să-l roage să n-o omoare în bătaie, 
făgăduindu-i ca niciodată să nu-i mai iasă din cuvânt. 
Giosefo însă nu se oprea, ci dimpotrivă, dând cu sete când 
pe de lături, când pe solduri, când pe spinare, o snopi şi nu 
se astâmpără până ce nu se osteni; pe scurt, bietei femei 
nu-i mai rămase pe tot trupul nici barem un locşor 
neînvineţit şi nezdrobit. lar după ce sfârşi cu treaba, se 
întoarse la Melisso şi-i zise: 

— Mâine o să vedem ce roade are să deie sfatul lui 
Solomon. 

Şi, după ce se odihni niţel şi se spălă pe mâini, cină 
împreună cu Melisso si, când li se păru că-i vremea, se 
duseră să se odihnească. Femeia, biata, se sculă foarte 
anevoie de jos şi se trânti pe pat; iar după ce se odihni ca 
vai de capul ei, a doua zi de dimineaţă, sculându-se cu 
noaptea în cap, trimise o slugă la Giosefo ca să-l întrebe ce 
poftea să aibă la dejun. Tinerii făcură mare haz când auziră 
ce-i întreba femeia şi apoi Giosefo spuse slugii ce feluri de 
bucate poftea să aibă la dejun; iar când ise făcu ceasul 
mesei aflară totul rânduit întocmai cum suna porunca, 


drept care foarte lăudară sfatul lui Solomon, pe care dintru 
început îl pricepuseră greşit. 

După vreo câteva zile Melisso, plecând de la Giosefo, se 
întoarse în oraşul lui şi spuse unui înţelept cuvintele lui 
Solomon. Înțeleptul îi răspunse: 

— N-ar fi putut să-ţi dea povaţă mai adevărată şi mai cu 
cap ca asta. Tu ştii că nu iubeşti pe nimeni şi că cinstirea ta 
şi binele pe care îl faci nu-l faci de dragul nimănui, ci numai 
pentru tine şi strălucirea ta. De aceea, după cum ţi-a spus şi 
Solomon, iubeşte şi ai să fii şi tu iubit. 

În felul acesta dar, femeia îndărătnică fu pedepsită de 
bărbat, iar tânărul, iubind, ajunse a fi şi el iubit. 

Povestea a zecea 

Don Gianni, la îndemnul cumătrului Pie-tro, face niscaiva 
farmece ca s-o preschimbe pe nevasta cumătrului în iapă, 
dar când să-i pună coada, cumătrul Pie-tro strică tot, zicând 
că nu vrea coadă. 

Povestea reginei le făcu pe doamne să murmure niţel, iar 
pe bărbaţi să rida, dar, după ce tăcură cu toţii, Dioneo 
prinse a grăi astfel: 

— Fermecătoare doamne, în mijlocul unui stol de 
porumbiţe albe un corb sporeşte frumuseţea priveliştii cu 
mult mai mult decât ar izbuti s-o facă o lebădă albă ca 
neaua; la fel, printre înţelepţi se întâmplă uneori ca unul 
mai slăbuţ de cap să facă a străluci mai tare înţelepciunea 
celorlalţi, dându-le în acelaşi timp prilej de râs şi desfătare. 
lată de ce, cum dumneavoastră sân-teţi cu toatele înțelepte 
şi foarte cumpănite, eu - ca-re-s mai sărac cu duhul şi care 
fac printr-asta să strălucească mai vârtos înţelepciunea 
dumneavoastră - - se cade să vă fiu mai drag decât dac-aş 
umbri-o prin meritele mele; aşadar, se cuvine să am mai 
multă libertate în a mă arăta aşa cum sunt, iar 
dumneavoastră se cade să mă ascultați cu mai multă 
răbdare decât dacă aş fi înţelept. Am să vă spun dar o 
poveste, nu prea lungă, din care veţi pricepe cu câtă grijă 
se cuvine să ţii seama de sfatul acelora ce fac farmece sf 


cum o abatere măruntă de la povaţa lor poate să strice 
totul. 

Era anul trecut un popă la Barletta, pe care îl chema don 
Gianni din Barolo şi care, fiindcă avea o parohie cam 
săracă, pentru ca să-şi câştige traiul se apucă să oare marfă 
c-o iapă, ici şi colo, pe la bâlciu-rile din Puglia şi să se 
îndeletnicească cu cumpărări şi cu vânzări. Şi tot umblând 
aşa, se împrieteni la cataramă cu unul Pietro din Tresanti, 
care învârtea şi el aceeaşi meserie, umblând cu un catâr; şi 
în şeran de prietenie şi dragoste îi zicea după obiceiul 
locului "cumetre" şi, de câte ori se nimerea ca Pietro să vie 
la Barletta, îl găzduia în parohie şi se căznea să-l 
omenească pe cât putea mai bine. Pietro pe de altă parte,. 

Care era foarte sărac şi n-avea la Tresanti decât o casă 
mititică în care abia încăpea el cu nevasta - - o femeie 
tânără foarte şi frumoasă - şi lângă ei catârul, de câte ori 
don Gianni se nimerea în Tresanti, îl aducea la el acasă şi-l 
preacinstea după puteri în semn de mulţumită pentru 
frumoasa găzduire de care avea parte când se ducea la 
Barletta. Dar, fiindcă Pietro n-avea în casă decât un singur 
pat micuţ, în care dormea cu nevasta, la somn 'nu prea 
putea să-l omenească pe don Gianni, aşa cum ar fi vrut şi 
fiindcă n-avea încotro îl punea să doarmă pe-o grămadă de 
paie într-un grajd micuţ de lângă odaia lor, în care adăsta şi 
iapa alături de catâr. Femeia, ştiind cât de frumos era primit 
bărbatul ei de către popă la Barletta, voise în mai multe 
rânduri, când popa nimerise la ei, să meargă să se culce cu 
o vecină, pe nume Zita Carapresa a lui Giudice Leo, ca într- 
aeest chip don Gianni să doarmă în pat cu omul ei şi îi spuse 
popii în mai multe rânduri lucrul ăsta, dar dânsul se 
împotrivise. Odată însă popa îi spuse: 

— Cumătră Gemmata, nu-ţi mai face sânge rău din pricina 
mea. Eu mă simt ca-n sânul lui Avram în grajd, căci ori de 
câte ori am chef îmi fac din iapă o fetişcană frumoasă şi mă 
culc cu ea, iar după aceea o fac iar iapă, aşa că nu-mi 
convine să mă despart de ea. 


Nevasta se miră, dar îl crezu şi de aceea îi spuse şi 
bărbatului minunea şi adăugă: 

— Dacă te ai aşa de bine cu el, de ce nu-l pui să te înveţe şi 
pe tine să faci farmecul ăsta, ca să mă poţi preface în iapă? 
Într-acest chip ţi-ai căra marfa c-o iapă şi-un catâr si”am 
câştiga încă pe-atât, iar la întoarcere acasă m-ai face iar 
femeie. 

Cumătrul Pietro, sărăcuţul, care era cam prostănac, crezu 
povestea adevărată si, luând de bun sfatul femeii, se apucă 
să-l roage cu toată stăruința pe popă să-l înveţe a face şi el 
farmecul. Don Gianni se căzni în fel şi chip să-i scoată din 
cap prostia asta, dar când văzu că e în zadar, îi spuse: 

— Uite, fiindcă vrei cu tot dinadinsul să te învăţ, ne-om 
scula mâine până-n zori, ca de obicei, şi-am să-ţ 

— Decameronul voi. III - cd. 80 arăt. Dar lucrul cel mai 
greu la toată socoteala asta, precum ai să te încredinţezi tu 
singur, e să pui bine coada. 

Cumătrul Pietro şi cumătră, care de mult ce aşteptau să 
vază farmecele popii abia dacă apucaseră să închidă ochii 
toată noaptea, cât ce se lumină de ziuă, se ridicară iute şi îl 
chemară pe don Gianni, care veni în odaia lor aşa în cămaşă 
cum era şi zise: 

— Nu ştiu, zău, de dragul cui as face în toată lumea asta ce 
fac de dragul vostru; dar, dacă vreţi să iasă treaba, să faceţi 
cum vă spun. 

Bărbatul şi femeia răspunseră că-s gata să facă tot ce le va 
cere. Popa luă atunci o luminare, i-o puse omului în mână şi- 
i zise: 

— Uită-te bine cum fac eu şi ţine minte ce-am să spun: dar 
dacă vrei să nu strici tot, să nu cumva să scoţi o vorbă, 
orice-ai vedea şi ai auzi. Şi roagă-te lui Dumnezeu să se 
lipească bine coada. 

Cumătrul luă feştila şi zise că avea să facă întocmai după 
voia popii. După care don Gianni o puse pe femeie să se 
dezbrace pân' la piele şi să se aşeze în patru labe ca iepele, 
dăscălind-o şi pe dânsa să nu sufle o vorbă orice s-ar 


întârnpla. Pe urmă începu s-o pipăie cu mâinile pe faţă şi pe 
cap, zicând: 

— Căpşorul ăsta să se facă un cap frumos de iapă. Apoi i- 
atinse părul şi zise: 

— Părul ăsta să se facă un păr frumos de iapă. Pe urmă o 
pipăi pe braţe şi zise: 

— Astea să se facă picioare frumoase de iapă. 

Pe urmă, atingându-i sinii şi aflându-i tari şi rotun-jori - 
cum între acestea se trezise şi ăl de nu era chemat - grăi: 

— Şi pieptul ăsta să se facă un piept frumos de iapă. 

Apoi făcu la fel cu spatele, cu pântecul, cu şoldurile şi cu 
picioarele femeii. Iar la urmă, cum nu-i mat rămăsese decât 
să puie coada, îşi ridică cămaşa şi apu-când pilugul cu care 
seamănă bărbaţii, îl vâri iute în brazda făcută anume 
pentru asta şi zise: 

— Asta să fie coada. 

Cumătrul Pietro, care până atunci se uitase cu mare 
băgare de seamă, văzând treaba din urmă ce nu prea îi fu 
pe plac, strigă: 

— Don Gianni, nu vreau coadă, don Gianni, nu vreau 
coadă. 

Umoarea din străfunduri, prin care toate plantele se 
împreună cu pământul, ţâşnise când don Gianni, tră-gând 
deoparte coada, făcu: 

— Vai. 

— Ce-ai făcut cumetre! Doar nu ţi-am spus să taci chitic 
orice-ai să vezi şi ai s-auzi? lapa era ca şi făcută, dar tu, cu 
vorba ta, ai stricat toată treaba şi nu-i chip s-o mai facem 
de-acu înainte niciodată. 

Cumătrul Pietro zise: 

— Lasă, părinte, nu-i nimica; de coada aceea n-aveam 
lipsă. Dar de ce adică nu mi-ai spus: "Pu-ne-i-o tu, cumetre 
|" Şi pe-urmă adevărul e că o lipeai cam jos. 

La care popa îi răspunse: 

— Nu te-am lăsat pe tine, fiindcă n-ai fi ştiut s-o pui de 
prima oară aşa de bine. 


Femeia, auzind acestea, se ridică în picioare şi, de bună 
credinţă cum era, îi zise bărbatului: 

— FMăi, mare dobitoc mai eşti! Auzi! Să-şi strice 
dumnealui norocul lui şi-al meu! Da' ce, ai mai văzut 
vreodată iapă să n-aibă coadă? Eşti om sărac, e drept, dar 
s-ar cădea să fii încă de zece ori pe atâta, pe legea mea ţi-o 
spun. 

Şi astfel, văzând femeia că nu rnai e putinţă să fie 
preschimbată în iapă din pricina cuvintelor pe care le 
rostise Pietro, porni a se îmbrăca mâhnită şi îngându-rată, 
iar Pietro cu catârul lui se apucă din nou de ve-chea-i 
meserie, precum era deprins a face, si, cu don Gianni 
dimpreună, se duse a doua zi la bâlciul din Bi-tonto, fără a 
mai cuteza vreodată să-i ceară a-i face un bine ca cel pe 
care i-l făcuse. 

Cât s-a mai râs pe socoteala poveştii cu cumătrul Pietro - 
înţeleasă de doamne cu mult mai bine decât ar fi dorit 
povestitorul ei - îşi poate închipui uşor acela care încă râde 
pe socoteala ei. Dar, isprăvindu-se povestea, cum soarele 
începea să încălzească tot mai mult, regina, ştiind că se 
apropie sfârşitul cârmuirii ei, se ridică în picioare, îşi scoase 
de pe cap cununa şi punându-i-o lui Pamfilo, singurul care 
nu fusese cinstit cu alegerea de rege, îi zise surâzând: 

— Stăpâne, ca ultim rege al nostru, grea sarcină îţi revine, 
căci vei avea de îndreptat tot ce-am greşit eu şi ceilalţi care 
au şezut pe locul tău; de aceea îţi doresc să te ajute 
Dumnezeu precum mi-a ajutat şi mie şi cu acestea te 
încunun drept rege şi stăpân al nostru. 

Pamfilo primi cu bucurie cinstea pe care i-o făcea Emilia şi 
îi răspunse: 

— Doamnă, meritele dumitale şi ale celorlalţi supuşi ai mei 
vor face astfel încât şi eu, ca toţi ceilalţi, să fiu vrednic de 
lauda dumneavoastră. 

Pe urmă, după ce la fel cu înaintaşii săi se sfătui cu 
credincerul şi-i rândui porunci, se întoarse către doamnele 
ce-i aşteptau cuvântul şi zise: 


— Îndrăgostite doamne, înţelepciunea Emiliei, care ne-a 
fost regină astăzi, ne-a dat prilejul să vorbim fieştecare 
despre ce-am vrut, spre a ne mai odihni niţel puterile greu 
încercate. Drept care acuma, odihniţi, socot că n-ar strica 
să ne întoarcem iar la legea obişnuită, şi ca atare, mâine Să 
povestim ceva în legătură cu aceia care, mânaţi de dărnicie 
sau de mărinimie, au săvârşit lucruri de seamă în dragoste 
ori în alte cele. Aceste povestiri sunt sigur că vor aprinde în 
voi dorinţa de-a săvârşi lucruri bune, căci numai în acest 
chip viaţa ce ne-a fost dată şi oare în trup de muritor nu 
poate fi decât prea scurtă va dăinui de-a pururi în faima 
vrednică de laudă pe care orice om ce nu trăieşte numai şi 
numai pentru pântec, ca dobitoacele, se cade nu numai s-o 
dorească, dar s-o şi caute cu strădanie şi să trudească 
pentru dânsa. 

Subiectul ales de rege plăcu veselei cete de cavaleri şi 
doamne, care cu învoirea lui se ridică din loc, spre a 
petrece după plac până la vremea cinei, fieştecare după 
cum îi da ghes inima să facă. lar după ce se adunară cu toţii 
bucuroşi la cină şi fură îngrijit slujiţi şi în bună rânduială, se 
apucară să danseze ca de obicei, cântând poate şi-o mie de 
cântări, mult mai plăcute la cuvinte decât la melodie. Iar 
după aceea regele îi porunci Neifilei să cânte pentru el un 
cântec şi dânsa începu pe dată cu glas voios şi limpede: 

Mi-e drag să mă bucur, căci tânără sunt, Iubirea mă- 
ndeamnă şi inima-mi cere, Mi-e drag primăvara să râd şi, să 
cânt. 

* Dumbrăvi înverzite străbat culegând Flori albe ca neaua, 
gălbui, purpurii, Măcieşii în floare şi crinii-aurii, Pe toate în 
minte le-asemăn la rând Cu obrajii acelui ce pururea-n 
gând - Mă poartă pe mine ce n-am altă vrere Decât bucurie 
să-i fiu pe pământ. 

Şi dacă prin iarbă vreo floare găsesc Să-i semene lui întru 
totul, deplin, O-alint, o sărut, pe palme mi-o ţin Şi-n; tregul 
meu suflet i-l destăinuiesc. Pe urmă-n cunună de fI. Ori o- 


mpletesc Şi fire de păr ea stropii de miere Ii leg împrejur să 
nu zboare în vânt. 

Floarea menită-i să dea bucurie 

Oricui de-o priveşte, ci mie îndoit, Căci pare că-n ea văd 
chipul iubit Al celui ce drag mi-a fost dat să-mi fie. Cuvântul 
nu-i vrednic a spune şi-a scrie Ce dulce mă-mbată a 
miresmii putere; Numai suspinele martore-mi sunt. 

Adânci, dureroase, din inima, mea 

Nu-mi scapă vreodată, ca altor femei, Ci calde, suave ca 
boarea de tei, Şi pleacă iubitului veste să-i dea, lar el, care - 
pururi ferice m-ar vrea, Degrabă m-a j unge şi n-apuc a-ij 
cere Să vie, ca dorul să nu-mi mai frământ. 

Atât regele cât şi doamnele lăudară cu prisosinţă cântarea 
Neifilei, după care, cum se scursese o bană parte din 
noapte, regele porunci să meargă toată la-mea la culcare 
până într-a doua zi. 

Ziua a zecea 

Sfârşeşte cea de a noua zi a Decameronului şi începe cea 
de a zecea şi ultima” în care, sub sceptrul lui Pamfilo, se 
povesteşte despre aceia care, minaţi de dărnicie ori de 
mărinimie, au săvârşit lucruri de seamă în dragoste ori în 
alte cele. 

Pe boltă spre apus mai erau încă nori roşietici, pe câtă 
vreme cei din răsărit îşi teşeau tiv de aur strălucitor pe 
margini, căci soarele îi lovea din plin, când Pamfilo, 
sculându-se, puse să-i cheme şi pe ceilalţi. Şi după ce veniră 
toţi, hotări împreună cu ei unde ar putea să meargă ca să-şi 
petreacă ziua şi apoi porni cu pas agale, însoţit de Filomena 
şi Fiammetta şi urmat de toţi ceilalţi, într-acest chip, 
vorbind de viaţa ce-i aştepta de atunci încolo, îşi petrecură 
o bucată şi după ce făcură o plimbare lungă se întoarseră la 
palat, căci soarele începea să se înfierbânte tot mai tare; 
acolo, adu-nându-se în jurul fântânii celei limpezi, după ce 
porunciră să li se clătească paharele într-însa, cei însetaţi 
băură şi apoi se desfătară în umbra dulce a grădinii până la 
ceasul prânzului. lar după ce mâncară şi îşi făcură somnul 


ţie după amiază, se adunară ca de obicei pe locul hotărât de 
rege şi acolo, la porunca lui, Neifile, voioasă, prinse a grăi 
precum urmează: 

Povestea întâi 

Un cavaler îl slujeşte pe regele Spaniei; i se pare cănue 
răsplătit cura trebuie, dar regele îi dovedeşte desluşit că nu 
e vina lui, ci a sorții, care îi e vrăjmaşă, şi la urmă îl 
dăruieşte cu fel de jel de daruri. 

— Vrednice doamne, e o mare cinste pentru mine faptul c- 
am fost aleasă de către regele nostru să vorbesc eu cea 
dintâi despre un lucru aşa măreț precum e dărnicia, care, 
asemeni soarelui ce e podoaba bolţii cereşti, este şi ea 
lumina tuturor celorlalţi virtuţi. Am să vă spun, dar, o 
poveste scurtă, dar plăcută foarte după părerea mea, 
încredinţată fiind c-o să vă prindă bine să vă amintiţi de 
dânsa. 

Cuvine-se să ştiţi că, printre alţi cavaleri vrednici care 
trăiau pe vremuri în oraşul nostru, se afla unul pe nume 
Ruggieri de Figiovanni, poate cel mai viteaz şi cel mai 
vrednic dintre toţi. Şi cavalerul ăsta, avut şi inimos din fire, 
văzând ce fel de viaţă duc şi ce deprinderi au toscanii, se 
socoti în sinea lui că de-ar ră-mâne în Toscana n-ar avea 
prilejul să-şi dovedească vitejia şi prin urmare hotări să 
plece o vreme la curtea regelui Alfonso al Spaniei, care 
trecea la vremea aceea drept cel mai viteaz rege din câţi 
erau pe lume. Şi, luând cu sine un număr mare de slujitori 
cu cai şi arme, plecă în Spania, unde fu bine primit de către 
rege. Acolo, trăind pe picior mare şi săvârşind adevărate 
minuni de vitejie în faptele de arme, ajunse în foarte scurtă 
vreme a trece în ochii tuturor drept un viteaz fără pereche. 
Iar, după ce îşi petrecu aşa un timp destul de îndelungat, 
luând seama zi de zi la felul în care regele se purta cu 
ceilalţi curteni, i se păru că acesta dăruieşte fără nici o 
chibzuială cetăţi, palate şi moşii unor oameni care nu se 
învredniciseră de ele; or, cum pe el, ce se ştia în sinea lui cit 
preţuieşte, nu-l dăruise cu nimic, gândindu-se că treaba 


asta îi micşorează faima, se hotări să plece şi ceru 
încuviințarea regelui. Regele îl învoi şi îi dădu în dar un 
catâr de soi, de toată frumuseţea, de care cavalerul, la 
gândul căii lungi pe care o avea de străbătut, se bucură 
întrucâtva. Pe urmă regele porunci unui slujitor credincios 
să facă ce l-o tăia capul şi să încerce a-l însoţi la drum pe 
cavaler, fără să-i dea de bănuit că e trimis de el, să-şi vâre 
bine în cap tot ce avea să spună, astfel încât la urmă să-i 
poată povesti, şi-a doua zi să-i poruncească să se întoarcă 
iar la dânsul. Slujitorul şezu cu ochii în patru si, cât ce-l 
văzu pe messer Ruggieri că părăseşte oraşul, porni şi el la 
drum şi-l însoţi cu dibăcie, dându-i a înţelege că merge şi el 
în Italia. 

Călărind dar messer Ruggieri pe catârul dăruit de rege, 
cam către ceasurile nouă - în timp ce însoţitorul lui vorbea 
de una şi de alta - el zise: 

— Cred că n-ar strica să uşurăm oleacă dobitoacele astea. 

Şi zicând astfel, îşi duseră dobitoacele într-un grajd unde 
toate celelalte, în afară de catâr, îşi lepădară udul. Apoi 
pornind din nou la dram şi slujitorul stând mereu la pândă 
ca să auză ce avea să spună cavalerul, ajuinseră ta un 
pârâu, în care, în timp ce caii se adăpau, catârul îşi făcu 
nevoile, Messer Ruggieri, câncl îl văzu ce face, zise: 

— Fire-ai al dracului de catâr, că eşti făcut pe măsura 
stăpânului ce mi te-a dat! 

Slujitorul regelui îşi vâri bine în cap cuvintele cavalerului, 
dar, deşi îl însoţi la drum din zori şi până în noapte şi avu 
prilejul să audă nenumărate alte vorbe de-ale lui, nu auzi 
niciuna care să nu fie rostită întru cinstirea regelui şi întru 
lauda sa. A doua zi de dimineaţă, după ce încălecară gata să 
plece spre Toscana, slujitorul îi împărtăşi cavalerului 
porunca regelui, drept care el se întoarse fără de preget 
înapoi. Regele. 

— După ce află câte spusese cavalerul despre catâr, puse 
să-l cheme, îl întâmpină cu faţa zâmbitoare şi-l întrebă să-i 
spuie de ce-l asemănase pe dânsul cu catârul sau pe catâr 


cu dânsul. La care messer Ruggieri îi răspunse fără 
înconjur: 

— Stăpâne, te-am asemănat catârului pentru că, tot. Aşa 
precum domnia-ta dai daruri cui nu trebuie şi cui ar trebui 
nu-i dai nimic, la fel şi el, în loc să-şi facă nevoile unde se 
cuvenea, şi le-a făcut anapoda, acolo unde nu se cuvenea. 

Atuncea regele îi zise: 

— Messer Ruggieri, dacă nu ţi-am dat şi dumitale palate şi 
moşii ca altora mulţi care-s nimica pe lingă ce eşti 
dumneata, nu înseamnă că n-aş fi ştiut cât ţi-e de mare 
vitejia şi cât de vrednic eşti de orice dar, oricât de preţios ar 
fi el; nu eu, ci soarta dumitale, ce nu mi-a îngăduit să-ţi dau 
răsplata cuvenită, e vinovată de acest lucru. Şi-am să-ţi arăt 
desluşit că nu mint când vorbesc aşa. 

La care messer Ruggieri răspunse: 

— Stăpâne, eu nu mă necăjesc că n-am primit din parte-ţi 
daruri, căci nu mi le doream pentru a-mi spori avutul; dar 
mă mâhneşte gândul că nu mi-ai dat nici a dovadă că-mi 
preţuieşti virtuțile. Cu toate acestea însă îţi iau de bună 
vorba şi-o socotesc cinstită, drept care-s gata să te ascult, 
deşi te cred şi aşa, fără de nici o mărturie. 

Regele îl duse atunci într-o sală încăpătoare, în care - la 
porunca lui - - fuseseră aşezate din vreme două lăzi închise 
şi ferecate bine şi zise în faţa altor mulţi care se aflau acolo: 

— Messer Ruggieri, în una din aceste lăzi se află coroana 
mea cu sceptrul şi aşijderea o mulţime de giu-vaeruri 
scumpe, paftale, cingători, inele şi alte odoare. Cealaltă 
ladă în schimb e plină de țarină; ia una dintre * ele şi, ori pe 
care ai alege-o, să fie a dumitale. Ai să-ţi dai singur seama 
atunci cine s-a dovedit nedrept cu vitejia dumitale, adică eu 
ori soarta care îţi e vrăjmaşă. 

Messer Ruggieri dacă văzu c-aşa cerea porunca regelui să 
facă, alese una dintre lăzi şi după ce fu descuiată, tot la 
porunca regelui, ieşi la iveală că era tocmai lada cea plină 
cu țarină. Atuncea regele grăi râzând: 


— Messer Ruggieri, poţi să te încredinţezi acum că-s 
drepte cele ce ţi-am spus despre ursita ce ţi-e dată; de bună 
seamă însă că vitejia dumitale merită să mă pun de-a 
curmezişul acestei ursite. Eu ştiu că dumneata n-ai chef să 
mi te faci spaniol şi tocmai de aceea nu vreau să-ţi dăruiesc 
palate şi cetăţi aicea; în schimb ia lada asta pe care soarta 
n-a vrut să ţi-o hărăzească şi pe care eu ţi-o dăruiesc în 
ciuda ei, ca s-o poţi duce cu dumneata acasă şi să te poţi 
mândri pe drept cuvânt cu dovada preţuirii mele faţă de toţi 
ai dumitale, Messer Ruggieri luă lada şi, după ce-i mulţumi 
regelui din toată inima pentru preţiosul dar, se întoarse ve- 
3el în Toscana. 

Povestea a doua 

Ghino di Tacco ii prinde pe abatele din Cluny, U vindecă de 
rău de pântec şi apoi H lasă slobod. Abatele se întoarce la 
curtea papală din Roma, îl împacă pe tămăduitor cu papa 
Bonifaciu şi-l jace frate ospitalierI. 

Dărnicia regelui Alfonso faţă de cavalerul florentin fusese 
lăudată de toţi când regele, căruia povestea aceasta îi 
plăcuse foarte mult, îi porunci Elisei să urmeze; şi dânsa 
începu pe dată: 

— Gingaşe doamne, dărnicia unui rege, precum st faptul 
că s-a vădit mărinimos faţă de un om care îl slujise e mare 
lucru într-adevăr şi vrednic e de toată lauda; dar oare ce- 
am mai putea zice, dacă ne-ar spune cineva de câtă 
dărnicie a dat dovadă un preot faţă de un om pe care ar fi 
putut să-l duşmănească, fără ca nimeni să-i aducă vreo 
învinuire pentru asta? Desigur, altceva nimic decât că fapta 
regelui a dovedit virtute, pe câtă vreme a preotului a fost 
de-a dreptul o minune, dat fiind că ştim cu toţii că preoţii 
sunt mai zgârciţi chiar şi decât femeile şi că-s duşmani de 
moarte ai faptelor mărinimoase. Şi - deşi orice om râvneşte 
în chip firesc să se răzbune pe cel ce i-a făcut un rău - 
preoţii, după cum se ştie, cu toate că propovăduiesc 
răbdarea şi laudă mai presus de toate iertarea celor ce-au 
greşit, se lasă orbiţi de răzbunare mai vârtos decât mirenii. 


Cu toate acestea însă, din povestea mea veţi desluşi acum 
tocmai contrariul acestui adevăr şi veţi pricepe lămurit cât 
de mărinimos s-a dovedit un preot. 

Ghino di Tacco, vestit în toată lumea de crud şi de tâlhar, 
fiind izgonit din Siena şi aflându-se în duşmănie cu conții 
Santa Fiore, răzvrăti oraşul Radicofani împotriva bisericii 
din Roma şi, statornicindu-se în el, începu să prade, prin 
mijlocirea alor săi, pe toţi drumeţii care se abăteau prin 
partea locului. Or, cum pe vremea aceea 

1 Fraţii ospitalieri erau cavaleri ai unui ordin care se 
bucura de mari beneficii eclesiastice (n. t.). 

Era papă la Roma Bonifaciu al optulea, veni la curtea lui 
abatele din Cluny, despre care se spune c-ar fi fost una din 
cele mai avute feţe bisericeşti din lume; şi pe când se afla 
acolo, se îmbolnăvi de pântec şi fu sfătuit de doctori să 
meargă la băile din Siena, unde ziceau că fără doar şi poate 
s-ar fi lecuit. Abatele dobândi învoirea papei şi se'* porni la 
drum cu un alai întreg de slugi şi cai împovăraţi cu fel de fel 
de lucruri, fără să-i pese de zvonurile care umblau pe 
seama lui Ghino di Tacco. Acesta, auzind că vine, împânzi 
locul cu iscoade şi fără a pierde un singur om îl prinse pe 
abate cu tot alaiul şi toate ale sale într-un locşor ferit şi 
strimt. Pe urmă trimise la el un slujitor de-al lui, pe unul 
dintre cei mai buni şi mai iscusiţi la vorbă, cu alţi câţiva pe 
lângă el, care să-i spuie abatelui frumos şi mai cu bini-sorul 
că e poftit să vie la Ghino la castel. Abatele, auzind acestea, 
răspunse mânios că nici în ruptul capului n-ar fi făcut una 
ca asta, pentru că el cu Ghino n-avea nimic de împărţit, ci 
tocmai dimpotrivă poftea să plece mai departe şi apoi avea 
să vază el cine s-ar fi încumetat să îi aţie calea. La care solul 
răspunse cu smerenie: 

— Uite ce-i, messere: domnia-ta ai nimerit un loc pe unde 
noi nu ne mai temem de nimeni decât de Dumnezeu şi unde 
afuriseniile şi opreliştile sunt dinainte afurisite şi n-au oum 
ne lovi; de aceea caută, rogu-te, spre binele domniei tale, 
să-i împlineşti voia lui Ghino. In timp ce ei vorbeau astfel, 


tâlharii împresuraseră de jur împrejur locul; drept care 
abatele, văzând că-i prins cu toţi ai săi, porni mânios nevoie 
mare cu solul. Spre castel, urmat de tot alaiul de slugi şi 
dobitoace. Acolo, după ce descăleca, la porunca lui Ghino fu 
dus de unul singur într-o cămăruţă întunecoasă şi foarte 
neîngrijită, în timp ce însoțitorii săi fură găzduiţi cu mult 
mai bine decât el, fiecare după rangul lui, iar caii şi poverile 
fură aşezate bine, fără ca nimeni să se atingă nici barem de- 
un ac. După ce rândui aceasta, Ghino se duse la abate şi-i 
zise după cum urmează: 

— Messere, Ghino, al cărui oaspe te afli a fi aicea, te roagă 
să ai bunătatea şi să-i spui şi lui unde vroiai să mergi şi 
pentru ce anume. 

Abatele, om înţelept, lăsând deoparte înfumurarea, îi 
desluşi unde vroia să meargă şi de ce. Ghino, dacă auzi aşa, 
plecă de la abate şi hotări în sinea lui să-l vindece şi fără 
băi, drept care porunci ca în cămăruţa lui, care era bine 
păzită, să ardă mereu focul. Pe urmă nu se întoarse la el 
decât a doua zi şi atuncea îi aduse într-un şervet mai alb ca 
neaua două bucăţi de pâine prăjită şi un pocal cu vin, vin 
dulce de Corneuil, adică tocmai din părţile abatelui, şi-i 
zise: 

— Messere, Ghino în tinereţe a învăţat printre altele şi 
ştiinţele doftoriceşti; or, pentru rău de pântec dumnealui 
zice că nu-i leac mai bun decât acela pe care ţi-l va face el; 
şi cum bucatele acestea pe care ţi le aduc sunt începutul 
leacului, mănâncă-le şi te întremează. 

Abatele, ca unul care era flămând şi n-avea chef de 
trăncăneală, mâncă pâinea prăjită, goli pocalul, iar apoi 
rosti cuvinte aspre, puse tot felul de întrebări şi împărţi 
poveţe, dar mai presus de toate ceru să poată sta de vorbă 
cu Ghino. Acesta îi răspunse cuviincios la unele întrebări, 
lăsând în schimb fără răspuns altele care erau întru totul 
deşarte şi la sfârşit îi spuse că Ghino avea să-l cerceteze cât 
de curând; pe urmă plecă de la el şi nu se întoarse iarăşi 
decât a doua zi, aducându-i şi de astă dată pâine prăjită şi 


vin. Într-acest chip îl ţinu vreo câteva zile, până ce-şi dete 
seama că abatele mânca niscaiva boabe uscate pe care eli 
le aducea anume, în-tr-ascuns, şi le lăsa acolo. Iar când văzu 
aşa, îl întrebă ca din partea lui Ghino cum îi merge cu 
boala. La care abatele răspunse: 

— Socot că nu mi-ar merge rău, dac-aş scăpa din mâna lui. 
Aşa m-a vindecat de bine cu leacurile ce mi-a dat, că toată 
ziua mă gândesc numai şi numai la mâncare. 

Atuncea Ghino, după ce-i puse pe slujitorii abatelui să-i 
rânduiască cu lucrurile lui o odaie frumoasă şi după ce 
pregăti un ospăț straşnic la care dimpreună cu cei de la 
castel pofti şi pe slujbaşii abatelui, se duse a doua zi la 
dânsul şi-i spuse: 

— Messere, e vremea să te scapi de cămăruţa asta, de 
vreme ce te simţi mai bine. 

Şi luându-l de mină, îl duse în odaia pe care i-o pregătise, 
îl lăsă acolo împreună cu ai lui şi el se duse să vază de 
ospăț. Abatele şezu vreo câtva timp cu ai săi şi le povesti 
câte îndurase el în zilele acelea, în vreme ce slujbaşii îi 
arătară dimpotrivă că ei fuseseră cinstiţi cum nici că se 
putea mai bine de către acelaşi Ghino. Apoi, când se făcu de 
amiaz, abatele şi toţi ceilalţi fură slujiţi după tipic cu fel de 
fel de soiuri de bucate alese şi vinuri minunate; dar Ghino 
nici de data asta nu spuse cine este. 

După ce fu ţinut într-acest chip încă vreo câteva zile, 
Ghino porunci să fie aduse într-o sală toate lucrurile 
abatelui şi într-o curte, dedesubt, toţi caii lui până la unul, 
după care se duse la el şi-l întrebă cum se simţea şi dacă e 
destul de tare spre a putea încăleca. Abatele îi răspunse că 
se simţea destul de tare, că era vindecat de pântec şi că s- 
ar fi simţit şi mai bine dacă ar fi scăpat din mâinile lui 
Ghino. Acesta îl duse atunci în sala unde se aflau toţi 
slujitorii lui, cu toate ale sale şi, îndrumându-l spre o 
fereastră de unde îşi putea vedea toţi caii adunaţi în curte, 
li zise: 


— Trebuie să ştii, messere, că nu din josnicie sau răutate 
sufletească Ghino di Tacco - care-s eu - a ajuns tâlhar de 
drumul mare şi vrăjmaş al curţii din Roma; numai faptul 
c”a fost nobil, sărac şi izgonit din propria lui casă, precum 
şi nenorocul lui de-a fi avut duşmani puternici şi numeroşi, 
l-au îndemnat să-şi apere neamul şi viaţa. Dar, fiindcă 
dumneata îmi pari un om de treabă, acu că te-am tămăduit, 
n-am să mă port cu dumneata aşa cum m-aş purta cu un 
altul, pe care, dacă l-aş avea la mână aşa precum te am, nu 
l-aş lăsa să-mi scape până ce nu mi-aş face parte din 
lucrurile lui. De clata asta în schimb aş vrea ca dumneata să 
fii acela care, ţinând seama de ce-mi lipseşte, să-mi dai din 
ale dumitale cât socoteşti de bine. Tot ce-ai avut se află aici 
şi de la geamul ăsta îţi poţi vedea în curte, jos toţi caii până 
la unul; de aceea, fie că iei tot, fie că iei numai o parte, eşti 
slobod din această clipă să pleci ori să râ-mâi: la voia 
dumitale. 

Abatele se minună de atâta dărnicie la un tâlhar de 
drumul mare şi îi plăcură foarte cuvintele lui Ghino; 

De aceea, lepădând pe loc disprețul şi mânia, ba pre- 
schimbându-le de-a dreptul în dragoste şi prietenie, se 
repezi la el şi-i zise îmbrăţişându-l: 

— Mă jur pe ce am mai sfânt că pentru a câştiga prietenia 
unui om ca tine aş îndura să pătimesc orice ocară, chiar mai 
grea decât ocara ce-am crezut c-o pătimesc din parte-ţi. 
Blestemată fie soarta care te-a silit s-apuci pe căi atât de 
greşite. 

Apoi, după ce luă cu el din cai şi celelalte toate atât cât îi 
făcea trebuinţă, lăsându-i cea mai rnare parte lui Ghino, se 
porni spre Roma. 

Papa, deşi aflase de întâmplarea abatelui, de care se 
mâhnise foarte, când îl văzu în faţa lui, îl întrebă cum îi 
priiseră băile. La care abatele răspunse zâmbind: 

— Sfinţia-ta, n-am apucat s-ajung la băi şi-am dat în drum 
de un doctor priceput, care m-a lecuit de minune. 


Şi-i povesti cum şi în ce fel, lucru de care papa făcu un haz 
nespus. Pe urmă, continuându-şi vorba, minat de un gând 
mărinimos, ceru înaltului părinte să-i facă un hatâr. Papa, 
crezând că-i cere cu totul altceva, se învoi bucuros să-i 
împlinească rugămintea şi atuncea abatele îi spuse: 

— Ce vreau să-ţi cer, sfinte părinte, e să te înduri de Ghino 
di 'Tacco şi să-l ierţi, căci el m-a vindecat; din câţi oameni de 
treabă am cunoscut în viaţă, el este fără îndoială unul din 
cei mai vrednici. Răul pe care îl face socot că-i mai degrabă 
păcatul sorții, nu al lui, iar dacă preasfinţia-ta ar vrea să-i 
îmbuneze soarta dân-du-i ceva ca să trăiască aşa cum cere 
starea lui, sunt sigur c-ar ajunge în foarte scurtă vreme să-l 
judece ca mine. 

Papa, auzind acestea, ca unul ce avea suflet mare şi 
îndrăgea oamenii vrednici, îi răspunse abatelui că, dacă 
Ghino, într-adevăr, era aşa precum zicea, putea să i se 
înfăţişeze, şi el ar fi fost bucuros să-l poată ajuta, 
încredinţat fiind de abate că n-avea a se teme, Ghino veni la 
curte şi, cât ce ajunse în preajma papei, acesta îşi dete 
seama că e un om de omenie, drept care se împacă cu el şi-i 
dărui o parohie din cele ale Spitaluluil, făcându-l în acelaşi 
timp şi frate ospitalier. lar Ghino stăpâni de-a lungul întregii 
sale vieţi această parohie, păstrându-se până la moarte 
prieten şi slugă credincioasă a sfintei biserici catolice şi a 
abatelui din Cluny. 

Povestea a treia 

Mitridanes, pizmuind dărnicia lui Natan, pleacă în 
căutarea lui cu gând să-l o-moare şi nimereşte peste el; 
Natan, ne-fiind recunoscut, îl învaţă cum. Să facă şi îl 
aşteaptă într-un desiş, aşa precum orânduise; Mitridanes, 
recunoscându-l, se ruşinează foarte de gândurile lui şi până 
mai la urmă se despart buni prieteni. 

Faptul că un preot dovedise atâta dărnicie li se păru celor 
de faţă de-a dreptul o minune, si, diapă ce doamnele 
sfârşiră cu vorba, regele porunci lui Filostrato să urmeze, 
iar dânsul începu degrabă: 


— Nobile doamne, mare a fost dărnicia regelui Spaniei şi 
nemaiauzită, poate, aceea a abatelui, dar socotesc c-o să vă 
pară lucru la fel de minunat să auziţi acum că un om, spre 
a-şi vădi mărinimia faţă de un altul se râvnea la viaţa sau, 
mai bine zis, de-a dreptul la sufletul lui, s-a hotărât să-i dea 
el însuşi prilejul de a fi omorât, şi ar fi făcut treaba asta 
negreşit, dacă celălalt ar fi primit, aşa cum veţi vedea de 
îndată din istorioara mea. 

De e să dăm crezare vorbelor unor genovezi şi altor 
călători care au umblat prin China, e lucru neîndoios că pe 
meleagurile acelea trăia odinioară un nobil putred de 
bogat, pe care îl chema Natan. Şi cum Natan acesta şedea 
chiar lângă drumul pe care îl străbăteau de voie, 

1 E vorba despre spitalul pelerinilor care mergeau la 
Ierusalim <n. t.). 

De nevoie toţi cei care călătoreau dinspre apus spre 
răsărit ori dinspre răsărit spre apus, fiind el nespus de 
darnic, de inimos şi mai cu seamă de dornic să-şi vădească 
prin fapte aceste însuşiri, puse un mare număr de meşteri 
să-i clădească pe locul acela o aşezare şi în foarte scurtă 
vreme meşterii îi durară cel mai frumos, mai mare şi mai 
bogat palat din câte s-au văzut vreodată; şi după ce Natan îl 
înzestra din plin cu toate cele de trebuinţă pentru a putea 
primi şi preacinsti în el pe orice om de neam, cum slujitori 
avea destui, se apucă să găzduiască şi să omenească 
împărăteşte pe orice călător care se abătea pe acolo, în 
obiceiul acesta vrednic de toată lauda stărui cu atâta râvnă, 
încât îi merse vestea şi ajunse cunoscut nu numai prin 
părţile răsăritului, dar chiar şi pe meleagurile apusului. 

Acu, pe când era bătrân şi împovărat de ani, deşi nici 
bătrâneţea barem nu-i obosise dărnicia, se întâmplă ca 
faima lui să ajungă la urechile unui tânăr, pe nume 
Mitridanes, care trăia într-o ţară vecină cu a lui;' şi tânărul 
acesta, ştiindu-se tot aşa de bogat pe cât era şi Natan, 
prinse a-i pizmui renumele şi dărnicia şi hotări deci să-i 
adumbrească faima ori să i-o întunece cu totul prin 


săvârşirea unor fapte şi mai măreţe ca ale lui. Şi. După ce 
puse să i se facă un palat la fel cu-al lui Niatanj' se apucă să 
săvârşească cele mai neînchipuite şi mai nesăbuite fapte de 
dărnicie din câte s-au făcut vreodată; şi, cum era de 
aşteptat, în scurtă vreme faima lui se. Împrăştie ca focul. 
Or, într-o bună zi, pe când tânărul nostru şedea singur în 
curtea palatului, se întâmplă să intre pe una din porţi o 
femeie sărmană care îi ceru pomană şi dânsul îi dădu. 
Femeia se întoarse apoi din nou pe altă poartă şi iarăşi îi 
ceru pomană şi dânsul iarăşi îi dădu; se întoarse într-acest 
chip de douăsprezece ori, până ce a treisprezecea oară 
Mitridanes îi zise: 

— Femeie, prea te-ntreci cu gluma! 

Dar totuşi îi dădu pomana. Bătrânica, auzind ce-i spune, 
răspunse: 

— Doamne, ce minunată e mărinimia lui Natan! De treizeci 
şi două de ori am intrat la el prin cele treizeci şi două de 
porţi câte are palatul lui, aşa cum are şi acesta, şi i-am 
cerut pomană, dar el nu mi-a vădit că m-ar cunoaşte şi mi-a 
dat de fiecare dată; aicea n-am intrat decât de treisprezece 
ori şi dumneata mă şi cunoşti şi mă faci şi de batjocură. 

Şi zicând astfel plecă şi nu se mai întoarse. Mitridanes, 
auzind cuvintele femeii, ca unul care socotea că tot ce aude 
despre Natan şi dărnicia lui îi micşorează faima, se înfurie 
peste măsură şi prinse a-şi zice în sinea lui: "Ah, vai de 
capul meu! Când voi ajunge oare nu să-l întrec, dar barem 
să-l ajung pe Natan în faptele-i măreţe, când nici în astea 
mici nu pot să fiu ca el? Pe legea mea, mă zbat zadarnic, de 
nu mă hotărăsc să-i curm o dată viaţa; şi, fiindcă bătrâneţea 
nu se îndură să-l răpună, cuvine-se să fac eu însumi şi cât 
de iute treaba asta". Şi ridicâiidu-se de acolo, aşa pornit. 
Precum era, fără să spună nimănui ce hotărâre luase, porni 
la drum călare, c-o mână de însoțitori şi întrja patra zi 
ajunse pe locul unde se afla palatul lui Natan. Acolo, după 
ce le porunci însoţitorilor săi să se prefacă a nu-l cunoaşte 
şi să se îngrijească singuri de gazdă până ce ar fi avut 


porunci noi de la dânsul, rămas de unul singur, cum într- 
acestea se înserase, nu departe de palat dădu peste Natan, 
care îmbrăcat în straie simple se plimba de colo-colo, 
neînsoţit de nimeni; şi fiindcă Mitridanes nu ştia cine este, îl 
întrebă să-i spuie unde şedea Natan. Bătrânul îi răspunse 
vesel: 

— Băiete dragă, nu e nimeni în tot ţinutul ăsta care să ştie 
să-ţi răspundă la întrebarea asta mai bine decât mine; de 
aceea, dacă vrei, am să te duc la Natan. 

Mitridanes îi răspunse că-l însoţeşte bucuros, dar c-ar fi 
vrut, de se putea, să nu fie văzut şi cunoscut de Natan. La 
care celălalt îi zise: 

— Voi face-o şi pe asta, dacă aşa ţi-e voia. Mitridanes 
descăleca şi plecă însoţit de Natan, care îi ţinu de vorbă şi-i 
povesti o mulţime de lucruri până' ce ajunseră la palat. 
Acolo bătrânelul dădu în grija unei slugi calul lui Mitridanes 
şi-i spuse la ureche să facă astfel ca nimeni din casă să nu-i 
spună băiatului că el e Natan; şi voia îi fu împlinită. Pe 
urmă, după ce intrară în palat, îl găzdui pe Mitridanes într- 
o prea frumoasă odaie, în care porunci să nu pătrundă 
nimeni decât 

— Decameronul voi. III - cd. 80 cei rânduiţi cu slujba şi 
acestora le spuse să-l prea-cinstească în toată legea; pe 
urmă rămase el însuşi să-i ţie tovărăşie tânărului. 
Mitridanes, şezând de vorbă cu Natan, deşi se arăta smerit 
ca faţă de un părinte, îl întrebă cine era. La care Natan îi 
răspunse: 

— Eu sânt un biet slujbaş mărunt de-al lui Natan şi am 
îmbătrânit cu el de când îl tot slujesc, deşi, pre câte vezi, el 
nu m-a învrednicit c-o slujbă mai înaltă; de aceea, chiar 
dacă ceilalţi au pricină să se mândrească cu dărnicia lui, eu 
n-am cu ce să mă mândresc. 

Cuvintele bătrânului sporiră nădejdile lui Mtridanes, 
făcându-l să-şi închipuie c-are să-şi poată înfăptui mai lesne 
cu ajutorul lui gândul mârşav ce-l adusese pe locurile 
acelea. Natan la rândul lui îl întrebă şi el cu vorbe 


cuviincioase cine era şi ce nevoi îl aduseseră acolo, ară- 
tându-se gata să-i sară într-ajutor cu vorba sau cu fapta, 
dac-ar fi fost în stare. Mitridanes şezu câtva la îndoială mai 
înainte de-a răspunde, dar mai la urmă, hotărât să se 
încreadă în el, după ce-l luă pe ocolite şi îi ceru făgăduinţa 
că nu-l va da de gol, îi spuse cine era el şi cu ce gând venise 
acolo, cerându-i sfat şi ajutor. Natan, când auzi ce spune şi-i 
pricepu gândul mârşav, se tulbură în sinea lui, dar nu şezu 
prea mult pe gânduri si, fără a clipi măcar, cu suflet dârz îi 
spuse: 

— Mitridanes, vrednic om trebuie să fi fost părintele tău şi 
pesemne c-ai dorit să-i semeni, de vreme ce ţi-ai pus în 
gând să te arăţi mărinimos faţă de toată lumea; de asemeni 
vrednic este de laudă pentru invidia ce o porţi mărinimie! 
Lui Natan, căci dacă ar mai fi şi alţii să pizmuiască atare 
lucruri, lumea, din rea şi ticăloasă ce e, s-ar face dintr-o 
dată bună. Taina pe care mi-ai încredinţat-o voi ţine-o 
ascunsă, fii pe pace; ce-i drept, prea mare ajutor la treaba 
asta nu-ţi pot da, dar am să-ţi dau în schimb un sfat folositor 
şi iată care anume: cam la o jumătate de milă de aici se află 
un desiş, pe care îl poţi vedea chiar de pe locul ăsta, şi-n 
care aproape zilnic Natan se plimbă dimineaţa vreo două 
sau trei ceasuri; acolo ai să-l găseşti uşor şi ai să afli chip 
să-ţi îndeplineşti dorinţa. lar după ce-l vei omori, ca să te 
poţi întoarce acasă fără nici o piedică, să n-o iei pe cărărea 
pe care ai venit, ci s-o apuci pe cealaltă, pe care o vezi la 
stingă şi care-i mai aproape de casa ta şi mai ferită, deşi e 
mai sălbatică. 

Mitridanes, după ce află acestea, de îndată ce plecă Natan 
le dădu de ştire pe ascuns alor săi, care se aflau pe 
aproape, unde să vie să-l aştepte în ziua următoare. 

A doua zi de dimineaţă Natan, care nu se răzgândise, ci 
rămăsese credincios sfatului dat lui Mitridanas, se duse 
singur în desiş ca să-şi aştepte acolo moartea. Mitridanes se 
sculă şi el şi luându-şi arcul şi spada, căci n-avea alte arme, 
încalecă pe cal şi-o apucă spre desiş: dar, văzându-l de 


departe pe Natan care se plimba, se gândi că n-ar strica să- 
| vază şi să-i auză glasul mai înainte de a-l lovi; de aceea se 
repezi la el şi, apu-cându-l de panglica ce-i înconjura 
fruntea, îi zise: 

— Bătrâne, moartea te-a ajuns! Natan nu zise altceva 
decât atât: 

— Atunci înseamnă c-am binemeritat-o. 

Mitridanes, auzindu-i glasul şi privindu-l în ochi, recunoscu 
nurnaidecât în el pe cel care în ajun îl găzduise aşa de bine, 
îl întovărăşise cu atâta prietenie şi-l sfătuise cu credinţă; şi 
atuncea tot avântul lui se risipi în-tr-o clipă şi furia i se 
preschimbă în ruşine. De aceea, zvârlind spada pe care o şi 
trăsese ca să-l lovească în piept, descăleca degrabă, se 
aruncă plângând la picioarele lui şi-i zise: 

— Părinte scump, văd limpede ce mare ţi-e mărinimia, de 
vreme ce cu atâta grijă ţi-ai pregătit tu singur moartea şi ai 
venit aici spre a-mi dărui sufletul tău, pe oare eu, fără 
temei, ţi l-am cerut chiar ţie; dar Dumnezeu, ce poartă mai 
multă grijă decât mine îndatorinţei mele, m-a ajutat tocmai 
la timp şi mi-a deschis ochii pe care nimicnicia pizmei mi-i 
închisese odinioară. De aceea mă socot acum cu atât mai 
vrednic de a-mi plăti greşeala făptuită, cu cât mai multă 
grabă mi-ai dovedit în râvna de a-mi mulţumi dorinţa; 
răzbună-te pe mine cu răzbunarea ce socoti c-o merită 
păcatul meu. 

Natan îl ridică pe Mitridanes de jos şi, după ce-l îmbrăţişa 
şi-l sărută cu duioşie, îi zise: 

— Fiul meu, pentru fapta pe care ai vrut s-o faci - fie că-i 
zici nemernicie sau altfel - nu trebuie să-mi ceri iertare ori 
s-o primeşti, pentru că nu pornea din ură, ci numai din 
dorinţa de-a trece în ochii lumii drept un om mai bun decât 
alţii. Trăieşte dar fără a te teme de mine şi fii sigur că n-a 
trăit nicicând un om pe care să-liubesc aşa cum te iubesc pe 
tine, pentru că porţi în piept un suflet bun şi mare, ce nu s-a 
înjosit să grămădească bani şi averi, aşa cum fac zgârciţii, ci 
i-a chivernisit' anume cu gând a-i cheltui. Să nu-ţi fie ruşine 


fiindcă-ai râvnit la viaţa mea ca să-ţi sporeşti printr-asta 
faima şi nici să nu-ţi închipui că eu mă mir de aşa ceva. Cei 
mai de seamă împărați şi cei mai vrednici regi nu şi-au 
mărit regatele - şi drept aceea faima lor - altcum' decât 
prin omorârea, nu doar a unui singur om, ci a mii şi mii de 
oameni, prin nimicirea de oraşe, prin arderea a zeci de 
sate; de aceea, dacă tu vroiai să mă omori numai pe mine 
pentru a-ţi spori renunrele, nu săvârşeai prin asta nimic 
deosebit sau nou, ci tocmai dimpotrivă un lucru foarte 
obişnuit. 

Mitridanes nu încercă să se dezvinovăţească, ci, lău-dând' 
cuvintele pe care Natan le aflase spre a-l dezvinovâăţi pe el, 
din vorbă în vorbă ajunse a-i spune că se miră' nespus de 
mult cum de-şi pusese singur capul în ştreang şi cum de 
tocmai el îl sfătuise cum să facă spre a-şi atinge țelul. La 
care Natan zise: 

— Mitridanes, n-aş vrea să te miri de hotărârea mea şi de 
sfatul pe care ţi l-am dat, pentru că eu - de când ajuns-am 
să fiu stăpân pe mine însumi şi să mă hotărăsc a face ce-ai 
încercat şi tu să faci, adică să fiu darnic faţă de toată lumea 
- n-am lăsat niciodată pe nimenea să plece din casa mea 
fără să încerc, după puterea mea, să-i împlinesc orice 
dorinţă. Tu ai venit şi mi-ai vădit că jinduieşti la viaţa mea; 
drept care eu, văzând aceasta, cum n-aş fi vrut ca numai tu 
să pleci nemulţumit de aicea, m-am hotărât fără zăbavă să- 
mi dărui viaţa ţie, şi pentru ca s-o poţi avea fără primejdie 
pentru tine, ţi-am dat sfatul pe care l-am socotit mai 
nimerit; de aceea încă o dată îţi spun, şi chiar te rog, dacă 
doreşti, ia-mi viaţa şi împlineşte-ţi voia, fiindcă eu zău de 
ştiu cum aş putea altminteri s-o folosesc mai bine. Sunt 
optzeci de ani de când mă slujesc de ea pentru a mă 
mulţumi pe mine şi ştiu că, precum cere firea şi precum 
zilnic se întâmplă cu toate şi cu toţi, n-are să-mi fie dat să 
mai trăiesc prea multă vreme; de aceea socotesc că e cu 
mult mai bine să-mi dăruiesc eu singur viaţa, aşa precum 
mi-am dăruit şi cheltuit averile, decât să ţincu dintâi de ea, 


ca pân' la urmă să mi-o răpească firea potrivnic vrerii mele. 
Să dăruieşti o sută de ani nu-i mare lucru; cu câte mai 
puţin atunci să dăruieşti şase sau opt, câţi mai am eu de 
trăit? La-mi viaţa, deci, te rog, dacă îţi este de trebuinţă; de 
când sunt, niciodată n-am mai găsit pe cineva care să 
jinduiască tocmai la ea si, dacă tu, care mi-o ceri, n-o iei, nu 
cred că mai găsesc vreodată un altul s-o dorească. Sau dacă 
totuşi aş găsi, ştiu bine dinainte că de ce-aş vrea mai mult s- 
o ţin, de ce i-aş micşora din preţ; de aceea, până a nu 
ajunge la atare josnicie, fă bine, rogu-te, şi curmă-mi-o tu. 
Mitridanes, ruşinându-se foarte, răspunse: 

— Ferească Dumnezeu nu numai să ţi-oiau - săiau un 
lucru aşa de scump cum este viaţa dumitale! 

— Dar şi să jinduiesc la ea, precum făcut-am până acum. 
Departe de a-ţi scurta eu anii, să pot, ţi-aş da cu bucurie 
vreo câţiva dintr-ai mei. 

La care Natan zise iute: 

— Şi, de-ai putea, oare n-ai vrea să mai adaugi vreo câţiva 
ani vieţii mele şi într-acest chip să-mi dai putinţa să fac ce n- 
am făcut nicicând? Să iau adică dintr-al tău, eu, care 
niciodată n-am luat nimica de la nimeni? 

— Sigur c-aş vrea, răspunse celălalt. 

— Atuncea, zise Natan, să faci aşa precum îţi spun: tânăr 
cum eşti, tu să rămâi aicea în casa mea şi să-ţi zici Natan; 
eu în schimb am să mă mut la tine şi îmi voi zice Mitridanes. 

La care tânărul răspuse: 

— Dacă aş fi în stare să fac şi eu atâta bine cât ai făcut 
domnia-ta şi faci şi-acuma încă, n-aş sta de loc pe gânduri şi 
aş primi de îndată schimbul; dar fiindcă sunt încredinţat că 
faptele mele n-ar face decât să micşoreze faima lui Natan şi 
fiindcă nu doresc să stric ce-au izbutit să facă alţii şi eu n- 
am izbutit, nu pot primi un schimb ca ăsta. 

După ce mai vorbiră o vreme în chip la fel de prietenesc, 
pe voia lui Natan se întoarseră amândoi la palat, unde 
bătrânul îl preacinsti pe Mitridanes încă vreo cî-teva zile, 
îndemnându-l din toată inima să stăruie în pornirea lui 


înaltă şi măreaţă. lar mai apoi, când Mitridanes îi spuse c-ar 
dori să se întoarcă acasă cu însoțitorii lui, Natan îl învoi să 
plece, după ce-i dovedi din plin că n-ar fi ajuns niciodată să-l 
poată întrece în dărnicie. 

Povestea a patra 

Messer Gentile dei Carisendl, întorcin-du-se de la Modena, 
scoate din mormânt o femeie iubită de el care fusese 
îngropată fiind socotită moartă. Femeia, ve-nindu-şi în fire, 
naşte un băiat, iar messer Gentile o înapoiază dimpreună cu 
copilul, bărbatului ei, Niccoluccio Caccia-nimico. 

Minunată faptă li se păru tuturor ca cineva să-şi dăruiască 
de bunăvoie viaţa şi pe bună dreptate socotiră că fapta lui 
Natan întrecuse pe aceea a regelui Spaniei şi a abatelui din 
Cluny. Dar după ce se spuseră o mulţime de lucruri în 
legătură cu aceasta, regele se uită spre Lauretta şi îi dădu a 
înţelege că era rândul ei să povestească mai departe, drept 
care ea începu degrabă: 

— Tinere doamne, minunat de frumoase au fost poveştile 
spuse până acum şi într-atât de pline de strălucirea faptelor 
istorisite în ele, încât aş fi îndemnată să cred că nouă, celor 
care nu ne-am rostit încă povestea, nu ne mai rămâne nimic 
de adăugat pentru a putea pluti şi noi pe aripile basmelor, 
de nu ne întorceam iar la poveştile de iubire, care sunt 
nesecat izvor de cugetări şi vorbe; de aceea, fie pe de-o 
parte din pricina aceasta şi fie şi pentru că este firesc ca noi 
să fim atrase de cele potrivite cu tinereţea noastră, am să 
vă povestesc fapta mărinimoasă a unui tânăr îndrăgostit, 
faptă ce pân' la urmă socot că n-o să vi se pară că-i mai 
prejos de celelalte, dacă-i adevărat că omul îşi dăruieşte 
averile şi uită duşmăniile, îşi primejduieşte viaţa, ba chiar 
re-numele şi cinstea, ceea ce-i mult mai mult, numai şi 
numai ca să ajungă la aceea pe care o iubeşte. 

Trăia pe vremuri la Bologna, oraş de mare vază în 
Lombardia, un cavaler nespus de prețuit pentru însu-şirile-i 
alese şi pentru neamul lui străvechi, pe care îl chema 
messer Gentile Carisendi şi care se îndrăgosti de-o nobilă, 


pe nume madonna Cătălina, nevasta unui oarecare 
Niccoluccio Caccianimico; şi fiindcă doamna nu vroia să ştie 
de iubirea lui, tânărul, fiind chemat în slujba de primar la 
Modena, plecă acolo cu disperarea în suflet. 

Între acestea, lipsind Niccoluccio din Bologna şi doamna, 
însărcinată fiind, aflându-se pe una din moşiile sale, la vreo 
trei mile departe de oraş, se întâmplă aşa deodată să se 
abată asupra ei un rău fără de leac şi atât de năprasnic, 
încât goni din trupul ei orice sclipire de viaţă, drept care 
chiar şi doctorii o socotiră moartă. Or, cum femeile înrudite 
cu ea mai îndeaproape ziceau că ştiu chiar de la dânsa că 
nu era însărcinată de atâta vreme încât copilul să fie chiar 
desăvârşit în toate ale sale, fără a-şi mai bate capul, o 
îngropară cum era, cu bocete şi lacrimi, în cimitirul unei 
biserici care se afla prin apropiere. 'Toate acestea ajunseră 
fără întârziere printr-un prieten de-al său la urechea lui 
messer Gentile, care, deşi iubirea nu-i fusese împărtăşită de 
femeie, se amări nespus de mult şi în cele de pe urmă 
ajunse a-şi zice în sinea lui: "Ai murit, madonna Cătălina! 
Mie, cât timp ai fost în viaţă, nici barem o privire de-a ta nu 
mi-a fost hărăzită; acuma însă, că eşti moartă şi nu te mai 
poţi apăra, trebuie să-ţi fur de bună seamă măcar o 
sărutare/!' Şi zicând astfel, cum între timp se înnoptase, 
după ce porunci să-i fie tăinuită plecarea, încalecă 
dimpreună cu un slujitor de-al său şi ajunse fără de zăbavă 
la locul unde doamna fusese îngropată; acolo, deschizând 
mormântul, intră cu dibăcie în el şi, după ce se întinse 
alături de iubita lui, îşi apropie obrazul ei şi începu să o 
sărute, vărsând şiroaie de lacrimi. Dar fiindcă pofta omului 
nu-i niciodată îndestulată, ci tot mai mult râvneşte, mai ales 
când este vorba de îndrăgostiţi, messer Gentile hotări să nu 
se mai împotrivească dorinţei sale şi îşi zise: "Doamne, de 
ce nu i-aş atinge măcar o dată pieptul, de vreme ce-s 'aici? 
Nicicând n-am mângâiat-o şi nici n-am s-o mai mângâi de 
acu înainte niciodată", învins dar de dorinţa aceasta, îi puse 
mâna pe sân şi după dtva timp i se păru că simte bătând 


uşor inima doamnei. Şi după ce-şi înfrânse teama şi-o 
cercetă mai cu curaj, îşi dete seama că nu-i moartă, deşi nu 
mai mijea într-însa decât un firicel de viaţă; de aceea, ajutat 
de slugă, o scoase din mormânt cu nesfârşită grijă şi 
aşezând-o în faţa sa pe cal, o duse în mare taină acasă la 
Bologna. 

Acolo, dimpreună cu el, trăia şi maica s'a, femeie 
înţeleaptă şi foarte de ispravă, căreia, auzind din gura lui 
de-a fir-a-păr toată povestea, i se făcu milă de doamnă şi ca 
atare, încingând -un foc zdravăn în casă, o îmbăie în apă 
caldă şi pân' la urmă izbuti s-o readucă la viaţă. Doamna, 
cât ce-şi veni în fire, oftă o dată din adânc şi zise: 

— Oare unde sunt? Bătrâna inimoasă îi răspunse: 

— Nu te teme! Eşti printre oameni buni. 

Cătălina, venindu-şi în simţiri, privi în jurul ei mirată, fără 
a pricepe unde este si, când dădu cu ochii de messer 
Gentile, plină de uimire o rugă pe mama acestuia să-i spună 
în ce chip ajunsese acolo. Cavalerul îi povesti atunci pe larg 
tot ceea ce se întâmplase. Cătălina se tân-gui o vreme de 
cele auzite şi apoi îi mulţumi pre cât putu mai bine şi îl rugă 
frumos, în numele iubirii pe care i-o purtase şi-n numele 
bunei-cuviinţe de care da dovadă, să facă astfel, încât nici 
ea şi nici bărbatul ei să n-aibă a pătimi ruşine în casa lui şi 
ca atare s-o lase să se întoarcă a doua zi acasă. Messer 
Gentile îi răspunse: 

— Doamnă, oricât de mare mi-a fost dorinţa în trecut, 
acum că Dumnezeu, pentru iubirea multă pe care ţi-am 
purtat-o, mi-a hărăzit minunea de-a mi te aduce iar la viaţă 
din moartă ce erai, n-am să mă port cu dumneata de-acu 
înainte niciodată altminterea decât aşa cum m-aş purta c-o 
soră, oriunde te-ai afla. Dar bineie pe care ţi l-am făcut azi- 
noapte e vrednic de-o răsplată şi ca atare îţi cer să-mi faci şi 
mie un hatăr. 

Cătălina, plină de bunăvoință, îi răspunse că clacă îi cere 
un lucru cinstit, ea este gata să facă tot ce-i stă în putere. 
La care cavalerul zise: 


— Doamnă, toate rudele dumitale şi toţi bolognezii sunt 
încredinţaţi că eşti moartă şi prin urmare nimeni nu te 
aşteaptă acasă; îţi cer dar şi te rog să fii atât de bună şi să 
rămâi aici în taină, cu maica mea împreună, până ceeumă 
voi întoarce de la Modena, adică nu peste mult timp. Şi 
dacă îţi cer lucrul acesta e fiindcă vreau să mi te dau în dar 
soţului dumitale de faţă cu cei mai de seamă concetăţeni ai 
noştri. 

Cătălina, care îşi dădea bine seama de recunoştinţa pe 
care i-o datora cavalerului, văzând că nu-i cerea să facă 
nimica necinstit - deşi ar fi dorit din suflet să-i bucure pe-ai 
ei vădindu-le că este în viaţă - se hotări să-i facă voia şi îi 
făgădui să-l asculte întru totul. N-apucă însă bine să-şi 
isprăvească vorba, că şi începu să simtă că Li venise vremea 
să nască; drept aceea, ajutată cu blândeţe de marna 
cavalerului, nu peste multă vreme născu un fecioraş voinic, 
spre bucuria ei şi-a lui messer Gentile. 

Cavalerul se îngriji să nu-i lipsească nimic din cele 
trebuincioase şi porunci slugilor sale să-i deie ascultare şi s- 
o cinstească întru totul ca pe nevasta lui; apoi plecă în taină 
la Modena. De acolo, după ce împlini sorocul slujbei, înainte 
de a se întoarce la Bologna, trimise vorbă alor săi să-i 
pregătească acasă în ziua sorocită întoarcerii un ospăț 
falnic, la care să fie poftit, printre alţi nobili mai de vază, şi 
Niccoluccio Caccianimico. Pe urmă, întorcându-se acasă, 
unde o află pe Cătălina mai împlinită şi mai frumoasă ca 
oricând, iar pe copil mare şi voinic, după ce dădu bineţe 
oaspeţilor, îi pofti la masă, voios nevoie mare şi-i omeni în 
toată legea cu multe feluri de bucate. Apoi, către sfârşitul 
mesei, după ce-i spuse Cătălinei ce avea de gând să facă şi- 
o învăţă cum să se poarte, prinse a grăi precum urmează: 

— Cinstiţi meseni, îmi amintesc, din câte am auzit pe 
vremuri, că-n Persia e un obicei - - pe care eu îl socotesc din 
cale-afară de frumos - după care, când cineva doreşte să-şi 
preacinstească prietenul, îl pofteşte la el acasă şi acolo, 
arătându-i odorul său cel mai de preţ, nevastă, prietenă sau 


fiică, îi spune că, dac-ar putea, i-ar arăta aşijderi şi inima 
din piept, cu şi mai multă bucurie; or, datina aceasta am s-o 
înscăunez şi eu aicea la Bologna. Dumneavoastră aţi avut 
bunătatea să-mi preacinstiţi ospăţul, iar eu la rândul meu 
vreau să vă preacinstesc după obiceiul amintit, înfăţişându- 
vă adică ce am mai scump pe lume sau ce-ar trebui să am. 
Mai înainte însă vreau să vă rog să-mi spuneţi părerea 
dumneavoastră în legătură c-o îndoială de-a mea, pe care 
am să v-o spun. Să zicem că se afla în casa unui om o slugă 
credincioasă, care într-o bună zi cade la pat răpusă de-o 
boală nemiloasă; stăpânul, fără să aştepte să-şi deie omul 
duhul, porunceşte să fie azvârlit în mijlocul străzii şi nu-i 
mai poartă de grijă; se arată un + străin şi fiind cuprins de 
milă îl duce pe bolnav acasă, unde cu grijă multă şi 
cheltuieli, până la urmă, îl pune iarăşi pe picioare. Acu aş 
vrea să ştiu ce credeţi dumneavoastră: se poate plânge cu 
temei primul stăpân de cel de-al doilea, dacă acesta de pe 
urmă, care între timp păstrează sluga şi-o foloseşte în casă, 
nu vrea să i-o mai dea înapoi? 

Mesenii, după ce dintâi se sfătuiră între ei şi fură toţi de o 
părere, îl încredinţară cu răspunsul pe Ni-ccoluccio 
Caccianimico, care ştia să mânuiască cu multă măiestrie 
vorba. Acesta, după ce lăudă dintâi frumosul obicei persan, 
îi spuse gazdei că şi el, ca toţi ceilalţi meseni, e de părere că 
stăpânul care lăsase sluga în stradă nu mai avea nici un 
drept asupra ei, cu atât -mai mult cu cât o azvârlise din 
casă, în schimb stăpânul cel de-al doilea, prin toate 
îngrijirile pe care i le dase, putea pe drept cuvânt să spuie 
că servitorul e al lui; drept care, de-l păstra, nu săvârşea 
printr-asta ocară ori strâmbătate faţă de cel dintâi. 
Musafirii, printre care se aflau mulţi oameni înţelepţi, 
încuviinţară cuvintele lui Niccoluccio, spunând că socotesc 
şi ei întocmai ca şi dânsul. Cavalerul, mulţumit de răspuns şi 
de faptul că tocmai Niccoluccio fusese cel care îl dăduse, le 
arătă mesenilor că-i gând la gând cu ei şi după aceea 
adăugă: 


— E vremea acum să vă cinstesc aşa cum v-am făgăduit. 

Şi chemând la sine doi slujitori, îi trimise doamnei, pe care 
o învățase din vreme să se împodobească şi să se îmbrace 
bine, cu rugămintea s-o poftească în sala de ospeţe, spre a 
bucura mesenii cu înfăţişarea ei. Cătălina luă copilaşul în 
braţe şi însoţită de cei doi pătrunse în sală, unde, pe voia 
cavalerului, se aşeză alături de nn musafir de vază. Messer 
Gentile zise atunci: 

— Domnilor, ăsta-i lucrul cel mai de preţ pe care îl am şi ca 
atare vreau să-l ţin; ce credeţi, am sau nu dreptate? 

Mesenii, după ce-o cinstiră şi-o lăudară pe femeie 
spunându-i gazdei că putea pe drept cuvânt s-o 
îndrăgească, începură să se uite la ea şi mulţi ar fi recu- 
noscut-o, de n-ar fi socotit-o moartă. Dar dintre toţi, 
bărbatul ei o cerceta mai cu ardoare şi când messer Gentile 
se îndepărtă pentru o clipă, nemaiputându-se răbda şi 
vrând cu dinadins să ştie cine este, o întrebă dacă-i străină 
sau dacă-i din Bologna. Doamna, văzân-du-se agrăită chiar 
de bărbatul ei, se stăpâni cu greu să nu-i răspundă de 
îndată; dar totuşi, ţinând seama de cele rânduite de cavaler, 
tăcu din gură. Pe urmă alţii o întrebară dacă era alei 
copilul, dacă-i era nevastă sau rudă lui messer Gentile, dar 
dânsa nu răspunse nici un cuvânt la toate acestea, în cele 
de pe urmă veni şi cavalerul şi atuncea unul din meseni îl 
întrebă: 

— Messere, ia spune-ne şi nouă, e mut odorul dumi-tale? 
Că de frumos ştiu că-i frumos. 

— Domnilor, zise cavalerul, faptul că n-a scos nici o vorbă e 
încă o dovadă a vredniciei ei. 

La care celălalt grăi: 

— Atunci ne spune dumneata cine e doamna aceasta. 

— Voi face-o cu plăcere, răspunse cavalerul, dacă îmi 
făgăduiţi să staţi pe locurile voastre şi orice-ar fi să auziţi, 
să nu vă ridicaţi, până ce n-am s-ajung la capătul povestii 
mele. 


După ce toţi făgăduiră să-i împlinească voia, cum într- 
acestea masa fusese strânsă, cavalerul se aşeză lângă 
femeie şi zise după cum urmează: 

— Cinstiţi meseni, această doamnă e servitorul credincios 
de care v-am vorbit la începutul prânzului. Puţin iubită de ai 
ei, a fost zvârlita în stradă cum zvârli un lucru de prisos, de 
unde am cules-o eu şi-am smuls-o din puterea morţii prin 
îngrijirea ce i-am dat, drept care, Dumnezeu văzând iubirea 
mea, din trup hidos precum era, mi-a hărăzit-o mai 
frumoasă de cum era înainte. Dar ca să pricepeţi mai 
limpede cum s-au săvârşit acestea toate, am să vă înşir pe 
scurt povestea. 

Şi luând-o de la capăt, de când se îndrăgostise de doamna 
Cătălina, le povesti pe rând tot ceea ce se în-tâmplase, spre 
uimirea tuturor, şi pe urmă adăugă: 

— După toate acestea, dacă nu v-aţi schimbat cumva 
părerea şi mai cu seamă Niccoluccio, se cheamă că femeia 
aceasta pe drept cuvânt este a mea şi nimeni n-are dreptul 
să mi-o mai ceară înapoi. 

La cuvintele acestea nimeni nu răspunse nimic, as-teptând 
dimpotrivă ca messer Gentile să-şi urmeze vorba. 
Niccoluccio precum şi alţi meseni dimpreună cu doamna 
Cătălina lăcrămau de milă; atunci messer Gentile se ridică 
în picioare şi luând copilaşul în braţe şi pe doamnă de 
mână, se îndreptă către Niccoluccio şi-i zise: 

— Nu te teme, seniore! Eu nu-ţi înapoiez soţia de care ai 
tăi şi-ai ei s-au lepădat cu nepăsare, ci vreau să-ţi dăruiesc 
pş. Femeia aceasta care îmi e cumătră şi pe copilul ei, de 
care sunt încredinţat că tu l-ai zămislit şi pe care eu l-am 
botezat cu numele ce-l porţi; de-a stat în casa mea aproape 
trei luni încheiate, te rog să nu-ţi precupeţeşti din pricina 
aceasta iubirea ce i-o porţi; îţi jur pe Dumnezeul meu care 
mi-a aprins în piept iubirea pentru dânsa - - poate anume 
ca prin ea, prin dragostea aceasta, s-o mântui cum am 
mântuit-o din ghearele morţii - că nicicând n-a vieţuit la ea 
acasă, lângă părinţii ei sau mai pe urmă lângă tine, în chip 


mai drept şi mai cinstit decât aici, cu mama rnea, în propria 
mea casă. 

Şi zicând astfel, se întoarse către Cătălina şi-i spuse: -” 
Doamnă, te dezleg de tot ce mi-ai făgăduit şi slobodă te las 
în braţele lui Niccoluccio. 

Şi după ce conduse femeia şi copilul în braţele bărbatului, 
se aşeză la locul lui. Niccoluccio îşi întâmpină cu dragoste 
nevasta şi copilul, cu atât mai bucuros cu cât mai fără de 
nădejdi fusese înainte şi îi mulţumi cavalerului pre cât putu 
mai bine. Ceilalţi, care lăcrămau de milă, îl lăudară din 
belşug pentru purtarea lui şi aşijderea fu lăudat de toţi câţi 
îi aflară fapta. Femeia fu primită apoi cu mare bucurie de-ai 
> ei şi multă vreme încă cei din Bologna o priviră cu 
încântare ca pe una ce aproape că înviase din morţi; cât 
despre cavaler, el vieţui mereu în bună prietenie cu 
Niccoluocio, cu ai lui şi cu-ai madonnei Cătălina. 

Ce ziceţi dar de toate acestea, preabinevoitoare doamne? 
Socotiţi oare fapta unui rege care-şi dă sceptrul şi coroana, 
aceea a unui preot care împacă pe un tâlhar cu papa fără a 
da nimica de la dânsul sau fapta unui moşneag care îşi 
întinde singur gâtul cuţitului unui duşman, vrednice de a 
sta alături de fapta lui messer Gentile? A lui messer Gentile, 
care, tânăr şi plin de foc, deşi îndreptăţit fiind să ţină 
pentru sine ceea ce alţii aruncaseră din nebăgare de 
seamă, iar el spre norocul lui culesese, totuşi nu numai c-a 
ştiut să-şi stă-pânească ardoarea, dar a mai şi înapoiat, deşi 
o avea în mâna lui, pe feme'ia îndrăgită pe care o dorea din 
adâncul sufletului şi pe care se străduise în fel şi chip s-o 
aibă. De bună seamă niciuna din faptele istorisite n-o poate 
întrece pe aceasta. 

Povestea a cincea 

Madonna Dianora ii cere lui messer Analdo o grădină tot 
atât de frumoasă în ianuarie ca şi în mai; messer Anaaldo i- 
o dă cu ajutorul unui vraci. Soţul ma-donnei Dianora o lasă 
să împlinească dorinţa lui messer Ansaldo, care, mişcat de 
mărinimia soţului, o dezleagă pe femeie de făgăduinţa ei şi 


la rândul lui vraciul îl dezleagă pe messer Ansaldo de 
făgăduinţa lui, fără să-i ia nimica în schimbMărinimia lui 
messer Gentile fusese ridicată în slăvi de către cavaleri şi 
doamne, când regele îi porunci Emiliei să urmeze; dânsa, 
cu îndrăzneală în glas, de parcă atât ar fi aşteptat, prinse a 
grăi precum urmează: 

— Gingaşe doamne, nimeni n-ar putea spune pe bună 
dreptate că fapta lui messer Gentile n-a fost, cu adevărat 
măreaţă; cu toate acestea însă nu-i greu să dovedeşti că 
omul poate şi mai mult şi am să vă arăt aceasta prin 
istorioara mea. 

În Friuli, ţinut cam răcoros, ce-i drept, dar totuşi 
înfrumusețat de munţi înalţi, de râuri şi de fântâni cir ape 
limpezi, se află un oraş căruia îi zice Udine şi în oraşul ăsta 
trăia pe vremuri o femeie frumoasă şi de neam, madonna 
Dianora, nevasta unui bogătaş numit Gilberto, om plăcut şi 
foarte cumsecade. Doamna, mulţumită însuşirilor ei, se 
învrednici pe drept cuvânt de dragostea aprinsă a unui 
nobil cu renume pe care îl chensa messer Ansaldo 
Gradense, om întreprinzător, şi pretutindeni cunoscut prin 
faptele-i de arme şi curtenia lui. Dar nobilul acesta, deşi 
iubea cu patimă şi se căznea să facă tot ce-i vedea în putere 
spre a fi şi el iubit - cerând adesea doamnei prin soli şi prin 
solii să-i mulţumească dragostea - se străduia zadarnic. 
Doamna, căreia i se cam urâse de atâta stăruinţă, văzând că 
nu e chip să scape de el şi de iubirea lui, cu toate că 
niciodată nu-i împlinise vreo dorinţă, cugetă să-i ceară un 
lucru, după părerea ei cu neputinţă de făcut, şi într-acest 
chip să-l alunge; de aceea, într-o bună zi îi spune unei 
femei, care venea adeseori la ea trimisă de bărbat, aşa 
precum urmează: 

— Femeie, uite ce-i: mi-ai spus de multe ori că messer 
Ansaldo mă iubeşte mai presus de orice şi mi-ai adus din 
partea lui daruri de toată frumuseţea, pe care însă eu nu 
vreau să le primesc, pentru că niciodată n-aş consimţi de 
dragul lor să-l îndrăgesc şi să-i fac voia; dar, dacă aş fi 


încredinţată că mă iubeşte într-adevăr atâta pre cât spui, 
nu încape îndoială că l-aş iubi şi eu şi-aş face tot ce-mi cere. 
De aceea, dacă ar vrea să-mi dovedească lucrul ăsta 
îndeplinindu-mi o dorinţă, eu voi fi gata să-l ascult. 

Femeia întrebă atunci: 

— Şi ce anume ai dori să facă pentru dumneata? La care 
doamna îi răspunse: 

— Uite ce vreau: poftesc să am în luna lui ianuarie aicea, 
în oraşul ăsta, o grădină plină de flori, de iarbă verde şi de 
copaci stufoşi, întocmai precum sunt grădinile în mai; iar 
dacă nu-i în stare să-mi dea grădina asta, să nu mai cuteze 
niciodată să-mi trimită vorbe prin tine sau prin alţii, căci 
dacă mă mai necăjeşte n-am să tac ca până acum, ci am să 
mă plâng bărbatului şi rudelor mele, făcând tot ce-mi va sta 
în putinţă să scap de el într-acest chip. 

Cavalerul, când auzi ce-i cere doamna, deşi dorinţa ei i se 
păru nespus de grea şi aproape de neînfăptuit şi deşi 
cunoştea prea bine că-i cere lucrul ăsta numai pentru a-i 
smulge lui până şi ultima nădejde, se hotări să încerce să 
facă ce-i şedea în puteri. Trimise dar în toată lumea soli, 
căutând să afle pe cineva care să-i deie vreun ajutor sau 
vreo povaţă şi în cele de pe urmă dădu peste un vraci care îi 
făgădui - pentru o răsplată grasă - să facă şi minunea asta 
cu ajutorul vrăjilor. Messer Ansaldo, după ce se înţelesese 
cu el să-i plătească o grămadă de bani, se apucă să aştepte 
vremea statornicită. lar când veni în sfârşit şi iarna şi 
acoperi totul cu gheaţă şi zăpadă, pe un ger cumplit vraciul 
făcu astfel ca pe o câmpie de toată frumuseţea, care se afla 
lângă oraş, să apară peste noapte, în prima zi a lui ianuarie 
(precum mărturiseau aceia ce-o văzuseră), o grădină 
minunată, cum nu s-a mai văzut nicicând, plină de ierburi şi 
de pomi cu roade de tot soiul. Messer Ansaldo, de îndată ce- 
o văzu, bucuros nevoie mare puse să-i culeagă cele mai 
mândre poame şi cele mai frumoase flori din câte se aflau 
într-însa şi le trimise pe ascuns iubitei lui, poftind-o să vină 
şi să vază grădina ca să-şi deie seama de dragostea ce i-o 


purta şi să-şi aducă aminte de cele ce-i făgăduise cu 
jurământ; drept care să-şi ţină vorba dată, ca o femeie de 
cuvânt ce se afla a fi. 

Doamnei, care auzise de la mulţi despre gradina aceea, 
când mai văzu şi poamele şi florile trimise, îi păru rău de 
cele ce făgăduise. Cu toate acestea însă, cum era dornică să 
vază minunăţia aceea, se duse dimpreună cu alte doamne 
din oraş până la locul unde înflorise grădina, iar apoi, 
uimită peste fire, după ce-i lăudă cu prisosinţă frumuseţea, 
se întoarse amărâtă ca vai de ea acasă, gândindu-se la 
preţul cu care se îndatorase ' pentru grădina aceea, şi atât 
de mare îi fu durerea, încât, cum nu era în stare să şi-o 
păstreze ascunsă, bărbatul ei îşi dete seama şi vru cu orice 
preţ să afle ce anume i-o pricinuia. Dintru-nceput femeia se 
ruşina să-r spună; dar mai apoi, silită fiind, îi spuse toată 
împrejurarea. Gilberto, auzind-o, se mânie tare la început; 
pe urmă însă, cugetând la gândul fără de prihană care o 
îndemnase pe femeie să ceară treaba aceea, îşi birui mânia 
şI luându-şi seama îi zise: 

— Iubită Dianoră, nu-i sade bine unei femei cinstite şi 
înțelepte să deie ascultare unor atare vorbe şi nici să-şi puie 
la bătaie cu nici un preţ propria ei cinste. Cuvintele ce prin 
auz pătrund până la inimă ascund ! puteri cu mult mai mari 
decât cred unii oameni şi pentru îndrăgostiţi. 

— Yproape totu-i cu putinţă. Răii ai făcut întâi şi întâi 
pjntru că ai ascultat vorbele lui messer Ansaldo şi apoi 
pentru că ai primit să te tocmeşti cu el. Dar, fiindcă eu te 
ştiu cu inimă curată, ca să te scap de jurământul cu care te- 
ai legat, am să te las să faci ceea ce nimeni altul nu cred că 
te-ar lăsa; şi asta cu atât mai mult cu cât mi-e teamă şi de 
vraciul pe care îndrăgostitul tău - dacă ar vedea că-l 
păcăleşti - s-ar putea să-l asmuţească cu rele împotriva 
noastră. De aceea să te duci la el si, dacă poţi, să faci astfel 
încât să te deslegi de juruinţa dată păstrân-du-ţi neîntinată 
cinstea; iar dacă altfel nil se poate, dă-i pentru o dată 
trupul, dar nicidecum şi sufletul. 


Femeia, ascultând cuvintele bărbatului, plângea şi 
susţinea morţiş că n-avea să primească din parte-i un hatâr 
ca ăsta. Dar, deşi ea se împotrivea cu încăpăţi-nare, 
Gilberto rămase neclintit în hotărârea lui, astfel încât a 
doua zi, încă din zorii zilei, fără să piardă vremea gătindu- 
se prea mult, doamna se duse acasă la messer Ansaldo, 
însoţită de-o slujnică şi de doi slujitori. Messer Ansaldo se 
minună din cale-afară când auzi că doamna venea să-l 
cerceteze şi, sculându-se degrabă, puse să-l cheme pe vraci 
şi-i zise: 

— Poftesc să vezi cât de mult bine mi-au dobândit vrăjile 
tale. 

Şi ieşind în calea doamnei, fără a fi mânat de pofte 
ruşinoase, o primi cu multă cuviinţă şi, după ce-o conduse 
dimpreună cu toţi ceilalţi şi o pofti să şază într-o cameră 
frumoasă în care ardea un foc mare, îi zise: 

— Doamnă, dacă iubirea îndelungată pe care ţi-am purtat- 
o e vrednică de vreo răsplată, te-aş ruga să fii aşa de bună 
şi să-mi arăţi ce pricină te-a îndemnat să vii cu slujitorii 
dumitale la ceasul ăsta aici la mine. 

Doamna răspunse ruşinată şi cu ochii plini de lacrimi: 

— Messere, n-am venit aici mânată de iubire şi nici de 
făgăduinţa pe care ţi-am făcut-o, ci numai şi numai din 
pricina bărbatului meu, care - vădind mai multă grijă faţă 
de dumneata şi de dovada dragostei smintite ce mi-o porţi 
decât faţă de cinstea mea şi-a lui - - m-a îndemnat să vin; 
drept care la porunca lui sunt gata de-astă dată să-ţi 
împlinesc orice dorinţă. 

Messer Ansaldo se minună şi rămase înmărmurit de cele 
ce spunea femeia; drept care, înduioşat de mărinimia lui 
Gilberto, simțind că patima iubirii i se preschimbă în milă, 
zise: 

— Doamnă, ferească Dumnezeu, de vreme ce-i aşa cum 
zici, ca tocmai eu să vatăm cinstea acelui ce simte milă 
pentru iubirea mea; de aceea cât vei sta la mine am să mă 


port cu dumneata cum m-aş purta c-o soră, iar dacă vei 
pofti să pleci, n-am să mă împotrivesc: un 

— Decameronul voi. III - cd. 80 singur lucru vreau să-ţi 
cer şi anume să-i mulţumegşti bărbatului dumitale cu acele 
mulţumiri ce le vei crede de cuviinţă pentru mărinimia lui şi 
de acu înainte să-i spui că va avea în mine un frate şi un 
slujitor. 

Femeia, auzind cuvintele acestea, răspunse mai bucuroasă 
ca oricând: 

— Ţinând seama de felul în care pururi te-ai purtat, n-aş fi 
putut să cred pentru nimica în lume că n-ai să-mi dovedeşti 
aceeaşi curtenie şi-acu ca întotdeauna; de aceea îţi rămân 
pe veci îndatorată. 

Şi luându-şi rămas bun, se întoarse la Gilberto cu 
însoțitorii ei şi-i povesti cele întâmplate, drept care apoi cei 
doi bărbaţi legară între ei o strânsă prietenie. 

Vraciul, căruia messer Ansaldo se pregătea să-i deie 
răsplata cuvenită, văzând mărinimia pe care * i-o vădise 
Gilberto lui messer Ansaldo şi acesta de pe urmă ma-donnei 
Dianora, zise: 

— Să mă păzească Dumnezeu, de vreme ce mi-a dat să văd 
cât de mărinimos s-a dovedit Gilberto fiind vorba despre 
cinstea lui şi dumneata când a fost vorba de dragostea 
domniei-tale, ca eu să nu m-arăt la rândul meu la fel de 
darnic fiind vorba de răsplata mea; păstreaz-o deci, căci 
dumitale ţi se cuvine s-o păstrezi. 

Cavalerul se ruşina şi se căzni în fel şi chip să-l facă să 
primească, dacă nu tot, măcar o parte din ceea ce-i era 
dator, dar când văzu că e în zadar, cum vraciul - ce într-a 
treia zi făcu să piară grădiniţa - se pregătea acum de ducă, 
îşi luă rămas bun de la el si, stăvilindu-şi dragostea cea 
ruşinoasă în piept, rămase însufleţit de simţăminte 
prieteneşti faţă de doamna Dianora. 

Ce-am mai putea adăuga la asta, preadrăgălase doamne? 
Credeţi c-ar fi cu cale să aşezăm alături femeia aproape 
moartă şi dragostea slăbită de pierderea nădejdii, să le 


aşezăm alături zic, de multa dărnicie a lui messer Ansaldo, 
care iubea cu patimă înflăcărat de noi nădejdi şi care 
ajunsese să pună mâna în sfârşit pe prada mult râvnită? Eu, 
după a mea părere, socot că-i o prostie să crezi că dărnicia 
de care a dat dovadă messer dei Carisendi poate să fie 
asemănată cu aceasta de pe urmă. 

Povestea a şasea 

Regele Carlo se îndrăgosteşte la bătri-neţe, în culmea 
gloriei, de o copilă, dar până la urmă ruşinându-se de 
nebunia lui, o mărită bine pe ea precum şi pe sora ei. 

Prea lung s-ar dovedi la vorbă acela care ar vrea să 
povestească pe îndelete câte au vorbit doamnele noastre 
despre madonna Dianora, căznindu-se să hotărască care 
din trei, Gilberto, messer Ansaldo ori poate vraciul, s-a 
arătat mai darnic. Regele le lăsă să se sfădească o vreme, 
dar după aceea îi porunci Fiammettei să spună mai departe 
spre a pune capăt sfadei şi dânsa fără în-târziere începu: 

— Frumoase doamne, credinţa mea de totdeauna a fost că 
într-o tovărăşie ca a noastră se cuvine să se vorbească într- 
un fel mai îngăduitor, as zice, astfel ca lucrurile spuse să nu 
fie prilej de ceartă prin tâlc-ul lor prea îndrăgit, căci 
certurile de acest fel îşi află loc mai potrivit printre studenţi 
şi în şcoli decât aicea între noi, care abia de ne pricepem să 
mânuim furca şi fusul. De aceea, eu, deşi nutresc o 
oarecare îndoială în legătură cu ce-aţi spus, văzându-vă 
puse pe sfadă, o las deoparte şi vă spun în schimb o 
istorioară, nu despre un om de rând, ci despre un rege 
falnic, care prin dărnicia lui nu şi-a întinat nicidecum 
cinstea. 


Fieştecare aţi auzit vorbindu-se de multe ori despre 
bătrânul rege Carlo, întâiul, cum i se mai zice, care prin 
vitejia lui şi prin izbânda dobândită asupra lui Manfred a 
făcut astfel ca ghibelinii să fie alungaţi din Florenţa şi în 
locul lor să vie guelfii. Din pricina aceasta un cavaler, pe 
nume messer Neri degli Uberti, fiind nevoit şi el să plece 
din oraş cu toţi ai săi şi cu bani mulţi, se gândi să caute 
sprijin şi ocrotire chiar la rege, şi ca să-şi isprăvească viaţa 
în tihnă şi întru bunăstare pe un loc mai singuratic, se 
statornici în Distabia, la Castel da Mare. Acolo, nu departe 
de celelalte aşezări, îşi cumpără o moşioară în mijlocul 
castanilor, măslinilor şi alunilor de care era plin ţinutul şi îşi 
dură pe ea o casă mare şi frumoasă, cu o grădină minunată, 
în care - - având la îndemână belşug de apă curgătoare - 
făcu la mijloc un havuz, după obiceiul italian, pe care îl 
umplu cu peşti. 

Acu, în timp ce cavalerul nu se gândea la altceva deeât la 
felul în care să-şi înfrumuseţeze din zi în zi mai mult 
grădina, se întâmplă ca regele * - cum vremea era caldă - 
să meargă la Castel da Mare să se odihnească oleacă; şi 
acolo, auzind că se afla prin apropiere o grădină din cale- 
afară de frumoasă, dori şi el s-o vază. Aflând însă a cui era, 
se chibzui c-ar fi cu cale s-arate cavalerului, care îi era 
duşman, mai multă prietenie decât i-ar fi vădit altfel şi îi 
trimise vorbă că în seara următoare avea să vie însoţit de 
patru credincioşi de-ai săi, să cineze în taină, la dânsul în 
grădină. Messer Neri fu foarte bucuros de întâmplarea asta 
şi după ce orândui ospăţul în chip falnic şi hotărî cu slujitorii 
ce avea să facă fiecare, primi pe rege în grădină pre cât 
putu mai bine. Regele Carlo îi cercetă şi-i lăudă grădina şi 
casa, iar apoi, după ce se spălă pe mâini, se aşeză la una din 
mesele aşternute lângă havuz şi porunci contelui Guido di 
Montforte, unul din cei ce-l însoțeau, să şadă de o parte a 
lui, lui messer Neri de cealaltă, iar celorlalţi însoțitori care 
veniseră cu el le porunci să stea la masă după tipicul 
rânduit de către gazdă. Apoi bucatele alese şi vinurile 


scumpe se perindară în linişte, ' cu bună rânduială şi fără 
nici o zarvă, lucru de care regele fu foarte mulţumit. 

În vreme ce mânca voios şi în sinea lui se bucura de locul 
acela singuratic, intrară în grădină două copile tinerele, ca 
de vreo cincisprezece ani, bălaie cum e -aurul, cu pletele 
încârlionţate şi încununate cu verbină, frumoase şi gingaşe 
la faţă, de-ai fi zis că-s îngeri po-gorâţi din ceruri; şi 
amândouă aveau pe ele veşmânt ţesut din în subţire şi alb 
ca spuma laptelui, strimt de la brâu în sus, iar de la brâu 
spre poale larg şi lung pân' la călcâie. Cea care păşea 
înainte ducea cu mâna stingă în spate nişte năvoade de 
pescar şi în dreapta o nuieluşă lungă. Cealaltă, ce-i păşea 
pe urme, ducea pe spate o tigaie, sub braţul stâng o. 
legătură de vreascuri, un trepied în mână şi-n dreapta un 
ulcior de untdelemn şi o luminare. Regele se miră nespus 
când le văzu şi aşteptă cu sufletul la gură să vază ce 
însemnează asta. Copilele păşiră în faţa lui şi îmbujorate de 
ruşine făcură o plecăciune adâncă; apoi se apropiară de 
marginea havu-zului şi cea care ducea tigaia, după ce-o 
puse jos şi-şi lepădă povara, luă nuieluşa, adusă de cealaltă 
copilă şi amândouă dintr-o dată se scufundară în havuz, a 
cărui apă le ajungea până în dreptul pieptului, între acestea 
o slugă de-a lui messer Neri aprinse iute focul, puse tigaia 
pe trepied şi, după ce turnă uleiul în ea, se puse să aştepte 
ca fetele să-i zvârle peşte. Ele, în timp ce una stârnea cu 
nuieluşa peştii, iar cealaltă întindea năvodul, prinseră o 
mulţime. de peşti, spre marea desfătare a regelui care 
privea. cu multă luare-aminte, şi, după ce zvârliră vreo 
dţiva slujitorului, care îi punea în tigaie la fript aproape vii, 
se apucară să aleagă - precum fuseseră învăţate - pe cei 
mai mari şi mai fru-mOşi şi să-i azvârle în sus pe masă, în 
faţa regelui, a contelui Guido şi a părintelui lor. Peştii săltau 
în sus pe masă, bucurând ochii regelui, care îi prindea voios 
şi-i azvârlea din nou spre fete; într-acest chip se des-fătară 
până ce slujitorul sfârşi de prăjit peştii, care pe urmă, la 
porunca lui messer Neri, fură aduşi la masă în faţa lui 


Carlo,. Mai. Mult aşa ca trufandale decât ca cine ştie ce 
bunătate de mâncare. Copilele, văzând că peştele e fript, 
cum pescuiră îndeajuns, ieşiră din havuz cu albul lor 
veşmânt lipit de piele, astfel încât prin străvezimea lui li se 
vedea tot trupul, şi luându-şi fiecare povara ei în spate 
trecură ruşinoase prin faţa înaltului oaspe şi apoi intrară în 
casă. 

Regele, contele şi ceilalţi care slujiseră la masă priviseră 
îndelung la fete şi fiecare în sinea lui le lăudase frumuseţea, 
multa drăgălăşenie şi bunele deprinderi, dar nimănui nu 
plăcură atât cât îi plăcură lui Carlo. Căci el, când fetele 
ieşiră din apă, le privise cu atâta luare-aminte fieştecare 
părticică a trupului, încât în clipa aceea chiar dacă l-ai fi 
împuns cu 'acul şi tot n-ar fi simţit nimic; şi tot gândindu-se 
la ele, fără să ştie cine sunt, simţi că i se aprinde în suflet un 
dor chinuitor de a le fi şi el pe plac şi pricepu din asta că-i 
gata să se îndrăgostească, de n-are grijă a se păzi; dar nu 
ştia nici el pe care dintre fete o place mai cu osebire, căci 
amândouă semănau ca două picături ele apă. După ce se 
gândi o vreme la toate lucrurile astea, se întoarse către 
messer Neri şi-l întrebă cine erau copilele acelea; la care 
messer Neri zise: 

— Măria-ta, sunt fetele mele şi sunt născute deodată; pe 
una am numit-o Ginevra cea frumoasă, iar celeilalte îi zicem 
Izolda cea bălaie. 

Regele lăudă cu prisosinţă fetele şi-l îndemnă pe messer 
Neri să le mărite bine; dar dânsul îşi ceru iertare, zicând că 
n-are cum. 

Cum masa era pe sfârşite şi numai poamele lipseau, 
copilele, înveşmântate în nişte laibăraşe de borangic, se 
înfăţişară cu două talere uriaşe de argint pline cu toate 
poamele ce se găseau la vremea aceea a anului, pe care le 
aşezară pe masă în faţa regelui. Apoi, făcând vreo câţiva 
paşi şi dându-se mai înapoi, porniră a cânta un cântec care 
începea astfel: 

Iubire, să spun n-aş putea, Pe larg, până unde-am ajuns. 


Şi atât de dulce cântau, încât regelui, care le asculta şi le 
privea cu desfătare, i se părea că toate cetele îngereşti se 
pogorâseră din ceruri anume spre a-i cânta. Şi, după ce 
sfârşiră, îngenuncheară în faţa lui şi îi cerură voie să se 
întoe. Reă în casă, iar el le învoi cu faţa zâm-bitoare, deşi în 
Jinea lui îi părea rău că pleacă. Sfârsin-du-se aşadar 
ospăţul, după ce regele cu ai săi încălecară şi-l lăsară pe 
messer Neri într-ale lui, porniră la drum către palat, 
vorbind de una şi de alta. 

Ajuns acasă, regele, care îşi ţinea ascunsă iubirea, deşi nu 
era chip să poată da uitării - - oricâte griji ar fi avut - 
drăgălăşenia şi farmecul Ginevrei cea frumoasă, de dragul 
căreia îi iubea şi sora fiindcă-i semăna, se încurcă în aşa 
măsură în iţele iubirii, încât nu mai putea să-şi ieie'gâmM 
de la fată. De aceea, încercând s-arate că alte pricini îl 
îndeamnă, legă o prietenie strânsă cu messer Neri şi începu 
să-l cerceteze foarte des acasă, în grădina lui, pentru ca în 
felul ăsta s-o vază pe Ginevra. Şi într-o bună zi, simțind că 
nu mai poate răbda văpaia dragostei, neştiind ce altă cale 
să aleagă, îi dădu prin gând să ieie cu de-a sila pe fete de la 
tatăl lor - şi nu numai pe una, ci pe amândouă deodată - 
drept oare îşi destăinui contelui Guido dragostea şi 
gândurile lui ascunse. Contele, om cu scaun la cap, îi zise: 

— Măria-ta, mă miră foarte cele ce-mi spui, cu atât mai 
mult cu cât socot că îţi cunosc mai bine ca oricare altul 
deprinderile şi purtarea încă din fragedă pruncie. Şi fiindcă 
nu mi s-a părut c-ai încercat în tinereţe, când dragostea ar 
fi putut mai lesne să te prindă în mreje, o patimă ca asta, 
mă miră aşa de mult s-aud cum că iubeşti cu adevărat 
acum, în pragul bătrâneţii, încât toată povestea asta mi se 
pare o minune; şi dacă mi-ar fi slobod mie să viu cu o 
mustrare şi să te dojenesc, as şti fără îndoială ce s-ar cădea 
să-ţi spun, de stau şi mă gândesc că te afli încă înarmat într- 
un regat abia învins, în mijlocul unui popor necunoscut, 
viclean, şi oricând. Gata de trădare, prins până peste cap de 
treburile împărăției şi alte multe socoteli, şi totuşi * - deşi 


nici ri-ai ajuns măcar să te aşezi ca lumea aici - printre 
atâtea alte griji mai afli a face loc şi dragostei înşelătoare. 
Aceasta nu e faptă de rege inimos, ci mai degrabă joacă de 
copilandru fluşturatic. Şi ceea ce-i cu mult mai rău e că ţi-ai 
pus în gând să-i răpeşti copilele bietului cavaler care te-a 
omenit peste puteri în casa lui şi ca să te cinstească cu şi 
mai multă râvnă ţi-a arătat copilele aproape dezbrăcate, 
vădind prin fapta aceasta încrederea ce-o are în măria-ta şi 
încredințarea că eşti un rege adevărat şi nu o fiară 
hrăpăreaţă. Uitat-ai oare aşa curând că tocmai silnicia cu 
care s-a purtat Man-fred cu femeile ţi-a înlesnit intrarea în 
regatul ăsta? S-a săvârşit vreodată trădare mai cumplită şi 
vrednică de veşnic chin decât ar fi aceea să răpeşti celui ce 
te cinsteşte nădejdea, mângâierea şi însăşi cinstea lui? Ce- 
ar zice lumea dac-ai face-o? Crezi poate că-i de ajuns să 
spui: Dac-am făcut-o, e numai fiindcă-i ghibelin? * Să fie 
asta oare dreptatea unui rege? Aşa să fie răsplătiți - oricine 
ar fi să fie ei - aceia care caută sprijin în braţele lui tari? Îţi 
amintesc, măria-ta, că e nespus de mare cinste aceea de a fi 
învingătorul lui Manfred, dar e de mii de ori mai mare să te 
învingi pe tine însuţi; de aceea, tu, care se cade să-i 
dojeneşti pe ceilalţi, în-vinge-te pe tine însuţi şi stăpâneşte- 
ţi pofta, spre a nu mânji cu atare pată ceea ce-ai dobândit în 
chip atât de glorios. 

Cuvintele acestea îl împunseră amarnic pe rege şi-l durură 
cu atât mai mult, cu cât ştia prea bine că sunt adevărate; de 
aceea, după ce oftă din greu şi de mai multe ori, grăi: 

— De bună seamă, conte, pentru viteazul încercat e mult 
mai lesne să învingă orice vrăjmaş, oricât de tare, deci t să- 
şi biruiască şi să-şi înfrângă poftele; dar, deşi-i mare 
amărăciunea şi mari sunt puterile care-ţi trebuiesc la asta, 
cuvintele ce mi le-ai spus m-aţâţă atât 'de tare, încât am să- 
ţi arăt cât de curând prin fapte că, precum ştiu să înfrâng 
pe alţii, mă ştiu înfrânge şi pe mine. 

La puţină vreme după aceea regele se întoarse la Napoli şi 
acolo, atât pentru a-şi lua singur orice prilej de-a săvârşi 


vreo faptă ruşinoasă, cât şi pentru a-l răsplăti pe cavaler 
pentru cinstirea pe care i-o vădise, se. Hotări să le mărite 
pe cele două fete - - nu ca pe fetele, lui Neri, ci ca pe 
propriile lui fiice - deşi îi era nespus de greu să-i deie 
altcuiva în dar ceea ce el râvnea să aibă mai mult ca orişice 
pe lume. Şi, după ce le înzestra regeşte pe amândouă, cu 
învoirea părintelui lor, pe Gi-nevra cea frumoasă o dădu de 
nevastă lui messer Maf-feo de Palizzi, iar pe Izolda cea 
bălaie lui messer Gui-glielmo della Magna, doi cavaleri de 
viţă veche şi arnâri-doi baroni; iar după ce le dădu, plecă 
mâhnit de moarte în Puglia şi acolo îşi mistui atât de bine 
poftele prin muncă şi trudă zilnică, încât sfărâmă şi lepădă 
cătuşele iubirii, trăind pe urmă slobod de patima aceasta 
pân' la sfârşitul vieţii sale. 

Se vor afla pesemne unii care să zică bunăoară că. 

— lo nimica toată pentru un rege să mărite două copile 
tinerele; e adevărat, nimic de zis; dar e cu mult mai greu ca 
un rege îndrăgostit să facă treaba asta şi s-o mărite pe 
aceea pe care o iubeşte, fără să fi cules de pe urma 
dragostei acesteia o frunză, o floare sau un fruct. lată 
aşadar cum s-a purtat măritul rege Carlo, care a ştiut să-l 
răsplătească pe cavaler cu prisosinţă şi, biruindu-se pe sine 
cu suflet dârz, i-a măritat cu cinste ambele copile. 

Povestea a şaptea 

Regele Petru, auzind ce mult îl îndrăgeşte Lisa, care de 
dragul lui zăcea la pat bolnavă, o mângâie cu vorbe bune şi 
fata se întremează. Apoi o mărită cu un tânăr nobil, îi dă o 
sărutare pe frunte şi-i făgăduieşte să fie cavalerul ei. 

Fiammetta îşi isprăvise povestea şi dărnicia regelui fusese 
foarte lăudată, deşi unele doamne - ca ghibeline ce erau * - 
n-ar fi dorit s-o laude, când Pampiinea, la po-runoa regelui, 
începu astfel: 

— Cinstite doamne, nu-i înţelept care să nu împărtăşească 
părerea dumneavoastră despre preatbuin-ul rege Carpi, 
afară doar die-i poartă cumva pilea cHn alte pricini; dar 
fiindcă mi-a venit în minte o faptă tot atât de vrednică de 


laudă precum a fost şi aceasta, făptuită de-un duşman al 
regelui sus amintit faţă de-o tânără copilă din orăşelul 
nostru, am să v-o povestesc cu drag. 

(Pe vremea rând francezii fură izgoniți din Sicilia, trăia la 
Palermo un florentin de-al nostru, om foarte bogat, pe nume 
Bernardo Pucicm; sipiţer de meserie, care avea de la 
nevastă o fată, mimai una, ide vârsta măritişului şi cit se 
poate de frumoasă. Or, cum la vremea aceea re-gele Petru 
de Anagon ajunse domn în insulă, el dimpreună cu ai săi, 
orândui cu acest prilej o mare serbare la Palermo. La 
serbarea aceasta copila lui Bernardo, pe care o chema Lisa, 
văzu de la o fereastră unde se afla cu alte doamne, pe rege, 
care alerga, lup-tându-se în turnir după tipicul catalan, şi îi 
plăcu atât de mult, încât, privindu-l cu nesaţ ba azi, ba 
mâine, pân' la urmă se îndrăgosti cu patimă de el; iar după 
ce serii 85 bările se isprăviră, şezând mereu în casă, nu mai 
putea să. se gândească la altceva decât la rege şi la iubirea 
asta înaltă. Şi fiindcă-şi dădea seama că ea era o fată de 
rând, gândul acesta o mâhnea peste măsură, căci n-o lăsa 
să tragă nici o nădejde de mai bine. Cu toate acestea însă 
nu se îndura să-l dea uitării pe rege şi, de frică să n-o 
păţească şi mai rău, nu cuteza să-şi spuie focul. Regelui nu-i 
păBa de ea, căci n-o băgase în seamă şi treaba asta o 
îndurera pe fată peste fire. Din pricina aceasta, cum 
dragostea creştea în ea din ce în ce mai mare şi zi, de zi îi 
sporea mâhnirea, copila cea frumoasă nemaiputând răbda 
atâta chin şi suferinţă, căzu într-o bună zi la pat şi începu să 
se topească cum se topeşte neaua ciând o atinge soarele. 
Părinţii ei, mâhniţi de întâmplarea aceasta, o mângâiau cu 
vorbe bune şi se căzneau pe cât puteau să-i vie într-ajutor 
cu leacuri şi cu de. /ori; dar totul era în zadar, căci fata, 
deznădăjduită,. se hotărâse în sinea ei' cu dinadins să 
moară. 

Or, într-o bună zi - cum tatăl ei îi împlinea pe dată toate 
voile - - copilei îi dădu prin gând să încerce, până a nu muri, 
să-şi facă cunoscută iubirea ei regelui Petru - de-ar fi putut 


s-o facă în chip mulţumitor -* şi îşi rugă părintele să i-l 
aducă pe Minuccio. Mihuceio d'Arezzo trecea la vremea 
aceea drept cel mai iscusit îşi mai destoinic cântăreţ din 
gură şi lăută şi chiar şi regele îl primea şi-l asculte cu 
bucurie. Părintele copilei îşi închipui că fata vrea să-l audă 
cântând şi ca atare îi trimise vorbă lui Minuccio, iar el, am 
cumsecade, veni numaidecât; şi după c(c) o mângâie cu 
vorbe drăgăstoase, cântă diţi violă un cântec dulce şi apoi îi 
zise şi cu vocea vreo câteiva cântări, care în loc s-o mângâie 
pe copilă, precum credea el, o aţâţară şi mai mult, sporin- 
du-i chinul dragostei. După ce isprăvi Minuccio, copila zise 
c-ar dori să-i spuie câteva cuvinte, dar numai lui; drept 
care, după ce toţi ceilalţi plecară, îi spuse: 

— Minuccio, să ştii că te-am ales drept păstrător 
credincios al unei taine de-a mea, nădăjduind în primul 
rând că n-ai s-o spui decât cui îţi voi cere eu, şi în al doilea 
rând c-ai să m-ajuţi pre cât poţi; asta vroiam să-ţi cer. 
Trebuie să ştii, Minuocio dragă, că în ziua în care domnul 
nostru, regele Petru, a rânduit serbarea înscăunării sale eu 
l-am văzut luptând şi-ami prins din clipa aceea atâta drag 
de el, încât iubirea m-a adus în. Halul în care sânt acum; si, 
fiindcă ştiu cit de smintită şi de nepotrivită cu un rege e 
iubirea mea, cum nu-s în. Stare nici măcar s-o alin, necum 
s-o curm, nemaiputând să îndur atâba chin şi suferinţă, m- 
am hotărât să mor şi-aşa am să fac de bună seamă. Dar aş 
muri namân-gâiată de nu i-aş da dintâi de ştire cât îl iubesc; 
de aceea, fiindică nu cunosc pe nimenea care ar putea mai 
foiinedecât tine să-i spună taina mea, ţi-o încredinţez, 
nădăjduind c-ai să m-asculţi, şi, după ce-i vei spune, te rog 
să-tmi dai de ştire, ca să-mi dau sufletul împăcată şi. Să mă 
scap de atâta chin. 

După ce rosti plângând cuvintele acestea, tăcu; Mi-nuociio 
se miră nespus de sufletul dărz al fetei, cât şi de lioftărirea 
ei; dar, fiindcă îi părea rău de ea, află pe daită chipul în care 
s-o ajute şi-i zise: 


— Liso, vreau dintâi să fii deplin încredinţată c-am să-ţi 
păstrez drept sfântă taina şi pe urmă, lăudânduc-te pentru 
simţirea înaltă care te-a împins să îndrăgeşti un rege atâ't 
de falnic, să-ţi dăruiesc sprijinul meu, prin care - dacă vrei 
şi tu să nu mai pătimeşti atâta - nădăjduiesc să fac astfel, 
încât de astăzi în trei zile să-ţi pot aduce o veste bună; şi ca 
să nu mai pierdem vremea, mă pun de pe acum la treabă. 

Lisa ii mai rugă o dată să-i împlinească voia, fă-găfduindu-i 
să”'si aline printr-asta suferinţa şi apoi îi spuse să se ducă 
cu Dumnezeu. Minuocio, după ce plecă, Se întâlni cu unul 
pe nume Mâco da Siena, un meşter foarte iscusit în 
mânuirea versurilor şi atâta se rugă de el, până ce Miico ii 
scrise cântarea ce urmează: 

Ţie, Stăpână, îţi înalţ rugăminte, Iubitul mi-l caută şi 
spune-i ce dor 

Mă îmbie să mor 

De teamă ascunzându-i dorinţa-mi fierbinte. 

Genunchii mi-i plec şi te rog ou -ardoare Du-te, găseşte-l şi 
spune-i, că-n mine Pătruns-a iubirea, dulce licoare, Şi- 
adesea-l doresc cu plâns şi suspine; Spune-i că focul mă 
arde, mă doare. 

Că moarte" mi-o tem, că ceas să-mi aline 

Durerea nu ştiu, nici jarul din vine. 

Teamă şi dor pentru el pătimesc 

Şi pururi tânjesc. 

O, poartă-i, lubire, a mele cuvinte! 

De când cu săgeata-ţi în piept m-ai străpuns, Nu ştiu să-mi 
fi dat îndrăzneală vreodată Dorinţa pe faţă să-mi spun - nu 
pe-ascuns - O dată măcar, o singură dată Acelui ce-n suflet 
pe veci mi-a pătruns. 

Amarnic mă doare să mor nempăcată! Dorul ce-i port şi 
iubirea curată Şi lui poate dragi i-ar fi să le ştie, De-ar fi să 
mă-mbie Pnterea de-a-i spune ce inima-mi simte. 

Dar, de-atare-ţi fu vrerea, Stăpână, Sfr'nu-mi dai putere 
destulă să-i spun, Fie prin carte, prin semne, prin strună 
Durerea ce-n mine mocneşte, împreun Mâinile mele la tine, 


Stăpână, Iubitul mi-P Cată şi roagă-l de-i 'bun Aminte să ţie 
că-n inimă-adun Doruri şi chin din ziua în care Cu lancea, 
călare, Pornind, l-am văzut, la luptă fierbinte. 

Minuccio scrise iute pe vorbele acestea un cântec jalnic şi 
gingaş, precuim cerea povestea, şi-a treia zi se duse la 
curte, unde îl află pe rege tocmai pe când şedea la masă. 
Regele al rugă să-i cânte un cântec din violă şi-atunei 
Minuccio începu să-şi depene cântarea cu atâta duioşie în 
glas, încât toţi cei de faţă îl ascultau tăcuţi, cu răsuflarea 
curmată, de-ai fi jurat că sunt vrăjiţi, şi dintre toţi cel mai 
vrăjit se arăta chiar regele. Cit ce Minuocio isprăvi, regele 
Petru îl întrebă de unde ştia cântecul, căci lui i se părea că 
nu-l mai auzise. 

— Stăpâne, zise atunci Minuccio, ide abia s-au împlinit trei 
zile de când s-a scris cântarea asta. 

Şi fiindcă regele pofti să ştie cine o scrisese, Minuocio îi 
răspunse: 

— Nu pot să spun lucrul acesta decât măriei-lale. 

Regele, dornic de-a afla, puse să strângă masa şi după ce-l 
chemă la sine, Minuccio îi povesti împrejurarea de la capăt. 
Regele, bucuros de cele 'auzite, o lăudă cu prisosinţă pe 
Lisa şi adăugă că avea să-şi dovedească 'mila faţă de-o fată 
aşa de treabă; de aceea îi spuse lui Minuccio să meargă la 
copilă, s-o mângâie din partea lui şi să-i 'aducă ştirea că în 
aceeaşi zi, spre seară, avea' să meargă şi el la dânsa ca s-o 
vază. Minuecio, foarte bucuros de vestea ce-o ducea copilei, 
porni fără zăbavă la ea acasă, luându-şi viola, şi Ildupă ce-i 
istorisi în taină cele întâmplate, se apucă să-i cânte şi ei 
cântarea ce-o făcuse. Pata fu atât de mulţumită şi atât de 
bucuroasă, încât vădi pe dată imări semne de însănătoşire; 
si, fără ca ai casei să ştie sau să bănuiască nimic din toate 
acestea, ea începu s-aştepte cu dor ceasul înserării, în care 
regele urma să vie şi s-o vază. 

Regele, om mărinimos şi plin de bunătate, gândindu-se 
îndelung la cele spuse de Minuccio, cum o ştia pe fată şi-i 
(cunoştea frumuseţea, simţi că i se face milă de ea şi către 


seară, zicând că merge să se plimbe, încalecă şi merse 
drept la casa unde şedea spiţerul. Acolo, pă-trunzând într-o 
grădină minunată pe care o avea tatăl copilei, descăleca şi 
după o vreme îl întrebă pe Bernardo cum îi mai merge fetei 
lui şi dacă o măritase. Bernardo îi răspunse: 

— Mărila-ta, nu-l măritată, pentru că a fost şi încă e foarte 
bolnavă, deşi, ce-i drept, de astăzi după masă se simte 
foarte bine. 

Regele pricepu pe dată ce înseamnă întremarea aceasta şi 
zise: 

— Pe legea 'mea, ar fi păcat să piară aşa curând o fată aşa 
frumoasă; aş vrea s-o văd şi eu. 

Şi însoţit ide doi curteni şi de părintele copilei se duse în 
odaia ei şi de îndată ce intră se apropie de patul în care 
zăcea fata, care întrucâtva uşurată îl aştepta cu dor, şi 
apuciându-i mâna îi zise: 

— Copilă, ce însemnează asta? Eşti tânără şi ca atare s-ar 
cuveni s-ajuţi pe alţii, nu să te laşi răpusă de boală, aşa cum 
faci. Se poate treaba asta? Haide, te rog, de dragul meu, 
luptă niţel cu răul, ca să te vindeci cât de iute. 

Fata, simţindu-şi imâna atinsă de cel pe care îl iubea imai 
'mult ca orişice pe lume, deşi se ruşina puţin, era atât de 
fericită, încât i se părea că e de-a dreptul în rai; se strădui 
totuşi să lege vreo câteva cuvinte şi îi răspunse regelui: 

— Stăpâne, foto ala mi se trage din pricină că am-am 
supus cu slabele-mi puteri la încercări prea grele; dar 
mulţumită dumitale mă voi scăpa curând de ea. 

Din câţi se aflau de faţă, doar regele înţelesese cuvintele 
cu tâlc pe care le rostise fata şi ca atare o preţuia din ce în 
ce mai mult, blestemând soarta ce-o. Făcuse copila unui om 
de rând; şi după ce şezu ancă puţin cu dânsa şi-o mai 
îmbărbăta, plecă într-ale sale. 

Mărinimia regelui fu foarte lăudată şi toată lumea o soiooti 
drept semn de mare cinste pentru spiţer şi fata lui, care 
rămase tot atât de mulţumită de purtarea regelui ca 
orişicare altă femeie de purtarea iubitului ei; şi însufleţită 


de nădejde se însănătoşi curând şi se făcu şi tmai frumoasă 
decât fusese înainte. După ce se însănătoşi, regele, care 
într-acestea se sfătuise cu regina cu ce să răsplătească 
iubirea credincioasă a fetei, încalecă într-o 'bună zi cu alţi 
curteni de-ai lui şi dudndu-se la spiţer acasă, după ce cobori 
în grădină, puse să-l cheme pe Bernardo şi pe copila lui; şi 
cum regina într-acestea venise şi ea c-o mulţime de doamne 
de-ale ei, luară copila la mijloc şi se încinse în grădină 
petrecere şi veselie. Iar după eâtva Jmp regele şi regina o 
chemară pe Lisa şi regele îi spuse: 

— Copilă, dragostea cea mare pe care mi-ai purtat-o ţi-a 
dobândit nespusă cinste în ochii mei şi drept aceea vreau să 
te răsplătesc; or, fiindcă ai ajuns la vursta măritişului, vreau 
să-ţi fac cinstea şi să-ţi dau drept soţ un om ales de mine, 
deşi, cu toate acestea, poftesc ca de acu înainte să-ţi fiu eu 
însumi cavaler, fără să-ţi cer nimica în schimb decât o 
sărutare. 

Fata, care se roşise până în vârful urechilor de ruşine, se 
bucură de cuvintele regelui şi îi răspunse cui glas stins: 

— Stăpâne, sunt încredinţată că dacă lumea ar şti că 
mnam îndrăgostit de tine m-ar socoti nebună, cre-zând că 
mi-am ieşit din minţi şi c-am uitat cine sânt eu şi cine eşti 
măria-ta; mă ştie încă Dumnezeu, el care singur poate citi 
în sufletele noastre, că eu, din prima clipă cî-nd ite-am 
văzut şi mi-ai plăcut, imi-am dat prea bine seama că tu eşti 
cap încoronat, iar eu copila unui biet spiţer şi astfel am ştiut 
că nu mi se cuvine s-aşez iubirea mea pe o culme aşa de 
înaltă. Dar, după cum măria-ta ştii mult mai bine decât 
mine, omului nu-i e dat să îndrăgească pe ales, ci după cum 
ai cere şi îi pofteşte inima; eu m-am împotrivit din răsputeri 
aces-tei legi, dar ea m-a învins şi te-am iubit şi pururi am să 
te iubesc. E adevărat pe de-altă parte că de îndată ce-am 
simţit mijind în piept iubirea, m-”am hotărât ca niciodată să 
nu-ţi ies din cuvânt şi întotdeauna voia ta să fie şi a mea; de 
aceea, nu numai că-s gata să mă mărit cu -cel pe care mi-l 
vei alege de bărbat, să-l îndrăgesc şi să-l isocot drept 


domnul şi stăpânul meu, dar, chiar dacă mi-ai cere să mă 
azvârl în ioc, eu nu m-aş da îniapoi şi-aş faee-o cu plăcere, 
de-aş ştii că asta ţi-e ' dorinţa. Nu e de lipsă să mai spun ce 
înseamnă' pemtru mine să-mi lii măria-ta, care eşti rege, 
cavaler; cât despre sărutarea pe Care o vrei din parte-mi 
drept semn al dragostei ce-ţi port, ea nu-ţi va fi îngăduită 
decât cu încuviințarea reginei şi-a stăpânei noastre. 
Oricum, pentru mărinimia şi multa bunătate pe oare atât 
măria-ta, cât şi regina, aici de faţă mi-o dovediţi, vă deie 
Domnul răsplata cuvenită, căci eu nu-s vrednică a v-o da. 

Şi aicea se opri. Reginei îi plăcu răspunsul fetei şi găsi că 
regele îi spusese cuvinte înțelepte. Regele porunci să-i 
cheme pe părinţii fetei si, 'auzind că amândoi sunt 
mulţumiţi de cele ce avea ide gând să facă, ceru să-i fie 
adus în faţă un tânăr nobil, dar sărac, pe nume Perdlcone, 
şi, după ce-i dădu două inele, îl puse cu învoirea lui să se 
cunune cu Lisa. Apoi, pe lângă pietrele preţioase şi 
giuvaerurile scumpe cu care o dărui regina pe copilă, 
regele îi mai dădu două moşii bogate şi foarte roditoare, 
Ceffalu şi Calatabellotta, şi-i zise tânărului astfel: 

— Pământurile acestea să fie zestrea fetei; iar pentru tine 
vei vedea ce am de gând să fac. 

Apoi se întoarse către Lisa şi-i zise: 

— lar acum vreau să culeg rolul iubirii care pe drept mi se 
cuvine. 

Şi apucându-i capul cu amândouă mâinile, o. sărută pe 
frunte. Pe urmă Perdicone cu Lisa şi părinţii ei, nespus de 
mulţumiţi cu toţii, făcură o nuntă ca-n poveşti şi petrecură 
de minune. lar regele, pre cât se spune, îşi ţinu făgăduiala 
şi atâta vreme cit trăi se numi cavalerul el şi nu purtă 
nicicând la întreceri şi turnire alt semn şi alte culori decât 
acelea pe care i le trimitea Lisa. 

lată dar an ce chip se cade să se poarte un rege spre a-şi 
câştiga supuşii, spre > a-i îndemna la bine prin propria lui 
pildă şi spre a dobândi nepieritoare faimă, lucruri spre care 


astăzi aproape nimeni nu mai tinde, căci domnii sânt de 
obicei cruzi şi asupritori. 

Povestea a opta 

Sofronia, crezând că se mărită cu Gisippo, se mf'fită cu 
Titus Quintius Falvius şi pleacd! Împreună cu ella Roma, 
unde soseşte şi Gisippo fără de nici un ban; crezând că e 
disprețuit de Ţâluş, pentru a sfârşi cu viaţa se învinovăţeşte 
singur de moartea unui om. Titus îl recunoaşte şi pentru ca 
să-l scape ia asupra sa o-morul făptuit; văzând acestea, 
adevăratul ucigaş îşi dă fapta în vileag, din care pricină 
Octavian îi iartă pe toţi trei; la urmă Titus îşi mărită sora cu 
Gisippo şi îşi împarte întreaga avere cu el. 

După ce Pampinea sfâşi cu povestitul şi doamnele - mai cu 
seamă acelea care erau ghi'beline - lăudară purtarea 
regelui Petru, Fiiomena, la porunca regelui, începu astfel: 

— Preastrălucite doamne, cine nu ştie oare că un rege, 
atunci când vrea, e în stare să săvârşească cele mai măreţe 
fapte şi că tocmai regilor li se cere să se arate mărinimoşi? 
Acela deci, care putând îşi face datoria, de bună seamă bine 
face; dar nu trebuie să ne mirăm, prea mult 'de fapta lui şi 
nici să-l înălţăm în slăvi, aşa precum s-ar cuveni să facem cu 
un om de rând, de la care - tocmai pentru că n-are puterea 
unui rege -* ne-am aştepta la mai puţin. De aceea, dacă 
dumneavoastră slăviţi cu atâta însufleţire faptele săvârşite 
de regi şi vi se par frumoase, nu mă îndoiesc deloc că cele 
săvârşite de oamenii de rând ca noi -au să vă placă şi mai 
mult şi vor fi lăudate îşi mai vârtos de voi, dacă aceste fapte 
întrec sau se aseamănă 'măcar cu faptele regeşti; iată de ce 
mi-am pus în gând să vă istorisesc acum fapta măreaţă a 
unor tineri care erau buni prieteni. 

Pe vremea când Octavian, căruia încă nu-i zicea August, 
cârmuia imperiul roman dimpreună cu alţi doi triumviri, 
trăia la Roma un nobil, Publius Quintius Fulvius, care avea 
un băiat pe nume Titus Quintius Fulvius, şi cum (băiatul era 
înzestrat cu o minte strălucită, părintele său îl trimise la 
Atena să înveţe filosofia şi îl dădu an grija unui nobil, pe 


nume Cremente, care îi era vechi prieten. Nobilul îl găzdui 
pe Titus în propria lui casă, alături de un fecior de-al lui, 
Gisippo, după nume, şi îi trimise pe amândoi la şcoala unui 
filosof pe care îl chema Aristip. Tinerii, trăind tot împreună 
şi semănând la fire ca două picături de apă, ajunseră cu 
vremea să se aibă între ei ca fnaţii şi aşa de strâns se 
împrieteniră, încât pe urmă numai. Moartea mai fu în stare 
să-i despartă. Niciunul dintre ei nu-şi 'afla linişte şi pace 
deicât când se afla cu celălalt. Amândoi îşi începuseră 
studiile deodată şi fiecare dintre ei, fiind înzestrat c-o. 
Minte luminată, urca cu acelaşi pas şi cu aceeaşi vrednicie 
culmile înalte ale filosofiei; într-acest chip băieţii trăiră trei 
ani încheiaţi, spre bucuria lui Cremente, care îi iufbea pe 
amândoi ca pe copiii lui. Dar, după aceşti trei ani, precum 
se întâmplă îndeobşte cu cele pământeşti, Cremente, care 
era bătrân, se petrecu din viaţă, lucru ce-i amări pe ambii 
tineri deopotrivă, astfel încât nici rudele, nici prietenii 
bătrânului nu mai ştiau pe. Care din doi să-l imângâie mai 
mult. La vreo câteva luni după întâmplarea aceasta 
prietenii şi rubedeniile lui Gisippo, 

13 i - Decameronul voi. M - cd. 

Dimpreună cu Titus, începură s ă-l îndemne la însurătoare 
şi-i şi găsiră o tânără de toată frumuseţea, copila unor 
oameni de neam, tot din Atena, pe care o chema Sofronia şi 
care să tot fi avut ca la vreo cincisprezece ani. Or, într-o 
bună zi, apropiindu-se sorocul nunţii, Gisippo îl rugă pe 
Titus să meargă dimpreună cu el s-o vadă pe mireasă, căci 
n-o văzuse încă. Ajunşi la dânsa acasă, după ce se aşezară 
jos toţi trei, cu iată la mijloc, Titus, ca unul ce vroia să 
preţuiască frumuseţea miresei prietenului său, se apucă să 
o privească cu multă luare-aminte şi fermecat de gingăşia şi 
farmecele ei, în timp ce-n sinea lui o lăuda cu prisosinţă din 
cap până-n picioare, se îndrăgosti - fără s-arate însă - cu 
atâta patimă de dânsa, cum nu s-a mai îndrăgostit nicicând 
vreun tânăr de-o femeie. Pe urmă, după ce şezură cu fata o 
bucată de vreme, îşi luară rămas bun şi se întoarseră acasă. 


Acolo, Titus, singur în odăiţa lui, începu să se gândească la 
iubită, aprinzându-se din ce în ce mai tare pe măsură ce 
stăruia în gândurile acestea. Iar când îşi dete seama că e 
îndrăgostit, după ce oftă din greu şi de nenumărate ori, îşi 
zise, în sinea lui: "Sărmane Titus, vai de tine şi vai de viaţa' 
ta! Cui ţi-ai găsit să-ţi dărui inima şi iubirea şi către ce 
nădăjduieşti? Oare nu ştii că pentru felul în care s-a purtat 
cu tine Cremente şi al săi şi pentru marea prietenie care te 
leagă de Gisippo ce-i logodit cu fata aceasta, s-ar cuveni s-o 
preacinsteşti şi s-o iubeşti ca pe-o soră? Unde te laşi târât 
de dragos-tea-ţi înşelătoare şi de nădejdile-ţi viclene? 
Deschide bine ochii minţii şi recunoaşte-te pe tine: trezeşte- 
ţi judecata, frânează-ţi poftele trupeşti, astâmpără-ţi 
dorinţele necuviincioase şi-ţi înalţă gândirea cât mai bus; 
înfrân-ge-ţi încă de pe acum poftele tale dezmăţate şi învin- 
ge-te pe tine însuţi până mai este vreme. Nu se cuvine să 
râvneşti la fata asta: nu-i cinstit. Şi chiar dacă ai fi şi-gutr 
(deşi de bună seamă nu eşti) c-ai izbuti s-ajungi la ceea ce 
doreşti, şi atuncea ar trebui să te opreşti la vreme, dacă ai 
sta să te gândeşti la datoria ta şi la ce-ţi cere prietenia. 
Aşadar, spune: ce-ai să iaci? Ai să-ţi înăbuşi dragostea, de 
vrei să faci ce se cuvinte şi ce-i de datorinţa ta". 

Pe urmă însă, aducându-şi aminte de Sofronia, se 
răztţândea şi, blestemând tot ce spusese, zicea: "Legile 
dragostei sin t mult mai tari ca celelalte; ele-s în stare să 
zdrobească şi legile dumnezeieşti, necuim pe ale prieteniei 
De câte! ori nu s-a întâmplat ca tatăl să-şi iubească fiica, 
fratele să-şi iubească sora şi maştera feciorul? Acestea sunt 
nelegiuri cu mult 'mai mari decât ar fi să îndrăgeşti de pildă 
pe nevasta prietenului tău,] ucru întâmplat de mii de ori. Pe 
lingă acestea eu sunt tânăr şi tinereţea, de când lumea, e 
subjugată de iubire, De aceea ce-i pe placul ei cată să fie şi 
pe-al meu. 'Ție bătrânii seama de cinste şi virtute; eu nu pot 
ţine seama decât" de legile iubirii. Frumuseţea Sofroniei e 
vrednică de dragostea oricui; şi dacă eu, care sunt tânăr, o 
îndrăgesc, nu poate nimeni să mă învinovăţească. Eu n-o 


iubesc anume pentru că ea e a lui Gisippo; mi-ar fi la fel de 
dragă a oricui ar fi să fie. Vina e toată a sorţi! care i-a dat-o 
tocmai lui, adică prietenului meu, în loo s-o deie altcuiva; şi 
dacă fata se cuvine să fie îndrăgită (şi se cuvine a fi, pe 
drept -cuvânt, căci e frumoasă), Gisippo, aflând că eu sunt 
cel care o iubesc, ar trebui să fie mai mulţumit decât dacă 
ar iubi-o un altul". Şi de la cugetările astea, bătându-şi joc 
de sine însuşi, trecu apoi la altele, potrivnice celor dintâi şi 
tot aşa, mutându-şi mintea de la un gând la altul şi iarăşi 
înapoi, aşi irosi nu numai ziua cu pricina şi noaptea ei, dar 
încă multe alte zile, silit să zacă în pat din cauza slăbiciunii, 
căci îşi pierduse somnul şi pofta de mâncare. 

Gisippo, care îl tot vedea îngândurat de câtva timp şi pe 
deasupra şi bolnav, era nespus de amărât şi, stând mereu în 
preajma lui, se străduia în fel şi chip să-l mângâie şi 
adeseori îl întreba stăruitor de pricina atâtor gânduri şi-a 
bolii care îl macină. Dar, fiindcă în mai multe râriduri Titus 
îi înşirase verzi şi uscate drept răspuns, lucru de care 
celălalt îşi dete curând seama, văzându-sa silit să spuie 
adevărul, în cele de pe urmă, cu lacrimi şi suspine, îi spuse 
după turn urmează: 

— Gisippo, dacă zeii s-ar învoi la treaba asta, eu unu-> as fi 
mai bucuros să mor decât să mai îndur o viaţă ca aceasta, 
de stau şi mă gândesc că soarta mi-a dăruit lejul să-mi pun 
virtutea la încercare şi eu, spre marea mea ruşine, mă văd 
înfrânt de la început; mi” aştept însă pe drept cuvânt 
răsplata ce îmi se cuvine, 'adică moartea, ce-mi va fi de unii 
de ori mai dragă decât o viaţă chinuită de gândul josniciei 
mele, pe care - fiindcă ţie nu pot şi nici nu trebuie să-ţi 
tăinuiese niimic - ţi-o voi. Mărturisi, nu fără să roşesc până 
în albul ochilor. 

Şi luând-o de la capăt, îi povesti de-a fir-a-păr pricina 
gândurilor lui, lupta ce se dădea în el între aceste gânduri 
şi cărora din ele le revenea izibânda, spunându-i că se 
prăpădeşte de dragă ce-i era Sofronia şi că, ştiind bine ce 
păcat înfăptuia printr-asta, ca să se pedepsească singur, se 


hotărâse, a muri şi că nădăjduia curând să-şi vadă voia 
împlinită. Gisippo, auzind ce spune şi văzându-i lacrimile, 
rămase o vreme îngândurat, ca unul ce era şi el îndrăgostit 
de fată şi de farmecele ei, deşi iubirea lui era mai potolită 
decât a prietenului său; până la urmă însă, fără a mai sta pe 
gânduri, îşi zise în sinea lui că viaţa prietenului său trebuia 
să-i fie mult mai dragă de-cât Sofronia şi de aceea, 
îndemnat de lacrimile lui, se apucă şi el să plângă şi-i zise: 
— Titus, dacă n-ai avea nevoie de mângâiere, te-aş dojeni 
că ţi-ai uitat de prietenia noastră, ţinându-ţi patima ascunsă 
atâta amar de vreme; chiar dacă socoteai că dragostea nu 
ţi-e cinstită, n-ar fi trebuit să mi-o ascunzi, căci unui prieten 
se cuvine să-i spui orice, rele sau bune, pentru că el, dacă 
ţi-e prieten cu adevărat, de cele bune se bucură cu tine, iar 
de cele rele încearcă să te scape; dar să lăsăm dojana de-o 
parte şi să ne întoarcem la lucruri mai folositoare. Eu nu mă 
mir că-mi îndrăgeşti cu patimă logodnica, ci dimpotrivă, 
ştiind-o pe ea aşa frumoasă şi ştiind ce suflet mare şi nobil 
zace în tine, suflet cu atât mai potrivit cu dragostea, cu cât 
mai plină de însuşiri frumoase este aleasa lui, m-aş fi mirat 
să n-o iubeşti. Dar, dacă nu greşeşti iubind-o, greşeşti cu 
atât mai vârtos (deşi nu vrei s“ arăţi) cânef pui vina pe 
soarta care mi-a hărăzăit-o mie, gândindu-te c-ai fi putut s-o 
îndrăgeşti fără păcat, dacă ar fi fost a altuia; ci dacă ai fi 
înţelept, precum erai odinioară, ţi-ai da fără îndoială seama 
că tocmai dimpotrivă ar trebui să-i mulţumeşti sorții, fiindcă 
mi-a hărăzit-o "mie şi nu altuia. Oricare altul în locul meu, 
oricât de curată ţi-ar fi fost iubirea, ar fi dorit-o pe Sofronia 
mai degrabă pentru el decât pentru tine, lucru de care nu 
trebuie să te temi când este vorba despre mine, dacă mă 
socoteşti cu adevărat prietenul tău, aşa cum sânt şi voi 
rămâne; şi asta tocmai fiindcă eu, de câtă vreme suntem 
prieteni, am împărţit întotdeauna tot ce-am avut cu tine. 
lată de ce şi de-astă dată, dac-ar fi fost ca lucrurile s-ajungă 
prea departe şi să nu fie altă cale, aş fi făcut ca în trecut; 
dar, fiindcă n-au ajuns şi fiindcă pot face astfel ca ea să fie a 


ta, voi face-o negreşit; căci altfel nu ştiu, zău, cum ai putea 
să spui că ţii la prietena mea, dacă n-aş fi în stare să-ţi 
împlinesc dorinţa, mai cu seamă când ea e cinstită şi poate 
fi împlinită. E adevărat că Sofronia e logodnica mea, că o 
iubesc şi că aşteptam cu mare bucurie nunta; dar, fiindcă 
tu, ca unul ce eşti mai vredtoiic decât mine: râvneşti ou 
mult mai multă ardoare făptura ei prețioasă, fii sigur c-are 
să păşească la mine în odaie nu ca soţia mea., ci ca a ta. De 
aceea alungă întristarea şi gândurile negre, recheamă-ţi 
sănătatea şi voioşia din trecut şi de acu înainte aşteaptă 
bucuros răsplata dragostei, de care eşti mult mai vrednic 
decât imine. 

La cuvintele lui Gisippo, Titus simţea deopotrivă şi bucurie 
şi ruşine; nădejdile amăgitoare cu care îl legăna Gisippo îl 
(bucurau, dar datoria şi dreapta judecată îl făceau să 
roşească, făcându-l să priceapă că ar fi fost cu atât ouai 
josnic din parte-i să-i primească darul, cu cât mărinimia lui 
se dovedea mai mare. Drept aceea, fără a se opri din plâns, 
îi răspunse vorbind cu mare greutate: 

— Gisippo, dărnicia şi prietenia ta adevărată îmi arată 
limpede cum se cuvine să mă port. Ferească zeii să primesc 
din parte-ţi pe Sofronia, pe care ei ţi-au hărăzit-o ca unuia 
ce eşti mai vrednic decât mine. Dacă ei ar fi socotit că 
trebuia să fie a mea, nici tu, nici nimeni altul nu s-ar fi 
cuvenit să creadă că ţi-ar fi dat-o ţie. Bucu-ră-te dar de 
alegerea făcută, de darul şi hotărârea lor înţeleaptă şi lasă- 
mă pe mine cu lacrimile mele, pe care tot ei mi le-au dat, 
pentru că nu sunt vrednic de atâta fericire; ori voi. Putea să 
le înfrâng, spre bucuria ta, ori mă vor frânge ele şi voi 
scăpa de chinuri. 

Gisippo îi răspunse: 

— Titus, de-mi este îngăduit în numele prieteniei care ne 
leagă pe amândoi să te silesc a-mi face voia fără de nici o 
împotrivire din parte-ţi, ăsta e prilejul de care mă voi folosi; 
iar dacă tu n-ai să te îndupleci de bună voie să m-a; sculţi, 
voi face totuşi ca Sofronia să fie a ta cu sila şi cu puierea ce 


se cade s-o foloseşti când este vorba de binele unui prieten. 
Eu ştiu cât sunt de mari puterile iubirii şi ştiu că nu o dată, 
ci de nenumărate ori i-au dus pe îndrăgostiţii la moarte; tu 
eşti aşa de aproape de ea, incit nu mai poţi da înapoi şi nu-ţi 
mai poţi în-frânge plânsul; dae-ai urma într-acest chip, te-ai 
prăpădi cu zile şi eu de bună seamă că ţi-aş călca pe urrne. 
Deci, chiar de nu te-aş îndrăgi din ” Iţe pricini, viaţa ta mi-e 
dragă, căci prin ea îmi prelungesc eu însumi viaţa. Sofronia 
are să fie a ta, pentru că n-ai găsi uşor alta să-ţi placă atât 
de mult, iar eu, căutând iubirea aiurea, voi izbuti într-acest 
chip să fac doi fericiţi deodată. Poate n-aş fi atât de darnic, 
dacă n-aş şti că prietenii sunt mult mai rari şi mult mai greu 
de aflat decât nevestele; dar, fiindcă ştiu c-am să-mi găsesc 
mult mai uşor altă nevastă decât alt prieten, vreau mai bine 
(nu zic s-o pierd pe ea, căci dându-ţi-o n-o pierd, ci doar o 
dărui unuia mai vrednic decât anine) s-o dau în grija altuia 
decât să pierd un prieten. lată de ce te rog, dacă ruga mea 
mai are trecere la tine, să-ţi biruieşti durerea, spre 
mingiierea ta şi-a mea, si, însufleţit de noi nădejdi, să te 
găteşti de bucuria pe care dragostea-ţi fierbinte râv-neşte 
s-o primească din partea fiinţei mult iubite. 

Titus, deşi se ruşina să se învoiască la aceasta şi să se 
însoare cu Sofronia, drept care sta neînduplecat, cu sufletul 
împărţit între iubire pe de-o parte şi îndemnurile lui Gisippo 
care-i dau glas pe de-alta, într-un târziu grăi: 

— Gisippo, n-aş putea să spun dacă făcând ceea ce-mi ceri 
şi-mi spui că-ţi face bucurie ascult de mine sau de tine; dar, 
fiindcă dărnicia ta întrece cu puterea ei. Întemeiata mea 
ruşine, voi face aşa precum mă rogi. Vreau să fii sigur însă 
că ştiu şi n-am să uit niciodată că dimpreună cu femeia 
iubită îmi dăruieşti şi viaţa. De-i cu putinţă, facă zeii să-ţi 
pot vădi şi eu odată, spre binele şi cinstea ta, cit sunt de 
bucuros de felu-n care te-ai purtat, tu, care te-arăţi mai 
milostiv faţă de mine decât m-'arăt eu însumi. 

La care celălalt răspunse: 


_ Titus, de vrem să izbutim, eu cred c-ar fi cu cale să facem 
după cum urmează: pre cite ştii, Sofronia, după îndelungi 
consfătuiri între ai ei şi-ai mei, îmi este acum logodnică şi 
drept aceea, de ie-aş spune că n-o mai vreau, s-ar naşte un 
tărăboi cumplit şi-aş mânia din ca-le-afa'ră atât pe-ai ei, cit 
şi pe-ai mei. Nu mi-ar păsa de treaba asta, dacă în acest 
chip ea ar putea să -fie a ta; mă tom însă ca nu cumva, 
făcând astfel, rudele ei s-o deie în grabă după altul şi astfel 
tu să pierzi ceea ce eu n-am dobândit. De aceea, dacă te 
învoieşti, cred c-ar fi bine să urmez aşa precum am. 
Început, s-o aduc la mine acasă adică şi să mă însor cu ea, 
că după aceea noi vom şti să facem astfel, incit tu ea te culci 
cu ea pe as-cuns ca şi cum ar fi propria ta soţie. Apoi, la 
vremea potrivită, ne vom da fapta în vileag si, datl. o să le 
placă, bine, iar dacă nu, atjta râu; treaba va fi făptuită si, 
neavând cum s-o -mai dreagă, vor fi siliţi să se învoiască. 

Lui Titus îi plăcu povaţa lui Gisippo, drept care acesta, cât 
ce “Titus se înzdrăveni şi se învioră, îşi aduse mireasa acasă 
ca să-şi sărbătorească nunta; şi după ce sfârşi ospăţul, când 
se înnopta, femeile o asez'ară pe mireasă în patul lui 
Gisippo şi apoi plecară din odaie. Odaia lui Titus era alături 
de odaia lui Gisipp" şi intre ele se afla o uşă; drept aceea 
Gisippo, care se alia înăuntru şi care încă dinainte stinsese 
lumânările, trecu încetişor în cealaltă odaie şi-i spuse 
prietenului său să meargă să se culce cu nevas'a lui. Titus, 
văzGnd ce face, fu copleşit de ruşine şi de câinţă şi nu mai 
vru să meargă; dar Gisippo, care nu-l îndemnase numai din 
gură, ci din tot sufletul, după ce se sfădiră o vreme, îl 
înduplecă totuşi să meargă. După ce intră în pat, Titus 
cuprinse fata în braţe şi mai din joacă. 

— Mai din glumă o întrebă în şoaptă dacă vroia să fie 
nevasta lui. Fa'. A. 

— L99 crezând că e Gisippo, răspunse că da, drept care 
Titus îi puse în deget un inel de toată fr” r/iuseţea, 
zicând'u-i: 

— Eu aşijderea doresc să fiu bărbatul tău. 


După care, săwârsită fiind căsătoria, Titus se desfată 
îndelung şi în multe rânduri cu copila, fără ca ea sau ceilalţi 
să-şi deie seama că se culcă cu altul în locul lui Gisippo. 

Acu, pe când căsătoria Sofroniei cu Titus mergea înainte 
într-acest chip, se întâmplă să moară părintele lui Titus, 
Publius Quintius Fulvius, drept care acesta fu rugat de 
către ai lui, printr-o scrisoare, să se întoarcă de îndată la 
Roma ca să vadă de treburile casei. Titus hotări dimpreună 
cu prietenul său să plece şi s-o ia şi pe Sofronia cu ei, ceea 
ce nu puteau să facă decât spu-nându-i fetei cum stau 
lucrurile. De aceea, într-o bună zi o chemară în odaia lor şi-i 
spuseră toată povestea, după care Titus o lămuri cum se 
întâmplase de se culcaseră împreună. Sofronia, după ce-i 
privi cu oarecare ciudă, se apucă să plângă ou hohdte şi să 
se vaite de înşelăciunea 1 "i Gisippo. Apoi, până ce n- 
apucară să afle şi ceilalţi din casă toată istoria asta, se duse 
acasă ia părinţi şi le istorisi şi lor înşelăciunea pătimită de 
ea, dar îşi de ei, din partea lui Gisippo, spunându-ie de 
asemenea că nu era nevasta lui, cum credeau ei, ci a lui 
Titus. Părintele Sofroniei se necăji amarnic ci" d auzi una ca 
asta şi se plânse dimpreună cu toţi ai lui rubedeniilor lui 
Gisippo de cele întâmplate, făcând un tărăboi cumplit, ide 
pe urma căruia se iscară între cele două familii nenumărate 
vorbe şi certuri nesfârşite. Gisippo era ponegrit şi de-ai lui 
şi de-ai Sofroniei: toţi îl urau şi-l socoteau vrednic nu numai 
de dojana, dar chiar şi de-o pedeapsă aspră. El însă 
susţinea că fapta lui era cinstită şi că rubedeniile Sofroniei 
ar fi trebuit să-i fie recunoscătoare pentru că o măritase cu 
un tânăr mai vrednic decât el. Titus pe de altă parte, care 
vedea şi auzea tot ce se întâmplă, era şi el miâhnit; dar 
ştiind că grecii au obiceiul să tune şi să fulgere cu 
ameninţări atâta vreme cât n-are cine le răspunde, iar după 
aceea se îmblânzesc pe loc ca mieluşeii şi încep să tremure 
de frică, se socoti că-i vremea să-i potolească cu un 
răspuns; şi având el suflet de roman şi înţelepciune de 


atenian, adună cu multă dibăcie rubedeniile lui Gisippo, li 
se înfăţişă şi le vorbi precum urmează: 

_ Mulţi filosofi îşi închipuie că cele săvârşite de muritori 
sunt notările şi prevăzute dinainte de către zei şi de aceea 
sunt unii care cred că cele ce se întâmplă sau se vor 
întâmpla sunt toate de neînlăturat, deşi pe de altă parte 
alţii susţin că numai cele ce-au fost înfăptuite sânt lucruri 
de neânlăturat. Acu, dacă cercetăm mai bine şi cu băgare 
de seamă părerile acestea, ne dăm seama învederat c-a 
ocări un lucru pe oare nu-l vei mai desface înseamnă a vrea 
să te arăţi mai înţelept chiar decât zeii, care hotărăsc 
asupra noastră şi ne ocâr-muiese de sus cu straşnică 
dreptate şi fără a da greş niciodată. De aceea e lesne de 
înţeles cât de prostească e îngâmfarea de a-i ponegri şi cât 
de mare cuwine-se a fi pedeapsa acelora care cutează să 
facă una ca aceasta. Or dumneavoastră toţi, după credinţa 
mea, vă numărați printre aceştia de care aminteam, dacă e 
adevărat ce aud c-aţi spus şi spuneţi încă - mânioşi cum 
sunteţi ea Sofronia este nevasta mea, când voi i-o 
dăduserăţi lui Gisippo - fără să ţineţi seama că ab eternol a 
fost scris ca ea să nu fie a lui, ci a mea, precum se 
adevereşte azi din cele întâmplate. Dar, fiindcă mulţi 
găisesc că-i foarte greu să înţelegi ceva când este vorfoa 
despre cele pe care zeii ni le rânduiesc în taină, 
presupunând că ei nu se amestecă în treburile noastre, am 
să mă întorc la oameni şi-am să vorbesc despre ei şi 
gândurile lor; făcând aceasta ansă, mă văd silit să vă 
vorbesc de două lucruri despre care n-am obiceiul să 
vorbesc şi anume: în primul rând să mă slăvesc pe mine şi 
în al doilea rând să-i ponegresc pe ceilalţi. Dar, fiindcă n-am 
de gând să mă > abat de la adevăr, fie că-i vorba despre 
mine, fie că-i: vorba despre alţii, şi fiindcă împrejurarea îmi 
cere să vorbesc, voi face-o. Voi, cu văicărerile voastre, 
pornite mai degrabă din furie decât din judecată, îl 
învinovăţiţi, îl ocăriţi şi-l blestemaţi cu vorbe grele pe 


Gisippo, fiindcă mi-a dat-o de nevastă, cu judecata lui, pe 
cea pe care voi, cu a voastră, i-o hărăziserâţi lui. 

1 Din eternitate (lat.) (n. t.). 

Eu, tocmai dimpotrivă, socot că fapta lui Gisippo e 
vrednică de toată lauda din două pricini şi anume: întâi şi 
întâi fiindcă a făcut ce se cuvine a face un prieten şi apoi 
pentru că fapta lui s-a dovedit mai înţeleaptă deci t a fost a 
voastră. N-am timp să vă arăt acum ce se cuvine să facă un 
prieten pentru altul în virtutea legilor sfinte ale prieteniei; 
sunt bucuros c-am izbutit să vă amintesc de ele şi nu adaug 
decât atât că legăturile pe care le strânge prietenia sunt 
mult mai tari de-cât acelea de rubedenie sau de sânge, căci 
pe prieteni i-alegem noi, pe când cu rudele ne naştem. De 
aceea nu e de mirare dacă Gisippo a dat dovadă că ţine 
mult mai mult la viaţa mea - fiindcă-i sânt prieten şi astfel 
mă şi socotesc - decât la bunăvoința dumneavoastră. Să ne 
întoarcem însă la cea de-a doua pricină, asupra căreia se 
cade să stărui mai cu osebire, ca să vă fac să înţelegeţi că el 
a fost mai înţelept ca voi în cele ce-a făcut, dat fiind că voi 
nu înţelegeţi nimic din vrerea zeilor şi nu cunoaşteţi 'mai 
nimic din câte aduce prietenia. Spun dar că voi, cu 
înţelepciunea, cu sfatul şi credinţa voastră, i-aţi dat-o pe 
Sofronia unui tânăr filosof, adică lua Gisippo; Gisippo a dat- 
o şi eltot unui tânăr filosof; voi, după judecata voastră, aţi 
dat-o unui atenian, iar el unui roman; voi unui tânăr nobil, 
el altui tânăr şi mai nobil; voi unui tânăr înstărit, el unui. 
Mare bogătaş; voi unui tânăr care, nu doar că n-o iubeadar 
nici n-o cunoştea ca lumea, pe când Gisippo în schimb i-a 
dat-o unui tânăr care o iubea mai mult dăcât îşi iubea viaţa. 
Şi, ca să fiţi încredinţaţi că cele câte spun sunt drepte şi că 
Gisippo e mai vrednic de laudă decât voi, să ne oprim niţel 
asupra celor spuse şi să le cercetăm pe fiecare în parte. Că 
sunt şi eu ca şi Gisippo un tânăr filosof v-o dovedesc studiile 
mele şi înfăţişarea mea, fără a mai fi nevoie de alte mărturii. 
Amândoi avem aceeaşi vârstă şi am urcat cu acelaşi pas 
treptele învăţăturii. E adevărat că ele atenian, iar eu 


roman. Dar dacă-i vorba despre faima cetăților în care ani 
văzut lumina zilei, voi spune că cetatea mea e liberă, pe 
când a lui e o cetate tributară; cetatea 'mea este stăpână 
peste întreaga lume, pe când a lui este supusă tocmai 
cetăţii mele; a mea e leagăn de imperiu şi e vestită în toată 
lumea prin fiapltele'-i de arme şi cărturarii ei, pe când a lui 
nu străluceşte decât prin cărturari. Şi apoi, pe lângă asta, 
deşi aicea, pentru voi, eu nu sunt altceva decât un biet 
şcolar, cu toate acestea, zic, nu m-am născut din pleaval 
poporului roman. La Roma, atât casele mele, cit şi aşezările 
obşteşti sunt pline de statuistrăvechi care înfăţişează pe 
înaintaşii mei şi în cronicile noastre sunt pomenite la tot 
pasul iztbânzile pe care Quinţii le-au do-bândit în Capitoliu. 
Renumele familiei noastre n-a putrezit de bătrâneţe, ci-i 
mai înfloritor astăzi ca niciodată înainte. Despre bogăţiile 
mele mi-e şi ruşine să vorbesc, căci nu pot nici o clipă să uit 
că sărăcia răbdată cu cinste e moştenirea cea mai de preţ şi 
cea mai sfântă a nobililor romani; dar, fiindcă plebea 
îndeobşte nu-i de părerea asta şi fiindcă ea nu preţuieşte 
decât comorile lumeşti, am să vă spun că sunt bogat nu 
fiindcă aş fi râvnit la bani şi avuţii, ci numai fiindcă soarta 
mi s-a vădit prielnică. Ştiu cât de mult aţi vrut şi cât de drag 
v-a fost s-aveţi aicea, la Atena, o rudă în Gisippo; dar nu văd 
pentru ce nu v-ar fi tot atât de drag s-aveţi şi în mine o 
rudă, la Roma, mai ales dacă veţi ţine seama că veţi găsi în 
mine, acolo, o gazdă minunată şi un protector puternic, de 
mare ajutor şi care, atât în treburile voastre, cât şi în cele 
obşteşti, se va grăbi întotdeauna să vie în ajutorul vostru. 
Cine ar putea deci -dând deoparte orice psrnire pătimaşă şi 
judecind pe drept - să laude hotărârea voastră mai mult 
decât pe-a lui Gisippo? De bună seamă nimeni. Sofronia e 
bine măritată cu Titus Quintius Fulvius, tânăr de neam, 
bogat şi nobil cetăţean al Romei, care mai este pe deasupra 
şi prieten cu Gisippo; iată de ce acela care câr-teste sau se 
plânge de cele întâmplate greşeşte, fără a şti nici el măcar 
ce face. Vor fi poate şi dintr-aceia care vor spune că 


Sofronia se plânge nu de faptul că e nevasta lui Titus, ci de 
felul în care a ajuns să-i fie nevastă, pe ascuns şi pe furate 
adică, fără să ştie nimeni nimic de toate acestea, nici 
prietenii, nici rudele, împrejurarea nu e nouă şi n-are în ea 
nimic ciudat. Dacă ne minunăm de asta, oe-am mai putea să 
spunem oare despre fetele ce şi-au ales bărbaţii împotriva 
voinţei alor lor? Sau despre acelea ce-au fugit cu ei şi-au 
fost întâi ibovnice şi abia apoi soţii? Sau despre acelea ce şi- 
au dat căsătoria în vileag de abia la nouă luni, prin naşteri, 
nu prin grai, silindu-i pe ai lor să se învoiască de nevoie? 
Nrmic din toate acestea nu i s-au întâmplat Sofroniei; 
dimpotrivă; ea a fost dată de către Gisippo lui Titus drept 
soţie cu bună rânduială, în chip cinstit şi-n mare taină. Se 
vor afla alţii să spună c-a măritat-o unul ce n-arvea 
precădere. Acestea sunt văicăreli prosteşti, fără temei şi 
vrednice de slăbiciunea femeiască. Nu-i pentru prima oară 
că soarta foloseşte căi noi şi noi unelte pentru a-şi atinge 
țelul. Ce-mi pasă mie dacă acela ce mă slujeşte la nevoie - 
aşa precum îl taie capul, pe ascuns sau pe văzute - nu-i 
filosof, ci un biet cârpaci? Dacă a făcut o treabă bună, nu-mi 
pasă, fie cine o fi, eu unul îi mulţumesc. Dar dacă în schimb 
nu s-a vădit dibaci an ceeea ce-a făcut, de altă dată mă 
feresc să-i mai încredinţez vreo treabă. Dacă Gisippo a 
măritat-o bine pe Sofronia, so-cot că-i o prostie cu totul de 
prisos să vii şi să te plângi acum de felul' în care a măritat-o. 
Dacă n-aveţi încredere în el, feriţi-vă ca altă dată să nu mai 
facă ce-a făcut şi de astă dată mulţumiţi-i. Trebuie să ştiţi 
totuşi că eu n-am încercat nici prin momeli şi nici prin 
vicleşuguri să întinez cinstea şi fai'ma sângelui vostru prin 
Sofronia. Chiar dacă am luat-o de nevastă pe ascuns, nu i- 
am răpit ca furul fecioria şi nici n-am vrut s-o necinstesc ca 
un vrăjmaş ce nu primeşte a se înrudi cu voi, şi am luat-o, 
îndrăgostit fiind cu patimă de dânsa şi de meritele ei, ştiind 
bine că dacă ar fi fost s-o cer cu tot tipicul - de teamă c-am 
s-o duc la Roma - nu mi-aţi fi dat-o niciodată, căci prea vă 
este dragă ca să vă despărțiți de dânsa. Am luat-o deci pe 


ascuns şi i-am îndemnat pe Gisippo să se învoiască în 
numele meu la cununia aceasta pe care el nu şi-o dorea. Pe 
urmă însă, deşi fata îmi era nespus de dragă, i-am căutat 
îmbrăţişările ca soţ, nu ca ibovnic şi nu m-am apropiat de 
ea, precum v-o poate 'mărturisi ea însăşi, decât după ce-am 
întrebat-o dacă mă vrea de soţ, la care ea mi-a răspuns 
"da", şi după ce i-am pus în deget inelul cununiei. De aceea, 
dacă i se pare cumva că am înşe-lat-o, nu eu sunt vinovatul, 
ci ea, care a uitat să mă întrebe cine sânt. Iată dar care-i 
răul, care-i păcatul şi greşeala pe care am săvârşit-o 
Gisippo ca prieten şi eu ca îndrăgostit, păcat şi rău prin 
care Sofronia a fost dată pe ascuns lui Titus Quintius şi 
pentru atâta lucru voi tăbărâţi asupra lui, îl ocăriţi şi îi 
întindeţi capcane la tot pasul. Ce-aţi putea face oare mai 
mult decât atât, dacă ar fi dat-o unui om de rând, unui 
nemernic sau unui sclav de-al vostru? Ce temniţă, ce 
lanţuri, ce chinuri v-ar părea că-s vrednice de fapta lui? Dar 
sa lăsăm deoparte acestea. lată, a venit şi clipa « -* la care 
nu mă aşteptam aşa curând, mărturisesc - ca tatăl meu să 
moară şi eu să fiu silit să mă reîntorc la Roma; de aceea, 
vrând s-o iau cu mine pe Sofronia, v-am spus întregul 
adevăr, pe care poate altminteri vi l-aş fi ascuns; acu, de 
sunteţi oameni cu scaun la cap şi judecată, veţi trece uşor 
peste plecarea ei de aici, căci de-aş fi vrut să vă înşel sau să 
vă fac de ocară, puteam să plec de unul singur şi să vjo las 
batjccurită; ferească zeii însă ca într-un suflet de roman să 
încapă atâta josnicie. Sofronia este a mea atât prin voia 
zeilor şi prin puterea legilor, cât şi prin marea înţelepciune 
a prietenului meu Gisippo şi prin destoinicia mea, lucru pe 
care voi - ţinându-vă mai înţelepţi deeit toţi ceilalţi 'muritori 
şi chiar şi de'cit 'zeii - îl osmdiţi dobitoceşte în două chipuri 
care îmi sânt la fel de neplăcute, în primul rând luându-mi 
nevasta, asupra căreia nu mai aveţi nici un drept fără de 
încuviințarea mea, şi în al doilea rând purtându-vă cu bietul 
Gisippo - căruia îi sunteţi pe cuvânt îndatoraţi - cum te 
porţi cu un duşman. Nu vreau să stărui însă asupra acestui 


lucru şi nici să vă arăt cât de prosteşte vă purtaţi, ci 
socotindu-vă drept prieteni vin şi vă sfătuiesc să lăsaţi 
deoparte ura şi supărarea voastră şi să-mi înapoiaţi 
nevasta, astfel în'cât să pot pleca cu inima împăcată şi să 
mă socotesc de-a pururea al vostru, ca rudă şi ca prieten. 
Fiţi însă încredinţaţi că dacă aveţi de gând să vă purtaţi 
altminteri, fie că vreţi sau nu vreţi să încuviinţaţi ce s-a 
făcut, eu am să-l iau cu mine la Roma pe Gisippo şi, o dată 
ajuns acolo, o voi avea şi pe aceea care-i a mea de drept, cu 
toată împotrivirea voastră; iar de acolo, jurându-vă război 
pe! viaţă, am să vă fac să înţelegeţi, pe pielea voastră chiar, 
de ce-i în stare un roman cuprins de ciudă şi rmnie. 

După ce le vorbi astfel, Titus, cu faţa încruntatăf se ridică 
în picioare, îl luă de mină pe Gisippo şi, fără să-i mai pese 
de cei care se aflau în templu, ieşi amenințând din cap. Cei 
ce rămaseră înăuntru, în pajrte atraşi de gândul de-a se 
înrudi cu Titus şi de-a avea în elun prieten, în parte 
îngroziţi de ultimele lui cuvinte, se sfătuiră între ei c-ar fi 
mai bine, totuşi, să aibă o rudă în Titus - de vreme ce 
Gisippo se învoise la aceasta - decât să-l piardă pe Gisippo, 
făeându-şi în acelaşi timp din Titus un duşman. Se luară 
deci pe urma iui şi-i spuseră că se învolesc s-o ieie pe 
Sofronia şi-ar fi prea bucuroşi să aibă în el o rudă şi în 
Gisippo un prieten bun; drept care, după -ce dintâi se 
veseliră împreună ca nişte rude adevărate, la urmă îşi luară 
rămas bun şi-o înapoiară pe Sofronia. Fata, înţeleaptă cum; 
era, silită fiind de împrejurări, îi dărui lui Titus iubirea ce-o 
nutrise în trecut pentru Gisippo şi plecă dimpreună cu el la 
Roma, unde fu primită cu mare cinste de către ai lui. 

Nu după multă vreme Gisippo, care rămăsese la Atena şi 
care îndura acolo disprețul tuturor, din pricina unor zavistii 
ce se iseaseră în oraş, fu izgonit de toţi ai lui si, aşa sărac şi 
necăjit cum se afla a 'fi, fir osândit la surghiun veşnic. 
Aflându-se într-aceasta stare si, din sărac ce era, 'ajuns de-a 
dreptul cerşetor, Gisippo se trudi, sărmanul, să ajungă pân' 
la Roma şi să încerce dacă Titus îşi amintea de el. Şi după 


ce ajunse acolo, aflând că e în viaţă, că-i îndrăgit de toţi şi 
că la el acasă domneşte bunăstarea, se puse în faţa porţii, 
lui şi prinse a-l aştepta, nădăjduind că Titus avea să-l 
recunoască, căci el n-avea îndrăzneala, în halul în care se 
afla, să-şi agrăiască prietenul, însă, deşi se strădui să facă 
astfel încât să-l vază, Titus trecu pe lângă el fără să-l 
recunoască. Gisippo îşi închipui atunci că se preface a nu-l 
cunoaşte şi că-l dispreţuieşte, drept care, amintindu-şi de 
cele dte săvârşise de dragul lui odinioară, plecă mânios şi 
înciudat, cu deznădejdea în suflet. Cum într-acestea se 
înnoptase, flămând şi fără nici un ban, dorindu-şi moartea 
mai presus deci t orice pe lume, Gisippo, bietul, nemaiştiind 
nici el unde să meargă, ai unse pe un maidan sălbatic şi 
pustiu, unde zărind un fel de groapă se adăposti în ea, ca 
sănşi petreacă noaptea acolo; şi după ce se întinse, aşa în 
zdrenţe cum era, pe jos, învins de atâtea lacrimi, până la 
urmă adormi. Către dimineaţă doi hoţi, care peste noapte 
fuseseră la jefuit, se ascunseră cu prada lor tocmai în 
groapa aceea şi, ajungând la încăierare, unul din ei - 
pesemne mai zdravăn decât celălalt - + îşi omori tovarăşul 
şi apoi o luă la sănătoasa. Lui Gisippo, care auzise şi văzuse 
tot, i se păru că află prin întâmplarea aceasta o cale spre 
moartea mult râvnită, fără să fie nevoit să-şi curme singur 
viaţa; de aceea nu plecă din groapă până ce nu se arătară 
ostaşii stăpânirii, care auziseră de omor şi care, înfuriaţi, îl 
luară pe Gisippo şi-l duseră legat în faţa judecății. Acolo, 
cercetat fiind, mărturisi că el îl omorâse pe tâlhar şi că pe 
urmă n -avusese răgaz să fugă de acolo. Văzând aşa 
pretorul, Marcus Varro după nume, îl osândi la moarte pe 
cruce, după obiceiul vremii. 

Acu, tocmai în ziua ceea, ce întâmplă ca Titus să vie la 
pretură si, dând cu ochii de osândit şi aflând şi pricina 
osândei, îl recunoscu îndată pe Gisippo şi se miră nespus de 
mult de soarta lui haină şi de întâm-plarea care îl adusese 
acolo. De aceea, vrând cu orice preţ să-i vină într-ajutor, 
cum nu găsea alt mijloc pentru scăparea lui decât să se 


învinovăţească pe sine de omorul cela, se înfăţişă degrabă 
pretorului, stri-gând: 

— Marcus Varro, cheamă-l iute pe bietul osândit, căci nu e 
vinovat. Eu, care-s ucigaşul celui găsit azi dimineaţă de 
slujitorii tăi, i-am mâniat de-ajuns pe zei (aşa că nu mai 
vreau să-i mânii şi prin moartea unai biet nevinovat. 

Varro se miră de cele auzite şi-i păru râu că tot pre-iflase 
întâmplarea, dar fiindcă cinstea nu-l lăsa să facă altminteri 
decum porunceau legile, îl chemă înapoi pe Gisippo şi-i zise 
de faţă cu Titus: ai putut să faci atare nebunie, încât, fără să 
i supus la chinuri, să vii să mărturiseşti o vină care snu-i a 
ta, când cunoştea! Prea bine eă-ţi este viaţa în joc? Ziceai că 
tu l-ai omorât pe omul acela azi-noapte şi acu bărbatul ăsta 
zice că el l-a omorât. 

Gisippo îl recunoscu numaidecât pe Titus şi pricepu că 
spusese aşa numai pentru a-l scăpa pe el, căci se simţea 
îndatorat să-i răsplătească binele pe care i-l făcuse odată. 
De aceea, înduioşat până la lacrimi, zise: 

— Varro, eu l-am omorât şi mila ce-mi arată Titus nul mă 
mai poate ajuta. 

Titus pe de altă parte zicea şi el: 

— Pretore, pre câte vezi omu-i străin şi-a fost găsit fără de 
arme alăturea de mort; vezi bine dar că numai foamea şi 
sărăcia îl împing să-şi caute singur moartea. De aceea lui 
dă-i drumul şi osândeşte-mă pe mine, care sunt vrednic de 
pedeapsă. 

Varro se miră de atâta stăruinţă şi, bănuind că nu-i 
niciunul dintr-înşii vinovat, se şi gândea cam cum să facă 
spre a-i slobozi pe amândoi, când i se înfăţişă un tânăr, pe 
nume Publius Ambustus, un ticălos fără pereche şi un tâlhar 
ştiut de toţi, care era făptaşul omorului din noaptea aceea. 
Tâlharul, ştiind că cei doi tineri care se învinovăţeau de 
omor erau nevinovaţi, se înduioşa aşa de tare, încât, răzbit 
de mila lor, păşi în faţa lui Varro şi-i zise: 

— Ju'de, fapta mea mă împinge să pun capăt pricinei 
dinte-e aceşti doi şi nu ştiu, zău, ce zeu mă îndeamnă să-mi 


mărturisesc păcatul. Află că tinerii aceştia nu-s vinovaţi de 
fapta pe care spun e-au săvârşit-o; eu l-am omorât pe omul 
acela, astăzi, în zorii zilei şi pe nefericitul ăsta, care-i aici de 
faţă, l-am văzut eu cu ochii mei dormind acolo în groapă, în 
timp ce împărţeam cu celălalt - pe care apoi l-am omorât - 
prada furată peste noapte. Pe Titus nu mai trebuie să-l 
dezvinovăţesc: toţi îl cunosc şi ştiu că n-ar fi în stare 
niciodată să facă aşa + ceva. De aceea dă-le drumul şi 
osândeşte-mă pe mine, aşa precum grăieşte legea. 

Octavian, aflând şi dânsul întâmplarea, porunci să-i fie 
înfăţişaţi cei trei împricinaţi şi vrând să afle de ce dorea 
fieştecare să fie osânditul, tinerii îi mărturisiră. Octavian îi 
slobozi pe primii doi ca fiind nevinovaţi şi <de hatârul lor îl 
slobozi şi pe al treilea. 

Titus îl luă cu sine pe Gisippo si, după ce-l mustră pentru 
că se arătase sfios şi neîncrezător, îi dovedi cu prisosinţă 
iubirea lui de prieten şi bucuria lui, iar apoi îl duse acasă, 
unde Sofronia îl primi ca pe un frate bun, plângând de 
înduioşare. Pe urmă, după ce Titus îl mân-gâie de cele 
pătimite şi-l îmbracă cum se cuvine din cap până-n picioare, 
readucându-l iar la rangul ce i se cuvenea de drept, îşi 
împărţi pe jumătate averea cu Gisippo şi pe urmă îl însura 
c-o soră de-a lui, o tânără pe nume Fulvia, şi-i zise: 

— Acuma, prietene, alegeţi singur ce-ţi convine: ori te 
întorci iar la Atena cu toate câte ţi le-am dat, ori, dacă nu, 
rămâi aici, alăturea de mine. 

Gisippo, atât din pricina surghiunului ce-l izgonea pe viaţă 
din Atena, câtt şi din pricina iubirii pe care i-o purta lui 
Titus, se hotări să stea pe loc. Şi rămânând la Roma 
alăturea de Fulvia, trăiră în aceeaşi casă cu Titus şi 
Sofronia lui ani mulţi şi fericiţi pecetluindu-şi zi de zi tot mai 
mult prietenia. 

Sfânt lucru, dar, e prietenia şi vrednic nu numai de cinste, 
ci şi de veşnică slăvire; căci ea e mama cinstei şi-a dărniciei 
fără margini, e soră cu recunoştinţa şi mila creştinească, 
vrăjmaşă juruită a 'urei şi-a zgârceniei şi-i gata orişicând, 


fără s-aştepte rugăminţi, să facă pentru altul ceea ce 
aşteaptă să facă şi acela pentru dânsa. Azi binefacerile ei 
arareori şi-arata faţa, din pricina şi spre ruşinea prea 
ticăloasei lăcomii a firii omeneşti, care slu-jindu-se mereu şi 
fără preget doar pe sine, a surghiu-nit-o pe vecie de pe 
meleagurile noastre. Ce (dragoste, ce bogăţie, ce legături 
de rubedenie ar fi avut puterea, de-a înduioşa în aşa 
măsură inima lui Gisippo, încât să-l facă a-şi dărui lui Titus 
propria lui iubită, frumoasă şi de neam? Desigur numai 
prietenia. Ce alte legi, dacă nu legile prieteniei, ee temeri 
sau ameninţări ar fi putut ssf stăpânească braţele lui 
Gisippo, oprindu-l de-a îmbrăţişa copila îndrăgită - ce poate 
uneori îl îmbia chiar ea la asta - - locuri singuratice, 
ascunse de vederea lumii sau chiar în propriu-i pat? Ce 
ranguri, ce câştiguri şi ce răsplată oare l-ar fi putut 
îndupleca, de dragul unui prieten, să-şi piardă propriile lui 
rude şi pe acelea ale So-fronei, să nu ia în seamă vorbele şi 
cârcotelile mulţimii. 

— Decameronul voi. III - cd. 80 batjocura şi hula ei, dacă 
nu tocmai prietenia? Şi pe de altă parte cine alta decât ea l- 
ar fi înduplecat pe Titus - care putea să se prefacă a nu 
vedea nimic - să se az-vârle în gheara morţii doar ca să-l 
scape pe Gisippo care o căuta cu dinadinsul? Cine l-ar fi 
făcut să se arate atât de darnic, încât fără precupeţire să-şi 
înjumătăţească averea, dându-i o parte lui Gisippo căruia 
soarta i-o răpise, dacă nu aceeaşi prietenie? Cine dacă nu 
ea l-a pus să-şi dea surioara, fără de preget, lui Gisippo, 
deşi îl ştia sărac lipit şi ajuns ca vai de el? Dorească-şi 
oamenii, aşadar, fraţi cu nemiluita, puzderie de copii şi rude 
cu duiumul şi folosească-se de bani ca să-şi sporească 
slujitorii, fără să ia aminte că fiecare din aceştia îşi teme 
numai pielea lui şi-şi face mult mai multe griji pentru te miri 
ce fleac decât pentru primejdiile ce-i ameninţă pe ai lor, fie 
părinţi, fraţi sau stăpâni, în vreme ce cu prietenii se 
întâmplă tocmai dimpotrivă. 

Povestea a noua 


Messer Torello îl preacinsteşte în casa lui pe Saladin, care 
se deghizase în haine de neguţător, apoi pleacă în cruciadă, 
lăsând vorbă nevestei sale, că dacă nu se întoarce peste un 
an de zile, să se mărite a doua oară. In luptă cade ostatec şi 
jiind şoimar vestit e dus în faţa sultanului. Saladin îl 
recunoaşte, îi spune cine este el şi-l preacinsteşte ca pe un 
prieten. Messer Torello se îmbolnăveşte şi într-o noapte e 
dus prin vrăji acasă la Pavia; acolo ia parte la nunta 
nevestei lui, dar, fiind recunoscut de dânsa, se întorc a- 
mândoi la casa lor. 

Filomena isprăvise de povestit şi dărnicia fără margini pe 
care o dovedise Titus fusese lăudată de toţi deopotrivă, 
când regele, lăsându-l pe Dioneo la urmă, prinse a vorbi 
precum urmează: 

— Fermecătoare doamne, fără îndoială Filomena are 
dreptate întru totul în cele spuse adineauri cu privire la 
prietenie şi la sfârşit s-a plâns pe drept cuvânt că cei; de 
astăzi nu ştiu s-o preţuiaseă. De aceea, dacă noi', ne-am fi 
adunat aici spre a îndrepta greşelile şi lipsurile omeneşti 
sau barem pentru a le înfiera, aş stărui şi eu. Mai mult 
asupra lor; dar, fiindcă țelul nostru e altul, vreau să vă 
povestesc acum - e o istorioară niţeluş mai lungă, poate, 
dar plăcută - cât de mărinimos s-a dovedit odată sultanul 
Saladin, pentru ca din povestea mesi. 

— Dacă noi nu suntem în stare, din pricina viciilor noastre, 
să dobândim o prietenie - să învăţăm măcar a ne găsi o 
bucurie în preacinstirea celorlalţi, nădăjduind, dreaptă 
răsplată. 

Se zice că pe vremea împăratului Frederic intimi, creştinii 
ar fi pornit cu mic cu mare o cruciadă pentru. A pune 
stăpânire pe locurile sfinte. Or, Saladin, domn. Foarte 
vrednic, care pe vremea aceea era sultan al Ba-bilonei, 
prinzând din timp de veste, se hotări să vază el însuşi 
pregătirile pe care le făceau creştinii pentru cruciada 
aceasta, pentru a putea în acest chip să se apere mai bine. 
Punându-şi rânduială, dar, în treburile împărăteşti, se 


prefăcu a pleca într-un pelerinaj şi, luând cu, sine doi dintre 
cei mai înţelepţi şi mai de seamă sfetnici ai lui, cât şi trei 
slugi, porni la drum înveşmântat în haine' de neguţător. 
După ce colindă astfel multe ţinuturi creştineşti, dorind să 
treacă munţii şi călătorind prin Lom-bardia, i se întâmplă 
într-o seară, în timp ce bătea drumul de la Milano la Pavia, 
să se întâlnească cu un nobil pe care îl chema messer 
Torello d'Istria, de felul lui din Pavia, şi care, însoţit de 
slujitorii săi, de şoimi şi câini de-vânătoare, mergea pentru 
un răstimp la o moşie de-a sa, aşezată pe lingă Tessine. Cât 
ce văzu drumeţii, messer 'Torello îşi închipui că sunt străini 
şi nobili şi vru să-: preacinstească. De aceea, când sultanul 
îl înltrebă pe-unul din slujitorii săi cât mai aveau pân! la 
Pavia şi dacă ar fi ajuns la timp pentru a putea intra în oraş, 
messer 'Torello îi răspunse în locul slujitorului, zicând: 

— Domnilor, nu puteţi ajunge la timp pentru a intra în 
oraş. 

— Atunci, grăi sultanul, fii bun şi ne arată unde am putea 
trage la noapte, căci noi suntem străini de locurile acestea. 

Messer 'Torello răspunse: 

— Cu multă bucurie: chiar adineauri aveam de gând să 
trimit o slugă prin apropiere de Pavia pentru niscaiva 
treburi; am s-o trimit cu dumneavoastră şi-o să vă ducă într- 
un loc unde veţi fi bine primiţi. 

Şi zicând astfel, se apropie de cea mai bună şi 
credincioasă slugă a lui, îi porunci ce avea să facă şi o 
trimise cu străinii. Apoi porni degrabă către moşia sa şi 
acolo porunci să i se pregătească o cină îmbelşugată şi să se 
aşeze mesele afară în grădină, iar după ce făcu acestea, se 
aşeză în pragul porţii ca să-şi aştepte musafirii. Slujitorul, 
vorbind de una şi de alta cu nobilii străini, îi abătu din drum 
şi-i duse, fără ca dânşii să-şi dea seama, drept la moşia 
stăpânului său. Oât ce-i văzu venind, messer 'Torello le ieşi 
grabnic în cale şi le spuse râzând: 

— Domnilor, fiţi bineveniţi! 


Sultanul, om isteţ, îşi dete seama că seniorul nu se 
încrezuse în ei şi se temuse ca nu cumva să nu-i primească 
găzduirea, dacă i-ar fi poftit pe loc; de aceea, ca să nu-şi 
răpească plăcerea de-a petrece o seară împreună, îi 
adusese în casa lui, slujindu-se de un şiretlic. Răspunse dar 
'Cuvintelor de bun venit şi apoi îi zise: 

— Messer, dacă s-ar cădea ca omul să se plângă de 
curtenia celorlalţi, noi am avea la ce ne plânge ele 
dumneata, care, pe lângă faptul că ne-ai întors din drum, ne 
şi sileşti să primim din pante-ţi cinstea ce ne faci, deşi nu 
ne-am învrednicit de ea decât printr-un salut. 

Cavalerul, care era om înţelept şi mare meşter la cu-vânt, 
răspunse: 

— Domnilor, ceea ce fac e o nimica toată faţă de prea- 
cinstirea de care sânrteţi vrednici, pre câte socot eu după 
înfăţişarea dumneavoastră, dar, credeţi-mă, nicăieri pe 
aproape de Pavia n-aţi fi putut fi găzduiţi aşa cum se cuvine. 
De aceea nu vă pară rău c-aţi ocolit oleacă drumul spre a vă 
simţi mai bine. 

Între acestea slujitorii, care se adunaseră împrejurul 
oaspeţilor, le luară caii de îndată ce descălecară şi se 
îngrijiră de ei. Messer Torello îi duse apoi pe cei trei nobili 
în odăile anume pregătite pentru dânşii, unde îi puse să se 
descalţe şi-i răcori cu vinuri reci, după care rămase cu ei de 
vorbă până la ceasul cinei. Saladin cu tovarăşii îşi slujitorii 
săi ştiau cu toţii latineşte, drept care pricepeau ce se 
vorbea în jurul lor şi ei la rândul lor erau de-asijderi 
pricepuţi; cu toţii socotiră că gazda lor, messer Iorello, era 
cel mai plăcut bărbat, cel mai curtenitor şi cel mai meşter la 
cuvânt din câţi văzuseră pe lume. Pe de altă parte lui 
messer 'Iorello i se părea că oaspeţii sunt oameni străluciți 
şi mult mai vrednici de cinstire decât îşi închipuise el şi îi 
părea rău în sinea lui că nu putea să-i omenească cu un 
ospăț mai falnic şi cu tovarăşi mai numeroşi; de aceea se 
gândi că a doua zi de dimineaţă să-i despăgubească de 
acest neajuns si, după ce-i spuse unui slujitor de-al său ce 


avea de gând -să facă, îl trimise la Pavia - oraş care era 
aproape şi care niciodată nu-şi ţinea porţile închise - la 
nevasta lui, femeie foarte înţeleaptă şi tare inimoasă. Pe 
urmă îşi duse musafirii în grădină şi îi rugă foarte 
curtenitor să-i spună cine erau ei; la care Saladin răspunse: 

— Suntem neguţători din Cipru şi mergem la Paris * cu 
treburi de-ale noastre. 

Atunci messer 'Iorello zise: 

— Unde n-ar da Dumnezeu să se nască şi în ţara noastră 
nobili atât de vrednici, pe cât sunt negustorii în Cipru. 

Şi tot vorbind astfel de una şi de alta ajunseră şi ceasul 
cinei, drept oare gazda îi pofti, de vor, să stea la mese; şi 
acolo, ţinând seama că cina nu fusese din vreme pregătită, 
ci doar atunci la repezeală, fură slujiţi frumos şi în bună 
râiduială. După ce isprăviră masa, nu mai şezură malta 
vreme, căci gazda, dându-şi seama că oaspeţii sunt obosiţi, 
îi duse să se odihnească în nişte paturi minunate şi apoi, nu 
după multă vreme, se duse şi el la culcare. 

Slujitorul trimis la Pavia îşi împlini porunca întocmai; drept 
care doamna lui Iorello, după ce porunci degrabă să cheme 
o mulţime de prieteni şi de slujitori de-ai lui messer Torello, 
se îngriji ca o regină, nu ca o simplă femeie, de toate cele 
trebuincioase ospăţului cel falnic şi la lumina torţelor pofti 
la el o mare parte din cei mai nobili cetăţeni ai Paviei, pe 
urmă scoase din dulapuri tot soiul de albituri şi de mătăsuri 
scumpe şi rândui cu socoteală tot ceea ce bărbatul ei îi 
poruncise a pregăti. A doua zi de dimineaţă după ce 
musafirii se sculară din somn, messer 'Torello-puse să-i 
aducă şoimii şi apoi porni cu ei călare către un. Râu din 
apropiere unde le arătă cum zboară şoimii lui. Sultanul, 
însă îl rugă să-i deie un însoțitor care să-l ducă la Pavia, la 
cel mai bun han din oraş şi atunci messer 'Iorello îi zise: 

— Am să vă duc chiar eu, căci am de lucru prin oraş. 
Străinii îl crezură şi porniră mulţumiţi la drum cu dânsul 
dimpreună. Către zece ceasuri, după ce ajunseră în oraş, 
messer 'Torello, în loc să-i ducă la cel mai mare han, precum 


îşi închipuiau străinii, îi duse drept la el acasă, unde se 
adunaseră spre a-i preacinsti pe oaspeţi, cincizeci din cei 
mai străluciți şi mai de vază cetăţeni, care îi înconjurară 
îndată, sărind la frâie şi la scări. Sultanul cu ai săi, văzând 
acestea, pricepură ce înseamnă treaba asta îşi ziseră: 

— Messer Iorello, noi îţi cerusem altceva; domnia-ta ai 
făcult aseară chiar şi prea mult de dragul nostru, mai mult 
decât am fi vrut noi, astfel încât puteai acum ou inima 
împăcată să ne laşi să ne vedem de drum., Messer 'Torello le 
răspunse: 

— Domnilor, pentru cele câte vi s-au făcut aseară eu îi 
rămân îndatorat mai degrabă sorții decât dumneavoastră, 
căci ea v-a prins la drum, silindu-vă să trageţi în prea umila- 
mi casă; dar pentru cele câte vi se vor face azi dimineaţă eu 
vă rămân îndatorat chiar dumneavoastră înşivă şi 
dimpreună cu mine toţi nobilii aceştia care vă stau în 
preajmă; de socotiți că e frumos să nu le faceţi cinstea de-a 
sta cu ei îa masă, eu n-am nimic de spus, puteţi s-o faceţi şi 
pe asta. 

Sultanul cu ai lui se dădură bătuţi şi după ce des-călecară 
fură primiţi şi duşi de nobili cu multă bucurie în camerele 
lor, care fuseseră din vreme şi mândru pregătite anume 
pentru dânşii, iar după ce se dezbrăcară de hainele de 
drum şi se mai răcoriră oleacă, fură duşi în sala de ospeţe, 
care era împodobită sărbătoreşte. Acolo se spălară pe mâini 
şi după aceea, fiind aşezaţi la mese ou mare cinste şi alai, 
fură slujiţi cu multe şi minunate soiuri de vinuri şi bucate, 
aşa de bine şi frumos, că nici chiar împăratului, dac-ar fi 
fost la masă, nu i s-ar fi putut vădi mai multă şi mai mare 
cinste. Şi deşi Sala-din cu ai iui erau domni mari şi prinți de 
vază, deprinşi cu atare lucruri, cu toate acestea se'mirară 
de cele ce văzură şi le aflară minunate, cu atât mai mult cu 
cit ştiau că gazda e doar un orăşean şi nicidecum un prinţ 
ca el. 

După ce sfârşiră ospăţul şi fură strânse mesele, vorbiră o 
bucată de una şi de alta şi apoi, fiind foarte cald afară, cu 


învoirea gazdei, nobilii lui Pavia plecară să se odihnească, 
iar cavalerul, rămas singur cu oaspeţii, îi duse într-o odaie 
alăturată, unde dădu porunca s-o cheme pe vrednica-i 
nevastă, pentru ca nici un lucru din câte îi erau lui dragi să 
nu rămâie nevăzute de musafirii săi. Doamna, frumoasă şi 
voinică la trup, învesmântată cu straie scumpe şi podoabe, 
se înfăţişă străinilor între cei doi copii ai ei care păreau doi 
îngeraşi şi-i salută curtenitor. Dânşii, de îndată ce-o văzură, 
se ridicară în picioare şi-o întâmpinară cu plecăciuni, după 
care, aşe-zând-o la mijloc între ei, se bucurară foarte de aşa 
mân-dreţe de nevastă şi de copii. Şi în timp ce stau aşa şi 
povesteau fel de fel - cum într-acestea gazda se îndepărtase 
o clipă - femeia îi. Întrebă cu dulce glas unde mergeau şi 
din ce părţi erau; străinii îi răspunseră la fel ca lui messer 
Torello şi atuncea doamna bucuroasă grăi: 

— Aşadar, n-am dat greş cu socoteala-mi muierească şi ca 
atare v-aş ruga să faceţi bunătate să nu nesocotiţi şi să 
primiţi din parte-mi acel mic dar pe care voi pune să-l 
aducă aicea; ţinând seama de faptul că noi, femeile, nu 
dăruim decât lucruri mici, precum ne e şi inima, vă rog să 
vă gândiţi, primindu-i, nu atât la preţul lui, cât mai ales la 
faptul că v-a fost dat din inimă. 

Şi 'poruncind să i se aducă câte două rânduri de straie 
pentru fiecare - dar nu din cele obişnuite de orăşeni sau 
negustori, ci straie de seniori - unele căptuşite cu mătase şi 
altele cu jder, trei veste de brocat, precum şi trei perechi de 
pantaloni, grăi 

— Luaţi hainele acestea; şi pe bărbatul meu l-am înnoit cu 
un rând de straie aidoma cu astea; cât despre celelalte 
lucruri, ţinând seama de împrejurarea că aţi umblat atâta 
cale şi mai aveţi încă pe atâta, cât şi de făptui că sunteţi 
departe de nevestele dumneavoastră şi că negustorii sunt 
oameni gingaşi şi curaţi, au să vă prindă, bine, chiar dacă 
nu-s de preţ. 

Străinii se mirară foarte ţi îşi dădură seama că me-sser 
Torello nu vroia să scape nici un prilej cle-a se vădi 


curtenitor din cale-afară; ba mai văzând şi strălucirea 
veşmintelor aduse, care nu erau de negustor, le fu şi frică 
nu cumva să-i fi recunoscut; în cele din urmă însă., unul 
dintre ei îi zise doamnei: 

— Aceste daruri, doamnă, sunt lucruri minunate şi nu ne- 
ar fi uşor să le primim din parte-ţi, dacă domnia-ta nu ne-ai 
sili s-o facem cu rugăminţi cărora noi nu ne putem 
împotrivi. 

Intre acestea, întorcându-se messer Torello, doamna îşi luă 
rămas bun de la oaspeţi şi plecă, îngrijindu-se ca şii slujitorii 
lor să primească daruri potrivite cu starea lor. 

Messer Torello îi rugă cu multă stăruinţă pe negustori să 
rămână în casa lui până a doua zi; drept care'"'după ce 
dormiră de după-amiază, se sculară şi, după ce se 
îmbrăcară, porniră călări prin oraş, însoţiţi de messer 
Torello; iar când veni şi ceasul cinei se ospătară îmbelşugat, 
alături de-o mulţime de musafiri de vază. Apoi, când se făcu 
şi vremea de culcare, se duseră să se odihnească şi în zori 
de zi, sculându-se din somn, afară. În, locul roibilor trudiţi 
de drum trei cai de toată frumuseţea şi aşijderea şi pentru 
slugi alţi cai puternici şi odihniţI. Văzând acestea Saladin se 
întoarse către ai lui şi zise: 

— Mă jur pe Dumnezeul meu că n-a mai fost nici-când pe 
lume om mai desăvârşit, mai curtenitor şi mai săritor decât 
bărbatul ăsta: dacă toţi regii creştini ştia. Să fie regi aşa 
cum ştie acesta să fie cavaler, atunci sultanul Babiloniei nu 
va putea să ţină piept nici măcar unuia din ei, necum 
tuturor celor ce se pregătesc să-i calce. 

Ştiind însă c-ar fi fost zadarnic să nu primească roi-bii, îi 
mulţumi şi pentru ei şi apoi încalecă cu toţi ceilalţi ai lui. 
Messer 'Torello, dimpreună cu alt: tovarăşi îl întovărăşi o 
bucăţică bună afară din oraş; dar, deşi -; ul-tanului îi venea 
nespus de greu să se despartă de cavaler (căci începuse a-l 
îndrăgi), totuşi, silit de drumul lung care îi stătea înainte, îl 
rugă să se întoarcă. 

Messer Torello, mâhnit şi el de despărţire, grăi: 


— Am să mă întorc, de vreme ce aşa pofteşti. Dar iată ce- 
aş vrea să vă spun * eu nu ştiu cine sunteţi şi nici nu vreau 
să ştiu mai mult decât mi-aţi spus; dar, orişicine aţi fi, n-o să 
mă faceţi niciodată să cred că sunteţi negustori. Umblaţi cu 
Dumnezeu. 

Saladin, după ce-şi luă rămas bun de la toţi tovarăşii lui 
messer Torello, se întoarse către el şi-i spuse: 

— S-ar prea putea, messere s-avem prilejul a-ţi arăta ceva 
din mărfurile noastre şi atunci te vei încredința că suntem 
negustori; rămâi cu Dumnezeu. 

Plecă sultanul, deci, cu-ai lui, arzând de dorul de-a putea - 
dac-ar fi fost în viaţă şi de-ar fi izbutit să-şi scape tronul din 
războiul la care se aştepta - să-l prea-cinstească pe messer 
Torello în acelaşi chip în care îl preacinstise el; şi multă 
vreme povesti cu-ai lui despre cavaler, despre nevasta lui şi 
despre toate câte le săvâr-sise, dânşii, pe toate lăudându-le. 
Şi după ce cutreieră, nu fără multă osteneală, Apusul 
întreg, porni pe mare şi ajunse cu-ai lui la Alexandria; si, 
fiind lămurit pe deplin cu planurile regilor şi împăraţilor 
creştini, se pregăti de apărare. Cât despre cavaler, el se 
întoarse la Pa-Aăa şi multă vreme se gândi, căutând să-şi 
închipuiască cine puteau fi cei trei oaspeţi, dar nu fu chip 
nici barem * să se apropie de adevăr, necum să-l ghicească. 

Venind vremea cruciadei şi pregătindu-se creştinii de 
pretutindeni de plecare, messer Torello hotări, cu toate 
rugăminţile şi lacrimile multe ale nevestei sale, să plece 
negreşit şi el si, după ce sfârşi cu toate pregătirile, când « 
să se urce în sa, îi zise scumpei lui neveste: 

— Femeie, după câte vezi, eu plec la lupta asta cu gând 
să-mi mântui sufletul şi să-mi păstrez cinstea trupului. Îţi las 
tot ce-i al nostru în grijă şi aşijderea îţi las şi cinstea noastră 
în grijă; or, fiindcă de p'lecare-s sigur, dar de reîntoarcere 
deloc, din pricina a mii de lucruri ce mi s-ar putea în- 
tâmpla, vreau să-mi făgăduiesli ceva; s-ar întâmpla cu mine, 
dac-ai să vezi că nu primeşti din parte-mi nici o veste, să mă 


aştepţi un an, o lună, şi o zi, cu începere de azi, şi abia apoi 
să te măriţi. 

Femeia, care plângea, sărmana, de potopea pământul, 
zise: 

— Messer Iorello, nu ştiu zău, cum ani să îndur durerea în 
care mă cufundă plecarea dumitale; dar dacă totuşi voi 
putea să supraviețuiesc şi dacă dumitale în. Schimb îţi va fi 
dat să mori, trăieşte până atunci şi mori încredinţat c-am să 
trăiesc şi am să mor drept soaţă credincioasă a lui messer 
Torello şi a amintirii sale. 

La care cavalerul zise: 

— Femeie, sunt încredinţat că întnicât îţi stă în putere se 
va întâmpla aşa cum spui; dar tu eşti încă tânără, frumoasă, 
de neam bun şi cinstea ta e multă şi pretutindeni cunoscută, 
de aceea nu mă îndoiesc că mulţi ibărba, ţi de neam - de s-o 
isca vreo bănuială în ce priveşte viaţa mea - au să (te ceară 
fraţilor şi rubedeniilor tale; de îndemnurile lor n-ai să te 
poţi scăpa, nici apăra, orisioe-ai face, şi va trebui să-i 
mulţumeşti de voie de nevoie; de aceea îţi cer să mă aştepţi 
un an, olună şi o zi şi numai mult decât atât. 

Femeia îi răspunse: 

— Precum ţi-am spus mai înainte, voi face ce-arn să pot; 
iar dacă am să mă văd silită să fac totuşi altminteri, fii sigur 
c-am să te ascult. Dar deie Dumnezeu ca nici doronia-ta, 
nici eu să nu ajungem până acolo. 

Sfârşirid de spus acestea, doamna îl îmbrăţişa plângând 
pe messer 'Torello si, scoţându-şi din deget un inel, i-3 dădu 
zicând: 

— Dacă s-ar întâmpla să mor fără s-apuc să te mai văd, să- 
ţi aminteşti de mine de câte ori ai să-l priveşti. 

Messer 'Iorello luă inelul şi urcându-se pe cal îşi luă rămas 
bun de la toţi şi apoi plecă la drum. 

După ce ajunse cu toţi ai săi la Genova se urcă pe o galeră 
şi în scurtă vreme ajunse la Acri, unde se înfrăţi cu armata 
celorlalţi creştini, în care prinse a se lăţi aşa deodată o 
molimă ceseceră sute de vieţi. Şi în vremea acestei molimi, 


sultanul Saladin, fie ajutat de soartă, fie de îndemânarea 
lui, prinse pe toţi creştinii care scăpaseră cu viaţă şi-i 
împrăştie, întemniţându-i, prin felurite oraşe Messer 'Torello 
se afla şi el printre cei prinşi şi de aceea fu închis în temniţă 
la Alexandria. Acolo, n'efiind cunoscut şi neîndrăznind să 
spună cine este, silit de împreiu-rări se apucă să crească 
şoimi şi să-i deprindă cu vânatul, meşteşugul la care el se 
pricepea mai bine ca oricare altul. Saladin, prinzând de 
veste treaba asta, îl scoase de la închisoare şi-l luă pe lângă 
el ca să-i slujească drept şoi-mar. Messer Torello, bietul -* 
căruia Saladin, cum n'u-l recunoscuse şi nu fusese 
cunoscut, se obişnuise a-i zice Creştinul - nu putea să-şi ieie 
gândul de la casă şi de la ai lui şi încercase de multe ori să 
fugă, dar fără a izbuti. De aceea, nimerindu-se să vie la 
Sultan niscavai geno-vezi trimişi ca să răscumpere pe câţiva 
dintr-ai lor, când fu gata de plecare, messer Torello se gândi 
să-i scrie doamnei lui că-i teafăr, că se va întoarce acasă pre 
cât de iute va putea şi ca atare să-l aştepte. Zis şi făcut, îi 
scrise dar şi apoi rugă frumos pe unul din trimişi pe care îl 
cunoştea să facă astfel ca scrisoarea sa ajungă în mâna 
abatelui de la Sân Pietro în Ciel d'oro, care îi era unchi. 

Pe când messer 'Iorello se afla în starea aceasta, se 
întâmpla într-o bună zi ca, stând de vorbă cu sultanul 
despre niscaiva şoimi de-ai lui, să prindă a zâmbi într-un 
anume fel, pe care Saladin îl observase la Pavia pe când se 
afla în casa lui. Sultanul îşi aminti atunci de chipul lui 
messer 'Torello şi începu să-l cerceteze, părându-i-se că-i 
chiar el; de aceea, lăsând şoimii, îi zise: 

— Spune-mi, creştine, din ce ţară din Răsărit eşti tu? 

— Stăpâne, zise cavalerul, eu sunt lombard de felul. Meu, 
dintr-un oraş numit Pavia; sânit om sărac şi Iară stare. 

CSnd auzi aşa, Saladin, aproape sigur de bănuielile lui îşi 
zise bucuros: "Dumnezeu mi-a dat prilejul să-i dovedesc 
acestui om cât m-a mişcat purtarea şi curtenia lui." Şi fără a 
spune altceva, după ce porunci să i se aducă într-o odaie 


veşmintele ce le avea, îl duse pe messer Torello înăuntru şi 
îi zise: 

— la uită-<te, creştine, la straiele acestea şi spune-mi nu 
cumva cunoşti vreunul dintre ele? 

Messer 'Torello se uită la veşminte şi le văzu pe cele 
dăruite de nevasta sultanului, dar, neputându-şi închipui c- 
ar fi cu adevărat acelea, răspunse: < 

— Nu cunosc niciuna, stăpâne, dar e adevărat că cele de 
colo aduc c-un rând de straie pe care l-am avut şi care era 
făcut întocmai ca straiele pe care le-am dăruit unor 
negustori care îmi picaseră în casă. 

Atuncea Saladin, nemaiputându-se stăpâni, îl îmbrăţişa cu 
duioşie, zicându-i: 

— Domnia-ta eşti messer 'Torello d'Istria şi eu sunt unul 
dintre cei trei negustori căruia nevasta dumitale i-a dăruit 
aceste haine; venit-a în sfârşit şi vremea să-ţi dovedesc care 
mi-e marfa, aşa precum ţi-am spus că s-ar putea întâmpla în 
ziua când ne-am despărţit. 

Messer 'Iorello, auzind acestea, se bucură nespus, dar îi fu 
şi ruşine: se bucură fiindcă! Avusese un oaspe aşa de falnic 
şi-i fu ruşine că-l primise, după părerea lui, aşa sărăcăcios. 
Ci Saladin îi zise: 

— Messer 'Torello, fiindcă Domnul mi te-a adus aici, să ştii 
că de acum înainte, nu eu, ci dumneata vei fi stă-pân în casa 
mea. 

Şi după ce se bucurară îndelung de întâlnire, sultanul 
puse să-l îmbrace în straie împărăteşti, îl duse în faţa curţii 
şi-a celor mai de vază sfetnici şi, după re rosti c* seamă de 
cuvinte spre lauda lui messer 'Torello, le porunci celor de 
faţă să-l preacinsteaseă întocmai cum îl cinsteau pe el, dacă 
ţineau la îndurarea şi la milostivirea lui. Porunca lui fu 
îndeplinită înctomai de către fiecare în parte, dar mai cu 
seamă de cei doi care fuseseră cu el, în casa lui messer 
Torello. 

1 Rangul la care fu înălţat aşa deodată cavalerul îi risipi 
întrucâtva gândul şi grija alor săi, cu atât mai mult. cu cât 


trăgea nădejdi întemeiate că rândurile sale ajunseseră în 
mâna unchiului de la Pavia. Or, ce să vezi! In ziua în care 
Saladin prinsese oastea creştinească, murise în tabăra 
creştină şi chiar fusese îngropat un cavaler de prin 
Provenza, un om fără virtuţi sau însuşiri deosebite, pe care 
îl chema messer 'Torello di Dignes; şi cum messer Torello 
d'Istria era îndeobşte cunoscut pentru noblețea sa în 
rândurile oştirii, toţi oei care auziră cum că messer 'Torello 
e mort, crezură că e vorba de el şi nu de celălalt; iar faptul 
că fusese prins nu îngăduia oştenilor să-şi deie seama de 
greşeală. 

Din pricina aceasta mulţi italieni se întoarseră acasă cu 
vestea aceasta tristă şi printre ei se aflară unii atât, de 
îndrăzneţi, încât nu se sfiiră să spuie că-l văzuseră murind 
şi că fuseseră de faţă la îngropăciunea lui. Vestea ajungând 
la urechile doamnei şi ale rubedeniilor lui messer 'Torello fu 
pricină de mare şi neînchipuită supărare, nu numai pentru 
ei, ci pentru toţi aceia ce-l cunoscuseră în viaţă. Nu ne-ar 
ajunge vremea să povestim pe îndelete ce-a pătimit biata 
femeie, ce chin şi căţei lacrimi; dar după ce s-a zbuciumat 
astfel mai multe luni de-a rândul, într-un târziu, prinzând 
să-şi uite oleacă amărăciunea. 

— Fiind ea cerută de nevastă de către cei mai vrednici 
bărbaţi din Lombardia - fraţii şi celelalte rude se apucară s- 
o îndemne să se mărite a doua oară. Şi, după ce se împotrivi 
de atâtea şi de-atâtea ori, văr-sând şiroaie de lacrimi, în 
cele de pe urmă fu nevoită a face pe voia rubedeniilor, 
cărora le ceru în schimbul în' voirii ei s-o lase să aştepte ca 
văduvă atâta vreme cât îi făgăduise bărbatului că-l va 
aştepta. 

În timp ce la Pavia se întâmplau acestea şi poate nici opt 
zile nu mai lipseau pân' la sorocul la care doamna, biata, 
trebuia să se mărite, se întâmpla ca messer Torello să vază 
la Alexandria pe un om pe care îl văzuse urcân-du-se 
împreună cu solii genovezi pe corabia care urma să plece la 
Genova; de aceea poruncind să-l cheme, îl întrebă de 


drumul lor şi îl rugă să-i spuie când ajunseseră la Genova; 
la care omul zise: 

— Messere, n-a avut noroc corabia în călătoria aceea pre 
câte am auzit în Creta, unde am coborât; căci pe aproape 
de Sicilia s-a ridicat o vijelie cumplită şi-a sfă-râmat corabia 
de nişte stânci în Berberia, încât n-a mai rămas în viaţă 
niciunul dintre călători; doi fraţi de-ai mei, sărmanii, s-au 
prăpădit în trista împrejurare. 

Messer Torello, dând crezare cuvintelor acestea, care de 
altfel nu minţeau, şi amintindu-şi că sorocul pe care 

El rânduise doamnei avea să se împlinească peste vreo 
patru sau cinci zile - cum îşi dădea cu socoteala că nimeni 
nu ştia nimic de dânsul la Pavia - fu sigur că femeia se 
măritase a doua oară; din pricina aceasta se amări aşa de 
mult, încât, pierzându-şi somnul şi pofta de mâncare, se 
aşeză la pat şi hotări să moară. Sultanul, * care îl îndrăgea 
nespus, prinzând de veste treaba asta, veni la el şi după 
mari şi multe rugăminţi, află din gura lui pricina bolii şi-a 
tânjelii; drept care, după ce dintâi îl dojeni că nu-i spusese 
din vreme toate acestea, îl rugă să-şi uite amărăciunea, 
făgăduindu-i, de-l ascultă, să facă; în atare chip, încât la 
data cuvenită să-l ducă la Pavia; şi-i spuse şi în ce fel gândea 
să facă treaba asta. Messer 'Iorello, dând crezare cuvintelor 
lui Saladin, căci nu o dată auzise că lucru-i cu putinţă şi că 
de multe ori fusese înfăptuit, se îmbărbăta oleacă şi prinse 
a-l îndemna pe Saladin să se grăbească. 

Sultanul chemă la sine un vrăjitor de-al său, pe care îl 
pusese şi într-alte rânduri la încercare, şi-i porunci să afle o 
cale prin care cavalerul să poată fi dus într-o noapte, pe un 
pat, pân' la Pavia; vrăjitorul spuse că lucrul era cu putinţă, 
dar c-ar fi fost mai bine pentru messer Torello dacă l-ar fi 
adormit înainte. După ce rândui acestea, Saladin se 
întoarse la bolnav si, aflându-l hotărît + să ajungă la Pavia 
la vremea sorocită ori dacă nu să moară, j îi zise după cum 
urmează: 


— Messer Iorello, dacă-ţi iubeşti nevasta cu atâta duioşie 
şi dacă vrei cu dinadins să nu-ncapă pe mâini străine, niă 
ştie Dumnezeu că nu-s în stare a te mustra pentru simţirea 
aceastea, căci dintre câte doamne am văzut pe lume, ea-i 
cea mai vrednică de laudă şi de iubire dintre toate, atât prin 
deprinderile şi prin purtarea ei, cit şi prin multa-i 
frumuseţe, de care nici nu mai vorbesc, căci este floare 
trecătoare. Mi-ar fi plăcut nespus de mult, de vreme ce 
soarta mi te-a adus aicea, să fi trâit mereu alături, ca fraţii, 
în regatul ăsta pe care îl stăpânesc, tot restul vieţii noastre; 
dar dacă bucuria asta nu mi-a fost hărazită, fiindcă ţi-ai pus 
în gând să mori sau să te întorci acasă la vremea sorocită, 
din toată inima as fi -vrut să ştiu măcar din vreme ce ai de 
gând să faci, ca să te pot trimite acasă cu cinste, cu alai şi 
cu însoțitori de seamă, aşa după cum meriţi; dar, fiindcă nu 
pot face aşa şi fiindcă dumneata doreşti cu dinadins să a- 
jungi cât mai curând acasă, voi face tot ce pot spre a te 
trimite la Pavia pe calea ce ţi-am arătat-o. Messer Torello îi 
răspunse: 

— Stăpâne, faptele-ţi de bine mi-au dovedit din plin'fără a 
mai fi nevoie de vorbele ce mi le-ai spus, bunăvoința 
dumitale, de care eu nu-s vrednic chiar în aşa măsură. Cât 
despre cele câte-mi spui, chiar fără să mi le fi spus, sunt de 
pe acum încredinţat şi fi-voi până în ceasul morţii; dar, 
fiindcă am hotărât aşa, te rog fă cât mai iute ce mi-ai 
făgăduit să faci, căci'mâine e ultima zi în care mai sunt 
aşteptat. 

Saladin îi răspunse că totul era pregătit pentru plecarea 
lui. Drept care a doua zi - urmând ca în noaptea următoare 
să îl trimită acasă - porunci să i se pregătească în una din 
sălile palatului un pat bogat şi mân- dru, cu saltelele 
îmbrăcate după obiceiul turcesc în catifele şi brocat lucrat 
cu fir de aur, acoperit c-o plapumă, brodată cu mărgăritare 
mari şi nestemate - care fu socotită apoi la noi în ţară o 
comoară - şi, în sfârşit, cu două perne vrednice de un atare 
pat. lar după ce patul fu gata, porunci ca messer 'Torello, 


care se în-zdrăvenise, să fie îmbrăcat într-un veşmânt 
turcesc frumos cum nu s-a mai văzut şi în jurul capului să i. 
se învârtească, tot după obiceiul turcesc, un turban, de-al 
lui cât toate zilele de lung. Apoi, cum vremea era târzie, se 
duse însoţit de sfetnici în odaia lui messer Torello-şi acolo, 
după ce se aşeză alăturea de el, îi zise aproape lăcrămând: 

— Messer Iorello, ceasul sortit să ne despartă se apropie 
şi de aceea, fiindcă nu-i chip să te însoțesc din pricină că 
drumul nu îngăduie aceasta sunt nevoit să mă despart de 
dumneata aicea şi am venit anume ca să-mi iau bun rămas. 
De aceea, până a nu te da în grija Tatălui Ceresc, te rog pe 
prietenia noastră şi dragostea care ne leagă, să-ţi aminteşti 
de mine şi dacă-i cu putinţă" după ce-ţi vei fi pus în 
rânduială trebile tale în Lonibardia, până ce nu ne-ajunge 
moartea, să vii să mă vezi o dată, barem o singură dată, 
pentru ca eu cu acel prilej, prea fericit de-a te vedea, să 
îndrept tot ceea ce acum nu sunt în stare a face din pricină 
că te grăbeşti. lar până atunci. Te rog frumos să-mi scrii din 
când în când şi să mă rogi de tot ce-ţi face trebuinţă 
dumitale, căci eu de bună seamă voi face pentru dumneata 
orice, cu mult mai bucuros decât pentru, orişicare altul. 

Messer 'Iorello abia putu să-şi stăpânească lacrimile şi, 
fiind împiedicat de ele, răspunse în câteva cuvinte că i-ar fi 
fost cu neputinţă să-i dea uitării vrednicia şi binefacerile 
multe şi că avea să facă întocmai şi negreşit ce-i poruncise, 
de îndată ce-ar fi avut răgaz. Drept care Saladin, după ce-l 
sărută şi-l îmbrăţişa cu duioşie, vărsând * şiroaie de lacrimi, 
îi spuse: "Mergi eu Dumnezeu" şi lapoi ieşi din cameră; pe 
urmă îşi luară rămas bun şi sfetnicii veniţi cu el şi apoi, cu 
dânsul dimpreună, se duseră în sala unde se pregătise 
patul. 

Ci vremea fiind târzie, cum vrăjitorul n-aştepta decât să-şi 
facă datoria şi chiar grăbea plecarea, se înfăţişă degrabă un 
doctor c-o băutură adormitoare pe care i-o dăduse s-o beie 
lui messer 'Torello, după ce-i arătă dintâi că avea să-i prindă 
bine; messer 'Torello o bău şi adormi pe dată. Apoi, la 


porunca sultanului, fu aşezat aşa dormind pe patul cel 
bogat, pe care Saladin mai aşezase şi-o coroană frumoasă şi 
de mare preţ, căreia îi făcuse un semn din care să se 
înţeleagă că îi era trimisă nevestei lui messer Torello. Pe 
urmă îi puse acestuia în deget un inel cu un rubin mai 
lucitor decât o torţă aprinsă, al cărui preţ cu greu ai fi putut 
să-l cântăreşti. Ba îl mai încinse şi c-o spadă care purlta o 
lucrătură nespus de greu de prețuit şi în afară de acestea îi 
puse şi un colan la gât, bătut cu pietre scumpe şi cu 
mărgăritare cum nu s-au mai văzut; apoi îi aşeză de alături 
două pocale mari de aur pâine de galbeni lucitori şi 
împrejurul lui vărsă peste tot locul şiruri de perle, cingători, 
inele şi alte multe pe care n-am mai isprăvi de-am sta să le 
înşirăm. După ce isprăvi acestea, îl mai sărută o dată şi apoi 
îi porunci vrăjitorului să deie drumul patului, drept care 
fără de zăbavă patul cu cavaler cu tot pieri sub ochii lui, iar 
Saladin cu-ai lui rămaseră povestind de dânsul. 

Messer Torello cu toate podoabele şi giuvaerurile de care 
pomeneam fu aşezat, după dorinţa lui, în biserica Sân Piero 
în Ciel d'oro din Pavia şi încă mai dormea când paraclisierul 
bisericii - - cum într-acestea bătuse clopotul a zi - pătrunse 
în biserică c-o luminare în mână şi, văzând patul cel bogat, 
nu numai că se minună, dar fu cuprins de mare spaimă şi-o 
luă la fugă înapoi; călugării şi abatele, văzându-l cum 
alerga, se mirară şi-l întrebară de ce fuge. Paraclisierul le 
răspunse şi atunci abatele ii zise; 

— Doar nu mai eşti copil şi nu pătrunzi întâia oară în 
biserica aceasta, ca să te sperii aşa uşor; să mergem să 
vedem ce anume te-a înfricoşat. 

Şi după ce aprinseră mai multe luminări, abatele cu toţi 
călugării săi intrară în biserică şi văzură şi ei minunăţia 
aceea de pat, pe care cavalerul dormea întins pe spate; şi în 
timp ce stau cu toţii sfioşi şi neîncrezători şi se uitau la 
giuvaeruri fără a se apropia de pat, tre-când puterea 
'băuturii, messer Torello se trezi şi suspină din greu. 
Călugării şi abatele, văzând una ca asta, strigară 


înspăimântați: "Doamne, ajută-ne pe noi" şi o zbughiră 
afară. Messer 'Torello deschise ochii şi, uitându-se în jurul 
lui, îşi dete iseama lămurit că se afla unde îi ceruse 
sultanului să-l ducă, lucru de care în sinea lui fu foarte 
'mulţumit; de aceea, ridicându-se în capul oaselor şi 
uitându-se cu de-amănuntul la tot ce avea împrejurul său, 
îşi dete seama încă o dată de dărnicia lui Saladin, pe care 
avusese prilejul s-o cunoască, dar care acum i se părea mai 
mare ca înainte. Cu toate acestea însă nu se mişca din locul 
lui, auzindu-i pe călugări fugând şi dându-şi seama că fug 
de teama lui, începu să-l strige pe nume pe abate şi să-l 
roage să nu se sperie, căci el era messer 'Torello, zicea, 
nepotul lui adică. Abatele, auzind aşa, se înfricoşa şi mai 
vârtos, căci el îl socotea mort de multe luni de zile, dar după 
câtva timp, prinzând oleacă de 

— De cameronul voi. III - cd. 80 curaj, îşi făcu semnul 
sfintei cruci şi apoi se duse către el. Messer Torello) îi zise: 

— De ce te temi, părinte? Eu, slavă Domnului, sunt viu şi 
m-am întors acasă de peste mări şi ţări. 

După vreo câtva timp abatele îl recunoscu, deşi messer 
Torello avea o barbă mare şi era înveşmântat în straie 
turceşti, drept care, liniştindu-se, îl luă de mână şi îi zise: 

— Fiule, fii binevenit! Şi apoi urmă astfel: Nu trebuie să te 
miri că m-am speriat de tine, căci nu e om în tot oraşul să 
nu te creadă mort şi din această pricină chiar doamna 
Adalieta, nevasta ta, învinsă de rugăminţile şi amenințările 
rudelor ei, s-a măritat a doua oară, potrivnic vrerii ei şi 
chiar azi dimineaţă are să fie dusă în casa noului bărbat, 
unde ospăţul nunţii şi toate cele trebuincioase unei atari 
serbări sunt gata pregătite. 

Messer 'Torello se sculă din pat şi, după ce se bucură cu 
abatele şi cu ai săi de faptul că se reîntorsese, îi rugă pe toţi 
să nu sufle nici un cuvânt de toată împrejurarea aceasta, 
până ce el n-avea să ducă la bun sfârşit un gând de-al său. 
Apoi, după ce-şi puse bine comorile aduse, îi povesti 
abatelui tot ce păţise prin strădanii clin ziua când plecase şi 


până în clipa aceea. Abatele se bucură de norocul lui şi 
dimpreună cu el mulţumi lui Dumnezeu că îl păstrase 
teafăr. Pe urmă messer 'Torello îl întrebă pe abate cine era 
noul bărbat ales pentru nevasta lui şi abatele îi spuse. 
Messer 'Torello zise atunci: 

— Până ce n-află nimeni că m-am întors, aş vrea să văd 
cum are să se poarte nevastă-mea la nuntă; de aceea, deşi 
preoţii nu merg de obicei la nunţi, aş vrea totuşi de dragul 
meu să faci astfel ca noi să mergem. Abatele răspunse că-i 
face bucuros hatârul şi când se lumină de-a binelea de ziuă, 
trimise vorbă mirelui, spu-nându-i c-ar fi vrut să vină la 
nuntă cu un prieten; mirele îi răspunse că îi primeşte 
bucuros. Când se făcu de amiază, messer Torello 
înveşmântat în straiele-i turceşti şi însoţit de abate se duse 
la casa mirelui, acolo toţi câţi îl vedeau căutau la el plini de 
mirare, dar fără a-l recunoaşte; iar cât despre abate, el le 
spunea acelora ce-l întrebau de el, că e un sol saraeinez 
trimis de către Saladin la curtea regelui din Franţa. Ca 
urmare messer 'Iorello fu aşezat şi el la masă, chiar faţă în 
faţă cu mireasa, pe care el o măsura cu mare bucurie, citind 
pe faţa ei o oarecare tulburare din pricina acestei nunţi. 
Femeia de-asemenea privea'din când în când la el, dar fără 
a” 1 recunoaşte, căci barba lui cea mare, veşmintele-i 
ciudate, cât şi credinţa ei nestrămutată că e mort nu 
îngăduiau să-l recunoască. De la o vreme însă, socotind 
messer 'Torello că-i timpul să vază dacă doamna îşi amintea 
de el, îşi scoase inelul pe care i-l dăduse dânsa în ziua 
despărțirii, puse să-l che-me pe un tânăr care slujea la masă 
tocmai în faţa ei şi-i zise: 

— Să-i spui din partea mea miresei că pe meleagurile mele 
e obiceiul ca atunci când un străin - precum sunt eu - 
mănâncă la ospăţul unei mirese - cum e ea - în semn că-i 
bucuroasă să-l ştie la ospăţul ei, mireasa îi trimite cupa din 
care bea ea însăşi, 'plină de vin şi apoi străinul, după ce bea 
cât vrea din ea, o acoperă şi i-o trimite, iar dânsa bea ce-a 
mai rămas. 


Tânărul îşi făcu solia şi doamna, înţeleaptă şi ales crescută 
cum era, crezându-l pe străin un om de mare vază, spre a-i 
dovedi că-i bucuroasă să-l ştie la ospăţul ei, puse să spele şi 
să umple cu vin o cupă mare aurită pe care o avea în faţă şi 
porunci apoi să-i fie înfăţişată străinului. Porunca ei fu 
împlinită întocmai. Messer 'Iorello, care în-tr-acestea îşi 
vârâse inelul în gură, prefăcându-se că bea îi dădu drumul 
înăuntru fără să vadă nimeni şi după ce bău din vin, lăsând 
numai pe fund oleacă, acoperi iar cupa şi i-o trimise 
doamnei. Dânsa o luă în mâini şi ca să facă până la capăt 
precum cerea obiceiul, o descoperi, o duse la gură şi, 
văzând inelul, şezu o vreme şi-l privi fără să scoată o vorbă, 
apoi, recunoscând în el inelul ce-l dăduse în dar bărbatului 
la despărţire, îl luă, privi ţintă la acela pe care îl luase drept 
străin şi dându-şi seama că-i messer 'Torello, soţul ei, 
împinse masa la pământ ca ieşită din minţi şi strigă: 

— Asta-i bărbatul meu! Nu încape nici o îndoială, este 
messer 'Torello. 

Şi repezindu-se la masa la care şedea el, fără să ţină 
seama de ce se afla pe ea, i se aruncă de gât, îmbrăţişân- 
du-l strâns, şi nimeni nu putu cu vorba sau cu fapta s-o ieie 
de la gâtul lui, până ce cavalerul n-o îndemnă să-şi 
stăpânească prea multa bucurie, spunându-i că de 
îmbrăţişat ar mai fi avut destulă vreme. Atuncea doamna îll 
lăsă şi în timp ce toţi mesenii, prea turburaţi de 
împrejurare, se bucurau 'de regăsirea unui atare cavaler, 
messer 'Torello îi rugă să curme gălăgia si, după ce tăcură 
toţi, le povesti tot ce păţise de când plecase în cruciadă şi 
până în clipa aceea şi încheie zicând că nobilul ce-i luase 
nevasta, soco-tindu-l mort, n-avea la ce se supăra, dacă, 
aflându-se în viaţă, i-o lua iar înapoi. 

— Mirele, cu toate că era cam încurcat, săracul, răspunse 
cu mărinimie, ca un adevărat prieten, că era în dreptul lui 
să facă ce-ar fi poftit cu ale lui. Doamna lăsă atunci 
deoparte cununa şi inelul primite de. la mire şi-şi puse Sil 
schimb în deget celălalt inel, cel scos din cupă şi în cap 


cununa pe care i-o trimisese sultanul. Apoi, ieşind cu toţii 
din casa în care se aflau, porniră cu întreg alaiul acasă la 
messer Torello, unde toţi ceilalţi cetăţeni, care îl priveau ca 
pe-o minune, se bucurară îndelung de fericita întâmplare. 
Messer Torello, după ce dărui c-o parte din giuvaerurile 
aduse pe mire, care cheltuise zadarnic pentru nunta aceea, 
pe abate şi pe alţii şi după ce-i dădu de ştire sultanului 
printr-un trimis că ajunsese acasă cu bine şi că înţelegea să- 
i fie şi de-acu înainte prieten şi slugă prea plecată, trăi mulţi 
ani de zile cu vrednica-i nevastă, vădind mai multă curtenie 
ca niciodată înainte. 

lată dar cum s-au isprăvit necazurile lui messer 'Torello şi- 
ale iubitei sale soaţe şi iată care fu răsplata mărinimiei lor 
şi-a neprecupeţitei lor curtenii, pe care mulţi se străduiesc 
s-o dovedească altora, dar, deşi au cum s-o vădească, o 
dovedesc aşa de rău, încât mărinimia şi curtenia lor e 
adeseori mai scump plătită decât ar merita să fie; de aceea 
nu e de mirare nici pentru dânşii nici pentru ceilalţi, dacă 
de pe urma ei n-au parte de răsplata. 

Povestea a zecea 

Marchizul di Saluzze la rugăminţile supuşilor săi se 
hotărăşte să se însoare după placul inimii şi ia de nevastă 
pe fata unui ţăran, cu care are doi copii, pe care se preface 
că-i omoară. Pe urmă U dă a crede fetei că e sătul de ea, că 
şi-a luat altă nevastă şi îşi aduce în casă pe propria lui 
copilă, dând-o drept soaţa lui, iar pe cealaltă o izgoneşte, 
lăsând-o numai în cămaşă. La urmă, aflând-o răbdătoare la 
toate aceste încercări, plin de iubire pentru dânsa o aduce 
iar acasă, îi arată copiii care se făcuseră mari şi-o prea- 
cinsteşte drept marchiză, punându-i şi pe ceilalţi s-o 
preacinstească tot la fel. 

După ce regele îşi isprăvi povestea lui cea lungă, care, pe 
cât se părea, plăcuse mult celor de faţă, Dioneo grăi 
râzând: 

— Omul care aştepta să vie noaptea ca să aplece coada 
cea dreaptă a stafiei n-ar fi dat nici măcar doi bani pe toate 


laudele cu care îl copleşiţi voi pe 'Torello. 

lar pe urmă, ştiind că numai el rnai rămânea să 
povestească, începu astfel: 

— Blândele 'mele doamne, pe eâte mi se pare mie, 
dumneavoastră aţi închinat ziua de azi regilor, sultanilor şi 
altor oameni de vază; de aceea, ca să nu mă îndepărtez nici 
eu prea mult de dumneavoastră, am să vă povestesc acum 
nu cine ştie ce minuni de vitejie ori curtenie, ci fapta 
nebunească pe care a săvârşit-o odinioară un marchiz şi de 
pe urma căreia, în ciuda nebuniei lui, nu s-a ales decât cu 
bine. Cu toate acestea însă, eu nu v-aş sfătui să faceţi ca 
dânsul, fiindcă-i păcat de Dumnezeu că n-a păţit-o pân' la 
urmă. 

Demult de tot, printre marchizii di Saluzze fu unul zis 

Gualtieri, primul născut dintre feciori, un tânăr care, fiind 
holtei şi neavând copii, îşi petrecea tot timpul umblând la 
vânătoare şi nici că se gândea măcar să-şi înjghebeze un 
cămin, lucru pentru care s-ar fi căzut să treacă în ochii 
tuturor drept mare înţelept. Dar fiindcă treaba asta nu le 
venea la socoteală supuşilor, ei îl rugară de multe ori să se 
însoare, ca nu cumva el să rămână fără urmaş la casă, iar 
dânşii fără de stăpân; şi se îmbiară să-i găsească o fată 
bună şi frumoasă, de neam şi casă mare, astfel încât să-şi 
poată pune nădejdi de mai bine într-însa şi în acelaşi timp 
să fie şi el mulţumit. Gualtieri le răspunse: 

— Prieteni, voi mă siliţi a face ceea ce eu mă hotă-râsem să 
nu fac niciodată, tocmai fiindcă-i nespus de greu * să afli o 
nevastă care să ţi se potrivească, pe cârid din celelalte 
găseşti cu sutele de vrei, şi aşijderea şi fiindcă ştiu că viaţa 
e un chin pentru acela care a dat peste o astfel de nevastă. 
E o prostie să susţineţi că aţi putea cunoaşte copilele după 
purtarea părintelui şi-a maicii lor şi să încercaţi a-mi dovedi 
că-mi veţi alege o fată care să-mi placă întru totul; cum aţi 
putea ajunge voi să le cuno'aşteţi taţii sau mamele şi taina 
lor? Şi apoi, chiar dacă i-aţi cunoaşte, adeseori copilele nu 
seamănă deloc cu-ai lor. Dar, fiindcă vreţi cu dinadins să mă 


vedeţi încins cu lanţurile căsniciei, am să vă fac pe plac si, 
ca să nu pun vina - de-a fi să iasă rău - pe nimeni decât pe 
mine, vreau să-mi găsesc singur nevasta; însă vă spun de pe 
acum că orice fată o fi să iau, dacă n-o veţi cinsti ca pe-o 
stă-până adevărată, o să simţiţi pe pielea voastră ce greu 
îmi vine să mă însor potrivnic vrerii mele, numai ca să v- 
ascult pe voi. 

Supuşii îi răspunseră că ei se mulţumesc oricum, numai 
să-l ştie însurat. 

De multă vreme Gualtieri băgase de seamă cu plăcere 
deprinderile unei fete sărace dintr-un sat vecin şi, cum i se 
păru că fata e şi frumoasă pe deasupra, se socoti în sinea lui 
c-ar duce viaţă bună alăturea de dânsa, dacă şi-ar lua-o de 
nevastă; de aceea, fără să mai caute aiurea alte fete, se 
hotări s-o ia pe asta şi, poruncind să-l cheme pe tatăl ei, 
care era sărac lipit pământului, căzu cu el la învoială să-i 
ieie fata de nevastă. Pe urmă, a'dunându-şi toţi prietenii de 
prin ţinut, le spuse după cum urmează: 

— Dragi pieteni, voia voastră a fost şi este să mă însor, 
drept care m-am hotărât să fac şi pasul ăsta, nu fiindcă aş 
ţine negreşit să mă aşez la casa mea, ci mai degrabă fiindcă 
vreau să fiu pe placul vostru. Voi ştiţi ce mi-aţi făgăduit: că 
veţi fi mulţumiţi adică. Şi că-mi veţi preacinsti nevasta, 
oricine ar fi să fie; acum sosit-a vremea să-mi ţin făgăduinţa 
şi vreau ca voi, din partea voastră, să v-o ţineţi şi voi. Aicea 
nu departe am găsit o fată pe placul meu, cu care vreau să 
mă însor şi peste trei sau patru zile am s-o aduc acasă. 
Gândiţi-vă dar cum să faceţi spre a-mi pregăti nuntă 
frumoasă şi spre a o întâmpina cu cinste, ca să pot zice şi eu 
că-s mulţumit de felul cum v-aţi ţinut făgăduinţa, aşa 
precum puteţi să ziceţi voi despre mine. 

Oamenii, bucuroşi, răspunseră că-s mulţumiţi şi că avea 
să-i preaeinstească nevasta ca pe o stăpână, oricine ar fi 
fost să fie. Pe urmă se gătiră toţi de nuntă mare şi 
frumoasă, cu Gualtieri împreună. El porunci un ospăț falnic 
şi puse să poftească la el o mulţime de prieteni de ai lui, de 


rubedenii şi de nobili de prin împrejurimi; apoi, pe lingă 
acestea, puse să-i taie şi să-i coasă miresei fel de fel de 
rochii, care de care mai frumoase şi mai de preţ, după 
măsura unei copile care avea acelaşi trup ca dânsa, şi-i 
pregăti de asemeni ineile, cingători şi o cunună scumpă, 
într-un cuvânt tot ce se cere să aibă o mireasă. lar când 
veni şi ziua nunţii, cam către ceasurile nouă, Gualtieri se 
urcă pe cal cu cei veniţi să-l preacinstească şi, după ce se 
îngriji de toate cele de trebuinţă, grăi: 

— E vremea să mergem după mireasă. 

Şi zicând aşa, porni cu tot alaiul până în sătuleţul vecin. 
Acolo, după ce ajunseră la casa cu pricina, o găsiră pe fată 
tocmai când se întorcea grăbită de la fântână, ca să meragă 
dimpreună cu. Celelalte fete s-o vadă pe mireasa lui 
Gulatieri. Cavalenul, dt ce-o văzu, o chemă pe nume, 
Griselda adică, şi-o întrebă unde era părintele ei. Fata 
răspunse ruşinoasă: 

— E aicea în casă, monseniore. 

Atunci Gualtieri descăleca si, după ce porunci oamenilor 
să-l aştepte, intră singur în căsuţa sărăcăcioasă, unde îl găsi 
pe părintele copilei, Giannucole pe nume, şi-i zise: 

— Am venit s-o iau pe Griselda de nevastă, dar vreau întâi 
s-o întreb ceva, aicea în faţa ta. 

Şi-o întrebă să-i spună dacă, luând-o pe dânsa de ne- 
vast'ă, ea s-ar fi străduit să-i fie pururea pe plac, să nu se 
supere nicicând orice i-ar fi făcut sau spus, dacă ar fi fost 
întotdeauna supusă şi alte multe ca acestea, la care ea 
răspunse "da". Atunci Gualtieri, luând-o de mână, o duse 
afară şi acolo, în faţa alor săi şi-a satului întreg, o dezbrăcă 
până la piele şi, poruncind să i se aducă veşmintele făcute 
anume, puse degrabă. S-o îmbrace din cap până în picioare 
şi peste părul ei cel răvăşit puse să-i puie cununa după 
care, spre uimirea tuturor, grăi: 

— Doamnelor, asta este fata cu care vreau să mă însor, 
dacă mă vrea şi ea pe mine. 


Pe urmă, întorcându-se către Griselda, care, biata, şedea 
nelămurită şi foarte ruşinată, îi zise: 

— Griselda, mă vrei de bărbat? La care ea răspunse: 

— Te vreau, stăpâne. 

— Eu de asemeni, răspunse Gualtieri şi astfel zicând se 
cunună în faţa tuturor cu dânsa şi apoi, urcând-o pe un cal, 
o duse cu alai acasă, unde se încinse o nuntă de-toată 
frumuseţea şi o petrecere mai mândră decât dacă. S-ar fi 
însurat cu fata regelui din Franţa. 

O dată cu veşmintele ai fi jurat că fata se preschimbase şi 
la suflet, schimbându-şi deprinderile. Precum spuneam, era 
frumoasă la trup şi la obraz şi în scurtă vreme se făcu atâta 
de plăcută şi oâştigă şi întru deprinderi atâta măiestrie, 
încât n-ai mai fi zis că e o copilă de pălmaş şi că păscuse 
odată capre, ci că-i copila unui nobil de cine ştie -ce neam 
mare; şi de schimbarea aceasta se minunau toţi oamenii ce- 
o cunoscuseră înainte. Unde mai puneţi că era aşa de 
ascultătoare şi de supusă cu bărbatul., încât Gualtieri se 
ţinea drept cel mai mulţumit soţ din toată lumea asta; iar cu 
supuşii lui, de asemeni, era aşa de bună şi de drăguță, încât 
cu greu ar fi putut să afli un om să n-o cinstească şi să n-o 
iubească din toată inima. loţi se rugau lui Dumnezeu să-i 
deie sănătate şi s-o aibă în paza lui şi de unde înainte vreme 
ziceau că Gualtieri se dovedise un prost fiindcă o luase de 
nevastă, acum îl socoteau drept cel mai iscusit şi cel mai 
înţelept bărbat din câţi trăiau în lume, căci nimeni altul în 
locul lui n-ar fi putut să-şi deie seama de însuşirile alese 
care zăceau, ascunse sub zdrenţele-i sărăcăcioase de biată 
ţărăncuţă, într-un cuvânt, în scurtă vreme fata ştiu să facă 
astfel, încât nu numai în ţinutul pe care îl stăpânea 
Gualtieri, dar pretutindenea în jur nu se vorbea decât de 
ea, de faptele ei bune şi de vrednicia ei şi chiar şi cei. Care 
cârtiseră când Gualtieri o luase de nevastă, acuma îşi 
schimbau cârtelile în laude. 

Şi nu şezu Griselda prea multă vreme cu Gualtieri, că şi 
rămase grea şi când îi veni vremea născu o copilită, de care 


cavalerul se bucură nespus. Dar după câtva timp, dându-i 
prin gând să-i puie răbdarea la încercare prin su-ferinţi 
greu de îndurat şi prin încercări îndelungate, prinse dintâi 
s-o înţepe cu vorba, iar apoi să-i sipuie, făicând pe 
supăratul, că toţi supuşii lui se arătau a fi nemulţumiţi de 
dânsa din pricină că se trăgea din neam atât de prost şi mai 
ales fiindcă vedeau că-i mai făcea şi prunci; iar de copila ce- 
o născuse, zicea, erau înciudaţi şi toată ziua nu făceau 
decât să bombănească. Femeia, auzind cuvintele acestea, 
rămase neclintită în gândurile ei de bine si, fără a se 
sichim'ba la faţă, grăi: 

— Stăpâne, fă cu mine ceea ce crezi că e spre cinstea şi 
mângâierea ta. Eu nu mă voi împotrivi, căci ştiu că-s mai 
prejos decât ei şi că nu-s vrednică nici de rangul la care tu 
m-ai ridicat prin bunătatea ta. 

Răspunsul acesta îi plăcu foarte mult lui Gualtieri, căci îşi 
dădu seama că fata nu se făcuse o încrezută de pe urma 
cinstei pe care i-o făcuse atât el însuşi, cât şi ceilalţi. Nu 
după multă vreme însă, dându-i a înţelege cum că supuşii 
lui nu mai puteau s-o vază în ochi pe copilita ei, chemă pe 
un credincios de-al lui, îi spuse ce trebuia să facă şi îl 
trimise la femeie. Omul, cu faţa îndurerată, îi zise: 

— Doamnă, ca să scap cu viaţă trebuie să fac ce-mi 
porunceşte stăpânul meu; n-am încotro. Trebuie să-ţi iau 
copila adică şi s-o. 

Dar n-apucă să isprăvească. Doamna, văzându-i chipul şi 
auzindu-i vorbele, ba amintindu-şi şi de cele rostite de 
bărbatul ei, pricepu că omul avea poruncă să-i omoare- 
copila şi de aceea, luând-o degrabă din leagăn, după ce- 
osărută şi-o binecuvântă, fără a clipi măcar, cu toate c-o 
durea nespus i-o aşeză în braţe şi-i zise: 

— 'Ţine-o: fă întocmai precum ţi-a poruncit stăpânul tău şi- 
al meu, dar, dacă nu te îndeamnă el, ai grijă, n-o lăsa să fie 
sfâşiată de fiare şi de corbi. 

Slujitorul luă -copila şi-i spuse lui Gualtieri cum se purtase 
doamna şi cele ce spusese. Gualtieri se miră de-atâta 


stăpânire îşi 'de statornicia ei şi apoi trimise sluga cu fata la 
o rudă a lui de la Bologna şi-o rugă s-o crească cu îngrijire 
şi s-o înveţe să se poarte, fără să spuie nimănui şi niciodată 
a cui era. 

Pe urmă, după câtva timp, doamna rămase iarăşi grea şi 
când îi veni vremea născu un băieţaş, pe care Gualtieri al 
îndrăgi nespus de mult. Dar nefiind mulţumit cu cele ce 
făcuse îşi copleşi nevasta cu altă suferinţă şi într-o bună zi 
se prefăcu minio's şi-i zise: 

— Femeie, de când adus-ai la lumină copilul ăsta nu 
răzbesc s-'o scot la capăt cu supuşii, de tare ce se plâng că 
după moartea mea o să aibă drept stăpân pe un nepot de 
slugă; de aceea, dacă vreau să nu fiu izgonit 'de aici, mă 
tem că va trebui să fac ce-am mai făcut odată şi până mai la 
urmă să-mi iau altă nevastă. 

Femeia îl ascultă cu suflet răbdător şi nu răspunse altceva 
decât atât: 

— Stăpâne, gândeşte-te să faci astfel încât să fii tu 
mulţumit şi nu te îngriji de mine, căci eu n-am altă bucurie 
clecât ce-ţi place ţie. 

După vreo câteva zile Gualtieri - precum făcuse cu fetiţa - 
făcu acum şi leu băiatul şi după ce trimise sluga să-l ieie, 
d'ând a crede doamnei că-l omorâse, luă copilul şi îl trimise 
la Bolog'na, precum făcuse şi prima dată, spre a fi crescut 
acolo. Femeia nici de astă dată nu se arătă mânioasă şi nici 
nu spuse altceva decât spusese prima oară; Gualtieri se 
mira nespus de stăpânirea ei şi îşi zicea în sinea lui că nu 
era femeie în lume să facă ce făcea Griselda. Şi dacă n-ar fi 
văzut-o cât de drăgăstoasă era cu copiii atunci icând o lăsa 
să fie, ar fi crezut de bună seamă c-o face numai ca să scape 
de grija lor, când ea, sărmana, precum îşi dete şi el seama, 
făcea acestea toate minată doar de înţelepciune. Supuşii lui 
Gualtieri, care credeau cu adevărat că-şi omorâse copilaşii, 
îl ocărau de Zor şi-l socoteau nespus de crud, iar pentru 
biata lor stăpână simțeau neţărmurită milă; dar ea, când 
doamnele-i din preajmă se tânguiau de felul cum îi muriseră 


copiii, nu răspundea nimica alta decât că voia celui ce le 
dăduse viaţă era şi voia ei. 

Trecuseră mulţi ani de când Griselda adusese pe lume 
copilita, când Gualtieri, socotind că-i vremea s-o încerce c-o 
ultimă încercare şi mare suferinţă, prinse a se plânge alor 
săi, zicând că nu mai poate s-o rabde de nevastă şi că de 
abia acum vedea ce rău făcuse în tinereţe când se însurase 
c-o ţărancă; de aceea avea de gând să încerce pe toate 
căile, zicea, să dobândească de la papă învoirea de a se 
însura cu alta şi de-a lăsa-o pe Griselda. Pentru aceste 
gânduri mulţi oameni cumsedade îl dojeniră cu asprime, 
dar el nu răspundea decât c-aşa trebuia să facă. Femeia, 
auzind şi ea ce gânduri are Gualtieri şi chibzuind c-ar fi 
trebuit pesemne să se întoarcă iar la casa părintească şi la 
păscutul caprelor şi c-ar fi fost silită să vadă altă femeie 
alături de bărbatul ei pe care îl îndrăgea ca pe lumina 
'ochilor, se necăji amarnic, dar se căzni să rabde şi 
încercarea asta cu suflet neclintit, aşa precum răbdase şi 
celelalte lovituri cu care o încercase soarta. 

Nu după multă vreme Gualtieri puse să-i trimită nişte 
scrisori ca de la Borna şi le dădu a înţelege supuşilor că 
prin acelea papa îl învoia s-o lase pe Griselda şi să se 
însoare a doua oară. Drept care o chemă la sine şi-i zise în 
faţa altor mulţi: 

— Femeie, papa mă învoieşte să-mi iau altă nevastă şi să te 
las pe tine; de aceea, fiindcă ai mei au fost oameni de neam 
şi pururea stăpâni pe locurile acestea, pe când ai tăi au fost 
ţărani de eând e luimea lume, eu nu mai vreau să-mi fii 
nevastă, ci vreau să te întorci acasă cu zestrea pe care mi-ai 
adus-o. Eţu îmi voi lua altă soţie, căci mi-am găsit ce-mi 
trebuie. 

Femeia, auzind acestea, potrivnic firii femeieşti îşi stă- 
pâni, cu mare greu, durerea şi suspinele şi-i zise: 

— Stăpâne, eu am ştiut de totdeauna că neamul meu cel 
prost nu ţi se potriveşte ţie şi rangului pe care îl ai şi de ţi- 
am fost soţie am socotit că numai tu şi Dumnezeu mi-aţi 


hărăzit darul acesta preţios, pe care niciodată n-am cutezat 
să-l socotesc al meu, ci totdeauna l-am socotit de împrumut; 
acuma îl vrei iar înapoi şi eu se cade să ţi-L dau fără de nici 
o împotrivire; iată inelul drag pe care mi l-ai pus în deget la 
cununia noastră. Ia-l. Îmi porunceşti de asemeni să iau cu 
mine zestrea pe care ţi-am adus-o, dar pentru treaba asta 
nu trebuie să-mi plăteşti nimic; n-am lipsă nici de pungi să 
car în ele banii şi nici, de vite de povară, căci n-am uitat că 
m-ai luat goală. Dacă, socoti de bine însă ca toţi să vază 
trupul ăsta în care ţi-ampurtat copiii, atunci pleca-voi 
despuiată; dar drept răsplată a fecioriei pe care ţi-am adus- 
o în dar şi n-o mai pot lua înapoi, te rog îngăduie să pun pe 
mine barem o-cămaşă. 

Gualtieri, care abia putea să-şi stăpânească plânsul, 
rămase totuşi încruntat şi-i zise: 

— Fie. La-ţi dar o cămaşă. 

Toţi cei de faţă îl rugau să-i deie barem un vesmânt,. 
Pentru ca cea care îi fusese vreme de treisprezece ani şi 
mai bine nevastă credincioasă să nu fie văzută ieşind din 
casa lui în chip atât de ruşinos şi de sărăcăcios, dar rugale 
era în zadar. Atunci femeia, în cămaşă, desculţă şi cu, capul 
gol, după ce-i lăsă pe toţi în grija Tatălui Ceresc"ieşi din 
casa lui Gualtieri şi se întoarse acasă la tatăl ei, stârnind 
suspine şi milă în inimile celor care se aflau de' faţă. 
Giannuco'le (care nicicând nu izbutise a crede că Gualtieri 
avea să-i ţie copila de nevastă şi se aştepta mereu să i-o 
trimită acasă) îi păstrase hainele de care o dez-brăcase 
marchizul în dimineaţa nunţii; de aceea i le aduseşi, după 
ce le îmbrăcă, fata începu să vază de trebile mărunte ale 
căsuţei părinteşti, precum era deprinsă a face, răbdând cu 
suflet dârz şi această ultimă încercare, a soartei ei 
potrivnice. 

Cât ce-o făcu şi pe asta, Gualtieri le dădu de ştire supuşilor 
că-şi alesese de nevastă pe fiica unuia din conţiE da Panage 
si, poruncind mari pregătiri de nuntă, puse-s-o cheme pe 
Griselda şi după ce veni îi spuse: 


— Am să-mi aduc curând mireasa pe care mi-am ales-o şi 
am de gând s-o preacinstesc aşa cum se cuvine; tu ştii 

+ că n-am femei la casă oare să poată pregăti odăile şi 
toate cele câte se cer făcute la o atare sărbătoare; de aceea 
tu, care cunoşti mai bine ca oricare alta aceste 
îndeletniciri,: fă tot ce-i de făcut, pofteşte după placul tău 
femeile la nuntă, primeşte-le aici ca şi cum tu ai fi stăpână şi 
după * ce se gata nunta, poţi să te întorci acasă. 

Deşi cuvintele acestea erau cuțite înfipte în inima Gri-e 
seldei: - căci ea, sărmana, nu putuse să lepede iubirea pe 
care i-o purta cu aceeaşi uşurinţă cu care lepădase norocul 
de odinioară - răspunse: 

— Am să fac, stăpâne, aşa precum pofteşti. 

Şi pătrunzând înveşmântată cu straiele ei ţărăneşti. 

— Aspre. şi groase, de dimie, în casa lui Gualtieri, din care 
nu de multă vreme ieşise numai în cămaşă, se apucă să. 
Măture şi să gătească odăile, să aştearnă pretutindeni 
covoare şi perdele, să pună în rârid bucătăria şi să 
trudească la de-toate, de parcă n-ar fi fost dăcât o biată 
slujnicuţă; * şi nu se opri din lucru până ce nu sfârşi cu 
bună rându-ială tot ce trebuia făcut Apoi pofti la nuntă în 
numele lui Gualtieri pe toate doamnele din jur şi începu să 
aştepte serbarea rânduită, iar când veni şi ziua nunţii, deşi 
era îmbrăcată ca vai de capul ei, primi cu faţa zâmbitoare 
şi. cu deprinderi de stăpână şi doamnă adevărată pe toate 
doamnele pofitite. 

Gualtieri între acestea se îngrijise ca copiii să fie crescuţi 
bine în casa rudei 'din Bologna, care era măritată cu unul 
din conții da Panage; fetiţa se. Făcuse acum de doisprezece 
ani şi de frumoasă nu-i găseai pereche în toată lumea, iar 
băieţaşul avea şi el vreo şase anişori. Gualtieri trimise 
vorlbă rudei sale să aibă bunătatea să vină la Saluzze cu 
fata şi băiatul, rugând-o să poftească şi alţi oaspeţi de 
seamă, cărora să le spună c-o duce pe copilă ca s-o mărite 
cu Gualtieri şi nicidecum că-i fata lui. Nobilul, bolonez făcu 
pe voia marchizului şi, aşternându-se la drum, după vreo 


două sau trei zile ajunse la Saluzze cu cei doi fraţi şi cu 
alaiul de musafiri poftiţi la nuntă tocmai la ora prânzului, 
când toţi sătenii şi vecinii de prin împrejurimi se adunaseră 
s-o vadă pe aleasa lui Gualtieri. Copila' fu primită de 
doamne, care o duseră în sala de ospeţe, unde Griselda, 
îmbrăcată în straiele-i sărăcăcioase., o întâmpină cu voie 
bună şi-i zise: 

— Doamnă, fii binevenită. 

Pe urmă femeile (care îl rugaseră zadarnic pe Gualtieri s-o 
lase pe Griselda să steie ascunsă într-o odaie sau ceL puţin 
să-i împrumute una din rochiile care fuseseră ale el 
odinioară, ca să nu se înfăţişeze oaspeţilor în halul acela) 
fură aşezate la mese şi apoi începură să fie. Aduse bucatele. 
Copila era ţinta tuturor privirilor şi toţi spuneau că 
Gualtieri făcuse un schimb bun; dar dintre toţi Griselda o 
l'ăuti'a mai tare, atât pe ea, cât şi pe frăţiorul ei. 

Gualtieri socoti atunci că dobândise 'destule dbveizi de 
răbdare din partea nevestei sale; de aceea, dându-şi seama 
că cele ce se petreceau nu-i preschimbau purtarea si. Sigur 
fiind că dânsa nu îndura acestea toate din nesimţire sau 
prostie, căci o ştia că-i înţeleaptă, se chibzui că-i vremea să- 
i curme amărăciunea pe care o socotea c-o ascunde sub 
chipu-i ca de piatră. De aceeia o cheană la sine acolo în faţa 
tuturor şi zise surâzind: 

— Ei, cum îţi place fata? 

— Stăpâne, îmi place foarte mult, răspunse Griselda; şi 
dacă, precum cred, e tot aşa de înţeleaptă pa cât e de 
frumoasă, nu mă îndoiesc deloc c-ai să trăieşti cu ea ca cel 
mai fericit bărbat din toată lumea asta. Te rog însă. Din 
suflet s-o cruţi de loviturile pe care i le-ai dat celei dintâi 
soţii, căci nu-mi vine să cred că va putea să le îndure, atât 
fiindcă-i mai tânără, cât şi pentru că a fost crescută în 
bunăstare şi huzur, pe câtă vreme cealaltă era deprinsă de 
micuță să sufere şi să trudească. 

Gualtieri, văzând-o pe sărmana Griselda încredinţată că 
fata e nevasta lui şi totuşi neschimbată în vorbele de bine 


pe care le rostea, o puse să se aşeze alăturea de el şi-i zise: 

— Griselda, a venit vremea să te bucuri în sfârşit de 
roadele râbdării tale şi cei care m-au socotit fără suflet, 
crud şi aspru, să-şi deie seama că anume m-am arătat 
astfel, ţintind către un sfârşit mai dinainte prevăzut: pe tine 
am vrut să te învăţ să fii cu adevărat soţie, pe ei să ştie să-şi 
aleagă nevestele şi să le ţie, iar mie am vrut să-mi dovedesc 
netulburată linişte pentru răstimpul cât mi-e dat să mai 
trăiesc cu tine; pe vremuri, când m-am însurat, mă îndoiam 
amarnic de liniştea aceasta şi mă temeam că n-am s-o aflu, 
de aceea, ea să mi-o câştig cu neîndoielnice dovezi, te-am 
chinuit în fel şi chip, aşa precum o ştii. Dar fiindcă niciodată 
nu mi-ai ieşit din voie cu vorba sau cu. Fapta şi fiindcă am 
avut din parte-ţi tot binele dorit, vreau să-ţi redau acum 
deodată ceea ce în trei rânduri ţi-am luat şi să te răsplătesc 
cu nesfârşifă dragoste pentru durerile pe care ţi le-am 
pricinuit. Primeşte dar cu bucurie pe fata asta, Care crezi 
că e nevasta, mea şi aşijderea primeşte-l şi pe frăţiorul ei, 
căci sunt copiii tăi şi-ai mei; ei sunt cei doi copii pe care tu şi 
a'tâţia alţi aţi socotit vreme de ani că i-am ucis din răutate. 
Iar eu sunt soţul tău care te îndrăgesc mai mult ca orişice 
pe lume, încredinţat fiind că pot să mă mândresc şi să mă 
socotesc drept cel mai fericit bărbat din toată lumea, asta. 

Şi zicând astfel o sărută şi o îmbrăţişa, după care 
dimpreună cu dânsa, care plângea de bucurie, se duse 
către fata care şedea înmărmurită de cele auzite şi-o 
îmbrăţişară deopotrivă cu frăţiorul ei cu multă duioşie, 
vădindu-le celor de faţă curatul adevăr. 

Doamnele foarte bucuroase se ridicară de la mese şi o 
duseră pe Griselda într-o odaie, unde, îi scoaseră haina 
săracă pe care o avea pe ea şi-o îmbrăcară cu o rochie de-a 
ei de toată frumuseţea. Apoi o duseră din nou în sala de 
ospeţe, de astă dată ca pe o doamnă, aşa precum găreajde 
altfel şi când era îmbrăcată în zdrenţe. Acolo, ea, sărmana, 
se bucură din plin de copilaşii ei şi cum toţi cei de faţă erau 
nespus de veseli de cele întâmplate, petrecerea spori şi 


ospăţul se întinse mai multe zile în şir. Gualtieri era socotit 
de toţi drept mare înţelept, deşi încercările la care o 
supusese pe femeie li se părură multora cu neputinţă de 
îndurat; dar mai presus de orişice fu lăudată înţelepciunea 
nepreţuită a Griseldei. După câteva zile con. 
Tele-da-]Jfanage se întoarse la Bologna, iar Gualtieri, după 
ce-l luă pe Giannucole de la îndeletnicirile lui de pălmaş, îl 
aşeză în rang de socru, astfel încât bătrânul îşi duse viaţa 
pân' la capăt cinstit de toată lumea şi foarte mulţumit. Pe 
urmă îşi mărită copila la casă mare şi bogată şi el trăi ani 
mulţi şi fericiţi lângă Griselda, pe care întotdeauna o 
preacinsti cu multă râvnă. 

Ajunşi aici, ce alta am mai putea să spunem decât că cerul 
rânduieşte ca şi în cocioabe să se nască din când în când 
suflete mari, aşa preicum şi în palate se adăpostesc 
adeseori suflete mai vrednice să şadă şi să păzească porcii « 
decât să stăpânească şi să domnească peste oameni. Care 
alta în locul Griseldei ar fi putut să rabde, nu numai fără a 
vărsa o lacrimă măcar, dar chiar cu zârribetul pe faţă, 
nesăbuitele încercări la care o supusese Gualtieri? Cât 
despre el, socot că nu i-ar fi stricat deloc să dea peste o 
femeie care, drept răzbunare c-o gonise din casă numai în 
cămaşă, s-ar fi dat altuia pe sine, ca să-i scuture blăniţa şi 
ca în atare chip cămaşa să se preschimbe într-o rochie de 
toată frumuseţea. 

Dioneo îşi isprăvi povestea, iar doamnele, care nutreau 
păreri cu totul diferite, vorbiseră îndelung de dânsa, fie 
lăudând unele lucruri, fie ţinându-le de rău, când regele, 
ridicându-şi ochii către cer şi văzând că soarele seoborâse 
către asfinţit, fără a se scula de pe locul său, prinse a vorbi 
astfel: 

— Frumoase doamne, după cum ştiţi, pesemne, 
înţelepciunea muritorilor nu stă numai în faptul de a-şi 
aminti cele trecute şi de a le cunoaşte pe cele 'de faţă, ci de 
a putea să şi prevadă prin mijlocirea lor ceea ce se va 
întâmpla în viiitor; şi prevederea aceasta e socotită drept 


un semn de mare înţelepciune de către oamenii iluştri. A: 
cu, pre câte ştiţi, mâine sunt cincispreze zile de când, 
fugind de jalea, de durerile şi nenorocirile care s-au abătut 
asupra oraşului nostru de când cu ciuma asta, am plecat din 
Florenţa cu gând de-a petrece olea'că întru păstrarea vieţii 
şi-a sănătăţii noastre; după părerea mea, noi n-am înfăptuit 
nimica necinstit printr-asta, căci, dacă nu mă-nşel, deşi * s- 
au spus aici poveşti hazlii şi uneori poate de-a dreptul 
îmbietoare la desfătări trupeşti, deşi am mâncat tot timpul 
şi am băut pe săturate, am dănţuit şi am cântat - lucruri 
menite să-i aţâţe la rele pe cei slabi de înger - cu toate 
acestea, zic, nu ştiu ca noi sau dumneavoastră să fi făcut 
sau să fi zis vreun lucru vrednic de ocară. Dimpotrivă, nu 
mi-a fost dat să văd în jurul meu decât iubire şi înţelegere 
frăţească, lucru ce fără îndoială nu poate fi decât spre 
cinstea şi binele vostru şi-al meu. Totuşi, pentru ca nu 
cumva prea îndelungata obişnuinţă să se preschimbe în 
plictiseală şi pentru ca şederea noastră să nu prilejuiaseă 
bârfeli, ide-ar fi s-o prelungim, de vreme ce-am avut cu toţii 
cinstea de-a fi regi pentru o zi, cinste de care eu măbucur 
încă în clipa aceasta, socot c-ar fi cu cale - dacă doriţi şi 
dumneavoastră -* să ne întoarcem iar de unde am plecat. 
Căci altfel, dacă vă gândiţi mai bine, tovărăşia noastră, de 
care au mai aflat şi alţii, s-ar prea putea să se înmulțească, 
lucru ce nu ne-ar fi pe plac; de aceea, dacă întăriţi şi 
dumneavoastră sfatul meu, eu voi păstra coroana care mi-a 
fost încredinţată pân' la plecarea noastră, adică până mâine 
în zori; iar dacă hotărâți altminteri, să ştiţi c-am şi ales în 
gând pe cel sortit să-mi ieie locul şi să ne fie rege. Mâine. 
Doamnele şi cavalerii se sfătuiră îndelung, dar până mai la 
urmă, aflând povaţa regelui drept bună şi folositoare, se 
hotărâră s-o urmeze; regele puse atunci să-i cheme credi- 
ncerul, vorbi cu el de cele câte urmau a fi făcute în 
dimineaţa următoare si, după ce învoi pe doamne şi pe 
cavaleri să facă ce poftesc până la ceasul cinei, se ridică în 
picioare. Ceilalţi se ridicară şi ei şi, după obiceiul mai 


dinainte rânduit, îşi petrecură fiecare după îndemnul inimii. 
Iar când veni vremea de cină, mâneară cu plăcere şi apoi 
porniră iar cu cântece şi dansuri si, în timp ce Lau-retta 
învârtea cu dibăcie hora, regele îi porunci Fiammettei să 
cânte o cântare, iar dânsa foarte bucuroasă începu precum 
urmează: 

De-ar naşte iubire făr' de gelozie, Nici uneia poate Inima 
în piept nu i-ar râde ca mie. 

De-i scris tinereţea 

Să-i placă femeii în celj îndrăgit, Ori fapta măreaţă 'N 
război, frumuseţea, Purtarea aleasă, cuvântul grăit 

Cu dor şi dulceaţă, Eu sunt aceea; pe-a dragului faţă 

Eu una pe toate 

La rând le citesc, când iubirea mă-mbie. 

— Decameronul voi. III - cd. 80 

Dar fiindcă ştiu bine 

Că ş-alte înțelepte ca mine mai sunt, Eu tremur de teamă, 
Căci tot ce-i în mine, Şi-n ele mocnegşte şi-acelaşi avânt 

Cu dor mi le cheamă. 

De aceea ptătesc norocului vamă 

Şi griji necurmate îmi tulbură pacea şi n-am bucurie. 

De-ar fi pe-o măsură 

Credinţă să am pe cât preţuire în cel îndrăgit, Bănuială şi 
ură 

N-aş pătimi; dar când văd că-n iubire 

Nu-i unul cinstit, Pe toţi îi ţin răi; mă mistui cumplit 

Şi-a mele surate 

Pe toate le bănui de gând cu hoţie. 

De aceea niciuna 

Să n-aibă-ndrăzneală în dragostea mea 

Să-mi facă ocară; 

Căci dacă vreuna 

Cu vorbe mieroase ori semne ar vrea 

Să-mi facă, mă jur pe Sfânta Fecioară, Celei ingrate 

Cu vârf să-i plătesc a ei mârşăvie. 


De îndată ce Fiammetta îşi isprăvi cântarea, Dioneo, care 
şedea alături de ea, îi zise râzând: 

— Ar fi foarte frumos din parte-ţi să spui şi celorlalte 
doamne cine-i iubitul dumitale, ca nu cumva vreuna să ţi-l 
răpească din greşeală, luoru de care spui să te-ai mânia aşa 
cumplit. 

După cântarea Fiammettei se mai cântară încă multe 
altele şi abia la miezul nopţii, după porunca regelui, se 
duseră cu toţii la culcare. A doua zi, cât ce mijiră zorile, se 
sculară şi, conduşi de vrednicul lor rege, o apucară spre 
Florenţa, unde slujbaşul trimisese din vreme lucrurile lor. 
Acolo cei trei tineri le conduseră pe doamne în biserica 
Santa Măria Novella de unde plecaseră împreună cu ei si, 
după ce-şi luară rămas bun de la ele, porniră care încotro, 
iar doamnele se întoarseră, când socotiră că e vremea, 
fieştecare acasă. 

Preavrednice copile, spre mângâi. Erea cărora m-am pus 
pe-o treabă aşa de lungă, eu cred c-am izbutit să duc la bun 
sfârşit cu ajutorul harului ceresc -pe care nu l-am prin ruga 
voastră cea smerită - - tot ceea ce făgăduisem să fac la 
îniceput, drep: t care, mulţumind dintâi lui Dumnezeu şi 
după aceea vouă, voi da odihnă penei şi mâinii ostenite. 
Totuşi nu vreau să închei fără a răspunde mai înitâi unor 
nedumeriri mărunte pe care voi sau alţii s-ar prea putea să 
le nutriţi, chiar fără a mi le spune, deşi eu sunt încredinţat 
că întocmai ca şi celelalte, de care am mai vorbit o dată, n- 
au nici un privilegiu anume care să ceară un răspuns, lucru 
pe care îmi amintesc că l-am şi dovedit de altfel la începutul 
celei de a pa'tra zile a cărţii. 

Vor fi pesemne printre voi unele care au să spună că în 
poveştile. Acestea m-am arătat prea slobod la vorbă, fiindcă 
uneori. Am pus în gura dumneavoastră, şi mai adesea v-'am 
făcut să ascultați lucruri pe care nu se cuvine să le spuie şi 
nici să le asculte femeile cinstite. Eu nu mă învoiesc la asta: 
orişice lucru, fie el oricât de necinsti't, dacă e spus pe 
ocolite, poate fi spus de orişicine; iar noi, după părerea 


noastră, tocmai aşa am făcut. Dar fiindcă n-am de gând să 
mă sfădesc cu voi, pentru că ştiu că m-aţi învinge, să zicem 
că aveţi dreptate; ei bine, chiar şi atunci eu as putea să vă 
arăt cu multă uşurinţă de ce am făcut aşa. Întâi şi întâi dacă 
se află în Careva dintre poveşti vreun lucru necinstit e 
numai fiindcă însăşi firea povestii a cerut aşa şi orice om cu 
scaun la cap oare ar dori să judece pe drept poveştile 
acestea şi-ar da fără îndoială seama că mi-ar fi fost cu 
neputinţă să le istorisesc altminteri, fără a le preschimba 
cuprinsul. lar dacă totuşi mai găseşti în ele pe ici pe colo 
vreun cuvinţel mai deochiat ce pasămite nu-i pe placul 
mironosiţelor acelora ce eân-tăresc cuvintele mai straşnic 
decât faptele şi caută mai degrabă să se arate bune decât 
să fie într-adevăr, socot că pentru faptul de a le fi scris nu 
poate nimeni să mă învinovăţească mai cu temei decât pe 
aceia, atât bărbaţi cât şi femei, oare spun întruna, fără 
înconjur, din zori şi până-n noapte, gaură" şi "ţăruş", "pilug" 
şi "piuliţă" şi alte multe de acest soi. Şi apoi, la urma 
urmelor de ce adică pana mea să aibă mai puţine drepturi 
decât penelul unui pictor? Căci pictorul, fără să fie, pe 
drept, măcar ţinut de rău, nu numai că-i înfăţişează pe 
sfinţii Mihail şi Gheorghe lovind pe unde-i place lui cu spada 
sau cu lancea în şarpe sau balaur, dar pe deasupra îl mai 
face şi pe Cristos bărbat şi pe Eva femeie şi bate cu piroane 
picioarele Aceluia care s-a răstignit pe cruce spre 
mântuirea noastră. Oricine poate să-şi dea seama că 
istorioarele acestea nu în biserică au fost spuse, căci cele 
câte ţin de ea se cade a fi rostite cu vorbe neîntinate şi 
inimă curată, deşi printre poveştile bisericii creştine se află 
chiar destule scrise cu totul altfel decât sunt ale mele; de 
asemenea n-au fost rostite nici printre filosofi, în ale căror 
şcoli cinstea se cere respectată nu mai puţin decât în alte 
părţi, nici printre cărturari şi preoţi şi nici prin cine ştie ce 
alte locuri; ci tău fost rostite în grădini, în locuri de 
petrecere şi printre fete tinere - - deşi coapte la minte şi 
gata să înfrunte ispitele poveştilor - - şi într-o vreme în care 


până şi celor mai cinstite femei li se da dreptul să umble cu 
izmene în cap întru scăparea vieţii lor. Poveştile acestea, 
oricum ar fi să fie, ca toate celelalte-lucruri, pot fi şi ele de 
folos sau pot să dăuneze, după persoana ce le ascultă. Cine 
nu ştie oare că vinul, după Cin-ciglione, Scolaiol şi mulţi 
alţii, le prinde bine celor teferi, pe când celor cuprinşi de 
fierbinţeli le strică? Vom zice 

1 Beţivi vestiți pe vremea lui Boccaccio (n. t.). 

Că-i dăunător din pricina aceasta? Cine nu ştie oare că 
focul e folositor, ba chiar de-a dreptul trebuincios? Vom zice 
că-i păgubitor fiindcă ne arde casele, oraşele şi satele? 
Armele apără şi ele pe cei care doreşte să Vieţuiască în 
pace, însă de multe ori împrăştie şi moarte, nu fiindcă ne 
arde casele, oraşele şi satele? Armele apără şi ele pe cei 
care doresc să vieţuiască în pace, însă de multe ori 
împrăştie şi moarte, nu fiindcă ele ar fi rele, ci fiindcă sunt 
rău folosite. O minte putredă, stricată n-o să priceapă 
niciodată o vorbă aşa cum se cuvine; şi, 'după cum acestor 
minţi cuvintele cinstite nu le ajută la nimic, la fel nici cele 
necinstite nu pot atinge sau strica o minte sănătoasă, 
precum nu poate nici noroiul să atingă razele de soare, sau 
murdăria pământească minunăţiile cereşti. Ce cărţi, ce 
vorbe, ce scrisori pot fi mai sfinte şi mai demne de cinste şi 
respect decât preasfintele Scripturi? Şi totuşi s-au aflat 
destui care, pricepându-le pe dos, s-au dus pe ei la 
pierzanie şi-au tras şi pe alţii după ei. Orişice lucru în sinea 
lui slujeşte la ceva; dar, dacă-i rău întrebuințat sau înţeles 
anapoda, el poate să prilejuias'că nenumărate rele. Aşa şi 
cu poveştile mele. Cine va vrea cu orice preţ să afle în ele 
sfaturi sau fapte mişeleşti, le va afla uşor dacă-i pornit la 
rele şi dacă le va întoarce pe faţă şi pe dos; dar cel ce va 
dori să afle lucruri 'de folos şi să culeagă învăţăminte, va 
izbuti şi el la rândul lui să le găsească, iar dacă aceste 
istorioare vor fi citite de acelea de dragul cărora au fost 
scrise, cât şi la vremea pentru oare au fost anume povestite, 
de bună seamă nimeni nu va putea să spună sau să le 


socotească altfel decât cinstite şi chiar folositoare. 
Mironosiţele grăbite să spuie "Tlatăl nostru" şi să 
învârtească la plăcinte pentru iubiții lor duhovnici, să lase în 
plata Domnului poveştile acestea, care nu zoresc pe nimeni 
sa le citească cu de-a sila. Deşi, la drept vorbind, mai zic şi 
dumnealor câte un cuvânt mai deocheat, ba chiar şi fac din 
când în când câte o ispravă gogonată. 

Vor fi de asemeni printre voi, iubite doamne, altele care au 
să spună c-ar fi fost de mii de ori mai bine ca anumite 
povestiri să nu fi fost istorisite. Se poate, nu zic ba; dar eu 
am fost silit să le ascult şi să le spun pe cele povestite; iar 
dacă doamnele din carte ar fi ales poveşti mai frumoaşe, pe 
acelea le-aş fi scris şi eu. Dar dacă vreţi cu dinadins să mă 
învinovăţiţi pe mine de născocirea lor (deşi nu eu le-am 
născocit), am să vă spun că n-aş avea la ce mă ruşina din 
pricină că nu sunt toate deopotrivă de frumoase, pentru că 
nu e meşter în toată lumea asta, în afară de Dumnezeu, 
care să poată face un lucru fără de cusur. Nici împăratul 
Carol, care a făcut pe paladiml1, n-a izbutit să facă atâţia, 
încât să poată alcătui ei singuri o oştire. Unde sunt multe 
lucruri amestecate laolaltă, este firesc ca cele bune să sadă 
lângă cele rele. N-a fost de când e lumea ogor muncit aşa 
de bine, încât să nu găseşti în el, alăturea de grâne, urzici, 
scaieţi sau buruieni. Şi apoi, când e să le vorbeşti unor 
copile simple, precum sunteţi şi voi în cea mai mare parte, 
este de-a dreptul o prostie să cauţi povesti mai osebite şi să- 
ţi masori cuvintele la fiecare pas. Totuşi, pe cei ce vor citi 
poveştile acestea îi povăţuiesc să nu le ia în seamă decât pe 
cele ce desfată, iară pe cele care împung să nici nu le 
citească. In fruntea lor stă scris ce se ascunde în ele, astfel 
încât cuprinsul lor să nu poată înşela pe nimeni. 

Pe urmă cred că vor mai fi şi dintr-acelea ce vor spune că 
printre aceste povestiri sunt unele prea lungi. Acestora eu 
le răspund că, de le aşteaptă alte treburi, e o curată 
nebunie să se apuce a le ceti, chiar şi de-ar fi mai Scurte. 
Căci chiar dacă a trecut atâta 'amar de vreme de când. M- 


am apucat să scriu şi până acum, când în sfârşit mi-am 
isprăvit cu bine truda, cu toate acestea n-am uitat e-am 
închinat această carte femeilor deprinse să vieţuiască în 
huzur şi nicidecum celor cu treburi; pentru aceia ce citesc 
doar ca să-şi treacă vremea, nici o lectură nu-i prea lungă, 
'dacă îşi atinge ţinta pe care o caută cititorul. Lecturile mai 
scurte se potrivesc cu mult mai 'bine şcolarilor - care 
trudesc spre a-şi trece vremea cu folos şi nu ca să petreacă 
- decât vouă, femeilor, cărora vă rămâne liber tot timpul 
neîntrebuinţat în desfătările iubirii. Şi în afară ele aceasta, 
de vreme ce niciuna dintre voi nu merge la Atena, nici la 
Bologna ori la Paris ca să înveţe carte, cu 

1 Cei Doisprezece cavaleri care alcătuiau garda 
împăratului Carol cel Mare. 

Voi se cade să vorbim mai pe îndelete, mai pe larg decât cu 
cei care îşi ascut minţile lor spre învăţătură: 

De asemenea nu mă îndoiesc că vor mai fi şi altele care vor 
spune, poate, că în poveştile acestea găseşti prea multe 
vorbe de duh şi alte fleacuri şi că nu-i sade bine unui bărbat 
cu greutate şi cu scaun la cap să scrie asemenea poveşti. 
Acestora mă văd silit să viu şi să le mulţumesc, căci zeul lor 
şi grija faţă de faima mea porneşte din îndemn spre bine. 
Dar iată ce-am să le răspund: mărturisesc că sunt un om cu 
scaun la cap şi greutate şi mulţi m-au pus în cumpănă să 
vadă cât trag la cântar; dar celor care n-au avut prilejul să 
mă cântărească le spun că nu sunt greu deloc, ba 
dimpotrivă atât de uşor, încât plutesc la faţa apei; şi 
judecind că predicile rostite de călugări cu scopul de-a 
înfiera păcatele omeneşti sunt astăzi pline de cuvinte de 
duh, de glume şi de fleacuri, am socotit că n-ar strica să 
folosesc şi eu vreo câteva din ele în povestirile acestea, 
scrise cu gând de-a alunga din sufletul femeilor tristeţea şi 
urâtul. Iar de s-ar întâmpla cumva ca unele dintre ele să 
râdă cu prea multă poftă când vor ajunge a le ceti, 
plângerea leremiei, patimile Mântuitorului şi pocăinţa 
Magdalenei vor izbuti cu uşurinţă să le alunge veselia. 


Şi cine se îndoieşte oare că nu vor fi şi 'dintr-acelea care 
vor spune despre mine că-s rău de gură ca o babă şi că mi-e 
limba otrăvită, fiindcă pe ici pe -colo scriu adevărul despre 
fraţi? Pe acestea însă se cuvine să le iertăm, căci nu-i a 
crede că spun astfel din alte pricini deci 1 dintr-o pornire 
dreaptă, de vreme ce se ştie doar că fraţii sunt oameni de 
treabă, care de dragul Domnului fug de orice osteneală şi 
macină numai atunci când se ridică stă-vilarul, dar fără a 
spune mai 'departe; şi dacă n-ar fi să miroasă cu toţii 
niţeluş a ţap, ar fi de-a dreptul o plăcere să stai cu ei de 
vorbă! Cum însă în lumea asta nimic nu e statornic, ci toate- 
s schimbătoare, poate că şi cu limba mea s-a petrecut 
acelaşi lucru; s-o fi schimbat şi ea cu vremea şi poate că-i 
mai bună acum, nu după judecata mea - - pe care mă feresc 
cât pot s-o iau drept mărturie când este vorba despre mine 
- ci după spusa unei vecine, care zicea că limba mea n-are 
pereche în lume de bună ce-i şi dulce. Şi într-adevăr, la 
vremea când ea mărturisea acestea nu mai aveam a scrie 
decât vreo câteva poveşti. Oricum, de vreme ce-mi dau 
seama că doamnele care îi aduc învinuirea aceasta o fac din 
prea mult zel şi nu din pricini, socot că unora ca ele le 
ajunge acest răspuns. 

Şi acum, pentru că-i vremea să punem capăt vorbelor, 
închei, lăsându-le pe toate să spună şi să creadă tot ceea ce 
poftesc şi mulţumesc cu umilinţă 'Părintelui Ceresc, care m- 
a ajutat după atâta osteneală s-ajung la mult râvnitul capăt 
al istorioarelor acestora. Iar voi, plăcute doamne, rămâneţi 
sănătoase în paza şi puterea Lui si, de v-a fost de vreun 
folos citirea acsetei cărţi, aduceţi-vă aminte din când în 
când de mine. 

Aici sfârşeşte cea de a zecea şi ultima zi a cărţii 'numită 
DECAMERON, zisă PRINŢUL GALEOTTO 


SFÂRŞIT