SIMA AL LUI ION, Tara Motilor. (1883-1897)_pypdf2

agp n denied aa n9 e-mail: [email protected] 


tel:0744 / 794809, 0740 / 167461 . 
telftax:0264 / 432547 http:/www.napocastar.ro 
Director general: Director de editură: 
Gabriel Hrdlicska Dinu Virgil-Ureche 
Redactor-şef: 


ileana Vereş 


Culegere computerizată: Ovidiu Popan 


© loan Felea, 2003 


Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale 


SIMA, GRIGORE 

FOLCLOR DIN ŢARA MOŢILOR/ 
Grigore Sima, Napoca Star, 
Cluj-Napoca, 2003 


180 p.; 21 cm. 
ISBN 973-647-138-1 


„Sp oar iai 


GRIGORE SIMA 


Folclor din 
TARA MOŢILOR 


Poveşti 


Ediţie îngrijită de Ioan Felea şi Mircea Popa 
Cuvânt înainte de Mircea Popa 
Postfaţă de Romulus Felea 


NAPOCA STAR 
Cluj, 2003 


|| + 846366 
| S 


Sincere mulțumiri celor ce ne-au sprijinit 
în publicarea prezentului volum: 


i e Norberth FISCH, publicist, München, Germania 
+ Conf. dr. Silvia PANDELESCU (n. DRAIA), Universitatea 
| București 
e Trustul Instalaţii-Monltaj, Cluj _ 
| Dir. Gen. Ec. Traian OARGA 
* Direcţia Silvică Cluj, director general 
li ing. Victor CHERECHEŞIU 
| e Biserica Ortodoxă Română, hram „Sf. Nicolae”, păr. 
prot. onor. loan POP 
| e Protopopiatul Ortodox Român Brad, Hunedoara, păr. 
| prot. loan JORJA 
| + Biblioteca Judeţeană „I. G. Sbiera” Suceava Școala 
„David Prodan” Chuj, 
| director prof. Aurel BUZGĂU 
+ Școala „Horia” Cluj, 
director prof. loan BĂLAN 


Grigore Sima - Poveşti 


PREFAŢĂ 


Foleloristul Grigore Sima 


În pleiada de folcloriști transilvăneni intraţi în literatură pe poarta 
„tribune? lui Slavici de la Sibiu se numără şi Grigore Sima, unul dintre cei 
mai harnici culegători de folclor din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 
La fel ca Ion Pop Reteganul și ca alţi folclorişti transilvăneni, domeniul său 
de acţiune este unul foarte larg având în vedere creaţiile populare în 
totalitatea lor, pe care le consideră „cele mai scumpe ale sufletului nostru” 
(Credinele şi obiceiurile noastre populare, în „Amicul poporului”, 1892, p. 
50), socotindu-le drept documente de seamă cu care ne legitimăm în fața 
străinătății vechimea şi latinitatea noastră. Ele „sunt tot atâtea lucruri sfinte 
ce trebuiesc urmate cu deosebită evlavie” pentru că sunt moștenite din moși 
— strămoși și, în ciuda valului de popoare migratoare care au trecut peste 
poporul nostru ele „ne adeveresc cât de nobilă și măreață e tulpina aceea din 
care a vlăstărit începutul neamului nostru”. Astfel, la fel ca Simion Florea . 
Marian sau Simion Mangiuca, și el este de părerea că obiceiurile și 
credințele noastre reflectă originea lor romană, cum o şi dovedeşte prin 
raportările făcute: seara de Sân-Văsii în care fetele noastre cearcă a afla cu 
"cine se vor mărita, e un reflex al sărbătorii Junonei care avea loc la romani 
de Anul Nou; ziua matroanelor la romani, care avea loc de întâi martie a dat 
la noi „ziua (zilele) babelor, la sfârşitul lui februarie se sărbătorea la romani 
zeița Fornax, zeița focului, care marca începutul primăverii, fapt care e 
sărbătorit şi la noi în postul Paştelui, prin obiceiul hodăițatului şi aprinderea 
de paie pe colinele din apropierea satului; la întâi mai romanii puneau în 
faţa porților ramuri de copaci înfrunziți, lucru păstrat şi ia noi prin obiceiul 
de armindeni, când porţile caselor sunt împodobite cu astfel de crengi 
înverzite, sărbătoarea holdelor (sementinas ferias), care avea loc în cinstea 
lui Jupiter sau Joe pentru ca grindina să nu strice semănăturile, s-a păstrat şi 
la noi obiceiul putând fi întâlnit din Joia Mare până la Rusalii; sărbătoarea 
Fortunei ce avea loc la 24 iunie, a dus la noi la sărbătoarea de sânziene, 

Se 


Grigore Sima - Poveşti 


când se aruncă cununi pe casă pentru norocul fetelor, jocul copiilor cu banii 
se trage tot de la romani (aruncatul în sus), după cum şi căluşerul este un 
dans regăsit în întregime la strămoşii noştri, care îl venerau în mai pe 
Romul, jucătorii acestuia numindu-se „collisalii”, adică jucători din deal, şi 
evoluau sub conducerea unuj staroste numit „vates”, care a dat la noi vătaf: 
ducerea miresei cu steaguri este iar un obicei roman, după cum şi urmarea 
mortului cu capetele descoperite. De aceea, el socoate că adunarea și 
păstrarea prin scris a acestor importante vestigii este un adevărat act de 
responsabilitate civică, deoarece alături de limbă și de port, ele probează 
vechimea şi vitalitatea neamului nostru, „ele singure ar fi de-ajuns spre a 
dovedi din ce măreaţă viţă de oameni ne tragem”. 

Nu uită să facă de aceea un apel la adunarea și conservarea lor şi ca un 
semn de preţuire a ţăranului român, cel care a dus cu el prin timp această 
zestre străbună: „un român cu adevărată cultură nu poate să se uite cu 
dispreț la ele, nu este iertat să le socotească drept secături bătrâneşti. Nu! În 
timpul de azi, ai spoielii, se pot însă câte toate. Şi câtă durere nu simte 
țăranul când vede că tocmai cel ieşit din sânul lui priveşte cu dispreț la 
deprinderile la care el ține cu o îndărătnicie vrednică de toată lauda, ţine la 
ele, căci „Aşa-i legea din bătrâni, / Din bătrâni de oameni buni!”. Coliba 
țărănească ea este cea care ne-a păstrat cele mai scumpe amintiri ale 
sufletului nostru, amintiri ce mereu ne aduc aminte de străbunii noştri cu 
care ne mândrim adesea”. 

În vederea culegerii sistematice a acestor producţii, el a şi adresat 
publicului cititor un ape! găzduit de ziarul „Tribuna” în 1884 prin care cerea 
învăţătorilor şi cărturarilor să-i dea o mână de ajutor „întru adunarea 
comoaiei nesfârșite de frumuseţe, spirit şi originalitate, ce în formă de 
poveste, balade, doine, hore, anecdote, bocete, descântece la morți, orații, 
colinde, ghicitori (cimilituri), frământări de limbă şi proverbe stă ascunsă 
adânc în sânul scumpului nostru popor de la sate şi care comoară azi — 
mâine... are să fie dată uitării”. Culegerea roagă să se facă „fără leac de 
schimbare, fie în vorbe, fie în înţeles”. În continuare, el arată că n-are altă 
dorință decât ca adunarea acestora să fie cât mai completă, faptă pentru care 
jertfeşte totul, fiind dispus să recompenseze băneşte pe cei care-i vor trimite 
material. 

Se vede că apelul său n-a rămas fără ecou, deoarece în anii următori 
numărul colaborărilor sale cu piese folclorice la diferite ziare și reviste din 
Transilvania a crescut simțitor. Debutul și-l fâcuse încă în 1881 când 
trimisese „Convorbirilor literare” un număr de o sută de poezii lirice și 


-6- 


Grigore Sima - Poveşti 


spico, poate şi sub impresia succesului avut acolo de un Miron Pompiliu sau 
de loan Slavici şi de constantul interes arătat de revista ieşeană creaţilor 
populare de pretutindeni. După aceasta, el a colaborat în mod constant la 
toviste şi ziare, precum „7ransilvania”, „Libertatea”, „Telegraful român”, 
„Familia”, un imbold important pentru culegerea folclorului venindu-i din 
partes lui Ion Pop Reteganul, care a fost multă vreme învățător în satul 
Bucium Sașa, în timp ce Grigore Sima a funcţionat în aceeași calitate în 
satul vecin, la Bucium Poieni (1875-1884), între cei doi împătimiți de 
folclor existând o strânsă legătură. Mutându-se la Cărpiniş, lângă Abrud, 
din 1886 începe să redacteze aici o foişoară pentru popor, intitulată 
wk'oișoara”, în care publică mult folclor, ca de altfel şi în calendarele 
vremii, precum Calendarul Săteanului de la Sibiu, cel de la Arad, sau 
calendarul „„Amicul poporului” de la Sibiu, pe care-l scrie aproape în 
întregime. Activitatea sa se întregește prin publicarea unor volume 
independente de basme, precum Teiu legănat (Sibiu, 1885), Vlad şi Catrina, 
(Sibiu, 1885), de ghicitori şi frământări de limbă, Din Bătrâni (Sibiu, 1885) 
sau anecdote, Ardeleanul glumej sau 101 de anecdote poporale, alese pe 
sprânceană şi întocmite din glumele lui Nenea Stan, ce-şi râde de toți 
(Sibiu, 1889). Multe alte creații au rămas în paginile publicaţiilor periodice 
lu care a colaborat, iar unele din manuscrise s-au prăpădit după moartea sa, 
survenită la 26 decembrie 1907. De aceea inițiativa lui Romulus Felea de a 
le aduna în volum trebuie salutată cu bucurie. 

Culegerile de folctor ale lui Grigore Sima sunt de o deosebită 


importanță pentru viața folclorică a Transilvaniei, mai ales că majoritatea 


lor provin dintr-o zonă spirituală deosebit de conservatoare, cea a Munților 
Apuseni, de unde culegătorul şi-a adunat majoritatea pieselor sale. Cele mai 
valoroase ni se par poveştile, domeniu în care el s-a făcut remarcat prin 
câteva texte de remarcabilă autenticitate, cum ar fi Busuioc şi Măgheran 
(1883), A cui să fie fata cea frumoasă?(1884), Cum a îmbătrânit femeia pe 
dracul (1884), Nebunii (1884), Teiu — Legănat (1885), Vlad şi Catrina 
(1885), Miia loan (1888), Prietenul îți pune capul (1888), Petrea Voinicul 
(1889), Cenuşorca (1890), Orb împărat (1995), Norocul şi mintea (1897), 
Povestea omului ce înțelege limba dobitoacelor (1884), Cum şi-au pierdut 
fetele dreptul pețitului (1883). Meritul de căpetenie al unora dintre ele e 
acela că fac parte din aceeaşi confrerie cu poveştile lui Creangă. Cel puţin 


trei dintre acestea trimit în chip necesar spre aria de inspiraţie a unuia dintre 


cei mai mari creatori de basme românești. E vorba de textele Făt Frumos, 
Fiul Iepei, căreia Ovidiu Bârlea îi găseşte o variantă în Tei iegănat a lui 
.7e 


RIA Remus 


ame a 


nunta sosnnă 


crestin da. îimeny 


Grigore Sima - Poveşti 


Grigore Sima, în cartea sa Poveştile lui Creangă şi, tot acolo, pentru snoava 
Prostia omenească face o trimitere la un alt text publicat de Grigore Sima în 
„Familia” din 1884 sub titlul Nebunii.. 

Într-adevăr, textele amintite conţin similitudini şi paralelisme dintre 
cele mai frapante. Astfel, Tei jegănat este una dintre cele variantele cele mai 
frumoase ale basmului Fă Frumos fiul iepei, având legături chiar cu Harap 
Alb, deoarece şi aici apar personaje ieşite din comun, precum Srrâmbă 
Lemne şi Sfarmă Piatră şi chiar Barbă Cot, „voinici” pe care Tei legănat îi 
întrece în luptă dreaptă, apoi se face frate de cruce cu ei, dar la urmă, în 
timp ce el scapă fata de împărat dusă de zmeu pe celălalt tărâm, când să iasă 
și el prin răsuflătoarea pământului, el e trădat de ei. [ese în cele din urmă cu 
ajutorul pajurei şi-i pedepseşte pe trădători. 

În Nebunii avem de-a face cu acelaşi scenariu ca în Prostia 
omenească. În timp ce omul casei se află la lucru, nevasta acestuia începe să 
plângă şi să se zbată că ce va face ea dacă se va naşte pruncul ce-l poartă în 
pântece, deoarece când va pune leagănul sub grindă, cutea aflată acolo îi va 
cădea în cap şi-l va omori; la fel se va întâmpla dacă îl va duce în pivniţă, 
unde va da teascul peste el, iar în pod slănina pusă la afumat va reprezenta 
` același pericol. lată că se apucă de bocit şi mama fetei, căci nici ea nu era 
mai brează ca aceasta, sau cum plastic o spune povestitorul: „Mă-sa încă, 
nici mai mult nici mai puţin decât o: „Bună *mneaţa lele!” — „Tu lele ești 
surdă?” — „O mulg ş-o dau în ciurdă” — „Sece-s urechile tale?!” — 
„Mulţumesc matale!” Mai la înțeles, vorbind era o toantă şi jumătate. Nu-i 
de mirare dar că s-a pus şi ea pe plânset din toate puterile. Ca şi când i-ai 
trage măsele câte una, aşa se văiera!” Acelaşi lucru îl face şi soțul soacrei, 
căci era şi el „un fel de „Caută Nan iapa şi el călare pe ea”, plin de 
înțelepciune și judecată dreaptă ca broasca de păr”. Doar ginerele venind 
acasă, trebuie să liniştească lucrurile şi să le pună în ordinea ior firească. 
Dar văzând cum stau lucrurile, pleacă în lume să vadă dacă mai sunt oameni 
proşti ca aceia cu care trebuie să trăiască acasă. A găsit alții şi mai abitir: 
unul care arunca nucile în pod cu furca; altul care şi-a încheiat carul în casă 
şi acum voia s-o spargă ca să-l scoată afară; alţii care puseseră boii la tras o 
scândură ca s-o întindă, iar ultimul „băga ziua-n casă cu trocul”. Dându-și 
seama că nici alții nu-s mai breji, se întoarse acasă. 

Se dovedeşte astfei că poveştile lui Creangă au o bază folclorică mult 
mai largă decât s-ar crede. 

O altă poveste, Busuioc şi Mfăgheran, reia motivul Genovevei, căci 
fata de împărat, rămânând grea pentru că a gustat din frunzele unui 

-8- 


Grigore Sima - Poveşti 


. grandafir, e alungată de tatăl său, care poruncește fratelui ei să o ducă într-o 

spacdure unde s-o ucidă, Acesta o lasă în viaţă, luându-i doar degetul cu 

;Anelul, iar ea născând doi fii cu părul de aur, pe Busuioc şi pe Măgheran, 

aceştia fac mari isprăvi şi cu ajutorul unor jivine îndrăgite, N-aude, N-avide 

Şi Na greu ca pământul, reuşesc s-o biruie pe Muma Pădurei, s-o elibereze 

„pe fata împăratului de balaurul care urma s-o înghită, şi după ce scapă şi de 
tiganul impostor, să primească împărăția moştenire. 

Un rol important joacă prietenia cu animalele şi în Petre Voinicul, fiu 
ai unor oameni „pârliți de săraci”, care e răsplătit de împăratul şerpilor 
fiindcă i-a scăpat fiul şi l-a dus acasă. Nevastă-sa însă îl înşeală şi-i fură 
inelul „cu adimanturi”, voind să-l piarză, de nu ar fi reuşit să şi-l ia îndărăt 
cu ajutorul unui câine, a unui şoarece şi a unui mâţ. Şi succesul lui 
Cenuşotca se bizuie pe o alianță cu animalele. Holda lor e prădată noapte de 
noapte de trei cai, pe care frații săi îi scapă, dar el îi prinde. LAsându-le 
viaţa, aceştia îi dăruiesc trei căpestre, care îl vor ajuta să o dea jos pe fata 
împăratului din arborele unde o ascunsese o pajură duşmană, arbore înalt ce 
atingea bolta cerului. Folosind cele trei frâie, trei cai se arată rând pe rând şi 
ultimul reuşeşte să-l ridice până sus în vârful arborelui, scăpând-o pe fata 
tăpită şi primind recompensa promisă, 

Şi eroul din Povestea omului ce înțelegea limba dobitoacelor rămâne 
în viață tot unor poveţe date de dobitoacele din curtea sa, de câinele Albeiu 
şi de cocoşul curții, care îi dau sfaturile trebuitoare. Tematica multora dintre 
acestea se împleteşte cu motivul femeii viclene sau a femeii pacoste, cum se 
întâmplă în basmul Cum a îmbătrânit muierea pe dracul, unde este vorba 
de o femeie tirană, care face totul pe dos de cum îi spune soțul şi care, 
urcată în cele din urmă în spatele dracului, a ajuns să-l ducă la exasperare şi 
pe acesta. Și Catrina din povestea Vlad și Catrina e o nevastă haihuie, care 
îl duce pe om la sărăcie, destăinuind străinilor unde le era avutul, ceea ce-l 
determină pe Vlad să scape de ea cu prima ocazie, lăsând-o să se întrebe 
dacă e Catrina sau nu e Catrina. Există însă şi reversul, cum e cazul cu 
bărbatul din basmul Prietenul îţi pune capul care, din cauza geloziei şi a 
unui pariu nesăbuit își alungă frumuseţea de nevastă în lume, lăsând-o pradă 
valurilor, singură într-o corabie, de unde salvată fiind, îşi dovedeşte 
nevinovăția ajungând nevasta fiului de împărat de acolo. Căsătoria e în orice 
basm prilej de a pune voinicii la încercare şi așa se întâmplă şi în Miia Joan, 
când celor o mie şi unu de fii ai unui moş şi a unei babe sărace le vine 
vremea de însurătoare şi peţesc pe cele o mie şi una fete ale unui popă, 
ajuns să-şi blesteme ziiele din cauza lor. iată însă că trecând prin „Câmpul 

-9. 


Grigore Sima - Poveşti 


cu florile”, frații lui Miia loan nu se pot abține să nu rupă câteva flori şi 
astfel ajung în mâna unei babe hapsâne, căreia e! va trebui să-i împlinească 
trei dorințe spre a scăpa nevătămat. Cu ajutorul unui odor de fată pe care o 
descopere într-o pivniţă, el reuşeşte să treacă cu bine peste toate încercările 
şi să iasă la liman. Nu mai puţine încercări îi sunt rezervate fiului celui mic 
al împăratului din basmul Orb împărat, unul dintre cele mai frumoase şi 
mai complexe basme din cele culese de Grigore Sima. Pentru frumuseţea 
morală a personajului, pentru curajul și iscusința lui, basmul acesta se poate 
compara doar cu Harap Alb al lui Creangă. Avem de-a face aici mai întâi cu 
neputinţa fraţilor săi mai mari, apoi cu ingratitudinea lor. Urmează apoi cu o 
serie de întâmplări exemplare, cu consecinţe fericite pentru cei cu care eroul 
intră în contact. Drumul său spre apa vie, tămăduitoare a ochilor tatălui său, 
îl duce în chip fatat și prin Ţara Orăvii, adică prin lumea de dincolo, unde îl 
aşteaptă alte încercări. Lumea de dincolo e o lume împietrită, compusă din 
stane de piatră, pe care el, reușește să-o readucă la viață, învârtind paloşul 
de trei ori deasupra capului. Trezirea lumii din insomnia ei adâncă e bine 
surprinsă: „În acea clipită totul se mişcă din nou. Semănătorul urmează mai 
departe lucrul său, paserile ciripesc, fac cuiburi şi se giugiulesc, caii 
nechează, ogarul urmăreşte mai departe pe fricosul iepuraş, soldații și 
meseriaşii iar cu ale lor trebi, una şi bună! toți făceau câte ceva, după cum le 
era lefteria.” Drept răsplată el primeşte dragostea fetei de împărat și trăieşte 
fericit o vreme până îşi aduce aminte că el are o „datorie” de împlinit, 
promisiunea făcută tatălui său că îl va scăpa de orbire. Se întoarce astfel 
acasă, făcând în drum zeci de binefaceri: scapă de blestem pe cele trei zâne 
devenite porumbiţe albe; fata cea de arap primeşte apă vie din ulcior 
devenind și ea o fată frumoasă cum nu s-a mai văzut, readuce celor trei 
împărați, la curțile cărora poposeşte, bunăstarea de odinioară, constând din 
bucate, carne şi vin, daruri primite de e! de ia cele trei fete — porumbiţe; îl 
scapă pe un alt împărat de răutatea vecinului său, un om războinic şi de 
nimic care Îl ataca mereu, dăruindu-i paioşul său fermecat spre a-şi face 
dreptate. Ajunge în cele din urmă la hanul la care chefuiesc frații săi şi le 
plăteşte datoriile luându-i acasă. Aceştia îi schimbă apa vie din ulcior cu 
una „murătoare”, astfel că atunci când vrea să-şi vindece tatăl se face de râs, 
iar ceilalți frați triumfă. E alungat şi dat morții, dar curteanul care e 
însărcinat de tatăl său cu pedeapsa îl lasă în viață dându-i ca slugă unui 
prieten. lată însă că fiul său, avut cu fata de împărat din Țara Orăvii, vrea 
să-şi afle tată! şi pomește prin lume în căutarea lui, dimpreună cu mamă-sa, 
împărăteasa, şi cu oastea lor. Ajung pe la toate împărăţiile pe la care a trecut 
-19- 


Grigore Sima - Poveşti 


tată! şi soțul ei, primind îndărăt toate darurile pe care acesta le lăsase acolo 
și, în cele din urmă, ajung în țara lui Orb Înapărat, punând la încercare pe cei 
doi fraţi netrebnici care se fac de ruşine. Este adus fratele mai mic din locul 
în care slujea la stăpân şi trece cu bine toate probele, dovedindu-şi astfel 
nevinovăția. La răutatea lor, el răspunde însă cu binele și oferindu-le 
iertarea: „Fratele mai mic, văzând căinţa lor s-a pus şi a aruncat vălul uitării 
peste toate cele făcute, ca să nu poată zice lumea mâne — poimâine vorba 
ceea: „Cine ţi-a scos ochii? — fratele meu!” 

De altfel, înclinația spre bine este una dintre trăsăturile definitorii ale 
eroilor basmelor lui Grigore Sima şi ideea morală, lupta pentru adevăr sunt 
o ţintă constantă a eroilor săi. Astfel, el comentează la un moment dat 
faptele lui Busuioc prin aceste cuvinte: „Omul de inimă iubește fapta bună, 
fiindcă prin ea face o plăcere şi folos celui pentru care o săvârşeşte. Apoi 
când vezi pe nescine că se bucură şi-ţi mulțumește pentru cele făcute, te 
bucuri și tu, te simţi cumva ca un om mai mult şi cauţi prilej de a face bine 
într-una. Aceasta e singura ta fericire. Aşa este omul de inimă. El face bine 
fără a lua în seamă că de multe ori „Fă bine şi aşteaptă răul!” „Dreptatea 
umblă cu capul spart” şi „Tu nu-l lași să moară, el nu te lasă să trăieşti!” Alt 
îndemn este acela de a-şi folosi mintea, de a fi harnici şi a nu se lăsa pradă 
lenei, aşa cum o spune în Norocul şi mintea: „Adecă lucrau oamenii noştri 
cu mintea și nu aşteptau să le cadă mană din cer, cum așteaptă unii, vorba 
âluia: „Cazi pară în gură că de vei cădea, eu te voi mânca, ci dă din mâni și 
din picioare şi câştigă. Şi numai așa se şi poate, că de aceea lumea e dreaptă 
ca frigarea. Şi omul din poveste şi-a cumpărat pământuri, vii, codri şi locuri 
de pășune. Şi-a ridicat case, șuri și alte cele — s-a făcut cel mai bogătan om 
din partea locului. Şi nimeni nu-l grăia de rău, ci toţi numai de bine, pentru 
înțelepciunea şi cumpătul lui în toate şi pentru multele lui fapte bune”. 

Pe lângă aceste inserţii cu caracter etic, moral, autorul introduce uneori 
în text aluzii cu privire la starea naţională a românilor ardeleni, siliți a trăi 
fel de fel de vexaţiuni. Iată cum arată sfârşitul poveştii Nebunii, cu aluzii 
vădite la situația naţională a românilor transilvăneni: „Se spune şi aceea că 
feciorul a dat de omul ce-şi băga ziua-n casă cu trocul, dar aceea fiind că se 
zice şi despre Secui, pe când au primit legea lui Cristos venind în țara 
noastră sălbateci şi păgâni, aceea mânassră-ţi auzi de la mine, dragii 
moșului. Că Doamne multe năzdrăvănii au mai făcut şi ei până s-au 
desprins aşa cu-ncetul se-nțelege, cu obiceiuri de oameni de-al de noi, care 
aveam şi pe vremile — acelea casă şi masă în fara această mănoasă, pe care 
au apărat-o străbunii noştri împotriva roiului de limbi sălbatece fără temere 

-Jl1- 


Grigore Sima - Poveşti 


de Dumnezeu, ce ca lăcustele să năpusteau pe ei, au apărat-o cu braţe oţelit: 
cum sunt şi ale noastre, strănepoții lor”. 

Înţelegând că educaţia poporului se poate face mult mai simplu și mai 
direct prin intermediul calendarelor pentru popor, el va ţine în calendarul 
„Amicul poporului” de la Sibiu o rubrică intitulată Vorbe, în care va stărui 
pe componenta morală şi națională a sfaturilor comunicate, urmărind să-i 
facă înainte de toate pe cititori buni români. De aceea scrie: „Virtuţile 
moşilor și strămoşilor noştri nu ne fac nici o cinste, dacă noi suntem nişte 
nemernici. Virtuţile străbunilor i-au făcut pe ei mari, iar ticăloşia noastră ne 
face pe noi de râs şi de batjocură la alte neamuri. Drept aceea decât din 
neam mare şi să nu fii bun fär’ numai de tras şi împins, mai bine din neam 
de a doua mână și să fii om, nu tufă. lar a te trage din neam mare şi a fi tu de 
zece ori om — fireşte e lucrul ce! mai cinstit şi pentru tine şi pentru înaintaşii 
tăi, căci la toţi se cuvine laudă după zisa că din vultur, vultur naşte, din 
stejar, stejar răsare”. Şi în altă parte: „Sufere şi rabdă, dacă eşti nedreptăţit 
nu uita însă nici pe un minut că eşti din neamul lui „Ţine minte” care 
împrumutul îl plăteşte cu mari camete”, „Cel ce nu ţine la neamul său, la 
limba şi legea sa e ființa cea mai ticăloasă pe faţa pământului pentru că 
menirea omului este să facă cinste prin purtarea sa moşilor și strămoșilor 
săi, iar urmașilor săi să le lase drept moştenire un nume cu care ei pot să se 
fălească ş-apoi urmează cum pot să țină la tine, când n-ai fost demn să 
adaugi şi tu o pietricea la zidirea începută de bătrâni?!” 

Sunt numeroase astfel de referințe în toată opera lui Grigore Sima. 
Aşa, de pildă, într-una din secvențele sale intitulate De-ale lui Păcală 
nevasta lui Păcală povesteşte celor trei negustori care-l asaltau pe Păcală că 
a fost în iad, unde ar fi văzut „talpa iadului că cine e, am văzut muierile 
limbute acăţate de limbă, am văzut pe (cei) care lucrau în dumineci şi 
sărbători, pe care nu lucră, fär’ înşeală pe unul şi pe altul, am văzut pe cei 
care îşi vând neamul şi legea... o! o! ce-am văzut!” Asemenea în Ardeleanu 
glume] sau 101 anecdote paporale alese pe sprânceană şi întocmite din 
Glumele lui Nenea Stan, ce-şi râde de toţi (Sibiu, 1889) face aluzie la multe 
din legile strâmbe şi nedreptățile puse la cale de stăpânitori asupra 
românilor, pe care le ridiculizează. lată cum începe câteva dintre ele: „Mai 
înainte vreme, când legile Ardealului nu dau voie românului să poarte 
căciulă mai scumpă de un zlot, nici veştminte negre la față și nici călare să 
umble...” etc.; , „Înainte de 1848, Ţara Moților era cu totul lipsită de drumuri, 
nici într-o parte, nici în alta cu carul ori cu căruţa nu puteai străbate. De la 
un sat la altul nu puteai merge decât călare...” 


-12- 


Grigore Sima - Poveşti 


În calendarul „Amicul poporului”, al cărui redactor a fost (1890-1898), 
ul a redactat şi unele articole, cum ar fi cel închinat lui Andrei Mureşanu, în 
Sare scria, după modelul vădit al lui Creangă: „Nu ştii cum şi nu ştii de ce, 
Însă ți-este drag petecul de pământ pe care te-ai născut, oamenii cu care ţi-ai 
potrecut nevinovații ani ai copilăriei par că-ți sunt fraţi de cruce şi aruncat 
de soartă departe de ei şi urcat poate sus pe scările vieţii sociale, când îi 
întâlneşti e o dulce mângâiere pentru tine. Drag îţi este să revezi o rudenie 
pe care n-ai întâlnit-o demult. Asemeni parcă eşti la tine acasă când te afli 
Între oameni care vorbesc aceeaşi limbă cu tine, cu aceeași credință, se 
îmbracă în felul tău şi au aceleași năcazuri, acelaşi dor şi năzuinţele lor 
pentru viitor sunt ca şi ale tale. Din contră, între oamenii de altă limbă, cu 
Altă credinţă, cu vederi altele de cum sunt ale tale și cu aspirațiuni altele — 
eşti stângaci, nu te afli bine şi de abia apuci să scapi din așa societate, ce 
parcă te omoară”. 

Revenind însă la basmele culese şi publicate de Grigore Sima trebuie 
spus că majoritatea lor sunt de bună calitate, atât ca factură tehnică, cât și ca 
limbă. Toate beneficiază de începuturi şi finaluri frumoase, iar multe din ele 
sunt scrise în versuri sau, mai bine zis, folosesc pe alocuri fraza rimată. Iată, 
spre exemplu, începutul basmului Busuioc și Măgheran: „Era odată ca 
niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar mai povesti, pân'un purice ar plesni şi eu 
nu m-aș zbate a minţi, că nu-s de-o zi de două, ba nici chiar de nouă, ci-s de 
pe vremea pe când lupul căţei era pus la oi, de le mână dinapoi, era, cum 


zisei, un împărat, căruia i se şi şedea!” Iar finalul: „Dup-aceasta mă băgai . 


Într-o oală spartă / Şi vă spusei povestea toată; / De mi-ți scoate cu-vrun cui, 
/ Poate ca să vă mai spui”./ Începutul de la basmul 4 cui să fie fata cea 
frumoasă? şi el sub semnul poeziei: „Ştiu o poveste mândră şi frumoasă, / 
S-ascultaţi şi domnia voastră”, căci „Cine a-asculta, multe a-nvăţa / Cine a 
dormi, bine s-a odihni”. Şi finalul: „Şi vă spusei povestea toată / De mi-ți 
acoate cu vr-un cui/ Alta nu ştiu să vă spui”, Unele din aceste poveşti conțin 
versuri intercalate, multe dintre ele cunoscute din culegeri de literatură 
populară, precum: „Când m-ajunge dor de ducă, Mă duc la deal ca pe luncă; 
{ Când m-ajunge dor de mers, / Mă duc la deal ca pe şes” (Busuioc şi 
Măgheran), „De-ar fi mulți ca frunza-n fag, / Dacă nu-i care mi-i drag; / 
De-ar fi mulţi cu frunza-n vie, /Dacă nu-i care-i drag mie!” (4 cui să fie față 
cea frumoasă?!) l 

O altă calitate a poveștilor lui Grigore Sima este valoarea lor artistică. 
Majoritatea lor dispun de o acțiune palpitantă, cu scene puternice şi 
convingătoare, cu un mers sinuos al acţiunii şi numeroase răsturnări de 

aise 


NENNIR ESYA SANT VAN A ANINI ININA REN A A EANAN AEAEE AA AAAA NAA N E a, PA 


a Aa Aai 


Grigore Sima - Poveşti 


situații. Fraza este scurtă, elocventă, construită de foarte multe ori din 
zicători şi proverbe, din întorsături meşteşugite de cuvinte, unde oralitatea e 
şi ea la ea acasă. Fraza e ticsită cu astfel de întrebări şi expresii. „Dar 
rogu-vă!”, „Ce zic?” „Dar ştiţi una?” „Mă întorc iar şi zic.” „Însă vorba 
cântecului: După nor vine senin, altcum nici că se poate, credeți-mă!”, Pe de 
altă parte, există numeroase formule ale povestitorului care vrea să 
controleze acțiunea sau să-şi facă simțită din când în când prezenţa. lată 
câteva: „Eu nu pot crede că ei înşişi v-ar putea lămuri această întrebare, 
d'apoi eu care-s numai iac-așa lasă-mă să te las, cumu-i vorba”; „Vorba 
ceea: în gură cu Dumnezeu şi-n inimă cu dracu”. Lup îmbrăcat în piele de 
oaie, care-n față te netezeşte şi-n dos ie ciopleşte. Aşa este! Pe acele vremi, 
când nici nu visai, numai că te pomeneai...”, „Aş vrea să văd omul care-ar 
zice că poate să mulțumească vreodată sufletul omenesc! El, sufletul, din ce 
are, din ce s-avântă tot mai sus şi se pierde cu dorințele prin lumi 
necunoscute”; „Nu-i nevoie să vă spun — aşa cred — că Mama — pădurii cea 
zbârcită, iar şa-ncercat norocul, căci de! vorba ceea „Năravul din fire, n-are 
lecuire” şi „Lupul îşi schimbă părul, dar năravul nu”; „Eu ştiu ce să mai zic 
şi de lumea asta! Feciorii de-mpărat, frați de la un tată şi de la o mamă şi tot 
nu-şi descopereau tainele lucrurilor pe care le cumpăraseră”;, „Am mai 
văzut ospețe şi eu ş-am ascultat şi vornici cu guri durăitoare, cărora, cum e 
vorba, le umblă limba-n gură ca-mblăciu-n şură, aşa ceva însă de când port 
capul între urechi!... Mi se tociseră tălpile la picioare de jocul cel mult. De 
la o bucată de vreme, văzând că mă omoară cu omenia, mă dau la umbra 
unui vraf de clătite cu brânză, că mi-i bucata și-ncep a face fălci pân” nu mai 
pot. Mă pun apoi şi-mi spăl gâtul c-o cofă de vin mai vechi de cum era 
moșul meu când și-a dat ortul popii. Ce se va fi mai întâmplat după aceea 
nu mai țin minte, pentru că obosit din cale-afară cum mă găseam, m-a furat 
un pui de somn din care când m-am deşteptat ospățul s-a fost spart și ei nici 
n-au băgat de seamă că picasem într-o oală spartă”. 

Pe lângă astfel de intervenţii şi comentarii ale autorului care sparg 
fluenţa textului, mai oferind cititorului (sau ascultătorului) un moment de 
respiro, menit să-i stârnească şi mai mult interesul pentru ce va urma, există 
şi formule tipice pentru basm, care marchează fazele narațiunii şi pe care 
Grigore Sima ie foloseşte cu succes. lată câteva: „După ce s-a dus el dus 
multă lume şi împărăție ca Dumnezeu să ne fie, că-nainte este încă multă şi 
frumoasă s-ascultați şi dumneavoastră, de mi-ți asculta, multe veţi învăţa” 
(Busuioc şi Măgheran), „Vă poate fi de-ajuns dacă voi spune întâmplarea 
cu Împăratul de Galben. Să fiţi dar numai urechi, că așa dragă de poveste 

- 14- 


Grigore Sima - Poveşti 


nici n-a fost, nici nu mai este, și dacă veți asculta, multe veţi învăţa” (Zei 
legiănat), „De aceea să ne întoarcem la firul din poveste, ca și care nu mai 
este, şi cu drag se povesteşte. Aici suntem acasă” (Orb împărat), „Aşa se . 
duce el multă jume-mpărăţie, ca Dumnezeu să ne ţie, că înainte din poveste, 
mai frumoasă este” (Orb împărat). Desigur şi formulele de încheiere sunt 
diverse şi pline de inventivitate. lată câteva: „De aceea ce s-a mai întâmplat 
nu vă pot spune dumneavoastră, insă dacă tocmai aveți poftă mergeţi şi-i 
întrebaţi că de nu vor fi murit trăiesc şi azi” (Orb împărat), „M-am ținut de 
cuvânt dragii moşului şi v-am spus o drăguță de poveste, cum n-a fost şi nu 
mai este, că minciuni mai cu coarne n-a născocit om pământean” (Vlad şi 
Catrina); „de aceea, cum o cumpăr aşa o vând. Cine o ştie mai bine spui-o, 
că nu-i stau în cale” (Cum a îmbătrânit muierea pe dracul), „Mă urcai pe-o 
şa Şi v-o spusei aşa” (Miia Ioan), „De n-or fi murit şi azi trăiesc” etc. 

Creangă izbuteşte să obțină efecte speciale prin aglomerări și 
enumerări de substantive. Aşa procedează pe alocuri şi Grigore Sima, semn 
că formula era consacrată în narativitatea populară. lată doar câteva. 
exemple: „Sosiţi la stână, bărbatul fiind aproape de seară şi oile toate în 
staul, se ia printre ele. Voia el să ştie cât sunt de grase, de aceea aci pune 
mâna pe săina, aci pe oacăra, pe breaza, bălțata, caciora, pintenoaga, 
cucuiata, ciula, șuta, bălana — până trecea batăr zece din miei din noatini, 
din miori, din oi, din berbeci”; „Stau gata: sicriul, pânza pe obraz, luminuța 
cea de la ieşirea sufletului, cea de un stat de om, crucița şi banul pentru 
vamă, prinoase, doniţe de paos şi toate” (Povestea omului ce înțelegea 
limba dobitoacelor), „Dacă nu tocmai tăieţei, cocoradă ori clătite să fi gătit, 
batăr nişte intinguş, brozbi, bătâcă, cir tot mâncări ce-ntr-o clipită le dai 
gata! Ele nici lapte de bou n-au fiert” (Neb:mii). A 

Desigur că o problemă ridică şi limba folosită de culegător. In dorința 
de a fi cât mai autentic, el a păstrat neschimbată rostirea populară şi multele 
expresii cu tâlc de la ţară, care dau un farmec deosebit poveştilor sale. 
Nenumărate zicători şi proverbe pot fi întâlnite la tot pasul, ca și numeroase 
expresii autentic populare, precum: „Eu nu zic nici albă, nici neagră”; „a 
mâncat papară”, „mergea de-i scăpărau călcâiele”; „a-şi lua tălpăşiţa”, „lan 
întins de orz ce-au fost prins frunte”, „El numai o țâcă mi-a încurcat îțele”, 
„il tot tămânda cu câte verzi-uscate”, „Nevoieșu naibii”; „o coroabă de 
babă”; „cioara pintenoaga”, „sămânță de vorbă”, „să mă iuşdesc de-a fitea”, 
„nici cârc”, „Lasă-l în focareț” etc. Poveştile sale sunt pline de arhaisme şi 
de cuvinte dialectale, de regionalisme pitoreşti, care nu pot fi întâinite decât 
în graiul moților sau al ardelenilor din zona Aiudului (Gârbova), de unde 

-15- 


Grigore Sima - Poveşti 


provine autorul. lată câteva: coc (colac), chitine! (încet), pogan (tare), a 
custa (a-l ţine în viaţă), hanţ (vrajbă), poică (necaz), mirăzenii (minunăţii), 
modru (fel), pupuieș (grămezit), jâcă (oleacă, puţin), forfoi (grozav), 
paradie (paradă), fuieş (neastâmpărat), galije (orătănii), ciguri-miguri 
(prostioare), junişan (tânăr), mangură (un pic), liuică (leagăn atâmat de 
grindă), să-l izdeşti (să-l dărîmi), a pitula (a se ascunde), a enan (a-l bate 
la cap), jigărânii (jivine), etc. 

Orice dicționar regional şi-ar îmbogăți mult caini prin 
inventarierea cuvintelor regionale folosite de culegător, cuvinte care, notate 
în forma lor specifică (ex. pimniţă = pivniţă), a soponi (a săpuni), încătrău 
(încotro) etc., dau un farmec deosebit poveştilor sale. 

Grigore Sima a scris şi câteva povestiri în stil popular, dar ele sunt 
departe de valoarea creaţilor populare publicate de el. Una dintre ele Negrea 
Păscălitorul, e povestea unui mic şarlatan din satul său de origine, Gârbova, 
care „vindeca” şi rezolva totul citind omului din Păscălie. E poveste scrisă 
cu vervă, în stilul lui Creangă, care pictase și el câteva fețe bisericeşti în 
culori acide. Mai amplă şi mai bine lucrată e „novela din popor” Frumoasa 
din Făgeşti, care e scrisă după toate normele nuvelelor la modă în epocă, şi 
ea ni se prezintă cu nimic mai prejos de acelea semnate de Iosif Vulcan, 
LT.Mera sau Virgil Oniţiu prozatorii recunoscuți ai Ardealului de la acea 
oră. 

Scrisul lui Grigore Sima al lui lon a intrat şi atenția scriitorilor și 
criticilor mai importanţi ai epocii. Astfel, loan Slavici ține să-l amintească 
în Amintirile sale, atunci când vorbeşte de creația populară a lui Eminescu, 
scriind: „Pe când alţii, cum era Creangă, Ispirescu ori Grigore Sima al lui 
loan au scris în genul poporal, fiindcă ieşiţi din mijlocul poporului 
rămăseseră țărani cu oarecare cultură şi nu erau în stare să scrie altfel, 
Eminescu, care nu era ieşit din mijlocul poporului ținea să se potrivească 
întru toate cu poporul, pentru că numai aşa putea să străbată şi să rămiie”, 
La rândul său, criticul Ilarie Chendi se.ocupă de opera lui Grigore Sima în 
lucrarea sa Zece ani de mişcare literară în Transilvania, punându-l alături 
de cei mai importanți folctorişti ai momentului, între care Ion Pop 
Reteganul, loan Berescu, Iona Koevary, I. Rodina, Laurenţiu Ciorbea și 
alții, ceea ce dovedeşte că scriitorul din Munţii Apuseni a cucerit inimile la 
destui cititori. Mai recent, el se bucură de o prezentare pe măsură în 
Dicţionarul folcloriştilor al lui Iordan Datcu. 

Mircea Popa 


- 16- 


Grigore Sima - Poveşti 


Notă asupra ediţiei 


Intenţia de a realiza o culegere din scrierile lui Grigore Sima a lui lon 
à aparținut lui Romulus Felea. În viață fiind, încă de timpuriu a adunat o 
derie de lucrări ale acestuia risipite prin calendare și periodice, în special 
ete de Medicină populară, snoave şi Vorbele din calendarul „Amicul 
poporului”, pe care le-a dactilografiat, după cum a realizat şi o scurtă 
bloprafie a folcloristului Grigore Sima pe care a publicat-o în revista 
limbă şi literatură” (vol. XIX, 1968). Materialul adunat s-a dovedit însă 
suficient pentru a realiza măcar unul dintre volumele proiectate. De aceea 
loan Felea a apelat la prof. Mircea Popa în vederea unei mai bune 
organizări şi distribuții a textelor. Prof. Mircea Popa a oferit o radiografie 
gompletă a scrierilor din periodice şi a celor apărute în volum ale lui 
Grigore Sima și a ordonat materialul pe compartimente: 1) proza, adică 
poveştile; 2) snoavele, respectiv De-ale lui Păcală şi Ardeieanul glume; 
3) poeziile lirice şi epice şi 4) varia (Vorbe, Medicină populară, sfaturi, 
jhicitori). În această ordine, ele urmează să fie redate publicului cititor. 

Am socotit necesar să începem ediţia restitutivă a operei lui Gr. Sima 
cu poveștile, întrucât ele reprezintă sectorul cel mai valoros al culegerilor 
sale. Am procedat în consecință realizând mai întâi reproducerea textelor 
apărute în volume, apoi a celor rămase în periodice. În cadrul acestora din 
urmă am operat de asemenea o deschilinire, separând textele folclorice de 
așa-zisele nuvele (sau povestiri) cu caracter (sau în stil) popular scrise de 
Grigore Sima însuşi. Din rândul acestora din urmă fac parte textele: 
Negrea păscălierul, Frumoasa din Făgeşti, Paraziţii (publicată în 
„F'umilia” ta rubrica „Poeme în proză”), Artiştii (copie de pe natură) ş.a. 
Transcrierea textelor s-a făcut potrivit normelor ortografice actuale; la fel 
a fost adaptată și punctuația. 

Antologia de faţă este primul volum dintr-o serie pe care intenționăm 
ñen realizăm în viitor, Ea adună multe din poveştile culese şi publicate de 
autor de-a lungul vremii, poveşti dovedind calităţi artistice cu totul 
remarcabile, demne de a figura într-o antologie viitoare a basmului 
românesc. Poveştile scrise de el (unele cu menţiunea „Din popor”) le 


37. 


Grigore Sima - Poveşti 


adunăm nu atât pentru valoarea lor literară, cât pentru a ilustra aderenţa sa 
la curentul „realismului popora!” al „Tribunei”, căruia se integrează. 

Mulţumim tuturor acelora care au contribuit într-un fel sau altul la 
realizarea volumului de faţă. ! 


Editorii 


! (Ilustraţia de pe copertă reprezintă o vedere din satul Cărpiniş cu biserica 
hramul “Sfânta Treime” în care a slujit ca preot Grigore Sima a lui Ion, între 
1884--1907). l 


-18- 


Grigore Sima - Poveşti 


1. Teiu legănat! 


A fost ce-a fost, că de unde nu, cine ar mai povesti! 

Pe vremurile acelea, când împărații şedeau la masă cu argații, — a fost 
un bărbat şi o muiere. 

Deşi, nu tocmai lipiți pământului, ei erau totuşi mai codaşi, — cum se 
zice. 

Asta însă puțin ne priveşte, pentru că sărăcia şi ea printre oameni 
trebuie să fie. Omul dacă e sănătos şi în casă este pace şi linişte, cu chiu, cu 
vai, ce-i drept, dar tot o duce el de pe o zi pe alta, cum poate. 

E rău însă, şi încă rău de tot, când un bărbat şi o muiere, cununaţi după 
lege, petrec împreună o viață întreagă, şi n-au copii. 

Peste poate, ca să fie durere mai adâncă decât a moșneagului, ce azi 
mâine îşi leapădă potcoavele, vorba ceea, şi el vede că a trăit de-a fitea. Să 
ştie el că nu rămâne după sine nici o urmă, precum nu rămâne după rouă, ce 
nu se alege nimic la întâiile raze ale dimineții, după vulturul ce dă falnic 
târcoale prin aer, după corabia ce despică luciul mării, după câte şi mai câte! 
Să vadă, că mult puţinul ce a putut agonisi, Dumnezeu, drăguțul, ştie cu cât , 
necaz, cu câte alergături, — are să treacă la străini, care n-ar zice poate nici: 
„Doamne iartă-i păcatele!”, Să vadă, cum la alții copiii sunt ca spuza și 
bucuria părinților ce se ajută cu ei! 

Să vadă toate acestea şi să nu se mâhnească, să nu simtă un fel de ură 
către viaţă, să nu-i pară rău de viaţa cheltuită, — nu se poate! O zic până de 
zece ori, dacă se cere! 

Perechea de oameni, de care ne fu' vorba, încă erau de acei 
nemulțumiți. Şi locul, unde şedea nu ştiu cum, dar” cobia tot a pustiu! Ei 
aveau adică o căscioară făcută drept în mijlocul unei păduri, pe unde rar 
dacă străbătea vre-un suflet de om. Ce mirare dar, că voia bună pierise cu 
totul din mijlocul lor! Săptămâni întregi nu schimbau trei vorbe unul cu 
altul. 

Într-o zi bărbatul, cum erau în pădure după nescai uscături de foc, ce îi 
trăznește de odată prin minte?! 


1 Publicat în “Tribuna Sibiu” 3/15 ian. 1885, pag. 22-38. 
-19- 


Grigore Sima - Poveşti 


Dacă Dumnezeu n-a aflat cu cale să-i de-a și lui copii, o să-și facă el 
unul de lemn! Să aibă cel puţin un semn de om în casă. E destul şi atâta, 
când mai mult nu se poate. 

A tăiat dar un tei potrivit şi cu încetul, cu încetul şi-a făcut un fel de 
trunchi, ce aducea aşa mai departe, cu copilul de țâţă. Seara când s-a întors 
acasă, omul nostru, pe lângă sarcina de hăbăduri pentru foc, a mai adus şi 
un băiat. 

Copilul, deşi, precum vă spusei, nu era altceva, decât o bucată de lemn 
fără pic de suflet, muierea omului aceluia era toată voie bună şi soțul său 
văzând-o cum este s-a bucurat şi el, ca și când ar fi descoperit o comoară. 

Au făcut băiatului cămășuță nouă, din una mai ponosită a bătrânului, 
l-au înfăşat şi l-au culcat în liuică cu mare grijă, de nici fetiţele cele 
zburdalnice nu fac mai altceva cu ale lor păpuşi! 

Câte vorbe s-au schimbat între cei doi soți în acea seară, de mult, poate 
chiar din tinerețe nu s-a mai întâmplat. De cântători, nu mai cu ceva mai 
devreme, i-a putut fura somnul. Și de abia aţipiseră, când deodată îi vezi în 
tălpi pe amândoi. Care de care răscolea prin tăciunii acoperiţi de cu seară cu 
cenuşă, ca să ţie pe dimineaţă niţică jar de ațâțat focul. Bătrânul nimereşte 
unui, ce cu două — trei suflări s-a ojăjît! cum se cade. Luminează liuica şi 
văd, că ce-i! Văd şi nu pot crede ochilor. 

Copilul era viu şi ca un trunchi colea. Cu atâta putere ţipa, de-ţi lua 
auzul cum se cade. Baba îl alăptează şi în chipul acesta îl mai agoaie. 

Săptămâni de-a rândul bărbatul nu s-a mișcat mai mult de acasă. Abia 
din când în când, dacă mai ieşea, mai pentru veeascuri de foc, mai pentru o 
cofă de apă, să ducă şi să aducă de la moară. Alte treburi rămăseseră baltă 
din ziua aceea. lar baba tot cu băiatui în braţe cu zi cu noapte! 

Şi din tei fiind el, „Teiu-legănat” i-a rămas numele până în ziua de azi. 
El nu creştea, cum se crește, fără ca trestia de baltă, atât de iute. Cu toate 
astea nu s-a făcut o joardă numai, la care să-i poţi tu număra coastele de 
gras ce rea, fără înalt, pieptos, grăsuţ colea, cum se șede mai bine, iar de fire 
era năzdrâvan. 

Când a ajuns junișan, l-a apucat un dor de ducă, de care nici el nu-și 
putea da seamă, cum de-l făcea tot mai neastâmpărat. A trebuit să plece. Un 
voinic de pănura lui să-şi trăiască viaţa într-un codru înfundat? — Peste 
poate! 


i A ojăji = a usca, a zvânta, a aprinde (Dicţionarul limbii române, Tom |], lit. O, 
București, 1969, p. 1508. 
- 20 - 


Grigore Sima - Poveşti 


Şi-a pus toate la cale şi luându-și rămas bun, a plecat cu inima 
mâhnită, pentru că părinții săi plângeau sărmanii, cum rar s-a văzut. Nu ştia 
cum să fie mai bine, să șadă ori să meargă! Şi-a adus aminte, cum vremea 
tace şi trece şi cu ea trecem şi noi şi ne schimbăm, încât de abia ne mai 
cunoaştem, noi pe noi. Cine la tinereţe nu adună, nu-şi face casa casă şi 
masa masă, la bătrânețe se căieşte, dar ce folos? că ziua de ieri nici când nu 
se mai întoarce?! 

Trebuind să străbată mai întâi codrul cel uriaş ce-l înconjura, s-a luat 
drept pe marginea unei vâlcele, ca să iasă unde va ieşi. 

Merge cât merge şi numai ce întâlneşte un uriaș, cât e mai mare! 
Aceasta așa puteri avea în brânci, că strângea pietricele și bicaşăi şi le 
tescuia cum avea poftă. Aşa făcea: bolovani, stânci, munţi, cu o vorbă cum 
fi era voia și nevoia. Urându-se de treaba asta, o lua pe altă coardă. Muntele 
cel mai înalt, stânca cea mai grozavă şi bolovanul cel mai vârtos, — la clipită 
ţi-l făcea făină. Ca mie de un cocoloş de brânză, — atâta îi păsa. Veţi fi 
ştiind, că acesta era nenea Sfarmă-peatră, el şi nimeni altul. 

— „Dar ce-ţi poartă cioarele oasele pe locurile acestea, că sunt Sfarmă — 
piatră, care teamă nu are de puiul de om de sub soare, fără numai de 
“Teiu-legănat?!” 

- Teiu-tegănat răspunde: „Prea mă iei cu furca cea lungă, nene Sfarmă 
~ piatră! Vorba aceea: „Mă iei cu pieptul, ţi-a pârâi pieptul; — mă iei cu de 
calea, te-a ustura pielea!” 

„Să vezi tu! Vorbeşti de lup și ţi-e în cale, că şi eu tocmai Teiu-legănat |. 
sunt.” 

Care pe care, că aceea e a voiniciior! 

Se iau la trântă, că-i mai dreaptă, însă vai de cojocul lui Sfarmă-peatră! 
S-a bucurat, că a dovedit el întâi pe Teiu-legănat, dar de începutul bun să nu 
te bucuri nici odată, că la toate urma alege, 

Teiu-legănat, adus odată în foc, să te ferească toți sfinţii, câți sunt în 
Ser, să nu-i pici în brâncă! Cum ai lua o mănușă de cânepă de jos, aşa-l 
apuca pe bietul Sfarmă-peatră şi zup! cu el de pământ. De unde să-ți poată 
ol sta pe picioare?! De cap amețit, trupul tot junghiuri, câteva coaste frânte, 
= gluma naibei. După ce s-a dezmeticit, s-au legat frați de cruce și au plecat 
la drum, aşa mai la modru, că Sfarmă-peatră, câteva zile de abia se ducea. 

Bodogănind, când una, când alta, nici nu ştiau, cum merg. Au făcut o 
bună postată, până când au dat de un alt uriaș. 

Era însuși Strâmbă-lemne. Acesta, cât e draga de ziuă altceva nu 
făcea, fără hai în sus şi hai în jos prin cel codru. Copacul drept "mi'ți-l 

.21- 


Grigore Sima - Poveşti 


îngujba, de nu mai era bun de nimic, pe cel strâmb îl îndrepta, de lumina, că 
e lumină şi nu putea să-i taie, 
Ei bine dragii moșului! Strâmbă-lemne a fost aşa cum v-am spus, încât 


| pentru puteri, pătimea însă de limbuţie. Nu-i păsa lui de faja cu care grăia 


nimic, şi gura-i umbla ca o pârpăriță, cât cu treabă, căt fără treabă. Așa nu e 
bine, căci briciul prea ager se ştirbă şi gura bate spatele! 

Dar să nu lungesc vorba, că noaptea e una, oamenii cu sutele şi nu o 
ajung, — aflați dar, că mai a dracului bătaie n-a mâncat nici moş Sân-Petru, 
când a furat opincile, ştiţi povestea, că aceea numai poveste e, făcută cine 
ştie de ce păgân şi vameş, care pizmuieşte legea noastră românească, decât 
care mai frumoasă şi mai sfântă, nici că a fost și nici că a fi, că nu se poate. 

* Când a văzut Strâmbă-lemne, că ce e, s-a rugat de iertare și legându-se 
după obicei toți trei frați de cruce, au purces împreună. 

Codru era mare de tot şi cu una, cu două, nu putea omul să iasă din el 
chiar năzdrăvan fiind. Pățind-o aceasta acum şi Teiu-legănat cu soții săi de 
cruce, vrând a-şi câştiga puteri noi, se înțeleg să facă un popas. 

Unul să rămână într-un loc anumit şi să gătească nescai fiertură mai cu 
seamă, că ea dă putere la om, iar cei doi să încerce nu cumva pot prinde 
vre-o sălbăticiune! 

În ziua întâi a rămas Sfarmă-peatră. 

Pe când bucatele erau mai bune de gustat, iată numai, că se ivesc, te 
miri de unde Statu-palmă-Barbă-cot ori Natiiu-Cot cum le place unora a-l 
numi. 

Cine știe cum, cum nu, destul că pe bietul Sfarmă-peatră, cât ai trage 
cu o pucioasă pe perete, l-a legat ghem. Şi-a pus apoi gura ia cale, cum e. 
zisa: „Mâncă măi! ca de la altul”, — iar cu ce a rămas din zămuti opăreşte pe 
acela pe spinare. Ca să nu fie nici o supărare, în urmă și în coadă, l-a mai 
îmbiat şi cu câteva ghioiduri mai îndesate, poate de cheltuială. Cine știe! 
Apoi l-a deziegat şi s-a cam mai dus. 

Sfarmă-peatră, deşi bătut, precum v-am spus, — deşi întreg trupul îi era 
tot vânăt şi cuprins de junghiuri, ca el, — nu se spală nici cu vinars de 
drojdii, nici cu camfor şi nici cu altceva, neștiind, ce-l așteaptă din partea 
acelora, de n-or fi toate gata, — se face, că nici capul nu-l doare şi isprăveşte, 
lungește cu apă, sărează, pune oțet, piper şi ce poate. 

Mulțumiți n-au fost nici Teiu-legănat şi nici Strâmbă-lemne cu 

ăziturile (fierturile) din ziua aceea. Nu erau, mă rog, decât liurcă goală. 
tr-una se scăpase cu sarea, într-alta cu oţetul şi toate erau ca de cute și 


„22 = 


Grigore Sima - Poveşti 


amnar. De petrecut, aşa rele cum au fost, s-au petrecut, că ceia erau rupţi de 
foame şi duioși de fiertură. 

Sfarmă-peatră: că pungă, că teacă, că una, că alta, punea vina pe câte-n 
soare A lună, — că mâncările sunt de așa. 

ntocmai ca Sfarmă-peatră a păţit-o şi el. 

Ziua a doua rămâne Strâmbă-lemne. 

lar mâncările încă mai rele cu ceva! 

Mâine voi rămâne eu, să mă încredinţez, ce este, că voi pare-mi-se aţi 
mâncat bătaia lui Sân-Petru şi vi la nas să o daţi pe față! 

Statu-palmă-Barbă-cot, ce ştia el, rogu-vă despre puterile lui Teiu- 
legânat?! 

Acesta însă nu şi-a pus mintea cu o stârpitură, de-al-de 
Statu-palmă-Barbă-cot, fără-mi ţi-l umflă colea frumuşei de barbă şi făcând 
o crăpătură în copacul zdravăn ce-i sta la-ndelete, i-o pune acolea, scoate 
securea, crăpătura se vindecă şi piticul Statu-palmă trebuia să stea mulcom. 

Pe când au sosit și ceia, bucatele erau cum sunt mai bune, nici. 
fierbinţi, nici reci, iar de rândul gătitului, putea face foale și un împărat din 
ele. 
Pe când aceştia mâncau, Statu-palmă îngrozit cum trebuia să fie, — pipa 
ga muşcat de şarpe. Le piuiau urechile. 

— „Da să mă luaţi şi pe mine frate de cruce?! Că de multe ori vorba 
aceea: „Buturuga mică răstoarnă carul mare”. 

Teiu-legănat încă ce ştie el ce aduce ziua și noaptea?! Primesc rugarea 
lui Statu-paimă şi se fac cu toți fraţi de cruce, — în butul lui — Sfarmă-peatră 
și Strâmbă-lemne, care nu puteau să aibă la inimă pe Statu-palmă, știți 
pentru ce. 

Mult au colindat ei prin cea hine largă, făcând câte şi mai câte 
năzdrăvănii de ale lor, că se pricepeau la așa ceva. 

Toate să vi le înşir, peri albi v-ar ieşi, dragii moşului! 

Vă poate fi de ajuns, dacă voi spune întâmplarea cu împăratul-galben. 
Să fiţi dar numai urechi, că aşa dragă poveste nici n-a os nici nu mai este, 
= şi dacă veți asculta, multe veți învăța. 

Teiu-legănat şi frații săi de cruce, ajungând şi la EE D aici 
ou mic cu mare de la împărat până la opincă, toți erau îmbrăcați în negru, 
toți amărâţi, cum numai ei aveau cuvânt de a fi. 

Ascultaţi de ce! 

Un zmeu uriaş şi puternic, cum sunt zmeii, a răpit și a dus cu sine pe 
țărâmul celălalt pe singura fată, ce-o avea împăratul-galben. 

. 23 - 


Grigore Sima - Poveşti 


Jumătate din împărăție şi mâna fetei să fie ale aceluia, ce o va aduce 
din ţara zmeilor. 

Pe cine nu-l strâng curelele, când e vorba să-şi împlânte securea 
într-un astfel de lemn?! 

De aceea era mâbnită toată lumea din împărăția lui Galben-împărat. 

Teiu-legănat, nu se putea să nu încerce şi asta una. Dar nu avea ştiinţă 
încotro să apuce ca să dea de împărăţia zmeilor. Aici Statu-paimă-Barbă-cot 
a fost la locul său. El i-a dus ia răsuflătoarea pământului, de unde, dacă se 
simţea cineva în puteri, uşor putea fi la tărâmul celălalt, unde e şi țara 
zmeilor. 

Şi răsuflătoarea aceea, nu era piezișă, cum e bunăoată gârliciul! 
pivniții, şi aşa cu talpa nu puteai merge pe ea. Nu! ea era drept spre 
sâmburele pământului îndreptată, cum e şi fântâna. 

Om în toată puterea cuvântului trebuia să fie acela, care se lăsa în jos! 

Teiu-legănat n-a stat mult pe cugete, fără însemnând o mulţime de 
funii de cele lungi şi groase ca mâna prin cot, — le-a legat capăt la capăt. A 
mai făcut apoi o cârjă, ştiţi cârja, că ați văzut-o, când cu săparea fântânii 
celei noi de sub biserică. De cârjă leagă un capăt de funie, la celălalt prin o 
grapă, cum e obiceiul. 

Că cine să se coboare pe tărâmul celălalt, era o întrebare nu tocmai de 
toate zilele, şi oamenii noştri se cam codeau. 

Sfârmă-piatră, el să se coboare. 

„Cine leagă bine, dezleagă bine” — vorba ceea. Când funia s-a zgâlţâi, 
cei de afară să-l tragă în sus, că bine nu e. 

Sfarmă-peatră nu s-a lăsat nici măcar până la jumătatea răsuflătorii, şi 
a trebuit tras în sus. Lui i s-a pus în cap, atât de cumplit poate să mai fie pe 
acolo în jos. Nici n-au la ce să încerce şi ceilalți, că tot la nimic au să 
rămână. Aşa vorbea Sfarmă-peatră. 

Ce văd ochii, crede inima, — zice Teiu-legănat. 

Urmează Strâmbă-lemne. Cât Sfarmă-peatră, atâta şi el, mai mult însă 
nimic. 

Ce inimă de iepure mai e şi în voi! — zice Teiu-legănat. 

„Furcă şi caier vă şade bine, dar nu să căutați lupte cu zmeii!”. 

Lui Sfarmă-peatră şi Strâmbă-lemne, nu li-au venit tocmai bine, nişte 
astfel de vorbe, dar vedeau şi ei, că zău aşa e. 


! Gârliciui = intrarea în pivniţă sau în beciu (Dicţionarul limbii române, Tom 1, 
Partea l (F-I), București, 1934, pag. 230 
-24 - 


Grigore Sima - Poveşti 


Teiu-legănat s-a lăsat drept până pe tărâmul celălalt, iar ceilalți aveau 
să aștepte la răsuflătoare, până le-a face semn, că pot să-l tragă. 

Teiu-legănat nu se putea din destul minuna, de ce vedea cu ochii săi! 
Era ca în ţara zmeilor. 

A umblat câtva, până a nimerit la cetatea, unde era şi locuința zmeului. 
Aceea, zic şi eu, că era cetate în toată puterea cuvântului. Veţi înţelege, să 
fiti numai luători de seamă la cuvântul din poveste, ca şi care nu mai este și 
ou drag se povesteşte. 

Zmeul era dus de acasă spre a-şi vedea de nevoile sale. La timp anumit 
venea de mânca de amiază, apoi până de cu seară mai tot dus era. Fata cea 
du împărat trebuia să-l aștepte cu bucate alese și potrivite, ca să nu fie nici 
prea, prea, nici foarte, foarte. Şi aceasta era cam greu de făcut. 

Pe când s-a ivit Teiu-legănat în preajma cetăţii, fata l-a prins şi cu 
hii. Ea îndată cunoaşte că e un pământean. Cum ar fi putut, ca să nu-i 
apună, că el e în cea mai mare primejdie?! 

A ieşit dar, din cetate și întâlnindu-l, l-a rugat ca pe Dumnezeu, să 
părăsească acele locuri, că dinaintea zmeului, cu care peste trei zile are să se 
Gunune, nu poate scăpa viu, nici în sânul pământului! 

„Bate toaca la urechea surdului”, vorba aceea. Teiu-legănat spune, că 
tocmai cu zmeul dorește și el să dea faţă, de aceea nici un pas nu dă înapoi. 
Ëa zice, că ţinta venirii lui este să ducă fata îndărăt la părinţii pământeni, 
gare lacrimi de sânge varsă de dorul ei. 

Ce a fi scris să fie, aceea va şi fi, — zice fata în mintea sa, deci cheamă 
p fecior înăuntru ca să se odihnească niţel și să îmbuce ceva, că i-ar prinde 

ine. 

A văzut multe cetăți şi Teiu-legănat, dar ca aceea a zmeului, de când 
poartă capul între urechi! De nu o descuia fata precum zmeul o învățase, o 
tie și o sută de ani, nu putea cineva să între. A zmeului era cetatea şi odor 
ump de fată împărăteasă închisese el în ea, de aceea a și fost întocmită, 
vum singur zmeul ştie şi se pricepe a pune un lucru ia cale. 

Pe Teiu-legănat, după ce s-a săturat bine, l-a mai tăiat şi o sete, pe care 
şi-a astâmpărat-o cu nişte vin, de care nu bea decât zmeul, că singur îl știe 
purta, atât era de tare. Când a crezut fata, că nu e mult până la venirea 
gineului, a luat din cuier ulciorul verde, în care se găseau puteri, şi le-a dat 
lui Teiu-legănat de le-a băut. 

Avea, adică zmeul, un ulcioraş, care el de sine se umplea de puteri, tot 
ami. [e câte ori pleca zmeul de acasă, totdeauna îl deşerta, şi de câte ori se 


-25- 


Grigore Sima - Poveşti 


întorcea, plin trebuia să-l afle. Ulcioraşul era plin plinuț de puteri de ale 
zmeului, pe când l-a băut Teiu-iegănat. 

Odată, numai ce se face un vuiet grozav, încât până şi cetatea s-a 
zguduit. La clipită se deschid porțile şi uşile, lăsând să între buzduganul 
zmeului, care face câteva ocoale prin casă şi se aşează la locul său în cui. 

Fata spune, că zmeul e ca aici. Buzduganul era trimis cale de trei 
poşte, ca să dea de ştire fetei de împărat, ca să-l aştepte. 

Teiu-legănat apucă buzduganul de mănunchi şi-l repede înapoi cu atâta 
putere, încât numai şuierul i se auzea, când a trecut peste capui zmeului, de 
văzut însă, de loc. Nu pot şti, dacă s-a oprit până azi, ori doară tot aleargă 
încă. Zmeul a priceput, că este ce este la casa sa şi grăbea din pas. I-a 
picurat sânge din nara stângă, ceea ce nenorocire vestește. Aceasta o ştia 
zmeul, dar el încă nu punea mult temei pe credinţele moştenite de la bătrâni. 
Şi nu e bine să fie omul aşa. 

Când colea, dă de Teiu-legănat, care până şi puterile din ulcioraşul 
verde, încă i le sleise. 

La trântă se iau, că aceea e mai dreaptă din toate luptele. Zmeul fierbea 
de mânie, dar să dovedească pe Teiu-legănat, nu putea fi vorbă. Teiu- 
legănat numai se cumpenea din picioare şi se ținea bine de zmeu. Mai mult 
nu făcea. Dar numai aşa era bine, altcum nu. 

Fata de împărat îi privea cu inima frântă cumva, că nu putea să ştie ce 
va fi, şi ce n-a fi. 

Face zmeul, ce face şi numai ce-mi trânteşte odată pe nenea Teiu- 
legănat, aşa de-a împlântatul, încât până în brâu l-a înfundat în pământ. 
Teiu-legănat nu-şi pierde cumpătul, dar văzând, că zmeul de abia gâfâie de 
obosit ce este, — îşi adună toate puterile şi așa îl trânteşte de pământ, de 
creştetul de-abia se mai vedea! 

Scoate paloşul şi-i ia capul, cât zici. 

Aşa a fost lupta lui Teiu-legănat cu zmeul. Cine nu crede, meargă să-l 
întrebe. 

După aceea, el şi fata au sufulcat bucatele bune de gătit pentru zmeu, 
au mai băut câteva cofe de vin, de care numai în țara zmeilor se află. 

„Nu e pentru cine se gătește, ci pentru cine se nimereşte” — vorba 
scurtă, vorbă dreaptă. i 

S-au luat apoi fata şi Teiu-legănat către răsuflătoarea pământului. 

Mai întâi a fost ieșită fata. Aşa a fost să fie și n-a fost tocmai bine aşa. 
Veţi vedea dumneavoastră. 


.36- 


Grigore Sima - Poveşti 


De altcum Teiu-legănat, i-a bătut destui capul, că, de cumva fraţii săi 
de cruce vor încerca să-i pună capul, ea să arunce pe răsuflătoare ce îi va fi 
ja îndemână, ca el să știe, de ce are să se țină. 

Cum au tras aceia afară o drăguță de fată, cum n-a mai fost alta fără a 
împăratului-de-galben, — stăi! şi-au zis. Acum suntem {a largul nostru! Teiu- 
jegânat şi până acum ne-a purtat de nas, cum a vrut el, ce va fi după asta, 
Putem şti. Dar noi să-i facem facerea. Ne este frate de cruce, e drept, dar ce 
mai drăguță de fată!! Ruptă din soare! Apoi vorba ceea: „Frate, ne-frate, 
brânza-i pe bani” şi: „Fiecare trage spuza pe turta sa.” 

Fata, când auzi acestea, cu voie, fără voie, singură ea ştia, lăsă o 
aşchiuță pe răsuflătoare, care nu s-a oprit, fără pe tărâmul celălalt. 

Teiu-legănat văzând, că ce este, are atâta minte în cap, ca în locul său 
să pună un bolovan, cât e mai mare. Apoi s-a tras la o parte. 

Trag aceia bolovanul, până unde îl trag şi iar îi dau drumul. S-a 
cufundat într-atâta prin pământul tărâmului celuilalt, de nici până azi nu l-a 
maei scos pui de om la vedere. 

Praf şi cenuşă se alegea de Teiu-legănat! 

Apoi să mai crezi la prieten?! — Ba nici la cămaşa ce o porţi, căci şi 
coca e cu dosul către tine! 

Teiu-legănat se ia la pribegite prin țara zmeilor. Nu mai ştia nici el, ce 
ge va alege de capul lui. 

Dând ocoale precum îl trăgea fierea, stă locului înaintea unui copac, ca 
și care n-a mai văzut nici odată. Nu vorbesc minciună, când zic, că vârful 
aici că i se vedea. 

Cum se holba el acolea, numai ce aude un vers! jălan, cum numai o 
inimă mâncată de rele poate să tărăgăneze. 

Teiu-legănat nu se mai putea sătura de auzul cântecului aceluia. S-a 
urcat pe copac în sus, că de acolo venea versul. 

Când colea un cuib de pajură şi în el un biet pui întristat. O zi două, şi 
putea să sfâşie şi el cu zborul său repede marea de aer şi lumină. 

Puiul cel de pajură spune lăcrimând, că nu departe undeva este un 
balaur cu douăsprezece capete, care, nu se ştie ceasul, când are să-l 
mănânce. De un şir de ani acum mumă-sa n-a putut creşte un singur urmaș. 
Are să piară neamul pajurelor, așa se vede. Balaurul aşteaptă până când 
puiul pajurei e mare, şi ea tot numai câte unul făcea, apoi se cumpenește de 
9 face, fără de el. 


! Cuvânt din popor 
-27- 


Grigore Sima - Poveşti 


Teiu-legănat se socotește, ca să facă el un bine şi pajurei aceleia?! 

Omul de inimă, iubeşte fapta bună, fiindcă prin ea face o plăcere ş 
folos celui pentru care o săvârşeşte. Apoi când vezi pe nescine că se bucur; 
şi-ţi mulţumeşte pentru cele făcute, te bucuri şi cauţi prilej de a face bine toi 
într-una. Aceasta e singura ta fericire. Aşa este omul de inimă. El face bine. 
fără a lua în seamă că de multe ori: „Fă bine și aşteaptă rău!” „Dreptatea 
umblă cu capul spart” şi: „Tu nu-l laşi să moară, el nu te lasă ca să trăieşti!” 

Teiu-legănat sta tot gata, ca să poată privi în față pe cinstitul acela de 
balaur cu douăsprezece capete. N-a trebuit să aștepte mult! 

Teiu-legănat, ce e drept, cu mare trudă, dar, în urmă tot a culcat pe 
balaur la pământ, tăindu-i unul câte unul toate capetele. Pe fiecare rană 
trebuia să pună jăratic, ca nu care cumva să crească alte capete, încă mai 
multe, precum e obiceiul la balauri. Un cap de mai era, nu era bine, pot zice. 
Că şi Teiu-legănat era leoarcă de apă din pricina sudorilor celor multe. 

A odihnit oleacă şi s-a urcat din nou la puiul cei de pajură. 

Acesta nu mai ştia ce să se facă de voie bună! De abia apuca să vină şi 
mumă-sa, pajura cea bătrână, să se bucure și ea, O dorea aceasta şi nu o 
dorea. Avea teamă, nu cumva mumă-sa să facă o nefăcută. Bucuria prea 
mare şi venită oare-cum pe neaşteptate, întocmai ca şi necazul greu, — scot 
pe om din ţâțâni sucindu-i minţile. Ba se trezește făcând aceea, ce nici că i-a 
trăsnit vreodată prin cap, ca să o facă. 

De aici temerea puiului de pajură. 

Pe când a sosit pajura, Teiu-legănat era ascuns sub aripa puiului. 
Pajura a rămas uimită, că se aştepta la cuib deşert şi în loc, vede balaurul 
tăiat bucățele. Nu mai încăpea în piele de voioasă ce era. 

Îi venise amiros de om pământean. 

A trebuit dar, ca puiul să spună că cine li-a făcut acel bine, „că eu 
doresc a-l răspiăti după cuviință” — zicea pajura. 

Teiu-legănat a fost înghițit, cum soarbe cineva o lingură de apă. De 
necrezut, dar a fost așa, precum vă spusei. 

Din clipita aceea puiul de pajură n-a mai avut pic de voie bună. Se 
topea văzând cu ochii. 

Pajura cea bătrână a văzut, că nu e bine. Face ce face şi scoate din nou 
pe Teiu-legănat, încă mai tânăr şi mai frumos, de cum a fost. 

~ „Ce bine să-ţi fac? cu ce să-ţi râsplătesc eu fapta ta cea bună?” — 
întreabă ea pe Teiu-legănat. 

— „Să mă duci pe pământul nostru, — - răspunde acesta, că dorul de casă 
mă muncește, de numai eu ştiu.” 


.28- 


Grigore Sima - Poveşti 


— „Mare lucru, şi cel mai anevoie de împlinit, mi-ai cerut fătul meu! 
voi face, legăzuindu-te, că tot sătulă mă vei ţine, până voi ieşi din 
flătoare. Fă seamă de nouăzeci și nouă boi, nouăzeci şi nouă cuptoare 
pâine și tot atâtea buţi de vin. Un pic de lipsește din ce am zis, ajungem 
nimic! La întoarcere mi-este destul o mâncare bună, că e mai uşor. Atâta 
avut de a-ţi zice şi mai mult nu!” — sfârşeşte pajura. 
#  Teiu-legănatseia către cetatea zmeului, pe care îl omorâse. 

£ Aici se găseau de toate acelea. Nu i-a fost dar greu a lua cireada de boi 

poi, a duce carele trebuitoare de vin şi pâine. 

«i Toate le-a încărcat pe pajură, şi-a luat ziua bună de la pui, s-a urcat sus 

ți ol, — apoi haida! 

Pajura, cât simţea, că îi scad puterile, îşi întorcea gura căscată către 
Teiu-legănat, iar acesta îi arunca de toate: câte un cuptor de pâine, un bou şi 
$ bute de vin. 

Când puţin mai lipsea până deasupra, pajura nu mai putea, iar Teiu- 
jogânat, nu avea, ce să-i mai dea. 

Era trist, de tot trist aşa ceva, dar era în tocmai precum v-am spus. 

Tei legănat iute scoate cuțitul din teaca, pe care o avea în şerpar, 
Woieşte un şoşonete bun din pulpa piciorului stâng şi-l aruncă în gura 
* Phjurei, care cu o sforțare a şi fost afară. 
i Se zice, că de atunci avem noi piciorul stâng tot mai fără vlagă. Să fie 
fapt, nu ştiu nici eu. 
- „Ce fel de carne a fost, pe care mi-ai dat-o în urmă?” întrebă pajura. 
"oiu-legănat îşi arată piciorul plin de sânge. 
- „Te-am scos acum, şi îmi vine greu să te nedreptăţesc, de ştiam însă, 
98 dulce e carnea de om, te mâncam, şi pace”. 
:  "Teiu-legănat a mai câştigat pe seama pajurei un cuptor de pâine, un 
bou şi o bute de vin. Aşa le-a fost înțelesul. 
S-au despărțit apoi, pentru a nu se mai vedea până în ziua de azi. 


În ax 


Vreau să vă spun isprăvile lui Sfarmă-peatră şi Strâmbă-lemne. 
Matu-palmă-Barbă-cot îmbătrânise acum şi nu-şi mai spărgea capul cu 
SE treburile nimănui. 

k Eu ştiind acum, ce s-a ales de Teiu-legănat, au silit fata să spună, că ei 
~ W adus-o de pe tărâmul celălalt, şi nu altul. 

Fata fricoasă, ca toată ființa muierească, a spus așa către tatăl său, ce 
să tacă? 


-29- 


Grigore Sima - Poveşti 


Dumnezeu însă, înaintea căruia nici cele mai mici cugete nu sunt 
tăinuite, el scoate — adevărul şi dreptatea la lumină. Toată iscusința 
omenească e un fleac, pe lângă ce poate Dumnezeu. 

El numai o țâcă "mi-a încurcat ițele lui Sfarmă-peatră şi Strâmbă-lem- 
ne, şi a fost destul. 

Bine, că împăratul dorea să facă ospățul cât mai în grabă, — bine, că 
aceia încă numai asta o așteptau și fata cu voie trebuia să se plece, — dar care 
să se însoare cu ea, că atât Sfarmă-peatră, cât şi Strâmbă-lemne se 
îmbulzeau?! 

Nu mai pomenesc de Statu-paimă-Barbă-cot, pentru că să vedeţi, 
dumneavoastră, dragii moșului, că aşa ceva e peste poate. Atunci vorba 
cântecului: 

„Un uliu şi cu-o potârnică, 

„Un strigoiu cu-o zină mică; — 

„Un grăunte şi-un tăciune, 

„Un blăstăm şi-o rugăciune.” 

Aceasta dar-odată cu capul, nu se putea! 

păratul, nu ştia singur ce să facă?! 

Soartea, ea să arete, cui îi priesce norocul! 

Se gată oamenii noștri de un ospăț ca acela, de şi azi se mai povesteşte. 
Împărații puternici, crai și boieri plini de cinste, erau acum adunaţi la curțile 
împăratului — de — Galben şi aşteptau tragerea sorților şi începerea 
ospățului. Cu deosebire partea muierească era tare neastâmpărată. Sta ca pe 
jar. 

Să vă mai spun una, apoi să mergem mai departe! 

Fata împăratului-de-gaiben lăţise vorba, că inelul ei cel cu adiamanturi 
e la flăcăul, care a scos-o din țara zmeilor, în semn de încredințare. Şi ea ştia 
să arate alt inel, pe care zicea, că l-a primit în schimb de la el. Nici Sfarmă- 
peatră, nici Strâmbă-lemne, nu puteau să arate nimic, îndrugând vorbe ` 
potrivite, ca să îmbete lumea cu apă rece. Împrejurarea asta a dat multă 
sămânță de vorbă, şi lumea nu știa, ce să creadă. 

Altă nedumerire! 

Lume multă era adunată în curtea împărătească, loc menit pentru 
tragerea sorții şi aşteptau numai ieşirea fețelor împărăteşti, 

Printre mulțime, aşa mai la o parte, se putea vedea un flăcău zdravăn, 
care deşi îmbrăcat mai de rând, avea mai multă zărează!, decât toţi feciorii 


i Zărează = înfăţişare impunătoare 
30 - 


Grigore Sima - Poveşti 


Ëe crai şi de împărați! Nu s-a mai văzut așa un flăcâu bine făcut şi frumos 
fă scamăn. lar în degetul mâinii drepte avea un inel frumos de aur 
impodobit de'adiamanturi şi pietre scumpe, ce sclipeau ca nişte luceferi. 
Acestea dau de gol pe Teiu-legănat, că tocmai el era flăcăul cel voinic. 

Când au ieşit afara fețele cele împărătești cu Sfarmă-peatră şi 
Mtrâmbă-lemne, — fata împăratului cât ce-l prinde cu ochii pe Teiu-legănat, 
Îl cunoaşte și descoperă tatâne-său toată şiretenia acelora. Teiu-legănat 
Spune şi el, că ce e. 

Nici pereche mai potrivită, ca Tea degănat cu fata împăratului- 
de-galben! Se potriveau, vorba cântecului: i 


„ŞI la ochi şi la sprâncene, 
„Ca doi porumbei la pene; 
„Şi la ochi și la uitat, 

„Ca doi porumbi ia zburat.” 


Sfarmă-peatră şi Strâmbă-lemne cu inimile cât purecele, tremurau 
Vieţii de ei ca frunza în plop. Își temeau cojoacele. Teiu-legănat văzând 
Pwinea cea mare, ce li-a venit pe cap, i-a lăsat focului, împăratul însă nu i-a 
Wai suferit nici un pic şi i-a scos afară. 

Aşa păţeşte omul ce poartă traista cu minciunile şi e mai bine aşa să o 
Pâțească; doi bani în trei pungi, nu se poate. 

„Va ospăţul acela Stat-palmă a avut voie să-şi petreacă, fiindcă el a fost 
dfoncoperitorul răsuflătoarei pământului. 

A ținut tărăboiul săptămâni încheiate, că a avut din ce. 

Teiu-legănat şi-a adus şi părinţii lângă sine, și a domnit în pace şi 

gte multă vreme. Dreptatea şi bunătatea lui a rămas de poveste. De nu 
At fi murit, trăiesc și azi. 


Gr. Sima al lui Jon 


“s: 


e Site 


-31- 


Grigore Sima - Poveşti 


2, Vlad şi Catrina ! 


A fost odată un om cu numele Vlad, care s-a însurat rău, rău de tot, 
încât mai altcum nici că se poate. 

Muierea îi era într-o ureche, zăludă și leneşă, de făcea umbră 
pământului. | 

Şi în casă, şi afară, toate el, bărbatul, trebuia să le pună la cale, căci 
Catrina — acesta era numele muierii — nu se pricepea la chiar nimic. 

O bucată de vreme tot aşa au mers treburile, dar ca să ţină mult, nu era 
cu putință. Din zi în zi Vlad se vedea scăpătând. 

Ei, când a crezut, că i-a bătut capul destul, şi poate să-i încredințeze, de 
nu alta, lucrurile mai mărunte, — se pune iar pe muncă, după cum şi trebuia 
să facă negreşit, căci vorba ceea: „Cine şade coada-i cade, cine mişcă tot 
mai pişcă.” 

Avea însă un fel de nedumerire în inima sa. Ştia bine, cât plăteşte 
mult-lăudata şi iscusita lui Catrină şi teamă îi era, nu care cumva să facă o 
poznă, din care să se cunoască pe viață. Vorba aceea: „Un nebun aruncă o 
piatră în fântână, şi zece înţelepţi n-o pot scoate.” 

N-a putut dar să nu-i zică: 

— „Măi muiere! Eu de mâine dimineață merg la lucru, pentru că, să mă 
înţelegi tu, aşa nu poate merge mai mult, deoarece ajungem azi mâine la 
sapă de lemn. Tu să chiverniseşti casa, cum mai văzut pe mine făcând, de 
când te am junghi în coaste. Lasă-ţi firea şi năravul, că de unde nu, bine 
n-are să fie de noi doi! Pe când vin seara de la câmp, gătește-mi ceva 
legumă, adu-mi și niţel vin din pivniţă, că Doamne mult îi mai cade bine la 
inimă omului trudit, un pahar bun de băutură! În pod este încă puţină came 
de porc, să-mi frigi de seară, cât cugeţi, că ne-ar fi de ajuns.” 

— „M-ai înțeles Catrină? Ori să-ți mai spun odată?” 

— „Te-am înţeles bărbate! Voi face întocmai!” - 

Dimineaţa următoare Vlad, îndată ce aude rândunica ciripind din 
cuibul ei de sub streșină, — se scormoneşte din culcuş, ia traista cu merinde, 


1 Publicat în “Tribuna” Sibiu, nr. 202 5/17 septembrie, 1885, pag. 806-318. 
2393 


Grigore Sima - Poveşti 


(itită de cu seară, o agaţă în toporişca coasei, şi spunând din nou Catrinei, 
96 are să facă peste zi, — se ia la drum. 
Vlad de-abia va fi ieşit din sat şi Catrina lui cea harnică se şi apucă să-i 
itească de cină. 
Aduce din pod un picior de porc şi trăgându-l în frigare, dă a-l pârjoli 
Pe jâratic. 
Hoţul de câine, tras de mirosul plăcut al cărnii dogorâte de căldură, se 
dă pe lângă Catrina, tot mereu fâțâind din coadă. 
„Aha! te pricep. Vrei să-mi ajuţi. Grijeşte dar să nu se ardă, că eu merg 
după vin în pivniţă”. 
Câinele, neştiind la omenie, cum vede pe ceea dusă, înhaţă carnea de 
pe foc, cu frigare cu tot şi o ia tăipăşica. 
Catrina tocmai scosese dopul de la butea cu vin şi ţinea o cofă să-l 
fprijinească. 
Cum vede câinele cu carnea în gură, uită de vin şi o ia după el. 
Dar degeaba, că bucata i se părea câinelui de minune şi nu vrea s-o 
+ ase odată cu capul. Fugea şi Catrina, dar fugea câinele de mânca pământul. 
s4de la o vreme văzând, că şi aşa tot nu-l poate ajunge, o ia înapoi cu gândul 
448 pună altă carne la foc. 
$ Până când aleargă ea după câine, vinul curge din bute până într-un 
dltrop, încât toate ciuvaiele din pivniță înotau, ca pe vremea lui Noe. 
j Catrină! ce-i de făcut să nu cunoască bărbatul?! 
Scoate vinul cu o troacă de soponit şi-l dă pe vale, apoi ia sacul cu 
ă şi presară toată pivniţa, ca să se usuce. 
Bucuria Catrinei, când vede pivniţa aşa frumos sulimenită! 
Vine seara, vine şi Vlad obosit, ca omul muncitor. Era flămând ca un 


De mâncare ca în palmă! 
„Măi Catrino? Cum de n-ai făcut ceva de cină?” 
4 Catrina suceşte în dreapta, suceşte în stânga, dar nu poate spune o 
jihinciună destul de potrivită, ca Vlad să o creadă. 

Acesta ia o ulcică, merge în pivniță să-şi aducă niţel vin să-l soarbă cu 
ne. Vin de loc. 
: Acum Catrina a trebuit să se spovedească ca la un popă, alt mod nu 
i Într-atâta se mânia Vlad, de să te fi apropiat de el cu o pucioasă 
Aprinsă, mai că-ți lua foc! Pe-aici, pe-aici să-i facă el Catrinei un topor. Dar 
$a se jura, că altă-dată va face cât numai se poate de bine, și Vlad se 
3i 


Grigore Sima - Poveşti 


înmoaie. Şi-a pus însă în minte, că de azi înainte, până într-un fir de păr sā- 
numească ce are să isprăvească. 

Vlad înainte de însurătoare, ca om străduitor știa cât de anevoie se 
Câştigă banul şi cât de uşor se cheltuieşte. Ba mai ştia şi aceea, că nu va fi 
întotdeauna tare şi mare, ci vor veni vremi de grea nevoie, când de va aveii 
ceva pus la o parte va mânca, de nu, îşi va pune pofta în cui. Vorba aceea. 
„Cine nu adună la tinereţe, se căieşte la bătrâneţe”. 

Tocmai de accea, când căpăta paraua, o lega cu o sută de noduri, ca nu 
cumva să se rostogolească, fiind rotundă. Așa şi-a însemnat el, vorba aceea. 
„Bani albi pentru zile negre” anume nişte gălbenaşi, pe care îi ţinea tăinuit: 
pe fundul unei lăzi. 

Acum bine vedea el, că muierea are să-l aducă la sapă de lemn. Banii 

în ladă mai mult nu putea să-i lase, că prea îi erau Catrinei la îndemână. 
— „Măi muiere! Uite! Ori cum să fii, ești soția mea după lege. Să fac ceva 
fără ştirea ta, nu mi-se cade, că aşa e porunca dumnezeiască. Eu am niște 
gălbenaşi din vremurile bune şi fericite pentru mine. Vreau să-i punem la un 
loc mai ferit, că de boarea ta ziua în amiaza mare poate cineva să ne facă 
fără ei. M-am cugetat eu mult şi loc mai bun n-am aflat, ca sub ieslea 
vitelor, unde n-ai nici o umblare. Așadar tu la nimeni nu ai să te încerci a-i 
spune, că noi avem gaibeni şi nici că unde i-am pitulat. Ai zis, că 
spunându-ţi înainte, te vei ține de cuvintele meie, ca orbul de gard. Să te şi 
ţii, căci alteum, ori îţi sting lumina ca ia un pui de vrabie, ori te duc unde a 
dus mutul iapa, Țiganul cârlanul, — şi acolo te las să te prăpădeşti!” 

— M-ai înţeles Catrină?! 

— „Înţeles bărbate! Nici că voi face altfel, fără cum ziseşi” 

Vlad ascunde banii, precum le-a fost vorba şi se duce Ia lucru. 

Aşa pe la prânzul cel mare iată, că vin niște olari prin sat, care se 
abăteau pe la fiecare casă, lăudându-și marfa, ca toţi neguțătorii. 

Ajungând şi la Catrina o întreabă, de are voie să cumpere nescai oale, 
blide, cratițe, făcute ca în strună şi arse bine de cântă ca clopotul. 

Voi face mare bucurie bărbatului şi m-a îndrăgi grozav, dacă fără de 
ştirea lui voi lua nişte ciuvaie noi în casă, — cugetă Catrina. 

— „Bine oameni de omenie, dar eu n-am bani! Nu aţi putea primi niște 
gălbenași în loc de bani, că a pus Vlad, bărbatul meu, care e dus la lucru, o 
oală de ci sub ieslea vitelor?!” 

Olarilor li se deschid ochii şi văd ce fel de Tronc-Marico este Catrina, 
— răspund deci cu fețele smolite: 


. 34. 


Grigore Sima - Poveşti 


` = „Apoi de! Tot omul ştie, că unde îl strânge opinca. Vom primi, ce să 
N facem?!” 
P Olarii se duc şi iau galbenii lasă calabalâcul Catrinei, până la cel din 
„ei cratiț şchiop, îşi ascut picioarele şi du-te! 
fà Pasă-mi-te! n-aveau poftă să dea față cu Vlad. 
+ Acesta înainte de a se însura, a cumpărat şi pus la cale tot ce se cere de 
ÎN un om cu casă şi masă, pot zice, că până la cel din urmă capăt de aţă. 
LE Pentru vasele Catrinei nu mai era nici un pic de loc, 
i Dar ea nu se uita, că vasele sunt ca şi noi şi puse toate la locul lor, care 
Cuiere, care pe capătul lăviţii, pe cuptor şi unde era mai potrivit pentru 


E] 


Nu! 

Ea le adună pe toate grămadă în mijlocul casei şi în locul lor începe a 
i kira de cele cumpărate de dânsa. Ba şi din acestea, care nu se potrivea 
A ai după pofta inimii sale, îl arunca pe grămadă, ca pe un lucru 
rebnic. 

În urmă pe cele din dricul casei le puse în şurţ şi le aruncă pe gunoi, că 
atâta le judeca bune. 

Din întâmplare în ziua aceea, Vlad mântuie lucrul pe când soarele dă a 
căpăta și vine acasă şuierând printre dinți un cântec de bucurie, va omul ce 
fa făcu capăt la un lucru, ce de mult îi tot sta în spate. El nici nu băga de 
i á că i se bate ochiul stâng, ceea ce vestește pagubă. 

Când colea vede isprăvile din ziua aceea ale Catrinei. 

— „Muiere! Ce ai făcut? Ai spart vasele toate...” 

— „Taci bărbate, căci azi am fost cât se poate de cuminte! Am cum- 
at un car întreg de vase, fără nici un ban. Aşa-i că am lucrat cu cap. Şi tu 
ă mă huduieşti, sărmana de mine!” 

— „A bună seamă mi-ai prăpădit bucatele din coş, ori ce mai ştiu eu! 
FOpune-mi dar pe ce le-ai cumpărat?!” — zise Vlad. 

A — „Ştii gălbenaşii ceia, care şi aşa nu erau de nici o treabă!” 

|  — „M-ai calicit, ardă-te focul şi te stângă vântul! Da! Acum pot să iau 
E desagii în spate!” „N-aibă parte de împărăția cerului, cine mi-te puse după 
f oap!” 
À - „Dar încotro au apucat mişeii aceia de olari?!” 

— „Da pe acolo către pădurea de la fântâna corbului”. 
~ „Pune unt, caş şi pâine la straiţă şi hai după ei!” 
Dă-i paşi băiete, că e vorba de gălbenași! 


- 35. 


Grigore Sima - Poveşti 


Se-nţelege, că Vlad era mai aprig de picior, drept aceea şi era cu o 
împuşcătură înaintea Catrinei, care ducea şi merindea. 

La suișul unui deal, trec pe lângă un car încărcat cu grea povară. Boii 
de-abia îl puteau duce, iar roatele se cufundau de o palmă prin pământ. 
Catrinii îi era milă de deal. Ce dureri amarnice trebuie să simtă el, când îl 
taie roatele carului așa de cumplit! Aşa se cugeta Catrina şi începe a unge 
roatele cu untul din straiță. Lucru mai înțelept nici că se poate cugeta! 

Catrina cum se tot pleca și iar se ridica, un căşuţ rotund ca un glonţ - 
așa erau toți — cade din straiță şi hai de-a-n bâta-boui până drept în vale. 

— „Crezi c-am mâncat ceapa ciorii să vin după tine? Vei veni tu şi 
singur!” 

Caşul nici nu vrea să ştie de vorbele ei. 

— „Mergi tu şi-l cheamă!” — zice către al doilea caş, căruia îi dă drumul 
ea însăşi. 

Dar caşii tot se prindeau în câni cu mult iscusita și de minuni 
făcătoarea Catrină. Trimite pe al treilea, al patrulea, al cincilea caș, dar ei ba 
să se dea după păr. Nu voiau şi pace! 

Aşteaptă ea cât aşteaptă, văzând insă că ei nici nu se mişcă, merge mai 
departe cugetând în sine, că vor veni ei şi singuri. 

Vlad o aștepta culcat pe pajiştea verde din marginea drumului. 

— „Scoate muiere merindea, că mă doare la inimă, de nu te văd fâr'ca 
pe o nălucă”. 

— „Dar untul? Dar caşii? Cum? Numai pâine uscată ca ferul?” l 

— „Cu untul am uns roatele carului ca să nu mai taie dealul, iar caşii | 
trebuie să vină de loc, că a fugit unul mai sprinten în vale, poate să bee apă, 
şi am trimis pe ceilalți după el!” 

~- „Bine mă cumpenești Catrină, n-am ce zice. Dacă n-aş avea suflet, 
pentru care am să dau seamă înaintea Jui Dumnezeu, să ştii că aici în locul 
unde te afli ți-aş face cruce. Cred însă că vorba aceea: „Năcazul e de la : 
dracul” şi nu vreau odată cu capul să mă stric cu Dumnezeu, care bun cum | 
este, mă va scoate la liman”. 

N-au ce face! Își omoară foamea cu pâine uscată. 

— „Ei muiere! Uitasem! Ai închis tu ușa, când ai pornit de acasă?” 

— „Asta, bărbate, nu mi-ai spus să o fac şi n-am făcut-o!” . 

— »Ti-o spun acum. Mergi acasă. Pune ceva merinde în straiță şi când 
ieşi, trage uşa după tine. Când voi gândi că ai sosit acasă, să și fii venită 
îndărăt! Aci mă afli!” 

~ „M-ai înțeles?!” 


-36- 


Grigore Sima - Poveşti 


- „înțeles, bărbate!” 
-_ Vlad ar fi dorit să poată ațipi câtuși de cât, până vine Catrina, dar 
Mioazul, trăsnitul de năcaz, nu-i da pace. 
Sta culcat pe spate cu mâinile sub cap şi urmărea câte un petec de nor, 
È alerga nebunatic pe bolta întinsă a cerului, până când învins de razele vii 
unui soare fierbinte din luna lui Cuptor, se pierdea fără urmă, ca şi 
Visurile lui de odinioară, când lumea i se părea un cuib de tainice mulțumiri, 
sfârşit. Atunci nu putea crede, că el Vlad cel străduitor, îndată ce va 
„(ace pragul gingaş ai însurişului, va nimeri numai spini şi pălămidă în calea 
i Wlatii sale. Dar ce să-i faci?! Omul îşi pune de gând, dar Dumnezeu lucră 
=: are vole. 
£t Catrina, sosind acasă, ca merinde ia nişte prune uscate ce le-a aflat 
E: Dr-o coşniță şi un ulcior mare cu oțet. Prunele vor fi bune de mâncat, iar 
. Sieru) de băut, — cugeta ea în sine. Când să închidă ușa, îi vin în minte 
' Sivintele lui Vlad, s-o tragă după sine. 
E Așa şi face. 
la uşa în spinare şi la drum! 
De bună seamă, dacă uşa e la noi, nimeni nu poate să între în casă, că 
; poate deschide! Aşa fel era judecata Catrinei. 
Ajunge la Vlad. 

— „Ce ai făcut muiere, pentru Dumnezeu?! Ai lăsat casa de jaf, sărman 
fe zilele mele, că mult mi-le mai amărăști cu năzdrăveniile tale!” Trebuia să 
ghizi uşa, dar nu s-o iei în spinare, cum te văd că ai făcut. „Trage uşa după 
>!” Când sunt la mijloc oameni în toată firea, nu însemnează aceea, să iei 

în cârcă. În sfârşit dacă au adus-o, tu s-o duci mai departe!”. 

+ Dar uşa era făcută ca din lemnul omului, apoi şi straița plină cu poame 
II uiciorul cu oţet, încă e ceva. Vlad nu vrea să știe nimic de ele. A le duce 
toate deodată, aşa neîndemânatic cum sunt, e lucru, nu glumă! 

Dar Catrina cea cuminte afla ea căi şi mijloace pentru a nu le duce pe 
Date deodată. „Straiţa şi ulciorul nu le duc!” zice ea. „Ducă-le ușa!” 

Ei  Zicând acestea, agaţă straița şi ulciorul de zăvorul uşii, o ia în spate şi 
bai! întocmai ca Neamțal din poveste. 

Sosesc într-o pădure, unde credea Vlad că s-au pitulat hoţii de olari. 
f Umblă încoace şi încolo dar nu pot să dea de ei. 

| Se face noapte şi chip de reîntors nu era. Aleg un arbore crăpoiat, se 
f urcă în el, casă nu fie bănuiţi de niscai dihănii obraznice. Catrina era tot cu 
SE uya în spinare. 


- 37 


= 
== 


Grigore Sima - Poveşti 


Colea pe la cina bună iată că vin nişte drumeţi, aducând şi câte un brat 
de uscături. Aţâţă foc drept sub arborele în care era. Vlad şi Catrina fac ocol 
în jurul lor şi hai să numere banii hui Viad şi să-i împartă. 
Lui Vlad nu-i era la îndemână să se coboare la ei, că erau mulți şi apoi 
în dricul nopții şi în codrul părăsit, dacă n-are cineva moară în cap, să nu-şi 
facă. 
El totodată șopteşte Catrinei la ureche să-şi țină mâncătoarea, căci 
altfel o îmbutuşa jos, şi tăcea ca pământul. 
Dar așa, mă puteţi crede, era grea de tot. Catrina însă cugeta, că 
prunele sunt grele, deoarece sunt multe. Fără a spune lui Vlad, lasă una câte 
una să cadă, până le sfârşeşte. 
Olarii când auzeau prunele căzând, cugetau că păsările îşi fac treaba 
neputinței lor. 
Catrina vede, că totuşi nu prunele au fost grele. Oţetul, e! trebuie să 
poarte vine. Destupă ulciorul şi-i dă drumul, puţin câte puţin. 
Pică rouă din greu, se-năspreşte veacul — ziceau olarii. 
Vlad firește că a luat aminte fapta Catinei, dar n-a zis nimic pentru că 
povara din spatele ei i se părea cam multă pentru o femeie. 
Catrina numai acum se încredinţează că într-adevăr uşa era grea. S-o 
lase jos îi venea nu ştiu cum s-o țină era peste putință. Ce a fi să fie, cugetă 
în sine, şi dă drumul la uşă de gândeai că durduie! 
Olarii nu apucaseră să-şi ia părțile din galbeni, când a lăsat Catrina 
uşa. În credință, că banii au fost închinați necuratului, care acum vine să-i 
schilodească şi să și-i ia, o iau la sănătoasa cât pot mai tare. 
Vlad şi Catrina urlă-n jos — vorba Moţului — iau banii şi pe aici ți-este 
drumul către casă, deşi era întuneric, de nu-ți vedeai mâna. 
Acum se cugetă Vlad şi iar se cugetă, că ce foc să știe el face cu 
Catrina lui?! 
„Va merge ea [a lucru şi eu voi rămâne acasă! Altcum sunt pierdut!” 
Când s-a văzut Catrina dinaintea unui lan de grâu înalt ca trestia în pai, 
şi la spic rotund ca vrabia, — nu se putea dumiri, că ce să facă mai întâi, să 
mănânce ori să secere? „Secer ş-apoi mănânc, — ba mănânc ş-apoi tot secer 
fără întrerupere!” Și s-apucă de mâncare c-o poftă, cum singuri oamenii fără 
de grijă pot să aibă. 

După mâncare, ca de obicei, o răzbeşte somnul. Se pune dar să 
aţipească o țâcă mică, apoi să se scoale împuterită şi să lucre, ca un bărbat. 

Cât ai da odată, de două ori cu amnarul, puteai s-o duci cu loc cu tot de 
boarea, că s-ar trezi. 

338- 


Grigore Sima - Poveşti 


Da a Ea aia 

%. Ştiţi ce minunăţii visează omul, când se culcă cu burta plină! Aşa şi 

(urina. Pare că vede povoaie de ape mari, focuri grozave, lotri care o 

} , şi câte-n lună și-n soare toate le-a visat. 

i% Când s-a deșteptat, toată a ei îmbrăcăminte, nu vreau să vă spun cum 
i de pusă în furcă. 

$ Setotuita la sine însăşi, se mai uita şi în laturi, dar nu se putea dumeri, 

este ea Catrina lui Vlad ori alta, te miri a cui?! 

„Sunt Catrina!” — „Nu sunt Catrina!” — îşi zicea. Să se hotărască odată 

n fel sau într-altul, nu-i vorbă să poată. 

i „Mă voi duce acasă și-l voi întreba pe Vlad. De nu-i Catrina acasă, 

N sunt Catrina; — dacă da, nu sunt eu Catrina!” 

Aşa şi face. 

După ce se aşează oamenii, iat-o, că stă la fereastra lui Vlad. 

-= „Dormi măi Vlade?” 

= „Dorm!” 

~ „Dar Catrina ta acasă-i?” 

„Acasă da! A venit de la secere cu seara odată!” 

[; „Atunci am avut dreptate când am zis, că nu sunt eu Catrina, deoarece 
ina e acasă! Dar cine să fiu Doamne?!” 

; A luat lumea în cap, ca să afle, că cine poate să fie. „Sunt Catrina 
ü sunt Catrina! Că ea e acasă, Vlad mi-a spus”. Tot așa şi iar aşa. 

Destul că de numele ei, n-a mai auzit nimeni, până în ziua de azi. 

© Nu-i vorbă! Vlad a cunoscut-o foarte bine pe grai, dar vorba aceea: 

nebunul să nu ai nici în clin, nici în mânecă” — d'apoi să mănânci 

Mega dintr-un blid?! De aceea a lăsat-o el să se ducă, unde şi-a dus mutul 

zicând în mintea sa: „Când îmi voi vedea ceafa!”. 
Firește că în zilele noastre, de-ai de acestea nu se mai întâmplă, fără 


e 


M-am ţinut de cuvânt, dragii moșului şi v-am spus o drăguță de 
te, cum n-a fost şi nu mai este, că minciuni mai cu coarne n-a nâscocit 


R pimântean. 


Bi de n-or fi murit, trăiesc şi azi. 


Cărpiniş, Iulie 1885 


-39- 


Grigore Sima - Poveşti 


3. Busuioc și Măgheran! 
— Poveste — 


Era odată, ca nici odată, că de n-ar fi fost nu s-ar mai povesti, pân-un 
purice — ar plesni, şi eu nu m-aş zbate a minţi, că nu-s de-o zi de două, ba 
nici chiar de nouă, ci-s de pe vremea, pe când lupul căţel, era pus la oi, de la 
mână dinapoi, era, cum zisei, un împărat, căruia i se şi şedea! Avea el pe la 
palatele şi-mpărăţia lui lucruri, de care te-ncruceşti auzindu-le numai d-apoi 
să fi fost pe acolo și să le fi privit cu ochii tăi?! 

„Și minciuna-i vorbă” — va zice cineva: dar fiind că numai pământul 
astupă gurile oamenilor — povestea ăluia — eu mă voi ține de poveste, ca şi 
care nu mai este, 

Avea împăratul acela soarele său, luna sa şi stelele sale, așa că 
împărăţia lui nici pomană de-ntuneric să nu-ți vezi mâna, după cum 
se-ntâmplă pe la de-a! de noi, când ațâţa spuză de om ne luminăm 
şi-ncălzim la o sărăcie de soare. 

Copii aveau, dar numai doi; un fecior ş-o fată, deşi după dreptate ar fi 
trebuit s-aibă batăr o clae, că doar avea cu ce-i ține. Feciorul nu mai ţin 
minte cum era că-i cam mult de-atuncea, dar fata pare că şi-acum o văd! De 
când a croit Dumnezeu, cu a sa puternică mână, cerul şi pământul, n-a fost 
şi nici că mai putea fi vreodată, atâta frumuseţe câtă era pe fata aceea. Era, 
cum se zice, de acelea care fură şi mintea și inima bietului om. Te puteai 
uita la soare, dar la ea nu. 

Pe ia curțile împăratului, Dumnezeu știe, câtă lume se-nvârtea! ş-apoi 
ştiţi dumneavoastră, că mulți se văd a fi oameni, aşa pe din afară şi înăuntru 
sunt draci impieliaţi 

Vorba aceea: În gură cu Dumnezeu şi-n inimă cu drac. Lup îmbrăcat 
în piele de oaie, care-n faţă te netezeşte şi-n dos le ciopleşte. Așa este! Pe 
acele vremuri, când nici nu visai, numai ce te pomeneai cu câte un zmeu, 
care te făcea să rămâi, câte zile ai de la Dumnezeu, cu inima arsă, 
ducându-ți ce-aveai mai drag la uşa ta. Împăratul deci, aducându-și aminte 
de vorba aceea: „Paza bună fereşte pe om de primejdia rea”, — a gândit să-și 


' Revista “Familia” Oradea, 2/14 ianuarie, 1883, pag. 169-174. 
. 40. 


Grigore Sima - Poveşti 


$îmundă fata dinaintea ochilor omenești. Vorbă să fie! Că tocmai ăsta va fi 
fn gândul împăratului, zic şi eu, dar de jurat n-aş putea jura, cred însă, că 
domnia voastră nu-ți pofti să-mi lepăd sufletul numai de flori de măr, 
a nişte lucruri petrecute pe când era lupul căţel, cum avusei cinstea a 
Depune. 
W Una stă! Împăratul și-a închis fata într-o grădină frumoasă, înconjurată 
Éb ziduri uriaşe, peste care ochiul de om să fi stat în creştet — cum se zice — 
$ n-ar fi putut străbate. Acolo-şi petrecea ea, fata de împărat, în mijlocul. 
rilor alese, ce erau de toate felurile, câte numai se află-n cer şi pe pământ. 
aici, și colea dai de câte o tufă de mărgăritar. Ş-apoi florile nu se mai 
u. Când unele se scuturau, altele înfloreau şi mai multe îmboboceau. 
te dai de-o parte şi arunci o privire peste grădină, ți se pare că ai în 
Re ta un covor de cele scumpe, țesut în degete, din feluri și feluri de 
pletituri, împodobit cu fir şi cu mărgăritare. 
fi Fetei de împărat o singură tufiță de trandafir îi picase la inimă, cine 
fie de ce. Făcea, ce făcea şi hai la trandafir! azi așa, mâine așa. Într-o zi 
Jpându-se ea, mai cu bobocii de trandafiri, mai cu florile, mai cu una mai 
$ alta, n-are ce lucra și înghite o floare. Din ceasul acela a rămas 
Spovărată. 
N: Tatălsău ca să nu greșească, se pune ş-adună pe toți boierii țării la sfat 
k să chibzuiască şi să judece. 
ÎN: Se adună ei, nişte bătrâni împovăraţi de ani şi care se credeau a fi 
fecum mai bătuţi la cap după cum se zice „Vorbă multă, ispravă puţină”. 
bul zicea una, altul alta. Ce zice unul, nu-i piace la altul; aşa că zăpăciseră _ 
į totul pe bietul împărat. Când era acum gata să se spargă adunarea, fără a 
ie măcar atâta ispravă, cât e de la măr până la păr — că atâta nu-i mult — 
Fù că soseşte ş-un bătrân şchiop, care de-abia îşi putea purta anii cei mulți, 
avea, 
P. Bătrânul, cel şchiop cum aude că ce fel de vânturi bat pe la curțile 
lipărătesei zice dintr-una că-i păcat de Dumnezeu să facă ei moarte de om, 
[mai aici în dricul împărăției, s-o ducă mai bine pe fată, în cutare codru 
jicpărtat ş-acolo să-i ascundă soarele. Sfatul bătrânului șchiop toți îl afiară 
i cel mai potrivit, până şi împăratul, căci de! inimă de om avea şi el ş-apoi 
j-şi vadă singura fată cu care-l dăruise Dumnezeu stingându-se dinaintea 
Jihilor săi de tată, nu se putea, Fata tocmai din pricina asta nu visa ce-o 
Ptepta. 
d. Lucrul se puse ia cale aşa fel, că tocmai feciorul împăratului era menit 
$ë ducă pe sora-sa în codrul acela şi să o prăpădească de pe fața pământului. 
-41- 


Grigore Sima - Poveşti 


Ca dovadă că s-a purtat întocmai după cum îi era rânduit, trebuia să-i aducă: 
ficatul şi inima şi degetul cu inelul, cel cu adiamanturi. 

Pe când se crăpa de ziuă, fata de împărat dimpreună cu fratele său 
ieşiră la plimbare pe drumul ce duce ia pădurea cea hotărâtă, într-o căruță 
trasă de nişte zmei de cai, că altfel nu ştiu să le zic. Se duc ei duc, multă 
lume împărăție cu Dumnezeu să ne ție, fără ca fata să bănuiască ceva. Atâta 
s-au înfundat prin codru, că era mai noapte de desimea, cea fără seamă a 
copacilor a căror vârf cât a fost nu se putea şti, că se pierdea în nori. 

Când a gândit feciorul de împărat că de mai merge nu-i modru ca la 
întoarcere să mai nimerească drumul cel bun, a spus soră-si, la început așa 
mai pe departe ce-au hotărât bătrânii țării în privința ei. Să fi văzut plâns şi 
lacrimi! O inimă de piatră şi trebuia să se înmoaie! Dar vorba aceea: sângele 
apă numai nu se face, fie ce-o fi. Fratele zice, că el nu o va omori, că nu-l 
lasă inima să facă una ca asta, dar va omori cățelușul ce din întâmplare se 
luase după căruţă, îi va scoate ficatul și inima, şi va zice acasă că acelea sunt 
ale surorii sale. Cu degetul cu inel însă nu-i altă scăpare că trebuie să-i taie 
şi din pricina asta tot nu a pieri ea. Zice şi face. Se pune şi-i face la rădăcina 
unui stejar, ce sute de ani s-a luptat vitejeşte cu toate viscolele, o colibă, ca 
să fie întrucâtva apărată de sălbăticiuni și vremi rele. De mâncare-i lasă el, 
tot ce biet avea; o pită ce şi-o adusese de merinde şi-o ploscă cu vin de peste 
ani. Vinul fost-a el ca cel de la Drăgăşani, ori ca cel de la Odobeşti, 
Dumnezeu vă poate spune, dar eu nu, că nu l-am pus pe limbă. Acum ce să 
se facă, că odată tot trebuie să-și ia rămas bun. Se sărută și se îmbrățişează 
ca nişte fraţi dulci, ce se iubesc din inimă. "Acum Dumnezeu să-ți poarte de 
grijă iubită soră, că eu trebuie să plec.” 

Încă în noaptea aceea fata de împărat naște doi copii cu părul numai 
aur gol-goluț. Gândeai că-s rupți din sfântul soare, nu altceva. Nu știu dacă 
e nevoie să vă mai spun, că ei erau năzdrăvani! De aceea nici nu creșteau ei 
ca noi, că-ți ies peri albi numai până-l vezi agățându-se de cornul vetrei și 
mai stă niţel cuc, apoi pânăr! scoţi cu totul din penele cele rele te mei vede 
Dumnezeu. Creşteau mă rog aceia aşa cum se creşte ştiţi vorba aceea: "îl 
vezi crescând”. 

Trecuse acum o bună bucată de vreme şi fiindcă o pâine nu-s două, şi 
de unde tot iei şi nu mai pui nimic îndărăt, de la o vreme trebuie să se 
sfârșească, pâinea era pe gătat. Zic mult dacă vă spun că mai avea un călcâi 
de pâine. De vin nu mai zic vorbă, că fără el tot poate omul trăi şi încă cât 
de bine, numai să aibă cu ce. Nu trebuie să uităm vorba râmusă din bătrâni 
că „vinul îl bei de bun şi el te face nebun”. 

-42. 


Ep ii i a: 


Grigore Sima - Poveşti 


Într-o zi aşa pe la prânzul mare, se pomeneşte numai fata de împărat, 
doi moşnegi bătrâni, cu bărbile şi capetele ninse de vremuri, dau pe la 
oliba ei că până acum n-a simţit suflet de om prin părţile acelea. Era însuşi 
nezeu cu sfântul Petru, care pe-acele vremuri tot mai dau din când în 
ind pe la noi, ca să vadă cu ochii lor, ce și cum mai stă lumea asta, 
Pnâncau-ar pustietatea s-o fi mâncat, că mult e rea şi nemulțumitoare, Ba 
| dacă nimereau ei pe la oameni ca moș Avram, mai făceau şi câte-un pui de 
icohef. Dar mă rog, ce ştii domnia ta că cine-s, dacă eu nu-ţi spun, că de 
Kunde-s şi din ce neam mă trag? Mă vezi colea om, atâta-i tot. Aşa s-a 
i" întâmplat şi cu fata de împărat. 
Din vorbă-n vorbă, moşnegii cei străini ajung până acolo, că spun, 
cum n-au mâncat de trei zile, râtăcind prin acele locuri neumblate. Fata de 
împărat fără a zice o vorbă legănată, le aduce câte-o strujea de pâine şi le 
întinde şi plosca să înghită ce foc or găsi, căci vorba aceea: „Vinul e toiagul 
bătrâneților”. 
Dumnezeu după aceea zice că ar dori să-i vadă copilaşii şi de cumva 
[i n-or fi botezați să-i boteze că așa-i bine şi plăcut lui Dumnezeu. Fata de 
+ împărat nu era de aceea, care aşteaptă să zici de două ori. Se duc ei, cei doi 
ii moşi bătrâni, cu copilaşii la un izvor curat și limpede ca roua dimineții. 
F- Acela nu departe de stejar ieşea din pământ, aruncând în truda sa nisipul 
|: ce-i sta în cale şi făcând în felul acesta un murmur lin, ce te făcea să stai dus 
i: pe gânduri şi să-l asculți cu plăcere. Dumnezeu şi cu sfântul Petru boteză pe 
i copii aşa cum știau ei că-i mai bine şi anume după legea noastră 
românească, în care ne-am pomenit din strămoşi şi de care ne va despărți 
|. ..sapă şi lopata dar altceva nu. Dumnezeu era popa, iar sfântul Petru nașul. La 
> copii le-a ieşit nume de botez: Busuioc şi Măgheran şi aşa a rămas până în 
È - ziua de azi. După aceea, multumind fetei de împărat pentru cinstea ce le-a 
i. + făcut, se duc încotro au vrut ei. 
Fata de împărat nu se putea mira destul, când intrând cu copiii în 
Es colibă, vede pâinea întreagă și plosca rasă de vin. Din pâine ori să tai, ori să 
i» te laşi, că aceea tot întreagă are să rămână; iar plosca de unde s-o poţi goli! 
E: Acum a priceput cum se cade, că ce fel de oameni au fost cei doi călători, + 
E Le-a mulțumit din adâncul inimii sale ştiind, că cel ce poate face unele ca 3 
“. acestea vede toate şi poartă grijă de toate, şi apoi numai păgânii cei fără de 
lege nu mulțumesc lui Dumnezeu. 

Toate le mai mută omul, de nu altfel, de pe un umăr pe altul, dacă are ; 

ce-i trebuie la gurâ. De lume mai că uitase şi fata de împărat, în mijlocul a : 
doi copii frumoşi şi plini de viaţă. E 


- 43 - 


Grigore Sima  Ponegti 


Când într-o zi Busuioc, copilul cet nmi mare, rupă pe mă-sa, să-i dea 
trei perișori din capul ei, că are să facă ceva din ei. Mă-sa bună ca toate 
mamele, cum ar putea să nu-i facă pe voie? barā a-i mai sparge capul, că 
oare ce are să pună la cale Busuioc, cu cei trei periyori, smulge trei fire din 
părul ei cel lung şi curat ca aurul și i le dă să lacâ ce-o vrea el. Busuioc știe 
ce va fi isprăvit, ce nu, că au scos la cale paloş, arc și toihă îndesată cu feluri 
şi feluri de săgeți. Când au văzut şi una ca asta, s-au bucurat cu toții. 

De aici înainte, cum se crapă de ziuă, ia-ţi armele Husuioace și te cam 
mai du prin cel codru părăsit, după vânat că doar este destul. Când era seară 
te trezeai că aduce mai una, mai alta, ştiţi ca vânâtorii. 

Într-o zi cum se meştereşte ei prinde un pui de lup aşa viu cum l-a 
făcut mă-sa. şi hai cu el către casă. Într-altă zi păstyte un ursuț și aşa se 
Cumpăneşte că pune mâna şi pe un căţelandru de leu. Pe aceșştia-i ţinea ca pe 
nişte dulăi în preajma colibei ce-o avea. Pare-se că şi câinișorii lui, aşa le 
zicea când vorbea peste toți, fiindcă erau mat altfel decât alţii, că se 
pricepeau la ce nici aminte nu ţi-ai aduce, iar de tugă nici poveste. Le 
pusese până şi nume, cine-a pomenit cândva câine fără nume? N-aude, Na 
vede, Na greu-ca-pământul. 

Văzând Măgheran isprăvile, ce la făcuse frate-so, numai cu trei 
perişori, unde nu se îndemnă şi el, și face toate aşa după cum făcu-se 
şacela. Cine şti cum s-a întâmplat, că până şi cânişorii încă-şi însămase?! 
De ce să se afle ei mai cu minte de cum e frate-său şi să dea altfel de nume 
la câinișorii săi? 

Aş vrea să văd omul, care ar zice că poate să mulțumească vreodată 
sufletul omenesc! El, sufletul, din ce are, din ce s-avântă tot mai sus şi se 
pierde cu dorințele prin lumi necunoscute. 

Fata de împărat n-are ce lucra, făr spune copiilor săi: că mai este lume 
locuită de oameni ca şi ei. A fost peste cap atâta! Din ziua aceea coliba era 
prea nu ştiu cum, iar codrul dintr-o seamă în afară părăsit. Că inimile lor ar 
fi început acuma să bată mai repede, nu pot zice. Destul că Busuioc se gătă 
de drum. Aşeză el în raniță mai una mai alta, că cine știe cât a trebui să 
meargă până a da de lume! "Când vor picura trei picuri roşii de sânge din 
paioşui tău, să ştii frate că-s pe ceea lume, deci să porneşti să mă cauți-zise 
el către Măgheran. După aceea îşi luă rămas bun de fa mă-sa şi frate-so şi la 
drum copile cu cânişori cu tot. 

S-a dus el, Busuioc, dus: zi de vară până-n seară, cale lungă să-i 
ajungă. Când soarele era pe-aci să s-ascundă după un deal, el ajunse într-o 
poiană. Aici se hotărî să rămână peste noapte. Dă poruncă la paloș, că doar 

44 


Grigore Sima - Poveşti 


nu era o custură, cum poate veţi fi crezând unii, din cei care n-aţi văzut şi 
lucruri de acestea — să-i culce la pământ nouă care de lemne, să tipe un foc 
ca din lemnele altuia, vorba ceea. Uitasem să vă spun că peste zi el vânase 
un porumb de cei mari, gulerați. 

Până să se facă focul, isprăveşte cu porumbul, şi-l trape într-o frigare 
croită dintr-o țandără de lemn. Era tocmai pe când se amesteca ziua cu 
noaptea, lucrul acesta. Nu trece, să zic aşa o jumătate bună de ceas, și se 
face un întuneric, de nu-ţi vedeai mâna. Acum începe a se auzi pe vârful 
copacilor, o zgriburitură şi-o miorlăitură de cele drăceşti, că să fi fost cine să 
fi fost că trebuia să-ți faci cruce şi să zici batăr Taräi nostru, dacă nu mai 
a mult. Și din acestea de unde să slăbească! Nu puteai şti ce să fie. Vai 

: voinice, dar calduţi-i ţie şi frigu-mi-i mie! Că-s o biată de babă bătrână şi 
neputincioasă, — zice cine se afla pe acolo prin copaci. Busuioc, având o 
inimă ca pâinea cea bună, nu putu să n-o cheme la foc, dar baba-i zise c-ar 
veni, dar i-e teamă de cânişorii lui, care ar rupe-o de răi ce sunt. „Na trei 
perişori de-ai mei şi-i ţipă peste cânișorii tăi, c-apoi vin” — zise ea. Ce să-i 
vină lui Busuioc în minte, că poate fi chiar Mama pădurii, care la mulți 
voinici le-a ascuns soarele până acum, şi poate că l-a ascunde şi lui?! „Omul 
până nu păţeşte nu capătă minte” vorba aceea, Busuioc aruncă cei trei 
perişori de la Mama-pădurii, că ea era, peste cânişorii lui, ş-aceea veni la 
foc. 

Mama-pădurii, avea un broscoi de cei mari în mână, pe care trăpându-l 
într-o frigare, se pune să-l frigă. | 

Și Mama-pădurii tot a dracului! face ce face şi pleosc! Cu broasca ei 
peste porumbul! celuia. „Şezi babă că-ți stâng lumina” — Cine frige broasca, 
mănâncă porumb, — Mama-pădurii dincolea. Acum aşa , mai apoi aşa, până 
când a scos și pe Busuioc din țâțâni. Hai să-i dea o palmă ca să vadă tot 
stele verzi. Mama-pădurii tare-a dracului, de unde să se învoiască la una ca 
. asta! „N-aude! Na-vede! N-a greu-ca-pământul! Prindeţi-o, rupeţi-o, mici 
k fărâme faceţi-o!” — Vai drag domnul nostru cum nu ţi-am da ajutor, da nu 
` putem că ne-a luat puterea Mama-păduri, cu cei trei perișori ai ei care erau 
fermecaţi, Face baba ce face și atât pe Busuioc, cât şi pe cânişorii lui îi 
motroşeşte de pe lumea asta, ca şi când n-ar fi fost niciodată, apoi îi 
îngroapă într-o margine de părău, la umbra copacilor. 

Trei picături de sânge picaseră din paloșul lui Măgheran, când frate-so 
şi-a dat sufletul. Se gată de drum, să încerce doar dă de urma lui şi de nu 
altceva, încât să-l răzbune că atâta nu-i mult de la un voinic ca el. Pune ia 
ştraiță ce trebuie că ia drum nu poți porni ca picat din nori-apoi luându-și 

-45- 


Grigore Sima - Poveşti 


rămas bun de la draga de maică-sa, care l-a nutrit cu lapte din sânul ei cel 
fraged — o ia la drum într-acolo pe unde i inima lui de frate-i şoptea c-a 
trebuit să meargă şi Busuioc. 

De mers, gândeai c-a luat drumul cu ruptul, aşa mergea de grozav, 
c-un dor nestins îi muncea, acela de a şti, ce s-a ales de frate-său. Ş-apoi 
povestea cântecului: 


Când m-ajunge dor de ducă, 
Mă duc la deal ca pe luncă; 
Când m-ajunge dor de mers, 
Mă duc la deal ca pe şes. 


După ce s-a dus el dus multă lume și împărăție ca Dumnezeu să ne ţie, 
că înainte este încă multă şi frumoasă s-ascultaţi şi domnia voastră; de mi-ți 
asculta multe-ți învăța. 

Când soarele era pe ce să se-ascundă după deal, soseşte şi el în poiana 
aceea, unde-a fost masul şi-al frate-so; dar aceasta el n-o ştia, că n-avea de 
unde s-o ştie. Peste zi îi ieşise în cale un porumb, pe care gândind c-a fi bun 
de cină, l-a săgetat fără multă trudă. Porunci la paloş să-i culce la pământ 
nouă care de lemne, şi poate și mai bine, ca să ţipe un foc colea, ca din 
lemnele altuia, cum se zice. Până una alta el se pune să caute vatră bună de 
foc, ca nu dându-te pe lângă el, după ce adormi, să te pomeneşti că te dai 
de-an duriguşul, ca un fedeleş. Uimblând încoace şi încolo dă de vatra 
frate-so pe care nu crescu-se încă leac de fir de iarbă. Se vede, că cine-a 
făcut cimilitura: 


Unde se culcă boian, 
Se cunoaște într-un an. (Focul.) 


a ştiut el, ce zice. 


După ce-a aţâțat focul, până să se facă acela cum se cade, el se pune 
să-şi gătească porumbul pentru fript. Asta era tocmai pe când s-amestecă 
Ziua cu noaptea. Nu trece să zic așa, o jumătate bună de ceas, şi întunericul 
era atâta de grozav, că-l puteai prinde cu mâna. N-aude! N-a vede! N-a 
gyeu-ca-pământul, s-aşezaseră pe labe, ca toţi cânii, şi cum le plăcea lor aşa 
se dogoreau pe lângă cel foc. 


- 46- 


Grigore Sima - Poveşti 


Nu-i nevoie să vă mai spun — așa cred eu — că Mama-pădurii cea 


| abârcită, iar şi-a încercat norocul, căci de! Vorba ceea: „Năravul din fire, 


$ n-are lecuire şi lupul îşi schimbă părul, dar nătavul nu”. Măgheran, gândea 


W că i-a spus cineva, perişorii i-a aruncat în foc, fără ca Mama-pădurii să bage 
DE: ie seamă, 


Când aceea își arătă pofta de a mânca porumbul celuia, las-o numai pe 


' mâna lui Măgheran, să-i arate el că Dumnezeu îi în cer! 


Aşa mi-o cârpeşte mă rog, c-o drăguță de palmă, că i-a mutat căpriorii 


|. de ia loc; iar cânişorii îndată ce aud: N-aude! Na — vede! Na ~ greu — ca — 
; pământul prindeţi-o, rupeţi-o, mici fărâme faceţi-o, s-au repezit ia Mama- 
t pădurii, cea urâtă şi colțată și unde nu încep a mi-o întinde și a mi-o hăitui 


d ca-n clacă că pe aci să-şi dea sufletul. Lasă-mă voinice că ți-oi învia şi pe 


neat A 


F frate-to încă mai frumos şi mai viteaz decum a fost, cum şi pe cânişorii lui. 
t „Nu-i bine să lași laptele pe omenia vițelului şi nici pe tine slobodă”, zice 


Măgheran, pentru că tu mi-i arăta spatele precum te văd. N-aude! N-a vede! 


; N-a greu-ca-pământul mi-o ţineau cum ştiau ei mai bine, până când ea. 
É căutând în dreapta și în stânga, dă de buruiana vieţii, de un izvor cu apă vie 
. şi de altul cu laptele sănătăţii. Cu aceste şi cu altele a făcut vii atât pe 


Busuioc, cât şi pe cânişorii lui; dar mai fățoși încă de cum au fost cândva. 


' „Yai frate! Dar, ce somn adânc am tras” — zice Busuioc, Somn veșnic era să 


dormi, dacă nu veneam eu să fac pe Mama-pădurii, că te-a omorât, să te 
facă viu iară, | 
N-aude! N-a vede! N-a greu-ca-pământul! prindeţ-o! rupeți-o! mici 


 fărâme faceţi-o! Cât ai zice, fâ-te-n colea, Mama-pădurii și era trimisă- pe 
, Ceea lume-unde-o fi aceea? Ca să nu mai facă atâta potcă, la feciorii de crai 


şi de împărați. 
Dup'acestea mai povestindu-şi ce aveau de povestit îşi iau ziua bună şi 


j Măgheran se întoarce la mă-sa, ce se topea văzând cu ochii de dor și de 
„ supărare, iar Busuioc o ia la picior încătrău vedea cu ochii. 


Merge el, Busuioc, merge, multă lume şi împărăție, ca Dumnezeu să 
ne ţie, că înainte din poveste, Doamne mult mai este. După ce se mai 
săturase de mers, se pomeneşte că-i afară din pădure. Dinaintea lui se 
întindea cât vezi cu ochii o câmpie de cele mai mănoase, de care numai se 
pot găsi sub soare. Trei ceasuri cu talpa pășind bărbăteşte, a crezut el c-a fi 
de ajuns, pentru ca să ajungă la cetatea strălucitoare, ce se zărea în 
depărtare. 

„ Cum merge el pe drumul vârtos ca sâmburele de piersică şi drept ca 
lumina, spre cetatea ceea, iată că de o parte a drumului, dă de-o fântână 
- 47. 


Grigore Sima - Poveşti 


adâncă, în jurul căreia se ridicau falnic nişte plopi de cei mai uriaşi, ce nu 
mai pot fi. Pe-o laiță aproape de biânele fântânei, şedea o fată amărâtă şi cu 
ochii înecaţi în lacrimi. Te puteai uita la soare, dar la ea nu. 

Feciorul, precum am avut cinstea a vă spune, era milos din cale afară. 
Dă bună ziua şi întreabă după pricina supărării şi durerii, ce-o muncea, Fata 
spune, cum în întreaga împărăție a tată-so, nu se găseşte altă fântână cu apă 
bună de băut, fără numai aceea, care le stă dinainte. Peste fântâna asta însă 
are stăpânire un balaur cu douăsprezece capete. El varsă în fiecare an odată 
numai, apa de trebuință pentru toată țara. Atunci însă trebuie să i se dea un 
om de viu ca să-l mănânce, altcum ori că nu varsă apă de loc, ori că îneacă 
toată țara, de ce Dumnezeu să ne ferească! Lucrul acesta cu darea oamenilor 
pe seama balaurului, merge pe răbuş' şi sărituri nu se pot face. Acum e 
rândul împăratului, care neavând alţi copii decât pe ea singură a trebuit s-o 
jertfească. Nu se ştie ceasul când balaurul are s-o înghită de vie. A făgăduit 
împăratul aceluia care va omori balaurul, împărăția jumătate, iar după 
moarte-i toată, precum şi mâna fetei, dar nu s-a găsit nimeni pe lume, care 
să-și pună viața în cumpănă pentru ea. „Sunt ostenit și trudit de drumul ce 
l-am făcut, dar cu ajutorul lui Dumnezeu lasă-l numai pe mâna mea” — zice 
Busuioc. Cum mai este vreme se pune să ațipească puţin ca să-şi mai adune 
puteri noi. Aceasta o face punându-și capui pe genunchii fetei, cărei i-a spus 
ca să-l deştepte, când a simți balaurul. 

Nu trece nici un sfert de ceas, c-atâta nu-i mult, și voinicul nostru 
dormita dus în lumea visurilor dimpreună cu ai săi câini. 

După ce soseşte vremea, când balaurul vrea să-şi facă mendrele, unde 
nu-ncepe o bolborosire și-o clocotire prin cea fântână, că gândeai, că se 
surpă şi pământul. Fata de împărat de frică ce-i era, de unde să-ţi poată 
răsufla măcar necum să mai dea glas, ori în alt chip să încerce a scula pe 
Busuioc. Dumnezeu care poartă grijă de toate a cumpănit lucrurile astfel, 
c-o lacrimă din cele fierbinţi s-a rupt din genele ei de secară — cum zice 
cântecul — şi-a jucat pe fața voinicului. Acesta îndată sare-n picioare şi stă 
gata să vadă ce-a mai fi şi asta. Când îşi arată balaurul un cap-că pe toate 
deodată nu era chip să le poată scoate — Busuioc zice către câinişori: 
N-aude! N-a vede! N-a greu-ca-pământul! Prindeți-i! rupeţi-l! mici fărâme 
faceți-l! L-ar face ei, cânișorii, buni bucuroşi, dar vorba ceea: E ușor a 


! Răbuş = răboj = bucată de lemn de formă cilindrică sau în patru muchii, pe care 
se însemnau, în trecut, prin crestături, diferite socoteli (numărul zilelor, banii 
datoraţi etc.) D.L.R., Tom IX, Bucureşti, 1975, pag. 56. 

. 48 - 


Grigore Sima - Poveşti 


į porunci, dar e greu de-a împlini, — căci balaurul era o lighioaie, cum nu s-a 
; mai pomenit. De ţinut însă ca fierul mi-l ţineau. Voinicul, zi de vară până-n 
seară taie fa capete de balaur, cum tai toamna la curechi, nu altcum, dar 
lucrul mergea încet, că balaurul mi se zvârcolea, iar capete erau multe. De la 
O vreme încep capetele a se mai găta, dar şi puterile voinicului i se mai 


Æ sleiseră, iar sudorile-i curgeau de pe el ca bobul. 


După ce isprăvi cu balaurul se puse să mai tragă un pui de somn, ca 
să-i vină iar puterile pierdute şi obosit din cale afară cum se găsea îndată-l 
fură un somn greu. 

intr-aceea împăratul trimite pe o slugă de ţigan, să vadă ce s-a ales de 
fata lui şi de ce nu mai este apă prin ţară? Sosind ţiganul la locul hotărât 
rămâne înmărmurit, văzând atâta amar de sânge şi capete de balaur. 

Uitându-se mai bine vede fata de împărat şi pe Busuioc dormind dus 
cu capul pe genunchii ei, iar cânişorii încă nu simțiră nimica. 

Tiganul deşi lăsat prost şi fricos de la Dumnezeu, începe a pricepe cum 
s-au putut întâmpla lucrurile. Face semn la fata de împărat, că de nu-și ţine 
gura, i stinge lumina; iar el ia binişor paloșul voinicului şi-i reteză capul lui 
şi a câinișorilor săi. Mergând el cu fata către casă îi spune verde, că de nu 
spune acasă că el a omorât balaurul să ştie că atâta-i a ei! De frică, ce să 
facă biata fată, când vede cu ochii săi cum acela care a mântuit-o s-a stins 
de pe fața pământului?! Şi aşa slabă nădejde mai putea avea, ca să-i fie 
cândva bărbat. 

3 Împărații ca oameni drepți ce se află nu pot minți, pentru că nu li se 

şede. Cu părere de rău se hotărî şi împăratul acela să-și dea fata, pe care-o 
iubea ca lumina ochilor, după tiganul cela negru ca fundul cerului, pe când 
ea era albă ca spuma laptelui. Ca zestre trebuia să-i dea jumătate din 
împărăția lui. Ca împăratul să-şi tragă vorba înapoi nu era cu putință, vorba 
ceea: „Făgăduiala dată, datorie curată” și „pe unde iese cuvântul iese şi 
sufletul”. 

Tiganul temându-se de ceva, tot sta de fată ca să se cunune odată, dar 
ea din parte.-i îl tot îmbăta cu apă rece, ba că-i lipseşte ceea, ba că n-are 
cealaltă, gândind în gândul ei, că da de totuşi s-a scula iar feciorul cel voinic 
ce-o mântuit-ă şi-a merge după el, că doamne cum îi mai picase de bine la 
inimă. Așa-i omul făcut, ca ceea ce dorește şi nădăjduieşte, de și rar i se 
împlineşte, 

Trei picuri de sânge picuraseră iar din paloşul lui Măgheran şi el era 
acum pe drum să afle, că ce i s-a putut întâmpla frate-so. 


- 49- 


Grigore Sima - Poveşti 


Când iese afară din pădurea aceea dă de doi moşnegi neputincioşi, care 
cu toiegele în mână adunau nişte uscături pentru foc. Era însuși Dumnezeu 
cu sfântul Petre, 

Măghiran se pune şi-i întreabă dacă-au auzit cumva de un tânăr voinic 
în părțile aceste. Bunul Dumnezeu, ca unul ce ştie toate, nu întârzie a-i 
spune din fir în păr toate câte s-au întâmplat cu frate-so, şi l-a învățat cum 
să-l facă iar viu, dar mai frumos şi mai voinic încă decum a fost mai înainte. 
Urmând Măgheran poveţele dumnezeieşti, nu i-a fost greu deloc să afle pe 
frate-so și să-i dea iar viață. 

Busuioc cum se trezeşte zice: „Vai drag fratele meu, dar ce somn greu 
am mai tras!” — Somn veşnic era să tragi dacă nu te sculam eu, frate dragă, 
că pe tine, precum mi-au povestit nişte bătrâni plini de evlavie, te-au trimis 
pe ceea lume, un ţigan nelăut de ia curţile împărătești. După ce mai 
povestiră ei ce mai aveau la inimă, se despărţiră din nou, întorcându-se 
Măgheran la maică-sa, iar Busuioc era să-și cerce norocul pe la curţile 
împărătești. 

Mergând Busuioc în orașul cel împărătesc, lucrul cei dintâi i-a fost c-a 
tras în sălaş la o babă de cele mai vechi de zile, din câte numai se află în 
părțile acelea. E! bine știa, că nu poate să ouă bunăoară găina cuiva fără ca 
baba să nu ştie batăr cu o zi mai înainte, și aceasta. Ş-apoi aşa-s ele babele 
în toată lumea, de unde unul ce-avea pică pe ele le-a numit într-un ceas rău 
„Gurile satului” şi așa a rămas până în ziua de astăzi. 

Nu-i fu greu lui Busuioc să afle, că fata împăratului până aci a tot 
încâlcit ițele, ca să nu meargă după ţigan, acum însă, fântâna minciunilor 
apucase a seca şi lumina se apropia de deget. Peste o săptămână, nu mai 
departe era hotărât să se țină ospățul. 

Una a cerut fata de.la tată-so împăratul, şi a dobândit-o. În săptămâna 
aceea orice sălbăticime s-ar abate în părțile acelea să fie cruţată şi lăsată să 
umble pe unde i-a plăcea. 

Busuioc se pune și trimite pe lup cu un răvăşel la fata împăratului, și-i 
bate capul să bage de seamă doar poate pune laba pe paloș. Când mergea 
lupul prin curte, toate străjile-i făceau loc, c-aşa aveau poruncă, iar el a 
străbătut până în odaia unde se găsea fata împăratului cu țiganul. La început 
tiganul n-a putut să scoată din sine o vorbă măcar, de frică şi de spaimă, mai 
târziu însă începe şi el a face la gură ca un ţigan ce era. De nu era fata de 
față pare-mi-se că scotea pe lup din ogaşe, şi-o pățea a! dracului. Paloşul era 
agăţat atât de sus, că lupul nu s-a chibzuit să-i poată lua. O scrisorușă de ia 
mâna fetei și mai nişte fripturi de cele împărăteşti, au fost totul cu ce s-a 

- 50- 


Grigore Sima - Poveşti 


Mrezit stăpânul său în ziua aceea. Când a ieşit lupul din curțile împărăteşti, 
d kioi călăreți din cei mai ageri, erau puşi să-l urmărească ca să vadă încotro 
e să dea. Cu toată opintirea cea mare a cailor, au pus-o de mămăligă şi 
Alăreţii aceia. 
Í 3 A doua zi a fost trimes ursul. Încât pentru paloş nici el n-a fost mai 
: MiPnorocos decât lupul și cei patru călăreți trimeși după el, s-au întors cu buzele 
p umflate. 
| i A venit acum rândul leului. Dacă nici lui nu i s-a sfeti să poată aduce 
“paloşul, apoi sănătate de la Abrud! Leul aşa se cumpăneşte, că lasă uşa 
Kcripată niţel, ca să nu mai aibă val cu deschisul. Până să-i scrie fetei ce-avea 
fite gând — tiganul se pitulase într-un unghi de viteaz ce se simțea — el, leul, 
P'sus la paloş şi apucându-i aşa ca să nu se sluțească, le arată îndată călcâiele. 
i Cei şase călăreți ce-au fost trimişi după el, au spart în gol, 
k Împăratul în dorința de a şti ale cui pot fi nişte dobitoace atât de 
f cuminţi, se pune şi trimite anume oameni încrezuți, din casă în casă, să 
|. cerce doară pot afla ceva. și oamenii aceia, știau de ce să se ţină. 

„De vă întoarceți aşa cum plecaţi, să ştiţi că nu vă stă capul acolo unde 
| vă stă ci vă stă capul la picioare, asta bine să v-o încrestaţi!” — le zice 
f împăratul, 

În chipul acesta urmând, n-a fost cine ştie ce lucru mare a găsi pe 
: Busuioc la baba ceea. Acesta încă nu se codeşte mult, făr se duce cu ceea la 
f împăratul. Acolo apucând la poveşti fiind că vorba vorbe-aduce, Busuioc 

; spune, că el a omorât balaurului, precum şi celelalte pățanii ale lui, pe care 
.. avusei cinstea a vi le spune aşa după cum mă slujeşte mintea ce-o am. Fata 
| întărea şi ea din parte-i cele zise de ei, încât pentru balaur, 

Ţiganului dă a-i mirosi, că pe-aci nu mai e de el, dar dracul îl 

| îndeamnă să se pună cu fecior năzdrăvan! Atâta i-a mai trebuit şi lui! 

: Busuioc văzând una ca asta, nu mai pierde vremea, far îl dă pe mâna 

| câinişorilor lui: N-aude! N-a vede! N-a greu-ca-pământul! Prindeţi-l! 

É rupeți-l! mici fărâme faceți-l! Cât ai da odată, mult de două ori, cu amnarul 

în cremene, tiganul era întins în toate părțile şi rupt numai bucățele ca vai de 
capul lui. 

i Din ziua aceea Busuioc nu s-a mai depărtat deloc de la palatele 

k împărăteşti. S-a pus și şi-a trimis numaidecât după mă-sa şi după Măgheran. 

Până să sosească aceia, până una alta, ei trimet vorbă la împăratul 

E vecin —nu mai ţin minte cum l-a chemat, de aceea decât să grătesc minciună 

; mai bine tac — cu întrebarea, dacă-i de mărit fata lui şi are de gând s-o dea 

dup-un fecior năzdrăvan, cu numele Măgheran, venit de pe celălalt tărâm? 

-51- 


ese rrrocer race aere pe: 


á 


Grigore Sima - Poveşti 


Împăratul acela nu ştia ziua și ceasul, când avea să-i pice peţitorii. Aşa-i 
meniseră fetei ursitoarele, când aceea a văzut dintâi soarele, că-n vârstă de 
şaisprezece ani se va duce după un voinic năzdrăvan cu părul de aur. 
Șaisprezece ani îi împlinise acum de câteva zile şi împăratul asta bine şi-o 
încrestase, căci ursitoarele numai nu pot să greșească! 

Și dincoace şi dincolo, încep a se găta de un uspăţ, care se ţine cu 
lunile încheiate. 

Au sosit Măgheran cu mă-sa. Văzându-se tinerii cu toții s-au şi 
îndrăgostit unul într-altul până după urechi. N-a rămâs decât să se cunune. 
Atâția lăutași au fost acolo că și azi îmi ţiuie urechile de tărăboi cel mult ce 
s-a făcut. Mesele erau mai lungi decât ogaşa carului, iar colacii cât roata 
morii. De mâncări şi beuturi nu mai pomenesc, că îndată-mi sloboade gura 
apă. 

Dup-aceea mă băgai într-o oală spartă 
Şi vă spusei povestea toată; 

De mi-ți scoate cu vreun cui 

Poate ca să vă mai spui, 


Gr. Sima a lui lon 


. 52 - 


Grigore Sima - Poveşti 


4, A cui să fie fata cea frumoasă?! 
= Poveste — 


Scriu o poveste mândră și frumoasă, 
Să ascultați şi domnia voastră; 
căci 
Cine a ascultat, multe a învăţa, 
Cine a dormit, bine s-a odihni. 


Era odată un împărat şi împăratul acela era chiar putred de bogat. De la 
soare răsare şi până la soare apune se întindeau ţările lui, cele ce numai 
bâjbâiau de comori, iar de frumoase nici visurile cele mai zburdalnice din 
frageda copilărie. 

Câte neamuri de oameni duceau lume dalbă sub blânda şi înțeleapta sa 
ocrotire, nici dânsul, că-i om cu cap colea, că i se şede, — şi nu cred că v-ar 
putea spune. 

Auzind toate astea, cred că mi-ţi crede, că împăratul acela nutrea o 
dragoste atât de fierbinte, că nu s-a mai pomenit către unica sa fiică. Odor 
mai drăgălaş n-avea în întinsa sa împărăție. De rândul de frumoasă, ruptă 


din soare, şi nu putea să fie nici pe jumătate ca ea! Pe nume n-o chema. 


nimeni, fär numai „fata cea frumoasă”. Aşa am pomenit-o numindu-se şi eu 
Şi aşa am cinstea a vă povesti şi domnia-voastră, cinstiţi boieri şi cinstite 
boieriţe. 

Ld * 

De abia se ridica-se fata-n păr şi peţitorii curgeau ca ploaia. Şi apoi, ce 
mai drăguţi de pețitori, mă rog!? Tot feciori de crai şi de împărați, voinici, 
frumoşi şi plini de adâncă înţelepciune, că nu te mai puteai sătura de 
privirea lor. 

Încât din partea fetei cele frumoase, vorba cântecului: 


De-ar fi mulţi ca frunza-n fag, 
Dacă nu-i care mi-i drag; 


i Revista “Familia” Oradea 22 ianuarie/3 februarie 1884, nr,4, pag. 40-43. 
-$3- 


Grigore Sima - Poveşti 


De-ar fi mulți ca frunza-n vie, 
Dacă nu-i care-i drag mie! 


Se vede că-şi mai aducea aminte despre cele zise de ursitoare, când a 
văzut dintâi lumina soarelui şi ea. 

Bieţii peţitori aşa se depărtau precum le-a fost şi venitul, adică să-mi 
trag bine seama, ce stau a scoate din gură! nu se depărtau tocmai așa, fără 
c'o văpaie nestinsă în inimă, lipsiţi însă cu desăvârşire până şi de slaba 
mângâiere ce le-o putea da nădejdea, că doară, doară! 

+ i + 

A zis cineva, nu ştiu când şi nu ştiu unde, că vorba rea are aripi de 
zburat. Merge repede ca glonțul. Aşa şi este, ştiţi dumneavoastră bine. 
Ş-apoi de-ar fi: ca cum o cumpără — aşa s-o vândă, treacă, ducă-se, dar apoi 
nicăieri nu se potriveşte aşa de minunat vorba bătrână: că se face dintr-un 
țânţar un armăsar. De altcum cu de-acestea, mulțămită cerului că de astă 
dată, n-avem nici în clin nici în mânecă. Dimpotrivă despre fata cea 
frumoasă n-am să vă spun decât lucruri cari vă pică tronc la inimă. Vestea 
despre a ei frumuseţe n-a rămas între patru pereţi, făr a străbătut până în cele 
mai îndepărtate unghere ale lumii. Ce zic? A trecut ea peste mări şi țări şi-a 
ajuns până pe tărâmul celălalt. Aşa dar şi vorba bună tot mai are câte odată 
crezare, mai ales dacă este vorba despre fete frumoase. Aşa se vede. 

De pe tărâmul celălalt, unde-o fi acela? s-au ridicat trei feciori de 
împărat ca și cari nu s-au mai pomenit niciodată. Au auzit ei vorbindu-se pe 
aici pe colea despre miile de farmece prin care sădește dorul în inimile celor 
ce au privit cândva faţă în faţă, nurii ei cereşti. Au pornit dar cu gândul de a 
o peţi pentru unul dintre ei, după cum ie va fi scris. 

Trebuie să vă spun, că cei trei frați atât de mult semănau, unul cu altul 
ca trei picături de apă. Toţi trei bălani, toţi trei traşi ca prin inel, toți trei 
năzdrăvani. Dacă te-ar fi pus cineva fiind fată să-ți alegi pe unul de bărbat, 
îţi sta mintea-n loc. 

După ce s-au dus ei, dus, multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne 
ție, că înainte de poveste, Doâmne ce de este, iată-i că sosesc la curțile 
împăratului celui cu fata cea frumoasă. 

Cum au privit feciorii de împărat fața cea de o sută de ori mai curată 
decât neaua, a fetei cele frumoase, îndată au simțit, că inima le bate mai 
repede şi că o iubesc cu dragoste fierbinte. Fata nesimţitoare încă n-a rămas; 
simțea o neliniște plăcută. 


- 54 - 


ba aea. 


Grigore Sima - Povești 


Dar rogu-vă! Care din ei să şi-o ia sieşi de soție şi fata iarăși după care 
să meargă? 

Eu nu pot crede că ei înşiși v-ar putea lămuri această întrebare, dar 
apoi eu care-s numai un iaca așa, lasă-mă să te las; cumu-i vorba. 

Nu se poate spune câtă nedumerire intrase în sufletele tuturor! 

Dacă feciorii de împărat erau nişte oameni de toate zilele, ca de-alte 
noi, te miri ce se putea întâmpla! Aşa cum se găseau cu mintea coaptă şi 
aşezată, au chibzuit să lase să arate soarta, ce-i şi cum. E bine așa, că din ce 
ai să pățeşti, să peri măcar, şi nu poţi cârni în laturi. Aşa este firea lucrurilor 
şi pace! ` 
Le-a fost dar înțelesul aşa fel, ca să cumpere ia un bâlci, ce avea să se 
facă peste căteva zile, într-un oraș cale de trei zile, să cumpere zicând aşa 
puiul târgului. Care va nimeri un lucru mai scump, mai frumos şi mai 
folositor, aceluia să fie fata. Fata în contră nu s-a pus nici ea, pentru că nu 
ştia nici ea cum să facă, dacă-i vorba să se mărite după pofta inimii sale. 

L $ 

Cei trei feciori, după ce şi-au luat ziua bună de la fată şi de la întreg 
neamul împărătesc, se pun fa drum şi hai, hai zi de vară până-n seară, cale 
lungă să le-ajungă. 

După ce au mers ei tocmai cât au trebuit iată-mi-te că şi sosesc în 
oraşul cu bâlciul şi trag la un birt de frunte, care le şi era în cale. Aci, pe cât 
am putut eu vedea, era vin de boambe grase şi crâșmăriță frumoasă; vorba 
cântecului. 

Lucrul ce! dintâi le-a fost că şi-au pus la cale iadul cel din gură, 
Doamne iartă-mă că altcum ce să zic şi să nu greşesc când tot îi dai şi tot 
n-o mai vezi sătulă. 

Cine ştie cum s-a făcut, de crâşma aceea se găsea tocmai, unde se 
încrucișează ulițele?! Ei dar fac învoirea ca de aici să se despartă, mergând 
fiecare pe una dintre uliţe ş-apoi aici să le fie întâlnirea din nou, după ce vor 
fi târguit care ce-au voit. Bine. 

Ca oameni cu frica lui Dumnezeu au zis câte un Doamne ajută, şi-au 
făcut câte trei cruci, mergi, care încătrău. Uliţele erau drepte şi curate ca şi 


-© casa unde-i nevasta voinică și iubitoare de curățenie. 
* 


Li hd 


Cum mergea fratele cel mai mare pe ulița ce-i venise lui, aruncându-şi 
privirea acum în dreapta, acum în stânga, iată că dă cu ochii de un grec, ce 


- 55- 


Grigore Sima - Povești 


ducea-n spate o oglindă făcută în toate fețele, iar cadrele numai aur, 
mărgăritare şi pietre scumpe. Te puteai uita la soare, dar la ea nu. 

Târgul era cam greu de făcut, căci omul ceruse o sumă de bani de să te 
păzească Dumnezeu să nu fi nevoit a cumpăra! După ce află feciorul de 
împârat că oglinda este fermecată, încât pe cine doreşti, pe acela îl ai 
dinaintea ochilor, nu mai zice nici un cuvânt, fär scoate un pumn de galbeni 
din cei zimțați din şerparul cusut cu fluturi de mătase, pe care-l avea încins 
în jurul său şi-i pune în brânca grecului. Îi mai dă un pumn din ei pe de 
asupra ca cu o cale să i-o şi ducă până la birt. 

Aici cum soseşte, se uită că oare ce va fi făcând fata cea frumoasă! Ea, 
fata, se afla-n grădină şi-şi făcea un mănunchi de flori de cele ce-i erau ei 
mai dragi. Acum rupe un bobocel drăgălaș de trandafir, acum o garoafă de 
cele cu floarea plină apoi, mai ochiul boului, mai tămâiță şi viole şi mai ştie 
şi ea ce. După aceea le aşează frumos în mănunchi, punând printre ele 
frunză-ncrestată de muşcată, le leagă apoi cu un lung fir din părul ei în fața 
aurului, și după ce le amiroase, le anină lângă salba de gălbiori, ce-o avea la 
gâtul ei alb ca şi caşul, ba şi mai bine. Apoi s-a pus și-a trăgănat o doină 
de-ale noastre româneşti, care-ţi pătrunde până în adâncul sufletului. 
Feciorul de împărat este din cale afară de mulțumit cu aceea, ce cumpărase. 
De bună seamă, — zicea el în mintea sa, — fata are să fie a mea, că de unde să 
nimerească frățânii mei ceva mai asemănător oglinzii pe care am 
cumpărat-o! 

Într-aceea fratele mijlociu dă de un om, care ducea în spinare, ca să zic 
aşa, o şea. Dar, ce fel de şea, mă rog?! Tot ce vă poate trece prin minte este 
o nimica mare pe lângă aceea ce eu am să vă povestesc. Nu se vedea altceva 
pentru că nu era cu putință, decât catifele, mătăsuri, flori de aur, numai 
lamură, mărgăritare şi adiamanturi. Acestea îţi venea să crezi că-s nişte ochi 
de balaur, așa străluceau de minunat. 

Feciorul de împărat se apropie de om şi din două vorbe târgul se face. 
Ce minune, când ştii, că de bună seamă şerparul n-are să te dea de ruşine!? 

Dar apoi bucuria feciorului de împărat, când află că şaua este 
fermecată. Anume, unde-ţi zboară cugetul, acolo te și afli îndată ce te puni 
pe ea! 

-- Aşa ceva să fi putut cumpăra și frățânii mei, nu se poate, — așa chitea 
în sine feciorul de împărat, pe lângă aceea şi grecul încă tot aşa zise, deci 
fata numai a lui poate să fie. 

Întra-ceea, fratele cel mic, cum merge pe uliţă, de ce dă? lată că un om 
duce un măr de vânzare. Multe mere frumoase se vor fi făcut, de când 


- 38 - 


Grigore Sima - Poveşti 


pământul ăsta așezat pe ape, dă roade îmbelşugate; nu pot crede odată cu 
capul — și numai acesta îl am — că a mai rodi pom — măr cum era acela, de 
care ne este vorba! Obrajii cei mai frumoşi, mai fragezi şi mai curaţi ai unei 
fete tinere, sunt nimic, — pot zice — pe lângă pielița cea drăgălaşă a mărului 
aceia. De mare, era așa cât un butoiaş de rând. Trebuia să-ţi lase gura apă! 
Inima ce-o am, vede că nu grăiesc pleve! Încât pentru miez vă rog numai să 
luaţi seamă la poveste, ca şi care nu mai este! 

Dar ştiţi una? Mă întorc iar şi zic: Un măr să fie, cum să fie și tot 
numai un măr rămâne. Așa se vede că și feciorul de împărat de aceea numai 
a putut să ajungă atât de anevoie la târg, că pentru un măr i-a fost oarecum, 
să lepede atâta sumedenie de bani, câți cerea şi omul acela. Ce-ţi place nu-i 
scump, de aceea şi feciorul de împărat, cum ar fi putut să se despartă făr” de 
măr? 

Însă vorba cântecului: 
După nor vine senin, 


altcum nici că se poate, credeți-mă. 

Când aude feciorul de împărat, că cine gustă din el cât de puţin, se şi 
face cât ai baţi din palme, mai sănătos și mai voinic încă de cum a fost 
cândva, mai că era să iasă din piele de bucurie, ştiind din capul locului, că 
fata cu el numai are să-şi roadă cojile. de unde, mă rog ar fi putut afla şi 
ceilalţi un lucru atât de minunat? 


+ 
+ + 


Pe când s-a întors şi fratele cel mai mic la birt, ceilalți se odihniseră 
bine şi de gură încă se îngrijiseră. 

Eu nu ştiu ce să mai zic și de lumea asta! 

Feciorii de împărat, frați de la un tată şi de la o mamă şi tot nu-și 
descopereau tainele lucrurilor pe care le cumpăraseră. 

Pe fratele cel mai mic, se vede cu o inimă mai deschisă, l-a luat gura 
pe dinainte și a mărturisit, că iată ce fel de puteri tămăduitoare are mărul lui. 
Atunci cei doi, ca să nu rămână mai prejos, descopăr şi ei, cela că în oglinda 
ce-a cumpărat-o poți privi ori pe cine-ţi doreşte inima; cesta, că şeaua lui te 
duce iute ca gândul oriunde ti-ar fi pofta, chiar şi pe tărâmul celălalt. Se 
minunau şi ei de farmecele, ce băgară de seamă, că le au puii târgului de ei 
cumpărate, fata însă susţinea fiecare, că numai a sa poate să fie. De bună 
seamă că fiecare trage spuza pe turta lui, vorba ceea. 


„57. 


Grigore Sima - Poveşti 


Până să mai umble crâșmărița încoace şi încolo ca să gătească ceva de 
ale mâncării şi pentru fratele cel mai mic, şi feciorii de împărat, hai să vadă, 
ce mai face fata cea frumoasă?! 

Vai de omul cu inima simţitore! 

Au rămas înmărmuriți de aceea, ce-au văzut în oglindă! 

Fata cea frumoasă, galbenă ca o făclie de ceară de curată, era pe un pat 
aşternut cu flori şi cu lumina în mână, trăgea de moarte, Preoți eviavioşi şi 
plini de sfințenie, cu pletele ninse înălțau către Dumnezeu, bunul Părinte al 
tuturor, rugăciunile lor sfinte. Şi rugile lor ieşite din inimi curate ca aurul 
lămurit, au pătruns până la cer. Durerile fetei se mai alinau şi ceasul morții 
îi era mai puţin amar. Nu mai răsufla decât foarte rar. 

Sărmanii ce părinți care au născut-o! stau bieţii de ei lângă patul fetei 
cu ochii secaţi de lacrimi. Mai bucuros ar fi murit ei de o mie de ori, decât 
s-o vadă pe ea chinuindu-se şi murind, când lumea-i mai dragă şi viața mai 
zâmbitoare! 

Dacă aş zice că n-au făcut totul pentru a o scăpa, aş fi nedrept și 
Dumnezeu m-ar pedepsi ca pe un fărădelege ce-aș fi. Numai sufletul din ei 
nu l-au dat, pentru că n-a fost cu putință, încolo toate să fie a aceluia care ar 
putea-o ridica. Dar şi doctorilor celor mai iscusiţi, care cunosc firea tuturor 
buruienilor, le stătuse mintea în loc! Acum văd şi ei că doctor este bunul 
Dumnezeu, care ne ţine pe pământ, de la el avem viață, sănătate şi toate cele 
lumeşti, ba şi sufletul din noi când te cheamă el, toți doctorii din lume să 
ţină de tine şi trebuie să pleci. Muierile cele iertate şi pline de înțelepciune 
culegeau drețele', dau cu bobii, sting cărbuni, toate însă fără folos. 

-= Să nu pierdem timpul ce! scump, hai să ne grămădim, cum vom 
putea, pe șeaua mea şi să zburăm până acolo! zice fratele mijlociu. 

Aşa şi făcură. În clipita cealaltă erau lângă patul bolnavei. Fata cea 
frumoasă își ținea ochii mai tot timpul închiși. Auzind giasuri străine şi i-a 
deschis. Cum vede pe feciorii de împărat cu fețele cemite lângă patul său 
şi-i închide din nou şi închizându-i din nou două părăuțe limpezi de lacrimi 
fierbinți au ţâșnit pe obraji la vale. Arză-te focul și para, moarte de tine, că 
mult mai poți fi amară. 


! Dreţe = plantă acvatică subtropicală cu frunze mari, dinţate și violacee; pe 
partea inferioară, cu flori mari. Plantă ierbacee târâtoare din familia Primulacee, 
cu flori galbene, utilizate în medicina populară. (Dic. expl. al ib. române, Ed. 
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, pag. 320) 

. 58. 


Grigore Sima - Poveşti 


Fratele cel mai mic iute ca fulgerul taie o felioară din mărul său pe 
care o dăduse împărătesei cu rugămintea să o pună în gură la fată. Cum s-a 
făcut asta, ca şi când i-ar fi luat cu mâna. 

Văzând eu bucuria nemărginită ce cuprinse pe toți locuitorii împărăției 
aceleia am zis în mintea mea: „Doamne ce bine e, când omul purtându-se 
cum se cuvine şi nefăcând nimănui nici un rău, este iubit şi cinstit de toți”. 
De suferi, suferă toți care te au la inimă, de te bucuri şi ei. Altcum întreaga 
viață altfel nu plăteşte un baraboi, că atâta nu-i mult. 

Toate ca toate, dar a cui să fie fata cea frumoasă? Că teacă, că pungă, 
-că una, că alta, câte capete atâtea judecăţi. 

Cei trei frați în așa fel judecă. 

Cel mai mare zice, că fata are să fie a lui, că dacă n-avea el oglinda 
aceea în care să privească şi să afle că ea e pe moarte, nici şeaua nici mărul 
nu folosea chiar nimic. Fata cea frumoasă se ducea pe aici încolo cu 
scânduri pe cealaltă lume și ei rămâneau cu inimile rânite. ,. 

— Ce folos, îi taie vorba fratele mijlociu, c-am văzut, că fata moare, 
dacă n-am eu şenua, care să ne ducă iute ca gândul la patul ei. Și mărul 
cestuia încă degeaba-l avea! 

Acum se amestecă în vorbă şi fratele cel mic: 

- În zadar vedeam noi că fata moare, în zadar vedeam noi lângă patul 
ei, dacă nu era mărul meu cu care s-o vindecăm. Asta de sine se pricepe și 
eu nu mă pot destul mira, cum voi, care sunteţi mai copți la minte lungiţi 
atâta vorbă despre un lucru atât de lămurit. De altfel aci, pare-mi-se, că fata 
are să judece cu înţelepciunea ce i-a dat-o Dumnezeu, care din noi are să fie 
soțul ei, căci toate ca toate, dragoste cu sila nu se poate. Aşadar, să nu mai 
îndrugăm atâtea la verzi şi uscate, fără să mergem înaintea fetei, aceea s-a 
fost dus în casa unde-și avea scumpeturile, pe ea s-o rugăm să judece și noi 
trebuia să ne plecăm capetele. 

Frăținii cei doi au rămas muţi ca peştele. 

Fata cea frumoasă, întrebată fiind, îşi deschide gurița sa cea drăgălașă 
şi cu glasu-i îngeresc rosteşte nişte vorbe pline de adâncă înțelepciune. 

„Toți trei aveţi partea voastră de bine la a mea însănătoșire. Asta este 
bine şi cu dreptate să fie ştiut. Eu vă mulțămesc din suflet pentru asta. Încât 
pentru măritiş, judecata mea este așa: „fratele cei mai mare şi cel mijlociu 
îşi au lucrurile cumpărate întregi întreguțe şi prin urmare preţul lor nu le-a 
scăzut deloc, pe atunci mărul acestuia este început şi deci mai puțin vrednic. 
Cred că pui de om nu s-a găsi ca să cuteze a-mi întoarce vorba. De aceea 
aflaţi, că fratelui cu mărul închin inima mea pe vecie!” 


- 59- 


Grigore Sima - Poveşti 


Toţi trei feciorii cu capetele plecate înaintea judecății fetei de împărat, 
căci vorbele ei erau curate ca razele soarelui şi pline de judecată dreaptă. 

De altfel cum ştiu și fraţii, cei mai mari că: 

Lumea-i mare, fete-s multe, 
Şi mai mari și mai mărunte, 
Ş-or lua care-s de frunte! 

Am mai văzut ospeţe şi eu ş-am ascultat și vomnici cu guri dăruitoare 
cărora, cum e vorba, le umblă limba-n gură ca îmblăciu-n şură, așa ceva 
însă de când port capul între urechi! Câte picioare de scaun și câte tălpi de 
sanie se vor fi ucis la ospățul acela, nu pot şti, că-i de mult. Atâta-mi aduc 
aminte, că numai din ridiche şi s-au gătit patru feluri de mâncări. rasă şi 
nerasă, cute şi fălii. Şapte zile de-a rândul! din chef şi voie bună n-am mai 
slăbit-o. Mi se tociseră tălpile la picioare de jocul cel mult. De la o bucată 
de vreme, văzând că mă omoară cu omenia, mă dau ia umbra unui vraf de 
clătite cu brânză, că mi-i bucata şi încep a face din fălci până nu mai pot. 
Mă pun apoi şi-mi spăl gâtul cu o cofă de vin mai vechi de cum era moșul 
meu, când şi-a dat ortul popii. 

Ce se va fi întâmplat după aceea nu mai țin minte, pentru că obosit din 
cale-afară cum mă găseam, m-a furat un pui de somn din care nu m-am 
deşteptat, ospăţul s-a fost spart şi nici n-au băgat de seamă, că picasem 


într-o Gală spartă. 


Şi vă spusei povestea toată; 
De mi-ți scoate cu vreun cui, 
Alta ştiu ca să vă spui. 


Gr. Sima a lui lon 


-60- 


Grigore Sima - Poveşti 


5, Cum a îmbătrânit muierea pe dracul! 
— poveste — 


Se spune, dar e mincinos cine o crede, c-a fost odată, cine mai ţine 
minte când? — o muiere mai rea şi decât păcatul. 

Bărbatu-so se luase de-un gând de necazul ce-l trăgea. Şi mâncarea şi 
beutura şi somnul şi toate cele le urâse acum. 

O scăpare mai avea, să ia lumea-n cap şi să meargă încătrău l-or duce 
ochii, apoi se mai cugeta că are moșioara sa şi viţişoarele sale. Ba şi 
osemintele strămoșilor săi, tot aci zac, deci nu se cade a se duce, ca de ia o 
moară stricată. Ca să vedeţi domnia voastră cum era muierea aceea. 

De-i zicea du-te-n sus, ea mergea-n jos; de-i zicea să tacă, ea durăia ca 
o pârpăriță; de-i zicea să grăiască, cu furca de fier şi nu-i putea scoate din 
gură o vorbă legânată măcar; când o adiregea să facă focul, ea aducea apă; 
de cerea una, ea-i da alta; c-o vorbă le făcea toate pe dos, nici odată însă 
cum se cădea să facă. 

A cercat el pe toate căile, dar muierea din ce-a apucat nu vrea s-o mai 
slăbească nici ţâca mică. Aşa-i căci „năravul din fire n-are lecuire şi pe 
omul rău vrând să-l lecuieşti, mai tare-l îndrăceşti”. 

Aşa stând trebile, precum avusei cinstea a vă spune, nu-i mirarea că. 
bietul om, ce să facă? căuta chip şi mijloc să scape de ea ca de-un junghi, că 
până şi capul îi albise. 

S-o omoare nu-i venea bine, că-şi temea sufletul, carele el este ce este 
şi la om; să-i dea drumul se făcea de poveste; a chibzuit dar s-o facă 
pierdută pe undeva. Cum? veţi vedea şi domnia voastră că ce-i mai frumos 
din poveste, înainte este. 

Într-o zi ia o târşiță, o sapă, un troc ş-o secure şi se ia la codru. 

Despre muiere ştia el, că nu va merge îndată ce va pofi să-l 
însoțească, 

Aşa a şi fost. 

Sosind omul, se pune şi face o groapă afundă, ca de două staturi de 
om, de nu şi maj bine, drept în mijlocul unui potec. Fiind gata, mi-o acopere 


l Revista „Familia” 1884, Oradea, pag. 404-405 
-6l- 


Grigore Sima - Poveşti 


cu câte și mai câte uscături, ca să nu priceapă nimeni, că ce-i. Dup-aceea își 
pune un semn spre a se şti îndrepta şi feri, când o fi la o adică şi merge 
acasă, ducând şi o sarcină de găteje, 

A doua zi ia securea de-a umăr şi zice către muiere: „Măi femeie, tu 
azi ai de-a face ceva şi ceea, deci să şezi acasă pe ceadăţi şi cu mine la 
pădure să nu-mi vii, că-s sătul de tine ca de mere pădureţe”! 

— „Cum să nu fac aşa” — zice muierea. Tocmai fiind c-ai zis să şed 
acasă, eu voi merge cu tine. 

Omul! mergea-nainte, muierea după el, ca mânzul după mă-sa. 
Ajungând ia groapa din potec, bărbatul o înconjură, zicând muierii să facă şi 
ea aşa. 

- Tocmai fiind c-ai zis să merg ocolind, eu voi merge la oblu! 

În groap-a picat, în groap-a rămas, că bărbatul cumu-i era sufletul acru 
de năzdrăvăniile ei, a lăsat-o-n banii cei răi, şi brânză de iepure să-i fi dat 
cineva, nu pot crede că s-ar fi-nvoit, să mănânce cu ea pită şi sare dintr-un 
teriu. Că de şi-i vorba-i: „că-i rău cu rău, da-i mai rău fără rău”, însă „decât 
totdeauna gâra-mâra și trai cu vătrai, mai bine să duci unde-a dus mutu iapa 
şi tiganul cârianul.” 

Văzând muierea că-i acolo unde-i, face-un tărăboi de să tot fugi. 

Și aceea nu odată numai, fâr cu zi cu noapte, de și dracu că-i drac, şi 
trebuia să se-ngrozească de la o bucată de vreme! 

Şi Şeză-n petrii-şi avea nişte drepturi vechi asupra locului aceluia, şi 
să-și ia cele trei fuioare şi lumea-n cap, nu se putea. 

Merge dar până la groapă și văzând, ce-i, ia pe muiere-n cârcă ș-afară 
cu ea! 

„Acum dă-te jos şi ia-te focului să te fie, încătrău te-or duce 
picioarele.” — aşa zice mamonul. 

N-alegea el, că-s spini, că-i râpă ori prăpastie, făr prin apă pe uscat, la 
deal, la vale tot fuga şi iar fuga, că doar muierea s-a lua de-un gând şi i-a da 
pace. Muierii nici că-i păsa. 

Slăbise bietul încomorat de-i puteai număra coastele-n dragă voia şi 
capul îi era ca un caier de lână. 

A gândit să mai încerce una! 


' În ţinutul Mureşului, cel puţin în părțile de unde-s eu, bărbatul este “om” şi 
muierea, muiere. În înţelesul mai general sub “oameni” se înțeleg Românii, 
celelalte neamuri, numindu-se cu numele lor. De exemplu: treceau mai ‘nainte 5 
oameni şi un ungur. 


62 - 


Grigore Sima - Poveşti 


Unde vedea o coastă grohotoasă, un spinet îndesat, polomidă, rugi şi 
urzici, acolo trăgea şi se da de-a duriguşul, ca un bostan, până ce-l treceau 
sudorile şi era numai o cană. 

Muierea însă tot în cârcă! 

S-a întâmplat de-a dat față cu o oaste-mpărătească. Toţi se mirau de 
necazul lui şi le era milă, de aceea fiecare ostaş îi trăgea muierii câte una 
îndesată cu patul puștii. 

În urmă venea şi-un ostaş şchiop. Acesta văzând şi el, că ce-i, se scapă 
şi zice: „Acolo să-ți putrezească ciolanele lighioaie, că eşti ponos și osândă 
pe capul omului”, 

Atunci muierea răspunde: „Tocmai fiindcă-ai zis să stau, eu n-oi sta!” 
Și s-a dat jos, iar dracul a răsuflat acum una, cum de-o grămadă de vreme 
n-a putut să facă. 

Încătrău a luat-o muierea nu ştiu nici eu! Destul că dracul se pricepea 
şi el la omenie. 

— Măi omule! zice „Tu mi-ai făcut un bine, pentru care cade-se să-ți 
fiu mulțumitor — cere de la mine ce voieşti şi eu voi face.” 

— Aşa să fie! Ş-au dat mâna amândoi. 

— „Nu cer alta, fär tu împielițatule să intri în fata împăratului şi să nu 
ieşi până când te-oi scoate eu. Dar de mine s-asculți.” 

Dă împăratului de ştire, că uite ce-i cu fata lui și cine va pune-o iar în 
tălpi, după cum a fost, i-o da soție să-i fie, iar zestrea ei jumătate din 
împărăție. l Eg 

Toţii doftorii şi toate babele n-au avut ce-i face, că nu se pricepeau, iar ; 
păscălitorii cu ale lor trebi au rămas de rușine. : 

În sfârşit ostașul cela, se-mbrăcă-n niște straie potrivite, împrumutate, 
el ştie de unde, şi făcându-se că-i doctor iscusit, merge la curţile împărătești. 

Dar ucigă-l crucea, nici nu vrea să ştie, ori s-audă, de-nvoirea avută! 
Aşa-n câteva zile-a rândul. 

Chibzuieşte ostașul, că ce-i de făcut?! 

Las” împielițatule, că am eu ac şi de cojocul tău! — zice el în sine. 

Merge el la curțile împărăteşti și cum intră-nlăuntru, zice către 
împieliţatul: „Stai gata, că-i aci la poartă muierea ceea”. 

Cum aude bată-l crucea de-o așa poznă şi primejdie, că-i sta în cale, o 
ia la picior de nu s-a mai văzut nici azi!” 

Ostașul ia pe fata împăratului de soție, făcând un ospăț ca cela de 
puteai înota în zamă lungă să ie ajungă; zamă groasă toată oase. 

De n-or fi murit trăiesc și azi. 


-63- 


Grigore Sima - Poveşti 


A fost, n-a fost aşa ceva? Eu din parte-mi 
căci la casa omului muierea este ce este; de a 


nu pot crede, ba nici Dvs. 
ceea cum o cumpăr, aşa o 


vând. Cine-o şti mai bine spui-o el, că nu-i stau în cale. 


-64- 


Gr. Sima a lui lon 


Grigore Sima - Poveşti 


6. Nebunii! 
— Poveste — 


A fost odată ca totdeauna, a fost, vedeți domnia-voastră dragii 
moșului, o nevastă tinerică şi acum rămasă văduvă, cum rămân multe în. 
lume. 

Ce să şadă ea singură sub un acoperiş, când avea tată şi mamă ș-un 
frate holtei în păr, acasă la ai lor?! S-a dus dar la ai lor, simțind, ea ştie cum, 
că va trece multă apă pe vale, până când s-a mai găsi cineva, care să-şi lege 
capul tocmai cu de-al de ea. 

Şi la casa părintească, unde s-a dus nevasta, fratele, holteiu-n păr, era 
ce era. Toate erau pe capul lui lăsate. El câştigă ce se cere la omul cu casă, 
şi masă şi tot el făcea parte unui fieşce-căruia, potrivind cum să fie bine. 

„Stâlpul căsii, cinstea mesii”, era, cum se zice. 

Cam nu ştiu cum vi s-a părea, dar a fost întocmai pe tocmai. Că să 
vedeți dumneavoastră cum mai erau de loviți cu leuca și oamenii aceia! 

Într-o zi de lucru, feciorul ca de obicei, era la câmp afară, la coasă mi 
se pare. Ceilalţi din casă, aveau să facă şi ei ce va putea, pe ici pe colea, 

Nevasta, sora feciorului, rămăsese singură în casă şi depăna nişte 
bătătură de cânepă. Tat-so şi mă-sa erau prin curte. Uitasem să vă spun, că 
nevasta a fost rămasă de bărbat în stare binecuvântată, cum sunt muierile. 

Nevasta singură fiind, rătăceşte pe aripile închipuirii până şi prin 
sâcretele? ascunse ale viitorului îndepărtat. 

Stă cât stă dusă pe gânduri şi numai ce-o podideşte un drăguţ de plâns, 
de lacrimile, nu altceva, şiroaie-i alunecau pe faţă. 

Într-aceea întră şi mă-sa în casă. Ispiteşte ca o mamă cu tragere de 
inimă ce era ce poate să mai fie şi cu plânsul acela! 

— Dar cum n-oi plânge mamă dragă, ca să-nțelegi domnia ta răul, ce 
ne-a aştepta! 


! Revista “Familia” nr.50 9/21 decembrie, 1884, Oradea, pag. 596-598. 
? Formă populară a cuvântului secret. Se întrebuinţează des în popor, cel puţin în 
Munţii Apuseni şi pe la poalete lor. 

. 65. 


pezetaren 


Wee i păr futa 


Grigore Sima - Poveşti 


— Eu sunt precum mă ştii. Având copilul, acela are să piară în casă la 
noi. ascultă numai! 

— E lege că la copilul mic îi trebuie liuică.! Dei i-om face-o în casă, are 
să pice, vezi domnia ta, cutea de pe grindă ş-atâta-i a lui! I-am face-o în 
pimniţă, teascul de pe butea cu curechi de-a pica, mi-l turteşte! În pod 
slănina pusă la fum îi face facerea! Vai de eu şi de eu! 

— Vezi mamă! Vezi mamă! Şi domnia ta mă întrebi încă, de ce plâng! 

Mă-sa încă, nici mai mult, nici mai puțin, decât o: „Bună 'mneața 
lele!” — „Mulg vaca” — „Tu lele ești surdă!” — „O mulig ş-o dau în ciurdă!” — 
„Sece-ţi urechile tale” — „Mulţămesc matale!“ Mai la înțeles vorbind era o 
toantă şi jumătate, Nu-i de mirare dar că s-a pus şi ea pe plânset din toate 
puterile. Ca şi când i-ar trage măselele una câte una, aşa se văiera! 

Aşa erau ele, când a intrat bărbatul în casă. 

Acesta rămâne chiar înlemnit, văzând casa, că nu arde şi toate-s la 
locul lor, cum trebuie să fie, iar muierile date focului cu plânsul lor. 

După ce înțelege şi el răul de care modru nu-i să scape, se pune pe 
plâns. Era dar şi el un fel de „Caută Nan iapa şi el călare pe ea”, plin de 
înțelepciune şi i judecată dreaptă ca broasca de păr. 

Cu seara odată vine şi feciorul. Era trudit şi obosit, ca omul ce pentru 
sine muncind, lucrează cu tragere de inimă, ştiind că ce-a rămâne pe mâine 
poimâine, tot pe-a lui seamă rămâne. Dar de unde rogu-vă să afle el vre-un 
pic de păzitură! Dacă nu tocmai tăiţei, cocoradă ori clătite să fi gătit batăr 
nişte întinguş, brozbi,” bătâcă, cir” — tot mâncări ce într-o clipită le dai gata! 
Ele nici lapte de bou n-au fiert! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce-i cu voi? Ce-aţi păţit de tute-trii 
(tustrei, toți-trii) plângeţi, cum n-am mai văzut plâns din om pământean!? — 
întreabă feciorul. 

— Dar la ce să-ţi spunem, că numai ti-i amări şi tu dacă-i înțelege răul 
ce ne-aşteaptă! — răspund ceia într-un glas. 

— Cum să nu-mi spuneţi! Ba că-mi spuneți îndată, ca să ştiu şi de s-a 
putea să-l ocolim. 

— Nu se poate! nu se poate! Cutea! Blestemata de diei Teascul şi 
slănina! Vai de noi şi de noi. 


i , leagăn agăţat de grindă 
5 brozbă = nap alb = D.L.R., Tom I, Partea I, Bucureşti, 1913, pag. 652 
3 cir = zeamă îngroşată scoasă din mămăliga care fierbe, înainte de a fi mestecată; 
terci D.E. X., Bucureşti, 1996, pag. 178. 
- 66- 


Grigore Sima - Poveşti 


— Dar spuneţi odată! Mă scoateţi de țâțâni cu tăcerea voastră! Auzind 
feciorul, ce gărgăuni le-au intrat în minte, iaca așa numai din senin, clătină 
din cap, aducându-și aminte cât de bătut poate să fie el de cel de sus, când 
n-are-o mână de om la casă, cu care să poată schimba două vorbe sănătoase. 
Altă pedeapsă de la Dumnezeu nu-ţi trebuieşte! Ț-ajunge şi-ţi şi întrece. „Ei 
bine!” — zice el de la o vreme. Cum? De ce şi pentru ce vă bociţi voi pentru 
chiar nimica?! Copil nicăieri încă! Au nu poate chiar să-l piardă? Câte n-au 
pățit-o? 

— Pe lângă aceea! Cutea de pe grindă, nu v-a săcat Dumnezeu să n-o 
puteți lua jos! Doamne iartă pe omul supus necazului, cum sunt şi eu, că de 
multe ori nu ştie ce scoate din gură! Și liuca aceea, dacă leagănul nu vă 
place, nu este el loc în casă, unde s-o agățaţi, fără tocmai în dreptul cutei? 

„Mergând în pimniță, cine vă pune să duceţi şi băietul, chiar 
ducându-l, n-aveţi voi nici atâta în cap, ca să pricepeți, că teascul acela de 
pe butea cu varză, n-are aripi ca să iasă în sus din bute şi să s-arunce pe 
copil?!” 

Şi în pod încă ce să căutaţi cu el? De ce să-i puneţi sub slănină? 

Îmi scoateţi peri albi înainte de vreme, cu năzdrăvăniile voastre. lau 
lumea în cap de groaza voastră! Voi: m-ați mai adus până la atâta. Am 
câştigat şi muncit de aveţi, ce vă trebuieşte. De voi mai afla oameni cu 
mintea voastră, m-oi întoarce iar şi mi-oi mânca zilele tot cu voi de unde nu 
vi-ţi vedea ceafa, dar pe mine nu. Așa să ştiţi! 

Cum a zis aşa a și făcut. l 

Peste câteva zile, cu toiagul în mână, cu straița pe umăr şi cu paralele 
trebuitoare, ia şerpar, mergea nici el nu ştia unde. 

S-a dus el, dus multă lume împărăție ca Dumnezeu să ne ţie, că-i o 
dragă de poveste, cum n-a fost şi nu mai este! 

Lamă mamă, muţi cu toarte, ori de vă mai place, muţi în dungi, cum el 
avea acasă la sine, de unde să-ți poată nimeri! Nu erau şi pace! 

Dar totuşi în lumea mare, dacă s-a pune nescie tocmai pe căutate, cai 
verzi, brânză de iepure şi lapte de pasăre nu găseşte! 

După mult umblat a nimerit şi feciorul acela la un nătăflete de om, 
căruia îi lipseau câteva doage de la cap. Una să zic, ar fi prea puțin. 
Ascultaţi numai şi nu-ţi zice c-am făcut dintr-un ţânțar un armăsar! 

Omul acela vrea s-arunce în pod nişte nuci. Cu ce credeţi 
dumneavoastră că făcea el isprava asta? Cu furca, dragii moşului! Cu furca, 
nu cu alt-ceva! 

Feciorul dă, ca de obicei: „Bun lucru!” şi clătină din cap. 


-67- 


Grigore Sima - Poveşti 


— Cum aşa bădiucule? Cu furca te necăjești mata? 

— Apoi de! — răspunde omul. Cu furca ce-o vezi am aruncat mai în 
vară câteva care de fân şi otavă în podul şurii. Vezi jireada cea de paie de 
lângă șură? Tot cu furca asta am făcut-o şi pe aceea! Ş-acum să vezi poză! 
De alaltăieri de când mă tot trudesc şi ba s-o pot scoate la cale! Nu ştiu ce-i 
cu nucile acestea? Lucru curat nu-i atâta știu! 

Să-mi dai mie-atâta ş-atâta şi te scap eu de ele, că le cunosc firea! 

După câteva vorbe ca de-al de astea: „Câ-i prea mult da-ti dau iată cât! 
Că din ce-am zis atâta pot să las, dar mai jos nu mă pot coborî! „Că una că 
alta şi învoirea se ca mai face între ei. 

Feciorul cere-un sac şi cât ai merge până în vecini după jar de aţâţă 
focul, nucile şi erau toate în pod. 

Cela-i dă ce-a zis, acesta primeşte şi pune bine, apoi se ca mai duce. 

Într-alt sat, aproape, departe, el ştie, se află un om tare iscusit în ale 
cioplitului. Să vedeți numai! Ş-a făcut un car în casă ş-acum nu-l putea 
scoate-afară. Cum a pățit-o şi ucidă-! crucea, ştiţi povestea. 

Pe uşă nu se putea, căci carâmburile dau în uşiori şi nu lasă, pe 
fereastră nici aşa, trebuia spart un părete de casă, 

Ştii una badiule! Să-mi dai mie atâta ş-atâta şi-ţi scot eu carul fără să 
Strici nimic! 

lar mai schimbă vorbe de clacă, precum e obiceiul, dar învoirea se 
face între ei, că omul avea nevoie mare de car, era tocmai vremea căratului 
de pe câmp, pe lângă aceea nu putea el să-l țină tot în casă, că-i era peste 
mână. Feciorul încă se cugetă, că nu i-or prinde de rău nici lui câteva 
părăluțe, că de unde tot iei şi nu mai pui niciodată, de la o vreme se mai şi 
gată, iar banul e rotund, uşor se rostogolește. 

Feciorul desface carul și-l scoate afară bucată cu bucată, îl încheie din 
nou şi-l dă gata. 

Primindu-şi plata cuvenită s-a luat mai departe, dând mulțămita 
cerului, că mai sunt în lume oameni cu cap de bostan şi nu numai el îşi 
mănâncă zilele cu de aceia. 

Văzând într-un joc nişte creștini bătând la vite de să le deşele, nu 
alt-ceva, o ia îtitr-acolo. 

Lucrul sta așa! | 

Oamenii aceia făceau la o casă de lemn, precum e obiceiul pe la locurite 
noastre păduroase. Din întâmplare năuci fiind ei, au retezat bârna cu vreo trei 
palme mai scurtă de cum da peretele. Văzând, că nu-i bine s-au pus s-o 
întindă. Au prins deci câte patru perechi de boi la două tânjăli pe care 


- 68- 


Grigore Sima - Poveşti 


întărindu-le cu ajutorul a niște scoabe zdravene de capetele bârnei cu pricina, 
băteau la cele vite de-i treceau sudorile şi făceau gură unul pentru cinci şi mai 
bine, 

Dă feciorul „bun lucru” şi intră în vorbă cu ei. 

— Oameni buni! — zice el. De ce chinuiți bietele vite, că doar aveţi un 
suflet şi Dumnezeu, după legea noastră românească, ne-a trage la dare de 
seamă până şi pentru dobitoacele necuvântătoare, pe care le-a dat sub 
stăpânirea noastră, ca să ne fie de-ajutor acolo unde puterile noastre nu-s 
de-ajuns, i iar nu să le tragem pielea de vii, punându-le la isprăvi, ce n-au nici 
în clin nici în mânecă cu mintea sănătoasă! Firea lemnului e de aşa, că pe 
calea ce voi aţi apucat să nu se întindă până a ieşi măiaiul din țară și păcatele 
dintre oameni! 

„Să-mi daţi mie atâta ș-atâta şi vi-l scot eu la cale de mai bine nu se 
poate”. lar mai schimbă vorbe de clacă pentru preţ, în cele din urmă învoirea 
tot se face. 

Feciorul ciopleşte un lemn întocmai precum era cel menit să fie cel 
întins, Face muşcătură într-unul şi limbă potrivită în celălalt, la capăt, se 
înțelege. Le pune laolaltă, le coasă cu trei cuie şi-i gata. 

— Nu la capătul acela n-ajunge, făr la acestălalt, — zic înţelepții aceia de 
oameni la acesta trebuieşte întins! — văzând că feciorul lungeşte tocmai 
capătul pe care ei bine-l potriviseră la chietoarea casei. —,„da să vă învățați 
copiii să se de cu părinții de-a înduriguşul pe coastă, n-ar fi bine?!” 

Feciorul măsură păretele, măsură şi bârna. Îi face creste şi sus cu ea. 
Cugetai că tot acolo a fost de când e lumea! 

După ce primește plata cuvenită, dă din nou mulțumită lui Dumnezeu, 7 
c-aici a nimerit o claie întreagă de nebuni şi se ia îndărăt la ai săi pe care i-a - : 
ţinut şi mai departe în sudoarea feții sale. 

Se spune şi aceea că feciorul a dat de omul ce-şi băga ziua în casă cu 
trocul, dar aceea fiind că se zice şi despre Săcui, pe când au primit legea lui 
Christos, venind în țara noastră sălbateci şi păgâni, aceea mânaseră-ți auzi de 
- la mine dragii moșului. Că Doamne multe năzdrăvănii au mai făcut şi ei până 
când s-au deprins, așa cu încetul se înţelege, cu obiceiuri de oameni de-alde 
noi, care aveam şi pe vremile acelea casă şi masă în țara aceasta mănoasă, pe 
care au apărat-o străbunii noştri împotriva roiului de limbi sălbatice fără 
temere de Dumnezeu, ce ca lăcustele se năpusteau pe ei, au apărat-o cu 
braţele oţelite cum sunt şi ale noastre, strănepoții lor. 


Mă gurii pe-o şea şi v-o spusei aşa. 
Gr. Sima a lui lon 


-69- 


Grigore Sima - Poveşti 


7. Povestea omului ce înţelegea limba dobitoacelor! 


A fost odată, ca niciodată, a fost un om şi o muiere. Și înțelegerea ce 
între ei era, să n-o mai dea Dumnezeu, nici la cine-ţi vrea tot rău! 

Se potriveau ca ochiul cu aiul. Hârjoana venea tot din partea muierii, 
că nu își mai ține gura câtuşi de cât, iar pricina se vede a fi fost bărbatul. 

A fost adicătelea aşa, că bărbatul acela încă îşi avea ursita sa, precum 
şi-o are tot omul, şi eu şi tu. El era ursit, ca să înțeleagă graiul tuturor 
dobitoacelor din lume, dar să nu poată descoperi nimeni acest lucru, fără cu 
pierderea vieţii. 

Dobitoacele, câte nu se înțeleg ele, câte năzdrăvănii nu grăiesc şi pun 
la cale, dacă sunt în toane bune! 

Omul acela bine înțelegea şi râdea, când cei dimprejur n-aveau cuvânt 
de a râde şi era tăcut când alţii făceau foale de râs. 

Muierea n-avea ochi să-l vadă, că-l ştia de aşa, cum nu mai sunt alții şi 
nu-l putea descoasă, de ce nu se poartă ca alţi botezați. Dar bărbatul tăcea că 
trebuia să-și iubească viața şi scoțând ceva din gură pe coarda aceea, se cam 
mai ducea cu scânduri pe ceea lume. 

Din ce bărbatul nu se da după păr, din ce muierea îi era mai cătrănită, 

Când dormeau, aveau pace şi repaos. 

Odată bărbatul era dus la stână dimpreună cu muierea. 

Mergeau călare pe doi cai. 

Bărbatui era înainte, muierea mai în urmă. Cine ştie cum se face, că 
muierea nu se putea ține de bărbat. Dar calul de sub bărbat striga în a sa 
limbă către celălalt: „Dar grăbeşte din pas, soțule că ne apucă seara!" 

Calul de sub muiere răspundea: „Nu pot frate, că pe când voi sunteți 
doi, noi suntem patru!” 

Se vede că muierea era împovărată şi iapa de-a făta. 

Bărbatul înțelegând bine cele zise de cai n-a putut să nu râdă puţin. 

A fost gata o drăguță de ceartă, cum e treaba între bărbat şi muiere, 
care îndrăznesc unul cu altul. 


! Revista “Tribuna” Sibiu, Marţi în 18/30 decembrie, 1884, pag. 790. 


-70- 


Grigore Sima - Poveşti 


Sosiți la stână, bărbatul, fiind aproape de seară, și oile toate în staui, se 
ia printre ele. 

Voia el să ştie, cât sunt de grase; de aceea punea mâna pe săina, aici 
pe oacăra, pe breaza, bălțata, caciora, pintenoaga, cucuiata, ciula, şuta, 
bălana, — până trecea batăr zece din miei, din noatini, din miori, din oi, din 
berbeci. 

Ochiul stăpânului vede mai bine. 

Într-aceea, Griveiu şi ceilalți dulăi de la turmă, vorbeau, lătrând în 
graiul lor câinesc şi se înțelegeau că ce au de a face, dacă va veni lupul! 

„Să-l lăsăm, — se sfătuiau ei, — că deşi face pagubă, puţin se cunoaşte 
la stăpânul nostru. Fârtatul lup mai încolțește câte una, două şi pentru noi. 
Apoi, atâta ni se cuvine și nouă — 

„Fie-vă rușine!” — le taie vorba bătrânul Albeiu. „Asta este multumita 
voastră, că v-am crescut de când eraţi căţei! 

„Cum, nu sunteți mulţumiţi cu găleata de zăr, ce vi se dă?!” de acestea 
grăia Albeiu. 

Peste puţin toți câinii erau cu cracii în sus, toți afară de Albeiu cel 
credincios. 

Bărbatul trebuia să spună de ce a făcut una ca aceea — aşa era pofta 
muierii, — el însă nu putea, — sămânță nouă pentru ceartă. 

Sosiţi acasă se iau din nou la sfadă. 

Bărbatul îşi urâse zilele. 

— „Bine măi muiere!” „Ţi-oi spune, dar mai întâi doresc să-mi pun la | 
cale cele pentru înmormântare.” 

Stau gata: sicriul, pânza pe obraz, luminuţa cea de la ieşirea sufletului, 
cea de un stat de om, cruciţa cu banul pentru vamă, prinoase, doniţe de paos 
şi toate. | 

Cecoşul înconjurat de douăsprezece găini se urcă pe portiță, bate din 
aripi şi cânta voios „cucurigu”!!! 

Credinciosui Albeiu era în curte şi supărat pentru purtarea cocoșului 
grăieşte: „Ai tu suflet când stăpânul se găteşte pentru ceea lume şi tu ţii rost 
cu cocoșul vecinului!” 

— „Apoi de! — răspunde cocoşul. N-are stăpânul cap? nu ştie el cum 
sunt muierile? Eu am douăsprezece şi toate stau chitic, când mă încrunt 
odată între ele. Care cutează să-şi bage ciocul, unde nu i se şade, ea ştie ce 
pățeşte! 

„Pună-se şi stăpânul să ia un tufan de patru ani la mână. Vina mea, 
dacă nu va fi pace şi linişte în casă. Rămână ea ia furcă și răscitor, acelea 


74 - 


Grigore Sima ~ Poveşti 


sunt ale ei, dar să nu-şi bage nasu! în toate cele, vorba ceea: „Spune muierii, 
de vrei să nu mai scapi de gurile oamenilor!” 

Bărbatul auzind înțelesul tiui Albeiu cu cocoşul, căpăta minte şi de 
atunci, ba să se ciondromonească mai mult. 

De nu vor fi murit, trăiesc şi azi! 


Gr. Sima al lui lon 


72- 


Grigore Sima - Poveşti 


8. Miia-loan! 
— Poveste — 


*jce c-a fost odată un om şi o muiere. Roseseră ei multe coji împreună şi 
aveau de toate cele. Numai de copii se plângătuiau, că n-aveau ca-n palmă. 

Se pun ei și se roagă lui Dumnezeu ca să le dea copii, se roagă şi iar se 
roagă, de să te iei de-un gând. După rugăciunile acele muierea numai ce vezi 
că porneşte grea. Și nu era ea împovărată ca de-alde altele, ci de abia putea ca 
să se poarte de aci până colea, dar de la o vreme nici atât. 

ntr-una din zile, era tocmai Duminică şi omul s-a dus la biserică. Şi 
dacă s-a dus omul la biserică, muierea lui hai la făcut de copii, şi tot face şi iar 
face, încât muierile ce s-adunaseră, de unde, mă rog, să-i poată moşi aşa 
strună cum le da viață muierea aceea?! A trebuit să vină mai toate din sat la 
treaba aceea. De la o vreme nu le-a mai ajuns casa şi-au fost nevoite să mai 
scoată din ei şi prin tindă. După ce-i numără se statoreşte, că sunt întocmai o 
mie şi unul. Mai mincinos cine nu crede. — La cel peste mie i-au pus numele 
de Miia-loan şi aşa a rămas până in ziua de azi. 

Una din vecine, ca nu care cumva să-i fie rău, aleargă până acasă şi-i 
spune bărbatului, că uite, ceea a făcut atâta spuză de copil, tot fecior, unul ca 
unul, că nu-i încape casa, — curat o mie și unul în capăt. — Vecinul din parte-și 
iară n-are ce lucra, făr ţine calea omului, pe când vine de la biserică şi-i spune, 
că uite in lipsa ta, vorba ceea, ţi s-a spart cuptorul şi muierea te-a dăruit c-o 
vraşcină de copii; — nu doi sau trei, ci tocmai o mie şi unu. Lasă că încotro te 
uiţi tot de copii dai, până şi prin tindă-s claie pe grămadă, dar apoi țipătul lor 
îţi ia auzul şi casa ţi-o ridică în slavă, — încât nu-i modru să poată neşcine? 
custa’ cu ei şi să nu-şi piardă minţile. 

După ce înțelege omul, că muierea lui ce-a stat a lucra până a fost el dus, 
de unde mă rog să cuteze el a merge acasă?! 

— Mă duc încotro mă duc cei doi ochi ce-i am — zise el — acasă însă 
odată cu capul nu, c-atâta puzderie de copii îmi scot peri albi cât zici. 
Muierea i-a făcut, vază ea ce-a făcut cu ei. 


! Revista “Tribuna” Sibiu, nr. 65, 1888, pag. 257-258; nr.66 pag. 260-261. 
neșcine = cineva, careva (Dicţ. lb. rom. moderne, Editura Academiei, 1958, 
ag.540). 


custa = a trăi, a vieţui (D.L.R., Tom I, Partea a II-a, Bucureşti, 1914, pag. 1043 


- 73 - 


Grigore Sima - Poveşti 


Zicând vorbele acestea se cam mai duce. 

Muierea din parte-şi nu-și pierde rostul. Îi alăptează, îi grijeşte cum ştie 
ea mai bine, în sfârşit ca muierea ce are o mie şi unul de copii. 

Şi nu ştiu cum se face, dar copii creșteau ca din apă: într-o zi ca-n două, 
în două ca-n nouă şi-n nouă ca-n nouă-zeci-și-nouă, — de-ţi era mai mare 
dragul să-i priveşti! Muierea aceea, deşi bună la inimă, de Miia loan nu purta 
mare grijă, fiind că de! el era întrecător, peste umăr. Băiatul însă cu atât mai 
vârtos creștea şi se împuterea văzând cu ochii. 

Trece cât tece şi băieţi-s toţi flăcăi junişani, de te lua groaza când îi 
vedeai atât de mulți şi făcuţi colea ca în tipar. Miia loan le făcea vârf, atât era 
de, nu ştiu cum să zic ca să nu greşesc. 

Într-una din zile ce-i vine lui Miia Ioan In minte? 

— Mamă! Zice el, d-apoi cum se face că noi n-avem tată cum au alţii? 

— Ei! dragul mamei, ați avut voi tată, poate să custe încă, numai că el, 
îngrozit, că sunteți de nu s-a mai pomenit la o casă, a luat lumea-n cap de 
groază. 

Miia loan umblă şi încearcă şi ba să se odihnească el, până n-a aflat, că 
tată-so unde este. Şi după ce a aflat, că ce a aflat să vezi tată-so este în cutare 
dumbravă şi trăieşte ca vai de el cu rădăcini şi ef mai ştie cu ce, şi-a pus în 
minte să-l aducă ei, frații acasă, că le-a fi cinste. Miia loan sciricise chiar și 
izvorul, la care trăgea cela peste zi de-şi astâmpăra setea. La izvorul acela 
s-au dus ei, frații, cu toții, — înconjurându-l cât pe colo. 

Şi Miia loan aduse-se de acasă pâine şi altă legumă, pe care le-a pus 
colea la izvor și apoi s-a pitulat şi el după cum ceilalți. 

Trece cât trece şi bătrânul lor tată iată că se ivește de undeva. Aflând el 
pâine şi legumă s-a mirat grozav, el care nici că mai semăna a făptură de om, 
cu părul lung zburlit, cu barbă şi mustăți puternice, cu unghiile mai ca la un 
vultur, de cugetai că-i alta aia — s-a mirat mult, căci el un sfarm de pâine n-a 
văzut de când a plecat de acasă. Pe când tată! îşi punea gura la cale, feciorii 
numai ce se ivesc cine şti de unde erau şi mi-l împresoară, de nu era chip să 
poată el scăpa, nici într-o parte. 

Se duc ei acasă cu toții şi, dacă se duc, pun pe bătrân la cale de se face 
iar om cum se cade. 

Într-una din zile zice Miia loan, că ei ar trebui să dea în dâra însurişului, 
c-ar fi vremea şi bătrânul să vadă şi să le capete neveste, Fiindcă zisa ăluia 
„însuratul de tânăr nu strică”. Fraţii se învoiesc bucuros. 

Au făcut dar pe seama bătrânului opinci de fer, toiag de oţel, și l-au 
trimis în lumea largă ja peţite. — N-ai să faci vorbă, zice Miia loan, fără numai 

-74- 


Grigore Sima - Poveşti 


aflând undeva o mie şi una de fete în păr, cum suntem şi noi, altcum tăcerea-i 
ca mierea, — da! aşa fel să te porți tătuţuie! 

După ce-şi pune merinde la straiță și încalță opincile cele de fier, — după 
ce îşi sărută nevasta şi copiii, ia cela toiagul de oțel şi la drum copile, ca să-ţi 
capeţi o mie şi una de nurori. 

Şi se duce el, duce, multă lume împărăție ca Dumnezeu să ne ție, că-i o 
dragă de poveste cum n-a fost şi nici nu este, — încât şi opincile şi toiagul erau 
pe sfârşit, 

Când într-o zi află tatăl cu o mie şi unul de copii pe un popă arând chiar 
la Sfintele Paști. 

— Şi cum părinte — zice omul nostru — cum de te-ai încumetat să 
necinsteşti o zi neînsemnată ca cea de azi, față sfințită ce te văd a fi? 

— „Ei fiule! — răspunde popa — multe sunt nevoile drepţilor și cum e zisa, 
că tot omul, el ştie unde-l doare. Ca să mă înţelegi mata! Păgân şi vameş nu 
sunt și legea sfântă este în ochii mei, — am însă atât de multe griji, atâtea nevoi 
după capul meu, că s-a dus veste şi cântec. La popi, vorba ceea: copii şi haine 
rele, a mea preoteasă însă a stat să-şi facă de cap, că m-a dăruit, drăguţ 
Doamne, c-o mie şi una de fete, tot una ca una, și-acum sunt toate fete în păr 
cum se zice. Una, două şi sunt de-ajuns ca să-ţi scoată peri albi dară apoi o 
aşa sumedenie cum € la casa mea, și eu totuşi să nu-mi pierd rostul? 

Vai preoteasă, dar ce-ai stat să faci?!” . 

Şi-l podidesc pe bietul popă lacrimile şi trebuiau să-l podidească, dacă. : 
avea el o mie şi una de fete de mărit. x 

— „Acum văd că mi-am aflat omul — zice tatăl a o mie şi unul de copii — 
mi-am aflat omul, după care-am căutat atât de mult de mi s-au ros opincile şi 
toiagul din brâncă. Că să vezi dumneata părinte. Eu am o mie şi unul de 
feciori, tot flăcăi în păr, şi sunt trimis de a lor parte ca să le aflu neveste. Se 
vede că în urmă și în capăt o să mă pot întoarce cu veste bună la ai mei.” 

— „Da! — zice popa — ți le dau bun, bucuros pe toate, ba dacă-i nevoie şi 
pe preoteasa pe deasupra, că de muieri la casă mi-i acru sufletul.” 

După ce se întoarce omul nostru acasă începe a spune, că uite, în cutare 
loc, la cutare popă el a aflat şi le-a peţit curat o mie şi una de fete. Ei, feciorii 
n-au decât să meargă după ele. — Bine! — zice Miia loan voi fraţilor să vă luați 
după neveste şi să mi-o aduceți şi pe-a mea. Eu până atunci voi pune la cale 
câte ceva, ca să nu zică ele, că uite-au venit la noi ca la o casă pustie. Mâţă, 
furcă şi găină, ştiţi voi, că nu e bine s-aducă omul de la socrii, n-am să vi-o 
spun eu. Vă rog însă cu dinadinsul, ca pornind odată de la casa popii, să ţineţi 
tot irima drumului — vorba Moţului — cineşi eu nevasta sa, a mea a veni ea și 

- 73 - 


Grigore Sima - Poveşti 


după voi, şi să nu vă abateţi la o parte, nici în dreapta, nici în stânga, că sunt 
nescari curți pritostite în părțile acelea şi anume în „Câmpul cu florile”. Nu 
care cumva să luaţi vreo floare, oricât v-ar ademeni, că mă băgaţi la nevoie 
mare, 

Cu sfatul acela au plecat cei o mie de frați după neveste, şi s-au dus ei, 
dus, cale iungă să le-ajungă, zi de vară până-n seară, — când deodată numai ce 
ajung ei la popa cela cu o mie şi una de fete. 

Din două, trei, tinerii se plac, iar popa şi preoteasa sta ca pe jăratec, că 
de ce nu le cer mai cu iutele. 

După ce s-au pus toate la cale, cum e rândul la trebi de astea, — o iau 
înapoi o mie de perechi şi o fată întrecătoare pentru Miia loan, ceea ce văzând 
preoteasa sta să-şi iasă din piele, iar popa numai el ştia ce fericit mai poate el 
să fie, c-a scăpat de-o mie de junghiuri în coate-i erau până le-avea după cap. 

Şi tinerii nici nu le ştiau cum le trece vremea şi cum le rămâne drumul 
în urmă, — că erau îndrăgostiţi foc și râsul şi glumele curgeau fuior din gură 
de la ei. 

Când deodată numai ce se văd în „Câmpul cu florile”, de care le vorbise 
Miia loan. şi era atât de minunat câmpul acela şi așa drag ochilor, de nu se 
poate spune. şi florile toate erau grăitoare, — încât, trecând ei, floarea asta: 
ia-mă şi pe mine! — ceea: ia-mă şi pe mine, — dar pe mine nu mă luaţi, că-s 
ma; frumoasă decât toate?! -zicea o a treia. Tot așa şi iar aşa, încât a fost peste 
poate să nu cadă ei în cursă de-a valma cum erau. Fiecare ținea ca anume el să 
fie mai împănat decât altul. 

Destul însă că numai ce se iveşte de undeva o coroabă de babă mai 
proastă şi mai hâdă chiar şi de cât Mama-pădurti. Câmpul cu florile al ei era şi 
cine rupea una, să fi fost rupt din soare şi trebuia să-i cadă în gheare. 

— Aha puişorii leicuţii, dar voi sunteţi? Dar Miia loan, că de el am poftă, 
unde este? 

— El a rămas acasă, răspund fraţii, aci e numai fata, ce i-o ducem de 
nevastă, 

— Bine drăguță, tu ai să rămâi la mine până a veni bărbatul tău, Miia 
loan după tine, că şi eu numai după el mi-am bătut capul. Cu aceştialalți, nişte 
încurcă lume, ce să fac? 

Aşa s-a şi întâmplat. Fraţii iui Miia Ioan au avut voie să purceadă mai 
departe dimpreună cu nevestele, iar fata cea întrecătoare a rămas la babă, până 

„a veni Miia loan după ea. 
Ajung ei acasă şi dacă ajung spun numaidecât, că ce cale-i pe vale, 


-76- 


Grigore Sima - Poveşti 


—Mi-aţi mâncat capul! — zice Miia loan, că din ghearele babei aceleia 
Sh pământean viu încă n-a scăpat. De nu m-ar duce dorul, aş lăsa ca voi să 
trageţi într-însa, aşa însă fără de nevastă n-am la ce fi bun. Pe lângă aceea 
(milă-mi este, văzându-vă aşezaţi odată, să rămână atâta flamă de nevastă de 
izbelişte, ca nişte oi ale nimănui. Ce mi-o fi scris aceea să fie! 

Şi se ia Mija loan la drum şi ba să se oprească el până ajunge la curţile 
babei aceleia. l 

— Bun sositul Miia loan! — zice baba. 

Ai să ţi-o încrestezi, că de nu-mi vei face tot ce ţi-oi porunci, aici o să-ți 
fămână ciolanele. 

Şi anume! Pe mâine dimineaţă, pe când se ivesc zorile din dumbrava 
ceea, tu ai să faci secătură. Lemnele groase ie vei pune deoparte crengile de 
alta, smicelele şi mugurii iarăşi la un loc. Apoi în secătură ari şi sameni, de 
Aşa, ca pe dimineață grâul să fie secerat, îmblătit şi măcinat, Pe când mă voi 
scula, să am coc cald pe masă; — altcum nu-ţi stă capul unde-ţi stă, ci-ţi stă 
capul la picioare şi picioarele la cap. 

Acum vede Miia Ioan ce grozav lucru poate să fie lucrul la o babă ca 
aceea! — „Amu-i amu Ioane! — zice el, pare-mi-se că aici ai să-ți laşi măselele, 
că de când e lume asta un lucru aşa al dracului de tot, cum baba cere de la 
tine, nu s-a mai auzit!" 

Îşi frământă Miia loan mințile, în fel de chipuri şi-şi frământă, dar la 
nimic nu poate să iasă. 

— Ce mi-a fi data! Să stau în creștet şi tot aşa are să fie cum mi-e Scris în | 
cartea sorții; — tocmai de-aia la ce să mă iuşdesc de-a fitea. 

Zicând acestea se ia așa, tălălău Tănase prin cele curţi şi se miră el şi se 
ciudeşte de ce-i văd ochii, că erau atâtea minunăţii, de nu s-a mai pomenit 
decât numai acolo. 

Cum trecea el pe lângă o pivniţă aude ceva foşnitură şi nu se poate 
răbda ca să nu se uite, că ce poate să mai fie şi acolo. Când la adică în pivniță, 
un odor de fată, nu cum să fie, fără ca ruptă din soare, de s-o sorbi cu lingura. 

Văzând ea că lui Miia loan nu i-s sunt oile toate, îl întreabă, că ce are şi 
ce-l roade la inimă. 

Cela spune, că ui cum umblă baba să-i mâne capul, adiregându-l la 
lucruri ce Han-Tătar şi nu poate să je scoață în capăt. 

— „Aceea nu te supere, — zice fata — ia biciul acesta şi după ce înserează 
pocneşte cu el în toate cele patru părţi ale lumii, că-ţi vin Harapi câți frunză şi 
iarbă şi ei vor face totul.” 


-77- 


Grigore Sima - Poveşti 


Se bucura Miia loan, foarte se bucura. Mulţumeşte fetei pentru sprijin şi 
zice, că la vreme de nevoie şi el i-a sta bun pe cât l-or ajuta puterile. 

Cum vine seara, ia cela biciul şi face după cum l-a învăţat fata. 

Pe loc mi-s adună la Harapi, de să te ia groaza, chiar Miia loan să te 
cheme. Și dacă se-adună ei, Harapii aceia, le zice Miia loan, să facă peste 
noapte așa şi pe dincolo, cum era adecă porunca babei. 

Se pun Harapii la muncă și foc şi pârjol lucrau, — vorba celuia: 
»Săracele mâini multe!” 

Dimineaţa pe când se crăpa de ziuă lucrul era isprăvit gata şi baba avea 
coc călduț pe masă. 

— Mare lucru cu Miia loan acesta! — cugeta baba — dar lasă numai, că 
trebuie să aflu eu ac şi de cojocul lui. 

— Te-ai purtat omeneşte, n-am ce zice, dar ascultă numai, că pe mâine ce 
ai să-mi faci, Colţul cela de piatră-l vezi. Pe mâine dimineaţă să-l izideşti şi 
să-l risipeşti, — în locul lui să pui vie şi-n fâcutul zilei, struguri copți să-mi 
aduci din via aceea; — altminterea îți ascund soarele ca ia o vrabie şi s-a 
mânbait apoi şi cu fata. 

Babe de aceste să fi avut cine a scornit vorba, că fără de o babă şi o sută 
de zloți să nu te laşi, — am nădejde că se sătura de lume dalbă, — își zice Miia 
Ioan, 

Încolo toată a lui nădejde era fata. Se duce deci în părţile pivniţei ştiut 
şi-i spune, că uite că baba le mână strună așa, că în urmă şi în capăt tot o să se 
înfunde, când i-a fi lumea mai dragă. Şi lui Miia loan lumea dragă-i era, că 
fata-i picase lui tronc ia inimă, de nu mai ştia nici el ce să mai facă cu atâta 
dragoste. 

— Nu te supăra deloc! — zice fata. — Na acum biciul cestălalt, fă ca şi 
dintâi, că ți-or veni ei lucrători de ajuns. 

Cumu-i mâine în revărsatul zorilor, colțul era izbit și risipit și via cum 
poate să fie mai colibită de struguri, nu i-am visa la noapte. 

Nici acum n-a putut baba nimic, că nu-i curgea calea, îşi frământa însă 
foarte mult minţile, ca să-i pună capul. 

~ „Anul la mine e de trei zile loane, mai ai o zi, numai una singură şi 
apoi ţi-ai împlinit slujba și poți să te duci dimpreună cu nevasta, de cumva nu 
vrei să rămâi. Pe mâine dimineață să-mi durezi tu un pod de aramă de până 
colo. Pe podul acela să fie feluri și feluri de pomi. Unii din ei să dea în mugur, 
alţii să înflorească şi iarăși alții să lege. Apoi să mai fie unii cu poamele în 
pârgă, alţii cu ele coapte, şi iarăşi alții cu ele răscoapte, şi pe dimineață să am 
din ele pe masă la mine. Apoi să mai fie pe fiecare pom nouăzeci şi nouă de 

- 78 - 


Grigore Sima - Poveşti 


păsări, şi toată pasărea să cânte în nouă zeci şi nouă de jersuri. De nu vei face 
nu-ți mai stă capul unde-ți stă.” 

Miia loan şi de astă dată a ieşit bine în capăt, că fata i-a dat iarăşi un 
biciu, cu care pocnind în cele patra părți ale lumii s-au adunat atâția Harapi de 
cu zece erau încă mai mulți decât frunză şi iarbă. Aceştia pe dimineața 
următoare au isprăvit toate, de maj bine nu se putea cere. 

Baba era foc şi pară de mânie, că atât pe Miia loan cât şi pe fată are să-i 
scape din brânci. Se tot gândea în mintea ei de diavol, ce curse să-i mai 
întindă, că doară, doară, i se sfeteşte. Să-i vadă sănătoși rămaşi odată cu capul 
nu voia. 

În vremea aceasta Miia loan şi cu fata ce fac, cum se înţeleg, cum nu, ei 
var fi ştiind mai bine. Destul că numai destul ce-şi iau tălpăşița, încotro li se 
părea drumul mai scurt, 

Numai târziu în zi vede baba, că nu-i nici fata şi nici Miia Joan. Şi cum 
vede ea una ca asta, iute şi degrabă porneşte după ei pe sluga ce-l avea, ca să-i 
aducă morți ori vii, cum a putea şi el. 

Şi se ia sluga la drum şi merge, mă rog, şi merge de-i scăpărau căicâiele. 
Când de la o vreme numai să-i ajungă. Cum simte fata așa ceva, îndată se dau 
îmbii de câte trei ori peste cap şi ea se face pe loc o veche mănăstire, iar el un 
popă bâtrân cu o carte subsuoară. 

— „Bună ziua cinstite părinte, dar n-ai văzut? n-ai cunoscut pe doi tineri, 
o fată şi-un fecior, să fi trecut prin părțile aceste?” 

— „Ba am văzut fiule, văzut întocmai, pe când eram popă tânăr, vor fi 
ani mulți de-atunci, de nu-i mai ţin minte.” 

— „Dacă aşa merge vorba, apoi mă întorc către casă, că tot n-o să-i ajung 
în veci.” 

Cu vorbele astea sluga face întocmai pe cum zisese, — iar ceia se dau din 
nou peste cap, se fac ca şi mai înainte și pe-aci ţi-e drumul, aspru ca piperul. 

Cum înțelege baba că prostul de slugă în ce chip s-a purtat, — pe loc îl 
țesâlă şi-i spune, că tocmai biserica și cu popa cela au fost fugarii, — să 
grăbească deci din nou şi să-i aducă cu nepusă masă, că de unde nu, e vai! şi 
au! Până și de măicuţa ce l-a băiat. 

Și merge sluga şi merge tot într-un răsuflu şi de la o vreme numai să-i 
ajungă iarăşi. 

Fata bagă de seamă, iarăşi se dau îmbii de trei ori peste cap şi se fac: ea 
uri lan întins de orz, ce-au fost prins frunte, iar el un copilandru ce-l apăra de 
pasări. 


-79- 


Grigore Sima - Poveşti 


Soseşte acela și întreabă, nu cumva a văzut trecând pe-acolo un fecior şi 
o fată? — iar băiatul, care era însuși Miia loan şi nu altui, băiatul a răspuns, că 
da, el a văzut așa ceva, pe când se semăna orzul, pe care-l grijeşte. 

-= „Dacă-i aşa — zice sluga — nici nu mă duc mai departe, ci mă întorc 
acasă, — zice şi face.” 

Că s-a întors fără leac de ispravă, lasă pe baba să mi ţi-l canonească. 
Aşa mi l-a scărmănat sărmanul de s-a trecut de glumă, c-a rămas numai 


- vânătăi şi plin de junghiuri, — om, neom, din bătaia aceea. 


Apoi plecă iarăși baba cu al ei cap şi se duce, mă rog, ca vântul şi ca 
gândul, c-o falcă-n cer cu una în pământ, că era mama zmeilor şi puteri avea 
din greu. 

Și după ce merge ea tocmai cât trebuiește, iat-o că-i adulmecă şi dă din 
tălpi încă mai hoţeşte. 

— „Nu ştiu dragoste ce poate să mă ardă-n spate atât de pogan! — zice 
Miia loan.” 

— „Aruncă-ți ochii îndărăt și te încredinţează, că s-a mântuit cu noi, — 
răspunde fata din a sa parte.” 

Adevărul este că din cer până în pământ era numai pară de fac, ce ieşea 
din gura babei. 

Pe loc se dau iarăşi de trei ori peste cap şi se fac: unul un lac cu lapte, 
cât e mai mare şi mai adânc, iar celălait pară de foc în mijlocul lacului. 

Blestemă baba şi până și spumă face de necaz, dar n-are încotro! Se 
pune deci pe sorbite, de scădea lacul văzând cu ochii, când însă mai s-ajungă 
para cea de foc, numai ce vezi, că crapă şi s-alege nimic de toată puterea ei. 
Aşa a fost să fie, se vede că Dumnezeu nu șade, fără tot încarcă şi descarcă, 
precum i-e voia şi plăcerea. 

După ce se fac Miia loan şi cu fata, precum fusese mai înainte, se întorc 
la curțile şi comorile babei, adună frații și părinţii şi unde nu-mi croiesc un 
ospăț ca acela, pe un fund de fedeleș, de s-a mirat toată lumea, din părțile 
acelea. Apoi duc zile dalbe până-n ziua de azi, de n-or fi murit, 


Mă urcai pe-o şea 


Şi v-o spusei așa. 
1887 


-80- 


Grigore Sima - Poveşti 


9, Prietenul îți pune capul! 
— Poveste — 


Ci c-a fost odată în Țărigrad doi prieteni, fraţi de cruce; amândoi flăcăi 
cu mustăcioară de-abia răsărită, amândoi voinici, şi mai pe sus de toate, 
amândoi putrezi de bogaţi. Ei îşi aveau corăbiile lor, mai multe la număr, 
oamenii lor, şi ceea ce e capul lucrului la trebile de negustorie, aveau 
puzderie de bani de se jucau în ei ca în pleavă cum se zice. Nici nu era fată 
frumoasă în Ţărigrad şi unde se mai pot afla ele fete ca tocmai acolo? Nici 
nu era fată frumoasă, ia care să nu i se fi aprins călcâiele după cei doi 
prieteni. Şi asta era un lucru cu totul firesc. 

Destul, că unul din ei îşi leagă capul c-o fată de zeu! nici de împărat nu 
putea s-o taie. Celălalt a rămas tot flăcău. 

Și nu ştiu cum, şi nu ştiu de ce, dar după ce omul odată are casă şi : 
masă, nu mai e care-a fost înainte, cu deosebire, dacă nevasta-i este dragă?! :| 
În sfârşit se vede, c-așa e însuratul. z 

Nu-i vorbă! De dragi tot dragi îşi erau cei doi prieteni, numai că 
întâlnirile tor erau mai mult la țărmure ori pe spatele mării, căci de erau 
negustori şi negustorii multe daraveri au, ei o ştiu. 

Într-una din zile iată, că vine, la prietenul rămas ftăcău, o coroabă de 
babă, că să vedeți dumneavoastră, pe vremea aceea mai îmbătrâneau ele şi 
muierile, dar nu ca azi, când, vorba aceea: „Vrabia tot pui se vinde” vine, 
zic, o coroabă de babă la flăcău, şi-i zice, c-ar fi ştiind ea o drăguță de fată 
de să s-ascunză toate câte mai sunt. 

La omul tânăr multe poți să-i zici, fără să-l scoţi din toanele sale, când 
aude însă de-o fată frumoasă, și încă frumoasă, nu cum să fie, fără ca ruptă 
din soare, apoi a sfeclit-o de tot. El trebuie s-o vadă că de nu nu-i bine! 

— „Babe de astea multe lucruri au pus ia cale, ştii? Cugetă tânărul în a 
sa minte; apoi zice: 

— Apoi de! Ştii una moașă? E o vorbă, că însuratul de tânăr nu strică, şi 
drept să-ți spun: De când prietenul meu, îl ştii mata, s-a însurat mult mi-am 
frământat mințile. Că să vezi, oricum să fie, tot nu e omul destul de om, 


' Revista “A micul poporului”, Sibiu, Călindariul pe anul bisect, 1888, pag.50-60 
-31- 


Grigore Sima - Poveşti 


până când nu poate zice: „Mă duc acasă, că m-a fi aşteptând nevasta”, şi e 
bine, când omul îşi doreşte casa. Dar iarăși, să mă însor numai ca să fiu 
însurat, nu merge, zău nu! M-am gândit eu. De ai ştire despre vre-o ființă 
femeiască, cu care de-a dragul să mănânc pâine şi sare, ei bine, fie! De unde 
nu, mai slăbeşte-mă. 

Mă rog numai! Ştiu o fată. Cum e, cum nu e, vei vedea. Eu nu zic nici 
albă, nici neagră, dar pereche tot nu-i vei afla, nici să umbli cu opinci de 
fier. De altcum nu te îndemn de loc, ca să nu-mi bagi de vină; stă însă, 
precum mai zisei, că nici de frumoasă, nici de harnică, nici de purtările ei, 
nu se afla suflet de om, care sâ poată zice, c-a mai văzut aşa ceva. De 
altcum da de n-ar fi ea, în cele din urmă mulțămită. Fătul meu, ştim ce-i azi, 
că vedem, ce-a fi mâine, poimâine, o ştie Dumnezeu. 

— Dar fata aceea unde-i? C-aş dori s-o văd. 

— Aci-i în Țărigrad, De ai voie putem merge numaidecât. 

— Să! 

Şi se duc ei cât se duc, și numai ce intră într-un bordei de casă, în care 
locuia un bătrân cerşetor plin de neputinţe. Fata cea frumoasă a lui era, şi 
nici că grăise baba neadevăr, pentru că atâta frumuseţe, câtă era pe fata 
aceea, nici că s-a mai pomenit vreodată. Făt frumos ş-ar fi fost mândru cu 
ea. 

N-am să mai lungesc vorba, că de ce, baba a primit bacşiş de la îmbii, 
ei tinerii, s-au cununat după lege. Apoi traiu mămucă! Îngerii din cer, poate, 
vor fi ducând-o mai bine, că de, sunt la masa lui Dumnezeu, care le are de 
toate, om pământean, însă, tocmai ca ei nu putea s-o ducă, că nu era cu 

putință. 

Dar omul, când e fericit la vatra sa şi mai ales, dacă fericit este, că i-a 
dat Dumnezeu dar din cer, o nevăstuță mai pe sus decât toate nevestele, 
dacă-i şi frumoasă şi cu minte, şi înțeleaptă; dacă, este, zic, omul fericit şi 
astfel îi stau trebile pe-acasă, apoi nu e bine să se prea laude din gură. Asta 
n-o Zic eu dintâi. Oamenii sunt cam ai drăcuțului şi nu le prea place, când te 
văd fericit în toate. Au pățit-o mulţi şi-or mai păți-o. 

Tânărul nostru n-avea altă sămânță de vorbă, decât despre nevastă-sa, 
Că este aşa de frumoasă, harnică, înțeleaptă şi mai ales, că e atât de 
credincioasă, cum nici că s-a mai născut alta sub soare. 

La prietenul său îi venea nu ştiu cum atâta laudă, de altcum făcută pe 
dreptul, Însurat fiind şi el, nu-i plăcea, că ăsta-și tot laudă nevasta. 

~ „Apoi ce? Zice el într-un rând. Nevastă-ta-i muiere ca toate 
muierile; mai frumoasă decât toate, ce-i drept, dar în urmă şi-n capăt, tot 

- 82 - 


Grigore Sima - Poveşti 


numai muiere şi ea, vorba ceea: „Plete lungi şi minte scurtă”. Altcum nici că 
se poate. 

Cela, ba că nu! cesta ba că da! Ba că nu; și-i spune Sarsailă, că mai 
bine nu-mi vine să le zic, de fac prinsoare. Cine-a pierde, are să răspundă cu 
averea şi cu capul pe deasupra. 

— Ajunge, dacă-mi aduci semn de la nevastă-mea şi-mi spui, că ce pete 
sunt la ea pe piept. Ajunge atât. Eu de sară mi-oi face coada colac şi, sub 
cuvânt, că am te miri ce trebi grabnice, mă voi călăbăși de-acasă. Aga zice 
prietenul cu nevasta frumoasă. 

Cela, mai întâi de toate, se duce la baba ceea, bine știind el, că baba-i 
ochiul dracului. Îi dă, el ştie cât şi ce, ş-o câştigă pe a sa parte. 

După ce înserează bine, baba ia un mare lădoi în spinare şi uşdri către 
casa nevestei celei frumoase dimpreună cu cela. Poarta era încuiată, că 
bărbatul de astă-dată nu era acasă. Strigă baba, şi numai decât îi răspunde 
nevasta dinläuntru, că ce pofteşte. Și nevasta aceea era un suflet de om 
creştinesc şi bine-şi aducea aminte, că numai babei are de a-i mulțumi 
pentru fericirea în care se află ca acum. De aceea, când baba i-a zis, că are o 
ladă cu putinul ce ş-a agonisit şi ea, şi până de către ziuă, lipsind de-acasă, 
n-are cui s-o lase în grijă, suflet necăjit ce este; dacă Doamna... ! 

— O bucuros! Ei Saftă! Mergi deschide şi ajută la biata bătrână, că-i 
trudită săraca de ea! 

Tese Safta, deschide poarta şi duc lădoiul de-l așează tocmai în odaia, 
unde nevasta dormea. De sine se-nţelege, că încurcă lume era în lădoiu. 

Fiind aci vremea culcării, nevasta se roagă lui Dumnezeu ca s-o 
păzească de toate relele, se dezbracă punând mărgelele cele scumpe de 
grănat, chiar pe lădoi. Şi când s-a dezbrăcat ea, hoțul din lădoi lua bine 
seama, c-avea tăiată o spărtură cât pumnul în lădoiu. Când și-a dezbrăcat 
pieptăraşul cel cusut numai flori şi fluturi de aur de cel scump şi lamura 
argintului, nu știu ce face, că i se agaţă mâna ei dalbă de gura cămăşii şi 
arată un sân ca neaua cea curată, iar pe sân lucea soarele şi luna, încât vorba 
cântecului: 

„S-o vezi bade și să mori!” 

După ce se culcă, nevoiaşul naibii scoate mâna prin spărtură şi-i că 
mai pitulează cele mărgele. 

De către ziuă vine baba şi-şi duce iar lădoiul cu ajutorul Saftei. 

Trece prânzul mic, vine cel mare; trece ş-acela și vine amiaza, dar 
lucru nemaipomenit! Prietenul cu nevasta frumoasă nu vine acasă la 
mâncare. 


- 93 - 


Grigore Sima - Poveşti 


— Mare lucru! Cugetă nevasta. Am să merg să văd ce-i cu el. Astă 
noapte n-a dormit acasă, peste zi încă nu s-arată, omul acela are, ce are, 
trebuie să-l caut la corabie. 

Găteşte nişte plăcinte, ştiţi, ca nevasta tânără, ce are bărbat voinic și-i 
este drag, aluat puţin şi caş dulce cât de mult; după ce le pune într-o 
merindeață curată ca fulgul şi cusută cu flori, o ia către țărmul mării, 

Bărbatul ei într-aceea auzise şi ce nu trebuia să audă, pentru că era o 
minciună de cele mai cu coarne. În sfârşit vorbele rele uşor se cred, cu 
deosebire, dacă sunt despre neveste frumoase. 

— Ei, bărbăţele! frumos îţi şade; soarele a scăpătat de amiază şi tu ba să 
vii acasă! Hai de mâncă ceva bun, că ţi-am adus, şti, ce-ţi place ţie! 

— Taci muiere, că m-ai mâncat până dincolo! 

— Eu?? 

El nu mai zice nimic, iar ea aleargă la ei în corabie, să-i întrebe, ce are 
şi ce-l roade la inimă. 

De-abia a pus nevasta piciorul în corabie și bărbatul o dezleagă de la 
țărm şi-i dă drumul încătrău a bate vântul într-acolo să meargă, Şi bărbatul, 
pe când se depărta corabia cu nevasta, ce plângea și se jeluia ca omul ajuns 
în aşa mare nevoie, bărbatul, zic, sta pe corabia prietenului său de cruce, se 
uita și el cu duioasă inimă după ea, că era un odor de nevastă ca aceea, şi-o 
iubea din toată inima. 

— De-i fi nevinovată să te cute Dumnezeu, c-am cunoscut în tine un 
bun suflet de om până acum, de unde nu, în mare fie-ţi masul, că la grea 
nevoie m-ai adus! 

Astfel grăieşte bărbatul şi-l podidesc lacrimile ca pe un copil mic. lar 
prietenul său râdea în pumni, nici vorbă! Rea inimă de om. 

Precum vedeţi, bine a zis, cine-a zis, că „Prietenul îţi pune capul!” | 

Bărbatul ei pierzând prinsoarea, a dat celuia și case, şi corăbii, și bani 
şi tot ce-a avut. Cu capul a rămas, că şi cela, n-avea ce, cu două capuri. 

Tot ca în ziua de azi, era şi pe vremile acelea. Când omul nu mai avea 
nici un modru în lumea asta, se făcea ostaş împărătesc, şi omul nostru încă, 
ostaş s-a făcut. Avea el şi ceva învăţătură, umblase mult și mult a cuprins de 
ici, de colea, de aceea a fost primit cu braţe deschise. 

Au trecut zile şi-au trecut săptămâni şi nevasta tot pe luciul mării. Nu 
văzuse ea zăranie de om, fără numai cer şi apă şi altă nimic. 

Râuri de lacrimi a vărsat ea în zilele acelea, şi s-a rugat atât, de nici la 
o mânăstire mai altcum. Şi ruga ieșită din suflet curat străbate cerul ş-ajunge 
înaintea tronului dumnezeiesc. 


- 84- 


Grigore Sima - Poveşti 


Într-o zi vede în zare o altă corabie, ce venea ţintă spre ea. 

— Doamne mulțămescu-ți, că mai ocrotit! Zice ea. 

Sosesc ceia, dar ce să vezi? Nu erau oameni de înţeles, ci hoți de mare, 
ve fură şi jefuie tot, ce le cade în gheare; ei dar n-au venit cu gânduri bune. 

Fireşte, că pe corabie multe cele nu se găseau, tot ce era, era nevasta, 
dar le-a căzut tronc la inimă, și cu deosebire căpitanului. Dar nu ştiu cum se 
face, că suflând vântul tare, hoţii zăresc sânul alb al nevestei şi pe el soarele 
şi luna strălucind. 

-Nu e o ființă omenească, le zice căpitanul în şoaptă, e zâna mării; fiți 
cu minte băieți, că de unde nu, o păţim! Spre țărmure copii! Strigă el ca un 
leu, 

Prind flăcăii vâslele cu a le lor mâini vânjoase și, ajutați de vânt încă, 
despică marea ş-alunecă vasul, uşor ca săgeata. Nu mult le-au trebuit ş-au 
ajuns uscatul. Aci numai decât descarcă nevasta şi se fac nevăzuţi până în 
ziua de azi. 

lar aceasta îşi face trei cruci şi se ia încătrău o duc ochii. Și s-a dus, 
dus, multă lume împărăție ca Dumnezeu să ne ţie, că-i o dragă de poveste, 
cum n-a fost şi nici că este; într-un târziu ajunge la nişte curţi împărăteşti, 
unde a și intrat în slujbă. 

Ș-avea împăratul acela de fecior, om nu tufă, şi feciorul era de însurat. 

Erau în părțile acelea crai și împărați de toată mâna, aveau ei şi fete în 
păr, de-ți fugea ochii pe ele, şi ardeau toate după feciorul de împărat. Darce : 
folos? La feciorul de Împărat, moarte»-i trebuia, dar nevastă numai și numai . i 
cea întrată la ei în slujbă. Toată truda împăratului bătrân de a-l trage în altă | 
gazdă, a rămas iaca-aşa vorbe goale. Când e vorba de pornirile inimii, 
Dumnezeu poate, că trebuie să poată, de-al de noi însă, cărăm apă cu ciurul. 

S-a făcut un ospăț de să te tot miri şi dezmiri. 

Când a înţeles împăratul, că uite, pe pieptul noră-sa luceşte soarele şi 
luna, s-a dumerit de tot. Ba-i era dragă de s-o bage în sân! Da-i cinstea 
curtenii, o iubea împărăţia toată, ba-i mersese vestea peste nouă mări şi 
nouă ţări de frumoasă, de hamică şi de înțeleaptă. 

Când deodată numai ce se încinge un război pe moarte, pe viaţă. La 
niște crai vecini, te miri de ce le-a sărit ţandăra, şi se ridică măi, câtă frunză 
şi iarbă în contra împăratului. Acesta era c-un picior în groapă, sapa şi 
lopata, aceea o mai aștepta și el, că ş-a trăit traiul și ş-a mâncat mălaiul, de 
luptă, de mult trecuse alba dealui! Toată treaba era feciorul. 

Acesta-şi sărută nevasta, și plecă în fruntea unei cete de ostași tot unul 
ca unul. 


- 85. 


Grigore Sima - Poveşti 


Bate feciorul de împărat pe ceia de tot puzderii îi face. Ba intră chiar 
în ţara lor şi-și face mendrele cumu-i place lui. 

ntr-aceea nevasta lui face doi îngeri de copii, că altcum nu le poți 
zice, părul for fir de aur, pe frunte stele lucitoare, iar în mâini mere de. aur. 
Minunate lucruri pe vremile acelea! dragii moşului. 

Bătrânul n-are ce lucra, fără hai să dea de ştire la fecior, ca uite cu ce 
nepoței l-a dăruit noru-sa! Se pune şi scrie toate din fir în păr, şi după ce 
face scrisoarea, o dă la un ordinanț s-o ducă. Ordinanţul acela era o gură 
spartă. Pe cale, pe cine nu întâlnea acela nu afla, că el în ce trebi aleargă. 
Între alţii i-a scos lucrul cel rău în cale şi pe bărbatul cel dintâi al nevestei, 
căci acum era ostaș şi el. Acesta pricepea îndată, că ce cale-i pe vale şi vede, 
că noroc a avut, dar n-a avut minte. Ia cu vorba pe ordinant şi la un popas ca 
mai pitulează scrisoarea de unde era pusă, iar în locul ei pune alta de mâna 
ei făcută. Aici scris era, că nevasta a dat viață la doi căţei şi că e vrednică de 
toată urgia lumii. 

Când citeşte feciorul de împărat un lucru ca acela, fiori reci îl trec din 
creștet până în tălpi. Ei singur nu ştia ce să facă. 

Răspunde totuşi la tată-său, că la nevastă, deocamdată să-i dea bună 
pace, că acuma e buiguit de cap, l-au părăsit toate minţile, şi nu ştie nici el, 
ce să mai zică. Dă scrisoarea ia ordinanț și-i dă drumul, 

Dar cela iar i-a ținut calea, iar l-a momit cu vorbe şi i-a schimbat 
cartea. 

Aici scris era iarăşi, că la nevastă numai decât să-i taie mâinile de prin 
coate, să-i lege copii în spate şi să-i dea drumul; căci altcum, venind el, are 
să facă o minune de are să se mire lumea şi țara. 

Miră-să, ciudeşte-se bătrânul împărat şi nu putea să-și dea seama, că 
ce fel de năbădăi i-a apucat feciorul! Află şi nevasta şi se întristează rău de 
tot. se roagă însă ea însăși să-i taie mâinile şi să-i dea drumul, căci, până una 
alta, rămâne batăr cu o scânteie de viață. Face bătrânul întocmai pe tocmai, 
cum stă scris negru pe alb, în carte. 

Se duce nevasta şi se duce, duce, trei zile de-a rândul şi numai ce 
ajunge într-un codru uitat de toată lumea. Lasă că era amărâtă pentru cele 
mâini cioampe, jalea şi necazul ei însă, că nu poate lua jos copilașii să sugă, 
că-i crapă pieptul şi bieţii de ei ţipă de să le chiar plângi de milă. Numai 
Dumnezeu putea să ştie inima ei. 

Şi chiar lui Dumnezeu însuși i-a fost milă, ş-a lăsat să fie acolea pe loc 
nişte case frumoase, ca la ales crai. Intră nevasta în ele şi caută în toate 
părțile după stăpân dar stăpân nicăieri. Pe una din mese, află o scrisoare şi 

. 86- 


Grigore Sima - Poveşti 


dând să citească, vede, că acele case sunt un dar dumnezeiesc, pentru care 
nu putea să-i mulțumească îndeajuns. Caută ea în toate părțile şi în grajd 
află un murg, curat leu, paraleu de să întreci pasărea. Pe cal scrisoare era, 
şi-n ea sta scris, că ea să-şi bage mâinile în fântâna din mijlocul curții, că-i 
vor creşte pe loc. Aşa a şi fost. 

Darul lui Dumnezeu, dragii moşului, când stă să te-ajungă apoi să te 
ţii, că-ți vin toate strună, dar iarăși, Ajunge degetul lui cel mic, ca să fi bătut 
din cer până în pământ, 

Intr-aceea soseşte feciorul de împărat de ia război și văd că un om fără 
suflet le-a spart casa. Mai întâi de toate ordinanţul a mâncat o papară, de 
nici tu Sân-Petru, când i-a venit pofta să mâie la cimpoieriu peste noapte, 
nici el! Apoi se ia feciorul de împărat în lume să-şi caut nevasta şi copiii. 

Şi s-a dus el dus, până ce-a ajuns în cel codru. Fiind seară, trage la 
Casa ce-i era îndemână, şi se roagă ca să se poată odihni peste noapte, 

Doamna casei era o nevastă tânără, şi decât a lui mai frumoasă încă. 
Lui aşa i se părea, că de cunoscut nici vorbă! 

După ce se plângătuieşte el de-ajuns, după ce-şi blestemă ceasul în 
Care a plecat la război, că mai bine să fi prădat ei, dușmanii, țara toată, 
numai nevasta să-i fie rămas, cu un cuvânt, după ce se jeluieşte cât ştie ei, 
ea îşi desface sânul şi-i arată lucind soarele şi luna! Mai arată-i ea şi 
copilaşii ce dormeau duşi, în altă odaie, cu stelele lucitoare pe frunte și cu 
merele de aur în mâini. Apoi să fi văzut bucurie?! 

După ce s-au întors la bătrânul, acesta de voios ce era, i-a aşezat pe ei | 
în scaunul domniei şi ca domnitori noi, au făcut o petrecere, de s-a veselit 
toată lumea din țara aceea. 


De n-or fi murit şi azi trăiesc. 


Gr. Sima al lui lon 


87. 


Grigore Sima - Poveşti 


10. Petru Voinicul ! 
— Poveste — 


A fost odată, ca niciodată, un om şi-o muiere pârliți de săraci, încât sta 
să saie-n apă. Sufletul din oase, un bordei hârbuit sprijinit de patru tapi 
bătuți în pământ şi-un copilaş cu numele Petre, — atât aveau numai în lumea 
asta. 

Şi fiind că așa le-a fost dată, ca sărăcia să se țină de ei ca scaiul de 
oaie, ba să-ţi poată da înainte odată cu capul, 

Peste zi când părinţii erau la lucru, lui Petre ba să-i poată da ei mai 
mult, decât două roajbe de parale, — vază el cum a putut custa, că ei, mai 
mult nu pot! 

Aşa-feliu ţinut, Petre ştia mai toate zilele, că ce lucru mai poate să fie, 
şi foamea aceea, despre care bătrânii ne spun; — da! Avea Petre cunoştinţe 
întinse despre foamete, căci cu cele două parale numai, umbla rupt de 
foame de-i pocneau urechile și-i chiorăia pântecele ca la un lup hămesit, ce 
numai se leagănă umblând. 

Dar nu-i tot cum cugetă omul, ci cum dă Domnul! 

Petre, deşi crescut mai tot cu răbdări prăjite din mila cinstitei neaveri 
gătite, creştea, mă rog, se împuterea văzând cu ochii de-ţi era mai mare 
dragul să-l priveşti. Nu se găsea copil să-l taie în satul împăratului de Roșu, 
unde se născuse, nu nici unul; tocmai de aceia i-au născocit numele de 
Petre-Voinicul şi aşa a rămas până în ziua de azi şi va rămânea, cât a fi 
mălaiul în țară. 

Într-o zi copii satului, la joc fiind adunați, cum și de unde, nu se ştie, 
destul, că află un puiuț de şarpe. Şi, dacă află ei pe puiuţul de şarpe, se pun 
pe el cu ciomege, cu pietre că pe-aci să-l strucească, numai țică mică să fi 
mai dat. 

Lui Petre-Voinicul, se-nțelege, că era de faţă şi el, — i se face oarecum 
milă. 

— „Vă dau cele două parale, ce le am pe ziua de azi, nu stropşiți 
şarpele, ci mai bucuros daţi-mi-l mie! — zice el.” 


! Revista “Amicul poporului” Sibiu, 1889, pag. 45-57, 
m 88 x 


Grigore Sima - Poveşti 


— „Paralele vorbesc, răspund băieţii; — al tău să fie.” 

la Petre puiul cel de şarpe şi-l duce acasă, la bordei, unde îi face culcuş 
moale după cuptor şi-l pune să şadă acolo. 

— „Bun suflet de om ai Petre! — zice puiul cel de şarpe, n-am să uit de 
tine nici când, că de la mare nevoie m-ai scos. Griji numai să nu mă omoare 
foamea, că rău nu ţi-a părea, nu, niciodată.” 

Când colea seara, vin şi părinţii lui Petre-Voinicul de la lucru, de unde. 
duși fură, 

Să vedeți cum l-au spălat! Numai ce să-i scuture cojocul, de să-l usture 
pielea. | 

~ „Că tu risipeşti cele două parale pe nimica ceea, — că aduci în casă, 
ce s-a pomenit a fi mai prost sub soare şi mai urât, — că ne scoţi din bordei 
cu jigărăi, cum e și puiuțul cel de şarpe, că una că alta, — câte-n lună şi-n 
soare, toate i le plezneau în față, de să te ia de un gând nu altceva.” 

— „D-apoi, că dragi părinţii mei, nu mă cihăiți atâta, că mi-a pățit 
mintea şi mie. Să nu vă fie cu supărare, dar când mă văd singur cât e ziulica 
de mare, când nu dau cu ochii de nici o jigăranie, nici în bordei, nici afară în 
ogradă, îmi vine parcă să mă prăpădesc de urât, că vântul şi încă şuiera tot a 
pustiu şi sărăcie. Am cugetat în mintea mea că, cu puiuţul cel de şarpe are 
să-mi treacă vremea mai la modru, până când mi-a trece.” 

— „Apoi să fte de data asta şi voia ta, mai mult însă nu care cumva să te 
încumeți, că dai de-o straiță de draci!” 

N-a trecut două, până-n trei zile şi Petre-Voinicul iar aduce acasă, de 
data asta un mâţuş. 

— „La puiul ce! de mâţ, fă-i Petre culcuş îngrădit, sub vatră, că de unde 
nu mă înhaţă, cât zici! — îl sfătuieşte şarpele.” 

Aşa şi face el. 

Acum trăiau trei guri din cele două parale, că cu ai săi a scos-o Petre şi 
de astă dată la cale; — dar trai ca acela să nu aibă, vorba ceea, nici puiul cel 
de șarpe. . 

Mai trece două, mult trei zile şi Petre al nostru mai cumpără de la 
băieți un căţeluş tot cu două parale, şi pe acesta îl duce acasă şi-l pune la un 
loc potrivit, ca jigărăniile nu cumva să se încaiere, în lipsa lui. 

Fiindcă şi de astă dată a știut să îmblânzească mânia părinţilor a rămas 
ca să ducă lume dalbă patru guri la două parale. 


Unde unul n-are cu ce-şi pune gura la cale, rabdă uşor oricâţi ingi să 
fie. 


a 89- 


Grigore Sima - Poveşti 


În cele din urmă nu traiul alege ci felul. Dacă e de neam de aşa, apoi 
să-i țină tot cu plăcinte şi verze umplute şi-i vezi prin urechi de gras ce este; 
— altul cu cir şi lapte acru se face cum e mutul mai voinic. 

Trece cât trece şi jigărăniile lui Petre-Voinicul se fac toate mari. Puiul 
cel de șarpe era acum ca piciorul de gros şi numai îi sclipea pielea pe el; — 
puiul de mâț era ca un miel, iar cățelul se făcuse un dulău zdravăn, de să 
nu-i pese nici de lup; Petre un flăcău, de să-l tot priveşti. 

— „Ştii tu Petre şi stăpâne, că cine-s eu? — zice şarpele într-una din 
zile.” 

~ De unde!? 

— „Eu sunt puiul şi urmaşul în scaun la împăratul — șerpilor. Ai să mă 
duci la tată-meu acasă, că ţi-a răsplăti de îi fi bun câte zile vei avea. 

M-a ajuns dorul. Vezi de capătă un car cu boi şi-o bute ca să mergem, 
de merinde şi nutreţ să nu porți grijă.” 

Avea Petre-Voinicul un unchi în stare bună, la acela-şi avea toată 
nădejdea. Era însă tot cu inima îndoită, fiindcă bine ştia el că prietenul 
omului la vreme de nevoie e punguliţa şi sacul cu mălaiul şi spița neamului 
uşor se pierde, când lumea te ştie sărac lipit, — încât nu rămâne de cât a 
şaptea zamă din chisăliță. 

Ce-a fi să fie! — îşi zice Petre-Voinicul şi se ia la unchiul său acela. 

~ „M-aş ruga de dumneata, unchiule şi om de omenie, să-mi dai pe-o 
zi, pe două un car cu doi bouleni şi-o bute, c-aş avea o treabă de negustorie 
până la un loc. De mi-a fi scris, ca să am zile cu păcate, te miri cu ce-ţi voi 
răsplăti!” 

— „Acum îmi placi nepoate, zău îmi placi! Cine mişcă tot mai pişcă, 
cine şade, coada-i cade, vorba ceea, — şi eu nu doresc, decât să te văd înstărit 
și pe tine, — așa să trăiesc. Când ai voie, n-ai decât să vii, numai pagubă să 
nu-mi faci.” 

Cumu-i mâine dimineață Petre-Voinicul era la drum încotro îl 
îndreptase şarpele, ce se pitulase în bute. 

— „Când ţi-a fi foame, Petre, fie ție, fie la boi, — n-ai decât să-mi spui, 
mai departe, treaba mea este.” 

Unde simţea Petre că-l roade la baierele inimii ori vedea, că boii din 
jug încep a mâici, pe loc spunea la şarpe, iar acesta vrăjea acolea în drum, 
livadă cu iarbă moale cum e colia şi cu trifoi înflorit numai ciucuri, şi mese 
întinse cu mâncări şi beuturi alese, de să-ţi omori nevasta și copiii, de 
mâncat însă să nu le dai nici un pic. 


-90- 


Grigore Sima - Poveşti 


Şi, după ce merge Petre cu carul, merge zi de vară până în seară, cale 
lungă să-i ajungă, — soseşte departe de tot, ia un munte, mare Doamne, 
mare, — de nu s-a pomenit, fără numai în poveste un munte ca acela, Aici 
va înfundat calea, nu mai era încotro. 

— Acum să ştii Petre, c-am sosit la marginea împărăției tatălui meu, dar 
de ce are să urmeze tu să nu te sperii, că n-are să ți se întâmple chiar nimic. 
„ Una să ţi-o încrestezi bine! De la tatăl meu, orice răsplată i-ar da, tu să nu ` 
primeşti, fără numai inelul cu adimanturi, ce sub limbă-l are, numai pe acela. ` 
să-! ceri, că-i fi cald câtu-i trăi. : 

— Aşa voi face! răspunde Petre. 

În clipita aceea, numai ce se deschid munții aceia uriași şi se face, mă 
rog, o ţară ca aceea, de să te tot miri şi să te ciudeşti! broaștele erau cât 
vacile, brocătoii cât boii, — iar şerpii ca trunchiurile cele mari, — toate cele 
erau crescute ca în batjocură. Pe Petre-Voinicul însă nu l-a înfricat, cugeţi, 
că nu-i din lumea noastră. 

De la o vreme sosesc la mijloc de ţară, unde era durat satul împărătesc. 

Să fi văzut bucurie pe împăratul, când şi-a văzut feciorul! Sta să-şi iasă 
din piele de voie bună şi nu ştia nici el cu ce să-l omenească, cum să-l 
cuprindă, că-i era singurul odor şi urmaş în scaun, 

Și puiul de șarpe s-a dat de trei ori peste cap şi s-a făcut pe loc un tânăr 
flăcău, de să nu te mai saturi de a lui privire, 

Spune apoi, cum Petre-Voinicul l-a scăpat de moarte, cum l-a crescut 
din cele două parale aie sale, — cu un cuvânt, laudă ei purtarea celuia cu 
vorbe numai mursă și miere ca să înmoaie inima tată-său cum s-a putea mai 
bine. 

-- „Dragul meu tânăr voinic! Cu ce să te răsplătesc, că mi-ai făcut atâta 
bine? — Cere, că-ți dan comori nesfârşite, galbeni groși în dungă şi spor la 
pungă, — pietre nestemate și adimanturi, ce lucesc ca ochii de balaur, — cere 
un car de ele, — cere două, — cere nouă-zeci-şi-nouă, că-ţi dau Petre, îţi dau 
la bunătăți de să nu le afli rostul, — nici tu, nici neam de neamul tău.” 

Petre-Voinicul, când auzea de-al de astea, că parcă se învârte lumea cu 
el, îl apuca un fel de slăbie şi numai anevoie s-a putut hotărî să se ţină de 
vorbă. 

— „Să-mi dai înălțate împărate inelul cu adimanturi, ce-l ai sub limbă, 
că mi-a fi destul!” 

— „Aşi! de unde?! Ori-ce, dar inelul nu, odată cu capul nu! — răspunde 
împăratul. 


-91- 


Grigore Sima - Poveşti 


Cum vede Petre că împăratul mai presus de toate la inel ţine, cu atât 
mai tare stăruiește, că şi el numai de inel ar avea trebuință. 

— „Apoi, că de! inălţate împărate, eu sunt un băiet sărac, n-am decât 
sufletul din oase şi rău sunt deprins, de când mi-or crăpat ochii, — comorile, 
simţire că au să-mi piarză minţile, crescând în nevoi ca viermele în hirean. 
Dacă te vei îndura, bine de bine, — de unde nu, n-am încotro, scris mi-a fost 
se vede, să n-am parte de bine!” 

— „Dă-i tată inelul, dacă-l cere, că noi avem de la Dumnezeu de toate 
cele, dă-i zău aşa, că mult bine mi-a făcut.” 

Cu mare aia se înduplecă împăratul, dar se înduplecă totuşi şi dă lui 
Petre inelul. 

Când l-a scos de sub limbă şi i l-a întins a aflat una chiar de la baierile 
inimii, 

— „Poartă-l Petre cu pace, cum eu l-am purtat. Când îi avea trebuință 
de ceva suflă prin lumea lui, şi avea îndată orice i-ar dori inima ta, ca să 
ai.” 

Îşi ia apoi rămas bun şi pleacă la drum către lumea noastră. 

Nu ştiu cum, dar parcă de abia apuca să se vadă la largul și să cerce a 
inelului putere, Tocmai de aceea mâna pe boi, încât o țineau tot în fuga cea 
mare, şi numai spumă se făcuseră. 

Când s-a văzut ieşit din țara împăratului șerpilor, când a văzut că 
muntele se închide îndărătul său fără leac de urmă, numai decât s-a oprit a 
scos inelul de sub limbă şi-a suflat una în lumea lui, inima, dorindu-i să aibă 
tot ce poate să-i fie spre bine şi lui şi la boi. 

Să vezi minune! cum ai clipi o dată de două ori nu mai mult, şi se face 
o livadă cu iarba până în brâu şi mese întinse cu mâncări şi băuturi alese, de 
să-ţi lase gura apă, privindu-le; — nu le-am visa la noapte! 

Își pune Petre-Voinicul gura la cale, mănâncă şi bea cât îi ia pielea, dar 
bucatele tot au rămas numai înfrunţite, că erau multe de tot, de puteai să 
înoți în zamă. 

Apoi prinde boii, se-aruncă pe ceaglăui şi cea! şi hăis! pocnind din - 
bici, horind din frunză şi mai trăgând câte-o doină drăgălaşă de a le noastre, 
de dor şi de jale, încât clocoteau văiuşurile şi dealurile, pe unde trecea. 

Unde vrea acolo se oprea, la nimic nu mai ducea dorul. 


' ceaglău = ceaplău = (ceafă) = partea de deasupra jugului, ce vine în ceafa boului 
(D.L.R., Tom I, Partea a II-a, Bucureşti, 1914, pag. 249 
-92- 


Grigore Sima - Povești 


Sosind acasă, aşa pe când se îngâna ziua cu noaptea, — desprinde boii, 
suflă prin inel, şi-mi vrăjeşte un câmp cu iarbă verde cât e mai mare și iarăşi 
mese bogate cu mâncări și băuturi în feluri de chipuri, care de care mai 
frumoasă la privit şi mai bună la gustat. 

Se pune cu părinţi-i la mese şi ține-te gură, că s-a dus sărăcia, pe veci 
s-a dus. 

În sfârșit pentru omul în voie bună, toate ca toate dar drăguţii de lăutari 
nu pot lipsi. Petrecerea, fără ei, e un fel de pomană, nimic alta. 

Suflă una prin ine! şi iată, că-s aci şi lăutarii. Apoi ține-te copile! Tot 
satul s-a trezit in tărăboiul acela, însuşi împăratul şi nu putea să doarmă. 

Unchiul lui Petre-Voinicul, auzind, că uite cine-şi petrece, se face 
numai foc şi pară de necaz. 

— „Nepotul e salba dracului! îşi zice el în a sa minte. A bună seamă, 
boii mi-s duşi pe apă şi-acum ticăitul bate-n tălpi, paraua cea din urmă. Mă 
duc să văd!” 

Când la adecă, boii de abia se vedeau din iarbă şi se îngrăşaseră, mă 
rog, de nu era să-i cunoască, nici el, stăpânul lor. far la mulțimea meselor 
Petre cu ai săi vecini, ce se adunaseră în pripă, duceau zile albe. 

— „Pofteşte unchiule la chef și voie bună, că tot mai e de la Dumnezeu 
numai sănătate şi zile să avem.” 

— „Trageţi măi una de pe Tâmave, în cinstea unchiului şi-a celorlalte 
tudenii adunate.” : 

Ştiut să fie adică şi din partea domniilor voastre, că acum fiecare ţinea | 
să treacă de rudă cu Petre-Voinicul; — care dinspre mamă, care dinspre tată, 
moş şi strămoş; — până la moș Adam se urmărea spiţa neamului. în bezna 
vremilor trecute fiecine ştia să afle vreun capăt de fir, de care să-şi anine 
dorita-i înrudire. 

Aşa era și pe vremile acelea! Când îs la bine, toţi sunt cu mine, — când 
îs la rău m'aflu singur eu. Asta bine-o ştia şi Petre-Voinicul. 

Colea către miez de noapte, rămân cei ai casei, lumea se împrăştie 
Cineși la ale sale, că făcuseră foale ca văduvele. 

Suflă Petre prin lumea inelului şi pier toate ca prin farmec, — nu 
rămâne decât bordeiul hârbuit cu vechii săi locuitori; — bine înțeles, că 
mâţul şi cânele erau încă tot în ființă ca vechi tovarăşi şi buni prieteni ai lui 
Petre-Voinicul. 

Cum sta Petre așa întins pe laiţă şi se trudea cu somnul, ce-i vine lui în 
minte să facă? 


-93- 


Grigore Sima - Poveşti 


— Da! Ca ale împăratului voi să am nişte curți, nici mai mult nici mai 
puţin, fără curat aşa! — asta i-a trăsnit prin minte. 

Scoate inelul şi suflă una prin lumea lui. S-au ridicat curţi, nu cum să 
fie, fără tocmai ca ale împăratului de Roşu ce locuia în satul acela. 

Dimineaţa, când lumea se scormoneşte, oamenii nu puteau să-şi creadă 
ochilor! Curțile lui Petre-Voinicul semănau cu aie împăratului ca două 
picături de apă. Cum s-a putut şi de unde? — nu ştia nimeni să-şi dea seama. 

Unul din curteni merge la împăratul şi-i zice: 

— „Graţie capului meu!” 

— „Graţie fătul meu!” 

„Dar să iasă înălțimea voastră să vadă, ce case şi-a durat 
Petre-Voinicul, ca ou cu ou seamănă cu cele împărăteşti. Acestea şi ale lui 
sunt cele mai cu zărează în satul întreg.” 

Drept răsplată, nevrând să creadă netoții de acele, împăratul îi ca mai 
şterge o palmă de cele moţate. 

Aşa a păţit-o şi-al doilea curtean, numai la cuvântul celui de-ai treilea 
s-a îndurat să iasă afară. 

Nici vorbă! A rămas cu gura căscată. 

Trimite numaidecât soi să-l cheme încoa. 

Petre-Voinicul merge la curţile lui Roşu împărat, dar nu chitit ci în 
straiele sale de toate zilele. 

— „Apoi de! — zice împăratul — de unde ţi-ai Inat tu nişte case atât de 
minunate, încât numai ale mele mai sunt așa?” 

— M-a întâlnit norocul în cale Înălțate împărate şi se vede, că într-un 
ceas bun! — răspunde cela. 

— „Bine Petre! Tu ştii, că eu am o fată ca ruptă din soare, singurul meu 
copil şi urmaş în scaun, ai mâine că-s încărcat de ani şi nins pe cap, cum 
bine mă vezi. De-mi faci pe mâine dimineață pod de-aramă de la curțile 
mele, până la ale tale, îți dau fata de nevastă şi deocamdată jumătate din 
împărăție. De unde nu, nu-ţi mai stă capul, unde-ți stă, ci-ti stă capul la 
picioare și picioarele la cap. — M-ai înţeles?” 

— Da! Te-am înțeles şi voi face. 

Cum e mâne, când se mijeşte de ziuă, podul era gata, că 
Petre-Voinicul suflase una în lumea inelului, a fost destul atât. 

Împăratul a fost mulțumit dar nu îndeajuns. Lasă să cheme iar pe 
Petre-Voinicul, care de astă dată s-a înfățișat în sclipicioase straie de aramă. 

~ „Ştii una Petre? începi să-mi placi, dar ca să fii ginere la împăratul de 
Roșu, se cere încă ceva. Pe mâine să-mi durezi un al doilea pod întocmai pe 

94 - 


Grigore Sima - Poveşti 


tocmai cu cel de aramă numai cât de argint să fie, Aitcum nu-ți stă capul, 
unde-ţi stă.” 

Vom cerca înălțate împărate, vom cerca! — răspunde Petre-Voinicul. 

Cum e mâine, când se mijeşte de ziuă, podul era gata și ceia în straie 
lucitoare de limpede argint s-a înfățișat înaintea feţei împăratului de Roşu. 

Dar nici de data asta împăratul n-a fost pe deplin mulțumit, ci a trebuit 
gela să-i ridice şi un pod de aur alături cu celelalte, ceea ce Petre-Voinicul a 
și făcut, înfățișându-se de astă dată în lucitoare haine de aur înaintea feței 
Împărăteşti. 

Acum a câpătat mâna fetei şi au făcut un ospăț ca acela, de le chiorăia 
pântecele de sătui ce erau, când s-au ucis atâtea laviţe şi scaune, încât 
Doamne apără. 

N-a trecut mult timp la mijloc şi împăratul de Roșu şi-a dat pielea 
popii, rămânând în scaunu-i Petre-Voinicul. 

Dar în lumea aceasta nimic nu e statornic, cu deosebire însă nevestele 
ceva mai curățele sunt schimbăcioase ca luna lui Marţi. 

Fata lui Roșu-împărat, acum nevasta lui Petre-Voinicul, fiind singură 
la părinți a fost crescută îmboţită de tot. 

La început, nici vorbă, drag îi era bărbăţelul ca lumina ochilor şi avea 
de cine să-i fie drag, — mai trecând însă vreme și timp, apucă pe căi rătăcite 
şi s-a mântuit cu dragostea. Căuta chip ca să răpună capul bărbatului. S-au 
mai întâmplat de acestea. 

Cu momeli şi vorbe linse şi prelinse, caută ea să afle în ce poate să 
stea puterea soțu-so. Dar Petre-Voinicul se ținea tare, de unde să vrea el să-i 
descopere. 

Văzând hoaţa de nevastă, că mai bine nu-mi vine să-i zic, — văzând că 
nu merge, o ia pe coarda jăluirii: C-aşa sunteţi voi bărbaţii, lucraţi tot pe sub 
mână, pe bietele muieri nu le socoti-ţi întru nimic, numai vă faceţi râs de ele 
şi batjocură, făcând întotdeauna cum vă taie capul, fără să le descoperiți o 
taină şi lor, c-atâta nu-i mult, Apoi mai zi Petre, că mă ai dragă, cum te lauzi 
mereu, mai zi; — nebun cine te crede. 

Aşa azi, aşa mâne, în sfârşit aşa, în toate zilele, până Petre dă a se 
înmuia! Încolo, până aluneci mai dintru întâi e greu, de-aici încolo merge 
treaba strună, Așa a fost şi tot așa are să rămână până-i cerul şi pământul. 

Destul, că peste câteva zile nu numai, că nevasta știa în ce-i stau 
puterile lui Petre-Voinicul, dar chiar şi inelul era la ea. 

Prost lucru dar ce să te faci? 


-95- 


Grigore Sima - Poveşti 


Acum ştiindu-se la largul ei, suflă una prin lumea inelului şi-şi zice că 
ea cu drăguțul ce-l are, să-și aibă curţi la mijloc de mare, — cele ale 
bârbatu-so să se adăvăsească rămânând selişte“ în locul lor, — iar însuşi 
Petre-Voinicul, să fie dus cu nepusă masă, în ţara Vavilonului, acolo să fie 
zidit pogan până subsuori, încât nici să moară nici să custe, numai să 
tânjească, vai de el. Aşa a și fost clipita aceea, aşa avea să rămână până în 
ziua de azi, dacă nu erau la mijloc jigărăile lui Petre-Voinicul, cânele și 
mâţul. 

Cum s-au văzut aceştia singuri rămași fără stăpân și duceau trei ca 
acela ajunși la aşa nevoie, se înţeleg împreună ca să-şi ia lumea în cap şi să 
nu se oprească până nu vor da de urma stăpânului lor, 

Zic şi hai la drum şi du-te, du-te picioare bătute multă lume, împărăție 
ca Dumnezeu să ne ţie, că-i o dragă de poveste cum n-a fost şi nici că este; — 
de la o vreme ajung curat în țara şoarecilor. 

Ca trăsnet din senin se lățeşte ştirea, că uite, duşmanul de moarte al 
neamului şorecăresc a trecut graniţa, însoțit de un dulău cât ţi-i mai mare. 
Acum s-a mântuit cu noi, — îşi zicea fiecare. 

Se adună de loc [a înțeles, că ce au de-a face, dacă e vorba să rămână 
cu spaima numai! 

— „Să trimitem solie la ei, ca să-i întâmpine cu pâine şi sare şi să le zică 
un „Bine ați venit!” cu buna da de o scoatem la cale” — le zice un şoarece 
bătrân, trecut se vede, prin multe nevoi. iar până atunci, fiecare din noi, să 
caute a-şi face gaură de ascuns în inima pământului şi să-și acopere cojocul 
până-l are. 

De-atunci a intrat frica de mât în neamul şoricesc, — de atunci se 
pitulează și numai sub scutul întunericului nopții cutează să iasă, târâş, 
grăpiş, şi să-şi vadă de ale traiului. Mai mincinos cine nu crede! 

Mâţul şi cânele au primit solia şoricească cu toată bunăvoința și 
cinstea și i-au încredinţat, că nimic n-are să li se întâmple, îndată ce îi vor 
îndrepta, ca să afle starea și aflarea atât a lui Petre-Voinicul, cât şi a nevestei 
sale. 

Şoarecele cel sfătos a spus, cum nevasta e cu drăguțu-so la mijloc de 
mare în curți numai limpede argint şi lamura aurului, iar Petre-Voinicul e 
zidit până subsuori, departe în țara Vavilonului, nici nu moare, nici nu 


* Selişte va să zică în graiul Moților, loc acum pustiu, unde mai înainte fuseseră case și 
mâietori (supraedificate). 
. 96 - 


Grigore Sima - Poveşti 


trăieşte, de abia e cald în gură şi de nu se vor grăbi azi, mâne o să-şi închidă : 


ochii. 
— Şi încotro avem să purcedem? — întreabă ceia. 


— Am să via însumi cu capul, altcum n-o scoateţi la cale, nici să staţi în . 


gteştet, — le răspunde şoarecele cel sfătos. 


Apoi iar la drum și hai, şi hai, picioare bătute, zi de vară până-n seară, i | 
dale lungă să le-ajungă, — încotro îi îndrepta şoarecele, De la o vreme sosesc : 


in marginea mării. 


_— „Vouă inelul vă trebuie, mai întâi şi mai întâi inelul, le zice șoarecele $; 
Iarăşi. Fără el în țara Vavilonului n-aveţi ce căuta. Să chibzuim, cum să . 
ajungem noi la curţile din mijlocul mării?! Tu câne știi să înoți frunte de | 
bine; tu dar ai să ne treci şi pe noi, Mâţul s-a sui la tine în spate, eu iarăși la | 


mát şi-apoi dă din labe, dacă-ţi iubeşti stăpânul.” 
Aşa şi fac! 


După ce înoată câinele tocmai cât trebuieşte ajung ei la curțile cele şi : 


se opresc lângă un stâlp, de care cânele se ține cu labele dinainte. 

— „Tu câne ai să ne aştepţi aici; — eu cu fârtatul ne urcăm pe stâlp în 
sus și trebuie să străbatem cumva până în locuinţa nevestei şi să-i ștergem 
inelul”, — zice şoarecele. 

Cu chiu, cu vai, nici vorbă ajung ei sus în curte, — dar cum să se 
furişeze în casă chiar şi cum să pituleze inelul de la ceea de sub limbă?! 

Vezi asta e asta! 

— „Tu mâţule, îndată ce înserează, te urcă în pod și te coboară frumuşei 
pe hom până în casă, eu, care, cum mă vezi, sunt numai semi, m-oi strecura 
prin careva crăpătură, de asta să ne porți grijă. Să vedeți însă că atunci, când 
împărăteasa va strănuta şi-a scăpa jos inelul, tu numaidecât să-l ștergi și 
să-ți iei tălpăşița. 


Acum era seară şi ceia s-au fost culcat, pe când mâțul şi șoarecele stau '] 
pitulați prin cele unghiere. Pe când durimeau duşi, şoarecele se urcă în pat la : 
ei, iar mâţul sta la mijloc de casă cu ochii în patru, în neastâmpăr, că ce şi :! 


cum are să fie, 


Uşure! cum este, şoarece se pune la nevastă pe piept şi începe s-o : 
bâzâie cu cada la nas, şi-o tot bâzâie până-i vine strănutul. şi dacă-i vine : 
strănutul, câfneşte, rogu-vă, de să i se rupă băierile pieptului, nu altceva, iar : 


inelul sare cât colo prin casă. Mâţul numaidecât îl umflă, uşdri pe horn cu el $ 


şi ba să se oprească el pân la câne. Curând după aceea a sosit şi şoarecele. $ : 


Acum la drum tot cum veniseră. 


-97- 


EERENS EE LERET NI 


LELE PILE) 


PESTI 


Grigore Sima - Poveşti 


— „Să-mi dai inelul mie zice şoarecele câtre mâț, nu care cumva să faci 
o nefăcută, să uiţi de tine şi să scapi inelul în apă.” 

Mâţui de unde să vrea! 

Cum mergeau ei așa claie pe grămadă, iată că alăturea trece un peşte 
cât e mai mare. Mâţul nici una, nici două, îi sare-n spinare, uită de sine şi de 
şoarece, că-l are în -spate, scăpă inelul în mare, de unde pofteşte şi-l scoate 
dacă poți. 

— „Firea-i a lui Sărsăilă, să fii, tu şi întreg neamul tău, — zice câinele 
plin de mânie — dacă ne-ai adus până la atât.! Hai frate şoarece! Urcă-mi-te 
în spate, lasă-i focului pe ticăitul cel de mâţ, aici să-i fie masul, dacă nu te-a 
ascultat.” 

N-a mai ieșit mânia aceea din neamul câinilor până în ziua de azi și 
oricare din ei, unde poate să pună laba pe mâţ, îl flocăie de se trece de 
glumă! 

Ajunşi la țărmure tute-trii, şi mâțul, că nevoia l-a făcut să dea din labe, 
dacă nu şi a urât zilele, — stau acum puşi pe gânduri, ce să ştie ei face? 

Cum stau ei aşa buiguiţi' de cap, iată, că s-apropie nişte pescari. 

Şoarecele numai decât cunoaște peştele după care se aruncase mâţui, şi 
ştia bine, că numai acela a putut să înghită inelul. 

— Mâţul e de vină, el are să şteargă peștele, altcum cojocul lui are s-o 
simtă! — judecată scurtă, judecată dreaptă, ieşea din cap câinesc. 

Până să umble pescarii încoace și încolo, mâţul se trage cătineluț pe 
pântece şi ca mai înhaţă cel peşte. 

Şi într-adevăr, că inelul în el s-a aflat. 

Acum hai către țara Vavilonuiui și du-te! şi du-te tot într-un răsufiu 
până ce sosesc. 

Petre-Voinicul era numai, numai să-şi dea sufletul, atât de mult 
slâbise. Abia și-a putut ridica genele să vadă cele jigărăi — Ţineţi-mi inelul 
la gură! — zice el mai mult în şoaptă. 

Cum a suflat în el şi a gândit, că ce doreşte, numaidecât zidul se pierde 
fără leac de urmă şi în locu-i se fac mese întinse cu mâncări şi beuturi 
anume pentru bolnavi ce dau a se înciripa. 

Curând a prins la puteri şi se simțea, parcă întinerit. 

Şoarecele s-a dus în treabă-şi şi dus este până în ziua de azi, iar câinele 
şi mâțul au rămas cu Petre-Voinicul, tot ciudoși însă precum îi ştim, din 


 buigui = băigui = a vorbi alandala, a spune lucruri fără rost, a grăi zăpăcit. 
-98 -~ 


E ai Ai o 


Grigore Sima - Poveşti 


pricina inelului şi traiul lor a fost și va fi, cel a lui ochiul cu aiul, — vorba ` 
ceca: „De iertat calea, valea, ~ de uitat însă cu neputinţă este." 5 
Văzându-se acum Petre-Voinicul împuterit cum se cade şi încă mai ` 
altcum ca înainte vreme, — suflă una bună prin lumea inelului şi-şi doreşte ` 
să fie iar la curțile sale, în traiul ce fusese odată. Aşa a şi fost cât ai da o 
dată cu amnarul. 4 
Şi mai văzându-se odată Petre-Voinicul la el acasă, mai suflă odată ` 
prin lumea inelului şi-şi dorește, ca draga lui nevastă să fie şi ea de faţă, S 
împreună cu drăguțu-său, pentru care era să-i pună capul. : 
Iarăşi cât ai da odată cu amnarul şi treaba se face, 
— „Acum drag paloşul meu! fă tu judecată dreaptă între noi. De voi fi : 
eu de vină, eu s-o pat, de-a fi ea, să tragă într-însa, suflet păgân, ce este.” f 
Şi paloşul a făcut tot mici hosdrele şi pe nevastă și pe drăguțu-so, că de : 
atât i-au aflat vrednici. 7 
Petre şi-a luat apoi nevastă alta, de neam de rând, dar frumoasă ca “ 
ruptă din soare şi care l-a iubit din toată inima. Despre ospățul lor se spune, -] 
că tărăboi mai mare, n-a mai fost de când e lumea. Cânii, că-s câni și ; 
umblau cu colaci în coadă. 
Apoi au dus un trai ca acela şi duc şi azi de n-or fi murit. 


Mă urcai pe-o şea 
Şi v-o spusei așa 


Gr. Sima al lui fon i 


99 


Grigore Sima - Poveşti 


11. Cenuşotea ! 
— Poveste — 


A fost odată pe când era lupul căţel şi Cheșa vițăl, — a fost într-o țară 
departe un om tocmai putred de bogat. Bun a trebuit să fie Dumnezeu şi 
drag, că averile lui, nu altceva făr' le vedeai crescând. Toate-i mergeau 
strună şi ca să fie pe deplin fericit un lucru-i mai lipsea. 

Avea adică el, omul cel bogat, o bucată de pământ, care nici el nu mai 
ţinea minte, de când nu i-a adus nici tu un spic de grâu, c-atâta nu-i mult. Il 
îngrăşa, cum știa el mai bine, îl lucra ca pe o cânepiște, semăna grâul cel 
mai varoş?, punea străji cu ziuă cu noapte, — dar toate-n zadar, că tocmai pe 
când da holda să înspice, veneau noaptea niște cai ce nu mai aveau saț, ş-o 
păşteau. Nu rămâneau fără cotoarele, Aşa-n toți anii şi nu era chip de-ai 
prinde, că toate străjile, să fi fost, câte şi mai câte și tot trebuiau să fie furate 
de somn şi încă tocmai, când n-ar fi trebuit. 

Omul cel bogat mai avea şi trei feciori, aș zice: ca trei lei paralei, dar 
nu se potriveşte. Că să vedeţi dumneavoastră! Pe când pe cei doi mai mari, 
nu-i mai slăbeau din „puiul mame!” şi „dragul tatei” cel mai mic era socotit 
drept lamă-mamă și mut în dungi, pot zice, de aceea locul lui, cât e lumea şi 
pământul, tot pe vatră în cenuşă, de aici „Cenuşoică” i-a rămas numele până 
in ziua de azi și i-a rămânea cât a fi mălai în țară! 

Le intră şi celor trei feciori în cap, să-şi cerce norocul cu păzitul 
holdei, că da de cumva?! 

n seara dintâi merge cel mai mare. El, ca să-i sară somnul, face-un 
drăguţ de foc, de să frigi un bou. 

De unde drac! În dogoarea căldurii, numai ce-l taie un pui de somn, de 
să-l poţi duce cu așternut cu tot, pe bietul voinic! Dimineaţa vede că tocmai 
a treia parte din holdă, e mistuită. Se duce ruşinat acasă şi spune, ce-a fost şi 
cum a fost. 

În noaptea a doua s-a dus fratele mijlociu şi-l mistuia dorința, doar 
dovedeşte pe cela! 


' Revista „Amicul Poporului” — Sibiu, 1890, pag. 56-60 
? Grâu varoş = grâu roş la față 
- 100 - 


Grigore Sima - Poveşti 


Nici c-o mangură! nu i-a umblat mai bine! 

A venit vremea lui caută Nan iapa şi el călare pe ea, — după cum știți 
că era socotit Cenuşotcă. 

El ajungând la holdă, nu face nici foc, nici alt-ceva, fă se urcă drept în 
părul pădureț, ce era sădit cam la mijlocul holdei şi unde lucrătorii aveau 
obicei de-a mânca de-amiază ş-a mai odihni niţel, când zăduful e prea 
înăbuşitor. 

Aci de unde să poată el aţipi vre-oleacă?! Când îl înghimpa un spine, 
Gând altul, — apoi şi vântul trăgea cu grosul, de bine trebuia să se țină, ca să 
nu-și piardă cumpătul și să se pomenească jos cu capul ori cu coastele 
frânte. — Precum vedeți Cenuşotcă avea cap, numai cât vorba ceea;„în sacul 
legat nu şti nimeni ce-i băgat”. 

Pe când cocoşii, în limba lor, vesteau, că-i miezul nopții, şi ei o ştiu 
aceasta, c-aşa li-i firea, numai ce-mi vin de undeva trei cai, care mai de 
care! Şi după ce fac foale, hai la părul pădureţ să se mai şi scarpine! 

Cenușotcă, fără zgomot, ca mâţul, se coboară, coboară și zup! pe-un 
cal ce era mai la îndemână. Caii fuga-n ruptul capului, dar cela încă se ține! 

n cele din urmă se opresc şi stau molcom și caii aceia. Şi cel pe care era 
Cenușotcă, dă a grăi, să le dea pace ca să meargă-n treabă-și, că sunt unui al 
lunii, altul al soarelui, şi al treilea al vântului. Le-ar cădea obrajii de ruşine, 
când s-ar şti, că ei tocmai aşa au păţit-o. În schimb are să primească trei 
frâne, pe care numai să le scuture şi ei vor alerga să-i dea orice ajutor, la 
vreme de nevoie. | | 

Cenușotcă bun bucuros s-a învoit și frânele le-a îngropat la țâțâna 
porţii. Apoi iar s-a pus în tăciuni, că acolo i-a fost locul. 

S-a-ntâmplat de împăratul țării aceleia în care trăia şi omul cel bogat, 
avea o fată numai și nici un alt copil la uşa sa. Şi fata era atât de frumoasă, 
de pereche n-ai fi putut să-i afli, lumea toată, cu opinci de fier şi toiag de 
otel s-o fi umblat. 

Într-o zi pe când toţi erau duşi de acasă o răpește o pajură măiastră, ş-o 
duce drept în cuibul său, făcut pe vârful unui arbore, ce atingea bolta 
cerului. 

A dat împăratul de ştire, că cine-a coborâ-o, capătă jumătate din 
împărăție şi mâna ei. 

Câţi feciori de crai și împărați, toţi ş-au cercat puterile, dar de-a fitea, 
că toată a lor opintire a fost zadarnică. 


! mangură = fărâmă, bucăţică, strop (D.L.R., Tom VI, Bucureşti, 1965, pag. 872). 
a i = 


Grigore Sima - Poveşti 


Într-o zi şi feciorii omului celui bogat, s-au hotărât să facă ceva. 

Laolaltă n-au putut să meargă până la cetatea împărătească, unde era 
arborele cela, că cei mari erau mai țanțoşi şi de Cenuşcotă, le era ruşine, — 
de aceea numai singuri au plecat. 

Cenuşcotă, cum s-a văzut singur, merge la țâțâna porţii și scutură frâul 
cel de aramă. Nu vă pot spune, cât de iute-a fost aci calul lunii, cu un rând 
de haine de aramă pentru Cenuşcotă. 

Se-mbrăcă el şi suindu-se pe spatele murgului, merge tot în buiestru. 

Când a sosit la arborele pajurei, deși puteai călca de pe om pe om, toți 
i-au făcut loc, şi se-nchiolbau la el, că ce fel de ființă omenească poate să 
fie, voinic cum este. 

Calul, deşi pinteni a căpătat din greul, mai sus de tulpina arborelui nu 
l-a putut ridica. Numai atâta putere avea și el. 

Se lăsă deci jos şi plecă dincotro a venit, 

lar Cenușotcă, punând frâul la locul său, se trage în tăciuni. 

Venind şi cei doi fraţi mai mari acasă, n-au vorbe să povestească, ce 
voinic s-a arătat, îmbrăcat numai în aramă şi pe cal mai iute, de cum a văzut 
cineva. 

Cenuşotcă spune, că l-a văzut şi el de pe vârful cotețului. A fost destul 
atât, ca ceia să spargă cotețul. 

A doua zi iar s-au dus cu toţii să vadă minune de om ca acela, despre 
care se făcuse atâta sfară! Cenuşcotă a rămas să grijească de câte ceva, că 
sunt şi oameni răi, care văzând ceva, că-i pus rău, ei pun bine. 

Când a crezut că-i bine, a ieşit din tăciuni şi s-a dus la țâţâna porţii, 
punând mai întâi un lemn în retezul ușii de la tindă, semn că nu-i nime 
acasă, 

Îndată ce-a scuturat frâul cel de argint, s-a arătat un cal, care era 
tocmai ai soarelui, — având pe spinare şi-un rând de haine, tot numai din 


argint făcute. Cenuşotcă se-mbracă și se duce. 


Când a sosit la arborele pajurei, dă pinteni calului, dar mai sus de 
jumătate nu s-a putut înălța. 

Lumea era înmărmurită de cele ce vedea, iar Cenuşotcă s-a întors 
înapoi şi s-a pus unde-i era locul. 

Venind ai lor şi dând povesti ce şi cum a fost, tot de feciorul de 
împărat, îmbrăcat în haine de argint, era vorba, — Cenuşotcă spune, că l-a 
văzut şi el de pe vârful şurii. 

„A fost destul atât, ca şura să fie asemuită pământului. 


- 192 - 


Grigore Sima - Poveşti 


A treia zi, Cenuşotcă e îmbrăcat în straie de aur şi călare pe murgul 
vântului. 

Mulțimea face, ce poate şi-i deschide-o cărăruşă. Împăratul încă era 
p-acolea cu toată curtea, — asta se-nţelege. 

Cum se opintește calul, odată, de două ori, îndată străbate până chiar 
unde-a trebuit. Fata împăratului avea pe cap o cunună de aur cu pietre 
scumpe împodobită, care-i încingea capul, încât Doamne apără! 

Ea se desfăta cu tot felul de scumpeturi și lucruri alese, cum numai ia 
pajură se găsesc, aiurea nici să crapi. 

Cenuşotcă îi ia cununa de pe cap şi-o aşează pe al său, acoperind-o jar 
cu pălăria ce-o avea, După aceea mi-o apucă frumușeluţ în braţe şi jos cu ea 
drept înaintea feței împărătești. N-a zăbovit nici batăr atât, ca să poată primi 
un multam, — fär s-a făcut apă, cugeţi că l-a înghițit pământul. 

Zic că, de era pajura acasă, nu era putință, să meargă toate aşa neted, 
cum au mers. 

Și-mpăratul era nedumerit, că tânărul aşa de puţin ţine la dânsa, dar 
apoi fata săraca! E nu mai avea somn nici astâmpăr! Se zvârcolea ca şarpele 
şi nu mai ştia, ce să se ştie face?! Tânărul era ca tras prin inel iar ea-n 
floarea vieţii, — cum e mândra mai drăguță, — n-ar fi de deochi. 

Când împăratul a văzut, că nici într-un chip nu poate da de urma 
binefăcătorului său, — a dat cuvânt să cerceteze toată casa și tot bordeiul, ce 
ge găsește în împărăţia sa. La cine vor afla cununa spusă de fată, să-l aducă, 
+ fie şi pe sus, dacă alt-cum nu se poate. | 
Spun ce-i însărcinaţi cu treaba asta, că n-a rămas ungheț necondrobăit 
de ei, — dar” să afle ceva nici poveste! Singur Cenuşotcă, mutul omului celui 
bogat mai este ne cercetat, pe el I-au lăsat în banii cei răi că-i neblesnic 
focului să-i fie. 

Dar împăratul ştiind, că lumea-i cum se vede, iar oamenii sunt aşa 
cum sunt, dar nu cum se văd a fi, — a trimis şi la Cenuşotcă. 

Când cela ş-a luat pălăria de pe cap, toată casa s-a umplut de-o 
strălucire mai alt-cum, de cât al soarelui. 

Îmbrăcat în hainele, cele de aur și cu cununa pe ca, s-au dus la 
împăratul. 

Apoi chef şi voie bună, de s-a dus veste. Eu am fost vornic și strigam 
cinstea la masă, — de aceea m-au şi dăruit c-o oală spartă şi vă spusei 
povestea toată, — iar ei, de n-or murit, trăiesc şi azi, zău de nu! 


Gr. Sima al lui ion 
- 193 - 


Grigore Sima - Poveşti 


12. Copilul de pescar ! 
— Poveste — 


„De unde nu faci foc nu iese fum”. Aşa-i şi cu poveştile; — de n-ar fi 
fost nu s-ar mai povesti, pân'un purice ar plesni. 

A trebuit dar să fie un împărat, carele n-avea decât un fecioraș, încât 
pentru copii. Drag îl avea de l-ar fi băgat în sân, că băiatul era drumbeleu, 
frumos şi sănătos ca mărul. Într-o zi răpit împăratul, de vorbele aşezate şi 
pline de isteţime ale copilului — îl ia gura pe dinainte şi zice că făcându-se 
mare i-a da tot ce-o cere, numai să fie totdeauna bunuţ. 

Zilele, ca de obicei, ele tac şi trec aşa că împăratul se pomeneşte 
numai că el trebuie să se îngrijească de ospăț, că băiețoiului prea-i plăcea să 
stea de vorbă cu de-ale cu catrinţă. 

Și la împărați nu merge treaba ca la noi cești mititei cari ne mai tocim 
cele picioare, până când putem face seamă să ne legăm capul. 

Ei au din ce și cu ce, să știu ce pot şi de aceea uşor se află la vorbă. De 
aceea şi împăratul de care vă este vorba, scurtă vreme şi cugetul îi era 
împlinit. 

Nu veţi fi uitat doar, că n-aveţi numai aşa capete, că împăratul a fost 
zis O vorbă, când feciorul îi era mic încă. 

„Gura zice vântul duce” — la unii oameni. La împărați aşa ceva nu 
merge, că nu se potrivește. De aceea şi împăratul acela n-a zis altceva decât 
„Aşa să fie”, când feciorul i-a cerut o luncă frumoasă și mare, de pe sub 
soare nu putea să aibă soaţă nici într-o privință. 

Aci şi-a făcut ei feciorul nişte curți de tăia pe ale tată-său. Erau atâtea 
încăperi câte căsulii pe un fagure. Aşa el în toate nu putea să şadă. 

Goale ca să nu rămână, și-a adus aminte de mişei şi de golani şi din 
toată plasa, a faurilor, a măsarilor, a strungarilor, a cojocarilor şi altele, — a 
chemat câte-o pereche. Între alţi mişei se afla şi un biet de pescar, pe care 
numai aşa fel l-a primit dacă va prinde peşti de cari i s-a zice. De bună 
seamă că pescarul a zis da! — dar a zis pe naiba. 


i Revista „Amicul Poporului”, 1893 — Sibiu, pag. 63-67. 
- 194 - 


a pi peA cei eg pe 


Grigore Sima - Poveşti 


Putem pricepe atât că feciorul de împărat era un suflet şi-o inimă, de 
mai altcum n-avem la ce căuta, nici chiar la un Român de ai noştri. De alte 
neamuri nu zic nimic că dac-aşa zice că-s mai pestriţi la mațe decât noi, 
mi-aş ațâța numai paie în cap. 

Muierile cându-s împovărate, au nişte dorinţe ce nu poți să-ți dai 
seama, cum s-au putut plămădi într-un cap sănătos. 

Nevasta tânără a feciorului de împărat n-a cerut mare lucru de la soțul 
său, fără să-i aducă ei peşti verzi! 

Trudit-a bietul pescar din noapte-n noapte ş-a mişcat toate pietrele - - 
dar peşti verzi n-a putut prinde că nu erau, se vede. Ştia ce are să pățească 
dacă nu să poate ține de cuvânt, după cum le-a fost înţelesul. 

Într-o zi cum șede el pe țărmul unui râu, îi iese înainte Necuratul. 

— „Știu ce ai la inimă, dar de-mi dai ce nu ştii tu că se găseşte la casa 
ta, te scot din belea — zice bată-l crucea.” 

— „De ce nu! răspunde pescarul, că fiind aşa ceva despre care eu nici 
ştiinţă n-am, mare lucru tocmai — nu poate ca să fie. — Adă mâna!” 

Aşa le-au fost vorbele! 

Aruncând pescarul plasa din nou, unde nu-mi scoate o sumedenie de 
peşti, care de care mai verde şi mai frumos! Cu dusul acasă pescarul s-a mai 
deşălat, de grei ce erau peştii aceia. 

Dar un spine-i intrase în inimă, că nu putea să ştie că ce doreşte 
Necuratul! Un veac întreg i se părea până s-ajungă acasă şi să cerce cu 
de-amănuntul toate ungheţele! 

Sosind, duce şi lasă peştii unde-au trebuit, se întoarce şi spune muierii 
cele păţite. 

— „Mare lucru!” — zice muierea. „D-apoi că eu sunt împovărată şi tu ba 
să ştii ceva despre asta! Amar de noi că tocmai suflet de om am dat 
pierzării. Cum să ne mai lase Dumnezeu în viață?!” 

Şi-au plâns amândoi ca nişte copii, în urmă însă s-au mai dumerit, 
știind că nu pot ca cele făcute odată, să fie nefăcute. 

Naşte pescărița un copil ca un pepene, care a şi crescut mai mult tot ca 
al feciorului de împărat, că n-avea nici acela cu cine să se joace, de-an zala, 
de-an tăia mălai în două şi vă dau şi vouă, de-an baba oarba şi alte jocuri 
copilăreşti ce le ştiau ei. 

Pescarul și pescărița nu mai ştiau că pe ce lume-s, băiatul voinic de să 
nu te mai poți sătura de privirea lui, — dar azi e al lor, mâine nu-i mai a! lor. 


- 105 - 


Grigore Sima - Poveşti 


Într-o zi i-au spus şi băiatului, ca să ştie şi el că iată ce-l așteaptă. Sfat 
au făcut ta, precum în toate nevoile, aşa şi acum să alerge la popa să vază 
ce-a mai zice şi el. 

Moş popa, numit mai ales „Barbă sură”, om plin de evlavie şi cu 
multă trecere la Dumnezeu, îi face o carte, pe care să tot zică la vreme de 
nevoie, iar de grăit altceva, să nu cuteze, fie ce-a fi de capul lui. 

Nu trece mult şi Ucigă-l crucea şi vine. Nici una, nici două, fără hai la 
băiat să-l ducă unde ştie ei. Dar băiatul tot zicea pe carte şi zicea, iar 
mamonul nu îndrăznea. Şi ori câte ar fi grăit din gură, băiatul nu-i răspundea 
un cuvințel mic. De la o vreme şi băiatul se mai osteneşte. De abia o ţâca 
mic-a mălcit? şi Ucigă-/ crucea l-a umflat pe sus şi paşol! 

Tocmai cât au mers nu știu, că tovarăș, precum bine ştiţi, nu le-am 
fost, țări şi mări însă multe-au străbătut, făr'să facă leac de popas, 

Odată băiatul, ce se cugetă? Scoate cartea de pe mâneca unde-o avea 
şi zice mereu. Îndată şi-au pierdut Ucigă-l crucea toată puterea şi 
aducându-și aminte că în tartar încă tot așa are s-o pățească l-a lăsat în ştirea 
sfântului şi s-a dus. 

Veţi şti dumneavoastră că Ucigă-l-crucea iubeşte râpile, codrii 
întunecoşi şi stâncile. Tot pe așa fel de locuri l-a purtat pe băiat, iar când l-a 
părăsit erau într-un codru neatins încă de mână de om şi întins de nu i se 
ştiau marginile. Acum băiete mai ieși la lume, dacă poți! 

A rătăcit el, ca omul ce nu știe drumul, în toate părțile dar făr'a câştiga 
ceva. 

De rândul gurii, dacă altceva nu era, erau bune și rădăcinile crude, 
merele sălbatice şi perele — aşa mai rar se întâmpla de mai nimerea şi câte 
un stup la care cojniţa neplăcându-i şi-a luat drumul la pădure. 

tr-aceea da a-i răsări mustăcioara, 

Şezând într-o zi lâng-un izvor mai limpede ca lacrima iată că vine-o 
căprioară, atât de frumoasă, că mai altcum nici în vis n-a văzut cineva, Şi 
căprioara aceea nu era cine ştie ce sălbătăciune, fără o fată de împărat 
fermecată. Împăratul, tatăl fetei, zisese că tocmai jumătate din împărăție va 
dărui celui ce-o va scăpa, dar de aşa ceva nimenea nu se simțea destul de 
tare ca să se apuce. 

Feciorul de pescar cutează şi merge cu căprioara acasă la împăratul. 

Şapte draci, tot mamoni de cei cu coarne, domneau peste partea aceea 
de loc unde erau curțile împărăteşti durate. 

Când dracii au zăpsit că iaca ce-i, fata-i acasă, cu un tânăr voinic din 
locuri neştiute, hai şi ei că doar se pricep la trebi. 

- 106- 


Grigore Sima - Poveşti 


- Dar feciorul de pescar, nu mai măicea nici un pic din gură, făr' tot 

aicea şi zicea pe cartea făcută de moş popa, Barbă-sură. 
Dracii un pic de putere n-aveau, că ruga sfântă îi făcu drept nişte taie 

fugă, încât ei dacă ştiă cât de repede şi-au luat tălpășița. 
n ziua următoare fata nu mai era cu capul de capră, fâr'de om ş-apoi 
e cap, mă rog!? l-a mulţumit pentru cele făcute şi l-a rugat să stăruie încă 

. două seri, că atâta mai lipseşte numai. 

A doua seară dracii vin din nou, dar făr'a face mulți pureci, s-au 


: depărtat, din pricina cărții celeia. 
Acum fata din brâu în sus era ființă femeiască iar în jos încă tot se mai 
ținea de neamul caprelor. 


A treia seară, care trebuia să fie cea din urmă, a fost ce a fost. 

Dracii veniseră cu gândul că acum tot atâta-i de ei, pe moarte, pe viaţă. 

Mergeau până lângă feciorul de pescar crâșnind din măsele de te luau 
florile, dar când la adecă, trebuiau să se întoarcă ruşinați, că cela nu-i mai 
dlâbea chiar de loc din rugă. 

i Și Ucigă-i toaca, plini de venin cum erau, în urmă s-au apucat la 
Kaer ei între ei — de le mergea colbul. 

-—- Că tu porți vina singur, ba tu, ba cela, ş-apoi vorba ceea: „gâlceava 
fără încăierare, nici un haz nu ars”, de cap deci, că hainele-s scumpe! Cam 
- în chipul acesta au dat ei a-şi măsura spatele. 

Şi feciorul, fără a lua-n seamă toate, nu-şi mai lua ochii de pe carte, iar 
„din gură încă măcina pe cât numai îl ajutorau puterile. 

E. În urmă şi-n capăt, împelițații certându-se s-au depărtat, văzând că 
g ; pentru ei în locurile acelea, vorba cântecului: 
E Ce-a fost verde s-a uscat 

Ce-a fost dulce s-a mâncat. 
S-au dus şi duși sunt până-n ziua de azi. 
Acum fata venise cu totul la starea de mai înainte, om în toată puterea 
% cuvântului. Avea însă atâta vină-încoace că feciorul de pescar nu mai ştia pe 
| ce jume trăieşte. A cerut-o de la împăratul ca să i-o dea de soţie ceea ce s-a 


PS a PR E AES E n e a 29 a 


și făcut, 
Ş Până-n ziua de azi a rămas vorba în părțile acelea, că împărat cu 
“dreptate ca feciorul de pescar n-au mai auzit să fi fost undeva. 
De n-or murit trăiesc şi azi. 


Încălecai pe-o şea şi v-o spusei aşa. 
al lui ion 
- 107 - 


Grigore Sima - Poveşti 


13. Norocul şi mintea ! 
- din popor - 


Se întâlnesc odată la un loc norocul şi mintea. Şi unul şi altul stau ca 
pe spini. Nu le este dat, se vede, să petreacă împreună. Din întâmplare 
numai, şi foarte rar dacă se văd, pentru un timp totdeauna mai scurt, mai 
mult așa ca în treacăt. Și ce să vezi? Abia că-şi dau bineţe şi încep a se 
împunge cu vorba. 

— Eu sunt mai mult decât tine — zice norocul către minte — cu toate că 
te ţii așa şi pe dincolea, că tu eşti regina lumii, care străbaţi cerul, cutreieri 
adâncurile, cântăreşti apele mărilor, numeri firele de iarbă și de nisip, vezi 
ce-a fost în urmă cu mii de ani şi prezici ce are să fie după ce totul va intra 
in noaptea uitării. Tu te crezi mare așa, cu toate acestea oamenii puţin te 
încrestează, „Decât un car de minte, mai bine o brâncă de noroc” — zic ei — 
şi drept au, pentru că tu nu ești decât un încurcă lume ce nu mai ai pace și 
astâmpăr, ci te frămânți şi te suceşti, de faci moară din capul omului! Eu, 
norocul, sunt dulceața vieții, vorba ăluia: „Fă-mă mamă cu noroc și 
m-aruncă-n drum”. 

—„Aş! răspunde mintea — Unde nu sunt eu, tu, norocule, poți să te dai 
peste cap, că tot la nimic o să iese. Tu ești orb, dai în gropi și chiar unde vrei 
să dregi, o nimereşti ca orbul Brăila, dacă nu-ţi stau eu într-ajutor. Nu uita 
vorba: Vai de picioare, dacă nu-i în cap” şi „Orb pe orb povăţuind, cad 
amândoi în groapă”. Dar să nu facem vorbă multă, ci hai să facem o probă, 
Pe omul ce-a veni mai întâi, pe drumul acesta, să-l luăm sub ocrotirea 
noastră, acum tu, după aceea eu. Să vedem care ce poate. 

Şi a fost că tocmai în vorbele lor se şi arătă de dup-o cotitură de cale 
un biet om slab de să-l sufle vântul. 

lată! Zice mintea, să văd, norocosule, ce poţi; eu nu mă amestec nici 
țică mică. Și zicând aşa, mintea se cam mai duce p-aci încolo. 

Și vine omul, așa cu capul între urechi, şi vine dar încet că de-abia-l 
țineau picioarele. De pe față-i puteai ceti că-i tuieş, un mut cu toarte, minte 
la el ca păr în palmă. 


! Revista „Amicul Poporului” — Sibiu, 1897, pag. 59-62, 
- 108 - 


ie ea iei 


Grigore Sima - Poveşti 


~ Şi cum de te văd aşa pârlit? — întreabă norocul parcă te tot ninge şi te 


plouă. 


~ Adică, răspunse omul, e greu la deal şi greu la vale, că-s sărac lipit 
pământului, n-am ce. 

~ Şi de ce eşti tu sărac? 

~ Pentru că n-am ce-mi trebuie. 

~ Şi pentru ce n-ai ce-ţi trebuie? 

— Pentru că sunt sărac. 

Vede norocul că n-o scoate la liman nici până de azi într-o Duminecă, 
deoarece mintea era la alții şi nu la omul cei sărac. Drept aceea îi zice: 

~ Uite, măi omule, eu voiesc să te ajut, eu sunt norocul. Aici ai o sută 
de galbini. Griji de ei ca de ochii din cap şi să nu te mai văd mai mult aşa 
pârlit, aşa de lasă-mă să te las. 

la omul gălbenașii, merge acasă și-i ascunde în cenuşa din vatra 
fbcului, fără să spună la muiere că ce-i şi cum. — nu mult după aceea s-abate 
pe la casa lor un ovrei ce cumpăra cenuşa pentru făcut de săpun și ce mai 
ştiu cu ce. Muierea vinde cenuşa pe nimica toată, iar ovreiul o cam mai 


„pune la sac, dimpreună cu gălbenașii. Omul ieşise de acasă, cine ştie în ce 


treabă, poate să mai umble gură-cască, după cum îi era firea. Şi s-a dus 
&reiul, şi omul nostru tot la sapă de lemn a rămas. 

La câteva zile iar se întâlnește norocul cu omul cel sărac. Acesta iar 
era ca scos de la fum. 

— Bine măi omule, dar aşa ne-a fost înțelesul? Ce-ai făcut cu galbenii? . 

— Apoi ce să fac, i-am pus în cenușă ca să fie la loc bun, dar muierea, 


3 bătaia lui Dumnezeu, i-a dat la Ovrei. 


— Uite, aici îți dau de două ori atât. Dacă nici cu aceştia nu te pui în 


4 picioare, te închin. 


Ja omul galbenii şi pleacă. Atâta minte a avut el că în cenuşă nu i-a 
mai pus, dar i-a pus în tărâţele din oala de sub iaviță. Și către muiere nici de 
astă dată nu zice nimic. Apoi se ia gură căscată prin vecini. 

În vremea aceasta vin nişte străini cu linguri, cu fuse, cu covăţele? 
Pentru mujdei. Marfă ieftină; pe o oală de tărâțe ai ce cumpăra și cu tărâţele 
deodată au ajuns şi gălbenaşii în traista ţiganului. Când a venit omul acasă, 
ia galbenii dacă ai de unde! Şi nu ştiu cum se face că pe om nici capul nu l-a 
durut de atâta pagubă. Pe apă au venit, pe apă s-au dus, spărtură în cer n-are 
să fie! 

La câteva zile iar se întâlnește norocul cu mintea. Şi pe când mintea 
sta mândră, cu capul ridicat, norocul sta rușinat şi umilit. 

- 109 + 


Grigore Sima - Poveşti 


S-aştepta la vorbe cu apăs. Dar mintea nu-l ia cu aspru, nu-l ocărăşte, 
bine ştiind c-ajunge un ciomag la un car de cale. 

— Vei vedea zice mintea, că eu am s-o scot la cale cu acelaşi om. 
„Unde nu e minte, nu e nici merinde”, vorbă veche. 

Şi încă în aceeași zi, dând mintea peste omul cel sărac, îi dă doi bani, 
că nici atâta n-avea pe lângă sufletul său. Ia omul banii, mulțămeşte şi 
pleacă spre casă, Şi cum mergea el către casă se tot frământa în capul său 
cum are să înceapă, ce are el să facă cu cei doi bani, ce e drept, mult nu e, 
dar tot e ceva, își zice el — şi ar fi păcat să-i leapăd pe nimic. Şi a fost că, 
trecând el pe lângă vale, vede câțiva copii prăjindu-se la soare după scălduş 
şi fiecare copil avea in mână câte o piatră sclipicioasă de să-ţi ia vederea. 
Omul nostru judecă numai decât că pietrele acelea nu pot fi bolovani de pe 
vale, ci altă drăcie, te miri că ce. Se duce până acolo, şi să vezi, ce n-ai 
văzut, de când ţi-a crăpat ochii! Petrile din mâinile copiilor erau adimanturi 
de cele scumpe, dragii moşului, nu le-am visa la noapte, că nu-s bune 
adimanturile în vis şi nici galbenii, ci numai aievea, să-i ai colea la șerpar. 
Cumpără omul cu cei doi bani adimanturile de la copii, ie duce la oraș și se 
încarcă de bani pe ele, el şi muierea, că acum toate le făcea cu știrea şi 
învoirea ei şi toate îi ieșeau bine din ziua aceea. Adecă lucrau oamenii noştri 
cu mintea şi nu aşteptau să le cadă mană din cer, cum aşteaptă unii, vorba 
ăluia: „Cazi pară în gură, că de vei cădea eu te voi mânca”, ci dă din 
picioare și câştigă! Şi numai aşa se şi poate, că de aceea lumea e dreaptă ca 
ftigarea. Şi omul din poveste şi-a cumpărat pământuri, vii, codri și locuri de 
pășune. Şi-a ridicat casa, şuri şi alte cele — s-a făcut cel mai bogătan om din 
partea locului. Şi nimeni nu-l grăia de rău, ci toți numai de bine, pentru 
înțelepciunea şi cumpătul lui în toate şi pentru multele lui fapte bune. 

Așa a păţit-o norocul când a vrut să se pună mai presus decât mintea. 
Şi s-a supărat norocul încât de atunci rar, foarte rar, dacă se mai adună cu 
mintea. Unde însă se întâlnesc și petrec împreună, acolo e darul lui 
Dumnezeu, încât stai să te îneci în bine, curat ca petrele din apă. 


Aşa se zice. 


Gr. Sima a lui fon 


- 110- 


i 


tc N sai ali 


Grigore Sima - Poveşti 


14, Orb împărat! 

- poveste - 
„Era odată, precând cei mici purtau de nas pe cei mari şi cei slabi 
;4ovediau pe cei tari, — era un împărat. Dumnezeu drăguţul ştie din ce, din ce 
gu, ajunse la nevoie mare împăratul acela. Nu altceva, dar chiar vederea 


i. ochilor şi-o pierduse, acum de nouă ani încheiați — şi apoi ce este văzul ia 
> om o ştie numai acela căruia îi lipseşte acest dar ceresc. Să ai chiar multul 
î cu pământul — cum se zice — şi dacă îţi lipseşte acela ~ văzul — mai că nu să 
W plăteşte să-ţi mai târăști cele zile cu păcate, pe nevoieşul acesta de pământ. 


Cercat-a el, Orb împărat, vedeţi d-voastră, ca omul necăjit şi cu lucrul 


£ lui Dumnezeu și cu al lui Ucigă-l-crucea, dar de mântuire nici vorbă. 


Zău nu ştiu ce n-ar fi dat, numai să mai poată vedea odată mândrul 


$ soare, cu fața sa strălucitoare şi drăgălaşa primăvară cu sinul încărcat de 
| flori; dacă însă e preste poate n-ai ce focare te face? 


Nu vă pot spune pe ce cale, că nu-mi mai aduc aminte, destul că se 


E ştiriceşte că Orb-împărat numai aşa se mai poate tămădui dacă se spală cu 
£. apă vie adusă tocmai din țara Orăvii, unde o mai fi şi aceea! 


Şi Orb-împărat trei feciori avea, tus-trei voinici, pieptoşi, de să-i sorbi 


E într-o lingură de apă aşa erau. 


Aceştia, crescuţi într-o casă cum era aceea a lui Orb-împărat -ar fi. 


A fost în stare în gaură de şoarece să între, numai să-i facă pe voie tatălui lor. 


Cum ar fi și putut ei, cu inimile ce le aveau, să-mi stea locului ca sacii 


E în moară, ştiindu-se acum, că leac se găseşte și pentru tatăl lor, numai 
E trebuieşte căutat şi adus? 


Se pune el, feciorul cel mare și într-o bună dimineață descopere tatălui 


$. său că iaca ce, se ştie, că nu-i mai cântă cucul şi el trebuie să aducă apă vie 
: din țara Orăvii! 


Lui Orb-împărat îi părea rău când se ştia cum este şi mult era necăjit — 


'. oricum însă nu se putea învoi ca unul din copii săi să iee lumea în cap către 


o ţară, despre care, dacă venia vorba, nu putea zice nici cârc, pui de om 
pământean. 


l Revista „Amicul Poporului”, Sibiu, 1895, pag. 36-56. 
-191- 


Grigore Sima - Poveşti 


Dar feciorul încă n-avea stare, cum n-are apa şi odată cu capul nu vrea 
să se abată de la aceea ce-i intrase în cap. 

Aşa fel de vânturi bătând pe la curțile lui Orb-împărat, precum am 
avut cinstea a vă spune, alt modru n-a fost, decât că feciorul cel mai mare a 
plecat la ducă încotro l-a lumina Dumnezeu. 

Armăsarul cel mai bun, şase pungi tescuite cu gălbiori de cei laţi în 
dungă şi cu spor la pungă, merinde, cât a chibzuit că poate să-i fie de ajuns 
pe o grămadă de vreme și un ulcioraş verde, pentru apa cea vie — au fost ce 
au luat cu sine. 

Aşa s-a dus el, dus, multă lume împărăție ca Dumnezeu să ne ţie cu o 
drăguță de poveste ce cu drag se povesteşte. Mergând așa, săptămâni şi luni 
încheiate, nimereşte la nişte afurisite de birturi ce tocmai în dunga drumului 
erau durate. 

Şi nu poate să fi fost lucru curat cu birturile acele! Din ce se apropia, 
din ce în ce mai setei i se făcea şi-i era gura chiar friptă, nu altcum! $i apoi 
vorba cântecului: „Cine-a făcut birtu-n drum, nu l-a făcut de nebun”, 

Sosind în aretul birtului, n-are ce lucra, fără strigă din gură să-i aducă 
o cofă de vin. 

Într-o clipită ies afară trei fete nu cum să fie, ci tocmai ca trei boboci 
de trandafiri. Mare lucru să nu ţi se aprindă călcâiele!- 

„Cum să bei dumneata, fecior de împărat cum eşti, de pe călare şi în 
dricul drumului, cofa de vin, ca unul pe care îl strâng curelele? Se poate așa 
ceva”!? zic fetele. 

Feciorul ba să se codească, nici o mangură ci haid cu ele în birt. 

Aci îmi vine în minte zisa moşului Dumnezeu, drăguțul să-l 
odihnească drept în fruntea raiului, că bun suflet avea şi rău n-a făcut nici la 
un pui de pasăre. Zicea el adese printre altele, țin minte, că-mi era drag; 
„Vinul şi muierile fac nebuni şi pe înţelepţi” apoi că „ele sunt două otrăvi 
dulci la om”. 

Feciorul de împărat, ameţit de vin și de momele muiereşti, încarcă-se 
de dragoste până după urechi. Ba să-i mai trăsnească lui prin cap că ce fel 
de vânturi l-au bătut pe aici! 

Şerparul mergea uşurându-se hăt bine! 

Aşa-i dragostea, arz-o focul! Face-te ea din om cu minte ce te afli, un 
pierde vară fără doage la cap. 

Trece un an şi feciorul cel mai mare nu mai vine, nici aşa, nici aşa. 

Şi Orb-împărat ba s-o poată scoată la cale nici cu feciorul cel mijlociu, 
numai să se ducă şi să se ducă! 


-112- 


= PRIN at fa 


Grigore Sima - Poveşti 


Şi plecă el, gătit întocmai ca şi frate-său. Nu voi lungi vorba că neam 
de neamul meu n-a fost de-al de hăsta! care îi dăruit c-o muiere beutoare şi 
o gură durăitoare — umblă-i limba în gură ca îmblăciu-n şură. 

Voi zice dar scurt şi îndesat, că mai trece un an, care e al doilea, de 
când a plecat fratele ce! mai mare şi nici voi feciori, nici tu apă vie, nici 
nimic. Cugeţi că i-a înghițit pământul. 

Dacă fratele cel mai mare se află dus, cel mijlociu pe aia urmă, veți fi 
pricepând şi domnia-voastră că rândul vine la cel mai mic. 

Bocitu-l-a Orb-împărat, tatăl-său ca pe un mort, ca să nu meargă, să 
rămână, să-şi calce pe inimă, că cine știe ce aduce ziua şi noaptea, dar de 
cumva»=i trece, dar să nu-i treacă şi încă, ştiind că o mlădiţă din trupul său tot 
mai custă, pare-se că e în dricul raiului. Ducându-se însă, bine să și-o 
încresteze, că el moare cu zilele în sân. Altcum simte, că puteri are har 
Domnului! 

— Şi altele de-al de astea a vorbit Orb-împărat în limba sa, dar 
doare-mă când, vă spun, că toate au fost numai pleavă în vânt, Deci şi 
feciorul cel mai mic, punând la cale de pus, se ca mai duce şi el. 

Când'a fost ia vremea sa, a sosit și el la birtul acela. 

Se uscase de sete ca o beată de corobeaţi? aruncată pe leasa coşerului. 

Se opreşte şi strigă la birtăşiţă. Fetele se încearcă să-l adiminească şi 


„pe el. Ba îl hățuiau şi fraţii cu un scaun de odihnă şi un păhar de beutură — 


că-i tocmai la loc şi apoi Turcii încă nu vin. 

Feciorul de împărat vede și el că ce fel de fărină se macină pe la birtul 
acela, deci se pune şi dă pinteni calului, care sta ca legat. Şi tu! leu paraleu, 
mânce-ți corbii hanțul tău, ori că ţi-e greu trupul meu! 

Calul unde nu mi se ruşinează, şi pe dreptate, mă rog, căci zmeu de cal 
ca el şi să nu poată duce un trup de voinic — tot e prea, prea! 

Se încoardă şi se duce de nici rândunica în zbor nu merge mai repede 
şi asta tot într-un răsuflu, de sudorile îl treceau vale, vale. 

De la o vreme soseşte ia marginea lumei, unde e așezată şi temelia 
bolții cereşti. Dă în dreapta, dă în stânga şi află un stâlp de marmură cioplit 
în patru feti şi pe toate fețele scrisori. Aci sta negru pe alb, că ce are să facă 
cine doreşte să ajungă pe țărmul celălalt. 


! Aci povestirorul arată pe unul dintre ascultători, prin ce face mult râs. 
2 corobeață = măr pădureţ (Dic. lb. rom, ed. a Il-a, Bucureşti, 1996, pag. 229). 
-IB- 


Grigore Sima - Poveşti 


Ia calul de căpăstru şi haid'ca pe un gârliciu de pivniță, până pe ţărmul 
celălalt. Altă lume i se desfăşura înaintea ochilor, alt soare şi alt cer şi flori 
şi paseri altele, cu totului tot. Se ia şi Haid! Haid! tot către soare răsare. 

A străbătut mult drum până când deodată ajunge la nişte case vechi 
dărăpănate şi încărcate de muşchi numai ca ele. 

Un suflet de om locuia aici — o fată de harap, nu altceva. De n-am 
visa-o, că mult mai era schilodită! Dinţii ei mari, nu cum să fie, fără aşa, că 
cei din jos îşi făcuseră găuri prin fața obrazului, iar nasu-i ca de uliu, tocmai 
barba i-o bătea. De aitele nu mai fac vorbă, că harapii numai frumoşi nu 
sunt! 

— „Bine te-am găsit fată frumoasă”, zice feciorul. 

— „Bun sositul, tinere voinic” — răspunde fata. 

— „Te-ai întâlnit cu norocul, când mi-ai zis că-s frumoasă, altcum 
dădeai de potcă! cu mine”, mai zice fata. i 

— „Și tu aşişderea, când mi-ai zis voinic, căci altcum lumina-ţi era 
stânsă ~ ţi-o poți încresta asta” — adăugă feciorul. 

Aici a făcut el un popas. 

Calui şi-a căpătat ce-a fost a lui — iar feciorul a fost ospătat ca la o casă 
de Român. 

Trei zile şi trei nopți, i-a fost masul aici. 

Şi feciorul de la un lucru nu-şi mai putea lua ochii. Avea adică fata de 
harap, un drăguţ de paloş cum om pământean n-a putut să aibă. Acesta, el 
de sine, făcea fel de fel de mirăzenii“, de cruce să-ţi faci! 

Aci ieşea din teacă, şi sărea prin casă, de colo până colo, aci făcea câte 
şi mai câte întorsături peste capul voinicului ~ apoi iar se trăgea la loc. Aşa 
era paloşul acela. 

Şi fata de harap încă nu era un zgârie brânză, aşa cum sunt mulți între 
noi, fata văzând că dragu-i este i l-a cinstit cu inima deschisă. Totodată i-a 
dat toate poveţele trebuitoare, pentru a se putea zvârcoli din încurcăturile ce 
de bună seamă l-or întâmpina în lunga sa cale până în Țeara Orăvii. 

Mult i-a părut bine voinicului pentru cele auzite. În semn de mulțămită 
a cerut să-i dea un ulcioraş să-i aducă şi ei apă de cea vie. 


! potecă = încurcătură, necaz, belea, a o păţi (Dic. expl. aj lb. rom. Ediţia a I-a, 
Bucureşti, 1996, pag. 831). 
mirăzenie = fapt care produce mirare, care uimeşte, ciudăţenie (Dicţ. expl. al 1b. 
rom., Ed a Il-a, Bucureşti, 1996, pag. 522). 
-194- 


Grigore Sima - Poveşti 


Apoi se aruncă pe spinarea calului şi ţu! tu! ţu! murgut mereu că ţi-e 
Cam greu trupul meu! lar murgul nu mergea altcum fără ca vântul şi ca 
gândul. lată-l că de la o vreme soseşte la moşia spusă de fata cea de harap. 
Asta era tocmai de cătră seară, precând ziua cu noaptea sta în cumpănă, care 
pe care. 

Leagă calul de o proptea, îi dă la gură câtu-i ia pielea şi intră în casă. 
Nici nu întunecă cum se cade şi iată că vin ca din senin trei porumbei 
drăgălaşi, cari dându-se peste cap s-au făcut trei fete negre cum e cărbunele. 
Prins-au acele vorbă, ademenitu-l-au în toate chipurile să nu tacă să scoată 
batâr o vorbă legănată din gură — dar el a rămas mai mut încă decât peştele. 
După cântatul cocoșului acele se depărtară, iar voinicul se dă la odihnă, Aşa 
a mers aceasta după cum a spus fata de harap, trei zile şi trei nopți. 

A patra zi în revărsatul zorilor, şi-a deslegat calul şi iarăşi țu, leu 
paraleu! până ce soseşte la nişte răscruci de drum unde se mâncau din vecie 
doi corbi. Pui de pasăre nu putea scăpa de ei. 

În minuta aceea iată că se iveşte ca din pământ un zmeu de cal, cum 
neam de neamul tău n-a văzut. Voinicul aruncă paloşul care îl taie drept în 
două, cum ai frânge o fălie de pâne. Până se iau corbii la hârjoană, până mai 
mănâncă, până una alta, el feciorul de împărat se strecură printre ei şi se ca 
mai duce. 

Mare lucru și cu drumul acela. Merge el cât merge şi numai ce trebuia 
să treacă printre două săbii, ce peste drum se tăiau. 

Mai uşor este cuiva să treacă prin urechile acului cu mâinile în şolduri, 
decât printre săbiile acele! 

Dar voinicul nu-şi pierde cumpătul, ci din nou dă drumul la paloş. 
Acesta cât ai zice fă-te încolo, le-a aruncat până la al şaptelea cer, de nu 
doar mai departe! 

Apoi se tot duce şi iar se duce fără a se mai opri, până chiar în Țara 
Orăvii, la curţile împărăteşti, 

Ce linişte şi tăcere era acolo nu vă pot altcum spune, decât zicând că 
era mai altcum şi decât în mormânt. De ființe vii, nici vorbă! De la om şi 
până la cea mai mică jigărănie ce se poate să fie, toate, dar toate, erau 
prefăcute în stan de piatră. 

M-am gândit şi eu, dar numai blăstăm a putut să fie. Și pe care cum i-a 
apucat mânia dumnezeiască, aşa a rămas. Plugarul ici era ţinând încă de 
coarnele plugului, colea cu mâna în sac spre a împrăștia sămânța, să 
rodească din greul. Soldaţi, meseriaşi, cal, bou, pasăre şi tot felul de goange, 
fiecare în a sa stare era. 


- 115 - 


Grigore Sima - Poveşti 


Şi blestemul numai de la împăratul a putut să vină. Din ce, din ce nu, 
Singur ştie. 

A mai fost zis el și aceea că atunci numai să capete toate o nouă putere 
de viață, când se va arăta un nou împărat, tânăr și voinic de pe tărâm străin. 
Apoi şi atunci numai, dacă el va face aceea ce stă scris pe tăişul paloşului 
din casa împărătească. 

După ce feciorul de împărat își aşează calul în grajd, o ia în casă, 
trecând pe lângă fântâna cea cu apă vie, ce era numai din marmoră albă ca 
neaua făcută. lese de ici și intră din colea, până ce a colindat toate odăile. 

Chiar în cea mai ascunsă se găsea pe o masă de marmoră paloșul 
acela. 

ÎI ia feciorul de împărat în mână şi carte ştiind mai multă decât avea 
trebuință, n-a fost greu să înţeleagă scrisoarea săpată în slove de aur pe 
tăişul paloşului. Şi aceea aşa fel de înțeles avea: Paloşul de trei ori să se 
învârtească roată preste creștetul capului și toate vor veni la viață, Apoi cine 
va face aceasta pe fata împăratului să o ieie de nevastă sieşi. 

Feciorul de împărat nu face mulți pureci ci ia paloșul şi împlineşte, 
ceea ce era scris. 

În acea clipită totul se mişcă din nou. Sămănătorul urmează mai 
departe lucrul său, păsările ciripesc, fac cuiburi şi se guguiesc, caii 
nechează, ogarul urmăreşte mai departe pe fricosul iepuraş, soldaţii şi 
meseriaşii iar cu ale lor trebi, una şi bună! toţi făceau câte ceva, după cum le 
era lefteria. 

Toate ca toate, dar apoi fata de împărat când s-a arătat din casa unde 
fusese, trebuia să simţi ceva ce-și aduce cu dragostea, hăt bine. Şi 
Ileana-cosânzeana, am auzit c-a fost ea cum a fost dar apoi asta îşi făcea de 
cap de frumoasă ce era. Peana corbului, mura câmpului, crini, trandafiri, 
marmură...toate, dar toate, înțelegeți ce zic, trebuiau să se ascundă 
dinaintea ei. 

Mă mir şi mă desmir, cum de n-a cercat soarele, care încă-i flăcău, 
doar o poate dobândi! Poate nu i-a fost data. 

Una încă nu pot pricepe! Ce s-a putut alege de împăratul şi 
împărăteasa? Stă-mi mintea în loc când mă încerc a descâlci şi asta una! De 
aceea să ne întoarcem la firul din poveste, ca şi care nu mai este şi cu drag 
se povesteşte. Aci suntem acasă. 

` Nu vă veţi mira dar'nici domnia-voastră, oameni de omenie, ca 
Dumnezeu să ne ție, dacă-ți auzi din gură-mi că pe feciorul de împărat l-a 
cuprins un dor şi un drag de nu mai ştie de capul lui, că ce-i. 
- 146- 


„eh ma o 


Grigore Sima - Poveşti 


Şi fiindcă prânzul cât de dimineaţă, pâinea cât de moale, vinul cât de 
vechi şi însuratul de tânăr sunt ceva — el încă s-a însurat după lege — făcând 
şi un ospăț aşa mai de a doua mână, cum e obiceiul împărătesc. 

Bărbatul şi voinic şi drăgostos, nevasta pe aia urmă, apoi nevoile şi 
grijile pe la alţii, zilele trec de nici nu-ţi poți da seama cum! 

Şi feciorul de împărat luni întregi nu şi-a adus aminte că el cum stă şi 
ce face? 

Odată dă numai să încolțească în inima lui un fel de temere. Era simțul 
de datorie cătră acela, ce i-a dat viaţă şi l-a scos din penele cele rele. El este 
lipsit de ce-i poate fi omului mai drag sub soare, de lumina ochilor, apoi şi 


bătrân şi neputincios dintr-asta şi ce-i mai mult să fie şi singur ca cucul „şi 


noi feciorii lui să ducem zile d'albe, precând el se necăjeşte amar, Doamne, 
Doamne nu ne osândi...” Aşa zicea acum feciorul de împărat! 

Nu mai era modru de stat. 

Îşi face pogibă, că cine ştie ce are de făcut în casa din fund şi îndată 
ascunde o scrisoare făcută şi iscălită chiar de mâna sa. 

Cu îmbrățişări, cu lacrimi, cu oftări şi-a luat rămas bun şi a plecat, 


Hy spunând, că dacă şi Dumnezeu așa voiește, se întoarce iară! 


Obidă destulă de amândouă părțile, dar ce să te faci? 

Aşa se duce el multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ție, că 
înainte din poveste, mai frumoasă este. 

În drumul său a dat și de moşia fetei de harap. 

Aci ear face un popas bun. ; 

Când vine seara, iată că vin şi cele trei porumbițe albe. Dar acum 


. dându-se preste cap, nu s-au mai făcut ele trei fete negre, precum știți că a 
* fost când cu mersul încolo, ci trei zâne, ca rupte din soare, de rândul 
" frumuseții. 


Se pun ele şi mulțumesc feciorului de împărat că le-a scos de ia răul ce 
le ajunse, că să vedeţi dumneavoastră! Fost-a crâncen blestem, rostit se vede 
în ceas rău, că atunci ele să mai fie cu față limpede când un tânăr fecior de 
împărat va rămâne rece ca peatra şi mut ca pământul, trei zile după olaită, la 
adimenirile lor. Apoi mâncări şi băuturi alese, cât i-a luat pielea. 

Ba şi cinste i-au dat. Şi anume: Una îl dăruieşte cu un pup de grâu 
frumos, cu pelița lui Cristos, din care puteau să mănânce câtă frunză şi 
iarbă, că tot întreg avea să rămână; alta cu o fălie de came friptă în frigare; a 
treia cu un ulcioraş de vin să ne fie vorba deplin. Toate bine aveau însuşirea 
ce v-am spus-o şi la pupuieş. 


-117- 


Grigore Sima - Poveşti 


După aceea și-a urmat drumul, mai departe până când a sosit ia fata 
cea de harap. 

Asta primind ulcioraşul de apă vie adus pe seama ei, se spală şi unde 
nu mi se face o drăguță de fată atât de frumoasă, de o zână e aproape nimic 
pe lângă ea. Apoi încarcă masa dinaintea voinicului cu fel de fel de mâncări 
şi beuturi tot de cele boiereşti. Șapte pântece să fi avut ca popii şi nu-ți erau 
destul, 

Acum iar se porneşte la drum, luându-și mai întâi rămas bun de la fata 
cea de harap, pe care tot numai el şi tot el o scăpase din blăstămul ce a fost 
ajuns-o sărmana. 

Nu ştiu cum se face? Ori că lumea se schimbase în părțile acelea, ori 
că el rătăcise, ceva a trebuit să fie că prea i se păreau toate străine şi 
necunoscute! 

Tot lăsând la drum în urma sa ajunge într-o împărăție de cele 
puternice, 

Feciorul de împărat a tras drept la curțile împărăteşti. O primire mai cu 
paradie nu se poate. Aci nu poate să-i vină ceva ia socoată, 

La prânz adecă, tocmai aceea ce e capul lucrului, adecă pânea, lipsea. 
Fost-au de mălai, de orz, de ovăs, şi mai câte, dar de grâu frumos, cu pelița 
lui Cristos, nici o strujeluță, că atâta nu e mult, 

De la o vreme feciorul de împărat nu se mai poate răbda, fără 
îndrăsneşte şi întreabă: 

„Ce să fie, rogu-te, frate împărate, de pe aici pâne nici cât să orbeşti un 
mic şoarece? Fost-a fuieş!, secetă, orice, pentru Dumnezeu, de nici la masa 
împărătească pâne nu se găseşte?! 

„Ei frate — răspunde cela — blăstăm a sosit asupra noastră şi pedeapsă. 
Veacuri de om au trecut de când un spic de grâu măcar n-a ajuns la coacere 
întru împărăția mea. De altfel, de bucate e greu pământul, de rodul cel 
| mult”, 
4 Atunci tânărul fecior de împărat scoate din traistă pupuieşul cela şi 
i | pofteşte întreaga împărăție, de la mic până ia mare, să primească pâne albă, 

| 


care să le fie până şi la strănepoții lor. 
| Și pupuieşul iaca tot aci l-a lăsat cu înțelesul că de se va arăta oricând 
Ii voinic cu scrisoare de la mâna sa, nesmintit să-l dee înapoi. Ducându-se 
| încă o postată bună ajunge la un alt împărat. 


| ! fuieş = fuiaş = vânt grozav, împreunat cu omăt (D.R.R., Tom îl, Bucureşti, 
i 1910, pag. 187) 
-118- 


Grigore Sima - Poveşti 


Aci erau tot soiul de bucate şi poame, dar lipseau vitele, oile, caprele, 
E: galițele — cu o vorbă tot ce putea fi potrivit pentru o mâncare cum se cade. 
E: Şi apoi bună e şi mazărea ~ la foc, dar cărniţa, drăguţa de ea, este cinstea 
fi: mesei şi puterea omului! 

Bi . Feciorul de împărat, aflând şi de năpasta asta, lasă bucata de carne, 

i primită știți de unde, ca să se mai dumirească şi ei — dar tot cu înţelesul să o 

Æ înapoieze când scrisoarea de la mâna sa ar arăta nescine. 

E, Plecând mai departe, mai soseşte la un împărat. Aci fiindcă nici o 
îi picătură de vin nu se găsea — a lăsat ulciorul cela — rămânând tot pre lângă 
$. înțelesul știut. 
£ În urmă și în coadă, când acum era pe aci să părăsească tărâmul 
celălalt, nimerește şi pe la un crăişor aşa mai de a doua mână. Acesta era un 
$ om cu frica lui Dumnezeu, învățat, bun și înțelept, de nu avea soţ. 

E Dar a fost aşa de bine cu crăişorul nostru că Șeadă-în-petri l-a dăruit 
3% cu un vecin nesăţios şi pismăreț din cale afară. Asta şi azi şi mâne îl tot 
$. buiduia şi strâmtora, mai cu una mai cu alta, având cugetul satanei, să-l 

f aducă la sapă de lemn. 

F Urât lucru mai poate să fie şi lăcomia aceea la om. Bine a zis cineva 
SE că lăcomia mâncă omenia — de aceea n-are ursul coadă. Însă dacă omul este 
SE lacom la bogăţie și sărac la minte, apoi pate, că pentru puţin pierde mult. 
| BE Aşaa dat Dumnezeu să fie și e cu cale aşa ceva, 

E Tocmai precând a sosit feciorul de împărat, crăişorul de care ne este. 
vorba, era înconjurat de oaste duşmană, câtă frunză și iarbă. Era în corn de . 
$ capră, vai de el şi cu inima numai cât un purice. Însă pe omul drept îl 

t păzeşte Dumnezeu, precând păcătosul poticneşte, că aceea e a lui. 

F Înţelegând feciorul lui Orb-împărat cum tiranul acela chiar cu 
' bumânarea caută cearta, ziua în amiaza mare, dăruieşte crăişorului paloşul 

cela de la fata de harap, dar tot cu acel înțeles ce l-a avut şi cu ceilalți. 

O bătaie mai moțată n-a mâncat împăratul acela, decât a Sfântului 
Petru când l-a fost pus păcatele de s-a făcut lăutaş! De întreaga-i oaste 
numai praf şi cenușa s-a ales. 

Şi Crăișorul încă şi-a tras o brazdă prin împărăţia celuia, ca în veac să 
nu-i mai poarte frica. 

Se vede dar că Dumnezeu nu șede fără tot încarcă şi descarcă. 

„De aici a mers tot într-o dusă până la birtul unde erau cele trei fete 
frumoase, unde rămăseseră şi fraţii săi. 

Nu care cumva să credeţi însă, dumneavoastră că aceştia căpătaseră 
minte de atâta putere de vreme! Tot într-un chef şi voie bună au dus-o de 


-119- 


Grigore Sima - Poveşti 


când călcaseră peste pragul birtului, şi acum stau rău de tot. ca să vedeţi 
dumneavoastră, lucrul naibii şi pe la ei! 

Pungile erau acum în boala cea uscată şi apoi vorba ceea: „Omul fără 
de bani e ca pasărea fără aripi” — când dă să zboare, pică jos şi moare” şi 
prietenul omului este punga cu banii și sacul cu mălaiul”. Numai tată şi 
mamă nu-ți poți cumpăra, dar altceva, numai să ai încredere în şerpar, că se 
pot toate. 

Până și caii încă erau mântuiți; acum și până la nu-i nimic, nu mai era 
decât o şchioapă. 

Şi fratele cel tânăr intrând şi înțelegând toate, nu putea să sufere aşa 
ruşine, că ceia îi erau frați dulci, şi sângele doar apă nu se face! 

După ce-i scoate din datorii, se cam mai duc către căminul părintesc. 

Cum mergeau ei frații, așa tustrei bodogănind, după cum îi tăia capul, 
mai una mai alta, pe fratele mai mic, om deschis la inimă, la îndemnul 
celora îl ia gura pe dinainte şi spune toate păţaniile sale. 

Au fost de ajuns câteva semne trase cu coada ochiului, între frații mai 
mari ca ei să fie înţeleşi, ce şi cum să mâne apa pe moara lor. 

Într-aceea sosesc la o lină de fântână în care apa era numai ocnă. Aici 
se pun şi odihnesc. 

Fratele mai mic de unde să ştie el că ceia sunt pestriţi la maţe, deşi 
sunt de la un tată şi de la o mamă. 

El se dă la umbră şi zdrobit de drum cum se găsi pe loc îl fură somnul 
— şi apoi ce somn, mă rog? Adânc și dulce, ca a! unui om ce mai pică de pe 
picioare de ostenit şi care acum știindu-se între fraţii săi iubiţi — doarme dus, 
cugetând că ei vor putea purta grije şi ciguri-migurile lui. 

Fraţii mai mari numai să făceau că dorm, dar de aţipit nici pic. 

Cum au văzut însă că cela nimic nu mai ştie de el — se scoală tupilaş în 
vârful degetelor şi deșartă apa cea vie în ulcioarele lor — iar în locul ei, 
punând murătoare (apa sărată) din fântâna ce le stătea la îndemână, se culcă 
din nou. 

După aceea se duc fără a mai şede, până au dat față cu Orb-impărat, 
tatăl lor. 

Se bucură acesta, înțelegând că au sosit toți trei și că sunt în pene 
bune. 

lute a venit vorba şi despre apa cea vie. Fratele mai tânăr, iute îi toarnă 
în pălmi apă din ulcioraşul său, zicându-i să deie pe ochi cu ea, că e tocmai 
din Țara Orăvii, din fântâna împărătească. 


- 120- 


a 
$ 
K 
s 
i 


gi 


Grigore Sima - Poveşti 


O usturime şi o durere ce l-a mâncat pe Orb-împărat, — nu mă puteți 
crede. 

„Tu afurisitule! blăstămatule şi nelegiuitule! Cum n-ai teamă de un 
Dumnezeu care este deasupra și toate le vede să-ți baţi joc de un părinte ce-l 
ai, pentru că l-a ajuns marea nenorocire, de a nu mai putea privi cu ochii săi 
lumea. Miru-mă că Cel de Sus te mai rabdă!” De-al de astea măcina din 
gură Orb-împărat, 

„Uite tată! Aici este adevărata apă vie, adusă de noi înşine din 
îndepărtatele ţări! Cearcă şi te vei convinge” — zic cei doi frați! Apoi iar: 
„fratele, ce e drept, destul de rău dacă tocmai atâta l-a tăiat capul ca să facă 


„0 nefăcută — dar ce să te faci?! E tânăr și nepăţit încă, de aceea nu-ţi mai 


face inimă rea, lasă-l în focare să-l fie”! (Aici focu-i arză —n.R.F.) 

Cearcă Orb-împărat şi apa acestora, dar cu multă sfială, vorba ceea 
„Cine s-a ars odată cu zamă fierbinte, suflă şi în cea rece”. 

Într-o clipită i s-a luat ca o ceaţă întunecoasă şi i s-au limpezit ochii, 
de nici pe vremea junişăniei, mai altcum. 

„Copii de treabă şi cu frica lui Dumnezeu sunteți voi, drăguții mei! 
Binecuvântarea mea părintească peste voi şi urmaşii voştri, că mult bine 
mi-ați mai putut face și mult vă iubesc”. 

„Tu însă, copil neascultător ce eşti să peri dinaintea feţei mele şi să te 
prăpădeşti după măsura fărădelegilor tale.” 

Lasă îndată cuvântul aspru, ca pe fratele mai mic ghem să-l lege 
într-un coş de căruță şi dându-l pe mâna unui curtean credincios — zice să-l 
ducă în dumbrava (cuvânt moldovenesc, n. R.F.) cutare şi să-i facă facerea. 
C-a urmat întocmai, după cum suna cuvântul împărătesc, trebuia să aducă, 
veţi înțelege, că ce semne. 

Curteanul, de care ne este vorba era un om de inimă. Cum au ieşit din 
cetate, de loc a dat voie feciorului de împărat să poată sta mai îndemânatic. 

Sosind la ţintă, spune, că ce are de făcut după cuvântul împărătesc. E! 
însă, ce-a fi să fie, dar sânge de om nu va vărsa, că are un suflet, pe care 
doreşte să-l dee curat în mâinile lui Dumnezeu, după cuvântul împărătesc, 
cum l-a şi primit.. El însă, ce-a fi să fie, dar sânge de om nu va vărsa, că are 
un suflet pe care doreşte să-l dea curat în mâinile lui Dumnezeu, după cum 
l-a şi primit. Toată treaba cu apa cea vie i se pare că pute a drac. El va omori 
cățelandrul ce s-a luat după căruță, îi va tăia limba din gură, i-a scoate inima 
şi ficaţii, apoi şi degetul cel mic pe care se află inelul cu adiamanturi încă 
l-a tăia. Le va duce toate împăratului şi va zice că-s ale fiului său, că acestea 
zise împăratul să i le ducă. 


- 421 - 


Grigore Sima - Poveşti 


Şi curteanul nici n-a făcut altmintrelea, fără așa. Că voinicul a rămas 
ciomp de un deget — nu-l durea capul, 

Apoi pe fecior ca să nu rămână pradă fiarelor nesățioase l-a dus 
într-un oraş şi l-a tăsat la un prieten al său ca slugă. 

A lăsat Dumnezeu că dreptatea, vorba ceea, este ca untul-de-lemn, ea 
se ridică deasupra. 

Când a văzut Orb-împărat semnele cele s-a mirat mult că-s în potrozul 
celor de câne. Dar totuşi se perdea adeseori prin cât şi mai câte cugete. Cum 
s-a putut așa ceva, pe când lumea toată îl ştia pe feciorul lui cu o inimă, de 


nici tu la muiere?! 
$ 
t $ 


Acum să ne întoarcem și să vedem că ce se mai întâmplă şi prin 
Ţara-Orăvii, că va fi vremea, 

Împărăteasa, trecând vremea anumită naşte un drag de copil ca un 
bulgăr. Creştea de-ți venea să zici că nu poate să-i fie a bună. În scurtă 
vreme el era cum poate să fie cineva mai în putere. 

Ce-i trăsneşte lui prin cap, ce nu, că era nedumerit din cale afară. 
Mumă-sa nu mai avea zi bună din pricina asta, Să-i spună numai şi să-i 
spună că cine şi unde-i tată! său? 

Ea mare temere avea, că va lua lumea în cap, dacă adevărul l-a 
descoperi. De aceea îl tot tămânda cu câte verzi uscate. Copilul însă bătut la 
cap, bine vedea că ea umblă să-l îmbete cu apă rece. 

Dacă mumă-sa stăruia pe calea apucată, zău şi el nu mai avea odihnă, 
cum au alți oameni. 

Cum umblă odată încoace şi încolo, cât cu treabă, cât fără treabă, 
într-o zi dă şi de scrisoarea rămasă de la tată-său. Asta-i trebuia şi lui! 

Aci stă scris negru pe alb că încotro să-l caute de cumva el nu s-a mai 
întoarce. 

În câteva zile a fost pusă în tălpi o dragă de oaste, încât să-ți bată şi 
Țarigradul! 

Puțin de tot a zăbovit, căci stătea ca pe cărbuni și s-a luat la drum. 

S-au dus ei, dus, multă lume împărăție, ca Dumnezeu să ne ţie, că 
drăguța de poveste încă lungă este. Şi e lungă şi frumoasă să ascultați şi 
dumneavoastră, cine va asculta, multe va învăța — cine va durmi bine s-a 
odihni. 


- 122 - 


& 


ăi Add 


Grigore Sima - Poveşti 


Când au sosit pe la cei trei împărați unde tată-său lăsase pupuieşul, 
filia de came și ulciorul cu sângele lui Cristos, arată scrisoarea şi le 
primeşte înapoi pe toate. 

Şi a fost bine aşa că oastea era câtă frunză şi iarbă şi numai cu vânt nu 
trăieşte nimeni. 

Ajungând şi pe crăişorul acela, află o linişte şi o pace de i s-a umplut 
şufletul de bucurie, de bună starea la care au fost ajuns oamenii aceia, de 
sánd s-au mântuit de tiranul de împărat de care v-am fost spus. 

Aci s-au ospătat ca la ei acasă și primind şi paloşul înapoi, au plecat 
mai departe. 

Mai în urmă au sosit și la Orb-împărat chiar cu seara odată şi s-au 


Z. aşezat în jurul cetăţii, 


azi 
“ae 
T 


Peste noapte numai ce fac un pod de aramă câtu-i mai mare, cu un 
capăt unde era împărăteasa, că nici ea n-a rămas acasă, cu altul drept în 
curtea lui Orb-împărat. 

Dimineaţa Orb-împărat primeşte scrisoarea încărcată cu câte şi mai 


a câte peceți. În trei zile dacă feciorul care a adus apa cea vie nu va trece peste 
F pod la împărăteasa şi băiatul ei să ştie că nu-i mai stă capul unde-i stă, ci-i 
i: stă capul la picioare şi picioarele la cap. 


É; a 


Nu aş vrea să fiu în pielea lui Orb-împărat, că un spine îi intrase la 


E inimă şi de rău se temea. Feciorul cel mai mare se gată el, dar lucrul 
i: dracului şi cu podul acela! Aşa era el durat încât pe irima lui, zisa Moţului, 
i, nu putea trece, decât anume cel cu apa cea vie. De aceea şi feciorul cei mare 
E Cu toată truda, numai pe margine a putut trece. 


Ajuns dinaintea împărătesei a trebuit să dea desluşiri amănunțite 


E "espre toate potecile, ce duc pe țărmul celălalt. 


Aci feciorul numai feţe schimba şi de unde să-ți poată topori o 


|  *tninciună ca batăr în parte să o creadă cineva! 


Împărăteasa supărată pentru cutezanța lui nemaipomenită, mi ţi-l 


k “umflă şi-l legă fedeleş, ca pe el. 


lar merge scrisoarea la Orb-împărat că numai să se ţină de cuvântul 


¥ dintâi, căci altcume vai şi amar de cojocu-i! 


Peste noapte au făcut un pod de argint tot pe calapodul celui de aramă, 
numai ceva mai cu forfoi.! 


! forfoiu = cu podoabe multe şi deşarte (D.L.R., Tom II, Partea I, Bucureşti, 1934, 
pag. 158). 


- 123 = 


Grigore Sima - Poveşti 


A doua zi îşi cerca norocul fratele mijlociu, dar mai mult câne câineşte 
că ştia ce fel de plăcinte îl aşteaptă. Nici cu un fir de păr nu i s-a umblat mai 
moale, decât fratelui său. 

O zi şi o noapte mai era. Un veac întreg pentru împărăteasa şi voinicul 
băiat, dar scurte clipite pentru Orb-împărat, vai de pielea lui! Acum i-a venit 
apă pe urechi dar era târziu şi nu ştia, cum să iasă la liman. 

intr-un noroc cheamă pe curteanul știut şi-l roagă cu lacrămile în ochi, 
să plece că de cumva n-a fi tocmai murit cela. Că numai el a fost aducătorul 
apei celei vie, dar a fost tras pe sfoară de fraţii săi în chip mişelesc. 

Se duce curteanul și aduce pe feciorul cel mai tânăr, voinic şi teafăr, 
voinic şi teafăr de acolo de unde îl ştia că este. 

- Era ziua din urmă şi peste noapte făcură un pod de aur limpede. 

Soarele nu era mai departe de deal ca de o suliță când au sosit cei doi, 
feciorul şi curteanul. 

Feciorul fără a se mai împodobi pleacă şi trece tocmai pe dricul 
podului. 

Lui Orb-împărat i s-a mai încălzit inima, când a văzut una ca aceasta. 

Ajungând la împărăteasă şi întrebat fiind, povesteşte ca pe apă toate 
păsurile sale, după cum le ştiţi şi domnia-voastră. 

Toată înfăţişarea lui arăta că vorbeşte aceea ce ştie și simte în inima 
sa. 

Apoi ține-te, copile! Îmbrățişări, sărutări şi voie bună, să te iei de un 
gând. 

Orb-împărat, acum era aşa, acum aşa. Se bucura că a scos-o la cale, 
dar îndată îl cuprinde amarul când îşi aduce aminte la ce ticăloşi de oameni 
a mai dat şi el viață — văzând pe feciorii mai mari cot la cot ca niște lotri de 
codru. 

Siabă minte şi rea inimă la ei! cugeta în sine. Acum s-au pus și au 
dezlegat calul de la gard. 

Ceia văzând că s-au dat de gol, descopăr cum au deșertat ei apa cea 
vie, cum au pus în locul ei murătoare — dar ia ce să macin tot aceleași bucate 
de două ori? Când nu v-aş fi spus! 

Fratele cel mic, văzând căința lor s-a pus și a aruncat vălul uitării peste 
toate cele făcute, ca să nu poată zice lumea, mâne poimâine vorba ceea: 
„Cine ţi-a scos ochii? — fratele meu! Se vede că sunt luaţi cu rădăcină cu 
tot”! 

De ceea-ce a făcut s-a mirat toată suflarea! Văzându-se acum cu toții 
la olaită şi sănătoşi, cu socrii, cu noră, cu feciori şi nepot, unde nu-mi fac un 

- 124 - 


Grigore Sima - Poveşti 


l e de ospăț încât a mers vestea până peste nouă mări şi nouă țări, fără a 
„90 opri nici acolo! 
Şi eu am fost de faţă, dar tocmai până la capăt n-am stat, că prea bune 
- 9tau bucatele și prea vechi vinul, — încât hodoroaga asta de gură ce o am 
ë umbla ca o meliță. Ca să scape de un junghi ca mine, m-au îmbrâncit afară, 
£ du nepusă masă. 
l ; „De aceea, ce s-a mai întâmplat nu vă pot spune dumneavoastră, însă 
F dacă tocmai aveţi poftă mergeţi şi-i întrebaţi, că de nu vor fi murit trăiesc și 
pi : Ai, 


Gr. Sima a lui lon 


- 125 - 


- 


Grigore Sima - Poveşti 


15. Cum şi-au pierdut fetele dreptul peţitului! | 
— poveste — 


Umblând Dumnezeu într-o zi încoace şi încolo prin cer, dă cu ochii și 
de Sfântul Petru, cel de ia poarta raiului. 

Sfântul Petru, gândeai că l-a plouat așa sta de nu ştii cum, și 
Dumnezeu bine ştia ce cale-i pe vale. 

= Se vede, că nu ți-s oile chiar toate, prietene Petre, ~ zice Dumnezeu 
cu blândeţe, că el în veac şi pururea nu vorbește răstit. Datu-ţi-a iar de cap 
vreun încurcă lume? nu ţi-ai primit simbria după cum ne-a fost vorba? 
simți-te slab? spune ce-ţi apasă inima? 

- Nici vorbă, Doamne, de aceste, — răspunde Sfântu! Petru, Aş căuta 
pete în soare şi nod în papură, după cum zice Românul, dacă aș scoate din 
gură o vorbă de ponos măcar, încât pentru cele ce grăişi. Alt-ceva mă 
munceşte pe mine, vorbindu-le aci! Teamă mi-i că azi mâne n-am să ştiu 
descuia raiul, după cum merg trebile, de o bucată de vreme. Poftim 
Doamne, cum cârțâie cheia prin broască, de ruginită ce-i! De ţâţâni nici nu 
mai grăiesc, că se văd ele destul de bine. De boarea sufletelor pot trage la 
somnuri cât îmi ia pielea, că nu-mi prea fac val! Ori că oamenii s-au 
împuţinat din cale-afară; ori că moartea a pierdut răvaşul ce i l-ai dat; ori că 
— mai ştii poznă?! a picat iar pe mâna lui loan Turbincă; ori că oamenii-ş 
dau sufletele cu ridicata tot celui împelițat, ori că...o vorbă ca o sută! Ceva 
trebuie să fie! 

— Ce văd ochii, crede inima, — vorba Românului — prietine Petre, deci 
gătește de cale ceva merinde, c-avem să ne pogorâm pe pământ. Una ţi-o 
spun ca s-o ştii! Mamonul încă fluiera pagubă, ca şi tine la poarta raiului. 
Am stat și eu puțin pe gânduri, nici vorbă! 

Dumnezeu putea să-i spună lui Sfântul Petru, din fir în păr, toate câte-s 
pe sub soare, dar voia să se mai procopsească din pățanie şi acela, că 
Doamne multe-s, dacă-i a socoti, pe care nici Sfântul Petru au le ştie! 

+ 


e + 


! Revista „Familia” nr. 38, 1883, Oradea, pag. 333-334. 
- 126 - 


Grigore Sima - Poveşti 


Dumnezeu cu Sfântul Petru erau acum prin lume. Luat-au ei lumea și 
ruciş şi curmeziş, de-a lungul şi de-a latul, dar abia unde şi unde dau de 
Câte o față de om. Şi ce-au aflat în cea mai mare parte erau flăcăi tomnatici 
sau burlaci cum se mai zice şi fete ce şi-au scuturat florile. 

g Casele cum se cade, puteai să le numeri pe degete, de multe, ce erau. 
4 Sfântu! Petru se tot freca la ochi, că da de cumva i s-o fi pus ceață pe 
=. €i şi nu va fi văzând cum se cade; dar ce nu-i, să ai nu doi, făr o sută de ochi 
Y și tot nu poţi vedea! 
g Pe semne pe vremea aceea fetele umblau la pețite. Sfântul Petru de și 
Æ avea cunoştinţă și despre una ca asta, nu i-a trăsnit însă nici odată prin cap, 
É că aci să fie ascunsă rădăcina răului! De aceea nu-și mai ţinea cea gură 
© stricată, fără tot una două întreba pe Dumnezeu despre pricina din care s-au 
Æ împuţinat oamenii, atât de cumplit? Dumnezeu drăguțul încă-l tot amână cu 
E lâmuririle cerute, de Joi până mai apoi. 
* Stând lucrurile aşa precum avusei cinstea a vă spune, de sine se 
$Æ înțelege, că fiecare fată îşi căta bărbatul pe ales! 

A N-auzeai, mă rog, decât: „Tras ca prin inel — spuma laptelui; — pana 
; Corbului; — spicul grâului” — mura câmpului” — şi altele de acestea, aşa că-ți 
£ Chiuiau urechile, nu alt-ceva. 
Vorba ceea: “Să stăm strâmb şi să judecăm drept” — dar bărbaţii de 
V. aceia nu cresc tocmai pe toate răzoarele! Căci de! Dumnezeu încă nu-şi 
|. poate risipi darurile sale cele bogate fără leac de măsură, cum ar dori unii! 
3 Unde se găsiră vreunul de aceia, pofteşte de-țì mai închide ușa de | 
Ă petitoare, dacă poți! Dar el încă numai al unei singure putea să fie, după una 
f pumai se putea mărita. Celelalte cum s-ar putea, mă rog, să-şi iee vreunul 
- mai pe jos decât cutare, care e ş-a şi ş-a?! mai frumos da, altcum, mai bine 
E rămâneau tot fete în păr. 
i Oamenii se răriseră din cale-afară! 
E: Acum sosise vremea, când Dumnezeu se hotărâse a deschide şi ochii 

f hi Sfântul Petre. 
; Faţă în față veneau două fete, gătate colea ca de Sfintele Paşti, nu 
: altceva. Pe umeri aveau niște desagi frumoși de strâmătură curată ţesuţi în 
F toate feţele, ca să vadă lumea cum se pricep de bine la ale războiului. 
EE Obiceiul acesta cu desagii, a rămas până în ziua de azi pe la noi. 
i Dumnezeu Sfântul se face îndată un fecior voinic colea, cu plete lungi 
ÎI aurite, c-o faţă curată ca un bulgăr de caş tăiat felii, şi ceva rumeneală pe ia 
f umerii obrajilor, încă n-a lipsit; o puteai tăia în dragă voie cu un fir de păr! 
cu ochii în fața cerului senin, cu sprâncenele arcuite; mustața de-abia 

- 127 - 


Grigore Sima - Poveşti 


răsărită, cu buzele ca o cireașă despicată, iar în dos nişte dinți mărunți și albi 
ca zahărul; înalt, pieptos şi cu mersul legănat cum se făcuse, atâta-i şedea de 
bine, că Făt-frumos din poveste e nimic pe lângă aceea, cum era Dumnezeu. 
Să vă mai spun una! Dumnezeu așa cumpănise lucrurile că un ochi — 
prea muit — c-un fir de păr era mai mic decât celălalt. 

Pe Sfântul Petru nu J-a schimbat Dumnezeu într-un voinic rupt tocmai 
din mândrul soare, pentru că n-a vrut; era însă cu toate acestea şi el, Sfântul 
Petru, atât de zdravăn şi frumos, că poate orice fată să meargă cu ochii 
închiși după el; fie măcar de protopop. 

Ajung fetele pe-acoiea; dau bineţe şi pe-aci ti-i drumul! 

— Mi-ar plăcea feciorul ce! cu piete-aurite, — zice una din ele, — și l-aş 
lua de bărbat, dar pe un ochi îl are mai mic decât pe altul și Doamne ce rău 
îi şede. Încât pentru celălalt e frumos, dar tot mai sunt ca el și alţii, ş-apoi eu 
mi-am pus în gând să-mi iau un bărbat fără leac de cusur, ca să se mire 
lumea şi țara, când ne-or vedea împreună. Am de gând să fac pe ceea şi ceea 
să crape de necaz. Dintre aceștia doi nu-mi pot lua, bine vezi. 

Sfântul Petru bine aude, cum la fete nu le-i de el şi asta vorbindu-i 
drept, nu-i prea venea ia socoteală, însă ce să se facă? Își calcă pe inimă şi 


tace. 
Li 


* s 


Mai merg ei cât merg Sfântul Petru văzând, că Dumnezeu nu zice nici 
albă, nici neagră, se pune şi rupe el tăcerea: 
= Doamne, — zice el — să nu-ţi fie cu supărare, dar precum văd eu, că 
merg trebile în lume, am să-mi caut altă slujbă. Pe semne şi raiul şi iadul le 
putem cânta, azi mâine cântecul Românului: 
„Ce-a fost verde s-a uscat, 
„Ce-a fost dulce s-a mâncat.” 
— Fii pe pace Petre! Le-am lăsat şi eu să văd ce și cum s-or purta. Tu 
bine auzişi cum ne mai judecară pe amândoi. Chiar de azi începând, bărbaţii 


vor umbla la petite. 
* 


o 
De atunci Sfântul Petru de multe ori atâta are de lucru că n-are vreme 
nici să mănânce cum se cade. În anii trecuţi era pe-aci să-şi ceară ajutor, că 
bătrân cum se găseşte numai cu mari opintiri poate împlini slujba ca să nu-şi 
audă de la Dumnezeu. 


- 128 - 


Grigore Sima - Poveşti 


Tinerii de azi ar face bine, când ş-ar încresta întâmplarea fetelor, şi 
s-ar purta de așa ca să nu dea pricină Sfântului Petru să se plângă asupra lor. 

Moş Sân-Petru nu ştie multe. Ş-apoi nu ştiu cum le-ar tigni, când, 
într-o bună dimineață s-ar pomeni, că Dumnezeu a luat apa de pe moara 
lor?! 


Bucium — Poieni 


Gr. Sima a lui lon 


- 129- 


Grigore Sima - Poveşti 


16. Negrea Păscălitoriul ! 
— Novelă — 


Dac” a sta cineva strâmb şi a judeca drept, va trebui să zică dimpreună 
cu mine că zău satele vecine n-aveau de ce să poarte duşmănie asupra 
noastră. Căci, mă rog, noi nu purtăm vina dacă soarta ne-a fost priincioasă, 
ş-a hotărât ca el să vadă lumina soarelui în satul Gârbova de sus. Să nu 
credeți însă că el a fost, Dumnezeu ştie ce poamă scumpă şi de aceea dorea 
toată lumea ca să fie a lor! În tot locul se mai află nu unul, ci mai mulți 
oameni de-al de Negrea Păscălitoriul, aşa pe din afară. 

Ca să nu-mi arunce cineva vorba ceea, c-aş fi trăgând focul la oala 
mea şi c-aș fi drept ca funia-n straiță, sucind lucrurile după cum mă taie 
capul; iată că vă spun verde cum era el. De nalt, era înalt; la față era 
negricios cât de bine şi-n frunte c-un cucui, de să fi fost tatăl tău pe laiță şi 
mai că trebuia să te prăpădeşti de râs, privindu-l. El zicea, că are atâţia 
sâmburi în cap, că nu mai încap, pe când alţii mai răi de gură susțineau, că 
cu totului tot alt-ceva n-ar mai fi încăpând în scăfârlia lui, şi de aceea i-ar fi 
ieşit pupul cela. Cine va fi având dreptate, treaba lor, că nouă nu ne curge 
calea a ne amesteca în cearta cui-va, ştiţi vorba ceea: „Fiecare să măture 
dinaintea casei sale”. Nasul îi era ceva cam mărişor, iar gura mulți ziceau, 
c-ar fi cât o şură. Unii — firește răi de gură — până acolo au mers, că ziceau, 
că hodorogirea, ce ja el nu mai avea leac de margini, ar fi pricina din care i 
s-a lărgit gura atât de cumplit. Mai unul, mai altul, te trezeai că-i aruncă în 
față vorba ceea: „Durăie ca o moară stricată”. Grumazii n-ar fi stricat dacă 
erau batăr c-un lat de mână mai scurți, dar în cele din urmă ăsta era un cusur 
prea neînsemnat; căci negrele sale pletele-i băteau umerii aşa că la puțini le 
venea în minte să zică c-ar fi având nişte grumazi ca un cocostâre. 

Îmbrăcămintea-i era aşa cum se poartă toți oamenii de la noi, încă din 
vremile bătrâne, Pălărie mare de la Făgăraş; cămașă cu barburi de pânză 
răbdătoare de fuior, cusută numai cu rupt-în-puns; pieptar cu flori de mătase 
— mai mult negre, că doar nu-i junişan; — mai câte un laibăr de pănură albă, 
croit ceva mai lărguţ ca să-l poată lua şi peste pieptar, țundră sură cu clini 


1 Revista „Familia” nr.6, 1883, 6/18 Februarie, Oradea.,1883, pag. 61-64, 
- 130 


Grigore Sima - Poveşti 


făcută de pe oile lui cele seine și cioareci croiți româneşte şi tiviți. Aşa e | 
portul românesc, port răbdător şi călduros ca un cuptor. Apoi straița lui, cea: 
din piele de porc sălbatic, cusută numai în curele şi căptușită cu pânză de : 
groasă, era nedezlipită de el, ca şi cămeșa, ori de câte ori mergea undeva. E; 
bine s-aibă omul straița la sine, căci arunci mai una mai alta in ea, ş-apoi : 
vorba ceea: „Straita plină dă odihnă; straița goală te omoară”, Până în anii i 
din urmă purta opinci îngurzite frumos şi făcute colea, că-ţi şedea piciorul ` 
ca-n ladă în ele; şi-i şedea bine. Cine ştie ce i-a trecut prin minte, că ş-a luat ` 
călțuni în loc de opinci, zicând că în ei nu străbate apa. Şi de-ar fi putut ; 
vedea cât de rău îl prind! Când apuci pe nişte guri rele, apoi ţine»te! Se - 
vorbea că el, Păscălitoriul, ar fi sărind din pod în călțuni. Nu s-a întâmplat : 
să mă nimeresc pe la el pe vremea când se încălța, așa nu pot spune cu î] 
inima liniştită, dacă era ceva adevărat în vorbele oamenilor. é 

Rar e muritorul, care — chiar peste mână fiindu-i — având vreun necaz | 
sau vreo supărare asupra capului să nu fi alergat la Negrea-Păscălitoriul. 
Ş-apoi necazurile ca şi păcatele sunt printre oameni, ce să te faci? 

Cât de bine le-ar fi părut la satele vecine ca să-l aibă ele, căci atunci: 
De-i luau vântoasele! puterea; de dai într-o țipătură, că oamenii-s de multe 
feliuri, de ț-a luat cineva urma şi te ușci pe picioare văzând cu ochii, de ţi-au 
luat strigoile mâna din țarină şi laptele de la vaci; de nu ţi se arată să 
mănânci lunea de dulce şi altele sute și mii de alde astea întâmplându-ţi-se — 
şi cui nu i se întâmplă? cât de mare ţ-ar fi bucuria dacă l-ai avea la : 
îndemână! Iată de ce satele vecine ne iubeau ca paiul în ochi, pe noi care 


puteam zice că-i al nostru. 
* 


+ x 


Cu iarnă cu vară, drumurile ce duc spre Gârbova nu mai aveau pace. 
Mai unul, mai altul aleargă să-i ceară sfatul. Asta-i făcea pe e! cu un om mai 
mult şi nici să prindă vorbă măcar, cu de-al de mine. 

Dar în celea din urmă, dacă e! putea fi fără mine, de ce să nu fiu şi eu 
fără el? Bucoavna o mântuise-m şi mă găseam în şcoli de cele mari. Când 
eram pe acasă, unde nimeni nu ştie boabă de carte ungurească, făceam 
câte-un ocol prin cea ungurie, c-ai noştri încremeneau nu altceva. Tată-meu 
mai că era ispitit a crede că azi mâine am sa mă tai în vorbe cu Păscălitoriul 
şi la asta ţinea mult, 


! vântoaşă = cu vânt, furtună, vijelie (Dic. expl. al 1b. rom., Bucureşti, 1996, pag. 
1152). 


- 131 - 


Grigore Sima - Poveşti 


Într-o sfântă duminică tipam de la maica biserică: Negrea-Păscăli- 
toriul, tată-meu şi eu. Bătrânii, tot ca bătrânii, dau în vorbă despre cutare şi 
cutare sfânt. Ţin minte până trăiesc că era vorba între altele despre Sfântul 
George când cu bălaurul cela. Sar după aceea la calindarial, cel de 140 de 
ani spunând care în ce planetă şi zodie s-a născut? Nu știu cum tată-meu 
aduce vorba despre mine, îl ia gura pe dinainte și zice c-aș fi dobă de carte 
şi că purtându-mă tot aşa, azi mâine n-or mai avea ce să mă mai înveţe nici 
dascălii cei mari. A fost peste cap atâta pentru Păscălitoriul! fără a mai lungi 
vorba, el dă deodată cu bâta în baltă, cum se zice. „Din câte părți a făcut 
Dumnezeu pe om măi băiete?” — mă întreabă el. Eu gândeam în mine, ce 
mai întrebare? D-apoi c-asta o cântă şi cocoşii de grea ce-i. Mă uit drept în 
ochii Păscălitoriului şi spun cu glasul răspicat, că „Omul e făcut din două 
părţi; trupul din pământ, sufletul din Dumnezeu, așa scrie însuşi Moise cu 
mâna sa în biblia cea mare, rămasă de popa cel bătrân”. Ochii 
Păscălitoriului sclipeau de bucurie, că m-a prins. „Te înşeli, fătul meu, căci 
omul e făcut din opt părți şi anume: carnea din pământ, oasele din piatră, 
sângele din mare, ochii din soare, suflarea din vânt, cugetul din nori, 
înţelepciunea din iume şi prorocia din Duhul Sfânt”. 

„Vezi vecine, zice el apoi către tată-meu, a fost prin școlile cele mari 
şi totuși întrebarea cea mai uşoară din lume, nu-i în stare s-o dezlege cum se 
cade. D-apoi, când i sta a-l înfunda prin viețile sfinților, prin Zlataust, 
psaltire şi mai prin Alesandrie, isopie şi prin altele d-al astea, ce s-a alege de 
capul lui? Aşa-i dacă-i umplu mintea cu tot felu! de năzdrăvănii, câte-n lună 
şi-n soare, că lumea a fost cândva cu pământ, cu soare și stele cu tot, un 
mare cocoloş; că până şi din stele, cele mai multe ar fi mai mari decât 
pământul și risipite prin văzduh ca făina orbului ca sucala; și altele d-al 
d-astea că trebuie să te încruceşti! Te fac, mă rog, prost văzând cu ochii. 
Vorba ceea:„Crede ce-ţi spun eu, nu ce vezi cu ochii”. Pe semne că ne 
apropiem de coada veacului, ş-aceștia-s prorocii cei mincinoşi, care se vor 
scula câți frunză şi iarbă, când s-a arăta Antichrist, dușmanul sufletelor 
noastre”, — aşa spune Păscălia. 

Mie ba să-mi mai zică el o vorbă legânată, măcar, făr apucă cu 
tată-meu la poveşti, până când eu: „Dumnezeu să primească sfintele 
rugăciuni”, ce s-au făcut azi pe la maicile biserici, ne despărțim, — intrând el 
la el în ogradă şi noi la noi. 

Şi azi mi-aduc aminte, cum la prânzul din duminica aceea, mâncarea 
gândeai că-mi merge la spate undeva şi eram tăcut din cale-afară, iar 
tată-meu nu vorbea nimic. EI, după prânz, ca totdeauna, îşi luă o perină şi se 

- 132 - 


Grigore Sima - Poveşti 


dete jos la umbra unui aitoi de măr sălciu. E dulce odihna duminica şi de 
mare preţ pentru omul truditor, care cât ti-i săptămâna de lungă, nu face 
altceva, fără răstoarnă cu braţele sale vânjoase pământul de pe-o dungă pe 
alta. Dar tată-meu — am băgat de seamă, ba să-ţi poată închide ochii vre-o 
ţâră. El va fi ştiind ce fel de gânduri îl munceau. 

Nu că doară, ci că iacă, gândeam eu în mine, să i-o întorc îndesată 
Păscălitorului, dacă va veni cândva apă şi pe moara mea. Necazurile şi 
supărarea, vorba ceea; „Azi la mine, mâne la tine”. 

Nu trece, ca să nu zic mult, o săptămână-n capăt, şi într-o zi, tocmai pe 
când se crapă de ziuă, — Neprea-Păscălitoriul ne dă bună dimineața! Asta 
era într-o joi. După ce se întrebă cu tată-meu, care ce-a visat și încătrău au 
de gând să mai apuce peste zi, Negrea-Păscălitoriul spune, c-ar avea puţină 
treabă la oraș, dar nu se poate smulge de-acasă odată cu capul. „Mâne, nu 
mai departe, e lună plină, şi cu întoarcerea lunii, de bună seamă, că are să se 
schimbe şi veacul. Trebuie deci să stau cu toate mâinile-n sân, de astă dată, 
Mi-ar trebui nişte leacuri şi Lăiţa Susanei lui Samsonui Crâznicului — pe 
care-l mân, mi-i teamă, că nu le-a şti cere. Poticariui (farmacistul) iarăşi nu 
poate ceti deloc slovele, să-i scrii tu băiete aceea, ce ţi-oiu spune cu litere, 
cum se obișnuiește azi. Acestea-s chiar vorbele lui, precum bine vedeţi. 

Stam în cumpănă. Să-i scriu, să nu-i scriu; să-i arunc şi eu câteva 
vorbe mai îndesate ori să mă las de astă dată! Mă gândesc eu c-ar fi lucru de 
treabă, ca el să spună una şi eu să scriu alta și în chipul acesta să fac şi pe 
băiat și să-mi umble calea mânzului, și pe Negrea-Păscălitoriul fără leacuri. . 
Ş-aceea mă hotărâsem ce să-i scriu, și de-abia apucam să-şi caşte gura 
odată. Aci era vorba ceea: „Cine cu ce-ţi închină, cu aceea să-i mulgimeşti!” 
Dar ce să-ţi audă urechile?! „Scrie, zice el, să-mi trimită: Sânge de nouă 
frați, untură de zmeu şi oţetul tălharilor. Încât pentu preţ, ne ştim noi 
vorbele cu domnul Poticariu!”. 

Auzind unele ca acestea, uitai totul şi fără a mai zice măcar negrii ţi-s 
ochii scriu Sânge de nouă frați, untură de zmeu şi oţetul tâlharilor. Pusei 
dedesubt numele Păscălitoriului, ca nu care cumva să pic într-o belea. 

Gândeam că-i un veac de om, până când a sosit băietui din oraș. Când 
colea el aduce nişte leacuri ce-şi aduceau cu uleiul de lemn. Îmi venea să 
mă trag de cap de necaz, că nu i-o făcusem precum m-am fost hotărât. Cine : 
ştie dacă |-oi mai avea cândva așa la îndemână. . 

Dumnezeu, se vede că știa de necazul meu, că dă de sosește o zi de 
aceea în care nu poți face cale de un ceas măcar, fără să pici în vrea 
primejdie. Cu o vorbă, atunci nu ți se arată să umbli încoace şi încolo. Iar 


- 433 - 


Grigore Sima - Poveşti 


vine Negrea-Păscălitoriul la mine să-i scriu pentru „potică”. Dacă aş vrea 
să-mi fac capul calendar, aș putea să vă spun chiar şi leacurile după care-a 
trimis, asta însă nici prin vis nu mi-a trecut. Destul atâta, că eu îi scrisei: 
„Brânză de iepure, lapte de pasăre, potcoave de țânțari, şi alte minunății ce- 
le chibzuisem bine încă de mai înainte”. — N-aşteptă copiii cei mici ziua 
Paştilor ca să capete ouă roşii cum aşteptam eu ca băiatul să vină odată din 
oraş. Şi el al dracului, că mai bine nu i-oi zice, gândeai, că şade în butul 
meu. În sfârşit, de şi cam târziu sosește el şi spre marea și adânca mea 
mirare, bag de seamă că leacurile aduse sunt întocmai cum era şi sângele de 
nouă frați, untura de zmeu, şi oţetul tălharilor. Pasă-mi-te afurisitul de 
Poticariu ştia ce are să cuprindă scrisoarea, îndată ce vedea că-i de la 
Negrea-Păscălitoriul, şi nici c-o mai cetea. 

După întâmplarea asta-mi mai veni şi mie mai multă apă pe urechi şi 
începui a pricepe cam ce fel de vânturi bat pe la vecinul păscălitor. 

Din ziua aceea mi-am pierdut orice poftă de răzbunare, cu atât mai 
uşor, că el încă nu mă mai lua așa cu furca cea lungă. Ba legasem, aşa pe 
nesimţite, un fel de prietenie la olaltă, Asta era o cinste pentru mine, căci rar 
era omul, cum v-am mai spus, pe care el să-l fi aflat vrednic să schimbe, fie 
şi numai câteva vorbe cu el. Apoi eu încă dacă-mi trag mai bine seama eram 
tocmai în vârsta, când omul n-are stare într-un loc cum n-are apa și mai 
eram şi dârz. 

4 
A k 


Aflându-mă acum la el ca şi la noi acasă, am văzut multe, din care de 
mai țin minte azi a zecea parte, să-mi pară bine. intrasem acum în toate 
tainele păscăliei. Și păscălia îşi are legile ei, de la care nu te poți abate, şi el 
le şi urma cu cea mai mare băgare de seamă. În privința asta pot zice, că era 
ca un ceasornic care în veci tot într-un chip umblă, numai cât acum bate 
unul, mai apoi două, și aşa mai departe. Pentru că, să vedeţi Domnia 
voastră, că ce făcea el! 

Când sosea vreun bolnav la el, întreba pe cel ce-l aducea, că ce vânturi 
l-a adus încoace și ce mai veşti prin părțile acelea? Ce mai face părintele? 
Nu-i popă, cale de trei poşte, pe care să nu-l fi cunoscut; merg multe 
prescuri la biserică? Câte sărindare şi cununi de an se vor fi însemnând?... 
Așa pe nesimţite aducea el Păscălitoriui, vorba despre bolnavul şi ispitea aşa 
ca din întâmplare, că din ce ş-o cam ţine, boala ce o are. De și de altcum 
toate acestea are să le spună păscălia fără leac de greş. 


- 134 - 


Grigore Sima - Poveşti 


După ce în chipul arătat, află că ce fel de făină se macină pe la moara 
cuiva, cu o sfială proprie lui, lua Păscălia scrisă-n potcoave, de pe grinda 
; cea lungă cu mâinile sale nevrednice Păscălia era legată bine în păreți 
f zdraveni de fag, căptuşiți cu piele roşie şi cu încuietori. Fost-a frumoasă 
; cândva, nu pot să zic nici da nici ba, atâta însă pot zice fără a mă teme de 
§ gura nimănui, că unsuroasă din cale afară şi ciuruită de carii și alte jivine — 
| cum le-or fi chemând — cum se găsea acum cinstita păscălie, numai 
frumoasă n-o pot numi. 

După ce o deschidea, așa pe la mijloc așeza o cheie — ştiţi 
dumneavoastră cum sunt cheile de la casă — aşa fel ca urechea să-i rămână 
afară, Acum lega Păscălia cu o sfoară, ca să nu iasă cheia din ea şi lucrul era 
gata pentru a putea afla ce te tăia mintea. De-o ureche ținea omul, de 
cealaltă Păscălitoriul, dar numai cu vârful degetului arătător, ca Păscălia 
să-şi poată arăta în toată voia puterea ce-o are. 

Cum ţinea Păscălia aşa spânzurată în aer, Păscălitoriul cu glas 
tărăgănat şi cam peste nas o întreba, plin de evlavie: „Sfântă Păscălie, de 
cumva-i făcătură asupra robului lui Dumnezeu cutarele, învârte-le, dacă nu, 
nu!” Şi Păscălia, de era făcătură, se învârtea: dacă nu, sta locului, și era 
întrebată în toate chipurile, până ce de la o vreme numai ce se învârtea. Ca 
să nu se învârte vreodată încă nu s-a întâmplat. Acum era întrebată dacă 
cutare, sau cutare şi-a lăpădat sufletul, făcând boscoane asupra bolnavului şi 
Păscălia n-ascundea nimic, căci se învârtea tocmai, când pomenea numele 
vinovatului. 

Nu-i vorbă! multe guri rele ziceau, că Păscălitoriul, când omul nu ia 
seama, face ce face cu degetul, cum ţine de cheie şi Păscălia de aceea s-ar fi 
învârtind. Vorbele acestea au mers până chiar şi în urechile lui, dar el aşa 
ceva nici că vrea să audă. Te omenea bucuros cu ce avea numai să nu-i mai 
pomenești d-al d-astea: „Căci zicea el, sunt mulţi care ar crede și una ca 
asta”. Aşa cum avusei cinstea a vă spune, da Negrea-Păscălitoriul de la noi 
de izvorul tuturor relelor, ce nu mai pot să ți se întâmple în viață. 

Trebuie să vă spun, că cei mai mulți ai lui bolnavi, erau cuprinși de 
Duhuri necurate, Doamne fereşte și pe cine-ţi vrea tot răul. Altora li se 
cășuna ceva din vântoase. Cam la aceasta, ţin minte, că se mărpineau bolile 
mai ale tuturor celor ce alergau la izvorul tămăduirilor lui Negrea-Păscă- 
litoriul. Odată asta aflat, nu era cine ştie ce lucru mare a-i vindeca, căci de 
Duhuri necurate e lucru cunoscut, că scapi prin rugăciune şi post. În zece 
biserici nu se făcea atâta slujbă, câtă la el în casă. Dimineața, la amiezi, 
seara şi la miezul nopții, tocmai când cântă cocoşii, rugăciuni peste 

- 135 - 


Grigore Sima - Poveşti 


rugăciuni. Cu sănătoși, cu bolnavi, stau cu luminile de ceară aprinsă în 
mână, mai în picioare, mai în genunchi, în jurul mesei, până când el le citea 
plin de evlavie: Stâlpii, Psalmii cei aleși şi mai Paraclisul Sfântului 
Haralambie. Ba uneori s-acăţa şi de Evangheliile din postul mare. De cele 
mai multe ori însă se mărginea la Păscălie, în care pe lângă planete şi zodii 
mai erau şi rugăciuni întocmite anume de dascălul Samoilă, care şi el le 
auzise de la un altul, ce trăise mai mult pentru cei îndrăciți. 

Veţi fi ştiind și domnia voastră, că cel necurat nu se poate, dacă are 
stăpânire asupra cuiva, să-l sufere pe acesta s-asculte tocmai rugăciunea; 
căci de! nu i se șede împielițatului. Şi bolnavii lui Negrea-Păscălitoriul tot 
cam de aceştia erau. Nu-i mirare dar, că el îi mai şi freacă, din când în când, 
cu câte un toiag din cele noduroase. Mulţi erau legați în lanţuri ca să nu 
spurce fântâna, căci dracul după aceea-şi bate capul ca să facă rău, mai 
aruncându-i până şi-n fântână. 

Postiri se făceau mai arareori, dar totdeauna într-un fel. Nu era iertat ia 
leac de vietate, ca să-şi mai lege inima cu ceva în acea zi, Hoarăle se 
închideau în coteţe şi celelalte animale încă rămâneau până seara, ce se 
arătau stelele, prin culcuşurile lor, — fără a li se da nici măcar o lingură de 
apă c-aceea nu-i mult. Destul că jupân Scaraoschi şi întunecatele sale slugi, 
se luau de un gând de la o vreme şi ori îşi părăseau locuinţa, ori ş-o duceau 
cu sine pe cea lume, unde a fi aceea. Aşa scăpa el, Negrea-Păscălitoriul, pe 
oameni de Duhurile cele rele. 

De se întâmpla ca boala să fie din vântoase, bolnavul era afumat cu 
lingura-celor-tari — de care avea din greul — şi ca şi când i-ai lua-o cu mâna, 
așa de curând se vindecau, unii. 

Una să n-o uit! 

EI nu avea nevoie să vadă pe bolnav, pentru ca să-ți spună că ce fel de 
boală poate să fie şi din ce i se trage, Pentru el era destul să-i plăteşti şi să-i 
pui ia îndemână o haină purtată cândva de cel bolnav. Asupra aceleia făcea 
el ce ştia şi bolnavul o simțea aceasta acasă la el, unde se găsea. Aceasta, 
mă rog, nu-i un lucru tocmai aşa de uşor cum poate ar crede cineva! 
Doftorii cei mai iscusiţi, când e vorba numai de o sărăcie de inimă, atâta te 
mai sucesc că ţi se urăște; — pe când Negrea-Păscălitoriul îți spune, că 
altceva să nu faci, fără să înconjori casa de trei ori pe nemâncat, să tipi 
uimei o cruce de smoală de la carâmbul carului, şi te-ai mântuit, ca şi când 
n-ar fi fost de când e lumea. 


- 136- 


Grigore Sima - Poveşti 


Zicătoarea scripturii, că „nici un proroc nu-i cinstit în patria sa” — se 
potrivea şi la Negrea-Păscălitoriul, de minune. Gândeai, că tocmai pentru el 
e făcută. Pe când străinii susțineau sus şi tare — ridicându-l până la al 
şaptelea cer — că el e în stare să-ţi închege apa şi să facă să-ţi curgă lapte din 
grindă, împlântând o sărăcie de sulā — cum fac şi strigoile; Gârbovenii 
ziceau, că el nu s-ar fi pricepând la chiar nimic, aflând însă că-i mai uşor a 
trăi cu minciunile decât a munci, s-a dat pe Păscălie. Auzisem chiar eu, cu 
urechile mele povestindu-se despre el lucruri, pe care nu pot crede să le fi 
săvârşit cândva, 

De şi Gârbovenii, precum avui cinstea a vă spune, nu-l socoteau pe 
Negrea-Păscălitoriul de ştie ce lucru mare, pe când el s-afla între ei: acum 
văd şi ei c-au greşit. 

De diochi singur el ştia să apere pe copiii oamenilor prin aceea că le 
făcea Aumeruşul, la care singur se pricepea în întreg ținutul. Numeruşul aşa 
se face, că se scrie mai întâi aceea ce trebuie. După aceea hârtia se împătură 
frumos, se pun trei fire de tămâie și trei de piper, apoi cosându-se într-un 
petec curat de pânză, s-agaţă de grumazii copilului ca să-l poarte, cum porţi 
o salbă, bunăoară. De deochi n-ai grijă cât trăieşti; o ştiu căci am păţit-o. 
Negrea-Păscălitoriul a învățat tainele facerii puternicului Numeruş de la 
dascălul Samoilă din Geomal, Dumnezeu să-l ierte, care avea un glas jalnic 
Doamne, de luând-o pe-o podobie' mai trăgănată, lăcrămau toți care erau în 
biserică, cu deosebire însă babele, 

Apoi de grindină tot ei ne păzea. Cum vedea, că se ridică vreun nor 
negru şi-i era teamă de vremea grea, împlânta securea în pământ. Aci, 
precum văd eu, totuşi trebuie să las lucrul încurcat. De obicei se trag şi cele 
clopote când e vreme tare. Nu știu acum ce să zic, ca să nu greşesc cumva. 
Voi zice însă vorba ceea: „Nici lupul flămând, nici capra cu doi iezi” — apoi 
întâmplându-se ce s-a întâmplat de capul meu, ştiu că lumea tot n-oi 
moşteni-o eu. Una însă o pot spune cu cugetul curat. De cele mai multe ori 
grindina s-abătea asupra pădurilor, ce nu sunt mai departe de sat decât cale 
de-o jumătate de ceas, să mergi chiar dormind, şi numai din când în când se 
mai lăsa câte-o aripă şi asupra satului. 

De secetă pe ia noi nici pomană, dacă s-a întâmplat ca el să facă ce 
ştia. Mergea în ţimţirim şi umflând o cruce de cele mai zdravene din toate, o 
punea de-a-moiu în vale cum bagi cânepa să se topească, aşezând până și 


' Podobie = melodie după care se intonează la sărbătorile importante unele câtări 
bisericeşti (Dict. Lb. Române Moderne — Acad, R.P.R., 1958, p. 635) 


- 137- 


Grigore Sima - Poveşti 


pietre pe ea — şi trebuia să piouă, de şi nu tocmai îndată, căci cu Dumnezeu 
nu te poți sfâdi. N 

A cunoaşte pe şolomănari pentru el era lucrul cel mai uşor din lume. Îi 
cunoştea de pe îmbrăcăminte, căci aceia totdeauna sunt nelăuți, cine şti de 
ce?! În chipul acesta nefiind aceia nevătămaţi, ba dimpotrivă ospătaţi colea 
româneşte, n-avea nimeni de-a se teme, că ne vor îneca satul. Apoi cu 
Şolomănarii nu-i prea bine să te porți răstit, c-o pățeşti. Spunea 
Negrea-Păscălitoriul, că într-un sat departe, a auzit și el din alţii, oamenii ar 
fi ocărât și chiar bătut pe nişte bieţi şolomănari, ce-au îndrăznit a se atinge 
nu ştiu de ce lucru, care deşi nu era a lor, dar le trebuia nesmintit. N-au lăsat 
Şolomănarii să treacă nici ziua aceea, fără ducându-se la un lac — unde ştiau 
ei — l-au înconjurat de mai multe ori, până când au ieșit la fiecare câte un 
balaur, De se lovea frâul Şolomănariului în capul balaurului, bine de bine, 
dacă nu, mai înconjura lacul şi mai zicea, ce ştia el, până ce ieşea acel 
balaur, care trebuia. Urcându-se acum pe spinarea balaurului, ştrăbătea 
văzduhul, îmbrăcat în nori negri, ca să nu-l vadă lumea și purta norii cu 
grindină pe unde voia el. În câteva ceasuri toată munca oamenilor celora a 
fost prăpădită de pe fața pământului, ca şi când n-ar fi fost de cându-i 
lumea. Gârbova, cât a trăit Negrea-Păscălitoriul, tot a mai scăpat ea de d-al 
astea; vă întreb însă, că ce-a fi de azi încolo? 

Dacă aş sta să vă spun toate la câte numai se pricepea el, pare-mi-se că 
v-ar ieşi la toți peri albi. Fie-vă destul de astă dată. Cine ştie, ce mai aduce 
ziua şi noaptea? Da de ne-om mai întâlni cândva ş-apoi ne-a prinde bine. 

Acum cutez a vă întreba dacă am avut dreptate, când am zis undeva, 
că zău satele vecine n-aveau de ce să poarte atâta amar de duşmănie asupra 
noastră, a Gârbovenilor? Nu ştiau ele bine, că are să aibă o zi, când şi-a 
lepăda şi e! potcoavele, cum se zice, ş-apoi, ce ruşine pe Gârbova să pice iar 
din mărirea în care se afla odată! Deşi ascunsă de lume, ca o fată fricoasă, la 
poalele unui deal cu o coroană de stejari de cei bătrâni pe frunte, ea, 
Gârbova nu se dă pe-o sărăcie de oraş cum sunt multe. Azi? e părăsită. 
Negrea-Păscălitoriul a lăsat cu limbă de moarte, ca Păscălia să i-o pună la 
cap şi i-a pus-o. Apoi fără Păscălie, ce să ştii face! S-a împlinit și cu 
Gârbova vorba ceea: „Nici un suiș, fără coborâş”. 


Gr. Sima a lui Jon 


- 138 - 


Grigore Sima - Poveşti 


17, Artiştii! 
` ~ Copie de pe natură — 


Sunt doi inşi; un bărbat şi o muiere. 

A El e bălan, ea negricioasă; amândoi cu trăsăturile feței destul de 
' - frumoase. 

; Au fost cândva obiect de distracție pentru orăşeni. 

Ă Azi? satele cele mai înfundate sunt slaba lor scăpare — pe câtăva 
! vreme — de un deznodământ fatal ai zdruncinatei lor vieţi de artist. 

Amândoi sunt de statură mijlocie și poartă pe tristele şi palidele lor 

E. feţe urmele neşterse ale multelor suferințe şi opintiri, ce le-au îndurat. 
Precum le sunt feţele, aşa şi îmbrăcămintea, căci de! mizeria niciodată 


| 4 nu vine singură, ci însoțită de întregul ei cortegiu de nefericiri şi dureri. 


* 
* * 


Averea lor?! 

O căruță hodorogită, trasă de un cal nefericit, căruia gânditorul său 
F stăpân i se face serviciul neprețuibil de conducător. Două slabe schelete ale 
| „animalului fidel” acoperite cu pielea. Un vechi harmonic sau mai corect 
E dizarmonic; câteva păpuşi zdrențoase şi mai zi dacă ai ce! 


* 


* * 


Când erau în floare, au fost obiect de distracție în serile calde, când o 
lume întreagă din societățile alese — după munca obositoare şi monotonă de 
peste zi — alergau, să admire cutezătoarele, şi adesea periculoasele lor salturi 
gimnastice şi producțiuni magice. Azi?! nişte săteni curioşi care în viața lor 
n-au văzut „comedie”, — sunt singurii, cari, pentru câteva parale, alergă să se 
bucure de ultemile sforțări ale unor ființe demne de compătimit. 


' Revista „Familia” Oradea, 1884, pag. 202. 
- 139- 


Grigore Sima - Poveşti 


Ce stranie ironie a sorții! Ce simțăminte josnice mai pot avea loc în 
inima ” coroanei creaturilor!” 

Ce poate fi mai dureros pentru-un suflet simțitor, decât privirea 
mulțimii răpită de plăcere, când vede nefericirea tristă a semenilor săi!? 

Când ceata privitorilor ar şti, că acela, care l-a poftit, pe conta vieții 
sale şi aşa zdruncinată, la câteva momente, în aparenţă dulci — este aproape 
sleit de puteri, când ar şti că nutrimentul său slab îi dă o putere de abia a 
suta parte din ce s-ar pofti s-o capete; de-ar ști, că, pe când de pe palidele lui 
buze, zbor vorbele lor glumeţe, inima-i zdrobită de suferințe, clocote de ură 
plină de dispreț, când ar avea idee despre durerea ce acela o simte, când 
lampa vieţii sale, ce abia mai dă câte-o palidă licărire, ș-o vede gata a se 
stinge la cea mai mică adiere a vântului; când ar şti... privitorul curios, 
aruncându-şi golopanii, prețul neînsemnat al intrării, în vechea casetă a 
artistului, s-ar depărta meditând. 


Li * 


Am admirat zeazrul de copii, ceata privitorilor curioşi. Este un adevăr 
veşnic şi nestrâmutat, ca toate legile sfinte ale naturii, că cea mai mare parte 
a oamenilor moare în frageda vârstă a copilăriei. Pletele albe, brazdele 
adânci ale feţei, şirul lung al anilor, n-au de a face cu vârsta, dacă inima e 
mică simțămintele nobile în faşă. 


+ + 


Artistul? Rare ori lasă după sine altă urmă, altă suvenire, decât pe 
aceea ce pasărea sprintenă lasă în zborul său aerian, corabia pe luciul întins 
al mării şi drăgălaşul curcubeu pe bolta azurie a ceriului nemărginit. Dispate 
ca o picătură de rouă, se stinge ca o scânteie, pare ca un vis duice, se topeşte 
ca un fulg de nea. 

+ 
A + 


Raiul pe pământ? Spună artistul a cărui viață a fost o școală tristă, o 
oglindă în care vezi chipul fidel al societăţii, şi civilizaţiei noastre 
defectuoase. Ne bucurăm unii de răul celorlalţi; vorba cântecului: 


-140 - 


Grigore Sima - Poveşti 


è Tuturor le pare bine, 


š C-a picat răul pe mine; 
$ dar 
N-are de ce-i părea, 
Că şi pe el a pica 


Şi nu-i pară nimănui, 
C-a pica pe pruncii lui. 
Veacul nostru? Al luminilor? Mai cu drept cuvânt al piticilor uriași; al 
frazelor sforăitoare şi ideilor mici. 


Gr. Sima a tui ion 


- 141 - 


Grigore Sima - Poveşti 


18. Paraziţii ! 
— Poem în proză — 


Florica vărului Sandu este-un bobocel de trandafir şi istețele sale vorbe 
mă încântă, De aceea mi-i dragă ca sufletul din mine, şi ea mă iubeşte. 

Într-o zi de mai frumoasă şi drăgălașă, ca şi anii zburdalnicei copilării, 
mă roagă să-i fac o fluierice de salcie. Și m-a rugat atât de duios şi cu atâta 
frăgezime, că n-am putut fără s-o iau de mânuţă şi străbătând covorul pestrit 
de iarbă din grădina tătâ-ne-meu, să merg cu ea la vale, Aci plopi uriaşi şi 
săicii pletoase, privesc, cum apa curge aci lin, aci valvârtej, dă pept 
bolovanului, ce-o împiedică în mersul său firesc, face ocol în jurul unei 
stânci, pe care s-o înlăture nu-i în stare, se învârte, se suceşte, până ce se 
pierde-n zare, ca şi dorinţele inimii omeneşti. 

Salcia lângă care m-am oprit, mi s-a părut mult puternică, de aceea, 
scot Cuţitaşul şi tai o creangă ce-am crezut că se potriveşte. 

Pentru Floricuţa am despoiat-o de-o podoabă. Salcia trebuie c-a simţit 
aceasta, că boarea lină ce-i se strecura printre crengi, mi se părea că suspină. 
Mi-a intrat un ghimpe la inimă! Da de-o doare? 

Durere nouă! Coaja crenguţei mele, părea a fi sleită, de loc nu vrea să 
se desfacă. Mă uit şi văd, că pe biata salcie, un afurisit de soc îşi făcuse 
culcuş şi-i sugea puterile. O mică rană i-a fost de ajuns seminţei de soc, ca 
ea să încolțească şi să devină mare. Îi pria hrana de-a gata, stă însă că era 
pufăcios, pe când salcea deşi numai cu mari opintiri putea face şi ea ceva, 
era teioasă şi plină de vârtoșime. 

Urăsc paraziţii întocmai ca şi capetele uşoare şi lipsa de caracter, mai 
tare nu-i pot! 

lau socul cu rădică şi-l sădesc în dunga velei, iar rana salciei o astup 
cu ce-am ştiut, că-i bine. 

Tai altă crenguţă din salcia vecină şi fac Floricuţii fluiericea, că e era 
neastâmpărată copila. 


! Revista „Familia”, Oradea, 1884, pag. 428. 
- 142 - 


Grigore Sima - Poveşti 


Peste câteva zile iau pe Florica de mână şi merg să văd că ce-i?! Salcia 
ajutată de puterea ei firească, de a creşte, se împuterise, pe când socul era 
ofilit şi galben, că nu putea trăi fär pe spinarea altuia. Aşa se deprinsese. 

Mi-a părut bine, că Florica mea s-a luat după sprintenii fluturei, cu 
: aripi poleite şi mi-a dat timp ca, purtat pe aripile uşoare ale fanteziei, să-mi 
croiesc câte şi mai câte visuri aurite despre multele taine, ce ursita singură le 


ķ ştie, că ea le ţine în poala sa și numai pe rând, pe rând ne descoperă câte 
E ceva,caşi omul viclean. 


Gr. Sima a lui Ion 


- 143 


Grigore Sima - Poveşti 


19. Frumoasa din Făgeşti ! 
= Nuvelă din popor ~ 


Era o zi de toamnă. Codrul tăcut începuse a-ngălbini, bobiţele de 
struguri căpătase acuşa faţa aceea ruginie, ce-o privim cu atâta plăcere. O zi 
frumoasă era, când razele soarelui sunt atât de dulci şi blânde, că omului i se 
pare locuinţa drept închisoare. 

În Făgeşti, un sat frumos românesc tăinuit la poalele Munţilor 
Apuseni, domnea o linişte mare. 

Numai carăle obosite sub greaua povară a păpuşoiului (cucuru- 
zului),cu scârţâitul lor, pocnetul bicelor flăcăilor zdraveni de lângă ele, 
lătratui vreunui dulău, ce bolea de urât, dacă mai turbura din când în când 
adânca tăcere, ce se lăsase pe Făgeşti. 

Tot satul era cuprins cu strânsul câmpului şi la a doua-treia casă, dacă 
mai vedeai vreo babă bătrână încărcată de ani, priveghind asupra celor 
ţinătoare de casă, — vr-o nevastă ce-n ruptul capului gătea cele trebuitoare 
ş-o lua la câmp. 

La Radu ~ bărbat fruntaş cu multă dare de mână şi vestit în şapte sate 
şi mai bine — era acasă o fată voinică de șaptesprezece ani, care era, vorba 
cântecului: 

„Nici micuță, nici năituță, 
Cum e mândra mai drăguță!” 

— o adevărată minune. 

E destul să spunem, că şi gurile rele mărturiseau într-un cuget, că 
ființă femeiască asemenea ei, n-a mai fost de când lumea, nu este şi nici că 
poate să mai fie vreodată sub soare. 

Moşnegii, c-un picior în groapă şi când o vedeau, nu puteau să nu zică 
în mintea lor: 

„De m-aş face ca odată, 
„Nu m-aş da pe lumea toată!” 

Fără a se mai înțelege împreună, tot ținutul o dăruise, fără ştirea 
şi-nvoirea părintelui Pamfilie din Făgeşti, cu un nume, ce n-are a face nimic 


! Revista „Amicul Poporului” Sibiu, 1893, pag. 35-63. 
- 144- 


amiat- e.. E e E eee 


Grigore Sima - Poveşti 


cu cărţile bisericeşti; o dăruire cu numele: Frumoasa din Făgeşti. Dacă e 
vorba de adevăr şi dreptate, apoi numele acesta singură ea trebuie să-l 
poarte. 

Ca nu cumva să fim bănuiţi de părtinitori, o spunem cu plăcere, că 
peste tot femeile din Făgeşti;, aveau darul de a fi, pe cât de frumoase, pe atât 
de harnice şi cu purtări alese. 

Ori cine din vecinătate dorea a-şi alege o soție cum să cade pentru 
viaţă — își cerca mai întâi norocul în Făgeşti. Este chiar un cântec în privința 
aceasta care să-începe: 

„Cât e pe Mureş în sus 
Fete ca la Făgeşti nu-s”! 

Radu — tata Florichei — era la cules de păpuşoi, cu o mulțime de 
lucrători. Gafiţa, soția lui Radu, mama Florichei, să dusese cu un car de 
valuri de pănură şi țoale la vultori şi piuă. Străinii ce-i ţineau pe lângă casă, 
cu cele două care trase de câte patru boi de să-ți muţi casa cu ei, aduceau 
păpuşoii culeşi de oamenii ce erau cu Radu. Şi-n boi, şi-n carele 
îmbrăcate-n fer, aveau toată încrederea. Puteau deci să pună două rânduri de 
scânduri din loitre-n sus, de se clătina pământul pe unde treceau, de povara 
cea mare. Vin, descarcă şi se iau înapoi după altul. 

Radu și soția sa convinși erau acuşa, că Florica lor e o fată foc şi pârjol 
pentru ce-i cade-n .mâni. Alt-cum, rogu-vă, nu era cu putință s-o lase 
singură, când atâta sumedenie de lucrători trebuiau ţinuţi; vedeţi dumnea- 
voastră, cum să ţin lucrătorii lui Radu din Făgeşti. 

Dacă vom socoti şi alte multe trebi, ce de sine se-nțeleg la o avere 
mare, trebuie să recunoaștem, că Florica era într-adevăr foarte hamică, dacă 
se chibzuia, că le va pune singură toate la cale. Şi pentru ea nu era 
într-adevăr decât floare la ureche. 

Întrebaţi pe cel dintâi Făgeştean ce vă iese-n cale şi vă veţi încredința 
despre adevărul spuselor mele. 

Florica, la timpul său, ba încă ceva mai devreme, păteşte cum știe ea şi 
trimite prin cei cu carele, prânz şi de-amiază, la lucrătorii ce erau cu ta-so, 
cu Radu. După ce se-mpacă şi cu ce mai era prin curte, după ce pune la cele 
trebuitoare pentru cină şi aşează fiecare lucru la locul său — ia furca-n brâu, 
trage uşile după sine și lăsând firul mereu să-i alunece printre degete trece-n 
grădină cu-n iners legănat şi plin de farmec, cum numai singură putea să 
aibă, 

Radu, casnicii săi, ba toţi cei din vecinătate, dacă erau mai cu luare 
aminte, puteau să vază că Florica nu de flori de măr caută totdeauna fundul 

- 145- 


Grigore Sima - Poveşti 


grădinii cu pomi, de unde ochiul străbate partea cea mai plăcută a hotarului 
Făgeştilor, partea cea mai mănoasă, bine lucrată şi la timpul său, se-ntinde 
spre soare răsare, către Mureş şi e țărmurită de undele acestuia. 

Valea din Făgeşti ce, izvorând din înfundăturile munților în mersul 
său, taie satul în două — străbate şesul de care ne este vorba, şi după mai 
multe cotituri îşi împreună undele sale cu acelea ale Mureşului, departe colo 
în zare. 

Alăturea cu valea merge drumul ţinut în deosebită bună stare de 
Făgăşteni și la un loc se pierde şi el în drumul de ţară, ce se-ntinde ca o 
pânză albă de-a lungul şesului. 

De câte ori frumoșii ei ochi albaştri despicau ceața în zădar, un adânc, 
foarte adânc oftat ieşea din pieptu-i fraged, urmat de cuvintele tainice „Nu 
mai vine”, „Nu mai vine”. 

Ea dar aştepta pe cineva să sosească și acel cineva, atât de scump 
inimii sale, care trebuia să vină, când cea mai frumoasă fiinţă femeiască 
ce-a văzut soarele, îl dorea: „Nu mai vine!” 

De astă dată Florica putea să stea timp mai îndelungat în grădină, fără 
nici O teamă c-ar fi cineva în apropiere, care ar putea să descopere tainele 
ascunse ale inimii sale. 

Să pune dar lângă trunchiul unui pom de pere plecate şi rezemată de 
el, pe când firul curgea sprinten printre degetele ei mlădioase, ochii erau 
ațintiți asupra unui punct îndepărtat, unde drumul Fâgeştilor îşi are 
începutul. 

Legânat pe aripile viei sale închipuiri, cugetul ei străbătea țări 
îndepărtate, unde inima-i iubitoare îi spune că străin în țară străină, Niţul ei, 
scumpul ei Niţu, îşi omoară amarul vieţii, încălzit de razele iubitei celei atât 
de curate. Aceea, că el, rătăcitor printre atâtea neamuri străine, să fi putut 
întâlni vreun chip de femeie care să-l farmece, nicicând nu i-a trecut prin 
minte. Nu! 

Niţul ei, voinicui ei Niţu, asemenea căruia nu afli într-un târg de țară, 
numai la ea putea să cugete, mereu la ea. 

Dar în zădar! Acest odor atât de scump inimii sale, „Nu mai vine”! 
„Nu mai vine”! 

Când Florica lasă să alunece printre buzele ei subțiri și roşii ca o 
vişină despicată aceste cuvinte zdrobitoare, ochii ei, frumoşii ei ochi înotau 
în lacrimi de durere și plânge, plânge ca un copil nevinovat. 


- 146- 


m o a A tea 


Grigore Sima ~ Poveşti 


Ce valuri frumoase se-ncrucişau atunci în inima ei aproape frântă de 
durere, unde vei afla cuvintele potrivite, unde condeiul fermecat, ca să le 
aşezi cuviincios?! 

Fără a şti ce face, dă a căuta lin ca adierea vântului, ca o şoptire tainică 
şi dulce, ca o privighetoare — dă a cânta o doină iubită de ale noastre, care 
izvorâtă din inimă, inimi străbate, şi te răpeşte într-o lume a viselor de aur: 

„De când te-ai dus băieţele” 
„N-am mai pus la gât mărgele,” 
„Nici în degete inele” 

„Şi-n cosiță floricele” 

„De când s-a dus bădița” 

„Mii pustie ulița” 

„De când s-a dus dumnealui” 
„N-am dat gură nimănui.” 

Urmează cu: 

„Să ştiu bade c-ai veni” 
„Drumul ți l-aş vărui...”” 

Şi sfârşeşte: 

„De-aici pân-la badiul meu, 
„Nu-i nici deal, nu-i nici părău 
„Numai singur dor de-a! meu! 
„Nu-i nici deal, nu-i nici cărare, 
„Numai dorul meu cel mare. 
„Dorul meu bade ş-al tău 

„De s-ar face-un pod mereu 
„Pod mereu peste Brașău 

„Ca să treacă doi cu doi 

„Şi tu bade pân-la noi” 

Adânc mişcată îşi zice: 

— „Niţule! Să nu mă osândeşti, dacă întorcându-te mi-i afla măritată!” 

„Nu!” 

„Martor îmi este Dumnezeu, căruia mă închin, c-o fac peste voie! Te 
iubesc prea mult pe tine, ca să mai rămână vreun locşor necuprins de chipul 
tău în inima mea. l 

„Făt-Frumos din poveste să stea înainte-mi şi râmân mai rece decât 
gheața cu toate pletele lui aurite. 

insă! 

Acesta însă arză-l focul, mă face să intru în pământ înainte de timp. 

. 147- 


| 


Grigore Sima - Poveşti 


Trebuie fără voia mea să-mi calc jurământul făcut! 

Nu mai sunt în stare să lupt şi mai departe în contra voinţei părinţilor 
mei. Am sleit acum toate apucăturile și lipsită de orice sprijin, nu mai sunt 
în stare cu mintea mea să mai descopăr nici un potec de scăpare. Nu! O rază 
de lumină nu-mi vine de nicăieri. 

De ce nu vii dar? 

Câte nu s-ar pune la cale cu ajutorul tău. 

Aşa însă mă văd pierdută pentru toată viața mea. 

Când vei veni acasă şi mi-i vedea în casa lui Sandu Petrii de lângă 
izvor, ți-i întoarce privirea la alta, judecându-mă de cea mai uşuratică şi 
schimbăcioasă din câte fete au trăit cândva în Fâgeşti. 

Știind că am călcat jurământul sfânt încheiat între noi — îi zice că-s 
minte scurtă, poale lungi, nici să cumperi nici să vinzi, pagubă de cuvintele 
ce le-ai schimbat cu mine. 

În loc de privire blândă, zâmbitoare și faţă veselă, voi întâlni ochiul 
tău desprețuitor şi faţa ta plină de ură. 

Atunci nu voi mai fi în stare să trăiesc. Nu! 

Moartea cu sărutul ei rece va pune capăt suferințelor mele. N-am ce! 
Așa mi-a fost scris să păţesc. 

Dar când ai şti suferințele mele, pe care le-am tras numai ca să rămân 
statornică?! Când ai şti cât de mult ţin la iubirea ta — mai mult chiar decât la 
viaţă! — De-ai putea să vezi inima mea jună de ce săgeți amare e străbătută, 
de câte ori mi-aduc aminte de tine, de dragostea noastră fierbinte şi 
jurământul sfânt încheiat între noi — tu nu m-ai osândi. Nu! Din contră ț-ar fi 
milă de mine, de Florica ta. 

Şi când nu te am şi nu te voi avea în minte-mi? Poate atunci când voi 
fi sub glia verde. 

„Cea mai dulce și mai amară parte a vieţii mele a fost, este şi va fi seara 
aceea, când ne-am despărțit, când am jurat împreună că vom fi nedespărțiți 
pentru vecie. 

De-o mie de ori pe zi mi-aduc aminte de seara aceea, de cuvintele tale 

„duioase ce tremuram, că da de nu le vei zice. 

Şedeam pe lavița de la uşa curţii cu Nica Petreanului și Evuţa lui 
Cântă-Bine. Eu adâncită în gânduri torceau mereu fără a lua parte ia 
poveștile glumeţe ale soaţelor mele care întrecute cum sunt, erau numai râs 
şi glume. Ziceam în mine:,„Da de nu vine!” — Mâne, chiar mâne dimineață 
are să plece la ostăşie şi de la tot satul şi-a luat rămas bun, numai de la mine 
nu! 


- 148 - 


E 
3 
4 
$ 
Ed 
K- G 


Grigore Sima - Poveşti 


Mă mir că mai trăiesc, când mi-aduc aminte de toate câte mi-a fost dat 
să sufăr! 

Priveam luna bălaie, ce mai luminoasă ca totdeauna se ivea în zare, 
puţin și se-nălţa măreț pe bolta întinsă a ceriului, întunecând în calea ei roiul 
de stele ce le întâlnea. 

Imi era teamă că — Doamne fereşte — va cădea o stea. 

Dar ceriul bun atunci, m-a ascultat! Deşi mi se păreau numai aninate, 
nici una n-a picat. 

Cine ştie, dacă ne este ursit să ne mai vedem vreodată? — ziceam în 
mine. 

Cine ştie dacă prin țările străine unde te cheamă porunca împărătească, 
luptându-te piept la piept cu neamuri păgâne şi fără de lege — vei putea ieşi 
învingător, vei putea să te mai întorci la căminul părintesc!? 

Doream să te mai aud odată grăind, poate că pentru cea din urmă dată 
şi tu nu te mai iveai de nicăieri, nu te mai iveai... 

Simţeam că nu mai pot. Eram... nu ştiu cum să zic? 

În sfârşit ai venit. Mi-ai spus că nu e nici la cina bună şi eu credeam 
c-un veac, un veac întreg a trecut de când noaptea cu aripile sale a umbrit 
pământul. 

Ai dat bineţe, Ne-ai întrebat că ce facem şi te-ai pus pe laviţă lângă 
mine. Mă simţeam foarte fericită. 

Soaţele mele erau adâncite în nebuniile lor despre dragostea cutărui 
flăcău. . 

Tu nu ziceai nimic, fără mă priveai în față la lumina lunii ca şi când 
m-ai fi văzut pentru întâia dată — iar eu tăceam şi-nvârteam fusul sprinten 
fără a şti ce fac. 

Deodată ai grăit. 

M-ai întrebat, dacă ţin la dragostea noastră, dacă vreau s-aștept până 
ce-ţi împlinești datorința de ostaş împărătesc — dacă vreau dup-aceea să fiu 
nevasta ta? Mi-ai zis să-ţi răspund verde, deschis, pentru că tu altcum nici 
că mai vrei să mai calci vreodată în Făgeşti. 

Nu ştiu dacă-ai luat seama, dar două izvoare calde de lacrimi au țâşnit 
din ochi-mi. 

Graiul tău era altul şi nu acela ce-mi era atât de cunoscut. 

Vream să-ţi răspund, dar puterea mă părăsise. A trecut o bucată de 
timp în care tăceam amândoi, dar în tăcerea aceea era o înţelegere tainică, 
ce nu se poate spune. 

M-ai rugat să-ţi răspund. 

- 149- 


Grigore Sima - Poveşti 


„Ţ-am spus că da! Nici când şi nici odată nevasta altuia nu voi fi fără 
numai a ta”. 

Ţ-a părut atât de bine, că mi-ai apucat capul frumușel între mâini şi 
mi-ai sărutat amândoi obrajii. Eu nu te-am oprit, că nu mă-nduram să te 
opresc, 

Ai adaos, că blestemat să fie acela care nu s-a ţinea cuvântul dat în tot 
timpul şi sub toate împrejurările! 

Eu am întărit că da! blestemat să fie! De ce n-ai lăsat Doamne, că Tu 
toate le poți, de ce n-ai lăsat ca întâlnirea aceea să țină un veac?! 

Tu Niţule ai plecat dimineața următoare. Dar traiul meu d-atunci 
încoace? Vorba cântecului: 

„De jale şi de bănat 

„Câte lacrimi am vărsat, 
„Am făcut fântână-n sat, 
„Fântână cu trei izvoare 
„Cine bea din ea să moară 
„Dar de-o bea drăguţul meu 
„Să mi-l ţină Dumnezeu.” 

Că: 

„Tuturor lumea li-i dragă 
„Mie mi-i cerneală neagră 
„Tuturor lumea li-i bună 
„Dar mie mi-i mătrăgună.” 

N-am zi bună lăsată de Dumnezeu, că părinții mei, care numai pe 
mine mă au, doresc să mă vadă aşezată. Am reuşit a-i face să-nțeleagă că 
cea mai mare plăcere şi fericire-mi nu-mi este să fiu lângă ei. 

Dar acum m-a cerut Petre de lângă izvor pentru Sandu, feciorul său, 

Părinții mei trăiesc şi să-i țină Dumnezeu dar mi-i necaz că să au de tot 
bine cu aceia ai lui Sandu ş-au zis că mă dau. N-aşteaptă decât fiertul 
mustului. 

Ce să mai fac? Încătrău să dau? Îmi stă mintea-n loc. Și tu nu mai vii! 
Nu mai vii! 

Prevăd, că voi fi înfrântă! 

Soarele scăpase binişor şi Florica, mai aruncând o privire rapidă spre 
calea Făgeştilor, neputând descoperi nimic, o ia către casă cu inima 
mâhnită. 


. 150- 


Grigore Sima - Poveşti 


Acum să lăsăm pe Florica frământată de dor şi să luăm Făgeştii de-a 
lungul şi de-a latul, că Doamne ce mai de oameni harnici şi cu dare de mână 
sunt Făgeştenii aceia! La drept vorbind fac multă cinste neamului nostru. 

Vedea-vom ce buni capi au Făgeştenii şi cât de minunat ştiu ei să ducă 
întreg poporul spre un viitor măreț, îndemnând cu vorba şi cu fapta, stăruind 
cu multă tragere de inimă, ca-n anul acesta să fie mai bine ca-n cel trecut 
şi-n cel ce vine, mai bine ca-n cel de-acum. 

Drept că şi are părintele Pamfilie atâta trecere la fiii săi sufleteşti, că 
pe drum în târg, la petreceri, c-o vorbă ori unde Făgeşteanui se-ntâinește cu 
vreun cunoscut de prin satele vecine, — la două trei vorbe, îl auzi zicând aşa 
din întâmplare se-nțelege: „Cunoşti frate pe părintele Pamfilie, ştii pe 
preotul nostru, din sat de la noi, din Făgeşti?” 

— „Dar pe domnul învățător Trifescu cel ce a adăpat cu multe 
i: învățături şi care este mâna dreaptă a Părintelui”, Apoi Radu, Petre de lângă 
- - izvor toți stâlpi puternici ai Făgeştilor — despre toți vorbește cu multă 
- tragere de inimă când poate să zică sunt oamenii noștri din Făgeșşti. 

Cei mai tineri, mai flăcăiandri bucuros vorbesc şi ei despre Florica 
Radului, o minune de fată, de nu ştiu cine n-ar simți inima-i din piept 
cuprinsă de un dor nemărginit,! 

În sfârșit Făgeștenii cu drept cuvânt se simt de două ori oameni, când 
au astfel de conducători. 

Că Făgeștii sunt atât de minunat întocmiți, încât nici tu un orășel mai 
altcum, cinstea se cuvine mai marilor din Făgeşti, în rândul întâi părintelui . 
Pamfilie, care el este încă şi azi, când e cu plete albe ca şi colivia — el este 
sufletul a ori ce mişcare. 

n urma urmelor, nici că e mare minune aceea ce Părintele a pus la 
cale. Câştigată odată încrederea întregului popor ce nu poate face un om 
cum se cade, şi Părintele Pamfilie seamăn n-are, dacă e vorba de împlinirea 
frumoasei chemări de conducător şi mai mare. Cea dintâi a sa datorinţă 
socoteşte-a fi îngrijirea de binele şi înaintarea trebilor bisericeşti şi şcolare, 
apoi poporul să meargă pe calea cea bună. De el însuşi puțin îi pasă, 

Şi Doamne, ce bine le mai stă atât bisericii celei frumoase, măcar la o 
cetate apoi şcolii celei măreţe ce amândouă se ridică falnic drept în dricul 
satului având în jurul! lor case frumoase durate din piatră trainică de coastă. 
Că-n Făgeşti aproape toate casele sunt de piatră şi puse în rând frumos de 
amândouă iaturile uliţelor largi, încât ţi-e mai mare dragul să le priveşti, 
frumoase, curate şi-n bună stare ținute, un lucru, ce sine se înțelege în 
Făgeşti. 

- 151. - 


Grigore Sima - Poveşti 


Casa Radului tot ca la mijloc de sat se găseşte, alăturea cu casa 
comunală. Şi e bine că tocmai așa este, nu doară pentru că Radu are pe 
Florica, ci cu totului tot pentru altceva! 

Ca să mă înțelegeți dumneavoastră, când vreau a vă spune tocmai 
acum un lucru foarte bun, după vorba Părintelui Pamfilie! În o parte a 
caselor comunale e magazia de bucate, înființată cu 20-30 de ani în urmă, la 
îndemnul şi stăruința Părintelui Pamfilie. 

A fost atunci un an mănos de tot. Făgeştenii și aşa lucrători iscusiţi 
fiind, fac bucate din greul, încât e rar anul, când să nu le și întreacă, la cei 
mai mulți din ei. În anul acela o fost însă darul lui Dumnezeu peste întreaga 
țară, încât Făgeşteanul nu mai ştia el unde să-și pună mulțimea 
nemaipomenită de bucate. 

Părintele Pamfilie, om al prevederii, ca totdeauna, a fost ş-atunci la 
locul său. „Ei” zice. „Acum avem de toate celea. Ce-o fi mâne, poimâine, 
nu să poate şti. Noi să punem de pe acum temeiul unei Magazine de bucate, 
ca s-avem la ce ne-ntinde la vreme de nevoie. Ne-ajunsele sunt printre 
oameni şi dacă nu azi, mâine poate să ne atingă. Eu fac începutul cu zece 
litroaie de grâu şi tot atâta păpuşoi (cucuruz). 

„Petre”! Ghiţă! Și voi ceilalți fii sufleteşti a mei, ca unii cu cari 
împreună am ridicat bunul nume al Făgeştiior, ascultați şi urmați cuvântul 
meu, că multe lucruri bune să pun la cale din nimica ceea, când unirea, 
iubirea şi-nţelegerea, aceste scumpe daruri ale Ceriului îşi află locaşul în 
inimile omenești! Urmașii noștri vor binecuvânta mâna de țărână în care ne 
vom preface în întunericul mormântului, lăsându-le drept moştenire un 
lucru de treabă, cum e Magazina-de-bucate, de care vă grăiu, pe lângă altele 
ce le avem acușa”. 

Acestea le-a zis părintele Pamfilie într-o duminică dinaintea bisericii. 

La săptămâna Magazina şi era întemeiată cu peste cinci sute litre de 
bucate, c-au dat oamenii din greul, fiindcă-i îndemna părintele Pamfilie. lar 
acesta nu ştie voi decât binele şi înflorirea poporului. Bun suflet de om! 
C-ar fi păcat să-l grăieşti de rău. 

Ca purtători de grijă peste Magazină s-au ales cu învoirea tuturor: 
Radu-Petre de lângă izvor care au luat răspundere în scris, pentru soarta 
bucatelor adunate, îndatoraţi fiind a pune din ale lor, când n-ar putea să 
rămână cu mâinile curate. Un lucru de care nu s-au temut ei, Făgăștenii nici 
când. Cu toate astea, cum e vorba:,cine leagă bine, dezleagă bine” şi 
prevederea nu strică ea nicicând. Socotelile le poartă domnul învățător 
Trifescu. 


- 152 - 


Grigore Sima - Poveşti 


De câte ori Făgăşteanul îşi sleieşte bucatele, ş-aceasta se-ntâmplă tot 
cam vara, când lucrul câmpului e tot mai înteţitor, el aleargă la Magazina 
lor de bucate şi-mprumută cât crede a-i fi de ajuns, iar colea toamna, 
întoarce Magazinei cu jumătate mai mult decât luase. Adevărul e că tot 


Ș avutul lor şi-l înmulțesc iar nu al altora. În felul acesta mergând trebile în 


Făgeşti, cămătarii fără inimă, care-ţi sug și măduva din oase — o duc al 
dracului de tot, de să-ţi fie milă de ei! — Acum aţi înțeles că nu penra 
Florica am zis, că-i bine de casa lui Radu lângă aceea a comunei. 

E de prisos a o mai spune că deşi Magazina a Făgeştenilor este, totuşi 
ei sunt cari se folosesc mai puţin de ea. N-au lipsă şi pace! Ei ştiu cum se 
așteaptă iarna! 

Când la anul se dă socoată în fața întregului popor, dacă o parte a 
i. bucatelor nu se mai poate învârti, se hotărăşte a se vinde pe bani şi aceştia 
 . se adaugă la fondul şcolii lor. Fireşte că nici cât e negru sub unghie nu se 
; poate face apă. De aceea au şi adunat ei o frumoasă sumă de bani, de unde 
şi plăteşte învățătorul, se ațutorează copiii săraci ce umblă la şcoală cu 
; veşminte și cărți; se aduc vite de soiuri mai bune de prin țări streine, ca să 
îmbunătățească pe ale lor, cumpără maşinile trebuitoare ta economie...c-o 
; vorbă! Magazia aceasta condusă de bărbaţi cu suflet curat, cum sunt cei de 
care am vorbit, este un izvor de bunăstare și ajutorință pentru Făgeşteni. Cea 
mai mare mulțămire ce poate s-o simtă un străin în Făgești mi se pare a fi, 
+ când îi vede atât de strâns uniți că la orice năcaz ei s-ajutorează, mai altcum 
- chiar şi decât fraţii. 

1 Ei! Dar sunt şi guri rele cari vorbesc rău, dar rău de tot pe Făgeşteni. 
Și cu toată dreptatea. 

} Ştiţi cine sunt? 

Birtaşii. 

Cine-a ajuns odată birtaş în Făgeşti e bătut de Dumnezeu, din ceriu 
; până-n pământ! Sapa de lemn, aceea-i a lui, nici că se poate altfel. 
Făgeşteanul în Duminici şi sărbători nu ştie să meargă la birt. 

Nu! 

El, după ce iese din biserică, de e flăcău ori fată, ştie s-o ia la horă. 
L Acolo s-o vezi pe Florica Radului! Dar acum merge cam rar. Poate că Niţu 
; poartă vina. 

nsuraţii mai tineri caută pe domnul învățător Trifescu, iar bătrânii se 
duc mai cu drag la părintele Pamfilie. 

Aceștia, bărbați cu multă ştiinţă de carte, ştiu să le spună de prin cărți 
şi gazete, câte și mai câte lucruri frumoase pe cari le ascultă cu o sete 

- 153 - 


Grigore Sima - Poveşti 


nespusă. Mult le place lor să audă cum și ce fei de oameni erau vitejii noştri 
strămoși, cari, precum spun părintele Pamfilie şi cu domnui învățător 
Trifescu, erau spaima lumii, atât de grozavi ştiau să fie, când și-au întins 
domnia peste trei pârți de lume, cum n-a mai fost nici când. Şi Făgeştenilor 
le vine nu ştiu cum când aud, că ei sunt vlăstarele îndepărtate ale unor astfel 
de oameni, 

Le place să asculte și obiceiurile ce le au înșiși și pe cari le văd 
îmbrăcate în „Novele din popor” în o formă măiastră, de nu se mai satură 
ascultându-le. Apoi înțeleptele vorbe ale bătrânilor, care sunt tot atâtea 
pietre scumpe, ce te-ndreaptă-n căile vieţii, ca să fii om şi pom? 

Chiar şi hora rămâne când se știricește că se spune despre 

„Înșiră-te mărgărite” 
„Pe lungi fire aurite...” 

Nu ştiu cum se face că oamenii nici nu bagă de samă mersul soarelui 
şi să pomenesc deodată cu noaptea-n cap! 

Iar birtaşul, vai de steaua lui, stă lângă liurca cea de rachie în timpul 
acesta, şi-şi blestomă până şi ceasul ticălos în care a călcat dintâi în Făgești! 

Nu-i vorbă! Să fac ele petreceri şi-n Făgeşti de-ți saltă inima-n piept, 
când vezi tinerimea pe la ospețe, clăci, boteze, cules de vii, cum îţi joacă ea 
câte un căluşeriu de cele zdravene, de stă să se cutropească pământul în 
tropotul lor. Pare că ș-acum aud pe Niţu, cum striga, pe când era încă vătav 
a! flăcăilor din Făgeşti, cum îndemna el pe ceilalți flăcăi zicând din gură: 

Dă-n pământ să iasă vânt! 
„Pe de laturi busuioc, 
„La mijloc pară de foc!” 

Apoi Ardeleana, Haţegana, Țarina şi altele de ale noastre, sunt ele 
atât de nu știu cum să zic, că răpesc în vârtejul ior şi pe omul nins pe cap. 
Singur Părintele Pamifilie, om c-un picior în groapă, dacă poate să-și 
păstreze cumpătul la ospețe mai alese, bună oară. 

Chiar şi altcum, ştiu ei, Făgeştenii să-şi petreacă, că le dă mâna. 

Când e o sărbătoare mai aleasă, cei care au legături de prietenie, se 
adună după ieşitul din biserică la mine, ori la tine, după cum le este 
înțelesui. 

Cel care-i are la a sa masă, cinsteşte bucuros o cofă — două de vin, c-a 
dat Dumnezeu şi va mai da omului stăruitor. 

Radu şi Petre-de-lângă-izvor tot cam împreună îşi petrec ei. 

Și Florichei tocmai aceasta nu-i place, de mult acuma. Din capul 
locului nu i s-a părut, temându-se nu care cumva bătrânii, cari de obicei nu 

- 154 - 


Grigore Sima - Poveşti 


prea iau în seamă aplicările tinerilor, să pună la cale un lucru, la care şi să 
cugete-i era groază de tot. 

A fost temerea ei întemeiată? 

Ştia acum din însăși cuvintele ei, cât de amare poame pentru ea a rodit 
prietenia tată-so cu Petre-de-lângă-izvor. 

Ei, bătrânii, fâră a mai întreba de Sandu, ori de Florica, s-au înţeles ca 
aceştia să fie împreună luptători în valurile nesfârşite ale vieții. 

Gingaş lucru, dar bătrânii, cari judecă toate cu nepăsare, așa au judecat 
că trebuie să fie fiindcă mai bine nici că se poate. 

Înţeleşi odată ei, trebuia adus tot lucrul la cunoștința tinerilor, cari nici 
vorbă! au să se învoiască. 

Atât Radu, cât şi Petre, tatăi lui Sandu, erau însă nedumeriți într-o 
privință. 

Ziceau ei în mintea lor că tinerii ori sunt vicleni şi-şi ascund dragostea, 
ori apoi sunt străini unul altuia, că prea s-arată nepâsători, prea se 
înconjoară, 

Și lui Radu îi venise ceva ia ureche. Într-o zi, fiind vorba, că Florica 
azi mâne are să se mărite, — Gafița, femeia lui, se află spunând că uite 
Florica trebuie că are drag la pe cineva. Sunt acum doi ani de zile de când 
fata e tot dusă pe gânduri, şi nici la joc n-are plăcere să meargă, fără numai 
rar, de tot rar. 

Dac-o întrebi cum şi de ce? Ea-ţi răspunde scurt, că n-are voie. Apoi 
mai spune Gafiţa că şi ea tocmai așa era, pe timpul când întrase în toanele 
dragostei. Cine-i este alesul inimei, nu spune odată cu capul. Zice, că n-are 
pe nimeni. 

Să-nţeleg dar Radu cu Petre, ca mai întâi să se încredințeze bine 
despre starea lucrului şi numai, dacă vor vedea că altcum nu merge să-şi 
pună puterea lor părintească în cumpănă. Că încuscrirea acestora odată cu 
capul trebuie să se facă. 

Sandu, calea-valea, lui uşor i se aprind călcâiele, când e vorba ca o 
fiinţă femeiască asemenea Florichei îi zâmbește cu drag. Vorba e însă că se 
poate așa ceva din partea fetei? 

Las’ că Sandu e vătaf şi cap al flăcăilor din Făgești de când s-a dus 
Niţu lasă că-i cumpătat, acum singur la părinţi şi plin de averi, dar cu toate 
că oricărei fete din Făgeşti i-ar fi cinste dacă ar cere-o, — ea numai pe Niţu 
ştie să-l iubească, pe el, față de care Sandu trebuie să se ascundă, dacă nu 
singură averea hotărăşte vrednicia omului. 


- 155 - 


Grigore Sima - Poveşti 


Gafiţa, soția lui Radu, era acum însă pusă la cale să caute mai cu 
dinadinsul după cărările Florichei. 

Fiind mai de multe ori numai ele amândouă acasă, mama şi fata, 
adesea i s-a dat Gafiţei prilejul să bată şeaua. 

Florica se făcea a nu pricepe nimic, dar chiar nimic. Vrea uneori să 
spună tot ce are la inimă. Avea temere însă că tată-său încă va afla despre 
treabă şi-a sili-o să se mărite înainte de a veni Niţul ei. 

Văzând Radu, că nu merge nici decât, lasă totul la o parte și întruna 
din zile, când singuri ei trei — Radu, Gafiţa şi Florica, fiica lor — erau acasă, 
întreabă de-a dreptul, spre cea mai mare neplăcere a Florichei — întreabă: — 
„Apoi de! Florică, acum ești mare. M-am gândit mult pentru tine ca un 
părinte bun ce-ţi sunt. Tu ai să te măriţi încă în astă toamnă. Azi mâne 
gătăm cu adunatul de pe câmp, şi fiind anul acesta un an mănos, avem să-ţi 
facem un ospăț de să se ducă veste. Nu știm nici noi câte zile cu păcate vom 
mai fi având, vrem dar să te ştim așezată. Atunci mai putem şi noi, Te-am 
lăudat totdeauna pentru purtările tale şi te laudă toți, ca pe o fată 
ascultătoare ce eşti. Dumnezeu să-ţi răsplătească! copila mea. Bărbat ţi-am 
câştigat poți să fii mândră cu el. Ştii Sandu lui Petre-de-lângă-izvor! 

Florică! Am credința, că nu mi-i face supărare. 

Ce zici la cuvintele mele?”. 

—„Apoi că eu nu-s de mărit. Şi nici nu vreau eu încă de acum să împart 
dragostea ce-o am spre dumneavoastră cu cineva, fie chiar Sandu lui Petre. 
Tare m-aţi urât, de vreți de vreți să mă vedeți dusă de lângă dumneavoastră 
cu o zi mai curând... sărman de capul meu! 

Şi pe Florica o podidesc lacrimile văzându-şi toate visurile ei de aur 
despre un viitor mult fericit, spulberate de un vânt nemilos. 

Ca un fulger au pătruns-o cuvintele cu măiestrie rostite ale tatălui său. 
Toate minţile şi le-a adunat sărmana de ea, până când a fost în stare să înşire 
câteva cuvinte ca răspuns. S-o spună verde că şi ea, era peste putință. 

Tinea foarte mult, ca să nu supere pe ai săi. 

Dar Radu pornit odată, urmează mai departe ca să nu-şi facă de lucru 
şi altădată: 

— Aşa sunteți voi toate fetele! — zice Radu, şi astfel vă şi stă bine să 
fiți! — Dar să schimbăm vorba! 

„De Sandu-ţi place? Auzi Florică! Lasă toate la o parte și te-mpacă cu 
gândul că toamna asta ai să fi nevastă. N-ai auzit însă-ți că mătitatul de 
tânăr nu strică! Ce zici? 


- 156- 


Grigore Sima - Poveşti 


Lasă că vorbele lui Radu erau așa cam în glumă, cam într-adins, dar 
apoi şi cădeau pe inima ei drept ca nişte săgeți pline de otravă. Nu mai era 
` stăpână pe cugetele sale şi nici că putea să mai zică ceva. 

Gafiţa nu mai putea să tacă. Vedea năcazul Florichei şi i se rupea 
inima când o ştia atât de necăjită. Câtă iubire e în sânul unei mame nu e cu 
putinţă de a se putea spune. 

Ş-apoi când mama n-are decât un singur ador la casa sa, un odor atât 
de scump, precum e Florica cea frumoasă — trebui ca să se pună pe parte-i 
cu tot focul inimii sale. 

—„Mai taci din gură, bărbate! Las-o să se mai gândească şi ea, că 
măritişul nu-i un lucru care să se poată pune la cale într-un ceas. Mă voi 
înțelege eu cu ea. „Graba strică treaba” — aşa te-aud zicând chiar pe tine 
însu-ţi. Cum vrei dar, ca din două trei vorbe să se urzească o legătură atât de 
gingaşă şi care o să ţină toată viața. Acum e destul. Şi noi numai pe ea 
singură o avem, şi trebuie să ne doară când o vedem supărată. Să luăm în 
samă și voia ei, c-ar fi un păcat a-ţi face singurul copil ce-l ai, a-l face 
nenorocit pe toată viaţa... 

—„Ști una măi muiere! Voi mamele cu prea multă-vă iubire, voi sunteți 
cari adeseori vrând să dregeți, mai mult stricaţi.” 

—„Atâta ai să ştii, că voința mea nestrămutată este, ca încă în toamna 
asta pe Florica s-o văd învelită la cap. 'Tu-mi spuneai mai deunăzi că fata 
noastră e mai altcum decât mă aşteptam să fie. Am luat sama că are sfială 
față de mine, ca şi când eu i-aş vrea răul, Tu dar ai să duci în îndeplinire . 
voinţa mea, cu atât mai vârtos că cu Petre-de-lângă-izvor m-am înţeles. Ei 
tinerii ce ştiu?! Cu dragostea numai nu poate s-o ducă omul în lumea asta. 
Apoi nici aceea nu e ştiut încă, dacă Florica ş-a ales pe cineva. 

Asta bine s-o ţineţi minte muierilor, că este voinţa mea şi voi bine știți 
acușa, ce va să zică așa ceva. 

* y 

În ziua aceea încă, rămânând acasă singure femeile, — Gafița lasă toate 
la o parte şi ai pe Florica din scurt în privința măritişului. 

— „Ei bine fată! Dar cum se face că tu mie nu-mi spui nimic?! Cum 
poți fi atât de închisă către maică-ta tocmai? Eu trebuie să ştiu încă azi, că 
ce cale-i pe vale! — De ce nu vrei să mergi după Sandu lui Petre? Nu e 
destul om? Nu se trage dintr-o spiţă de oameni foarte vrednici? Spune-mi 
ce-i cu tine?!” 


- 157 - 


Grigore Sima - Poveşti 


— „N-am nimic de-a zice în contra nimănui, mi-am pus însă în gând, 
ca să nu mă mărit încă. Prea mult vă am dragi, ca să pot fi fericită în casă 
străină. Dacă m-oi mărita, tot măritată voi fi. De aceea n-am voie să mă 
despart nici decât de dumneavoastră, iubiții mei părinți, la cari țin mai mult 
decât ia toată lumea! 

— „Fiorică! Nu-i vorbă! Şi tu să potriveşti alese cuvinte, dar Cine te 
crede?! Eu nu. Trebuie că tu iubeşti pe cineva şi pi-i teamă să ieși pe faţă. 
Alt-cum nu se poate, ca tinereţile cum sunt, ştiu eu foarte bine, c-am trecut 
prin ele. Spune-mi lămurit, că ce-i cu tine şi numai de se poate voi 
îndupieca și pe tatăl tău pe partea noastră, că doar eu nu pot să te fac 
nenorocită, fiindu-mi singura copilă. De cine-ţi este drag? După cine te-ai 
duce bucuros? Spune-mi odată?!” 

— „N-am pe nime mamă, dar după Sandu nu mă duc odată cu capul, 
De mă siliți precum văd că faceţi, să ştiţi că cea mai ticăloasă viaţă va fi a 
mea!” 

— „Aşa dar! Tu eşti hotărâtă să nu te măriți nicicând. Asta n-a ştiut-o! 
Voi spune şi tatălui tău... 

— „Ba să nu-i spui mamă! Eu n-am zis că niciodată n-am să mă mărit, 
ci am zis numai că nu acum şi nu după Sandul... 

— „Vedea-voi ce zice Radu, când a înțelege, că Florica lui, n-are să se 
mărite niciodată, vrea să fie călugăriță! De aceea te-am crescut ca pe apă 
puțină. In urmă să ni se stingă neamul cu tine deodată!” 

~ „Ba că eu mă mărit, dar nu acum şi nu după Sandu lui Petre.” 

— „Voi întreba, că ce zice tatăl tău!” 

— „Mamă dragă! De-aveţi un suflet nu mă dați după Sandu! Am jurat 
că nevasta iui nu voi fi niciodată şi jurământul de mi-l calc, te miri ce rău 
are să mi se întâmple în viață!” 

~ „Și cine te-a pus să juri? Cine?” 

— „Tot atâta e de capul meu şi tinerețeie mele! Văd eu! Am jurat 
mămucă înainte de asta cu trei ani, când a plecat Niţu lui Costan, cel fără 
părinți, la ostăşie, am jurat, că nu voi fi în lumea asta nevasta altuia fără 
numai a lui...” 

— „Pentru numele lui Dumnezeu! Ce-a zice Radu când va auzi că tu 
iubeşti pe un flăcău sărac, cum este Niţu lui Costan?! El ce are? Boulenii şi 
i-a vândut când a plecat. De bună seamă că banii i-a bătut în tălpi acușa. 
Moşioara şi-a dat-o în arendă, ne-având pe nimenea-n lumea asta largă. 
Toate celea i se dărâma văzând cu ochii. Fată?! Să-ţi iese din cap astfel de 
gărgăuni, că de-aude tată! tău îţi suceşte gâtul. M-ai înțeles?! 

- 138- 


TPI e cr e 


Grigore Sima - Poveşti 


— „Ce-a fi să fie! Ori mă daţi după Niţu — ori nu ştiu ce să zic ca să nu 

gese!” 

Când aude Radu că dincotro bat vânturile pe casa lui — foc şi pară se 
face de mânie! Un om ca Radu din Făgeşti să-și dea fata, singura copilă ce 
are după un de-al de Niţu lui Costan, e peste poate — odată cu capul, nu! 

— „Căci cine e Niţu lui Costan? Flăcău voinic, da! Purtarea? Nu s-a 
auzit nici o vorbă de scădere. Dar prea nu e de pănura noastră! Car cu patru 
boi zdraveni, turme colea, de să-ți fugă ochii pe ele — numai aşa ar mai 
putea fi vorba. El însă şi-a vândut și boulenii ce-i avea. Când a veni acasă, 
va fi un fel de vântură țară ca toţi ostașii, că toți vin plini de fumuri, de să-i 
încunjuri cu carul încărcat de fân! Florica va trebui să fie a lui Sandu lui 
Petre, aceasta este voința mea. Nici că mai fac vorbă, ci pun la cale toată 
treaba cu Petre. Eu sunt capul şi înaintea mea au să se plece toți din casă, 
Altcum de ce port pălărie?!” 

Aşa fel erau cugetele lui Radu, preumblându-se într-una din zile, 
printre vitele-i numeroase ce tocmai atunci au fost sosite de la câmp. 

Dar, lucrul naibii! Pe zi ce trece, Gafiţa tot mai fățiş părtinea dorințele 
Florichei. Însă Radu din ce era tot mai dârz. Ba tocmai în ciuda lor, a pus la 
cale și ziua logodnei. 

Da! Era hotărât totul şi Radu ce face, cu una, cu două, nu se poate 
schimba, 

Trist și dureros lucru, încât mai altcum nici că se poate! Să aibă cea 
mai frumoasă ființă femeiască de sub soare o dorință, o singură dorință, în. 
viaţa sa, şi nici aceea să nu i se împlinească, într-adevăr e un lucru dureros 
de tot! Dar ce să-i faci răului? 

Şi Florica putea să zică, vorba cântecului” 

„Ardere-ai lume cu foc 
„Dacă n-am avut noroc 
„Să fiu cu badea-ntr-un loc! 


„Ardere-ai lume cu pară, ` 
„Dacă n-am avut tigneală, 
„Să fiu cu badea-ntr-o țară! 
„Firea-i lume n-ai mai fi, 
. „Dacă-n tini nu pot trăi 
„Cu cine voia mi-ar fi!” 
Şi ea prea adeseori îşi aducea minte de cântecul acesta și de altele de 
felul lui, cari nu ştiu cum! Și nu ştiu de ce! — dar atât de mult se potrivesc 
. 159 


Grigore Sima - Poveşti 


ele cu firea noastră, atât de mult ne pătrund întreaga ființă şi ne alină şi cele 
mai adânci și tainice dureri, că nu te poți despărți de ele pentru o lume 
intreagă! 

Binecuvântată fie umbra voastră, moşi şi strămoşi, cari aţi știut 
să-ntrupați adâncile şi adesea dureroasele voastre simțăminte, aţi ştiut să le 
întrupaţi în cântece pline de farmec încât noi, strănepoții, frunte plecată 
înaintea maicelar noastre stăruitoare în cele moştenite din bătrâni. Căci ele 
le-au sădit și le sădesc în urmă în inimile noastre, în frageda şi mult piăcuta 
pruncie, dumerind neastâmpărul nostru nebunatic cu doina drăgălașă, feți 
frumoși cu părul de aur, Ilene Cosânzene şi alte scumpe aduceri aminte ale 
unor vremi trecute acuşa! 

De multe ori vor fi trecut aceste cugete prin inima Florichei! Căci de 
multe-ori şi-a înecat amarul vieţii în câte-o doină alinătoare a durerilor şi 
suferințelor sale! 

În sfârșit nu e nimic statornic sub soare şi e bine că tocmai așa este. 

La casa lui Radu, de voie, de nevoie, mergeau oamenii gătindu-se 
încetul cu încetul. Dar Petre-de-iângă-izvor, prea mult sta de vorbă cu 
părintele Pamfilie, prea țineau să nu-i audă nime, că ce să-nțeleg, — iar acasă 
nu să prea făcea nici treabă pentru însuriş. Chiar Sandu, cine ştie de ce! — 
era zi să nu treacă pe dinaintea școlii unde locuia domnul învățător Teifescu. 
Între ei trebuie că se urzea ceva, numai cât gura satului nu-i prinsese de 
veste! 

Trei ani trecuseră de când Niţu lui Costan, n-a mai călcat mănosul 


| pământ al Făgeştilor. Lumea tot ca ea, îl uitase mai cu desăvârșire, Dacă 


părinţi şi frați n-are omul, apoi rudeniile adesea sunt ca şi străinii, căci: 
Feţeie ce nu se prea văd, curând se uită”. 

Într-una din zile, ce cad tocmai pe la capătul lui Brumărel din toamna 
aceea, flăcăii din Făgeşti ce veneau acuşa de la ostăşie, aduc știrea, că Niţu 
lui Costan s-a abătut din cale, n-a venit drept spre casă, s-a abătut către un 
oraș din apropiere, în care tocmai atunci se ținea târg de țară. Aceea însă 
nimeni nu putea să lămurească, anume de ce? Tot ce-au ştiut flăcăii să 
spună, a fost că Niţu are puzderie de bani, că trebuie să aibă. În ostăşie s-a 
purtat totdeauna ca o fată mare. Mai marii îl aveau la inimă şi se bucurau 
când îl vedeau înaintând din treaptă-n treaptă. lar în Bosnia, în luptele 
crâncene cu vitejii locuitori ai acelei înfundate ţări, a dovedit atâta vitejie, că 
i-a venit carte lăudătoare chiar de la împărăție. Şi o cruce de aur încă i-a 
venit, ca unuia ce-a dovedit pe duşmani cum nici mai marii lui n-au 


- 160- 


Grigore Sima - Poveşti 


pomenit. Ba şi galbeni laţi în dungă şi cu spor la pungă, încă se crede a fi 
primit! 

Nu e putință de a se putea spune cu ce sete sorbea Florica aste cuvinte 
de pe buzele flăcăilor! De zece ori i le-au spus şi ea totuşi doreşte să le mai 
audă! Da! o doreşte din toată inima ei, fiindcă e vorba de ce are ea mai 
scump sub soare. Fiece minut i se părea mai mult decât un veac! 

— „De ce nu vine?! Ce caută la târg, când singur dorul a putut să-i 
spună, că trebuie să vină-n ruptul capului? E] ar trebui să ştie că ea cu ce dor 
îl aşteaptă ca să-i spună din rostul ei că nu poate să fie nevasta lui, nici decât 
nu! De ce dar s-a dus la târg? De ce zăboveşte atât de mult? De ce nu vine 
odată?! Cu astfel de cugete se frământă Frumoasa — din — Făgeşti, ş-atât era 
de nedumerită că-și pierduse ştirea de sine, nu mai ştia de capul ei, dacă mai 
este încă vie, trăieşte şi se mișcă încă, ori apoi totul este o nălucire! 
Împăratul îl lasă să se întoarcă la leagănul părinților săi, şi el totuşi să nu 
vină!” 

++ 

În ziua următoare, pe când mândrul soare da a scăpăta niţel, un flăcău 
voinic străbate ulița cea mai din Făgeşti. El mână dinapoi opt juncani 
frumoși colea de-ţi fug ochii de pe ei, apoi îmbuibați şi plini de incuri!, de 
nu le-ajunge drumul. E Niţul lui Costan, flăcăul cel voinic, ce tocmai vine 
acasă din ostăşie. Toţi îi ies în cale, toți îl întreabă de sănătate, iar fetele îl 
privesc cu dragoste şi-i fură cu ochii pe sub genele lor lungi. Chiar Radu, 
tatăl Florichei și n-a putut să zică două trei cuvinte ieşite din curata inimă, 
când l-a văzut trecând pe dinaintea porții sale cu neastâmpăraţii de juncani. 

— „Vrednic băiat!” zice el după ce trecuse Niţu — dar tot nu se poate, 
am zis odată că nu, şi pe unde ese cuvântul ese şi sufletul. 

Singură Florica n-a cutezat să iasă la uliţă, dar cu atât mai lung l-a 
petrecut cu ochii din marginea grădinii, unde ochii tată-său nu putea 
străbate, O dulce mulțumire i-a cuprins întreaga-i ființă, când a văzut 
neliniştga lui Niţu, care deşi înconjurat de-o lume întreagă din Făgeşti, se 
părea nedumerit şi nu ştiu cum, n-avea pe buze acel zâmbet ce-atât de bine-i 
şedea? Privirea ş-o arunca roată, se-nţelege, aşa din întâmplare, ca şi când ar 
căuta pe cineva. În colea tot Niţu lui Costan, cel pieptos, nalt şi apăsat la 
mers, Mustăcioara, ce când cu ducerea da să răsară, acum era cum e mai 
frumoasă. Şi umbietul prin cele țări străine, se vedea a-l fi deşteptat de tot 


1 incurie = neglijență, neîngrijire (Dic. expl. al lb. rom, Ed. a Il-a, Bucureşti, 
1996, pag. 484). 


-ł6l- 


Grigore Sima - Poveşti 


muit, încât a venit mai om, de cum se dusese. Florica dar n-a avut de ce să 
se plângă de mii de ori, cât a fost dus, cu vorba cântecului: 


„Bate Doamne Neamțu-n drum, 
„C-a luat ce-a fost mai bun! 
„Bate Doamne Neamţu-n cale, 
„C-a ales, ce-a fost mai mare! 
„Bate Doamne Neamţu-n față 
„C-a luat fär’ de mustață! 

„Și mi-l bate Doamne-n dos 
„„C-a ales ce-a fost frumos! 

Da! Florica n-avea de ce să se plângă. Cine umblă mult, multe vede şi 
cunoaşte şi dacă e cu temei la judecată, multe învățături trebuitoare poate 
să-şi câştige. Ş-apoi cine e vrednic într-un loc, e vrednic şi într-altul, alt cum 
pici că se poate. 

w kk 

La câteva zile după sosirea lui Niţu, într-o bună dimineață, părintele 
Pamfilie cheamă pe Radu la sine, chiar la sine acasă, Nici vorbă! Când 
Părintele zice un cuvânt, în urma încrederii nemărginite de care se bucură, 
nu s-a afiat încă Făgeştean, care să nu-i dea ascultare, cât zici trei. 

Radu dar, îndată ce i se vesteşte că Părintele îl pofteşte, se îmbracă în 
veşminte curățele, trage călțunii cei de zile mari, îşi netezeşte frumos pletele 
ce-i bat umeri, se rade şi curăță cum ştie el, apoi luându-și bățul din păducel 
făcut, o ia cu pași cumpătați drept către casa părintelui Pamfilie. 

— „Bună dimineața, domnule Părinte! 

— „Bine ai venit fiule! Dar șezi niţel pe scaunul cela ca să ne şadă 
stupii! Am Radule să-ți împărtăşesc nişte vorbe, ce tocmai le privesc. De 
aceea te-am poftit încoace. 

— „Ca totdeauna, voi asculta ş-acum cu firească supunere cuvântul 
ieşit din rostul sfinției tale şi pe cât mă priveşte I-oi şi urma. 

— „Ascultă Radule! Din treaba ta cu Petre-de-lângă-izvor, n-are să fie 
nimic, dar chiar nimic! 

— „Mă rog părinte de iertare, şi să nu vă fie cu supărare, dar eu am 
vorbit cu Petre gură cu gură şi nici că se poate să ne retragem cuvântul dat. 
Eu am şi pus câte ceva la cale. Tot așa cred c-a făcut şi Petre, cuscrul meu, 
mă țin în drept să-l socotesc de aşa. Doar n-o să mă poarte muierile cea şi 
ho, după cum le taie capul?! Ce-am hotărât odată noi doi, eu şi cu Petre, 


- 162 - 


Grigore Sima - Poveşti 


aceea a hotărât, şi nici că se poate schimba mai mult. Rog să nu vă fie cu 
supărare, dar am ținut să vă descopăr că dincotro bat vânturile! 

— „ia-o mai domol Radule! Vei vedea din cuvântul meu că nu poate să 
fie nimic din toată treaba...! 

— „Vă rog părinte, daţi mai departe, că stau pe jăratic de nedumerit 
ce-s. ceva e la mijloc, dacă tocmai sfinția-voastră vorbeşte atât de hotărât! 

— „Mă bucur Radule, că dai crezare vorbelor mele. Te încredințez că 
nu-ți vreau decât binele. Despre asta te vei încredința deloc 

— „Te rog părinte ieşi odată cu vorba afară, c-o piatră de mi s-a pus pe 
inimă! 

— „Ascultă dar! Ştii că domnul învățător Trifescu are pe Valeria, o fată 
durdulie, bine crescută şi în vârsta măritișului. Domnu! învățător Trifescu, 
deşi a tinut-o prin școli, decât s-o dea dup-un orășean ce trăieşte azi și are 
din ce-şi ţinea casa, mâne, poimâine însă, murind el, ori venindu-i asupra 
capului te miri ce nevoi, se zbate ca peştele pe uscat. O dă mai bucuros după 
vreun de-al de Sandu lui Petre, care oleacă de carte ştie, ca toți cei din 
Făgeşti, se pricepe la omenie și totodată e cu dare de mână. Tinerii se iubesc 
foc. Petre şi domnul Trifescu sunt înțeleşi, Gafiţă, ştii nevasta dumitale, a 
fost la mine și-a zis cu lacrimile-n ochi, să nu cunun pe Sandu cu Florica 
odată cu capul. Niţu încă a fost la mine. Are să fie fala satului şi Florica-i 
este dragă de tot. Sandu a iubit-o pe Florica şi umblă în urma ei. Văzând-o 
însă atât de rece şi nepăsătoare şi-a luat gândul de la ea. Acum Radule, 
dragul meu, fă ce te-a învăța Dumnezeu, Am ținut să te lămuresc, ca să nu-ţi 
faci singura copilă ce-o ai, nenorocită pentru viață. Ştiţi vorba: „Toate ca 
toate, dragoste cu sila nu se poate!” Nu ştiu dacă Gafiţa îţi era urâtă precum 
văd că ţi-e de dragă, nu ştiu, zic de aveai poftă să faci şi să aduni atâtea! 

— „Domnule părinte! Cinstit să fii înaintea lui Dumnezeu, precum eşti 
înaintea noastră, că bun suflet poţi fi! Dacă aşa făină se macină la moară, 
apoi drept să-ți spun nu-s mai Radu, cel de adineauri. Să fie pe voia 
Fiorichei! Şi eu cu Gafița mea Dumnezeu să mi-o ţină, tot din dragoste 
m-am luat, şi ce mai traiu am dus mămucă! Să mor azi şi rău nu mi-ar 
părea, că de fericire am avut parte. Parcă-mi văd muierile, când vor auzi, 
că-s de partea lor, ce voie bună o să-mi facă! Cu deosebire Florica are să-și 
iasă din piele. Încolea mi-i şi dragă ca sufletul din mine, că-mi este singura 
copilă. 

— „Binecuvântat să fii Radule, de un Păstoriu ce v-a iubit cu tot focul 
inimii sale şi viața şi-a cheltuit-o spre binele şi înflorirea neamului. Când 
mă uit înapoi pe lângă cale, ce-am străbătut în astă lume, mă podidese 

- 163 - 


Grigore Sima - Poveşti 


adesea lacrimile. Mi-aduc aminte cât de bine i-ar sta acestui neam al nostru, 
când ar face toți cât am făcut noi Făgeştenii. 

— „Ca un semn de iubire din parte-vă, faceţi-mi cinstea ca amândouă 
logodnele să se întâmple la casa mea şi încă una dată. Te rog Radule! Nu 
mă uit la puțina cheltuială ce s-a face, că am de la Dumnezeu şi-n groapă cu 
mine nu le-oi duce. Nu ştiu de ce, dar mă simt tare fericit, când văd 
întemeindu-se astfel de legături, ce vor fi spre mulțămirea noastră a tuturor, 
de tineri nici nu mai vorbesc! 

— „Să fie! O zic Părinte din toată inima! 

+e x 

Florica a rămas tot frumoasă, harnică, curăţică şi plină de viață. Pe 
lângă vechiul ei nume de „Frumoasa din Făgeşti”, pe care i-l dau şi azi 
Făgeștenii din toată inima — şi cum să nu, când ea cugeți că tot întinereşte, 
deşi e mamă a-lor doi îngeraşi de copilaşi, pe care-i desmeardă, mă rog, 
Radu şi Gafiţă, cât e ziulica de mare — pe lângă numele ei vechi Florica, dă 
a-şi agonisi altul nou. Ici, colea, auzi lumea numind-o „Frumoasa Niţului”, 
Ea nu se supără, din contră-i cade bine, pentru că traiul ei cu Niţu, nu l-ar da 
pe lumea toată. 

Dacă e mulțumit tot astfel şi Niţu, ne-o spun ei, Făgeştenii, care de 
când are el pe Florica drept nevastă, cântând l-am auzit adeseori, dar 
totdeauna aceleaşi cuvinte. 

„Socru nu mi-a dat muiere, 
„Făr mi-a dat fagur de miere; 
„Socru nu mi-a dat nevastă, 
„Că mi-a dat floare-n fereastră. 
„Când vântul suflă din jos 
„Umple-mi casa de miros; 

„Şi când vântul suflă-n faţă, 
„Umple-mi casa cu dulceaţă. 

Va rămânea îndelungat în aducerea aminte a Făgeştenilor „Cântecul 
Niţulu?” precum şi traiul vieţii lui plăcut ca o zi de Maiu. 


Gr. Sima a hui lon 


- 164- 


Grigore Sima - Poveşti 


20. Voinic din tei! 
— Poveste — 


Era odată un om lucrător, 
Ce ara pe după cuptor, 

C-o lingură de cositor, 

C-o lingură cu coada ruptă, 
Să şad-aici care m-ascultă! 


Mai era şi alt om lucrător, 
Ce ara pe după cuptor, 

C-o lingură de cositor, 

C-o lingură cu coada ruptă, 
Să ias-afară care n-ascultă! 


Acum, după ce vă cam spusei cam la câte ceasuri e, să ne apucăm de 
lucru, că vorba ceea: „Vremea tace şi trece”. Într-o ţară, nu v-o pot spune 
Şi chiar dacă v-aş spune-o, încă nu veți merge pe-acolo, destul că era un 
bărbat şi o muiere. Cine știe ce le-a trăsnit lor prin cap, ce nu, că ei nu 
şi-au făcut casă în sat, cum şi le fac alți botezați, ci tocmai în dricul unui 
codru des, ce se întindea în toate părțile, cât vezi cu doi ochi. S-a. 
întâmplat de tocmai pe dinaintea căsuței lor curgea un pârâiaş mic. Şi 
lucru necurat, că altceva nu putea să fie pe locurile acelea! 

Lemnele din sus de căsuţa oamenilor noștri erau toate sucite şi 
îngujbite în toate părțile, de să fi stat în creştet și nu puteai găsi un lemn 
drept cât să-ți faci un resteu în jug. Şi apa din părăul acela?! Gândeai că e 
făcătură, 

De când s-a pomenit, n-a văzut-o nimeni limpodcaşi aocasta cât tinca 
părăul din sus de casă, Să nu uitaţi, că apa din jos de căsuţă era limpede ca 
roua, iar copacii unul mai drept ca celălalt. În toate părţile acestea-ţi era 
mai mare drag să umbli. 

Trecuseră, nu zic mult, cincizeci de ani de când bărbatul şi muierea de 
care ne este vorba, se hotărâseră a petrece împreună toate necazurile 
acestei vieţi şi copii ca-n palmă! 

V Din revista „baniulia”, Orndea-Mare, Nr. 1, 2/14 ianuarie 1883, pag. 2-4. 
164 


| 


Grigore Sima - Poveşti 


Cine ştie ce-i copilul la casa omului, nu se va mira dacă voi spune că 
tocmai din astă pricină erau necăjiţi de muite ori, nu mai ştiau dacă se 
plăteşte să mai lucreze şi să mai câştige câte ceva, ce-a dat Dumnezeu! 

Într-o zi, bărbatui, fără a mai zice ceva către muiere, ia securea şi hai 
la pădure. Dar precum avusei cinstea a vă spune, pădurea mai că le intra în 
casă de departe ce era şi așa şi el, cât ai dat o dată cu amnarul, şi era prin 
cel codru. Se vede c-avea el ce avea la inimă, că fără a pierde vremea se 
pune şi ciopleşte din teiul, cei lui i s-a mai părut, un copi! colea ca toți 
copiii. Cum soseşte cu el acasă, îi face un leagăn şi-i culcă. Peste noapte, 
minunea minunilor! Copilul plângea, de nu mai era chip să-ți poți închide 
ochii de gura lui. Biata muiere acum se scoală și-l mai ogoaie, dându-i să 
sugă. Așa se petreceau lucrurile pe vremurile acelea! 

Cât a fost drăguța de noapte, ei n-au mai ațipit deloc, de bucurie că 
acum au și ei bucurie la casă. Dimineața iară, s-au sculat cu noaptea în cap 
şi nu se mai săturau privindu-l cât era de bine făcut, ştii, ca-n tipar, nu 
altceva. 

Şi cu crescutul încă gândeai că nu-i a bună, aşa se înălța. Într-o zi 
creştea cât altul în două, într-o săptămână ca într-o lună. Și nu trecu 
tocmai mult şi iată-i că-i june. Dar apoi ce fel de fecior a ieşit din el! Ştiţi 
dumneavoastră povestea cântecului: 


Că la pas e păunaş, 

La obraji bulgăr de caş, 
Ochii lui ca murele, 

Buzele ca frunzele; 

Genele ca penele, 
Sprânceneie-i umblă-n vânt, 
Ochii te bagă-n mormânt. 


Da, aşa era Voinic din tei, căci despre el ne e vorba, şi pe mine nu știu 
ce mă furară gândurile de tocmai asta era cât pe-aci s-o uit a v-o spune. 
Pentru asta însă cred că nu vă supăraţi, că înainte este încă multă şi 
frumoasă, şi Cine-ascultă multe-a învăța, cine-a durmi, bine-a hodini. 

Într-o zi ce se socoteşte el, Voinic din tei, ce nu se socoteşte, că numai 
se roagă de tată-său să-i facă la faur o secure din cele mai zdravene. 

Lucrează și faurul şi tată! lui Voinic din tei, zi de vară până-n seară, şi 
scot la cale o secure de ţi se punea-n spate când te uitai la ea. 


- 166 - 


Grigore Sima - Poveşti 


Dar să nu credeți că lui Voinic din tei i-a plăcut securea! Ferească 
Dumnezeu! Asta-i o jucărie pentru copii, zise el, când i-o aduse tată-său 
acasă; o să mă duc eu cu capul meu, că doar eu știu mai bine ce-mi 
trebuie. 

Merse la faur şi adunară tot fierul ce-l avea acesta, dar de unde să 
ajungă nici măcar pentru muche. Ei vor fi ştiind din câte locuri au mai 
strâns până ce-au făcut rost de nouăzeci şi nouă de măji de fier, Au bătut 
ei fierul cum au ştiut mai bine, şi iată că fac o secure cum n-a mai fost alta 
de când lumea. În sfârşit, ca să nu-și piardă vremea numai iac-aşa făcând 
nimica, își bagă degetul cel mic prin muchea securii și pe-aici ți-i drumul 
către casă. 

— Dar, tată! zice Voinic din tei, într-altă zi — ia țipă-te până-n cea 
pădure şi fă o toporişte la securea asta, că doar la atâta te-i pricepe şi mata. 

La tată-său i se puse nu știu ce la inimă, văzându-și copilul atât de 
puternic. Fără a mai face multă vorbă, se duse în pădurea cea din jos şi-i 
croiește o toporişte atât de grozavă, că de-abia o putea duce de-a umărul. 

Dar gândeai că-i lucrul dracului! Toporiştea nu era de treabă. Intra, 
mă rog, de-a curmezișul prin muchea securii. 

lar se duce Voinic din tei cu capul lui, c-apoi ştia el că ce-a fi. Nu 
umblă tocmai mult şi dă de un copac din cei mai zdraveni. Nu pierde 
vremea, fără îl umflă din pământ, cu rădăcini și cu țelină cu tot, de te lua 
groaza când vedeai groapa ce s-a făcut, Se ia cu el către casă şi-i mai taie 
el câte-o rădăcină, două, ce nu se potriveau, mai și câteva crengi, şi-apoi - 
înţepeneşte întreg copacul în muchia securii. 

- Să ştiţi, mamă şi tată, că mie mi-a venit dorul de-a umbla lume mai 
multă, ca să văd ce fel de neamuri mai trăiesc pe sub cer și ce limbi 
grăiesc, Să rămâneți cu Dumnezeu, că eu plec. 

Au încercat ei, părinții, în fel şi chip, şi întru totul, numai doară-l vor 
face să se lase de gândurile lui, dar toate în zadar. Voinic din tei îşi aşeză 
ceva merinde în traistă, își ia securea și la drum copile! 

S-a dus el cât s-a dus, multă lume şi împărăție, ca Dumnezeu să ne ţie, 
că povestea înainte este multă şi frumoasă, s-ascultați şi domnia voastră! 
Cine-ascultă, multe-a învăța; cine-a durmi, bine-a hodini. De ia o vreme, 
Cum mergea el prin cel codru des, dă cu ochii de Sfarmă-peatră. Acesta 
măcina la stânci, munţi şi bolovani numai aşa, cu mâna goală. 

— Bine că te-am aflat, zice Voinic din tei. Tu eşti cel ce de-atâta amar 
de vreme tulburi apa cu meşteşugul tău? Din părăul ăsta, neam de neamul 
meu n-a putut să bea apă limpede, și numai din pricina ta. Mai mult să știu 

- 167- 


Grigore Sima - Poveşti 


că n-are să-ţi cânte cucul. La trântă să ne luăm, în paloş să ne tăiem, că 
altă scăpare nu-i. 

— Ba, că-i păcat de Dumnezeu să piară careva dintre noi — răspunse 
Sfarmă-peatră — fără mai bine să ne luăm frați de cruce şi la bine şi la rău. 

Voinic din tei se-nvoi şi se luară acum împreună şi se duseră până ce 
dădură de Strâmbă-lemne, Acesta, unde vedea lemnul strâmb îl îndrepta, 
unde-i vedea drept îl strâmba. 

— Bine că te-am aflat, zice Voinic din tei. Tu eşti cel care nu lași 
copacii să crească așa precum i-a lăsat Dumnezeu, fără-i chinuieşti în tot 
chipul prin suciturile tale? Să ştii că ţi-ai dat de om. La trântă să ne luăm, 
în paloş să ne tăiem, că altă scăpare nu-i. 

— Ba, că-i păcat de Dumnezeu să piară careva dintre noi, fără hai mai 
vine să ne legăm fraţi de cruce şi la bine şi la rău, 

Voinic din tei se-nvoi şi se luară acum tustrei fraţi de cruce şi se 
duseră multă lume şi împărăție, ca Dumnezeu să ne ţie. De la o vreme 
jată-i că dau peste curțile zmeului. 

Zmeul era dus cine ştie încotro, şi acasă, de păzitor, iăsă o cățea cu 
dinții numai de fier şi cu măsele de oțel. Cățeaua avea porunca să nu 
sufere pe nimeni să intre în cele curţi, iar pe când s-a întoarce zmeul să-l 
aştepte cu feluri şi feluri de mâncări potrivite, cum e mai bine, nici prea 
reci şi nici prea fierbinţi. Ca să ştie cățeaua când venea, zmeul trimitea 
buzduganul lui înainte, cale de un ceas şi mai bine, după cum se întâmpla. 
Şi buzduganul bătea de trei ori în poartă, apoi se punea în cui la locul său. 

Cum sosesc cei trei frați de cruce la curțile zmeului, nici una, nici 
două, fără intră-nlăuntru ca la ei acasă. Căţeaua poate că s-a cam priceput, 
că ce fel de oameni vor fi aceştia, că deloc nu i-a lătrat. După ce-şi pun ei 
câte ceva, ce aveau, în rânduială, Voinic din tei zice că nu-i bine să șadă 
numai așa pe casa oraului, fără să mai dea şi ei în ziua lucrului, iar unul să 
rămână să ie gătească ceva pentru gură, pe când s-ar întoarce de unde 
aveau de gând să se ducă. Se învoiră ca de astă dată să rămână Sfarmă- 
peatră. 

De s-ar fi depărtat Voinic din tei şi cu Strâmbă-lemne cale de o 
jumătate de ceas cu talpa şi iată că buzduganul zmeului şi bate-n poartă 
şi-apoi vine și se aşează în cui. Sfarmă-peatră, simțindu-se în puteri, nu 
pierde vremea, fără ia buzduganul şi mi ţi-l aruncă departe, de a trecut 
peste zmeu. Se pune zmeul şi-şi ia buzduganul, apoi merge liniştit către 
casă, căci de! ceva lucru mare ştia el că nu poate să fie. 

Când colo, dă de Sfarmă-peatră. 


- 168 - 


Grigore Sima - Poveşti 


— Ce vânturi te-abat pe-aici, străinule, şi cum ai îndrăznit tu, om slab 
ce te găseşti, să faci unele ca acestea în curţile mele?, zice zmeul. 

— Ce curţile tale? Au fost numai, căci de azi înainte vor fi ale mele şi 
ale fraților mei de cruce, încreastă-ţi-o asta bine zmeule, nu care cumva să 
uiţi. 

În sfârşit, au mai zis ei din gură şi unul şi altul, vorba ceea: „Laudă-te 
gură, că iată pumnul”, până ce zmeul spune verde lui Sfarmă-peatră, că 
azi la amiază are să mănânce zeamă fierbinte şi carne pisată de pe spatele 
lui. 

Mult tocmai nu zăbovi, căci mâncărurile erau gata, fără îndată prinde 
pe Sfarmă-peatră de ceafă, îl pleacă frumuşel înainte şi-i apucă capul aşa 
între genunchi, de-i venea a crede că nu-i el, cel ce sfărma stâncile acelea 
uriașe numai iac-așa. Se vede că cu zmeul acela nu era lucru tocmai curat, 
de avea el atâta amar de putere. Acum se pune de soarbe la zeamă 
fierbinte de pe spatele lui Sfarmă-peatră şi-şi pisează şi came cu un 
bălătruc! din cele sănătoase şi mănâncă el, zmeul, până când a crezut că-i 
destul. După ce s-a împăcat zmeul cu foalele cum se cade, s-a dus iar în 
treaba-și, lăsând pe Sfarmă-peatră cu spatele opărite şi bătucite ca-n clacă. 

Nu mult după aceasta sosesc şi Voinic din tei cu Strâmbă-lemne şi se 
supărară amarnic pe Sfarmă-peatră, pentru că acesta gătise, aşa-n pripă, 
nişte mâncări atât de rele, că nu era chip să le mănânci. Era cât pe-aci să-l 
scarmene aşa din prietenie, Abia după ce Sfarmă-peatră le-a povestit de-a 
fir a păr cele păţite cu zmeul şi le arătă și spatele sale chinuite, s-au mai 
domolit oamenii noştri. Sfarmă-peatră le mărturisi că, zău, el nu mai 
rămâne să fiarbă nimic, întâmple-se orice cu capul lui. Veni dar rândul lui 
Strâmbă-lemne, 

Lui Strâmbă-lemne însă i-a umblat tot aşa de bine ca şi lui Sfarmă- 
peatră şi-apoi mâncărurile lui, să fi fost rupt de foame şi nu erai în stare să 
îmbuci din ele de trei ori măcar. 

— Acum o să rămân eu, zice Voinic din tei, că cu voi nu poate omul 
s-o scoată la capăt nici într-un fel. 

Vine el, zmeul, la amiază acasă şi se poartă colea ţanţoş, de gândeai că 
are să soarbă pe Voinic din tei într-o lingură de apă; ştiţi vorba ceea. Nu-i 
vorbă, zmeul încă era tare, de nu ştiu cine ar fi îndrăznit să-şi facă sâmbră 
cu el, dar Voinic din tei îşi făcea de cap cu puterile lui. Şi buzduganul 


! băjătruc = piatră rotundă cu care se „face” sarea pe lespede; o piatră globuroasă 
(D.L.R., Tom I, Partea, București, 1913, pag.450) 


- 169- 


Grigore Sima - Poveşti 


zmeului încă l-a zvârlit ia amiază, ştiţi dumneavoastră când a venit să dea 
de știre cățeaua, că acuşi e aici zmeul, încât nici azi n-a mai picat din 
văzduh. Dar, să nu lungesc vorba, că doar nu-s muiere, fără să vă spun 
scurt și la înțeles, că de pe spinarea lui Voinic din tei n-a mai mâncat 
zmeul! zeamă fierbinte, nici carne pisată. 

Când a dat zmeul să prindă pe Voinic din tei de ceafă, cum făcuse cu 
tovarășii lui, se pomenește că acesta, Voinic din tei, îşi încleştă bine 
mâinile pe ia spatele zmeului, şi-l strânge odată bine de-i pârâiră oasele în 
el ca nişte smicele uscate, când le stropşeşti cu piciorul. Încât din partea 
zmeului, vorba ceea: „Lasă-l, mă! L-aş lăsa, dar nu mă lasă el”. 
S-apucară dar de trântă. Cum se smucește zmeul, cum nu se smuceşte, nu 
vă pot spune, că-i cam mult de-atunci, destul că aşa împlântă de bine pe 
Voinic din tei, de acesta se băgă în pământ până-n genunchi. Voinic din 
tei nu-i rămâne dator, fără aşa dă odată de tare cu zmeul de pământ, de 
acesta s-a afundat până-n brâu. Dar zmeul tot al dracului! Cine ştie cum 
apucă el, aşa fără de veste pe Voinic din tei, şi-l trânteşte odată, de până-n 
subsiori s-a băgat prin pământ. Voinic din tei te miri ce păţea dacă nu se 
cătrănea din pricină că zmeul umblase cu minciuna! Acum să vezi! 
Suceşte odată pe zmeu spre stânga, îl suceşte spre dreapta și-aşa mi ţi-l 
împlântă odată, cum împlânţi parul, de numai capul îi mai rămase afară 
din pământ. Apoi îi reteză capul, ca Ía un pui de găină. 

Acum se puse și cercetă după toate comorile zmeului. Când colo, ce 
să-ți vadă ochii? Tot felul de lucruri de aur şi de pietre scumpe, de-ţi 
fugeau ochii după ele. În casa cea mai din capăt, când a deschis, då de trei 
fete de crai și de împărați, pe care le furase zmeul nu de multă vreme 
pentru sine şi pentru fraţii săi, Peste câteva zile aveau să fie nevestele lor. 
Atâta erau acelea de frumoase, de gândeai că-s trase chiar prin inel. Te 
puteai uita la soare, dar la ele nu. Dar, vorba ceea: „Nici pentru cine se 
găteşte, ci pentru cine se nimereşte!” 

Să fi văzut bucuria lui Sfarmă-peatră şi a lui Strâmbă-lemne, când, 
întorcându-se de unde se duseseră, aflau nişte mâncăruri de cele scumpe şi 
unsuroase, de cale de trei ceasuri îţi atingea nasul mirosul cel plăcut. Apoi 
fetele cele de crai și de-mpăraţi?! S-au cununat ei cu ele, s-a întins un 
ospăț din acele, de şi câinii erau cu colaci în coadă. Am fost și eu acolo şi, 
după ce mi-am pus bine gura la cale, o luai pe-o creastă ruginoasă şi v-o 
spusei dumneavoastră mincinoasă. 


Gr. Sima a lui fon 
- 170 - 


Grigore Sima - Poveşti 


Postfaţă 


Un împătimit al scrisului din Țara Moților 
Folcloristul Grigore Sima a lui lon 


Făcându-şi o postumă datorie față de regretatul său dascăl întru ale 
scrisului, Alexandru Ciura scria despre Grigore Sima în 1912: „Cunoşteam 
poveştile lui, începând cu Teiu legănat, pe care am cetit-o slovenind, în cea 
mai fragedă vârstă... Ştiam că e colaborator la Convorbiri dar mai ales, 
ştiam că a fost tovarăşul de muncă al unor oameni cari au fost o adevărată 
binecuvântare pentru limba literară”, 


Născut în 1856 în Gârbova Aiudului, Grigore Sima al lui Ion îşi începe 
învățătura în comuna natală, urmând apoi şcoala normală din Sibiu, 
devenind învățător, în 1875. Vine să-și practice profesia în satul Bucium 
Poieni (jud. Alba), unde desfășoară şi o prodigioasă activitate culturală şi 
educativă (1875-1884). Împreună cu Ion Pop Reteganul, care funcţiona 
atunci ca învățător în satul vecin Bucium Sașa, începe o muncă neobosită de 
culegere a folclorului din Fara Moților, puţin cercetat până atunci. 


În anul 1884, Sima se stabileşte la Cărpiniș, lângă Abrud, comună în 
care rămâne învăţător şi preot până la sfârşitul vieţii, 1907. Cea mai fecundă 
activitate publicistică o desfăşoară Sima între anii 1883-1890. În acest 
răstimp publică numeroase culegeri în Calendarul: „Amicul poporului”, la 
Sibiu, dar şi o serie de texte ca: Jzvor de bunăstare, Ardeleanul Glumeţ, 
Vorbe pentru înțelepciune şi viaţă. Frământări de limbă, poveşti, ghicitori 
etc. Îl găsim în multe publicații periodice de seamă din Transilvania; 
„7ribuna”, „Transilvania”, „Libertatea”, „Telegraful român”, „Convorbiri 
literare”. În revista „Familia” publică o mare parte din producțiile 
folclorice şi literare: Poveştile Voinic de tei, Busuioc şi Măghiran, Boierul 
şi Diregătorul de curte (1883), Nebunii, A cui să fie fata cea frumoasă 


* Vezi şi R. Felea: Bijuterii spirituale din Țara Moților - Grigore Sima, 
folcloristul de la Cărpiniş. 1999, pag. 147-150. 
Vezi şi: Dicţionarul foicloriştilor — Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 
1979, pag. 197. 

171 


Grigore Sima - Poveşti 


(1884), Petre Voinicul (1888), Cenwşotca (1889), nuvelele Negrea 
Păscălierul, Ghiţă inimă veselă (1883), Cântece din Ardeal (1885), 
legende, snoave, anecdote etc. Întreține aici rubrica „D'ale lui PăcaliP. 


În 1886 înfiinţează în Cărpiniş revista „Foişoara'”, despre care lon Pop 
Reteganul spunea că „e unica foaie beletristică populară în care aflăm 
limba noastră cea frumoasă şi spiritul de gândire al țărmului român”, În 
„Foişoara” găsim poveştile: Cântecul fetei bătrâne, Floare frumoasă şi 
floare urâtă, Fata morarului, Fraţii osândiți, precum şi notițe folositoare, 
glume din popor, întrebări, răspunsuri etc. 


Lipsit de suportul material necesar, Sima îşi dă seama că pentru ca să 
scoţi o foaie bună îţi trebuie creițari, că de unde nu, „se duce dracului oricât 
de bună ar fi”. În acest fel, începând cu anul 1892, se lasă de literatură şi se 
apucă de Disagi în Roşia Montana, pământ al făgăduinței. Amăgitoarea 
vână de aur din baia Orlea, i-a risipit însă toate nădejdile, lăsându-l sărac și 
bolnav. Se stinge din viață la 26 decembrie 1907, ducând în veşnicie toate 
planurile ce şi le făcuse. 


Preţioasele sale manuscrise dintre care sute de producţiuni folclorice, 
plăsmuirile literare, documente istorice, toate adunate cu truda a peste trei 
decenii, au împărtăşit aceeaşi nefericită soartă ca şi manuscrisele lui 
Nicodim Ganea, apropiat prieten al lui Grigore Sima. Rămase în casa din 
Cărpiniş într-un mediu vitregit de înţelegerea importanței lor, manuscrisele 
au fost probabil arse în întregime. 


Activitatea de culegere a productelor artistice ale poporului a însemnat 
pentru Sima o operaţie plină de răspundere, pornită din conştiinţa funcţiei 
moralizatore a creației populare, care combat defectele unora dintre 
membrii colectivităţii: lenea, minciuna, îngâmfarea, prostia, hoția, 
incompatibile cu morala creştină. 


Urmând direcțiile programatice şi estetice, formulate de B.P. Haşdeu 
şi Grigore Silaşi, Sima respectă formele de limbă populară de o rară 
expresivitate, opunându-se intervențiilor în culegere, în schimbare şi a 
expresiilor idiomatice. Spre deosebire de folcloriştii dinaintea lui, el 
respectă construcţiile epice şi stilul, fără adaosuri şi podoabe, oglindind în 
poveștile, snoavele şi producțiile poetice, poporul cu toate obiceiurile și 
graiul lui. În articolele şi studiile privind scrierile populare, Sima subliniază 
faptul că valoare ştiinţifică au doar bucăţile culese „intocmai cum să zâc”, 


- 172 - 


Grigore Sima - Poveşti 


culegătorul având dreptul şi datoria de a nu lăsa să sporească cuvintele 
străine, care furişându-se în limbă, pretind apoi drept de cetăţenie. Măiestria 
stilului popular constă „în fixarea întorsăturilor atât de sprintene, atât de 
fireşti şi neîntrecute, că rămâi uimit în faţă lor şi-ţi vine să te întrebi că de 
unde atâta farmec în graiul poporului. Ţi-ai da o jumătate din viață numai 
să-l poți reproduce. Aceasta e fagurul de miere al mult! regretatului 
Eminescu”"Grigore Sima a fost neobosit luptător, prin cuvânt și faptă, 
pentru cauza libertăţii naţionale a poporului său. Făcând parte din mişcarea 
memorandistă, el este acela care salvează de la confiscare arhiva conducerii 
acestei mișcări, transportând-o la Alba Iulia clandestin, printre munţi, în 
timpul procesului de la Cluj din 1893. În anul 1892, îşi dă concursul 
entuziasmat la încercarea de înălțare la Abrud a unei statui a lui Avram 
lancu, acţiune inițiată de înflăcăratul memorandist din Abrud, Vasile Fodor, 
fiul tribunului de la 1848-1849, Vasile Ladislau Fodor, membru activ al 
societăţii Astra, desfăşoară o susținută activitate pentru ridicarea culturală a 
poporului, Cartea cu titlul sugestiv „/zvor de bunăstare” o publică în dorința 
de a sprijini îmbunătăţirea situației economice în care se află țărănimea. În 
ea găsim sfaturi privitoare la cultivarea rațională a pământului, pomilor, 
grădinărit, creşterea animalelor, igiena corporală şi a locuinței, îndrumări 
casnice, etc. 


Dorind să realizeze o mare colecție de folclor, reprezentativă, lansează 
în 1884, prin tribuna şi alte publicaţii, un Apel către domnii învățători 
cărturari de la sate”, rugându-i să culeagă şi să trimită „poveşti, balade, ` 
doine, hore, cântare la morţi, oraţii, colinde, zicători, frământări de limbă şi 
proverbe, promiţându-le recompense băneşti. În anul următor tipăreşte în 
periodice câteva balade, cântece şi basme fantastice, cimilituri şi frământări 
de limbă: Teiu legănat, Vlad şi Catrina, Din bătrâni ş.a. 


Activitatea literară şi folclorică desfăşurată de Grigore Sima al lui 
Ion îl aşează alături de scriitorii români ardeleni înaintați de la sfârşitul 
veacului trecut și începutul secolului nostru, care, ducând mai departe făciia 
aprinsă de cărturarii Şcolii Ardelene, au luminat cu ea minţile și au încălzit 
sufletele zdruncinate ale Românilor, dând glas şi chip conştiinţei naţionale. 


Grigore Sima, Câteva observări asupra scrisorilor din popor și pentru popor, în 
„Transilvania”, 1890, p. 54-58. 


. 173 


Grigore Sima - Poveşti 


Lucrarea prezentă, cuprinzând o parte din poveştile lui Grigore Sima şi 
extrase, în mare parte, de noi, din revista „Amicul Poporului” Sibiu, pe care 
el a condus-o, între 1890-1898, considerăm că este o dovadă a calităților 
acestui folclorist şi artist în domeniul scrisului din Transilvania, şi dorim să 
oferim cititorilor lecturi cât mai atractive și îndrumări de viaţă cât mai 
folositoare. 


Romulus Felea 


- 194- 


Grigore Sima - Poveşti 


Note bio-bibliografice 


Sima al lui loan Grigore, născut la 21 septembrie 1856, la 
Gârbova, jud. Alba - mort la 28 decembrie 1997, la Cărpiniş, jud. Alba. A 
urmat şcoala primară în localitatea natală, apoi a urmat studii normale la 
Sibiu pe care le-a absolvit în 1875. Profesează ca învăţător în localitatea 
Poieni (1875-1884) şi Cărpiniş, jud. Alba (1884-1907); este redactor la 
calendarul Amicul poporului (1887-1898). Participă la înființarea col. BPTr 
(1884); editează gazeta Foişoara (1886). colaborează şi la Convorbiri 
Literare, Familia, Libertatea, Transilvania şi Tribuna. 

Format în cercul 7nbunei, căruia loan Slavici i-a imprimat un 
puternic avânt, orientându-i şi spre literatura populară, Sima desfășoară o 
intensă activitate folcloristică asemănătoare Intrucâtva celei a lui lon Pop- 
Reteganul. Culege lirică populară din Munţii Apuseni şi publică, încă din 
1881, o bogată colecţie de c. 100 de poezii în Convorbiri Literare, 
conţinând piese de certă valoare artistică, transcrise cu deosebită grijă 
pentru păstrarea autenticităţii, a cărei singură scădere constă în 
neindicarea  provenienței (numele localității şi ale informatoritor). 
Rezultatele obținute îi încurajează şi, dorind să realizeze o mare colecție 
de folclor, reprezentativă („să fie cât numai se poate de completă"), 
lansează în 1884, prin Tribuna şi alte publicaţii, un Ape! pentru dd. 
învățători cărturari de la sate, rugându-i să culeagă şi să-i trimită „poveşti, 
balade, doine, hore, cântare de morți, oraţii, colinde, zicătani, frământări 
de limbă şi proverbs”, promiţându-le și recompense bănești. Nu se știe 
ce ecouri a stârnit acest apel, de vreme ce Sima nu notează, în textele 
tipărite ulterior, decât incidental, proveniența (numai numele localității), 
dar în anul următor tipăreşte în periodice câteva balade, cântece şi basme 
fantastice, şi, în 3 br., 2 basme, 175 cimilituri şi 9 frământări de limbă: Tej- 
legănat, Poveste (Sibiu, Editura şi Tipografia institutului Tipografic, col. 
BPTr, nr.7, 1885, 25 p.), Vlad şi Catrina, Poveşti (Sibiu, Editura şi 
Tipografia Institutului Tipografic, col. BPTr, nr.15, 1885, 16 p.) şi Din 
bătrâni, Gâcituri, întrebări şi răspunsuri, frământări de limbă, adunate de ~ 
(Sibiu, Editura şi Tipografia Institutului Tipografic, col. BPTr, nr.16, 1885, 
29 p.). Probabil că din acelaşi proiect face parte şi colecția de snoave 
„povestite cu oarecare emfază de literat” (IFR, p.291), intitulată Ardeleanu! 
glumeț sau 101 de anecdote poporaie, alese pe sprânceană şi întocmite 
din glumele lui Nenea Stan, ce-şi râde de toți, de ~ (Sibiu, Editura şi 
Tipografia Institutului Tipografie, 1889, 108 p.) 

- 175 - 


Grigore Sima - Poveşti 


Bibiiografie referitoare: 

loan Bratu, Grigore Sima a lui loan în Luceafărul, Sibiu, an VII, 
nr.3, 1 februarie 1908, p.51 

Alexandru Ciura, Foiletoane, Beiuş, 1912, p.75-79 

ion Breazu, Literatura Tribunei (1884-1895), în DR, VIII, 1934- 
1935 

Romulus Felea, t/n folclorist uitat: Grigore Sima, în Limbă şi 
Literatură Bucureşti, an XIX, 1968, p.264-266 

Simion Florea Marian şi corespondenţi săi, ediție îngrijită de 
Eugen Dimitriu şi Petru Froicu, Cuvânt înainte de lordan Datcu, Bucureşti, 
EM, 1991, p.336-338. 


(Extras din iordan Datcu, „Dicționarul stinologilor români”, M, 
Editura Saeculum, 1.O., Bucureşti, 1998, p.208) 


Pop-Reteganul lon, născut la 10 iunie 1853, în localitatea 
Reteag, jud. Cluj — mort la 4 aprilie 1905, în Reteag, jud. Cluj. Urmează 
şcoala primară în localitatea natală; studiile secundare la Năsăud (din 
1864); studiile „preparandale” ia Gherla şi Deva (1870-1873), cu examen 
de „calificațiune” în 1873. Profesează ca învățător (1873-1892) în 
localitatea Orlat (jud. Sibiu), Vâlcelele Rele şi Baru Mare (ambele în jud. 
Hunedoara), Lisa (jud. Braşov), Bouțari (jud. Caraş-Severin), Bucium 
Şasa şi Sâncei (ambele în jud. Alba), Rodna Veche (jud. Bistriţa-Năsăud); 
al Il-lea secretar al Astra = Sibiu (1894-1895). Redactor la revista 
Deşteptarea, Revista Ilustrată şi, între 1899-1900, la Tribuna; colaborează 
şi la Amicui familiei, Biblioteca familiei, Cărţile săteanului român, 
Contemporanul, Convorbiri pedagogice, Familia, Fântâna Blanduziei, 
Foaia ilustrată, Foaia de duminecă a ziarului Dreptatea, Gazeta poporului, 
Gazeta Transilvaniei, Gutinul, Lumina, Noua bibliotecă română, Noul 
călindar de casă, Opinca, Revista politică, România Liberă, Siedetoarea, 
Şcoala română, Telegraful român, Timişana, Voința (Bistrița) ş.a. 

„Învățător cu şcoală şi lectură puţină [...] dar tenace în crezul 
generației lui de a ridica țărănimea transilvăneană la o altă stare, potrivită 
cu originea ei romană şi cu calitățile cu care s-a dovedit înzestrată” (IFR, 
p.285), Pop-Reteganul culege folclor, direct sau prin intermediari 
învățători şi țărani ştiutori de carte, îndeosebi din partea de nord a 
Transilvaniei, cu o extraordinară hărnicie care l-a impus urmaşitor imediați 


- 17%6- 


Grigore Sima - Poveşti 


drept „cei mai mare folclorist a! Ardealului" (i. Muşlea). Deşi debutează cu 
o poveste versificată (Fata multumitoare, în Siedetoarea, Bud., an IV, 
nr.7, 43 mai 1878, p.49-51) şi deşi colecţia lui, alcătuită „intr-o viață destui 
de scurtă şi plină de atâtea greutăţi” (N. lorga) numără peste 5.000 de 
poezii populare şi numai cu puţin peste 100 de texte în proză, Pop- 
Reteganul s-a impus în istoria folcloristicii româneşti prin culegerile sale 
de poveşti, probabil! datorită faptului că a publicat prima culegere mai 
amplă de basme transilvănene, Poveşti ardeleneşti, culese din gura 
poporului de =, Pref. de Alexiu Viciu (Braşov, Editura N.I. Ciurcu, 1888, 
partea I-Vili + 80 p., partea Il — 80 p., partea II! — 88 p., partea IV — 80 p., 
partea V — 86 p.) urmată de altele 2: Poveşti din popor, adunate de ~ 
(Sibiu, Asociaţia Transilvană, 1895, 216 p.) şi De ia moară vol.l — De fa 
moară în sus (Bud. col. „Biblioteca poporului român”, 1903, 32 p.; vol. |! şi 
III lipsesc din bibliotecile consultate). Cu toate că multe poveşti nu sunt 
adnotate cu referințe despre informatori şi localitate, iar culegătorul însuşi 
mărturiseşte, în prefața la volumul De la moară, că a păstrat „numai 
fondul din manuscrisele primite, iar forma le-o dădui eu, după cum se 
vede, grijind după putință, să nu mă despart de povestitorii necărturari”, a 
dăinuit multă vreme părerea greşită că textele din culegerile lui Pop- 
Reteganul sunt reproduse cu maximă fidelitate. Cercetările moderne au 
corectat această opinie, stabilind aportul personal al culegătorului în 
basme, natura şi amploarea intervențiilor sale. |. Muşiea (CEF, p.188-196) 
a remarcat că Pop-Reteganul nu a utilizat o metodă stenografică de 
înregistrare, că a modificat ordinea episoadelor, a combinat variante, a 
intervenit în articulațiile poveştilor, iar Ovidiu Bârlea (IFR, p.287-288) 
observă „înclinarea spre prolixitate” prin „ingrediente stilistice pe care ține 
să le adauge [...] ca să fie la înălțimea prescrisă de canoanele literaturii”. 
Totuşi, după cum conchide !. Muşlea (Ibid.) intervenţiile lui Pop-Reteganul 
nu au degradat substanţa şi expresia populară a poveştilor; „În cazul lui 
Reteganul, noi credem că avem de-a face cu armonizarea firească a 
însuşirilor lui cu natura creaţiei populare. Aceasta înseamnă că aportul lui 
nu alterează nicicum caracterul popular al basmului, ci dimpotrivă îl 
accentuează, îi dă mai mult relief. Reteganul s-a realizat ca un creator 
anonim în tipare populara. E numai o întâmplare că acest creator are un 
nume. Nefiind o puternică personalitate artistică, toate aptitudinile lui 
înnăscute şi le realizează prin popor”. Preocupat să cuprindă în 
activitatea sa întreaga varietate a fenomenului literar popular, Pop- 
Reteganul culege şi poezii — balade, cântece haiduceşti, de dragoste, de 
dor şi jale, funebre, satirice, colinde, pluguşoare etc. — realizând prin cele 
5122 de texte adunate, cea mai bogată numericeşte colecţie din 
Transilvania, din păcate numai parțial publicată în volumul „Trandafiri şi 


- 1977. 


Grigore Sima - Poveşti 


viorele”, Poezii populare culese şi aranjate de ~, învățător (Gheria, 
Imprimeria Aurora — A. Todoran, 1884, tom.l, 214 p., pe coperta 
exterioară 1886), Chiuituri (Gherla, 1887, 24 p., volum semnalat de |. 
Muşiea), Buchetul, culegere de cântece culese de ~ (Gherla, Tipografia 
Aurora - A. Todoran, 1894, 127 p.), Bocete adeca cântări ia morţi, 
adunate de ~ (Gheria, Tipografia A. Todoran, 1897, 191 p.), Cine nu ştie 
striga, cetească cartea asta, adecă Chiuituri de care strigă feciorii în joc, 
adunate din popor de ~ şi date poporului (Gherla, Tipografia Aurora - A. 
Todoran, 1891, 120 p.), Poezii populare, Cântece bătrâneşti (Sibiu, col. 
Biblioteca Tribunei, nr.48, 1909, 41 p.). Aicătuite ca şi volum de poveşti, 
prin anchete directe dar şi prin intermediari, culegerea de versuri populare .. 
nu excelează prin rigoare ştiinţifică. Unele texte nu sunt adnotate cu 
referințe despre informatori şi localități, câteva piese nu sunt propriu-zis 
folclorice, ci creaţii culte sau semiculte, iar clasificarea lor nu este 
întotdeauna corectă, deşi Pop-Reteganul este însuşi autorul unei scheme 
de clasificare a folclorului în: „Cântice religioase-moraie”, „colinde” 
„Cântece bătrâneşti”, „voiniceşti”, „ostăşeşti”, „de bucurie”, „de iubire”, „de 
jale”, „de dor”, „de urât”, „de mânie”, „da necaz", „Chiuituri”, „diverse“. Fără 
a avea o pregătire ştiinţifică, Pop-Reteganul extrage din îndelungatui său 
contact cu fenomenul viu ai creaţiei populare, o sumă de observații 
remarcabile pentru epoca sa, ca de pildă cele privind constantele 
spirituale ale poporului aşa cum se reflectau în colectia sa. 


(Extras din lordan Datcu, „Dicţionarul etnologilor români”, M, 
Editura Saeculum, 1.O., Bucureşti, 1998, p.163-164) 


- 178 - 


Grigore Sima - Poveşti 


CUPRINS 


PREFAŢĂ — MIRCEA POPA / 5 


NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI — EDITORII / 17 


1. TEIU LEGĂNAT / 19 

2. VLAD ȘI CATRINA / 32 

3. BUSUIOC ŞI MĂGHERAN / 40 

4. A CUI SĂ FIE FATA CEA FRUMOASĂ? / 53 

5. CUM A ÎMBĂTRÂNIT MUIEREA PE DRACUL / 61 
6. NEBUNII / 65 

7. POVESTEA OMULUI CE ÎNȚELEGEA LIMBA DOBITOACELOR / 70 
8. MILA-IOAN / 73 

9. PRIETENUL ÎŢI PUNE CAPUL / 81 

10. PETRU VOINICUL / 88 

11. CENUȘOTCA / 100 

12. COPILUL DE PESCAR / 104 

13. NOROCUL ȘI MINTEA / 108 

14. ORB ÎMPĂRAT 111 


-179- 


Grigore Sima - Poveşti 
15. CUM ŞI-AU PIERDUT FETELE DREPTUL PEȚITULUI! / 126 
16. NEGREA PĂSCĂLITORIUL / 130 
17. ARTIȘTII / 139 
18. PARAZIȚI / 142 
19. FRUMOASA DIN FĂGEŞTI / (44 


20. VOINIC DIN TEI / 165 


POSTFAȚĂ — ROMULUS FELEA/ 171 
NOTE BIO-BIBLIOGRAFICE / 176 


CUPRINS / 179 


- 180- 


Grigore Sima al lui lon de Cărpiniș 
(1856-1907) 


Sediul fostei reviste “Foişoara”(1886). 


condusă de Grigore Sima al lui lov, 
azi Şcoala € jenerala din Carpy