Francois Rabelais — Gargantua si Pantagruel

Francois Rabelais 


Francois Rabelais 


Gargantua și Pantagruel 


J 


CARTEA ÎNTÂI. 

PREAÎNFRICOŞATA VIAŢĂ A MARELUI GARGANTUA, 
TATĂL LUI PANTAGRUEL, AŞA CUM A FOST ALCĂTUITĂ 
MAI DEMULI DE DOMNUL ALCOFRIBAS, ABSTRĂGĂTOR 
DE CHINTESENŢĂ. SCRIERE PLINĂ DE 
PANTAGRUELISM. 

CĂTRE CITITORI. 

Prieteni, răsfoind această carte venin şi scârbă-n ea n-o să 
aflaţi; 

Lăsând orice mâhnire la o parte, De scrisul meu să nu vă 
ruşinaţi. 

N-o să ieşiţi de-aici mai înzestrați, În schimb veţi învăţa să 
râdeţi bine; 

Mai drepte gânduri n-am purtat cu mine. 

Văzând cum v-a cuprins tristeţea hâdă, N-am stat să 
plâng, am râs cum se cuvine, Căci numai omului i-e dat să 
râdă. 

CUVÂNTUL ÎNAINTE AL SCRIITORULUI. 

Băutori străluciți şi preasfrinţite feţe - căci nu altora, ci 
vouă vă-nchin aceste scrieri - în dialogul lui Platon, din 
cartea care se cheamă Ospăţul, lăudând Alcibiade pe 
învățătorul său Socrate, prinţul de toţi recunoscut al 
înţelepţilor, îl aseamănă între altele cu silenele. 

Silenele erau, pe vremuri, nişte cutioare ca acele ce se mai 
văd încă prin unele dughene ale spiţerilor, având zugrăvite 
pe ele tot soiul de chipuri vesele şi deşucheate, ca scorpii, 
satiri, cerbi înhămaţi, iepuri încornoraţi, gâşte împiedicate, 
raţe cu samarul în spate, precum şi alte încondeieri 


meşteşugite, dinadins închipuite spre-a stârni hazul lumii 
necâjite (cum făcea Silene, dascălul bunului Bachus). 
Înăuntru se aflau însă numai mirodenii şi balsamuri alese; 
ambră şi tămâie; mosc şi chihlimbar; smirnă şi ienibahar; 
pietre nestemate şi alte daruri de preţ. 

Aidoma fusese Socrate căci privindu-i înfăţişarea şi 
văzându-l cum arată pe dinafară, n-ai fi dat pe el nici o 
ceapă degerată, atât era de pocit la trup şi de caraghios în 
apucături. Avea nasul turtit şi căutătură de taur; faţă de om 
nebun, purtări necioplite şi îmbrăcăminte grosolană. Era 
sărac lipit pământului, iar noroc la femei n-avea nici pe-atăt. 
Nevrednic de a îndeplini vreo slujbă în Republică, se ţinea 
numai de şotii; bea oricând, cu oricine şi de toate râdea, 
păstrând cu grijă sub lacăt dumnezeiasca lui înţelepciune. 
Dar dacă ridicai capacul, găseai în cutioară numai odoare 
nebănuite şi de nepreţuit: minte mai pătrunzătoare decât a 
oricărui muritor, cinste neînchipuită, vitejie de neînfricat, 
cumpătare fără seamăn, deplină împăcare cu sine, gândire 
neşovăitoare şi un dispreţ vrednic de uimire faţă de toate 
câte îi îndeamnă pe ceilalţi oameni să-şi lase odihna, să 
alerge, să se trudească, să străbată mările şi să poarte 
războaie între ei. 

Şi ce tâlc socotiți că ar putea să aibă această întâmpinare 
cu sămânță de vorbă, când dau să pornesc la drum? 

Voi toţi, bunii mei învăţăcei, ca şi ceilalţi împătimiţi ai lenei, 
văzând numele poznaş al cărţilor ce-am scris: Gargamela, 
Pantagruel, Bucă-Groasă, Mândria prohabului, Slănină pe 
fasole cum commento [1] altele, lesne aţi putut crede că 
citindu-le veţi găsi în ele numai glume hazlii, snoave 
pipărate şi minciuni şugubeţe; fiindcă nu v-aţi ostenit să le 
cercetaţi mai adânc, ci le-aţi judecat după înfăţişarea lor, 
adică după denumirea cărţii, care stârneşte îndeobşte 
batjocură şi râs. S-ar cuveni însă a privi cu mai puţină 
pripeală rodul stăruinţelor omeneşti de vreme ce voi singuri 
spuneţi că nu haina îl face pe călugăr; că se arată unul în 
anteriu de monah, dar în el nimic duhovnicesc nu are, iar 


altul îşi azvârlă pe umăr o mantie spaniolească, dar vitejia 
lui n-a văzut Spania niciodată. 

lată de ce, deschizând această carte, să cumpăniţi cu 
multă luare-aminte cuprinsul ei. Veţi vedea astfel, că miezul 
pe care îl ascunde are cu totul alt preţ decât chipul zugrăvit 
pe deasupra, iar gândurile din adânc nu sunt atât de 
uşuratice, după cum ar putea să arate învelişul lor. lar dacă 
veţi afla în toate aceste cuvinte încredințate tiparului acea 
veselă pierdere-de-vreme pe care numele cărţii v-o 
făgăduieşte, să nu vă opriţi aici, ca şi cum aţi asculta vrăjiţi 
cântecul sirenelor, ci să tălmăciţi într-un înţeles mai 
cuprinzător ceea ce vi se pare că izvorăşte dintr-o inimă 
lipsită de griji. 

N-aţi destupat niciodată butelcile? Gâl! Gâl! Vă mai 
aduceţi aminte cam câte aţi deşertat? Văzut-aţi vreodată 
cum face câinele, când dă peste un os cu măduvă? Platon, în 
cartea a IIl-a despre Republică, spune că e dobitocul cel 
mai înţelept din lume. Uitaţi-vă mai bine la el şi o să băgaţi 
de seamă cu câtă evlavie miroase osul, cu câtă grijă îl 
păzeşte, cu câtă patimă îl prinde, cu câtă luare-aminte îl 
pipăie, cu câtă poftă îl zdrobeşte şi cu câtă grabă începe să- 
| sugă. Ce-l îndeamnă să se poarte astfel? Ce nădăjduieşte şi 
ce bunătate aşteaptă? Nimic mai mult decât puţină măduvă. 
E adevărat că această fărâmă de hrană e mai dulce decât 
toate celelalte, fiindcă aşa cum spune Galenus în FA. CU. 
Natural. III şi în De usu parti. [2], XI, măduva etotcea 
plăsmuit firea mai desăvârşit. 

Fiţi dar înţelepţi după pilda câinelui şi vă bucuraţi, 
adulmecând şi gustând aceste cărţi săţioase, de preţ 
deosebit şi de mare cinste: uşurele dacă le frunzăreşti în 
pripă, dar pline de cugetare dacă zăboveşti la sfat cu ele. 
Apoi, sfărâmaţi osul şi sugeţi-i măduva hrănitoare! Nu mă 
îndoiesc nici o clipă că, după citirea acestora, veţi fi mai 
înţelepţi şi mai pricepuţi; veţi simţi un gust cu totul nou şi 
veţi dobândi o învăţătură ascunsă, care vă va ferici cu înalte 
daruri şi minunate taine; nu numai în privinţa credinţei, dar 


şi a treburilor obşteşti şi a schimbului de bunuri dintre 
oameni. 

Socotiţi oare cu tot dinadinsul, că Homer scriind Iliada şi 
Odiseea s-a gândit la acele parabole, pe care i le-au pus în 
cârcă, mai târziu, Plutarh, Heraclit, Eustațiu, Fronţiu şi 
Poliţian? Dacă vă închipuiţi aşa ceva, sunteţi la o poştă 
departe de gândul meu. După cum zic de asemenea, că nici 
Homer, nici Ovidiu în Metamorfozele lui, n-au putut să 
prevestească duhul Evangheliei, aşa cum numitul călugăr 
Lubin, cap de dovleac, a încercat s-o dovedească unor 
nebuni care aveau vreme să-l asculte. (Vorba aceea: cum e 
sacul, aşa-i şi peticul!) 

Dar dacă nici dumneavoastră nu daţi crezare unor 
asemenea năzbâtii, binevoiţi a primi tot astfel şi hronicul 
meu, vesel şi proaspăt-scris, pentru care nu m-am trudit 
mai mult decât domniile-voastre, care zăboviţi cu mine la un 
pahar de vin. Căci pentru întocmirea acestei cărţi 
împărăteşti n-am folosit mai mult răgaz decât îi e 
trebuincios omului să-şi întărească puterile trupului, adică 
să mănânce şi să bea. Acestea sunt ceasurile cele mai 
prielnice pentru scrierea marilor întâmplări şi a cugetărilor 
adânci, după cum obişnuia însuşi Homer, dascălul tuturor 
grămăticilor, ca şi Enius, părintele poeţilor latini, despre 
care ne aduce mărturie Horaţiu; deşi un mârlan a spus o 
dată, că stihurile acestuia din urmă miroseau mai mult a 
vin, decât a ulei de lampă. 

Tot astfel ar putea să vorbească despre cărţile mele 
oricare scamator de bâlci, dar să-i fie în nas, lui acolo! Cât 
de minunată, de veselă şi de îmbietoare e mireasma vinului! 
Cât de dulce şi de dumnezeiască e, pe lângă izul de ulei! Eu 
unul mă voi simţi nespus de mândru, dacă se va spune 
despre cărţile mele că miros mai mult a vin, decât a ulei; nu 
cum s-a întâmplat cu Demostene, despre ale cărui 
Cuvântări s-a zis că miros mai mult a ulei de opaiţ, decât a 
vin. 


E o cinste şi o laudă pentru mine să fiu prețuit ca un bun 
prieten, iubitor de petreceri, cu bucurie primit în toate 
adunările ucenicilor lui Pantagruel. 

Un cârcotaş găsise cusur acelor cuvântări ale lui 
Demostene, spunând că puţeau mai rău decât şorţul 
murdar al unui vânzător de uleiuri. Oricum ar fi, voi să 
alegeţi partea cea mai bună din tot ce-am îndeplinit cu 
vorba ori cu fapta; să cinstiţi cum se cuvine creierul covăsit 
care v-a dăruit aceste plăcute fleacuri, iar mie să-mi daţi 
voie să fiu mereu vesel. 

Aşadar, bucuraţi-vă, dragii mei, şi citiţi cu inimă râzătoare 
cele ce urmează, spre desfâtarea voastră trupească şi 
folosul rărunchilor. Şi ascultați, capete de măgari mâncate 
de sfrinţie, nu uitaţi să ridicaţi un pahar în sănătatea mea; 
pe urmă n-o să mai avem nimic de împărţit împreună. 

CAPITOLUL 1. 

Despre obârşia şi vechimea neamului lui Gargantua. 

Dacă doriţi să cunoaşteţi, aşa precum a fost, vechea 
obârşie a neamului lui Gargantua, v-aş îndruma să cercetaţi 
vechile hronici pantagruelice. De acolo veţi afla cum s-au 
ivit pe lume uriaşii aceştia şi cum, coborând de-a dreptul 
din spiţa lor, s-a născut Gargantua, tatăl lui Pantagruel. N-o 
să vă supăraţi, însă, dacă din capul locului, în ceea cemă 
priveşte, mă voi lăsa păgubaş; cu toate că e o poveste pe 
care aş putea s-o reiau mereu de la început, pentru sporita 
plăcere a înălțimilor voastre. Cel puţin aşa spune Platon în 
Philebo şi Gorgias, iar după el Flaccus [3], că scrierile de 
felul acestora, cu cât le citeşti mai des, cu atât ţi se par mai 
desfătătoare. 

Bine-ar fi, dacă fiecare dintre noi ar putea să-şi numească 
strămoşii, începând cu cei care au încăput în corabia lui 
Noe şi până în zilele noastre. Mă gândesc uneori, că mulţi 
dintre împărații, regii, ducii, prinții şi papii zilelor noastre, 
nu sunt decât urmaşii unor strângători de petice sau 
cărători de gunoaie; după cum e tot atât de adevărat, că 
destui cerşetori în zdrenţe, care întind mâna pe la uşa 


bisericii, prăpădiţi şi nevoiaşi, poartă în vinele lor sângele 
unor regi şi împărați, care au ţinut odinioară puterea în 
mâini şi au scăpat-o, potrivit minunatei treceri a domniei şi 
a măririi, de la asirieni la mezi, de la mezi la perşi, de la 
perşi la macedoneni, de la macedoneni la romani, de la 
romani la greci şi de la greci la francezi. 

Iar ca să vorbesc despre mine însumi, mult îmi vine să 
cred că sunt coborâtor dintr-un crai bogat, sau dintr-un 
prinţ al trecutelor vremi, căci rar am întâlnit pe unul mai 
dornic de a fi bogat şi de a fi prinţ: să mănânc zdravăn, să 
nu fac nimic şi să n-am altă grijă decât să-mi pricopsesc toţi 
prietenii, pe oamenii de ispravă şi pe învăţaţi. Mă mângâi cu 
gândul că pe lumea cealaltă voi fi mai puternic şi mai avut 
decât ar putea să-mi treacă pe la poarta minţii în clipa de 
faţă. Dacă vă cercetează aceleaşi gânduri sau vreunul 
asemănător, îmbărbătaţi-vă în restrişte şi beţi din carafa 
brumată, de câte ori se iveşte prilejul. 

Întorcându-ne acum la oile noastre, se cuvine să adaug, că 
din mila cerului ne-au rămas cu privire la vechimea 
neamului lui Gargantua mărturii mai depline decât asupra 
oricărui muritor, afară bineînţeles de Mesia, despre care nu 
mi-e îngăduit să vorbesc, fiindcă nu-mi dau voie diavolii 
(clevetitorii şi făţarnicii). S-a întâmplat aşadar, ca în [...] 
lângă Bolta rece din Gualeau, (mai jos de Olive, cum mergi 
spre Narsay), săpând nişte oameni pământul mai adânc, să 
dea peste un sicriu de aramă uriaş, atât de ascuns sub 
stăvilarele râului Vienne, încât nu i se zărea niciunul din 
capete. Anevoie deschizându-l, pe latura însemnată 
dinadins deasupra unei ulcele, pe care era scris în limba 
etruscă: Hic bibitur [4], săpătorii au găsit nouă butelci 
aşezate în cruce, ca popicele din ţara Gasconiei; iar sub 
talpa popicului din mijloc era o cărticică plăcută la vedere, 
pântecoasă, unsuroasă, durdulie, cenuşie, bine împlinită şi 
puţin mucegăită, dar frumos mirositoare, ca un trandafir în 
floare. 


Aici s-a găsit însemnarea mai sus amintitei obârşii, scrisă 
pe de-a-ntregul cu slove de pisanie, dar nu pe hârtie, şi nici 
pe piele de vițel, ori pe table de ceară, ci pe scoarță de ulm; 
iar literele erau atât de şterse din pricina vechimii lor, încât 
anevoie se puteau desluşi trei din ele la şir. 

Deşi nevrednic de-o asemenea lucrare, am fost chemat să-i 
descurc iţele, şi ajutându-mă cu mai multe perechi de 
ochelari, folosind mijlocul de a citi semnele ascunse (după 
cheia pe care ne-a lăsat-o Aristotel), am izbutit, aşa cum 
vedeţi, să tălmăcesc amintita scriere, pantagruelizând, 
adică citind cu paharul în mână minunatele fapte ale lui 
Pantagruel. 

La sfârşitul cărţii am dat peste un mic adaos, intitulat 
Farafastâcurile doftoriceşti. Şoarecii, nevăstuicile şi alte 
rozătoare (ca să spun drept) făcuseră ferfeniţă începutul. 
Cu toată cinstea cuvenită vechiturilor, aştern pe hârtie 
partea care a mai rămas. 

CAPITOLUL Il 

„Farafastâcurile doftoriceşti” găsite într-un mormânt 
străvechi. 

Al cimbrilor îmblânzitor temut. 

Veni în zbor, căci se ferea de roită; 

Iar buţile deodată s-au umplut. 

Vărsându-i unt în cismele-amândouă. 

Iar altul, când văzu că valul creşte Răcni: 

— Seniori, hai, scoateţi-l afară! 

Păcat de barba lui, că se mânjeşte; 

Sau cel puţin întindeţi-i o scară.” 

Spun unii, că mai bine-ţi lingi papucul, Decât să ceri 
iertare stând pe brânci. 

Atunci în lacrimi s-a sculat flaimucul. 

Ce pescuia obleţi în ape-adânci, Şi-a zis: - „Cinstiţi boieri, 
nu vă lăsaţi! 

Tipării sunt pe masă la casap, lar dacă mai cu grijă vă 
uitaţi, O să vedeţi o pată pe potcap.” 


Dar când a fost în cărţi să citească, Găsiră numai coarne 
de vițel. 

— Tiara a-nceput să se răcească, Mi-a îngheţat creierul!” 
spuse el. 

L-au încălzit cu iz de baraboi. 

Şi l-au lăsat tihnit să stea pe vatră, Punând bine-nţeles 
hulube noi. 

Pizmaşilor ce la răspântii latră. 

De gaura lui sân-Patriciu-au zis, De Gibraltar şi alte borte- 
o mie; 

Să fi putut, pe toate le-ar fi-nchis, În lume guturai să nu 
mai fie. 

Iar toţi spuneau: - „Auzi obrăznicie, Să vrea să-ncuie 
vântul pintenog, Să-l ţină strâns sub lăcat în robie, Ba poate 
să-l mai pună şi zălog!” 

Aici fu corbul jumulit în lege. 

De Hercule din Lybia barbară. 

— Cum? zise Miloşi, ce sunt eu? Nu-s rege? 

De ce să mă lăsaţi pe dinafară? 

Vreţi voi, să-mi uit durerea mea amară, Să vă hrănesc cu 
broaşte pe curechi? 

Mai bine mort, decât aşa ocară, Să fiu vândut de voi la 
haine vechi!” 

Veni atunci Q. B. Şontăc şi hop! 

Ca stihurile lui călcând cu pasul. 

Morarul, văr de-al marelui Ciclop, l-a măcinat pe toţi, 
suflându-şi nasul; 

Căci tuturora le sosise ceasul. 

Să se prefacă-n pulbere şi scrum. 

Sunaţi din trâmbiţi şi vestiți cu glasul, Erau destui: sunt şi 
mai mulţi acum! 

În scurtă vreme, pasărea lui Joe. 

Făcu prinsoare c-o să fie rău; 

Iar el rămase trist şi fără voe, Văzând că-i fiert şi copt 
regatul său; 


Şi s-a pornit s-aprindă focu-n hău, Decât scrumbii să taie 
de nevoe, Robind văzduhul, ca un nătărău, Profeţilor 
corăbiei lui Noe. 

Dar va veni o vreme-ncondeiată, Cu şapte fusuri şi c-un 
arc turcesc; 

Un rege cu spinarea pipărată. 

Se va ivi în strai călugăresc. 

Şi cum? Pentr-un făţarnic mişelesc, Noi să lăsăm 
pogoanele să piară? 

Ajunge! Măscăriciul boieresc. 

În gaură de şarpe să dispară! 

Apoi, un altu-n pace-o să domnească, De bunii lui prieteni 
sfătuit, Toţi cei curaţi vor şti să se-nsoţească, Cu hulă 
nimeni nu va fi lovit; 

Iar fericirea care s-a vestit. 

Se va sui-n clopotniţa cea mare, Când herghelia ce s-a 
răvăşit. 

Va birui ca regele călare. 

Cu hocus-pocus lumea va trăi, CU timp lui Marte piedică-i 
vor pune; 

Dar unul fără seamăn va veni, Voios, frumos, glumeţ, cu 
gânduri bune. 

Sus inima! La masă să se-adune. 

Flăcăii mei, că nu s-a mai văzut. 

Să dai cu tifla la aşa minune. 

Şi să nu blestemi vremea ce-a trecut. 

lar mai la urmă cel turnat în ceară. 

Va fi-ncuiat sub clopotul din ornic; 

Şi măre-măre, câţi o să mi-l ceară. 

Pe clopotarul de ulcele dornic. 

Ar ţine-n loc norocul nestatornic. 

Cine-ar putea de limbă să mi-l prindă, Înfăşurând cu brâu 
de mare vornic. 

Hambarul plin de rele până-n grindă! 

CAPITOLUL III. 


Cum a fost purtat Gargantua unsprezece luni în pântecele 
maică-si. 

Grandgousier era chefliul cel mai vesel al vremii sale şi 
băutorul cel mai harnic din câţi a cunoscut lumea. Îi plăcea 
să mănânce sărat, de aceea în cămările lui se aflau puse la 
păstrare, pentru oricând, grămezi întregi de şunci de 
Baiona şi de Maienţa, nenumărate limbi afumate, belşug de 
caltaboşi în lunile de iarnă, felurite cărnuri ţinute în muştar 
şi în saramură, icre de păstrugă în untdelemn şi câtime de 
cârnaţi, dar nu de Bolonia (căci se temea de otrăvurile 
italienilor), ci de Bigorre, de Longuaulnay, de Brena şi de 
Rouerg. În anii bărbăţiei sale s-a însoţit cu Gargamela, fata 
regelui Parpaioţilor, o femeie chipeşă şi plină de nuri. Atât 
şi-au frecat şoriciurile şi de-atâtea ori s-au strâns în braţe, 
jucându-se de-a dobitocul cu două spinări, până ce 
Gargamela a rămas grea, zămislind un fecior pe care l-a 
purtat în pântecele ei unsprezece luni. 

Căci atât, ba chiar mai mult, se întâmplă să ţină sarcina 
femeii, când e vorba de naşterea unui prunc cu stea în 
frunte, sortit să îndeplinească isprăvi mari la vremea lui. 
Aşa povesteşte Homer că s-a petrecut cu nimfa care, 
împreunându-se cu Neptun, a născut abia după un an 
împlinit, adică la douăsprezece luni. Aşa zice A. Gelu [5] 
(cartea sa a Ill-a), că sămânţa măreţului zeu nici nu putea 
să rodească într-un timp mai scurt, pentru a da la iveală o 
făptură cu adevărat desăvârşită. Tot din această pricină, lui 
Jupiter i-a trebuit o noapte de patruzeci şi opt de ceasuri ca 
să facă dragoste cu Alcmena. Cum s-ar fi plămădit mai în 
grabă unul ca Hercule, care a mântuit lumea de balauri şi 
de tirani? 

Dumnealor, pantagrueliştii mai vechi, au întărit cele ce vă 
spun, arătând lămurit că orice prunc născut de-o femeie 
până în unsprezece luni de la moartea bărbatului ei, se 
cuvine, potrivit legii, să fie socotit al aceluia. Hipocrat în 
cartea Di alimento [6], Pliniu în cartea VII, capitolul 5, Plaut 
în Cistellaria [7], Marcus Varo în satira numită Diata 


(punând temei pe spusele lui Aristotel), Censorius în cartea 
De die natali [8], Aristotel însuşi în Natura animalium [9], 
Gellius în cartea III, capitolul 16, Servius, pornind în Eglo 
de la un vers al lui Virgiliu: 

Matri longa decern... [10] şi o mie de alţi nerozi, al căror 
număr a mai sporit de-atunci cu oamenii legii, au statornicit 
că femeile văduve, timp de două luni după moartea 
bărbatului, pot să-şi dea poalele peste cap în toată voia. Eu 
v-aş ruga, aşadar, dacă ştiţi vreuna din acestea (pentru care 
face să te osteneşti) să mi-o aduceţi de-a călare până aici. Şi 
dacă până în a treia lună se va întâmpla să rămână grea, 
plodul pe care îl va naşte va fi, în bună rânduială, vlăstarul 
legiuit al răposatului. Sarcina, bine înteţită, îşi umflă foalele 
şi creşte. Întindeţi pânzele, băieţi, că burta corăbiei e plină! 
Aşa făcea şi Iulia, fata împăratului Octavian, care nu se 
întindea cu ibovnicii ei decât în lunile când era grea, după 
cum cârmaciul nu se suie pe punte, până ce nu-i corabia 
smolită cu grijă şi încărcată cum se cuvine. 

lar dacă vreunul dintre dumneavoastră le-ar ţine de rău 
pe văduve că fac dragoste cu burta la nas (când nici iepele 
nu se mai lasă la armăsar după ce-au prins), dumnealor vă 
vor răspunde că nu sunt iepe, ci femei, şi că înţeleg să se 
folosească de plăcuta îngăduinţă, care le dă voie să se 
înfrupte fără teamă din ce prisoseşte; aşa a răspuns 
odinioară şi Populia, după cum zice Macrob în cartea a [ll-a 
din Saturnalii [...] păi grele, n-are decât să le pună astupuş 
şi să le coasă gura. 

CAPITOLUL IV. 

Cum a mâncat Gargamela o porţie zdravănă de tuslatna 
înainte de a naşte. 

Să vă istorisesc acum în ce chip a născut Gargamela; iar 
dacă nu mă puteţi crede, înseamnă că aveţi pe undeva o 
scăpăciune. 

Dumneaei s-a scăpat, să iertaţi, după prânz în a treia zi a 
lui februarie, după ce gustase dintr-o porţie zdravănă de 
tuslama. Tuslamaua e o mâncare făcută din măruntaie de 


bou gras. Boii se îngraşă în staul, cu fân proaspăt adus de 
pe imaş. Imaşul e o păşune care se coseşte de două ori pe 
an. 

Tăiatu-s-au în ziua aceea trei sute şaizeci şi şapte de mii 
paisprezece boi de-aceştia graşi, care au fost puşi la sărat 
în câşlegi, ca să fie pastrama din belşug toată primăvara, 
ştiut fiind că, la orice ospăț cumsecade, sărătura stârneşte 
băutura. 

Bucătarii gătiseră tuslama pe săturate, şi o brodiseră atât 
de gustoasă că toţi se lingeau pe degete. Dar tuslamaua, 
vedeţi dumneavoastră, dacă o laşi să stea, se strică, ceea ce 
e lucru de ruşine. Aşa fiind, Grandgousier a poruncit să se 
mănânce toată, ca nimic să nu se irosească; şi mai ales să 
nu se arunce! A poftit la ospăț pe toţi târgoveţii din 
Saingais, din Suille, din Roche-Clermaud şi din Vaugaudray, 
la care s-au mai alipit megieşii lor din Coudray, din 
Montpensier, din Guy de Vede, precum şi alţi buni băutori, 
fraţi de pahar şi straşnici jucători de popice. Cumătrul 
Grandgousier i-a primit pe toţi cu mare bucurie, poruncind 
să i se dea fiecăruia câte o strachină. lar pe femeia lui a 
sfătuit-o să nu înfulice prea lacom, aflându-se în preajma 
naşterii şi fiind tuslamaua un fel de mâncare anevoie de 
mistuit: „I s-a făcut mititelului poftă de borhot; nu-l lăsa, că- 
lpapă tot!” Gargamela n-a ţinut însă seamă de nici o 
oprelişte şi a zvântat singură şaisprezece baniţe, două 
ciubere şi şase vedre. Ah, ce mai mândreţe de băligar 
creştea şi dospea în ea! 

După ce s-au ospătat bine, au luat-o cu toţii pe Sub-Sălcii, 
şi-acolo în crâng, la iarbă verde, s-au prins la joc şi au 
săltat, în cântec vesel de oboaie şi ison dulce de cimpoaie, 
cu atâta foc şi-atâta pară, că inima ţi se umplea de 
primăvară, văzându-i cu câtă voie bună petrec şi la ulcele se 
întrec. 

CAPITOLUL V. 

Vorbe de pahar. 


Au pornit să bea şi să se veselească, pe pajiştea unde se 
aflau. Şi numai ce începură butelcile să gonească, şuncile să 
dănţuiască, băutorii să se avânte şi paharele să cânte. 

— Scoate vinul nou din bute şi toarnă-l în clondire, iute! 

— Fără apă, fârtate, fără apă! 

— 'Toarnă-aici, cu ochii-nchişi! 

— Uite cum plânge paharul, lacrimă de porfiriu! 

— Să cinstim sfânta Sete! 

— Ce arşiţă! 

— Aş vrea şi eu, cumătră, să-ncep odată să beau! 

— Te cam ia cu frig, drăguţo? 

— Puţintel. 

— Sfântul Petru aşa zice: bea vinul, să nu se strice! Să 
cuvântăm despre băutură, fraţilor! 

— Eu beau la ceasuri anumite, ca măgarul papei. 

— Eu beau aghiasmă, ca părintele stariţ. 

— Ce-a fost mai întâi: băutura sau setea? 

— Setea! Nici copilul de ţâţă nu bea până nu-i e sete. 

— Să vă spun eu, că sunt diac: „La început a fost Băutura!” 
Privatio praesupponit habitum [11]. Scrie la carte: Fecundi 
calices quem non fecere diser. 

— Noi, cei fără prihană, bem numai când ni-e sete. 

— Eu, păcătosul, fără. Dacă nu mi-e sete acum, mâine o să- 
mi fie. Beau, ca să mă feresc de setea ce m-aşteaptă. Beau 
pentru setea viitoare! Beau la nemurire! Beţia mea e 
veşnică şi veşnicia mea-i beţia. 

— Să cântăm, să ne rugăm şi să bem. Domnul să ne ţină 
harul! 

— Cine mi-a luat paharul? Dat-am împuternicire cuiva, să 
bea în locul meu? 

— Udă-te şi te vei usca; usucă-te şi te vei uda! 

— Eu nu mă pricep la vorbe; mă ajut cum pot cu fapta. 

— Să nu pierdem vremea în zadar! Eu mă stropesc şi beau 
de frica morţii. 

— Bea mereu şi n-ai să mori niciodată! 


— Stropeşte-mă, că mă usuc şi mor cu zile! lar duhul meu, 
după moarte, o să-şi caute mântuirea în balta broaştelor. 
Sufletul omului nu poate vieţui în uscăciune. 

— Pivniceri şi voi chelari, dătători de viaţă vie! Veniţi-mi în 
ajutor, să pot să beau în veacul-veacurilor, amin! 

— Vezi, să nu-ţi rămână maţele neudate! 

— Cine nu simte că bea, degeaba bea. 

— Vinul care îţi intră în sânge, nu se pierde în scăldătoare. 

— la să clătim puţin măruntaiele viţelului pe care l-am 
încălţat azi-dimineaţă. 

— Dacă hârtia zapiselor mele ar suge atât vin ca mine, 
zarafii care m-au împrumutat, tot ar mai stoarce ceva în 
ziua plăţii. 

— Ai ridicat mereu mâna şi ţi s-a înroşit nasul. 

— Cât vin o să mai încapă în mine, până îl voi da afară pe 
cel pe care l-am băut? 

— Nu bea cu ţârâita, că-ţi face rău la lingurică! Parcă-ai 
trage vinul din butoi cu şipul! 

— Ştii ce deosebire e între un şip şi un clondir? 

— Mare deosebire! Clondirului îl pui dop, iar şipului, 
şurub. 

— Bunicii noştri erau mai harnici: beau cu oala. 

— A ieşit bine ce-a dat din tine. Hai să bem! 

— Nu te duci să stai puţin de vorbă cu gârla? Vecinul meu 
a plecat să-şi spele maţele. 

— Eu mai mult decât un burete nu sug. 

— Eu ca un bun templier. 

— Eu sorb tanquam sponsus [12]. 

— Eu, sicut terra sine aqua [13]. 

— Ce-i şunca? 

— Un cărător de băutură. Cu scripetele cobori vinul în 
pivniţă, cu şunca îi dai drumul pe gât. 

— Aia e! Toarnă să beau! 

— Nu mai am încărcătură. 

— Dacă aş putea să mă înalţ, aşa cum coboară vinul în 
mine, de mult aş pluti prin văzduh. 


— Astfel câniva Jacques Coeur s-a-mbogăţit. 

Astfel lăstarii-n crâng au înverzit, Astfel în Indii Bachus a 
pătruns. 

Şi filosofi, melinzii au ajuns.” 

— Ploaia mică goneşte vântul mare, iar băutura lungă 
trăsnetele-alungă. 

— Ia vericule şi bea Cât mai e vin în ulcea!” 

— Am să chem în judecată setea pentru silnicie şi 
prigoană. Să vie un copil de casă să-mi scrie plângerea 
după dreptul legii. 

— Asta zic şi eu băutură! Mai demult goleam paharul 
întreg, acum nu mai las pe fund nici o picătură! 

— S-o luăm cu chibzuială, nimic să nu se piardă. 

— Uite colea în strachină, burtă drăgălaşă de bou gras şi 
măruntaie fripte după pofta inimii. Să le ţesălăm puţin, 
pentru bucuria pântecelui. 

— Bea, sau te... la nu te mai codi şi bea... 

— Nu, mulţumesc. 

— Bea, când te rog! 

— Păsările nu mănâncă până nu le mângăi pe coadă; eu nu 
beau până nu mă pofteşti: Lagona edatera [14]! 

— Vinul ăsta îmi culege setea de prin toate încheieturile. 

— Mie mi-o stârneşte, de mi-e mai mare dragul! 

— Teamă mi-e, fraţilor, să nu rămân fără sete! 

— Daţi de veste lumii, în sunet de şipuri şi clondire, să se 
ştie că cine şi-a pierdut setea să nu se ostenească s-o caute 
la noi: am dat-o afară cu clistirul băuturii! 

— Dumnezeu a pus un soare pe cer, să lumineze pământul, 
iar mie pe gât unsoare, să alunece vinul! 

— Eu port pe limbă cuvântul lui Dumnezeu: Sitio! Mi-e 
sete! 

— Nici lava nu se stinge mai anevoie decât setea pe care 
am moştenit-o de la tata. 

— Pofta vine mâncând, zicea popa Angest din Mans; setea 
o pui pe goană, bând. 

— Cum scapi de sete? 


— Ca de muşcătura câinelui. Dacă alergi în urma câinelui, 
câinele nu te muşcă; dacă bei înainte de a-ţi fi sete, setea nu 
te mai ajunge. 

— Drept ai grăit! Spune mai departe. Adu vin, vierule, cât 
mai suntem vii. Argus avea o sută de ochi şi cu toţi vedea; 
chelarul ca să răzbească cu turnatul ar trebui să aibă o sută 
de mâini, ca Briareu. 

— Ce plăcut lucru, să te zvânţi după ce te-ai udat! 

— Mie dă-mi din cel alb. Toarnă, toarnă! Cu vârf, 
păcătosule, cu vârf! Simt că mi se jupoaie limba de arşiţă! 

— Să bem, fraţilor! În sănătatea ta, prietene, din toată 
inima, tot paharul! 

— Ha! Ha! Ha! Să bem pe săturate! O, lacrima Christi! îl 
cunosc. Asta-i vin de Deviniere, din struguri băşicaţi. 

— E un vin ca o mângâiere. Catifea, nu altceva! 

— Nu face nici o cută, e frumos ţesută, din lână bătută. 

— Haide, prietene, eu joc cinstit: am toate cupele! Uitaţi- 
vă la mine, cum amestec paharele. Nu-i nici o scamatorie, e 
numai iuţeală de mână. 

— Ce mai beţivi! Ce arşi de sete! Toarnă aici, paj drăgălaş! 

— Cu vârf! 

— Natura abhorret vacuum. [15] 

— Cine-ar zice, că din vinul ăsta au băut şi muştele? 

— Umple paharul şi dă-l pe gât. E doftorie! 

CAPITOLUL VI. 

În ce fel neobişnuit a venit pe lume Gargantua. 

În vreme ce băutorii schimbau între ei aceste fărâmituri 
de cuvinte, Gargamela a început să se vaite de dureri în 
pântece. Socotind că i-a venit ceasul de a naşte, 
Grandgousier s-a ridicat de pe iarbă şi, ca s-o îmbărbăteze, 
a sfătuit-o să se lungească la umbra sălciei, spunându-i în 
glumă că în curând o să-i mai crească două picioare. A 
îndemnat-o să-şi ţină firea şi să aştepte cu răbdare sosirea 
pruncului. Chinurile facerii sunt grele, dar mult nu ţin; 
după aceea femeia simte o bucurie mare şi de durere nu-şi 
mai aduce aminte. 


— Adevărat îţi vorbesc. Mântuitorul nostru spune în 
Evanghelia de la Ioan cetire: „Muierea în dureri va da 
naştere, dar după ce va fi născut, suferinţa ei va uita-o”. 

— Of, a răspuns Gargamela, frumos ştii sa grăieşti! Mai 
bucuroasă ascult cuvintele Evangheliei, decât povestea 
sfintei Margareta, sau altă trăsnaie. 

— Curaj, mieluşico! i-a strigat Grandgousier. Dă-i drumul 
ăstuia, că pe-urmă mai facem unul. 

— Al! s-a văitat ea. Ce vă pasă vouă, bărbaţilor? Eu, cu 
ajutorul lui Dumnezeu, o să mă chinuiesc, dacă aşa ţi-a fost 
pofta; dar ar fi fost mai bine - Doamne! - să ţi-o fi tăiat! 

— Ce să tai? a sărit de colo Grandgousier. 

— Ah, ce bărbat de treabă te-ai făcut; numaidecât ai 
priceput. 

— Să mi-o tai! Adu încoace cuțitul, afurisite, dacă aşa ţi-e 
voia! 

— Ba să ferească Dumnezeu de una ca asta! lartă-mă, 
Doamne, că n-o spusei într-adins. Să nu-ţi faci nici 
dumneata sânge rău. Azi o să am de furcă, după mila 
cerului, şi numai din pricina bărbăţiei dumitale, s-o porţi 
sănătos! 

— Curaj, curaj! zicea Grandgousier. Nu-ţi fie teamă, lasă 
boii dinainte să tragă. Eu mă duc să mai ciocnesc o oală. Am 
să stau pe-aici, pe-aproape, dacă te vei simţi rău, să mă 
strigi; sunt înapoi cât ai bate din palme. 

Puțin după aceea, Gargamela a început din nou să se vaite, 
să plângă şi să ţipe. Moagşele s-au strâns în jurul ei şi s-au 
apucat să-i pipăie pântecele. Cercetând-o cu de-amănuntul, 
au dat peste nişte cărnuri, care nu arătau tocmai bine. 
Moaşele au crezut că e copilul. Nu. Era maţul gros, care i se 
întorsese pe dos. Mâncase Gargamela prea multă tuslama, 
după cum parcă v-am spus. 

Atunci s-a desprins din ceata moaşelor o babă răpănoasă, 
căreia îi mersese faima de felceriţă mare, şi care, cu vreo 
şaizeci de ani în urmă, se pripăşise pe-acolo, venind din 
Brisepaille, de lângă Saint-Genou. Baba i-a pus o 


cataplasmă atât de cumplită, încât toate larixurile i s-au 
strâns deodată, strâmtându-se atât de tare, că nici cu dinţii 
nu le-ai fi putut desface; (aşa cum diavolul, voind în timpul 
slujbei sfântului Martin, să însemne în catastif clevetirile 
unor muieri din Galia, cu dinţii s-a apucat să întindă 
pielicica pe care nu mai avea loc să scrie). 

Lărgindu-se boabele mitrei din pricina acelei tulburări, 
fătul a intrat în vâna cea mare, a ajuns prin diafragmă până 
sub umăr, unde sus-numita vână se desparte în două, apoi a 
cârmit-o spre stânga, ieşind afară prin ureche. 

De îndată ce-a văzut lumina zilei, plodul n-a început să 
miorlăie ca alţi copii abia-născuţi: „Miau! Miau!”, ci a strigat 
limpede şi desluşit: „Daţi-mi să beau!”, ca şi cum ar fi 
îndemnat la pahar pe toţi cei de faţă, cu un glas atât de 
puternic, că s-a auzit până în ţara Beussei [16] şi dincolo de 
Bibarois. 

Ştiu bine, că nu veţi da crezare acestei naşteri puţin 
obişnuite. Mie unuia prea puţin îmi pasă; dar un om de 
ispravă, cu mintea sănătoasă şi cu scaun la cap, nu se 
îndoieşte niciodată de ceea ce i se spune, sau vede cu ochii 
că e scris. Nu zice înțeleptul Solomon în Proverbiorum [17], 
XIV: „Innocens credit omni verbo?” [18] lar sfântul Pavel în 
primo Corinthio [19], XIII: „Charitas omnia credit?” Adică, 
pentru ce n-aţi crede? Pentru că întâmplarea nu seamănă 
să se fi petrecut cu adevărat? Dar eu spun că se cuvine s-o 
primiţi cu deplină încredere, tocmai fiindcă vi se pare de 
necrezut. Dascălii Sorbonei aşa ne învaţă, că numai prin 
credinţă se adevereşte a fi tot ceea ce parecă nu este. 
Găsit-aţi ceva împotriva legii? Împotriva dreptei credinţe? 
Împotriva Sfintelor Scripturi? În ceea ce mă priveşte, nu 
văd unde spune Biblia altminteri? De ce să vă îndoiţi că 
lucrul s-a întâmplat, dacă aşa a fost voia lui Dumnezeu? 

Nu vă tulburaţi mintea cu gânduri deşarte: la Dumnezeu 
toate sunt cu putinţă! Şi dacă ar hotări el astfel, toate 
femeile ar naşte, de azi înainte, pe urechi. 

Bachus nu s-a desprins din coapsa lui Jupiter? 


Sfarmă-Piatră n-a ieşit din călcâiul maică-si, iar Neghiniţă 
din papucul doicii? 

Minerva nu s-a născut din capul lui Jupiter? (lot prin 
ureche.) 

Adonis nu s-a întrupat din scoarţa unui mirt? 

Castor şi Pollux din coaja oului pe care l-a ouat (şi l-a 
clocit) Leda? 

Aţi rămâne cu gura căscată, dacă v-aş arăta aici întregul 
paragraf în care Pliniu' vorbeşte despre naşterile ciudate 
sau împotriva firii. Şi vă rog să mă credeţi, că eu nu-s nici 
pe departe atât de meşter în minciuni ca el. Citiţi Istoria 
naturală a lui (cartea VII, capitolul 3) şi nu-mi mai bateţi 
capul! 

CAPITOLUL VII. 

Ce nume i-au dat lui Gargantua şi cum a început el să 
tragă la măsea. 

În vremea aceasta, cumătrul Grandgousier bea şi petrecea 
cu prietenii. Auzind pe fiul său cum a răcnit de grozav la 
venirea pe lume: „Daţi-mi să beau!” a spus: 

— Cu vin vrea să-şi facă feciorul meu gargara-ntâia! 

La aceste cuvinte, cei de faţă şi-au dat cu părerea că, după 
obiceiul vechilor evrei, numele noului-născut ar trebui 
potrivit după cele rostite de tată la ivirea pe lume a 
băiatului, adică mai pe scurt: Gargantua. Grandgousier nu 
s-a împotrivit, Gargamela s-a arătat foarte bucuroasă, iar 
pentru ca pruncul să se liniştească, i-au dat să bea câteva 
vedre. Apoi, ca pe-un bun creştin, l-au dus în faţa 
cristelniţei şi l-au botezat cu apă. 

Şaptesprezece mii nouă sute treisprezece vaci de la 
Pautille şi de pe păşunile din Brehemond au fost alese să-l 
alăpteze; nici n-ar fi fost cu putinţă să se găsească în toată 
ţara o doică având atâta lapte ca să-l poată hrăni. Totuşi, 
unii filosofi ca de-alde Scott (nu ştiu nici eu de unde o scot) 
spun că pe Gargantua l-ar fi alăptat chiar maică-sa, din ţâţa 
căreia ţâşneau, la fiecare supt, o mie patru sute nouă vedre 
de lapte, ceea ce e aproape de necrezut. (Această susţinere 


a avut darul să-i scoată din fire pe învățații Sorbonei, care 
au socotit-o drept o cumplită batjocură pentru bietele lor 
urechi, zicând că miroase a erezie cale de-o poştă!) 

Pruncul a fost crescut şi hrănit astfel până la vârsta de un 
an şi zece luni. Doftorii şi-au dat învoiala, ca în acest 
răstimp să fie scos la plimbare, iar meşterul Jean Denyau i-a 
întocmit un car frumos cu juguri pentru boi, în care 
slujitorii îl purtau toată ziua de colo până colo, spre marea 
lui desfătare. Îţi creştea inima văzându-l! Era chipeş la faţă, 
avea una peste alta nouăsprezece bărbii, iar de urlat, nu 
urla decât atunci când avea poftă. Nu prea stătea mult pe 
un loc, fiindcă mereu avea ieşire-afară, atât din pricina 
nevoilor fireşti cât şi a obiceiului pe care şi-l luase de a-şi 
uda necontenit gâtjelul cu zeamă de ciorchine. Nu bea 
niciodată fără rost, numai când era supărat sau mâniat, cu 
arţag sau cu pârţag; şi de câte ori pornea să scâncească, să 
răcnească sau să tropăiască, îi dădeau să bea şi pe loc se 
potolea, râdea şi se înveselea. 

Una din slujitoarele care i-au purtat de grijă în vremea 
aceea mi-a jurat pe ce-avea dumneaei mai scump că atât de 
bine se deprinsese să tragă la măsea, încât era de-ajuns să 
audă clondirele gâlgâind şi paharele cântând, ca să râdă 
fericit, de parcă ar fi intrat de-a dreptul pe poarta raiului. 
Ţinând seamă de această dumnezeiască meteahnă, cu care 
firea îl dăruise, femeile îl trezeau dimineaţa în desfătare, 
dând glas potirelor de cleştar cu muchea cuţitului şi 
cântând din pâlnie pe pântecul damigenelor. Iar plodul, 
auzind acea muzică plăcută, zburda şi se zbenguia, clătina 
din cap şi se legăna singur-singurel, plimbându-şi degetele 
pe strună şi ţinând isonul cu şezutul. 

CAPITOLUL, VIII. 

Ce fel de veşminte purta Gargantua. 

La vârsta de un an şi zece luni, tatăl lui Gargantua porunci 
să i se pregătească băiatului veşminte de culoarea pe care 
el însuşi o hotărâse pentru oamenii de la curtea lui: adică 
alb cu albastru. Meşterii s-au pus pe lucru şi în scurtă 


vreme hainele au fost gata tăiate şi cusute, după croiala 
care se purta pe timpul acela. 

Cercetând vechile condici, care se mai păstrează la Curtea 
de Socoteli din Montsoreau, iată cum am aflat că era 
îmbrăcat: 

Pentru cămaşă s-au folosit nouă sute coţi de pânză ţesută 
la Chatellerault, iar alte două sute coţi pentru buzunarele 
de la subsuori. Buzunarele nu făceau cute, fiindcă abia mai 
târziu au fost născocite cămăşile cu falduri, după ce 
cusutoresele şi-au rupt vârful acului şi au început să coasă 
cu dosul. 

Pentru pieptar au fost tăiaţi opt sute treisprezece coţi de 
mătase albă, iar pentru eghileţi o mie cinci sute nouă piei şi 
jumătate, de câine. De atunci au început oamenii să-şi lege 
nădragii de pieptar, iar nu pieptarul de nădragi, ceea ce era 
împotriva iegilor firii, după cum a dovedit cu prisosinţă 
învățatul englez Ockam, în Exponibilele domnului de 
Izmană-Lungă. 

Nădragii i-au fost croiţi din o mie o sută cinci coţi şi o 
treime de postav de lână albă, ferestruiţi în chip de turnuri 
crestate, iar la spate crenelate, ca nu cumva să se 
înfierbânte rărunchii. Nădragii erau de ajuns de largi, iar 
pulpanele fluturau în voie pe sub despicăturile tăiate din 
damasc albastru. Trebuie să vă mai spun, de-asemeni, căi 
s-a dat băiatului o mândreţe de brăcinar, potrivit pe măsura 
întregii lui făpturi. 

Pentru prohab, adică pentru buzunarul dintre picioare, s- 
au folosit şaisprezece coţi şi un sfert din acelaşi postav, croit 
în chip de seceră. Cele două capete erau prinse frumuşel în 
două verigi de aur, cu copcii smălţuite, iar în fiecare din ele 
era încrustat câte un smaragd de mărimea unei rodii. 
Fiindcă (cum spune Orfeu în libro de lapidibus [20] şi Pliniu 
în libro ultimo [21]), smaragdul e piatra care sporeşte 
bărbăţia şi dă putere mădularului. Deschizătura prohabului 
avea lungimea unei prăjini şi era împodobită ca şi nădragii 
cu fâşii de damasc albastru. Minunata ei lucrătură în fire de 


argint, cu plăcute înflorituri bătute în aur şi împodobite cu 
puzderie de diamanturi mărunte, rubine, peruzele, 
smaragduri şi mărgăritare persiene, semăna aidoma, cu 
faimosul corn al belşugului cum îl ştim de pe vremea când 
Rhea l-a dăruit nimfelor Adrasteea şi Ida, doicile lui Jupiter: 
cornul mereu-zâmbitor şi roditor, veşnic înverzit şi înflorit, 
plin de viaţă şi de dulceaţă, încărcat de flori şi de comori. Te 
uitai la el şi - Doamne! - nu te mai saturai privindu-l! Dar 
despre toate acestea voi vorbi mai pe îndelete în cartea 
mea Despre cinstea prohabului; până una-alta pot să vă 
spun că era măreț şi croit din belşug, frumos împodobit şi 
bine împlinit, spre deosebire de prohaburile altor 
domnişori, care sunt umplute cu vânt, spre marea supărare 
a frumoaselor doamne. 

Încălţările, pentru care s-au tăiat patru sute şase coţi de 
catifea de un albastru strălucitor, erau croite în fâşii egale, 
rotunjite pe măsura piciorului. Pentru tălpi s-au tăbăcit o 
mie şi o sută piei de vacă neagră, croite în chip de coadă de 
peşte. 

Pentru pelerină s-au folosit o mie opt sute coţi de catifea 
albastră, cu picăţele. Marginea era cusută cu înflorituri 
alese, iar mai sus, către umeri, una lângă alta, butelci 
ţesute în fir de argint şi înşirate pe un drug de aur cu boabe 
de mărgăritar, voind să arate în acest fel că pruncul va 
ajunge un vrednic vecin de pahar în ceata băutorilor. 

Cingătoarea (dacă nu mă înşel) i-a fost croită din trei sute 
coţi şi jumătate de mătase, jumătate albă, jumătate 
albastră. 

La cingătoare nu i-au atârnat nici spadă de Valencia, nici 
jungher de Saragosa, căci tatăl său nu putea să sufere pe 
cavalerii spanioli şi nici pe arabi; ci i-au pus la şold o sabie 
frumoasă de lemn şi un baltag tăiat în piele arsă, toate 
poleite şi suflate cu aur, cum oricare dintre dumneavoastră 
ar fi doritor să aibă. 

Punga i-au croit-o din fuduliile unui elefant, primite în dar 
de la her Pracomtal, proconsulul Libiei. 


Pentru haina cu poale lungi s-au tăiat nouă mii şase sute 
coţi, mai puţin două treimi, de catifea albastră (ca mai sus), 
cu dungi piezişe de aur, închipuind o culoare încă nenumită, 
pe care numai la gâtul turturelelor aţi mai văzut-o, şi pe 
care n-aţi fi putut s-o priviţi fără să vi se umple ochii de 
încântare. 

Pentru pălărie au fost folosiţi trei sute doi coţi şi un sfert 
de catifea albă; pălăria era largă şi rotundă, pe măsura 
capului. Tatăl său spunea că acele scufii, răsucite ca nişte 
foi de plăcintă, care ne-au venit din ţara arabilor, aduc 
nenoroc celor ce le poartă. 

La pălărie i-au pus să fluture, lângă urechea dreaptă, o 
pană mare, albastră, smulsă din coada unui onocrotal din 
Ircania-Sălbatică. 

Iar drept emblemă, o placă de aur, care cântărea şaizeci şi 
opt de funzi şi purta pe ea un chip smălţuit, înfăţişând un 
trup de om cu două capete întoarse unul spre altul, cu 
patru braţe, patru picioare şi două şezuturi. Aşa spune 
Platon în Symposio, Ospăţul, că arăta făptura omenească în 
veacurile de la început; iar de jur împrejur era scris cu 
litere greceşti: AFAIOH OT ZHTEI TA EATTHS (IUBIREA 
ADEVĂRATĂ NU CERE NICI O RĂSPLATĂ). 

La gât i-au atârnat un lanţ de aur, cântărind douăzeci şi 
cinci de mii şaizeci şi trei de funzi, alcătuit din boabe grele, 
despărțite prin pietre mari de jasp verde, şlefuite şi tăiate 
în chip de balaur, cu nimb de raze şi scântei, cum purta pe 
vremuri regele Necepsos. Lanţul acesta îi atârna până la 
buric, şi toată viaţa s-a bucurat de puterea făcătoare de 
minuni cu care medicii greci ziceau că e înzestrat. 

Mănuşile i le-au cusut din şaisprezece piei de spiriduşi şi 
alte trei de vrăjitoare, după sfatul cabaliştilor din 
Sainlouand, care astfel au hotărât. 

Tatăl său i-a dat să poarte inelele care păstrau semnul 
vechii lor obârşii: pe arătătorul mâinii drepte, un rubin 
mare cât un ou de struţ, încrustat cu măiestrie în aur 
egiptean; pe cel mijlociu, un inel făurit din patru metaluri 


felurite, topite laolaltă în chipul cel mai minunat ce s-a 
văzut vreodată, fără ca oţelul să se împotrivească aurului şi 
fără ca arama să întunece argintul. Inelul acesta era 
lucrarea căpitanului Chappuis şi a vrednicului său faur, 
Alcofribas. În degetul mijlociu al mâinii drepte purta un inel 
încolăcit în chip de şarpe, pe care străluceau un rubin fără 
seamăn, un diamant crestat în vârf şi un smaragd de 
Physon, de un preţ neînchipuit. Hans Carvel, şlefuitorul de 
nestemate al regelui din Melinda, ca şi fraţii Fourques din 
Augsburg [22], îl preţuiseră la şaizeci şi nouă de milioane 
opt sute nouăzeci şi opt de miei cu lână creaţă. 

CAPITOLUL IX. 

Despre culorile vesmintelor lui Gargantua. 

Aşa cum aţi văzut, culorile alese pentru îmbrăcămintea lui 
Gargantua au fost: albul şi albastrul. Tatăl său a voit să 
arate în acest fel dumnezeiasca bucurie care cuprinsese 
inima lui. Căci, după cum le tălmăcea el, albul înseamnă 
veselie, încântare, plăcere şi desfătare, iar albastrul, 
înălțimile cereşti. 

Nu m-aş mira dacă, citind aceste rânduri, veţi râde pe 
socoteala bătrânului băutor, zicând că un asemenea tâlc dat 
culorilor e greşit şi fără nici o noimă; fiindcă, după 
închipuirea dumneavoastră, albul înseamnă credinţa, iar 
albastrul statornicie. Dar, fără să vă tulburaţi, să vă mâniaţi 
sau să vă înfierbântaţi (fiindcă afară cam bate vântul), o să 
vă rog, dacă vă vine la îndemână, să răspundeţi la o 
întrebare. (Nu vreau să silesc pe nimeni; nici pe cei de faţă, 
nici pe alţii, oricare ar fi; voi rosti numai câteva cuvinte din 
adâncul paharului.) 

Cine v-a zăpăcit şi v-a întors pe dos? Cine v-a spus că albul 
arată credinţă, iar albastrul statornicie? V-aţi luat, ştiu eu, 
după o carte care se cheamă Blazonul culorilor, pe care o 
vând negustorii de mărunţişuri prin bâlciuri, dar pe care 
prea puţini au citit-o? Nu ştiu cine s-a încumetat s-o scrie, 
dar a făcut bine că nu şi-a dat în vileag numele. Că n-aş 


putea să spun ce mă uimeşte mai mult: neobrăzarea sau 
neghiobia lui? 

Neobrăzarea, fiindcă fără nici un rost, fără nici un reazim 
de gândire şi fără nici un fel de mărturie, a îndrăznit, cu de 
la sine putere, să hotărască el singur, ce anume tâlc are 
fiecare culoare; aşa fac samavolnicii, care vor ca bunul lor 
plac să ţină loc de lege, pe când înţelepţii şi învățații se 
străduiesc să lumineze pe cititori cu dreapta judecată a 
minţii. 

Neghiobia, fiindcă şi-a închipuit, că fără nici un temei şi 
fără nici o judecată, cavalerii or să înceapă să-şi 
întocmească blazoanele după neroziile lui. E iarăşi adevărat 
(vorba aceea: multe muşte la coada calului), că s-au găsit 
destui zevzeci din tagma veche a marilor dregători, care, 
luând drept bune cele scrise în acea carte, după ele şi-au 
ticluit sentinţele şi hrisoavele lor, şi-au înhămat catârii şi şi- 
au îmbrăcat copiii de casă, şi-au croit nădragii, şi-au înflorit 
mâănuşile, şi-au pus ciucuri la aşternut, şi-au vopsit 
flamurile, au născocit cântări şi, ceea ce-i mai urât, au 
împuiat cu tot felul de minciuni şi năzbâtii capul cucoanelor 
evlavioase. 

În şirul acestor nepricepuţi se cuvine să fie puşi toţi acei 
fuduli mărginiţi şi schimonositori de cuvinte, care 
mâzgălesc pe blazonul lor o sferă, ca să ne arate că speră, 
scriu alune cu A mare, ca să ştim că sunt amare, fac dintr- 
un pat olog aşternutul unui patolog, îşi aşază pe blazon 
capul în cepe, ca să se laude că neamul lui de la el începe, şi 
aşa mai departe. 

Aceste potriviri de cuvinte sunt atât de idioate, de 
nesărate şi de grosolane, încât acum, după ce scrisul- 
frumos a reînviat în Franţa, ar trebui să-i strângem 
grămadă pe toţi cei care mai îndrăznesc să le folosească, să 
le atârnăm de gât o coadă de vulpe şi să le spoim faţa cu 
baligă de vacă. 

Dacă m-ar bate gândul să mă iau după asemenea potriveli 
(sau aiureli, cum să le zic?), aş putea să pun o spadă lângă 


un asin, ca să arăt un spadasin, să încep scrisoarea cuun a 
Mic, fiindcă o trimit unui amic, să aşez pe pernă un scul lat, 
ca să arăt că m-am sculat, să scriu un flângă o cioară, ca să 
vorbesc despre o fecioară şi să vă cânt cu cetera, ca să 
închei corscaetera. 

Vechii egipteni se dovediseră mai înţelepţi, scriind cu 
hieroglife, fiindcă acestea erau bine înţelese de cei ce 
cunoşteau firea, însemnătatea şi însuşirea adevărată a 
lucrurilor pe care semnele le arătau. Orus Apollo [23] a 
vorbit despre acestea în două cărţi în limba greacă, iar 
Polifil [24] în Visuri de iubire de asemeni. La noi în Franţa, 
veţi întâlni câteva crâmpeie pe stema domnului d'Admiral, 
ce-a fost odinioară a împăratului Octavian August. 

Cred însă că ar fi vremea să întorc cârma bărcii mele 
înapoi, părăsind aceste vârtejuri de apă şi vaduri 
înşelătoare, pentru a reveni pe ţărmul de unde am plecat. 
Într-o bună zi, după cum nădăjduiesc, mă voi învrednici să 
vorbesc despre acestea mai pe îndelete, arătându-vă cu 
temeiuri de filosofie şi cu mărturii demne de crezare 
întărite de cei vechi, câte şi de ce fel sunt culorile, precum 
şi tâlcul ce se cuvine să fie dat fiecăreia din ele; bineînţeles, 
dacă nu mi-oi lăsa până atunci potcoavele şi dacă s-o îndura 
Dumnezeu să-mi mai dăruiască vreo câţiva ani pe deasupra, 
cum spunea răposata mama. 

CAPITOLUL X. 

Despre ceea ce arată culorile alb şi albastru. 

Va să zică, albul înseamnă bucurie, mângâiere şi voie- 
bună; dar nu fără rost, ci după toate temeiurile dreptei 
judecăţi. Despre aceasta vă puteţi încredința lesne, dând 
supărarea la spate şi ascultând cele ce vă spun. 

Aristotel ne arată, că punând faţă în faţă două lucruri 
potrivnice prin firea lor - cum ar fi binele şi răul, cinstea şi 
păcatul, frigul şi căldura, albul şi negrul, plăcerea şi 
durerea, bucuria şi întristarea -- şi dacă apoi, despărţindu- 
le, împerechem ceea ce e potrivnic unui lucru cu ceea cee 
potrivnic altuia, se vede lămurit că acestea din urmă se 


potrivesc între ele. De pildă: cinstea şi păcatul sunt 
potrivnice prin firea lor; tot astfel binele şi răul. Dacă 
cinstea şi binele se împacă împreună (căci, fără îndoială, 
cinstea e un lucru bun), tot astfel se întâmplă cu răul şi 
păcatul, fiindcă păcatul e un lucru rău. 

Pornind de la această lege a dreptei judecăţi, să alegem 
două lucruri potrivnice: bucuria şi întristarea, apoi alte 
două: albul şi negrul, care sunt de asemeni, prin firea lor, 
potrivnice. Dacă negrul înseamnă întristare, albul, pe bună 
dreptate, înseamnă bucurie. 

Acest înţeles n-a fost hotărât sau impus de voinţa omului, 
ci e întărit de acea învoire a tuturor, pe care filosofii o 
numesc jus gentium (dreptul neamurilor), recunoscut 
pretutindeni şi în oricare ţară. 

Ştiţi de asemeni, că toate popoarele (afară de siracuzi şi 
de unii argieni cu mintea întoarsă pe dos), voind să-şi arate 
întristarea, au purtat în toate vremile veşminte negre, iar 
culoarea morţii a fost totdeauna cea neagră. Această 
învoire a tuturora nu ia fiinţă decât atunci când natura 
însăşi ne impune un anumit fel de a gândi şi o anumită 
judecată, pe care oricine o înţelege, fără să aibă nevoie de a 
mai fi îndrumat şi dăscălit de alţii. Noi îi spunem: dreptul 
natural. 

Potrivit aceluiaşi fel de a cugeta, toată lumea înţelege că 
albul înseamnă: bucurie, mângâiere, voie bună, plăcere şi 
desfătare. 

În vremurile vechi, tracii şi cretanii însemnau zilele 
prielnice şi norocoase cu o piatră albă, iar pe cele rele şi 
fără noroc, cu una neagră. 

Noaptea, jalnică şi apăsătoare, nu-i neagră şi întunecată? 
Lumina nu înveseleşte oare întreaga fire? E mai albă decât 
orice pe lume! Ca să vă mai dau o dovadă, aşputea să vă 
îndemn să citiţi cartea lui Laurentio Valla împotriva lui 
Bartolius [25]; dar mărturia Sfintelor Scripturi va fi de 
ajuns. Evanghelistul Matei zice că Isus Cristos, în ziua 
schimbării la faţă: vestimenta ejus facta sunt alba sicut lux: 


(veşmintele lui s-au făcut albe ca lumina zilei); iar această 
albă strălucire le-a dat celor trei apostoli, care erau de faţă, 
o icoană a veşnicei desfătări, căci lumina e născătoare de 
bucurie pentru toate inimile omeneşti. 

Vă aduceţi aminte, de asemeni, povestea acelei babe 
ştirbe, care zicea: „Bona lux!” (Lumina este bună). După 
cum Iobie (cap. V), după ce pierduse vederea, întâlnind pe 
Rafael, care-i dăduse bună ziua, a răspuns: „Ce zi bună să 
mai fie pentru mine, când am ajuns să nu mai văd lumina 
cerului!” Înveşmântaţi în alb s-au arătat arhanghelii să 
vestească lumii întregi învierea din morţi a Mântuitorului şi 
înălţarea lui la ceruri. Aşa a văzut sfântul Ion Evanghelistul 
îmbrăcămintea de sărbătoare a credincioşilor în cerescul şi 
preafericitul lerusalim. 

Citiţi istoria veche a grecilor şi a romanilor, şi veţi afla că 
oraşul Alba (prima matcă a Romei) a fost zidit şi numit 
astfel după povestea unei scroafe albe. 

Veţi mai vedea, cum generalii Romei, de câte ori se 
întorceau acasă biruitori, erau purtaţi în triumf prin cetate 
într-un car tras de boi albi. lar cei cărora li se făcea cinstea 
ovaţiilor erau primiţi la fel, căci bucuria reîntoarcerii lor nu 
se putea tălmăci mai nimerit decât prin semne albe. 

Veţi mai afla că Pericle, cârmuitorul Atenei, îngăduia 
ostaşilor care trăgeau la sorţi boabe albe, să-şi petreacă 
ziua în tihnă şi desfătare, pe când restul oastei rămânea 
mai departe pe câmpul de luptă. Aş putea să vă mai dau 
alte o mie de pilde, dar nu e locul. 

Înţelegând toate acestea, veţi fi în măsură să dezlegaţi şi 
întrebarea pe care Alexandru din Afrodisias a socotit-o fără 
răspuns: „De ce leul, al cărui răcnet înspăimântă toate 
dobitoacele, se teme şi se fereşte de un cocoş alb?” Fiindcă 
- spune Proclus în cartea sa De sacrificio et magia [26] - 
faţa soarelui, izvorul de lumină al cerului şi al pământului, 
seamănă mai mult cu un cocoş alb, decât cu un leu. Şi tot 
Proclus mai zice, că diavolii au fost zăriţi adeseori umblând 


în chip de leu, iar când întâlneau un cocoş alb, se făceau 
nevăzuţi. 

Pentru acelaşi cuvânt, galii (francezii numiţi astfel fiindcă 
sunt de felul lor albi ca laptele, căruia grecii îi spun gala), 
poartă de obicei la cap pene albe. Ei sunt voioşi din fire, 
curaţi la suflet, sprinteni şi cu purtări plăcute; pe steagul 
lor au zugrăvit un crin, care-i floarea cea mai albă din toate. 

Dacă mă veţi întreba pentru ce firea însăşi ne dă să 
înţelegem că albul înseamnă bucurie şi desfătare, vă voi 
răspunde că e o potrivire statornic hotărâtă. Căci, după 
cum albul strălucitor vă ia văzul, topind în lumină toate 
înfăţişările lumii dinafară, cum zice Aristotel în Problemele 
lui (iar despre aceasta puteţi să vă daţi seama privind 
îndelung munţii acoperiţi de zăpadă: strălucirea lor vă 
orbeşte, cum Xenofon povesteşte că s-a întâmplat ostaşilor 
lui şi cum Galen arată pe larg în De usu partium), tot astfel 
o bucurie mare face ca inima să sufere şi să-şi destrame 
puterile de viaţă. lar dacă această bucurie e prea puternic 
simțită, inima poate să înceteze de a mai bate, cum spune 
Galen în Lib. XII, Method., lib. V De locis affectiss, lib. De 
syptomaton causis [27]. Aşa mărturisesc Marcu Tulliu, lib. ] 
Questio Tuscul, Verrius, Aristotel, Titu Liviu, după bătălia de 
la Canae, Pliniu lib. VII, A Gellu, lib. III, şi alţii, amintind că 
Diagoras din Rhodos, Chilon, Sofocle, Denis, tiranul Siciliei, 
Philipide, Filemon, Polycrat, Filiston, M. Juventi şi atâţi ca ei 
au murit din pricina unei bucurii prea mari. 

Căci, aşa cum arată Avicen, bucuria e ca şofranul, 
întăreşte inima, dar dacă întreci măsura, o ucide. 

Dar m-am luat cu vorba şi am lungit-o mai mult decât 
făgăduisem la început. De aceea voi strânge pânzele şi voi 
spune în două cuvinte că, albastrul înfăţişează, fără 
îndoială, lumea cerului, după cum albul înseamnă bucurie şi 
placere. 

CAPITOLUL. XI. 

Copilăria lui Gargantua. 


De la trei până la cinci ani, Gargantua a fost hrănit şi 
crescut cum se cuvine, după bunele îndrumări ale tatălui 
său, petrecându-şi timpul ca toţi ceilalţi copii ai ţării, adică 
mâncând, bând şi dormind; dormind, mâncind şi bând; 
bând, dormind şi mâncând. 

Se bălăcea prin noroi, se mânjea pe nas, îşi zgâria obrazul, 
strica încălţările, căsca gura la muşte şi alerga toată ziua 
după fluturii din împărăţia tatălui său. Făcea treaba mică pe 
ghete şi treaba mare în izmene; îşi ştergea nasul cu mâneca 
şi lăsa să-i pice mucul în ciorbă, tropăia prin toate odăile, 
bea dintr-un papuc şi se freca pe burtă cu un fund de paner. 
Îşi ascuţea dinţii cu pila; îşi spăla mâinile în hârdăul cu 
lături; se pieptăna cu paharul; se aşeza cu fundul în două 
luntre; dormea pe burtă şi se învelea cu şezutul; bea 
sorbind din ciorbă; mânca plăcintă cu pâine; râdea 
muşcând şi muşca râzând; scuipa în cutia milelor; plesnea 
de gras ce era; se uşura împotriva vântului; se vâra în apă 
ca să nu-l plouă; închidea uşa în nasul oamenilor; credea că 
tot ce zboară se mănâncă; [...] se răstea la lighean; ţinea 
Paştele cailor; trimitea gâştele la păscut; bătea şaua ca să 
priceapă iapa; punea boii în urma plugului; se lega la cap 
fără să-l doară; trăgea oamenii de limbă; se întindea mai 
mult decât îi era plapuma; punea colacul peste pupăză; 
avea sticleţi în cap; se gâdila ca să râdă; umbla cu doi bani 
în trei pungi; vindea castraveți la grădinar; aştepta să-i pice 
mura în gură; vindea pielea ursului din pădure; îşi fura 
căciula singur; tocea cartea; scria cu picioarele şi iscălea cu 
laba gâştei; bătea câmpii şi tot el ţipa; credea că vârcolacii 
mănâncă luna; fugea după doi iepuri şi dădea în gropi; îşi 
făcea gura pungă şi mulgea capra trăsurii; împletea din 
coada mâţei sită de mătase; căuta calul de dar la dinţi; 
cosea nod la aţă; căuta sămânță de vorbă; făcea gaură în 
cer şi păzea iarna să n-o mănânce lupii. Când se căina 
aştepta să cadă potârnichile gata firipte; postea când n- 
avea ce să mănânce; juca de nevoie, ca ursul, şi puţin îi 
păsa, ori de-i tunsă, ori de-i rasă. Ducea calul la apă în 


fiecare dimineaţă şi mânca dintr-o strachină cu câinii din 
curtea lui taică-său; le muşca urechile şi ei îl zgăriau pe 
nas; le sufla sub coadă, iar potăile îl lingeau pe buze. 

Ştrengarul pipăia slujnicele, pe o parte şi pe alta, prin faţă 
şi pe la spate, începuse de timpuriu să se joace pe sub burtă 
cu ursuleţul, iar îngrijitoarele lui i-l împodobeau în fiecare 
dimineaţă, punându-i bucheţele de flori, panglicuţe 
frumoase şi cercei, ciucuri-ciucurei. Îl rotunjeau în palme ca 
pe un săpunel, iar când vedeau că ciuleşte urechile, râdeau 
şi se veseleau, ca de-un joc plăcut, cu care îşi treceau 
vremea. Una îi spunea „cepuleţul meu”, alta „cerceluşul 
meu”, alta „crenguţa mea de mărgean”, altele „ceparul 
meu”, „sfredeluşul meu”, „burghiul meu”, „dopşorul meu”, 
„sulişoara mea”, „ciucurelul meu” şi aşa mai departe. - „Al 
meu e tot!” zicea una. - „Ba ealmeu!” răspundea alta. - „Şi 
mie ce-mi rămâne? Să ştiţi că eui-ltai!” - „Auzi! Săi-ltai? O 
să-l doară! Aşa faci dumneata, cucoană? Tai ursuleţul 
copiilor, să rămână bieţii de ei fără coadă?” 

Ca să aibă o jucărie, ca toţi copiii din partea locului, i-au 
făcut o morişcă de vânt, cu aripi, după chipul şi asemănarea 
morilor din Mirebalais. 

CAPITOLUL XII. 

Caii de lemn ai lui Gargantua. 

Ca să se deprindă a fi în viaţă un bun călăreț, Gargantua a 
primit în dar un cal mare şi frumos, de lemn care necheza, 
sărea, se încura, se rotea, zburda şi zvârlea cu picioarele 
înapoi, mergea la pas, în trap, în buiestru, la galop, în pas 
spaniol, împiedicat, cruciş, în pas de cămilă şi pas de catâr. 
Tot aşa cum îmbracă popii odăjdii felurite de la o sărbătoare 
la alta, calul lui Gargantua schimba culoarea părului; din 
negru ori murg se făcea roib, sur, bălan, şarg, bălţat, 
pintenog, înstelat, rotat, porumbat şi aşa mai departe. 

Dintr-o bârnă groasă, Gargantua şi-a cioplit singur un 
fugar de vânătoare; dintr-o bute de teasc, un cal pentru 
toate zilele; iar din trunchiul unui stejar bătrân şi-a potrivit 
un catâr, cu teltie şi cu şa, pentru plimbările prin casă. 


Afară de aceştia, mai ţinea vreo zece-doisprezece cai de 
schimb şi şapte cai de poştă. Pe toţi îi culca cu el. 

O dată, domnul de Pâinensac a venit cu mare alai să-l 
cerceteze pe tată-său; şi tot în aceeaşi zi s-a potrivit să pice 
şi ducele de Frigepui cu contele de Prindevânt. Puteţi să mă 
credeţi pe cuvânt, că nici odăile, nici grajdurile nu erau 
destul de încăpătoare pentru a adăposti atâţi musafiri. 
Aşadar, stolnicul şi artelnicul numitului domn de Pâinensac 
porniră să cerceteze, dacă nu mai sunt şi alte acareturi ale 
casei, unde ar putea să aşeze caii. Socotind că adevărul iese 
totdeauna din gura copiilor, l-au întrebat pe Gargantua, 
băieţaşul drăgălaş, să le spună la ureche, încotro erau 
grajdurile pentru caii mari? 

Gargantua i-a purtat până la scara cea mare a palatului, 
apoi în iatacul al doilea, de unde au trecut într-o încăpere 
mai lungă, care dădea spre turn. 

Artelnicul zise postelnicului: 

— Mie îmi pare că băiatul ăsta îşi bate joc de noi; cine-a 
mai pomenit grajduri în podul casei? 

— Te înşeli, i-a răspuns postelnicul. Eu am văzut multe 
case, la Lyon, la Basmette, la Chinon şi în alte locuri, unde 
grajdurile se află sub acoperiş. Trebuie să mai fie undeva, 
pe sus, o uşă care dă de-a dreptul în curtea din dos. Să 
mergem să vedem cu ochii noştri cum stau lucrurile. 

— Drăguţule, i-au spus băiatului, unde ne duci? 

— La grajdurile cailor mei cei mari, a răspuns Gargantua. 
Ajungem numaidecât. Avem de urcat câteva trepte. 

Apoi, după ce mai trecură printr-o sală lungă, i-a poftit în 
odaia lui şi a închis uşa: 

— Aici sunt grajdurile pe care le căutaţi; uite roibul, 
şargul, murgul şi bălţatul. 

Dându-le apoi o bârnă mare de lemn, le-a spus: 

— Primiţi din partea mea acest bidiviu, care mi-a fost 
trimis de curând de la Francfurt. Vi-l dăruiesc. E un căluţ 
cuminte şi inimos. Cu un şoim bine-învăţat, cu şase copoi şi 


cu doi ogari sunteţi stăpâni toată iarna pe iepuri şi pe 
potârnichi. 

— Drace! a spus unul din ei, bine-am mai nimerit-o! Mi se 
pare, că ne-am păcălit. 

— A fost şi Păcală pe-aici, acum trei zile, a răspuns 
Gargantua. 

Cei doi au priceput că băiatul îşi bătea joc de ei, dar nu 
ştiau ce să facă; să-şi ascundă ruşinea, sau să râdă, 
prefăcându-se că nu bagă de seamă. Gargantua i-a 
întrebat: 

— De un căpăstru cu zăbală n-aveţi nevoie? 

— Dar asta ce mai e? 

— Sunt cinci felii de baligă uscată, să vă faceţi botniţă din 
ele. 

— Dacă nici acum nu ne-am ars, să ştii că putem să trecem 
prin foc şi pârjol fără frică. Băieţaşule, tu îţi baţi joc de noi. 
O să ajungi papă. 

— Aşa cred şi eu. Dumneata o să fii papălapte, iar acest 
papagal frumos o să se facă paparudă. 

— Auzi, auzi! s-a mirat artelnicul. 

— Ia să-mi spui, dacă ştii, câte găurele sunt la cămaşa 
mamei. 

— Şaisprezece, a răspuns artelnicul. 

— Mai e şi una pe dinapoi, a spus Gargantua. Nu le-ai 
numărat bine. 

— Când le-am numărat? 

— Când ţi-ai făcut nasul cană, să tragi baliga din butoi, iar 
gâtul pâlnie, ca s-o treci în alt vas, fiindcă butoiului i se 
stricase fundul. 

— Mă, să fie al naibii! a înjurat stolnicul. Am dat peste 
unul, căruia nu i-a tors maică-sa pe limbă. Domnule 
Gurăslobodă, să te ţie Dumnezeu, că ai stupit la furcă! 

Coborând treptele câte patru, au lăsat să cadă sub bolta 
scării bârna cu care îi încărcase Gargantua. Iar el le-a 
strigat: 


— Sunteţi nişte călăreţi nepricepuţi! Nu ştiţi să stăpâniţi 
calul. De-aţi avea de mers de-aici până-n Cahusac, ce-aţi 
alege: să călăriţi pe un boboc de gâscă, sau să mânaţi o 
scroafă înhămată? 

— Am vrea să bem! a răspuns artelnicul. 

Spunând vorbele acestea, au intrat amândoi în odaia de 
jos, unde se aflau ceilalţi prieteni ai lor, care auzind cele 
întâmplate au râs cu poftă, ţinându-se cu mâinile de burtă. 

CAPITOLUL, XIII. 

Cum şi-a dat seama Grandgousier despre isteţimea fiului 
său, aflând despre ştergătoarea pe care o născocise. 

Către sfârşitul celui de-al cincilea an de la naşterea lui 
Gargantua, întorcându-se Grandgousier din războiul 
norocos pe care-l purtase împotriva canarienilor, a făcut un 
popas ca să-şi vadă băiatul. Mult s-a bucurat, ca orice bun 
părinte, în faţa unei asemenea odrasle. Sărutându-l şi 
îmbrăţişându-l, i-a pus o sumedenie de întrebări potrivite cu 
mintea unui copil; apoi, zăbovind puţin să bea cu el şi cu 
îngrijitoarele lui, le-a luat la rost pe acestea, dacă l-au 
spălat şi l-au primenit la vreme. Gargantua a răspuns, că 
din partea lui şi-a dat toată silinţa şi a izbutit să fie flăcăul 
cel mai curat din ţara întreagă. 

— Cum aşa? s-a mirat Grandgousier. Gargantua a spus: 

— În urma multor încercări ce-am făcut, am găsit un mijloc 
de-a mă şterge la fund, cel mai domnesc, mai plăcut şi mai 
grabnic din câte s-au pomenit vreodată. 

— Care? a întrebat Grandgousier. 

— Îţi voi spune. Am folosit într-o zi masca de catifea a unei 
domnişoare, şi pot să spun că mi-a plăcut. Apoi am încercat 
o glugă, tot de-a domnişoarei aceleia, rămânând la fel de 
mulţumit. Am luat altă dată o năframă de-a ei; pe urmă o 
scufiţă de mătase roşie, dar firele de argint cu care era 
ţesută mi-au julit pielea. Focul sfântului Antonie să-i ardă 
maţele giuvaergiului care a lucrat-o, şi domnişoarei cu 
scufiţa, de asemeni. Nu mi s-au alinat durerile, până n-am 
mângâiat locul cu pana de la pălăria unui paj elveţian. 


Pe când mă aflam o dată în dosul unui stufiş, am pus mâna 
pe un pui de jder, dar mi-a zgâriat cu ghearele tot perineul. 
M-am tămăduit a doua zi, folosind mănuşile, cu miros de 
apoponax, ale mamei. 

Am ales după aceea flori de salvie şi de maghiran, foi de 
varză şi de sfeclă, frunze de viţă, de nalbă, de mărar, de 
coada-şoricelului, de lăptucă şi de spanac. Toate mi-au făcut 
bine la picior; dar cele de brei, de pătrunjel, de tătănească 
şi de urzici mi-au băşicat pielea, înfierbântându-mi sângele; 
şi numai ştergându-mă cu trandafirul meu m-am potolit. 

Am încercat, rând pe rând, cearşafuri, pături, perdele, 
perne, covoare, feţe de masă, ştergare, batiste, halaturi, 
simțind aceeaşi plăcere, ca râioşii când se scarpină. 

— Adevărat? s-a mirat Grandgousier. Şi care-i 
ştergătoarea cea mai nimerită, pe care ai aflat-o? 

— Ai puţină răbdare, şi vei afla care sunt minunatele ei 
însuşiri. M-am şters cu fân, paie, maţe de bou, câlţi, lână, 
hârtie, dar vorba aceea: 

După-un petic de hârtie, Tot rămâne murdărie... 

— Aşa? a spus Grandgousier cu uimire. Ai început să faci 
stihuri de pe acum? 

— După cum vezi, măria ta. Şi dau din mine, vers cu vers, 
de-mi pare că le vărs. Ascultă, te rog, această urare, pe 
care am închinat-o spârcâiţilor: 

Mâncăcios, scăpăcios, pârţâit, cufurit, cu miros necăcios 
de din jos, ne-ai trăsnit! 

Băligos, găunos, urdinos - arde-mi-te-ar foc sfinţit, dacă-n 
dos laşi prisos puturos şi cu fundul pleci mânjit! 

Mai doreşti şi altele? 

— S-auzim! 

— Poftim! 

RONDEL. 

Pe oală stând azi-dimineaţă, Mă îmbătasem de miros; 

Veneau miresme pe din dos. 

Şi mă lua, puţin cu greață. 

Chemasem una vorbăreaţă. 


Şi-o aşteptam politicos, Pe oală. 

Aş fi dorit să-i suflu-n faţă. 

Aroma unui iz duios, Şi s-o poftesc, năbădăios, Cu mine- 
alături călăreaţă, Pe oală! 

Să mai zici că n-am învăţat nimic! Maica Domnului mi-e 
însă martoră, că stihurile acestea nu-s făcute de mine. Am 
auzit pe unul spunându-le cinstitei doamne, aici de faţă, şi 
le-am băgat la cutie să le ţiu minte. 

— Să nu-ţi uiţi povestea, i-a tăiat vorba Grandgousier. 
Spune mai departe. 

— Despre mâncăcioşi? 

— Nu, despre ştergătoare. 

— Dai un butoi de cidru breton, dacă te-oi întrece? 

— Mă învoiesc. 

— Mai întâi de toate, n-ai nevoie să te ştergi dacă nu eşti 
murdar. lar murdar nu poţi să fii, până nu te uşurezi. 
Aşadar, trebuie mai întâi să te uşurezi, şi abia după aceea 
să te ştergi. 

— Judeci bine, băieţaşul tatii, a spus Grandgousier. Nu mă 
îndoiesc, că în curând vei fi primit la Sorbona. Anii tăi sunt 
puţini, dar mintea ta e coaptă. Du mai departe aceste şterg- 
gânduri ale tale, atât de preţioase, şi jur pe toate firele din 
barbă, că-ţi voi da, nu un butoi, ci şaizeci de vedre din 
cidrul cel mai bun, care însă nu în Bretania se face, ci în 
binecuvântatul ţinut al Veronului. 

— Am încercat mai întâi, a zis Gargantua, o scufie, apoi o 
faţă de pernă, un papuc, o tolbă, un coş de răchită - a naibii 
ştergătoare! - apoi o pălărie. 

Trebuie să ştii, că unele pălării sunt netede, altele 
păroase; unele de catifea, altele de mătase; cea mai bună 
din toate e pălăria păroasă. Mai târziu am folosit o găină, un 
COCOŞ, un pui de găină, o pielicică de vițel, un iepure, un 
porumbel, un cormoran, o geantă de advocat, o glugă de 
călugăr, o broboadă şi un şoim împăiat. Dar, ca să închei, zic 
şi susţin că nu-i pe lume o ştergătoare mai minunată decât 
un boboc de gâscă pufos, dacă ai grijă să-i ţii capul între- 


picioare. Te încredinţez, pe cinstea mea, că vei simţi o 
plăcere dumnezeiască; atât sunt de mângăietori fulgii 
bobocului şi atât de blândă e atingerea lor, încât bucuria pe 
care o simţi, înviorându-ţi maţul gros şi altele mai mărunte, 
îţi pătrunde până în inimă şi în creieri. le-aş ruga să crezi, 
că eroii şi semizeii din Câmpiile-Elizee nu sunt senini şi 
fericiţi fiindcă se hrănesc cu asfodel, nectar şi ambrozie, 
cum spuneau cei vechi, ci fiindcă se şterg numai şi numai cu 
boboci de gâsca. (Tot aşa spune, de-altminteri, şi meşterul 
învăţat John, din Scoţia.) 

CAPITOLUL XIV. 

Cum a învăţat carte Gargantua de la un teolog care ştia 
latineşte. 

Auzind acestea, tata-Grandgousier a rămas uimit de 
judecata sănătoasă şi de mintea ageră a fiului său. Ela 
vorbit slujitoarelor astfel: 

— Filip, regele Macedoniei, şi-a dat seama de isteţimea 
fiului său Alexandru, după îndemânarea pe care a dovedit-o 
izbutind să îmblânzească un cal neînvăţat. Era un fugar atât 
de aprins şi de sălbatic, încât nimeni nu îndrăznea să-l 
încalece. Pe toţi călăreţi îi trântise, zdrobindu-i unuia 
grumazul, altuia picioarele, unuia fălcile, altuia ţeasta 
capului. Alexandru, privindu-l cu luare-aminte cum se 
încura pe câmpul de alergare, a înţeles că acel cal nărăvaş 
se speria de umbra lui. Încălecându-l, l-a îndreptat cu ochii 
spre soare, în aşa fel ca umbra să-i rămână în urmă, şi a 
izbutit să-l stăpânească. Văzând tatăl lui Alexandru 
dumnezeiasca înţelepciune care îi lumina mintea, l-a 
încredinţat învăţăturii lui Aristotel, filosoful cel mai prețuit 
din toată [ara Grecească, pe timpul acela. lar eu vă voi 
spune, că cele câteva cuvinte ce-am schimbat cu fiul meu 
Gargantua, mi-au fost de ajuns să înţeleg, că mintea lui i-a 
fost dăruită de-o zeiţă a cerului, atât mi s-a arătat de ageră, 
de iscoditoare, de limpede şi de adâncă. Sunt pe deplin 
încredinţat, că având parte de o bună îndrumare se va 
ridica până la cea mai înaltă treaptă a înţelepciunii. lată 


pentru ce voiesc a-l da în grija unui învăţat, care să-l 
crească potrivit însuşirilor pe care le arată. Pentru aceasta 
nu voi cruța din partea mea nici o osteneală. 

I-a adus, într-adevăr, un dascăl vestit, pe magistrul 
Thumbal Holofern, doctor în teologie, care l-a învăţat atât 
de bine abecedarul, încât ştia să-l spună întreg pe de rost, 
de la început până la sfârşit, şi de-a-ndoaselea. Pentru 
aceasta i-au trebuit cinci ani şi trei luni. l-a dat apoi să 
citească pe Donatus şi pe Facetus, 'Teodoletul şi Alanus în 
Parabolis (Gâlceava în Parabole), ceea ce i-a mai luat 
treisprezece ani, şase luni şi două săptămâni. 

Să ţineţi seama, că în acest răstimp a mai învăţat şi 
scrierea gotică, copiindu-şi singur toate cărţile, fiindcă pe 
vremea aceea tiparul nu fusese născocit încă. 

Purta cu el o călimară cântărind peste şapte mii de 
chintale; condeiul cu care scria era mai gros decât stâlpii 
cei mari ai cupolei de la Enay, iar sticla cu cerneală îi atârna 
legată în lanţuri grele de fier, cuprinzând mai bine de două 
mii de livre. 

A citit după aceea Modis significandi (Cum să cugeţi), cu 
toate însemnările lui Hurtebise, Fasquin, Troptideux, 
Gualehaul, Jehan zis Viţelul, Billonic, Brelinguandus şi mulţi 
alţii; învăţătura aceasta i-a mai luat încă optsprezece ani şi 
şase luni, la capătul cărora ştia cartea atât de bine, încât o 
spunea pe deasupra, de-a-ndăratelea, cu ochii închişi, 
dovedind maică-si, pe degete, că „De modis significandi non 
erat scientia” [28]. 

După aceea a venit la rând Compostul [29], pentru care i- 
au mai trebuit încă şaisprezece ani şi două luni; până când, 
prin anii o mie patru sute douăzeci, magistrul s-a molipsit 
de vărsat şi-n scurt timp a răposat. 

Murindu-i dascălul, Gargantua a încăput pe mâna unui 
bătrân răpciugos, meşterul Jobelin Bride, care i-a dat să 
citească pe Hugutio; Grecismele lui Hebrard; Doctrinalul; 
Părţile; Quid est [30] şi Supplementum; pe Marmotrat: De 
moribus în mensa servandis [31]; pe Seneca: De guattuor 


virtutibus cardinalibus [32]; pe Passavantus cum 
commento, Dormi secure [33], cu toate sărbătorile; şi 
altele, plămădite din acelaşi aluat. Învăţându-le din doască 
în doască pe dinafară, a ajuns cu mintea mai răscoaptă 
decât a tuturor învăţaţilor din lume. 

CAPITOLUL XV. 

Despre alţi dascăli ai lui Gargantua. 

Tatăl său văzuse bine cât de silitor la carte se dovedise 
Gargantua şi cum îşi petrecea toate ceasurile din zi 
învățând; dar nu era nicidecum mulţumit, fiindcă băiatul nu 
culegea din toate nici un folos, ba dimpotrivă se stricase la 
cap, vorbea în bobote cu gândul aiurea şi se năucise de tot. 

Plângându-se lui don Filip de Baltă, viceregele 
Papeligoşilor, acesta i-a spus că decât să aibă asemenea 
dascăli, ar fi fost mai bine să nu fi învăţat băiatul nimic. 
Ştiinţa acelora era o nerozie curată, iar aşa-numita lor 
înţelepciune, o vorbărie goală, făcută să tulbure frumuseţea 
minţilor alese şi să ducă la stricăciune lamura tineretului 
nostru. 

— Pentru a te încredința despre aceasta, alege la 
întâmplarepe oricare din tinerii vremii acesteia, care să nu 
fi zăbovit la învăţătură mai mult de doi ani. Dacă n-o dovedi 
o judecată mai sănătoasă, dacă n-o găsi cuvinte mai 
potrivite şi n-o avea o purtare mai cuviincioasă decât fiul 
tău, să nu-mi dai mai multă cinste decât unui cârnăţar din 
Brena. 

Propunerea i-a plăcut lui Grandgousier şi a poruncit ca aşa 
să se facă. 

În aceeaşi seară, la cină, don Filip de Baltă a chemat la el 
pe-un paj al său din Villegongis, numit Eudemon un băiat 
atât de frumos pieptănat, atât de bine dichisit, cu atâta grija 
penat şi atât de plăcut la înfăţişare, încât semăna mai mult 
a hieruvim decât a om. Don Filip de Baltă îi spuse lui 
Grandgousier: 

— Priveşte pe-acest copilandru: n-are încă şaisprezece ani. 
Vei vedea, şi să nu te superi, câtă deosebire e între ştiinţa 


mincinoasă a învăţaţilor năuci din alte vremuri şi purtarea 
tinerilor noştri de azi. 

Grandgousier a rămas încântat şi i-a făcut semn pajului să 
vorbească. 

Eudemon a cerut mai întâi învoirea viceregelui, stăpânul 
său. Apoi, cu pălăria în mână, cu faţa zâmbitoare, cu gura 
rumenă şi cu ochii senini, îndreptându-şi privirile spre 
Gargantua cu o tinerească bună-cuviinţă, s-a sculat în 
picioare şi a început să-l laude şi să-l preamărească, 
ridicându-i în slavă, mai întâi cinstea şi bunele deprinderi, 
apoi ştiinţa, noblețea şi frumseţea trupească. Cu vorbe 
plăcute, l-a îndemnat să cinstească pe tatăl său, care îşi 
dădea atâta silinţă să-l înveţe carte; iar la urmă, l-a rugat 
să-l socotească printre cei mai puţin însemnați dintre 
slujitorii lui. S-a închinat cerului, rugându-l să nu-i 
dăruiască altă bucurie decât pe aceea de a-i fi de folos lui 
Gargantua în orice împrejurare. 

A rostit aceste cuvinte cu mişcări ale mâinii atât de 
potrivite, cu o zicere atât de limpede, cu un glas atât de 
cald, într-o vorbire atât de frumos împodobită şi atât de 
latinească, încât semăna mai degrabă cu Grachus, cu 
Cicero sau cu Emiliu, decât cu un tânăr al veacului în care 
trăim. 

Gargantua a început să plângă ca un vițel şi şi-a ascuns 
faţa în scufie; mai lesne ai fi scos un pârţ dintr-un măgar 
mort, decât o vorbă din gura lui. 

Tatăl său s-a mâniat atât de tare, încât s-a năpustit asupra 
meşterului Jobelin, dascălul, gata-gata să-l spintece. Dar 
numitul don Filip de Baltă l-a dojenit cu atâta asprime, încât 
s-a potolit. A poruncit să-i plătească dascălului simbria 
cuvenită, să-i mai dea să bea un pahar la botul monacalului, 
iar pe urmă să se ducă la mama-dracului. 

— Cel puţin, a spus el, n-o să apuce să mai facă vreo 
pagubă, dacă s-o întâmpla să moară până diseară beat ca 
un englez. 


După plecarea meşterului Jobelin, Grandgousier a ţinut 
sfat cu viceregele, pentru a cerceta ce alt magistru să-i 
aleagă lui Gargantua. Au hotărât să încredinţeze această 
sarcină lui Ponocrat, dascălul lui Eudemon, apoi să-i trimită 
pe tustrei la Paris, unde Gargantua avea să primească 
învăţătura din care se înfruptau tinerii acelor vremuri. 

CAPITOLUL XVI. 

Cum a fost trimis Gargantua la Paris, purtat de o iapă 
uriaşă, şi cum această iapă a stârpit bondarii din pădurea 
Beauce. 

Cam în aceeaşi vreme, Fayol al IV-lea, regele Numidiei, i-a 
trimis lui Grandgousier o iapă uriaşă, cum nu se mai 
pomenise vreodată; după cum prea bine ştiţi, lucrurile 
nemaivăzute la noi, din Africa vin totdeauna. 

Iapa, o namilă cât şapte elefanţi, avea copita despicată în 
două ca armăsarul lui luliu Cezar, urechile pleoştite ca ale 
caprelor din Languedoc, şi un corn sub coadă. Părul îi era 
roib-aprins, rotat cu pete sure. Dar ceea ce avea mai grozav 
era coada: o coadă groasă, ca turnul în patru colţuri al 
bisericii sfântului Marcu din Langeais. 

Mai vrednici de mirare nu fuseseră decât berbecii din 
Sciţia de-odinioară, a căror coadă cântărea mai bine de 
treizeci de ocale; sau cei din Siria, care dacă Tenaud nu 
minte, îşi purtau coada pe-un căruţ, atât era de lungă şi de 
grea. (Măcar de-aţi avea-o şi voi la fel, desfrânaţilor!) 

Iapa a fost adusă pe mare, în trei corăbii şi-un caic, până la 
ţărmul Olonei, în Thalmondois. 

Văzând-o, Grandgousier a spus: 

— Aceasta e iapa de care aveam nevoie ca să-mi poarte 
băiatul la Paris. Slavă Domnului, toate merg cum se cuvine, 
şi fiul meu, în scurtă vreme, va ajunge un mare învăţat. 
Dacă n-ar fi pe lume dumnealor învăţaţi, am trăi cu toţii ca 
nişte dobitoace! 

A doua zi, după ce au băut zdravăn, cum lesne vă puteţi 
închipui, Gargantua a pornit la drum, însoţit de dascălul său 
Ponocrat şi de ceilalţi, printre care Eudemon, pajul cel 


tânăr. Fiind vremea frumoasă şi cerul senin, tatăl său i-a dat 
să poarte nişte încălțări uşoare din piele de căprioară, 
cărora cizmarul meu Babin le spune botfori. 

Până dincolo de Orleans, călătoria a fost plăcută şi 
mâncarea gustoasă. Tot glumind şi ospătându-se, au ajuns 
la o pădure mare, lungă de vreo treizeci şi cinci de leghe şi 
lată de vreo şaptesprezece, nespus de frumoasă, dar plină 
de muşte şi de bondari. Bieţii cai, catârii şi măgarii de 
asemenea, sufereau cumplit din pricina lor. Atunci iapa lui 
Gargantua, văzând cu mâhnire chinurile pe care le îndurau 
fraţii şi surorile ei, i-a răzbunat cu vârf şi îndesat, printr-o 
ispravă cu totul neaşteptată. 

De cum a intrat în pădure, bondarii s-au năpustit asupra 
ei, dar iapa a scos coada din teacă, şi-a învârtit-o cu atâta 
putere asupra gângăniilor vrăjmaşe, încât a doborât în jurul 
ei, de-a lungul şi de-a latul, în sus şi în jos, la dreapta şi la 
stânga, ici şi colea, toţi copacii din pădure, la fel cum 
coseşte cosaşul iarba câmpului, cu coasa. Aşa se face, că de- 
atunci şi până azi, pe locurile acelea n-a mai rămas ţipenie 
de bondari, dar nici copaci, numai şes cât vezi cu ochii şi 
câmpie netedă ca în palmă. 

Gargantua s-a arătat foarte mulţumit de această ispravă, 
şi fără să-şi aducă sieşi vreo laudă a spus: 

— Bună treabă a făcut iepşoara mea! Mă bucur, că de-acu 
înainte, nu va mai bâzâi pe meleagurile acestea nici un 
bondar scârbos. Bos! a repetat ecoul, şi Beauce [34] a 
rămas până în zilele noastre numele acelui ţinut. S-au 
aşezat apoi la ospăț şi au aşteptat cu răbdare să se 
rumeneasă fripturile. În amintirea acelui popas, cavalerii 
din Beauce se hrănesc şi astăzi cu răbdări prăjite. 

În cele din urmă au ajuns cu bine la Paris. Aici au stat să 
odihnească vreo două-trei zile, căutând să ştiricească mai 
întâi care erau învățații cei mai de seamă şi ce fel de vinuri 
se găseau în oraş. 

CAPITOLUL XVII. 


Cum a mulţumit Gargantua parizienilor pentru primirea 
ce i-au făcut şi cum a dus cu el clopotele de la Notre-Dame. 

După ce s-au odihnit câteva zile, Gargantua a pornit să 
dea o raită prin oraş, fiind întâmpinat pretutindeni cu mare 
uimire şi cu nemăsurate ploconeli; căci atât sunt de nerozi 
locuitorii Parisului, atât de nătărăi şi de rău-nărăviţi, încât 
verice coţcar, fitece vânzător de acatiste - un măgar cu 
clopoței sau un scripcar de răspântie - strânge în jurul lui 
mai mulţi gură-cască decât ar fi în stare să adune unul care 
vine să predice cuvântul Evangheliei. 

Atâta lume s-a ţinut scai după el şi-aţâţi nepricopsiţi s-au 
îmbulzit să-l vadă, încât, ca să scape de liota lor, Gargantua 
s-a oprit din mers şi s-a aşezat cu fundul pe turnurile 
bisericii Notre-Dame; iar de-acolo, de pe creasta lor, a 
rostit, cu glas limpede şi pătrunzător, aceste puţine cuvinte: 

— Mi se pare, cioflingarilor, că aşteptaţi să vă mulţumesc 
pentru primirea ce-mi faceţi. Aveţi toată dreptatea! Staţi să 
vă botez puţin cu apă galbenă de răsfug, de-i zice pe 
latineşte paris! 

Apoi, râzând cu mare poftă, a scos stropitoarea şi 
aplecând-o asupra lor i-a udat atât de amarnic, încât s-au 
înecat două sute şaizeci de mii patru sute optsprezece, 
afară de femei şi de copii. 

Numai vreo câţiva, mai iuţi-de-picior, au izbutit să scape 
de valul cutropitor care-i potopise. Şi când, cu sufletul la 
gură, tuşind şi scuipând, udaţi şi asudaţi, au ajuns sus pe 
dealul Universităţii, au început să blesteme şi să înjure în 
tot felul. 

— Unde eşti, Dumnezeule? 

— Doamne, rău îţi mai baţi joc de noi! 

— Vez tu ben! 

— Spurcăciunea spurcăciunilor! 

— Ptiu! 

— Pro cab de biousf - Das dich Gott leiden schend! 

— Pote de Christo I [35] - Papucii Maicii Domnului! 

— Păcatele mele! 


— Sfântă Butcă! 

— Mântuieşte-ne, sfântă Născătoare! 

— M-a luat dracu! 

— Nu ne lăsa, tată Noe! 

— Sfinte Gudegrine, scapă-ne! 

— Patruzeci de mii de mucenici, înduraţi-vă! 

— Pastele şi grijania voastră! 

— Crucea şi parastasul! 

— Maică Cristoase! 

— Auleo, ne prăpădim! 

— Fugiţi, că vă potopeşte răsfugul! 

— Ne-a botezat cu apă de paris! 

Astfel fu Parisul botezat a doua oară, căci, aşa cum ne 
arată Strabon, mai demult îi zicea Luteţia, care în greceşte 
înseamnă nalbă, iar acest nume i s-a dat fiindcă femeile au, 
prin partea locului, pielea albă. Aflând despre schimbarea 
numelui oraşului, mulţimea a început să înjure de toţi sfinţii, 
ceea ce nu trebuie să vă mire, deoarece poporul Parisului, 
alcătuit din oameni de tot felul, se pricepe să jure şi să 
înjure, ştie după lege limba să-şi dezlege, iar Joanninus de 
Barango aşa zice, că Parrhesian, pe limba greacă înseamnă 
gură-slobodă. 

După ce mulţimea s-a risipit, Gargantua s-a uitat la 
clopotele cele mari din mai-sus-amintitele turnuri şi, 
jucându-se cu ele, le-a pornit să cânte. Apoi i-a venit în 
gând, că ar putea să facă din ele zurgălăi şi să le-atârne la 
gâtul iepei, pe care şi-altminteri voia s-o trimită acasă, 
tatălui său, cu brânză de Brie şi scrumbii proaspete. 

Aşa fiind, a luat clopotele cu el. Tocmai atunci trecea pe- 
acolo starostele cârnăţarilor din Saint-Antoine, în căutare 
de porci. Ca să fie auzit de departe, şi ca să-şi frăgezească 
şuncile în cămară, s-a gândit să şterpelească clopotele, dar 
fiind om cinstit, s-a lăsat păgubaş, nu că ar fi fost prea 
fierbinţi, dar erau prea grele să le care cu el. Trebuie să 
spun că nu era cârnăţarul din Bourg, care mi-e prea bun 
prieten pentru a-l da în vileag. 


În acest timp s-a iscat o răzmeriţă în oraş. Totdeauna le-a 
plăcut parizienilor să pună la cale astfel de petreceri, iar 
popoarele lumii au ajuns să se mire de răbdarea regilor 
Franţei, care (pe bună dreptate) nu încearcă să le pună 
frâu, socotind că ar putea să aibă, din pricina aceasta, o 
mulţime de neplăceri, de pe o zi pe alta. Dacă mă va ajuta 
Dumnezeu, o să dibuiesc eu o dată urma cuiburilor de unde 
pornesc aceste schisme şi răscoale, şi n-o să am linişte până 
nu le-oi dezvălui pe toate în faţa enoriaşilor din parohia 
mea. 

Închipuiţi-vă acum, că mulţimea aceea, zăpăcită şi 
asmuţită deopotrivă, s-a năpustit asupra Sorbonei, unde 
fusese altădată (dar nu mai este) oracolul Luteţiei. lar 
învățații Parisului, luând în cercetare toată întâmplarea, au 
dovedit cu prisosinţă pierderea clopotelor care lipseau de la 
locul lor. Tăind cu luare-aminte firul de păr în patru, cu 
temeiuri pro şi contra, au hotărât în baralipton, 
îngaimaripton de silogismuri, ca bătrânul cel mai cu vază al 
Facultăţii de teologie să fie trimis la Gargantua, pentru a-i 
spune marele necaz pricinuit de răpirea clopotelor. Şi, 
împotriva susţinerilor altor dascăli ai Sorbonei, care ziceau 
că pentru o asemenea însărcinare mai potrivit ar fi un bun- 
vorbitor, decât un teolog, a fost împuternicit să ducă solia 
meşterul nostru Janotus de Baligardo. 

CAPITOLUL XVIII. 

Cum a fost trimis Janotus de Baligardo să ceară înapoi lui 
Gargantua clopotele cele mari. 

Meşterul Janotus, tuns ca un împărat roman şi cu pălăria 
de teolog în cap, după ce s-a împărtăşit cu anafura la 
frigare şi cu agheasmă din butoi, a pornit spre locuinţa 
unde trăsese în gazdă Gargantua. Înaintea lui mergeau trei 
paracliseri rotofei, iar în urmă veneau, înşiraţi ca gâştele, 
alţi cinci-şase diaci, ţepeni şi jegoşi mai mult decât se poate. 
În pragul casei a ieşit să-i întâmpine Ponocrat, care s-a 
înspăimântat văzându-i astfel smoliţi, ca nişte măscărici 
culeşi de pe gârlă. Dascălul lui Gargantua a întrebat pe 


unul din diacii răpănoşi ce rost avea acel vicleim? Iar diacul 
i-a răspuns ţâfnos că s-au înfăţişat să ceară clopotele înapoi. 

Auzind plângerea acelora, Ponocrat porni în grabă să-i dea 
de ştire lui Gargantua. Împreună au ţinut sfat, spre a hotări 
ce să răspundă jegoşilor. Alături de dascălul său, Gargantua 
a chemat pe Filotim, mai-marele bucătarilor, pe scutierul 
Gimnast, care era căpetenia grajdurilor, şi pe pajul 
Eudemon. Laolaltă au stat să chibzuiască ce-i de făcut şi toţi 
au fost de-o părere, ca oaspeţii să fie duşi într-un loc ferit, 
unde să li se dea de băut după canoane; iar ca să nu se 
laude răpciugosul, că la cererea lui s-au înapoiat clopotele, 
Gargantua s-a folosit de râvna cu care diacii deşertau 
paharul şi a trimis după judele oraşului, după mai-marele 
Sorbonei şi după vicarul bisericii, cărora le-a încredinţat 
clopotele, mai înainte ca meşterul Baligardo să apuce să 
arate per longum et per latum [36] pricina pentru care 
venise. Ceea ce s-a şi făcut, iar după ce sus-numiţii au sosit, 
solul fu poftit să vorbească. Şi a început, tuşind, după cum 
urmează. 

CAPITOLUL XIX. 

Cuvântarea meşterului Janotus de Baligardo către 
Gargantua pentru înapoierea clopotelor 

— Hm! Hm! Hâc! Mna dies [37], domnul meu, mna dies. Şi 
dumneavoastră, domnilor, aşijderea. Aţi face o faptă bună 
dacă ne-aţi da înapoi clopotele, că ne sunt de mare 
trebuinţă. Hm! Hâc! Hapciu! Mulţi au venit la noi din 
Londras-Cahors şi din Bordeaux-Brie să le cumpere cu preţ 
bun, din pricina însuşirii lor fireşti şi a alcătuirii lor 
substanţiale, fiind înzestrate cu puterea telurică, esenţială 
şi elementară, întronificată în natura lor quidativă de a feri 
de negură şi de furtună nu numai viile noastre, ci şi pe cele 
vecine; ne-au ispitit cu bani grei, dar nu ne-am îndurat să le 
dăm clopotele, căci de-am lăsa viile fără apărare, am 
rămâne lipsiţi de sângele Domnului şi ne-am pierde 
deopotrivă simţurile şi legea. De veţi ţine seamă de 
rugămintea mea şi ne veţi înapoia clopotele, voi primi drept 


răsplată zece perechi de cârnaţi şi una de nădragi, de care 
bătrânele mele oase au mare nevoie. O pereche de nădragi 
sunt, Domine, un lucru foarte folositor, et vir sapiens non 
abhorrebit eam [38]. Hâc! Hapciu! O pereche de nădragi 
nu se găseşte pe toate drumurile, vă rog să credeţi! 
Gândiţi-vă, Domine, că sunt optsprezece zile de când mă 
silesc să compun această frumoasă cuvântare. Reddite quae 
sunt Cesaris, Cesari, et quae sunt Dei, Deo. Ibi jacet lepus 
[39]. Aveţi cuvântul meu, Domine, că ne vom ospăta 
împreună în camera, dacă doriţi; voi tăia unum porcum şi 
vă voi pune dinainte bon vino [40]. lar dacă vinul va fi bun, 
la fel va fi şi latineasca. 

Aşadar, departe Dei, date nobis clochas nostras [41]. Vă 
dăruiesc aci din partea Universităţii noastre aceste 
Sermones de Utino, nădăjduind că ne veţi da înapoi 
clopotele, care sunt de folos pentru toată lumea. Iapa 
dumneavoastră să fie sănătoasă şi Facultatea noastră de 
asemenea! Dar clopotele va trebui să ni le daţi! Fiindcă: 
Omnis clocha clochabilis, în clocherio clochando, clochans 
clochativo, clochare facit clochabiliter clochantes. Parisius 
habet clochas. Ergo gluc [42]. Ha! Ha! Ha! aşa e că am 
adus-o bine? Toate aceste le găsiţi în terţio primo [43] în 
Darii [44] şi în alte cărţi. Era o vreme când mă 
îndeletniceam şi eu cu Logica; acum mă mulţumesc cu 
gândurile mele, şi nu mai râvnesc altceva decât un vin bun, 
un aşternut moale, să stau cu şezutul la căldură, cu burta 
pe masă, şi cu o strachină cât mai adâncă dinainte. 

Domine, vă mai rog o dată în nomine Patris et Filii et 
Spiritus sancti [45], daţi-ne înapoi clopotele. Dumnezeu să 
vă aibă în paza lui, iar Maica Domnului să vă ţină sănătoşi. 
Qui vivit et regnat per omnia secula secularum, amen [46]. 
Hm! Hapciu! Hâc! 

Un oraş lipsit de clopote e ca un orb fără toiag, ca un 
măgar fără căpăstru şi ca o vacă fără talangă. Până nu vă 
veţi hotări să ne daţi înapoi clopotele, vom plânge ca orbul 
care şi-a pierdut toiagul, vom zbiera ca un măgar fără 


căpăstru şi vom mugi ca o vacă fără talangă! Iaponnus, 
adică nu Taponnus, ci poetul, laic Pontanus aminteşte 
despre un grămătic, care locuia lângă biserică, şi ar fi dorit 
ca toate clopotele să fie făcute din câlţi, iar limba lor din 
coadă de vulpe, ca dangătul să nu-i mai tulbure măruntaiele 
creierului şi să-l lase să-şi ticluiască în linişte rimele lui 
rimătoare. Dar noi ne-am pornit asupra lui cu puteri unite, 
l-am scărmănat cum i se cuvenea şi l-am înfierat ca pe un 
eretic. L-am făcut harcea-parcea! Şi cu aceasta am încheiat. 
Vaiete et plaudite. Aplaudaţi! 

CAPITOLUL XX. 

Cum a primit meşterul Janotus o bucată de postav şi cum 
s-a judecat cu sorbonarii. 

Abia sfârşi teologul vorba, că Ponocrat şi Eumedon au 
început să râdă atât de tare, încât mai-mai să-şi dea 
sufletul; ca altădată Crasus, când a văzut un măgar fudul 
păscând scaieţi, sau ca Filimon, care a murit de râs, când 
un alt măgar i-a mâncat smochinele puse deoparte pentru 
prânz. 

Cu ei împreună, pe întrecute, s-a pornit să râdă şi 
meşterul Janotus: râdea cu lacrimi, căci râzând i se 
zguduiau creierii, iar umoarea lacrimală din ei i se scurgea 
prin nervul ochilor. Văzându-l cum râdea cu lacrimi, ai fi zis 
că tristul Heraclit s-a apucat de pozne, ca Democrit, iar pe 
veselul Democrit l-a podidit plânsul, ca pe Heraclit. 

După ce se săturară de râs, Gargantua s-a sfătuit din nou 
cu oamenii săi în privinţa celor ce trebuiau să urmeze; 
Ponocrat a fost de părere să i se mai toarne un pahar 
priceputului vorbitor, şi fiindcă îi făcuse să petreacă şi să 
râdă cu atâta poftă, cum nici Păcală n-ar fi fost în stare, să i 
se dăruiască cele zece perechi de cârnaţi despre care 
amintise în vesela lui cuvântare, o pereche de nădragi, cinci 
stânjeni de lemne, douăzeci şi cinci de vedre de vin, un pat 
cu trei saltele, una de lână şi două de puf, iar pe deasupra o 
strachină adâncă; adică tot ceea ce râvnea teologul pentru 
tihna bătrâneţelor sale. 


Totul s-a îndeplinit după cum fusese hotărât; dar fiindcă 
Gargantua se cam îndoia că se vor găsi nădragi cusuţi gata 
pe măsura picioarelor vorbitorului, şi neştiind ce croială i-ar 
plăcea mai mult (cu chingă la spate, ca să-i vie mai uşor 
fundului să răsufle; marinăreşti, pentru uşurarea mai 
lesnicioasă a râărunchilor; elveţieni, ca să-i ţină cald la 
pântece, ori în coadă de peşte, ca să nu-i înfierbânte şalele) 
- a poruncit să i se taie din bucată şapte coţi de postav 
negru, iar pentru căptuşeală alţi trei coţi de lânică albă. 

Lemnele i le-au cărat păâlmaşii, iar ceilalţi, paracliserii şi 
diacii, s-au încărcat cu cârnaţii, strachina şi aşternuturile. 
Postavul şi căptuşeala le-a luat însuşi meşterul Janotus, deşi 
unul din diaci i-a spus, că nefiind o treabă cuviincioasă 
pentru un teolog, ar trebui să lase pe unul din ei să ile ducă 
până acasă. 

— Urecheatule! i-a răspuns meşterul Janotus, nu judeci 
bine în modo-et figura [47]. Postavul mi-a fost dat pro tibiis 
meis, pentru picioarele mele, prin urmare se cuvine să-l 
port eu însumi: sicut suppositum portal adpositum. [48] 

A înşfăcat postavul repede şi a plecat cu el subsuoară, ca 
Patelin din poveste. 

Dar hazul cel mai mare a fost când răpciugosul, mândru 
de biruinţa lui, s-a înfăţişat înaintea Sorbonei, cerând să i se 
dea cârnaţii şi nădragii la care avea dreptul. Sorbonarii nici 
n-au vrut să audă, deşi Janotus le-a dovedit că darul pe care 
îl primise din partea lui Gargantua nu-i dezlega de 
făgăduiala dată. Aceia i-au răspuns să-şi atârne pofta în cui, 
iar făgăduiala s-o pună la păstrare şi s-o ţină minte. 

— Să nu vorbiţi despre minte, a spus Janotus. Aşa ceva pe- 
aici nu se găseşte. Trădători nefericiţi! Nu faceţi nici cât o 
ceapă degerată! În veacul veacurilor nu s-au prăsit pe 
pământ oameni mai ticăloşi decât voi! Vă cunosc şi ştiu că 
de neputincioşi nu vă e frică. Răutatea, de la voi am 
deprins-o. Dar vă jur pe ţâţa Maicii Domnului, că voi 
înştiinţa pe rege despre toate fărădelegile voastre, şi să mă 
mănânce lepra, dacă n-o să vă ardă de vii pe toţi, ca pe 


nişte tâlhari şi înşelători ce sunteţi, vânzători, eretici, 
duşmani ai cinstei şi ai lui Dumnezeu! 

Pentru rostirea unor astfel de cuvinte, mai-marii Sorbonei 
l-au trimis, pe meşterul Janotus în judecată; dar el a luat-o 
cătinel pe calea amânărilor. Pricina a ajuns în faţa înaltei 
Curți, unde se află şi astăzi. Sorbonarii au făcut legământ să 
nu se mai spele, până nu s-o sfârşi judecata, iar meşterul 
Baligardo cu ai lui au jurat să nu-şi mai sufle nasul. Aşa s-a 
făcut, că unii au ajuns jegoşi, iar ceilalţi răpciugoşi, fiindcă 
înalta Curte n-a avut vreme până acum să ia spre cercetare 
pricina. Hotărârea va fi dată la calendele greceşti, adică 
niciodată. Fiindcă, vedeţi dumneavoastră, (judecătorii sunt 
în stare să facă ceea ce natura însăşi nu se pricepe) 
învățații Parisului spun că numai Dumnezeu singur e stăpân 
peste veşnicie. Firea n-a plămădit până acum nimic fără 
moarte, şi tot ce sânul ei rodeşte are o durată şi un sfârşit: 
omnia orta cadunt [49], et caetera. Numai zăbavnicii din 
Palatul Dreptăţii, cărora le place să bată apa în piuă, 
lungesc judecăţile la nesfârşit şi până la nemurire, 
îndreptăţind pe deplin vorba lui Chilon Spartanul, care 
zicea, cu privire la oracolul din Delfi că judecata te 
sărăceşte, iar advocaţii toţi sunt nişte potlogari. Mai bine îşi 
pun laţul de gât, decât să lase să le scape din gheare aşa- 
numita lor dreptate. 

CAPITOLUL XXI. 

Rânduiala la care a fost ţinut Gargantua după chibzuinţă 
dascălilor săi sorbonari. 

Mai trecură câteva zile, în răstimpul cărora clopotele au 
fost aşezate la locul lor. Cetăţenii Parisului, voind să-şi arate 
recunoştinţa pentru fapta cea bună a lui Gargantua, s-au 
legat cu jurământ să-i hrănească iapa câtă vreme va avea 
plăcere. Gargantua a primit darul cu multe mulţumiri. lapa 
a fost dusă la păscut în pădurea Bievre, unde nu cred că se 
mai găseşte în clipa de faţă. 

În ce priveşte învăţătura, Gargantua s-a învoit să asculte 
întru totul de îndrumările dascălului său Ponocrat; dar 


acesta, până una alta, hotări să nu schimbe nimic din 
obiceiurile învăţăcelului, voind să-şi dea el însuşi seama în 
ce fel, de-a lungul anilor, foştii lui dascăli izbutiseră să-l facă 
atât de neştiutor şi de îngâmfat. 

Gargantua se scula dimineaţa între ceasurile opt şi nouă, 
fie că se lumina de ziuă, sau nu: aşa statorniciseră foştii lui 
învăţători învăţaţi, luându-se după spusele lui David: Vanum 
est vobis ante lucem surgere [50]. Se mai hârjonea oleacă 
în pat, tropăia şi se da de-a tumba, chipurile pentru a-şi 
limpezi mintea; apoi se îmbrăca, după cum era vremea 
afară, de obicei cu o haină lungă de lână păroasă, căptuşită 
cu blană de vulpe; se pieptăna cu pieptenele lui Mână- 
Lungă, adică cu cele cinci degete; aşa îi spuseseră dascălii 
lui, că spălatul, pieptănatul şi orice îngrijire a trupului e, pe 
lumea aceasta, vreme-pierdută degeaba. 

Apoi se uşura, îşi lăsa udul, vărsa puţin, râgâia, se pârţâia, 
căsca, scuipa, tuşea, sughiţa, strănuta şi îşi sufla mucii ca 
un arhidiacon. Ca să nu-l bată bruma şi să nu-l ofilească 
vântul, se ospăta din belşug cu măruntaie bine prăjite, cu 
fleici de vacă rumenite pe cărbuni, cu friptură mustoasă de 
căprioară şi cu fel de fel de trufandale în zeama lor. 

Ponocrat l-a mustrat pentru acest obicei, zicând că nu-i 
sănătos să te aşezi la masă de cum te scoli din pat, fără să-ţi 
mişti puţin mădularele. Gargantua răspundea: 

— Nu m-am mişcat destul? Nu m-am tăvălit de şapte ori în 
aşternut înainte de-a mă scula? Nu-i de-ajuns? Papa 
Alexandru tot aşa făcea, după sfaturile unui doftor evreu, şi 
a trăit, slavă Domnului, în pofida răuvoitorilor, până în 
ceasul morţii sale. Aşa m-au învăţat dascălii pe care i-am 
avut, că mâncând gospodăreşte, ţinerea de minte sporeşte; 
de aceea, ei mâncau (şi beau) cei dintâi. Mă simt cum nu se 
poate mai vesel, şi cu cât mi-e prânzul mai îndestulat, cu 
atât mai bine îmi cade cina. Meşterul 'Tubal, cel dintâi 
dascăl al Sorbonei, îmi spunea, că e mai cuminte să porneşti 
la drum din vreme, decât, zăbovind, s-o iei pe urmă la 
goană. Omenirea nu se va mântui decât obişnuindu-se să 


bea dis-de-dimineaţă, şi nu aşa câte un pic, ca rațele; unde 
versus: 

De vrei să-ţi meargă bine-n viaţă, Să-ncepi să bei de 
dimineaţă. 

După ce se ospăta din belşug, Gargantua se ducea la 
biserică, purtând după el, într-o căruţă cu coviltir, cartea lui 
de rugăciuni, frumos înfăşurată în cearşafuri, cântărind, cu 
încuietori şi pergamente, nici mai mult nici mai puţin de 
unsprezece chintale şi şase livre. Stătea să asculte douăzeci 
şi şase de liturghii, iar în răstimp sosea şi popa înfăşurat în 
odăjdii ca o pupăză, după ce avusese grijă să deşerte câteva 
clondire, ca să prindă ghiers. Cu el împreună, Gargantua îşi 
depăna rugăciunile, vânturându-le cu grijă, să nu pice nici o 
buche pe jos. 

La ieşirea din biserică îl aştepta, într-un car cu boi, un 
maldăr de mătănii, cu boabele mari cât capul omului. Apoi 
pornea la plimbare în jurul chiliilor, prin pridvoare şi prin 
grădină, spunând de-atâtea ori Tatăl-Nostru, cât şapte 
călugări la un loc. 

Învăţa apoi o biată jumătate de ceas, cu ochii în carte şi cu 
gândul la bucătărie. 

După ce îşi mai golea o dată băşica, se aşeza la masă. 
Nefiind pripit de felul lui, o lua agale, începând cu vreo 
câteva zeci de şunci, limbi afumate, tobă de creieri, cârnaţi 
de purcel şi alte ştafete ale vinului. Patru ajutoare îi 
azvârleau muştar în gură cu lopata, după care dădea pe gât 
o duşcă grozavă de vin alb, ca să-şi răcorească pipota. 
Iarnă, vară, înfulica tot soiul de cărnuri şi fripturi, cât îi 
cerea pofta, iar când simţea că-l taie la burtă, se oprea 
puţin şi făcea un popas, ca orice drumeţ de cale lungă. 

În ce priveşte paharele, nu le ţinea socoteală şi nici răgaz 
prea mult nu-şi lua, fiindcă băutorul adevărat nu se opreşte, 
până nu simte că i-a crescut talpa încălţărilor măcar cu o 
jumătate de picior [51]. 

CAPITOLUL XXII. 

Jocurile lui Gargantua. 


Mormăind printre dinţi un crâmpei de rugăciune, 
Gargantua se spăla pe mâini cu vin rece, se scobea în dinţi 
cu un ciolan de porc şi zăbovea la un vesel taifas cu 
prietenii. Slujitorii aşterneau pe jos un covor, şi aduceau cu 
ei o mulţime de zaruri, cărţi de joc, tăblii de şah şi altele. 
Jocurile lui Gargantua erau cam acestea: 

Rişca; Soţ ori făr' de; [intarul; Concina dreaptă; Concina 
oarbă; Concina prădată; Tabinetul; 

Toci; Popa-prost; Titirezul; Arşice; Uite-l, nu e; Poşta 
pleacă!; Zboară, zboară; Inelul pe sfoară; 

Scriitorul; V-aţi ascunselea; Table; Dame; Ghiulbahar; Şah; 
Leapşa pe ouate; Musca; 

Musca-n gaură; Musca la miere; Zece degete; Popiei; Uite- 
o lungă, uite-o scurtă; 

Mama şi copiii; De-a prinselea; Sfoara în două; Lupul şi 
oile; Barbut; Cine pierde - câştigă; 

Treizeci şi unu; Şaizeci şi şase; Douăzeci şi unu; Dardăr; 
Coarda; Pas, pasărea; Bile; 

Tot rondul şi ce-oi lua; Mingea de perete; Mingea-n gaură; 
Nasturi; Poarca; Oglinda; 

Iepurele şi vânătorul; Coada vulpei; [urca; Capra; 
Abiolanul; Sarea şi piperul; Alb şi negru; 

Care dă mai tare; Pietricelele; ladeş; Armaşul; Maica şi 
călugărul; Ceasul; Cine s-a mişcat”; 

Ghici cine a dat?; Bâz! Bâz!; Fă ca mine!; Puia-gaia; 
Panţarola; Pichet; Macaua; Tablele pe dos; 

Burtă peste burtă; Prinderea celui de-al treilea; Baba- 
oarba; Pe cine-oi lovi, vina mea n-o fi!; 

Septica; Şapte jumătate; Fripta; Şotron; Şoarecele şi 
pisica; Scaunul şchiop; Surorile gemene; 

Ţinta mişcătoare; Unde-i fluierul?; Ursul somnoros; Vama; 
Vânătoarea; Suveica; A cui e umbra?; 

Cumperi ovăz?; Da şi nu; Fereşte picioarele!; Pajura sau 
coroana; De-a dopurile; Du-te, vino!; 

Lumânarea; Ineluş-învârtecuş; Întrebările; Mingea în cuc; 
Mingea la colţ; Năfrămuţa; Oină; Ogoiul; 


Pândirea cerbului; Pipăitul; Prinde-l dacă poţi; Porcarul; 
Spânzurătoarea; Cald şi rece; Scaunul care fuge; Scara; 
Ultimul câştigă; Eu nu văd ce nu vezi tu; Găseşte papucul; 
Vânătoarea oalei; Micul purceluş; Cocostârcul. 

După ce se saturau de joc, cernind bine timpul şi 
trecându-l prin ciur, hotărau să mai bea puţin: cam 
unsprezece oale de fiecare gât. Pe-o bancă din grădină sau 
în mijlocul patului, Gargantua aţipea vreo două-trei ceasuri, 
fără gânduri urâte şi fără vorbe rele. 

Când se trezea îşi freca oleacă urechile şi cerea vin rece, 
din care bea mai mult ca în restul zilei. Zadarnic a încercat 
Ponocrat să-i spună că nu-i sănătos să bei cum te deştepţi 
din somn. 

— Aceasta-i adevărata viaţă a părinţilor noştri, răspundea 
Gargantua. Eu de felul meu dorm somn sărat şi pe mine 
somnul mă îngraşă. 

Pe urmă se apuca să mai citească puţin în cărţi şi să-şi 
rostească rugăciunile; iar ca să meargă mai repede încăleca 
pe un catâr bătrân, care slujise sub nouă regi. Bolborosea 
din buze şi clătina din cap, mergând să vadă dacă nu s-au 
prins ceva iepuri în capcană. 

La întoarcere dădea o raită pe la bucătărie, întrebând ce 
fel de cărnuri s-au pus în frigare. Pot să vă spun cu mâna pe 
inimă că se ospăta zdravăn, poftind la masă totdeauna 
câţiva băutori de soi, prieteni de-ai lui mai vechi sau mai 
noi. 

Slujitorii săi cei mai de-aproape erau seniorii de Nebunar, 
de Godac, de Mestecat şi de Marigny. După cină jucau şah, 
zaruri şi dame, sau porneau pe la fetele din împrejurimi, în 
cinstea cărora se întindeau alte mese cu prelungire; apoi se 
culca şi dormea cu pumnii strânşi, până a doua zi de 
dimineaţă la opt. 

CAPITOLUL XXIII. 

Cum l-a îndrumat Ponocrat pe Gargantua, învăţându-l să 
nu piardă nici un ceas din zi. 


Văzând Ponocrat felul cu totul necugetat în care îşi 
petrecea ziua Gargantua, a hotărât să-i dea de-aici încolo o 
altă îndrumare. Socotind însă, că firea omului nu se lasă 
întoarsă de la o zi la alta decât cu mare silnicie, s-a arătat la 
început mai îngăduitor. 

Aşadar, pentru a porni mai departe cu chibzuială, a rugat 
pe un doftor învăţat din acea vreme, meşterul Teodor, să 
caute un leac, cu ajutorul căruia să-l readucă pe Gargantua 
pe calea cea dreaptă. Meşterul Teodor, după toată 
rânduiala canoanelor doftoriceşti, i-a dat un clistir cu 
fiertură de spânz, iarba-nebunilor, curăţindu-i creierii de 
stricăciune şi de toate deprinderile rele. Folosind aceeaşi 
curăţenie, Ponocrat l-a făcut să uite tot ce învățase de la 
foştii lui dascăli, aşa cum îi lecuia şi Timotei pe învăţăceii lui, 
ce-şi începuseră ucenicia pe la alţi cântăreţi. 

Pentru a izbândi mai lesne în cele ce-şi pusese în gând, 
Ponocrat l-a dus pe Gargantua în mijlocul învăţaţilor, din 
partea locului, ca după pilda lor să-şi ascută mintea şi să-şi 
întărească dorinţa de o învăţătură nouă, mai potrivită cu 
însuşirile lui. 

Îndrumat astfel, Gargantua s-a dedat învăţăturii cu atâta 
râvnă, încât, nelăsând să se irosească nici un ceas al zilei, îşi 
petrecea tot timpul cu citirea cărţilor şi adâncirea ştiinţei 
adevărate despre lume. 

Se scula în fiecare zi la ceasurile patru de dimineaţă. În 
vreme ce slujitorii îl frecau cu ştergarele, Gargantua stătea 
să asculte câteva verseturi din Sfânta Scriptură, spuse 
limpede şi cu glas tare, după rostirea cuvenită unei 
asemenea citiri. Pentru treaba aceasta fusese ales un copil 
de casă tinerel, numit Anagnoste, născut şi crescut în 
palme, la Basche. Potrivit cu înţelesul şi pilda acelor 
învățături, Gargantua îşi îndrepta gândul cu închinăciuni şi 
rugi evlavioase câtre bunul Dumnezeu, a cărui mărită 
strălucire şi minunată înţelepciune o mărturisea cuvântul 
Evangheliei. 


Se îndrepta apoi spre un loc mai ferit, unde se uşura de 
rămăşiţele fireşti ale bucatelor ce mistuise. Acolo, pe 
îndelete, dascălul său venea să-i reamintească pildele ce 
ascultase, tălmăcindu-i cu de-amănuntul părţile mai adânci 
şi mai greu de înţeles. Iar la întoarcere se oprea să 
cerceteze dacă cerul s-a schimbat peste noapte şi ce vreme 
prevestesc, pentru ziua aceea, luna şi soarele. 

După aceasta îl îmbrăcau, îl pieptănau, îi potriveau părul 
în bucle, îl dichiseau şi-l stropeau cu miresme, în care timp 
se mai întorcea o dată cu gândul la cele învăţate în ajun. Îşi 
rostea lecţiile pe dinafară, căutând să desprindă 
învăţăminte privitoare la firea oamenilor. Uneori se mai lăsa 
odihnei vreo două-trei ceasuri; dar de îndată ce slujitorii 
sfârşeau să-l îmbrace, se smulgea din aşternut şi vreme de 
trei ceasuri împlinite stătea să asculte ce spune 
înţelepciunea cărţilor. 

Gargantua cu dascălul său ieşeau după aceea împreună şi 
se îndreptau spre răspântia de drumuri de la Bracque, ori 
la iarbă verde, unde băteau mingea, jucau ogoiul, 
înviorâdu-şi trupurile cu mişcări dibace, după ce minţile şi 
le ascuţiseră cugetând. Se desfătau astfel în toată voia şi 
după bunul lor plac, ducând jocul mai departe până ce 
asudau leoarcă sau se simțeau osteniţi. Se ştergeau de 
năduşeală şi îşi frecau bine tot trupul, schimbau cămăşile, şi 
pornind agale, se opreau să vadă dacă prânzul e gata. În 
aşteptarea bucatelor, mai rosteau o dată, răspicat şi 
limpede, învăţătura desprinsă din lecţia zilei aceleia. 

Între timp, sosind şi doamna Poftă-Bună, se aşezau la masă 
fără zăbavă. Până să vină şelarul cu vinurile, Gargantua 
asculta cu plăcere câteva povestiri vesele despre marile 
isprăvi ale trecutelor vremi. Apoi, după cum avea bună- 
plăcere, cerea să i se citească şi altele; zăbovea la un plăcut 
taifas cu dascălul său, vorbind despre bunătatea, folosul şi 
alcătuirea osebitelor mâncăruri şi băuturi aduse pe masă, 
adică pâinea, vinul, apa, sarea, carnea, peştele, fructele, 
legumele, rădăcinoasele de unde vin şi cum se pregătesc? 


Astfel în scurtă vreme a ajuns să cunoască de-a fir a păr 
toate scrierile unde se pomeneşte despre acestea, ale lui 
Pliniu, Ateneu, Dioscoride, luliu Pollux, Galen, Porfir, Opian, 
Polib, Heliodor, Aristotel, Elian şi ale altora. Pentru a se 
lămuri mai bine, porunceau adeseori să li se aducă acele 
cărţi la masă. Gargantua învățase pe de rost tot ce scria în 
ele, aşa că nu se afla doftor în lume, care să ştie măcar pe 
jumătate cât el. 

După ce mai vânturau o dată cele învăţate în dimineaţa 
aceea, după ce sfârşeau cu dulciurile, după ce Gargantua se 
scobea în dinţi cu o tulpină de lemn de mastic şi se spăla pe 
ochi cu apă rece, înălţau amândoi rugăciuni de mulţumire 
lui Dumnezeu, preamărindu-l în frumoase cântece de laudă 
pentru bunătatea şi dărnicia lui. 

Li se aduceau pe urmă cărţi de joc, dar nu pentru a-şi 
încerca norocul, ci pentru a învăţa, mânuindu-le, o mulţime 
de născociri plăcute şi isteţe dibăcii, cu înţelesuri luate din 
ştiinţa numerelor. Aritmetica îi plăcea lui Gargantua şi în 
fiecare zi, după masa de prânz şi după cină, îşi petrecea 
vremea cu această îndeletnicire, găsind în ea mai multă 
desfătare a minţii decât altă dată în jocul de cărţi ori de 
zaruri. Atât de bine învățase să socotească în gând şi pe 
hârtie, încât englezul Tunstal, care a scris multe despre 
acestea, mărturisea că, dacă ar fi să se măsoare cu 
Gargantua, abia s-ar pricepe să deosebească cifrele. Dar, în 
afară de numere Gargantua cunoştea tot atât de bine şi 
celelalte ramuri ale matematicii: geometria, astronomia şi 
muzica, iar în timp ce aşteptau să se rumenească fripturile, 
ori să se mistuiască bucatele, cei doi se apucau să înjghebe 
tot felul de instrumente ale cântecului, însemnau figuri de 
geometrie şi căutau să desluşească legile ştiinţei despre 
stele. După care, alegând o melodie cu cinci-şase părţi, se 
porneau să-i dea viers din adâncul bojocilor. Gargantua 
învățase să cânte din liră, din lăută, din spinetă, din harfă, 
din flautul nemţesc (cu nouă găuri), din violă şi din 
trombon. 


Petrecând astfel cam un ceas din zi, după ce mistuia 
mâncarea şi deşerta rămăşiţele, Gargantua se aşeza din 
nou la învăţat, şi timp de alte trei ceasuri - câte o dată mai 
mult - lua de la capăt cărţile de dimineaţă, ori mergea cu 
cititul mai departe, scriind şi înşirând una după alta, fără 
greşeală, vechile litere latineşti. 

După aceea plecau la plimbare, însoţiţi de un tânăr cavaler 
din Turena, scutierul Gimnast, care îl învăţa pe Gargantua 
arta călăriei. Schimbându-şi îmbrăcămintea, încăleca pe 
rând un buiestraş voinic, un cal spaniol, un fugar arăbesc, 
un armăsar de luptă ori o iapă uşoară. Făcea de o sută de 
ori ocolul câmpului de alergare, călărea fără scări, sărea 
peste şanţuri, peste casă, se rotea în cerc, pe dreapta şi pe 
stânga. Apoi lua în mână lancea, dar nu ca s-o frângă, căci 
nu-i neghiobie mai mare decât să te lauzi: „Am rupt zece 
lănci într-o întrecere de luptă!” (Şi un potcovar ar fi în stare 
de o asemenea ispravă.) Adevărata vitejie e să rupi cu 
lancea ta zece de-ale potrivnicului. Gargantua, purtând în 
mână sulița lui puternică şi bine ascuţită, putea să dărâme o 
poartă, să străpungă o platoşă, să reteze un copac, să 
culeagă din goană un inel, să ia în vârfo şa de călărie cu 
călăreț cu tot, un coif sau o mănuşă de fier. lar toate 
acestea le făcea înzăuat şi înarmat din creştet până la 
călcâie. 

Cât priveşte frumuseţea pasului de paradă şi 
nenumăratele mişcări pe care le făcea călare, nimeni nu-l 
întrecea. Faţă de el, faimosul călăreț din Ferrara nu era 
decât o maimuţă. Se deprinsese să sară în goană de pe un 
cal pe altul într-un chip cu totul uimitor, fără să atingă 
pământul! (Caii aceştia se numeau cai de schimb.) Sărea în 
şa pe dreapta ori pe stânga, cu lancea în mână, fără să 
pună piciorul în scară, şi purta calul după voie, fără frâu. 
Toate aceste deprinderi erau foarte folositoare pentru 
pregătirea unui bun ostaş. 

Cu aceeaşi dibăcie ştia să mânuiască securea, să azvârle 
sulița, să poarte cu amândouă mâinile spada grea de luptă, 


ca şi sabia spaniolă, baltagul şi pumnalul, înveşmântat în 
zale sau fără, cu scut, cu coif sau cu pavăză. 

Vâna cerbi, căprioare, urşi, ţapi sălbatici, mistreți, iepuri, 
potârnichi, fazani şi dropii. 

Se juca cu mingea cea mare şi o zvârlea în aer, atât cu 
piciorul, cât şi cu pumnul. 

Lupta, alerga şi sărea, dar nu ca alţii, la fiecare trei paşi o 
săritură într-un picior - sau în salt nemţesc - fiindcă, după 
spusa lui Gimnast, aceste ţopăieli n-aveau nici un rost şi nu 
foloseau în luptă; - ci dintr-un singur avânt sărea peste 
şanţuri, zbura peste garduri şi atingea fereastra la 
înălţimea unei lănci. Înota în apă adâncă, pe spate, pe 
burtă, pe-o coastă, cu tot trupul, numai cu picioarele sau cu 
un braţ afară din apă. Trecea Sena cu o carte în mână, fără 
s-o ude şi, ca Iuliu Cezar, îşi purta hainele în dinţi. Ajutându- 
se cu o singură mână sărea în luntre dintr-o dată şi se 
azvârlea din nou în apă cu capul în jos, până la fund; ocolea 
stâncile şi nu-i păsa de ochiuri şi de vârtejuri. Ducea luntrea 
în toate chipurile, mai repede sau mai domol, pe unda 
valului sau împotriva apei, o sucea şi o purta din cârmă, o 
ţinea pe loc pe creasta stăvilarului, o îndruma cu o mână, 
iar cu cealaltă mânuia vâsla; întindea pânzele, se urca pe 
frânghii până în vârful catargului, alerga peste vântrele, 
cerceta acul busolei, întindea odgoanele şi lega cârma. 

leşind din apă suia în fugă coasta munţilor şi cobora 
sprinten la vale; se căţăra prin copaci ca un cotoi; sărea de 
pe o cracă pe alta, ca veveriţele, şi frângea crengile cele 
mai vânjoase, ca un al doilea Milon Crotonul; cu ajutorul a 
două pumnale tăioase şi-a două sule cu vârf ascuţit, se 
ridica până pe acoperişul casei, fără să-i fie teamă că o să-şi 
frângă oasele. Arunca săgeata, drugul de fier, piatra, sulița, 
ţepuşa, halebarda; trăgea cu arcul, încorda pe-un şold 
arbaleta grea de luptă; ochea la semn cu archebuza, aşeza 
tunul pe roate, ţintea în parapet şi la catarg, de sus în jos, 
de jos în sus, pe dinainte şi pe dindărăt, ca vechii sciți. Lega 
o frânghie de vârful turnului lăsând-o să atârne până la 


pământ, apoi urca şi cobora în mâini, cu o iuţeală şi o 
îndemânare, pe care dumneavoastră n-aţi fi în stare s-o 
dovediţi, nici pe o pajişte netedă ca în palmă. Se agăța cu 
mâinile de o prăjină groasă, sprijinită de-a lungul între doi 
copaci, şi se plimba dintr-o parte în alta fără să atingă 
pământul, cu o repeziciune despre care nu vă puteţi face 
închipuire. 

Pentru a-şi întări coşul pieptului şi plămânii, răcnea de 
parcă s-ar fi strâns în sobor toţi diavolii din iad. L-am auzit o 
dată cum îl striga pe Eudemon de la poarta Sfântului Victor 
în Montmartre. Nici faimosul Stentor nu dovedise un 
asemenea glas în războiul Troiei. Pentru a-şi întări braţele, 
poruncise să i se toarne două greutăţi de plumb, cântărind 
fiecare opt mii şapte sute de chintale. Le ridica de jos în 
câte o mână, le sălta deasupra capului şi le ţinea astfel trei 
sferturi de ceas şi mai bine, cum nimeni altul n-ar fi fost în 
stare. Biruia la trasul prăjinii pe cei mai tari. Când ajungea 
la semn, se proptea în picioare cu atâta dârzenie, încât 
nimeni nu izbutea să-l urnească din loc; la fel făcea şi Milon, 
după pilda căruia Gargantua prindea în mână o rodie, 
făgăduind-o în dar celui care va putea să-i desfacă pumnul. 

Astfel trecându-şi vremea, după ce slujitorii îl frecau, îl 
spălau şi îl îmbrăcau în veşminte curate, Gargantua o lua 
înapoi spre casă. Trecând pe lângă o luncă sau un alt 
ungher de verdeață, se oprea să cerceteze copacii, se 
apleca asupra ierburilor, reamintindu-şi ce-au scris despre 
ele Teofrast, Dioscoride, Marinus, Pliniu, Nicandru, Macer şi 
Galen. Se întorcea acasă cu braţele pline de ramuri şi de 
flori, dându-le în seama unui tânăr paj numit Rizotom, care 
avea în grija lui hârleţurile, târnăcoapele, sapele, lopeţile şi 
celelalte unelte trebuincioase grădinarului. 

Aşteptând să li se pregătească cina, mai răsfoiau o dată, cu 
coatele pe masă, câteva pagini din cărţile citite. Trebuie să 
vă spun că prânzul lui Gargantua era cumpătat şi cu 
măsură: mânca numai ca să-şi potolească foamea. Cina, însă 
era darnică şi îmbelşugată, iar el se ospăta din plin, ca să-şi 


hrănească trupul şi să-şi păstreze puterea, aşa cum ne 
sfătuieşte cinstitul şi binechibzuitul doftoricesc meşteşug, 
deşi unii negiobi, zăpăciţi la cap de vracii arabi, spun tocmai 
dimpotrivă. 

În răstimpul mesei, dacă socoteau de cuviinţă, reluau 
lecţia începută la prânz, iar restul ceasurilor treceau în alte 
convorbiri, pe cât de folositoare, pe-atât de plăcute. După 
ce îşi rosteau rugăciunea, cântau din gură, sau din diferite 
instrumente armonioase, jucau cărţi, dădeau cu zarurile, 
ospătându-se cu prisosinţă până la culcare. Alteori mergeau 
să cerceteze adunările cărturarilor şi ale celor care 
călătoriseră prin ţări străine. 

În toiul nopţii, înainte de a se îndrepta fiecare spre odaia 
lui, alegeau dinadins locul cel mai îndepărtat şi mai 
descoperit al locuinţei, pentru a privi de-acolo înfăţişarea 
cerului, urmărind mersul cometelor (dacă erau), mărimea şi 
aşezarea aştrilor, apropierea sau depărtarea lor. 

Apoi, împreună cu dascălul său, Gargantua îşi reamintea 
pe scurt - după pilda lui Pitagora - tot ceea ce văzuse, 
citise, auzise şi făcuse în ziua care se încheia. Se rugau şi se 
închinau lui Dumnezeu, preamărindu-i necuprinsa 
bunătate, mulţumindu-i pentru cele ce sunt cerşindu-i milă 
şi îndurare pentru cele ce vor fi. După care se lăsau în voia 
somnului. 

CAPITOLUL XXIV. 

Cum îşi petrecea ziua Gargantua pe vreme de ploaie. 

Dacă se întâmpla să plouă, sau să fie vreme rea, ceasurile 
dinaintea prânzului păstrau aceeaşi întrebuințare ca de 
obicei, cu deosebirea că în cămin ardea un foc vesel, pentru 
a mai îmblânzi răceala aerului; după prânz, dascălul şi 
învăţăcelul rămâneau acasă. 

Ca să le treacă de urât şi să înlocuiască jocurile de afară, 
împleteau mănunchiuri de paie, tăiau şi despicau lemne, 
băteau snopii în hambar, pictau pe pânză, ciopleau în 
piatră, sau încercau să reia vechiul şi frumosul joc de 
arşice, pe care îl descrie Leonicus şi pe care bunul nostru 


prieten Lascaris atât de bine îl cunoaşte. Iar în timp ce 
jucau, rosteau pe dinafară părţi din scrierile care 
pomeneau despre acest joc. 

Se duceau să vadă cum se lucrează fierul, cum se toarnă 
puştile, cercetau pe şlefuitorii de pietre scumpe, pe 
giuvaergii, pe alchimişti, pe topitorii de bani, pe ţesătorii de 
covoare, de postavuri şi de catifea, pe ceasornicari, pe 
tăietorii de oglinzi, pe tipografi, pe organişti, pe vopsitori şi 
pe alţi lucrători, îmbiindu-i cu câte un pahar de vin. Se 
minunau de lucrurile frumoase care ieşeau din mâinile lor 
dibace şi căutau să deprindă taina fiecărui meşteşug. 

Alteori mergeau să urmărească prelegerile cu lume multă, 
desfăşurarea adunărilor sărbătoreşti, pregătirea actorilor, 
declamările lor, cuvântările drăguţilor de advocaţi şi 
predicile propovăduitorilor Evangheliei. Trecând apoi în 
sălile de luptă cu sabia, Gargantua încerca pe rând toate 
loviturile isteţe împotriva celor mai faimoşi meşteri 
spadasini, dovedindu-le cu prisosinţă că ştia tot atât, dacă 
nu mai mult decât ei. 

Neputând, pe vreme rea, să strângă ierburi şi flori, 
cercetau dughenile spiţerilor, ale băcanilor şi ale 
grădinarilor, privind cu luarea-aminte fructele, rădăcinile, 
frunzele şi seminţele, apoi alifiile şi unsorile de tot felul, 
precum şi cele cu care se pot înlocui. De acolo plecau să 
privească la scamatorii de bâlci şi la măscărici, urmărindu- 
le iuţeala mâinilor, şiretlicurile, tumbele şi felul lor dibaci de 
a învârti vorba. Le plăcea cu deosebire îndemânarea 
şarlatanilor din Picardia, care sunt buni de gură şi ştiu să 
spună câte-n lună şi în stele, despre câini cu covrigi în 
coadă şi cai verzi pe pereţi. 

Întorcându-se la cină, se ospătau, mai cumpătat decât în 
celelalte zile, cu mâncăruri scăzute şi săţioase, pentru a 
lupta împotriva umezelii care îi pătrunsese şi îi împiedicase 
să facă obişnuitele lor mişcări de înviorare. 

Astfel îndrumat şi mergând înainte pe calea cea bună, 
Gargantua s-a ales cu mult folos de pe urma învățăturilor 


primite, aşa cum se cuvenea unui tânăr de vârsta şi de 
isteţimea lui. La început, lucrurile n-au mers atât de lesne, 
dar, cu răbdare şi cu stăruinţă, a ajuns să preţuiască 
plăcuta îndeletnicire a învăţăturii, părându-i a fi mai mult o 
petrecere regească, decât truda silnică a unui şcolar. 

Totuşi, pentru a-l lăsa să se mai hodinească puţin după 
atâta încordare a minţii, Ponocrat alegea o dată pe lună o zi 
frumoasă, cu cer senin, şi porneau amândoi dis-de- 
dimineaţă afară din oraş, la Gentilly sau la Boulogne, la 
Montrouge, pe podul Charenton, la Vauvres sau la Saint- 
Cloud. Petreceau acolo ziua întreagă, ospătându-se bine, 
glumind, râzând, jucând, cântând (cu băutură din belşug), 
tăvălindu-se pe pajiştea unei livezi minunate, umblând după 
cuiburi de păsări, prinzând potârnichi, pescuind raci şi 
broaşte. 

Deşi nu duceau cu ei cărţi în ziua aceea şi legaseră de 
gard învăţătura, ziua nu trecea fără folos, căci la umbra 
crângului cu iarbă verde rosteau pe dinafară plăcute 
versuri din Georgicele lui Virgiliu, din Hesiod şi din Rustica 
lui Poliţian. Îşi aminteau unul altuia epigrame latine, 
preschimbându-le în rondeluri şi balade franţuzeşti. În 
timpul ospăţului, din vinul amestecat cu apă scoteau afară 
apa cu o frunză de iederă - cum arată Pliniu şi Caton în De 
re rust [52]. Clăteau vinul într-un vas, de unde îl trăgeau cu 
pâlnia; apoi lăsau să curgă apa, dintr-un căuş în altul, pe 
spiţele unei maşinării care mergea singură, ca roata morii. 

CAPITOLUL XXV. 

Cum s-a iscat sfada dintre plăcintarii din Lerne şi oamenii 
din ţara lui Gargantua, şi cum a pornit de aici un război 
cumplit. 

Era pe la început de toamnă şi se apropia vremea 
culesului. Ciobanii de prin împrejurimi păzeau viile, să nu se 
abată graurii asupra lor şi să mănânce strugurii. 

Tot cam pe-atunci, plăcintarii din Lerne au plecat într-o zi 
la oraş cu douăsprezece care de plăcinte. Ciobanii le-au 
ieşit în cale şi i-au rugat să le vândă şi lor mai multe tăvi pe 


preţul din târg. E adevărat, că nu se poate închipui ceva 
mai gustos decât un prânz cu plăcintă caldă şi struguri 
băşicaţi, razachiesau tămâioşi. (lar pentru cei încuiaţi: ţâţa- 
vacii sau must de aguridă.) 

Plăcintarii nici n-au vrut să audă. Ba mai râu, s-au pornit 
să le arunce ciobanilor în obraz ocări grele şi vorbe de 
ruşine, numindu-i derbedei, caraghioşi, pistruiaţi, ştirbi, 
golani, cacă-vacă, pilă-n pungă, puturoşi, mâncăcioşi, 
beţivani, lăudăroşi, secături, bădărani, zgârie-brânză, 
cioflingari, neciopliţi, mojici, slăbâănogi, sărăntoci, pierde- 
vară, păcătoşi, văcari de poiată - baligă uscată, ciobani de 
paie-căcăţiş de oaie şi alte asemenea drăgălaşii, adăugind 
totodată că plăcintele nu-s de nasul lor; să se mulţumească 
cu pâine uscată şi cu covrigi. 

La toate aceste sudalme, unul din ciobani, anume Forgier, 
băiat de ispravă în felul lui şi fruntaş între flăcăi, a răspuns 
fără răutate: 

— Dar de când aţi prins la rană, de v-aţi făcut atât de 
arţăgoşi? Până mai ieri-alaltăieri eraţi prea bucuroşi să ne 
vindeţi plăcintele, iar acum, hodoronc tronc, nu mai vreţi? 
Asta-i purtare de buni vecini? Aşa vă răspundem noi când 
veniţi să cumpăraţi făină cernută pentru colaci şi plăcinte? 
V-am mai fi dat şi struguri pe deasupra. Naiba să vă ia! Osă 
vă căiţi într-o zi când veţi avea nevoie de noi; o să facem la 
fel, să ţineţi minte! 

Starostele cel mare al breslei plăcintarilor, Marquet, i-a 
răspuns: 

— Ţi-ai luat nasul la purtare, dis-de-dimineaţă. Se vede că 
ai mâncat aseară prea mult mălai. Ia fă-te încoa', să-ţi dea 
neica plăcinte! 

Forgier, crezându-l pe cuvânt, s-a apropiat scoțând un ban 
din chimir şi aşteptând ca Marquet să-i dea plăcinta 
făgăduită, dar plăcintarul l-a plesnit atât de tare cu biciul 
peste fluierele picioarelor, că i-a rămas semn. Apoi a luat-o 
la fugă. Ciobanul a strigat ca din gură de şarpe: „Săriţi, că 
mă omoară!” şi, aruncând după el de-a azvârlita cu bâta pe 


care o purta subsuoară, l-a atins la încheietura frunţii, peste 
vâna tâmplei pe partea stângă. Marquet, care umbla călare 
pe-o iapă, s-a răsturnat din şa, căzând jos mai mult mort 
decât viu. 

În vremea aceasta, nişte zileri care dezghiocau nuci s-au 
năpustit asupra plăcintarilor, lovind în ei, ca la fasole. 
Ceilalţi ciobani şi băciţe, auzind răcnetele lui Forgier, s-au 
repezit cu praştiile, de zburau pietrele asupra plăcintarilor, 
ca grindina. Alergând după ei i-au ajuns din urmă şi le-au 
luat vreo patru sau cinci tăvi cu plăcinte (pe care le-au 
plătit cinstit, după preţul pe care [...] dându-le pe deasupra 
şi trei coşuri pline cu struguri albi). Plăcintarii l-au ajutat pe 
Marquet să încalice pe iapă, că fusese pălit, ce-i drept, 
destul de rău. Nu şi-au mai urmat însă drumul spre Pareille, 
ci s-au înapoiat acasă, la Lerne, suduind şi amenințând pe 
toţi ciobanii, văcarii şi zilierii din Seuille până-n Sainnais. 

Văzând că plăcintarii au dat bir cu fugiţii, ciobanii şi 
băciţele s-au ospătat după poftă cu plăcinte gustoase şi cu 
struguri de soi; au petrecut în cântec de fluier şi oboaie, 
bătându-şi joc de vitejii plăcintari, care o păţiseră fiindcă, 
pasămite, se închinaseră de dimineaţă cu mâna stângă. l-au 
spălat picioarele lui Forgier cu must proaspăt de băbească, 
şi în scurtă vreme rănile i s-au vindecat. 

CAPITOLUL XXVI. 

Cum au năvălit fără veste locuitorii din Lerne asupra 
ciobanilor lui Grandgousier, la porunca regelui Picrocol. 

Făcând cale-întoarsă la Lerne, şi nemaigândindu-se la 
mâncare ori la băutură, plăcintarii au dat buzna în palat, 
unde faţă de regele lor, Picrocol, al treilea cu acest nume, 
au povestit ce-au păţit, arătând panerele rupte, scufiile 
boţite, hainele sfârtecate, plăcintele lipsă şi, mai cu seamă 
pe Marquet, care avea o rană cumplită la cap. Vinovaţii, 
după spusa lor, erau ciobanii şi zilerii lui Grandgousier, iar 
ticăloşia se săvârşise pe drumul de ţară care duce la 
Seuille. 


Auzind cele petrecute, Picrocol a fost cuprins de o vajnică 
mânie şi, fără a mai căuta să afle pricina sfadei, a poruncit 
să se strângă gloatele din toată ţara, dând de ştire ca 
fiecare să se găsească înarmat, la ceasul prânzului, în piaţa 
cea mare din faţa palatului: cine va lipsi va fi spânzurat! 
Pentru a întări porunca a pus să bată toba la toate 
răspmtiile cetăţii, iar el însuşi, lăsând bucatele să se 
răcească, s-a dus să aşeze tunurile pe roate, şi să 
desfăşoare steagurile, supraveghind cum se încarcă 
ghiulelele, armele, hamurile şi merindea. 

Întorcându-se la masă, a împărţit cuvenitele porunci 
pentru pornirea războiului. Cavalerul Trepăduş avea să 
ducă la luptă vârful armiei, care număra nu mai puţin de 
şaisprezece mii paisprezece arcaşi şi treizeci şi cinci de mii 
optsprezece ostaşi de strânsură. Marele spătar Taielemne a 
luat pe seama lui tunurile cu o ţeava şi cu două ţevi, şoimii, 
bombardierele, şopârlele şi celelalte guri de foc, fiecare 
după mărimea şi denumirea ei. Călărimea era sub porunca 
ducelui de Labălungă, iar regele şi prinții se păstrau pentru 
toiul luptei. 

Astfel pregătiţi în mare grabă, înainte de a se urni la 
drum, au trimis trei sute de iscoade, călări, sub ascultarea 
căpitanului Păpăludă, spre a cerceta drumurile, nu cumva 
să fie, pe undeva, vreo capcană. Cercetând împrejurimile cu 
de-amănuntul, s-au încredinţat că pretutindeni era linişte şi 
nu se arătau semne de primejdie de nicăieri. În aşteptarea 
bătăliei, Picrocol a poruncit ostaşilor lui să pornească 
înainte cu toată graba, fiecare lângă steagul cetei sale. 
Astfel, fără nici o împiedicare, gloatele au luat-o de-a valma 
peste câmp, prădând şi jefuind în calea lor, necruţând nici 
pe cel avut, nici pe cel sărac, nici casele oamenilor, nici 
locaşurile sfinte, luând cu ei boi, cai, vaci, tauri, iepe, viței, 
oi, miei, capre, ţapi, găini, claponi, pui de găină, gâşte, 
gânsaci, rațe, porci, scroafe, godaci. Au scuturat nucii, au 
dijmuit viile, au retezat butucii, au despuiat pomii de fructe, 


pricinuind pretutindeni o învălmăşeală cum nu se poate 
spune. 

Nimeni nu se încumeta să le stea împotrivă. Cei prădaţi se 
rugau de jefuitori să se poarte mai omeneşte, ţinând seama 
că trăiseră până atunci în bună vecinătate şi niciodată nu se 
întâmplase să le pricinuiască vreun rău sau să le aducă vreo 
ocară, ca să se răzbune acum cu atâta urgie şi prăpăd. 
Dumnezeu care le vede pe toate o să-i pedepsească într-o zi 
pentru fapta lor. 

La toate aceste rugăminţi şi dojeni, năvălitorii răspundeau 
că au venit să-i înveţe cum se mănâncă plăcintele. 

CAPITOLUL XXVII. 

Cum un călugăr din Seuille a scăpat via mănăstirii de jaful 
duşmanilor. 

Prădând, stricând şi răvăşind tot ce întâlneau în cale, 
jefuitorii au ajuns la Seuille. Dezbrăcau până la piele pe 
bărbaţi şi pe femei, ducând cu ei tot ce puteau să care. Nu 
lăsau nimic neluat şi nici o povară nu li se părea prea grea. 
Neţinând seama că cea mai mare parte din case erau atinse 
de ciumă, au dat buzna unii după alţii, au pus mâna pe tot 
ce-au găsit, fără ca vreunul din ei să se molipsească. A fost o 
întâmplare întrutotul ciudată, căci toţi ceilalţi: popii, 
duhovnicii, doftorii, felcerii şi spiţerii, care veniseră să 
oblojească, să tămăduiască şi să spovedească pe cei atinşi 
de boală, muriseră ca muştele; numai prădalnicii şi ucigaşii 
nici un rău n-au suferit. Cum de s-a putut întâmpla una ca 
asta, fraţilor? Staţi puţin, rogu-vă, şi cugetaţi. 

După ce-au jefuit cum au vrut, duşmanii s-au îndreptat, 
val-vârtej spre mănăstire. Aici au găsit porţile încuiate şi 
linişte pretutindeni. Grosul oastei a trecut mai departe, 
spre Vadul-Vedei; numai şapte sute de pedestraşi şi două 
sute de lăncieri au rămas din urmă, dărâmând zidurile 
împrejmuirii cu gând de-a prăda via. 

Călugării, vai de sufletul lor, nu ştiau la ce sfânt să se mai 
închine! Şi atunci, la noroc, s-au gândit să scoată prapurii, 


să ţină slujbă mare, cu cântări şi litanii, afurisind pe 
năvălitori şi dând acatiste pentru pace. 

Se afla în acea vreme la Seuille un tânăr călugăr legat de 
mănăstire, anume fratele loan zis Spintecătorul. Era isteţ, 
voios, îndemânatic, îndrăzneţ, răzbătător şi descurcăreţ. 
Înalt şi zvelt, cu gura frumos încondeiată, nasul potrivit, 
mare meşter ciripitor de rugăciuni, bun vânturător de 
liturghii şi priceput cărător de parastase. Adică, pentru a 
nu mai lungi vorba, era călugărul cel mai bine călugărit din 
toată tagma călugărească, iar pe deasupra, tobă de carte 
sfântă. 

Ajungând până la urechile lui zarva stârnită de duşmani în 
vie, a ieşit afară să iscodească ce se întâmplă. A văzut cu 
ochii lui cum jefuitorii dăduseră iama prin strugurii cei 
frumoşi, în care călugării îşi puseseră toată nădejdea; apoi 
s-a întors în biserică, unde i-a găsit pe ceilalţi fraţi adunaţi 
în faţa altarului. Călugării s-au uitat la el nedumeriţi, ca şi 
cum i-ar fi stingherit de la vreo treabă. Auzindu-i cântând, 
fratele Ioan le-a spus: 

— Staţi, cântaţi şi pe voi vă scăpaţi! Să vă ia naiba! Mai 
bine aţi cânta: „N-a rămas în deal la vie, nici un bob de 
razachie...” Să fiu al ciorilor, dacă nu ne calcă via duşmanii! 
Taie coardele, rup ciorchinii şi fac atâta prădăciune, încât, 
cu ajutorul lui Dumnezeu, patru ani de-acum încolo n-o să 
mai rămână un bob pe rod! Sfântă Născătoare, ce-o să bem, 
bieţii de noi, până va creşte via la loc? Of, Doamne! 

Starețul s-a răstit la el: 

— Ce caută aici beţivul ăsta! Băgaţi-l în beci, să se înveţe 
minte să mai tulbure sfânta slujbă! Cinsteşte, păcătosule, 
măritul har divin! 

— Să nu uităm, părinte stareţ, nici cinstea paharului de 
vin! După cât cunosc, nici sfinţia ta nu dispreţuieşti vinul şi, 
ca orice om doritor de bine, îl alegi pe cel mai bun. Vinul 
curat se cuvine inimilor curate, spune înţelepciunea 
călugărească. Martor mi-e Dumnezeu, că nu-i acum vremea 
potrivită pentru rugăciuni. 


De ce, rogu-te, zilele culesului şi ale secerişului par atât de 
scurte, iar ale iernii şi ale postului Crăciunului, atât de 
lungi? Fie-iertatul frate al nostru Maceu Pelosse, 
binecuvântată-i fie amintirea, că era suflet credincios şi 
creştin cucernic (dracu' să mă ia dacă mint), aşa îmi spunea 
şi n-am să uit, că vinul trebuie să-l tragi şi să-l pui la butoi 
toamna, dacă vrei să ai ce bea în lunile de iarnă. 

Ascultaţi, fraţilor! Toţi câţi sunteţi aici buni creştini şi 
iubitori de vin, veniţi cu mine! Focul sfântului Anton să mă 
ardă, de-o mai pune o picătură de vin pe limbă cel care n-o 
sări în ajutor să mântuim via! Dumnezeule mare, nu-i avutul 
mănăstirii? Sfântul Toma Englezul [53] n-a pierit apărându- 
1? 

De-i vom urma pilda, ajunge-vom şi noi în rândul sfinţilor. 

Ba nu, eu n-o să pier: am să-i omor! 

În timp ce rostea aceste cuvinte, fratele Ioan şi-a scos 
anteriul şi a prins, în mână, zdravăn, crucea cea mare, 
tăiată în inimă de gorun, lungă cât o suliță şi înflorită ici- 
colo cu crini, care abia se mai deosebeau din cioplitura 
lemnului. Apoi s-a năpustit afară aşa cum se găsea, numai în 
cămaşă, încins peste brâu cu anteriul făcut sul; şi învârtind 
crucea ca pe un buzdugan a început să izbească în 
duşmani. Aceştia, rămaşi fără căpetenii, fără steaguri, fără 
toboşari şi fără trâmbiţe, culegeau via de zor. Stegarii îşi 
rezemaseră flamurile de zid, toboşarii îşi desfundaseră 
tobele ca să le umple cu struguri, iar pe trâmbiţe atârnau 
ciorchini spânzurați. Toţi forfoteau de colo până colo. 

Călugărul, fără să-i pese, bătea în ei de mama focului, 
doborându-i la pământ ca pe nişte porci şi plesnind în 
grămadă cu măciuca lui Hercul. Unora le zbura creierii, 
altora le zdrobea mâinile şi picioarele; câtorva le-a rupt 
oasele grumazului, multora le-a frânt şalele; le-a turtit 
nasul, le-a umflat ochii, le-a crăpat fălcile, le-a sfărâmat 
dinţii, le-a mutat din loc umărul, le-a retezat gleznele, le-a 
scos din ţâţâni şoldurile şi i-a lăsat fără braţ. 


Dacă vreunul căuta să se ascundă sub un butuc mai gros, 
îi făcea ţeasta ţăndări, pocnindu-l drept la încheietura 
lambdoidală. Pe cei care încercau să se caţăre prin copaci, 
închipuindu-şi că astfel or să scape, îi trăgea în ţeapă, 
vârându-le un braţ al crucii prin şezut. Câte unul care îl 
cunoştea striga: - „Stai, frate Ioane, cruţă-mă că mă dau 
prins!” Dar fratele Ioan îi răspundea: „Le dai, că n-ai 
încotro, dar de luat, o să te ia dracu'!” Şi se repezea cu 
crucea, snopindu-l. Dacă se întâmpla ca vreunul să încerce 
să i se împotrivească, abia atunci îşi dovedea toată puterea, 
străpungându-i într-o clipă pieptul prin inimă şi prin 
plămâni. Pe alţii îi pocnea la lingurică zdrobindu-le stomacul 
şi ucigându-i pe loc. Pe unii îi pălea în buric cu atâta 
înverşunare, încât le scotea măruntaiele afară; pe alţii îi 
străpungea prin boaşe şi le rupea gura maţului gros. O 
privelişte mai înspăimântătoare nici nu s-ar putea închipui! 

Unii chemau în ajutor pe sfânta Varvara, alţii pe sfântul 
Gheorghe, pe sfânta Nitouche, pe Maica Domnului din 
Cunault, din Laurette, din Bonne-Nouvelle, din Lenou şi din 
Riviere. Unii pomeneau pe sfântul Iacob, alţii îşi aduceau 
aminte de sfintele moaşte din Chambery (care de altminteri 
au şi luat foc, trei luni mai târziu, de n-a rămas din ele nici 
un petic). Alţii se rugau sfântului Ion din Angery, sfântului 
Eutrop din Saintes, sfântului Martin din Candes, sfântului 
Clouaud din Sinais, moaştelor din Jaurezay şi altor sfinţi de 
treabă, dar mai mărunți. Unii mureau fără să se vaiete, alţii 
se văietau fără să moară, unii se văietau murind, alţii 
mureau văietându-se. Vreo câţiva strigau cât îi ţinea gura: 
„Vreau să mă spovedesc! Vreau să mă spovedesc! 
Confiteor! Miserere! In manus [54] ,. 

Nefericiţii urlau atât de amarnic, încât părintele stareţ a 
ieşit din biserică, târând pe toţi călugării după el. Văzând 
atâta omenire căzută printre araci, şi cum unii trăgeau să 
moară, s-a îndurat ca pe cei care mai trăiau să-i 
spovedească, în vreme ce părintele stareţ se îndeletnicea cu 


spălarea păcatelor, călugăraşii alergară la fratele loan, 
întrebându-l cum i-ar putea veni în ajutor. 

Fratele Ioan le-a dat poruncă să-i înjunghie pe toţi câţi 
zăceau la pământ. Atunci, agăţându-şi comanacele pe bolta 
viței, fraţii s-au năpustit asupra celor doborâţi şi i-au trimis 
pe lumea cealaltă, tăindu-le beregata. Ştiţi cu ce? Cu nişte 
cosoare, asemeni cuţitaşelor cu care copiii din partea 
locului curăţă nuci. 

Învârtind buzduganul lui cu cruce, fratele Ioan a trecut 
mai departe pe pârtia ce-o deschisese în rândul duşmanilor. 
Călugăraşii au pus mâna pe steaguri şi şi-au făcut din ele 
obiele. Unii din tâlharii spovediţi au încercat să scape pe la 
spatele fratelui Ioan; dar acesta, cum prindea de veste, îi 
pocnea în moalele capului, zicându-le: „V-aţi spovedit şi v-aţi 
pocăit; sunteţi spălaţi de păcate şi vrednici să porniţi pe 
drumul cel mai scurt, spre împărăţia cerului”. 

Aşa s-a făcut că, mulţumită vredniciei fratelui loan, au fost 
răpuşi toţi tâlharii care pătrunseseră în vie, adică 
treisprezece mii şase sute douăzeci şi doi, fără să socotim, 
bineînţeles, pe femei şi pe copii. Nici pustnicul vrăjitor 
Maugis n-a luptat mai vitejeşte cu toiagul lui împotriva 
Sarazinilor (după cum scrie în Povestea celor patru fii ai lui 
Aimon), decât călugărul nostru cu prăjina crucii împotriva 
plăcintarilor jefuitori de struguri. 

CAPITOLUL XXVIII. 

Cum a luat Picrocol cu asalt La Roche-Clermaud şi cu câtă 
părere de rău a pornit Grandgousier la război. 

În vreme ce fratele Ioan îi zvânta astfel pe mârlanii care 
năvăliseră în via mănăstirii, Picrocol a trecut în grabă mare 
cu oamenii lui prin Vadul-Vedei şi a luat cu asalt Roche- 
Clermaud neîntâmpinând nici o împotrivire. Şi fiindcă între 
timp se înnoptase, a hotărât să poposească în oraş, lăsând 
să se mai potolească puţin mânia care îl muncea. În zorii 
zilei următoare a pornit şi a cuprins meterezele şi castelul, 
pe care l-a întărit adunând acolo armele ce strânsese, ca să 
aibă un adăpost ferit, de va fi cumva el însuşi lovit din altă 


parte. Locul acela, prin aşezarea lui firească şi prin ceea ce 
mâna omului adăugase, era o cetate lesne de apărat. 

Dar să-i lăsăm pe aceştia, şi să ne întoarcem la bunul 
nostru Gargantua, care se află la Paris, plin de râvnă pentru 
învăţătura minţii şi pentru îndemânările trupului; apoi la 
bătrânul cumătru Grandgousier, tatăl lui, care după cină îşi 
încălzeşte pântecele la flacăra unui foc cuminte, limpede şi 
liniştit; aşteaptă să se coacă castanele, scrie pe albul 
căminului, cu vârful ars al băţului cu care aţâţă focul, şi 
istoriseşte alor lui minunate întâmplări din vremile de 
altădată. 

Unul din ciobanii care păzeau viile, anume Pillot, a venit 
spre seară să-i povestească de-a fir-a-păr toate fărădelegile 
şi jafurile pe care Picrocoi, regele din Lerne, le abătuse 
asupra pământurilor sale; cum a prădat şi a răvăşit toată 
ţara, afară de mănăstirea din Seuille, pe care fratele loan 
Spintecătorul a ferit-o de prădăciune; pentru care faptă, 
cinste mare i se cuvine. Numitul rege Picrocol se găsea 
acum cu oastea lui la Roche-Clermaud, unde se întărea. 

— Vai! Vai! a oftat Grandgousier. Ce înseamnă una ca asta, 
oameni buni? Visez sau e adevărat ce aud? Picrocol, vechiul 
meu prieten de totdeauna, cu care de când mă ştiu am trăit 
în bună vecinătate, a pornit cu război împotriva mea? Cine 
l-a stârnit? Cine-l aţâţă? Cine l-a îndemnat? Cine îl 
sfătuieşte? Of, of, of, of! Isuse Cristoase, Mântuitorule, vino- 
mi în ajutor, luminează-mă şi arată-mi ce trebuie să fac. 
Spun şi jur în faţa ta, cerându-ţi ocrotire, că niciodată nu i- 
am căşunat vreun rău şi nici oamenilor lui vreo pagubă; nu 
m-am gândit nicicând să-i calc sau să-i jefuiesc pământurile; 
ba dimpotrivă, l-am ajutat cu oameni, cu arme, cu bani, cu 
înlesniri şi cu sfaturi, de câte ori am putut, spre folosul lui. 
Ce duh rău îl stăpâneşte, de-a pornit asupră-mi cu o astfel 
de ocară? Dumnezeule mare! Tu care le cunoşti pe toate, 
ştii că tăria inimii nu-mi lipseşte. lar dacă i-a fost dat să fie 
cuprins de nebunie; dacă pentru a-l aduce în simţiri mi l-ai 


trimis să-l vindec, dă-mi putere şi luminează-mă, să-l 
îndrum spre ascultare, sub stăpânirea sfintei tale voințe. 

Of, of, of! buni prieteni ai mei şi credincioşi slujitori, veniţi- 
mi întru ajutor şi dăruiţi-mi sprijinul vostru în acest ceas de 
grea cumpănă. Ioată viaţa am fost dornic de pace; 
bătrâneţele mele au nevoie de odihnă, şi iată-mă-s nevoit să 
port pe umerii mei slabi şi osteniţi platoşa de luptă, să prind 
cu mâinile mele firave sulița şi ghioaga, pentru a ocroti şi a 
ajuta pe supuşii mei izbiţi de urgie. Aşa cere judecata cea 
dreaptă: căci prin munca lor mi-am ţinut zilele şi din 
sudoarea lor ne-am hrănit, eu, copiii mei şi tot neamul. N-aş 
dori, totuşi, să pornesc la război, până nu voi încerca toate 
căile, pentru a ajunge la înţelegere. Astfel m-am gândit şi 
aşa găsesc cu cale. 

Grandgousier a chemat pe sfetnicii săi şi le-a înfăţişat 
lucrurile aşa cum erau. Toţi au hotărât într-un glas să fie 
trimis la Picrocol cu solie unul dintre bărbaţii cei mai 
chibzuiţi şi să-l întrebe: de ce stricase pacea şi încălcase 
pământurile asupra cărora n-avea nici un drept să 
poruncească. Au mai hotărât de asemeni, să plece cineva 
să-l caute pe Gargantua şi pe oamenii lui, chemându-i să 
apere ţara. 

Grandgousier a întărit cu voie bună aceste hotărâri şi a 
poruncit ca aşa să se facă. Apoi, fără zăbavă, a trimis pe 
unul din slujitorii lui, anume Basque să-i ducă lui Gargantua 
scrisoarea de mai jos. 

CAPITOLUL XXIX. 

Scrisoarea lui Grandgousier către fiul său Gargantua. 

Cunoscând silinţa cu care te-ai dedat învăţăturii, nu mi-aş 
fi îngăduit multă vreme de-aici înainte să tulbur tihna 
înţeleptelor tale gânduri, dacă tocmai acei prieteni în care 
îmi pusesem toată încrederea, vecinii cu care aveam vechi 
învoieli de vieţuire paşnică, nu mi-ar fi răpit în aceste zile 
liniştea bătrâneţilor mele. Dar fiindcă aşa mi-a fost scris, ca 
supărările să-mi vină tocmai de la cei pe care mă bizuiam 
mai mult, iată-mă nevoit să te chem întru apărarea 


oamenilor şi a bunurilor de care eşti legat prin însăşi legea 
firii; căci armele luptei rămân neputincioase, dacă lipseşte 
din casă sfatul chibzuinţei, după cum, de asemeni, 
învăţătura se dovedeşte zadarnică, iar sfatul de prisos, când 
nu sunt folosite la timpul potrivit. 

N-am de gând să aţâţ războiul, ci să-l înlătur; nu vreau să 
lovesc pe nimeni, ci să mă apăr; nu râvnesc la bunul altuia, 
ci doresc să rămân ca şi până acum ocrotitorul supuşilor 
mei credincioşi şi al pământului strămoşesc, asupra căruia 
Picrocol s-a năpustit vrăjmăşeşte, fără nici o pricină sau 
temei, stăruind în pornirea lui bezmetică şi săvârşind 
ticăloşii, pe care nici o fiinţă iubitoare de dreptate nu le 
poate îngădui. 

Am socotit de a mea datorie să încerc să-i astâmpăr 
trufaşa mânie, făgăduindu-i tot ceea ce, după judecata mea, 
s-ar cuveni să-l mulţumească. I-am trimis în mai multe 
rânduri solie prietenească, rugându-l să-mi spună cine şi cu 
ce l-a vătămat. Dar el, în loc de orice alt răspuns, a pornit 
cu război împotrivă-mi, închipuindu-şi pesemne că are 
drept să poruncească în ţara mea, după bunul lui plac. Aşa 
fiind, am înţeles că Dumnezeu cel veşnic l-a părăsit, 
lăsându-l să-şi poarte cârma după cum l-o ajuta mintea şi l-o 
povăţui cugetul, care, aşa se vede, numai la rele îl 
îndeamnă. Voia cerească, pe care el a nesocotit-o, mi l-a 
trimis mie în aceste împrejurări atât de supărătoare, pentru 
a-l aduce la dreapta judecată. 

Aşadar, fiul meu mult iubit, de îndată ce îţi va fi la 
îndemână, după ce vei fi văzut aceste rânduri, grăbeşte-te 
şi vino să ne dai ajutor; nu numai mie, faţă de care aio 
fiiască îndatorire, ci tuturor alor tăi, pe care eşti ţinut să-i 
ocroteşti şi să-i mântui de la pierzare. Vom duce treburile 
noastre la bun sfârşit cu cât mai puţină vărsare de sânge şi, 
după cum se va putea, cu arme cât mai repezi, cu isteţime 
şi dibăcie de luptă. Vom avea grijă de mântuirea tuturor 
sufletelor, trimiţându-le să se aşeze liniştite în sălaşul ce li 
se cuvine. 


Preaiubitul meu fiu, pacea lui Cristos, mântuitorul nostru, 
să fie cu tine. Spune vorbe bune din parte-mi lui Ponocrat, 
Gimnast şi Eudemon. 

În a douăzecea zi a lui septembrie, Tatăl tău, 
GRANDGOUSIER. 

CAPITOLUL XXX. 

Ulric Gallet duce solie lui Picrocol. 

După ce şi-a întocmit scrisorile şi le-a însemnat cu pecetea 
lui, Grandgousier a chemat la sine pe marele dregător al 
jalbelor, Ulric Gallet, un bărbat chibzuit şi de toată 
încrederea, a cărui cinste o preţuia şi ale cărui sfaturi 
cuminţi îi fuseseră de folos în multe împrejurări anevoioase. 
Acestuia i-a poruncit să meargă la Picrocol, acolo unde se 
află, pentru a-l înştiinţa despre cele hotărâte. Jupân Gallet a 
pornit fără tocmeală, iar după ce a trecut vadul cu bine, s-a 
oprit la o moară, să ştiricească locul unde l-ar putea găsi pe 
Picrocol. Morarul i-a spus că oamenii regelui, după ce i-au 
zvântat toate găinile (fără să cruţe cocoşii), s-au închis în 
cetatea Roche-Clermaud; dar nu l-a sfătuit să pornească 
într-acolo, din pricina străjerilor care sunt foarte 
înverşunaţi; lucru pe care Gallet l-a crezut fără greutate, şi 
de aceea a cerut morarului să-l găzduiască la el peste 
noapte. 

A doua zi de dimineaţă a pornit să sune din trâmbiţă la 
poarta castelului, cerând paznicilor să-l lase să vorbească 
regelui, spre binele acestuia. Regele, fiind înştiinţat, a 
poruncit să nu i se deschidă porţile, apoi, arătându-se pe 
creasta zidului, i-a pus solului două întrebări: 

— Ce veşti aduci şi ce-ai venit să-mi spui? 

Solul i-a împărtăşit cele ce urmează: 

CAPITOLUL XXXI. 

Cuvântarea lui Gallet către Picrocol „Nu-i prilej de 
mâhnire mai mare pentru oameni decât atunci, când, 
aşteaptă cu gând ascuns milă şi îndurare de la alţii, primesc 
în schimb numai supărări şi paguba. Nu fără pricină 
întemeiată, mulţi din cei care au ajuns să sufere asemenea 


ocară, au socotit-o mai greu de îndurat decât viaţa, şi 
neputând s-o înlăture nici cu puterea, nici prin alt mijloc, şi- 
au făcut seama singuri. 

E de minune, cum regele Grandgousier, stăpânul meu, 
văzând năvala ta nestăpânită şi vrăjmaşă, nu s-a lăsat 
cuprins de mânie şi nu şi-a pierdut cumpătul. Ar fi fost însă 
şi mai ciudat, dacă ar fi rămas nesimţitor faţă de 
neînchipuitele răutăţi pe care tu şi oamenii tăi le-aţi săvârşit 
asupra ţării şi supuşilor săi; atâtea nelegiuiri, din care aţi 
avut grijă să nu lipsească niciuna! Toate acestea l-au mâhnit 
nespus, căci el iubeşte din inimă pe supuşii săi, după cum ei 
îi dau, la rândul lor, mai multă cinste decât a avut vreodată 
parte un muritor pe pământ. 

Punând în cumpănă greşelile fiecăruia, regele nostru a 
văzut cu adâncă mâhnire, că tu şi cu aităi sunteţi cei 
vinovaţi; tocmai voi, care din adâncul vremilor, de când ne 
ştim, aţi avut legământ de prietenie cu el şi cu părinţii lui. 
Nu numai el şi cu ai lui, dar chiar neamurile barbare din 
Poitou, Bretania şi Marceau, până dincolo de Insulele 
Canare, socoteau că ar fi fost mai lesne să se dărâme bolta 
cerului sau să se înalțe prăpăstiile dincolo de nori, decât să 
se smintească acea legătură a noastră, care atât de cumplit 
i-a înfricoşat pe duşmani, încât în năvălirile lor n-au 
îndrăznit niciodată să lovească sau să prade pe vreunul din 
noi, de teama celuilalt. 

Mai mult decât atât. Faima acestei prietenii dintre noi s-a 
răspândit pe întreg pământul, şi puţini erau aceia, de aici 
până în ostroavele Oceanului, care să nu fi râvnit să vi se 
alăture vouă şi să nu îndeplinească orice le-aţi cere, 
socotind prietenia voastră mai scumpă decât neamul şi 
decât pământul lor. N-a fost pe lume, de când ne-am 
pomenit, un prinţ atât de trufaş sau o putere atât de 
lacomă, care să cuteze a călca, nu numai ţinuturile voastre, 
dar nici pe ale prietenilor voştri. lar dacă, nestând prea 
mult să cugete, ar fi încercat, totuşi, să-i lovească pe 


aceştia, repede şi-ar fi schimbat gândul, ştiind bine că le 
veţi sări în ajutor. 

Ce mânie oarbă te-a cuprins deodată, de-ai pornit să 
sfărâmi această legătură, să calci în picioare jurămintele de 
prietenie, să treci dincolo de dreptul tău şi să cotropeşti 
pământurile regelui meu, fără ca vreunul dintre ai lui să te 
fi supărat, să te fi înfruntat sau să-ţi fi pricinuit vreo 
pagubă? 

Unde ţi-e credinţa? Unde ţi-e legea? Unde ţi-e judecata? 
Unde ţi-e omenia? Unde ţi-e teama de Dumnezeu? Crezi tu, 
că nelegiuirile tale nu sunt ştiute de duhurile cerului şi de 
Domnul, stăpânul lumii, care ne răsplăteşte pe toţi după 
faptele noastre? 

Dacă astfel îţi închipui, greşeşti, căci toate vor veni odată 
în faţa dreptăţii sale. Te-a ajuns cumva blestemul morţii sau 
ţi-a fost ursită zodia să-ţi pierzi liniştea şi odihna? Toată 
puterea îşi are sfârşitul ei; şi chiar de-ajunge pe culmile 
cele mai de sus, se prăbuşeşte odată şi se dărâmă, fiindcă 
multă vreme să se ţină deasupra, nu poate. Aşa sfârşesc toţi 
aceia care prin felul lor de a fi şi de a gândi nu se pricep să 
pună o măsură norocului şi nici stavilă lăcomiei lor. 

Dar dacă aşa ţi-a fost scris, ca tihna şi mulţumirile tale să 
se încheie, de ce te-ai năpustit să tulburi tocmai liniştea 
regelui meu, care el însuşi te-a înscăunat? Dacă neamului 
tău i-a fost dat să cadă, de ce, prăbuşindu-se, să se-abată 
asupra căminului celui care l-a înzestrat? E o faptă atât de 
necugetată şi de respingătoare pentru orice om cu mintea 
întreagă, încât rămâne aproape de neînțeles. Străinii nu-i 
vor da crezare, până în clipa când vor pricepe cu adevărat, 
că nu-i nimic sfânt şi neprihănit pentru cel care uită de 
Dumnezeu şi de dreapta judecată, lăsându-se purtat de 
pornirea lui ticăloasă. 

Săvârşit-am vreo nelegiuire pe pământurile tale sau 
împotriva supuşilor tăi? Ocrotit-am pe cei ce-ţi vor răul? Nu 
te-am fi ajutat în treburile tale? Adus-am vreo vătămare 
numelui şi cinstei tale? Dacă ponegririle care au căutat să 


te ducă în greşeală prin cuvinte mincinoase sau închipuiri 
înşelătoare, ţi-au strecurat bănuiala că am fi urzit împotriva 
ta uneltiri nevrednice de vechea noastră prietenie, ar fi 
trebuit mai întâi să le cercetezi temeinicia şi să ne dai de 
ştire. Te-am fi lămurit cum se cuvine şi ai fi rămas pe deplin 
mulţumit. Dar tu, Dumnezeu să te înţeleagă! Ce-ai de gând? 
Vrei, ca un viclean cotropitor, să prădezi şi să pustieşti 
regatul stăpânului meu? Îl socoteşti atât de fricos şi de 
becisnic, lipsit de bani şi de sfetnici, de oameni şi de 
pricepere la luptă, încât să nu poată răspunde lovirii tale 
nedrepte? 

Să părăseşti cât mai în grabă aceste locuri; iar până mâine 
la asfinţitul soarelui să te găseşti înapoi acasă, fără zarvă şi 
prădăciuni în calea ta. Pentru stricăciunile ce-ai săvârşit, vei 
plăti regelui meu o mie de ducați de aur: jumătate mâine, 
iar jumătate cel mai târziu în a cincisprezecea zi a lunii 
viitoare. Ne vei lăsa până atunci, drept ostateci, pe ducii de 
Piuamorii, de Bucălată şi de Ceapămică, dimpreună cu 
prinții de Scărpiniş şi de Râiaveche.” 

CAPITOLUL XXXII. 

Cum a dat Grandgousier plăcintele înapoi, ca să aibă pace. 

Isprăvind ce-avea de spus, jupân Gallet a tăcut, iar 
Picrocol, la toată cuvântarea, n-a răspuns decât atât: 

— Poftiţi de-i luaţi! Poftiţi de-i luaţi! Au bucile frumoase şi 
moi: o să vă dea să păpaţi plăcinte! 

Gallet s-a întors la Grandgousier. L-a găsit în genunchi, cu 
capul descoperit, într-un ungher al odăii, bătând mătănii şi 
rugându-se lui Dumnezeu să astâmpere mânia lui Picrocol 
şi să-i redea minţile, fără să mai fie nevoie de război. 

Văzând pe Gallet intrând în iatac, l-a întrebat: 

— Prietene, ce veşti aduci? 

— Veştile mele, a răspuns solul, nu sunt bune. Omul nostru 
nu mai are mintea întreagă; Dumnezeu l-a părăsit. 

— Spune, prietene, a mai întrebat o dată Grandgousier, 
care-i pricina grozavei lui mânii? 


— Nu mi-a arătat niciuna. Mi-a pomenit, furios, despre 
nişte plăcinte. Atât. După cât am înţeles, e vorba de 
supărarea unor plăcintari. 

— Înainte de a lua vreo hotărâre, a spus Grandgousier, 
vreau să cunosc cele ce s-au petrecut. 

Cercetând, aşadar, cum stau lucrurile, Grandgousier a 
aflat că ciobanii săi luaseră cu puterea câteva plăcinte de la 
oamenii lui Picrocol, iar unul din ei, anume Marquet, se 
alesese cu o lovitură zdravănă de băț în cap. Plăcintele au 
fost însă plătite cu bani peşin, iar acel Marquet se năpustise 
el însuşi asupra lui Forgier, plesnindu-l cu biciul peste 
picioare. Sfetnicii au spus că Forgier, fiind cel dintâi lovit, 
era îndrituit să-şi apere pielea. 

— Dacă e vorba numai despre plăcinte, a chibzuit 
Grandgousier, voi încerca să-l mulţumesc, căci nu mi-ar 
plăcea să port război pentru un lucru atât de neînsemnat. 

Întrebând câte plăcinte fuseseră luate şi aflând că 
numărul lor nu trecea de cincizeci de bucăţi, a poruncit să 
se scoată din cuptor chiar în noaptea aceea cinci care de 
plăcinte; un car întreg de plăcinte cu unt proaspăt, 
gălbenuş de ou, şofran din cel mai bun şi mirodenii alese, 
să-i fie dus în dar lui Marguet; iar ca să-l despăgubească şi 
să-i înlesnească plata felcerilor care îl oblojiseră, a hotărât 
să-i numere în palmă şapte sute de mii de scuzi. I-a mai dat 
pe deasupra pământurile de la Pomardiere, în veşnică şi 
deplină stăpânire pentru el şi urmaşii lui. 

Gallet fu însărcinat să ducă darurile. În drum s-a oprit la 
lunca dintre sălcii şi a poruncit însoţitorilor lui să culeagă 
fire de trestie, cu care au împodobit căruțele. Cărăuşii au 
luat în mână câte un fir, iar solul însuşi s-a înfăţişat purtând 
o trestie, spre a arăta că dorea pace şi venise s-o 
răscumpere. 

Ajungând încă o dată la poarta castelului, a cerut să-i 
vorbească lui Picrocol, ca din partea lui Grandgousier. 
Picrocol n-a voit să-l lase să intre, şi nici nu s-a mai ostenit 
să vie să-l asculte. I-a trimis vorbă că are alte treburi şi să 


spună ce are de spus căpitanului Taielemne, care tocmai îşi 
rânduia puştile pe metereze. 

Căpitanul Taielemne s-a arătat şi jupân Gallet a vorbit 
astfel: 

— Căpitane, pentru a pune capăt neînţelegerii noastre şi 
pentru a nu vă lăsa nici o îndreptăţire de a rupe vechea 
prietenie dintre noi, am adus cu noi plăcintele care au fost 
pricina supărării voastre. Ciobanii au oprit cincizeci de 
bucăţi, plătind pentru ele preţul cuvenit; noi, doritori de 
pace, vă înapoiem cinci care pline; unul pentru Marqguet, 
ţinând seamă că el a avut de suferit mai mult. Pe lângă 
aceasta, pentru a-l despăgubi cu prisosinţă, îi dăm şapte 
sute de mii trei scuzi, pe care i-am adus cu mine. lar ca să 
nu mai fie vorbă, îi mai dăruim de veci şi pământurile de la 
Pomardiere, pentru el şi urmaşii lui, fără nici o sarcină: iată 
aici hrisovul de danie. Iar acum, cinstind numele lui 
Dumnezeu, să trăim împreună în pace. Întoarceţi-vă cu bine 
la căminurile voastre şi părăsiţi această cetate, asupra 
căreia, cum singuri recunoaşteţi, nici un drept nu aveţi. Şi 
să rămânem prieteni cum am fost. 

Taielemne a dus aceste vorbe lui Picrocol, dar în aşa fel, 
încât mai mult l-a îndârjit, spunându-i: 

— Li-e frică, mărlanilor! Grandgousier s-a scăpat în 
nădragi, beţivul; bietul de el nu se pricepe la războaie, ştie 
numai să deşerte paharele. Eu aşa zic, să le luăm plăcintele 
şi banii. Să ne întărim în grabă şi să ducem mai departe ce- 
am întreprins. Dumnealor îşi închipuiesc că au de-a face cu 
nerozi, pe care să-i momească cu plăcinte. lată ce ai folosit, 
dacă te-ai purtat bine cu ei. Îşi bat joc de tine. Vorba aceea: 
dacă-i dai obraznicului un deget, îţi ia mâna toată! 

— Bine, bine, a zis Picrocol, o să le dăm ceea ce li se 
cuvine. Fă aşa cum ai spus. 

— Vreau să te mai înştiinţez de ceva, a lungit vorba 
Taielemne. Stăm rău cu merindele; de-ale gurii avem prea 
puţine. Dacă Grandgousier ne sileşte să ne închidem în 


cetate şi nu ne dă răgaz, nu ne mai rămâne decât să ne 
scoatem măselele din gură, ca să nu mai avem cu ce mânca. 

— Mâncare aveţi destulă, a spus Picrocol. Pentru ce am 
venit aici? Să mâncăm sau să ne batem? 

— Să ne batem, fără îndoială, a răspuns Taielemne, dar cu 
burta goală nu faci mare scofală, iar cine flămânzeşte, 
puteri nu dovedeşte. 

— Nu mai lungi vorba, l-a scurtat Picrocol. Pune mâna pe 
tot ce ne-au adus duşmanii. 

Aşadar, au luat banii, boii şi carele, trimițând la plimbare 
pe Gallet şi pe însoțitorii lui, urmând ca răspunsul, după ce 
vor lua-o din loc, să-l primească altădată. Trimişii lui 
Grandgousier s-au întors cum au venit şi, arătându-i cele 
întâmplate, au mai adăugat, că dinspre pace nu-i nici o 
nădejde, ci, dimpotrivă, vor trebui să se pregătească de un 
război aprig şi greu. 

CAPITOLUL XXXIII. 

Cum unii din sfetnicii lui Picrocol l-au adus în mare 
primejdie prin îndemnuri necugetate. 

După ce au luat în primire plăcintele lui Grandgousier, trei 
cavaleri: ducele de Ceapămică, contele de Baltag şi 
căpitanul Baligă s-au înfăţişat lui Picrocol şi i-au spus: 

— Măria ta, te recunoaştem şi te slăvim ca pe cel mai 
viteaz şi mai înţelept dintre toţi regii care au fost pe lume 
de la Alexandru Machedon până în zilele noastre. 

— Pune-ţi pălăria în cap, a spus Picrocol. 

— Mulţumesc. Îţi aducem închinarea noastră, stăpâne, şi 
iată ce zicem noi. Să laşi aici un căpitan cu un pâlc de ostaşi 
să păzească cetatea, pe care o socotim destul de tare, atât 
prin aşezarea ei, cât şi prin întăriturile pe care le-ai ridicat. 
Oastea să se împartă în două. Jumătate să pornească fără 
zăbavă asupra lui Grandgousier şi a oamenilor lui, pe care, 
cu putere lovindu-i, îi va răpune lesne. Vei găsi la el bani 
destui, fiindcă bădăranul e putred de bogat. Bădăran îi 
zicem, fiindcă un prinţ adevărat n-are niciodată o lescaie; 
numai bădăranii pun bani la ciorap. În vremea aceasta, 


cealaltă jumătate a oastei se va îndrepta spre Aunis, 
Saintonge, Angoumoys şi [ara Gasconiei; iar de aici, spre 
Perigord, Medoc şi Lande. Vei cuprinde fără împotrivire 
toate oraşele, castelele şi cetăţile. Ajungând la Baiona, la 
Saint-Jean-de-Luz şi la Fontarbie, vei pune mâna pe toate 
corăbiile aflate acolo; urmând apoi ţărmul Spaniei şi al 
Portugaliei, vei prăda toate porturile până la Lisabona, 
unde vei găsi marinari destui ca să-ţi duci cuceririle mai 
departe. Nici o grijă să nu-ţi faci. Vei cuprinde Spania lesne, 
fiindcă spaniolii sunt nişte pierde-vară. Vei trece prin 
strâmtoarea Gibraltarului, unde vei ridica două columne 
mai măreţe decât ale lui Hercule, ca să rămână în veacul 
veacurilor faima numelui tău şi a strălucitelor tale fapte. 
Strâmtoarea se va numi de-aici înainte Marea Picrocolină. 
Trecem dincolo de Marea Picrocolină şi iată-l pe Kair-Edin, 
Barbăroşie, care vine să ţi se închine. 

— Voi lua sub ocrotirea mea pe Barbăroşie, a spus 
Picrocol. 

— Mai întâi să se boteze! Urmându-ţi cuceririle începute, 
vei lovi pe regii Tunisului, Hiponiei, Algerului, Bonului, 
Cyrenei şi ai întregii Ţări a Berberilor. Trecând mai 
departe, vei lua în stăpânire ostroavele Majorca, Minorca, 
Sardinia, Corsica, Balearele şi toate celelalte din cotul 
Genovei. Vei domni peste Galia narboneză, Provența, 
Genova, Florenţa, Luca, şi vei intra triumfător în Roma. 
Bietul domnu' papă tremură de frică de pe-acum! 

— Vă dau cuvântul meu că n-am să-i pup papucul! 

— După ce vei cuprinde toată Italia, vei lovi cu folos 
Neapolul, Calabria, Apulia şi Sicilia, cu Malta dimpreună. 
Vreau să-i văd pe-acei cavaleri caraghioşi, pe unde vor 
scoate cămaşa? 

— Mai bucuros aş fi luat-o spre Loretta, a spus Picrocol. 
— Nu, nu, las-o la întoarcere, au spus aceia. Trebuie să 
cuprindem mai întâi Candia, Cipru, Rhodosul şi Cicladele, 
după care vom trece în Moreea. E în mâna noastră! Sfinte 


Anton, Dumnezeu să ocrotească Ierusalimul! Sultanul nu-şi 
poate măsura puterile cu tine. 

— Voi ridica un templu mai măreț decât al lui Solomon, le- 
a făgăduit Picrocol. 

— Aşteaptă puţin. Nu te pripi. „Festina lente”, „grăbeşte- 
te agale”, a spus Octavian August. Trebuie să cuprindem 
mai întâi Asia Mică şi ţările până la apa Eufratului. 

— Vedea-voi Babilonul şi Muntele Sinai? a întrebat 
Picrocol. 

— Nu-i nevoie deocamdată, au răspuns sfetnicii. E de 
ajuns să străbatem Marea Hircană, cele două Armenii şi 
Ţările Arabe, care sunt în număr de trei. 

— Dumnezeule, Doamne, sunteţi nebuni? Vreţi să-mi pierd 
ostaşii? 

— Cum adică? 

— Unde vom găsi apă de băut, în mijlocul deşertului? N-a 
murit luliu August de sete în pustie cu oastea lui întreagă? 

— Am avut grijă. În Marea Siriei ne aşteaptă nouă mii 
paisprezece corăbii, încărcate cu cele mai bune vinuri care 
se află, iar la lafa vom găsi două milioane două sute de mii 
de cămile, afară de cei o mie şase sute de elefanţi pe care i- 
ai vânat în Libia. Vom avea băutură îndeajuns. 

— Fără îndoială, numai atât că vinul n-o să fie tocmai rece. 

— Un viteaz cuceritor - împăratul lumii! - nu trăieşte 
numai în huzur. Mulţumeşte lui Dumnezeu că vei ajunge 
teafăr la apa Tigrului. 

— Şi ce va face în timpul acesta cealaltă jumătate de oaste, 
care a rămas să-i vie de hac mârlanului, beţivului de 
Grandgousier? 

— Nu-ţi fie teamă, că n-o să stea cu mâinile în sân! Ne vom 
întâlni cu ea în curând. Căpitanii tăi vor cuprinde Bretania, 
Normandia, Flandra, Brabantul, Artois, Olanda şi Noua 
Zeelandă. Vor trece Rinul, zdrobind pe nemți şi pe elveţieni; 
o parte din ei vor supune Luxemburgul, Lorena, 
Cliampagne şi Savoia, până la Lyon, unde se vor întâlni cu 
cei întorşi după cucerirea Mării-de-Mijloc. Se vor aduna din 


nou laolaltă în Boemia, după ce au trecut prin foc şi sabie 
ţinuturile Suabiei, ale Wiirtembergului, ale Bavariei, 
Austriei, Moraviei şi Ştiriei. De-aici, fără nici o împiedicare, 
se vor îndrepta spre Liibeck, Norvegia, Suedia, Dania, Ţara 
Goţilor, Groenlanda, Estonia, până la Oceanul îngheţat. 
După care vor cuceri Scoţia, Anglia, Irlanda şi, străbătând 
Marea Nisipoasă şi Marea Sarmată, vor cuprinde Prusia, 
Polonia, Lituania, Rusia, Valahia, Transilvania, Ungaria, 
Bulgaria şi Turcia. lată-i la Constantinopol! 

— Să mergem întru întâmpinarea lor, a spus Picrocol. Voi fi 
împăratul Trebizundei! Nu mai încape vorbă ca pe toţi 
câinii de turci şi de musulmani îi vom tăia! 

— Dar ce nu vom face? Pământurile necredincioşilor le vei 
împărţi celor care te-au slujit cu credinţă. 

— Aşa spune mintea înţeleaptă şi aşa cere buna dreptate. 
Îţi dăruiesc Siria, Carmania şi toată Palestina. 

— Măria ta, ce darnic eşti! Îţi mulţumesc din toată inima. 
Dumnezeu să te ţină. 

La acest schimb de cuvinte înflăcărate mai era de faţă şi 
un bătrân cavaler hârşit în lupte, anume Echefron, care 
păţise în viaţă multe şi adunase oarecare brumă de 
înţelepciune. Auzind acele planuri măreţe a spus: 

— Teamă mi-e ca toate aceste isprăvi de vitejie să nu 
semene cu povestea cizmarului care se îmbogăţise, în vis, 
dintr-o oală cu lapte, iar când s-a trezit din somn a găsit 
oala spartă, şi a rămas flămând. Ce aveţi de gând să faceţi 
cu atâtea ţări cucerite? Care va fi răsplata atâtor osteneli şi 
atâtor căi umblate? 

— Întorcându-ne acasă, a răspuns Picrocol, ne vom putea 
odihni în voie. Echefron a întrebat din nou: 

— Şi dacă n-o să vă mai întoarceţi nicicând? Drumurile 
sunt anevoioase şi pline de primejdii. N-ar fi mai bine să 
treceţi la odihnă de pe-acum, decât să porniţi razna pe 
unde nu puteţi şti ce v-aşteaptă? 

— Ah! a strigat Baltag. Fie-ţi milă, Doamne, de un biet 
nebun care aiurează. Cum adică? Să stăm la gura sobei şi 


să ne trecem vremea cu muierile laolaltă întorcând frigarea 
sau torcând ca Sardanapal? „Cine nu îndrăzneşte, nici cal, 
nici măgar nu găseşte”, a zis înțeleptul Solomon. 

— Iar cine merge cu îndrăzneala prea departe, a răspuns 
Echefron, îşi pierde potcoavele pe drum. 

— Ei! a zis Picrocol. Să ne vedem de treabă. Mie de-un 
singur lucru mi-e teamă, ca nu cumva cetele lui 
Grandgousier să ne cadă în spate, tocmai când ne vom găsi 
în Mesopotamia. Cum am putea să le tăiem drumul? 

— Foarte lesne. Trimite o solie moscoviţilor, şi cât ai bate 
din palme vei aduna într-o singură tabără patru sute 
cincizeci de mii de ostaşi de mâna întâi. Dacă te vei gândi să 
mă numeşti locţiitorul tău, mă leg să fac moarte de om 
pentru un fir de păr, să rup cu dinţii, să vărs sânge, să 
izbesc, să cio-pârţesc, să prăpădesc... 

— Ajunge, ajunge! a zis Picrocol. Să ne grăbim. Cine mi-e 
credincios, mă urmează! 

CAPITOLUL XXXIV. 

Cum a părăsit Gargantua Parisul pentru a-şi apăra ţara şi 
cum s-a întâlnit Gimnast cu duşmanul. 

De îndată ce-a primit şi a citit scrisoarea tatălui său, 
Gargantua a pus şaua pe iapa lui cea mare şi a pornit la 
drum. Se găsea acum dincolo de podul din Nonnain. 
Ponocrat, Gimnast şi Eudemon îl urmau pe cai de poştă; 
ceilalţi veneau iavaş-iavaş, ducând cu ei cărţile şi celelalte 
calabalâcuri ale învăţăturii. 

Ajungând la Parille, Gargantua a aflat de la un plugar din 
Gourguet, în ce chip cuprinsese Picrocol oraşul La Roche- 
Clermaud şi cum trimisese pe căpitanul Maţegoale, cu 
multă oaste, să împresoare pădurea de la Vede şi 
Vaugaudry; a mai aflat că duşmanii ajunseseră până la 
crama din Biliard, săvârşind pretutindeni prădăciuni şi 
omoruri de neînchipuit. La auzul acestora, Gargantua a 
rămas atât de tulburat, încât nici ce să zică, nici ce să facă 
nu mai ştia. 


Ponocrat l-a sfătuit să meargă la seniorul din Vauguyon, 
care, ca prieten şi binevoitor al lor de totdeauna, va putea 
să-l lămurească mai bine cum stau lucrurile. Aşa făcură. Îl 
găsiră pe prietenul lor hotărât să le vină în ajutor. 

Pentru a cunoaşte ce se întâmplă în ţară, pentru a afla ce 
gânduri are duşmanul şi pentru a lua hotărârile cele mai 
potrivite, Gargantua s-a gândit să trimită în cercetare pe 
unul din însoțitorii săi. Gimnast s-a arătat gata să ia asupra 
lui această sarcină; iar pentru a fi mai liniştit, Gargantua i-a 
dat o călăuză, care cunoştea ca în palmă toate drumurile, 
potecile şi văile din împrejurimi. 

Gimnast a plecat, aşadar, însoţit de Prelungan, scutierul 
seniorului din Vauguyon şi a cutreierat netulburat tot 
ţinutul. În vremea aceasta, Gargantua şi-a împrospătat 
puterile, ospătându-se cu oamenii săi. lepei i-a pus dinainte 
un ciubăr cu ovăz, în care au intrat cam şaptesprezece măji 
şi trei baniţe. 

Gimnast şi însoţitorul său au mers călare până au întâlnit o 
ceată răzleaţă de ostaşi duşmani, care umblau în 
neorânduială, prădând şi jefuind în calea lor fără cruţare. 
Zărind de departe pe cei doi călăreţi s-au repezit asupra lor 
să-i dezbrace. Gimnast le-a strigat: 

— Fie-vă milă, domnilor, sunt un biet drac, care a rămas 
fără cămaşă. Mai am la mine vreo câţiva scuzi de aur, buni 
de băut: aurum potabile. Am să vând după aceea calul, ca 
să am cu ce plăti aldămaşul. Sunt omul vostru, fraţilor! Să 
mă bată Dumnezeu, dacă vă pricepeţi vreunul să tăiaţi, să 
împănaţi, să frigeţi şi să rumeniţi o găină mai bine decât 
mine, aşa cum mă vedeţi. Beau în sănătatea voastră, 
fraţilor, bine v-am găsit! 

Şi destupând şipul, de care nu se despărţea niciodată, a 
tras o duşcă bună cu ochii închişi. 

Mârlanii se uitau la el, căscând o gură cât o şură şi scoțând 
limba ca nişte ogari. Aşteptau să le vină rândul. Căpitanul 
Maţegoale a venit în grabă să vadă ce se întâmplă. Gimnast 
i-a întins şipul: 


— Pofteşte, căpitane, dă-l pe gât, că i-am făcut proba. E alb 
de La Fay-Moncau. 

— Ce vorbeşti? s-a răstit Maţegoale. Măscăriciul ăsta îşi 
bate joc de mine. Cine eşti tu? 

— Sunt un diavol sărman, care a rămas fără cămaşă. 

— Aha! a spus Maţegoale. Dacă eşti drac, vezi-ţi de cale. 
Voi, diavolii, umblaţi peste tot şi nu plătiţi vamă. Dar, după 
cât ştiu, băieţii lui Scaraoţchi nu obişnuiesc să călărească 
pe cai atât de buni. Ia fă bine şi descalecă, jupân diavole, că 
tocmai aveam nevoie de un bidiviu ca ăsta. Şi dacă n-o fugi 
bine, meştere împieliţat, am să pun şaua pe tine, că de 
multă vreme mi-e poftă să mă ducă dracul în spinare! 

CAPITOLUL XXXV. 

Cum a ucis Gimnast pe căpitanul Maţegoale şi pe ceilalţi 
oameni ai lui Picrocol. 

Auzind aceste cuvinte, unii dintre ostaşii duşmani s-au 
înfricoşat, închipuindu-şi că ar putea să aibă în faţa lor pe 
însuşi diavolul în chip de călăreț. Scuipând în sân, au 
început să-şi facă cruce cu amândouă mâinile. Unul dintre 
ei, anume Bon-loan, căpitan de glotaşi, a scos cartea de 
rugăciuni din nădragi (unde o ţinea) şi a început să strige 
cu glas învârtoşat: 

— Agios ho Theos! [55] Dacă eşti trimisul lui Dumnezeu, 
vorbeşte! Dacă eşti de-al Celuilalt, pleacă! 

Văzând că Gimnast nu se clinteşte din loc, vreo câţiva s-au 
desprins din rânduri ca să-l privească mai de aproape. 
Gimnast s-a ridicat din scări, ca şi cum ar fi voit să 
descalice; dar săltându-se dinspre stânga, s-a învârtit ca o 
sfârlează, cu spada la şold, pe deasupra scărilor, a sărit 
peste oblânc şi s-a avântat în aer, căzând în picioare pe şa, 
cu spatele înspre capul calului. 

— Merg de-a-ndărătelea! a strigat. 

Apoi, aşa cum se afla, a sărit într-un picior, şi răsucindu-se 
spre stânga, s-a lăsat cu şezută în şa. 

Maţegoale a zis: 

— Eu n-aş putea să fac la fel; nu mă mai întreba de ce. 


— Ptiu, drace! a scuipat Gimnast, cu un fel de supărare. 
Nu mi-a plăcut săritura. Am s-o mai încerc o dată. 

Smucindu-se din şa cu o iuţeală şi o putere neînchipuită, 
Gimnast a făcut o altă săritură, răsucindu-se acum pe 
dreapta. S-a proptit cu degetul cel mare al mâinii drepte pe 
oblânc şi s-a săltat în sus, sprijinindu-şi tot trupul numai pe 
vinele degetului. S-a învârtit astfel de trei ori, iar a patra 
oară s-a dat peste cap, fără să atingă calul, şi i s-a lungit 
între urechi, cu tot trupul în aer, sprijinit numai pe degetul 
cel mare de la mâna stânga. S-a mai răsucit o dată ca un 
titirez, apoi, lovind cu palma dreaptă mijlocul şeii, s-a 
azvârlit înapoi cu atât meşteşug, încât a căzut pieziş pe 
coapsa calului, cam în felul cum călăresc domnişoarele. 

Pe urmă, fără nici o sforţare, a trecut piciorul drept de 
deasupra şeii şi a rămas la coada calului, călărind 
bărbăteşte. 

— Parcă mi-ar sta mai bine în şa! a spus el. 

Sprijinindu-se numai cu două degete pe spinarea calului, 
s-a mai dat o dată de-a tumba, şi a rămas înfipt în oblânc. 
Apoi, ridicându-se din nou în picioare şi ţinând călcâiele 
alăturate, s-a învârtit de vreo sută de ori cu braţele 
încrucişate, strigând în gura mare: 

— Diavolilor, simt că turbez! Ţineţi-mă, diavolilor, nu mă 
lăsaţi! în vreme ce sărea şi se răsucea astfel, mârlanii 
zăpăciţi spuneau: 

— Doamne, apără-ne! Ăsta ori e un spiriduş, ori e dracul 
gol. Ab haste maligno, libera nos, Domine! [56] 

Şi toţi s-au împrăştiat, uitându-se mereu înapoi, cum fuge 
câinele cu găina în dinţi. 

Văzând că lucrurile iau o întorsătură prielnică, Gimnast a 
descălecat şi, trăgând sabia, s-a năpustit asupra lor, 
aruncându-i la pământ unii peste alţii, aiuriţi şi învălmăşiţi, 
tăiaţi şi însângeraţi. Niciunul nu îndrăzni să se apere. 

Zăpăciţi de giumbuşlucurile pe care le făcuse călăreţul şi 
tulburaţi de vorbele rostite de Maţegoale, îşi închipuiau că 
au de-a face cu însuşi dracul. 


Aruncându-se asupra lui cu gând viclean, Maţegoale a 
încercat să-i sfărâme ţeasta capului cu lancea; dar Gimnast 
era bine apărat şi n-a simţit lovitura; întorcându-se asupra 
lui Maţegoale l-a pălit din zbor cu un jungher, şi pe când 
căpitanul îşi ferea faţa, i-a retezat dintr-o singură lovitură 
de spadă stomacul, maţul gros şi jumătate din ficat. 
Maţegoale a căzut la pământ, vărsând din el mai bine de 
patru străchini cu zeamă neagră, în care se găsea 
amestecat şi sufletul lui. 

După această ispravă, Gimnast a părăsit în grabă câmpul 
de luptă. Ştia că nu e bine să înfrunţi până la capăt norocul 
armelor, şi că orice războinic chibzuit îşi cinsteşte biruinţa 
fără s-o pună prea mult la încercare. Sărind în şa, a dat 
pinteni calului şi a luat-o de-a dreptul spre Vauguyon, cu 
Prelungan după el. 

CAPITOLUL XXXVI. 

Cum a dărâmat Gargantua castelul de la Vede şi cum au 
trecut ai lui prin vad. 

La întoarcere, Gimnast a povestit cum s-a întâlnit cu 
duşmanii şi prin ce dibăcie făcuse harcea-parcea toată 
haita. Erau, spunea el, oameni fără căpătâi, jefuitori şi 
tâlhari, neştiind să asculte de nici o rânduială ostăşească. L- 
a îndemnat pe Gargantua să pornească cu hotărâre mai 
departe, întrucât nu-i va fi greu să-i căsăpească pe toţi, ca 
pe nişte vite. 

Gargantua a pornit călare pe iapa lui cea mare, însoţit de 
prietenii lui bine-ştiuţi. În cale a ochit o tulpină de arin. 
Oamenii din partea locului îl numesc pomul sfântului 
Martin, fiindcă, după cum se spune, a crescut dintr-un 
ciomag sădit în pământ de cuviosul mai-sus-pomenit. 
Zărindu-l, Gargantua a strigat: 

— Iată ce-mi trebuie! Această tulpină îmi va sluji în luptă, 
drept suliță şi buzdugan. 

Scoţându-l din pământ ca pe un fulg, a curăţat copacul de 
crengile mărunte şi l-a potrivit cum îi venea la îndemână. În 
vremea aceasta iapa îşi făcuse nevoile, şi lăsându-şi udul a 


revărsat asupra întregului ţinut un puhoi de şapte leghe. 
Prisosul iepei, curgând în şuvoaie spre vadul Vedei, atât de 
mult a umflat apele, încât toată hoarda de duşmani s-a 
înecat fără scăpare, afară de câţiva, care apucaseră să urce 
coasta dealului pe malul stâng al gârlei. 

Ajungând în pădurea de la Vede, a întâlnit pe Eudemon, 
care venea să-i dea de veste, că mai rămăseseră câteva cete 
de vrăjmaşi sub zidurile castelului. Pentru a se încredința 
despre aceasta, Gargantua a strigat cât a putut: 

— Care sunteţi acolo? Sunteţi ori nu sunteţi? Dacă sunteţi, 
luaţi-o din loc; dacă nu sunteţi, n-am ce să vă mai spun. 

Un lefegiu, tunar din pedestrime, care se găsea pe 
metereze, a tras asupra lui o ghiulea, pocnindu-l în tâmpla 
dreaptă, fără să-i facă mai mult rău decât un sâmbure de 
prună. 

— Ce v-a găsit? s-a răstit Gargantua. Zvârliţi în oameni cu 
sâmburi de struguri? O să plătiţi scump culesul ăsta! 

Gargantua îşi închipuia că ghiuleaua fusese un bob dintr- 
un ciorchine. Ostaşii duşmani din castel, care prădau şi 
chefuiau, auzind larmă au alergat la tunuri pe creasta 
zidurilor, şi ochind asupra capului lui Gargantua, i-au trimis 
peste nouă mii douăzeci şi cinci de încărcături de tun şi de 
archebuze. Ploaia de plumbi şi de ghiulele era atât de 
deasă, încât Gargantua, crezând că sunt muşte, a strigat: 

— Ponocrat [...], m-au chiorât muştele! Dă-mi o ramură de 
salcie să le gonesc! 

Ponocrat a încercat să-l lămurească, spunându-i că nu-s 
muşte, ci puştile care trag de pe zidurile cetăţii. Atunci 
Gargantua, strângând în mâna dreaptă tulpina de arin, a 
dărâmat turnurile şi meterezele de-a rândul, făcând praf şi 
pulbere pe toţi câţi se găseau acolo. 

Pornind mai departe, au ajuns la podul morii şi au găsit tot 
vadul plin de leşurile pe care le adusese puhoiul apei. Se 
strânsese atâta grămadă de stârvuri, încât gâtuiseră cu 
totul albia râului. Oamenii stăteau pe loc şi se întrebau, cum 
o să treacă râul? Gimnast a spus cel dintâi: 


— Dacă au putut să treacă diavolii, o să trec şi eu! 

— Diavolii, a răspuns Eudemon, au trecut ducând cu ei şi 
sufletele lor blestemate. 

— Sfinte Antoane! a spus Ponocrat. Trebuie să treacă 
flăcăul, fiindcă altă cale nu-i! 

— Fireşte, fireşte, a spus Gimnast. Din două una: sau trec 
sau aici rămân! 

A dat pinteni calului şi a trecut pe malul celălalt, fără ca 
fugarul să fi arătat cel mai mic semn de teamă. Gimnast 
(după pilda lui Elian) îl deprinsese să nu se sperie nici de 
arme, nici de leşuri; dar nu ucigând oameni, cum ucidea 
Diomed pe traci, şi nici ca Ulise, care după spusele lui 
Homer arunca pe duşmanii înfrânți sub copitele cailor; ci 
ridicând o momâie în vârful unei căpiţe de fân şi învățând 
calul să sară peste ea după grăunţe. 

Ceilalţi trei îl urmară fără poticneală, afară de Eudemon, 
al cărui cal, păşind peste stârvul unui ţopârlan borţos înecat 
cu faţa în sus, intrase până la genunchi cu un picior în burta 
mortului şi nu mai putea să-l scoată. Acolo ar fi rămas, dacă 
Gargantua cu vârful parului, n-ar fi împins în apă ce mai 
rămăsese din maţele mârlanului, ajutând calul să-şi tragă 
piciorul afară. Şi, lucru nemaipomenit în toată hipologia, 
acel cal, călcând peste maţele înecatului, s-a vindecat ca 
prin minune de un os mort pe care îl avea la chişiţă. 

CAPITOLUL XXXVII. 

Cum i-au căzut lui Gargantua ghiulelele din păr, 
pieptănându-se. 

După ce au trecut fără necaz prin valea Vedei, au ajuns în 
curând la palatul lui Grandgousier, care îi aştepta cu 
nerăbdare. Au fost primiţi cu mare alai şi purtaţi pe braţe; 
de când e lumea-lume, nu se mai văzuse atâta voie bună 
între oameni! Un adaos din Supplementum supplementi 
Chronicorum [57] spune că Gargamela ar fi murit de 
bucurie (în ceea ce mă priveşte nu ştiu nimic, şi la drept 
vorbind nici nu-mi pasă.) 


Ceea ce ştiu e că Gargantua, schimbându-şi hainele şi 
netezindu-şi părul cu pieptenele lui, lung de treizeci de 
prăjini şi tăiat dintr-un dinte de elefant, a adunat de pe jos 
vreo şapte grămezi de ghiulele, din cele ce-i rămăseseră în 
păr, pe când doborâse pădurea din Vede. 

Văzându-le şi crezând că sunt păduchi, tatăl său, 
Grandgousier, i-a spus: 

— Bine, fiule, venişi acasă cu şoimi din ăştia, crescuţi la 
şcoala din Mointagu? Puteai să nimereşti la altă gazdă! 

Ponocrat a răspuns: 

— Măria ta, cum ai putea să crezi, că l-aş fi lăsat în acea 
păducherniţă? Mai bine l-aş fi dat pe mâna răpănoşilor de la 
Sfântul Inocenţiu, cu toată nemaipomenita cruzime şi cu 
toată ticăloşia pe care am văzut-o la ei. Nici maurii şi nici 
tătarii nu se poartă mai neomeneşte cu robii lor; nici 
tâlharii în temniţă şi nici câinii din ograda ta n-o duc mai 
rău decât ţopârlanii oploşiţi în şcoala aceea! Dacă aş fi 
regele Parisului, ptiu, drace! aş da foc şandramalei şi aş 
arde de vii pe toţi dascălii, mari şi mici, care îngăduie să se 
săvârşească sub ochii lor acele sălbăticii. 

Prinzând apoi în mână o ghiulea, i-a spus lui 
Grandgousier: 

— Acestea sunt loviturile de tun, pe care duşmanii 
trădători le-au tras asupra fiului tău Gargantua, pe când se 
afla în marginea pădurii de la Vede. Dar ei au fost pedepsiţi 
cu vârf şi îndesat pentru îndrăzneala lor, căci au pierit cu 
toţii sub zidurile cetăţii dărâmate, precum altădată filistenii 
răpuşi de puterea lui Samson, sau necredincioşii zdrobiţi de 
turnul din Siloe, despre care aminteşte Luca Evanghelistul, 
în cartea a XIII-a. 

Eu aş zice să nu întârziem a porni din nou asupra lor, 
acum când împrejurările ne sunt prielnice; fiindcă norocul 
numai o dată îţi iese în cale, iar dacă nu-i pui mâna în gât, în 
zadar alergi în urma lui, după ce ţi-a întors spatele. 

— E foarte adevărat, a spus Grandgousier, dar aş dori ca 
seara aceasta s-o petrecem împreună şi să bem în cinstea 


întoarcerii voastre. Bine aţi venit sănătoşi! 

S-au aşezat cu toţii la masă-întinsă, iar pentru acel ospăț s- 
au fript şaisprezece boi, trei văcuţe, treizeci şi doi de viței, 
şaizeci şi trei de iezi, nouăzeci şi cinci de miei, trei sute de 
purcei de lapte, două sute douăzeci şi două de potârnichi, 
şapte sute de becaţine, patru sute de claponi (de Laudunois 
şi Cornouailles) şase mii de pui (şi tot atâţi porumbei), şase 
sute de găinuşe, o mie patru sute de iepuri, trei sute trei 
dropii şi o mie şapte sute de alte orătănii puse la îngrăşat. 

În privinţa soiurilor de vânat, au fost nevoiţi să se 
mulţumească cu ce s-a găsit: unsprezece mistreți trimişi 
plocon de stareţul din Turpenay, optsprezece cerbi, 
căprioare şi capre negre (din partea cavalerului 
Grandmont), şapte sute douăzeci de fazani, cu care venise 
cavalerul Essarts, câteva zeci de perechi de porumbei 
sălbatici şi păsări de apă, ca lişiţe, gâşte, rațe, sitari, stârci, 
bâtlani, flamanzi, găini de India Ş. A. M. D. (Fără să mai 
socotim câtime de aluaturi şi prologurile de ciorbe.) 

Drept vorbind, mâncărurile au fost din belşug, potrivite cu 
tot meşteşugul cuvenit, de bucătarii lui Grandgousier, 
numiții Frigepui, Bagănoală şi Zeamădulce. Despre ale 
băuturii au avut grijă chelarii: Janet, Michel şi Verenet. 

CAPITOLUL XXXVIII. 

Cum a mâncat Gargantua şase pelerini în salată. 

Povestea adevărată îmi cere să vă spun acum întâmplarea 
celor şase pelerini, care venind de la Saint-Sebastien, de 
lângă Nantes, se ascunseseră noaptea aceea în grădină, de 
frica duşmanilor, printre verze, lăptuci şi cuiburile de 
mazăre. Fiind Gargantua cam însetat, a dorit o salată de 
lăptuci; şi auzind că în grădina tatălui său cresc lăptucile 
cele mai mari şi mai frumoase din toată ţara, cât nucii şi cât 
prunii, a coborât să le aleagă cu mâna lui. A cules după 
pofta inimii câteva grămezi de salată-verde, iar o dată cu 
frunzele şi pe cei şase călători, care, de frică, nu îndrăzneau 
nici să vorbească, nici să tuşească. S-a dus apoi să spele 


lăptucile la fântână; şi pe când le clătea în mai multe ape, 
pelerinii înspăimântați şopteau între ei: 

— Aici o să pierim toţi, înecaţi în salată... Ar trebui să 
strigăm şi să dăm de veste; dar dacă pun mâna pe noi, o să 
ne ia drept iscoade şi o să ne spânzure. 

În timp ce sporovăiau astfel şi se sfătuiau ce să facă, 
Gargantua i-a azvârlit de-a valma cu salata într-o strachină 
(mare cât butoiul care se păstrează la mănăstirea din 
Citeau) şi i-a amestecat cu sare, oţet şi untdelemn. Până să 
se aşeze la masă înfulecase vreo cinci din ei, când ieşi la 
iveală, afară din strachină, toiagul celui de-al şaselea, care 
stătea pitit, mai mult mort decât viu, după un sfârc de 
lăptucă. 

— Mi se pare că e un corn de melc, a spus Grandgousier, 
zărind toiagul. Nu-l mânca! 

— De ce nu? a întrebat Gargantua. Melcii sunt buni toată 
luna. 

A apucat între degete toiagul, l-a tras afară cu călător cu 
tot şi l-a supt cu poftă, stropindu-l cu o duşcă grozavă de 
tămâios, în aşteptarea ospăţului. 

Pelerinii, pomenindu-se fără veste în gura căpcăunului, s- 
au strecurat cum au putut prin râşniţa măselelor, 
închipuindu-şi că au fost aruncaţi într-un adânc de temniţă. 
Iar când Gargantua a dat vinul pe gât (dintr-o înghiţitură) 
erau mai-mai să se înece, purtaţi de puhoiul care se 
revărsase peste ei, târându-i în prăpastie. Sărind în toiag şi 
într-un picior (aşa cum obişnuiesc plozii noştri să ţopăie de 
ziua Sfinţilor Arhangheli), s-au adăpostit cum au putut, pe 
după gardul dinţilor. Din nefericire unul din ei, căutând să 
dibuiască drumul prin beznă cu vârful toiagului (ca să-şi 
dea seama cam pe unde se află), a pătruns într-o măsea 
găunoasă, şi lovind destul de tare firul nervului din falcă, i-a 
pricinuit lui Gargantua o durere atât de simțită, încât a 
început să urle. Ca să se uşureze, a luat o scobitoare şi 
scormonind în gaura măselei cu tulpina unui nuc bătrân, i-a 
scos afară, unul câte unul pe toţi cei şase. L-a apucat de 


picioare pe cel dintâi, de umeri pe cel de-al doilea, de 
desagi pe cel de-al treilea, de mânecă pe cel de-al patrulea, 
de brăcinar pe cel de-al cincilea, iar pe cel din urmă (care îl 
atinsese la măsea) l-a înşfăcat de fundul nădragilor. 
Adevărul e că, bietul de el, îi făcuse un bine fără să ştie, 
spărgându-i o coptură, care îl necăjea grozav încă de când 
plecase din Ancenis. 

Văzându-se descoperiţi, pelerinii s-au făcut nevăzuţi, iar 
durerea lui Gargantua s-a potolit ca şi cum i-ar fi luat-o cu 
mâna. Atunci s-a arătat şi Eudemon, vestind că ospăţul era 
gata. 

— Adăstaţi puţin, să mă duc să-mi deşert durerea. 

Atâta durere a deşertat, încât udul care a curs din el, 
revărsându-se, a tăiat calea pelerinilor, făcându-i să se lupte 
cu valurile. Iată însă, că ajungând cu chiu, cu vai la 
marginea unui crâng, toţi afară de unul (anume Fournillier) 
au căzut într-o capcană, ascunsă în iarbă pentru lupi. N-au 
scăpat decât mulţumită lui Fournillier, care a izbutit să taie 
laţul şi sforile unde tovarăşii săi de drum se prinseseră. Au 
petrecut restul nopţii într-o colibă din apropiere de 
Coudray. Găsind acolo adăpost s-au mai liniştit puţin, iar 
unul dintre ei, anume Lasdaler, le-a spus că ceea ce li s-a 
întâmplat fusese prorocit mai demult în Psalmii lui David: 
„Cum exsurgerent homines în nos, forte vivos deglutissent 
nos [58] (când au fost mâncaţi în salată, cu untdelemn şi 
oţet); cum irasceretur furor eorum în nos, forsitan aqua 
absorbuisset nos [59] (când a dat vinul peste noi); 
torrentem pertransivit anima nostra [60] (când ne-a 
năpădit potopul pe câmp); forsitan pertransisset anima 
nostra aguam intolerabilem [61] (a udului cu care ne-a tăiat 
drumul). Anima nostra, sicut passer erepta est de laqueo 
venantium [62] (când am căzut în capcană); Laqueus 
contritus est [63] (de Fournillier); et nos liberaţi sumus? 
[64] 

CAPITOLUL XXXIX. 


Cum l-a primit Gargantua cu cinste pe fratele loan şi ce 
vorbe frumoase a spus acesta ospătându-se. 

Aşezându-se Gargantua la masă, în timp ce se înfrupta din 
primele feluri de bucate, Grandgousier a început să spună 
despre pricina războiului ce se iscase între el şi Picrocol, 
povestind printre altele biruinţa pe care fratele loan 
Spintecătorul o dobândise întru apărarea avutului 
mănăstirii. Mult l-a lăudat pentru fapta sa, socotind-o mai 
vitejească decât toate isprăvile lui Cămil, Scipio, Pompei, 
Cezar şi Temistocle. Drept aceea, Gargantua a poruncit să 
fie chemat acel călugăr, ca împreună să chibzuiască asupra 
celor ce mai aveau de făcut. Un vătăşel a pornit să-l caute şi 
s-a întors cu bine, însoţit de fratele Ioan, care venea călare 
pe catârul ce-i trimisese Grandgousier, purtând prăjina cu 
cruce în vârf. 

Toţi l-au întâmpinat cu bucurie şi l-au îmbrăţişat, dându-i 
bineţe din toate părţile. 

— Fii blagoslovit, frate Ioane! 

— Să trăieşti, frate Ioane! 

— Lasă-mă să te pup, frate Ioane! 

— Dumnezeu să te ţie, frate Ioane! 

— Vino să te strâng la pieptul meu, frate Ioane! 

Fratele Ioan râdea şi nu mai prididea să-şi arate 
mulţumirea către fiecare. Nicicând nu s-a văzut pe lume un 
bărbat mai vesel şi mai prietenos. 

— Ei! a poruncit Gargantua, aduceţi un scaun şi aşezaţi-l 
aici lângă mine, în capul mesei! 

— Facă-se cum ţi-e voia, a spus călugărul. Copile, te-aş 
ruga pentru un pahar de apă. Ioarnă, băieţaş, toarnă! să-mi 
răcoresc ficaţii cu puţină udeală. 

— Deposita cappa! Scoate anteriul, a spus Gimnast. 

— Doamne fereşte! a răspuns călugărul. Nu mă lasă 
rânduiala scrisă în Statutis ordinis [65]: nu ne e îngăduit să 
scoatem anteriul. 

— Îmi bag picioarele în Statutis ordinis, a spus Gimnast. 
Anteriul ăsta ţi-e prea greu în spinare, ia fă bine şi leapădă- 


l. 

— Nu, iubitule, că-mi ţine cald la şale, iar de la băut nu mă 
ţine. Dacă m-aş potrivi şi l-aş scoate, domnişorii paji s-ar 
repezi numaidecât să-i scurteze poalele şi să-şi croiască din 
ele calţavete; am mai păţit-o o dată, la Coulaines, de mi-a 
pierit toată pofta de mâncare! De aceea, îngăduie-mi să 
stau la masă cu straiele mele de-acasă. Nu voi pregeta - cu 
ajutorul Celui-de-sus - să închin din toată inima un pahar, 
pentru dumneata şi iapa dumitale. Cerul să-i păzească de 
rele pe toţi cei de faţă! Eu-unul, ca să mărturisesc drept, 
am mâncat pe ziua de azi, ceea ce nu mă împiedică să mai 
cinez o dată, fiindcă Dumnezeu s-a îndurat să-mi dăruiască 
o pipotă bine argăsită, largă ca cizmele sfântului Benedict şi 
totdeauna deschisă, ca o geantă de advocat. Decât toţi 
peştii (afară de plătică) mai bună e o aripă de potârniche 
sau o pulpă de măicuţă tânără. Nimic nu-i mai vrednic de 
jale decât să te găsească moartea cu pofta în cui! Stareţului 
nostru îi place la nebunie pieptul de clapon: carne albă! 

— În privinţa aceasta, a spus Gimnast, se deosebeşte de 
vulpe, care nu mănâncă niciodată pieptul claponilor, al 
găinilor şi-al puilor pe care-i vânează. 

— Şi de ce? a întrebat călugărul. 

— Fiindcă n-are cine să i-l frigă. Pieptul de pasăre, dacă 
nu-i pătruns bine, nu se albeşte! Carnea care nu-i friptă de- 
ajuns rămâne roşie. Afară de raci şi de stacoji, care tocmai 
la fiert se roşesc. 

— Mari sunt minunile tale, Doamne! Va să zică de aceea 
are subfirurgul mănăstirii noastre ochii roşii ca două 
găvane de arin, fiindcă nu i-am fiert capul îndestul? Pulpa 
de iepure face bine la podagră. Şi pentru că veni vorba: ai 
putea să-mi spui, de ce domnişoarele au totdeauna pulpele 
răcoroase? 

— Despre aceasta nici Aristotel, nici Alexandru din 
Afrodisia, nici Plutarh nu pomenesc nimic, a răspuns 
Gargantua. 


— Să te lămuresc eu, a spus călugărul. Întâi, fiindcă sunt 
stropite mereu; al doilea, fiindcă nu le bate soarele şi al 
treilea, fiindcă le face vânt cămăşuţa! Ioarnă, băieţaş, că mi 
s-a uscat gâtul. Gâl! Gâl! Lăudat să fie Domnul, care a lăsat 
pe lume vinaţurile! Martor mi-e unul Dumnezeu, că de-aş fi 
trăit pe vremea lui Isus, nu l-aş fi lăsat să-l prindă saducheii 
pe Muntele Măslinilor. Să fiu al naibii, dacă nu le-aş fi rupt 
oasele domnilor apostoli, care au spălat putina ca nişte 
mişei, după ce s-au îndopat bine, lăsând pe învățătorul lor 
în primejdie. Urăsc mai rău decât otrava pe omul care fuge, 
când trebuie să pună mâna pe cuţit! Ah, de ce nu sunt eu 
rege al Franţei, măcar pe vreo opt-zeci-o sută de ani. l-aş 
jugăni pe toţi vitejii care au dat dosul în lupta de la Pavia, 
slei-i-ar frigurile cele rele! Mai bine să fi murit până la unul, 
decât să-l lase singur pe regele lor în primejdie! Nu-i oare 
mai cinstit să cazi luptând cu sabia în mână, decât să-ţi pui 
pielea la fereală, spălând putina mişeleşte? Gâştele n-au 
scos boboci în ăst-an. Prietene, dacă mă iubeşti, omeneşte- 
mă cu o felioară de purcel. Ptiu, drace! S-a isprăvit 
tulburelul! Germinavitradix Jesse. [66] Mă las păgubaş de 
viaţă, mor de sete! Vinul ăsta nu e rău. Ce fel de vin aţi băut 
pe la Paris? Şase luni am ţinut casă deschisă pentru oaspeţi, 
să fiu al naibii dacă mint. Îl cunoaşteţi pe fratele Claudiu de 
la mănăstirea Saint-Denis? Ah, ce prieten de ispravă! Dar 
nu ştiu ce l-o fi găsit de la o vreme? Stă toată ziua cu nasul 
în carte. Mie unuia învăţătura îmi face rău. La noi la 
mănăstire nu învăţăm, ca să nu cădem în ispită. Răposatul 
nostru stareţ spunea că nimic nu-i pricinuieşte mai multă 
silă decât un călugăr-cărturar. Iubite prietene, Dumnezeu 
să mă ierte, dar magis magnos clericos non sunt magis 
magnos sapientes [67]. Niciodată n-au fost atâţi iepuri ca 
anul acesta, în schimb, n-am văzut nicăieri nici şoimi, nici 
ulii. Domnul de Belloniere mi-a făgăduit un erete, dar 
deunăzi, mi-a scris că s-a îmbolnăvit de ţâfnă. Potârnichile 
or să ne mănânce şi urechile anul ăsta. Nu-mi place să stau 
la umbră, că mă ia cu frig. Dacă nu alerg, dacă nu mă mişc, 


nu mă simt în apele mele. E drept, că sărind peste garduri 
şi luând-o prin stufişuri, mi-a cam chelit anteriul. Am făcut 
rost de un ogar acătării. Dracii să aibă grijă să-i tăbăcească 
pielea, de-o scăpa vreun iepure! 

M-am întâlnit deunăzi cu un slujitor, care îl ducea 
domnului de Prostogar: i l-am şterpelit! Rău am făcut? 

— Nicidecum, frate Ioane, bine-ai făcut, a spus Gimnast. 
Iadul să mă înghită, bine-ai făcut! 

— Ei, în sănătatea dracilor, câtă vreme mai sunt. Anafura 
şi grijania lui de şchiop, la ce i-o fi trebuit lui ogar? Pentru 
el ar fi fost mai potrivită o pereche bună de boi. 

— Cum, frate Ioane, sfinţia ta înjuri? a întrebat Ponocrat. 

— Ca să-mi împodobesc vorbirea, a răspuns călugărul. Aşa 
obişnuia şi Cicero. 

CAPITOLUL XL. 

Pentru ce lumea nu vede cu ochi buni pe călugări şi pentru 
ce unii oameni au nasul mai mare decât alţii 

— Mărturisesc ca un bun creştin, a spus Eudemon, că mă 
simt cuprins de o adâncă smerenie, văzând cugetul curat al 
acestui călugăr, care pe toţi ne-a încântat; şi mă întreb: de 
ce oare, din toate adunările oamenilor aleşi, călugării sunt 
izgoniți, ca nişte oaspeţi nepoftiţi şi stricători de bucurie, 
asemeni trântorilor netrebnici, pe care albinele îi alungă 
din stupul lor? Ignavum fucos pecus, zice Maro, a 
praesepibus arcent. [68] 

Gargantua a răspuns: 

— E foarte adevărat că toţi purtătorii de glugă şi de 
anteriu, numai hulă, batjocură şi ocară stârnesc în jurul lor, 
aşa cum vântul de la miazăzi, căruia îi zice Cecias, strânge 
norii grămadă, întunecând bolta cerului. Ştiţi de ce? Din 
pricină că aceşti călugări se hrănesc cu spurcăciunea 
pământului, care sunt păcatele noastre. Drept aceea, noi ca 
pe nişte mâncători de scârnăvie îi trimitem la haznaua lor, 
în schiturile şi mănăstirile, care departe de sfatul treburilor 
obşteşti sunt zidite, ca privăţile în spatele casei. Dacă veţi 
sta să judecaţi pentru ce, între oameni, maimuța are parte 


totdeauna de râs şi de chelfăneală, n-o să vă miraţi nici de 
ce călugării sunt rău văzuţi, de oamenii tineri ca şi de 
bătrâni. Căci maimuța nici ograda n-o păzeşte precum 
câinele, nici la jug nu trage precum boul, nici lapte şi lână 
nu dă precum oaia, nici poveri nu poartă precum calul. Nici 
o ispravă nu face, decât stricăciuni şi murdărie, din care 
pricină numai cu sudălmi se alege şi cu bețe la fund. 

Asemeni şi călugării (vorbesc despre cei leneşi). Ei nici 
pământul nu-l ară ca plugarii, nici hotarul ţării nu-l apără ca 
ostaşii, nici pe bolnavi nu-i tămăduiesc ca doftorii, nici 
predici nu ţin ca învățătorii Scripturii şi nici nu pun la 
îndemâna republicii, ca negustorii, lucrurile ce sunt de 
trebuinţă. lată de ce sunt huliţi şi urgisiţi în lumea întreagă. 

— Ei se roagă totuşi pentru mântuirea noastră, a spus 
Grandgousier. 

— Nici aceasta nu-i adevărat, a răspuns Gargantua. 
Asurzesc pe vecini cu zarva clopotelor. Atâta fac. 

— Aşa e, a recunoscut călugărul, dar o liturghie, o utrenie 
sau o vecernie, frumos cântată din clopote, e ca slujită pe 
jumătate. 

— Dumnealor îndrugă psalmi şi bolborosesc din vieţile 
sfinţilor, fără să priceapă o iotă din ce bolborosesc. Înşiră la 
Tatăl-Nostru cu tocătură de Ave-Maria, gândindu-se aiurea 
şi neînţelegând ce spun. Nu se roagă: îşi bat joc de 
Dumnezeu! lar dacă se ostenesc să mai ţină câte o slujbă, n- 
o fac de dragul nostru, ci de teamă să nu-şi piardă colacii şi 
ciorba grasă. În toate ţările şi în toate timpurile, bunii 
creştini s-au rugat lui Dumnezeu pentru sufletul semenilor 
lor, iar Dumnezeu, în necuprinsa lui milostenie, s-a îndurat 
să-i asculte. Adevărat, că şi bunul nostru frate loan, aici de 
faţă, se cheamă că e călugăr, dar pe acesta îl dorim cu toţii 
în mijlocul nostru, fiindcă nu-i nici făţarnic şi nici răpănos, ci 
e vesel, cinstit, hotărât la faptă şi bun tovarăş de petrecere. 
Munceşte şi îşi dă silinţa, ocroteşte pe cei năpăstuiţi, ajută 
pe suferinzi, iar avutul mănăstirii îl apără. 


— Mai mult decât atât, a spus călugărul. După ce, cu inima 
curată, îndeplinesc rugăciunile utreniei, mă apuc să tai 
coarde pentru arbalete, cioplesc şi încrestez săgeți, 
împletesc capcane pentru iepuri, şi multe altele. Nu stau pe 
loc, nici cât stă un câine în coadă. Ei, toarnă în pahar şi hai 
să bem! Adu şi poamele, dacă sunt. Hm, astea-s castane de 
Estroc, le cunosc! Stropiţi-le cu puţin tulburel de soi şi o să 
vă minunaţi singuri câte vânturi o să trageţi! Nu prea 
sunteţi vorbăreţi, după cum bag de seamă. Domnul fie 
lăudat, eu beau la toate vadurile, ca un cal-înaintaş! 

Gimnast a spus: 

— Şterge-ţi mucul, frate Ioane, că ţi-e nasul leoarcă! 

— Hi, hi! a râs călugărul. Vrei să spui că mi-a ajuns apa 
până la gură şi ţi-o fi teamă să nu mă înec? Nu-i nici o 
primejdie. Quarel Quia. [69] 

Din apa care creşte, un strop nu intră-n mine, Că mi-e 
smolită gura, cu zeamă de ciorchine. 

De-şi va face careva la iarnă cizme din pielea nasului meu, 
poate să intre cu toate picioarele în baltă şi să culeagă 
scoici, că nu se udă. 

— De ce are fratele Ioan nasul atât de frumos? a întrebat 
Gargantua. 

— Fiindcă aşa i l-a plămădit Cel-de-sus, a răspuns 
Grandgousier. Dumnezeu e meşterul-olar, care frământă 
lutul mădularelor noastre, potrivindu-le după atotputernica 
lui voinţă. 

— Ba eu cred, a spus Ponocrat, că fratele loan a ajuns cel 
dintâi la bâlciul nasurilor şi l-a ales pe cel mai mare şi mai 
frumos. 

— Nu-i nici aşa, l-a îndreptat călugărul. Judecând după 
dreapta ştiinţă mănăstirească, pricina e alta. Doica la 
pieptul căreia am supt avea ţâţele moi. Intram cu nasul în 
ele când sugeam, iar nasul meu creştea şi se umfla, ca 
aluatul pe care îl dospeşti în covată... Copilul care suge la 
sânul unei doici cu ţâţe tari are nasul cârn... Veseli să fim şi 
paharul să-l golim!. Ad formam naşi cognoscitur ad te levavi 


[70]... Eu nu mănânc lucruri dulci niciodată. Toarnă aici, 
băieţaş! Şi nu uita nici castanele! 

CAPITOLUL XLI. 

Cum l-a adormit călugărul pe Gargantua şi ceva despre 
cartea lui de rugăciuni. 

După ce zvântară bucatele s-au aşezat cu toţii la sfat, 
hotărând ca pe la miezul nopţii să iasă la pândă pentru a 
iscodi unde se află duşmanul şi ce gânduri are; iar până 
atunci au zis să se lase puţin odihnei şi să-şi întărească 
puterile. Dar Gargantua se sucea când pe-o parte când pe 
alta şi nu ajungea să aţipească. Călugărul i-a spus: 

— Eu nu dorm niciodată mai cu spor decât în timpul 
predicii sau când îmi spun rugăciunea. Drept aceea te-aş 
îndemna, dacă n-ai nimic împotrivă, să începem cu cei şapte 
psalmi. Vei vedea cât de repede o să te fure somnul. 

Gargantua s-a arătat bucuros de o asemenea încercare, şi 
pornind la drum cu psalmul întâi, până să ajungă la beaţi 
quorum, dormeau amândoi buştean. Călugărul n-a uitat 
însă a se trezi înainte de miezul nopţii, fiind obişnuit cu 
veghea utreniilor mănăstireşti. Deşteptându-se din somn, s- 
a grăbit să-i scoale din aşternut şi pe ceilalţi, cântând cu tot 
glasul: 

Haide, frate, şi te scoală, Nu mai zăbouvi... 

După ce i-a trezit pe toţi, le-a spus: 

— Cavalerilor, o vorbă înţeleaptă a noastră zice, că trebuie 
să începi să tuşeşti înaintea slujbei de dimineaţă, iar de 
băut, să bei înainte de a te aşeza la masă. 

Noi o să facem altminteri: o să bem acum, iar de tuşit, o să 
tuşim diseară. La care Gargantua a spus: 

— Doftorii aşa ne învaţă, că nu-i sănătos să te grăbeşti a 
bea numaidecât după ce te-ai trezit din somn. Se cuvine 
mai întâi să-ţi cureţi pipota de prisosuri, şi de celelalte. 

— Aşa o fi după doftoricescul meşteşug, a spus călugărul, 
dar să mă ia naiba, dacă nu-s pe lume mai mulţi bătrâni 
beţivi, decât doftori bătrâni. Eu am cu setea o învoială: să 
nu ne despărţim niciodată! Împreună ne culcăm, laolaltă ne 


sculăm. la-te, dacă vrei, după sfatul felcerilor. Eu rămân la 
sertăraşul meu. 

— Care? 

— Sertăraşul unde îmi ţin cartea cu rugăciuni, a răspuns 
călugărul. Asemenea şoimarilor, care înainte de-a da 
eretelui să mănânce, îi azvârlă câte o labă de găină, ca să-i 
curețe creierii şi să-i aţâţe pofta, eu iau dis-de-dimineaţă 
această drăgălaşă carte de rugăciuni şi îmi limpezesc inima 
ca să pot să beau. 

— Şi cum împărţi rugăciunile? a întrebat Gargantua. 

— Aşa cum spune Fecamp: trei psalmi şi trei parabole, nici 
mai mult, nici mai puţin. Eu nu sunt un rob al rugăciunilor. 
Rugăciunile sunt pentru oameni, nu oamenii pentru 
rugăciuni. În ce mă priveşte, le scurtez sau le lungesc după 
voie, ca scările la şaua de călărie. Brevis oraţio penetrat 
coelos, longa potatio evacuat scyphos [71]. Unde scrie? 

— Naiba să mă ia, dacă ştiu, a răspuns Ponocrat. Dar bine 
le mai potriveşti, mânzule! 

— Îţi semăn dumitale, a răspuns călugărul. Venite 
apotemus. [72] Hai să bem! 

Le-au pus dinainte fel de fel de ciorbe drese cu mirodenii 
şi cărnuri rumenite pe cărbuni încinşi; iar călugărul n-a 
băut nici un strop mai mult decât şi-a turnat. 

Unii au rămas să-i ţină isonul, alţii s-au ridicat de la masă 
mai în grabă; dar până la urmă toţi s-au dus să-şi aleagă 
armele şi să se îmbrace în zale de luptă. Mai cu voie, mai 
fără voie, l-au înarmat şi pe fratele Ioan, deşi lui i-ar fi fost 
de-ajuns anteriul înfăşurat peste burtă, prăjina cu cruce în 
vârf şi puterea pumnului. Ca să le facă celorlalţi pe plac, s-a 
lăsat înzăuat din creştet în călcâie, a pus şaua pe unul din 
fugarii cei mai iuți ai regelui, şi şi-a aninat un paloş la 
cingătoare. 

Gargantua, Ponocrat, Gimnast, Eudemon, cu alţi douăzeci 
şi cinci de războinici dintre cei mai viteji ai lui 
Grandgousier, înarmaţi până în dinţi, au plecat împreună cu 


călugărul, călări ca sfântul Gheorghe purtând câte-un 
puşcaş la coada calului. 

CAPITOLUL XLII. 

Cum i-a îmbărbătat călugărul pe tovarăşii lui şi cum a 
rămas spânzurat de un copac. 

Porniră, aşadar, în cercetare vitejii cavaleri, hotărâți să 
adulmece urma duşmanului şi să ocolească primejdiile, 
aşteptând ceasul cel mare al cumplitei bătălii. Călugărul, ca 
să-i îmbărbăteze, le spunea: 

— Copii, să n-aveţi teamă şi să mă urmaţi cu încredere. 
Domnul să fie cu noi, şi sfântul Benedict de-asemenea! Dacă 
aş avea atâta putere pe cât sunt de hotărât, vi i-aş jumuli pe 
toţi ca pe nişte boboci de rață. De nimic nu mi-e teamă, 
decât numai de puşti. Cristelnicul mănăstirii noastre m-a 
învăţat o rugăciune care te fereşte de plumbi; din păcate 
nu-mi va fi de nici un folos, fiindcă nu cred în puterea ei. În 
schimb, crucea mea o să facă minuni! Să-l ferească pe 
oricare din voi să dea bir cu fugiţii, că-l călugăresc în locul 
meu, lua-m-ar naiba! Îi pun anteriul în spinare şi-l vindec de 
boala fricii. Nici ogarul domnului de Meurles Mierloiul, 
după cum ştiţi, nu era bun de nimic, dar după ce i-au legat 
la gât un anteriu, nu mai scăpa nici o vulpe, necum vreun 
iepure. Cu toate căţelele din împrejurimi îşi făcea de lucru, 
deşi fusese până atunci vlăguit et de frigidis et maleficiatis 
[73]. 

Rostind de-a călare aceste vorbe cam aspre, călugărul a 
trecut pe sub un nuc din marginea drumului spre Sălcii; şi, 
fără să bage de seamă, deschizătura coifului i s-a aninat de 
ciotul unei crengi mai joase. Fratele Ioan a înfipt cu putere 
pintenii în burta calului, iar acesta, simţitor de felul lui, a 
ţâşnit ca o săgeată. Încercând să desprindă coiful, care 
rămăsese agăţat, călăreţul în goană a dat drumul frâului, şi 
s-a apucat cu amândouă mâinile de cracă; dar simţi cum 
şaua fuge de sub el, şi rămase spânzurat în nuc. A început 
să strige după ajutor, văitându-se că moare şi că a fost 


trădat. Eudemon, care l-a zărit cel dintăi, i-a spus lui 
Gargantua: 

— Stăpâne, vino să vezi pe Avesalom spânzurat. 

Gargantua s-a oprit, s-a uitat mai de aproape la călugăr, şi 
văzând cum stătea atârnat de cracă, a spus: 

— Asemănarea cu Avesalom nu-i potrivită, căci fiul lui 
David a rămas spânzurat de chică, pe când călugărul 
nostru, fiind ras în creştet, s-a agăţat de urechi. 

— Ajutor! Dracu m-a luat! striga călugărul. Acum v-aţi 
găsit să trăncăniţi? Sunteţi ca predicatorii papei, care când 
văd pe aproapele lor în primejdie de moarte, în loc să-i vină 
în ajutor, îl îndeamnă sub afurisenie, să se spovedească şi să 
se spele de păcate. Când i-oi vedea şi eu căzând în râu gata 
să se înece, în loc să le întind mâna să-i scap, o să le ţiu o 
predică lungă, până i-oi vedea că s-au dus la fund. 

— Nu te mişca, îngerelule, l-a îmbărbătat Gimnast, că viu 
să te slobod din ştreang. N-o să las eu să piară spânzurat 
un monachus atât de drăgălaş! 

Monachus în claustro Non valet ova duo: Şed quando est 
extra, Bene valet triginta. [74] 

Am văzut, de când sunt pe lume, pe puţin cinci sute de 
spânzurați, dar niciunul nu arăta atât de frumugşel cu laţul 
de gât. Dacă aş şti că îmi stă şi mie tot atât de bine, m-aş 
învoi să rămân spânzurat până la adânci bătrâneţi. 

— Lasă predica! a strigat călugărul. Ajută-mă, pentru 
numele lui Dumnezeu, dacă de numele Celuilalt nu vrei să 
ştii. Jur pe poalele anteriului, că o să-ţi pară rău, tempore et 
loco ftrelabitis [75]. 

Gimnast a descălecat, şi suindu-se în nuc l-a înşfăcat pe 
călugăr cu o mână de subsuori, iar cu mâna cealaltă i-a 
desprins coiful agăţat de cracă. Fratele loan s-a lăsat 
binişor la pământ, iar Gimnast a sărit din copac alături de 
el. 

Cum s-a văzut pe picioare, călugărul şi-a desprins platoşa, 
a aruncat coiful pe câmp, apoi, una după alta, toate părţile 
armurii, păstrând în mână numai crucea cu prăjina; a 


încălecat din nou pe calul pe care Eudemon îl strunise din 
fugă, şi a pornit mai departe, alături de soţii lui de luptă, de- 
a lungul drumului spre Sălcii. 

CAPITOLUL XLIII. 

Cum s-a întâlnit Gargantua cu vârful oastei lui Picrocol şi 
cum călugărul a răpus pe căpitanul Tragevânt, fiind apoi 
prins de duşmani. 

Aflând din spusele celor scăpaţi cu fuga felul cum 
Maţegoale fusese măcelărit, Picrocol fu cuprins de o 
straşnică mânie, auzind că o ceată de diavoli tăbărâseră 
asupra oamenilor lui. Sfatul căpitanilor a ţinut toată 
noaptea. Căpitanii Repezel şi Taielemne au ajuns la 
încheierea că puterea lui Picrocol era atât de cumplită, 
încât lesne va răpune pe toţi dracii din iad, ceea ce Picrocol 
nu prea credea, şi de aceea nici linişte n-avea. 

A trimis sub ascultarea contelui de Tragevânt o poteră de 
şase sute de călăreţi iuți, cu arme uşoare, stropiţi toţi cu 
agheasmă şi purtând fiecare un patrafir în spinare, ca prin 
puterea apei sfinţite şi a binecuvântatelor odăjdii, dracii să 
se împrăştie, chiar dacă le-ar ieşi cumva în cale. 

Cercetaşii lui Picrocol au ajuns într-o goană până la 
Vauguyon şi Maladerye, dar neîntâlnind ţipenie de om, au 
trecut mai departe şi, luând-o la deal, au ajuns la un sălaş 
de ciobani. Aici au dat peste cei cinci pelerini, pe care, 
batjocorindu-i şi legându-i ca pe nişte iscoade, i-au mânat 
din urmă, cu toate ţipetele, plângerile şi jurămintele lor. 
Apoi au coborât spre Seuille. 

Gargantua, care le auzise paşii, a spus oamenilor lui: 

— Prieteni, în curând vom da faţă cu duşmanii. Sunt de 
zece ori mai numeroşi decât noi. Ce spuneţi? Să pornim 
asupra lor? 

— Şi ce naiba alta am putea face? a zis călugărul. Oamenii 
nu preţuiesc după numărul, ci după vitejia lor. 

Apoi a strigat: 

— Pe ei, diavolilor! Pe ei! 


Auzind această chemare la luptă, duşmanii n-au mai stat la 
îndoială că au de-a face cu dracii, şi-au luat-o toţi la 
sănătoasa, afară de Tragevânt, care cu lancea în cumpănire 
s-a aruncat asupra călugărului, izbindu-l în piept. Fierul, 
lovindu-se de platoşa fermecată a anteriului, s-a sfărâmat în 
bucăţi ca o lumânare frântă pe nicovală. Năpustindu-se la 
rândul lui asupra potrivnicului, călugărul l-a pălit cu prăjina 
crucii în spate, drept între gât şi umăr, dar atât de 
fulgerător şi de vârtos, că Tragevânt şi-a pierdut cumpătul 
şi s-a prăbuşit împleticindu-se, sub picioarele calului. 

Zărind patrafirul pe care căpitanul îl purta de gât, 
călugărul i-a spus lui Gargantua: 

— Ăştia-s popi, iar popii sunt numai jumătăţi de călugăr. 
Sfinte Ioane, eu sunt călugăr pe de-a întregul, şi am să-i 
omor pe toţi ca pe nişte muşte! 

A pornit în goana mare asupra fugarilor şi ajungându-i din 
urmă, a început să izbească în grămadă, secerându-i ca pe- 
un lan de secară. 

Gimnast a întrebat dacă trebuie să intre şi el în luptă, dar 
Gargantua i-a spus: 

— Nicidecum. Buna socoteală a luptei cere să nu împingi 
pe duşman până la deznădejde, fiindcă îi întăreşti puterile 
şi-i sporeşti curajul. Învinşii n-au decât o scăpare, să nu mai 
nădăjduiască în ea. Multe biruinţe le-au fost smulse 
biruitorilor, fiindcă nu s-au mulţumit cu ce-au dobândit, ci 
au vrut să treacă totul prin foc şi sabie, nelăsând în viaţă 
nici măcar un războinic dintre cei învinşi, care să ducă 
acasă vestea înfrângerii. Lasă duşmanului tău porţile 
deschise şi întinde-i mai degrabă o punte de aur pe drumul 
lui de întoarcere. 

— Aşa e, a spus Gimnast, dar călugărul îi goneşte din 
urmă. 

— Cu atât mai amarnică le va fi soarta, a spus Gargantua. 
Pentru orice împrejurare, noi să nu ridicăm tabăra şi să 
aşteptăm în linişte. Cunosc apucăturile vrăjmaşului. El nu 


se călăuzeşte după nici o judecată, ci orbecăieşte la 
întâmplare. 

Au rămas, aşadar, în aşteptare sub nuci, în vreme ce 
călugărul urmărea pe fugari, pocnind pe toţi câţi îi ieşeau în 
cale, fără să cruţe pe niciunul; până când a întâlnit un 
călăreț, care purta la coada calului pe unul din cei cinci 
pelerini din salată. Acesta, văzând că fratele Ioan se 
pregătea să-l pălească, a strigat: 

— Domnule stareţ, părinte, sfinţia ta, nu mă lăsa, scapă- 
mă! Auzind aceste cuvinte, duşmanii s-au oprit din fugă, şi 
văzând că un singur călugăr dezlănţuise acel iureş, au 
tăbărât asupra lui şi au început să dea în el ca într-un 
măgar de lemn. Dar fratele Ioan avea pielea tare şi nimic nu 
simţea. Lăsând pe călugăr în paza a doi arcaşi, duşmanii s- 
au reîntors la luptă, şi nemaivăzând pe nimeni venind 
asupra lor, şi-au închipuit că Gargantua a luat-o la fugă cu 
toată ceata lui. S-au îndreptat spre nuci în goana mare, cu 
gândul de a-i prinde din urmă, lăsând pă călugăr în seama 
celor doi arcaşi. 

Gargantua, desluşind de departe tropotul şi nechezatul 
cailor, a spus oamenilor săi: 

— Fraţilor, aud cum duşmanul se apropie şi zăresc pe 
câţiva venind asupra noastră. Să ne ascundem pe aproape 
şi să le aţinem calea. Vom şti să-i primim cum se cuvine, 
spre cinstea noastră şi spre pieirea lor. 

CAPITOLUL XLIV. 

Cum a doborât fratele Ioan pe cei doi arcaşi şi cum a fost 
înfrântă potera lui Picrocol. 

Călugărul, văzând pe călăreţii vrăjmaşi pornind în goană, 
şi-a închipuit că vor năvăli asupra lui Gargantua şi-a 
oamenilor săi, şi era nespus de mâhnit că nu le putea sări în 
ajutor. A privit cu luare-aminte la cei doi arcaşi lăsaţi să-l 
păzească, şi care se arătau foarte supăraţi că n-au pornit 
dimpreună cu ceilalţi, pentru a mai prăda ce-a rămas. 
Mereu îşi întorceau ochii spre vâlceaua pe unde se lăsau la 
vale călăreţii. Călugărul chibzuia aşa în gândul lui: 


„Oamenii aceştia nu se pricep să lupte; nici jurământ nu mi- 
au cerut, nici buzduganul nu mi l-au luat”. 

Mai înainte ca arcaşii să prindă de veste, a apucat în mâini 
crucea şi l-a pocnit pe cel din dreapta, retezându-i în 
întregime vinele jugulare, arterele sfagicide ale gâtului şi 
gargareonul până la cele două adene; apoi izbindu-l încă o 
dată, i-a fărâmat măduva spinării între a doua şi a treia 
vertebră. Arcaşul a căzut mort. În aceeaşi clipă, călugărul a 
întors calul spre dreapta şi s-a năpustit asupra celui de-al 
doilea, care, văzându-şi soţul răpus şi primejdia morţii 
deasupra capului, a început să strige din adâncul bojocilor: 

— Stai, domnule părinte, nu da! Nu da, sfinţia ta, iartă-mă! 
Călugărul i-a răspuns: 

— Domnule fiu, până aici ţi-a fost! Ţi-ai găsit naşul. 

— Nu da, cuvioşia ta! Să dea Dumnezeu să ajungi vlădică! 

— Să n-am parte de haina pe care o port, dacă nu te-oi 
face cardinal? Îndrăzniţi voi să luaţi ostatic pe-un om al 
bisericii? Am să-ţi pun pălărie roşie în cap, cu mâna mea! 

Arcaşul striga şi mai amarnic: 

— Domnule călugăr, domnule vlădică, domnule cardinal, 
domnule ce vrei să fii... Vai de mine! aoleo! hâc! Nu da, 
sfinţia ta, mă predau... 

— O să te prea-dau eu, dracului! a spus călugărul, şi dintr- 
o singură lovitură i-a scurtat capul, retezându-i scăfârlia 
sub osul petrux, zdrobindu-i cele două oase bregmatice, 
legătura sagitală şi cea mai mare parte din osul coronal; i-a 
tăiat cele două meninge şi i-a despicat în adâncime 
ventricolele dinapoi ale creierului. 'Ţeasta îi atârna pe umăr, 
prinsă numai în pielea pericranului, ca o scufie de doftor: 
neagră pe dinafară, roşie pe dinăuntru. Arcaşul a căzut fără 
suflare la pământ. 

Călugărul a dat pinteni calului, pornind pe urmele 
vrăjmaşilor, care între timp se întâlniseră în drum cu 
Gargantua şi însoțitorii săi. Gargantua, cu trunchiul lui de 
arin, Gimnast, Ponocrat, Eudemon şi ceilalţi cu armele, îi 
căsăpiseră atât de cumplit, că rândurile lor se răriseră, iar 


cei rămaşi fugeau care încotro, zăpăciţi, aiuriţi, îngroziţi, ca 
şi cum le-ar fi ieşit moartea în fată. Văzut-aţi vreodată un 
măgar, căruia i s-a vârât o muscă sub coadă, cum o 
zbugheşte la fugă, rupe căpăstrul, zvârlă povara din 
spinare, nu mai răsuflă şi nu se mai opreşte, nimic nu mai 
vede şi de nimic nu mai ţine seamă, gonind bezmetic în 
lungul drumului, fără să ştie încotro porneşte şi cine îl mână 
de la spate? Aşa goneau oamenii aceia, ca nişte ieşiţi din 
minţi, fără să ştie unde fug, mânaţi dinapoi de spaima care 
le pătrunsese în oase. 

Văzând călugărul, că fugarii nu se mai gândeau decât să-şi 
scape pielea, a descălecat, s-a suit pe un prag de stâncă la 
marginea drumului şi prinzând în mână ciomagul cu cruce, 
s-a pornit să izbească în dreapta şi-n stânga, fără milă şi 
fără cruţare. Atât de mulţi a ajuns să doboare şi să ucidă, 
încât prăjina i s-a rupt în două. Atunci, socotind în gândul 
lui că măcelărise destui, i-a făcut scăpaţi pe ceilalţi, ca să 
poată spune acasă ce-au păţit. 

Apucând securea din mâna unuia care zăcea mort, s-a 
întors pe muchea de stâncă, privind în urmă cum fug 
duşmanii, şi fără a uita, călcând printre leşuri, să adune 
suliţele, săbiile şi archebuzele celor căzuţi. A dat drumul 
celor cinci pelerini, lăsându-le caii duşmanilor care îi 
duceau legaţi; iar pe Taielemne l-a luat ostatic. 

CAPITOLUL XIV. 

Cum i-a însoţit călugărul pe pelerini şi ce vorbe frumoase 
le-a spus Grandgousier. 

Potolindu-se dâldora bătăliei, Gargantua cu toţi oamenii 
săi (mai puţin călugărul) a întins-o spre casă, iar pe la 
revărsatul zorilor i s-a înfăţişat lui Grandgousier, pe care l-a 
găsit în pat, rugându-se la icoane pentru viaţa şi biruinţa 
alor lui. Văzându-i pe toţi teferi şi nevătămaţi, i-a îmbrăţişat 
fierbinte şi le-a cerut veşti despre călugăr. Gargantua i-a 
răspuns, că fratele Ioan rămăsese în mâna duşmanilor. 

— N-o să le meargă bine! a spus Grandgousier. Aşa crede 
lumea că se întâmplă când îţi iese un popă în cale. 


Grandgousier porunci să se pregătească pe seama 
luptătorilor un ospăț straşnic, pentru împrospătarea 
puterilor şi bucuria inimii. Când s-au adus bucatele, l-au 
poftit pe Gargantua la masă dar Gargantua se simţea atât 
de îngrijorat de lipsa călugărului, încât n-a voit nici să 
mănânce, nici (mai ales) să bea. Deodată, fratele Ioan s-a 
arătat în carne şi în oase, începând să strige de la poartă: 

— Un ulcior de vin rece! Gimnast, prietene, am sosit! 

Gimnast a ieşit în curte şi l-a văzut pe fratele Ioan venind 
cu cei cinci pelerini după el, şi cu Taielemne prins. 
Gargantua şi ceilalţi prieteni i-au ieşit înainte, 
întâmpinându-l cu bucurie mare şi l-au dus în faţa lui 
Grandgousier, care l-a întrebat despre cele întâmplate. 
Călugărul i-a povestit cum l-au încolţit duşmanii, cum i-a 
răpus pe cei doi arcaşi, ce măcel făcuse în calea lui, cum a 
scăpat viaţa pelerinilor şi cum l-a luat cu el pe Taielemne. 
Apoi s-au aşezat la masă şi s-au ospătat cu voie bună 
laolaltă. 

Grandgousier a chemat apoi la sine pe cei cinci călători, 
întrebându-i de unde au venit şi încotro se îndreptau. Unul 
din ei, anume Lasdaler, a răspuns pentru toţi: 


— Măria ta, eu sunt din Saint-Genou-Berry; ăsta e din 
Pallau; dumnealui din Onzay; ăstălalt din Argy; cel de colo 
din Villebrenin. Venim de la Sfântul-Sebastian, de lângă 
Nantes, şi ne întoarcem acasă fără grabă: două poşte şi-un 
popas. 

— Bine, bine, a spus Grandgousier. Şi cu ce treburi aţi fost 
la Sfântul-Sebastian? 

— Am dat acatiste pentru ciumă, a răspuns Lasdaler. 

— Aşa? Bieţii oameni! Credinţa voastră e că ciuma vine de 
la Sfântul-Sebastian? 

— Popii noştri aşa spun. 

— Profeţi mincinoşi, care vă bagă în cap fel-de-fel de 
eresuri şi pângăresc numele sfinţilor cei drepţi ai Domnului, 
punându-i în rând cu duhurile răului! Homer zice că ciuma 
a fost trimisă în rândurile oştilor greceşti de Apolo; aşa îşi 
închipuiesc poeţii o puzderie de zei răzbunători. Venise o 
dată un făţarnic de popă să predice la Sinais, spunând că 
Sfântul Anton ologeşte picioarele, sfântul Eutrop stârneşte 
dropica, sfântul Gidas tulbură minţile, iar podagra vine de 
la Sfântul-Genunchi. L-am certat aspru şi l-am pus la 
popreală. S-a burzuluit şi m-a numit eretic, dar de-atunci 
nici un negustor de acatiste n-a mai îndrăznit să calce pe 
pământurile mele. Mă mir, cum regele vostru îngăduie la el 
acasă asemenea predicatori lipsiţi de ruşine, mai ticăloşi 
decât vrăjitorii, care prin farmece şi blesteme ar răspândi 
molima în ţară. Ciuma nu ucide decât trupul oamenilor, dar 
aceşti semănători de minciuni otrăvesc sufletele. 

Rostind Grandgousier aceste cuvinte, a intrat în vorbă şi 
călugărul: 

— Voi de unde sunteţi, prăpădiţilor? 

— Din Saint-Genou [76], au răspuns aceia. 

— Ce face părintele Deleu? 'Iot atât de straşnic bea? Dar 
ceilalţi călugări? Ce feluri de mâncare au învăţat să mai 
gătească? Sfinte Dumnezeule, voi pornirăţi să vă închinaţi 
la sfinţi, iar în lipsa voastră, sfinţiile lor vă încalecă muierile. 


— HI, hi! a râs Lasdaler. Despre a mea nu-mi fac nici o 
grijă. Cine o vede ziua, nu-şi mai primejduieşte oasele să 
sară noaptea pârleazul. 

— Să nu zici vorbă mare! a răspuns călugărul. Mai urâtă 
să fie decât Proserpina, tot găseşte, cu ajutorul lui 
Dumnezeu, unul care să-i umble pe sub fuste. Călugăraşii 
de primprejur ce păzesc? Meşterul bun nu lasă nici o roată 
neunsă. Lepra să mă mănânce, dacă n-o să vă găsiţi acasă 
nevestele cu burta plină! Pământul e rodnic la umbra 
mănăstirii. 

— Ca apa Nilului în Eghipet, cum arată Straboniu şi după 
el Pliniu, în cartea a VII-a, cap. 3, care se revarsă pentru 
îndestularea trupului cu hrană, a spus Gargantua. 

Iar Grandgousier a încheiat: 

— Umblaţi sănătoşi, oameni buni. Dumnezeu-ziditorul să 
vă aibă în paza lui. Dar de-acum înainte să nu mai porniţi cu 
atâta uşurătate pe drumuri primejduite şi fără folos. Aveţi 
grijă de casă. Munciţi fiecare pe seama, voastră, creşteţi-vă 
copiii şi trăiţi după cum ne învaţă bunul apostol, sfântul 
Pavel. Urmând această cale vă veţi bucura de ocrotirea lui 
Dumnezeu, a îngerilor şi a sfinţilor, şi nici ciuma, nici altă 
năpastă nu vă va ajunge. 

Gargantua i-a luat cu el şi le-a dat să mănânce, dar aceia 
nu mai conteneau cu oftările spunând: 

— Ce fericită e ţara asupra căreia domneşte un bărbat ca 
acesta! Vorbele pe care le-a rostit ne-au luminat şi ne-au 
întărit inima mai mult decât toate predicile pe care le-am 
auzit în oraşul nostru. 

— Aşa zice Platon în cartea a V-a despre Republică: fericite 
sunt republicile unde regii filosofează şi filosofii domnesc. 

Le-a umplut straiţele cu de-ale gurii şi ulcioarele cu vin 
bun. Le-a dat la fiecare câte un cal să le poarte povara pe 
drum şi câţiva bănuţi să aibă de cheltuială. 

CAPITOLUL XIVI. 

Cum s-a purtat de omeneşte Grandgousier cu prinsul său 
Taielemne. 


Taielemne fu adus înaintea lui Grandgousier, iar acesta l-a 
întrebat despre cele puse la cale de Picrocol, voind a 
cunoaşte cu ce gânduri anume dezlănţuise atâta 
învălmăşeală. La care 'Taielemne a răspuns, că dorinţa lui 
Picrocol şi pofta lui ar fi fost să cuprindă ţara întreagă, dacă 
se putea, drept răzbunare pentru ocara ce-o suferiseră 
plăcintarii. 

— E o pornire mult prea cutezătoare, a spus 
Grandgousier. Să nu te întinzi niciodată mai mult decât ţi-e 
pătura! A trecut leatul năvălitorilor, care răşluiau 
pământurile altora, jefuind pe semenii lor fraţi creştini! Să 
mai încerci în zilele noastre să calci pe urmele unora ca 
Hercule, Alexandru, Anibal, Scipio, Cezar şi alţii ca ei, e o 
faptă potrivnică duhului Evangheliei, care ne porunceşte să 
păstrăm, să ocrotim şi să muncim ogoarele noastre, iar nu 
să tăbărâm cu vrăjmăşie asupra altora, asuprindu-i. 
Sarazinii şi varvarii de-altădată numeau aceasta vitejie; dar 
noi spunem că e răutate şi prădăciune. Stăpânul tău ar fi 
făcut mai bine să fi rămas la el acasă, văzându-şi de 
regeasca lui gospodărie, decât casa mea să mi-o calce, 
jefuindu-mă ca un duşman; căci o ţară cârmuită cu 
înţelepciune sporeşte, pe când jaful şi tâlhăria numai 
pagube şi pustiire lasă în urma lor. Du-te cu Dumnezeu şi 
apucă-te de treburi folositoare; arată stăpânului tău 
greşeala de care acum îţi dai seama; gândeşte-te la binele 
tău şi nu-l îndemna la primejdie, căci dacă avutul obştii se 
prăpădeşte, pierdute sunt şi ale noastre ale fiecăruia. Nimic 
nu-ţi cer a-mi plăti pentru răscumpărarea ta şi voi da 
poruncă să ţi se înapoieze armele şi calul. Aşa se cuvine să 
se poarte vecinii şi prietenii vechi între ei. Neînţelegerea ce 
între noi s-a ivit, eu nu pot s-o numesc război. 'Tot astfel zice 
şi Platon în Republica lui, că grecii, când ridicau armele unii 
împotriva altora, nu se războiau, ci se răzvrăteau; iar dacă, 
din păcate, aceasta se întâmplă uneori, cuvine-se a cântări 
lucrurile cu măsură şi chibzuială. Dar chiar război de i-am 
spune, nu-i decât o sfadă fără însemnătate, care nu din 


adâncul inimii porneşte, căci niciunul din noi lovit în cinstea 
lui n-a fost, iar dacă bine judecăm, nu-i vorba de altceva 
decât de îndreptarea unor greşeli săvârşite de oamenii 
noştri, de-ai noştri şi de-ai voştri vreau să spun, greşeli pe 
care, cunoscându-le, aţi fi putut să le treceţi cu vederea, de 
vreme ce pârâtorii erau mai vrednici de mustrare decât de 
ocrotire, după ce m-am arătat gata să-i despăgubesc. 
Dumnezeu va judeca după dreptate neînţelegerea dintre 
noi. Dar mai bine să-mi pierd viaţa şi să văd cum mi se 
prăpădeşte avutul, decât numele lui să fie hulit de mine sau 
de vreunul din ai mei! 

Spunând aceste cuvinte a chemat la el pe călugăr şi 
înaintea tuturor l-a întrebat: 

— Frate loane, iubite prietene, dumneata ai fost acela care 
l-ai prins în luptă pe acest căpitan Taielemne? 

— Măria ta, a răspuns călugărul, dumnealui e aci de faţă, 
are vârsta legiuită şi pare întreg la minte. Mi-ar veni mult 
mai lesne, dacă ar spune-o el însuşi, decât să mă laud 
singur. 

Căpitanul a mărturisit: 

— Într-adevăr, măria ta, omul acesta m-a prins în luptă şi 
mă recunosc a fi ostaticul lui. 

— Îi îngădui să se răscumpere? a întrebat Grandgousier 
pe călugăr. 

— Nici nu mă gândesc. 

— Cât ceri să-l laşi în voia lui? 

— Nimic! Nimic... Altele m-au îndemnat în luptă. 

Grandgousier a poruncit ca în faţa lui Taielemne să i se 
numere călugărului şaizeci şi două mii de scuzi, ca răsplată 
pentru fapta sa. Precum s-a şi făcut, iar în timp ce 
Taielemne se ospăta, Grandgousier l-a întrebat dacă 
primeşte să rămână pe lângă el sau ţine să se întoarcă la 
regele său. Taielemne a răspuns că aşa va face cum îl va 
sfătui. 

— Dacă e aşa, i-a spus Grandgousier, atunci întoarce-te la 
regele tău şi Domnul să te-ajute! 


I-a dăruit o sabie frumoasă de Vienne, cu teaca de aur şi 
minerul întreţesut în filigran, precum şi un colan, tot de aur, 
cântărind şapte sute două mii de mărci, încrustat cu pietre 
nestemate şi preţuite la o sută şaizeci de mii de ducați. lar 
pe deasupra o danie cuviincioasă de zece mii de ducați. 

În sfârşit, Taielemne a încălecat pe calul lui, iar Gargantua 
i-a dat treizeci de călăreţi şi o sută douăzeci de arcaşi sub 
ascultarea lui Gimnast, să-l păzească pe drum, însoţindu-l la 
nevoie până în porţile cetăţii Roche-Clermaud. 

După plecarea lui Taielemne, călugărul a înapoiat lui 
Grandgousier cei şaizeci şi două de mii de scuzi, spunând: 

— Măria ta, nu-i acum vremea să faci asemenea daruri. 
Aşteaptă sfârşitul luptei, că nu se poate şti ce se mai 
întâmplă. Războiul purtat fără bani îşi pierde răsuflarea 
degrabă. Banii sunt puterea războiului. 

— Fie! a răspuns Grandgousier. La încheierea războiului, 
vă voi răsplăti regeşte, pe tine şi pe toţi cei care mă veţi 
sluji cu credinţă. 

CAPITOLUL XLVII. 

Cum şi-a strâns Grandgousier oştile sale, cum a răpus 
Taielemne pe Repezel şi cum a fost ucis la rându-i, din 
porunca lui Picrocol. 

În zilele acelea început-au să sosească împuterniciţii din 
Besse, Marche-Vieux, Saint-Jacques, Trainneau, Parille, 
Riviere, Roches Saint-Paoul, Vaubreton, Pautille, 
Brechemont, Bourdes, Villeau-Mere, Huymes, Segre, Husse, 
Saint-Louant, Panzoust, Couldeaux, Verron, Coulaines, 
Chose Varenes, Borgueil, Ille Boucard, Croulay, Nassay, 
Cande, Montsoreau şi alte locuri vecine, spre a-i da de veste 
lui Grandgousier, că aflând despre prădăciunile lui Picrocol 
hotărâseră, în temeiul vechilor legături de prietenie, să-i 
vină în ajutor, din toate puterile, cu bani, cu oameni şi cu 
arme. 

Banii, după socotelile ce-i trimiteau, însumau din partea 
tuturor, de şase ori douăzeci şi paisprezece milioane şi doi 
şi jumătate scuzi de aur. Oamenii erau în număr de 


cincisprezece mii lăncieri, treizeci şi două mii călărime mai 
uşoară, optzeci şi nouă mii puşcaşi, o sută patruzeci mii 
glotaşi de strânsură, unsprezece mii două sute puşti, 
bazilice, spirole, precum şi patruzeci şi şapte mii săpători: 
toţi oştenii cu leafă plătită înainte şi cu hrană pusă la 
păstrare pentru şase luni şi patru zile. 

Acest ajutor, Grandgousier nici nu s-a grăbit să-l 
nesocotească şi nici pe de-a întregul nu l-a primit; ci 
mulţumind din toată inima trimişiloR. Le-a spus că va purta 
războiul în aşa fel, ca să nu mai fie de trebuinţă să 
pornească la drum atâţi oameni cumsecade. A dat unuia 
dintre ei împuternicire să vină cu oştile pe care le ţinea sub 
arme la Deviniere, la Chaviny, la Gravot şi la Quinquenais, 
adică două mii cinci sute de călăreţi înzăuaţi, şaizeci şi şase 
de mii pedestrime, douăzeci şi şase de mii tunari, două sute 
guri de foc, douăzeci şi două de mii săpători şi şase mii 
călărime uşoară, toţi împărţiţi în cete bine întocmite, având 
socotitorii lor, potcovarii, artelnicii, armurierii şi celelalte 
ajutoare trebuincioase pentru purtarea războiului. Ostaşii 
erau atât de dibaci în mânuirea armelor şi atât de bine 
înzestrați; atât de strâns uniţi în jurul fiecărui steag şi 
răspunzând atât de grabnic la poruncile căpitanilor; atât de 
repezi la fugă, atât de tari în bătălie şi atât de isteţi în 
primejdie, încât, dacă ar fi să caut o asemănare pentru 
rânduiala cu care se avântau la luptă, m-aş gândi mai 
degrabă la nişte tuburi de orgă, ori la rotiţele unui 
ceasornic, decât la o oaste de lefegii. 

Întorcându-se Taielemne acasă, i s-a înfăţişat lui Picrocol şi 
i-a povestit cu de-amănuntul ce văzuse cu ochii şi ce 
pătimise el însuşi. L-a sfătuit să cadă la învoială cu 
Grandgousier, care după socotinţa lui era omul cel mai bun 
din lume. I-a mai spus, că nici un rost n-avea să dea năvală 
cu atâta înverşunare asupra unui vecin din partea căruia nu 
avusese nicicând vreo supărare. 'Toate acestea numai 
pagubă şi nenorocire îi vor aduce, nefiind puterea lui atât 
de mare, încât Grandgousier să n-o poată răpune. 


Nici n-a sfârşit bine vorba, că Repezel a strigat: 

— Nefericit e regele care ajunge să fie slujit de asemenea 
oameni lesne de năimit, cum îl cunosc acum pe Taielemne. 
Atât de puţin seamănă vitejia lui cu ceea ce a fost, încât 
după cum văd, s-ar fi dat bucuros de partea vrăjmaşilor, şi 
ca un trădător ar fi luptat împotriva noastră, dacă duşmanii 
s-ar fi învoit să-l primească în slujba lor; dar după cum 
cinstea e de toţi preţuită, fie prieteni ori duşmani, tot astfel 
ticăloşia se dă pe faţă lesne şi e zvârlită la o parte, ca o 
zdreanţă. Vrăjmaşul se slujeşte bucuros de mişei şi de 
vânzători dar cu aceeaşi scârbă îi dispreţuieşte. 

Auzind aceste vorbe de ocară şi neputând a se mai 
stăpâni, Taielemne a scos sabia şi l-a străpuns pe Repezel, 
puţin mai sus de ţâţa stângă, ucigându-l pe loc. Apoi a tras 
fierul din pieptul celui mort şi a spus liniştit: 

— Aşa să piară toţi cei care pe slujitorii credincioşi îi 
hulesc! 

Picrocol a fost cuprins dintr-o dată de o cumplită mânie, şi 
văzând în mâna lui Taielemne sabia cea scumpă şi teaca 
atât de frumos împodobită, a răcnit: 

— Ticălosule, ai primit în dar acest fier ca să ucizi în faţa 
mea, mişeleşte, pe cel mai iubit prieten al meu, pe Repezel? 

Apoi a poruncit arcaşilor să-l rupă în bucăţi, ceea ce s-a 
săvârşit cu atâta cruzime, încât toată încăperea s-a înroşit 
de sânge. Pe Repezel l-au îngropat cu mare cinste, iar 
trupul lui Taielemne a fost zvârlit într-un şanţ, dincolo de 
zidurile cetăţii. 

Vestea despre această cruntă ucidere s-a împrăştiat în 
rândurile oastei întregi şi mulţi au început să mârâie 
împotriva lui Picrocol, până când căpitanul Cotoi i-a spus: 

— Măria ta, nu ştiu în ce fel se vor sfârşi toate acestea. 
Oamenii au început să şovăie. Rândurile lor se răresc şi 
merindele se împuţinează. Vrăjmaşii s-au întărit. Dacă vor 
porni să ne lovească, ne vor prăpădi cu totul. 

— Pârţ! a răspuns Picrocol. Ţipi ca un ţipar de apă dulce 
înainte de-a fi jupuit. Lasă-i să vie! 


CAPITOLUL XILVIII. 

Cum l-a împresurat Gargantua pe Picrocol şi i-a nimicit 
toată oastea. 

Gargantua a luat sub porunca lui întreaga oaste. Tatăl său 
a rămas în cetate, îmbărbătând pe oşteni cu vorbe bune, el 
a făgăduit daruri bogate tuturor celor care vor fi săvârşit 
fapte de vitejie. 

Ajungând la vadul Vedei, oastea a trecut pe malul 
dimpotrivă, în luntre şi pe poduri plutitoare, fără să mai 
facă popas. Ţinând seamă de aşezarea cetăţii, care era 
zidită pe-o înălţime priicioasă, Gargantua a hotărât să 
aştepte căderea nopţii. Dar Gimnast a spus: 

— Măria ta, ştii cum sunt francezii; dacă vrei să faci o 
ispravă cu ei trebuie să-i iei repede. Atunci se dovedesc mai 
aprigi decât diavolii; dar dacă-i laşi pe tânjală, se moleşesc 
mai rău ca muierile. De aceea, eu aş zice să nu mai 
zăboveşti, ci, după ce oamenii îşi vor astâmpăra foamea şi 
vor mai răsufla puţin, să-i porneşti la luptă de îndată. 

Gargantua a găsit sfatul bun şi şi-a rânduit oastea de-a 
lungul câmpului de bătălie, lăsând ajutoarele în partea 
dinspre deal. Călugărul a luat cu el şase cete de pedestraşi 
dimpreună cu două sute de lăncieri, şi cu multă băgare de 
seamă a trecut prin mlaştini, până mai sus de Puy, pe 
drumul Loudon-ului. 

Între timp s-a dezlănţuit bătălia. Oamenii lui Picrocol nu 
ştiau ce să facă: să iasă din bârlog în întâmpinarea 
duşmanului? sau să stea cuibăriţi în cetate, aşteptând? Dar 
Picrocol, în fruntea câtorva pâlcuri de lăncieri, s-a repezit 
furios dincolo de ziduri, fiind primit ca la nuntă, cu o 
grindină de ghiulele, care se abăteau dinspre coasta unde 
Gargantua aşezase tunurile. Cei din cetate răspundeau cum 
puteau mai bine, dar fără nici un folos, căci împuşcăturile 
lor băteau prea sus şi nu ajungeau la ţintă. Vreo câţiva din 
ceata lui Picrocol, scăpând de sub bătaia puştilor, s-au 
aruncat valvârtej asupra alor noştri, dar s-au pomenit 
împresuraţi şi azvârliţi la pământ. Au încercat să dea înapoi, 


dar călugărul le-a tăiat calea, risipindu-i în neorânduială. 
Câţiva din oştenii lui Gargantua au pornit asupra lor să-i 
căsăpească, dar fratele Ioan i-a oprit de teamă să nu se 
resfire prea mult pe câmp în urmărirea fugarilor, iar cei din 
cetate să nu tabere asupra lor zărindu-i împrăştiaţi. 
Aşteptând o bucată de vreme şi văzând că duşmanul nu se 
mai arată, călugărul a trimis pe ducele Frontist la 
Gargantua, îndemnându-l să cuprindă coasta din stânga 
dealului, pentru a-l împiedica pe Picrocol să se întoarcă pe 
poarta cea mare în cetate. Ceea ce Gargantua a îndeplinit 
în grabă, trimițând într-acolo patru companii din garda lui 
Sabast; dar nici n-au atins bine creasta şi s-au întâlnit faţă-n 
faţă cu Picrocol şi cu lăncierii care îl urmau în retragere. 
Oamenii lui Gargantua s-au aruncat asupra lor lovindu-i cu 
toată puterea; dar ghiulelele şi săgețile zvârlite de pe ziduri 
le pricinuiau alor noştri pierderi grele. Văzând aceasta, 
Gargantua n-a mai zăbovit şi a pornit în ajutorul lor, bătând 
vârtos cu toate puştile acea parte a cetăţii şi silind întreaga 
oaste duşmană să se strângă în apărarea locului primejduit. 

Iar călugărul, dându-şi seama că zidurile sub care se 
găsea rămăseseră fără pază şi fără apărare, s-a năpustit cu 
o mână de oameni asupra meterezelor şi le-a cuprins lesne; 
fiindcă orice oaste care izbeşte fără veste, mai multă 
spaimă stârneşte în rândurile duşmanului, decât aceea care 
nu se bizuie decât pe puterea ei. S-a ferit fratele Ioan să 
facă cel mai mic zgomot, până când toţi ai lui au ajuns pe 
creasta zidului; numai cei două sute de lăncieri au rămas în 
vale, pentru a face faţă oricărei împrejurări neaşteptate. 

Înfiorând întreg văzduhul de strigăte, fără a mai întâlni 
vreo împotrivire, călugărul cu cei din ceata lui se năpustiră 
asupra străjerilor din poartă omorându-i pe toţi. Au deschis 
poarta şi au dat drumul în cetate celor două sute de 
lăncieri; apoi au pornit în goana mare către poarta de la 
răsărit, unde era învălmăşeala cea mare; izbind pe duşman 
din spate l-a dat peste cap. 


Cei din cetate, văzându-se copleşiţi şi împresuraţi, de toate 
părţile, de ostaşii lui Gargantua, s-au dat prinşi în mâna 
călugărului, cerându-i îndurare. Fratele Ioan le-a poruncit 
să lepede armele, după care, gonindu-i din urmă, i-a 
grămădit şi i-a încuiat prin biserici, având grijă să strângă 
de peste tot crucile de lemn şi să pună pază la uşi, ca nu 
cumva vreunul să fugă. 

Deschizând poarta de la răsărit, călugărul a ieşit afară din 
cetate în ajutorul lui Gargantua. Picrocol, crezând că sunt ai 
lui, a prins curaj şi şi-a mai strâns o dată rândurile, până ce 
Gargantua a strigat: 

— Frate loane! Prietene! Bine-ai venit! 

Atunci, dându-şi seama că e pierdut, Picrocol a luat-o la 
goană ca un desmetic, cu toată ceata după el. Gargantua i-a 
fugărit până aproape de Vaugaudry, tăind la ei şi ucigându- 
i. Apoi a poruncit trâmbiţaşilor să sune sfârşitul luptei. 

CAPITOLUL XLIX. 

Cum a fugit Picrocol, ce nenorociri l-au ajuns şi ce-a 
hotărât Gargantua după sfârşitul luptei. 

În prada deznădejdii, Picrocol a încercat să răzbată spre 
Ile-Bouchard, dar pe drum, aproape de Riviere, calul i s-a 
poticnit şi s-a rostogolit în şanţ. Cuprins de furie, Picrocol a 
tras sabia şi l-a înjunghiat. Neavând alt fugar la îndemână s- 
a repezit să încalece pe măgarul care trăgea la moară, dar 
morarii au prins de veste, l-au luat la bătaie, l-au dezbrăcat, 
gol-goluţ şi i-au aruncat pe umeri în batjocură un sac 
zdrenţuit. 

Regele becisnic a plecat ca vai de el mai departe. Trecând 
gârla la Port-Huaulx, a întâlnit o babă-vrăjitoare, căreia i-a 
povestit prin ce-a trecut; iar zgripţuroaica i-a profeţit că va 
ajunge din nou rege, când vor face plopii pere şi răchita 
micşunele. De la această întâmplare nu se mai ştie ce s-a 
ales din Picrocol. Am auzit deunăzi că ar fi ziler la Lyon şi că 
e tot atât de negru la suflet ca şi altădată. Umblă serta-ferta 
şi întreabă pe unii şi pe alţii, dacă plopii vor face pere în ăst- 


an, nădăjduind ca la culesul lor să-şi redobândească 
domnia. 

După ce a curâăţit locul de duşmani, Gargantua şi-a 
numărat oamenii, aflând cu bucurie că prea puţini căzuseră 
în luptă, printre care vreo câţiva din pedestrimea 
căpitanului lolmer. Ponocrat se alesese cu o lovitură 
zdravănă în platoşă. Gargantua a împărţit hrană ostaşilor 
pe căprarii, poruncind socotitorilor să plătească tot ce 
cumpără cu bani peşin. Ţinând seama că cetatea era acum 
a lui, nu voia să pricinuiască nicăieri nici o pabugă. 
Oamenii, după ce se vor fi ospătat, să fie chemaţi în piaţa 
cea mare a oraşului şi să i se dea fiecăruia leafa pe-o 
jumătate de an. 

Acestea îndeplinindu-se, Gargantua a strâns resturile 
oastei lui Picrocol, cu prinții şi căpitanii în frunte, vorbindu- 
le după cum urmează: 

CAPITOLUL L.. 

Cuvântarea lui Gargantua către învinşi „Părinţii şi 
strămoşii noştri aşa s-au deprins şi mintea astfel îi povăţuia, 
că voind a preamări amintirea bătăliilor câştigate, mai 
bucuros înălţau prin bunătatea lor porţi şi altare în inima 
potrivnicilor, decât ziduri de piatră pe pământurile ce le-au 
cuprins. Ei preţuiau mai mult recunoştinţa pe care dărnicia 
lor o sădea în cugetele vii, decât epitafurile fără grai, scrise 
pe columne, pe arcuri de triumf ori pe piramide, supuse 
măcinişului vremii şi pizmei oamenilor. Vă aduceţi aminte 
de bunăvoința pe care înaintaşii noştri au arătat-o 
bretonilor, după ce i-au înfrânt la Saint-Aubin-du-Cormier şi 
când fu dărâmată cetatea Parthenay. Aţi aflat de asemeni, şi 
aflând n-aţi putut să nu vă minunaţi de îngăduinţa ce-au 
dovedit-o faţă de păgânii din Spania, care prădaseră, 
pustiiseră şi trecuseră prin foc şi sabie întreg ţărmul Mării, 
de la Olonne la Thalmondois. S-a umplut cerul de laudele şi 
mulţumirile pe care părinţii voştri şi voi înşivă i le-aţi adus, 
când Alfarbal, regele Canariei, pornit în nesăţioasa lui poftă 
de avere să jefuiască ostroavele Armoricului şi toate 


ţinuturile vecine, a fost biruit într-o luptă pe apă şi prins de 
tatăl meu, Dumnezeu să-l apere şi să-l ocrotească. Oricare 
alt rege ori împărat, chiar dintre cei care se numesc pe sine 
creştini, l-ar fi pedepsit fără cruţare, azvârlindu-l în temniţă 
şi silindu-l să se răscumpere cu bani grei. Iatăl meu s-a 
purtat cu el blând şi prietenos. L-a găzduit în palatul său şi, 
alduindu-l cu negrăită milostenie, i-a dat răvaş de drum şi l- 
a trimis acasă încărcat de daruri, de vorbe bune şi multe 
alte dovezi de prietenie. Ce s-a întâmplat după aceea? 
Reîntors în ţara lui, Alfarbal a adunat pe toţi prinții şi pe toţi 
dregătorii, arătându-le omenia de care s-a bucurat şi 
cerându-le sfatul, pentru a da în faţa lumii întregi o dovadă 
a inimii lor voitoare-de-bine, drept răspuns la cinstita 
noastră bunăvoință. Într-un singur glas au hotărât să ne 
îmbie toate pământurile şi moşiile lor, întreg regatul, 
lăsându-ne puterea deplină de-a hotări asupra lor, după 
bunul nostru plac. Alfarbal însuşi s-a înapoiat curând în 
fruntea a nouă mii treizeci şi opt de corăbii încărcate, 
aducând cu el nu numai bogăţiile sale şi ale neamului său 
regesc, ci avutul mai tuturor ţărilor stăpânite de el; căci pe 
ţărmul de unde pornise şi oriunde a poposit în drumul său, 
s-au strâns mulţime de oameni, aruncând în corăbii aur, 
argint, inele, giuvaeruri, mirodenii, balsamuri şi miresme, 
pelicani, maimuțe, arici şi alte vietăţi. N-a rămas nici un 
urmaş de neam mai înstărit, care să nu aducă în dar ce- 
avea la casa lui mai de preţ. Sosind la noi, Alfarbal s-a 
închinat înaintea tatălui meu şi a vrut să-i sărute picioarele; 
dar tatăl meu nu l-a lăsat ca astfel să se umilească, ci l-a 
îmbrăţişat faţă de toţi ca pe un prieten, iar darurile aduse 
nu s-a învoit să le primească, fiind din cale-afară de scumpe. 
Alfarbal s-a legat să-i fie rob pe viaţă cu întreg neamul lui, 
ceea ce de asemeni tatăl meu n-a primit, socotind că nu era 
lucru drept. 

Alfarbal a întocmit atunci un hrisov, prin care ne-a lăsat 
nouă toate pământurile şi întregul lui regat, dând pentru 
aceasta învoire scrisă, iscălită cu mâna lui şi întărită de 


mărturia celor îndrituiţi a o face. Nici această danie n-a fost 
primită; pergamentul a fost aruncat în foc, iar tatălui meu i- 
au lăcrimat ochii de bucurie, văzând cinstea minunată şi 
cugetul drept al canarienilor. Prin vorbe potrivite şi cu grijă 
alese i-a încredinţat, că purtarea lui nu era vrednică de 
atâta răsplată, iar binele pe care Li-l făcuse nu preţuia mai 
mult ca podoaba unui nasture; dacă le-a arătat oarecare 
îngăduinţă, era de datoria lui s-o facă. Dar Alfarbal cu atât 
mai mult stăruia să-şi arate mulţumirea şi să-i ridice în slavă 
bunătatea. Şi sfârşitul sfârşitului care a fost? În loc de o 
răscumpărare smulsă prin silnicie, pentru care am fi putut 
să cerem de douăzeci de ori o sută de mii de scuzi luând 
ostatici pe fiii lui vârstnici, Alfarbal s-a legat singur să ne 
plătească, an de an, un tribut de două milioane, aur curat 
de douăzeci şi patru de carate, pe care ni l-a numărat, din 
primul an, fără amânare. În al doilea an, canarienii ne-au 
plătit, de bună-voia lor, douăzeci şi trei de sute de mii de 
scuzi, în al treilea, douăzeci şi şase de sute de mii, în al 
patrulea, trei milioane, şi tot astfel până când ne-am văzut 
siliţi noi înşine să-i rugăm a nu se mai socoti datori cu nimic. 
Aceasta e puterea recunoştinţei, căci vremea care şterge şi 
macină totul, face să crească şi să sporească fapta 
frumoasă; iar binele pe care l-ai dăruit o dată unui om cu 
mintea sănătoasă, necontenit rodeşte în sufletul lui curat şi 
în dreapta lui amintire. Nevoind, aşadar, să trec peste 
bunătatea moştenită de la străbunii mei, vă las în voia 
voastră, nesupăraţi şi stăpâni pe viaţă ca şi până acum. Mai 
mult decât atât, la plecare veţi primi fiecare simbria pe trei 
luni, ca să vă puteţi reîntoarce acasă, în mijlocul alor voştri. 
Şase sute de lăncieri şi opt mii de pedestraşi vă vor însoţi şi 
vă vor apăra, sub ascultarea scutierului meu Alexandru, ca 
să nu fiţi cumva supăraţi pe drum de ţărani. Dumnezeu să 
vă ajute! Îmi pare rău din toată inima, că Picrocol nu se află 
printre voi. L-aş fi făcut să înţeleagă, că n-am voit acest 
război; nici să-mi măresc avutul, nici să-mi sporesc 
renumele. Dar, fiindcă s-a făcut el însuşi nevăzut şi nu poate 


fi aflat nicăieri, voiesc ca regatul să rămână fiului său, care 
nevrâstnic fiind, căci n-a împlinit încă cinci ani, va sta sub 
îndrumarea şi privegherea prinților mai bătrâni şi a 
învăţaţilor ţării. 

Şi fiindcă regatul, lăsat în părăsire, s-ar destrăma cu totul 
dacă ar cădea pradă lăcomiei unor cârmuitori nesăţioşi, 
vreau şi hotărăsc ca Ponocrat să privegheze asupra lor cu 
toate drepturile, rămânând alături de regescul prunc, până 
când acesta va fi în stare prin priceperea lui să cârmuiască 
singur ţara. Socotesc, de asemeni, că a ierta cu pripită şi 
neprevăzătoare uşurinţă pe răufăcători, ar însemna să-i 
îndemnăm mai departe la jaf şi ticăloşie prin îngăduinţa pe 
care le-am arătat-o. Tot astfel Moise, care a fost în vremea 
lui cel mai blând dintre oameni, pedepsea cu străşnicie pe 
toţi cei din neamul lui Izrael care se răzvrăteau. Împăratul 
Iuliu Cezar, cel atât de darnic, despre care Cicero spunea 
că puterea îi dăduse bogăţie ca să poată s-o împartă altora, 
ştia în mărinimia lui să ierte pe cei greşiţi ajutându-i să se 
întoarcă pe calea dreaptă, dar lovea fără cruţare pe 
aţâţătorii la răscoală. Având în faţa noastră aceste pilde, vă 
cerem ca înainte de plecare să ne daţi pe drăgălaşul 
Marquet, care prin purtarea lui neobrăzată a fost pricina 
acestui război; apoi pe ceilalţi plăcintari, care s-au făcut 
vinovaţi de a nu-l fi ţinut în frâu, şi în sfârşit pe acei sfetnici, 
căpitani şi dregători ai lui Picrocol, care l-au aţâţat, l-au 
linguşit şi l-au îndemnat să treacă dincolo de hotarele 
dreptului său pentru a tulbura liniştea noastră.” 

CAPITOLUL, LI. 

Cum au fost răsplătiți luptătorii după biruinţă. 

Aceasta a fost cuvântarea lui Gargantua, după care i s-au 
adus toţi răsculații ce-i ceruse, afară de Baltag, Ceapămică 
şi Baligă, care, cu şase ceasuri înainte de luptă, se făcuseră 
nevăzuţi, fugind val-vârtej, fără să mai privească înapoi şi 
fără să răsufle, unul până pe valea Laignal-ului, altul până 
la pasul Vyre, iar al treilea până în Longroine. Mai lipseau 
doi plăcintari, care între timp muriseră. Celorlalţi nu le-a 


făcut Gargantua nici un rău, ci i-a trimis să învârtească la 
teascurile tiparniţei, pe care tocmai în zilele acelea o 
pornise. Pe cei căzuţi în luptă i-a îngropat cu toată cinstea 
cuvenită; pe unii în valea Noirette-i, pe ceilalţi în câmpul de 
la Bruleveille. Răniţii au fost adăpostiţi în Spitalul cel Mare. 
Socotind pagubele pricinuite oraşului şi locuitorilor lui, le-a 
plătit pe toate cu bani numărați, după mărturia făcută sub 
jurământ de fiecare. Apoi a întărit cetatea, punând străji 
pretutindeni, pentru a feri oraşul de alte tulburări. 

Despărţindu-se de oştenii lui, a mulţumit tuturor celor 
care luaseră parte la luptă, trimiţându-i să ierneze în 
taberele lor. A oprit numai pe câţiva din Legiunea de Fier, a 
X-a, precum şi pe căpitanii de steag, ducându-i laolaltă în 
faţa lui Grandgousier. La vederea lor, unchiaşul s-a bucurat 
cum nu se poate spune şi i-a adunat pe toţi la un mare 
ospăț; cel mai minunat din câte s-au pomenit de pe vremea 
regelui Assur. Ridicându-se de la masă, Grandgousier a 
împărţit vitejilor întreaga zestre a sufrageriei sale, în 
greutate de opt sute de mii paisprezece bizanţi de aur: tăvi 
mari, castroane, talere întinse şi talere adânci, potire, căni, 
sfeşnice, pocaluri, blide şi căldări de argint, cutii pentru 
cofeturi şi alte vase, numai de aur curat şi de argint, 
nemaipunând la socoteală pietrele nestemate, giuvaierurile 
smălţuite şi alte podoabe, preţuind prin frumuseţea lor mai 
mult decât aurul şi argintul din care erau lucrate. Nu numai 
atât. A numărat în mâna fiecăruia, din visteria lui, câte 
douăsprezece sute de mii de scuzi, iar pe deasupra le-a 
dăruit pe veci (dacă nu mureau fără urmaşi) pământurile şi 
castelele vecine, după cum le era mai la îndemână. Pe 
Ponocrat l-a aşezat la Roche-Clermaud, pe Gimnast la 
Couldray, pe Eudemon la Montpensier, pe Tolmer la Rivau, 
pe Ithybol la Montsoreau, pe Acames la Cande, pe Sabast la 
Gravot, pe Alexandru la Quinquenais, pe Sofronie la Ligre şi 
aşa mai departe. 

CAPITOLUL LII. 


Cum a ctitorit Gargantua mănăstirea din Telem pentru 
fratele Ioan. 

Mai rămăsese nerăsplătit numai fratele loan. Gargantua 
voise să-l facă stareţ la Seuille, dar călugărul n-a primit. l-a 
îmbiat apoi mănăstirea Bourgueil sau pe cea de la Saint- 
Florent, care i-o plăcea din ele sau pe-amândouă de-ar fi 
dorit. Fratele Ioan a răspuns însă hotărât, că nu vrea să-şi 
facă de lucru cu călugării; nici să le poarte de grijă, nici să 
le poruncească. „Cum aş putea (zicea el) să cârmuiesc pe 
alţii, când nu-s în stare să mă stăpânesc nici pe mine. Dacă 
socoteşti că ţi-am fost de folos - şi aş putea să-ţi mai fiu - 
îngăduie-mi să înalţ o mănăstire după gândul meu.” 

Rugămintea aceasta i-a plăcut lui Gargantua, care i-a dat 
în seamă întreg ţinutul Telemei, până la apa Loarei, cam 
două leghe depărtare de pădurea din Port-Huault; iar 
călugărul s-a legat să întemeieze o aşezare mănăstirească, 
fără asemănare în toată lumea. 

— Mai înainte de toate, a spus Gargantua, să nu ridici 
împrejurul ei ziduri de cetate, cum sunt celelalte mănăstiri, 
dinadins întărite şi de restul lumii despărțite. 

— Drept ai vorbit! Zidurile despărţitoare sunt rău- 
sfătuitoare. În ţarcul închis cu muruială se-aude numai 
mârâială; cei de dincolo de poartă, pizmă şi necaz ne 
poartă, iar noi, din chilii tânjim şi unii pe alţii ne bârfim. 

Fiindcă la unele tagme călugăreşti e obiceiul, ca de câte 
ori pătrunde în mănăstire o femeie (vorbesc despre cele 
cucernice şi ruşinoase), să se spele cu leşie locul pe unde a 
călcat, fratele Ioan a hotărât, la rându-i, ca treaba aceasta 
să se facă temeinic şi cu băgare de seamă, ori de câte ori s- 
ar strecura în mănăstire (din întâmplare) un călugăr sau o 
maică. Şi, pentru că în celelalte mănăstiri din lume toate 
trebile sunt socotite, şi orânduite de la ceas la ceas, fratele 
Ioan a statornicit ca în mănăstirea lui să nu fie, nicăieri, nici 
cadran, nici ornic, ci toate să se îndeplinească după nevoie 
şi la vremea lor. 


— E adevărat, a spus Gargantua, că ţinând socoteala 
ceasurilor, pierzi vremea degeaba. Ce foloseşti? Nu se 
poate închipui o neghiobie mai mare decât să-ţi rânduieşti 
viaţa după bătaia clopotului şi nu după simţul cel bun şi 
judecata minţii. 

Pe vremea aceea nu se călugăreau decât femeile chioare, 
şchioape, gheboase, strâmbe, zălude, pocite sau betege, ca 
şi bărbaţii ologi din naştere, răpciugoşi, nerozi sau trândavi. 
(- „La drept vorbind, a spus fratele Ioan, când femeia nu-i 
nici harnică şi nici frumoasă, ce faci cu ea?” - „O trimiţi la 
mănăstire”, a răspuns Gargantua. - „Să facă umbră 
pământului”, a spus călugărul.) Aşadar, s-a hotărât ca în 
mănăstirea fratelui loan să fie primiţi numai bărbaţi întregi, 
zdraveni şi frumoşi, iar femeile să fie tinere, plăcute şi, mai 
ales, bine făcute. 

Fiindcă în mănăstirile de maici, bărbaţii nu puteau să 
pătrundă (decât fără voie şi pe ascuns), s-a statornicit ca în 
mănăstirea fratelui loan femeile să n-aibă drept de intrare 
în lipsa bărbaţilor, precum nici bărbaţii, dacă nu s-ar afla 
pe-acolo nici o femeie. 

Şi pentru că, atât maicile cât şi călugării, o dată intraţi în 
mănăstire, erau legaţi, după un an de încercare, să rămână 
monahi şi călugăriţe toată viaţa, s-a hotărât ca din 
mănăstirea fratelui loan, atât bărbaţii, cât şi femeile, să 
poată pleca oricând vor pofti, în plină şi desăvârşită voie. 

Şi fiindcă, îndeobşte, călugării făceau trei legăminte: de 
înfrânare, de sărăcie şi de ascultare, s-a hotărât ca în 
mănăstirea fratelui loan fiecare să-şi poată lua femeie, să 
aibă avere şi să trăiască după bunul său plac. 

Vârsta legiuită pentru a intra în mănăstire s-a statornicit 
după cum urmează: femeile de la zece la cincisprezece ani, 
bărbaţii de la doisprezece la optsprezece. 

CAPITOLUL LIII. 

Cum a fost zidită şi înzestrată mănăstirea telemiţilor. 

Pentru zidirea şi înzestrarea mănăstirii, Gargantua a dat, 
bine numărați, douăzeci şi şapte de sute şi opt mii treizeci 


de miei cu lână creaţă, plătiţi în fiecare an până ce întreaga 
lucrare va fi sfârşită; a mai pus la o parte, din dările de la 
Divemille, şase sate şaizeci şi nouă de mii de scuzi însoriţi şi 
tot atâţia înstelaţi. 

Pentru a întregi avutul şi gospodăria mănăstirii, i-a dăruit 
de veci douăzeci şi trei de sute nouă mii cinci sute 
paisprezece roze de aur englezeşti în scrisuri de pământ, 
fără nici o sarcină şi pe de-a întregul răscumpărate, 
urmând ca dobânzile să fie numărate în fiecare an, la 
poarta mănăstirii. A iscălit şi a întărit cu pecetea lui toate 
aceste danii. 

Mănăstirea era o zidire în şase laturi. La cele şase 
unghiuri ale ei se ridicau şase turnuri înalte şi rotunde, 
întru totul asemenea, având fiecare o grosime de şaizeci de 
paşi. 

Apa Loarei curgea pe lângă turnul numit Arctic. Spre 
răsărit se înălța turnul Calear, apoi celelalte patru: Anatol, 
Mesembrin, Hesper şi Crier. Depărtarea de la un turn la 
altul era de o sută de paşi. Clădirea întreagă avea şase 
caturi, socotind şi pivnițele. Catul al doilea era boltit ca o 
toartă de paner, iar celelalte caturi se arcuiau în brâuri de 
piatră, cioplite după chipul unor crengi de vâsc, cu 
sprâncene încondeiate deasupra ferestrelor. Acoperişul era 
din ţigle arse, îmbrăcate în cămaşă de plumb, iar sub 
marginea lui erau rânduite tot felul de chipuri bine potrivite 
şi frumos aurite. Olanele pentru scurgerea ploii, zugrăvite 
cu aur şi în albastru, erau prinse de zid între ferestre şi 
dădeau în şanţurile care purtau apa pe sub temeliile casei 
până la râu. 

Clădirea se ridica de o sută de ori mai măreaţă decât 
castelele din Bonivet, Chambord sau Chantilly, căci 
cuprindea nu mai puţin de nouă mii trei sute treizeci şi 
două de locuinţe, având fiecare iatac, cămară, odaie de 
lucru, altar de rugăciune şi ieşire spre sala cea mare. 
Înăuntrul clădirii, străbătând fiecare turn, suia o scară 
răsucită în chip de melc, cu trepte tăiate în porfir, piatră 


arabă şi marmură însângerată; lungimea fiecărei trepte era 
de douăsprezece picioare, iar grosimea ei de trei degete. 
Doisprezece stâlpi sprijineau scara de la un cat la altul. 

Lumina pătrundea pe locurile de odihnă ale scării prin 
două arcade frumoase de templu vechi, care mărgineau o 
încăpere cu ferestre înalte, de aceeaşi lărgime ca şi scara. 
Treptele urcau până sub aripa acoperişului, răspunzând, de 
fiecare parte, într-o sală mare de unde se despărţeau 
celelalte odăi. 

De la turnul Arctic pornind şi până la Crier se înşirau 
rafturi mari cu felurite cărţi în limba greacă, latină, ebraică, 
franceză, toscană şi spaniolă, rânduite după cuprinsul lor. 

Drept la mijloc se desfăcea o scară minunată, prin care, 
intrând de-afară, treceai pe sub o boltă largă de treizeci şi 
şase de coţi. Scara era atât de cuprinzătoare, încât şase 
ostaşi înarmaţi cu suliţele în cumpănire puteau să urce, 
umăr la umăr, până în vârful ei. 

Turnul Anatol era legat de Mesembrin prin mai multe săli 
mari şi frumoase, pe care se vedeau zugrăvite fapte de 
vitejie din vremurile vechi, întâmplări deosebite şi privelişti 
din toate ţinuturile lumii. De aici pornea altă scară, 
asemenea celor care coborau până pe ţărmul râului. Pe uşa 
de la intrare se aflau scrise, cu slove vechi, cele ce 
urmează: 

CAPITOLUL LIV. 

Pisania scrisă pe poarta cea mare a mănăstirii din lelem. 

Să nu intraţi, făţarnici şi bigoţi, Maimuţe rebegite, ipocriţi, 
Gămani coborâtori din ostrogoți, Cu gât sucit şi capete de 
goți, Călugări desfrânaţi şi urgisiţi, Ţârcovnici păduchioşi şi 
nărăviţi, Gâlcevitori, măsluitori de cărţi, Mutaţi-vă năravu-n 
alte părţi! 

Fapta voastră rea în grădina mea. 

De s-ar oploşi, M-ar înăbuşi. 

Şi m-ar îneca. 

Fapta voastră rea. 


Să nu intraţi, clănţăi nesăţioşi, Jălbari şi scribi ce jăcmăniţi 
norodul, Ticluitori de pâre, mincinoşi, Juzi ucigaşi, ce ne 
vânaţi cu codul. 

Mai rău decât pe clinii cei râioşi, În ştreang, de gât să vi se 
strângă nodul! 

Zbieraţi aiurea, că-n această casă. 

De pricini şi de certuri nu ne pasă. 

Cu pricini şi ceartă. 

Nimeni nu ne ceartă, Vieţuim în pace; 

Numa-n voi mai zace. 

Ura ce vă poartă. 

Cu pricini şi ceartă. 

Să nu intraţi, voi lacomi cămătari, Pleşcari de pantahuze, 
lipitori, Cotoi vicleni, mişelnici dobândari, Zgârciţi 
îngropători de bani murdari. 

Scuipaţi-vă spurcatele comori, Aţi supt destul, flămânzi 
socotitori, Lingăi cu maţul spart şi chip pocit, Aici ospăţul 
vostru s-a sfârşit! 

Faţă otrăvită. 

De fiară lihnită, Piei din calea mea, Du-te, piază-rea, 
Moartea să te-nghită, Faţă otrăvită! 

Să nu intraţi, nerozi şi gugumani, Irozi bătrâni, zăluzi şi 
cârcotaşi, Semănători de vrajbe, bădărani. 

Din ceata lui Tândală, ţopărlani, Greci sau latini, la fel de 
pătimaşi. 

Nici voi, râioşi, betegi şi nărăvaşi, Urlaţi pe câmp cu lupii 
răpănoşi, Huliţi de lume, scârnavi şi buboşi! 

Cinste şi plăcere. 

Inima ne cere, Bună mulţumire, Veselă-nvoire, Trupuri în 
putere, Cinste şi plăcere. 

Intraţi, cinstiţi şi vrednici cavaleri, Bine-aţi venit şi bine-aţi 
revenit, Tovarăşi buni de jocuri şi plăceri! 

În orice vreme, ca pe nişte veri, Pe oamenii de cinste i-am 
cinstit, Oricât au fost de mulţi, i-am mulţumit, Glumeţi şi 
sprinteni, veseli şi vioi, Prieteni multdoriţi, poftiţi la noi! 


Prieteni iubiţi, Oaspeți străluciți, La inimă darnici, La 
pahare harnici, Fiţi bineveniţi, Prieteni iubiţi! 

Intraţi, toţi cei ce-n lume, cu dreptate. 

Cuvântul din Scripturi îl tălmăciţi. 

Veţi fi păziţi la noi ca-ntr-o cetate, Feriţi de răzbunări şi 
strâmbătate. 

Şi de otrava celor rătăciţi. 

Aici, credinţa dreaptă s-o zidiţi. 

Să biruiţi în pilde şi-n cuvinte. 

Pe stricătorii legii cele sfinte. 

Din sfânta Scriptură, Dreaptă-nvăţătură. 

Veniţi să vă dăm. 

Şi toţi să luăm. 

Cuminecătură. 

Din sfânta Scriptură. 

Intraţi de voie, tinere domniţe, Veniţi la noi cu suflet 
liniştit, Sfioase şi sprinţare porumbiţe, Frumoase doamne, 
nobile mlădiţe, La han de bun renume-aţi poposit. 

Stăpânul care-aici ne-a ctitorit, Om milostiv şi vrednic 
Gospodar, Spre cinstea voastră ni l-a dat în dar. 

Darul dat în dar, Nu-i dat în zadar, Fiecare plată. 

Culege răsplată, Şi se-ntoarce iar, Darul dat în dar. 

CAPITOLUL LV. 

Cum era împărţită clădirea mănăstirii din 'lelem. 

În mijlocul curţii celei mari se ridica o minunată fântână de 
alabastra - trei zâne albe purtau pe braţe cornurile 
încărcate ale belşugului, iar apa le ţâşnea prin sâni, prin 
gura, prin urechi, prin ochi şi prin celelalte despicături ale 
trupului. Partea de clădire care dădea spre curtea cea mare 
era înălţată pe stâlpi groşi de casidoniu şi de porfir, 
alcătuind frumoase bolți romane, înăuntru se despărţeau 
de-a lungul mai multe săli încăpătoare, zugrăvite cu picturi 
frumoase şi împodobite cu coarne de cerb, de inorog, de 
rinocer, de hipopotam, dinţi de elefant şi alte trofee rare. 

Odăile femeilor cuprindeau aripa care se întindea de la 
turnul Arctic până la poarta Mesembrinei. Bărbaţii erau 


aşezaţi de cealaltă parte. Între cele două turnuri în faţa 
iatacurilor destinate femeilor, se afla, spre desfătarea lor, 
locul de alergare al cailor numit hipodrom; apoi un teatru şi 
un şir de minunate băi, înzestrate cu toate cele de 
trebuinţă; coborai în apă pe trei trepte, iar apa avea 
mireasmă de mirt. 

Lângă ţărmul râului se întindea o pajişte pentru jocuri, 
brăzdată de cărări, pe care se pierdeau paşii trecătorului. 
Între celelalte două turnuri mai era un loc, dinadins potrivit 
pentru bătutul mingii. Înspre partea turnului Crier se afla o 
livadă plină cu pomi de tot felul, frumos rânduiţi în 
mănunchiuri de câte cinci. La capătul livezii începea un 
crâng, în care hălăduia o puzderie de vânat cu păr şi cu 
pene. Între celelalte turnuri erau aşezate ţinte pentru 
tragerea cu arcul, cu arbaleta şi cu archebuza. Cămările se 
aflau dincolo de turnul Hesperiei, la catul întâi; grajdurile, 
sub cămări; tot acolo se aflau, şoimii-vânători şi celelalte 
păsări de pradă: vultani, acvile, ulii şi ereţi, aduşi de 
departe, din Creta, din Veneţia şi din Sarmaţia, bine învăţaţi 
de meşteri pricepuţi, să se abată peste câmp şi să aducă la 
poruncă sălbăticiunile ce le ieşeau în cale. Odăile cu cele 
trebuincioase pentru vânătoare se găseau mai departe în 
drumul spre crâng. 

Toate sălile, încăperile şi cămările aveau pereţii zugrăviți 
cu felurite chipuri, înfăţişând timpurile anului. Podelele 
erau acoperite cu postav verde; aşternuturile minunat 
împodobite cu horbotă şi brodate pe mărgini cu igliţa. În 
fiecare odaie se afla o oglindă de cleştar, prinsă în chenar 
de aur curat cu mărgăritare, destul de înaltă ca un om 
stând în picioare să se privească în apa ei, întreg. La 
capătul sălilor ce duceau spre odăile femeilor, se găseau 
bărbierii, care pieptănau frumos şi stropeau cu parfumuri 
pe bărbaţii veniţi la taifas. Tot bărbierii aceia aduceau în 
fiecare dimineaţă la iatacul femeilor apă de trandafiri, de 
năramze şi de mirt, precum şi un vas de mare preţ, în care 
ardeau miresme îmbălsămate. 


CAPITOLUL LVI. 

Cum erau îmbrăcaţi călugării şi călugărițele din Telem. 

În primii ani de la întemeierea mănăstirii, femeile îşi 
croiau rochiile după pofta şi plăcerea lor. Apoi, la buna lor 
voie, au hotărât să se îmbrace toate la fel. 

Purtau izmenuţe roşii şi scurte, care le veneau până 
aproape de genunchi. Marginea de jos a izmenuţelor era 
împodobită cu horbotă aleasă. Calţavetele aveau aceeaşi 
culoare ca şi brăţările, strângând piciorul deasupra şi 
dedesubtul genunchiului. Încălţările, botforii, condurii şi 
papucii erau de catifea roşie sau viorie, cu vârful crestat ca 
o coadă de rac. 

Sub cămaşă purtau un pieptar uşor de mătase şi un jupon 
de tafta albă, roşie sau sură; iar pe deasupra o fustă ţesută 
în fire de argint, cu frumoase cusături de aur şi râuri 
împletite din beteală; după cum se arăta vremea, mai caldă 
sau mai răcoroasă, fusta era de mătase, de damasc ori de 
catifea (portocalie, verde, argintie, albastră, galbenă, roşie 
sau albă), de postav auriu, de brocart sau de horbotă. 
Rochiile, după timpurile anului, erau din pânză cu urzeală 
de aur şi iţe împletite în fire de argint; de satin roşu 
împodobit cu râuri de beteală; de tafta albă, albastră, 
neagră ori castanie; de borangic, de lânică uşoară, de 
catifea sau de satin ţesut cu fire de aur şi cusături în fel de 
fel de feţe. 

În unele zile calde de vară purtau, în loc de rochii, 
măntăluţe frumoase, potrivite după giuvaerurile cu care se 
găteau, ori pelerine uşoare de catifea viorie, glugă, ciucuri 
de aur cu tiv de argint şi un şnur împletit din fire aurite, 
prins la capete în copci de mărgăritare. 

Iarna îmbrăcau rochii de tafta, în culorile mai sus amintite, 
căptuşite cu blănuri scumpe, de râs, de vidră, de lutru 
calabrez, de zibelină şi altele. 

Mătăniile, inelele, brăţările, colanurile erau alcătuite din 
pietre preţioase: rubine roşii, rubine trandafirii, diamanturi, 


safire, smaralduri, peruzele, granade, agate, topaze, 
mărgăritare şi altele, de toată frumuseţea. 

Podoaba capului şi-o schimbau după starea timpului: iarna 
se pieptănau ca toate celelalte femei din Franţa; primăvara, 
ca cele din Spania, vara, ca cele din Ţara-turcească. 
Duminica şi sărbătorile, fără osebire, îşi potriveau părul 
după obiceiul franțuzesc, mai plăcut şi mai cuviincios decât 
toate celelalte. 

Bărbaţii erau îmbrăcaţi în felul lor. Purtau ciorapi lungi de 
lânică sau de mătase roşie, cu alb şi negru. Nădragii erau 
de catifea din aceeaşi culoare, brodaţi şi ferestruiţi după 
acelaşi tipar. Eghileţii erau de mătase şi armătura lor de 
aur smălţuit. 

Hainele de sărbătoare erau croite din postav ţesut cu aur 
şi argint, sau din catifea de culori potrivite după dorinţă. 
Hainele bărbăteşti erau tot atât de scumpe ca şi ale 
femeilor. Cingătoarele aveau aceeaşi culoare ca şi 
pieptarul; fiecare bărbat purta la şold o sabie frumoasă cu 
mâner aurit; teaca, îmbrăcată în catifea de culoarea 
nădragilor, avea vârful de aur. Jungherul era împodobit la 
fel. Scufia de catifea neagră, era prinsă în nasturi şi inele de 
aur; împodobită cu o pană albă şi presărată cu fluturi de 
aur şi cu mici mănunchiuri de rubine, smaralduri şi altele. 

Bărbaţii şi femeile se înțelegeau atât de bine între ei, încât 
în fiece zi se îmbrăcau la fel şi purtau podoabe 
asemănătoare. Ca să nu se întâmple vreo greşeală, câţiva 
cavaleri aveau îndatorirea să treacă în fiecare dimineaţă pe 
la odăile bărbaţilor pentru a le spune ce rochii şi ce 
giuvaeruri vor purta femeile în ziua aceea. Căci toate se 
îndeplineau după dorinţa femeilor. 

Să nu vă închipuiţi însă că unii sau altele pierdeau prea 
multă vreme cu îmbrăcatul acelor veşminte atât de bogate. 
Cămăraşii le pregăteau gătelile în fiecare dimineaţă, iar o 
seamă de fete-în-casă fuseseră atât de bine învăţate, încât 
într-o clipă femeile ieşeau îmbrăcate din cap până-n 
picioare. 


Pentru pregătirea acelor veşminte şi găteli, se aflau în 
jurul pădurii din Telem mai multe acareturi înşirate pe vreo 
jumătate de leghe, unde se ţineau giuvaergiii, şlefuitorii de 
nestemate, ceaprazarii, croitorii, ţesătorii de postavuri, de 
catifea, de covoare şi de velinţe; fiecare era priceput în 
meşteşugul lui şi toţi lucrau pentru fraţii şi surorile 
mănăstirii. 

Seniorul din Naziclet le punea la îndemână ştofele, 
căptuşelile şi celelalte podoabe, iar în fiece an şapte corăbii 
se întorceau din ostroavele Perlate şi Canibale, încărcate cu 
drugi de aur, mătăsuri, mărgăritare şi alte mărfuri de preţ. 
Când giuvaerurile începeau să îmbătrânească şi îşi 
pierdeau strălucirea, le dădeau unui cocoş frumos să le 
înghită, şi ieşeau din el, cu găinaţul o dată, mai 
strălucitoare decât înainte. 

CAPITOLUL LVII. 

Cum trăiau telemiţii în mănăstirea lor. 

Viaţa în mănăstire nu era supusă nici unor legi, rânduieli 
ori porunci, întrucât fiecare trăia după voia lui 
nestingherită şi după bunul lui plac. Se ridica din aşternut 
când se sătura de somn, bea, mânca, îşi vedea de treburi, şi 
se culca din nou, cum şi când găsea de cuviinţă. Nimeni nu-l 
trezea, nimeni nu-i poruncea să se aşeze la masă ori să se 
scoale; nici o silă şi nici o constrângere nu-l zorea. Aşa 
hotărâse Gargantua. Întreaga lege a mănăstirii se 
cuprindea în aceste patru cuvinte: 

FĂ CE-ŢI PLACE! 

Oamenii liberi şi de neam bun, doritori de plăcută însoţire, 
au din firea lor înclinări cuminţi şi cuviincioase, ferindu-se 
de orice rele deprinderi; dar atunci când sunt supuşi prin 
silnicie să sufere umilinţele robiei, ei pierd râvna de a trăi în 
cinste, căutând să sfărâme jugul ce-i apasă. Căci aşa ne-a 
fost dat: să ne ispitească lucrurile oprite şi să poftim a face 
ceea ce nu ne e îngăduit. 

Lăsaţi în voia lor, telemiţii se împăcau între ei atât de bine, 
încât, dacă unul singur arăta o dorinţă, toţi ceilalţi se 


grăbeau a-i face pe plac. Era de ajuns ca oricare din ei să 
spună: - „Hai să bem!” şi toţi se apucau de băut. Dacă altul 
zicea: - „Hai să jucăm!”, toţi veneau să joace. - „Hai să ne 
plimbăm în pădure!”, toţi porneau la plimbare. Când ieşeau 
la vânătoare, femeile călăreau pe cai buiestraşi, frumos 
înşeuaţi, ţinând în pumnul lor mic, înmănuşat, un uliu ori un 
erete; bărbaţii purtau şoimii. 

Erau toţi deprinşi numai în cele alese; nu se afla printre ei 
niciunul care să nu ştie a citi, a scrie şi a cânta din cele mai 
plăcute instrumente; fiecare vorbea cinci-şase limbi, 
pricepându-se să alcătuiască povestiri şi să potrivească 
stihuri. 

Nu se mai pomeniseră nicicând cavaleri atât de viteji şi 
atât de chipeşi, mai îndemânatici şi mai iscusiţi în mânuirea 
armelor, călare şi pe jos. Niciodată nu se văzuseră femei 
mai curate, mai drăgălaşe, mai puţin mofturoase şi mai 
meştere la lucrul mâinilor, la cusut sau orice altă 
îndeletnicire potrivită unei femei cinstite şi stăpână pe voia 
ei. 

De aceea, când se întâmpla ca vreun tânăr din cuprinsul 
mănăstirii, fie la îndemnul părinţilor, fie din altă pricină, să 
părăsească într-o bună zi aşezările Telemei, de foarte multe 
ori lua cu sine pe femeia căreia îi fusese prieten credincios 
şi se însura cu ea; şi după cum la Telem, în mănăstire, 
trăiseră cu credinţă şi prietenie unul faţă de altul, tot astfel 
rămâneau şi în căsnicie uniţi până la sfârşitul vieţii lor, ca şi 
în ziua cea dintâi în care s-au luat. 

N-aş vrea acum să uita vă împărtăşi prevestirea ce s-a 
găsit la temelia mănăstirii, scrisă pe o tablă mare de aramă. 
Stihurile ei sunau astfel: 

CAPITOLUL LVIII. 

Profeţia găsită la temelia mănăstirii telemiţi lor. 

Sărmani muritori ce norocul râvniţi, Cu inimă tare 
cuvântu-mi primiţi. 

De e cu putinţă ca omul, văzând. 


Mulțimea de stele pe cer luminând, În cartea cu semne să 
ştie-a citi, Puţind să ghicească ce vremi vor veni, De-l poartă 
cu gândul ştiinţa cerească. 

A veacului taină din timp s-o cunoască, Şi-apoi să despice 
cu minte-nţeleaptă. 

Ce soartă în drumul vieţii-l aşteaptă, Voi spune eu însumi, 
cui vrea să m-asculte, Că-n iarna aceasta - şi nu-n zile multe 

Pe locul în care ursita ne paşte, Un alt soi de oameni 
curând, se vor naşte; 

Sătui de şedere, stricaţi de tânjală, Stârni-vor de-a dreptul 
şi fără sfială, În lumea întreagă, de sus până jos, Mânie şi 
ceartă şi gând duşmănos. 

Iar cei ce prealesne le-or da ascultare, Oricât va fi-n urmă 
osânda de mare, Prieteni şi rude porni-vor grămadă, Morţiş 
să se-nfrunte cu hulă şi sfadă. 

Uita-vă ruşinea copilul semeţ, În bunul lui tată lovind cu 
dispreţ. 

Iar când fi-va ceasul să cadă sus-puşii, Porni-vor la luptă 
cumplită supuşii. 

Nici semn de cinstire, nici loc după nume. 

Ci toţi vor fi una, o singură lume, Şi vrând fiecare destinul 
să-şi schimbe, Pe culmi să se-nalţe şi-n văi să se plimbe, Va fi 
atât umblet şi-atâta-mbrânceală, Atâta mişcare şi-atâta- 
mbulzeală, Cum alta mai mare n-a fost, nici nu este. 

Minune cuprinsă-n a lumii poveste. 

Vedea-vor puzderii de oameni vestiți. 

În anii lor tineri de pofte-mboldiţi, Gustând din plăcerea 
vieţii cu jind, Murind fără vreme şi-n goană trăind. 

Şi toţi laolaltă, bocind în litanii, Porniţi spre gâlceavă şi 
roşi de zâzanii, Veni-vor să umple, haini şi pizmaşi, 
Văzduhul de glasuri, pământul de paşi. 

Găsi-vor crezare cei răi şi netrebnici. 

Aceeaşi cinstire ca oamenii vrednici, Şi toate vor merge 
pieziş, fără rost, Aşa cum le-ndrumă, de-a valma, cel prost, 
Când prăul ajunge înalt dregător; 


Potop de ruşine atotstricător! 

Potop, spus-am bine, căci reaua-ntocmire. 

Va merge-nainte şi fără oprire, Precum nici pământul robit 
n-o să scape, Decât năpădindu-l noianul de ape. 

Zadarnic lupta-vor voinicii-oţeliţi. 

Vâltoarea-i va duce, în val înveliţi. 

Pe bună dreptate, căci inima lor, Ce-acum se cufundă, cu 
mult prea uşor. 

Sărmanele vite punea să le taie, Vărsând sânge proaspăt, 
spurcând măruntaie, Şi nu pentru jertfe pe-altare cereşti, 
Ci pentru flămânde nevoi pământeşti. 

Aşa veţi pricepe, cu duhul gândirii, Cum toate se-aşază în 
cumpăna firii, Ce dor de odihnă din hău va pătrunde, În 
larma nebună-a drăciei rotunde. 

Iar cei ce pământu-l cuprind, înrăiţi, Cu mâna lor strânsă, 
stăpânii zgârciţi, De teamă de-a-l pierde, veni-vor cu lege. 

Să-l ţină-n robie şi-n lanţuri să-l lege. 

Şi iată că robul va fi mântuit, De-acela ce însuşi cândva l-a 
zidit. 

Iar soarele tânăr, în volbura mare, Pe valuri apune şi nu 
mai răsare. 

O grea-ntunecime purcede să crească, Cu mult mai 
grozavă ca noaptea firească. 

Pământul se-afundă în beznă deplină, O temniţă-adâncă şi 
fără lumină, Lipsită de viaţă, ca-ntinsa pustie! 

C-un ceas mai-nainte de-această urgie, Veni-vă pe lume un 
semn lămurit: 

Un groaznic cutremur, cu mult mai cumplit. 

Ca-n ziua când Etna, uriaşul vulcan, În luptă trântise pe-un 
fiu de Titan. 

Va fi un răsunet ca-n clipa aceia. 

Când grecul Tyfeos în Iramineia. 

Lovit ca de trăsnet de-un zeu nevăzut, Cu munţii de-a 
valma în mare-a căzut. 

O altă-ntocmire, născută deodată, Va pune-n mişcare o 
lume schimbată, Şi-n starea cea nouă, stăpânii-nvechiţi. 


Cu alţii mai vrednici vor fi-nlocuiţi. 

Atunci va să vie o vreme mai bună, Grozavei primejdii un 
capăt să-i pună, lar apele toate, de care-am vorbit, Curând 
se vor trage în vad liniştit, Apoi, fără veste, ţâşni-vă din 
zare, Umplând tot văzduhul, o flacără mare! 

Veni-vă pe ape o undă fierbinte. 

Şi iar va fi totul la fel că-nainte, Cumplita-ncercare ce-n 
lume-a trecut. 

Lăsa-vă pământul cel bun renăscut. 

Belşugul prielnic va prinde să crească. 

Prisos de bucate şi mană cerească, Răsplată cinstită şi 
roade-mplinite; 

Iar unele locuri, de-or fi mai lipsite, Aşa e-ntocmită 
întreaga lucrare, Să-şi poarte destinul menit, fiecare. 

E bună-ntocmirea. 

lar lumea cinsteşte. 

Pe cel ce, spre ţintă mergând, stăruieşte! 

Ascultând aceste stihuri, Gargantua le-a spus celor de faţă, 
oftând adânc: 

— Prigoniţi au fost totdeauna cei cu dreaptă credinţă. 
Fericit va fi însă acela care nu se va înfricoşa, ci, fără să fie 
ispitit de plăcerile trupului, se va îndrepta spre limanul 
mântuirii. 

Călugărul a întrebat: 

— După înţelegerea voastră, ce-ar putea să însemne 
această prevestire? 

— Ce-ar putea să însemne, a răspuns Gargantua, decât 
lupta şi biruinţa sfintei dreptăţi? 

— Pedeapsa cuviosului Goderan să mă ajungă, dar eu cred 
altminteri. Am recunoscut în aceste stihuri felul de a scrie al 
prorocului Merlin; puteţi să-i tălmăciţi şi să-i răstălmăciţi 
scrisul cu pilde câte veţi voi; în ceea ce mă priveşte, am 
înţeles că zugrăveşte în vorbe ocolite jocul cu mingea, care 
se cheamă ocină. 

Dezbinătorii de oameni sunt cei care strâng de o parte şi 
de alta cele două tabere ale jocului; cei care joacă în 


aceeaşi tabără sunt prieteni, iar după ce au sfârşit jocul, 
intră alţii în locul lor. Se feresc toţi deopotrivă să nu fie 
loviți. Drăcia rotundă e mingea cu care joacă, croită din 
piele de vițel şi umplută cu câlţi. Apele sunt năduşeala 
jucătorilor. Încetând jocul, se hodinesc toţi la un foc mare şi 
îşi schimbă cămăşile; după care petrec şi beau cu voioşie, 
mai ales cei care au câştigat. Poftă bună! 

CARTEA A DOUA. 

PANTAGRUEL REGELE DIPSOZILOR ÎNFĂŢIŞAT AŞA 
CUM A FOST CU FAPTELE ŞI ISPRĂVILE LUI 
ÎNFRICOŞATE DE FIE-IERTATUL ALCOFRIBAS 
ABSTRĂGĂTOR DE CHINTESENŢĂ. 

Dizen. 

ALCĂTUIT DE MEŞTERUL HUGES SALEL ÎN CINSTEA 
SCRIITORULUI ACESTEI CĂRŢI - 

Dacă-mpletind folos şi desfătare, Un scriitor de toţi e 
lăudat, Nu te-ndoi, vei fi la cinste mare; 

De-aceasta poţi să fii încredinţat, Căci scrisul tău, pe 
glumă-ntemeiat, Bogate-nvăţături ne-a dăruit, Ca-n 
vremuri, înțeleptul Democrit. 

Râzând de întâmplările-omeneşti. 

Tu stăruie, şi fi-vei răsplătit, De nu aici, în lumile cereşti. 

TRĂIASCĂ TOŢI BUNII UCENICI Al MARELUI 
PANTAGRUEL! 

CUVÂNTUL ÎNAINTE AL SCRIITORULUI. 

Prealuminaţi şi preadestoinici luptători, cavaleri, gentilomi 
şi aşa mai departe, care bucuros vă dedaţi plăcutelor şi 
cuviincioaselor îndeletniciri de tot felul, văzut-aţi, citit-aţi şi 
învăţat-aţi pe de rost frumoasele şi bogatele cronici despre 
grozavul uriaş Gargantua; şi ca nişte buni creştini ce vă 
aflaţi, crezut-aţi în ele aidoma ca-n cuvântul Bibliei şi-al 
Sfintelor Scripturi. Petrecându-vă timpul vostru de răgaz cu 
cinstitele jupâniţe şi jupânese, multe din întâmplările 
însemnate în acea carte le-aţi povestit, de câte ori altceva 
mai bun n-aveaţi a le spune; lucru pentru care vrednici 
sunteţi de laudă şi de neistovită amintire. 


Gândul meu a fost că fiecare dintre dumneavoastră, lăsând 
la o parte orice trebi, să nu-şi mai bată capul cu ele, ci 
uitând necazurile, să folosească fără altă grijă sau 
împiedicare toate ceasurile din zi cu cititul acelor pagini 
până va ajunge a le şti pe dinafară în aşa fel, că dacă 
meşteşugul tiparului s-ar pierde, sau toate câte au fost 
scrise s-ar irosi, să poată a o da drept învăţătură copiilor şi 
moştenire celor ce vor veni după el, trecând-o astfel din 
mână în mână, ca pe-o ştiinţă de taină; căci din cuprinsul ei 
mai mult folos vor culege, decăt îşi închipuiesc toţi acei 
lăudăroşi, înfoiaţi şi scorţoşi, care nu pricep dintr-o glumă 
nici cât moş-Greblă din Institutele lui Justinian. 

Cunoscut-am sumedenie de mari şi puternici seniori, aflaţi 
la vânătoare de fiare sau la pândă de rațe, care văzând că 
sălbătăciunea s-a pierdut în hăţiş sau eretele nu s-a ridicat 
destul de grabnic să apuce prada, se mâniau foarte, după 
cum lesne vă puteţi închipui, şi nu le trecea supărarea 
decât citind din carte faptele fără de seamăn ale sus- 
amintitului Gargantua. 

Mai ştiu pe alţii (şi vă poftesc să credeţi că nu-s basme) 
mai ştiu pe alţii, care suferind cumplit de măsele, după ce 
au cheltuit fără folos o avere întreagă cu felcerii, s-au 
tămăduit înfăşurând într-o cârpă curată acele cronici, şi 
punându-le fierbinţi pe partea dureroasă, cu oblojeală de 
muştar şi puţin praf de rugăciune. 

Ce să vă mai spun despre bieţii bolnavi de sfrinţie ori de 
podagră? De câte ori nu i-am privit în ceasul lor din urmă, 
unşi cu sfântul mir şi parcă umflaţi cu ţeava? Faţa lor 
strălucea ca broasca uşii; făceau spume la gură ca nişte 
vieri prinşi în capcană şi încolţiţi de copoi, iar dinţii le 
clănţăneau asemeni clapelor de orgă când încep să cânte. 
Ce puteau să mai aştepte, sărmanii? Altă mângâiere n- 
aveau în clipa aceea, decât să asculte câteva citiri din 
cartea mai sus-pomenită. Am auzit pe mulţi jurându-se, cu 
un picior în groapă, că simțeau tot atâta uşurare, ca o 
femeie în durerile facerii când îi citeşti din viaţa sfintei 


Margareta, îndrăzneşte cineva să spună, că e un lucru de 
nimic? Pun rămăşag pe-o burtă de vin că nu-mi veţi putea 
numi altă carte, în orice limbă ar fi scrisă şi despre orice 
ştiinţă ar vorbi, care să aibă aceleaşi însuşiri şi să 
dovedească aceeaşi putere. Nu, cinstite feţe, nu! E fără 
asemănare, una singură şi neîntrecută! O spun sus şi tare: 
puteţi să mă ardeţi pe rug, că nu-mi iau înapoi vorba. lar cei 
care altfel spun, sunt nişte coţcari, potlogari, înşelători, 
amăgitori, măsluitori, şi nimic altceva. E drept, că s-au mai 
tipărit vreo câteva cărţi de mare preţ, înzestrate cu 
anumite însuşiri tainice, cum ar fi Bucăgroasă, Orlando- 
furiosul, Robert Diavolul, Fierabras, Vilhelm-fără-frică, 
Huon Bordelezul, Montevielle şi Babarada [77], dar nu se 
pot asemăna cu aceea despre care am amintit. Oamenii au 
ajuns să se încredinţeze singuri despre folosul şi rodnicia 
acestor cronici garganteşti, iar tipografii au vândut în 
răstimp de două luni mai multe din ele decât se vor cere 
cele patru Evanghelii, de azi în nouă ani. 

Dorind, aşadar, preaplecata dumneavoastră slugă, să vă 
sporesc din parte-mi clipele de plăcut răgaz, vă dăruiesc 
aci-de-faţă o altă carte, plămădită din acelaşi aluat, poate 
mai cumpănită şi mai vrednică de crezare decât cealaltă. Şi 
să nu ziceţi (de nu vreţi să cădeţi dinadins în greşală) că aş 
vorbi despre scrisul meu precum evreii despre Legea lor. 
Eu sunt născut într-o altă zodie. 

Nu mi s-a întâmplat nici să mint, nici să încerca vă 
încredința despre lucruri neîntemeiate. Agentes et 
consentientes [78] Cine nu are cugetul curat, nu are nimic. 
Cum spune în Apocalips, sfântul loan Evanghelistul: Quod 
vidimus testamur. (Mărturisesc ce-am văzut!). 

Vă voi povesti, aşadar, grozavele fapte şi marile isprăvi ale 
acelui Pantagruel, căruia i-am fost slujitor de când am ieşit 
din pruncie şi până în zilele noastre, când m-am întors la 
coada vacii, să văd câte rude mi-au mai rămas în viaţă. Şi ca 
să pun capăt acestui cuvânt-premergător, zic: Blestemat să 
fiu şi o mie de diavoli să mi se bage în suflet şi în oase, în 


pipotă şi în rărunchi, de voi rosti un singur neadevăr de-a 
lungul acestei povestiri; iar pe voi aşijderea, focul sfântului 
Anton să vă ardă, ducă-se pe pustii să vă apuce, buba 
neagră să vă roadă, damblaua să vă lovească, un coş în 
şezut să vă iasă (subţire ca firul de păr şi iute ca argintul- 
viu), în genune de foc şi pucioasă, ca Sodoma şi Gomora să 
vă prăbuşiţi, de veţi pune la îndoială cele scrise în paginile 
care urmează. 

DIZEN. 

SCRIS DE CURÂND ÎN CINSTEA DUHULUI VESEL AL 
SCRIITORULUI CĂRŢII ACESTEIA. 

Cinci sute de dizene şi rondeluri, Şi alte stihuri, cel puţin o 
mie, Încondeiate în alese feluri, Marot şi Saint-Gelais de-ar 
sta să scrie, Plătiţi şi răsplătiți cu dărnicie, Încununaţi de 
zânele-Oreade. 

Şi celelalte Nimfe şi Driade, N-ar prididi, nici ei, nici Saint- 
Alais, Să preamărească-n ode şi-n balade. 

Pe micul şi-nvăţatul Rabelais. 

CAPITOLUL 1. 

Despre obârşia şi vechimea neamului marelui Pantagruel. 
Nu va fi vreme cheltuită degeaba, şi nici lucru fără folos, 
întrucât ne aflăm laolaltă, să vă amintesc vechea obârşie şi 
spiţa cea dintâi din care se trage bunul nostru Pantagruel. 

Căci după câte ştiu, aşa pornesc cu povestirea lor toţi 
cronicarii cei mari, nu numai grecii, arabii şi băştinaşii, ci 
înşişi scriitorii sfintei Evanghelii, ca Luca şi Matei. 

Cuvine-se de aceea să ştiţi, că la începuturile lumii 
(vorbesc despre cele întâmplate demult, sunt de-atunci de 
patruzeci de ori câte patruzeci de nopţi, dacă stăm să 
socotim ca vechii druizi [79]) - după ce Abel a fost ucis de 
fratele său Cain, pământul stropit cu sângele celui drept, 
din sânul lui a zămislit şi rod bogat ne-a dăruit; mai cu 
seamă moşmoane, rămânând de pomină acel an, în care 
moşmoanele crescuseră atât de mari, că numai trei tufe 
laolaltă făceau cât o livadă, în anul acela, martie a căzut 
afară din post, iar toamna a început la mijlocul lui mai în 


octombrie (sau poate în septembrie, căci n-aş dori să mă 
înşel) s-a pomenit acea săptămână năzdrăvană, în care, din 
pricina bisextilelor încălecate, a fost joi de trei ori. Soarele 
s-a aplecat puţin spre dreapta, luna s-a abătut din drumul ei 
cu mai bine de zece coţi, iar stelele zise mişcătoare au prins 
să se fugărească pe bolta cerului în aşa fel, că Pleiada 
mijlocie, părăsindu-şi suratele, a luat-o pieziş spre echinox, 
pe când steaua numită Espi s-a despărţit de Fecioară, 
pătrunzând în aria Cumpenei. Acestea sunt nepotriviri atât 
de grozave şi întâmplări atât de încurcate, încât astrologii 
n-au cutezat să se atingă de ele. Niciunul n-avea degete 
atât de lungi ca să se-apuce să descurce, din depărtare, 
iţele. 

Nici nu vă puteţi închipui, cu câtă poftă s-au apucat 
oamenii să mănânce moşmoane; atât erau de frumoase la 
înfăţişare şi de plăcute la gust. Dar aşa după cum Noe, omul 
sfânt (a cărui amintire veşnic vom slăvi-o), sădind mai întâi 
viţa de vie (de unde culegem sucul dumnezeiesc, dulce ca 
nectarul şi nespus de vesel, căruia i s-a dat numele de vin), 
necunoscând puterea băuturii a întrecut măsura, tot astfel 
bărbaţii şi femeile din vremea lui, înfruptându-se cu nesaţ 
din poama plină şi gustoasă care atât le plăcea, multe au 
avut de pătimit şi cu multe beteşuguri s-au ales. 

Unora le-a crescut pântecele: ventrem omnipotentem, [80] 
dând la iveală o burtă cât un poloboc. Aceştia au fost 
oameni cumsecade şi buni prieteni de petrecere. Din 
neamul lor se trage Marţea grasă şi Lăsatul secului. 

Altora li s-a umflat spinarea, ajungând toţi atât de gheboşi, 
încât li s-au dat tot felul de porecle, ca Traistănspate, 
Cocoşilă, Muşuroi şi altele; din aceştia ne-au mai rămas 
destui, de toate tagmele, bărbaţi şi femei. Din spiţa lor s-a 
născut Esop, ale cărui frumoase pilduiri le cunoaşteţi. 

Altora li s-au lungit picioarele, de-ai fi zis că sunt berze, 
cocostârci sau nişte călători pe catalige; în cărţile de citire 
ale şcolarilor poartă numele de iambi. 


Altora li s-a umflat nasul, ajungând să semene cu ţeava 
cazanului de fiert rachiu: aveau un nas lucitor şi strălucitor 
de bube, presărat din belşug cu coşuri stacojii; înmugurit, 
smălţuit şi cu mărgele roşii tivit. Nas ca acela puteţi vedea 
oricând doriţi la canonicul Panzoult sau la felcerul din 
Angers, căruia îi mai spune şi Piciordelemn. Prea puţini din 
neamul acestora au gustat apă de fântână, fiind obişnuiţi a- 
şi uda gâtlejul numai cu zeamă septembrală, de butuc. 
Ovidiu-Nazone din sămânţa aceasta s-a prăsit, ca şi toţi 
aceia despre care s-a scris: Ne reminiscaris [81]. 

Altora li s-au lăţit urechile, crescând atât de mari, că dintr- 
una îşi făceau surtuc, nădragi şi scurteică, iar pe cealaltă o 
azvârleau peste umăr în chip de mantie spaniolească. Zice- 
se că unii coborâtori din neamul acestora s-ar mai afla în 
Ţara Burbonilor, de unde a rămas şi vorba aceea: urechi de 
burbon! 

Altora le-a crescut trupul întreg, în înălţime, dând naştere 
uriaşilor din care se trage Pantagruel. Cel dintâi a fost 
Calbrot, din care s-a născut Sarabrot; din care s-a născut 
Faribrot; din care s-a născut Hurtali, marele mâncător de 
cioite, cel ce-a domnit pe vremea potopului; din care s-a 
născut Nembrot; din care s-a născut Atlas, cel ce ţinea pe 
umerii lui cerul, să nu cadă; din care s-a născut Goliat; din 
care s-a născut Erix, cel ce-a jucat mai întâi în zaruri; din 
care s-a născut Titu; din care s-a născut Erion; din care s-a 
născut Polifem; din care s-a născut Cacius; din care s-a 
născut Etion, cel ce s-a îmbolnăvit mai întâi de pojar, fiindcă 
n-a pus vinul să se răcească; din care s-a născut Encelad; 
din care s-a născut Ceea; din care s-a născut Iyphoe; din 
care s-a născut Aloe; din care s-a născut Anete; din care s-a 
născut Qeogh; din care s-a născut Briareu, cel cu o sută de 
mâini; din care s-a născut Porfirios; din care s-a născut 
Adamastor; din care s-a născut Anteu; din care s-a născut 
Agatho; din care s-a născut Por, împotriva căruia a purtat 
război Alexandru cel Mare; din care s-a născut Aiantus; din 
care s-a născut Gabara, cel ce ne-a învăţat să bem cu hurta; 


din care s-a născut Goliat Filistinul; din care s-a născut Ofot, 
care avea nasul frumos, fiindcă bea cu balerca; din care s-a 
născut Aratheu; din care s-a născut Oromedon; din care s-a 
născut Gemagog, cel ce-a născocit botforii cu vârful 
răsfrânt în sus; din care s-a născut Sisif; din care s-au 
născut Titanii, părinţii lui Hercul; din care s-a născut Enay, 
cel ce curăţă mâinile de negi; din care s-a născut Fierabras, 
cel ce-a fost biruit de Olivier, pair al Franţei şi soţul de luptă 
al lui Roland; din care s-a născut Morguan, cel dintâi care a 
jucat în zaruri cu ochelarii; din care s-a născut Fracasus, cel 
pomenit în cronica lui Merlin Coceaie; din care s-a născut 
Prindemuşte, cel ce ne-a învăţat cum să afumăm limbile de 
bou în hornul sobei, fiindcă până la el oamenii le puneau la 
sărat, ca pe şunci; din care s-a născut Bolivorax; din care s- 
a născut Longis; din care s-a născut Roadefân; din care s-a 
născut Batefier; din care s-a născut Înghitevânt; din care s- 
a născut Bubădulce, născocitorul butelcilor; din care s-a 
născut Mirlangu; din care s-a născut Galafru; din care s-a 
născut Roboast; din care s-a născut Sortibrant din 
Conimbru; din care s-a născut Brayer, cel ce-a fost biruit de 
Ogier Danezul, pair al Franţei; din care s-a născut Mabrun; 
din care s-a născut Fotanon; din care s-a născut Hachelbac; 
din care s-a născut Prăsilă; din care s-a născut 
Grandgousier; din care s-a născut Gargantua; din care s-a 
născut stăpânul meu, Pantagruel. 

Ştiu bine că citind aceste rânduri veţi fi cuprinşi de-o 
îndoială, pe care o socotesc întemeiată. Vă întrebaţi, 
desigur, cum e cu putinţă să fi fost astfel, de vreme ce în 
grozăvia potopului au pierit toţi oamenii, afară de Noe şi de 
cei şapte pe care i-a luat cu el în corabie, şi printre care 
despre acel Hurtali nu se pomeneşte? Întrebarea îşi are 
rostul ei, dar răspunsul cred că vă va mulţumi; iar dacă nu, 
înseamnă că n-am mintea destul de bine smolită. Şi fiindcă, 
ce-i drept, n-am apucat acele vremuri pentru a vă spune ce- 
am văzut cu ochii, mă voi întemeia pe mărturia masoreţilor 
[82 ], iscusiţi tălmăcitori ai scripturilor evreieşti, care spun 


că Hurtali, într-adevăr, nu se afla în arca lui Noe (unde nici 
n-ar fi încăput pe cât era de uriaş), ci s-a suit pe ea călare, 
cu picioarele răscrăcărate, cum gonesc în loc copiii pe caii 
lor de lemn. (Sau ca marele-trâmbiţaş, care a sunat din 
corn începerea bătăliei de la Marignan şi a pierit călare pe- 
o bombardieră; fugarul cu nasul cel mai bine cumpănit din 
câţi a pomenit lumea.) 

În felul acesta Hurtali, al doilea după Dumnezeu, a mântuit 
corabia din volbura apelor, făcându-i vânt cu piciorul şi 
îndreptând-o, când într-o parte, când în alta, cum ar fi 
purtat-o din cârmă. Cei din corabie l-au hrănit cu 
îndestulare prin deschizătura unui horn, dovedindu-se 
recunoscători pentru bunul ajutor ce Li-l dădea. Din când în 
când, veneau să stea cu el de vorbă, ca odinioară 
Icaromenip [83] cu Jupiter, dacă aveţi timp să-l credeţi pe 
Lucian. 

Lămuritu-v-aţi acum? Daţi pe gât o duşcă de vin (fără apă) 
iar dacă veţi pune la îndoială ce v-am spus, paguba va fi a 
dumneavoastră. 

CAPITOLUL II. 

Despre naşterea preatemutului Pantagruel. 

La vârsta de patru sute patruzeci şi şapte de ani împliniţi, 
Gargantua a avut parte de un fiu, pe care il-a născut 
nevastă-sa, Badebec, fata regelui amoruţilor din Utopia; dar 
femeia a murit în durerile facerii. Pruncul era atât de mare 
şi de greu, cum nu se mai pomenise, încât n-a putut să vie 
pe lume, fără să nu curme viaţa maicii sale. 

Acum, pentru a înţelege de ce i s-a dat la botez numele pe 
care îl poartă, se cuvine să aflaţi, că în anul acela a domnit o 
secetă atât de amarnică prin ţinuturile Africii, încât treizeci 
şi şase de luni, trei săptămâni, patru zile, treisprezece 
ceaiuri, ba chiar mai mult, n-a căzut un strop de ploaie; iar 
arşiţa soarelui era atât de fierbinte, că tot pământul 
rămăsese pustiu. 

Nici în vremea prorocului Ilie nu bântuise un pojar atât de 
cumplit. Copacii pierduseră veşmântul frunzelor, cât despre 


flori, nici nu mai amintim. Păşunile rămăseseră fără un fir 
de iarbă, râurile secaseră, fântânile se istoviseră, peştii 
lipsiţi de apa vieţii lor se zbăteau pe uscat şi urlau cumplit, 
păsările însetate cădeau din văzduh ca plumbul, lupii, 
vulpile, cerbii, mistreţii, ciutele, iepurii, nevăstuicile, dihorii, 
bursucii şi celelalte sălbăticiuni piereau pe câmp, cu dinţii 
rânjiţi. 

Cât despre oameni, ţi se rupea inima văzându-i cum 
scoteau limba de-un cot, ca nişte ogari după şapte ceasuri 
de goană la vânătoare. Unii se aruncau în fântână, alţii se 
culcau sub burta vacii, căutând un petic de umbră. (Pe toţi 
aceştia, Homer i-a numit alibanţi, adică: uscături.) 

De-a lungul şi de-a latul pământului nu se mai zărea 
mişcând ţipenie de om. Le plângeai de milă bietelor 
vieţuitoare, cum dădeau din colţ în colţ, încercând să-şi 
astâmpere setea. Cu multă anevoinţă a fost pusă la fereală 
apa sfinţită din biserică. Poruncile date de sfatul 
cardinalilor şi de sfântul-părinte au fost păzite cu străşnicie 
şi nimeni nu cuteza să soarbă din agheasmă mai mult de o 
înghiţitură. De-aţi fi ajuns până în faţa altarului, aţi fi văzut 
de-a valma, unii peste alţii, douăzeci de însetoşaţi, 
îmbulzindu-se în jurul aghesmătarului şi căscând ciocurile 
să nu piardă nici o picătură. Fericiţi au fost aceia care în 
anul acela au putut să stea la răcoare, în pivniţă, la umbra 
butoiului. 

În acest fel ne-au lămurit filosofii, pentru ce apa de mare e 
sărată. Lăsând adică, în vremea aceea, Febus-Apolo frânele 
carului de lumină pe seama fiului său Faeton, iar Faeton, 
ageamiu în acel meşteşug, neştiind să urmeze calea ocolită 
care desparte cele două tropice de discul soarelui, s-a 
abătut din drum şi s-a apropiat de pământ atât de mult, 
încât a secătuit toate ţinuturile dedesubtul lui şi a dat foc 
acelei fâşii din văzduh, căreia învățații îi spun Calea 
Laptelui, pe care beţivii o numesc Poteca sfântului Iacob şi 
despre care poeţii cei mai de seamă cred că e locul stropit 
cu laptele Junonei, pe când îi dădea lui Hercule să sugă. 


Pământul s-a înfierbântat, deci, atât de tare, încât din 
pricina căldurii a asudat, iar sudoarea lui vărsându-se în 
mare a sărat-o, fiindcă sudoarea, după cum se ştie, e sărată. 
Despre adevărul celor spuse de mine puteţi să vă 
încredinţaţi gustând sudoarea dumneavoastră sau a unui 
bolnav de sfrinţie, ceea ce e totuna. 

Astfel s-a întâmplat şi în anul acela. Într-o zi de vineri, pe 
când toată obştea credincioasă pornise cu alaiul 
rugăciunilor şi dădea acatiste, cerând atotputernicului 
Dumnezeu să coboare asupra oamenilor mila şi îndurarea 
lui mântuindu-i de năpastă, s-a zărit ţâşnind din pământ 
câţiva stropi mari de apă, ca din trupul unuia care asudă 
greu. Bieţii oameni au prins să se bucure, ca şi cum le-ar fi 
venit alinare, închipuindu-şi că apa, care nu mai pica din 
cer, începuse să izvorască din pământ! Învăţaţii spuneau că 
era ploaia antipozilor, asemenea aceleia despre care 
pomeneşte Seneca în cartea a IV-a din Questiorum 
naturalium, vorbind despre obârşia şi izvoarele Nilului; dar 
oamenii s-au înşelat, fiindcă după sfârşitul slujbei, când au 
voit să culeagă rouă şi s-o toarne în pahare, şi-au dat seama 
că nu era decât o apă sărată, mai rea şi mai amară decât 
apa din mare. Născându-se Pantagruel în aceeaşi zi, tatăl 
său i-a dat numele acesta; fiindcă panta în greceşte 
înseamnă tot, iar gruel în limba arabă înseamnă însetat. 
Gargantua a vrut să arate că în ceasul naşterii lui 
Pantagruel lumea întreagă era însetoşată, profeţind 
totodată că fiul său va ajunge, într-o zi, mai marele 
băutorilor. Ceea ce s-a arătat, tot atunci, printr-un semn şi 
mai lămurit. În clipa când maică-sa, Badebec, îl aducea la 
viaţă, şi în vreme ce moaşele se aţineau să-l primească, au 
ieşit din pântecele lăuzei şaizeci şi opt de catâri încărcaţi cu 
droburi de sare, după care au urmat două cămile cărând 
şunci şi limbi afumate şi alte şase, cu peşte sărat; apoi 
douăzeci şi cinci de căruţe cu praz, usturoi, ceapă şi 
cimbru. Moaşele s-au speriat foarte, dar una din ele a spus: 
„lată, suratelor, gustări îndeajuns, n-aveţi ce zice. Să nu ne 


pripim, şi să bem cu socoteală. Semnul pare a fi prielnic, 
fiindcă, după cum se ştie, sărătura stârneşte băutura”. 

Apoi, pe când schimbau între ele aceste fărâmituri de 
cuvinte, Pantagruel a ieşit la lumină păros ca un urs, iar altă 
moaşă a strigat cu glas de prorocită: „S-a născut cu păr pe 
el! Va săvârşi fapte mari şi va ajunge la adânci bătrâneţi, 
dacă va avea zile!” 

CAPITOLUL III. 

Despre jalea care l-a cuprins pe Gargantua la moartea 
soţiei sale. 

Nimeni n-a fost mai tulburat şi mai răvăşit la naşterea lui 
Pantagruel decât tatăl său, Gargantua. Căci, văzând de o 
parte pe Badebec, soţia lui moartă, iar de partea cealaltă pe 
fiul său Pantagruel, atât de frumos şi de voinic, nu ştia nici 
ce să spună, nici ce să facă. O îndoială cumplită îi sfâşia 
sufletul, nepricepând dacă trebuie să jelească moartea 
nevestei sau să râdă de bucurie pentru naşterea fiului său. 
Simţăminte potrivnice îi sugrumau judecata şi, prins în 
cleştele a două întrebări, nu găsea nici o ieşire. Se zbătea 
printre gândurile lui, ca un şoarece lipit de clei sau ca un 
sticlete în laţ. 

— Să plâng! zicea Gargantua. Cum n-aş plânge? Nevasta 
mea cea bună şi cuminte a răposat. Era, aşa şi pe dincolo, o 
femeie cum nu s-a mai aflat pe lume. N-o voi mai vedea 
niciodată, şi alta ca ea nu voi mai găsi curând. Am pierdut o 
fiinţă de nepreţuit. O, Doamne, cu ce ţi-am greşit de m-ai 
lovit atât de greu? De ce nu m-ai chemat la tine pe mine mai 
întâi? Viaţa fără ea, chin şi osândă îmi va părea. Ah, 
Badebec, drăguţa mea, iubita mea, guriţa mea dulce (de 
trei stânjeni şi un cot) mângâierea inimii mele, haina 
trupului meu, papucul meu scump, nu te voi mai vedea 
niciodată! Vai, Pantagruel, bietul de tine, ai pierdut pe 
măicuţa ta, pe nana ta dulce, pe regina ta mult-iubită! O, 
moarte vicleană, rău m-ai lovit, răpindu-mii pe aceea, care 
în veci ar fi trebuit să trăiască. 


Astfel se bocea şi plângea ca o vacă; după aceea începea 
să râdă ca un vițel, aducându-şi aminte de fiul său: 

— O, prichindelul meu, cât e el de vesel, de zburdalnic şi 
de frumuşel! Ah, cât mă simt de fericit! Hai să bem! Să 
lăsăm mâhnirea la o parte. Scoate vin din cel mai bun, 
clăteşte bine paharele, pune masa, goneşte câinii, aprinde 
focul, adu lumânările, închide uşa, prăjeşte pâinea, dă-le 
săracilor de pomană şi spune-le să plece, dă-mi haina cea 
nouă şi pieptarul albastru, vreau să mulţumesc 
cumetrelor... 

Apoi, auzind rugăciunile şi prohodul popilor care îi 
petreceau nevasta la groapă, lăsa vorba neisprăvită şi, 
întorcându-se la durerea lui, striga: 

— Doamne-Dumnezeule, de ce trebuie din nou sufletul 
meu să se întristeze? Nu mai sunt tânăr, am început să 
îmbătrânesc, vremea e a ploaie şi ar putea să mă apuce 
frigurile. Sunt nemângâiat! Poate că aş face bine, oricum, 
să vărs mai puţine lacrimi şi să deşert mai multe pahare. 
Mi-a murit nevasta... Ei, Doamne-sfinte, plânsul meu n-are 
s-o învie! A ajuns în rai, poate mai departe, se roagă lui 
Dumnezeu pentru noi, e fericită, nu mai poartă povara 
grijilor şi a nevoilor noastre. Cu atât mai mult n-o vom 
putea uita! Dumnezeu să ocrotească pe cei care au rămas! 
Trebuie să încep să mă gândesc să-mi iau alta. 

— Voi ce faceţi? le-a spus moaşelor. Unde sunteţi? Să nu vă 
văd în ochi. Duceţi-vă la înmormântare. O să legăn eu 
copilul. Mă simt însetat şi mi-e teamă să nu mă îmbolnăvesc. 
Beţi şi voi un pahar, o să vă simţiţi mai bine... 

Moaşele s-au supus şi au plecat la îngropăciune. Bietul 
Gargantua a rămas acasă şi a scris acest epitaf pentru 
piatra de pe mormântul răposatei: 

Muri născând, preabuna Badebec, N-aş fi gândit că dintr- 
atâta moare, C-avea, sărmana, frunte de berbec, Un piept 
voinic şi burtă-ncăpătoare. 

Aicea zace trupul ei curat, S-o ierte Dumnezeu, 
blagoslovitul, Că i-a fost viaţa fără de păcat, Şi-a răposat, 


când i-a venit sfârşitul. 

CAPITOLUL IV. 

Despre copilăria lui Pantagruel. 

După spusele vechilor cărturari şi scriitori de cronici m-am 
învrednicit a şti, că mulţi oameni au venit pe lume într-un 
chip neobişnuit; dar pomelnicul lor ar fi prea lung. Citiţi 
cartea a VIl-a din Pliniu, dacă aveţi vreme de pierdut. Nu 
veţi afla însă nicăieri o naştere mai minunată decât a fost 
aceea a lui Pantagruel. Nici pe la poarta minţii nu vă trece, 
cât a crescut de repede, în trup şi în putere. Se pomeneşte 
despre Hercule că fiind încă în leagăn ar fi ucis doi şerpi; 
dar isprava lui a fost floare la ureche, căci acei şerpi erau 
destul de firavi. Pantagruel a săvârşit isprăvi mult mai 
grozave. Aş dori mai întâi să vă spun, cum sorbea de trei ori 
pe zi mulsul a patru mii şase sute de vaci şi cum s-au strâns 
toţi ca haram din Saumur-Anjou, Villedieu-Normandia şi 
Bramont-Lorena, să meşterească un ceaun în care să-i 
fiarbă terciul. Îi dădeau să mănânce dintr-un cazan mare, 
care se mai vede şi acum lângă patul din Bourges; dar atât 
de puternici îi crescuseră dinţii, încât într-o zi a muşcat din 
el o bucată zdravănă, aşa cum a rămas semnul până azi. 

Într-o dimineaţă, pe când sugea la ţâţa vacii (cronicarii 
spun toţi la fel, că n-a avut doică), pruncul s-a desprins din 
legăturile care îl ţineau în leagăn, şi înşfăcând vaca de 
glezne i-a înfulecat ugerul şi jumătate de burtă (cu ficaţi şi 
rărunchi cu tot). Ar fi hăpăit-o toată, dacă vaca n-ar fi mugit 
o dată atât de cumplit, ca şi cum ar fi sfâşiat-o lupii. Argaţii 
au venit într-un suflet şi au scos-o din mâinile lui 
Pantagruel; dar o ciozvârtă din pulpă tot i-a rămas. A 
mâncat-o ca pe un cârnăcior, iar când au încercat să-i ia 
osul din mână, l-a înghiţit dintr-o dată, cum ar ciuguli 
cormoranul un obleţ. 

Deşi nu învățase încă să vorbească, a strigat: „Bun! Bun 
voind să spună astfel că i-a plăcut bucăţica, şi că ar mai fi 
gustat bucuros încă una. Ceea ce văzând slujitorii săi, l-au 
legat cu un odgon zdravăn, asemeni celor care se împletesc 


VW 


la Tain pentru căratul sării până la Lyon, sau pe care le 
folosesc corăbiile franţuzeşti pe ţărmul Normandiei, la 
Havre-de-Grace. 

În vremea aceea s-a întâmplat să scape din lanţ un urs pe 
care îl creştea tatăl lui Pantagruel. Fiara s-a apropiat de 
leagăn, şi fiindcă dădacele n-avuseseră grijă să spele copilul 
pe bot, ursul a început să-l lingă. Pantagruel a rupt 
odgoanele, mai lesne decât Samson frânghiile cu care îl 
legaseră filistinii, a pus mâna pe moş-Martin, l-a rupt în 
bucăţi ca pe un pui de găină şi s-a ospătat cu şuncă 
proaspătă. 

Gargantua, temându-se pentru viaţa fiului său, a pus să-l 
lege cu patru lanţuri de fier, zidind împrejurul leagănului 
patru bolți zdravăn întărite. Unul din lanţurile acestea se 
mai păstrează încă în cetatea La Rochelle, legând în timpul 
nopţii cele două turnuri de pe țărm. Al doilea lanţ se află la 
Lyon, altul e la Angers, iar pe-al patrulea l-au dus diavolii, 
ca să-l pună în fiare pe Scaraoţchi, pe care îl apucaseră 
năbădăile, din pricina durerii de burtă ce l-au ajuns, fiindcă 
mâncase fript sufletul unui sergent de jandarmi. (Aşadar, 
puteţi da crezare şi celor scrise de Nicolas din Lyon în 
psalmul Et Og regent Basan [84], arătând că acel Og fusese 
atât de puternic şi de voinic în pruncia lui, încât a trebuit să 
fie legat cu lanţuri de fier.) 

Pantagruel, astfel pironit, s-a mai astâmpărat, căci nu 
putea să sfărâme lanţurile atât de lesne, după cum rupsese 
odgoanele, şi nici n-avea, în leagăn, destul lărgământ 
pentru a-şi mişca în voie braţele. 

Dar iată că s-a ţinut, în timpul acela, un mare ospăț la 
curtea tatălui său. Gargantua poftise la o masă bogată pe 
toţi prinții din ţara lui. Căpitanii de oaste, zorind cu 
pregătirea celor cuvenite ospăţului, au uitat de grija 
bietului Pantagruel şi l-au lăsat, reculorum [85], singur- 
singurel, de capul lui. Şi ce socotiți că a făcut băiatul? 

Ce-a făcut? Oameni buni, să vedeţi! A încercat, mai întâi, 
să sfărâme în mâini lanţurile cu care era legat de leagăn; 


dar n-a izbutit, că prea erau groase. Atunci a început să 
frământe cu picioarele capătul leagănului şi l-a rupt, măcar 
că era cioplit dintr-un trunchi lat de şapte coţi. Scoţând 
picioarele afară prin spărtură, s-a întins bine-bine, până a 
atins pământul. Apoi, opintindu-se încă o dată, s-a ridicat cu 
toată puterea în călcâie, purtând leagănul în spinare, ca o 
broască ţestoasă care s-ar sui pe un perete sau ca un butoi 
de-o mie de vedre, cu fundul în sus. A pătruns astfel în 
încăperea cea mare unde se ţinea ospăţul, înfricoşând pe 
toţi cei de faţă. Având însă braţele în lanţuri, Pantagruel nu 
se putea atinge de bucate; abia dacă a izbutit, aplecându-se 
asupra mesei, să ia în gură o înghiţitură-două. Tatăl său, 
văzându-l, şi-a dat seama că îl uitase flămând şi, ascultând 
rugămintea celorlalţi seniori şi prinți care se aflau la ospăț, 
a dat poruncă să i se dezlege lanţurile; cu atât mai mult cu 
cât şi doftorii spuneau că, ţinut în leagăn peste vreme, 
băiatul era primejduit să pătimească toată viaţa de piatră la 
băşică. 

Desprinzându-l din lanţuri, l-au aşezat la masă, iar 
Pantagruel, izbind de necaz în talpa leagănului, cu o 
lovitură l-a sfărâmat în cinci sute de mii de bucăţi, strigând 
cât îl ţinea gura, că nu se mai culcă în el, cât va trăi. 

CAPITOLUL V. 

Isprăvile din tinereţe ale neasemuitului Pantagruel. 

Pantagruel creştea de la o zi la alta şi se împuternicea 
văzând cu ochii, spre îndreptăţita bucurie a tatălui său. 
Acesta i-a pus în mână, de mic copil, arbaletă cu carp să 
vâneze vrăbii. (E arbaleta cea mare, ce se mai păstrează şi 
astăzi în topitoria de arme de la Chantelle.) 

L-a dat apoi la şcoală, ca să-şi petreacă anii cei dintâi ai 
vieţii cu învăţătura. L-a trimis pentru început la Poitiers 
unde băiatul a dovedit osebită tragere de inimă la carte, 
spre marele lui folos. Văzând că ceilalţi şcolari nu se pricep 
să se bucure de răgazul ce-l aveau între ceasurile de 
învăţătură, i s-a iăcut milă de ei, şi într-o zi, dezghiocând din 
muntele cel mare care se cheamă Passelourdin o bucată de 


stâncă, lungă de doisprezece stânjeni şi groasă de 
douăsprezece palme, a aşezat-o pe patru stâlpi, drept în 
mijlocul câmpului. Astfel, în ceasurile când n-aveau altceva 
de făcut, şcolarii veneau aici să petreacă, suindu-se cu 
băutură, şunci şi plăcinte în vârful stâncii, unde îşi ciopleau 
numele în piatră cu briceagul. Această stâncă se numeşte 
astăzi Masa-de-Piatră, şi, în amintirea vremilor de demult, 
oricine vine să înveţe carte la Poitiers, trebuie mai întâi să 
bea apă din Izvorul-Calului de la Croustelle şi să se urce pe 
Masa-de-Piatră. 

Aflând din frumoasele cronici ale străbunilor săi, că 
Geoffroy de Lusignac, zis Geoffroy Colţosul, bunicul vărului 
vitreg al surorii mai mari a mătuşii unui ginere de-al 
unchiului uneia din nurorile soacră-şi fusese îngropat la 
Maillezais, a pornit într-o zi să-i cerceteze mormântul, ca 
orice om care ţine la neamuri. Plecând din Poitiers însoţit 
de câţiva prieteni, a trecut prin Leguge, unde a poposit la 
cuviosul abate Ardillon; apoi prin Lusignan, Sansay, Celles, 
Colonge şi Fontenay-le-Comte, cercetând aici pe învățatul 
doftor Tiraqueau, a ajuns la Maillezais, unde se află locaşul 
de veşnică odihnă a suspomenitului Geoffroy Colţosul. 

Un simţământ de nedesluşită teamă l-a cuprins pe 
Pantagruel, privindu-şi strămoşul zugrăvit pe un perete, 
sub înfăţişarea unui bărbat foarte supărat, trăgând pe 
jumătate din teacă sabia lui cumplită. Voind să ştie pentru 
ce fusese închipuit astfel, a întrebat pe călugării din partea 
locului, dar aceştia i-au răspuns că aşa e obiceiul zugravilor 
şi scriitorilor - pictoribus atque poetis - să-i înfăţişeze pe 
oameni după cum găsesc ei de cuviinţă şi le vine mai la 
îndemână. Pantagruel nu s-a mulţumit cu acest răspuns şi a 
ZIS: 

— Nu cred că a fost zugrăvit astfel fără un anumit înţeles. 
Eu bănuiesc că s-a sfârşit din viaţă urgisit de o cumplită 
jignire, pentru care cere răzbunare urmaşilor săi. Voi căuta 
să aflu adevărul, şi voi face aşa cum voi chibzui că se cuvine. 


Dorind să cerceteze şi celelalte şcoli înalte ale Franţei, 
Pantagruel nu s-a mai înapoiat la Poitiers, ci s-a îndreptat 
spre La Rochelle, iar de acolo, pe apă, a ajuns la Bordeaux, 
unde n-a avut prea multe de văzut; numai câţiva corăbieri, 
care jucau în bile pe nisipurile de la marginea mării. 

De la Bordeaux trecut la Toulouse, unde a învăţat să 
dănţuiască şi să mânuiască spada cu amândouă mâinile, 
după obiceiul şcolarilor de acolo; dar când a văzut pe 
aceştia cum îşi pârjolesc dascălii de vii ca pe nişte scrumbii 
afumate, a luat-o din loc, spunând: „Să mă ferească 
Dumnezeu să-mi sfârşesc zilele pe jeratic! Port destulă 
arşiţă în mine, nu mai am nevoie de altă fierbinţeală...” 

A făcut apoi popas la Montpellier, unde a găsit vinuri 
minunate de Mirevaux şi prieteni foarte plăcuţi. S-a gândit 
o bucată de vreme să înveţe tainele doftoricescului 
meşteşug, dar această ştiinţă i s-a părut tristă şi amărâtă, 
iar felcerii, nişte diavoli boşorogi, miroseau toţi a clistir. A 
voit mai pe urmă să înveţe drepturile, dar văzând că, dintre 
oamenii legii, trei erau mâncaţi de molii, iar al patrulea 
răpănos, a făcut calea întoarsă şi a plecat din acel oraş. În 
mai puţin de trei ceasuri, trecând peste podul din Gard, a 
ajuns în faţa amfiteatrului din Nimes: o lucrare zeiască, ce 
nu pare a fi ieşit din mâna omului. 

Abia sosise la Cvignol de trei zile, când dragostea l-a prins 
în mrejele [...]. Aici n-a găsit prea multă forfotă de lume, 
dar a fost cuprins de mare scârbă, văzând cum haimanalele 
oraşului îi chelfăneau pe bieţii şcolari. Într-o zi frumoasă de 
duminică, pe locul unde lumea se strângea la joc, unui 
şcolar i-a venit pofta să dănţuiască şi el; dar derbedeii l-au 
înşfăcat. Văzând atâta neobrăzare, Pantagruel s-a mâniat şi 
a luat la goană pe bătăuşi; zor-nevoie să-i înece pe toţi în 
apa Ronului! Norocul golanilor a fost că s-au ascuns în 
pământ ca nişte cârtiţe, la o jumătate de leghe sub albia 
râului. (Gaura prin care au trecut se mai vede şi astăzi în 
locul cu pricina.) 


Pantagruel a pornit de la Valenţa mai departe, şi în trei 
sărituri a fost la Anger unde s-a simţit foarte bine, şi unde 
ar fi rămas mai multă vreme, dacă nu l-ar fi alungat ciuma. 

S-a oprit, aşadar, la [...] unde s-a dedat învăţăturii 
drepturilor. Atât a învăţat, până a ajuns sa spună că pravila 
legilor seamănă cu o haină scumpă de aur strălucitor, unsă 
pe poale cu baligă... Nu se află pe lume, zicea el, cărţi mai 
frumos împodobite şi mai arătoase decât Pandectele; dar 
răstălmăcirile adăugate pe margini, de-alde Accurus şi alţii, 
sunt atât de scârnave, încât totul se preface în gutui şi 
ticăloşie... 

De la Bourges a trecut la Orleans, unde s-a împrietenit cu 
o seamă de şcolari veniţi de la ţară; aceştia l-au luat cu ei la 
petreceri şi l-au învăţat să bată mingea, un joc pe care a 
ajuns să-l stăpânească mai bine decât toţi. Nu se ostenea 
prea mult cu cititul de teamă să nu-i slăbească vederea. (N- 
a spus odată, nu ştiu cine, că nimic nu vatămă văzul mai rău 
decât o boală de ochi?) 

Nu peste multă vreme, unul din prietenii lui, sfârşind 
învăţătura legilor, s-a înfăţişat să-şi primească patalamaua. 
Nu ducea cu el mai multă ştiinţă decât îi încăpuse în 
scăfârlie, dar se pricepea ca nimeni altul să ţopăie şi să 
lovească mingea. În cinstea lui, Pantagruel a întocmit un 
blazon şi o deviză, pentru toţi aceia care ieşeau din acea 
înaltă şcoală a drepturilor de la Orleans: 

Cu o minge-n buzunar, Cu lopata-n brăcinar, Şi cu legea în 
samar, Dacă-nveţi să dănţuieşti, Învăţat şi doftor eşti! 

CAPITOLUL VI. 

Cum a întâlnit Pantagruel pe unul din Limoges, care 
stâlcea limba franţuzească. 

Într-o zi, n-aş putea să spun care, Pantagruel ieşise la 
plimbare cu prietenii săi spre poarta oraşului, pe drumul 
care duce la Paris; când în faţa lui s-a ivit deodată un şcolar 
frumuşel, care venea dinspre partea aceea. După ce şi-au 
dat bineţe, l-a întrebat: 

— De unde vii, prietene? 


— Din opidul unde fiinţează ilustra şi notoria academie 
denumită Luteţia. 

— Ce zice? a întrebat Pantagruel pe unul din prietenii lui. 

— Vrea să spună că vine de la Paris. 

— A, vii de la Paris? a întrebat din nou Pantagruel. Şi cum 
îşi petrec vremea domnişorii care învaţă la Paris? 

Şcolarul a răspuns: 

— Traversăm Secvana [86] în dilicul şi crepuscul; 
ambulăm prin compitele şi cvadriviile urbei; expectorăm 
locuţiunile latine şi, ca nişte amatori autentici, perseverăm 
în captarea amabilităţilor omnipotentului şi omnigenului sex 
feminin. În tranziţiile crepusculare descindem în lupanarele 
din Champgaillard, Matcon, Cul-de-Sac, Bourbon, Glattigny, 
Huslieu etcetera, şi în extaz bipartit depunem laborioase 
ofrande zeiţei Venus, generatoarea de indicibile voluptăţi 
afrodiziace. După care ne transferăm în abundentele 
taverne, denumite La Bradul Verde, La Castel, La 
Magdalena şi La Peştele-de-Mare, îngurgitând opulente 
spatule de ovine, agrementate de petroselinonul adiacent. 
Considerând anemia pecuniară a buzunarelor şi având în 
vedere, în general, penuria metalului feruginos, pentru a 
lichida obligaţiunile contractate, abandonăm în garanţie 
caietele şi ornamentele noastre vestimentare, aşteptând 
magnificenţa larilor şi penaţilor paterni. 

— Ce naiba de limbă o fi asta? a strigat Pantagruel. Nu vei 
fi, Doamne fereşte, eretic? 

— Nu, ilustrisime. De câte ori aurora cu degetele ei de 
roză deschide porţile orientului, mă refugiez într-un edificiu 
monahal, stropindu-mă cu apă sanctificată şi purificându- 
mă cu invocaţiuni liturgice. În mistica rogaţiunilor îmi 
purific sufletul de păcatele comise în libaţiuni nocturne, 
onorez forţa celestă şi mă închin marelui imperator al 
astrelor. Ador şi preţuiesc pe aproapele meu. Păzesc 
preceptele decalogului şi în măsura puterilor mele nu mă 
abat de la ele, nici cât e negru sub unghie. E adevărat că 
Mamona refuzând să-mi alimenteze peculiul, nu sunt în 


situaţia de a distribui donaţiuni fiinţelor mizere, care 
peregrinează din poartă în poartă, solicitând o monedă. 

— Pârţ! a zis Pantagruel. Ce spune nebunul ăsta? Îmi pare 
că vorbeşte limba diavolului, ca să ne zăpăcească dinadins 
cu descântece vrăjitoreşti. 

Unul din cei de faţă a încercat să-l lămurească: 

— Măria-ta, acest domnişor se căzneşte să maimuţărească 
limba parizienilor, dar nu face altceva decât s-o 
împestriţeze cu zdrenţe latineşti. Se crede mai iscusit decât 
Pândar şi, dispreţuind vorbirea obişnuită, îşi închipuie că e 
un mare orator, pe franţuzeşte! 

Pantagruel l-a întrebat pe şcolar, dacă acest lucru e 
adevărat, iar acela a răspuns: 

— Ilustrisime, ingeniul raţiunii mele nu e apt a distinge 
divagaţiunile acestui plebeu ignar, care îşi debitează 
insanităţile într-o franceză vulgară; ci, a contrario, eu îmi 
dau silinţa s-o înfrumuseţez per longum et per latum, 
redându-i rezonanţa latină. 

— Să te ia naiba! a izbucnit Pantagruel. Am să te învăţ eu 
să vorbeşti ca lumea! Dar mai întâi, ia spune-mi, din ce 
parte a locului eşti? 

Şcolarul a răspuns: 

— Originea primordială a bunicilor şi străbunilor mei a fost 
în ţinuturile limuzine, unde repauzează corpul sfântului 
Marţial. 

— Aha! a spus Pantagruel. Eşti din Limoges, de la coada 
vacii, şi ai venit aici să faci pe parizianul? Am să-ţi rup 
urechile! 

Apoi, punându-i mâna în gât, a strigat: 

— Te-ai apucat să stâlceşti limba ţării, schimonositule! Am 
să te stâlcesc şi eu, să mă ţii minte! 

Văzând că se îngroaşă gluma, şcolarul din Limoges a 
început să se vaite: 

— Văleleu, tăticule, mânca-ţi-aş sufletul, maica ta, 
Cristoase, îndură-te, tălică, nu mă păli, nu mă stălci, nu mă 
stropşi, că n-oi mai greşi, cât oi trăi! 


lar Pantagruel a spus: 

— Aşa? Va să zică ştii să vorbeşti ca oamenii? 

Apoi i-a dat drumul, fiindcă bietul limuzin, de frică, se 
scăpase pe el, iar nădragii lui, croiţi în coadă de peşte, fund 
neavând, se spurcaseră de sus până jos. 

— Sfinte Pafnutie! a spus Pantagruel, ce mai pupăză! 
Naiba să-l ia de spârcâit, că rău mai pute! 

Şcolarul a şters-o, ruşinat, şi toată viaţa a suferit de-o 
arşiţă cumplită, simțind mereu mâna lui Pantagruel, care îl 
strângea de gât. A murit de sete, câţiva ani mai târziu, 
adeverind prin cereasca pedeapsă ce l-a ajuns, spusele lui 
Aulu-Gelu, care ne învaţă să rămânem la graiul nostru 
firesc. Aşijderea ne îndeamnă şi Octavian August, să ne 
ferim de vorbele fără înţeles, aşa cum ocolesc cârmacii 
corăbiilor, pe mare, colţurile de stâncă. 

CAPITOLUL VII. 

Cum a ajuns Pantagruel la Paris şi despre frumoasele cărţi 
din librăria Sfântul Victor. 

Încheind cu bine anii lui de învăţătură în Orleans, 
Pantagruel a hotărât să plece la Paris. Dar tocmai când se 
pregătea de drum, a auzit că la Saint-Aignan din Orleans se 
află un clopot mare, îngropat în pământ de mai bine de 
două sute paisprezece ani. Clopotul era atât de greu, încât, 
cu toate uneltele pe care le folosiseră enoriaşii, nu numai că 
nu izbutiseră să-l aşeze din nou la locul lui, dar nici măcar 
cu o palmă nu-l clintiseră de la pământ. Au încercat, rând 
pe rând, toate mijloacele arătate de Vitruviu, Alberti, 
Euclide, 'Teon, Arhimede şi Hero, în De Arhitectura, De re 
oedificatoria şi De ingeniis [87], dar degeaba, că nimic n-au 
isprăvit. 

Plecând urechea cu bunăvoință la rugămintea oamenilor 
din acel oraş, Pantagruel a hotărât să ridice clopotul şi să-l 
suie în clopotniţă. S-a dus pe locul unde era clopotul şi l-a 
săltat de la pământ cu degetul cel mic, atât de lesne, ca şi 
cum ar fi fost clopoţelul de la gâtul unui erete. Înainte de a-l 
atârna în clopotniţă, a dat o raită prin cetate, ţinându-l în 


mână şi făcându-l să sune. Poporul s-a veselit foarte, dar ce- 
a urmat nu i-a mai fost pe plac, fiindcă, din pricina bătăii 
clopotului, tot vinul cel bun din Orleans s-a tulburat în 
butoaie şi s-a borşit. Băutorii n-au băgat de seamă decât în 
noaptea următoare, când, gustând din acel vin stricat, au 
început să scuipe un fel de scamă albă, strigând: 

— Ne-am umplut de Pantagruel! Ni s-a aprins gâtlejul! 

După această ispravă, Pantagruel a plecat cu însoțitorii lui 
la Paris. Aici toată lumea a dat buzna să-l vadă, căci aşa 
sunt făcuţi parizienii, totdeauna gata la îngrămădeală şi 
nerozi din firea lor, de la alfa la omega. Se uitau la el cu 
gura căscată, aiuriţi şi oarecum înfricoşaţi, temându-se să 
nu ia cu el zidurile Luvrului, aşa cum tatăl lui ridicase, 
oarecând, clopotele de la Notre-Dame, ca să le atârne, 
zurgălăi, la gâtul iepei ce-o călărea. 

Zăbovind câtăva vreme la Paris, Pantagruel a învăţat 
temeinic cele şapte ştiinţe ale gândirii, dar n-a voit să-şi mai 
lungească şederea, fiindcă - după cum spunea el - în Paris e 
plăcut să trăieşti, dar nu-i bine să mori: toţi calicii oraşului 
dau târcoale prin cimitirul Sfântul Inocenţiu şi îşi încălzesc 
şezutul cu osemintele morţilor. S-a minunat în schimb de 
frumoasele cărţi pe care le-a găsit în prăvălia librarului de 
la sfântul Victor şi pe care le-a însemnat după cum 
urmează: 

Scripetum salutis [88]. 

Prohabum juris. 

Papucum Decretorum. 

Rodia Vitiorum. 

Despre oastea Domnului. 

Mătura şi făraşul predicatorului, de părintele Hocus- 
Pocus. 

Fuduliile de elefant ale vitejilor. 

Mătrăguna episcopilor. 

Marmotretus de bubonis et maimucis, cum commento 
Dorbellis. 


Decretum universitatis Parisiensis super profunditate 
muliercurarum ad pladtum. 

Cum i s-a arătat sfânta Gertruda unei călugăriţe din Poissy, 
care sta să nască. 

Ars honeste besendi în societate, de Mortuinum. 

Borcanul cu muştar al pocăinţei. 

Formicarum artium. 

De paharorum usu et honestate chefuendi, per Silvestrem 
erhieratent Jacobibemus. 

Concina, pe scurt. 

Traista notarilor. 

Aldămaşul măritişului. 

Ciubărul cu visuri. 

Pleava şi tărâţele legilor. 

Gustarea vinurilor. 

Diferitele mirosuri ale brânzei. 

Spalatorium scholarium. 

Tartaretus: De modo cacandi. 

Fanfarele Romei. 

Bricot: De diferentis ciorbarum. 

Temeiul ascultătorilor. 

Încălţările smereniei. 

Scaunul cu trei picioare al înţelepciunii. 

Hârdăul darurilor. 

Poticneala duhovnicilor. 

Plesnitoarea popilor. 

Reverendi patris fratris Lubini provincialii taclalia, de 
afumandis carnatibus, libri tres. 

Pasquilli, doctoris marmorei, de Capreoliscum ciulinis 
comendendis, tempora papali ab Ecclesia interdicto. 

Căldăruşa, în şase persoane, jucată de Diaconii-Parşivi. 

Ochelarii călătorilor care merg la Roma. 

Majoris: De modo faciendi carnatos. 

Cimpoiul prelaţilor. 

Beda: de Optimitate burtorum. 

Plângerea notarilor împotriva puţinătăţii plăcintelor. 


Coada de cotoi a procurorilor. 

Slănină pe fasole, cum commento. 

Dulceaţa iertărilor. 

Praeclarissimi jurisutriusque doctoris Magister Piloţi. 
Raquedenari de bobelidandis glossae Accursiane mofturis 
repetiţio enucidilucurisissima. 

Stratagemata francacatoris, de Baignolet. 

Frantopinus: De re militari, cum figuris Ştefăâni. 

De usu et utilitate belituri equos et eguas, authore Nostro 
de Chur. 

D. N. Rostocostopiciorongus: De mustarda post prandium 
servienda, lib, quatrodecim, apostolati per D. Fleacus. 

Jabolenus: De cosmographia purgatorii. 

Questio subtilissima utrum chimera, în vacuo burtispossit 
comendere secundas intentiones? et fuit debatuta per 
decern hebdomadas în concilio Constantiensi. 

Pofta de mâncare a judecătorilor. 

Cucuvaia cardinalilor. 

De calcaribus removendis decades undecim per Albericum 
de Rosata. 

Ejusdem: De castrametandis crinibus, liB. Tres. 

Intrarea în Brazilia a lui Antoniu de Leiva. 

Marforii bacalarii, cubentis Rome de mascardiis 
cardinalium Mulis. 

Apologia aceluiaşi împotriva celor ce spun că măgarul 
papii nu bea decât apă. 

Pronosticatio que incipit Silvio Pipotamaris, balata per D. 
N. Aiuritus. 

Bamburini episcopi, de mulgetiarum profectibus enneades 
novem, cum privilegia papali ad trienium, et postea non. 

Fandoseala fetelor mari. 

Jucăria femeilor văduve. 

Guturaiul călugărilor. 

Cuvioasa gângăveală a părinţilor celestini. 

Pomul pomenilor. 

Obrăznicia calicilor. 


Capcana teologilor. 

Muştiucul maeştrilor cântăreţi. 

Leneveţii lui Olcam, la prima lor tunsoare. 

Magiştri N. Frigepuium: De jumulitibus horarum 
canonicarum, liB. Quadraginta. 

Clevetitorium confratriarum, incerto autore. 

Pantahuza măicuţelor sărmane. 

Mirosul spaniolilor nespălaţi, hiperaromatizaţi de Frai 
Inigo. 

Băuturica nevoiaşilor. 

Poltronismus rerum Italicarum, autore magistro Frigifer. 

R. Lullius: De moftoribus principum. 

De partibus secretibus hypocrisia, adore Jacobo 
Hocstralem, hereticomaestra. 

Caldaburtis de magistronostradorumque Beutoris, liB. 
Octo galantissimi. 

Pârţurile copiştilor, scriitorilor, pisarilor, prescurtătorilor şi 
diacilor papali, culese de Regis. 

Calendarul pe o sută de ani pentru podagroşi şi sfrinţiţi. 

Manieres maturandi cuptoris, per D. Eccium. 

Frânghia negustorilor. 

Plăcerile vieţii mănăstireşti. 

Rapănul călugărilor făţarnici. 

Istoria farfadetilor sau a strigoilor cerşetori. 

Starea jalnică a ostaşilor schilodiţi în război. 

Înşelătoria dregătorilor. 

Cântarul vistiernicilor. 

Moftarium Sorbonifornium. 

Rimele vânătorilor de râme. 

Foalele alchimiştilor. 

Ţintarul pantahuzelor, adunat de fratele Serratis. 

— Volth mnarbothim dai gousch pal frapin duch im scoth 
pruch galeth dai Chinon, min foulthrich al conin butbathen 
doth dai prim. [89] 

— Ati înţeles ceva? a întrebat Pantagruel pe însoțitorii săi. 

Epistemon a răspuns: 


— Bănuiesc că ar fi limba antipozilor; naiba să mă ia dacă 
am înţeles o silabă! 

Pantagruel a spus străinului: 

— Prietene, nu ştiu, poate că zidurile vor fi având urechi, 
cum se spune, dar niciunul dintre noi nu pricepe ce spui. 

Noul venit a vorbit atunci în italieneşte: 

— Signor mio, voi vedete per essempio che la Cornamusa 
non suona mai s'ela non a ii venirepieno. Cosi io parimente 
non visaprei contare le mie fortune, se prima ii tribulato 
ventre non a la solită refectione. A quale e adviso che le 
mani et li dent habbiano perso ii loro ordini naturale et del 
tute annichillati. [90] 

Epistemon a spus: 

— Limba aceasta încă n-am ajuns a o cunoaşte. Călătorul a 
vorbit pe englezeşte: 

— Lord, if you beso vertuous of intelligence, as you be 
naturally releaved io the body, you should have pity of me; 
for nature hath made us equal, but fortuna hath some 
exalted, and others deprived: nevertheless is vertue often 
deprived, and the vertuous men despised: for before the 
last end none is good. [91] 

— Nici atâta! a spus Pantagruel. Panurge a dat-o pe 
ungureşte: 

— Jona andie guaussa soussy etan beharda er remedio 
beharde versela ysser landa. Anbates otoy y es nausu ey 
nessassu gourray proposian ordine den Non-yssena batya 
facheria egabe gen herassy bădia sadassu nouraa ssia. Ar 
an Hon-duan gual de cydassu naydassuna. Estou oussyc 
eguinan soury hin er darstura eguy harm. Genicoa plasar 
vadu. [92] 

— Genicoa, fă-te-ncoa! a strigat Eudemon. lar Carpalin a 
spus: 

— Să-mi sară ochii, dacă am priceput cât îi negru sub 
unghie! 

Străinul a vorbit apoi în limba cehilor: 


— Prug frest frins sorgmand strochdt drhas pag 
brlelangGravot chavygny pomardiere rusth pkalhdracg 
Deviniere preş Nays. Beuille kalmuch monach drupp 
delmeuppUst rincq dirndodelb up drent loch mine stz 
ringuald de vins ders cordelis bur jocst stzampenards. [93] 

— Creştinească o fi limba aceasta, prietene, sau e limba lui 
Păcală? E o limbă pe ghiceală, a spus Epistemon. 

Călătorul a luat-o prin graiul olandezilor: 

— Heere, ie en spreeke anders geen taale dan kersten 
taele: my dunct no-chtans al, en seg ie u niet een woordt 
mynen nood verklaart ghenonch wat ie be-gere; geef my 
wyt bermherticheigt yet waer van ie ghevoed maghzunch. 
[94] 

— Tot aia! a spus Pantagruel. 

Străinul a vorbit spanioleşte: 

— Seignor, de tanto hablar yesoy cansado por que suplico 
avostra reverenda que mire a los perceptos evangelicos, 
para que ellos movan vuestra reverenda a lo que es de 
consciencia; y şi ellos non bastaren para mover vuestra 
reverenda a piedad, yo supplico que mire a la piedaă 
natural, la qual yo creo que le movera como es de razon, y 
coneso non digo mas. [95] 

Pantagruel a spus: 

— Bine, prietene. Nu pun nici o clipă la îndoială că ştii să 
vorbeşti mai multe limbi: dar alege din ele una, pe care s-o 
înţelegem şi noi. 

Călătorul a început atunci în limba daneză: 

— Myn Herre, endog ie g med inge tunge ta lede, lygeson 
boeen ocg uskuulig cveatner: Myne Kleebon och my ne 
legoms magerhed udviser alligue klalig huuad tyng meg 
meest behoft girereb somder sandeligh mad och drycke: 
hvuarpor for-barme teg omsyder offuermeg: oc befarlat 
gyftuc meg nogneth: affhvylket ieg kand styve myne 
groendes magher lygeruif son man Cerbero en soppe 
forsetthr. Soa shal tuloaffue lenge och lycksaltigth. [96] 


— Îmi pare că astfel vorbeau goții, şi să mă ierte 
Dumnezeu, tot aşa îi zicem şi noi din şezut. 

Atunci străinul a spus: 

— Adoni, scholom lecha: im ischar harob hal habdeca, 
bemeherah thithen ii kikar lehem, chancathule: laah al 
adonai cho nen ral [97]. lar Epistemon a răspuns: 

— De data aceasta sunt lămurit. E limba ebraică şi îmi dau 
seama că o vorbeşte ca un cărturar. 

Călătorul a spus mai departe: 

— Despota tinyn panagathe, diatisy mi uc artodotis, horas 
gar limo anali-scomenon eme athlios, ke en to metaxy eme 
uc eleis udamos, zetis de par emu ha u chre. Ke komos 
philologi pantas homologusi tote logus te kerhemata perita 
hypar-chin, opote pragma afto paşi delonesti. Entha gar 
anankei monon logiisin, hina pragmata (hon peri 
amphisbetumen) me prosphoros epiphenete. [98] 

Iar Carpalim, unul din însoțitorii lui Pantagruel a spus: 

— Aha! Mi se pare că vorbeşti greceşte. Ai fost în Ţara 
Grecească? 

Călătorul a răspuns: 

— Agenou donţ oussys vou denaguez algarou, nou den 
farou zamist vou mariston ulbrou, fousquez vou brol tam 
bredaguez moupreton den goul houst, daguez, daguez nou 
croupys fost bardou noflist nou grou. Agou paston toi 
nalprissys hourtou los ecbatonous, prou dhouquys brol 
panygou den bascrou nou dous caguous goulfren goul oust 
troppassou. [99] 

— Am început să mă dumiresc, a spus Pantagruel. Asta e 
limba care se vorbeşte la noi în Utopia. Sau, după cum sună 
la ureche, una asemănătoare. 

Dar înainte de a sfârşi vorba, străinul şi-a schimbat graiul: 
— Jam toties vos, per sacra, perque deos, deasque omnis, 
obtestatus sum, ut, şi qua vous pietas permovet, egestatem 

meam solaremini nec hilum proficio clamans et ejulans. 
Sinite quaeso, sinite, vârâi impii, quo me fata vocant abire, 
nec ultra vanis vestris interpellationibus obtundatis, 


memores veteris illius adagii, quo venter famelicus auriculis 
carere dicitur. [100] 

— Ascultă prietene, l-a întrebat încă o dată Pantagruel. Nu 
ştii să vorbeşti franţuzeşte? 

— Foarte bine, seniore. Mulţumesc lui Dumnezeu, e limba 
pe care am supt-o la sânul maicii mele. Sunt născut şi 
crescut de mic copil în grădina Franţei, adică în 'Tourraine. 

— Dacă-i aşa, te rog să-mi spui: cum te cheamă şi de unde 
vii? Căci atât de mult te-am îndrăgit, încât dacă vei asculta 
de dorinţa mea, vei rămâne lângă mine toată viaţa şi vom fi 
prieteni împreună, cum au fost Eneea şi Achates. 

— Seniore, numele meu adevărat, pe care l-am primit la 
botez, e Panurge. Acum viu din '[ara Turcului, unde am fost 
ţinut în robie de când pornisem la Metalin cu război 
împotriva păgânilor. Bucuros mă voi învrednici să-ţi 
istorisesc păţaniile mele, care sunt mai minunate decât ale 
lui Ulise: dar fiindcă ţi-a fost voia să mă iei pe lângă domnia- 
ta (ceea ce primesc, făgăduindu-ţi să te urmez până la 
mama-dracului), avea-vom destule clipe de răgaz pentru 
poveşti. În această clipă simt grabnica nevoie dea mă 
întrema, aflându-mă cu burta goală, gătlejul uscat, iar 
maăselele (toate) crăpate de foame. Gata sunt să mă aşez la 
înfulecat, şi te încredinţez că îţi va fi plăcut să mă priveşti 
mâncând. Dă poruncile cuvenite - şi Doamne-ajută! 

Pantagruel a hotărât să fie dus la locuinţa sa şi să i se dea 
de mâncare pe săturate. Ceea ce s-a făcut. Panurge a 
îmbucat din toate, ospătându-se până în fapt de seară, când 
s-a vârât în aşternut, o dată cu găinile. A dormit fără vise 
până a doua zi la ceasul prânzului, iar de cum a făcut ochi, 
s-a strămutat, în trei paşi şi-o săritură, din culcuş de-a 
dreptul la masă. 

CAPITOLUL X. 

Cum a judecat Pantagruel o pricină încurcată, dovedindu- 
se mai înţelept decât Solomon. 

Amintindu-şi despre sfaturile tatălui său şi voind să-şi 
încerce puterile minţii, Pantagruel a chemat pe toţi învățații 


la întrecere pe la diferitele răspântii ale oraşului, punându- 
le în faţă nouă mii şapte sute şaizeci şi patru de întrebări, 
toate îndoielnice. 

La capătul uliţei Fouarre a ţinut piept cu dascălii, magiştrii 
şi retorii Parisului, lăsându-i pe toţi cu gura căscată. Apoi s- 
a războit la Sorbona cu teologii vreme de şase săptămâni, 
de dimineaţă de la ceasurile patru şi până seara la şase, 
lăsând un răgaz de două ceasuri la prânz, ca să nu 
stingherească prea mult tabietul de odihnă şi băutură al 
acelora. Au venit şi au stat de faţă cei mai mulţi din nobilii 
de la curte, preşedinţii, perceptorii, sfetnicii oraşului, 
advocaţii, socotitorii, scriitorii şi atâţi alţii, laolaltă cu 
dregătorii, doftorii şi popii. Unii din aceştia şi-au luat inima 
în dinţi şi s-au amestecat în vorbă, dar Pantagruel, 
răsturnând sofistica lor şubredă, i-a pus cu botul pe labe pe 
toţi, dovedindu-le că nu sunt altceva decât nişte vite 
încălţate. 

Astfel s-a lăţit faima despre ştiinţa lui minunată. Gura lumii 
a început să turuie şi să poarte vorbele, încât până şi leliţele 
din târg, precupeţele, spălătoresele, vânzătoarele de 
plăcinte, ascuţitoarele de cuțite şi codoaşele îşi dădeau 
coatele şi şuşoteau când îl vedeau trecând: 

— Uite-l! 

Ceea ce văzând, Pantagruel s-a bucurat, ca altădată 
Demostene atenianul, prinţul oratorilor, când îl arăta cu 
degetul vreo babă pricăjită, zicând: 

— Ăsta-i, maică! 

Tocmai atunci venise spre judecată în faţa înaltei curţi o 
pricină între doi mari seniori: de o parte domnul Pupăndos 
ca pârâtor şi de partea cealaltă domnul Soarbezeamă, 
pârâtul. 

Neînţelegerea dintre ei era atât de încurcată şi atât de 
greu de dezlegat după litera legii, încât juzii nu înțelegeau 
o buche. Regele dăduse poruncă să se adune laolaltă patru 
din cele mai de seamă şi mai învăţate Parlamente ale 
Franţei, dimpreună cu Sfatul cel Mare al Sorbonei şi cu cei 


mai renumiţi dascăli, nu numai din Franţa, dar şi din 
Englitera şi Italia, ca Jason, Filip Dece, Petrus de Petronibus 
şi o grămadă de alţi cărturari, bătrâni cititori de pravili; şi 
cu toate că au stat şi şi-au bătut capul timp de patruzeci şi 
şase de săptămâni, n-au izbutit să lămurească pricina, şi 
nici să-i găsească o dezlegare după temeiul dreptului, 
rămânând pentru aceasta atât de ruşinaţi, încât se scăpau 
pe ei de ciudă şi de necaz. 

Până într-o zi, văzând că li s-au sleit creierii de-atâta 
cugetare, unul, anume Du Douhet, cel mai învăţat, mai 
priceput şi mai chibzuit dintre toţi, s-a ridicat şi a spus: 

— Domnilor, vreme îndelungată s-a scurs, de când ne-am 
adunat aici, şi iată că nimic nu isprăvirăm, neputând nici să 
adâncim, nici să limpezim această pricină, pe care cu cât o 
cercetăm mai cu luare-aminte, cu atât mai puţin o 
pricepem, spre marea noastră ruşine şi neiertată 
nevrednicie. După a mea părere, numai cu hulă şi cu ocară 
ne vom alege până la sfârşit, fiindcă nimic altceva nu facem 
decât să tăiem frunză la câini. lată, aşadar, ce-am socotit. 
Aţi auzit cu toţii vorbindu-se despre acel mare bărbat numit 
magistrul Pantagruel, care, după cuvântările ce-a ţinut şi 
după biruinţele ce-a câştigat în faţa lumii asupra, tuturora, 
s-a dovedit a fi cel mai de seamă învăţat al vremii noastre. 
Cred şi spun că ar fi bine să-l chemăm şi să-i supunem spre 
judecată întreaga pricină, fiind cel din urmă şi singurul care 
va putea să-i găsească o dezlegare dreaptă. 

Toţi ceilalţi sfetnici şi dascăli şi-au dat învoirea lor, şi fără 
să întârzie au trimis să-l caute pe Pantagruel, cu 
rugămintea de-a binevoi să cerceteze pricina de-a fir-a-păr, 
aducând hotărârea pe care o va găsi de cuviinţă. Apoi i-au 
pus la îndemână dovezile scrise ale împricinaţilor: câţiva 
saci plini până în vârf, cam cât ar duce în spinare patru 
măgari zdraveni. 

Pantagruel a întrebat: 

— Domnilor, cei doi seniori care se judecă, sunt în viaţă? 

— Da. 


— Atunci, la ce naiba poate să slujească mormanul ăsta de 
hârtii şi de hârţoage, pe care v-aţi ostenit să mi-l puneţi 
dinainte? N-ar fi mai nimerit să-i ascultăm pe împricinaţi, 
poftindu-i să-şi dovedească dreptatea prin viu grai, decât să 
ne pierdem vremea cu cetania acestor bazaconii, care nu-s 
altceva decât minciuni ticluite dinadins, şiretlicuri diavoleşti 
de-ale lui Cepota şi altor răstălmăcitori de legi? N-am nici o 
îndoială, că atât domniile-voastre cât şi ceilalţi care au luat 
pe seama lor această judecată, mai rău aţi încurcat pricina, 
altminteri lesne de cumpănit, născocind singuri o puzderie 
de teoieiuri pro şi contra, răscolind tot soiul de chichiţe 
lipsite de noimă şi luându-vă după susţinerile prosteşti ale 
unor nerozi ca alde Accursius, Baldius, Bartolius, Castro, 
Imola, Hipolit, Panormus, Bertachinus, Alexandru, Curtius 
[101] şi alţi clănţăi bătrâni, care n-au fost în stare să 
lămurească nici cel mai prizărit paragraf din Pandecte, ca 
nişte viței la poartă nouă, fără nici o pătrundere a legilor, 
neştiind nici greceşte, nici latineşte, ci numai limba goților 
şi a altor barbari. Să nu uităm că cele dintâi legi ne-au fost 
lăsate de greci, după cum însuşi Ulpian mărturiseşte, 
primind de la ei o mulţime de cugetări şi ziceri elineşti; 
aceste legi au fost scrise apoi în cea mai aleasă şi mai 
bogată limbă din câte au vorbit oarecând neamurile 
latineşti. Nu voi lăsa deoparte pe Salustiu, pe Varo, pe 
Cicero, pe Seneca, pe Titus Livius şi pe Quintilian. Cum 
puteau să adâncească înțelesurile dreptului bătrânii noştri 
iurişti-aiurişti, când în viaţa lor n-au avut sub ochi o carte 
latinească adevărată, după cum prea îndeajuns o dovedesc 
prin felul lor de a scrie, care poate fi al unui hornar, al unui 
bucătar sau spălător de vase, dar nicidecum al unui om de 
legi. 

Mai mult decât atât. Legile sunt rodul firesc al unor silinţi 
de filosofie şi morală. Cum vor putea să le priceapă nişte 
zăluzi, care n-au învăţat din filosofie şi morală nici cât 
măgarul meu? Cât priveşte umanioarele şi ştiinţa despre 
aşezările lumii vechi - care îşi au însemnătatea lor - aş 


putea să-i asemăn mai degrabă cu o broască râioasă, 
împodobită cu pene, sau cu un guşat care şi-ar agăța de 
grumaz 0 cruce, ca să nu i se vadă beteşugul. Nu numai 
atât, dar din tot ce-au scris acei nerozi nimic nu se poate 
înţelege, după cum voi dovedi într-o zi negru pe alb. 

De aceea, dacă doriţi cu adevărat să iau spre cercetare 
această pricină, aruncaţi mai întâi în foc toate hârţoagele şi 
chemaţi înaintea mea pe cei doi seniori. După ce îi voi fi 
ascultat, vă voi împărtăşi judecata mea, fără aiureli şi 
falsicării. 

După cum bine ştiţi, în orice adunare sunt mai mulţi 
nebuni decât înţelepţi. (Titus Livius adăuga, vorbind despre 
cartaginezi, că întotdeauna nebunii îi răpun pe înţelepţi.) S- 
au găsit, aşadar, destui care s-au ridicat împotriva celor 
spuse de Pantagruel; dar numitul Du Douhet i-a ţinut cu 
dârzenie partea, recunoscând că toate acele condici şi 
catastife, cercetări şi încheieri, întâmpinări şi îndreptări, nu 
sunt decât tertipuri drăceşti întru măsluirea dreptăţii şi 
amânarea judecății, pe care va trebui să le lase în plata 
Domnului, dacă vor să hotărască după măsura cinstită a 
înţelepciunii şi după duhul Evangheliei. 

În cele din urmă, toate terfeloagele au fost arse, iar cei doi 
împricinaţi au venit să se înfăţişeze, în carne şi oase. 
Pantagruel i-a întrebat: 

— Dumneavoastră vă judecaţi? 

— Da, domnule, au răspuns amândoi într-un glas. 

— Care dintre dumneavoastră e pârâtorul? 

— Eu, a răspuns seniorul de Pupăndos. 

— Prea bine. Arată-mi cu de-amănuntul dreptatea 
domniei-tale. Dar să spui adevărul, tot adevărul şi numai 
adevărul, fiindcă - asta mi-i crucea! - la cea dintâi minciună 
îţi voi lua capul de pe umeri, ca să afli odată că în faţa 
judecății nu trebuie să umbli cu înşelăciuni. Să nu ascunzi 
nimic şi să nu născoceşti ce n-a fost. Vorbeşte! 

CAPITOLUL XI. 


Cum s-au apărat singuri cavalerii de Pupăndos şi 
Soarbezeamă, înaintea lui. 

Pantagruel. 

Cavalerul de Pupăndos a început astfel: 

— Domnule, adevărul adevărat este că o femeie de la 
curtea mea s-a dus la târg cu nişte ouă să le vândă. 

— Pupăndos, pune-ţi pălăria în cap, a spus Pantagruel. 

— Mulţumesc. 'Tocmai atunci treceau şase firfirici între 
cele două tropice şi o lescaie, mai ales că pe Munţii Rifani 
bântuise în vara aceea o secetă cumplită de şmecherii, din 
pricina răfuielii de baliverne, care se iscase între 
baranguini şi acursieri, după răscoala elveţienilor adunaţi 
în număr de trei, şase, nouă şi zece, pentru a culege vâsc de 
Anul nou, la zi-ntâi, când se adapă boii cu ciorbă şi fetele 
mari primesc o cheie de cărbune, ca să dea ovăz la câini. 
Toată noaptea ne-am trudit (cu mâna pe ulcică) să trimitem 
ştafete călări şi pe jos, pentru a opri corăbiile, fiindcă 
croitorii încercaseră să taie ciucurii pe care îi şterpeliseră şi 
să facă din ei un puşcoci de soc, să mute marea din loc, care 
între timp se-ngroşase dintr-o oală de varză (după spusa 
strângătorilor de fân). Dar doftorii, cercetând semnele 
udului, n-au putut să spună dacă dropia, în vârf de par, 
gusta cuie cu muştar, ci numai atât, că domnii de la curtea 
regelui puseseră oprelişte sfrinţiei, să nu mai dea târcoale 
căldărarilor şi să nu mai umble serta-ferta în timpul 
slujbelor bisericeşti, întrucât mârlanii începuseră să joace 
furlana după diapazon, cu călcâiele în foc şi cu capul la 
mijloc, după cum spunea bunul nostru Bondoc. Ah, 
domnilor mei, Dumnezeu pe toate le întocmeşte după voia 
lui, dar a fost odată un căruţaş, care a dat cu tifla ursitei 
sale, pocnind din bici, ceea ce s-a întâmplat pe când se 
întorcea de la bâlci cu magistrul Anton Lăptucă, uns de 
curând doftor în anafura, cum spun tâlcuitorii canoanelor. 
Dar ceea ce face măreţia paresemilor - opt cu a brânzii, 
sfinte Sisoe, e că poţi s-o duci într-o mâncare, de la Paşti la 


înălţare, fiindcă, după cum se ştie, buturuga mică răstoarnă 
carul mare. 

Dar sutaşul n-a aşezat banul în ţintă destul de sus ca să 
nu-l ajungă aprodul ce-şi lingea de jur împrejur degetele cu 
pană de gâscă, anevoindu-se să vadă de departe hornul 
hanului „La patruzeci de şopârle”, vârâte în cei douăzeci de 
ciorapi ai datornicului păsuit pe cinci ani. Dar dacă mai bine 
te gândeşti, nu dai vrabia din mână pe cioara de pe gard, 
fiindcă ţinerea de minte se pierde dacă ţi se întâmplă să 
îmbraci nădragii pe dos. Asta e! Dumnezeu să aibă în paza 
lui pe nădrăgari! 

Pantagruel l-a îmbărbătat: 

— Foarte bine, prietene, foarte bine! Vorbeşte domol şi nu 
te mânia. Am început să înţeleg cum stau lucrurile. Grăieşte 
mai departe. 

— E foarte adevărat ce spun unii, că omul trebuie să fie cu 
ochii în patru, fiindcă prevederea e mama înţelepciunii. Dar 
femeia despre care vă vorbesc n-a putut, sărmana, 
rostindu-şi rugăciunea - gaudes şi audi nos [102] - să-şi 
pună pe umeri muchea de cuţit a diplomelor Sorbonei, fără 
să se stropească îngereşte, acoperindu-se cu un şapte de 
caro şi trăgând o sabie zburătoare pe locul unde se vând 
steagurile vechi, rămase în urma zugravilor din Flandra, 
după ce aceştia isprăviseră cu potcovitul greierilor. Şi mă 
mir că oamenii nu s-au deprins să clocească, de vreme ce e 
atât de plăcut să stai pe ouă. 

Seniorul de Soarbezeamă a încercat să-i taie vorba, dar 
Pantagruel l-a repezit: 

— Ei, fire-ai tu să fii, cine ţi-a dat voie să vorbeşti? Mă trec 
toate năduşelile căutând să descurc pricina voastră, şi tu vii 
să mă mai baţi la cap? Linişte, la naiba, linişte! Ai să dai din 
tine tot ce ştii, când ţi-o veni rândul. Vorbeşte mai departe, 
Pupăndos, şi nu te grăbi. 

— Aşadar, văzând că în această privinţă Sancţiunea 
pragmatică rămâne enigmatică, deşi papa a făgăduit 
fiecăruia să dea drumul vânturilor după buna lui plăcere, 


dacă flanelele albe n-ar fi vărgate şi oamenii n-ar fi atât de 
săraci, făcându-şi cruce cu mâna stingă, curcubeul măcinat 
de curând la Milan pentru a face să răsară ciocârliile, ar fi 
îngăduit ca femeia despre care vorbesc să-şi potolească 
durerile de şale cu lapţi de peşte luaţi pe datorie - fără de 
care n-am putea să aflăm cum sunt croite cizmele vechi. 

Şi cu toate acestea, loan Viţelul, vărul ei dinspre mamă, 
bine scuturat într-un cazan cu scrisori tipărite, a sfătuit-o să 
nu spele rufele în albia ei mişcătoare, fără să dea mai întâi 
foc hârtiilor: soţ sau făr'de, fiindcă. 

Non de ponte vădit. 

Qui cum sapientia cădit, [103] mai cu seamă că dumnealor 
de la Curtea Condicilor nu se pot înţelege la numărătoarea 
flautelor nemţeşti, cu care s-a tipărit la Anvers Ochelarii 
prinților. Dar, iată, domnilor, că e de ajuns o mărturie 
mincinoasă, ca judecata să dea dreptate părţii potrivnice! 
Noi, dorind a ne supune dorinţei regelui, ne-am înarmat din 
cap până în picioare cu petice de burtă, spre a vedea cum 
culegătorii viilor noastre şi-au sfârtecat pălăriile şi s-au 
preschimbat în sperietoare, fiind vremea târgului 
neprielnică şi o mulţime de arcaşi nevoind a ieşi la paradă, 
cu toată înălţimea hornurilor (şi prisosul de rapăn şi de 
oase-moarte) ale prietenului meu Măgăreaţă. De altfel, anul 
acela se făcuseră scoici multe în ţinutul Artois, spre marea 
bucurie a tăietorilor de lemne, care mâncau pe nespălate 
până le plesnea bârneţul. Dacă, după pofta inimii mele, 
toată lumea ar avea glas frumos ca aceia, jocul cu mingea la 
perete ar merge mai uşor şi tertipurile folosite la tălpuirea 
gramaticii ar luneca mai lesne pe apa Senei, sub Podul 
Morarilor, aşa cum a hotărât regele Canarilor în diploma 
care se mai păstrează printre hârtiile vechi ale cancelariei 
acestui ţinut. 

„ Drept aceea, domnule, vă rog să binevoiţi a hotări cele de 
cuviinţă cu despăgubiri, cheltuieli de judecată şi dobânzi. 

Pantagruel l-a întrebat: 

— Prietene, mai ai ceva de spus? Pupăndos a răspuns: 


— Nu, domnule, am spus tot ce a fost tu autem şi nimic n- 
am schimbat, pe cuvântul meu de cinste. 

— Aşadar, domnule de Soarbezeamă, a spus Pantagruel, e 
rândul dumitale. Vorbeşte cât mai scurt, fără să laşi 
deoparte nimic din ceea ce ar putea să lumineze judecata. 

CAPITOLUL XII. 

Cuvântarea seniorului Soarbezeamă. 

Seniorul Soarbezeamă şi-a început astfel cuvântarea sa: 

— Domnule, domnilor, dacă dreptatea oamenilor ar ieşi la 
iveală într-o judecată cumpănită, tot atât de lesne precum 
musca se zăreşte în lapte, lumea - naiba să mă ia! - n-ar 
mai fi roasă de şoareci precum este, după cum mulţi care şi- 
au pierdut potcoavele în chip mişelesc ar fi fost feriţi de 
asemenea pacoste. Susţinerile părţii potrivnice ar putea să 
pară, pe deasupra, adevărate; în ceea ce priveşte însă 
temeiurile de jure şi de facto [104], înşelăciunea, viclenia şi 
tertipurile mărunte se ascund ca într-un ghiveci cu flori. 

Pot oare să rămân nepăsător, când vine unul să-mi sufle în 
ciorba din care mă ospătez, să-mi tulbure liniştea şi să-mi 
zăpăcească mintea, făcând dragoste şi cântând: 

Cine bea, mâncând din ciorbă, Nu mai suflă, mort, o 
vorbă! 

Maica-precistă! câţi viteji căpitani de oaste n-am văzut pe 
câmpul de bătaie împărțind verilor lor ghionţi de apă 
sfinţită, ca să se fâţâie dumnealor mai în voie, cântând din 
lăută, trâmbiţând din şezut şi dându-se de-a tumba pe 
acoperiş în botfori noi, împodobiţi cu mustăţi de stacoji? 
Astăzi lumea s-a stricat la cap din pricina postavului 
englezesc de Leicester; unii cad în desfrâu, alţii se leagă la 
falcă de teama iernilor geroase. lar dacă judecata nu va 
face dreptate, nimic nu vom mai secera în ăst-an! 

De câte ori un om sărac se apropie de cazanul cu aburi să- 
şi spele gura de baliga vacii, sau porneşte la târg să-şi 
cumpere încălțări de iarnă, căprarii aflaţi în trecere sau 
armaşii de pază primesc pe de-a rândul câte o fiertură de 
clistir cu prisosuri de burtă, trecute printr-un scaun găurit, 


deasupra capului. Dar, pentru atât de puţin lucru, să se 
apuce unii să roadă ţâţele şi să facă tocană din linguri de 
lemn? Oamenii gândesc de multe ori într-un fel, iar 
Dumnezeu hotărăşte altminteri, căci după ce apune 
soarele, toate dobitoacele stau la umbră. Puteţi să mă 
credeţi pe cuvânt, fiindcă vă voi aduce în privinţa, aceasta 
dovezi temeinice şi limpezi ca lumina zilei. 

În anul treizeci şi şase, am cumpărat un dulău nemţesc cu 
urechile tăiate, din lână bună, vopsit pestriţ, cum mă 
încredinţară toţi giuvaergiii. S-a întâmplat însă, că notarul a 
mai pus de la el un et-caetera. Nu sunt destul de învăţat ca 
să apuc soarele cu mâna, dar din strachina cu unt, în care 
se călesc uneltele vulcanului, am auzit că pastrama de vacă 
te-ar face să nimereşti butoiul cu vin noaptea fără 
lumânare, chiar de ar fi pitit în traista unui cărbunar 
încălţat cu cizme şi înveşmântat cu platoşa şi genunchierele 
ce-i trebuiesc pentru a rumeni capul de miel la tavă. De 
asemeni am auzit spunându-se, că e bine să te dai în 
dragoste într-o pădure care a ars de curând, şi e semn de 
noroc dacă îţi trece o vacă neagră pe dinainte. 

Am întrebat pe dumnealor cărturarii, iar aceştia, adâncind 
lucrurile, m-au sfătuit să secer la vară într-o pivniţă cu 
hârtie, cerneală, pene şi bricege lioneze pescuite în Ron şi 
adunate talmeş-balmeş; fiindcă hamurile, dacă intră la apă, 
rugina le roade ficaţii, ca să nu mai pomenim despre cârceii 
care te-apucă uneori după masă, din care pricină zic unii că 
s-ar fi ridicat preţul la sare. 

Să nu credeţi, domnilor, că în clipa când numita femeie îşi 
ungea buricul cu clei pentru a-l lăsa drept amintire 
ostaşului ce-şi alesese, şi pe când tocătura caltaboşului 
trecea în punga cămătarilor, ea n-avea altceva de făcut, 
pentru a scăpa de furia mâncătorilor de oameni, decât să 
lege un pumn de ceapă cu o sută de Ave Maria şi cu 
praporul unui vițel de soi, din crescătoria alchimiştilor; apoi 
să-şi scuture papucii şi să-i prăjească puţintel, târâş-grăpiş, 
cu sos de sfeclă, ascunzându-se în gaură de şarpe ca să 


ferească jumările. Dacă zarurile, cum vedeţi, nu vor să cadă 
decât la unu-unu, la trei-trei, şi iar la unu-unu, îi aştern 
iubitei culcuş într-un colţ al patului, o giugiulesc uite-aşa şi 
iar aşa, sorbind cu nesaţ din gavanosul coturnurilor frumos 
croiţi după măsură. Se vor bucura bobocii de gâscă ieşiţi 
din găoace, care joacă fripta aşteptând să bată fierul pe 
nicovală şi să pună ceara la fiert pe seama băutorilor de 
bere. E drept că, cei patru boi despre care e vorba aveau 
ţinerea-de-minte cam scurtă; totuşi, fiindcă doreau a învăţa 
să cânte, nu se temeau nici de cormorani, nici de rațele 
leşeşti, încât oamenii de pe moşia mea spuneau plini de 
nădejde: „Pruncii aceştia vor creşte mari şi vor fi cei dintâi 
în ştiinţa numerelor, ceea ce va întări cu prisosinţă 
drepturile noastre”. 

Noi socotim că vom putea prinde lupul, ridicând gardurile 
peste moara de vânt de care pomenea partea protivnică. 
Dar diavolul-cel-mare s-a năpustit asupra noastră cu 
prigoană, a trimis pe nemți pe dinapoi, din care pricină 
dracii toţi au început să cam bea. Şi mult mă minunez, 
văzând pe astrologi încurcându-se în astrobalurile şi 
almuncantaridele lor, din pricina dublelor care cad la jocul 
de table. Nimic nu ne îndreptăţeşte însă a spune, că pe 
Podul-cel-Mic, de găini împăiate, din Paris, ei s-ar fi înfoiat 
ca nişte păuni de baltă, afară dacă nu cumva n-au risipit, 
într-adevăr, stropii de cerneală roşie, căzuţi din literele 
mari sau aplecate, ceea ce pentru mine e acelaşi lucru, câtă 
vreme cotorul cărţilor nu s-a hotărât să scrie şi el stihuri. Şi 
în presupunerea că, la coţăitul câinilor de pe uliţă, codanele 
au sunat din trâmbiţe năvala cea mare, mai înainte ca 
notarul să-i fi trecut în catastif după ştiinţa Cabalei, nu 
urmează de aici (afară numai dacă judecata va hotări altfel) 
că şase pogoane de livadă preţuiesc mai mult decât trei 
căldări de cerneală, fără să sufli în havuz, de vreme ce la 
îngropăciunea regelui Charles puteai. 

La târg să cumperi stofă foarte bună, Cu cinci pitaci, pe 
cinstea mea, de lână. 


Am văzut cu ochii mei, în cele mai de seamă case, 
gospodari de frunte, care, plecând la vânat de vrăbii, 
măturau hornul de trei ori şi, aşteptând să fie puşi în slujbă, 
îşi oblojeau zalele şi îşi făceau vânt din găoază, dacă le era 
prea cald. 

Judecata de apoi, Să-i dea vacile-napoi! 

Această hotărâre a fost dată la opritoarea anului al 
şaptesprezecelea de cârmuirea vitregă a lui Luzfoagerus, 
despre care judecata va binevoi sa ţină seama. 

Nu vreau să spun că după dreptate s-ar cuveni să li se 
oprească bunurile băutorilor de aghiasmă, cum ai înghiţi 
undreaua din care se fac de obicei săpunelele pentru 
şezutul celor ce nu vor să se pocăiască şi să joace cu cărţile 
pe faţă. Tune quid juris pro minoribus [105]. Căci aşa spune 
Legea Salică, după cât ştiu, că cea dintâi feştilă făcută să 
pingelească vacile bolnave de răpciugă, care îşi suflă botul 
în muzicuţă fără să cânte după împunsăturile cizmarului, 
poate, cât e cu burta plină, să-şi aburească slăbiciunea 
mădularelor în timpul vecerniei cu muşchi cules în pădure 
pentru a spânzura vinurile de Anjou, care se apucă de ceafă 
şi îşi pun piedică, după obiceiul din Bretania. 

Aceste zise, închei. Cu cheltuieli de judecată, despăgubiri 
şi dobânzi. 

Seniorul de Soarbezeamă a tăcut. Pantagrue l-a întrebat 
pe seniorul de Pupăndos: 

— Prietene, mai ai ceva de zis? 

Pupăndos a răspuns: 

— Nu, domnule, căci nu v-am arătat decât adevărul. În 
numele lui Dumnezeu, atotputernicul, vă rog să puneţi 
capăt neînţelegerii noastre, întrucât stăm aci pe bani grei. 

CAPITOLUL, XIII. 

Hotărârea ce-a dat Pantagniel în pricina celor doi seniori. 

Pantagruel s-a ridicat de la locul lui şi strângând laolaltă 
pe toţi preşedinţii, sfetnicii şi ceilalţi învăţaţi, le-a spus: 

— Domnilor, aţi ascultat pe cei doi împricinaţi vive vocis 
oraculo [106] şi vă rog acum să-mi spuneţi ce gândiţi. 


— l-am auzit pe amândoi, au răspuns aceia, dar să 
plesnească fierea în noi, dacă am înţeles, care din ei are 
dreptate. Astfel fiind, te rugăm una voce [107], să 
binevoieşti a hotărî după cum socoteşti cu cale. Îţi dăm de 
mai-nainte încuviințarea noastră ex nune prout ex tunc 
[108], neavând nici o îndoială că hotărârea domniei-tale va 
fi dreaptă. 

— Prea bine, domnilor, a spus Pantagruel. Fiindcă aceasta 
vă e dorinţa, mă voi supune; dar ţin să vă arăt de la început, 
că pricina nu-i atât de anevoioasă cum vi se pare. Toate 
paragrafurile din Caton, apoi legile: Gallus, Frater, Quinque 
pedurn, Vinum, şi Dominus, Mater, Mulierbona, şi quis, 
Pomponius, Fundi, Emptor, Prator, Venditor [109], şi atâtea 
altele, sunt după socotinţa mea, mult mai încurcate. 

Pantagruel a făcut apoi de două-trei ori ocolul încăperii, şi 
părea sa cugete adânc, fiindcă icnea ca un măgar strâns în 
chingi, la gândul că va trebui să facă dreptate, fără să 
părtinească ori să vateme pe vreunul. Întorcându-se la locul 
lui, s-a lăsat în jilţ şi a vorbit în felul acesta: 

— Văzând, ascultând şi bine-chibzuind pricina ivită între 
seniorii de Pupăndos şi Soarbezeamă, judecata hotărăşte 
cele ce urmează: 

Ţinând seama de scârba liliecilor care înclină bărbăteşte 
spre crugul verii pentru a se hârjoni cu cimpoaiele 
înnebunite din pricina băutorilor şi a vicleniilor lucifugilor 
nictocoracici aduşi în suferinţă sub cerul Romei pe urma 
unui crucifix călare purtând la şold o arbaletă - pârâtorul 
era îndrituit să smolească corabia, pe care numita femeie o 
umfla, cu un picior încălţat şi cu altul desculţ, 
răscumpărând-o fără nici o tocmeală în cugetul ei, cu tot 
atâtea neadevăruri, câte fire de păr sunt sub şaua a 
doisprezece armăsari sau în capul unui pungaş. În acelaşi 
timp, recunoaştem că nu i se poate aduce o vină pentru 
împrejurarea deosebită prin care se pare că a trecut, 
neputând să se uşureze după voie din pricina îndărătniciei 
unei perechi de mănuşi aromate cu pârţuri şi mirosind a 


opaiţ de nucă - cum se obişnuieşte în ţinutul Myrebalais - şi 
astfel a dat drumul pânzelor cu ghiulele de bronz, ai căror 
bucătari plămădeau de-a-ndoaselea zarzavaturile umplute 
cu veveriţă din clopoţelul eretelui cusut după izvoade 
ungureşti, purtate de cumnatul ei, drept amintire, într-un 
paner alături, împodobit cu noduri în trei iţe şi bătaie de 
cap, din cuşca unde se vânează viermele-papagal, cu pene. 

Iar în ceea ce priveşte partea pârâtă, nu se poate dovedi 
că ar fi un derbedeu mâncător de brânză sau măsluitor de 
mumii îmbălsămate, nici că ar fi fost văzut dându-se în 
leagăn, după cum pârâtorul a arătat; judecata îl cheamă să 
plătească trei ulcele de lapte prins, prelorelitantat şi 
şafranizat după obiceiul pământului; aceasta până la 
toamnă, în luna mai, când numitul pârâtor va fi ţinut să dea 
firele şi câlţii trebuitori pentru astuparea capcanelor din 
gât, împletite în pelerine bine pietruite cu rotocoale. 

Amândoi sa rămână prieteni ca şi până acum; fără 
cheltuieli, după cum am hotărât. 

Isprăvindu-se judecata, cei doi împricinaţi s-au depărtat 
mulţumiţi, ceea ce părea tuturor aproape de necrezut, căci 
de pe vremea ploilor celor mari nu se mai văzuse şi nu se 
mai pomenise de peste şase veacuri şi jumătate, ca două 
părţi potrivnice, care s-au înfruntat cu atâta înverşunare, să 
rămână deopotrivă de împăcate cu hotărârea judecătorului. 

Cât despre preşedinţi şi ceilalţi cărturari care se aflau de 
faţă, atât de uimiţi au fost, încât au rămas în nesimţire mai 
bine de trei ceasuri, zăpăciţi de chibzuinţă 
supraomenească, pe care o dovedise Pantagruel lămurind o 
pricină atât de încurcată şi de spinoasă... 

„ Şi nici acum nu s-ar fi trezit, dacă nu i-ar fi frecat cu oţet 
şi apă de trandafiri, ca să-şi vină în fire şi să-şi 
redobândească luminile minţii, pentru care lăudat să fie 
numele Domnului. 

CAPITOLUL XIV. 

Panurge povesteşte cum a scăpat din mâinile turcilor. 


Judecata rostită de Pantagruel a fost împărtăşită tuturor şi 
încuviinţată de întreaga obşte. Ea s-a tipărit pe mai multe 
foi şi s-a aşezat spre păstrare printre hârtiile înaltei Curți; 
iar unul din cei de faţă a spus: 

— Nici Solomon, care numai printr-o întâmplare a dat 
pruncul mamei adevărate, n-a dovedit atâta chibzuinţă ca 
înțeleptul Pantagruel, pe care spre norocul tuturor îl avem 
în mijlocul nostru. 

Toţi au fost într-un singur gând, să-i încredinţeze lui 
Pantagruel slujba de mare-dregător al Dreptăţii, dar el n-a 
primit, mulţumindu-ie cu următoarele prietenoase cuvinte: 

— E prea multă primejdie în îndeplinirea acestei înalte 
slujbe, iar cei care au luat pe umerii lor răspunderile ei 
anevoie au izbutit să nu se molipsească de stricăciunea 
lumii. Dacă asemenea judecători ar sta în scaunul îngerilor, 
judecata din urmă nu s-ar mai ţine nici peste două mii de 
ani, şi s-ar dovedi neîntemeiată profeția lui Nicolaus 
Cusanus. V-o spun din bună-vreme, ca să ştiţi. Dar dacă 
aveţi de prisos vreo câteva vedre de vin bun, le primesc 
bucuros. 

Dorinţa i-a fost ascultată şi orăşenii i-au trimis vinul cel 
mai bun pe care ii aveau; iar Pantagruel l-a băut pre el. 

Nici bietul Panurge nu s-a lăsat pe tânjală, că era slab ca 
un ţâr şi se clătina pe picioare ca o pisică flămândă. Unul 
din cei de faţă, privindu-l cum zvântă din două înghiţituri o 
doniţă de porfiriu, l-a mustrat în glumă: 

— Ai arşiţă mare, cumetre, bei de stingi! 

— Să mă calce vaca-neagră, dacă aş vrea să semăn cu acei 
domnişori gingaşi din Paris, care beau cu picătura, ca puii 
de găină, şi nu sorb o înghiţitură până nu-i mângâi pe 
coadă, ca pe sticleţi. Ah, vericule, de-aş putea să mă înalţ 
tot atât de uşor precum coboară vinul în mine, de mult aş fi 
ajuns în lună, cu Empedocle de mână. Orice-aţi spune, 
zeama asta de ciorchine e cât se poate de bună şi are un 
buchet minunat. Din ce beau mai mult, tot aş mai bea. Îmi 


vine a crede, că umbra monseniorului Pantagruel stârneşte 
setea, precum luna nouă guturaiul. 

Cei de faţă s-au pornit să râdă, iar Pantagruel a întrebat: 

— De ce râzi, Panurge? 

— Măria-ta, a răspuns acesta, povesteam prietenilor mei 
că turcii sunt oamenii cei mai nefericiţi de pe lume: nu pun 
în gură un strop de vin! De n-ar mai fi altă oprelişte în 
Coran, şi tot n-aş primi să mă supun legilor lui. 

— Ia, istoriseşte-ne: cum ai scăpat din mâinile păgânilor? 

— Martor mi-e Dumnezeu, seniore, că nu voi spune nici un 
cuvânt care să nu fie adevărat: 

Blestemaţii aceia de turci mă vârâseră în frigare, împănat 
cu bucăţi de slănină, ca pe un iepure; atât eram de sfrijit, că 
fără grăsime, numai din carnea mea, n-ar fi scos o friptură 
cumsecade. Se porniseră să mă frigă de viu şi începusem să 
mă rumenesc. Am chemat în ajutor mila cerului şi duhul 
sfântului Laurenţiu, nădăjduind că Dumnezeu mă va mântui 
de acele chinuri cumplite; ceea ce s-a întâmplat într-un chip 
mai mult decât ciudat. În vreme ce mă rugam lui Dumnezeu 
din adâncul inimii mele pe jumătate fripte: „Doamne- 
Dumnezeule, ajută-mă, Doamne, mântuieşte-mă! Scapă-mă 
de chinurile la care aceşti câini necredincioşi mă supun 
fiindcă ascult de poruncile tale!” - turcul care mă frigea a 
aţipit; aşa a fost voia cerului, sau a bunului Mercur, care a 
adormit oarecând pe Argus cel cu o sută de ochi. 

Când am băgat de seamă că nu se mai învârteşte frigarea, 
m-am uitat la turc şi am văzut că doarme. Am apucat 
repede cu dinţii un ciot pe jumătate ars şi l-am repezit: 
ţuşti! drept în poala bucătarului care mă frigea. Am cules 
din foc un cărbune aprins şi am ochit cum am putut mai 
bine patul de lângă sobă, unde-şi întinsese salteaua călăul 
meu. Paiele au luat foc cât ai clipi din gene, iar flăcările au 
cuprins aşternutul, întinzându-se pe duşumeaua de 
scânduri. Ciotul pe care-l azvârlisem în poala păcătosului de 
turc i-a pârlit pântecele şi începuse să miroase a piele arsă; 
era însă atât de jegos şi puţea el însuşi atât de rău, încât n-a 


simţit nimic până spre ziuă. Atunci, deodată, a sărit pe tălpi, 
zăpăcit, strigând la geam cât îl ţinea gura: - „Foc! Foc!” Şi 
s-a repezit asupra mea să mă arunce pe jeratic, cât eram de 
mare. Lăiase frânghia cu care îmi prinsese mâinile şi se 
silea acum să reteze legăturile de la picioare, când stăpânul 
casei, care ieşise la plimbare pe uliţă cu alte paşale şi 
niscaiva imami, l-a auzit răcnind şi a zărit fumul. În goană 
mare a venit să stingă pojarul şi să-şi scoată afară 
buclucurile. 

Năvălind în odaie, a scos frigarea din mine şi-a înfipt-o în 
turcul care mă prăjea, ucigându-l pe loc, drept pedeapsă 
pentru neghiobia lui. Frigarea a pătruns în el deasupra 
buricului, lângă şoldul drept, i-a străbătut al treilea lob al 
ficatului, a pătruns în diafragmă, a trecut prin punga inimii 
şi a ieşit prin umăr, între şira spinării şi omoplatul stâng. În 
clipa când paşa a smuls frigarea din mine, m-am prăbuşit la 
pământ pe marginea grătarului, lovindu-mă oarecum, dar 
nu prea rău, fiindcă am căzut pe slănina cu care eram 
împănat. Văzând turcul cel mare că îi arsese casa până în 
temelii şi nu mai era nici o scăpare, l-au apucat toate 
năbădăile şi s-a pornit să înjure - de câte nouă ori - de 
Frigegot, de Astarot, de Raspalos şi de Arsulis. Iar eu, fript 
cum eram, îngheţasem de frică! Mă temeam, că dracii care 
vor veni să-l ducă or să mă ia şi pe mine. „Sunt prâjit pe 
jumătate (oftam în gândul meu) iar moartea de la slănină mi 
se va trage, fiindcă diavolilor grozav le place mâncarea 
grasă!” Am făcut semnul crucii cu limba şi am strigat: Agios 
athanatos, ho theos! [110] Dar n-am văzut pe nimeni. 

În vremea aceasta, spurcatul de paşă se apucase să-şi 
străpungă inima cu frigarea, proptind-o în coşul pieptului şi 
împingând-o cu toată puterea. Dar frigarea nu-l pătrundea, 
că nu era destul de ascuţită la vârf. M-am apropiat de el şi i- 
am spus: 

— Domnule turc, îţi pierzi vremea de haram; n-ai să 
izbuteşti să te omori, ci abia te vei schilodi, şi-ai să te 
chinuieşti toată viaţa în mâinile felcerilor. Dă-mi voie să te 


ucid eu, cum se cuvine, şi n-ai să simţi nici o durere. Te rog 
să mă crezi, că am mai omorât destui, şi toţi au rămas 
foarte mulţumiţi!” 

— Ah, prietene, a suspinat el, dacă îmi faci acest bine, îţi 
voi dărui punga mea; iat-o, sunt într-însa şase sute de lire şi 
o seamă de diamanturi şi rubine dintre cele mai frumoase.” 

— Să le văd! a strigat Epistemon. 

— Slavă Domnului, a răspuns Panurge, trebuie să fi ajuns 
departe, după cum o luaseră la goană! Unde e neaua de 
mai-an? lată întrebarea, care nu-l lasă să doarmă pe 
Francois Villon, cântăreţul din Paris. 

— Spune mai departe, vrem să auzim cum l-ai dat gata pe 
paşă. 

— Să-mi sară ochii dacă vă mint, măcar câtu-i negru sub 
unghie! s-a jurat Panurge. Iată. L-am înfăşurat ca-n scutece 
în nişte zdrenţe pe jumătate arse; i-am prins mâinile şi 
picioarele cu frânghia în care stătusem eu însumi, şi l-am 
legat cobză. I-am vârât frigarea prin gâtlej şi l-am 
spânzurat între două piroane zdravene, de care atârnau 
două halebarde. Apoi am aprins sub tălpile lui un foc 
drăgălaş, şi l-am prăâjit pe lordul meu ca pe-o scrumbie pusă 
la afumat în hornul sobei. 

Ducând cu mine punga şi o suliță pe care o ochisem într- 
un cui, am luat-o la sănătoasa, şi ştie Dumnezeu, dacă mai 
simţeam că mi-e spinarea friptă ca unui miel la frigare. 
Când am ajuns în uliţă, am zărit o mulţime de oameni care 
alergau la foc şi azvârleau găleți de apă ca să-l stingă. 
Văzându-mă pe jumătate prăjit, li s-a făcut milă de mine şi 
m-au udat leoarcă, ceea ce mi-a priit de minune şi m-a 
răcorit cumsecade; apoi mi-au dat să mănânc. N-am putut 
însă să mă ospătez după plac, fiindcă de băut n-am avut 
decât apă: aşa e legea lor! Nici un rău nu mi-au făcut, afară 
de un turcaleţ pricâjit, ghebos pe dinainte, care tot venea 
pe furiş să-mi ciugulească slănina. l-am tras una cu sulița 
peste degete şi s-a lăsat păgubaş. O grecoaică tinerică mi-a 
adus un gavanos cu dulceţuri grozave, uitându-se cu multă 


mirare la mădularul meu pe jumătate ars, care abia îmi 
ajungea până la genunchi. Trebuie să vă mai spun, că 
rumenindu-mă în frigare, m-am vindecat de o durere de 
şale afurisită, care mă chinuia de vreo şapte ani, tocmai în 
partea pe care călăul, înainte de-a adormi, mi-o potrivise pe 
jeratic. 

Dar în vreme ce turcii petreceau pe socoteala mea, iată că 
focul s-a întins atât de aprig, încât a mistuit vreo două mii 
de case; până când unul a băgat de seamă şi a început să 
strige: „Alah! Alah! Arde oraşul, şi noi stăm la taifas!” 

Văzând primejdia, s-au răspândit toţi pe la casele lor. Eu 
am apucat-o spre poarta cetăţii, iar când am ajuns pe-o 
colină din apropiere, m-am întors, ca femeia lui Lot, să văd 
oraşul arzând, aşa precum altădată Sodoma şi Gomora. Şi 
atât de mult m-am bucurat, că era cât pe-aci să mă scap pe 
mine. Dar Dumnezeu m-a pedepsit. 

— Cum aşa? a întrebat Pantagruel. 

— Pe când priveam şi mă veseleam, văzând cum ardea 
focul de frumos, râdeam în mine şi îmi spuneam: „Ah, bieţii 
păduchi! Sărmanii şobolani! Grea iarnă i-a ajuns, cu focul în 
casă!” Când, dintr-o dată, o haită de câini, mari şi mici, mai 
mulţi de şase şi mai bine de treisprezece sute unsprezece, 
au dat buzna afară din oraş, fugind de pârjolul focului. 
Adulmecând mirosul de carne rumenită, năvăliră asupră-mi, 
şi m-ar fi sfâşiat ca pe un cârnat, dacă îngerul meu păzitor 
nu mi-ar fi suflat la ureche un leac împotriva durerii de 
măsele. 

— Şi de ce mai sufereai de măsele? Durerile de şale nu-ţi 
trecuseră? 

— Maica ta, Cristoase! a răspuns Panurge. Cum să nu te- 
apuce durerea de măsele, când sar asupra ta câinii să te 
rupă? Atunci mi-am adus aminte de slănina cu care eram 
împănat! Am ciugulit-o, am adunat-o în pumni şi am 
azvârlit-o în mijlocul haitei. Câinii s-au năpustit asupra 
bucăţilor de grăsime şi au început să se bată şi să se muşte 


între ei, care pe care, lăsându-mă să-mi văd de drum. Le-am 
dat şi eu voie să se scarmene între ei, cât vor pofti. 

Astfel am scăpat cu faţa curată, vesel şi voinic. Trăiască 
friptura la frigare, împănată cu slănină! 

CAPITOLUL XV. 

Cum a născocit Panurge un nou fel de a întări cetatea 
Parisului. 

Dorind a se odihni după ceasurile petrecute cu cititul 
cărţilor, Pantagruel ieşise la plimbare în marginea Parisului, 
spre Saint-Marceau, iar de-a-colo până la Folie-Gobelin. 
Panurge îl însoțea, purtând în buzunar, ca de obicei, câteva 
felii de slănină şi o butelcă; nu pornea niciodată la drum 
fără străjeri, cum le zicea. Alte arme nici nu purta cu sine, 
iar când Pantagruel a încercat o dată să-i atârne o sabie la 
brâu, a mulţumit, dar n-a voit s-o primească, spunând că-i 
înfierbântă rărunchii. 

— Aşa o fi, a spus Epistemon, dar dacă îţi caută vreunul 
gâlceavă, cu ce te aperi? 

— Cu încălţările, a răspuns Panurge, întrucât lupta cu 
spada grea e oprită. 

La întoarcere, privind Panurge zidurile care împrejmuiesc 
Parisul, i-a spus lui Pantagruel, în derâdere: 

— Ia uite, ce mai mândreţe de ziduri! Zdravăn sunt 
întărite, şi tocmai bine întocmite ca să păzească nişte 
gâscani ieşiţi din găoace. Să-mi razi mie mustaţa, dacă o 
vacă n-ar fi în stare să dărâme şase stânjeni dintr-o dată, cu 
un singur pârţ. 

— Iubite prietene, a zis Pantagruel, ştii ce-a răspuns 
Angesilas, când a fost întrebat, de ce un oraş atât de mare 
ca Sparta nu e împrejmuit cu ziduri? Arătând cu mâna pe 
cetăţenii care îl însoțeau - toţi pricepuţi în meşteşugul 
războiului, voinici şi bine înarmaţi - a răspuns: „lată zidurile 
cetăţii!” Ceea ce înseamnă, că cea mai bună apărare a unui 
oraş e vitejia oamenilor care trăiesc într-însul. Tot astfel, 
această cetate se socoteşte a fi tare, bizuindu-se pe 
bărbăţia unui popor războinic. N-are nevoie de alte 


întărituri, şi chiar de-ar hotări să le zidească, după pilda 
Strasbourgului, a Orleansului sau a Ferrarei, tot nu i-ar fi 
cu putinţă, din pricina cheltuielilor prea mari. 

— Aşa-i cum zici, a răspuns Panurge; dar tot nu strică să-i 
arăţi puţin un obraz de piatră duşmanului care te loveşte, 
măcar de n-ar fi decât să-l întrebi: „Care-i acolo?” Cât 
priveşte cheltuiala, adică banii trebuitori pentru ridicarea 
zidurilor, dacă dregătorii oraşului s-ar învoi să mă 
cinstească, punându-mi dinainte un vin mai acătării, i-aş 
învăţa cum să le dureze, fără prea multă bătaie de cap. 

— Cum? s-a mirat Pantagruel. 

— Ţi-oi spune, a răspuns Panurge, dar să nu sufli o vorbă! 
După cum am băgat eu de seamă, şezutul femeilor din Paris 
e mai tare decât piatra, iar de găsit se găseşte lesne. În 
acest chip ar trebui zidite întăriturile oraşului, clădite şi 
rânduite cu socoteală, după planul meşterilor zidari; la 
temelie, şezuturile mari; apoi, îngustând meterezele ca 
spinarea măgarului, cele mai potrivite, la mijloc, iar cele 
mici, sus pe creastă; toate prinse în tencuială de 
diamanturi, ca turnul din Bourges, şi încinse cu mătănii 
călugăreşti. Cine ar fi în stare să dărâme asemenea ziduri? 
Nici turnate în fier n-ar fi mai tari, şi nici trăsnetul nu le-ar 
putea vătăma! De ce? Fiindcă şezutul femeii e descântat şi 
e blagoslovit. O singură primejdie ar fi să se arate. 

— Care? 

— Muştele care s-ar strânge în partea locului ar trebui 
luate la goană cu o coadă de vulpe. Şi fiindcă veni vorba, am 
să vă spun în drum spre masă, o întâmplare drăgălaşă, pe 
care o povesteşte Frater Lubinus în libro De 
compotutionibus medicamentium: 

Cică pe vremea când dobitoacele vorbeau (nu-s de atunci 
decât trei zile) un biet leu, care se plimba prin pădurea din 
Bievre, rostindu-şi rugăciunea de dimineaţă, a trecut pe sub 
un copac, în care un păcătos de cărbunar se urcase să taie 
lemne. Văzând leul, a azvârlit în el cu securea, 
însângerându-l cumplit la unul din şolduri. Leul, 


şchiopătând, a luat-o razna prin pădure, răcnind după 
ajutor. Un dulgher cumsecade, pe care îl întâlni în drum, i-a 
pipăit rana, a curăţat-o cum s-a priceput mai bine şi i-a 
acoperit-o cu muşchi, sfătuindu-l să alunge muştele, până s- 
o întoarce cu ierburi de leac, să nu se pună murdărie de 
muscă pe locul însângerat. Tămăduindu-se leul cu ajutorul 
dulgherului, a plecat mai departe prin pădure, până când a 
dat peste o babă uitată de vreme, care strângea vreascuri 
pentru foc. Baba, trezindu-se cu leul dinainte, s-a speriat şi 
a căzut pe spate, iar vântul i-a ridicat rochia, fustele şi 
cămaşa până mai sus de umeri. Milos cum e din fire, leul s-a 
apropiat de ea, întrebându-se dacă nu s-a lovit, şi, privind-o 
în partea cum îi zice, a spus: „Sărmană femeie, cine te-a 
tăiat atât de rău?” Zărind apoi un vulpoi care trecea pe- 
acolo i-a strigat: „Ei, cumetre vulpoiule, ia fă-te-ncoa, să-ţi 
arăt ceva!” 

Când vulpoiul veni mai aproape el zise: „Cumetre 
vulpoiule, dragă prietene, nu ştiu cine a spintecat-o între 
picioare pe această nefericită femeie! Priveşte ce rană 
grozavă i-a făcut, din buric până în şezut, lungă de-o palmă 
şi jumătate! Credea a fost tăiată cu securea, şi nu demult. 
Vântur-o, să nu se aşeze pe ea muştele! Vântură mereu, 
prietene, vântură bine, goneşte muştele din rană, să n-o 
mai supere cu bâzâitul lor pe dumneaei! Vântur-o, cumetre, 
vântur-o, că ţi-a dăruit Dumnezeu coadă zdravănă! Alungă 
muştele şi le goneşte, nu te lăsa pe tânjală, vântură-le, 
vânturătorule, cu vânturătoarea, nu lăsa, muşchetarule, s-o 
muşte muştele pe biata femeie! 

A plecat leul să adune muşchi de pus la rană, strigând încă 
o dată, de departe, vulpoiului: „Dă din coadă, cumetre, şi 
alungă muştele, că am să te bag vânturător cu simbrie la 
muscăria reginei Măria şi a lui don Pietro de Castilia. Nu 
pregeta, goneşte muştele!” Sărmanul vulpoi nu mai 
prididea dând din coadă şi alungind muştele, ici şi colo, pe 
dinăuntru şi pe dinafară, dar muierea cea rea puţea nu ştiu 
pe unde, mai rău ca o sută de diavoli! Vulpoiul, bietul de el, 


nu ştia încotro să-şi mai cârnească nasul, să scape de 
mirosurile babei; şi, ferindu-se într-una, zări alături o altă 
bortă, mai strâmtă, din care, pasămite, venea toată 
duhoarea. Leul s-a întors în cele din urmă, cărând muşchi, 
mai mult decât ar încăpea în optsprezece legături, şi începu 
să-l vâre în despicătură, ajutându-se cu un băț, pe care îl 
adusese cu el. Băgase, una după alta, vreo şaisprezece 
legături şi jumătate, şi se mira: „Naiba s-o ia, dar adâncă 
mai e rana! Nu mi-ar ajunge, s-o umplu, nici două căruţe şi 
jumătate, ba chiar mai mult, cu ajutorul lui Dumnezeu!” A 
tot îndesat muşchiul în spintecătură, până când vulpoiul l-a 
oprit, rugându-l: „Cumetre leule, dragă prietene, nu vâri tot 
muşchiul în borta cea mare, mai pune o legătură deoparte 
şi pentru găurica ceastălaltă, care îmi pute în nas, ca cinci 
sute de diavoli. Simt că mă înăbuş! 

Va trebui, aşadar, să tocmim un vânturător, care să 
gonească muştele de pe zidurile cetăţii.” 

— Dar de unde ştii, a întrebat Pantagruel, că femeile din 
Paris îşi vor îmbia trupul lor pentru o asemenea lucrare? 
Căci în acest oraş trăiesc destule doamne ruşinoase, iar fete 
mari o mulţime! 

— Et ubi firenus [111]? a spus Panurge. Nu vreau să mă 
laud, dar în cele nouă zile, nu mai multe, de când sunt în 
acest oraş, am pipăit patru sute zece şi încă vreo şapte. Azi- 
dimineaţă am întâlnit un unchiaş, care purta într-o desagă, 
la fel cu aceea din pilda lui Esop, două fetiţe, de vreo doi- 
trei ani fiecare: una în traista dinainte, alta în traista 
dinapoi. Mi-a cerut de pomană, iar eu i-am răspuns că sunt 
mai bogat în pârţuri decât în gologani. Apoi l-am întrebat: 

— Unchiaşule, fetiţele dumitale sunt fete-mari?” 

— Vericule, mi-a răspuns, aşa cum mă vezi, le port pe 
umăr de doi ani; despre cea din faţă, pe care n-am pierdut- 
o din ochi nici o clipă, aş putea oarecum să spun că-i fată- 
mare, dar mâna în foc n-o bag. Cât despre cea dinapoi, 
habar n-am!” 


— Eşti un plăcut tovarăş de drum, i-a spus Pantagruel, şi 
doresc să te văd îmbrăcat la fel cu toţi cei pe care îi am în 
slujba mea.” 

I-au dat veşminte frumoase, croite după tiparul care se 
obişnuia pe vremea aceea; atât numai că Panurge a cerut 
să-i lase fundul nădragilor mai larg şi cu trei palme mai 
lung; nu rotund, ci în patru colţuri. Ceea ce s-a şi făcut. 
Panurge se arăta tuturor, spunând că lumea nu s-a 
încredinţat încă de folosul şi de binefacerile nădragilor cu 
fundul larg, dar se va lămuri cu încetul, cum se întâmplă, de 
obicei, ori de câte ori e vorba de o nouă născocire a minţii 
omeneşti. 

Dumnezeu să-l ţie pe fratele, căruia nădragii largi i-au 
scăpat viaţa! Dumnezeu să-i ajute celui care, într-o singură 
zi, a adunat în prohab o sută şaizeci de mii nouă scuzi, 
mântuind de la foamete un oraş întreg. Dacă Dumnezeu mă 
va milui cu zile, voi întocmi o carte despre rostul şi 
însemnătatea nădragilor cu fundul larg; odată, când voi 
avea mai mult răgaz decât am acum. 

Panurge şi-a ţinut făgăduiala. A scris o carte mare şi 
frumoasă, cu chipuri în ea; dar, după câte ştiu, n-a fost 
tipărită până azi. 

CAPITOLUL XVI. 

Despre firea şi obiceiurile lui Panurge. 

Panurge să tot fi avut pe-atunci vreo treizeci şi cinci de 
ani. Era de statură potrivită, nici prea înalt şi nici prea 
scund, avea nasul puţin vulturesc, încovoiat ca minerul 
briciului, arăta zvelt ca un ostaş de plumb şi părea a fi un 
bărbat cu inimă largă, deşi rămăsese cu unele obiceiuri rele 
şi pătimea de acea boală, despre care un cântec din vremea 
lui zicea: 

Să nu ai un ban în pungă, E o suferinţă lungă. 

Totuşi, când nevoia de bani îi dădea ghes, se pricepea să-i 
scoată din piatră seacă în şaizeci şi trei de chipuri, dintre 
care cel mai cinstit (şi mai obişnuit) era furtişagul. Rău- 
nărăvit, măsluitor, hoinar, bătând ulițele Parisului, în felul 


lui, băiatul cel mai bun, avea totdeauna de pus la cale o 
păcăleală pe seama caraulelor şi a străjilor de noapte. 
Strângea de pe drum trei-patru haimanale, le dădea de 
băut ca unor buni-templieri, iar înspre seară îi gonea până 
mai sus de Sfânta Genoveva sau în împrejurimile mănăstirii 
Navara, la ceasul când straja trecea prin partea aceea. 
(Puneau sabia pe caldarâm şi urechea deasupra mânerului; 
iar când sabia începea să zbârnâie, era semn că paznicii-s 
pe aproape.) Atunci dumnealui cu ceilalţi ortaci culeşi de pe 
uliţă luau o cotigă, îi dădeau brânci şi o repezeau cu toată 
puterea la vale, în calea străjerilor, răsturnându-i la pământ 
ca pe nişte porci. Apoi o luau la fugă pe altă uliţă şi se 
făceau nevăzuţi. Panurge, în mai puţin de două zile, 
ajunsese să cunoască toate străzile, ulicioarele şi trecătorile 
Parisului. 

Altă dată, ochind din vreme un colţ al pieţei pe unde avea 
să treacă straja, presăra pe jos o dâră de iarbă de puşcă şi îi 
dădea foc tocmai în clipa când ostaşii se apropiau. Panurge 
murea de râs, văzându-i cum o luau la goană, închipuindu-şi 
că i-au ajuns flăcările sfântului Anton. 

Cât priveşte pe dascăli şi pe teologi, îi prigonea mai 
amarnic decât pe toţi ceilalţi. Când se întâlnea cu vreunul 
din ei pe uliţă, nu se lăsa până nu-i juca un renghi, 
strecurându-i un găinaţ în scufie sau, agăţându-i la spate, 
măcar o ureche de iepure, dacă nu vreo două-trei cozi de 
vulpe. 

Într-o zi, pe când toţi teologii erau chemaţi la Sorbona 
spre a hotări asupra dreptei-credinţe, a plămădit o plăcintă 
dintr-o amestecătură de usturoi, assa foetida, galbanum 
[112], castoremn [113] şi baligă proaspătă, a dospit-o într-o 
coptură de şancru moale şi, dis-de-dimineaţă, a uns şi a 
binecuvântat cu ea toată împrejmuirea Sorbonei, încât nici 
dracul, cu mâna la nas, nu se putea apropia. Bieţii oameni 
care încercau să intre îşi vărsau maţele în văzul tuturor. 
Vreo zece-doisprezece au murit de ciumă, opt s-au molipsit 


de bubat, iar mai bine de douăzeci şi şapte, de sfrinţie. Dar 
Panurge trecea pe lângă ei, fluierând! 

Purta de obicei, sub pulpana hainei, un bici cu care 
plesnea din mers, fără cruţare, pe toţi pajii trimişi de 
stăpânii lor după vin. 

Avea mai bine de douăzeci şi şase de buzunare şi de pungi, 
întotdeauna pline; într-una păstra cuţitaşul, ascuţit ca un 
tăiş de brici, cu care culegea pungile trecătorilor; în alta 
ţinea zeamă de aguridă, pe care obişnuia să le-o azvârle în 
ochi; purta ciulini amestecați cu fulgi de gâscă sau de 
clapon, cu care împodobea haina sau scufiile cetăţenilor 
cumsecade. Unora le punea pe furiş câte o pereche 
frumoasă de coarne, cu care umblau prin oraş câteodată 
toată viaţa. 

Într-un alt buzunar ţinea o mulţime de punguţe pline cu 
purici şi păduchi, pe care îi culegea din poala cerşetorilor 
de la Sfântul Inocenţiu şi-i sufla printr-un vârf de trestie sau 
o pană de gâscă drept în ceafa jupâniţelor mai 
simandicoase care treceau pe stradă. În biserică nu se suia 
niciodată pe treptele corului, ci rămânea în naos, printre 
femei, la liturghie, la vecernie ori în timpul predicii. 

În alt buzunar avea o puzderie de undiţe şi cârlige, cu care 
agăța, doi câte doi, pe bărbaţii şi femeile din biserică, mai 
ales pe cele care purtau rochii de mătase scumpă, iar când 
se hotărau să se despartă de vecinii lor, toate se pomeneau 
cu fustele sfârtecate. 

În alt buzunar păstra un amnar cu iască, chibrituri, pietre 
de scăpărat şi alte unelte potrivite pentru asemenea 
întrebuinţări de aprindere; apoi câteva oglinzi cu care 
orbea pe bărbaţi şi pe femei, trimiţându-le în ochi lumina 
soarelui. Ce deosebire e, spunea el, între o femeie cu rugă-n 
poale şi alta cu buca moale? 

Mai avea, în sfârşit, o câtime de ace şi mosoare cu aţă, 
punând cu ele la cale tot felul de pozne. 

Într-o bună zi, la ieşirea din Palatul Dreptăţii, pe când în 
sala cea mare un călugăr franciscan se pregătea să 


slujească liturghia dinaintea domnilor juzi, Panurge, 
prefăcându-se că-l ajută pe cucernicia-sa, să-şi îmbrace 
odăjdiile, i-a cusut patrafirul de anteriu şi anteriul de 
poalele cămăşii. Când s-au arătat domnii juzi şi s-au aşezat 
să asculte sfânta slujbă, omul nostru s-a făcut nevăzut; iar 
după ce liturghia a ajuns la iţe, missa est [114] şi călugărul 
a început să se dezbrace, bietul frate, scoţându-şi 
patrafirul, a rămas despuiat de anteriu şi de cămaşă, care 
erau cusute laolaltă, şi s-a trezit gol până în brâu, cum l-a 
născut maică-sa, arătându-şi în văzul lumii toate 
mădularele, mari şi mici. Trăgea sfinţia-sa de patrafir, dar 
cu cât se silea mai amarnic, cu atât rămânea mai dezbrăcat; 
până când unul din domnii de la Curte i-a strigat: „Ascultă, 
părinte, ce aştepţi dumneata, să-ţi sărutăm dosul? Săruta- 
te-ar focul sfântului Anton pe toate părţile, neruşinatule!” 

De-atunci li s-a dat poruncă popilor să nu-şi mai lepede 
odăjdiile în văzul lumii, ci numai în dosul altarului; şi 
niciodată faţă de femei, spre a nu le face să păcătuiască cu 
gândul. 

Lumea se întreba, de ce au fraţii întru Domnul fuduliile 
atât de mari? Tot numitul Panurge a răspuns cu limpezime 
şi la această întrebare. Iată: Măgarii au urechile lungi, 
fiindcă mama lor nu le pune scufie în cap, când sunt mici. 
(Aşa zice De Aeliaco în Presupunerile lui.) Tot astfel, desagii 
bieţilor monahi sunt largi, fiindcă ei nu poartă izmene, şi de 
aceea mădularul lor creşte în voie, ajungând până la 
genunchi, ca mătăniile cucernicelor doamne. 

Într-un alt buzunar, Panurge ţinea praf de scărpinat, pe 
care îl azvârlea pe sub fustele muierilor fudule, silindu-le să 
se dezbrace în văzul enoriaşilor; unele săreau în sus, ca 
peştele pe grătar (şi ca beţele pe tobă); altele o luau la fugă 
pe uliţă, iar el după ele; pe cele care rămâneau în pielea 
goală le acoperea cu mantaua lui, peste umeri, ca un bărbat 
îndatoritor şi binecrescut ce era. 

Purta în nădragi un şip cu ulei rânced şi, când întâlnea o 
femeie ori un bărbat în straie noi, le ungea cu grăsime şi le 


mânjea pe unde erau mai arătoase, prefăcându-se că le 
pipăie şi le laudă: „Bun postav (zicea), bună mătasă; 
Dumnezeu să vă dea după pofta inimii, doamnă! Ţi-ai făcut 
haine noi, prietene, să le porţi sănătos!” Şi, rostind aceste 
îndatoritoare cuvinte, punea mâna unsuroasă pe gulerul 
hainei, iar pata de ulei acolo rămânea pentru totdeauna. 

În trup şi-n suflet pătrundea, Ca un sigil de faimă rea, Nici 
naiba nu i-o mai ştergea! 

La despărţire spunea: „la seama să nu cazi, doamna mea, 
drept în faţa dumitale e o baltă de noroi." 

Într-o punguliţă avea praf de strănutat. Îl presăra pe-o 
batistă cu horbotă aleasă (şterpelită de sub ochii frumoşi ai 
spălătoresei, într-o dimineaţă, pe când îi culegea din sân un 
păduche pe care tot el îl azvârlise). lar de se afla împreună 
cu mai multe cucoane de neam mare, aducea vorba despre 
lucrătura cămăşilor, le punea mâna în sân şi le întreba: 

— Dantelă de Flandra ori de Hainaut?” 

Apoi îşi scotea batista, lăudând-o: 

— E ţesută la Foutignan, în patru iţe!” Şi le-o flutura pe 
sub nas, făcându-le să strănute câte patru ceasuri de-a 
rândul. Dădea drumul la vânturi, mai abitir ca o gloabă 
răpănoasă, iar femeile îl întrebau, râzând: 

— Ce faci, Panurge, tragi pârţuri?” 

— Nu, doamnă, îţi ţin isonul, cât trâmbiţezi dumneata din 
nas.” 

Avea la el oricând un cleşte, un cârlig, o menghină, o daltă, 
un şperaclu şi alte asemenea unelte; nu era broască la vreo 
uşă sau încuietoare de cufăr, pe care să n-o deschidă. Mai 
ţinea într-un alt buzunar o mulţime de zaruri, pe care le 
învârtea în pahar cu mare dibăcie, având degete meştere 
(ca Minerva şi ca Arachneea), ceea ce i-a prins bine pe 
timpul când ajunsese scamator de bâlci. Dădea 
negustorului să-i schimbe un teston de argint sau alt ban, şi 
putea să fie acela mai isteţ ca un coţcar, tot nu băga de 
seamă cum Panurge zvânta de fiecare dată câte cinci-şase 


gologani de sub nasul omului, la vedere şi fără durere; iar 
cel păcălit nimic altceva nu simţea, decât adierea vântului. 

CAPITOLUL XVII. 

Cum cumpăra Panurge iertările, cum mărita babele şi cu 
câţi s-a judecat la Paris. 

Văzându-l într-una din zile pe Panurge în toane rele, 
încruntat şi tăcut, am înţeles fără multă greutate că n-avea 
în pungă nici o lăscaie şi i-am spus: 

— Panurge, te cunosc după nas că nu ţi-e bine şi ţi-am 
ghicit boala: ai răcit la pungă. Nu-ţi face sânge rău dintr- 
atăt. 

Am cinci bănuţi într-o năframă, Orfani de tată şi de mamă. 

Iar dacă îţi sunt de trebuinţă, ai tăi să fie, ca folos şi cu 
sfrinţie! El mi-a răspuns: 

— [...] partea banilor nu mă sinchisesc. O să am în curând 
mai mulţi decât îmi trebuie, întrucât am găsit piatra 
filosofală, care trage la ea banii din pungă, precum 
magnetul pilitura de fier. Vrei să vii cu mine, să cumpărăm 
iertări? 

— Drept să-ţi spun, eu nu râvnesc să fiu iertat, nici pe 
lumea aceasta, nici pe cealaltă. Să mergem dacă vrei; dar, 
asta mi-e crucea! mai mult de un dinar n-am de dat. 

— Mi împrumuţi cu dobândă? a întrebat Panurge. 

— Nu, nu! i-am răspuns. Ţi-l dăruiesc din toată inima. 

— Grates vobis dominos [115]! 

Am pornit amândoi, oprindu-ne mai întâi la biserica 
Sfântul Gervais, unde n-am cumpărat decât o iertare la 
trunchiul dintâi: eu mă mulţumesc cu puţin. Am spus câteva 
rugăciuni scurte pentru sfânta Brigita, în vreme ce Panurge 
a luat trunchiurile pe rând, zăbovind la cutia fiecărui 
vânzător de iertări. 

Am dat apoi o raită pe la Notre-Dame, pe la Sfântul Ioan, 
pe la Sfântul Anton şi pe la celelalte biserici unde se vând 
iertări. Eu m-am lăsat păgubaş, dar Panurge a sărutat toate 
moaştele sfinte şi a cumpărat iertări cu ridicata. La 
întoarcere, m-a dus la cârciuma Castelului şi mi-a arătat 


vreo zece-douăsprezece pungi din ale lui, pline cu bani. Mi- 
am făcut cruce şi l-am întrebat: 

— De unde ai strâns atât bănet, şi-aşa de repede? 

— l-am luat din căldăruşa iertărilor, mi-a răspuns. Când 
am azvârlit primul dinţar, răsucitu-l-am pre el între degete, 
cu dibăcie, ca să pară un şfanţ de argint; cu mâna dreaptă 
am cules din grămadă alţi doisprezece dinari, poate mai 
mult, iar cu cealaltă trei-patru duzini; şi tot aşa în fiecare 
biserică pe unde am umblat. 

— Dumnezeule, cum e cu putinţă? Ţi-ai vândut sufletul 
diavolului, săvârşind furtişag şi nelegiuire! 

— Aşa ţi se pare, dar eu gândesc altfel. Banii aceştia însuşi 
vânzătorul de iertări mi i-a dăruit, spunându-mi în timp ce 
sărutam cu evlavie sfintele moaşte: „Centuplum accipies!” 
Am luat, bineînţeles, o sută de dinari pentru unul, fiindcă 
latinescul accipies, bine tălmăcit după vechea limbă ebraică 
[116], nu înseamnă: vei primi (de-aici înainte) ci: primeşte 
(acum). Aşadar, când duhovnicul mi-a spus: „Centuplum 
accipies”, el a înţeles: Centuplum accipe! Primeşte de o sută 
de ori pe-atât! 

Afară de aceasta, trebuie să mai ştii că papa Sixt mi-a dat o 
mie cinci sute de livre, în scrisuri asupra bunurilor 
mănăstireşti, fiindcă l-am vindecat de-un şameru moale, 
care atât de rău îl chinuia, încât se temea să nu rămână 
olog pentru tot restul zilelor sanctităţii-sale. 

Aşadar, luând din banii bisericii, am luat din ce mi se 
cuvine. Ei, prietene, nici nu-ţi trece prin gând ce bună vacă 
de muls au fost pentru mine cruciadele! Mi-au adus mai 
bine de şase mii de fiorini. 

— Şi unde naiba sunt, că nu mai ai nici o lăscaie? 

— S-au dus pe apa sâmbetei, la alţi stăpâni. Trei mii de 
fiorini am cheltuit măritând - nu fete mari, căci acelea 
găsesc bărbaţi cu duiumul - ci babe uitate de vreme, fără 
dinţi în gură. Am să-ţi spun pentru ce. M-am gândit că acele 
femei bătrâne s-au înfruptat din plin, în anii tinereţii lor, 
jucându-se de-a musca-n gaură cu cine le-a plăcut; până în 


ziua când nu s-a mai uitat nimeni la ele. Li se cuvenea (cu 
ajutorul lui Dumnezeu) să mai aibă o mică bucurie, înainte 
de a închide ochii. lată de ce le-am înzestrat; pe una cu o 
sută de fiorini, pe alta cu o sută douăzeci, pe alta cu trei 
sute, după cum erau de smochinite, de urâte şi de puţin 
dorite. Cu cât erau mai slute şi mai urgisite trebuia să le fac 
zestre mai mare, fiindcă altminteri nici dracul nu le-ar fi 
primit în aşternut. Mă tocmeam pe şleau cu fericitul mire şi 
făceam nunta. Mai întâi îl duceam să-i arăt baba. Apoi îi 
puneam dinainte fiorinii şi-i spuneam: 

— Vericule, ăştia toţi sunt ai tăi, dacă te hotărăşti să te 
însori”. Bieţii mârlani nechezau ca nişte catâri bătrâni şi se 
aşezau pe mâncare şi pe băutură. Beau vârtos şi mâncau 
pipărat, ca să-şi facă curaj şi să prindă putere. Până la 
urmă, cu puţini gândăcei, se mai înfierbântau şi babele, iar 
treaba mergea strună ca la toate nunțile. Atât numai, că 
celor prea pocite trebuia să le pun un sac în cap. Pe urmă 
am mai cheltuit o mulţime de bani cu judecăţile. 

— Ce fel de judecăţi ai purtat, că n-ai nici casă, nici bani, 
nici pământ? l-am întrebat. 

— Să-ţi spun. Jupâniţele din acest oraş născociseră (după 
îndemnul necuratului) un soi de guler sau de gât-legău, 
cum vrei să-i zici, pe care îl purtau sub bărbie, ascunzându- 
şi sânii. Nici n-aveai pe unde să vâri mâna, fiindcă gulerul 
cu pricina, despicat în spate, era în faţă îmbumbat, ceea ce 
nu putea să fie pe placul sărmanilor îndrăgostiţi, care se 
uitau, jinduiau şi tânjeau. Într-o zi frumoasă de marţi, m-am 
înfăţişat la Curte cu o plângere împotriva acelor jupâniţe, 
dovedind ce pagube suferisem şi arătând că, întrucât 
judecata nu-mi va face dreptate, întemeiat la rândul meu pe 
aceeaşi lege a bunului plac, îmi voi muta despicătura 
nădragilor, la spate. 

Ce să-ţi mai spun? Femeile, le ştii cum sunt, s-au înţeles 
între ele şi au purtat judecata prin împuterniciţi, arătând 
temeiurile ce aveau întru susţinerea pricinii lor; dar nici eu 
nu m-am dat bătut, am stăruit cu atâta înverşunare în 


plângerea mea, încât Curtea, după o lungă chibzuire, a 
hotărât ca femeile să nu mai aibă voie a purta gulere înalte, 
sau cel puţin să fie cât-de-cât despicate în faţă. 

Am mai purtat de asemeni o judecată destul de proastă 
împotriva meşterului Fify şi a librarilor săi, cerând ca 
Luleaua, Putinica, Traista cu proverbe, şi alte asemenea 
cărţi, să nu mai fie citite noaptea pe ascuns, ci la lumina 
zilei, în toate şcolile Sorbonei, de faţă cu toţi teologii. Am 
fost osândit la cheltuieli, din pricina mărturiei unui paznic 
de noapte. 

Altă dată am înaintat o plângere împotriva catârilor 
domnilor judecători, cerând să li se pună dinainte un 
hârdău, din care să se adape când sunt legaţi la gard, ca să 
nu mai spurce caldarâmul cu balele lor, iar pajii să nu-şi mai 
murdărească genunchii nădragilor, când joacă între ei soţ 
ori-făr'de sau barbut. Am câştigat o hotărâre frumoasă, dar 
m-a costat bani mulţi. 

Nici nu bănuieşti apoi cât cheltuiesc în fiecare zi cu hrana 
pe care o împart pajilor de la Curte. 

— Şi pentru ce? 

— Iubite prietene, dumitale nu-ţi place să faci câteodată 
haz? Eu petrec adeseori mai bine ca un rege. Dacă ai vrea 
să ne însoţim amândoi, am face minuni. 

— Nu, nu! am spus. Sfântul Anton să te păzească, dar 
teamă mi-e că ai să sfârşeşti în spânzurătoare. 

— Iar dumneata vei putrezi în pământ! Nu-i mai curat 
aerul decât pământul? Isus Cristos n-a murit spânzurat în 
văzduh? Şi aşa cum îţi spuneam, în vreme ce pajii înfulică, 
eu păzesc catârii; ca să mai râd puţin, tai unuia şi altuia 
cureaua scării şi tai, tai, până nu se mai ţine decât pe-o 
muche. Când un dolofan burduhănos de jude îşi face vânt în 
şa, cade pe burtă în văzul lumii, tăvălindu-se ca un porc, iar 
eu fac haz pe socoteala lui, cel puţin de o sută de franci. 
Râd cu tot atâta poftă, când dumnealor, ajungând acasă, îi 
iau la bătaie pe paji; şi dă-i şi trage-i, ca la fasole! Nu-mi 
pare rău că le-am dat să mănânce şi să bea. 


Panurge cunoştea şaizeci şi trei de tertipuri, ca să facă 
rost de bani; dar ştia alte două sute paisprezece feluri ca 
să-i cheltuiască, fără să mai socotesc ce băga în el. 

CAPITOLUL XVIII. 

Cum a venit din Anglia un mare cărturar, să se măsoare cu 
Pantagruel, şi cum a fost biruit de Panurge. 

În vremea aceea, un vestit cărturar cu numele de 
Thaumast, aflând din zvon şi din renume despre ştiinţa fără 
asemănare a lui Pantagruel, a venit din Anglia, cu gândul de 
a-l vedea şi de a-l cunoaşte, spre a se încredința dacă 
înţelepciunea lui e la înălţimea faimei ce dobândise. 

Ajungând la Paris, i s-a înfăţişat lui Pantagruel, care 
trăsese la hanul Saint-Denis. În ziua aceea se plimba prin 
grădină împreună cu Panurge, filozofând în mers, după 
obiceiul peripateticilor din Atena. Văzându-l cât e de înalt şi 
de puternic, a tresărit puţin de frică, dar i s-a închinat cu 
multă curtenie, după cum cerea cuviinţa, spunând: 

— Dacă e adevărat, cum ne învaţă Platon, regele filosofilor, 
că ştiinţa şi înţelepciunea sunt întrupate aievea, iar chipul 
lor viu poate fi văzut de ochii omului, drept ar fi ca lumea să 
nu se mai sature privindu-le. Faima lor, ajungând la urechile 
cărturarilor, nu le-ar da răgaz nici să doarmă, nici să se 
odihnească, zorindu-i să alerge până la locul unde se află 
acel muritor, în care ştiinţa şi-a ridicat altarul şi şi-a aşezat 
oracolul ei. Aşa a făcut, pe vremuri, regina din Saba, care a 
pornit de la hotarele Răsăritului şi ale Mării Persane, 
pentru a cerceta rânduiala din casa înţeleptului Solomon şi 
pentru a-i asculta cuvântul; aşa a făcut Anacharsis, care din 
Sciţia a venit la Atena, ca să-l vadă pe Solon; aşa a făcut 
Pitagora, care a cercetat pe profeţii din Memfis; aşa a făcut 
Platon, care s-a dus să stea de vorbă cu magii Eghipetului şi 
cu Architas din Iarent; aşa a făcut Appolonius din Tyan, 
care a ajuns până la muntele Caucaz, a trecut prin ţara 
sciţilor, a masageţilor şi a indienilor, a lopătat pe râul cel 
mare al Pysonului, până la brahmani, ca să-l vadă pe 
Hiarchas; iar de-acolo în Babilon, Caldeea, Mezia, Asiria, 


Pârtia, Siria, Fenicia, Arabia, Palestina, Alexandria, până în 
Etiopia, pentru a se întâlni şi a vorbi cu gimnosofiştii. Aş 
putea să-l mai amintesc şi pe Titus Livius. Mulţi cărturari au 
venit la Roma, din părţile Franţei şi ale Spaniei, să-l vadă şi 
să-l asculte vorbind. Nu îndrăznesc să mă număr printre 
oamenii atât de înzestrați ca aceia, dar mă socotesc a fi un 
cercetător harnic al adevărului, iubind nu numai cărţile, dar 
şi pe cărturari. Ajungând până la noi vestea despre ştiinţa 
ta neasemuită, mi-am părăsit ţara, rudele şi căminul, venind 
aici, fără să ţin seama de depărtare, de neplacerile 
drumului pe apă sau de primejdia unor locuri necunoscute, 
numai pentru a te vedea şi a vorbi cu tine despre marile 
întrebări ale filosofiei, ale geomanciei şi ale ştiinţelor 
tainice, care toate îmi trezesc îndoieli şi stârnesc în mine 
dorinţa de a cunoaşte. Dacă tu vei fi în stare a le da 
răspuns, mă fac de pe-acum robul tău, eu cu toţi urmaşii 
mei, căci pentru a te răsplăti n-aş putea să-ţi dau nimic mai 
de preţ. Voi însemna în scris răspunsurile tale şi le voi 
împărtăşi tuturor învăţaţilor din acest oraş, pentru ca în 
faţa lor şi a lumii întregi să stăm de vorbă asupra lor. Dar 
iată în ce fel aş dori să purcedem. Nu cu temeiuri pro şi 
contra, ca sofiştii fără minte de pe-aici şi de-aiurea. Nici 
declamând, după obiceiul academicienilor; nici numărând, 
cum făcea Pitagora (şi cum a încercat, de asemeni, Pico de 
la Mirandola la Roma). Aş dori să ne înţelegem prin semne, 
fără cuvinte, căci întrebările pe care le-am amintit sunt atât 
de spinoase, încât graiul omenesc nu izbuteşte să le 
cuprindă după cum am dori. Aşadar, dacă înălţimea-voastră 
n-are nimic împotrivă, ne vom întâlni mâine în sala cea 
mare a mănăstirii Navara, la ceasurile şapte dimineaţa. 

Sfârşind englezul ce avea de spus, Pantagruel i-a răspuns 
cu toată cuviinţa: 

— Seniore, darurile pe care Dumnezeu mi le-a hărăzit, 
bucuros le împărtăşesc oricui, căci de la Dumnezeu sunt 
toate, iar voia lui este a le trece mai departe oamenilor 
vrednici de-a primi cereasca mană a ştiinţei adevărate. 


Văzând că printre aceştia, pe drept cuvânt, ţi se cuvine 
locul întâi, te încredinţez că la oricare ceas din zi sau din 
noapte mă vei afla gata de a răspunde, după puterile mele, 
întrebărilor pe care vei binevoi a mi le pune. La rândul meu 
voi învăţa de la tine mai mult decât aş putea eu însumi să te 
învăţ; dar dacă aceasta ţi-e dorinţa, vom sta împreună de 
vorbă asupra îndoielilor ce te frământă şi vom căuta 
dezlegarea lor până în adâncul cel nepătruns, unde zicea 
Heraclit că se ascunde adevărul. Mă învoiesc întru totul a 
face precum ai spus, înţelegându-ne prin semne, iar nu prin 
cuvinte. Vom fi apăraţi de zarva acelor sofişti neajutoraţi, 
care bat din palme de câte ori li se pare că vorbitorul a 
nimerit drumul cel drept. Aşadar, mâine voi fi de faţă la 
ceasul şi la locul hotărât; dar te-aş ruga să nu fie între noi 
nici gâlceavă, nici larmă; să nu căutăm nici faimă şi nici 
aclamări, ci numai adevărul. 

La care Thaumast a răspuns: 

— Seniore, Dumnezeu să te aibă în paza lui! îţi mulţumesc 
pentru înalta mărinimie pe care binevoieşti a o arăta 
nevrednicului de mine. La revedere, pe mâine! 

— Cu bine, a zis Pantagruel. 

Dumneavoastră, care citiţi aceste rânduri, să fiţi 
încredinţaţi că niciodată n-au fost pe lume oameni cercetaţi 
de gânduri mai înalte şi stăpâniţi mai puternic de ele decât 
Thaumast şi Pantagruel în noaptea aceea. Thaumast a 
mărturisit pivnicerului de la hanul Cluny, unde trăsese, că 
nicicând în viaţa lui nu suferise mai amarnic de sete ca în 
acele ceasuri de veghe. 

— Simt, zicea el, cum mă strânge de gât Pantagruel! Dă 
poruncă, te rog, să-mi aducă de băut, şi sileşte-te să fie 
udătură destulă pentru arşiţa gurii.” 

Pantagruel, cuprins de aceeaşi înfrigurare, nu vedea 
înaintea ochilor: decât cărţi: De numeris et signis [117] a lui 
Beda, De inenarabilibus [118] a lui Plotin, De magia a lui 
Proclu, Peri Semion [119] a lui Anaxagoras, Peri Aphaton 


[120] a lui Dynnarisis, Peri Anecfthoneton [121] a lui 
Hipponax şi altele. Panurge i-a spus: 

— Stăpâne, lasă grijile la o parte şi du-te la culcare. Te văd 
atât de pătruns de gânduri, încât mi-e teamă să nu te-apuce 
frigurile. Bea mai întâi vreo douăzeci-treizeci de vedre, apoi 
treci în iatac şi dormi în voie. Mâine dimineaţă voi răspunde 
eu englezului, iar dacă nu-l voi dovedi, să nu mai aud din 
gura ta nici o vorbă bună. 

— Aşa să fie, a spus Pantagruel. Dar, Panurge, iubite 
prietene, cum vei izbuti să ţii piept unui învăţat atât de 
mare? 

— Vei vedea, a răspuns Panurge. Nu-ţi mai bate capul şi 
lasă-l pe seama mea. Poate să fie pe lume un învăţat mai 
iscusit decât diavolul? 

— Nu, în adevăr, a răspuns Pantagruel, afară numai dacă 
nu coboară asupra lui, duhul sfânt. 

— Eu, a spus Panurge, de câte ori m-am măsurat cu aceşti 
învăţaţi i-am pus cu botul pe labe şi i-am lăsat năuci; fii 
încredinţat, aşadar, că mâine, de faţă cu toată lumea, o să-l 
fac pe acest straşnic englez să scuipe fiere! 

Panurge şi-a petrecut toată noaptea ciocnind pahare cu 
pajii şi pierzând toţi bumbii nădragilor la primus et 
secundus şi la rişcă. 

A doua zi, dis-de-dimineaţă, l-a însoţit pe Pantagruel la 
locul întâlnirii. N-o să mă credeţi când vă voi spune, că tot 
Parisul, cu mic, cu mare, se găsea de faţă, zicând fiecare în 
sinea lui: - „Diavolul ăsta de Pantagruel, care i-a băgat în 
cofă pe toţi sorbonarii, a dat peste un drac mai împieliţat 
decât el. O să aibă de furcă cu englezul. Să vedem: care pe 
care?” 

Lumea se adunase de cu vreme. Thaumast aştepta pe 
Pantagruel şi pe Panurge. Când, în sfârşit, aceştia au sosit, 
toţi dascălii şi şcolarii Sorbonei, în frunte cu Sfatul cel 
mare, au pornit să bată din palme după prostescul lor 
obicei. Dar Pantagruel a strigat o dată, cu un glas cât două 
tunuri: 


— Tăcere, să vă ia naiba! Pentru numele lui Dumnezeu, 
tacere! Dacă mă mai plictisiţi mult, o să vă retez capetele la 
toţi, nătărăilor!” 

Auzind aşa, au tăcut toţi ca nişte curci plouate. Nici dacă 
ar fi înghiţit fiecare cinci ocale de câlţi n-ar fi îndrăznit să 
tuşească! Îşi simțeau gura uscată şi scoteau limba de un 
cot, însetoşaţi, ca şi cum glasul lui Pantagruel le-ar fi turnat 
pe gât saramură. 

Panurge a spus englezului: 

— Seniore, ai venit să ne pierdem vremea, răsucind şi 
învârtind întrebările pe toate părţile, sau vrei să afli 
adevărul? 

Thaumast i-a răspuns: 

— Seniore, nici un alt gând nu mă stăpâneşte, decât 
dorinţa de a şti şi de a afla cele despre care nu m-am putut 
lămuri până acum; fiindcă nici un om şi nici o carte nu mi- 
au dat încă un răspuns îndestulător, care să limpezească 
îndoielile mele. Nu doresc să ne înfruntăm într-o zadarnică 
ceartă de cuvinte. O asemenea josnică îndeletnicire o las pe 
seama potlogarilor de sofişti, sorbonari, sorbonişti, 
sorbonizaţi, sorbonisiţi, sorborşiţi, sorbonicaţi, sorbo- 
năcriţi, care în gâlcevile lor nu caută adevărul, ci numai 
sămânță de vorbă. 

— Aşadar, a spus Panurge, întrucât eu, aici de faţă, ucenic 
al meşterului meu Pantagruel, voi fi vrednic a-ţi da un 
răspuns mulţumitor, cred că ar fi fără cale şi de batjocură 
să-l mai stingherim pe el însuşi. Să ne fie numai îndrumător 
şi să judece susţinerile noastre; iar dacă îţi va mai rămâne o 
nedumerire, el te va lămuri pe de-a-ntregul. 

— Prea bine, a răspuns Thaumast. Mă învoiesc. Să 
începem. 

Am uitat să vă spun, că Panurge îşi atârnase la 
deschizătura nădragilor un ciucure mare de mătase în 
patru culori: roşu, alb, verde şi albastru, cu o portocală 
frumoasă înăuntrul lui. 

CAPITOLUL XIX. 


Cum a răspuns Panurge englezului care îi vorbea prin 
semne. 

Toţi cei de faţă priveau în tăcere. Englezul a ridicat 
amândouă mâinile deasupra capului fără să le apropie, şi a 
îndoit vârful degetelor în felul cum se zice la Chinon: dos- 
de-găină; a lovit o mână cu cealaltă peste unghii, de patru 
ori; apoi a întins degetele şi a bătut în podul palmei cu 
putere încă o dată, după care, alăturând din nou mâinile ca 
mai sus, le-a plesnit una de alta de două ori şi iar de patru 
ori, cu palmele deschise. Apoi, le-a ţinut lipite una de alta, 
ca pentru rugăciune. 

Panurge i-a răspuns. A ridicat dintr-o dată mâna dreaptă 
în aer, apoi a proptit degetul cel mare de nară, ţinând 
celelalte patru degete lipite şi întinse de-a lungul nasului; a 
închis ochiul stâng cu totul, privind chiorâş cu cel drept pe 
sub sprânceana încruntată şi printre pleoapele pe jumătate 
deschise. A ridicat apoi mâna stângă, strângând mai întâi cu 
putere şi-apoi desfăcând cele patru degete, afară de cel 
mare, pe care l-a ţinut în sus, la fel ca mâna dreaptă, 
păstrând între cele două mâini o depărtare de un cot şi 
jumătate. A coborât spre pământ amândouă mâinile, apoi 
le-a dus până în dreptul pieptului, ţinându-le ca şi cum ar fi 
vrut să ochească nasul englezului. 

— Şi dacă Mercur... a spus acesta. 

Panurge i-a tăiat glasul: 

— Zbărci! Ai vorbit! 

Atunci englezul a făcut alt semn. A ridicat mâna stângă în 
sus, cu palma deschisă, apoi, strângând degetele în pumn, a 
culcat degetul cel mare pe vârful nasului. Ridicând deodată 
mâna dreaptă, deschisă ca şi cea stângă, a lăsat-o în jos, 
alăturând degetul cel mare al mâinii drepte de degetul cel 
mic al mâinii stângi, în vreme ce mişca uşor din celelalte 
patru degete. 

Panurge, fără să arate vreo mirare, a scos cu mâna stângă 
batista din buzunarul nădragilor, fluturând-o de trei ori; 
după aceea un rest dintr-o fleică de vacă şi două bucăţi de 


lemn, având aceeaşi mărime, una de abanos, cealaltă de 
lemn de Brazilia, de culoarea cireşei coapte; le-a potrivit pe 
măsură între degete, lovindu-le una de alta, cu zgomot 
asemănător clopoţeilor pe care îi poartă leproşii din 
Bretania, dar sunând oarecum mai plăcut şi mai limpede; 
apoi a început să murmure un cântec vesel, plesnind din 
când în când din limbă şi privind drept în ochi pe englez. 

Teologii, doftorii cei mari şi dascălii au tălmăcit acest semn 
în înţelesul că englezul ar fi atins de lepră. Oamenii legii, 
judecătorii şi avocaţii credeau că Panurge a voit să 
preamărească lepra ca pe-o fericire trupească, după cum a 
spus, nu ştiu când, Isus Cristos. 

Englezul nu s-a înfricoşat, ci a ridicat amândouă mâinile, a 
strâns laolaltă cele trei degete din mijloc, iar amândouă 
degetele mari le-a petrecut între degetul arătător şi cel 
mijlociu, întinzându-le spre Panurge; după aceasta a 
împreunat mâinile, astfel ca degetul cel mare al mâinii 
drepte să atingă degetul cel mare al mâinii stângi, iar 
degetul cel mic al mâinii stângi pe cel al mâinii drepte. 

Panurge, fără a scoate o vorbă, a ridicat amândouă mâinile 
şi a făcut acest semn: a lipit unghia degetului arătător al 
mâinii stângi de unghia degetului mare, în chip de copcă, 
iar degetele celelalte ale mâinii drepte le-a strâns la un loc, 
întinzând numai arătătorul, pe care îl tot vâra şi îl scotea 
mereu, între cele două degete amintite ale mâinii stângi. 
Apoi, a întins degetul arătător şi pe cel mijlociu al mâinii 
drepte, desfăcându-le cât putea mai mult şi îndreptându-le 
spre Thaumast; ducând degetul cel mare al mâinii stângi la 
coada ochiului de-aceeaşi parte, a desfăcut palma ca o aripă 
de pasăre (sau ca o coadă de peşte) fluturând-o uşurel 
încoace şi încolo; la fel cu mâna dreaptă, la coada ochiului 
drept. 

Thaumast s-a făcut galben la faţă şi a început să tremure. 
A lovit cu degetul mijlociu al mâinii drepte în podul palmei 
sub degetul cel mare, apoi a vârât degetul arătător al mâinii 


stângi printre celelalte două degete; dar pe dedesubt, nu 
pe deasupra cum făcuse Panurge. 

Acesta i-a răspuns, izbind mâinile una de alta şi suflând în 
palmă. A vârât de mai multe ori degetul arătător al mâinii 
drepte printre două degete ale mâinii stângi făcute inel, a 
proptit bărbia în piept şi s-a uitat ţintă la englez. 

Cei de faţă, care nu pricepeau tâlcul acestor semne, şi-au 
dat seama, totuşi, că Panurge, fără să scoată un cuvânt, îl 
întrebase pe Thaumast: 

— Ce vrei să spui? 

Thaumast începuse să asude din greu şi părea a fi cuprins 
de o adâncă tulburare. Venindu-şi puţin în fire, a aşezat 
unghiile tuturor degetelor de la mâna stângă peste unghiile 
degetelor de la mâna dreaptă şi, încovoind degetele în 
jumătate de cerc, a ridicat mâinile deasupra capului, cât 
putea mai sus. 

Văzând aşa, Panurge şi-a înfipt deodată degetul cel mare 
al mâinii drepte sub falcă, iar degetul mijlociu l-a vârât, ca 
într-o verigă, prin degetele făcute inel ale mâinii stângi. 
Apoi a început să cânte, clănţănind din dinţi. 

Englezul, stors de puteri şi vlăguit, s-a ridicat verde la 
faţă, şi simțind că îl cuprinde greaţa, a început să scuipe 
fiere. Puţea mai rău ca un dihor. Cei de faţă se ţineau toţi cu 
mâna de nas, fiindcă englezul se scăpase pe el. Thaumast a 
ridicat mâna dreaptă şi a strâns atât de tare pumnul, încât 
degetele i se închirciseră ca o gheară; palma mâinii stângi, 
desfăcută, a aşezat-o de-a latul pe piept. 

Atunci Panurge şi-a smuls ciucurele din prohabul 
nădragilor şi, ridicându-l cu mâna stângă, a scos portocala 
zvârlind-o în sus de şapte ori; a opta oară, a prins-o în 
pumnul drept, a ţinut-o câteva clipe în aer, nemişcată, apoi 
a început s-o plimbe pe sub nasul lui Thaumast. 

Englezul se umflase ca un cimpoi şi sufla din greu ca într-o 
băşică de porc. 

Panurge, văzându-l în această stare, a dus un deget al 
mâinii stângi pe stinghia şezutului, a sorbit în gol ca şi cum 


ar fi vrut să înghită un miez de scoică sau o lingură de 
ciorbă; apoi deschizând gura, s-a lovit peste dinţi cu palma 
mâinii drepte, scoțând un sunet puternic şi adânc, ce părea 
că vine de la diafragmă prin traheea-arteră; a scos acest 
sunet de şaisprezece ori! 

Thaumast gâfâia ca o gâscă. Panurge a băgat în gură 
degetul arătător al mâinii drepte, l-a strâns cu putere între 
bucile obrazului, apoi le-a tras repede afară, cu mare 
zgomot, cum răsună puşcociul de soc cu care trag copiii la 
ţintă. Făcu aşa de nouă ori. 

Atunci englezul a strigat: 

— Da, domnilor, iată taina cea mare! Omul acesta a 
pătruns-o până în miezul ei. 

A scos un pumnal pe care îl purta cu el şi l-a întors cu 
vârful spre pământ. 

Panurge a apucat încă o dată ciucurele, scuturându-l între 
genunchi cu putere, apoi şi-a aşezat mâinile deasupra 
capului, în chip de pieptene, scoțând limba de-un cot şi 
dând ochii peste cap, ca o capră care trage să moară. 

— Am înţeles! a strigat Thaumast. Şi pe urmă? 

Rostind aceste cuvinte, a îndreptat mânerul stiletului spre 
piept, cu vârful în palmă, încovoind puţin degetele. 

Panurge a aplecat capul spre stânga şi şi-a vârât degetul 
mijlociu în ureche, ridicând uşor pe cel mare. Şi-a încrucişat 
apoi braţele pe piept, a tuşit de cinci ori, iar a cincea oară a 
izbit în pământ cu piciorul drept; a ridicat braţul stâng şi a 
dus degetul cel mare la frunte, cu pumnul strâns, lovindu-se 
cu mâna dreaptă peste inimă, de şase ori. 

Thaumast, ca şi cum n-ar fi fost mulţumit cu atât, a pus 
degetul cel mare al mâinii stângi pe vârful nasului, ţinând 
celelalte degete întinse. 

Atunci Panurge a băgat amândouă degetele arătătoare în 
colţurile gurii, a tras în lături cât a putut, arătându-şi toţi 
dinţii, iar cu degetele mari de la amândouă mâinile şi-a 
lăsat pleoapele în jos, strâmbându-se (după părerea celor 
de faţă) destul de urât. 


CAPITOLUL XX. 

Thaumast laudă ştiinţa şi iscusinţa lui Panurge. 

Thaumast s-a sculat în picioare şi, scoţându-şi scufia din 
cap, a şoptit lui Panurge la ureche câteva vorbe de 
mulţumire; apoi a spus cu glas tare celor de faţă: 

— Domnilor, în clipa aceasta pot să rostesc cuvântul din 
sfânta Scriptură: Et ecce plusquam Salomon hic. [122] 
Aveţi aici, printre dumneavoastră, o comoară de nepreţuit: 
pe domnul Pantagruel, a cărui faimă m-a făcut să viu din 
depărtările Engliterii, pentru a cerceta împreună 
întrebările încă nedezlegate ale magiei, alchimiei, cabalei, 
geomanciei, astrologiei şi filosofiei, pe care de multă vreme 
le purtam în minte. Astăzi însă mă ridic şi spun, că 
renumele de care se bucură îl nedreptăţeşte, căci nu arată 
lumii nici a mia parte din ce preţuieşte cu adevărat. 

Văzut-aţi cu toţii, cum ucenicul său, unul singur, a izbutit 
să-mi dea răspunsul ce căutam, dezvăluindu-mi mai multe 
decât îl întrebasem; nu numai atât, dar a scos la iveală şi 
alte întrebări, pe care aşijderea le-a dezlegat. Pot să spun 
că a deschis înaintea ochilor mei adevăratele izvoare din 
adânc ale ştiinţei despre toate, deşi n-aş fi crezut până 
acum că se află pe lume un om care să le cunoască măcar 
începutul; mi-am dat seama despre aceasta, înţelegându- 
mă cu el numai prin semne, fără glas şi fără o fărâmă de 
vorbă. Voi aşterne la timpul său pe hârtie ceea ce ne-am 
spus unul altuia şi am tălmăcit, pentru a nu vă închipui 
cumva că n-a fost decât un joc. Având la îndemână acea 
carte, fiecare va putea să înveţe ceea ce eu însumi abia 
acum am aflat. Vă puteţi da seama cât e de minunată 
învăţătura meşterului, dacă învăţăcelul său ne-a dovedit o 
ştiinţă atât de uimitoare, căci non est discipulus super 
magistrum [123]. Într-un cuvânt, Domnul să fie lăudat! Vă 
mulţumesc pentru cinstea ce mi-aţi făcut-o. Dumnezeu să vă 
răsplătească în veci! 

Pantagruel a dat celor de faţă binecuvântarea lui şi l-a 
poftit pe Thaumast să se ospăteze împreună. 


Au băut până le-au sărit bumbii de pe burtă (fiindcă 
nădragii, pe vremea aceea, se încheiau cu nasturi, nu se 
strângeau cu bârneţul, ca acum). - „Din ce parte a locului 
eşti, fârtate?” se întrebau oaspeţii, unii pe alţii. - „Dar 
repede mai dai pe gât pocalele, Isuse Cristoase!” - „Ioarnă, 
pajule, în oală; cum îţi vine s-o laşi goală?” - „Mişcă-te, nu 
sta, naiba să te ia!” 

Niciunul n-a băut mai puţin de douăzeci de vedre; că 
fusese cald peste zi şi toţi sufereau cumplit de sete. 

În ce priveşte amănunţitul cuprins al întrebărilor lui 
Thaumast, ca şi tâlcul acelor semne prin care s-a înţeles cu 
Panurge, voi avea grijă să vă dau lămuriri mai târziu. Am 
auzit că englezul ar fi scris o carte groasă, pe care ar fi 
tipărit-o la Londra şi în care spune tot, fără să lase nimic la 
o parte. De aceea, eu, unul, pot s-o las pe altă dată. 

CAPITOLUL XXI. 

Cum s-a îndrăgostit Panurge de o nobilă doamnă din Paris. 

După întrecerea din care a ieşit biruitor asupra englezului, 
Panurge a ajuns vestit în tot Parisul, iar el, ca să pară mai 
fudul, şi-a pus prohab nou la nădragi, împodobindu-l cu 
horbotă italienească. Toţi din toate părţile îl lăudau, şi nu 
ştiu cine i-a făcut un cântec, pe care îl cântau copiii pe 
stradă când se duceau să cumpere muştar. Era bine primit 
în mijlocul jupâniţelor şi al jupâneselor, dar lăsându-se prea 
lesne amăgit de faima ce câştigase, s-a apucat să dea 
târcoale, cocoşeşte, uneia din cele mai nobile doamne ale 
oraşului. 

Dispreţuind vorbăria dulceagă şi oftările de inimă albastră 
ale celor care postesc şi nu se ating de frupt, Panurge i-a 
spus de-a dreptul, într-o zi, aceste cuvinte: 

— Ar fi, nobilă doamnă, spre folosul acestui oraş, spre 
cinstea neamului din care vă trageţi, spre mulţumirea 
dumneavoastră şi spre binele meu, dacă v-aţi îndura să ne 
împreunăm amândoi. Încercaţi o dată, şi n-o să vă pară rău! 

Auzind asemenea cuvinte, nobila doamnă l-a trimis la 
plimbare: 


— Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti astfel, obraznicule? Ţi-ai 
pierdut minţile? Piei din faţa mea, şi să nu-mi mai ieşi în 
cale, că-ţi rup picioarele! 

— Poţi să-mi rupi picioarele, dacă îţi face plăcere, a spus 
Panurge, dar cu ce mai rămâne să gustăm împreună din 
fructul oprit: 

Tu să-mi numeri stelele, Iar eu floricelele... 

— Pleacă, ticălosule! O vorbă dacă mai spui, chem slujitorii 
şi-i pun să te snopească în bătaie. 

— Nu! a strigat Panurge. Nu se poate să fiţi atât de haină! 
Să mă fi înşelat, privindu-vă ochii? Nu-i cu putinţă! Mai 
degrabă se va ridica pământul până la cer, se va prăbuşi 
cerul în prăpastie şi se va răsturna rânduiala lumii pe dos, 
decât să se strecoare un strop de răutate în minunata 
dumneavoastră frumuseţe! Adevărat, se spune, că femeia 
care-i frumoasă, mândră e şi năzuroasă! 

Dar aşa se poartă numai femeile de rând. Frumuseţea 
voastră, doamnă, e atât de aleasă, atât de neasemănată, 
atât de dumnezeiască, încât aş putea să jur, că natura v-a 
dăruit-o dinadins, ca să arate oamenilor ce minuni ştie să 
plăsmuiască măiestria ei. Miere dulce, zahăr şi mană 
cerească vă e întreaga fiinţă. Vouă v-ar fi dat Paris mărul lui 
de aur, nu Venerei, nici Junonei, nici Minervei; căci nici 
Junona n-avea atâta măreție, nici Minerva atâta 
înţelepciune, nici Venus atâta farmec, ca dumneavoastră. O, 
zei şi zeițe ale cerului! Fericit va fi muritorul căruia îi veţi 
îngădui să vă pipăie frumuseţea şi să guste din dulceaţa ei! 
Eu voi fi acela, cu ajutorul tău, Doamne! A mea va fi, căci pe 
mine m-a ales. Mie mi-au dat-o ursitoarele, să mă iubesc cu 
ea. Haide, să nu pierdem vremea, să ne grăbim... 

A vrut s-o prindă în braţe; dar dumneaei a dat fuga la 
fereastră, ca şi cum ar fi voit să cheme vecinii în ajutor. 
Atunci Panurge, luându-şi în grabă picioarele la spinare, a 
spus: 

— Nu vă mai osteniţi, doamnă, aşteptaţi puţin, mă duc eu 
singur să-i chem... 


Apoi s-a făcut nevăzut, fără să se sinchisească prea mult 
de bobârnacul pe care îl primise, şi fără să-şi piardă, mai cu 
seamă, pofta de mâncare. 

A doua zi, întâlnind-o în biserică, la ceasul liturghiei, a 
întâmpinat-o în tindă şi a stropit-o cu agheasmă, aplecându- 
se în faţa ei până la pământ. A îngenuncheat aproape de ea 
şi i-a spus: 

— Doamna mea, sunt atât de îndrăgostit de 
dumneavoastră, încât nu mai am linişte, şi nici ieşire-afară. 
Nu ştiu ce gândiţi; dar de m-oi îmbolnăvi, ce-o să se 
întâmple? 

— Puțin îmi pasă! a răspuns ea. Pleacă şi lasă-mă să-mi fac 
rugăciunea. 

— Rugaţi-vă lui Dumnezeu să-mi dăruiască ceea ce inima 
dumneavoastră doreşte, şi daţi-mi voie să spun un tatăl- 
nostru pe mătăniile dumneavoastră. 

— Pofteşte, a răspuns ea, ridicând din umeri, şi nu mă mai 
plictisi. 

Zicând acestea i-a întins frumoasele ei mătănii, strunguite 
din lemn aromat de santal şi prinse laolaltă cu boabe grele 
de aur; dar Panurge a scos pe negândite unul din cuţitaşele 
lui şi, tăindu-le legătura, cât ai clipi din ochi le-a înhăţat. 

— Nu doriţi cuţitaşul meu? a întrebat-o. 

— Nu, nu! s-a răstit ea. 

— E al dumneavoastră, doamnă, dimpreună cu tot ce am, 
avere, aur, bunuri, pipota şi maţele din mine! 

Dumneaei însă, supărată de pierderea mătăniilor pe care 
obişnuia să se roage, îşi spunea în gând: 

— Flecarul ăsta îmi pare a fi un venetic fără căpătâi. N-o 
să-mi mai dea înapoi mătăniile. Ce-o să spună soţul meu? O 
să mă certe, dar îi voi povesti că mi le-a tăiat un pungaş în 
timpul slujbei. Văzând capătul şiretului atârnând la 
cingătoare, o să mă creadă.” 

În după-amiaza aceleiaşi zile, Panurge s-a dus din nou 
acasă la ea, purtând sub mânecă o pungă plină cu bani 
mărunți, de tinichea. Intrând în odaia ei, a întrebat-o: 


— Care din noi doi iubeşte mai mult pe celălalt? Eu pe 
dumneavoastră sau dumneavoastră pe mine? 

— Eu nu te urăsc, a răspuns ea, căci Dumnezeu aşa ne 
porunceşte, să iubim pe aproapele nostru şi pe toţi oamenii. 

— Şi nu sunteţi îndrăgostită de mine? 

— Te-am mai rugat să nu-mi vorbeşti astfel. lar dacă nu te 
astâmperi, domnule, îţi voi arăta că nu sunt o femeie pe 
care s-o necinsteşti cu asemenea neruşinate cuvinte. Pleacă 
şi dă-mi înapoi mătăniile! Soţul meu ar putea să-mi ceară 
socoteală. 

— Mătăniile dumneavoastră, doamnă? Nici nu mă 
gândesc! Dar dacă îmi îngăduiţi, vă voi dărui altele. Cum 
doriţi să fie? Din boabe mari de aur smălţuit? Din funde 
mici, frumos împletite? Înşiruite pe-un lanţ de aur greu? 
Şlefuite din lemn de abanos? 'Tăiate în pietre de hiacint? 
Granate vreţi, prinse în horbotă de peruzele? Doriţi topaze, 
safire şi rubine, legate între ele cu diamanturi de douăzeci 
şi opt de carate? Nu, nu! Toate de le-aş strânge laolaltă, ar 
fi prea puţin! Dar am văzut undeva un şir de mătănii din 
smaragduri încrustate într-un chihlimbar alb, stropit cu aur 
şi încheiat cu piatră persană, mare cât o portocală; preţul 
lor se ridică la aproape douăzeci şi cinci de mii de ducați; vi 
le dăruiesc cu o negrăită plăcere! 

Şi în timp ce vorbea astfel, suna mărunţişul din pungă, ca 
şi cum ar fi fost scuzi de aur însoriţi. 

— Doriţi un val de catifea viorie? O rochie de mătase, 
ţesută în urzeală de aur? Doriţi brățări, lanţuri daurite, 
năframe, inele? N-aveţi să rostiţi decât cuvântul: da! 
Cincizeci de mii de ducați nu înseamnă nimic pentru mine. 

Auzind atâtea făgăduieli, doamnei îi lăsa gura apă, dar a 
spus: 

— Nu, mulţumesc; nu vreau să primesc nimic de la 
dumneata. 

— Eu nu pot să spun la fel. Aş dori să-mi daţi ceva... care 
nu vă costă nimic şi nici nu se pierde. Am cu mine un frăţior, 
care vă roagă să-l primiţi... 


A încercat s-o prindă în braţe, dar dumneaei a început să 
strige; dar nu prea tare. Panurge, reluându-şi înfăţişarea 
obişnuită, i-a spus: 

— Nu vreţi să ne facem puţin de lucru amândoi? Pagubă în 
ciuperci, nobilă doamnă! Văd că această cinste şi plăcere nu 
vi se cuvine; cu ajutorul lui Dumnezeu am să vă las pe 
seama câinilor. 

Spunând acestea a luat-o la goană de frica bătăii pe care 
n-o prea dorea. 

CAPITOLUL XXII. 

Cum s-a răzbunat Panurge împotriva doamnei care l-a 
izgonit. 

A doua zi era sărbătoarea Rusaliilor, când femeile scoteau 
la iveală veştmintele lor cele mai frumoase. Doamna cu 
pricina îmbrăcase o rochie bogată de mătase lucitoare şi o 
fustă de catifea albă, foarte scumpă. 

În ajun, Panurge a cutreierat tot oraşul să caute o căţea în 
călduri, pe care a dus-o la el acasă. I-a dat să mănânce cât a 
putut, o zi întreagă şi noaptea următoare, iar dis-de- 
dimineaţă a spintecat-o. A scos din burta ei măruntaiele 
despre care vorbesc geomancienii greci, le-a tocat bucățele 
şi le-a dus cu el pe furiş la biserică, unde doamna inimii lui 
trebuia să vină pentru slujba care se ţine de obicei în ziua 
aceea. Panurge i-a ieşit întru întâmpinare, a stropit-o cu apă 
sfinţită, s-a înclinat cuviincios în faţa ei, apoi aşezându-se în 
strană alături de ea, i-a strecurat în mână un rondel, care 
suna aşa: 

Acum-o iată, Doamnă preafrumoasă, Cu dorul meu n-ai 
vrut să fii miloasă, M-ai alungat, zicând să nu mai viu, Deşi 
nu te-am mâhnit, după cât ştiu, Cu nici o vorbă rea ori 
mincinoasă. 

De nu doreai iubirea-mi credincioasă. 

Să-mi fi şoptit: - „Prietene, mă lasă, Nu stărui, te du, e 
prea târziu!” Acum-o dată, Dă-i voie inimii înflăcărate. 

De calda-ţi frumuseţe, să arate. 

Ce foc o arde, fără mângâiere; 


Şi altceva nici nu-ndrăznesc a-ţi cere, Decât să mi te laşi 
puţin pe spate, Numai o dată. 

Şi în vreme ce doamna desfăcea răvaşul să-l citească, 
Panurge a presărat asupra ei amestecul ce-l pregătise, 
strecurându-i-l prin cutele mânecii şi ale fustei, pe când îi 
vorbea: 

— Îndrăgostiţii, doamnă, îşi au suferinţele lor. În ceea ce 
mă priveşte nădăjduiesc, că. 

Atâtea nopţi ce n-am dormit. 

Şi zilele ce-am pătimit. 

De când cu gândul te doresc. 

Şi-am început să te iubesc... vor trage în cumpănă, şi-mi 
vor fi scăzute din canoanele ce m-aşteaptă în Purgatoriu. 
Roagă-te lui Dumnezeu, doamna mea, să-mi dea putere 
răbdătoare, spre a îndura chinurile mele. 

Nici n-a apucat să sfârşească vorba, şi toţi câinii de pe 
stradă s-au năpustit asupra doamnei din biserică, stârniţi 
de mirosul amestecului pe care Panurge îl presărase 
asupra-i. Javre mici şi dulăi mari, copoi şi ogari, veneau 
asupra ei cu limba scoasă, o miroseau, ridicau piciorul şi o 
botezau pe rând. Nu se pomenise niciodată, de când sunt 
câinii pe lume, o porcărie mai mare! 

Panurge s-a prefăcut că încearcă să-i alunge; apoi s-a 
depărtat, furişându-se după un perete al paraclisului, să 
vadă ce se întâmplă. Câinii se îmbulzeau, care mai de care, 
să-i aghesmuiască iubita. Un ogar a stropit-o pe cap; câţiva 
prepelicari, pe mâneca rochiei; nişte şoricari, pe poale, iar 
potăile mai mărunte, pe încălțări. Zadarnic au încercat 
femeile de primprejur să-i vină în ajutor, că prea erau câini 
mulţi. lar Panurge râdea pe înfundate, spunând unor 
seniori care se aflau în biserică: 

— Mi se pare să doamna e în călduri, ori s-a dat în 
dragoste cu vreun copoi! 

Când a văzut că toţi câinii se strânseseră împrejur şi 
mârâiau în preajma ei, ca şi cum ar fi fost o căţea în călduri, 


a luat-o din loc, plecând să-l caute pe Pantagruel. Cum 
întâlnea un câine pe uliţă îi trăgea un picior, asmuţindu-l: 

— Hai, şterge-o! Te-aşteaptă nunta la biserică! Nu te lăsa, 
dă-i zor, goneşte! 

Ajungând acasă, i-a spus lui Pantagruel: 

— Vino, meştere, să vezi cum s-au strâns câinii în jurul 
celei mai frumoase femei din Paris... şi fac nuntă! 

Pantagruel nu s-a lăsat rugat şi privind vicleimul, i s-a 
părut vesel, plăcut şi până atunci nemaivăzut. 

La ieşirea din biserică s-a întâmplat mai rău. Peste şase 
sute de mii paisprezece câini se adunaseră în jurul nobilei 
doamne şi se ţineau după ea. Pe unde trecea se strângeau 
alţii, tot mai mulţi, mari şi mărunți, adulmecându-i urma. 
Trecătorii se opreau din drum, privind cum năvăleau 
potăile, până când, cu chiu, cu vai, alaiul a ajuns acasă. Dar 
nici aici nu s-a spart nunta! Doamna a intrat în casă, slugile 
pufneau de râs, iar câinii au rămas în uliţă întinzând hora 
până la jumătate de leghe împrejur şi stropind poarta atât 
de amarnic, încât se făcuse o gârlă de-ar fi putut să înoate 
rațele. Gârla aceasta trece acum pe lângă biserica Sfântului 
Victor şi în ea se vopsesc covoarele meşterului Gobelin, 
folosind culoarea roşie pe care o dă udul câinilor pişăcioşi 
(după cum a dovedit-o, în faţa lumii întregi, dascălul nostru 
Doribus). 

Ar fi putut să umble şi o moară cu roată, dar nu chiar atât 
de mare, cum sunt cele de pe Bazade, la Toulouse. 

CAPITOLUL XXIII. 

Cum a plecat Pantagruel din Paris, aflând că dipsozii au 
năvălit în ţara amoroţilor, şi pentru ce în Franţa leghele 
sunt mai mici. 

La puţine zile după aceea, Pantagruel a primit vestea că 
tatăl său Gargantua pornise la drum prin Morg în Ţara 
Zânelor, ca altă dată Artus şi Ogier, fiindcă dipsozii 
încălcaseră hotarul Utopiei şi o prădaseră în mare parte, 
împresurând cetatea de scaun a amoroţilor. 


Aflând despre acestea, Pantagruel a părăsit Parisul în cea 
mai mare grabă; fără a-şi mai lua rămas bun de la prieteni, 
a pornit-o de-a dreptul spre Rouen, fiindcă n-avea vreme de 
pierdut. 

Pe drum a băgat de seamă, spre marea lui mirare, că în 
Franţa leghele sunt mai mici decât în alte ţări. Voind să afle 
pricina, l-a întrebat pe Panurge, care i-a istorisit cele ce 
urmează (după Faptele regilor Canariei, de Monachus 
Marotus, dinspre Lac). 

— Cică în vremile foarte vechi, pământul nu se măsura în 
stânjeni, leghe sau poşte, până când regele Faramond a 
hotărât astfel: a ales din Paris o sută de flăcăi zdraveni, iar 
din Picardia o sută de fete nurlii, i-a chemat pe toţi la curtea 
lui, i-a ţinut opt zile pe mâncare şi pe băutură, apoi i-a 
împerecheat doi câte doi, le-a dat bani de cheltuială şi i-a 
pornit la drum, care încotro. Şi aşa le-a poruncit, ca la 
fiecare popas unde se vor opri să facă dragoste, să aşeze 
drept semn o piatră albă. Până la piatra aceea să fie o 
leghe; şi tot astfel mai departe. 

Perechile au plecat, zburdând. Cum erau bucuroşi şi 
hodiniţi, mereu se opreau şi la fiecare popas se încălecau. 
lată de ce leghea e atât de mică în Franţa. Având o cale mai 
lungă de străbătut, au ostenit. Nu mai aveau ulei în lampă, 
şi nu se mai opreau atât de des. Se mulţumeau (vorbesc 
despre bărbaţi) cu un singur popas pe zi. lată de ce, în 
Bretania, în Lande, în Ţara Nemţească şi în alte ţinuturi mai 
depărtate, leghea e mai mare, iar pietrele de hotar mai 
rare. Unii spun altminteri, dar eu cred că aşa a fost precum 
am arătat. 

Pantagruel a încuviinţat şi el, că povestea era întemeiată. 

Părăsind oraşul Rouen, au ajuns la Honfleur. De aici mai 
departe, Pantagruel, Panurge, Epistemon, Eusten şi 
Carpalim au apucat calea mării. Pe când corăbiile stăteau 
încărcate în aşteptarea unui vânt prielnic, Pantagruel a 
primit din partea unei doamne cu care fusese în dragoste o 
bucată de vreme, la Paris, un răvaş cu această însemnare: 


Celui mai iubit de femei şi mai nerecunoscător dintre 
viteji. 

PN.IG.R.L. 

CAPITOLUL XXIV. 

Răvaşul trimis lui Pantagruel de o doamnă din Paris şi 
tâlcul unui cuvânt înscris într-un inel de aur. 

Citind Pantagruel rândurile de mai sus, a rămas foarte 
mirat. A încercat să-l descoasă pe trepăduşul care venise cu 
răvaşul, întrebându-l cine îl trimisese; apoi a despăturit 
hârtia, dar n-a aflat înăuntru decât un inel de aur, cu un 
diamant tăiat pe-o singură faţă. Arătând răvaşul lui 
Panurge, acesta şi-a arătat presupunerea că a fost scris 
într-un fel tainic, aşa ca slovele să nu se deosebească la 
vedere. A apropiat hârtia de flacăra focului, bănuind că ar fi 
fost scrisă cu sare de amoniac topită în apă. A muiat-o apoi 
în apă, cercetând dacă nu iese cumva la iveală urma sucului 
de titymal, apoi a privit-o lung la lumânare, să vadă dacă n- 
a fost scrisă cu zeamă de ceapă albă. 

Bănuind că a fost scris cu leşie de smochin, a uns o parte a 
răvaşului cu ulei de nucă; a stors apoi câteva picături de 
lapte de la sânul unei femei care născuse prima fată, 
presupunând că scriitorul a folosit sânge de broască 
veninoască. A încercat să frece colţul din dreapta cu cenuşa 
unui cuib de rândunele, ca să vadă dacă nu s-a scris cu rouă 
strânsă în zori de pe fructul merilor din Alicacabut. Apoi 
colţul din stânga cu ceară din ureche (pentru scrierea cu 
fiere de corb). A muiat hârtia în oţet, ca să vadă dacă n-a 
fost scrisă cu lapte de cucută; a uns-o cu grăsime de 
bufniţă, ca pentru scrierea cu scârnăvie de balenă (care se 
cheamă chihlimbar alb), apoi a clătit-o încă o dată în apă 
rece, scoţând-o repede afară, ca să desluşească urmele de 
piatră-acră. 

Văzând că nu izbuteşte în nici un chip, a încercat să-l 
descoasă pe acel trepăduş. 

— Prietene, doamna care te-a trimis, nu ţi-a dat cumva să 
aduci un băț? l-a întrebat Panurge, amintindu-şi o pilduire 


cu subînţeles despre care vorbeşte Aulu-Gelu. 

— Nu, a răspuns omul. 

Panurge s-a gândit o clipă să-i radă părul din cap, spre a 
vedea dacă doamna din Paris nu scrisese cu cerneală pe 
scăfârlia goală a trepăduşului, dar văzând câtă mai chică 
are, s-a lăsat păgubaş, fiindcă, zicea el, într-un timp atât de 
scurt n-ar fi putut să-i crească asemenea bogăţie de plete. 

Întorcându-se spre Pantagruel i-a spus: 

— Să mă ia naiba, meştere, dacă ştiu ce să mai zic şi să 
mai cred. Am folosit, pentru a afla taina acestui răvaş, toate 
cele arătate de messir Francesco di Nianto, toscanul care a 
cercetat feluritele mijloace de-a scoate la iveală orice 
scriere ascunsă; n-am uitat nici pe cele ştiute încă de la 
Zorastru, dar n-am putut să văd altceva decât inelul. 

Uitându-se mai cu luare-aminte la inel, au băgat însă de 
seamă, că înăuntrul lui era scris în limba ebraică: Lamah 
sabacthani. L-au chemat pe Epistemon, întrebându-l ce 
înseamnă aceste cuvinte, iar Epistemon le-a tălmăcit: 
„Pentru ce m-ai părăsit?” 

Panurge a spus numaidecât: 

— M-am lămurit! Priviţi acest diamant. Îl vedeţi? Nu-i 
diamant adevărat. Aşadar, iată tâlcul celor ce-a voit să 
spună doamna care l-a trimis: „Răspunde, iubit făţarnic, de 
ce m-ai părăsit?” 

Pantagruel a înţeles numaidecât, aducându-şi aminte, că în 
dâldora plecării nu-şi luase rămas bun de la acea doamnă. 
Mult s-a întristat din pricina aceasta şi s-ar fi înapoiat 
grabnic la Paris s-o împace, dar Epistemon i-a amintit cum 
s-a despărţit Enea de Didona şi i-a lămurit cugetarea lui 
Heraclit din Tarent: „Când corabia aşteaptă legată de țărm 
şi graba te zoreşte, nu pierde vremea să mai deznozi 
frânghiile: taie-le!” Astfel l-a îndemnat să lase la o parte 
gândurile şi să se întoarcă repede acasă, pentru a-şi apăra 
ţara de primejdie. 

În ceasul următor s-a ridicat un vânt prielnic dinspre apus 
şi miazănoapte. Au întins pânzele şi au ieşit la larg. În 


câteva zile au trecut de Porto-Santo, de Ostrovul Maderei şi 
au poposit în Ostroavele Canare. De acolo au pornit mai 
departe, pe la Capul Blanco, Senega, Capul Viride, Sagres, 
Melli, dincolo de Capul Bunei Speranţe, făcând al doilea 
popas în regatul melinzilor. S-au îndreptat apoi, odată cu 
vântul de miazănoapte, trecând prin Meden, [...], Uden, 
Gelasim, ocolind Ostroavele Zânelor, de-a lungul regatului 
ahorilor, până au ajuns cu bine în portul Utopiei, la trei 
leghe depărtare de cetatea amoroţilor. 

Lăsându-se puţin odihnei, Pantagruel a spus: 

— Copii, cetatea nu mai e departe. Dar înainte de a porni 
din nou, să chibzuim asupra celor ce avem de făcut. Să nu 
greşim ca atenienii, care nu se adunau să se sfătuiască 
decât după ce dădeau de greu. Sunteţi gata să staţi alături 
de mine, pe viaţă şi pe moarte? 

— Da, măria-ta! au răspuns toţi. Poţi să te bizui pe noi, ca 
pe braţul tău. 

— O singură întrebare mă tulbură şi nu-mi dă răgaz: nu 
ştiu cât de mulţi sunt vrăjmaşii şi în ce chip au împresurat 
cetatea. Dacă s-ar cunoaşte numărul şi aşezarea lor, aş 
porni mai încrezător la luptă. Să judecăm, cum am putea să 
aflăm toate acestea? 

Toţi au răspuns într-un cuvânt: 

— Lasă-ne să cercetăm şi aşteaptă-ne aici. Înainte de 
apusul soarelui vom fi înapoi şi îţi vom aduce veşti lămurite. 
— Eu, a spus Panurge, iau asupra mea să străbat până în 

tabăra lor, printre străji şi caraule, să beau şi să mă joc cu 
ei în săbii, fără să mă dau de gol; să cercetez puştile, 
corturile căpitanilor şi să mă plimb printre ostaşii duşmani, 
ca şi cum aş fi de-ai lor. Nici dracul n-o să mă ghicească: eu 
sunt din neamul lui Zopir [124]. 

— Eu, a spus Epistemon, cunoscând isprăvile şi 
îndemânarea căpitanilor de odinioară, meşteşugul şi 
dibăcia armelor, îi voi iscodi şi le voi fura gândul; iar de mă 
vor prinde, voi şti să scap povestindu-le despre măria-ta tot 


ce-mi va trece prin minte: eu sunt din neamul lui Sinon 
[125]. 

— Eu, a spus Eusten, voi călca şanţurile şi dând buzna 
peste străji, le voi rupe oasele, chiar de-ar fi mai tari ca 
necuratul: eu sunt din neamul lui Hercule. 


— Eu, a spus Carpalim, mă voi strecura pe unde zboară 
pasărea, mă voi furişa printre întărituri şi voi da ocol 
taberei pe nesimţite; nimeni nu va prinde de veste, atât 
sunt de isteţ şi iute de picior. Nu mi-e teamă nici de suliţi, 
nici de săgeți, nici de goana calului; nu mă vor ajunge din 
urmă, de-ar veni călare pe Pegasul lui Perseu sau pe fugarul 
năzdrăvan din poveste. Eu zbor peste spicele grâului şi 
peste firele de iarbă, fără să le ating: sunt din neamul 
Camiliei, regina amazoanelor. 

CAPITOLUL XXV. 

Cum Panurge, Carpalim, Eusten şi Epistemon, oamenii lui 
Pantagruel, au răpus prin dibăcie şase mii şaizeci de 
călăreţi. 

Pe când vorbea Carpalim, au zărit o oaste de şase mii 
şaizeci de călăreţi pe cai iuți, care veneau în goana mare să 
vadă ce fel de călători au legat corabia la țărm. Se apropiau 
valvârtej, cu gândul de a-i prinde, dacă s-ar fi putut. 

Pantagruel a strigat: 

— Copii, întoarceţi-vă în corabie! Duşmanul vine asupra 
noastră! Nu vă temeţi. De-ar fi de zece ori mai mulţi, îi voi 
ucide pe toţi ca pe nişte muşte. Duceţi-vă şi vă vedeţi de 
treburile voastre. 

Dar Panurge a spus: 

— Nu, măria-ta, n-are nici un rost. Dimpotrivă, să intre 
înălţimea-ta-n corabie dimpreună cu toţi ceilalţi. Lăsaţi-i pe 
seama mea. Grăbeşte-te, măria-ta, numai zăbovi. 

Ceilalţi trei au spus la fel: 

— Are dreptate. Pleacă, măria-ta. Noi rămânem aici să-i 
fim de ajutor lui Panurge. Ştii de ce suntem în stare. 

— Prea bine, a hotărât Pantagruel, dar de nu veţi putea 
răzbi, să mă strigaţi. 

Panurge a ales două parâme de pe corabie, le-a legat de 
cabestanul de la prora şi întinzându-le pe punte le-a răsucit 
în două inele, unul mai larg, iar altul mai mic, vârât 
înăuntrul celui dintâi. Apoi i-a spus lui Epistemon: 


— Stai pe corabie, şi când voi suna din clopot să învârteşti 
cât poţi de repede cabestanul, trăgând spre tine cele două 
parâme. 

Şi către Eusten şi Carpalim: 

— Băieți, voi aşteptaţi aici, să ieşiţi în calea duşmanilor. Nu 
vă împotriviţi. Lăsaţi-i să creadă că vă daţi prinşi; dar nu 
cumva să călcaţi din greşeală peste parâme. 

Coborând înăuntrul corăbiei, s-a întors cu o grămadă de 
paie şi un pumn de praf de puşcă, răspândind paiele şi 
pulberea printre parâme. Apoi s-a aşezat la pândă, ţinând 
în cleşte un cărbune aprins. 

Călăreţii năvăleau în goana mare. Cele dintâi rânduri, 
ajungând până aproape de corabie, s-au izbit de marginea 
ei; şi cum ţărmul era alunecos, s-au dat peste cap cu cai cu 
tot, în număr de patruzeci şi patru. Ceilalţi s-au năpustit să 
le dea ajutor, crezând că au fost doborâţi în luptă. Panurge, 
văzându-i cum vin, le-a strigat de pe punte: 

— Domnilor, îmi pare nespus de rău că v-aţi cam lovit. Vă 
rog să ne iertaţi, nu e vina noastră, ci a țărmului mării, care 
are prostul obicei să-i facă pe călăreţi să alunece. Noi ne 
dăm prinşi. 

Ceilalţi doi au vorbit la fel, iar Epistemon, care se găsea la 
capătul punţii, aşijderi. 

Panurge a făcut câţiva paşi înapoi. În clipa următoare, 
văzând că toţi călăreţii duşmani pătrunseseră în inelul 
parâmelor, iar cei doi prieteni ai lui se depărtaseră ca să le 
facă loc, a strigat deodată lui Epistemon: 

— Trage! 

Epistemon a tras. Caii s-au împiedecat în ochiul frânghiilor 
şi s-au rostogolit la pământ, târând după ei pe călăreţi. 
Văzând capcana în care au căzut, duşmanii au scos săbiile şi 
au încercat să taie parâmele, dar Panurge în aceeaşi clipită 
a dat foc prafului de puşcă şi dintr-o dată a ţâşnit o 
vâlvătaie de flăcări cuprinzând pe toţi duşmanii şi 
pârjolindu-i ca pe nişte draci. Nici oamenii, nici caii n-au 
scăpat cu viaţă, afară de un singur călăreț, care, sărind din 


fugă pe o iapă turcească, a izbutit s-o ia înapoi. Dar 
Carpalim l-a ochit şi, ajungându-l din urmă cu o 
nemaipomenită repeziciune, l-a înhăţat la mai puţin de-o 
sută de paşi, a sărit în spatele calului şi l-a adus înapoi pe 
corabie. 

Văzând această biruinţă, Pantagruel s-a bucurat mult, a 
lăudat minunata dibăcie a prietenilor săi, şi i-a lăsat 
împreună cu prinsul lor, să bea şi să se ospăteze veseli pe 
ţărmul mării. Bietul călăreț căzut în robie se temea cumplit 
că Pantagruel o să-l mănânce de viu; ceea ce n-ar fi fost 
prea greu, având Pantagruel gâtlejul atât de larg, încât l-ar 
fi înghiţit mai lesne de cum aţi lua dumneavoastră un hap, şi 
nu l-ar fi simţit printre dinţi, nici cât simte măgarul un bob 
de mei sub limbă. 

CAPITOLUL XXVI. 

Cum s-au plictisit oamenii lui Pantagruel să mănânce 
carne sărată şi cum a plecat Carpalim după vânat. 

Pe când se ospătau cu toţii, Carpalim a început să strige: 

— S-o ia naiba de treabă! Când o să punem şi noi în gură 
oleacă de vânat? Carnea asta sărată îmi stârneşte o sete 
cumplită. Mă duc să aleg o pulpă de cal mai bine friptă. 

Pe când se ridica de la masă, căutând printre frânghii o 
ciozvârtă rumenită, iată că s-a ivit la marginea pădurii un 
cerb mare şi frumos, care după cum bănuiesc zărise focul 
aprins de Panurge. Mai iute ca o săgeată, Carpalim s-a 
repezit asupra lui şi l-a înşfăcat. În fugă, a mai doborât cu 
latul palmei vreo douăzeci şi şase de prepeliţe pestriţe, alte 
treizeci şi două roşcate, patru dropii dolofane, şapte 
spârcaci, nouă becaţe, nouăsprezece stârci, şaisprezece 
fazani şi treizeci şi doi de porumbei sălbatici. A mai călcat în 
picioare zece-doisprezece iepuri şoldani şi mai bătrâni, 
optsprezece sitari împerecheaţi, cincisprezece mistreți, doi 
bursuci şi trei vulpi. A omorât cerbul spintecându-i ţeasta 
capului cu sabia, iar la întoarcere a cules de pe jos iepurii, 
mistreţii şi sitarii. A strigat cât a putut, până unde ajunge 
glasul: 


— Panurge! Oţet! Adu oţet! 

Panurge şi-a închipuit că i s-a făcut rău vânătorului şi a 
poruncit să i se ducă în grabă oţetul cerut; dar în clipa 
următoare a priceput că e vorba de o sălbăticiune care 
trebuie atârnată la vânt şi i-a arătat lui Pantagruel pe 
Carpalim cum venea cu cerbul pe după gât şi cu un brâu de 
iepuri la cingătoare. 

Fără să mai stea pe gânduri, Epistemon a cioplit, în cinstea 
celor nouă muze, nouă frigărui de lemn, aidoma ca în 
pădurile Eladei. Eusten s-a apucat să jupoaie iepurii, iar 
Panurge a aşezat frigarea pe crăcane, între două şei de 
călărie; pe ostaşul prins l-au căftănit bucătar şi au fript 
vânatul la focul unde se prăjeau călăreţii. Au stropit iepurii 
cu oţet din belşug şi au încins un ospăț în lege. Îţi creştea 
inima, văzând cu câtă poftă înfulică! 

Pantagruel a spus: 

— Dumnezeu să mă ierte, dar nici dacă aţi avea fiecare la 
gât câte două perechi de clopote, iar eu ornicele cele mari 
de la Renes, Poitiers şi Cambray, n-am stârni împreună mai 
multă larmă, decât mestecând din fălci. 

— Am face mai bine, a spus Panurge, să ne gândim la 
treburile noastre şi să chibzuim cum am putea să răpunem 
pe duşman. 

— Foarte cuminte ai vorbit, a încuviinţat Pantagruel. Apoi 
l-a întrebat pe ostaşul prins: 

— Ascultă, prietene, să ştii că dacă ne minţi te jupuim de 
viu. Eu obişnuiesc, şi îmi face mare plăcere să mănânc 
carne de om. Îmi plac mai mult copiii de lapte, dar nu-i 
găsesc oricând. Ai să ne spui cum e alcătuită oastea voastră, 
în ce fel şi-a aşezat tabăra şi ce putere are. 

Prinsul a răspuns: 

— Măria-ta, trebuie să ştii adevărul-adevărat, că în 
rândurile noastre se află trei sute de uriaşi înarmaţi cu 
bolovani mari de cremene. Nu sunt atât de mari ca 
înălţimea-ta, afară de unul, căpetenia lor, căruia îi zice 
Căpcăunul. Armele lui sunt nicovalele ciclopilor. Afară de 


aceştia, mai sunt o sută şaizeci şi trei de mii de pedestraşi 
înzăuaţi cu piei de vârcolaci, tot oameni voinici şi 
îndrăzneţi; apoi unsprezece mii patru sute de ostaşi cu 
arme grele, trei mii şase sute de tunuri cu două ţevi, puşti 
nenumărate, nouăzeci şi patru de mii de săpători şi o sută 
cincizeci de mii de târfe, frumoase ca nişte zâne. („Astea-s 
pentru mine”, a spus Panurge.) Unele sunt din ţara 
amazoanelor, altele de prin Lyon, Paris, Poitou, Normandia, 
Germania, de toate neamurile şi de toate limbile. 

— Prea bine, a zis Pantagruel. Dar regele? Regele e cu ei? 

— În carne şi oase, măria-ta. Noi îl numim Anarhie, regele 
dipsozilor, adică al însetaţilor, căci rar s-au pomenit oameni 
care să bea mai zdravăn şi cu mai multă poftă. Cortul 
regelui îl păzesc uriaşii. 

— Ajunge! a poruncit Pantagruel. Ei, copii, sunteţi hotărâți 
să veniţi cu mine? 

— Să-l trăsnească Dumnezeu pe cel ce te va părăsi! a jurat 
Panurge. Eu m-am şi gândit cum să ţi-i aduc plocon pe toţi, 
ca pe nişte porci înjunghiaţi. Unul n-o să scape, nici în 
gaură de şarpe! Un singur lucru mă cam pune pe gânduri. 

— Anume? a întrebat Pantagruel. 

— Nu ştiu cum o s-o scot la capăt cu cele o sută cincizeci 
de mii de zâne? 

Că mi-am pus în gând. 

Să le iau pe rână,... 

— Ho, ho! a râs Pantagruel. lar Carpalim, de colo: 

— Zi Doamne-ajută, şi să-mi laşi şi mie vreo trei. 

— Şi mie! a sărit Eusten. Postesc de când am plecat din 
Rouen şi îmi stă limba ceasului la douăsprezece. 

— Fii liniştit, i-a spus Panurge, am să ţi le pun deoparte pe 
cele mai durdulii. 

— Cum adică? s-a supărat Epistemon. Voio să vă 
destrăbălaţi iar eu să pasc bobocii? Dracu să vă ia! Vă 
închipuiţi că o să stau cu degetul în gură, uitându-mă cum 
petreceţi? E pradă de război, nu? 


— Bine, bine, a spus Panurge. O să laşi pe altul să pască 
bobocii şi ai să vii cu noi. 

Pantagruel a mai râs una bună, apoi a spus: 

— Vindeţi pielea ursului din pădure, băieţi. Mi-e teamă că, 
înainte de-a se face seară, o să vă treacă pofta de ştrengării 
şi de zâne. O să strângeţi în braţe suliţi şi săgeți! 

— Ei şi? a zis Epistemon. Să poftească! Am să-i vânez pe 
toţi! Să-i frigeţi, să-i fierbeţi, să-i faceţi cârnaţi, cum v-o 
plăcea. Nu sunt mai mulţi decât ostile lui Xerxe, care avea 
cu el trei sute de mii de oameni, după spusele lui Herodot 
şi-ale lui Trogus-Pompei; iar Temistocle, numai cu o mână 
de viteji i-a răpus pe toţi. Nu-ţi face griji, Doamne iartă-mă! 

— Înainte, copii! La luptă! a dat poruncă Pantagruel. 

CAPITOLUL XXVII. 

Cum a ridicat Pantagruel un semn de cinstire a biruinţei, 
iar Panurge un altul în amintirea iepurilor 

— Înainte de a părăsi aceste locuri, a spus Pantagruel, 
vreau să înalţ un semn de aducere-aminte în cinstea faptei 
mari pe care aţi săvârşit-o. 

Aşadar, în cântece de veselie şi jocuri câmpeneşti, au 
ridicat un stâlp înalt de lemn şi au aşezat în vârful lui o şa 
de călărie, un căpăstru, un mănunchi de genunchiere, scări, 
pinteni, zale, arme cu oţele, o secure, o sabie, o măânuşă de 
fier, un buzdugan, frânturi de platoşă şi alte podoabe 
potrivite unei porţi a biruinţei. Iar Pantagruel, în amintirea 
izbânzii celor patru, a scris aceste stihuri de pomenire: 

Aici s-a săvârşit măreaţa faptă. 

A celor patru vrednici luptători, Ce-au biruit în luptă 
înţeleaptă, Ca Scipio şi Fabiu alteori, O hoardă de mârlani 
cutropitori, Arzându-i ca pe şoareci, cu grămada. 

Aflaţi voi regi, nebuni neştiutori, Că mintea e mai tare 
decât spada. 

Căci biruinţa. 

Şi folosinţa. 

Vor fi mereu. 

Lângă credinţa. 


Şi stăruința. 

În Dumnezeu. 

Nu cel ce-i mai puternic şi mai rău, În luptă, cum zic unii, 
biruieşte. 

Tu apără-ţi cu cinste dreptul tău. 

Şi-ncrezător în el, nădăjduieşte! 

În vreme ce Pantagruel alcătuia aceste stihuri, Panurge a 
înfipt într-o ţeapă pielea, coarnele şi pulpa dreaptă a 
cerbului, urechile a trei iepuri cu spinarea lor, aripile a trei 
dropii, picioarele a patru porumbei, un şip cu oţet, un corn 
umplut cu sare, o frigare de lemn cu crăcanele ei, o căldare 
găurită, o ceaşcă cu zeamă, o solniţă de lut şi un pocal. 
Apoi, ca o îngânare a închinării lui Pantagruel, a scris 
următoarele: 

Aici s-au pus cu burta la pământ. 

Patru beţivi din cei mai năzdrăvani, Cinstind pe Bacus, 
zeul lor cel sfânt, Mai însetaţi ca patru şobolani. 

Aici pierdu şi pulpă şi spinare. 

Jupânul iepure, iar ei ca zmeii îl fugăriră, cu oţet şi sare, 
Pin'ce, iertaţi, i-au apucat cârceii. 

Când simţi căldură. 

Şi-n gât arsură, Voinice, hai. 

Toarnă-o măsură. 

De băutură, Că alt leac n-ai. 


(lar iepurele-n ţeapă dacă-l pui, Să-l potriveşti cu-oleacă 
de oţet. 

Oţetu-i face bunătatea lui. 

Să nu uitaţi cumva acest secret.) 

Pantagruel a spus: 

— Hai, băieţi, destul aţi cântat şi aţi cuvântat despre ale 
burţii. Mâncăii nu fac nici o ispravă pe câmpul de bătaie. 
Noi să căutăm umbra steagurilor, aburul cailor în goană şi 
cântecul zalelor. 

Epistemon l-a îndreptat, râzând: 


— Eu preţuiesc mai mult umbra butoiului, aburul 
plăcintelor şi cântecul paharelor. 

Nici Panurge nu s-a lăsat mai prejos: 

— Eu zic altfel: umbra să fie a patului, aburul al sânilor, 
cântecul al săruturilor. 

Apoi s-a ridicat, a sunat din trâmbiţă în fundul nădragilor, 
s-a dat de-a tumba şi a strigat: 

— Trăiască Pantagruel! 

Atunci Pantagruel a dat dintr-o dată un pârţ atât de 
cumplit, că întreg văzduhul s-a cutremurat pe o întindere 
de nouă leghe împrejur. În clipa aceea s-au născut cincizeci 
de mii de băieţi pitici, bicisnici şi schilozi. Dând drumul unui 
al doilea pârţ, au ieşit din pântecele mamei lor tot atâtea 
fete pitice, strâmbe şi turtite (cum cred că aţi mai văzut), 
mai scurte decât coada vacii şi noduroase ca guliile de 
Limoges. 

— Cum, adică? a spus Panurge. Pârţul măriei-tale are 
darul de-a zămisli asemenea roadă: bărbaţi de-o şchioapă şi 
femei cât un găinaţ? Ar fi bine să-i împerechezi, ca să se 
prăsească din ei muşte de cal. 

Precum Pantagruel a şi făcut. Le-a dat numele de pigmei şi 
împerechindu-i între ei, i-a gospodărit într-un ţinut nu prea 
îndepărtat, unde de atunci s-au înmulţit. Berzele nu-i lasă în 
pace, dar ei se apără cu multă înverşunare, fiindcă aceste 
fărâmituri de oameni (cărora în Scoţia li se spune: coadă de 
țesala) sunt de felul lor iuți şi arţăgoşi; din pricină, spun 
unii, că li-e inima prea aproape de şezut. 

Între timp, Panurge a ales două pahare de aceeaşi 
mărime, le-a umplut cu apă şi le-a aşezat pe câte un scaun, 
la cinci picioare departe unul de altul. A luat apoi o lance de 
aceeaşi lungime şi a aşezat-o culcată peste pahare, aşa ca 
cele două capete ale lăncii să se reazime pe buza paharelor. 
Ridicând de jos un drug de fier, a spus lui Pantagruel şi 
celorlalţi: 

— Domnii mei, am să vă arăt cu câtă uşurinţă vom răpune 
pe duşmanul nostru. Aşa cum se va rupe în două această 


lance deasupra celor două pahare, fără ca paharele să se 
spargă şi fără ca un singur strop de apă să se verse, tot 
astfel voi sfărâma capul dipsozilor, fără ca vreunul din voi să 
fie vătămat şi fără să vă daţi vreo osteneală. Nu-i la mijloc 
nici o vrăjitorie. Haide! (i-a spus lui Eusten) loveşte cu 
drugul acesta drept la mijloc şi cât mai tare! 

Ceea ce Eusten a făcut. Lancea s-a rupt în două, fără ca o 
singură picătură de apă să fi curs pe jos. 

— Mai ştiu şi altele, a spus Panurge. Să aveţi încredere în 
mine. 

CAPITOLUL XXVIII. 

Cum a biruit Pantagruel pe uriaşii dipsozi. 

După ce au schimbat între ei aceste cuvinte, Pantagruel a 
chemat la sine pe ostaşul prins, şi i-a dat voie să se întoarcă 
la steagurile lui. 

— Du-te în tabăra regelui tău şi povesteşte-i ce-ai văzut. 
Spune-i că-l poftesc să stăm la masă împreună, mâine la 
ceasul prânzului, când îmi vor veni galerele cu cei 
optsprezece sute de mii de războinici şi şapte mii de uriaşi, 
unul şi unul mai mari decât mine. Îi voi dovedi cât de nebun 
şi de nesocotit a fost, năvălind din bun senin asupra ţării 
mele. 

Pantagruel, spunând că aşteaptă să-i sosească pe mare o 
puternică oaste, minţea. 

Prinsul a răspuns că i se dă rob, fiind gata să lupte alături 
de el împotriva alor lui, dacă Dumnezeu îl va ţine în viaţă. 
Dar Pantagruel nu s-a învoit, ci i-a poruncit să plece cât mai 
degrabă la ai săi. Ostaşul duşman a plecat, ducând cu el din 
partea lui Pantagruel o chisea plină cu magiun de alior, 
amestecat cu boabe de piper sălbatic dospite în rachiu, s-o 
dea regelui şi să-i spună că va putea să pornească fără 
teamă la luptă, dacă va fi în stare să mănânce măcar o 
uncie din acel magiun, fără să bea. Ostaşul l-a rugat în 
genunchi să aibă milă de el şi să-l cruţe când l-o întâlni pe 
câmpul de bătaie. Pantagruel i-a răspuns: 


— După ce vei spune cele cuvenite regelui tău, pune-ţi 
nădejdea în Dumnezeu, care nu te va părăsi. Eu însumi, 
deşi sunt atât de puternic după cum ai văzut, şi cu toate că 
am sub porunca mea o puzderie de ostaşi, nu mă bizui nici 
pe braţul, nici pe isteţimea mea, ci numai şi numai pe cel 
atotputernic, ocrotitorul meu, care nu lasă niciodată în 
părăsire pe cei ce-i dau credinţa şi cugetul lor. 

Prinsul l-a rugat să-i facă un preţ mai lesnicios pentru 
răscumpărare, dar Pantagruel i-a răspuns că gândul lui nu 
e să despoaie şi să jefuiască pe oameni, ci dimpotrivă, să-i 
lase slobozi şi să-i înstărească. 

După plecarea ostaşului duşman, Pantagruel a spus 
oamenilor lui: 

— l-am dat a înţelege acestui prins al nostru, că aşteptăm 
să sosească pe apă o oaste mare, cu care îl vom lovi mâine 
la vremea prânzului. Vreau să-l fac pe regele duşman să se 
pregătească de luptă în noaptea aceasta şi să dea porunci 
pentru apărare. Planul meu e să cădem asupra lor cât mai 
grabnic şi anume la ceasul somnului celui dintâi. 

Să-l lăsăm acum pe Pantagruel şi pe prietenii lui, ca să 
vorbim despre regele Anarhie şi despre oastea acestuia. 

Întorcându-se în tabără, ostaşul s-a înfăţişat regelui şi i-a 
arătat de-a fir-a-păr, cum s-a ivit un uriaş grozav numit 
Pantagruel, şi cum i-a prăjit pe ceilalţi şase sute patruzeci şi 
trei de călăreţi, lăsându-l în viaţă numai pe el, ca să poarte 
vestea. Uriaşul îi trimite răspuns să se pregătească pentru 
mâine la ceasul prânzului, fiind, pare-se, hotărât să-l 
lovească la acea vreme. I-a dat apoi chiseaua cu magiun. 

Abia a apucat regele să guste un vârf de lingură şi i s-a 
înfierbântat gâtlejul atât de cumplit, că omuşorul îi era 
numai o rană, iar limba numai pieliţe jupuite. I-au dat 
slujitorii lui tot felul de leacuri, dar niciunul nu l-a uşurat, 
decât numai băutura. Cum lua paharul de la gură simţea 
foc pe limbă; îi turnau vinul pe gât cu pâlnia. Văzând aşa, 
căpitanii, scutierii şi ostaşii de pază au încercat să guste şi 
ei din acel magiun, spre a se încredința dacă stârneşte cu 


adevărat setea; dar au păţit-o toţi la fel ca şi regele lor. S-au 
pornit cu atâta osârdie să bea, încât în tabără s-a răspândit 
vestea, că un călăreț din cei plecaţi asupra corăbiei se 
întorsese, că a doua zi vor fi loviți de duşman şi că regele, 
căpitanii şi scutierii se pregătesc de luptă, îmbătându-se. 

Atunci toată oastea s-a pornit să bea, ciocnind şi golind 
paharele, până au adormit toţi, unii peste alţii, ca nişte 
porci. În tabără nu mai era nici o rânduială. 

Să ne întoarcem acum din nou la bunul nostru Pantagruel, 
şi să vă arătăm care a fost purtarea lui în această 
împrejurare. 

Plecând de lângă semnul ridicat în cinstea celor patru, 
Pantagruel a smuls catargul cel mare al corăbiei, 
mânuindu-l ca pe un buzdugan; a învelit în pânza corăbiei 
două sute treizeci şi şapte de butoaie cu vin alb (de Anjou şi 
Rouen); şi-a atârnat la cingătoare o luntre plină cu sare, aşa 
cum lefegiii nemți poartă sacul lor cu merinde; apoi a pornit 
împreună cu oamenii lui. Când au fost aproape de tabăra 
duşmană, Panurge a spus: 

— Măria-ta, vrei să faci un lucru cuminte? Coboară vinul 
din vârfui catargului, şi hai să-l bem cinstit, călugăreşte. 

Pantagruel n-a zis ba, şi au băut, au băut, până ce n-a mai 
rămas, din cele două sute treizeci şi şapte de butoaie, nici 
un strop, afară de un şip de piele, pe care Panurge îl 
botezase vademecum şi pe care şi-l umpluse pe seama lui; 
iar pe fundul butoaielor o drojdie tulbure, tocmai bună 
pentru oţet. 

După ce au băut zdravăn, Panurge i-a dat lui Pantagruel să 
înghită un hap de-al lui, făcut din magiun de gutui, 
cantaridă, litotripon, nefrecatericon şi alte leacuri 
priincioase pentru limpezirea udului. 

Pantagruel i-a spus lui Carpalim: 

— lată ce vei avea de făcut. Te vei căţăra pe ziduri ca un 
şobolan, lucru la care ştiu că te pricepi, şi vei pătrunde în 
cetate dând de ştire ostaşilor să pornească asupra 
duşmanului, adică asupra noastră, cu toată puterea; vei lua 


o făclie aprinsă şi, dând o raită prin tabără, vei aprinde 
toate corturile; vei striga o dată cât vei putea de tare cu 
glasul tău cumplit, cum a strigat Stentor peste larma 
bătăliei, când a fost războiul cu Troia; pe urmă vei părăsi 
tabăra în cea mai mare grabă. 

— Aşa voi face, a spus Carpalim, dar n-ar fi bine să le 
fărâm şi tunurile? 

— Nu, a răspuns Pantagruel. Mulţumeşte-te să dai foc 
pulberăriei. 

Carpalim, supus la poruncă, a pornit într-o clipă şi a făcut 
întocmai cum îi spusese Pantagruel. A aprins toate 
corturile, furişându-se atât de uşor printre ele, încât 
duşmanii care dormeau adânc şi sforăiau, n-au simţit nimic. 
S-a îndreptat apoi spre locul unde erau rânduite tunurile şi 
a dat foc lăzilor cu pulbere. Aici era s-o păţească, fiindcă 
focul a izbucnit dintr-o dată cu atâta putere, încât bietul 
Carpalim s-a pomenit pe negândite în mijlocul flăcărilor. Şi 
s-ar fi pârjolit ca un porc, dacă n-ar fi fost atât de sprinten 
de picior şi n-ar fi zbughit-o, ca o săgeată scăpată din arc. 

Ajungând dincolo de şanţuri, a început să strige, dar atât 
de grozav, cum nici diavolii din iad, dacă s-ar fi speriat, n-ar 
fi răcnit. Auzind acel strigăt, ostaşii duşmani s-au trezit din 
somn, tot atât de buimaci ca şi credincioşii din Luconnois 
când sună utrenia la clopotul cel mare, căruia ei îi spun 
„sparge-urechi”. 

În vremea aceasta, Pantagruel izbutise să toarne peste ei 
sarea din luntre, şi cum toţi dormeau cu gura căscată, li s-a 
umplut mârlanilor gâtul cu sare şi au început, bieţii de ei, să 
tuşească mai rău ca vulpile, strigând: 

— Aoleo! Vai! Pantagruel! Pantagruel! Ne-a turnat pe gât 
cărbuni aprinşi! 

Atunci, nu ştiu cum, Pantagruel a simţit nevoia grabnică 
să-şi deşerte băşica udului (poate din pricina leacului pe 
care i-l dăduse Panurge) şi atât de mult a curs din el, că 
toată tabăra s-a înecat în acel puhoi, care se revărsase de 
jur împrejur, pe-o întindere de zece leghe. 


Hronicul spune că, dacă în locul lui Pantagruel şi-ar fi lăsat 
udul iapa tatălui său, ar fi fost un potop mai cumplit decât al 
Deucalionului; căci de câte ori iapa se oprea să se uşureze, 
se pornea o apă mai mare decât Ronul şi Dunărea la un loc. 

Cei care apucaseră să iasă din cetate strigau cât îi ţinea 
gura: 

— I-a căsăpit pe toţi! Uite cum curge sângele! 

Ei îşi închipuiau că udul lui Pantagruel e sângele ostaşilor 
ucişi; de altminteri nici nu vedeau bine la lumina lunii şi a 
corturilor care ardeau. 

Trezindu-se din somn şi văzând, pe de o parte cum arde 
tabăra, iar pe de altă parte cum creşte puhoiul, duşmanii nu 
mai ştiau nici ce să creadă, nici ce să facă. Unii strigau că e 
sfârşitul lumii şi judecata de apoi cu osânda focului; alţii 
zbierau că e răzbunarea zeilor mării, a lui Neptun, Proteu şi 
Triton cu toată familia, fiindcă apa care-i potopise făcea 
valuri şi era sărată. 

Cine ar fi în stare să povestească acum lupta lui 
Pantagruel cu cei trei sute de uriaşi? O, bunele mele muze, 
Caliope şi Talia! Daţi putere glasului meu şi înaripaţi-mi 
gândul, să trec puntea măgarului, şi să nu mă poticnesc în 
vorbă, încercând să arăt pe de-a rândul războiul cumplit 
care a fost! 

O, de-aş avea alături de mine măcar un butoiaş din vinul 
de soi, pe care îl vor da pe gât cei ce vor citi o dată această 
poveste adevărată! 

CAPITOLUL XXIX. 

Cum a răpus Pantagruel pe cei trei sute de uriaşi înarmaţi 
cu pietre şi pe căpitanul lor, Căpcăunul. 

Înspăimântaţi de potopul care se abătuse asupra taberei, 
uriaşii l-au luat în cârcă pe regele lor Anarhie, precum Enea 
pe tatăl său Anchise, când cu războiul din Troia. 

Panurge i-a zărit şi i-a spus lui Pantagruel: 

— Priveşte măria-ta, vin uriaşii! Pocneşte-i la mir cu 
catargul, cum scrie la carte, că a sosit ceasul şi acum este 
să faci şi măria-ta o faptă bună. Nu vom sta nici noi degeaba 


şi-ţi vom sări în ajutor, omorând câţi vom putea. David l-a 
răpus cu uşurinţă pe Goliat, deşi la vremea aceea nu era 
decât un puţoi; iar eu, care aş fi biruit zece ca Goliat, să nu 
fiu în stare să răpun zece din ăştia? Eusten e tare cât patru 
boi şi nu-şi va cruța nici el osteneala. Nu te lăsa, izbeşte-i! 
Loveşte şi împunge! Coraj! 

— Coraj am, să mai dau şi altora, a răspuns Pantagruel. 
Dar nici Hercule nu îndrăznea să se lupte cu doi deodată. 

— M-ai umplut de brânză! a spus Panurge. Dumneata vrei 
să te asemeni cu Hercule? Las-o încurcată! Dumneata ai 
mai multă putere într-o măsea şi mai multă minte în şezut 
decât a avut vreodată Hercule în tot trupul şi sufletul lui. 
Omul atât cântăreşte cât singur se preţuieşte. 

Pe când schimbau între ei aceste cuvinte, iată că le-a ieşit 
în faţă Căpcăunul cu toţi uriaşii lui. Căpcăunul, văzându-l pe 
Pantagruel singur, a prins inimă şi s-a repezit asupra lui cu 
îndrăzneală, socotind că îl va răpune lesne, întorcându-se 
către celelalte namile, le-a spus aşa: 

— Păcătoşilor! Jur pe barba lui Mahomet, că-i voi suci 
gâtul oricăruia dintre voi, care se va îmbulzi să lupte 
împotriva acestuia. Lăsaţi-mă să-l judec de unul singur. 
Staţi la o parte şi priviţi în tihnă. 

Uriaşii s-au înşiruit în jurul regelui lor, unde erau butelcile 
cu vin; acolo se trăseseră şi Panurge cu prietenii lui. 
Panurge, prefăcându-se că e cuprins de friguri, îşi frângea 
mâinile, tremura din buze şi se văita cu glas răguşit: 

— Să-l dăm dracului de război, prieteni! Lăsaţi să se bată 
stăpânii între ei. Mie daţi-mi să mănânc şi să beau. 

Regele şi ceilalţi uriaşi nu s-au împotrivit şi s-au aşezat să 
se ospăteze cu toţii; iar Panurge, mâncând şi bând, bând şi 
mâncând, le-a istorisit isprăvile lui Turpin, pildele sfântului 
Nicolae şi povestea cocostârcului. 

Căpcăunul se năpusti asupra lui Pantagruel, mânuind un 
buzdugan de oţel care cântărea pe puţin nouă mii şapte 
sute de chintale şi 2/4 de livră, țintuit la capăt cu 
treisprezece colţi de diamant, cel mai mărunt fiind cât 


clopotul cel mare de la Notre-Dame şi toate ascuţite pe 
muche, ca briciul. Buzduganul acesta era vrăjit să sfărâme 
tot ce-i ieşea în cale fără să se rupă. În vreme ce Căpcăunul, 
plin de trufie, se pregătea să-l pălească, Pantagruel a 
ridicat ochii spre cer şi, chemând asupra sa ajutorul lui 
Dumnezeu, s-a rugat astfel: 

— Dumnezeule-Doamne, tu care ai fost totdeauna pavăza 
şi scutul meu, vezi primejdia în care mă aflu. Nu m-a adus 
aici decât râvna pe care tu al sădit-o în inima oamenilor, de 
a-şi apăra viaţa lor, pe femeia şi copiii lor, ţara şi neamul lor, 
împotriva celor care calcă legea ta; căci tu nu-i primeşti 
alături de tine decât pe cei ce mărturisesc credinţa ta şi 
stau în slujba cuvântului tău. Poruncitu-ne-ai să nu ridicăm 
nicicând armele uciderii şi ale răzbunării; căci tu eşti 
atotputernicul, care, pentru lucrarea ta şi biruinţa dreptăţii 
tale, însuşi tu ne aperi cu mai multă înţelepciune decât 
mintea noastră ar putea să cuprindă. Tu stăpâneşti asupra 
sutelor de milioane de îngeri, dintre care numai unul, dacă 
ar voi, ar fi în stare să ucidă toţi oamenii şi să răstoarne 
cerul şi pământul, aşa cum s-a arătat altădată în faţa oastei 
lui Senaşerib. De te vei îndura să-mi vii în ajutor în acest 
ceas de grea cumpănă, când toată nădejdea şi mântuirea 
mea e la tine, mă leg şi făgăduiesc în faţa ta, ca 
pretutindeni în ţinuturile Utopiei, ca şi în celelalte ţări unde 
se va întinde puterea şi stăpânirea mea, să propovăduiesc 
sfânta Evanghelie a ta, cea curată, nestrămutată şi 
adevărată, iar înşelăciunile încercate de ceata făţarnicilor şi 
a profeților mincinoşi, care au înveninat lumea cu legi 
lacome şi răstălmăciri mincinoase, să le nimicesc pe unde 
voi trece. 

Un glas în înaltul cerului s-a auzit atunci: „Hocfac et 
vinces!” Aşa să faci şi vei birui! 

Văzând Pantagruel cum se apropie de el Căpcăunul cu 
dinţii rânjiţi, i-a ieşit înainte şi a răcnit cât a putut: 

— Moarte, netrebnicule! Moarte!” (ca să bage groaza în 
el, cum făceau spartanii). 


Apoi a aruncat asupra lui, din luntrea pe care o purta la 
brâu, mai bine de optsprezece baniţe de sare (şi un cinzec) 
umplându-i gura, gâtlejul, nasul şi ochii. Astfel stârnit, 
Căpcăunul a ridicat buzduganul, încercând să-i fărâme 
creierii. Pantagruel, sprinten de picior şi ager în privire, a 
apucat să facă un pas înapoi, dar n-avu timp să ferească 
luntrea, care s-a sfărâmat în patru mii optzeci şi şase de 
bucăţi, risipind sarea pe jos. La rându-i, Pantagruel a 
repezit braţul cu toată puterea, împungându-l pe Căpcăun 
cu vârful catargului deasupra ţâţei; apoi, rotind încă o dată 
catargul spre stânga, l-a izbit între umeri şi grumaz; a mai 
făcut un pas înainte cu piciorul drept şi i-a înfipt în pântec 
vârful, rupând pânza şi răsturnând la pământ cele trei- 
patru butoaie care mai erau. Căpcăunul s-a înspăimântat, 
crezând că i s-a spart băşica şi curge udul din el. 

Pantagruel nu s-a mulţumit cu atât, ci, lunecând uşor, a 
mai făcut un pas înainte, pregătindu-se să lovească. 
Căpcăunul a ridicat şi el buzduganul şi s-a avântat cu atâta 
putere, încât dacă Dumnezeu nu l-ar fi ferit pe bunul 
Pantagruel, s-ar fi ales cu ţeasta capului zdrobită şi cu 
pieptul spintecat până la splină. Dar Pantagruel s-a ferit cu 
isteţime, iar buzduganul Căpcăunului a intrat în pământ, 
până la o adâncime de şaptezeci şi trei de picioare, 
sfărâmând o stană de piatră, din care a ţâşnit o flacără 
înaltă de nouă mii şase stânjeni. 

În vreme ce Căpcăunul se căznea să scoată afară 
buzduganul care se înţepenise între stânci, Pantagruel s-a 
năpustit asupra-i, hotărât să-i zboare scăfârlia; dar, spre 
nenorocul lui, catargul a atins buzduganul vrăjit şi s-a frânt 
la trei degete aproape de pumn, lăsându-l pe Pantagruel 
mai mirat şi mai uimit decât un vițel la poarta nouă. 

— Ei, Panurge, unde eşti? a strigat el. 

Panurge l-a auzit şi a spus regelui şi celorlalţi uriaşi: 

— Doamne sfinte, dacă nu-i despărţim, să ştiţi că o să-şi 
spargă capetele! 


Uriaşii însă habar n-aveau şi petreceau ca la nuntă. 
Carpalim a încercat să se ridice şi să vină în ajutorul lui 
Pantagruel, dar unul din uriaşi l-a oprit: 

— Jur pe Gulfarin, nepotul lui Mahomet, că dacă te mişti 
de aici, te fac săpunel şi mi te vâr în şezut, că mi s-a încuiat 
maţul şi nu mă pot uşura decât scrâşnind din dinţi. 

Pantagruel, văduvit de ghioagă, a apucat ciotul catargului 
şi a început să-l ciomăgească pe uriaş la nimereală: 
uriaşului însă nici că-i păsa, cum nu-i pasă nicovalei dacă-i 
tragi un bobârnac. Căpcăunul izbutise să smulgă 
buzduganul din crăpătura stâncii şi se pregătea acum să se 
arunce asupra lui Pantagruel; dar acesta, iute ca argintul- 
viu, se ferea de fiecare lovitură. Potrivnicul lui îi striga: 

— Ticălosule, am să te toc ca pe-o chiftea, să te înveţi 
minte să mai faci pe oameni să se chinuiască de sete! 

Atunci, Pantagruel i-a tras cu toată puterea un picior în 
burtă, azvârlindu-l cu potcoavele în sus şi l-a târât astfel ca 
pe o piele belită, până dincolo de bătaia unui arc. 
Căpcăunul urla, vărsând sânge pe gură: 

— Mahomet! Mahomet! Mahomet! 

Auzind acel răcnet, uriaşii s-au ridicat să-i sară în ajutor, 
dar Panurge le-a spus: 

— Domnilor, ascultați ce vă spun, staţi pe loc, că stăpânul 
meu e cam într-o ureche şi loveşte fără socoteală, cu ochii 
închişi. Să nu vă pocnească pe careva din greşeală! 

Uriaşii, văzându-l pe Pantagruel fără catarg, n-au ţinut 
seama de vorbele lui Panurge. Dar Pantagruel, cum i-a zărit 
că se apropie, l-a apucat pe Căpcăun de picioare şi, 
ridicându-l în sus ca pe un ciocan şi abătându-l ca peste o 
nicovală, a început să lovească în uriaşii înarmaţi cu pietre, 
doborându-i cum ar dărâma zidarul un perete. Unul după 
altul, i-a culcat la pământ pe toţi. Prăbuşirea acelei oştiri de 
piatră a stârnit o larmă atât de grozavă, cum s-a auzit 
numai o dată, când s-a prăbuşit în plină zi turnul bisericii 
din Bourges, a sfântului Unt. 


În vremea aceasta, Panurge, Carpalim şi Eusten le făceau 
de petrecanie celor căzuţi la pământ; pot să vă spun că n-a 
mai rămas niciunul teafăr. lar Pantagruel, cum secera la ei, 
purta în mâini pe Căpcăun, ca pe-o coasă, cu care tăia 
grămezi de iarbă: uriaşii! 

Slujind drept armă de luptă, Căpcăunul rămăsese fără 
cap. lar în clipa când Pantagruel dobori pe unul din uriaşi, 
numit Înghitepeşte, o aşchie de cremene din ghioaga 
acestuia i-a retezat gâtul lui Epistemon. (Ceilalţi erau 
înarmaţi mai uşor, cu pietre de var şi cărămizi.) 

Văzând că toţi uriaşii zăceau întinşi fără suflare, 
Pantagruel a azvârlit stârvul Căpcăunului în mijlocul cetăţii. 
Namila a căzut ca o broască, iar în cădere a omorât un cotoi 
năpârlit, o mâţă plouată, un spârcaci şi o gâscă împiedicată. 

CAPITOLUL XXX. 

Cum l-a vindecat Panurge pe Epistemon, care avea gâtul 
tăiat, şi ce veşti a adus Epistemon din iad. 

Încheind cu izbândă această bătălie între uriaşi, 
Pantagruel s-a îndreptat spre locul unde se aflau butelcile şi 
a chemat la el pe Panurge şi pe ceilalţi. Au venit toţi, afară 
de Eusten, căruia un uriaş îi zgâriase obrazul în timp ce-l 
înjunghia, şi de Epistemon. 

Pantagruel a fost cuprins de o mâhnire atât de adâncă, 
încât voia să-şi facă seama. Dar Panurge i-a spus: 

— Lasă, măria-ta, nu te pripi. Îl vom căuta printre cei 
căzuţi şi vom vedea ce se mai poate face. 

L-au găsit pe Epistemon mort şi înţepenit, ţinându-şi în 
mâini capul însângerat. Eusten a strigat: 

— Ah, moarte neîndurată, ai răpit dintre noi pe omul cel 
mai vrednic din câţi au trăit vreodată! 

Auzindu-i glasul, Pantagruel s-a ridcat, purtând pe umerii 
lui povara unei dureri cum n-a fost pe lume. 

— Vai, dragă prietene! i-a spus lui Panurge, pilda ta cu 
lancea şi paharele s-a dovedit înşelătoare. 

Panurge a răspuns: 


— Nu plângeţi, băieţi! Trupul lui e cald încă şi-l voi 
tămădui, readucându-l la viaţă mai voinic decât a fost 
vreodată. 

Spunând acestea, a luat capul lui Epistemon şi l-a ţinut la 
pieptul său, să nu se răcească. Eusten şi Carpalim i-au adus 
trupul pe locul unde se ospătaseră mai înainte, dar nu 
fiindcă mai nădăjduiau să fie readus la viaţă, ci pentru a-l 
vedea pe Pantagruel. 

Panurge i-a îmbărbătat, spunându-le: 

— Să-mi tăiaţi capul, dacă nu-l voi vindeca! (Numai un 
nebun putea să facă un asemenea legământ.) Ştergeţi-vă 
lacrimile şi daţi-mi o mână de ajutor. 

A spălat capul şi gâtul mortului cu vin alb din cel mai bun 
şi l-a oblojit cu praf de băligariţă (pe care îl păstra într-un 
buzunar); apoi l-a uns cu nu ştiu ce fel de alifie, legând 
capul de trup vână cu vână, nerv cu nerv, oscior cu oscior, 
având grijă să nu rămână strâmb (fiindcă nu putea să 
sufere pe oamenii cărora li se zice: gât-sucit). A făcut de jur 
împrejurul gâtului cincisprezece împunsături de ac, ca să se 
prindă capul, apoi l-a uns cu o altă alifie, pe care elo 
numea: sculativă. 

Dintr-o dată, Epistemon a început să răsufle, a deschis 
ochii, a căscat şi a strănutat; apoi a tras un pârţ, care l-a 
făcut pe Panurge să se bucure: 

— Acum pot să spun că e vindecat! 

I-a dat să bea un pahar de vin alb şi să mănânce o bucată 
de carne friptă. 

Deşi vindecat într-un chip atât de iscusit, Epistemon a 
rămas mai bine de trei săptămâni răguşit, şi s-a ales cu o 
tuse uscată, de care n-a scăpat decât cu băutură din belşug. 

Reîntors la viaţă, a început să vorbească, povestind cum s- 
a întâlnit cu diavolii şi a stat ia taifas cu Lucifer, ospătându- 
se pe săturate, atât în iad cât şi în Câmpiile Elizee. Spunea, 
că dracii sunt oameni cumsecade, iar printre cei osândiţi să 
coboare în iad s-a simţit atât de bine, încât îi pare rău că 
Panurge l-a readus la viaţă. 


— Simţeam o plăcere nespusă, privindu-i, a spus 
Epistemon. 

— Cum aşa? a întrebat Pantagruel. 

— N-o duc atât de rău cum îşi închipuie lumea; atât numai 
că starea lor s-a schimbat într-un chip ciudat: L-am văzut pe 
Alexandru Machedon cârpind încălțări vechi şi câştigându- 
şi viaţa cu destulă trudă; Xerxe vinde muştar; Romulus e 
negustor de sare; Numa îndreaptă cuie; Targuiniu e scriitor 
de calendare; Pison, plugar; Sylla, luntraş; Cirus, văcar; 
Temistocle, topitor de sticlă; Epaminonda, poleitor de 
oglinzi; Brutus şi Cassius, grădinari; Demostene, vier; 
Cicero, tăietor de lemne; Fabian, şlefuitor de mărgele; 
Artaxerxe, frânghier; Enea, tâmplar; Ahile, tăbăcar; 
Agamemnon, ajutor de bucătar; Ulise, cosaş; Nestor, tâlhar 
de drumul mare; Darius, căcânar; Ancus Martius, spoitor; 
Cămil, papucar; Marcellus, vânturător de grăunţe; Drussus, 
măcelar; Scipio Africanul vinde drojdie dintr-o ciubotă 
veche; Hasdrubal e fânar; Hanibal, vânzător de ouă; Priam, 
negustor de steaguri vechi; iar Lancelot du Lac umblă după 
cai morţi să le ia potcoavele. 

Cavalerii Mesei-Rotunde sunt hamali şi trag la lopeţi pe 
apa Cecitului, pe Flageton, pe Stix, pe Acheron şi pe Lete, 
ca luntraşii din Lyon şi ca gondolierii din Veneţia, de câte 
ori domnişorii draci au poftă de plimbare. Dar pentru 
trecerea de pe un țărm pe altul nu primesc decât o tiflă, iar 
seara o bucată uscată de chiflă. 

Am văzut pe cei doisprezece pairi ai Franţei, care 
bineînţeles că nu fac nimic şi îşi câştigă pâinea cea de toate 
zilele înghițind bobârnaci, scatoalce şi ghionţi peste măsele. 

Traian e pescuitor de broaşte; Antoniu, argat; Commodus, 
şlefuitor de nasturi; Pertinax, curăţitor de nuci; Lucullus, 
plăcintar; Justinian, negustor de jucării; Hector, bucătar; 
Paris, cerşetor; Patrocle, strângător de fân; Cambise, 
îngrijitor de catâri; Hamilcar, pomanagiu; Neron e lăutar, 
iar Fierrabras, slujitorul lui, îşi bate joc de el în fel şi chip, îi 
dă să bea vin acru şi să mănânce pâine uscată; iar pentru 


burta lui pune deoparte ce-i bun; Iuliu Cezar şi Pompei sunt 
smolitori de corăbii; Valentin şi Orson sunt rândaşi la băile 
iadului; Giglan şi Gauvin, porcari; Geoffroy labă-lungă e 
negustor de amnare; Godeffroy de Bouillon vinde cărţi de 
joc; Boudin e epitrop la o biserică; don Pedro de Castilia, 
vânzător de iertări; Morgant, berar; Huon Bordelezul, 
dogar; Pirus, spălător de vase; Nerva, băiat de prăvălie; 
Papa luliu vinde plăcinte, dar nu mai poartă barbă 
bulgărească; Jean de Paris e lustruitor de ghete; Artus de 
Bretania, curăţitor de pălării; Strâmbă lemne culege 
surcele; Bonifaciu VIII e ciorbagiu; papa Nicolae al III-lea, 
papugiu; papa Alexandru vânează şoareci; iar papa Sixt 
face alifii pentru sfrinţie. 

— Cum? a întrebat Pantagruel. Sunt şi în iad bolnavi de 
sfrinţie? 

— Ba bine că nu, a răspuns Epistemon. Nicăieri n-am 
văzut atâţia. Cei care n-au avut sfrinţie pe lumea asta o vor 
avea pe lumea cealaltă. 

— Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, a spus Panurge, că n-am 
rămas dator! Am cules ce-a fost mai copt în borta 
Gibraltarului, şi-am umplut Poarta lui Hercule! 

— Ogier Danezul e negustor de coifuri; regele Tigran, 
învelitor de case; Galien, vânător de cârtiţe; cei patru fii ai 
lui Aymon scot măsele; papa Caliste e bărbier de găoaze; 
papa Urban, cârnăţar; Melusina, rândăşoaică; Matabruna, 
spălătoreasă; Cleopatra, vânzătoare de ceapă; Elena, 
codoaşe de slujnice; Semiramida, băieşiţă la despăduchere; 
Didona, vânzătoare de ciuperci; Pantesilea, vânzătoare de 
salată, Lucreția ţine un spital; Hortensia e torcătoare, iar 
Livia curăţă zarzavat. 

Toţi câţi au fost odată mari seniori, la vremea lor, îşi 
câştigă o amărâtă de viaţă muncind din greu pe lumea 
cealaltă. Şi dimpotrivă, toţi oamenii înţelepţi care au fost 
nevoiaşi pe lumea aceasta, trăiesc dincolo de moarte ca 
nişte adevăraţi seniori. L-am văzut pe Diogene plimbându- 
se măreț, cu un sceptru în mâna dreaptă: se răstea la 


Alexandru cel Mare şi îl croia cu sceptrul pe spinare, de 
câte ori uita să-i şteargă încălţările. L-am văzut pe Epictet, 
îmbrăcat ca un prinţ în haine franţuzeşti, petrecând în 
umbra unui crâng şi dănţuind cu fetele; mânca bine, bea 
vârtos şi avea punga plină de galbeni! Deasupra bolţii cu 
frunză de viţă scrisese această urare: 

În joc săltând să te întreci, Vin bun să bei, pus la răcoare, 
Şi toată ziua să-ţi petreci. 

Sunându-ţi galbenii la soare. 

Cum m-a zărit, m-a poftit domneşte să beau cu el, ceea ce 
am primit bucuros. Am golit împreună paharele, popeşte, 
cu o păhărnicie vrednică de toată lauda. Cirus a venit să ne 
ceară un dinar de sufletul lui Mercur, să-şi cumpere o 
legătură de ceapă pentru prânz. 

— Nu, nu, i-a spus Epictet. N-am dinari de dat. Ţine, 
janghinosule o lăscaie, şi să te faci om de treabă.” Cirus a 
plecat foarte mulţumit cu pomana pe care o primise. Mai 
sunt, ce-i drept, şi câţiva regi, ca Alexandru, Darius şi alţii, 
care umblă noaptea după furtişaguri. L-am văzut, mai 
departe, pe Patelin, vistiernicul lui Radamante, tocmindu-se 
cu papa Iuliu pentru plăcinte şi întrebându-l cât cere pe-o 
tavă. 

— Trei dinari”, a răspuns papa. 

— Zău? a spus Patelin. "Ţine aici trei scatoalce! Dă încoace 
plăcintele şi mai vezi de altul!” Bietul papă a plecat 
văicărindu-se, iar când l-a luat stăpânul său la rost, s-a 
plâns că vistiernicul i-a furat plăcintele. Plăcintarul i-a tras 
papii o mamă de bătaie, că n-ai mai fi putut să alegi din 
pielea lui nici cât ţi-ar trebui să croieşti un cimpoi. Am văzut 
pe jupân Jehan, zis Primarul, făcând pe papa şi punând pe 
papi să-i pupe papucul. Se uita la ei de sus şi le împărțea 
binecuvântări, spunându-le: 

— Cumpăraţi iertări, pungaşilor, că le dau ieftine. Vă 
dezleg de pâine şi de ciorbă şi vă îngădui să nu fiţi buni de 
nimic.” A chemat pe bunii lui prieteni Tândală şi Păcală şi le- 
a spus: 


— Domnilor cardinali, să-i ungeţi pe toţi cu câte un băț la 
şezut”. Ceea ce s-a şi făcut. L-am văzut pe meşterul 
Frangois Villon, întrebându-l pe Xerxe: 

— Cum vinzi muştarul?” 

— Un dinar paharul”, a răspuns regele. 

— Mânca-te-ar păduchii, păcătosule, nu-ţi dau nici o 
lăscaie! Ai venit aici să ne otrăveşti mâncarea cu muştarul 
tău împuţit!” Şi zicând aşa, şi-a făcut nevoile în ciubăr, cum 
obişnuiesc să facă negustorii de muştar din Paris. Arcaşul 
Bagnolet a ajuns inchizitor al ereticilor. Văzând pe uriaşul 
Strâmbălemne făcându-şi treaba lângă un zid pe care era 
zugrăvit focul sfântului Anton, l-a judecat să fie ars de viu, 
iar păcătosul ar fi pierit în flăcări, dacă nu sărea Morgant 
să-i cumpere iertarea şi alte dezlegări mai mărunte, cu 
nouă butoaie de bere. 

— Bine, bine, a spus Pantagruel, o să ne istoriseşti altădată 
aceste frumoase întâmplări. Atât să ne mai spui, ce soartă 
au cămătarii? 

— l-am văzut, a răspuns Epistemon, căutând ace ruginite 
şi cuie vechi prin şanţurile drumurilor, cum fac în lumea 
noastră cerşetorii. Dar zece baniţe de asemenea gunoaie nu 
fac un dumicat de pâine, mai ales când secerişul a fost 
sărac. Bieţii mârlani rabdă câte trei săptămâni încheiate, 
fără să bage în gură o bucăţică, în aşteptarea unui târg mai 
bun. Nici nu-şi mai aduc aminte de spurcata lor 
îndeletnicire, atât sunt de trudiţi şi de urgisiţi. E mare 
noroc pe capul lor, dacă la capătul anului se aleg cu un 
câştig de câţiva şfanţi. 

— Hai, copii, a încheiat Pantagruel. Să bem şi să ne 
ospătăm. Niciodată n-a fost o lună a anului mai prielnică 
pentru golirea paharelor! 

Au desfundat buţile şi s-au înfruptat cu prisosinţă din 
merindele pe care le-au aflat în tabără. Numai sărmanul 
Anarhie, regele, nu se înveselea de loc. Panurge a spus: 

— Ce meserie să-i dăm domnului rege, să se deprindă cu 
ea înainte de-a ajunge în cetele drăceşti? 


— Bine te-ai gândit, a spus Pantagruel. Ai voia mea 
întreagă să faci din el ce vrei. Ţi-l dăruiesc. 

— Mulţumesc din toată inima, a spus Panurge. Primesc cu 
bucurie acest dar, ca tot ce vine de la măria-ta. 

CAPITOLUL XXXI. 

Cum a pătruns Pantagruel în cetatea amoroţilor şi cum l-a 
însurat Panurge pe regele Anarhie. 

După această strălucită biruinţă, Pantagruel l-a trimis pe 
Carpalim în cetatea amoroţilor să vestească şi să 
povestească tuturor, cum a fost prins regele Anarhie şi cum 
au fost răpuşi duşmanii. La auzul acestora, tot poporul a 
ieşit înaintea lui, cu mare alai şi în deplină rânduială, 
ducându-l în mijlocul oraşului, unde s-au aprins focuri de 
sărbătoare în cinstea zilei aceleia; iar la răspântii au fost 
întinse mese mari şi bogate, încărcate cu toate bunătăţile 
gurii. Nu se mai pomeniseră asemenea ospeţe de pe 
vremea lui Saturn. Adunând sfatul bătrânilor, Pantagruel a 
cuvântat astfel: 

— Domnilor, să batem fierul cât e cald! Înainte de a ne 
ospăta mai departe, voiesc să mergem şi să cuprindem 
întreaga ţară a dipsozilor. Cei ce se învoiesc să mă urmeze 
să mai bea un pahar şi să fie gata de plecare. Mâine în zorii 
zilei, după cum am hotărât, vom porni. Nu fiindcă mi-ar 
trebui mai mulţi ostaşi spre a îndeplini ce-am de gând; atâţi 
câţi am îmi sunt de-ajuns. Am văzut însă prisos de oameni în 
acest oraş, unde nu mai ai loc să te mişti pe uliţe. Vă voi 
duce să vă gospodăresc în ţara dipsozilor şi vă voi da în 
stăpânire ţinuturi frumoase şi bogate, mai plăcute şi mai 
roditoare decât oricare din lume, aşa cum pot să 
mărturisească aceia dintre dumneavoastră care le-au 
cercetat pe vremuri. Toţi cei ce voiesc să mă urmeze, să fie 
gata precum am spus. 

Această chemare a fost trâmbiţată în tot oraşul şi a doua zi 
de dimineaţă, mai bine de optsprezece sute cincizeci şi şase 
de mii unsprezece locuitori, afară de femei şi copii, s-au 
adunat în faţa palatului din mijlocul cetăţii. Porneau cu toţii 


spre ţara dipsozilor, în aceeaşi bună rânduială ca şi fiii lui 
Israel, când s-au urnit din Egipt ca să treacă Marea Roşie. 

Înainte de-a porni însă şi noi cu firul povestirii mai 
departe, aş dori să vă spun ce-a făcut Panurge cu robul lui, 
regele Anarhie. El şi-a adus aminte de cele ce-i istorisise 
Epistemon despre felul în care regii şi oamenii bogaţi 
trăiesc pe lumea cealaltă în Câmpiile Elizee şi cum îşi 
câştigă pâinea cea de toate zilele, îndeplinind cele mai 
josnice şi mai scârboase îndeletniciri. 

Aşadar, l-a îmbrăcat pe rege cu un preafrumos pieptar 
făcut din zdrenţe, cum sunt legăturile de la gâtul 
albanezilor; i-a dat nişte nădragi vechi de marinar, dar l-a 
lăsat fără ciubote, zicând că nu-i stă bine încălţat. I-a pus în 
cap o scufie albastră cu o pană mare de clapon (or fi fost şi 
două, poate că mă înşel), şi l-a încins cu un brâu negru, cum 
îi era şi sufletul. Astfel dichisit, i l-a înfăţişat lui Pantagruel. 

— Cunoşti pe-acest voinic? 

— Nu, a răspuns Pantagruel. 

— E domnul rege de pripas. Vreau să fac din elun om de 
treabă. Regii ăştia, naiba să-i ia, sunt nişte porci: nu ştiu să 
facă nimic. Sărăcesc poporul şi tulbură lumea cu războaie, 
pentru a lor urâtă plăcere. Pe ăsta, care mi-a căzut în mână, 
vreau să-l învăţ o meserie. Am de gând să-l fac precupeţ şi 
să-l pun să vândă sos de măcriş. la încearcă, măria-ta, şi 
strigă: „Hai sos de măcriş! Sos de măcriş! Sosul!” 

Nerodul a început să strige. 

— Cânţi prea jos! a spus Panurge. Luându-l de urechi s-a 
răstit la el: 

— la-o mai sus: sol, re, do... Aşa, naiba să te ia! Altminteri 
ai glas bun, şi văd că-ţi place să nu mai fii rege. 

Pantagruel făcea mare haz de toate acestea, fiindcă 
îndrăznesc să spun că era hâtrul cel mai bun de glume din 
câţi puteţi să numărați pe degete. 

Aşadar, Anarhie, regele, a ajuns precupeţ de sos de 
măcriş. Panurge l-a însurat cu o curvă bătrână şi au făcut 
nuntă mare, cu cap de miel la tavă, ţipar tăvălit în muştar şi 


tuslama de burtă cu usturoi (din care i-au trimis vreo cinci 
porţii lui Pantagruel, iar acesta le-a mâncat cu mare poftă, 
fiindcă îi plăcea tuslamaua). De băut le-a dat proştină şi 
rachiu de coarne. Pentru danţ a tocmit un scripcar chior, 
apoi, după ospăț, i-a dus la palat în faţa lui Pantagruel. 
Panurge a spus mirelui, arătându-i mireasa: 

— Să n-ai teamă, că n-o să se pârţâie. 

— De ce? a întrebat Pantagruel. 

— Fiindcă e crestată, a răspuns Panurge. 

— Vorbeşti în parabole, a spus Pantagruel. 

— N-ai văzut, a spus Panurge, cum plesnesc în foc 
castanele, când sunt întregi? Ia crestează-le, să vezi că nu 
mai pocnesc. Aşa-i şi mireasa: a fost crestată bine pe 
dedesubt, şi nu mai pârâie. 

Pantagruel le-a dat o odăiţă în fundul curţii şi un mojar de 
piatră, îa care să mestece sosul. S-au gospodărit acolo şi 
Anarhie a rămas cel mai de-treabă precupeţ de sos de 
măcriş, din câţi s-au pomenit vreodată în Utopia. Am auzit 
că nevastă-sa îl bate ca pe un sac cu fasole, dar el tace şi 
înghite, atât e de nerod. 

CAPITOLUL XXXII. 

Cum a adăpostit Pantagruel sub limbă o oaste întreagă şi 
ce-am văzut în gura lui. 

Ajungând Pantagruel cu oamenii săi pe pământul 
dipsozilor, aceştia s-au arătat bucuroşi şi l-au primit drept 
stăpân. De buna lor voie i-au încredinţat cheile de la poarta 
tuturor oraşelor unde se pregătea să meargă. Numai 
almirozii s-au împotrivit, trimițând răspuns că nu se vor da, 
decât cu luptă. 

— Cum? s-a mâniat Pantagruel. Nu-s mulţumiţi că viu la ei 
cu strachina plină şi cu paharul în mână? Să mi-i ştergeţi de 
pe faţa pământului! 

Cetele s-au strâns în rânduri şi au pornit la luptă. Dar iată 
că în drum, pe când străbăteau o câmpie întinsă, asupra lor 
s-a abătut o ploaie mare. Oamenii, udaţi până la piele, au 
început să tremure şi să se înghesuie unii în alţii. 


Pantagruel le-a trimis vorbă, că s-a uitat deasupra norilor şi 
a văzut că stropeala n-o să ţină mult; dar şi până atunci va 
avea grijă să-i pună la adăpost. Scoţând limba pe jumătate, 
i-a acoperit pe toţi, cum îşi fereşte găina puii ei zgribuliţi. 

În vremea aceasta, eu care vă povestesc aceste întâmplări 
întru totul adevărate, mă pitisem sub o frunză lată de 
bârdan, cam cât bolta podului de la Monstrible; văzându-i 
pe toţi ceilalţi la adăpost, am venit să mă strecor şi eu 
printre ei; dar erau prea mulţi şi n-am găsit loc. (Vorba 
ceea: Nepoftitul n-are scaun.) Neavând încotro, m-am suit 
pe podişul limbii, mergând aşa vreo două leghe, până am 
ajuns în gură. Doamne-Dumnezeule, ce-am văzut! Jupiter să 
mă fulgere cu trăsnetul lui în trei colţuri, dacă vă mint! M- 
am plimbat ca prin biserica Sfânta Sofia din cetatea 
Bizanțului; am întâlnit stânci înalte ca munţii Daniei - aş 
zice că erau măselele - apoi livezi întinse, păduri adânci, 
oraşe mari, cam cât Lyonul sau Poitiersul. 

Cea dintâi vietate pe care am întâlnit-o a fost un unchiaş 
care sădea nişte varză. Neputând să-mi stăpânesc uimirea, 
l-am întrebat: 

— Ce faci aici, unchiule? 

— Sădesc varză. 

— Aşa? Şi de ce? 

— Ei, domnule dragă, n-are toată lumea desaga plină, iar 
oamenii de pe aici sunt săraci. Mă trudesc şi eu să fac puţin 
zarzavat şi să-l duc la târg în oraş. 

— Isuse Cristoase! am strigat. Am ajuns în lumea cea 
nouă? 

— Lume e câtă vrei, dar nu-i tocmai nouă, mi-a răspuns 
unchiaşul. Am auzit, că dincolo de meleagurile noastre ar 
mai fi fiind şi alte ţări, cu soare, cu lună şi alte multe 
minuni. Noi însă suntem mai vechi. 

— Adevărat? Şi cum se numeşte oraşul unde vrei să te 
duci să-ţi vinzi varza? 

— Asfaragus îi zice. Oamenii sunt creştini cumsecade. Le 
place să mănânce zdravăn. 


Am luat-o şi eu într-acolo. În drum m-am întâlnit cu un alt 
om, care vâna porumbei. L-am întrebat: 

— Prietene, cum au ajuns aici aceste zburătoare? 

— Au venit de pe celălalt tărâm, măria-ta. 

Am priceput atunci, că de câte ori Pantagruel căsca, intrau 
stoluri de porumbei în gura lui, închipuindu-şi că se întorc 
în porumbar. 

Am intrat în oraş, care mi s-a părut frumos, bine întărit şi 
cu uliţe curate. La poarta cetăţii paznicii mi-au cerut să le 
arăt dreptul de trecere. Am rămas foarte nedumerit şi i-am 
întrebat: 

— Bântuie cumva ciuma pe-aici? 

— Vai, măria-ta, sunt atât de mulţi morţi în oraşul vecin, că 
zi, noapte umblă dricurile forfota pe uliţă. 

— Sfinte Dumnezeule, unde anume? 

Mi-au spus, că molima a început în Laringia şi Faringia, 
două oraşe mari, cum ar fi Rouen şi Nantes, târguri 
înfloritoare, negustoreşti. Ciuma s-ar fi ivit din pricina unor 
miasme otrăvitoare care începuseră să iasă de la o vreme 
încoace din străfundul prăpastiei de la marginea oraşului. 
În opt zile au pierit mai bine de douăzeci şi două sute de mii 
şaisprezece suflete. M-am gândit bine, am numărat zilele şi 
m-am lămurit, că acele miasme veneau din pântecul lui 
Pantagruel, din pricina unei tocane cu usturoi pe care o 
mâncase şi despre care mi se pare că v-am vorbit. Am 
pornit mai departe, am trecut printr-un şir de stânci, care 
erau măselele stăpânului meu. M-am căţărat pe una din ele 
şi m-am trezit în mijlocul celor mai minunate locuri: pajişti 
pentru bătaia mingii, chioşcuri frumoase, poieni întinse, vii 
bogate şi o mulţime de căscioare, împrejmuite, ca în Italia, 
cu grădini înflorite. Am rămas acolo patru luni, şi niciodată 
n-am trăit mai bine. 

Am coborât apoi pe povârnişul măselelor de minte şi am 
ajuns la întorsura fălcilor. Pe drum mi s-a întâmplat să fiu 
jefuit de nişte tââhari, care îşi aveau sălaşul într-o pădure 
dinspre partea urechii. Ajungând în vale, am dat peste un 


târg mai mic, al cărui nume l-am uitat, unde am fost primit 
bine şi am izbutit chiar să câştig ceva bani. Şi ştiţi cum? 
Dormind! În acel oraş se tocmeau oameni cu ziua la dormit, 
fiind plătiţi cu câte cinci-şase gologani, pentru o dimineaţă 
de somn; cei care ştiau să sforăie frumos, primeau până la 
şapte gologani şi jumătate. 

Am povestit căpeteniilor oraşului cum fusesem jefuit în 
valea măselelor. Mi-au spus că prin părţile acelea hălăduiau 
nişte oameni răi din născare. Am înţeles din vorba lor, că 
aşa cum sunt la noi ţări de dincoace şi de dincolo de munti, 
la ei ţinuturile erau de dincolo şi de dincoace de măsele. De 
partea cealaltă a dinţilor, aerul era mai curat şi viaţa mai 
plăcută. 

Mă gândeam cât e de adevărat, că o jumătate a lumii 
acesteia habar nu are cum trăieşte cealaltă jumătate. 
Nimeni nu s-a ostenit încă să străbată pământul acelor 
douăzeci şi cinci de regate locuite de oameni, fără să mai 
socotim deşerturile şi un ochi de mare. Eu am scris o carte 
groasă, pe care am numit-o Hronicul gâtlanilor, arătând 
viaţa şi obiceiurile popoarelor care trăiesc sub fălcile lui 
Pantagruel. 

În cele din urmă am făcut cale întoarsă şi, trecând prin 
barba lui, m-am urcat pe un umăr, de unde am coborât la 
pământ, căzându-i la picioare. Zărindu-mă, m-a întrebat: 

— De unde vii, Alcofribas? 

— Din gâtlejul măriei-tale, i-am răspuns. 

— De când eşti acolo? 

— De pe vremea când porniseşi împotriva almiorizilor. 

— Sunt şase luni de-atunci. Şi din ce ai trăit în acest timp? 
Ce-ai mâncat şi ce-ai băut? 

— Ce-a mâncat şi ce-a băut şi măria-ta. Am vânat bucatele 
cele mai gustoase cu care te-ai hrănit. 

— Adevărat? Dar nevoile unde ţi le făceai? 

— Tot acolo, măria-ta. 

— Băiete dragă, îmi placi. Află că am cucerit cu ajutorul lui 
Dumnezeu toată ţara dipsozilor. Îţi dăruiesc pământurile de 


la Salmigondin. 

— Îţi mulţumesc, stăpâne. Mă răsplăteşti mai mult decât 
preţuieşte credinţa cu care te-am slujit. 

CAPITOLUL XXXIII. 

Cum s-a îmbolnăvit Pantagruel şi ce fel de leacuri a folosit. 

Nu mult după aceasta, Pantagruel a căzut bolnav, suferind 
atât de cumplit de pântece, încât nu mai putea nici să 
mănânce, nici să bea. Şi cum răul nu vine niciodată singur, 
a mai dat peste el şi o aprindere a băşicii, care îl chinuia 
cum nu vă puteţi închipui. Doftorii l-au îngrijit cu multă 
râvnă şi i-au dat tot felul de fierturi să-i spele măruntaiele şi 
să-i potolească durerile. Udul lui era atât de fierbinte, încât 
nici până azi nu s-a răcit. Aşa au rămas până astăzi, în 
diferite locuri din Franţa, băi calde ca cele de la Cauterets, 
Limoux, Dax, Balaruc, Neris, Bourbonne şi altele; în Italia la 
Appone, la Sfântul Petru din Padua, la Sfânta Elena, la 
Casanova, la Sfântul Bartolomeu şi în alte o mie de părţi. 

Stau şi mă minunez, cum îşi pierd vremea atâţi filosofi 
nebuni şi doftori la fel, să lămurească de unde vine 
fierbinţeala acelor ape: ba din pricina boraxului, ba a 
pucioasei, ba a salpetrului, ba a pietrei-acre de sub 
pământ... Aiureli! Mai bine şi-ar freca fundul cu urzici, 
decât să taie frunză la câini, încercând să vorbească despre 
lucruri pe care nu le cunosc. Nu-i nici o taină la mijloc. E 
foarte lămurit, că acele băi sunt calde, fiindcă au izvorât din 
udul înfierbântat al bunului Pantagruel. 

Iar pentru a vă arăta cum s-a vindecat de boala lui dintâi, 
e de ajuns să vă spun că a luat pentru ieşire-afară patru 
chintale de scamonee cu sacâz, o sută douăzeci de care cu 
drojdie de vin, unsprezece mii nouă sute de livre de revent, 
fără a mai socoti alte amestecuri. 

Trebuie să mai adaug, cum au hotărât felcerii să-i curețe 
răutatea din pântece. Pentru această lucrare au adus 
şaisprezece măciulii mari de aramă, goale pe dinăuntru, 
cam cât aceea care atârnă de limba ornicului lui Virgiliu la 
Roma. Măciuliile erau astfel întocmite, că puteau să se 


desfacă în două şi să se închidă la loc cu ajutorul unui arc. 
În cea dintâi a intrat un slujitor, purtând un felinar şi o 
făclie aprinsă. Pantagruel l-a înghiţit ca pe un hap. În alte 
cinci s-a vârât câte un argat voinic, având fiecare un 
târnăcop la brâu. În alte trei, câte un plugar cu o sapă pe 
umăr. În fiecare din celelalte şapte, s-a băgat câte un 
pădurar cu o prăjină lungă în mână şi un paner atârnat de 
gât. Pe toţi i-a hăpăit ca pe nişte sâmburi. 

Ajungând în burtă, oamenii au deschis capacele şi au ieşit 
din găoacea lor: cel dintâi purta felinarul. Au umblat astfel 
mai bine de o leghe prin peştera întunecoasă unde se 
găseau umorile înveninate. Miasmele acestei peşteri erau 
mai stricate şi mai urât-mirositoare decât gurile lui Mefitis, 
mlaştinile Camarinei sau lacul puturos al Sorbonei [126], 
despre care pomeneşte Strabon. Şi dacă n-ar fiavut cu ei 
nişte leacuri care să le ferească de înveninare inima, maţele 
şi burdihanul, ar fi pierit toţi, înăbuşiţi de duhoarea care îi 
otrăvea. 

Răscolind şi adulmecând adâncurile unde era stricăciunea, 
au dat peste un morman de scârnăvie fecală. Au lovit cu 
târnăcoapele, au adunat cu sapa şi au umplut toate 
panerele. lar după ce au curăţat bine locul, au intrat înapoi 
în găoacele lor de aramă. Pantagruel a icnit o dată şi i-a 
vărsat pe toţi, cu aceeaşi uşurinţă cum aţi trage 
dumneavoastră un pârţ pe nas. Săpătorii au ieşit la lumină 
sănătoşi şi veseli, cum au coborât pe vremuri grecii, din 
burta calului lor, în Troia. 

Astfel s-a tămăduit Pantagruel, şi în scurtă vreme şi-a 
redobândit puterile. Iar una din acele măciulii de aramă se 
află şi astăzi pe clopotniţa bisericii Sfânta Cruce din 
Orleans. 

CAPITOLUL XXXIV. 

Încheierea cărţii acesteia şi cuvântul de iertare al 
scriitorului. 

Aşadar, domnii mei, aţi ascultat partea întâia a grozavei 
povestiri despre stăpânul şi meşterul meu Pantagruel. Voi 


încheia aici această carte, căci au început să-mi fumege 
creierii, iar condicile din capul meu s-au încurcat puţin, din 
pricina brumei de pe struguri. Veţi putea citi urmarea 
acestor isprăvi, cu prilejul bâlciului din Francfurt. Veţi afla 
atunci, cum s-a însurat Panurge şi cum a fost încornorat în 
cea dintâi lună după nuntă; cum Pantagruel a găsit piatra 
filosofală şi în ce chip aceasta poate fi folosită; cum a trecut 
munţii Caspiei, a străbătut marea cea mare a Atlanticului, a 
biruit pe canibali şi a cuprins ostroavele Perlasului; cum a 
luat de soţie pe fata preotului loan, regele Indiei; cum a 
purtat război cu dracii şi a aprins cele cinci încăperi ale 
iadului, trecând prin foc şi sabie odaia neagră; cum a 
aruncat în flăcări pe Proserpina; cum a rupt patru dinţi şi 
un corn din şezutul lui Lucifer; cum a cercetat ţinuturile din 
lună, spre a vedea dacă luna e cu adevărat întreagă sau 
femeile poartă în cap trei pătrare din ea; şi o mie de alte 
întâmplări vesele, toate adevărate. Acestea sunt sfintele 
noastre Scripturi, pe franţuzeşte. 

Noapte bună, domnilor, perdonnatemi şi treceţi peste 
greşelile mele, cum trec şi eu peste ale dumneavoastră. 

lar dacă îmi veţi spune: - „Meştere, te-ai cam stricat la 
cap, scriind asemenea năzbâtii şi glume prea uşoare”, vă 
voi răspunde că nici dumneavoastră nu dovediţi mai multă 
minte citindu-le şi înveselindu-vă cu ele. Dar, după cum 
dumneavoastră le citiţi ca să vă treceţi vremea, bine să ştiţi 
că tot astfel le-am scris şi eu. lar dumneavoastră şi cu mine 
suntem mai vrednici de iertare decât acei călugări 
desfrânaţi şi întinaţi, la vorbe darnici şi în cuget făţarnici, 
mincinoşi, răpănoşi şi păcătoşi, care, ca şi alţii de teapa ior, 
îşi smolesc obrazul ca să înşele lumea mai bine. Ei vor să 
arate poporului că sunt milostivi şi cucernici, că postesc şi 
îşi înfrânează poftele trupului îndestulându-şi puţinătatea 
fiinţei lor firave, când, dimpotrivă, toţi se ospătează din 
belşug şi nu se dau înapoi să se înfrupte din toate felurile de 
carne. Et Curios simulant, şed bachanalia vivunt. [127] 


Ca într-o carte scrisă cu slove mari şi cu chipuri, poţi să le 
citeşti poftele pe râtul lor trandafiriu, pe burta lor ţuguiată, 
cu miros de pucioasă! 

Cât priveşte cititul cărţilor, le caută şi dumnealor pe-ale 
mele, dar nu pentru plăcerea de a-şi trece vremea, ci 
pentru a unelti şi a vă face rău dumneavoastră: 
răstălmăcind, ticluind, măsluind, minţind, dosind, drăcuind, 
bolborosind; adică: bârfind. Ei seamănă cu acei derbedei de 
prin bâlciuri, care răscolesc prin privăţi pe timpul cireşelor 
şi al vişinelor, adună sâmburii şi-i vând spiţerilor să facă din 
ei ulei de nalbă. 

Feriţi-vă de ei; dispreţuiţi-i şi urâţi-i ca şi mine, ca să vă fie 
vouă bine. lar dacă voiţi să intraţi în rândurile ucenicilor lui 
Pantagruel, să trăiţi în pace, sănătate şi bucurie, ospătaţi-vă 
bine şi nu vă încredeţi niciodată în oamenii care se uită prin 
gaura uşii. 

SFÂRŞITUL HRONICULUI LUI PANTAGRUEL, REGELE 
DIPSOZILOR, ÎNFĂŢIŞAT ÎN FIREA SA ADEVĂRATĂ, 
DIMPREUNĂ CU ISPRĂVILE-I ÎNFRICOŞATE, CARTE 
ALCĂTUITĂ DE RĂPOSATUL ALCOFRIBAS, ABSTRĂGĂTOR 
DE CHINTESENŢĂ. 

CARTEA A TREIA. 

DESPRE FAPTELE ŞI PILDELE MARI ALE BUNULUI 
PANTAGRUEL, ALCĂTUITĂ DE DOMNUL FRANCOIS 
RABELAIS, DOCTOR ÎN MEDICINĂ ŞI MONAH AL 
OSTROAVELOR HIERE. 

CITITORII SUNT RUGAŢI SĂ NU RÂDĂ ÎNAINTE DE-A 
AJUNGE LA CARTEA LXXVIII-A. 

FRANCOIS RABELAIS CĂTRE DUHUL REGINEI DIN 
NAVARA. 

O, duh înalt, pătruns de marea taină, Ce-n cer, la tine 
acasă-ai revenit, Şi părăsindu-ţi pământeasca haină, De 
trupul tău frumos te-ai despărţit, Lăsându-l să tânjească, 
surghiunit, Pe cel ce ţi-a fost slugă prea plecată; 

Din lumea ta de-apururi luminată. 

Cobori o clipă printre noi, să-ţi spun. 


Povestea cea de-a treia, închinată. 

Vieţii lui Pantagruel-cel-Bun. 

CUVÂNT ÎNAINTE LA CARTEA A TREIA. 

Oameni buni, băutori de mare faimă, şi voi iubiții mei 
hodorogi, văzut-aţi vreodată pe Diogene, filosoful cinic? 
Dacă l-aţi văzut, vederea vi s-a luminat (sau eu sunt cu- 
adevărat lipsit de dreapta judecată). 

E un lucru între toate plăcut, să priveşti strălucirea (în vin 
şi în aur) a soarelui. Mă gândesc la orbul din naştere, 
despre care spune Biblia, şi care, având voie, după porunca 
Atotputernicului, să ceară a i se îndeplini orice dorinţă, 
nimic altceva n-a vrut decât să vadă. 

Nu mai sunteţi nici dumneavoastră tineri, şi dobândind cu 
vârsta darul de a şti să preţuiţi paharul, aţi fost primiţi în 
sfatul beţivilor, ca să cugetaţi mai temeinic şi să chibzuiţi cu 
ulciorul alături, despre soiul, culoarea, buchetul, bunătatea, 
minunăţia, puterea, încântarea, dărnicia şi celelalte însuşiri 
de mare cinste a preaslăvitului şi multdoritului Vin. 

Dacă pe Diogene nu l-aţi văzut (după cum înclin a crede) 
cel puţin aţi auzit vorbindu-se despre el; căci faima şi 
numele lui au rămas până azi pretutindeni cunoscute, în cer 
şi pe pământ. Şi, dacă nu mă înşel, toţi sunteţi coborâtori 
din acelaşi neam al frigienilor. N-aveţi atât aur cât avea 
regele Midas, dar i-aţi moştenit măcar acea parte a 
trupului, pe care l-au cunoscut odinioară iscoadele perşilor; 
care împăratului Antoniu îi lipsea, dar pe care o puteţi 
vedea oricând în drumul ce urcă şerpuind pe dealul 
Rohanului, numindu-se Urechea-Mare. 

lar dacă despre Diogene nici cel puţin n-aţi auzit, am să vă 
povestesc o întâmplare, ca să aveţi prilej de băutură (hai, 
noroc!) şi puţină sămânță de vorbă (ascultaţi!): Pentru a nu 
rămâne în neştiinţă ca nişte păgâni, ţin să vă arăt dintru 
început că acest Diogene a fost la vremea lui un filosof 
neîntrecut, şi vesel cum nu s-a mai pomenit un altul. Avea, 
nu Zic, şi unele cusururi, dar acelea nici dumneavoastră nu 
vă lipsesc; toţi le avem pe ale noastre. Desăvârşit nu-i 


nimeni, afară de Dumnezeu. Alexandru cel Mare preţuia 
atât de mult pe acest înţelept, încât, deşi avusese dascăl şi 
sfătuitor pe Aristotel, obişnuia să spună, că de n-ar fi fost 
Alexandru, ar fi vrut să fie Diogene din Sinopa. 

Când Filip, regele Macedoniei, a pornit să bată cetatea 
Corintului şi s-o nimicească, aflând corintienii prin iscoade, 
că o oaste puternică se îndreaptă asupra lor cu arme grele 
ca să-i lovească, s-au înfricoşat şi s-au pregătit, fiecare la 
locul lui, să apere oraşul. Unii aduceau în cetate, de pe 
pământurile lor, vite, grâne, fructe şi alte merinde, lucruri 
de-ale casei şi toate cele de trebuinţă la vreme de război. 
Alţii întăreau zidurile, înălţau metereze, săpau şanţuri, 
potriveau capcane, cărau saci cu pământ, ridicau redute, 
curăţau adăposturile de sub pământ, astupau locurile de 
trecere, întregeau împrejmuirile, croiau drumuri de 
legătură între turnuri, adânceau marginea parapetelor, 
potriveau barbacanele pe spinarea ferestrelor, deschideau 
ochiuri în zid pentru aruncarea ghiulelelor, legau între ele 
gardurile de apărare, aşezau străji şi trimiteau cercetaşi să 
pândească drumurile până departe. Toţi stăteau de pază, 
fiecare cu rostul lui. 

Unii frecau de zor platoşele şi lustruiau zalele; alţii puneau 
coarde arcurilor, curăţau arbaletele, ghioagele, scuturile, 
lăncile, cazanele vărsătoare de apă fiartă şi cercurile 
aruncătoare de flăcări; toate maşinăriile şi celelalte 
helepolide, cum se numeau uneltele de prăpăd şi de 
apărare ale războiului. Alţii ascuţeau suliţele, halebardele, 
securile, ţăruşii de lemn, paloşele, spadele, baltagurile, 
pumnalele, jungherele, cuţitele. Toţi învățau mânuirea 
armelor şi fiecare îşi ştergea spada lui de rugină. Nu era 
femeie, oricât de plăpândă sau de bătrână, care să nu-şi 
frece pavăza; căci după cum gândesc că ştiţi, corintienele 
de altădată erau luptătoare vajnice şi neînfricate. 

Văzând Diogene acea forfotă din toată cetatea, şi 
aşteptând zadarnic să i se dea şi lui o întrebuințare, a stat şi 
a privit câteva zile frământarea celorlalţi, fără să sufle un 


cuvânt; apoi, ca şi cum ar fi fost cuprins dintr-o dată de-o 
măreaţă pornire vitejească, şi-a azvârlit mantia pe umeri, şi- 
a suflecat braţele până în cot (ca la culesul viilor), a 
încredinţat unuia din prietenii lui traista, cărţile şi 
însemnările opistografe, şi s-a apucat să împingă de-a 
berbeleacul, până dincolo de cetate, pe ţărmul îngust al 
mării înspre măgura Craniei [128], butoiul care [...], l-a 
îmbrâncit, l-a ridicat din vale la deal, l-a rostogolit din deal 
la vale, cărându-l până în vârful Craniei şi dându-i drumul 
să se ducă de-a dura, cam aşa cum se trudise Sisif, 
oarecând, cu bolovanul lui. Puțin a lipsit să nu iasă butoiul 
din cercuri şi să nu-i sară fundul! 

Unul din prietenii lui zărindu-l, l-a întrebat de ce îşi 
frământă astfel mintea; pentru ce se osteneşte degeaba şi 
nu lasă butoiul în pace? Filosoful a răspuns, că întrucât 
Republica nu-l găsise bun de nimic, îşi făcea de lucru cu 
butoiul, ca să nu rămână, în tot oraşul, singurul cetăţean 
fără nici o treabă. 

După pilda lui Diogene, deşi nu sunt stăpânit de aceeaşi 
spaimă care îi cuprinsese pe corintieni, nu pot să rămân 
nesimţitor, văzând că lumea mă socoteşte nevrednic de vreo 
ispravă, în vreme ce pe toată întinderea măreţului regat al 
Franţei, de-o parte şi de alta a munţilor, fiecare se sileşte 
pentru binele şi apărarea patriei, împotrivindu-se 
duşmanului şi înfruntându-l într-o rânduială atât de 
desăvârşită, după o îndrumire atât de pricepută şi pentru 
un folos atât de vădit al zilei de mâine (căci hotarele 
Franciei vor fi temeinic aşezate, iar francezii se vor bucura 
de linişte deplină), încât mă simt îndemnat să mă alătur 
gândirii lui Heraclit, care spunea că războiul e tatăl tuturor 
bunătăţilor. Socotesc că războiul se cheamă pe latineşte 
bellum, (ceea ce în limba franţuzească înseamnă frumos), 
nu pentru a arăta cu acelaşi cuvânt două înţelesuri 
potrivnice - cum bâiguiesc unii cârpaci ai vechilor ciubote 
latineşti - ci fiindcă în adevăr războiul scoate la lumină tot 
ce-i mai bun şi mai frumos, ascunzând ce-i rău şi ce-i urât. 


De aceea Solomon, regele paşnic şi înţelept, voind să 
înfăţişeze desăvârşirea neasemuită a cugetării 
dumnezeieşti, a asemuit-o cu rânduială unei tabere de 
ostaşi. 

Aşadar, deşi unii dintre ai mei m-au socotit prea nerod şi 
prea netrebnic pentru a mă lua cu ei în iureşul luptei, ba 
nici nu mi-au îngăduit măcar să fiu de folos în apărarea 
cetăţii: să car cu spinarea, să duc bălegarul şi să greblez 
pământul (n-aş mai sta să aleg) - totuşi, mai multă ruşine aş 
simţi dacă aş privi cu nepăsare pe alţi cavaleri viteji sau 
vorbitori pricepuţi, care săvârşesc atâtea fapte însemnate şi 
trăiesc în văzul lumii o tragică poveste, fără a-mi da eu 
însumi vreo silinţă şi fără a jertfi din parte-mi acel puţin - 
totul pentru mine! - ce mi-a mai rămas. Căci prea slabă 
cinste se cuvine celor care nu se ostenesc decât cu ochii, îşi 
cruţă puterile, dosesec banii, se scarpină cu degetul după 
ceafă ca trândavii, cască gura la muşte ca viţeii şi ciulesc 
urechile ca măgarii din Arcadia, care ascultau cântecele 
prosopopee, arătând prin tăcerea lor că n-au nimic de spus 
împotriva cântăreților. 

Astfel cumpănind lucrurile, m-am gândit că nu întreprind o 
lucrare fără de folos, rostogolind în pierdere de vreme 
butoiul lui Diogene (singurul bun ce mi-a mai rămas după 
ce mi s-au înecat corăbiile lângă farul Nenorocului). 
Împingând butoiul la deal şi privindu-l cum se duce de-a 
dura la vale, ce credeţi că voi folosi? Jur pe poala fecioarei 
Maria din Egipt, că nu ştiu să vă răspund. Aşteptaţi o clipă, 
să sorb o înghiţitură! Vinul e singurul şi adevăratul meu 
Helicon [129], fântâna mea minunată şi bucuria zilelor 
mele. Beau, şi cu paharul în mână gândesc, mă dumiresc, 
vorbesc şi mă hotărăsc. Enius bea scriind şi scria bând. 
Eschil (dacă credeţi ce spune Plutarh în Symposiacis) 
declama bând şi bea declamând. Homer nu se apuca 
niciodată să scrie pe inima goală. Caton nu lua stiletul în 
mână, înainte de a trage o duşcă. Cum aş putea să 
nesocotesc aceste pilde frumoase şi vrednice de laudă? 


Vinul e bun şi de-ajuns de rece. Bunul Dumnezeu, domnul 
Sabaot (al vitejilor) să fie pomenit în veci! Beţi şi 
dumneavoastră o înghiţitură zdravănă, sau două mai mici: 
n-am nimic împotrivă, dacă ridicând paharul i-l închinaţi 
Celui-de-sus. 

Aşadar, fiindcă aceasta pare să-mi fie ursita, soarta şi 
destinul (că nu-i dat oricui să intre în cetatea Corintului), m- 
am hotărât să slujesc deopotrivă pe toţi cum se cuvine, şi să 
nu stau cu mâinile în sân. Ajutând pe cosaşi, pe săpători şi 
pe zidari, voi face ca Neptun şi Apolo în Troia, pe vremea 
regelui Laomedon, sau ca Regnaud de Montauban în zilele 
noastre. Voi avea grijă de lucrători şi le voi fierbe 
mâncarea; iar după ce se vor ospăta, voi lua lăuta să-i 
înviorez, zicându-le câte în lună şi în stele. Aşa a întemeiat, 
a zidit şi a înălţat Amfion cetatea cea mare şi frumoasă a 
Tebei: cântând din liră. 

În cinstea războinicilor am să dau cep butoiului, şi din 
acelaşi teasc, al cărui must l-aţi gustat în celelalte două 
cărţi ale mele (dacă nu cumva s-o fi apucat să-l prefacă 
tipograful), voi turna vinul plăcerilor uşoare într-a treia 
carte, tot atât de veselă, apoi în a patra, plină până la buza 
paharului cu acea înţelepciune pantagruelică, pe care vă 
poftesc s-o socotiți vrednică de Diogene. Fiindcă războinicii 
nu m-au luat cu ei la luptă, le voi fi pivnicer cinstit, 
întărindu-i după puţinele mele puteri când se vor întoarce 
acasă. Voi fi crainicul neostenit al măreţelor fapte ce-au 
săvârşit, şi nu voi lipsi de la datorie, cum nu lipseşte martie 
din post (o greşeală de care se fereşte, păcătosul!). 

Mi-aduc aminte să fi citit o dată, că Ptolemeu, fiul lui 
Lagus, între alte prăzi şi bogății cu care s-a înapoiat din 
războaiele sale, a înfăţişat poporului, la circ, o cămilă 
neagră adusă din Bactriana şi un rob bălţat, jumătate alb, 
jumătate negru, ciudăţenii pe care Egiptul nu le mai văzuse 
până atunci. Ptolemeu credea că, arătând mulţimii 
asemenea minunăţii, poporul îl va îndrăgi şi mai mult. Dar 
ce s-a întâmplat? Văzând acea cămilă neagră, lumea a fost 


cuprinsă de spaimă şi de nemulţumire; cât despre robul 
bălţat, unii l-au luat în batjocură, iar alţii au întors faţa de la 
el cu scârbă, socotindu-l drept o stârpitură, născută dintr-o 
greşeală a firii. 

Astfel s-a dovedit înşelătoare socoteala pe care regele şi-o 
făcuse, închipuindu-şi că prin acest mijloc va izbuti să fie pe 
placul egiptenilor săi. Înţelegând că e mult mai plăcut şi mai 
desfătător să priveşti lucruri frumoase şi desăvârşite, decât 
sminteli şi urâţenii, el a ajuns să nu mai poată suferi acea 
cămilă neagră şi acel rob bălţat, care, lăsaţi în părăsire, 
fără îngrijiri şi fără hrană, au trecut în scurtă vreme de la 
viaţă la moarte. 

Această pildă mă face să nădăjduiesc şi să mă tem 
deopotrivă. Să mă tem, că dorind a scoate la iveală lucruri 
plăcute, nu cumva să dau tocmai peste ceea ce e de 
nesuferit; să răscolesc o mină de cărbuni, acolo unde 
căutam o comoară; în loc de chipul lui Venus, să-mi cadă în 
zaruri Clinele; în loc de a fi de folos oamenilor, să-i supăr; în 
loc de a-i înveseli, să-i jignesc; în loc de a-i bucura, să-i 
amărăsc; să păţesc, adică, la fel cu acel cocoş al lui Euclion 
(pomenit de Plaut în Căldăruşa [130] şi de Auson în 
Gryphon [131] şi-n altă parte), care s-a ales cu gâtul tăiat, 
fiindcă râcâind în țarină a găsit o comoară. O asemenea 
nedreptate nu te face să-ţi ieşi din fire? Şi dacă s-a 
întâmplat o dată, nu înseamnă că s-ar mai putea întâmpla şi 
a doua oară? 

Nu, nu, jur pe Hercule că aşa ceva nu va mai fi! În noi toţi 
se află o anumită înclinare şi o însuşire a fiecăruia, pe care 
înaintaşii noştri o numeau pantagruelism, mulţumită căreia 
nu privim niciodată partea rea a lucrurilor, când ştim că ele 
pornesc dintr-o inimă curată şi deschisă. Astfel v-am văzut 
şi eu, arătând înţelegere şi primind cu îngăduinţă rodul 
puţin al cinstitelor mele osteneli. 

Şi acum să ne întoarcem la butoiul nostru. Fraţilor, 
trăiască vinul! Beţi cu oala plină, băieţi! lar dacă vinul nu vi 
se pare de soi, daţi-l la o parte. Nu sunt dintre acei băutori, 


care silesc pe alţii cu anasâna să bea şi iar să bea. (Care nu 
se face!) Orice bun băutor, doritor de bine, să poftească la 
crama mea, dacă îi e sete. Să nu bea, dacă nu-i place vinul. 
lar dacă-l găseşte pe gustul domnesc al dumnealui, să bea 
pe săturate, fără ură şi fără părtinire; să nu-l cruţe şi nici, 
carecumva, să-l plătească. Aceasta este voinţa mea. Şi să nu 
vă fie teamă că se va sfârşi vinul, ca la nunta din Cana 
Galileii. Cum veţi lăsa să curgă pe cană, atât voi turna la loc 
pe vrană. Butoiul meu n-are fund. E un izvor nesecat de 
viaţă vie. Aşa era băutura din cupa lui Tantal; aşa era în 
Iberia muntele de care pomeneşte Caton; aşa era creanga 
sfântă, de aur, a zeiţei subpământene pe care a cântat-o 
Virgil. E un corn al belşugului, al veseliei şi al glumei. Dacă 
vi se pare uneori că e pe drojdie, vă înşelaţi. 

Nu seacă niciodată! Am aşezat la fund nădejdile cele mai 
bune, ca în clondirul Pandorei, iar nu disperarea, ca în 
butoiul Danaidelor. 

Să ţineţi minte vorbele mele, şi să nu uitaţi ce fel de 
oaspeţi doresc. Ca şi Lucilius, care spunea că nu scrie decât 
pentru tarentini şi consentini, tot astfel şi eu, ca să fiu 
înţeles am dat cep gândurilor mele numai pentru voi, 
oameni de bine, băutori de soi şi damblagii de mâna întâia. 
Înălţimile lor, care trăiesc ca viermele în măr, ca şi 
cârcotaşii de tot soiul, au destule bube în şezut şi destule 
tolbe de vânătore pe umăr; să se ducă unde or vrea! Aici nu 
se găseşte vânat pentru dumnealor. 

Despre capetele seci şi scormonitorii de păcate, să nu mai 
vorbim, vă rog în numele cinstitelor pântece care s-au 
împreunat ca să vă dea viaţă! Cu atât mai puţin despre acei 
făţarnici, care sunt toţi nişte beţivi fără seamăn, roşi de 
sfrinţie, plini de jeg, stăpâniţi de-o sete neistovită şi de o 
poftă de mâncare fără leac. De ce? Fiindcă nu sunt oameni 
buni, ci oameni răi, care, prefăcându-se smeriţi, săvârşesc 
toate acele păcate de care zilnic ne rugăm lui Dumnezeu să 
ne păzească. Maimuţe bătrâne, care îşi închipuie că se 
strâmbă frumos! 


În lături, javrelor! La o parte din calea mea şi din lumina 
soarelui, păcătoşii dracului! Aţi venit aici de-a-ndărătelea, 
să-mi bârfiţi vinul şi să vă spurcaţi în butoiul meu? Uite aici 
ciomagul lui Diogene, pe care l-a lăsat cu limbă de moarte 
să-i fie pus în mormânt, ca să-i ia la goană şi să-i pocnească 
la mir pe strigoii pământului şi cerberii clănţoşi din Infern. 
Înapoi, fariseilor! La haita voastră, dulăilor! Naiba să vă ia, 
păduchi de icoană! Ei! Tot aici sunteţi! Să ştiu bine că mă 
lepăd de papă, n-am să las pe niciunul nepăpat! Cs! Cs! Cs! 
Aţi plecat? 

Să dea Dumnezeu să vi se astupe maţul, să nu vă încălziţi 
decât cu bețe la şezut şi să vă scăpaţi pe voi în 
spânzurătoare! 

CAPITOLUL 1. 

Cum a strămutat Pantagruel pe utopieni în ţara dipsozilor. 

Cuprinzând în întregime ţara dipsozilor şi voind a o 
împrospăta, a-i da viaţă şi a o îmbogăţi - căci era puţin 
locuită şi în mare parte pustie - Pantagruel a strămutat 
acolo o mare mulţime de utopieni, în număr de nouă 
miliarde opt sute şaptezeci şi şase de milioane cinci sute 
patruzeci de mii două sute zece bărbaţi, afară de femei şi 
copii: meşteşugari de toate felurile şi cărturari pricepuţi în 
toate ramurile ştiinţei despre om. 

A dus atât de mulţi din pricina prisosului prea mare de 
bărbaţi şi de femei care se sporiseră în Utopia ca lăcustele. 
Ştiţi prea bine şi nu trebuie să vă mai reamintesc, că 
utopienii sunt atât de grăbiţi la aşternut şi utopiencele atât 
de puioase, încât la fiecare nouă luni, din aceeaşi pereche, 
se năşteau cel puţin şapte prunci. 'Iot aşa se înmulţise 
neamul evreiesc în Egipt, dacă nu cumva Scriptura, care ne 
aduce aminte, minte, iar de Lyra, tălmăcind-o, delirează. 

Pământul noilor ţinuturi era rodnic şi sănătos. Dar 
Pantagruel, mai înainte de toate, se gândea că aşezând pe 
vechii şi credincioşii săi supuşi în ţara dipsozilor, o va ţine 
mai lesne sub ascultarea sa. Utopienii, de când s-au 
pomenit, nu cunoscuseră şi nu slujiseră unui alt domn. De 


cum veneau pe lume, o dată cu laptele pe care îl sugeau la 
sânul maicii lor, se înfruptau din bunătatea unei stăpâniri 
îngăduitoare, de care, zi de zi, se simțeau tot mai strâns 
legaţi. Atât erau de mulţumiţi, încât mai lesne s-ar fi 
despărţit de viaţă decât să se lepede de ocrotirea unui prinţ 
atât de bun, chiar dacă le-ar fi mutat aşezarea lor într-o altă 
ţară. Dar nu numai odraslele răsărite pe aceeaşi tulpină 
creşteau în această credinţă şi în această ascultare, ci şi 
neamurile noi, care se alipeau de stăpânii lor. 

Aşa s-a întâmplat şi de data aceasta. Pantagruel nu s-a 
înşelat în aşteptările lui. Utopienii îi fuseseră recunoscători 
şi credincioşi de totdeauna; iar dipsozii, numai după câteva 
zile de convieţuire cu aceştia, se arătară mai zeloşi chiar 
decât ei. Oamenii, nu ştiu prin ce înclinare a firii lor, 
pornesc totdeauna cu mare avânt pe drumul care dintru 
început li se pare plăcut. De un singur lucru, după cum 
jurau, se plângeau etiopienii: că faima numelui lui 
Pantagruel nu ajunsese mai demult până la ei. 

Însemnaţi-vă undeva, băutorilor, că o ţară cucerită nu se 
ţine şi nu se păstrează cum, spre ruşinea şi necinstea lor, îşi 
închipuie acei tirani dezmetici, care se năpustesc să 
jefuiască poporul, să-l prigonească şi să-l lovească, să-l 
sărăcească şi cu bici de foc să-l cârmuiască, să-l sfâşie şi să-i 
sugă sângele, meritând cu prisosinţă numele de demovori 
(mâncători de popor) pe care li l-a dat Homer. Nu mă voi 
întemeia pe fapte petrecute în lumea veche, vreau să vă 
amintesc numai cele trăite de părinţii voştri şi de aceia 
dintre voi care nu sunteţi prea tineri. Pe pruncul nou-născut 
trebuie să-l alăptezi, să-l legeni, să-l dădăceşti, să-l păzeşti 
şi să-l aperi de orice primejdie, de orice lovire şi de orice l- 
ar putea vătăma, ca pe un puiet, pe care l-ai sădi în livada 
ta. Omul care a trecut printr-o boală grea asemenea trebuie 
îngrijit şi cruțat, pentru a-l ajuta să-şi redobândească 
puterile; iar poporului să-i laşi credinţa, că nu-i pe lume un 
prinţ sau rege, pe care să nu şi-l dorească mai degrabă ca 
prieten, decât ca duşman. 


Osiris, regele cel mare al Egiptului, a cuprins întreg 
pământul, nu atât prin puterea armelor, cât prin 
îndepărtarea prigoanei, prin deprinderea binelui şi a vieţii 
curate, prin legi potrivite, prin dărnicia şi binefacerile sale. 
lată de ce Jupiter însuşi, la o sărbătoare dată în cinstea 
Pamylei, l-a numit pe Osiris: evergetul, adică binefăcătorul. 
Hesiod, în Teogonia lui, ne spune, că duhurile bune (numiţi- 
le genii, îngeri sau cum voiţi) sunt mijlocitorii între zei şi 
oameni; mai presus de oameni şi mai prejos de zei. Şi 
fiindcă ele ne apără de rele, după cum din mâna lor primim 
toate bucuriile cerului, pe care ni le împart cu dărnicie, 
Hesiod le socoteşte a fi în slujba regilor, întrucât a face 
totdeauna binele şi niciodată răul, e o faptă întru totul 
regească. 

Purtându-se astfel, Alexandru Machedon a ajuns împăratul 
lumii. Hercule a stăpânit pământul mântuind pe oameni de 
căpcăuni, de tâlhari şi de tirani, cârmuindu-i cu blândeţe 
după dreptate, sub legi şi porunci chibzuite şi potrivite 
fiecărei ţări, împlinind ceea ce lipsea şi acoperind cu 
veşnică uitare toate vrăjmăşiile trecutului. În acest gând a 
fost dată la Atena, „marea iertare”, după ce Thrasybul, prin 
isteţimea şi vitejia lui, răpusese pe tirani. Cicero a dăruit-o 
Romei, iar, mai târziu, împăratul Aurelian la fel. 

Acestea sunt leacuri tămăduitoare şi dovezi de iubire, care 
îţi îngăduie să păstrezi sub semnul păcii ceea ce cu putere 
şi anevoinţă ai dobândit. Biruitorul, fie rege, prinţ ori filosof, 
nu poate domni fericit decât cumpănind poruncile cu 
dreptate. Puterea şi-o arată biruind, dreptatea o dovedeşte 
ţinând seama de voinţa şi de simţămintele poporului, 
dându-i legi, împărtăşind hotărâri, ridicând altare şi dând 
fiecăruia ce i se cuvine, după cum spunea marele poet Virgil 
despre Octavian August: 

EI, care prin putere-a biruit, Dreptate celor biruiţi le-a 
dăruit. 

lată de ce Homer, în Iliada sa, numeşte „cununa lumii” pe 
prinții cei buni şi pe marii regi. 


Tot astfel gândea Numa Pompiliu, al doilea rege al Romei, 
om drept, bun cârmuitor şi filosof, care a poruncit ca pentru 
sărbătoarea zeului Termus să nu se mai jertfească nici o 
fiinţă vie. El a vrut să arate, că înţelege să păzească 
hotarele regatului şi să domnească peste pământurile lui în 
pace, fără jaf şi vărsare de sânge. Cel care altfel face, nu 
numai că va irosi ce-a dobândit, dar se va alege cu hulă şi 
ocară, fiind socotit nevrednic de a stăpâni puterea, pe care, 
folosind-o fără pricepere, o va scăpa din mâini. Căci 
bunurile prin silnicie smulse sunt sortite pieirii. Chiar dacă 
s-ar bucura cotropitorul de ele toată viaţa, şi numai urmaşii 
lui ar fi sortiţi să le piardă, numele celui din mormânt tot nu 
va scăpa de ruşine, iar oamenii îl vor blestema după 
moarte, ca pe un stăpân nedrept şi hapsân. Povestea 
vorbei: „Cu minciuna poţi să prânzeşti, dar n-apuci să cinezi 
cu ea”. 

Mai ţineţi seama, beţivi nărăviţi, că prin chibzuinţă lui, 
Pantagruel a făcut, dintr-un înger, doi, spre deosebire de 
Carol-Magnul, care voise să despice diavolul în două, 
strămutând pe saxoni în Flandra şi pe flamanzi în Saxonia. 
Neizbutind să supună şi să ţină în frâu pe saxoni, după ce 
şi-a întins stăpânirea asupra lor, de teamă ca nu cumva, de 
la o zi la alta, să se răzvrătească împotriva lui, i-a aşezat în 
Flandra, ţară care îi era credincioasă. Iar pe flamanzi, 
supuşii lui fireşti, i-a trimis în Saxonia, socotind că îi vor 
păstra mai departe credinţă, chiar de se vor gospodări într- 
o ţară străină. S-a întâmplat însă, că saxonii nici în Flandra 
nu s-au potolit, iar flamanzii, strămutați în Saxonia, s-au 
molipsit de neascultarea saxonilor, ajungând până la urmă 
tot atât de îndărătnici ca şi ei. 

CAPITOLUL II. 

Cum a ajuns Panurge castelan la Salmigondin în ţara 
dipsozilor şi cum nu s-a priceput să-şi chivernisească 
averea. 

Chibzuind cum să gospodărească mai bine ţara dipsozilor, 
Pantagruel i-a dăruit lui Panurge pământurile de la 


Salmigondin, care aduceau an cu an 6789106789 galbeni 
regeşti, bani numărați, afară de câştigurile întâmplătoare 
din vânzarea cărăbuşilor şi a găoacelor de melci, care se 
ridicau, una peste alta, de la 2435768 până la 2435769 de 
miei cu lână creaţă. Când se făceau melci şi cărăbuşi mulţi, 
câştigul sporea până la 1234554321 de serafi; dar aceasta 
nu se întâmpla în fiecare an. 

Cu atâta pricepere şi cumpătare (vorbă să fie!) şi-a 
chivernisit însă avutul, stăpânul cel nou, încât în mai puţin 
de paisprezece zile a zvântat câştigurile pe trei ani: pe cele 
obişnuite ca şi pe cele întâmplătoare. Nu (cum aţi putea 
crede) întemeind mănăstiri, ridicând biserici, şcoli şi spitale, 
nici măcar hrănindu-şi haitele de câini cu slănină, ci 
pornind nenumărate petreceri, ospeţe vesele cu mese 
întinse pentru toată lumea, prieteni buni de pahar, fete 
nurlii şi ştrengăriţe sprintene. A tăiat pădurile; a ars 
buştenii şi a vândut cenuşa; a luat drept arvună bani grei, 
cumpărând scump şi vânzând ieftin; a cules adică grâul 
înainte de a se coace, cum se spune. 

Aflând Pantagruel despre acestea, nici nu s-a mirat, nici nu 
s-a mâniat, căci era, după cum v-am spus, omul cel mai bun 
dintre toţi câţi au purtat vreodată sabie la bâru. El ştia să 
privească totdeauna numai partea plăcută a lucrurilor şi pe 
toate le tălmăcea în înţelesul cel bun. Nicicând nu-şi făcea 
sânge rău şi nu-şi pierdea cumpătul. Nu se depărta nici cu 
un pas de hotarul binecuvântat al dreptei-judecăţi şi nu se 
lăsa tulburat de necazuri sau de mâhnire. Căci, zicea el, 
bunurile pe care cerul le adăposteşte sub aripa lui, ca şi 
cele pe care pământul le cuprinde în lung şi în lat, în adânc 
şi în înălţime, nu sunt făcute să ne învenineze simţirea sau 
să ne adumbrească gândurile. 

Aşadar, chemându-l la sine pe Panurge, l-a luat deoparte şi 
l-a mustrat cu blândeţe, spunându-i că trăind asemenea 
viaţă fără socoteală, îi va fi cam greu, dacă nu cu neputinţă, 
să ajungă vreodată un om avut. 


— Avut? a răspuns Panurge, întrebând. Asta ţi-e voia? Ţi-ai 
pus în gând cu adevărat să mă pricopseşti? Oare nu-i lucru 
mai înţelept să trăieşti fără bătaie de cap, mulţumit şi vesel 
în tovărăşia lui Dumnezeu şi a oamenilor de treabă? 
Binecuvântatul tău creier să n-aibă altă grijă în sfântul lui 
locaş, iar liniştea să nu-i fie tulburată de vântul cel rău al 
întristării. Să fiu mereu sprinten, glumeţ şi voios, iată 
bogăţia mea! Îi aud pe toţi strigând: „Chibzuială! 
Cumpătare!” dar niciunul dintre cei care vorbesc despre 
cumpătare şi despre chibzuială nu ştiu ce înseamnă ele cu 
adevărat. Să mă întrebe pe mine! Află dar din gura mea, că 
păcatul care mi se pune în seamă l-am deprins de la dascălii 
cei mari şi de la judecătorii din Paris, unde se află 
adevăratul izvor al înţelepciunii şi ştiinţa vie a panteologiei 
şi a dreptăţii. 

Eretic îl numesc pe cel ce s-ar îndoi şi n-ar crede! Dascălii 
şi judecătorii despre care vorbesc mănâncă în fiecare zi un 
episcop, sau măcar dijmele episcopiei (ceea ce e totuna) pe- 
un an întreg, ba adeseori pe doi. Dar ei răspândesc lumină, 
şi dacă altfel ar face, ar fi buni de ucis cu pietre. Purtarea 
lor se întemeiază pe cele cinci virtuţi de căpetenie. 

I. Mai întâi: prevederea. Omul prevăzător cheltuieşte banii 
din timp, căci nu se ştie niciodată cum se învârteşte roata. 
Cine poate să spună dacă lumea va mai fi, de-aici în trei 
ani? Şi chiar dacă nu s-ar sfârşi până atunci, care muritor 
are înscris la mână că va mai fi în viaţă? 

Căci soarta nimeni nu şi-o stăpâneşte, Să ştie câte zile mai 
trăieşte. 

II. Legea schimbului: să cumperi scump (pe datorie) şi să 
vinzi ieftin (pe bani numărați). Ce spune despre aceasta 
Cato, în De re rustica lui? Orice gospodar, tată de copii, 
trebuie să aibă totdeauna ceva de vânzare. E singurul 
mijloc de a se îmbogăţi, dacă are grijă să pună mereu 
deoparte. 

III. Dreptate pentru toată lumea: să ospătezi din belşug pe 
toţi prietenii buni (am zis: buni) şi plăcuţi, care au fost 


azvârliţi de soartă, ca Ulise, pe stâncile Poftei-de-Mâncare, 
fără merinde; apoi pe frumoasele (am zis: frumoasele) şi 
tinerele ştengăriţe, căci după cum ne învaţă Hipocrat, 
tinereţea e totdeauna înfometată, mai cu seamă când e 
sănătoasă, sprintenă, vioaie, neastâmpărată şi uşurică. 
Fetiţele noastre sunt oricând gata, de bunăvoia lor, să fie pe 
placul oamenilor cumsecade; ele purced de la Plato şi de la 
Cicero, ştiind bine că n-au venit pe lume numai pentru 
plăcerea lor, ci pentru a se dărui patriei, şi, din când în 
când, prietenilor. 

IV. Puterea: să dobori, ca Milone, copacii bătrâni; să cureţi 
pădurile întunecoase în care îşi fac sălaş lupii, mistreţii, 
vulpile, unde se ascund tâlharii şi ucigaşii, se oploşesc 
plăsmuitorii de bani şi se adună ereticii; să le prefaci pe 
toate în poieni luminoase şi pajişti vesele, unde, în cântec de 
oboaie, să aşezi la rând jilţurile pentru judecata de apoi. 

V. Cumpătarea: culegând grâul înainte de a se coace, să-l 
mănânci cât e verde, după pilda pustnicilor, care trăiesc 
numai cu ierburi şi rădăcini, în felul acesta, nu mai ai nevoie 
de secerători, care cer bani mulţi şi beau laptele fără apă; 
nici de treierători, care cer plăcinte la masă şi nu-ţi lasă în 
grădină un fir de ceapă şi de usturoi; nici de morari, care 
sunt nişte pungaşi, nici de brutari, care nu-s nici ei mai 
breji. Fără să mai pun la socoteală pacostea şobolanilor, 
pleava din hambare, prăpădul gărgăriţelor şi a altor 
gângănii rozătoare. Din iarba grâului se face o zeamă 
minunată, care fierbe repede şi se mistuie lesne; curăţă 
creierii, luminează mintea, limpezeşte vederea, deschide 
pofta de mâncare, ascute gustul, înviorează inima, 
îndulceşte limba, netezeşte pielea, întăreşte vinele, 
potoleşte sângele, uşurează bojocii, răcoreşte ficaţii, 
desfundă splina, spală rărunchii, subţiază mijlocul, 
dezmorţeşte bucile, goleşte băşica, împrospătează fuduliile, 
rotunjeşte burta şi te ajută să scuipi, să verşi, să strănuţi, să 
dai drumul vânturilor, să sughiţi, să-ţi goleşti maţul, să 


tuşeşti, să-ţi sufli nasul, să gâfâi, să sufli, să răsufli, să sforăi, 
să năduşeşti, să ţii sus steagul şi aşa mai departe. 

— Am înţeles, a spus Pantagruel, vrei să arăţi că un nerod 
n-ar fi în stare să cheltuiască atâţi bani într-un timp atât de 
scurt. Au mai căzut şi alţii în aceeaşi greşeală, nu eşti cel 
dintâi. Neron îl lăuda pe unchiul său Caligula şi îl ţinea mai 
presus de ceilalţi oameni, fiindcă, nu ştiu prin ce mijloc 
făcător de minuni, izbutise în câteva zile să risipească toate 
bogăţiile pe care i le lăsase moştenire Tiberiu. Iar tu în loc 
să păzeşti legea împotriva risipei (după care, la Roma, 
cetăţenii n-aveau voie să cheltuiască într-un an mai mult 
decât câştigau), ai nesocotinţa să mănânci tot ce găseşti la 
îndemână (şi se poate mânca), azvârlind pe foc ce rămâne şi 
nepăstrând nimic pentru a doua zi. Aş putea să spun despre 
tine, ceea ce Cato spunea despre Albidius. Albidius îşi 
risipise tot avutul în cheltuieli deşănţate, şi fiindcă îi mai 
rămăsese o casă i-a dat foc, pentru a putea striga: 
Consummatum est! [132] cum a strigat sfântul Toma din 
Aquino, după ce a mâncat o mreană întreagă. Dar nu te 
sileşte nimeni sa faci la fel. 

CAPITOLUL III. 

Cum laudă Panurge pe datornici şi pe împrumutători 

— Şi datoriile când ţi le vei plăti? a întrebat Pantagruel. 

— La calendele greceşti, a răspuns Panurge. Când toată 
lumea va fi mulţumită şi fiecare se va moşteni pe el însuşi. 
Să mă ferească Dumnezeu să scap vreodată de ele! N-aş 
mai găsi pe nimeni să mă împrumute cu o lăscaie! Cine nu 
seamănă, nu culege. Eşti dator cuiva? Împrumutătorul tău 
se va ruga zi şi noapte să-ţi dea Dumnezeu viaţă lungă şi 
fericită (ca să nu rămână el păgubaş) şi pretutindeni te va 
vorbi numai de bine. Mulțumită laudelor ce-ţi aduce să mai 
găseşti şi pe alţii care să te împrumute, şi să-i plăteşti ceva 
din datorie, umplând groapa din ograda lui cu pământ luat 
de la altul. Pe vremea când, după legea statornicită de 
druizii din Galia de odinioară, robii, slujitorii şi grămăticii 
erau arşi de vii la îngropăciunea stăpânilor lor, aceia 


tremurau de frică în fiecare clipă, ca nu cumva stăpânul să 
moară cu zile. De ce? Fiindcă ştiau, că vor pieri o dată cu el. 
Se rugau necontenit lui Mercur şi lui Pluto (tata banilor) să- 
| ţină cât mai mulţi ani în deplină sănătate; îl slujeau şi îl 
îngrijeau cu toată râvna, nădăjduind să trăiască cel puţin 
până la moartea lui. 

Crede-mă, că împrumutătorii mei, cu aceeaşi evlavie se 
roagă lui Dumnezeu să-mi dăruiască zile, fiindu-le teamă că 
aş putea să dau ortul popii, fără a-i plăti; căci oamenii 
aceştia ţin mai mult la pălărie decât la cap, şi li-s mai 
scumpi banii decât viaţa. Dovadă ce s-a petrecut cu nişte 
cămătari din Landerousse, care s-au spânzurat când au 
văzut că se îndreaptă vremea şi scade preţul vinului şi-al 
bucatelor. 

Pantagruel n-a răspuns nimic, iar Panurge a vorbit mai 
departe: 

— Ei, ştii, că mi-ai plăcut! Dumneata mă cerţi pentru 
datoriile mele! Dar vezi, că tocmai în ele stă puterea mea, 
sfântă şi neasemănată. Filosofii spun, că din nimic nu se 
naşte nimic; în nimic nu se cuprinde nimic şi cu nimic nu se 
clădeşte nimic. Aşadar, eu sunt un ziditor de viaţă: un 
demiurg! Cui am dat naştere? Unor frumoşi şi drăgălaşi 
cămătari. Cămătarii - voi spune-o şi în spânzurătoare! - 
sunt fiinţele cele mai bune şi mai folositoare. Cel care nu dă 
cu împrumut e un om rău şi scârbos, trimis pe lume de 
tartorul cel mare din iad. Ce-am făcut anume? Am făcut 
datorii. Ce lucru de ispravă! Ce datină minunată! Da-to-rii, 
spun iarăşi, despărţind silabele, cum însemna şi despica 
odinioară cuvintele cinstitul Xenocrat. Preţuind pe fiecare 
datornic după numărul împrumutătorilor lui, nu vei greşi 
niciodată. Te rog a crede, că mă simt nespus de bine când 
văd în fiecare dimineaţă strângându-se în jurul meu smeriţii 
cămătari, care se grăbesc să-mi dea bineţe şi să-mi facă 
adânci plecăciuni. Când îl privesc mai prietenos pe unul şi-i 
arăt o faţă mai râzătoare, păcătosul îşi închipuie că îl voi 
plăti înaintea celorlalţi şi ia zâmbetul meu drept bani- 


gheaţă. Parcă aş fi Dumnezeu însuşi, înconjurat de îngeri şi 
de heruvimi, cum l-am văzut cu ochii mei în Patimile lui Isus, 
la Saumur. Cămătarii sunt prietenii mei, voitorii mei de 
bine, curtenii mei, colăcarii mei, colindătorii mei de fiecare 
dimineaţă. Mă gândesc, că deasupra datoriilor mele se 
ridică acel Munte-al-Vitejilor, pe care îl zugrăveşte Hesiod, 
şi în vârful căruia am ajuns cel dintâi, cucerind o cinste la 
care năzuiesc toţi muritorii, dar pe care puţini o dobândesc; 
căci toată lumea e stăpânită astăzi de dorinţa fierbinte de a 
face datorii şi de a găsi noi împrumutători (ceea ce nu-i atât 
de lesne). Vrei dumneata să-mi răpeşti această bucurie? Şi 
mă întrebi, când îmi voi plăti datoriile? Dar nu numai atât. 
Lua-m-ar sfântul Babolin cel Bun să mă ia, dacă n-am 
socotit totdeauna, că datoriile sunt ca o punte de trecere şi 
ca o legătură între cer şi pământ, o hrană de toate zilele a 
neamului omenesc, fără de care, în scurtă vreme, toţi ne-am 
prăpădi; datoriile sunt marele suflet al lumii de 
pretutindeni, care, după cum arată învățații, dă viaţă 
tuturor lucrurilor. Stau deci şi cuget cu mintea limpede: 
cum ar fi alcătuită şi cum s-ar ţine în picioare lumea, fără 
datornici şi împrumutători? (la, dacă vrei, drept pildă, a 
treisprezecea parte din lumea gândită de filosoful Metrodor 
sau a şaptezeci şi opta parte din a lui Petroniu.) O lume fără 
datorii? S-ar sminti drumul stelelor şi toate s-ar învălmăşi 
într-o cumplită neorânduială. Jupiter, nemaisocotindu-se 
dator lui Saturn, i-ar răpi globul, şi cu lanţul său homeric ar 
ţine pe loc toată gândirea lumii: zeii, cerurile, demonii, 
geniile, eroii, dracii, pământul, marea şi toate elementele. 
Saturn i s-ar alătura lui Marte şi ar porni împreună o 
răzmeriţă nemaipomenită. Mercur nu s-ar mai osteni să 
poarte veştile altora şi nemaiprimind să fie datornicul 
nimănui, n-ar mai fi vrednic să poarte numele de Cămil, cu 
care îl cinstiseră etruscii. Nici Venus, nemaidând nimic pe 
datorie, n-ar mai fi preamărită aşa cum este. Luna ar fi 
cufundată în beznă şi în sânge; de ce i-ar mai împrumuta, 
soarele, lumină? Cine l-ar sili? Soarele n-ar mai încălzi 


pământul; stelele n-ar mai îndruma soarta bună a 
oamenilor şi nici pământul nu le-ar mai hrăni cu aburii şi 
sudorile lui. (Cum spuneau Heraclit, filosofii stoici şi Cicero 
însuşi.) Elementele nu şi-ar mai recunoaşte semnele lor; n- 
ar mai sta în legătură unele cu altele şi ar încremeni fără 
mişcare; căci niciunul nu s-ar simţi dator şi niciunul n-ar 
mai împrumuta pe altul cu nimic. Pământul n-ar mai da din 
el apă; apa, în aer, ar rămâne apă; aerul n-ar mai lăsa să 
ardă focul şi focul n-ar mai încălzi pământul. Nu s-ar mai 
naşte pe lume decât căpcăuni, uriaşi şi titani. Ploaia n-ar 
mai ploua, lumina n-ar mai lumina şi vântul n-ar mai sufla; 
n-ar mai fi nici iarnă, nici vară. Lucifer s-ar năpusti din 
adâncul iadului cu toate furiile după el; durerile şi diavolii 
încornoraţi ar goni din cer pe toţi zeii. Nimeni nemaidând 
pe datorie, am duce o viaţă de câine. Ar fi în lume o 
zăpăceală mai cumplită decât în capul marelui meşter al 
Sorbonei, şi o încurcătură mai încâlcită decât în 
blestemăţiile măscăricilor pe care i-am văzut jucând 
păpuşile la Doue. Oamenii nu s-ar mai ajuta unii pe alţii; ai 
putea să strigi ca din gură de şarpe că ai luat foc, că te 
îneci, că te omoară, nimeni n-ar sări să te scape. Şi de ce? 
Fiindcă n-ai dat cu împrumut şi nu ai datornici. Nu-i pasă 
nimănui dacă pierzi averea, dacă te duci la fundul apei, 
dacă dai ortul popii; căci dacă n-ai împrumutat pe nimeni, 
nimeni nu-ţi datorează nimic. Într-un cuvânt, încrederea, 
nădejdea şi mila ar fi izgonite din mijlocul oamenilor, care 
sunt făcuţi să se ajute unii pe alţii; în schimb s-ar strecura 
bănuiala, disprețul, duşmănia, cu tot alaiul lor de răutăţi, de 
dureri şi de blesteme. Vei putea să spui atunci, că Pandora 
şi-a deşertat toată lada! Oamenii s-ar sfâşia între ei ca lupii: 
toţi s-ar preschimba în căpcăuni, în diavoli, în tâlhari, în 
bârfitori, în vrăjmaşi, în ucigaşi, fiecare privind cu ură pe 
celălalt, ca Ismael, ca Metabus sau ca Timon din Atena, 
căruia i s-a spus Mizantropul, adică duşmanul oamenilor. 
Mai lesne ar zbura peştii în văzduh şi ar cobori cerbii să 
pască iarbă în adâncul mărilor, decât ar putea oamenii să 


trăiască într-o asemenea lume de cerşetori, în care nimeni 
n-ar da pe datorie! Eu pe cerşetori n-am putut să-i sufăr 
nicicând. lar dacă omul însuşi ar trăi după legea unei lumi 
nefericite, în care nimeni nu dă pe datorie, dezmăţul lui te- 
ar înspăimânta. Capul n-ar mai împrumuta vedere ochilor, 
iar mâinile şi picioarele ar orbecăi în întuneric; şi nici 
picioarele n-ar mai binevoi să poarte capul, nici mâinile să 
se trudească pentru el. Inima, sătulă de a mai bate pentru a 
pune în mişcare vinele atâtor mădulare, nu le-ar mai 
împrumuta viaţă. Plămânii n-ar mai împrumuta inimii 
foalele lor. Ficatul nu i-ar mai trimite sânge s-o hrănească. 
Băşica nu s-ar mai învoi să fie îndatorată rărunchilor şi udul 
s-ar opri. Creierul, văzând atâta zăpăceală, n-ar mai da 
simţire nervilor, nici muşchilor putere. În această lume 
risipită, unde nimeni nu dă nimic şi nimeni nu datorează 
nimic, s-ar înstăpâni o zâzanie mai nimicitoare decât aceea 
pe care şi-o închipuia Esop în pilduirile sale. Oamenii s-ar 
prăpădi în scurtă vreme şi nici Esculap nu i-ar mai putea 
mântui de la pieire. Trupul li s-ar nimici, iar sufletul lor ar 
cobori, mânios, să-şi caute dinarii în fundul iadului. 

CAPITOLUL IV. 

Urmarea cuvântării lui Panurge întru lauda datornicilor şi 
a împrumutătorilor 

— Închipuieşte-ţi acum o altă întocmire a lumii, în care 
fiecare dă cu împrumut şi rămâne dator, fiind toţi 
deopotrivă împrumutători şi îndatoraţi. Ce rânduială 
minunată va fi în rotirea lumii! O văd, o simt şi o înţeleg, tot 
atât de lămurit ca şi Plato. Ce bună învoire între elemente! 
Cu ce bucurie şi-ar îndeplini natura lucrările sale! Iată: 
Ceres poartă pe braţe spice pline; Bachus, struguri copţi; 
Flora, flori învoalte; Pamona, roade rumene. Junona 
răspândeşte în jurul ei numai pace, lumină, voie bună şi 
sănătate. Privesc în jurul meu şi nu mă mai satur! Între 
oameni domneşte înţelegere, iubire, credinţă, tihnă, traiul- 
bun; e petrecere şi veselie; aur şi argint; sunt bani, 
giuvaeruri şi mărfuri de tot felul, trecând din mână în mână. 


Nici judecăţi, nici pricini, nici certuri, nici războaie, nici 
cămătari, nici hămesiţi, nici zgârciţi care să strângă, nici 
cărpănoşi care să nu dea. Sfinte Dumnezeule! Aceasta ar fi 
vârsta de aur a omenirii, domnia lui Saturn, aşezarea 
cerească a Olimpului, unde toate pornirile inimii se topesc 
în una singură, biruitoare, poruncitoare, atotstăpânitoare: 
dărnicia! Toţi oamenii sunt buni, drepţi la cuget şi frumoşi! 
Ce lume fericită! Ce fericiţi trăitori ai acelei lumi! De trei şi 
de patru ori fericiţi! Parcă mă văd în mijlocul lor! lar dacă 
papa, cu alaiul lui de cardinali, nu va lipsi nici el din lumea 
aceasta îndestulată, care împrumută pe toţi şi nu lasă pe 
nimeni în suferinţă, s-ar prăsi în câţiva ani la sfinţi - cu 
predici, rugăciuni, lumânări şi cârji - mai mulţi decât se află 
în toate cele nouă eparhii ale Bretaniei (afară, bineînţeles, 
de Saint-Yves). Aş vrea să-ţi mai amintesc că preacinstitul 
Pantelin din poveste, voind să laude şi să preamărească pe 
bătrânul Jossau, n-a găsit să spună despre el altceva, decât 
că: 

Bucuros da cu-mprumut, Orişicui i-ar fi cerut! 

Ah! ce vorbă frumoasă! la gândeşte-te, ce bine i-ar sta 
microcosmului numit om, dacă ar trăi cu trup şi suflet în 
starea lui firească, adică luând şi dând cu împrumut, 
datornic fiind el însuşi şi pe alţii îndatorând. Nici în 
cuprinsul tăriilor cereşti n-ar domni o rânduială mai deplină 
ca între oameni. A vrut ziditorul lumii să aşeze în noi suflet 
dătător de viaţă. Iar viaţa sălăşluieşte în sânge. Sângele e 
locaşul vieţii. O singură lucrare a fiinţei noastre e între 
toate ostenitoare: plămădirea fără răgaz a sângelui. În 
necontenita lui primenire, toate mădularele trupului îşi au 
partea lor de trudă, iar legătura dintre ele cere ca unul să 
împrumute pe celălalt, împrumutându-se la rându-i, fiind 
fiecare totodată datornic şi împrumutător. Natura ne-a pus 
la îndemână aluatul din care se plămădeşte sângele: pâinea 
şi vinul. Toată hrana omului se cuprinde în pâine şi în vin. E 
companajul, cum i se spune în limba provensală. Culesul, 
pregătirea vinului şi coptul pâinii sunt lucrarea mâinilor şi 


osteneala picioarelor, pe care se reazemă toată cheresteaua 
trupului; iar călăuza cea bună sunt ochii. Tot astfel, pofta de 
mâncare, cuibărită în cimpoiul stomacului şi stropită cu 
puţină fiere trimisă prin splină ne sfătuieşte să frigem 
carnea. Limba o gustă, dinţii o macină, stomacul o primeşte, 
o mistuie şi o preface în chil. Vinele mezinterului păstrează 
sucul prielnic şi hrănitor, lepădând prisosurile (care sunt 
date afară pe calea maţului), iar lamura rămasă o trec 
ficatului, care o preface în sânge. Gândeşte-te, de câtă 
bucurie sunt cuprinşi harnicii noştri slujitori, adăpându-se 
din acest râu de aur, care le dă viaţă şi putere. Nici 
alchimiştii nu se simt mai fericiţi, când după multă trudă şi 
cheltuială de răbdare, izbutesc să preschimbe metalurile în 
cuptoarele lor. Tot astfel, fiecare mădular se sileşte să 
curețe şi să limpezească această comoară. Rărunchii, prin 
vinele numite mulgătoare, aleg partea apoasă, adică udul, şi 
pe făgaşul uretrelor o trimit în băşica pregătită să-l 
primească şi să-i deşerte preaplinul la timp potrivit. Splina 
culege drojdia care se cheamă fierea neagră. Punga biliară 
alege prisosurile fierii, după care sângele e purtat într-o 
altă încăpere, unde se limpezeşte. Inima, cu mişcările ei 
diastolice şi sistolice, îl curăţă şi-l înroşeşte, apoi, prin 
ventricul, îl trimite, limpede şi curat, în vinele tuturor 
mădularelor. Fiecare mădular păstrează sângele care îi 
trebuie şi îl foloseşte după nevoie: picioarele, mâinile, ochii 
şi toate celelalte, care după ce au dat, acum primesc. În 
ventriculul stâng al inimii, sângele se subţiază atât de mult, 
încât îl numim suflet; şi, ajungând prin artere în toate 
părţile trupului, aeriseşte sângele din celelalte vine. 
Plămânii îl împrospătează necontenit, suflând din foaie. 
Mulţumindu-i pentru acest ajutor, inima îi trimite prin vâna 
arterială sângele ei cel mai curat. Această alcătuire în 
întregimea ei atât de minunat întreţesută, încât duhul vieţii 
care se desprinde din ea vorbeşte, gândeşte, socoteşte, 
chibzuieşte, judecă, hotărăşte şi îşi aduce aminte. Ţine-mă, 
Doamne! să nu mă rătăcesc şi să nu mă pierd, pătrunzând 


în adâncurile acestei lumi de împrumutători şi de datornici. 
Te rog să mă crezi, a împrumuta e o faptă dumnezeiască, 
iar a fi dator o mare virtute! Nu numai atât. Lumea aceasta, 
în care toţi dau şi fiecare e dator, e atât de bine înjghebată, 
încât, îndeplinindu-şi rosturile clipei de faţă, nu uită să 
împrumute pe cei care încă nu sunt, pentru ca astfel să 
ducă viaţa mai departe, născând alte fiinţe asemănătoare 
nouă: copiii noştri. Întru această menire, fiecare mădular 
rupe partea cea mai bună din hrana lui şi o dă pântecului. 
Natura a rostuit căile priincioase prin care, după lungi 
şerpuiri şi ocoluri, hrana trupului ajunge la locul potrivit, 
dând bărbatului şi femeii puterile trebuincioase pentru a 
păstra şi a nu lăsa să se stingă neamul omenesc. Totul se 
săvârşeşte prin împrumut de la unul la altul şi astfel 
izvorăsc îndatoririle dintre soţi. Pe cel ce nu vrea să dea, 
firea îl loveşte cu o pedeapsă bine hotărâtă: istovirea 
mădularelor şi zăpăcirea simţurilor. Pe cel care dă, îl 
răsplăteşte cu plăceri, bucurie şi desfătare. 

CAPITOLUL V. 

Cum îi judecă Pantagruel pe datornici şi pe împrumutători 

— M-am lămurit, a spus Pantagruel, şi văd că te pricepi să 
învârteşti vorbele. Dar poţi să predici şi să pălăvrăgeşti 
până la paştile cailor, tot n-ai să mă încredinţezi că ai 
dreptate. Şi miră-te cât vei vrea, n-ai să mă hotărăşti să 
rămân dator. Dator să nu rămâi, zic eu, decât cu dragoste şi 
cu simţire împărtăşită. Ai folosit asemănări şi descrieri 
frumoase, care mi-au fost întru totul plăcute, dar pot tot 
astfel să-ţi spun şi eu, că un datornic neruşinat şi fără 
obraz, care s-ar întoarce în oraşul unde năravul lui a ajuns 
de pomină, i-ar face pe cetăţeni să fugă din calea lui care 
încotro, mai grăbiţi şi mai înfricoşaţi decât dacă s-ar fi 
întâlnit cu ciuma, înveşmântată aşa cum a văzut-o filosoful 
Apollonios din Thyane [133], la Efes. Şi socotesc de 
asemeni, că perşii aveau dreptate când spuneau că 
minciuna e numai al doilea păcat: cel dintâi e să fii dator, 
căci minciuna şi datoriile merg mână în mână. 


Nu vreau să spun prin aceasta, că nu trebuie niciodată să 
te împrumuţi sau să împrumuţi pe altul. Nu-i pe lume nici 
un om, cât de bogat, care să nu fie dator, şi nici om atât de 
sărac, pe care să nu-l împrumuţi la nevoie. Lucrurile stau 
aşa cum le-a înfăţişat Plato în legile sale, adică să nu laşi pe 
vecin să scoată apă din puţul tău, dacă el însuşi n-a săpat 
pământul lui până la acel strat de lut pe care îl folosesc 
olarii, şi sub care se găsesc izvoarele de apă; acea humă 
grasă, cleioasă, netedă şi vârtoasă, care păstrează 
umezeala şi n-o lasă să sece. Nu sunt oare lipsiţi de ruşine 
cei care se împrumută mereu şi în toate părţile, în loc să-şi 
câştige pâinea muncind? După a mea judecată, nu se cuvine 
să-i împrumutăm decât pe aceia care, trudindu-se cu 
osârdie, n-au izbutit să ajungă la liman, sau pe cei căzuţi în 
lipsă din pricina nimicirii avutului lor. Dar să lăsăm acestea. 
De aici înainte să nu mai faci datorii. De cele trecute te 
dezleg. 

— Altceva nu am a face, a spus Panurge, decât să-ţi 
mulţumesc. lar dacă mulţumirea mea ar putea să se înalțe 
până la inima binefăcătorului meu, ar fi veşnică şi 
nesfârşită, căci dărnicia pe care milostenia ta mi-o arată nu 
se poate cântări, nu se poate măsura, e fără margine şi fără 
istov, şi aş rămâne cu mult mai prejos de bunătatea ei, dacă 
m-aş mărgini s-o preţuiesc numai după bucuria celui care o 
primeşte. Nici prin faptele mele, nici prin credinţa cu care 
te-am slujit nu sunt vrednic de dragostea pe care mi-o 
dăruieşti; nevoit sunt s-o recunosc, dar nu într-atât cât ai 
putea să crezi. A mai rămas ceva care mă întristează, mă 
roade şi mă arde: nu ştiu care va mai fi rostul meu pe lume, 
după ce-mi voi plăti datoriile? Mi-e teamă, că vreo câteva 
luni de aici încolo n-o să mă simt în apele mele. Nu sunt nici 
pregătit, nici deprins. Şi nu numai atât; de azi înainte, 
nimeni nu va mai trage un pârţ la Salmigondin fără să mi-l 
trimită în nas, şi toţi pârţăiţii îmi vor striga: „Suntem chit!” 
Mă voi sfârşi cu zile, ştiu bine. Să-mi scrii te rog pe 
mormânt, că am murit înăbuşit! lar dacă vreodată felcerii 


nu vor şti alt leac pentru uşurarea femeilor suferind de 
pântecăraie, să folosească moaştele mele, aromate şi bine 
zvântate; gustând cât de puţin din mine, vor slobozi mai 
multe vânturi decât pot să numere şi se vor tămădui fără 
greş. lată de ce te-aş fi rugat, să-mi laşi de sămânță măcar 
vreo sută de datorii. La fel s-a căinat şi Miles d'Irviere, 
episcopul din Chartres, când l-a scos din scaun regele 
Ludovic al XI-lea, rugându-l să-i lase măcar o parohie, ca să 
aibă cu ce să-şi piardă vremea. Mai bine le dau toate 
pătulele cu melci şi cărăbuşeria întreagă, fără să scad nimic 
din capete! 

— Lasă vorba, l-a scurtat Pantagruel. 

CAPITOLUL VI. 

De ce sunt iertaţi de a merge la război tinerii însurăţei 

— Aş vrea să-mi aduc aminte, a spus Panurge, în ce lege 
scrie, că cel care sădeşte o vie, zideşte o casă sau s-a 
însurat de curând e iertat de a merge la război timp de un 
an? 

— În legea lui Moise, a răspuns Pantagruel. 

— De ce să fie iertaţi însurăţeii? a întrebat Panurge. Cu cei 
care sădesc via nu-mi bat capul; sunt prea bătrân, eu port 
grija celor care o culeg. Nici cei care durează case din 
pietre neînsufleţite nu sunt trecuţi în catastiful meu; eu 
zidesc cu pietrele vii, care sunt oamenii. 

— După judecata mea, a spus Pantagruel, tinerii însurăţei 
sunt lăsaţi la vatră ca să se bucure în voie de plăcerile 
dragostei, să-şi sporească neamul şi să nu rămână fără 
urmaşi; dacă vor cădea în luptă după un an, numele şi 
armele lor vor rămâne moştenire copiilor. Se va vedea, de 
asemeni, în acest timp, care neveste sunt sterpe şi care 
sunt vrednice de-a naşte. Un an de încercare e de ajuns 
pentru o femeie în puterea vârstei. Rămânând, unele, 
văduve după bărbatul dintâi, se vor putea mărita a doua 
oară, după cum urmează: cele născătoare, cu bărbaţi care 
vor să aibă prunci, iar cele sterpe, cu aceia care, nedorindu- 
i, îşi iau femeie numai pentru destoinicia ei, pentru 


bunătatea ei, pentru liniştea casei şi pentru grija 
gospodăriei. 

— Predicatorii din Varennes, a spus Panurge, sunt 
împotriva însurătorii de-a doua, socotind-o drept necinste şi 
sminteală. 

— Au şi ei gărgăunii lor, a spus Pantagruel. 

— Întocmai, a întărit Panurge. Tot aşa şi fratele nostru 
Bagănteacă, predicând deunăzi la Parille împotriva 
însurătorii de a doua, se jura pe toţi sfinţii, că mai bine s-ar 
anevoi cu o sută de fete-mari, decât să-şi facă de lucru cu o 
femeie văduvă. Judecata domniei-tale o găsesc dreaptă şi 
întemeiată. Dar n-ai fi înclinat a crede, că tinerii însurăţei 
sunt iertaţi de-a merge la război şi din altă pricină? Căci în 
anul cel dintâi, după bucuria nunţii, cu atât nesaţ se 
înfruptă din bunătăţile cele fragede ale dragostei - după 
cum e drept şi se cuvine - încât cheltuindu-şi puterile, ajung 
fără vlagă, osteniţi, istoviţi, secătuiţi; iar dacă ar fi duşi în 
ăst timp pe câmpul de bătaie, mai degrabă s-ar pune cu 
burta la pământ ca rațele, decât să se-avânte în luptă cu 
vitejii şi să înfrunte trăsnetul puştilor, în focul dezlănţuit de 
Enyo [134], zeiţa războiului. Nici o ispravă n-ar săvârşi sub 
steagurile lui Marte, căci toată bărbăţia lor se va fi cheltuit 
sub plapuma lui Venus, ibovnica aceluia. 

În casele oamenilor cumsecade mai dăinuieşte încă vechea 
datină, după care tinerii de curând însuraţi sunt trimişi 
plocon la vreun unchi sau mătuşă, departe de nevastă, ca 
să-şi întremeze puterile şi să poată s-o ia mai cu nădejde de 
la capăt; deşi de multe ori, nici unchi şi nici mătuşă n-au. 
Naşa bunicului meu îmi spunea când eram mic, că: 

Închinăciuni şi slujbe sfinte. 

Sunt bune dacă le ţii minte; 

Dar doi flăcăi care-au cosit, Nu fac cât unul odihnit. 

Tot atât e de adevărat, că podgorenii nu mănâncă struguri, 
iar vinul, înainte de a împlini anul, nu-l gustă; cei care îşi 
zidesc casă nouă o lasă un an să se zvânte, de teamă să nu 
moară înăbuşiţi, cum scrie cu multă ştiinţă Galien în cartea 


lui Despre greutatea de a răsufla. Aşadar, să nu-ţi fie cu 
supărare, întrebarea mea îşi avea rostul ei şi n-am pus-o 
fără o pricină bine întemeiată. 

CAPITOLUL VII. 

Ce fel de gărgăuni avea Panurge şi cum şi-a lepădat 
nădragii. 

A doua zi, Panurge şi-a găurit urechea dreaptă, ca evreii, 
şi şi-a pus în sfârc un cercel de aur încrustat, sub piatra 
căruia a închis doi gărgăuni: gărgăuni din cei negri, de 
toată frumuseţea, cum se găsesc foarte rar. V-o spun s-o 
aflaţi, fiindcă e bine ca omul să le ştie pe toate. 

Nu l-au costat mai mult decât ospăţul de nuntă a unei 
tigroaice din Hircania, să zicem şase sute de mii de firfirici, 
în rate. Preţul i s-a părut cam mare şi s-a necăjit puţin 
plătindu-l; iar de atunci îşi hrănea gărgăunii cum fac tiranii 
şi advocaţii, cu sângele şi sudoarea supuşilor lui. Apoi a luat 
patru coţi de postav gros de culoarea pământului, şi dintr-o 
singură cusătură şi-a croit o haină lungă până în glezne. Şi- 
a lepădat nădragii şi şi-a cusut ochelarii pe scufie. 

Astfel învestmântat s-a dus şi i s-a înfăţişat lui Pantagruel, 
căruia i s-a părut îmbrăcămintea cam deşucheată. S-a 
mirat, mai ales, când l-a văzut pe Panurge lipsit de frumoşii 
lui nădragi, în care obişnuia să păstreze ce-avea el mai 
scump: un talisman purtător de noroc şi păzitor de ceasuri 
rele. Bunul Pantagruel nu pricepea ce taină putea să fie la 
mijloc şi l-a întrebat pe Panurge despre rostul acelei ciudate 
schimbări. 

— Am gărgăuni, a spus Panurge; vreau să mă însor. 

— Să fie într-un ceas bun, a spus Pantagruel. Mă bucur din 
toată inima. Dar mi se pare că îndrăgostiţilor nu le stă bine 
să umble fără nădragi, cu cămaşa scoasă afară şi cu un sac 
în spinare; după cum nici această culoare pământie nu mi 
se pare potrivită pentru o haină cu poale lungi, cum 
obişnuiesc să poarte bărbaţii cumsecade şi cinstiţi. Dacă 
unii eretici sau oameni de altă credinţă s-au îmbrăcat 
vreodată astfel, nu i-am ţinut de rău şi n-am aruncat asupra 


lor osândă; deşi mulţi i-au socotit drept nişte înşelători şi 
făţarnici, care caută să maimuţărească portul lumii 
nevoiaşe. Fiecare din noi rămâne cu judecata lui, mai ales 
faţă de lucrurile străine, care nu ne ţin nici cald, nici rece, 
nu ne par bune, nici rele, fiindcă nu pornesc din inima şi din 
gândurile noastre, ca singurele izvoare ale binelui şi ale 
răului; ale binelui, dacă ne însufleţeşte dragostea de 
oameni, ale răului, dacă trecem hotarul dreptăţii şi ne 
lăsăm ispitiţi de diavol. Mie, însă, îmi displac înnoirile 
nepotrivite şi nici cu nesocotirea obişnuitelor deprinderi nu 
mă împac. 

— Haina mea, a răspuns Panurge, e frumos tivită şi 
culoarea e potrivită. Postavul îl alesesem dinadins pentru 
masa mea de scris, fiindcă am de gând de aici înainte să-mi 
ţiu socotelile mai cu băgare de seamă. Şi de vreme ce îmi 
voi plăti datoriile, nici nu bănuieşti ce om sucit o să mă fac, 
dacă m-o ajuta Dumnezeu. Priveşte, rogu-te, ochelarii mei. 
Nu ţi se pare că semăn (de departe) cu fratele Jean 
Bourgeois [135]? Să ştii că la anulam să încep să ţiu şi eu 
predici pentru o nouă cruciadă! Dumnezeu să aibă în paza 
lui ostile creştinătăţii! Nu-ţi place haina mea? Ie rog să afli, 
că acest postav are însuşiri tainice, pe care puţini le cunosc. 
Nu-l port decât de azi-dimineaţă şi simt că fierb, stau pe 
jeratic şi ard de nerăbdare să mă însor, să-mi dezmierd 
nevasta, fără să-mi mai fie teamă de ciomăgeală. Ah! ce 
însurăţel de treabă am să fiu! După moarte să mă ardeţi pe- 
un Tug de sărbătoare, iar cenuşa să mi-o păstraţi la loc de 
cinste, drept pildă şi amintire a unui bărbat fără cusur! 

Uită-te la mine, pe faţă şi pe dos. Am îmbrăcat toga pe 
care vechii romani o purtau în timp de pace. E aidoma cum 
am văzut-o pe columna lui Traian şi pe arcul de triumf al lui 
Septimiu Sever. M-am săturat de războaie, de coifuri şi de 
zale. Mi s-a tocit spinarea de câte platoşe am purtat pe 
umeri. Să lăsăm armele şi să îmbrăcăm toga păcii, măcar în 
anul cel dintâi al însurătorii, după legea lui Moise, despre 
care pomeneai ieri. Cât priveşte nădragii, mătuşa mea 


Laurenţia îmi spunea oarecând, că sunt croiţi dinadins ca să 
ne purtăm în ei bărbăţia. Ceea ce cred că aşa este, după 
cum spune despre cap pârdalnicul de Galien (în cartea a IX- 
a Despre folosinţa mădularelor), că e făcut să poarte ochii. 
Natura ar fi putut să ne aşeze capul la genunchi sau în cot; 
dând însă ochilor slujba de a privi departe, i-a potrivit în 
cap, iar capul l-a ridicat pe culmea trupului, cum sunt 
farurile şi turnurile înălțate la ţărmul mării, ca lumina să se 
vadă din larg. 

Şi fiindcă aş vrea ca o bucată de vreme, măcar un an, să 
mă las de războaie, adică să mă însor, nu mai port nădragi, 
fiindcă orice ostaş care pleacă la luptă mai întâi nădragii şi-i 
trage. lată de ce spun, sus şi tare - chiar de m-aţi arde de 
viu - că turcii nu ştiu să se bată, fiindcă n-au voie, după 
legea lor, să poarte nădragi, ci numai şalvari. 

CAPITOLUL, VIII. 

Cum se cuvine ca la război să fie apăraţi mai întâi nădragii 

— Vrei să spui că ostaşul, îmbrăcându-se pentru luptă, 
începe prin a-şi trage nădragii? E o rânduială nouă şi-o 
găsesc nepotrivită, fiindcă, după câte ştiu, mai întâi îşi pune 
pintenii! 

— Aşa spun şi aşa cred, pe bună dreptate, a răspuns 
Panurge. Priveşte, rogu-te, cum firea, voind ca arborii, 
pomii roditori, florile, toate ierburile, ca şi zoofiţele (care 
nu-s nici plante, nici dobitoace) o dată ce au fost aduse la 
viaţă să rodească şi să se înmulțească pentru a nu li se 
pierde soiul (deşi fiecare în parte e supus pieirii), a ferit 
într-un chip deosebit sămânţa prin care sporesc; printr-o 
minunată alcătuire a avut grijă să le înzestreze cu un 
veşmânt de apărare: teacă, păstaie, coajă, sâmbure, spic, 
puf, scoarță, ţepi, ghimpi şi alţi nădragi, care de care mai 
bine croiţi şi mai zdraveni. lată mazărea, bobul, nuca, 
pătlăgica, castravetele, grâul, macul, lămâia, castana şi 
toate fructele, a căror sămânță e mai cu grijă păzită, mai 
ascunsă şi mai bine înarmată decât toate celelalte părţi ale 
tulpinii. 'Tot astfel s-a îngrijit firea de păstrarea fiinţei 


omeneşti. Omul însă se naşte gol, firav şi plăpând, fără 
arme de apărare, nevinovat şi neştiutor, ca în vârsta de aur 
a lumii. Se naşte ca o făptură însufleţită, nu ca un arbore; 
făptură însufleţită am spus, făcută pentru pace, nu pentru 
război; născută pentru a se înfrupta din minunatul belşug al 
tuturor fructelor şi al tuturor ierburilor şi pentru a domni în 
linişte asupra tuturor dobitoacelor. Dar încuibându-se între 
oameni duhul răului, s-a înstăpânit pe pământ puterea lui 
Jupiter şi a urmat vârsta de fier; au început să crească 
spinii, mărăcinii, scaieţii, ciulinii, mătrăguna şi alţi vrăjmaşi 
ai omului, între ierburi şi pomi roditori. Tot astfel 
dobitoacele s-au răzvrătit împotriva omului şi s-au înţeles să 
nu-l mai slujească, să nu i se mai supună, să nu-l mai 
asculte, păgubindu-l şi primejduindu-l, după puterea şi 
înţelegerea lor. De aceea omul, voind să-şi păstreze partea 
lui de folosinţă şi neputând să se lipsească de ajutorul 
celorlalte dobitoace, s-a văzut silit să se înarmeze şi el, 
pentru a nu pierde stăpânirea asupra lumii. 

— Ei, pe sfânta gâscă a sfântului Guenole! dar mare 
dezmăţat, vreau să zic învăţat ai ajuns, de când s-a pornit 
din nou să plouă! 

— Priveşte, rogu-te, cum firea l-a ajutat pe om să se 
înarmeze, şi vezi care parte a trupului l-a învăţat s-o apere 
mai întâi? Înțeleptul căpitan al evreilor, Moise, şi-a croit el 
însuşi o preafrumoasă pereche de nădragi din frunze de 
smochin, care prin luciul, tăria, mărimea, tăietura, culoarea 
şi mireasma lor sunt cele mai potrivite să îmbrace şi să 
apere părţile trupului cu care orice bărbat se fuduleşte. Să 
nu-mi vorbeşti despre flăcăii din Lorena, cărora le atârnă 
nădragii până la pământ, fără nici un rost; l-am văzut într-o 
zi de întâi mai, la Nancy, pe Viardere, nobilul Valentin, june 
logodit, care, ca să se arate mai dichisit, îşi întinsese traista 
cu fudulii pe masă şi le curăța de noroi, ca pe-o mantie 
spaniolească... Aşadar, când pleacă ostaşii la război, să nu 
le mai strigi din urmă: „Fereşte dovleacul!”, ci: „Păzeşte-ţi 
fuduliile!” că omul dacă numai capul şi-l pierde, el singur se 


prăpădeşte, dar dacă îşi pierde desagii, se duce pe copcă 
toată omenirea. Aşa spune şi ştrengarul C. Galen (lib. I de 
Spermate) ajungând la încheierea, că mădularul nostru cel 
mai de preţ nu-i inima, ci acel altar al trupului nostru, în 
care purtăm, ca într-un sfânt potir, sămânţa păstrătoare de 
viaţă a neamului omenesc. Şi pun rămăşag pe cinci şfanţi, 
că acesta a fost aluatul din care Deucalion şi Pyrrha [136] 
au plămădit încă o dată lumea, după ce faimosul potop o 
prăpădise. Ceea ce l-a îndemnat pe bunul Justinian să 
spună în liB. De Cagotis tollendis [137], că summum bonum 
în nadragibus et prohabis est. Din această pricină (şi din 
multe altele) pe când seniorul de Merville, în ajun de a 
pleca cu regele său la război, încerca o platoşă nouă 
(fiindcă cea veche, pe jumătate ruginită, nu-l mai încăpea), 
văzând femeia lui cât de puţină grijă are de partea cea mai 
prețioasă a trupului, pe care nu şi-o apăra decât cu o za 
uşoară, l-a rugat s-o ferească mai bine şi să-şi pună sub 
burtă pavăza cea grea, care stătea fără întrebuințare pe-un 
perete din iatacul lui. Despre această întâmplare vorbesc 
stihurile de mai jos din Fandoselile fetelor mari (cartea a III- 
a): 

Văzând că pleacă soţul ei la luptă, Şi platoşă nu-şi pune la 
nădrag, I-a spus: - „De ce te duci cu zaua ruptă. 

Şi laşi primejduit ce mi-e mai drag?” 

Nu pot s-o ţiu de rău în nici un fel; 

Femeii grijulii îi era frică, Bărbatul să nu-şi piardă în 
răzbel, Prosteşte, cea mai bună bucăţică! 

Aşadar, nu te mai mira văzându-mă astfel îmbrăcat. 

CAPITOLUL IX. 

Panurge întreabă pe Pantagruel dacă ar face bine să se 
însoare. 

Pantagruel nedând nici un răspuns, Panurge a oftat o dată 
adânc şi a vorbit mai departe: 

— Stăpâne, ţi-am mărturisit că vreau să mă însor, dacă n- 
oi găsi cumva toate porţile încuiate. Bizuindu-mă pe vechea 


dragoste ce-mi arăţi, aş vrea să-ţi cer sfatul în această 
privinţă. 

— De vreme ce ai aruncat zarurile, ai chibzuit şi ai hotărât, 
să nu mai vorbim. Rămâne să îndeplineşti ce ţi-ai pus în 
gând. 

— Da, a răspuns Panurge, dar aş dori mai întâi să ştiu, ce 
crezi şi ce mă sfătuieşti? 

— Cred că faci bine şi te sfătuiesc să te însori. 

— Dar, a spus din nou Panurge, dacă, totuşi socoteşti că ar 
fi bine să rămân aşa cum sunt şi rostul vieţii să nu mi-l 
schimb, bucuros nu m-aş mai însura. 

— Nu te mai însura, a spus Pantagruel. 

— Adevărat? Şi te-ai îndura să mă ştii singur-singurel, fără 
un suflet lângă sufleţelul meu? Aminteşte-ţi ce spune 
Scriptura: „Vae soli 1” [138] Omul care trăieşte singur nu 
cunoaşte plăcerea îmbrăţişării. 

— Atunci, însoară-te! a spus Pantagruel. 

— Dar dacă nevastă-mea o să mă înşele? Ştii bine că se 
cam întâmplă, a spus Panurge. N-aş putea să rabd una ca 
asta şi mi-aş ieşi din fire. Nu zic, bărbaţii încornoraţi nu-mi 
displac şi îi cercetez bucuros, dar n-aş vrea o dată cu capul 
să mă prenumăr printre ei. Nu vreau nici mort, coarne să 
port! 

— Dacă nu vrei să porţi coarne, nu te însura. Seneca 
spune foarte lămurit: „Ce-ai făcut tu altuia, şi altul ţie îţi va 
face!” 

— Altminteri nu se întâmplă niciodată? a întrebat Panurge. 

— Niciodată. Aşa spune Seneca. 

— Ei, ei! s-a mirat Panurge. Dar vorba e: pe lumea aceasta 
sau pe lumea cealaltă? De femeie, oricum, nu mă pot lipsi, 
după cum orbul, ca să umble, nu se poate lipsi de bâţ. lar 
dacă stau pe loc mă prăpădesc! N-aş face mai bine să mă 
însoțesc cu o femeie cinstită şi cucernică decât să schimb în 
fiecare zi alta, trăind iepureşte, de frică să nu mănânc 
bătaie sau să mă ajungă sfrinţia? (Ceea ce e mai rău.) Căci, 
să nu se supere bărbaţii, femeie cuminte încă n-am întâlnit. 


— Atunci însoară-te, omul lui Dumnezeu, a spus 
Pantagruel. 

— Dar dacă, după voia aceluiaşi Dumnezeu, dau peste o 
femeie rea? a vorbit mai departe Panurge. O să mă bată, o 
să ajung mai becisnic decât lov, sau o să mă apuce 
turbarea. Am auzit eu, că toate femeile cinstite se apucă din 
prima zi de-asemenea isprăvi; oţetul din cămara lor se 
acreşte repede! O să iasă rău, fiindcă o să-i stâlcesc 
trupuşorul (mâinile, picioarele, capul, ficaţii, rărunchii şi 
splina), şi-o să-i croiesc atâtea porţii de ciomag, până oi 
lăsa-o lată şi-oi vedea venind pe dracul să-i ducă sufletul 
blestemat! Aş vrea să mă feresc în ăst-an de asemenea 
gâlcevi şi aş fi prea mulţumit să n-am parte de ele. 

— Nu te însura, a spus Pantagruel. 

— Dacă voi rămâne aşa cum sunt, adică neînsurat şi 
plătindu-mi datoriile (rău voi face, căci împrumutătorii mei 
nu se vor mai ruga pentru mine), nimeni nu va mai avea 
grija mea şi nicăieri nu voi găsi dragostea pe care mi-ar 
purta-o nevasta. Iar de s-ar întâmpla să mă îmbolnăvesc, aş 
pieri ca un câine. O vorbă înţeleaptă spune că acolo unde 
lipseşte femeia (adică mama copiilor tăi şi nevasta ta după 
lege), omul bolnav n-are parte de-o mână care să-l 
îngrijească. Am văzut ce pătimesc papii, cardinalii, 
episcopii, egumenii, călugării şi popii; n-aş dori să am 
soarta lor. 

— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, însoară-te! 

— Dar dacă, a spus din nou Panurge, fiind bolnav, nu voi 
putea să-mi îndeplinesc îndatoririle de soţ? Nevastă-mea, 
văzându-mi neputinţa, se va înhăita cu altul, şi nu numai că 
nu va sta lângă mine să mă ajute, dar îşi va bate joc de 
suferinţele mele şi, ceea ce e mai râu, mă va fura, cum mi s- 
a mai întâmplat să văd. Mi-aş face seama singur sau aş lua-o 
peste câmpi, numai în cămaşă. 

— Nu te însura! 

— Dar rămânând neînsurat, voi pierde nădejdea de a mai 
avea vreodată fii legiuiţi, cărora să le las numele şi stema 


casei mele, avutul şi toate bunurile ce voi dobândi de aici 
înainte (căci am de gând să mă îmbogăţesc zilele acestea şi 
să ajung cel mai mare strângător de câştiguri). Copiii mei 
mi-ar lumina viaţa, mi-ar mângâia ceasurile de întristare şi 
mi-aş petrece vremea aşa cum face bunul dumitale părinte 
şi atâţi oameni de ispravă, în sânul familiei lor. Căci 
altminteri, plătindu-mi datoriile şi rămânând neînsurat, 
când m-ar ajunge vreo supărare, mă tem că în loc de a-mi 
spune o vorbă bună, mă veţi lua în râs şi vă veţi bate joc de 
necazurile mele. 

— Însoară-te, a spus Pantagruel, şi Domnul să fie cu tine! 

CAPITOLUL X. 

Cum îi arată Pantagruel lui Panurge că nu-i uşor să dai 
sfaturi despre însurătoare, şi ce prevestiri pot face Homer 
şi Virgiliu 

— Sfaturile ce-mi dai, a spus Panurge, sunt ca basmul cu 
cocoşul roşu. Îţi baţi joc de mine. O dată spui una, o dată 
alta, le suceşti, le învârteşti, le întorci când pe faţă, când pe 
dos, că nici eu nu ştiu ce să mai aleg din toate. 

— Tu vorbeşti? s-a supărat Pantagruel. În judecăţile pe 
care mi le vânturi sunt atâţi „dacă” şi atâţi „însă”, încât nu 
mai pricep nimic şi nici a te sfătui nu mai sunt în stare. 
Lucrul de căpetenie e să ştii ce vrei: restul rămâne la voia 
întâmplării şi în cereasca putere a destinului. Am cunoscut 
unii oameni, atât de norocoşi în soarta lor, încât viaţa pe 
care au dus-o în căsnicie părea a fi o răsfrângere a 
bucuriilor raiului; în vreme ce pe alţii i-am văzut mai 
amărâţi decât diavolii care umblă să ducă în ispită pe 
pustnicii din deşertul Tebaidei şi al Monserratului. Porneşte 
cu ochii închişi, la noroc; pleacă-ţi fruntea şi roagă-te lui 
Dumnezeu s-o păzească. Altă nădejde n-aş putea să-ţi dau. 
lată ce cred c-ar fi cu cale să faci, dacă bineînţeles vei găsi 
de cuviinţă. Du-te şi adu-mi scrierile lui Virgil. Vom cerceta 
cuprinsul lor, despărţind filele cu unghia în trei locuri; după 
alegerea pe care vom hotări-o împreună, vom citi în 
hexametri soarta însurătorii tale. Mulţi şi-au cunoscut astfel 


destinul din cuvintele lui Homer. Ascultând Socrate în 
închisoare acel vers din Iliada (IX, 362) în care vorbeşte 
Ahile: „Voi fi, fără popas, peste trei zile, în Ftia mândră, cu 
câmpii fertile...” a prevăzut că va muri a treia zi şi i-a spus-o 
lui Eschine, după cum ne încredinţează Plato în Criton, 
Cicero în De Divinatione şi Diogene Laertius. Tot astfel, 
dorind Opilius Macrinus să ştie, dacă va ajunge împărat al 
Romei, a găsit în Iliada (VIII, 102) această prevestire: 

Vezi, omule bătrân, soldaţii tăi. 

Sunt tineri, sunt puternici şi sunt răi; 

Puterile, din zi în zi te lasă, Şi anii, cu povara lor, te-apasă. 

Adevărul, e că Opilius trecuse pragul bătrâneţii şi 
ajungând împărat, după un an şi cinci luni, a fost răsturnat 
şi ucis de Heliogabal, care era tânăr şi voinic. Astfel Brutus, 
voind să cunoască de mai înainte soarta bătăliei de ia 
Pharsale, în care a pierit, citise în Iliada (XVI, 849) aceste 
vorbe ale lui Patrocle: 

Ursita rea m-a osândit, o ştiu, Să fiu ucis de al Latonei fiu. 

Iar parola în ziua luptei de la Pharsale a fost: „Apolo 1”. 
Aşijderea, multe alte întâmplări mărunte ca şi fapte de 
mare însemnătate au fost profeţite după tâlcul dactililor lui 
Virgil. Alexandru Sever, înainte de a fi împărat al Romei, şi-a 
văzut soarta scrisă în această prorocire a Eneidei (VI, 851): 
„Vei stăpâni, tu fiu al Romei, lumea-ntreagă!” Ceea ce s-a 
îndeplinit după câţiva ani. Împăratul Adrian, doritor a şti ce 
gânduri îi nutreşte Traian şi câtă dragoste îi poartă, s-a 
lămurit din stihurile Eneidei (VI, 809) care spun: 

Cine-i acel bărbat, ales de soartă, Ce creanga de măslin în 
mână poartă? 

Căruntul păr şi haina lui arată. 

A fi un rege-al Romei de-altădată. 

„Nu mult după aceea Traian l-a înfiat, lăsându-i moştenire 
împărăţia Romei. Claudiu al II-lea, multlăudatul împărat al 
romanilor, şi-a citit destinul în Eneida (I, 269): Trei veri în 
Roma vei domni... Şi în adevăr, n-a domnit decât doi ani... 
Tot acela, voind să cunoască soarta fratelui său Quintilius, 


căruia ar fi dorit să-i lase stăpânirea Romei, a fost prevestit 
de un alt hexametru al Eneidei (VI, 869): Pământurile sale 
abia le va vedea... Ceea ce s-a şi întâmplat. Ajungând 
Quintilius împărat, a fost omorât după şapte sau zece zile. 
Acelaşi sfârşit l-a avut şi Gordian cel tânăr. Claudiu Albin, 
dorind să ştie ce soartă îl aşteaptă, a citit în Eneida (VI, 
858): 

Un cavaler, domnind cu zarvă mare, În Roma va aduce 
tulburare; 

Cartagina sub arme-o va zdrobi, Ca şi pe gali, de se vor 
răzvrăti. 

Tot Claudiu al II-lea, împăratul după care a venit la domnie 
Aurelian, arătându-se îngrijorat de soarta urmaşilor săi, a 
aflat în Eneida (I, 278) această prevestire: 

Ascultă glasul meu şi nu te teme, Ei vor domni îndelungată 
vreme. 

Aşa s-a întâmplat. Urmaşii lui au fost mulţi, iar şirul lor a 
dăinuit până târziu. Pierre Amy, căutând să ştie dacă va 
scăpa cu viaţă din ghearele popilor, a găsit în Eneida sfatul 
priincios (III, 44): 

Să părăseşti acest ţinut barbar, Departe de pustiul lor 
hotar. 

Şi astfel a fugit de prigoana lor... Aş pierde prea multă 
vreme arătându-ţi cu de-amănuntul atâtea alte întâmplări, 
ale celor care şi-au citit soarta în stihurile Eneidei. Dar nu 
mă încumet să spun că aceste prevestiri sunt fără greş. Ar 
însemna să te amăgesc. 

CAPITOLUL XI. 

Cum a dovedit Pantagruel că a da cu zarurile nu-i lucru 
cinstit 

— Mai repede m-aş lămuri dând cu zarurile, a spus 
Panurge. 

— Nu, a răspuns Pantagruel. Zarurile sunt amăgitoare, 
necinstite şi vrednice de dispreţ. Să nu te încrezi în ele. 
Acea carte blestemată despre Jocul cu zarurile a fost scrisă 
de diavolul însuşi, pe când umbla prin ţara aheilor. Se 


aciuiase la Bura, lângă chipul cioplit al lui Hercule, ducând 
în ispită, ca şi astăzi, pe mulţi săraci cu duhul, care se lăsau 
prinşi în mrejele lui. După cum bine ştiţi, tatăl meu, 
Gargantua, le-a izgonit din ţările sale, le-a ars pe toate, 
dimpreună cu tiparele lor, stârpindu-le şi nimicindu-le ca 
atinse de ciumă. Aşa a făcut şi cu arşicele. loate acestea 
sunt momeli şi unelte ale înşelăciunii, cu care diavolul 
ispiteşte cugetele curate, pentru a le arunca în ghearele 
pierzării. Totuşi, ca să-ţi fiu pe plac, iată, mă învoiesc să 
arunci trei zaruri pe masă. După numerele care vor cădea, 
vom hotări foile din carte şi versurile ce vom citi. Ai zaruri 
la tine? 

— Am o tolbă întreagă, a răspuns Panurge. Merlin 
Coccaius zice că sunt frunza verde a dracului. De m-ar 
prinde fără zaruri, şi-ar bate joc de mine, ca şi cum aş 
umbla fără frunză verde de întâi mai. 

A scos zarurile din tolbă şi le-a aruncat pe masă. Au căzut 
numerele 5, 6 şiiar 5. 

— Cinci cu şase şi cu cinci fac şaisprezece, a spus Panurge. 
Să luăm al şaisprezecelea stih, de sus în jos. Numărul îmi 
place şi cred că sorții îmi vor fi prielnici. S-ajung în mijlocul 
dracilor, ca o bilă în popice sau ca o ghiulea de tun între 
pedestraşi, dacă n-oi face tot de-atătea ori dragoste cu 
nevastă-mea în noaptea nunţii! 

— Nici nu mă îndoiesc, a răspuns Pantagruel. N-aveai 
nevoie să te legi cu un jurământ atât de cumplit. Dacă vei 
da greş întâia oară numărând până la cincisprezece, îţi vei 
îndrepta greşeala dimineaţa şi vei ajunge la şaisprezece. 

— Aşa socoteşti? a spus Panurge. Mă pui în rând cu toţi 
jucătorii nepricepuţi? Eu nu dau greş niciodată! 

Acestea zise, a pus pe masă cartea lui VirgiliU. Înainte de a 
o deschide i-a spus lui Pantagruel: 

— Tremură sufletul în mine ca un văl de mireasă. Pune 
mâna şi vezi cum îmi bate inima. Parcă m-aş fi luat la trântă 
cu toată Sorbona. Nu crezi că s-ar cuveni, înainte de a porni 


mai departe, să cerem ajutorul lui Hercule şi al zeiţelor 
Tenite, care ţin în mâna lor tablele destinului? 

— Nu, a răspuns Pantagruel. Nici pe unul, nici pe celelalte. 
Deschide cartea cu unghia. 

CAPITOLUL XII. 

Cum a căutat Pantagruel să citească în Eneida soarta lui 
Panurge. 

Deschizând cartea şi oprindu-se la rândul al 
şaisprezecelea, Panurge a citit: 

Nec Deus hune mensa, Dea nec dignita cubili est. (Nici 
zeul la ospăț nu l-a poftit, Şi nici zeiţă-n pat nu l-a primit.) 

— Sorţii nu-ţi sunt prielnici, a spus Pantagruel. Aici se 
arată că femeia ta va fi o desfrânată şi te va înşela. Zeița 
care te prigoneşte e Minerva, fecioara neînduplecată, 
răzbunătoare şi aprigă, vrăjmaşa încornoraţilor, a 
craidonilor şi a preacurviei; osânditoarea acelor femei 
dezmăţate, care nu păstrează bărbatului credinţa făgăduită 
şi se dăruiesc altora. Zeul e Jupiter, detunătorul şi stăpânul 
trăsnetelor din cer. Nu uita că, după credinţa vechilor 
etrusci fulgerele făurite de Vulcan (manubiile cum le 
numeau ei) nu-i sunt date decât Minervei (cum s-a dovedit 
în lupta corăbiilor lui Ajax Oileus) şi lui Jupiter, din capul 
căruia acea zeiţă s-a născut. Ceilalţi zei ai Olimpului n-au 
dreptul să fulgere; de aceea nici nu sunt atât de temuţi de 
oameni. Întemeindu-mă pe adânca cunoaştere a mitologiei, 
îţi voi spune mai mult. Când titanii au pornit războiul 
împotriva zeilor, aceştia la început i-au luat în râs, spunând 
că îi vor trimite pe paji să-i cuminţească. Văzând însă că 
titanii au ridicat pe braţe piscul Pelionului, peste muntele 
Osse, şi au început să zgâlţâie Olimpul cu gând să-l arunce 
deasupra, au fost cuprinşi de o mare spaimă. Jupiter a 
chemat Marele Sfat al zeilor şi cu toţii au hotărât în glas, să 
se apere. Dar, fiindcă multe războaie au fost pierdute din 
pricina muierilor care veneau să se amestece în rândurile 
luptătorilor, au trimis în Egipt toată plevuşca de zeițe ale 
cerului, preschimbate în nevăstuici, dihori, lilieci, şobolani şi 


alte întrupări de jivine. Singură Minerva a rămas alături de 
Jupiter să mânuiască trăsnetele, ca una ce era, în gând şi 
faptă, zeiţa înţelepciunii şi a războiului, temută deopotrivă 
în cer şi în văzduh, pe apă şi pe uscat. 

— Burtă peste burtă! a strigat Panurge. Să fie oare soarta 
mea aceea a lui Vulcan, care a rămas de pomină? Nu! Că eu 
nu-s nici şchiop, nici plăsmuitor de bani şi nici fierar ca el. 
Nevastă-mea va fi tot atât de frumoasă şi nurlie ca şi Venera 
lui; dar nu va fi rea de piciorul stâng ca aceea şi nici coarne 
nu voi purta ca dumnealui. Şchiopul şi-a scos dovadă de 
încornorat, iscălită cu mărturie de toţi zeii! Cu mine va fi 
dimpotrivă. Sorţii spun că nevastă-mea va fi cuvioasă, 
ruşinoasă şi devreme-acasă; nu certăreaţă pe uliţă şi mereu 
cu mâna pe suliță, ca o descreierată. Mie n-o să-mi facă zile 
fripte drăguţul de Jupiter, nici n-o să-mi sufle în ciorbă, 
când vom sta amândoi la masă. Mândre isprăvi a mai făcut 
şi frumos s-a mai purtat în viaţa lui, ce zici? Nu ştiu să se fi 
pomenit cândva pe lume un destrăbălat mai mare şi un zeu 
derbedeu mai ticălos! Şi nici nu-i de mirare, când te 
gândeşti că a fost alăptat de o scroafă (sub un munte din 
Creta, dacă Agatocles Babiloneanul nu minte). Mai umblă 
vorba, că ar fi supt la ţâţa unei capre, Amalteia, rămânând 
de atunci cu apucături neruşinate de ţap. Puteri ale 
Acheronului! N-a gonit dumnealui, într-o zi, a treia parte a 
lumii, cu oameni, cu dobitoace, cu munţi şi cu ape (adică pe 
Europa)? Din pricina aceasta (şi ce mai pricină!) amonienii 
l-au înfăţişat ca pe un berbec berbant, berbec cu coarnele-n 
sus. Dar eu, de-ale lui coarne voi şti să mă păzesc! Crezi că 
o să mai găsească un al doilea prost ca Amfitrion? Un nerod 
cu o sută de ochelari, ca Argus? Un becisnic ca Acrisius? 
Unul care să-i ţină lumânarea, ca Lycus din Teba? Unul cu 
capul prin nori ca Agenor, un nepăsător ca Esop, un 
făţarnic ca Lycaon, un trândav ca toscanul Corytus sau un 
Atlas cu spinarea groasă? Zadarnic se va preschimba în 
lebădă, în taur, în satir, în ploaie de aur, în bărbat înşelat 
(cum a făcut când i-a răpit fecioria Junonei), în vultur, în 


tierbec, în porumbel (ca atunci când s-a îndrăgostit de Ftio, 
fecioara din Egina), în flacără, în şarpe, în purice, în atomii 
lui Epicur şi în alte atâtea meşteşugite întrupări. Am să-i 
pun mâna în gât, şi ştii ce-am să-i fac? Ce i-a făcut Saturn 
tatălui său, Cerul! (Seneca a spus-o cel dintâi, iar Lactanţiu 
aidoma ca el.) Ce i-a făcut Rhea lui Athis: am să-l jugănesc. 
Nici mai mult, nici mai puţin. Şi nici papă n-o să poată să 
mai ajungă, fiindcă testiculos non habet. [139] 

— Foarte bine, flăcăule, a spus Pantagruel, foarte bine. la 
mai deschide o dată cartea. 

Panurge a citit: 

Membra guatit, gelidusque coit formidine sanguis. (îi rupe 
trupu-n două şi braţele îi frânge, în vine îi îngheaţă 
înspăimântatul sânge.) 

— Ceea ce vrea să însemne, a spus Pantagruel, că îţi va 
rupe oasele. 

— Ba dimpotrivă, a răspuns Panurge. Prevestirea spune, 
că o voi sfâşia ca un tigru, dacă o să mă scoată din ţâţâni. 
Am să-l iau pe sfântul Nicolae din cui, iar dacă biciul îmi va 
lipsi, o s-o mănânc de vie, cum şi-a mâncat-o pe-a lui regele 
Lydiei, Camblu. 

— Eşti foarte viteaz, a spus Pantagruel. Nici Hercule nu-ţi 
va sta împotrivă, cu câte ajutoare vei avea. 

— Vrei să spui că n-am să fiu singur la nevastă? 

— Mă gândesc, că un bărbat însurat găseşte totdeauna pe 
lângă el unul care să-i dea o mână de ajutor. Nici Hercule 
nu îndrăznea să lupte cu doi deodată. 

Au deschis cartea a treia oară şi au găsit stihul acesta: 

Femineo praedae et spoliorum ardebat amore... 


(Ardea de dorul scumpei lui soţii, Şi nu se dă-napoi de la 
hoţii.) 

Aceasta vrea să însemne că te va fura. Câteşitrei sorții 
arată lămurit. Vei fi înşelat, vei fi bătut, vei fi furat. 

— Dimpotrivă, a răspuns Panurge. Stihul vrea să spună că 
nevastă-mea îmi va păstra o dragoste neştirbită. Persius 


spunea odată şi pe drept cuvânt, că femeia, din patimă 
pentru bărbatul iubit, fură de plăcere lucruri de-ale lui, ca 
să se joace cu ele. Dar ştii anume ce? O mănuşă, un 
nasture, mărunţişuri, silindu-l să le caute asupra ei. 
Fleacuri fără însemnătate, nimic de preţ. Un prilej de 
glumă, o hârjoneală nevinovată ce se iscă din când în când 
între însurăţei, ca să le aţâţe dragostea şi s-o învioreze, cum 
ciocănesc tocilarii gresia, ca să ascută tăişurile mai bine. 
lată de ce eu spun, că sorții îmi sunt de trei ori prielnici. lar 
de n-o fi aşa, fac cerere de îndreptare: merg la judecată! 

— Nicicând nu poţi să îndrepţi hotărârile soartei şi ale 
norocului. Aşa zic toţi vechii oameni de legi şi aşa spune 
Baldus în L.. Ult. C. De leg. [140] Norocul nu cunoaşte 
stăpân, şi nu-i nici un scaun de judecată, care să schimbe 
hotărârile lui. Şi nimănui nu-i mai înapoiază ce i-a luat, cum 
desluşit arată în L. Ait praetor... V. De Minor. 

CAPITOLUL XIII. 

Cum l-a sfătuit Pantagruel pe Panurge să-şi ghicească 
norocul şi nenorocul în cartea visurilor 

— Văd că nu ne înţelegem în tălmăcirea profeţiilor lui 
Virgiliu, a spus Pantagruel. Să alegem un alt mijloc de a 
ghici viitorul. 

— Care? a întrebat Panurge. 

— Cel mai bun, cel mai vechi, şi cel mai neîndoios dintre 
toate: visurile. Căci în vis, sufletul omului îşi cunoaşte 
soarta. Aşa ne arată Hipocrate, Platon, Plotin, Jambicur, 
Eynesius, Aristotel, Xenofon, Galen, Plutarh, Antemitodorus, 
Doldianus, Herofil, Calaber, Teocrit, Pliniu, Ateneu şi atâţia 
alţii. N-am nevoie de prea multe pilde pentru a te 
încredința despre aceasta. Însuţi ai văzut, de-atâtea ori, 
cum pruncul alăptat, îmbăiat şi legănat, adoarme, adânc, 
iar doica lui în timpul acesta pleacă pe-aici încolo, socotind 
că nu are de ce să mai stea de pază lângă talpa leagănului 
lui. Aşijderea, când trupul nostru doarme şi când mistuirea 
hranei ce i-am dat s-a săvârşit, sufletul nemaiavând nici un 
rost de îndeplinit până la trezirea noastră din somn, îşi ia 


zborul şi porneşte să dea o raită prin ţara lui de baştină, 
care e Cerul, regăsindu-şi dumnezeiasca lui obârşie. Privind 
spre sfera cugetării fără sfârşit, al cărei sâmbure e 
pretutindeni în nemărginire (adică Dumnezeu, după 
învăţătura lui Hermes Trismegistul) şi ajungând în locul 
unde nimic nu se schimbă, nimic nu se mistuie, nimic nu se 
iroseşte, ci toate timpurile sunt de faţă, sufletul cunoaşte nu 
numai ce-a fost, dar şi ce va fi; şi, reîntors din trupul din 
care s-a desprins, vorbeşte prin simţuri împărtăşind 
prevestirile ce-a cules. 

E adevărat, că nu le înfăţişează aidoma cum le-a văzut, din 
pricina slăbiciunii simţurilor noastre; la fel ca luna, care, 
primind lumina de la soare, n-o răsfrânge asupra noastră 
tot atât de limpede, de curată şi de fierbinte, după cum i-a 
fost dăruită. În aceste prevestiri ale visurilor se află totuşi 
un tâlc ce poate fi adevărat, folositor, înţeles, bine chibzuit 
şi desăvârşit: onirocrit şi oniroftol [141], cum zic grecii. 

lată pentru ce Heraclit ne învaţă că visurile nimic nu ne 
dezvăluie, după cum nimic nu ne ascund; ne dau numai 
semnul şi înţelesul celor ce vor fi spre norocul sau 
nenorocul nostru, spre norocul sau nenorocul altora. Aşa 
spun sfintele Scripturi şi cronicarii vieţii lumeşti, arătându- 
ne nenumărate întâmplări prevestite în somn celui ce le-a 
visat sau altora. Oamenii de prin părţile Atlasului ca şi cei 
din ostrovul Thasos din Ciclade sunt lipsiţi de acest dar; 
aceia dorm fără visuri. La fel a fost Trasymedes, Cleon din 
Daulis, iar în vremile noastre preaînvăţatul francez 
Villanovanus, care în viaţa lui n-a visat niciodată. Aşadar, 
mâine la ceasul când aurora cea veselă va da la o parte 
vălurile întunericului cu degetele ei trandafirii, încearcă a 
te cufunda într-un vis adânc. Desparte-te de orice pornire a 
inimii: iubire, ură, nădejde sau teamă. Astfel marele 
prezicător Proteu, care se preschimba după voie în foc, în 
apă, în tigru, în balaur şi în alte întrupări felurite, nu putea 
să profeţească întâmplările viitoare decât reluându-şi 
înfăţişarea lui cea adevărată. Nici omul nu primeşte harul 


cerului şi puterea de a prezice, decât atunci când partea lui 
de dumnezeire (vovs [142] sau mens [143]) s-a liniştit şi s-a 
potolit în plin repaos, netulburată de patimi sau de 
simţăminte străine. 

— Primesc, a răspuns Panurge. Cum ar fi bine sămă 
ospătez în astă-seară? Din belşug sau cu măsură? Nu întreb 
fără o pricină întemeiată; dacă nu mănânc bine, somnul 
meu nu face doi bani. Moţăi toată noaptea şi visurile îmi 
sunt tot atât de deşarte, ca şi burta. 

— Să nu mănânci nimic ar fi mai bine, de vreme ce în 
celelalte zile nu te culci flămând, l-a sfătuit Pantagruel. 
Amphiarus, prezicătorul din vechime, cerea celor care 
caută oracole în vis să nu mănânce nimic în ziua aceea, iar 
vin, trei zile de-a rândul să nu bea. Eu nu te voi sili la un 
post atât de aspru, deşi credinţa mea este că omul sătul şi 
ghiftuit de mâncare anevoie se împărtăşeşte din harul celor 
sufleteşti; după cum nu pot să fiu nici de partea celor care 
îşi închipuiesc că, postind cu străşnicie vreme îndelungată, 
vor ajunge mai lesne în împărăţia cerurilor. 

Adu-ţi aminte, cum tatăl meu Gargantua (al cărui nume cu 
evlavie îl cinstesc) ne povestea adesea, cât erau de lihode, 
de nesărate şi de sarbede - ca şi trupul şi scuipatul lor - 
scrierile acelor pustnici care cugetau pe nemâncate. Căci 
lucru anevoios este, ca mintea să-ţi rămână limpede şi 
întreagă, când trupul tânjeşte fără hrană. Pentru aceea 
doftorii şi filosofii ne arată, că puterile sufleteşti izvorăsc, se 
nasc, şi trăiesc din sângele arterelor, limpezit şi curăţat în 
minunata țesătură de vase, care se află sub ventricolele 
creierului. 

Să ne fie spre pildă acel înţelept care, socotind că va găsi 
în singurătate, departe de oameni, liniştea trebuincioasă 
pentru a cugeta, a chibzui şi a scrie, s-a pomenit înconjurat 
din toate părţile de câini care lătrau, lupi care urlau, lei 
care răgeau, cai care nechezau, elefanţi care mugeau, şerpi 
care şuierau, măgari care răcneau, greieri care ţârâiau, 
turturele care suspinau: era, cu alte cuvinte, tot atât de 


hărțuit, ca şi cum s-ar fi aflat în mijlocul bâlciului din 
Fontenay sau din Niorţ. Ajungând să flămânzească, maţele 
îi chiorăiau, vederea i se întuneca, vinele căutau să-şi tragă 
hrana din însăşi vlaga trupului, slăbindu-i puterile vii ale 
minţii şi lăsând să tânjească fiinţa trupească în care sufletul 
sălăşluieşte; pasărea pe care o ţii strâns în pumn, zadarnic 
se zbate, cu aripile prinse, să-şi ia zborul. În privinţa 
aceasta am putea să ne bizuim pe cuvântul lui Homer, 
părintele înţelepciunii, care ne povesteşte, că grecii n-au 
contenit a plânge de jalea morţii lui Patrocle, prietenul de 
nădejde al lui Achile, decât în clipa când li s-a făcut foame. 
Vintrele lor nu mai aveau de unde să stoarcă lacrimi! Omul 
istovit de nemâncare nici să plângă sau să lăcrimeze nu-i în 
stare. Să ţii cumpăna de mijloc cu dreapta măsură şi vei fi 
mulţumit. Fasole nu vei mânca, nici iepure, nici alte cărnuri; 
nici peşte, nici varză, nici alte bucate care ar putea să-ţi 
tulbure şi să-ţi ştirbească puterile sufletului. Aşa după cum 
oglinda, când îi e luciul umbrit de aburul răsuflării sau de 
ceața vremii de-afară, nu răsfrânge lămurit chipul pe care îl 
are dinainte, nici sufletul nu poate oglindi faţa visurilor 
prevestitoare, dacă e stânjenit sau tulburat de aburii şi 
miasmele mâncărurilor, din pricina nedespărţitei legături 
dintre trup şi suflet, care una sunt. Vei gusta, aşadar, câteva 
pere dulci şi zemoase, un măr de Courtpendu, prune de 
Tours şi o mână de cireşe din livada mea. Şi nu veiavea ate 
teme că visurile îţi vor fi mincinoase şi amăgitoare, cum 
credeau filosofii peripatetici că ar fi în toamnă, când 
oamenii mănâncă fructe mai multe decât în celelalte 
timpuri ale anului. Profeţii şi scriitorii vechi ne-au învăţat 
prin puterile tainei, că visurile zadarnice şi înşelătoare zac 
ascunse sub frunzele care cad la pământ; iar frunzele 
tocmai toamna se desprind de pe crengile lor. Puterea de 
viaţă, pe care în chip firesc o cuprinde din belşug rodul cel 
nou, prinde să fiarbă şi se însufleţeşte (cum ai văzut că 
mustesc strugurii sub teasc), dar după aceea se istoveşte şi 
piere. Şi vei bea apă rece din fântâna mea. 


— Îmi va veni cam greu, a răspuns Panurge. Fie ce-o fi! 
Rămâne să mă ospătez mâine dimineaţă, după ce-oi visa. 
Voi ruga, aşadar, cele două porţi ale lui Homer să mă 
primească; pe Morfeu, Icelon, Fantasio şi Fobetor să mă 
ocrotească. Dacă îmi vor veni în ajutor şi îmi vor da la 
nevoie sprijinul lor, făgăduiesc să le ridic un altar vesel, pe 
perne de puf. Îmi pare rău că nu trăiesc în Laconia; m-aş 
duce la templul lui Ino, între Oetyl şi Talames, unde aş 
dormi fără grijă, cu vise bune şi frumoase. Apoi l-a întrebat 
pe Pantagruel: 

— N-ar fi bine să pun sub căpătâi o creangă de dafin? 

— Nu-i nevoie, a răspuns Pantagruel. E un eres. Sănute 
iei după spusele unora ca Serapion, Antifon, Filocorus, 
Artemon ori Fulgenţiu. Sunt amăgiri. Nici în pielea de pe 
umărul stâng al crocodilului să nu crezi şi nici în cameleon 
(cu toată cinstea pe care o datorăm bătrânului Democrit). 
Nici în piatra de Bactriana, căreia i se mai spune şi 
eumetridă. Nici în cornul lui Hamon, cum numesc egiptenii 
acea nestemată de culoarea aurului, răsucită în felul unui 
corn de berbec, cum e fruntea lui Jupiter Hamonitul. (Spun 
unii, că purtând asupra ta o asemenea piatră, visurile îţi vor 
fi mai lămurite şi mai adevărate decât prevestirile oricărui 
oracol ceresc.) Mai adevărate îmi par cele ce-au scris 
Homer şi Virgiliu despre cele două porţi pe care le-ai 
amintit, punându-te sub ocrotirea lor. Poarta cea dintâi e de 
fildeş şi prin ea pătrund visurile tulburi, nelămurite şi 
amăgitoare, deoarece prin ivoriu, oricât de subţiat ar fi, 
văzul nu pătrunde. Cealaltă poartă e făcută din aşchii 
subţiri de corn şi prin ea trec visurile limpezi şi adevărate, 
fiindcă, prin țesătura lor luminoasă şi străvezie ca unghia, 
se zăresc lămurit şi fără greş, toate lucrurile. 

— Vrei să spui, a încheiat fratele Ioan (care se găsea de 
faţă) că visurile unui încornorat, cum o să fie Panurge cu 
ajutorul lui Dumnezeu şi al nevestei, sunt totdeauna drepte 
şi adevărate? 

CAPITOLUL XIV. 


Visul lui Panurge şi tâlcul acestui vis. 

A doua zi, către ceasurile şapte de dimineaţă, Panurge i s- 
a înfăţişat lui Pantagruel. Se mai aflau acolo Epistemon, 
fratele loan, Ponocrat, Eudemon, Carpalim şi alţii, care, 
văzându-l pe Panurge intrând, i-au spus lui Pantagruel: 

— lată pe visătorul nostru de visuri! 

— Aceste cuvinte, a adăugat Epistemon, au fost odată la 
mare preţ şi au fost vândute scump fiilor lui Iacob. 

Panurge a răspuns: 

— Mai bine îl visam pe Guillot, birtaşul din Amiens! Am 
visat multe şi de toate, dar n-am priceput nimic. Se făcea că 
aveam o femeie tinerică, plăcută şi chipeşă pe cât se poate, 
care mă îngrijea şi mă răsfăţa ca pe un prunc. N-a fost de 
când lumea, un bărbat mai bucuros şi mai mulţumit decât 
mine. Mă mângâia, mă giugiulea, mă săruta, mă pieptăna, şi 
din joacă cum glumea, două corniţe îmi făcea şi fruntea mi- 
o împodobea. O rugam râzând, să mi le pună deasupra 
sprâncenelor, să le pipăi mai bine şi să le răsucesc frumos, 
nu cumva să râdă Momus de ele, cum a râs de coarnele 
boului. Ştrengăriţa, nepăsătoare la rugăminţile mele, mi le 
potrivea tot mai sus. Ceea ce îmi pare ciudat, e că nu 
simţeam nici o durere. Puțin după aceasta, nu ştiu cum s-a 
făcut, că m-am preschimbat într-o tamburină, iar ea în 
cucuvaie. În aceeaşi clipă m-am trezit din somn şi am sărit 
în picioare, zăpăcit, aiurit şi destul de necăjit. V-am pus 
dinainte tava cu visuri: poftă bună! Rumegaţi-le cum ştiţi. 
Hai la masă, meştere Carpalim! 

— Oricât de puţină pricepere aş avea în tălmăcirea 
visurilor, a spus Pantagruel, eu aş crede că nevasta nu-ţi va 
pune coarne văzute, ca cele pe care le poartă satirii; ci, 
nesocotind credinţa ce-o datorează soţului, se va da altuia şi 
te va înşela. În privinţa aceasta, crede-mă, Artemidor 
vorbeşte lămurit. Nu te vei preschimba în tamburină, nici 
ea în cucuvaie, ci te va bate ca pe-o tobă şi te va fura, după 
cum e năravul cucuvaielor. Şi iată că visul ce-ai visat se 


potriveşte aidoma cu prevestirile cărţii lui Virgiliu. Vei fi 
înşelat, bătut şi furat. 

Fratele Ioan a sărit şi el: 

— Adevărat a grăit! Nevastă-ta, cu voie de la Dumnezeu, 
te va înşela şi vei purta cu cinste o pereche minunată de 
coarne. Hei! Hei! Uite-l pe seniorul de Cornibus! Domnul să 
te aibă în paza lui! Să ţii o predică frumoasă, iar eu îţi 
făgăduiesc să umblu cu căldăruşa printre credincioşi. 

— Dimpotrivă, a spus Panurge, visul îmi arată că 
însurându-mă voi avea parte numai de bucurii, iar asupra 
mea se va revărsa cornul belşugului. Ai pomenit despre 
coarnele satirilor? Amen, amen, fiat, fiatur, ad differentiam 
papae. [144] Asemenea satirilor, voi fi gata oricând şi 
neostenit în dragoste, ceea ce mulţi doresc, dar puţini sunt 
cei învredniciţi de pronia cerească. Aşadar, având ceea ce le 
lipseşte bărbaţilor înşelaţi, nu voi purta coarne niciodată. 
De ce umblă să cerşească săracii? Fiindcă n-au acasă cu ce 
să-şi umple traista. De ce iese lupul din pădure? Să vâneze 
carnea pe care o râvneşte. Şi ce anume le îndeamnă pe 
femei să calce alături? E de prisos să vă mai spun. Mărturie 
stau toţi aprozii, judecătorii, advocaţii, preşedinţii şi 
tâlcuitorii preacinstitelor paragrafe de Frigidis et 
Maleficiatis. 

lertaţi-mă dacă o fi altminteri, dar eu cred că aţi căzut în 
greşeală, luând coarnele drept o podoabă a bărbatului 
înşelat. Diana nu le purta pe frunte, în chip de crai-nou? Şi 
nu se poate spune că o înşela bărbatul, fiindcă n-a fost 
măritată nicicând. Nu răstălmăciţi vorbele, dacă nu vreţi s-o 
păţiţi ca Acteon. Drăgălaşul Bachus poartă şi el coarne. 
Zeul Pan, Jupiter Hamonitul şi alţii de asemenea. Îi înşală 
nevestele? Să fie Junona o târfă? Înseamnă să vorbiţi în 
metalepsă [145], adică daţi cuvintelor un alt înţeles. Când 
spui, de pildă, despre un prunc în faţa părinţilor lui, că e 
„copil de pripas”, sau „de mâna stângă”, înseamnă pe 
ocolite, dar prea lămurit, că bărbatul e un încornorat, iar 
nevastă-sa o deşănţată. 


Aşadar, iată ce zic eu. Coarnele pe care mi le răsucea 
femeia mea, erau semnele belşugului şi ale tuturor 
bunătăţilor! Despre aceasta n-am nici o îndoială. Cât 
priveşte tamburina, ea înseamnă că voi fi vesel ca o urare 
de nuntă, mereu cântând, jucând şi chiuind. Voi fi un bărbat 
fericit. lar nevastă-mea va fi nostimă şi cu picăţele, ca un 
pui de cucuvea. 

Cine se-ndoieşte. 

Să piară hoţeşte. 

În spânzurătoare, Iarna viitoare! 

— Am înţeles, a spus Pantagruel, dar mă gândesc din nou 
la visul ce ni l-ai povestit. La început te simţiseşi fără griji, 
răsfăţat şi fericit, apoi te-ai trezit din somn, mânios şi 
supărat, aşa-i? 

— Da, a răspuns Panurge, fiindcă m-am culcat cu burta 
goală. 

— O să se lase cu necaz şi cu supărare, după cât se vede. 
Ar trebui să ştii, că visul din care te trezeşti tresărind, 
furios şi speriat, nu înseamnă şi nu prevesteşte a bine. 
Arată boală lungă şi grea, racilă încuibată în miezul 
măruntaielor, primejdioasă, ascunsă şi rău-mirositoare. În 
timpul somnului, când după toate legile doftoricescului 
meşteşug, se îndeplineşte mai în voie lucrarea mistuirii, 
boala prinde putere şi iese la iveală. Frământarea ei îţi 
tulbură odihna, iar simţurile stârnite suferă şi caută 
apărare. O vorbă înţeleaptă spune, că nu-i bine să răscoleşti 
un cuib de viespi, nici să tulburi apa mlaştinii, nici să 
trezeşti din somn leul care doarme. Visul nu prevesteşte a 
bine, fiindcă de câte ori în somn sufletul omului presimte 
nenorocirea care îl aşteaptă, năpasta nu întârzie să se 
arate, cu tot alaiul ei de supărări. Astfel a fost visul de 
spaimă al Hecubei şi aşa a visat Euridice, nevasta lui Orfeu, 
despre care Enius ne spune că s-a trezit din somn 
înfricoşată. Hecuba, după pieirea lui Priam, şi-a visat copiii 
ucişi, iar ţara ei nimicită. Euridice, la puţină vreme după 
visul ei, s-a sfârşit de-o moarte tristă. Tot astfel Enea, visând 


că vorbeşte cu umbra lui Hector, s-a trezit din somn buimac 
şi săgetat de spaimă; în noaptea aceea căzuse Troia, 
prădată şi mistuită de flăcări. Altă dată i-au apărut în vis 
zeii ocrotitori ai neamului său, penaţii, iar el s-a smuls din 
somn, îngrozit; a doua zi a avut de înfruntat pe mare o 
furtună cumplită. Turnus, aţâţat de o arătare a furiilor din 
infern să pornească război împotriva lui Enea, s-a deşteptat 
cuprins de o aprigă mânie, iar după îndelungate deznădejdi 
a fost ucis de acelaşi Enea. Aş putea să mai amintesc alte o 
mie de pilde. Vorbeam despre Enea. Fabius Pictor spune, că 
toate câte i s-au întâmplat în viaţă, ca şi cele pe care le-a 
întreprins el însuşi, n-au fost decât prevestiri ale unui vis pe 
care îl avusese. Judecata minţii întăreşte temeinicia acestor 
pilde. Somnul şi odihna sunt daruri şi îngăduinţe ale 
cerului, cum ne învaţă filosofii şi ne încredinţează poeţii: 

Ceasul fericit când somnul, dar al cerurilor, dulce, Omului 
trudit i-aşterne patul moale, să se culce. 

Sfârşindu-se însă în mânie şi supărare această dulce 
odihnă, numai jale şi nenorocire vor urma după trezire. 
Căci odihna va fi neodihnă şi darul va fi în zadar, nu de la 
zei venind, ci de la diavolul însuşi. Aşa cum un gospodar, 
aşezându-se la o masă îmbelşugată şi cu poftă mâncând, s-a 
ridicat deodată speriat, lăsând bucatele abia începute şi 
luând-o la fugă. Dacă n-ai cunoaşte pricina acestei spaime, 
ai rămâne mirat. Ce s-a întâmplat însă? Slugile dăduseră 
buzna în odaie, strigând că arde casa; hoţii tăbărâseră în 
curte şi copiii ţipau că îi omoară. Atunci omul şi-a lăsat 
prânzul şi a sărit să dea porunci şi să se apere. Îmi 
amintesc, că masoreţii şi cabaliştii, tâlcuitorii Sfintelor 
Scripturi, învăţându-ne cum am putea ajunge să cunoaştem 
adevărul cu privire la prevestirile îngerilor (fiindcă de multe 
ori geniul răului ia înfăţişarea unui arhanghel al luminii), ne 
arată că deosebirea dintre ei e aceasta: îngerul bun şi 
mângâietor ne înfricoşează la început pentru a ne dărui 
după aceea liniştea şi mulţumirea, pe când îngerul viclean 


şi ispititor, mai întâi ne încântă, ca să ne lase apoi tulburaţi, 
înrăiţi şi nefericiţi! 

CAPITOLUL XV. 

Apărarea lui Panurge şi cabala mănăstirească despre 
afumături 

— Dumnezeu să aibă în paza lui pe cei ce bine văd, dar nu 
aud, a spus Panurge. De văzut vă văd, dar nu vă aud, nici nu 
înţeleg ce spuneţi. Când flămânzeşti, n-ai timp de poveşti. 
Doamne, Doamne, îmi vine să urlu de foame! M-am silit şi 
m-am anevoit peste puteri. Nici cel mai isteţ coţcar din 
lume n-o să mă facă să mă mai apuc de visuri, până la anul. 
Ei drăcie cu pălărie! S-a mai pomenit aşa ceva vreodată, să 
rămân nemâncat? Frate loane, hai la masă! După ce m-am 
săturat bine la prânz şi mi-e burta plină-plinuţă, aş mai 
putea, la nevoie, să nu pun nimic în gură, până spre seară; 
dar să mă culc fără să cinez, nu se poate! Ptiu, drace! Asta-i 
ruşinea ruşinilor! Ziua i-a fost lăsată omului să-şi vadă de 
treburi, să umble şi să robotească, iar pentru înlesnirea 
lucrărilor sale i-a fost pusă la îndemână lumina vie şi 
limpede a soarelui. Amurgul coboară şi-o stinge cu-ncetul, 
şoptind pe-ndelete: „Băiete, ai fost de ispravă şi îndestul te- 
ai trudit”. Ceasurile muncii se încheie cu noaptea, iar omul 
se-aşază tihnit să-şi întremeze puterea, cu pâine bună, cu 
mâncare bună şi cu vin bun. lar după câteva clipe de răgaz 
se lasă somnului, ca a doua zi de dimineaţă, bucuros şi 
sprinten, să-şi ducă munca lui mai departe. Aşa fac şi 
şoimarii: după ce şi-au săturat zburătoarele, nu le aruncă 
asupra vânatului cu guşa plină, ci le dau răgaz să-şi mistuie 
hrana. De aceea, papa cel înţelept, care a rânduit posturile, 
ne-a poruncit să ajunăm până la al patrulea pătrar al zilei, 
după care ni-e îngăduit a ne ospăta în voie. 

În vremile de demult, oamenii prânzeau mai rar, afară 
bineînţeles de popi şi de călugări, care nici altminteri nu au 
altă treabă; pentru ei orice zi e sărbătoare şi trec, cum 
spune zicătoarea mănăstirească, demissa admensam, de la 
slujbă la drujbă. Nu lasă să se răcească bucatele, până vine 


stareţul; îl aşteaptă mestecând. Să vie când o pofiti; n-or să- 
şi strice, de hatârul lui, obiceiurile! În schimb, seara, toată 
lumea se aşeza la masă, în afară de câţiva zăpăciţi, cu 
gândul aiurea. Cinau, fiindcă vorba caena înseamnă un 
lucru de obşte, împărtăşit de toţi. Toate acestea îţi sunt 
cunoscute, frate Ioane. Hai la masă, prietene, să ne 
ospătăm! Dracul să mă ia, latră câinele foamei în mine! Am 
să-i dau să înfulice o strachină cu ciorbă, să-l potolesc, cum 
a făcut Sibila cu Cerber. Ţie ştiu că-ţi place zeama de 
legume noi; eu mă dau în vânt după o ciorbă cu bucățele de 
arător, afumat cu nouă rugăciuni şi dreasă cu foi de dafin. 

— Am priceput, a răspuns fratele loan. Vorbirea ta cu 
subiînţelesuri ai ciugulit-o din bucătăria noastră 
călugărească. Arătorul e un bou care a tras la plug; afumat 
în nouă rugăciuni înseamnă că s-a frăgezit de ajuns. Pe 
vremea mea, cucernicii părinţi ai bisericii, urmând o veche 
rânduială a Cabalei, nescrisă, ci trecută din mână în mână 
de-a lungul anilor, când se sculau pentru utrenie, se 
pregăteau sufleteşte înainte de slujbă cu o deosebită grijă. 
Umblau la umblătoare, scuipau în scuipătoare, tuşeau în 
tuşitoare, se scăldau în scăldătoare, căscau în căscătoare şi 
vorbeau în vorbitoare, ca nimic necurat şi nici o 
spurcăciune să nu rămână în cugetul lor, mergând la 
biserică, îndeplinindu-le pe acestea, intrau cu smerenie în 
sfântul paraclis (cum se numea, în graiul lor de taină, 
bucătăria) şi, cu toată evlavia, aveau grijă să fie puse la 
fiert, fără întârziere, bucatele pentru prânzul fraţilor, întru 
Domnul Isus Cristos monahi. Nu pregetau să aprindă ei 
înşişi focul sub cratiţa cea mare. Şi fiindcă, după cum se 
ştie, utrenia are nouă rugăciuni; cu cât cucernicii monahi se 
sculau mai de dimineaţă, cu atât, bolborosind buchiile, pofta 
de mâncare le sporea şi setea li se lămurea, cu mult mai 
bine decât în timpul slujbelor numai cu una sau două 
rugăciuni. Şi cu cât se sculau mai devreme cu atât puneau 
mâncarea la foc mai degrabă. 


Mult la foc stătea, bine se frigea; Bine se frigea, mult se 
frăgezea. 

„ Dinţii nu-i tocea, pe limbă se topea şi uşor se mistuia. 
Gândul cel dintâi, ca şi ţinta cea din urmă a ziditorului a 
fost, ca omul să nu mănânce pentru a trăi, ci să trăiască 
pentru a mânca, întrucât pe lumea aceasta numai o viaţă 
are. Panurge, hai la masă! 

— Te-am ascultat cu toată luarea-aminte, berbec 
mănăstiresc şi cabalistic, a spus Panurge. Ai socotit după 
socotelile mele. Capetele şi dobânda le iert; mă mulţumesc 
cu frumoasa cuvântare ce-ai ţinut despre tainele bucătăriei 
şi ale cabalei mănăstireşti. Hai, Carpalim! Frate Ioane, 
bârneţul pântecului meu, să mergem la masă! Bunii mei 
seniori, la revedere. Visurile mi-au făcut sete. Să mergem! 

Abia rosti Panurge aceste cuvinte, când Epistemon s-a 
pornit să vorbească: 

— E un lucru prea obişnuit şi la îndemâna oricui, să 
tălmăcească şi să prezică nenorocirile altora. Mai puţini 
sunt aceia care îşi prezic şi îşi tălmăcesc propria lor 
nefericire. Aşa m-a lămurit cu înţelepciune pilda lui Esop, 
care zicea că fiecare dintre noi se naşte cu o desagă pe 
umăr: în traista dinainte îngrămădim cusururile şi nevoile 
altora, ca să le avem necontenit sub ochi, iar în traista 
dinapoi nevoile şi cusururile noastre, ca noi nici să nu le 
vedem, nici să nu le auzim, ci să le audă şi să le vadă numai 
aceia pe care cerul i-a învrednicit cu harul lui. 

CAPITOLUL XVI. 

Cum l-a sfătuit Pantagruel pe Panurge să întrebe pe 
ghicitoarea din Panzust. 

După câtva timp, Pantagruel a chemat la el pe Panurge şi 
i-a spus: 

— Dragostea pe care ţi-o port mai de mult, şi care de 
atunci a crescut, mă îndeamnă să mă gândesc la binele şi la 
folosul tău. lată ce-am chibzuit. Am auzit vorbindu-se, că la 
Panzust, în apropiere de Croulay, s-ar afla o ghicitoare 


dibace, care prezice viitorul fără greş. Ia cu tine pe 
Epistemon şi du-te de vezi ce-ţi va spune. 

— E, de bună seamă, o babă mincinoasă. O scorpie şi o 
strigoaică. Bănuiesc acest lucru, fiindcă prin partea locului, 
după câte ştiu, s-au ivit mai multe vrăjitoare decât au fost 
pe vremuri în Tesalia. Nu m-aş duce bucuros, căci e o faptă 
neîngăduită, pe care legea lui Moise o osândeşte. 

— Noi nu suntem evrei, a răspuns Pantagruel, şi nici nu-i 
dovedit că baba aceea ar fi o vrăjitoare. Vom vorbi despre 
toate mai cu temei după întoarcerea voastră. Putem noi să 
ştim, dacă nu-i cumva a unsprezecea Sibilă sau o altă 
Casandră? Şi chiar de n-ar fi o Sibilă, nici vrednică de a 
purta acest nume, zic: ce vei pierde, sfătuindu-te cu ea 
despre nedumerirea în care te afli, câtă vreme, oricum, mai 
multe ştie şi înţelege decât alţii sau decât altele? Totdeauna 
ai de învăţat ceva. 

Dintr-o oală, Dintr-o cizmă goală. 

Şi-o vorbă cu rost. 

De la unul prost. 

Amintiţi-vă că Alexandru cel Mare, după ce biruise pe 
regele Darius, la Arabela, fiind de faţă toţi satrapii lui, n-a 
voit să asculte sfatul unuia, care ceruse să-i vorbească; iar 
după aceea nespus de rău i-a părut, dar zadarnic. 
Cuprinzând ţara Perşilor şi afându-se departe de 
Macedonia, regatul pe care îl moştenise, ar fi dorit să 
găsească un mijloc, prin care să primească veşti de-acasă; 
nu era uşor, atât din pricina drumului lung, cât şi a apelor, a 
munţilor şi a pustiurilor, pe care călătorul trebuia să le 
străbată. Pe când se frământa astfel, tulburat de acele 
gânduri şi griji însemnate - căci în lipsa lui se putea 
înstăpâni un alt rege dintr-un alt neam, fără ca el să prindă 
de veste şi să se apere - iată că s-a înfăţişat înaintea lui un 
om din Sidon, un negustor cu ştiinţă de carte şi chibzuit, 
dar cam ponosit şi nu prea arătos la chip, spunând că a 
găsit mijlocul şi calea, prin care vestea despre biruinţa lui 
Alexandru să ajungă în Macedonia şi Egipt, în trei zile. 


Regele a socotit această făgăduială atât de îndrăzneață şi 
lipsită de temei, încât nici nu l-a lăsat pe negustor să 
vorbească, dându-i poruncă să plece. Ce-ar fi pierdut, dacă 
l-ar fi ascultat, şi ascultându-l ar fi aflat ce născocise 
negustorul? Ce pagubă ar fi avut şi ce primejdie l-ar fi 
ameninţat, dacă ar fi stat să cunoască mijlocul pe care acela 
spunea că l-a găsit? Natura l-a înzestrat pe om cu urechi 
mereu deschise, cărora nu le-a pus dinainte perdele, cum 
le-a pus ochilor, şi nici nu i le-a ascuns, cum a ascuns limba 
şi alte părţi ale trupului. De ce? Pentru ca necontenit să fie 
în măsură de a auzi şi a cunoaşte ceea ce se petrece în jurul 
lui, fiind auzul dintre simţuri cel care ne serveşte cu mai 
multă credinţă. Mă întorc şi zic: poate că omul acela era un 
trimis al cerului, aşa cum fusese Rafael, care l-a vestit pe 
Tobie. Cu prea multă uşurătate l-a izgonit şi mult s-a căit 
după aceea. 

— Frumos ai grăit, a răspuns Epistemon, dar eu unul 
nicicând nu mă voi îndupleca să cer sfat şi îndrumare de la 
o femeie, şi mai ales de la una trăitoare în acele locuri 
deocheate. 

— Eu, dimpotrivă, a spus Panurge, bucuros cer sfatul 
femeilor, cu deosebire al celor bătrâne. De câte ori le-am 
ascultat, am avut un scaun minunat. 

Eu nu spun că n-ar fi curate, ci sunt, ca Junona, 
preacurate; nu sunt neveste nevestitoare, ci 
bineprevestitoare, cu îndemnuri bune şi folositoare. Martor 
îmi sunt Pitagora, Socrate, Empedocle şi meşterul nostru 
Ortuinus. Nu găsesc destule cuvinte de laudă pentru 
vechea datină a germanilor, care preţuiau ca pe un altar şi 
primeau cu cinste mare povaţa bătrânelor; după sfaturile şi 
îndrumările lor bine primite, numai folos şi belşug 
culegeau. Aşa au fost, pe vremea lui Vespasian, bătrâna 
Aurinia şi buna maică Veleda. Vă rog să mă credeţi, că 
femeile bătrâne sunt pline de însuşiri prearăcitoare, vreau 
să spun prorocitoare. Să mergem! Dumnezeu să ne aibă în 


paza lui. Rămas bun, frate Ioane, şi să ai grijă de nădragii 
mei. 

— Bine, s-a înduplecat Epistemon, te voi însoţi, dar te 
vestesc că dacă baba umblă cu vrăji şi cu descântece, acolo 
te las şi n-ai să mă mai vezi! 

CAPITOLUL XVII. 

Cum i-a vorbit Panurge ghicitoarei din Panzust. 

Au umblat cei doi, cale de trei zile. A treia zi, pe coasta 
unui munte, la poalele unei păduri mari de castani, au zărit 
înaintea lor casa ghicitoarei. Era o colibă prăpădită, cu 
pereţii afumaţi, gospodărie săracă. Au pătruns înăuntru 
fără greutate. 

— Ei, drăcia dracului! a strigat Epistemon. Marele filosof 
al întunecimilor, Heraclit, intrând o dată într-o asemenea 
cocioabă, n-a pregetat a spune învăţăceilor lui, că zeii se 
simt tot atât de bine într-un bordei, ca şi în oricare palat al 
plăcerilor şi al desfătării. Aşa trebuie să fi arătat la faţă 
coliba în care faimoasa Hecala l-a primit cu bucurie pe 
tânărul Teseu; la fel aceea a lui Hireus ori Eunopion, în care 
unii ca Jupiter, Neptun şi Mercur au binevoit să intre, 
cerând de mâncare şi adăpost pentru noapte; iar când a 
fost să plătească, drept mulţumire l-au făurit pe Orion. 

Într-un colţ după sobă au văzut-o pe babă. 

— E o sibilă adevărată, aşa cum a zugrăvit-o Homer, a spus 
Epistemon. 

Bătrâna era puţintică la trup, înfăşurată în zdrenţe şi 
topită de nemâncare: ştirbă, cocoşată, urduroasă, mucoasă, 
rebegită. Păzea o ciorbă de varză verde, în care pusese la 
fiert şoricul unui crâmpei de slănină râncedă, un os cu 
măduvă şi câteva fărâme de carne. 

— Ne-am ars! a spus Epistemon. Am nimerit-o rău, nu ne 
vom alege cu nici o profeție. N-am adus cu noi creanga de 
aur a lui Virgiliu! 

— Am avut grijă, a răspuns Panurge. O port în tolba mea, 
într-o vergea de aur greu, împreună cu câţiva galbeni veseli 
şi lucitori. 


Panurge s-a ploconit în faţa babei şi i-a pus dinainte şase 
limbi afumate de vițel, o oală de unt cu cuşcuş, un ulcior cu 
vin şi o fudulie de berbec, plină cu bani de aur noi. Făcând 
încă o plecăciune, i-a vârât în degetul mijlociu un inel de 
aur, în care era încrustată o piatră de mare preţ. Apoi în 
puţine cuvinte i-a arătat pricina pentru care venise, rugând- 
o să-i spună sfatul şi prezicerile ei despre soarta însurătorii 
pe care o plănuia. 

Baba a rămas o bucată de vreme cufundată în tăcere, 
adânc cugetând şi din cei trei dinţi ai ei mestecând; după 
care, a luat în mână trei fusuri vechi; le-a sucit şi le-a 
răsucit între degete, în felurite feluri; pe urmă le-a încercat 
vârfurile: pe cel mai ascuţit l-a păstrat, iar pe celelalte două 
le-a aruncat sub o piuă cu mei. Trecând la vârtelniţă, a 
învârtit-o de nouă ori; a noua oară a privit cu luare-aminte 
mişcarea spiţelor, aşteptând în linişte să se oprească roata. 

Şi-a scos din picioare unul din galenţi, şi-a pus şorţul în 
cap, ca popii patrafirul când slujesc leturghia, şi şi-a legat 
sub bărbie o basma vărgată. Astfel îmbrobodită a tras o 
duşcă din ulciorul pe care i-l adusese Panurge, a scos trei 
bani de aur din fudulia de berbec şi i-a pus în trei coji de 
nucă, pe care le-a înşirat pe fundul unei oale cu fulgi. A tras 
de trei ori cu mătura prin odaie, a aruncat în foc jumătate 
dintr-un fir de iarbă-neagră şi o ramură întreagă de dafin 
uscat, privind în tăcere cum ard. Ardeau fără să pârâie şi 
fără să trosnească. Baba a scos un țipăt înfricoşat şi a 
început să mormăie între dinţi un cântec într-un grai 
barbar, cu sunete atât de ciudate, încât Panurge i-a spus lui 
Epistemon: 

— Fereşte-mă, Doamne! Vezi-mă cum tremur, mi-e teamă 
că m-a vrăjit; vorbeşte într-o limbă păgână! Uită-te, parcă a 
crescut cu patru palme, când şi-a pus şorţul în cap. De ce-o 
fi tremurând aşa din buze? Scutură din umeri şi mestecă 
din fălci, ca o maimuţă când mănâncă nuci. Urechile îmi 
vâjâie, îmi pare că aud strigătele Proserpinei... Vin diavolii 
peste noi! Ah, ce urâte dobitoace! Să fugim! Sfinte 


Dumnezeule, mor de frică! Nu-mi plac dracii. Au obiceiul să 
facă glume proaste. Să fugim! Rămâi sănătoasă, coană 
mare, mulţumesc foarte mult pentru bunătatea dumitale. 
Nu mă mai însor, mi-am mutat gândul. 

Se pregătea să părăsească bordeiul, dar baba i-a luat-o 
înainte şi, ţinând fusul în mână, s-a îndreptat spre un petic 
de grădină din spatele casei. Era acolo un sicomor bătrân, 
pe care l-a scuturat de trei ori. A cules, din frunzele care 
cădeau, opt, şi a scris pe ele cu vârfui fusului câteva rânduri 
scurte, apoi le-a lăsat să le poarte vântul, spunând: 

— Du-te şi le culege, dacă vrei. Găseşte-le, dacă poţi. 
Soarta însurătorii tale e scrisă pe faţa lor. 

Spunând aceste vorbe, s-a întors în coliba ei şi, ajungând 
în pragul uşii, şi-a ridicat fustele şi cămaşa până la subsuori, 
arătându-şi dosul. Panurge, văzând-o, i-a spus lui 
Epistemon: 

— Ptiu, drace! Uite ghiocul ghicitoarei! 

Dar baba a închis repede uşa în urma ei şi s-a făcut 
nevăzută. 

Cei doi au alergat după frunze să le prindă, adunându-le 
de pe jos cu destulă anevoinţa, căci vântul le risipise prin 
stufişurile din vale. Le-au înşirat una lângă alta şi au găsit 
această profeție, în opt stihuri: 

Te va scutura. 

Ca pe boabe pline; 

Va rămâne grea, Însă nu cu tine. 

O să ţi se-ascundă, Pupându-te-n bot, Şi-o să mite tundă, 
Însă nu de tot. 

CAPITOLUL XVIII. 

Cum au tălmăcit Pantagruel şi Panurge în chip felurit 
stihurile ghicitoarei. 

După ce au adunat frunzele de pe jos, Epistemon şi 
Panurge s-au întors la curţile lui Pantagruel, pe jumătate 
bucuroşi, pe jumătate supăraţi. Bucuroşi de întoarcere şi 
supăraţi din pricina drumului înglodat, plin de pietre şi 
părăsit. Povestindu-i lui Pantagruel cele păţite şi vorbindu-i 


despre purtarea ciudată a babei, i-au pus dinainte frunzele 
de sicomor, pe care cu trăsături subţiri erau scrise stihurile. 
Pantagruel le-a citit şi i-a spus lui Panurge, oftând: 

— Soarta ţi s-a lămurit. Prevestirea ghicitoarei din Panzust 
întăreşte întru totul ceea ce au spus deopotrivă hexametrii 
lui Virgiliu şi visul pe care l-ai avut. Nevastă-ta necinste îţi 
va purta; te va înşela şi se va da altuia, cu care va rămâne 
grea; îţi va fura o parte din avut, te va bate şi-ţi va frânge 
oasele. 

— 'Te pricepi în tălmăcirea profeţiilor, cum ştie să citească 
mâţa în calendar, a spus Panurge. Le rog să mă ierţi că ţi-o 
spun, dar prea rău m-ai supărat. Adevărul-adevărat e altul. 
lată înţelesul acelor cuvinte. Baba zice aşa: După cum nu 
ajungi la boabe dacă nu scuturi păstăile, tot astfel bărbăţia 
şi vrednicia mea nu vor ieşi la lumină decât însurându-mă. 
De câte ori nu te-am auzit spunând, că pe om numai când îl 
pui la treabă îl cunoşti, şi numai îndeplinirea unei slujbe 
scoate la iveală ce-i în burta lui, arătânduc-ţi cât preţuieşte. 
Altminteri însuşirile lui rămân nevăzute ca, în păstaia lor, 
boabele pline. Acesta e tâlcul celor două stihuri dintâi. 

Celelalte două spun, că femeia mea va rămâne grea 
(dăruindu-mi cea mai mare fericire în căsnicie), dar nu cu 
mine. Ei, Doamne iartă-mă, mai lămurit nici nu se poate! Va 
rămâne grea cu un copilaş dolofan, pe care îl va naşte spre 
bucuria mea. Mititelul de el, mi-e drag de pe acum! N-o să 
fie supărare ori necaz, care să nu-mi treacă văzându-l cum 
zburdă şi auzindu-l cum gungureşte în graiul lui copilăresc! 
Binecuvântată să fie baba! Am să-i fac o leafă bună la 
Salmigondin, nu întâmplătoare ca a diacilor nepricopsiţi, ci 
statornică şi aşezată, ca a doftorilor mari şi a dascălilor 
învăţaţi. Cum adică? Aţi vrea ca nevastă-mea să mă poarte 
pe mine însumi în pântecele ei? Să mă zămislească şi să-mi 
dea naştere ca unui al doilea Bachus? Acela da, a venit pe 
lume de două ori, născut şi renăscut, ca Hipolit şi Proteu; o 
dată de 'etis şi a doua oară de mama filosofului Apolo. (Aşa 
au fost cele două Palicii de lângă apa Simethosuhii din 


Sicilia.) Nevasta lui Bachus l-a purtat în pântece pe soţul ei, 
reînnoind vechea palintochie [146] a megarienilor şi 
palingeneza [147] lui Democrit. E o erezie! Nici nu vreau să 
aud vorbindu-se despre ea! A treia pereche de stihuri zice: 
Ţi se va ascunde, pupându-te în bot. Dumneavoastră le 
tălmăciţi aşa, că mă va prinde în mrejele dragostei spre a 
mă fura. Mie vorbele îmi plac, dar în alt înţeles. Poate că 
prietenia pe care mi-o purtaţi vă face să vedeţi lucrurile de- 
a-ndoaselea, uitând că iubirea adevărată, cum spun 
scriitorii, nu-i lipsită de teamă şi de ascunzişuri. Voi înşivă 
(precum socot) când vorbiţi despre furtişag, s-ar cuveni să 
vă gândiţi ca poeţii latini şi cei mai vechi, la dulcele frupt al 
dragostei, care în taină şi pe furiş se culege, după cum 
Venus însăşi doreşte. Mai staţi să întrebaţi pentru ce? 
Fiindcă trebşoara aceea, săvârşită pe negândite, hoţeşte, 
între două uşi, sub o scară, după o perdea sau pe un butuc 
răsturnat, mai multă plăcere îi face zeiţei din Cipru, decât 
în văzul lumii la lumina zilei, sub un polog străveziu, între 
perdele aurite, cu burta plină şi cu răgazuri îndelungi, 
vânturând un evantaliu de mătase sau gonind muştele cu 
un pămătuf de pene, pe când iubita se scobeşte în dinţi cu 
un pai smuls din saltea. Aţi vrea să mai spuneţi, că mă va 
fura pupându-mă în bot, cum sorbi stridiile, sau cum 
femeile din Cilicia (după spusa lui Dioscorid) culeg 
seminţele de rodie? Mare greşeală! Cine fură, nu pupă! 
Înhaţă! Pune mâna, nu umblă cu dulceţuri! Stihurile din 
urmă spun că nevastă-mea mă va tunde, dar nu chiar de 
tot. Ce grijă drăgălaşă pentru chica mea! Dumneavoastră 
tălmăciţi aşa, că mă va bate şi mă va lăsa ca şi mort. Vorbe 
în vânt! Rogu-vă să vă înălţaţi cu gândul mai presus de cele 
pământeşti şi să chibzuiţi mai bine asupra marilor taine ale 
firii. 

Singuri cădeţi în greşeală şi voi înşivă vă osândiţi, 
răstălmăcind în chip vinovat prevestirile ghicitoarei 
înzestrate cu sfântul duh chiar dacă (să zicem) nevastă- 
mea, după îndemnul diavolului, ar vrea să-mi joace un 


renghi şi să mă facă de râs, punându-mi coarne, furându- 
mă şi încercând să mă bată nu-şi va putea îndeplini gândul 
şi nu va merge până la capăt: adică nu mă va tunde de tot, 
ci numai cât trebuie, ca să-mi stea bine. Mă întemeiez pe 
cele ce mi-a spus o dată fratele Artus, zis Curdefier, într-o 
luni de dimineaţă, pe când mâncam împreună dintr-o 
strachină cu perişoare. Ploua, dacă mi-aduc bine aminte. 
Dumnezeu să-l ţie. Cică la începutul lumii, sau nu multă 
vreme după aceea, femeile, ca să se răzbune pe bărbaţii lor, 
au uneltit între ele să-i jupoaie de vii, începând cu ceea ce le 
plăcea mai mult. O, biată slăbiciune femeiască! Dar, de şase 
mii de ani încoace, n-au izbutit decât să întoarcă pe dos un 
te-miri-ce de tot hazul! Aşa înţeleg eu profeția, că nevastă- 
mea nu mă va tunde de tot. Mă învoiesc, măria-ta, cu 
plăcere! 

— Dar de ce nu spui, i-a tăiat vorba Epistemon, că baba, 
văzând cum arde lemnul în foc fără să trosnească, a ţipat o 
dată cu glas înspăimântat? Ştii prea bine, că acesta e un 
semn de rea prevestire şi de mari nenorociri, cum arată 
Properţiu, Tibul, Eustațiu şi atâţia alţii. 

— Alţi măgari mai ştii? Nişte dezmetici ca toţi poeţii şi 
nişte zănatici ca toţi filosofii; cu mintea plină de aiureli, ca şi 
poezia şi filosofia lor. 

CAPITOLUL XIX. 

Cum l-a îndemnat Pantagruel pe Panurge să ceară sfatul 
unui mut. 

Pantagruel a tăcut câtva timp, cufundat într-o adâncă 
gândire, apoi i-a spus lui Panurge: 

— Ai căzut în ispita duhului celui rău, dar ascultă. Am citit 
că în vremile de demult, prevestirile cele mai drepte şi mai 
adevărate nu se scriau şi nici prin viu grai nu se rosteau. Se 
înşelau de multe ori chiar aceia care păreau a fi mai 
pătrunzători şi mai isteţi: greşeau, fie din pricina cuvintelor 
nelămurite şi cu două înţelesuri, fie din pricina unor 
răspunsuri prea scurte. Oracolul cel mai adevărat şi mai 
drept era socotit cel arătat prin semne. Aşa credea şi 


Heraclit. Aşa profeţea Jupiter din Amon şi Apolo printre 
asirieni. 

Aceştia şi-l închipuiau cu o barbă lungă, înveşmântat ca un 
bătrân împovărat de ani, iar nu gol, tânăr şi fără barbă, ca 
grecii. Să folosim deci acest mijloc şi să cerem prin semne 
sfatul unui mut. 

— Mă învoiesc, a răspuns Panurge. 

— Dar, a vorbit mai departe Pantagruel, acel mut va trebui 
să fie şi surd din naştere, căci mutul cel mai nestricat la 
suflet e acela care nici n-a auzit vreodată. 

— Cum vine asta? a întrebat Panurge. Dacă e adevărat, că 
omul nu începe a vorbi până nu aude vorbind pe altul, te-aş 
pofti să te gândeşti la o presupunere foarte încurcată. Dar 
s-o lăsăm baltă. Nu ştii ce-a scris Herodot despre cei doi 
copii închişi într-o cuşcă la porunca lui Psametic, regele 
Egiptului, şi crescuţi în cea mai desăvârşită tăcere? După o 
trecere de vreme, ei au rostit cuvântul becus, ceea ce în 
limba frigiană înseamnă „pâine”. 

— Nimic nu-i adevărat din toate acestea. E o greşeală a 
spune că graiul ne-a fost dat din fire. Vorbirea s-a născut 
din voinţa şi buna înţelegere a popoarelor. Glasurile, cum le 
numesc dialecticienii, nu spun nimic de la sine, fără 
cuvintele în care se înveşmântă gândirea. Nu fac o 
asemenea susţinere fără temei. Bartolo povesteşte că pe 
vremea lui trăia la Euguba un oarecare messer Nello 
Gabrielis, care întâmplător asurzise. Totuşi, după mişcarea 
buzelor şi prin semne se înţelegea cu orice italian care-i 
vorbea. Am mai citit în scrisoarea unui cronicar învăţat, că 
Tiridat, regele Armeniei, a venit la Roma pe timpul lui 
Neron. Acesta l-a primit cu mare alai şi cu strălucite 
serbări, pentru a-i câştiga prietenia statornică faţă de 
Senatul şi poporul roman. Toate frumuseţile şi minunăţiile 
oraşului i-au fost arătate şi despre toate a primit lămuriri. 
La plecare, împăratul l-a încărcat cu daruri de mare preţ, 
iar pe deasupra l-a rugat să-şi aleagă ce i-a plăcut mai mult 
din ce-a văzut, făgăduindu-i să-i dea orice îi va cere. Regele 


i-a cerut un măscărici pe care îl văzuse la teatru. Nu 
înţelesese nici un cuvânt din ce spunea, dar pricepuse tot, 
numai din semnele şi strigătele lui. Zicea Tiridat că, având 
sub stăpânirea sa neamuri cu graiuri deosebite, era nevoit 
să se folosească de tălmaci pentru a le asculta şi a le 
răspunde. Măscăriciul însă putea să-i înlocuiască pe toţi, 
căci se pricepea atât de bine să-şi arate gândurile prin 
semne, încât parcă degetele lui vorbeau! Totuşi, eu aş zice 
să alegi un surd din naştere, ca semnele şi mişcările 
mâinilor lui să fie nemeşteşugite şi fireşti, iar nu ticluite, 
potrivite dinadins sau prefăcute. Mai rămâne să hotărăşti, 
dacă vrei să ceri sfatul unui bărbat sau al unei femei. 

— Aş alege bucuros o femeie, dar mă tem de două lucruri. 
Mai întâi că femeile, orice ar vedea şi orice ar gândi, se duc 
numaidecât cu închipuirea spre sfintele porţi ale cetăţii 
Ithyfalusului. Orice semne şi mişcări ale mâinilor ai face, ele 
cred că e vorba despre o poftire a dulcii împreunări. 
Tălmăcindu-le pe toate în graiul dragostei, o femeie prea 
lesne ne-ar putea duce în greşeală. Aminteşte-ţi ce s-a 
întâmplat la Roma, în al două sute şaizecilea an de la 
întemeierea ei. Un tânăr patrician a întâlnit pe muntele 
Celion, o matroană cu numele Verona, surdă şi mută din 
naştere. Necunoscând beteşugul de care suferea, a 
întrebat-o dacă n-a întâlnit pe drum oarecare senatori? 
Matroana, neauzind ce-i spunea, şi-a închipuit că-i cere 
ceea ce, de obicei, un tânăr doreşte de la o femeie. Tot prin 
semne (care în dragoste sunt mai grăitoare şi mai 
ispititoare decât vorbele) l-a poftit la ea acasă, unde i-a dat 
a înţelege, tot pe muteşte, cât de mult îi plăcea să 
vorbească fără cuvinte. În al doilea rând, fiindcă femeile nici 
nu se mai ostenesc să răspundă la semnele pe care li le 
facem, ci numaidecât se lasă pe spate, voind să ne arate 
astfel, cât sunt de grăbite să ne fie pe plac. Şi chiar dacă 
dau întrebărilor noastre un răspuns prin alte semne, 
acestea sunt atât de deşucheate şi de deşănţate, încât ne 
dau a înţelege că tot la dragoste le duce gândul. Ţi-aduci 


aminte de sora Bucădulce de la mănăstirea Brignole, care, 
rămânând grea cu tânărul egumen don Roydimet şi 
ajungând ca starea ei să fie ştiută, a fost chemată de maica- 
stareță şi mustrată pentru nelegiuirea ce săvârşise. 
Păcătoasa s-a dezvinovăţit, spunând că n-a fost cu învoirea 
ei, ci fratele Roydimet a luat-o prin silnicie. Stareţa a 
întrebat-o: - „Nemernico, de ce n-ai strigat? Ţi-am fi sărit în 
ajutor”. Sora a răspuns că n-a îndrăznit să tulbure liniştea 
dormitorului, unde maicile n-aveau voie să vorbească. - „De 
ce n-ai făcut un semn măcar, vecinelor tale de pat? a 
întrebat-o stareţa. - „Le-am făcut semn cu dosul, cât am 
putut, dar niciuna n-a venit să mă scape!” a răspuns sora. - 
„Şi de ce n-ai venit îndată după aceea să mi te plângi, 
arătând purtarea ticăloasă a siluitorului? Eu, în locul tău, 
aşa aş fi făcut ca să-mi dovedesc nevinovăția”. Bucădulce a 
răspuns: - „Fiindcă, temându-mă că voi rămâne în păcat cu 
blestemul cerului asupră-mi şi voi muri pe loc nedezlegată, 
m-am spovedit părintelui Roydimet, când da să plece. Iar 
părintele, m-a pus să jur întru iertarea păcatului, că nu voi 
vorbi niciodată despre cele întâmplate. Păcatul meu ar fi 
fost neasemănat mai mare, dacă aş fi nesocotit taina 
spovedaniei. Dumnezeu şi îngerii nu m-ar fi iertat. Flăcările 
cerului ar fi mistuit mănăstirea şi noi toate ne-am fi prăbuşit 
în adâncul genunei, cu Dathan şi Abiron.” 

— Acestea nu sunt lucruri de râs, a spus Pantagruel. Ştiu 
bine, că orice călugăr mai amarnic se teme să nu calce 
poruncile lui Dumnezeu, decât rânduielile mănăstirii. 
Aşadar, te sfătuiesc să alegi un bărbat: pe Nasdecapră, care 
mi se pare potrivit, fiind surd şi mut din naştere. 

CAPITOLUL XX. 

Cum i-a răspuns Nasdecapră lui Panurge, prin semne. 

Au trimis, aşadar, după Nasdecapră, care a sosit a doua zi. 
Panurge l-a întâmpinat cu un vițel gras, o jumătate de porc, 
două butoaie de vin, un car de grâu şi treizeci de şfanţi 
mărunţiş. Apoi l-a dus înaintea lui Pantagruel, fiind de faţă 
toţi slujitorii acestuia. 


Panurge i-a făcut surdomutului următorul semn: 

A căscat o dată prelung şi, căscând, a făcut cu degetul cel 
mare al mâinii drepte la gură forma literii care se cheamă 
în greceşte Tau; aceasta de mai multe ori. Apoi a ridicat 
privirea spre cer şi a început să învârtească ochii, ca o 
capră când o apucă durerile facerii. Tuşea şi răsufla adânc. 
A arătat că-i lipsesc nădragii, a băgat mâna pe sub cămaşă 
şi s-a plesnit peste coapse, după care a pus genunchiul 
stâng la pământ şi a rămas cu braţele încrucişate peste 
piept. 

Nasdecapră l-a privit cu luare-aminte, a ridicat mâna 
stângă cu degetele strânse pumn, lăsând afară degetul cel 
mare şi arătătorul, apoi a culcat încet o unghie peste 
cealaltă. 

Pantagruel a tălmăcit astfel: 

— Am înţeles. Semnul pe care l-a făcut înseamnă căsătorie 
şi numărul treizeci după tabla lui Pitagora. Te vei însura. 

Întorcându-se către Nasdecapră, Panurge i-a spus: 

— Iubitul meu temnicer, mâna mea cea dreaptă, zbirule, îţi 
mulţumesc! 

Nasdecapră a ridicat din nou în sus mâna stângă, cu 
palma întinsă, răsfirând degetele cât putea mai mult. 
Pantagruel a spus: 

— Vrea să arate şi mai lămurit că te vei însura. Acesta e 
înţelesul numărului cinci. Nu numai că te vei logodi şi te vei 
cununa, dar vei trăi cu femeia ta înainte de nuntă. Pitagora 
spune că numărul 5 însemnează căsătorie, cununie şi 
împerechere săvârşită, fiind alcătuit din 3 care e număr- 
prim nepereche şi din 2, care e număr-prim pereche, cum 
sunt femeia şi bărbatul împreunaţi unul cu altul. În Roma 
de altădată se aprindeau de ziua nunţii cinci lumânări de 
ceară, şi nu era îngăduit a aprinde mai multe, oricât de 
bogat ar fi fost neamul celor căsătoriţi. În vremile mai vechi, 
păgânii chemau asupra celor care se însoțeau ocrotirea a 
cinci zei sau a unui zeu cu cinci întruchipări deosebite: pe 
Jupiter, tatăl, pe Junona, ocrotitoarea nunţilor, pe Venus cea 


frumoasă, pe Pytho, zeiţa vorbirii alese şi pe Diana, pentru 
uşurarea durerilor facerii. 

— Ce băiat de ispravă e Nasdecapră al meu, a spus 
Panurge. Am să-i dăruiesc o moşie lângă Cinais şi o moară 
de vânt la Mirebalais. 

Mutul s-a întors spre stânga şi a strănutat o dată cu atâta 
putere, încât tot trupul i s-a cutremurat. 

— Ei drăcia dracului! a strigat Pantagruel. Asta ce mai 
vrea să zică? E semn rău! Nefericit vei fi în căsnicie! 
Strănutul (cum ne arată lerpsion) e unul din demonii lui 
Socrate. Dacă strănuţi spre dreapta, se cheamă că vei 
izbuti în cele hotărâte, iar ceea ce vei întreprinde, cu bine 
vei începe şi vei duce la bun sfârşit. Dacă strănuţi spre 
stânga, va fi dimpotrivă. 

— De ce alegi totdeauna faţa cea rea a lucrurilor? a spus 
Panurge. Le vezi pe toate de-a-ndoaselea, ca Davus. Eu unul 
nu mă las amăgit şi nu cred nici o iotă din acea scriere 
învechită a prea puţin cititului Terpsion. 

— Cu toate acestea, undeva în Cartea a doua Despre Zei, 
Cicero spune la fel, a răspuns Pantagruel. 

Panurge s-a întors spre Nasdecapră şi i-a făcut acest 
semn: Şi-a întors pe dos amândouă pleoapele, a început să 
mestece din fălci la stânga şi la dreapta, scoțând limba 
afară pe jumătate. Apoi, deschizând palma mâinii stângi, cu 
degetul mijlociu în palmă, a aşezat-o la despicătura 
nădragilor; iar mâna dreaptă strânsă pumn, cu degetul cel 
mare în afară, a trecut-o pe subsuoară, până deasupra 
bucilor, pe locul căruia arabii îi spun al katim [148]. A făcut 
această mişcare de nouă ori. A noua oară şi-a îndreptat 
pleoapele, a contenit cu mestecatul fălcilor, a băgat limba în 
gură şi, uitându-se cruciş spre Nasdecapră, a început să 
bată din buze ca maimuţele sau ca iepurii când mănâncă 
ovăz înspicat. 

Nasdecapră, la rândul lui, a ridicat palma dreaptă 
deschisă, a vârât degetul cel mare, pe jumătate, între 
degetul mijlociu şi arătător, a întins degetul cel mic şi 


arătătorul ca pe două coarne şi le-a proptit pe buricul lui 
Panurge, mişcând necontenit degetul cel mare. Şi-a plimbat 
mâna, rând pe rând, peste pântecele, pieptul şi grumazul 
lui Panurge, apoi pe sub bărbie. I-a băgat degetul cel mare 
în gură, i-a frecat cu el nasul şi trecând spre frunte l-a 
împuns, ca şi cum ar fi voit să-i scoată ochii. Panurge s-a 
supărat şi a încercat să-l dea la o parte, îmbrâncindu-l. Dar 
mutul şi-a văzut de treabă, pipăind cu degetul ochii, fruntea 
şi moţul scufiei lui Panurge. Panurge a strigat: 

— Ei, nebunule, dă-mi pace, că te snopesc! Dacă mă mai 
necăjeşti mult, o să-ţi mut fălcile, mutule! 

— Degeaba te răsteşti la el, trandafirule, că e surd, a spus 
fratele loan. Fă-i semn cu o ploaie de pumni în spinare. 

— Ce naiba vrea să spună meşterul Aliboron? Mi-a 
învineţit ochiul, lua-l-ar mama dracului! O să-i dau o porţie 
de scatoalce cu umplutură de ghionţi, să se sature! 

Apoi i-a întors spatele, trimiţându-i în semn de rămas bun 
câteva pârţuri. Mutul văzând pe Panurge că vrea să plece, l- 
a oprit în loc şi i-a făcut semnul acesta: 

A lăsat braţul drept cât a putut mai jos, până aproape de 
genunchi şi a închis pumnul, băgând degetul cel mare între 
degetul arătător şi cel mijlociu. Şi-a frecat cotul drept cu 
mâna stângă şi tot frecându-l a ridicat mâna până peste cot; 
apoi a lăsat-o în jos şi iar a ridicat-o de mai multe ori, până 
când i-a pus-o lui Panurge sub ochi. 

Panurge, ieşindu-şi din fire, s-a repezit cu pumnii asupra 
mutului, dar dând cu ochii de Pantagruel, s-a oprit. 
Pantagruel a spus: 

— Dacă numai aceste semne te-au supărat, ce vei face 
atunci când prezicerea lor se va îndeplini? Adevărul iese 
totdeauna la iveală, ca untdelemnul deasupra apei. Mutul 
arată şi spune, că te vei însura, vei fi înşelat, bătut şi jefuit. 

— De însurat mă voi însura. Atât. Celelalte sunt nişte 
născociri, pe care nici nu vreau să le iau în seamă. Fă-mi, 
rogu-te, plăcerea şi crede că n-a fost nicicând om pe lume, 


care să aibă la cai şi la femei mai mult noroc decât mi-a fost 
hărăzit mie. 

CAPITOLUL XXI. 

Cum a cerut Panurge sfatul unui bătrân cântăreţ francez, 
numit Rimanogrobis 

— Nu mi-am închipuit niciodată să am de-a face cu un om 
atât de încăpățânat, a spus Pantagruel. Nu vrei cu nici un 
preţ să ieşi dintr-ale tale. Şi totuşi, ca să te lămureşti 
cumsecade, va trebui să baţi la toate porţile. lată ce 
socotesc eu că e bine să faci. Ştii că lebăda, care e pasărea 
sfântă a lui Apolo nu cântă decât în clipa morţii. Îndeosebi 
cele de pe apa Meandrei din Frigia (spun acestea, fiindcă 
Elian şi Alexandru Mindius ar fi văzut prin alte părţi lebede 
care mor fără să cânte). Cântecul lebedei e aşadar un semn 
neîndoielnic al sfârşitului ei apropiat. Nici o lebădă nu 
moare înainte de a cânta. Aşijderea poeţii (care sunt şi ei 
ocrotiţi de Apolo), când simt că li se apropie clipa din urmă, 
au darul profeţiei şi pot să prevestească întâmplările 
viitoare. Am auzit de altminteri, că orice om bătrân, înainte 
de a-şi da obştescul sfârşit, presimte ce se va întâmpla după 
moartea lui. Mi-aduc aminte că Aristofan spune, în nu ştiu 
care din comediile lui, că bătrânii au darul ghicirii, ca şi 
Sibilele. Când stai pe malul mării şi priveşti departe pânzele 
plutind în zare, te rogi în gând pentru norocoasa întoarcere 
a corăbierilor şi a călătorilor care înfruntă largul; iar de 
îndată ce îi vezi apropiindu-se, le faci semn cu mâna, le spui 
bun sosit şi te bucuri că au ajuns sănătoşi acasă. Tot astfel 
îngerii, eroii şi duhurile bune (cum spune Plato) când văd 
pe om apropiindu-se de ţărmul nefiinţei, lângă limanul 
mântuirii, al liniştii şi al păcii, departe de frământările şi 
încercările pământeşti, îi spun bun-venit, îl mângâie şi îi 
vorbesc, împărtăşindu-i, cu o clipă mai curând, însuşirea lor 
de a vesti ce va să fie. N-am să-ţi vorbesc despre cei vechi, 
de Isac şi de Iacob, de Patrocle şi de Ahile, de Polimnestra 
lui Agamemnon şi a Hecubei, de Rodianul pe care îl 
pomeneşte Posidonios, de Calamus, indianul lui Alexandru 


cel Mare, şi de atâţia alţii; mă mulţumesc să-ţi aduc aminte 
de viteazul cavaler Guillaume de Bellay, fie-iertatul senior 
din Langey, care a murit pe muntele 'Tarara în a zecea zi a 
lunii ianuarie a anului 1543. Cu două-trei ceasuri înainte de 
a se sfârşi, ne-a prezis în cuvinte bărbăteşti, cu înţeles 
limpede şi în deplină linişte, cele ce ne aşteptau în viitor, şi 
de-atunci s-au întâmplat, după cum e adevărat că în clipa 
aceea profeţiile lui nu ni se păreau nici ciudate, nici 
înfricoşătoare, fiindcă nici un semn prevestitor de rău nu 
întrezăream. Aici, aproape de noi, lângă Villaumere, 
trăieşte un om în vârstă şi poet, numit Rimanogrobis, care a 
luat de nevastă pe Guramare, mama frumoasei Bazilica. Am 
auzit că s-ar afla în ultimele ceasuri ale vieţii lui. Să 
mergem la dânsul şi să-i ascultăm cântecul. Poate că vei afla 
de la el ceea ce te frământă, iar prin gura lui, Apolo te va 
lumina. 

— Primesc, a spus Panurge. Să ne grăbim, Epistemon, ca 
nu cumva moartea să ajungă înaintea noastră. Vii cu noi, 
frate loane? 

— Viu, de hatârul tău, porumbelule, a răspuns fratele Ioan, 
că-mi eşti drag ca lumina ochilor! 

Au pornit la drum fără zăbavă şi ajungând la casa poetului, 
l-au aflat pe bunul moşneag trăgând să moară, dar vesel, cu 
chipul senin şi cu lumină în priviri. 

Panurge, dându-i bineţe, i-a pus în degetul mijlociu de la 
mâna stângă un inel de aur cu un safir mare turcesc, apoi, 
cum obişnuia Socrate, i-a dăruit un cocoş alb de toată 
frumuseţea, care a sărit pe pat şi bătând din aripi a început 
să cânte cu tot glasul. Panurge l-a rugat pe bătrânul poet 
să-l asculte şi să-i spună ce gândeşte despre gândurile lui 
de însurătoare. 

Rimanogrobis a cerut hârtie, cerneală şi condei, care i-au 
fost aduse fără întârziere. Apoi a scris cele ce urmează: 

Însoară-te, nu te-nsura; 

Dacă te-nsori, n-ai să greşeşti. 

Neînsurat, tot bine eşti. 


Să hotărăşti după noroc, Mergi înainte, stai pe loc, 
Aşteaptă dacă te grăbeşti, Însoară-te, nu te-n... 

În post mănâncă de opt ori, la şi desfă ce-ai început, Fă iar 
la loc ce-ai desfăcut, Fii sănătos, trăieşte, mori... însoară-te, 
nu te-n... 

Le-a dat aceste stihuri şi le-a spus: 

— Mergeţi cu bine, copii. Atotputernicul să vă aibă în paza 
lui şi să nu-mi mai bateţi capul cu nici un fel de întrebări. 
Astăzi, în cea din urmă zi a lunii mai şi a vieţii mele, am dat 
afară din casă, cu mare trudă şi osteneală, o puzderie de 
jivine supărătoare, scârnave şi împuţite, negre, vărgate, 
roşcate, albe, cenuşii şi pestriţe, care nu mă lăsau să mor în 
pace, şi, cu înţepături de muscă, împunsături de scorpie şi 
bâzâit de bondari îmi tulburau gândurile senine cu care 
râzând mă desfătam, simțind şi preţuind marea fericire pe 
care bunul Dumnezeu o dăruieşte pe cealaltă lume aleşilor 
şi credincioşilor lui, acum şi pururea şi-n veacul veacurilor, 
amin! Feriţi-vă din calea lor şi să nu vă asemănaţi cu ele; nu 
mă mai plictisiţi şi daţi-mi, vă rog, pace... 

CAPITOLUL XXII. 

Cum a luat Panurge apărarea călugărilor-cerşetori. 

Părăsind locuinţa lui Rimanogrobis, Panurge a spus, ca şi 
cum o mare teamă l-ar fi cuprins: 

— Doamne sfinte, îmi vine a crede că omul acesta e un 
eretic! Naiba să mă ia, de n-o fi aşa! L-aţi auzit cum 
clevetea împotriva călugărilor-cerşetori, şi cum îi vorbea de 
rău pe iacobini şi pe franciscani, cele două jumătăţi ale 
lumii creştine, a căror învârtire girognomică, ca pe două 
filopendule ale cerurilor, face să se rotească în jurul 
aceluiaşi punct homocentrical maşina matagrabolică a 
bisericii romane, de câte ori se poticneşte în vreo greşeală 
sau erezie. Ce rău au putut să-i facă sărmanii capuţini şi 
cordelieri? Nu sunt şi-altminteri destul de urgisiţi, bieţii de 
ei? Nu sunt afumaţi şi parfumaţi cu destule necazuri, 
amărâţii mâncători de peşte? Spune după cugetul tău, frate 
Ioane: curăţitu-s-a el de păcate, şi putea-vă trece în lumea 


drepţilor cu sufletul mântuit? Nici pomeneală! Moare 
blestemat, Dumnezeule mare, purtând în cârcă o mie de 
diavoli! Să se apuce el să ponegrească pe vrednicii stâlpi ai 
bisericii! Asta se cheamă cântec? Nu pot să-mi viu în fire! E 
un păcătos, care pângăreşte credinţa! Simt că înnebunesc! 
Uf! 

— Nu-mi pasă de călugări, nici cât negru sub unghie, a 
răspuns fratele Ioan. Bârfesc pe toată lumea, iar lumea le 
plăteşte cu aceeaşi măsură. Să le fie de bine! Ia arată ce-a 
scris. 

Panurge a citit cu luare-aminte stihurile bătrânului 
cântăreţ, apoi a spus: 

— Vorbeşte într-aiurea bietul beţiv. Eu îl iert, fiindcă e cu 
un picior în groapă. Am putea să-i întocmim epitaful. I-am 
văzut răspunsul şi m-am lămurit buştean. Ascultă, 
Epistemon, băiete, tu ce-ai priceput? E un sofist, un vorbă- 
lungă şi un neştiutor. Răspunsurile lui sunt în doi peri: 
disjunctive, cum se zice. Oricum ar ieşi lucrurile, se cheamă 
că a spus adevărat... măcar pe jumătate. Ce măscărici! 
Sfântul Iago de la Bressuire din aceeaşi spiţă se trăgea. 

— Marele ghicitor Tiresias, a răspuns Epistemon, îşi 
începea toate profeţiile spunând: „Cele ce îţi voi arăta, se 
vor întâmpla sau nu se vor întâmpla”. Aşa vorbeşte orice 
proroc chibzuit. 

— Şi cu toate acestea, Junona i-a luat vederea. 

— Da, a răspuns Epistemon, de necaz că dezlegase mai 
bine decât ea o întrebare a lui Jupiter. 

— Dar, a întors din nou vorba Panurge, ce diavol îl 
stăpâneşte pe meşterul Rimanogrobis, care fără nici un 
temei ponegreşte pe preasărmanii şi preafericiţii fraţi 
iacobini, minoriţi şi franciscani? Sunt foarte supărat din 
pricina aceasta şi trebuie să v-o spun. A păcătuit greu. 
Sufletul lui se va duce dracului! 

— Nu te înţeleg, a spus Epistemon. La rândul meu sunt 
destul de mâhnit, că pui pe seama fraţilor-cerşetori cele ce- 
a pomenit bunul moşneag despre jivinele negre, vărgate şi 


celelalte. După judecata mea, ela vrut să arate cu totul 
altceva. A vorbit limpede şi lămurit despre purici, ploşniţe, 
păduchi, muşte, țânțari şi alte gângănii, care sunt unele 
negre, altele roşcate, cenuşii, cafenii sau galbene, tot atât 
de neplăcute, de sâcâitoare şi de plicticoase pentru oamenii 
sănătoşi ca şi pentru cei bolnavi. Poate că o fi având 
limbrici! Poate că pătimeşte, la mâini şi la picioare, de 
muşcăturile acelor şopârle mici şi pistruiate, cărora arabii 
le spun venes meden; o boală foarte răspândită în Egipt şi 
pe țărmurile Mării Roşii. Faci rău că răstălmăceşti vorbele 
lui, nedreptăţind deopotrivă pe cântăreţ şi pe fraţii 
călugări. Se cuvine a da totdeauna cuvintelor înţelesul lor 
cel bun. 

— O să mă înveţi dumneata pe mine de unde sare 
puricele! a spus Panurge. Pentru Dumnezeu, ţi-am spus că e 
eretic! Un eretic reformat, clavelat, bun de pus pe foc, să 
ardă ca un ornic [149]! Zece mii de draci îi duc mugetul, ştii 
unde? 

Drept sub scaunul găurit al Proserpinei, în haznaua 
iadului, unde îşi deşartă dumneaei clistirele, pe partea 
stângă a cazanului celui mare, la zece paşi de gheara lui 
Lucifer, lângă odaia cea neagră a lui demiurg, Păcătosul! 

CAPITOLUL XXIII. 

Panurge vrea să se întoarcă înapoi la Rimanogrobis 

— Să ne întoarcem şi să-l mustrăm pentru a-l mântui, a 
spus mai departe Panurge. În numele Domnului- 
Dumnezeului nostru, să mergem! Pierzându-şi viaţa 
trupească, să nu-şi osândească şi sufletul. Întru izbăvirea 
păcatelor sale, să-l facem să-şi ceară iertare de la călugării 
în viaţă şi de la cei care nu mai sunt; să stăm martori ai 
pocăinţei lui, ca să nu fie, după moarte, trecut printre 
eretici, cum au făcut călugării farfadeţi cu femeia judelui 
din Orleans. Pentru a-i îndemna să uite vătămarea ce li s-a 
adus, vom cere cuvioşilor părinţi de la toate mănăstirile din 
ţară să slujească acatiste şi leturghii, să facă rugăciuni şi 
parastasuri, iar în ziua morţii lui să-şi primească cinci porţii 


de mâncare; plosca cea mare, plină cu vinul cel mai bun, să 
salte de la o treaptă a cinului la alta, şi nu numai la masa 
călugărilor şi a fraţilor laici, ci şi la aceea a preoţilor, a 
diaconilor, a dascălilor şi a paracliserilor. Poate că astfel se 
va îndura Dumnezeu să-l ierte! Ei, m-am întins cu vorba şi 
am început să bat câmpii. Nu mă duc! Să mă ia naiba dacă 
m-oi duce. Toată casa, Doamne iartă-mă, trebuie să-i fie 
plină de diavoli! Parcă-i văd trăgându-se de păr şi luându-se 
la bătaie, care să se înfrupte mai întâi din sufletul lui 
Rimanogrobis şi să-l ducă pe tavă lui signor Lucifer. Nu-mi 
mai bateţi capul, că nu merg. Dracul să mă ia, dacă oi 
merge! De unde ştiu eu, că din greşeală, qui pro quo, 
diavolii, în loc să-l ducă pe Rimanogrobis, n-o să pună 
gheara pe bietul Panurge? Au mai vrut de câteva ori să mă 
înhaţe, zicând că sunt pârlit şi plin de datorii. Daţi-vă la o 
parte, că nu mai merg! Tremură inima în mine când mă 
gândesc, că m-aş putea trezi în mijlocul cetelor de draci 
flămânzi, draci negustori de suflete, draci care stau la 
pândă! Lăsa-ţi-mă! Mă prind pe ce vreţi că nici un iacobin, 
nici un carmelit, nici un cordelier n-o să vină la 
înmormântarea lui. Foarte bine fac, de vreme ce după 
moarte nimic nu le-a lăsat. Mai bine să mă ia dracul, decât 
să-l mai văd! Dacă moare blestemat, cu atât mai rău pentru 
el. De ce-a clevetit împotriva cuvioşilor părinţi ai bisericii? 
De ce i-a luat la goană, în ceasul când avea mai mare nevoie 
de ajutorul lor, de sfintele lor rugăciuni şi de duhovniceasca 
lor mustrare? De ce nu le-a lăsat după moarte măcar câteva 
fărâmituri de-ale gurii, o mâncărică bună, o gustare pe 
limbă, pentru a potoli cât de cât foamea acestor sărmani 
muritori, care n-au pe lume decât viaţa? Să meargă cine o 
pofti; naiba să mă ia dacă m-oi duce! Cum m-o vedea, pune 
împieliţatul mâna pe mine! Mai vedeţi de altul. Spălaţi 
putina! Frate loane, vrei să te ia pe sus o mie de draci? Fă 
trei lucruri, după cum îţi spun. Mai întâi, lasă-mi mie punga, 
fiindcă pe tine crucea te apără îndestul de farmece; s-ar 
putea s-o păţeşti, cum a păţit-o perceptorul din Coudray, 


unul Jean Dodin, la vadul Vedei, mai demult, când nişte 
ostaşi în trecere rupseseră podul. Perceptorul adică, 
întâlnindu-se pe malul apei cu fratele Adam Cuscoil, un 
frate franciscan din Mirebeau, i-a făgăduit un rând de straie 
noi, dacă îl va trece gârla purtându-l pe umeri ca pe-o oaie 
moartă; că era altminteri călugărul un mârlan voinic şi 
zdravăn. Zis şi făcut! Fratele Cuscoil s-a suflecat până la 
buric şi l-a luat în spate pe nevoiaşul Dodin, ca pe un sfânt 
Cristofor, mic şi drăgălaş. (Aşa l-a dus Enea în cârcă pe tatăl 
său Anchise, când cu războiul din Troia.) Fratele Adam a 
intrat în apă, cântând cu glas frumos Ave maris stella [150]. 
Ajungând pe la mijlocul vadului, unde e locul mai adânc, 
cam prin dreptul morii, călugărul l-a întrebat pe perceptor, 
dacă are bani asupra lui? Perceptorul i-a răspuns că duce 
cu el o teşcherea plină şi nu va uita să-şi ţină făgăduiala. - 
„Cum aşa? s-a supărat fratele Cuscoil, ştii bine că după 
legile călugăreşti n-avem voie să purtăm bani cu noi. M-ai 
făcut, nefericitule, să cad în păcat şi va fi rău de tine! De ce 
nu ţi-ai lăsat turbinca la moară? Pedepsit vei fi pentru 
aceasta! Şi când te voi vedea în biserică la Mirebeau, pe 
năsălie, o să-ţi cânt de la miserere până la vitulos [151], 
toată slujba!” Apoi, zvârlindu-l de pe umeri, l-a lăsat să cadă 
în apă cu capul la fund. Aşadar, frate Ioane, dacă vrei să te 
ia dracul mai uşor, adu punga încoace şi leapădă crucea. 
Altminteri te afli în mare primejdie. Având bani asupra ta şi 
purtând cruce, diavolii te vor izbi de cine ştie ce colţ de 
stâncă, cum fac vulturii când vor să sfărâme broaştele 
țestoase (dovadă capul pleşuv al poetului Eschil). Vei suferi, 
prietene, şi o să-mi pară rău. Sau te vor lăsa să cazi în 
mare, undeva departe, cum s-a prăbuşit Icar, iar marea 
aceea se va numi mai târziu a Spintecătorului. În al doilea 
rând să-ţi plăteşti datoriile; diavolilor nu le plac datornicii. Îi 
văd cum se poartă cu mine, blestemaţii! Au început să-mi 
dea târcoale şi să-mi spună vorbe dulci, ceea ce nu se 
întâmpla pe vremea când eram dator. Sufletul datornicului 


e stricat şi miroase rău; nu-i pe gustul diavolului. În sfârşit, 
în anteriul tău semeţ, întoarce-te la cântăreţ; 

Ia-o întins pe calea dreaptă, Rimanogro bis te-aşteaptă! 

Iar dacă astfel dichisit nu te-or lua în cârcă o mie de draci, 
plătesc o oală plină din vinul cel mai bun! Nu încerca să mă 
iei cu tine, că nu merg. Să n-avem vorbe. Dă-te la o parte, 
că nu merg. Să fiu al naibii, dacă merg! 

— Nici că mi-ar păsa, a spus fratele loan, dacă aş avea 
sabia cu mine! 

— Drept ai vorbit şi cu temei, ca unul care cunoaşte ştiinţa 
despre draci. Pe vremea când învăţam carte la Toledo, 
reverendisimul părinte întru diavoli, Picatris, predicator la 
şcoala de diavologie, ne spunea că dracii se tem de 
strălucirea tăişului de sabie, ca de lumina soarelui. lată de 
ce, când Hercule a coborât în infern cu pielea leului pe 
umăr şi cu măciuca în mână, nu i-a înfricoşat pe diavoli atât 
de rău, ca Enea mai târziu, cu platoşa lui sclipitoare şi cu 
sabia bine curăţită de rugină, cum îl sfătuise oracolul din 
Cumes. De aceea, poate, seniorul Jean-Jacques din 
Chartres, simțind că i se apropie sfârşitul, a cerut sabia, şi 
cu sabia în mână a murit, luptând ca un viteaz cavaler în 
jurul patului împotriva liotei de draci, care venise să-i aţie 
calea spre mormânt. lar dacă îi vei întreba pe masoreţi şi 
pe cabalişti, pentru ce nu îndrăznesc diavolii să intre în rai, 
îţi vor răspunde că la o poartă stă de strajă un arhanghel, 
ţinând în mână o sabie de foc. În ceea ce mă priveşte 
întemeindu-mă pe adevărata diavologie a învăţaţilor din 
Toledo, recunosc că dracii nu pot fi ucişi cu lovituri de sabie, 
dar spun şi susţin, că sufăr dacă sunt retezaţi în două, cum 
ai tăia o flacără cu spada sau o trâmbă de fum des şi 
întunecat. Astfel încrestaţi, ei urlă ca nişte draci ce sunt, 
căci tăietura e dureroasă a-naibii! Când două oştiri se 
înfruntă şi se lovesc, de unde crezi tu, puţoiule, că se ridică 
larma cea cumplită care se aude? Ce răsună până în 
marginea zărilor? Strigătele luptătorilor? Zăngănitul 
zalelor? Şuieratul săbiilor? Ciocnirea ghioagelor? 


Freamătul lăncilor? Pârâitul suliţelor rupte? Grindina 
tobelor? Chemarea trâmbiţei? Gemetele răniților? 
Trăsnetul puştilor? Bubuitul tunurilor? Nechezatul cailor? 
Bineînţeles, nimic nu lipseşte; dar zgomotul cel mai 
asurzitor şi gălăgia cea mai mare o fac dracii, care urlă şi se 
chinuiesc în învălmăşeală, pândind sufletele celor căzuţi. 
Făptura lor nevăzută şi una cu văzduhul, tăiată în două de 
sabie pe negândite, suferă durere, ca şi un argat din curte, 
care vine să ciupească bucăţile de slănină din frigare, iar 
bucătarul îi trage una cu coada lingurii peste mână. Ei ţipă 
şi se vaită ca nişte draci, ca însuşi zeul Marte, când fu rănit 
de Diomed în faţa Troiei. Homer ne spune că a strigat mai 
tare şi mai înfricoşat decât zece mii de glasuri omeneşti 
laolaltă. Am vorbit despre platoşe strălucitoare şi săbii de 
foc. Nici paloşul tău nu preţuieşte mai puţin. Lăsatu-l-ai însă 
în părăsire, nu l-ai folosit şi a ruginit, drept să-ţi spun, mai 
rău decât încuietoarea unei cămări fără stăpân. Din două 
una, frate Ioane: sau freac-o de rugină, vitejeşte, sau las-o 
aşa ruginită; dar fii cu ochii în patru, dacă ai de gând să te 
întorci la casa lui Rimanogrobis. Eu, unul, nu merg! Al naibii 
să fie care-o merge! 

CAPITOLUL XXIV. 

Cum a cerut Panurge sfatul lui Epistemon. 

Plecând din Villaumere şi făcând calea întoarsă spre 
curţile lui Pantagruel, Panurge i-a spus lui Epistemon: 

— Dragă cumetre şi bătrâne prietene, vezi în ce tulburare 
a sufletului mă aflu. Dumneata, care cunoşti atâtea leacuri, 
n-ai vrea să-mi vii într-ajutor? 

Epistemon a folosit această împrejurare pentru a-i spune 
cât de rău priveşte lumea purtarea lui schimbată; l-a sfătuit 
să bea un ceai de siminichie ca să-şi deşerte supărarea, şi 
să-şi îmbrace veşminte obişnuite. 

— Epistemon, frăţioare, după cum bine ştii, mă bate 
gândul să mă însor; dar teamă mi-e să nu port coarne şi să 
fiu nefericit în căsnicie. lată de ce m-am juruit sfântului 
Francisc cel Tânăr (căruia i se închină la Plessis-les-Tours 


femeile, mulţumindu-i că a întemeiat o tagmă călugărească 
atât de plăcută lor), m-am legat cu jurământ, zic, să port 
ochelari la scufie şi să umblu fără nădragi, până voi lămuri 
îndoiala care mă munceşte. 


— Vesel şi drăgălaş legământ! a spus Epistemon. Mă mir 
că nu ţi-ai venit încă în fire şi nu te-a întors din această 
rătăcire, redând minţii tale judecata firească. Auzindu-te 
vorbind, mi-am adus aminte de argivii cei pletoşi, care, 
pierzând la Thyreea războiul împotriva lacedemonienilor, 
au jurat să umble tunşi chilug, până în ziua când îşi vor 
redobândi cinstea şi pământurile pierdute. Asemeni fu 
legământul glumeţului spaniol Michel Doris, care a umblat 
toată viaţa cu zale la un singur picior. Şi nu ştiu care din ei 
ar fi mai vrednic să poarte scufia verde-galbenă, cu urechi 
de iepure? Acel vestit luptător, sau Enguerrant însuşi, 
cronicarul care a pus întâmplarea cu pricina într-o poveste 
lungă, sucită şi plicticoasă, nesocotind întru totul legile 
meşteşugului de-a povesti, aşa cum le arată filosoful din 
Samosate, Lucian. Pornind cu cititul acelei cronici, ai putea 
crede că e vorba despre începutul unui război cumplit sau 
despre o schimbare deosebită în soarta popoarelor; iar 
când colo, până la urmă, o batjocură se alege: şi din blândul 
cavaler, şi din englezul care l-a stârnit la luptă, şi din 
Enguerrant, cronicarul lor flecar, umflat ca o oală cu 
muştar. La fel a rămas de batjocură şi muntele, despre care 
scrie Horaţiu că se văita ca o muiere în durerile facerii; 
auzindu-i gemetele, lumea s-a strâns la poalele lui, 
aşteptând naşterea minunată a unui uriaş cum nu s-a mai 
pomenit; şi ce să vezi? Muntele s-a scremut, un biet şoricel 
a născut, şi de râsul lumii s-a făcut! 

— Mie nu-mi vine să râd de loc, a spus Panurge. Cine o 
râde, gura să i se strâmbe! Eu, unul, îmi voi ţine 
legământul. Noi doi, frate Epistemone, ne-am jurat unul 
altuia, pe Jupiter şi pe Philios, credinţă şi prietenie. 
Sfătuieşte-mă, ce să fac? Să mă însor sau ba? 

— Întrebarea mi se pare foarte anevoioasă, a răspuns 
Epistemon, şi nu mă simt în stare s-o dezleg. Spun şi eu 
vorba bătrânului Hipocrat din Lango: „E boală greu de 
lămurit”. Îmi umblă prin minte destule întorsături de 
cuvinte, pentru a răspunde într-un fel ori altul îndoielilor 


care te frământă, dar niciuna din ele nu mă mulţumeşte. 
Filosofii din şcoala lui Plato spun, că fiecare dintre noi 
poartă în el un genius, iar cine se pricepe să stea de vorbă 
cu el, ştie ce soartă îl aşteaptă. Eu n-am pătruns destul de 
bine această filosofie şi nici nu te sfătuiesc să te încrezi în 
ea. E prea amăgitoare. Am văzut ce a pătimit de pe urma ei 
un cavaler plin de râvnă şi doritor de a şti, din ţara 
Estanguriei. Una la mână! Şi mai e ceva. Dacă ar mai 
stăpâni asupra lumii oracolul lui Jupiter din Amon; oracolele 
lui Apolo din Lebadia, Delphos, Delos, Cyra, Pătară, Tegyra, 
Prenesta, Lycis, Colophon şi de la fântâna Castaliei, lângă 
Antiohia, în Siria; oracolul lui Mercur la Patras; al lui Apis în 
Egipt; al lui Serapis la Canoba; al lui Faun în Melania; al lui 
Mopsus în Cilicia; al lui Orfeu la Lesbos; al lui Torophonius 
în Leucadia - aş fi de părere (sau poate tot n-aş fi) să mergi 
să le asculţi hotărârea în privinţa celor ce ţi-ai pus de gând. 
Dar bine ştii, că toţi aceia au amuţit şi tac precum peştii, de 
când s-a ivit în lume împăratul-mântuitor, la vederea căruia 
toţi oracolii s-au risipit, cum dispar la lumina zilei spiriduşii, 
vrăjitoarele, stafiile, farfadeţii şi toate duhurile 
întunericului. lar dacă, totuşi, acei oracoli ar mai fi, nu te-aş 
îndemna să iei drept bune răspunsurile lor. Prea mulţi au 
fost aceia care s-au înşelat. Îmi amintesc că Agripina a pus 
în fiare pe frumoasa Lolia, care întrebase oracolul lui Apolo 
Clasius dacă împăratul Claudiu va lua-o de soţie. 
Surghiunită a fost din pricina aceasta, apoi mişeleşte dată 
morţii. 

— Să facem altminteri, a spus Panurge. Nu departe de 
Saint-Malo sunt ostroavele Ogive; să mergem acolo, după 
ce vom cere încuviințarea regelui nostru. Într-unul din 
acele patru ostroave şi anume în cel mai apropiat de soare- 
apune, trăiesc, după cum am citit în nişte cărţi vechi şi 
vrednice de crezare, o seamă de ghicitori şi de proroci. 
Într-o peşteră de aur se află întemnițat Saturn, legat în 
strălucitoare cătuşe de aur şi hrănit cu ambrozia şi nectarul 
ceresc, pe care i le aduc din belşug în fiece zi nu ştiu ce soi 


de păsări (poate că sunt corbii, care l-au hrănit în deşert pe 
sfântul Pavel, cel dintâi pustnic al lumii). El prezice lămurit 
soarta tuturor celor care vor să ştie ce le va aduce ziua de 
mâine. Căci nici ursitoarele nu torc un singur fir, iar Jupiter 
nu cugetă şi nu hotărăşte nimic, fără ca bătrânul, dormind, 
să nu afle. Ne vom osteni mai puţin, şi mă voi lămuri în 
privinţa îndoielilor mele. 

— E o poveste cusută cu aţă albă şi o minciună gogonată, a 
spus Epistemon. Nu merg! 

CAPITOLUL XXV. 

Cum a cerut Panurge sfatul lui Herr Trippa 

— Ascultă aici, a vorbit mai departe Epistemon. lată ce 
gândesc că ar trebui să faci, înainte de a ne reîntoarce la 
regele nostru. În apropiere de ostrovul Bouchart locuieşte 
Herr Trippa. Omul acesta, care cunoaşte de-a fir-a-păr 
astrologia, geomancia, necromancia, chiromancia, 
metopomancia şi alte asemenea fierturi, prezice tot ce se va 
întâmpla de azi înainte. Să ne sfătuim cu el asupra 
îngrijorărilor care te muncesc. 

— N-am nici o cunoştinţă despre prezicerile lui. Atât pot să 
spun, că într-o zi, pe când vorbea despre filosofie cu regele 
nostru în palat, am văzut cum slugile din curte îi înghesuiau 
nevasta (frumuşică altminteri) pe sub scară şi între uşi. lar 
dumnealui, care iscodeşte fără ochelari toate ungherele 
cerului şi-ale pământului, care ştie tot ce-a fost, ce este şi ce 
va fi, pe nevastă-sa n-o vedea cum îşi dădea poalele peste 
cap! Şi nici măcar din zodiac n-a aflat. Dar dacă vrei să-i 
cerem sfatul, eu n-am nimic împotrivă. Să mergem. De la 
oricine mai ai câte ceva de aflat. 

A doua zi de dimineaţă au ajuns la casa lui Herr Trippa. 
Panurge i-a dus în dar o blană de lup, o sabie grea cu 
mâner aurit şi cu teaca îmbrăcată în catifea, precum şi 
cincizeci de îngeraşi [152] frumoşi, de aur. Apoi s-a sfătuit 
cu el, prieteneşte, asupra celor ce-i stăteau pe suflet. 

Herr Trippa l-a privit drept în ochi şi i-a spus: 


— Toată înfăţişarea ta e aceea a unui soţ înşelat. Înşelat 
fără ruşine, de râs şi de batjocură. 

Uitându-se apoi cu de-amănuntul în palma lui Panurge, a 
vorbit mai departe: 

— Această cută uşoară, pe care o văd deasupra Muntelui 
lui Jupiter, nu se găseşte decât în palma unui încornorat. 

A luat în mână un stilet, a însemnat cu el mai multe 
puncte, apoi, unindu-le între ele după socotelile geomanciei, 
a Zis: 

— Adevărul adevărat este că vei fi înşelat la puţină vreme 
după nuntă. Ghicitorul i-a cerut apoi lui Panurge horoscopul 
zilei lui de naştere. Panurge i l-a spus, iar Herr Trippa i-a 
întocmit numaidecât casa cerului, cu toate despărţiturile ei, 
privindu-i îndeaproape aşezarea şi întreita ei înfăţişare. A 
oftat din greu şi a vorbit: 

— Ţi-am arătat dintru început, prea lămurit, că nevasta te 
va înşela; e un destin de care nu poţi să scapi. lată aci 
întărirea celor ce ţi-am prezis. Nu mai încape nici o 
îndoiala: vei fi încornorat! Femeia ta te va bate şi, pe 
deasupra, te va fura, căci zăresc în a şaptea despărţitură 
tot felul de semne necurate şi chipuri purtătoare de coarne, 
ca Aries, Taurus, Capricornul şi altele, în a patra 
despărţitură se desluşeşte amurgul lui Jupiter şi aşezarea în 
patru unghiuri a lui Saturn, însoţit de Mercur. O să fii 
scărmănat zdravăn, omule bun! 

— Frigurile să te scuture, nebun bătrân, nerod afurisit ce 
eşti! i-a răspuns Panurge. Când o porni alaiul încornoraţilor, 
pe tine o să te aleagă să porţi în frunte praporul breslei! Ia 
priveşte, ce neg mi-a ieşit între degete. 

A întins spre Herr Trippa două degete ale mâinii drepte, 
desfăcute ca nişte coarne, şi i-a spus lui Epistemon: 

— Îl vezi? Ăsta-i faimosul Ollus, despre care spune Marţial 
că stătea să descoasă necazurile altora, în vreme ce 
nevastă-sa îşi făcea de cap cu golanii. Era mai nepricopsit 
decât Irus, cerşetorul, dar se ţinea mândru, arţăgos şi 
ciufut, parcă ar fi purtat în el o mie de draci. Hai să 


mergem. Să-l lăsăm cu diavolii lui pe acest nebun de legat, 
să aiureze până n-o mai şti de el! Nu pot să cred că dracii 
se învoiesc să slujească unui asemenea mârlan. N-a învăţat 
nici cea dintâi poruncă a filosofiei, care spune: „Cunoaşte-te 
pe tine însuţi!” El zăreşte paiul din ochiul altuia, dar bârna 
din ochiul lui n-o vede. Despre un astfel de polipragmon 
[153] pomeneşte Plutarh. Aşa era vrăjitoarea Lămia, care 
când se afla în mijlocul mulţimii sau într-o casă străină avea 
văzul mai pătrunzător decât al uliului, dar când se întorcea 
acasă, era mai oarbă decât o cârtiţă; nimic nu vedea baba, 
fiindcă de câte ori intra la ea în odaie, îşi scotea ochii din 
cap, ca pe nişte ochelari, şi-i băga într-o gheată agăţată în 
cui lângă uşă. 

Herr Trippa a luat în mână o ramură de tamarisc. 

— De data asta a nimerit-o, a spus Epistemon. Nicander ne 
învaţă că este o iarbă prevestitoare. 

Herr Trippa a vorbit: 

— Doreşti, poate, să ajungi la cunoaşterea adevărului cu 
ajutorul piromanciei şi aeromanciei, pe care atât de mult o 
laudă Aristofan în Norii lui? Vrei să încercăm cu 
hidromancia şi leconomancia, pe care le proslăveau asirienii 
şi le folosea Ermoleo Barbaro? 

Îţi voi arăta într-o găleată cu apă pe nevastă-ta 
giugiulindu-se cu doi vlâjgani! 

— Când îţi vei băga nasul în curul meu, să nu uiţi să-ţi scoţi 
ochelarii, i-a spus Panurge. 

— Sau să întrebăm catoptromancia, cu ajutorul căreia 
Didius Julianus, împăratul romanilor, a prevăzut tot ce avea 
să i se întâmple? N-ai nevoie de ochelari. O s-o vezi pe 
nevastă-ta hârjonindu-se cu ibovnicii, mai limpede decât ţi- 
aş arăta-o în fântâna templului Minervei de la Patras. Vrei, 
poate, să încercăm cosciomancia, pe care cu atâta cinste o 
foloseau romanii la sărbătorile lor? Ia un ciur şi o pereche 
de foarfeci, şi vei zări pe toţi diavolii ţinând adunare. Ce 
alegi? Alphitomancia, despre care pomeneşte Theocrit în 
Pharmacsutria lui? Doreşti să amestecăm boabele de grâu 


în făină, cum cere ale uromancia? Ai poate mai multă 
încredere în astragalomancie? Iată aici pregătite toate 
semnele. 'Te ispiteşte tiromancia? Am pus deoparte o bucată 
de brânză de Brehemont. Giromancia? Voi arunca cercurile 
să se învârtească în faţa ta şi vei vedea cum toate vor cădea 
pe partea stângă. Sternomancia? Hm, ai coşul pieptului 
cam îngust. Limbanomancia? N-avem nevoie decât de 
puţină tămâie. Gastromancia? De care s-a folosit vreme 
îndelungată la Ferrara signora Jacoba Rodogina, vorbind 
din burtă pe toate glasurile? Cefalomancia nemților, care 
frigeau pe grătar căpăţâni de măgar? Ceromancia? Voi topi 
ceară în apă fierbinte şi vei vedea aievea chipul nevestei 
tale şi al golanilor care o înghesuiesc. Capnomancia? Voi 
azvârli pe cărbuni aprinşi câteva seminţe de mac şi de 
susan, cu miros plăcut. Axinomancia? Îmi trebuie o secure 
şi o piatră de agată, pe care o voi pune pe jar. Homer a 
folosit acest mijloc împotriva peţitorilor Penelopei. 
Onimancia? Am nevoie de untdelemn şi de ceară. 
Tephramancia? Vei vedea ridicându-se un nor de cenuşă, 
închipuind pe nevastă-ta aşa cum îi sade femeii mai bine. 
Botanomancia? lată aici frunzele de salvie de care avem 
nevoie. Sicomancia? Ce însuşiri minunate au frunzele de 
smochin! Ichtimancia, folosită şi lăudată odinioară de 
Tiresias şi Polydames? Choeromancia? Vom frige mai mulţi 
purcei de lapte, ţie o să-ţi rămână cozile. Cleromancia: cum 
aştepţi să vezi cui îi pică banul din plăcinta de Anul nou? 
Antropomancia, de care s-a folosit Heliogaball împăratul 
romanilor? E puţin cam dureroasă, dar vei răbda-o destul 
de bine, de vreme ce eşti sortit să porţi coarne. 
Stichomancia sibilină? Onomatomancia? Cum te cheamă? 

— Pupămăncur! a răspuns Panurge. 

— Să punem la încercare alectriomancia? lată, voi însemna 
aici un cerc închis, pe care, privindu-te în ochi, îl voi 
despărţi în douăzeci şi patru de părţi asemenea. În fiecare 
voi scrie o literă a alfabetului şi pe fiecare literă voi aşeza 
un bob de grâu. Voi lăsa să intre în cerc un cocoş nedat la 


găini şi vei vedea că va ciuguli fără greş boabele de pe 
literele I. N. C.O.R.N.O.R.A. T. Aşa cum împăratul Valens, 
doritor a cunoaşte numele urmaşului său, cocoşul 
alectriomantic a mâncat grăunţele de pe literele E. O. A. 

. Doreşti să afli mai multe despre ştiinţa aruspicină? 
Despre extispicină? Despre profeția citită în zborul 
păsărilor, în cântecul oscinelor, în boabele care cad la 
pământ din ciocul rațelor sfinte? 

— Eu aleg balegospârcina, a răspuns Panurge. 

— Necromancia? Voi reînvia pe unul care a răposat de 
curând, cum a făcut Apollonios din Tyane cu Ariile, sau 
ghicitoarea care i-a profeţit lui Saul. lar dacă ţi-e teamă de 
morţi, ca oricărui bărbat înşelat, mă voi folosi numai de 
sciomancie. 

— Dracul să te ia, nebun turbat, vedea-te-aş la casap, cu 
fes de albanez în cap! De ce nu mă pui să ţiu un smarald 
sub limbă sau să-mi leg de gât limbi de pupăză şi inimi de 
broască? Să mănânc ficat de balaur, ca să-mi aud soarta în 
glasul lebedei şi în cântecul păsărilor, ca arabii din 
Mesopotamia de odinioară? Să-l ia naiba de încornorat! 
Solomonar împieliţat! Arap blestemat! Vrăjitor de-al lui 
Anticrist! Să ne întoarcem la regele nostru. El ne va primi 
cu mustrare, că am intrat în vizuina acestui diavol 
îmbrobodit. Îmi muşc degetele de necaz că n-am rămas 
acasă. Aş plăti bucuros o sută de scuzi şi paisprezece groşi 
unuia care mi-a mai suflat o dată în fundul nădragilor, să vie 
să-i scuip în barbă. Sfinte Dumnezeule! M-a umplut de 
mânie, de blesteme, de vrăjitorie şi de deochi. Să-l ia 
dracul! Zi: amin, şi hai să bem. Mi-a pierit pofta de mâncare 
pe două zile! Dar nu mai mult. 

CAPITOLUL XXVI. 

Cum a cerut Panurge sfatul fratelui loan. 

Foarte supărat de vorbele lui Herr Trippa, trecând prin 
târgul Huymes, Panurge i-a spus fratelui loan, bâlbâindu-se 
puţin şi scărpinându-se după urechea stângă: 


— Înveseleşte-mă, rotofeiule, să-mi mai treacă necazul. 
Nebunul ăla, lua-l-ar dracul, m-a întors pe dos cu aiurelile 
lui. Sunt, cum să zic? Matagrabolizat! Ascultă, cocoşel 
frumuşel, tinerel, tras ca prin inel, crestat, înaripat, 
împintenat, bătăios, caraghios, smolit, plumbuit, văruit, 
cântăreţ, iubăreţ, certăreţ, urcat pe coteţ, micuţ, grăsuţ, 
târgoveţ, la coadă creţ, turcesc, arăpesc, călugăresc, călit, 
păcălit, frumos, lucios, cu dos de abanos, pântecos, piele şi 
os, răsfăţat, îndopat, găinăţat, tare în târtiţă, cu ochi de 
cârtiţă, lustruit, dichisit, ferchezuit, uşure şi sprinten, înfipt 
în pinten, călăraş, nărăvaş, cu ciocul de caş, voinicos, 
arţăgos, năbădăios, mic şi hotărât, cu trâmbiţă-n gât, 
glumeţ, descurcăreţ, ştiutor de carte, cu creasta-ntr-o 
parte, paşă năzdrăvan, sultan otoman, de puicuţe dornic, la 
prăsilă spornic, cocoşel mititel, mânca-l-ar neică pe el, 
spune-mi, frate Ioane, spune, sfatul tău cu vorbe bune. Viu 
la tine încrezător: ce să fac? Să mă însor? 

Fratele Ioan i-a răspuns foarte vesel: 

— Însoară-te, prietene, nu mai sta pe gânduri. Sună 
clopoţeii! Trage limba clopotului cel mare! Scoate praporul, 
cât mai mult şi cât mai des! Să sune de leturghie, din zori 
până în asfinţit. Pentru numele lui Dumnezeu, ce mai 
aştepţi? Grăbeşte-te, că ne ajunge sfârşitul lumii! Suntem 
cu doi stânjeni şi un cot mai aproape de pieire, decât 
alaltăieri. Anticrist s-a şi născut, după câte aud. Până una- 
alta îşi face de cap cu doica şi cu slugile care îl îngrijesc, şi 
nu-şi arată încă toată puterea, că e mic. Crescite. Nos qui 
vivimus, multiplicamini [154]. Stă scris în cartea de 
rugăciuni. Dă-i zor, câtă vreme se mai vinde sacul de grâu 
cu trei lăscaie şi vadra de vin cu şase pitaci. Vrei să te 
găsească judecata de apoi flămând, dum venerit judicare 
[155]! 

— Frate loane, iubitul meu cocoşel mănăstiresc, a spus 
Panurge, ai capul limpede şi judeci bine. Când Leandru 
pornea din Abyda, de pe ţărmul Asiei, să treacă Helespontul 
înot la iubita lui Hero, astfel se ruga lui Neptun, zeul mării: 


S-ajung cu bine pân-la ea mă lasă; 

De voi pieri la-ntoarcere, nu-mi pasă! 

Voia să moară sătul, ştrengarul! De aceea mă gândesc, că 
de aici înainte, pe pământurile mele din Salmigondin, de 
câte ori judecata va osândi un tâlhar la spânzurătoare, cu o 
zi-două înainte de a-i pune ştreangul de gât am să-l 
împerechez ca pe-un bâtlan, să nu mai rămână în el 
picătură de sămânță, nici cât să torni un Y grec. Şi dacă se 
va întâmpla să i se nască după moarte un urmaş, cu atât 
mai bine. Va muri cu mângâierea, că a lăsat un om în loc. 

CAPITOLUL XXVII. 

Ce sfaturi vesele i-a dat fratele Ioan lui Panurge 

— Panurge, dulcele meu prieten, jur pe barba sfântului 
Rigomeu, că nu te-ndemn să faci decât ceea ce eu însumi aş 
face, dacă aş fi în locul tău. 

De aceea ascultă, rogu-te, sfatul ce-ţi dau şi urmează-l. 
Pune-ţi bărbăţia în necontenită lucrare, altminteri păţeşti 
ce i se întâmplă doicii care uită să dea sân pruncului: rămâi 
fără lapte! Aşa cum spun oamenii legii: dreptul de care nu 
te foloseşti se pierde. Mâna pe care n-o mişti, amorţeşte şi 
calul pe care îl ţii în grajd, se leneveşte. Pune şaua pe 
bidiviu şi dă-i pinteni! 

— Aşa e, frate Ioane, a răspuns Panurge. Ai vorbit ca din 
carte, cocoşelule! Mi-ai luat cu mâna îndoielile care mă 
munceau. Nu mai mi-e teamă. Să-ţi dăruiască Dumnezeu 
curajul leului şi puterea ursului! Voi urma sfatul ce-mi dai şi 
mă voi însura fără a mai sta la tocmeală. Oricând vei veni să 
mă vezi, vei afla în casa mea câteva slujnicuţe frumuşele, pe 
care ţi le voi lăsa în grijă să le spovedeşti. Întâia parte a 
predicii nu ţi-a fost degeaba, frate Ioane. 

— Ascultă glasul clopotelor din Varennes! Ce spun 
clopotele? l-a îndemnat fratele Ioan. 

— Le-am auzit, a răspuns Panurge, şi mi se pare că ştiu să 
prevestească mai bine decât toate căldările lui Jupiter şi ale 
Dodonei. Ascultă: însoa-ră-te, însoa-ră-te! Bine-ai să faci, 
bine-ai să faci, bine-ai să faci! Dacă te-nsori, dacă te-nsori, 


dacă te-nsori, n-ai să mai mori, mori, mori, mori! însoară-te, 
însoa-ră-te! Să ştii, frate Ioane, că mă-nsor. Toate glasurile 
cerului şi ale pământului mă îndeamnă. Cât despre treaba 
aceea, te rog să crezi că nu te voi face de ruşine. Poţi să te 
bizui pe mine, ca pe o poartă de aramă. Eu sunt ca un 
dulău, căruia numai o dată să-i strigi: „Şo pe ea!” şi se 
repede să înhaţe potârnichea. Se aruncă la poruncă, 
adulmecă vânatul şi e gata oricând! Chiar de-ar fi nevastă- 
mea tot atât de nesăţioasă în dragoste ca Mesalina sau ca 
marchiza Oincester din Anglia, şi tot voi mulţumi-o, cu vârf 
şi îndesat! N-am uitat ce spune Solomon, care era un 
bărbat înţelept şi se pricepea la treburi din astea; nici ce-a 
scris mai târziu Aristotel, că firea femeii e să nu se sature 
niciodată. Trebuie să ştii însă, frate Ioane, că nicieu nu mă 
dau bătut cu una, cu două. Să nu-mi vorbeşti despre 
faimoşii muieratici, ca Hercule, Proculus, Cezar sau 
Mahomet (care se laudă în Coranul lui, că nici şaizeci de 
hamali la un loc nu-l întreceau; minţea, păcătosul!). Nu-mi 
pomeni nici despre acel indian, care, după spusele lui 
Theofrast, Pliniu şi Atheneu, nu ştiu ce ierburi folosea şi 
într-o zi de şaizeci de ori iubea, ba şi mai mult. Eu, unul, zic 
că nu ştia să numere şi se înşela la socoteală. Cât despre 
mine, te rog să crezi (fiindcă e adevărat), că dinspre partea 
bărbăţiei sunt primo del mondo: întâiul în lume. Ascultă, 
cocoşelule, ai auzit vreodată despre anteriul călugărului din 
Castro? În orice loc ai fi atârnat acel anteriu, făţiş sau pe 
ascuns, ca prin farmec, dintr-o dată, toate vieţuitoarele de 
primprejur, oameni şi dobitoace, bărbaţi şi femei, până şi 
şoarecii şi pisicile, începeau să zburde şi porneau să se 
împerecheze. Pot să jur, că nici fuduliile mele nu-s mai 
prejos! Nu-ţi mai spun ce isprăvi sunt în stare să facă în 
orice casă, în orice bordei, în orice biserică şi la orice târg; 
îmi aduc aminte, că mă găseam o dată la Saint-Maixent, la 
vicleimul Patimilor lui Isus şi, căutându-mi loc prin mulţimea 
care căsca gura, am văzut deodată cum toţi cei de faţă, 
comedianţii ca şi privitorii, au fost cuprinşi de o asemenea 


ispită trupească uitându-se la nădragii mei, încât n-a mai 
rămas nici un înger, nici un drac, nici o drăcoaică şi nici un 
bun creştin, care să nu intre în călduri. Cel care sufla 
vorbele după carte a azvârlit foile cât colo, să le ducă 
vântul; altul care făcea pe arhanghelul Mihail a sărit pe 
fereastră; diavolii au ieşit din iad de gât cu mironosiţele; 
până şi Scaraoţchi îşi căuta perechea... S-a iscat o 
învălmăşeală atât de smintită, încât am luat-o din loc, ca 
bătrânul Cato, cenzorul, care văzând la o sărbătoare a 
florialelor dezmăţul ce se dezlănţuise în jurul lui, a plecat 
acasă, nevoind să fie martor la acea destrăbălare. 

CAPITOLUL XXVIII. 

Cum l-a liniştit fratele loan pe Panurge în privinţa 
coarnelor 

— Am înţeles, a spus fratele loan, dar timpul macină orice 
stâncă. Nici marmora şi nici porfirul nu dăinuiesc în veci. 
Dacă nu eşti până acum în scădere, va veni o zi şi nu-i 
departe, când singur va trebui să mărturiseşti că ţi-ai urcat 
sculele în pod. Ai început să încărunţeşti pe la tâmple. În 
barba ta e o amestecătură de alb, de cenuşiu, de negru şi 
de castaniu, care seamănă cu harta lumii. Uite-aici Asia, cu 
Tigrul şi Eufratul. Uite Africa şi muntele Lunii. Uite 
mlaştinile Nilului. lar dincoace, Europa; uite Telemul! 
Şuviţa asta albă seamănă cu muntele Hiperboric. Să-mi 
piară setea dacă o fi altminteri; când cade zăpada pe 
creştet şi-n barbă, nu mai e cald nici în valea nădragilor. 

— Hodoronc-tronc! a zis Panurge. Vorbeşti anapoda şi nu 
te pricepi să judeci. Când ninge pe culmile munţilor, toate 
fulgerele, toate furtunile, toate trăsnetele şi toţi dracii 
coboară şi se strâng în vale. Dacă vrei să te încredinţezi, du- 
te pe malul lacului Wunderblich, în Elveţia, pe drumul 
Sionului, la patru leghe de Berna. Te legi de părul meu 
cărunt? Dar ai uitat, că şi capul prazului e alb, dar coada e 
verde, fire-ar a dracului! 

E adevărat, că eu însumi am băgat de seamă, la mine, 
unele semne de bătrâneţe. Bătrâneţe tânără, frate Ioane! 


Să rămână între noi şi să nu mai spui nimănui: am început 
să găsesc vinul mai gustos decât altădată. Nu numai atât, 
vinul acru nici nu-mi mai place! E un semn lămurit că mă 
apropii de asfinţit şi că amiaza, vieţii mele a trecut. Ei, dar 
ce-are a face! Ţiu pasul la pahar ca şi mai demult, ba chiar 
mai bine. Dinspre partea asta nu mă tem. S-ar putea, însă, 
ca plecând cu regele nostru Pantagruel, pe care m-am legat 
să-l întovărăşesc pretutindeni (şi la mama dracului, dacă i-o 
veni poftă să se ducă), în lipsa mea de acasă, să mă înşele 
nevasta! Aici e buba. Toţi cei cărora le-am cerut sfatul mi-au 
profeţit că aşa se va întâmpla, şi mi-au mai spus că de ce mi- 
e scris n-am să scap. 

— Nu-i e dat oricui să poarte coarne! a răspuns fratele 
Ioan. Dacă nevasta te va înşela, înseamnă, ergo, că va fi 
frumoasă; ergo, cu tine drăgăstoasă; ergo, mulţi prieteni 
vei avea; ergo, te vei bucura. Aşa judecă mintea mea 
călugărească. Îţi va merge bine, păcătosule! Vei fi sănătos şi 
vesel. Cu nimic nu vei fi păgubit şi avutul tău va creşte. 
Dacă aşa ţi-a fost scris, ce poţi să faci? Spune, cocoşel 
bătrânel, puţintel, fleşcăit, mucegăit, plouat, scărmănat, 
încornorat, mofturos, urâcios, întors pe dos, fărâmat, bun 
de lepădat, olog, slăbănog, pisălog, prăpădit, claponit, 
istovit, bubos, râios, urduros, păduchios, cărpănos, 
străveziu, sanchiu, îngropat de viu, amărât, doborât, 
omorât, cu laţul de gât, pârţăit, rebegit, ruginit, curdegăină 
dat prin făină, îmbrobodit, blagoslovit, miruit, la faţă 
zbârcit, puturos, răpănos, pişăcios, friguros, neputincios, 
murat, tocat, împănat, furat, înşelat, scuturat, Panurge, 
cocoşelul naibii, dragă prietene, dacă aşa ţi-a fost menit, 
poţi tu mersul stelelor să-l schimbi? Să sfărâmi găoacea 
sferelor cereşti? Să întorci pe dos voinţa care pune lumea în 
mişcare? Să retezi vârful fusului cu care torc ursitoarele? 
Să alegi tu mosoarele? Să împiedici roţile? Să opreşti 
vârtelniţa? Să rupi firul de tort şi să strici sculurile? Nici pe 
la poarta minţii să nu-ţi treacă, bobocelule! N-au fost nici 
uriaşii în stare de o asemenea ispravă! Haide, puişorule, 


spune-mi mie, ce ţi-ar plăcea mai bine: să fii zuliar fără 
pricină, sau să porţi coarne fără să ştii? 

— Niciuna, nici alta, a răspuns Panurge, şi întrucât ştiu ce 
mă aşteaptă, voi face rânduială la mine acasă, cât mai sunt 
pe lumea aceasta ciomege! Frate loane, aşa să mă ajute 
Dumnezeu, mi se pare că aş face mai bine să nu mă însor. la 
ascultă ce spun clopotele, când le aud mai de aproape: Nu 
te-nsu-ră, nu te-nsu-ră, nu te-nsu-ră, nu, nu, nu, daca te- 
nsori, nu te-n-su-ră, nu te-nsu-ră, dacă te-nsori, dacă te- 
nsori, rău ţi-o pă-re, nevastă-ta, ne-văstă-tă, te vă-nşelă, te 
vă-nşelă... hi, drăcie cu pălărie! Simt că încep să mă supăr. 
Voi, ăştia, capete mănăstireşti, nu cunoaşteţi nici un leac 
împotriva coarnelor? Astfel şi-a bătut joc firea de viaţa 
omului, încât n-a lăsat pe lume nici un bărbat însurat, pe 
care să nu-l pasca primejdia de a fi încornorat? 

— Aş putea să-ţi arăt un mijloc, pe care, dacă-l vei folosi la 
vreme, nevastă-ta nu te va înşela niciodată, fără ştiinţa şi 
învoirea ta. 

— Spune, cocoşel drăgălaş, iubite frate Ioane, spune! 

— Foloseşte inelul lui Hans Carvel, a spus fratele Ioan. 
Hans Carvel, marele giuvaergiu al craiului melinzilor, era 
un bărbat învăţat, priceput în meşteşugul lui, om harnic şi 
de ispravă, chibzuit şi darnic, evlavios şi înţelept, glumeţ 
altminteri, prieten bun şi voios, rotunjor la trup, tremura 
puţin din cap, dar încolo bine făcut şi zdravăn. Spre 
amurgul zilelor sale s-a însurat cu fata judelui Concordat, o 
femeiuşcă tânără şi nurlie, fâşneaţă şi cam iute de piciorul 
stâng, care da cam prea mult de pomană vecinilor şi chiar 
slugilor din casă. Nu i-au trebuit bietului om nici două 
săptămâni ca să intre la bănuială, că nevastă-sa se 
zbenguieşte cu alţii. Se făcuse zuliar ca un tigru, iar ca să 
înlăture primejdia îi ţinea femeii tot felul de predici, 
arătându-i nenorocirile legate de păcatul preacurviei şi 
citindu-i pilde întru lauda femeilor cinstite şi ruşinoase. I-a 
împuiat capul cu poveşti despre credinţa în căsnicie, 
osândind cu vorbe de ocară răutatea muierilor desfrânate; 


iar ca să ţină mai bine minte, i-a dăruit un colan frumos de 
safire turceşti. Toate acestea n-au împiedicat-o să se întindă 
mai departe cu vecinii, iar bărbatul se făcea din zi în zi mai 
bănuitor. Într-o noapte ca toate celelalte, pe când stătea el 
alături de nevastă, muncit de aceleaşi gânduri duşmane, l-a 
furat somnul şi dormind a visat că stătea de vorbă cu 
Aghiuţă, căruia îi spunea păsul lui. Dracul l-a îmbărbătat şi 
i-a pus în degetul mijlociu un inel, zicându-i: - „Îţi dau acest 
inel. Cât timp îl vei avea în deget, femeia ta nu va fi a altuia, 
fără să ştii sau să-i dai învoire.” - „Mulţumesc frumos, 
domnule drac, a spus Hans Carvel, şi jur pe barba lui 
Mahomet, că nimeni nu-mi va scoate inelul din deget!” 
Aghiuţă s-a făcut nevăzut, iar Hans Carvel s-a trezit din vis 
foarte vesel. Dar, pasămite, pe când dormea, vârâse degetul 
în vorba-aia a nevestei! Femeia, speriată, a tresărit din 
somn şi l-a plesnit peste mână, spunând: - „Degetul ţi-ai 
găsit să-l bagi?” Iar lui i s-a părut că cineva încercase să-i 
şterpelească inelul. Iată, aşadar, un mijloc care nu dă greş. 
Ascultă pilda mea şi ai grijă să porţi veşnic inelul nevestei 
tale în deget. Aci s-a sfârşit şi vorba dintre ei, o dată cu 
drumul. 

CAPITOLUL XXIX. 

Cum a chemat Pantagruel un popă, un felcer, un judecător 
şi un filosof pentru a-i întreba asupra îndoielilor lui 
Panurge. 

Îndată ce au ajuns în palat, i-au povestit lui Pantagruel 
cele vorbite pe drum şi i-au arătat oracolul lui 
Rimanogrobis. Pantagruel l-a citit o dată, apoi a doua oară, 
şi a spus: 

— N-am avut până astăzi sub ochii mei un răspuns care să- 
mi placă mai mult. El vrea să însemne, că în ceea ce 
priveşte însurătoarea, fiecare trebuie să fie judecătorul 
gândurilor sale şi să nu se sfătuiască decât cu el însuşi. 
Aceasta a fost şi credinţa mea, pe care ţi-am împărtăşit-o 
din clipa cea dintâi când ai venit să-mi vorbeşti. Dar după 
cum îmi amintesc, n-ai ţinut seamă de cele ce ţi-am spus. 


Ştiu că cei care se preţuiesc prea mult pe ei înşişi nu-ţi plac. 
Să facem, deci altcumva. lată: 

În tot ce suntem şi în tot ce avem, trebuie să deosebim trei 
părţi: sufletul, trupul şi bunurile noastre. Trei feluri de 
oameni cunosc pe lume, care se îngrijesc de acestea: 
teologii de partea sufletului, felcerii de sănătatea trupească 
şi oamenii legii de apărarea avutului. Eu aş zice să chemăm 
la prânzul de duminică un popă, un doftor şi un judecător. 
Vom sta cu ei de vorbă şi ne vom sfătui asupra îndoielilor 
tale. 

— Sfinte Pafnutie! a izbucnit Panurge. Pot să spun de pe 
acum, că n-o să facem nici o brânză! Aşa se vede că ne-a 
fost dat, să n-o scoatem la capăt nicicum. Încredinţăm 
sufletele noastre popilor, care sunt de cele mai multe ori 
nişte necredincioşi; lăsăm trupul nostru pe mâna felcerilor, 
care n-au nici o evlavie pentru meşteşugul lor şi nu iau 
niciodată leacuri, iar avutul îl dăm în grija advocaţilor, care 
între ei nu se judecă niciodată. 

— Vorbeşti cu uşurinţă, a spus din nou Pantagruel. Nu zic 
că n-ai dreptate în privinţa popilor. Am văzut eu însumi cu 
câtă stăruinţă se prefac a fi buni slujitori ai bisericii, 
căutând a sădi în sufletele oamenilor adevărata credinţă 
catolică; şi nu fac altceva decât să lupte cu vorba, cu scrisul 
şi cu fapta împotriva unor greşeli şi eresuri de care ei înşişi 
sunt molipsiţi, în privinţa felcerilor însă n-ai dreptate, căci 
ei sunt atât de grijulii în a-şi păzi sănătatea, încât, nefiind 
niciodată bolnavi, n-au nevoie de leacuri. Cât despre 
advocaţi pot să spun, văzând pe cei buni punând atâta 
râvnă în apărarea şi sprijinul dreptului altora, că nu mai 
găsesc nici vreme, nici răgaz, să se îngrijească de al lor. Dar 
duminică nădăjduiesc să avem la prânz pe bunul nostru 
părinte Hipotodeu, pe doftorul Rondibilis şi pe prietenul 
nostru Bridoye, omul legii. Socotesc, de asemeni, pentru a 
întregi cele patru laturi ale lui Pitagora, să mai chemăm şi 
un cetlăiaş la înţeleaptă treime, pe supusul nostru 
credincios, filosoful Gaurigan, întrucât e un desăvârşit 


înţelept, care s-a dovedit în stare a răspunde fără şovăire 
oricărei nedumeriri i s-ar pune în faţă. Carpalim! Dă 
poruncă să fie poftiţi cu toţii pentru duminica viitoare la 
prânz. 

— Cred că în toată ţara n-ai fi putut face o alegere mai 
potrivită, a spus Epistemon. Nu numai pentru că fiecare din 
aceştia au atins desăvârşirea în privinţa îndeletnicirii lor, 
ceea ce nu mai poate fi pus la îndoială, dar şi din altă 
pricină. Rondibilis e însurat şi n-a mai fost; Hipotadeu n-a 
fost, nu este şi n-are să fie; Bridoye a fost şi nu mai este; 
Gaurigan este şi a mai fost. Am să-l scutesc pe Carpalim de- 
o grijă. Mă voi duce eu însumi să-l poftesc pe Bridoye, dacă 
n-aveţi nimic împotrivă. Suntem cunoscuţi de multă vreme 
şi aş dori să-i vorbesc în privinţa unuia din vrednicii şi 
preacinstiţii lui fii, care se află la Toulouse, sub îndrumarea 
bunului şi învățatului Boissone. 

— Fă cum crezi că e mai bine, a răspuns Pantagruel, şi 
spune-mi dacă pot, la rândul meu, să fac ceva în folosul 
fiului lui Bridoye şi pentru mulţumirea seniorului Boissone, 
pe care îl iubesc şi îl cinstesc ca pe unul din învățații cei mai 
de seamă ai ţării mele. Îi voi ajuta pe amândoi din toată i- 
nima. 

CAPITOLUL XXX. 

Ce sfaturi i-a dat părintele Hipotadeu lui Panurge în 
privinţa însurătorii. 

Nici nu se rumeniseră bine fripturile, când oaspeţii de 
duminică au sosit, afară de Bridoye, care mai avea oarecare 
treburi la Fonsbeton. 

După cel de-al doilea fel de mâncare, Panurge a făcut o 
adâncă plecăciune şi a spus: 

— Domnilor, nu-i vorba decât de-o singură întrebare: Să 
mă însor sau să nu mă însor? Dacă dumneavoastră, aici de 
faţă, mă veţi lăsa fără răspuns, nimeni pe lumea aceasta nu 
va izbuti să mă dumirească, după cum de nedezlegat au 
rămas Insolubilia [156] de Ailyaco. Căci dumneavoastră 


sunteţi cei mai vrednici ai tagmei din care faceţi parte, aleşi 
şi vânturaţi, ca făina trecută prin ciur şi prin dârmon. 

Părintele Hipotadeu, la rugămintea lui Panurge, 
închinându-se celor de faţă, a vorbit cu o neasemănată 
smerenie: 

— Ai cerut sfatul nostru, fiule, dar mai înainte de toate ar 
trebui să te lămureşti cu tine însuţi. Te simţi îmboldit de 
poftele trupului? 

— Foarte, a răspuns Panurge, să fie cu iertare, sfinţia ta. 

— Nu face nimic, fiule, a răspuns Hipotadeu. Datu-ţi-a 
Dumnezeu, stăpânul nostru, puterea de a-ţi înfrâna 
pornirea simţurilor? 

— Mărturisesc că nu, a răspuns Panurge. 

— Atunci însoară-te, fiule, căci tot e mai bine să-ţi iei 
femeie, decât să suferi şi să te chinuieşti, ars de pârjolul 
dorinţei. 

— Iată o vorbă limpede; fără să mai tai firul de păr în 
patru, a spus Panurge. Mulţumesc, domnule părinte. Am să 
mă însor fără să mai stau pe gânduri şi foarte curând. Să 
pofteşti şi dumneata la nuntă. Corpo di gallina! [157]. Are 
să fie un ospăț, să se ducă vestea! Am să-ţi prind beteală în 
piept cu mâna mea şi o să mâncăm împreună gâsca pe care 
o s-o frigă nevastă-mea. 

Ai să-mi faci plăcerea să joci cu surorile miresei. 
Mulţumesc, asemenea... Mai am numai o singură grijă. Una 
mică şi neînsemnată. O nimica toată. Ce crezi, părinte, o să 
mă înşele nevasta? 

— Ei, fiule, ce să zic? a răspuns Hipotadeu. Cum o fi voia 
Celui-de-sus! 

— Ah! a strigat Panurge. Voia Celui-de-sus! Ce faceţi cu 
mine, oameni buni? Mă luaţi cu dacă şi cu poate, care în 
filosofie înseamnă de toate şi nimic. Dacă măgarul meu ar fi 
făcut să zboare, ar avea aripi. Dacă o vrea Dumnezeu, voi 
purta coarne. Dacă n-o vrea, n-am să le port. Scârţ! Dacă aş 
putea să mă feresc de ce mi-e frică, nu m-aş prăpădi cu 
firea. Dar dumneata, părinte, mă trimiţi la chibzuinţa lui 


Dumnezeu, în odăile Domnului! Voi, francezii, pe ce drum o 
luaţi, să ajungeţi până acolo? Sfinţia-ta cred că ar fi mai 
bine să nu vii la nuntă. Sfinţiei-tale îi place liniştea, odihna 
şi tăcerea; chiotul şi larma nuntaşilor n-o să-ţi priască. N-ai 
să vii, nu-i aşa? De altminteri, nici să dănţuieşti nu prea ştii, 
şi o să te simţi stingherit între fete. O să-ţi trimit acasă un 
copan de gâscă şi panglica cu beteală. O să ne faci plăcerea 
să bei, singur-singurel, un pahar în sănătatea miresei. 

— Fiule, a spus Hipotadeu, să nu înţelegi greşit cuvintele 
mele. Te-am supărat când am zis: cum va voi Cel-de-sus? E 
ceva rău într-aceasta? E blestem şi ocară? Nicidecum! Am 
cinstit numele lui Dumnezeu, tatăl şi ocrotitorul zilelor 
noastre, care ne apără şi ne păzeşte pe toţi. Nu-i el singurul 
ziditor şi păstrător al bunurilor lumii? Nu atârnă toate de 
voinţa şi de dărnicia lui? Noi nu preţuim nimic, nu suntem 
nimic şi nu săvârşim nimic, fără sfânta lui milostivire. Nu 
hotărăşte el despre faptele noastre? Tot ce ne punem noi în 
gând să îndeplinim, nu-i oare supus voinţei lui, atât în cer 
cât şi pre pământ? Şi gândind în acest fel, nu înseamnă că 
slăvim numele lui binecuvântat? Nevastă-ta, fiule, nu te va 
înşela, dacă aşa va voi Dumnezeu. Şi dorind a cunoaşte voia 
lui, nu se cade să-ţi pierzi nădejdea, ca şi cum ar fi la mijloc 
o taină ascunsă, pentru a cărei ştiinţă ar trebui să pătrunzi 
în odăile Domnului, până la scaunul lui de judecată. Pe toate 
acestea Dumnezeu însuşi ni le-a lămurit şi ni le-a arătat în 
sfintele Scripturi. De-acolo vei afla, că nu vei fi nicicând 
înşelat, iar nevasta ta nu va fi rea, dacă vei şti să ţi-o alegi 
dintr-un neam de oameni cumsecade, crescută în cinste şi 
curăţie, departe de pilda stricăciunii, iubind pe Dumnezeu 
şi temându-se de el, plăcându-i să asculte cu credinţă 
sfintele lui porunci, temându-se de a-l mânia şi de a pierde 
îndurarea lui prin călcarea legilor care osândesc preacurvia 
şi cer femeii să stea lângă bărbatul ei, iubindu-l şi slujindu-l 
pe el cel dintâi şi pe nimeni altul în afară de Dumnezeu. lar 
pentru a o sprijini pe calea ei dreaptă, te vei purta frumos 
cu ea, îi vei pune în faţă numai pilde bune, vei trăi în cinste 


şi fără păcat, credincios soţiei tale aşa cum doreşti ca ea 
însăşi să-ţi fie; căci după cum cea mai bună oglindă nu e 
aceea înrămată în aur şi împodobită cu pietre scumpe, ci 
aceea care răsfrânge mai limpede chipul din faţa ei, tot 
astfel femeia nu se cuvine a fi preţuită nici după bogăţia ei, 
nici după neamul din care se trage, nici după frumuseţea ei, 
nici după hainele scumpe pe care le poartă, ci după râvna 
cu care năzuieşte cu ajutorul lui Dumnezeu să aibă o 
purtare curată şi potrivită cu aceea a bărbatului ei; aşa 
după cum luna nu-şi primeşte lumina nici de la Mercur, nici 
de la Jupiter, nici de la Marte, nici de la alta din stelele de 
pe cer, ci de la soţul ei, Soarele, mulţu-mindu-se cu atâta, 
cât acesta găseşte de cuviinţă să-i dea. Fiind astfel sprijinul 
şi îndrumătorul femeii tale, îi vei da pilda cinstei şi a 
credinţei. Şi necontenit să te rogi lui Dumnezeu, cerându-i 
ajutor şi milostivire. 

— Aşadar, a spus Panurge, numărându-şi firele din barbă, 
sfinţia-ta ai dori să mă-nsor cu femeia cea bună, pe care o 
preamăreşte Solomon. Atât numai, că aceea, fără îndoială, e 
moartă demult; iar o a doua ca ea, Dumnezeu să mă ierte, 
n-am văzut şi nu văd. Oricum ar fi, eu îţi mulţumesc, 
părinte. la şi gustă o bucată de turtă dulce: ajută la mistuit. 
După aceea bea un pahar de porfiriu, e gustos şi face bine 
jos. Să trecem mai departe. 

CAPITOLUL XXXI. 

Ce sfaturi i-a dat lui Panurge doctorul Rondibilis. 

Panurge a vorbit mai departe astfel: 

— Când a venit felceru să-i jugănească pe călugării 
benedictini la Saussignac, cel dintâi cuvânt pe care l-a 
rostit, după ce l-a dat gata pe fratele Cauldaureil, a fost: 
„Altul la rând!” Aşa spun şi eu. Altul la rând! Hai, meştere 
Rondibilis, dă-i drumul! Să mă însor sau să nu mă însor? 

— Jur pe toate cele patru picioare ale catârului meu, că nu 
ştiu cum să răspund la această întrebare. Ai spus că te simţi 
stăpânit de poftele trupului. Noi cunoaştem din învăţătura 
doftoricescului nostru meşteşug, şi după cum sună spusele 


vechilor ucenici ai lui Plato, că cinci sunt mijloacele prin 
care omul poate să înfrâneze pornirea simţurilor sale. Mai 
întâi: vinul. 

— Adevărat, a spus fratele Ioan, eu când mă îmbăt, nu mai 
doresc altceva decât să dorm. 

— Aşa am înţeles şi eu, a spus Rondibilis. Băutura fără 
măsură, adică vinul băut cu necumpătare răceşte sângele, 
înmoaie vinele, amorţeşte simţurile, zăpăceşte mişcările şi 
seacă puterile zămislirii. Aşa e zugrăvit Bachus, zeul 
beţivilor, beat, în haine muiereşti, fără barbă, dolofan şi 
scopit ca un eunuc. Altminteri se petrec însă lucrurile, când 
vinul e băut cu socoteală şi cumpătare. Înţelepciunea celor 
vechi n-a greşit spunând, că fără Ceres şi Bachus, Venera 
stă şi tânjeşte. Aşa spun lampsacienii, după cum povesteşte 
Diodor din Sicilia şi la rândul lui Pausanias, că domnişorul 
Priap e fiul lui Bachus şi al Venerei. În al doilea rând, sunt 
acele ierburi şi felurite leacuri, care amorţesc simţurile 
omului, îl răcesc şi îl fac neputincios. Aş putea să vă 
amintesc vreo câteva, cu nymphea heraclia [158], amerina, 
salcia, sămânţa de cânepă, periclymenosul [159], 
tamariscul, vitexul, mătrăguna, izma, orhideea, pielea de 
hipopotami aşa mai departe, care prin însuşirile şi lucrarea 
lor îngheaţă sămânţa vieţii şi n-o lasă să iasă din traista 
semănătorului. După cum sunt şi altele care înfierbântă 
sângele şi aţâţă dorinţa împreunării. 

— Mulţumesc, n-am nevoie, slavă Domnului, a spus 
Panurge. Dar dumneata? lartă-mă, meştere, n-am spus-o ca 
să te supăr. 

— În al treilea rând: munca fără odihnă. Orice trudă a 
trupului îi stoarce puterile în aşa măsură, încât sângele, 
care se răspândeşte pentru a-l hrăni, n-are nici vreme, nici 
răgaz să ajungă până la mădularele zămislirii. Natura astfel 
a rânduit lucrurile, ca hrana să fie folosită mai întâi de toate 
pentru susţinerea vieţii şi numai ce prisoseşte să slujească 
la înmulţirea neamului omenesc. Diana a rămas fată-mare, 
fiindcă gonea toată ziua după vânat. Aşa era pe vremuri 


casta castraţilor şi aşa sunt şi astăzi cei care se trudesc fără 
răgaz: luptătorii din circuri şi ostaşii. Hipocrate pomeneşte 
în De aere, aqua et locis [160], despre unii barbari din ţara 
sciţilor, care erau mai neputincioşi decât eunucii, fiind tot 
timpul când la lucru, când călare. Filosofii spun că, 
dimpotrivă, trândăvia e mama desfrâului. Ovidiu, fiind 
întrebat o dată pentru ce a căzut Egist în păcatul 
preacurviei, a răspuns: „Fiindcă n-avea nici o treabă!” Dacă 
s-ar şterge de pe lume odihna, nici arcul lui Cupidon n-ar 
mai avea vreo putere; ar purta, ştrengarul, tolba lui de 
săgeți ca pe-o povară nefolositoare, şi pe nimeni n-ar mai 
răni. Căci nu e nici el atât de bun ţintaş, să doboare cocorii 
în zbor şi cerbii gonind prin hăţiş (cum făceau Parcele), 
adică oamenii prinşi în forfota muncii. Îi nimereşte numai 
pe cei care stau într-o rână sau culcaţi, odihnind sau 
lenevind. Teofrast, întrebat fiind în mai multe rânduri ce e 
dragostea, a răspuns că e patima gândului care 
trândăveşte. Diogene spunea la fel, că desfrâul e 
îndeletnicirea celor care n-au altă îndeletnicire. lar 
sculptorul Canachus din Sicya, lăsând să se înţeleagă că 
lenea şi nelucrarea sunt prielnice dragostei, a cioplit în 
marmură pe Venera şezând, iar nu în picioare, cum o 
înfăţişaseră cei dinaintea lui. Al patrulea mijloc e: 
învăţătura. Învățătura cere o asemenea sforţare a minţii, 
încât sudoarea zămislitoare nu mai poate ajunge la locul 
cuvenit şi nici nervul găunos nu mai are puterea dea 
răspândi sămânţa menită să rodească vieţi omeneşti. Pentru 
a vă încredința despre aceasta n-aveţi decât să priviţi un 
cărturar aplecat asupra muncii sale: cum toate vinele 
capului îi sunt încordate, ca arcul unei arbalete, pentru a da 
minţii puterea de a umple ventricolele înţelegerii, ale 
pătrunderii, ale ţinerii de minte, ale judecății chibzuite şi 
ale închipuirii, trecând cu uşurinţă de la un ventricol la 
altul, pe calea pe care o arată anatomia, până la acea 
minunată țesătură unde se sfârşesc arterele pornite din 
partea stângă a inimii; iar viaţa trupească, subţiindu-se prin 


atâtea treceri, dă naştere vieţii sufleteşti. Astfel, orice fiinţă 
adânc cugetătoare pare că se desprinde din ea însăşi, şi, 
lipsită de simţuri, rămâne dincolo de lumea dinafară, suflet 
fără trup; pe bună dreptate spunea Socrate că „filosofia nu- 
i altceva decât moartea care gândeşte”. De aceea, poate, 
Democrit şi-a luat singur vederea, socotindu-se mai puţin 
stânjenit de orbire, decât de priveliştile care nu-l lăsau să se 
adâncească cu totul în cugetarea lor. De aceea Pallas, zeiţa 
înţelepciunii şi ocrotitoarea celor înţelepţi, a rămas 
fecioară. Toate cele nouă muze sunt fete-mari. Nici cele trei 
graţii n-au păcătuit vreodată. Am citit undeva, că fiind 
întrebat Cupidon de maică-sa, Venus, pentru ce le cruţă pe 
muze, puştiul a răspuns că sunt atât de frumoase, atât de 
curate, atât de cinstite, atât de ruşinoase, şi au atât de 
lucru, una cercetând stelele, alta socotind numerele, alta 
măsurând corpurile, alta potrivind cuvintele, alta dând viaţă 
cântecului, încât, de câte ori încearcă să se apropie de ele 
îşi destinde arcul, îşi închide tolba şi îşi stinge torţa, de 
teamă şi de ruşine să nu le stingherească. Apoi, îşi scoate 
legătura de pe ochi pentru a le privi mai bine şi a asculta în 
desfătare cântările lor. Atât de mult îl fermecau, încât 
adeseori, răpit de dulceaţa şi frumuseţea lor, adormea, 
nevoind să le ispitească sau să le tulbure. În această 
privinţă m-am încredinţat de adevărul celor spuse de 
Herodot în cartea amintită, despre sciți, ca şi în De genitura 
[161] unde arată că orice om căruia i se taie artera 
parotidă de lângă ureche e lovit de neputinţă, din aceeaşi 
pricină pe care v-am arătat-o vorbind despre viaţa 
sufletească, pe care o hrăneşte sângele din artere: căci o 
mare parte din puterea de zămislire porneşte din creier şi 
din măduva spinării. În sfârşit, al cincilea mijloc e faptul 
împreunării. 

— Ştiam eu că aici vrei s-ajungi! a spus Panurge. Arunci 
pietre în grădina mea. Dar din parte-mi, poţi să dai pilde 
câte vrei. 

Fratele Ioan a vorbit şi el: 


— Fratele Scilino, egumenul de la Sfântul Victor din 
Marsilia, spune că e pedepsirea cărnii (după cum credea şi 
sihastrul de la Sfânta Radegonda de lângă Chinon). 
Pustnicii din deşertul Tebaidei, pentru a-şi potoli răzvrătirea 
cărnii şi pârdalnica pornire a simţurilor, se pedepseau astfel 
de la cinci până la treizeci de ori pe zi. 

— Îl văd pe Panurge bine zidit, a spus Rondibilis, cu toate 
mădularele întregi, cumpănit sufleteşte şi cu mintea 
limpede. El şi-a mărturisit, la o vârstă potrivită, cinstita 
dorinţă de a se însura. Dacă se va însoţi cu o femeie care să- 
i semene întru toate, vor zămisli amândoi urmaşi vrednici 
de-a domni într-o împărăție de peste ape. 

Cu cât vor veni pe lume mai curând, cu atât vor fi mai 
zdraveni şi mai sănătoşi. 

— Meştere doftor, a spus Panurge, mă voi însura cât mai în 
grabă. Te rog să crezi. În timp ce vorbeai, gărgăunii mei îmi 
zbârnâiau la ureche mai stăruitor ca niciodată. Ai cuvântul 
meu. le rog să pofteşti la nuntă, vom bea şi vom mânca pe 
săturate. Să poftească şi doamna, dacă-i face plăcere; cu 
toate prietenele dumneaei, se înţelege. Vor fi binevenite. 

CAPITOLUL XXXII. 

Cum a dovedit Rondibilis că toţi bărbaţii au dreptul să fie 
înşelaţi 

— Mai rămâne de lămurit o întrebare, a spus Panurge. Un 
P. S. pe care îl adaugi la scrisoare, adică pe scurt. Mă va 
înşela nevasta? 

— Sfinte Dumnezeule! a strigat Rondibilis. Ce întrebare! 
Dacă te va înşela nevasta? Iubite prietene, eu sunt însurat. 
Te vei însura şi dumneata. Dar să-ţi intre bine în cap, că 
oricare bărbat însurat se află în primejdie de coarne, adică, 
mai bine zis, are dreptul să le poarte. Însurătoarea şi 
coarnele sunt ca omul şi umbra lui. Când auzi spunându-se 
despre cineva aceste două cuvinte: e însurat, poţi să adaugi 
fără nici o teamă: este, a fost sau va fi încornorat. 

— Ce vorbe sunt astea, cobea dracului? a strigat Panurge. 


— Prietene, a spus Rondibilis, filosoful Hipocrate, plecând 
într-o zi de la Lango la Polistilo, să stea de vorbă cu 
Democrit, a scris unui bun prieten al său, Dionis, rugându-l 
să-i ducă nevasta la părinţii ei, nişte oameni foarte de 
treabă, nevoind ca femeia să rămână singură acasă în lipsa 
bărbatului. Totodată, să bage bine de seamă şi s-o 
urmărească pas cu pas, în ce loc se duce şi ce fel de oameni 
vin s-o caute. „Nu că m-aş îndoi despre cinstea şi credinţa 
ei, scria Hipocrate, căci niciodată nu mi-a dat pricină de 
bănuială, dar e femeie, şi ajunge.” Firea femeii, prietene, 
ne-o spune luna. Ca şi luna, femeia se ascunde, se ruşinează 
şi se preface în faţa bărbatului său. Dar în lipsa acestuia, se 
dă de gol, îşi leapădă făţărnicia, zburdă, hoinăreşte, îşi dă 
poalele peste cap, precum luna care, când se află în 
întâlnire cu soarele nu se zăreşte nici pe cer, nici pe 
pământ, dar când se depărtează de soare, luminează în 
toată strălucirea ei, mai cu seamă noaptea. 

Aşa sunt toate femeile: femei. Când spun femeie, înţeleg o 
fiinţă atât de plăpândă şi de schimbătoare, atât de 
nestatornică şi de slabă, încât (cu toată cinstea cuvenită) 
îmi vine să cred că natura, când a zămislit-o, s-a depărtat de 
la buna rânduială şi de la măsura potrivită pe care a pus-o 
în toate lucrările sale. Am stat de-atâtea ori să cuget şi am 
ajuns la credinţa că, dând viaţă femeii, firea s-a gândit mai 
mult la plăcerea bărbatului şi la înmulţirea neamului 
omenesc, decât la plămădirea unei făpturi desăvârşite. Nici 
Platon nu ştia pe ce treaptă s-o aşeze: printre fiinţele 
cugetătoare sau printre cele care trăiesc numai cu 
simţurile? Natura a ascuns în trupul femeii o jivină, care în 
bărbat nu se găseşte. O fiară fără astâmpăr, care muşcă şi 
râcâie, zburdă şi gâdilă, înţeapă şi ustură, răscolind 
simţurile, tulburând pornirile sufletului şi răvăşind toate 
gândurile. Aşa încât, dacă nu li-e stropită fruntea cu puţină 
ruşine, ai să vezi pe unele ca nişte ieşite din minţi, cum se 
dau celui dintâi venit, mai dezmăţate decât proetidele, 
mimalonidele şi tiadele lui Bachus în desfrânata sărbătoare 


a bacanalelor; căci acea jivină cumplită le stăpâneşte toate 
mădularele trupului, cum o arată foarte lămurit ştiinţa care 
se cheamă: anatomie. Nu vreau să mai lungesc vorba. Voi 
spune numai atât, că femeile cinstite şi fără de păcat sunt 
cu atât mai vrednice de laudă, cu cât găsesc în ele puterea 
de a înfrâna acea neîmblânzită fiară, care caută să le 
tulbure judecata. Şi voi încheia spunând, că numai atunci 
când bărbatul izbuteşte să sature acea jivină nesătulă şi să-i 
astâmpere (pe cât e cu putinţă) poftele, furia ei se potoleşte 
şi năbădăile i se liniştesc. Aşadar, să nu te miri, că noi, 
aceştia, care n-avem de unde să-i dăm să înfulice şi s-o 
îndestulăm zi de zi, suntem în necontenită primejdie de-a fi 
încornoraţi. 

— Bună pomană pentru un om sărac, a spus Panurge. Şi n- 
ai la îndemână, felcere, nici un leac împotriva unei astfel de 
primejdii? 

— Cum de nu, a răspuns Rondibilis. Ştiu unul foarte bun, 
pe care îl folosesc eu însumi. L-am găsit în cartea unui 
învăţat cu mare faimă, care a trăit acum optsprezece 
veacuri. Să ţi-l spun... 

— Eşti un om aproape cumsecade, i-a tăiat vorba Panurge. 
Dumnezeu mi-e martor, că mi-eşti drag de nu mai pot. la 
gustă din magiunul ăsta de gutui, care strânge maţul 
şezutului, şi prin însuşirile lui stiptice înlesneşte mistuirea. 
Ei, asta-i bună! M-am apucat să vând castraveți la grădinar! 
Dă-mi voie să-ţi torn în acest pocal bătrânesc o duşcă de 
tămâios. Să nu-ţi fie teamă de anghină, că n-am pus în 
pahar anghinare. Nici piper, nici seminţe de mere pădureţe, 
ci numai puţină scorţişoară cernută, praf de zahăr şi vin din 
cel mai bun, de Deviniere, din Valea Sorbului, de sub nucul 
cel mare. 

CAPITOLUL XXXIIL. 

Rondibilis cunoaşte un leac împotriva coarnelor 

— Era pe vremea când Jupiter se apucase să pună 
rânduială în gospodăria lui din Olimp, a început Rondibilis 
povestea. Întocmise calendarul zeilor, pe zile şi anotimpuri, 


dând fiecăruia o sărbătoare a lui; hotărâse locurile lor de 
plimbare şi împărţise aşezarea oracolelor, arătând cu de- 
amănuntul ce jerfe vor primi. 

— N-o fi făcut ca Iinteville, episcopul din Auxerre? a 
întrebat Panurge. Marele ierarh avea patima vinului - ca 
orice om de ispravă - dar mai cu seamă prinsese slăbiciune 
pentru un altoi de viţă bătrână, moştenit din moş-strămoşi, 
de la însuşi Bachus. S-a întâmplat însă, că după câţiva ani 
altoiul a degerat şi a pierit, iar coardele n-au mai dat 
muguri, pălite fiind de îngheţ, de brumă, de polei, de 
chiciură, de grindină şi alte pedepse ale cerului, care se 
abat pe rând, o dată cu sărbătorile cuprinse în zodia 
Taurului: sfântul Gheorghe, sfântul Marcu, sfântul Vital, 
sfântul Eutropiu, sfântul Filip, Ziua Crucii şi Înălţarea. 
Nemaiavând înaltul ierarh nici o îndoială că toţi aceşti sfinţi 
sunt aducători de grindină şi stricători de altoaie, s-a gândit 
să mute sărbătorile lor în lunile de iarnă, între Crăciun şi 
Bobotează (maica celor trei regi, cum o numea el), 
îngăduindu-le cu toată cinstea să aducă ger şi îngheţ la 
vremea aceea cât vor pofti: frigul n-o să facă viței nici o 
pagubă, iar mugurii nu vor suferi. În locul acelora, a aşezat 
sărbătorile sfântului Cristofor, Tăierea capului sfântului 
Ioan, a sfintei Magdalena, a sfintei Ana, a sfântului Dominic, 
a sfântului Laurenţiu; iar pe sfânta Maria a mutat-o în luna 
mai. 

— Jupiter, a vorbit mai departe Rondibilis, luând pe zei şi 
pe zeițe la rând şi dând fiecăruia locul cuvenit, a uitat de 
sfintele Coarne, care din întâmplare nu se găseau de faţă, 
fiind plecate la Paris, cu o judecată pe care o aveau 
împotriva unor arendaşi de-ai lor. Nu mai ştiu după câtă 
vreme, Coarnele au aflat de nedreptatea pe care le-o făcuse 
Jupiter, dar n-au vrut să-şi strige prea tare supărarea, de 
teamă să nu-şi piardă dreptul de intrare în Olimp. S-au 
înfăţişat, amândouă, zeului zeilor, aducându-i aminte 
ajutorul prielnic pe care i l-au dat în atâtea rânduri şi 
cerându-i cu stăruinţă să nu le lase fără sărbătoare, fără 


slujbe şi fără jertfe. Jupiter le-a rugat să-l ierte, dar 
împărţeala se făcuse şi toate zilele din calendar erau date. 
Dar Coarnele exoflisite, atât de mult s-au rugat şi au stăruit, 
încât, până la urmă, Jupiter le-a trecut în condica Olimpului 
şi le-a dat în seamă un număr însemnat de capete 
bărbăteşti, cu toată cinstea cuvenită şi partea lor de jertfe. 
Cum însă nu mai rămăsese neîmplinit nici un loc pe răbojul 
anului, le-a rânduit aceeaşi zi de sărbătoare, ca şi potrivnica 
lor, zeiţa Gelozia. 

De asemeni le-a lăsat stăpânire deplină asupra bărbaţilor 
însuraţi, îndeosebi asupra celor cu neveste frumoase, 
hotărând ca îndatoririle lor să fie bănuiala, neîncrederea, 
îndoiala, cearta, pânda şi iscodirea femeilor, cu poruncă 
pentru toţi să închine sfintelor Coarne slujbele ce li se cuvin 
şi să le aducă amintitele jertfe. lar pe cei care nu vor ţine 
seama de acele rânduieli, Coarnele să-i ocolească şi să nu le 
intre în casă, oricât s-ar ruga. Să-i lase să tânjească singuri 
cu nevestele lor, fără ajutorul unui al treilea, ca nişte 
pângăritori şi eretici. (Aşa se răzbună zeii asupra celor care 
nu le dau cinstea cuvenită: Bachus asupra podgorenilor, 
Ceres asupra plugarilor, Pomona asupra grădinarilor, 
Neptun asupra corăbierilor, Vulcan asupra fierarilor şi aşa 
mai departe.) După cum, dimpotrivă, cei care vor ţine toate 
sărbătorile, lăsând în părăsire lucrul lor şi orice altă 
îndeletnicire pentru a-şi pândi nevestele, a le închide în 
casă şi a le hărţui cu bănuieli, să aibă parte necontenit de 
podoaba sfintelor Coarne, să se bucure de răsfăţul lor, să le 
aibă în casă zi şi noapte şi să nu fie lipsiţi de ele niciodată. 
Am zis! 

— Ah, ah, ah! a spus Carpalim. lată un leac mai lesnicios 
decât chiar inelul lui Hans Carvel. Naiba să mă ia, dacă nu 
spun ce gândesc. Aşa e firea femeilor. Nici trăsnetul nu 
arde şi nu fărâmă decât ceea ce e tare şi se împotriveşte, 
ocolind ce-i moale, puhav şi deşert; frânge în două sabia de 
oţel, dar nu atinge catifeaua care înfăşoară teaca; 
zdrobeşte oasele trupului, fără să atingă carnea. Tot astfel, 


femeia nu se răzvrăteşte decât împotriva celor ce-i sunt 
oprite. 

— Fără îndoială, a spus Hipotadeu. Mulţi din învățații 
noştri cred, că cea dintâi femeie care a fost pe lume - Eva, 
cum o numesc evreii - n-ar fi muşcat nicicând din fructul 
păcatului, dacă Vicleanul care a dus-o în ispită nu i-ar fi 
spus că n-are voie să-l guste. Ca şi cum ar fi voit s-o 
îndemne: - „E fruct oprit: mănâncă-l! Altminteri n-ai mai fi 
femeie.” 

CAPITOLUL XXXIV, 

Cum râvnesc de obicei femeile la lucrul oprit. 

Pe vremea când eram flăcău şi trăiam în desfrânare la 
Orleans, a spus Carpalim, iscodisem un mijloc îndemânatic 
de-a prinde femeile în laţ şi a le ispiti să se joace de-a 
dragostea cu mine. Nu cu vorbe dulci, nici cu jurăminte, ci 
arătându-le limpede şi lămurit (cu mare ticăloşie) cât erau 
de bănuitori bărbaţii lor. Nu născocisem nimic, fiindcă aşa 
stă scris în cărţi şi astfel a fost mersul lumii de totdeauna. 
Asemenea pilde şi păţanii îţi scoate viaţa la iveală, în fiecare 
zi. Vârându-şi în cap tot felul de gânduri poznaşe, nevestele 
îşi înşală bărbaţii cu toată sârguinţa, făcând de altminteri la 
fel ca Semiramida, ca Egesta, ca femeia din insula Mandes 
a Egiptului (despre care pomenesc Herodot şi Strabon) şi 
ca atâtea alte ştrengăriţe de acelaşi soi. 

— Adevăr a grăit, a spus Ponocrat. Ştiam pe vremuri o 
poveste, cum papa Ioan al XXI-lea, trecând într-o zi pe la 
mănăstirea Fonthevrault şi ieşindu-i înainte maica stareță 
cu celelalte măicuţe, l-au rugat să le dea învoiala de a se 
spovedi între ele. Miresele lui Isus, ziceau mironosiţele, au 
ca toate femeile unele metehne ascunse, pe care se 
ruşinează să le mărturisească unui duhovnic-bărbat, ci mult 
mai lesne le-ar veni să şi le destăinuiască unele altora. - „N- 
aş pregeta să vă dau o asemenea învoire, ca şi altele, a 
răspuns papa, dar se iveşte o piedică, după cum socot. 
Spovedania, bine ştiţi, e o taină; iar voi femeile nu prea ştiţi 
să vă ţineţi gura.” - „Ba ştim, au sărit de colo măicuţele. Mai 


LLA 


bine decât bărbaţii!” Atunci sfântul părinte le-a încredinţat 
o lădiţă în care, fără să-l fi văzut maicile, ascunsese o 
păsărică. Le-a poruncit să aşeze lădiţa într-un loc ferit, 
făgăduind pe cinstea lui de papă că le va îndeplini 
rugămintea, dacă vor răbda să nu ridice capacul, orice s-ar 
întâmpla, sub ameninţarea judecății episcopeşti şi a 
veşnicei afurisenii. Abia au auzit călugărițele opreliştea şi 
stăteau ca pe ghimpi, să vadă ce-i în lădiţă? Sfântul părinte 
le-a dat binecuvântarea şi s-a dus să se culce. Dar n-a făcut 
nici zece paşi, că toate măicuţele s-au repezit buluc la 
lădiţă, să-i cerceteze cuprinsul. A doua zi dimineaţa, papa 
le-a chemat cu gândul să le dea dezlegarea cerută. (aşa îşi 
închipuiau ele.) Dar, înainte de orice altă vorbă, le-a cerut 
să-i aducă lădiţa cu pricina. I-au adus-o, nu zic ba, dar 
pasărea... zburase! lar papa le-a ocărât, întrebându-le cum 
vor fi în stare să păstreze taina spovedaniei, când nu s-au 
putut râbda să nu umble la lădiţa păsaruicii. 

— Fii binevenit între noi, cinstite meştere! Am simţit o 
mare bucurie ascultându-te, şi îi aduc laudă Domnului 
pentru aceasta. N-am mai avut mulţumirea de-a fi laolaltă, 
de când ne-ai înfăţişat la Montpellier, cu vechii noştri 
prieteni Guy Bourguier, Balthazar Nayer, Jean Quentin, 
Franşois Robinet şi Francois Villon, acea poznă veselă şi 
plină de învăţăminte a bărbatului care luase de nevastă o 
femeie mută. 

— Eram şi eu de faţă, a spus Epistemon. Vrednicul bărbat 
ţinea cu orice preţ ca femeia lui să-şi recapete graiul. L-a 
recăpătat în adevăr, cu ajutorul unor vraci, care i-au tăiat 
nu ştiu ce pieliţă de sub limbă. Dar când a început muierea 
să vorbească, a vorbit, a vorbit, a vorbit vrute şi nevrute, 
verzi şi uscate, de baba-Rada şi de Rada-baba, până când 
bărbatul, ieşindu-şi din fire, a alergat într-un suflet la vraci, 
rugându-l să-i ia nevestei graiul înapoi, aşa cum i-l dăduse. 
Vraciul i-a răspuns, ridicând din umeri, că el cunoaşte multe 
leacuri cu care poate să redea graiul femeii, dar n-a aflat 
până acum niciunul, care s-o facă să tacă! Singurul mijloc 


ar fi surzenia bărbatului. Omul nostru nu-ş ce-a făcut şi ce-a 
dres, că şi-a pierdut auzul; iar femeia, dându-şi seama că 
bărbatul n-o mai aude, şi că meliţa ei toacă degeaba, a 
turbat. Când vraciul a venit să-şi ceară plata, surdul i-a 
răspuns că nu-l aude. Vraciul, de necaz, i-a turnat în cap un 
praf de-al lui şi l-a făcut să-şi piardă minţile. Până la urmă, 
bărbatul nebun şi femeia turbată l-au luat la bătaie pe vraci, 
lăsându-l pe jumătate mort! Nicicând n-am râs mai cu poftă, 
ca la pozna asta! 

— Să ne întoarcem la oile noastre, a zis Panurge. 
Dumneata spuneai, după cum am înţeles, că pot să mă însor 
în toată voia, fără să-mi mai bat capul cu întrebarea, dacă 
mă va înşela nevasta sau nu. Rău ai grăit, cinstite meştere! 
Ştiu bine, că în ziua nunţii mele te vei găsi cu treburile 
dumitale prin alte părţi şi nu vei fi de faţă. N-am să te ţiu de 
rău că nu vei veni la ospăț. 

Stercus et urina sunt medici prandia prima, Ex aliis 
paleas, ex istis collige grana. [162] 

— N-ai spus bine, l-a îndreptat Rondibilis. Stihul al doilea 
zice aşa: Nobis sunt signa, vobis sunt prandia digna. [163] 

— Iar dacă, între timp, nevastă-mea nu s-o simţi bine... 

— Va trebui să-i cercetez mai întâi udul, să-i ascult inima, 
să-i pipăi partea de jos a pântecelui şi împrejurimile 
buricului, cum ne învaţă Hipocrate, în 2 Aphorism 35. 

— Nu! Nu! a spus Panurge. Până una-alta, nici nu-i nevoie. 
Noi, oamenii legii, avem pravila noastră: de venire 
inspiciendo [164]. Am să-i pregătesc eu însumi un clistir. 
Nu-ţi părăsi treburile dumitale, care sunt fără îndoială mai 
grabnice. Îţi voi trimite un plocon şi vom rămâne buni 
prieteni. 

Panurge s-a apropiat de el şi i-a strecurat în palmă patru 
scuzi. Rondibilis i-a înşfăcat repede, spunând cu glas 
tresărit şi aproape supărat: 

— Domnul meu, nu trebuia să te osteneşti... Oricum, îţi 
mulţumesc cu plecăciune. De la oamenii de rând nu primesc 


niciodată, dar pe prieteni nu pot să-i jignesc. Sunt la 
porunca dumitale, ori de câte ori vei avea nevoie. 

— Cu plată? a întrebat Panurge. 

— Bineînţeles! 

CAPITOLUL XXXV. 

Cum priveşte filosoful Gaurigan însurătoarea. 

După acest schimb de vorbe, Pantagruel i-a spus lui 
Gaurigan, filosoful: 

— Făclia luminii, prietene de credinţă, trecând din mână în 
mână a ajuns la dumneata, înţeleptule! Ţi-a venit, adică, 
rândul să răspunzi la întrebare: Să se însoare Panurge ori 
să nu se însoare? 

— Şi una şi alta, a răspuns Gaurigan. 

— Ce-ai spus? a întrebat Panurge. 

— Ce-ai auzit. 

— Şi ce-am auzit? 

— Ce-am spus. 

— Aşa ţi-e vorba? Ia scurteaz-o şi spune lămurit: Să mă 
însor sau să nu mă însor? 

— Niciuna, nici alta. 

— Naiba să mă ia, dacă pricep. Stai să-mi pun ochelarii la 
urechea stângă, să te-aud mai bine. 

În clipa aceea, Pantagruel a zărit în pragul uşii pe Kyn, 
cățelul lui Gargantua, şi a spus celor de faţă: 

— Regele trebuie să fie pe aproape. Să ne ridicăm în 
picioare. 

Nici n-a apucat să sfârşească vorba şi Gargantua a intrat 
în odaia unde se ţinea ospăţul. Toţi s-au sculat de la locurile 
lor şi l-au întâmpinat cu plecăciuni, după cum se cuvenea. 
Gargantua le-a răspuns tuturor cu bunătate şi a spus: 

— Iubiţi prieteni, dacă voiţi să-mi fiţi pe plac, nu vă părăsiţi 
nici locurile, nici vorba. Aduceţi-mi un jeţ în capul mesei şi 
daţi-mi să beau în sănătatea voastră. Fiţi bineveniţi în casa 
mea. Despre ce vorbeaţi? 

Pantagruel i-a spus, că la al doilea fel de mâncare, Panurge 
pusese întrebarea, dacă ar face bine să se însoare sau nu. 


Părintele Hipotadeu şi meşterul Rondibilis vorbiseră fiecare 
în felul lui, iar în clipa când regele se pregătea să intre, 
înțeleptul Gaurigan începuse să răspundă la rândul său. 
Panurge l-a întrebat: - „Să mă însor sau să nu mă însor?”. 
„Şi una şi alta”, i-a spus la început, apoi: - „Niciuna, nici 
alta”. Panurge s-a arătat nemulţumit de aceste răspunsuri 
care, zice el, se bat cap în cap. 

— După înţelegerea mea, a spus Gargantua, aceste 
răspunsuri seamănă aidoma cu vorba filosofului din 
vechime, care, fiind întrebat dacă e însurat cu o anumită 
femeie, a spus: „Am soţie, alţii s-o ţie; trăiesc cu ea, dar şi 
fără ea”. 

— Tot cam aşa a răspuns şi o slujnică din Sparta, care, 
fiind întrebată dacă s-a dat vreodată un bărbat la ea, a 
răspuns: „Niciodată!”, fiindcă ea se dădea la ei. 

— Aşadar, a spus Rondibilis, în filosofie ca şi în medicină să 
păstrăm calea de mijloc, amestecând laolaltă nepotrivirile şi 
punându-le în cumpănire. 

— Trimisul cel sfânt, a spus părintele Hipotadeu, astfel ne- 
a învăţat, ca cei ce au femeie să trăiască precum n-ar avea, 
iar cei ce nu sunt însuraţi, ca şi cum ar fi. 

— Eu tălmăcesc astfel vorbele: „Să ai şi să nu ai femeie”, a 
spus Panurge. Să ai femeie la treburile pentru care a 
înzestrat-o firea, adică pentru ajutorul, plăcerea şi tovărăşia 
bărbatului. Să n-ai femeie, dacă-i vorba să te ţii după fustele 
ei, să uiţi a te ruga lui Dumnezeu, să nu-ţi mai îndeplineşti 
îndatoririle tale faţă de ţară, de republică şi de prieteni, să- 
ţi laşi în părăsire cărţile şi alte folositoare treburi, numai ca 
să-i faci muierii pe plac. Astfel înțelegând: „Să ai şi să nu ai 
femeie”, eu nu văd nici o nepotrivire, nici îndemnuri care nu 
s-ar împăca laolaltă. 

CAPITOLUL XXXVI. 

Răspunsurile lui Gaurigan, filosoful sceptic şi ucenicul lui 
Pyron 

— Vorbiţi ca nişte ursitoare, a spus Panurge, dar mie-unuia 
mi se pare că am căzut în fundul acelui puţ întunecat, în 


care, după cum zicea Heraclit, s-a înecat adevărul. Nu mai 
văd şi nu mai înţeleg nimic. Sunt buimac, şi pot să spun că 
vorbăria dumneavoastră nu-mi face nici o plăcere. 
(Potoleşte-te, filozofule, nu mai băga atât în dumneata!) Ia 
să schimbăm cântecul, şi să nu mai despicăm firul de păr în 
patru. Nici dumitale nu-ţi place să baţi câmpii, după cum 
cred. Aşadar, în numele bunului Dumnezeu, drăguţul, 
răspunde-mi: să mă însor? 

Gaurigan - Însoară-te. 

Panurge - Şi dacă nu vreau? 

Gaurigan - Nu văd cine te-ar putea sili. 

Panurge - Nu vezi? 

Gaurigan - Nu văd, şi nu sufăr de orbul găinilor. 

Panurge - Eu văd o mie de pricini care mă îndeamnă să 
mă însor. 

Gaurigan - Să le numărăm. 

PanurgeO mie, aşa vine vorba. Am spus un număr hotărât, 
ca să arăt un număr nehotărât. Vreau să spun: multe. 

Gaurigan - Te ascult. 

Panurge - La naiba! Nu pot să trăiesc fără femeie. 

Gaurigan - Lasă-l pe naiba la o parte. 

Panurge - Pentru numele lui Dumnezeu, poftim! Toţi 
înţelepţii lumii spun că a te culca în aşternut de unul singur, 
adică fără femeie, înseamnă să trăieşti ca o vită, cum ofta 
Didona, suspinând printre lacrimi. 

Gaurigan - Sluga dumitale! 

Panurge - Eu ştiu ce vorbesc, filozofule. Ce zici, să mă 
însor? 

Gaurigan - N-am zis nu. 

Panurge - Şi o să-mi fie bine? 

Gaurigan - După cum vei nimeri. 

Panurge - Şi dacă voi nimeri bine, fi-voi fericit? 

Gaurigan - De-ajuns. 

Panurge - Ia s-o luăm acum în răspăr. Dar dacă nimeresc 
râu? 

Gaurigan - Să nu te amărăşti pentru atât. 


Panurge - Dar bine, omule, fie-ţi milă de mine şi sfătuieşte- 
mă ce să fac? 

Gaurigan - Faci ce vrei. 

Panurge - Hodoronc-tronc! 

Gaurigan - Te rog, fără descântece! 

Panurge - Bine, filosoful lui Dumnezeu, eu nu-ţi cer decât 
un sfat. Ce sfat îmi dai? 

Gaurigan - Niciunul. 

Panurge - Să mă însor? 

Gaurigan - Eu nu mă amestec. 

Panurge - Atunci să nu mă însor? 

Gaurigan - N-am spus asta. 

Panurge - Dacă rămân neînsurat, n-am să port coarne? 

Gaurigan - Aşa cred. 

Panurge - Să zicem că mă însor. 

Gaurigan - De ce: să zicem? 

Panurge - Închipuieşte-ţi, vreau să spun, că sunt însurat. 

Gaurigan - Nu pot acum. Mi-e gândul în altă parte. 

Panurge - M-ai pricopsit! Ah, dacă aş putea să trag o 
înjurătură... măcar pe şoptite. M-aş mai răcori. Dar, 
răbdare... Prin urmare, dacă mă voi însura voi purta 
coarne! 

Gaurigan - Aşa se pare. 

Panurge - Dar dacă femeia mea va fi cinstită şi 
credincioasă, nu mă va înşela, nu-i aşa? 

Gaurigan - Vorbişi ca din carte. 

Panurge - Ascultă-mă... 

Gaurigan - Sunt numai urechi. 

Panurge - lată care e întrebarea: nevastă-mea va fi 
cinstită şi credincioasă? Numai atât aş vrea să aflu. 

Gaurigan - Mă cam îndoiesc. 

Panurge - O cunoşti? 

Gaurigan - Nu. 

Panurge - Atunci cum poţi să te îndoieşti de un lucru pe 
care nu-l cunoşti? 

Gaurigan - lac-aşa! 


Panurge - Dar dacă ai cunoaşte-o? 

Gaurigan - Mai vârtos. 

Panurge - Ascultă, pajule, mititelule, uite, ţine aici scufia 
mea - lasă-mi ochelarii! - coboară în curte şi înjură pentru 
mine o jumătate de ceas. O să înjur şi eu în locul tău o dată, 
când vei avea nevoie... Şi cu cine o să mă înşele? 

Gaurigan - Cu cine s-o nimeri. 

Panurge - Băga-s-ar dracul în el! O să-i rup oasele! 

Gaurigan - Aşa să faci. 

Panurge - Să mă ia în coarne o mie de draci, dacă nui-oi 
pune lacăt femeii când voi pleca de-acasă! 

Gaurigan - Ai putea să-ţi alegi cuvintele. 

Panurge - Cuvinte am ales şi am ouat destule! Acum vreau 
să hotărăsc ce am de făcut. 

Gaurigan - Hotărăşte, eu nu te împiedic. 

Panurge - Ia stai puţin! Văd că n-am izbutit până acum să- 
ţi las sânge. Am să te încrestez în altă parte. Dumneata eşti 
însurat sau ba? 

Gaurigan - Niciuna, nici alta. 

Panurge - Sfinte Dumnezeule, ţine-mă! Nu mă lăsa! Am 
asudat leoarcă. Parcă aş fi muncit la sapă, mânca-m-ar 
viermii! Mi s-a întors rânza pe dos şi mi s-a încuiat maţul! 
Nu pot să încomofistibulizez în tolba minţii mele 
răspunsurile pe care mi le dai. 

Gaurigan - Atâta grijă să am. 

Panurge - Să pornim mai departe, înţeleptule! Eşti 
însurat? 

Gaurigan - Aşa mi se pare. 

Panurge - Ai mai fost însurat vreodată? 

Gaurigan - Parcă. 

Panurge - Şi ai avut noroc întâia oară? 

Gaurigan - Oarecum. 

Panurge - A doua oară ai nimerit-o mai bine? 

Gaurigan - Cine poate să ştie! 

Panurge - Pune mâna pe inimă şi răspunde: te simţi bine 
însurat? 


Gaurigan - Aşa şi aşa. 

Panurge - Pe barba sfântului Cristofor, mai degrabă aş 
stoarce un pârţ dintr-un măgar mort, decât o vorbă 
lămurită din gura dumitale! Nu pot s-o scot la capăt cu 
dumneata în nici un fel. Adevăr mărturisesc, filozofule, că şi 
dracului i-ar fi ruşine de amândoi. Răspunde: purtat-ai 
coarne, da sau ba? Cu dumneata vorbesc, ăsta care stai 
lângă mine, nu cu dumneata, ăla care ai plecat să baţi 
mingea. 

Gaurigan - Dacă s-a întâmplat să nu port coarne, 
înseamnă că am avut noroc. Aşa mi-a fost scris! 

Panurge - Pe carnea, pe trupul şi pe sângele meu, mă las 
păgubaş, îmi iau catrafusele şi plec. Pe ăsta nu pot să-l apuc 
de nicăieri. 

Auzind aceste cuvinte, Gargantua s-a ridicat şi a spus: 

— Lăudat să fie Domnul în toate lucrările lui. După cum 
văd, lumea s-a făcut mai frumuşică de când m-am întâlnit cu 
ea întâia oară. Bine am ajuns! Va să zică filosofii cei mai 
învăţaţi şi mai iscusiţi s-au înhăitat cu şleahta schepticilor şi 
s-au întors înapoi la şcoala lui Pyron. Slavă ţie, Doamne, 
slavă ţie! Adevăr zic vouă, că mai lesne vei prinde pe lei de 
coamă, pe cai de urechi, pe zimbri de grumaz, pe bivoli de 
coarne, pe lupi de coadă, pe ţapi de barbă şi pe ulii de plisc 
decât pe filosofi de cuvânt! Rămâneţi cu bine, dragi 
prieteni. 

Gargantua s-a depărtat, iar Pantagruel a spus celor de 
faţă: 

— Timeu din cartea lui Platon număra oaspeţii la începutul 
fiecărei adunări; noi ne vom număra la sfârşit. Unul, doi, 
trei... Unde-i al patrulea? Cine lipseşte? Nu cumva e 
prietenul nostru Bridoye? 

Epistemon a răspuns că ducându-se să-l poftească nu l-a 
găsit acasă. Un aprod de la Curtea din Mirelingues venise 
mai înainte să-l cheme pentru a da seama în faţa 
Parlamentului despre o hotărâre pe care o rostise. Bridoye 


plecase în grabă ca să fie de faţă şi să nu se pomenească 
tras la răspundere în lipsă. 

— Voi vedea despre ce e vorba, a spus Pantagruel. Se 
împlinesc patruzeci de ani, de când Bridoye e judecător în 
Fonsbeton, şi în răstimpul acesta a rostit mai bine de patru 
mii de hotărâri. Două mii trei sute nouă din ele au mers mai 
departe înaintea Parlamentului din Mirelingues, în urma 
plângerii celor care pierduseră, dar toate au rămas în 
picioare şi au fost întărite, plângerile dovedindu-se 
neîntemeiate. Dacă acum, la sfârşitul zilelor sale, s-ar vedea 
lovit cu mustrare, încercarea ar fi prea grea pentru el, după 
ce a trăit în cinste şi dreptate o viaţă întreagă. Vreau să-l 
ajut din toate puterile mele. Ştiu că lumea s-a făcut atât de 
rea, încât dreptatea are nevoie de apărare. O voi face fără 
zăbavă, pentru a-l feri de orice năpastă. 

Mesele s-au strâns, Pantagruel a împărţit oaspeţilor săi 
daruri de preţ şi de mare cinste: inele, giuvaeruri, potire de 
aur şi talere de argint, după care, mulţumind încă o dată 
din inimă tuturor, s-a îndreptat spre odăile sale. 

CAPITOLUL XXXVII. 

Cum l-a îndemnat Pantagruel pe Panurge să ceară sfatul 
unui nebun. 

În drum spre iatac, Pantagruel l-a zărit lângă o fereastră 
pe Panurge trist şi îngândurat, clătinând din cap cu 
amărăciune. Pantagruel i-a spus: 

— Semeni cu un şoarece care a căzut într-o mlaştină şi cu 
cât se zbate să scape, cu atât mai adânc se afundă. Te 
zvârcoleşti într-un lanţ încâlcit de îndoieli, şi din ce te 
smuceşti căutând dezlegare, cu atât te încurci mai rău. 
Ascultă! Am auzit o vorbă din popor, că un nebun judecă de 
multe ori mai bine decât zece învăţaţi. De vreme ce 
răspunsurile înţelepciunii nu te-au lămurit, ce-ar fi dacă ai 
cere sfatul unui nebun? S-ar putea s-o nimereşti şi să rămâi 
mulţumit. Mulţi regi au scăpat de primejdie şi multe ţări s- 
au păstrat întregi; multe războaie s-au câştigat şi multe 
încercări au fost biruite după sfatul şi prevestirile unor 


nebuni. Gândeşte-te şi vei recunoaşte că am dreptate. Cel 
care poartă grija treburilor lui, dovedindu-se gospodar 
harnic şi priceput; cel care îşi păstrează judecata limpede şi 
nu pierde nici un prilej prielnic pentru a-şi spori avutul; cel 
care cu dibăcie izbuteşte să scape de lipsuri şi de necaz e 
socotit de noi toţi drept un înţelept. Dar înaintea gândirii 
cereşti nu-i prețuit tot astfel; în cumpăna ei nu e cu 
adevărat înţelept, adică vrednic de a vedea pe cele de faţă 
şi de a prevedea pe cele viitoare decât omul care pe el 
însuşi se uită, care se înalţă deasupra fiinţei sale, se curăţă 
de toate îndemnurile pământeşti şi se desprinde cu gândul 
de toate slăbiciunile omeneşti, nepăsător la toate. Astfel 
spunem noi că sunt nebunii. Pe marele proroc Faunus, fiul 
lui Picuş, regele latinilor, poporul neştiutor l-a numit Fatuel, 
adică pe limba lui: Nebunul. Asemeni, în păcălelile pe care 
le joacă măscăricii, tichia Nerodului şi scufia Nebunului o 
pun în cap, nu cei mai proşti, ci cei mai isteţi dintre ei. 
Astrologii spun că împărații şi nebunii vin pe lume sub 
acelaşi semn al zodiacului. Enea şi Choroebus (despre care 
Euphorion spune că a fost nebun) au avut la naştere acelaşi 
horoscop. Nu mă voi depărta prea mult, dacă îţi voi aminti 
ce povesteşte loan Andre despre cuprinsul unui canon al 
nu-ştiu-cărui papă către primarul şi pârgarii din La 
Rochelle; Barbaţiu o spune despre pandectele lui Justinian, 
iar acum de curând Jason, în proverbele lui, şi Jean Seigny, 
faimosul nebun al Parisului, străbunicul lui Caillette de mai 
târziu. lată întâmplarea: Un derbedeu din Paris, trecând 
într-o zi prin faţa unei ospătarii de lângă fortăreaţa 
Chastelet, s-a oprit în faţa grătarului, a scos din traistă o 
bucată de pâine şi a început s-o mănânce, sorbind cu 
nesaţiu mireasma cărnii fripte. Birtaşul l-a lăsat în pace şi 
nu i-a spus nimic; dar după ce mârlanul şi-a mestecat 
codrul de pâine şi a dat să plece, l-a prins frumuşel de guler 
şi i-a cerut să-i plătească... mirosul fripturii! Omul a 
răspuns, că nici măcar nu s-a atins de cărnuri, deci cu nimic 
nu l-a păgubit şi cu nimic nu i se socoteşte dator. Aroma 


cărnii fripte, răspândindu-se în văzduh, s-ar fi pierdut 
oricum, şi nu s-a mai pomenit încă la Paris să se vândă 
miros de friptură pe stradă! Birtaşul a răspuns, că el nu-i 
ţinut să hrănească pe toţi derbedeii Parisului cu aromă de 
la grătarul lui, şi l-a ameninţat că dacă nu-i plăteşte îi mută 
fălcile. Mârlanul a pus mâna pe băț să se apere, şi s-a încins 
o zarvă nemaipomenită. Mulțimea de gură-cască s-a strâns 
din toate părţile să privească încăierarea. Între ei se afla şi 
Jean Seigny, nebunul oraşului. Zărindu-l, birtaşul a spus 
mârlanului: - „Vrei să-l punem pe marele Jean Seigny 
judecător peste noi?” - „Vreau, cum să nu vreau, lua-te-ar 
naiba!” a răspuns flămândul. Jean Seigny, după ce i-a 
ascultat pe amândoi, i-a cerut derbedeului să scoată din 
pungă un şfanţ de argint. Mârlanul, neavând încotro, s-a 
supus şi i-a pus banul în mână. Nebunul l-a luat, l-a aşezat 
pe umărul stâng ca şi cum ar fi vrut să-i cumpănească 
greutatea, l-a lovit pe unghie ca să audă cum sună, apoi, 
închizând un ochi, s-a uitat cu luare-aminte să-i citească 
scrisul. Mulțimea căsca gura la el, birtaşul aştepta 
încrezător, iar mârlanul schimba feţe-feţe. După o tăcere 
destul de îndelungată, nebunul s-a dus să mai sune o dată 
banul pe tejghea, apoi cu o măreție de jude-preşedinte, 
ţinând în mână paiaţa lui ca pe un schiptru, înfundându-şi 
pe cap scufia de blană cu urechi de hârtie zdrenţuită, a 
tuşit de trei ori şi a spus: - „Curtea găseşte de cuviinţă că, 
împricinatul care şi-a mâncat pâinea cu miros de friptură, a 
plătit birtaşului cu sunetul banului. Aşadar şi prin urmare, 
Curtea îndrumă pe fiecare să-şi vadă de treaba lui. Fără 
cheltuieli de judecată şi spre ştiinţa părţilor”. Hotărârea 
nebunului li s-a părut tuturor judecătorilor din Paris atât de 
dreaptă şi de minunată, încât au recunoscut că nici 
Parlamentul însuşi, cu legea în mână, n-ar fi putut să 
chibzuiască mai bine. Aşadar, gândeşte-te dacă n-ar fi mai 
nimerit să ceri sfatul unui nebun. 

CAPITOLUL XXXVIII. 


Ce porecle i-au dat Pantagruel şi Panurge lui Tribulet 
[165] 

— Pentru mântuirea sufletului meu, primesc, a spus 
Panurge. Aveam maţul încuiat; acum simt că mi s-a uşurat 
pântecele. Dar, după cum, pentru a le cere sfatul, am ales 
lamura înţelepţilor, tot astfel aş dori să găsim pe nebunul 
cel mai nebun dintre toţi nebunii. 

— Tribulet îmi pare a fi nebunul care ne trebuie, şi-a dat 
cu părerea Pantagruel. 

— E nebun sută-n sută! a încuviinţat Panurge. 

PANTAGRUELPANURGE Nebun din născare, Nebun 
cântăreţ, fatal, cu bemol la cheie, ceresc, pământesc, voios, 
vesel, mercurial, drăgălaş, lunatic, cu nasul roşu, rătăcitor, 
pisălog, ciudat, cu clopoței, eretic, veneric, eroic, de pripas, 
îngheţat, orfan, genial, clocit, predestinat, plimbăreţ, 
împărătesc, papal, regesc, consistorial, august, canonic, 
cezarian, aulic, patriarhal, sinodal, ducal, episcopesc, 
seniorial, doftoricesc, credincios, călugăresc, stegar, 
impunător, palatin, cu toane, principal, căptuşit, pretorial, 
la prima tunsoare, total, iubăreţ, înaripat, cu diplomă, 
curial, musafir, fruntaş, cu premiul întâi, biruitor, cu coadă, 
vulgar, cetlăiaş, casnic, lăturalnic, exemplar, însetat, 
rătăcitor şi rar, nerod, civil, trecător, popular, de pe cracă, 
familiar, haihui, de seamă, favorit, latinesc, de toate zilele, 
temut, filosof, metafizic, suveran, special, extatic, categoric, 
predicator, uriaş, oficial, cu perspectivă, aritmetic, algebric, 
cabalistic, talmudic, ermetic, explicativ, prescurtat, 
hiperbolic, antonomatic, alegoric, foarte logic, pleonasmic, 
princiar, cerebral, cordial, indestinal, hepatic, splenetic, cu 
vânturi, legiuit, la azimut, pe meridian, binefăcut, cu 
pervaz, pe piedestal, chibzuit, celebru, binecrescut, înzăuat, 
prădalnic, cu coadă-n sus, cenuşiu, aiurit, lovit cu leuca, 
bosumflat, superlativ, de dimineaţă, de mâna stângă, 
mătăsos, lână-n lână, cu picăţele, burghez, cu mătură, de 
batjocură, de toate felurile, cu zăbavă, taciturn, eteroclit, 
teologic, prescurtat, arăbesc, pecetluit, împuternicit, cu 


glugă, titular, ascuns, îndărătnic, zdravăn, jefuit, fudul, de 
mâna întâi, uşuratic, de bucătărie, de neam mare, la 
frigare, la tavă, la cuptor, cu guturai, de 24 de carate, 
sprinten, solemn, anual, sărbătoresc, distractiv, de la ţară, 
glumeţ, cu hrisov, necioplit, grosolan, de toate zilele, cu 
diapazon, hotărât, cu hieroglife, adevărat, de mare preţ, 
măsurat, fanatic, fantastic, limfatic, înfricoşat, distilat, 
nesupărător, întors pe dos, ciufut, cu moţ, cu cârje, cu 
paiaţă, pieziş, împiedicat, croit pe măsură, răscopt, 
necioplit, de ars pe rug, împăunat, împopoţonat, fără 
oprire, cu şaradă, după tipar, cu glugă, înţelept, încrustat, 
persan, baritonal, rău de muscă, cu pielea groasă. 

Pantagruel - în Roma de altădată, quirinalele erau 
sărbătorile nebunilor. Am putea să întemeiem şi noi în 
Franţa: tribuletinalele [166]. 

Panurge - Dacă nebunii ar purta platoşe, ar umbla toţi cu 
bucile goale pe uliţe. 

Pantagruel - Dacă el e Fatuel, zeul nebunilor despre care 
am pomenit, bărbatul Fatuei, zeiţa nebunelor, tatăl lui se 
chema Bunăziua, iar bunică-sa Ziuabună. 

Panurge - Dacă toţi nebunii ar merge în buiestru, el le-ar 
lua-o înainte cu un stânjen, măcar că are picioarele 
strâmbe. Să mergem la Tribulet. Sunt încredinţat că-mi va 
da un sfat bun. 

Pantagruel - Eu plec la Mirelingue. Vreau să fiu de faţă la 
judecata lui Bridoye. Între timp, voi trimite pe Carpalim la 
Blois să-l cheme aici pe Tribulet. 

Carpalim a pornit la drum. Pantagruel, însoţit de slujitorii 
săi, de Panurge, Epistemon, Ponocrat, fratele loan, Gimnast, 
Rizotom şi ceilalţi, s-a îndreptat spre Mirelingue. 

CAPITOLUL XXXIX. 

Cum a fost judecat în faţa lui Pantagruel judele Bridoye, 
care dădea hotărârile după cum picau zarurile. 

Ziua următoare, la ceasul hotărât pentru judecată, 
Pantagruel a ajuns la Mirelingue. Preşedintele, senatorii şi 
consilierii l-au rugat să stea alături de ei, pentru a asculta 


lămuririle şi susţinerile lui Bridoye privitoare la hotărârea 
ce-o dăduse împotriva unuia Toucheronde. Curtea celor o 
sută nu socotea hotărârea dreaptă. 

Pantagruel a primit bucuros şi a intrat în sala judecăților, 
unde l-a zărit pe Bridoye şezând pe scaun în mijlocul 
încăperii. Fiind întrebat, n-a răspuns decât atât, că din 
pricina anilor i-au slăbit ochii şi nu mai vede bine; acestea 
sunt beteşugurile şi nevoile bătrâneţii - vezi no. Per 
Archid. D. LXXXVI C. Tanto. lată pentru ce nu mai 
deosebeşte numerele zarurilor atât de bine ca altădată. Şi 
aşa precum Isac, bătrân şi cu văzul tulbure, l-a luat pe 
Iacob drept Esau, tot astfel, având a hotărî asupra pricinii 
de care era vorba, a citit 5 în loc de 4, mai ales că folosise 
zarurile lui cele mici. Dar după toate legile dreptăţii, 
slăbiciunile fireşti ale omului nu pot fi socotite drept crimă, 
după cum scrie în [...]. Căci ar trebui să fie trasă la 
răspundere natura, nu omul, după cum reiese din 7. 
Maximum vitium C. De liB. Praetor. 

— Despre ce zaruri e vorba? a întrebat preşedintele Curţii, 
Tringquamelle. 

— Zarurile cu care judec, a răspuns Bridoye. Alea 
judiciorum [167], despre care aminteşte [...]. 
Dumneavoastră ce zaruri folosiţi pentru hotărârile înaltei 
Curți? Toţi ceilalţi judecători hotărăsc potrivit celor arătate 
de D. Hen. Ferrandat et noT. GL. ÎN C. FiN. De sortii, et 1. 
Şed cum ambo fF. De jud. Ubi doct., care spune că zarurile 
sunt mijlocul cel mai cinstit, cel mai folositor şi cel mai 
priincios pentru judecarea pricinilor şi neînțelegerilor 
dintre părţi. Mai lămurit vorbeşte Bald. Bartol şi Alex: C. 
Communia de leg. şi duo. 

— Şi cum faci, prietene? a întrebat Trinquamelle. 

— lată, a răspuns Bridoye, vă voi arăta pe scurt, cum ne 
învaţă legea ampliorem & în refutatoriis, C. De appela şi 
gloss. 1. I. ]. FE. Quod mel. Causa. Gaudent brevietate 
moderni. Fac ca dumneavoastră toţi, domnilor, şi după cum 


e obiceiul judecăților, pe care trebuie să-l urmăm: ut nol. 
Extra de consuel. C. ex literis et Ibi Innoc. 

Adică: văzând şi revăzând, citind şi recitind, răsfoind şi 
puricând toate plângerile, înfăţişările, amânările, 
mărturiile, cercetările, arătările, dovezile, chemările, 
duplicatele, triplicatele, depunerile, opunerile, 
transpunerile, jurămintele, faptele nepermise, încheierile 
scrise, semnăturile, procedurile, examinările, înfruntările, 
trimiterile, admiterile, apărarea, învinuirile şi toate celelalte 
iţe şi chichiţe, înfăţişate dintr-o parte şi alta (cum se cuvine 
să facă fiecare judecător). Aşez alături, pe colţul mesei, mai 
întâi sacii cu hârtiile pârâtului, dându-le precădere (cum 
faceţi şi dumneavoastră). Pun apoi, pe colţul celălalt, sacii 
pârâtorului (cum faceţi şi dumneavoastră). Fiecare cu 
norocul lui. 

— Şi cum deosebeşti de care parte e dreptatea? 

— Ca şi dumneavoastră, domnilor, a răspuns Bridoye. Mă 
uit, mai întâi, să văd câţi saci sunt de o parte şi câţi de alta. 
Dacă sunt saci mai mulţi, scot zarurile mici. Mai am o 
pereche de zaruri mari, frumos tăiate şi bine şlefuite, pe 
care le folosesc când pricina mi se pare mai uşoară, adică 
atunci când sunt saci mai puţini. 

— Şi pe urmă cum hotărăşti? 

— Ca şi dumneavoastră, domnilor. Dau câştig celui care a 
avut mai mult noroc la zaruri. După cum cred că e şi drept. 

CAPITOLUL XL. 

Cum arată Bridoye pentru ce judeca pricinile dând cu 
zarurile 

— Foarte bine, a spus preşedintele, dar dacă soarta 
pricinilor o hotărăşti după cum dă norocul, pentru ce nu 
arunci zarurile din prima zi când ţi se înfăţişează părţile, 
fără să mai amâni judecata? La ce-ţi mai slujesc sacii, cu 
toate scriptele lor? 

— Îmi slujesc, ca şi domniilor voastre, domnilor, la trei 
lucruri, deopotrivă de prielnice, folositoare şi plăcute. Mai 
întâi, pentru a îndeplini formele, fără de care nici o 


hotărâre n-are putere, după cum o dovedeşte Spec. Ltil. De 
instR. Edil. Et til. De rescripl. Praesent. Ştiţi foarte bine, că 
de multe ori, în judecăţile noastre, forma schimbă şi preface 
conţinutul, căci forma mutata, mutatur substantia [168]. În 
al doilea rând, fiindcă îmi prieşte mişcarea, ca şi domniilor 
voastre, domnilor. 

Răposatul Othoman Vadare, un doftor priceput, mi-a spus 
în mai multe rânduri că lenevirea trupului primejduieşte 
sănătatea şi scurtează viaţa tuturor oamenilor legii, ca şi 
pe-a dumneavoastră, domnilor. De aceea nouă ne sunt 
îngăduite unele jocuri cuviincioase şi plăcute, cum scrie în 
Thomae în secunda secundae quaesT. Ca şi Albert de Ros, 
care a fuit magnus practicus [169], iar după el Bărbăţia în 
priN. Consil. Interpone tuis interdum gaudia curis [170]. 

Într-adevăr, într-o zi a anului 1489, având oarecari treburi 
băneşti la curtea domnilor consilieri generali, şi ajungând 
să pătrund până la dumnealor, cu învoirea bine răsplătită a 
aprodului - fiindcă după cum ştiţi pecuniae obediunt omnia 
[171] - i-am găsit jucând „musca”, un joc sănătos, cuviincios 
şi foarte vechi, îngăduit de lege. Îmi aduc aminte chiar, că 
domnul Tielman Picquet făcea pe musca şi glumea spunând 
celorlalţi domni de la curte, că tot lovindu-l or să-şi rupă 
scufiile pe spinarea lui şi o să-i certe nevestele când s-or 
întoarce acasă. Or, resolutorie loqguendo [172] voi spune, ca 
şi dumneavoastră, domnilor, că nu-i o mişcare a braţelor şi 
a trupului mai înviorătoare în lumea dreptăţii decât să 
deşerţi sacii cu dosare, să răscoleşti hârtiile pricinilor, să 
umpli coşurile şi să cercetezi temeinic fiecare dovadă. 

În al treilea rând, ca şi dumneavoastră, domnilor, socotesc 
că orice rod are nevoie de timp ca să se coacă. Timpul le 
scoate la iveală pe toate. Timpul e părintele adevărului. lată 
de ce, ca şi dumneavoastră, domnilor, nu mă pripesc 
niciodată. Ţiu în loc şi amân hotărârea, până ce pricina, 
între timp, se limpezeşte, se dospeşte şi se coace; abia 
atunci arunc zarurile, iar părţile, după îndelungă aşteptare, 


primesc mai uşor hotărârea sorţilor. Portatur leviter, quod 
portat quisque libenter [173]. 

Judecând o pricină nedospită bine, adică la începutul ei, aş 
face aceeaşi greşeală ca şi felcerul care s-ar apuca să taie o 
bubă înainte de a se coace, sau ar încerca să curețe o 
umoare rea a trupului, când abia s-a ivit. Quod 
medicamenta morbis exhibent, hoc jura negotiis [174]. 
Natura de asemeni ne învaţă, că fructele nu se culeg şi nu 
se mănâncă verzi, după cum nici fetele nu-s de măritat, cât 
sunt încă prea crude. Jam matura thoris plenis adoleverat 
annis virginitas” [175]. 

Toate lucrurile sunt a se îndeplini la vremea lor. 

CAPITOLUL XLI. 

Bridoye povesteşte păţania unui împăciuitor de pricini 

— În această privinţă îmi amintesc, a vorbit mai departe 
Bridoye, că pe vremea când învăţam legile la Poitiers, sub 
brocadium juris [176], trăia la Semerve un oarecare Perrin 
Dendin, gospodar de ispravă, plugar harnic, cântăreţ în 
strană şi om de cuvânt, cam tot atât de vârstnic ca cel mai 
bătrân dintre dumneavoastră. (Spunea că apucase în 
tinereţe marele şi înțeleptul Conciliu din Latran, cu pălărie 
roşie în cap, alături de soţia dumnealui, Pragmatica 
Sancţiune, înveşmântată în mătase liliachie şi cu mătănii 
groase din boabe de chihlimbar.) Acel bărbat de nădejde 
descurcase el singur mai multe pricini decât întreaga curte 
de la Poitiers, cu judecătorii din Monsmorillon şi Parthenay 
la un loc. Era bine cunoscut şi mult prețuit în toată 
împrejurimea. Nu se isca o pricină de ceartă sau vreo 
neînțelegere în Chauvigny, Nouaille, Croutelles, Aisgne, 
Leguge, la Moitte, Lusignan, Vivonne, Mezeaulx, Estable şi 
în alte părţi, care să nu ajungă în faţa lui la judecată. În 
toate hotăra cu putere deplină, deşi nu era om de legi, ci 
numai om cumsecade. Nu se tăia un porc în toată 
vecinătatea, fără să-i sosească acasă, plocon, toba şi 
cârnaţii. Nu trecea o zi de la Dumnezeu, să nu se ţină un 
ospăț, o nuntă, un botez, o cumetrie sau o petrecere la 


crâşmă după lehuzie; în cinstea împăcării, fireşte, căci, 
după ce părţile cădeau la învoială, împăciuitorul nu uita să-i 
strângă pe toţi laolaltă şi îi îndemna să închine un pahar- 
două, în semn de mulţumire şi de bună înţelegere. Perrin 
Dendin avea un fiu, pe lenot, flăcău voinic şi chipeş, 
prietenos, aş putea să spun ca şi taică-său. lenot Dendin 
râvnea şi el să judece neînțelegerile dintre oameni, fiindcă 
după cum ştiţi: Saepe solet similis filius esse patri [177]. Îi 
plăcea să se numească singur: împăciuitor de pricini. Se 
dovedise altminteri îndeajuns de isteţ şi de harnic. Cum 
auzea, sau numai bănuia, că s-a iscat undeva vreo ceartă, se 
şi înfăţişa s-o descurce. Fiindcă: qui non laborat non manige 
ducat [178]. A greşit însă o dată destul de rău; şi de atunci 
nimeni nu-l mai punea judecător, oricât de neînsemnată ar 
fi fost pricina. Astfel, în loc să împace oamenii, mai mult îi 
învrăjbea; în loc să-i potolească, mai amarnic îi stârnea. 
Ştiţi, domnilor, că sermo datur cunctis, animi sapientia 
paucis [179]. Iar hangiii din Semerve spuneau că de pe 
urma lui nu mai vindeau, tot anul, nici atât vin cât se bea 
altădată într-o jumătate de zi la o împăciuire de-a lui taică- 
său. 

Tenot i s-a plâns părintelui său, vorbind cu amărăciune 
despre răutatea oamenilor vremii, şi adăugând că dacă mai 
demult lumea ar fi fost tot atât de certăreaţă, de pornită şi 
de îndărătnică, nici el, Perrin Dendin, n-ar fi ajuns la acea 
faimă de împăciuitor fără greş, de care se bucura. Băiatul a 
păcătuit grăind astfel, căci nu li-e îngăduit copiilor a judeca 
pe părinţii lor. - „N-ai luat-o din loc cum trebuie, a spus 
Dendin fiului său. 

Când ai pe oportet [180] în faţa, Să joci aşa cum te învaţă. 

Uite unde-i buba. Nu izbuteşti să împaci pe împricinaţi! Şi 
ştii de ce? Fiindcă iei în mână pricinile cât sunt prea crude, 
adică necoapte. Eu, în schimb, pe toate le descurc. Ştii 
pentru ce? Pentru că aştept să se dospească bine şi să se 
coacă! Dulcior est fructus, post multa pericula ductus [181]. 
E o vorbă care spune, că treaba felcerului e mai uşoară 


către sfârşitul bolii, decât la începutul ei. Fiindcă, vezi tu, 
până să vină doftorul, boala şi-a făcut mendrele, şi se 
apropie de capătul ei. Pricinile aşijderea, se istovesc de la 
sine, când împricinaţilor nu le mai rămâne nici un ban în 
pungă şi au ostenit a se mai război între ei. Deficiente pecu, 
deficit omne, nia [182]. În clipa aceea, nu mai lipseşte decât 
unul care să mijlocească înţelegerea, precum peţitorul 
nunta, ducând vorbele de la o casă la alta şi punând la cale 
împăciuirea celor învrăjbiţi, cruţându-i fiecăruia ruşinea de 
a se spune despre el că a închinat cel dintâi steagul şi că s-a 
dat bătut, fiindcă ştia că n-are dreptate şi simţea că i se 
scufundă corabia. Şi iată că se arată Dendin! Multdorit şi 
binevenit, ca sarea în bucate! Atunci soseşte ceasul meu! 
Norocul meu! Culesul! În felul acesta, fătul meu, aş putea 
să mijlocesc pacea, sau cel puţin un răgaz de luptă, între 
marele nostru rege şi venețieni, între împărat şi helvetici, 
între englezi şi scoțieni, între papa şi cetatea Ferrarei. Aş 
merge şi mai departe, cu ajutorul lui Dumnezeu: aş împăca 
pe turci cu sofioţii, pe tătari cu moscoviţii. Ai priceput? Aş 
aştepta să-i prind la acel impas, când şi unii şi alţii ar fi sătui 
de războaie, când le-ar fi goală visteria şi pungile supuşilor 
stoarse, când şi-ar fi vândut bunurile şi şi-ar fi zălogit moşia, 
când li s-ar fi isprăvit merindea şi şi-ar fi împuşcat toţi 
plumbii. Atunci, mama lui Dumnezeu! De voie, de nevoie s- 
ar opri să mai răsufle şi, vrând-nevrând, şi-ar înfrâna 
neînfrânarea. Cum ne învaţă gloss. XXXVI D. C. şi qguando: 

Odero şi potero; şi non, invitus amabo [183]. 

CAPITOLUL XLII. 

Cum se nasc pricinile şi cum ajung să se coacă 

— Iată de ce, a spus Bridoye, amân şi lungesc pricinile, 
aşteptând, ca şi dumneavoastră, domnilor, să se coacă 
formele şi să se pârguiască bine dovezile din saci. Orice 
pricină, la începutul ei mi se pare, ca şi dumneavoastră, 
domnilor, nelămurită şi şchioapă. Aşa cum puiul de urs, 
când se naşte, n-are nici labe, nici piele, nici păr, nici cap, ci 
e numai un boţ de carne, fără chip şi fără nume. Abia după 


ce, cu răbdare de mamă, ursoaica se apucă să-l lingă, 
ursuleţul începe să semene cu ceea ce se cuvine să fie. Aşa 
văd eu, ca şi dumneavoastră, domnilor, că vin pe lume 
pricinile: fără cap şi fără picioare, neîmplinite şi 
neînchegate, ca ciozvârta de urs la naştere. Dar, după ce 
sunt toate părţile bine linse, întinse şi prelinse, unse, tunse 
şi pătrunse, labele încep să crească, iar dobitocul mişcă din 
urechi. Cum spune glosS. Fiem g. 1 c. Paulus: Debile 
principium melior fortuna sequetur [184]. Aşa şi 
dumneavoastră, domnilor, cu toţi portăreii, aprozii, 
procurorii, advocaţii, ipistaţii, notarii, scriitorii şi judecătorii 
fără scaun, de quibus til. Est lib. III C, pipăiţi necontenit 
buzunarele împricinaţilor şi, având grijă să le lingeţi 
pungile, puneţi pricinii nou-născute labe, cap, gheare, dinţi, 
vine, muşchi şi sânge: adică umpleţi sacii! Qualis vestis erit, 
talia corda gerit [185]. Adică în această privinţă sunt mai 
fericiţi împricinaţii decât împărţitorii de dreptate, fiindcă 
beatius est dare quam accipere [186]. Astfel pricina creşte, 
frumoasă şi bine împlinită, cum spune glosS. Canonice: 
Accipe, sume, cape, sunt verbaplacentia papae [187]. Mai 
lămurit spune AlbeR. De Ros: Roma manus rodit, quas 
roderenon valet, odit. Dantes custodii, non dantes spernit et 
odit [188]. De ce? Ad praesens ova, cras pullis sunt meliora 
[189]. 

— Foarte bine. Dar ce faci cu pricinile de furt şi tâlhărie, 
când vinovatul a fost prins flagrante crimine [190]? 

— Ca şi dumneavoastră, domnilor, a răspuns Bridoye. Cer 
părţii păgubite să doarmă una-bună, înainte de a se înfăţişa 
la judecată, aducând despre aceasta cuvenita dovadă, 
întărită după toată rânduiala legii. Quandoque bonus 
dormitat Homeru [191]. La dovada aceasta vine de se mai 
alătură încă una. 

Fiecare hârtie naşte altă hârtie, iar sacul creşte, ca 
ochiurile cu care se împletesc zalele. Şi până la urmă 
pricina se întregeşte în toate părţile ei, rotunjită, închegată 
şi bine-mplinită. Atunci, domnilor, scot zarurile! Aşa m-am 


deprins, şi lucrurile au ieşit totdeauna bine, ca după cea 
mai bună chibzuială. Mi-aduc aminte de-o întâmplare. În 
tabăra de la Stockholm un gascon, anume Gratianauld, de 
felul lui din Sainsever, pierduse toţi banii la cărţi şi, 
bineînţeles, era foarte necăjit din această pricină, căci, 
după cum ştiţi, pecunia est alter sanguis, vita hominis et 
optimus fidejussor în necessitatibus [192]. Părăsind jocul, a 
strigat cu glas puternic în faţa soţilor săi de luptă: - „Pao 
cap de bious, hillotz, que mau de pipe bous tresbyre! ares 
que pergudes şont las miesbingt et quouatre baguettes ta 
pla donnerindics, trucs et patacts. Sein degun de bous 
aulxqui boille truquar ambe iou a bels embis?” [193] 
Nerăspunzându-i nimeni, a trecut în tabăra nemţească şi a 
răcnit la fel, poftindu-i pe toţi să se bată cu el. Dar nemţii i- 
au răspuns aşa: - „Der Guascogner thut sich us mitteim 
ieden zu schlagen, ober er ist geneigter zu staelen; 
darumb, liben frauwen, hend serg zu inuerm hausraut” 
[194]. Nici dinspre partea aceasta n-a ieşit vreunul să se 
bată. Gasconul s-a îndreptat atunci, sărind şi ţopăind, spre 
tabăra pedestraşilor franţuji, cărora le-a strigat aceeaşi 
chemare voinicească la bătaie. Nu i-a răspuns nimeni. 
Văzând aşa, gasconul s-a lăsat păgubaş. S-a culcat frumos 
la marginea taberei, lângă cortul cavalerului Cristian de 
Crisse, şi a adormit. 

În vremea aceasta, un alt ostaş, care de asemeni îşi 
pierduse argintii la cărţi, a ieşit pe câmp cu sabia scoasă, 
zor-nevoie să se bată cu gasconul, ca doi mofluzi ce erau 
amândoi. Ploratur lacrymis amissa pecunia veris [195]. 
Căutându-l prin toată tabăra, l-a găsit dormind. L-a scuturat 
de umeri şi i-a strigat: - „Ei scoală, voinice! Sus, flăcăule, să 
vedem, care pe care? Hai, lua-te-ar naiba, să-ţi arăt că nu 
mi-e sabia mai scurtă decât frigarea ta!” Gasconul, buimac 
de somn, i-a răspuns: - „Cap de Saint Arnaud, quau seys tu, 
qui me rebeilles. Que mau de taoverne te [...] cap de 
Guascoigne, tapla dormie iou, quond agquoest tacuainme 
bingut estee” [196]. Francezul l-a stârnit încă o dată să se 


bată, dar gasconul i-a spus: „He, păureţ, iou te esquinerie 
ares que son pla reposat. Vayne unpauc qui teposar comme 
iou, puesse trugqueron [197].” Uitase paguba dormind şi nu- 
i mai ardea de bătaie. Într-un cuvânt, în loc să se încaiere, 
şi-au băgat săbiile în teacă şi s-au dus să se cinstească 
împreună. 

Somnul i-a liniştit pe-amândoi şi le-a potolit arţagul. Pe 
bună dreptate spune cuvântul de aur al lui loan: Sedendo 
et quiescendo fit anima prudens [198]. 

CAPITOLUL XLIII. 

Cum îndreptăţeşte Pantagruel hotărârile pe care Bridoye 
le da cu ajutorul zarurilor. 

Atât a vorbit Bridoye şi nu mai mult. Preşedintele i-a 
poruncit să părăsească locul, iar Bridoye s-a supus. 

— Se cuvine acum, mărite-prinţ, a spus preşedintele, să 
supunem judecății tale purtarea neobişnuită şi întru totul 
ciudată a lui Bridoye, care în faţa noastră, văzându-l şi 
ascultându-l, a mărturisit că judecă pricinile după cum cad 
zarurile. Nu numai ca o îndatorire faţă de necurmata 
bunăvoință pe care înălţimea-ta a arătat-o faţă de acest 
Parlament, ca şi faţă de întregul marchizat al Mirelingue- 
ului, dar drept recunoaştere a înţelepciunii, a judecății 
chibzuite şi a minunatei învățături cu care te-a înzestrat 
Dumnezeu (de la care purced toate bunurile), te rugăm a 
hotări asupra lui, aşa cum socoteşti că e bine după lege şi 
după dreptate. 

Pantagruel a răspuns: 

— Domnilor, după cum ştiţi, nu e în căderea mea să 
hotărăsc soarta judecăților. Dar, fiindcă v-aţi gândit să-mi 
faceţi această cinste, îngăduiţi-mi să nu rostesc înaintea 
dumneavoastră o hotărâre, ci să vă înfăţişez o rugăminte. Îi 
găsesc lui Bridoye câteva însuşiri, care îl fac vrednic de 
iertare. Mai întâi: bătrâneţea lui. În al doilea rând: cinstea. 
Ştiţi bine că dreptul şi legile noastre ţin seamă de 
amândouă, şi nu pregetă să ierte pe cei care, bătrâni şi 
cinstiţi fiind, cad în greşeală. În al treilea rând, mai cunosc 


un temei de dreptate care vine în ajutorul lui: aceasta e cea 
dintâi şi singura lui greşeală, şi se cuvine a fi uitată şi 
îngropată în mulţimea covârşitoare a hotărârilor drepte pe 
care le-a dat în trecut; căci vreme de patruzeci de ani şi mai 
bine nimeni nu s-a plâns împotriva judecăților lui. Dacă aş 
lăsa să picure în apa Loarei un strop din valul mării, cine ar 
mai putea să simtă, bând din râu, gustul sărat? Şi înclin a 
crede că însăşi voinţa lui Dumnezeu a vorbit, de vreme ce 
toate ale sale hotărâri, date după soarta zarurilor, au fost 
întărite de înalta voastră Curte. 

Aşa vrea adeseori Cel-de-sus, ca puterea lui să se 
dovedească în rătăcirea celor înţelepţi, în slăbiciunea celor 
tari şi în luminarea celor săraci cu duhul. 

Le voi lăsa însă pe toate acestea la o parte, rugându-vă - 
nu pentru datoria de recunoştinţă pe care spuneţi că o aveţi 
faţă de mine, şi de care nu vă socotesc legaţi - ci de hatârul 
prieteniei nefăţărite pe care v-am arătat-o totdeauna în 
sprijinul tagmei dumneavoastră, ca acum o dată să vă 
înduplecaţi a-l ierta, cu două făgăduieli din parte-i: să 
răsplătească pe cei nedreptăţiţi prin hotărârea ce-a dat-o, şi 
să primească pe lângă el ajutorul unuia mai tânăr, mai 
învăţat şi mai chibzuit, după sfatul căruia să-şi întocmească 
de acum încolo hotărârile. Iar dacă totuşi veţi voi să-l 
îndepărtați cu totul din scaun, vă rog să mi-l daţi mie. Voi 
găsi pentru el în regatul meu o slujbă unde să fie de folos. 
Bunul Dumnezeu, atotţiitorul şi dătătorul de viaţă, să vă 
dăruiască mila şi îndurarea lui, acum şi totdeauna. 

Rostind aceste cuvinte, Pantagruel a făcut o adâncă 
plecăciune în faţa Curţii, apoi a părăsit locul. Pe pragul uşii 
l-au întâmpinat Panurge, Epistemon, fratele Ioan şi ceilalţi 
însoțitori ai săi. Au încălecat pe cai şi au luat calea-ntoarsă, 
spre Gargantua. Pe drum, Pantagruel le-a povestit de-a fir- 
a-păr întâmplarea cu judecăţile lui Bridoye. Fratele loan a 
spus că l-a cunoscut pe Pierre Dendin, pe vremea când era 
ajutor al abatelui Ardillon, la Fontaine-le-Comte. Gimnast şi- 
a adus aminte că se găsea în cortul lui Cristian, cavalerul de 


Crisse, când gasconul era cât pe-aci să se bată cu ostaşul 
francez. Numai Panurge nu voia să creadă în buna reuşită a 
judecăților hotărâte după cum cad zarurile; mai ales atâţia 
ani în şir. Epistemon i-a spus lui Pantagruel: 

— O întâmplare asemănătoare mi-a povestit unul din 
judecătorii din Monslehery. E totuşi de mirare, cum zarurile 
au putut să arate dreptatea de-a lungul atâtor ani. O 
judecată-două nu m-ar mira să iasă bine; mai ales când 
pricina e încurcată, anevoioasă şi greu de lămurit. 

CAPITOLUL XLIV. 

Cum povesteşte Pantagruel o întâmplare ciudată 
privitoare la strâmbătatea judecății omeneşti 

— Aşa a fost pricina care a venit mai demult spre judecată 
înaintea lui Cn. Dolabella, proconsulul Asiei, a spus 
Pantagruel. lată cum s-a întâmplat: 

O femeie din Smirna avusese de la primul ei bărbat un fiu 
numit Abeceu. Rămânând văduvă, s-a măritat din nou şi cu 
cel de-al doilea soţ a mai născut un băiat, pe Egeu. După 
cum însă ştiţi, se întâmplă foarte rar ca părinţii şi fraţii 
vitregi să iubească pe cei născuţi dintr-un alt tată sau dintr- 
o altă mamă. Astfel, cel de-al doilea bărbat al femeii 
dimpreună cu fiul lui l-au atras într-o capcană pe Abeceu şi 
l-au răpus mişeleşte. Văzând răutatea şi ticăloşia ucigaşilor, 
femeia nu s-a putut răbda să lase fapta lor nepedepsită şi, la 
rândul ei, i-a omorât pe amândoi. Dusă la judecată în faţa 
lui Cn. Dolabella, ea şi-a mărturisit fapta fără să şovăiască, 
spunând numai atât, că era în dreptul ei să-i ucidă. 

Aceasta era întreaga pricină. Proconsulului i s-a părut atât 
de încurcată, încât nu ştia ce hotărâre să dea. Femeia 
săvârşise fără îndoială o grea fărădelege, luând viaţa 
bărbatului şi fiului ei; dar răzbunarea îi era întemeiată pe 
un drept al omului, căci cei doi ucigaşi îi răpuseseră pe 
copilul ei întâi-născut, pândindu-l şi omorându-l, fără ca 
acesta să le fi făcut vreun rău, numai din pofta lacomă de a 
pune mâna pe moştenirea lui. 


Stând astfel în cumpănă, Cn. Dolabella s-a îndreptat spre 
areopagul din Atena, cu rugămintea de a-l îndruma ce 
hotărâre ar trebui să ia. Sfatul înţelepţilor i-a cerut ca într- 
un răstimp de o sută de ani, cel mult, să-i trimită pe toţi 
împricinaţii pentru a răspunde prin viu grai asupra unor 
fapte care nu erau destul de lămurite. Li se păruse şi 
bătrânilor din Atena că pricina era atât de încâlcită, încât 
nu se pricepeau s-o dezlege. Dar dacă ar fi fost supusă 
sorții zarurilor, hotărârea judecății n-ar fi dat greş nicicum: 
arătându-se norocul potrivnic femeii, ea ar fi primit 
pedeapsa ce i se cuvenea, fiindcă îndrăznise să-şi facă 
singură dreptatea, pe care numai judecata era 
împuternicită să i-o dea; iar dacă se întâmplă ca zarurile s-o 
părtinească, însemna că a tras în cumpănă durerea 
nestăpânită pe care o încercase, văzându-şi fiul ucis. E de 
mirare, totuşi, cum Bridoye a reuşit să judece după 
dreptate, cu zarurile, o vreme atât de îndelungată! 

— N-aş putea să răspund mulţumitor la această întrebare, 
a spus Epistemon. Recunosc. Aş fi înclinat, totuşi, să cred că 
hotărârile întemeiate pe norocul sorţilor sunt un dar al 
cerului şi un semn de bunăvoință a puterii cugetătoare care 
pune în mişcare lumea. Văzând curăţia sufletească şi 
cinstea judecătorului Bridoye, care se îndoieşte el însuşi de 
priceperea lui, fiindcă ştie nepotrivirea dintre atâtea 
felurite legi, edicte, obiceiuri ale pământului şi porunci 
regeşti; cunoscând apoi viclenia întunecimii-sale diavolul, 
care se preschimbă adeseori în purtător de lumină, şi sub 
chipul şi asemănarea advocaţilor răi, a judecătorilor, a 
procurorilor şi a altor interpuşi de-ai lui face din alb negru 
şi lasă pe fiecare împricinat să-şi închipuie că are dreptate 
(orice pricină nedreaptă găseşte apărător, fiindcă altminteri 
n-ar mai fi judecăţi); întrucât cu smerenie judecătorul cel 
drept a cerut ajutorul şi mila lui Dumnezeu întru lămurirea 
adevărului prin harul sfinţit al sorţilor, care înfăţişează voia 
Celui-de-sus; şi ţinând seama de toate acestea, duhurile 
cugetătoare ale cerului amestecă zarurile şi le fac să cadă 


spre câştigul celui care se îndreaptă înaintea scaunului 
judecății cu plângere întemeiată. Aşa spun şi tălmăcitorii 
Talmudului, că a întreba norocul nu e păcat, fiindcă, atunci 
când mintea omenească se găseşte în cumpăna îndoielii, 
voia Domnului se arată prin tragere la sorţi. 

La drept vorbind, atât de mare e stricăciunea celor care 
judecă în acest Parlament al mirelingienilor din Mirelingue, 
încât nu cred că o hotărâre dată după cum cad zarurile ar fi 
mai rea decât acelea care ies din mâinile lor pătate de 
sânge şi de urâte apucături. Nici n-ar putea să fie altfel, de 
vreme ce întreaga alcătuire a judecăților a fost statornicită 
de Tribunian, un om fără nici o credinţă, barbar şi viclean, 
prefăcut şi hain, nedrept şi zgârcit, care vindea pe bani 
edictele, rescriptele, legile şi hotărârile lui, înclinând 
cântarul dreptăţii de partea celui care plătea mai mult. Ela 
fărâmiţat legile, ca nu cumva să se mai vadă întregul lor, şi 
ca nu cumva rămânând în putere cărţile vechilor 
Jurisconsulţi, cuprinse în cele 12 Table şi în Edictele 
pretorilor, ticăloşia lui să se dea pe faţă în văzul tuturor. De 
aceea ar fi mai bine (adică mai puţin rău) ca împricinaţii să 
înfrunte primejdia oricăror alte noroace, decât să se bizuie 
pe hotărârile unor asemenea judecători; aşa spunea pe 
vremuri Caton, că „drumul până la locul judecății ar trebui 
semănat cu guri-de-lup”. 

CAPITOLUL XIV. 

Cum a cerut Panurge sfatul nebunului Tribulet. 

După alte şase zile de drum, Panurge s-a întors acasă. Tot 
atunci a sosit de la Blois, pe calea apei, şi Tribulet. 

Panurge i-a dăruit o băşică de porc în care suna frumos o 
mână de grăunţe; apoi o sabie de lemn aurit, o tolbă mică, 
croită din piele de broască ţestoasă, o butelcă îmbrăcată în 
împletitură de nuiele şi un coş cu mere creţeşti. 

— Trăieşte nebunul ca viermele în măr! a spus Carpalim. 

Tribulet a încins sabia, şi-a atârnat tolba la şold, a luat 
băşica în mână şi a scuturat-o, a mâncat din mere cât a 


putut şi a băut tot vinul. Panurge l-a privit cu uimire şi a 
spus: 

— Am văzut în viaţa mea destui nebuni - preţ de vreo zece 
mii de franci - dar n-am întâlnit niciunul care să toarne pe 
gât cu atâta poftă! 

I-a arătat apoi pe larg nedumerirea lui, în cuvinte frumos 
potrivite. Nici n-a sfârşit vorba şi Tribulet i-a repezit un 
pumn în spinare, i-a întins butelca goală, l-a mângâiat peste 
nas cu băşica şi, în loc de orice alt răspuns, i-a strigat 
clătinând din cap: 

— Sfinte Dumnezeule! Omul ăsta e nebun! Nebun de 
legat! Fereşte-te de călugări! Dă încoa cimpoiul! 

După aceste ciudate cuvinte, s-a tras la o parte şi a început 
să se joace cu băşica, ascultând sunetul plăcut al boabelor 
dinăuntru. N-a fost cu putinţă să mai scoată careva o vorbă 
din gura lui. Panurge a încercat să-i mai pună o întrebare, 
dar Tribulet a scos sabia de lemn, gata-gata să-l lovească. 

— Ei, drăcia dracului! a strigat Panurge. Am nimerit-o 
bine! Nebunul ăsta e nebun de-adevărat! Dar mai nebun a 
fost cine mi l-a adus; şi mai nebun sunt eu, care m-am 
apucat să-i cer sfatul. 

— Asta-i o piatră în grădina mea, a zis Carpalim. 

— Să nu ne pripim, a spus Pantagruel. Să căutăm mai bine 
a desluşi tâlcul purtării şi spuselor lui. Eu unul am întrezărit 
unele înţelesuri destul de lămurite, şi nu mă mai mir că 
turcii îi numesc pe nebuni musafiţi, adică profeţii. Aţi văzut 
cum nebunul nostru, înainte de a deschide gura să 
vorbească, a început să tremure şi să clatine din cap? 
Ţinând seamă de ştiinţa filosofilor din vechime, de 
descântecele magilor şi de însemnările jurisconsulţilor, 
aceste mişcări ale capului sunt dezlănţuite de puterea 
duhului prevestitor, care, pătrunzând într-un loc 
neîncăpător (fiindcă un cap cât pumnul nu poate cuprinde 
prea mult creier), dă naştere unor zdruncinări, despre care 
doftorii spun că se prelungesc în toate părţile trupului, 
datorită pe de o parte unei poveri prea grele, pe de alta 


slăbiciunii mădularelor care o poartă. Tot astfel cei istoviţi 
de nemâncare nu pot să prindă în mână nici măcar o cană 
de vin, fără să le tremure mâna. Vrăjitoarea Pitia, înainte de 
a-şi rosti oracolele îşi scutura creanga ei de laur; iar după 
spusele lui Lamprid, împăratul Heliogabal dădea tot timpul 
din cap, ca să creadă lumea că are darul ghicirii. Aşa îl 
înfăţişează Plaut pe Saurias în Măgarul, mergând pe drum, 
bălăbănind din cap ca un dezmetic şi băgând spaima în cei 
cu care se întâlnea. Poetul Catul ne spune, că menadele, 
preotesele lui Bachus şi straşnice ghicitoare, purtau în 
mâini ramuri de iederă şi tremurau din cap, ca şi preoţii 
jugăniţi ai Cibelei, din ţara galilor. Titus Livius scrie, că la 
sărbătoarea bacanalelor, bărbaţii şi femeile, voind să-şi 
ghicească viitorul, începeau să tremure din tot trupul. Toţi 
filosofii spun, că darul profeţiei nu se abate asupra nimănui, 
fără să-l zdruncine din toate încheieturile, de îndată ce 
puterea duhului coboară asupra celui ales şi îl face să 
vorbească. Faimosul om de legi Iulian, întrebat o dată 
despre un sclav, care stătea de vorbă cu nebunii şi se 
pricepea să ghicească viitorul fără să clatine din cap, a 
răspuns că acela nu era nebun, ci întreg la minte. De aceea 
vedem în zilele noastre, cum unii dascăli zgâlţâie zdravăn 
capetele şcolarilor (cum ai prinde o oală de toarte ca s-o 
scuturi), trăgându-i de urechi (care sunt, după ştiinţa 
înţelepţilor Egiptului, mădularele ţinerii de minte) pentru a 
le limpezi judecata şi a-i aduce la ascultare, de câte ori 
pornesc cu gândul aiurea sau se lasă cuprinşi de o simţire 
care îi tulbură. 

CAPITOLUL XIVI. 

Cum au tălmăcit Pantagruel şi Panurge în chip deosebit 
cuvintele lui Tribulet 

— Ţi-a spus mai întâi că eşti nebun. Ce fel de nebun? 
Nebun de legat, fiindcă în amurgul zilelor tale, spre 
sfârşitul vieţii, vrei să-ţi vâri gâtul în iuvăţul însurătorii. Ţi-a 
mai spus să te fereşti de călugări. Poţi să fii încredinţat şi îţi 
dau cuvântul meu, că nevastă-ta te va înşela cu un popă. Ţi- 


am dat cuvântul meu, pe care îl socotesc drept lucrul cel 
mai de preţ, chiar de-aş domni peste toată Europa, Africa şi 
Asia la un loc. Vezi cât temei pun pe vorba nebunului nostru 
înţelept, Tribulet. Ceilalţi ghicitori numai atât ţi-au prevestit 
că, vei fi încornorat; dar nu ţi-au spus cu cine anume ţi se va 
destrăbăla nevasta. Marele Tribulet te-a lămurit. Vei fi de 
râsul şi de batjocura lumii! Aşa ţi-a fost scris, se vede, ca în 
patul tău să se strecoare preacurvia şi păcatul desfrânării 
duhovniceşti! Şi ţi-a mai spus: dă-mi încoa cimpoiul! Ei? 
Cimpoiul n-are coarne? Are. A cerut un cimpoi, cum ar fi 
cerut regele Ludovic al XII-lea, pentru frate-su, dreptul de 
arendă al birului pe sare. Aşadar, râvnind să iei de nevastă 
o femeie cumsecade şi cinstită, te vei însura cu o trăsnită, 
plină de toane, ţipătoare şi umflată ca un cimpoi! Nebunul 
te-a pocnit peste nas cu băşica şi ţi-a tras un pumn în 
spinare. Aceasta vrea să însemne, că nevasta te va bate, te 
va plesni peste nas şi te va fura, cum ai furat şi tu băşica de 
la copiii care se jucau cu ea la Vaubreton. 

— Dimpotrivă! a răspuns Panurge. Nu că aş vrea să mă 
lepăd de nebunie; sunt nebun şi nu mi-e ruşine s-o spun. 
Fiecare om are în cap păsărică lui. Solomon spunea, că 
nimeni n-a fost în stare până acum să numere câţi nebuni 
sunt pe lume. Mulțimea lor e fără sfârşit iar nesfârşitului nu 
poţi să-i adaugi şi nu poţi să-i mai scazi nimic. Aşa zice 
Aristotel. Aş fi cu adevărat nebun de legat, dacă n-aş 
recunoaşte că sunt nebun. Nesfârşită e şi mulţimea 
ticniţilor şi a oamenilor suciţi. Avicena spune că felurile de 
sminteală sunt nesfârşite. Celelalte vorbe ale nebunului le 
tălmăcesc spre binele meu. El ar voi să spună femeii mele: - 
„Fereşte-te de călugări!” temându-se ca nu cumva să iau 
drumul mănăstirii şi să nu mă mai însor. Îmi va fura inima şi 
mă va face fericit. Va fi veselă, glumeaţă şi sprinţară, ca un 
cântec de cimpoi. Tribulet, cu darul lui de ghicitor, a citit în 
sufletul meu şi a văzut, că mie îmi plac ţărăncuţele zglobii şi 
neastâmpărate, fetele fără zorzoane, cărora le cântă 
greierul în călcâi. Îmi plac mai mult decât cucoanele de la 


curte, cu podoabe bogate şi miros de tămâie; după cum 
găsesc mai frumos ciripitul voios al cimpoiului, decât 
scârţâitul lăutelor şi zdrăngănitul cobzei. Mi-a tras un pumn 
în gingaşa mea spinare, ca să-mi aducă aminte de 
suferinţele ce mă aşteaptă în Purgatoriu. N-a făcut-o, 
Doamne fereşte! cu gând rău. A voit să glumească şi m-a 
bătut prieteneşte pe umăr, ca pe un paj. E un nebun 
cumsecade şi neştiutor. Aş face păcat să-i port pică. Îl iert 
din toată inima. Mi-a dat un bobârnac peste nas, fiindcă 
asemenea jocuri ştrengăreşti sunt obişnuite între tinerii 
însurăţei. Aşa ne vom hârjoni în glumă, nevastă-mea şi cu 
mine.” 

CAPITOLUL XLVII. 

Cum s-au înţeles Pantagruel şi Panurge să întrebe oracolul 
sfintei Butelci 

— A mai rămas un singur semn pe care l-aţi trecut cu 
vederea şi care îşi are tâlcul lui. Nebunul mi-a dat butelca 
înapoi. Ce înseamnă aceasta? Ce-a voit să spună? 

— A voit să spună, fără îndoială, că nevestei tale îi va place 
să bea, a răspuns Pantagruel. 

— Nici vorbă despre aşa ceva, a întors-o Panurge. Butelca 
era goală! Aş putea să jur pe spinarea sfântului Fiacru din 
Brie că înţeleptul-nebun, lunatecul Tribulet, cel dintâi şi cel 
din urmă, mi-a dat a înţelege că în butelcă şi nu în altă 
parte stă dezlegarea îndoielilor ce mă frământă. De aceea, 
în faţa dumneavoastră reînnoiesc legământul ce-am făcut 
de a purta ochelari la scufie şi de a umbla fără nădragi, 
până în ceasul când voi afla cuvântul sfintei Butelci. Voi cere 
îndrumarea unui prieten al meu, isteţ şi priceput, care 
cunoaşte ţara şi locul unde se află altarul ei. El ne va călăuzi 
până acolo. Să mergem împreună! Vă rog din toată inima să 
mă însoţiţi. Voi fi pentru toţi un tovarăş de drum credincios, 
ca Achates, în rătăcirile lui Enea şi ca Damis, prietenul cel 
bun al lui Apollonius din Tyana. Ştiu că aţi avut totdeauna 
patima drumeţiei şi sunteţi dornici de a vedea şi de a 


cunoaşte lumea. Vă rog să mă credeţi, că vă voi arăta 
lucruri minunate! 

— Bucuros, a răspuns Pantagruel. Dar înainte de a porni la 
un drum atât de lung, plin de încercări nebănuite şi de mari 
primejdii... 

— Ce fel de primejdii? i-a tăiat vorba Panurge. Primejdiile 
fug din calea mea la o depărtare de şapte leghe, pe oriunde 
aş trece! Aşa cum încetează puterea judecătorului, când e 
de faţă regele; cum se risipesc umbrele nopţii, când răsare 
soarele; cum o ia molima la goană, când sunt scoase din 
biserică moaştele sfântului Martin de la Candes. 

— Totuşi, a vorbit mai departe Pantagruel, înaintea plecării 
avem de îndeplinit unele îndatoriri. Mai întâi, să-l trimitem 
înapoi pe Tribulet la Blois. (Ceea ce s-a făcut fără întârziere, 
după ce Pantagruel i-a dăruit o haină frumoasă de postav 
ţesut cu fire aurite.) În al doilea rând, va trebui să ne luăm 
rămas bun şi să cerem sfatul tatălui meu, regele. În sfârşit, 
cred că va fi bine să ducem cu noi un cititor în stele, care să 
ne călăuzească şi să ne slujească drept tălmaci. 

Panurge a răspuns că prietenul său Xenoman le va fi de- 
ajuns. Trecând prin ţara Luminilor, vor lua cu ei un înţelept 
Felinar, care să-i îndrume cu folos în călătoria lor mai 
departe, aşa cum l-a însoţit Sibila pe Enea când a coborât în 
Câmpiile Elizee. 

Carpalim, care se pregătea să plece cu Tribulet, s-a oprit 
din mers şi a spus: 

— Panurge, băiete, să ai grijă să-l iei pe milord Debitis din 
Calais, căruia îi luceşte atât de frumos nasul, şi să nu uiţi pe 
Debitoribus din ţara Luminilor. Vom avea astfel două 
felinare. 

— Nădăjduiesc că va fi o călătorie veselă. Despre aceasta 
n-am nici o îndoială. Numai de un lucru îmi pare rău, că nu 
pricep limba care se vorbeşte în ţara Luminilor, a spus 
Pantagruel. 

— Eu o cunosc, ca graiul pe care l-am supt la sânul maicii 
mele, a răspuns Panurge. Voi vorbi pentru dumneavoastră 


toţi. 

Briszmarg d'algotbric nubstzme zos Isquebfzz prusqg: 
albok cings zacbac, Misbe dibbarlkz morp nipp stanczbos 
Stromtz, Panurge weltnap quost grufz bac. 

— Ghiceşte, Epistemon! 

— Bănuiesc oarecum ce-ar putea să însemne, a spus 
Epistemon. Sunt nume de diavoli zburători, diavoli târâtori 
şi diavoli agăţători. 

— Drept ai grăit, frumuşelule, a spus Panurge. E graiul 
care se vorbeşte la curtea Luminilor. Pe drum te voi învăţa o 
seamă de cuvinte cu care te vei deprinde mai lesne decât cu 
o pereche de ciuboţele noi. Într-o noapte, până la răsăritul 
soarelui, le vei şti pe dinafară pe toate. În vorbirea noastră 
obişnuită cântecul pe care ţi l-am spus adineaori sună 
astfel: 

În dragoste ades m-am înşelat. 

Şi n-am avut un strop de bucurie; 

Mai fericit e omul însurat; 

Aşa-i Panurge, şi numai el o ştie. 

— Rămâne, aşadar, să ne înfăţişăm regelui şi să-i cerem 
buna lui învoire, a încheiat vorba Pantagruel. 

CAPITOLUL XLVIII. 

Cum arată Gargantua că nu li-e îngăduit copiilor să se 
însoare fără învoirea părinţilor. 

Pătrunzând în sala cea mare a palatului părintesc, 
Pantagruel l-a întâlnit pe bătrânul Gargantua, care ieşea 
tocmai atunci de la un sfat al dregătorilor lui. Povestindu-i 
în puţine cuvinte întâmplările pe care le cunoaşteţi, i-a 
vorbit despre călătoria plănuită şi l-a rugat să le dea buna 
lui învoire. Unchiaşul purta pe braţe două maldăre de 
plângeri: unele la care dăduse răspuns, altele care aşteptau 
dezlegare. Le-a lăsat pe toate în grija lui Ulrich Gallet, 
vechiul sfetnic al jalbelor, şi luând la o parte pe Pantagruel, 
i-a vorbit cu mai multă voie bună ca oricând: 

— Mulţumesc cerului, iubitul meu fiu, că Domnul ţi-a 
dăruit numai gânduri curate şi îţi urez noroc deplin în 


drumul pe care vrei să porneşti. Dar tot atât de mult m-aş fi 
bucurat să aflu că inima te îndeamnă şi doreşti să te însori. 
Socotesc, în adevăr, că ai ajuns în pragul vârstei când s-ar 
cuveni să-ţi iei soţie. Văd cu câtă osârdie se sileşte Panurge 
să înlăture piedicile care îl fac să mai stea la îndoială. 
Vorbeşte-mi despre tine. 

— Preabunul meu părinte, a spus Pantagruel, adevărul e 
că nu m-am gândit până azi la însurătoare, dar oricând va 
fi, nu voi pregeta a mă supune voiei tale, urmând întru totul 
poruncile ce vei crede nimerit a mi le da. Mai bine să-mi ia 
Dumnezeu zilele şi să cad mort la picioarele tale, decât să 
fac un asemenea pas ieşind din cuvântul tău. Nu cunosc nici 
o lege, fie sfântă, lumească sau barbară, care să îngăduie 
copiilor să se însoare după capul lor, atunci când părinţii 
sau rudele nu le dau învoire. Nici un dătător de legi n-a 
lăsat dreptul acesta copiilor, ci l-au încredinţat pe de-a- 
ntregul părinţilor. 

— Iubitul meu fiu, a spus Gargantua, cred în înţelepciunea 
cugetului tău şi-i sunt mulţumitor lui Dumnezeu că te-a 
învrednicit a-ţi însuşi numai lucruri drepte şi vrednice de 
laudă, iar poarta minţii tale nu se deschide să primească 
decât marile adevăruri ale ştiinţei despre oameni. Am 
cunoscut în zilele noastre o ţară unde nişte cârtiţe de popi, 
duşmani ai cununiei (ca şi pontifii frigieni ai Cibelei) au 
încercat să ţină sub porunca şi ascultarea lor pe cei uniţi 
laolaltă ca soţ şi soţie. N-aş putea să-ţi spun ce mă 
scârbeşte mai mult: îndrăzneala acelor şobolani, care în loc 
să stea ascunşi în vizuina altarului lor se amestecă în 
treburi care nu-i privesc, sau teama prostească a oamenilor 
care se învoiesc a primi şi a întări prin supunerea lor nişte 
legi pe cât de viclene pe atât de sălbatice! Ei nu văd, 
sărmanii, un lucru limpede ca lumina zilei, că toate câte le 
rânduiesc popii sunt numai întru folosul lor şi nicidecum 
spre binele şi mulţumirea obştii. Atât ar fi de ajuns, să le 
arate cât de necinstite şi de strâmbe sunt acele legi. N-ar fi, 
zic eu, mai puţin întemeiată îndrăzneala credincioşilor care 


s-ar apuca să poruncească şi ei, la rândul lor, popilor cum 
să-şi ţină slujbele şi cum să-şi săvârşească jertfele; căci 
guzganii aceştia nu fac decât să ronţăie bunurile pe care 
oamenii le câştigă cu sudoarea braţelor lor, ca să-i îngraşe 
pe ei şi să-i ţină în trândăvie. Legile lumeşti, care i-ar 
înstruni pe popi, n-ar fi, după judecata mea, nici mai rele şi 
nici mai deşănţate decât cele pe care credincioşii înşişi le 
îndură. Ai spus bine, că nici o lege din lume nu dă voie 
copiilor să se însoţească fără ştirea şi dezlegarea părinţilor. 
Dar după legea ţării aceleia, orice tâlhar, orice desfrânat, 
orice potlogar, orice răpănos, orice descreierat poate să 
pună ochii pe o fată frumoasă, cuminte, cinstită şi de neam 
bun, răpind-o prin silnicie de la casa părinţilor ei, de sub 
ochii tatălui şi din braţele mamei ei (oricât s-ar împotrivi 
neamurile), dacă la această ispravă îl ajută un popă, cu care 
după aceea nu pregetă să-şi împartă prada. Mai răi nu erau 
nici goții, nici sciţii, nici masageţii, când se năpusteau să 
jefuiască cetatea pe care, după un război îndelungat, o 
cotropeau. Ce jale pe bieţii părinţi, care priveau cum un 
străin, un venetic, un barbar, un răpciugos, un hoit puturos, 
cu trupul bubos, un sărăntoc, un golan, se repezea să le 
smulgă din mâini fata lor gingaşă ca o floare şi cu zestre 
roditoare, pe care se pregăteau s-o mărite la vremea ei cu 
feciorul unui vecin cumsecade, prieten de-al lor, nădăjduind 
să aibă urmaşi care să moştenească nu numai numele lor 
cinstit, dar şi casa cu lucrurile din casă şi ogorul. Ce 
grozavă privelişte se arăta dintr-o dată ochilor lor 
înspăimântați! Nici romanii şi popoarele prietene lor n-au 
vărsat lacrimi mai amare la moartea lui Drusus 
Germanicus! Nici spartanii nu s-au simţit mai crunt loviți, 
când desfrânatul din Troia a venit să le fure pe Elena, 
grecoaica cea frumoasă! Nici Ceres n-a rămas mai 
nemângâiată, când Pluto i-a răpit-o pe Prosperina! Nici Isis, 
când l-a pierdut pe Osiris, nici Venus la moartea lui Adonis, 
nici Hercule când a pierit Hilas, nici Hecuba la uciderea 
Polixeniei! Dar cei supuşi legilor despre care am pomenit, 


temându-se de afurisenie, de puterea diavolului şi de alte 
închipuiri, nu cutează a se împotrivi popilor părtaşi la 
răpire. Rămân nemângâiaţi, bieţii de ei, plângând pierderea 
copilei dragi; bărbatul blestemând ziua şi ceasul când şi-a 
luat soţie, femeia ocărându-şi pântecele şi strigând, că mai 
bine ar fi lepădat fătul sortit unei ruşini atât de cumplite! 
Jelesc şi bocesc amândoi până la sfârşitul vieţii, în loc să-şi 
trăiască zilele bătrâneţii în linişte, împăcare şi bucurie. 
Mulţi dintre aceia, cuprinşi de gânduri nebune, cu sufletul 
copleşit de tristeţe, pierzând dorinţa de viaţă, s-au aruncat 
în fântână ori şi-au pus ştreangul de gât. Alţii, mai bărbaţi, 
urmând pilda fiilor lui Iacob care au răzbunat răpirea 
surorii lor, Diana, au pornit în căutarea tâlharilor şi, 
prinzându-i în mârşavă cârdăşie cu popa, i-au tăiat şi i-au 
omorât pe toţi, aruncându-le stârvurile pe câmp să le 
mănânce lupii. Cucernicii guzgani au început să mişune şi 
să chiţcăie în vizuina lor, au pornit plângeri pline de spaimă 
şi au cerut ajutorul judecății lumeşti, strigând ca din gură 
de şarpe, că o asemenea fărădelege nu poate să rămână 
nepedepsită. Moarte în cazne grele să fie pedeapsa 
ucigaşilor! Dar nici în dreptul ginţilor, nici în hotărârile 
împărăteşti şi nici în legea sângelui nu s-a găsit un temei, 
un cuvânt scris sau un paragraf, care să osândească o faptă 
atât de tulburătoare şi de neobişnuită; căci nu-i pe lume nici 
un om cinstit, care să nu fie cuprins de-o mânie nestăpânită, 
văzându-şi fiica răpită, necinstită, pângărită; nici dacă ar fi 
fost ucisă înaintea ochilor lui n-ar fi încercat o durere mai 
cumplită! Socotind pe răpitor drept un ucigaş nelegiuit, 
care i-a pândit copila luându-i viaţa, părintele era îndrituit 
să-l omoare pe loc, fără ca judecata să-i poată cere 
socoteală pentru fapta sa. Aşadar, oricine pune mâna pe 
desfrânatul care, după îndemnul popii, i-a necinstit copila 
răpindu-i-o din casă, chiar de a fost cu învoirea ei, poate şi 
trebuie să-l dea unei morţi de mişel, azvârlindu-i leşul 
fiarelor sălbatice, ca nevrednic de a primi în mormânt 
dulcea îmbrăţişare a bunului nostru părinte, pământul. 


Iubitul meu fiu, când zilele mele se vor sfârşi, să ai toată 
grija ca asemenea legi să nu ia fiinţă în regatul meu; iar 
câtă vreme voi fi în viaţă, voi veghea eu însumi cu ajutorul 
lui Dumnezeu, ca bunele obiceiuri să nu se strice. Şi 
deoarece în privinţa însurătorii tale primeşti a te bizui pe 
îndrumările mele, aşa cum le doresc şi le voi îndeplini, poţi 
să te pregăteşti pentru călătoria plănuită de Panurge. Du cu 
tine pe Epistemon, pe fratele Ioan şi pe alţii pe care îi vei 
alege. Ia din visteria mea atât cât crezi că-ţi va fi de 
trebuinţă. Oricât va fi de mult, îţi voi da cu plăcere. În 
fortăreaţa Thalasei vei afla însoțitorii de care ai nevoie: 
cârmaci, năieri şi tălmaci, iar când vântul îţi va fi prielnic, 
întinde pânzele şi porneşte sub paza şi ocrotirea lui 
Dumnezeu cel atotputernic. În timpul lipsei tale îţi voi alege 
o soţie şi voi pregăti un ospăț de nuntă, cum n-a mai fost 
altul pe lume nicicând. 

CAPITOLUL XLIX. 

Cum s-a pregătit de drum Pantagruel şi despre iarba care 
îi poartă numele. 

Câteva zile mai târziu, după ce şi-a luat rămas bun de la 
bătrânul Gargantua, care s-a rugat pentru întoarcerea lui 
norocoasă, Pantagruel s-a oprit pe ţărmul Thalasei, în 
apropiere de Saint-Malo, însoţit de Panurge, Epistemon, 
fratele Ioan, stareţul mănăstirii din Telem, şi de alţi slujitori 
ai curţii sale, în frunte cu Xenoman, marele călător şi 
deschizător de drumuri primejduite, care, ca vecin apropiat 
al castelului din Salmigondin, răspunsese la chemarea lui 
Panurge. 

Pantagruel a adunat lângă țărm acelaşi număr de corăbii 
ca şi Ajax, când a pornit din Salamina la război împotriva 
Troiei. Năierii, cârmacii, vâslaşii, tălmacii, războinicii cu 
armele lor, s-au încărcat în corăbii, dimpreună cu merindea, 
tunurile, praful de puşcă, ghiulelele, banii şi celelalte 
trebuincioase pentru un drum atât de lung şi primejduit, 
cum era acela pe care îl plănuiseră. Între altele, Pantagruel 
a luat cu sine o câtime îndestulătoare de pantagruelion 


[199]: atât iarbă proaspăt culeasă şi crudă, cât şi fire date 
la meliţă şi fierte. 

Iarba lui Pantagruel are o rădăcină subţire, rotunjoară, 
mustăcioasă, cu vârful alb şi teşit, pătrunzând în pământ 
cam de-o palmă. Din rădăcină porneşte o singură tulpină, 
rotundă ca o nuia, verde pe dinafară, albă pe dinăuntru, 
găunoasă ca aceea a bobului şi a dinţurii, lemnoasă, 
dreaptă, fărâmicioasă, uşor crestată, alcătuită din fire 
nenumărate, care sunt partea ei cea mai de preţ, cu 
deosebire spre mijlocul tulpinii. Înălţimea ierbii, cu frunze 
cu tot, nu trece de cinci-şase picioare. Uneori depăşeşte 
lungimea unei sulițe, mai cu seamă când a fost semănată 
într-un pământ afinat, mlăştinos, umed, fără a fi rece (cum e 
câmpul la Olone şi Rose-en-Sabine) şi când are ploaie de 
ajuns în preajma zilei pescarilor şi în toiul verii. Câteodată 
întrece înălţimea unui pom mijlociu, cu toate că tulpina ei 
piere în fiecare an; dar nici rădăcina, trunchiul şi crengile 
unora dintre copaci nu dăinuiesc prea mult. De-a lungul 
tulpinii se desprind ramuri puternice şi mari. Frunzele sunt 
de trei ori mai lungi decât late, pururi verzi, uşor înăsprite 
ca ale limbii-boului, tari şi crestate de jur împrejur ca dinţii 
ferăstrăului sau ca betuniile, cu vârful ascuţit ca suliţele 
macedonenilor sau ca lanţeta felcerului. Înfăţişarea lor nu 
se deosebeşte prea mult de aceea a frunzelor de frasin şi 
sunt atât de asemănătoare cu ale şovârfului, încât mulţi 
învăţaţi au numit şovârful: pantagrulionul sălbatic. Frunzele 
cresc în jurul tulpinii la aceeaşi depărtare unele de altele: 
cinci sau şapte. Natura a dăruit acestei ierbi, în frunzele ei, 
două numere fără soţ, cu însuşiri tainice şi supraomeneşti. 
Mirosul lor e puternic şi nu tocmai plăcut nasurilor mai 
gingaşe. 

Semințele se coc în partea de sus a tulpinii, aproape de 
vârf. Numărul lor nu întrece pe al frunzelor. Sunt arcuite şi 
lunguieţe, de un negru-deschis bătând în arămiu, destul de 
vânjoase şi îmbrăcate într-o coajă subţire, fiind foarte 
plăcute păsărilor cântătoare, ca sticleţii, scatiii, cintezoii, 


ciocârliile şi altele. Omul, dacă mănâncă prea multe, pierde 
o parte din puterea lui de zămislire. Grecii de odinioară le 
foloseau totuşi la diferite feluri de mâncăruri, turte şi 
pogace, pe care le gustau la sfârşit de masă, pentru a da 
vinului un gust mai plăcut. Semințele sunt anevoie de 
mistuit, lenevesc maţul, strică sângele şi răscolesc valuri de 
căldură, încingând creierii cu aburi nesănătoşi şi stârnind 
dureri de cap. 

Iarba lui Pantagruel are o parte bărbătească şi o parte 
femeiască, asemeni dafinului, palmierului, stejarului, 
asfodelului, mătrăgunei, ferigii Ş. A. M. D. Partea 
bărbătească nu înfloreşte, dar poartă sămânţa, în vreme ce 
partea femeiască face flori mici şi albe, care nu dau rod. 
Frunzele ei sunt mai puţin late, mai puţin vânjoase şi nu 
cresc atât de înalte. 

Iarba lui Pantagruel se seamănă când se întorc acasă 
rândunelele şi se culege când încep greierii să răguşească. 

CAPITOLUL L.. 

Cum se pregăteşte şi se lucrează iarba lui Pantagruel. 

Iarba lui Pantagruel se culege, aşadar, la începutul 
toamnei şi se lucrează în diferite feluri, după cum fiecare se 
pricepe şi după obiceiul osebitelor ţări. Pantagruel, care a 
folosit cel dintâi această iarbă, o pregătea în chipul 
următor: curăța mai întâi tulpina de frunze şi de sămânță; o 
punea la înmuiat în apă stătătoare; cinci zile dacă apa era 
încropită şi vremea uscată, nouă până la douăsprezece zile 
dacă era ceaţă şi apa rece; o lăsa să se zvânte la soare şi o 
descojea la umbră; desprindea din carnea tulpinii firele 
preţioase, lăsând la o parte partea lemnoasă (care nu-i 
bună la altceva decât să aprinzi focul sau s-o dai 
ştrengarilor să umfle cu ea, suflând în ţeava, băşicile de 
porc.) Unii băutori folosesc acele tulpini, rămase după 
scărmănat, pentru a gusta vinul nou din butoi, pe borta 
vranei. 

Unii pantagruelişti mai noi, socotind că desprinderea 
firelor cu mâna cere prea multă osteneală, au născocit o 


unealtă dinţată, asemănătoare cu aceea pe care şi-o 
prinsese în palmă Junona, pentru a nu-i îngădui Alcmenei 
să-l nască pe Hercule. Cu ajutorul acelei unelte, partea 
lemnoasă a tulpinii e crestată, smulsă şi despărțită de firele 
folositoare. Acest fel de a lucra iarba lui Pantagruel şi-au 
însuşit-o toţi aceia care, spre mirarea unora şi într-un chip 
cu totul neînțeles pentru filosofi, îşi câştigă viaţa mergând 
de-a-ndărătelea [200]. Alţii, care vor să aibă un folos şi mai 
simţitor, fac ceea ce se spune că ar fi îndeletnicirea de 
fiecare zi a Parcelor, plăcerea de fiecare noapte a nobilei 
Circeea şi viclenia cu care Penelopa i-a tot amânat pe 
peţitori în lipsa lui Ulise. 

După aceasta, iarba e gata să-şi dovedească însuşirile ei, 
pe care le voi arăta în altă parte, fiindcă mi-ar fi cu 
neputinţă să vorbesc acum despre toate. 

După ştiinţa mea, denumirea ierburilor şi a copacilor le-a 
fost dată în diferite chipuri. Unele sunt arătate după 
numele aceluia care le-a cunoscut mai întâi, le-a răsădit, le- 
a crescut, le-a îngrijit şi le-a răspândit în lume, cum ar fi 
mercuriala, de la Mercur; artemisia glauca, adică pelinul, 
de la Artemis, care nu-i alta decât Diana; eupatoria de la 
regele Eupator; panaceia de la Panaceu, fiul lui Esculap; 
euforbul sau aliorul, de la Euphorbus, doftorul regelui luba; 
genţiana sau ghinţura, de la Gentius, regele Esclavoniei; 
climenul de la Clymenus; Adonis estivala, sau cocoşeii de 
câmp, de la frumosul grec pe care Venus l-a prefăcut în 
floare. Dreptul acesta de a da ierburilor numele celui care 
le-a găsit mai întâi, a fost atât de mult prețuit în vremurile 
de altădată, încât a stârnit o ceartă cumplită între Neptun şi 
Pallas, când a fost vorba să se dea un nume pământului pe 
care ei cei dintâiu îl văzuseră şi căruia, de atunci, i s-a spus 
Atena, după numele grecesc al Minervei. Odinioară, tânărul 
Triptolem, trimis de Ceres să înveţepe oameni cum să 
semene şi să crească grâul, a fost pândit şi ucis prin trădare 
de Lyncus, regele sciţilor, care voia să-şi însuşească cinstea 
şi faima nepieritoare de-a fi aflat grăunţele atât de 


trebuitoare vieţii omului; dar Ceres, drept pedeapsă, i-a dat 
chip de fiară şi l-a preschimbat în linx, adică în râs. 

Războaie nesfârşite s-au ţinut lanţ pe vremuri între regii 
din Capadochia, din pricina numelui ce avea să fie dat unei 
flori, care până la urmă, după lupte crâncene, s-a chemat 
polemonia, adică purtătoare de război. 

Unii arbori şi-au luat numele după ţinuturile de unde au 
fost aduse, ca piersicul venit din Persia şi rodia sau Punica 
granatum venită din Cartagina. Rubarba îşi trage numele 
de la râul barbar numit Rha (cel puţin aşa ne încredinţează 
Amianus). 

Altor ierburi li s-a dat un nume cu înţeles tocmai potrivnic, 
cum ar fi jaleşul, care potoleşte durerile şi holosteonul, care 
vrea să zică: numai-os, deşi nu se află frunză mai moale şi 
mai gingaşă ca a lui. Unele sunt numite după însuşirile lor 
plăcute ori primejdioase: creasta-cocoşului e o ciupercă 
bună de mâncat, pălăria-şarpelui e otrăvitoare. Culcuşul- 
vacii ajută pe femei în durerile facerii, măselariţa 
astâmpără suferinţa măselelor, odoleanul îi alină inimii 
aleanul, callibricum dă strălucire părului, leuşteanul e bun 
pentru lingoare, strigoaica vindecă râia. Numai vorbim de 
buruiana de ceas rău, sau iarba de făcut copii şi atâtea 
altele. 

E minunată rotirea pe care o împlineşte floarea-soarelui 
din zori până seară. Faţa ei zâmbeşte răsăritului şi se 
întoarce necontenit spre lumină, iar când soarele apune, 
floarea care îi poartă numele îşi pleacă mâhnită fruntea 
spre pământ. Adiantum creşte la marginea apelor şi nu 
prinde umezeală niciodată, chiar dacă o cufunzi în apă timp 
îndelungat. Unele ierburi şi-au luat numele lor de la fiinţele 
din care s-au întrupat: mirtul de la Myrsina, dafinul de la 
Daphnaia, narcisul de la Narcis. Altele, după o asemănare 
oarecare, ca hippuris, care aduce cu coada-calului, 
alopecuros cu coada vulpii, psyllion cu un purice, delfinii cu 
un delfin. Tot astfel: talpa-ursului, şopârliţa, ochiul-boului, 
coada-şoricelului, coronopus, adică piciorul-ciorii, rochiţa- 


rândunicii, năsturaşii. Aşijderea s-au numit: condurul- 
doamnei, barba-împăratului, traista-ciobanului, gura-leului, 
coiful lui Jupiter, carul lui Venus. 

Trifoiului îi zice aşa fiindcă are trei frunze; cinci-clopoţei 
se numeşte astfel fiindcă are cinci; trandafirul fiindcă în 
floarea lui sunt treizeci de foi, zorelele, fiindcă se desfac în 
zorii zilei, urzica, fiindcă ustură, şi aşa mai departe. 

CAPITOLUL, LI. 

Pentru ce iarba lui Pantagruel se numeşte astfel şi despre 
minunatele ei însuşiri. 

Pentru toate aceste temeiuri, lăsând la o parte pe cele 
închipuite (căci în cartea de faţă nu veţi găsi decât lucruri 
adevărate) iarba lui Pantagruel se numeşte aşa, nu fiindcă 
el ar fi cunoscut-o cel dintâi, ci pentru că i-a dat o 
întrebuințare anumită, mai neplăcută pentru gâtul 
tâlharilor decât e cucuta pentru in, papura pentru ferigă, 
grindina pentru secerători, neghina pentru grâu, iedera 
pentru stejar, nufărul alb pentru călugării desfrânaţi, 
ascultarea pentru şcolarii din Navara, varza pentru viţa-de- 
vie, usturoiul pentru magnet, ceapa pentru ochi, sămânţa 
de ferigă pentru femeile însărcinate, floarea de salcie 
pentru călugărițele rele de muscă, umbra de nuc pentru cei 
care dorm sub ea, omeagul pentru lupi şi leoparzi, mirosul 
de smochin pentru taurii înfuriaţi, mătrăguna pentru 
gâscani, porcina pentru dinţi şi uleiul pentru copaci. Pe 
mulţi răufăcători i-am văzut sfârşindu-şi zilele, repede şi la 
înălţime, ca Phyllis, regina Traciei. Bonussus, împăratul 
romanilor, Amata, femeia regelui latin, Acheus, regele Lidiei 
şi alţii care au murit în ruşine, nu de boală, ci pentru că li se 
astupase cu iarba lui Pantagruel gaura prin care ies vorbele 
şi intră bucatele, înăbuşindu-i mai rău decât anghina. 

Am auzit pe mulţi cum strigau, că Atropos [201] le taie 
răsuflarea cu foarfeca şi se văitau ca din gură de şarpe, că 
mâna lui Pantagruel îi sugrumă. Pantagruel n-a fost însă 
niciodată călău. Ştreangul de gât i-l punea iarba lui 
Pantagruel. Ei săvârşeau adică acea greşeală de vorbire, 


care se cheamă în greceşte solecism, schimbând înţelesul 
cuvântului, cum spun unii: Ceres în loc de pâine şi Bachus 
în loc de vin. 

Vă jur pe toate vorbele drepte care sunt în această butelcă 
pusă la răcit în ciubăr, că Pantagruel n-a strâns de gât pe 
nimeni (afară, bineînţeles, de aceia care, când li-e sete, nu 
se grăbesc să bea). 

Iarba lui Pantagruel a fost numită astfel, fiindcă 
Pantagruel, la naşterea lui, era tot atât de înalt ca şi iarba 
despre care vorbesc. A mai fost şi o altă potrivire, fiindcă 
Pantagruel, cum v-am spus, a venit pe lume în timpul 
secetei mari, când se culegea iarba aceea şi când câinele lui 
Icar, lătrând la soare, îi silea pe oameni să trăiască în 
pivnițe şi în vizuini subpământene, ca sobolii. 

Iarba lui Pantagruel, sau pantagruelionul, poartă acest 
nume din pricina însuşirilor lui deosebite. Şi fiindcă 
Pantagruel a fost privit ca o întrupare desăvârşită a 
bucuriei de a trăi (lucru de care sunt încredinţat că nici un 
băutor nu se îndoieşte), tot astfel în iarba care îi poartă 
numele, sălăşluieşte atât a putere, atâtea însuşiri minunate 
şi atâta desăvârşire, încât dacă ar fi fost cunoscute pe 
vremea când copacii (cum spun prorocii) şi-au ales un rege 
al pădurilor care să-i stăpânească şi să le dea porunci, 
pantagruelionul ar fi avut pe seama lui, fără îndoială, cele 
mai multe glasuri. Ce să vă mai spun? Dacă l-ar fi zămislit 
Oxylus, fiul lui Orius, împreunându-se cu sora lui, 
Hamadrias, s-ar fi bucurat de vrednicia lui mai mult decât 
de aceea a celor opt copii ai săi, pe care îi pomeneşte 
Mitologia, şi al căror nume au rămas de neistovită aducere- 
aminte. Fiica cea dintâi născută s-a chemat Viţa-de-vie. Fiul 
cel de-al doilea: Smochinul. Al treilea: Nucul. Apoi: Stejarul, 
Cornul, Păducelul, Plopul, iar al optulea şi cel din urmă: 
Ulmul, care a fost pe vremea lui vraciul cel mai renumit. 

Trebuie să vă mai spun că zeama de pantagruelion, 
picurată în ureche, topeşte cleiul care se strânge din 
pricina murdăriei şi ucide orice jivină ar fi pătruns înăuntru. 


Dacă torni câţiva stropi din acel suc într-o găleată cu apă, 

apa se prinde ca laptele când îi pui cheag. lar această apă 
închegată e cel mai bun leac pentru caii care şchiopătează 
sau sunt bolnavi de pântecăraie. 

Rădăcina fiartă în apă e bună pentru cârcei, pentru 
durerile de la încheieturi şi pentru podagră. Dacă te-ai ars 
la foc sau cu apă clocotită şi vrei să-ţi treacă repede, pune 
pe arsură iarba lui Pantagruel, proaspăt smulsă din pământ, 
fără nici o altă oblojeală; să ai grijă numai s-o schimbi, când 
vezi că s-a uscat pe locul ranei. 

Dacă această iarbă le-ar lipsi, bucătarii nu s-ar pricepe să 
gătească şi mâncărurile n-ar mai avea gust, chiar de-ar fi 
făcute din cea mai fragedă carne; aşternutul nu v-ar 
îndemna la odihnă, de v-ar fi patul împodobit cu aur, argint, 
chihlimbar, fildeş sau porfir; morarii n-ar izbuti să macine 
grâul şi nici faină albă n-ar cerne; advocaţii n-ar fi în stare 
să vorbească, nici zidarii să-şi care tencuiala. Cu ce s-ar 
scoate apa din fântână? Ce-ar face diacii, scriitorii, caligrafii 
şi pisarii? Toate zapisele şi hrisoavele s-ar prăpădi fără 
urmă, ca şi însuşi alesul meşteşug al tiparului. Cu ce-am mai 
lega lăzile? Cu ce-am trage clopotele? Cu această iarbă se 
încingeau slujitorii zeiţei Isis în trecutele vremi şi s-a 
înveşmântat omenirea întreagă, de la începutul începutului. 
Apără teatrele şi circurile împotriva căldurii; împrejmuieşte 
hăţişurile spre folosul vânătorilor şi coboară în apa dulce 
sau în adâncurile mării, scoțând pentru pescari pradă 
îmbelşugată. Nu s-ar putea folosi încălţările de tot soiul: 
cizmele, papucii, ciubotele, botforii, galenţii, târlicii. Nici 
arcurile nu s-ar întinde, nici arbaletele n-ar putea să tragă, 
nici praştia n-am izbuti s-o zvârlim. Iarba lui Pantagruel e 
sfântă şi însufleţită, preamărită de zeii casei şi de duhurile 
nopţii; fără ea nici morţii n-ar putea fi coborâţi în mormânt! 

Nu numai atât: cu ajutorul ei sunt oprite şi strânse la un 
loc, ca într-o închisoare, acele fărâme de substanţă, pe care 
cu ochiul nu le putem vedea. Pietrele de moară se învârtesc 
şi se macină pentru îndestularea noastră, şi mult mă 


minunez cum se face că vechii filosofi n-au cunoscut această 
iarbă şi nu i-au folosit minunatele însuşiri, atunci când, 
neavând-o la îndemână, oamenii cheltuiau atâta trudă 
pentru a învârti singuri roata morilor. 

Prinzând în pânză puterea vântului, corăbiile mari, 
puternicele galere, purtând în pântecele lor, unele o mie, 
altele zece mii de oameni, se desprind de la țărm mulţumită 
ei şi străbat, purtate din cârmă, depărtările fără hotar ale 
mării. Datorită ei, neamurile care trăiau despărțite unele de 
altele, ascunse şi neştiute, s-au apropiat şi s-au cunoscut; 
ceea ce n-ar fi putut să facă nici păsările cerului, oricât de 
uşor le-ar fi zborul cu care firea le-a înzestrat. Taprobană a 
văzut Lapia; Java a văzut munţii Rifani; Febolul va vedea 
Telemul, islandezii şi groenlandezii vor bea din apa 
Eufratului. Austrul se va întâlni cu Mistralul şi Zefirul va da 
mâna cu Crivăţul. 

Puterile gândirii cereşti, zeii mării şi ai pământului, s-au 
înspăimântat văzând cum folosind binecuvântata iarbă a lui 
Pantagruel, popoarele din miazănoapte, urmând pilda celor 
din miazăzi, au străbătut marea Atlanticului, au trecut peste 
cele două tropice, au măsurat zodiacul întreg, au intrat în 
ţinuturile calde, au depăşit echinoxul şi au ajuns până în 
preajma celor doi poli ai pământului. 

Zeii din Olimp, cuprinşi de teamă, astfel au gândit: 
„Pantagruel cu iarba lui ne-a dat o îngrijorare nouă, mai 
tulburătoare decât aceea pe care am cunoscut-o pe timpul 
urmaşilor uriaşului Aloe. În curând îşi va lua soţie şi va avea 
fii. La aceasta nu putem să ne împotrivim, căci viitorul lui a 
fost ţesut de surorile ursitoare, fiice ale Nevoii, care torc 
destinele omenirii. Copiii copiilor lui vor născoci poate altă 
iarbă, la fel de minunată, cu ajutorul căreia oamenii vor 
ajunge până la izvoarele grindinei, până la zăgazul ploilor, 
până la nicovala pe care se făuresc fulgerele. Vor pătrunde 
în coclaurile lunii, vor călca peste semnele ariei cereşti şi se 
vor gospodări după plac în ţinutul Vulturului-de-Aur, al 
Berbecului, al Coroanei, al Harfei şi al Leului-de-Argint, se 


vor aşeza la masa noastră, se vor culca cu zeițele noastre, 
ajungând astfel ei înşişi în rândul zeilor.” 

Şi zeii s-au strâns la sfat pentru a chibzui între ei, cum ar 
putea să pună stavilă destinului omenirii. 

CAPITOLUL LII. 

Cum un anumit soi de iarbă a lui Pantagruel nu poate fi 
mistuit de flăcări. 

Tot ce v-am spus până acum e măreț şi e minunat. lar dacă 
vă veţi încumeta a crede într-o altă însuşire şi mai uimitoare 
a sfântului pantagruelion, sunt gata să v-o arăt. Veţi pune 
temei pe vorbele mele sau nu, îmi e totuna. Cum însă va fi 
greu de înţeles şi respingător oarecum, să-mi îngăduiţi mai 
întâi o întrebare: 

Dacă în această butelcă, turnând două măsuri de vin şi 
una de apă, le-aş amesteca bine laolaltă, aţi mai putea să le 
despărțiți? Cum aţi face să le alegeţi şi să-mi turnaţi din 
nou, într-un pahar apă fără vin, iar într-alt pahar vinul fără 
apă, în aceeaşi măsură cum le-am amestecat în butelcă? 

Sau să zicem altfel: dacă, de pildă, cărăuşii care vă aduc 
acasă pentru beciurile dumneavoastră butoaiele şi 
boloboacele cu vin de Graves, Orleans, Beaume sau 
Mirevaux, le-ar bea în drum pe jumătate şi le-ar umple cu 
apă (cum fac limuzinii când cară vinul de la Argenton şi din 
Saint-Gaultier), cum aţi putea să scoateţi apa din bute şi să 
rămână vinul curat? O să-mi spuneţi despre nu ştiu ce 
pâlnie răsucită din frunză de iederă. Ştiu, e scris pe hârtie, 
e dovedit şi e adevărat. Dar cei care nu cunosc acest mijloc 
şi nu l-au încercat niciodată nu vă vor crede. 

Să mergem mai departe. Dacă aţi fi trăit pe vremea lui 
Sylla, a lui Marius, a lui Cezar, a împăraţilor romani sau în 
veacul druizilor gali de odinioară, care ardeau trupurile 
neînsufleţite ale părinţilor şi stăpânilor lor, şi dacă aţi fi 
dorit să sorbiţi cenuşa nevestei sau a mamei voastre într-un 
pahar de vin alb, cum a făcut Artemiza cu pulberea regelui 
Mausoleu, soţul ei, sau dacă aţi dori s-o păstraţi într-o urnă 
sau într-un jertfelnic, vă întreb: cum aţi izbutit s-o alegeţi 


dintre tăciunii rugului pe care trupul celui mort a fost ars? 
Răspundeţi! Nu sunteţi în stare, nu-i aşa? Ei bine, eu am să 
vă scot din încurcătură, spunându-vă că dacă aţi fi avut la 
îndemână iarba lui Pantagruel şi aţi fi înfăşurat trupul celui 
mort, legându-l şi cusându-l cu grijă în acest culcuş de 
iarbă, aţi fi putut să-l azvârliţi în focul cel mai mare şi mai 
mistuitor: flacăra, trecând prin înveliş, ar fi ars şi-ar fi 
prefăcut în scrum carnea şi oasele trupului, fără ca învelişul 
însuşi să se fi aprins sau să fie mistuit. Cenuşa cuprinsă în el 
s-ar fi păstrat neatinsă, un singur atom din trupul ars nu s- 
ar fi pierdut, după cum nici în pantagruelion n-ar fi pătruns 
un atom din cenuşa rugului: l-aţi fi scos din flăcări mai alb, 
mai curat decât înainte! lată pentru ce iarba aceasta a 
primit numele de azbest, ceea ce vrea să spună că nu arde. 
În Ostrovul Carpasiei, acest azbest se găseşte din belşug, 
iar în ţinuturile Cyenesului se vinde pe bani puţini. 

Ce lucru minunat şi de nepreţuit! Focul care arde, mistuie 
şi prăpădeşte totul, nu atinge azbestul carpasian, ci îl 
curăţă, îl înălbeşte şi îl înfrumuseţează. Dacă vă mai îndoiţi 
(ca evreii şi necredincioşii), faceţi o încercare. Luaţi un ou 
proaspăt şi-l înfăşuraţi în iarba lui Pantagruel. Puneţi-l pe 
un jeratic aprins şi lăsaţi-l o bucată de vreme. Veţi scoate 
din foc oul răscopt şi prăâjit, fără ca iarba să se fi 
înfierbântat măcar! Pentru cincizeci de mii de scuzi 
bordelezi, mai puţin o leţcaie, puteţi să faceţi încercarea 
oricând. 

Să nu-mi aduceţi drept pildă salamandrele. E o greşeală. 
Un foc de paie le-o fi făcând plăcere, nu zic, dar într-un 
cuptor bine încins se pârjolesc şi se înăbuşă ca orice altă 
jivină. Am văzut! Galien a dovedit-o şi Dioscorid îi dă 
dreptate. Să nu-mi vorbiţi nici despre piatră-acră. Cunosc şi 
eu povestea cu turnul de lemn din Pireu, căruia Sylla n-a 
putut să-i dea foc, fiindcă mai-marele cetăţii, împuternicit al 
regelui Mithridate, îl stropise de sus şi până jos cu apă în 
care topise piatră-acră. Nici despre copacul pe care 
Alexandru Cornelius îl asemuia cu trunchiul de stejar al 


catargului, şi care nu putea fi mistuit de foc sau rupt de 
valuri, ca şi gorunul din care a fost cioplită faimoasa corabie 
Argos. Căutaţi pe altul care să vă creadă, pe mine să mă 
iertaţi. 

Nu se poate asemăna cu iarba lui Pantagruel nici chiar 
acel arbore minunat din munţii Briancon şi Embrun, a cărui 
rădăcină e bună de mâncat ca o ciupercă, şi din tulpina 
căruia se scoate faimoasa răşină pe care Galien o socoteşte 
tot atât de folositoare ca şi terbentina. Frunzele lui gingaşe 
sunt pline de mană cerească, iar aceasta, deşi moale şi 
lipicioasă, nu arde. În greceşte şi latineşte se cheamă larix, 
iar venețienii şi cei din Padua îi spun: laregio, după cum a 
fost numit Larignum, cetatea din Piemont, care i-a făcut 
atât de mult sânge rău lui Iuliu Cezar, la întoarcerea lui din 
Galia. 

Iuliu Cezar poruncise locuitorilor din Alpi şi din Piemont 
să-i aducă bucate şi altele de trebuinţă la anumite locuri 
hotărâte în drumul pe care aveau să treacă legiunile lui. 
Toţi s-au supus, afară de cei din Larigno, care, bizuindu-se 
pe aşezarea priincioasă a cetăţii lor, n-au vrut să 
îndeplinească porunca. Pentru a-i pedepsi, Iuliu Cezar a 
pornit cu toată oastea către cetatea neascultătoare. La 
poarta cetăţii se afla un turn clădit din bârne groase din 
lemn de melez, ridicate unele peste altele, ca o stivă. Turnul 
era destul de înalt şi de după metereze apărătorii cetăţii 
puteau să arunce cu bolovani şi cu trunchiuri de copac 
asupra oricui încerca să se apropie. Aflând Iuliu Cezar că 
cei din cetate n-aveau alte arme decât pietre şi buturugi, pe 
care prea departe nu puteau să le azvârle, a poruncit 
ostaşilor săi să înconjoare zidurile cu legături de crengi 
uscate şi să le dea foc. Ceea ce s-a făcut. Flăcări mari s-au 
ridicat de jur împrejur, cuprinzând întreaga cetate. Părea 
că în scurtă vreme nu vor mai rămâne din ea decât ziduri 
arse şi cenuşă. Dar când flăcările s-au potolit şi focurile 
aprinse în jurul zidurilor s-au stins, turnul s-a ivit întreg şi 
nevătămat, fără să fi suferit nici cea mai mică stricăciune. 


Atunci, văzând Iuliu Cezar că n-a izbutit să ardă cetatea, a 
hotărât s-o împresoare cu un brâu de şanţuri şi întărituri, 
dincolo de bătaia pietrelor şi-a trunchiurilor de copac cu 
care se apărau cei dinăuntru. Abia atunci larignanii s-au dat 
bătuţi. 

Din spusele lor a aflat Iuliu Cezar minunatele însuşiri ale 
acelui lemn, care nu se aprinde, nu face flacără, nu dă 
cărbune, asemănându-se în această privinţă cu iarba lui 
Pantagruel. De aceea, Pantagruel poruncise ca toate uşile, 
ferestrele, străşinile, pridvoarele şi podul mănăstirii din 
Telem să fie cioplite din acel lemn care nu arde; tot astfel 
pupa, prova, puntea, cala, cămările şi apărătoarele 
corăbiilor, galerelor, galioanelor, caravelelor şi ale celorlalte 
nave ale arsenalului său din Thalasa. S-a întâmplat însă, că 
larixul, pe care focul nu-l mistuie, în apă se macină şi se 
fărâmă ca piatra cuptoarelor de var; pe când azbestul nu 
numai că nu se strică şi nu se roade, dar se curăţă şi se 
împrospătează mereu. 

Arabi şi indieni, ce vă mândriţi. 

Cu mirt, cu smirnă şi cu abanos, Veniţi în ţara noastră, să 
primiţi. 

Sămânţa unei ierbi mai de folos. 

Iar de veţi şti la voi s-o răsădiţi, Mulţumitori să fiţi, în chip 
şi fel, Şi-al Franţei nume mare să-l slăviţi, Că v-a dat iarba 
lui Pantagruel. 

CARTEA A PATRA. 

DESPRE FAPTELE ŞI PILDELE MARI ALE VREDNICULUI 
PANTAGRUEL, ALCĂTUITĂ DE DOMNUL FRANCOIS 
RABELAIS, DOCTOR ÎN MEDICINĂ. 

PRECUVÂNTARE. 

Băutori preastrăluciţi şi podagroşi nepreţuiţi! Primit-am, 
văzut-am, auzit-am şi înţeles-am solia pe care domnia- 
domniilor voastre a trimis-o înălţimii-mele; împuternicitul 
vostru mi s-a părut a fi un bun şi iscusit vorbitor. 

Am adunat în trei cuvinte cuprinsul înştiinţărilor sale. 
Aceste cuvinte au o însemnătate atât de mare, încât, în 


Roma de-odinioară, pretorii le foloseau pentru a răspunde 
tuturor întrebărilor supuse judecății lor. Cu aceste trei 
cuvinte hotărau în privinţa tuturor neînțelegerilor, 
plângerilor şi pricinilor ce li se puneau în faţă. Zilele când 
nu le rosteau erau numite blestemate şi fără noroc; zilele în 
care le vesteau erau socotite binecuvântate şi prielnice. 
Aşadar: aţi dat, aţi spus şi aţi hotărât! Oameni buni, eu nu 
vă pot vedea. Domnul să vă aibă în veşnica lui pază, ca şi pe 
mine. Aşa e cu cale ca nimic să nu întreprindem, fără a 
lăuda mai întâi sfântul lui nume. 

Mi-aţi dat! Ce anume? O minunată şi cuprinzătoare carte 
de rugăciuni. Pentru aceasta vă mulţumesc: e destul de 
puţin din ceea ce aş dori să fie mai mult. Nici pe la poarta 
minţii nu mi-a trecut, că ar putea să fie o carte de 
rugăciuni, văzându-i tiparul, chipul înflorit ce-o 
împodobeşte, încuietorile, legătura şi scoarţele, cu 
cataramele lor şi cu frumoasele coţofene, zugrăvite una 
lângă alta pe învelitoare. Aţi vrut să-mi spuneţi, ca într-o 
scriere cu înţeles ascuns, că nimic nu-i mai vrednic de laudă 
decât lucrul desăvârşit al mâinilor de meşter, şi nici o vitejie 
nu-i mai mare decât a vânătorilor de coţofene; „înhaţă 
coțofana!” e o pilduire glumeaţă, păstrând până azi 
amintirea unei întâmplări ciudate, care s-a petrecut în 
Bretania, cu puţin înainte de faimoasa bătălie de la Saint- 
Aubin-du-Cornier. Povestea ne-a rămas de la părinţii noştri, 
şi se cuvine s-o trecem mai departe celor care vor veni după 
noi. 

Fusese un an de rod îmbelşugat în podgorii: cu o para 
chioară puteai să cumperi o comoară, adică un butoiaş de 
vin din cel mai bun. Dinspre ţinuturile lui Soare-Răsare au 
venit atunci în zbor, pe drumuri deosebite, stoluri de 
coţofane şi de gaiţe, îndreptându-se către Soare-Apune. Şi- 
au tot dat târcoale şi s-au împărţit în aşa fel, încât spre 
seară gaiţele au luat-o la stânga (aţi prins înţelesul 
norocoasei prevestiri), iar coţofenele la dreapta, destul de 
apropiate între ele. Toate coţofenele din partea locului au 


intrat în tabăra semenelor lor, iar gaiţele s-au alăturat 
gaiţelor. Astfel s-au ridicat în zbor şi au trecut pe deasupra 
oraşului Angers din Franţa, până dincolo de hotarul 
Bretaniei, în rânduri atât de dese, încât întunecaseră tot 
cerul. 

Trăia pe atunci în Angers un bătrân încărcat de ani, 
seniorul de Saint-Georges, poreclit Călugărul; cel care a 
ticluit şi a scris acele frumoase şi vesele colinde, în graiul 
care se vorbeşte prin Poitou. Unchiaşul avea o gaiţă de care 
făcea mare haz, cum sporovăia şi îndemna pe oaspeţi la 
băutură. Nu ştia să cânte altceva decât de băut. Stăpânul ei 
o poreclise: Guşata. 

Guşata, în neastâmpărul ei vitejesc, a sfărâmat colivia şi a 
pornit cu ceata gaiţelor călătoare. 

Un bărbier din vecini, cu numele de Bahuart, ţinea o 
coţofană îmblânzită şi foarte prietenoasă: a luat-o şi ea din 
loc, să sporească oastea coţofenelor şi să lupte alături de 
ele. 

Acestea au fost întâmplări pe cât de cumplite pe atât de 
ciudate; dar văzute, ştiute şi adevărate. Ascultaţi cu luare- 
aminte ce s-a petrecut. Vreţi să cunoaşteţi urmarea? Doriţi 
să aflaţi cum s-a sfârşit povestea? Minunea minunilor, 
oameni buni; în apropiere de crucea de la Malchara s-a 
încins o bătălie atât de groaznică, încât mi se zburleşte 
părul numai când mă gândesc! Coţofenele au fost înfrânte, 
lăsând pe câmpul de luptă două miliarde cinci sute optzeci 
şi nouă de mii o sută nouă morţi, fără femei şi copii, adică 
pui şi păsări ouătoare. Aţi înţeles. Gaiţele au rămas 
biruitoare, dar au pierdut la rândul lor pe multe dintre 
luptătoarele lor cele mai bune. A fost jale mare în întreaga 
ţară! 

Bretonii, aşa cum îi ştiţi, sunt din firea lor oameni veseli; 
văzând cele întâmplate, ar fi putut totuşi să se întristeze, ca 
de-o prevestire rea: căci hermina care împodobeşte 
blazonul lor e presărată cu cozi de coţofană, pe când 


veşmântul de pene al gaiţei aminteşte armele zugrăvite pe 
scutul Franţei. 

lată cum s-a făcut că Guşata, după trei zile de lipsă, s-a 
întors acasă, deşelată, cu un ochi scos şi sătulă de război 
până peste cap. Dar în câteva ceasuri s-a înzdrăvenit; s-a 
îndopat bine şi şi-a venit în fire. 

Poporul plin de voie bună şi toţi şcolarii din Angers dădeau 
buzna să vadă gaița chioară. Guşata, astfel dichisită, îi 
îndemna să bea ca de obicei, mai punând şi două vorbe de 
la ea: „înhaţă coțofana!” După cum bănuiesc, acela fusese 
strigătul de adunare al gaiţelor şi porunca de care trebuiau 
să asculte în luptă. Coțofana lui Bahuart nu s-a mai întors 
acasă. Fusese mâncatăl Şi de-atunci a rămas vorba: „Nu-i 
băutor mai harnic decât un vânător de coţofene!” 

Spre neistovita aducere-aminte a acestor isprăvi, seniorul 
de Saint-Georges, Călugărul, a pus să zugrăvească coţofene 
pe tavanul sălii lui celei mari. Le puteţi vedea pe măgura lui 
Saint-Laurent, la Angers. 

Chipurile încondeiate pe cartea ce mi-aţi dat-o, mă 
îndeamnă să cred că e vorba de ceva mai mult decât de 
rugăciuni. Pentru ce să-mi fi dăruit o carte de rugăciuni? 
Cărţi de rugăciune, mulţumită lui Dumnezeu şi 
dumneavoastră, am destule, şi vechi şi mai noi. Astfel 
gândind, deschis-am acea carte şi am văzut că e minunat 
întocmită; vorbeşte despre lucruri cu rost şi în pilduiri 
potrivite. Mă îndemnați să beau în primul ceas al dimineţii 
vin alb; în al treilea, în al şaselea şi în al nouălea, la fel; la 
vecernie şi după încheierea slujbei, porfiriu. Aşa beau, 
adică, mâncătorii de coţofene. Voi pleca la vânat. 

Aţi spus. Ce anume? Că nici o scârbă nu v-au adus cărţile 
ce am tipărit până acum. Nu vă veţi supăra dacă voi folosi 
prilejul acesta pentru a vă aminti vorbele unui vechi ucenic 
al lui Pantagruel: 

E greu (zicea) să izbuteşti, Pe prinți s-ajungi să-i 
mulţumeşti. 


Mai mult încă. Spuneţi că vinul celei de-a treia cărţi a fost 
bun şi v-a plăcut. E adevărat că şi mie mi s-a părut cam 
puţin: puţin şi bun, cum se zice; dar dumneavoastră aţi 
dori, ca prietenul meu Evispande Verron: mult şi bun! M-aţi 
îndemnat să duc mai departe povestea lui Pantagruel, 
amintind folosul şi roadele ce le-aţi aflat, citind-o în 
tovărăşia altor oameni cumsecade. Îmi cereţi să vă iert că 
nu mi-aţi putut îndeplini rugămintea de a nu râde decât la a 
şaptezeci şi opta carte. Vă dezleg de greşeală din toată 
inima. Nu sunt nici atât de aprig, nici atât de neîndurat 
precum aţi putea să credeţi; dar ceea ce vă rugasem era 
spre binele dumneavoastră. Vă voi răspunde, deci, cu 
vorbele lui Hector, amintite de Nevius: nu-i lucru mai plăcut 
decât să fii lăudat de oamenii vrednici de laudă. 

Aşijderea spun şi întăresc, ars de viu dacă aş fi (pricepeţi 
unde bat), că sunteţi cu toţii oameni foarte de treabă, 
născuţi din părinţi de ispravă. Vă făgăduiesc, pe cinstea 
mea de pedestraş, că de ne vom întâlni vreodată în 
Mesopotamia, am să mă fac luntre şi punte, ca micul conte 
George al Egiptului-de-Jos să vă dăruiască la fiecare câte un 
frumos crocodil din apele Nilului şi câte o coropişniţă de pe 
malul râului Eufrat. 

Aţi hotărât! În folosul cui? Şi-anume ce? Toate pătrarele 
vechi de lună, câte au fost şi n-or să mai fie, lăsaţi-le pe 
seama făţarnicilor, habotnicilor, fariseilor, călugărilor, 
papistaşilor, ticluitorilor de jalbe, cotoilor pocăiţi, labelor 
îmblănite. Numai auzind despre aceştia, solului vostru i s-a 
zburlit părul în cap! Eu nu pricep nemţeşte şi nu ştiu ce fel 
de jivine se ascund sub acele nume. 

Cercetând dinadins şi întrebând în mai multe locuri, n-am 
întâlnit un singur om, care să primească a fi numit sau 
poreclit astfel. Înclin a crede, că sunt nişte dobitoace 
sălbatice, rămase de pe vremea grangurilor celor mari. 
Astăzi sunt o batjocură şi o înşelare a firii, ca toate lucrurile 
de pe pământ cărora le-a sunat ceasul. Nici nu ştim cum să 
le mai numim, căci ceea ce s-a sfârşit, nici nume nu mai are. 


Dacă, prin acele porecle înţelegeţi pe bârfitorii scrierilor 
mele, puteţi să le spuneţi mai de-a dreptul: diavoli! Căci în 
greceşte ponegrirea se cheamă diabole. Ştiţi cât de urât e 
privită această patimă a clevetirii (vorbirea de rău a 
faptelor bune) în faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor lui. Deşi 
alte ale lor păcate par să fie mai mari, diavolii iadului după 
năravul ponegririi se aleg şi se cunosc. lar cei despre care 
pomeneam, nici măcar diavoli nu sunt, ci numai slugile şi 
trepăduşii lui Satana. Eu i-aş împărţi în draci negri, draci 
albi, draci de-alergătură şi draci de bătătură. Cum au bârfit 
cărţile mele, vor mai bârfi şi pe alţii, dacă nu-i ţinem înfrâu. 
Nu vreau să amintesc aici născocirile lor; o spun ca să nu 
mai scoată capul atâţia, dornici să-şi însuşească faima 
bătrânului Cato Cenzorul. 

Ştiţi ce înseamnă să-i scuipi cuiva în strachină? Când, pe 
vremuri, premergătorii acestor draci fără ruşine, meşteri în 
desfrânare şi spurcători ai cinstei, ca Filoxen, Gnatho sau 
alţii de aceeaşi teapă, vedeau, în cârciumile unde îşi ţineau 
de obicei predicile, ce fel de bucate gustoase se puneau 
dinaintea oaspeţilor, scuipau ca nişte mârlani în blide, ştiind 
că nimeni nu se va mai atinge de mâncarea pe care cu 
balele lor au spurcat-o şi vor lăsa-o pe masă, ca să le 
rămână lor. Cam la fel, deşi mai puţin scârboasă, e povestea 
acelui felcer de apă dulce, nepotul răposatului avocat Amer, 
care spunea bolnavilor că aripa de clapon le face rău, 
târtiţa e otravă curată, ci numai gâtul (fără piele) le e 
îngăduit, ca să înfulece el bucăţile cele bune. 

Aşa fac aceşti diavoli de lege nouă. Văzând atâta lume 
dornică de a se înfrupta din cartea mea, după ce le gustase 
cu plăcere pe cele de mai înainte, s-au năpustit să-mi scuipe 
în strachină; mi-au spurcat, mi-au răstălmăcit şi mi-au 
ponegrit scrierile, ca nimeni să nu le mai citească, nimeni să 
nu le mai aibă, afară de ticăloşiile lor. l-am văzut cu ochii 
mei (nu cu urechile) cum ţineau cărţile mele printre hainele 
de noapte şi se slujeau de ele ca de-o oală pentru nevoile lor 
zilnice. 


I-au oprit pe bolnavi, pe ologi şi pe alţi nefericiţi să se 
folosească de ele - deşi pentru aceia le-am scris, ca să le 
mai treacă de urât şi să-şi astâmpere durerile. De-aş fi 
putut să am sub îngrijirea mea pe toţi cei ce sufăr de boală 
sau de întristare, n-ar mai fi fost nevoie să dau aceste cărţi 
la iveală şi să le încredinţez tiparului. Hipocrate a scris 
dinadins o carte: Despre îndatoririle medicului desăvârşit 
(pe care Galien a întregit-o cu lămuriri preţioase), sfătuind 
pe doftori ca prin nimic să nu supere pe bolnavi: el nu uită 
să vorbească până şi de îngrijirea unghiilor! 'Toate ale 
medicului, mişcările mâinii, faţa, îmbrăcămintea, vorba, 
privirile, pipăitul, astfel se cuvine a fi potrivite, ca să placă 
bolnavului şi să-l încânte. Eu însumi, fără să mă fudulesc, 
aşa am încercat a mă purta cu toţi cei pe care i-am avut în 
îngrijirea mea; după cum fac toţi ceilalţi din breasla 
noastră, deşi unii se numesc „şarlatani cu coate goale şi cu 
mână lungă”, luând drept bune născocirile prosteşti ale 
unor lepădături. 

Mai mult, în cartea a doua despre Bolile molipsitoare a 
aceluiaşi Hipocrate, se află o parte care a stârnit multă 
gâlceavă printre noi: nu pentru a şti dacă doftorul 
încruntat, morocănos, ursuz şi nemulţumit întristează pe 
bolnav, iar cel zâmbitor, senin, glumeţ şi prietenos îl 
înveseleşte (căci toate acestea sunt ştiute şi dovedite) - ci 
dacă această întristare sau această voie bună izvorăsc din 
starea însăşi a bolnavului, ori dacă, dimpotrivă, purtarea 
ursuză sau prietenoasă a doftorului se răsfrânge asupra 
sufletului bolnavului, făcându-l vesel sau trist. Filosofii din 
şcoala lui Platon şi Averrhoes aşa cred. De aceea, fiindcă nu 
mi-e cu putinţă să mă găsesc la căpătâiul tuturor bolnavilor 
şi să-i iau sub îngrijirea mea, de ce să-i lipsesc de bucuroasa 
şi plăcuta trecere a timpului pe care (fără a jigni pe 
Dumnezeu, pe rege şi pe alţii) le-o dăruieşte, în lipsa mea, 
citirea cărţilor mele hazdliii. 

Şi fiindcă, prin hotărârea dumneavoastră, toţi aceşti 
bârfitori şi clevetitori au fost legaţi laolaltă şi trimişi în lună, 


eu îi iert. N-am mai avea de cine să râdem de-acum încolo, 
dacă i-am vedea pe toţi aceşti smintiţi lunatici, unii leproşi, 
alţii eretici, mulţi dintre ei şi eretici şi leproşi, bătând 
câmpii, rupând băncile, scrâşnind din dinţi, spărgând 
geamurile, umblând pe toate drumurile, spânzurându-se, 
înecându-se, ducându-se val-vârtej la toţi dracii, fiecare 
după scrânteala lui şi după ciozvârta de lună pe care o 
poartă în căpăţână: crai-nou, primul-pătrar, lună plină, al 
doilea pătrar sau lună nouă. Vrând să-i răsplătesc pentru 
răutatea şi viclenia lor, voi urma pilda lui Timon, 
mizantropul care s-a răzbunat împotriva nerecunoştinţei 
atenienilor, după cum vă voi spune. 

Amărât de purtarea poporului din Atena, Timon a pătruns 
într-o zi în sfatul cetăţii, cerând să i se dea ascultare într-o 
pricină privitoare la nevoile obşteşti. La dorinţa lui s-a făcut 
tăcere şi toţi erau nerăbdători să-l asculte cu atât mai mult 
cu cit, de ani întregi, nu mai venise în mijlocul sfatului, 
fugea de lume şi trăia în singurătate. Iată cum le-a vorbit: 

— Dincolo de zidul grădinii mele, în care nimeni nu intră, 
creşte un smochin mare şi stufos, sub ale cărui ramuri toţi 
disperaţii Atenei, bărbaţi, femei, tineri şi fecioare, vin să-şi 
pună laţul de gât şi să se spânzure. Vă dau de veste, că 
pentru a-mi lărgi gospodăria, am de gând să tai acel 
smochin de azi în opt zile. Aşadar, dacă printre voi sau în 
întreg oraşul se află vreunul care doreşte să se spânzure, îl 
poftesc să se grăbească. După ce voi tăia smochinul, nu veţi 
mai găsi nicăieri un alt loc atât de prielnic şi un copac atât 
de potrivit. 

Ca şi Timon din Atena, îi vestesc pe toţi bârfitorii mei să se 
spânzure înainte de ultimul pătrar al lunii acesteia: de 
ştreang mă voi îngriji eu. Le-am ales un loc bun de 
spânzurătoare, între Midy şi Faverolles. După prima lună 
nouă nu se vor mai putea spânzura atât de ieftin; vor fi 
nevoiţi să-şi cumpere frânghia pe banii lor şi să-şi aleagă 
copacul singuri, ca signorina Leontium, cea care l-a 
ponegrit pe învățatul şi iscusitul vorbitor Teofrast. 


CAPITOLUL 1. 

Cum a pornit Pantagruel pe mare pentru a întreba 
oracolul sfintei Butelci. 

În luna iunie, de sărbătoarea vestalelor, ziua în care 
Brutus a cuprins Spania, iar zgârcitul Crasus a fost răpus în 
luptă cu parții, Pantagruel şi-a luat rămas bun de la 
Gargantua (care după cinstitul obicei al celor dintâi creştini 
s-a rugat pentru întoarcerea norocoasă a fiului său) - şia 
luat calea mării, pornind de pe ţărmul Thalasei, însoţit de 
Panurge, de fratele Ioan Spintecătorul, de Epistemon, de 
Gimnast, de Eusten, de Rizotom, de Carpalim şi de ceilalţi 
slujitori mai vechi, printre care l-a luat şi pe Xenoman, mare 
călător şi deschizător de drumuri neumblate, care sosise cu 
câteva zile mai înainte, la chemarea lui Panurge. Prevăzător 
întru toate, Pantagruel l-a rugat pe Gargantua să le arate, 
pe cartea cea mare a apelor, calea ce trebuiau să urmeze 
până la oracolul sfintei Butelci. 

În cartea mea a III-a v-am înşirat câte corăbii erau. 
Numărul lor a fost sporit cu mai multe trireme, nave cu 
vâsle şi galioane, toate bine înzestrate, smolite cu multă 
grijă şi din belşug încărcate cu iarba lui Pantagruel. 
Tălmacii, timonierii, căpitanii, năierii şi ceilalţi lupi-de-mare 
s-au adunat pe corabia lui Pantagruel. La pupa navei flutura 
un steag pe care era ţesută o butelcă pântecoasă: jumătate 
în fire de argint, netede şi sclipitoare, iar jumătatea cealaltă 
în fire de aur, acoperite cu un smalţ de-un roşu-aprins. Era 
lesne de înţeles pentru oricine, că albul şi roşul erau 
culorile alese de nobilii călători, care porniseră să afle 
cuvântul sfintei Butelci. 

La pupa celei de a doua corăbii atârna un felinar vechi, 
alcătuit cu deosebit meşteşug din pereţi foarte subţiri de 
marmură străvezie; acesta era semnul că vor trece prin 
ţara Luminilor. A treia corabie purta în cioc, ca pe o deviză, 
o carafă frumoasă şi cuprinzătoare de porțelan; a patra, o 
cană de aur cu două toarte, semănând cu o urnă grecească; 
a cincea, un ibric uriaş stropit cu smaragd; a şasea un şip 


călugăresc, făurit din patru metaluri felurite, topite laolaltă; 
a şaptea, o pâlnie din lemn de abanos încrustată cu aur; a 
opta, un căuş tăiat din plută şi prins în aur bătut; a noua, un 
ulcior cu toarte subţiri de aur; a zecea, o ceaşcă mare din 
lemn frumos-mirositor de aloes, legată într-un cerc de aur 
cipriot cu tivitură persană; a unsprezecea, un paner de aur, 
lucrat ca un mozaic; a douăsprezecea, un butoiaş cu doage 
de aur-mort, şi cercuri bătute în perle indiene şi smalţ 
verde. 

Oricât de trist şi de amărât ai fi fost, oricât de îngrijorat şi 
de mâhnit, Heraclit-cel-plângăreţ să te fi chemat, n-ai fi 
putut să nu te înveseleşti, văzând acel şirag de corăbii atât 
de strălucit împodobite. Ai fi înţeles fără greutate, că 
drumeţii aceia erau băutori straşnici şi bărbaţi de ispravă, a 
căror călătorie, atât la ducere cât şi la întoarcere, se va 
săvârşi în deplină sănătate, sub semnul glumei şi al voioşiei. 

Strângându-şi oamenii laolaltă, Pantagruel le-a ţinut mai 
întâi o scurtă cuvântare despre călătoriile pe apă, folosind 
pe ici pe colo pilde din Evanghelie. A sfârşit destul de 
repede ce-avea de spus, apoi a rostit cu glas limpede şi 
pătrunzător o rugăciune către Cel-de-sus, pe care au stat s- 
o asculte toţi târgoveţii şi pârgarii din Thalasa, îngrămădiţi 
pe țărm să vadă plecarea corăbiilor. 

După ce s-au rugat îndeajuns, au pornit să cânte cu evlavie 
şi pătrundere, psalmul care începe cu vorbele: „Când a 
plecat Israel din Egipt”. Isprăvind în cele din urmă şi 
psalmul, oamenii au întins mesele pe punte şi s-au ospătat. 
Thalassienii, după ce îşi potriviseră şi ei glasurile la 
cântarea psalmilor, au scos, la rândul lor, merindele şi 
băutura, pe care nu uitaseră s-o ia cu ei din belşug. A 
închinat fiecare în sănătatea tuturor şi toţi în sănătatea 
fiecăruia. Aşa s-a întâmplat, că niciunul din călătorii de pe 
corăbii n-a avut de suferit mai târziu de răul mării; nici 
capul şi nici pântecele nu le-au făcut vreo supărare. N-ar fi 
scăpat atât de lesne nici dacă ar fi băut, cu o zi înainte, apă 
de mare sau de izvor, amestecată cu vin; nici dacă ar fi 


mâncat o gutuie, coajă de lămâie sau zeamă dulce-acrişoară 
de rodie; nici dacă ar fi ajunat aşternând hârtie pe burtă, 
sau ar fi ascultat celelalte sfaturi pe care le dau doftorii cei 
nerozi călătorilor pe mare. 

Au mai închinat câteva pahare la botul corăbiei, apoi 
oamenii s-au împărţit pe la locurile ce li s-au încredinţat. 

Dis-de-dimineaţă au ridicat pânzele în bătaia vântului de la 
răsărit, iar timonierul Jamet Brayer, căpetenia celorlalţi 
cârmaci, a însemnat drumul şi a potrivit acul busolei. Planul 
lui, pe care Xenomen l-a încuviinţat pe de-a-ntregul, era să 
ajungă la oracolul sfintei Bacbuc, adică în India de Sus, 
lângă hotarul Chinei, pe-o altă cale decât aceea folosită de 
portughezi. Călătorii portughezi treceau ecuatorul, ocoleau 
vârful Bunei Speranţe, la capătul de miazăzi al Africii, 
încălecau echinoxul şi făceau un înconjur mare, ferindu-se 
de a se apropia prea mult de pol. Mai nimerit era, aşadar, 
să ţină paralel linia cercului care trece prin India, să 
înconjoare polul spre asfinţit, aşa încât, pătrunzând în 
ţinuturile de miazănoapte să rămână tot timpul în apele 
Mării Îngheţate, la înălţimea portului Olone, fără a se ridica 
mai sus. 

Acest plan le-a fost călătorilor noştri de mare folos, căci, 
fără să întâmpine vreo primejdie şi fără să piardă un singur 
om, au făcut drumul până în India de Sus în patru luni, pe 
când portughezii, înfruntând încercări nenumărate şi 
suferind pagube grele, n-ar fi ajuns acolo nici în trei ani. Eu, 
unul, dacă nu greşesc, aş înclina a crede că pe această 
cutezătoare cale au venit odinioară indienii în ţara 
germanilor, unde au fost primiţi cu toată cinstea de regele 
Suediei - în anul când era proconsul în Galia, O. Mettelus 
Celer, după cum arată Cornelius Nepos, Pomponius, Mela 
şi, după ei, Pliniu. 

CAPITOLUL II. 

Cum a ajuns Pantagruel în ostrovul Medamoti şi ce lucruri 
minunate a cumpărat acolo. 


În ziua cea dintâi şi în zilele următoare, nici pământ n-au 
întâlnit, şi nici privelişti neobişnuite n-au zărit, întrucât pe 
această cale mai umblaseră şi o cunoşteau. A patra zi au 
ajuns la un ostrov numit Medamoti, plăcut la vedere, pe-al 
cărui țărm, cel puţin atât de lung ca al Canadei, se înălţau 
turnuri înalte de marmură şi un şir întreg de faruri 
luminoase. 

Pantagruel a întrebat cine e mai mare peste acel ţinut, şi a 
aflat că acolo stăpâneşte regele Filofan, care lipsea de- 
acasă, fiind dus la nunta fratelui său Filoteam [...] regelui 
enginilor. Am coborât pe țărm, privind cum luntraşii de apă 
dulce îşi cumpărau cele trebuincioase pentru drum. Pe 
malul mării erau înşirate o mulţime de dugheni şi de tarabe, 
cu tot felul de mărfuri rare: covoare, chipuri frumos 
zugrăvite, peşti, păsări şi alte vietăţi ale locurilor acelora. 
Era cea de-a treia zi de sărbătoare a târgului celui mare, 
când o dată pe an veneau cei mai bogaţi şi mai vestiți 
neguţători din Africa şi Asia. Dintre toate acele minunăţii, 
fratele loan a ales două chipuri frumoase şi de preţ; cel 
dintâi înfăţişa un împricinat înaintea judecății, celălalt, o 
slugă care îşi căuta stăpânul, arătând cu privirea ochilor, cu 
mişcarea mâinilor şi cu umbletul paşilor grija de care era 
cuprins. Amândouă chipurile ieşiseră din mâna meşterului 
Charles Chamois, zugravul regelui Megist. Fratele loan a 
făgăduit să le plătească pe amândouă la sfântul-Aşteaptă. 

Panurge a cumpărat o pânză mai mare, pe care era 
zugrăvit în culori faimosul covor, ţesut odinioară cu acul de 
Filomela, pentru a arăta surorii ei Progneia, cum Tereus, 
soţul acesteia, a necinstit-o şi i-a tăiat limba, ca să nu-i 
destăinuiască ticăloşia. Vă jur pe mânerul acestui felinar, că 
era o pictură plăcută şi măreaţă. Să nu vă închipuiţi că 
înfăţişa un bărbat împreunându-se cu o fecioară. Ar fi fost 
un lucru prostesc şi grosolan. Zugravul a dat dovadă de 
isteţime şi a închipuit cu totul altceva. Vă veţi încredința 
privindu-i lucrarea, care se păstrează la mănăstirea 
Thelemului, cum intri în sala cea mare, pe mâna stângă. 


Epistemon a cumpărat o altă pânză, pe care erau 
zugrăvite cugetările lui Platon şi atomii lui Epicur. 

Rizotom a ales una care înfăţişa ecoul în carne şi în oase. 

Gimnast a cumpărat pe seama lui Pantagruel treizeci şi 
opt de covoare de perete, lungi de patru stânjeni şi largi de 
trei, ţesute în mătase grecească, tivite cu aur şi argint, 
înfăţişând viaţa şi luptele lui Ahile; nunta lui Peleu cu zeiţa 
Tetis, naşterea lui Ahile, tinereţea lui (povestită de Staţiu 
Papinian), isprăvile lui vitejeşti (preamărite de Homer), 
moartea şi punerea lui în mormânt, (cântate de Ovidiu şi 
Quintus Calabrezul), apoi arătarea umbrei lui şi jertfa 
Polixenei (cum le-a scris Euripide). 

Pantagruel a mai ales pentru el trei rinoceri tineri şi 
frumoşi, un armăsar roib, două iepe sure şi un tarand, pe 
care i l-a vândut un scit din ţinutul Geloniei. Tarandul e o 
vietate sălbatică, de mărimea unui taur tânăr, având capul 
ceva mai mare decât al cerbului, coarnele încrengate, 
copita crăpată, părul lung ca al ursului şi pielea aproape tot 
atât de tare ca o platoşă. Nu se găsesc nici în Sciţia prea 
mulţi, iar acel om din Gelonia spunea că tarandul îşi 
schimbă înfăţişarea după aceea a locului unde trăieşte sau 
obişnuieşte să pască, luând culoarea copacilor, a tufelor, a 
ierburilor şi a celorlalte lucruri înconjurătoare. 

Aceeaşi însuşire le-a fost dată caracatiţelor de mare, adică 
polipilor, ca şi unor maimuțe din Africa, numite papion, apoi 
licornului din India şi cameleonului, care e un soi de şopârlă 
atât de minunată, încât Democrit a scris o carte întreagă 
despre ea, arătându-i înfăţişarea, părţile trupului, însuşirile 
şi deprinderile ei vrăjitoreşti. Am văzut-o eu însumi cum îşi 
schimbă culoarea, nu numai pentru a semăna cu lucrurile 
dimprejur, dar chiar din pricina fricii pe care o simte. 
Aruncat pe un covor verde, cameleonul se înverzea, iar 
după un oarecare timp se făcea, rând pe rând, galben, 
albastru, vioriu, aşa cum îşi schimbă culoarea crestei 
cocoşul de India, când încearcă o durere. 


Tarandul nu-şi schimbă însă numai culoarea pielii, ci şi a 
părului, ceea ce ni s-a părut cu atât mai ciudat şi mai 
vrednic de uimire. Alături de Panurge, care era îmbrăcat în 
haina lui sură, se făcea cenuşiu; lângă mantia purpurie a lui 
Pantagruel, pielea şi părul lui se făceau roşii; lângă 
cârmaciul, care era înveşmântat ca preoţii egipteni ai lui 
Isis, se făcea alb. Cameleonul nu se face alb sau roşu 
niciodată. Când nu e stăpânit de teamă sau de o altă 
pornire, culoarea tarandului e sură, ca a măgarilor din 
Meung. 

CAPITOLUL III. 

Cum a primit Pantagruel veşti de la tatăl său şi despre 
felul minunat cum se pot trimite scrisori în ţări depărtate. 

Pantagruel îşi petrecea timpul cumpărând aceste vietăţi 
ciudate, când deodată a auzit de departe zece lovituri de 
tun, apoi strigăte de bucurie pornind de pe puntea tuturor 
corăbiilor. Întorcându-se la țărm, a zărit una din corăbiile 
uşoare ale tatălui său, numită Chelidonia, fiindcă purta la 
pupă un peşte zburător, turnat în aramă de Corint. Acest 
peşte, căruia i se spune rândunica mării, seamănă cu o 
scrumbie de Loara, cărnos şi lipsit de solzi, având 
înotătoare osoase ca aripile liliacului, foarte lungi şi destul 
de largi, cu ajutorul cărora poate să zboare, cum l-am văzut 
adesea, la o palmă deasupra apei, într-un salt cât o bătaie a 
arcului. Marsiliezii îl numesc: landol. Corabia era mică, iute 
ea însăşi ca o rândunică, şi părea mai mult că zboară decât 
că pluteşte. Pe puntea ei se afla Malicorn, scutierul lui 
Gargantua, trimis anume pentru a întreba despre sănătatea 
lui Pantagruel şi a-i aduce scrisori de la tatăl său. 

Pantagruel l-a întâmpinat cu vorbe prieteneşti, l-a 
îmbrăţişat şi l-a întrebat: 

— Ai adus cu dumneata pe Gozal, ştafeta văzduhurilor? 

— Da, a răspuns Malicorn, e închis în acest paner. 

Era o porumbiţă din hulubăria lui Gargantua. Când a 
pornit Malicorn cu Chelidonia la drum, porumbiţa tocmai 
scosese pui, şi era nerăbdătoare să revină la cuibul ei. Ea 


urma să se întoarcă acasă cu un semn de la cei aflaţi 
departe; o panglică neagră la un picior, dacă i s-ar fi 
întâmplat lui Pantagruel vreun rău. Dar, fiindcă toate erau 
bune, Pantagruel a dezlegat porumbiţa, i-a prins la picior o 
fâşie de mătase albă şi, fără să mai întârzie, i-a dat drumul 
să plece în drumul ei. Porumbiţa a ţâşnit în văzduh, cu acea 
repeziciune a păsării clocitoare căreia îi e dor de puii ei, 
purtată în zbor zorit de grija pentru cuibul ce-o aşteaptă. În 
mai puţin de două ore, Gozal a străbătut o depărtare pe 
care, cu cea mai mare silinţă, corăbierii abia o călcaseră în 
trei zile şi trei nopţi, întinzând toate pânzele şi vâslind fără 
răgaz cu vântul în spate. 

Ajungând acasă, porumbiţa a coborât de-a dreptul la 
hulubărie, îndreptându-se ca o săgeată spre cuibul unde şi- 
a regăsit puii ei. Vrednicul Gargantua, văzând că poartă la 
picior o panglică albă, s-a liniştit în inima lui şi s-a bucurat 
de sănătatea fiului său. Acest mijloc îl foloseau preacinstiţii 
Gargantua şi Pantagruel, de câte ori voiau să afle o veste cu 
nerăbdare aşteptată şi multdorită, cum ar fi sfârşitul unei 
bătălii pe mare sau pe uscat, căderea sau împotrivirea unei 
cetăţi, înfăţişarea vreunei neînţelegeri, fericita uşurare sau 
facerea grea a cine ştie cărei regine, moartea sau 
însănătoşirea unor prieteni bolnavi şi aşa mai departe. 

Alegeau un porumbel călător şi, din mână în mână, de la o 
poştă la alta, îl trimiteau până la locul de unde aşteptau 
ştiri. Porumbelul se întorcea cu o panglică albă sau neagră 
la picior, după împrejurare, străbătând pe aripile 
văzduhului, într-un ceas, cale mai lungă decât făceau, pe 
pământ, treizeci de poşte într-o zi. În felul acesta primeau 
veştile mai degrabă şi câştigau timp. Şi nu-i un lucru de 
mirare, că în fiecare lună a anului se aflau în cuiburile lor 
mulţime de porumbei având pui mici sau stând să 
clocească. (La aceasta ajută, în orice gospodărie, praful de 
salpetru şi florile făcătoare de minuni ale verbinei.) 

Dând drumul porumbelului să-şi ia zborul, Pantagruel a 
desfăcut şi a citit scrisoarea primită de la tatăl său. lată ce 


scria Gargantua: „Fiul meu multiubit, dragostea pe care în 
chip firesc orice părinte o poartă copilului său, a crescut cu 
atât mai puternică în inima mea, văzând şi preţuind alesele 
însuşiri cu care darul cerului te-a înzestrat; şi din clipa 
plecării tale gândul meu te-a însoţit necontenit, stăpânit de- 
o singură grijă, ca nu cumva să ţi se întâmple pe drum 
vreun rău. Căci, după cum ştii, iubirea cea adevărată e 
întotdeauna temătoare. Hesiod ne arată că orice lucru 
început e pe jumătate îndeplinit, iar o veche zicătoare ne 
învaţă că până nu porneşti, nu ajungi; de aceea, pentru a-mi 
potoli frământarea gândurilor, l-am trimis spre tine pe 
Malicorn, dorind a afla ştiri liniştitoare despre sănătatea ta 
şi despre întâmplările primelor zile ale călătoriei tale. Căci, 
dacă până acum drumul tău s-a îndeplinit cu noroc, ceea ce 
nădăjduiesc a fi, lesne voi putea să înţeleg şi să prevăd cum 
se va desfăşura mai departe. 

Ţi-am ales aici câteva cărţi vesele, pe care ţi le va înmâna 
purtătorul acestora. Le vei citi când vei avea câtva clipe de 
răgaz în şirul altor îndeletniciri mai de seamă. Trimisul meu 
îţi va împărtăşi pe larg veşti de la curtea noastră. Pacea 
celui veşnic să fie cu tine! 

Salută pe Panurge, pe fratele loan, pe Epistetnon, pe 
Xenoman, pe Gimnast şi pe ceilalţi slujitori ai tăi, bunii mei 
prieteni. 

Din casa părintească, în a treisprezecea zi a lunii iunie. 

Al tău părinte şi prieten. 

GARGANTUA” 

CAPITOLUL, IV. 

Cum a răspuns Pantagruel tatălui său, trimiţându-i o 
seamă de lucruri frumoase şi rare. 

După citirea acestei scrisori, Pantagruel a zăbovit câtva 
timp de vorbă cu Malicorn, până când Panurge şi-a pierdut 
răbdarea şi a strigat: 

— Dar noi nu bem nimic? Măriei-tale nu-i e sete? Domnul 
scutier nu obişnuieşte? Nu vi s-a uscat gura vorbind? 


— Bine ai grăit, a spus Pantagruel. Du-te şi pregăteşte un 
ospăț cum se cuvine la hanul de peste drum, unde ai să vezi 
atârnând deasupra uşii un ţap călare pe cal. 

Panurge a luat-o din loc, iar Pantagruel între timp a 
alcătuit această scrisoare, pe care avea s-o încredinţeze 
scutierului: „Preabunul meu părinte, În faţa oricărei 
întâmplări neobişnuite sau nebănuite, cu care ne întâmpină 
trecerea vieţii, simţurile şi puterile noastre sufleteşti sunt 
adânc zdruncinate, uneori atât de mult, încât sufletul se 
desprinde de trup, chiar dacă ştirile sunt mulţumitoare şi 
plăcute; ceea ce nu se petrece, când aceeaşi întâmplare e 
presimţită sau prevăzută. Sosirea fără veste a scutierului 
tău Malicorn m-a înduioşat şi m-a tulburat nespus, căci nu 
nădăjduiam să văd curând pe vreunul din oamenii tăi, nici 
să am veşti de la tine înainte de sfârşitul călătoriei noastre. 
M-am lăsat în voia dulcii amintiri pe care inima mea o 
poartă şi în gândul meu a răsărit aievea chipul tău regesc în 
toată strălucita lui măreție. 

Dar fiindcă ai depăşit aşteptările mele cu darul plăcutei 
tale scrisori, şi solia scutierului tău mi-a liniştit sufletul cu 
veşti bune despre sănătatea ta şi alor tăi, mulţumi-voi mai 
întâi Mântuitorului, rugându-l să te ţină în deplină voie- 
bună, iar ţie îţi voi rămâne veşnic îndatorat pentru 
dragostea fierbinte şi statornică pe care o porţi fiului tău 
prea-supus şi nevrednicului tău slujitor. 

În vremea Romei de altădată, un anume Furnius, al cărui 
tată fusese părtaş la răzvrătirea lui Antoniu, primind iertare 
de la Cezar-August pentru fapta părintelui său, a spus 
împăratului: Făcându-mi acest bine, m-ai sortit astăzi 
nevredniciei; căci nefiind în stare a te răsplăti, voi fi socotit 
de toţi, în viaţă ca şi după moarte, drept un nerecunoscător. 

Ca şi acela aş putea să spun, că preamărea bunătate a 
iubirii tale de părinte mă sileşte să trăiesc şi să-mi sfârşesc 
zilele ca un nerecunoscător, afară dacă nu-mi voi spăla vina 
cu înţelepciunea filosofilor stoici, care spun că orice facere 
de bine are trei înfăţişări: una a celui care dă, a doua a celui 


care primeşte, a treia a celui care o răsplăteşte. Cel care 
primeşte îşi arată recunoştinţa bucurându-se de darul 
primit şi păstrându-i o amintire neştearsă. Iar dacă, 
dimpotrivă, îl nesocoteşte şi îl uită, se dovedeşte a fi cu 
adevărat omul cel mai nevrednic din câţi trăiesc pe lume. 

Copleşit de neistovita îndatorire născută din marea ta 
bunătate şi neînvrednicindu-mă a-ţi mulţumi în cea mai 
neînsemnată parte, voi fi ferit de hulă şi de ponegrire întru 
aceea, că niciodată n-o voi da uitării; iar buzele mele nu vor 
conteni să mărturisească şi să-ţi aducă mulţumire, după 
înţelegerea şi puterile mele. 

Cât despre celelalte, nădăjduiesc că, datorită ajutorului şi 
milosteniei lui Dumnezeu, sfârşitul călătoriei noastre va fi 
asemenea începutului ei, încheindu-se cu bucurie şi deplină 
sănătate. Nu voi uita să fac însemnări zilnice despre 
întâmplările mai de seamă ce se vor petrece în acest 
răstimp, pentru a-ţi înfăţişa la întoarcere o povestire întru 
totul adevărată a drumului ce-am făcut. 

Am aflat aici un tarand din Sciţia, un dobitoc minunat şi 
nemaiîntâlnit, care îşi schimbă culoarea părului şi-a pielii 
după aceea a lucrurilor înconjurătoare. Ţi-l trimit, 
nădăjduind că îţi va face plăcere. E tot atât de ascultător şi 
de lesne de purtat ca un miel. Mai adaug trei pui de rinocer, 
blânzi şi cuminţi ca nişte mâţişoare. l-am arătat scutierului 
cum trebuie ţinuţi: neputând să pască din pricina cornului 
din frunte, ei mănâncă fructe de pe crengile pomilor 
roditori, din iesle sau din mână; de asemenea iarbă, spice, 
mere, pere, orz, grâu şi orice fel de poame sau legume. Mă 
mir, că scriitorii noştri cei vechi au spus despre ei că sunt 
sălbatici, cruzi şi primejdioşi, şi că nici un om viu nu i-a 
văzut până acum cu ochii lui. 'Te vei încredința singur, dacă 
vei avea bunăvoie, văzându-i cât sunt de blânzi, când îi laşi 
în pace şi nu-i aţâţi cu răutate. 

Îţi trimit totodată viaţa şi isprăvile lui Ahile, închipuite într- 
o tapiţerie foarte frumoasă, şi cu mult meşteşug ţesută. Să 
fii încredinţat, că orice vietăţi necunoscute, păsări, ierburi, 


dobitoace sau pietre nestemate şi alte lucruri de preţ voi 
întâlni în drumul nostru, ţi le voi aduce, dacă Domnul- 
Dumnezeul nostru ne va ajuta. Îl rog să te ţină sănătos şi să- 
ţi dăruiască bunătatea lui. 

Din Medamoti, în a cincisprezecea zi a lunii iunie. 

Panurge, fratele Ioan, Epistemon, Xenoman, Gimnast, 
Eusten, Rizotom, Carpalim îţi sărută dreapta şi îţi înapoiază 
înmiit vorbele bune ce le-ai trimis. 

Preasupusul tău fiu şi slujitor. 

PANTIAGRUEL 

În vreme ce Pantagruel scria tatălui său, scutierul 
Malicorn fu întâmpinat şi înconjurat de ceilalţi călători, cu 
mare bucurie. Toţi îl îmbrăţişau din toate părţile, 
copleşindu-l cu semne de prietenie şi cu urări de sănătate. 

Sfârşind scrisoarea, Pantagruel l-a poftit pe scutier la 
masă, a închinat cu el şi i-a dăruit un lanţ greu de aur, 
cântărind opt sute de galbeni. Lanţul era alcătuit din alte 
şapte lănţişoare, prinse din loc în loc cu diamante mari, 
rubine, smaralde şi peruzele. Fiecărui corăbier de pe 
Chelidonia i-a dat câte cinci sute de scuzi însoriţi. Tatălui 
său, Gargantua, i-a trimis tarandul, acoperit cu o pătură de 
mătase, înflorită cu aur, apoi covoarele care înfăţişau viaţa 
lui Ahile şi cei trei rinoceri, îmbrăcaţi în postav cu ciucuri de 
aur. 

Apoi s-au despărţit, urmând fiecare calea lui. Malicorn s-a 
întors la Gargantua, iar Pantagruel a plecat mai departe 
spre ţinta călătoriei sale. 

În largul mării, Epistemon i-a citit lui Pantagruel cărţile pe 
care i le adusese scutierul. A petrecut de minune în 
tovărăşia lor, fiindcă erau plăcute şi vesele. Am să vi le 
împrumut şi dumneavoastră, dacă mă veţi ruga frumos. 

CAPITOLUL V. 

Cum a întâlnit Pantagruel o corabie care venea din ţara 
Luminilor. 

În a cincea zi, pe când, depărtându-ne de echinox, 
începusem să facem înconjurul polului pământului, am zărit 


o corabie cu mărfuri, care trecea la stânga noastră. Ne-am 
bucurat şi unii şi alţii de această întâlnire. Negustorii au 
primit de la noi veşti de pe mare, iar ei ne-au adus ştiri de 
pe uscat. Stând de vorbă cu ei, am înţeles că sunt francezi 
din Saint-Orgeais. Pantagruel i-a întrebat despre drumul lor 
şi a aflat că vin din ţara Luminilor, ceea ce cu atât mai mult 
ne-a bucurat. Rugându-i să ne dea lămuriri despre rosturile 
ţării şi despre obiceiurile de-acolo, am aflat că pe la sfârşitul 
lunii iulie urma să se ţină soborul cel mare al Luminilor şi, 
sosind la vreme, vom avea prilejul să luăm parte la vesela şi 
frumoasa sărbătoare a felinarelor. Se făceau pregătiri mari 
pentru ziua în care toţi oamenii din partea locului aveau să 
fie luminaţi. Ne-au mai spus, că vom trece pe lângă marele 
regat Gebarim, unde vom fi primiţi cu mare alai de craiul 
Ohabe, stăpânul acelui ostrov, care, ca toţi ceilalţi supuşi ai 
săi, vorbeşte graiul din Tourraine. 

În vreme ce culegeam aceste veşti, Panurge se luase la 
ceartă cu un negustor din Iaillebourg, pe numele lui 
Dindenault. Acesta, văzându-l pe Panurge fără nădragi şi cu 
ochelarii prinşi de scufie, l-a arătat celorlalţi negustori, 
spunând: - „Ia uitaţi-vă, ce mutră de încornorat!” Panurge, 
care de când purta ochelari auzea mai bine decât de obicei, 
s-a mâniat şi de aici a început sfada. 

— Cum naiba să fiu încornorat, câtă vreme nici însurat nu 
sunt, cum bănuiesc că eşti, judecând după mutra ta 
tâmpită? 

— Ai ghicit, a răspuns negustorul. Sunt însurat, dar nici 
pentru toţi nădragii din Europa şi pentru toţi ochelarii din 
Africa n-aş vrea să nu fiu, căci nevastă-mea e femeia cea 
mai frumoasă, cea mai cinstită şi cea mai vrednică din tot 
ţinutul Saintonge, să nu se supere celelalte. Îi duc ca dar, 
de pe unde am umblat, o creangă minunată de mărgean 
roşu, lungă de unsprezece degete. Ce te bagi şi ce te 
amesteci? De unde eşti şi cum îţi zice? Diavol cu ochelari, 
răspunde: eşti omul lui Dumnezeu, sau sluga lui Anticrist? 


— la ascultă, a spus Panurge, ce-ai face, dacă după toată 
rânduiala şi cu încuviințarea cerului şi a pământului, aş fi 
înghesatingimierlit-o puţin pe frumoasa şi vrednica ta 
nevastă, şi i-ar fi rămas în carne o ţepuşă din grădina lui 
Priap? O s-o laşi acolo pentru totdeauna, sau ai s-o tragi 
afară cu dinţii? Răspunde, berbecul lui Mahomet, lua-te-ar 
dracul! 

— Am să-ţi tai urechile cu ochelari cu tot şi am să te frig ca 
pe un berbec! a strigat negustorul, repezindu-se să tragă 
sabia. Dar sabia n-a ieşit din teacă, fiindcă, după cum bine 
ştiţi, armele ruginesc pe mare din pricina aerului umed şi 
sărat. 

Panurge a chemat pe Pantagruel în ajutor. Fratele Ioan a 
pus mâna pe paloşul lui proaspăt ascuţit şi l-ar fi ucis pe 
negustor fără milă, dacă stăpânul corăbiei şi ceilalţi călători 
n-ar fi sărit de la locul lor, rugând pe Pantagruel să 
potolească lucrurile, să nu iasă încăierare cu zarvă şi 
ruşine. Până la urmă vrăjmaşii s-au împăcat, Panurge a dat 
mâna cu negustorul şi s-au aşezat să bea împreună în semn 
de pace şi prietenie. 

CAPITOLUL VI. 

Cum, după ce s-a potolit cearta, Panurge a cerut 
negustorului să-i vândă un berbec. 

După ce s-au liniştit lucrurile, Panurge le-a şoptit lui 
Epistemon şi fratelui loan: 

— Staţi deoparte şi veţi avea de ce să râdeţi. O să-l dau 
puţin în leagăn, de nu s-o rupe frânghia. 

Întorcându-se din nou spre negustor, a turnat pe gât o 
cană cu vin straşnic din ţara Luminilor, iar negustorul i-a 
răspuns cu toată cinstea şi voioşia cuvenită. Apoi, Panurge l- 
a rugat frumos să binevoiască a-i vinde un berbec din ai lui. 

— Ei, ei, iubite prietene şi vecin de pahar, bine te pricepi 
să-ţi baţi joc de oameni! Frumos muşteriu, n-am ce zice! 
Vrei să cumperi un berbec, nu-i aşa? Hm! Dumneata semeni 
mai degrabă cu un pungaş de buzunare decât cu un 
cumpărător de berbeci. Eu unul, Doamne fereşte, n-aş 


trece pe lângă dumneata, noaptea, cu punga la brâu. Hm! 
hm! Cine nu te cunoaşte, ar putea s-o păţească. Ia uitaţi-vă, 
oameni buni, cine vrea să mă tragă pe sfoară! 

— la-o mai domol, a spus Panurge, şi nu te pripi. Hai fă-mi 
hatârul şi vinde-mi berbecul. Cât ceri pe el? 

— Vecine dragă, fă bine, treci de partea ceastălaltă şi 
vorbeşte-mi la urechea dreaptă. 

Panurge - Cum doreşti. 

Negustorul - Mergi în ţara Luminilor? 

Panurge - Precum zici. 

Negustorul - Ai plecat să cutreieri lumea? 

Panurge - Chiar aşa. 

Negustorul - De plăcere? 

Panurge - Ai ghicit. 

Negustorul - Nu te cheamă cumva Robinel-Berbecu'? 

Panurge - Întocmai. 

Negustorul - Fără supărare. 

Panurge - Sluga dumitale. 

Negustorul - N-oi fi vreun măscărici? 

Panurge - Sunt. 

Negustorul - Nu mai spune? Aha, va să zică cutreieri 
lumea, eşti măscărici şi te cheamă Robinel-Berbecu'. Bun! 
Pe berbecul meu tot aşa îl cheamă, ca pe dumneata: 
Robinel, Robinel! Robinel! Bee! Bee! Ce glas frumos! 

Panurge - Frumos şi plăcut. 

Negustorul -Vecine, hai să facem amândoi un rămăşag. 
Dumneata, Robinel-Berbecu, aşază-te pe un taler al 
cântarului, iar berbecul Robinel să stea pe talerul celălalt. 
Uite, mă prind pe-o sută de stridii bordeleze, că la greutate 
şi la preţ, berbecul meu te rămâne; aşa cum o să rămâi 
dumneata, într-o zi, atârnat ca un cârnat. 

— la-o mai domol, negustorule! a spus Panurge. Eu cred 
că ai face mai bine, spre folosul meu şi norocul copiilor 
dumitale, dacă mi-ai vinde berbecul; pe ăsta, ori pe altul din 
turma dumitale. Te rog! 


— Prietene, i-a spus negustorul, află că din lâna acestui 
berbec se ţese cel mai bun postav de Rouen. Lâna 
englezească e o cârpă pe lângă lâna berbecilor mei. Din 
pielea lor se tăbăceşte marochinul cel mai scump, pe care 
oricând poţi să-l treci drept turcesc, spaniolesc, sau cel 
puţin de Montelimar! Din maţe se fac strune de lăută şi de 
harpă, tot atât de preţuite ca şi cele de [...] sau de Aquila. 
Aud? 

— Fii bun, a spus din nou Panurge, şi vinde-mi berbecul: 
altminteri nu scapi de mine. Îţi plătesc bani-gheaţă. Cât? 

Spunând acestea, a scos o pungă plină cu henrici noi-nouţi 
şi a făcut-o să sune. 

CAPITOLUL VII. 

Cum s-a târguit Panurge cu negustorul de oi 

— Iubitul meu prieten şi vecin de pahar, a răspuns 
negustorul, din carnea berbecilor mei se înfruptă numai 
regii şi împărații. Carnea lor e fragedă şi gustoasă ca o 
mană cerească. Îi aduc dintr-o ţară unde purceii - 
Dumnezeu să-i ţie - se îngraşă cu migdale dulci, iar 
scroafelor, când sunt - să iertaţi - după nuntă, lise dă să 
mănânce numai flori de lămâiţă. 

— Vinde-mi berbecul, a spus Panurge, şi ţi-l plătesc 
regeşte, pe cuvântul meu de călător. Cât? 

— Dragă vecine şi scumpe prietene, oile mele sunt din 
sămânţa celor pe care le-au purtat Phrixus şi Helle pe 
marea Helespontului. 

— Ei, drăcia dracului! Eşti clericus vel adicens [202 ], care 
va să zică. 

— Ita [203] sunt miei, vere [204] sunt ai mei. Behe - he! 
Behe - he! Ia auzi-l pe Robinel. Înţelegi ce spune? Trebuie 
să mai ştii, că pe brazda unde îşi lasă udul oile mele creşte 
grâul ca şi când le-ar uda Dumnezeu. Nu mai e nevoie nici 
de gunoi, nici de băligar. Mai mult decât atât, din udul lor se 
scoate cel mai bun salpetru din lume. Cu baliga lor, nu vă 
supăraţi, felcerii de la noi vindecă şaptezeci şi opt de feluri 
de racile, dintre care cea mai nevinovată e dropica, boala 


sfintei Eutropa - să vă ferească Dumnezeu s-o aveţi! Mai ai 
ceva de zis, iubite vecine şi dragă prietene? Trebuie să ştii, 
că le-am plătit cu preţ mare. 

— Cât face, atâta dau, a răspuns Panurge, vinde-mi un 
berbec şi ţi-l voi plăti bine. 

— Dragă prietene şi iubite vecine, te rog să ţii seama, că 
aceste dobitoace sunt o adevărată comoară; până şi părţile 
pe care le-ai crede nefolositoare au însuşiri minunate şi îţi 
dau câştig bun. Ia două coarne de berbec, pisează-le cu un 
ciocan de fier sau cu vătraiul (e totuna), apoi seamănă-le în 
pământ la un loc bătut de soare şi stropeşte-le des; în 
câteva luni vei vedea răsărind cel mai frumos sparanghel 
din lume (socotind şi pe cel de Ravena, dacă nu te superi). 

Te rog să-mi răspunzi: coarnele dumneavoastră, a soţilor 
înşelaţi, au asemenea însuşiri minunate? 

— Domol, domol! a spus Panurge. 

— Nu ştiu dacă dumneata eşti cărturar, a spus negustorul, 
eu însă am văzut în viaţa mea mulţi cărturari încornoraţi, 
ba chiar dintre cei mari, să fie cu iertare. Iar dacă eşti într- 
adevăr cărturar, trebuie să ştii că aceste binecuvântate 
vietăţi au la amândouă picioarele un os al călcâiului: 
astragalul, pe care nu-l găseşti la alte dobitoace - afară de 
măgarul indian şi de cerbii din Libia; cu aceste oase se juca 
în vremea veche regescul joc de arşice, împăratul Octavian 
August a câştigat într-o seară la arşice cincizeci de mii de 
scuzi. Dumneavoastră, bărbaţii încornoraţi, nu veţi avea 
niciodată atât noroc. 

— Domol, domol! a spus Panurge. Treci mai departe. 

— Ce-aş putea să mai spun, dragă prietene şi iubite 
vecine, întru lauda celorlalte mădulare şi măruntaie ale lor: 
spinarea, pulpa, muşchiul, pieptul, ficatul, splina, băşica din 
care se fac mingile, burta şi coastele, cărora copiii din 
Pygmion le pun o coardă de arc şi trag în ciori cu sâmburi 
de cireşe. Capul se fierbe cu puţină pucioasă, iar zeama lui 
e cel mai bun leac pentru câinii cu maţul încuiat. 


— Zât! i-a spus, ca din partea lui, stăpânul corăbiei. Vinde-i 
berbecul dacă vrei, iar dacă n-ai de gând, nu-i mai bate 
capul! 

— O să i-l vând de hatârul dumitale, a spus negustorul. Dar 
să-mi plătească pe el trei livre. 

— E prea mult, a răspuns Panurge. În ţara noastră aş 
putea să cumpăr cinci, ba chiar şase, cu aceiaşi bani. Nu ţi 
se pare că ceri prea mult? Am mai văzut eu asemenea 
negustori lacomi, care, voind să se îmbogăţească repede, au 
ajuns până la urmă în neagră sărăcie, iar unii dintre ei şi-au 
frânt gâtul. 

— Scutura-te-ar frigurile, mârlan nepricopsit ce eşti! a 
spus negustorul. Jur pe sfânta clopotniţă a mănăstirii din 
Charrous, că cel mai tinerel dintre cârlanii mei preţuieşte 
de patru ori mai mult decât berbecii pe care coraxienii din 
Tuditania, un ţinut al Spaniei, îi vindeau cu un talant de aur 
bucata. Ştii cât face un talant de aur, muşteriu de vorbă 
lungă, fără nici un şfanţ în pungă? 

— Milostive jupâne, a spus Panurge, ai luat-o razna, după 
cum te văd şi te aud. Să nu mai lungim vorba: uite aici, cât 
ai cerut! 

Panurge a plătit negustorului şi a ales din turmă un berbec 
mare şi frumos, care a început numaidecât să behăie. 
Auzindu-l, toate oile i-au răspuns, jelindu-se că le pleacă 
berbecul. Negustorul le-a spus ciobanilor săi: 

— A ştiut, ticălosul, ce să aleagă! Mi-a luat berbecul pe 
care îl pusesem deoparte pentru seniorul din Cancale, 
căruia îi ştiu gusturile. E vesel şi fericit, când îi pui dinainte 
o pulpă de berbec mustoasă şi bine rumenită. O mânuieşte 
ca pe-o lopată cu care bate mingea, iar până la urmă, 
luptând cu un cuţit bine ascuţit, o răpune! 

CAPITOLUL, VIII. 

Cum a înecat Panurge în mare pe negustor şi toate oile lui. 

Dintr-o dată, nici eu nu ştiu cum, că n-am prins de veste, 
Panurge a luat în braţe berbecul şi, fără o vorbă, l-a azvârlit 
în mare. Berbecul ţipa şi behăia, iar după el, ţipând şi 


behăind, toate oile s-au repezit să sară în mare, buluc, pe 
urma lui. Se grămădeau şi se îmbrânceau, care de care, să 
se arunce în apă mai degrabă. Era cu neputinţă să le 
opreşti; căci aşa e obiceiul oilor, cum ştiţi: una o ia după 
alta, ori încotro ar porni-o cea dintâi. (Aristotel spune că nu 
se află pe lume un dobitoc mai prost şi mai nătâng). 

Negustorul, văzând cu groază cum toate oile i se înecau şi 
piereau sub ochii lui, se silea din răsputeri să le aţină calea 
şi să le oprească. Dar în zadar, una după alta săreau de pe 
punte şi piereau în valuri. În cele din urmă şi-a încleştat 
mâinile în lâna unui berbec voinic şi a încercat să-l ţină pe 
loc, nădăjduind că astfel se vor opri din goană şi oile 
celelalte. Dar berbecul, cum era puternic şi îşi luase vânt, l- 
a târât cu el în mare, iar negustorul s-a înecat; aşa i-a scos 
afară din peşteră pe Ulise şi pe însoțitorii lui, oile lui 
Polifem, uriaşul cu ochiul în frunte. Ceilalţi ciobani şi paznici 
ai turmei au păţit la fel. Încercând să oprească oile, 
apucându-le care de coarne, care de picioare, care de 
coadă, au fost târâţi în mare şi înecaţi fără urmă. 

Pe puntea corăbiei, înspre partea unde erau bucătăriile, 
Panurge se proptise cu o lopată în mână, dar nu pentru a 
veni în ajutorul ciobanilor, ci pentru a-i da peste cap, de 
câte ori încercau să se urce înapoi în corabie şi să scape de 
înec. Le vorbea, în cuvinte alese, despre zădărnicia lumii 
acesteia şi despre mulţumirea care îi aşteaptă pe lumea 
cealaltă, încredinţându-i că morţii sunt mai fericiţi decât cei 
ce rămân să-şi poarte amarul în această vale a plângerii... 
Nici fratele Olivier Maillard şi nici părintele Jean Bourgeois 
n-ar fi ţinut o predică mai frumoasă! Făgăduia fiecăruia că-i 
va ridica o cruce şi-i va aşeza o lespede de piatră drept 
amintire pe muntele Cenis, după ce se va fi întors din ţara 
Luminilor. Le-a urat să aibă noroc şi să întâlnească pe valuri 
un chit care să-i înghită, iar după trei zile să iasă din 
pântecele lui, pe un țărm liniştit, întregi şi sănătoşi ca lonas. 

Văzând că s-a golit puntea de turmă şi de păstori, Panurge 
a întrebat pe fratele Ioan: 


— A mai rămas în corabie vreun suflet de laie-bucălaie? 
Unde-s mieii lui Păcală? Unde-s berbecii lui 'Tândală, care 
dormeau, pe când oile păşteau în poiană? Nu ştiu, n-am 
văzut! Lovitură hoaţă, frate Ioane, ce zici? A mers ca la 
război! 

— Pe toate ştii să le potriveşti, a răspuns fratele Ioan. Nu 
mai am de spus decât atât: altădată, la vreme de război, 
ostaşilor li se făgăduia, în ziua bătăliei, simbria îndoită; 
dacă biruiau se găsea de unde să li se plătească, iar dacă 
pierdeau lupta, le era şi lor ruşine să mai ceară; aşa s-au 
lăsat păgubaşi elveţienii fugari după lupta de la Cerisoles. 
Trebuia să mai amâni plata berbecului, şi să ţii frumuşel 
banii în pungă. 

— Nu-mi pasă de pagubă, a zis Panurge. Să mă bată 
Dumnezeu, dacă o asemenea petrecere nu preţuieşte cel 
puţin cincizeci de mii de franci. Să ne întoarcem la berbecii 
noştri. Vântul îmi pare prielnic pentru plecare. Frate Ioane, 
ascultă ce-ţi spun! Niciodată n-am uitat să răsplătesc pe 
omul care mi-a venit în ajutor, şi i-am păstrat în inima mea, 
oricând, o bună amintire. Nu sunt din fire nerecunoscător. 
Dar tot astfel, nimeni nu mi-a făcut până astăzi vreun rău, 
fără să se căiască; dacă nu pe lumea asta, măcar pe lumea 
cealaltă; că nici atât de prost nu m-a făcut mama. 

— Eşti vândut Satanei! i-a răspuns fratele Ioan. Mihi 
vindictam [205] şi celelalte. Deschide cartea de rugăciuni şi 
citeşte. 

CAPITOLUL IX. 

Cum a ajuns Pantagruel în ostrovul Enasinilor şi despre 
ciudatele înrudiri ale oamenilor de-acolo. 

Se pornise vântul despre apus şi o zi întreagă am mers 
fără să întâlnim ţărmul. A treia zi spre amiază, pe la ceasul 
când se trezesc muştele, am zărit o limbă de pământ în trei 
colţuri, care prin aşezarea ei amintea oarecum înfăţişarea 
Siciliei. Era ostrovul Rubedeniilor. Bărbaţii şi femeile 
semănau aidoma cu roşcovanii din Poitou, cu singura 
deosebire că toţi, până şi pruncii, aveau nasul crestat în 


chip de trifoi. Din pricina aceasta, vechiul nume al 
ostrovului fusese al Enasinilor, adică al Cârnilor. Toţi erau 
înrudiţi unii cu alţii prin legături de sânge şi se mândreau 
cu aceasta. Marele lor dregător ne-a spus fără înconjur: 

— Dumneavoastră, oamenii din restul lumii, socotiți că a 
fost o faptă de mare cinste, când într-o zi (la 13 februarie) 
pe aceeaşi poartă a cetăţii (Poarta Carmentală, zidită pe 
vremuri la poalele Capitoliului între Tibru şi stânca Tarpee) 
au ieşit împotriva unor duşmani ai Romei (etruscii din 
cetatea Veies) trei sute şase războinici, toţi înrudiţi între ei 
(din neamul flaminilor) şi au căzut în luptă dimpreună cu 
cinci mii de slujitori ai lor, (alături de apa Cremenei, care 
porneşte din lacul Băcan). În ţara noastră, la o asemenea 
primejdie, s-ar ridica mai bine de trei sute de mii din acelaşi 
sânge. 

Înrudirile lor erau foarte ciudate, căci fiind toţi neamuri 
unii cu alţii, nu se mai ştia care e tată sau mamă, soră sau 
frate, unchi sau nepot, noră sau ginere, naş sau nănaşă. Am 
văzut astfel un moşneag cârn, care îi spunea „tăticule” unei 
fetiţe de trei ani, în vreme ce aceasta îi spunea moşneagului 
„copila mea”. 

Înainte de a părăsi această ţară, după ce am cercetat 
locurile şi am aflat multe despre obiceiurile oamenilor fără 
nas, am intrat într-un han să ne odihnim puţin. Aici am dat 
peste o nuntă. N-am să mă plâng, de-ale mâncării se găseau 
din belşug. Am fost de faţă la cununie: o pară, numai foc şi 
pară pe dinafară, rumenă şi nurlie (unii care au pipăit-o 
spuneau că era cam moale) lua un tânăr caş, cavaler cu 
pufuşor bălăior pe botişor. (Auzisem mai demult despre 
faima mirelui şi-a miresei, şi ştiam că în multe părţi s-au mai 
pus la cale asemenea împreunări, iar la noi în ţara vacilor 
se spunea, că domnişoara Pară-Mălăiaţă se potriveşte 
foarte bine cu un Caşcavaler ceva mai dospit). În altă 
încăpere am văzut nunta unei cizme bătrâne cu un tânăr şi 
sprinten papuc. Tânărul papuc i-a spus lui Pantagruel că se 
însoară cu bătrâna cizmă, fiind o femeie de treabă, 


zdravănă, grasă şi frumoasă, care îi era de trebuinţă în 
gospodărie, mai ales când mergea la pescuit. În altă odaie, 
o gheată nouă se însoțea cu un ciorap de lână. Nuntaşii ne- 
au spus, că gheata primise să se mărite cu ciorapul, nu 
pentru frumuseţea şi voinicia lui - Doamne fereşte! - ci 
fiindcă era plin, până în vârf, cu arginţi. 

CAPITOLUL X. 

Cum a ajuns Pantagruel în ostrovul Plăcintelor, unde 
stăpânea regele Panigon cel Sfânt. 

Am părăsit, cu vântul de apus în spate, ostrovul acestor 
urâcioase corcituri fără nas şi am ieşit la larg. Spre 
asfinţitul soarelui ne-am oprit la ostrovul Plăcintelor, un 
ţinut întins şi mănos, unde trăiau oameni mulţi şi bogaţi. 

Ţara o stăpânea regele Panigon cel Sfânt. Însoţit de fiii săi 
şi de ceilalţi prinți ai curţii, regele a ieşit pe țărm întru 
întâmpinarea lui Pantagruel şi, primindu-l cu prietenie, l-a 
poftit în palatul său. 

În faţa turnului cetăţii aştepta regina, cu fiicele şi 
doamnele de la curte. La dorinţa lui Panigon, toate au venit 
să-l îmbrăţişeze pe Pantagruel şi pe însoțitori, după obiceiul 
şi buna-deprindere a ţării aceleia. Numai fratele loan, care 
se strecurase printre căpitanii regelui, lipsea. 

Panigon a stăruit pe lângă Pantagruel să primească a fi 
oaspetele lui în ziua aceea şi cea următoare. Pantagruel şi-a 
cerut iertare, spunând că va trebui să se folosească de 
marea liniştită şi de vântul prielnic, pe care toţi călătorii pe 
apă îl doresc, dar nu li-e la îndemână totdeauna. (Dacă nu 
porneşti la drum când e vreme bună, zadarnic o aştepţi mai 
târziu, că nu vine.) 

După ce fiecare dintre oaspeţi a golit douăzeci-treizeci de 
pahare, ne-am luat rămas bun de la Panigon. Întorcându-ne 
pe corabie, Pantagruel a băgat de seamă lipsa fratelui loan. 
A întrebat: unde poate să fie şi pentru ce nu se află 
împreună cu noi? Panurge nu mai ştia cum să-l apere şi se 
pregătea să se întoarcă după el la palat, când iată că îl 


văzură pe fratele Ioan venind în goana mare, sprinten şi 
voios, strigând cât îl ţinea gura: 

— Trăiască marele Panigon! o mie de frigări şi de 
străchini! Să vedeţi ce rânduială ţine la bucătărie! De-acolo 
viu. M-am luptat oleacă cu cratiţele, încercând să-mi 
astâmpăr foamea, după bunul obicei călugăresc. 

— Faci ce faci, prietene, a spus Pantagruel, şi nimereşti la 
bucătărie. 

— Corpo di gallina! a răspuns fratele loan. Cunosc prea 
bine toate schimonoselile şi maimuţărelile acestor întâlniri 
cu înaltele doamne: plecăciuni până în pământ, o dată, de 
două ori, îmbrăţişări, pupături, sărut frumoasele mâini ale 
înălţimii-voastre, ale măriei-tale, magni, magna, cacabessa, 
să fiţi aşa şi pe dincolo... Pârţ! Nu zic, nu m-aş da în lături 
de la puţintică giugiuleală. Dreptul meu! Dar de atâtea 
serbede închinăciuni, martor mi-e sfântul Benedict, sunt 
sătul ca de mere acre! Să mă pup cu domniţele, aţi dori 
dumneavoastră? Aş face-o bucuros, dacă pentru cinstea 
cuvioasei haine ce port, nu m-aş teme s-o păţesc cum a 
păţit-o seniorul Guyercharois, dacă-l ştiţi. 

— Îl cunosc, a răspuns Pantagruel. E unul din prietenii mei 
cei mai bum. Ce i s-a întâmplat? 

— A fost poftit o dată la un mare ospăț, pe care îl dădea 
unul din vecinii lui, cu care de-altminteri se şi înrudea. 
Veniseră la măritul praznic toţi cavalerii, doamnele şi 
domniţele de prin împrejurimi. Înainte de-a sosi seniorul, 
acele doamne şi domniţe au chemat pe toţi copiii de casă şi 
i-au îmbrăcat în haine femeieşti, ca pe nişte codane 
spilcuite, sclivisite şi cu grijă dichisite. Copiii de casă, 
preschimbaţi în fetiţe, i-au ieşit înainte pe puntea din faţă a 
castelului, iar domnul Guyercharois i-a pupat pe toţi, cu 
adânci plecăciuni şi cuviincioase îmbrăţişări. Cucoanele, 
care îl priveau de la fereastră, au pufnit în râs şi au făcut 
semn băieţilor să-şi dezbrace podoabele. Iar vrednicul 
senior, văzându-se păcălit, de ciudă şi de ruşine n-a vrut să 
mai sărute nici un obraz de femeie, spunând că şi doamnele 


celelalte ar putea să fie, la rândul lor, nişte slujitori în haine 
schimbate, mai bine dichisiţi decât cei care îl amăgiseră. 
Nu-i mai cuminte, Doamne iartă-mă, da jurandi [206], să ne 
mutăm cu închinăciunile în sfânta Bucătărie, desfătându-ne 
cu jocul frigărilor şi cu clămpănitul vătraiului? Să luăm 
îndeaproape cercetare cum se prăjeşte slănina, cum fierbe 
ciorba, cum se rumenesc plăcintele, care-i rânduiala 
felurilor de bucate şi ce vinuri s-au ales pentru fiecare fel. 
Beaţi immaculati în via [207]. Scrie în cartea de rugăciuni! 

CAPITOLUL XI. 

De ce se grăbesc călugării la bucătărie 

— Vorbeşte în neştire, ca la mănăstire, i-a spus Epistemon. 
Eşti călugăr de grătar, nu călugăr de altar. Mi-am adus 
aminte, ascultându-te, de-o întâmplare la care am fost de 
faţă în Florenţa, acum vreo douăzeci de ani. Mă aflam 
împreună cu o seamă de oameni înţelepţi, călători pătimaşi, 
dornici de a cerceta meleagurile Italiei, vechile ei aşezări şi 
pe învățații acelei ţări minunate. Pe când priveam 
neasemuitele frumuseți ale Florenței, măreţia domului, 
strălucirea bogată a bisericilor, întrecându-ne în a găsi cele 
mai potrivite cuvinte de laudă, s-a apropiat de noi un 
călugăr din Amiens, anume Bernard, zis şi părintele 
Slănină, spunându-ne foarte aspru şi supărat: „Nu pricep, 
ce găsiţi aici de laudă? M-am uitat şi eu, că n-am orbul 
găinilor. Ei şi? Ce vedeţi? Nişte case arătoase. Atâta tot. 
Dumnezeu şi dumnealui sfântul Bernard, ocrotitorul nostru, 
să ne aibă în buna lui pază, dar n-am văzut nicăieri, în tot 
oraşul cât l-am umblat, nici un han şi nici o ospătărie! Am 
stat dinadins să număr şi să socotesc, pe dreapta şi pe 
stânga, de care parte ar fi să fie mai multe plăcintării cu 
plăcinte şi ospătării unde să te ospătezi. Nimic! La Amiens, 
pe-o uliţă de trei ori şi de patru ori mai scurtă decât aceea 
pe unde am mers, aş putea să vă arăt pe puţin paisprezece 
birturi cinstite şi bine aromitoare. Nu-mi intră în cap, ce 
plăcere simţiţi privind, lângă turnul de pază al cetăţii, leii şi 
africanii, cum le ziceţi dumneavoastră (tigrii cum li se spune 


pe aici) ori struţii şi aricii din grădina seniorului Filip 
Strozzi? Să mă trăsnească Dumnezeu, băieţi, dacă nu m-ar 
ispiti mai degrabă un boboc de gâscă rumenindu-se în 
frigare! 

Stâlpii aceştia de porfir şi aceste chipuri de marmură sunt 
frumoase, n-am ce zice. N-am să le ponegresc, dar după 
pofta inimii mele, turtele cu miere, cum se fac la noi la 
Amiens, sunt mai gustoase. Statuile romane or fi cioplite cu 
mult meşteşug, dar martor mi-e sfântul Fereol din 
Abbeville, că mie îmi plac de o mie de ori mai mult 
plăcintele de la noi.” 

— Vrei să zici, i-a tăiat vorba fratele Ioan, că pe călugări îi 
găseşti totdeauna la bucătărie. Adevărat! Papii şi împărații 
nu dau pe-acolo niciodată. 


— O fi, te pomeneşti, a spus Rizotom, vreo putere nevăzută 
sau vreo însuşire cu totul deosebită, ascunsă printre cratiţe 
şi frigări, care îi lasă nepăsători pe papi şi pe împărați, în 
vreme ce pe călugări îi atrage, precum magnetul pilitura de 
fier. Sau, poate, o pornire încuibată în glugă şi în anteriu, 
care îi împinge pe călugări la bucătărie, chiar când (bieţii 
de ei) n-ar fi voit să intre. 

— Aceasta înseamnă, a răspuns Epistemon, că orice 
mişcare porneşte de la materie, după cum arată Averrhoes. 

— Asta e! a spus fratele loan. 

— Fără să mă încumeta răspunde la această întrebare, pe 
care o socotesc mult prea spinoasă şi mi-e teamă să nu mă 
înţep (a spus, la rândul lui, Pantagruel), vă voi aminti o 
întâmplare din alte vremuri. Am citit undeva, că regele 
Antigoniu al Macedoniei, venind o dată în bucătăria 
rânduită într-un cort al taberei lui şi văzând pe poetul 
Antagoras care frigea un ţipar şi ţinea el însuşi de coada 
tingirii, l-a întrebat în glumă: - „Homer stătea să vadă cum 
fierb racii, când cânta isprăvile lui Agamemnon?” Dar 
Antagoras i-a răspuns: - „Şi tu crezi, că Agamemnon, când 
îşi săvârşea isprăvile lui, umbla prin corturi să vadă dacă nu 
se află vreunul care fierbe raci?” 1 se păruse regelui lucru 
de ruşine, ca un poet să-şi facă de lucru la bucătărie; dar 
poetul i-a arătat, că era cu atât mai nepotrivit, ca un rege 
să-şi bage nasul prin cratiţe. 

— Am să vă dau gata pe toţi, a spus Panurge, istorisindu-vă 
ce a răspuns într-o zi bretonul Villandry ducelui de Guise. 
Vorbeau amândoi despre bătălia pe care a purtat-o regele 
Francisc împotriva împăratului Carol Quintul, şi în care 
bretonul, deşi înarmat cu platoşă de oţel călit şi 
genunchiere, călare pe un armăsar năstruşnic, nu fusese 
văzut nicăieri. - „Pe cinstea mea, spunea bretonul, n-am fost 
lipsă şi mi-e lesne s-o dovedesc. Numai că mă aflam într-un 
loc unde domnia-voastră n-aţi fi îndrăznit să mă căutaţi”. 
Ducele, înțelegând pe-alături aceste cuvinte, pe care le 
socotea mult prea îndrăzneţe, a ridicat din umeri. Dar 


Villandry a pornit să râdă şi l-a liniştit, spunând: - „Păzeam 
lăzile cu merinde, unde înălţimii-voastre nu i-ar fi trecut 
niciodată prin gând să se ascundă!” 

Tot povestind astfel au ajuns la corăbiile lor. Apoi s-au 
depărtat în grabă de ţărmul ostrovului Plăcintelor. 

CAPITOLUL XII. 

Cum a trecut Pantagruel prin ţara Gâlcevilor şi despre 
ciudatele obiceiuri ale numiţilor cârcotaşi. 

Urmându-ne calea, am ajuns în ziua următoare pe ţărmul 
Gâlcevilor, într-o ţară al cărei pământ, de la un capăt la 
celălalt, era zgâriat, răscolit şi răvăşit. Am privit în jurul 
meu şi nimic din ce cunoşteam n-am văzut. Aici trăiesc 
judecătorii şi cârcotaşii; oameni amestecați şi de toate 
soiurile. Nu ne-au dat nici să bem, nici să mâncăm. 
Făcându-ne o mulţime de plecăciuni şi de temenele, ne-au 
spus că sunt gata să ne slujească şi să ne pună la îndemână 
orice dorim, dacă le plătim. 

Unul din tălmaci i-a povestit lui Pantagruel felul ciudat 
cum îşi ţineau zilele acest neam de oameni. În vechea Romă 
trăiau o seamă de cetăţeni, care îşi câştigau viaţa bătând, 
ucigând şi vânzând otravă. Cârcotaşii, dimpotrivă, se lasă 
scărmănaţi în aşa fel, că dacă vreunul nu mănâncă bătaie 
vreme mai îndelungată, moare de foame, el cu femeia şi 
copiii lui. 

— Aceşti oameni, a spus Panurge, seamănă cu cei despre 
care pomeneşte CI. Galien, că nu pot să ridice steagul 
bărbăţiei spre ecuator, dacă nu sunt biciuiţi cumsecade. 
Sfinte 'Tibalde! Mie să-mi facă unul aşa ceva, la mama 
dracului, n-aş mai fi bun de nimic! 

— lată care e obiceiul şi deprinderea lor, a spus tălmaciul. 
Când oarecare călugăr, popă, cămătar sau advocat pune 
gând rău vreunui gentilom din ţara lui, îi trimite pe cap 
unul din aceşti cârcotaşi, care îl cheamă la judecată, îl 
descoase, îl amână, îl suduie şi îl ocărăşte fără ruşine, după 
împuternicirea şi îndrumările primite; până când 
gentilomul cu pricina, afară dacă nu-i mai nesimţitor şi mai 


nătâng decât o broască, se vede nevoit să-i pună ciomagul 
pe spinare, să-i cresteze scăfârlia cu sabia, să-i taie 
picioarele, sau fără multă vorbă să-l arunce în şanţ pe 
fereastra castelului. Iată-l astfel pe cârcotaşui nostru 
pricopsit pe cel puţin patru luni, întorcându-se de la 
chelfăneală ca de la culesul grâului! Fiindcă popa, 
cămătarul, călugărul sau advocatul îl despăgubesc cu 
prisosinţă, iar gloaba, pe care trebuie s-o plătească 
gentilomul pentru oasele rupte, e câteodată atât de mare, 
încât bietul om îşi pierde tot avutul sau moare în temniţă, 
mişeleşte, ca şi cum şi-ar fi omorât regele. 

— Eu cunosc un mijloc foarte bun pentru a te apăra de 
asemenea neplăceri, a spus Panurge. Îl ştiu de la seniorul 
din Basche. 

— Anume? a întrebat Pantagruel. 

— Seniorul din Basche, a început Panurge, era un bărbat 
viteaz, drept, cinstit şi darnic. Întorcându-se dintr-un lung 
război în care ducele de Ferrara luptase cu ajutorul 
francezilor împotriva furiilor papei Iuliu al II-lea, s-a 
pomenit zi de zi chemat la judecată, amânat, întrebat, 
hărțuit, după bunul-plac al grăsunului egumen de Saint- 
Louanit. 

Într-o zi, pe când stătea la masă cu slujitorii săi (căci era 
om bun şi cu inimă largă) a chemat la el pe brutarul Loyre 
şi pe femeia lui, apoi pe preotul parohiei, un anume Oudard, 
care era în acelaşi timp şi pivnicerul seniorului (cum se 
obişnuia pe-atunci în Franţa). În faţa tuturor oamenilor săi, 
slujitori şi cavaleri, a vorbit astfel: 

— Băieţii, ştiţi cât sânge rău îmi fac mârlanii ăştia de 
cârcotaşi. Sunt atât de hărțuit, încât, dacă nu-mi veniţi în 
ajutor, sunt hotărât să părăsesc această ţară şi să plec în 
Sudan, la mama dracului. Aşadar, când vor mai veni să mă 
amărască, dumneata, Loyre, dimpreună cu nevasta 
dumitale, să vă înfăţişaţi în sala cea mare a castelului, 
îmbrăcaţi cu hainele dumneavoastră de nuntă, ca şi cum aţi 
vrea să vă însoţiţi, ca altădată. Iată aci o sută de scuzi de 


aur pentru cheltuială. Dumneata, părinte Oudard, să nu uiţi 
să-ţi îmbraci cele mai frumoase odăjdii şi să aduci apă 
sfinţită, ca pentru slujba logodnei. lar dumneata, Trudon 
(aşa îl chema pe toboşarul castelului), să fii de faţă cu 
flautul şi cu tamburina. După ce părintele va binecuvânta 
tânăra pereche, iar logodnicul va da logodnicei sale prima 
sărutare, Trudon va bate toba, iar dumneavoastră, ca semn 
de amintire, vă veţi trage în glumă, unul altuia, câţiva 
pumni în spinare. O să vă faceţi puţină poftă de mâncare. 
Iar când o să vie rândul cârcotaşului, să daţi în el ca la 
fasole! Nu-l cruţaţi, pocniţi-l, buşiţi-l, scărmănaţi-l, după 
cum vă rog! V-am pregătit nişte mănuşi de zale, îmbrăcate 
în piele de căprioară. Loviţi-l din toate părţile, unde se 
nimereşte, fără să mai numărați. Cu cât veţi da mai vârtos, 
vă voi iubi mai mult. Să n-aveţi teamă de judecată, mă pun 
eu chezaş pentru toţi. Să faceţi însă aşa, ca şi când ar fi o 
joacă, să râdeţi şi să glumiţi cum se obişnuieşte la orice 
nuntă de-a noastră. 

— Foarte bine, a spus Oudard, dar cum vom deosebi noi pe 
cârcotaş dintre ceilalţi, căci în casa dumneavoastră vin în 
fiecare zi fel de fel de oameni? 

— Am dat poruncile cuvenite, a răspuns Basche. Când se 
va arăta la poartă un călăreț descălecat sau călărind pe-o 
mârţoagă, purtând în degetul cel mare un inel de argint, să 
ştiţi că ăla e! Portarul îl va pofti cu plecăciuni şi va trage 
clopotul. Voi să fiţi gata şi să vă pregătiţi pentru nuntă, aşa 
cum v-am arătat. 

Într-o bună zi, cu voia lui Dumnezeu, s-a înfăţişat la castel 
un cârcotaş roşcovan, bătrân şi rotofei. A sunat la poartă, 
iar portarul l-a cunoscut după încălţările lui mari şi grele, 
după iapa lui costelivă, după traista cu hârţoage pe care o 
purta la brâu, şi, mai ales, după inelul de argint de pe 
degetul cel mare de la mâna stângă. 

Portarul l-a întâmpinat cu temenele, l-a poftit să intre şi a 
sunat voios din clopot. Auzind clopotul, brutarul Loyre şi 
nevastă-sa au îmbrăcat hainele lor de la nuntă şi au intrat în 


sala cea mare, zâmbitori şi veseli cum se cuvenea. Oudard 
şi-a pus patrafirul, iar când a dat să intre, s-a întâlnit nas în 
nas cu cârcotaşul, pe care l-a poftit, până una-alta, la un 
păhărel de zăbavă. În vremea aceasta, ceilalţi îşi trăgeau de 
zor mănuşile. „Nici nu se putea să nimereşti mai bine, i-au 
spus. Stăpânul nostru e în toane bune şi ne vom ospăta pe 
săturate. Toate vor merge ca pe roate: avem nuntă! la, bea 
şi te înveseleşte.” 

Cârcotaşul s-a aşternut pe băutură, iar Basche, văzându-i 
pe toţi oamenii lui strânşi laolaltă l-a chemat pe Oudard să 
vie cu apa sfinţită. Cârcotaşul, călcând în urma lui, împărțea 
tuturor cuviincioase plecăciuni şi temenele. S-a îndreptat 
cu o hârtie în mână spre Basche, iar acesta l-a întâmpinat 
cu zâmbetul cel mai dulce pe buze. I-a pus în palmă un 
galben şi l-a poftit prieteneşte să fie de faţă la logodnă. 
Cârcotaşul n-a zis ba. Toate au mers pe şartul lor, iar la 
sfârşitul slujbei au început să curgă pumnii! Când, 
bineînţeles, i-a venit rândul cârcotaşului, l-au mângâiat şi l- 
au dăruit cu atâţia ghionţi de mănuşă, încât a rămas năuc şi 
aiurit, cu un ochi învineţit, cu opt coaste stâlcite, cu coşul 
pieptului strivit, cu spinarea ferfeniţă şi cu falca în trei 
bucăţi. Toţi râdeau, iar Trudon bătea toba! Oudard se 
pornise şi el pe treabă, cu ajutorul lui Dumnezeu, 
ascunzând sub pulpana patrafirului mănuşa lui de hermină 
căptuşită cu zale. Era voinic, părintele, şi trăgea cu sete! 

Cârcotaşul s-a întors în ostrovul Gâlcevilor vărgat ca un 
tigru, fără să poarte vreo pică seniorului Basche, care îl 
primise atât de prietenos. Cu ajutorul felcerilor pricepuţi 
din ţara lui s-a înzdrăvenit şi a trăit mai mult decât s-ar fi 
cuvenit. Amintirea lui s-a stins, o dată cu cântecul clopotelor 
care s-au tras când l-au pus în pământ. 

CAPITOLUL. XIII. 

Cum, după pilda lui Frangois Villon, seniorul Basche i-a 
lăudat pe oamenii lui. 

După ce cârcotaşul a ieşit pe poartă călare pe iapa lui 
chioară, Basche s-a dus în grădină sub bolta de viţă, şi a 


chemat la sine pe soţia lui, pe domniţe şi pe toţi oamenii 
curţii. A poruncit să li se dea tuturor vin de băut, plăcinte, 
şuncă, poame şi brânzeturi, a închinat cu ei plin de voie 
bună şi le-a vorbit astfel: 

— Meşterul Frangois Villon, spre sfârşitul anilor săi 
bătrâni, s-a aşezat la Saint-Maixent, în Poitou, unde îl 
poftise preotul din acel loc, un om de ispravă. Pentru a face 
poporul să petreacă, Francois Villon s-a gândit să joace 
Patimile lui Isus, în graiul oamenilor din acel ţinut şi după 
înţelegerea lor. A arătat fiecăruia cuvintele pe care trebuia 
să le înveţe, a pregătit locul unde avea să se aşeze podeaua 
şi a înştiinţat pe primar şi pe ceilalţi sfetnici ai oraşului, că 
vicleimul se va ţine în cea din urmă zi a bâlciului din Niorţ. 
Rămânea să mai aleagă veşmintele potrivite pentru cei care 
aveau să joace Patimile. Primarul şi sfetnicii oraşului au dat 
poruncile cuvenite. Pentru îmbrăcămintea unui ţăran 
bătrân, care făcea pe Dumnezeu-tatăl, meşterul Villon a 
rugat pe fratele Frângegât, paracliserul mănăstirii să-i 
împrumute un anteriu şi o glugă. Frângegât l-a trimis la 
plimbare spunând că avea poruncă de la episcopie, să nu 
dea nici-de-unele comedianţilor care joacă teatru. 

Villon i-a răspuns că acele rânduieli erau privitoare numai 
la scamatorii, la măscări, şi alte comedii deşânţate, după 
cum el însuşi a văzut la Bruxelles şi prin alte locuri. 
Frângegât nu s-a lăsat înduplecat şi l-a trimis să încerce în 
altă parte, că el din paraclisul lui nu-i dă nici un capăt de 
aţă. Villon a împărtăşit oamenilor săi purtarea duşmănoasă 
a paracliserului, spunând cu mare ciudă, că Dumnezeu va 
şti să-l pedepsească pentru răutatea lui. 

În sâmbăta următoare, aflând că Frângegât, călare pe 
fecioara mănăstirii (aşa îi spunea iepei, care nu fusese dată 
la armăsar), plecase cu talerul să strângă danii la Saint- 
Ligaire, de unde n-avea să se întoarcă decât după-prânz, a 
pornit cu alaiul dracilor de-a lungul oraşului şi prin târg. 
Diavolii, îmbrăcaţi în piei de lup, de vițel şi de oaie, purtând 
capete de miei, coarne de bou şi vătraiuri de bucătărie, 


încinşi cu chimiruri late de piele, la care atârnaseră clopote 
de la gâtul vacii şi zurgălăi de măgar, au stârnit pe uliţe o 
larmă ca aceea. Unii ţineau în mână o bâtă vopsită-n negru, 
în vârful căreia legaseră scăpărători cu capsă şi plesnitori; 
alţii câte un lemn aprins, pe care, la fiecare răspântie, îl 
tăvăleau în praf de răşină, scoțând flăcări şi fum ca de sub 
talpa iadului. Înşirându-i astfel spre hazul oamenilor şi 
spaima copiilor, i-a purtat până la o casă de pe drumul care 
duce la Saint-Ligaire, să bea şi să petreacă. Acolo l-au zărit 
de departe pe Frângegăt, care se întorcea cu căldăruşa 
plină, rostind stihuri lumeşti: 

Hic est de patria, natus de gente belistra, Qui solet antiquo 
bribas portare bisaco. [208] 

— Naiba să-l ia! au strigat dracii. N-a vrut să-i împrumute 
lui Dumnezeu patrafirul; să-i vârâm în oase puţină spaimă. 

— Bine v-aţi gândit, a spus Villon, să ne-ascundem până-o 
trece, iar voi pregătiţi-vă pocnitoarele şi staţi cu făcliile 
gata. 

Când a ajuns Frângegăt în dreptul lor, au ţâşnit toţi de-a 
valma din ascunzătoare şi i-au ieşit înainte cu zarvă mare, 
împroşcând foc din toate părţile asupra lui şi asupra iepei, 
bătând darabana şi urlând ca nişte diavoli ce erau: „Hu! hu! 
hu! Brrrr! Rrr! Rrr! Hu! hu! hu! Frate paracliserule, plăcut- 
a-ţi dracii?” 

Iapa speriată a luat-o la galop, sărind, tropăind, pârţâind, 
smucindu-se, împleticindu-se, schimbând piciorul şi pârâind 
ca din puşcă; în goana cea mare, l-a zvârlit din şa pe 
Frângegât, care se ţinea de oblânc cu amândouă mâinile, 
pe cât îl ajutau puterile. Şaua i s-a răsucit, încălţările i s-au 
încurcat în curele şi, neizbutind să scoată piciorul din scări, 
a rămas agăţat, cu şezutul târşit pe pământ, în vreme ce 
iapa îl sălta ca pe-un sac, târându-l val-vârtej peste garduri, 
prin stufişuri şi prin şanţuri, până i-a zdrobit scăfârlia, 
mânjind cu creierii lui crucea Floriilor. I-a ciopârţit trupul, o 
ciozvârtă ici, una mai încolo, braţele şi picioarele la fel, i-a 
scos afară maţele, măcelărindu-l atât de grozav, că n-a mai 


ajuns din el la mănăstire decât laba piciorului drept şi o 
gheată agăţată în cureaua scării. 

Villon, văzând că totul s-a petrecut aşa cum socotise, a 
spus diavolilor săi: - „Aţi jucat bine, domnilor draci, halal să 
vă fie! Aţi jucat bine, n-am ce să spun. Să poftească dracii 
din vorbitoarele de la Saumur, Montmorillon, Langres, 
Saint-Esprit, Angers şi, Doamne iartă-mă, chiar din Poitiers, 
să se măsoare cu dumneavoastră! Draci mai adevăraţi ca 
dumneavoastră nici nu se află!” 

— Tot aşa şi eu, iubiții mei prieteni, a încheiat Basche, sunt 
încredinţat că aţi fi nişte diavoli minunaţi, de vreme ce, la 
cea dintâi încercare l-aţi scărmănat, l-aţi buşit şi l-aţi gâdilat 
atât de bine pe cârcotaşul meu. Vă măresc tuturor simbria 
de două ori. lar dumneata, draga mea (i-a spus soţiei sale) 
cinsteşte-i după cum vei crede de cuviinţă; îţi las pe mână şi 
în bună grijă cheile de la toate cămările. Cât despre mine, 
să-mi îngăduiţi să ridic paharul în sănătatea voastră a 
tuturor, dragi prieteni! Vinul e bun şi îndeajuns de-rece. 
Iubitul meu chelar, ţine acest vas de argint, ţi-l dăruiesc. 
Scutieri, luaţi fiecare câte un pocal de argint. Copiii de casă 
să nu fie bătuţi la tălpi timp de două luni. Draga mea, să le 
dai câte o pălărie nouă, cu pană albă şi fluturi de aur. 
Părinte Oudard, ţine din partea mea acest şip de argint. Să 
li se împartă şi bucătarilor câte unul. Feciorii vor primi câte 
o cană de argint. Grăjdarilor le dau câte o nuia de argint 
aurit. Portarilor, aceste două talere, îngrijitorii catârilor vor 
primi câte o lingură. Dumneata, Trudon, ia aceste linguriţe 
de argint şi o cutioară pentru cofeturi. Argaţilor le dăruiesc 
câte o solniţă frumoasă. M-aţi slujit cu credinţă, prieteni, şi 
vă sunt recunoscător. lar acum vă spun, Dumnezeu mă 
aude, că mai bine mă învoiesc a primi în coif o sută de 
lovituri de măciucă, luptând pentru bunul nostru rege, 
decât să mai fiu chemat în judecată o singură dată de vreo 
javră de cârcotaş, pentru plăcerea cine-ştie cărui egumen 
pântecos! 

CAPITOLUL XIV. 


Urmare la chelfăneala cârcotaşilor în casa lui Basche. 

Patru zile după aceea, un alt cârcotaş, mai tânăr, lung şi 
deşirat, s-a înfăţişat să-i înmâneze lui Basche o chemare în 
judecată din partea aceluiaşi egumen borţos. Portarul l-a 
cunoscut numaidecât şi a tras clopotul. Toţi oamenii curţii 
au priceput ce se întâmplă. Loyre tocmai frământa aluatul, 
iar nevastă-sa cernea făina. Oudard şedea la masa lui de 
scris. Cavalerii băteau mingea. Seniorul Basche juca o sută- 
unu cu soţia lui; domniţele jucau arşice; căpitanii jucau 
taroc; pajii jucau fripta. Toţi au sărit de la locurile lor, când 
au aflat că intră pe poartă cârcotaşul. Oudard şi-a îmbrăcat 
în grabă anteriul, Loyre cu nevastă-sa au lăsat plămada în 
copaie şi şi-au pus hainele de sărbătoare. Trudon a pornit 
să bată toba şi să sufle în flaut. Toţi râdeau şi făceau haz, 
pregătindu-şi mănuşile. 

Basche a coborât în curte cel dintâi. Cârcotaşul, zărindu-l, 
i-a ieşit în cale, a pus un genunchi la pământ şi i-a ţinut o 
frumoasă cuvântare, rugându-l să nu se supere, dar trebuie 
să îndeplinească porunca egumenului; spunea că ele un 
slujbaş al stăpânirii, împuternicit al cinului monahal, 
portărel al mitrei episcopeşti, gata oricând să-l slujească la 
fel, ca pe oricare din neamul lui, de câte ori seniorul va găsi 
cu cale să-l cheme. - „Nu face nimic, a răspuns Basche. Să 
nu ne despărţim însă, până nu vei gusta un pahar din vinul 
meu cel mai bun de Quinquenais, şi nu vei lua parte la 
nunta care se va săvârşi astăzi în casa mea. Părinte Oudard, 
dă-i oaspelui nostru să bea şi să mănânce, apoi vino cu el 
împreună în sala cea mare. Prietene, fii binecuvântat!” 

Cârcotaşul, după ce şi-a udat bine gâtlejul şi s-a ghiftuit cu 
de-ale gurii, a intrat cu Oudard în sala cea mare, unde se 
aflau adunaţi nuntaşii. Ştia fiecare ce-avea de făcut, ca să 
iasă petrecerea cum se cuvine. Cârcotaşul a fost întâmpinat 
cu râsete şi glume, făcând şi el haz, în rând cu toţi ceilalţi. 
După ce Oudard a rostit ultimele cuvinte despre taina 
cununiei; după ce, aplecându-se asupra mirilor, le-a 
împreunat mâinile şi i-a stropit cu agheasmă, după ce 


mirele şi-a sărutat mireasa, iar slujitorii au adus tăvile cu 
vin şi cu dulciuri, au început să curgă pumnii din toate 
părţile. Cârcotaşul i-a tras câţiva ghionţi lui Oudard, dar 
părintele stătea pregătit cu mâna înmănuşată sub patrafir, 
şi când i-a venit bine, i-a răspuns cârcotaşului cu vârf şi 
îndesat. Ploua asupra lui pumnii din toate părţile, şi fiecare, 
cum îl încolţea şi îl atingea cu o mângâiere înzăuată, îi 
striga: - „Amintire de la nuntă! De la nuntă, de la nuntă! Să 
nu uiţi!” 

L-au dichisit atât de bine, încât îi ţâşnise sângele din nas, 
din ochi şi din urechi. 

S-a ales cu şalele frânte, cu umărul scrântit, cu spinarea 
cocoşată, cu ţeasta capului crăpată, cu ceafa zdrelită, cu 
pieptul sfărâmat, cu braţele rupte şi cu tot trupul făcut 
ferfeniţă. Vă rog să mă credeţi, că nici şcolarii din Avignon, 
în câşlegi, nu-şi cară, jucând leapşa, atâţi ghionţi, câţi a 
înghiţit la înghesuială bietul cârcotaş! În cele din urmă s-a 
prăbuşit la pământ. L-au stropit cu vin pe obraz, i-au legat 
la subsuoara pieptarului, ca amintire de la nuntă, câteva 
panglici galbene şi verzi, l-au proptit în şa pe-un cal 
răpciugos şi l-au trimis frumuşel acasă. Nu ştiu cum a ajuns 
în ostrovul Gâlcevilor şi cine l-a oblojit, nevasta sau felcerii 
din partea locului; nimic nu s-a mai pomenit de atunci 
despre numele lui. 

A doua zi, altă poveste. Hârtia de chemare în judecată s-a 
găsit neatinsă în traista cârcotaşului chelfănit, aşa că 
egumenul cu burtă mare s-a văzut nevoit să trimită un al 
treilea cârcotaş, care să-i înmâneze seniorului Basche 
hârtia cu pricina. I-a mai dat şi doi aprozi să-l însoţească. 
Portarul a tras clopotul spre bucuria tuturor, care au înţeles 
că sosise cârcotaşul. 

Basche stătea la masă cu soţia lui şi cu alţi cavaleri. A 
trimis să-l cheme pe cârcotaş şi l-a aşezat lângă el; aprozii 
au rămas cu domnişoarele. Au prânzit cu voie bună şi din 
belşug. La sfârşitul mesei, când s-au adus cofeturile, 
cârcotaşul s-a ridicat şi, în faţa celor doi aprozi, i-a înmânat 


lui Basche chemarea în judecată. Basche a primit-o şi a dat 
cârcotaşului şi fiecărui aprod câte patru scuzi însoriţi. 

Apoi toţi s-au împrăștiat, aşteptând să înceapă comedia; 
Trudon pornise să bată din tobă. Basche l-a poftit pe 
cârcotaş să ia parte ca martor la logodna unuia din căpitanii 
castelului, pentru care va fi plătit spre deplina lui 
mulţumire. Cârcotaşul a primit cu plecăciune, şi-a scos 
călimara de la brâu, a cerut hârtie şi a chemat lângă el pe 
cei doi aprozi. Loyre a intrat în sala cea mare pe-o uşă, 
nevastă-sa şi domnişoarele pe-o alta, toţi în haine de nuntă. 
Oudard, înveşmântat în odăjdii, a dat binecuvântarea 
mirilor şi i-a stropit cu apă sfinţită. Învoiala cununiei s-a 
scris şi s-a iscălit. Dintr-o parte au sosit vinul şi dulciurile, 
de partea cealaltă mărturiile de logodnă, împletite din 
panglici albe şi cafenii; apoi mănuşile de fier au răsărit ca 
din pământ! 

CAPITOLUL XV. 

Cum au reînviat cârcotaşii vechile obiceiuri ale logodnelor 
de altădată. 

După ce a dat pe gât o cană mare cu vin de Bretania, 
cârcotaşul i-a spus seniorului: 

— Domnule, sunt lucruri care mie nu-mi plac. Unde sunt 
nunțile de altădată? Vai! Toate bunele obiceiuri se duc pe 
apa sâmbetei! Nu mai sunt iepuri în pădure; nu mai găseşti 
prieteni. Aţi văzut cum s-au scos de prin unele biserici 
vechile locuri de adăpare ale cucernicului din postul 
Crăciunului. Oamenii umblă cu capul prin nori. Se apropie 
sfârşitul lumii. Vedeţi şi dumneavoastră: avem nuntă! 
Nuntă! Şi, râzând, a început să-l pocnească pe Basche, apoi 
pe soţia lui, pe domnişoare şi pe Oudard. Mănuşile de zale 
atât au aşteptat să intre în joc; iar până la urmă, cârcotaşul 
a plesnit în nouă locuri. Unul din aprozi s-a ales cu braţul 
rupt, al doilea, cu falca dezghiocată; i se zărea omuşorul şi 
pierduse un mare număr de măsele, ca să nu mai pomenesc 
despre dinţi. 


În sunet vesel de tobă, nuntaşii au ascuns mănuşile 
degrabă, iar slujitorii au venit cu alte rânduri de dulciuri. 
Au închinat unii pentru alţii, şi toţi de-a rândul, în sănătatea 
cârcotaşului şi a aprozilor. Era nevoie! Oudard zicea că s-a 
săturat de nuntă, fiindcă unul din aprozi îi 
desfincornifistibulizase umărul. Cu toate acestea a ridicat 
paharul şi a băut cu voie bună în cinstea lui. 

Aprodul cu falca scoasă îşi cerea iertare cu mâinile 
împreunate. Loyre, brutarul, se plângea că celălalt aprod 
(cu braţul rupt) îi trăsese un pumn atât de amarnic, încât îi 
zdrobistrevicotonosfărâmutilizase călcâiul. Iar Trudon, 
ascunzându-şi ochiul stâng sub batistă şi arătându-şi toba 
spartă pe-o parte, se văita: - „Ce-au avut cu mine? Ce rău 
le-am făcut? Nu s-au mulţumit să-mi 
umflinvinestâlcitochiorobroscocrucilizeze ochiul, dar mai 
mi-au spart şi toba. Toboşarii sunt chemaţi la nuntă să bată 
toba, nu să fie ei bătuţi! Dracul să vă pieptene!” - „Frate- 
meu, i-a spus aprodul ciung, nu te supăra, am să-ţi dau din 
vechile şi înaltele porunci regeşti, pe care le port în tolbă, 
una scrisă frumos pe piele de vițel, ca să-ţi dregi toba. Iartă- 
mă, frate-meu, jur pe Maica Domnului din Riviere, că n-am 
vrut să-ţi fac rău! Doamne păzeşte!” 

Unul din scutieri, şchiopătând şi sărind într-un picior (ca 
bunul şi vrednicul senior din Roche-Posay) a spus aprodului 
cu fălcile smulse: -"”Ce sunteţi voi? Aprozi sunteţi sau 
bătăuşi? Mi-aţi 
fărâdezcărstrivibraţojupilungoscobifrânzdrelizit amândouă 
mâinile cu încălţările voastre grosolane, şi mi-aţi 
înbortisfârticârpiboţidesprecurgoliferfeniţat fundul 
nădragilor, trăgând în ei la ţintă cu vârful ciubotelor! Astea 
sunt petreceri voiniceşti? Vă mulţumesc de astfel de glume! 

Aprodul cu mâinile împreunate, se ruga de iertare, 
mormăind ca un mormoloc: - „la-ia-iar-tă-mă-mă-mă 

Mireasa râdea şi plângea, plângea şi râdea, văitându-se că 
aprodul o pocnise peste toate mădularele fără să mai 
aleagă, îi smulsese conciul şi îi 


LIA 


mototopipăciufugăurirăvăşidesfăpătrumpinsese părţile 
ruşinoase. 

— Ei, drăcia dracului! a spus Loyre. Măria-sa regele (aşa i 
se spunea cârcotaşului, când venea cu poruncile stăpânirii) 
altă treabă mai bună de făcut n-a găsit, decât să-i 
burduşească neveste-mi spinarea? Dar pot să mă supăr? 
Aşa se glumeşte la nuntă. Mi-ai plăcut, prietene, vorbeşti ca 
un înger şi te baţi ca un diavol! Ai în dumneata ştofă de 
călugăr! Beau în sănătatea dumitale; şi în a dumneavoastră, 
domnilor aprozi. 

— Nu ştiu ce-au avut cu mine, spunea soţia lui, de mi-au 
cărat atâţia pumni după ceafă? Nu-mi aduc aminte să ne fi 
certat. Nici nu doresc. Ce să vă spun? are o mână grea cum 
încă n-am simţit pe spinarea mea niciodată! 

Bucătarul îşi înfăşurase mâna într-o cârpă şi se văita, 
prăpămototoscărmăbuşit de tot. 

— Dracul m-a pus să viu la nuntă? M-am ales, Doamne 
iartă-mă, cu amândouă mâinile învârfărâmăcelărupte. 
Nuntă-i asta? Fac ceva pe ea! 

Cârcotaşul nu spunea nimic. Tăcea chitic. Aprozii nu ştiau 
cum să-şi mai ceară iertare, jurându-se pe Dumnezeul din 
cer, că nu avuseseră nici un gând rău. Apoi au plecat. 
Întorcându-se în ostrovul Gâlcevilor, la ei acasă, au spus 
tuturor că n-au întâlnit nicicând un bărbat mai de ispravă 
ca seniorul Basche, nici n-au intrat într-o casă mai cinstită 
decât a lui; că n-au fost pofitiţi în viaţa lor la o asemenea 
nuntă furtunoasă, şi că toată vina fusese a celor care au 
început să dea. Au mai trăit multă vreme după aceea, dar n- 
aş putea să spun anume cât. 

Din ziua aceea, s-a înrădăcinat printre aprozi şi cârcotaşi 
credinţa că banii lui Basche erau mai primejdioşi, mai 
blestemaţi şi mai ucigători decât fusese odinioară aurul 
Tuluzei şi calul Sejan, pentru toţi cei care râvniseră să-l 
aibă. Şi de atunci, numitul senior a avut linişte, iar nunțile 
din Basche au rămas de pomină. 

CAPITOLUL XVI. 


Cum a dat pe faţă fratele Ioan firea adevărată a 
cârcotaşilor 

— Povestea aceasta mi s-ar părea plăcută, a spus 
Pantagruel, dacă n-aş purta mereu în suflet teama de 
pedeapsa lui Dumnezeu. 

— Ar fi fost şi mai veselă, a spus Epistemon, dacă grindina 
de pumni ferecaţi s-ar fi abătut pe spinarea egumenului 
celui gras, care îşi cheltuia timpul şi banii hărţuindu-l pe 
Basche şi trimițând pe cârcotaşi să mănânce bătaie. 1 s-ar fi 
potrivit câţiva ghionţi pe scăfârlia lui pleşuvă, fiindcă prea 
au ajuns prădalnici şi apucători aceşti juzi fără scaun, care 
umblă de colo până colo, tăbărând pe capul oamenilor! Şi 
ce pricină de ceartă aveau diavolii aceia împotriva lui 
Basche? 

— Nu ştiu, a spus Pantagruel, dar îmi aduc aminte de 
povestea unui cavaler din Roma de altădată, numit L. 
Neratius. Era coborâtor dintr-un neam de oameni de seamă 
şi bogaţi. Avea însă un obicei, de care nu se putea dezbăra. 
De câte ori pleca de-acasă, umplea cu aur şi cu bani de tot 
felul pungile slujitorilor care îl însoțeau; apoi, întâlnind pe 
stradă oarecare tineri mai spilcuiţi şi mai drăgălaşi, îi lua la 
bătaie fără nici o pricină de ceartă şi le căra pumni în 
obraz, numai aşa ca să facă haz. Când socotea că era de 
ajuns, se oprea; şi ca să nu fie chemat la judecată, împărțea 
celor chelfăniţi atâtea pungi de aur, încât aceia plecau 
mulţumiţi şi bine despăgubiţi, după cum scrie în legea celor 
Douăsprezece Table. Aşa şi-a cheltuit cavalerul averea, 
luând la bătaie oamenii şi împăcându-i cu bani grei. 

— Pe cuvioasa cizmă a sfântului Benedict, a spus fratele 
loan, nu voi avea linişte, până nu voi vedea ce fel de oameni 
sunt aceştia! 

Coborând pe țărm, a scos din pungă douăzeci de scuzi de 
aur şi a strigat cârcotaşilor, care se strânseseră în număr 
mare împrejurul lui: 

— Care vrea să mănânce o bătaie zdravănă pentru 
douăzeci de scuzi? 


— Eu, eu, eu! au răspuns din toate părţile. Ştim bine că o 
să ne rupi oasele, domnule, dar douăzeci de scuzi sunt bani 
buni! 

Toţi se îngrămădeau şi se îmbrânceau, care de care, s-o ia 
înaintea celorlalţi, pentru a mânca bătaie. Fratele loan a 
ales din grămadă un cârcotaş cu botul roşu, care purta la 
mâna dreaptă un inel mare de argint încrustat cu un ochi 
de broască. Ceilalţi, rămaşi pe dinafară, au început să 
murmure; iar unul din ei, mai tânăr, slab şi deşirat, bun 
cărturar şi, după cum spunea lumea, adevărată uşă de 
biserică, mârâia şi se plângea, că bot-roşul le ademeneşte 
muşteriii, iar dacă n-ar fi în toată ţara decât douăzeci şi 
cinci de bețe la fund de câştigat, el ar şti să facă rost de 
treizeci! Toate aceste mârăieli şi plângeri porneau însă 
numai din pizmă. 

Fratele Ioan i-a cărat cârcotaşului cu bot roşu atâtea 
ciomege pe spinare, pe burtă, pe cap, pe mâini şi pe 
picioare, încât am crezut că l-a lăsat mort. Apoi i-a dat cei 
douăzeci de scuzi. Mârlanul nostru s-a ridicat de jos, vesel 
şi voios ca un rege; ba chiar ca doi. 

Ceilalţi i-au spus fratelui loan: 

— Domnule părinte al diavolului, dacă vei avea bună- 
plăcere să mai baţi pe câţiva dintre noi, vă facem un preţ 
mai scăzut. Suntem toţi ai dumitale, cu ghiozdane, cu 
hârtie, cu condeie şi toate celelalte. 

Bot-roşu s-a răstit la ei şi a început să strige în gura mare: 

— Huş! Păcătoşilor! Aţi venit să-mi stricaţi treburile? Vreţi 
să-mi luaţi muşteriii? Am să vă chem pe toţi în judecată, la 
Episcopie! Să poftiţi la înfăţişare peste opt zile. Să vă 
învăţaţi minte să încercaţi a mă mai înşela! La! la! la! la! O 
să vă fac să jucaţi tontoroiul, ca diavolii din casa lui Vauvert 
[209]! (Apoi îndreptându-se spre fratele Ioan, i-a spus:) 
Preacucernice frate întru Satana, domnule, dacă m-aţi găsit 
pe gustul dumneavoastră şi v-ar face plăcere să mă mai 
chelfăniţi puţin, mă voi mulţumi cu preţul pe jumătate. Vă 
rog să nu mă cruţaţi, sunt al dumneavoastră, domnule drac, 


cu tot ce am: cap, bojoci, maţe şi celelalte. Sunt negustor 
cinstit şi vă dau marfă bună! 

Fratele Ioan nu i-a mai răspuns şi s-a îndreptat în altă 
parte. Cetele de cârcotaşi i-au înconjurat pe Panurge, 
Epistemon, Gimnast şi ceilalţi, rugându-i să-i bată, 
mulţumindu-se cu oricât ar binevoi să le plătească, fiind 
ameninţaţi altminteri să rabde de foame cine ştie câtă 
vreme. 

Puțin după aceasta, căutând apă proaspătă pentru vâslaşii 
corăbiei, am întâlnit două babe cârcotaşe, care se boceau şi 
se tânguiau de mama focului. (Pantagruel, care rămăsese în 
corabie, a dat poruncă să sune adunarea.) Crezând că sunt 
nişte neamuri ale cârcotaşilor ciomăgiţi, le-am întrebat de 
ce plâng atât de amarnic? Ne-au răspuns că jalea lor are o 
pricină bine-ntemeiată, fiindcă tocmai atunci fusese duşi la 
spânzurătoare, cu ştreangul de gât, doi din oamenii cei mai 
cumsecade din întreg neamul cârcotaşilor. Voind să aflăm 
pentru ce faptă fuseseră osândiţi, babele ne-au spus, că 
furaseră odoarele din altar şi le ascunseseră sub mâneca 
parohiei. 

— A parohiei? lată ce înseamnă să vorbeşti cu subinţeles! 
a spus Epistemon. 

CAPITOLUL XVII. 

Cum a ajuns Pantagruel la ostroavele Tohu-Bohu şi despre 
ciudata moarte a lui Bringhinarilă, căpcăunul morilor de 
vânt. 

În aceeaşi zi, Pantagruel a trecut prin strâmtoarea dintre 
cele două ostroave: Tohu şi Bohu. Aici n-am putut să 
fierbem nici un fel de mâncare, fiindcă uriaşul 
Bringhinarilă, care trăia pe acele meleaguri, înghiţise toate 
cuptoarele, toate grătarele, toate căldările, toate cratiţele şi 
toate frigările din ţară (nemaigăsind nici o moară de vânt, 
cu care se hrănea de obicei). Cu o zi înainte, căzuse greu 
bolnav de-o aprindere a stomacului (aşa spuneau felcerii), 
fiindcă, deprins să înfulice mori de vânt întregi, nu putuse 
să mistuie cuptoarele şi frigările. Căldările şi cratiţele nu-i 


căzuseră atât de greu; le măcinase destul de bine, după 
cum se vedea din resturile şi tulbureala celor patru butoaie 
în care îşi lăsase udul de două ori. Felcerii încercaseră să-l 
uşureze cu tot felul de leacuri după rânduiala 
doftoricescului meşteşug, dar boala s-a arătat mai 
îndărătnică decât leacurile. Iar nobilul Bringhinarilă 
răposase în dimineaţa aceea într-un chip tot atât de ciudat 
ca şi Eschil. Acestuia îi prevestiseră ghicitoarele că va muri 
într-o anumită zi, căzându-i în cap o greutate. Sosind ziua 
aceea, Eschil a ieşit afară din cetate, ferindu-se cu mare 
grijă să nu treacă pe lângă vreo casă sau pe sub vreun 
copac, unde ar fi putut să-l pândească primejdia. S-a oprit 
în mijlocul câmpiei întinse, încrezător în limpezimea 
văzduhului liniştit şi socotind că nu are a se teme de nimic, 
fiindcă n-ar fi putut să-i cadă în cap decât cerul, ceea ce 
socotea el că n-ar fi fost cu putinţă. (Se spune, că numai 
ciocârliilor li-e frică să nu se prăbuşească bolta cerului 
peste ele, care, dacă s-ar întâmpla, niciuna n-ar scăpa 
neprinsă.) Celţii, care trăiau lângă apa Rinului, erau 
stăpâniţi de aceeaşi teamă; iar francezii cei mândri, 
cutezători şi bătăioşi, învingători în toate războaiele, când i- 
a întrebat Alexandru cel Mare, de ce anume se tem mai 
mult pe lumea aceasta - crezând că din pricina 
nenumăratelor sale fapte, biruinţe şi cuceriri, îl vor numi pe 
el - au răspuns că nu se tem decât de un singur lucru, să nu 
cadă cerul peste ei; dar primesc să lege bună prietenie şi să 
lupte alături de un rege atât de viteaz şi de darnic. Dacă 
veţi da crezare lui Străbun şi lui Arian, nu veţi pune la 
îndoială nici spusele lui Plutarh. În cartea pe care a scris-o 
asupra diferitelor înfăţişări ale lunii, pomeneşte despre un 
oarecare Fenaciu, care se temea să nu cadă luna pe 
pământ, şi deplângea soarta celor care trăiau necontenit cu 
această primejdie deasupra capului lor, ca etiopienii şi 
taprobanienii. Aşa ar putea să se prăbuşească cerul şi 
pământul laolaltă, dacă nu s-ar sprijini pe stâlpii lui Atlas, 


cum credeau cei vechi şi cum arată Aristotel (lib. V. 
Metaphys). 

lar Eschil a fost ucis de o broască-ţestoasă, pe care o purta 
un vultur în gheare, şi care, căzându-i în cap din văzduh, i-a 
zdrobit creierii. 

Tot astfel, Anacreon, dulcele cântăreţ al Eladei, şi-a dat 
duhul înecându-se cu un sâmbure de strugure. Fabius, 
pretorul roman, a murit înăbuşit cu un păr de capră, dintr-o 
strachină cu lapte. Un alt bărbat de seamă al Romei a pierit 
cu ruşine în faţa împăratului Claudiu, fiindcă s-a ţinut să nu 
tragă un pârţ şi n-a dat drumul vânturilor rele. Tot la Roma, 
pe Calea Flamină, se află mormântul unuia care, după cum 
scrie în epitaf, a murit muşcat la degetul mic de-o mâţă. Q. 
Lecanius Bassus s-a sfârşit cu zile înţepându-se la degetul 
cel mare al mâinii drepte cu un ac atât de subţire, încât 
locul abia se vedea. Doftorul Quenelault din Normandia s-a 
prăpădit scoţându-şi cu briceagul o căpuşă din palmă. 

Filomen se pregătea să prânzească şi trimisese sclavul să-i 
cumpere smochine proaspete. Văzând apoi că lipseşte vinul 
de la masă, s-a sculat să-şi aducă. În lipsa lui, un măgar 
rătăcit a intrat în casă şi a început să mănânce cu evlavie 
smochinele. Pe când se întorcea cu vinul, Filomen a zărit 
măgarul, şi privind cu câtă gingăşie se ospătează, i-a spus 
sclavului: - „Fiindcă ai lăsat măgarul să mănânce 
smochinele, e drept să-i dai să bea şi vinul cel bun pe care l- 
am adus”. Spunând acestea, a început să râdă cu hohote, 
dar atât de tare, încât i-a plesnit splina, i s-a tăiat răsuflarea 
şi a murit pe loc. Spirius Saufeius s-a prăpădit mâncând un 
ou cleios, după baie. lar Boccaccio pomeneşte despre un 
italian, care s-a sfârşit pe negândite scobindu-se între dinţi 
cu un fir de salvie. 

Filip Plăcut era voios, Deştept, voinic şi sănătos, Dar, 
datoria şi-a plătit, Şi fără veste a murit, fără să fi suferit 
cândva de-o altă boală. 

Meşterul Zeuzis a murit de râs, privind chipul unei babe 
pe care el însuşi îl zugrăvise pe pânză. 


Alte multe întâmplări din acestea veţi afla în cele scrise de 
Veres, Pliniu, Valeriu, Baptist Fulgose şi Bachery-bătrânul. 

Vrednicul Bringhinarilă, fie-i ţărâna uşoară, a murit 
înecându-se cu o lingură de unt, pe care îl topise la gura 
unui cuptor încins, după cum îl sfătuiseră doftorii. 

Am mai aflat de asemeni, cum regele Curgros din Bohu 
răpusese pe satrapii regelui Mehenghi şi prădase cetatea 
Belimei. 

După aceasta am trecut, rând pe rând, pe lângă ostroavele 
Narg, Zarg, leneliabin şi Geneliabin (aceste două din urmă 
bogate în clistire), apoi pe lângă ostroavele Enig şi Evig, 
unde landgraful din Hessa a fost însemnat odinioară la 
obraz cu o lovitură de sabie. 

CAPITOLUL XVIII. 

Cum a înfruntat Pantagruel o furtună cumplită. 

A doua zi am întâlnit la tribord nouă corăbii mari, 
încărcate cu călugări iacobini, iezuiţi, capuţini, eremiţi, 
augustini, bernardini, celestini, cordelieri, carmeliţi şi alte 
cuvioase feţe, care plecau la conciliul din Chesil, să 
hotărască despre dreapta-credinţă împotriva unor eretici 
care se iviseră de curând. 

Panurge s-a bucurat atât de mult văzându-i, ca şi cum ziua 
aceea (şi cele următoare) ar fi fost cele mai norocoase din 
viaţa lui. A dat bineţe sfinţilor părinţi, cerându-le să se 
roage pentru mântuirea sufletului său, apoi le-a azvârlit în 
corabie şaptezeci şi opt de duzini de şunci, mai multe 
grămezi de icre, câţiva stânjeni de caltaboşi, sute de tăvi cu 
plăcinte şi două mii de galbeni pentru sufletele celor 
răposați. 

Văzându-l pe Pantagruel gânditor şi îngrijorat, fratele Ioan 
l-a întrebat despre pricina întristării sale neobişnuite. În 
clipa aceea, cârmaciul a băgat de seamă că vela mică din 
vârful catargului de la pupa se învârtea şi se răsucea, 
vestind volbură vrăjmaşă şi furtună mare. Toţi timonierii, 
vâslaşii, năierii şi ceilalţi călători de pe corabie se 
pregăteau să înfrunte primejdia. Au strâns pânzele, au 


întărit catargele, au coborât velele mari şi n-au lăsat decât 
săgețile. 

Pe negândite marea a început să fiarbă şi să se frământe 
din adânc. Mistralul s-a pornit să urle într-un vârtej 
dezlănţuit, valuri furioase loveau în coasta corăbiei şi pale 
înspăimântătoare de vânt şuierau peste vârfurile 
catargelor. Fulgere sfâşiau bolta cerului, umplând-o de 
tunet şi de lumină, Ploaia s-a pornit cu grindină, văzduhul 
întreg s-a întunecat şi, în noaptea care ne înfăşurase 
deodată cu umbrele ei, nu mai luminau decât suliţele frânte 
ale fulgerelor şi învolburarea norilor cuprinşi de flăcări. 
Trăsnetele se prăbuşeau în valuri, răscolind vârtejuri 
fierbinţi, aprinzând văzduhul şi abătând asupra noastră, de 
jur împrejur, săgeți de foc şi cutremur. Toţi eram în 
picioare, zăpăciţi şi înspăimântați; vântul furios întorcea 
necontenit înapoi valurile care ne purtau. În preajma 
noastră stăpânea noianul fără margini de la începutul lumii. 
Văzduhul, focul, apa, pământul, toate elementele se 
amestecau şi se războiau între ele, într-o cumplită 
învălmăşeală. 

Panurge, care trimisese înapoi, la mama lor, toţi peştii pe 
care îi avea în burtă, stătea pe vine la marginea punţii, 
pleoştit, prăpădit, pe jumătate mort, chemând în ajutor toţi 
sfinţii şi toate sfintele din calendar, făgăduind să se 
spovedească, de îndată ce se va potoli vremea. Apoi a pornit 
să strige: 

— Hei, bucătar! Prietene, unchiule, tată, adu-mi oleacă de 
sărătură, rogu-te, că după cum văd, o să avem de băut. 
„Mâncarea e fudulie, băutura e ce e!” De-ar da Dumnezeu 
şi sfânta Fecioară curată şi binecuvântată să mă văd viu şi 
sănătos pe pământ, acum o dată şi cât mai repede! Ah! De o 
mie de ori sunt mai fericiţi cei care, la timpul ăsta, seamănă 
varză! O, ursitoare ale mele, de ce nu m-aţi făcut grădinar? 
Cât de puţini sunt cei aleşi, cărora le-a hărăzit Jupiter 
soarta să semene varză! Aceia stau cu un picior pe pământ, 
iar cu celălalt pe-aproape. Întrebe-se cine-o vrea, care-i 


mulţumirea şi binele cel mai mare pe lume; eu am zis şi am 
hotărât în clipa de faţă, că cele mai fericite vietăţi ale 
pământului sunt semănătorii de varză! Piron, aflându-se în 
aceeaşi primejdie de moarte ca şi noi, văzând pe țărm un 
purcel care ronţăia orz dintr-o troacă, l-a fericit de două 
ori: mai întâi că avea înaintea lui grăunţe din belşug, şi în al 
doilea rând că nu călătorea pe mare. 

Ah! Nu-i pe lume un palat mai domnesc şi mai 
binecuvântat de Dumnezeu decât grajdul vacilor! Ajută-mă, 
Doamne milostive, că mă duce valul! Daţi-mi o gură de oţet, 
fraţilor, nu mă lăsaţi! Sunt asudat leoarcă. Auleo! S-au rupt 
pânzele, parâmele sunt ferfeniţă, s-au desfăcut odgoanele, 
arborele mic a căzut în mare, carena e dezgolită, amarele 
sunt vraişte! Auleo! Auleo! Unde-s velele? Ne-am dus pe 
copcă! Catargul dinainte a intrat la apă! Auleo! Acuie 
gheata asta? Flăcăule, ţi-ai pierdut felinarul... Fraţilor, daţi- 
mi o apărătoare de valuri! Hei, ţine cârma bine! Nu lăsaţi să 
vă scape palancul! Pârâie catargul! S-a rupt? Bi, bi, bi! Uită- 
te la acul busolei, meştere cititor al stelelor, de unde s-a 
pornit furtuna asta năprasnică? Doamne-Dumnezeule, mă 
ia cu răcori! Brr, brr, brrr! Sunt un om mort! Mi s-au întors 
maţele pe dos! M-am scăpat pe mine de frică! Bi, bi, bi! 
Brrr! Brr! Brr! Mă înec, mă prăpădesc, oameni buni, m-am 
dus la fund! M-am înecat! 

CAPITOLUL XIX. 

Cum s-au luptat Panurge şi fratele loan cu furtuna. 

Pantagruel, după ce s-a închinat lui Dumnezeu-milostivul şi 
a rostit o rugăciune pentru toţi, a trecut la catargul cel 
mare sprijinindu-l cu toată puterea, după sfatul 
cârmaciului. Fratele Ioan şi-a dezbrăcat anteriul şi a sărit în 
ajutorul năierilor împreună cu Epistemon, Ponocrate şi 
ceilalţi. Panurge a rămas la locul lui pe punte, plângând şi 
văicărindu-se. Fratele Ioan, văzându-l atât de prăpădit, i-a 
spus: 

— Uitaţi-vă la el, Doamne, Doamne! În ce hala ajuns 
Panurge viţelul, Panurge plângăreţul, Panurge bocitoarea! 


Ai face mai bine să dai o mână de ajutor, decât să răgi ca o 
vacă, cu fundul pe cămaşă! 

— Gi, gi, gi! a răspuns Panurge. Frate Ioane, tată, 
prietene, mă înec, mă înec, vericule! Părinte al sufletului 
meu, s-a sfârşit cu mine! Nici sabia ta nu mă mai poate 
mântui. Auleo, am sărit peste vârful scării, dincolo de do- 
diez! Giî, gi, gi! Am coborât de-a berbeleacul până la gama! 
Mi s-au rupt toate strunele! Ah, unchiule, tată, inima vieţii 
mele! Mi-a intrat apă în gheată pe la ceafă! Brrr! Brr! Gi! 
Gî! Hapciu. Hu, hu! Hu! Vai! Vai! Vai! Mă înec! Auleo! M-am 
dus cu tălpile în sus şi cu capul la fund! Dumnezeule mare, 
ce bine m-aş simţi în corabia preacuvioşilor părinţi de azi- 
dimineaţă! Ce cucernici erau! Ce grăsuţi! Ce dolofani! Ce 
voioşi! Ce lipsiţi de griji! Vai! Vai! Vai! Auleo! Ce valal 
dracului! Mea culpa, Deus! [210] Se duce corabia la fund! 
Auleo! Frate Ioane, prietene, taică, vreau să mă spovedesc, 
cad în genunchi. Confiteor [211], dă-mi binecuvântarea din 
urmă... 

— Naiba să te ia, spânzuratule! i-a spus fratele Ioan, vino 
încoace şi ne dă ajutor! O mie de draci împieliţaţi, vii sau nu 
vii? Uite-l, că mai stă la tocmeală! 

— Nu înjura, frate Ioane, tătucule, iubitule, nu-i acum 
timpul potrivit, las-o pe mâine. Vai! Vai! A intrat apa în 
corabie! Mă înec! Auleo! Auleo! Giî, gi, gi! Hu! Hu! Ne 
scufundăm! Auleo, dau optsprezece sute de mii de scuzi, 
bani numărați, dacă se mai găseşte pe lumea asta un om 
cumsecade, care să mă scoată la mal, aşa spârcăcios şi 
cufurit cum mă aflu. Auleo! Confiteor... Auleo! Lasă-mă să- 
mi fac diata... Ultima mea voinţă este... 

— Călca-te-ar vaca neagră, păcătos încornorat ce eşti! a 
strigat fratele Ioan. Doamne iartă-mă, îţi arde de ultima ta 
voinţă, când suntem în primejdie şi ne silim toţi din 
răsputeri să scăpăm cu faţă curată? Vii, diavole, ori nu vii? 
Hai, voinicule, mititelule, viteazule, fă-te încoa! Gimnast, 
aici, la pupa! Dumnezeule mare, furtuna asta o să ne lase 


dezbrăcaţi! Mi s-a stins felinarul. Se duc toate la mama 
dracului. 

— Valeu! Valeu! se văicărea Panurge. Bi, bi, bi! Valeu, până 
aici mi-a fost! Vai, oameni buni, mă înec, am murit! 
Consummatum est! S-a sfârşit cu mine! 

— Na! Na i-a spus fratele Ioan. Urât mai eşti, miorlăitule! 
Băligosule! Musule, băiete, tu întoarce-te sub punte. Te-ai 
lovit? Ţin-te bine de cabestan. Ici, colea, mititelule, aşa... 
Fir-ar al dracului de vânt! 

— Ah, frate Ioane, tata sufletului meu, prietene, nu înjura. 
E păcat. Valeu! Valeu! Brr, brr! Gi, gi! Mă înec! Mor! lubiţii 
mei, vă iert pentru toate câte mi-aţi greşit. Rămâneţi cu 
bine, în manus Domini [212]! Brr! Of! Of! Sfinte Mihail, 
sfinte Nicolae, ajutaţi-mă numai acum o dată! Vă făgăduiesc 
la amândoi, şi domnului nostru Isus Cristos de asemenea, 
dacă mă ajutaţi în primejdie şi mă scoateţi pe uscat, vă 
făgăduiesc să vă ridic o mare şi frumoasă bisericuţă sau 
chiar două, între Candes şi Montsoreau... 

Şi nimeni n-o să pomenească, Pe-acolo vacă să mai pască. 

Auleo şi vai de mine! Am înghiţit pe puţin optsprezece 
găleți de apă, şi încă două. Ptiu, că sărată şi amară mai e! 

— Fire-ar să-ţi fie de cap şi de ciolane! Dacă te mai aud o 
dată miorlăind, încornoratul dracului, te fac peşte! 
Dumnezeule sfinte, ce bine ţi-ar sta în fundul mării! Hei, 
vâslaşule dragă, prietene, nu te lăsa! Ţin-te bine! Tună şi 
fulgeră, de parcă s-au năpustit asupra noastră toate 
duhurile iadului! Ori poate că au apucat-o pe Proserpina 
durerile facerii. Joacă toţi dracii, cu zurgălăi la picioare! 

CAPITOLUL XX. 

Cum părăsesc năierii corabia în toiul furtunii 

— Vai, a oftat Panurge, păcătuieşti cu vorba, scumpul meu 
fost prieten, frate Ioane! Zic că ai fost, fiindcă în clipa de 
faţă nimic nu mai suntem, nici eu, nici tu. Mă doare în inimă 
că trebuie să ţi-o spun. Ştiu că înjurând ţi se uşurează 
pipota, aşa cum îl ajută, pe tăietorul de lemne, unul care stă 
pe-aproape şi face „hâc!” de câte ori îl vede că trage cu 


toporul; sau cum se simte îndemnat jucătorul de popice, 
când după ce a azvârlit bila greşit, vede lângă el pe unul 
deştept, care se apleacă uşurel spre partea unde ar fi 
trebuit s-o apuce ghiuleaua ca să lovească popicul. Dar e 
păcat să înjuri, cuvioase! Nu crezi, că dacă am gusta dintr-o 
pulpă de căprioară, bine friptă, am înfrunta mai lesne 
furtuna? Am citit undeva, că slujitorii zeilor cabiri, slăviţi de 
Orfeu, de Apollonius, de Ferecyde, de Strabon, de 
Pausanias şi de Herodot, nu ştiau ce-i frica şi nici 
primejduiţi nu erau. 

— Vorbeşti într-aiurea, diavole, a spus fratele Ioan. O mie 
de milioane de draci împieliţaţi să te găsească, încornoratul 
naibii! Hai şi ne ajută! Hu! Hu! Tigrule! Vii ori nu vii? la-o la 
stânga! Pocitură de sfânt mucenic, ce maimuţăreală de 
rugăciune bolboroseşti între dinţi? Numai din pricina 
nebunului ăsta, ucigă-l toaca! s-a pornit toată furtuna, şi 
acum nu vrea, păcătosul, să dea o mână de ajutor la vâsle! 
Doamne, Doamne! Dacă mi-aş pune mintea cu tine, te-aş 
face ferfeniţă, diavol vântos! ([in-te bine, micuţule, stai să 
fac aici un nod grecesc.) De i-ar da lui Dumnezeu în gând, 
stareţ al Pesmeţilor te-ar pune, iar pe cel de acum l-ar 
trimite să păzească vacile la Croullay! (Ponocrat, frăţioare, 
ai să-ţi rupi degetele... Epistemon, nu sta sub uşă, că te 
trăsneşte!) 

— Strângeţi pânzele! 

— Comanda e bună! Strângeţi pânzele! Luntrea sus! Sus! 
Sfinte Dumnezeule, ce-i asta? Toată partea din faţă a 
corăbiei s-a făcut zdrob! Urlaţi, diavolilor! Tunaţi! Pârţâiţi- 
vă şi băligaţi-vă, val-vârtej! Ca m-aş în el de val, era să mă 
răstoarne! Toţi dracii s-au adunat în sobor, ca la o alegere 
de stareţ! 

— Stânga! 

— Bine! Hei, flăcăule, păzeşte-ţi dovleacul! Stânga! 
Stânga! 

— Bi, bi, bi! s-a bâlbâit Panurge. Bi, bi, hî, hî! Hu, hu, hu, 
mă înec! Nu mai văd nici cer, nici pământ! Au! Au! Din cele 


patru elemente, n-au mai rămas decât două: focul şi apa! Aş 
binecuvânta numele Domnului, dacă m-aş găsi acum în via 
de la Seuille sau la plăcintăria lui Inocenţiu din Chinon, 
lângă gârliciul beciului, anevoindu-mă cu mânecile suflecate 
să scot plăcintele din cuptor. Băiete dragă, n-ai putea să mă 
arunci dincolo de țărm, pe pământ sănătos? Eşti priceput la 
toate, după câte am auziT. Îţi dăruiesc moşia mea de la 
Salmigondinois, cu toate acareturile, dacă mă scoţi la mal. 
Auleu! Auleu!. Mă înec! Dragii şi iubiții mei prieteni, să nu 
mai alegem locul, să aruncăm ancora unde o fi! Coboară 
greutatea, meştere, să măsurăm adâncimea apei. Dă 
drumul firului cu plumb, prietene, pentru numele lui 
Dumnezeu cel sfânt, mai repede... O să bem apă de-a-n- 
picioarele! Nu mai avem mult... 

— Hei, uretac! La catargul mare! a strigat cârmaciul. 
Uretac! 'Ţineţi cârma! Puneţi corabia în pană! Prova în vânt! 
Jos pânzele! Hei! Uretac! Dezlegaţi parâmele! Corabia în 
pană! Jos gabia! Ţineţi bine cârma! 

— Nu mai e nici o nădejde? a întrebat Pantagruel. Bunul 
Dumnezeu să ne aibă în paza lui! 

— Ei, puneţi corabia în pană! a strigat Jamet Brayer, 
cârmaciul corăbiei. Jos pânzele! Prova în vânt! Aveţi grija 
sufletelor voastre şi rugaţi-vă lui Dumnezeu să se întâmple 
o minune! 

— Să ne rugăm, a bâlbâit Panurge. Vai şi iar vai! Auleo! Bi, 
bi, bî! Valeu! Să ne pocăim, fraţilor, să dăm de pomană, hai, 
hai, scoateţi fiecare ce aveţi în pungă... 

— Ei, mişcă, lua-te-ar o mie de draci! a spus fratele Ioan. 
La tribord! Dezlegaţi parâmele, pentru numele lui 
Dumnezeu! Strângeţi pânzele! Puneţi corabia în pană! O să 
avem ce bea! Apa sărată face bine la burtă. Ascultă, 
bucătarule, ia spune ce-ai gătit pentru azi? Ne-am dus 
dracului! Copilaşule, adu-mi tu cartea mea de rugăciuni... 
Aşa, deschide-o aici. A plouat-o şi a bătut-o grindina. Ţine-o 
mai sus. Când o fi căzând ziua celor patruzeci de sfinţi? Azi 
e sărbătoarea a patruzeci de milioane de draci! 


— Frate Ioane, iar înjuri! Îţi vinzi sufletul iadului pe nimic. 
Ce prieten bun mi se duce! Valeu, valeu, se îngroaşă gluma! 
Am căzut din Scila în Caribda! Vai! Vai! Frate Ioane, 
părintele meu, prietene, meştere filosof, neostenitule 
călător, Achate al sufletului meu, viaţa mea! Mă înec, mor! 
Aşteaptă puţin, să-mi fac diata, două vorbe şi un cuvânt: 
Confiteor... Stai colea pe scăunel, lângă mine! 

CAPITOLUL XXI. 

Cum s-a întețit furtuna şi despre diatele făcute pe mare 

— Să te apuci să-ţi faci diata, când ar trebui să dai ajutor 
din toate puterile pentru a scăpa corabia de înec, a spus 
Epistemon, mi se pare tot atât de nepotrivit, ca şi purtarea 
căpitanilor şi băieţandrilor lui Cezar, care, pătrunzând cu 
legiunile în Galia, îşi pierdeau vremea scriindu-şi diata şi 
punându-i coadă, jelindu-şi avutul, tânjind de dorul femeilor 
şi al prietenilor din Roma, în loc să ridice armele şi să 
pornească asupra lui Ariovist, vrăjmaşul lor. E o neghiobie 
tot atât de mare ca aceea a cărăuşului, care, văzându-şi 
căruţa cu roţile în sus, ar cădea în genunchi şi ar cere 
ajutorul lui Hercule, în loc să pună umărul la roţi şi să 
îndemne boii. La ce slujeşte să-ţi faci acum diata? Fiindcă, 
din două, una: sau scăpăm cu viaţă, sau vom pieri înecaţi. 
Dacă vom scăpa, te-ai frământat degeaba, căci ce rost mai 
are diata, dacă n-ai murit? lar dacă ne vom îneca, va pieri în 
valuri o dată cu noi şi diata ce-ai scris. Cine s-o ducă 
moştenitorilor? 

— Un val prielnic, a răspuns Panurge, care o va azvârli la 
țărm ca pe Ulise; iar fiica unui rege, ducându-se cu paşi 
uşori să se scalde, va găsi-o şi îmi va împlini dorinţa din 
urmă, înălţând la marginea mării un semn în amintirea 
mea; ca Didona, soţului ei Siceu; ca Andromaca, lui Hector, 
în cetatea Butrat; ca atenienii, lui Euripide şi lui Aristotel, la 
Hermias şi Eubul; ca romanii, lui Drusus în Germania şi 
împăratului Alexandru Sever în Galia; ca lui Argentin, la 
Callaicra; ca lui Xenocrit, la Lisidicia; ca Timor, fiului său, 
Teleutagor; ca Eupolice şi Aristodicia fiului lor Teotim; ca 


Onest lui Timocle şi Calimah, la Sopolis, fiului său Dioclide; 
ca Statius, tatălui său; ca Germain de Brie lui Herve, 
faimosului corăbier al Bretaniei. 

— Aiurezi! s-a răstit fratele loan. Lua-te-ar cinci sute de 
milioane de draci, vino şi ne-ajută! Dare-ar Dumnezeu să ţi 
se umple bărbia de coşuri coapte, să te pricopseşti cu cinci 
coţi de şancru şi să-ţi faci nădragi noi cu bube la şezut! 
Corabia a rămas în voia valurilor! Cum s-o cârmim din loc? 
Toţi diavolii mării s-au năpustit peste noi! Nu mai scăpăm, 
ne-a luat dracul! 

Atunci a răsunat în vârtejul furtunii glasul lui Pantagruel, 
rugându-se: 

— Dumnezeule, Doamne, vino şi ne mântuieşte, că pierim! 
Ascultă rugăciunea noastră, milostive, şi facă-se voia ta! 

— Dumnezeu şi maica Domnului să fie cu noi! a spus 
Panurge. Vai, mă înec! Bi, bi, bi! Gî, gi, gi! In manus. Sfinte 
tare şi fără de moarte, trimite-mi pe valuri un delfin, să mă 
ducă la țărm ca pe micul şi drăgălaşul Arion. Îţi voi cânta 
din harfă, de n-o avea strunele rupte. 

— Să mă ia o mie de draci! a strigat fratele Ioan. (Doamne 
miluieşte... a murmurat Panurge printre dinţi.) Când vom 
ajunge la țărm, o să te duc în faţa oglinzii să-ţi arăt ce 
desagi de vițel nerod îţi atârnă la fund, încornorat cu 
coarne ce eşti! Vino, blegule, de ne ajută! Nu plânge ca o 
vacă, lua-te-ar o mie de draci! Vii ori nu vii, vițel de apă 
sărată? Ptiu, urât mai eşti, miorlăitule! 

— Alt cântec nu mai ştii? 

— Ia-o din loc, sugaciule, dacă nu vrei să te jupoi în 
răspăr! Beatus vir qui non abiit [213]. Să-i spun povestea 
sfântului domn Nicolae. 

Horrida tempestas montem turbavit acutum [214]. 
Tempesta îl chema pe unul din dascălii de la Montaigu, care 
bătea pe şcolari cu biciul. Dacă sunt vrednici de ocară 
dascălii care bat copii nevinovaţi, şi dacă Ixion stă în Hades 
la roată biciuind câinele scurt de coadă care-o trage, cu 
atât mai vârtos... 


CAPITOLUL XXII. 

Sfârşitul furtunii 

— Pământ! Pământ! a strigat Pantagruel. Se zăreşte 
pământul! Băieți, inima sus! Nu vă lăsaţi! Suntem aproape 
de țărm. Cerul a început să se limpezească la miazănoapte. 
Priviţi spre răsărit. 

— Nu vă lăsaţi, băieţi, a strigat cârmaciul. Furtuna se 
potoleşte. La catargul dinainte! Sus pânzele! Sus! Gabia 
sub vânt! Sus! Parâmele la cabestan! Vira! Vira! La şarturile 
catargului din mijloc! Ţine bine cârma! Luaţi seama la 
buline! Vira! Vira! Murele la babord! Pânzele în bătaia 
vântului! Strânge bulinele la tribord, fecior de lele! 

— Bucură-te, băiete, a spus fratele loan, o să ai veşti de la 
maică-ta! 

— "Ţineţi bine cârma! 

— Cârma e ţinută! au răspuns corăbierii. 

— Prova pe intrare! Ţineţi-vă beretele, să nu vi le ia vântul. 
Sus pânzele! Sus! 

— Foarte bine! a spus fratele loan. Sus! Sus! Băieți, daţi-i 
zor! Aşa... Sus! Sus! La babord! 

— Furtuna s-a potolit şi se apropie de sfârşit. Lăudat să fie 
Domnul! Diavolii au început să spele putina. 

— Se vede ţărmul! 

— Ţi-a ieşit un porumbel alb din gură! Ţărmul! Ponocrat, 
voinicule, Dumnezeu să te ţie în putere şi să-ţi dea numai 
feciori. Eusten, flăcăule, treci la catargul din faţă. 

— Sus pânzele, sus! 

— Foarte bine! Sus pânzele! Doamne-ajută! Nici prin 
minte nu-mi trece, să-mi mai fie teamă. 

Azi e zi cu soare, Azi e sărbătoare! 

— Iată un cântec care îmi place, a spus Epistemon. Ziua de 
azi e o zi sfântă. 

— Sus pânzele, sus! Bine! 

— Să aveţi încredere, a spus Epistemon. Zăresc la dreapta 
mea pe Castor, fiul cel bun al Ledei. 


— Bi, bi, bi! a spus Panurge, mi-e teamă să nu fie târfa de 
Elena. 

— E Mixarchahevas, dacă îţi sună mai bine în ureche 
vorbirea argivilor. Fiţi veseli! Zăresc pământul, zăresc 
ţărmul, zăresc oameni pe mal. Văd lumină în vârful unui 
obelisc. 

— Înainte! a strigat cârmaciul. Dublaţi capul şi ocoliţi 
stâncile. 

— Am dublat! au răspuns marinarii. 

— Corabia înaintează! a spus căpitanul. Corăbiile din urmă 
de asemeni. Se face vreme bună. 

— Sfinte Ioane! a spus Panurge. Frumoase vorbe ştii să 
rosteşti! 

— Gâl, gâl, gâl! a spus fratele Ioan. Să mă înghită toţi 
dracii, de ţi-oi da să înghiţi o picătură! Ai auzit, baliga 
naibii? "Ţine, prietene, bea din oală, e vin de cel mai bun. 
Gimnast, adu pahare şi câteva bucăţi mai dolofane de 
plăcintă; cu carne sau cu brânză, e tot aia. Bagă de seamă, 
să nu torni pe de lături! 

— Sus inima, copii! a spus Pantagruel. Să fim veseli! 
Priviţi! Se apropie de noi două luntre, trei corăbii mai mici, 
cinci bărci englezeşti, opt caravele, patru gondole şi cinci 
fregate; oamenii de pe ţărmul ostrovului apropiat ni le 
trimit în ajutor. Dar cine-i neisprăvitul care strigă şi se 
văicăreşte ca o bocitoare? N-am ţinut catargul cel mare cu 
mâinile mele, mai strâns decât două sute de odgoane? 

— Pe diavolul ăsta de Panurge l-au apucat frigurile de 
baltă, a răspuns fratele Ioan. Aşa tremură, de câte ori se 
îmbată. 

— E adevărat că a fost stăpânit de teamă în timpul 
cumplitei furtuni care ne-a primejduit viaţa, şi nu s-a gândit 
să ne sară în ajutor; eu, totuşi, n-am încetat a-l preţui ca şi 
mai înainte. Numai acela e vrednic de a fi socotit mişel, care 
se teme de nimic; aşa era Agamemnon (pe care Ahile îl 
mustra spunându-i că are ochi de câine şi inimă de cerb). 
Să-ţi fie frică în faţa primejdiei, nu-i un semn al lipsei de 


bărbăţie. Pot să spun că dintre toate lucrurile de care ne 
temem în viaţă, începând cu mânia lui Dumnezeu, nu 
moartea e cel mai înfricoşător. Nu vreau să spun, ca 
Socrate şi ca filosofii academici, că moartea nu-i prin ea 
însăşi nici rea, nici de temut; dar a pieri înecat e un sfârşit 
chinuitor, groaznic şi nefiresc, aşa cum îl socoteşte şi 
Homer. 'Iot astfel Enea, surprins de furtună în drum spre 
Sicilia, spunea că mai bine ar fi fost răpus de braţul 
puternicului Diomed, socotindu-i de trei ori mai fericiţi pe 
cei căzuţi în războiul Troiei. Dintre noi n-a pierit niciunul. 
Bunul Dumnezeu, pavăza zilelor noastre, să fie lăudat în 
veci! Dar gospodăria noastră e cam răvăşită. Trebuie să 
facem puţină rânduială. Fiţi cu grijă, să nu loviți fundul 
corăbiei de stânci... 

CAPITOLUL XXIII. 

Cum s-a făcut Panurge băiat de treabă, după ce-a trecut 
furtuna 

— Ha! Ha! a spus Panurge. Merge bine! Furtuna a trecut. 
Fraţilor, să-mi daţi voie să cobor cel dintâi. Am puţină 
treabă... Staţi, să vă ajut! Adu încoace parâma s-o înnod! Aţi 
văzut că nu mi-e frică? Eu am inimă tare! Dă-mi voie, 
prietene... Ştii, nu mi-e teamă nici cât e negru sub unghie! 
E-adevărat că un val vrăjmaş m-a plimbat oleacă de la 
prova la pupa şi mi-a cam zdruncinat vinele... 

— Strângeţi pânzele! 

— Foarte bine! De ce stai degeaba, frate loane? Acum e 
vreme de băut? Dacă dălhăucii sfântului Martin stârnesc 
din nou vânturile? lar o să mă chemaţi să vă ajut! Să fiu al 
naibii dacă nu-mi pare rău că n-am urmat sfatul cel înţelept 
al filosofilor care spun că a te plimba pe mare fără să te 
depărtezi de țărm e tot atât de plăcut şi de puţin 
primejdios, cum ai merge pe drum, ţinând calul de 
căpăstru. Ha, ha, ha! Merge bine! Mai aveţi nevoie de 
mine? Dă-mi voie, băiete, să-ţi ajut. Să nu-ţi fie teamă, am 
mâini dibace, fire-aş al dracului! 


Epistemon, ţinând cu nădejde parâma, se rănise în palmă 
şi sângera. Auzind cuvintele lui Pantagruel, a spus: 

— Să nu-ţi închipui, stăpâne, că mie mi-a fost mai puţin 
frică decât lui Panurge. Ei şi? Teama nu m-a împiedicat să 
viu în ajutorul corăbierilor. Eu cred cu adevărat că moartea 
e un sfârşit pe care nu-l putem înlătura, şi numai sfânta voie 
a lui Dumnezeu hotărăşte în ce fel şi când vom pieri. lată de 
ce nu trebuie să încetăm nici o clipă a îndrepta spre el 
rugăciunile noastre, cerându-i îndurare şi preamărindu-l. 
Dar nu-i de ajuns atât: „Ajută-te şi Dumnezeu te va ajuta”, a 
spus Mântuitorul. 

Aduceţi-vă aminte de vorbele pe care le-a rostit consulul 
Flaminius, când s-a văzut împresurat de vicleanul Anibal, 
lângă lacul Peruziei, care se chema pe atunci Trazimen: 
„Copii, a spus el ostaşilor săi, să nu nădăjduiţi a ieşi din 
această încercare chemând pe zei în ajutor şi rugându-vă. 
Nu-i decât o singură scăpare: să ne croim drum cu sabia în 
mână prin rândurile vrăjmaşilor!” 

Salustiu tot astfel spune, că nu dobândim ajutorul zeilor 
rugându-i cu umilinţă şi bocindu-ne ca muierile, ci veghind, 
muncind, străduindu-ne să ducem lucrările noastre la bun 
sfârşit. Dacă în faţa constrângerilor şi a primejdiei, omul se 
dovedeşte leneş, vlăguit de puteri şi lăsător, cu cât mai 
amarnic se va jeli, cu atât zeii vor fi, în mânia lor, mai 
neînduplecaţi. 

— Să mă ia dracul, s-a jurat fratele Ioan (viu şi eu, a spus 
Panurge) dacă via noastră din Seuille n-ar fi fost jumulită şi 
culeasă de tâlhari, dacă aş fi stat să cânt ca ceilalţi diavoli 
de călugări: Contra hostium insidias [215] (cum scrie în 
cartea de rugăciuni), în loc să-i iau la goană pe prădalnicii 
din Lerne, punându-le prăjina crucii pe spinare. 

— Corabia înaintează! a strigat Panurge. Toate sunt bune. 
Numai fratele Ioan stă degeaba. Trândăveşte ca un porc şi 
se uită la mine cum asud dând ajutor acestui om de ispravă, 
cârmaciul cel dintâi al corăbiei. Ei, prietene! Două vorbe, 
dacă nu te superi. Ce grosime au pereţii corăbiei? 


— Două degete, a răspuns cârmaciul. N-ai nici o teamă. 

— Sfinte Dumnezeule! Mereu la două degete de moarte! 
Să fie una din cele nouă plăceri ale omului însurat? Ah, 
prietene, bine faci că masori primejdia cu cotul. Cât despre 
mine, nici că îmi pasă! Pe mine mă cheamă Vilhelm-Viteazul, 
ca să ştiţi. Am mai multă vitejie decât îmi trebuie. Nu vitejie 
de iepure, vitejie de lup: rup fără milă! Nu mi-e frică decât 
de primejdie. 

CAPITOLUL XXIV. 

Cum fratele Ioan îl sileşte pe Panurge să-şi mărturisească 
frica fără rost din timpul furtunii 

— Bună ziua, domnilor, a spus Panurge. Bună ziua la toţi! 
Cum vă simţiţi? Mulţumesc lui Dumnezeu, eu sunt bine. Dar 
dumneavoastră? Să coborâm. Vâslaşi, lăsaţi jos scara. 
Apropiaţi-vă de caravela din dreapta. Mai aveţi nevoie de 
ajutor? Mi-e o foame de lup! Am muncit cât patru boi! 
Ţinutul e frumos şi oamenii par să fie de treabă. Mai aveţi 
nevoie de mine, copii? Lăudat să fie numele Domnului, nu 
cruţaţi sudoarea frunţii mele! Adam, adică Omul, s-a născut 
pentru a munci, după cum pasărea a fost făcută să zboare. 
Aşa a hotărât Domnul-Dumnezeul nostru, să ne câştigăm 
pâinea cea de toate zilele cu truda braţelor, nu ca acest 
călugăr trândav, numit fratele Ioan, pe care îl vedeţi cum 
bea şi tremură de frică. Vremea s-a îndreptat. Abia acum 
îmi dau seama cât de bine şi de întemeiat a gândit marele 
filosof Anacharsis atunci când, fiind întrebat pe ce fel de 
corabie se simte mai puţin primejduit, a răspuns: „Pe 
corabia care a tras la mal!”. 

— Nu numai atât, a întregit Pantagruel. Îndemnat să 
spună dacă numărul celor morţi întrece pe-al celor vii, el a 
întrebat: „Pe cei ce călătoresc în largul mării, cum se cuvine 
a-i socoti?” dând astfel a înţelege că aceştia, aflându-se în 
veşnică primejdie de a pieri, trăiesc alături de moarte şi 
mor în fiece clipă. Portius Cato zicea că trei lucruri nu şi-a 
iertat în viaţă: de câte ori a încredinţat o taină unei femei, 
de câte ori a petrecut o zi în trândăvie şi de câte ori a pornit 


pe mare, la un drum pe care ar fi putut să-l facă tot atât de 
bine pe uscat. 

— Jur pe sfânta haină ce-o port, a spus fratele Ioan lui 
Panurge, că ţi-a fost frică degeaba, cocoşelule, fiindcă ursita 
ta nu e să pieri înecat, ci atârnat în văzduh sau prăjit pe foc, 
vesel ca un tată. Doreşti, măria-ta, o haină bună care să te 
apere de ploaie? Leapădă blana de lup şi de bursuc. 
Jupoaie-l pe Panurge şi fă-ţi ipingea din pielea lui. Numai să 
nu te apropii de foc şi să nu treci, Doamne fereşte, pe lângă 
foalele fierăriei, că se preface ipingeaua în cenuşă şi te 
pomeneşti dezbrăcat! În ninsoare şi sub grindină, poţi să 
stai fără grijă. Aruncă-te în gârlă şi n-ai să te uzi. Fă-ţi din 
Panurge cizme şi n-o să-ţi intre în ele nici o picătură de apă. 
Croieşte din pielea lui colaci, şi învaţă-ţi copiii să înoate: nu- 
i nici o primejdie! 

— Aşadar, a spus Pantagruel, pielea lui are aceleaşi 
minunate însuşiri ca şi iarba numită Cosiţa-lui-Venus, care 
nu se udă şi nu se umezeşte niciodată. Oricât de adânc ai 
cufunda-o în apă, rămâne uscată; de aceea îi zice, pe 
greceşte, adiantos. 

— Panurge, scumpul meu prieten, să nu-ţi fie teamă de 
apă niciodată. Viaţa ta în flăcări se va sfârşi. 

— Adevărat? a spus Panurge. Dar bucătarii iadului nu 
bagă bine de seamă şi greşesc uneori, punând la fiert ce-ar 
trebui să meargă la cuptor; cum se întâmplă adesea pe 
pământ cu unii, care împănează potârnichile, porumbeii şi 
pulpele de căprioară, ca să le pună chipurile în frigare, şi 
când colo le fierb în oală! Potârnichile cu varză, porumbeii 
cu praz şi pulpa de căprioară cu sfeclă. Ascultaţi, prieteni 
buni! În faţa dumneavoastră, mă leg ca biserica pe care am 
făgăduit s-o închin sfântului domn Nicolae, s-o zidesc în 
fundul apei, unde încă nu s-a mai văzut Bou sau vacă la 
păscut! 

— Darnic mai eşti! a spus Eusten. Nu-i pe lume altul să-ţi 
semene. Vorba italienească: 

Passato el pericolo, gabbato el santo! [216] 


CAPITOLUL XXV. 

Cum a ajuns Pantagruel după furtună în ostrovul 
Macreonilor. 

Tocmai atunci am ajuns la ţărmul ostrovului care se 
cheamă al Macreonilor. Oamenii din partea locului ne-au 
întâmpinat cu cinste şi cu prietenie. Un bătrân macrob 
(cum se numea primarul lor) l-a poftit pe Pantagruel în casa 
de obşte a cetăţii, spre a se întrema şi a se odihni după 
osteneala drumului. Dar Pantagruel i-a mulţumit şi a rămas 
la țărm, până când au coborât pe uscat toţi oamenii lui. 
După ce s-a încredinţat că nu lipseşte niciunul, le-a poruncit 
să-şi schimbe veşmintele şi să scoată din cămară toate 
merindele, ca vâslaşii să se ospăteze după pofta inimii. Ceea 
ce s-a îndeplinit fără zăbavă. Şi Dumnezeu ştie, cât au 
mâncat şi au băut! Oamenii locului aduceau din belşug de- 
ale gurii, şi nici ai lui Pantagruel nu se lăsau mai prejos. Am 
avut mare noroc, că merindele nu suferiseră de pe urma 
furtunii. 

Sfârşindu-se ospăţul, Pantagruel a rugat pe fiecare să dea 
o mână de ajutor până se vor drege stricăciunile corăbiei. 
Treaba a fost destul de uşoară, fiindcă toţi trăâitorii acelui 
ostrov erau meşteşugari, mai ales dulgheri buni, cum nu se 
găsesc decât în arsenalul Veneţiei. Ostrovul era foarte 
întins, dar nu cuprindea decât trei cetăţi la ţărmul mării şi 
alte zece parohii; cea mai mare parte a ostrovului era 
acoperită de o pădure deasă şi neumblată, cum sunt la noi 
codrii Ardenilor. 

La rugămintea noastră, bătrânul macrob ne-a arătat 
clădirile mai de seamă, vrednice de văzut, ale ostrovului. 
Pătrunzând dincolo de pădurea umbroasă şi sălbatecă, am 
întâlnit mai multe altare vechi dărâmate, obeliscuri, 
piramide, morminte strămoşeşti, cu felurite pisanii şi 
epitafuri. Unele scrise cu hieroglife, altele cu semne arabe, 
cu slove slavoneşti şi altele. 

Epistemon le-a buchisit pe toate cu multă luare-aminte, iar 
Panurge i-a spus fratelui loan: 


— Ostrovul acesta se numeşte al macreonilor. Macreon, în 
greceşte, înseamnă bătrân, om încărcat de ani. 

— Numele nu-mi place, dar nu am ce-i face, a spus fratele 
loan. N-am fost de faţă la botez! 

Bătrânul macrob l-a întrebat pe Pantagruel în graiul ionic, 
prin ce minune a putut să ajungă la ţărmul lor, când se 
dezlănţuise în văzduh o furtună atât de aprigă, iar pe mare 
vârtejuri de apă atât de cumplite. Pantagruel a răspuns, că 
Domnul se îndurase de vrednicia şi de sufletul curat al 
oamenilor lui, care nu călătoreau pentru câştig sau schimb 
de mărfuri, ci porniseră pe mare cu gândul cinstit de a 
cerceta oracolul înţeleptei Bacbuc şi de a afla cuvântul 
sfintei Butelci într-o grea cumpănă şi îndoială a unuia din ei. 
Totuşi călătoria lor n-a fost lipsită de mari încercări şi de 
înfricoşata primejdie a înecului. L-a întrebat, aşadar, care 
putea să fie pricina acelei grozave furtuni şi dacă mările 
vecine ale ostrovului erau bântuite adesea de asemenea 
vâltori, cum sunt în Ocean apele repezi de la Saint-Mathieu 
sau Maumusson, iar în Marea-de-Mijloc vârtejurile de la 
Satalia, Montargentan şi Plombin, Capul Melio în Laconia, 
strâmtoarea Gibraltarului, farul din Messina şi altele. 

CAPITOLUL XXVI. 

Cum povesteşte bunul macrob lui Pantagruel despre viaţa 
vitejilor şi moartea lor. 

Macrobul îndatoritor a răspuns: 

— Prieteni călători, acesta e unul din ostroavele Sporade; 
nu cele pe care le ştiţi din marea noastră Carpatică, ci 
ostroavele Sporade ale Oceanului. În vremile de demult, a 
fost aici o ţară rodnică şi ades cercetată, cu mult popor şi 
întinse legături de negoţ, supusă cârmuirii Bretaniei. Astăzi, 
după trecerea anilor şi decăderea lumii, e aşa cum o vedeţi, 
săracă şi pustie. În aceste păduri adânci, care se întind în 
faţa dumneavoastră până la o depărtare de şaptezeci şi opt 
de mii de parasangi [217], trăiesc o mulţime de demoni şi 
de mari războinici, acum foarte bătrâni. Fiindcă steaua cu 
coadă, care s-a ivit acum trei zile, nu se mai zăreşte pe cer, 


bănuim că unul dintre ei ar fi răposat. La moartea lui s-a 
dezlănţuit furtuna cu care aţi avut de luptat. Cât timp sunt 
în viaţă, ostrovul nostru şi ostroavele vecine au linişte, iar 
marea e cuminte. Dar când piere unul din ei, se aud 
pornind din adâncul pădurii bocete grozave şi strigăte de 
jale, iar asupra noastră se abat dintr-o dată nenorociri 
mari: ciuma şi alte urgii. Văzduhul se umple de noapte şi 
peste ape se dezlănţuiesc furtuni cumplite. 

— E un miez de adevăr în cele ce spui, a răspuns 
Pantagruel. O torţă, câtă vreme arde, răspândeşte în jurul 
ei lumină şi străluceşte în văzul tuturor, bucurându-i pe toţi 
şi nevătămând pe nimeni; dar când se stinge, otrăveşte 
aerul cu fumul şi mirosul ei greu, înăbuşind pe toţi cei de 
faţă şi primejduindu-le sănătatea. Aşa se întâmplă cu aceste 
suflete mari şi viteze. Câtă vreme sunt una cu trupurile lor, 
casa în care locuiesc e liniştită, plăcută şi priincioasă; dar în 
clipa desprinderii sufletului de trup, se dezlănţuie în văzduh 
o straşnica tulburare, abătând asupra lumii întunecime, 
fulgere şi grindină; pământul se cutremură şi se 
prăpădeşte, marea se înfurie şi fierbe; popoarele îşi strigă 
jalea lor, credinţele cad, domniile se schimbă, ţările se 
prăbuşesc. 

— Am avut şi noi o dovadă despre aceasta la moartea 
viteazului şi dreptului cavaler Guillaume de Bellay; în 
timpul vieţii lui, Franţa a fost o ţară fericită, temută şi 
pizmuită de toţi; dar după ce a închis ochii, numai răstrişte 
şi hulă s-a abătut asupra ei, spuse Epistemon. 

— Tot astfel s-a întâmplat, a spus Pantagruel, când a pierit 
Anchise la Trapeni în Sicilia; o furtună cumplită s-a abătut 
asupra lui Enea. Irod, regele crud şi nemilos al iudeilor, 
văzându-se în pragul unui sfârşit scârnav (căci a murit de 
ftiriasis, ros de viermi şi mâncat de păduchi, ca mai demult 
Sylla, apoi Pherekide din Siria, care a fost dascălul lui 
Pitagora, poetul grec Alcman şi alţii) - şi prea-bine ştiind că 
poporul la moartea lui va aprinde focuri de bucurie în toată 
ţara, a chemat la el din toate cetăţile, oraşele şi castelele 


Iudeii pe căpitanii şi pe dregătorii săi, minţindu-i că ar avea 
să le împărtăşească lucruri însemnate pentru nevoile 
cârmuirii. Când i-a văzut strânşi la un loc, a dat poruncă să 
fie toţi închişi în circul cel mare, spunând surorii sale 
Salomeea şi bărbatului acesteia, Alexandru: „Ştiu foarte 
bine, că iudeii se vor bucura la moartea mea; dar dacă veţi 
face aşa cum vă spun, voi fi înmormântat cu toată cinstea şi 
poporul mă va plânge cu jale şi mâhnire. În clipa morţii 
mele porunciţi arcaşilor, aşa cum i-am înştiinţat, să ucidă pe 
toţi căpitanii şi dregătorii închişi. Aflând despre moartea lor, 
iudeii, fără să vrea, se vor întrista şi vor plânge; iar străinii 
îşi vor închipui că jelesc pierderea marelui şi viteazului lor 
rege.” 

Un alt tiran ieşit din minţi spusese odinioară: „Focul şi 
pământul să se amestece, când voi muri!” adică să piară 
lumea întreagă. Neron, după cum arată Suetoniu, a spus la 
fel: „Eu să trăiesc!” Dion Nicanus şi Seneca au pus această 
vorbă urâtă în gura împăratului Tiberiu. 

CAPITOLUL XXVII. 

Cum vorbeşte Pantagruel despre sfârşitul sufletelor 
vitejeşti şi cumplitele minuni ce s-au întâmplat înaintea 
morţii răposatului senior din Langey 

— Având de înfruntat eu însumi cumplita vrăjmăşie a 
valurilor, a spus Pantagruel, nu mă încumet să privesc cu 
dispreţ spusele acestui vrednic macrob. Sunt chiar înclinat 
a crede tot ceea ce ne-a povestit despre steaua cu coadă, 
care s-ar fi ivit pe cer în ajunul morţii acelui bătrân 
războinic; sunt focuri ale cerului, care vestesc cu mai multe 
zile înainte pierderea sufletelor mari şi vitejeşti. Aşa face 
doftorul cel bun, care, cunoscând după anumite semne 
vădite apropiatul sfârşit al bolnavului, dă de ştire femeilor şi 
copiilor, rudelor şi prietenilor să fie pregătiţi, iar pe cel care 
mai trăieşte încă îl sfătuieşte să-şi încheie socotelile cu 
viaţa, să-şi binecuvânteze copiii, să spună un ultim cuvânt 
femeii, să lase cele cuvenite pentru creşterea orfanilor, 
punându-şi casa şi cugetul în bună rânduială. Tot astfel 


cerul îmbietor aprinde focuri de bucurie, meteoruri şi 
comete în cinstea sufletelor fericite pe care se pregăteşte 
să le primească la sânul lui, dând de ştire oamenilor că în 
puţine zile se vor desprinde de trupul lor, părăsind 
pământul. 

Înţelepţii areopagului din Atena, stând să chibzuiască ce 
pedepse se cuvin răufăcătorilor, obişnuiau să folosească 
anumite semne pentru a arăta hotărârile ce-au luat: [...] 
însemna osândă la moarte, T însemna iertare, iar A însemna 
că pricina nu e destul de bine lămurită şi, fiind nevoie de noi 
dovezi, se amână. Aceste semne erau aduse la cunoştinţa 
tuturor, curmând cu un ceas mai devreme grija şi îndoiala 
rudelor, prietenilor şi a tuturor cetăţenilor doritori să afle 
ce soartă îi aşteaptă pe cei întemnițați. După cum luminile 
ce se ivesc pe bolta cerului vor să spună oamenilor: „Fiinţe 
muritoare! Dacă vreţi să ştiţi, să aflaţi şi să cunoaşteţi ceea 
ce ar putea să vă mai spună, spre folosul vostru şi spre 
binele obştesc, sufletele fericite care se pregătesc să 
părăsească lumea, grăbiţi-vă a le întreba, căci sfârşitul 
trecerii lor prin viaţă se apropie; iar după ce jalnica poveste 
se va fi încheiat, zadarnice vor mai fi părerile voastre de 
râu”. 

Mai mult decât atât. Pentru a dovedi celor ce trăiesc pe 
pământ, că sunt nevrednici să stea alături şi să se bucure 
de tovărăşia acelor suflete mari, cerul trimite asupra lor 
semne supraomeneşti: groază, minuni şi prăpăd, aşa cum s- 
a întâmplat la moartea învățatului şi viteazului cavaler de 
Langey, despre care ai pomenit. 

— Mă cuprind fiori de spaimă, a spus Epistemon, iar inima 
mea tremură şi acum în găoacea ei, când îmi aduc aminte 
de înfricoşatele semne şi minuni pe care le-am văzut cu 
ochii noştri, cinci sau şase zile înainte de a-şi da obştescul 
sfârşit. Prietenii şi slujitorii lui: seniorii d'Assier, Chemant, 
Mailly chiorul, Saint-Ayl, Villeneuve, Guyart, meşterul 
Gabriel, doftorul Savillan, Rabelais, Cohuau, Massuau, 
Maiorici, Bulou, Cercu zis Burgmaistrul, Francois Proust, 


Ferron, Charles Girard, Francois Bourre, şi atâţia alţii 
stăteau înmărmuriţi şi se priveau în tăcere fără să rostească 
un cuvânt, stăpâniţi de aceleaşi griji şi presimţind că în 
curând cerul va chema la el, ca pe un bun allui, pe 
cavalerul fără păcat, care fusese al Franţei cel mai strălucit 
ocrotitor. 

— Chelului, tichie de mărgăritar îi trebuie! a spus fratele 
loan. Aş vrea şi eu să ajung om învăţat la bătrâneţe, că 
minte, slavă Domnului, am destulă. 

Deci vă-ntreb cu întrebare, Cum întreabă fiecare: 

Căpitanii pe ostaşi, Mamele pe copilaşi: 

E oare cu putinţă ca vitejii-vitejilor şi cei născuţi din zei să 
coboare ca şi noi în mormânt? Nu sunt ei, sfântă Fecioară, 
nemuritori ca heruvimii? Dumnezeu să mă ierte, dar parcă 
reverendisimul macrob ne spunea că şi ei, până la urmă, 
Mor. 

— Nu toţi, a răspuns Pantagruel. Filosofii stoici ne arată că 
orice fiinţă e pieritoare, afară de una singură, fără moarte, 
netulburată în veşnicia ei nevăzută. Pândar arată lămurit, 
că ursitoarele şi parcele, atât de părtinitoare, au tors din 
caierul lor şi au dăruit zeiţelor hamadriade un fir de viaţă 
mai lung decât al copacilor pe care îi au în pază şi grija lor. 
(Sunt stejarii, din care ele însele s-au născut, cum cred 
Calimah şi Pausanias, iar după ei Martin Capella.) Cât 
despre semizei, satiri, silvani, egipani, spiriduşi, zâne, 
demoni şi eroi, viaţa multora dintre ei, după socoteala lui 
Hesiod, numără până la nouă mii şapte sute douăzeci de 
ani, adică unu luat de patru ori, înmulţit cu patru şi din nou 
cu cinci pe fiecare latură a triunghiurilor întregi. (Vezi 
Cartea Oracolelor a lui Plutarh.) 

— În cartea mea de rugăciuni, a spus fratele Ioan, nu se 
pomeneşte nimic despre toate acestea. Eu unul cred, ca să- 
ţi fac dumitale plăcere. 

— Eu aşa spun, a întărit Pantagruel, că foarfeca lui 
Atropos cruţă firul vieţii sufletelor atotştiutoare, care sunt 
fără moarte: ale îngerilor, ale demonilor ca şi ale oamenilor. 


lată, vă voi povesti o întâmplare cu totul ciudată, dar scrisă 
şi întărită de mai mulţi cronicari învăţaţi. 

CAPITOLUL XXVIII. 

Cum povesteşte Pantagruel trista moarte întâmplată unui 
viteaz 

— Epithersiu, tatăl retorului Emilian, călătorea din Grecia 
în Italia pe o corabie încărcată cu mărfuri şi lume de tot 
felul. Vântul, încetând spre seară, în preajma ostroavelor 
Echinade, între Moreea şi Tunis, corabia s-a oprit la Paxes. 
Unii călători se culcaseră; alţii beau şi mâncau; când 
deodată s-a auzit, venind de pe acel ostrov un glas care a 
strigat: „Thamun!” Toţi au tresărit înspăimântați. Thamun îl 
chema pe cârmaciul corăbiei, un egiptean; dar prea puţini 
dintre călători îi cunoşteau numele. Acelaşi glas înfricoşat a 
strigat a doua oară: „lhamun!” Nimeni n-a răspuns. Ioţi 
tremurau de groază şi tăceau. Glasul a strigat a treia oară 
şi mai puternic: „Ilhamun!” Atunci, Thamun însuşi a 
răspuns: „Aici sunt. Cine eşti şi ce vrei de la mine?” - „Când 
vei ajunge la Palodes să dai tuturor de veste, că marele zeu 
Pan a murit!” i-a poruncit glasul necunoscut. Epithersiu 
povesteşte că la auzul acestor cuvinte toţi oamenii de pe 
corabie s-au înfricoşat şi, cuprinşi de o adâncă tulburare, s- 
au sfătuit ce ar fi mai bine să facă: să ducă vestea, aşa cum 
le poruncise glasul cel tainic, sau să tacă? Văzând vântul 
prielnic, Thamun a hotărât să treacă pe lângă Palodes ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Marea era liniştită şi nu se 
arăta nici o primejdie. Iată, însă, că în apropierea acelui 
ostrov vântul a căzut şi corabia s-a oprit în loc. Întorcându- 
se cu faţa spre țărm, Thamun a dat atunci de ştire că 
marele zeu Pan a murit! Nici n-a apucat să sfârşească vorba 
şi s-au ridicat de pe pământ puternice strigăte de jale şi 
gemete prelungi, dar nu ale unuia singur, ci ale mai multor 
glasuri. 

Cei care au fost atunci de faţă au povestit întâmplarea 
aceasta mai departe, iar vestea a ajuns până la Roma. 
Tiberiu, cezarul Romei, a chemat la sine pe acel Thamun, şi, 


ascultându-l a dat crezare spuselor lui. Întrebând pe 
învățații de la curtea lui şi pe cei din Roma, a aflat de la ei, 
că Pan era fiul lui Mercur şi al Penelopei (după cum scrisese 
mai demult Herodot, iar mai pe urmă Cicero, în cartea a III- 
a Despre zei.) Eu cred că era vorba mai degrabă despre 
marele Mântuitor al credincioşilor, pe care l-au dat morţii, 
în Iudeea, pizma şi strâmbătatea saducheilor, fariseilor, 
popilor şi călugărilor legii lui Moise. Această ticluire nu mi 
se pare greşită, căci, pe bună dreptate, se poate spune 
despre el în greceşte „Pan”, adică Totul. Toată viaţa şi toată 
nădejdea noastră e în el, prin el şi de la el. E bunul zeu Pan, 
marele păstor, care (cum spune Corydon), nu iubeşte numai 
oile sale, ci şi pe ciobanii care le păzesc. La moartea lui au 
suspinat, au plâns şi au gemut cerul şi pământul, mările şi 
iadul însuşi. Potrivirea mi se pare cu atât mai grăitoare, cu 
cât Mântuitorul a murit aproape de lerusalim, în acele zile 
când stăpânea la Roma împăratul Tiberiu. 

Sfârşind povestirea lui, Pantagruel a păstrat o îndelungă 
tăcere, rămânând adâncit în gânduri. Am zărit curgând din 
ochii lui lacrimi mari, cât oul de struţ. Să mă bată 
Dumnezeu dacă mint, măcar cât e negru sub unghie. 

CAPITOLUL XXIX. 

Cum a ajuns Pantagruel la ostrovul Sobolilor, unde 
domnea Postul cel Mare. 

După ce am dres toate stricăciunile corăbiilor şi ne-am 
împrospătat merindele, lăsând pe macreoni întru totul 
mulţumiţi de dărnicia cu care Pantagruel îi răsplătise, 
năierii noştri, mai voioşi decât oricând, au întins pânzele şi 
pornirăm la drum în dimineaţa următoare, purtaţi din urmă 
de un vânt senin şi mângâietor. Pe la amiază, Xenoman ne-a 
arătat în depărtare ostrovul Sobolilor, unde domneşte 
Postul cel Mare. Pantagruel auzise vorbindu-se despre el şi 
bucuros ar fi voit să-l vadă aievea, dar Xenoman l-a sfătuit 
să se lase păgubaş, ţinând seamă, pe de o parte, de ocolul 
pe care trebuia să-l facem, iar pe de altă parte de 
îndoielnica primire cu care am fi fost întâmpinați în acele 


ţinuturi, şi mai ales la curtea Postului cel Mare. În loc de 
orice ciorbă, a spus Xenoman, vă va ieşi înainte un mâncău 
de mazăre frecată, culegător de scoici, vânător de cârtiţe şi 
cărător de paie; un soi de uriaş cu tuleie în barbă şi 
tunsoare în creştetul capului, neobosit strângător de 
mucuri, născut la umbra lumânărilor, staroste al 
mâncătorilor de peşte, căpetenia muştarurilor, bătăuş al 
pruncilor, aprinzător de cenuşă, doică şi sugaci de doftori, 
împărţitor de iertări şi lătrător de predici. Altminteri, întru 
totul cucernic. Boceşte trei sferturi din zi, iar pe la praznice 
nu se arată. E drept că un alt meşter mai priceput în 
grătare şi frigărui n-ai să găseşti peste nouă mări şi ţări. 
Acum şase luni, trecând prin ostrovul Sobolilor, am luat cu 
mine o frigare mare şi am dus-o măcelarilor din Candes, 
care mi-au mulţumit pe bună dreptate. Când ne-om 
întoarce acasă, am să vă arăt alte două agăţate de uşa 
bisericii. Gămanul se hrăneşte cu saramură de coifuri, cu 
zeamă de zale şi fier fiert în fiere, din care pricină suferă 
câteodată de dureri de băşică. Culoarea veşmintelor lui e 
foarte veselă: cenuşie şi rece. Croiala de asemenea: nimic 
dinainte, nimic în spate, iar mânecile la fel. 

— 'Ţi-aş rămâne îndatorat, a spus Pantagruel, dacă, aşa, 
cum mi-ai vorbit despre îmbrăcămintea, despre hrana, 
despre obiceiurile şi deprinderile Postului cel Mare, mi-ai 
zugrăvi în câteva cuvinte înfăţişarea şi diferitele părţi ale 
trupului lui. 

— Te rog şi eu, cocoşelule, a spus fratele Ioan. Am dat 
peste el în cartea mea de rugăciuni: l-am găsit înaintea 
sărbătorilor schimbătoare. 

— Bucuros, a răspuns Xenoman. De altfel veţi auzi 
vorbindu-se mai multe despre el, când vom trece pe lângă 
ostrovul Sălbatic, unde domnesc scrumbiile grase, 
împotriva cărora Postul cel Mare poartă un război cumplit 
şi fără cruţare. Dacă nu le-ar sări să le apere bunul lor 
vecin şi ocrotitor Lăsatul-secului, pe toate le-ar fi zvântat şi 
le-ar fi înghiţit până acum. 


— Sunt parte femeiască sau bărbătească? Îngeri sau 
muritoare? Muieri sau fecioare? 

— Sunt parte femeiască, a răspuns Xenoman; născute 
pentru a muri; unele sunt fecioare, altele nu. 

— Să fiu eu al dracului, a spus fratele loan, dacă n-am să le 
viu în ajutor! E un lucru împotriva firii să te războieşti cu 
femeile. Să ne întoarcem şi să-i facem de petrecanie acestui 
mârlan! 

— Las-o naibii de treabă, a spus Panurge, eu, unul, nu-s 
nici atât de smintit, nici atât de viteaz, să-mi măsor puterile 
cu Postul cel Mare. Quid juris [218] dacă ne vom pomeni 
striviţi între Postul cel Mare şi scrumbii, ca între ciocan şi 
nicovală? Mulţumesc. la-o din loc! Să ne vedem de cale. 
Rămâi cu bine, Postule cel Mare! Îţi las în grijă scrumbiile, 
şi nu uita nici de cârnaţi! 

CAPITOLUL XXX. 

Despre Postul cel Mare şi părţile trupului său 

— Postul cel Mare, a început Xenoman, are părţile trupului 
astfel alcătuite (sau cel puţin aşa le ştiam pe vremea mea): 

Creierul din aceeaşi plămadă şi de aceeaşi mărime ca 
fudulia stângă a unei căpuşe de parte bărbătească. 

Ventriculul creierului ca un piron. 

leşindurile vermiforme ca un mai. 

Membranele ca o glugă de călugăr. 

Gâtlejul ca o targa de zidar. 

Obrazul ca un bostan. 

Mădularul bărbăţiei ca un cimpoi. 

Reţeaua vaselor minunate ca un căpăstru. 

Sfârcul ţâţelor ca un bocanc. 

Timpanele ca o morişcă. 

Tâmplele ca un şomoiog. 

Ceafa ca un fanar. 

Nervii ca o cişmea. 

Omuşorul ca o ţeava. 

Cerul gurii ca o macara. 

Scuipatul ca uleiul de rapiţă. 


Amigdalele ca nişte ocheane. 

Gura ca o boltă de biserică. 
Beregata ca un coş cu struguri. 
Stomahul ca un chimir. 

Pilorul ca o furcă de fier. 

Artera cea mare ca o custură. 
Gâtul ca un ghem de câlţi. 

Bojocii ca o pelerină de canonic. 
Inima ca un patrafir. 

Mediastinul ca un câuş. 

Pleura ca o scoabă. 

Arterele ca o mantie bearneză. 
Diafragma ca o scufie cu cocardă. 
Ficatul ca o secure cu două tăişuri. 
Vinele ca o răsadniţă. 

Splina ca o capcană de potârnichi. 
Maţele ca un năvod. 

Băşica fier ii ca o găleată. 
Măruntaiele ca o mănugşă. 
Mezenterul ca o mitră episcopească. 
Maţul-subţire ca un cleşte. 
Maţul-orb ca un pieptar. 
Maţul-gros ca un ulcior. 
Maţul-curului ca un şip călugăresc. 
Rărunchii ca o mistrie. 

Şalele ca un lacăt. 

Porii ureterului ca un cuier. 

Vinele rărunchilor ca două ţevi. 
Vasele spermatice ca foile de plăcintă. 
Prostata ca o ulcică. 

Băşica udului ca o arbaletă. 

Gâtul băşicii ca o limbă de clopot. 
Mirachul [219] ca un fes albanez. 
Sifachul [220] ca o mânecă. 
Mugşchii ca nişte foaie. 

Vinele ca laba gâştei. 


Încheietura oaselor ca o turbincă. 

Oasele ca nişte pesmeţi. 

Măduva ca o desagă. 

Zgârciurile ca o broască ţestoasă. 

Gâlcii ca un cosor. 

Bătăile inimii ca nişte ghionţi. 

Puterea de viaţă ca o plesnitură din degete. 

Sângele, iute ca nişte bobârnaci. 

Udul ca un hughenot. 

Prăsila lui era un sac de cuie. 

Doica lui îmi spunea, că, însoţindu-se cu Jumătatea- 
Postului, au dat naştere unui şir întreg de zile flămânde. 

Avea ţinere de minte ca o basma. 

Priceperea ca un bâţ. 

Închipuirea ca o bătaie de clopot. 

Gândurile ca un zbor de sticleţi. 

Cugetul ca un cuib de barză. 

Hotărârea ca nişte foaie de orgă. 

Remuşcarea ca un tun cu două ţevi. 

Sârguinţa ca un fund de corabie. 

Mintea ca o carte de rugăciuni zdrenţuită, Înțelegerea ca 
un melc ieşind din zmeuriş. 

Voința ca trei nuci într-o căldare. 

Pofta cât şase căpiţe de fân. 

Gândirea ca o limbă de pantof. 

Cumpătarea ca un scripete. 

Judecata ca un scăunel cu trei picioare. 

CAPITOLUL XXXI. 

Tot despre mădularele Postului cel Mare 

— Postul cel Mare, a spus mai departe Xenoman, e destul 
de bine făcut, iar părţile trupului oarecum potrivite, afară 
de cele şapte coaste, care depăşesc măsura obişnuită la 
ceilalţi muritori. 

Are degetele de la picioare ca un țambal. 

Unghiile ca un sfredel. 

Picioarele ca o cobză. 


Călcâiul ca o măciucă. 

Pulpele ca o viţă sălbatică. 

Genunchii ca un butuc. 

Coapsele ca un coif. 

Şoldurile ca o coarbă. 

Pântecele încheiat în nasturi, cum se purta mai demult, şi 
petrecut peste piept. 

Buricul ca o lăută. 

Celelalte părţi ca o plăcintă. 

Mădularul ruşinos ca un papuc. 

Desagii ca o damigeana. 

Fuduliile ca nişte lopeţi. 

Perineul ca un clarinet. 

Gaura şezutului ca o oglindă de cleştar. 

Bucile ca o furcă. 

Rărunchii ca un gavanos. 

Prapurul ca o masă de biliard. 

Spinarea ca un arc încordat. 

Şira spinării ca un cimpoi. 

Coastele ca o vârtelniţă. 

Coşul pieptului ca un polog. 

Spata ca o piuă. 

Pieptul ca o harmonică. 

Ţâţele ca un corn de vânătoare. 

Subţiorile ca un joc de şah. 

Umerii ca o targa. 

Braţele ca o glugă. 

Degetele ca nişte grătare mănăstireşti. 

Oasele mâinii ca nişte picioroange. 

Braţele până la cot ca nişte seceri. 

Coatele ca nişte greble. 

Mâinile ca o ţesala. 

Gâtul ca o ceaşcă. 

Bărbia ca o strecurătoare. 

Mărul lui Adam ca un ciubăr de care atârnau două guşi de 
aramă, rotunde şi frumoase, ca un ornic de soare. 


Barba ca un felinar. 

Bărbia ca un dovleac. 

Urechile ca două mitene. 

Nasul ca o cizmă pe un blazon. 

Nările ca o scufie. 

Sprâncenele ca nişte frigărui. 

Sub sprânceana stângă avea o aluniţă ca o oală de noapte 
şi de aceeaşi mărime. 

Pleoapele ca o cobză. 

Ochii ca un toc de pieptene. 

Nervii văzului ca o ţeava de puşcă. 

Fruntea ca o ulcea. 

Tâmplele ca o stropitoare. 

Obrajii ca două copite. 

Fălcile ca două ulcioare. 

Dinţii ca nişte târnăcoape. (Unul din ei se găseşte astăzi la 
Colonges-les-Royauzx, în Poitou, alţi doi sunt la Brosse în 
Saintonge, la uşa pivniţei.) 

Limba ca o harfă. 

Gura ca un sac. 

Faţa crestată ca un samar. 

Capul răsucit ca un cazan de fiert rachiu. 

Ţeasta ca o tolbă de vânătoare. 

Încheieturile ca nişte inele de năvod. 

Pielea ca o zeghe şi găurită ca ciurul. 

Părul din cap ca o perie de şters cizmele. 

Părul de pe trup, precum am spus. 

CAPITOLUL XXXII. 

Unele obiceiuri de-ale Postului cel Mare 

— Felul de a se purta al Postului cel Mare, a spus mai 
departe Xenoman, mi se pare cu totul uimitor şi vrednic de 
a-l cunoaşte. 

Când scuipă, azvârlă panere întregi de vrăbii. 

Când îşi suflă mucii, scoate pe nas numai ţipari afumaţi. 

Când plânge, pică din ochii lui rațe fripte cu sos de lacrimi. 

Când tremură, aruncă pe jos ficaţi de iepure. 


Când năduşeşte, sudorile lui sunt scoici în unt proaspăt. 

Când strănută, împroaşcă butoaie de muştar. 

Când tuşeşte, dă din el coşuri de pâine. 

Când sughiţă, icneşte grămezi de lăptuci. 

Când cască, scapă printre dinţi străchini de fasole frecată. 

Când suspină, oftările lui sunt limbi de vițel afumate. 

Când sforăie, zboară pe sus castroane cu mazăre bătută. 

Când îl apucă greaţa, varsă picioare de porc cu hrean. 

Când vorbeşte, scoate pe gură valuri de postav călugăresc 
(în loc de mătase purpurie, din care ar fi dorit Parysatis să 
fie ţesute cuvintele celor ce vorbeau fiului său Cirus, regele 
perşilor). 

Când răsuflă, îi ies din adâncul bojocilor tejghele întregi cu 
iertări de vânzare. 

Când clipeşte din ochi, cad pe jos pişcoturi şi minciuni. 

Când se supără, îi ţâşnesc din gât cozi de dihor. 

Când clatină din cap, pornesc căruţe cu roţi ferecate. 

Când strâmbă din nas, se strică vremea. 

Când mormăie, începe Curtea să judece. 

Când tropăie din picioare, amână plata datoriilor pe cinci 
ani. 

Când face un pas înapoi, cad din văzduh prepeliţe fripte. 

Când îi lasă gura apă, se duce şi-şi coace pâinea în 
cuptoarele seniorilor. 

Când e răguşit, cheamă să-i joace cadânele. 

Când pârţâie, ies din el botfori de vită încălţată. 

Când îi e greață, varsă cizme de piele de Cordova. 

Când se scarpină, face legi noi. 

Când cântă, scutură fasolea în căldare. 

Când îşi face nevoile, dă din el dovleci şi mânătărci. 

Când îşi iese din fire, bate câmpii. 

Când n-are ce face, se gândeşte la neaua de mai-an. 

Când are vreo grijă, o dă s-o mănânce câinii. 

Când prinde o broască, o jumuleşte de păr. 

Când doarme, visează cai verzi pe pereţi. 


Lucru foarte ciudat: se trudeşte nefăcând nimic, şi 
nefăcând nimic, osteneşte. De teamă să nu tabere asupra 
lui scrumbiile, cu care se află într-o veche duşmănie, 
doarme cu ochii deschişi ca preoţii Cibelei, coribanţii şi 
iepurii din Champagne. 

Muşcă râzând şi râde muşcând. 

Ajunează ca să nu mănânce; nu mănâncă, fiindcă 
ajunează. 

Rumegă bănuieli şi se adapă cu aiureală. 

Se scaldă în vârful clopotniţei şi se usucă în apă 
curgătoare. 

Pescuieşte în văzduh şi prinde din zbor raci uriaşi. 

Umblă la vânat pe fundul mării şi săgetează în goană, sub 
apă, cocori, ţapi sălbatici şi căprioare. Scoate ochii tuturor 
ciorilor care îi cad în laţ. 

Nu se teme decât de umbra lui, se joacă cu ciucurii de la 
brâu şi din pumn face măciucă. 

Scrie pe piele de vițel cu pană de gâscă, profeţiii şi 
calendare. 

— Cinstit bărbat! a strigat fratele Ioan. E omul meu. De 
când îl caut! Am să-i azvârl mănuşa! 

— E o ciudată făptură de om, dacă om poate fi numit, a 
spus Pantagruel. Mi-a venit în minte alcătuirea trupească şi 
felul de a fi al lui Amodunt şi al Discordanţei. 

— Ce purtări aveau şi cum erau? a întrebat fratele loan. 
Dumnezeu să mă ierte, dar n-am auzit despre aceste dihănii 
niciodată. 

— Vă voi povesti ce-am citit în cărţile celor vechi, a 
răspuns Pantagruel. Natura, al cărei nume e Physis, a dat 
naştere celor doi copii ai ei, Frumuseţea şi Armonia; fără 
nici o împreunare trupească, fiind ea însăşi din fire 
puternică şi roditoare. Antiphysia, care poartă naturii o ură 
de totdeauna, a fost cuprinsă de ciudă văzând naşterea 
unor odrasle atât de minunate şi de plăcute, şi 
împreunându-se cu 'lelumon, a adus şi ea pe lume doi copii, 
dar cu totul deosebiți de-ai lui Physis: pe Amodunt şi 


Discordanţa. Capul lor era neted şi rotund ca o minge, puţin 
turtit de-o parte şi de alta, căutând să semene a chip 
omenesc. Aveau urechi mari de măgar. Ochii, ieşiţi din cap, 
porneau dintr-un os asemănător cu al călcâiului; n-aveau 
sprâncene şi erau tari ca un şancru. Picioarele le erau 
umflate ca nişte gheme, iar mâinile şi braţele răsucite 
înapoi, peste umăr. Umblau în cap şi se dădeau de-a tumba, 
cu şezutul pe creştet şi cu picioarele în sus. După cum bine 
ştiţi, părinţilor li se pare totdeauna că pruncii lor sunt 
minunea lumii. Aşijderea şi Antiphysia îşi lăuda plozii în 
gura mare, silindu-se a dovedi tuturor, că sunt neasemănat 
mai frumoşi şi mai plăcuţi decăt ai lui Physis. Ea zicea 
anume, că o făptură, care are capul rotund ca o minge, 
picioarele date la strung şi merge rostogolindu-se ca o 
roată, e întruparea însăşi a unei părţi din dumnezeiasca 
desăvârşire, care în întregimea ei veşnică astfel arată la 
chip şi la înfăţişare. Mersul, cu picioarele în văzduh şi cu 
capul în jos, urmează adică pilda ziditorului lumii, căci 
rădăcinile omului sunt părul lui, iar ramurile lui sunt 
braţele. Ar putea oare copacii să fie mai bine înfipţi în 
pământ cu ramurile, decât cu rădăcina? Judecând astfel, 
Antiphysia voia să spună că vlăstarele ce născuse semănau 
cu nişte copaci în picioare, pe când ai potrivnicei sale 
creşteau de-a-ndoaselea, ca nişte copaci răsturnaţi. Cât 
despre braţe (zicea ea), e mai firesc să fie răsucite peste 
umăr, întrucât apără astfel partea dinapoi a trupului, aşa 
după cum, pentru a-şi feri partea dinainte, omul se slujeşte 
de dinţi fără ajutorul mâinilor, luptând din mers împotriva 
celor ce-ar încerca să-l vatăme. Dobândind sprijinul şi 
mărturia fiarelor sălbatice, Antiphysia a strâns în jurul ei pe 
toţi nebunii şi pe toţi smintiţii, bucurându-se de lauda şi de 
prețuirea tuturor celor lipsiţi de măsură şi dreaptă 
judecata. Din sămânţa ei s-au prăsit făţarnicii, ipocriţii, 
fariseii, aiuriţii, stricaţii lacap, calviniştii vânduți diavolului, 
neruşinaţii Genevei [221], câinii turbaţi din Fontevrault, 


popii cerşetori, bigoţii, cotoii călugăriţi, canibalii şi alte 
dihănii pocite: ruşinea omenirii! 

CAPITOLUL XXXIII. 

Cum a întâlnit Pantagruel lângă ostrovul Sălbatic un chit 
uriaş. 

Spre miezul zilei, pe când ne apropiam de ţărmul 
ostrovului Sălbatic, Pantagruel a zărit de departe un chit 
uriaş, care se îndrepta spre noi, pufnind şi sforăind. Era o 
namilă mai înaltă decât catargul corăbiei, azvârlind înaintea 
ei cu gura plină o trâmbă de apă, care se vărsa în mare ca 
un puhoi rostogolit din vârful muntelui. 

Pantagruel a arătat-o lui Xenoman şi căpitanului corăbiei. 
Căpitanul a poruncit să sune trâmbiţele, şi toţi corăbierii au 
fost în picioare, pregătiţi pentru luptă. Corăbiile, galioanele, 
caravelele s-au înşiruit în linie de bătaie, aşezându-se, după 
rânduiala războiului pe mare, în chip de Y, semnul lui 
Pitagora. (Tot astfel zboară şi cocorii: în unghi ascuţit.) 

Oamenii se pregăteau să înfrunte primejdia, vitejeşte. 
Fratele Ioan stătea lângă tunuri la marginea corăbiei în 
rând cu puşcaşii, cutezător şi hotărât. Panurge a pornit din 
nou să se vaite, mai înfricoşat ca oricând. 

— Bi-bi-bi! se bâlbâia voinicul, acum o dată am păţit-o! Să 
fugim! Oameni buni, ăsta e Leviatanul de care pomeneşte 
marele profet Moise în cartea despre viaţa sfântului Iov. O 
să ne înghită pe toţi ca pe-un hap, cum ar lua măgarul pe 
limbă un bob de muştar. Uite-l cum vine! Să ne grăbim! Să 
tragem la mal! E zeul mărilor, pe care îl trimisese Neptun 
să sfâşie pe Andromeda. Suntem pierduţi! Unde e Perseu, 
să ucidă fiara? 

— Perseu sunt eu! a spus Pantagruel. Să n-aveţi teamă! 

— Doamne-ajută! a strigat Panurge. Scapă-ne de primejdie 
şi ai să vezi cum o să-mi treacă frica. 

— Dacă soarta ţi-e aceea despre care vorbea fratele Ioan, 
nu aia te teme decât de Pyreis, de Heous, de Aethon şi de 
Phlegon, faimogşii telegari ai soarelui, care varsă foc pe nări. 
Chitul, care azvârlă pe gură şi pe urechi numai apă, nu 


poate să-ţi primejduiască viaţa. Tu nu de apă vei pieri; apa 
te apără şi te păzeşte, apa nu ţi-e vrăjmaşă. 

— Vorbă să fie! a spus Panurge. S-o spui la alţii! Nu v-am 
arătat destul de lămurit cum se preschimbă elementele 
între ele şi cât de puţină deosebire e să fii fript sau fiert, 
fiert sau fript? Aoleo! Uite-l! Unde să mă ascund? O să 
pierim cu toţii! O văd sus, în vârful catargului, pe ticăloasa 
de Atropos, cum îşi ascute foarfecele şi stă gata să ne reteze 
firul vieţii! Păzea! Uite chitul! Ah, că urât şi groaznic mai 
eşti! Pe mulţi i-ai înghiţit, şi niciunul nu s-a mai întors să se 
laude! Măcar de-ar ţâşni din tine un vin bun, alb ori 
porfiriu, plăcut şi gustos, nu apă sărată, amară şi 
puturoasă! Ptiu! Aş îndura moartea mai uşor, ca acel milord 
englez, care, fiind osândit la moarte pentru fărădelegile lui 
şi îngăduindu-i-se a-şi alege singur felul morţii, a cerut să 
fie înecat într-un butoi cu vin grecesc. Uite-l! Vai! Vai! E 
Satan! Leviatan! Nu pot să-l privesc în faţă, prea e pocit şi 
hidos! Pleacă de te judecă, urâtule! Du-te la cârcotaşi! 

CAPITOLUL XXXIV. 

Cum a răpus Pantagruel chitul cel uriaş. 

Chitul, pătrunzând în unghiul deschis al şirului de corăbii, 
azvârlea asupra lor grămezi de apă, cu mai multă furie 
decât căderile Nilului din Etiopia. Săgeţile, suliţele, lăncile 
şi securile zburau asupra lui din toate părţile. Fratele loan 
se silea din răsputeri; Panurge îngheţase de frică. Puştile 
tunau şi fulgerau de mama focului ca la nuntă, dar fără 
prea mult folos, căci ghiulelele de fier şi de bronz, oricât 
erau de grele, se topeau în pielea chitului ca zăpada pe un 
acoperiş bătut de soare. 

Atunci a socotit Pantagruel că e prilejul nimerit să ridice 
braţul şi să arate ce-i în stare să facă. 

— V-am auzit o dată spunând - şi stă scris în cărţi - că 
împăratul Romei, janghinosul Comod, ştia să tragă atât de 
bine cu arcul, încât punea pe copii să ridice mâna în sus şi 
trimitea săgeata printre degetele lor răsfirate, fără să-i 
vatăme. Ne-aţi spus de asemeni o poveste de pe timpul 


când Alexandru cel Mare cuprinsese India, despre acel 
arcaş indian, care azvârlea de departe, printr-un inel, 
săgeți lungi de trei coţi şi atât de grele, încât retezau în 
două săbiile, străpungeau scuturile şi treceau prin platoşe 
oţelite, fiind făurite dintr-un fier tare şi pătrunzător, cum nu 
s-a mai văzut. Ne-aţi amintit de minunata dibăcie a vechilor 
franci, care preţuiau mai mult decât orice meşteşugul de a 
trage cu arcul. Pornind la vânătoare de sălbăticiuni negre 
ori roşcate, ei frecau vârful săgeţilor cu sabur, ca să fie 
carnea vânatului mai fragedă, mai pătrunsă şi mai 
gustoasă. Ne-aţi vorbit aşijderea despre parți, care trăgeau 
în urma lor, fugind, mai bine decât alte neamuri în luptă 
deschisă. l-aţi lăudat pe sciți pentru neasemănata lor 
îndemânare. O solie a lor s-a înfăţişat odinioară lui Darius, 
regele perşilor, aducându-i în dar o pasăre, o broască, un 
şoarece şi cinci săgeți. Darius a întrebat ce însemnau acele 
daruri, şi dacă solul mai avea ceva de spus prin viu grai. 
Trimisul a tăcut, iar regele a rămas foarte nedumerit şi 
adânc tulburat în gândurile lui. Unul din cei şapte căpitani 
care uciseseră pe magi, anume Gobryes, a dat această 
talmăcire: „Prin darurile ce-au trimis, sciţii vor să spună: 
chiar de veţi zbura în văzduh ca păsările, chiar de vă veţi 
furişa pe sub pământ ca şoarecii, chiar de vă veţi ascunde în 
apă ca broaştele, tot nu veţi scăpa cu viaţă de săgețile 
noastre”. 

În meşteşugul de a trage la ţintă, marele Pantagruel era 
neîntrecut. Cu lăncile şi suliţele lui - de mărimea bârnelor 
pe care se reazimă podurile din Nantes, Saumur, Bergerac, 
iar la Paris, podul Zarafilor şi al Mojarilor (la fel de groase, 
de lungi, de grele şi de bine ferecate), Pantagruel, de la o 
depărtare de o mie de paşi, desfăcea scoica în două fără să-i 
ştirbească muchile, ţintea flacăra lumânării fără s-o stingă, 
lovea pasărea drept în ochi, dezlega snopii fără să-i 
risipească, dezbrăca pe călugări de glugă fără să-i atingă şi 
întorcea foile din cartea de rugăciuni a fratelui loan, fără să 
le rupă. A prins în mână una din suliţele cele multe pe care 


le avea în corabie, i-a pus vârf de oţel şi, de la cea dintâi 
aruncătură, a izbit chitul drept în frunte, străpungându-i 
deodată amândouă fălcile şi limba, încât fiara n-a mai putut 
nici să deschidă gura, nici să arunce apă din mare asupra 
noastră. Cu cea de-a doua lovitură i-a crăpat ochiul drept; 
cu cea de-a treia pe cel stâng. Toţi priveau cu mare bucurie 
cum se zbătea chitul purtând în frunte cele trei coarne, 
care îi spânzurau dinainte ca un triunghi cu laturile 
deopotrivă. Fiara se zvârcolea când pe o parte, când pe 
alta, clătinându-se pe valuri, zăpăcită, oarbă, trăgând să 
moară. Pantagruel, ca şi cum nu s-ar fi mulţumit cu atât, i-a 
mai repezit o suliță în coadă, apoi alte trei în şira spinării, 
pieziş, la aceeaşi depărtare una de alta. În sfârşit, i-a mai 
înfipt în coaste cincizeci de sulițe de-o parte şi cincizeci de 
alta. Trupul întreg al chitului semăna cu pântecele unei 
corăbii şi priveliştea lui era foarte plăcută. S-a întors cu 
burta către cer, cum fac toţi peştii când mor, şi semăna 
astfel cu scolopendra, şarpele cu o sută de picioare, despre 
care vorbeşte bătrânul înţelept Nicandru. 

CAPITOLUL XXXV. 

Cum a coborât Pantagruel pe ostrovul Sălbatic, în ţara 
Scrumbiilor. 

Vâslaşii corăbiei din capăt au legat chitul cu odgoane şi l- 
au cărat pe ostrovul Sălbatic din apropiere, pentru a-l 
căsăpi şi a-i scoate grăsimea de la rărunchi, despre care se 
zice că foloseşte la tămăduirea unei boli, numită de ei 
„sărăcie”. Pantagruel nu s-a mai ostenit să-i urmeze, fiindcă 
în mările Franţei văzuse balene tot atât de grozave, dacă nu 
şi mai mari. S-a învoit totuşi să coboare pe ostrovul 
Sălbatic, pentru ca oamenii, udaţi până la piele şi mânjiţi de 
stropeală, să-şi usuce veşmintele şi să se întremeze. Au 
poposit la marginea unui oraş pustiu, aşezat pe ţărmul 
mării cu faţa spre miazăzi, lângă un petic de pădure cu 
copaci înalţi şi frumoşi, la umbra cărora murmura un pârâu 
vesel, cu apă limpede şi argintie. Au înălţat corturile, iar 
bucătarii au aprins focurile, având la îndemână lemne din 


belşug. Corăbierii şi-au schimbat hainele şi s-au primenit; 
iar când fratele Ioan a sunat clopotul, oamenii au întins 
mesele pe țărm şi au început să se ospăteze. Pe când 
Pantagruel, plin de voie-bună, stătea la masă cu oamenii lui, 
a zărit câteva scrumbii mai mici, care se sileau de zor să se 
caţăre într-un copac înalt, nu prea departe de locul unde se 
aflau corăbierii. Neştiind dacă sunt veveriţe, nevăstuici, 
dihori sau hermine, l-a întrebat pe Xenoman: 

— Ce fel de jivine sunt acestea? 

— Sunt scrumbii, a răspuns Xenoman. Acesta e ostrovul 
Sălbatic, despre care v-am vorbit azi-dimineaţă. Între 
scrumbii şi Postul cel Mare, vechiul şi vicleanul lor duşman, 
dăinuie de multă vreme un război pe viaţă şi pe moarte. Îmi 
închipui că loviturile de tun pe care le-am tras asupra 
chitului le-au speriat. Ele se tem, ca nu cumva vrăjmaşul, 
tăbărând asupra lor pe neaşteptate, să le jefuiască ostrovul, 
cum a mai încercat în atâtea rânduri; fără să izbutească pe 
de-a-ntregul, fiindcă scrumbiile au sărit şi s-au apărat. 
Ameninţate necontenit de un vecin apucător şi rău, 
scrumbiile sunt nevoite să vegheze zi şi noapte, pentru a nu 
fi lovite fără veste. 

— Pentru Dumnezeu, iubite prietene, dacă ştii vreun mijloc 
drept şi cinstit prin care să curmăm acest război şi să facem 
pace, nu întârzia a mi-l spune. Îmi voi da toată silinţa şi nu 
voi cruța nici o osteneală pentru a pune capăt unei 
vrăjmăşii care stăruieşte de atâta vreme. 

— Nu cred că va fi cu putinţă, după câte ştiu, a răspuns 
Xenoman. Răzbind până aici acum vreo patru ani, am 
încercat o împăciuire, măcar pentru o bucată de vreme, 
căutând a statornici între cele două tabere vrăjmaşe 
legături de prietenie şi de bună vecinătate. I-am îndemnat, 
şi pe unul şi pe celelalte, să lase la o parte duşmănia cu care 
se înfruntă. Dar Postul cel Mare n-a primit să cadă la 
înţelegere, nici cu cârnaţii afumaţi, nici cu caltaboşii din 
vale, vechii prieteni şi vecini ai scrumbiilor. Scrumbiile 
ceruseră ca întreaga cetate a Butoiului să treacă sub 


stăpânirea lor, precum şi castelul Saramurii, de unde să fie 
izgoniți toţi tâlharii puturoşi care s-au încuibat în el. Postul 
cel Mare nu s-a învoit, şi astfel pacea, fiind socotită 
nedreaptă de amândouă părţile, nu s-a mai încheiat. N-am 
izbutit să curm starea de război, dar parcă în ultima vreme 
vrăjmaşii nu se mai înfruntau cu atâta înverşunare; până la 
răfuiala cea grozavă din sinodul de la Chesil, unde 
scrumbiile au fost chemate la judecată şi scărmănate, iar 
Postul cel Mare a fost batjocorit şi aspru mustrat, că nu 
vrea să facă pace cu scrumbiile. Acuma izbucnit din nou 
zâzania, mai înveninată, mai înăcrită şi mai nepotolită decât 
oricând. Nu-i nimic de făcut. Mai degrabă vei împăca 
pisicile cu şoarecii şi iepurii cu ogarii. 

CAPITOLUL XXXVI. 

Cum a fost pândit Pantagruel de scrumbiile sălbatice. 

În vreme ce Xenoman vorbea, fratele Ioan a zărit pe țărm 
vreo douăzeci şi cinci până la treizeci de scrumbii, nu prea 
mari, îndreptându-se în grabă spre cetatea lor. Fratele Ioan 
i-a spus lui Pantagruel: 

— O să petrecem bine, după cum se arată. N-ar fi de 
mirare, ca preacinstitele scrumbii să-şi închipuie că măria- 
ta eşti Postul cel Mare, deşi n-ai cu el nici o asemănare. Să 
lăsăm ospăţul şi să ne pregătim de luptă. 

— N-ar fi rău, a spus Xenoman. Scrumbiile sunt femei, şi 
prin aceasta de două ori trădătoare. 

Pantagruel s-a ridicat de la locul său pentru a cerceta ce 
se întâmplă dincolo de liniştea pădurii. Apoi s-a întors, 
spunând că a zărit la stânga un pâlc de scrumbii care 
stăteau la pândă, iar la dreapta, o armie întreagă de alte 
scrumbii uriaşe sub poalele dealului, venind spre noi cu 
gând de luptă, în cântec de cimpoaie, de fluiere, de tobe, de 
trâmbiţe şi de surle. Numărând până la şaptezeci şi opt de 
steaguri, am socotit că scrumbiile care ne puseră gând rău 
nu erau mai puţine de patruzeci şi două de mii. Rânduiala 
pe care o păstrau, umbletul lor apăsat, feţele lor hotărâte 
ne-au dat a înţelege că nu erau scrumbii începătoare, ci 


vechi şi încercate luptătoare. Aşa cum le zăream de 
departe, de la primele lor rânduri până dincolo de steaguri, 
toate erau înarmate ca pentru război, cu sulițe uşoare, bine 
ascuţite şi cu vârf oţelit. Aripile erau întărite cu caltaboşi 
înfuriaţi, puternice tobe şi cârnaţi călări, lungi şi binefăcuţi, 
tâlhari cruzi, toţi născuţi şi crescuţi pe-acele meleaguri. 
Pantagruel a fost cuprins de o mare tulburare - şi nu fără 
pricină - deşi Epistemon a încercat să-l liniştească, spunând 
că poate aşa obişnuiesc scrumbiile să-şi arate bucuria şi să 
primească pe oaspeţii străini, cum cinstitele noastre oraşe îi 
întâmpină pe regii Franţei după ungerea şi încoronarea lor. 

— Poate că sunt străjerele reginei acestui ostrov, care 
aflând de la celelalte scrumbii că a poposit la țărm un alai 
de strălucite corăbii, şi închipuindu-şi că vine s-o cerceteze 
un prinţ bogat şi puternic, a ieşit ea însăşi întru 
întâmpinarea noastră. 

Pantagruel nu s-a bizuit pe o asemenea îndoielnică 
presupunere şi a chemat pe oamenii săi cerându-le sfatul 
asupra celor ce-ar fi de făcut în faţa primejdiei. Le-a amintit 
în puţine cuvinte că felul acesta de-a ieşi cu arme întru 
întâmpinarea oaspeţilor ascunde adeseori, sub zâmbetul 
prieteniei, vicleşug şi duşmănie. 

— În felul acesta, le-a spus el, a ucis împăratul Antoniu 
Caracalla pe locuitorii Alexandriei; şi tot ela răpus altă dată 
oastea lui Artaban, regele perşilor, minţind că vine să-i 
ceară fata de soţie. Fapta lui n-a rămas nepedepsită, căci în 
scurtă vreme şi-a pierdut viaţa. Fiii lui lacob, pentru a 
răzbuna răpirea surorii lor Dina, la fel au prădat şi au 
nimicit pe sichimieni. Folosind aceeaşi apucătură făţarnică, 
împăratul Romei, Galien, a răpus oastea Bizanțului. 
Înşelând pe Artababa, regele Armeniei, cu mincinoase 
dovezi de prietenie, Antoniu l-a ademenit în capcană, l-a 
aruncat în lanţuri şi mai târziu l-a dat morţii. Vremurile 
vechi ne-au lăsat o mie de pilde asemănătoare. Şi pe bună 
dreptate, am lăudat în zilele noastre chibzuita purtare a lui 
Carol VI, regele Franţei, care întorcându-se biruitor în 


frumoasa cetate a Parisului, după ce i-a răpus pe flamanzi şi 
a supus Gândul, aflând la Bourget că parizienii, în număr de 
douăzeci de mii, ieşiseră să-l întâmpine înarmaţi cu 
ciomege, n-a vrut să intre în oraş, până n-au lepădat toţi 
bâtele şi nu s-au tras pe la casele lor, deşi se juraseră că n- 
aveau nici un gând rău, ci veniseră cu arme asupra lor ca 
să-l primească aşa cum se cuvine unui războinic. 

CAPITOLUL XXXVII. 

Cum a chemat Pantagruel în ajutor pe căpitanii Taiecârnat 
şi Prindepegşte; şi o cuvântare potrivită despre numele 
locurilor şi ale oamenilor. 

Sfatul a hotărât ca oamenii să stea pregătiţi pentru orice 
împrejurare. Pantagruel a trimis pe Gimnast şi pe Carpalim 
să cheme de pe corabie ostaşii înarmaţi, printre care se 
aflau căpitanii Prindepeşte şi Taiecârnat. 

— Aş vrea să-l scutesc pe Gimnast de această osteneală, a 
spus Panurge. Aici vă va fi de mai mult folos. 

— Să n-am parte de haina pe care o port în spinare, a spus 
fratele loan, dar mi se pare, voinicule, că vrei să dai dosul, 
şi n-ai de gând să te mai întorci! Nu-i nici o pagubă, fiindcă 
n-ai face altceva decât să plângi şi să boceşti, tulburând pe 
ostaşii care vor să lupte. 

— Mă voi întoarce, frate Ioane, a spus Panurge. Mă voi 
întoarce cât mai repede, părinte al sufletului meu. Te rog să 
ai însă grijă ca păcătoasele acestea de scrumbii să nu 
năvălească în corabie. Mă voi ruga pentru biruinţa voastră, 
după pilda viteazului căpitan Moise, îndrumătorul neamului 
lui Izrael. 

— Numele celor doi războinici, Prindepeşte şi Taiecârnat, 
i-a spus Epistemon lui Pantagruel, sunt o chezăşie de 
biruinţă, dacă scrumbiile se vor încumeta să ne lovească şi 
vom fi nevoiţi să luptăm. 

— Ai dreptate, a spus Pantagruel, şi îmi pare bine că, 
bizuindu-te pe vitejia căpitanilor mei, prevesteşti izbândă. 
Prezicerile întemeiate pe nume de mult nu mai găsesc 
crezare. Odinioară erau folosite de ucenicii lui Pitagora, 


care le ţineau în mare cinste. Mulţi oameni de seamă au 
tras folos şi s-au lămurit de pe urma lor. Octavian August, 
împăratul romanilor, a întâlnit o dată un ţăran cu numele de 
Euthyche (adică: om cu noroc), ducând de căpăstru un 
măgar pe care îl chema Nicon (ceea ce în greceşte 
înseamnă: biruitor). Şi tălmăcind înţelesul celor două nume, 
al ţăranului şi al măgarului, s-a bucurat că îl aşteaptă în 
viaţă belşug, fericire şi izbândă. Vespasian, înainte de a 
ajunge împărat al Romei, rugându-se într-o zi singur în 
templul lui Serapis, a înţeles că va dobândi puterea în clipa 
când a văzut venind spre el, pe neaşteptate, unul din sclavi: 
Bazilide (adică: fiu de rege) pe care îl lăsase bolnav acasă. 
Regilian, fără nici un alt temei, a fost ales împărat de ostaşii 
lui, numai din pricina numelui pe care îl purta. Citiţi 
dialogurile lui Platon despre înţelesul numelor. 

— Să-mi ţie Dumnezeu setea, a spus Rizotom, ard de 
nerăbdare să le citesc; te-am auzit în mai multe rânduri 
vorbindu-mi despre ele. 

— Vei vedea cum ucenicii lui Pitagora au dovedit cu 
ajutorul numerelor şi al numelor că Patrocle trebuia să fie 
omorât de Hector, Hector de Ahile, Ahile de Paris şi Paris de 
Filoclet. Sunt tulburat de puţinătatea înţelegerii mele, 
văzând minunata ştiinţă a lui Pitagora, care, după numărul 
cu soţ sau fără soţ al silabelor fiecărui nume, afla care 
oameni sunt şchiopi, orbi, podagroşi, paralitici, ofticoşi sau 
suferinzi de alte boli, aşezând numerele cu soţ pe partea 
dreaptă a trupului, iar cele fără soţ pe partea stângă. 

— Acest lucru e adevărat, a spus Epistemon. Am văzut o 
întâmplare asemănătoare la Saintes, cu prilejul unui alai la 
care se afla de faţă bunul, înțeleptul şi dreptul preşedinte 
Briand Valee, seniorul din Douhet. De câte ori trecea un 
şchiop sau o şchioapă, un chior sau o chioară, un cocoşat 
sau o cocoşată, numai întrebând despre numele lor, fără să- 
i vadă, spunea de-a dreptul de care picior şchioapătă, cu 
care ochi nu vede şi pe care parte a umărului poartă 


cocoaşa; pe dreapta, dacă silabele numelui lor erau fără 
soţ, pe stânga, dacă erau cu soţ. Şi nu s-a înşelat niciodată! 
— Cunoscând această potrivire, a spus Pantagruel, 
învățații au arătat că Ahile, îngenunchind, a fost rănit în 
călcâiul drept de săgeata lui Paris, fiindcă numele lui are 
trei silabe: număr fără soţ. Venus, adică Afrodita, a fost 
rănită la mâna stângă de Diomed în faţa Troiei fiindcă, în 
greceşte, numele ei are patru silabe. Vulcan şchiopăta de 
piciorul stâng dintr-aceeaşi pricină. Anibal era chior de 
ochiul drept. 'Tot astfel putem să lămurim orice vătămătură, 
dureri de cap sau de şale, folosind cheia lui Pitagora. Şi, ca 
să ne întoarcem la înţelesul numelor, vă voi spune că 
Alexandru cel Mare, fiul regelui Filip, a izbutit să-şi 
îndeplinească planurile sale prin tălmăcirea unui singur 
nume. El împresurase cetatea Tirului şi purta război greu 
de mai multe săptămâni. Toate încercările şi toate armele 
lui dăduseră greş. Tirienii astupau toate spărturile şi 
întregeau din nou zidurile dărâmate. Alexandru hotărâse să 
ridice tabăra, foarte întristat de ştirbirea pe care o suferise 
faima cuceririlor sale. În prada acestor gânduri 
tulburătoare, a adormit. Atunci i s-a arătat în vis un satir, 
care pătrunsese în cort, sărind şi ţopăind pe picioarele lui 
de ţap. Alexandru a dat să-l apuce, dar satirul se ferea, 
fugind. Până în cele din urmă, l-a încolţit şi l-a prins; dar în 
aceeaşi clipă s-a trezit. Povestind visul său învăţaţilor şi 
înţelepţilor de la curte, aceia i-au spus că zeii i-au făgăduit 
izbânda, şi Tirul în scurtă vreme va cădea: căci cuvântul 
Satyros, împărţit în două, înseamnă: sa Tyros, adică al tău e 
Tirul. Într-adevăr, la cea dintâi năvală pe care a pornit-o din 
nou, a luat cetatea şi a supus acel popor îndărătnic. Şi 
dimpotrivă, aduceţi-vă aminte cum şi-a pierdut nădejdea 
Pompei, desluşind înţelesul unui singur nume. Învins de 
Cezar în lupta de la Pharsale, nu-i mai rămăsese altă 
scăpare decât fuga. Luând calea mării şi ajungând în insula 
Cipru, în apropiere de cetatea Paphos, a zărit pe ţărm un 
palat strălucit şi bogat. Întrebând pe cârmaciul corăbiei 


despre numele acelui palat, a aflat că se cheamă 
„Mormântul regilor”. La auzul acestui nume a înţeles că nu 
va mai scăpa cu viaţă şi a fost cuprins de-o spaimă atât de 
mare, încât corăbierii şi ceilalţi călători s-au înfiorat auzind 
gemetele, plânsul şi strigătele lui deznădăjduite. Nu mult 
după această întâmplare, un ţăran necunoscut, anume 
Achillas, l-a prins şi i-a tăiat capul. Aş mai putea să vă 
povestesc ce i s-a întâmplat lui L.. Paulus-Aemilius, când 
senatul roman l-a ales împărat şi a pus sub porunca lui 
oştile trimise împotriva lui Perseu, regele Macedoniei. În 
ziua aceea, spre seară, întorcându-se spre casă pentru a se 
pregăti de plecare, a îmbrăţişat pe fiica lui, Tratia, şi 
văzând-o întristată, i-a spus: - „Ce ai tu, Tratia? De ce eşti 
atât de mâhnită?” „Iată, a murit Persa!” a răspuns ea. Persa 
era o căţeluşă, la care fata ţinea mult. Auzind aceste 
cuvinte, Paulus n-a mai avut nici o îndoială că-l va răpune pe 
Perseu. Dacă aş avea mai mult răgaz, v-aş vorbi despre 
cărţile sfinte ale evreilor, unde sunt amintite sute de 
întâmplări, care dovedesc cât preţ puneau aceia pe nume şi 
cu câtă evlavie căutau să deosebească înţelesul lor. 

În timpul acesta au sosit cei doi căpitani împreună cu 
ostaşii lor, toţi înarmaţi până în dinţi şi pregătiţi de război. 
Pantagruel le-a spus câteva cuvinte, îndemnându-i să fie 
îndrăzneţi în bătaie, dacă va fi nevoie să se lupte (fiindcă nu 
putea încă să creadă în trădarea scrumbiilor), dar, orice s- 
ar întâmpla, să nu lovească ei cei dintâi. Drept semn de 
recunoaştere le-a dat lozinca: Lăsatul secului! 

CAPITOLUL XXXVIII. 

Cum se dovedeşte că scrumbiile nu sunt de disprețuit. 

Veţi râde de mine, beţivilor, şi nu veţi da crezare spuselor 
mele. N-am ce să vă fac. Dacă mă veţi crede, cu atât mai 
bine; dacă nu, duceţi-vă şi vă încredinţaţi singuri. Eu spun 
ce-am văzut. Lucrurile s-au petrecut în ostrovul Sălbatic. Vi 
l-am numit. Şi mi-aţi adus aminte, fără să vreţi, de puterea 
neasemuită a uriaşilor care au pornit o dată să ridice 
muntele Pelion peste muntele Ossa, iar pe-acesta să arunce 


adumbritul Olimp, războindu-se cu zeii şi izgonindu-i din 
înaltul cerului. Pentru asemenea ispravă nu era de ajuns o 
putere obişnuită; dar uriaşii aceia, prin o jumătate a 
trupului lor, erau peşti, sau ca să nu mint: şerpi. 

Şarpele care a ispitit pe Eva ţinea de neamul peştilor şi se 
spune, că era cel mai şiret şi mai isteţ dintre toate 
dobitoacele. 

Unii învăţaţi mai cred şi astăzi că vicleanul ispititor era un 
ţipar, numit itiphel, în care se întrupase preacinstitul 
messer Priap, mare ademenitor de femei prin toate 
paradisurile (paradis, pe greceşte, înseamnă grădină). Cine 
ştie dacă boşii, poporul atât de războinic astăzi, n-au fost 
odinioară caltaboşi? Eu unul nu pun mâna în foc. 
Himantopozii, un neam de frunte al Etiopiei, aşa cum îi 
zugrăveşte Pliniu, sunt - nici mai mult, nici mai puţin - 
decât ţipari. 

Dacă spusele mele n-au darul să vă risipească îndoiala 
(nici după câteva pahare), veniţi cu mine la Lusignas, 
Parthenay, Vovant, Mervant sau Ponseuges în Poitou. Veţi 
culege acolo mărturii vechi şi de toată încrederea ale unor 
oameni de vază, care, jurând pe braţul sfântului Rigomeu, 
vă vor spune că Mieluzina, cea dintâi descălecătoare a ţării 
lor, avea trup de femeie până la buric, iar de acolo în jos era 
peşte cu coadă, adică avea coadă de peşte. Mişcările îi erau 
legănate şi domoale, cum vor să fie astăzi ale saltimbancilor 
bretoni, când se pornesc deodată să cânte şi să dănţuiască. 

Pentru ce credeţi că a născocit Erehteu targa, carul şi 
căruţa? Fiindcă Vulcan îl zămislise cu picioare de scrumbie, 
şi voind a le ascunde nu umbla călare, ci în caleaşca. (Pe 
vremea aceea, pasămite, scrumbiile n-aveau căutare.) Zâna 
sciţilor Ora avea trupul jumătate femeie, jumătate 
scrumbie. Dar era atât de frumoasă, încât Jupiter s-a culcat 
cu ea şi i-a făcut un băiat numit Colaxes. Aşadar, nu mă mai 
luaţi peste picior şi dezvăţaţi-vă de a crede numai ce-i scris 
în Evanghelie. 

CAPITOLUL XXXIX. 


Cum s-a însoţit fratele Ioan cu bucătarii pentru a lupta 
împotriva scrumbiilor. 

Văzând fratele Ioan cu câtă furie şi cu ce repeziciune 
veneau asupra lor scrumbiile i-a spus lui Pantagruel: 

— Vom avea de furcă, după cum bag de seamă! Dar câte 
cântece de slavă şi cuvinte de laudă se vor înălța în cinstea 
biruinţei noastre! Aş fi dorit să rămâi pe corabie şi să 
priveşti bătălia ce voi da-o cu oamenii mei. 

— Care oameni? a întrebat Pantagruel. 

— Cartea de rugăciuni vorbeşte! a răspuns fratele loan. 
De ce crezi că Putifar, mai-marele bucătarilor de la curtea 
lui Faraon - acel Putifar care l-a cumpărat pe Iosif şi căruia 
acesta, dacă ar fi vrut, i-ar fi pus coarne - de ce crezi că era 
căpetenia călăreţilor din întreg regatul Egiptului? Pentru ce 
tocmai Nabuzardan, bucătarul regelui Nabucodonosor, a 
fost ales dintre toţi căpitanii de oaste, pentru a bate şi a 
dărâma cetatea Ierusalimului? 

— Ascult, a răspuns Pantagruel. 

— Aş putea să jur, a spus fratele Ioan, că au luptat pe 
vremuri cu scrumbiile sau cu alte vietăţi tot atât de temute; 
căci bucătarii ştiu să spintece, să taie şi să toace 
neasemănat mai bine decât toţi ostaşii din lume, pedestraşi 
sau călăreţi. 

— Cele ce îmi spui mi-au adus aminte de un răspuns 
glumeţ al lui Cicero. La Roma, pe timpul războiului civil 
dintre Cezar şi Pompei, Cicero înclina mai mult spre acesta 
din urmă, deşi Cezar căutase să-l câştige şi îl acoperise cu 
daruri. Într-o zi, după o bătălie în care oamenii lui Pompei 
suferiseră pierderi grele, Cicero s-a dus în tabăra lor, unde, 
după cum şi-a dat seama, se aflau puteri puţine, vitejie mai 
de loc şi neorânduială destulă. Prevăzând că lucrurile se vor 
sfârşi rău, cum s-a şi întâmplat, a început să-i batjocorească 
şi să-i ia peste picior, când pe unul, când pe altul, cu vorbe 
tăioase şi usturătoare, cum se pricepea să le ticluiască. 
Câţiva căpitani care îl întovărăşeau, voind să-şi laude 
voinicia, ca şi cum nu s-ar fi îndoit de izbândă, i-au spus 


arătând steagurile: „Vezi câte acvile purtăm cu noi în 
luptă?” „V-ar prinde foarte bine, dacă aţi merge la război 
împotriva ciorilor!” a răspuns Cicero. Aşadar, fiindcă vom 
avea de furcă, după cât se pare, cu scrumbiile, dumneata 
socoteşti că cei mai buni ostaşi ar fi bucătarii? Fă cum crezi, 
eu voi aştepta aici să văd cum ai s-o scoţi la capăt. 

Fratele Ioan s-a îndreptat spre cortul bucătarilor şi le-a 
spus foarte cuviincios şi vesel: 

— Băieți, vreau să vă văd astăzi biruind cu cinste şi cu 
strălucire. Veţi avea de săvârşit fapte de vitejie 
nemaipomenite şi nemaivăzute. Sus inimile! 

Va afla lumea întreagă cine sunt şi ce pot bucătarii! Să 
pornim asupra acestor neruşinate scrumbii! Eu sunt 
căpitanul vostru. Să bem, prieteni! Înainte! 

— Căpitane, au răspuns bucătarii, ai vorbit ca din carte. 
Suntem cu toţii gata să-ţi ascultăm bunele porunci. Vom trăi 
şi vom muri cu tine! 

— Veţi trăi, a spus fratele loan, nu veţi muri. Asta-i treaba 
scrumbiilor. Strângeţi rândurile. Parola noastră e: 
„Nabuzardan!”. 

CAPITOLUL XL. 

Cum a pregătit fratele loan scroafa şi despre vitejii 
bucătari care au intrat în burta ei. 

La porunca fratelui loan, bucătarii au pus pe roate o 
scroafă mare, luată din corabia care purta drept steag şipul 
călugăresc. Scroafa era o maşină de război minunată, astfel 
întocmită, încât, de pe şoriciul ei, putea să împroaşte 
jurâmprejur ghiulele mari şi săgeți de fier cu vârf oţelit. În 
burta ei încăpeau, adăpostiţi, până la două sute de 
luptători. Era făcută după chipul şi asemănarea scroafei din 
Reole, cu ajutorul căreia cetatea Bergeracului a fost smulsă 
din mâinile englezilor, în anii tineri ai regelui Carol al VII- 
lea. 

lată aici numele vitejilor bucătari, care, după pilda grecilor 
din calul troian, au intrat în pântecele scroafei: 

Înghitepui Pielescurtă. 


Drobdemiel Pârjoală. 
Prăjeală Piuliţă. 
Maţumplut Oalăplină. 
Jumară Tigaie. 
Capdebou Saramură. 
Falcăprăjită Limbădulce. 
Ceapărasă Ficăţel. 
Pipăruş Frigăruie. 
Zeamălungă Cleştenvânt 


(Aceşti bucătari de neam mare aveau drept stemă a lor: un 
câmp de guri căscate, frigărui cu slănină printre ele şi o 
pulpă de căprioară aplecată spre stânga.) Mai erau: 

Slăninăfriptă Taieslănină. 

Slăninăprăjită Roadeslănină. 

Slăninăarsă Pişcăslănină. 

Slăninărâncedă Înghiteslănină. 

Slăninăsărată Şoricideslănină 


(Zeamălungă era de felul lui din Rambouillet. Pe marele 
meşter de ciorbe îl chema de acasă numai: Zeamă, dar i s-a 
zis Zeamălungă pentru a-l deosebi de ceilalţi fraţi ai săi: 

Zeamăchioară Zeamădulce. 

Zeamăacră Zeamădeasă. 

Zeamăgoală Zeamăgrasă. 

Nume necunoscute printre evrei şi arabi. Pe alţii îi chema: 

Fudulie Lingeblide. 

Varzăcreaţă Burtăplină. 

Crăticioară Bagănoală. 

Dovlecel Polonic. 

Pâinişoară Străchinel. 

Lingurică Curcăbeată. 

Maţesparte Bobcernut. 

Fripturică Gâtuscat. 

Crapumplut Ciorbărece. 

Sfarmăoase Învârtefrigare. 


Apoi: Suflănfoc, luat din bucătăriile nobilului cardinal Le 
Veneur; Gălbenuş (din Mayonne) care a închegat cel dintâi 
maioneza; şi Borcănel, născocitorul sosului cu muştar 
(foarte potrivit şi foarte sănătos pentru spinarea de iepure 
la frigare, rața la tavă, ouăle răscoapte, peştele afumat, 
purcelul de lapte şi alte multe feluri de bucate). 

Toţi aceşti vrednici şi veseli bucătari au intrat în pântecele 
scroafei împreună cu alţii. Fratele Ioan şi-a făcut loc cel din 
urmă, purtând în mână paloşul şi trăgând după el porţile 
ferecate, care aveau încuietori cu arcuri. 

CAPITOLUL XLI. 

Cum a rupt Pantagruel picioarele scrumbiilor. 

În vremea aceasta scrumbiile se apropiaseră atât de mult, 
încât Pantagruel le vedea cum îşi mişcau braţele şi cum 
începuseră să se strecoare pe sub frunzişul pădurii. Atunci 
l-a trimis pe Gimnast să le întrebe ce gânduri aveau şi ce 
pricină de ceartă născociseră, ca să ridice armele din senin 
împotriva unor vechi prieteni, care nu le adusese nicicând 
vreo vătămare? 

Gimnast a ieşit în întâmpinarea primelor rânduri, a făcut o 
adâncă plecăciune şi a strigat cât a putut de tare: 

— De-ai voştri, de-ai voştri, de-ai voştri! Toţi suntem de-ai 
voştri şi la porunca voastră! Noi ţinem toţi cu vechiul vostru 
prieten Lăsatul secului! (Unii mi-au povestit mai târziu, că 
n-a spus Lăsatul secului, ci Salata lacului.) Oricum ar fi fost, 
la acest cuvânt, un caltaboş voinic şi ţâfnos a ieşit din 
rânduri şi a încercat să-l apuce de gât. 

— Blestematule! a strigat Gimnast. Vrei să intri în mine? 
Aşteaptă mai întâi să te fac bucăţi! 

Scoţând din teacă pe Pupămăncur (aşa îşi botezase sabia) 
Gimnast a tăiat caltaboşul în două cât ai zice: peşte! 
Doamne, gras mai era! Avea cel puţin două degete de 
slânină pe burtă! Mi-am adus aminte de taurul [222] din 
Berna, care a fost ucis în lupta de la Marignan, unde au fost 
înfrânți elveţienii. Văzând caltaboşul lor spintecat, 
scrumbiile au sărit asupra lui Gimnast şi l-ar fi făcut 


tocătură, dacă nu-i sărea în ajutor Pantagruel cu oamenii 
lui. Căpitanul Frângecârnat tăia la cârnaţi de mama focului. 
Căpitanul Taiepeşte a dat iama prin scrumbii. Pantagruel le 
prindea de nas şi le rupea târtiţa. Fratele loan rămăsese 
ascuns în pântecele scroafei şi urmărea mişcările 
duşmanului. Văzând că un şir de cârnaţi care stăteau la 
pândă ieşiseră din pădure şi tăbărâseră asupra lui 
Pantagruel, a deschis uşile scroafei, şi în fruntea vitejilor săi 
ostaşi s-a repezit la luptă. Unii erau înarmaţi cu frigări de 
fier, alţii cu grătare, cu pirostrii, cu făraşuri, cu vătraiuri, cu 
mături, cu piuliţe, cu căldări, cu satâruri, cu frigărui, în cea 
mai deplină rânduială (ca tâlharii care dau foc la case) şi 
strigau toţi deodată cu glas înfricoşat: „Nabuzardan! 
Nabuzardan! Nabuzardan!” Într-un iureş cumplit s-au 
năpustit asupra cârnaţilor, trecând ca un tăvălug peste 
caltaboşi. 

Scrumbiile, în faţa noului val de duşmani, au luat-o la 
goană, cu sufletul la gură, ca şi când ar fi văzut pe dracul. 
Fratele Ioan le turtea cu paloşul ca pe muşte. Bucătarii le 
spintecau pe capete. Ce jale şi ce prăpăd! Tot câmpul era 
semănat cu scrumbii moarte ori spintecate. Povestea spune 
că, dacă nu s-ar fi coborât asupra lor, ocrotitoare, mâna lui 
Dumnezeu, neamul scrumbiilor s-ar fi stins pentru 
totdeauna în acel măcel dezlănţuit de bucătari. S-a 
întâmplat însă o minune. Puteţi să credeţi sau să nu credeţi. 
lată! 

S-a ridicat în zbor dinspre miazănoapte un porc cu coada 
scurtă, gras pe burtă, rotund ca o turtă, purtat prin văzduh 
peste pământ de aripi uriaşe, ca ale morilor de vânt. Avea 
părul roşu ca penele fenicopterelor, cărora în Languedoc li 
se spune flamanzi. Avea ochii de jăratic, ca nişte rubine 
aprinse, urechile verzi ca smaraldul, dinţii galbeni ca 
topazele, coada neagră ca marmura de Lucullus, picioarele 
albe şi străvezii ca diamantul, semănând cu labele de gâscă 
ale reginei Pedaugue din Toulouse. La gât purta un colan de 
aur, având de jur împrejur scrise o seamă de cuvinte cu 


buchi greceşti, dintre care n-am putut desluşi decât: 
„Porcul vestitor al Minervei”. 

Vremea era limpede şi liniştită, dar la ivirea acestei fiare s- 
a pornit în stânga noastră un tunet atât de puternic, încât 
toţi am rămas înmărmuriţi. Scrumbiile, zărind arătarea, au 
azvârlit armele la pământ şi au căzut toate în genunchi, cu 
mâinile împreunate, fără să spună un cuvânt, ca şi cum i s- 
ar fi rugat. 

Fratele Ioan, cu bucătarii lui, lovea înainte în scrumbii şi le 
lua în frigare. Dar la o poruncă a lui Pantagruel, goarnele 
au sunat încetarea luptei şi măcelul s-a oprit. Fiara din 
văzduh a mai zburat de câteva ori între cele două tabere, a 
aruncat la pământ douăzeci şi şapte de lăzi cu lămâi, apoi s- 
a făcut nevăzută, strigând într-una: „Lăsatul de sec! Lăsatul 
de sec! Lăsatul de sec!” 

CAPITOLUL XLII. 

Cum a căzut Pantagruel la înţelegere cu Nifleset, regina 
scrumbiilor. 

Fiara zburătoare nu s-a mai zărit, iar cele două oşti au 
rămas nemişcate, într-o tăcere deplină. Pantagruel a cerut 
să stea de vorbă cu regina scrumbiilor, doamna Nifleset 
[223], care rămăsese în caleaşca ei, pe locul unde erau 
adunate steagurile. Răspunsul ei a fost mulţumitor. Regina 
a coborât din caleaşca şi s-a înclinat înaintea lui Pantagruel 
cu o uşoară mlădiere a trupului, mărturisindu-se bucuroasă 
de această întâlnire. Pantagruel i s-a plâns, că fără nici o 
pricină s-a văzut nevoit să poarte un război pe care nu-l 
dorise. Doamna Nifleset şi-a cerut iertare, arătând că lupta 
pornise de la o greşeală a iscoadelor ei, care au venit să-i 
dea de veste că Postul cel Mare a coborât pe țărm şi s-a 
apucat să cerceteze udul balenelor. L-a rugat încă o dată să 
se înduplece şi să-i ierte jignirea ce suferise, încredinţându- 
Il că scrumbiile nu sunt în stare să poarte ură, iar în burta 
lor poartă mai multe icre decât fiere. Ca o dovadă de 
prietenie, s-a legat ca atât ea, cât şi celelalte Niflesiţele 
care îi vor urma să-i închine ţara, lui şi urmaşilor lui, 


ascultându-l cu supunere totdeauna şi întru toate, prietenii 
lui fiind şi prietenii ei, duşmanii de-asemeni; ca o dovadă de 
recunoştinţă a făgăduit să-i trimită plocon în fiecare an 
şaptezeci de mii de scrumbii albastre, pentru a sluji la 
începutul mesei timp de şase luni. 

Regina s-a ţinut de cuvânt: chiar a doua zi tânăra Nifleset 
moştenitoarea ostrovului şi fiica reginei a pornit să ducă 
marelui Gargantua scrumbiile pomenite mai sus. 

Gargantua le-a trimis în dar regelui din Paris; nu ştiu însă 
de ce, din pricina schimbării aerului sau a lipsei de 
untdelemn, scrumbiile au pierit aproape toate. La porunca 
regelui, au fost înmormântate una lângă alta într-un loc al 
Parisului, care se cheamă şi astăzi Uliţa Scrumbiilor. 
Doamnele de la curte au luat sub ocrotirea lor pe tânăra 
Nifleset, care, scăpând cu viaţă, fusese găzduită la curte cu 
toată cinstea cuvenită. S-a măritat cu un şalău frumos şi de 
neam bun, cu care a avut, din mila Domnului, o puzderie de 
urmaşi. 

Pantagruel a mulţumit frumos reginei scrumbiilor şi i-a 
dăruit un cuţitaş de mare preţ; apoi a întrebat-o, ce-a 
însemnat acel balaur înaripat, care s-a arătat în văzduh? Ea 
a răspuns, că era o întrupare a Lăsatului de sec, zeul lor 
ocrotitor la vreme de război, întemeietorul şi strămoşul 
întregului neam al scrumbiilor. Se arată în chip de porc, 
fiindcă grăsimea scrumbiilor de la el se trage. Pantagruel a 
vrut apoi să ştie de ce a aruncat pe pământ atâtea lăzi de 
lămâi, la care regina a răspuns că lămâile erau sfântul 
Graal al lor şi adevărată mană cerească. Punând numai 
câteva picături pe-o scrumbie spintecată, se înzdrăvenea 
dacă era numai crestată, şi învia dacă era moartă. 

Pantagruel şi-a luat rămas-bun de la regină şi s-a întors la 
corabie, urmat de toţi ceilalţi soţi de luptă, cu armele şi cu 
scroafa lor. 

CAPITOLUL XLIII. 

Cum a ajuns Pantagruel în ostrovul Ruah [224] 


După două zile de cale am ajuns la ostrovul Ruah. Jur pe 
cloşca cu pui de pe cer că obiceiurile poporului din acea 
ţară erau mai ciudate decât aş putea să vă spun în cuvinte. 

Oamenii aceştia trăiesc cu vânt. Nu beau şi nu mănâncă 
decât vânt. Casa lor e o vârtelniţă. În grădina lor nu 
seamănă decât două-trei soiuri de păpădie, plivind cu mare 
grijă izmă creaţă şi alte ierburi care se folosesc împotriva 
vânturilor. Poporul de jos îşi potoleşte foamea făcându-şi 
vânt cu evantaie de hârtie, de pânză sau de pene, după 
putinţa fiecăruia. Cei bogaţi se hrănesc din belşug cu mori 
de vânt. Se ospătează ca la nuntă, şi, mâncând pe săturate, 
vorbesc între ei despre gustul, bunătatea şi felul deosebit al 
vânturilor, aşa cum dumneavoastră, băutori pricepuţi, 
judecaţi vinurile şi ţineţi sfat despre însuşirile lor. 

Unii ridicau în slavă sirocul, alţii băltăreţul; unii lăudau 
crivățul, alţii zefirul, unii mistralul, alţii taifunul şi aşa mai 
departe. Îndrăgostiţii îşi făceau vânt cu cămăşile. 

Bolnavii înghiţeau vântul în hapuri, cum se iau şi pe la noi 
unele leacuri. 

— Ah, îmi spunea unul din ei, umflat în foaie, dacă aş putea 
să fac rost de-o băşică bună plină cu mistral! învățatul 
doftor Scurron, care a călătorit o dată prin ţara 
Languedocului, ne povestea că acest vânt suflă uneori cu 
atâta putere, încât răstoarnă o căruţă încărcată. Ce bine le- 
ar prinde o copaie cu vânt picioarelor mele bolnave! 

— Ar fi mai bună, a spus Panurge, o vadră de vin de 
Marivaulx-Chanteperdrix sau Frontignan! 

Am văzut apoi un bărbat, destul de chipeş şi cu pântecele 
dolofan, care, cuprins de-o cumplită mânie, bătea de mama 
focului, cu papucul, pe un trepăduş de-al lui, gras şi rotofei 
de altminteri ca şi el. Necunoscând pricina supărării lui, mi- 
am închipuit că în ţara aceea, după sfatul doftorilor şi 
pentru buna îngrijire a sănătăţii, stăpânii la necaz îşi băteau 
slugile; iar slugile mâncau bătaie ca să se îngraşe. Am aflat 
însă că acel trepădugş ticălos îi furase o aripă de vânt uscat, 
pe care o pusese cu grijă la păstrare pentru la iarnă. 


Nimeni nu scuipă, nu varsă, nu-şi lasă udul şi nu-şi deşartă 
maţul pe-acel ostrov; în schimb toţi se pârţâie şi trag 
vânturi, pe întrecute! Ei pătimesc de toate acele boli, care, 
după cum arată Hipocrate, în Flatibus, sunt pricinuite de 
oprirea vânturilor. O a mai obişnuită şi mai răspândită e 
pântecăraia, pe care o tămăduiesc cu pahare la şezut, 
uşurându-şi foalele. Toţi mor de dropică: bărbaţii pârţâindu- 
se, femeile dezumflându-se. Sufletul lor pleacă în veşnicie 
pe uşa din dos. 

Plimbându-ne de-a lungul ostrovului, am întâlnit trei 
zvântaţi plecaţi să privească zborul sitarilor, care trăiesc în 
mare număr pe aceste meleaguri şi se hrănesc de-asemeni 
cu vânt. Am băgat de seamă că, aşa după cum 
dumneavoastră, băutorii de vin, porniţi peste coclauri cu 
şipuri şi butelci în buzunar, aceia purtau toţi la cingătoare 
câte o pereche de foale. Dacă se întâmpla să nu mai bată 
vântul, scoteau foalele de la brâu şi, suflând cu ele, se mai 
întăreau cu un pic de adiere. (După cum ştiţi prea bine, 
mişcarea aerului se numeşte vânt.) 

Iar pe când ne pregăteam de plecare, ne-a venit din 
partea regelui porunca sa nu luăm cu noi pe corabie nici un 
bărbat şi nici o femeie din partea locului, fiindcă nu ştiu 
care din ei şterpelise măriei-sale o putină plină cu ultimele 
resturi din faimosul vânt pe care harnicul suflător Eol îl 
dăruise odinioară lui Ulise, să-i poarte pânzele pe vreme 
liniştită. El păstra cu sfinţenie acea putină de vânt, ca pe-un 
potir făcător de minuni, mulţumită căruia tămăduise multe 
boli grele, lăsând să treacă prin vrană o undă uşoară, ca un 
pârţ de fată mare, sau, cum spun călugărițele, un suspin. 

CAPITOLUL XLIV. 

Cum ploaia mică goneşte vântul mare. 

Pantagruel a găsit cuvinte de laudă pentru felul de-a trăi al 
acestor oameni, iar cârmuitorului lor, Hypenemian (adică 
plin de vânt), i-a spus: 

— Dacă aţi găsi drept înțelepte cuvintele lui Epicur, care 
spune că nu munca grea, ci plăcerile uşoare dau fericirea 


deplină, vă socotesc eu însumi ca pe nişte făpturi fericite; 
căci fiinţa voastră, hrănindu-se cu vânt, nu vă cere nici o 
trudă sau prea puţină: e de ajuns să suflaţi. 

— E adevărat, a răspuns stăpânul ostrovului, dar în viaţa 
noastră pieritoare nimic nu e desăvârşit. Adesea când ne 
aşezăm la masă, ospătându-ne din belşug, după obiceiul 
părinţilor noştri, cu o aripă de vânt, dulce şi săţioasă ca 
mana cerească, începe să cadă ca din senin o ploaie uşoară 
şi-o goneşte. Ospăţul se sfârşeşte, când nu mai sunt bucate! 

— Aceasta îmi aduce aminte, a spus Panurge, de povestea 
lui Jenin din Quinquenain, care, stropind cu puţin ud pe 
nevastă-sa, a oprit vântul rău-mirositor care ieşea din ea. 
Am ticluit cândva un dizen frumuşel despre această 
întâmplare: 

Jenin, gustând o dată din vinul lui molan. 

Care-ncepuse parcă pe drojdie să fiarbă, I-a spus femeii 
sale să coacă un bostan, Să curgă tulburelul mai bine pe 
sub barbă. 

Apoi sfârşind ospăţul, s-au tolănit în iarbă, Dar n-a putut 
sărmanul Jenin să aţipească: 

Femeia lui, din goarnă, sufla fără-ncetare! 

Atunci el a stropit puţin, s-o potolească. 

Ea s-a oprit, căci spune o vorbă bătrânească, Precum că 
ploaie mică goneşte vântul mare. 

— Mai avem în fiecare an o pacoste care ne loveşte, a spus 
stăpânul ostrovului. Se află în ostrovul Tohu un uriaş numit 
Branghinarilă, care vine la noi primăvara să-şi curețe 
maţele. Prăpădeşte morile de vânt, pe care le înghite ca pe 
nişte hapuri. Îi plac la nebunie cimpoaiele şi le soarbe cu 
lingura mare, lăsându-ne să postim de trei, patru ori pe an, 
fără slujbe, rugăciuni ori denii. 

— Şi nu vă puteţi apăra? a întrebat Pantagruel. 

— Urmând sfatul doftorilor noştri pricepuţi în boalele 
pântecelui, am ascuns în fiecare moară găini şi cocoşi o 
mulţime. Întâia oară când i-a înghiţit era să moară. Cocoşii 
îi cântau în burtă şi băteau din aripi, cutremurându-i inima 


şi îngreţoşându-l atât de amarnic, ca şi cum ar fi înghiţit un 
şarpe. 

— Asemănarea nu mi se pare tocmai potrivită, a spus 
fratele Ioan, căci, după cum am auzit, şarpele care îţi 
alunecă pe gât şi ajunge în stomac nu-ţi pricinuieşte nici o 
supărare, iar dacă te aşezi cu picioarele în sus şi duci la 
gură o strachină cu lapte, şarpele, adulmecând mirosul, 
iese la lumină. 

— Aşa ai auzit, a spus Pantagruel, dar nimeni până astăzi 
n-a văzut şi nici n-a citit în cărţi că un asemenea leac e cu 
putinţă. Hipocrat scrie că în vremea lui a aflat o dată despre 
o asemenea întâmplare, dar omul a murit numaidecât, în 
chinuri şi zvârcoliri cumplite. 

— Nu numai atât, a vorbit mai departe stăpânul insulei. 
Vulpile îi intrau pe gât şi fugeau după găini; uriaşul leşina în 
fiecare clipă, până când, folosind leacul unui solomonar, a 
început să verse vulpile şi să se uşureze. Acum a găsit un alt 
leac. Îşi face un clistir cu zeamă de grâu şi de mei fiert, 
ademenind găinile să iasă. Dacă amestecă în el ficat de 
gâscă, atrage vulpile. Mai înghite el şi nişte hapuri, făcute 
din tocătură de ogari şi câini ciobăneşti. Puteţi să vă 
închipuiţi cât suntem de amărâţi! 

— Să nu mai aveţi teamă de-aici încolo, oameni buni, le-a 
spus Pantagruel. Uriaşul Branghinarilă, căpcăunul morilor 
de vânt, a răposat, pot să v-o spun. A murit sugrumat şi 
înăbuşit, mâncând, la gura cuptorului, o lingură de unt 
proaspăt, după sfatul doftorilor. 

CAPITOLUL XIV. 

Cum a ajuns Pantagruel la ostrovul Smochiniţilor. 

A doua zi de dimineaţă am întâlnit în cale ostrovul 
Smochiniţilor, nişte oameni care fuseseră o dată bogaţi şi 
fericiţi - pe-atunci li se spunea „voinicii” [225]. 

Acum sunt săraci, prăpădiţi şi supuşi papimanilor [226]. 
lată cum s-a întâmplat: 

Într-o zi de sărbătoare, al cărei hram se ţinea în fiecare 
an, primarul voinicilor, cu ceilalţi sfetnici ai oraşului şi 


câţiva învăţaţi mai de seamă, s-au dus să vadă cum petrec 
papimanii de pe ostrovul vecin. Unul dintre ei, zărind chipul 
zugrăvit al papei, cum era obiceiul să fie arătat poporului în 
zilele de sărbătoare, s-a strâmbat, smochinindu-şi obrazul 
în nasul lui, ceea ce pentru papimani era semn de batjocură 
şi derâdere. 

Pentru a răzbuna această jignire, câteva zile mai târziu 
papimanii au pus mâna pe arme şi au tăbărât, fără veste 
asupra voinicilor, au jefuit şi au prădat ostrovul, trecând 
prin sabie tot ce purta barbă. N-au cruțat decât pe femei şi 
pe flăcăi, dar numai dacă se vor supune aceleiaşi încercări 
ruşinoase, la care Frederic Barbăroşie i-a silit odinioară pe 
milanezi. 

În lipsa lui, milanezii se răzvrătiseră şi izgoniseră din 
cetate pe nevastă-sa, împărăteasa, suind-o în bătaie de joc 
pe-o catârcă bătrână, numită Thacor, călare cu dosul spre 
capul catârcei şi cu faţa spre coadă. Întorcându-se în Milan, 
Frederic a pus mâna pe ei şi i-a închis pe toţi, iar după 
îndelungate căutări a dat de urma acelei catârce, Thacor. 
La porunca lui s-a adunat în mijlocul târgului cel mare al 
oraşului tot poporul, dimpreună cu cei osândiţi; apoi călăul, 
înfigând o smochină în despicătura ruşinoasă a catârcei, a 
vestit cu glas de trâmbiţi că oricine vrea să scape de moarte 
va trebui să scoată în văzul tuturor smochina cu dinţii şi s-o 
bage la loc tot astfel, fără ajutorul mâinilor. Cei care nu se 
vor supune vor fi strânşi de gât pe loc sau spânzurați. Unii 
au fost cuprinşi de atâta scârbă şi ruşine, încât au primit 
mai bine moartea decât să îndeplinească scârnava poruncă; 
aceştia au sfârşit în ştreang. La alţii frica de moarte a fost 
mai tare decât ruşinea. După ce trăgeau smochina cu toţi 
dinţii, o arătau călăului s-o vadă, zicând: Ecco Io fico! [227] 
Aceeaşi înjosire a mântuit viaţa unora dintre voinicii care nu 
fuseseră tăiaţi de sabie. Au ajuns robii şi şerbii papimanilor, 
iar numele de smochiniţi li s-a dat fiindcă îndrăzniseră să se 
strâmbe dinaintea chipului papei! De atunci, sărmanii 
oameni n-au avut decât necazuri şi pagube. I-a bătut 


grindina, i-au bântuit furtunile şi au suferit de foame, loviți 
de toate nenorocirile, ca o veşnică pedeapsă pentru păcatul 
strămoşilor lor. 

Am intrat într-o bisericuţă de pe malul mării; era 
dărăpănată, jalnică şi, asemeni bisericii sfântului Petru din 
Roma, fără acoperământ. Am zărit în agheasmatar, 
cufundat în apă până în gât ca o rață, un bărbat cu mai 
multe pelerine pe el. În jurul lui stăteau trei preoţi cu faţa 
rasă şi tunşi în creştetul capului, care citeau dintr-o carte 
de rugăciuni, să gonească pe diavol. Lui Pantagruel i s-a 
părut priveliştea ciudată şi a întrebat ce fel de comedie se 
juca acolo? Iată ce-a aflat. Cu trei ani mai înainte bântuise 
pe acel ostrov o ciumă atât de cumplită, încât jumătate din 
ţară rămăsese pustie, iar pământurile fără stăpân. Se 
stinsese acum molima, şi acest om ascuns în agheasmatar, 
îşi lucra cu osârdie ogorul lui rodnic pe care semăna grâu. 
Un drăcuşor împieliţat, care nu se pricepea să tune şi să 
fulgere decât asupra verzelor, şi care, pe deasupra, nici 
carte nu învățase, a primit de la Lucifer învoirea de a veni 
pe ostrovul Smochiniţilor să se odihnească şi să petreacă, 
aşa cum făceau toţi ceilalţi draci, primiţi cu prietenie de 
femeile şi de bărbaţii din partea locului. 

Întâlnindu-l pe câmp, drăcuşorul l-a întrebat pe plugar, cu 
ce se îndeletniceşte? Bietul om i-a spus că seamănă grâu, ca 
să aibă ce mânca la anul. 

— Bine, i-a spus diavolul cel mic, dar câmpul nu-ialtău. E 
al meu, fiindcă din ziua când aţi batjocorit chipul papei, 
această ţară ne-a fost dată nouă în deplină stăpânire. E 
adevărat, că eu unul nu mă pricep să semăn grâu; de aceea 
îţi las ţie ogorul, dar numai dacă te învoieşti să împărţim 
câştigul amândoi. 

— Mă învoiesc, i-a răspuns plugarul. 

— Adică, uite cum: vom despărţi rodul în două, a spus 
dracul cel mic. Unul va lua ce-a rămas în pământ, celălalt 
ce-a crescut deasupra. Alegerea mi se cuvine mie, fiindcă 
eu sunt diavol de spiţă veche şi aleasă, pe când tu eşti un 


mârlan. Aşadar, să ştii de pe acum că partea mea va fi cea 
din pământ; tu vei primi pe cea de deasupra. Când va fi 
culesul? 

— La jumătatea lui cuptor, a răspuns plugarul. 

— Voi avea grijă să fiu de faţă, a spus drăcuşorul. Tu vezi-ţi 
de treabă şi munceşte înainte, mârlane, munceşte! Mă duc 
acum să ispitesc cu dulcele păcat al desfrânării pe 
cuvioasele măicuţe de la mănăstirea sfintelor Vânturi, pe 
habotnici şi pe vreo câţiva călugări. Nu mă îndoiesc de buna 
lor primire. Ne vom socoti amândoi la întoarcere. 

CAPITOLUL XIVI. 

Cum a fost păcălit diavolul cel mic de plugarul smochinit. 

La mijlocul lunii iulie, diavolul cel mic s-a înfăţişat la locul 
ştiut, însoţit de un pâlc de drăcuşori din stranele iadului. 
Întâlnind pe plugar i-a spus: 

— Ei, mârlanule, purtatu-te-ai bine de când nu ne-am 
văzut? A sosit vremea să facem împărţeala. 

— E drept, a răspuns plugarul. 

Plugarul cu oamenii lui au secerat spicele de grâu; 
drăcuşorii smulgeau din pământ paiele rămase pe mirişte. 
Plugarul a dus grâul la arie, l-a treierat, l-a pus în saci şi l-a 
cărat la târg. Drăcugşorii, socotind că fac la fel, s-au aşezat 
în obor alături de plugar, să-şi vândă şi ei paiele. Plugarul a 
dat grâul lui pe preţ bun, iar cu banii primiţi şi-a umplut 
vechea pungă ce-o purta la brâu. Drăcuşorii au rămas cu 
paiele nevândute, alegându-se pe deasupra cu batjocura 
ţăranilor, care râdeau de ei în mijlocul oborului. 

După ce s-a spart târgul, diavolul cel mic a spus 
plugarului: 

— Mârlanule, m-ai înşelat de data aceasta, dar a doua oară 
n-ai să mă mai păcăleşti. 

— Domnişorule drac, cum aş fi putut să te înşel, când 
dumneata singur ai hotărât partea care ţi se cuvine? E 
adevărat, că ţi-a fost în gând să mă tragi pe sfoară, crezând 
că pentru mine nu va răsări nimic din pământ, iar ţie îţi vor 
rămâne boabele pe care tot eu le-am semănat. Voiai să 


ispiteşti cu ele pe cei nevoiaşi, pe popi şi pe zgârciţi, 
ademenindu-i în capcanele tale! Eşti cam prea tinerel 
pentru un asemenea meşteşug. Sămânţa pe care am 
azvârlit-o în pământ a putrezit, dar din inima ei au răsărit 
grăunţele noi, pe care ai văzut că le-am cules. Tu ai ales ce- 
a fost mai rău, pentru că eşti blestemat de cuvântul 
Evangheliei. 

— Să sfârşim vorba, a spus puiul de drac. Ce vei semăna la 
anul pe moşia noastră? 

— Pentru a scoate un câştig mai bun, m-am gândit să 
semăn sfeclă. 

— Foarte bine, a răspuns drăcuşorul, eşti un mârlan de 
ispravă. Seamănă sfeclă multă, iar eu voi avea grijă s-o 
păzesc de furtuni şi de grindină. Dar, să ne înţelegem. Eu 
voi culege ce creşte deasupra; partea ta va fi ce rămâne în 
pământ. Munceşte, mârlane, munceşte! Mă duc să ispitesc 
pe eretici; sunt suflete dornice de prăjeală. Pe măria-sa 
Lucifer îl cam doare burta: o să-i prindă bine o zeamă caldă. 

Venind din nou timpul culesului, puiul de diavol s-a 
înfăţişat însoţit de-o altă ceată de drăcuşori de-acasă. A 
chemat la împărţeală pe plugar, iar el s-a apucat să taie şi 
să culeagă frunzele de sfeclă. În urma lui, plugarul cu 
oamenii lui au săpat pământul, au scos sfeclele una câte una 
şi le-au pus în saci. Apoi au plecat amândoi la târg. 

Plugarul şi-a dat sfeclele pe preţ bun. Diavolul cel mic n-a 
vândut nimic şi a rămas de râsul târgului. 

— Văd, mârlane, că m-ai înşelat şi a doua oară, a spus 
drăcuşorul. Desfacem învoiala şi vom vedea al cui va fi 
pământul. Ne vom lupta cu ghearele, şi care din noi va 
birui, va rămâne stăpân pe toată holda. Mă întorc peste o 
săptămână. Pregăteşte-ţi pielea, mârlane, că ai să vezi pe 
dracul! Acum mă duc să ispitesc pe nişte împricinaţi 
cârcotaşi, măsluitori de pricini, notari scamatori şi advocaţi 
hoţomani, care mi-au trimis vorbă că mă aşteaptă cu 
braţele deschise. Sunt oamenii mei. Cum Lucifer nu mistuie 
uşor sufletele lor, mai ales când nu sunt îndeajuns de 


sărate, le trimite de obicei la bucătărie dracilor spălători de 
vase. 

Am auzit spunându-se între oameni, că Lucifer mănâncă 
dimineaţa şcolari, la prânz advocaţi, la urmă podgoreni, la 
cină negustori şi înainte de culcare vistiernici; cât despre 
popi, aceştia nu lipsesc niciodată de la masa lui. E cât se 
poate de adevărat. Domnul Lucifer gustă câţiva popi la 
începutul fiecărei mese, iar dimineaţa ia totdeauna o 
tocăniţă de şcolari. Dar vai! nu ştiu pentru care nefericită 
pricină şcolarii au început să înveţe din Evanghelie şi nu 
putem să mai prindem niciunul. Cred că dacă popii nu ne 
vor ajuta, smulgând prin ameninţări, prin silă şi prin ardere 
pe sfântul Pavel din mâinile lor, nu vom avea multă vreme 
ce ronţăi. La prânz mănâncă advocaţi coţcari şi jefuitori de 
săraci, din care totdeauna găseşte cât îi place. Dar ţi-e 
lehamite să te hrăneşti numai cu pâine! Ne spunea o dată, 
în plin sinod, că s-ar înfrupta bucuros din sufletul unui 
fariseu care a uitat într-o zi să se roage. Ne-a făgăduit 
răsplată bună şi simbrie îndoită, dacă îi vom aduce în dinţi 
unul din aceştia. Am căutat şi am răscolit peste tot, dar 
degeaba. Ei sunt de-altminteri atât de vicleni, încât toate 
doamnele fac danii pentru mănăstirea lor. Domnul Lucifer 
mănâncă la cină cu nespusă plăcere cămătari, spiţeri, 
plăsmuitori de bani răi şi negustori de marfă stricată. Dacă 
se simte în voia lui, seara, înainte de culcare, gustă dintr-un 
pivnicer, care, după ce-a băut vinul stăpânului, umple 
butoiul cu apă de ploaie. Dă-i zor, mârlane, dă-i zor! Mă duc 
să ispitesc pe seminariştii din Trebizunda, să-şi părăsească 
părinţii, să se despartă de orice legătură obştească, să nu 
se mai supună poruncilor regelui, să trăiască în libertate 
sub pământ, să privească lumea cu dispreţ, să-şi bată joc de 
toţi, şi, îmbrăcând haina veselă a nevinovăţiei, să se 
preschimbe toţi în gingaşi călugări-cerşetori. 

CAPITOLUL XLVII. 

Cum a fost păcălit diavolul de o bătrână smochinită. 


Plugarul s-a întors acasă trist şi gânditor. Femeia lui, 
văzându-l astfel, şi-a închipuit că i-a furat cineva banii la 
târg. Aflând însă pricina supărării lui şi zărindu-i la brâu 
punga doldora de bani, l-a îmbărbătat cu blândeţe, 
liniştindu-l că nu va păţi nimic. L-a rugat să se bizuie pe ea, 
căci va găsi un mijloc să-l scape din încurcătură. 

— Oricum ar fi, eu la cea dintâi zgârietură mă dau bătut şi 
îi las pământul. 

— Nu, nu, a spus femeia, încrede-te în mine şi du-te de te 
culcă. Lasă-mă să-l surchidesc cum ştiu eu. Spuneaicăeun 
pui de drac nătăfleţ; am să-l fac să se lase păgubaş, iar 
pământul ne va rămâne nouă. Dacă ar fi un diavol bătrân, 
aş mai sta pe gânduri. 

Noi coborâsem pe ostrov tocmai în ziua hotărâtă pentru 
încăierare. Dis-de-dimineaţă, plugarul s-a spovedit ca un 
bun credincios şi, după sfatul sfinţiei-sale, s-a ascuns în 
agheasmatar, aşa cum l-am văzut. Pe când ascultam 
povestea de mai sus, a ajuns la noi vestea că baba păcălise 
pe drăcuşor şi dobândise pământul în felul următor. 

Puiul de drac a bătut la uşa plugarului, strigând: 

— Ei, mârlane, mârlane! Ţi-ai ascuţit ghearele? 

Intrând pe uşă sprinten şi bătăios, dracul a băgat de 
seamă că plugarul lipseşte de acasă şi a văzut-o pe nevastă- 
se trântită la pământ, bocind şi văitându-se. 

— Ce înseamnă asta? Unde-i mârlanul? Ce mai aşteaptă? 

— Of! a început să se vaite baba. Ticălosul! Tâlharul! 
Ucigaşul! M-a schingiuit! M-a dat gata! M-a omorât! 

— Cum aşa? a întrebat diavolul. Am să-l jupoi! Aşteaptă 
puţin! 

— Vai! plângea baba, e un călău, un zbir, un zgârie-draci! 
Mi-a spus că trebuie să se lupte azi în gheare cu dumneata, 
şi, ca să-şi încerce unghiile dacă sunt ascuţite, m-a atins cu 
degetul cel mic, aici între picioare... M-a prăpădit! S-a 
sfârşit cu viaţa mea, n-o să mă mai vindec niciodată, ia te 
uită! Acum, ca şi când nu i-ar fi fost de ajuns, a plecat la 
potcovar să-i mai ascută vârful unghiilor! Eşti pierdut, 


domnişorule drac, şterge-o cât mai e vreme, că te face 
ferfeniţă! Pleacă, te rog... 

Zicând acestea s-a dezgolit până la bărbie, ca mamele din 
Persia de altădată în faţa fiilor care fugeau de luptă, 
arătându-şi ce nu se spune. 

Diavolul, la gândul că ar putea s-o păţească la fel, s-a 
pornit să strige: 

— Mahon! Demiurg! Megera! Alecto! Persefona! N-o să 
pună mâna pe mine. Am luat-o din loc. Nu-mi trebuie 
pământ! 

Aflând sfârşitul poveştii, ne-am întors la corăbiile noastre 
şi n-am mai zăbovit mult pe-acele locuri. Pantagruel, văzând 
nevoile ţării şi sărăcia oamenilor, a dăruit pentru trunchiul 
bisericii optsprezece mii ducați de aur. 

CAPITOLUL XLVIII. 

Cum a ajuns Pantagruel pe ostrovul Papimanilor. 

Lăsând în urmă ţinutul amărât al Smochiniţilor, am mai 
mers o zi întreagă, pe-o vreme plăcută şi senină, când am 
văzut ivindu-se în faţa noastră ostrovul Papimanilor. Mai 
înainte de a fi lăsat ancora şi de-a fi legat corăbiile la țărm, 
ne-am pomenit lângă noi cu o luntre, în care se aflau patru 
oameni îmbrăcaţi felurit. Cel dintâi era un călugăr 
încotoşmănat, fălos şi soios; al doilea, un şoimar, cu 
momeală pe umăr şi mănuşi de zale; al treilea, un portărel, 
ducând în spinare un sac cu chemări de martori, 
întâmpinări, răspunsuri şi amânări; al patrulea, un 
podgorean din Orleans, cu obiele frumoase de pânză, cu un 
paner în mână şi cosor la cingătoare. 

Cum s-au apropiat de corabia noastră, au pornit să strige 
câteşipatru deodată: 

— L-aţi văzut, cinstiţi călători? L-aţi văzut? 

— Pe cine? a întrebat Pantagruel. 

— Pe el! 

— Care el? a întrebat fratele Ioan. Să fiu al naibii de nu i-oi 
crăpa capul! Fratele Ioan îşi închipuise că e vorba despre 
un tâlhar, un ucigaş sau un eretic. 


— Cum, cinstiţi călători, au întrebat cei patru, nu-l 
cunoaşteţi pe Cel-Fără-Asemănare? 

— Domnilor, a răspuns Epistemon, noi nu pricepem ce voiţi 
să spuneţi. Vă rog să aveţi bunăvoința a ne lamuri despre 
cine e vorba şi vă vom arăta pe faţă tot ce ştim. 

— E cel ce este, au spus cei patru. Nu l-aţi văzut nicicând? 

— Cel ce este, a răspuns Pantagruel, după învăţătura 
bisericii noastre e Dumnezeu, care cu aceste cuvinte i s-a 
dezvăluit lui Moise. Nu l-am văzut, fireşte, şi nici nu va fi 
vreodată muritor care să-l vadă. 

— Nu vorbim despre Dumnezeul care stăpâneşte în ceruri, 
au răspuns aceia. Noi vorbim despre Dumnezeul care e mai 
mare pe pământ. Nu l-aţi văzut? 

— Pe cinstea mea, a spus Carpalim, mi se pare că e vorba 
despre papa! 

— Da, da, a răspuns Panurge. În ceea ce mă priveşte, eu, 
domnilor, am văzut cu ochii mei vreo trei; dar m-am ales 
numai cu văzutul. 

— Cum aşa? au şi sărit cei patru. Sfintele canoane spun, că 
în viaţă nu poate fi decât unul singur! 

— Vreau să spun că am văzut trei, unul după altul, nu pe 
toţi trei deodată. 

— O, oameni de trei ori fericiţi! Bine aţi venit printre noi! 
au strigat aceia. 

Au îngenuncheat în faţa noastră şi au vrut să ne sărute 
picioarele, ceea ce noi n-am primit, spunându-le că nici 
papa însuşi, dacă ar veni să-i cerceteze, n-ar merita atâta 
cinste. 

— Ba da, ba da, au răspuns cei patru; în privinţa aceasta 
toate sunt dinainte hotărâte. Îi vom pupa sfântul-şezut şi tot 
ce sub frunza de viţă se-ascunde, dar trebuie să fie, căci 
altminteri, după canoane, nici papă n-ar fi fost ales. 
Canoanele spun foarte lămurit: „Papei fără fudulii, mitră în 
cap nu i se va pune”. Dacă toţi oamenii s-ar naşte fără, nici 
papă pe lume n-ar mai fi! 


Pantagruel a întrebat pe un vâslaş de pe luntre, cine erau 
cei patru? Vâslaşul i-a răspuns că ei înfăţişează cele patru 
stări ale ţării, şi a mai adăugat că vom fi bine primiţi şi 
ospătaţi, întrucât am avut fericirea de a-l fi văzut pe papa. 
Panurge i-a şoptit la ureche: 

— Domnul să fie lăudat! Toate vin la rândul lor pentru cine 
ştie să aştepte. N-am câştigat nimic când l-am văzut pe 
papa. De data aceasta, să fie al dracului, mi se pare că ne 
vom alege cu ceva folos. 

Am coborât pe țărm. Tot poporul, bărbaţi şi femei cu copii 
în braţe, ca într-un alai de sărbătoare, au ieşit întru 
întâmpinarea noastră. Cele patru stări vesteau în gura 
mare: 

— L-au văzut! L-au văzut! L-au văzut! 

Mulțimea a îngenuncheat în calea noastră şi, ridicând 
mâinile împreunate spre cer, striga: 

— O, fericiţi muritori! Prea fericiţi! 

Au strigat astfel vreme de un sfert de ceas. Apoi ne-a ieşit 
înainte mai-marele învăţaţilor lor, cu toţi ceilalţi dascăli şi cu 
şcolarii, care erau purtaţi din urmă cu biciul, cum se 
obişnuieşte pe la noi să fie bătuţi copiii ca să ţină minte de 
câte ori e dus la spânzurătoare un tâlhar. Pantagruel s-a 
supărat şi le-a spus: 

— Domnilor, dacă mai biciuiţi copiii, eu plec. 

Mulțimea s-a minunat auzind acel glas răsunător, iar unul 
Mic şi cocoşat, cu degete lungi, a întrebat pe mai-marele 
dascălilor: 

— Minunea minunilor! Toţi câţi îl văd pe papa cresc atât de 
mari ca acest uriaş care ne ameninţă? Ah! De ce nu-lpot 
vedea şi eu, să ajung la fel? 

Atâta larmă au stârnit strigând, încât episcopul lor, 
Homenas, s-a grăbit să ne întâmpine la rândul lui, călare 
pe-un catâr fără frâu şi înveşmântat în verde. Era însoţit de 
ajutoarele lui, care duceau crucea, praporii, steagurile, 
baldachinul, lumânările şi potirele cu agheasmă. S-a repezit 
şi preasfinţia-sa să ne sărute picioarele, spunând că unul 


din hipofeţii lor, vânturător şi ticluitor al sfintelor canoane, 
a lăsat scris, că aşa după cum Mesia cel mult aşteptat li s-a 
arătat evreilor, tot astfel papa va cobori într-o zi pe ostrovul 
lor; iar până va sosi acel ceas fericit, să întâmpine cu cinste 
şi cu slavă pe toţi cei care îl vor fi văzut la Roma. 

Noi însă l-am rugat foarte frumos să ne scutească. 

CAPITOLUL XLIX. 

Cum Homenas, episcopul papimanilor, ne-a lămurit sfintele 
canoane. 

Homenas ne-a spus: 

— Sfintele canoane ne îndrumă şi ne poruncesc să ne 
ducem mai întâi la biserică, nu la cârciumă. lată de ce, 
pentru a nu călca aceste înalte orânduiri, vom merge acum 
să ne rugăm şi numai după aceea ne vom aşeza la masă. 

— Omul lui Dumnezeu, a spus fratele Ioan, ia-o înainte, noi 
te urmăm. Ne-ai cinstit, ca un bun creştin, cu atât de 
frumoase cuvinte, cum de mult nu ne-a fost dat să auzim. 
Mi-e inima plină de bucurie şi cred că mă voi ospăta cu 
poftă. E un lucru minunat, să-ţi iasă în cale un om allui 
Dumnezeu! 

În tinda bisericii am zărit o carte mare, îmbrăcată în aur şi 
încrustată cu felurimi de pietre nestemate: rubine, 
smaralde, diamante şi mărgăritare, cel puţin tot atât de 
frumoase ca cele pe care Octavian August le-a închinat lui 
Jupiter în Capitoliu. Cartea atârna legată cu două lanţuri 
grele de aur sub bolta de la intrarea bisericii. Am privit-o cu 
multă încântare. Pantagruel o mânuia şi o răsfoia cu 
uşurinţă, fiind întocmită parcă pe măsura lui. Ne spunea că, 
atingând acele pietre preţioase, simţea o dulce gâdilare în 
braţe şi o poftă nestăpânită de-a lua la bătaie vreo doi-trei 
paznici, bineînţeles nu din cei tunşi în creştetul capului. 

Homenas ne-a vorbit astfel: 

— Odinioară Moise a dat evreilor legea pe care Dumnezeu 
cu mâna lui o scrisese. În oraşul Delfi, pe fruntea templului 
lui Apolo, se găseau aceste cuvinte dumnezeieşti săpate în 
marmură: GNOTHI SE AUTON [228]. lar după o bucată de 


timp, o mână cerească a scris dedesubt: „EI” [229]. Chipul 
Cibelei a coborât din cer pe o câmpie din Frigia, numită 
Pasimunt. Tot astfel s-a strămutat în Tauris chipul Dianei 
(dacă credeţi ce spune Euripide). Flamura sub care regii 
creştini ai Franţei au pornit la luptă împotriva 
necredincioşilor tot din cer le-a fost trimisă. Pe timpul 
domniei lui Numa Pompiliu, al doilea rege al Romei, din cer 
a căzut scutul cel sfânt, de care a rămas legată soarta 
cetăţii. În cetatea Acropolei, la Atena, a coborât din cerul 
empireu statuia Minervei. Aceste sfinte canoane, pe care le 
vedeţi aici, au fost scrise de mâna unui heruvim. 
Dumneavoastră, oamenii de dincolo de mare, poate că nu 
credeți... 

— Nu prea, a răspuns Panurge. 

— Ele ne-au fost trimise din cer într-un chip cu totul 
minunat, aşa cum spune Homer, părintele filosofiei (dacă 
lăsăm la o parte sfintele canoane), că a coborât de-a dreptul 
din Jupiter. Şi fiindcă aţi văzut pe papa, evanghelistul şi 
veşnicul păzitor al canoanelor, vă vom îngădui să le pipăiţi şi 
să le sărutaţi cuprinsul, dacă veţi găsi cu cale. Va trebui mai 
întâi să postiţi însă timp de trei zile, să vă spovediţi 
mărturisindu-vă păcatele, aşa cum ne învaţă sfintele 
canoane aici de faţă. S-ar cuveni, aşadar, să aveţi mai mult 
răgaz înaintea dumneavoastră. 

— Omul lui Dumnezeu, a spus Panurge, de canonit, dacă 
mi-e îngăduit să spun astfel, ne canonesc şi pe noi destule 
canoane, scrise pe hârtie sau pe piele de vițel, cu slove de 
mână sau trase la tipar; n-aveţi nevoie să vă osteniţi a ni le 
mai arăta pe-ale dumneavoastră. Vă mulţumim pentru 
bunăvoință. 

— Mofturi! a spus Homenas, n-aţi văzut niciodată pe 
acestea scrise cu mână de înger. Ale dumneavoastră sunt 
măsluite după ale noastre, cum au arătat vechii noştri 
scriitori canonici. Vă rog să nu-mi cruţaţi osteneala. Dar 
trebuie să vă hotărâți, dacă primiţi să vă spovediţi şi să 


postiţi trei zile, scurte şi frumoase, de-ale bunului 
Dumnezeu. 

— De spovedit, a răspuns Panurge, ne vom spovedi 
bucuros. Cu postul, însă, o să fie mai anevoie; fiindcă am 
ajunat destule zile pe mare, iar printre dinţii noştri au ţesut 
păianjenii pânză. Fratelui loan Spintecătorul, aici de faţă 
(Homenas l-a îmbrăţişat părinteşte), i s-a împietrit gâtlejul 
şi i-a crescut muşchi pe măsele, fiindcă a lăsat prea multă 
vreme fălcile în nelucrare. 

— E adevărat, a răspuns fratele loan, m-am cocoşat de 
atâta post! 

— Să intrăm în biserică, a spus Homenas. Ne veţi ierta 
dacă nu vom sluji leturghia cea mare. A trecut de amiazi şi 
după sfintele canoane această slujbă nu mai e îngăduită. 
Vom face o scurtă rugăciune, fără împărtăşanie. 

— Ce să spun, o gură de vin bun de Anjou ne-ar fi prins 
bine, a spus Panurge. 

— Doamne ajută! a încheiat fratele Ioan. Numai de un 
lucru îmi pare rău: va trebui să ascult slujba pe nemâncate! 
Scurteaz-o cât mai mult, să nu-şi mânjească poalele; şi încă 
pentru ceva: mi-e cam foame. 

CAPITOLUL L.. 

Cum ne-a arătat Homenas arhetipul unui papă. 

Sfârşind slujba, Homenas a scos dintr-un sipet de lângă 
altarul cel mare o legătură de chei şi a descuiat pe rând 
treizeci şi două de broaşte şi paisprezece lacăte, care 
închideau, deasupra altarului, o fereastră oarbă cu zăbrele 
de fier; şi-a pus cu mare evlavie pe umeri un sac ud şi, dând 
la o parte o perdea: de mătase roşie, ne-a arătat o icoană 
(destul de stângaci zugrăvită, după cum mi s-a părut). A 
mângâiat-o uşor cu vârful unui băţ lung, şi ne-a dat să 
pupăm capătul care atinsese icoana. Apoi ne-a întrebat: 

— Cu cine seamănă acest chip sfânt? 

— E chipul unui papă, a răspuns Pantagruel. Îl cunosc 
după mitră, după haina ce poartă, după pelerină şi după 
papuc. 


— Adevărat, a spus Homenas, e icoana bunului Dumnezeu 
de pe pământ, a cărui venire o aşteptăm cu smerenie, şi pe 
care nădăjduim să-l vedem într-o zi în ţara noastră. O! mult 
dorită zi şi binecuvântată! Voi, fericiţi muritori, v-aţi născut 
sub stea norocoasă: voi aţi văzut cu ochii voştri faţa bunului 
Dumnezeu de pe pământ! Noi privim numai chipul lui 
zugrăvit, spălându-ne pe de-a-ntregul de toate păcatele 
mărturisite, şi cam de-a treia parte din cele pe care le-am 
dat uitării. Nu venim să îngenunchem în faţa icoanei lui 
decât la marile sărbători de peste an. 

Pantagruel spunea că e o lucrare vrednică de meşterul 
Dedal. Deşi nefirească şi rău-zugrăvită, avea totuşi în ea 
ceva ascuns şi vrăjit, ca o tainică putere dumnezeiască de a 
împărţi iertări. 

— O droaie de cerşetori din Seuille, a spus fratele Ioan, se 
ospătau într-o zi de sărbătoare, în faţa bisericii. Unul se 
lăuda că în ziua aceea câştigase şase albi; altul doi 
gologani; al treilea, şapte pitaci. Un cerşetor rotofei se ţinea 
mândru, că partea lui fusese trei arginţi. „Ţi-a pus 
Dumnezeu mâna în cap!” au spus ceilalţi, ca şi cum 
Dumnezeu ar fi putut să atingă, cu sfânta lui mână, o 
scăfârlie plină de păduchi şi de râie! 

— Altă dată când vei avea de gând să mai spui asemenea 
snoave, s-a supărat Pantagruel, să vii şi cu un lighean. Îmi 
vine să vărs! Cine a mai pomenit să amesteci numele 
Domnului cu râia şi cu păduchii! Ptiu! n-am altceva de zis 
decât „ptiu!” Şi dacă voi, călugării, obişnuiţi să spuneţi 
vorbe spurcate, lăsaţi-vă năravul la mănăstire, nu-l mai 
purtaţi prin lume. 

— Doftorii cred, a spus Epistemon, că în foarte multe boli 
se arată oarecum voinţa lui Dumnezeu. Neron avea o mare 
evlavie pentru ciuperci şi le numea pâinea zeilor, fiindcă 
otrăvise cu ajutorul lor pe tatăl lui vitreg, Claudiu, 
împăratul romanilor. 

— Eu găsesc, a spus Panurge, că acest chip aici zugrăvit 
nu seamănă cu niciunul din papii vremii noastre, care, după 


cum i-am văzut eu, nu purtau scufie, ci coif oţelit, asemenea 
unei mitre persane; şi în vreme ce pacea şi buna-învoire 
domneau în toate celelalte ţări creştine, ei singuri purtau cu 
sabia în mână, un război sângeros şi mişelnic. 

— Se războiau cu nesupuşii, cu ereticii, cu protestanții 
dezmetici, cu răzvrătiţii care se împotrivesc voinţei sfinte a 
bunului Dumnezeu de pe pământ, a spus Homenas. Ceea ce 
era nu numai drept şi îngăduit, ci o îndatorire poruncită de 
înseşi sfintele canoane; căci papii sunt ţinuţi să treacă prin 
foc şi sabie pe toţi împărații, regii, ducii, principii, şi 
republicile care se abat măcar cu o iotă de la poruncile lui: 
să le ia pământurile, să-i izgonească din ţările lor, să-i 
afurisească şi să-i ucidă pe toţi, cu fiii şi cu neamurile lor, 
trimiţându-le blestem şi osândă, să fiarbă în cazanul cel mai 
încins din fundul iadului! 

— Dracul să le poarte de grijă! a spus Panurge. După cum 
bag de seamă, pe la dumneavoastră nu se găsesc eretici de- 
alde Rimanogrobis, nici de soiul celor care s-au prăsit prin 
ţara nemților şi prin Anglia. Sunteţi toţi creştini cernuţi prin 
sită: bob numărat! 

— Slavă Domnului! a răspuns Homenas. Drept aceea toţi 
vom fi mântuiţi. Veniţi să luaţi agheasmă, şi să ne aşezăm la 
masă. 

CAPITOLUL, LI. 

Cuvinte la ospăț întru lauda canoanelor. 

Trebuie să vă spun, cinstiţi băutori, că în timpul slujbei 
săvârşite de Homenas, trei epitropi ai bisericii, cu câte un 
taler în mână, au făcut ocolul credincioşilor, spunând: „în 
cinstea fericiţilor călători care i-au văzut chipul!” La ieşirea 
din biserică i-au adus lui Homenas talerele pline de bani 
papimani. Homenas ne-a spus că vom avea parte de un 
ospăț îmbelşugat, hotărând ca jumătate din ce s-a strâns să 
meargă pe mâncare, iar cealaltă jumătate pe băutură (după 
cum stă scris într-o minunată însemnare pe marginea unei 
file a sfintelor canoane). După cum s-a şi făcut. Era acolo un 
han de toată frumuseţea, cam la fel ca al lui Guillet din 


Amiens. Vă rog să credeţi, că mâncarea a fost pe săturate, 
iar băutură de ajuns. Voi însemna aici două lucruri care mi- 
au rămas în minte. Mai întâi, că toate felurile de mâncare: 
căprioară, clapon, râmător (nicăieri n-am văzut atâţi porci 
ca în ţara papimanilor), porumbel, iepure, cocoş de India şi 
celelalte, erau puse pe masă dimpreună cu un adaos bogat 
de minciuni călugăreşti. Al doilea, că bucatele, ca şi 
plăcintele, ne-au fost aduse la masă de fete-mari, din partea 
locului, toate bune de măritat. Erau frumuşele, n-am ce 
zice, sprintene şi bălăioare, gingaşe şi săritoare, 
înveşmântate în rochii albe, lungi, cu mijlocul strâns în 
cingătoare şi cu capul gol, purtând pe creştet cununi 
împletite din panglici de mătase viorie, presărate cu flori 
plăcut mirositoare, trandafiri, garoafe şi maghiran. Cu 
mişcări mlădioase ne turnau în pahare şi ne îndemnau să 
bem, înclinându-se cu plecăciuni uşoare şi pline de cuviinţă, 
spre desfătarea ochilor şi încântarea inimii tuturor. 

Fratele Ioan le privea pe sub sprânceană, cum adulmecă 
vulpea găinile. După cel dintâi fel de bucate, au cântat cu 
glasul lor dulce un psalm de preamărire a sfintelor 
canoane. La al doilea fel, Homenas, bucuros şi vesel, a 
chemat pe mai-marele pivnicerilor şi i-a spus: 

— Luminăţia-ta, luminează-mă! 

Una din fecioare i-a înfăţişat un potir plin cu vin minunat. 
Homenas l-a prins cu amândouă mâinile şi i-a spus lui 
Pantagruel: 

— Monseniore şi iubiţi prieteni, beau în sănătatea 
dumneavoastră din adâncul inimii. Fiţi bineveniţi! 

A golit paharul, apoi l-a înapoiat gingaşei copile, spunând 
cu glas puternic: 

— O, sfinte şi dumnezeieşti canoane! Mulțumită vouă, vinul 
cel bun e atât de bun! 

— Vinul nu e rău, a încuviinţat Panurge. 

— Mai vrednice de laudă ar fi sfintele canoane, a spus 
Pantagruel, dacă ar preschimba vinul cel rău în vin bun. 


— O, serafică şesime! [230] a spus Homenas. Cât eşti de 
trebuitoare pentru mântuirea sufletelor noastre! O, carte 
clementină [231], scrisă cu mâini de heruvim! În tine se 
cuprinde şi se lămuregşte viaţa adevăratului creştin! O, 
minuni îngereşti! Fără voi s-ar pierde sărmanele suflete, pe 
care trupurile muritoare le poartă în rătăcire pe această 
vale a plângerii! Vai! Când le va fi dăruită oamenilor marea 
bucurie de a lăsa la o parte orice alte gânduri şi oricare altă 
îndeletnicire, pentru a vă citi, a vă învăţa, a vă cunoaşte, a 
vă folosi, a vă adânci şi a vă cuprinde, binecuvântându-vă şi 
umplând cu sfinţenia voastră adâncul creierului lor, măduva 
oaselor şi întortocheatul labirint al arterelor purtătoare de 
sânge! O, atunci, numai atunci şi numai astfel, lumea va fi 
cu adevărat fericită! 

La aceste cuvinte, Epistemon s-a ridicat şi i-a mărturisit 
cinstit lui Panurge: 

— Scaunul pe care stau n-are gaură şi trebuie să ies puţin 
până afară. Mi-am umplut burta cu gogoşi; nu pot să le mai 
ţin în mine! 

— O! a vorbit mai departe Homenas, nu vor mai bântui 
atunci nici îngheţul, nici grindina, nici poleiul, nici alte 
nenorociri! Bunăstarea şi belşugul vor înflori pe pământ! 
Pretutindeni va domni pace statornică şi de neînfrânt. Vor 
înceta războaiele, prădăciunile, tâlhăriile. Nimeni nu va mai 
fi trimis la moarte, afară bineînţeles de eretici şi de 
răzvrătiți. O, ce bucurie, ce voie-bună, ce petrecere şi ce 
desfătare vor fi în toată lumea! O, măreaţă şi binecuvântată 
învăţătură! Ştiinţă de nepreţuit! Dumnezeiască 
înţelepciune, dăruită nouă de sfintele cărţi ale veşnicelor 
canoane! Citiţi numai un sfert de canon, două şiruri dintr- 
un paragraf, un singur cuvânt, şi veţi simţi în inima voastră 
flacăra şi jarul iubirii dumnezeieşti; milă pentru aproapele 
vostru, dacă nu-i cumva eretic; dispreţ de neclintit pentru 
toate deşertăciunile lumeşti; înălţare suprapământească 
sufletelor voastre până în al nouălea cer şi deplină 
împăcare îndemnurilor inimii voastre! 


CAPITOLUL LII. 

Alte minuni datorite canoanelor 

— Ai vorbit ca un profet! i-a spus Panurge. Dar pe mine nu 
mă mai ajută credinţa, din ziua când, găsindu-mă la Poitiers 
în casa învățatului scoţian Canonibus, am citit una din acele 
cărţi lăudate. Să mă ia naiba, aşa cum mă vedeţi, dacă n-am 
rămas cu maţul încuiat timp de patru-cinci zile! Nu ieşeau 
din mine decât fărâmituri de găinaţ uscat! Cum spunea 
Catul despre vecinul său Furius: 

Fac zece baligi într-un an. 

Atât! Dar sunt aşa de tari şi de uscate, Că poţi să le 
frămânţi în mâini oricât, Şi degetele îţi rămân curate. 

— Ah! Ah! a spus Homenas, aveai, după cum cred, iubite 
prietene, un greu păcat care-ţi stătea pe inimă. 

— Asta-i altă mâncare de peşte! a spus Panurge. 

— Într-o zi, pe când eram la Seuille, a spus fratele Ioan, m- 
am şters la fund cu o filă din asprele canoane ale papei 
Clement, pe care părintele Jean Guymard o azvârlise în 
tinda mănăstirii. Atât am suferit şi am sângerat, că era cât 
pe-aici să mă ia dracul. 

— Hm! Hm! a spus Homenas, te-a pedepsit Dumnezeu 
pentru păcatul ce-ai săvârşit, spurcând sfânta carte, pe 
care trebuia s-o cinsteşti şi s-o săruţi ca pe o icoană! 

— Jean Chouart, a spus Ponocrat, cumpărase de la 
călugării mănăstirii Saint-Olary din Montpellier nişte 
frumoase canoane scrise pe piele de vițel, din care şi-a 
întocmit tipare ca să toarne bani de aur. Dar n-a avut noroc. 
Printr-o neînţeleasă întâmplare tiparele s-au stricat, nici un 
ban n-a ieşit bun şi turnătorul de aur a rămas păgubaş. 

— Mânia şi pedeapsa lui Dumnezeu! a spus Homenas. 

— La Mans, a început să povestească Eudemon, spiţerul 
Franţois Cornu s-a gândit să facă pungi de hârtie din filele 
rupte ale unor pravili mănăstireşti. Să n-am parte de 
Satana, dacă mint: toate mirodeniile pe care le învelea în 
acea hârtie se stricau, se împuţeau şi se înveninau: tămâia, 


piperul, cuişoarele, cimbrul, şofranul, scorţişoara, 
ienibaharul, tamarinul şi celelalte. 

— Pedeapsa şi blestemul lui Dumnezeu! a spus încă o dată 
Homenas. Să necinsteşti sfintele scrieri înfăşurând în ele 
marfă de vânzare! 

— La Paris, a spus Carpalim, croitorul Groignet a folosit 
nişte clementine vechi, ca să taie din ele tipare. Toate 
hainele pe care le-a croit astfel, după măsură, le-a greşit şi 
le-a aruncat: rochii, mantale, fuste, scurteici, zăbunuri, 
gulere, pieptare, cazace, turnuri. Pornea să croiască o 
pelerină şi ieşea un crac de nădrag. Se apuca să 
potrivească din foarfeci o jiletcă şi se pomenea cu fundul 
unei pălării ţuguiate; din tiparul unui pieptar ieşea o 
izmană; croia, chipurile, pe măsură, o scurteică de lână şi 
ieşea un burlan. Îl dădea la cusut pe mâna calfelor, care-l 
mai lărgeau, până ajungea să semene aidoma cu o sobiţă pe 
care se coc castanele. Un guler se făcea papuc; dintr-o 
fustă ieşea o glugă; pornea să croiască o mâăntăluţă şi se 
pomenea cu o tobă elveţiană. Muşteriii l-au pârât şi 
judecata l-a pedepsit să plătească postavul stricat. Acum n- 
are după ce bea apă. 

— Pedeapsa şi mânia lui Dumnezeu! a zis pentru a treia 
oară Homenas. 

— La Cahusac, a început Gimnast, se hotărâse o întrecere 
de tras la ţintă între seniorul d'Estisac şi vicontele Luzun. 
Unul a rupt o jumătate de filă dintr-un canon în stare bună 
şi a tăiat drept în mijloc un cerc alb pentru semn. Să mă ia 
dracul pe degeaba şi fără arvună, dacă s-a aflat un singur 
arcaş din ţara Guyennei, unde sunt numai trăgători de 
mâna întâi, care să nimerească în ţintă vreo săgeată! Toţi 
au tras pe-alături! Preasfântul semn alb a rămas neatins, 
nepângărit, negăurit! Feciorul cel mai mare al lui 
Sansounin s-a jurat că a văzut cu ochii lui, lămurit şi 
limpede, cum săgeata lui Carquelin a zburat drept spre 
mijlocul țintei, dar, când să se înfigă, s-a abătut deodată cu 
o palmă mai jos! 


— Minune! a strigat Homenas, minune, minune! 
Luminăţia-ta, luminează-mă! Beau în sănătatea tuturor. Văd 
că sunteţi cu toţii creştini buni. 

Fetele începuseră să se zbenguiască între ele. Fratele Ioan 
necheza cu nările umflate, gata-gata să se arunce asupra 
lor, ca un câine rău sau ca numitul Herbault [232] asupra 
oamenilor cumsecade. 

— Îmi pare că ţinta albă n-a fost mai ameninţată decât 
Diogene într-o împrejurare asemănătoare, a spus 
Pantagruel. 

— Cum adică? a întrebat Homenas. Diogene trăia după 
canoane? 

— Nu se potriveşte, a spus Epistemon, care se întorsese de 
la treburile lui de afară. 

— Diogene, (a povestit Pantagruel) într-o zi când n-avea 
altceva mai bun de făcut, a ieşit la plimbare să privească 
arcaşii cum trăgeau la ţintă. 

Se afla printre aceia unul, atât de neîndemânatic şi de 
nepriceput, încât toţi de primprejur se fereau să nu fie loviți 
de săgețile lui. Văzând că cea dintâi săgeată a zburat cam la 
un stânjen mai departe de semn, iar la a doua, lumea s-a 
risipit speriată care încotro, Diogene a venit şi s-a aşezat 
drept în ţintă; singurul loc, zicea el, în care n-avea a se 
teme că va fi atins! 

— Un paj al seniorului d'Estisac, anume Chamouillac, a 
spus Gimnast, a priceput taina. Ascultându-i sfatul, arcaşii 
au schimbat ţinta şi au tăiat alta, din hârtiile unei pricini 
care s-a judecat mai demult la Pouillac. De data aceasta toţi 
au nimerit în semn! 

— În Landerousse, la nunta lui Jean Delif, a zis Rizotom, 
fusese un ospăț de pomină, cum se obişnuia pe atunci. 
Petrecerea s-a prelungit cu jocuri, snoave şi tot soiul de 
comedii vesele; cu danţuri arăbeşti în cântec de clopoței şi 
tamburine; cu tot felul de giumbuşlucuri, păcăleli şi 
năzdrăvânii de măscărici. Prietenii mei de şcoală şi cu mine, 
pentru a cinsti sărbătoarea nunţii, ne-am gătit cu panglici 


albe şi albastre, iar spre sfârşitul ospăţului am înjghebat un 
vicleim hazliu, prefăcându-ne în scoici de mare şi melci- 
codobelci. Neavând la îndemână nici hârtie, nici frunze de 
brustur, ne-am acoperit faţa cu foi din cartea a şasea a 
canoanelor, tăind câte o gaură pentru ochi, pentru gură şi 
pentru nas. Era o frumuseţe! Am zburdat cât am zburdat, 
dar după ce am isprăvit cu dănţuitul şi ne-am scos măştile, 
arătam la faţă mai schimonosiţi şi mai pociţi decât toţi dracii 
iadului, care joacă tontoroiul în Patimile Domnului, la Doue! 
Foile din carte ne lăsase pe obraz numai carne vie şi semne 
de boală. Unul avea pojar, altul gălbează, unul vărsat, altul 
scarlatină, iar al cincilea o puzderie de buboaie coapte. 
Unul singur din noi scăpase mai uşor: nu-i căzuseră decât 
dinţii. 

— Minune! a strigat Homenas, minune! 

— Nu-i de râs şi nici de glumă, a spus Rizotom. Surorile 
mele, Renee şi Caterina spălaseră şi înălbiseră nişte 
guleraşe de horbotă şi nişte mânecuţe de-ale lor; le 
înmuiaseră în scrobeală cum se cuvine şi le puseseră să se 
netezească între filele unor canoane cu scoarţe groase şi 
încuietori ferecate. Dumnezeule... 

— Aşteaptă puţin, i-a tăiat vorba Homenas, despre ce 
Dumnezeu vrei să vorbeşti? 

— Nu-i decât unul singur, a răspuns Rizotom. 

— Cel care stă în ceruri? a spus Homenas. Dar pe pământ 
nu mai avem unul? 

— Fâşt! a spus Rizotom. Uitasem. Aşadar, pe Dumnezeu 
din cer şi pe trimisul lui de pe pământ vă jur, că toată 
horbota, toate guleraşele şi toate mânecuţele, albe ca 
zăpada, săpunite şi scrobite, s-au făcut negre ca un şorţ de 
cărbunar! 

— Minune! a strigat Homenas. Luminăţia-ta, luminează-mă 
şi ţine minte aceste frumoase întâmplări. 

— Vorba cântecului, a spus fratele Ioan: 

De când trăim după canoane, Şi merg ostaşii cu zorzoane, 
lar popii umblă de-a călare, E-n lume rău şi zarvă mare! 


— Am înţeles, a spus Homenas, acestea sunt glume 
proaste de-ale unor eretici. 

CAPITOLUL LIII. 

Cum, cu ajutorul canoanelor, Roma fură aurul Franţei 

— Aş vrea să pot să bag atâtea burţi de vin în mine, a spus 
Epistemon, până vom ajunge să cercetăm la izvorul lor 
faimoasele capitole: Execrabilis, De multa, şi plures, De 
Annatis per totum, Nisi essent, Cum ad Monasterium, Quod 
dilectio, Mandatum [233] şi alte câteva, mulţumită cărora 
trec din Franţa în buzunarele Romei, an de an, patru sute 
de mii de ducați şi mai bine. 

— E ceva mai mult decât nimic, a spus Homenas, şi totuşi 
mi se pare puţin, deoarece Franţa drept-credincioasă e 
doica cea bună a Curiei romane. Dar te rog să-mi arăţi, ce 
alte cărţi pe lume, de filosofie, de medicină, de drept, de 
matematică, de poveşti, ba chiar, Doamne iartă-mă, sfintele 
Scripturi, au mai adus vreodată atâta câştig! Nici 
pomeneală! Nu se potriveşte! O asemenea vână de aur nu 
veţi afla niciunde! Iar acei blestemaţi de eretici mai cutează 
să nu le citească? Puneţi-i pe foc! Strângeţi-i în cleşte! 
Tăiaţi-i cu foarfecă! Înecaţi-i! Spânzuraţi-i! Trageţi-i în 
ţeapă! Rupeţi-i în bucăţi! Spintecaţi-i! Prăjiţi-i! Fierbeţi-i! 
Scurtaţi-i! Răstigniţi-i pe cruce! Zdrobiţi-le oasele! Striviţi-i! 
Ciopârţiţi-i! Ardeţi de vii pe aceşti eretici ticăloşi, 
canonofagi, canonucizi, mai răi decât antropofagii, mai 
nemernici decât paricizii, canoni-i-ar Satana în adâncurile 
iadului! Voi toţi ceilalţi, oameni de treabă, dacă sunteţi cu 
adevărat buni creştini, cum vă ştie lumea, să nu credeţi, să 
nu gândiţi, să nu spuneţi şi să nu faceţi altceva decât ceea 
ce arată sfintele noastre canoane şi adaosurile lor: şesimea 
papei Bonifaciu, rânduielile papei Clement şi cele 
întregitoare ale neclintitului nostru Corpus juris canonici 
[234]. Toate vă vor fi dăruite: mărire, cinste, înălţare, 
bogăţie, putere, locul cel dintâi între oameni. 

Slăviţi de toţi veţi fi şi temuţi de fiecare; preţuiţi, aleşi, 
binecuvântaţi! Căci în orice ţară de sub bolta cerului veţi 


merge, nu veţi găsi oameni mai vrednici decât aceia, care 
cu ştiinţa lui Dumnezeu şi prin nesfârşita înţelepciune a 
soartei s-au dedat învăţăturii sfintelor canoane. Doriţi un 
rege viteaz, un dibaci căpitan de oaste, un cârmuitor 
chibzuit în timp de pace şi un bun strateg în vreme de 
război, care să ştie să prevadă toate piedicile, să 
preîntâmpine toate primejdiile, să ducă pe oameni val vârtej 
în luptă, să nu lase nimic la voia întâmplării, să fie 
învingători totdeauna, să cruţe viaţa ostaşilor lui şi să ştie 
să folosească biruinţa? Căutaţi un canonit! Nu, nu, vreau să 
spun un canonic... 

— Tot aia e! a spus Epistemon. 

— Aveţi trebuinţă în timp de pace de un bărbat priceput în 
a cârmui o republică, un regat, o împărăție? Să reverse 
asupra nobilimii, poporului, bisericii şi senatului pacea, 
belşugul şi prietenia? Să statornicească pretutindeni 
ascultarea, cinstea şi omenia? Chemaţi la voi un ştiutor al 
sfintelor canoane! Doriţi un om care prin pilda vieţii lui, 
prin vorbirea lui aleasă, prin cuvioasele lui mustrări, în 
puţine zile şi fără vărsare de sânge, să mântuiască Sfântul 
Pământ, şi să aducă la dreapta credinţă pe păgânii turci, 
evrei, tătari, moscoviți, mameluci şi saraboviţi? Alegeţi un 
cititor de canoane! Cine poartă vina, că în atâtea ţări 
poporul e rău-nărăvit şi îndărătnic, slujitorii sunt lacomi şi 
neascultători, şcolarii nerozi şi neştiutori? Vinovaţi sunt 
cârmuitorii, stăpânii şi dascălii lor, fiindcă nu se ţin de 
canoane. 

Şi, cu mâna pe inimă, răspundeţi: Cine a ctitorit, a ridicat 
şi a sfinţit măreţele biserici care împodobesc, 
înfrumuseţează şi luminează pretutindeni lumea creştină, 
ca stelele când răsar pe bolta cerului? Sfintele canoane! 
Cine a întemeiat, cine ţine în viaţă şi hrăneşte cinul bunilor 
călugări din schituri şi mănăstiri, fără ale căror necontenite 
rugăciuni de zi şi noapte, omenirea s-ar întoarce fără 
îndoială în bezna nopţii dintru început? Sfintele canoane! 
Cine sporeşte în fiecare zi bunurile lumeşti şi duhul dătător 


de viaţă veşnică, moştenirea de toţi ştiută şi preamărită a 
sfântului Petru? Sfintele canoane! Cine dă sfântului-scaun 
apostolic al Romei de azi şi de totdeauna acea putere atât 
de temută în lume, care face ca toţi regii, împărații” domnii 
şi stăpânii să atârne vrând, nevrând de voinţa lui? Să fie 
încoronați, înscăunaţi şi împuterniciţi de el, să vină să i se 
închine şi să-i sărute papucul, minunatul papuc pe care l-aţi 
văzut zugrăvit? Cine? Sfintele canoane ale Domnului! 

Am să vă mai dezvăluiesc o taină. 'Toate şcolile înalte ale 
lumii voastre au drept semn şi lozincă a lor o carte, 
câteodată deschisă, alteori închisă. Ştiţi ce carte poate să 
fie? 

— Nu ştiu, a răspuns Pantagruel. N-am citit în ea 
niciodată. 

— Vă voi spune. Sunt canoanele, fără de care acele înalte 
şcoli şi-ar pierde toate drepturile lor! Aşa-i că nu ştiai? Aha, 
ha, ha! 

Homenas a început să râdă şi să pârţâie, să scuipe şi să 
asude. A dat scufia lui cu patru buzunare uneia din fete, 
care şi-a pus-o râzând pe frumoasele ei cosiţe, după ce a 
pupat-o mai întâi cu iubire, ca un semn de noroc, că se va 
mărita cea dintâi. 

— Vivat! a strigat Epistemon. Vivat, fifat, pipat! bibat! 
Tainele Apocalipsului! 

— Luminăţia-ta, a spus Homenas, luminează-mă! 
Fecioarelor, aduceţi poamele! Adevărat vă spun, că dacă 
veţi dărui zilele voastre bunei învățături a sfintelor canoane, 
veţi fi pe lumea aceasta bogate şi cinstite. Tot astfel vă 
încredinţez că veţi fi primite toate în împărăţia 
binecuvântată a cerului, ale cărui chei au fost date spre 
păstrare sfântului Dumnezeu al canoanelor. O, bunul meu 
Dumnezeu, căruia mă închin şi pe care nu l-am văzut 
niciodată, îndură-te de noi şi deschide-ne măcar în ceasul 
morţii binecuvântată comoară a sfintei noastre biserici, 
căreia îi eşti ocrotitor şi paznic, darnic chivernisitor şi 
împărţitor de bunuri. Porunceşte ca preţioasele cărţi de 


iertare a păcatelor noastre viitoare să nu ne lipsească, 
pentru ca dracii să nu poată muşca din sufletele noastre, iar 
gura cumplită a iadului să nu ne înghită! lar dacă ne va fi 
dat să trecem prin Purgatoriu, dă-ne răbdare! Căci ata e 
voinţa şi puterea de a ne mântui, atunci când vei socoti că e 
vremea. 

Sfârşind vorba, Homenas a pornit să plângă cu lacrimi 
grele şi fierbinţi, bătându-şi pieptul şi sărutându-şi cele 
două degete mari ale mâinilor, puse unul peste altul în chip 
de cruce. 

CAPITOLUL LIV. 

Cum a dat Homenas lui Pantagruel perele bunului creştin. 

Văzând această întorsătură jalnică, Epistemon, fratele 
Ioan şi Panurge şi-au ascuns faţa sub şervete şi au început 
să strige: „Miau! miau! miau!” ştergându-şi ochii ca şi cum 
ar plânge. Fetele, dinadins învăţate, le-au pus dinainte câte 
o cupă cu vin de-al papei Clement şi belşug de cofeturi. 
Ospăţul s-a însufleţit din nou. 

La sfârşitul mesei, Homenas ne-a dăruit mai multe pere 
mari şi frumoase, zicând: 

— Luaţi, prieteni! Perele acestea sunt fără asemănare. Nu 
veţi mai afla altele la fel în toată lumea, căci nu se coc în 
orice livadă. Fiecare pământ are rodul lui. Abanosul cel 
negru ne soseşte din India. Tămâia cea bună ne-o dăruieşte 
Saba. Insula Lemnos ne dă lutul sfragitid al sigiliilor. Aceste 
pere minunate nu se coc decât pe ostrovul nostru. Ar trebui 
să duceţi altoi la voi acasă. 

— Cum le spuneţi? a întrebat Pantagruel. Sunt foarte bune 
şi zemoase. Tăiate în patru, coapte la tavă cu puţin zahăr şi 
oleacă de vin, sunt priincioase atât bolnavilor cât şi celor 
sănătoşi. 

— Le spunem pere, ceea ce sunt, a răspuns Homenas. Noi 
suntem săraci cu duhul, aşa cum a vrut Dumnezeu. 
Smochinelor le spunem smochine, prunelor, prune, şi 
perelor, pere. 


— Într-adevăr, a spus Pantagruel, când mă voi întoarce 
acasă - cât mai curând să dea Dumnezeu - le voi altoi în 
grădina mea din 'Tourraine, pe marginea Loarei, şi le voi 
numi perele „Bunului Creştin”, căci nicăieri n-am întâlnit 
oameni mai drept-credincioşi decât voi, papimanii. 

— N-ar fi rău, a spus fratele loan, să luăm cu noi şi vreo 
două-trei căruţe cu fete. 

— Ce să faceţi cu ele? a întrebat Homenas. 

— Să le altoim între degetele mari ale picioarelor cu nişte 
puşcaşi de soi. Vom odraăsli astfel urmaşi de buni creştini, 
iar neamul lor se va înmulţi în ţara noastră, unde bunii 
creştini au ajuns cam rari. 

— Nici pomeneală! a răspuns Homenas. Nu vi le dăm, 
fiindcă pruncii lor or să iasă nişte deşucheaţi. le cunosc 
după nas, deşi nu te-am văzut niciodată. Vai, fiule, ai putea 
să fii un om cumsecade! De ce îţi vinzi sufletul? De ce 
nesocoteşti canoanele? De ce nu încerci să le pătrunzi mai 
bine? 

— Ai răbdare, a spus fratele loan. Eu nu mă tem de omul 
cu barbă, chiar de-ar fi doftor de cucoane ori de canoane, 
cu trei scufii una peste alta. 

Sfârşindu-se ospăţul, ne-am luat rămas bun de la Homenas 
şi de la toţi ceilalţi, mulţumindu-le cu smerenie şi făgăduind 
drept răsplată pentru buna primire, că o dată ajunşi la 
Roma vom stărui pe lângă sfântul-părinte să cerceteze ţara 
lor cât mai degrabă. Apoi ne-am întors la corăbii. 
Pantagruel, pentru a cinsti chipul papei şi drept 
recunoştinţă că l-a fost văzut, i-a dăruit lui Homenas nouă 
valuri de postav întreţesut cu fire de aur, să facă din el 
perdea la fereastra cu zăbrele. A umplut trunchiul iertărilor 
cu scuzi mari de aur şi a lăsat pentru fiecare fată care ne-a 
slujit la masă câte nouă sute paisprezece mii de ducați, ca 
zestre pentru ziua când i-o fi dat să se mărite. 

CAPITOLUL LV. 

Cum a auzit Pantagruel în largul mării nişte cuvinte 
dezgheţate. 


Ne aflam în largul mării, deşertând pahare, înfulecând, 
privind zările şi rostind pe rând scurte şi frumoase 
cuvântări, când Pantagruel s-a ridicat în picioare, ca şi cum 
ar fi vrut să cerceteze ce se petrece în jurul nostru. Apoi a 
spus: 

— Prieteni, nu auziţi nimic? Mie îmi pare că sunt, undeva 
în văzduh, oameni care vorbesc. Dar nu văd pe nimeni. 
Ascultaţi! 

Am ciulit toţi urechile şi am ascultat cu luare-aminte. 
Sorbeam aerul ca pe-o stridie proaspătă, şi pentru a nu 
pierde nici o şoaptă din glasul care ar suna în scoică, 
pusesem mâinile pâlnie la urechi, ca împăratul Antoniu. Şi 
totuşi nu auzeam nimic. Pantagruel stăruia a ne spune, că el 
prinde din văzduh un zvon de glasuri: unele de bărbat, 
altele de femeie. Până la urmă am spus şi noi că sunt, dacă 
nu cumva ne vâjâiau urechile. Nu înţelegeam nimic lămurit; 
dar ascultând mai bine, glasurile se desluşiră din ce în ce 
mai limpezi. Acum auzeam cuvinte întregi. Toţi am rămas 
înspăimântați, căci nu zăream pe nimeni. Erau zgomote 
ciudate, strigăte de bărbaţi, de femei, de copii, tropot şi 
nechezat de cai. Panurge a strigat: 

— Ei, drăcia dracului! Ce fel de glumă o mai fi şi asta? 
Dumnezeule! Ia ascultați... Trage cu tunul! Să fugim, 
suntem pierduţi! Se dă o bătălie undeva, pe-aproape. Frate 
Ioane, prietene, unde eşti? Stai aici lângă mine, te rog! 
Unde ţi-e sabia? Vezi, să nu fi înţepenit în teacă. Şterge-o de 
rugină... S-a sfârşit cu noi! Să fugim! Nu cu picioarele la 
spinare, cum spunea Brutus despre ai lui în lupta de la 
Pharsale, ci cu toate pânzele sus şi cu mâinile pe vâsle. Să 
fugim! Eu, ca să spun drept, nu mă simt la largul meu pe 
mare. În pivniţă am mai mult curaj. Să fugim! Cât mai 
repede! Nu fiindcă mi-ar fi frică! Totdeauna am spus, că eu 
nu mă tem decât de primejdie! Aşa zicea şi arcaşul din 
Bagnolet [235]. Dar nu-mi place să primesc bobârnace în 
nas. Să fugim! Înapoi! Suceşte cârma, fecior de curvă! 
Doamne, Doamne! ce bine mi-ar sta în clipa de faţă la 


Quinguenais, chiar de-aş fi osândit să nu mă mai însor 
niciodată! Să fugim! Aici nu-i de noi, suntem unul împotriva 
a zece, ascultați ce vă spun! Ei sunt la ei acasă, iar noi nu 
cunoaştem locurile. O să ne răpună! Să fugim, că nu-i de 
ruşine. Demostene spune că toţi ostaşii fugari se vor 
reîntoarce la luptă. Cel puţin, să ne dăm puţin mai înapoi. 
La babord! La tribord! La prova! La mărul catargului! Să 
fugim! La mama dracului! Să fugim! 

Pantagruel, auzindu-l pe Panurge văicărindu-se, a spus: 

— Din ce gaură a ieşit fricosul ăsta? Să vedem mai întâi ce 
fel de oameni sunt. Poate-s de-ai noştri. Nu văd pe nimeni. 
Sunt totuşi în jurul meu o sută de mii! Să ascultăm... Am 
citit undeva despre filosoful Petroniu, care credea că 
hotarele tuturor lumilor alcătuiesc laolaltă un triunghi cu 
laturile egale: drept în mijlocul acestor lumi se află tărâmul 
adevărului, unde trăiesc cuvintele, cugetările, chipul şi 
înfăţişarea lucrurilor trecute şi viitoare; iar în jurul lor se 
întinde vremea însăşi. În unii ani, din când în când, o parte 
din aceste taine se desprind şi se revarsă asupra oamenilor, 
ca o cădere de apă sau ca rouă care a căzut pe creştetul lui 
Ghedeon [236]; altă parte rămâne pe seama viitorului, până 
la sfârşitul veacurilor. Aristotel spune, după cât îmi aduc 
aminte, că vorbele lui Homer se mişcă, aleargă şi zboară, 
aşadar, sunt însufleţite. Iar Antifan zicea că învăţăturile lui 
Platon seamănă cu nişte cuvinte rostite într-un ţinut cu 
iarnă aspră, care ar îngheţa în văzduh şi nu s-ar auzi. În 
acest fel vorbea Platon copiilor, aşteptând ca aceştia să-i 
înţeleagă filosofia, atunci când vor ajunge bătrâni. 

Ar fi poate prilejul să cercetăm cu gândul şi să căutăm a 
şti, dacă nu cumva printr-o norocoasă întâmplare, ne aflăm 
tocmai pe locul unde îngheaţă cuvintele. Ar fi un lucru 
minunat, dacă am vedea plutind pe întinderea apei capul şi 
lira lui Orfeu. Aduceţi-vă aminte, că femeile din Tracia, 
tăindu-l în bucăţi pe Orfeu, i-au azvârlit capul şi lira în râul 
Ebrului, de unde, purtate pe valuri, au ajuns în marea 
Pontului, iar de aici pe ţărmul ostrovului Lesbos. De pe 


buzele celui mort se desprindea fără încetare un cântec de 
jale, în vreme ce lira, atinsă de aripa vântului, însoțea 
cântecul cu tremurul strunelor ei. Să ne uităm, dacă nu 
zărim prin apropiere ce-a mai rămas din Orfeu. 

CAPITOLUL LVI. 

Cum printre cuvinte îngheţate, a găsit Panurge cuvinte 
învăţate. 

Cârmaciul corăbiei a spus: 

— Stăpâne, să n-ai nici o teamă. Ne aflăm la hotarul Mării 
îngheţate, unde s-a dat iarna trecută o bătălie aprigă între 
arimaspieni şi nefelibaţi [237]. 

Vorbele şi strigătele oamenilor, bărbaţi şi femei, 
învălmăşeala oştilor, ciocnirea platoşelor de fier şi a 
securilor, nechezatul cailor, toată larma cumplită a bătăliei 
a rămas îngheţată în văzduh. 

Acum greul iernii a trecut, vremea s-a înmuiat şi sub cerul 
înseninat zgomotele se topesc şi se aud. 

— Eu, unul, a spus Panurge, nu cred, Doamne fereşte. 
Doar dacă am putea să le şi vedem. Mi-aduc aminte să fi 
citit că pe muntele, unde Moise a primit legea evreilor, 
poporul zărea foarte limpede glasuri... 

— Priviţi! a spus Pantagruel, mai sunt unele, care nu s-au 
topit încă! Pantagruel a cules cu amândouă mâinile şi a 
aruncat pe puntea corăbiei un morman de cuvinte 
îngheţate, care semănau cu nişte mărgele de culori felurite. 
Erau cuvinte însângerate, cuvinte de cer albastru, cuvinte 
de nisip, cuvinte aurite, şi toate se topeau în mâinile noastre 
ca nişte fulgi de zăpadă. Atunci am prins să le auzim mai 
bine, dar nu le-am înţeles fiindcă erau ale unei limbi 
barbare. Un cuvânt îngheţat, destul de mare, pe care 
fratele Ioan îl încălzise în palme, a trosnit ca o castană 
coaptă. Toţi am tresărit de spaimă. 

— Aceasta a fost odată o lovitură de tun, a spus fratele 
loan. Panurge l-a rugat pe Pantagruel să-i dăruiască şi lui 
câteva cuvinte. 


— Daruri de cuvinte nu fac decât îndrăgostiţii, i-a răspuns 
Pantagruel. 

— Atunci vinde-mi unul, a spus Panurge. 

— Numai advocaţii sunt negustori de cuvinte, a răspuns 
Pantagruel. i-aş vinde mai degrabă, pe preţ bun, un adânc 
de tăcere, cum obişnuia câteodată să facă Demostene. 

A azvârlit, totuşi, pe punte trei-patru pumni de cuvinte. Le- 
am văzut. Erau rupte şi sfârtecate; după cum căpitanul 
corăbiei ne-a spus, ele încercau să se întoarcă în pieptul 
celor ce le rostiseră; aceştia aveau însă gâtul tăiat. Erau 
strigăte de spaimă şi hidoase la vedere. Pe măsură ce se 
topeau, amauzit: hin, hin, his, tic, troc, lurg, bred, bredac, 
frr, frrr, bu, bu, bu, bu, bu, trac, trac, tr, trr, trrr, trrrr, 
tTTTIT, un, un, un, on, on, on, got, magot şi alte câteva 
sunete barbare, care semănau a strigăte de luptă şi 
nechezat de cai: apoi am auzit altele, mai prelungi, care, 
topindu-se, sunau asemenea tobelor, fluierelor, trâmbiţelor 
şi surlelor. Vă rog să credeţi, că am stat şi le-am ascultat 
vreme îndelungată. 

Am vrut să pun câteva cuvinte spre păstrare, în 
untdelemn, aşa cum se înveleşte de obicei gheaţa în cârpe 
curate. Dar Pantagruel m-a oprit, spunând că n-are nici un 
rost să strângi şi să pui deoparte ceea ce niciodată nu-ţi 
lipseşte şi ai la îndemână oricând, cum ar fi vorbele 
dezgheţate, pe care le rostesc bunii şi veselii pantagruelişti. 

Fratele loan s-a supărat puţintel pe Panurge, fiindcă a 
încercat să-i ia înapoi un cuvânt pe care i-l dăduse. 

— Ai să păţeşti cum a păţit G. Jousseaume, când a încercat 
să ia înapoi postavul pe care îl vânduse preacinstitului 
Patelin; sau ca un bărbat înşelat, care ar vrea să scape de 
coarne şi nu mai poate! 

Panurge s-a strâmbat la el în bătaie de joc şi i-a spus: 

— Poate că dă Dumnezeu să aud aici cuvântul sfintei 
Butelci, şi să nu fim nevoiţi a porni mai departe. 

CAPITOLUL LVII. 


Cum a ajuns Pantagruel în ţara domnului Gaster, meşterul 
cel mai iscusit din lumea întreagă. 

În ziua aceea, Pantagruel a ajuns la un ostrov minunat 
între toate, atât prin aşezarea lui, cât şi prin cârmuitorul 
care îl stăpânea. La cea dintâi privire, acel ostrov ni s-a 
părut a fi un ţinut aspru, pietros şi sterp; tot atât de sălbatic 
şi cu urcuşuri tot atât de grele ca şi muntele Dauphine, care 
are înfăţişarea unui dovleac, şi în vârful căruia, de când e 
lumea, nimeni n-a izbutit să ajungă; afară de Doyac, 
căpitanul puşcaşilor de sub regele Carol al VIII-lea. Acest 
Doyac, urcând muntele cu ajutorul unui scripete ce nu se 
mai văzuse, a găsit pe culme un berbec bătrân. Nimeni nu 
ştia să spună cum ajunsese acolo. Unii povesteau că vulturul 
răpise odinioară un miel, care, scăpându-i din gheare, a 
căzut într-un tufiş, unde a trăit de atunci în singurătate. Am 
suit cu multă trudă ţărmul stâncos, şi asudând din greu am 
ajuns pe culmea muntelui, într-un loc atât de plăcut, de 
rodnic, de sănătos şi de îmbietor încât părea să fie însuşi 
acel rai pământesc, a cărui aşezare se anevoiesc s-o 
găsească învățații cărţilor sfinte. Pantagruel ne-a spus că ar 
putea fi ţara Areteii (adică a virtuţii) despre care 
pomeneşte Hesiod; să creadă fiecare aşa cum socoteşte mai 
potrivit. 

Ostrovul era cârmuit de domnul Gaster [238], cel mai 
mare meşter din întreaga lume. Dacă vă închipuiţi că cel 
dintâi meşter al omenirii a fost focul, cum scrie Cicero, vă 
înşelaţi. (Şi nici Cicero nu credea ce spune.) 

Dacă socotiți că Mercur e născocitorul tuturor 
meşteşugurilor, cum spuneau odinioară vechii noştri preoţi 
druizi, sunteţi de asemenea pe un drum greşit. Adevărul 
adevărat l-a rostit scriitorul de satire, care a spus că cel mai 
mare meşter din lume e domnul Gaster. Alături de el 
stăpâneşte doamna cu inimă bună, Penia, adică Nevoia, 
mama celor nouă muze, cea care în însoţire cu Porus, 
seniorul Belşugului, a născut pentru noi lubirea, frumoasa 


copilă, care, cum ne încredinţează Platon, poartă solia de 
pace între Cer şi Pământ. 

În faţa acelui rege mistuitor trebuie să ne închinăm. Să-i 
jurăm ascultare şi să-i dăm întreaga cinste, fiindcă ştie să 
poruncească; e aprig, împlinit, zdravăn, greu de mulţumit şi 
neîndurător. Degeaba încerci a-l amăgi; nu vei putea să-l 
îndupleci şi nici să-l câştigi cu vorbe. Nu aude! Şi după cum 
egiptenii spuneau despre Harpocras, zeul tăcerii, că e 
astomat, adică n-are gură, tot astfel Gaster a fost zămislit 
fără urechi, aşa cum se vede cioplit în Creta chipul lui 
Jupiter. Nu vorbeşte decât prin semne, dar acestor porunci 
tăcute toată lumea li se supune, mai grabnic decât unui 
edict al pretorului sau unor porunci regeşti. Meşterul 
Gaster îşi cere dreptul lui şi nu îngăduie nici un răgaz! Ştiţi 
că toate dobitoacele se înfioară când aud în apropierea lor 
răgetul leului; stă scris, e adevărat, am văzut. Aşa tresare 
întreaga omenire şi se cutremură tot pământul, când se 
ridică ameninţător şi fără glas, domnul Gaster. Porunca lui a 
fost dată: o îndeplineşti fără şovăire, sau mori! 

Cârmaciul corăbiei ne-a povestit că într-o zi, urmând pilda 
picioarelor care se răzvrătiseră împotriva stomacului (cum 
scrie în pilda lui Esop), întreg regatul somaţilor [239] s-a 
ridicat împotriva domnului Gaster, jurând să nu-i mai dea 
ascultare. Dar au avut mult de suferit şi s-au pocăit, 
întorcându-se cu supunere la îndatoririle lor. Altminteri ar fi 
pierit de foame. Oriunde s-ar afla, i se dă locul dintâi şi 
toată cinstea cuvenită. El trece înaintea regilor, a 
împăraţilor, chiar înaintea papei! La sinodul de la Bale, el s- 
a înfăţişat cel dintâi, şi, după cum aţi auzit spunându-se, 
zarva cea mare s-a iscat din pricina nerăbdării primilor 
veniţi. Toată lumea se trudeşte şi îşi dă silinţa de a-l sluji. 
Drept răsplată, el a născocit toate artele, toate maşinile, 
toate meşteşugurile, toate uneltele şi toate îndemânările. A 
izbutit să dea până şi fiarelor sălbatice o isteţime cu care 
firea nu le înzestrase. Pe corbi, pe gaiţe, pe papagali şi pe 
grauri i-a făcut oratori, coţofenei i-a dat ghiers şi a deprins- 


o să cânte şi să vorbească omeneşte. Şi toate acestea numai 
pentru pântec! 

Îmblânzeşte cu vorbe dulci păsările călătoare, sălbatice şi 
răpitoare: vulturii, şoimii, ereţii, vultanii, ulii, şi, luându-le 
libertatea cerului, le învaţă să se ridice în văzduh după 
voinţa lui, să se oprească din zbor, să plutească deasupra 
norilor şi să se arunce la pământ ca o săgeată. Şi toate 
acestea numai pentru pântec! 

Îi pune pe elefanţi, pe lei, pe rinoceri, pe urşi, pe cai, pe 
câini, să joace, să sară, să lupte, să înoate, să se ascundă, să 
înhaţe tot ce-i place, să-i aducă tot ce doreşte. Şi toate 
acestea numai pentru pântec! 

Scoate afară din adânc peştii de mare şi de apă dulce, 
goneşte pe lupi din pădure, pe urşi din peşteri, pe vulpi din 
vizuina lor, pe şerpi de sub pământ. Şi toate acestea numai 
pentru pântec! 

E atât de cumplit în pornirea lui, încât mănâncă tot: 
dobitoace şi chiar oameni; cum s-a întâmplat pe timpul 
războaielor lui Sertorius, când Metelus i-a lovit pe vasconi, 
cum s-a întâmplat când Anibal i-a împresurat pe sagontini, 
iar romanii pe evrei în Ierusalim, cum s-a mai întâmplat de 
atâtea sute de ori. 

Şi toate acestea numai pentru pântec! 

Când locţiitoarea lui, Nevoia, porneşte în lume, oriunde se 
arată ea judecăţile nu se mai ţin, edictele amuţesc, 
poruncile rămân zadarnice. Nevoia nu cunoaşte lege, trece 
peste legi! Toţi fug şi se feresc din calea ei, înfruntând 
furtunile mărilor, trecând prin viitoarea focului, căţărându- 
se pe culmile munţilor şi coborând în prăpăstii - orice mai 
bine decât să-i cadă în gheare! 

CAPITOLUL LVIII. 

Cum îi judeca Pantagruel pe engastrimiţii şi pe gastrolatrii 
de la curtea marelui meşter. 

La curtea acestui mare meşter iscoditor, Pantagruel a 
întâlnit două soiuri de oameni plicticoşi şi nepoftiţi, din acea 
tagmă pe care niciodată nu putuse să-i sufere. 


Unii se numeau engastrimiţi [240], ceilalţi gastrolatri 
[241]. Engastrimiţii se lăudau că sunt coborâtori din vechea 
spiţă a lui Euricle, şi îşi întemeiau spusele lor pe mărturia 
lui Aristofan din comedia Tăunii sau Viespile. De aceea, în 
vremea veche, li se zicea euricleni (cum scrie Platon şi după 
el Plutarh în cartea sa despre oracoli). În legile sfinte ei 
poartă numele de ventriloci. Aşa îi numeşte în limba 
grecească Hipocrate, fiindcă vorbesc din burtă. Sofocle îi 
numeşte sternomanţi [242]. Ei se dădeau drept ghicitori, 
umblau cu farmece şi înşelau poporul sărman, lăsându-l să- 
şi închipuie că nu vorbesc pe gură, ci din burtă. 

Aşa era italianca lacoba Rodogina, o femeie de neam 
prost, pe care am cunoscut-o în anul Domnului 1513. Am 
auzit cu urechile mele, cum din burta ei ieşea glasul unui 
duh necurat, şovăitor şi firav, dar îndeajuns de limpede şi de 
lămurit, răspunzând unor principi bogaţi şi seniori ai Galiei 
Cisalpine, care o chemaseră să le ghicească. Aceştia, pentru 
a se încredința că nu foloseşte nici un fel de vicleşug ascuns 
sau vreo scamatorie, o dezbrăcaseră până la piele, 
astupându-i nasul şi gura. Creaţă sau Cincinata, cum îi 
plăcea să i se zică, dădea răspuns la toate întrebările lor. 
Despre întâmplările trecute sau ale timpului de faţă vorbea 
foarte limpede şi foarte hotărât, umplând de uimire pe toţi 
cei care o ascultau. 

Despre întâmplările viitoare nu spunea decât minciuni; 
adevărul-adevărat, niciodată. Adeseori îşi mărturisea 
singură neştiinţa şi, în loc de orice ghicire, trăgea un pârţ 
sau mormăia vorbe neînţelese cu iz de limbă barbară. 

Ceilalţi gastrolatri umblau laolaltă, în cete vesele sau 
triste, unii sprinţari şi rotofei, alţii încruntaţi şi amărâţi, 
trăind toţi în trândăvie, nefăcând nimic, ca o povară 
netrebnică a pământului, temându-se necontenit (cum 
spunea Hesiod) să nu le sufere pântecele vreo slăbiciune ori 
vreo vătămare, îşi smoleau faţa în fel şi chip, îşi 
preschimbau înfăţişarea şi purtau veşminte atât de ciudate, 
încât îţi făcea plăcere să-i priveşti. Aţi văzut, după cum atâţi 


învăţaţi şi filosofi din vremile vechi au scris, în ce fel de feţe 
şi culori i-a plăcut firii să îmbrace scoicile mărilor, dându-le 
o strălucire şi o frumuseţe neîntrecută; nici îmbrăcămintea, 
atât de felurită şi mereu înnoită a gastrolatrilor sidefaţi, nu 
era mai prejos. Gaster era zeul lor cel mare. I se închinau 
lui şi îi aduceau jertfe, ca unei zeități atotputernice, singura 
în care credeau, singura pe care o slujeau, iubind-o mai 
presus de toate şi slăvind-o ca pe Dumnezeu însuşi. S-ar 
părea, că despre ei a vorbit trimisul Domnului, când a scris 
în Filipini (111): „Mulţi sunt aceia despre care v-am mai 
amintit de atâtea ori: vrăjmaşi ai lui Cristos şi ai Crucii, care 
se vor istovi în moarte şi al căror Dumnezeu e pântecele”. 

Pantagruel îi asemuia cu ciclopul Polifem, pe care Euripide 
îl face să vorbească astfel: „Nu aduc jertfe zeilor, ci numai 
mie şi pântecului meu, cel mai mare dintre zei!” 

CAPITOLUL LIX. 

Despre chipul cioplit al Gămanului şi jertfele pe care i le 
aduc gastrolatrii. 

Pe când priveam mutrele şi portul acestor gastrolatri 
lacomi şi temători, am auzit spre marea noastră uimire, un 
puternic glas de clopot. Toţi s-au înşiruit ca pentru luptă, 
fiecare după treapta, rostul şi vechimea lui. Unul după altul 
au ieşit întru întâmpinarea domnului Gaster, care venea 
urmat de un flăcău gras şi burtos, purtând în vârful unui 
băţ lung, suflat cu aur, un chip de lemn, cioplit grosolan şi 
zugrăvit fără îndemânare, aşa cum ni l-au înfăţişat în 
scrierile lor Plaut, Juvenal şi P Fertus, numindu-l Gămanul 
(La Lyon, în sărbătorile câşlegilor, îi zice Linge-Blide). Era 
un chip caraghios, schimonosit şi hidos, sperietoare pentru 
copiii mici, cu ochii mai umflaţi decât burta, cu capul mai 
mare decât restul trupului, cu fălci uriaşe şi două rânduri 
de dinţi ascuţiţi. Prin lăuntrul prăjinii aurite trecea o sfoară, 
care mişca fălcile, făcându-le să clănţănească din dinţi, ca 
balaurul sfântului Clement din Metz. 

M-am apropiat de gastrolatri şi i-am văzut înconjurați de o 
mulţime de slujitori, care purtau cu ei panere, lăzi, oale, 


traiste şi cratiţe. Având în fruntea lor pe marele Găman, 
deschideau mereu panerele şi cratiţele, cântând un soi de 
psalmi, imnuri de slavă în cinstea lui Bachus şi alte cântece 
de laudă. Aduceau dinaintea zeului lor bunătăţi felurite, 
caracatiţă fragedă şi bine friptă, pâine albă, pâine poaspătă, 
pâine de secară, chifle, cărnuri la grătar, muşchi de 
căprioară, capac de vițel rece cu sos de ienupăr, cuşcuş, 
măruntaie, nouă feluri de tocană, plăcintă la tavă, 
trufandale în zeama lor, ciorbă de dafin, varză umplută cu 
măduvă, clapon cu castane şi ghiveci la cuptor. 

Toate aceste mâncăruri soseau însoţite de vinuri fără istov; 
la început un vin alb, plăcut şi uşor, apoi un porfiriu rece ca 
gheaţa turnat în ceşti mari de argint. După care au urmat: 
ţipari tăvăliţi în muştar, cu tarhon, cârnaţi, limbi de vițel 
afumate, pastramă, muşchi de porc pe mazăre, pulpă de 
vițel împănată, caltaboşi, tobă de creier, salamuri, şuncă, 
cap de mistreţ cu verdeţuri, vânat cu sos de napi, ficat de 
gâscă, măsline murate. 

Alte băuturi de viaţă lungă urmau. Apoi au început să-i 
vâre zeului pe gât: spinare de berbec cu mujdei de usturoi; 
aluaturi în sos fierbinte; costiţe de purcel cu ceapă prăjită; 
claponi îndopaţi şi fripţi în sucul lor; ştiuci umplute; friptură 
de căprioară, de cerb şi de ied; iepuri şi şoldani, prepeliţe, 
fazani şi făzăniţe; stârci şi cocostârci; becaţe şi becaţine; 
granguri; cocoşi, găini şi pui de India; porumbei şi 
porumbiţe; purcei la tavă; rațe cu sosuri felurite; mierle; 
găinuşe; rațe sălbatice; pescăruşi albi; lişiţe; cufundari; 
bâtlani; pescăruşi; ciocărilii; bursuci; spinare de miel; fleici 
de vacă; piept de vițel; rasol de găină şi piftii de clapon; 
bibilici; pui de găină; potârnichi; iepuri de casă; berze; 
dropii; ciute; turturele; porumbei; gâşte şi gâscani; boboci 
de rață sălbatică; lopătari; flamanzi şi lebede; vrăbii; cocori; 
stăncuţe; cormorani; sitari; melci; arici bine stropiţi cu oţet. 

La sfârşit veneau plăcintele: cu carne de vânat, de 
ciocârlie, de căprioară, de porumbel, de clapon, gogoşi cu 
jumări, picioare de porc în grăsimea lor, claponi întregi, 


piersici de Corbeil, brânzeturi, anghinare, plăcintă în foaie, 
măruntaie de vițel, clătite, şaisprezece feluri de turte, 
colaci, plăcintă cu miere, gutui coapte, lapte covăsit, 
smântână dulce, fructe zaharisite, peltele şi magiunuri, 
siropuri albe şi roşii, minciuni, douăzeci de soiuri de torturi, 
dulceţuri de şaptezeci de feluri, cofeturi în o sută de culori, 
caşcaval, uscăţele cu praf de zahăr. 

La urmă de tot veneau vinurile care sunt bune împotriva 
gâlcilor; idem [243] fripturile. 

CAPITOLUL LX. 

Ce fel de jertfe aduceau gastrolatrii zeului lor în zilele de 
post. 

Privind această puzderie de jertfitori cu grămezile lor de 
jertfe, Pantagruel s-a scârbit şi a vrut să plece; dar 
Epistemon l-a rugat să mai rămână pentru a vedea cum se 
sfârşeşte vicleimul. 

— Ce jertfe aduc aceşti mârlani zeului lor ventripotent în 
zilele de post? a întrebat Pantagruel. 

— Vă voi spune, a răspuns cârmaciul corăbiei. La începutul 
mesei îi dau icre negre, unt proaspăt, jumări de ouă, 
mazăre bătută, spanac, scrumbii proaspete, scrumbii 
sărate, sardele, stridii, obleţi, ghiveci de legume, o sută de 
feluri de salate, lăptuci, untişor, mălură, ruşinea-ţigăncii, 
clopoței, sparanghel, caprifoi, apoi somoni şi ţipari afumaţi, 
morun în untdelemn şi varză murată. (Zeul simte nevoia să 
bea, că altminteri îl ia dracul; toţi au grijă să-l adape, şi 
udătura nu-i lipseşte.) După aceea îi pun dinainte ţipari de 
mare cu sos, stacoji, cegă şi nisetru, somotei, raci, scrumbii 
albastre, păstrăvi, ştiuci, bibani, zvârlugi, cambule, lufari, 
barbuni, ursini, labani, roşioară, păstrugă proaspătă şi 
afumată, mrene, crapi, ciortani, caraşi, stavrizi, şalăi, scoici 
prăjite, scoici, lin, langustă, ton, caracudă, chefali, plătică, 
guvizi, melci, caracatiţă şi picioare de broască. 

După atâta pescărie, dacă zeul n-ar bea din nou, ar fi la 
doi paşi de moarte. Şi-ar fi păcat să se prăpădească! Vine 
apoi rândul batogului, al peştelui uscat şi al moluştelor de 


tot soiul, al porcuşorilor, al ştiucilor marinate şi al ouălor 
coapte în spuză, prăjite, înăbuşite, cătrănite. 

Pentru mistuirea mai uşoară a ouălor, zeul toarnă peste 
ele oţet cu nemiluita. Iar ca încheiere, mai înfulecă ceva 
orez, păsat, unt de migdale, fisticuri, smochine, struguri, 
alune, prune, frişca bătută, nuci şi anghinare. 

Şi peste toate, mereu şi totdeauna, băutură pe săturate! 

Toţi îşi dădeau silinţa să aducă zeului lor, Gaster, jertfe mai 
scumpe şi mai îmbelşugate decât Heliogabal pe altarul 
idolului lui, sau decât regele Baltazar zeului Baal din 
Babilon. 

Şi cu toate acestea, Gaster nu se recunoaşte a fi zeu, ci o 
biată fiinţă becisnică şi păcătoasă; după cum regele 
Antigon-întâiul, sătul de laudele unuia Hermodotus, care în 
cântecele lui de slavă îl numea zeu şi fiu al soarelui, i-a 
răspuns: „Slujitorul, care îmi duce oala de noapte, nu te va 
crede!” 

Tot astfel, Gaster trimite pe închinătorii lui să-i cerceteze 
scaunul cu gaură, pentru a vedea mai bine şi a cugeta mai 
adânc asupra duhului sfânt care sălăşluieşte în resturile 
bogatului său ospăț. 

CAPITOLUL LXI. 

Cum a născocit Gaster pâinea şi meşteşugul de a o păstra. 

Diavolii aceia de gastrolatri s-au împrăştiat, iar Pantagruel 
a rămas să privească mai de-aproape, cum arată şi cu ce se 
îndeletniceşte marele meşter Gaster. 


Ştiţi că după rânduiala firii, pâinea cu miezul şi coaja ei i-a 
fost dăruită drept hrană şi întărire, iar cerul l-a 
binecuvântat cu putinţa de-a o dobândi şi a o păstra. Ela 
născocit dintru început mijlocul de a lucra pământul şi de a 
culege spicele de grâu. A născocit armele şi ştiinţa de-a le 
mânui pentru a-şi apăra grăunţele; medicina şi astrologia, 
cu matematicile lor, pentru a păstra sămânţa veacuri de-a 
rândul şi de-a o pune la adăpost de stricăciunea aerului, de 
năvala fiarelor sălbatice şi de prădăciunea tâlharilor. A 
născocit morile de apă şi de vânt, ca şi pe cele purtate de 
braţul omului, apoi o sumedenie de unelte pentru a măcina 
boabele şi a le preface în făină. A născocit drojdia care face 
să crească aluatul, şi a găsit sarea care îi dă gust (ştiind că 
nimic pe lume nu primejduieşte mai mult sănătatea omului 
decât pâinea nesărată şi nedospită). A născocit focul pentru 
a coace pâinea, fiica cea mai bună a spicului de grâu, şi a 
făurit ceasornicul, care măsoară timpul potrivit pentru 
rumenirea ei. 

Văzând că adesea se întâmplă într-o ţară să lipsească 
grăunţele, a născocit mijlocul de a le purta dintr-o parte în 
alta. Prin isteţimea minţii lui a împreunat două soiuri de 
dobitoace: iapa şi măgarul, aducând la viaţă pe-al treilea: 
catârul, un dobitoc mai puternic şi mai puţin gingaş, mai 
răbdător la muncă decât celelalte. A născocit carul şi 
căruţa, pentru a purta grâul la moară şi făina la cuptorul 
brutarului; pentru a aduce prisosul de grăunţe din ţările 
barbare şi depărtate, a născocit galerele, corăbiile, 
caravelele, uimind natura însăşi cu îndrăzneala lui. 

S-a întâmplat în anii din urmă, ca ogoarele arate să nu 
aibă ploaie la vreme şi boabele puse în pământ uscat să se 
piardă. În alţi ani s-au revărsat prea multe ploi şi-au înecat 
semănătura, apoi a bătut-o piatra, au risipit-o vânturile, a 
împietrit-o îngheţul. Cu mult înainte de sosirea noastră, 
meşterul cel mare născocise mijlocul de a chema ploaia din 
cer, cosind pe întinsul păşunilor o iarbă prielnică, pe care 
ne-a arătat-o. Ne-a încredinţat că e aceeaşi iarbă, din care 


pontiful Jovial punea odinioară un singur fir în fântâna 
Agriei de pe muntele Lycian din Arcadia; sub arşiţa zilei 
firul ierbii scotea aburi, aburii se adunau pe cer în nori grei, 
care stropeau cu ploaie întreaga câmpie, atât cât cerea 
pământul însetat. Meşterul Gaster a născocit apoi mijlocul 
de a opri ploaia în văzduh, ori s-o trimită să cadă în mare. A 
născocit mijlocul de-a abate grindina, de a ţine în frâu 
vânturile, de a pune zăgaz furtunilor, la fel cum izbuteau 
metamensienii [244] din Trezena. 

S-a ivit mai târziu o altă nenorocire. Tâlharii furau de pe 
lanuri grăunţele şi pâinea. Atunci a născocit meşteşugul de 
a zidi oraşe, cetăţi şi metereze, pentru a pune pâinea şi 
grăunţele la adăpost. 

Iar când, nemaigăsind boabele pe câmp, a înţeles că 
fuseseră luate şi duse în alte oraşe, cetăţi şi hambare, unde 
erau păzite cu mai multă grijă decât merele de aur din 
grădina Hesperidelor, a născocit meşteşugul de-a dărâma 
zidurile acestor cetăţi şi a făurit maşini de război, ca 
berbecii, catapulturile şi carele de luptă. Ne-a arătat câteva 
din ele, pe care nici arhitecţii şi meşterii lui Viturviu nu se 
pricepuseră să le pună pe roate (cum ne-a dovedit messir 
Philipert Delorme, marele arhitect al regelui Franţei). lar 
după ce în jurul cetăților s-au ridicat întărituri puternice, şi 
uneltele de război cunoscute n-au mai fost îndestulătoare, a 
născocit altele: puşti, serpentine, şopârle, bombarde şi 
bazilice, care azvârlă ghiulele de fier, de plumb şi de bronz 
cântărind mai greu decât o nicovală, cu ajutorul unei 
pulberi cumplite, de puterea căreia natura însăşi s-a 
înspăimântat, mărturisindu-se învinsă de dibăcia omului, 
după ce dispreţuise ştiinţa acelor oxidraci din India, care cu 
foc de pulbere, cu trăsnete, cu grindină, cu furtună şi cu 
fulgere îşi ucideau într-o clipă duşmanii, pe întregul întins 
al câmpului de luptă. 

Cu atât mai groaznice, mai înfricoşătoare şi mai drăceşti, 
sunt armele care sfărâmă, sparg, zdrobesc şi omoară, 
stârnind spaimă şi uimire în minţile omeneşti; o singură 


lovitură de tun, dărâmă ziduri mai tari decât cele pe care ar 
fi în stare să le doboare o mie de trăsnete. 

CAPITOLUL LXII. 

Cum a născocit Gaster mijlocul de a nu fi atins de ghiulele. 

S-a întâmplat o dată ca Gaster, aducându-şi acasă 
grăunţele, să se trezească împresurat de vrăjmaşi, iar 
cetatea să i-o nimicească acea de trei ori blestemată şi 
drăcească unealtă de război. O putere neînvinsă i-a răpit 
pâinea şi i-a răvăşit ogoarele. Atunci a născocit mijlocul, nu 
numai de-a feri zidurile, făcându-le să înfrunte bătaia 
puştilor, ci de a opri ghiulele în văzduh: şi chiar dacă ar 
cădea, să nu vatăme nici pe apărători, nici întăririle lor. 
Izbutise în această privinţă cum nu se poate mai bine. A 
făcut o încercare de faţă cu noi. Veţi vedea în ce stă 
născocirea. De-acum înainte puteţi să-i daţi crezare lui 
Plutarh, care spunea, că atunci când o turmă de capre oia 
la goană, dacă pui un scaiete în botul celei din urmă, toate 
se opresc pe loc numaidecât. 

Într-un tun de bronz, după ce a scos pucioasa din 
amestecul prafului de puşcă şi i-a adăugat o câtime de 
camfor, a aşezat o ghiulea de fier potrivită pe măsura ţevii, 
dimpreună cu alte douăzeci de grăunţe de fier, unele 
rotunde ca un bob, altele prelungi ca o lacrimă. Apoi, 
ţintind în plin de la o depărtare de şaizeci de paşi asupra 
unuia din pajii săi, cam la jumătatea drumului dintre paj şi 
gura tunului, în linie dreaptă, a legat cu sfoară de un stâlp, 
o piatră mare siderită, adică de fier, numită şi herculană, ce 
s-a găsit odinioară, după cum arată Nicandru, în Ida din 
ţara Frigiei, de un oarecare Magnu. Noi îi spunem astăzi: 
magnet. 

A dat foc prafului de puşcă. Şi fiindcă prin arderea pulberii 
se face dintr-o dată un gol, pe care natura nu-l îngăduie 
(altminteri toată maşinăria lumii: cerul, aerul, marea şi 
pământul s-ar întoarce în hău), ghiuleaua şi grăunţele de 
fier au pornit în aceeaşi clipă afară din ţeava, pentru ca 
aerul să poată pătrunde înăuntru şi să umple golul rămas 


după ce pulberea a fost mistuită de foc. Glontele şi 
grăunţele de fier zvârlite cu putere în aer păreau că-l vor 
ucide pe paj, dar în clipa când au ajuns în dreptul pietrei 
sus-amintite şi-au pierdut iuţeala şi au rămas în aer, 
învârtindu-se în jurul magnetului; cu toată puterea cu care 
porniseră, nu ajungeau la ţintă! 

Mai mult. A născocit mijlocul de a face ca ghiulelele 
duşmanului să se întoarcă asupra lui însuşi, dezlănţuind 
acelaşi prăpăd ca şi cum ar fi fost trase de-a dreptul. Nu i-a 
fost greu să izbutească, dacă ţinem seama că iarba numită 
etiopis, iarba fiarelor, descuie toate lacătele, iar peştele 
numit echineis, altminteri nu prea isteţ, opreşte pe loc în 
mijlocul furtunii corăbiile cele mai mari (după cum carnea 
lui păstrată în sare atrage aurul din văgăunele cele mai 
adânci ale pământului). 

Democrit a scris despre aceasta, iar Teofrast le-a văzut cu 
ochii lui. Etiopis e o iarbă care printr-o singură atingere 
scoate afară din cel mai tare lemn colţul de fier cel mai 
adânc împlântat în el; o folosesc ciocănitoarele de câte ori, 
întorcându-se la cuibul lor, pe care şi-l scobesc în trunchiul 
copacilor bătrâni, îl găsesc astupat cu vreo bucată de fier. 

Cerbii şi căprioarele, purtând în trupul lor săgețile 
vânătorului, dacă izbutesc să găsească undeva pe-aproape 
iarba numită dictam, foarte răspândită în Creta, şi dacă 
ronţăie această iarbă, săgețile se desprind singure, cad şi 
nu lasă nici o urmă de rană. Aşa a vindecat Venus pe fiul ei 
iubit Enea, lovit în coapsa dreaptă de săgeata surorii lui 
Turnus Juturna. 

Trăsnetul nu cade niciodată asupra dafinilor, smochinilor 
şi câinilor de mare, din pricina miresmei pe care aceştia o 
răspândesc în jurul lor. Tot aşa, elefanții îndărijiţi se liniştesc 
la vederea unui berbec; taurii înfuriaţi se opresc pe loc şi 
rămân încremeniţi, când întâlnesc în goana lor un smochin 
sălbatic; furia viperei se potoleşte dacă o atingi cu o 
creangă de fag. În ostrovul Samos, înainte de a se fi ridicat 
acolo altarul Junonei, trăiau neadele, la al căror glas, cum 


scrie Euforion, pământul se despica în prăpăstii adânci. 
Socul, din al cărui lemn se cioplesc fluierele cele plăcute, 
creşte mai frumos în ţările unde nu se aude cântecul 
cocoşului, ca şi cum, după spusele lui Ieofrast, cântecul 
cocoşului ar înmuia şi ar vătăma lemnul socului; şi tot astfel 
leul, auzind cocoşul cântând, se opreşte din mers, tulburat 
şi înmărmurit. 

Unii mi-au vorbit despre un soi de soc sălbatic, care creşte 
în locurile depărtate de sate şi oraşe, unde cântecul 
cocoşului nu se aude. Din lemnul acelui soc sălbatic se taie 
flaute cu sunet mult mai frumos decât din socul care creşte 
în preajma caselor sau a colibelor. 

Alţii au dat acestor întâmplări ciudate un înţeles mai adânc 
şi un tâlc mai tainic, urmând gândirea filosofiei lui Pitagora. 
Aşa se spune, că nu din orice fel de lemn se poate ciopli 
chipul lui Mercur, iar Dumnezeu este a se cinsti cu 
sfinţenie, nu după măsura obişnuită a vieţii de toate zilele. 
Oamenii înţelepţi şi dăruiţi învăţăturii, nu stau să asculte 
cântecele lumeşti, greoaie şi grosolane, ci caută muzica 
dumnezeiască a sferelor cereşti, mai înaltă şi venind mai de 
departe, din locurile unde nu se aude cântecul cocoşului. 
După cum, în vorbirea noastră, când voim să amintim un 
ţinut neumblat, spunem că pe acele tărâmuri nu s-au auzit 
niciodată cocoşii cântând. 

CAPITOLUL LXIII. 

Cum a adormit Pantagruel în apropiere de ostrovul 
Şanefului şi ce întrebări şi-a pus, trezindu-se din vis. 

În ziua următoare, pornind mai departe, am ajuns la 
ostrovul Şanefului [245]. Corabia lui Pantagruel n-a putut 
să tragă la țărm, fiindcă vântul stătuse. Marea era liniştită. 
Înaintam foarte încet, când de la tribord spre babord, când 
de la babord spre tribord, cu toate că înălţasem săgețile 
velelor. Rămăseserăm toţi pe gânduri, pleoştiţi şi supăraţi, 
fără să spunem unul altuia vreo vorbă. Pantagruel aţipise 
pe un scăunel lângă tambuchiu, ţinând între degete un 
Eliodor scris în limba greacă. Acesta era obiceiul lui: 


adormea mai uşor citind, decât spunând pe dinafară. 
Epistemon, cu astrobalul în mână, cerceta pe care cerc al 
pământului ne aflăm. Fratele Ioan o luase spre bucătărie şi 
socotea, după zodia frigăruilor şi cu horoscopul tocanei, 
câte ceasuri mai puteau să fie până la prânz. 

Panurge sufla printr-o tulpină de pantagruelion şi făcea 
pungi şi băşici în aer. Gimnast tăia scobitori dintr-un lemn 
de mastic. Ponocrat, cu gândul departe, se gâdila ca să râdă 
şi se scărpina după ceafă cu degetul cel mic. Carpalim 
înjghebase dintr-o coajă de nucă o morişcă pitică, 
potrivindu-i patru aripioare din aşchii de anin. Eusten îşi 
plimba buricele degetelor pe ţeava unei flinte, ca şi cum ar 
fi cântat pe strunele lăutei. Rizotom meşterea la un capac 
de broască ţestoasă, încercând să-şi facă din ea un căuş. 
Xenoman cârpea cu undreaua un felinar ponosit. Căpitanul 
corăbiei trăgea de limbă pe năierii lui. 

Întorcându-se de la bucătărie, fratele Ioan l-a zărit pe 
Pantagruel, care se trezise din somn. Rupând tăcerea care 
se lăsase peste noi, a întrebat cu tot glasul şi foarte vesel, 
ce-am putea să facem ca să ne treacă timpul mai uşor? 
Panurge l-a întrebat: care e leacul împotriva ciumei? 
Epistemon, mai glumeţ, voia să ştie cum poate să dea 
drumul udului, unul care nu simte nevoia. Gimnast, 
ridicându-se de la locul lui, a cerut un leac împotriva 
ameţelii. Ponocrat, frecându-şi uşor fruntea şi ciulind 
urechile, a întrebat ce-ar trebui să facă pentru a nu mai 
dormi câineşte. 

— Aşteaptă puţin, a spus Pantagruel. Iscusiţii filosofi 
peripatetici ne învaţă, că orice întrebare trebuie să fie 
limpede, lămurită şi bine înţeleasă. Ce înseamnă: a dormi 
câineşte? 

— Adică: la soare şi cu burta goală, cum dorm câinii, a 
răspuns Ponocrat. 

Rizotom stătea pe vine lângă pupă. A ridicat capul şi a 
căscat. Unul de la altul molipsindu-se, au început să caşte 
toţi. Rizotom a întrebat, care-i leacul împotriva căscatului? 


Xenoman, slab şi jigărit ca felinarul pe care îl ţinea în mână, 
a întrebat dacă s-a născocit vreun mijloc pentru a ţine în 
cumpănă cimpoiul pântecului, oprindu-l să se aplece prea 
mult într-o parte sau alta. Carpalim, jucându-se cu morişca, 
a întrebat care sunt semnele care îl vestesc pe om că începe 
să-i fie foame. Eusten, auzind larma glasurilor, a venit pe 
punte şi, din dreptul cabestanului, a întrebat de ce omul 
flămând muşcat de un şarpe nemâncat, e într-o primejdie 
mai mare de moarte, decât un om bine-hrănit muşcat de un 
şarpe sătul; apoi, de ce scuipatul unui om cu burta goală 
otrăveşte şerpii veninoşi? 

— Prieteni, a spus Pantagruel, la toate întrebările voastre 
nu-i decât un singur răspuns, iar la toate bolile un singur 
leac. lată dezlegarea, fără vorbă multă şi tocmeală: burta 
flămândă n-are urechi s-audă! Mulţumiţi-vă să-i înţelegeţi 
semnele, pentru a fi pe deplin lămuriţi. În Roma de 
altădată, (începând Pantagruel să povestească, a sunat 
clopotul şi fratele Ioan a zbughit-o la bucătărie), Iarguiniu 
cel Trufaş, ultimul ei rege, a răspuns printr-un singur semn 
fiului său Sextus, care, aflându-se în cetatea gabinilor, a 
trimis un călăreț să-l întrebe, ce să facă pentru a ţine sub 
ascultarea lui pe vrăjmaşii învinşi. Regele, având îndoieli 
despre credinţa ostaşului trimis de fiul său, nu i-a dat nici 
un răspuns. L-a dus în grădina palatului şi, în văzul lui, a 
început să reteze cu sabia capetele macilor care se înălţau 
în mijlocul pajiştii înflorite. Trimisul s-a întors aşa-zicând 
fără răspuns, dar povestind lui Sextus toată întâmplarea, 
acesta a înţeles că tatăl său îl sfătuise să taie capetele 
fruntaşilor cetăţii, pentru a înspăimânta poporul şi a-l sili să 
i se supună. 

CAPITOLUL LXIV. 

Pentru ce n-a dat răspuns Pantagruel la întrebările ce i s- 
au pus. 

Pantagruel a întrebat apoi: 

— Ce fel de oameni locuiesc pe acest ostrov câinesc al 
Şanefului? 


— Ei se numesc ipocriţi, a răspuns Xenoman. Habothnici, 
făţarnici, farisei şi pustnici. Nişte prăpădiţi, care trăiesc ca 
sihastrul de la Lormont de lângă Bordeaux, cerând de 
pomană călătorilor de pe aici. 

— Să ştii că eu nu cobor! a spus Panurge. Să-mi sufle 
dracul pe gaura şezutului, dacă cobor! Eremiţi, făţarnici, 
habotnici, farisei să nu văd în ochi! Mi-amintesc câtă zarvă 
au stârnit arhirăii soborului de la Cesil [246]; ar fi trebuit 
să-i ia Belzebut, Astarot şi Proserpina pe toţi, atâtea furtuni 
şi blestemăţii îndurarăm din pricina lor! Ascultă, dolofanule, 
căprare Xenoman, spune-mi, rogu-te, aceşti ipocriţi, 
pustnici, pomanagii, care trăiesc pe-aici, sunt flăcăi sau 
oameni însuraţi? Ceva muieri nu se găsesc? Nu-i nici o faţă 
femeiască printre făţarnicii bărbaţi? 

— Iată o întrebare veselă şi drăgălaşă, a spus Pantagruel. 

— Ba da, a răspuns Xenoman. Sunt destule ipocrite, 
habotnice şi pustnice, nostime şi frumuşele, cucernice şi 
drept-credincioase... 

— Află de la mine o vorbă, a spus fratele Ioan: în orice 
călugăr tânăr stă ascuns un drac bătrân. Înseamnă să nu 
uiţi! 

—... din care s-au prăsit mici făţarnicei, habotnicei şi 
pustnicei. Altminteri, ostrovul Şanefului ar fi rămas de mult 
pustiu. 

Pantagruel le-a trimis prin Gimnast o danie de şaptezeci 
de mii de jumătăţi de scuzi. Apoi a întrebat: 

— Cât e ceasul? 

— Nouă trecute, a răspuns Epistemon. 

— E ceasul prânzului, a spus Pantagruel. Ne apropiem de 
hotarul pe care îl pomeneşte Aristofan într-o comedie a lui 
care se numeşte Preotesele: umbra are o lungime de două 
picioare. Odinioară, în ţara perşilor, numai regele avea un 
timp al lui, anume hotărât pentru prânz: ceilalţi se aşezau 
la masă după ornicul din burtă. Într-o comedie a lui Plaut, 
nu ştiu care parazit tună şi fulgeră împotriva celui ce-a 
născocit cadranul şi săgeata ceasului, fiindcă nici o altă 


măsurătoare nu arată mai bine timpul, decât pântecele 
flămând. Diogene, întrebat o dată, la care ceasuri ale zilei 
trebuie omul să se hrănească, a răspuns: „Bogatul când 
simte că îi e foame; săracul, când are ce mânca”. Felcerii 
dau un răspuns mai lămurit la această întrebare, spunând: 

Scularea la cinci, prânzul la nouă; 

Cina la cinci, culcarea la nouă. 

— Faimosul rege Petosiris avea altă socoteală... 

Pantagruel n-a apucat să-şi înceapă povestea. Sufragiii 
întinseseră mesele, aşternuseră peste ele pânzături plăcut 
mirositoare, apoi talere, farfurii, ştergare şi solniţe, 
aduseseră ploşti, pahare, butelci, ceşti, potire, tăleraşe, 
străchini, ulcioare. Fratele Ioan, ajutat de bucătari, sufragii, 
pivniceri şi ceilalţi slujitori, a căror grijă era să împartă 
pâinea, să taie fripturile şi să toarne în pahare, a venit 
purtând patru şunci uriaşe, coapte în aluat, care mi-au adus 
aminte de cele patru turnuri ale cetăţii Turinului. 

Doamne, Doamne, zdravăn am mai mâncat şi am băut! 
Nici nu ajunsesem încă la dulciuri, şi vântul de apus a 
început să umfle pânzele, trinca dinainte, straiul 
zburătorului şi balansinele catargului din faţă. Am pus 
deoparte paharele şi am cântat un imn de laudă şi de 
mulţumire lui Dumnezeu din cer. După ce s-au adus 
poamele, Pantagruel a întrebat: 

— Spuneţi-mi, prieteni, dacă îngrijorările voastre s-au 
risipit. 

— Slavă Domnului, m-a lăsat căscatul, a spus Rizotom. 

— N-am să mai dorm câineşte, s-a bucurat Ponocrat. 

— Nu mai am amețeli, a spus Gimnast. 

— Nu mai simt burta goală, a încheiat Eusten. Nu maiau a 
se teme de scuipatul meu nici viperele, nici nevăstuicile, nici 
şopârlele, nici cantaridele, nici omizile, nici crocodilii, nici 
broaştele râioase, nici câinii turbaţi, nici şoarecii, nici 
salamandrele, nici balaurii, nici scorpionii, nici lipitorile, nici 
scolopendrele! 

CAPITOLUL LXV. 


Cum îşi petreceau vremea Pantagruel şi însoțitorii săi 

— În rândul căror jivine veninoase o punem pe viitoarea 
nevastă a lui Panurge? a întrebat fratele Ioan. 

— Vorbeşti de rău femeile, ai? Javră călugărească! 
Maimuţoiule! a strigat Panurge. 

— Euripide scrie, şi Andronache la fel, a spus Epistemon, 
că omul, cu ajutorul zeilor, a găsit leac împotriva tuturor 
fiarelor veninoase; numai împotriva femeii n-a născocit 
niciunul. 

— Nerodul ăla de Euripide, a spus Panurge, a clevetit 
totdeauna împotriva femeilor. De-aceea l-a ajuns pedeapsa 
zeilor şi a fost mâncat de câini, cum îl ocărăşte Aristofan. Să 
pornim cu vorba mai departe. Al cui e rândul? Spune! 

— De-acum încolo, voi da drumul udului oricând şi 
oriunde. 

— Am un stomac pus pe cântar, a spus Xenoman. Nu 
atârnă mai greu în nici o parte. 

Cu pâinea şi cu vinul n-am ce face; 

Am pus, cu foamea şi cu setea, pace! 

— Mulțumită lui Dumnezeu şi vouă, mi-a trecut supărarea, 
a spus Panurge. Sunt vesel ca un piţigoi. 

Voios ca pasărea în zbor. 

Ca fluturele de uşor. 

— Euripide al vostru, drăguţul de el, scrie, iar Silen, 
băutorul băutorilor, aşa zice: 

Îşi face sânge rău şi se prosteşte, Cel care bea şi nu se- 
nveseleşte. 

Să preamărim deci pe Domnul, tatăl nostru, mântuitorul şi 
păzitorul vieţii noastre, care ne-a dat pâinea cea bună, vinul 
cel bun, mâncarea cea bună, ferind trupul şi sufletul nostru 
de orice tulburare; fără să mai punem la socoteală plăcerea 
şi bucuria pe care le simţim, bând şi mâncând. Dar n-aţi 
răspuns la întrebarea pe care a pus-o blajinul nostru frate 
loan: Ce-am putea să facem ca să ne treacă timpul mai 
lesne? 


— Fiindcă v-aţi mulţumit atât de uşor cu răspunsul pe care 
l-am dat nedumeririlor voastre, a spus Pantagruel, nici eu 
nu voi merge mai departe. Altă dată şi aiurea vom vorbi mai 
pe larg, dacă veţi găsi cu cale. Aşadar, să dezlegăm 
întrebarea fratelui loan: Ce-am putea să facem ca să ne 
pară timpul mai lesne? Au trecut până acum zilele, după 
pofta inimii noastre, nu-i aşa? Priviţi mărul catargului! 
Priviţi unduirea pânzelor! Priviţi încordarea parâmelor! 
Priviţi cum străluceşte tambuchiul! Vinul curgea în pahare, 
iar timpul, printr-o tainică legătură a firii, făcea la fel. Nici 
Atlas şi nici Hercule nu şi-au petrecut vremea altminteri, 
dacă se cuvine să dăm crezare înţelepţilor care ne-au 
învăţat mitologia. Atât numai că ei au întrecut măsura cu o 
jumătate de treaptă: Atlas bea de dragul oaspelui său, iar 
Hercule din pricina setei pe care o îndurase în deşertul 
Libiei. 

— Aia e! a spus fratele Ioan, tăindu-i vorba. Am auzit pe 
mai mulţi învăţaţi de seamă spunând că Sfredeluş, unul din 
pivnicerii bunului dumitaie părinte, pune deoparte an de an 
mai mult de opt sute de vedre de vin pentru a da de băut 
oaspeţilor lui şi slujitorilor, mai înainte de a li se face 
acelora sete. 

— Cămilele, care duc în spatele lor povara caravanelor, 
beau pe seama setei lor de ieri, de azi şi de mâine, a spus 
Pantagruel. Aşa făcea şi Hercule. În felul acesta însă, printr- 
o depăşire a timpului, se stârneşte o mişcare nouă în lumea 
cerească, şovăiri şi cutremure, dând nebunilor de astrologi 
prilej de neînțelegere şi ceartă. 

— Vorba cântecului, a spus Panurge: 

Pe când golim la masă paharele cu vin, Trec vremurile 
grele şi vremuri bune vin. 

— Dar nu ne-am trecut vremea numai bând şi mâncând, ci 
am uşurat într-un chip simţitor încărcătura corăbiei; nu 
cum şi-a descărcat panerul Esop, răsturnând pe jos 
merindele, ci, dimpotrivă, încetând de a mai ajuna. 


Căci aşa după cum trupul omului mort e mai greu decât al 
celui viu, omul flămând trage la cântar mai mult decât cel 
sătul. Şi nu greşesc cei care, pornind la drum, încep să bea 
şi să mănânce dis-de-dimineaţă, „ca să tragă caii mai bine”. 

Vă aduceţi aminte, că amicleienii de altădată preamăreau 
mai presus de toţi zeii pe tata Bachus, şi pe bună dreptate îl 
numeau Psila, ceea ce în limba dorică înseamnă aripi. Căci 
după cum păsările, slujindu-se de aripi, se ridică şi zboară 
în înaltul cerului, tot astfel pe aripile lui Bachus (vinul cel 
bun şi gustos) sufletele oamenilor se înalţă, trupurile lor se 
fac mai uşoare şi tot ceea ce e pământesc în ei se 
limpezeşte şi se mlădiază. 

CAPITOLUL LXVI. 

Cum am dat bineţe muzelor, trecând pe lângă ostrovul 
Ganabin [247] 

Vântul prielnic stăruia să ne poarte şi călătorii depanau în 
voie poveştile lor vesele, când Pantagruel a zărit în 
depărtare umbra unui țărm muntos. L-a chemat pe 
Xenoman şi l-a întrebat: 

— Vezi înaintea noastră, la babord, acea stâncă înaltă, ai 
cărei umeri seamănă aidoma cu ai muntelui Parnas? 

— Foarte bine. E ostrovul Ganabin. Doreşti să ne oprim? 

— Nu, a răspuns Pantagruel. 

— Ai dreptate, a spus Xenoman. Nu ai ce vedea. Oamenii 
din partea locului sunt hoţi şi potlogari. Totuşi, pe umărul 
din dreapta al muntelui se află cea mai frumoasă fântână 
din lume, în mijlocul unei păduri mari. Vâslaşii noştri ar 
putea să coboare să aducă apă proaspătă şi lemne pentru 
foc. 

— Înţelepte cuvinte, a spus Panurge. Ah! Ah! Ah! Ce să 
căutăm în ţara hoţilor şi a potlogarilor? Vă încredinţez că 
nici n-ar trebui să poarte alt nume. Am văzut mai demult 
ostroavele Cerg şi Herm între Bretania şi Englitera; am 
văzut Poneroplisul [248] lui Filip în Tracia: ostroave pline 
de hoţi, de tâlhari, de ucigaşi, drojdia închisorilor. Să nu 
coborâm, vă rog! Ţineţi seamă de sfatul bunului şi 


înţeleptului Xenoman. Să mă fulgere, dacă nu sunt mai răi 
decât mâncătorii de oameni! Or să ne frigă de vii! Vă rog, să 
nu coborâm! Ar fi mai bine pentru dumneavoastră toţi să 
poposim la Averna. Aud bătând clopotele în dungă, cumplite 
sunete de clopot, clopotele pe care le trăgeau odinioară 
gasconii din Bordeaux împotriva perceptorilor şi a zapciilor! 

Îmi vâjâie urechile! Să ne vedem de drum. Ei! Înainte! 

— Coboară, a spus fratele loan, coboară! Hai! Hai să 
mergem. Nu vom duce lipsă de gazde. Îi snopim pe toţi! Să 
coborâm. 

— Să coboare dracul! a spus Panurge. Diavolul ăsta de 
călugăr, călugărul ăsta vândut diavolului e turbat. Nu se 
teme de nimic. E cutezător ca orice diavol, iar la alţii nu se 
gândeşte. Îşi închipuie că toţi suntem călugări ca 
dumnealui! 

— la-o din loc, viteazule, lua-te-ar o mie de draci, a spus 
fratele loan. Măcar de ţi-ar crăpa capul şi ţi-ar face creierii 
tocană! Bezmeticul ăsta e atât de fricos şi de rău, că se 
scapă pe el de spaimă în fiecare clipă! Dacă ţi-e teamă şi de 
umbra ta, nu cobori, rămâi aici şi păzeşte lăzile sau du-te 
mai bine de te ascunde sub fustele Proserpinei, printre 
miile de draci ai iadului! 

Auzind aceste aspre cuvinte, Panurge s-a făcut nevăzut, 
ascunzându-se în cămara corăbiei, printre resturile de 
pâine, coji şi fărâmituri. 

— Simt parcă în mine, a spus Pantagruel, o strângere de 
inimă, un glas venind de departe care îmi spune că nu 
trebuie să coborâm. De câte ori am simţit în inima mea o 
asemenea prevestire, m-am bucurat că am ascultat-o. Nu 
m-am câit niciodată. 

— E demonul lui Socrate, a spus Epistemon. Academicii 
credeau în el. 

— Ascultaţi, a spus fratele Ioan, în vreme ce vâslaşii 
coborâseră să ia apă, Panurge a coborât în pântecele 
corăbiei şi face pe mortul în păpuşoi. Vreţi să râdem puţin? 
Daţi foc tunului celui mare de lângă cabestan. Să 


întâmpinăm sărbătoreşte muzele din acest nou Parnas. Şi 
aşa se umezeşte pulberea, stând degeaba. 

— Foarte bine! a răspuns Pantagruel. Să vie la mine 
primul tunar. 

Pantagruel a poruncit să dea foc tunului celui mare, 
încărcându-l cu pulbere proaspătă. Ceea ce s-a îndeplinit. 
La prima lovitură a tunului de pe corabia lui Pantagruel, au 
început să tragă toate celelalte galioane şi caravele din 
urmă. Vă rog să mă credeţi, că a fost o petrecere dintre 
cele mai frumoase. 

CAPITOLUL LXVII. 

Cum s-a scăpat pe el Panurge de frică şi cum a crezut că 
motanul e dracul. 

Ca un ţap lovit în moalele capului, Panurge a ieşit din 
cămară numai în cămaşă, pe jumătate dezbrăcat, cu 
fărâmituri de pâine în barbă, ţinând în mână un cotoi mare, 
cu părul lucios, care i se agăţase cu ghearele de ciorap. 

Bătând din buze ca o maimuţă care se purică, tremurând 
şi clănţănind din dinţi, s-a repezit spre fratele Ioan, care 
şedea pe un spiraj la tribord, rugându-l cu glas plângător 
să-i fie milă de el şi să-l ia sub paza săbiei lui, jurându-se pe 
partea lui de papimanie, că văzuse cu ochii dănţuind în jur 
toţi dracii iadului. 

— Priveşte, prietene, iubite frate, bunul meu părinte 
sufletesc, diavolii au astăzi nuntă, n-ai mai văzut de când 
eşti un asemenea ospăț drăcesc! Uite, colo, aburul de la 
bucătăriile iadului! (Şi arăta cu mâna fumul prafului de 
puşcă, plutind deasupra corăbiilor.) Ai mai pomenit 
vreodată atâtea suflete osândite? Priveşte, prietene, cât 
sunt de gingaşe, de rotunjoare şi de bălaie: ai zice că e 
ambrozia Styxului! Am crezut, Dumnezeu să mă ierte! că 
sunt suflete de englezi. Mă gândeam că poate chiar azi- 
dimineaţă, seniorii de Termes şi Dessay vor fi trecut prin foc 
şi sabie ostrovul Cailor din Scoţia, dimpreună cu toţi 
englezii care se aflau pe el. 


Fratele loan, apropiindu-se de Panurge, a simţit un 
oarecare miros, care nu era al prafului de puşcă. L-a 
scuturat puţin şi a băgat de seamă că îşi spurcase cămaşa. 
Puterea de reţinere a muşchiului numit sfincter (adică 
borta şezutului) amorţise cu totul de frica grozavă pe care o 
simţise în năzdrăvanele lui vedenii. S-a mai adăugat la 
acestea şi tunetul împuşcăturilor, care face totdeauna să se 
cutremure mai tare pântecele corăbiei decât puntea ei. 

Tot aşa a păţit signor Pantolfo din Cassin, care trecând cu 
căruţa poştei prin Chambry şi intrând în curtea unui 
gospodar cumsecade, numit Vinet, a pus mâna pe o furcă 
din grajd şi i-a spus: 

— Da Roma în qua, io non son andato del corpo. Di grazia, 
piglia în mano gquesta forcha et fami paura [249]. 

Vinet a luat furca din mâna lui Pantolfo şi a început s-o 
poarte, ca şi cum ar fi vrut să-l lovească dinadins. Signor 
Pantolfo i-a spus: 

— Se tu non fai altrimente, tu non fai nulla. Pero sforzati di 
adoperlarii piu guagliardamente [250]. 

Vinet l-a pălit atunci zdravăn cu furca în gât şi l-a azvârlit 
la pământ, cu potcoavele în sus. Apoi, râzând cu poftă mare, 
i-a spus: 

— "Ţine minte, voinicule, asta se cheamă Datum 
Camberiaci [251]. 

Noroc că seniorul şi-a descheiat repede nădragii, fiindcă 
dintr-o dată a dat din el mai mult decât s-ar fi slobozit nouă 
bivoli şi paisprezece episcopi din Hostia. I-a mulţumit cât 
mai frumos lui Vinet spunându-i: 

— Io ti ringratio, bel niessere. Cosi facendo tu m'hai 
esparmiata la speza d'un servitiale [252]. 

Regele Engliterei, Eduard al V-lea, ne-a lăsat amintire o 
altă întâmplare. 

Meşterul Francois Villon, surghiunit din Franţa, i-a cerut 
adăpost. Eduard al V-lea l-a primit cu atâta prietenie, încât 
i-a îngăduit să cerceteze cele mai ascunse încăperi ale 
locuinţei lui regeşti. Într-o zi, aflându-se pe celălalt tron al 


său, regele i-a arătat lui Villon stema regelui Franţei, 
zugrăvită pe un perete. 

— Vezi, câtă cinste port regelui tău. Am aşezat stema lui în 
acest loc tainic, lângă scaunul găurit, unde îmi fac nevoile. 

— Foarte bine, a răspuns Villon. Eşti un bărbat înţelept şi 
prevăzător, măria-ta, iar învățatul doftor Thomas Lincer, 
care poartă grija sănătăţii măriei-tale, a ştiut ce face. 
Văzând că în anii bătrâneţii ţi s-a lenevit maţul şi că în 
fiecare zi e nevoit să-ţi bage un spiţer pe uşa din dos - adică 
un clistir - te-a sfătuit să zugrăveşti pe perete stema regilor 
Franţei. Numai văzând-o în faţă, te cuprinde o frică atât de 
cumplită, încât dai din măria-ta cât optsprezece vaci din 
Peonia. Dacă ai fi zugrăvit-o în altă încăpere, în odaia de 
culcare, în sala tronului, în paraclis, sau aiurea, te-ai fi 
scăpat pe măria-ta oriunde ai fi dat cu ochii de ea. După 
cum cred, că de-ai fi zugrăvit şi steagul cel mare al Franţei, 
ţi-ai fi dat afară toate maţele! 

Fratele Ioan, ţinându-se de nas cu mâna stângă, îi arăta lui 
Pantagruel cu mâna dreaptă cămaşa lui Panurge. 
Pantagruel, văzându-l astfel înfricoşat, prăpădit, tremurând, 
abia putând să vorbească, spârcâit şi zgâriat de ghearele 
cumplitului cotoi Roadeslănină, nu s-a putut opri să nu râdă 
şi l-a întrebat: 

— Ce vrei să faci cu cotoiul? 

— Care cotoi? a întrebat Panurge. Să fiu eu al dracului, 
dacă n-am crezut că-i un pui de diavol cu puf în barbă, pe 
care l-am înhăţat pe furiş din lada de pâine a iadului. Să-l ia 
dracul de drac, că mi-a făcut pielea ferfeniţă! 

Foarte supărat, a aruncat cât colo cotoiul. 

— Haide, haide, l-a îmbărbătat Pantagruel, ce Dumnezeu! 
Freacă-te şi spală-te, pune-ţi o cămaşă curată, primeneşte- 
te şi vino-ţi în fire. 

— Hai să bem! 

SFÂRŞITUL CELEI DE-A IV-A CĂRŢI A FAPTELOR ŞI 
PILDELOR MARI ALE VREDNICULUI PANIAGRUEL. 

CARTEA A CINCEA. 


ŞI CEA DIN URMĂ CARTE DESPRE FAPTELE ŞI PILDELE 
MARI ALE BUNULUI PANTAGRUEL, ALCĂTUITĂ DE 
DOMNUL FRANCOIS RABELAIS, DOCTOR ÎN MEDICINĂ, 
CUPRINZÂND ORACOLUL SFINTEI BACBUC ÎMPREUNĂ 
CU RĂSPUNSUL BUTELCII PENTRU AFLAREA CĂRUIA S- 
A ÎNTREPRINS LUNGA CĂLĂTORIE ÎNFĂŢIŞATĂ AICI AŞA 
CUM A FOST. 

Epigramă. 

Rabelais nu-i mort! 

Ne dă o nouă carte, lar mintea lui mai vie străluceşte! 

L-am regăsit şi scrisul său trăieşte, Căci el e, printre noi, 
cel fără moarte. 

NATURE QUTTIE [253] 

PRECUVÂNTAREA SCRIITORULUI CĂTRE CITITORII DE 
BUNĂVOIE. 

Băutori neosteniţi şi voi, sfrinţiţi mult preţuiţi, întrucât văd 
că vă bucuraţi de puţin răgaz (şi nici eu n-am altceva mai 
bun de făcut), am să vă pun o întrebare întrebătoare: De ce 
se spune azi pretutindeni, că lumea s-a deşteptat? Dacă s-a 
deşteptat, înseamnă că s-a trezit din somn şi nu mai 
doarme; dar înseamnă, în acelaşi timp, că e mai cuminte, 
vede şi judecă mai bine, e mai înţeleaptă. Aţi putea să-mi 
răspundeţi, ce ne îndreptăţeşte să spunem că lumea e mai 
cuminte astăzi decât înainte? Ce-o făcea până acum să fie 
proastă? Ce ar fi trebuit să îndeplinească, pentru a se 
deştepta? De ce era neroadă? De ce e acum înţeleaptă? 
După ce se cunoştea nerozia ei de ieri? După ce se vede 
isteţimea ei de astăzi? Cine o ţinea nepricepută? Cine a 
trezit-o din prostie? Şi care sunt mai mulţi? Cei care o voiau 
nătângă sau cei care o doresc luminată? De unde îi venea 
sminteala dinainte? De unde a izvorât înţelepciunea de 
acum? De ce tocmai în zilele noastre a luat sfârşit prostia şi 
n-a mai zăbovit? Ce rele veneau din nerozia de ieri? Ce 
bunătăţi va rodi deşteptăciunea care i-a urmat? Cum s-a 
risipit zăpăceala de altădată? În ce fel s-a înstăpânit 
dreapta judecată de acum? 


Răspundeţi dacă găsiţi cu cale. Nu vă iau cu zorul, ca să 
nu stârnesc setea luminăţiilor-voastre. Nu vă sfiiţi. Judecaţi- 
l cu toată asprimea pe Herr del Tyfel, duşmanul raiului, 
protivnicul adevărului. Sus inima, flăcăi! Dacă sunteţi de-ai 
mei, beţi de trei ori pe rând, ca să vă dregeţi glasul şi apoi 
cuvântaţi. Dacă sunteţi din tabăra vrăjmaşă, vă zic 
Avalisque Satanas [254]! Căraţi-vă! lar dacă nu-mi veţi da o 
mână de ajutor întru dezlegarea întrebărilor ce v-am spus, 
vă jur pe barba tuturor sfinţilor că mă voi simţi foarte 
mâhnit. E ca şi cum m-aţi lăsa să apuc singur lupul de 
urechi. Aţi spus ceva? Nu v-aţi hotărât să-mi răspundeţi? Vă 
voi arăta aici, nepricopsiţilor, cele scrise de un prea cinstit 
învăţat, în cartea lui care se cheamă Cimpoierul feţelor 
bisericeşti. Ce spune, păcătosul? Ascultaţi, capete de 
măgari, şi luaţi aminte: 

Veni-vă Anul Jubiliar cu rost, După 30, dar nu va fian 
prost, Cum lumea l-a bârfit în neştiinţă; 

Ci stăruind în lege şi-n credinţă, Nici rău, nici lacom, anul 
nu va fi; 

Iar floarea primăverii timpurii. 

Rodi-vă poame dulci, cum n-au mai fost. 

Aţi auzit? Aţi înţeles? Învăţatul care a scris stihurile 
acestea a trăit demult; cuvintele sunt puţine, dar înţelesul 
lor e plin de taine şi de ascunzişuri, căci gândurile pe care 
vrea să le înfăţişeze sunt adânci şi anevoioase. Unii 
tălmăcitori pricepuţi ai bătrânului înţelept spun, că 
precizarea lui urmează să se îndeplinească între anul 1530 
şi anul în care ne aflăm, 1550. Aşadar, la primăvara viitoare 
lumea va înceta de a mai fi proastă! Smintiţii, al căror 
număr, după cum spune Solomon, e nesfârşit, vor muri de 
turbare, şi orice soi de nebunie va înceta. Căci smintelile, 
cum arată Avicena, sunt fără număr: Maniae infinitae sunt 
species. Iarna, ele se trag mai la adânc, dar mustează şi ies 
din nou la iveală ca sucul din tulpina copacilor. Cercetaţi şi 
veţi vedea că bătrânul Hipocrate avea dreptate. Lumea se 
va cuminţi (puteţi s-o credeţi cu ochii în lacrimi şi cu 


paharul în mână); nu se va mai teme să vadă înflorind 
fasolea primăvara, adică în postul mare. Puzderia de cărţi, 
care umblau printre noi ca un roi de fluturi, mai plicticoase, 
mai primejdioase şi mai spinoase decât ale lui Heraclit (mai 
neînţelese decât chiar numerii lui Pitagora, cel dintâi care a 
dat cu bobii, după spusele lui Horaţiu) - vor pieri fără urmă 
şi nu se vor mai citi. Aşa le-a fost scris! 

În urma lor vor curge din păstăi boabele pline: cărţile 
vesele şi roditoare despre Pantagruel, care, până să vină 
aşteptatul An Jubiliar, se vând pretutindeni ca pâinea caldă, 
spre deplina mulţumire a cititorilor. (Ioată lumea spune, că 
sunt încărcate de înţelepciune.) Acesta e răspunsul la 
întrebare. Aşadar, binevoiţi a vă face oameni de treabă. 
Tuşiţi bine o dată şi beţi de nouă ori paharul plin, fără grijă, 
fiindcă viile făgăduiesc rod bogat, iar cămătarii au început, 
unul câte unul, să se spânzure. O să mă coste cam scump 
frânghia, fiindcă nu vreau să le-o vând pe bani, le-o dau 
degeaba, oricâţi vor voi să-şi pună laţul de gât. (Cruţăm, va 
să zică, plata călăului.) 

Aşadar, dacă voiţi să vă înfruptaţi din înţelepciunea zilei de 
mâine tămăduindu-vă de orice sminteală, daţi afară din 
casa voastră icoana bătrânului filosof cu bucile de aur, care 
vă opreşte să mâncaţi defrupt. E în afară de orice îndoială - 
lucru adevărat şi mărturisit între toţi bunii prieteni de 
pahar - că opreliştea lui nu se deosebeşte de aceea a 
doftorului de apă chioară, Amer, nepotul advocatului din 
Camelotiere, care nu dădea voie bolnavilor lui să se înfrupte 
din aripi de potârniche, târtiţă de găină şi piept de 
porumbel, zicând: ala mala, cropium dubium, collum bonum 
pelle remota [255]. În schimb, punea la o parte pentru el 
bucăţile bune, lăsând pe suferinzi să roadă oasele. Tot astfel 
unii popi, care i-au urmat pilda, vă opresc să mâncaţi de 
dulce, adică să gustaţi din cărţile lui Pantagruel. Aşa făceau 
Filoxen şi Gnato Sicilianul, gămani ai desfătării burţii lor 
călugăreşti, care în mijlocul ospăţului, când cele mai 
gustoase feluri erau aduse la masă, scuipau în bucate, ca 


ceilalţi, de scârbă, să nu se mai atingă de ele. Aşa fac toţi 
aceşti făţarnici hidoşi, răpciugoşi, băloşi şi găunoşi, care, în 
auzul lumii ca şi între patru ochi afurisesc cărţile mele 
plăcute şi, cu gură spurcată scuipă asupra lor, fără ruşine. 
Dar eu, unul, deşi văd că se tipăresc acum în limba noastră 
franţuzească atâtea scrieri minunate, şi de toate felurile, 
rămânând prea puţine resturi din făţărnicia veacului gotic, 
mi-am pus în gând să fluier şi să gângăvesc partea mea, ca 
o gâscă printre lebede, ca să nu rămân mut în faţa atâtor 
cântăreţi cu viers plăcut şi alături de atâţi iscusiţi meşteri ai 
cuvântului. Mai bine să mă aflu în treabă, asemeni unui 
ţăran prost printre cărturari pricepuţi, decât să fiu pus în 
rândul celor care fac degeaba umbră pământului, şi cască 
gura după muşte, mulţumindu-se să mişte din urechi la 
auzul cântecului, ca măgarii din Arcadia. 

Alegând această cale, socot că nu fac un lucru de 
disprețuit, dând de-a dura butoiul lui Diogene; n-o să mai 
spuneţi că pierd vremea fără nici un rost. Mă uit la atâţi 
poeţi şi povestitori francezi, ca Marot, Drouet, Colinei, 
Saint-Gelais, de Salel, Massuel, şi alţi o sută ca ei. După ce, 
de-a lungul anilor, au învăţat meşteşugul de-a potrivi 
stihurile la şcoala lui Apolo sub îndrumarea voioaselor 
muze, şi s-au adăpat din belşug la fântâna Cabalină, când 
au pornit să înfrumuseţeze vorbirea noastră cea de toate 
zilele au folosit numai marmură de Parian, alabastru, porfir 
şi pietre nestemate. 

Ei povestesc fapte de vitejie şi isprăvi îndrăzneţe, 
lămuresc gândiri adânci şi pline de tâlc, într-un grai mlădios 
şi colorat. Scrisul lor e asemenea nectarului zeiesc: un vin 
minunat, râzător, aromat, dulce şi desfătător. Iar din 
această faimă nu s-au împărtăşit numai bărbaţii, ci şi unele 
doamne, printre care se cuvine a fi amintită în locul cel mai 
de cinste acea coborâtoare a regilor Franţei [256], care a 
uimit veacul nostru cu scrierile ei adânc gândite, 
înveşmântate în podoaba graiului celui mai strălucit. 
Urmaţi-i pilda, cei ce sunteţi vrednici. Eu nu mă simt în 


stare. Nu-i dat oricui în lume să vadă Corintul! La zidirea 
templului lui Solomon a adus fiecare un siclu de aur; atât 
cât a putut. Şi fiindcă văd că a face la fel nu sunt în stare, 
m-am hotărât să dau ajutor la înălţarea clădirii, după pilda 
lui Regnault de Montauban: slujind pe zidari şi pregătindu- 
le de mâncare. Tovarăş neputând a le fi, voi rămâne cititorul 
plin de râvnă al minunatelor lor scrieri. 

N-aveţi decât să plesniţi de ciudă, voi toţi, Zoili clevetitori 
şi pizmaşi! Alegeţi-vă singuri craca pe care să vă 
spânzurați; frânghia n-o să vă lipsească. Jur aici, înaintea 
Heliconului meu şi în auzul muzelor cereşti, că de-mi va fi 
dat să trăiesc sănătos şi zdravăn măcar vârsta unui câine şi 
a trei ciori laolaltă - ca sfântul căpitan al evreilor Xerofil- 
Cântărețul sau ca Demonax cel înţelept - mă voi strădui, cu 
pilde de nezdruncinat şi cu dovezi grăitoare, să dovedesc 
sub nasul tuturor cârpacilor de petice, de sute de ori cusute 
şi descusute, în ciuda tuturor strângătorilor de fiare vechi 
latineşti şi a tuturor vânzătorilor de cuvinte moarte, reci şi 
mucegăite, că graiul poporului nu-i atât de sărac, atât de 
grosolan şi atât de nevrednic, după cum îl dispreţuiesc 
dumnealor. De aceea, cu toată smerenia îi rog, ca aşa cum 
altădată Apolo, împărţindu-şi darurile sale, i-a găsit lui Esop 
o slujbă de pilduitor, să se milostivească a mă primi şi pe 
mine ca pe un biet ucenic de-al zugravului Pyreicus [257]. 
Nu mă vor izgoni, că sunt toţi, până la unul, buni, darnici şi 
drăgălaşi, cum nu se mai găsesc alţii pe lume! Iată de ce, 
beţivilor, iată de ce, hodorogilor, voind dumnealor să se 
bucure pe de-a-ntregul de aceste cărţi, le citesc în 
adunările lor, le învaţă pe dinafară şi tot scotocind adâncul 
lor înţeles, năzuiesc la acel renume pe care şi l-a câştigat 
Alexandru cel Mare cu cele dintâi scrieri de filosofie ale lui 
Aristotel. 

Burtă peste burtă! Ce mai ticăloşi! Ce mai cârpaci! 

Aşadar vă vestesc din bună vreme, sugacilor, să puneţi la o 
parte spre păstrare cât mai multe din aceste cărţi, de 
îndată ce veţi afla că sunt de vânzare; să nu le răsfoiţi în 


pripă, ci să vă înfruptaţi din ele ca dintr-un leac întăritor, 
lăsându-le să vă pătrundă de-a dreptul în inimă; veţi vedea 
ce bucurie le-a fost dată culegătorilor de boabe pline! Vă 
pun aici dinainte câteva coşuri adunate din aceeaşi grădină 
ca şi celelalte, rugându-vă ca darul meu să-l primiţi cu 
plăcere şi să aşteptaţi în linişte întoarcerea rândunelelor. 

CAPITOLUL 1. 

Cum a ajuns Pantagruel la ostrovul Clopotelor. 

Urmându-ne mai departe calea pe mare, am mai mers încă 
trei zile, fără să întâlnim alte ţinuturi. A patra zi am zărit 
uscatul, iar căpitanul corăbiei ne-a spus că am ajuns la 
ostrovul Clopotelor. Am desluşit un zgomot care venea de 
departe, năvalnic şi stăruitor. Ascultându-l, ni se părea că 
sunt clopote. Clopote mari şi mici, cântând toate deodată, 
ca la Paris, la Tours, la Jargeau sau la Nantes, în zilele de 
sărbătoare mare. Cu cât ne apropiam, cu atât larma lor se 
înteţea. 

Ne întrebam ce putea să fie? Dodona cu ale ei căldări? 
Poarta Heptafonului din Olimpia? Murmurul neîntrerupt al 
uriaşului ridicat deasupra mormântului lui Memnon la 
Teba? Sau, poate, acelaşi freamăt care se auzea odinioară 
lângă cripta din Lipari, unul dintre ostroavele eoliene? 
Înfăţişarea locurilor era însă alta. 

— Bănuiesc, a spus Pantagruel, că e vremea când albinele 
roiesc pe-aceste meleaguri, iar oamenii, pentru a le opri 
zborul, au pornit să sune din căldări, din cratiţe şi din 
lighene, ca din talgerele preoţilor coribanţi ai Cibelei, 
bunica tuturor zeilor. 

Apropiindu-ne mai mult, am auzit străbătând prin glasul 
clopotelor un cântec stăruitor, pesemne al oamenilor care 
trăiau în acele părţi. Pantagruel a găsit de cuviinţă, ca 
înainte de a pune piciorul pe pământ, să îndreptăm corabia 
în apropierea unei stânci mai mici, unde se zărea aşezarea 
unui schit, în mijlocul unei grădini. Aici am dat peste un 
pustnic puţintel şi bătrân, care ne-a spus că îl cheamă 
Prohabus şi e de fel din Glenay. Pustnicul ne-a dat lămuriri 


depline asupra sunetelor ce auzisem şi s-a îmbiat să ne 
găzduiască, dar într-un chip foarte ciudat. Ne-a pus să 
ajunăm patru zile de-a rândul, spunându-ne că altminteri 
nu vom fi primiţi pe ostrovul Clopotelor. Nimerisem tocmai 
în postul celor Patru-Timpuri! 

— Nu pricep cum vine vorba, a spus Panurge. Ar trebui să- 
i zică mai degrabă postul celor Patru-Vânturi, căci de patru 
zile, de când ajunăm, numai vânt am înghiţit. Cum adică? 
Nu ştiţi să vă petreceţi vremea pe aici, decât postind? Slabă 
treabă! Mi se pare că o să ne lăsăm păgubaşi de ospăţul 
care ne aşteaptă la palat. 

— În gramatica lui Donatus, a spus fratele Ioan, n-am găsit 
decât trei timpuri: timpul de faţă, timpul trecut şi viitorul. Al 
patrulea ar fi să fie timpul când li se dă vin slugilor. 

— Al patrulea timp, a spus Epistemon, e mai mult decât 
imperfectul grecilor şi al latinilor. E un trecut umflat şi 
răsuflat. Răbdare! cum spun leproşii. 

— E aşa cum v-am arătat, a răspuns pustnicul. Cine crede 
altfel e un eretic şi bun de pus la foc. 

— Înţelegi, părinte, a spus Panurge că, fiind călători pe 
mare, noi ne temem mai mult să nu ne udăm decât să 
ardem. O să postim, cu ajutorul lui Dumnezeu, dar de atâta 
post ce-am ţinut, am ajuns numai piele şi os. S-ar putea, 
până la urmă, să slăbească stâlpii de tot şi să se dărâme 
şandramaua! Şi mai am o teamă, să nu-ţi aduc vreo 
supărare; fiindcă de când ajunez m-am făcut cam cârcotaş. 
Mi-au mai spus-o câţiva şi îi cred. 

Dinspre partea mea, ajunez cât poftiţi şi nici nu-mi pasă! 
Nimic nu-i mai lesne şi mai la îndemână decât să nu 
mănânci. Mi-e teamă însă că, neavând cu ce să leg gura 
pânzei şi ce să macin la moară, se duce postul pe copcă! 

Să răbdăm, cu voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă am 
nimerit tocmai în sărbătorile Postului. E multă vreme de 
când nu le mai ţinusem! 

— lar dacă vom fi nevoiţi să ajunăm, a spus Pantagruel, n- 
avem altceva de făcut, decât să căutăm a ajunge cu bine la 


capăt, ca pe un drum desfundat, între timp, voi cerceta 
cărţile mele pentru a vedea dacă ştiinţa despre apă e tot 
atât de folositoare ca aceea despre uscat, fiindcă Platon, 
voind să înfăţişeze pe omul nerod, nepriceput şi neştiutor, îl 
aseamănă cu unul care ar trăi într-un butoi şi ar privi lumea 
prin crăpătura doagelor. 

Postul nostru a fost lung şi cumplit: în prima zi am ajunat 
pe apucate, a doua zi cu săbiile îndoite; a treia zi ca fierul 
dat la tocilă, iar a patra zi, ca pe jeratic. Aşa era rânduiala 
sărbătorilor. 

CAPITOLUL II. 

Cum era locuit ostrovul Clopotelor de bocitoare şi cum s- 
au prefăcut în păsări. 

Sfârşindu-se cele patru zile de post, pustnicul ne-a dat la 
mână o dovadă către un oarecare Albian Camat, zis Aeditus 
[258], paracliserul ostrovului, pe care Panurge l-a botezat 
Antitus [259]. 

Era un biet unchiaş pleşuv, cu nasul stacojiu şi îmbujorat la 
faţă. Ne-a primit bine, fiindcă pustnicul îl înştiinţase că 
ţinusem postul cu toată străşnicia. 

După ce ne-a ospătat cum nu se poate mai bine, ne-a 
vorbit depre unele ciudăţenii ale ostrovului. Vechii lui 
locuitori fuseseră siticinii, adică bocitori şi bocitoare, dar 
cum toate pe lume sunt schimbătoare, s-au prefăcut în 
păsări. Abia atunci am înţeles cele spuse de Atteius Capiţo, 
Paulus, Marcellus, Aulu-Gellu, Atheneu, Suidas, Amonius şi 
alţii, despre bocitorii siticini şi dâănţuitorii sicinişti; şi nu mi-a 
mai fost greu să cred în întrupările lui Nyctimen, Prognu, 
Itys, Alcmena, Antigona, Tereus [260] şi alte zburătoare. Nu 
m-am mai îndoit că fetele Matabrunei au fost preschimbate 
în lebede şi că oamenii care se scaldă de nouă ori în 
mlaştinile lui Triton din Tracia, la Palena, se prefac în 
păsări. 

Paracliserul ne-a vorbit apoi despre colivii şi despre păsări. 
Coliviile erau arătoase, bogate, împodobite cu multă 
îndemânare şi bine clădite. Păsările erau mari, frumoase, 


vesele şi binecrescute, semănând aidoma cu oamenii de pe 
la noi. Mâncau şi beau ca oamenii, se găinăţau ca oamenii, 
mistuiau ca oamenii, zburdau, dormeau şi pârţâiau ca 
oamenii. Într-un cuvânt, uitându-te la ele, ai fi putut să-i iei 
drept oameni. Dar nu erau. Cel puţin aşa ne-a încredinţat 
paracliserul, care a spus că nu sunt nici laici, nici mireni. 
Frumuseţea penelor lor era de asemeni, uimitoare. Unele 
aveau pene albe; altele în întregime negre; altele, cenușii; 
unele, jumătate albe, jumătate negre, altele în întregime 
roşii; altele, jumătate albe, jumătate albastre. Ţi-era mai 
mare dragul să le priveşti! Bărbătuşii se numeau: călugărei, 
stariţei, episcopoi, cardinalăi şi papagău, acesta din urmă 
fiind numai unul singur. Femeiuştile se numeau: călugărele, 
stariţele, episcopele, cardinaline şi papagaiţe. Precum însă 
printre albine se amestecă şi trântorii, care nu ştiu decât să 
mănânce şi să spurce stupul, tot astfel, de vreo trei sute de 
ani se abătuse asupra acestor păsări vesele o puzderie de 
jivine făţarnice, care din cinci în cinci luni murdăreau şi 
necinsteau întreg ostrovul. Atât erau de pocite şi de 
hidoase, încât toate celelalte păsări fugeau să nu le vadă. 
Aveau gâtul strâmb, labele păroase, gheare şi pântece de 
scorpie, târtiţă de stimfalidă [261]. Zadarnic au încercat să 
scape de ele: omorau una, şi răsăreau în loc alte douăzeci şi 
patru! 

Le-am urat să aibă parte de un alt Hercule, care să le 
stârpească. Fratele Ioan, văzându-le, îşi ieşise din minţi, iar 
Pantagruel, a păţit ca messir Priap, când a stat să se uite la 
jertfele zeiţei Ceres şi i s-a scurtat pielea. 

CAPITOLUL III. 

Cum în ostrovul Clopotelor nu se află decât un singur 
papagău. 

Am întrebat apoi pe meşterul Aeditus, paracliserul, de ce 
printre atâtea cinstite păsări de toate soiurile, care se 
împerechează şi se înmulţesc, nu se află decât un singur 
papagău. Ne-a răspuns că aşa a fost, de la începutul- 
începutului, hotărârea şi destinul stelelor: din călugărei se 


nasc stariţei (fără împreunare trupească, aşa cum după 
spusa lui Aristeu, albinele pot să nască un tăuraş cu 
aripioare); din stariţei se nasc episcopoii, din aceştia 
cardinalăii, iar cardinalăii, dacă nu mor cu zile, ajung 
papagăi. Papagăul nu-i însă decât unul singur, după cum 
într-un stup de albine nu se află decât o singură matcă şi pe 
cer un singur soare. Când moare papagăul, se zămisleşte 
altul în locul lui, dintre cardinalăi: dar ţineţi minte, fără 
împreunare trupească! Acest neam de pasăre, mărginindu- 
se la o singură făptură, se reînnoieşte astfel necontenit, ca 
pasărea Fenix din Arabia. E drept, că acum vreo două mii 
şapte sute şaizeci de ani s-au ivit pe lume doi papagăi, dar 
aceea a fost cea mai mare pacoste ce s-a abătut vreodată 
asupra ostrovului. 

— Căci, ne spunea meşterul Aeditus, toate păsările s-au 
încăierat şi s-au jumulit între ele, iar bătălia a ţinut atât 
demult, încât ostrovul părea ameninţat să rămână pustiu. 
Unele păsări ţineau cu papagăul cel dintâi şi se băteau 
pentru el; altele se dăduseră cu cel de-al doilea şi-l apărau 
până la moarte; multe din ele tăceau ca peştii, iar clopotele 
amuţite n-au mai cântat. În timpul acelei răzmeriţe, păsările 
din amândouă taberele au chemat în ajutorul lor pe 
împărați, pe regi, pe duci, pe marchizi, pe conți, pe baroni 
şi cetăţile de pe uscat; iar dihonia n-a încetat, până în 
ceasul când nu ştiu care din cei doi papagăi a răposat, 
lăsând din nou pe celălalt de unul singur. 

Am întrebat apoi, ce anume le îndemna pe-acele păsări să 
cânte şi mereu să cânte, fără oprire. Paracliserul ne-a 
lămurit, că ţin isonul clopotelor care atârnă deasupra 
coliviilor lor. Apoi ne-a întrebat: 

— Doriţi să auziţi cum cântă aceşti călugărei bardocuculiţi 
[262], care poartă pe cap o glugă, ca ciocârliile? 

— Cu plăcere! am răspuns noi. 

Paracliserul a sunat de cinci ori din clopot, iar călugăreii s- 
au strâns numaidecât laolaltă şi au început să cânte. 


— Dacă trag şi eu clopotul, a întrebat Panurge, cântă? Aş 
vrea să-i aud pe ăia cu pene de culoarea scrumbiei afumate. 

— Bineînţeles, a răspuns paracliserul. 

Panurge a tras clopotul şi păsările cu pricina au început să 
cânte. Glasul lor era însă răguşit şi supărător. Paracliserul 
ne-a lămurit că erau al cincilea soi de jivine făţarnice, care 
se aciuiaseră de curând pe ostrov şi se hrăneau cu peşte, ca 
stârcii şi cormoranii. Robert Valbringue, care trecuse pe- 
acolo venind din Africa, le-a dat de veste, nu de mult, că se 
va abate asupra lor, în curând, al şaselea neam, al 
capuţinilor, mai prăpădit, mai ciufut şi mai rău decât toţi 
ceilalţi musafiri nepoftiţi ai ostrovului. 

— Africa are însuşirea de-a scoate la iveală tot felul de 
lucruri nemaivăzute şi pocite, a spus Pantagruel. 

CAPITOLUL, IV. 

Cum toate păsările de pe ostrovul Clopotelor sunt 
călătoare. 

Pantagruel a vorbit mai departe: 

— Ne-ai arătat cum cardinalăii zămislesc pe papagău, cum 
cardinalăii, la rândul lor, purced din episcopoi, episcopoii 
din stariţei, iar stăriţeii din călugărei. Aş vrea să ştiu cum se 
ivesc pe lume călugăreii? 

— Sunt păsări călătoare şi vin de pe alte meleaguri, a 
răspuns paracliserul. Unele sunt dintr-o ţară foarte întinsă, 
care se cheamă a Flămânzilor. Altele dintr-un ţinut de la 
Soare-Apune, numit al Nepricopsiţilor. În fiecare an, 
călugăreii sosesc în stoluri, părăsindu-şi părinţii, rudele şi 
prietenii. Aceasta se întâmplă mai ales, când în acele părţi 
ale lumii se nasc prunci prea mulţi: băieţi şi fete. Cum, după 
voia lui Dumnezeu şi după legea firii, averea părintească 
urmează să se împartă între toţi deopotrivă, moştenirea s- 
ar fărâmiţa curând; de aceea ţările leapădă din ce 
prisoseşte, trimițând pe călugărei în acest ostrov, pe care l- 
au poreclit al ghebogşilor, fiindcă toţi sunt cocoşaţi, chiori, 
şchiopi, ciungi, boşorogi, schilozi, răpciugoşi, făcând 
degeaba umbră pământului. 


— Fecioarele vestale se alegeau cu totul altminteri, spuse 
Pantagruel. Labeo Antistius arată, că în această tagmă a 
preoteselor nu era primită nici o fată care să fi avut sufletul 
întunecat de patimi, vreunul din simţuri în scădere sau vreo 
meteahnă trupească oricât de neînsemnată. 

— Mult mă mir, a spus mai departe paracliserul, cum 
mamele din acele părţi ale lumii poartă nouă luni odraslele 
lor în pântece, iar după ce le-au dat naştere, nu pot să le 
sufere pe lângă ele mai mult de nouă ani, câteodată nici 
şapte. Le îmbracă într-o singură cămaşă, le taie nu ştiu câte 
smocuri de păr din creştetul capului, bolborosesc nişte 
descântece de pocăință, ca egiptenii, şi, fără nici o 
vătămare sau însângerare, prin metempsihoza lui Pitagora, 
le preschimbă de-a dreptul în păsări aşa cum le vedeţi. Un 
singur lucru nu l-am desluşit încă: de unde vin femeiuştile: 
călugărelele, stăriţelele, papagaiţele şi toate celelalte? 
Pentru ce în loc să cânte imnuri închinate graţiilor sau 
motete luminoase cum se obişnuia pe timpul lui Oromasis, 
se oţărăsc în tânguiri jalnice şi în blesteme, parcă s-ar 
închina diavolului Ariman? Şi de ce - vorbesc despre cele 
tinere ca şi despre cele bătrâne - se roagă necontenit 
pentru neamurile şi prietenii lor, care le-au prefăcut în 
păsări? 

Aproape toate vin din ţara Flămânzilor, unde trăiesc 
oamenii cei mai mulţi. Ei se numesc asafizi, adică 
întunecaţi. Când nu mai au ce să mănânce şi când foamea 
rău-sfătuitoare îi chinuieşte, în loc să înveţe un meşteşug 
sau să slujească unui om de ispravă, fiindu-le silă să 
muncească, nu se apucă de nici o treabă, ci vin aici să 
trăiască la adăpost de griji. Tot aşa se întâmplă cu cei care 
n-au avut noroc în dragoste, ori au dat greş în cele ce-au 
întreprins; cu cei care au săvârşit vreo fărădelege şi sunt 
căutaţi pentru a fi daţi unei morţi mişeleşti. Toţi aleargă şi 
se adăpostesc aici, unde li-e traiul îndestulat; vin slabi ca 
nişte ogari şi se îngraşă ca nişte porci, găsind prea lesne 
ceea ce căutau: tihnă, simbrie şi iertare. 


— Dar toate aceste mândre păsări care se aciuiază aici, nu 
se mai întorc niciodată în lumea unde s-au născut? a 
întrebat Pantagruel. 

— Câte unele, a răspuns Aeditus. Mai demult plecau foarte 
puţine; târziu şi cu părere de rău. De la o vreme încoace, de 
când au început să fie tot mai dese întunecimile de stele, au 
început să ia drumul întoarcerii din ce în ce mai multe. Dar 
nu-i nici o supărare, fiindcă în aceeaşi măsură creşte tainul 
celor care-au rămas; iar cele ce îşi iau zborul îşi lasă penele 
prin urzici şi mărăcini. 

Am zărit şi noi vreo câteva, printre care, căutând mai bine, 
am găsit, cu vârful în sus, pana unui grămătic. 

CAPITOLUL V. 

Despre căpeteniile ostrovului Clopotelor, lipsite de grai. 
Abia şi-a sfârşit vorba paracliserul şi am văzut zburând în 
apropierea noastră vreo douăzeci şi cinci-treizeci de păsări, 

împodobite cu pene în fel şi fel de culori, cum nu mai 
întâlnisem încă pe tot ostrovul. Veşmântul lor împăunat se 
schimba la faţă din ceas în ceas, ca pielea cameleonului sau 
ca floarea de tripolion. Toate purtau sub aripa stângă un 
semn, alcătuit din două linii întretăiate, una culcată şi alta 
în picioare. Acest semn nu lipsea nici uneia, dar era de 
culori deosebite: la unele alb, la altele verde, la altele roşu, 
vioriu sau albastru. 

— Ce sunt aceste păsări şi cum le numiţi? a întrebat 
Pantagruel. 

— Sunt corcituri! a răspuns paracliserul. Noi le zicem: 
cavaleri. Aveţi şi pe la voi din aceştia, de diferite soiuri. 

— Fă-le, rogu-te, să cânte. Aş dori să le aud ghiersul. 

— Cavalerii nu cântă niciodată! a răspuns Aeditus. În 
schimb, mănâncă de două ori mai mult. 

— Pemeiuştile unde sunt? am întrebat eu. 

— N-au parte femeiască. 

— Cum aşa? s-a mirat Panurge. Or fi, poate, plini de râie 
sau mâncaţi de sfrinţie, te pomeneşti? 


— În adevăr, aceste racile sunt foarte obişnuite la acest 
neam de păsări, din pricina aerului de mare care nu le 
prieşte. S-au apropiat de noi, ca să vadă dacă nu se află 
printre dumneavoastră vreuna din acele păsări răpitoare, 
care nu-s încă deprinse să apuce momeala, nu cunosc 
mănuşa şoimarului şi, după credinţa lor, trăiesc în lumea de 
unde veniţi dumneavoastră. Unele din aceste păsări de 
pradă poartă sub genunchi o panglică frumoasă şi de preţ, 
cu un inel pe care scrie: „Afurisit să fie cine se gândeşte la 
rău” [263]! Altele poartă pe fulgii gâtului un diavol răpus în 
luptă [264]. Altora, în sfârşit, le atârnă pe piept o blană de 
berbec [265]. 

— Meştere paracliser, a spus Panurge, o fi cum le 
talmăceşti dumneata, dar noi nu le-am văzut niciodată. 

— Am vorbit destul, a încheiat Aeditus. Hai să bem! 

— Pe nemâncate? a întrebat Panurge. 

— Să bem şi să mâncăm; să mâncăm şi să bem. Nimic nu-i 
mai preţios decât timpul. Se cuvine, deci, să-l folosim 
pentru cele bune. 

Ne-a dus mai întâi să ne îmbăiem, în feredeul cardinalăilor, 
care e cu adevărat minunat şi încântător. Băieşii ne-au uns 
pe trup cu uleiuri îmbălsămate, dar Pantagruel spunea că 
ar fi băut şi-altminteri cu destulă sete. Paracliserul ne-a 
poftit apoi într-o sufragerie foarte frumoasă şi ne-a spus: 

— Am aflat de la pustnicul Prohabus că aţi ajunat timp de 
patru zile. De acum înainte va fi dimpotrivă. Veţi bea şi veţi 
mânca fără încetare, patru zile împlinite. 

— Fără să dormim? a întrebat cu îngrijorare Panurge. 

— Voia dumneavoastră! a spus paracliserul. Cel ce doarme 
- bea. 

Doamne, Dumnezeule, ce-am mai băut şi-am mai mâncat! 
Nimerisem peste un om cumsecade. 

CAPITOLUL VI. 

Cum se hrănesc păsările din ostrovul Clopotelor. 

Pantagruel se întunecase la faţă şi nu părea de fel împăcat 
cu acel ospăț de patru zile, la care ne osândise Aeditus. 


Acesta a cam băgat de seamă şi i-a spus: 

— Înălţimea-ta, precum bine ştii, şapte zile înainte şi şapte 
zile după ceaţă, nu-i niciodată furtună pe mare. Aceasta e o 
înlesnire, pe care văzduhul o dăruieşte alcionilor, păsările 
închinate lui Thetis. În timpul de faţă ele îşi clocesc ouăle pe 
țărm şi puii lor ies din găoace. Apoi marea se răzbună după 
o linişte atât de lungă, şi patru zile în şir se frământă 
amarnic, ori de câte ori sosesc pe ţărmul nostru călători 
străini. lar aceştia sunt nevoiţi să rămână în mijlocul nostru, 
fiind bine găzduiţi şi înfruptându-se din bunurile ostrovului 
Clopotelor. Să nu vă temeţi însă că veţi fi siliţi a pierde 
vremea fără folos. Veţi rămâne vrând-nevrând, dacă nu 
doriţi să vă războiţi pe apă cu Junona, Neptun, Doris, Eol şi 
ceilalţi zei răzbunători. Hotărâţi-vă, aşadar, să beţi şi să 
mâncaţi din plin. 

După cele dintâi îmbucături, fratele Ioan l-a întrebat pe 
paracliser: 

— N-am văzut pe acest ostrov decât păsări şi colivii. Nici o 
pasăre nu ară, niciuna nu seamănă; zburdă, ciripesc şi 
cântă. De unde se revarsă asupra lor, acest corn al 
belşugului, încărcat cu atâtea bunătăţi de soi? 

— De pe tărâmul celălalt, a răspuns paracliserul; numai 
unele ţinuturi de la miazănoapte ne pun, de câţiva ani, beţe 
în roate. 

— Mac, mac! a spus fratele loan. Ce-or să se mai căiască, 
şi pe dinainte şi pe dinapoi. Să bem, fraţilor! 

— Dumneavoastră din care ţară sunteţi? a întrebat 
paracliserul. 

— Din Tourraine, a răspuns Panurge. 

— Bună cloşcă aţi avut, dacă-n Tourraine v-aţi născut! 
Binecuvântată ţară! Ne trimite în fiecare an atâtea bogății! 
Am auzit de la un om din partea locului, călător pe-aici, că 
ducele de 'Tourraine s-a văzut nevoit să-şi mai strângă 
brăcinarul, în urma darurilor pe care le-au trimis înaintaşii 
lui acestor sfinte păsări, îndopându-le cu fazani, potârnichi, 


prepeliţe, găini de India, claponi graşi, vânat de toate 
felurile, cu pene şi cu păr. 

Să bem, prieteni! Priviţi această mulţime de păsări 
dolofane şi grăsuţe; din daniile primite s-au îngrăşat şi în 
cinstea celor care le-au trimis cântă atât de frumos. Nici 
privighetorile nu ronţăie mai dulce mâncarea lor ca aceste 
cântărețe, când trag clopotul cel mare din turla coliviei! Să 
bem, prieteni! Ziua de azi e prielnică băuturii ca şi toate 
celelalte. Să bem! Beau în sănătatea dumneavoastră din 
toată inima. Bine-aţi venit! 

— Să nu vă fie teamă că vor lipsi bucatele şi vinul. Chiar de 
s-ar fereca bolta cerului şi s-ar preface pământul în aramă, 
suntem îndestulaţi pentru un şir lung de ani, de-ar fi şapte, 
de-ar fi opt, mai mult decât a ţinut pe vremuri foametea în 
Egipt. Să bem împreună şi iubirea de oameni să ne 
ţinăstrânşi laolaltă. 

— Ei, drăcia dracului, bine o mai duceţi pe lumea asta! a 
spus Panurge. 

— Pe lumea cealaltă va fi şi mai bine, a răspuns 
paracliserul. Câmpiile elizee ne-aşteaptă. Să bem, prieteni! 
Închin paharul în sănătatea voastră! 

— Duhul cel sfânt a coborât asupra strămoşilor voştri, 
bocitorii, dezvăluindu-le mijlocul de a avea din belşug tot 
ceea ce, îndeobşte, oamenii doresc. Această înlesnire n-a 
fost dată multora; sau, ca să vorbim drept, nimănui. O, 
fericiţi muritori! O, zei din oameni născuţi! Al vostru e raiul 
pe pământ şi va fi şi pe lumea cealaltă. Să-mi dea şi mie 
Dumnezeu la fel. 

CAPITOLUL VII. 

Panurge povesteşte paracliserului întâmplarea cu măgarul 
şi armăsarul. 

După ce am mâncat şi am băut zdravăn, Aeditus ne-a poftit 
într-o încăpere frumos dichisită cu aşternut de covoare şi cu 
pereţii înveşmântaţi în aur. Ne-a pus dinainte fructe uscate, 
dulciuri, ienupăr zaharisit, băuturi felurite şi un vin 
minunat. Ne-a poftit să gustăm din acele leacuri, care, ca şi 


apa râului Lete ne vor face să uităm toată osteneala ce-am 
îndurat în lungul nostru drum pe mare. A trimis de asemeni 
merinde din plin corăbiilor trase la țărm. Ne-am lăsat 
odihnei; dar n-a fost chip să aţipim, din pricina clopotelor 
care cântau fără istov. 

La miezul nopţii, Aeditus a venit să ne trezească şi ne-a 
poftit să bem. Ridicând cel dintâi paharul, a spus: 

— Voi, vietăţile de pe tărâmul celălalt, spuneţi că neştiinţa 
e mama tuturor relelor. Adevărat! Şi cu toate acestea, n-aţi 
izgonit-o cu totul din mintea voastră. În ea trăiţi. Cu ea şi 
prin ea. lată de ce vă încearcă zi de zi atâtea suferinţe. 
Mereu vă plângeţi şi mereu vă tânguiţi. Nicicând nu sunteţi 
îndestulaţi. Şi tot astfel văd că se întâmplă în clipa de faţă, 
căci numai neştiinţa vă ţine în aşternut, cum Vulcan l-a 
legat odinioară în lanţuri pe zeul războaielor. Nu înţelegeţi, 
că sunteţi datori să cruţaţi somnul şi să nu lăsaţi să se 
irosească belşugul acestui ostrov minunat? S-ar fi cuvenit 
să vă ospătaţi până acum de trei ori. Luaţi aminte la cele ce 
vă spun: pentru a vă înfrupta din toate bunătăţile ostrovului 
Clopotelor, cuvine-se cu adevărat să vă sculaţi o dată cu 
zorile. Mâncând, bucatele sporesc. Lăsându-le la o parte, se 
împuţinează. larba cosită în primăvară creşte mai deasă şi 
aduce mai mult folos; lăsată în voia ei, tânjeşte şi o 
năpădeşte muşchiul. Să bem, prieteni! Să bem cu toţii! 
Păsările noastre cele mai gingaşe cântă în cinstea 
dumneavoastră. Să bem, dacă nu vă supăraţi, în sănătatea 
lor. Luaţi şi beţi! Cu cât veţi bea mai mult, cu atât veţi 
scuipa mai bine. Să bem! O dată, de două ori, de nouă ori! 
Non zelus, şed charitas [266]! 

În zorii zilei ne-a trezit din nou şi ne-a poftit la o ciorbă de 
burtă. Apoi ne-am aşezat din nou la masă şi am lungit 
ospăţul toată ziua, trecând din una în alta, fără popas de 
odihnă, de la gustare la ojină, de la ojină la prânz, de la 
prânz la cină şi aşa mai departe. Din când în când mai 
dădeam o raită pe cărările ostrovului, ca să privim acele 


binecuvântate zburătoare şi să ascultăm cântecele lor 
voioase. 

Spre seară, Panurge i-a spus paracliserului: 

— Prietene, îngăduie-mi să-ţi povestesc o întâmplare cu 
haz, care s-a petrecut la Chatelleraudois, acum vreo 
douăzeci şi trei de luni: 

Într-o dimineaţă de aprilie, grăjdarul unui cavaler plimba 
caii pe câmp, când s-a întâlnit cu o păstoriţă, care stând la 
umbra unui tei, îşi păzea turma de miei, cu măgarul lângă 
ea şi vreo câteva capre. 

Intrând în vorbă cu păstoriţa, grăjdarul a poftit-o să se 
urce cu el în şa, îmbiind-o să-i arate grajdurile şi să ia 
împreună o fărâmă de gustare, la botul calului. În vreme ce 
glumeau amândoi despre câte toate, calul i-a şoptit 
măgarului la ureche (căci în anul acela, dobitoacele, pe 
alocuri, vorbeau): - „Mi-e milă de tine, urecheatule, şi te 
plâng. Eşti mic şi prăpădit, munceşti cât e ziua de mare şi 
de atâta trudă, ţi s-a ros spinarea. N-ai ce face, dacă aşa te- 
a lăsat Dumnezeu, să fii slugă la oameni. Eşti un măgar 
cumsecade. Dar - oricum! - să nu fii ţesălat niciodată, decât 
în răspăr, să porţi pe greabăn o povară atât de grea şi să 
flămânzeşti mereu, mi se pare un lucru nedrept şi fără 
noimă. 'le văd ciufulit, deşelat, costeliv şi hrănit ca vai de 
lume, numai cu ciulini şi cu rogoz. Întinde pasul, măgarule, 
şi hai cu mine să-ţi arăt cum suntem ţinuţi şi îngrijiţi noi, cei 
care ne-am născut pentru războaie şi luptă. Nici n-o să-ţi 


vină să crezi, când vei vedea porţia mea de ovăz!” - „Viu 
bucuros, domnule cal”. - „Zi „domnule armăsar”, 
măgarule!” - „lertaţi-mă, domnule armăsar, noi ăştia de la 


ţară nu prea ştim să potrivim vorbele cum se cuvine. 
Fiindcă sunteţi însă atât de bun să mă poftiţi, voi veni 
bucuros în urma dumneavoastră, ceva mai departe, să nu 
mă loviți (vă rog să mă credeţi că mi-e pielea ferfeniţă!) , 
Păstoriţa s-a suit călare, iar măgarul a luat-o după 
armăsar, în nădejdea că, ajungând acasă, o să-i facă şi lui 
parte din traista de ovăz. Grăjdarul, văzându-l, a poruncit 


însă argaţilor să-l ia la goană cu furca şi cu ciomege pe 
spinare. Măgarul a luat-o la sănătoasa, chemând în ajutor 
pe Neptun, zeul ocrotitor al călăreţilor. „Are dreptate, 
spunea în gândul lui. Nu se cuvine măgarului să meargă în 
rând cu domnii cei mari. Soarta mea e să slujesc pe cei 
săraci. Aşa m-a învăţat Esop, şi ar fi din partea mea o 
îndrăzneală prea mare. N-am altceva de făcut decât s-o iau 
din loc, şi cât mai repede, până nu începe să-mi joace 
ciomagul pe spinare!” Şi măgarul a început să fugă, sărind, 
tropăind şi pârţâind. 

Păstoriţa, zărindu-l cum fuge, a spus grăjdarului că 
măgarul e al ei, şi dacă nu se poartă frumos cu el, se lasă 
păgubaşă de gustare. Ca să-i facă pe voie, grăjdarul a 
poruncit să i se dea măgarului cât o putea să mănânce, 
chiar de-ar rămâne caii fără ovăz timp de opt zile. A fost 
însă mai greu să-l cheme pe măgar înapoi. Degeaba îl 
îmbiau băieţii: - „Hai, măgăruşule, hai! Vino, să-ţi dăm 
ovăz!” Măgarul zicea: - „Nu viu, că mi-e ruşine”. Cu cât îl 
pofteau mai drăgălaş, cu atât sărea şi pârţâia mai tare. Şi 
dus ar fi fost, dacă păstoriţa nu i-ar fi îndemnat pe argaţi să 
sune în mers ovăzul pe fundul baniţei. Ceea ce au şi făcut. 
Măgarul s-a întors dintr-o dată cu urechile spre ei şi le-a 
spus: - „Ovăz? Vreau ovăz. Numai furca să n-o văz! Staţi! 
Staţi că viu!” Şi măgarul a venit, cântând cu acel glas 
frumos şi mlădios, pe care, după cum ştiţi, îl au dobitoacele 
din Arcadia. 

L-au luat şi l-au dus în grajd, alături de armăsar; l-au şters, 
l-au frecat, l-au ţesălat şi l-au periat; i-au aşternut pe jos 
culcuş de paie până sub burtă, i-au umplut ieslele cu fân şi 
i-au pus dinainte o baniţă de ovăz, pe care argaţii au avut 
grijă să-l cearnă. Măgarul mişca din urechi, voind să spună 
că i se face o cinste prea mare şi că el ar fi mâncat ovăzul, 
cu aceeaşi poftă, şi necernut. După ce s-au săturat bine 
amândoi, calul l-a întrebat pe măgar: - „Ei, urechiatule, 
cum te simţi? Plăcutu-ţi-a ovăzul? Şi mai făceai mofturi! Ce 
zici?” - „Jur pe smochinele pe care le-a mâncat strămoşul 


meu făcându-l pe Filimon să moară de râs, că nici regii şi 
împărații nu prânzesc mai bine. Un singur lucru mai 
lipseşte, ca să fie plăcerea întreagă. Dumneavoastră, 
domnilor cai, vă rog să iertaţi, unde vă bălegaţi?” - „Ce 
vorbă e asta? s-a supărat armăsarul. [i s-au încins creierii? 
Mă iei drept măgar?” - „l-a! I-a! a spus măgarul pe limba 
lui. Sunt cam tare de cap şi n-am învăţat să vorbesc pe 
ocolite, ca domnii cai. Să fie cu iertare, unde vă faceţi 
nevoile, domnilor armăsari? Aici în grajd, e voie?” - 
„Vorbeşte mai încet, mintosule, că te aud domnii argaţi şi-or 
să-ţi tragă vreo câteva cu furca, să-ţi treacă pofta de 
bălegat! Noi, nici udul nu îndrăznim să ni-l lăsăm în grajd, 
de frica bătăii! Altminteri, după cum vezi, trăim ca în sânul 
lui Avram!” - „Jur pe muchea samarului pe care îl port în 
spate, ca mă lipsesc de aşternutul, de fânul şi de ovăzul 
vostru. Trăiască ciulinii câmpului, unde poţi să-ţi faci 
nevoile cum îţi place! Eu am o vorbă: mâncarea e fudulie, 
bălegatul e ce e! E fânul şi ovăzul nostru. Hei, domnule 
armăsar, dacă ne-ai vedea când ne adunăm la sfat în zilele 
de târg, cu ce voie bună ne uşurăm, în timp ce stăpânele 
noastre îşi vând gâştele şi puii. Şi cu asta, basta! Am zis.” 

Panurge a tăcut. Pantagruel l-a rugat să ne spună tâlcul 
povestirii. Dar paracliserul a răspuns: 

— Pentru cine ştie să priceapă e de-ajuns. Am înţeles 
foarte bine unde vrei să baţi cu pilda calului şi a măgarului. 
S-ar cuveni să ai puţină ruşine! Ce doreşti dumneata nu se 
poate. Să nu mai vorbim. 

— Văzui adineauri pe-aici, a spus Panurge, o stareță albă, 
pe care mai bucuros aş umbla călare, decât s-o port de 
mână. Atât e de frumoasă şi de curată, încât aş păcătui cu 
ea fără grijă, o dată sau de două ori. Nu m-am gândit la 
nimic rău, Doamne fereşte! Să dea Dumnezeu să m-ajungă 
în orice clipă, răul la care m-am gândit! 

CAPITOLUL, VIII. 

Cum am izbutit cu mare greutate să-l vedem pe papagău. 


A treia zi am petrecut-o ca şi pe cele două dinainte: 
mâncând şi bând. Pantagruel a cerut cu stăruinţă să-l vadă 
pe papagău, dar paracliserul a răspuns că nu-i lucru atât de 
uşor. 

— Cum adică? a întrebat Pantagruel. Poartă coiful lui Pluto 
pe cap, inelul lui Gyges în gheară sau un cameleon în sân, 
ca să se facă nevăzut? 

— Nu, dar prin firea lucrurilor e anevoie să ajungă cineva 
până la el. Voi face totuşi astfel ca să-l vedeţi, dacă va fi cu 
putinţă. 

Spunând acestea, ne-a lăsat sa ne luptăm cu paharele. 
După vreun sfert de ceas s-a întors, spunând că papagăul 
poate fi văzut la acea vreme. Ne-a dus în tăcere şi pe furiş 
până la colivia unde papagăul şedea pe vine, înconjurat de 
doi cardinalăi mai mărunţei şi vreo şase episcopoi înfoiaţi şi 
graşi. Panurge i-a privit cu uimire înfăţişarea, mişcările, 
statura, apoi a strigat: 

— Ducă-se pe pustii! Seamănă cu o pupăză! 

— Vorbeşte mai încet, pentru Dumnezeu! a spus 
paracliserul. E o pasăre cu urechi, cum bine a băgat de 
seamă înțeleptul Michel din Macon. 

— E o pu-pă-ză... a şoptit Panurge. 

— Dacă v-aude cum îl bârfiţi sunteţi pierduţi, oameni buni! 
Vedeţi în colţul coliviei o căldăruşă? 

În ea sunt numai fulgere şi trăsnete, tunete şi furtună, e 
diavolul însuşi, pe care îl va asmuţi asupra dumneavoastră 
şi într-o clipă vă veţi prăvăli în prăpastie, la douăzeci de 
stânjeni sub pământ! 

— Ar fi mai bine, a spus fratele loan, să ne aşezăm din nou 
la masă. 

Panurge rămăsese într-o adâncă smerenie în faţa 
papagăului şi a celorlalţi sfetnici ai lui, când a zărit 
deasupra coliviei o cucuvea. Atunci a spus: 

— Ajută-ne, Doamne, că ne ia dracul! Suntem pierduţi! Am 
murit! Ne cântă cucuvaia! Asta-i ţara ielelor, nu-i a 
păsărelelor! E ţara belelelor, ţara cucuvelelor! 


— Vorbeşte mai încet, s-a răstit paracliserul. Nu-i o 
cucuvea, e un cuvios! 

— Dar papagăul nu cântă? a întrebat Pantagruel. Mult am 
dori să-i auzim sfântul glas. 

— Are zilele lui când cântă şi ceasurile lui când se aşază la 
masă, a răspuns Aeditus. 

— Mie nu mi se potriveşte, a spus Panurge. Pentru mine 
toate ceasurile sunt bune. Hai să bem! 

— Iată, acum ai grăit înţelepţeşte. Vorbind astfel, nu vei 
cădea în erezie nicicând. Ai dreptate. Să mergem! 

Întorcându-ne la paharele noastre, am zărit stând turceşte 
un bătrân episcopoi cu moţul verde, însoţit de un suflegau 
şi trei onocrotali [267], păsări vesele; episcopoiul sforăia la 
umbră. Lângă el şedea o stăreţică nostimioară, care atât de 
dulce cânta, încât am fi vrut să fim numai urechi din cap 
până în picioare, să nu pierdem nici o picătură din viersul 
ei. 

— Stăreţică îşi sparge pieptul cântând, a spus Panurge, iar 
episcopoiul sforăie ca un porc. Să vedeţi, cum o să-l fac eu 
acum să cânte! 

Panurge a început să tragă clopotul cel mare care atârna 
deasupra coliviei, dar cu cât suna mai tare, cu atât 
episcopoiul sforăia mai cu nădejde, şi nici gând să cânte. 

— Stai, cimpoi bătrân, că am eu ac de cojocul tău! s-a 
supărat Panurge, şi ridicând un bolovan de pe jos, a vrut să 
i-l azvârle în burtă. Dar paracliserul a strigat: 

— Ce faci, omule? Loveşte, turteşte, ucide pe toţi regii şi 
împărații din lume; jupoaie-le pielea şi dă-le otravă, când 
vrei şi cum vrei; ia la goană îngerii din cer; pentru toate te 
va ierta papagăul. Dar să nu te atingi de păsările sfinte, 
dacă ţii la viaţa ta şi a neamurilor tale, la sufletele 
prietenilor tăi morţi sau vii; căci nici urmaşii urmaşilor lor 
nu vor scăpa de urgia osândei! Priveşte căldăruşa asta... 

— Ar fi mai bine să bem şi să mâncăm, a spus Panurge. 

— Aşa e, domnule paracliser, a întărit fratele Ioan. Privind 
aceste păsări drăceşti, ispitiţi suntem a cârti şi a striga 


blesteme; bând vinul din ulcea, pe Domnul vom lăuda. Să 
bem din pahar, ce vorbă cu har! 

Trei zile de-a rândul ne-am războit cu paharele (aşa după 
cum bănuiţi), după care paracliserul ne-a dat voie să 
plecăm. I-am dăruit o custură frumoasă, care i-a făcut mai 
multă plăcere decât ulciorul cu apă proaspătă pe care un 
ţăran, odată, i l-a întins lui Artaxerxe, dându-i să bea. Ne-a 
mulţumit cu vorbe din adâncul inimii şi ne-a încărcat 
corabia cu toate de care aveam nevoie. Ne-a poftit călătorie 
bună şi ne-a urat să ajungem sănătoşi la capătul drumului. 
Ne-a pus să jurăm pe Jupiter-Petru, că la întoarcere ne vom 
opri din nou la ei. Când să ne despărţim, ne-a spus: 

— Prieteni, nu uitaţi, că în lumea aceasta sunt mai multe 
păcate decât oameni. Să ţineţi minte! 

CAPITOLUL. IX. 

Cum am ajuns la ostrovul Ferecat. 

Am pornit din nou la drum, cu burta plină şi cu vântul în 
spate. Am întins pânzele şi în mai puţin de două zile am 
ajuns la ostrovul Ferecat. Era un ţinut pustiu, în care am 
văzut cu ochii o sumedenie de copaci purtând pe crengile 
lor: târnăcoape, cazmale, hârleţe, seceri, sape, mistrii, 
securi, cosoare, ferăstraie, foarfeci, custuri, cleşti, lopeţi, 
sfredele şi burghie. 

În alţi copaci am zărit pumnale, junghere, paloşe, bricege, 
sule, săbii, iatagane, spade, cuțite şi săgeți. 

N-aveai decât să scuturi copacii, şi toate acele fiare 
cădeau ca prunele, iar din cădere nimereau într-un fel de 
trestie, ce-i mai zice şi teacă. Trebuia să bagi bine de seamă 
să nu-ţi pice vreunul în cap, peste picioare sau altă parte a 
trupului, fiindcă, aşa cum pornea cu vârful în jos, putea să 
te sfârtece. Sub nişte alţi arbori, nu ştiu cum le spune, am 
văzut un alt soi de ierburi, care semănau cu nişte sulițe, 
lănci, halebarde, baltaguri, furci, ţepi şi ţepoaie. Creşteau 
atât de înalte, încât creştetul lor atingea ramurile copacilor, 
unindu-se cu tăişurile şi vârfurile care li se potriveau. 
Copacii le ţineau dinadins pregătite, cum păstrezi la 


îndemână hainele copilului, când a crescut şi vrei să-l scoţi 
din scutece. Mai mult decât atât. Ca şi cum ar fi voit să 
adeverească spusele lui Platon, Anaxagora şi Democrit 
(filosofi de lepădat să fi fost aceştia?) copacii de pe ostrovul 
Ferecat semănau cu nişte vietăţi ale pământului, 
deosebindu-se de ele nu fiindcă n-ar fi avut carne, grăsime, 
vine, artere, încheieturi, nervi, zgârciuri, oase, măduvă, 
sânge, mitră, creieri sau alte mădulare, căci pe acestea, 
cum a arătat Ileofrast, le aveau; ci fiindcă stăteau cu capul 
(adică tulpina) în jos, cu părul (adică rădăcina) în pământ şi 
cu picioarele (adică ramurile) în văzduh: întocmai ca un om 
care s-ar răsturna cu crăcii în sus. 

Aşa cum podagroşii se pricep să spună când se strică 
vremea ori se îndreaptă, după durerile pe care le simt în 
genunchi sau prin şale, tot astfel acei copaci, datorită 
rădăcinilor, sucului şi măduvei lor, ştiu ce fel de teci vor 
creşte sub ei, pregătindu-le fierul nimerit. E drept că în 
toate (afară de cele ale lui Dumnezeu) se întâmplă uneori 
câte o greşeală. Natura însăşi n-o nimereşte totdeauna şi dă 
la iveală câteodată lucruri şi fiinţe pocite sau hidoase. 
Copacii ostrovului Ferecat au şi ei câteva cusururi, pe care 
le-am însemnat, aşa cum le-am văzut: un crâmpei de suliță, 
care creştea pe o creangă purtătoare de felurite fiare, s-a 
împreunat cu o mătură. (Nu-i nici o pagubă, va sluji la 
curăţatul hornurilor.) Un cuţit s-a lipit de-o foarfecă. (Bună 
îmbinare pentru curăţatul omizilor.) Un mâner de 
halebardă a atins un tăiş de seceră, parcă ar fi fost un 
fătălău! (Sculă potrivită pentru cositul ierbii.) Mare lucru e 
să crezi în Dumnezeu! 

Întorcându-ne la corăbiile noastre, mi s-a năzărit că în 
dosul nu ştiu cărui tufiş erau niscava oameni, care ascuţeau 
parcă nişte fiare, pe care le ţineau nu ştiu unde şi nici n-aş 
putea să spun în ce fel. 

CAPITOLUL X. 

Cum a ajuns Pantagruel la ostrovul Norocului. 


Părăsind ostrovul Ferecat, ne-am urmat călătoria mai 
departe, iar a doua zi am ajuns la ostrovul Norocului. Acest 
ţinut seamănă aidoma cu Fontainebleau-ul, iar pământul lui 
e atât de sărac, că oasele (adică stâncile) îi ies prin piele. E 
un ostrov nisipos, sterp, nesănătos şi urât. Cârmaciul ne-a 
arătat două stânci pătrate, însemnate pe fiecare faţă cu 
nişte puncte mici şi negre, iar în întregimea lor atât de albe, 
încât mi s-au părut a fi tăiate în alabastru sau acoperite pe 
de-a-ntregul cu zăpadă. Cârmaciul ne-a spus că sunt zaruri. 
Ne-a mai lămurit că în acele stânci cu şase feţe se află 
cuibul celor douăzeci şi patru de diavoli ai norocului, atât 
de temuţi în ţara noastră. Cei mari, doi fraţi gemeni, merg 
alături şi se numesc Şase-Şase. Celor mai mici le zice: Unu- 
Unu, Doi-Doi, Trei-Trei, Patru-Patru, Cinci-Cinci; pe ceilalţi îi 
cheamă: Şase-Cinci, Şase-Patru, Şase-Trei, Şase-Doi, Şase- 
Unu, Cinci-Patru, Cinci-Trei şi aşa mai departe. Mi-am adus 
aminte, că prea puţini sunt jucătorii care nu-l pomenesc pe 
dracul, aruncând cele două zaruri cu ceaşca şi strigând, de 
pildă: Senes [268], prietenul meu! (adică dracul cel mare), 
Ambezar [269], puştiule! (adică diavolul cel mic) „Patru-Doi, 
băieţaşii mei” şi aşa mai departe, fiecare cu porecla şi cu 
numărul lui. Nu numai că jucătorii le spun tuturor pe nume, 
dar sunt cu ei prieteni şi cunoscuţi. E drept că dracul nu 
vine totdeauna când îl chemi, ba adeseori trimite pe altul în 
loc, el fiind în altă parte, unde fusese poftit mai din vreme. 
Aceasta nu înseamnă că dracii au simţurile tocite şi că nu 
aud. Dimpotrivă. 

Ne-a mai spus, că de jur împrejurul ostrovului aceluia şi 
prin apropierea stâncilor, s-au înecat mai multe corăbii şi au 
pierit mai multe vieţi decât pe meleagurile tuturor 
Caribdelor, Sirtelor, Sirenelor, Scilelor, Strofadelor şi 
celorlalte vârtejuri şi genuni ale mării. L-am crezut fără 
greutate, amintindu-mi că odinioară înţelepţii Egiptului 
scriau cu ieroglife numele lui Neptun pe o faţă a zarurilor. 
Apoi, pe rând: Apolo era unu, Diana doi, Minerva şase şi aşa 
mai departe. Am mai aflat că se găsea pe ostrov un şip cu 


sânge din vasul sfântului Graal, moaşte dumnezeieşti, pe 
care puţini le cunosc. Panurge s-a rugat cu atâta stăruinţă 
de paznici, încât aceştia s-au înduplecat să ni-l arate, cu 
pregătiri şi închinăciuni de trei ori mai mari decât la 
Florenţa pentru Pandectele lui Justinian sau la Roma pentru 
sfânta Veronica. N-am văzut de când sunt atâtea lumânări şi 
atâtea făclii. Toate acestea, ca să ne arate, ce? O buză de 
iepure fript. Altceva vrednic de luare-aminte n-am văzut, 
decât pe mucalitul Haz, fiul tristului cavaler de Necaz; apoi 
găoacele celor două ouă pe care le-a clocit pe vremuri Leda 
şi din care au ieşit Castor şi Pollux, fraţii frumoasei Elena. 
Paznicii ne-au dăruit câte o aşchie, s-o bem cu apă 
neîncepută. La plecare, am cumpărat o ladă cu fesuri, nişte 
tichii şi broboade din care se poartă pe ostrovul Norocului. 
Nu cred că o să am vreun câştig din vânzarea lor. Puţini o 
să se grăbească să le cumpere, şi nimeni n-o să vrea să le 
poarte. 

CAPITOLUL XI. 

Cum am coborât în vizuina Pisihoţului, mai-marele cotoilor 
îmblăniţi. 

Câteva zile mai târziu, după ce era cât pe-aici să ne ducem 
la fund de vreo două-trei ori, am trecut pe lângă ostrovul 
Pedepselor - un ţinut tot atât de pustiu - şi am ajuns la 
ostrovul Judecăţilor. 

Pantagruel n-a vrut să coboare din corabie şi foarte bine a 
făcut, fiindcă pe noi ne-a prins şi ne-a închis căpetenia 
cotoilor-îmblăniţi, Pisihoţul, pe cuvânt că cineva din ai noştri 
ar fi încercat să vândă unui poliţai fesuri din ostrovul 
Norocului. Cotoii îmblăniţi sunt nişte fiare cumplite şi 
înfricoşătoare: mănâncă copii mici şi pasc pe trepte de 
marmură. Puteţi să vă închipuiţi, beţivilor, cât de cârn le e 
nasul! Nu le creşte părul pe piele, ci sunt îmblăniţi pe 
dinăuntru, iar fiecare din ei poartă, ca semn de 
recunoaştere şi drept lozincă o turbincă larg deschisă. N-o 
poartă însă toţi în acelaşi fel. Unii şi-o leagă la gât, ca pe-o 
băsmăluţă; alţii o încing peste burtă; unii şi-o atârnă pe 


şold; alţii la şezut, nu se ştie de ce. Au gheare atât de 
puternice, de lungi şi de ascuţite, că nimic nu le scapă, când 
apucă. Unii poartă pe cap o tichie cu patru streşini şi în 
patru colţuri; alţii, o scufie cu marginile răsfrânte; alţii un 
fel de coif de catifea neagră, ca un potcap turtit. 

Intrând în vizuina lor, ne-a spus aşa un cerşetor, căruia i- 
am dat o leţcaie la ieşirea din biserică: 

— Oameni buni, să vă ajute Dumnezeu, să nu vă lăsaţi 
oasele pe-aici? Uitaţi-vă la mutrele acestor straşnici 
împărţitori ai dreptăţii încotoşmănate. Luaţi seama! Numai 
şase olimpiade de veţi mai avea de trăit, înainte de a împlini 
vârsta a doi câini la un loc, o să vedeţi cum aceşti cotoi- 
îmblăniţi vor pune gheara pe toată Europa şi vor stăpâni 
după poftă toate bunurile ei, afară numai dacă prin vreo 
pedeapsă a cerului nu se vor irosi în mâinile urmaşilor lor 
câştigurile ce-au dobândit prin vicleşug şi strâmbătate. 
Ascultaţi vorba unui cerşetor cinstit. S-a sălăşluit printre ei 
un al şaselea simţ, cu ajutorul căruia înhaţă, înfulică şi 
spurcă tot. Pun pe rug. Trag pe roată. Taie capetele. Aruncă 
în temniţă. Schingiuiesc, prigonesc şi sărăcesc lumea, fără 
să mai deosebească binele de rău. Păcatul la ei se cheamă 
cinste; cruzimea se numeşte omenie; trădarea îmbracă 
veşmintele credinţei; hoţia e dărnicie. Legea lor e jaful, iar 
când îl săvârşesc, toţi oamenii se închină, afară de eretici. 
Stăpânirea lor e atotstăpânitoare; judecata lor n-are 
judecător. Uitaţi-vă la ei şi veţi vedea, că troaca lor stă în 
grajd, deasupra ieslelor. Să vă aduceţi aminte despre 
aceasta, iar dacă veţi vedea abătându-se asupra lumii: 
ciuma, foametea, războaiele, cutremurele de pământ, 
atâtea nenorociri şi sfâşieri între oameni, să ştiţi că nu-i de 
vină nici aşezarea râu prevestitoare a stelelor, nici volniciile 
Curiei de la Roma, nici tirania prinților care stăpânesc 
pământul, nici făţărnicia fariseilor, a ereticilor şi a profeților 
mincinoşi, nici lăcomia cămătarilor, nici îndrăzneala 
plăsmuitorilor de bani, nici neştiinţa, neruşinarea şi 
nesocotinţa felcerilor sau a spiţerilor, nici stricăciunea 


femeilor desfrânate, care îşi otrăvesc bărbaţii şi îşi sugrumă 
pruncii, nu! Pricina nefericirilor omeneşti căutaţi-o în 
răutatea fără margini a acestor cotoi-îmblăniţi, care ascunşi 
în vizuinile lor, mai tainice decât cabala evreilor, nu sunt nici 
îndeajuns de dispreţuiţi, nici bine ţinuţi în frâu şi nici 
pedepsiţi cum s-ar cuveni. Dar dacă, într-o zi, poporul va 
ajunge a-i cunoaşte aşa cum sunt, nu se va găsi pe lume nici 
vorbitori atât de pricepuţi, nici legiuiri atât de aspre, nici 
judecători atât de puternici, ca să-i poată ocroti, cruţându-i 
de a fi arşi de vii fără milă în hrubele lor! Înşişi copiii lor, 
puii de cotoi, ca şi celelalte neamuri ale lor, se vor lepăda de 
ei şi îi vor blestema. Precum Anibal, la porunca tatălui său 
Amilcar, a jurat în faţa zeilor că va prigoni pe romani, din 
toate puterile lui, până la ultima suflare a vieţii, tot astfel 
am primit de la fie-iertatul meu părinte îndemnul de a sta 
departe de aceşti cotoi-îimblăniţi, aşteptând să cadă asupra 
lor trăsnetul din cer şi să-i prefacă în cenuşă, ca pe ceilalţi 
titani păgâni, vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Oamenii au ajuns 
atât de puţin simţitori, încât nu-şi mai amintesc despre 
suferinţele pe care le-au îndurat şi nu se gândesc la răul pe 
care îl vor mai suferi; şi chiar dacă şi-ar duce aminte, nu 
îndrăznesc, nu vor sau nu pot să-l stârpească. 

— Aşa stau lucrurile? a spus Panurge. Să fugim! Hai, hai! 
Pentru numele lui Dumnezeu-sfântul, aici nu-i de noi. S-o 
ştergem! 

Acest calic de treabă atât m-a minunat, De parcă-n plină 
iarnă în cer ar fi tunat. 

Voind să ne întoarcem la corabie, am găsit poarta încuiată. 
Am aflat astfel că, de intrat, se putea intra uşor în vizuinea 
cotoilor-îmblăniţi, dar de ieşit, nu era chip fără o dovadă de 
descărcare. Din bâlciul care ţine o zi întreagă, nu poţi să 
pleci, murdar şi cu picioarele pline de praf, tot atât de lesne 
ca dintr-o dugheană în care târguieşti la repezeală. Mai rău 
a fost când ne-am înfăţişat la judecată, ca să ne dea hârtie 
la mână pentru plecare. Ne-am pomenit în faţa unei fiare 
mai hidoase decât se poate spune. Îi zicea Pisihoţul. N-aş 


putea să-l asemăn decât cu Himera, cu Sfinxul, cu Cerberul 
infernului sau cu chipul lui Osiris, aşa cum l-au închipuit 
egiptenii, având trei capete lipite unul de altul: un cap de 
leu care rage, altul de câine care înoată şi al treilea de lup 
cu gura căscată, iar toate trei înlănţuite de un balaur care 
îşi muşcă coada şi împrăştie raze scânteietoare în jurul lui. 
Avea mâinile pline de sânge; gheare de scorpie, botul ca un 
plisc de corb, colții unui mistreţ de patru ani şi ochii 
învăpăiaţi ca o gură de iad. Jeţul în care şedea, ca şi al 
cotoilor din dreapta şi din stânga lui, avea înfăţişarea unor 
iesle, deasupra cărora atârna o troacă frumoasă şi 
încăpătoare, aşa cum ne spusese cerşetorul. Deasupra 
jeţului din mijloc se zărea chipul unei femei bătrâne, care 
ţinea în mâna dreaptă o seceră [270], iar în cea stângă o 
cumpănă. Pe nas purta ochelari. Talgerele cumpenei erau 
întocmite din două tolbe de catifea, una plină de bani, 
atârnând greu, cealaltă ridicată mult deasupra limbii 
cântarului, şi goală. Era, după cum socot eu, icoana 
dreptăţii încotoşmănite, pe care vechii tebani o blestemau. 
Ei ciopleau în aur, argint sau marmură chipul judecătorilor 
răposaţi, amintindu-l pe fiecare după vrednicia lui. Dar pe 
toţi îi înfăţişau fără mâini! 

Am fost duşi, aşadar, înaintea Pisihoţului. Un soi ciudat de 
oameni, purtând saci şi tolbe pline cu vrafuri de hârtie, ne- 
au poftit să ne aşezăm pe-o laviţă. Panurge le-a spus: 

— Golanilor şi iubiţi prieteni, daţi-mi voie să rămân în 
picioare. Laviţa asta e prea joasă pentru unul care poartă 
izmene noi şi pieptarul scurt. 

— Stai jos şi nu mai lungi vorba, s-a răstit unul din ei. O să 
vă înghită pământul de vii, dacă nu veţi răspunde cum se 
cuvine! 

CAPITOLUL XII. 

Cum ne-a cerut Pisihoţul să-i dezlegăm o ghicitoare. 

După ce ne-am aşezat cu toţii la rând, Pisihoţul, care avea 
alături pe cotoii lui îmblăniţi, s-a răstit la noi cu glas furios şi 
răguşit: 


— Ascultaţi aici, care va să zică! („Care va să zică, toarnă 
în ulcică”, a murmurat Panurge, cântând printre dinţi.) 
Ascultaţi: 

O tânără fetiţă bălăioară. 

A zămislit un negru fără tată, Şi facerea i-a fost, oricum, 
uşoară. 

Dar pruncul, ca o viperă-nsetată, Nerăbdător să iasă la 
lumină. 

I-a sfârtecat din burtă o bucată. 

Căi multe-a mers apoi, fără hodină. 

Zburând prin ceruri şi pe jos umblând, Uimind pe 
înțeleptul fără vină, Ce-l socotea drept om, la trup şi-n 
gând. 

— Care va să zică, a spus Pisihoţul, vă poftesc să 
răspundeţi la această întrebare, şi cât mai grabnic, care va 
să zică. 

Eu am răspuns: 

— Dacă aş ţine, ca să zic aşa, ca Verres [271], un sfinx la 
mine acasă, aş şti, ca să zic aşa, cum să răspund. Dar habar 
n-am şi, prin urmare, ca să zic aşa, sunt bun nevinovat. 

— Altceva n-ai de spus? O să-ţi pară rău, care va să zică. 
Mai bine ajungeai în iad, pe mâna lui Lucifer, care va să 
zică, decât să cazi în ghearele noastre. Priveşte aici!. 
Aşadar şi prin urmare, susţii, derbedeule, că eşti nevinovat; 
ca să scapi de pedeapsă! Hm! Trebuie, care va să zică, să 
ştii, că legile noastre sunt ca nişte pânze de păianjen; 
fluturii şi gâzele se prind lesne, care va să zică, numai 
bondarii cei răi şi puternici rup pânza şi trec prin ea. 
Tâlharii cei mari şi tiranii nu-s pentru noi, care va să zică. 
Sunt greu de mistuit, care va să zică, şi ne-ar face să ne 
pierdem minţile. Nouă ne place fragedă şi nevinovată, fără 
vine care va să zică! Aşadar şi prin urmare, s-a sfârşit cu 
voi! Satana o să vă cânte prohodul! 

Întărâtat de vorbirea Pisihoţului, fratele Ioan a spus: 

— Hei, diavol îmbrobodit, cum vrei să-ţi răspundă omul, 
dacă nu ştie? Nu te mulţumeşti cu adevărul? 


Pisihoţul a sărit ca ars: 

— Îndrăzneşti, care va să zică? Află că de când domnesc 
peste aceste judecăţi, nu mi s-a întâmplat, care va să zică, 
să răspundă cineva neîntrebat. Cine l-a adus aici pe 
nebunul ăsta? 

— Ai minţit, a spus fratele loan, fără să mişte buzele. 

— Ce îţi închipui, mârlane, că te găseşti, care va să zică, în 
grădinile lui Akademos, laolaltă cu vânătorii pierde-vară şi 
cu hăitaşii care umblă după adevăruri prin tufişuri şi le iau 
la goană? Noi avem altceva de făcut, care va să zică! Nouă 
să nu ne spui ce ştii, să ne spui ce nu ştii, ai înţeles? Să 
mărturiseşti ce n-ai făcut. Să răspunzi ce n-ai învăţat. Să 
stai pe ghimpi şi să ai răbdare. Să smulgi, care va să zică, 
pana din coada gâştei, fără s-o doară! De ce vorbeşti, dacă 
n-ai împuternicire, scutura-te-ar frigurile şi însura-te-ai cu 
ele? 

— O mie şi unu de draci, de arhidraci, de protodraci şi de 
papadraci! Te-ai apucat să-i însori pe călugări? Hu! Hu! Hu! 
Ereticule! 

CAPITOLUL, XIII. 

Cum a dezlegat Panurge ghicitoarea Pisihoţului. 

Pisihoţul, ca şi cum n-ar fi auzit vorbele fratelui loan, l-a 
întrebat pe Panurge: 

— Dar tu, maţ-umplut, n-ai, care va să zică, nimic de spus? 

Panurge a răspuns: 

— Văd că ne-am întâlnit cu ciuma, şi ca să zic aşa, o să ne 
ia dracul, de vreme ce dreptatea noastră a fost pusă sub 
obroc, iar Satana o să ne cânte, care va să zică, prohodul. 
Aşadar şi prin urmare, vă rog să-mi daţi voie să plătesc 
pentru toţi, şi să ne îngădui să plecăm. Sunt sătul de dracul, 
ca să zic aşa, până peste cap! 

— Să plecaţi? s-a zborşit Pisihoţul. De trei sute de ani, care 
va să zică, nu s-a întâmplat până acum să scape vreunul de- 
aici, fără să lase, care va să zică, măcar un smoc de păr, sau 
o bucăţică de piele. Aveţi neruşinarea să spuneţi că aţi fost 
aduşi în faţa noastră fără temei, iar noi, care va să zică, vă 


facem nedreptate? Eşti destul de prăpădit şi-altminteri, 
care va să zică; dar nenorociri mult mai mari te vor ajunge, 
dacă nu vei izbuti să dezlegi ghicitoarea pe care ţi-am pus- 
0. Aşadar şi prin urmare, ce răspunzi? 

— E un gândac negru, care s-a născut, ca să zic aşa, dintr- 
un bob de fasole albă, ieşind prin gaura pe care a ros-o, a 
răspuns Panurge. Câteodată zboară, altă dată, ca să zic aşa, 
umblă pe pământ. Căci, după cum arată Pitagora, cel dintâi 
iubitor de înţelepciune nevinovată (grecii îl numeau filosof), 
gândacul acesta e întruparea, ca să zic aşa, prin 
metempsihoză, a unei fiinţe omeneşti. După credinţa lui 
Pitagora, dacă voi înşivă aţi fi oameni, ca să zic aşa, şi 
moartea v-ar răpune, sufletele voastre, ca să zic aşa, s-ar 
întrupa într-un gândac: căci după cum în viaţa de-acum aţi 
ros şi aţi mâncat, într-o altă viaţă va fi, prin urmare, la fel: 

Ca o năpârcă ce pândeşte-n cale, Muşca-vei însuşi sânul 
maicii tale. 

— Dă, Doamne! a spus fratele Ioan. Aş vrea să-mi crească 
un bob de fasole unde nu mă arde soarele şi să mi-l roadă 
gângăniile astea! 

Panurge, sfârşindu-şi vorba, a azvârlit pe podea o pungă 
de piele plină cu galbeni însoriţi. Auzind punga sunând toţi 
cotoii îmblăniţi s-au repezit asupra ei, parcă s-ar fi pornit să 
cânte cu ghearele pe-o lăută fără gât. Apoi au început să 
strige: 

— Sunt dovezi! Dovezi întemeiate! Judecata e luminată: 
oamenii aceştia sunt nevinovaţi. 

— E aur curat, a spus Panurge. Galbeni însoriţi. 

— Aşadar şi prin urmare, Curtea a hotărât, a spus 
Pisihoţul. Să trecem mai departe. Aţi văzut că dracul, care 
va să zică, nu-i atât de negru cum credeţi? Sunteţi liberi, 
care va să zică! 

Ne-am întors la corăbii, însoţiţi de câţiva dulăi. Înainte de 
a ne despărţi, dulăii ne-au spus, că nu vom putea ridica 
ancora până nu vom trimite unele daruri doamnei Pisihoaţa 


şi celorlalte mâţe îmblănite. Altminteri au poruncă să ne 
întoarcă din nou la judecată. 

— Pârţ! a spus fratele Ioan. Vom scotoci pe fundul lăzii şi 
vom face aşa ca toată lumea să fie mulţumită. 

— Şi să nu uitaţi aldămaşul nostru, au spus dulăii. 

— În nici o ţară şi la nici o vreme, a răspuns fratele Ioan, 
aldămaşul nu lipseşte! 

CAPITOLUL XIV. 

Cum trăiesc din vânat cotoii îmblăniţi. 

Bine vorba nu sfârşise, când fratele Ioan a văzut trăgând 
la mal şaizeci şi opt de galere şi alte corăbii mai uşoare. S-a 
îndreptat în grabă spre ele şi cercetând încărcătura lor, a 
băgat de seamă că erau pline cu vânat: iepuri, claponi, 
porumbei, mistreți, căprioare, sitari, pui, rațe, boboci de 
gâscă şi alte sălbăticiuni şi orătănii. A mai ochit de-asemeni 
mai multe valuri de catifea, de mătase şi de damasc. 
Iscodind pe corăbieri şi voind să ştie pentru cine au fost 
aduse atâtea bunătăţi şi scumpeturi, a aflat că sunt trimise 
Pisihoţului, cotoilor şi mâţelor îmblănite. 

— Ce sunt aceste bunătăţi şi scumpeturi, care se văd aici? 
a întrebat fratele Ioan. 

— Vânat! au răspuns corăbierii. 

— Vânat? a spus fratele Ioan. Nu s-au mai săturat, Doamne 
iartă-mă? Nu-i multă vreme, de când părinţii lor i-au 
mâncat pe acei vrednici cavaleri, care după felul 
îndeletnicirii lor vânau cu şoimii şi trăgeau cu arcul, 
pregătindu-se astfel pentru ostenelile războiului şi 
mânuirea armelor. Căci vânătoarea nu-i altceva decât o 
deprindere a luptei, iar Xenofon n-a minţit când a spus că 
toţi vitejii căpitani de oaste, care au coborât din burta 
calului în Troia, fuseseră vânători dibaci. Eu nu sunt mare 
cărturar, dar am auzit lucrurile acestea de la alţii şi nu le 
pun la îndoială. Aşadar, Pisihoţul crede că sufletele acelor 
cavaleri răposaţi s-au întrupat după moarte în mistreți, 
cerbi, cocori, potârnichi şi în tot soiul de alte sălbăticiuni, pe 
care ei, în timpul vieţii, le-au îndrăgit şi le-au căutat. Acum, 


după ce cotoii aceştia îmblăniţi le-au prăpădit şi le-au 
înghiţit castelele, pământurile, bunurile, câştigurile şi tot 
bănetul, umblă să le mai sugă încă o dată sângele şi să le 
mănânce sufletul, într-o altă viaţă. O, câtă dreptate avea 
acel cerşetor de omenie, şi cât de bine ştia ce spune, când 
ne-a arătat troaca lor aşezată deasupra ieslelor! 

— Bine, bine, a spus Panurge, dar după câte ştiu, marele 
nostru rege a dat poruncă să fie spânzurați toţi cei care s-ar 
mai atinge de mistreți, cerbi, capre şi căprioare. 

— E adevărat, a răspuns pentru ceilalţi unul din corăbieri, 
dar marele nostru rege e atât de bun şi de îngăduitor! Iar 
aceşti cotoi îmblăniţi sunt atât de turbaţi şi atât de lacomi 
de sânge omenesc, încât mai bine călcăm poruncile regeşti, 
decât să-i lăsăm fără vânatul pe care-l râvesc. Mai ales că 
mâine Pisihoţul îşi mărită pe una din mâţişoarele lui cu un 
motan de seamă, cotoi bine îmblănit. Mai demult, aceşti 
cotoi îmblăniţi se mulţumeau să roadă hârtie. Acum 
mănâncă iepuri, potârnichi, becaţe, fazani, pui, căprioare, 
purcei; nici nu vor să mai audă de alte bucate. 

— Măi, să fie al dracului! a spus fratele loan. La anulo să 
mănânce găinaţ, baligă şi aşa mai departe. Nu credeţi? 

— O fi, au răspuns aceia. 

— Iată ce vom face: vom pune mâna mai întâi pe tot 
vânatul care se află aci. Mi s-a urât şi mie de atâtea cărnuri 
sărate! Mi s-au aprins vintrele! Vă vom plăti, bineînţeles, 
preţul cuvenit. În al doilea rând, ne vom întoarce la 
Judecată să-i scărmănăm puţin pe toţi diavolii ăştia de cotoi 
îmblăniţi! 

— Eu nu merg! a spus Panurge. Sunt cam temător din 
fire... 

CAPITOLUL XV. 

Cum voia fratele Ioan să-i scarmene pe cotoii îmblăniţi 

— Anafura şi anteriul! a strigat fratele Ioan, ce fel de 
călători sunteţi voi? Nişte căcăcioşi! Vă pârţâiţi, vă cufuriţi, 
vă spârcâiţi şi trândăviţi. Atâta ştiţi. Ei, drăcie cu pălărie! 
Eu sunt obişnuit altminteri. Dacă trece ozifără să fac o 


faptă vitejească, nu pot să dorm toată noaptea. M-aţi luat cu 
voi la drum să vă ţiu slujbe şi să vă spovedesc? Pastele şi 
grijania voastră! Pe cel dintâi care o veni la împărtăşanie o 
să-l trimit cu capul în jos să bată mătănii în fundul mării şi 
să dea arvună Purgatoriului! Care au fost isprăvile 
nepieritoare care i-au adus lui Hercule faimă şi cinste peste 
toate veacurile? A călătorit în toată lumea şi a dezrobit 
popoarele, scăpându-le de tirani, de prigoană, de primejdii 
şi de minciună. A stârpit pe tâlhari şi pe căpcăuni, şerpii 
veninoşi şi fiarele răpitoare. A răpus, de-a rândul, păsările 
sălbatice de pe lacul Stymfaiului, hidra din Lerna, pe uriaşii 
Cacus şi Anteu, pe Centauri. Aşa spun învățații; eu nu sunt 
învăţat. De ce să nu-i urmăm pilda şi să nu facem la fel, ori 
pe unde vom trece? De ce să nu-i răpunem, ca Hercule, pe 
aceşti cotoi îmblăniţi, scărmănându-i bine? Sunt nişte cutre 
de draci împieliţaţi. Să mântuim lumea de pacostea lor! Ah, 
dacă aş avea puterea lui Mahomet - afurisit să-i fie numele! 
N-aş mai cere sprijinul şi ajutorul vostru. Ei, mergem? Fiţi 
încredinţaţi că-i vom stârpi lesne şi fără împotrivire. Au 
înghiţit de la noi mai multe ocări, decât zece scroafe dintr- 
un hârdău de lături. Haidem! 

— De ocări, am spus eu, nici că le pasă, iar galbenii pe 
care i-au pus în turbincă i-ar fi cules şi din lături. l-am 
răpune, după pilda lui Hercule, dacă am avea un căpitan ca 
Euriteu; şi aş dori ca Jupiter să dea o raită printre ei, vreo 
două ceasuri, în felul cum i-a apărut ibovnicei sale Semela, 
mama cea dintâi a drăgălaşului Bachus. 

— Să mulţumim lui Dumnezeu că am scăpat teferi din 
ghearele lor! a spus Panurge. Eu, unul, nu mă mai întorc să 
dau ochii cu ei. Mă simt foarte tulburat şi m-a ajuns o arşiţă 
cumplită pe urma ostenelilor ce-am avut. Nu mă mişc de- 
aici, din trei anumite pricini: mai întâi fiindcă sunt supărat, 
al doilea fiindcă sunt foarte supărat şi al treilea fiindcă 
niciodată n-am fost atât de supărat. Frate Ioane, fudulia 
mea stângă, ascultă-mă cu urechea dreaptă şi crede-mă, că 
oricând şi de câte ori vei dori să te duci dracului, în faţa 


judecății lui Minos, a lui Eac, a lui Radamante şi a lui Dis, 
sunt gata să te însoțesc cu credinţă; să trec cu tine 
dimpreună Acheronul, Stixul şi Cocitul; să beau cu găleata 
din apa Letei, să plătesc pentru amândoi trecerea cu 
luntrea lui Caron; dar dacă vrei să te întorci la cotoii 
îmblăniţi, de ţi-a trăsnit prin cap una ca asta, alege-ţi un alt 
tovarăş de drum, eu nu merg! Hotărârea mea e 
nestrămutată, ca un zid de aramă! Doar să mă duci pe sus, 
cu puterea, sau mort pe năsălie, altminteri nu mă mişc de 
aici, cum nu porneşte Calpa să se întâlnească cu Abila 
[272]! Mă rog dumitale: întorsu-s-a Ulise să-şi mai caute 
sabia în peştera Ciclopului? Ferit-a sfântul! Eu n-am uitat 
nimic în ieslele Pisihoţului. Nu merg! 

— O, inimă miloasă şi prieten de nădejde! Mortăciune! a 
spus fratele Ioan. Ascultă, scotistule [273] iscusit şi învăţat, 
ce ţi-a venit să scoţi punga cu galbeni? Ne dau afară banii 
din casă? Nu era destul să le fi aruncat câţiva şfanţi găuriţi? 

— Ce mi-a venit? a spus Panurge. Tu n-ai văzut că la 
fiecare zece vorbe, care va să zică, Pisihoţul deschidea 
mereu turbinca lui de catifea? Am priceput, aşadar şi prin 
urmare, că pentru a scăpa trebuia să-i arunc în faţă, care va 
să zică, bani de aur. Într-o turbincă de catifea nu poţi să 
bagi şfanţi găuriţi, nici mărunţiş. Catifeaua cere aur! Mă 
înţelegi, frate Ioane? Când ţi-o fi pielea argăsită ca a mea, o 
să vorbeşti o altă limbă, cocoşelule! Cât despre 
amenințările lor, să nu mai pomenim! 

Smoliţii care ne însoțeau rămăseseră pe țărm în 
aşteptarea aldămaşului. Văzând că întindem pânzele şi ne 
pregătim de drum, s-au apropiat de fratele Ioan, spunându- 
i că nu ne dau voie să plecăm, până nu vom plăti băutura 
cuvenită aprozilor pentru treaba ce făcuseră. 

— Auleo! Sfinte Sisoie! Tot aici sunteţi, dulăii dracului? Nu 
sunt destul de necăjit, mai veniţi şi voi să mă stârniţi? 
Mamă-Doamne! O să vă dau o băutură să vă iasă pe nas! 

Trăgând sabia, a coborât din corabie, hotărât să-i taie în 
bucăţi fără nici o milă. Dar voinicii au luat-o la sănătoasa şi 


s-au făcut nevăzuţi. 

Am mai avut între timp şi un alt necaz. Pe când noi ne 
găseam la judecata cotoilor îmblăniţi, câţiva din vâslaşii 
noştri, cu învoirea lui Pantagruel, intraseră într-un han din 
apropiere să-şi ude gătlejul şi să se ospăteze puţin. Nu ştiu 
dacă plătiseră sau nu mâncarea şi băutura, dar hangiţa, o 
babă colţoasă, zărindu-l pe fratele Ioan, a început să se 
văicărească în gura mare, aducând ca martori pe un 
poliţist, ginere de cotoi îmblănit, şi pe alţi doi portărei, că 
oamenii noştri o păgubiseră. Fratele loan, plictisit de 
plângerile şi de larma lor, a spus: 

— Cum adică, prăpădiţilor? Vreţi să spuneţi că oamenii 
noştri sunt pungaşi? Eu zic altfel, şi am să vă dovedesc cu 
sabia că am dreptate. 

Fratele Ioan a început să învârtească paloşul printre ei, iar 
gloata care se strânsese a intrat în pământ. A rămas numai 
baba care acum întorsese vorba, spunând că oamenii de pe 
corabie erau muşterii cinstiţi, dar au uitat să plătească 
patul în care se odihniseră după-masă. Nu cerea mai mult 
de cinci soli. 

— Nu-i prea scump, a spus fratele loan. Rău au făcut că n- 
au plătit. Un pat atât de ieftin n-or să mai găsească nicăieri. 
Voi plăti eu pentru ei, dar mai întâi să văd patul. 

Bătrâna hangioaică l-a dus în casă şi i-a arătat patul. L-a 
lăudat în toate felurile, mai spunând o dată că n-a cerut 
mult cinci soli. Fratele loan i-a numărat banii, apoi a 
sfârtecat cu sabia faţa plăpumii şi a pernei, aruncând fulgii 
pe fereastră în bătaia vântului. Fără să-i pese de viscoleala 
fulgilor care zburau prin văzduh şi pierzându-şi urma în 
mijlocul ninsorii, a luat plapuma, salteaua şi două 
cearşafuri, dându-le oamenilor de pe corabie. Iar lui 
Pantagruel i-a spus că aşternuturile erau mult mai ieftine în 
ţara aceea decât în Chinonais, cu toate că la noi cresc 
faimoasele gâşte din Pautile. Hangioaica nu ceruse pentru 
pat decât cinci soli, pe când în Chinonais nu l-ar fi luat fără 
doisprezece franci. 


De îndată ce fratele Ioan şi ceilalţi vâslaşi s-au întors pe 
corabie, Pantagruel a dat poruncă să se ridice ancora. S-a 
abătut însă asupra noastră un vânt atât de aprig, încât am 
rătăcit drumul. Pornisem parcă înapoi spre ostrovul cotoilor 
îmblăniţi, când am intrat într-un vârtej adânc şi învolburat, 
iar unul din corăbieri, suit în vârful catargului dinainte, ne-a 
strigat că zăreşte din nou spurcatele case ale Pisihoţului. La 
care, Panurge, tremurând de spaimă, a strigat: 

— Prietene, stăpâne, ţine calea dreaptă, peste valuri şi 
împotriva vântului! Nu cumva să ajungem iar în ţara aceea 
blestemată, unde mi-am lăsat punga! 

Vântul ne-a purtat apoi până în preajma unui alt ostrov, 
unde n-am mai îndrăznit să coborâm. Am tras lângă un şir 
de stânci înalte, la o milă depărtare de țărm. 

CAPITOLUL XVI. 

Cum a ajuns Pantagruel la ostrovul Apedefţilor [274] cu 
degete încârligate şi despre grozăviile ce-a văzut aici. 

Am aruncat ancora şi am pus corabia la adăpost; apoi am 
coborât luntrea şi după ce bunul nostru Pantagruel a 
mulţumit Domnului că ne-a ajutat să scăpăm dintr-o mare 
primejdie, ne-am îndreptat cu toţii spre țărm. Marea era 
cuminte şi vântul contenise. Am ajuns repede şi fără nici o 
piedică la stâncile din apropiere. Am pus piciorul pe uscat, 
iar Epistemon, privind aşezarea locurilor acelora şi 
înfăţişarea ciudată a stâncilor, a zărit câţiva oameni, trăitori 
pe acel ostrov. Cel dintâi cu care am intrat în vorbă purta, o 
haină scurtă, de culoarea purpurii, un pieptar din piele de 
căprioară, cu mâneci de mătase, şi o scufie cu stemă în 
frunte. Părea să fie un om de seamă. Am aflat mai târziu că 
îl chema Pungăplină. Epistemon l-a întrebat cum se numeau 
acele ţinuturi ciudate. Pungăplină a răspuns că era 
aşezarea unor oameni veniţi din ţara împuternicirilor, iar 
locul se numea al Condicilor. Dincolo de stânci, trecând 
printr-un vad nu prea adânc, am ajuns la ostrovul 
Apedefţilor. 


— Mare-i grădina lui Dumnezeu! a spus fratele loan. 
Oameni buni, voi cu ce trăiţi pe-aici? O să ne daţi să gustăm 
din vinul vostru? Nu văd alte scule, decât condeie, suluri de 
hârtie şi pergamente. 

— Din acestea trăim, a răspuns Pungăplină, căci toţi cei 
care vin cu treburi în ostrovul vecin trec mai întâi prin 
mâinile noastre. 

— De ce? a întrebat Panurge. Sunteţi bărbieri şi-i tundeţi 
pe toţi? 

— Da, a răspuns Pungăplină, le tundem buzunarele. 

— Păzeşte-mă, Doamne! a spus Panurge. De la mine n-o să 
scoateţi nici o firfirică! Frumosule cavaler, vrei să ne duci la 
aceşti apedefţi? Venim din ţara Cărturarilor, unde n-am 
câştigat nimic. 

Astfel vorbind, am trecut vadul şi am ajuns la ostrovul 
Apedefţilor. 

Pantagruel a fost cuprins de o mare uimire văzând cum 
trăiesc aceşti oameni. Locuiau unii peste alţii, de-a valma, 
într-un teasc, ridicat pe cincizeci de trepte. Înainte de a 
ajunge la teascul cel mare (căci erau mai multe şi de mărimi 
diferite), am trecut printre două şiruri de stâlpi, dincolo de 
care am zărit, în depărtare, ziduri prăbuşite şi dărâmături 
aduse din lumea întreagă, tâlhari în ştreang, unelte de 
caznă şi o puzderie de spânzurători. Simţeam fiori de 
groază privindu-le. 

Pungăplină, văzându-l pe Pantagruel atât de tulburat, i-a 
spus: 

— Domnul meu, să mergem mai departe, aici nu-i mare 
lucru de văzut. 

— Nu-i mare lucru? a izbucnit fratele loan. Să n-am parte 
de brăcinarul nădragilor mei, dacă mă mai ţin pe picioare 
de foame! Panurge, asemenea. Am vrea mai bine să bem 
decât să privim aceste grozăvii! 

— Veniţi cu mine, a spus Pungăplină. 

Ne-a dus la un teasc mai mic, care se afla în spatele 
celorlalte şi căruia oamenii din partea locului îi spuneau: 


pithies [275]. Nu e nevoie să vă mai spun cu câtă poftă s-au 
înfruptat Panurge şi fratele Ioan din bunătăţile ce-au găsit 
pe masă: claponi, dropii, vin dulce din ostroavele greceşti, 
fel de fel de mâncăruri şi băuturi, gata pregătite şi cu 
meşteşug dichisite. Un sufragiu mic şi drăgălaş, văzând pe 
fratele Ioan ochind o butelcă plină pusă mai la o parte 
alături de suratele ei, i-a spus lui Pantagruel: 

— Domnul meu, văd că unul dintre oamenii 
dumneavoastră dă târcoale acestei butelci. Vă rog să-i 
spuneţi să nu se atingă de ea. E pusă la păstrare pentru 
seniorii noştri. 

— Cum? a întrebat Panurge. Aveţi şi seniori pe aici? De 
unde i-aţi cules? 

Pungăplină ne-a dus pe-o scară dosnică într-o încăpere a 
catului de sus, unde seniorii cu pricina stăteau în jurul 
teascului. Nimeni n-avea voie să pătrundă în acea odaie, 
fără încuviinţare scrisă. Abia ni s-a îngăduit să privim 
printr-o ferestruică, de unde am putut să vedem ce se 
petrece înăuntru, fără ca să fim văzuţi. 

În jurul teascului erau vreo douăzeci şi cinci-treizeci şi 
cinci gealaţi, printre care un gâde pântecos în straie verzi. 
Toţi aveau picioare lungi de cocostârc şi unghiile crescute 
cel puţin de-un cot. Fiindcă n-aveau voie să şi le roadă, li se 
încovoiaseră ca nişte iatagane sau ca nişte vârfuri de 
ancoră. 

N-am avut mult de aşteptat şi am văzut venind un 
ciorchine mare de strugure, dintr-un soi de viţă care creşte 
pe pământul celor spânzurați pentru jafuri de război. 
Gealaţii au pus strugurele la teasc şi din fiecare bob a 
început să curgă o zeamă de aur. Atât au strâns teascul, 
până n-a mai rămas în ciorchinele uscat şi strivit nici un 
strop de must. 

Pungăplină ne-a spus că asemenea ciorchini nu le sosesc 
în fiecare zi; totdeauna găsesc însă ce să pună sub teasc. 

— Vă sosesc multe soiuri din acest altoi, cumetre? l-a 
întrebat Panurge. 


— Destule, a răspuns Pungăplină. Vezi ciorchinele ăla mic, 
pe care îl pun acum la teasc? E din soiul zeciuielilor. L-au 
mai stors o dată ieri, dar dumnealor nu le place; dă zeamă 
puţină şi are un iz de ladă bisericească. 

— Atunci de ce-l mai pun la teasc? a întrebat Pantagruel. 

— Să vadă dacă n-a mai rămas puţin must în drojdie, a 
răspuns Pungăplină. 

— Minunea lui Dumnezeu! a spus fratele Ioan. Pe aceştia îi 
numiţi dumneavoastră neştiutori? Sunt în stare să stoarcă 
vin şi din piatră seacă! 

— Aşa se şi întâmplă uneori, a spus Pungăplină. Pun la 
teasc ziduri de cetate, livezi, păduri şi din toate scot aur 
curat. 

— Aur furat, vrei să spui! l-a îndreptat Epistemon. 

— Am spus: aur curat, adică bun de băut, din care se 
umplu atâtea butelci, câte nici nu izbutesc dumnealor să 
bea. Sunt atât de multe soiuri de viţă, încât le-am pierdut 
socoteala. Luaţi-o pe aici şi priviţi podgoria: mii şi mii de 
ciorchini îşi aşteaptă rândul la teasc. Sunt soiuri obişnuite şi 
soiuri alese. Altoiuri din zidurile cetăților, din împrumuturi, 
din danii, din câştiguri întâmplătoare, din pământuri, din 
jocuri, din poştalioane, din daruri ale regelui. 

— Dar acea viţă bătrână, în jurul căreia cresc toate 
celelalte? 

— E un tămâios-de-ciorap, cel mai bun altoi din ţara 
întreagă, a răspuns Pungăplină. Când punem la teasc câţiva 
ciorchini din aceştia, au ce sa bea seniorii timp de şase luni. 

Isprăvindu-şi gealaţii lucrul lor, Pantagruel l-a rugat pe 
Pungăplină să ne arate teascul cel mare. Pungăplină s-a 
învoit bucuros. Îndată ce am ajuns, Epistemon, care 
vorbeşte toate limbile, i-a arătat lui Pantagruel devizele 
scrise pe teasc. Teascul era frumos şi cuprinzător, cioplit din 
lemnul pe care a fost răstignit Isus Cristos (după cum ne-a 
încredinţat Pungăplină). Pe fiecare parte alcătuitoare a 
teascului era scris câte un cuvânt în limba ţării aceleia. Pe 
şurub scria: „încasări”, pe uluc: „Bani datoraţi şi neprimiţi 


WI 


pe jgheab: „în aşteptare”, pe berbeci: „Radietur [276] „, pe 
mâner: „Recuperetur”, pe cadă: „Prisosuri”, pe toarte: 
„Condica datornicilor”, pe storcător: „Dovezi de primire”, 
pe coşuri: „Drepturi”, pe care: „Hotărâri”, pe ciubere: 
„Puterea”, pe pâlnii: „Quitus”. 

— Pe mărita regină a scrumbiilor! a strigat Panurge, nici 
ieroglifele Egiptului nu erau mai greu de înţeles. Dar ia 
spune, cumetre dragă, de ce li se spune acestor oameni: 
neştiutori? 

— Fiindcă n-au nici voie, nici nevoie, să fie învăţaţi, a 
răspuns Pungăplină. Aici totul se îndeplineşte sub semnul 
neştiinţei. Un singur cuvânt hotărăşte despre toate, fără 
ajutorul gândirii: Domnii au spus! Domnii au voit! Domnii au 
poruncit! 

— Doamne miluieşte! a zis Pantagruel. Dacă strugurii dau 
must atât de mult, înseamnă că lăstarii sunt sănătoşi. 

— Mai ai vreo îndoială? Viile noastre dau lăstari în fiecare 
lună, nu ca ale voastre, numai o dată pe an. 

Am cercetat apoi alte o mie de teascuri mai mărunte, 
având fiecare câte un gâde mai mărunţel, ajutat de patru- 
cinci nerozi, jegoşi şi ţâfnoşi ca nişte măgari cărora le-ai pus 
iască aprinsă sub coadă. Strângeau teascul şi mai storceau 
o dată drojdia rămasă din ajun. Pe limba ţării aceleia se 
numesc: secătuitori [277]. 

La o puzderie de alte teascuri, am văzut cum culegătorii 
adunau boabele cu ajutorul unei scule, care se cheamă 
strângătoare de biruri. În sfârşit, am ajuns într-o încăpere 
scundă, unde stătea de pază o câţea zdravănă, cu două 
capete, cu pântece de lup, păroasă ca un drac, pe care o 
hrăneau cu lapte de migdale dulci. Aşa dăduseră poruncă 
stăpânii, fiindcă preţuia pentru fiecare cât o moşie. În limba 
Negştiinţei se numea: Dobândă. Căţeaua cea bătrână, care o 
fătase, îi semăna aidoma, dar avea patru capete şi îi ziceau: 
Amenda. Nu era în partea locului o fiară mai cumplită şi mai 
primejdioasă, afară de bunică-sa, pe care o ţineau legată în 
cuşcă şi pe care o chema: Întârzierea. 


Fratele loan, care avea totdeauna în burtă zece coţi de 
maţe goale, foarte încăpătoare pentru o tocană bună de 
advocaţi, începuse să dea semne de supărare, spunând 
mereu lui Pantagruel că ar fi vremea să se aşeze la masă. 
leşind pe uşa din dos, însoţiţi bineînţeles de Pungăplină, am 
zărit un bătrân în lanţuri, pe jumătate neştiutor, pe 
jumătate învăţat, un fel de diavol-fătălău. Era înzăuat cu 
ochelari ca o broască-ţestoasă, şi se hrănea cu un fel de 
mâncare numită Judecată. 

Dând cu ochii de el, Pantagruel l-a întrebat pe Pungăplină 
din ce neam era acel mare-notar şi cum se numea? 
Pungăplină i-a spus că din vremuri vechi, de când se ţine 
minte, fusese ţinut în lanţuri, spre marele necaz al 
seniorilor, care bucuroşi l-ar fi lăsat să moară de foame. 
Numele lui era Revisit [278]. 

— Pe sfintele fudulii ale papei, a spus fratele Ioan, nu mă 
mir că toţi seniorii neştuitori de pe-aici îl urăsc pe acest 
fariseu. la uită-te la el, frate Panurge, mie mi se pare, 
Doamne iartă-mă, că seamănă cu Pisihoţul! Neştiutorii 
aceştia se pricep la răutăţi mai bine decât mulţi alţii. I-aş 
trimite pe toţi de unde au venit, cu biciul pe spinare. 

— Să n-am parte de ochelarii mei dinspre răsărit, a spus 
Panurge, dacă nu-ţi dau dreptate. Priveşte mutra acestui 
viclean Revisit. E mai neghiob şi mai rău decât toţi ceilalţi, 
pe care i-ai văzut culegând via fără multă vorbă, punând 
ciorchini la teasc fără judecată lungă; ceea ce cotoilor 
îmblăniţi câtuşi de puţin nu le place. 

CAPITOLUL XVII. 

Cum am trecut prin ţara îmbuibaţilor şi cum Panurge era 
să fie omorât. 

N-am mai zăbovit mult şi ne-am urmat calea mai departe, 
povestind întâmplările noastre lui Pantagruel, care cu multă 
bunăvoință a stat să ne asculte; ca să-i treacă timpul mai 
uşor s-a apucat să le aştearnă pe hârtie. Ajungând la 
ostrovul îmbuibaţilor ne-am oprit să ne întremăm puţin, să 
luăm apă proaspătă şi să căutăm lemne pentru foc. 


Judecând după înfăţişarea lor, trăitorii de prin partea 
locului ni s-au părut a fi oameni de ispravă şi bine hrăniţi. 
Toţi erau umflaţi şi plesneau de graşi. Am văzut (ce nu mai 
pomenisem nicăieri) cum unii îşi crestau pielea şi lăsau să 
se scurgă osânza, ca acei mârlani de pe la noi, care îşi 
retează poalele nădragilor ca să se vadă pe dedesubt 
căptuşeala de mătase. Îmbuibaţii ne-au spus că ei nu se 
ciopârţesc din trufie sau ca să pară mai frumoşi, ci fiindcă 
nu-şi mai încap în piele. În felul acesta cresc mai repede, ca 
pomii cărora grădinarii le scurtează ramurile ca să se înalțe 
mai sus tulpina. 

Nu prea departe de țărm se afla un han frumos, cu multă 
grijă ţinut, spre care am zărit îndreptându-se o mulţime de 
îmbuibaţi de toate vârstele şi de toate treptele, bărbaţi şi 
femei. Am crezut mai întâi că se duc la vreo cumetrie sau la 
vreo petrecere de zile mari. Am aflat însă că toată lumea 
aceea se grăbea să ia parte la crăpătoarea gazdei, unde 
fuseseră poftiţi toţi prietenii şi rudele mai apropiate. 
Necunoscând felul de a vorbi al oamenilor din ţara aceea, 
ne-am închipuit că ospăţul lor se cheamă crăpătoare, cum 
se spune la noi însurătoare, şezătoare, mulsoare, tunsoare, 
sărbătoare şi aşa mai departe. 

Ne-am dumirit însă că gazda, care fusese la vremea lui un 
chefliu-renumit, mare mâncău şi ciorbagiu fără pereche, 
priceput să socotească timpul stând zi şi noapte la masă, 
dădea afară, de vreo zece ani, atâta grăsime, încât acum, 
după obiceiul pământului, îşi sfârşea zilele crăpând. De- 
atâtea spintecături, nici pielea de pe pântece şi nici 
praporul nu mai puteau să ţină măruntaiele, iar maţele se 
revărsaseră din el ca dintr-un butoi desfundat. 

— De ce nu i-aţi legat burta, oameni buni? a întrebat 
Panurge. Să-l fi încins cu un brăcinar de piele, cu nuiele de 
corn sau cu cercuri de fier, la nevoie. l-aţi fi strâns maţele în 
chingi şi n-ar mai fi crăpat atât de repede. 

Nici n-a apucat să sfârşească vorba şi am auzit brăzdând 
văzduhul un sunet pătrunzător şi ascuţit, ca şi cum un lanţ 


greu ar fi plesnit, rupându-se în două! Cei din jurul nostru 
ne-au spus că în clipa aceea se săvârşise crăpătoarea; iar 
acea grozavă pârâitură fusese ultima suflare a mortului. 

Mi-am amintit de cucernicul părinte din Casilliers care nu- 
şi înghesuia niciodată slujnicele decât înveşmântat în 
odăjdii, şi care, spre sfârşitul zilelor sale, fiind îndemnat de 
rude şi de prieteni să lase parohia, a răspuns că vrea să 
moară slujind, aşa ca cel din urmă pârţ al sfinţiei-sale să 
miroasă a tămâie. 

CAPITOLUL XVIII. 

Cum s-a împotmolit corabia noastră şi cum am fost ajutaţi 
de nişte călători din ţara Chintesenţei. 

Împuţinând din pânze şi strângând parâmele, ne-am lăsat 
purtaţi mai departe pe aripile uşoare ale zefirului. Dar abia 
străbătusem vreo 222 de mile, când s-a pornit un vârtej 
repede şi vânturi potrivnice, în rotirea cărora ne-am potolit 
mersul, păstrând numai vela mică a catargului dinainte. Am 
ascultat sfatul cârmaciului, care ne spusese, pentru a ne 
linişti, că vânturile erau blânde, jocul lor o glumă şi valurile 
potolite; ceea ce nu ne ajută, dar nici nu ne primejduieşte. 
Ne-am adus aminte de vorba unui vechi filosof, care zicea 
că sunt multe împrejurări ale vieţii, când trebuie să-ţi 
păstrezi cumpătul şi să rabzi, în aşteptarea clipei prielnice. 
Totuşi această încrâncenare de vânturi a ţinut atât de mult, 
încât, la rugămintea noastră, cârmaciul a încercat să iasă 
din volbură şi să-şi urmeze calea mai departe. A ridicat, 
aşadar, pânzele catargului cel mare şi, văzând că acul 
busolei se abătea spre stânga, a ţinut strâns cârma şi, 
printr-o smucitură puternică, a ieşit din învălmăşeala 
vuiturilor. Norocul însă nu ne-a ajutat. Ca şi cum, ferindu-ne 
de vârtejul Caribdei, ne-am fi ciocnit de stâncile Scilei, la 
două mile mai departe corabia noastră s-a împotmolit în 
Nisip. 

Năierii noştri se dădeau de ceasul morţii şi vântul umfla 
zadarnic pânzele. Fratele Ioan, care nu se pierduse cu 
firea, trecea de la unul la altul, îmbărbătându-i cu vorbe 


prietenoase; le-a spus că a zărit steaua gemenilor lucind 
deasupra catargului, semn că cerul în curând ne va ajuta. 

— De-ar da Dumnezeu să mă văd odată pe uscat! a strigat 
Panurge. Mai mult nu doresc. Tuturor celor care aţi 
îndrăgit marea, Domnul să vă dăruiască câte două sute de 
mii de scuzi. Eu, în cinstea întoarcerii voastre, voi tăia 
viţelul cel mai gras şi voi pune să se răcească o sută de 
vedre din vinul cel mai bun. Uite, jur să nu mă mai însor 
niciodată dacă mă veţi scoate la uscat şi îmi veţi da un cal să 
ajung acasă. De ţine-cal n-am nevoie. Încalec mai bine fără 
ajutor. Plaut n-a minţit când a spus că toate supărările, 
nefericirile şi mâniile noastre ni le pricinuiesc slugile, chiar 
când sunt lipsite de limbă (care e partea lor cea mai rea şi 
mai primejdioasă). Drept pedeapsă pentru păcatele slugilor 
s-au născocit caznele, tragerea pe roată şi focul Gheenei, 
deşi tălmăcitorii de legi ai vremii noastre le-au schimbat 
rostul într-un chip cu totul nepotrivit şi fără noimă. 

În vremea aceasta văzurăm venind spre noi o corabie 
încărcată cu tamburine. Am recunoscut pe punte câţiva 
călători de neam bun, printre care şi pe Henri Cotiral, un 
vechi prieten al meu. Purta la cingătoare un cap de măgar, 
cum poartă femeile de la noi mătăniile; în mâna stângă 
ţinea o scufie mare, soioasă, veche şi murdară, plină de 
mătreaţă, iar în mâna dreaptă un cocean de varză. 

Când a dat cu ochii de mine, a strigat bucuros: 

— Mă vezi? Uite aici pe adevăratul Algamana [279] (şi mi- 
a arătat capul de măgar). Această scufie de doftor e izvorul 
tămăduirii: Elixo [280]. (Apoi mi-a arătat miezul de varză.) 
Acesta se numeşte lunaria major [281]. Vom găti-o la 
întoarcerea noastră. 

— De unde veniţi? l-am întrebat. Încotro vă îndreptaţi? Ce 
duceţi cu voi? Cum a fost marea? 

— Din ţara Chintesenţei. Spre 'Tourraine. Alchimie până în 
borta şezutului. 

— Ce fel de oameni aveţi pe punte? 


— Cântăreţi, muzicanți, poeţi, astrologi, alchimişti şi 
ceasornicari. 'Toţi se întorc din ţara Chintesenţei şi au 
asupra lor măgulitoare scrisori de recunoaştere. 

N-a sfârşit bine vorba, şi Panurge i-a strigat, plin de 
mânie: 

— Hei, tu, ăla, care te pricepi să faci copii şi vreme 
frumoasă, cum treci aşa pe lângă noi, fără să ne dai o mână 
de ajutor ca să ieşim din adânc? 

— Tocmai aveam de gând, a răspuns Henri Cotiral. 
Aşteptaţi o clipă. Vă despotmolesc numaidecât. 

A dat poruncă să se desfunde şapte milioane cincizeci şi 
două de mii opt sute zece tamburine şi le-a îndreptat cu 
partea spartă spre puntea din faţă; le-a înnodat zdravăn pe 
toate de parâme, apoi, luând prova corăbiei noastre în pupa 
corăbiei lui şi legând parâmele de cabestan, ne-a scos afară 
din nisip, nu numai cu mare uşurinţă, ci în chipul cel mai 
plăcut, căci sunetul dulce al tamburinelor, împletindu-se cu 
murmurul valurilor şi cu poruncile strigate ale năierilor, 
alcătuiau laolaltă o muzică mai frumoasă decât a stelelor 
(pe care Platon spune că ar fi auzit-o în vis nopţi de-a 
rândul). 

Nevoind a întârzia să le dovedim recunoştinţa noastră 
pentru binele ce ni-l făcuseră, am împărţit cu ei scrumbiile, 
le-am umplut tamburinele cu cârnaţi şi le-am suit pe punte 
şaizeci şi două de butoaie cu vin. Din nefericire, două 
balene uriaşe au trecut valvârtej pe lângă corabia lor, 
revărsând peste punte mai multă apă decât curge pe Viena 
de la Chinon până la Saumur. Toate tamburinele s-au 
umplut de apă, pânzele s-au udat leoarcă, iar călătorilor le- 
a pătruns marea în nădragi, pe la ceafă. 

Panurge a râs atât de tare, şi atât de rău, i s-a zdruncinat 
splina, că l-au ţinut durerile aproape două ceasuri. 

— Mă gândisem să le dau vin, dar apa le-a sosit tocmai la 
vreme. Apa dulce nu le place: abia dacă se spală cu ea pe 
mâini. Apa sărata însă are în ea borax, salpetru şi ţipirig: e 
tocmai potrivită pentru bucătăria lui Jeber [282]. 


N-am avut răgaz să schimbăm cu ei mai multe cuvinte. 
Vârtejul prin care trecusem ne stricase cârma şi nu era 
timp de zăbavă. Căpitanul ne-a rugat să-l lăsăm de-acum 
înainte să poarte corabia singur, noi mulţumindu-ne să bem 
şi să mâncăm după pofta inimii. Era vorba, zicea el, să se 
ferească de volbura valurilor şi să taie de-a curmezişul 
creasta lor, dacă voiam să ajungem cu faţa curată în ţara 
Chintesenţei. 

CAPITOLUL XIX. 

Cum am ajuns cu bine în ţara Chintesenţei, căreia îi mai 
zice şi Entelehia. 

Ocolind cu băgare de seamă vârtejul timp de-o jumătate 
de zi, ne-am urmat calea, iar a treia zi vântul s-a mai potolit 
şi am ajuns pe ţărmul Matheotehniei [283], la o mică 
depărtare de palatul Chintesenţei. 

Am coborât pe uscat şi ne-am trezit deodată întâmpinați 
de-o mulţime de arcaşi şi alţi oameni înarmaţi, care, 
pasămite, păzeau cetatea. La început ne-a încercat puţină 
teamă, fiindcă ne-au cerut să punem jos armele şi cu un 
glas aspru ne-au întrebat: 

— De unde veniţi, fraţilor? 

— Dragă vere, a răspuns Panurge, suntem de felul nostru 
din Tourraine şi am părăsit pământul Franţei, doritori de a 
ne închina măriei sale Chintesenţa şi a vedea prearenumitul 
regat al Entelehiei [284]. 

— Cum ai spus: Entelehia sau Endelehia [285]? 

— Iubite vere, a spus Panurge, noi suntem nişte oameni 
proşti şi săraci cu duhul, de aceea te rugăm să ne ierţi 
pentru nepriceperea noastră. Inimile noastre sunt curate şi 
cinstite. 

— Nu v-am întrebat fără temei despre această deosebire, 
căci mulţi din ţara voastră au trecut pe-aici şi ni s-au părut 
oameni de treabă, vorbind fără greşeală, dar de prin alte 
țari veniră unii neobrăzaţi şi fuduli ca nişte scoțieni, 
încercând să se ia la harţă cu noi; dar pe cât s-au arătat de 
îndărătnici pe-atât i-am scărmănat de bine; să se înveţe 


minte! Aveţi, după cât se vede, atâta vreme de pierdut în 
lumea voastră, încât, în lipsa altor îndeletniciri, n-aţi găsit 
altceva mai bun de făcut, decât să bârfiţi fără ruşine pe 
regina noastră, scriind tot felul de minciuni despre ea! Era 
oare nevoie, ca Cicero să lase la o parte cartea lui despre 
Republică, şi să se apuce de asemenea treburi? lar în urma 
lui, Diogene Laerte, Teodor Gaca, Argirofil, Besarion, 
Politian, Buda, Lascaris şi toţi diavolii de filosofi ţicniţi, al 
căror număr, ca şi când n-ar fi fost destul de mare, a mai 
sporit cu Scaliger, Brigot, Chambrier, Francois Fleury şi nu 
mai ştiu câţi alţi derbedei cu lumânări la nas. Li s-a încuibat 
în gât anghina şi li s-a pus de-a curmezişul omuşorului. Noi, 
care... 

— Ei comedie! a murmurat Panurge printre dinţi. Ăsta s-a 
apucat acum să-i tămâieze pe diavoli! 

— Nu cred că aţi venit aici să le apăraţi sminteala şi, după 
cum se pare, nici nu vi s-a dat vreo împuternicire pentru 
aceasta; aşadar, să nu mai vorbim despre ei. Aristotel, cel 
dintâi dintre oameni şi întruparea desăvârşită a 
înţelepciunii, a fost naşul reginei noastre. El a botezat-o: 
Entelehia, căci acesta e numele ei cel adevărat. Să-i crape 
maţul cui i-o spune altfel şi să se plimbe prin toate vamile 
văzduhului! Dumneavoastră domnilor, fiţi bineveniţi. 

Ne-am îmbrăţişat cu toţii şi ne-am bucurat. Panurge mi-a 
suflat la ureche: 

— Frate-meu, nu te-a îngrijorat puţin această primire? 

— Oarecum, am răspuns eu. 

— Am simţit mai multă teamă decât ostaşii lui Efraim, când 
fură ucişi şi înecaţi galadiţii, fiindcă au spus Şiboloth, în loc 
de Siboleth [286]. Ca să mărturisesc adevărat, mi s-a părut 
că mă scap pe mine! 

Căpitanul care ne-a întâmpinat ne-a dus pe tăcute, cu tot 
alaiul, până la palatul reginei. Pantagruel ar fi vrut să-i 
vorbească, dar căpitanul, neputând să-i ajungă până la 
umăr, a cerut o scară sau măcar nişte picioroange. Apoi i-a 
spus: 


— Dacă regina noastră ar da poruncă, am creşte şi noi, tot 
atât de înalţi ca şi tine; aşa va fi, când ea va voi. 

Pătrunzând în palat am văzut în mai multe încăperi o 
puzderie de oameni bolnavi, împărţiţi după felul 
suferințelor lor: de o parte leproşii, de altă parte cei 
otrăviţi, alături ciumaţii, în cele dintâi rânduri sfrinţiţii şi 
aşa mai departe. 

CAPITOLUL XX. 

Cum vindeca Chintesenţa bolile cu ajutorul cântecelor. 

În a doua încăpere, căpitanul ne-a arătat o doamnă tânără, 
de vreo o mie opt sute de ani, cel puţin; frumoasă, gingaşă, 
cu grijă înveşmântată, care aştepta înconjurată de mai 
multe domnişoare şi de cavalerii ei. Căpitanul ne-a spus: 

— Nu-i vorbiţi, ci priviţi cu luare-aminte ceea ce face. În 
ţara noastră au fost mulţi regi, care ca prin minune, printr- 
o singură atingere a mâinilor, vindecau fel de fel de boli, 
precum gâlcii, ducă-se pe pustii, frigurile de baltă şi altele! 
Regina noastră tămăduieşte bolnavii fără să-i atingă, 
cântându-le după felul racilei de care sufăr. Ne-a arătat 
apoi orga, cu ajutorul căreia vindecase atâţi suferinzi. 

Orga aceasta era alcătuită într-un chip destul de ciudat: 
ţevile erau făcute din păstăi de mană, lada din rădăcină de 
gaiac, clapele din revent, pedalele din siminichie, claviatura 
din sacâz. 

În vreme ce priveam cu uimire înjghebarea ei minunată, 
au fost aduşi leproşii. În urma lor veneau slujitorii 
credincioşi ai Chintesenţei: abstractori, alchimişti, 
gustători, bucătari, înalţi dregători, tineri prinți, spătari, 
cavaleri, eunuci, căpitani. Regina a început să cânte nu ştiu 
ce cântec, şi leproşii s-au tămăduit de-ndată. Apoi au intrat 
otrăviţii. Le-a cântat alt cântec şi s-au înzdrăvenit toţi. Au 
venit la rând: orbii, surzii, muţii şi la urmă ologii. Ne-am 
simţit atât de cutremuraţi, încât am căzut cu faţa la pământ, 
pătrunşi de o adâncă evlavie, văzând minunile pe care 
regina le săvârşise. N-am fi fost în stare să rostim nici un 
cuvânt. Am rămas aşa, înmărmuriţi, cu fruntea plecată, 


până când regina, atingând pe Pantagruel cu un mănunchi 
de trandafiri albi, ne-a adus în fire şi ne-am ridicat de la 
pământ. Apoi în cuvinte mătăsoase, ca acelea pe care 
Parysalis le folosea când vorbea fiului său Cirus, ne-a spus: 

— Strălucita cinste pe care o văd luminând în jurul fiinţei 
dumneavoastră, mă încredinţează despre însuşirile tainice 
pe care le purtaţi în adâncul sufletului. Văzând plăcuta 
mlădiere a cuviincioaselor dumneavoastră plecăciuni, am 
înţeles că inima dumneavoastră nu e stricată de patimi şi 
nici de stearpa deşertăciune a ştiinţei dispreţuitoare, ci 
plină de acele învățături alese, pe care, cunoscând relele 
deprinderi ale poporului neluminat, mai mult le dorim decât 
le vedem înflorind. Iată pentru ce vă întâmpin cu aceste 
cuvinte, care izvorau altădată dintr-o simţire curată, dar 
care au ajuns astăzi o urare cu prea multă uşurinţă folosită: 
„Fiţi bine, şi mai mult decât bineveniţi!” 

— Răspunde tu, mi-a şoptit Panurge, eu nu mă pricep. 

N-am răspuns nimic. Nici Pantagruel. Toţi am rămas fără 
cuvânt. Atunci regina a vorbit din nou: 

— Din tăcerea voastră am înţeles că sunteţi din şcoala lui 
Pitagora, leagănul în care au văzut lumina zilei, pe rând, 
toţi strămoşii mei. După pilda înaltă a filosofilor din Egipt, v- 
aţi mulţumit să vă roadeţi unghiile şi să vă scărpinaţi cu 
degetul după ceafă. Învățătura lui Pitagora spune că 
tăcerea e semnul recunoştinţei; egiptenii o socoteau drept o 
laudă adusă cerului; la Hieropolis preoţii închinau jertfe 
zeului lor cel mare, fără să rostească un singur cuvânt, 
departe de orice larmă lumească. Dorinţa mea nu e să 
pătrund în cugetul vostru pentru a vă sili să-mi fiţi 
mulţumitori, ci, desprinzându-mă din alcătuirea mea 
trupească, să vă împărtăşesc, printr-o mărturisire vie, 
gândurile mele. 

Vorbind astfel, s-a întors spre slujitorii ei şi le-a spus: 
„Ilabachini [287]! La panaceu!” 

Bucătarii ne-au rugat să nu ne supărăm dacă regina nu va 
veni să prânzească împreună cu noi, căci ea nu mănâncă 


decât abstracţiuni, diferite categorii, înţelesuri, 
subinţelesuri, antiteze, metempsihoze şi judecăţi 
transcendentale. Am fost duşi într-o mică încăpere, ai cărei 
pereţi erau împodobiţi de jur împrejur cu clopoței. 
Dumnezeu ne e martor cât de bine ne-am ospătat! 

Se spune că Jupiter a însemnat toată povestea lumii pe 
pielea caprei care l-a alăptat în Creta, şi care i-a slujit drept 
scut când s-a războit cu titanii (pentru care a fost 
supranumit Egiuchus). Jur pe sfânta mea Sete, beţivilor şi 
iubiţi prieteni, că nici optsprezece piei de capră, chiar dacă 
aş scrie cu slove mai mărunte decât ale Iliadei pe care zice 
că a citit-o Cicero (atât de mici încât le puteai acoperi pe 
toate cu o coajă de nucă) - tot nu mi-ar ajunge să vă înşir 
bucatele gustoase şi dulciurile minunate ce ne-au fost puse 
dinainte, nici să vă arăt cu de-amănuntul ospăâţul 
îmbelşugat cu care am fost omeniţi. 

În ceea ce mă priveşte, chiar de-aş avea o sută de limbi, o 
sută de perechi de buze, glas de aramă şi graiul dulce ca 
mierea al lui Platon, n-aş putea nici în patru cărţi să vă 
povestesc măcar o treime de clipă din ceasurile petrecute 
atunci. Pantagruel spunea că, după tălmăcirea lui, regina, 
poruncind bucătarilor: „La panaceu!”, a dat acestui cuvânt 
un înţeles adânc, adică de putere atotstăpânitoare. Tot 
astfel rostea Luculus numele lui Apolo, de câte ori ospăta 
sărbătoreşte pe prietenii lui, chiar atunci când picau la 
masă pe neaşteptate, cum se întâmpla câteodată cu Cicero 
şi cu Hortensiu. 

CAPITOLUL XXI. 

Cum îşi petrecea regina ceasurile de după-masă. 

Sfârşindu-se ospăţul, am fost duşi de un slujitor în iatacul 
reginei. Am găsit-o stând, cum obişnuia după-prânz, în 
mijlocul domniţelor şi al prinților de la curte, alegând şi 
cernind timpul printr-o sită de mătase albă şi albastră. Am 
mai văzut că, reînviind datina din vremuri străvechi, tineri 
şi fete petreceau jucând frumoasele danţuri de odinioară ca 
emelia, coradacul, sicina, iambica, persana, frigiana, 


nicatina, tracica, calabreza, moloşiţa, cornoforul, mongasa, 
florula şi încă alte o mie. 

Regina a poruncit apoi unui slujitor să ne arate palatul, 
unde am văzut lucruri atât de nevăzute, de minunate şi de 
ciudate, încât, numai amintindu-mi-le, sufletul meu e 
cuprins de încântare. Mai mult ne-a uimit slujba cavalerilor 
de la curtea reginei - abstractorii, alchimiştii şi ceilalţi - 
care ne-au spus că regina nu ia pe seama ei decât racilele 
fără leac, dându-şi toată silinţa pentru a le tămădui, iar ei, 
căpitanii, îngrijesc şi vindecă pe toate celelalte. 

Am văzut cum un tânăr alchimist vindeca pe bolnavii de 
sfrinţie (pe cei de mâna-ntâi, cum spuneţi dumneavoastră la 
Rouen) atingându-le de trei ori noada şirei spinării cu o 
aşchie dintr-o copită. 

Am văzut pe altul care vindeca dropica, lovind bolovanii pe 
burtă de trei ori în şir cu o secure cu două tăişuri. 

Un altul vindeca orice soi de friguri, atârnând o coadă de 
vulpe în partea stângă a cingătorii bolnavului. 

Un altul lua cu mâna durerea de măsele, stropind rădăcina 
dureroasă cu oţet de flori de soc şi lăsând-o să se 
înfierbânte jumătate de ceas la soare. 

Un altul vindeca toate felurile de podagră, caldă ori rece, 
mai veche sau mai nouă, punând pe bolnav să caşte ochii şi 
să închidă gura. 

Am văzut pe unul vindecând în câteva ceasuri nouă 
cavaleri care sufereau de boala sfântului Francisc [288], 
curăţindu-i frumos de toate datoriile şi atârnând de gâtul 
fiecăruia câte o pungă cu zece mii de galbeni. 

Un altul, printr-o armă făcătoare de minuni, arunca odăile 
pe fereastră şi împrospăta aerul stricat din casă. 

Un altul, fără băi, fără lapte, fără prafuri, fără siropuri sau 
altfel de leacuri, vindeca pe slăbănogi, pe stafidiţi şi pe 
neputincioşi, călugărindu-i pe timp de trei luni. Dacă nici la 
mănăstire nu se întremează, spunea el, nici un alt leac nu le 
mai putea ajuta! 


Am văzut pe altul, care venea urmat de o mare mulţime de 
femei, împărţite în două cete. Unele erau fetişcane drăguţe, 
plăcute, bălăioare, sprintene, şi (după cum mi s-a părut) 
îmbietoare. Celelalte, nişte baborniţe ştirbe, răpciugoase, 
zbârcite, gălbejite, adevărate mortăciuni. Alchimistul i-a 
spus lui Pantagruel că el întinerea pe cele bătrâne cu atât 
meşteşug, încât păreau toate fete-mari, ca şi cele de-alături, 
pe care chiar în ziua aceea le înnoise şi le redase 
frumuseţea, statura şi zvelteţea, potrivindu-le boiul şi toate 
mădularele trupului aşa cum le avuseseră la cincisprezece 
ani. Numai călcâiele le rămâneau mai scurte decât în cea 
dintâi tinereţe. De aceea, la întâlnirile lor cu bărbaţii, 
cădeau mult mai lesne pe spate decât înainte. Ceata 
babelor aştepta cu nerăbdare să le vină rândul la retopit, 
spunând că e o nedreptate a firii ca frumuseţea să lipsească 
unor şolduri atât de bucuroase de oaspeţi. 

Vraciul îşi îndeplinea meşteşugul fără nici o clipă de 
odihnă, iar câştigul lui era neînsemnat. Pantagruel l-a 
întrebat dacă în cuptoarele şi în alambicurile lui ar putea să 
întinerească şi pe bărbaţi. Acela i-a răspuns că nu, dar 
bărbaţii pot să-şi împrospăteze puterea, vieţuind cu una din 
femeile întinerite. Molipsindu-se de la ele cu acel (al 
cincilea) soi de sfrinţie care se cheamă şerpariţă (pe 
greceşte ophisias) li se schimbă părul şi pielea, ca şerpilor o 
dată pe an. Renasc întocmai ca pasărea Fenix din Arabia. 
Cei care astfel fac, găsesc fântâna Tinereţii, la al cărei izvor, 
orice bătrân, cât de hodorogit, îşi redobândeşte bărbăţia, 
vioiciunea şi frăgezimea, cum spune Euripide că i s-a 
întâmplat lui Iolaus. 

Tot astfel, binecuvântat de Venus, a întinerit frumosul 
Phaon, iubitul lui Safo; apoi Titan, cu ajutorul Aurorei, iar 
mai târziu Eson, vrăjit de Medeea, aceeaşi care l-a atras în 
mrejele ei şi pe Iason, redându-i tinereţea, după cum arată 
Ferikide şi Simonide. Eschil spune că tot aşa au întinerit 
doicile lui Bachus, dimpreună cu bărbaţii lor. 

CAPITOLUL XXII. 


Cu ce se îndeletniceau slujitorii Chintesenţei şi cum am 
fost primiţi în tagma abstractorilor. 

Am văzut pe unii vraci cum albeau în câteva ceasuri pielea 
etiopienilor, frecându-i pe burtă cu fundul unui paner. 

Alţii, cu trei perechi de vulpi în jug, arau nisipul de pe 
ţarm şi semănau fără să piardă nici un bob. Alţii spălau 
cărămizile şi le puneau la înălbit. Alţii scoteau apă din 
piatră seacă, pişând-o îndelung într-o piuă de marmură şi 
preschimbându-i substanţa. Alţii tundeau măgarii şi 
strângeau o lână destul de bună. Alţii culegeau struguri de 
pe scaieţi şi smochine de prin ciulini. Alţii mulgeau ţapii şi 
strângeau laptele într-un ciur, pentru trebuinţele 
gospodăriei. Alţii spălau în hârdău capete de măgari şi 
păstrau cu grijă lăturile. Alţii pescuiau cu năvodul pe undele 
vântului şi prindeau nişte raci cât toate zilele. 

Am văzut un tânăr alchimist, care scotea pârţuri dintr-un 
măgar mort şi le vindea cu cinci gologani cotul. 

Altul punea melci la putrezit. Ah! cât erau de fragezi! 

Panurge a vărsat ca un porc, văzând pe un slujitor al 
Chintesenţei aşezând la dospit baligă de cal, într-o putină 
cu ud de creştin drept-credincios. Ptiu! Să-i fie ruşine 
golanului. Dar tot golanul ne-a spus că din acea licoare 
binecuvântată dădea de băut regilor şi prinților, lungindu-le 
viaţa cu cel puţin doi stânjeni. 

Unii tundeau părul de pe broască şi prindeau peştii de 
călcâi. Alţii tăiau flacăra cu ferăstrăul şi cărau apă cu ciurul. 
Alţii împleteau site de mătase din coadă de câine şi topeau 
din nori zurgălăi de aramă. Am văzut doisprezece inşi care 
se desfătau la umbră, bând din cupe frumoase patru feluri 
de vin rece şi gustos în sănătatea cui se nimerea. Aşa îşi 
petreceau vremea, după obiceiul pământului, la fel ca 
Hercule când s-a întâlnit cu Atlas. 

Unii dădeau cinstea pe ruşine; schimbul era bun şi le 
aducea folos. 

Alţii făceau alchimie cu dinţii şi tot nu izbuteau să umple 
oalele de noapte. 


Câţiva, pe cuprinsul unei pajişti, măsurau cât sare 
puricele. După spusa lor, această socoteală era de o mare 
însemnătate pentru buna cârmuire a împărăţiilor şi 
gospodărirea republicilor. Ei porneau de la învăţătura lui 
Socrate, care cel dintâi a coborât filosofia din cer pe 
pământ, dându-i un rost folositor, şi şi-a petrecut jumătate 
din viaţă măsurând săritura purecelui (după cum ne 
încredinţează chintesenţialul Aristotel). 

Am văzut în vârful unui foişor doi vlăjgani care stăteau de 
strajă; ne-au spus că păzesc luna să n-o mănânce lupii. 

Am întâlnit pe alţi patru într-un colţ al grădinii: se 
ciorovăiau de mama focului şi cât pe-aici să se încaiere. I- 
am întrebat din ce pricină se sfădeau? Mi-au răspuns că de 
patru zile încheiate vânturau trei mari întrebări, 
făgăduindu-şi unul altuia munţi de aur, dacă vor putea să le 
dezlege. Cea dintâi era o nedumerire cu privire la umbra 
măgarului. A doua privea fumul felinarului. A treia, dacă 
părul de capră se numeşte lână. Tot ei ne-au spus că două 
cugetări care par potrivnice, dacă sunt amândouă 
adevărate în timp şi în înţeles, ajung să se împace între ele 
foarte bine. Iată ceea ce sofiştii din Paris, decât să 
recunoască, mai bucuroşi s-ar răsboteza. 

CAPITOLUL XXIII. 

Cum a fost slujit ospăţul reginei şi ce bucate am mâncat. 

Regina s-a întors către slujitorii ei şi le-a spus: 

— Punga stomacului, care împarte hrana trebuincioasă 
tuturor mădularelor noastre, aşteaptă cu nerăbdare să-i 
dăm înapoi ceea ce prin ardere fără răgaz s-a istovit. 
Alchimişti! credincioşii mei slujitori, vouă vi se cuvine 
cinstea de a întinde cât mai repede mesele şi de a le încărca 
din belşug cu de-ale gurii. Voi aşijderea, iscusiţi gustători, 
mi-aţi arătat, cu ajutorul harnicilor sufragii, atâtea dovezi 
despre îndemânarea şi priceperea voastră, încât nu am 
nevoie a vă mai da porunci pentru îndeplinirea grijilor şi 
îndatoririlor ce aveţi. Urmaţi mai departe ca şi până acum. 


Spunând acestea, s-a depărtat pentru câtăva vreme 
împreună cu celelalte domniţe. Am aflat că s-a dus să se 
îmbăieze. În vremurile mai vechi această deprindere era tot 
atât de răspândită cum e azi la noi obiceiul de a te spăla pe 
mâini înainte de a te aşeza la masă. Mesele s-au întins 
degrabă, iar sufragiii au aşternut deasupra pânzături 
scumpe şi frumos împodobite. Regina, lăsând la o parte 
celelalte feluri de bucate, n-a gustat decât puţină ambrozie 
zeiască şi n-a băut decât nectar ceresc. Cavalerii şi 
domniţele de la curte s-au ospătat ca şi noi, cu bucate alese, 
atât de gustoase, atât de bine potrivite, cum nici Apicius n-a 
visat. 

La începutul prânzului ne-a fost pus dinainte un fel de 
ghiveci măreț, cu feluri de bucate amestecate, pentru pofta 
de mâncare a celor flămânzi. Era o oală atât de 
cuprinzătoare, încât n-ar fi acoperit-o pe de-a-ntregul nici 
tava de aur pe care Pythius Bitynius o dăruise cândva 
regelui Darius. În oala aceea erau fel de fel de ciorbe, 
salate, tocane, fripturi de căprioară, carne fiartă, fleici la 
grătar, felii de muşchi afumat, şuncă fragedă, bucăţi alese 
de peşte prăjit, aluaturi, turte, cuşcuş, brânzeturi, dulciuri 
şi fructe de felurite soiuri. Toate mi s-au părut minunate. N- 
am mâncat prea mult, fiindcă eram şi-altminteri sătul şi 
îmbuibat. Trebuie să vă spun însă că am văzut ce nu mai 
văzusem: un aluat copt în alt aluat, din care bineînţeles că 
am luat. Pe fundul tăvii erau rânduite câteva perechi de 
zaruri, cărţi de joc şi de taroc, table de şah şi de ţintar, 
precum şi o câtime de farfurioare cu scuzi de aur însoriţi, 
pentru cei care voiau să-şi încerce norocul. 

În acelaşi timp am zărit în curte un mare număr de catâri 
frumos înşăuaţi cu teltii de catifea, precum şi buiestraşi cu 
şei pentru bărbaţi şi femei; apoi nu mai ştiu câte lectice cu 
perne de mare preţ şi carete italieneşti, pentru cei care 
aveau poftă să se plimbe. 

Toate acestea nu mi-au părut prea ciudate; m-a mirat 
numai felul cum se hrănea regina. Nu mesteca mâncarea: 


nu fiindcă n-ar fi avut dinţi buni, sau bucatele n-aveau 
nevoie să fie mestecate, ci fiindcă aşa îi era obiceiul. 
Gustătorii încercau bucatele şi le treceau căpitanilor. (Gâtul 
lor era înfăşurat în mătase roşie, ţesută cu fire de aur, iar în 
gură aveau dinţi albi şi strălucitori, de fildeş.) Căpitanii 
mestecau cu grijă mâncarea şi o turnau pe gâtlejul reginei 
printr-o pâlnie de aur, de-a dreptul în stomac. Am auzit de 
asemeni că regina nu se punea pe oală niciodată; se uşura 
printr-un împuternicit. 

CAPITOLUL XXIV. 

Cum s-a ţinut în faţa reginei un bal, în chip de întrecere la 
luptă. 

Sfârşindu-se ospăţul, s-a desfăşurat în faţa reginei un danţ 
în chip de întrecere la luptă, nu numai vrednic de a fi privit, 
ci într-adevăr de neuitat. 

Înainte de a începe danţul, slujitorii au aşternut pe 
pardoseala sălii un covor mare de catifea, împărţit ca o 
tablă de şah, adică în pătrate de aceeaşi mărime, jumătate 
albe, jumătate galbene, având fiecare latură a pătratului o 
lungime de trei coţi. 

Treizeci şi doi de dănţuitori s-au înşirat înaintea reginei. 
Şaisprezece erau înveşmântaţi în postav ţesut cu fire de 
aur. Opt dintre ei purtau aceeaşi îmbrăcăminte ca şi nimfele 
pe care cei vechi şi le închipuiau ca însoţitoare ale Dianei; 
mai erau de faţă un rege, o regină, doi călăreţi, doi arcaşi şi 
doi străjeri. 

Ceilalţi şaisprezece erau îmbrăcaţi la fel, în straie de 
argint. 

Dănţuitorii s-au rânduit în felul următor: regii, faţă în faţă, 
pe şirul de pătrate de la marginea covorului, şi anume pe al 
patrulea pătrat; regele de aur stătea pe pătratul alb, iar 
regele de argint pe pătratul galben; reginele s-au alăturat 
regelui lor, regina de aur pe pătratul galben, iar regina de 
argint pe pătratul alb. Cei doi arcaşi stăteau de o parte şi 
de alta, păzind pe regele şi regina lor. Lângă arcaşi au 
trecut călăreţi, iar lângă călăreţi, străjerii. În faţa acestora, 


pe un singur rând, s-au înşiruit nimfele, opt de o parte şi 
opt de cealaltă, lăsând între cele două tabere patru pătrate 
goale. 

La spatele fiecărei tabere de jucători se aflau muzicanţii, 
îmbrăcaţi la fel, unii în damasc portocaliu, alţii în damasc 
alb: erau câte opt de fiecare parte, purtând în mâini 
instrumente plăcute, minunat potrivite la sunet între ele, 
schimbând cântecul, timpul şi măsura după cum cerea 
desfăşurarea danţului. Paşii înainte, paşii înapoi, salturile în 
lături şi săriturile, întoarcerile, alergările, pândele, 
surprinderile şi retragerile mi s-au părut de o mare 
frumuseţe. Era cu adevărat uimitor cât de repede 
înțelegeau jucătorii sunetul după care trebuiau să meargă 
înainte sau să dea înapoi: nici nu începea bine cântecul, şi ei 
se găseau la locul cuvenit, deşi acest loc nu era niciodată 
acelaşi. Nimfele care stăteau înşirate în rândul întâi al 
oastei, gata să înceapă lupta, mergeau de-a dreptul 
împotriva dușmanului de pe un pătrat pe altul, afară de cea 
care, pornind cea dintâi, putea să înainteze cu două 
pătrate; nimfele nu păşeau niciodată înapoi. Dacă vreuna 
din ele pătrundea până în rândul regelui duşman, era 
încoronată regina regelui ei, având aceleaşi drepturi ca şi 
prima regină; nimfele nu loveau duşmanul decât pieziş, şi 
numai înainte. Nu li se îngăduia însă să doboare pe vreunul 
din potrivnici, dacă mergând asupra lui, lăsa regina fără 
apărare, ameninţată de a fi prinsă. 

Regii mergeau şi îşi loveau duşmanii în toate cele patru 
părţi, dar nu treceau decât de pe un pătrat pe altul, de pe 
cel alb pe cel galben, sau de pe cel galben pe cel alb; 
înainte de a fi făcut o altă mişcare, când între rege şi unul 
din străjeri rămâneau toate pătratele goale, putea să aducă 
lângă el pe străjer şi să sară pe deasupra lui pe pătratul 
rămas gol. 

Reginele aveau voie să alerge mai mult decât toţi, în linie 
dreaptă, cât de departe voiau, înainte şi înapoi, la dreapta şi 
la stânga, dacă nu întâlneau în cale vreunul din proprii lor 


supuşi. Acelaşi drum puteau să-l facă şi pieziş, înaintând sau 
dând înapoi, fără să treacă însă de pe o culoare pe alta. 

Arcaşii mergeau atât înainte cât şi înapoi, dar numai pieziş 
şi numai pe pătratele de aceeaşi culoare cu a pătratului de 
unde porneau la început. 

Călăreţii săreau şi loveau în chip de spânzurătoare, 
trecând adică peste un pătrat - chiar dacă se afla pe elun 
duşman - iar ajungând la pătratul al doilea, o luau spre 
dreapta ori spre stânga, schimbând culoarea, ceea ce era 
destul de primejdios şi cerea mare băgare de seamă. 

Străjerii mergeau şi loveau de-a dreptul în faţă, la dreapta 
sau la stânga, înainte sau înapoi, cât de departe voiau, de 
câte ori găseau drumul deschis. 

Lupta dintre cele două tabere se sfârşea în clipa când unul 
din regi era împresurat şi prins, fără ca vreunul din ai lui 
să-i poată veni în ajutor. Pentru a-l feri de această 
înfrângere, fiecare din supuşii lui era gata oricând să-şi dea 
viaţa. Se doborau unii pe alţii oriunde îi trimitea cântecul. 
Când unul prindea în luptă pe duşman, făcea o 
închinăciune, îl bătea uşor pe umăr cu mâna dreaptă, îl 
aşeza dincolo de marginea covorului şi îi lua locul. Dacă se 
întâmpla ca regele să fie primejduit, duşmanul n-avea 
dreptul să-l lovească, iar cel care îl ameninţa era ţinut să 
facă o plecăciune şi să-l vestească, spunându-i: „Dumnezeu 
să te aibă în pază!” pentru ca supuşii lui să-i poată veni în 
ajutor, sau, dacă acesta n-ar fi în stare să se ferească singur, 
mutându-se în alt loc. Regele nu era lovit niciodată şi i se da 
toată cinstea cuvenită, chiar când era prins. Biruitorul îi 
spunea: „Bună-ziua”! şi aceasta însemna că lupta se 
sfârşise. 

CAPITOLUL XXV. 

Cum s-au luptat între ei cei treizeci şi doi de jucători. 

Cele două oşti s-au aşezat faţă în faţă, iar muzicanţii au 
început să cânte un imn măreț şi înfricoşător, ca o chemare 
la război. Jucătorii au ridicat frunţile şi şi-au încordat 
puterile, hotărâți să lupte vitejeşte. Dintr-o dată, muzicanţii 


din spatele taberei de argint au tăcut; cei din spatele 
taberei de aur au cântat mai departe. Aceasta însemna că 
oastea de aur avea să înceapă lupta. Ceea ce s-a şi 
întâmplat fără întârziere. La un semn al cântecului, una din 
nimfele de aur a făcut o întoarcere la stânga spre regele ei, 
ca şi cum i-ar fi cerut învoire, apoi, după ce a trimis un salut 
soţilor ei de luptă, a înaintat două pătrate, făcând o 
plecăciune în faţa taberei duşmane. Muzicanţii taberei de 
aur au tăcut. Muzicanţii taberei de argint au început să 
cânte. N-aş vrea să uit să vă mai spun că nimfa de aur, 
închinându-se înaintea regelui ei şi a întregii tabere, a 
înţeles a le da de veste să fie pregătiţi de luptă. Ceilalţi au 
răspuns întorcându-se spre stânga, afară de regină, care s- 
a întors spre dreapta, către regele ei. Astfel s-au salutat 
jucătorii tot timpul danţului, şi dintr-o parte şi dintr-altă. 

În cântecul muzicanţilor albi, nimfa de argint din faţa 
reginei s-a închinat înaintea regelui şi a întregii tabere. 
Soții de luptă au răspuns la fel ca cei din tabăra de aur, cu 
singura deosebire că s-au întors spre dreapta, iar regina la 
stânga. Nimfa de argint s-a aşezat pe al doilea pătrat 
dinaintea ei, faţă în faţă cu nimfa potrivnică, fără nici o 
depărtare între ele, ca şi cum ar fi fost gata să-şi măsoare 
puterile. Celelalte nimfe din amândouă taberele le-au 
urmat. S-au strecurat unele printre altele, începând lupta. 
Nimfa de aur, care dăduse semnalul bătăliei, a atins cu 
mâna nimfa de argint din stânga ei şi a scos-o din câmpul 
de luptă, luându-i locul. Dar, la un alt semnal al muzicii albe, 
fu ea însăşi lovită de unul din arcaşii de argint. O nimfă de 
aur l-a silit pe arcaş să dea înapoi; călăreţul de argint a ieşit 
din stânga taberei. Regina de aur s-a aşezat în faţa regelui. 

Regele de argint şi-a schimbat locul, temându-se de mânia 
reginei de aur şi s-a aşezat în dreapta, după străjerul lui, 
socotindu-se astfel mai adăpostit. 

Cei doi călăreţi din stânga, atât cel de aur, cât şi cel de 
argint s-au pus în mişcare şi au făcut prăpăd printre 
nimfele potrivnice, care nu mai puteau să dea înapoi. 


Călărețul de aur, mai cu seamă, s-a dovedit plin de avânt. 
Călărețul de argint a făcut o mişcare isteaţă şi, lăsând să 
treacă pe lângă el o nimfă de aur, pe care ar fi putut s-o 
doboare, s-a aşezat în faţa oastei duşmane într-un loc de 
unde a trimis regelui de aur închinarea: „Dumnezeu să te 
aibă în pază!” 

Oastea de aur, văzând primejdia, s-a cutremurat toată, nu 
fiindcă n-ar fi fost în stare să-şi apere regele, ci pentru că 
unul din străjeri, sărind în luptă, se jertfise, fără putinţa de 
a mai fi mântuit. Regele de aur a făcut un pas la stânga iar 
călăreţul de argint a pus mâna pe străjerui de aur. Aceasta 
era o pierdere simţitoare. Hotărâtă să răzbune pierderea 
străjerului, oastea de aur a împresurat din toate părţile pe 
călăreţul de argint, ca să nu mai poată fugi. S-a silit în fel şi 
chip să iasă la larg, ai lui i-au sărit în ajutor cu fel de fel de 
vicleşuguri, dar în cele din urmă regina de aur l-a scos din 
luptă. 

Oastea de aur, lipsită de unul din stâlpii ei, s-a înverşunat, 
şi într-o îndrăzneață învălmăşeală a pricinuit duşmanului 
pierderi grele. Dar oastea de argint, prefăcându-se că stă în 
apărare, aştepta clipa prielnică să lovească. 

A trimis în calea reginei de aur pe una din nimfe, 
întinzându-i o capcană; în aşa fel încât, scoțând din luptă 
nimfa, regina de aur era cât pe-aci să fie prinsă de călăreţul 
de argint. Călărețul de aur s-a îndreptat atunci spre regina 
şi spre regele de argint, spunându-le: „Bună-ziua!” 
Călărețul de argint i-a scăpat de primejdie, dar a fost 
doborât de o nimfă de aur, care la rândul ei a căzut atinsă 
de o nimfă de argint. Străjerii au sărit în ajutor şi s-a încins 
o învălmăşeală cumplită. Oastea de argint a înaintat până 
aproape de cortul regelui de aur, dar a fost repede împinsă 
înapoi. Din partea cealaltă, regina de aur a făcut minuni de 
vitejie, a doborât de-a dreptul pe unul din arcaşii duşmani, 
apoi, izbind pieziş a scos din luptă pe străjerul de argint. 
Văzând primejdia, regina de argint şi-a luat avânt şi, 


repezindu-se ca un fulger, a prins pe ultimul străjer de aur 
dimpreună cu mai multe nimfe. 

Cele două regine s-au luptat îndelung, încercând să se 
surprindă, pentru a se pune la adăpost ele înşile şi pentru a 
păzi fiecare pe regele ei. În cele din urmă, regina de aur a 
scos din luptă pe regina de argint, dar a fost ea însăşi atinsă 
de arcaşul duşman. Nu-i mai rămăsese regelui de aur decât 
trei nimfe, un arcaş şi un străjer. Regele de argint mai avea 
numai trei nimfe şi câlăreţul din dreapta. Lupta s-a mai 
domolit şi războinicii s-au făcut mai prevăzători. 

Cei doi regi păreau foarte mâhniţi de pierderea reginelor 
lor multiubite, de aceea şi-au încordat toate puterile pentru 
a ridica la această treaptă pe una din nimfe, făgăduindu-le 
dragostea lor deplină dacă vor izbuti să ajungă până la 
marginea cea mai depărtată a taberei duşmane. 

Nimfele de aur au izbutit cele dintâi. Una din ele, 
ajungând regină, şi-a pus coroana pe frunte şi şi-a schimbat 
veşmintele. Noua regină de aur şi-a început domnia cu 
fapte mari şi îndrăzneţe. S-a avântat cu mult curaj pe 
câmpul de luptă; dar între timp călăreţul de argint a pus 
mâna pe străjerul de aur care păzea marginile taberei. 
Astfel s-a încoronat o nouă regină de argint, care s-a 
străduit să se arate tot atât de vitează ca şi protivnica ei. 
Lupta a pornit din nou cu o sporită înverşunare. Fel de fel 
de vicleşuguri, fel de fel de loviri, fel de fel de pânde au 
urmat şi de o parte şi de alta. Regina de argint a pătruns pe 
neaşteptate în cortul regelui de aur, strigând: „Dumnezeu 
să te aibă în pază!” iar regele de aur cu greu a fost scăpat 
de primejdie de noua lui regină. 

Călărețul de argint, în mai multe sărituri, a venit lângă 
regina lui şi împreună au tăbărât asupra regelui de aur, 
punându-l într-o cumpănă atât de grea, încât acesta a fost 
silit să-şi jertfească regina; regele de aur a doborât pe 
călăreţul de argint. Arcaşul de aur şi cele două nimfe ce-i 
mai rămăseseră au apărat cu toată puterea pe regele lor, 
dar au fost prinşi până la urmă şi scoşi afară din luptă. 


Regele de aur a rămas singur. loată oastea de argint i-a 
făcut o adâncă plecăciune, zicându-i: „Bună-ziua!” 

Regele de argint biruise. Cele două muzici au pornit să 
cânte deodată, vestind izbânda. Prima parte a danţului s-a 
încheiat în mijlocul unei veselii a tuturor. Mişcările atât de 
plăcute ale jucătorilor, ţinuta lor atât de cuviincioasă şi 
întreaga lor înfăţişare atât de atrăgătoare ne-au umplut 
sufletul cu o negrăită mulţumire. Ni se părea, într-adevăr, 
că ne aflăm sub cerul Olimpului, înfruptându-ne din înaltele 
şi zeieştile lui desfătări. 

Sfârşindu-se întâia parte a luptei, oştile s-au înşiruit din 
nou pe cele două rânduri ale taberei lor, stând gata să-şi 
măsoare încă o dată puterile. Pasul muzicii s-a scurtat cu o 
jumătate de timp, iar desfăşurarea bătăliei a fost şi ea cu 
totul alta. Am privit cum regina de aur, voind parcă să 
răzbune înfrângerea pe care o suferise mai înainte oastea 
ei, s-a ridicat în sunetul cântecului şi a pornit în frunte, 
însoţită de un arcaş şi un călăreț. Puțin a lipsit ca regele de 
argint să nu fie încolţit în mijlocul căpitanilor săi. Văzând că 
cea dintâi încercare a ei n-a izbutit, regina de aur s-a pornit 
să hărţuiască rândurile duşmane şi a doborât atâtea nimfe 
şi atâţi căpitani, încât te cuprindea jalea. Ai fi zis că e 
Penthesileia, trecând ca un fulger prin tabăra grecească. 

Această răfuială n-a ţinut mult, căci oastea de argint, 
adânc zguduită de pierderile îndurate, dar înfrânându-şi 
durerea, a întins reginei de aur o capcană într-un colţ mai 
îndepărtat, unde a fost prinsă de un arcaş şi un călăreț 
duşman, care au azvârlit-o dincolo de câmpul de luptă. 
Restul oastei a fost repede înfrânt. Regina a învăţat minte, 
ca altă dată să stea mai aproape de regele ei, sa nu se 
depărteze atât de mult şi, mai ales, să nu plece neînsoţită. 
Oastea de argint a rămas pentru a doua oară biruitoare. 

La a treia şi cea din urmă întrecere, ostile s-au avântat cu 
şi mai multă înverşunare. Muzica a pornit pe o măsură şi 
mai repede, dând cântecului acel vitejesc răsunet frigian, 
pe care Marsias cel dintâi l-a chemat la viaţă. Jucătorii se 


mişcau cu atâta sprinteneală, încât într-un timp al 
cântecului făceau câte patru paşi. Săreau, se încurau şi 
alergau necontenit. Îi priveam cum se răsucesc într-un 
picior şi îi asemuiam în gând cu sfârlezele pe care copiii le 
fac să se învârtească, plesnindu-le cu sfârcul biciului. 
(Sfârleaza se învârteşte atât de repede, încât pare că ar sta 
pe loc, iar stropul de vopsea de pe muche se mişcă cu atâta 
iuţeală, încât se ajunge din urmă pe el însuşi alcătuind o 
linie neîntreruptă. (Nicolae Cusanul a fost cel dintâi care a 
băgat de seamă această ciudăţenie şi a trecut-o în 
însemnările sale atotştiutoare.) 

Am văzut şi am auzit apoi, de-o parte şi de alta, vesele 
bătăi din palme şi felurite mişcări mereu reinnoite. Caton 
cel neînduplecat dacă ar fi fost de faţă, sau bătrânul 
Crassus care nu râdea niciodată, Timon din Atena, 
duşmanul oamenilor, sau Heraclit care ura cea mai firească 
însuşire a omului: râsul, oricare din ei şi-ar fi uitat felul, 
privind în sunetul muzicii săltăreţe acele sute şi sute de 
mişcări sprintene ale tinerilor, care în danţ, în salt, în 
învârtiri şi în alergare, jucau alături de reginele şi nimfele 
lor, cu atâta dibăcie, că niciodată nu se stinghereau unii pe 
alţii. 

Cu cât era mai mic numărul celor rămaşi pe câmpul de 
luptă, cu atât mai multă vioiciune arătau, născocind tot felul 
de vicleşuguri şi apucături isteţe, pentru a se surprinde unii 
pe alţii, după cum îi îndruma cântecul. 

Vă voi mai aminti încă ceva: dacă acea privelişte, mai 
presus de orice închipuire, ne-a încântat cu adevărat 
simţurile, ne-a uimit şi ne-a făcut să ne uităm pe noi înşine, 
mai mult încă ne-a înfiorat şi ne-a cucerit inimile glasul 
cântecului. Aşa cred că i-a cântat Ismeneu lui Alexandru cel 
Mare, când l-a făcut să se ridice de la ospăț, să lase 
bucatele începute şi să-şi părăsească tihna, ca să prindă în 
mâini armele şi să pornească la luptă, în a treia încercare a 
biruit regele de aur. 


Pe nesimţite, în timpul danţului, regina, gazda noastră, s-a 
făcut nevăzută şi nici nu s-a mai arătat ochilor noştri. 
Ajutoarele marelui Geber ne-au arătat drumul la bucătărie, 
unde am fost trecuţi în catastife, după cum regina însăşi 
poruncise. Am coborât pe ţărmul Mateotenei şi am intrat în 
corăbii. Văzând că se ridică un vânt prielnic şi aflând că nu-l 
vom mai avea decât peste trei pătrare de lună, am hotărât 
să-l folosim fără întârziere şi am plecat mai departe. 

CAPITOLUL XXVI. 

Cum am ajuns la ostrovul Odelor, unde drumurile umblă. 

Călătorind pe mare încă două zile, am ajuns la ostrovul 
Odelor. Aici am văzut un lucru vrednic de a fi amintit: 
drumurile ostrovului sunt vii! (Dacă e adevărată gândirea 
lui Aristotel, care spunea cu hotărâre că tot ce se mişcă de 
la sine are viaţă.) 

Aşadar, ca nişte fiinţe însufleţite, drumurile din ostrovul 
Odelor umblă. Unele sunt drumuri rătăcitoare ca planetele; 
altele sunt drumuri de răspântie, drumuri care se întretaie. 
Am auzit, cum unii călători străini, ca şi oamenii din partea 
locului, întrebau: „Unde duce drumul ăsta? Dar celălalt?” Şi 
primeau răspunsul: „De la Midi la Fontenelle; la biserică, la 
gârlă, în oraş”. Apoi, apucând drumul cel bun, fără nici o 
grijă sau osteneală, se pomeneau ajungând la locul dorit, 
aşa cum ai pleca, să zicem, din Lyon la Avignon sau la Arles, 
cu luntrea pe Ron. Dar, după cum bine ştiţi, nici un lucru nu 
e fără cusur, şi nici mulţumirea nu se găseşte pe toate 
drumurile; astfel am aflat că mişunau, prin partea locului, 
un soi rău de oameni, care bat câmpii şi pândesc pe la 
răscruci. Sărmanele drumuri se temeau şi se fereau de 
aceşti tâlhari, aşa cum se tem şi se feresc lupii de capcane 
şi potârnichile de clei. Am văzut pe unul judecat foarte 
aspru, fiindcă trecând pe lângă Pallas, greşise şi, ocolind, 
apucase drumul şcolii; un altul se lăuda că a ales calea 
armelor, care i se păruse mai lesnicioasă pentru a-l purta 
unde râvnise. 


Am zărit drumul de ţară care duce la Bourges, şi l-am 
recunoscut uşor, după umbletul lui de popă; l-am văzut cum 
a luat-o la goană, ferindu-se de cărăuşii care îl prindeau sub 
pasul cailor şi-i treceau cu căruțele peste burtă. (Cum a 
trecut Tullius cu carul peste pieptul tatălui său, Servius 
Tullius, cel de-al şaselea rege al Romei.) 

Am văzut bătrânul drum, care duce de la Peronne la Saint- 
Quentin, şi mi s-a părut că arată încă destul de bine. 

Am văzut, printre stânci, celălalt drum, cuminte ca un 
bunic, mergând spre Ferrata călare pe un cogeamite urs. L- 
aş fi asemuit, de departe, cu chipul zugrăvit al sfântului 
Jerome, dacă în loc de urs ar fi călărit pe un leu. Era slab şi 
vlăguit, cu o barbă mare, albă şi încâlcită, semănând cu 
nişte ţurţuri de gheaţă; purta mătănii noduroase din lemn 
de molift sălbatic; nu stătea nici în picioare, nici culcat, ci în 
genunchi; se bătea în piept cu nişte bolovani grei şi 
colţuroşi. Ne cuprinsese mila şi spaima deodată. 

În timp ce-l priveam, un băieţandru care venea de-acasă 
ne-a arătat un alt drum, neted, alb, presărat cu paie, 
spunându-ne: 

— De-acum înainte să nu mai nesocotiţi adevărul dovedit 
de 'Thales din Milet, care ne-a învăţat că apa e începutul 
tuturor lucrurilor, şi nici vorbele lui Homer, care spunea că 
lumea s-a născut din valurile mării. Drumul pe care îl vedeţi 
a răsărit din adâncul apei, după cum în apă se va întoarce. 
Până acum două luni purta pe unda lui corăbii; acum duce 
căruţe. 

— Nu-i cine ştie ce minune mare, a spus Pantagruel. În 
lumea noastră se întâmplă în fiecare an sute de asemenea 
prefaceri. 

Pe când priveam astfel curgerea drumurilor călătoare, 
Pantagruel ne-a împărtăşit credinţa lui că în acel ostrov 
veniseră pe vremuri să caute adevărul filosofii Philolaus şi 
Aristarc, după ce Seleucus arătase că pământul se 
învârteşte în jurul osiei sale, iar nu cerul, cum am fi 
îndemnați să credem. Când plutim pe apa Loarei, ni se pare 


că arborii de pe mal se fugăresc, dar ei nu se mişcă, ci 
luntrea în care noi plutim. 

Întorcându-ne la corăbiile noastre, am văzut în apropierea 
țărmului cum erau traşi pe roată trei răufăcători care 
fuseseră dovediţi că tăiaseră un drum; tot acolo se prăjea 
pe foc scăzut un derbedeu, care scurta drumurile tăindu-le 
coastele. Am aflat mai târziu că era vorba de calea care 
trece de-a-lungul Nilului, în Egipt. 

CAPITOLUL XXVII. 

Cum am coborât pe ostrovul Galenţilor şi despre călugării 
fredoni. 

Am coborât apoi pe ostrovul Galenţilor, ai cărui locuitori se 
hrăneau numai cu ciorbă de peşte. Regele acelui ostrov, 
Benius, al treilea cu acest nume, ne-a primit şi ne-a găzduit 
cum se cuvine. După ce ne-a dat de băut ne-a dus să vedem 
noua mănăstire a fraţilor fredoni, întemeiată şi ridicată 
după îndrumările lui. Lămurindu-ne pentru ce i-a numit 
astfel pe călugări, ne-a spus că pe uscat trăiau fraţii 
prieteni şi slujitori ai sfintei Stăpâne vrednicii şi frumoşii 
fraţi minoriţi, născuţi dintr-o jumătate de bulă a papei, fraţii 
minimişti, mari mâncăi de scrumbii afumate, şi fraţii 
dominicani, cei lungi de mână. Voind să le scurteze măcar 
numele, le-a zis fredoni. În temeiul legilor şi al încuviinţării 
primite din partea Chintesenţei, fraţii fredoni sunt 
înveşmântaţi ca nişte salahori, dărâmători de case. Aşa 
după cum, în Anjou, meşterii care învelesc casele poartă 
genunchiere, fraţii fredoni îşi pingelesc burţile şi niciunul 
nu umblă altminteri decât cu pântecele argăsit. Nădragii 
lor au două prohaburi, croite ca nişte papuci; unul în faţă şi 
altul în spate, spunând că în această îndoită despicătură se 
ascunde un tâlc plin de tainic şi tulburător înţeles. Purtau 
încălțări cu talpă ferecată, rotunde ca nişte străchini, cum 
se obişnuieşte pe țărmurile nisipoase. Barba şi-o rad. Voind 
să arate cât de puţin se sinchisesc dacă norocul le întoarce 
spatele, îşi smulg părul de pe partea dinapoi a capului, 
rămânând din creştet până în ceafă golaşi ca nişte purcei. 


Părul, de la frunte în sus pe-o jumătate de scăfârlie, îl lasă 
să crească în voie. Vor să arate în felul acesta că 
dispreţuiesc bunurile pământeşti. 

Pentru a dovedi şi mai bine că înfruntă puterea Fortunei 
schimbătoare, poartă, dar nu în mână ca zeiţa, ci la brâu ca 
pe mătănii, un brici al cărui tăiş îl ascut de două ori pe zi şi 
îl trag pe curea de trei ori pe noapte. 

Îşi leagă o ghiulea peste laba piciorului, fiindcă Fortuna 
are şi ea una sub picioare. Gluga o poartă atârnând pe 
dinainte şi îşi acoperă cu ea obrazul, bătându-şi joc de 
noroc şi de norocoşi, cum fac domnişoarele noastre, când îşi 
ascund chipul sub mască. Aşa cum umblăm noi cu faţa 
descoperită, ei îşi descoperă partea dinapoi a capului. 
Umblă cu fundul sau cu burta dinainte, după cum poftesc. 
Văzându-i mergând cu fundul dinainte, ai zice că e umbletul 
lor firesc, atât din pricina încălţărilor rotunde, cât şi a 
despicăturii de la spate a nădragilor. Îşi încondeiază ceafa, 
zugrăvind pe ea ochi şi gură, semănând aidoma cu nişte 
nuci de India. Când umblă cu burta înainte, parcă sunt nişte 
băieţandri care se joacă de-a baba-oarba. E o privelişte 
foarte plăcută. 

lată cum i-am văzut trăind: 

De îndată ce lumina luceafărului de seară răsărea 
deasupra pământului, fraţii fredoni îşi trăgeau cizmele şi, 
milostivi cum sunt, îşi potriveau unul altuia pintenii. Astfel 
încălţaţi şi împintenaţi, se culcau şi dormeau (sau cel puţin 
sforăiau), iar în somn purtau pe nas ochelari (cu hulube, 
dacă nu găseau alţii). 

Această deprindere ni s-a părut cu totul ciudată, dar ei ne- 
au răspuns că judecata de apoi îi va apuca pe ceilalţi 
oameni dormind şi odihnindu-se. Pentru a fi gata să se 
înfăţişeze Judecătorului laolaltă cu cei fericiţi, ei îşi trăgeau 
cizmele şi îşi puneau pintenii, ca să încalece numaidecât ce 
vor auzi sunând vestirea trâmbiţei. 

Când bătea ceasul de amiază (trebuie să vă spun că toate 
clopotele mănăstirii, ale bisericii, ale ceasornicului şi ale 


prânzitorului erau făcute din puf, iar limba dintr-o coadă de 
vulpe), aşadar, când erau chemaţi la masă, se trezeau din 
somn şi se descălţau. Care îşi făcea nevoile, care tuşea, care 
strănuta, după plac. Toţi însă, fără deosebire, erau ţinuţi să 
caşte cât mai mult, cu gura până la urechi, ospătându-se 
căscând. Priveliştea mi s-a părut foarte hazlie. Rânduindu-şi 
cizmele şi pintenii la rastel, coborau în arhondaric, se 
spălau cu grijă pe mâini şi îşi clăteau gura, apoi se aşezau în 
şir pe o laviţă lungă şi se apucau să se scobească în dinţi, 
până când stareţul făcea un semn şi sufla în palme. Atunci 
deschideau toţi gura cât puteau mai mare şi mai căscau o 
dată vreme de o jumătate de ceas, uneori mai mult, alteori 
mai puţin, cum socotea stareţul că trebuie să ţină prânzul, 
după sfântul din calendarul zilei aceleia. După aceea se 
înşirau în alai, purtând în frunte doi prapuri. Pe unul din ei 
era zugrăvit chipul Virtuţii, pe celălalt al Norocului. Cel 
dintâi frate care deschidea alaiul ducea prapurul Norocului. 
În urma lui păşea al doilea, purtând prapurul Virtuţii şi 
ţinând în mână busuiocul înmuiat în apă de argint-viu, de 
care pomeneşte Ovidiu în Fastele lui; cu acea sfântă 
agheasmă stropea tot timpul pe fratele dinaintea lui. 

— Această rânduială a alaiului, a spus Panurge, e 
potrivnică învăţăturii lui Cicero şi a filosofilor academici, 
care spun că Virtutea trebuie să aibă pasul înaintea 
Norocului. 

Fraţii ne-au lămurit că Virtutea trebuie să lase întâietate 
Norocului, ca să-l poată ajunge cu biciul din urmă. 

În timpul cât treceau în alai, fraţii murmurau un cântec 
printre dinţi, dar nu ştiu ce axion era, fiindcă nu înţelegeam 
limba pe care o vorbeau. Ascultându-i mai bine, am băgat 
de seamă că nu cântau decât din urechi. Ce muzică plină de 
frumuseţe! Cât de bine se împletea cu sunetul clopotelor! 
Nu se ivea nici o nepotrivire. 

Pantagruel a rostit câteva vorbe înțelepte despre alaiul 
lor: 


— Aţi băgat de seamă, ce minte subţire au aceşti fraţi? Au 
ieşit cu alaiul lor pe o uşă a bisericii şi s-au întors pe alta. Îţi 
dau cuvântul meu că sunt oameni subţiri: subţiri şi suflaţi 
cu aur, subţiri ca un jungher de plumb, subţiri, nu subţiaţi, 
cernuţi prin sită subţire. 

— Această subţirime izvorăşte dintr-o filosofie prea 
ascunsă, a spus fratele Ioan. S-o ia dracul! Nu pricep nimic. 

— "Tocmai de aceea mi se pare de temut, fiindcă e 
neînţeleasă. Căci subţirimea văzută, cunoscută şi de toţi 
ştiută, pierde nu numai însuşirea, dar şi numele ei: se 
cheamă grosolănie. Nici vorbă despre aşa ceva la aceştia. 

Alaiul încheindu-se, ca o plimbare sau ca o mişcare 
prielnică sănătăţii, fraţii fredoni au trecut în prânzitor şi s- 
au aşezat în genunchi sub masă, sprijinindu-şi pieptul şi 
burta pe un felinar. Atunci intra marele Galent, purtând în 
mână o furcă cu care le dădea să mănânce. Începeau masa 
cu brânză şi o sfârşeau cu muştar şi lăptuci, după obiceiul 
celor vechi, pe care îl aminteşte Marţial. La sfârşitul mesei 
primea fiecare câte o porţie bună de muştar. 

Mâncărurile lor erau acestea: 

Duminica: scrumbii, caltaboşi, cârnaţi, fripturi felurite, 
ficat de gâscă la frigare, potârnichi, şi, ca de obicei, brânză 
la începutul mesei şi muştar la sfârşit. 

Lunea: mazăre cu slănină şi bogate adnotări între boabe. 

Marţea: anafura, plăcintă, dulciuri, pesmeţi şi pişcoturi. 

Miercurea: capete de miel, de vițel, de bursuc (bursuci se 
găsesc mulţi în acele locuri). 

Joia: şapte feluri de ciorbe şi, ca încheiere, nelipsitul 
muştar. 

Vinerea: nimic decât coarne, şi (după cum le-am văzut la 
faţă) nu tocmai bine coapte. 

Sâmbăta rodeau oase, dar nu fiindcă ar fi fost săraci sau 
suferinzi; dimpotrivă, toţi erau înzestrați cu burţi bine 
împlinite. 

Băutura lor era un vin „împotriva-norocului”, cum îl 
numeau ei. 


Când voiau să mănânce sau să bea, îşi lăsau glugile pe 
piept cum se lasă în jos fereastra coifului. 

După masă se rugau lui Dumnezeu murmurând. În restul 
zilei aşteptau judecata de apoi şi făceau fapte de milostenie. 
Duminica se luau la bătaie. Luni îşi dădeau bobârnace. 
Marţi se scărpinau unii pe alţii. Miercuri se trăgeau de 
limbă. Joi îşi suflau unii altora nasul. Vineri se gâdilau între 
ei. Sâmbătă se biciuiau care pe care. 

Aşa trăiau în cuprinsul mănăstirii. lar când, la porunca 
stareţului, ieşeau în lume, nu aveau voie, sub ameninţare de 
cumplită pedeapsă, nici să se atingă de peşte, nici să-l 
mănânce (dacă se aflau pe mare sau în altă parte pe apă) şi 
nici carne oricare ar fi fost (dacă se găseau pe uscat). Era 
bine ştiut pentru fiecare că, întrucât aveau parte la ei acasă 
de toate bunătăţile, nu le era îngăduit să fie nici hrăpitori, 
nici lacomi. În privinţa aceasta erau de neclintit, ca Stânca 
Marpeziană. Pe toate le făceau cu măsură şi la timp potrivit, 
cântând din urechi, aşa precum am spus. Când soarele 
apunea în mare, îşi trăgeau cizmele şi îşi potriveau unul 
altuia pintenii; îşi aşezau ochelarii pe nas şi se pregăteau de 
culcare. La miezul nopţii, Galentul intra în dormitor şi toată 
lumea călugărească era în picioare. Fraţii îşi ascuţeau 
bricele, iar după săvârşirea slujbei îşi aşezau mesele 
dinainte şi mâncau aşa cum am spus. 

Fratele loan Retezătorul, privind pe veselii călugăraşi şi 
văzând rânduiala mănăstirii, nu s-a putut stăpâni şi a strigat 
cât a putut: 

— Ah, ce mai şobolani de bucătărie! Frânge-le-aş gâtul şi 
duce-m-aş după ei! Of, de ce nu-i aici Priap, ca în 
sărbătoarea de noapte a Canidiei, să-i asculte cum 
murmură din şezut, cu basul şi cu contrabasul! Abia acum 
îmi dau seama că ne găsim la capătul pământului. În ţara 
nemţească se dărâmă mănăstirile şi se răspopesc călugării; 
aici ei sunt sfinţiţi de-a-n-doaselea şi în răspăr! 

CAPITOLUL XXVIII. 


Cum Panurge, punând întrebări unui frate fredon, a primit 
răspunsuri scurte. 

În timpul acesta Panurge n-a făcut altceva decât să 
privească mutrişoarele acestor minunaţi fredoni. Apucând 
de mânecă pe unul din ei, sfrijit ca o scrumbie afumată, l-a 
întrebat: 

Panurge - Fraier fredon fredonel, unde-s fetele? 

Fratele a răspuns scurt - Jos. 

Panurge - Sunt multe? 

Fratele - Nu. 

Panurge - Câte sunt cu toate? 

Fratele - Opt. 

Fratele - Albi. 

Panurge - Ciorapii? 

Fratele - Lungi. 

Panurge - Cu ce se îndeletnicesc toată ziua? 

Fratele - Stau. 

Panurge - les câteodată să se plimbe? 

Panurge - Să trecem acum în bucătăria feţelor. Nu te 
grăbi. 

Panurge - Ce fac mai înainte? 

Fratele - Foc. 

Panurge - Ce le trebuie ca sa aprindă focul? 

Fratele - Jar. 

Panurge - Ce le daţi să ardă? 

Fratele - Lemn. 

Panurge - Ce fel de lemn? 

Fratele - Fag. 

Panurge - Şi pentru surcele? 

Fratele - Brad. 

Panurge - Dar în chilii ce fel de lemn ardeţi? Să ştii că eu 
fac parte pe din două cu fetele; cât e tainul lor? 

Fratele - Mult. 

Panurge - Ce le daţi? 

Fratele - Pâini. 

Panurge - De grâu sau de secara? 


Fratele - Grâu. 

Panurge - Dimineaţa ce le daţi? 
Fratele - Terci. 

Panurge - La prânz ce carne mănâncă? 
Fratele - Miel. 

Panurge - Cum îl gătesc? 

Fratele - Fript. 

Panurge - Ce fel de ciorba? 
Fratele - Borş. 

Panurge - Ce fel de peşte? 
Fratele - Crap. 

Panurge - Alt peşte, nu? 

Fratele - Somn. 

Panurge - Şi mai ce? 

Fratele - Raci. 

Panurge - Afară de raci? 

Fratele - Scoici. 

Panurge - Cum le plac fetelor ouăle? 
Fratele - Tari. 

Panurge - Asta-i tot ce mănâncă? 
Fratele - Nu. 

Panurge - Dar ce mai mănâncă? 
Fratele - Pui. 

Panurge - Şi altceva? 

Fratele - Porc. 

Panurge - Numai atât? 

Fratele - Curci. 

Panurge - Alte păsări? 

Fratele - Găşti. 

Panurge - Pentru prăjeală ce le daţi? 
Fratele - Unt. 

Panurge - Şi ce fel de plăcinte? 
Fratele - Dulci. 

Panurge - Struguri mănâncă? 
Fratele - Mulţi. 

Panurge - Cum le place să fie? 


Fratele - Copţi. 

Panurge - Alte poame, nu le daţi? 

Fratele - Nuci. 

Panurge - De băut, beau? 

Fratele - Rar. 

Panurge - Ce beau mai bucuros? 

Fratele - Vin. 

Panurge - Ce fel de vin? 

Fratele - Bun. 

Panurge - Alb sau roşu? 

Fratele - Alb. 

Panurge - În timpul iernii, ce fel de vin beau? 

Fratele - Sfânt. 

Panurge - Primăvara? 

Fratele - Nou. 

Panurge - Vara? 

Fratele - Vechi. 

Panurge - Şi toamna, la culesul viilor? 

Fratele - Must. 

Panurge - Mulţumesc. 

— Ei drăcie cu pălărie! a strigat fratele Ioan, dar bine mai 
trăiesc ştrengăriţele! Grăsuţ trebuie sa le fie fredoneţul şi 
grăbit la aşternut, după atâta belşug de băutură şi de 
mâncare. 

— Aşteaptă puţin, a spus Panurge, că n-am sfârşit. 

Panurge - Care-i ceasul la care se culcă fetele? 

Fratele - Opt. 

Panurge - Iar la sculare? 

Fratele - Opt. 

— Uitaţi-vă la el! a spus Panurge. E cel mai drăguţ 
fredonel, pe care o să umblu călare la vară. Să dea 
Dumnezeu şi binecuvântatul sfântul Fredon şi 
binecuvântata cuvioasa Fredonica, să ajungi într-o zi cel 
dintâi judecător al Parisului! Maica ta, Cristoase! Cum ai 
mai grăbi judecăţile! Cum ai mai scurta pricinile! Cum ai 
mai vântura hârtiile! Cum ai mai da peste cap dovezile! Ei, 


să trecem acum la alte bunătăţi şi să vorbim mai pe şleau 
despre milostivele noastre surori sus-pomenite. 

Panurge - Cum e trupul lor? 

Fratele - Plin. 

Panurge - Şi mai cum? 

Fratele - Cald. 

Panurge - Pântecele? 

Fratele - Larg. 

Panurge - Buricul? 

Fratele - Mic. 

Panurge - Sub buric ce au? 

Fratele - Păr. 

Panurge - Ce fel de păr? 

Fratele - Creţ. 

Panurge - Ce culoare? 

Fratele - Blond. 

Panurge - lar cele bătrâne? 

Fratele - Alb. 

Panurge - Cum sunt la aşternut? 

Fratele - luţi. 

Panurge - Sunt rele de muscă? 

Fratele - Cam. 

Panurge - De câte ori le cercetaţi? 

Fratele - Des. 

Panurge - Şi cum le ţineţi în braţe? 

Fratele - Strâns. 

Panurge - Şi ele ce spun? 

Fratele - Tac. 

Panurge - Copii fac? 

Fratele - Nu. 

Panurge - Cum vă culcaţi? 

Fratele - Goi. 

Panurge - Gândegşte-te la jurământul pe care l-ai făcut şi 
spune: câte binecuvântări pe brânci le daţi fetelor în fiecare 
zi? 

Fratele - Cinci. 


Panurge - Şi noaptea? 

Fratele - Opt. 

— la te uită, păcătosul! a spus fratele loan. Parcă s-ar 
teme să nu treacă peste treisprezece. Mai mare ruşinea! 

Panurge - Să fie cu putinţă, frate Ioane? Tu te-ai încumeta 
să te masori cu vitejia lui? Ceilalţi fac la fel? 

Fratele - Toţi. 

Panurge - Care-i cel mai harnic dintre toţi? 

Fratele - Eu. 

Panurge - Şi nu dai greş niciodată? 

Fratele - Nici. 

Panurge - Mărturisesc drept că m-ai cam pus pe gânduri 
şi nu mai ştiu ce să cred. la spune, după ce ţi-ai vărsat tot 
focul în ajun, mai ai şi pentru a doua zi? 

Fratele - Mai. 

Panurge - Aţi găsit faimoasa iarbă din India, despre care 
pomeneşte Teofrast? Dar dacă, zic, printr-o împrejurare 
oarecare, eşti nevoit să scurtezi numărul rugăciunilor, cum 
te simţi? 

Fratele - Rău. 

Panurge - Şi fetele, ele ce zic? 

Fratele - Cer. 

Panurge - Adică mai vor? 

Fratele - Vor. 

Panurge - Şi dacă nu le binecuvântaţi, ce fac? 

Fratele - Plâng. 

Panurge - Şi ce le daţi? 

Fratele - Pumni. 

Panurge - lar ele ce fac ca să se apere? 

Fratele - Pârţ! 

Panurge - Aminteşte-ţi de jurământul ce-ai făcut şi spune: 
în care zi a săptămânii te simţi mai moleşit? 

Fratele - Luni. 

Panurge - Şi care-i luna anului în care eşti mai în putere? 

Fratele - Mai. 

Panurge - Am înţeles. 


Panurge a zâmbit şi a spus: 

— Aveţi în faţa dumneavoastră pe fratele cel mai 
strâmtorat din lume. L-aţi auzit cât e de scurt, de strâns la 
vorbă şi de zgârcit în răspunsuri. Cred că ar fi în stare să 
împartă în patru un fir de muştar! 

— O fi, a spus fratele Ioan, dar cu fetele lui vorbeşte mai 
pe îndelete. Zici că ar fi în stare să taie un fir de muştar în 
patru? Sfinte Sisoie! Cred că ar înfulica o pulpă de vițel din 
două înghiţituri şi ar da de duşcă dintr-o dată o vadră de 
vin! Uită-te la el, cât e de deşelat! 

— Călugării ăştia, a spus Epistemon, sunt soi rău. Se arată 
lacomi la mâncare şi spun că n-au altceva pe lume decât 
viaţa. Ce naiba mai au atunci regii şi împărații? 

CAPITOLUL XXIX. 

De ce lui Epistemon nu-i plac posturile 

— L-aţi auzit pe acest mârlan de frate, că luna martie e 
cea mai prielnică destrăbălării? 

— Da, a spus Pantagruel, deşi martie nu lipseşte niciodată 
din post, iar postul a fost rânduit tocmai pentru a potoli 
poftele trupului, a pune stavilă simţurilor şi a înfrâna 
pornirile cărnii. 

— Aşadar, poţi să-ţi dai seama ce anapoda a judecat papa 
care cel dintâi ne-a poruncit să postim, deoarece acest 
prăpădit de călugăr mărturiseşte că în nici un alt timp al 
anului nu se simte mai îmboldit de ispita plăcerilor trupeşti. 
Şi e firesc să fie aşa întrucât, după cum toţi bunii şi 
pricepuţii doftori spun, bucatele cele mai aţâţătoare la 
dragoste trupească se mănâncă tocmai în timpul 
săptămânilor postului, precum mazărea, fasolea, ceapa, 
scoicile, scrumbiile, sălăţile şi toate celelalte verdeţuri, 
prielnice împreunării, ca varza creaţă, lăptuca, tarhonul, 
loboda, macul, untişorul, păpădia; de asemeni, hameiul, 
smochinele, orezul şi strugurii. 

— 'Te va cuprinde mirarea aflând, a spus Pantagruel, că 
bunul nostru papă a aşezat dinadins postul cel mare în acel 
timp al anului, când căldura păstrată în sânul pământului 


de-a lungul lunilor îngheţate ale iernii iese la iveală şi se 
răspândeşte în toate mădularele odată cu sucul care 
musteşte în carnea copacilor; astfel, el a poruncit 
credincioşilor să mănânce în post tocmai acele bucate care, 
cum spuneai, ajută la înmulţirea neamului omenesc. Acum 
îmi amintesc că în catastiful de botezuri din Thouars, după 
cum am văzut cu ochii, numărul celor nou-născuţi e mai 
mare în octombrie şi în noiembrie decât în toate celelalte 
zece luni ale anului. Socotind vremea înapoi, înseamnă că 
au fost zămisliţi în timpul postului! 

— Am ascultat cu multă plăcere vorbele ce-ai rostit, a spus 
fratele loan, dar popa din Jambert credea altminteri. El 
zicea că femeile sunt mai puioase la vremea aceea, nu din 
pricina mâncărurilor amintite, ci numai şi numai fiindcă toţi 
duhovnicii răpănoşi, predicatorii încălţaţi şi alţi pleşcari mai 
mărunți ameninţă cu blestemul iadului şi cu ghearele lui 
Scaraoţchi pe bărbaţii însuraţi care săvârşesc în post 
păcatul preacurviei, iar aceştia, neîndrăznind să se mai 
întindă cu slujnicele, sunt nevoiţi a rămâne pe lângă 
muierile lor. Am zis! 

— Tălmăciţi fiecare aşezarea postului după cum vă 
trăsneşte prin cap, a spus Epistemon, născocind tot felul de 
pilde în sprijinul susţinerilor dumneavoastră. Adevărul e că 
dacă s-ar şterge posturile, ceea ce găsesc că ar fi cu cale, 
cei dintâi care s-ar împotrivi ar fi, după cât cunosc, tocmai 
doftorii. Fiindcă oamenii nemaipostind nu s-ar mai 
îmbolnăvi, iar doftoricescul meşteşug nemaifiind la preţ, 
felcerii ar muri de foame. Toate bolile se prăsesc în timpul 
postului. Postul e răsadniţa şi patul prielnic, în care 
încolţesc toate racilele! Nu numai atât. Ajunarea nu 
slăbeşte numai sănătatea trupului, dar mai ales tulbură 
liniştea sufletelor. Diavolii îşi găsesc de lucru, habotnicii 
scot capul şi popii îşi fac mendrele cu puzderia lor de 
sinoade, predici, spovediri, iertări, canoane, afurisenii. Nu 
vreau să spun că arismaspienii [289] ar fi în privinţa 
aceasta mai buni decât noi. Vorbesc numai ce e drept. 


— Ascultă, cocoşel cocoşat, fredonel fredonat, omul acesta 
nu ţi se pare că e un eretic? 

Fratele - E! 

Panurge - Şi pentru a-şi primi pedeapsa ce-ar trebui să 
fie? 

Fratele - Ars! 

Panurge - Şi cât mai repede? 

Fratele - Cât. 

Panurge - Fără să-l mai fierbem? 

Fratele - Da. 

Panurge - Şi cum să-l punem pe foc? 

Fratele - Viu. 

Panurge - Şi cum să-l scoatem? 

Fratele - Mort. 

Panurge - Te-a supărat râu? 

Fratele - Rău. 

Panurge - Şi ce ţi se pare a fi? 

Fratele - Drac. 

Panurge - Mai rău decât nebun? 

Fratele - Mai. 

Parurgc - Cum trebuie să piară, aşadar? 

Fratele - Fript. 

Panurge - Au mai fost şi alţii ca el? 

Fratele - Mulţi. 

Panurge - Şi au fost arşi? 

Fratele - Toţi. 

— Nu pricep ce plăcere îţi face, a spus Epistemon, să stai 
la sfat cu acest călugăr janghinos, şi te-aş ţine de rău dacă 
nu te-aş cunoaşte. 

— Ba nu, zău, a spus Panurge, flăcăul îmi place şi bucuros 
l-aş duce să i-l arăt lui Gargantua. Când mă voi însura îl voi 
da nevestei mele să-l ţină pe lângă ea. 

— Adică să se ţină cu ea, a spus Epistemon. 

— Panurge, iubitule, ce-ai căutat ai găsit, a spus fratele 
loan. De ce ţi-a fost scris n-ai să scapi. Ai să porţi coarne 
până şi-n călcâie! 


CAPITOLUL XXX. 

Cum am ajuns în ţara Mătăsurilor. 

Bucuroşi că am cunoscut credinţa cea nouă a fraţilor 
fredoni, ne-am urmat calea pe apă încă două zile. A treia zi, 
cârmaciul nostru a desluşit în zare un alt ostrov, mai frumos 
şi mai plăcut decât toate cele întâlnite până atunci. Ostrovul 
se numeşte al Postăvurilor, fiindcă toate drumurile lui sunt 
aşternute cu postav. Tot acolo se afla şi ţinutul Mătăsurilor, 
cel mult lăudat de pajii de la curte. Copacii şi ierburile mari 
nu-şi leapădă niciodată podoaba florilor, nici frunzele lor, 
care sunt de catifea şi de damasc. Dobitoacele şi păsările 
sunt ţesute la gherghef. Multe din ele, ca şi copacii de 
altminteri, semănau cu păsările şi dobitoacele de la noi. Mai 
erau şi altele pe care nu le văzusem niciodată: elefanţi 
mişeându-se greu - şase de parte bărbătească, şase de 
parte femeiască - dintre cei arătaţi de îmblânzitorul lor în 
circ, la Roma, pe timpul lui Germanicus, nepotul 
împăratului Tiberiu. Am văzut elefanţi ştiutori de carte, 
muzicanți, dănţuitori, filosofi. Stăteau la masă în bună 
rânduială, mâncau şi beau în tăcere, ca nişte călugări 
cuminţi în prânzitorul lor mănăstiresc. Au un nas lung de 
doi coţi (noi îi zicem trompă) cu care beau apă, apucă 
prune, curmale şi altele de-ale gurii. Se apără şi lovesc cu 
el, cum lovim şi ne apărăm noi cu braţul. Când pornesc la 
luptă, azvârlă oamenii în văzduh şi-i lasă să cadă la pământ, 
făcându-i să crape de râs. Au urechi mari şi frumoase, ca 
nişte tărăboanţe. Îndoaie picioarele şi din genunchi şi din 
glezne. Cei care îi înfăţişează altfel nu i-au văzut niciodată, 
decât zugrăviți pe pânză. În gură, printre dinţi, poartă două 
coarne. Aşa le numeşte Juba, iar Pausanias spune de 
asemeni că sunt coarne, nu sunt dinţi; Filostrat, dimpotrivă, 
că sunt dinţi, nu coarne. Mie totuna mi-e, dar trebuie să 
aflaţi că sunt de fildeş curat, au o lungime de trei până la 
patru coţi şi pornesc din falca de sus, iar nu din cea de jos. 
Dacă v-aţi lăsat amăgiţi de cei care spun altfel, aţi nimerit-o 
mai rău decât Elian, şoimanul minciunilor. Pliniu a văzut 


elefanţi cu clopoței jucând pe frânghie ca saltimbancii şi 
călcând peste mese, în plin ospăț, fără să facă vreun rău 
băutorilor. 

Am văzut un rinocer aidoma cu cel pe care mi l-a arătat 
oarecând Henri Clerberg: nu se deosebea mult de un vier 
bătrân pe care l-am văzut în târg la Limoges, atât numai că 
avea deasupra botului un corn ascuţit la vârf, lung de vreun 
cot, cu care se bizuia să lupte chiar împotriva elefantului, 
spintecându-i burta (care-i partea lui cea mai slabă) şi 
lăsându-l mort-înţepenit. 

Am văzut treizeci şi doi de inorogi. Inorogul e o fiară de-o 
cruzime nemaipomenită; seamănă la trup cu un armăsar 
voinic, are capul ca al cerbului, picioare de elefant, coada în 
sfredel ca mistrețul, iar în frunte poartă un corn negru şi 
ascuţit, lung de vreo şase sau şapte picioare, atârnându-i ca 
creasta unui cocoş de India. Când porneşte la luptă sau 
vrea să se slujească de el în alt chip, îl ridică în sus, iar 
cornul se întăreşte ca un os. Am văzut pe unul într-o haită 
de alte fiare sălbatice, dărâmând cu cornul o fântână. 

Panurge îmi spunea că unul din mădularele lui ar semăna 
cu acel corn, dar nu în lungime, ci în cealaltă însuşire a lui. 

Am văzut lâna de aur pe care a răpit-o Iason. Cei care 
spun că nu era lână, ci un măr de aur, n-au fost niciodată pe 
ostrovul Postăvurilor. 

Am văzut un cameleon, aşa cum îl zugrăveşte Aristotel şi 
cum mi l-a arătat şi mie o dată Charles Marais (un felcer de 
mare renume de pe Ron). Cameleonul se hrănea cu aer ca 
şi alţii de soiul lui. 

Am văzut trei hidre, aidoma cu cele pe care le ştiam din 
alte părţi; sunt nişte şerpi având fiecare câte şapte capete. 

Am văzut paisprezece fenicşi. În cărţi scrie că nu-i pe lume 
decât unul singur; dar după slaba mea judecată, cei care 
spun astfel, numească-se ei chiar Firmien Lactance, n-au 
văzut fenicşi decât în ţara basmelor. 

Am văzut pielea măgarului lui Apuleius. Am văzut trei sute 
nouă pelicani şi şase mii şaisprezece păsări ale paradisului, 


mergând în şir şi ciugulind lăcustele din grâu; am văzut 
pasărea cu cap de câine, piţigoi, mulgătoarea-caprelor, ulii, 
crotonotari (vreau să spun: onocrotali) cu gâtul lung, 
stimfalide, scorpii, pantere, dorcade, cerbi, cinocefali, satiri, 
cartozoni, tauri negri, monopede, pefagi, cefagi, neari, 
steri, cercopiteci, bizoni, musimoni, biţuri, ofiri, păsări de 
noapte şi grifoni. 

Am văzut Jumătatea-Postului călare; Mărţişor şi Cireşar îi 
ţineau scara. Am văzut oameni-lupi, centauri, tigri, leoparzi, 
hiene, camelo-pardali, licorni. 

Am văzut un peşte mic, numit opritor (grecii îi spun 
echeneis). Se proptise înaintea unei corăbii mari şi o ţinea 
pe loc, deşi corabia plutea în larg cu toate pânzele sus, 
desfăşurate în bătaia vântului. Cred că era corabia lui 
Periandru, tiranul pe care un peştişor l-a împiedicat să-şi 
urmeze calea. Mutianus l-a văzut tot în ţara Mătăsurilor, nu 
în altă parte. Fratele loan spunea că în grădinile 
Parlamentului, unde se ţin judecăţile, trăiesc două soiuri de 
peşti. Unii care rod carnea şi otrăvesc inimile împricinaţilor, 
seniori şi ţărani, bogaţi şi săraci, mari şi mici; aceştia sunt 
rechinii. Ceilalţi sunt peşti-opritori, care se pun de-a 
curmezişul judecăților şi le ţin în loc la nesfârşit. 

Am mai văzut maimuțe, pantere, râşi şi cefalopozi (care au 
picioarele dinainte ca nişte mâini şi labele dinapoi ca nişte 
picioare de om); apoi cucorute şi eali, mari ca nişte 
hipopotami, cu coada ca a elefantului, cu fălci ca ale 
mistreţului şi coarne mişcătoare ca urechile de măgar. 
Cucorutele sunt nişte dobitoace foarte sprintene, de 
mărimea catârilor din Mirebalais, au gâtul, coada şi pieptul 
de leu, picioare de cerb, botul despicat până la urechi, iar în 
gură numai doi dinţi, unul sus şi altul jos. Se zice că au glas 
de om, dar eu nu le-am auzit vorbind. (Unii spun că nimeni 
n-a văzut vreodată un cuib de vultur; eu am văzut 
unsprezece, să ţineţi minte.) 

Am văzut halebarde potrivite dinadins pentru mâna 
stângă, ceea ce nu ştiam să fie. 


Am văzut manticori, nişte animale foarte ciudate: au trup 
de leu, părul roşu, faţa şi urechi de om, trei şiruri de dinţi 
petrecându-se unii într-alţii, cum vâri degetele de la o mână 
printre degetele celeilalte. Poartă un ac în coadă, 
împungând cu el, ca scorpia, şi au glasul frumos. 

Am văzut catoblepi, alte fiare sălbatice, cu trupul mic şi 
capul peste măsură de mare, abia se pot ridica de la 
pământ. Ochii le sunt atât de veninoşi, încât oricine îi 
priveşte moare pe loc, ca cei trăsniţi de căutătura şarpelui- 
bazilic. 

Am văzut dobitoace cu două spinări, care mi s-au părut 
nespus de vesele şi de jucăuşe; îşi săltau târtiţele în vânt ca 
nişte cozi de codobatură. 

Am văzut - ce nu mai pomenisem până atunci - raci de apă 
dulce mergând ca soldaţii în rând, unul lângă altul. Nu mă 
mai săturam privindu-i! 

CAPITOLUL XXXI. 

Cum am văzut în ţara Mătăsurilor pe Se-Zice şi despre 
şcoala martorilor. 

Trecând mai departe prin ţara Mătăsurilor, am văzut 
înaintea noastră, despicându-se până în adânc valurile 
Mării-de-Mijloc, aşa cum, în largul noianului de ape al 
Arabiei s-a despărţit în două Marea Roşie, ca să lase calea 
deschisă evreilor la ieşirea lor din Egipt. Am zărit pe Triton 
cântând din scoica lui uriaşă, pe Glauco, pe Proteu, pe 
Nereu şi pe ceilalţi zei şi balauri ai mărilor. O puzderie fără 
număr de peşti de tot soiul jucau, zburdau, săltau, se 
războiau, răsuflau, se împreunau, vânau, se hărţuiau, se 
pândeau, se sfătuiau, se sfădeau, se împăcau, se hârjoneau 
şi petreceau. 

În alt loc, nu prea departe, am zărit pe Aristotel cu un 
felinar în mână, aidoma pustnicului zugrăvit de Saint- 
Cristophe: privea în jurul lui cu luare-aminte şi însemna tot 
ce vedea. În spatele lui stăteau ca nişte ciraci ai lui alţi 
filosofi: Apian, Eliodon, Atheneu, Porfir, Pancraţiu, Arhadian, 
Numenius, Poseidonius, Ovidius, Opian, Olympius, Seleucus, 


Leonida, Agatocle, Teofrast, Demostrat, Mutianus, 
Nimfodor, Elian şi alţi cinci sute de oameni fără treabă, ca 
Chrysip şi Aristarc din Sola, care vreme de cincizeci şi opt 
de ani a privit zborul albinelor, fără ca altceva să mai facă. 
Am zărit printre ei pe Pierre Gilles, care ţinea în mână o 
oală şi cerceta cu multă luare-aminte udul peştilor. 

Privind încă o dată minunata ţară a Mătăsurilor, 
Pantagruel a spus: 

— Privirile mele s-au îmbătat de atâtea frumuseți, dar de 
săturat, nu m-am săturat. Îmi chiorăie maţele de foame! 

— Să încercăm, am spus eu, să gustăm din aceste frunze 
de anacam-serote [290], care ne sunt la îndemână. Ptiu! nu- 
s bune de nimic! 

Am cules câteva corcoduşe care atârnau pe un colţ de 
covor, dar n-am izbutit nici să le mestec, nici să le înghit. Aş 
fi jurat că-s jurubiţe de mătase! N-aveau nici un fel de gust. 
Îmi vine să cred că în acest loc învățase Heliogabal să 
ospăteze pe flămânzi. După ce-i ţinea neînfricaţi 
făgăduindu-le feluri alese, îmbelşugate, împărăteşti, le 
punea dinainte bucate plăsmuite din ceară, din marmură şi 
din lut sau zugrăvite pe faţa de masă. 

Cutreierând, aşadar întreg ţinutul pentru a găsi ceva de 
mâncare, am auzit deodată un zgomot răsunător şi 
împrăştiat, ca şi cum ne-am fi aflat la Bazacle, lângă 
Toulouse, unde spală femeile rufe cu lopăţica. 

Fără să mai stăm pe gânduri, ne-am îndreptat spre partea 
de unde pornea larma aceea. Am dat peste o babă cocoşată, 
strâmbă şi pocită. Numele ei era Se-Zice. Avea gura 
lăbărţată până la urechi, în gură îi jucau şapte limbi şi 
fiecare limbă era despicată în alte şapte. Vorbea necontenit 
despre orice, cu toate limbile şi în toate graiurile lumii. 
Întreg trupul ei, din cap până-n picioare, era numai urechi; 
avea atâtea urechi, câţi ochi avea pe vremuri Argus. Baba 
era oarbă şi oloagă de picioare. 

Am văzut în jurul ei o mulţime nemăsurată de bărbaţi şi de 
femei, ascultând-o cu luare-aminte. Am deosebit printre ei 


câţiva care păreau a fi oameni în toată firea; unul ţinea în 
mână un glob al pământului şi, arătându-l celorlalţi, le 
împărțea lămuriri despre tot ce vedea pe el. În câteva 
ceasuri, ascultătorii ajungeau învăţaţi. Omul acela avea o 
ţinere de minte nemaipomenită şi vorbea frumos despre o 
seamă de lucruri minunate, pe care, dacă ai vrea să le 
cunoşti tu însuţi, nici o viaţă de om nu ţi-ar ajunge şi nici a o 
suta parte din ele nu le-ai şti: despre piramidele Nilului şi 
ale Babilonului, despre troglodiţi, himantopozi, blemiţi, 
pigmei, canibali, despre munţi hiporboreeni; despre 
oegipanzi şi alte drăcii pe care le aflase de la doamna Se- 
Zice. 

Am văzut, tot acolo, pe Herodot, pe Pliniu, pe Solon, pe 
Filostrat, pe Mela, pe Strabon şi pe alţii din cei vechi; apoi 
pe marele iacobin Albert, pe Pierre 'Temoin, papa Pius II, 
Volateran, pe bărbatul viteaz Polo Iovio, Jacques Cartier, 
Şafton Armeanul, Marco-Polo Veneţianul, Ludovic Romanul, 
Pietro Alvarez şi nu mai ştiu pe câţi alţii dintre cronicarii de 
astăzi, ascunşi după un covor şi scriind pe furiş fel de fel de 
isprăvi mari, toate auzite de la Se-Zice. 

În dosul unei perdele de catifea, pe care erau zugrăvie 
frunze de izmă-creaţă, se strânseseră în jurul lui Se-Zice o 
mulţime de şcolari silitori şi destul de tineri, din Perche şi 
din Manceau. Întrebându-i ce învaţă, am aflat că din 
frageda lor pruncie se pregătesc şi se deprind să fie 
martori. Ei ajung să stăpânească atât de bine acest 
meşteşug, încât, întorcându-se acasă, reuşesc să trăiască în 
chip cinstit din meseria de martor, vânzând mărturii 
învăţate de la Se-Zice, celor care le plătesc mai mult ziua de 
lucru. 

Puteţi să-mi spuneţi despre ei orice veţi vrea, dar nouă ne- 
au dat să ne înfruptăm din pâinea lor şi ne-au îmbiat să bem 
din ulciorul lor, pe săturate. Ne-au sfătuit apoi prieteneşte 
să mai ocolim adevărul, pe cât ne va fi cu putinţă, dacă 
dorim să ajungem binevăzuţi la curtea marilor seniori. 

CAPITOLUL XXXII. 


Cum am nimerit în ţara Luminilor. 

Răuprimiţi şi prosthrăniţi în ţara Mătăsurilor, am pornit 
mai departe pe mare şi am mers astfel vreme de trei zile. A 
patra zi, dis-de-dimineaţă, ajungând în apropiere de 
ostrovul Luminilor, am zărit pe deasupra valurilor un joc 
uşor de focuri zburătoare. În ceea ce mă priveşte, mi-am 
închipuit că sunt nu felinare, ci peşti, ale căror cozi 
înflăcărate se zbăteau peste ape; sau poate licurici care 
scânteiau de departe, cum lucesc către asfinţit, la noi în 
ţară, boabele de orz când dau în pârg. Cârmaciul ne-a spus 
însă că erau felinare de strajă. Întreg ţinutul era luminat de 
jur împrejur de aceste felinare din partea locului, care 
călăuzeau alte felinare străine, de cordelieri şi iacobini, 
venite să ia parte la conciliul ce se ţinea acolo. 

Ne-am temut să nu fie vreun semn de furtună; dar 
cârmaciul ne-a liniştit, spunându-ne să n-avem nici o grijă. 

CAPITOLUL XXXIII. 

Cum am coborât pe ţărmul Lihnobienilor şi am intrat în 
ţara Luminilor. 

Ajungând la ostrovul Luminilor, Pantagruel a zărit în vârful 
unui foişor înalt fanarul de la Rochelle, care ne-a luminat 
calea. Am mai văzut fanarul de la Păros din Nauplia, şi pe 
cel din Atena, aprins pe Acropole în cinstea Minervei. 
Aproape de țărm se află un mic sat unde locuiesc 
lihnobienii, un neam de oameni care trăiesc din lumină, ca 
în ţara noastră călugării-cerşetori din pantahuza maicilor. 
Sunt oameni cumsecade şi harnici. (Demostene tot aici s-a 
luminat.) Din satul acela şi până la palat am fost însoţiţi de 
trei obeliscolihniţi care sunt străjile înarmate ale țărmului, 
purtând fesuri înalte ca albanezii. Le-am arătat pricina 
călătoriei noastre şi dorinţa ce-aveam de a primi din partea 
reginei Luminilor un felinar, care să ne lumineze calea şi să 
ne călăuzească până la oracolul Butelcii. Ne-au făgăduit că 
ne vor sta în ajutor, adăugind că am sosit într-un ceas 
priincios, când vom putea să alegem un felinar de mâna 
întâi, întrucât tocmai atunci se ţinea un sinod al lor. 


Ajungând la palatul domnesc, ne-am înfăţişat reginei, 
însoţiţi de două felinare de onoare: unul era felinarul lui 
Aristofan, celălalt, felhuarul lui Cleante. Panurge, care 
cunoştea graiul lor, le-a arătat, în puţine cuvinte, ţinta 
călătoriei noastre. Regina ne-a făcut parte de-o primire 
prietenoasă şi ne-a poftit în seara aceea la masă, având a ne 
alege totodată felinarul dorit. Ne-am bucurat şi am primit 
poftirea, fără să uităm însă a cerceta şi a însemna cu grijă 
îmbrăcămintea, purtarea, mişcările ei, precum şi întreaga 
rânduială a ospăţului. 

Regina era înveşmântată într-un strai de cleştar limpede, 
frumos şlefuit şi încrustat cu diamanturi mari. Felinarele de 
sânge regesc erau îmbrăcate, unele în sticlă limpede şi 
sclipitoare, altele în marmoră străvezie de Capadochia. 
Celelalte, în aşchii subţiri de unghie, în foi de hârtie şi în 
pânză ceruită. Lămpile erau înşiruite după tagma şi 
vechimea neamului lor. Am văzut una plămădită din lut, ca o 
oală, stând printre cele mai de frunte; mult m-am mirat 
când am aflat că era lampa lui Epictet, pe care odinioară 
nimeni nu voia să dea trei mii de drahme. 

Am privit cu luare-aminte întocmirea şi înfăţişarea lămpii 
cu mai multe fitiluri a lui Marţial, ca şi lampa cu douăzeci de 
flăcări, pe care a închinat-o zeilor fiica lui Tisias, Canope. N- 
am trecut fără să privim lampa care atârna altădată la Teba 
în altarul lui Apolo Palatinul, şi strămutată mai târziu de 
Alexandru Cuceritorul la Cumes în Eolida. Am mai zărit o 
alta, vrednică de luare-aminte din pricina ciucurelui frumos 
de mătase roşie pe care îl purta: am aflat că e lampa lui 
Bertol, lumina legilor. Am mai însemnat pe răbojul minţii 
alte două, diferite de celelalte, fiindcă aveau la brâu două 
clistire. Mi s-a spus că una era lumânarea-mare, cealaltă 
lumânarea-mică [291], a spiţerilor. 

Venind ceasul de cină o dată cu asfinţitul, regina s-a aşezat 
în fruntea mesei, iar celelalte lămpi şi felinare, după treapta 
slujbelor lor. Fiecăruia i s-a pus dinainte, drept gustare, o 
lumânare groasă, afară de regină, pentru care s-a adus o 


făclie aprinsă, de ceară albă, mare şi vânjoasă, puţin 
înroşită la capăt. Felinarele de sânge regesc şi-au primit şi 
dumnealor partea ce li se cuvenea; felinarului episcopesc 
din Mirebalais i s-a dat o lumânare din unt de nucă, iar celui 
din Poitou o lumânare ferecată. Dumnezeu mi-e martor câtă 
lumină puteau să răspândească feştilele lor! Nu mai 
vorbesc despre alte felinare mai tinerele, care păreau să 
stea sub ascultarea unei lămpi bătrâne, şi luminau într-un 
fel deosebit de celelalte, în nişte culori care mie mi s-au 
părut cam deşucheate. 

După cină ne-am dus să ne odihnim. A doua zi dimineaţa, 
cu învoirea reginei, ne-am ales drept călăuză unul din 
felinarele cele mai de seamă. Apoi ne-am luat rămas bun şi 
am pornit mai departe. 

Mi s-a dus vestea de prost. 

Unde eşti, iubita mea? 

Fie-ţi milă! 

Nu mai cred în iubire. 

M-am despărţit de ea plângând în dragoste am suferit. 

Cânt şi oftez. 

Nu ştiu de ce? 

Hai, iubito, hai! 

Rumenă şi argăsită Frumoasa Francoise. 

Aşa gândesc. 

Nădejdea mea. 

Aşa-mi place! 

Mielul pocăit. 

Daruri din Spania. 

Rămas bun. 

Să nu-ţi fie frică. 

Cu ce-a greşit iubirea mea? 

A sosit vremea să plâng. 

M-a făcut mama să-ţi seamăn. 

Mărturisesc. 

Mă voi întoarce Dulcis amica. 

Pampeluna. 


Ai minţit! 

Bucuria mea. 

Pe jumătate. 

Verişoara Revino! 

Cântecele mele dragi. 

Vâră-te-n mine. 

Castelul De-a-ndoaselea! 

Norocul chior Nemţoaica. 

Gândul dragii mele Frumoasa mea, n-ai făcut bine! 

Doamne, rea-i muierea mea. 

Când inima va vorbi. 

Măntăluţa verde. 

Tulburelul. 

Triste plăceri. 

Durerea mea. 

Ţesătoarea. 

Păstoriţo, draga mea Pavana. 

La anii ce-au trecut. 

Freamăt de pădure. 

Va veni ziua aceea. 

Mixandra. 

La căldurică. 

Ce bine-i să iubeşti. 

Pe toate părţile. 

I-am mai văzut jucând după un cântec din Poitou, pe care-l 
cânta un felinar din Saint-Maxent şi o gură-cască din 
Parthenay-le-Vieux. Trebuie să mai aflaţi, beţivilor, că 
felinarele ţineau foarte bine pasul danţului şi ţopăiau cum 
nu se poate mai frumos pe piciorul lor de lemn. 

La sfârşit, am mai închinat un pahar la botul-calului, iar 
regina ne-a dat să ne călăuzească pe unul din felinarele ei, 
care ne-o plăcea. Am ales unul, pe care-l ştiam prieten de-al 
cuviosului părinte Lamy şi pe care îl cunoşteam ca pe un om 
de ispravă. El m-a recunoscut de asemeni, şi mi s-a părut a 
fi cel mai luminat, cel mai săritor, cel mai învăţat, cel mai 


chibzuit, cel mai bun vorbitor, sufletul cel mai ales şi 
felinarul cel mai potrivit dintre care se aflau acolo. 

La ieşirea din palat am auzit glasul unui felinar cu picior 
răsucit, care spunea că nu s-ar lipsi de o noapte bună, să-i 
dea cineva atâtea bună-dimineaţa, câte castane au intrat în 
tocătura de ficat de gâscă, de la potop încoace. Voia să ne 
lase a înţelege că nu poate să mănânce şi să bea cu poftă 
decât noaptea, când felinarele sunt la locul lor, în tovărăşia 
lămpilor drăgălaşe. Soarele nu vede cu ochi buni asemenea 
ospeţe, dovadă că Jupiter, când a fost să se culce cu 
Acmena, mama lui Hercule, l-a ţinut ascuns vreme de două 
zile, după ce, nu demult, aflase că Venus s-a dat în dragoste 
cu Marte. 

CAPITOLUL XXXIV. 

Cum am ajuns la oracolul Butelcii. 

Luminaţi şi călăuziţi cu multă voioşie de acel vrednic 
felinar, am sosit la ostrovul căutat, unde sălăşluia oracolul 
Butelcii. Punând piciorul pe uscat, Panurge s-a învârtit o 
dată ca o sfârlează şi i-a spus lui Pantagruel: 

— După atâtea osteneli şi atâta trudă, iată-ne ajunşi la 
locul ce-am dorit! 

A mulţumit cu multă cuviinţă felinarului, iar acesta ne-a 
îndemnat să avem încredere şi să nu ne înspăimântăm de 
cele ce vom vedea. 

Pentru a pătrunde până la templul sfintei Butelci, a trebuit 
să trecem printr-o întinsă podgorie, în care se aflau cele 
mai felurite soiuri de viţă, Falern, Malvoise, Muscadet, Tago, 
Beaune Mireveaux, Orleans, Picardent, Arbois, Coussi, 
Anjou, Graves, Vierron, Nerac şi altele. Via fusese sădită 
odinioară de însuşi Bachus, care a hărăzit-o să poarte 
frunze, flori şi ciorchini în toate timpurile anului, ca 
portocalii din San Remo. Bunul nostru felinar ne-a îndemnat 
să gustăm fiecare câte trei struguri, să ne învelim 
încălţările în foi de viţă şi să prindem în mâna stângă câte o 
coardă verde. La capătul podgoriei am trecut pe sub o 
poartă bătrână, pe care era cioplit cu multă gingăşie chipul 


unui băutor. De o parte stăteau rânduite tot felul de şipuri, 
butelci, clondire, butoaie, poloboace, oale, vedre şi amfore; 
apoi, atârnând la umbra unei bolți de viţă, de partea 
cealaltă grămezi de usturoi, de arpagic, de ceapă, de şunci, 
de caltaboşi, de brânzeturi, de limbi afumate şi un fel de 
magiun amestecat cu foi de viţă. Chipul era înrămat cu 
multă migală într-un chenar împletit din coarde de viţă. 
Alături erau înşirate vreo sută de feluri de pahare: pahare 
cu picior, pahare cu talpă, ulcioare, pocale, potire, găvane, 
căuşuri, ploşti, ulcele şi alte arme de-ale lui Bachus. Pe 
pragul de sus al porţii, sub zoofor [292], erau scrise aceste 
două stihuri: 

De vrei să treci această poartă, Să ţii un felinar de toartă! 

— Am avut grijă, a spus Pantagruel; în toată ţara Luminilor 
nu-i un felinar mai bun şi mai sfânt ca al nostru. 

Poarta dădea spre o boltă largă şi frumoasă de viţă, 
încărcată cu struguri în cinci sute de culori şi de cinci sute 
de soiuri, potrivite şi alese de meşteşugul podgoreanului: 
galbeni, albaştri, ruginii, portocalii, liliachii, negri, albi, 
verzi, viorii, bulbucaţi, pistruiaţi, lungi ca ţâţa-vacii, 
băşicaţi, înspicaţi, despicaţi, ţuguiaţi, brumaţi, înfloraţi. La 
capătul ei, bolta era perdeluită cu trei tulpini de iederă 
bătrână, iar printre frunze se deschideau o puzderie de 
luminişuri. Ajunşi aici, strălucitul nostru fanar ne-a poftit să 
ne întocmim câte un fes albanez din frunze de iederă şi să 
ni-l punem pe cap. Ceea ce, fără zăbavă, am făcut. 

— Niciodată, în cele trecute vremuri, preotesele lui Jupiter 
nu s-ar fi încumetat să treacă pe sub această boltă de viţă! a 
spus Pantagruel. 

— Credinţa lor însăşi le-ar fi oprit, a răspuns luminatul 
nostru felinar. Trecând pe sub bolta cu struguri, le-ar fi stat 
vinul deasupra capului, şi ar fi însemnat să se lase stăpânite 
de puterea lui; preoţii, ca şi toţi cei ce-şi închină viaţa lor 
adâncind tainele dumnezeirii, trebuie să-şi păstreze sufletul 
liniştit, departe de tot ce-ar putea să le răscolească 
simţurile; iar dintre toate patimile trupeşti, cea mai 


tulburătoare de minte e beţia. Nici voi, trecând pe sub 
această boltă, nu veţi fi vrednici a pătrunde în altarul sfintei 
Butelci dacă marea preoteasă Bacbuc nu va vedea frunze 
de viţă pe talpa picioarelor voastre, ca semn că nu vă e 
teamă de puterea vinului, ci, tocmai dimpotrivă, călcând 
peste ea, o stăpâniţi. 

— Nu sunt un mare învăţat, a spus fratele Ioan, şi îmi pare 
rău; dar în cartea rugăciunilor mele, în Apocalips, scrie, ca 
despre un lucru minunat, cum o femeie mergea având luna 
sub picioarele ei: aceasta vrea să însemne, după cum Bigot 
ne-a lămurit, că nu era din soiul celor cu capul în lună, 
adică lunatice cum s-ar zice. lată de ce mă simt îndemnat să 
cred cele ce-ai spus, domnule felinar şi iubite prietene. 

CAPITOLUL XXXV. 

Cum am coborât sub pământ pentru a pătrunde în altarul 
Butelcii şi pentru ce Chinon e cel dintâi oraş din lume. 

Am coborât apoi sub pământ, pe un drum sfredeluit în 
stânci de var. Pe peretele alb era zugrăvit, fără prea multe 
podoabe, un alai de femei şi de satiri, însoţind pe bătrânul 
Silene, care trecea râzând, călare pe măgar. l-am spus lui 
Pantagruel: 

— Tinda aceasta îmi aminteşte o hrubă care se află în cel 
mai vechi oraş din lume, şi unde se găsesc chipuri tot atât 
de frumos zugrăvite ca şi cele de-aici. 

— Unde? a întrebat Pantagruel. Care e cel mai vechi oraş 
din lume despre care vorbeşti? 

— Chinon! am răspuns eu. Sau cum i se mai spune: 
Cainon, în Tourraine. 

— Ştiu unde e Chinon-ul, a spus Pantagruel. Cunosc şi acel 
beci cu chipuri zugrăvite. Am deşertat acolo multe cupe de 
vin bun şi rece. Nu mă îndoiesc că e un oraş foarte vechi, 
după cum arată stema lui, pe care scrie: 

Chinon, Cainon, străveche aşezare, E mic oraşul, faima lui 
e mare. 

Sus, străjuiesc pădurile-nverzite. 

Jos, curge Viena-n unde liniştite. 


Dar de unde ai scos-o, că e cel mai vechi oraş din lume? 
Scrie undeva? Ce dovadă ai? 

— Am citit în Sfânta Scriptură, că cel mai vechi ziditor de 
oraşe a fost Cain; şi nu e greu de înţeles că a dat numele lui 
cetăţii pe care a întemeiat-o mai întâi: Cainon. După cum, 
mai târziu, urmându-i pilda, toţi ceilalţi ctitori de oraşe şi 
cetăţi au făcut la fel. Astfel, Atena şi-a primit numele ei de la 
Minerva, căreia grecii îi spun Atena, Alexandria de la 
Alexandru; Constantinopol de la Constantin; Pompeiopolis 
din Cilicia, de la Pompei; tot astfel s-au numit Canaaenii de 
la Cana; Sabeianii de la Saba; Asirienii de la Asur; apoi 
Ptolemais, Cezareea, Tiberium şi Herodium din ludeea. 

În timp ce schimbam între noi aceste cuvinte, am văzut 
ieşind un clondir mare - (felinarul nostru spunea că e 
filosof, sfetnicul sfintei Butelci), însoţit de străjile altarului, 
nişte butelcuţe franţuzeşti. Văzându-ne înarmaţi cu coarde 
de viţă şi încununaţi cu frunze de iederă (aşa cum am 
arătat), cunoscând de-asemeni pe renumitul nostru felinar, 
ne-a poftit să intrăm fără sfială, dând poruncă să fim duşi 
de-a dreptul la prinţesa Bacbuc, însoţitoarea sfintei Butelci 
şi marea preoteasă a tuturor tainelor lumii. Ceea ce s-a 
îndeplinit. 

CAPITOLUL XXXVI. 

Cum am coborât treptele numerelor şi despre spaima care 
l-a cuprins pe Panurge. 

Am coborât o scară de marmură, care ducea sub pământ: 
aici am ajuns la un loc neted şi ne-am oprit puţin. După 
aceea au urmat alte patru scări la fel. Panurge a întrebat: 

— Am ajuns? 

— Câte scări aţi numărat? 

— Una, două, trei, patru, a răspuns Pantagruel. 

— Adună aceste numere, a spus felinarul. Cât fac? 

— Zece, a răspuns Pantagruel. 

— Urmează socoteala căreia Pitagora i-a spus tetradă, şi 
înmulţeşte aceleaşi numere cu zece. 

— Zece, douăzeci, treizeci, patruzeci. 


— Adună-le şi pe acestea. 

— O sută. 

— Înmulţeşte cu opt, şi când vei ajunge la acest număr 
predestinat, vom fi la poarta templului. Aceasta e adevărata 
psihogonie a lui Platon, atât de lăudată de învățații 
academici, şi totuşi atât de puţin înţeleasă: fiecare jumătate 
a ei e alcătuită din unitatea a două numere prime, din două 
ridicate la pătrat şi două la cub. 

De mare folos la coborârea acestor trepte ne-au fost mai 
întâi picioarele, căci altminteri ne-am fi dus la vale de-a 
rostogolul, ca nişte butoaie, iar în al doilea rând, felinarul 
nostru nepreţuit, căci nici o altă lumină n-am zărit. Parcă 
ne-am fi aflat în hruba sfântului Patriciu în Hibemia sau în 
groapa lui Trofoniu din Beoţia. 

Coborâsem cam şaptezeci şi opt de trepte, când Panurge a 
început să strige deodată către luminatul nostru felinar: 

— Minunate domn, te rog din adâncul inimii mele 
îngrijorate să ne întoarcem! Maică, măiculiţa mea, mor de 
frică! Jur că nu mă mai însor! Ţi-ai dat destulă osteneală 
pentru mine, Dumnezeu te va răsplăti pe lumea cealaltă şi 
nici eu nu te voi uita dacă voi scăpa cu viaţă din această 
vizuină de troglodiţi; dar să ne întoarcem! Fie-ţi milă! Mi-e 
teamă să nu fi ajuns pe ţărmul Ianarei, unde coboară 
drumul în iad. Mi se pare că aud pe Cerber cum latră. Ele! 
Au început să-mi vâjâie urechile! N-am pentru javra asta 
nici o evlavie. De câte ori văd un câine repezindu-se la 
picioarele mele să mă înhaţe, mă apucă o durere cumplită 
de măsele. Am nimerit în groapa lui Trofoniu, o să ne 
mănânce de vii strigoii şi vârcolacii, cum l-au înghiţit 
odinioară pe unul din arcaşii lui Demetrius, fiindcă nu luase 
cu el nimic de mâncare... Unde eşti, frate Ioane? Borţosule, 
stai aici lângă mine, că mor de frică. Unde ţi-e sabia? Eu n- 
am nici o armă: nici ca să dau, nici ca să mă apăr. Să ne 
întoarcem! 


— Aici sunt, a răspuns fratele loan, nu-ţi fie teamă. Te ţin 
bine de chică şi nici optsprezece draci nu vor fi în stare să 
te smulgă din mâinile mele, măcar că n-am sabia la mine. 
De sabie n-ai nevoie niciodată, când ţi-e braţul voinic şi 
inima tare. Primi-vom întru ajutor armele cerului! Aşa a 
plouat cu pietre (care se mai văd şi astăzi în Provența, pe 
câmpul de la Crau, lângă gropile Mariane) - când Hercule 
n-a mai avut la îndemână alte arme să lupte împotriva celor 
doi fii ai lui Neptun. Cum, adică? Am ajuns în stihiile unde 
se duc sufletele nou-născuţilor care mor nebotezaţi? 
(Păzeşte-ne, Doamne, or să ne spârcâie pe toţi!) Suntem la 
talpa iadului, în bârlogul diavolilor? Las' pe mine, am să le 
frâng oasele la toţi, că am foi de viţă pe tălpi! Nu mă dau! 
Unde sunt? Să-i văd! Nu mi-e teamă decât de coarnele lor. 
Dar când mă gândesc la coarnele pe care le va purta 
Panurge când s-o însura, mă simt la adăpost. Cu duhul meu 
cel prevestitor, îl şi văd ca pe Acteon, încornorat, cornificat. 

— Ia seama, frater, a spus Panurge, până li s-o îngădui 
călugărilor să se însoare, nu cumva să te cununi cu 
frigurile. Eu am să-ţi fiu naşul, dacă voi scăpa cu viaţă din 
gaura asta! Mă tem că frigurile nu sunt neveste tocmai 
vesele. După cum mi-aduc aminte, şi Pisihoţul voia să te 
însoare cu ele, când l-ai făcut eretic. 

Strălucitul nostru felinar ne-a curmat cearta, spunându-ne 
că în acel loc trebuia să păstrăm tăcerea, punând strajă 
gurii şi înghiţindu-ne vorbele. 'Totodată ne-a liniştit, 
încredinţându-ne că n-avem a ne teme şi vom auzi oracolul 
Butelcii, de vreme ce suntem încălţaţi cu foi de viţă. 

— Să mergem, a spus Panurge. Să înfruntăm mânia 
diavolilor! O singură dată moare omul. Eu, unul, spun 
drept, aş fi dorit să cad în luptă. Înainte! Înainte! Am curaj 
cât îmi trebuie şi chiar mai mult. Adevărat că-mi cam 
tremură inima, dar de răceala şi umezeala beciului. Nu de 
frică, ci de frig. Înainte şi fără teamă să bă... Eu sunt 
Panurge-lnimă-de-Leu! 

CAPITOLUL XXXVII. 


Cum s-au deschis singure porţile templului. 

La capătul scărilor am dat peste o poartă tăiată în piatră 
de matostat, sprijinită pe columne dorice. Pe pragul de sus 
scria cu litere de aur această cugetare: în vino veritas (în 
vin e adevărul). Cele două aripi ale porţii erau făurite din 
aramă de Corint şi împodobite cu chipuri frumos turnate şi 
şlefuite după legile minunatului meşteşug al sculpturii. 
Uşile, prinse în ţâţânile lor, se îmbinau fără lacăt, zăvor sau 
altă legătură. Deasupra lor atârna un diamant indian de 
mărimea unui bob de fasole egipteană, încrustat în aur 
curat; iar de fiecare parte, către pereţi, atârna câte o funie 
de usturoi. 

Felinarul nostru şi-a cerut iertare că nu ne poate însoţi 
mai departe, dar de-acum încolo nu vom mai avea altceva 
de făcut decât să ne supunem îndrumărilor marii preotese 
Bacbuc. După cum am înţeles, acelui felinar nu-i era 
îngăduit să pătrundă în templu, dintr-o pricină pe care nu 
găsea cu cale s-o împărtăşească muritorilor de rând. Pentru 
orice întâmplare, ne-a sfătuit să nu ne pierdem cu firea şi să 
n-avem nici o teamă; ne-a mai spus că putem să ne bizuim 
din nou pe ajutorul lui, când vom dori să ne înapoiem. Apoi 
a luat diamantul care atârna la împreunarea celor două uşi 
şi l-a aruncat într-o cutie de argint, dinadins pregătită 
pentru a-l primi. Pe pragul fiecărei uşi a tras de un şnur de 
mătase roşie, lung de vreun stânjen şi jumătate, la capătul 
căruia spânzura o căpăţână de usturoi. A legat şnurul de 
două inele de aur (care se aflau acolo), apoi s-a depărtat. 

Ca prin farmec, poarta s-a deschis singură, fără a scoate 
acel sunet ascuţit, pe care îl fac, scrâşnind, porţile grele de 
aramă, ci numai un murmur uşor şi dulce, care a tremurat 
prelung sub bolta templului. Pantagruel a înţeles fără 
greutate de unde venea murmurul acela, văzând pe 
muchea dinspre perete a fiecărei uşi, de-a lungul 
pervazului, un mic cilindru, care se învârtea cu uşa 
deodată, pe o lespede de marmură, tare şi netedă, lustruită 
de-atâta frecare. 


Mult m-am mirat privind cum se deschid porţile, fără ca 
cineva să le fi împins; şi pentru a dezlega taina, m-am 
apropiat să văd cu ce putere sau prin ce maşinărie se 
închiseseră din nou, bănuind că îndatoritorul nostru felinar, 
deschizându-le, folosise iarba-fiarelor, numită ethiopis, care 
deschide orice încuietoare. Dar, în partea unde cele două 
aripi ale porţii se prindeau în canatul lor, n-am deosebit 
decât o lamă de oţel subţire, îmbucată în ţâţâna de bronz. 

Am mai zărit două bucăţi lungi de magnet indian, groase 
de o jumătate de palmă, de culoarea cerului, netede şi bine 
lustruite, care erau înfipte pe toată lărgimea lor în pereţii 
templului, unde porţile, deschizându-se, întâlneau zidul şi 
se opreau. 

Aşadar, atrase cu putere de acel magnet, lamele de oţel, 
printr-o minunată şi tainică lege a naturii, porneau 
mişcarea uşilor. Dar nu oricând şi oricum; căci atunci când 
magnetul era scos de la locul lui, oţelul nu i se mai supunea; 
după cum, dimpotrivă, căpăţânile de usturoi (care ucid 
puterea magnetului şi îi răpesc puterea de a atrage), 
trebuiau înlăturate; ceea ce felinarul nostru făcuse trăgând 
de funia în care erau legate. 

Pe magnetul din dreapta era scris, cu litere latine frumos 
săpate, acest stih în metru iambic: 

Ducunt volentem fata, nolentem trahunt [293]. 

Pe celălalt magnet am citit această cugetare însemnată cu 
litere mari: TOATE LUCRURILE SE ÎNDREAPTĂ SPRE 
SFÂRŞITUL LOR. 

CAPITOLUL XXXVIII. 

Cum era alcătuită pardoseala templului şi înstemată cu 
pietre rare. 

După ce am citit acele pisanii ale măreţului templu, am 
stat şi am privit minunata întocmire a pardoselii, cu care 
nici o altă lucrare a mâinilor omeneşti nu se poate asemui; 
nici pavelele templului Fortunei din Perenesta, zidit pe 
vremea lui Sylla, nici podeaua pe care a aşternut-o Sosistrat 
la Pergam, şi căreia grecii îi spun Asarotum [294]. Era un 


mozaic îmbinat din lespezi de piatră rară, tăiate în patru 
muchii şi frumos lustruite, păstrând fiecare culoarea ei 
firească. Unele de jasp roşu, stropit cu felurite culori 
plăcute ochiului; altele de ofită; unele de porfir; altele de 
licoftalm, cu sclipiri de aur lucitor, mărunte ca firele de 
nisip; unele de agată cu râuri şerpuitoare de culoarea 
laptelui; altele de caledoniu, piatră de mare preţ; altele de 
matostat verde, cu vine galbene şi roşii. Se înşirau unele 
lângă altele şi se întretăiau în linii piezişe, îmbinate şi 
potrivite fiecare la locul ei. 

În dreptul stâlpilor porţii se afla un alt mozaic, alcătuit din 
fărâme de piatră, adunate laolaltă cu atâta dibăcie, încât 
întocmeau împreună chipul pe care meşterul îl dorise. Ai fi 
zis, văzându-le, că o mână azvârlise pe pardoseală, în 
neorânduială, o risipă de frunze de viţă. În unele părţi 
căzuseră mai multe, în alte părţi mai puţine, dar aceeaşi 
podoabă de frunze se vedea pretutindeni. 

În lumina scăzută se zăreau, ici şi colo, melci suindu-se pe 
ciorchini, şopârle alergând printre ramuri, struguri pe 
jumătate copţi şi alţii pârguiţi, potriviţi cu atâta iscusinţă de 
meşterul pietrar, încât graurii şi oricare alte păsări ale 
câmpului s-ar fi înşelat, tot atât de lesne ca şi surioarele lor, 
pe care le-au amăgit chipurile zugrăvite de Zeuxis din 
Heracleea. Noi înşine ne-am înşelat, căci ajungând pe locul 
unde pietrarul aşternuse frunze mai dese, temându-ne să 
nu le luăm în picioare, am început să facem paşii mari, cum 
am fi mers pe un drum desfundat de ploi şi semănat cu 
pietre. Am privit apoi bolta templului, ai cărui pereţi, 
împodobiţi cu mozaicuri de marmură şi porfir, înfăţişau un 
şirag întreg de chipuri minunate, începând din partea 
stângă a intrării. Aici era închipuită bătălia în care 
vrednicul Bachus i-a biruit pe indieni; şi anume în felul 
următor. 

CAPITOLUL XXXIX. 

Cum era înfăţişat războiţii biruitor pe care Bachus l-a 
purtat împotriva indienilor. 


Mai întâi erau înfăţişate oraşele, satele, castelele, cetăţile, 
câmpiile şi pădurile mistuite de flăcări. Am văzut o mulţime 
de femei dezmetice şi hămesite, care spintecau viței, miei şi 
mioare vii, muşcând cu lăcomie din carnea lor însângerată. 
Toate acestea voiau să însemne, după cum am înţeles, că 
Bachus, pătrunzând în India, a lăsat în urma lui numai foc şi 
sânge. 

La început, indienii nu l-au luat în seamă şi nu i-au aţinut 
calea, înştiinţaţi fiind de iscoadele lor că le-a călcat hotarul 
nu o oaste de războinici, ci numai un bătrânel dolofan ca o 
muiere şi mereu beat, însoţit de o ceată de tineri pădureţi, 
goi, cu coarne şi cu coadă ca iezii, sărind şi ţopăind, de gât 
cu o haită de femei bete. Indienii hotărâseră să-i lase să 
treacă şi să nu li se împotrivească în luptă, gândind că o 
biruinţă asupra unei asemenea gloate n-ar fi fost un lucru 
de cinste, ci mai degrabă de ruşine. Astfel disprețuit, 
Bachus a pătruns tot mai adânc în inima ţării, punând 
pretutindeni foc şi vărsând valuri de sânge. Foc, fiindcă 
focul şi pulberea care arde sunt armele părinteşti ale lui 
Bachus. El de la naştere a fost întâmpinat de fulgerele lui 
Jupiter, pe când casa mamei sale Semeia se mistuia în 
flăcări. Sânge, fiindcă Bachus sânge dăruieşte în vreme de 
pace şi sânge varsă în timp de război. Dovadă stau câmpiile 
ostrovului Samos, numite Panena (adică pline de sânge), 
unde Bachus, ajungând din urmă amazoanele fugite de pe 
meleagurile Efesului, le-a răpus însângerând întreaga 
câmpie. Aceste spuse, veţi înţelege mai bine decât din 
vorbele lui Aristotel tâlcul vechii înţelepciuni: „Pe timp de 
război, nici să nu mănânci, nici să nu semeni izmă”. Şi iată 
de ce, în învălmăşeala luptei, lovit poate fi oricare, fără 
deosebire; dar nu-i cu putinţă, sau e foarte greu, să opreşti 
sângele unui rănit care în ziua aceea a cules sau a băut 
izmă. 

Pe-acel perete Bachus era înfăţişat, aşadar, pornind la 
război într-un car măreț, tras de trei perechi de leoparzi 
tineri, înhămaţi unul lângă altul. Obrazul lui era al unui 


copil, arătând astfel ca beţivii adevăraţi nu îmbătrânesc 
niciodată; avea obrazul roşu ca al heruvimilor, fără un fir de 
păr în barbă. Purta pe frunte coarne ascuţite, iar peste ele 
o cunună împletită din frunze de viţă şi struguri, cu o mitră 
roşie pe creştet. Încălţările lui erau de aur. 

În jurul lui Bachus nu se zărea nici un bărbat. Straja şi 
toată oastea lui se alcătuia din femei deşănţate, zălude şi 
turbate: basaride, evande, euniade, edonide, trieteride, 
ogide, mimalone, menade, tiade şi bachide [295]. Purtau la 
cingătoare şopârle şi şerpi vii; umblau cu părul despletit şi 
cu năframe în foi de viţă. Erau înveşmântate în piei de cerb 
şi căprioare, ţineau în mâini securi, tirsuri, împodobite cu 
iederă şi viţă, cârlige de fier şi halebarde, aidoma ştiuleţilor 
de brad. Unele purtau scuturi uşoare, care răsunau la cea 
mai uşoară atingere; băteau cu ele toba ca în nişte 
tamburine. 

Femeile erau în număr de şaptezeci şi nouă de mii două 
sute douăzeci şi şapte. Vârful oastei stătea sub porunca lui 
Silen, în care Bachus avea o încredere deplină; îi pusese de 
multe ori la încercare vitejia, mărinimia şi chibzuinţă. Era 
un bătrân mărunţel, burtos şi hodorogit, adus din spate 
rotund, ca un samar de măgar. Avea urechi mari şi ţuguiate, 
nas vulturesc şi ascuţit, sprâncene lungi şi aspre, umbla 
fudul călare pe un măgar şi ţinea în mână o bâtă, 
rezemându-se în ea, gata de bătaie. Când umbla pe jos se 
îmbrăca muiereşte şi purta o rochie galbenă. Oastea lui era 
alcătuită din flăcăi pădureţi, cu coarne de cerb, cruzi ca 
nişte lei, care jucau, săreau şi ţopăiau în pielea goală. Se 
numeau titiri sau satiri şi erau în număr de optzeci şi cinci 
de mii o sută patruzeci şi trei. 

Pan, un fel de om strâmb şi pocit, venea cu cea din urmă 
ceată. De la brâu în jos semăna cu un ţap, coapsele îi erau 
acoperite de păr şi purta coarnele în sus. Faţa îi era roşie şi 
aprinsă, barba stufoasă ca a unui bărbat îndrăzneţ şi viteaz, 
necugetat şi grabnic la mânie; în mâna stângă ţinea un 
fluier, iar în mâna dreaptă o cârjă; ostaşii lui erau satirii, 


hemipanii, egipanii, argipanii, silvanii, faunii, lemurii, larii, 
farjadeţii şi spiriduşii, în număr de şaptezeci şi opt de mii o 
sută paisprezece. Deviza lor era un singur cuvânt: Evohe 
[296]! 

CAPITOLUL XL. 

Cum s-a luptat Bachus cu indienii. 

Bachus era înfăţişat, aşadar, lovind cu război pe indieni. 
După cum mi-am dat seama, Silen, căpetenia călărimii, era 
asudat leoarcă, iar măgarul îl necăjea cumplit, suflând greu, 
zbătându-se, zvâcnind şi smucindu-se de mama focului, ca 
şi cum i-ar fi vârât cineva un tăun sub coadă. 

Satirii, căpitanii, sutaşii, căprarii sunau din corn strigări 
de luptă, dădeau ocol în goană grosului oastei, sărind, 
pufnind, năvălind, pârţâind şi îndemnându-şi soţii la luptă. 
[...] au năpustit cele dintâi asupra indienilor, scoțând ţipete 
înfricoşate, în larma cumplită a scuturilor şi tobelor lor; tot 
cerul răsuna de strigătul lor! Să nu mai spuneţi că numai 
Apelle, Aristide din Teba şi ceilalţi meşteri se pricepeau să 
zugrăvească fulgerele, trăsnetele, tunetul, furtunile, 
cuvintele, firea oamenilor şi gândurile lor! 

Indienii au fost înştiinţaţi că Bachus face prăpăd pe unde 
trece. Atunci s-au urnit în luptă elefanții, purtând în spinare 
turnuri de cetate, cu un număr neînchipuit de războinici în 
ele. Întreaga oaste s-a pus în mişcare, iar înaintea şi în 
urma ei mergeau elefanții, întâmpinați de strigătele 
grozave ale bacantelor care, înspăimântate, îşi pierduseră 
capul. 

Să-l fi văzut pe Silen înfuriat, dând de zor pinteni 
măgarului şi învârtind bâta ca pe-un paloş! Măgarul dădea 
târcoale elefanților, gâfâia cu gura căscată şi zbiera 
semnalul de luptă. (Tot atât de vitejeşte s-a trezit din somn 
şi nimfa Lotis, în timpul bacanalelor de altădată, apărându- 
se împotriva lui Priapcare încerca s-o priapuţuiască pe când 
dormea.) 

Să-l fi văzut pe Pan, cum sălta pe picioarele lui strâmbe în 
jurul menadelor, îndemnându-le cu fluierul la luptă! Să fi 


văzut cum un satir mai tânăr înhăţase şaptesprezece regi şi 
cum o bacantă încolăcise cu şerpii ei patruzeci şi doi de 
căpitani indieni; cum un faun numai de-o şchioapă ducea pe 
braţe douăsprezece steaguri smulse duşmanului şi cum 
nenea Bachus se plimba în carul lui fără să-i pese, de-a 
lungul câmpului de bătaie, râzând, glumind şi bând în 
sănătatea tuturor. 

La sfârşit era închipuită biruinţa veselului Bachus şi prada 
luată în război. Carul lui de învingător era împodobit cu 
iederă culeasă de pe muntele Meros; iederă care în India 
nu se află. Tot astfel s-a înfăţişat şi Alexandru, după ce i-a 
supus pe indieni: carul lui era tras de patru elefanţi 
înhămaţi în şir, unul după altul. Aşa a intrat şi Pompei-cel- 
Mare în Roma, când s-a întors biruitor din Africa. Bachus, 
stând în carul lui, bea dintr-o amforă (ca şi Caius Marius 
mai târziu, după izbânda lui asupra cimbrilor la Aix, în 
Provența). 'Toţi din oastea lui Bachus purtau pe frunte 
cununi de iederă. Toate scuturile, toate tobele, toate 
buzduganele erau împodobite cu iederă; până şi măgarul 
lui Silen se îmbrăcase în frunză verde. 

În dreapta şi în stânga carului lui Bachus mergeau regii 
prinşi în luptă, cu lanţuri de aur la picioare. Întreaga oaste 
înainta în alai de sărbătoare, fremătând de bucurie, cărând 
o pradă nesfârşită şi cântând cântece voioase de război, 
doine păstoreşti şi imnuri răsunătoare de slavă. 

Tot pe-acel perete era arătată ţara Egiptului: cu Nilul lui, 
cu crocodilii lui, cu maimuţele lui fără coadă, cercopitecii, 
ibişii, ihneumonii, hipopotamii şi celelalte fiare îmblânzite 
de Bachus. lar Bachus străbătea aceste ţinuturi tras de doi 
boi: pe unul scria cu litere de aur Apis, iar pe celălalt, 
Osiris. 

Înainte de venirea lui Bachus, nu se pomeniseră în Egipt 
nici boi, nici vaci. 

CAPITOLUL XLI. 

Cum era templul luminat de o lampă minunată. 


Înainte de a vă împărtăşi răspunsul Butelcii, voi încerca a 
vă vorbi despre o lampă minunată, a cărei lumină se 
răspândea cu atâta dărnicie în toată încăperea templului, 
încât, deşi ne aflam sub pământ, vedeam ca în plină amiază, 
când soarele limpede şi netulburat îmbrăţişează cu razele 
lui zarea întreagă a pământului. În mijlocul bolţii atârna un 
inel de aur greu; de mărimea unui pumn de bărbat, de care 
erau legate trei lanţuri frumos împletite, mai subţiri decât 
inelul, lungi de două picioare şi jumătate, cuprinzând într- 
un triunghi o tăblie de aur rotundă, al cărei diametru 
depăşea doi coţi. Tăblia de aur avea patru găuri şi în fiecare 
din ele se afla câte un glob scobit pe dinăuntru, cu o 
deschizătură pe partea de deasupra ca o mică lampă, 
măsurând de jur împrejur două palme. Globurile erau tăiate 
din piatră nestemată: unul de ametist, al doilea de marmură 
străvezie de India, al treilea de opal, al patrulea de antracit. 
Fiecare glob era umplut cu apă-de-foc [297], trecută de 
cinci ori prin alambic şi care, ca uleiul lămpii de aura lui 
Pallas din acropola Atenei, nu scade niciodată. În apă 
pluteau cinci fitiluri, făcute din azbest (la fel cu cele din 
templul lui Jupiter-Amon, pe care cică le-ar fi văzut isteţul 
filosof Cleombrat) şi din în carpazian, pe care flacăra nu le 
mistuie, ci mai degrabă le împrospătează. 

Cam la două picioare sub această lampă, cele trei lanţuri 
de aur treceau prin cele trei toarte ale unei lămpi mai mari, 
de cleştar curat, măsurând în lărgimea ei un cot şi 
jumătate. Un vas mai mic de cleştar asemănător, având 
înfăţişarea unui dovleac, sau mai degrabă a unei oale de 
noapte, cobora până în fundul lămpii celei mari, cu atâta 
câtime de apă, ca flacăra azbestului să se ridice până în 
mijlocul lămpii celei mari. Astfel părea că întreaga sferă a 
acesteia ardea, fiindcă flacăra se afla tocmai în punctul ei 
mijlociu. 

Aşa precum nu te poţi uita la soare, era cu neputinţă să 
priveşti de-a dreptul acea lampă. Datorită alcătuirii 
meşteşugite a lucrării, lumina de-o limpezime desăvârşită a 


celor patru lămpi mici, cu răsfrângerea feluritelor culori ale 
pietrelor preţioase, era trimisă în lampa cea mare de sub 
ele. Strălucirea luminii umplea cu tremurul ei neîntrerupt 
toate ungherele templului, iar pe luciul marmurei care 
acoperea pereţii încăperii, jucau culorile curcubeului, ca în 
zilele când soarele atinge cu razele lui coama norilor 
purtători de ploaie. 

Era o născocire minunată. Şi mai mult m-a umplut însă de 
uimire bătălia sprintenă şi glumeaţă a unor copii, cu care 
meşterul împodobise, de jur-împrejur, brâul de cleştar al 
lămpii celei mari. Copiii stăteau călări pe căişori de lemn, 
purtând în mâini sulițe din cârcei de viţă şi scuturi 
înjghebate din ciorchini împletiţi cu frunze. Pornirea lor la 
luptă şi mişcările lor ştrengăreşti erau cu atâta dibăcie 
arătate, cum natura însăşi n-ar fi izbutit mai bine. Nu 
păreau a fi numai tăiate pe faţa cleştarului, ci păreau 
cioplite pe de-a-ntregul, ca o sculptură de chipuri vesele, 
însufleţite de lumina care pătrundea prin ele dinlăuntrul 
lămpii. 

CAPITOLUL XLII. 

Cum ne-a arătat marea preoteasă Bacbuc fântâna 
luminoasă din mijlocul templului. 

Pe când priveam cu sufletul înfiorat de uimire acea lampă 
nemaivăzută şi acel templu minunat, s-a apropiat de noi, 
bucuroasă şi surâzătoare, preacinstita mare preoteasă, 
însoţită de toate ajutoarele ei. Văzându-ne înveşmântaţi aşa 
cum înțeleptul felinar ne sfătuise, ne-a dus numaidecât 
până în mijlocul templului, sub lampa amintită, unde se afla 
o fântână mai măreaţă şi mai minunată decât ar fi visat 
vreodată Dedal însuşi. Ghizdurile fântânii, pereţii şi temelia 
ei erau tăiate din cel mai curat şi mai străveziu alabastru. 
Fântâna, înaltă de trei palme, avea şapte laturi şi era 
împodobită de jur împrejur cu stilobate, arulete, cimeze şi 
frize dorice. Peretele dinăuntru al fântânii era rotund. La 
unghiurile de întâlnire ale celor şapte laturi, pe marginea 
fântânii, se înălța câte o columnă, îngroşată spre mijloc, 


alcătuind o balustradă de fildeş (pe care meşterii de azi o 
numesc protri). Erau cu totul şapte columne, după cum 
şapte erau şi colţurile fântânii. Înălţimea lor de la temelie 
până la arhitrave era de cel puţin şapte palme, la o 
depărtare potrivită de linia de mijloc a cercului şi a 
rotundului dinafară. 

Cea dintâi columnă ce s-a ivit privirii noastre la intrarea în 
templu era tăiată în safir albastru ca lumina cerului. 

A doua, de hiacint, amintind culoarea florii în care s-a 
prefăcut sângele mâniat al lui Ajax. 

A treia, de diamant vrăjit, izbăvitor de otravă, care 
scânteia şi lucea ca un fulger. 

A patra, de rubin străveziu, cu răsfrângeri de ametist, ale 
cărui flăcări se topeau într-o lumină de purpură viorie. 

A cincea, de smarald; de cinci sute de ori mai măreaţă 
decât a zeului Serapis din labirintul Egiptului şi mai 
strălucitoare decât smaraldele înfipte în ochii leului care 
străjuieşte mormântul regelui Hermias. 

A şasea, de agată; mai veselă şi în mai felurite culori decât 
aceea la care atât de mult ţinea Pirus, regele Epirului. 

A şaptea, de selenit străveziu cu limpezimi de smarald alb, 
strălucitor ca mierea albinelor de pe muntele Hymet, 
răsfrângând în apele lui chipul lunii cum se iveşte pe cer: 
plină, nouă, în creştere, în descreştere. 

După credinţa vechilor caldeieni şi a magilor de odinioară, 
aceste şapte nestemate sunt semnele celor şapte planete 
ale cerului. 

Pe columna cea dintâi, deasupra capitelului, se înălța 
chipul turnat în plumb curat al lui Saturn, care ţinea în 
mână coasa şi avea la picioare un cocor cu totul şi cu totul 
de aur, smălţuit în culorile fireşti ale păsării saturnine. 

Pe a doua, de hiacint, în partea stângă se ridica Jupiter, 
turnat în cositor şi purtând pe piept un vultur de aur, 
smălţuit cum îi sunt penele adevărate. Pe a treia se înălța 
Febus, plămădit din aurul cel mai curat şi ţinând în mână un 
cocoş alb. 


Pe a patra stăpânea Marte, îmbrăcat în cupru de Corint, 
cu un leu culcat la picioare. 

Pe a cincea, apărea Venus în veşmânt de aramă (metalul 
pe care l-a folosit Aristot, când a turnat chipul lui Athamos, 
voind să înfăţişeze îmbujorarea ruşinii ce-a simţit, văzând 
pe fiul său Learh mort dintr-o nepricepută cădere). La 
picioarele lui Venus se afla o porumbiţă. 

Pe a şasea strălucea Mercur, învăluit în argint viu şi 
aşteptând în nemişcare, cu un cocostârc la picioare. 

Pe a şaptea, lumina Luna, având la picioarele ei un ogar. 

Statuile depăşeau cu o treime înălţimea columnelor pe 
care erau aşezate. Măsurile erau atât de bine socotite după 
planurile geometriei, încât nici Policlet cu toată ştiinţa lui, n- 
ar fi putut să izbutească mai bine. 

Temelia columnelor, capitelurile, arhitravele, frizele şi 
cornişele erau alcătuite după tiparele greceşti, din aurul cel 
mai curat, mai ales, cum nu se găseşte nici în nisipul Ledei, 
lângă Montpellier, nici în Gangele din India, nici în apele 
Padului din Italia, nici ale Hebrului din Tracia, ale Tagului 
din Spania sau ale Patoclului din Lidia. 

Aripile care legau columnele între ele erau tăiate din 
aceleaşi pietre preţioase ca şi columnele în felul următor: 
aripa de safir se arcuia până deasupra columnei de hiacint, 
aripa de hiacint se întindea până la columna de diamant şi 
aşa mai departe. 

Pe partea dinăuntru a acestor aripi arcuite şi între 
capitelurile columnelor se întindea o boltă de cleştar, care 
acoperea fântâna. Temelia ei avea şapte laturi, ca şi 
fântâna, apoi se rotunjea spre creştet în chipul unei 
jumătăţi de sferă. Cleştarul era atât de limpede şi de curat, 
atât de bine şlefuit şi atât de desăvârşit în apele lui, fără 
umbre, fără brumă, fără aburi şi fără vine, încât pot să spun 
că nici Xenocrat însuşi n-a cunoscut un altul asemănător. 

Pe marginea boltii de cleştar erau înfăţişate, în chipuri şi 
slove cu meşteşug tăiate, cele douăsprezece semne ale 
Zodiacului, cele douăsprezece luni ale anului cu însuşirile 


lor, cele două solstiţii, cele două echinoxuri, calea pe care o 
urmează pământul şi cele mai frumoase stele de pe cerul 
polului de miazăzi şi de-aiurea; cu atâta meşteşug, cu atâta 
adevăr redate, încât părea să fie lucrarea regelui Necepsos 
sau a bătrânului astrolog Petosiros. 

Pe creştetul bolţii, tocmai deasupra mijlocului fântânii, 
atârnau trei nestemate, şlefuite în chip de pară, limpezi ca 
lacrima şi alcătuind prin înclinarea lor o floare de crin de 
mărimea unei palme. Din potirul crinului răsărea o piatră 
de granată, mare cât un ou de struţ, tăiată în şapte feţe 
(care e numărul cel mai prielnic), atât de minunată şi de 
strălucitoare, încât ridicând privirea pentru a o cuprinde, 
era să pierdem lumina ochilor. Nici fulgerul, nici flacăra 
focului, nici soarele însuşi nu revarsă atâta orbitoare 
văpaie! Pe bună dreptate am socotit cu gândul că Asia 
întreagă, Africa şi Europa laolaltă nu cuprind atâta bogăţie 
şi atâtea minuni nemaivăzute, ca acea fântână şi acele 
lămpi ale templului. Scânteietorul potir de lumină ar fi lăsat 
în umbră până şi pantarbul, faimoasa piatră de mare preţ a 
vrăjitorului larhac din India, tot aşa cum se ascund stelele 
când luceşte pe bolta cerului soarele de amiază. Nici 
Cleopatra, regina Egiptului, n-ar putea să se mai laude cu 
cele două diamanturi de India, care îi spânzurau la urechi. 
Pe unul din ele, dăruit de triumyvirul Antoniu, l-a băut topit 
în apă neîncepută; fusese prețuit la o sută de sesterţi. 

Zadarnic se fudulea Lullia Paulina cu haina ei ţesută în 
mărgăritare şi smaralde, stârnind cu acel scump veşmânt 
uimirea întregii Rome (despre care se spunea că ar fi fost 
vizuina şi hambarul tâlharilor biruitori al lumii întregi). 

Apa fântânii curgea prin trei ţevi şi trei jgheaburi, 
alcătuite din mărgăritare şi aşezate în chipul a trei unghiuri 
cu laturile egale. Jgheaburile aveau înfăţişarea unei spirale 
retezată în două. 

Ne pregăteam să ne îndreptăm privirile în altă parte, când 
Bacbuc ne-a îndemnat să ascultăm curgerea apei. Am prins 
cu urechea, la început, un sunet minunat, dar încă 


nedesluşit şi întrerupt, ca şi cum ar fi venit de sub pământ 
şi de departe. Murmurul acesta tainic nu ni s-ar fi părut 
atât de plăcut, dacă l-am fi ascultat mai de aproape şi mai 
lămurit. 

Precum inima noastră se bucurase la vederea atâtor 
lucruri minunate, asemenea ne încânta sufletul acea muzică 
desfătătoare pe care o ascultam. 

Bacbuc ne-a spus: 

— Filosofii voştri nu vor să creadă că priveliştile sunt 
născătoare de mişcare. Priviţi, ascultați şi vă veţi încredința. 
Aceste jgheaburi în chip de melc, pe care le vedeţi tăiate în 
două, alcătuind o încincită împerechere, sunt puse în 
mişcare de fiecare val pornind din adânc, şi aşa cum ar 
pătrunde în vâna cavă în loc de a intra în ventricolul drept 
al inimii, fac să curgă apa sfintei fântâni; iar curgerea ei 
trezeşte acea cântare minunată, care străbate până la 
mările lumii voastre. 

CAPITOLUL XLIII. 

Cum apa din fântână lua gustul vinului dorit de băutor. 
Bacbuc a poruncit să ni se împartă pocale, căni şi ulcele: 
de aur, de argint, de cleştar şi de porțelan; apoi ne-a poftit 

să bem apă din fântână, ceea ce am făcut bucuroşi. 

E. de prisos să vă mai spunem că nu suntem nici din 
neamul acelor păsărele care nu mănâncă până nu le 
mângâi pe coadă, nici al viţeilor, care nu beau şi nu 
mănâncă până nu le pui ciomagul pe spinare. Nimeni nu s-a 
ostenit până acum degeaba poftindu-ne să bem. 

I-am răspuns că apa acelei fântâni ni s-a părut mai 
proaspătă şi mai plăcută, mai limpede şi mai cristalină 
decât a Argirondei din Etolia, a Peneului din Tesalia, a 
Axiului din Migdonia şi a Cidnului din Cilicia (pe care 
Alexandru, văzând-o atât de îmbietoare şi mai ales atât de 
rece pentru timpul verii, a fost ispitit să se scalde în undele 
ei, cu toate că avea să plătească scump această plăcere de- 
o clipă). 


— Ah, a spus Bacbuc, cât de mult greşesc cei care nu 
privesc în ei înşişi, ca şi cei care nu stau să asculte mişcările 
pe care le face limba, când vinul se prelinge de-a lungul ei, 
pentru a cobori, nu în plămâni prin artera-neegală, cum 
credea Platon, Plutarh, Macrob şi alţii, ci prin esofag în 
stomac. Călătorilor, aveţi oare gâtul argăsit, pardosit sau 
smălţuit (ca altădată Phitilus, despre care pomeneşte 
Theutus) de n-aţi deosebit gustul şi buchetul acestei licori 
cereşti? Aduceţi aici răzătoarele pe care le ştiţi (a spus ea 
ajutoarelor ei), să răzuim, să spălăm şi să curăţim cerul 
gurii acestor nepricepuţi! 

Aşadar, ni s-au adus două şunci frumoase, plinuţe şi vesele, 
urmate de câteva limbi afumate, vesele şi plinuţe şi 
frumoase, sărături felurite, caltaboşi, icre, cârnaţi 
vânătoreşti şi alte răzătoare ale gâtlejului. După porunca 
ce-am primit am mâncat, am mâncat, am mâncat, până 
când ne-am simţit stomacurile bine răzuite şi ne-a cuprins o 
sete aprigă. 

Bacbuc ne-a spus: 

— Un căpitan al evreilor, înţelept şi cutezător, a călăuzit 
odinioară prin deşert poporul său, care suferea de-o foame 
cumplită. El s-a rugat, şi din ceruri a căzut mană; iar mana 
atât de bună li s-a părut, încât îşi închipuiau că e carne. Tot 
astfel, bând din această licoare vrăjită, veţi simţi pe limbă 
gustul vinului la care vă veţi gândi fiecare. Daţi aripi 
închipuirii, şi beţi! 

Ceea ce am făcut. Panurge a strigat: 

— Dumnezeu să mă ţie! E cel mai bun vin din Beaune pe 
care l-am băut în viaţa mea. Să mă ia o sută unu de draci 
dacă mint! Ca să-i simt mai îndelung gustul, ar trebui să am 
un gâtlej de trei coţi, cum l-ar fi vrut Filoxen, sau măcar ca 
un cocostârc, cum şi-l dorea Melantius! 

— Pot să jur pe fitilul felinarului nostru, a spus fratele Ioan, 
că beau vin din Graves, voios şi săltăreţ! Pentru numele lui 
Dumnezeu, învaţă-mă şi pe mine, surato, cum faci? 


— Mie îmi pare că beau vin de Mirevaux, pentru că la el m- 
am şi gândit. Atât numai, că e mult prea rece; mai rece 
decât gheaţa, mai rece decât apa fântânii Contoporiei din 
Corint, care îţi îngheţa stomacul şi toate măruntaiele 
nutritoare. 

— Luaţi şi beţi! a spus Bacbuc. O dată, de două ori, de trei 
ori! Schimbându-vă dorinţa, se va schimba şi vinul, luând 
gustul, buchetul şi tăria pe care vi le închipuiţi. Să mai 
spuneţi de-acum încolo că la Dumnezeu nu-i totul cu 
putinţă! 

— Asemenea vorbe n-am rostit niciodată. Noi spunem şi 
credem că Dumnezeu e atotputernic. 

CAPITOLUL XLIV. 

Cum l-a înveşmântat Bacbuc pe Panurge pentru a primi 
cuvântul Butelcii. 

Sfârşindu-se deodată şi vorbele şi băutura, Bacbuc a 
întrebat: 

— Care dintre voi doreşte să afle cuvântul Butelcii? 

— Eu, nevrednicul tău băutor, a răspuns Panurge. 

— Prietene, n-am a-ţi da decât un singur sfat. Înfăţişându- 
te oracolului, să-l asculţi numai cu o ureche. 

— Urechea la care duce vinul, a spus fratele Ioan. 

Bacbuc i-a dat lui Panurge să îmbrace o zeghe ţărănească, 
i-a pus în cap o glugă albă şi frumoasă, i-a dat să tragă nişte 
nădragi de viaţă lungă, de care a atârnat un ciucure cu trei 
obeliscuri, i-a dat nişte mânuşi făcute din două buzunare 
vechi, l-a încins cu trei cimpoaie legate unul de altul, l-a pus 
să-şi spele faţa în fântână de trei ori, i-a azvârlit în obraz un 
pumn de făină, i-a înfipt trei pene de cocoş în pulpana din 
dreapta a nădragilor, l-a trimis să ocolească fântâna de 
nouă ori, să sară în sus de trei ori, l-a dat de şapte ori cu 
fundul de pământ, murmurând nu ştiu ce cuvinte vrăjite în 
limba etruscă şi citind de câteva ori dintr-o carte pe care i-o 
ţinea dinainte una din ajutoarele sale. 

Nici Numa Pompiliu, al doilea rege al Romei, nici preoţii 
din Toscana de altădată şi nici sfântul căpitan al evreilor nu- 


şi îndeplineau slujbele închinate cerului, după un tipic mai 
sărbătoresc; nici profeţii zeului egiptean Apis din hMenifis, 
nici euboienii din cetatea lui Ramnes în Ramnuzia, nici 
slujitorii altarului lui Jupiter-Amon, nici cei din Feronia, nu 
păzeau cu atâta grijă rânduiala sfintelor lor închinăciuni. 

Panurge, astfel dichisit, s-a despărţit de ceata noastră, iar 
Bacbuc, prinzându-i mâna dreaptă, l-a scos afară din 
templu pe-o poartă de aur, într-un paraclis rotund zidit din 
marmură străvezie de Capodochia, prin care, fără uşi şi 
fără ferestre, lumina soarelui pătrundea cu atâta strălucire 
şi cu atâta uşurinţă, ca şi cum ar fi izvorât dinăuntru, nu 
dinafară. Lucrarea nu era mai puţin minunată ca templul 
sfânt din Ravena de odinioară, nici mai prejos de-acela din 
ostrovul Chemnis al Egiptului. Voi spune numai atât, că 
acest locaş rotund era cu atâta măiestrie zidit, încât 
lărgimea temeliei nu întrecea nici cu un vârf de unghie 
înălţimea bolţii. 

În mijloc se afla o altă fântână frumoasă de alabastru, cu 
şapte laturi, pe ghizdurile căreia erau încrustate felurite 
frunze, care de care mai ciudate. Fântâna era plină cu o apă 
limpede, iar în apă stătea cufundată până în brâu sfânta 
Butelcă, în cel mai luminos veşmânt de cleştar, rotunjoară la 
trup şi cu mijlocul puţin mai împlinit decât s-ar fi potrivit cu 
statura ei. 

CAPITOLUL XIV. 

Cum s-a înfăţişat Panurge înaintea sfintei Butelci. 

Marea preoteasă Bacbuc, după ce l-a pus pe Panurge să 
facă o adâncă închinăciune şi să sărute ghizdurile fântânii, 
i-a poruncit să se ridice şi să joace trei danturi repezi în 
cinstea lui Bachus. Apoi l-a aşezat cu fundul pe pământ, 
între două şei. A deschis o carte de rugăciuni şi, suflându-i 
la urechea stângă, l-a învăţat să cânte astfel: 

Butelcă sfântă, Ce porţi în tine. 

Marea minune, Priveşte-n mine, Şi-n taină-mi spune. 

Veştile bune, Pe care, smerit, le aştept, În pântecul tău 
înţelept. 


Se-ascunde nectarul în care. 

Bătrânul Bachus cel Mare. 

A spus adevărul cel drept, În vinul ce curge-n pahare. 

Urâta minciună lipseşte, Iar arca lui Noe pluteşte. 

Departe de orice-ntristare. 

Licoare cerească, vorbeşte! 

Durerea din mine-o răpune, Zâmbeşte în cupele pline, Vin 
alb, ca şi roşu mă-ncântă! 

Butelcă sfântă, Ce porţi în tine. 

Marea minune, Taina ţi-o spune, Vino spre mine, Vorbeşte 
şi cântă! 

După acest cântec, Bacbuc a aruncat nu ştiu ce în fântână, 
şi dintr-o dată apa a început să fiarbă, asemeni cratiţei celei 
mari din Bourgeuil când pornesc călugării cu crucea în 
frunte cu prapurii în vânt. Panurge asculta în tăcere, cu o 
singura ureche. 

Bacbuc stătea în genunchi lângă el. Când, deodată, din 
adâncul Butelcii a pornit un zumzet ca al albinelor care s-au 
născut din trupul taurului ucis şi grijit după pilda lui 
Aristeu; ca săgeata care porneşte din arbaletă vâjâind, sau 
ca ropotul de ploaie, care se porneşte vara, fără veste. Am 
desluşit atunci cuvântul „Gâl-găl!” 

— Pentru numele lui Dumnezeu! a spus Panurge. Să ştiţi 
că s-a spart! Mai bine zis: a crăpat... Aşa vorbesc la noi 
butelcile, când pleznesc la foc. 

Bacbuc s-a ridicat, l-a prins pe Panurge de braţ şi i-a spus: 

— Prietene, mulţumeşte lui Dumnezeu cum se cuvine. 
Sfânta Butelcă şi-a rostit cuvântul ei. Cuvântul cel mai 
vesel, cel mai zeiesc dintre toate, cel mai lămurit din câte 
am auzit de când mă găsesc în slujba sfintei. Ridică-te! Să 
mergem şi să căutăm în Cartea cea Mare pagina unde se 
găseşte tâlcuirea acestui cuvânt. 

— Să mergem, a spus Panurge. N-am fost niciodată un 
copil mai ascultător ca astăzi. Luminează-mă: unde-i Cartea 
cea Mare? Arată-mi pagina! Unde-i mica şi drăgălaşa 
tâlcuire? 


CAPITOLUL XIVI. 

Cum a tălmăcit Bacbuc cuvântul Butelcii. 

Bacbuc a mai azvârlit nu ştiu ce în apă, şi dintr-o dată 
fierberea apei s-a domolit. L-a dus apoi pe Panurge în 
templul cel mare, pe locul unde se găseşte fântâna cea 
luminoasă. 

— Filosofii, predicatorii şi învățații lumii voastre vă 
hrănesc cu vorbe frumoase, care vă intră pe-o ureche şi ies 
pe alta. Noi vă turnăm înţelepciunea noastră pe gât. De 
aceea, nu te voi îndemna să citeşti cu glas tare această 
pagină, nici să asculţi tâlcuirea cărţii, ci îţi voi spune: ridică 
această carte şi soarbe tălmăcirea ei! Un profet evreu din 
trecutele vremi a rumegat o dată o carte şi a ajuns cărturar 
din tălpi şi până în creştet. Eu îţi voi da una s-o bei, şi vei fi 
învăţat până în măduva oaselor. Deschide gura! 

Panurge a căscat ciocul şi Bacbuc a luat în mână o carte 
de argint. Adică aşa ne-am închipuit că ar fi: o carte de 
rugăciuni. Era însă un şip plin cu vin de Falern, din care i-a 
dat lui Panurge să bea. 

— Iată o carte înţeleaptă şi o tălmăcire limpede! a strigat 
Panurge. Aceasta vrea să însemne cuvântul Butelcii de trei 
ori sfinte? Sunt foarte mulţumit! 

— Atât şi nimic mai mult, a răspuns Bacbuc. Gâl-gâl e un 
cuvânt pe care-l înţeleg toate neamurile lumil. Înseamnă: 
Bea! Voi, cei din lumea voastră, spuneţi că vorba sac se 
găseşte în toate limbile şi e primită de toate popoarele. 
Căci, după cum spune Esop în pilda lui, toţi oamenii vin pe 
lume cu un sac de gât, săraci din născare, cerşind unul de 
la altul. Nu-i sub cerul atotputernic nici un împărat, care să 
n-aibă nevoie de nimeni; nici un sărac atât de fudul, ca să 
nu primească de la altul mai bogat, numească-se el Hippian, 
filosoful care ştia să le facă pe toate. De sac poţi să te 
lipseşti însă mai lesne decât de băutură. Firea omului nu e 
să râdă, ci să bea: înţeleg prin aceasta vin bun - şi rece! Nu 
uita, prietene, că însuşi cuvântul divin purcede de la vin 
(căci un pahar de vin e divin), iar puterea harului e-n fundul 


paharului. Academicii noştri spun, cercetând obârşia 
cuvântului [...], îl caută în greceşte în [...] ceea ce pe 
latineşte se spune vis, adică putere. Căci vinul e putere [...] 
umple sufletul cu adevăr, ştiinţă şi înţelepciune. Dacă ai citit 
cu băgare de seamă cele scrise cu litere greceşti deasupra 
porţii acestui templu, ai putut înţelege că adevărul în vin se 
ascunde. Sfânta Butelcă te îndrumă ea însăşi cu-aceste 
cuvinte, în care vei găsi tâlcul celor ce vrei să întreprinzi. 

— Nici nu se pot închipui vorbe mai înțelepte decât cele pe 
care le rosteşte această preacinstită preoteasă, a spus 
Pantagruel. Am înţeles acest lucru de la început şi nu vi l- 
am ascuns. Aşadar: Gâl-gâl! Ce-ţi spune inima însufleţită de 
puterea lui Bachus? 

— Să bem! a spus Panurge. 

Trăiască Bachus! Hai să bem! 

De bucă lată nu mă tem! 

Voi mângâia-o peste burtă. 

C-un retevei de piele scurtă, Voi pune zurgălăii mei. 

La jucăria dumneaei, Şi vesel o să joace patul. 

Cum o să-i cânte subsemnatul! 

Îmi spune inima curat. 

Că-s numai bun de însurat; 

Femeia mea abia aşteaptă. 

Să ne luăm la luptă dreaptă, Şi se va-ncinge între noi. 

Al dragostei plăcut război. 

Din câţi au fost pe lume soţi, Voi fi mai harnic decât toţi, 
Cel mai voinic, mai năzdrăvan! 

Pan să trăiască! lo Pan! 

Trăiască partea bărbătească, Însurătoarea să trăiască! 

Oracolul ce-am auzit. 

Adevărat a prevestit, Ehei, ascultă, frate Ioane, Îţi jur pe 
sfintele canoane, Că vorba lui se va-mplini: 

Aşa e scris şi-aşa va fi! 

CAPITOLUL XLVII. 

Beţia poetică a lui Panurge şi a celorlalţi 


— Ai căpiat sau te-a deocheat careva? a spus fratele Ioan. 
Uite-l cum face clăbuci la gură şi scoate stihuri pe nas! O 
mie de draci! Ce-ai mâncat azi? Dai ochii peste cap, ca o 
capră când îi vine să moară! Dă-te mai încolo şi fă-ţi nevoile 
în altă parte! Mestecă iarba-câinelui, să te uşurezi, sau, 
după obiceiul mănăstiresc, bagă-ţi pumnul pe gât, până în 
cot, şi deşartă-ţi hipocondrii! Ia şi afumă părul câinelui care 
te-a muşcat! 

Pantagruel l-a mustrat pe fratele Ioan astfel: 

Beţia lui poetică te miră? 

Vinul e bun, şi Bachus îl inspiră, În stihuri dându-i glas de 
cântăreţ. 

Dulcea licoare îmbietoare, Ameţitoare, Mintea i-o-ncântă; 

Vesel făcându-l, Şi îndemnându-l. 

Să-şi schimbe gândul, Îi spune: Cântă! 

Ca o regină, Inima-i plină. 

Ne dă lumină. 

Când versul lui e-atât de îndrăzneţ, Cum pot să las să fie 
scărmănat. 

Un cântăreţ atât de minunat? 

— Cum? a spus fratele loan, face şi măria-ta stihuri? 
Martor mi-e Domnul, că am rămas cu gura căscată! Să 
mulţumim lui Dumnezeu că bunul Gargantua nu ne vede în 
această stare! Mă întreb dacă aş fi cu adevărat vrednic să- 
mi măsor puterile cu măria-ta? Cum văd, am nimerit cu toţii 
la stihărie. Sfinte Ioane, voi face şi eu rime ca toată lumea, 
şi să iertaţi dacă stihurile mele nu roşesc. 

Părinte, sfinte Dumnezeu, Ce-ai prefăcut, din apă, vinul, Fă 
un fanar din fundul meu, Să pot să-mi luminez vecinul! 

Panurge, la rândul său, şi-a depănat stihurile mai departe: 

Nici Pithia, în templul ei, Pe vremea anticilor zei. 

N-a dat, de când s-a pomenit, Răspuns mai bine lămurit. 

Ai crede că-n acest izvor. 

Stă duhul ei prevestitor. 

Şi-ai fi îndreptăţit să zici. 

Că Delfi s-a mutat aici! 


Aici Plutarh să fi băut, N-ar fi-ntrebat, nepriceput, De ce la 
Delfi a rămas. 

Acel oracol fără glas, De ce e mut şi nu vorbeşte, Ci tace, 
tace ca un peşte? 

Acum Plutarh s-ar lămuri. 

Că Delphes, Delfi e aci! 

Vrâjitul scaun din altar, Menit cu-al profeţiei dar, Cum 
însuşi Atheneu spunea. 

Chip de Butelcă, zău, avea, Umplută până-ntr-o ureche. 

Cu vin ales, de viţă veche, Cu tainic înţeles divin; 

Căci Adevărul e în Vin! 

Nu e pe lume ghicitor, Mai fără greş prezicător, Ca vorba 
fără-asemănare. 

Ce din Butelcă doar răsare! 

Deci, frate loane, eu te-ndemn. 

Să-i ceri Butelcii tale-un semn. 

Să afli şi să ştii curat, Dacă eşti bun de însurat. 

lar dacă, vrând să-ţi iei muiere, Te temi de-a dragostei 
plăcere. 

Şi ţi-e puterea prea puţină, Azvârle-o mână de făină! 

Fratele Ioan a răspuns cu mânie: 

Să mă însor? Fac jurământ. 

Pe cizma lui Benoit cel Sfânt, Şi martori iau pe câţi mă 
ştiu, Că ras în cap aş vrea să fiu, De râsul lumii-ntregi, decât 
Juvăţul să mi-l pun de gât! 

Ştiu eu prea-bine ce-i aceia, Să-ţi iei pe cap, stăpân, 
femeia. 

Eu n-aş primi poruncitor. 

Asupra mea, nici un senior, Să fie el suit pe tron, Ca 
Alexandru Machedon, Şi nici pe Cezar, pot s-o spui, De-aş fi 
chiar ginerele lui! 

Panurge şi-a scos din cap gluga pe care o purta de când se 
juruise, şi a răspuns: 

Aşa vei fi, dulău scârbos, Ca cel din urmă păcătos, Zvârlit 
în iad, spurcată marfă! 


Pe când, serafic ca o harfă, Eu mă voi duce drept în rai, Şi, 
răsfăţat în vesel trai, De sus, m-oi uşura pe tine!! 

Iar tu, aşa cum se cuvine, Când vei ajunge printre draci, Şi 
Proserpinei o să-i placi, 


(Că nici această întâmplare. 

N-ar fi un lucru de mirare), Vei altoi-o pe sub burtă, Din 
cele trei cu cea mai scurtă; 

Când pe-a infernului podea. 

Vei face dragoste cu ea, Şi când o vei pofiti la cină. 

Pe pofticioasa Proserpină, Vei bea din vinul blestemat. 

Pe datorie cumpărat. 

La crâşma unde Lucifer. 

E cântăreţ şi temnicer. 

Aşa cum ştiu şi-mi stă în gând, Cu drăgălaşii fraţi, nicicând. 

N-a fost zgârcită Proserpina; 

Şi e frumoasă, bat-o vina! 

— Ajunge! a strigat fratele Ioan. La naiba! Nu mai pot! 
Atâta-m stihărit, că mi-au rămas stihurile în gât. Să le 
udăm! 

CAPITOLUL XLVIII. 

Cum ne-am despărţit de Bacbuc şi de sfânta Butelcă 

— Să plătim acum ce-am băut, a spus fratele Ioan. 

— Grija aceasta să vă lipsească, a răspuns Bacbuc. Plata 
noastră e să vă ştim mulţumiţi. În cercul lumii noastre, al 
cărui punct de mijloc e oriunde, plăcerea cea mai mare e de 
a da, nu de a primi; ne socotim fericiţi, nu când apucăm de 
la alţii (cum e deprinderea lumii voastre), ci când dăruim 
altora cât mai mult. Vă rugăm numai atât, să scrieţi în 
această carte numele vostru şi ţara de unde veniţi. 

A deschis înaintea noastră o condică mare şi frumoasă, în 
care cuvintele noastre vorbite s-au înşirat prin mijlocirea 
uneia din preotesele lui Bacbuc, ca şi cum ar fi fost scrise cu 
un stilet de aur; dar ceea ce rămăsese scris nu se vedea. 

Bacbuc ne-a umplut trei vase din acea apă vrăjită şi ne-a 
spus: 


— Mergeţi cu bine, iubiţi prieteni, sub paza sferei 
gânditoare pe care o numim Dumnezeu, şi care e în tot 
locul şi pretutindeni. Întorcându-vă în lumea voastră, să 
puneţi mărturie despre comorile şi minunile pe care le-aţi 
întâlnit sub pământ. Ceres (cea preamărită în lumea 
întreagă, fiindcă a învăţat pe oameni să semene grâul, 
dezvăţându-i de a mânca ghindă) n-a jelit degeaba când 
fiica i-a fost răpită şi dusă în ţinuturile noastre 
subpământene - ştia zeiţa că va găsi aici bunuri pe care nici 
ea, maică-sa, nu i le dăruise pământului! Voi ce-aţi făcut cu 
puterea de-a smulge fulgerul din cer şi cu focul născocit 
odinioară de Prometeu? Nepricepuţi aţi fost şi le-aţi 
pierdut; au coborât în pământ şi sunt în folosinţa noastră. 
Zadarnic vă miraţi, văzând cum ard câteodată oraşele 
aprinse de fulgerele şi de focul care vouă vi se pare că se 
revarsă din văzduh. Voi nu ştiţi de unde vine această urgie 
care vă înspăimântă, dar pe care noi o găsim prielnică şi 
trebuitoare. 

Filosofii voştri se plâng că toate cele ce se pot şti au fost 
cunoscute mai demult de cei vechi, iar lor nimic nu le-a mai 
rămas de aflat. Greşesc! 'Iot ce se întâmplă în cer - şi pe 
care voi le numiţi fenomene - tot ce v-arată pământul şi tot 
ceea ce mările şi râurile cuprind nu se poate asemăna cu 
ceea ce se mai află încă ascuns în pământ. 

De aceea stăpânul din adâncul pământului e numit în fel şi 
chip de neamurile lumii. Când filosofii voştri se vor trudi şi 
îşi vor da silinţa să caute adevărul cu ajutorul lui Dumnezeu 
cel atotputernic (căruia egiptenii în limba lor îi spuneau 
Abscons, adică cel ascuns, şi astfel numindu-l îl rugau să li 
se dezvăluiască) - cunoaşterea lor va spori, iar ei vor fi 
călăuziţi de inima lor bună. Căci filosofii cei vechi, pentru a 
străbate mai repede calea înţelegerii celor sfinte şi spre a 
culege mai uşor roadele înţelepciunii, socoteau că sunt de 
trebuinţă două lucruri: ajutorul lui Dumnezeu şi tovărăşia 
oamenilor. 


lată pentru ce, în căile pe care le-a cercetat, filosoful 
Zoroastru şi-a luat ca însoțitor pe Arimasp; Esculap, pe 
Mercur; Orfeu, pe Muzeu; Pitagora, pe Agleofem. 
Războinicii şi regii, la fel: Hercule, în cele mai grele 
încercări ale sale l-a avut alături pe Tezeu; Ulise, pe 
Diomed; Enea, pe Achate, Voi aţi făcut la fel, luând drept 
călăuză pe strălucitul vostru însoțitor, Felinarul. Mergeţi cu 
bine, Dumnezeu să vă aibă în paza lui! 

Încheind aceste cuvinte, ne-a încredinţat scrisori întărite 
cu peceţi şi, după mulţumirile aduse atotputernicului, ne-a 
însoţit până la poarta templului. 

Am străbătut apoi un ţinut plin de încântătoare frumuseți, 
mai blând decât Tempe din Tesalia; mai sănătos decât acea 
parte a Egiptului care priveşte spre Libia; mai verde decât 
Thermishria; mai mănos decât valea apărată de crivăţ a 
muntelui Taurus sau decât ostrovul Hiperboreu din Marea 
ludaică; tot atât de înflorit, de senin şi de râzător ca ţara 
Tourraine-i. 

Astfel am ajuns la ţărmul unde aşteptau corăbiile noastre. 

SFÂRŞITUL CĂRŢII A CINCEA DESPRE FAPTELE ŞI 
PILDELE VITEJEŞTI ALE VREDNICULUI PANIAGRUEL 


SFÂRŞIT 


[1] Cum commento - cu tâlcuri (lat.) 

[2] De facultaHbus naturahbus şi De usu partium corporis 
kumani - şi Despre funcţiile părţilor trupului omenesc (lat.), 
lucrări în care celebrul med (131-201) îşi expune teoria 
celor 4 temperamente. 

— Despre însuşirile fireşti „ic şi anatomist Galenus 

[3] Poetul latin Quintus Horatius Flaccus (Horaţiu). 

[4] Aici se bea (lat.). Literele „etrusce” subliniază 
cripticismul inscripţiei. 


[5] Aulus Gellius, gramatic şi critic latin (sec. II e.n.), 
autorul lucrării Noctes atticae. 

[6] Despre hrană, (lat.). 

[7] Coşuleţul (lat.), comedie prelucrată după Menandru, 
[8] Despre ziua naşterii (lat.). 

[9] De natura animalium - Despre firea animalelor (lat.). 

[10] Matri longa decern tulerunt fastidia menses - Zece 
luni i-au adus mamei îndelungi greţuri (lat.) (Virgiliu, 
Bucolice, IV 61). 

[11] Lipsa presupune obiceiul (lat.). 

[12] Precum un mire (lat.). Joc de cuvinte între sponsus - 
spongia: (mire-burete) [13] Ca țarina fără apă (lat.). 

[14] Noroc, frate! (în IB. Bască). 

[15] Natura are oroare de vid (lat.). 

[16] Beusse (Beuxe) - sat în regiunea Deviniere, vestită 
prin podgoriile sale. Bibarois - toponimic fictiv, derivat din 
bibere - a bea (lat.). 

[17] Proverbiorum liber - Cartea proverbelor (lat.) 
(Vechiul Testament). 

[18] Omul prost crede orice vorbă (lat.) (Prov. XIV, 15). 

[19] Prima epistola către Corintieni (lat.) (Noul 
Testament). ' Dragostea toate le crede (lat.) (Corint. XIII, 7). 

[20] În cartea Despre nestemate (lat.). 

[21] în Cartea ultimi (lat.). Ambele referiri sunt fictive. 

[22] Giuvaergii vestiți. 

[23] Orus Apollo (Horapollo) - gramatic grec (sec. IV -IIl 
î.e.n.), autor al unei lucrări despre hieroglife. 

[24] Polifil - personaj al cărţii Visul dragostelor, scrisă de 
veneţianul Franciscus Columna (1449 - 1527). 

[25] E vorba de pamfletul italianului L. Valla (1406 - 
1457), Ad candidum decembrem, îndreptat împotriva 
lucrării jurisconsultului Bartolius (1314 - 1357), De insignis 
e armiis. 

[26] Despre jertfa şi magie (] at.), lucrare a filosofului 
mistic neoplatonician Proclus Diadochus [27] Liber XII, De 
method modena; liber V, De locis afjectis, lib. 11, De 


symptomaton causis - Cartea a Xll-a Despre metoda de a 
lecui; Cartea a V-a, Despre locurile bolnave; Cartea a 11-a, 
Despre cauzele simptomelor (lat). 

[28] „Despre modurile de cugetare nu era ştiinţă” (lat.). 

[29] E vorba de un almanah popular. 

[30] Ce-i asta? (lat.). 

[31] Cum să te porţi la masă (lat.). 

[32] Despre cele patru virtuţi cardinale (lat.). 

[33] Dormi liniştit (lat.). 

[34] Pronunţaţi: Bos (N. Trad.). 

[35] Exclamaţii scâlciate, pe tonul limbii latine, germane 
etc. 

[36] în întregime şi pe larg (lat.). 

[37] Pentru: bona dies - bună ziua (lat.), rostit repede. 

[38] Şi bărbatul înţelept n-o va uri pre dânsa (lat.). 

[39] Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui 
Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Luca, XX, 25). 
Ăsta e tâlcul (lat.). 

[40] Bon vino, greşit, pentru: bonum vinum (lat.) - vin bun. 

[41] Pe Dumnezeu, daţi-ne nouă clopotele noastre (lat.). 

[42] Orice clopot bun de clopoţit clopoţitor în clopotniţă, 
clopoţit în chip clopotarnic, face să clopoţească pe clopotarii 
buni de clopoţit. Parisul are clopote. Aşadar nimic (lat.). 

[43] Al treilea [mod] al primei [figuri] (lat.). 

[44] Darii - Termen mnemotehnic scolastic desemnând 
una din figurile silogismului (lat.). 

[45] în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (at.). 

[46] Care-i viu şi împărăteşte în veacul veacului, amin 
(lat.). 

[47] După modul şi figura (silogismului) (lat.). 

[48] Precum substanţa poartă accidentul (lat.). 

[49] Tot ce se naşte piere (lat.). 

[50] De prisos vă este vouă să vă treziţi înaintea zorilor 
(lat.) (Psalmi 127,2). 

[51] Unitate de măsură: 33 cm. 


[52] De re rustica - Despre viaţa la ţară (lat.), lucrare a lui 
M. Porcius Calo, zis cel Bătrân (239 - 149 îe€.n.). 

[53] Thomas Becket, episcop de Canterbury, apărător al 
privilegiilor ecleziastice, asasinat (1170) din ordinul lui 
Henric al II-lea. 

[54] Mărturisesc! Indurare! în mâinile (tale, Doamne, îmi 
pun sufletul) (lat.). 

[55] Sfinte Dumnezeule! (Grec). 

[56] De vrăjmaşul cel viclean izbăveşte-ne, Doamne! (lat.). 

[57] Supliment du supliment la Cronici (lat.). 

[58] Când se ridicară oamenii împotriva noastră, poate că 
ne mâncau de vii (lat.). 

[59] Când s-a învolburat mânia lor împotriva noastră, 
poate că apa ne-ar fi înghiţit (lat.). 

[60] Sufletul nostru răzbi prin puhoi (lat.). 

[61] Poate că sufletul nostru ar fi străbătut potopul de 
nesuferit (lat.). 

[62] Sufletul nostru s-a smuls, precum pasărea din laţul 
vânătorilor (lat.). 

[63] Laţul a fost rupt (lat.). 

[64] Şi noi fost-am izbăviţi (lat.). 

[65] în statutele ordinului (lat.). 

[66] Dete rădăcina lui Jesse (lat.). 

[67] Cei mai de seamă monahi nu sunt şi cei mai de seamă 
înţelepţi (lat.). 

[68] Izgonesc din stupuri roiul leneşilor trântori (lat.) 
(Virgiliu, Georg. IV, 168) [69] De ce? De aia (lat.). 

[70] După forma nasului se cunoaşte cât de tare „ad te 
levavi” (lat.). - înţeles obscen. 

[71] Rugăciunea scurtă ajunge la ceruri, băutura lungă 
usucă paharele (lat.). 

[72] Veniţi să bem în loc de: venii! adoremus - veniţi să ne 
Închinăm (lat.) [73] Despre cei neputincioşi şi fermecaţi 
(lat.), capitol al unei lucrări privind drepturile şi îndatoririle 
papilor. 


[74] Călugărul în mănăstire/Nu preţuieşte nici două ouă; 
Dar când e afară/Preţuieşte chiar treizeci (lat.). 

[75] La timpul şi locul potrivit (lat.). 

[76] Mica localitate. Saint-Genou - Sfântul-Genunchi, în 
Ib.fr. 

[77] Bucăgroasă şi Babarada - Personaje fictive ale altor 
romane cavalereşti. Montevielle, de fapt Mandeville, 
cunoscut autor al unor istorisiri de călătorie. 

[78] Cei ce făptuiesc şi cred (lat.). 

[79] Vechii gali (ai căror preoţi erau druizii) „măsoară 
toate răstimpurile nu cu numărul zilelor, ci cu al nopţilor; 
zilele de naştere, începutul lunilor şi al anilor le socotesc 
astfel încât ziua să înceapă cu noaptea” (Cezar, Gal. VI, 18). 

[80] Pântece atotputernic, în loc de: Patrem omnipotentem 
- Tată atotputernic (lat.)- (Crezul). 

[81] Să nu-ţi aduci aminte (lat.), gluma se bazează pe 
rostirea identică, în limba franceză, a cuvântului ne din 
acest citat biblic şi a lui nez - nas, din cognomenul Naso al 
poetului latin. 

[82] Masoreţi - comentatori ebraici ai Bibliei. 

[83] Icaromenip, lucrare a scriitorului grec Lucian din 
Samosate (125 - 190 e.n.). 

[84] Nicolas din Lyon, franciscan italian din sec. Al XIV-lea, 
comentator al Bibliei, ironizează pe comentatorii ebraici, 
potrivit cărora Og regele Basanului, ar fi fost un adevărat 
uriaş. 

[85] Deoparte, stingher (lat.). 

[86] Sena. 

[87] Despre arhitecturi, Despre îndeletnicirea clăditului; 
Despre meşteşuguri (lat.). 

[88] Bibliografie fantezistă, în care numeroase cuvinte din 
titlurile „latineşti” sunt de fapt cuvinte franţuzeşti 
(respectiv romaneşti) cărora li s-a dat, în scop burlesc, 
aspectul latin. 

[89] Cuvinte într-o limbă inexistentă. 


[90] Vezi bine, doamne, că nici cimpoiul, bunăoară, nu 
răsună dacă n-are burta plină; tot asemenea nici eu nu-ţi 
pot depăna istoria mea, dacă tulburatu-mi pântece nu-şi 
dobândeşte o temeinică îndestulare; căci am început a 
cugeta că mâinile şi măselele şi-au pierdut slujba lor 
firească şi sunt pe cale de a pieri cu totul (italiană 
diformată.) [91] Dacă eşti, doamne, tot atât de tare la minte 
pe cât eşti de voinic la trup, va să te milostiveşti de mine, 
căci firea ne-a plăsmuit deopotrivă, dar norocul a crescut 
pe unii şi pe alţii i-a scăzut. Şi totuşi virtutea e adesea 
nesocotită şi oamenii virtuoşi dispreţuiţi, căci nimeni nu 
este cu adevărat bun înainte de ceasul cel de pe urma, 
idem). 

[92] La toate relele trebuie, doamne, să fie şi un leac; să 
trăieşti cum se cade, iată anevoinţa. Cât m-am rugat de 
domnia-ta! Fă să fie rânduială în cuvântarea noastră; şi va 
fi, de bună seamă, dacă vei spune să vină ce trebuie ca să 
mă saturi. Pe urmă, întreabă-mă tot ce vei voi. Şi nu vei 
greşi dacă vei cheltui, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndoit 
(bască, idem). 

[93] Cuvinte într-o limbă inexistentă. 

[94] Nu mă rostesc, doamne, în grai necreştinesc; şi totuşi, 
chiar dacă n-aş spune un singur cuvânt, zdrenţele cu care 
mă acopăr ar fi singure în stare să-ţi dezvăluie ce doresc. 
Fii atât de milosârdnic şi dă-mi ceva de mâncare (olandeză, 
diformată). 

[95] Sunt, doamne, ostenit de atâta vorbă; rog aşadar pe 
cuvioşia-ta să ia în seamă poruncile Sfintei Evanghelii, care 
vor îndupleca pe cuvioşia-ta la o faptă în cuget curat; şi 
dacă acestea nu vor fi volnice să îndemne pe cuvioşia-ta la 
milă, o rog să ia în seamă mila firească, aceea care, sunt 
încredinţat, fără greşeală, o va mişca; şi după asta nu mai 
zic nimic (spaniolă, idem). 

[96] Chiar dacă, precum copiii şi dobitoacele, n-aş grăi, în 
nici o limbă, doamne, şi încă straiele şi slăbiciunea trupului 
meu ar arăta limpede ce-mi lipseşte: de mâncare şi de băut; 


milostiveşte-te aşadar şi spune să-mi dea cu ce să-mi 
ogoiesc lătratul stomacului, tot astfel precum aşezi un blid 
cu ciorbă dinaintea câinelui Cerber. Astfel vei vieţui 
îndelung şi fericit (daneză, idem). 

[97] Pacea fie cu tine, doamne! Dacă voieşti a face un bine 
slugii tale, dă-mi de îndată o coajă de pâine, căci scris este: 
„Cine pe săraci ajută, pe Dumnezeu împrumută” (ebr.). 

[98] De ce, prea bunule stăpân, nu-mi dai o bucată de 
pâine? Mă vezi pierind mişeleşte de foame, şi n-ai nici o 
milă de mine, şi mă întrebi o sumedenie de lucruri fără nici 
o noima. Şi totuşi, prietenii înţelepciunii se învoiesc cu toţii 
să creadă că orice cuvântare sau cuvânt sunt de prisos când 
faptele sar în ochi. Cuvintele nu sunt de trebuinţă decât 
acolo unde faptele pe care le cercetăm nu se arată cu 
limpezime (elină, cu pronunțare modernă). 

[99] Alt limbaj închipuit. 

[100] De mai multe ori te-am rugat, pe cele sfinte, pe zei şi 
pe zeițe, să-mi alini, dacă ai un pic de milă, sărăcia, dar 
strigătele şi jelaniile mele nu mi-au ajutat la nimic. Lăsaţi- 
mă dar, lăsaţi-mă, ameni fără milă, să mă duc unde mă 
cheamă ursita, şi nu mă mai osteniţi cu întrebările voastre 
deşarte, ci vă aduceţi aminte de vorba veche, care zice că 
pântecele flămând urechi n-are (lat.). 

[101 ] Accursius, Baldius etc. - principalii glosatori ai 
dreptului roman, care îl aduseseră în starea de neclaritate 
de unde se străduiau să-l scoată oamenii Renaşterii. 

[102 ] Primele cuvinte ale unor rugăciuni catolice (lat.). 

[103] Cine cade cuminte nu merge de pe pod - parodiere 
a proverbului: Non de ponte cădit iui cum sapientia vădit: 
cine merge cuminte nu cade de pe pod (lat.). 

[104] De drept şi de fapt (lat.). 

[105] Aşadar ce decide legea pentru minori? (lat.). 

[106] Printr-un oracol vorbit (lat.). 

[107] într-un glas (lat.). 

[108] De acum, precum de atunci (lat.). 


[109] Gallus, Frater etc. - numele sub care sunt cunoscute 
în dreptul roman legile respective, pare-se cele mai greu de 
interpretat. 

[110] Sfinte Dumnezeule, sfinte fără de moarte! (grec.) 
[111] Şi de undi le luaţi? (în jargon franco-latin). 

[112] Răşini extrase din unele plante ombelifere de origină 
persană, al căror miros este foarte neplăcut. 

[113] Extras din glandele de lângă organele genito- 
urinare ale castorului, la fel de urât mirositor. 

[114] Mergeţi, slujba s-a sfârşit (lat.). 

[115] Grates vobis (lat.) - vă mulţumesc; la aceasta se 
adaugă o terminaţie fantezistă: io-mi-nes - domnilor [116] 
După vechea limbă ebraică, unde viitorul indicativului are 
aceeaşi formă cu imperativul. 

[117] Despre numere şi semne (lat.). 

[118] Despre cele ce nu se pot spune (lat.). 

[119] Despre semne (grec). 

[120] Despre cele ce nu se pot spune (grec). 

[121] Despre cele despre care nu trebuie vorbit (grec). 

[122] Iată aci mai mult decât Solomon (lat.) (Mat. XII, 42; 
Luc. XI, 31). 

[123] Nu-i ucenicul mai presus de meşter (lat.). 

[124] Zopir, persan care, tăindu-şi singur nasul şi urechile, 
s-a dat drept dezertor, pentru a iscodi pe babilonienii 
asediați de Darius. 

[125] Sinon, grec care, de asemenea, s-a dat drept 
dezertor în tabăra troiană (Virg. En., cartea a i-a). 

[126] Sorbonei - e vorba de lacus Serbonis (Strabo 1, 
XVI), astfel diformat cu intenţii satirice la adresa celebrei 
universităţi. 

[127] Şi zic ca sunt Curii (Curius DiR. Latus, tipul 
romanului plin de o aspră cumpătare), dar trăiesc în 
dezmăţ (lat.) (Juv, II, 3). 

[128] Crania - colini şi promontoriu în Corint. 

[129] Lăcaşul muzelor. 


[130] Căldărugşa - celebra comedie a lui Plaut, Aulularia 
(Act. III, Scena IV) care a servit de model Avarului lui 
Moliere. 

[131] Gryphon - în realitate Gryphus, pe care Ausonius 
pretinde ca l-a găsit întâmplător într-o bibliotecă veche, aşa 
cum cocoşul lui Euolis a descoperit comoara. 

[132] Consummatum est - Săvârşitu-s-au! 

[133] Apollonios din Thyane, filosof neopitagorician din 
Asia Mică (sec. 1) [134] Enyo - la vechii greci, divinitate 
care patrona prădarea oraşelor cucerite. 

[135] Jean Bourgeois (m. 1494) celebru predicator 
franciscan, supranumit „Cordelierul cu ochelari”. 

[136] Deucalion, în mitologia greacă, fiul lui Prometeu şi 
soţul Pyrrhei. Singuri supraviețuitori ai potopului cu care 
Zeus voise să prăpădească lumea, au repopulat pământul 
aruncând peste cap bolovani: cei aruncaţi de Deucalion s-au 
făcut bărbaţi, iar cei aruncaţi de Pyrrha, femei. 

[137] Titlu făcând parte din „Bibliografia” din cartea II, 
cap. VII. „Citatul” într-o „latinească” la fel de fantezistă, 
poate fi lesne înţeles de cititorul de limba romană. 

[138] Vai de cel singur! (lat.) (Eccl., IV, 10). 

[139] Potrivit unei legende izvorâte din fabulistica 
„papesei loana”, jeţul de porfir pe care se aşază papa după 
încoronare ar fi astfel construit încât cei de faţă să se poată 
încredința de bărbăţia noului ales. 1 Vergiliu, En., III, 30. 

[140] L. Uit. C. De leg etc. Trimiteri la diverse titluri, cărţi 
şi capitole din dreptul canonic şi din comentatorii dreptului 
roman. 

[141] Tălmaci de vise şi care scrie despre vise (grec). 

[142] Înţelepciune (grec). 

[143] Minte (lat.). 

[144] Amen, amen, fiat - Amin, amin, facă-se (lat.). Fiatur 
nemaifiind un cuvânt latinesc, autorul adaugă: ad 
dijferentiam papae - „spre deosebire de papă”, care fireşte 
n-ar fi comis o asemenea eroare. 


[145] Figură de retorică, constând în schimbarea ordinii 
normale a ideilor prin înlocuirea termenilor. 

[146] Palintochia în sensul de „recuperare de interese, de 
doblndă” (grec). 

[147] Palingenetă - renaştere (grec). 

[148] Al katim - sacrul. 

[149] La începutul Reformei, un ceasornic construit de 
hughenotul Clavel ar fi fost ars pe rug în virtutea unei 
sentinţe a Inchiziției. 

[150] Slavă ţie, stea a mării (lat.). 

[151] Psalmul care începe cu miserere şi se sfârşeşte cu 
vitulos era cântat de călugări în timp ce se flagelau [152] 
Îngeraş - monedă cu chipul arhanghelului Mihail. 

[153] Care se amestecă în toate. 

[154] Creşteţi. Noi care trăim, ne înmulţim (lat.). 

[155] Când va veni să judece (lat,). 

[156] Insolubilia - lucrare a filosofului scolastic cardinalul 
Pierre d'Ailly (1350 - 1420). 

[157] Corpo di gallina (it.) - eufemism pentru interjecţia 
„cordieul” (fr.) (pe trupul Domnului). 

[158] Nufărul. 

[159] Capritfoiul. 

[160] Despre aer, apă şi locuri (lat.). 

[161] Despre reproducere (lat.). 

[162] Excrementele şi urina sunt gustarea dintâi a 
medicului. /la de aiurea paiele, şi din astea grăunţele (lat.). 
[163] Pentru noi sunt doar nişte semne, pentru voi sunt 

bune de mâncat (lat.). 

[164] Despre pântecele care începe să crească (lat.) 
(Digeste, XXV, 4). 

[165] Tribut-Triboulet, bufonul lui Ludovic al XII-lea şi apoi 
al lui Francisc 1. 

[166] Tribuletinalele, vezi p. 152, nota 164. 

[167] Norocul judecății (lat.). 

[168] Schimbându-se forma, se schimbă substanţa (lat.). 

[169] A fost un mare practician (lat.). 


[170] Strecoară din când în când şi câte o bucurie printre 
grijile tale (lat.). 

[171] Totul ascultă de bani (lat.). 

[172] Vorbind hotărâtor (lat.). 

[173] Oricine rabdă lesne ceea ce rabdă de bunăvoie (lat.). 

[174] Ceea ce fac leacurile la boli, fac judecăţile la afaceri 
(lat.). 

[175] Un număr deplin de ani hrănise o fecioară coaptă 
acum pentru patul nupţial (lat). 

[176] Axiome de drept (lat.). 

[177] Adesea fiul îi seamănă tatălui (lat.). 

[178] În pronunțare franceză: maniiducat - cine nu 
munceşte, nu vede un ducat, pentru: qui non aborat, non 
manducet - cine nu munceşte să nu mănânce (lat.). (Tkes. 
II. 3, 10). 

[179] Cuvântul le e dat tuturora, înţelepciunea minţii nu. 

[180] Trebuie (lat.). 

[181] Mai dulce e roadă dobândită cu strădanii mari (lat.). 

[182] Pentru: deficienta pecunia, dejicit omne —- când 
lipsesc banii, lipseşte totul (lat.). 

[183] Voi uri dacă voi putea dacă nu, voi iubi fără să vreau 
(lat.). (Ov. Am, III, XX, 35). 

[184] Un noroc mai bun să urmeze unui slab început (lat.) 
[185] Cum vor fi hainele, aşa şi inima (lat.). 

[186] Mai plăcut e să dai, decât să primeşti (lat.). 

[187] Primeşte, ia, apucă sunt cuvinte plăcute papei (lat.). 

[188] Roma roade mâinile (care dau) şi urăşte pe cele ce 
nu le poate roade. Pe cei ce dau pe cei ce nu dauti 
dispreţuieşte şi îi urăşte (lat.). 

[189] Mai bune-s ouăle de azi, decât găinile de mâine 
(lat.). 

[190] Asupra faptului (lat.). 

[191] Câteodată mai aţipeşte şi bunul Homer (lat.) (Hor., 
ArsS. Poet, 359). 

[192] Banii sunt un al doilea sânge, sunt viaţa omului şi cel 
mai bun chezaş la nevoie (lat.). 


[193] „Mititeilor, boilor, vedea-v-aş la pământ morţi de 
băutură! Am pierdut la joc douăzeci şi două de văcuţe (bani 
de argint) şi au început să mă mănânce ghearele, palmele şi 
pumnii. E vreunul dintre voi gata să se măsoare în luptă 
dreaptă cu mine?” [194] Gasconul se laudă că se luptă cu 
oricare, dar mai bine se pricepe să fure; femeie dragă, fii cu 
ochii în patru şi păzeşte-ţi lucrurile din casă.” [195] Banii 
pierduţi se plâng cu lacrimi adevărate (lat.). (Juv., XIII, 134.) 
[196] „Sfinte Arnoalde! care eşti tu ăla de nu mă laşi să 
dorm? Ţi-ai băut minţile, mă? Sfinte Seerr, tata gasconilor, 
ce bine aţipisem şi derbedeul ăsta m-a trezit din somn.” 
[197] „Ei, păcătosule, eu sunt odihnit şi am să te tai bucăţi! 
Du-te de te culcă şi tu oleacă, iar după aceea ne-om bate.” 
[198] Oprindu-se şi odihnindu-se, cugetul se înţelepţeşte 
(lat.). 

[199] După descrierea ei, iarba lui Pantagruel e cânepa. 

[200] Adică frânghierii. 

[201] Una din cele trei Parce, ursitoarea care curmă firul 
vieţii. 

[202 ] Cleric sau învățăcel (lat.). 

[203] Astfel (lat.). 

[204] Adevărat (lat.). 

[205] A mea este răzbunarea (lat.) (Paul Ai Rom. XII, 19). 

[206] Da jurandi [veniam]| - dă-mi voie să jur (lat.). 

[207] Fericiţi cei neprihăniţi pe drum (lat.). 

[208] Ăsta e de prin partea locului, născut din neam de 
milogi, ăsta-i unul de duce firimituri într-o traistă veche 
(lat.). 

[209] Hotelul Vauvert, părăsit sub Ludovic al IX-lea, era loc 
de adăpost pentru bandele de răufăcători. 

[210] Sunt vinovat, Doamne! (lat.) [211] Mărturisesc (lat.). 

[212] În mâinile Domnului (lat.). 

[213] Fericit bărbatul care n-a plecat (lat.) [214] Grozavă 
furtună l-a bântuit pe Montaigu (lat.) (vezi mai sus, cartea 1, 
cap. XXXVII). 

[215] Împotriva uneltirilor duşmanilor (lat.). 


[216] După ce-a trecut primejdia, le dai sfinţilor cu tifla (GI. 
Dialect.). 

[217] Parasang - măsură de lungime la vechii perşi, 
echivalentă cu 30 de stadii, adică cea 5160 m. 

[218] Ce hotărâre judecătorească? (lat.). 

[219] Muşchii pântecelui. 

[220] Membrana stomacului şi ficatului. 

[221] Calviniştii (N. Trad.). 

[222] Se numea taur trâmbiţaşul care, suflând în corn, 
dădea semnalul de luptă. 

[223] Cuvânt ebraic, desemnând o anume parte a trupului. 

[224] Cuvânt ebraic, care înseamnă: vânt. 

[225] Poreclă dată de Rabelais protestanților. 

[226] Poreclă dată de Rabelais catolicilor, „maniaci adepţi 
ai papei”. 

[227] lacă smochina! 

[228] Cunoaşte-te pe tine însuţi (grec). 

[229] Tu eşti (grec). 

[230] „Şesimea” - a şasea carte a canoanelor, adăugată de 
papa Bonifaciu al VII-lea. 

[231] Cartea a cincea a canoanelor, decretată de papa 
Clement al V-lea. 

[232] Aluzie la Puits Herbault, care îl atacase în scris pe 
Rabelais. 

[233] Titluri în latină a unor decrete şi hotărâri papale. 

[234] Întregul dreptului canonic (lat.). 

[235] Personaj fricos dintr-un monolog satiric atribuit lui 
Francois Villon. Vezi şi mai sus, cartea a II-a, cap. XXX. 

[236] După Biblie, al cincilea judecător al evreilor, care a 
învins pe madianiţi. 

[237] Popoare din vechime, menţionate de Pliniu (VII, 2) şi, 
respectiv, Herodot (V, 27). 

[238] Stomacul (lat.). 

[239] Trupul, mâinile şi picioarele. 

[240] Ventriloci [241] Robii pântecului, [242] Prezicători 
din piept [243] De asemenea (lat.). 


[244] Locuitorii cetăţii Metena din Peloponez: astăzi 
Modona. 

[245] În ebraică, legat de cuvântul care înseamnă 
„ipocrizie”. 

[246] Consiliul de la Trenţe. 

[247] În limba ebraică ganabin - pungaş. 

[248] Cetatea oamenilor răi (grec). 

[249] De la Roma, până aici, n-am avut unde să-mi fac 
nevoile. Fie-ţi milă, ia furca ia mână şi sperie-mă (it.). 

[250] Numai cu atât, n-ai făcut nimic. la-o mai voiniceşte! 
(ît.). 

[251] Dată în Chambry (latinizat). 

[252] Iţi mulţumesc, frumosul meu domn, mi-ai cruțat 
cheltuiala unui clistir (ît). 

[253] Semnătură considerată ca fiind o anagrama a lui 
Jean Turquet, obscur poet din acea vreme. 

[254] Piei, Satană! (lat.). (Imprecaţie magică.) [255] Aripa 
e rea, târtiţa îndoielnică, gâtul e bun dacă-i scoţi pielea 
(lat.). 

[256] Margareta de Navaria. 

[257] Pictor roman, despre care pomeneşte şi Pliniu. 

[258] Paracliser, paznic. 

[259] Antitus de Cressoniere, un erou ridicol al 
anecdotelor vremii. 

[260] Personaje mitologice, prefăcute de zei în plante sau 
păsări. 

[261 ] Păsări cu o groaznică diaree (VirG. F., VIII, 214). 

[262] Călugări purtând glugile numite bardocucullus. 

[263] Aluzie la ordinul Jartierei: „Honni soit qui maly 
pense”. 

[264] Ordinul arhanghelului Mihail. 

[265] Ordinul Lânii de aur. 

[266] Nu râvnă, ci milostenie! (lat.). 

[267] Un sufragant şi trei protonoiari. 

[268] Şase-şase. 

[269] lec. 


[270] O seceră, în loc de tradiționala spada. Atributele 
simbolizează aici Justiţia hrăpăreaţă şi venala. 

[271] Verres (C. Licinius) (sec. II î.e.n.) - militar roman cu 
funcțiuni administrative, de tristă memorie: delapidator de 
importante bunuri publice ori particulare, implicat în 
procese celebre. 

[272] Promontorii stâncoase pe coastele Asiei Mici, 
pomenite frecvent în literatura antică, cum sunt pomenite 
Scila şi Caribda. 

[273] Adept al filosofului englez Duns Scot (1274-1308). 

[274] Neştiutori de carte (elină). 

[275] Burduf (elină). 

[276] Radietur etc - încasări, etc (lat.), termeni din 
vocabularul profesional al podgorenilor şi al contabililor. 

[277] Socotitori. 

[278] Revizuit, judecat din nou (lat.). 

[279] Numele unui zeu oriental, cu atributele lui Mercur. 

[280] Elixir. 

[281] Plantă din familia cruciferelor. 

[282] Geber - (Abu Mussah Jafar al Sofi) (sI. Sec. VIII - 
SnC. Sec. IX) - alchimist arab. 

[283] Metheotehnie - ştiinţă zadarnica (elina). 

[284] Enthelahia - desăvârşire (elină). 

[285] Enitlahia - stăruinţă (elină). 

[286] E vorba de legenda biblică din Cartea judecătorilor 
(XII, 6). 

[287] Bucătari (ebr.). 

[288] Sărăcia. 

[289] Popor din nord. Probabil aluzie la faptul că, primind 
Reforma, nu mai ţineau postul catolic. 

[290] Plantă închipuită, reaprinzând o dragoste stinsă. 

[291 ] Luminare majus şi Luminare apothecarium (lat.) - 
celebre farmacopei, apărute la sfârşitul seC. A1 XVI lea. 

[292] Friză împodobită cu reprezentări de animale. 

[293] Destinul îl poartă pe cel ce i se supune, pe cel ce-i 
stă împotrivă îl Urăşte (lat.). 


[294] Nemăturată (din elină). 

[295] Diferite nume de bacante. 

[296] Strigătul bacantelor în cinstea lui Bachus [297] 
Rachiu.