Rodica Ojog-Brasoveanu — Vulturul dincolo de cornul lunii

Rodica Ojog-Braşoveanu 


VULTURUL DINCOLO 
DE CORNUL LUNII 


-roman istoric — ciclul Andronic- 


1958 


CAPITOLUL | 


— Nute scumpi la unscare, grăi jupâneasa Caterina Cerchez, 
răsucindu-se între perirmule crivatului, Doar ştii cât îi place boierului 
pielea catitelie! 

Falița, roaba dumneaei, turnă cu nădejde din butălcuța cu dres 
alcătuit din untdelernn de la Chios, apă de roze gi chitru, Măirule 
îndemâănatece dezmierdau spinarea pufoasă, albă fără de cusur. În 
vremea aceasta, jupâneaza sugea la coteturi gi hsticuri rostuite la 
Stavros, grecoteiul cu cea mai vestită dugheană de acadele din 
Piaţa Sfântului Gheorghe. 

Şi dacă e să rostim adevărul, jupâneasa sugea, ronțăia gi rnesteca 
în toate vremea. Durmnealui, vormcul Durmtru Cerchez, poruncea în 
asternut soață înbelgugat împlirută, urât fundu trup de rnuiere cu 
brațe de paing şi oase ițite cu dinadinzul, 

Când se însoțiseră — iacă de Sân” Ile se împlinesc șaptesprezece 
arii — jupăneasa Caterina se alla o codană bălaie, subțirică în boi gi 
cu mijloc să-l petreci într-un cercel, Dinaintea socrilor, boier 
Durmitru îşi dozise nemulțărmrea arătându-se bucuros gi pripelnio 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


VULIURUL DINCOLO 
DE CORNUL LUNII 


-roman istoric - ciclul Andronic- 


1988 


CAPITOLUL 1 


că Nu te scumpi la unsoare, grăi jupâneasa Caterina 


Cerchez, răsucindu-se între perinile crivatului. Doar ştii cât 
îi place boierului pielea catifelie! 

Raliţa, roaba dumneaei, turnă cu nădejde din butâlcuţa 
cu dres alcătuit din untdelemn de la Chios, apă de roze şi 
chitru. Mâinile îndemânatece dezmierdau spinarea pufoasă, 
albă fără de cusur. În vremea aceasta, jupâneasa sugea la 
cofeturi şi fisticuri rostuite la Stavros, grecoteiul cu cea mai 
vestită dugheană de acadele din Piaţa Sfântului Gheorghe. 

Şi dacă e să rostim adevărul, jupâneasa sugea, ronţăia şi 
mesteca în toate vremea. Dumnealui, vornicul Dumitru 
Cerchez, poruncea în aşternut soaţă îmbelşugat împlinită, 
urât fiindu-i trup de muiere cu braţe de paing şi oase iţite 
cu dinadinsul. 

Când se însoţiseră - iacă de Sân' Ilie se împlinesc 
şaptesprezece ani - jupâneasa Caterina se afla o codană 
bălaie, subţirică în boi şi cu mijloc să-l petreci într-un 
cercel. Dinaintea  socrilor, boier Dumitru îşi  dosise 
nemulţămirea arătându-se bucuros şi pripelnic de nuntă. 


Jupâniţa aducea în paneraşul de mireasă două mii de 
galbeni, moşiile Goleşteni şi Răchita - una peste alta şase 
mii de fălcii - başca pădurea de la Livedeasa. Intrau în 
socoata boierului, şi nu la coada răbojului, neamurile alese 
ale jupâniţei. Mumă-sa, logofeteasa Aspasia Boldur, se afla 
neam cu Marica Doamna, carele o ţinea lângă inimă nu 
doar ca vară de a doua, ci şi ca prietenă. De altfel, 
jupâneasa Aspasia era singura dintre boieroaicele ce 
forfoteau la Curte pe care Doamna o preţuia, căci o vedea 
chibzuită, neclevetitoare, straşnică gospodină, dar, mai cu 
seamă, muiere ce-şi cunoştea rostul în lume, zămislind 
paisprezece prunci. Brâncoveanca cerceta cu dispreţ şi 
mânie spre jupânesele sterpe ori carele îşi zăticneau 
ploditul cu iscuseli ticăloase: iaca, de pildă vorniceasa 
Ileana Dumşa, spătăreasa Eufrosina Şuţu, sau Sultana 
Văcărescu. Toate muieri tinere, chipeşe, cu pântece supt şi 
braţe slobode, în a căror bătătură nu se auzea pas de maică 
şi nici gângurit de prunc... 

Nănaşi la nunta boierului Cerchez fuseseră Brâncovenii, 
şi tot ei o botezaseră pe Smaragda, cel dintâi prunc. 
Trecuseră de atunci şaisprezece ani. Jupâneasa Caterina se 
împlinise după pofta şi porunca boierului. Duduiau 
duşumelele când păşea - părăsea arar crivatul şi sofaua, 
ostenind lesne şi asudând -, iar Săftica, cea mai vestită 
cusătoreasă de pe Uliţa Mare, o fălea că nu se află în tot 
târgul Bucureştilor jupâneasă cu mijloc mai gros ori care să 
cheltuiască mai mulţi coţi de țesătură pentru veşminte. 

Cucoana Caterina se întinse după miraza venețiană ce se 
afla la îndemână pe sofaua bătută în cioburi de sidef şi 
malachit. Îşi cercetă cu luare aminte şi mulţămire chipul 
molatec. În cununa grea de păr auriu, ca grâul copt, nu 
strălucea fir de argint, iar azi, la treizeci şi trei de ani, nici 
părere de creţ nu asuprea obrazul rotund. Ochii năpădiţi de 
grăsime, ceva mai mici acum, nu-şi lepădaseră privirea 
învăluitoare, oleacă ceţoasă ca dimineţile de cireşar, gura 
păstrase rumeneala rozelor. Har Domnului! Căci boier 


Dumitru nu îngăduia sulemeneala şi osândea fără cruţare 
muieri ca lleana Dumgşa, ori zănateca cealaltă, Corbuleasa, 
care se ghiloseau mai abitir ca podăresele. În iatacul 
Caterinei nu se aflau sipeţele cu roşu de Spania, cărbune 
pentru sprâncene sărace sau benghiuri, pulbere de orez, 
suliman rozalb pentru obraji sălcii, pudră de ambră şi 
tuberoze, pomezi de Florintia ori lapte virginal de ceruză şi 
sublimat. Atâta îngăduia vornicul, unsoarea aromată, 
dumnealui fiind bărbat harnic şi cu anume nazuri la 
aşternut. 

Jupâneasa Caterina lepădă oglinda şi întrebă cu glas 
leneş: 

— Oare ce bucate a grijit Johann pentru prânz? 

În afară de Vodă, al cărui bucătar francez Gireau primea 
simbrie cât trei lefegii domneşti, doar Cerchezii, vorniceasa 
Ileana Dumşa şi boier loniţă Fărcăşan ţineau venetici 
pricepuţi în cuhniile lor. În târg se zvonea că nu se află în 
toată Valahia gămani mai straşnici decât Fărcăşan şi 
dumneaei, jupâneasa Caterina. Ioniţă, bucăliu, pântecos şi 
bezmetic se juruise, oricui voia să-l asculte, că o întrece pe 
Cerchezoaică şi, de n-ar fi fost boier Dumitru, bărbat aprig 
şi ciufut, ar fi stârnit-o la un rămăşag. 

Raliţa, roaba, rămase câteva clipe cu mâinile în aer, 
chibzuind cu gura pungă şi sprâncene încreţite: 

— Paisprezece soiuri doar, căci, după cum ştie şi Domnia 
ta, astăzi nu se află oaspeţi de prânz: cegă grecească cu 
stafide şi cuişoare, potârnichi roşii cu coconare, şuncă 
leşească în zeamă de arpagic, berbece haiducesc. Peşte, n- 
am mai auzit, căci mă striga Profira, chelăreasa. N-or lipsi 
cu siguranţă nici zeama de găină înecată cu rachiu, nici 
bucatele dulci dibăcite de Johann după pofta şi gustul 
domniei tale. 

Caterina oftă de plăcere. În cei dintâi ani trăiţi cu 
Dumitru, amarnic se trudea să înghită atâta merindeaţă. Cu 
vremea, mai cu seamă după naşterea Smaragdei, se 


deprinsese cu belşugul de bucate, iar acum nu se gândea în 
toată ziua decât la bucuriile pântecului. 

Uşa se deschise cu zgomot, şi în iatac pătrunse un bărbat 
răsărit, aflat cam pe la jumătatea sutei. Avea trup vârtos, ca 
boscarii de prin iarmarocuri, pe care-l ghiceai lesne sub 
halatul de brocart cenuşiu, încins cu brâu de caşmir roş. 
Chipul colţuros, cu buza de jos mai groasă răsfrântă, gata 
să cadă peste bărbie, dovedea hotărâre, îndărăpnicie, pofte 
multe, nestăpânite. 

— leşi! se răsti câtre roabă. 

Nu era necăjit, ori neguros, dar ăsta îi era graiul. Parcă 
tot pus pe sfadă, stârnit de te miri ce adâncă şi fără de leac 
nemulţumire. Roaba, neagră, subţire şi cu privirea plecată, 
se strecură umbră, cu paşi de pisică, pe lângă zid şi închise 
uşa fără zgomot. 

Jupâneasa Caterina trase repede o polcuţă şi se săltă în 
capul oaselor: 

— Vrei să poruncesc pentru masă? Gândeam că mai e 
până la amiezi. 

Bărbatul o privi cu ochi hulpavi. Prin straiul străveziu se 
întrezăreau sânii, doldora de ispite. Albi ca neaua, grei să 
nu-i poţi cuprinde într-o mână. Se istoviseră şaptesprezece 
ani de la însoţire, şi nu încetase să poftească trupul 
Caterinei. Era o muiere hărăzită dragostei, şi boierul o 
cerceta şi azi, la tâmplă căruntă, în fiece noapte. Cerca 
desfătări păgâneşti, de care parcă se ruşina, frământând 
carnea moale, supusă, cu luciri de atlas. Altfel, minte de 
vrăbiuţă, dar nu cu bibliotichiile se iscă pruncii. Ce folos că 
Voichiţa paharnicului Ciucaş are ştiinţă cât doisprezece 
dascăli greci? Îi de douăzeci şi cinci de ani şi n-a izbutit să 
ademenească o singură păreche de nădragi. Doar stolnicul, 
Cantacuzinul cel bătrân, îi bate când şi când la porţi. Petrec 
ceasuri întregi cu feregelele dinainte, împletind năzbâtii 
cărturăreşti. 

Caterina, prinzându-i privirea, dădu să se despoaie. 
Surâdea dulce, blândă, ademenitoare. Boier Dumitru o 


opri: 

— Altele mă apasă. Unde-i Smaragda? 

— Petrece la Curte, cu domniţele. Au poftit-o de ieri şi 
până în seară nu se întoarce. 

— Mda, făcu boier Dumitru începând a măsura iatacul 
năbugşit în perini şi scorţuri. Am primit carte de la cneazul 
Alexandru. 

Jupâneasa Caterina, culegând un fistic din tipsioara de 
argint, întrebă moale: 

— Cine-i acest Alexandru? 

Chipul lui Cerchez se boţi a mânie. 

— Minte ai tu, muiere, ori câlţi? Cneazul Belgradului, cel 
mai de seamă crai al sârbilor! Când a fost Paştele trecut, în 
Bucureşti, vorbea un târg despre hramul ales şi 
neasemuita-i bogăţie. L-a orbit până şi pe Brâncoveanu cu 
odoarele şi diamanticalele lui. Pofteşte însoţire cu 
Smaragda noastră. 

— Da...? făcu fără tulburare jupâneasa. Parcă am auzit... 
Care-i pricina de pofteşte a întocmi bordei cu Smaragda? 

— Puțin îmi pasă de pricină! Îmi pasă doar că la 
asemenea înaltă însoţire n-am cutezat a nădăjdui nici în 
prea bucuroase vise. Grăieşte cu fata şi grijiţi a-l întâmpina 
cu ighemonicon cheltuielnic, cuvenit la prea ales obraz... 
Chibzui câteva clipe şi adăugi cu îndârjire: Nepricopsitul 
acela de Gheorghe al Filipescului să nu mai dea târcoale 
caselor noastre. 

— Te pui în bețe cu tată-său, spătarul. 

— Cu purtare bine chibzuită şi cu luare aminte se poate 
ocoli asemenea pocinog. O vreme o vom îndepărta pe 
Smaragda la Răchita şi atunci va fi mai lesne. Sârbul 
poposeşte în Valahia spre jumătatea lui Cuptor. 


XXX 


Smaragda Cerchez lepădă scula, o verigă de argint 
alcătuită pe măsura unui pumn, lângă băncuţa de marmură 
şi îşi îndreptă poalele straiului de muselină. Alexandra 
Dudescu, o fătucă drăcoasă, cu ochi vii şi urechi de spiriduş, 
iutacă şi zbuciumată ca o lăcustă, o cercetă cu mirare: 

— Da' ce-i, Smaragdă? Iar ţi s-a lehămeţit de joacă? 

O cercetă nemulţămită, gata de sfadă. „De-a inelele“ - joc 
născocit de italieni şi deprins de coconi şi domniţe de la 
florentinul Del Chiaro - poruncea anumite rânduieli şi un 
anume număr de tovarăşi. Se aflau acolo, lângă foişorul din 
grădina Curţii domneşti, dimpreună cu domniţa Ancuţa, trei 
din odraslele celor mai alese neamuri ale Valahiei: 
Alexandra Dudescu, Elenuţa Ghica - mereu cu buze pungite 
şi chip cumpănit, zorită parcă să-şi alunge tinereţele, să 
ajungă cât mai degrabă jupâneasă, împovărată de prunci şi 
gospodărie - şi Smaragda Cerchez. 

— De la o vreme ne strici petrecerea. Parcă o faci cu 
dinadinsul. 

Inelele se jucau pe perechi. Se azvârleau de-a dreptul, 
apoi de-a curmezişul şi trebuiau prinse cu pumnul închis, 
verigile alunecând până la cot. Se aruncau apoi din cot, 
ceea ce se dovedea mai anevoios: şi la slobozit, şi la aninat. 

— Să nu mă mai chemaţi, rosti blând Smaragda. Alegeţi- 
vă altă tovarăşă... 

— Da' unde te duci? 

— Iaca, mă preumblu oleacă. Sunt ostenită şi simt 
leşuială la inimă. 

Domnița Ancuţa alergă după ea, azvârlind prietenelor 
peste umăr: 

— Mă întorc îndată! 

În urma lor, Alexandra Dudescu îşi cârmi nasul plouat cu 
pistruiaşi. 

— Elenuţă, tare mi-e teamă că osteneala aceasta poartă 
mustăţi şi berneveci. 

Elenuţa îşi miji ochii. Nu că ar fi avut privire beteagă, ci 
pentru că aşa obişnuiau să-şi subţieze căutătura Marica 


Doamna, băneasa Brăiloiu, vorniceasa Preda. lar Elenuţa 
citea într-acestea nu semn de bătrâneţă, ci ifos de 
ighemonicon, născoceală a jupâneselor de neam ales. 
Târgoveţele de rând, muierile de plugari sau mişei de toată 
mâna nu cunoşteau asemenea căutătură. 

— Nu cred... 

— Ce nu crezi? întrebă Dudeasca cea mititică. Zi, ce nu 
crezi? Doamne, Elenuţă, aşteaptă creştinul un an până 
slobozi o vorbuliţă! 

Chiar când zâmbea, i se vedeau dinţii din faţă strălucind 
sub buza prea săltată. 

— Ce bălmăjeai tu acolo despre musteţi şi berneveci? 
Smaragda îi făptură blândă şi supusă, nu iese din porunca 
tatălui... Pe deasupra îi şi nătângă, n-o taie capul la 
blăstămâăţii. 

Alexandra o cercetă scurt. În ochi îi sclipea zeflemeaua. 

„Ba tu eşti nătângă, fătucă! îi zise în gând. Nătângă, 
fudulă şi moşneagă înainte încă de a-ţi sălta coadele în 
creştetul capului. Mai moşneagă chiar decât bunică-ta, 
decât... decât Turnul Colţei.“ 

Domnița Ancuţa se anină de braţul Smaragdei. Era 
frumuşică, nu chiar ca Bălaşa, dar, har Domnului, nu 
semăna ca Stanca, soru-sa cea mai mare, cu Doamna 
Marica. 

— Tot acolo îl întâmpini? 

— Da, lângă pod. 

Ancuţa îşi roti ochii. 'Ioate miresmele lui Cireşar 
alcătuiseră buchet de rai în grădinile domneşti. Mai cu 
seamă chitrii şi trandafirii îmbălsămau văzduhul cu aromă 
dulce, miere ce rămânea, îşi zicea Smaragda, aninată de 
buze, de obraji, de întreaga făptură. 

— 'Te însoțesc doar oleacă... 

— Da, Ancuţă.... 

Domnița o cercetă cu coada ochiului. Avea un chip 
Smaragda de-ţi stârnea, fără să cunoşti pricina, lacrimă. Se 
afla tot bălaie, dar altfel decât jupâneasa Caterina, căci 


pletele păreau argintuite de luna vlăguită a nopţilor de 
gerar. Privirea neguroasă, mereu înrourată, era aidoma cu 
a Fecioarei de la Olari, aninată în iatacul Doamnei Marica: 
blândă, sfioasă, dar sub pleoapele sidefii mai ghiceai taine 
ce erau hărăzite a rămâne nedesluşite multora. O şuviţă de 
păr scăpă din cununa Smaragdei, şi domniţa i-o rândui cu 
degete gingaşe, după ureche. 

— Să fii cu băgare de seamă, Smaragdă. Alexandra îi 
viespe tare primejdioasă. Au început a-i bate la ochi 
ostenelile tale şi, după cum ai ştiinţă, netoată nu-i. 

Smaragda ridică din umerii învestmântaţi în mătase 
azurie. 

— Ce are a-mi face? 

— Dacă află că-l întâmpini pe Gheorghiţă... 

— Să afle! 

Ancuţa o prinse speriată de mână: 

— Te-ai zăltat? O asemenea faptă nu-i îngăduită nici 
măcar printre târgoveţi. Chipul mirelui ni-l aflăm abia la 
nuntă, iar tu... 

— Eu l-am aflat demult şi-i ies în cale nu în biserică, ci 
printre flori, şi fântâni, şi găze de aur, şi fără a aştepta 
binecuvântarea Vlădicăi. O avem pe cea a lui Dumnezeu, 
căci dragostea de la el e dar. 

Ancuţa o asculta cu gura căscată, gândea că ori n-o 
slujesc urechile, ori cineva a ţesut vrajă de sminteală 
Smaragdei. 

— Ţi-i a mânăstire? Dacă aude de asemenea isprăvi 
vornicul Dumitru, te ia de coade şi te surghiuneşte la 
Schitul Vechi, până când ţi-oi culege măsăluţele în 
băsmăluţă, ca băneasa Brăiloiu, cea uitată de ani. Şi nu va fi 
făptură în tot Bucureştii care să nu socoată că doar astfel, 
ba şi cu gârbaciul, trebuie răsplătită asemenea faptă 
netrebnică. 

Smaragda întoarse capul şi surâse: 

— Şi tu, Ancuţă? 


— Eu... Eu ţi-s prietenă şi-ţi pricep aleanul, dar să ştii că 
prea din cale-afară calci rânduielile. Şi trebuie să mai 
adăugesc că nu-mi place defel cât eşti de nepăsătoare la 
vrăjmaşi şi primejdie. Anume ţi-am luat urma, căci altfel ar 
fi făcut-o scorpişoara aceea de Dudeasca. Mie nu 
îndrăzneşte a-mi ţine umbra. 

— Iacă faptă pentru care îţi aduc mulţămită. Ştiu că 
grăieşti cu dreptate, dar inima... Se opri apăsându-şi mâna 
pe ilicul de brocart. Inima mă împinge din urmă, opinteşte 
spre Gheorghiţă cu vlagă de patru boi. Într-altfel, nu avem 
mult a mai păstra taina. De Sân' Petru, Gheorghiţă 
dimpreună cu tată-său vin a mă peţi după rânduială. 
Zăbava-i din pricină că boier Vasile îi dus cu daraveli de 
moşie în ţara Moldovei. Nunta, iarăşi, o vom zori spre a nu 
intra în hotarul postului Sfintei Mării... 

Se opriră; nici zece paşi nu le despărţeau de capătul 
drumeagului ce cotea spre pod. Domnița îşi rezemă mâna 
de un prunc iscat în marmură. Îndrepta din arc săgeată, 
cercând cu dinadinsul să bortească cerul. Signor Del 
Chiaro, slujbaşul de credinţă al Brâncoveanului, îi dăduse 
nume ce răsuna mucalit în urechile coconilor: Cupidon. Lui 
însuşi îşi zicea „il secretario“, iar foişorului, unde prânzea 
ori îşi petrecea ceasurile de odihnă Domnul, una bella 
loggia... 

Domnița părea căzută pe gânduri, îşi muşca buza 
sângerie căutând imbold să grăiască. O treziră nerăbdarea 
Smaragdei şi ţipătul lui Soliman, păunul cel mai vârstnic 
între paserile crăieşti. Îşi plimba cu ţâfnă şi fudulie mantia 
împărătească în care soarele aprindea  rubelite, 
alecsandrine, chihlimbare şi mărgăritare, tot diamanticale 
de soi. Pe toate le întreceau însă smaraldele, de parcă 
soarele ar fi avut ştiinţă de patima Brâncovenilor pentru 
nestematele verzi... 

— "Te las, Ancuţă, rosti Smaragda, alungând o albină ce 
da târcoale giuvaerului care îi încopcia ilicul: o zambilă 
meşterită la Viana şi căreia gâza opintea să-i fure polenul 


de aur. Aud ornicul din turn vestind prânzul cel mic. Îi 
ceasul hotărât... 

— Mai stai oleacă, îi reteză cuvântul domniţa. Urmă în 
şoaptă, de parcă ar fi simţit ureche haină stând la pândă: 
Să fii cu multă băgare de seamă... 

— Mi-ai mai zis-o... 

— 'Ţi-am zis, dar nu tot. Am prins frântură de sfat între 
mămuca şi băneasa Brăiloiu. Pomeneau de nuntă grabnică 
ce se va săvârşi între craiul sârb şi... 

— Ştii bine că eu nu-mi bat capul cu împărăţiile. N-are 
decât a nunti... 

Ancuţa oftă: 

— Doamne! N-ai răbdare nici cât Bălaşa, când aşteaptă a- 
i aduce Stavros cofeturile. Mireasă, din câte am priceput, 
este o fecioară de neam, pe nume Smaragda. Şi iar am mai 
desluşit că însoţirea îi dorită şi hotărâtă, având însemnate 
dedesupturi politiceşti. 

Dintâi, Smaragda simţi rece prin inimă, apoi cercă a-şi 
alunga spaima. 

— Eşti încredinţată că se gândeau la mine? Au pomenit 
numele tătucăi? 

— Nu, ce-i drept. Nici vreme îndeajuns n-am avut a trage 
cu urechea, căci s-a ivit dropia ceea de Văcăreasca şi silită 
am fost a mă dezlipi de uşă. 

— Atunci n-am grijă. Sunt Smaragde de neam doar în 
Bucureşti cât Marii şi Elene şi Eufrosine. N-am a mă teme, 
căci nu văd de ce os domnesc şi-ar aţinti căutătura asupră- 
mi. 

Dar în cuget i se furişase, cu paşi de hoţ, teama. Îşi aminti 
o dimineaţă din vara ce se mistuise: miere, cer înalt şi 
miresme ameţitoare. Juca tric-tracii în grădinile palatului 
dimpreună cu domniţele şi cu celelalte prietene. Dintr- 
odată, se ivise Vodă dimpreună cu un bărbat răsărit, 
tăciunos, cu căutătură aprinsă. După strai, după chip, se 
citea de îndată că-i din meleag străin. Fetele au stricat 
joaca şi-au făcut închinăciune adâncă Măriei Sale. Pe 


Smaragda, îşi aminti, o necăjeau şuviţele scăpate din leasă 
de zbuciumul jocului. Îşi simţea obrajii înfierbântaţi şi abia 
îndura  mâncărimea  cosiţei  răvăşite.  Ighemoniconul 
poruncea însă neclintire de piatră dinaintea Domnului. 
Brâncoveanu, care niciodată nu le lua în seamă, avea 
pesemne dimineaţă însorită în cuget, căci se oprise 
zâmbind. Glăsuise fără mustrare către domniţe: 

— Băgaţi de seamă, să nu-mi asupriţi trandafirii cei aduşi 
din Frância cu drăcăriile voastre! Ştiu că ne găsim pocinog 
cu Nikos. 

Levantinul era mai marele grădinarilor domneşti, iar 
rozele, minunate, galbene ca ceara şi gogoneţe cât capul de 
prunc se numeau Gloire de France... Nikos le iubea şi grijea 
ca pe ibovnice scumpe, nu îngăduia altuia nici măcar a le 
stropi. 

O clipă doar ridicase Smaragda ochii din ţărână. Întâlnise 
căutătura aţintită a străâinului şi tresărise ca atinsă de fier 
roşu. Nu simţise niciodată atâta jăratec într-o pereche de 
ochi. Câteva zile o apăsase amintirea veneticului. Aşa, ca o 
spaimă nedesluşită, ca o proorocire neguroasă. După o 
vreme îl uitase. Acum... Acum simţea cum teama i se 
strecura şerpeşte în inimă. 


— Smaragdă! 

— Gheorghiţă! Doamne! Da' ştiu că m-ai speriat! 

Pitit după un tufiş de leandri rozalbi - floarea dragă a 
Brâncoveanului dimpreună cu zambila şi bujorul - ţâşnise 
pe neaşteptate şi o cuprinsese pe la spate. Începu a-i săruta 
năvalnic fruntea, obrajii, cosiţele. 

— Credeam că nu mai vine prânzul! Moşnegeşte umblă 
ornicul când tu eşti departe. 

— Şi mie, Gheorghiţă, mi-i tare anevoie, oftă Smaragda. 
Îmi vine a crede că ăste zece zile, pân-o poposi Sân' Petru şi 
în Bucureşti, m-or răpune... 

Păşeau pe cărarea umbrită de castani înfloriţi, care 
ducea spre vechiul chioşc, acum lepădat izbeliştii. Îl 


năpădiseră iedera şi roze căţărătoare, sălbăticite. Domnul 
nu se îndura însă a-l nimici, zidurile acelea vârfuite de o 
cruce dezmierdându-i inima cu tainice şi dulci aduceri 
aminte. În anii mulţi de însoţire cu Marica Doamna, Vodă nu 
prea cercetase iatace străine. Dintâi, trebile domniei îi 
măcinau vremea, moară harnică, de-al doilea, Doamna, 
temătoare din fire, pândea cu patru părechi de ochi 
drumurile Măriei Sale, avea iscoade şi aflători pretutindeni. 
Şi-apoi nici Brâncoveanu nu se dovedise a fi din stirpea 
bidiviilor. Osândea de pildă aprig desfătările nelegiuite ale 
Rigăi Soare, chibzuind că pilda ticăloasă a Bourbonului nu 
poate duce decât la desfrânarea dregătorilor, curtenilor, a 
prostimii. O Europă întreagă clevetise despre răpirea 
ticăloasă a Louisei de Lavalliere din Sfântă mânăstire unde 
se osândise singură spre a-şi căi păcatele, despre năzbâtiile 
săvârşite de dragul acelei mademoasele de Fontanges, 
despre puterea dobândită de marchiza de Montespan 
asupra lui Ludovic. 

Şi totuşi... De câte ori îşi amintea de Casandra, muierea 
medelnicerului Neagoe, inima lui Vodă lăcrima. Pe atunci 
Stanca, cel dintâi prunc, abia păşea aninată de poalele 
malcăi. Doamna Marica nu fusese chipeşă nici la tinereţe 
crudă. Însoţirea o poruncise însă tată-său. Era fata lui 
Antonie Vodă şi aducea zestre de împărătiţă... Casandra, 
ceasuri de neasemuită dulceaţă! Doar ce o zărise la 
sărbătoarea Sânzienelor şi inima lui Vodă îmbobocise 
trandafir flacără. Se aflau multe muieri chipeşe în Cetatea 
de Scaun a Valahiei! Ţunţuriii, iutace în sânge şi cu privirea 
codată, mugur de april ca a vornicesei Ileana Dumşa, zgâtii 
salcă tânără, cu oaste de draci în făptură - de-ajuns a o zări 
pe Catincuţa Balşului - ori trupuri de zeiţă precum a 
Elencuţei Sturdza, adevărată Diană, năzdrăvana isprăvilor 
vânătoreşti... 

De răpus îl răpusese însă Casandra lui Neagoe, căci 
împlinea toate dorurile de tinereţe ale Brâncoveanului. 
Măria Sa iubea muierea sfiicioasă şi feciorelnică, cu glas 


blând şi căutătură smerită, ce nu caută niciodată cu 
dinadinsul. Când Vodă o îmbrăţişase dintâia oară în chioşcul 
cu roze, simţise aromă de livadă în floare. lar miresmele - 
cireş, şi zarzăr, şi cais, şi măr înveşmântaţi mireasă - 
ameţeau, purtându-ţi cugetul, întreaga făptură în grădini 
de poveste. 

Când o întâlnise pentru cea din urmă oară, luna 
aprinsese candelabre albe în castanii ce străjuiau cărăruia. 
Casandra plângea. 

— Cerule, că anevoie îmi va fi! De ce oare nenorocul îmi 
ţine urma, câine în lanţ?! 

— Cerul le-a hotărât pe toate cele, rostise Brâncoveanul 
fără credinţă. 

— Cerul! Dacă Cerul a statornicit dragostea pe pământ - 
căci el e începutul, şi sfârşitul, şi înţelesul a tot ce se 
petrece -, de ce o îngăduie cu atâta zgârcenie? Când m-am 
însoţit cu Neagoe, mi s-a fost desluşit, că aceasta mi-i 
menirea! De a-mi dărui inima, spre a ferici sfetnic de seamă 
al domniei. Acuma, vorba vine dimpotrivă: spre a ferici 
domnia, poruncă fără întors e să mă lepăd de inimă. 

Măria Sa suspinase, negăsind cuvinte să i le pună de-a 
curmezişul. Unde nu-i soartă cu noroc, nu mai încape 
tocmeală. Doamna Marica, prin iscoade, aflase că potecuţă 
înflorită ducea de la Vodă spre inimioara Casandrei. Apoi 
ştiuse să apese: prin socri, prin unchi - de-ajuns o singură 
căutătură de-a stolnicului spre a vâri în spaime rele chiar şi 
pe Mamon - prin tată-său, Antonie Vodă din Popeşti, carele 
la moartea lui mai avea, slavă Domnului, de slobozit în 
sipetele Maricăi... Vodă coborâse fruntea şi se supusese... 

— Gheorghiţă! şopti Smaragda, desprinzându-şi anevoie 
buzele de gura boierului. Am o spaimă... 

Tânărul, carele trăia de aproape un an doar nădejdi şi 
făgăduieli de fericire, îşi simţi inima tresăltând. Cercă a 
surâde, strângând-o tare în braţe. 

— Ce ţi s-a năzărit? 


— De-ar fi năzăreală! lacă, numai ce am vorbit cu 
Ancuţa... Mi-a ştiricit că Vodă şi Doamna Marica mi-au 
hotărât însoţire cu cneazul Belgradului, acel Alexandru... 

— O fi priceput strâmb domniţa, zise Gheorghiţă. De ce 
te-ar asupri cu asemenea năpastă tocmai pe tine? Îţi sunt 
naşi, iar pe bunică-ta, de-i vine şi vară, Doamna Marica o 
ţine lângă inimă, prietenă prea dragă. 

Smaragda râse cu tristeţe. 

— Gheorghiţă, Gheorghiţă! Eşti dintre ceia care socot că 
vrerea lor şi soarta se ţin de mână! Tu socoţi că măriile lor 
mă asupresc cununându-mă cu cel cneaz, dar ei chibzuiesc 
că, dimpotrivă, mă înalţă... Serbia, dreptu-i, e paşalăc, dar 
soaţa cneazului tot cea dintâi doamnă a ţării rămâne. 

Sfredel necruţător străpunse făptura boierului. O cercetă 
cu spaimă: 

— Şi tu socoţi tot astfel? 

— Nu, Gheorghiţă. Eu te iubesc. 

Filipescu o cuprinse năvalnic în braţe. Hohoti - Smaragda 
nu ştia dacă plânge, râde, e fericit sau jeleşte - printre 
sărutări: 

— Să ştiu că mă iau la trântă cu Satana şi de tine tot nu 
mă lepăd! 

— Taci, oftă înspăimântată Smaragda, asemenea vorbe 
nu se rostesc, aducând singure amar şi nenorocire. 

— Ba eu, spuse mânios boierul, de parcă ar fi zărit 
primejdia, colea, la un întins de mână, o strig cerului, 
oamenilor, lui Brâncoveanu. Şi cu adevărat strigă: A mea fi- 
va Smaragda! A mea... Amea...! 

Soliman, păunul crăiesc, săltă un ochi vineţiu şi slobozi 
țipăt cu zeflemea: 

— Oare? 

Filipescu cel tânăr nu-i răspunse, căci buzele lui, lipite de 
ale Smaragdei, nu căutau vorbe... 


— De-amu, găteşte-te de nuntă, boierule, rosti cu tâlc 
Chirică tuflind, spre a se găsi în treabă, perinile stăpânului. 

Ioniţă Fărcăşan sări de pe sofa, cu ochii şi gura holbate 
de spaimă. 

— Te-ai smintit, gămane? Asemenea vorbe nici în şagă să 
nu mai rosteşti. 

Se împlinise abia anul de când se prăpădise Fathma, 
harăpoaica din Stambul, iar boierul, binecuvântându-l pe 
Alah că se învrednicise să-şi întoarcă la turmă oaia rătăcită 
în aşternut de ghiaur, jurase în nouăzeci şi nouă de biserici, 
la nouăzeci şi nouă de icoane, că încălţările Domniei sale nu 
vor mai juca sârba Isaiiei. 

— Că năvalnic eşti, stăpâne, se minună Chirică. Nu de 
nunta Domniei tale îi vorba. 

— Da' a cui, prostovane? 

Trecuse prin spaimă mare şi degetele încă tremurânde 
risipeau tutunul, fără a nimeri găvanul lulelei. I-o îndesă 
sluga care scăpără şi amnarul. 

— Adă şi-o cupă de rachiu, bobleticule, gâfâi Ioniţă, 
lăsându-se iară între  perini. Şi, de-acum înainte, 
chibzuieşteţi bine vorbele, căci tot din inimă prăbuşită în 
izmene s-a sfârşit şi bietul tata. 

Sluga, carele ştia că boier Zaharia îşi lepădase 
potcoavele după un zaiafet năpraznic de nouă zile, gândi că 
ţinerea de minte a Fărcăşanului îi de tot trândavă şi cercă s- 
o hâţâne. 

— Chibzuiesc că ai uitat, stăpâne... Boier Zaharia şi-a 
lepădat suspinul în crâşma lui Jupân Leiba din Copăceni, 
căci doar dimpreună ne-am dus să-l luăm... 

— Pliscul! i-o reteză Ioniţă mânios. 

— „iar ovreiul, rezemat de slugerul Limbă-Dulce, Păun, 
vornicul Jumătate şi ceilalţi tovarăşi de petrecere, se juruia 
pe balabustă şi cei opt plozi că doar în cea din urmă zi 
deşertase ca la o vadră de tămâioasă. 


— I-ascultă, Chirică! Pofteşti a-ţi cetlui gura cu gârbaciul? 
Cutezi a-mi obijdui părintele? Boier Zaharia un fluieră-n 
bute? lacă ce se cheamă a-ţi dezmierda sluga... 

Chirică lăsă nasul în pământ şi mormăi: 

— De-acuma, dacă nu-ţi sunt pe plac, n-ai decât a mă 
alunga din bătătură. Cu sila eu nu mă anin nici de poala, 
nici de vatra Domniei tale. 

— Ia te uită! făcu gămanul oleacă mai domolit. Cum te 
tucşuieşti, cum ţi se face de ducă. Decât taifet de fiece dată, 
„0i pleca!“, mai bine o singură dată „plec!“. 

Chirică însă o ţinea tot pe a lui. Ştia că boierului îi era 
drag şi, de cum i se prăpădise muierea, îi trimisese vorbă să 
se întoarcă vânteş la curţile dumnealui. Trebuie desluşit că 
hărăpoaica şi Chirică se aflau în mare vrăjmăşie şi, doar la o 
săptămână după nunta Fărcăşanului, prostovanul se 
lepădase de slujbă,  neîngăduind ca venetica să-l 
asuprească, hrănindu-l cu merindeaţă păgână şi rachiu de 
la cişmea. 

— La o adică, îşi urmă Chirică litania, eu mi-s târgovăţ 
slobod şi, mulţumesc cerului, am oleacă de gospodărie ce- 
mi îngăduie trai cinstit şi îndestulat. Şi nu o dată mă cearcă 
dorul de acareturile mele pe care, din drag pentru Domnia 
ta, le-am lepădat în bătaia vântului. 

— Ci încetează a prohodi şi adă vinarsul cela, rosti 
boierul dosindu-şi zâmbetul. 

Adevărat, sluga se afla târgovăţ cu oarecare stare, având 
casă trainică, de piatră, în mahalaua Radului Vodă, o felie 
de livadă şi prăvălioară cu dever, de care grijea un văr de 
mâna stângă a neghiobului. Zestraş fusese boier Zaharia 
care-l ţinea pe nătâng lângă inimă. Târgul zvonea însă că 
miluiala şi dragul boierului cel bătrân au tâlc şi pricini, 
carele tâlc şi pricini se puteau cerceta cândva în ochii şi 
polcuţa Saftei, mama lui Chirică. lar acestea, întăreau 
oamenii, nu-s doar zvon şi prepuială, căci de-ajuns era să 
alăturezi nătângul cuconului Ioniţă. Jurai că-s zămisliţi într- 


o sâmbătă: amândoi burduhănoşi, rezemaţi pe picioare 
scurte, de răţişoară, gămani, pilaci şi bezmetici. 

— De care vinars pofteşte Domnia ta! De la Pireu? 

Vorbele le rostea tot posac, vrând a dovedi că nu-i 
trecuse mohoreala, iar boierul să ia aminte când cuteza a 
mustra un gospodar slobod. 

Ioniţă se strâmbă: 

— Ţţ, căci prea-i de tot zăhăruit şi-mi retează foamea. 
Fiind înainte de prânzul cel bun, gândesc să ne aţâţăm 
pântecele c-o ţucsuială de mărar. 

— Ba eu n-oi cuteza să mă desfăt cu udăturică 
boierească, se dezmierdă sluga, şi m-oi mulţumi c-o votcă 
din cea de prună. 

Conu' Ioniţă începu să râdă. Nu se afla butâlcă în toată 
hurdubaia Fărcăşanului şi, har Domnului, gemeau pivniţa şi 
cămările, pe care Chirică să n-o fi cercetat. Mânie îi stârnea 
doar aceea că sluga nu-şi turna în cupă, ci pupa clondirul, 
trebuşoară ce silnicea amarnic pofta Fărcăşanului. 

După ce sorbi de trei ori din păhăruţul de argint - cuvenit 
e a dărui o înghiţitură şi Tatălui, şi Fiului, şi Sfântului Duh - 
boierul îşi împleti degetele peste pântecul gogonat, 
gătindu-se să asculte cu desfătare cleveteala slugii. 

— Ziceai de nuntă... 

— Chiar aşa, stăpâne, făcu Chirică trecându-şi limba 
peste buzele ude de holercă. 

De la crivatul stăpânului şi până la blidarul cu vutci - 
patru paşi măsuraţi - se răzgândise şi îşi umpluse un pocal 
cu vutcă frâncească de mărar, Île France. 

Fărcăşanu, ros de nerăbdare, întrebă dintr-odată, deşi 
ştia că slugii îi place să povestească pe îndelete şi mărunţel: 

— Cine-s mirii, bre? 

— Smaragda cuconului Cerchez şi... 

— Aha! îi curmă vorba Ioniţă. Ţi-a ştiricit-o pesemne 
Stan, sluga Cerchezilor. Ştiu că vă aveţi bine... 

Chirică căscă dintâi ochii, apoi se burzului: 


— Tot mă gândesc, stăpâne, ce ţi-o fi căşunat astăzi pe 
mine, nevrednicul, căci de dimineaţă mă ţii în mustrări şi 
ocară... 

— Mă, tu ai bolunzit! Cine te-a ocărât acum? 

— Chiar Domnia ta, prepuind că eu, târgovăţ slobod şi de 
neam ales din Mahalaua Radului Vodă, aş putea fi tovarăş 
cu un ţărănoi ca Stan. Şi mai află că eu la casele Domniei 
tale nu mă aflu slugă precum plugarul de Machidon al 
logofătului Andronic, ci sfetnic, şi aminteşte-ţi câte poveţe 
înţelepteşti ţi-am dăruit, fără gând de răsplată. 

Boierul se răsturnă pe spate, prăpădindu-se de râs. 

—  Bată-te mântuirea, Chirică! Nici mucalitlâcurile 
boscarilor de prin iarmaroace nu mă desfată mai vârtos 
decât incurile tale. Şi cu simbria cum rămâne? 

— Aceea, săltă Chirică nasul, îi dăruiala pe care Domnia 
ta mi-o vâri cu de-a sila în buzunări. Când clucerului 
Negoiescu i-ai îndreptat de Crăciun bidiviul cela persienesc, 
fost-a oare cu gând de lefuşoară? 

Ioniţă, înecat de râs, se făcuse vânăt. Simţindu-i 
slăbiciunea, sluga lepădase de la o vreme orice smerenie şi 
cuteza a-şi căţăra ifosele printre nouri şi luceferi. A se 
alătura el - cupeţ cu stare de mijloc, fecior zămislit pe 
tâăpşan de ghiocei de o Saftă, găinăriţă ififlie - clucerului 
Negoiescu, unul din marii căftăniţi ai Valahiei, cu străbuni 
în divanul lui Vodă Mircea, şi al lui Mihai, şi al lui Matei era 
o neobrăzare fără seamăn. 

— lacă, pozna aceasta oi povesti-o clucerului. Ştiu că se 
va veseli straşnic. 

— Geaba cercetez după pricină de veselire, căci n-o 
dibui. 

— Atâta grijeşte, rosti Ioniţă răsuflând greu, ca asemenea 
gânduri să nu le slobozi dinaintea feţelor luminate. Boierii 
noştri au sânge năvalnic şi junghere sprintene ce nu 
cercetează mult unde nimeresc. 

— Iacă, rosti Chirică, încă o pricină de a mă lepăda de 
gospodăria Domniei tale şi a-mi despica potecă spre 


căscioara mea din Radu Vodă. Doar o rugăciune îţi îndrept, 
ca taina ce ţi-am încredinţat-o s-o păstrezi în sipeţel bine 
lăcătuit. 

Ioniţă se prăpădea de râs: 

— Ce taină, măi bezmeticule? Că se însoțesc Smaragda 
vornicului Cerchez cu Gheorghiţă al Filipescului? O ştie şi 
ultima libarcă din târg că se ţin dragi. A rămas doar ca 
străjerii lui Vodă s-o trâmbiţeze pe uliţi. 

De astă dată, dumnealui, Chirică, simţi că i-a venit rândul 
a se proţăpi în vârful Ceahlăului. Râse pe săturate, 
veselindu-se straşnic: 

— Domnia ta, izbuti să îngaime printre sughiţuri, cunoşti 
doar ce ştiriceşte băneasa Brăiloiu, cea lepădată de 
amândouă urechile, ori zvonesc moşnegele, tăifăsuind 
dinaintea porţilor, cu ligheanul de mazăre în poale. 

Boier Fărcăşan gândi că sluga a început a se obrăznici 
de-a binelea. Prea însă îşi simţea, în cea dimineaţă, cugetul 
împrimăvărat, vesel ciocârlie spre a înnoda sfădălie. 

— la te uită! Da' tu, bre Chirică, de unde-ţi rostuieşti 
veştile de soi? 

Bărbia slugii se umflă chişcă de peşte ortoman. 

— Apăi, stăpâne, îngăduie a-ţi spune că nu se află mulţi 
care să mi se poată asemui. M-a greşit maica cu tărtăcuţă 
doldora de înţelepciune, nas de ogar crăiesc şi căutătură 
străpungătoare. Numai ce mă holbez o dată la creştin, şi-mi 
sloboade tot ce are pe cuget, ba până şi ibovnicii 
străbunică-sii. 

Spre dovadă, îşi căscă ochii aţintindu-l neguros pe boier, 
apoi, spre a-şi apăsa spusele, mai scoase şi un răget. 

Ioniţă se lăsă pe spatele sofalei şi-şi descinse brâul, 
pentru a lăsa râsului potecă slobodă. Se înecă şi-i făcu semn 
slugii să-i înzdrăvenească suflarea cu pumni zdraveni în 
spinare. 

— Zi, aşa faci tu... 

— Chiar aşa! Mai adaugă Domnia ta că, la acest belşug 
de însuşiri, am şi glagore diplomaticesc, după cum zice 


dumnealui, logofătul Andronic. Cunosc firea omului şi, la o 
adică, îi cunosc politichia, ştiu cum să-l sucesc. De aceea 
iscoadele de soi nu-mi lipsesc, aflu încă de la Sântă Mărie 
ceea ce Domnia ta cunoaşte abia în postul Crăciunului. 

— Şi ce-ai aflat acum? 

Chirică  tăcu câteva clipe, stârnind  nerăbdarea 
Fărcăşanului. Cobori glasul, cercetând spre ferestrele 
perdeluite cu muselină şi muşcate sângerii. 

— Însoţirea Cerchezoaicei cea mititică nu cu Gheorghiţă 
al Filipescului îi hotărâtă, ci... 

Ioniţă se săltă în capul oaselor, clipind mărunţel: 

— Ci? Vorbeşte, creştine! 

— Cu venetic de soi, cneazul sârbesc. Aşa! Ca să ştii 
Domnia ta şi să te mai veseleşti şi de-aci încolo pe seama 
unui târgovăţ cinstit şi carele doar la mulţămirea şi bunul 
stăpânului veghează. 

În inima boierului încolţi spaima: 

— Încredinţat eşti, prostănăule, că aceasta nu-i doar 
vorbă în vânt? 

— Ca de soarele care piaptănă acum grădina. 

— Cum ai dobândit asemenea veste? 

Chirică, fălos ca un paşă şi folosindu-se de uluiala 
boierului, îşi răsturnă în cupă tot clondirul de mastică. 

— E de-ajuns a mărturisi Domniei tale că mă aflu bine cu 
jupâneasa Laleli, de la curtea Cerchezilor. 

Azvârli căutătură nimicitoare: „Ca să vadă Domnia ta cine 
mi-s eu, târgovăţul slobod din mahalaua Radului, şi ce 
prieteşuguri de soi am dobândit!“ 

— Mă, tu eşti capiu şi ţuşcuieşti din zori. Nu se află în tot 
târgul jupâneasa Laleli, şi cu nici un chip în bătătura 
vornicului Cerchez. 

— Ba, îngăduie a spune că poate Domnia ta nu ai ştiinţă 
că se află, această jupâneasă fiind muiere de neam ales şi 
doar buna creştere o împiedică să-şi arate făptura 
neasemuită la orice ceas. 

Ioniţă îl cercetă dintr-o parte: 


— Care-i muierea cea neasemuită, să nu-i fi văzut eu 
măcar şezutul? 

— Laleli, rosti Chirică şi ziceai, după dulceaţa şi smerenia 
glasului, că o pomenit-o pe Prea Curata, Laleli, doar că 
prostimea îi mai zice şi Zambilica. 

— Bătu-te-ar noroacele, Chirică! guiţă boierul sugrumat 
de râs. Zambilica, roaba jupânesei Caterina. 

— Ba să-mi fie cu iertare, nu-i roabă, ci muiere slobodă şi- 
n marea preţuire a vornicesei. 

— Aşa să fie! Dar de unde o iscaşi Laleli? 

— Aşa o cheamă, însă fiind de seminţie aleasă şi soarta 
vrăjmaşă silind-o să-şi ascundă hramul, şi-a luat vremelnic 
nume oarecare. Dar, după cum bagă de seamă Domnia ta, 
tot de floare, doar că în loc de lalea îi zambilă. 

Ioniţă rămase pe gânduri. Îl întuneca vestea, căci se afla 
prieten din anii prunciei cu Gheorghiţă Filipescu şi-i 
cunoştea dragostea pentru jupâniţa Smaragda. Îl mai ştia 
fire aprigă, catâr să nu-l întorci decât răpus de moarte din 
drumul lui, tăindu-l mintea la năprasnice şi smintite isprăvi 
spre a-şi împlini voia. De oful Smaragdei, ar fi fost în stare 
să-l înjunghie şi pe Vodă. 

— Mai ştiricea Laleli, urmă sluga, că vornicul Cerchez a 
slobozit poruncă aspră şi neîntoarsă ca lui boier Gheorghiţă 
să nu i se îngăduie a mai trece pragul curţii. 

Ioniţă Fărcăşan îl cercetă cu privire capie şi gândurile 
risipite dincolo de zăplazurile ogrăzii. Sări din crivat, ca 
scuturat de friguri. 

— Repede, Chirică! Straiul şoriciu de caşmir şi pune şaua 
pe Ahmed! Ce faci, nu te-ai pornit? 

Chirică şovăi, legănându-se pe picioarele scundace. „Hm! 
Strai şoriciu şi cal vânteş...“ Boier Ioniţă era pus pe cele 
isprăvi prea bezmetice. 

—  Chibzuieşte, stăpâne, înainte de a te pune de-a 
curmezişul împăraţilor. 

— Te-ai întors? 


— Eu m-oi întoarce, dar nu ştiu de s-o mai întoarce 
Domnia ta... 

— Îmi prohodeşti altă dată. 

Din prag, Chirică îndreptă încă o dată rugăciune smerită: 

— Să nu mă strici, boierule, cu Laleli, căci dacă află că 
taina a făcut picioare din pricina mea, amarnic se va 
înnegura la cuget. Doar pe mine ce mă are în lume sfetnic şi 
oblăduitor, şi mă îndrăgeşte foarte. 

Ioniţă îl privi zâmbind: 

— l-ai dat de veste cumva câţi galbeni ai pitit sub 
duşumelele din Radului? 

Sluga îl cercetă răpus de uimire: 

— Tare nătâng mă prepuieşti, stăpâne! Dar bun înţeles că 
i-am dat de veste. Asemenea făptură aleasă trebuie să ştie 
că nu se însoţeşte cu un calic. Ba, am mai adăugit la 
sumuşoară o sută de galbeni, căci Darul de nuntă al 
domniei tale, boier cu fală şi cuprins, nu poate fi mai 
sărman decât atâta. 


CAPITOLUL II 


De câte ori pătrundea în cămările mereu înfrigurate - 


de teama flăcăraiei focul era drămuit cu zgârcenie, atât 
doar cât udeala să nu aducă stricăciune zapiselor preţioase 
- logofătul Radu Andronic cerca pentru câteva clipe 
aceleaşi simţăminte de acum zece ani când, flăcăuaş abia 
răsărit din pruncie, îşi începea ucenicia în Cancelaria 
Neagră a stolnicului Cantacuzino. 

Bun înţeles, îl speriase dintâi jurământul cumplit, cu 
mâna pe Biblia înveşmântată în scorţuri de aur, depus 
dinaintea stolnicului şi a Vlădicăi, prea fericitul Dositei. Se 
lega sub înverşunată osândă cerească şi mireană ca, pentru 
tot ce avea să vadă, să audă ori să dibuie înlăuntrul acelor 
ziduri, gura să-i fie cusută în veci. Că ar avea să îndure 
năprasnicele cazne ale vrăjmaşului, ispita galbenilor ori 
cele sataniceşti ale muierilor, nu-i era îngăduit să sloboadă 
tainele încredințate nici după ultimul suspin. 

Şi zadarnic cercase jupâneasa Irina, mama logofătului, 
socotindu-l la vremea ceea prunc lesne de iscodit, să-l 
ademenească fie cu vorbe, fie cu bucate dulci cumpărate 
din dugheana lui Stavros, spre a stoarce mărunţiş cât 
gămălia despre rosturile sale la curtea domnească. Feciorul 
se dovedea mut plătică, iar dumneaei, jupâneasa, se 
prăpădea de uimire. În neamul lor, al Prisăcenilor, cât ai 
cerceta de departe, toţi se aflau cuvântăreţi, cu drag de 
voroavă, chiar când n-aveau nimic a-şi spune, cu cugetele în 
palmă, fereşti deschise larg soarelui de Florar. 


Se izbise pesemne Andronicilor, căci boier Costache se 
mărturisea mai degrabă clondirului dinaintea căruia glăsuia 
slobod când se socotea neluat în seamă, mai având 
dumnealui şi cuvânt ce straşnic asmuţea mânia jupânesei: 
„Nu o dată m-a cuprins părerea de rău că am vorbit; 
niciodată că n-am vorbit.“ 

Cuvinte zălude, căci Irina Andronic, de când se cunoştea, 
taman dimpotrivă simţise. 

Străbătând cămările neguroase, hotărâte de stolnic în 
aripa ce rezema spatele palatului domnesc, spre fereala 
privirilor iscoditoare ori a încercărilor de a străpunge 
zidurile a te miri cărui paladin cutezător, flămând de taine 
politiceşti, logofătul Radu Andronic îşi zise că cei zece ani 
nu schimbaseră cu nimic înfăţişarea locurilor. Aceleaşi 
ferestre cu zăbrele puternice, perdeluite în catifea păcurie, 
aceleaşi sipete lăcătuite, cuprinzând comori diplomaticeşti 
pentru care cancelariile Bourbonului, ale lui Leopold, Petru 
sau ale republicilor italieneşti n-ar fi şovăit să-şi vâre 
braţele până la subţiori scoțând banii din sacii de piele 
unde-şi păstrau zornăitorii de aur bancherii lombarzi. 
Mesele unde trudeau scribii erau risipite şi tâmplărite 
zgârcit, pentru un singur grămătic. Nu era înţelept ca, de 
pildă, pisarul ce tălmăcea cărţile sosite din străini să aibă 
cunoştinţă de roboteala slujbaşului care siluia peceţile unor 
răvaşe îndreptate către padişah, ori Ladislau, craiul leah, 
pentru ca, după aceea, să le dreagă ca neîncepute, după 
cum iar nu era iscusit ca vreo altă făptură, în afară de 
stolnic, să aibă ştiinţă despre pergamentele strâmbate în 
Cancelaria Neagră. Căci Cantacuzinul era neîntrecut în 
ademenirea olăcarilor curților evropeneşti şi, fie cu vin 
dulce, fie cu bănet pe săturate, îi întârzia la Curte câteva 
ceasuri. Vreme îndestulată pentru a deschide cărţile şi a-şi 
sătura nesaţul de ştiri - de pildă ce gând tainic îndreaptă 
Ludovic al Franciei către sultan, ori Petru ducatelor 
nemţeşti - iar apoi a drege pecetea şi panglicile. 


Ba, nu se sfia Cantacuzinul nici să le întoarcă socotelile, 
ştiricind veşti mincinoase, într-altă sâmbătă decât cele 
îndreptate de o cancelarie ori alta. Pentru scriitura calpă 
meşter neîntrecut se dovedea Stroe Calemgiul, slujbaş 
vârstnic, care se putea făli că nu se află în Evropa mână mai 
dibace în a da asemănare leită oricărei slove, oricine ar fi 
aşternut-o. În ultima cămară, căznea alt moşneag, 
Mihalcea, pe care logofătul tot împovărat de ani şi-l 
amintea. Cunoştea cea mai de seamă taină a Cancelariei 
Negre: izvodul, ori graiul cifrat, după cum spun florentinii, 
folosit de Vodă şi de stolnic. 

Răsplătit împărăteşte, de agoniseală aveau să se bucure 
doar odraslele Domniei sale, bătrânului nefiindu-i îngăduit 
să părăsească palatul decât de Paşti şi Crăciun, şi atunci 
însoţit de o ceată de arnăuţi. 

Răgaz avea să ciocnească un pahar şi oul roşu, după 
carele era întors fără abatere în „temniţa cu ziduri de 
cleştar şi zăbrele de aur“, după mărturisirile Domniei sale 
către soţie. 

Logofătul îi surâse, atingându-i umărul: 

— Ce mai faci, moş Mihalcea? Se scurse oleacă de vreme 
de când nu ne-am văzut. 

Bătrânul îi îndreptă o privire blândă şi ostenită: 

— laca, aceeaşi pricină de supărare cercam şi eu. Doar 
că Domnia ta cunoşti negreşit şi la orice ceas unde mă aflu, 
pe când eu, chiar de ţi-aş cunoaşte cărările, tot dulău 
arcănit în lanţ mă aflu. 

— Struneşte-ţi nerăbdarea, Mihalceo, căci în curând 
slobod vei fi. 

Cei doi răsuciră capetele. Ca totdeauna, stolnicul se ivise 
cu paşi pisiceşti şi, tot asemenea, deschisese uşa. Bătrânul 
dădu din cap cu amărăciune. 

—  Socoteşti, pesemne, că-s pe cale a-mi lepăda 
potcoavele. Slobozenie capăt de la Domnia ta, stolnice, doar 
cu picioarele înainte. 


Cantacuzinul, carele nu râdea niciodată, îşi îngădui un 
zâmbet slăbiu. Pisarul nu se înşela. 

— Am îndreptat poruncă visteriei să-ţi adauge simbriei 
încă douăzeci de taleri, mulţumită din partea domniei 
pentru slujbă cinstită şi dibace. 

Pisarul se ridică anevoie: 

— Sărutăm dreapta lui Vodă pentru preţuire. Talerii-mi 
vor fi de folos mare, căci aud de la unul ori celălalt întorşi 
din meleagul cel veşnic că aprige zaiafeturi se mai încing 
între acele zări şi nici merindeaţa nu s-ar dobândi fără 
cheltuială. Bogdaproste şi Domniei tale... 

Logofătul Andronic nu-şi ascunse surâsul. Mihalcea se 
afla singurul slujbaş ce-şi îngăduia oarece îndrăzneală 
dinaintea  Cantacuzinului căruia nici măcar pruncii 
dumnealui nu cutezau a-i întoarce vorba ori a zeflemisi. 

În cabinetul stolnicului, tot vorbă deprinsă în palat de la 
florentinul Del Chiaro, stăruia aceeaşi lumină săracă, 
drămuită de perdele neguroase, doar că masa îndesată cu 
harţaloage era nemăsurat de lungă, ca în trapezele 
mânăstirilor  papistăşeşti. Deşi casele  Cantacuzinului, 
ridicate pe la mijlocul podului Mogoşoaiei, în coasta 
Sărindarilor, gâfâiau sub belşug de odoare, Domnia sa fiind 
mare iubitor de podoabe, cabinetul şi-l orânduise 
schimniceşte, şi doar icoana Sfinţilor împărați Constantin şi 
Elena, încrustată în diamanticale, precum şi călimara 
izvodită într-o scoică de lapis-lazuli, geamănă cu nisiparniţa, 
zvoneau avuţie şi gusturi de soi. 

După obicei, stolnicul începu a vorbi preumblându-se 
prin cămară şi cercetând după cărarea cea mai dreaptă 
pentru a-şi desluşi gândul şi vrerea. 

— “Te afli aici, logofete, la porunca Mariei Sale carele, 
socotindu-te prea vrednic şi încercat slujitor, îţi 
încredinţează lucrare de mare însemnătate pentru domnie. 
Nu doar a noastră, ci şi a altor principii. 

— Poruncă! se înclină logofătul. 


— Suntem leat 1702 de la Domnul Cristos, începu 
stolnicul cu glasu-i viersuitor, totdeauna acelaşi, fără 
urcuşuri sau coborâşuri, că se afla mânios, ori la vreme de 
veselie. 

Dar cine oare îl văzuse veselindu-se, chiar în zile când 
clopotele, zarea, chipurile oamenilor zvoneau doar bucurie, 
lunca şi livezile, ba până şi salcia veşnic bocitoare râdeau 
închinând mulţămită cerului de zile fericite? 

— „şi iată că încep a se desluşi nourii neguroşi ce vor 
mistui cândva Semiluna, braţele puternice ce o vor smulge 
din răscrucile cerului, înecând-o pentru vecie în apele 
Bosforului. Ţine minte, logofete, înfrângerea otomanilor la 
Viana îi începutul prăbuşirii unui imperiu, aşa cum s-au fost 
mistuit cartaginezii, fenicienii, Roma, mândrul Bizanţ... 

Nu se întâmpla Cantacuzinului să cugete asemenea decât 
dinaintea lui Vodă şi a încă două ori trei bărbi luminate, dar 
Radu Andronic, deşi tânăr, descâlcea machiaverlâcurile 
politiceşti, singurul slujitor al Cancelariei a cărui vlagă şi 
vitejie, aflată sub porunca lui Vodă, se însoțeau cu o minte 
limpede şi o iscuseală de sfetnic încărcat de ani şi 
dregătorii. 

Stolnicul se opri dinaintea unei hărţi a Evropei, brodată 
într-o mânăstire din Lyon. 

— Poarta-i încolţită de puteri vrăjmaşe şi de noroadele 
îngenuncheate, în inimile cărora a încolţit nădejdea 
dezrobirii. Şi toţi simţim deopotrivă: că, de veacuri, 
nicicând Semiluna n-a strălucit mai fără de vlagă. Înfrântă 
de nemți, pizmuită de muscali, aceştia rezemaţi fiind pe 
Bourbon, fără prieteni şi cu oştirea de venetici risipită, iacă 
prilej de răzmeriţă şi slobozenie a creştinătăţii înrobite. Şi, 
iarăşi, după cum îţi spuneam, toţi - greci, bulgari, sârbi, 
valahi, moldoveni, arvaniţi, croaţi - suntem într-un gând: ne 
vom strânge oştile sub acelaşi steag şi vom opinti până la 
ultimul creştin întru slobozenie şi strămoşeasca credinţă, 
amin! 


Logofătul Andronic îşi stăpâni mirarea. Nu cunoştea 
însufleţirile stolnicului şi, până în astă zi, gândea că făptura 
întreagă-i stâncă: boiul puternic, inima, căutătura. Fiinţă 
fără doruri, fără aleanuri, fără simţăminte. Ba, boier Ioniţă 
Fărcăşan, măscăriciul târgului, nu o dată osândit de Vodă 
pentru isprăvi şi vorbe bezmetice, la pocăință sub straşnică 
strajă a călugărilor cei ciufuţi de la Cernica, zvonea la 
chefuri că pruncii stolnicul i-a fost zămislit cumpărând 
mădulare de la pastramagiii din Scaune, pe Cantacuzinoaie 
netăind-o capul cum de bărbatu-său, de fiece dată, îi tot 
altul... 

— După cum Domnia ta a oblicit pesemne, urmă stolnicul, 
cel ce orânduieşte sfânta războire, marea Cruciadă a 
Balcanilor împotriva padişahului, este Măria Sa Vodă 
Brâncoveanu. Şi, întru împreunarea gândului şi a flintelor, 
soborul căpeteniilor noroadelor asuprite se va întâmpla în 
şapte zile, socotite de azi, în cetatea noastră de scaun. 
Aceasta-i pricina pentru care Vodă îţi porunceşte slujbă de 
mare taină. Osmanlâii au iscoade pretutindeni - teamă mi-e 
că au pătruns până în cancelariile domneşti -, iar de 
izbutesc să ne citească țelul şi, mai cu seamă, să-l 
desluşească, până şi pietrele vor suspina „of şi vai!“ pentru 
bietele ţărişoare. Căpeteniile vor fi răpuse în cazne, 
noroadele risipite în mare cumpănă, Vodă îşi va pierde 
scaunul şi capul, [ara spre osândă de neuitat, va 
înveşmânta hram de paşalăc. Slujba Domniei tale este 
aceea de a ghici şi întâmpina ăste neajunsuri, de a dibui 
aflătorii, de a veghea şi ocroti căpeteniile venite la sfat. 

— Îngăduit mi-e... 

— Vorbeşte, logofete! 

— Chibzuiesc că poate soborul s-ar fi aflat mai ocrotit în 
alt târg, căci Bucureştii prea sunt în priveala oricui. 
Iscoadele Porții, aflătorii venetici, solii curților evropeneşti, 
toţi vânzătorii de orice neam. 

— Am sfătuit cu Vodă. Adevărat ce spui, logofete, dar, din 
două neajunsuri, stărui la cel mai mic. În cetatea de scaun, 


fiind sodom de omenire, căpeteniile se vor strecura mai 
lesne nebăgate în seamă. 

Cantacuzinul simţi că Andronic şovăie şi-i dădu ghes: 

— Oare ce pricină te apasă, logofete? Te cunosc cutezător 
la faptă şi vorba tot răspicată ţi-este. 

— Stolnice, rosti Radu Andronic cântărindu-şi parcă în 
palmă cuvintele, cinste prea mare îmi face Măria Sa, 
precum şi Domnia ta... 

— „ci lasă graiul filistinului, căci nevrednic este de 
logofătul Radu Andronic. 

— „.încredinţându-mi slujbă atât de însemnată. Şi, dacă 
supun acum mărimilor voastre rugăminte, nu din deşartă 
îngâmfare o fac, ori sămânță de nesupunere. 

— Te cunoaştem, Andronic, i-o reteză stolnicul. Care ţi-e 
vrerea? 

— Îngăduit să-mi fie a hotărî singur cum anume trebuie 
orânduită vegherea soborului. 

Cantacuzinul îl cercetă cu mirare: 

— Desluşeşte-ţi gândul, căci acesta bate mai departe, 
spre hotarul nemulțumirii. 

— Fără a cunoaşte că Bucureştii vor fi gazdă de sfat a 
căpeteniilor din Balcani, am băgat de seamă că stăpânirea 
pune la cale faptă de primejdie. Semnele sunt limpezi şi 
lesne ţi le citeşte iscoadă de soi. 

— De pildă? surâse stolnicul. 

— Sunt multe, surâse şi Radu Andronic. Nicicând la 
porţile banului Dudescu, ori ale postelnicului Caraiman, sau 
spătarului Vătăşel nu s-au aflat atâţia arnăuţi de veghe, 
împovăraţi de spade, flinte şi iatagane. Oare peste noapte 
să-i fi răpus spaima de lotri şi cârjalii? Tot asemenea, sunt 
vegheate şi intrările Bucureştilor, iar târgul, tot, mişună de 
aflători şi iscoade domneşti în straie de târgoveţi. Dar îi 
dovedeşti lesne, căci nu-şi schimbă înfăţişarea, bat aceleaşi 
uliţe, nu-i mână vreo treabă anume, ci doar slujba de 
pândaş. 

— Mai ai să ne aduci şi alte dovezi de nesocotinţă? 


Stolnicul îl cercetă fără zâmbet, dar în ochii păcurii se 
desluşea licăr de veselie. 

Radu Andronic îşi trecu palma peste urma de rană veche 
ce-i însemna tâmpla, pierind printre şuviţele de păr. 

— Nu dovadă de nesocotinţă aduc, ci de primejdie. Turcul 
a prins zvon că în Bucureşti au să se petreacă fapte 
însemnate. Poate nu ştie încă ceva cu dinadinsul, dar 
prepuieşte. 

Două şanţuri brăzdară fruntea stolnicului. 

— Ce anume a stârnit acest gând al Domniei tale? 

Logofătul tăcu vreme de câteva clipe apoi rosti apăsat: 

— Sunt două zile de când în târg a poposit, purtând hram 
neştiut, am şi eu aflătorii mei, lrandafirul, cea mai iscusită 
iscoadă a marelui vizir Ramy Mehmet. 


Pa gorganul cel mai răsărit al Belgradului, turnurile 
castelului țarilor Serbiei opinteau să străpungă ceţurile 
iscate în pântecele munţilor Dinarici, ghiontite de vânt 
harnic asupra cetăţii de scaun. Deasupra donjonului, 
drapelul alb cu cap de urs chindisit în fir de aur, împovărat 
de ploaia ce stăruise de trei zile, flutura anevoie. 

Castelul, aidoma celor din ţările papistaşe, era o 
fortăreață puternică, împrejmuită de zid crenelat. Veacurile 
însemnaseră piatra de codru. Pe negura aşternută de 
vremi, ici-colo, muşchiul zvonea verde de mlaştină, 
smaraldin în binecuvântate zile însorite. Căci palatul fusese 
iscat încă de ţarul Ştefan al IX-lea, cu patru veacuri în 
urmă, înainte de amara înfrângere de la Kossovopolje, când 
Semiluna sclipise întâia oară pe meleagurile Serbiei şi ale 
Bosniei. 

În dimineaţa ceea cenuşie de Cireşar, cneazul Alexandru, 
un bărbat în crucea vârstei, aspru, voinic precum străbună- 
su Miroslav Ursul, cu ochii şi părul păcuriu şi bărbie 


îndărăpnică, se plimba îngândurat prin sala tronului. Era o 
cămară înaltă şi cuprinsă, ca o catedrală, cu stâlpi şi 
pardosele din marmură roşie de Suedia şi albă de Carara, 
fereşti ogivale cu vitralii sinilii, prin care soarele strecura 
lumină cerească. Zidurile se aflau năbuşite în covoare 
scumpe de la Damasc, Smirna, Bagdad şi blănuri de fiară, 
iar din bagdadie spânzurau candelabre de fier meşteşugit, 
în care ardeau sute de lumânări şofranii. Trei treptişoare 
duceau la tronul de bronz, împodobit cu rubelite şi 
mărgăritare. Asupră-i împărăţea, iscodit în aur, ursul lui 
Miroslav. 

Cneazul Alexandru, în strai măsluit de târgovăţ, sub care 
înveşmântase zălişoară de oţel, călătorea cu gândul nu spre 
Valahia, către care avea să se urnească în mai puţin de un 
ceas, ci spre târgurile unde se preumblase vreme de 
douăzeci de zile numărate: Zagreb, Skopje, Sarajevo, 
Ljubljana. Inima începu să-i bată cu putere, solzişorii 
zălişoarei zvoniră dulce. Se simţea plin de fală, căci, într-un 
singur gând, toţi  cnejii, ai Bosniei, Herțegovinei, 
Muntenegrului, ba chiar şi ai slovenilor şi croaților, gâfâind 
sub cizma Habsburgului, îi încredinţaseră crezul şi cea mai 
fierbinte vrere a noroadelor lor: slobozenia, pentru care 
aveau să lupte până la cea din urmă suflare împotriva 
Aliotmanului. 

El, Alexandru, urma să fie solul neamurilor oropsite la 
Curtea Brâncoveanului. Preţuirea pe care i-o dovediseră 
avea s-o cinstească, dar bătaia de inimă era sporită la 
gândul visului hrănit din pruncie şi care acum prindea chip 
şi culoare. Dimpreună cu toate seminţiile asuprite de 
Poartă, vor porni războire sfântă şi dreaptă. 

„Capul ce se pleacă, paloşul îl cruţă!“, spunea malca 
Domniei sale, o bătrână căreia amarnic îi mai lăcrimau 
nasul şi sufletul la tot ceasul. 

lată vorbă de slăbănogi care nu găsea îndurare în 
cugetul cneazului. Mai bine un singur ceas şoim pe creste 


avântate, răpus de stihiile cerului ori ale iadului, decât 
vieţuind un veac cu barba târâtă în colbul uliţelor. 

Cu gândul într-o sâmbătă hotărâseră cnejii, la povaţa 
Cancelariei Negre de la Bucureşti, că un singur sol îi de 
ajuns. Nu cheamă luarea aminte a iscoadelor - o oaste de 
căpetenii poposită pe aceeaşi palmă de loc trage clopote să 
le audă şi surzii calici de întind mâna la zid de biserică - iar 
ţelu-i acelaşi, că-i sârb ori muntenegrean, fără pricină de 
dihonie. 

Pâlpâirea unei flăcări, nălţată o clipă înainte de a se 
stinge, purtă în chip ciudat gândul cneazului Alexandru 
spre altă privelişte. Şi din nou inima lui bătu, dar parcă 
altfel. Dintâi se ghemui, ca apoi să scapere din nou, zorită, 
temătoare. Smaragda, odrasla vornicului Cerchez, i se ivi 
dinaintea ochilor. Avea chip de icoană şi tot icoană o păstra 
în suflet şi Alexandru: ochi neguroşi şi pe obraz cu rotunjimi 
de înger, plete slobode pe umeri, străjuindu-i chipul ca o 
năframă de aur. 

Socotea Măria Sa Alexandru să poposească la Bucureşti 
până avea să se săvârşească legiuita însoţire. Nuntă 
grabnică, doar nevoile Serbiei nu-i îngăduiau multă zăbavă 
dincolo de hotar. Petrecere cumplită, cu serbări şi desfătare 
pentru norod, vor încinge la Belgrad, când mitropolitul 
Gherasim va împodobi fruntea Smaragdei cu coroana de 
perle a cnezinei Draga, soaţa celui dintâi Miroslav. Bun 
înţeles, Alexandru putea izbândi însoţire mai de soi, căci, 
deşi prunc de nobil, în vinele Smaragdei nu zvâcnea sânge 
crăiesc. Înainte de a o fi zărit, cneazul şovăia a răspunde 
solilor peţitori veniţi din trei colţuri ale Evropei: iacă, pe 
tipsie de aur, să-ntinzi doar mâna să le culegi, se aflaseră 
gingaşa Charlotta, prinţesă de Brandenburg, oacheşa Alba 
de Milano ori trupeşa, cu ochii lacuri limpezi din meleagul 
Domniei sale, Cristina, prinţesă a Norvegiei... 

Paşi iscaţi în spate îi curmară firul gândurilor. Mihail, 
duce de Zagreb, vărul Domniei sale şi mai marele 
cancelariei, făcu scurtă închinăciune. 


— Ne putem urni? 

Ducele înclină capul. 

— Da, înălţime. Echipajul, aşa cum l-a poruncit Domnia 
ta, a tras la scara dinapoia castelului. Dar chibzuiesc că 
bine ar fi să te aştepte la poarta de miazăzi a oraşului, până 
într-acolo săvârşind drumul călare. 

Sprâncenele cneazului se încreţiră a întrebare. 

— Carte de ultim ceas din partea principelui 
Brâncoveanu, urmă Mihail, îndreptată prin olăcar de 
încredere, vesteşte că iscoadă primejdioasă va cerca să-ţi 
curme viaţa până a ajunge în Valahia. Îi poate doar zvon 
fără temei, dar, socoteşte Cancelaria Neagră, că ar fi 
chibzuit să ţi se rătăcească urma din bun început. Ai 
poruncit să te însoţească doar Duro. 

— Spre a călători nebăgat în seamă, n-am luat alai, 
acestea le-am hotărât doar dimpreună. 

— Ştiu, înălţime, dar când e să întâmpini haită de fiare, 
într-un singur om, cât ar fi de vrednic, nu poţi pune mare 
nădejde. 

Cneazul Alexandru îşi îndreptă căutătura neguroasă spre 
icoana Sfântului Gheorghe. 

— Nădejdea mea e în Dumnezeu... 

Ducele Mihail îşi plecă privirea. Nu era păgân, dar ştia, 
fără să răsfoiască prea mult cărţile cele vechi, că dacă 
nădejdea e a tuturor, izbânda-i de partea celui puternic. 
Flintele, iataganele şi balimezurile prea ades au înfrânt 
dreapta credinţă. 


Părăsindu-l pe stolnic, logofătul de taină Radu Andronic 
ocoli odaia înstelată a tronului şi apucă drum scurt spre 
poarta dosnică ce dădea de-a dreptul în grădinile palatului. 
În sălile lungi, cu zidurile îmbinate în coifuri, asupra cărora, 
dăltuit în piatră, vulturul Basarabilor părea gata să-şi ia 


zborul, stăruia răcoare şi linişte. Ici colo, înveşmântaţi în 
strai de aba albă şi cu smaragdul brâncovenesc înfipt la 
chivără, străjuiau pairii, ocrotind liniştea şi vieţile domneşti. 
Le străluceau, în lumina dimineţii de vară îmbelşugată, 
jungherele persieneşti de la brâu, lăncile stâlpite cu mâna 
stângă, paloşele ce rezemau dreapta. Dintr-o ocniţă, cât 
copaia unui prunc unde pâlpâia candelă la icoana Prea 
Curatei,  ţâşni dinaintea logofătului o  mogâldeaţă 
negricioasă, în forfotă de fuste răsurii. Radu Andronic făcu 
pas îndărăt, apoi începu a râde: 

— Doamne sfinte, lovana, da' ştiu că m-ai speriat! Am zis 
că cine ştie ce sălbăticiune, din cel cotlon de pădure, îmi 
scoate diavolul în cale... 

Muierea îi zvârli căutătură vicleană. Ochii ca aluna 
scăpărau a râs, dinţii sticleau mărgăritare pe chipul oacheş. 
Despre lovana, slujitoare de mare credinţă a Doamnei 
Marica, nu se cunoştea mare lucru. Înfăţişarea te punea în 
încurcătură, purtându-ţi gândul la amestec de soiuri mult 
încrucişate. Ochii croiţi pieziş, săltaţi spre tâmplă erau de 
tătăroaică, nasul gingaş, săltat uşurel zvonea leşeşte, gura 
pârguită, de harăpoaică şi clădăraia de păr cârlionţat îţi 
purta gândul spre fecioarele din neamul lui Israil. Numai 
boiul sprinten, cu mlădieri sataniceşti - Doamne, iartă-mă şi 
fugi, ispită! - părea rostuit de pe meleagul Oltului. 

Doar Radu Andronic - şi desigur şi stolnicul Cantacuzino 
care cunoştea şi soiul de păduchi din barba oricărui 
târgoveţ - avea ştiinţă că lovana fusese lepădată de mică, la 
una din moşiile Doamnei Marica. Cu cincisprezece ani în 
urmă, un tacâm de boscari şi lăutari, vântură lume 
colindând cu casa în spinare - ce-i pe mine şi în ladă! - 
poposiseră la Popeşti, întru desfătarea stăpânilor. După trei 
zile, răsplătiți de Antonie Vodă, părintele Doamnei Marica, 
se învoiră a o lăsa la curte pe lovana, prunc de-o şchioapă 
cu nas mânjit şi căpăţâna plină de lindeni. O îndrăgise 
Marica Doamna ce tocmai prăpădise la lehuzie cel de-al 


treilea copil, din cei unsprezece cu care avea s-o 
hiritisească Ziditorul. 

— Doamna Marica, şopti dintr-o suflare lovana, îţi 
îndreaptă poruncă s-o cercetezi în cămările Măriei Sale. 

Fără a aştepta răspuns, o luă înainte, şerpuindu-şi într- 
adins boiul în pas de cadână. Logofătul o urmă chicotind 
încetişor. Fata răsuci capul peste umăr: 

— Râzi, logofete, ori e doar părere? 

— Ascultă povaţă de la barbă căruntă şi ia aminte! 

— Domnia ta barbă căruntă? Poate, într-o zi, voi pofti s-o 
cercetez. La ce să iau aminte? 

Radu Andronic râse din nou: 

— Fata cea mare să nu se joace cu musteaţa flăcăului. 

lovana roşi dar, ca să arate că nu-i pasă, îşi răsuci şi mai 
abitir mijlocul şi şoldurile, ca într-o îndrăcită corăbierească. 

Pe Doamna Marica o găsi ca totdeauna cu chipul 
îndreptat spre icoane, dezmierdând fără încetare mătăniile 
de fildeş dăruite de către un unchi mare, ce se preumblase 
la Ierusalim în hagialăc. 

Naşterile multe - Mateiaş mezinul abia ce ucenicea 
păşitul aninat de poalele malcăi - nu-i împliniseră trupul. 
Dimpotrivă, părea şi mai puţintel, iar limbile înveninate 
precum vorniceasa lleana Dumşa, prea făloasă de boiul 
dumneaei, pergamută aurie, ori Despina Roşculeasa, 
despre a cărei frumuseţe băsnea o Evropă, spuneau în gura 
mare că pesemne lui Vodă îi e drag să strângă în braţe 
săculeţe de oase şi scânduri. La asemenea vorbe, Marica 
Doamna ar fi rămas mirată foarte, căci şi în iatacul domnesc 
înnopta încotoşmănată cu strai lung de borangic, peste care 
venea polcuţa, apoi caftanul hotărât somnului de către 
ighemoniconul domnesc. Şi, iaca, mai dibuie scânduri ori 
oase în morman de țesătură! Doamna Marica, sfătuind cu 
Stanca, cea mai vârstnică dintre domniţe şi însoţită cu 
Radu, fiul lui Iliaş al Moldovei, îi făcuse mărturisire, spre 
povaţă, că, în peste douăzeci de ani de mărit cu Vodă 
Constantin, acesta nu o văzuse niciodată despuiată. 


Întorcea capul scârbită şi îşi astupa urechile când auzea 
cleveteli prin roabe şi slugi că, de pildă, Dumgşoaia doarme 
cum a lăsat-o Dumnezeu, ba, vara, şi cu fereştile deschise. 
„Acestea-s deprinderi de desfrânată, îi desluşea Stancăi, 
căci Domnul ne-a îngăduit trupul şi însoţirea spre datorie 
de rod şi nu desfătări sataniceşti...“ 

Doamna Marica se răsuci de la icoane, desluşindu-şi 
chipul. Nasul lungăreţ şi trist, gura pungită, obrajii slăbii nu 
alcătuiau cadră de muiere. Era dintre acelea cărora nu le 
puteai ghici anii, părând tot aceleaşi la vârstă crudă ori 
sură. Straiele bogate, brocart florentin, atlasuri, ţesături de 
aur  plouate cu diamanticale, nu-i dădeau măreție, 
rămânând făptură neînsemnată ce nu cheamă privirile. 

Ridicând mâna, curmă închinăciunea lui Radu Andronic. 

— Te-am chemat, logofete, având a-ţi încredința slujbă 
gingaşă. Am chibzuit îndelung şi, iată, alegerea şi hotărârea 
noastră au poposit asupra Domniei tale. 

Boierul îşi încovoie uşor spinarea, mulţumind de preţuire. 
Gândea, într-aceeaşi vreme, că ciudate trebuşoare se 
petrec la palat. Într-o singură zi, şi Vodă - prin stolnic - şi 
Marica Doamna au a-i încredința „slujbă gingaşă“. Şi, bun 
înţeles, îşi zise, nu-i vorba despre una şi aceeaşi... 

Doamna Marica se lăsă într-un jilţ florentin. Mâinile îi 
spânzurau pe braţele de lemn şi logofătul gândi că acestea 
erau într-adevăr frumoase. Prelungi, abia ascuţite spre 
unghii, catifelii ca petala panseluţei. De altfel, Doamna le 
arăta mereu, cu tot dinadinsul, iar în degete străluceau 
podoabele cele mai de soi ale giuvaergiilor italieni. 

— Pe Smaragda vornicului Cerchez o cunoşti, rosti 
Doamna... Îi prietenă cu una din mezinele mele, domniţa 
Ancuţa. Un zâmbet îi lumină chipul mereu necăjit din 
pricina nasului trist: Două zălude, dar anii or purta de grijă 
să le domolească... 

— O cunosc, Măria Ta. Îşi îngădui apoi ca vechi slujbaş, 
aflat mereu în ochii Domnului şi ai Doamnei, şi aproape de 


inimile lor. E una din cele frumuseți cu care Valahia se 
făleşte. 

Marica Doamna îşi plecă privirea. Radu Andronic, tot 
bidiviu nărăvaş! Bărbat chipeş, cu oaste de muieri răpuse, 
„voinicel“ al unor isprăvi de inimă ce-ţi purtau gândul spre 
neruşinările  Decameronului, avea ibovnice în toate 
mahalalele Bucureştilor, ba şi răzleţite prin târgurile Ţării 
Româneşti. Adevărat că se iscase şi arătos, având 
dumnealui ochi negri cu luciri de jăratec, aşa cum îi plac 
muierii coapte, dar şi din cele catifelii, pentru copile flori 
abia îmbobocite; un râs „apără-mă, Doamne!“ şi un trup de 
paladin, călit în înfruntări cu spada, jungherul ori mâna 
goală ce îmbie, aprig, la îmbrăţişări încleştate. Un bun însă 
îi rămânea logofătului şi de aceea Doamna, muiere 
cucernică, cu trupul şi cugetul neîntinate în peste douăzeci 
de ani de însoţire cu Vodă şi osândind aprig nu doar 
desfrâul, ci până şi hârjoana fără de dezmăţ a celor tineri, 
îşi lega cu bună ştiinţă tulpan pe ochi, făcându-se a nu 
vedea: era slujitor de nădejde, cel mai de credinţă şi iscusit 
logofăt de taină al domniei, şi cunoştea, lucru rar, a nu 
amesteca benchetuirile cu slujba. 

— Îi frumoasă Smaragda, nu-i chip de tăgadă, oftă 
Doamna Marica, de parcă i-ar fi părut rău. Aflu însă mai 
deunăzi, de la Ancuţa, domniţa noastră, că şi-a rătăcit 
inimioara, făgăduindu-se lui Gheorghiţă al spătarului 
Filipescu. 

Andronic, care avea cunoştinţă despre preumblările 
tainice ale îndrăgostiţilor prin grădinile domneşti, rosti 
încet: 

— Gheorghiţă-i flăcău de nădejde, şi o iubeşte din suflet 
pe Smaragda. 

Cu un singur deget, Doamna îi zăticni vorba: 

— Logofete, nu dragostea-i pricina cea mai însemnată în 
viaţa noastră, ci datoria împlinită. 

Radu Andronic o înfruntă moale: 


— Iubirea e de la Domnul Christos şi el ne îndeamnă a ne 
îndrăgi unii pe alţii. 

— Spre bunătate, milostenie şi iertarea semenilor noştri. 
Nu desfrânata şi deşartă dragoste trupească a propăvăduit 
El... 

„Şi cum gândeşte Măria Ta atunci că se zămislesc 
pruncii?“, o întrebă în gând Andronic, dar se mulţumi să-şi 
plece privirea. 

— Şi nu vom îngădui ca fierbinţeala a doi copilandri să 
pună piedică vrerii noastre, care ne străduim să ne 
apropiem prieteni puternici întru ţel sfânt. Află, dar, 
logofete, că Vodă dimpreună cu vornicul Cerchez au 
făgăduit-o pe Smaragda cneazului Alexandru al Serbiei. 
Vornicul îi fălos de aleasă însoţire, Valahia se bucură că va 
mai adăuga nod vârtos prieteşugului cu un principe viteaz. 

Logofătul se simţi cuprins de milă. Îi vedea pe Smaragda 
şi pe Gheorghiţă ţinându-se de mână pe drumeagurile 
dosnice ale grădinii domneşti. Se afla atâta fericire pe 
chipurile lor, atâta drag de viaţă şi atâta nădejde! Iar firea 
părea că se bucură dimpreună cu ei, alcătuindu-le cadră de 
rai. În văzduhul mieriu dănţuiau fluturi de argint, ciocârliile 
râdeau, bujorii şi liliacul le dezmierdau făpturile şi cugetul 
cu arome dulci. 

„Bieţii copii! lacă, se află abia la răsărit de viaţă şi 
pricinile împăraţilor îi vor răpune...“ 

Stăpânindu-şi părerile de rău, întrebă uscat: 

— Ce socoate Măria Ia că trebuie să fac? 

Înainte de a vorbi, Doamna îşi chibzui cuvintele: 

— Copiii aceştia mi-s dragi şi încerc a-i abate din calea 
mâniei lui Vodă. Smaragda mi-i nepoată de vară - de mâna 
stângă, dar tot neam se cheamă - pe Gheorghiţă îl ştiu de 
mititel, iar tată-său, spătarul Filipescu, s-a dovedit 
totdeauna a fi vrednic dregător. De aceea, cerc dintâi cu 
blândeţe a descurca necazul, fără mazilire ori întemnițarea 
răzvrătiţilor la mânăstire. Domnia ta, deşi mai vârstnic 
oleacă, te afli prieten din pruncie cu Gheorghiţă al 


Filipescului. Mai ştiu că totdeauna cuvântul logofătului 
Radu Andronic a apăsat greu şi cu folos asupra tovarăşilor 
Domniei sale. Stăruieşte a-l face pe Gheorghiţă să înţeleagă 
că trebuie să se lepede de dragoste nesăbuită, lăsându-i 
cale slobodă Smaragdei. N-ar fi rău o vreme să se 
călătorească peste hotar. Depărtarea, e dovedit, deplină 
alinare aduce. 

Deşi adumbrit, logofătului îi veni să râdă. 

„Pesemne tot vorniceasa Ileana are dreptate spunând că 
Doamna Marica nu cunoaşte ce înseamnă iubirea. Auzi! 
Desluşeşte-i inimii pârjolite de dragoste că nu trebuie să 
mai îndrăgească, porunceşte oful şi dorul!...“ 

— Altminteri, rosti aspru Doamna, amarnic ne vor stârni 
supărarea şi cumplită va fi osânda. 

— Şi Smaragda? 

Marica Doamna dădu din mână a neînsemnătate: 

— De Smaragda vor griji tată-său şi jupâneasa Caterina. 
Copilele îs mai uşor de strunit. Şi apoi, dacă Gheorghiţă nu-i 
va mai aţine calea, lesne se va stinge flăcăruia firavă pe 
care, la minte crudă, o socoate iubire. 

Logofătul clătină încet din cap. „Copilele îs mai uşor de 
strunit...“ Cu siguranţă, Doamna nu auzise vorba creştinilor 
moldoveni: „Mai degrab' păzeşti o turmă de iepuri decât o 
fată mare...“ 

— De-acu' du-te, logofete, şi zoreşte, căci în două, cel 
mult trei zile, cneazul va fi la Bucureşti. Bine ar fi ca, până 
atunci, Gheorghiţă să fi străbătut bună cale, dincolo de 
hotarul Valahiei. 

Logofătul rămase câteva clipe pe treptele palatului, parcă 
şovăind încotro să-şi îndrepte paşii. O adiere aromată 
foşnea argintiu în solzii frunzelor de salcâm, rândunicile 
forfecau văzduhul necăjit de gâze şi albine. 

„Logofete, îşi zise aprinzându-şi luleaua, pun rămăşag cu 
Domnia ta că păţania aceasta va stârni un chichion despre 
care pomeni-vor şi răsnepoţii! Slavă cerului că buclucului 
nu-i dă târcoale şi zăludul de Ioniţă Fărcăşan căci, din 


învălmăşag, nu ne-ar mai slobozi nici măcar oştile de vicleni 
iscusiţi ale lui Belzebuth!...“ 

Doar că Radu Andronic, avea s-o afle curând, se cam 
zorise a aduce mulţămită cerului. 


CAPITOLUL III 


Î recuse cam multişor de când, din miile de minarete ale 


Stambulului, muezinii vestiseră credincioşilor că se află la 
ceasul celui de-al treilea prânz al zilei - eclul-ghida. Bun 
înţeles,  poftiseră dintâi la rugăciunea cuvenită, şi 
pretutindeni, într-aceeaşi clipă, în toate casele seraiuri, 
conace, ori cocioabe calice, în dughene şi în mijlocul uliţei, 
fiii Profetului, - „Sal Alah u  Aleih ve  Aelem'“2, 
îngenuncheaseră pe  covoraşele de închinăciune, 
îndreptându-şi chipul spre Mecca, iar cugetul spre Alah. 

Dulcea amiază de vară binecuvântase întreaga fire, iar 
aceasta se simţea mai cu seamă în grădinile de la Humaiun- 
Serai!=!. Terasele ticsite de flori - bujori, trandafiri, 
chiparoase, crini, lalele, stânjenei şi ruşinoasele narcise, 
violete, verbină, mirtul şi garoafele - bucurau ochiul cu 
privelişte de vis, miresmele stârneau beţie dulce, 
îmblânzeau cugetul şi zborul păsărilor ce păreau a 
dezmierda văzduhul în viers şi danţ legănat. 

Tot danţ, în privelişti felurite, isca şi apa ţâşnită din 
bazinele mari - şadir -, van gângurind răcoare, iar pe aleile 
de mozaic păşeau împărăteşte păunii trufaşi, aduşi de la 
Chios. De la Chios, dimpreună cu rachiul vârtos şi aromat, 
dar acesta într-ascuns, căci Profetul, afurisind ţucsuiala - 
„cine bea vin e ca şi cum ar adora idolii“ -, îngăduia doar 
şoşabul. 'Tot şoşab - caise, cireşe, alune şi pere înecate în 
apă de trandafiri şi esenţă de mosc - se afla şi acum pe 
mescioarele din chioşcul grădinii. Fusese ridicat între 
palmieri, chitri, lămâi şi portocali, ca o colivie de aur 


vârfuită de cornul lunii. Înlăuntru, pe sofalele bogat 
înveşmântate cu ţesături de India, caşmiruri şi covoare de 
la Damasc, sfătuiau Luminăţia sa, umbra lui Alah pe 
pământ, sultanul Mahomed al III-lea, şi marele vizir Ramy 
Mehmet. 

Spre osebită preţuire, padişahul îngăduise sfetnicului a 
sta pe sofa, cu picioarele încrucişate, şi nu în genunchi, cu 
şezutul rezemat în călcâie, aşa cum se cuvine muritorului 
de rând dinaintea stăpânului. 

Sultanul, bărbat voinic, cu o barbă neagră până aproape 
de brâu, abia înspicată, asculta vorbele celui dintâi 
dregător al împărăției, învârtind între, degete un trandafir. 
Spre deosebire de Profet, pentru care laleaua se afla mai 
presus de orice floare, Mahomed al III-lea îndrăgea rozele, 
patimă moştenită de la stră-străbunul său, Mehmet 
Cuceritorul. Din pricina căldurii, purta turban de muselină 
şi strai uşor din brocart argintiu, chenăruit cu vulpe 
neagră. Blana aceasta era socotită împărătească, oprită 
fiind oricărui alt musulman, dregător ori târgoveţ de rând, 
sub osândă de moarte. Înainte de a urma vorba, marele 
vizir îşi muie buzele în cupa cu şoşab. Era scundac de fel şi 
atât de gros, încât terzimanul Domniei sale era silit, pentru 
a-l cuprinde, a-i întocmi brâu de trei ori mai lung decât 
celorlalţi muşterii, care, toţi feţe luminate, se aflau cu 
pântece îndestulat de bucate alese şi nu cu orăcăit de 
broască. De pildă, solul Rigăi Soare, cel de-al 
paisprezecelea Ludovic, pe lângă înalta Poartă - contele de 
Ferriol -, obişnuia a zeflemisi dimpreună cu ceilalţi 
capuchehaie ai Evropei că, pe marele vizir, „mai degrab îl 
sări decât îl înconjuri“. 

O spunea însă în mare taină, doar între ghiauri, căci îl 
cunoştea pe Ramy Mehmet drept făptură primejdioasă, 
dăruit din belşug cu toate harurile Satanei: viclean, lacom 
de bani, să-i smulgă mă-sii cerceii cu urechi cu tot, ticălos, 
braţ în stare să fure papucii Profetului şi cerului Semiluna, 
şi mai iscusit chiar decât cumătru-său Mamon în a ţese 


pânzele şi a stârni dihonie. Pe chipul, lună plină de om cu 
frică de Alah, doar ochii, spiriduşi răi, înfundaţi în osânză, 
zvoneau despre cugetul smolit şi dăruit iadului al Domniei 
sale. 

Mahomed îşi cunoştea sluga, dar îl îngăduia, preţuindu-i 
priceperea. Ramy Mehmet ducea politichie înţeleaptă cu 
cancelariile evropeneşti, iar visteria gemea totdeauna de 
prea plin. Cum izbutea şi că prea îndestulând cu aur 
tezaurul Islamului nici avuţia lui Rami n-avea de îndurat, 
iacă trebuşoare de la care Mahomed îşi întorcea căutătura. 
Rami îi depunea lângă papucii bătuţi în nestemate, ce-i 
poruncise: aur şi linişte întru şi dincolo de hotarele 
Islamului. 

— .„.„.de aceea, prea luminate, spuse marele vizir, sclavul 
tău îşi îngăduie a-ţi chema luarea aminte asupra câinelui 
valah. 

Sultanul duse trandafirul la nasul subţirel şi încovoiat: 

— Bagă de seamă, Rami! Îi eşti Brâncoveanului vrăjmaş 
şi-i lesne să te laşi orbit de patimă nătângă. 

Marele vizir se grăbi a-şi duce degetele la gură şi la 
frunte, după cum poruncea ighemoniconul a o face cât mai 
des, când faţă aleasă îţi făcea cinstea a cuvânta dinainte-ţi. 

„ÎL ţine mereu lângă inimă pe valah, gândi în barbă, căci 
darurile ce i le îndreaptă n-au seamăn.“ 

Pe chipul lui Ramy se zugrăvi spaimă mare. Îşi duse 
mâinile la piept, iar gura, căci n-avea păr pe limbă, se porni 
moară smintită: 

— O, luminate! O, tu, soarele nostru, Umbră a lui Alah pe 
pământul prea fericit al prea fericiţilor feciori ai Profetului! 
Nicicând servitorul tău nu va pune dinaintea pricinilor 
imperiului pizmele ori patimile sale. Alah vede, Alah ştie că 
fiece gând şi orice faptă ţi-s închinate cu credinţă, negăsind 
altă răsplată decât în liniştea şi mulţumirea înălţimii tale. 

— Ştiu, ştiu, i-o curmă Mahomed. 

— Nu-l osândesc în van pe Brâncoveanu şi nu chem 
osândă asupră-i, ci doar luare aminte. Valahul vorbeşte mai 


multe limbi, stăpâne, iar stolnicul Cantacuzin, de-i este 
sfetnic dintâi, asemenea. 

— Dovedeşte! Pedepsesc aprig ticăloşia adeverită, dar şi 
mai aprig minciuna care răpune făptură nevinovată. 

Marele vizir îşi plecă privirea. Avea să-nfigă fier roşu în 
inima - „bobocul de trandafir al Islamului, ce bătea din 
vrerea lui Alah“ - sultanului. 

— Stăpâne! Îndurând osânda cerului pentru păcatele 
noastre, înfrânți fiind acum doi ani la Zenta, de către 
ghiaurii habsburgi, şi siliţi la o pace ce a îmbujorat de 
mânie obrajii Profetului... 

Pumnul sultanului căzu ca un baros pe mescioara de 
fildeş, răsturnând o cupă de aur. În privirea neagră ardeau 
torţe de venin. 

— Nu-mi pomeni de Karlowitz! Mult voi fi păcătuit 
dinaintea lui Alah ca, în trei sute de veacuri, să fiu cel dintâi 
sultan ce are a îndura povara unei asemenea umilinţe. Dar 
Alah e mare, Alah e înţelept! El îmi va lumina mintea şi-mi 
va întări braţul pentru a redobândi principatul Transilvaniei 
răpit nouă. Şi, iată, desluşesc cel dintâi semn că vrerea mi 
se va împlini întocmai. Lui Eugen de Savoia, învingătorul de 
la Zenta, Alah i-a scurtat viaţa, şi tot astfel va fi osândit 
oricine va cuteza a smulge chiar numai un pumn de ţărână 
din moşia Profetului. 

Ramy Mehmet îşi purtă mâna la gură şi la frunte în 
mişcare zorită. 

— Aşa fi-va, Luminate! Adăugă moale: Doar că... 

— Ce? îl fulgeră mânios Mahomed. Ci vorbeşte, ciopecit:! 
Urâtă mi-e sluga netrebnică ce te stârneşte dintâi, apoi face 
noduri la limbă! 

Aceasta voise şi vizirul. Să-i aprindă mânia pe care lesne 
acum, fără prea multă dibăcie, va şti s-o răsucească 
împotriva Valahiei. 

— Mărite stăpâne, din minte-ţi izvorăsc mărgăritare de 
înţelepciune, căci ales ai fost între aleşi. Socotinţe 


neghioabe îşi face însă Brâncoveanul, şi tot astfel prietenii 
lui, chibzuind că imperiul se află în clipă de cumpănă. 

— Vorbeşte limpede, dumuzi5*! 

— Ghiaurii socot că ne-am rătăcit vlaga şi că pierderea 
Transilvaniei îi doar începutul. lot astfel gândesc 
moldovenii, sârbii, grecii, bulgarii şi albanezii, iar Petru al 
Rusiei opinteşte zdravân pentru ca asemenea nădejdi 
smintite să dea rod şi aflu de la iscoadele mele că solii 
muscalului împânzesc drumurile către Moldova şi Valahia. 
Iar în Antioh Cantemirul n-am mai multă credinţă decât în 
Brâncoveanu. 

Privirea sultanului vărsa fiere. 

— Frate-său, Dimitrie, se află ostatecul nostru. 

— Nu o dată, mărite, ghiaurii ne-au dovedit necinstea lor, 
şi-au călcat jurământul de credinţă şi şi-au jertfit sângele de 
frate ori de prunc, pentru a scoate paloşul împotrivă-ne, 
atunci când au socotit că e vreme cu prilej. Întocmai 
chibzuiesc şi acum. lar reazăm, fii încredinţat, le va da 
Rabutin de Bussy, guvernatorul Transilvaniei. 

— Pentru care pricină ar face-o? 

Ramy Mehmet îşi îngădui un surâs sfios: 

— Habsburgul, prin sluga lor, de Bussy, ţinteşte departe. 
Smulgând Islamului Balcanii şi lipsind noroadele de 
oblăduirea noastră, Leopold lesne va împărăţi în jumătate 
de Evropă. 

Pe chipul împietrit al sultanului privirea săgeta. 

— Dovezi ai, vizire? 

— Nu, Luminate, căci vrăjmaşul e viclean. Dar iscoadele 
mele ştiricesc că la Bucureşti dă în undă cazan bine 
acoperit, iar în oala cu capac nimeni nu ştie ce fierbe. 

— Mai răspicat! 

— Brâncoveanu a întreit străjile, orice străin ce pătrunde 
în Valahia este cercetat pe faţă ori în taină până în călcâiul 
ciubotelor, iar Bucureştii mişună de iscoade de toate 
seminţiile. Omul meu l-a citit şi pe Rossignol, temutul 
paladin al Bourbonului. Îi lesne de dovedit, având obrazul 


însemnat de cuţit. Urma se desluşeşte limpede, barba 
neîncărunţindu-i peste semn. Şi mai are păcat primejdios 
pentru iscoadă: glas neasemuit - Rossignol, în graiul 
frâncesc privighetoare se cheamă - pe care nu-l poate 
zăticni. Când îl răzbeşte dorul de viers, cântă, iar la 
cântecul lui - se zvoneşte - păsările se opresc din zbor, 
plâng pietrele. 

Sprâncenele sultanului săltară a mirare: 

— Bourbonul! Pricina acestuia chiar că n-o pot dibăci. 

Din nou vizirul zâmbi: 

— Doamne! Bourbonul îl pândeşte pe Leopold. Când 
nemţimea va stăpâni - Alah, fereşte-ne! - jumătatea 
Evropei, ar dobândi putere căreia nimeni nu i se va putea 
împotrivi. lar Frância, prada mult râvnită, ar cădea prima. 
Lupul la mielul cel gras se lăcomeşte dintâi. 

Sultanul îl privi lung. Încă o dată dregătorul se dovedea a 
nu fi nătâng, a şti cerceta departe, dincolo de hotare. 
Ceilalţi sfetnici, prostănăi, nu ştiau desluşi nici dincolo de 
muşuroi de furnici. 

— Ce socoţi a face? 

Ramy Mehmet răsuflă cu poftă: 

—  Porunca luminăţiei tale o aşteptam. Să-i dăm 
slobozenie Trandafirului a-şi deznoda mâinile ţinute în 
poale. Bun înţeles, tot în taină. 

Sultanul rămase pe gânduri şi duse roza la buze. Ciudată 
iscoadă Trandafirul! Nimeni nu-i cunoştea nici hramul, nici 
înfăţişarea şi se lăsa recunoscut doar după anume semn. Cu 
chip ori fără chip, însă, îşi dovedise în nenumărate rânduri 
dibăcia, curajul şi credinţa, toate fără seamăn, faţă de 
Poartă... Îşi ridică privirea: 

— Bagă de seamă, Ramy! Trandafirul e iscoada noastră 
de care nu m-aş lipsi nici pentru un car de galbeni. 

— Ştiu, Luminate, ce preţ are, nefiind lesne să ai agent în 
tabăra vrăjmaşului. Agent de soi, căci mai aproape de inima 
moldo-valahilor doar cămaşa li se află. Pricina însă-i prea 
însemnată pentru a mai pregeta... Poruncă, Luminate! 


Într-un târziu, Mahomed hotări: 
— Vesteşte Trandafirul a-şi ascuţi spinii. 
Duse la nări bobocul ghiordiu ce începuse a se ofili. 


Aflând de la Chirică despre nunta pusă la cale de domnie, 
boier Ioniţă Fărcăşan porunci rădvanul şi porni săgeată 
către casele Andronic din uliţa Sfinţilor Apostoli. Amarnic 
lăcrăma inima boierului, gândind la necazul ce se năpustea, 
iacă, aşa, din boltă senină, asupra bietului Gheorghiţă cu 
carele se avea tovarăş din pruncie. Jalea îl va răpune de 
bună seamă, căci dintre toţi prietenii se afla cel mai 
simţitor, iar dragostea lui pentru jupâniţa Smaragda 
ajunsese de mirul târgului. Nopți de-a rândul rătăcea, câine 
de pripas, pe lângă curţile Cerchezilor, pândind clipit de 
flacără la odăile jupâniţei, iar, la vărsarea zilei, deschidea 
biserica unde lepăda galbeni şi rugăciuni la icoana Prea 
Sfintei, ştiindu-se în tot târgul că Fecioara Maria din Olari 
este ocrotitoarea liubovnicilor năpăstuiţi. Galbeni buni 
prăpădea şi pe slugile ce-i purtau răvaşele tainice şi, mai 
ales, cu vrăjitoarele care ştiau a fermeca de dragoste 
împlinită şi a dezlega cununiile. Înghiţea astfel sărmanul tot 
soiul de licori scârbavnice, iar, deunăzi, după zeama babei 
Raveca, zăcuse zece zile numărate, gata să-şi lepede 
potcoavele. Băuturica însă, drept era, ar fi cutremurat şi 
pântece de bivol: ciozvârtă de şobolan uscată la soare 
fierbinte de amiază, cu o gheară de pisică neagră, 
mărunţite bine, apoi înecate în uloi rânced şi sânge de 
cocoş jertfit la fapt de înserare... 

Apăsat de necazul lui Gheorghiţă, care trebuia cu orice 
chip izbăvit, boier Ioniţă se gândi fără zăbavă la Radu 
Andronic. Era iscusit, meşter în a destrăma pânze vrăjmaşe, 
găsea căi cotite spre a ocoli primejdii şi, mai cu seamă, era 
om al Brâncovenilor, cu toate uşile palatului desferecate. 


La Andronici acasă se afla însă doar jupâneasa Irina care 
se uita chiondorâş la prietenia feciorului său cu Fărcăşan 
cel tânăr. Bezmetic fusese, ce-i drept, şi părintele lui Ioniţă, 
boier Zaharia, dar dacă cela sărea doar casa, Ioniţă opintea 
asupra Turnului Colţei. Vuiau Bucureştii de isprăvi smintite 
şi, de trei ori, fusese surghiunit spre osândă şi căinţă la 
mănăstirea Snagovului şi Horez. Îi bolunzise însă şi pe 
călugări, de ajunseseră sfintele aşezăminte lăcaş de 
petreceri cumplite, unde Satana, înfrângând şi batjocorind 
smerenia antenelor negre, bătea din tălpi de bucurie. 

Spre ciuda Doamnei Marica şi a jupâneselor cu minte 
chibzuită, târgul, în loc a osândi asemenea fapte, găsea 
prilej de veselie şi râdea pe faţă ori pe-nfundatelea, dându-i 
brânci bolândului la alte isprăvi. Uitase oare cineva noaptea 
de pomină când clopotul cel de bronz al Bisericii de 
Jurământ se pornise a bate a foc şi năpastă vârând un 
Bucureşti în spaime? Şi aceasta pentru a sărbători rămăşag 
de-al Fărcăşanului că mănâncă la o singură masă un miel 
haiducesc şi răpune două vedre de vin, fără a pune geană 
peste geană! Sau cea mai gogonată, când, în straie de 
muiere, pătrunsese în băile turceşti ridicate de Doamna 
Marica pentru folosinţa jupâneselor, şi numai a Domniilor 
lor. Doamna se mâniase atunci Bistriţă şi, mazilit pe veci ar 
fi fost, dacă însuşi Vodă, carele întru ascuns zâmbea de 
năstruşniciile zăludului, nu i-ar fi muiat inima. Scăpase 
gămanul doar cu surghiun de o toamnă şi o iarnă la Horezu, 
osândit la post aprig de pâine şi apă, cu dezlegare numai la 
buruieni şi untdelemn. Bun post şi cu priinţă, gândeau apoi 
târgoveţii, zărindu-l pe Uliţa Mare, odată cu cei dintâi 
ghiocei. Ioniţă avea obrajii aprinşi, de-l pizmuiau cireşele, 
iar, la brâul de caşmir, terzi-başa!$* adăugase doi coţi de 
țesătură. 

În alte dăţi, negăsindu-l pe logofăt, boier Ioniţă s-ar fi 
mulţămit cu smerită plecăciune dinaintea jupânesei Irina, 
apoi ar fi luat-o la goană iepureşte. Acum, însă, pricina 
însemnată îl zălogi în cămara cu sofale, bucşită de icoane şi 


covoare ale conacului, hotărât să îndure fără crâcnire 
căutătura şi limba asupritoare a jupânesei. 

Cum prost de tot gămanul nu se afla, dădu supusă 
ascultărică vorbelor boieroaicei, clătină din cap, ţi, ţi, ţi!... 
minunându-se ca la izvor de înţelepciune, dovedi dor de 
cunoaştere, când jupâneasa începu a-şi mărunți necazurile 
gospodăreşti, fu într-o sâmbătă cu Domnia sa când forfecă 
păcatele vornicesei Ileana Dumşa, dăruită cu toate ispitele 
iadului, ba îşi îngădui şi dumnealui a-i da povaţă despre 
rânduiala peştelui lipovenesc şi a unor alivenci „ca la 
Vaslui“, pe care Androniceasa le preţui foarte. Nu le 
aşternu pe petec de pergament, căci mâna, mai deprinsă cu 
acul decât cu cele cărturăreşti, se dovedea şovăitoare, şi nu 
se voia vârâtă în strâmtoare faţă de Fărcăşan. Acestuia îi 
desluşi că are ţinere de minte mai abitir decât şapte popi, 
har vestit printre Prisăceni, neamul Domniei sale. 

— Neam ales şi pretutindeni prețuit, se zori a-l ridica în 
slăvi Ioniţă. Niciunde în ţară n-am întâmpinat seminţie atât 
de preţuită, şi chiar cei mai haini între haini n-au găsit 
vreodată pricină de cârteală. 

Jupâneasa Irina Andronic se umflă în guşă, îşi săltă nasul 
deasupra gurii pungită de îngâmfare. Rosti cu prefăcută 
umilinţă: 

— Cinstea şi neasuprirea semenilor, acesta ne-a fost 
crezul. Or fi alţii mai de soi, dar nu de soi le este şi răbojul 
păcatelor. 

Ioniţă căzu lat, fermecat de atâta înţelepciune. 

— Doamne, cinstită jupâneasă, iacă pilde ce nu le auzi la 
orice colţ de uliţă! Fiece vorbă a Domniei tale îi doar dulce 
miez de nucă... 

Boieroaica zâmbi cu îngăduinţă, zicându-şi că gămanul 
din fire n-ar fi de tot ticălos şi, dacă soarta i-ar fi fost croită 
într-altfel, s-ar fi putut isca din bezmetic făptură 
cumsecade, în rând cu oamenii. Cele din jur îi fuseseră însă 
potrivnice. Mumă-sa îl părăsise prunc, muşcând de tânără 
ţărâna, loniţă rămânând în bătătură doar cu slugi 


nestrunite şi cu tătâne-său, boier Zaharia, un bezmetic aflat 
cu două căpăţâni peste toţi bezmeticii târgului. Poate însă 
că o muiere cumpănită l-ar îndrepta pe cărare bună. 
Gândul acesta o învioră, socotind peţitul faptă plăcută lui 
Dumnezeu, carele a poruncit împerecherea întru înmulţire. 
Pricină mărturisită, dosind-o însă pe cealaltă: nu se afla 
pentru Androniceasă prilej de petrecere mai pe inima 
dumneaei ca punerea la cale a unui mărit sau a unei 
însurători. Toată zarva, tocmeala dintre cuscri, vorbele duse 
dintr-o casă într-alta, taifetul la cafeluţă, cumetriile îi 
însufleţeau făptura puţintică şi chipul cu lumină săracă, iar 
inima îi bătea vijelie, ca în cele vremi uitate de pe malul 
Oltului. La orice ceas, aştepta veşti de la dumnealui, boier 
Costache Andronic, ce nu părea prea zorit a o duce 
dinaintea altarului... 

După obiceiul dumneaei, o luă pe cărare dreaptă: 

— la-n ascultă, Ioniţă, tu ce-mi tot umbli după frunza 
frăsinelului şi nu te căpătuieşti? Îţi trebuie muiere aşezată 
care să facă rânduială în gospodărie de burlac, unde 
stăpânesc slugi vitrege şi nebuneală. [i se prăpădesc şi 
minţile, şi tinereţea, şi agoniseala! 

Ioniţă înghiţi uscat. De minte şi tinereţe nu se grijea 
dumnealui căci avea din prisos, şi nici de agoniseală nu-l 
ţineau şalele, ca aflându-se unul dintre cei mai avuţi boieri 
ai Valahiei. Gândul la însurătoare, însă, îi tăia beregata şi 
trebui să se anine cu nădejde de braţele jilţului pentru a nu 
o lua la sănătoasa. 

Jupâneasa Irina însă îi citi altfel tulburarea: 

— Nu trebuie să te sfieşti. O ştiu pe mumă-ta, biata 
Ruxandra, de când ne aflam amândouă fete de măritat, şi 
pe tine, de la cel dintâi răsărit de soare. Cunosc o seamă de 
jupâniţe să le pui la icoană: seu de bivoliţă cu miros de 
zambilă! De neam, arătoase, avute, cinstite - Preacurata! 

Ioniţă începuse a asuda, dar tăcea mâlc, în vreme ce 
jupâneasa îşi rotea ochii prin încăpere, căutându-le în 
minte: 


— lacă, de-o pildă, Safta a paharnicului Corbeanu, 
Casandra a lui Cornea Brăiloiu ori Maria a Miţei 
Floreasca... Nu mai spun de... 

Androniceasa îşi urmă pomelnicul, Ioniţă zicându-şi că, 
într-adevăr, dovedea cumplită ţinere de minte. Se simţea 
înspăimântat foarte: 

„Feri-mă, Doamne! Safta Corbeanului cu căutătură 
crucişă şi piele de broască! Casandra, rață pitică, păşind 
crăcănată la cincisprezece ani din pricina osânzei! Maria a 
Florescului cu nas să-ţi anini pe el trei ciubuce şi glas de 
trâmbiţă! Când porunceşte roabei clistirul, în casele maică- 
sii de lângă Mânăstirea Sărindar!”:, se aude taman la 
Curțile Văcăresculuii:!, din capul Podului. Atâtea slute 
laolaltă, nici c-am pomenit!“ 

Cucoana Irina îi curmă gândurile: 

— Fi, ce zici? 

Fărcăşan se foi în jilţ, căutând răspuns dibaci: 

— Jupâneasă Irină, mă încred în inima şi mintea Domniei 
tale. Alege-o pe cea care o socoteşti mai potrivită şi mă voi 
supune poveţei. 

Boieroaica răsuflă cu mulţămire: 

— Aferim, băiete, după cum se-arată, tot te-a dăruit 
Domnul cu un dram de minte. Voi chibzui oleacă şi, de 
mâine, mă urnesc la bucuroasă împlinire. 

„Aferim, jupâneasă, gândi gămanul, de mâine ciubotele 
mele nu vor mai păşi, că e nea ori iarbă verde, în curţile 
Domniei tale...“ 

Tropot năvalnic vesti că logofătul Radu Andronic s-a 
întors casă. 

— Ce te-a pălit, Ioniţă? zâmbi logofătul. Pari trecut prin 
şapte unde şi apoi dărăcit cu nădejde. 

Cu adevărat, trupul lui Fărcăşan părea mototolit între 
braţele jilţului, iar chipul sleit era al unui creştin trecut prin 
încercări grele. 

Scotoci din ochi cotloanele neguroase ale odăii, apoi rosti 
ferindu-şi glasul: 


— Amarnică făptură jupâneasa Irina! Fără supărare, bre 
Andronic, dar eu, în aceste cinstite case, din uliţa Sfinţilor 
Apostoli, nu mai păşesc decât urnit cu păreche de boi 
vârtoşi şi având picioarele înnodate. 

Logofătul prinse a râde: 

— Ce necaz i-ai pricinuit, dându-i ghes la ocară? 

— Nu m-a ocărât de fel, dandanaua fiind cu mult mai 
primejdioasă. Suflă cu ochi căscaţi de spaimă: I-a venit dor 
să mă însoare. Muieri una şi una! Te-mbie la linţoliu şi nu la 
aşternut de nuntă! 

— Deci, glumi Radu Andronic râzând, Safta Corbeanului, 
Casandra, Maria a Miţii Floreasca. 

— Taman acestea, doar că pomelnicu-i mai lung. 
Făgăduieşte a se urni de mâine la treabă, opintind întru 
căpătuiala mea. 

— Va opinti şi va izbuti, Ioniţă! Încă nu s-a întâmplat gând 
ori vrere care să zburătăcească prin tărtăcuţa cucoanei 
Irina, fără izbândă deplină. 

Fărcăşan bătu în lemnul sofalei a ducă-se pe pustii şi 
încercă să-şi întărească inima. La o urmă, nu s-a pomenit 
ginere dus legat fedeleş dinaintea altarului. Oftă şi o vreme 
îl urmări pe Radu Andronic carele, dezbrăcat până la brâu, 
îşi rânduia în panoplie cele două junghere şi stiletul de 
Toledo, ce-l însoțeau pretutindeni şi totdeauna, când trecea 
dincolo de zăplazul conacului părintesc. 

Era o cruce de bărbat, cu trup de gladiator, ar fi spus 
Cantacuzinul, carele avea învăţătură aleasă, aflându-se 
cărturar vestit în toată Evropa. Pieptul logofătului era 
însemnat cu urme de jungher şi spadă, şi tot astfel şi 
spinarea păstra amintire de lovituri îndreptate cu cuget 
mişelnic şi mână ticăloasă. 

— Bătu-te-ar mântuirea, logofete, cum de izbuteşti a nu 
dobândi strop de osânză? Parc-ai fi boscar de iarmaroc şi 
nu boier ce se îndestulează cu belşug de merinde. 

Radu Andronic râse şi îndreptă din oglindă căutătură 
spre făptura de căpcăun a gămanului. 


— De, Ioniţă, eu urmez poruncile cele sfinte, carele 
povăţuiesc a nu te lăsa robit pântecului. 

— Ia'n auzi! Dar a nu preacurvi nu-i tot sfântă poruncă? 
Şi dac-ar fi după spusele Domniei tale, înseamnă că 
egumenul de la Biserica Blidari, mare şi gros cât ursoaica 
pusă pe. facere, n-a primit cuvenita învăţătură a Domnului 
Christos. Aceastea-s doar amăgeli de fariseu fudul, ştiut 
fiind că doar soiul omului îi de vină. Îşi săltă nasul şi apăsă 
semeţ: Şi tot ştiut este că doar făpturile blânde prind fălci şi 
ceafă, hainii, din pricina negrelii din suflet, rămânând 
plăpânzi, lumânare de bordei calic. 

— Aşa-i, Ioniţă. le afli burduhănos din prisos de 
mărinimie şi inimă îndurătoare şi nu pentru că mântui 
singur în an cireadă de vite. Te-ai mai înhăitat şi cu slugă 
smintită ce primeşte simbrie, pentru a-ţi ţine tovărăşie la 
ospeţe cumplite. 

— Geaba-i cauţi spini în mămăligă lui Chirică. Ţi-a fost 
dintotdeauna urât şi, chiar dacă-i neghiob, mi-e cu mare 
credinţă. 

— La deşertarea poloboacelor cu vin. Las-o păcatelor, 
Fărcăşene! Ci zi mai degrab' ce pricină amarnică te-a gonit 
spre casele jupânesei Irina? Ştiu cât te înfricoşează limba 
dumneaei şi ţi-ai adunat tot curajul în pumni spre ao 
întâmpina. Care-i oful? 

— Aşa-i, suspină bucăliul. Tot inima mea, săraca, cea 
blajină oaie, care nu s-a îndurat a lăsa de izbelişte tovarăş 
de pruncie. Logofete, trebuie să-l stâlpim pe Gheorghiţă al 
Filipescului, peste care a năvălit mare necaz. 

Chipul lui Radu Andronic se împăcli dintr-o dată. Râsul se 
alungă din ochii scânteietori, gura de ibovnică parşivă 
rămase crestătură rea pe obrazul oacheş. 

— Am aflat azi, la vărsatul dimineţii, urmă Fărcăşan, că 
vornicul Cerchez a făgăduit-o pe fiică-sa cneazului sârbesc. 

— Cerchez dimpreună cu Vodă, rosti uscat Andronic. 

Ioniţă care, ca şi tată-său şi ca toţi Fărcăşenii, cât ai fi 
scormonit în neam, nu-şi trudea căpăţâna cu împărăţiile, iar 


avuţia multă îl ţinuse departe de Curtea domnească, 
netânjind după dregătorii, săltă din umeri cu nepăsare: 

— "Tot acolo... Trebuşoara noastră este a feri de năpastă 
sufletele ce amarnic se mai îndrăgesc. 

Privirea logofătului scăpără: 

— Nu fi netot, Ioniţă! Însoţirea aceasta o porunceşte 
Vodă, ţinând seama de politichia Valahiei şi a Evropei. 

— Îmi pasă de politichia Evropei ca de ploaia de 
alaltăieri! Oare într-atât ţi-ai înăsprit cugetul, logofete, de 
nu mai iei în seamă lacrimă de prieten vechi?! 

Radu Andronic răsuflă cu mânie. 

Ioniţă nu era prostănău cu dinadinsul, ci doar deprins a- 
şi împlini toate poftele. Nici o rânduială nu-i asuprea zilele 
şi socotea că oricărui târgovăţ slobod i se cuvenea aceeaşi 
vieţişoară. 

— Ioniţă, ia aminte la ce-ţi spun! Această însoţire se va 
împlini. O vrea Vodă! 

— Iar eu, boier Ioniţă Fărcăşan, îţi zic că nu se va împlini! 
Nu vreau eu! 

Rostise cuvintele cu atâta fală, că logofătul începu a râde: 

— Du-te, bre, la popă să-ţi citească! Înţelege că pricina-i 
de seamă şi nu hârjoană. Gândeşti că, punându-te de-a 
curmezişul lui Vodă, nu chemi straşnică osândă? [i-a 
îngăduit şi iertat năstruşniciile de flăcău necopt la minte, 
dar acum te vâri în păienjeniş diplomaticesc, iar scurtaţi de 
căpăţână s-au văzut destui şi pentru fapte mai mărunte... 
Ştiu cam încotro baţi şi de aceea îţi hâţân luarea aminte! 

— Încotro? 

— Chibzuieşti să-l ajuţi pe Gheorghiţă să fure fata, să-i 
ascunzi la vreuna din moşiile tale din Oltenia, să tocmeşti 
popă zălud pentru nuntă grabnică şi s-aşteptaţi răbdurii a 
trece mânia lui Vodă. Apoi, îţi urmez gândul, încărcaţi cu 
daruri aveţi să îngenuncheaţi la încălţările Brâncoveanului 
care, îmbunat de vreme şi tinereţea răzvrătiţilor, vă va 
dărui iertăciune şi binecuvântare. Şi, pe urmă, dă-i chef de 
nouăzeci şi nouă de zile, să înfricoşezi tot târgul şi unde, 


bun înţeles, staroste vei fi! Proastă socoată, Fărcăşane! 
Vodă-i blajin, dar necruţător, punând pricinile domniei mai 
presus decât viaţa coconilor săi. 

— Cercetează Domnia ta după altă dezlegare. Eşti 
meşter în iscuseli, iar de diavoliile săvârşite în slujba lui 
Vodă băsneşte o Valahie. De aceea mă şi aflu aici şi n-am 
bătut alte cărări. 

Radu Andronic oftă: 

— Zadarnic, Ioniţă. Mi se frânge inima pentru bietul 
Gheorghiţă, dar nu-l pot ajuta. Nimeni nu-l poate ajuta. 

— Îi cea dintâia oară, cercă Fărcăşan a-l stârni, când 
mărturiseşti că te afli neputincios. De când te ştiu, te făleşti 
că nu s-a iscat făptură de la Dumnezeu ori împrejurare care 
să-ţi stea dimpotrivă. Că orice ţi-e cu putinţă. 

— Nu să răstorn lumea şi nici s-o îndrept cu umărul. Fără 
rod mă zădărăşti, Fărcăşene! Ascultă-mi povaţa şi 
rugămintea de prieten: vezi-ţi de cărările tale şi nu te 
împiedica între ciobotele domnilor. De osânda mânioasă a 
Brâncoveanului n-a scăpat nici un vrăjmaş. Adă-ţi aminte de 
aga Bălăceanul, răpus în ştreang ca lotri cei nemernici şi cu 
avuţia întreagă intrată în visteria ţării, de Stroe Bucşanul, 
descăpăţânat, de Gherasim şi de atâţia alţii. lar aceştia erau 
dregători puternici, prieteni cu principii Evropei, şi nu boier 
grăscean, împărat în tunelele:* Bucureştilor. 

loniţă se ridică anevoie din moliciunea sofalei şi îşi 
îndreaptă brâul de caşmir. 

— Mulţumesc de povaţă, logofete. De-acum mă urnesc, 
căci mai am multe de împlinit şi robotit până s-o spânzura 
ziua de steaua ciobanului. 

— Grijeşte, Ioniţă, la ce roboteşti. Tare mi-e că te căzneşti 
a-ţi ridica singur spânzurătoarea. 

Fărcăşan stupi peste umăr, spre a alunga cobea şi urcă 
acum în rădvan. Ştia ce are de făcut. 

Logofătul, la fereastră, îl urmă cu privirea, până pieri la 
colţul uliţei. 

„Gămanul pune la cale neghiobie fără seamăn 


« 


CAPITOLUL IV 


Odată cu înserarea, vipia ce asuprise târgul părea să fi 
ostenit. La fereştile palatului, Vodă Brâncoveanu privea 
forfota domolită a uliţei. Neguţătorii, cu roabele şi căruțele 
golite de marfă, cupeţii mai puţin cuprinşi, ce-şi purtau 
avuţia pe tarabe spânzurate de grumaji, îşi târau umbrele 
spre casă, prăvăliaşii ferecau uşile dughenelor cu lacăte 
grele. Din când în când, uliţa era retezată de rădvanele 
boierilor tineri, porniţi în petrecere spre cârciumile de la 
marginile Bucureştilor. Aici se simțeau în fereală de privirile 
nedorite ale străjilor, ori de cele cârtitoare ale târgoveţilor 
cu teamă de Dumnezeu. Încingeau zaiafeturi cumplite, 
căpetenii fiindu-le aceiaşi: loniţă Fărcăşan, clucerul 
Negoiescu, boier Mihu Dobrotă, altul bun de spânzurat, ba, 
de la o vreme, spre nemulţumirea lui Vodă, chiar şi ginerele 
Măriei Sale, Iordache Creţulescu. Avuţia dobândită de 
hangii, de pe urma chefliilor, o citeai pe conacele ce şi le 
ridicaseră chiar în inima târgului, o desluşeai în straiele şi 
giuvaerurile muierilor dumnealor. Nu mică fusese deunăzi 
uluiala, dar şi mânia Doamnei, când pe Uliţa Mare o 
întâmpinase în rădvan adus de la Viana, cu nimic mai prejos 
decât al Măriei Sale, jupâneasa Safta a lui Dridea, 
tarabagiul din mahalaua Scaunelor. 

Chefurilor le dădeau vlagă poloboacele cu vin vârtos de la 
Drăgăşani, Prundu, Periş sau cele aduse din Moldova, dar şi 
muzicile aflate la porunceala boierilor. La mare preţ se afla 
Vasile Păun, dascăl la Biserica Vergului, Stan cel mare şi 
Stan cel mic, cântăreţi la sfântul lăcaş din mahalaua 


Popescului. Erau fraţi, dar nu păreau zămisliţi de acelaşi 
pântece. Cel dintâi se iscase cât muntele, celălalt firav şi 
fără vână, umbla în picioare pe sub pat. Doar glasurile, 
viers de arhangheli, îi îngemănau. 

Muselina care perdeluia ferestrele tresări, vestind că 
cineva pătrunsese în cămară. lar după foşnetul de țesătură 
aspră şi vreme, ornicul palatului cu o singură limbă vestea 
şapte ceasuri, Vodă cunoscu înainte de se răsuci că unchiu- 
său, stolnicul Cantacuzino, a venit a da rost, ca în fiece 
seară, despre treburile domniei. larnă ori vară, 
Cantacuzinul înveşmânta acelaş strai de postav de Flandra. 
Îndura la fel gerul ca şi arşiţa, fără caznă. Vodă trudea însă 
în zilele fierbinţi şi în fiecare vară, când soarele prindea a 
răsturna jăratec peste Bucureşti, lua drumul Mogoşoaiei ori 
mai departe, spre Horezu. Doar rosturi prea însemnate, 
cum se întâmplau acum, îl puteau ţintui în cetatea de scaun. 
Aceasta o ştia o lume, pricină pentru care, spre a nu ascuţi 
luarea aminte a vrăjmaşilor, născocise zvon că Doamna 
Marica, fiind zăcaşă, doftorul grec nu-i îngăduia a se urni la 
drum. 

Vodă îl cercetă din ochi, hâţânând vânturarul din pene de 
struţ: 

— Ce veşti ne aduci, stolnice? 

Cantacuzinul ieşi din umbra ungherului. Pe chipul alb, 
căutătura tăciunoasă prindea sclipire drăcească. Vodă îşi 
preţuia unchiul, unul din cei mai iscusiţi dregători ai vremii 
sale, vestit la toate cancelariile evropeneşti, dar, în adâncul 
cugetului şi fără a o mărturisi nici măcar Doamnei, îl temea. 

„Câtă vreme vrerile ni se alătură spre acelaşi ţel, îi fac 
deplină încredințare. Vai, însă, de ziua când ele vor fi 
potrivnice! Nu cunoaşte îndurare şi răpune cu nemilă pe 
oricine i se pune de-a curmezişul, de-ar fi şi fecioru-său...“ 

Stolnicul era dintre acele făpturi pentru care puterea e 
crez şi înverşunat ţel în viaţă, şi patimă nedomolită. Aceştia 
se află sub stăpânirea Satanei, nepăsători la mânia 


oamenilor, după ce n-au şovăit a o batjocori pe-a lui 
Dumnezeu. 

— Cei dintâi oaspeţi, rosti Cantacuzinul, au dat bineţe 
Bucureştilor. 

— Cine? 

— Alecu Şuţu, trimisul Moldovei, găzduind în conacul 
banului Dudescu. 

După deprinderea Domniei sale, atunci când chibzuia, 
Brâncoveanul îşi duse mâna la gură, de parcă ar fi vrut să-şi 
muşte unghiile. 

— Alecu Şuţu... Alegerea lui Vodă Antioh e cu judecată. 
Şuţeştii s-au dovedit totdeauna prieteni buni ai grecilor, se 
vor înţelege şi aici... 

— Aşa e, Măria Ia. De altfel, feciorii pârcălabului Alecu se 
află la Atena, unde dobândesc învăţătură de soi la şcoala 
dascălului Alevizakis. Şi încă o dovadă de prieteşug trainic 
şi necurmat a fost dorinţa solului grec, Palamas, de-a fi 
găzduit dimpreună cu Şuţu. 

— Deci, tot în casele Dudeştilor... Oare-i înţelept? 

Stolnicul îşi smuci uşurel gâtul: 

— Nu, şi tocmai de aceea ne-am căznit a-l face să se 
răzgândească, primind găzduire la clucerul Dobrotă. 

— E bine, făcu Brâncoveanu. Au mai sosit şi alţii? 

— Generalul Kirillof, căpetenia oştilor călare ale ţarului 
Petru. Acesta nu şi-a lepădat bine colbul de pe ciubote, şi-a 
cerut gazdă la conac cu stăpână chipeşă. Nepăsător la 
primejdie, că se cheamă război ori urzeală de iscoadă, 
pumnal ori băutură vrăjmaşă, teamă cumplită îi e de plictis, 
cu zile lipsite de desfătare. 

Sprâncenele lui Vodă se încreţiră: 

— Alt slujbaş mai de soi nu se află la curtea lui Petru? 

Stolnicul se înclină: 

— Ştiut este, Doamne, că virtutea nu înseamnă totdeauna 
vitejie, după cum desfrânarea, băutură ori muieri, nu 
înfrâng braţul vânjos, cinstea şi credinţa. Pildă se află chiar 
la curţile Măriei Tale... Nici logofătul Radu Andronic nu are 


cuget de mucenic. Kirillof e oştean neînfricat şi iscusit, 
bucurându-se într-atâta de prețuirea lui Petru, încât acesta 
i-a încredinţat  ocârmuirea armiilor imperiale, după 
canoanele bine dibăcite în Evropa, unde ţarul s-a fost 
călătorit vreme de un an. 

Brâncoveanu râse: 

— Petru ţinteşte, fără a osteni, la Mările Baltice, ajunse 
„lac suedez“. Anevoie însă îl va înfrânge pe Carol al XII-lea, 
carele, atât de tânăr, s-a dovedit un viteaz dintre cei mai 
aleşi. Nu uita, stolnice, că, la optsprezece ani doar, îi 
înfrângea pe danezi, la Copenhaga, şi pe ţar la Narva... 

— Adevărat, Doamne, dar căile viitoriei, ca şi ale 
Ziditorului sunt nepătrunse şi neumblate. Încă nu s-a fost 
văzut ultima biruinţă şi nici ultima înfrângere. Veşnic e doar 
cerul. 

Brâncoveanu îşi închise vânturarul. 

— Da... da..., îngăimă pe gânduri. Aşa e... Unde a tras, 
deci, generalul? 

— La casele vornicesei Ileana Dumgşa, socotită cea mai 
chipeşă boieroaică din Bucureşti, având şi bărbat legat la 
ochi cu cămaşa nevestei. 

Vodă începu să râdă: 

— Bună alegere, mai cu seamă că jupâneasa Ileana nu-i 
muiere nătângă. 

— Povaţa porneşte de la logofătul Andronic. 

— Pentru care, urmă Brâncoveanu zâmbind, nici o 
catrinţă nu are taine. lată, stolnice, că la ţel bun şi păcatele 
pot fi de folos. Dar, că veni vorba, ce veşti ne poartă 
logofătul? 

— A năimit ocrotitori la Dunăre, pentru ca, odată intrate 
în Valahia, căpeteniile să se afle în bună pază. Bun înţeles, 
oamenii vor veghea de departe şi în mare taină, dărăcind 
toate făpturile ce vor da târcoale dregătorilor streini. Grijă 
mare poartă cneazului sârbesc, acela fiind, după ţar, cel mai 
puternic dintre urzitori şi din viţă de răzvrătiți, niciodată pe 
de-a întregul domoliţi. 


— Logofătul Andronic se înşeală arareori, având însuşire 
de preţ pentru slujitor de taină: adulmecă de la mai multe 
poşte primejdia şi ştie să desluşească tâlc în orice mărunţiş. 
Chibzuiam că sârbul îi cel mai ferit de primejdiile turcului, 
înfăţişându-se Valahiei şi nouă cu gând de nuntă. 

— Andronic socoate că, dacă ceilalţi urzitori vor fi 
recunoscuţi ori a răsuflat vorbă despre sfatul de la 
Bucureşti, Stambulul nu se va mai lăsa îmbrobodit şi va 
pricepe că sârbu-i poate cel dintâi vârât pân-la subsuoară în 
urzeală. 

— Mde... Judecata-i socotită şi, la o adică, paza întreită n- 
a adus niciodată stricăciune. 

O adiere aromată pătrunse în cămară dimpreună cu 
suliță întârziată de soare apune. Măsuţele şi scaunele 
frânceşti prinseră a luci aur şi răşină, un bujor al covorului 
persian se aprinse ca o flacără. Icoanele din colţar zâmbeau 
blând, iar lui Vodă i se părea că aude inimile prea sfinţilor 
opintind în spatele platoşelor de argint. 

— Teama cea mai mare a lui Andronic este însă alta, 
Măria Ta. 

— Anume? 

— Sunt trei dregători streini - bulgarul, arvanitul şi 
trimisul lui Rabutin de Bussy - al căror chip nu-l cunoaşte 
nimeni. Aceştia ar putea fi răpuşi în drum spre Valahia, 
iscoadele otomane înlocuindu-i şi arătându-ne nouă cărţile 
de împuternicire jefuite; iacă hainie, spune logofătul pe 
drept cuvânt, de cumplită primejdie pentru întreg soborul 
şi care nu poate fi dovedită şi nici înconjurată. Ticălosul ce 
se va strecura necitit şi nebănuit, va depune turcului pe 
tipsie capetele urzitorilor dar, mai dintâi şi dintâi, trupul 
Valahiei. 

Brâncoveanu îşi răsuci chipul înnegurat: 

— Dintre aceşti trei care a păşit până acum pragul 
Valahiei? 

— Nici unul, Măria Ia. Şi tocmai această zăbavă ne 
sporeşte grijile. 


Conacul lui boier Dumitru Cerchez se afla pe Calea 
Mehedinţilor, chiar la poalele Mânăstirii Mihai Vodă. De la 
ferestrele caselor se zăreau, printre stejarii şi castanii 
grădinii, turnurile sfântului lăcaş. Dacă o luai pe poteca 
prunduită cu pietricică albă de Argeş şi-ţi săltai ochii peste 
gardul alcătuit din sulițe înalte de fier, te întâmpina 
privelişte calică: călugări ce forfoteau cu trebuinţă ori fără, 
bolborosind întruna, fie aducând necontenită închinăciune 
Domnului, fie sfădindu-se cu Satana, căruţe vârfuite de 
mărfuri, căţărând uliţa prăfuită şi târgoveţii ce mişunau în 
jurul morii. 

Conacul lui Cerchez era singura aşezare boierească din 
mahala, feţele luminate ridicându-şi case în inima târgului, 
ca de pildă pe Uliţa mare!1*:, pe Podul Mogoşoaiei11+, în 
mahalaua  Colţei, Izvor, Sfântu' Gheorghe ori Podul 
Beiliculuiit12+. 

Vornicul Dumitru Cerchez se afla însă de firea dumnealui 
om ciufut, aspru şi ascuns şi, după cum spunea soacră-sa, 
jupâneasa Aspasia Boldur, „pus mereu de-a curmezişul“. 

De fapt - şi o zicea răspicat - îşi temea straşnic muierea 
şi avutul, îşi păzea aprig acel „fac ce poftesc în ograda 
mea!“ 

Muierea, chibzuia dumnealui, când osteneşte a sta cu 
mâinile în poale, începe a cerceta peste zăplaz. Şi nu o dată, 
din privire strecurată printre perdele în uliţă, la acelaşi 
ceas, către acelaşi crai călare ori în rădvan, s-au iscat 
romanţuri ticăloase de au stricat case şi întinat nume alese. 

Tot asemenea, lui boier Dumitru nu-i plăceau megieşii: la 
tot ceasul ţi se împiedică nod în gât, fie că-ţi bat la uşă 
milogind un oarece, fie că te pradă, fie că le pizmuiesc şi ţes 
pâră la cei mari, iar, din urzeală de zavistnic, puţini se pot 
făli că s-au izbăvit nevătămaţi. În casele Cerchez, vrerile 


boierului erau poruncă neclintită, nu cârtea nici soarele. 
Singura ce cuteza a i se pune împotrivă, ori zeflemisindu-l, 
ori rostindu-şi fără teamă gândul, era jupâneasa Aspasia 
Boldur. Aceasta, muiere mintoasă şi ghiduşă - când dădea 
cep comediilor dumneaei, se prăpădeau de râs şi icoanele - 
îi repezea ginerelui privire de pe Ceahlău. Se ştia de neam 
cu mult mai ales, vară de-al doilea cu Marica Doamna, 
avută, har Domnului (bărbatu-său, răposatul lordăchel 
Boldur, se afla dimpreună cu Fărcăşenii printre cei mai 
pricopsiţi boieri din Valahia, stăpân a zece mii de fălcii 
numai pământ roditor), slobodă ca ciorcârlia, zdravănă şi 
îndrăgită de un târg. 

Nu tot astfel fusese alcătuită şi fiică-sa, jupâneasa 
Caterina. În şaptesprezece ani de însoţire, nu rostise măcar 
odată cuvânt de împotrivire dinaintea bărbatului şi, ştiut 
era în târg, că, în afară de Curtea domnească, unde 
Doamna Marica o chema când şi când, piciorul Caterinei 
Cerchez nu păşea decât în biserică. Cu Smaragda, boier 
Dumitru se arăta la fel de aspru, îngăduindu-i doar 
tovărăşia domniţelor. 

„Cu nătâng ginere m-ai procopsit, Doamne, cugeta nu o 
dată cucoana Aspasia. Prostănăul crede că Smaragda îi 
bleagă, fiica mă-sii. Ori fata îi seamănă Caterinei cât 
balabanul cloştii...“ 

Îşi duse palmele la gură, stăpânindu-şi căscat de plictis. 
Înserarea bătea cu degete de levănţică la fereşti, şi cucoana 
Aspasia îşi zise că avea vreme să treacă şi pe la soareaua 
Ilenei Dumşa. Tocmai gândea să-şi ia rămas bun de la fiică- 
sa, când boier Dumitru intră în odaie, dând uşa de perete 
cu zgomot, după obicei. Şi, tot după obicei, Caterina tresări 
şi cercetă cu spaimă, încercând să ghicească în ce ape se 
scaldă. Bărbatul îi era grija de fiece clipă, dovedindu-se 
necruţător la mânie şi mereu fără zâmbet, chiar în zile 
însorite. 

Boier Dumitru dădu soacră-sii cuvenitele bineţe, apoi 
rosti cu glas gros, deprins a nu întâmpina împotrivire: 


— Caterină, să grijeşti de dereticat mare, mai avan decât 
primenitul de Sfinţii Paşti. Am trimis poruncă la Căldăreni 
să ne îndrepte negreşit trei porci şi zece godăcei, miei, un 
pui de urs şi un păunaş, orătănii din celelalte având în 
ogradă. 

Cucoana Aspasia îl privi cu zeflemeală: 

— La ce grămădeşti atâta cărnăraie, ginere, în moţul 
verii? Ori ţi se iscă acum, când îţi ieşi pielea prin păr, dorul 
de petrecere? În şaptesprezece ani, de când făcuşi casă cu 
Caterină, n-ai întins un singur zaiafet, iar acum desluşesc că 
te mână gândul să pofteşti, spre ospătare, tot târgul... 

Bărbia îndărătnică a vornicului ţâşni suliță dinainte. 
Glăsui cu parapon: 

— Zaiafeturile, cinstită mamă, le las pe seama celor 
vântură vreme şi a muierilor a căror zi se călătoreşte între 
oglindă, cleveteală şi sindrofii. 

— Cum aş fi eu de pildă, râse jupâneasa. Mai adăugesc, 
cum am fost toată viaţa şi tot aşa voi sfârşi, căci, har 
Domnului, binişorel mi-a mers şi nu văd de ce n-aş urma 
astfel. 

Fiică-sa îi îndreptă privire plină de rugă, să nu-l 
stârnească. 

— De cum îţi rânduieşti dumneatale viaţa, grăi boierul, 
rost nu-mi dai mie şi nu mă apasă nici grija... Se răsuci spre 
nevastă: Caterină! Scoate din ladă argintăria de la Braşov şi 
porunceşte chelăresei s-o frece cu osârdie. 

— Măi, măi, măi! se minună cucoana Aspasia. După cum 
se arată, aştepţi oaspeţi de soi! 

— De soi, apăsă cu ţâfnă boierul, cum nu se întâmplă în 
orice zi şi în orice casă! 

— Te pomeni că-ţi cinsteşte bătătura însuşi Leopold al 
nemților. 

Boier Dumitru râse scurt, din gât. Râsul omului 
nedeprins cu veselia. 

— Ai cam nimerit-o, căci tot crai, cu vrerea cerului, 
aşteptăm. 


Cucoana Aspasia îi zvârli privire scrutătoare. Gineri-său 
nu umbla cu vorbe de şagă. 

— Află, cinstită mamă, că însuşi cneazul Alexandru al 
sârbilor ne va fi oaspete ales. 

— Da' ce-l păli? o scăpă bătrâna. 

Boierul o fulgeră cu căutătură tăciunoasă: 

— Dovedind preţuire multă neamului Cerchez, cneazul 
ne-o cere pe fiica noastră, Smaragda, de soţie. 

Se uită mulţămit la soacră-sa, gândind că vestea a 
zdrobit-o. Cucoana Aspasia îşi înghiţi uluiala: „Zeamă dulce 
de la mine din pumni n-ai să sorbi dumneata, ginere...“ 

— Crai ce-i drept, dar mai de mâna stângă. Gândeam la 
principi italieni ori nemţig Oricum, sârbul nu-i prost, 
îndreptă săgeată bătrâna. Nu-i procopseală de nimic să te 
însoţeşti - apăsă - cu vlăstar din neamul Brâncovenilor, 
ştiindu-se că Smaragda îi nepoată a Maricăi Doamna, carele 
la rându-i e fiică de domn. 

Boierul se mânie: 

— Rău îmi pare că mă sileşti a ţi-o spune, dar dumneata, 
mamă, nu cunoşti mai nimic din vremile de odinioară şi de 
fala seminţiei Cerchez. 

— Că eu m-am fost născut la ultima ploaie, râse bătrâna 
cu chef. Dar poate că, nătângă cum mă prepuieşti, n-am 
ştiinţă despre slava Cerchezilor şi poate mi-oi desluşi-o 
Domnia ta, ginere! 

— Când mi-or seca grijile, oi face-o şi pe-aceasta. 

— Mai deunăzi, cuteză jupâneasa Caterina, pentru a le 
abate gândurile de sfadă şi dihonie, ziceai că sârbu-i 
aşteptat în miezul lui Cuptor. Eu tocmai grijeam s-o urnesc 
pe Smaragda spre Răchita, după cum ai poruncit. 

— Nu mai e vreme de Răchita. Cneazul soseşte într-una 
din aceste trei zile. 

Cucoana Aspasia se răsti la fiică-sa: 

— Mie de ce nu mi-ai zis nimic despre nunta cu veneticul? 

Între mamă şi bărbat, jupânesei îi tremura osânza: 


— Dumneatale vii la noi doar o dată, de două ori în lună, 
de parcă n-am trăit pe aceeaşi palmă de loc. Vestea-i de 
curând şi n-am avut când a ţi-o ştirici. 

— Vin arar, pufni cucoana Aspasia, căci răruţ îi e drag 
ginerului meu să mă vadă, iar eu, dreptu-i, nu tânjesc nici 
după Domnia sa, nici după casă mai mohorâtă decât cele 
sihăstrii. În bătătura voastră râsu-i osândit, zici că-i bordei 
de veci. Toate acestea să nu vă fie cu supărare! 

Boier Dumitru rânji: 

— Vorba răspicată nu mă întărâtă, ci doar cea mieroasă şi 
vicleană. Deci, tot nemeşteşugit ţi-oi spune, jupâneasă 
Aspasie şi cinstită mamă, că eu am oprit-o pe Caterina a-ţi 
vorovi despre însoţirea cu craiul sârbilor. 

Sprâncenele bătrânei săltară trufaşe, buzele i se 
încreţiră: 

— Şi pentru care anume pricină, ginere? 

— Prea multe urechi la o singură taină fac o trâmbiţă, 
căci gura zice, vântul duce! 

— Adică ţi-era teamă să nu clevetesc în târg norocul 
nepoată-mii? 

— Mi-era, rosti boier Cerchez prea bucuros de mânia 
care-o citea pe chipul bătrânei, căci cu limbă tare harnică 
te-a dăruit Dumnezeu. 

— Nici simţirea nu mi-e trândavă, ginere. Alta ţi-era 
teama! Că m-oi pune de-a curmezişul unei însoţiri 
nelegiuite, căci cumplită faptă puneţi la cale, urgisind două 
inimi tinere. Cu Gheorghiţă al Filipescului cum o dregeţi? Îi 
anul de când mai cu vorbă ocolită, mai pe muteşte, l-aţi 
îngăduit a-i da târcoale Smaragdei... 

Boierul săltă din umeri a nepăsare. 

— Gheorghiţă al Filipescului? La o fată mare şi un măgar 
zbiară la uşă! 

— Da' ştiu că ai dobândit înţelepciune de la o vreme 
încoace! În iatacul Caterinei, pesemne, de stă acuma 
poloboc de osânză, cu minte şi cuget de oaie, aşteptându-ţi 
doar porunca. 


— Şi ce-ai pofti să facă, mamă soacră? 

— Să se lepede de bezmeticeală şi minte-necată în său şi 
să bată război pentru fiică-sa! La o nevoie, strigă bătrâna, 
să pună mâna pe par ori pe jungher, dar să n-o vândă 
veneticului! Orice însoţire fără drag îi blestem, dar nuntă 
silnică şi haină, când inima ţi-ai fost dăruit-o altcuiva, îi iad, 
îi mormânt! Ţine minte, Caterină, urmă dezlănţuită cucoana 
Aspasia, Smaragda ţi-e singurul prunc, iar tu îi sapi singură 
gropniţa de teamă că bărbatu-tău nu ţi-o mai cerceta 
iatacul. 

Fiică-sa, zăpăcită de sfadă, plângea, iar de pe obrajii 
umflaţi lacrimile se rostogoleau boabe în poalele de atlas, 
fără a lăsa dâre. 

— Cum o vrea Domnul, suspină, căci soarta nu şi-o scrie 
omul singur. 

— Ba şi-o scrie! urlă bătrâna. V-a ameţit sârbul cu fumuri 
crăieşti, dar - se răsuci spre Cerchez - ţine minte şi tu, 
ginere, de te arăţi mai mintos ca un călindar popesc, că 
într-un an de zile te sui la deal şi într-o clipă ai coborât la 
vale! 

Cucoana Aspasia îşi îndreaptă vălul de muselină țintuit cu 
gămălii de mărgăritare în conciul sur: 

— Porunciţi să-mi tragă rădvanul! Mie una, logofeteasa 
Aspasia Boldur, în aceste case nu-mi veţi mai zări nici 
umbra. Pot ierta multe, nu şi ticăloşia şi ucigania! lar voi 
aceasta făptuiţi! Răpuneţi doi prunci cu jungher înfipt pân- 
la plăsele. Amin! Şi facă-se ca spaimele să nu mi se 
împlinească! 

Boier Cerchez, temând dezbinare pe viaţă - bătrâna avea 
bogăţie întinsă, de nu-i mai ştia capetele, şi era în stare, 
sfădindu-se cu fiică-sa, să chivernisească cu munţi de aur 
vreo mânăstire ori te miri ce miloagă cu limbă dulce - 
încercă s-o domolească: 

— Rău îmi pare că te-ai mâniat, cinstită mamă. Din 
pricina sângelui năvalnic, fiecare am slobozit şi vorbe 
proaste. La o urmă, între neamuri se mai îngăduie! 


Bătrâna o luase spre uşă, dar vorbele lui o ţintuiră câteva 
clipe. 

— Neamuri! râse cu dispreţ. Eu cu Domnia ta nu mă 
socotesc neam şi tocmai de aceea mi-e venin pe gâtiţă. Şi 
pentru că-ţi plac pildele, ţi-oi mai zice una, spre ţinere de 
minte: nu ţi-e când te izbeşte un armăsar, ci când te 
trânteşte un măgar! 

În urmă-i, jupâneasa Caterina lipi zidul, făcându-se 
mititică şi trudind să-şi înăbuşe suspinele. Simţea groaza şi 
durerea stăpânindu-i făptura de la tâmple până la degetele 
picioarelor încârligate de frică. 

Boier Dumitru făcu câţiva paşi prin cămară, apoi se opri 
în dreptul icoanelor, fără a le privi. Într-un târziu, săltă din 
umeri şi grăi ca pentru el: 

— Vrăjmaşului care se duce, fă-i pod. 

În adâncul cugetului însă liniştea nu se lăsa arcănită. 


Ciudată făptură acest Duro, slujitorul ce-l însoțea pe 
cneazul Alexandru în drumul său spre Valahia! La vederea 
lui, bărbaţi în toată firea, cu inimă şi braţ vârtos, îşi 
prăpădeau cumpătul, muieri cu pântece binecuvântat îşi 
lepădaseră pruncul înainte de vreme şi toţi, deopotrivă, 
ciubotă calică ori nobil, crud ori vârstnic, nătâng sau 
înţelept, adulmecau în preajmă-i miroaznă de pucioasă. De 
bună seamă, arătarea se afla năprasnică fiinţă din oştile 
cele temute ale diavolului. 

Şi, cu drept cuvânt, cumplită-i era înfăţişarea. Răsărit cât 
un băietan de zece-doisprezece ani, părea a fi fost alcătuit - 
de cer ori de Iad? - din două făpturi deosebite. Trupul de 
uriaş, din istoriile cele vechi ale Esopiei, până la mijloc se 
rezema pe picioare firave, de tot strâmbe şi, văzându-i 
pasul fără vlagă, ba chiar clătinat, oamenii îl credeau 
schilod. Acestea, cercetat din faţă. De-l răsuceai, duceai 


palma la gură, năbuşind alt țipăt de spaimă. Căci, între 
spetele de făurar, răsărea gheb pornit chiar din nodul cefei. 
Nici căpăţâna, biata, nu fusese mai pricopsită de ursitoarele 
haine, grămădite pesemne în sobor la căpătâiul maicii ce-l 
zămislise. Mare cât un dovleac la suspinul verii, se 
bălăbănea pe grumaji plăpânzi. Smocuri de păr roşietic îi 
semănau ici-colo ţeasta pleşuvă, iar din perciunii care nu 
izbuteau să le ascundă, urechile creşteau - vorbă 
frâncească - conopidă. Ochii, cer năpădit de ceaţă, abia se 
desluşeau şi, sub nasul mititel, gura fără buze lăsa să se 
vadă dinţii puternici şi albi, de fiară. 

Mirare şi tulburare mai stârnea dihania când cuvânta: 
glasul de fecioară, viers de ciocârlie în bucuria verii, vârfuia 
spaima creştinilor, care se aşteptau la grohăit de dobitoc ori 
căpcăâun. 

Alt mărunţiş ciudat era acela că din orice parte l-ai fi 
cercetat pe Duro, nu-i puteai citi vârsta. Atâta aveau ştiinţă 
curtenii şi slujitorii palatului din Belgrad şi anume că 
Goliatul fără picioare se afla de douăzeci de ani în slujba 
cneazului Alexandru, pe atunci copilandru ce opintea spre 
zece primăveri. Credinţa pentru stăpână-său era fără 
seamăn şi îl însoțea pretutindeni; în preumblări ori 
întâmpinări de primejdie, în bătălii şi petreceri, o vreme în 
Voitina, mahala cu rea faimă, care se fălea cu mai multe 
junghere decât fire de iarbă, şi unde Alexandru îşi cerceta 
mândra, o ţigancă cu toate ispitele lui Sarsailă jucându-i în 
ochi şi sub catrinţă. 

Sărăcindu-l la chip, ursitoarele însă îl înzestraseră din 
belşug: avea voinicie cât patru vlăjgani de iarmaroc, care 
zdrobesc ditai drugul de fier, lovind o singură dată cu 
muchia palmei, se mişca pe picioarele sărmane mai ager ca 
veverița, privirea îi era pătrunzătoare, vedea şi cu ceafa, 
avea mână prea dibace; unde deprinsese meşteşugul 
uciganiei cu atâta măiestrie, poate tot ducă-se pe pustii s-o 
fi ştiut! Cu aceeaşi îndemânare mânuia hangerul şi 


arbaleta, ghioaga şi flinta, halebarda şi spanga, paloşul şi 
baltagul. 

Şi tot de nepreţuit se dovedise, în zile de primejdie, darul 
lui Duro de a ghici hramul omului dintr-o singură căutătură 
a ochilor albaştri. Fără greş ţi-l desluşea pe hain, citea 
iscoada ticăloasă, gândul viclean, vrăjmaşul cu chip de 
arhanghel. 

lată pricini din belşug pentru care cneazul Alexandru se 
voise însoţit de Duro la drum. Ducele Mihail se împotrivise: 

— Duro îi slujitor nepreţuit, vere, dar îl ştiu toţi, prietini şi 
duşmani, fiind prea lesne de recunoscut, chiar fără să-l fi 
văzut vreodată. Şi-i astfel zămislit, de nu-l poţi măslui cu o 
barbă, sticle nemţeşti la ochi sau alte şiretlicuri de iscoadă. 
Şi-atunci geaba pui strai de neguţător. Vrăjmaşii te vor 
cunoaşte după slugă: acesta-i Duro, de bună seamă celălalt 
îi cneazul. 

— Aşa-i, Mihail, dar de Duro nu mă despart nici de mi-ar 
cere-o Dumnezeu Tatăl. El mi-e talisman şi-n ziua în care 
soarta cea rea l-ar răpune, să ştii că şi mie mi-a sunat 
ceasul. 

Ca mulţi dintre craii vremii, principi şi împărați, cneji şi 
mari căpetenii, Alexandru se afla rob semnelor, credea în 
vrăjitorie şi descântec, în magie şi astrologie. Şi tot ca şi 
Ludovic al Franciei, ori dogele Milanului, ţarul Petru sau 
Măria Sa Brâncoveanu îşi bucşise curtea de solomonari 
năimiţi cu simbrii să cumperi un târg, spre a-i desluşi în 
nouri şi stele, din adierea vântului ori sărutul de floare, în 
sânge de dobitoace calde ori cu răsuflet îngheţat, poruncile 
sorții, vopseaua zilei de mâine, viitoria. Haz mare făcea de 
aceştia Antioh Vodă Cantemir al Moldovei. 

„— Nu pot pricepe, grăia Măria Sa câtre frate-său, 
Dimitrie Cantemir, vestit în întreaga Evropă, cum 
Brâncoveanu, ca să nu mai zic de stolnicul Cantacuzino, 
bărbaţi de seamă, şcoliţi, cu capul vuind de învăţătură, pot 
face neclintită încredințare unor boscari mehenghi. Şi, la 


urma urmei, omul, de are ori nu noroc, o află şi singur, fără 
a i-o mai citi hoţomanii în stele!“ 

„— Noroc! Deci, într-un fel şi Domnia ta crede într-un 
oarece, pe care ştiinţa nu-l recunoaşte, râsese uşurel 
Dimitrie. Noroc, destin... Cam aceeaşi familie.“ 

„— Ba, cu iertare fie-mi! Cred în Domnul Cristos, în cerul 
care ne împărăţeşte vieţile şi ne hotărăşte soarta. Dar că 
porunca Lor s-ar lăsa cetită de o liotă de coţcari nelăuţi. 
Înainte de vremea rânduită, că aceştia ar putea trage de 
limbă viitoria şi deci a strâmba cele hotărâte de Ziditor, 
dacă nu mi-s pe plac, iacă, acestora doar un netot le mai 
poate face încredințare...“ 

Ducele Mihail o ţinea însă pe-a dumnealui: 

— De vreme ce nu te vei putea strecura în taină, nu 
pricep de ce strâmbi ighemoniconul. Cuvenit este pentru un 
principe, mai cu seamă când pleacă să-şi ia mireasă, să fie 
însoţit de escortă numeroasă şi de soi. Neamurile fetei vor 
ceti în strălucirea săracă disprețul Măriei Tale. 

— Ştiu, Mihail, dar voi desluşi că pricina se află în doliul 
după cneazul Bogdan al Bosniei, unchiul nostru mare. 

— Patriarhul Gherasim ţi-a dat dezlegare pentru nuntă. 

— lar adevărat, dar nu şi stelele. Francisco, magul 
florentin, a descâlcit, pândind cerul vreme de nouă nopţi, că 
nu mi-e îngăduită, până la cules de vii, decât însoţire de 
târgovăţ oarecare. Nu serbări şi veselie pentru tot norodul, 
nu oaspeţi-capete încoronate, nu focuri şi benchetuială. 
Chiar şi Brâncoveanului i-am cerut să nu fiu întâmpinat cu 
alai, ci doar de slujitor de mare credinţă. 

— Aşteaptă Brumărelul. 

— Mi-e peste putinţă, Mihail. Mi-e dragă Smaragda şi, de 
un an, nu-i clipă să nu mă gândesc la ea. Şi socot că şi 
acesta-i semn ceresc: Smaragda se află la Bucureşti, şi tot 
acolo se tine soborul cârmuitorilor din Balcani, pus la cale 
de Cancelaria Neagră. Binecuvântate fie amândouă! 

Vrăjmaşul, într-adevăr, nu dormea şi, de două ori, până a 
păşi pe pământul Valahiei, puţin lipsise ca Măria Sa, 


cneazul, să nu bea cupa morţii. 

Dintăi, se întâmplase la Lujnya, un sat de pescari aflat pe 
malul Dunării. Intrând în biserică, spre a se ruga Sfântului 
Neculai, ocrotitorul creştinilor ce se urnesc la drumeţii pe 
firul apei, o bârnă grea se desprinsese din bagdadie, 
prăbuşindu-se în altar. Cneazul, carele aprindea lumânare, 
fu vătămat doar la mână. Clipita norocoasă i-o datora lui 
Duro. Acesta, auzind zgomot ciudat, îl trăsese iute şi cu 
nădejde, smulgându-l morţii. 

Zadarnic dărăciseră apoi podul şi clopotniţa, întreaga 
biserică. Hainul pierise ca umbra, urmă lăsând doar glodul 
ciubotelor şi rană adâncă în lemnul bagdadiei, acolo unde 
mâna vrăjmaşă descopciase bârna. 

Neavând vreme de zăbovit, cneazul lăsă ticălosul neprins, 
lepădă bisericii spre mulţămire o pungă de galbeni, se 
închină de drum lin şi urcă dimpreună cu Duro pe corabie. 

Primejdia îşi arătă încă o dată colții în crucea nopţii, 
când, răpus de căldură, Alexandru se preumbla pe punte. 
Un hanger zvârlit din spate spintecă bezna şi trecu vâjâind 
pe lângă urechea cneazului, înfigându-se în timonă. Şi 
iarăşi ticălosul rămase nedibăcit, căci Duro, temând o a 
doua încercare de răpunere pe vas, nu se zorise a alerga în 
urma paşilor ce piereau pisiceşte, la capătul punţii. 

Sfătuind mai apoi cu cneazul, de un lucru se arătă 
încredinţat: ticălosul fie era venetic, fie îşi dobândise 
învăţătură de ucigaş pe meleaguri streine. 

— O dovedesc hangerul persienesc cu limba în mai multe 
muchii şi ţinta. Duşmanul socotise să-ţi străpungă ceafa şi 
nu spinarea. Asemenea omorâre săvârşesc doar lotrii din 
Florintia. Meşteşugul cere ani de strădanie, ochi bun şi 
mână iscusită. 

Cneazul Alexandru şi slujitorul Domniei sale dădură într- 
aceeaşi clipă bineţe şi soarelui, şi meleagului valah. Zorile, 
smulgând vălurile nopţii, le desluşiră malul năpădit de 
verdeață al Brăilei. Peste acoperişurile cu ţigle roşii ori 


ocrotite sub cuşmă de stuf, stăpâneau turlele argintii ale 
bisericilor. 

Doar ce se depărtaseră de chei, neapucând încă să 
încalece când, pe uliţă dosnică şi pustie, li se înfăţişă un 
bărbat vârtos, smead, cu licărire neastâmpărată în 
căutătura păcurie. În strai de paladin din ţările de mijloc ale 
Evropei, ducea de dârlogi un bidiviu de soi cu şa bogat 
împodobită. 'Tot asemenea, cele două junghere şi pumnalul 
ce se zăreau la brâu erau scule scumpe, de senior. 
Bărbatul, sfredelind împrejurimile cu privirea, se lăsă într- 
un genunchi şi făcu închinăciune adâncă. 

— Măria Sa Vodă Brâncoveanu urează cneazului 
Alexandru al Serbiei bun venit în Ţara Românească. Mi-s 
Radu Andronic, logofăt, şi poruncă am să te însoțesc până 
în cetatea de scaun, alungând primejdia din cale. 

Scoase din brâu carte pecetluită, pentru a-şi adeveri 
spusele. Cneazul cercetă îndelung peceţile verzi înainte de 
a ie smulge. Duro cerceta chipul logofătului valah. 1 se 
părea de nepătruns. 

Curând se pierdură în zare, trei călăreţi stârnind colbul 
drumului. Duro, după semn tainic făcut cneazului, gonea în 
urmă, la câţiva stânjeni de stăpânu-său. 

Pe buzele valahului alunecă un zâmbet. 


CAPITOLUL V 


În conacul vornicesei Ileana Dumşa zaiafetul se afla în 


toi. Întreg Bucureştiul boieri şi târgoveţi se deprinsese a 
pomeni despre hurdubaia din capul Podului, ca despre 
casele vornicesei, căci dumnealui, vornicul, capuchehaia lui 
Vodă Brâncoveanu la Viana, arar păşea hotarul Valahiei. 

Jupâneasa Ileana, socotită cea mai chipeşă muiere din 
cetatea de scaun, se afla, la vremea aceea, în crucea 
tinereţii, răsărită şi mlădioasă în boi, se înveşmânta în straie 
papistăşeşti, ori, gândind la anume pereche de musteţi ce 
se cereau răpuse, în văluri scumpe de împărătiţă păgână. 
Căutătura mai cu seamă îi era neasemuită: ochii codaţi 
aveau străvezimi de apă, prospeţimea mugurilor, străluciri 
smaraldine. 

Muiere nărăvaşă, lăsată în voia ei de bărbat, acesta, 
dobândind pe lângă poverile bătrâneţii şi înţelepciune, 
ducea trai slobod, grijind doar să nu stârnească prea din 
cale afară urgia Doamnei Marica. Anume zaiafeturi, 
născocite pentru prieteni puţini şi cu nod la limbă, se 
petreceau la moşiile din Copăceni, Sânzieni ori Sălcii, 
slugile fiind năimite cu parale multe pentru credinţă mare. 

Deşi târgul zvonea - care uliţă n-are ochi şi urechi, şi ce 
conac n-are ziduri de sticlă? - despre unele patimi 
neîngăduite ale Ilenei, Domnia sa nu avusese niciodată de 
îndurat nici osândă, nici dispreţ. 

O îndrăgeau deopotrivă căftăniţii şi calicii, târgoveţii de 
orice hram. Îi hărăzise cerul tot daruri ca mierea: era 
veselă, unde-i strălucea frumuseţea strălucea şi soarele, 


alungând mâhniciunea, miloasă şi cu pungă îndestulată, 
fără baiere. 

În seara aceea de cireşar, lumina sfeşnicelor mari, aduse 
din Florintia, Sibiu şi Augsburg, şi a candelabrului cât roata 
carului de la Danzig vestea uliţelor ce se gătiseră de noptat 
petrecere aleasă. 

În cămara cea mare, sofalele şi divanele gemeau sub 
povara covoarelor persieneşti. Se aflau de toate soiurile, de 
la cele mititele - tapetta parva, cum le zicea jupân Del 
Chiaro - până la cele ortomane, măsurând peste douăzeci 
de coţi. Puzderia pernelor mici înveşmântate în catifele şi 
broderii de aur, migălite la Bursa şi Skutari, îmbiau la 
odihnă dulce, în vreme ce muzicile şi glasul lui Vasile Păun 
îmbiau la veselire zgomotoasă şi dănţuială năpraznică. 

Se aflau de faţă generalul Kirillof, pârcălabul Alecu Suţu, 
trimisul Moldovei, câţiva boieri prea-bine  ştiuţi de 
petrecăreţi zăluzi şi chemaţi într-adins spre a ţine în fereală 
căpeteniile şi a lega târgul la ochi; cine ar fi prepuit că la 
întâmpinare de taină sunt poftiţi bezmetici a căror mână 
dreaptă deprinsă-i doar cu bărdaca, iar cea stângă cu 
luleaua, ca dumnealor, clucerul Negoescu, vornicul Mihuţ 
Arvinte, boier Şipote cel tânăr şi alţii asemenea? 

În ungherul dumnealui, logofătul Radu Andronic cerca 
să-şi stăpânească mânia. Împotriva obiceiului, căci iubea 
veşmintele albe, se afla în strai pâcliu, şi doar jungherul cu 
plăsele bătute în rubine îi trăda făptura, rezemând cotlonul 
perdeluit de lângă uşă. Ochii îi străluceau primejdios, din 
buzele de ibovnică rămăsese aţă streşinită de mustață 
subţire. Pândea apropierea vornicesei, simțindu-se năpădit 
de oştire de draci. Ar fi smuls-o de coadele castanii şi ar fi 
supus-o gârbaciului, în văzul uliţei. 

Ileana Dumşa păşea însă plină de veselie printre oaspeţi, 
avea zâmbet şi vorbă dulce pentru fiecare, gazdă fără cusur 
şi „plină de graţie“, după cum nu o dată o preţuise contele 
de Ferriol. 


În rochie de taftă verde ca smaragdul, despicată adânc la 
piept, de i se bulbuşaseră ochii generalului muscal şi nici 
privirea pârcălabului moldovean nu cerceta mai sfios, 
Ileana când luneca şerpeşte, când plutea fluture nevinovat, 
părând a nu lua în seamă că ispitele risipite aprind lucori 
primejdioase în ochii oaspeţilor. 

„Drăcoaica-i  neînfricată, chibzui Andronic  înciudat. 
Muiere singură în liotă de bărbaţi şi nu se teme să le aţâţe 
jăratecul din inimă şi pântece. De ajuns unul să cuteze şi-o 
doboară toţi...“ 

Desprinzându-se din perdele, logofătul se apropie, 
întâmpinat cu chiot de bucurie, fiind cunoscut de mai toţi 
oaspeţii. Cu boierii valahi petrecuse încă din pruncie, iar la 
curtea ţarului, ori a lui Antioh Vodă, se înfăţişase nu o dată, 
cu solii din partea Brâncoveanului. 

Generalul Kirillof, bărbat voinic şi bălai, cu privire 
albastră şi musteţi bătăioase, îl îmbrăţişă şi, nescăpându-l 
din strânsoare, îi vâri cu de-a sila în mână cupă cu votcă 
muscălească. 

Înviorat, Vasile Păun, dascălul de la Biserica Vergului, se 
porni a cânta îndrăcit. Cobzele şi lăutele ţiganilor scoteau 
scântei şi oaspeţii, urniţi de pilda lui Kirillof, începură a 
frământa în ciubote covorul de Ispahan. 

Radu Andronic, folosindu-se de răgaz, o trase pe 
vornicească în săliţă apropiată. 

— Mai domol, logofete, mâna mi-i încă de trebuinţă. 

— Altceva ţi-i de trebuinţă! 

Ileana zâmbea leneş, cu privire şi zâmbet doldora de 
ispite. Cu vreo câţiva ani în urmă, se avuseseră bine, şi 
amândoi îşi aminteau de o vară întreagă petrecută la 
Sânzieni. Moşia de zestre a Ilenei, de pe malul Argeşului, le 
ocrotise dragostea năvalnică. Soarta le croise însă cărări ce 
nu ţineau alăturea şi se despărţiseră în pârgul toamnei, 
când perele de aur şi strugurii brumării vestesc că serile 
dulci de vară s-au călătorit. S-au fost pornit fiecare în lumea 
lui, fără lacrămi şi fără obidă. Pricepeau că vieţile nu li se 


pot împleti, că slujba logofătului şi rosturile jupânesei nu le 
îngăduiau a încărunţi dimpreună, făcând socoteli amărăluţe 
la gura sobei: iacă, un an mai mult, o măseluţă mai puţin. 

Şi pentru că între dumnealor nu se iscase pricină de 
dihonie, rămăseseră prieteni buni, rezemându-se la orice 
prilej. 

— Ce mi-i de trebuinţă? 

Glasul logofătului răbufni mânios: 

— Minte şi joardă pe spinare despuiată. 

Dumşoaia râse dezmierdat: 

— Dacă gârbaciul e mânuit de logofătul Radu Andronic, 
zoresc a-mi lepăda straiele, fără a mai chema roaba... Dar 
care ţi-e oful, logofete? 

— Te-am rugat să-l găzduieşti pe Kirillof şi nu să întinzi 
ospeţe care cheamă luarea aminte a oştirii de iscoade ce 
împânzesc Bucureştii! Casa-i mai luminată decât sfânta 
mitropolie în noapte de Înviere şi prin fereştile căscate 
pătrunde şi desluşeşte chiar şi căutătură de orbete. Înainte 
de a se crăpa de ziuă, până şi ultimul cloţan va şti că Kirillof 
şi Suţu se află în Bucureşti. O faci într-adinsul ori ai 
bolunzit? 

— Nu fi îngrijorat, Radule, şopti muierea. Ştii că-ţi voi fi 
totdeauna alăturea şi mai bine mă lepăd de mormântul tatei 
decât să te vând pe tine. 

— Şi atunci? 

— Prinţul e oştean priceput, dar n-are glagore 
diplomaticesc.  Înfrângându-ţi povaţa şi, în ciuda 
rugăminţilor mele, la prânzul cel mititel a poruncit rădvan 
deschis şi, în strai de general, a străbătut Bucureştii de-a 
răsăritul, de-a apusul, de-a curmezişul. Socoate, în mintea-i 
îngâmfată, că nu-i spre cinstea unui slujitor al armelor să 
stea în fereală, ascunzându-se cârtiţă între poale de muiere. 
Dispreţuieşte iscoadele de orice fel, căci „nu-i viteaz acela 
care izbeşte pe la spate“. 

— Hm, făcu logofătul, pot ghici lesne ce gândeşte despre 
mine. Minte îngustă de războinic ce pune iscuseala flintei 


mai presus de a căpăţânei. 

Ciudat i se păru însă logofătului că rigă de seamă, 
precum ţarul Petru, nu-şi cunoştea dregătorul ori, 
cunoscându-l, îi încredința slujbă la sfat de taină. Preţul şi 
însemnătatea iscoadelor dibace se cunoşteau din vechime, 
acestea hotărând soarta multor răzbele. Aflători iscusiţi 
aduseseră  izbânzi  chitaezilor, cartaginezilor, perşilor, 
fenicienilor, puseseră lauri pe fruntea lui Filip de 
Macedonia şi a feciorului său, vestitul Alexandru. 

— Atunci, urmă vorniceasa, mi-am zis că, de vreme ce 
generalul umblă cu clopot la ciubote, să zvârl colb în 
căutătura târgului, dovedind cu petrecere zornăitoare că 
rusul n-a poposit în Bucureşti având rosturi tainice, ci 
îndreptându-se spre Paris, capuchehaie a lui Petru. M-aş fi 
sfătuit cu tine, dar de negăsit ai fost, deşi am trimis trei 
răvaşe în uliţa Sfinţilor Apostoli. 

— Mda, mormăi logofătul. Şi pe pârcălab de ce l-ai poftit? 

Dumşoaia râse: 

— S-a poftit singur, aflând că Kirillof e la mine. Chibzuiesc 
că avea să-i îndrepte cuvânt de la Vodă Antioh. Au sfătuit 
vreun ceas singuri, înainte de ospăț. 

Radu Andronic îşi repezi pumnul încleştat în zidul 
cămării. 

— Bun înţeles, neghiob la neghiob trage şi, din doi 
prostolani, am izbutit o păreche de bobletici! 

— Conu' Alecu chibzuieşte că nu l-a citit nimeni. După 
cum ai văzut, a pus strai mincinos, de călugăr franciscan. 

— Mintos nevoie mare! Ai străbătut Evropa, Ileana. Ai 
zărit tu vreodată franciscan neîncins cu frânghie albă şi 
încălţat cu ciubote de oştean? Başca podoabă de musteţi 
moldoveneşti, fără păreche în şapte meleaguri. 

— Evropa am străbătut-o, zâmbi drăcoaica, dar căutătura 
mi-a zburătăcit după chipuri mai norocoase decât sutane 
pâclii, forfotind de păduchi. 

Logofătul nu-i mai ţinea seama cuvintelor, apăsat de 
grijile dumnealui. 


— Şi dac-ai chemat tot fluieră-vântul din târg, cum de-l 
ocolişi pe Fărcăşan? Acela vârfuia adunătura. 

— Nu-i chip să-i zăreşti nici umbra. La răvăşelul meu, 
slugile mi-au fost răspuns că gămanul s-a pornit în zori, 
dimpreună cu Chirică, dar încotro, nu s-au mărturisit. 

Radu Andronic simţi ac în inimă. Pe Ioniţă nici mânat cu 
flinta nu l-ai fi desprins din iatac până la spânzuratul 
soarelui în răscrucile cerului. Gămanul, meliţă de fel, n-avea 
buzele cusute, căci dacă în gura deschisă intră muştele, cea 
închisă zăticneşte ţucsuiala. Deci, îşi zise Andronic, 
amarnică pricină îl mânase pe drumuri odată cu zorile şi 
amarnică taină îi zăvorâse limbuţia. 

Gânduri neguroase îi năpădiră întreaga fiinţă, vopsindu-i 
obrazul. Ileana Dumşa îl aţinti cu teamă: 

— Ce te apasă, Radule? 

Logofătul o privi lung, de parcă nu i-ar fi priceput 
cuvintele: 

— Primejdia. O simt în tot locul, ori încotro aş cerceta. 
Arătă spre cămara alăturată, unde viersul ţambalului se 
împletea cu cel al cupelor: Rusul îi furtunatic şi nechibzuit, 
Suţu, prea încrezător în reazămul şi prieteşugul ţarului 
pentru Antioh. lacă cei din urmă oameni alături de care poţi 
izbândi în slujbă de taină. 

Vorniceasa cercă a-i zgâlţâi voinicia: 

— Prea le mânjeşti cu dohot, logofete. Pesemne ai zi 
posomorâtă. Încredinţată sunt că, şi de astă dată, vei izbuti 
a-i zădărnici pe vicleni şi haini. Eşti din neamul celor ce nu 
cunosc înfrângere. 

Radu Andronic zâmbi amărăluţ şi-i dezmierdă uşor 
obrazul catifeliu: 

— Cu noroc statornic şi lanţ de biruinţi fără abatere n-a 
fost dăruită nici o fiinţă omenească. Ne străluceşte steaua o 
vreme, cât vrea Dumnezeu şi-apoi, tot în zi hotărâtă de EI, 
apune... 

Un zgrepţănat de şoarece întoarse capul Ilenei Dumşa. 
Dădu la o parte perdeaua şi un slujitor împovărat de ani, ce 


îmbătrânise la curţile boierilor Dumşa, făcu închinăciune. 

— Iertare... La porţile noastre se află Ilie, milogul din 
mahalaua Calicilor. Doreşte să se înfăţişeze fără zăbavă 
dumnealui, logofătului. 

Cuprins de presimţiri neguroase, Radu Andronic reteză 
încăperile conacului şi, într-o clipită, ajunse în ogradă. 

Ilie, orbul, iscoadă de mare preţ ţintuită la zidurile 
Bisericii Sfânta Anastasia, veghind cu străşnicie hotarul 
Bucureştilor, veni cu paşi mari în întâmpinarea logofătului. 

Slujitorul vornicesei rămase în prag, țintuit de minune. 
Se cruci, ridicând privirea spre cer: 

„Mari sunt minunile tale, Doamne! lacă orb ce vede pe 
beznă neînstelată mai desluşit decât cele pisici!“ 


Logofătul îl trase pe milog spre mijlocul grădinii, lângă 
fântâna ridicată pe loc pleşuv, neîmprejmuit de copaci ori 
tufişuri de trandafiri. Voia a zări limpede împrejurimile, fără 
a teme umbre pândind după trunchi de arbore, ori te miri 
ce umbră amăgitoare. Mai scrută o dată întunericul şi 
întrebă zorit: 

— Ce-i, Ilie? 

Calicul îşi ridică buzele spre urechea lui Andronic: 

— Machidon, slujitorul Domniei tale, vesteşte că Măria Sa 
Alexandru a poposit cu bine în Valahia. 

— Slavă Mântuitorului! răsuflă Radu Andronic. 

— Nu te pripi la bucurie, logofete, căci nu-i întreagă. 

— Ce s-a întâmplat? 

—  Iscoada vrăjmaşului s-a dovedit mai iute decât 
Machidon şi ceilalţi slujitori năimiţi la Brăila. Ticălosul l-a 
întâmpinat pe cneaz dându-se, desigur, drept trimisul lui 
Vodă şi aducându-i încredinţări mincinoase. Pe care anume 
cărări viclenite şi primejdioase l-o fi îndemnând acum, 
Dumnezeu ştie! 

Inima logofătului îi fărâma pieptul cu lovituri de baros. 

— Şi Machidon? Ce dracu' drege Machidon? 

— Le-a pierdut urma. 


Ioniţă Fărcăşan dădu buzna în conacul boierilor Filipescu 
pe rouă nescuturată, vârând în sperieţi slugile, orătăniile şi 
dulăii mahalalei, vrăbiile care se lepădaseră de somn, 
ciripind bineţe zorilor harnici. 

Fărcăşan îşi îngăduise năvală tătărască, având ştiinţă 
despre  rosturile casei. Spătarul Vasile, părintele lui 
Gheorghiţă, se afla cu trebi în Moldova, iar mumă-sa, 
jupâneasa Raliţa, pe o moşioară din cotul Jiului. Fiind 
dumneaei plăpândă şi mereu zăcaşă, îşi petrecea întreaga 
vară departe de vipia şi larma Bucureştilor, bucurându-se 
de răcoarea răchitelor, în răsuflarea curată a dealurilor 
argintii. 

Gheorghiţă zăcea în iatac şi, după umbrele vineţii ale 
chipului şi grămada de lulele stinse, se ghicea lesne că nu 
pusese geană peste geană. 

— Frăţioare, izbucni Ioniţă, tot o apă de alergătură şi 
tulburare, mare năpastă! 

Flăcăul îi azvârli privire rătăcită şi săltă din umeri. Ioniţă 
îi era drag, dar de nădejde doar la veseliri şi zaiafeturi. 
„Năpastă mare!“ Dumnezeu ştie cu ce năzbâtie îl cearcă iar 
Satana şi cată tovarăşi pentru a o izbuti cât mai gogonată, 
spre petrecerea târgului. Fluşturatecul era din soiul 
norocoşilor cărora nu li se întâmplă într-o viaţă bucluc mai 
mare decât poloboace lovite de secetă... 

Fărcaşan însă nu-i luă în seamă nepăsarea. 

— Ticăloşii pun la cale nuntă haină, frăţioare! O vând pe 
Smaragda sârbului cela cu înfăţişare de casap. Adă-ţi numa” 
aminte că, în anul ce a trecut, cât a zăbovit în Bucureşti, tot 
ploaie şi zloată am îndurat. Dovadă că şi firii îi e urâtă 
făptura veneticului. 

Glăsuise repede, măcinându-şi cuvintele moară zăludă şi 
acum, îndoit atât cât îi îngăduia pântecele, cu mâinile 


răşchirate şi ochi cât blidele, pândea chipul lui Gheorghiţă. 
Ură şi durere năprasnică se înfipse în ochii albaştri ai lui 
Gheorghiţă, înecându-i în păcură. 

— Ştiu, Ioniţă. 

— Ştii?! se minună gămanul. 

— Ştiu. Aseară am primit răvaş de la Smaragda. Puţine 
cuvinte, dar nu-ţi trebuie multe pentru a afla veste 
năprasnică. Jalea şi bucuria dintr-o răsuflare se slobod... 

Îl podidi plânsul. 

— Până aici îi aud vaietul de ciocârlie rănită. 

Fărcăşanul căscă ochii: 

— Ciocârlie?! Care ciocârlie?! 

Îşi zise că, de durere, Filipescu îşi rătăcise minţile, de 
vreme ce-l ţineau şalele acum de păsările cerului. Nu mai 
aşteptă răspuns şi-l trase de mâneca halatului. 

—  Scutură-te, Gheorghiţă! Nu m-am sculat pe lună 
rânjită ca să te ajut să oftezi... Or, adăugă cu inima îndoită, 
gândeşti să te dai înfrânt. 

Flăcăul îşi smuci capul ca un bidiviu nărăvaş. 

— Ce va să zică înfrânt? S-o lepăd sârbului pe Smaragda? 

I se anină de umeri şi-l zgâlţâi până când ochii 
Fărcăşanului începură a se hâţâna în găvane mai abitir ca 
limba ornicului cel mare al palatului domnesc. 

— Niciodată, Ioniţă! Niciodată! I-am zis şi Smaragdei! M- 
oi lua la trântă cu Vodă, cu Satana, ba şi cu Dumnezeu! Aici 
sau pe cea lume, după cum or porunci sorții, dimpreună şi 
în veci vom fi! 


Chirică îşi vâri nasul prin crăpătura uşii. Deprins rău, 
slugă dezmierdată, îşi îngăduia îndrăzneli care-l veseleau 
pe Ioniţă, dar nu o dată stârneau mânia boierilor pătrunşi 
de canoane. Mulţi, zădărâţi de obrăzniceala slugii, puseseră 
mâna pe gârbaci şi doar limba cea dulce a Fărcaşanului, pe 
deasupra şi îndrăgit de prieteni, izbutise să le abată 
turbăciunea. 


— Îngăduit fie-mi, cuvântă Chirică din vârful limbii şi 
primenindu-şi vorbele - era încredinţat că a deprins graiul 
boieresc - a chema luarea aminte a cinstitelor feţe că 
voroava domniilor lor răzbate până în uliţă. Aflându-mă 
slujitor de taină al conului Ioniţă Fărcăşan - îşi înălţă nasul - 
şi rămas pândaş la aceste uşi, îndrept rugăciune ca cinstiţii 
boieri să-şi strunească glasul, pentru a nu hrăni urechi 
vrâăjmaşe. 

Gheorghiţă se holbă: 

— Ce vrea ăsta? 

— A glăsui în şoaptă, desluşi Fărcăşan. Fereştile-s 
deschise, noi urlăm iar, vorba lui, urechi lungi sunt destule. 
Gândul îi e cinstit, doar că n-are ighemonicon. 

Chirică, fălindu-se mult cu purtarea-i aleasă, cârti 
îmbufnat: 

— Pildă am luat de la Domnia sa, logofătul Andronic, 
carele tot slujitor de taină se află: la vreme de primejdie, 
dai buzna a o vesti, fără clipă de zăbavă. 

Fărcăşan, deşi împovărat de griji, izbucni în râs: 

— Măi netotule, cutezi a te alătura logofătului”?! 

— Şi pe Domnia ta lui Vodă! Amândoi aveţi sfetnici de 
nădejde, adăugă Chirică, aceştia nefiind niciodată de prisos. 

Gheorghiţă nu-l asculta, zăticnit în gândurile dumnealui, 
iar Ioniţă, zorit, îi curmă vorba scurt, ridicând mâna. Sluga 
amuţi, dar cu mulţămire în suflet. Avusese ultimul cuvânt şi 
făcuse rânduială, statornicindu-şi locul lui în lume: slujitor 
de taină la curţile Fărcăşanului, şi nu argat, rândaş ori altă 
slugă netrebnică. Acum şovăia însă: nu ştia dacă boierii îl 
vor îngădui la sfat, dar nici nu-i venea să părăsească odaia. 
Se trase într-un cotlon, făcându-se mititel. 

Filipescu se preumbla prin cămară, fiară cuprinsă de 
turbăciune. Ioniţă îl prinse de pulpană. 

— Ci stai locului, creştine! Te-ai gândit cum ieşim din 
necaz? 

— O fur la noapte. Îs înţeles cu Smaragda. 


— Cum? Gândeşti că namila ceea ciufută de Cerchez o 
ţine pe fiică-sa în paneraş aninat de gard, spre a o culege 
tu? Încredinţat fii că şapte ori şapte lacăte o zăvoresc! 

— Mi-am adunat toţi slujitorii. Dimpreună, cu topoare, 
flinte şi suliţi vom năvăli asupra porţilor sale. O smulgem 
gâzilor pe Smaragda, o salt pe cal gata înşeuat şi luăm 
drumul Braşovului. 

Oftând, Ioniţă se lăsă, pe spatele sofalei: 

— Neghioabă socoată, fătul meu. Dintâi, n-apucaţi să 
vedeţi hotarul Bucureştilor, şi străjile Brâncoveanului vă şi 
arcănesc. O asemenea hărmălaie, în miez de noapte, îţi 
caţără tot târgul în spinare. Apoi, la o ispravă ca aceasta, 
carele răzvrătire şi hainie fără seamăn se va chema - furt 
de fecioară, nesocotirea voinţei lui Vodă, başca morţii 
semănaţi în drum - pas de veţi mai dobândi vreodată 
îndurarea Brâncoveanului. 

Fălcile lui Gheorghiţă mestecau venin şi mânie: 

— Ai alt gând? 

— Am. 

— Avem, îndrăzni Chirică din ungherul dumnealui, căci 
dimpreună am sfătuit. 

— Ci vorbeşte, Ioniţă! 

Fărcăşan îşi duse degetul la gură, se ridică şi, tiptil, cu 
spinarea şi genunchii îndoiţi a taină, închise ferestrele, le 
perdelui, zăvori uşa şi scotoci în soba pântecoasă. 

— Nu fi capiu, măi omule! strigă nerăbdător Gheorghiţă. 
N-avem iscoade în casă! 

Fărcăşan găsi pildă înţeleaptă: 

— Ţii câine în toată ziua la curte, dar o dată te calcă hoţii! 
Până acum te-a ferit cerul de haini, dar nici tu nu le-ai stat 
în cale. Şi ţi-oi mai spune că eu unul m-am şi vârât în bucluc 
până la subsuori. Zorit de vreme, am săvârşit ispravă 
năzdrăvană înainte de a sfătui împreună. Uite la ce am 
chibzuit, Gheorghiţă... Joi ce vine sunt Sfinţii Petru şi 
Pavel... Ci vino mai aproape, şopti, căci taina-i straşnică. 


Fără a fi poftit, se apropie şi dumnealui Chirică. Şopotiră 
vreme îndelungată în jurul mescioarei pe care se iscară la o 
vreme şi bărdăcuţe cu ţucsuială. 

Sfatul dumnealor se isprăvi spre chindie. Şi acest sfat, 
alcătuit din trei zănateci, avea să strâmbe socotelile 
domniei, să le încurce pe-ale altora, să primejduiască viaţa 
logofătului Andronic, să răsucească mai într-alt fel un firicel 
de istorie. 


Amarnic se înnegură logofătul Andronic aflând veştile 
milogului din mahalaua Calicilor. Vrăjmaşul care-l prinsese 
în capcană pe cneaz nu putea avea decât două țeluri: fie să 
întârzie sosirea sârbului la Bucureşti, fie - şi aceasta o 
temea Andronic cu osebire - gândea să-i curme zilele. 

lar ticălosul, socotea dumnealui, se arăta mai viclean 
decât nouă vulpi, căci nu-i lesne a-l îmbrobodi pe lie 
Machidon, răzeşul din Chipriana, a-i trece pe sub nas fără 
urmă, a-ţi dosi umbra, făptură nevăzută. Logofătul îşi 
cunoştea bine slujitorul. De zece ani, când slujbele 
încredințate de Brâncoveanu se arătau anevoioase, 
poruncind într-aceeaşi oală vlagă, iscusinţă, voinicie şi două 
perechi de braţe, la cuvântul îndreptat de Andronic, 
Machidon îşi părăsea muierea, pruncii şi moşioara de pe 
malul  Milcovului,  înfăţişându-se de fiecare dată cu 
vrednicie. Răzeşul se afla de felul său isteţ, cutezător, iutac 
la gând şi plin de credinţă. Şi-apoi, într-atâtea hălăduieli de 
primejdie, mereu în dreapta logofătului, deprinsese - vorba 
grecului - praxisul iscoadei pricepute. 

lacă încă una care-l zvârlea gândurilor negre pe Radu 
Andronic. căci dacă-i adevărat că orice naş îşi are nănaşul, 
la o adică, nu-ţi vine la socoteală când vorbele îşi dovedesc 
temeiul. Închipuindu-şi despre Machidon că ar putea veni 


de hac până şi vicleniei lui Mamon, acum, văzându-l păcălit, 
socotea înzecit iscuseala vrăjmaşului. 

Zăticnindu-şi cea dintâi pornire, şi anume de a încăleca 
vânteş şi a se porni spre Dunăre, hotări să mai aştepte până 
a doua zi veste nouă de la Machidon. 

Grijă mare îi stârnea şi zănatecul de Ioniţă Fărcăşan. 
Petrecere cu zurgălăi de la care acesta să lipsească ar fi pus 
şi un neghiob pe gânduri. La curţile gămanului, însă, 
stăpâneau beznă şi linişte, cum nu se pomenise de la 
ridicarea zidurilor acestor case, toţi Fărcăşenii, până la 
răsbunici îndepărtați, fiind cheflii năprasnici, împărații 
petrecăreţilor din târg. 

Un argat cu faţa încleiată de somnul greu al beţivanului - 
în târla Fărcăşanului slugile trăgeau la măsea ca şi 
stăpânul, doar că aveau cheile de la altă pivniţă - se ivi 
după chemări îndelungate. Se clătina în ciubote şi tot astfel 
fanarul cu flacără şubredă. 

N-avea ştiinţă încotro se pornise stăpână-său şi nici vreo 
vorbă nu lăsase pentru oarecine. Atâta poruncă slobozise, 
aceeaşi dintotdeauna: să ferească acareturile de vreun foc, 
flăcăraia fiind singura spaimă a boierului, unde temea 
mânia cerului, şi asemenea, să păzească pivnițele, aici 
temând nesaţul tâlharilor beţivani. 

Toate acestea logofătul le aflase încă de la vorniceasa 
Dumşa. 

Neastâmpărul - cugetul îi şoptea că Ioniţă pune la cale 
ispravă de pomină - îi dădu brânci spre conacul Filipeştilor. 
Gheorghiţă îl întâmpină cu ochi arşi de nesomn. Logofătul îi 
strecură privire scurtă şi o luă de-a dreptul: 

— Unde-i Fărcăşan? 

Flăcăul, cu gura iască şi fiere, săltă din umeri: 

— În miez de noapte, logofete! Ciudat ceas pentru venit 
în ospeţie. 

— Dacă te-am trezit, te culci pe partea cealaltă. 
Gheorghiţă, nu-mi vorbi cu două limbi, ci zi-mi cinstit unde 
se află zănatecul? 


— În iatacul Domniei sale, chibzuiesc. Şi de n-o fi acolo, în 
vreo crâşmă căci, har Domnului, de tuneluri îs năpădiţi 
Bucureştii ca bârsana de păduchi şi, de nu-i nici acolo, 
cercetează-l în poale la vreo leliţă. 

Privirea îi era tot cotită, iar cuvintele musteau de mânia 
omului care minte; care minte cu temei, căci fiecare le ştie 
pe ale lui, iar pe „Domnia ta te poftesc să nu te mai vâri în 
ograda şi blidele mele, ci vezi-ţi, rogu-te, de tălică...“ 

Logofătul îl scutură de umeri cu mânie, iar Filipescu 
chibzui: „lacă încă unul care-mi face măselele să 
clopoţească...“ 

— Gheorghe, acum nu-i vreme de şagă. Spune-mi cu ce 
blăstămăţie ţi-a ameţit minţile Fărcăşan! Bagă de seamă, 
dacă-ţi trece cumva prin minte să întorci socotelile 
Brâncoveanului, descăpăţânarea ţi se va părea dulce 
osândă. 

— Orice osândă-i prea dulce, faţă de jalea ce m-apasă. 

— Ştiu, Gheorghiţă, rosti cu glasul înmuiat de milă Radu 
Andronic. Încearcă doar să gândeşti că, peste un an, vei 
simţi altfel, şi iar altfel peste alţi cinci. Căci acesta-i rostul 
vremii, să uşureze povara. Eşti tânăr şi ţii dinainte zeci de 
potecuţe, spre zeci de inimioare fragede. Pe nici una n-o va 
chema Smaragda, chibzuieşti, dar iarăşi trebuie să cunoşti 
că, dacă aducerea aminte îmbujorează chipurile cândva 
îndrăgite, ea este însoţită şi de uitare; şi uitarea face loc 
altor bucurii. 

Flăcăul îl cercetă cu o privire amară: 

— Ţi s-a dus vestea de înţelept, logofete, dar vezi că nu 
tot creştinul are simţirea şi inima încăpătoare a lui Radu 
Andronic. Când la fiecare răsărit de lună baţi la altă portiţă, 
lesne-i să filosoficeşti despre uitare şi sodom de muieri, 
prea dornice a te ferici. Eu mă aflu dintre aceia care 
îndrăgesc o singură făptură întreaga viaţă! 

— Aceasta, zâmbi logofătul, să mi-o spui la barbă albă. 

— Oi face-o, de mi-o dărui cerul zile... 


Socotind că-l ameţise de-ajuns cu vorbe deşarte, 
slăbindu-i luarea aminte, logofătul întrebă pe neaşteptate: 

— Ce-aţi pus la cale, Gheorghiţă? 

Căutătura flăcăului tresări, dar îşi luă repede seama: 

— Plec în bejenie, logofete. Mai zăbovesc o zi, două spre 
a-mi rândui treburile şi îmi iau rămas bun de la ulițele 
prunciei, de la toate ce mi-au fost dragi, şi voi cerca să mă 
rătăcesc printre veneticii de altă credinţă. 

— Înţeleaptă hotărâre, rosti Andronic privindu-l mereu 
lung. Meleagul străin îi leac bun, tămăduind fără greş bolile 
cugetului. Înţeleaptă, doar să nu fie făţarnică... Uită-te la 
mine, Gheorghiţă, şi juruieşte-mi că nu mă amăgeşti! 

— Poţi să-mi faci încredințare, Andronic. 

Gheorghiţă jurui, socotind că legământul nu-i strâmb. Cu 
adevărat  chibzuise să pribegească printre papistaşii 
republicilor italieneşti, ori în nemţime. 

Dar nu singur... 


Luna plină pironea noaptea în bumb de aur când, făcând 
cotul uliţei Sfinţilor Apostoli, îl ajunse din urmă zgomot 
harnic de copite. 

„Călăreţ zornic la ceas târziu de noapte, gândi logofătul, 
pricină însemnată vesteşte...“ 

Se trase în umbra unui şopron, spre a afla hramul 
călătorului. După câteva clipe, se desluşi în lucoarea 
albăstrie a nopţii de vară bărbat mărunt, aplecat mult peste 
coama unui bidiviu rotat. 

— Machidon! strigă Radu Andronic. 

Slujitorul trase de dârlogii armăsarului şi, într-o clipă, se 
afla cu ciubotele în pulberea uliţei. 

— Mă pândeai, logofete? 

— Nu, te aşteptam. Ce veşti ai despre cneaz? 

— Osândeşte-mă, stăpâne, dar n-am izbutit să-i dibui 
urma. A pierit nălucă în cele patru vânturi. 


CAPITOLUL VI 


C itărina mereu în spatele cneazului şi al slujitorului 


brâncovenesc, Duro privea cu luare aminte priveliştile care 
se felureau pe măsură ce pătrundeau în adâncul Valahiei. 

Se deprinsese ca în drumurile sale să pună mereu 
meleagul nou, chipurile oamenilor, cocioabele şi conacele, 
grădinile şi copacii alături de cele ale locurilor unde se 
născuse, căci, povăţuia o vorbă bătrânească, de vrei să-ţi 
cunoşti casa şi ograda, trebuie să mergi pe la vecini. Nimic 
nu se afla întocmai ca în Serbia şi, chiar de citea unele 
asemănări, deosebirile erau mai multe. De pildă, coşmeliile 
sârbului, cât de prăpădit ar fi bordeiul, erau iscate în piatră, 
iar cămările îngropate până la genunchi în pământ. Iarna, 
răsuflarea gliei e caldă ca limba de vacă, vara dăruieşte 
răcoare. Casa valahului îi scundacă, din chirpici, cu cuşma 
acoperişurilor mult tuflită pe sprânceana ferestrelor. 
Grădini cu belşug de flori şi verdeață glăsuiesc despre 
bogăţia țarinei; ogrăzile sârbilor sunt pleşuve, trandafirul 
ori zambila işcându-se anevoie din stâncă. Da, cu stâncă 
destulă i-a îmbelşugat Ziditorul, oamenii risipind-o şi pe 
ulițele cele mai sărmane. Jimblele rotunde de piatră, 
semănate pe toate cărările, uşurează povara călătoritului la 
vreme de iarnă ori vară, când glodul, zăpada sau colbul 
scârbă şi lăhămeţeală aduc drumaşilor cât de vrednici. 

Mai băgă de seamă Duro că valahii sunt mari iubitori de 
frumos, dar şi neam mult cheltuielnic. Orice mărunţiş, oală, 
chenăruiala fereştilor, ştergarele, broboadele şi cămeşile 
oamenilor erau iscusit împodobite cu risipă de vopseluri şi 


bagatele scumpe. Muierile, tinere ori vârstnice, se purtau 
cu marame din țesătură aleasă, arnicii stropeau toată 
pânza, şiraguri de hurmuz le jucau la gât şi cercei grei, de 
aur ori argint, la urechi. Le plăceau ciuboţelele din piele 
moale, răsurie sau şofranie, iar bărbaţii mânuiau pumnale 
cu plăsele încrustate. 

În toată această vreme, însă, Duro nu-l slăbea din ochi pe 
dregătorul domnesc ce le desluşise că se cheamă Radu 
Andronic. Avea o căutătură piezişă, cu iuţimi de lăcustă, 
care-i amintea de boscarii iarmaroacelor italiene. Nu părea 
cumaş de soi, ci, mai repede, lotru mărunt care şterpeleşte 
cu degete dibace pungile muierilor, când toantele cască 
gura la pehlivanii bilciurilor. Şi-apoi, îi tot simţea o grijă 
care nu-l părăsise o clipă de la începutul drumului. Pe- 
aceasta, ce-i drept, o puteai citi în mai multe feluri. 
Dregătorul domnesc temea poate clapce ori înfruntarea pe 
faţă, din partea iscoadelor tocmite de şalvaragii... 

—  Unde-ai deprins graiul sârbesc? întrebă cneazul 
Alexandru. Vorbeşti slobod, limba ţi-e deznodată. 

— Mi-s născut în Banat, mărite. În pruncie m-am jucat cu 
sârbişori care au deprins şi ei românească, iar, flăcăi fiind, 
treceam ades hotarul cu neguţătorie de piele, aba, sare şi 
alte mărfuri. 

Cneazul Alexandru dădu din cap. Acolo, în Banat, 
mărginaşii - valahi şi sârbi - ţeseau de când lumea negoţ 
vârtos şi felurit. Cupeţi de tot soiul, bogasieri, tarabagii şi 
toptangii, telali, coropcari, şătrari şi marchitani mişunau 
dintr-un meleag într-altul, alcătuind o lume pestriță, de 
bazar osmanlâu. De acolo îşi rostuia mumă-sa, cnezina Ana, 
muiere cu pântece pofticios, caşul de Jimbolia şi pastrama 
de gâscă fragedă, mai moale ca untul... 

Pătrunseră în  hăţişurile unei cărări  neumblate, 
strecurându-se anevoie printre copacii vârstnici. Crengile 
noduroase se îmbinau, împleteau boltă de verdeață şi 
răcoare, soarele opintind vârtos a-şi înfige suliţele în trupul 
pădurii. 


Duro glăsui piţigăiat: 

— Bag de seamă că ne-am abătut de la drumul cel bun. 

— Am ales scurtătura, desluşi dregătorul Brâncoveanului. 

— Eu unul, îl înfruntă Duro, socot că mai bună-i calea 
lungă decât colnice unde nu-mi văd spinarea şi umbra. 

Valahul râse cu veselie: 

— Eşti plin de luare aminte, jupâne, şi-aceasta totdeauna 
spre folosul stăpânului este. Am ocolit drumul mare unde 
iscoadele roiesc. Şi-apoi am poruncă, cu voia Măriei Sale 
cneazul, a vă ruga să înnoptaţi în loc tainic, pe o moşie 
neştiută a lui Vodă. Aici sunt găzduite feţele luminate şi 
dregătorii de seamă ai Valahiei, făpturi ce trebuie ferite de 
căutătura ticăloşilor. 

Cneazul Alexandru căută ochii acestui „Andronic“. Omul i 
se părea de nici un fel, chip fără hram, pe care-l uiţi numai 
ce ai întors capul. 

— Şi de ce, oare, nu ne urmăm drumul în noapte, trecând 
mai zornic hotarul Bucureştilor? Nu suntem osteniţi de 
lungă călătorie, ci de nerăbdare mare. 

— Iertare, mărite, dar tot poruncii Domnului mă supun. 
Suntem siliţi a zăbovi o noapte spre a nu poposi în 
Bucureşti decât mâine, spre prânzul cel bun. Solie de 
osmanlăi - cam două sute de iatagane, spahii şi ieniceri -, 
ce se îndreaptă spre Viana, împovărează târgul. Vodă, spre 
ocrotirea Măriei Tale, temând te miri ce mişelie, pofteşte să- 
i vadă dintâi pe şalvaragii urniţi din Bucureşti şi numai apoi 
să te întâmpine cu bun venit. 

Alexandru rămase câteva clipe pe gânduri. După cele 
întâmplate pe drum, anevoie mai făcea încredințare 
vorbelor şi bănuia clapcă haină dinapoia oricărui copac. Dar 
tocmai de aceea se temea să nu înceapă a avea năluciri. Şi 
apoi, cercetase cu şapte perechi de ochi peceţile 
Brâncoveanului. Nu erau mincinoase. 

— Bine, să mergem. 

Duro îi urmă întunecat. 


Lătratul câinilor şi vaietul porţilor mari răpuse somnul 
cucoanei Irina. Se afla mai singură în conac: boier Costache 
umbla după daraveli la via Corbu, iar Radu, lelea, de frunza 
frăsinelului şi incurile Brâncoveanului. Slugile, în afară de 
trei ori patru, se îndreptaseră spre moşiile Andronicilor, 
pentru muncile țarinei. Pe timp de vară, boier Costache şi 
cucoana Irina zăvorau casele din Sfinţii Apostoli, căutând 
răcoare la conacul de zestre al jupânesei, de la Câmpina. 
De nevoile lui Radu, stând mereu sub porunca 
Brâncoveanului şi părăsind târgul doar cu slujbă, grijeau 
trei slugi. Dereticau cele două cămări rămase descuiate - 
iatacul logofătului şi o odaie de oaspeţi - şi încropeau 
merinde ce se sleiau în tingiri, apoi domoleau foamea 
calicilor care băteau la porţile conacului. Logofătul mânca 
arareori acasă, fiind oaspete îndrăgit al crâşmelor şi 
meselor boiereşti, dar jupâneasa Irina poruncise totuşi 
bucătăreală în fiece zi: „Un singur fecior am şi, de-ar fi o 
singură dată în an să poftească bucate de soi în casa 
părintească, acestea trebuie să i se pună dinainte, fără 
zăbavă şi în orice clipă.“ 

Muiere cu fire vârtoasă, din neamul Prisăcenilor, se ivi în 
pragul casei cu fanarul aprins într-o mână şi flinta în 
cealaltă. Se fălea totdeauna că dumneaei nu cunoaşte 
teama. „Nu mi-e frică de făptură omenească ori duh rău, 
nici de Vodă, nici măcar de Dumnezeu căci fără păcate mă 
cunosc...“ 

— Hei, voi de colo! strigă mânioasă. Cu gând curat ori 
cuget hain îmi necăjiţi somnul în răscrucile nopţii? 

Îşi cunoscu însă imediat feciorul după râs, apoi, cu mai 
puţină bucurie, trupul de ţipar al lui Ilie Machidon. Nu că 
nu i-ar fi fost drag slujitorul. Îl ştia de mare credinţă, 
vrednic şi gata a se zvârli în hău de Iad pentru logofăt. Dar 
Machidon, smuls din Chipriana şi poposit în Bucureşti, un 


singur semn purta: Brâncoveanu născocise iar sminteală de 
straşnică primejdie, iar netotul de fecioru-său trebuia să-i 
dea de capăt. Căci doar la slujbe, unde avea să întâmpine în 
drum - şi cu voia Domnului să ocolească - junghere, flinte, 
juvăţ şi descăpăţânare mai multe decât flori şi ciocârlii, 
logofătul îl urnea pe răzeş de la rosturile sale. Pe de altă 
parte, jupâneasa se bucura, ştiind că, în Machidon, fecioru- 
său are reazăm de nădejde. N-o arăta însă şi bombăni între 
buzele, pungile. 

— Hm! Om cu socoteală eşti, tu, creştine? Laşi muiere, 
prunci, gospodărie de izbelişte şi cercetezi cărării venetice, 
căutând dimpreună cu fecioru-meu, pe care l-a smintit 
Vodă, lipii calde şi poame de la Rusalim în pădure de scaieţi. 
Or ajunge să-ţi mănânce rațele din traistă! 

— Cu voia Domnului, rosti slujitorul, s-o întâmpla şi 
aceasta. 

— Ba, eu să fiu nevastă-ta, te-aş croi cu joarda pe spinare 
până a-ţi da suflarea. 

— Taman de-aceea mă tot urnesc de-acasă, întorcând 
spinarea primejdiei. 

— Da, da, da! rânji cucoana. Înţeleaptă socoată. Fereşti 
joarda, pentru a nimeri în tăişul hangerului. 

Machidon îşi îndreptă musteaţa subţire aţă. 

— Că lesne mai pricepi, cinstită jupâneasă, toate celea! 
Păi nu ştie Domnia ta că, acela ce moare înecat, scapă de 
spânzurat? 

Cucoana Irina pufni înciudată: 

— Bagă numai de seamă, să nu nimereşti într-amândouă. 


Se trăseseră în iatacul logofătului şi răgaz nu avu 
slujitorul decât a-şi potoli setea cu o bărdacă de apă. 

— Iuteş şi pe scurt, Machidoane. Fără zeamă de vorbe, 
pilde şi isprăvile neamurilor din Chipriana. Îmi arde inima 
de griji şi ciubotele de zor. 

Răzeşul dădu din cap cu amărăciune. 


— Apăi nici mie nu-mi arde de şagă, logofete. lacă, m-am 
crezut vulpe vicleană şi ceasul cel rău m-a uns ursan 
neghiob. 

— Cum de s-a fost întâmplat? Ai zăbovit pe drum? 

— Ba am ajuns numai bine şi chiar cu ceasuri multe 
înainte de a se zări corabia sârbului. Am tot hălăduit pe chei 
şi, după o vreme, cuprins de plictis, am intrat în hanul lui 
Sucitu, aflat la doi stânjeni de mal... 

— Îl ştiu bine, i-o curmă logofătul. Şi iar ştiut este că 
Sucitu-i om al turcului. Îl îngăduim, prefăcându-ne a nu 
cunoaşte nimic, pentru că multe iţe am deznodat acolo şi 
urma multor iscoade am luat. 

— De aceea, mi-am făcut vânt în bârlog, zicându-mi că 
nu-i fără folos să adulmec sălaşul tâlharilor. Cunoscându-i 
viclenia, m-am făcut pe cela calicul, mâncând din traistă şi 
bând de la fântână. Ba, şi pentru această faptă loc în 
dreapta Ziditorului mi-am dobândit, am rămas de cremene 
farmecelor unei văduvite care doar galeş avea în căutătură 
şi ispite în polcuţă. Gândeam, deşi poate năpăstuiesc în van 
biata diavoliţă, că-i tocmită de Sucitu, să-mi „sucească“ 
minţile. Hangiul m-a îmbiat o dat”, de două ori la uger de 
văcuţă răpus în jăratec şi covrigi calzi, dar nu s-a îndesat cu 
dinadinsul, eu crezând că m-a lăsat în plata Domnului. 
Asemenea, m-am împotrivit şi la băutură, strtâmbându-mă 
că-i vipie şi ţucsuiala mi s-ar urca la cap. 

— Se mai aflau oameni în crâşmă? 

— Doar doi plugari în afară de prepuieli. Îi dovedeau 
mâinile şi picioarele însemnate de truda țarinei. Şi-apoi 
erau prea bătrâni, jumuliţi de ani, copaci cu scoarţa 
trenţuită. Mântuindu-mi bucatele, am chibzuit că nu mai am 
la ce zăbovi în bătătura Sucitului, fără a-i stârni luarea 
aminte. 

Radu Andronic începuse a-şi pierde răbdarea: 

— Şi? 

— Am zis că înainte de a mă urni dintr-acolo, să mă desfăt 
cu oleacă de mahorcă. Aici mi-a fost năpasta, logofete. Scot 


luleaua, dar punga cu iarba dracului, după cum se şi 
cuvenea, în chimirul lui Scaraoţchi... 

— Ai prăpădit-o pe drum. 

— Chiar aşa. 

— Ţi-ai cumpărat tutun de la hangiu, ghici Radu 
Andronic. 

— Chiar aşa... 

— Şi-ai pufăit de două ori, te-a cuprins toropeala, ţi-ai 
culcat tâmpla pe masă şi te-ai trezit pe stele răsărite. 

— Chiar aşa, oftă a treia oară slujitorul. Ce-i drept, 
băgasem de seamă că mahorca-i cam gălbie, cum e gutuia, 
dar hangiul mi-a desluşit că-i soi adus din grecime... 

— Era tutun viclenit, făcu înciudat logofătul, în zeamă de 
buruieni adormitoare. Şalvaragii îs meşteri neîntrecuţi în 
asemenea bazaconii. Le folosesc mai cu seamă zăcaşii şi 
vătămaţii rău pentru a-şi alina durerile. 

— De, boierule, rosti Ilie Machidon, eu mă feream de 
merinde şi băutură ticăloşite, dar că şi mahorcă poate fi 
viclenită, iaca, la aceasta nu m-a tăiat capul. Căpăţână de 
plugar nărod, vorba târgovăţului Chirică, ce să-i faci? Cere 
minte nărodului şi lână de la broască. 

Înnegurat peste măsură, Radu Andronic sări în ciubote şi 
îşi cercetă ornicul venețian. 

— De-ajuns cu voroava! Grijă mare mi-e de cneazul 
Alexandru. Îi doar abătut din drum sau răpus? Şi care ar fi 
pricina? 'Tot chibzuiesc că la mijloc nu-i mâna turcului, ci a 
altui soi de vrăjmaş. 

Sprâncenele răzeşului zvonind mirare, logofătul îşi urmă 
gândul: 

— Marele vizir nu l-ar fi răpus pe cneaz ori altă căpetenie 
de răzmeriţi pe drum şi nici cu rândul. Spre a-l încredința 
pe padişah de necredinţa celor pe care-i socoteşte supuşii 
imperiului, va trudi să-i prindă în acelaşi năvod pe toţi, 
laolaltă, dovedind astfel urzeala. 

—  Şi-atunci, după chibzuiala Domniei tale, cine vâră 
bolduri în miere? După ce m-am dezmeticit din somnul 


ticălos, am scormonit printre oameni. Atâta am aflat că trei 
călăreţi, streini de meleag, dintre care unul o dihanie 
gheboasă, au trecut prin Plopşoru şi satul Grădini, după 
care li s-a rătăcit urma. Mi s-a părut ciudat lucru căci, dacă 
în ăste două aşezări călătorii au aţintit luarea aminte a 
oamenilor ca un fanar în beznă de iad, mai încolo nui-a 
zărit nici măcar un câine. 

Logofătul răsuci iute capul: 

— Grădini ai zis? 

— Da, stăpâne. Grădini. 

— Te întrebai cine ne vâră bolduri în cofa cu miere. 

— Sau spini în mămăligă, tot aceea, zâmbi Ilie Machidon. 

— Ei bine, cred că am dibuit mâna ticăloasă. Pe cai, Ilie, şi 
fără clipă de zăbavă. 


Mare fu mirarea lui Gheorghiţă al Filipescului când văzu 
rădvanul cucoanei Aspasia Boldur trăgând dinaintea 
porţilor sale. Bătrâna cobori zorită şi, fără a se lăsa ajutată 
de slugi, urcă treptele de piatră ale conacului. Ca totdeauna 
se purta dreaptă, în straie de mare cheltuială, pe chipul 
dârz cu bărbie puternică citeai cuget drept şi minte ageră. 

Gheorghiţă închină plecăciune şi dădu să rostească vorbe 
de ighemonicon. Jupâneasa i-o luă înainte: 

— Lasă farafastâcurile pentru ceas mai prielnic. M-am 
înfăţişat aici, cu jar în ciubote şi negură în suflet, pentru a 
sfătui despre Smaragda. 

Buzele flăcăului se pungiră, vrând parcă să pună zăvor 
cuvintelor, dar privirea glăsuia îndeajuns. 

— Ai aflat, desigur, spuse cucoana Aspasia, că ticălosul de 
tată-său, călcându-şi vorba şi inima Smaragdei, o vinde spre 
deşartă fală veneticului sârb. 

Gheorghiţă mărturisi moale: 

— Am aflat, cinstită jupâneasă. 


— Cum socoţi a scăpa din necaz? 

— Să scap? Necazu-i ca umbra, nu te poţi lepăda del. 
Că Cerchez îşi vinde fata ar fi una, baiul e că se află într-o 
sâmbătă cu Vodă, iar eu, nemernicul, nu mi-s îndeajuns de 
vânjos spre a mă pune cu împărăţiile! Cum mă pot eu oare 
împotrivi Brâncoveanului? 

Boldureasa îi îndreptă o privire aspră. 

— Dacă cugetul ţi-ar fi la fel de iepuratic precum vorba, 
m-aş bucura că gineri-meu a făgăduit fata altuia. Inima 
Smaragdei ar jeli o bucată de vreme, dar, până la urmă, s- 
ar tămădui, căci nu plângi o viaţă după un bărbat 
nevrednic, cu piele de găină pe spinare. Socot, însă, după 
cum vă cunosc neamul, că-mi umbli cu vorbă vicleană, 
fiindu-ţi teamă că m-ar fi tocmit iscoadă alde Cherchez. Nu, 
fătul meu, nu încerc să-ţi tai nodurile de la limbă şi nu eşti 
silit a-mi mărturisi cele puse la cale. 

— De ce socoate Domnia ta că urzim oarece pânze? 

— Cunoscându-i pe Filipeşti şi tot astfel pe nepoată-mea. 
Nici săltată în ştreang nu-şi va călca pe inimă. Tleamă mi-e 
doar ca cele hotărâte să nu fie de tot zălude şi cu neputinţă 
de împlinit. Fiţi cu luare aminte şi nu vă încredinţaţi 
nimănui. Şi, iarăşi, ascultaţi-mi povaţa şi daţi-i brânci fără 
zăbavă. Smaragda-i şi-acum păzită cu străşnicie, dar de 
cum o pune sârbul ciubota în Bucureşti, nici la privată nu va 
mai fi singură. 

Scotoci într-o clapcă a rochiei de caşmir şi scoase o 
pungă: 

— Uite, flăcăule, ai aici două cărţi către bancherii mei - 
lombardul Bartucci şi florentinul Betti -, pentru zece mii de 
galbeni. 

—  Cucoană Aspasie, făcu speriat de milostivenie 
Filipescul cel tânăr, mi-e cu neputinţă să primesc asemenea 
dar. Şi-apoi, nici eu nu mi-s sărman. 

— Ştiu, Gheorghiţă, dar între venetici orice părăluţă face 
cât două, căci n-ai uşi la care să baţi. Mai chibzuieşte că la 
fugă mâinile trebuie să-ţi fie slobode şi trupul uşor. Povară 


apăsătoare sunt în bejenie cuferele, sipetele cu giuvaeruri 
sau sacii cu galbeni. 

— Îmi încredinţezi o avuţie... 

— Şi pe Smaragda. Iar aurul ce vi-l vor număra în palmă 
zarafii socotiţi-l darul meu de nuntă. Noroc, fiule, căci 
acesta-i comoară mai presus de oricare alta şi Dumnezeu să 
vă binecuvânteze! 


Spre chindie, boier Dumitru Cerchez primi, prin slugă 
necunoscută, răvaş ciudat: 

„Spre a Domniei tale ştiinţă, află, cinstite vornice, că 
Gheorghiţă al Filipescului a pus la cale să-ţi fure pe 
Smaragda în ziua de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel şi-apoi să 
se slobozească în lume. Nu mă înfăţişez cine sunt, căci prea 
multă vrăjmăşie mi-aş dobândi în neamul Filipeştilor pe 
care-i ştii cât sunt de neînduplecaţi în a răzbuna orice faptă, 
cât de măruntă, dacă aceasta se pune de-a curmezişul 
poftelor lor nesăbuite. Fiind iubitor de supunere şi 
cunoscând rosturile însoţirii fiicei Domniei tale cu cneazul 
sârb, ţi-am ştiricit acestea spre a face cum crezi.“ 

Cherchez mai citi o dată cartea şi, negru de mânie, dădu 
năvală în iatacul nevesti-sii: 

— Unde-i Smaragda? 

Caterina începu să tremure: 

— În odaia din faţă, cu părintele Serafim. Se 
mărturiseşte! 

— S-a mărturisit îndeajuns! tună boierul. Din astă clipă, 
nici un strein nu mai intră în casă, necum în vorbă cu ea. Vei 
veghea-o cu străşnicie, zi şi noapte, fără clipă de răgaz. 
Aşijderea, nu va pune piciorul dincolo de zăplazul ogrăzii. 

— Nici la biserică? se încumetă cucoana Caterina. Joi îs 
Petru şi Pavel. 

— Domniile lor s-or lipsi de tovărăşia fiică-mii. 


— Deci nu o las la slujbă? vru să priceapă de-a binelea 
cucoana Caterina. 

— Nici la slujbă, nici la horă! răcni boierul. Ehe! Prostie 
să dea Dumnezeu că, vorba ceea, căpăţâni sunt destule! 


Spre marea mirare a stolnicului Cantacuzino, trimisul 
împăratului habsburgic era acel temut Carol Neurautter, 
missionarius castrensisi2*. Şi, iar spre mirarea sfetnicului, 
solul nu veni în taină şi pe întunecime, după deprinderile 
ordinului său, ci intră pe porţile cele mari ale palatului, la 
ceas însorit, în straiul neguros al iezuiţilor care cheamă 
privirile mai abitir decât o flamură roşie. Chipul, cu 
străvezimi de bolnav fără leac, avea în neclintirea sa ceva 
din ducă-se pe pustii şi părea alcătuit din gropniţe. Ochii se 
rătăceau în găvane adânci, cercănate, obrajii se prăvăleau 
sub pomeţii osoşi, cât nuca, iar din tâmplele scobite, 
şopteau oamenii, puteai bea apă. 

Stolnicul îl cunoştea din faima înfricoşătoare care 
străbătuse Evropa, ba şi chipul i-l văzuse zugrăvit pe o 
miniatură vieneză, dar, dinaintea ochilor, făptură vie, acuma 
i se înfăţişa. Îl ştia primejdios însă acum, cunoscându-l, 
înţelese că faima cât de cumplită a iezuitului era mai prejos 
de şarpele din om şi că dovada machiaverlâcurilor mari o 
tăinuise cu iscuseală, despre acestea abia având să se 
vorbească peste ani. Istoria, obişnuia să spună 
Cantacuzinul, nu se scrie pentru cei ce o trăiesc, ci pentru 
viitorime. Adevărul despre minciuna de azi se desluşeşte 
mâine... 

Şi mai înţelese stolnicul că Viana punea mare preţ pe 
sfatul de la Bucureşti, de vreme ce-i îndrepta dregătorul 
său cel mai de seamă, de a cărui povaţă însuşi împăratul 
Leopold ţinea neclintit seama. 


— Mă bucur că te cunosc, stolnice, susură cu glas 
unsuros  Neurautter. Vestea despre  destoinicia şi 
înţelepciunea Cantacuzinului, sfetnic dintâi al principelui 
Brâncoveanu, n-a ocolit curţile noastre, după cum n-a ocolit 
nici o curte din Evropa. 

Stolnicul se închină, dar fără a-şi căzni prea tare trupul. 
lezuitul îi vorbea trufaş, îndreptându-i cuvinte frumoase, 
dar cam pe nas, ca de la stăpân la supus. 

În gând îi slobozi înjurătură valahă: 

„...pe mumă-ta de popă păduchios! Când strămoşii mei 
împărăţeau Bizanțul, răsbunică-tu, cu petece la şezutul 
nădragilor, îşi isca plozii în bordei din balegă şi paie...“ 

— Şi iată, urmă iezuitul, mă bucur de două ori: că fi-voi 
de faţă la sfat însemnat şi că am prilejul să-l cunosc pe 
vestitul cărturar şi om politic, stolnicul Cantacuzino. 

— Pe ce cale s-a aflat la Viana de sfatul de la Bucureşti? 

Neurautter râse, arătându-şi dinţii mărunți de muiere: 

— Imperiul are agenţi pretutindeni. 

„Aha! tălmăci în gând stolnicul. Pre altă limbă rostite, 
acestea înseamnă: fiţi cu băgare de seamă, cancelariei de la 
Viana, falnicului Leopold, nu li se poate ascunde nimic, iţele 
cât de iscusit împletite sunt descâlcite înainte de a prinde 
voi de veste. Şi iarăşi mai înseamnă că noi, nemţimea, 
suntem atât de puternici, încât ne îngăduim a ne desluşi 
gândul pe faţă, fără vorbe viclenite...“ 

— Deci, spuse stolnicul, părând cuprins de mirare, 
imperiul are iscoade în Valahia. 

— "Ţi se pare ciudat, stolnice? 

— De, între ţări ce nu se află în vrăjmăşie, ba, dimpotrivă, 
se socot prietene, rostul iscoadei, îndeobşte haină, 
stârneşte gânduri neguroase. 

lezuitul se aplecă mult înainte: 

— Domnia ta susţine că principele Brâncoveanu nu are 
agenţi în imperiu? 

— Atâta vreme cât nu i-aţi dovedit, poţi socoti că nu se 
află. 


— Mi-aş pierde orice preţuire faţă de Cabinetul Negru de 
la Bucureşti, râse Neurautter. De altfel, tocmai pentru că vă 
suntem prieteni, veghem ca necazurile să nu se abată 
asupra voastră. Sunteţi o ţară mică, iar poftele ţarului şi ale 
Porții nedomolite. 

— Mda, surâse Cantacuzino. Există o vorbă românească: 
„N-am apucat să mă vaiet, că ai şi sărit la mine cu parul să 
mă dobori...“ 

Misionarul îşi dezmierdă cu degete prelungi poalele 
sutanei din țesătură scumpă. 

— Cu parul, pieptiş ori pe la spate, aţi dat voi, stolnice. 
Noi nu am uitat cu câtă îndârjire v-aţi împotrivit Diplomei 
Leopoldine. Ba l-aţi stârnit şi pe mitropolitul Dositei al 
Ierusalimului, ca şi pe Calvinie al Costantinopolului ca, 
dimpreună cu leodosie al vostru, să se pună de-a 
curmezişul unirii românilor transilvăneni cu Roma. 

— Ne-am apărat credinţa. lar acel păgân - Atanasie 
Anghel, care a semnat zapisul în numele românilor, 
umplând de ocară hramul de faţă bisericească - cu bună 
dreptate a fost afurisit. 

— Acel mitropolit Atanasie al Transilvaniei, pe care-l faci 
păgân, a vrut să îmbujoreze soarta românilor. Unindu-se cu 
Roma, aceştia nu mai sunt socotiți toleraţi, ci recepţi, li se 
deschide drum slobod în imperiu spre dregătorii, şcoli şi 
înavuţire. 

— Uitând în schimb că sunt români, rupându-i de ceilaţi 
fraţi ai lor. 

— Şi, stârnindu-le aducerea aminte, ce aţi izbutit? Dând 
ajutor braşovenilor, sibienilor şi hunedorenilor, ca şi Blajului 
şi Albei Iulia, răzvrătiţii cei mai haini, aţi stârnit mânia lui 
Leopold, iar, de-atunci, bieţilor nefericiţi le plouă doar cu 
jale şi necazuri. 

— De jertfele închinate credinţei lor nu i-am auzit 
văitându-se. În schimb, s-au desprins din ceața cuvintelor 
viclene şi au priceput că împăratul a dus politichie de 
amăgire. lacă, de a doua Diplomă, din Mărţişor '701, cu 


belşug de făgăduieli pentru români, nu s-a fost slujit nimeni, 
a rămas slovă colbuită pe fund de sipet şi de care iarăşi nu- 
şi mai aminteşte nimeni. Ba chiar zapisul cel bun, cu peceţi 
adevărate - original, cum zic florentinii -, a dispărut pe veci. 

— Românii, făcu Neuraulter, nu s-au dovedit cinstiţi. 
Bunăvoinţa împăratului au răsplătit-o cu răzvrătire, 
pribegind în Valahia, Moldova, Banat, haiducind în munţii 
secuieşti, în Maramureş şi Târnave. Chiar acum, întreg 
meleagul cuprinzând Chioar, Satu Mare, Baia Mare e 
hărțuit de cârjaliii haiducului Gligor Pintea. lar armele, se 
ştie, le sunt îndreptate din Valahia. 

— Despre acestea, oftă stolnicul cu lehămeţeală de 
voroavă parcă, eu nu am cunoştinţă. Ştiu doară că oamenii 
nu se răzvrătesc de bine şi se împotrivesc după cum le-o 
îngăduie împrejurările. Ciudat tare mi se pare altceva, 
sfinţia ta. De vreme ce pe împăratul Leopold valahii l-au 
supărat foarte, care-i pricina pentru care trimite solie întru 
alianţă, nouă şi Balcanilor, ba făgăduindu-ne reazăm de 
nădejde la o adică, în oşteni, arme şi aur? 

Dinţii misionarului se desluşiră albi şi mărunți între 
gropniţele din obraji. 

— Şi mai ciudat mi se pare mie, stolnice, că judecata 
ageră a Domniei tale nu ne desluşeşte țelul. Biruinţa 
noastră de la Karlowitz va rămâne pentru viitorie semn de 
hotar al unui început: prăbuşirea împărăției otomane. Am 
arcănit Semiluna! Nu ne rămâne decât a o smulge de pe 
cer. 

— Aha! zâmbi Cantacuzinul. Şi-atunci, Curtea de la Viana 
socoate că-i cu folos a stâlpi orice răzvrătire împotriva 
Porții. 

— Bunînţeles, cu atât mai vârtos cu cât sfatul de la 
Bucureşti pune la cale răzmeriţa Balcanilor. Aceasta nu-i 
răscoală oarecare a unei oarecari provincii, ci va fi marele 
război al noroadelor din miază-noaptea Evropei, iar 
Cabinetul Negru de la Bucureşti, căci principele 
Brâncoveanu este marele urzitor, a ales cu înţelepciune 


clipa. Zdruncinaţi de înfrângerea de la 1699, otomanii n-au 
avut vreme a-şi redobândi vlaga şi pot fi mai lesne răpuşi. 
Puternica mână de ajutor, pe care împăratul Leopold 
binevoieşte a vi-o întinde, vă va aduce izbânda! 

Se uită la stolnic cu ochi scânteind de mulţumire, de 
parcă ar fi ţinut biruinţa în palmă. 

— Ne va aduce izbânda..., îngână Cantacuzinul. Se 
aplecă peste mescioara florentină privindu-l ţintă pe iezuit: 
În această încăpere, unde primim solii imperiilor 
„prietene“, căci şi domniile voastre, şi ţarul, şi padişahul 
flutură aceeaşi flamură: „Vă cotropim, pentru a vă ocroti de 
lăcomia muscalului, ori a neamţului, ori a turcului“, vorbele 
se rostesc cu multă drămuială, dar cel mai ales cu viclenie. 
Însuşi părintele Ordinului Domniei voastre, Ignaţiu de 
Loyola, a slobozit o apoftegmă ce dăinuie de aproape două 
veacuri şi va dăinui: „Dumnezeu a lăsat omului cuvântul, 
pentru a-şi ascunde gândul...“ 

— Ce trebuie să înţeleg, stolnice? 

— Că de astă dată mă abat de la deprinderile unei 
cancelarii de taină şi-mi rostesc răspicat gândul: ne crezi 
oare a nu desluşi că izbânda dobândită cu ajutorul 
Habsburgului ne va aduce altă asuprire? Că vom schimba 
doar stăpânul? Neamţul în locul turcului? 

Misionarul săltă din umeri: 

—  Închipuirea politicească a Domniei tale, stolnice, e 
prea avântată. Adevărat, dorim să năruim Islamul! Ne 
stânjeneşte un imperiu prea puternic şi poftalnic, dar n- 
avem nimic împotriva unor vecini mici, care trăiesc slobozi, 
fără a ne primejdui hotarele. 

Pe stolnic nu-şi amintea să-l fi auzit râzând decât Maria 
Cantacuzino, soaţa Domniei sale, în cele dintâi zile ale 
dragostei lor. Prima lună după mărit şi-o petrecuseră la 
moşiile dumnealor din Zoreni, unde izbucnise holera. Spre 
a zăticni molima, Cantacuzinul închisese hotarele comunei, 
iar pe cei năpăstuiţi de bolişte îi grămădise în nişte bordeie 
ridicate într-anume, pe câmp. Seara, străjerii îi numărau pe 


cei răpuşi şi se înfăţişau apoi la curte, spre a da seama 
despre slujba lor. Şi-n veci, n-aveau să-l uite nici stolnicul, 
nici jupâneasa Maria pe Mirică, mai marele slujitorilor, care 
li se înfăţişase într-o seară, rostind dintr-o suflare: 

— Să trăieşti, stăpâne, îngăduie a-ţi ştirici că azi s-au 
prăpădit cincisprezece creştini, dar n-am îngropat decât 
paisprezece, căci unul a luat-o la goană... 

Şi-acum, spre uimirea iezuitului, râse stolnicul cu poftă. 

— Vecini mici şi slobozi... Sunt două sute de ani de când 
Ţărilor de Jos, Ungariei, Boemiei şi acum Transilvaniei, li s-a 
fost gâtuită libertatea, fiind cuprinse între fruntariile 
imperiului vostru. N-au poftit ele să fie slobode? Oare vă 
primejduiau hotarul? 

— Ştii bine, stolnice, că sporul de noroade al imperiului s- 
a datorat unor însoţiri fericite ale Casei de Habsburg cu 
alte case crăieşti din Evropa. lar aceste noroade sub 
oblăduirea noastră au înflorit, căpătând avuţie şi strălucire. 
De altfel, aceste popoare nu au destulă înţelepciune, 
„maturitate politicească“, spunea Machiavelli, pentru a se 
conduce şi administra singure. 

— Toate puterile mari, răspunse Cantacuzinul, asuprind 
un popor mic, dau aceeaşi desluşire. Atunci când se 
ostenesc s-o facă. I-aţi întrebat pe unguri sau pe olandezi, 
pe toţi ceilalţi, dacă tânjeau după maturitatea politicească a 
habsburgilor, dacă-s fericiţi vieţuind sub stăpânire străină? 
Tot asemenea veţi săvârşi şi cu noi, noroadele din Balcani. 
Odată înfrântă Poarta, în locul Semilunii, vulturul austriac 
îşi va înfige ghearele, sfâşiind şi-apoi stăpânind bolta 
cerească. 

lezuitul începuse a da semne de nerăbdare: 

— FPilosofăm în deşert, stolnice. Pentru că ţi-ai rostit 
gândurile limpede, tot astfel îmi voi rosti şi eu întrebarea: te 
împotriveşti ajutorului pe care, în marea-i binevoinţă, vi-l 
oferă împăratul nostru? 

— Nu mie mi se cuvine a mă împotrivi. Vor hotări Vodă 
Brâncoveanu dimpreună cu ceilalţi principi din Balcani. 


— Nu ocoli răspunsul, stolnice. Cunoaştem greutatea 
cuvântului excelenţei tale în faţa principelui Brâncoveanu şi 
a acestuia dinaintea celorlalte căpetenii. 

Stolnicul rămase o vreme pe gânduri. Foşnetul 
dedesubtului de taftă al sutanei iezuitului păru să-l scuture 
din amorţeală: 

— Te vei împotrivi? apăsă dregătorul neamţ. 

— Nu. 

Celălalt răsuflă uşurat: 

— Eşti înţelept, stolnice, şi încredinţat am fost că vei 
înţelege un adevăr limpede: izbăvirea voastră şi a 
Balcanilor doar Casa de Austria o poate dărui. 

— Hm, n-aş zice dar, de vreme ce nu vom aştepta 
mântuirea torcând lângă gura sobei, ci jertfindu-ne în 
întâmpinări sângeroase cu iataganele turceşti. Eu, unul, nu 
mă voi pune de-a curmezişul lui Leopold, ştiind că, dacă ai 
de înfruntat doi vrăjmaşi, îl înlături dintâi pe cel mai 
apropiat, de-ţi înţeapă grumajii cu jungherul. Rămâne apoi 
vreme, dacă vrea Dumnezeu, şi pentru celălalt. 

Ilezuitul zâmbi galben: 

— Deci, ne socoţi vrăjmaşi, stolnice. 

Cantacuzinul răspunse scurt, fără şovâăială: 

— Da, misionare Neurautter. Pentru o vreme însă vom 
opinti ca cei doi vulturi, austriac şi valah, să nu se 
războiască pe aceeaşi felie de cer, ci doar sub aceeaşi 
flamură. 


CAPITOLUL VII 


C onacul împrejmuit de pădure, unde sârbii fuseseră 


îndreptaţi de „Andronic“, se înfăţişa ca o aşezare de oameni 
avuţi care-şi ridicaseră hudubaie în plin codru, cu anume 
ţel. Ghicindu-l, cneazul Alexandru îşi ridică a mustrare şi 
dispreţ sprâncenele. Om mohorât de felul Domniei sale, îşi 
iubea posăceala şi ţinea lângă inimă doar făpturile cu cuget 
şi strai neguros. În sinea sa, osândea râsul şi prisosul de 
veselie, socotindu-le gemene cu desfrânarea, în vreme ce 
unui chip crunt îi făcea lesne încredințare. Cu acest soi de 
făpturi îi plăcea să se înconjoare, ei fiind zămisliţi întru 
temeinicie, chibzuială şi stăruinţă. 

Conacul răsărit între castani noduroşi părea desprins din 
istoriile trandafirii, depănate în ţările Evropei de mijloc, 
iarna, când serile sunt ceţoase şi zornice, iar nopţile par 
nesfârşite. Zidurile erau făţuite cu piatră albăstrie, ardezia 
strălucitoare îţi umplea ochii de argint, la ferestrele largi, 
perdeluite cu muselină albă, dădeau bineţe oaspeţilor, în 
ghivece pântecoase de faianţă olandeză, sumedenie de flori 
roşii: scoruş, sângele voinicului, cerceluşi, mixandre şi 
mierea ursului. 

— Bagi de seamă, Duro? 

Alexandru vorbea în şoaptă, deşi valahul, îndreptând 
bidiviii spre grajd, n-avea cum să-l audă. Dintr-un pas, 
slujitorul îi fu alături. 

— Acesta nu-i conac, adăpost pentru vreme de primejdie, 
ci lăcaş dosnic întru petreceri nesăbuite şi diavolii săvârşite 
într-ascuns de priviri nedorite. 


Duro clătină capul bolovănos. Şi un prunc citea lesne 
desfrâul pe orice cărămidă sau acaret. Împrejmuirea de 
piatră a hudubăii era scundacă, s-o sări fără măcar să te 
rezemi în mână, şi năpădită de flori, nu se aflau porţi 
cetluite cu fier greu, lăcate, gratii, fereştile largi îngăduiau 
lumină, dar nu şi ocroteau. 

Când „Andronic“ se întoarse de la grajduri, cneazul îşi 
rosti nemulţumirea: 

— Ciudat loc de popas ne-a hotărât principele 
Brâncoveanu. Ne teme viaţa şi slobozenia şi ne găzduieşte 
într-un conac de vară, unde te poate dovedi orice haită de 
netrebnici! Nu întru desfătare ne-am pornit spre Valahia şi 
nu mi-s nobil oarecare: însemn Serbia, cu rost am venit în 
taină, iar de zilele şi ocrotirea-mi, am şi aveţi a da socoteală 
norodului nostru. 

Valahul îşi ridică privirea ageră: 

— Iertare, Măria Ta, şi fă-mi încredințare că ne ocărăşti 
fără pricină. Vodă dimpreună cu stolnicul Cantacuzino au 
socotit că aici te afli în siguranţă mare, fiind loc neştiut şi 
nestrăbătut. Ospeţit în vreuna din fortărețele Valahiei, 
îndeobşte pândite de iscoade, primejdia era înzecită... Dar 
poate că Domniile voastre binevoiesc a pofti înăuntru, spre 
odihnă şi ospătare. 

— Măria Ta, glăsui Duro, îngăduie a cerceta eu înainte 
locurile. 

Cneazul dădu din cap: 

— Nu. Mergem dimpreună. 

Străbătură în urma lui „Andronic“ mai multe cărări şi se 
opriră într-o sală încăpătoare, încărcată de sofale şi covoare 
scumpe. În mijloc se afla masă aşternută, ticsită de băuturi 
şi bucate reci. 

— Unde vi-s slujitorii? 

— O parte la cuhnii, iar alţii în coşmeliile lor. Vodă a 
socotit că înţelept e să te ferească de mulţi ochi. Având de 
adăstat o singură noapte, fapta rămâne cu putinţă. 


Cneazul zvâcni din bărbie, trimiţându-l pe Duro să 
cerceteze casa. 

— Geaba mă prepuieşti de gânduri haine, cneze, spuse 
„Andronic“ cu amărăciune în glas. Nu fac decât a împlini 
poruncile domniei. 

— Aceasta o vom vedea. 

Se plimba mânios prin încăpere, fără a lua aminte la 
grămezile de merinde ce aromeau îmbietor în talgere de 
argint: vânat, peşti de toate seminţiile, carne friptă pe 
jăratec ori dovedită în aburi de oală de piatră, cofeturi, 
plăcinte, fructe, brânză felurită, după meleagul unde 
prinsese cheag, valahii opintind să-i întreacă pe frânci, 
despre care se istorisea că au născocit peste o sută de 
soiuri. 

În aşteptare, cneazul desfundă o butâlcă neîncepută, o 
mirosi lung şi îşi turnă cupă plină. O întinse apoi valahului: 

— Binevoieşte a sorbi o înghiţitură. 

Slujitorul Brâncoveanului duse pocalul la buze fără 
şovăială. Bău şi prinse a zâmbi: 

— Dornic sunt a săvârşi orice-mi ceri, numai pentru a-ţi 
dovedi cinstea şi credinţa. 

— Atunci grijeşte de cai! Hotărât sunt să nu adăst peste 
noapte în meleag. Du-te! 

Valahul avu clipă de tresărire. Privi chipul cneazului, 
întunecat, hotărât stâncă, şi se închină: 

— Poruncă, Maria Ia! 

leşi de-a-ndaratelea, ca din biserică, gata să-l răstoarne 
pe Duro. 

— Gaăsit-ai ceva de seamă? 

— Nimic, Doamne! 'Toate-s cum le-a spus valahul. Patru 
slugi bătrâne în cuhnie, iar în bordeiele ce ţin spinarea 
conacului, încă vreo şase, dormind ţeapăn. După sforăituri 
şi neorânduiala de pe mese, desluşesc că-s ţucsuiţi zdravăn. 
Ţucsuiţi cu dinadinsul. 

— Aceasta, chibzui cneazul, s-ar potrivi cu cele 
mărturisite de „Andronic“. I-au fost îmbătat spre a-i lega la 


ochi. Doar că meleagul nu-mi place, Duro. Inima îmi bate 
zvonind primejdie, iar nerăbdarea îmi dă brânci. Am 
poruncit caii. Bea o cupă de vinars. De merinde însă nu te 
atinge, s-ar putea să fie viclenită. Zoreşte, căci nu zăbovim. 

— Ai hotărât bine, Doamne, încuviinţă Duro cu cuget 
împăcat, netânjind nici dumnealui să întârzie în acele locuri. 

— Ce-o fi clocind netrebnicul acela? În ăst răgaz, putea 
să înşeueze o herghelie întreagă! 

Mânios, reteză cămările, trântind, izbind uşile de pereţi şi 
se repezi în curte. Duro îl urmă umbră, un pas înapoi. În 
ogradă zburda un căţelandru, hârjonindu-se cu maică-sa, o 
căţea lup cu blană neagră. La strigătele cneazului, nu se ivi 
nimeni. Doar o slugă somnoroasă, a cărei limbă împleticită 
n-ar fi priceput-o sârbii, măcar de-ar fi desluşit vorba 
valahă. Oricum, de „Andronic“, slujitorul Brâncoveanului, 
părea să nu fi auzit nimeni. 

Cneazul şi Duro dădură năvală la grajd. Era gol. 


Goneau de trei ceasuri încheiate pe drumul Brăilei, şi 
mânia încleştase fălcile logofătului, repezindu-le înainte, ca 
la dulăii cei haini. Nu scosese cuvinţel de la plecarea din 
Bucureşti, şi Ilie Machidon, slujitorul Domniei sale de peste 
zece ani, îşi zise că niciodată - şi, har Domnului, prilejuri de 
amărăciune se întâmplaseră destule! - nu-i plouase 
logofătului atâta negreaţă în cuget. 

La un cot de drum, făcură popas să adape caii. Radu 
Andronic, pufăind din lulea, rosti cu un glas năbuşit de 
ciudă: 

— 'Ticălosul! De mi s-ar înfăţişa acum, l-aş fărâma fără 
şovăială. Fiece mădular şi cu nemilă! 

— La cine se gândeşte Domnia ta cu atâta obidă? 

Logofătul nu-l auzi. 


— Dar şi mie mi s-au fost alungat minţile, puf de păpădie 
gonite de vânt. Tot cu gândul la ocrotirea căpeteniilor şi la 
dibăcirea iscoadelor, l-am lăsat pe bezmetic să-şi ţeasă 
urzeala. Mi-am mai zis că, oricât de smintit ar fi, de-a 
curmezişul lui Vodă, cu atâta nechibzuinţă şi batjocorire, nu 
se va înfige. 

Machidon îi azvârli o privire înveselită: 

— După cuvintele cu care-l dezmierzi, ghicesc că ticălosul 
îi chiar Domnia sa boier Ioniţă Fărcăşan! 

— Chiar el! scrâşni logofătul. Dar, de astă dată, ţine 
minte, Machidoane, nu-i mai cântă cucul dinainte, ci şezutul 
cu pană lungă i-a întors. S-a obişnuit cu norocul, să 
poftească stele fripte din cer şi smochine din pomii lui Sân” 
Petru, şi peştin să le şi dobândească! Amarnic îl va izbi 
mânia Brâncoveanului, căci aici nu mai e şagă şi şolticărie 
de om necopt la minte, ci sunt fapte necugetate care 
primejduiesc pricinile cele mari ale domniei. Da, amarnică 
osândă îl aşteaptă, iar eu cu mâinile legate mă voi afla. Şi, 
chiar de-aş putea să-l ocrotesc, n-aş face-o. Se află un hotar 
în toate, chiar şi pentru Dumnezeu! 

— De, logofete, surâse cu tâlc slujitorul. Se află la noi în 
Chipriana o moşneagă, pe numele său Glafira, care cu mult 
sârg şi tragere de inimă îşi mai osândeşte bărbatul, Moş 
Tăbârţă. Zdrahoana de babă, când învârte ciomagul, nu 
cuteză să se apropie de ea nici străjerii. 

Radu Andronic i-o retează: 

— N-am vreme şi nici poftă de pilde, Machidoane. 

— Oleacă de răbdare, boierule. Nu mântui Domnia ta 
luleaua, că eu am isprăvit. Moşul ista al nostru, creştin plin 
de volnicie, după fiecare păruială, poposeşte la crâşmă şi 
începe a ne istorisi, cum va osândi, la rându-i, pentru 
obrăzniceală pe băboiul pumnaci. Când l-asculţi, caznele lui 
Scaraoţchi par dulci dezmierdări, plângi de mila Glafirei, 
pentru ce-o avea să îndure... 

— Gata, Machidoane, de-ajuns! 


— Îngăduie încă o clipă, boierule. În vara aceasta, o 
prinde pe babă un pui de ploicică la câmp. Se afla cam 
despuiată căci, de vreo săptămână, vipie cumplită asuprea 
Chipriana. Dibuie ea un flăcăuaş călare şi-l goneşte către 
Moş Tăbârţă, să-i trimită negreşit scurteici şi testemel mai 
groscior, căci ploaia avan o căzneşte, asuprindu-i oasele. 
Auzind vorbele băietanului, Moş Tăbârţă face pe cela cu o 
singură ureche, îl alungă pe flăcău în sâmbetele lui şi dă 
năvală la crâşmă! „Vedeţi, oameni buni! Am făgăduit 
Glafirei aprigă osândă şi, iacă, acum stă despuiată ca la 
scaldă în frumuseţe de ploaie, iar eu ţoale nu-i îndrept...“ 
„Asta zic şi eu dreaptă răsplată, sare crâşmarul. Făcu 
Glafira, poc!, cu măciuca, dar şi dumneatale, Moş Tăbârţă, 
plici!, cu biciuşca...“ 

— Ce trebuie să pricep eu din toată bazaconia, 
Machidoane? 

Slujitorul râse pe sub musteţi: 

— Că baba s-a întors acasă cam betegită. lar Moş Tăbârţă 
o săptămână s-a canonit trăgând-o de oase şi aducându-i 
blidele cu ciorbă şi carne friptă pe tipsie aşternută la 
marginea crivatului. 

— Adică zici tu, se strâmbă Radu Andronic, că tot eu îl voi 
scoate din impas pe Ioniţă şi de astă dată. 

Machidon râse: 

— Cu îngăduinţa Domniei tale, eu zic doar una: că s-o mai 
fi schimbând ea firea, dar tare-i şi deprinderea... 


Pătrunzând în codru cu crengi împletite, boltă scundacă, 
care poticnea goana bidiviilor, Machidon îşi desluşi din 
nedumeriri: 

— Ce nu pricep eu, stăpâne, sunt două: cum de a cutezat, 
totuşi, boier Ioniţă asemenea ispravă şi cum de-a izbutit-o? 

—  Cutezanţa,  scrâşni logofătul, cercetează-i-o în 
sminteala moştenită din străbuni; şi tătâne-său, boier 
Zaharia, şi bunică-său, Grigorie, şi mai departe, de i-ai 
scotoci neamul, au speriat la vremea lor târgul cu 


bezmeticeli fără seamăn. lar loniţă se dovedeşte cel mai 
harnic vlăstar, încununează seminţia şi, după cum ţi-am mai 
zis, de prea bine li s-a urcat la cap, soarta îndrăgind 
pesemne nărozii şi bobleticii. Poţi sări veacul de când nu l-a 
căznit pe nici unul vreo năpastă: hainie domnească, 
vrăjmaşi primejdioşi, avuţie prăpădită. Până şi focăraia care 
nu cruţă Bucureştii - întreabă-l pe străjerul ce pândeşte 
necaz de pălălaie din Turnul Colţei şi-ţi va dovedi că nu-i 
săptămână să nu se petreacă asemenea pocinog într-o 
mahala ori alta a târgului - ocoleşte de fiece dată casele 
Fărcăşenilor. La bunătatea vieţii, adaugă râsul stârnit de 
fiece ispravă a gămanului şi, nu o dată, am zis că Ioniţă îi 
cel mai îndrăgit boier din Valahia. Ori şi părintele, dacă îşi 
păleşte pruncul râzând, nu mai încape îndreptare, ci tot 
dezmierdare se cheamă. 

— Cum o răsuceşti, tot strâmb iese, râse slujitorul. Ilacă 
nu-i bine nici când dă Dumnezeu cu amândouă mâinile. Dar 
smintit sau altcum, dovedeşte inimă vajnică. 

— Ceva socoteală tot şi-a făcut nărodul! Conacul din 
pădurea Balteş, unde gândesc eu că i-a priponit pe sârbi... 

Slujitorul îşi ridică sprâncenele a întrebare, şi Radu 
Andronic desluşi: 

— Oamenii ţi-au ştiricit toţi într-acelaşi fel şi, anume, că 
străinii au pierit, o dată ieşiţi din satul Grădini. Vecină 
aşezării e pădurea Balteş. Ori acolo, în mijloc de codru, pe o 
felie de dumbrăvioară, şi-a ridicat boier Fărcăşan ăl bătrân 
un conăcel de toată frumuseţea, întru petreceri tainice, 
care să nu aţâţe curiozitatea oamenilor şi, mai ales, să nu 
zgândăre urechea lui Vodă. La asemenea zaiafeturi poftiţi 
nu sunt decât cei mai apropiaţi tovarăşi ai gămanului, iar 
slugile puţine au gura cusută, fiind scump cumpărate, căci, 
după cum ştii, zăludul de Ioniţă are fagure de miere pe 
limbă, dar şi din pungă tot miere i se scurge. 

— Încep să pricep, făcu Machidon, dar mare minunăţie că 
unei asemenea taine nu i-au crescut picioare. 


— Doar ţi-am tot dondănit că norocul, ca şi umbra, se ţin 
scai de capul lui Ioniţă, iar oaspeţii, de se apucă a zvoni prin 
târg una şi alta, pun cep altor prilejuri de înfricoşate 
petreceri. loniţă pe aceasta s-a bizuit: că nimeni nu are 
ştiinţă despre conac şi în stăpânirea cui se află. Socoată 
neghioabă, fiind de-ajuns ăl mai firav firicel de veste să 
ajungă la urechea Cantacuzinului! După aceea ghemul se 
desface singur şi nu se mistuie două răsărituri de soare 
până a ajunge la tartor. Da' uite că am ajuns noi! Se vede, 
de-aici, acoperişul argintuit al conacului... 

Cuprins de nerăbdare, Radu Andronic dădu ghes 
armăsarului şi zbură săgeată peste zăplazul de verdeață. 

— Hei, oameni buni! Se află vreun suflet de creştin în 
aceste cinstite case? 

Nu-i răspunse nimeni şi, fără a mai striga a doua oară, 
pătrunse în conac, urmat de slujitor. Cunoscând rosturile 
hudubăii, străbătu fără multă luare aminte săliţele, 
poposind în cămara mare, unde se încingeau chefurile cele 
îndrăcite. Această odaie Ioniţă o rânduise după canonul 
trapezelor papistăşeşti, îmbinat cu gustul musulman. Nu 
lipseau masa lungă şi scăunaşele, dar nici sofalele năbuşite 
de covoare, de pe lângă ziduri. 

Mai cotrobăi prin celelalte încăperi şi se întoarse în 
trapeză. 

— Chef s-a fost pregătit, surâse llie arătând spre 
maldărul de bucate, dar oaspeţii nu s-au prea îmbiat. 

— Mai adaugă, făcu logofătul, că hudubaia a fost părăsită 
în pripă. S-a băut doar un pocal de vinars, şi acela 
neisprăvit, iar uşile au rămas vraişte, în bătaia vântului... 
Da... Să vedem ce zic slugile. 

Cu chiu, vai şi larmă să vâre în spaime o oaste de draci, 
logofătul izbuti să trezească unul din argaţi. Se aflau vreo 
cinci-şase în odăile slugilor dindărătul casei, trăgând 
aghioasele cele încleiate ale beţiei îndârjite. 

Sluga, un băietan de vreo nouăsprezece ani, avea 
privirea nătângă, limba încurcată în prune şi rezema 


pereţii. Andronic se răsti mânios: 

— De ce ţii zidurile acelea, prostovane? 

— Păi... să nu cadă... Nu vede Domnia ta că se clatină...? 

Ilie Machidon râse încetişor: „Aista ştiu că-i bine vătămat. 
La câte vedre s-o fi îndârjit?“ 

— Mă Atanasie, îl scutură logofătul, trezeşte-te! Mă 
cunoşti? 

— Cum n... nu...? Sunteţi prieten cu stăpânul. 

— Unde se află acum? 

— Hă... Hăă! Un sughiţ puternic îi curmă râsul: Gândeşte 
Domnia ta că boierul îmi dă rost mie despre cărările lui? 

— Ce s-a petrecut aici? Pe cine aţi avut oaspeţi? 

Atanasie îşi rostogoli albuşul ochilor: 

— N-am ştiinţă, stăpâne, de nici unele! 

— Mă! strigă Radu Andronic. Pun mâna pe gârbaci! 

— "Ţi-ai face păcat cu suflet de mieluşel, boierule. Noi am 
primit porunci, îndreptate prin vătăşel, după deprindere: să 
bucătărisim ospăț de seamă şi să rânduim bucatele, şi 
vutcile în casa mare; a doua, să ne încuiem în odăile noastre 
şi să ne ţucsuim, pân-om adormi lângă ciubote, iar ochi să 
n-avem decât pentru bărdacele goale ce trebuiesc 
înzdrăvenite, şi urechi pentru gâlgâitul udăturicii în 
bărdace. După cum şi săvârşit-am, căci nu cunoaştem 
abatere de la porunca stăpânului... 

Începu să râdă cu mulţămire de sine, pentru slujbă 
împlinită. 

Radu Andronic rămase pe gânduri, neştiind încotro să se 
îndrepte. Pregeta să se întoarcă la Bucureşti, căci cum avea 
să se înfăţişeze Cantacuzinului, vestind că sârbul pierise în 
negura drumului Brăilei? lar aici nu putea zăbovi, scotocind 
hăţişuri şi colnice în căutare de năluci; rosturi zornice îl 
chemau în cetatea de scaun. 

Ilie Machidon îl scutură din amorţeală: 

— Logofete, după gândul meu, departe n-au ajuns... 

— Cine? 

— Craiul sârb şi slujitorul său. 


Sprâncenele boierului se încreţiră a multă luare aminte. 
Machidon avea ochi ager şi, dacă nu se lua cu pilde, vorbea 
cu miez. 

— După ce cunoşti? 

— Sârbilor li s-au furat caii. Măcar până în sat au bătut 
drum cu piciorul. Binevoieşte a cerceta oleacă aceste 
semne, ce se lasă cetite în ţărână. Zăplazul l-au sărit înspre 
pădure trei bidivii. lacă, urmele se isprăvesc chiar la 
poalele gardului. Deci, zic eu, acestea-s ale hoţului călare, 
carele s-a zorit să fugă dimpreună cu dobitoacele tâlhărite. 

— Cred că ai nimerit-o, Machidoane, făcu boierul 
lăsându-se într-un genunchi. Urmele lăsate de bidiviul din 
stânga îs mai apăsate decât ale celorlalţi doi. Greutatea 
călăreţului... Aferim, Machidoane, se bucură cu ochi lucioşi 
logofătul pentru astă dovadă de înţelepciune. Multe-ţi voi 
şterge de la răboj... de-acum încolo! 

— Dar cu cele de dinainte cum rămâne? întrebă cu tâlc 
slujitorul. 

— Om hotări şi despre celelalte. 

Machidon surâse: 

— Se află la noi, în Chipriana, un plugar pe numele său 
Gheorghe Anafură... 

— Altădată, Ilie! i-o reteză boierul încălecând. 

— „Aflându-se credincios, nevoie mare, urmă surd 
Machidon, Anafură al nostru roboteşte mereu la trebile 
bisericii. Ba dă cu târnul în ogradă, ba făţuieşte icoanele şi 
podoabele, mucăreşte sfeşnicele. Popa, gură plină-buzunări 
cusute, tot făgăduieşte: ţi-oi face, ţi-oi dărui, te-oi omeni... 

— Ai gătat? 

— Atâta voiam a desluşi Domniei tale că, de la alde 
Anafură ni se trage nouă, în sat, o învăţătură: „Decât de 
două ori ţi-oi da, mai bine o singură dată, na!“ 

Ultimele vorbe nu ajunseră la urechile logofătului. Se 
risipiră în văzduh, aducând spor de înţelepciune copacilor, 
iepurilor ce iscodeau codrul, ciulind ochii şi urechile, 
paserilor care ciuguleau din foşnetul pădurii. 


Un slujitor domnesc - după straie desluşeai de îndată că-i 
paic şi, deci, purtător de veste însemnată - se înfăţişă la 
casele Cerchez în înserarea ajunului de Sfinţii Petru şi 
Pavel. 

Boier Dumitru îi cercetă cu mulţumire straiul: postav de 
omăt cu brâu sângeriu, ciuboţele de marochin galben şi 
smaragd cât unghia la chivără. Asemenea slujbaş, 
înfăţişându-ţi-se la porţi, dovedea semn de mare preţuire 
din partea lui Vodă şi, mai ales, sol de veste bucuroasă. 

Cărţulia îndreptată de Brâncoveanu cuprindea puţine 
cuvinte: 

„Marelui nostru vornic Dumitru Cerchez, sănătate 
poruncim! Şi mai poftim pe Domnia sa a ne cerceta chiar 
într-această seară, la zece ceasuri negreşit, în palatul 
nostru din Mogoşoaia, întru zornică şi binecuvântată 
pricină...“ 

De atâta fală şi domnească preţuire, vornicul, umflat, 
simţea că avea să-i plesnească ţeasta, că sângele, pârâu 
vijelios, avea să-i ţâşnească prin piele. De acum, după cum 
socotise pe bună dreptate încă de la peţitul sârbului, 
înălţările s-or îndesa ciotcă, umeri zdraveni să se afle - şi 
Dumnezeu nu-l cruţase, răsturnându-i vlagă cu lopata în 
toate mădularele! - şi ani mulţi, pentru a se putea înfrupta 
pe îndestulate. lată ce va să zică să-ţi alcătuieşti cu 
înţelepciune viaţa, căci vornicul îşi închipuia acum că 
însoţirea Smaragdei cu cneazul sârbesc i se datoreşte. Nu 
sârbul căzuse în mrejele fie-sii împletite de ursitoare, ci el, 
Cerchez, i-o vârâse cu iscusinţă în braţe şi suflet. 

Se găti în strai cheltuielnic, ca pentru înfăţişare la Curte. 
Afară, asuprise încă din zori cumplită arşiţă, asudau şi 
pietrele, păsările, gâtuite de vipie, amuţiseră. 


Păzind însă cu străşnicie ighemoniconul, boier Cerchez 
înveşmântă, peste straiul din mătase de Alep, caftanul 
căptuşit cu zibelină. 

Când pătrunse cu măreție şi ifos în iatacul jupânesei 
Caterina, aceasta holbă căutătură cât gutuia, prăpădindu- 
se de uluire dinaintea vornicului. Îl socotea chipeş, cum nu 
se afla vreun alt căftănit în tot târgul. Îşi săltă anevoie 
valurile de osânză dintre perinile sofalei, îndreptându-şi 
peste sâni straiul uşor de muselină. Era răpusă de vipie şi 
năduşea ca o vacă în durerile facerii. Carafele cu zeamă 
dulce de trandafiri, scoase în tot ceasul din fundul fântânii 
de Raliţa, ţiganca, nu izbuteau a-i ogoi setea năprasnică. 

— Doamne! Daş ştiu că eşti falnic şi arătos, rosti sfioasă. 
Pot cuteza să te întreb încotro se îndreaptă Domnia ta cu 
înfăţişare şi veşmânt ighemonicos? 

Vornicul dădu din cap cu îngăduinţă: 

— Poţi! Vodă mă pofteşte la Mogoşoaia, având vorbă 
însemnată cu mine. De bună seamă, cunoşti că ospeţia la 
Mogoşoaia o hărăzeşte doar feţelor luminate, fie os crăiesc, 
fie făptură prea îndrăgită. 

Jupâneasa, văzându-l râzător, cuvântă cu linguşire: 

— Domnia ta, Dumitre, porţi amândouă hramurile... Oare 
despre Smaragda să fie vorba? 

— Pricina n-o cunosc şi pot fi mai multe. Dar nătânga 
aceea unde-i? 

— Zălogită în iatac, după porunca Domniei tale. 

— Tot cu ochii în maramă şi nas roş? Bagă de seamă cum 
se înfăţişează cneazului, care în toată clipa ne poate poposi 
în bătătură. Trandafir proaspăt să mi-o faci, şi nu vădană 
despletită, cu obraji ofiliţi de plâns. De mi-l alungă pe sârb, 
o alung eu din pinteni şi gârbaci până la Schitul Vechi, să 
bată mătănii până la cosiţă albă şi dincolo de ea! 

Caterina îi îndreptă privire înfricoşată: 

— Eu opintesc, Dumitre, din răsputeri. Se căzneşte tare, 
căci i-a fost drag de Gheorghiţă al Filipescului. 


Cerchez îşi repezi pumnul într-un văscior de pe masă şi-l 
țandări: 

— Taci! Îndrăzneşti a rosti dinainte-mi numele acelui 
netrebnic şi vorbe neobrăzate? Drag! Trebuia să-ţi păzeşti 
fata, şi nu crivatul, acesta fiindu-ţi rostul. Dar Domnia ta nu 
cunoaşte decât a năduşi oghialurile, a se lăsa trasă de 
ţigancă şi mesteca stânjeni de pistiluri şi fisticuri din 
prăvălia grecului... 

Caterina izbucni în plâns: 

— Nu mă osândi în van! Am vegheat-o cu străşnicie, doar 
la Curte joacă cu domniţele i-am îngăduit, dar ochii nu 
puteam să-i leg... 

— Dacă o îndreptai de copilă pe cărări cuvenite, ar fi ştiut 
că îngăduit e să-şi salte căutătura doar spre bărbat hotărât 
de mine. Amar vei răsplăti şi tu, Caterină, de nu s-or 
întâmpla şi înfăţişa toate după pofta mea! Smulge 
neghiobiile din căpăţâna Smaragdei, că, de nu izbuteşti tu, 
i-o farm eu cu baltagul şi tot i le alung! 

— O da Dumnezeu şi s-o lecui singură... 

Vornicul azvârli o ultimă privire spre nevastă-sa. Plângea, 
bulz de osânză, prăbuşit între perini şi valuri de muselină. 
Umărul scăpase din şiretul veşmântului subţire şi se 
desluşea sânul cât o lubeniţă, cu moliciune aţâţătoare, plină 
de ispite. 

Un val de sânge năvăli în ţeasta boierului şi se azvărili, 
fiară înfometată, asupra jupânesei. De şaptesprezece ani se 
însoţiseră şi îşi cerceta muierea şi azi, cu aceeaşi neistovită 
înflăcărare. 

Caterina îl primi cu un suspin de mulţumire. 


Un ceas după urnirea vornicului Cerchez spre 
Mogoşoaia, jupâneasa Caterina se trezi din somn dulce. Se 
întinse cu plăcere între cearşafurile mototolite, apoi chemă 
slujnica necăjind clopoţelul de argint de la căpătâi. 

O fătucă tânără se ivi sfioasă, oprindu-se lângă uşă. 
Mâinile roşii îşi făceau treabă cu pestelca. 


— Da' unde-i Raliţa? 

— Veghează în cămara jupâniţei... 

— A, da. Poftesc să primeneşti aşternutul, dar, mai dintâi, 
poftesc să-mi astâmpăr, ia, o sărăcie de foame. Porunceşte 
la cuhnii trei potârnichi fripte, un blid cu pilaf de clapon, 
câteva sărmăluţe şi o butâlcuţă cu licoare bine îndulcită. 
Cina oi lua-o mai încolo... 

După ce se îndestulă oarecum, până să n-o prindă iarăşi 
somnul de poale, trecu în odăile Smaragdei. Fata pigulea la 
gherghef dar, dacă jupâneasa ar fi avut ochiul oleacă mai 
ager, ar fi desluşit că mâinile îi tremură, că aţele-s 
încurcate, nodurile cădeau pe faţă. 

Raliţa, ţiganca, moţăia pe covor cu picioarele încrucişate 
sub ea. La intrarea jupânesei, se dezmetici, sări zvârlugă în 
picioare şi părăsi odaia. 

Smaragda ridică ochii spre mamă-sa, apoi, fără o vorbă, 
şi-i lăsă din nou în cusătură. Avea obraji vlăguiţi, buze albe 
de nesomn, părul, de obicei înnodat în creştet, îi cădea în 
neorânduială. 

Jupâneasa tuşi fără credinţă. Şovăia dinaintea fie-sii pe 
care nu şi-o ştia aproape, încercând şi teamă nedesluşită; o 
simţea tare, altă plămadă decât ea, izbită mai curând 
bunică-sii, logofeteasa Aspasia Boldur. 

— Cum îţi mai e, Smaragdă? 

Fata îi aruncă privire scurtă şi neagră: 

— Parcă nu ştii? La ce mai întrebi? La ce te mai 
osteneşti? Truda nu-ţi prieşte, pustiindu-ţi vlaga şi foamea. 

Caterina nu luă aminte la zâmbetul rău al fetei. Oftă doar, 
încredinţată că toată ziua îi e prilej de istovire. 

— Adevărat, dar o da Dumnezeu să isprăvim cu nunta ta 
şi atunci se va alunga dihonia, şi foiala bezmetică din casele 
noastre, şi toate vor fi ca înainte. 

O părere de zâmbet alunecă pe buzele Smaragdei... 

— Chiar aşa, îngână, ca înainte... 

— Grijeşte doar şi nu-l necăji pe tătâne-tu. Te vrea 
rumenă şi mai plină de râvnă... 


Smaragdă înfipse acul în cusătură: 

— La ce să râvnesc, mamă? La drăgosteala ursuzului 
cela, mai neguros la chip decât Satana? 

Cuvintele îi ţâşniseră fără voie. Se ţinuse în tot răstimpul 
cu dinţii încleştaţi, să nu scape nici măcar icnet nechibzuit, 
dar acum jalea, mânia, sila de neputinţa şi netoţia mumă-sii, 
toate clocot, o răzbiseră. 

Jupâneasa, de năuceală, rămase clipe în şir fără grai: 

— Apără şi fereşte Fecioară Maria! Cum cutezi măcar a 
rosti asemenea cuvinte de pierzanie? Până şi despletita 
ceea de Ileana Dumşa, căreia doar bici şi ajunare i s-ar 
cuveni pentru dezmăţ şi ruşinarea cinstei casei şi 
bărbatului, ştie a pune stavilă vorbelor desfrânate! Scârbă 
mare îmi aduci, fată, şi socotesc că poate tătâne-tu 
chibzuieşte bine a te îngropa în mânăstire. 

De turbăciune, Smaragdă rupse ghergheful şi-l trânti 
pământului. 

— Îngropaţi-mă! Mai bine cu gura îndopată cu ţărână, 
decât în aşternutul ghiujului venetic. 

—  Netrebnico!  Aşternutul nu-i născocit întru 
destrăbălare şi piericiune. Acela ne e sortit nouă, muierilor, 
să-l îndurăm doar muceniceşte şi nu cu gând de desfătare. 
Bunurile cu care te fericeşte măritul sunt altele: casa şi 
gospodăria ta, ocrotirea bărbatului ce ţi-e stăpân, hramul la 
care te saltă pruncii. Aşternutul îl îndurăm cu ruşine şi 
caznă, spre înmulţire, şi mă cuprinde mirarea că... 

Smaragda nu-i îngădui să-şi curme vorba şi rosti cu 
venin, ştiind că o păleşte drept în moalele capului: 

— Spre înmulţire... De aceea oare îţi cercetează tata în 
fiece noapte iatacul, de nu mai pridideşte Raliţa cu 
primenitul albiturilor? Vreţi prunci amu, când aţi început, 
nu de puţină vreme, a moşnegi? 

La asemenea cumplită neobrăzare, jupâneasa Caterina 
rămase fără grai. Îi vuia căpăţâna, cercetând după osândă 
nemiloasă. I s-ar fi cuvenit şfichiuială cumplită, cu gârbaci 
împletit în opt şi să fie târâtă de cozi prin ogradă în văzul 


târgoveţilor. Dar pas de o sluţeşte acu', doar la câteva 
ceasuri, poate, de sosirea sârbului. 

Din şovăială şi mânie o descotorosi zgrepţănatul la uşă al 
țigăncii. 

— Ce vrei, cioroaico? o repezi jupâneasa. 

— Cu iertare, stăpânico, dar trimis de-al boierului, sosit 
vânteş, doreşte a-ţi vorbi fără zăbavă. 

Era un bărbat oacheş, încă în tinereţii şi cu privire iutacă. 
De atâta zor gâfâia. Straiele erau leşeşti, ca ale mai tuturor 
slujitorilor marilor căftăniţi, ce aveau a săvârşi slujbe de 
fluieră-lume: azi aci, mâine la Stambul... 

Făcu închinăciune adâncă înaintea jupânesei. Căutătura 
tăciunoasă, în care licărea gămălie de obrăzniceală bine 
stăpânită, poposi între sânii bulbucaţi ai muierii. Jupâneasa 
îşi strânse vălurile de muselină roşind şi întrebă răstit: 

— Ce pofteşti? 

— Cu îngăduinţa Domniei tale, sunt trimis de vornicul 
Cerchez cu poruncă grabnică! 

— Anume? 

— La rânducţi, Domnia ta, porunceşte celor paisprezece 
slujitori ce sălăşluiesc în această cinstită aşezare să 
înşeueze degrab', să-şi ia flintele şi jungherele şi să mă 
urmeze fără clipă de zăbavă. 

Caterina îşi simţi inima ghem de spaimă. Mirarea că 
bărbatu-său nu-i îndreptase carte scrisă n-o ţinea, căci 
jupâneasa nu cunoştea slovele. La maică-sa se îndărăpnicise 
a nu prinde învăţătură, iar, după mărit, Dumitru n-o îmbiase 
spre învăţătură; ba se bucură de minte săracă, sccotind că 
muierii, dacă are carte, încep a-i creşte musteţi. Pentru 
veşti însă trimise prin slujitori ori olăcari streini aveau 
vorbă înţeleasă între ei. Parcă citindu-i gândul, trimisul 
adăugi: 

— Domnia sa, vornicul Dumitru, îţi mai îndreaptă vorbă 
anume: „Acela strigă, căruia îi arde casa...“ 

Jupâneasa dădu din cap. Da, chiar acestea erau cuvintele 
hotărâte de bărbatu-său, spre a-i auzi glasul din depărtate 


zări. 

— Îi în primejdie mare? întrebă cu inima boţ de spaimă. 

Omul răspunse scurt: 

— Nu mi-e îngăduit a slobozi o vorbuliţă. 

Caterina oftă. Întocmai ăsta era Dumitru. Pe toate le 
săvârşea în taină, fără desluşiri şi fără a sfătui cu nimeni. 
Azvârli o broboadă pe umeri şi zori spre cămările 
slujitorilor, pentru a împlini porunca lui Cerchez, vornicul 
Brâncoveanului; a lui Dumitru, stăpânul Domniei sale. 


CAPITOLUL VIII 


Într-o chilie a Bisericii Sfântul Anton de Padua, 
aşezământ papistăşesc îngăduit de Vodă Brâncoveanu în 
cetatea de scaun, Carol Neurautter, misionarul iezuit şi cea 
dintâi iscoadă a Vianei, aştepta cu ochii pe ornic să se 
împlinească cele unsprezece ceasuri ale nopţii de vară. 
Clipele se măcinau anevoie şi, de la o vreme, Neurautter se 
întinse pe patul înfăţat cu dichis. Perină de puf, oghialuri 
chindisite de călugărițele mânăstirii din Valenciennes, 
acoperământ scump, de brocart. 

„Dibaci principele Brâncoveanu! gândea cu un zâmbet 
uitat în colţul gurii. Se află loc în Bucureştii săi pentru toate 
credinţele. Ovreii au templul lor, unde se închină pe 
săturate, alăturea sălăşluieşte o moschee, armenii îşi au, tot 
asemenea, lăcaş de închinăciune, noi, catolnicii, cum ne 
spun valahii, îl avem pe al nostru, ba se izvodeşte acum, 
spre Cotroceni, şi o biserică muscălească... Da, iscusit şi 
păcat că pronia l-a hărăzit principe într-o ţară mică şi nu 
sfetnic de seamă la Curtea Vienei...“ 

„Dibaci, dădu din cap iezuitul, urmându-şi şirul 
gândurilor, înţelept şi cu ochi care ţinteşte departe, însuşire 
de seamă, cea mai de seamă în politichia oricăror vremi. 
Brâncoveanu pricepuse ceea ce o altă minte luminată, 
Michel de l'HOpital, ministrul justiţiei regelui Carol al IX-lea, 
înţelesese cu mai bine de un veac înainte. O ţară nu poate 
păşi pe calea belşugului şi a puterii, nu se poate înălța, când 
fraţii se înfruntă între ei cu vrăjmăşie înverşunată. Zadarnic 
cercase să domolească patimile dezlânţuite de acele 


războaie neghioabe, dar pe atât de haine, între catolici şi 
protestanți.“ 

„De ce vă războiţi între voi? Nu sunteţi oare toţi francezi? 
Tu glăsuieşti că credinţa ta e cea mai bună, iar eu mi-o apăr 
pe a mea. Care este cea mai adevărată? Să uităm 
dezbinările care ne sfâşie ţara, să fim toţi numai francezi...“ 

Un singur înţelept însă nu poate cârmui lumea, căci nu 
poţi ţine piept potopului de neghiobie. Mărginirea e mai 
puternică, e a celor mulţi. 

Zadarnice opintirile spre chibzuinţă şi dreaptă judecată 
ale acelui de l'H6pital. Împotrivă-i se aflau regele şi mumă- 
sa, cruda Caterina de Medicis. Puţină vreme după cumplita 
noapte a Sfântului Bartholomeu, de jale, Michel de l!'Hpital 
îşi lepădase suspinul. Îl îndurerase pofta nestăvilită de 
uciganie care pârjolise întreaga ţară, omorârea unuia 
dintre cei mai de seamă oameni ai Franţei, Coligny, 
căpetenia protestanților. 

Cu câteva zile înainte de a-şi închina sufletul lui 
Dumnezeu, se împotrivise a-şi pune numele şi pecetea pe 
porunca de osândă la moarte a unui prinţ protestant: „Je 
sais mourir, mais non me deshonorer.“ 

„„Încă zece minute până la ceasurile unsprezece. 
Neurautter se ridică şi îşi îndreptă poalele rasei. 

Împăratul Leopold se dovedea şi mai chibzuit, opintind să 
cuprindă sub acelaşi patrafir al Bisericii Unite: românii, 
rutenii, grecii, din Ungaria, Croaţia, Slovenia şi 
Transilvania. Îi ispitea, bun înţeles, cu amăgeli căci cine nu 
se îndură, după post trudnic, la plăcintă rumenă şi vin 
îndulcit cu miere? 

lar Brâncoveanu, stăpân în ţară mică, ducea politichie 
orânduită de aceleaşi țeluri, doar că o mlădia după 
împrejurările şi oamenii Valahiei: nu silea norodul la o 
singură credinţă şi alungase dezbinarea dintre seminţiile 
meleagului său, împăcându-i dintâi pe cei atotputernici, 
cărora li se închinau. 


Un gând neaşteptat îi stârni zâmbetul: Christos, 
Mahomed, Moise, Buda şi filosoful Confucius, al chitaezilor, 
sfătuind şi cumetrind la aceeaşi masă... 

Ornicul mânăstirii vesti ceasurile unsprezece. Neurautter 
scăzu oleacă flacăra lămpii şi cercetă încă o dată ferestrele. 
Erau bine perdeluite, zălogind orice aţă de lumină. Făcea 
deplină încredințare oamenilor aşezământului, dar nu uita 
niciodată precept din azbucoavna iezuitului: „Nu te încrede 
nici în tine însuţi. Trădarea sălăşluieşte în toţi: şi în noi, faţă 
de noi înşine.“ 

În uşă răsunară cinci ciocănituri uşoare. lezuitul trase 
zăvorul şi în încăpere se strecură uşor, ca o umbră, un 
bărbat răsărit şi mlădiu. 

— Mă numesc Rossignol. 


Misionarul îi strecură o căutătură pătrunzătoare: acelaşi 
bărbat pe care-l cunoscuse cu aproape zece ani în urmă, 
într-un sătuc din Tirol. Chipeş, cu plete castaniu-aurii, o 
gură roşie, la fel de neruşinată ca şi privirea, şi semn de 
spadă pe obraz, o dâră albă, ce nu se lasă năpădită de 
barbă. 

— Anii te-au cruțat, conte, zâmbi iezuitul. 

Puţine făpturi în Evropa cunoşteau adevăratul hram al lui 
Rossignol, vestită iscoadă a Bourbonului, şi chiar dacă 
anume zvonuri le păleau urechile, le socoteau smintite ori 
voroavă de n-am ce face, în seri de iarnă, când viforul 
căzneşte pământul; la gura focului, oamenii dezghioacă 
nuci, rapsozii îşi deapănă baladele, cei gură de aur băsnesc. 

Şi era cu adevărat greu de crezut că Jean-Pierre- 
Dominique, conte de Merlin, înrudit cu cele mai de seamă 
familii ale Franţei, văr cu ducii de Anjou şi scoborâtor al 
acelui Godefroy de Bouillon, regele creştin al lerusalimului, 
în depărtat leat 1099, îndeplinea pe lângă Riga Soare slujbă 
de iscoadă. Dar pesemne că în sângele lui Jean-Pierre se 
răzvrătea din nou, după şapte veacuri, sângele clocotitor al 
străbunilor paladini care, în numele crucii, se porniseră din 


Frância spre Palestina (trei ani de drum, străbătuţi pe apă 
sau cu ciubotele înecate în nisipuri) spre a smulge 
mormântul lui Christos din gheara turcului. 

— Nici Domnia ta nu pari căznit de vreme, rosti 
Rossignol. Râse uşurel: Ca să-ţi vorbesc deschis, acum zece 
ani, când te-am cunoscut, n-aş fi riscat nici măcar doi scuzi 
pariind pe sorții vieţii tale. Şubred, fără vlagă, încredinţat 
eram că plămânii ţi-s betegi. 

— Oare regreţi, conte, că Dumnezeu a hotărât într-altfel? 

Rossignol rânji: 

— Ori de câte ori împăratul Leopold ia o hotărâre 
înţeleaptă... 

— Împăratul hotărăşte totdeauna înţelept... 

— Nu chiar... lar atunci când se întâmplă altfel, 
încredinţat sunt că ai lipsit din dreapta-i. 

— Asemenea cuvinte rostite de contele de Merlin, prea 
bine cunoscut în tagma sfetnicilor de taină, a agenţilor şi 
aventurierilor drept temutul, iscusitul Rossignol, dovedesc 
multă preţuire şi fală-mi aduc. 

— Marfă, râse contele, pe care Domnia ta, Neurautter, n- 
o preţuieşti nici cât un răget de măgar. 

Se aşezase într-o rână, picior peste picior, cu tâmpla 
rezemată leneş în mâna stângă. Dreapta o ţinea, ca de 
obicei, înfiptă în plăselele jungherului. Pe unul din degete 
sclipea un diamant negru. Zâmbetul zeflemitor nu-i părăsea 
chipul şi, deşi ştia că acesta îi e felul, misionarul, deprins să 
samene spaimă oriunde şi-ar fi preumblat chipul de hârcă, 
se simţea înciudat ca de batjocură. 

— Poate nu te înşeli... Cu ce prilej în Valahia, conte? 

— Acelaşi cu al Domniei tale, Neurautter. 

lezuitul şovăi o singură clipă. Franţuzul propunea joc 
deschis. Ei bine, aşa are să fie... Dar numai o bucată de 
vreme, până la anume cot de uliţă. 

— Deci, sfatul celor ce pregătesc ridicarea la arme 
împotriva otomanilor. Mă întreb întrucât soborul unor mici 


principi, din colţ uitat de Evropă, poate stârni interesul lui 
Ludovic? 

— i-aş putea răspunde că nu mă aflu duhovnicul 
Bourbonului, nu-i sunt nici dregător de taină şi deci nu mi 
se confesează. 

lezuitul zâmbi batjocoritor, dar contele urmă netulburat: 

— Iar ţi-aş mai putea răspunde că, după ce Columb a 
ajuns în America, nici o felie din Evropa, cât de depărtată 
spre Miază-Zi sau Miază-Noapte, nu mai poate fi socotită 
colţ uitat de Dumnezeu ori capăt de lume. La rândul meu 
însă, întreb care-i pricina pentru care Leopold dovedeşte 
atâta sârg şi dor de cunoaştere pentru hotărârile acestor 
„Mici principi“...? 

Misionarul răspunse uscat: 

— Veghind să nu săvârşească nerozii, îi ocrotim de pofta 
de cotropire a ţarului şi a padişahului şi, totodată, ne 
apărăm fruntariile. 

Contele izbucni într-un râs clocotitor, al cărui zvon 
pătrunse departe, înzecit de zidurile goale şi reci ale 
sfântului aşezământ. 

— De ce râzi? 

— De minunată potriveală! Spunea cineva, tu ştii de bună 
seamă cine, căci la fel de dibaci eşti în descâlcitul cărţilor ca 
şi în mânuitul spadei, că marii înţelepţi se întâlnesc. lată, 
aceeaşi grijă îl ţine şi pe Ludovic: bietele ţărişoare să nu 
cadă pradă cruzimii unor imperii prea lacome. 

— Mda, făcu misionarul. Cu adevărat minunată... Propun, 
conte, să lăsăm majestăţile lor prea luminate să mânuiască 
balanţa puterilor mari şi mici din Evropa şi să limpezim 
pricinile noastre, făpturi mărunte, aflate în umbra celor mai 
însemnați crai ai lumii: de ce m-ai căutat? 

Rossignol, mereu surâzând, îşi cerceta vârful încălţării cu 
carâmbi răsfrânţi. 1 se păru că zăreşte boare de pulbere pe 
vârfurile strălucitoare şi le şterse cu o maramă scumpă, pe 
care o zvârli apoi, cu nepăsare, într-un ungher al cămării. 


— De bună seamă, din prisos de prietenie... Nu mă crezi, 
Neurautter? Mi-eşti vrăjmaş, pentru că soarta ne-a aruncat 
în tabere neprielnice, dar te preţuiesc, iar cugetul şi mintea 
mi-s de-ajuns de cuprinzătoare pentru a pricepe şi răsplăti, 
închinându-mă dinaintea lor, însuşiri de seamă. Nu m-am 
ticăloşit într-atâta încât să pizmuiesc, defăimând sau chiar 
răpunând, o fiinţă aleasă. Da, mă înclin în faţa omului ce se 
află deasupra semenilor săi. 

Misionarul se înclină la rându-i. Rosti din nou uscat: 

— Sunt copleşit, conte, de atâta bunăvoință şi mărinimie. 
Dar poate că privirea ce mi-o îndrepţi e prea îngăduitoare... 

— Să lăsăm vorbele de convenienţă frumoşilor de la 
balurile Curţii. Eşti în mare primejdie, Neurautter, şi de 
aceea mă aflu acum, aici. Ramy Mehmet, marele vizir, ţi-a 
hotărât moartea. Moartea cu orice preţ! 

Pe chipul misionarului nu se citi urmă de tulburare. 
Întrebă liniştit: 

— Care este pricina acestei uri neîmpăcate? 

— Pesemne însuşirile de care-ţi pomeneam. Otomanii 
socot că, fără Neurautter, mintea lui Leopold îşi va rătăci 
dibăcia, braţul puterea. A pus preţ mare pe capul Domniei 
tale şi a socotit că, aici, între hotarele Valahiei, îşi va atinge 
țelul mai lesne: mulţi venetici, ocrotire dificilă, atenţia 
Cancelariei Negre reţinută de alte probleme. Nu dau 
poveţe, Neurautter, căci fiecare ştie a da în gropi şi singur, 
dar, în locul Domniei tale, aş părăsi fără zăbavă locui. 

Ilezuitul îl privi lung: 

— Gândeşti oare a mă depărta astfel de evenimentele 
importante ce se vor petrece la Bucureşti? 

Rossignol îşi scutură pletele castanii: 

— Te înşeli, Neurautter, ai cuvântul meu de gentilom. Dar 
nu-ţi ascund că, peste simţămintele mele, se află pricină mai 
însemnată: Ludovic însuşi mi-a poruncit să-ţi ocrotesc 
zilele! 

Neurautter îşi ridică sprâncenele: 

— Cu ce mi-am câştigat oare augusta-i oblăduire? 


Rossignol răspunse scurt: 

— Războiul pentru succesiunea Spaniei. Ludovic ştie că 
te-ai împotrivit alungării celui de-al V-lea Philippe de pe 
tronul Madridului. Leopold nu te-a ascultat, fiind apăsat şi 
împins de englezi la această gafă politică. Regele nostru nu 
va ierta în veci ofensa adusă Franţei, ca şi detronarea 
nepotului său, urmaşul cel mai îndrăgit. 

Neurautter se simţea copleşit nu atât de grija pentru 
viaţa-i pusă în primejdie - era deprins ca, din umbră sau în 
plin soare, să înfrunte mereu moartea -, ci de răsuflarea 
unei mari taine. Nimeni n-avea ştiinţă despre sfatul dintre 
el şi împărat, purtat într-o seară de vară, când îl conjurase 
să ocolească orice amestec în războiul dezlănţuit de 
succesiunea la tronul Spaniei şi Austriei. Ei, austriecii, 
slăbiţi de înfrângerea de la Karlowitz, nu puteau ţine piept 
unei Franţe puternice şi care se înfăţişa şi cu drepturi 
legitime... Îşi amintea bine seara... Crinii Schânbrunn-ului 
înmiresmau aleile, apa fântânilor forfotea în şipot dulce. Şi 
erau singuri... 

— Da, rosti cu tulburare... Foarte ciudat... 

Contele de Merlin se ridică: 

— Mă duc, Neurautter... Eu mi-am făcut datoria, dar mai 
fericit aş fi dacă aş fi convins că-mi vei urma sfatul. 
Misiunea de a-ţi înfige pumnalul în spinare ori de a-ţi 
întinde cupă cu otravă i-a fost încredinţată celui mai abil 
agent otoman: Trandafirul! Periculos de două ori: e deo 
dibăcie neasemuită şi nimeni nu-i cunoaşte chipul, ori de-i 
bărbat sau femeie... 


Smulgându-se din hăţişurile codrului, Radu Andronic 
zăticni avântul bidiviului şi cercetă împrejurimile. Soarele 
începuse a se căţăra melc de aur peste meleag, păsările mai 
zornice ciripeau gureş de bună dimineaţa. 


— Stau şi chibzuiesc, Machidoane, cum aş drege-o eu de 
m-aş afla în strâmtoare, precum cneazul sârb şi tovarăşul 
său. 

Un zâmbet şugubăţ se iţi sub mustaţa subţire a 
slujitorului: 

— Bine-i oare, logofete? De ne-am croi toţi gândul într-o 
sâmbătă, n-ar fi pe lume decât omenire înţeleaptă, ori doar 
minte sărmană, cu patru picioare şi urechi lungi. Şi dulce 
vieţişoară am duce, neavând cine cui să se împotrivească! 
La noi, în Chipriana... 

— Mi-oi istorisi altădată ce s-a mai întâmplat în acea 
aşezare doldora de minţi luminate. Anume pricină împinge 
omul la anume faptă şi doar prostovanii sau zăluzii apucă 
de-a curmezişul altă cale... Să socotim dară: sârbii se află 
venetici în aşezare, fără prieteni şi nădejde de ajutorinţă. 
N-au cai... 

— Au galbeni, îl întrerupse Machidon. 

— Prea adevărat, dar se ştiu vegheaţi de vrăjmaş şi, mai 
ales acum, după ce i-au căzut în capcană, s-ar putea să stea 
în fereală, temându-se să nu se împiedice în altă urzeală. 

— Gândeşte oare Domnia ta că au apucat drum cotit? 

Pe chipul oacheş al logofătului trecu umbră de şovăială. 

— Nu... Nu cred. Potecile iscusite le cunosc doar 
pământenii. Şi, iar, să ţinem seama că pe sârb îl gonesc 
harnic dorul de Smaragda şi gândul la sfatul de căpetenii. 
Nerăbdarea îl trage de poale, îi dă brânci la drum cât de 
primejdios, dar scurt să fie şi fără pricini de zăbavă. 

— Păi aista-i chiar drumul mare... N-are şerpuieli şi duce 
fără greş în inima Bucureştilor. 

— Pe acesta îl luăm şi noi în piept, Machidoane. Popasuri 
de-o clipă om face doar la anume hanuri, spre a afla dacă 
sârbii s-au arătat şi au rostuit cai. 

— Oala şi ţucalul, surâse slujitorul, tot dintr-un lut se 
află... Face Domnia ta deosebire între un hangiu şi altul... 

— Fac, Machidoane, căci toţi sunt iscoade. Pe cele 
presărate de Cantacuzin pe ăst drum le cunosc, ălorlalţi 


jupâni, poate albi mieluşei, nu le fac încredințare. Mai stai 
de voroavă ori te urneşti? 

— Mă urnesc bucuros, a zis şi boul, dezmierdat de 
gârbaci cu ţinte. 


După goană vijelioasă, opriră spre prânzul cel mic la 
Bursuci, rateş fălos şi cu dever, călătorii de toate soiurile 
căutându-l pentru bucatele de vânat şi odăile totdeauna 
bine primenite, cu crivat moale şi belşug de scorţuri. 

Jupin Matache, stăpânul, le ieşi în cale cu temeneli 
chibzuite şi făcându-se a nu-l cunoaşte pe logofăt. Era 
bărbat spătos, cu mustăţi pleoştite şi chip blajin de călugăr, 
cam gras şi nătâng. Nici măcar căutătura, oleacă năucă şi 
mereu râzătoare, nu-i dovedea hramul: iscoadă veche şi 
iscusită a stolnicului Cantacuzino. Târa un picior rămas 
ţeapăn, aducere aminte a unei înfruntări pe malurile 
Dâmbovicioarei cu o ceată de fesuri, urzitori ai marelui 
vizir. 

Cuvintele susurară prin despicătura zâmbetului: 

— Nu intra în han, logofete. Îi plin de muşterii care-mi 
par toţi zugrăviți. Dacă ai cuvânt să-mi îndrepţi, binevoieşte 
Domnia ta a pofti în chioşcul de vară, unde vrăjmaşul, cu 
urechea ori cu ochiul, n-are cale de pătrundere. 

— Într-acolo pornim. Adă şi două bărdace de vin. Dar 
iuteş, jupâne, n-avem vreme a zăbovi nici măcar cale de o 
lulea țigănească. 

Hangiul pieri nălucă, neaşteptat de sprinten pentru un 
betegit de picioare. 

— Hm! Cam sprinţară ologeala jupânului. Un ochi ager 
citeşte multe pe păşit. Asemenea grabă la om vătămat pune 
pe gânduri. 

— Are noroc de înfăţişare neroadă, râse slujitorul. 
Domnia ta nu ştie că oaia, cât de hoaţă ar fi, nimeni n-o va 
prepui? 

— Aceasta când bineţe târlei mai dă şi fiara. 

— Se află oare loc pe lume unde să lipsească? 


— În raiul Chiprianei, de bună seamă, râse logofătul, 
neasemuită aşezare, cu neasemuite făpturi şi unde 
neasemuite şi minunate isprăvi se petrec. 

Machidon păru să chibzuiască adânc: 

— Nu te înşeli, stăpâne, căci dacă Dumnezeu a iscat raiul 
în ceruri, apoi noi, chiprinaşii, l-am născocit pe malul 
Milcovului. 

Boierul clătină din cap cu mirare: 

— Plin de slavă mă simt, Machidoane, şi teamă mi-e să nu 
mă prăbuşesc în păcatul trufiei. Mă făleam că slujitor mi-e 
un împărat, acum aflu că pe deasupra-i şi sfânt... lacă, nu 
un hram, ci două, de care voi ţine seamă de aci înainte... 

— Trag nădejde că şi la simbrie, zâmbi subţire slujitorul. 

Vorbă de şezătoare! Machidon, ca mai toţi moldovenii, nu 
se afla lacom de arginţi şi, inimă-pâine caldă, miluia din 
belşug. Apoi, mai era răzeş cu stare şi, doar de dragul 
logofătului şi cu sângele stârnit de dor de ducă şi isprăvi cu 
primejdie - aventurier i-ar fi spus florentinii -, îl însoțea 
când şi când pe Andronic, pe drumurile zbuciumate 
poruncite de domnie. 

Pătrunseră în chioşcul năpădit de floare de mirt şi 
oleandru. Doar ce se aşezară pe băncuţele albe, înviorate 
de scoarţe şi perini felurit vopsite, şi hangiul se ivi, purtând 
o oală pântecoasă plină ochi şi două ulcele. 

— Văd că ne îmbii la chef mare, zâmbi Radu Andronic. 
Om găsi altă dată vreme cu prilej... Ce se petrece cu 
muşteriii din han? Ziceai că-s ciudaţi... 

Matache săltă din umeri: 

— Moşu-meu avea o vorbă: „Mai bine acum, păzea!, 
decât mai încolo, aoleu!...“ Îi lume felurită, mulţi străini, 
cupeţi pestriţi... 

— Fireşte! Îi doar iarmarocul Sfinţilor Petru şi Pavel şi 
acesta-i drumul care mână spre Zăvoieni. 

— Unde grâu-i mult, nici neghina nu-i puţină. Am socotit 
mai înţelept ca Domnia ta să nu fii zărit de fitecine. 


Luând o înghiţitură din licoarea sângerie, Ilie Machidon 
se uită la hangiu cu slăvire. „În căpăţâna creştinului nu 
încape neghiobie nici cât să chiorăşti un şoarece! Aista zic 
şi eu noroc la slujbă de iscoadă: chip nătâng şi minte 
bogată!“ 

— Nu mi-ai zis ce vânt te goneşte, logofete! Poate zorul 
nu-i chiar mare. În cuhniile noastre jăratecul asupreşte 
fudulii de godăcel, iar muierea a trudit până mai adineauri 
la o movilă de plăcinte. 

— N-avem vreme nici să ni le pui în traistă... Jupâne, 
poftesc a afla dacă ai ştiinţă de doi venetici umblând să 
cumpere, fără a se scumpi la parale, armăsari de nădejde. 

Matache clătină din cap: 

— Stăpâne, la mine în bătătură n-au poposit, nici prin 
vecini şi nici n-au trecut pe aici. 

— Cum poţi fi atât de neîndoielnic? se miră Radu 
Andronic. 

— Logofete, râse hangiul arătându-şi dinţii albi, ca de 
muiere, o iscoadă bună are aflătorii săi mai mititei. Ai mei 
sunt presăraţi în jur, cale de trei poşte. Pe astă palmă de loc 
nu suflă pasăre cerească, nu adie ram, fără să am eu ştiinţă. 
Poţi să-mi faci încredințare. 

— Îţi fac! rosti ridicându-se Radu Andronic. Dar poate că 
alt oarece să-ţi fi chemat luarea aminte, mărunţiş cât de 
neînsemnat. 

Pe chipul jupânului se desluşi necazul neputinței: 

— Folos nu cred să tragă Domnia ta... Azi dimineaţă au 
trecut spre iarmaroc trei căruţe burduşite ochi cu 
măscărici. Bun înţeles, au sculat tot satul care le-a făcut 
alai, oamenii iubind veselia, iar pebhlivanii, ăsta le e 
meşteşugul, îţi desfundă toate bordeiele, ridică mortul de 
pe năsălie. Au retezat satul cu chiot mare, după obicei: 
trâmbiţi, clopote, giumbuşlucuri şi boscării, săvârşite în 
goana cailor. 

Logofătul îl privi ţintă câteva clipe, apoi ochii scăpărară 
amnar. 


„Chipeş bărbat! gândi hangiul. Vai şi of de muierea ce i-o 
zălogi inimioara!...“ 

În lumina soarelui, căutătura râzătoare îi sclipea 
înstelată, părul neguros cădea în şuviţe mătăsoase de-a 
lungul obrajilor bine dăltuiţi, trupul de sfarmă-piatră avea 
mlădieri de sălbăticiune. Straiul alb, patima logofătului 
pentru veşmântul de omăt, chema cu dinadinsul privirile, 
silindu-le să poposească asupra chipului smead, 

— Câtă vreme s-a măcinat de atunci, jupâne? 

Matache cercetă cerul: 

— Să fie puţin peste un ceas. Muierea isprăvise de căznit 
la frământat şi rânduia plăcintele în cuptor, iar acum le zării 
rumene, vârfuind tipsiile. 

— Da... da... da..., făcu Radu Andronic cu gândul în altă 
parte. Un ceas... lar de aci până la Zăvoieni... 

— Taman două, spuse hangiul luându-se după boier, care 
părăsea în grabă chioşcul. 

Până să  clipească, Radu Andronic şi slujitorul 
încălecaseră. 

— Mulţumesc pentru cele ştiricite, jupâne. Rămâi sănătos 
şi dever îmbelşugat! 

Omul rămase cu ochii la drumul ars de vipie. Potcoavele 
armăsarilor sclipiră în soare, apoi nourii de pulbere 
înghiţiră călăreţii. 

— Te-a pălit dorul de boscăriile păpuşarilor, logofete? îl 
cercetă slujitorul din colţul ochilor. 

— Dorul şi teama. 


XXX 


Ascunşi în umbra morii de la Mihai Vodă, boier Ioniţă 
Fărcăşan, Gheorghiţă al Filipescului şi dumnealui, Chirică, 
târgovăţ, slujitor şi sfetnic, îşi îndurau anevoie nerăbdarea. 
Tovărăşie, tot zdrobind în copite pământul, le ţineau patru 
bidivii dobrogeni, zăticniţi de salcă tânguitoare. Luna se 


spânzurase fanar galben caisă pe un pisc de cer şi, ninşi cu 
lumină, caii străluceau ca atlasurile de la Alep. Prea 
îndestulaţi şi odihniţi, tropăiau şi nechezau căzniţi de 
nestăpânit dor de ducă. 

Gheorghiţă, în strai leşesc, cu contăş, nădragi pe picior şi 
ciuboţele retezate sub genunchi, aţintea ars de patimă şi de 
grijă porţile cele mari ale conacului Cerchez. 

În câteva zile, chipul bălan şi rotunjor al flăcăului se 
uscase ca o lămâie, să-l cuprinzi într-un pumn, iar umbrele 
vineţii de sub ochi, îşi zicea Fărcăşan, ajunseseră a-i 
dezmierda musteaţa. 

— Ci domoleşte-te, Gheorghiţă, îi zise cu blândeţe. Nu-i 
inimă de creştin în lume care să îndure atâta jăratec, fără 
ca la o urmă să nu se prăpădească. 

— Ehei! cuvântă sluga. Pomenit-ai, Domnia ta, dragoste 
cu socoteală şi fiară cu zăbală? 

Ioniţă se prăpădi de uimire: 

— Ce spui, Chirică? Unde ai cules asemenea cugetare 
înţeleaptă? 

Slujitorul îşi înălţă după obicei nasul. 

— Îngăduie a-ţi desluşi, boier Ioniţă, că mintea mea 
roboteşte întruna şi aminteşte-ţi, rogu-te, câte poveţe 
chibzuite ţi-am slobozit în amar de ani, de când te slujesc. 

Gheorghiţă îşi înfipse degetele, gheară, în coaja 
copacului. Ceilalţi doi îi auziră pârâitul măselelor. 

— De ce nu se urnesc odată? Vestea îndreptată vornicesei 
l-ar fi vârât în spaime şi griji şi pe Sfântul Gheorghe cel 
prea viteaz, zorindu-l la drum fără clipă de răgaz. leamă 
mi-e ca întâmplare nemernică să nu mi se pună de-a 
curmezişul. 

Un vânticel de noapte sporea susurul Dâmboviţei şi 
foşnetul de frunze şi crengi uscate. Gheorghiţă, tulburat şi 
trudit de gânduri negre, tresărea la orice zgomot. 

„Pe om nu-l cunoşti niciodată, gândi Ioniţă cu 
filosoficeală... Cine ar fi zis că din boier Vasile şi jupâneasa 
Raluca, domoli şi blajini, baltă cu rațe, se va isca asemenea 


făptură, pârjol de doruri, totul un foc şi o pară?“ Bănuia, 
însă, că-i oleacă şi zălud, căci mai îndrăgeşte creştinul 
cosiţă bălană şi gură cu flori, dar nici să-ţi prăpădeşti 
minţile de tot în polcuţa mândrei precum flăcăul ăsta! 

Dacă gămanul şi-ar fi rostit gândurile cu glas tare, de faţă 
fiind şi Radu Andronic, acesta ar fi avut de ce să se 
veselească. Bezmeticul uitase năzbâtiile din vremea când îşi 
lepădase inima nu în polcuţa, ci chiar în condurii vornicesei 
Ileana Dumşa, ori a Maricicăi Şipote, şi iar când, pe 
meleagul Profetului, răpus de căutătura fierbinte a 
şalvaragioaicei Fathma, o furase din haremul frăţâne-său, 
marele vizir Ramy Mehmet, faptă smintită, nemaiauzită în 
împărăţia Islamului. La un pas de furnică se aflase atunci 
grăsceanul şi, dimpreună cu el, Radu Andronic şi întreaga 
tabără valahă, de cumplite cazne în temniţa de la Şapte 
Turnuri, după care, într-un târziu abia, ar fi urmat 
descăpăţânarea cea tămăduitoare de orice durere. 

Asemenea vuiseră Bucureştii într-un miez de primăvară. 
Narcisele, crinii, rozele ameţiseră cu dulci arome văzduhul 
târgului, iar în inima lui loniţă îmbobocise dragoste 
mistuitoare pentru Marghioliţa, negustoreasa din Sfântul 
Gheorghe. Fără de ştiinţa nimănui, nici măcar a prietenilor, 
Fărcăşan trimisese la porţile muierii alai împărătesc în 
peţitorlâc. Noroc de Marghioliţa al cărei grumaz, lujer de 
lalea, rezema căpăţână sănătoasă. Luându-l în râs şi mai cu 
zăhărelul, îi făcuse vânt, plocon întors în braţele bătrânului 
Fărcăşan. lar acesta, cu înţelepciunea dobândită din isprăvi 
asemănătoare, măcinate în tinereţea Domniei sale, îi făcuse 
la rându-i vânt tocmai la Viana: nu se află leac mai bun 
pentru o dragoste nechibzuită decât depărtarea de fiinţa 
îndrăgită. Cu cât mai multe poşte, cu atât mai fără de greş 
şi leacul. 

— Fărcăşene! se răsuci dintr-o dată Gheorghiţă. Grija mă 
sugrumă. Eu dau buzna la porţi! 

Ioniţă îi prinse braţul: 


— Fii răbduriu, fiule... [i-era teamă de întâmplare 
nenorocoasă şi văd că vrei s-o stârneşti singur. 

— Eh... oftă cu tâlc Chirică şi vorbind parcă paserilor 
adormite. Toţi ne plângem de parale, dar nimeni de minte 
sărmană. 

Gheorghiţă al Filipescului se răsuci şerpeşte: 

— Ăsta dacă nu tace, îl strâng de gât! Prea i-ai îndurat 
multe, fără a pune mâna pe bici. 

Chirică, vânăt de umilinţă, se apropie de cai, rostindu-şi 
veşnica litanie: 

— Rogu-te, boier Ioniţă, desluşeşte acestui cinstit boier 
că gârbaciul se cuvine robilor şi slugilor calice. Eu mi-s 
târgovăţ slobod, cu stare frumuşică în mahalaua Radului 
Vodă şi, precum mi-i hramul, mi-i şi graiul, adicătelea tot 
slobod. Şi mai adaugă că, simţirea-mi gingaşă neîngăduind 
cuvintele de năpăstuire, eu vă spun rămâneţi cu bine şi mă 
urnesc într-ale mele... 

Fărcăşan, sastisit de gâlceavă, săltă din umeri: 

— Ci nu mă mai ispiti tot cu vorbe de ducă şi piei din faţa 
mea! La o adică, îndeajuns mi-ai mucegăit pe la porţi şi 
sătul sunt de sfadă şi de grijă că rămân fără slugă 
nepreţuită. Fă mulţămită că scapi teafăr şi cu spinare 
netedă. 

Lui Chirică îi ţâşniră lacrimile: 

— Netot cela de aşteaptă răsplată bună la faptă 
creştinească. Mă duc, boier Ioniţă, dar să ştii că mult mi-ai 
fost drag şi cu credinţă te-am slujit. 

Se îndreptă ticăit spre armăsar, tot aşteptând vorbă de 
întoarcere. Într-aceeaşi clipă, porţile cele mari ale lui 
Cerchez se dădură în lături cu vaiet prelung. 

— Uite-i! strigă Gheorghiţă. 

Două pâlcuri de câte şapte călăreţi izbucniră în uliţă şi 
apucară în goană înverşunată pe drumul Mogoşoaiei. 

Încă înainte de a pieri, înghiţiţi de negură, în cotul din 
spinarea Morii, Gheorghiţă dădu pinteni bidiviului: 

— Acum! Până nu încep slugile a zăvori porţile! 


—  Măscuţa, nărodule! strigă Fărcăşan. Dacă apucă 
vorniceasa să ne cunoască chipurile, ştiu că am pus-o de 
mămăligă. Chirică, fii la îndemână cu bidiviul jupâniţei! 

Două  slujnice opinteau să urnească porţile grele. 
Fărcăşan şi Gheorghiţă, cu feţele îmbrobodite, ţâşniră 
săgeată prin deschizătura care începuse a se îngusta. 
Muierile, luate pe neaşteptate, abia avură vreme să se dea 
în lături, răcnind ca din adâncuri de iad. Auzind ţipete, 
jupâneasa Caterina se ivi în pragul conacului, purtând 
lumânare groasă ca de nuntă. Gheorghiţă îi reteză flacăra 
cu mişcare iute, lăsând săliţa şi pe boieroaică în întuneric. 

—  Săriţi! urlă Caterina speriată de moarte. Săriţi! 
Tâlharii! 

Spaima îi sugruma grumajii. Cine avea să sară? Toţi 
slujitorii de nădejde ai curţii, îndepărtați cu viclenie de 
casă, se îndreptau acum spre boier Dumitru. Rămăseseră 
pe lângă conac doar câteva roabe nevolnice şi un argăţel, 
băietan de vreo doisprezece ani. 

O luminiţă firavă pâlpâi în bezna cămărilor. Fărcăşan şi 
Gheorghiţă îi ieşiră în întâmpinare, izbind şi răsturnând 
lemnăria din casă. Într-o clipă Smaragda îşi lipi făptura de 
inima flăcăului. 

— Gheorghiţă... 

— St! făcu boier Fărcăşan. Zor! Nu-i vreme acum de 
drăgosteală. 

Făcură cale întoarsă, împiedicându-se în mescioarele şi 
scăunaşele răsturnate. Prin întuneric, jupâneasa Caterina 
se anină la nimereală de straiul Fărcăşanului. 

— Ce faceţi? Încotro? Smaragda...! Unde eşti? 

Gămanul se descotorosi din strânsoarea jupânesei: 

— Iertăciune, cinstită jupâneasa..., bolborosi fără a-şi da 
seama şi împins de ighemoniconul deprins de mititel. 

Smaragda rosti răspicat: 

— Rămâi cu bine, mamă. Socoate că n-ai avut copilă ori 
că m-am prăpădit, căci eu în ăste case blestemate n-oi mai 
păşi câtă vreme oi mai avea răsuflare şi suspin! 


Vorniceasa urlă ca fiara înjunghiată: 

— Nu, Smaragdă! Stai...! Fie-ţi milă...! Mă omoară 
tătâne-tău! Rămâi! 

— Apăi de el ţi-a păsat dintotdeauna, de el să ai parte! 

Părăsiră casele Cerchez, vâlvătaie de tânguială şi bocete 
sfâşiind a rău întunericul. 


Patru umbre goneau pe drumul Târgoviştei, alergate 
parcă de toate oştile iadului. 

Chirică, cu trupul deşelat de fugă năvalnică şi 
hurducătură, cugeta cu mulţămire amărăluţă: 

— Ehei! Dacă nu era bietul Chirică cel modârlan, cu 
minte puţină şi aceea pustiită de trândăveală, să-mi spui şi 
mie, boier Ioniţă, şi mai cu seamă Domnia ta, Gheorghiţă al 
Filipescului, dacă mai goneai acuma teleleu, pe lună 
rotofeie, dimpreună cu mândruţa! Dar cum milostiv m-a 
greşit mama, iar Dumnezeu m-a plouat cu însuşiri, deprins 
sunt să fac iertare mai cu seamă prostovanilor de neam 
ales... 

Spintecau noaptea de vară. În inima lui Gheorghiţă şi a 
Smaragdei, stelele, luna, întreaga fire ningea bucurie. 

În urechile lui Ioniţă Fărcăşan zvoneau muzici de chef lat, 
cu lăutari de soi. 

„Cum ajungem la conacul jupânesei Aspasia Boldur, îi 
trag un zaiafet frumuşel!“ 

Îi venea să bată în pumni de bucurie: „Na, că tot pe-a lui 
Fărcăşan s-a întâmplat!“ 

Ţipătul unei cucuvele viersuia parcă altfel: „Nu se ştie... 
Nu se ştie...“ 

Gămanul săltă din umeri, strigându-i peste umăr: 

— Eşti proastă, soro! 


CAPITOLUL IX 


Sodom de omenire  grămădiseră  Zăvoienii, căci 


iarmarocul de-aici, dimpreună cu cel de la Fântânele, se afla 
între cele mai vestite din Ţara Românească. Târgoveţi şi 
ţărani, ovrei, armeni, sârbi, zlătari, boscărime se urneau din 
cel capăt de ţară, părăsindu-şi colibele, necazurile şi pe cei 
nevolnici pentru zece zile încheiate. 

Văzduhul vuia de larmă, se buluceau glasuri şi graiuri 
felurite, neguţătorii îşi făleau marfa, ca țesătură, încălțări, 
podoabe ori giumbuşlucuri, după hramul fiecăruia, în 
strigături şi vorbe meşteşugite. 

Şi, Doamne!, ce nu găseai pe tejghelele doldora ale 
cupeţilor! Anterie, giubele, ceapchenuri, dulame şi binişuri, 
damascuri şi caşmiruri de la India, atlasuri şi mohairuri, 
muselină şi brocarturi, chilimuri şi tot soiul de pânză 
chindisită, potcapuri, cuşme şi comănacuri de călugăr, 
calpace şi  cămilăfci... Numai printre  bodroanţele 
basmangiului să fi fuşerit şi aveai la ce prăpădi întreaga 
ziulică: marame din mătase ori cearşaf de turbane, feregele 
şi grimele, iaşmacuri cu prisos de fesfesele ori iscate din 
şevaiul cel scump cu fir de aur, tulpane cu podoabă de 
diamanticale ori surguci - îţi făceai cruce de minunăţia 
paserilor care-şi  lepădaseră penele pe  faldurile 
testemelurilor - şi iarăşi broboade din zarafir sau zarpă, 
ţesături de mare cheltuială pentru zile viforite. 

Ca totdeauna, muierile adăstau ciucure dinaintea 
giuvaergiilor ovrei. Le rămâneau ochii atârnaţi de paftalele 
încrustate cu sardiuri şi rubelite, la cerceii înstelaţi - 


diamanticale smulse din cerul nopţii -, la spelcile cu căpeţel 
de mărgăritare ori alexandrină, la brăţările stropite cu 
hurmuz de smarande, la ghiulurile falnice vârfuite de câte 
un zamfir falnic... Dever avea, nu-i vorbă, şi neguţătorul de 
sulimanuri, doar că din marfa aceasta muierile se 
îndestulau cu fereală. Roşul de Spania, pentru îmbujoratul 
buzelor şi obrajilor osteniţi de ani, praful de orez nălbind 
amăgitor obraji oacheşi, vaselinele şi apele de roze, de 
chitru, de ienupăr şi azalee - taina mâinilor albe şi catifelii 
-, pulberea scumpă din adamante ciobite şi pisate pentru 
cine pofteşte la dinţi albi şi strălucitori, iacă ghiloseli şi 
păcăleli ce se cer ascunse în sertăraşe de care stăpânul 
casei şi al inimilor gingaşe nu are ştiinţă. Care-i netoata să- 
şi mărturisească datorinţele faţă de sipeţelul cu ghiloseli? 
Că prisosul de frumuseţe se cumpără cu parale bune la 
prăvălia lui Chiusbaian, vestitul meşter al chipurilor 
dichisite? 

Ca de obicei, larma cea mare o făceau plăcintarii greci. În 
marfa lor dădeau iama pruncii, hotărându-se anevoie 
dinaintea maldărelor de cofeturi şi zaharicale: aluaturi dulci 
cu alune şi stafide, alivenci pufoase ca nourii cei zglobii ai 
lui Prier, pandişpanuri înecate în zeamă de eucalipt ori 
caise şi zmeură, pricomigdale şi sarailii, plăcinte curoşcove 
sau rodie, baclavale şi siropuri din flori de portocale, roze, 
de cedru şi esenţă de mosc... Năvala cea mare o dădeau la 
acadelele din zahăr ca sticla: verzi, roşii, galbene şi 
portocalii. Înţepau dulce acrişor limba, căpătai trei cu o 
singură arămioară şi, dintr-una singură, sugeai mai multe 
ceasuri. 

Părinţii lor îşi deşertau chimirele la alte tejghele. 
Miroseau cale de o poştă fleicile fripte cu cimbru pe jăratec, 
cârnaţii usturoiaţi, scordeleaua cu arome ispititoare, mielul 
haiducesc. Când acesta, pârpălit pe fund de gropniță cu jar, 
în piele cusută pentru a dobândi frăgezime, se lăsa răpus 
de flacără, numai bun de pus pe talgere, scotea bubuit de 
balimez otoman... Cei cu dare de mână se înfruptau cu 


vânat subţire: pulpă de căprioară ori porc mistreţ, veveriţe 
asuprite la foc molcom, piftie din cap de urs, piept fraged 
de potârniche, fazan sau rață sălbatică... Setea şi-o 
astâmpărau cu vinuri de tămâioasă, Drăgăşani, Mehadia, 
Turceni sau moldovenescul Cotnari.... 

— Asemenea hărmălaie, rosti Ilie Machidon cu mirare, n- 
am pomenit de când m-a slobozit mămuţa în lume! Ţinem şi 
noi, chiprinaşii, iarmaroc, nu l-am ocolit nici pe cel din Podul 
Iloaiei ori de la Iţcugşi, dar aista parcă-i sălaşul lui Ucigă-l 
Toaca... Viermuială şi urechi ţăndărite de larmă ca-n 
mânăstire de bobletici cu beteşug la cap. 

Logofătul îşi plimba căutătura peste maldărele de 
omenire, zicându-şi că doar ochi de vultur, rezemat de 
noroacele prostului, ar putea dărăci atâta norod, dibuind 
făptura căutată. 

— De, Machidoane, acesta-i rostul bâlciului. Oamenii să 
se desfete, cupeţii să-şi golească desagii şi tejghelele, iar 
creştinii chimirele. Şi acestea se cade a se face cu zgomot. 

— Aferim, logofete, bine că m-ai luminat... Avem la noi în 
Chipriana un creştin de-i zice Vasile al lui Sucilă... 
Asemenea urlete şi zbucium se slobod din coşmelia lui, 
întocmită în celălalt capăt de sat, de ne crucim toţi prin 
bordeie a ducă-se pe pustii! Noi gândeam că-şi asupreşte 
muierea, biata, şi, iacă, aflu că Sucilă şi alde Nastasia, 
nevastă-sa petrec straşnic. De, or fi din neam de păuni. Zici 
că se vaită, dar ei cântă. 

Logofătul nu-l asculta. Privirea, încreţită din pricina 
soarelui necruţător, cerceta spre tagma pehlivanilor care-şi 
ridicaseră cortul chiar în mijlocul iarmarocului. O mândruţă 
tinerică îi prinse bidiviul de dârlogi, ţintuindu-l locului. 
Purta polcuţă înflorată, sânii i se rotunjeau ispititor sub 
pieptarul de catifea, în urechi îi jucau cerceluşi mici, cu 
pietre albastre: 

—  Irra...!  Măiculiţă! Chipeş bărbat! Fă bunătate, 
boierule, şi descălecă aducând dovadă că nici trupul nu te 


ruşinează. la, şoptesc cumetrele de colo că ai fi şontorog de 
un picior! 

Andronic râse, sticlindu-şi dinţii şi ochii. Străluceau, 
gemeni cu adamantul negru ce-i prindea panaşul de egrete 
de la cuşma florentină din postav vişiniu. 

— Fă-mi răgaz, frumoaso, doar trei clipe, căci îmi caut un 
tovarăş şi dovadă ţi-oi aduce că-s şontorog de amândouă... 

Oamenii din jur prinseră a râde. Mai cu sfială, mirându-se 
de îndrăzneala muierii care se încumeta a şugui cu un 
boier, femeile pufnind cu gura ascunsă în palmă ori în poala 
basmalelor. 

Radu Andronic îşi mână calul prin mulţime: 

— Cilibie drăcoaica! 

Slujitorul oftă cu ochii spre cer: 

— Ehei! Cu multă nedreptate rânduieşti tu lumea. 
Doamne! Păi dacă frumos la frumos trage, apoi noi, sluţii, ce 
ne-om face? 

Logofătul care o cunoştea pe Smărăndiţa, soaţa lui 
Machidon şi frumuseţe vestită în satul de la Milcov, prinse a 
zâmbi: 

— S-or duce în Chipriana, unde strâmbilor şi scâlciaţilor 
le ninge cu noroace de muieri ca bujorul. La fiece clăpăug, 
câte o chiprinaşă cu buze de cireaşă şi ochi mure coapte... 
Te mirai de harababură, împărate! Aici ai pe săturate! 

Babilonia şi învălmăşeala de la corturile boscarilor erau 
cumplite. Pehlivanii îşi slobozeau marfa, fiecare pre limba 
lui, muzicile urlau, măscăricii îşi strigau prin trâmbiţe cu 
urechile  lăbărţate  mucalitlâcurile, păcălicii  hârjoneau 
muierile şi pruncii, ghiduşarii născoceau comedii cu mâinile 
lor dibace, însufleţind păpuşi, animale, găze. Voinicii cetei 
de boscari, zdrahoni cu boiuri de mistreţ, ispiteau creştinii 
la luptă dreaptă, cu rămăşag bogat, căpcăunul cu limbă de 
bou speria pruncii, piticii cu ale lor: tumbe iuți, nenumărate 
- roată scăpată la vale -, zbânţuială pe frânghie cât degetul 
de groasă, patru urşi dănţuiau de mama focului: un alişveriş 


de ţambale, strigături şi râsete, miros de trupuri asudate, 
izuri de fiară şi pungi şterpelite la învălmăşeală. 

Un bărbat în crucea vârstei, mai răsărit cu un cap decât 
semenii săi, chemă luarea-aminte a logofătului. În ciuda 
vipiei, purta broboadă la gât, ridicată până în dreptul gurii, 
cuşma îi era trasă adânc pe ochi. Era limpede pentru orice 
prostănău că ţinea să-şi ascundă chipul. Se trăsese într-un 
ungher mai liniştit şi număra fără tocmeală galbeni în 
palma cât o cazma a unui geambaş. Faţa ţiganului era toată 
surâzătoare - ziceai că vine Paştele! - ochii îi străluceau de 
mulţumirea pentru târgul încheiat. 

Radu Andronic prinse braţul slujitorului: 

— L-am dibuit, Machidoane... Da' nu-i prea dibaci 
cneazul... Chipul ţi-l măsluieşti, nu-ţi-l ascunzi printre 
zdrenţe... 

— Nu toată lumea are ştiinţă de iscoadă, aceasta 
socotindu-se îndeletnicire de oameni fără soi, zâmbi Ilie 
Machidon. 

Îşi croiră cărare prin mulţime. Logofătul descălecă, chiar 
lângă umărul lui Alexandru al sârbilor. Într-o clipă, îşi simţi 
braţul cetluit în menghină de fier. Radu Andronic întoarse 
capul mirat: o mogâldeaţă, chip şi trup de ducă-se pe pustii, 
îl cerceta cu ochi albi, parcă goliţi de vedere. Ilie Machidon 
rămăsese cu gura căscată. Nu pomenise nici în vise urâte 
asemenea sluţenie de om, car de hidoşenie grămădită la o 
singură făptură. 

Logofătul începu să râdă: 

— Duro! 

Cneazul Alexandru se răsuci şopârlă. cu mâinile jungher. 
Rămase câteva clipe fără grai, apoi chipul i lumină. 

— Eşti dregător al principelui Brâncoveanu. Te-am văzut 
la curte, fiindu-i mereu în preajmă. 

Boierul îi făcu plecăciune uşoară. Cuvenitul închinat 
principilor, cu genunchele în ţărână, ar fi holbat ochii 
oamenilor, asmuţind primejdia. 


— Cu voia Măriei Tale, rosti boierul în florentină, mi-s 
Radu Andronic, logofăt. Poruncă am a te însoţi până în 
cetatea de scaun şi iertăciune pentru nenoroacele ce ai 
avut a întâmpina până acum. 

Ochii sârbului sclipeau de mulţumire. Prinse braţul 
boierului: 

— Trag nădejde că eşti Andronic cel adevărat. Chipul 
Domniei tale mi s-a tipărit în minte, dar numele îl uitasem 
De aceea m-am fost lăsat păcălit... Cum mi-ai dat de rost în 
vălmăşagul acesta? 

— Ghicind toate câte ţi s-au întâmplat, dar că, până la 
urmă, te-ai smuls din momeala vrăjmaşului, am prepuit că 
vei încerca să te strecori neştiut până la Bucureşti. Nimic 
mai potrivit cu asemenea gând decât a lipi o ceată de 
boscari, ţinând socoată de înfăţişarea prea vrednicului 
slujitor al Măriei Tale, Duro... Bag de seamă că aţi rostuit 
cai. Rugăciunea mea, înălţime, este să ne zorim... 

— Şi, asemenea, înflăcărata mea dorinţă... 

Încălecă un bidiviu rotat şi, dimpreună cu logofătul, îşi 
spintecară drum spre capătul iarmarocului. În urmă, 
Machidon îi strecura priviri buimace lui Duro. 

„Maică Precistă, mari sunt minunile tale! Nu seamănă a 
om, dar nici a dobitoc şi nici cu vreo altă vieţuitoare din 
care să fi întâmpinat eu ori bunicu-meu, şi cred că nici 
moşu-său...!“ 

Şi ar fi fost curios să ştie, da, ar fi plătit bune parale să 
afle cum e de fel fiinţa aceasta, cum îi e rânduită viaţa, 
acolo, la el acasă, dacă mai are fraţi ori surori, muiere şi 
cum...? „Aista doar să te lase să-l vezi la bâlci şi-i pui paraua 
în palmă! Îşi scoate merindea fără a mai asuda la seceră. Ce 
mai! Bate toate comediile din zece iarmaroace!“ 

— Logofete, întrebă sârbul, cine crezi că m-a ispitit 
capcana de la Bolteşti? Cine-i vulpea vrăjmaşă? 

Radu Andronic rosti cu ochii la drum: 

— Acum, nu ştiu. Dar vulpea, cât de hoaţă ar fi, până la 
urmă tot se lasă dovedită. 


De fapt, ştia. 


XXX 


În odaia cea mare din conacul vornicesei Dumşa ardeau 
două sfeşnice de aur greu, meşterite de un ucenic al 
vestitului argintar Benvenuto Cellini. Lumânări albe, groase 
vieţuiau în toate cele şaisprezece braţe, şi grecul Spiros 
Palamas gândi că avea dinaintea ochilor două caracatiţe 
uriaşe, cu gheare de foc. Flăcările despuiau ungherele de 
umbră, dădeau  străluciri dulci ori  scânteietoare 
bodroanţelor din cămără. Doar câţiva boieri îşi orânduiseră 
casele după gustul evropenesc, iar printre aceştia se afla şi 
vornicul Dumşa. Vornicul, vorba vine, căci împărătiţă peste 
toată avuţia Dumşeştilor şi a inimii lui Vasile se află 
dumneaei, Ileana. Muiere de neam ales - mumă-sa, o 
Mugşatină, tată-său, un Sturdza -, cutreierase prin toată 
Evropa,  însoţindu-l pe vornic în feluritele slujbe 
încredințate de Vodă Brâncoveanu. Pretutindeni fusese 
îndrăgită. Mărimile se închinau frumuseţii ei neasemuite, 
limbii sprinţare şi „graţiei“, cum spun frâncii unui anume 
farmec, prostimea o iubea pentru milostenie, căci avea 
punga plină şi inimă largă, dar mai cu seamă pentru voia 
bună care nu ocolea pe nimeni. Râdea - Doamne, ce de 
mărgăritare într-o singură gură! - cu gondolierii oacheşi ai 
lagunei, şuguia cu sacagiii Florintiei, avea vorbe şi parale 
bune pentru milogii de sub poduri, zeflemisea cu dulceaţă 
sutanele cernite de la Santa Maria del Fiore, nu se sfia să se 
hârjonească cu paladinii ce mişunau în republicile 
italieneşti. Trupurile bine zidite cu mişcări de jivină, ochii 
focoşi strălucind sub gardinile largi ale pălăriilor, stiletele 
iuți, cu lama ca o limbă de viperă, o aţâţau şi era singura 
„signoră“ de pe acele meleaguri care putea cuteza să 
cutreiere cele mai mărginaşe mahalale, la orice oră a zilei, 
fără teamă că i s-ar vătăma un singur degeţel. 


Din acele depărtate ţinuturi adusese Ileana la Bucureşti 
lemnăria de mare cheltuială la care cerceta acum grecul 
Palamas. Despre vorniceasă se zvonea, şi pe bună dreptate, 
că-i cea mai umblată muiere din întreaga Valahie. 
Boieroaicele bătrâne ca băneasa Brăiloiu, de pildă, ori 
stolniceasa Calomfirescu (iar Doamna Marica nu gândea 
altfel) socoteau că acest haimanalăâc nu-i prilej de fală, ci, 
dimpotrivă, de adâncă ruşinare. Rostul muierii este să-şi 
grijească de acareturi, avuţie ce trebuie înmulțită, şi de 
prunci, nu să mişune prin cotloane streine. 

Ileana sălta cu nepăsare din umeri. Ba, mai acum vreo 
doi ani, când Marica Doamna, cu gura făcută pungă, o 
certase căci prea se abătea de la ighemonicon şi de la 
canoanele poruncite unei soaţe de mare dregător şi, iarăşi, 
pentru că nu se cuvenea a vântura lumea ca zăluzii cei fără 
de căpătâi, Ileana o privise drept în lumina ochilor şi-i 
surâsese cu buze de miere: 

— Dacă Măria Ta, Doamnă, socoate că-s prilej de ocară şi 
pildă proastă pentru jupânesele Bucureştilor, gata mi-s, 
dimpreună cu vornicul, să părăsim Valahia; ne trecem 
avuţia toată în galbeni şi om pribegi spre Florintia ori 
Veneţia. Decât spin în ochiul ălui tău, mai bine trandafir 
lângă inima veneticului... 

Înghiţise amar Doamna Marica şi luase altă vorbă. 
Dumşeştii, alături de bezmeticul de Ioniţă Fărcăşan şi de 
încă vreo doi-trei boieri, se aflau printre cele mai avute 
caftane din Valahia. Nu-i chibzuit pentru vistieria unei ţări 
să laşi ditamai muntele de aur a lua drumul străinătăţii. 

Palamas îşi desprinse privirea de la o statuetă de fildeş, 
căţărată pe o mescioară cu picioarele răsucite şarpe, ca în 
vremea celuilalt Ludovic, şi îşi scoase ornicul. 

— Mai aşteptăm pe cineva? 

Cuvinte fără noimă, căci toţi cei din încăpere ştiau pe 
cine adastă şi de când. Îşi înţelese şi grecul neghiobia, dar 
cea care-i smulsese vorbele fusese nerăbdarea. 


Se mai aflau în cămară, în afară de vorniceasă, trimisul 
lui Vodă Antioh al Moldovei, Alecu Şuţu, voinic, tăcut şi 
cumpănit - se părea că nu se află întâmplare pe lume ce i-ar 
fi putut tulbura apele - şi domnia sa prinţul Serghei 
Arkadievici Kirillof. 

Acesta, deşi bidiviu nărăvaş de fel, făptură poftalnică de 
viaţă - vin, muieri, răzbeluri - plin de neastâmpăr, gata să 
se vâre în tărăşenii primejdioase ori numai zălude, căuta 
acum cu privire blândă, de câine domolit, spre făptura 
Ilenei. 

„A căzut în mrejele vornicesei, gândi Palamas, şi zăbava 
nu-l mai necâăjeşte, ba, dimpotrivă, ar trage-o de capete, ar 
întinde-o pentru a stărui cât mai îndelung în preajmă-i...“ 

La fel chibzuia şi preacinstitul Alecu Şuţu, cu oarece 
nelinişte. Nu-l ţinea grija că Serghei Arkadievici şi-ar putea 
rătăci cu primejdie minţile în fustele de taftă ale Dumşoaiei. 
Muscalul era dintre cei armăsari cu mai multe inimi şi, pe 
undeva, neam cu logofătul Andronic, nu se afla uliţă 
străbătută, şi har Domnului!, amândoi goneau în lungul şi 
latul lumii, surugii de poştalion, unde măcar la o fereastră 
să nu sticlească de plâns şi aşteptare pereche de ochişori. 

Grija pârcălabului gonea către plaiurile Moldovei, către 
Curtea domnească, unde Vodă Antioh aştepta cu nerăbdare 
veşti de la sfatul din Bucureşti, având şi Măria Sa socoatele 
dumnealui. Doar cu câteva ceasuri înainte de a purcede 
spre Bucureşti, la Curtea din laşi poposise solia beyului 
tătar Temir. De! Gândurile Cantemirescului băteau departe, 
şi pârcălabul Şuţu, mai pe orbecăite, mai pe pipăite, încerca 
să le păşească pe urmă. 

Grecul ţâşni de pe scăunaşul frâncesc, reteză odaia şi 
rămase priponit în dreptul unei mescioare cu narghilele. 

— Eu unul mai aştept o singură zi. Poimâine, în zori, mă 
pornesc spre Atena. 

Vorniceasa îi zâmbi ispititor: 

— Dar oare ce-ţi dă brânci cu atâta străşnicie, kir 
Palamas? Căutătură galeşă, de bună seamă... Să fie de 


smarald? Ca aluna coaptă? 

Palamas îşi cobori iute pleoapele, pentru a nu i se citi 
disprețul din ochi. „Hm! Muierile! N-au alt în minte decât 
berneveci lepădaţi la marginea crivatului< “ 

Vorniceasa îl urmărea cu privire subţire. Un zâmbet 
şerpesc îi stăruia în colţul buzelor. Deşi nu prea vârtos croit, 
grecul era bărbat chipeş. Sub sprâncenele ascuţite avea 
căutătura aspră şi strălucitoare, gura puternică, bărbia 
bătăioasă. În toate citeai stăpânul, omul deprins să 
poruncească, ba, şi privirea Ilenei sclipi scurt, a ibovnicului 
care ştie să strângă cu vrednicie o muiere în braţe. „Ştie, 
dar... n-are vreme niciodată!“ 

Ridică uşurel din umeri. În ce o privea, nici ei nu-i dădea 
ghes inima să cadă la pieptul înveşmântat într-un contăş de 
postav, brodat cu şnur negru. 

Alecu Şuţu, prietin vechi cu grecul - mai mult, îl rugase a- 
i lua sub oblăduire pe feciorii săi aflaţi la învăţătură în Atena 
- glăsui cu voce liniştită. Omului tulburat să nu-i vorbeşti 
răstit, spre a nu-i spori aţâţarea Iar pe Palamas îl simţea în 
pragul mâniei. 

— Nu te grăbeşti, oare, Spiros? 

Grecul răsuci privire neagră: 

— Mă aflu aici de trei zile încheiate şi nici măcar n-am 
izbutit a ne strânge laolaltă. Mâncăm, deşertăm bărdace de 
vutci şi vinuri dulci, benchetuim, în vreme ce fraţii noştri 
îndură foame, şi umilinţă, şi bici! Acasă mă aşteaptă 
douăzeci de mii de oameni ascunşi în peşterile din munţii 
Pindului, păzindu-şi flintele ce s-au fost dobândit cu jertfă 
sângeroasă. Ne-am înfometat familiile, ne-am pus capul în 
primejdie furând armele, după ce am doborât străjile 
convoaielor turceşti! 

Prinţul Kirillof prinse a zâmbi sub musteaţa-i o părere 
ceva mai întunecată decât părul bălan. Stătea trântit într- 
un jilţuleţ frâncesc, cu un picior săltat peste celălalt. 
Căftăniţii târgului, nedeprinşi cu farafastâcurile curților 
evropeneşti, ar fi căscat ochii şi gura dinaintea unui 


asemenea aşezat. Cei din cămară, însă, nu se mirau, iar 
Dumşoaia îşi zise că, aşa cum se înfăţişa acum, prinţul 
Kirillof ar fi răsucit privirea până şi - Doamne, iartă-mă! - 
Prea Sfintei. Straiul de general din catifea sinilie, cu fireturi 
de aur, se potrivea de minune părului bălan şi ochilor safirii, 
ciubotele din marochin moale, alb, îmbrăcau picioare 
puternice, dăltuite, de zeitate greacă. 

— Gândeşti, kir Palamas, rosti alene generalul rus, că, de 
ajungi cu o zi ori două mai curând la fraţii greci ai Domniei 
tale, le vor fi curmate mai degrab' caznele, iar răutăţile 
osmanlâilor vor înceta? 

Lui Palamas i se aprinseră ochii de mânie: 

„Aventurierul ăsta, scăldat de prunc în aur, muieratic şi 
nechibzuit - halal de imperiul lui Petru dacă trimite la sfat 
însemnat asemenea sol! - îşi îngăduie a mă zeflemisi!“ 

— Gândesc, prinţe, că nu doresc poporului rus să 
cunoască vreodată caznele şi umilinţa traiului înjugat la 
carul osmanlâu... 

„Bun înţeles, îi răspunse în gând Kirillof. Dacă turcii iar 
cotropi Sfânta Rusie, ar însemna sfârşitul vostru, al tuturor 
ţărişoarelor mici, ba şi al întregii Evrope. Imperiul rus 
contopit cu cel islamic s-ar ridica deasupra tuturora, cu o 
putere de nebiruit...“ 

— „căci, îşi urmă vorba grecul, doar atunci ai pricepe 
cât preţ au o zi sau două, pentru cel aflat în amarnică 
suferinţă. 

De teamă ca cei doi să nu se sfădească, Şuţu strecură 
vorba moale: 

— Mai chibzuieşte, Spiros, înainte de a înşeua. Prilej ca 
acesta nu întâmpinăm în fiece zi... 

— Ce prilej?! De trei zile ori patru stăm în priveala 
iscoadelor şi în bătaia pumnalelor. Sfaturile de taină se ţin 
într-o noapte şi apoi părtaşii se împrăştie ca guzganii. Noi 
stăm ciotcă, ţinem mâinile în sân, pentru ca turcul să ne 
strângă într-un singur năvod şi dintr-o singură aruncătură. 


Ce am izbutit în ăste trei zile? Nici măcar pe stolnicul 
Cantacuzino, nu mai zic de Brâncoveanu, nu l-am zărit. 

„Aha! îşi zise vorniceasa, iaca ce-l apasă pe grecişor! Nu 
a fost luat în seamă, Vodă şi Cantacuzinul nu l-au chemat la 
palat, îl privesc ca pe oarece om de rând. Nu zău, Ileană, 
ăst Palamas se socoate pe puţin principe!“ 

— Fireşte că nu i-am zărit, cercă să-l domolească Kirillof. 
Ar fi fost nechibzuit şi lipsit de diplomaţie să fim primiţi la 
palat. Adică Vodă Brâncoveanu, vasalul Islamului, face 
cârdăşie cu trimişii imperiilor vrăjmaşe şi căpeteniile 
răzvrătite ale Balcanilor supuşi lor. Eu, unul, nu mă simt 
jignit. 

Vorniceasa zâmbi: „Bun înţeles. Serghei Arkadievici... Tu 
eşti prinţ...“ 

Palamas îşi scutură pletele ca un cal nărăvaş: 

— Măcar Cantacuzinul, în strai măsluit, putea veni să ne 
cerceteze. De pus la cale sunt multe! 

— La ce, Spiros, când încă n-am izbutit să ne grămădim 
toţi? 

— Pe cine mai aşteptăm? Pe arvanit şi pe Kostev, 
bulgarul. Iar acestora fie li s-a ofilit dorul de zavistie, fie au 
fost arcăniţi, poate răpuşi de turci. Şi, la o adică, reprezintă 
câteva zeci de mii de oameni de care ne putem lipsi. 

— Nu şi de oamenii guvernatorului Rabutin, spuse Alecu 
Şuţu, căci şi trimisul acestuia este aşteptat. 

Palamas mârâi ca pentru el: 

— Pe ăsta îl aştept cel mai puţin. 

— Şi totuşi am sosit. 

Se răsuciră toţi ca la pocnet de flintă. lezuitul Carol 
Neurautter, missionarius castrensis şi trimisul Imperiului 
habsburgie, făcu plecăciune de faţă bisericească, îndoindu- 
şi oleacă grumazul. 


Palamas îşi mesteca mânia, zgrepţănând cu unghiile 
țesătura jilţului. Ere nemulţumit că se lăsase surprins de 
Neurautter, iar vorbele necugetate, nu de puţine ori, aduc 


ponoase. De îndată sau când nici nu gândeşti şi-ţi zici că, 
de-acum, ţi-ai aşternut moale. 

Vorniceasa îl urmărea din colţul ochiului, înveselită. 

„Modârlanul ăsta de grec îmi strică gobelinul... La naiba 
cu bodroanţele! Îmi place că se simte la strâmtoare. Mi-a 
afumat casa cu ifosele şi fala dumnealui...“ 

Şi pe prinţul Kirillof îl veselea stinghereala grecului. 
Lumeţ, oblăduit din leagăn de zâne bune, urmărit de 
noroace ca umbra, iubea viaţa sub toate înfăţişările ei şi o 
privea cu ochi plin de îngăduinţă. Ţarul Petru îl preţuia şi-l 
ţinea lângă inimă, cam fiind dumnealor din aceeaşi sămânță 
de creştini. Căutau desfătarea, bucurându-se hulpav de 
viaţă, rămânând în aceeaşi vreme viteji, ostaşi neînfricaţi, 
înfruntând primejdie cât de mare, cu zâmbetul pe buze şi 
paloşul în mână. 

Unor asemenea oameni nu le plac anahoreţii, virtutea 
fluturată cu îndărăpnicie, traiul călugăresc după poveţele 
aspre ale sfinţilor părinţi, chipurile care nu ştiu să râdă, 
bărbaţii cu o singură muiere şi muierile care-şi zămislesc 
pruncii în cămeşoaie de in, lungi până-n călcâie şi cu scufiţă 
pe cârlionţi. 

Acum Kirillof râdea mânzeşte, căci dinaintea grecului 
încerca mereu căscat de plictis, cuvintele acestuia - 
„neamul, fraţii meu greci, jertfe, strămoşi“ - îi răsunau gol, 
zgâriindu-i urechile. 

„La dracu cu vorbele sulemenite de dascăl slăbănog, 
bolnav de piept! Scoate spada, trage cu flinta, dă iama cu 
jungherul, strânge o muiere în braţe! Acestea-s fapte de 
bărbat. Găvăreala las-o moşnegilor şi betegilor de stâlpesc 
bisericile...“ 

Mai deosebit, chemându-i luarea-aminte, i se părea 
misionarul. 

„Popa are ceva în căpăţână. Ceva mai mult chiar, 
primejdios de mult. Uite unul în care n-aş avea încredere 
nici jurându-se cu mâna pe moaştele Sfântului Dimitrie cel 
Mare...“ 


Şi se răsuci în jilţ, căutând să-i fie cât mai moale. Aştepta 
cu nesaţ voroava ce avea să se încingă între grec şi neamţ. 

Alecu Şuţu, pârcălabul lui Cantemir, făptură blajină, 
aşezat şi iubindu-şi cu adevărat creştineşte semenii, dădea 
semne de nelinişte. În cămară aromea furtuna, şi 
moldoveanul căuta cărare s-o abată cumva. Se aşeză lângă 
grec pe care-l cunoştea nestăpânit, de parcă, la o adică, i-ar 
fi putut astupa gura cu palma. 

Palamas îi pricepu gândul şi-i azvârli privire neguroasă. 

— Ci nu mă ţine de poale, îi şopti printre dinţi. 

Apoi săltă cu voită nepăsare din umeri: 

„Vedea-l-aş în iad pe popă! Nu-mi place de două ori: 
dintâi că-i iezuit, cei mai ticăloşi haini, şi-apoi îi şi neamţ. 
Tigve goale şi poftalnici la bunul altuia, de nu-i încape 
pământul. Hm! Misionar militar. Pumnalul îi străluceşte mai 
tare decât crucea...“ 

Neurautter îşi plimbă căutătura, cuprinzându-i pe toţi: 
prinţul Kirillof, nepăsător, prea fudul şi sigur pe obârşia-i 
nobilă şi pe imperiul puternic al cărui sol se afla, pentru a 
se simţi tulburat de un popă, chiar cu ifose, Şuţu - ce 
însemna  Cantemirul pe harta mărimilor Evropei? - 
vorniceasa Dumşa, o aventurieră după cum zic italienii, 
făptură vândută diavolului: pentru desfătări trupeşti, ori 
pentru pricini de domnie. 

Se rezemă de o consolă frâncă, dinaintea grecului, 
vorbindu-i în graiul Florintiei: 

— Mă amăgesc urechile, signor Palamas, ori, dimpotrivă, 
bucuria nu mi-e strâmbă. De-ajuns să te privesc: m-ai 
aşteptat cu nerăbdare, mă întâmpini cu nespusă mulţumire. 

Glasul misionarului răsuna limpede şi nici măcar urechea 
cea mai ageră n-ar fi simţit urmă de zeflemeală. Prinţul 
Kirillof, purtând pe buze zâmbetul începutului de 
panoramă, aştepta curios răspunsul grecului. Asemenea, 
Dumşoaia care se veselea straşnic în sinea dumneaei. Doar 
blajinul pârcălab al Cantemirului se frământa în scăunaşul 
frâncesc, temând şi neştiind cum să ocolească sfădălia. 


Buzele grecului zvâcniră. De felul dumnealui era un 
bărbat vijelios, deprins cu graiul limpede, neviclenit. 

„Bun într-un rezbel, căpetenie de oşti, îşi zise Kirillof, dar 
cel din urmă om căruia i-aş fi încredinţat slujbă 
diplomaticească...“ 

Gândul îl făcu să râdă. Nici el, prinţul, nu era alt soi de 
făptură, doar că ceea ce îşi îngăduie trimisul unui mare 
imperiu, nu era şi la îndemâna unei căpetenii de răzvrătiți. 
Răzvrătiţii unei ţărişoare subjugate. „Quod licet Jovi, non 
licet bovi...“ 

— Nu te înşeli, signor Neurautter, răspunse tăios 
Palamas, ocolind cu bună ştiinţă acel „monseniore“ cu care 
îi plăcea neamţului să fie linguşit. Cu mulţumire îţi 
întâmpini prietenii, dar şi vrăjmaşii, căci bine e să le cunoşti 
chipul şi dincotro se poate descărca flinta. 

Alecu Şuţu căută speriat spre chipul misionarului. 
„Palamas s-a smintit! Venim din cele capete de lume spre a 
pune la cale tovărăşie împotriva turcului, iar el stârneşte 
dezbinare. lacă trebuşoară pentru care Ramy Mehmet l-ar 
plăti cu aur...“ 

Buzele neamţului se întinseră a zâmbet. Dinţii albi şi 
mărunți de muiere, pe chipul doar găvane de hârcă, 
stârneau fiori, şi vorniceasa simţi rece în lungul spinării. 

— Presupun, rosti liniştit Neurautter, că mă socoteşti 
printre cei dintâi. De altfel, ce pricină alta decât prietenia şi 
sentimentele creştineşti ale împăratului Leopold, încercate 
pentru noroade năpăstuite de flamura verde a păgânilor, m- 
ar fi adus în mijlocul domniilor voastre? 

Glăsuise uşurel, cam pe o singură nară, de parcă singur 
n-ar fi făcut încredințare cuvintelor rostite. 

— Simţămintele creştineşti ale Casei de Austria, rânji 
Palamas, sunt vestite şi numără veacuri. Pesemne că tot 
spre a le dezrobi ori de teama păgânilor imperiul şi-a lărgit 
fruntariile adăugându-i Ţările de Jos, Franche-Compte-ul, 
Boemia, Ungaria şi Trasilvania, iar acum cercetează, bun 


înţeles, cu acelaşi cuget curat purces dintru Domnul spre 
Milano, Neapole şi Sardinia. 

Neurautter îi reteză vorba ridicând trei degete a 
binecuvântare: 

— Bag de seamă, kir Palamas, că Domnia ta cunoaşte 
multe despre gândurile de viitor ale Cancelariei de la Viena. 
Oricum, mai multe decât mine. Cât priveşte trecutul, 
provinciile pomenite s-au fost cuprins între hotarele noastre 
datorită unor însoţiri fericite. Maria de Burgundia i-a adus 
lui Maximilian "Ţările de Jos şi Franche-Compte-ul; n-a fost 
săracă nici zestrea loanei Nebuna, moştenitoarea Spaniei, 
când s-a căsătorit cu Filip cel Frumos, iar Ferdinand şi 
Maria, nepoţii lui Carol Quintul, n-au fost mai puţin 
norocoşi. Însoţindu-se cu copiii lui Ladislau al II-lea 
lagellonul, au primit zestre Boemia şi Ungaria. Dar despre 
toate acestea Domnia ta are de bună seamă ştiinţă şi doar 
un tăgadnic hain ar putea răstălmăci istoria cea adevărată. 

— Istoria cea adevărată, râse amar Palamas. Care este 
aceea? A cuceritorilor ori a supuşilor? 

Generalul Kirillof socotind că cei doi, şi mai ales grecul, 
prea se înfierbântă, că vorbele rostite aromesc gâlceava, se 
ridică din jilţ: 

— Gândesc că nu spre a scărmăna isprăvile celor veacuri, 
ne-am fost adunat aici. Scribii, grămăticii şi dascălii nu 
lipsesc, lor le-a fost încredinţat să scrie istorie. 

— Chiar aşa, se repezi Alecu Şuţu. Altele ni-s ponoasele şi 
altele avem a pune la cale. 

Neurautter făcu uşoară plecăciune: 

— Voia Domniilor voastre. Care-i pricina pentru care 
zăbovim? 

Pârcălabul, bucuros de voroava întoarsă, îşi trecu 
degetele greblă prin barba castanie. 

— Aşteptam pe sfinţia ta... 

— Sunt aici. 

— „dar n-au sosit încă cneazul Alexandru, precum 
Kostev şi Zentas, fruntaşii Bulgariei şi Albaniei. 


Palamas dădu din mână şi rosti morocănos: 

— Şi nici nu vor mai sosi! Aşteptăm zadarnic. 

Sprâncenele misionarului se înălţară a întrebare. 

— Fie s-au răzgândit, fie au fost prinşi, poate chiar răpuşi 
de agenţi turci. 

— “Tocmai despre Domniile lor sfătuiam, desluşi Alecu 
Şuţu, înainte ca sfinţia ta să fi poposit în această cinstită 
casă. 

— Hm, făcu îngândurat Neurautter... Prinşi ori chiar 
răpuşi. Nu-mi vine a crede. Turcul ori e prea nătâng ori 
viclean foarte. Marele vizir Ramy Mehmet are o minte 
primejdios de ageră, aş zice satanicească, vestit fiind 
pentru iscusinţa capcanelor sale. Nu s-ar fi grăbit să-i 
îndepărteze, într-un fel ori altul, căci asemenea faptă 
nătângă ne-ar fi vestit nouă, celorlalţi, că Poarta a aflat de 
gândul de răzmeriţă ce a cuprins vâlvătaie Balcanii. Da, o 
nerozie ca aceasta ne-ar fi împrăştiat, ori Poarta urmăreşte 
să-şi nimicească vrăjmaşii, nu să-i risipească. Un filosof 
chinez spunea: „Pe cel ce ţi-e hain ori nu-l atinge cu o 
floare, ori doboară-l fără cruţare şi pentru totdeauna!“ 

Generalul Kirillof se apropie de mescioara cu vutci şi îşi 
umplu un pocal de cristal încrustat cu rubine: 

— Ce gândeşte excelența voastră? Care ar putea fi 
pricina acestor zăbave? 

Trupul lui Palamas zvâcni. Ţâşni din scaun ca o săgeată, 
şi vorniceasa îşi zise că grecul seamănă cu un bondar 
mânios. Nu şi-l putea închipui altfel decât furtunatec. 

— N-avem a cerceta prea departe pricina. Sunt iepuratici 
şi nu mai ţes gând de răzvrătire. Asemenea seminţii au un 
singur ţel: să răsufle, cât de obidiţi, cu capete plecate şi 
măcinând trai cât de căznit, dar să păşească pe pământ şi 
nu să-i cerceteze dedesubtul. 

— Glăsuieşti la mânie, Spiros, spuse blând Alecu Şuţu, şi 
cu nedreptate. Năpăstuieşti noroade care nu o dată şi-au 
dovedit vâna şi voinicia. lar, de s-au răzgândit, ca să rămână 
pe-a Domniei tale, găseau prilej să ne dea de veste. 


Grecul mârâi: 

— Mai au vreme. 

Neurautter îşi mângâie gânditor crucea de pe piept. 

— Ceva s-a întâmplat, fără îndoială. Mă leg faţă de 
Domniile voastre să aflu într-o zi, mult două. 

Avea să-l caute pe Rossignol, iscoada Bourbonului. 
Franţuzul era iscusit, avea prieteni pretutindeni şi de toate 
hramurile. De la os crăiesc, până la cârjaliii ce-şi ascut 
jungherele pe sub poduri, jinduind la chimirele oamenilor, 
de la aflătorii de soi şi curtezanele marilor dregători până la 
halotcele ce se vindeau pe câteva arămioare. Aşa îşi 
închipuia Domnia sa... 

Kirillof îşi şterse buzele cu o maramă dantelată: 

— Până a primi veşti, socot că putem lămuri cele 
hotărâtoare într-o răzmeriţă, ca şi într-un rezbel. Căci 
războire va fi cu voia Domnului, şi nu doar răscoală. Pe câţi 
oşteni adunaţi laolaltă ne putem bizui, pe ce arme, hrană, 
dincotro vom izbi toţi deodată şi în care sfântă zi anume. 

Pe buzele grecului alunecă zâmbet de dispreţ: „Rusului i 
se pare pesemne că a spus lucru mare, lucru nou. Fireşte 
că pentru aceasta s-a întocmit sfat şi nu să tăifăsuim despre 
ibovnice ori isprăvile Genovevei de Brabant...“ 

Neurautter rosti limpede,  despicând cuvintele, 
încredinţat că vorbele lui vor stârni nu mică tulburare: 

— Sunt însărcinat de Majestatea Sa împăratul Leopold să 
vă comunic că cincizeci de mii de oşteni imperiali, înzestrați 
cu straie, arme şi bucate sunt gata în orice clipă să se 
alăture armiilor Balcanilor. 

Însuşi Palamas tresări: cincizeci de mii de oameni! 
Aproape de două ori numărul creştinilor din Atena. Leopold 
nu se scumpise la arginţi şi nici la oameni. [elul ascuns 
trebuie să fi avut cu adevărat preţ mare în inima şi cugetul 
neamţului. 

Însuşi generalul Kirillof nu-şi stăpâni mişcare de uimire: 

— Nu pun la îndoială cuvântul Domniei tale, excelenţă. 
Am auzit bine, cincizeci de mii? Şi pe deplin echipaţi...? 


— Ai auzit bine, prinţe, râse Neurautter, te încredinţez. 

— Mărimile lumii se află deasupra noastră, a muritorilor 
de rând, şi nu ne e dat nouă să le judecăm. Se întâmplă însă 
uneori ca unele cuvinte să rămână doar vorbe spuse la 
întâmplare, fie rostite la nevoie, sau din deşertăciune, sau 
în clipă îmbujorată de bucurii. 

Misionarul îşi zvârli semeţ capul pe spate: 

— Majestatea Sa împăratul Leopold nu rosteşte decât 
gând adânc chibzuit. Fiece cuvânt al lui poate fi săpat în 
piatră, pildă de înţelepciune peste veacuri. 

Kirillof îşi şterse zâmbetul. N-ar fi putut spune acelaşi 
lucru despre Petru, viforniţă nestăpânită în toate clipele 
vieţii sale. Deşi nu avea dezlegare desluşită din partea 
ţarului, generalul, fudul - Rusia un mare imperiu, el, prinţul 
Kirillof, nume, obârşie şi avere de seamă -, spre a nu se 
dovedi mai prejos de nemți, rosti hotărât: 

— Cu cincizeci de mii de oşteni şi poate mai mulţi, va veni 
şi Rusia. Socotind că cel puţin tot pe atâta pot grămădi 
laolaltă sârbii, grecii şi moldovalahii, Poarta va avea de 
înfruntat o armată de nebiruit. 

— Dar vom fi cu mult mai mulţi, şopti Alecu Şuţu ameţit 
de cifre. Cu siguranţă. Doar noi, moldovenii, avem în 
tabere, gata de luptă, peste douăzeci de mii de viteji. 

Palamas dădu din cap cu neîncredinţare: 

— Aşa să fie, Doamne, şi amin! Eu, unul, de făgăduieli 
sunt sătul, am un sac îndesat cu genunchele. 

Misionarul îl cercetă zâmbind: 

— Se află o singură făptură în lumea asta căreia Domnia 
ta să-i facă încredințare? 

Privirea grecului ardea. Şi-o aţinti asupra lui Neurautter. 
Acesta îi simţi văpaia, ca o flacără pe chip şi trup. 

— Da! strigă Palamas. Fac încredințare celui care, ca şi 
mine, a îndurat chinurile iadului, nedreptatea osmanlâului, 
cel a cărui spinare, ca şi a mea, este însemnată de gârbaci. 
Cred în cinstea acelei mâini cu degetele fărâmate şi 


unghiile smulse în cazne, cred prea puţin în mâna 
dezmierdată de danteluri şi plouată cu diamanticale. 

Prinţul Kirillof izbucni în râs neprefăcut şi îşi privi cu 
dinadinsul horbota de Bruxelles, ce ţâşnea volbură din 
mânecile contăşului de catifea, ghiulurile de preţ: 

— Mulţumesc, kir Palamas, de mult n-am râs cu atâta 
poftă! 

— Aici e necazul, prinţe! Voi râdeţi, în vreme ce noi 
vărsăm lacrimi de sânge. Voi vă porniţi la un război spre a 
vă dovedi bărbâăţia dinaintea muierilor voastre şi a vă fâli cu 
fapte de vitejie ce le-ar zori să vă deschidă uşa iatacelor! 
Noi ne urnim la o înfruntare năprasnică, având de ales între 
două morţi: fie încovoiaţi şi batjocoriţi de osmanlâi, fie pe 
câmp deschis, cu flinte în mână. 

Pârcălabul Şuţu îşi duse speriat mâna la gură. 

— Spiros! 

Kirillof, fără a-şi lepăda zâmbetul, îl linişti ridicând palma: 

— N-avea teamă, signor Şuţu, căci asemenea vorbe 
lunecă pe lângă urechile mele fără a le lua în seamă. Kir 
Palamas, îngăduie-mi să-ţi spun doar câteva cuvinte, mie, 
unul dintre cei care zoresc şi dau din pinteni să se taie în 
iatagane cu turcul, pentru ca Ana Dimitrievna ori Nataşa 
Ivanovna să-mi primească îmbrăţişările. Dacă ar fi să 
deschid o şcoală diplomaticească pe Domnia ta te-aş chema 
cel dintâi, pildă pentru învăţăcei. Pildă de cum nu trebuie să 
glăsuiască şi să se poarte trimisul unei ţări, purtător de 
solie însemnată. Te supără horbota şi podoabele şi nu le faci 
încredințare, dar aminteşte-ţi, rogu-te, că toate războaiele, 
de multe veacuri, au fost cele ale dantelelor. 

— Spartanii nu purtau asemenea boscârţe muiereşti. 

— Pentru că le plăcea pielea şi zaua. Şi, dacă aş vrea să 
te necăjesc, aş adăuga că spartanii Domniei tale, lipsiţi de 
podoabe şi cu gusturi de schimnic, cuceriţi au fost de către 
romanii cei robiţi desfătărilor de tot soiul: veşminte, muieri, 
bacanale. Kir Palamas, te plâng! Eşti dintre făpturile care 


urăsc veselia şi soarele strălucitor şi seamănă negură 
pretutindeni unde se ivesc! 

— Pentru cei în suferinţă nu se află soare strălucitor, ba, 
nu răsare defel. 

Kirillof dădu din umeri: 

— Fie şi aşa. Toate acestea însă nu ne vor împiedica, de 
bună seamă, să luptăm şi să purtăm dimpreună izbândă 
asupra Islamului. Şi te vei încredința, poate, că dantela şi 
paloşul se însoțesc de minune. 

Vornicesei Ileana Dumşa îi străluceau ochii, îşi mânca 
prinţul din privire, sânii îi tresăltau sub leasa de aur a 
pieptarului. Se simţea atât de tulburată - muzici de 
heruvimi îi zvoneau dulce din cine ştie ce lume, arome de 
grădini paradisiace năpădiseră în încăpere, trupul îi plutea 
legănat în scrânciob de flori - încât nu auzi tropotul calului 
ce pătrunsese în curţile dumneaei. 

Misionarul Neurautter, urechea cea mai ageră, se 
apropie de fereşti: 

— Signora, a venit un curier. 

Kirillof îşi cercetă ceasornicul: 

— E ceas târziu de noapte. Vestea-i de seamă. 

Ileana, nedezmeticită încă, grăi cu nepăsare: 

— Eu nu primesc veşti de seamă. S-ar putea să fie carte 
de la vornic. Mă duc să văd. 

Părăsi încăperea. Pârcălabul Şuţu îşi umplu un pocal, îl 
bău cu nesaţ, turnă din nou. Trecuse prin toate spaimele şi 
simţea că trebuie să prindă oleacă de inimă. Palamas părea 
să-l privească cu dispreţ, dar, de fapt, nu-l vedea. Gândurile 
îi hoinăreau printre piscurile Pindului. Generalul Kirillof, 
prins în mrejele Ilenei şi temând-o straşnic, ca la început de 
dragoste viforoasă, încerca să desluşească zgomotele din 
săliţa alăturată. 

Vorniceasa nu zăbovi mult, dar, când se întoarse, toţi îi 
simţiră tulburarea. Neurautter o luă de-a dreptul: 

— Veşti rele, signora? lertaţi-mi cutezanţa, dar trăim 
împrejurări când anume întrebări îşi găsesc iertarea, iar 


unele taine se cer dezlegate. 

Ileana Dumşa şovăi câteva clipe. Ar fi dat un sac de 
galbeni să se poată sfătui cu logofătul Andronic, dar acesta 
dus era de două zile din Bucureşti. Hotări că nu-i drept să 
tacă şi-şi descleştă gura: 

— Slujitor de la Cancelaria Neagră îmi vesteşte că unui 
olăcar, trimis de bulgari, i s-a pierdut urma. 

Neurautter îşi smuci capul: 

— 1] s-a pierdut urma! Unde? Pe drum? În apropiere de 
Bucureşti? Aici, în oraş? 

— Nu. În palatul domnesc. 


Multă vreme vecinii aveau să-şi amintească de sfădălia ce 
cuprinsese văpaie casele Cerchez, în zorile binecuvântatei 
zile de Sfinţii Petru şi Pavel. Boier Dumitru se întorsese 
când soarele opintea să străpungă zorii, iar Steaua 
Ciobanului mai sclipea, înainte de a pieri, un ultim şi 
albastru bună dimineaţa. 

Cerchez, însoţit de cei paisprezece slujitori, sosi viforniţă 
şi începu a zdruncina porţile grele ale conacului. Le 
deschise anevoie argăţelul dimpreună cu Raliţa, care se feri 
cu spaimă din cale-i. Boierul îi azvârli privire săgeată. 
Țiganca avea nasul cârmiziu, ochii umflaţi de plâns, 
tulpanul sta alunecat pe o ureche. Laţe slinoase îi 
spânzurau pe lângă obrajii tuciurii, ca nişte zdrenţe 
netrebnice. 

— Ce-ai? urmă vornicul. Te-ai îmbătat? 

Muierea tăcu mâlc, înghiţindu-şi sughiţul. Îşi făcu cruce 
cu limba, înălţând rugăciune cerului: „Feri-ne, Doamne, de 
mânia hâdului şi hainului, ocroteşte-o pe cucoană...!“ 

Vornicul dădu năvală în cămările nevesti-sii, trântind uşile 
de păreţi, ca un bezmetic. Era vânăt de mânie, barba 


înspicată îi tremura, iar ochii îi ardeau ca la zăltaţii 
Mânăstirii Sărindari. 

Cucoana Caterina, prăvălită între perini, îmbrobodită în 
maramă stropită cu oţet şi inima gâtuită, îl aştepta cu ochii 
căscaţi de spaimă. 

Vornicul începu a-şi zbuciuma pumnii, de parcă ar fi 
suduit zidurile: 

— Cine a cutezat a mă batjocori? Trei moşii danie mă leg 
să fac celui de-mi va ştirici numele mişelului! Eu, urlă, eu, 
vornicul Dumitru Cerchez, luat în dârvală şi ruşinat 
dinaintea târgului, a toată Curtea domnească! Afurisit şi 
blestemat în veci să fiu, Doamne, de nu-l trec prin jungher, 
prin ţeapă şi foc, de-i calic ori boier divănit, de-i Belzebuth 
ori arhanghel. 

— Dumitre! scânci jupâneasa. 

Boierul nu-i dădea ascultare. Se preumbla prin cămară 
trântind, spărgând, dând cu ciubotele în bodroanţe. 

— M-au amăgit cu carte măsluită şi m-au trimis spre 
necinstire şi zeflemea, şi umilire, la Mogoşoaia. Acolo, porţi 
lăcătuite, somn ţeapăân, Vodă la Bucureşti... 

Cucoana Caterina nu-i pricepea vorbele, ci doar una 
singură: Dumitru nu cunoştea fuga Smaragdei. 

— .„..mă întorc degrabă în târg şi dau fuga la Curte. 
Anevoie izbutesc a-l smulge din aşternut pe cămăraş. 
Nătângul se holbează, îl trezeşte şi pe Del Chiaro care 
întocmeşte cărţile zornice ale Brâncoveanului, şi amândoi 
îmi desluşesc că Vodă nu m-a poftit niciunde: nici la 
Mogoşoaia, nici la Curte, nici în Iad. Ştiu că mi-au râs pe 
săturate în spate! Mâine, dar ce zic eu mâine? Chiar acum, 
pe nemâncate, s-or veseli cu toţii, până la ultimul milog, mai 
dihai ca la panaramă. Pas de mai scoate nasul pe uliţă! 

Lacrimile curgeau şiroaie pe obrajii bucălii, cam gălbejiţi, 
din belşug de osânză, ai jupânesei. 

— Dumitre... 

— Dumitre, Dumitre! o îngână răcnind boierul. Alta decât 
să te vaiţi, să gemi şi să mozoleşti oghialurile nu ştii! Cu 


halal muiere m-a procopsit cucoana Aspasia, căzni-o-ar 
oştile iadului... 

De turbăciune, luă furculiţa lungă de fildeş care, în lipsa 
roabei, scărpină spinarea jupânesei şi o frânse ca pe o nuia 
uscată. 

— Şi aceasta tocmai acum! Înainte de nuntă! Gândeşte 
doar ce-o zice sârbul despre asemenea pocinog. Care-i 
craiul să se închine la socru batjocorit?! Să se închine?! Nu 
se mai încumetă nici la însoţire... Măcar zăluda de 
Smaragda să fie mai mintoasă ca mumă-sa şi să ştie a-l 
răsuci! Dar las' c-o dăscălesc eu! Cu vorba ori cu parul, o să 
joace cum îi cânt! Unde-i? 

Caterina suflă stins: 

— Nu-i... 

— Cum nu-i?! Ai bolunzit, femeie? 

De spaimă şi din pricina suspinelor, jupâneasa abia putea 
glăsui. Vornicul îşi înfipse degetele în umerii graşi şi începu 
a o zgâlţii sălbatec: 

— Ci vorbeşte, netrebnico! Unde-i fata? 

— A fugit, Dumitre. Eu n-am vină... După ce ai purces tu 
spre Mogoşoaia, mi-a sosit sol din parte-ţi, cu vorbă..., cu 
vorbă să dau poruncă slujitorilor să te urmeze la 
Mogoşoaia. 

În mintea înfierbântată a lui Cerchez, faptele începuseră 
a se limpezi. Se mirase foarte când îşi văzuse oamenii 
ajungându-l din urmă, dar, prea mânios de batjocură, 
gândise că va desluşi mai pe urmă tărăşenia. 

— Nătângo! Şi tu i-ai făcut încredințare pe vorbă în vânt? 

— N-am vină, Dumitre. 

O durea carnea în care bărbatu-său îşi înfipsese mâinile 
ca nişte căngi, dar nu îndrăznea să se smulgă ori să 
cârtească. 

— N-am vină. Mi-a slobozit cuvântul nostru de înţelegere: 
„Numai cela strigă, căruia îi arde casa...“ Am fost 
încredinţată că tu-mi îndrepţi poruncă... Vorbele acestea le 
cunoaştem numai noi... 


Vornicul zvârli muierea la loc, între perini, şi îşi îndreptă 
spinarea: 

— Noi! Noi şi Smaragda. Ticăloasa! Va să zică n-au furat- 
O! Era în înţelegere cu ticăloşii! 

— Da, Dumitre... S-au fost înţeles. N-a tăgăduit. 

— Cine erau ticăloşii? 

— Nu i-am cunoscut. Purtau măscuţe, dar, de bună 
seamă, oameni năimiţi de Gheorghiţă... 

Dumitru Cerchez rămase câteva clipe fără grai. Simţea 
că-i zvâcneşte ţeasta, neputinţa îl sugruma, era cuprins tot 
doar de gând de uciganie. 

„De două ori batjocorit! De ce mi-ai hărăzit mie, Doamne, 
umiliri câte n-a îndurat neam de neamul meu!... Sârbul încă 
n-a sosit. Poate izbutesc să-i mai arcănesc... Trebuie! Ajută- 
mă, Doamne, să le dau de urmă şi jurământ fac că ridic 
biserică arătoasă şi aşezământ pe moşia noastră de la 
Goleşteni pentru slabii de minte! Dar încotro au apucat-o? 
Încotro s-o iau? Luminaţi-mă voi, Sfinte Dumitre şi prea 
Sfinte Niculae...!“ 

Se răsuci spre nevastă-sa: 

— De când s-au fost pornit? 

— După tine la mai puţin de un ceas. 

O cercetă o clipă şi rosti cu glas de gâde fără milă: 

— lau oamenii şi mă duc după ei! Până la o urmă, tot îi 
dibui, de-ar fi să trec prin sită şi ladul! [ine minte, 
Caterină! Cumplită le va fi răsplata! Şi a ta! 


CAPITOLUL X 


BE obicei, Măria Sa Vodă Brâncoveanu se trezea la 


ceasurile opt ale dimineţii. Şi, tot deprindere veche, din 
crivatul geamăn Doamna Marica lipsea. Dispreţuind 
ighemoniconul altor curţi, Doamna nu îngăduise niciodată 
iatace deosebite, socotind nopţile petrecute dimpreună cu 
Vodă o datorinţă dar, mai dintâi şi dintâi, un dar cuvenit 
doar Domniei sale. Şi dacă grijea a se scula totdeauna 
înaintea bărbatului, aceasta era pentru că avea oglindă 
neviclenită, în care ştia a se cerceta cu două perechi de 
ochi. 

Chipeşă nu fusese nici pe când, copilă crudă, alerga în 
dimineţi de vară, la moşia tătâne-său din Popeşti, să prindă 
fluturi, iar serile după licurici pe care-i anina în plete, 
mugurii diamanticalelor ce aveau să-i curgă râuri mai 
târziu. Sleită de naşteri multe, cu chip prelung şi nas 
plângăreţ, ce o făceau să pară şi în zi de Paşti năpăstuită de 
griji şi necazuri, Doamna se înfăţişa celor din jur - vorbele 
vornicesei Ileana Dumşa - ca o „cadră de sluţenie, în chenar 
de nestemate“. 

Deci, în fiece dimineaţă, în douăzeci şi cinci de ani de 
însoţire, chiar şi când se afla lăuză, Marica Doamna se scula 
înaintea Măriei Sale, se strecura pisiceşte din aşternut şi 
trecea într-o cămară anume unde, vreme de două ceasuri, 
opintea dimpreună cu două slujnice a aduce strop de 
frumuseţe chipului născocit, tot pe limba Dumşoaiei, „de 
ursitoare hapsâne, în zi de post negru“. Deşi probozea cu 
asprime, de faţă cu boieroaicele de la curte, ghiloseala, 


Doamna folosea sulemeneli a căror taină o cunoştea doar 
Zaira, o venetică pripăşită din te miri ce meleag. La o adică, 
Zaira stăpânea două taine: cea a vopselurilor, dar şi 
meşteşugul zugrăvitului. După două ceasuri de cazne, 
Doamna Marica nu se înfăţişa bujor proaspăt în rouă 
dimineţii, da', oricum, obrazul ofilit şi gălbejit de ceasurile 
nopţii putea fi arătat dimineţii şi oamenilor, fără ca aceştia 
s-o ia la sănătoasa. Dar lucrul cel mai de seamă, şi de aceea 
Doamna, deşi tare scumpă la arginţi o răsplătea cu simbrie 
bună pe Zaira, nici cel mai ager şi cârcotaş ochi - ca de 
pildă al Dumgşoaiei - nu ţi-ar fi putut desluşi pe chip urmă de 
suliman. Uneori, însăşi Doamnei Marica îi venea să râdă. 
Cele mai aprige vrăjmaşe, limbile cele mai înveninate îi 
recunoşteau o însuşire: „Atâta bun are şi Brâncoveanca, 
sprâncene frumoase! Ca nişte panglicuţe!“ Fruntea Maricăi 
Doamna era cu desăvârşire cheală... 

În dimineaţa aceea de Sfinţii Petru şi Pavel, Vodă 
Brâncoveanu se trezi cu o bucurie nelămurită în suflet. 
Înveşmântă strai de sărbătoare din brocart de aur şi, 
înainte de a părăsi iatacul, pofti - dimpotriva obiceiului - un 
degetar de licoare, Puterea ursului. Cercetă cu plăcere 
sângeriul vutcii, gândind înveselit că rubinul mare de pe 
arătătorul drept ţine aceeaşi culoare. 

Când cel dintâi cămăraş îl vesti că unchiu-său, stolnicul 
Cantacuzino, pofteşte să-i vorbească fără zăbavă, rămase 
cam nedumerit. Statornicit era ca sfatul cu unchiul Măriei 
Sale şi cel dintâi sfetnic al ţării să-l ţină după ceasurile 
unsprezece. Gândind că s-a petrecut ceva de seamă, grăbi 
să părăsească iatacul. 

Stolnicul, după canon, îl aştepta în sala de lângă cămara 
azurie, stropită cu stele, a tronului. Se afla în picioare, cu 
mâinile la spate şi căutătură mai cruntă decât de obicei. 

Vodă simţi rece în inimă. Cantacuzinul era făptură 
neguroasă de fel, dar nu prăpăstioasă, nu vedea dohot pe 
câmp de nuferi albi. Toată bucuria dimineţii se topi 

— Veşti rele, stolnice? 


— Rele, din păcate, Măria Ta. În noaptea aceasta, aici, în 
palatul domnesc, s-a întâmplat faptă nemaiauzită: moarte 
de om. 

— Uciganie? 

Brâncoveanul nu-şi credea urechilor. Moarte de om în 
palatul domnesc cu pază straşnică ce fusese rânduită încă 
din vremea lui Matei Vodă, palatul unde mişunau la orice 
ceas din zi, dar mai cu seamă din noapte, străji, delii şi 
arnăuţi, paici şi cămăraşi, slujitori şi slujitoare, câini 
crăieşti, albaştri, aduşi tocmai din Prusia, prea credincioşi 
stăpânilor şi fiare sălbatice cu orice făptura streină de 
palat! Asemenea faptă nelegiuită i se părea de neînchipuit, 
înfricoşătoare: însemna că însăşi viaţa lui, a Doamnei, a 
coconilor era primejduită în orice clipă. 

Chipul Brâncoveanului se chirci, stăpânit de supărare şi 
spaimă: 

— Cum a fost aceasta cu putinţă, stolnice? 

Glasul Cantacuzinului, de obicei răspicat, îşi pierduse din 
hotărâre: 

— Voi înşirui Măriei Tale cele petrecute. La un ceas după 
miezul nopţii, s-a fost înfăţişat olăcar la porţile palatului 
desluşind străjerului Dobrotă, aflat în slujbă de noapte, că 
aduce veste de mare însemnătate. Dobrotă l-a trezit pe 
cămăraşul Voicu. Acestuia olăcarul i-a desluşit că aduce 
carte din partea bulgarilor, ce se cere fără zăbavă depusă 
în mâinile stolnicului Cantacuzino. Voicu l-a lăsat să aştepte 
în sala străjilor, deşartă la acel ceas din noapte şi s-a 
îndreptat către cămările mele. 

„Deci, cam pătrime de ceas“, socoti în gând Vodă, căci 
Cantacuzinul, când înnopta la curtea domnească, locuia în 
cea mai depărtată aripă a palatului, în coasta Bisericii 
Sfânta Ecaterina. 

— Mi-am pus degrabă straiele, urmă stolnicul, şi am dat 
năvală la palat. În sala străjilor, olăcarul zăcea fără viaţă, cu 
un jungher înfipt în spinare. În zadar i-am scotocit 


veşmintele, despicându-i până şi tălpile ciubotelor, n-am 
găsit urmă de carte. 

Vodă simţi că nu-l ţin genunchii şi îşi dădu drumul pe o 
băncuţă aşternută cu un covor de catifea. Îşi cuprinse 
fruntea asudată în palmă. 

— Ce gândeşte Domnia ta despre această nelegiuire? 

Stolnicul oftă, săltând din umeri: 

— La fel ca şi măria ta, Doamne. Bulgarii ne vesteau 
mare primejdie, pricina desigur pentru carele Kostev nu s-a 
fost înfăţişat la sfatul căpeteniilor. Vrăjmaşul, aflând de 
ştire, i-a luat zilele. I-a astupat astfel gura cu ţărână şi i-a 
furat cartea. 

Tăcu câteva clipe cu ochii pe fereastră. Bucureştii se 
treziseră de-a binelea, ulițele forfoteau de neguţători şi 
târgoveţi, de jupânese pornite să-şi îndestuleze coşurile 
goale ce le spânzurau de braţe. Pentru toţi, o zi ca orişicare, 
cu acelaşi soare strălucitor de cireşar, cu aceleaşi bucurii 
ori necazuri, mari sau mărunte. 

— Să nu ne ascundem după umbrele noastre. Doamne! 
Iscoada vrăjmaşului, o iscoadă mult iscusită şi cutezătoare, 
trăieşte aici, printre noi. Este unul din oamenii de la Curte. 

Vodă clătină din cap. Aceasta o gândea şi el, nu trebuia s- 
o desluşeşti nici măcar unui prunc. 

— Ce socoţi că trebuie să facem, stolnice? 

— Dintâi, rânduială nouă, straşnică, pentru ocrotirea 
vieţii Măriei Tale, a Doamnei, a coconilor... 

— Şi a ta, stolnice. Te afli mai marele Cancelariei noastre, 
minte temută de vrăjmaş care, nu o dată, te-a ispitit cu 
moartea... 

Cantacuzinul se închină uşor. 

— Apoi, să îndreptăm degrab' către sol ca să treacă 
Dunărea la bulgari, pentru a afla cele cuprinse în cartea 
furată... 

— Cât de iuteş s-ar afla acel sol, chiar şi pe bidiviu într- 
aripat, şi tot îi sunt de trebuinţă două zile, dusul şi, bun 
înţeles, răstimpul de întoarcere. Iar din graba olăcarului e 


lesne de priceput că vestea ce ne-o aducea nu îngăduia 
zăbavă. 

— Altă cale nu avem, Doamne. 

Brâncoveanu râse cu amărăciune: 

— Om face şi noi ca acela: decât oi roboti de pomană, mai 
bine oi sta degeaba... Socot, stolnice, că trebuie să-l chemi 
neîntârziat pe logofătul Radu Andronic. Este omul nostru de 
taină cel mai vrednic, căci şi mintea şi braţul îi sunt la fel de 
iscusite şi, nu o dată, ne-a descurcat pânzele. 

Stolnicul clipi de câteva ori, stăpânindu-şi strâmbătura de 
sâcâială. Îl preţuia desigur mult pe Andronic, fusese cel mai 
înzestrat învățăcel al Cancelariei sale şi cu adevărat 
izbândise multe fapte de vrednicie în slujba domniei. Îl 
aţâţa însă credinţa oarbă a Brâncoveanului într-un singur 
om, şi acela făptură a lui Dumnezeu şi nu arhanghel sau 
măcar neam cu vreunul dintre aceia. Asemenea, îl asculta 
orbeşte pe Guido, magul florentin, şi dacă şarlatanul acela i- 
ar fi zvonit că trebuie să ardă Mogoşoaia până în temelii, 
pentru a-şi ocroti capul şi sceptrul, Brâncoveanul ar fi 
scăpărat el însuşi amnarul, fără şovăială. Dar aceasta era 
slăbiciunea lui Vodă, chiar dacă şi lui, stolnicului, îi dăruia 
aceeaşi încredere. El, Cantacuzinul, preţuia desigur minţile 
strălucite, omul ales, dar mai ştia că soarta unui norod nu 
poate atârna de o singură făptură. Când Alcibiade ori Kleon 
fuseseră socotiți Messia atenienilor, cei dintâi şi numai ei în 
stare să-i izbăvească, cetatea se îndrepta spre prăbuşire. 

Stolnicul îşi înghiţi nemulţumirea, desluşind: 

— Andronic, după cum ştie Domnia ta, a luat drumul 
Brăilei spre a-l dibui pe cneazul sârbesc şi acela pierit fără 
urmă. Încă nu s-a întors şi nici veste nu ne-a îndreptat. 

Vodă rămase minute lungi cercetând cu privirea, dincolo 
de hotarele Bucureştilor. Vorbi într-un târziu, rostind rar 
cuvintele: 

— Tare mi-e teamă, stolnice, că trebuie să ne luăm gândul 
pentru o vreme de la războirea Balcanilor cu turcul. De 
paisprezece ani, de când, cu voia şi din milostivenia proniei 


cereşti, am urcat în scaunul Valahiei, un singur dor am 
strâns la piept, o singură dorinţă am hrănit, cea mai 
fierbinte: să alung Semiluna de pe cerul Valahiei. Mi-am 
închipuit, şi socoata n-a fost nătângă, că împrejurările 
politiceşti ale Evropei de azi mi-o vor îngădui. 

— Priveliştea Evropei nu s-a schimbat, Doamne! 

— Nu, dar turcul a adulmecat prea degrabă urzeala de 
răzmeriţă a Balcanilor. Socot, întru ocrotirea noastră - viaţă 
şi scaun - ca şi a căpeteniilor streine venite la sfat, că 
acestea trebuie să se risipească fără zăbavă. 

Stolnicul îi zvârli căutătură iute, dar pătrunzătoare. 
Socoata Brâncoveanului era chibzuită. Fusese dintotdeauna 
un principe înţelept, domnind cu cumpăneală şi ferire. 
„Decât câştig mare, spunea mereu, dobândit cu nesăbuinţă, 
mai bine unul mititel, dar fără teamă de pagubă...“ 

Cantacuzinul se afla însă din altă plămadă, îmbinând 
şiretenia vulpii cu cutezanţa fiarelor. Doar cel ce ştie a-şi 
pune capul sub secure, la o adică, izbândeşte în viaţă. 
Izbânzi răsunătoare, dintre acelea ce-şi găsesc loc prea 
cinstit în pergamentele istoriei. 

— Ce zici, stolnice? 

— Măria Ta, oftă Cantacuzinul, porunceşte şi noi ne 
supunem. Să ţinem seama însă că împrejurare prielnică şi 
cu prilej ca acesta nu vom mai întâmpina curând, şi nici 
căpeteniile nu pot fi adunate în fiece zi. S-a fost întâmplat 
ca acum să gândească toţi într-o sâmbătă, mânaţi de acelaşi 
dor. Îndrept deci rugăciune Măriei Tale să mai chibzuiască 
o zi ori două, până a urni oaspeţii la drum, căci lesne îi 
risipeşti, dar anevoie îi grămădeşti. 

Zgrepţănat uşor de unghii pe uşa de stejar îi reteză 
vorba. Un slujitor în strai păcuriu - toţi slujbaşii cancelariei 
purtau veşminte neguroase - se închină şoptind: 

— Logofătul Radu Andronic cere îngăduinţa de a se 
înfăţişa de îndată dinaintea Domniei sale, stolnicul 
Cantacuzino. 

— Să intre, zise Vodă. 


Două perechi de ochi ţinteau uşa grea cu ferecături de 
fier. Două perechi de ochi, două  căutături: a 
Brâncoveanului plină de nerăbdare şi nădejde, a stolnicului 
gânditoare. 


După aproape o zi şi o noapte de gonit pe deşelate, cei 
patru fugari ajunseră la Stejari, moşia cucoanei Aspasia 
Boldur. Şi aici, încă o dată, boier loniţă Fărcăşan avu 
prilejul să se minuneze şi să cinstească înţelepciunea şi 
cugetul neînfricoşat al bătrânei. Dintăi, că la fiece poştă, din 
porunca logofetesei găsiseră cai de schimb şi merinde; 
acum, la conac, slujitorii, puşi pe frigare, făcuseră toate 
rânduielile ca pentru oaspeţi de seamă, porniţi la zornică 
pribegie, şi îi aşteptau treji. 

Când dădu ochii cu masa întinsă, pe care aburea merinde 
caldă, dimpreună cu oaste de clondire, cu vutci răcite în 
fântână, ochii Fărcăşanului lăcrămară de bucurie. 

— Halal, cucoană Aspasie, tot brânză-n pască să-ţi dea 
Dumnezeu, iar la porţi, colindători de bucuroasă viaţă! 
Neînfricoşată precum sfântul Gheorghe, după cum te 
dovedeşti, şi cu inima azimă caldă, bărbat trebuia să te 
iŞti... 

Smaragda, cu ochii arzând de oboseală, sleită, dar 
fericită, râdea rezemându-se de umărul lui Gheorghiţă. 
Ioniţă umplu la iuţeală cupele şi închină: 

— În sănătatea voastră, frumoşilor! 

La a treia cupă, răsuflă cu uşurare: 

— Parcă mi-a mai venit inima la loc. 'Ţipa setea în mine, 
fârtaţilor, de teamă mi-era să nu vă farme urechile. 

Cei doi începură să râdă. Ioniţă, potrivit obiceiului, nu se 
urnise nici de astă dată la drum fără de-ale pântecului. Opt 
păsări fripte şi tot atâtea ploscuţe de vinars atârnau la 
oblâncul cailor. Al lui şi al lui Chirică, de bună seamă. 


Smaragda, mai cu seamă - Gheorghiţă fiindu-i tovarăş din 
pruncie îi cunoştea năravurile - se minunase foarte. 
Gămanul izbutea să se ospăteze şi să deşerte butâlca din 
goana calului, fără a prăpădi strop de ţucsuială, fără un 
singur sughiţ. 

— Ştiut este, cugetă Chirică, cercetând hulpav movila de 
bucate, dar necutezând a întinde mâna nepoftit, că hrana 
poruncită de însuşi bunul Dumnezeu este. 

— l-auzi toate poruncile, bre Chirică? zise Ioniţă. 

— Şi, asemenea, urmă sluga, băutura, vinul fiind însuşi 
sângele Domnului. De aceea şalvaragiii sunt păgâni... 

— Adică de ce? îl asmuţi Fărcăşan cu gura plină. 

Prostovanul, care-l însoţise pe Ioniţă cândva în turcime, 
se socotea dascăl de înţelept şi om umblat. 

— Poate că Domnia ta a uitat, dar popa cela al lor, 
Mahomed, osândeşte aprig ţucsuiala. 

Smaragda şi Gheorghiţă, ochi în ochi, se ţineau de mână. 

„Ăştia, gândi Fărcăşan, abia aşteaptă să rămână singuri şi 
eu le stau par în ochi. În ţeastă le zumzăie doar viers de 
ciocârlie şi stihuri, şi lună ocrotitoare de liubovnici, şi codru, 
şi alte bazaconii...“ 

— Bre, Gheorghiţă, rosti hotărât, zicându-şi că e singurul 
dintre toţi carele gândeşte, şi matale, jupâniţă Smaragdă, 
n-aţi luat înghiţitură de când părăsirăm Bucureştii şi nici 
acolo, mă taie capul, nu v-aţi gândit la pântece. Îmbucaţi 
măcar o ciozvârtă de oarece, că acuşi pică părintele. 

Gheorghiţă făcu ochii mari: 

— Părintele?! Care părinte? 

— Ieronim de la Mânăstirea Tomii. 

— Cu ce gând? 

Ioniţă, împăratul bezmeticilor din Bucureşti, cel dintâi ce 
ruşina toate canoanele târgovăţului cumsecade şi mai abitir 
cele boiereşti, glăsui de sus, paznic de ighemonicon: 

— Părintele Ieronim vă va cununa în mai puţin de un 
ceas, căci nu pot îngădui a vă urma drumul în însoţire 
nelegiuită. Am zis! 


— Când l-ai vestit, boier Ioniţă? întrebă Smaragda cu 
voce mititică. 

— De cum am ajuns la conac, am îndreptat slujitor către 
sfânta mânăstire, spuse gămanul. 

Se fălea. Pe preot îl năimise din vreme cucoana Aspasia, 
iar un argat încălecase de cum îi văzuse pe fugari poposind 
la conac. 

Chirică, mestecând harnic, cu un copan de curcan într-o 
mână şi o bărdacă pântecoasă în cealaltă, dădu din cap: 

— Doar acele însoţiri binecuvântate de Domnul aduc 
belşug şi bucurie. Iaca eu, când m-oi întoarce la Bucureşti, 
întins o duc la biserică pe Laleli. Şi află, boier Ioniţă, cu 
acest prilej, că va trebui să-ţi cauţi slujitor, eu statornicindu- 
mă cu temeinicie, ca târgovăţ slobod ce mă aflu, la casele 
mele, din Radu Vodă. i-o vestesc înainte, cum se cuvinte 
când îţi părăseşti slujba. 

Fărcăşan se ţinea cu mâinile de pântece: 

— Eşti beat, Chirică? 

— N-am avut încă vreme, o scăpă slujitorul. Deşi, prilejul 
s-a cam înfăţişat. Pomenit-a oare cineva nuntă creştinească, 
fără straşnică veselire? 

— Ne-om răscumpăra la măritul lui Laleli. 

Gheorghiţă ţinea mereu mâinile Smaragdei. În căutătura 
aburită se desluşea dragoste nemărginită, grijă mare. 
Jupâniţa, doborâtă de osteneală, abia ţinea ochii deschişi, 
pe chipul tras adiau umbre vineţii. 

— Oare de ce zăboveşte părintele? Smaragda îi prea 
istovită, pentru a înfrunta drum lung, fără câteva ceasuri de 
odihnă. 

Gămanul care visase la chef lat, dimpreună cu popa şi 
câţiva lăutari, măcar de o zi, încercă să-l domolească: 

— Fii răbduriu, flăcăule. Ne aflăm în crucea nopţii, iar 
părintele-i moşnegit de ani şi alte ponoase. Nu zboară cal 
înaripat. Îi vreme destulă. 

— Când chibzuieşti a ne urni? 


— Ziceam că mâine, pe înserat, cu pântecele şi somnul 
îndestulate, îi tocmai vremea potrivită. 

Smaragda tresări cu spaimă, trezită dintr-o dată: 

— Nu, boier Ioniţă! Nu avem voie să zăbovim nici până în 
Zori. 

Gheorghiţă îi dezmierdă tâmpla bălană. 

— Smaragdă, îngăduie-ţi să răsufli măcar un ceas, două. 
De fel eşti firavă, iar acum te-a răpus osteneala. 

Jupâniţa scutură din cap cu hotărâre: 

— Nu, Gheorghiţă... Rogu-te cu cerul şi cu pământul să 
părăsim ăst meleag îndată după slujbă! Doar ştii că cel ce 
se scoală de dimineaţă... 

—  „..Osteneşte degrabă, se vâri muscă sluga, care 
începuse a se chercheli. 

— Gheorghiţă, rosti jupâniţa cu glas năbuşit de lacrimi, 
simt cu toată fiinţa mea că trebuie să purcedem fără zăbavă 
la drum. Mi-o spun inima, cugetul, parcă cineva mă împinge 
de umeri spre a ne îndepărta de jale şi năpastă. 

— Eşti prea tulburată, jupâniţă, zise cu blândeţe 
Fărcăşan, şi de-aceea le vezi pe toate cernite. 

— Văd şi aud primejdia, grăi cu plâns, abia stăpânit 
Smaragda. O simt cum mă sugrumă, îi simt ghearele. 

Chirică îşi duse mâna la gât şi dădu din cap cu mirare: 

— Ciudat lucru, parcă mă cearcă şi pe mine grumâjii... 

Ioniţă îl repezi: 

— Descopciază-te la grumajii încinşi şi umflaţi de holercă 
şi ţi-o trece cât ai clipi. 

Adevărat, pielea slujitorului întrecea răsuriul curcanului, 
bumbul de la cămeşă stătea gata să sară. 

În ochii întunecaţi ai jupâniţei se aprinsese flacăra verde 
a aprigei uri: 

— Voi nu-l cunoaşteţi pe tata... 

— Atâta dor să am în viaţă, spuse ca pentru el Ioniţă. 

— „sunt încredinţată, de parcă l-aş vedea dinainte, că s- 
a şi pornit cu oaste de slujitori pe urmele noastre. Va 
scormoni până şi gropniţele cele înfricoşate ale Iadului 


pentru a ne dovedi. La îndârjire, nici cu Dumnezeu Tatăl nu 
se teme a se lua la trântă şi, decât a-i înfrunta mânia 
osândei, îmi smulg singură inima din piept, şi ţie la fel, 
Gheorghiţă, căci nu pot îndura gândul caznelor la care te va 
supune. Jurământ fac aici, dinaintea cerului şi a Domniilor 
voastre, că vornicul Cerchez, de scris ne este să nu ne 
putem izbăvi peste hotar şi să fim prinşi, doar leşurile 
noastre va mai avea de asuprit. 

Se ridică sprintenă, şi loniţă se minună câtă vlagă 
cuprinde trupşorul cela, să-l cuprinzi în căuşul palmei. 

— Mai chibzuieşte, spuse gâfâind jupâniţă, că pe urmele 
noastre se află două rânduri de hăitaşi, ai tătâne-meu şi ai 
lui Vodă. Hai, Gheorghiţă, ne vom cununa altădată, pe cea 
dintâi palmă de pământ unde vom fi slobozi. 

Gheorghiţă i se alătură cu suspin lung: 

— Fărcăşene, porunceşte de cai. Smaragda vorbeşte 
chibzuit. Că ne arcăneşte Vodă ori vornicul, la vreun bine 
mare nu ne putem aştepta. 

Ioniţă îşi deschise braţele ca țintuit pe cruce. 

— Voia Domniilor voastre! Socotesc însă că de-a-ncălare 
nu veţi îndura drumul. Să poruncesc bihunca. 

Feciorul Filipescului se uită la Smaragda care, după 
scurtă clipă de şovăială, încuviinţă dând din cap. 

Cât să-ţi aprinzi luleaua, căci şi la aceasta chibzuise din 
vreme cucoana Aspasia Boldur, un rădvan mititel cu patru 
telegari rotaţi trăgea la treptele conacului. Înlăuntru se 
aflau cele de trebuinţă unor fugari purceşi la cale lungă: 
scoarţe şi perini, iar buzunările de catifea erau bueşite de 
merinde rece şi butâlci cu siropuri şi vinars. 

„Aferim, cucoană Aspasie, dar ştiu că tare ţi-ai mai 
îndrăgit ginerele: ca şchiopul piciorul beteag!“ 

Căci, în toate cele puse la cale şi săvârşite cu îndrăzneală 
de bătrâna logofeteasă, gămanul desluşea desigur dragoste 
şi milă pentru nepoată, dar mai cu seamă răsplată ginerelui 
pentru vechi poliţe, bucurie nespusă de a-l batjocori, 
făcându-l de dârvală. 


Se aflau dinaintea bihuncii şi se străduiau să-şi ascundă 
lacrimile. Ba şi nasul lui Chirică începuse a lăcrăma, 
desluşind, zăvozilor din curte, căci alt n-avea cine-l auzi, că- 
| căzneşte guturai straşnic. 

Ioniţă sărută mâinile jupâniţei, apoi îl îmbrăţişă pe 
Gheorghiţă. Plângeau acum de-a binelea, cu toţii, fără 
fereală. 

— Îndreptaţi-mi veste de îndată ce scăpaţi din prigoană. 

— Aşa vom face, Ioniţă, avem a-ţi mulţumi, până la cel din 
urmă suspin... 

— Lasă, lasă, i-o curmă Fărcăşan zdruncinat. Îi lăcrămau 
nu doar ochii, ci şi inima. De-amu, porniţi-vă. Cale bună şi 
dea Dumnezeu să ne întâmpinăm sănătoşi! 

Chirică făcu un pas înainte. Grăi cu smerenie şi sughiţ;: 

— Rog Domniile voastre a îngădui şi lui Chirică, târgovăţ 
slobod din mahalaua Radului Vodă, a vă îndrepta 
închinăciune de bun rămas şi urare de bun ajuns pe cele 
meleaguri slobode. Mulţumesc cerului că m-a îndrumat 
spre faptă creştinească, ajutând după răsputeri... 

Fărcăşan îi astupă gura: 

— I-oi mulţămi altă dată... Mergeţi cu bine şi tovarăş să 
vă fie mereu norocul! 

Rămaseră amândoi, pe treptele cerdacului, până zvonul 
copitelor se topi în noapte. Boier Fărcăşan ridică ochii spre 
cer. Puzderie de stele sclipeau, parcă înfiorate de grijă. 
Curând zorile avea să le alunge. 


Boier Ioniţă lepădă bărdaca umplută a treia oară. 

— Bre Chirică, mi-o fi mie oţet în gură ori vinu-i trezit. 

— Să schimbăm clondirul. 

Gămanul îl cercetă lung, apoi dădu din cap: 

— Nu vinul, ci locul. Mă încearcă o teamă nedesluşită. 

Slujitorului îi trecu rece prin inimă. De când se afla în 
slujba Fărcăşanului, era cea dintâi dată când boierul 
mărturisea frică. 


— Eu unul, mormăi, am tot spus că ne urnim la ispravă 
nechibzuită şi că moale nu ne-o fi... 

— Mai adineauri binecuvântai prea sfinţii că ţi-au 
îngăduit faptă creştinească... Chirică, chiteam la zaiafet, 
dar îmi întorc gândul. Că-s oamenii lui Vodă ori ai 
Cerchezului, nu trebuie să ne găsească în conacul coanei 
Aspasia. 

— Şi încotro o apucăm? 

— Spre Bucureşti. Părintele meu, boier Zaharia, avea o 
vorbă: „Hoţul negonit fuge.“ Noi om săvârşi de-a-ndoaselea. 
Ne întoarcem, spre a dovedi că nu stăm la fereală, nefiind 
pricinaşi în isprava Filipescului şi a jupâniţei Smaragda. 

Le rostise numele cu ciudată tulburare. Inima - puşchea 
pe limbă! - zvonea că n-avea să-i mai vadă niciodată. 


Logofătul mântuise de istorisit întâmplările celor din 
urmă două zile petrecute în căutarea cneazului Alexandru. 

Stolnicul ascultase, ca totdeauna, cu gura cusută, 
urmărind a-şi rosti întrebările ori nedumeririle la urmă. Pe 
chip nu i se citea decât stăpânire şi luare aminte. 
Dimpotrivă, întreaga făptură a lui Vodă trăda tulburarea de 
care era cuprins. Degetele tremurânde dezmierdau fără 
încetare un şirag de mătănii din boabe de ambră, colţurile 
gurii, atât cât se iţeau din mustăţile îmbinate cu barba 
castanie, zvâcneau strâmbântd obrazul slăbiu, ochii nu se 
dezlipeau de chipul logofătului. Nu schimbase veşmintele 
de drum şi colbuit, în strai leşesc, cu părul în neorânduială 
şi chipul pălmuit de vânt, semăna mai mult ca niciodată cu 
un corsar împătimit. Dar însuşi Măria Sa, iubitor de mare 
ighemonicon, podoabe şi veşminte scumpe, iertase 
încălcarea rânduielilor de curte, căci vremea logofătului se 
ceruse cheltuită altfel. 


Acum, după ce depănase cele petrecute aştepta, cu 
privirea în pământ, după cum porunceau canoanele. 

Dintr-o dată, Vodă sări din jilţ, parcă muşcat de viespe. 
Reteză de câteva ori cămara cu paşi iuți şi mărunţiţi: 

— Cine e? Cine-i vrăjmaşul care l-a abătut din cale pe 
cneazul Alexandru? Şi pentru care pricină? 

Radu Andronic nu răspunse. Stolnicul îl cuprinse cu 
privirea neguroasă ca într-un cleşte. Rosti într-un târziu: 

— Logofete, te cunosc de când aveai cincisprezece ani. 
Te-am fost ales ucenic în cancelaria noastră pentru 
însuşirile pe care le dovedeai şi pentru că te aflai feciorul lui 
boier Costache Andronic, vrednic slujbaş de taină al 
domniei ani mulţi. Preţuirea şi credinţa în cinstea ce le-am 
avut în părinte, le-am petrecut asupra feciorului şi, până 
azi, niciodată nu ne-a cercat părerea de rău. 

Radu Andronic tresări, ca sub pleasnă de bici, şi însuşi 
Vodă se uită la Cantacuzin cu uimire, poruncind: 

— Fii mai desluşit, stolnice! 

Logofătul se clătină sub povara ocării. Încleştă pumnii 
albiţi de mânie. 

— În zece ani, de când mă aflu logofăt de taină al Măriei 
Sale Vodă Brâncoveanu n-am hrănit decât un singur ţel: să-l 
slujesc cu toată credinţa, până la ultima suflare, iar în inimă 
mi-a împărăţit o singură stăpână: Valahia. Dacă am greşit, 
certat şi osândit fără cruţare să fiu. Dar fă-o, Doamne, cu 
dreptate! 

— Priveşte-mă în ochi, Andronic! 

Logofătul îşi ridică privirea scânteietoare. Cantacuzinul 
rosti tare, despicând cuvintele: 

— Te-am ascultat cu toată luarea aminte, dar nu ne-ai 
spus tot. Păstrezi o taină. Care e aceea şi pe cine ocroteşti? 

Radu Andronic încleştă dinţii. Vodă rosti cu blândeţe: 

— Glăsuieşte, logofete. Doar vânzarea n-o iertăm, ori de 
asemenea nelegiuire feciorul lui Costache Andronic nu se 
poate face vinovat. 


— N-am vândut, Doamne, şi nici taine ce ar primejdui 
ţara ori domnia nu păstrez. Mi-e cugetul însă plin de jale şi 
umilinţă că asemenea ocară mă cuprinde în mreajă 
vicleană. 

Căzu într-un genunchi şi sărută caftanul domnesc: 

— Şi, Doamne, umilită rugăciune îţi îndrept! Chiar de nu 
mă socoţi hain, dar firicel de îndoială despre cinstea şi 
credinţa ce-ţi port stăruie în cugetul Măriei Tale, alungă-mă 
din slujbă şi jurământ fac să trec hotarul, statornicindu-mă 
în alte zări! În veci, numele Andronic nu-ţi va mai necăji 
urechile! 

Un zâmbet muie chipul lui Vodă. Îi puse mâna pe creştet, 
grăind cu blândeţe: 

— Domol, fiule. Nimeni nu te-a învinuit de ticăloşie ori 
necinste. Aşa-i, stolnice? Să alungăm duhul dihoniei ce o 
clipă a stăruit în această cămară şi, cu cugetele curate, 
dimpreună să cercăm a ocoli primejdia, a înfrunta 
necazurile. Şi acestea se arată a fi mai multe... 

Logofătul îşi ridică ochii, şi Brâncoveanu urmă: 

— Avem pacoste cu turcul carele, după toate semnele, a 
prins de veste că Balcanii pun la cale răzmeriţă şi că sfatul 
se ţine la Bucureşti: târgul mişună de iscoade, cneazul sârb 
îi cetluit din pricini nedesluşite, olăcarul bulgarilor, după 
cum ţi-am vestit, a fost înjunghiat. Şi-acum, bucluc peste 
năpastă, Smaragda, nepoata noastră, copila vornicului 
Cerchez şi făgăduită cneazului Alexandru, a fugit din casele 
părinteşti, scăpătând în lume cu Gheorghiţă al Filipescului. 

Radu Andronic îl cercetă trăsnit: 

— Au fugit?! Nu-i cu putinţă! Vornicul Dumitru o ţinea 
cetluită cu şapte lacăte şi vegheată de trei ori atâţia 
slujitori. Doar pasăre cerească s-ar fi putut slobozi din 
asemenea temniţă. 

Brâncoveanu dădu din cap moşnegeşte: 

— Ei, logofete..., că păzeşti o turmă de iepuri ori o fată 
mare, tot aceea izbutegşti... 

— Când au fugit? 


— În noaptea dinspre Sfinţii Petru şi Pavel. 

— Două zile, şopti Radu Andronic. Dacă au gonit vârtos, 
s-au apropiat de hotar. Presupun că s-au fost pornit de 
îndată oameni în căutarea lor. 

— De bună seamă. Tătâne-său cu ceată de slujitori, 
cercetându-le urma spre Transilvania, un steag de-al nostru 
spre Moldova. 

„lară Vodă Antioh îi va ocroti, gândi logofătul, nu-i va 
întoarce pe  tipsie...“ Pizma şi  dihonia  stăruiseră 
dintotdeauna între Cantemireşti şi Brâncoveni. Doar ţel 
prea însemnat, ca cel de-acum, îi putea alătura pentru 
scurtă vreme... 

Apoi gândul îi zbură la fugari... „Vai de pielicica lor dacă-i 
arcăneşte hainul de Cerchez! Mai bine de nouă ori nouă ori 
în mâinile Domnului...“ 

Glasul stolnicului bubui: 

— Cum o dregem cu sârbul? A venit întins la cununie cu 
nepoata Doamnei Marica. 

Vodă îşi netezi barba castanie, apoi săltă din umeri cu 
ciudă: 

— Frâncii au o vorbă înţeleaptă: Îţi dau bineţe ţie, 
năpastă, atunci când vii singură!... Cu sârbul om sfătui ce- 
om face, dar cu Gheorghiţă al Filipescului ştiu şi fără 
povaţă. Vai şi amarul lui l-or pomeni în neam, până la al 
şaptelea rând de strănepoţi! 

— Şi cneazul? apăsă stolnicul. 

— L-om amăgi o vreme. Ighemoniconul nu îngăduie ca 
mirele să-şi vadă fidanţata înainte de nuntă. lacă un răgaz 
în care fuga Smaragdei poate fi tăinuită. 

— Până când? 

— Până ce îi vom prinde pe ticăloşi. Căci îi vom prinde, 
stolnice, de aceasta sunt încredinţat, Şi, spre a ocoli orice 
prilej de greşeală, voi trimite vorbă jupânesei Caterina, 
vornicul lipsind, să desluşească cneazului că, în aşteptarea 
nunţii, Smaragda, vlăguită de o zăcăşenie, se află la o 
moşioară în Oltenia. 


Stolnicul îşi încrucişă mâinile pe piept: 

— Dea Domnul ca Alexandru să nu citească urzeala. Dar 
îngăduie Domnia ta o povaţă: o preţuiesc mult pe jupâneasa 
Caterina, dar îi cam slabă de înger şi teamă mi-e să nu se 
tulbure dinaintea cneazului. 

Radu Andronic îşi ascunse zâmbetul. Slabă de înger! lacă 
ce se cheamă grai diplomaticesc. Neghiobia vornicesei era 
de pomină, un Bucureşti întreg râdea, istorisind prin 
conace ori la colţ de uliţă isprăvile Cloţei, după cum o 
botezaseră târgoveţii. Prostăneala i-o cunoştea şi Vodă, dar 
spre a nu o necăji pe Doamna Marica - îşi îndrăgea 
neamurile tot atâta cât şi galbenii - se făcea a nu pricepe. 

— Muieriie-s mai toate slabe de înger, spuse în doi peri 
Vodă. 

— Dar se mai iscă şi din cele cu vână, aşa cum se 
întâmplă chiar cu mama jupânesei Caterina, logofeteasa 
Aspasia Boldur. Este  vârstnică, umblată, cunoaşte 
cotloanele vieţii, iar mintea îi scapără. Încredinţat sunt că 
va ţine piept sârbului, ba izbutind să-l şi lege la ochi. Povaţă 
aş da ca logofeteasa să-l întâmpine pe cneaz... singură. 

Brâncoveanu dădu din cap în semn de încuviinţare, apoi 
se întoarse cu ochii şi gândul la Radu Andronic: 

— Logofete, ştiu că-ţi încredinţăm slujbe grele, dar 
poverile le-a născocit Ziditorul pentru cei tari. Îţi dau trei 
zile răgaz să-l dibui pe ucigaşul olăcarului bulgar şi să-i 
smulgi adevărul despre cartea îndreptată nouă. Asemenea, 
cearcă a afla încotro au apucat nepoată-mea dimpreună cu 
feciorul Filipescului. Adăugă cu zâmbet şters: Aţi fost 
prieteni de mititei, aveţi aceiaşi tovarăşi. Cât de bine ar fi 
păstrată o taină, între cei de o seamă limba se mai 
deznoadă... Trag nădejdea, după voinicia ce ţi-o cunosc, că 
nu te împovărez din cale afară. 

„Bineânţeles că nu, îşi zise Radu Andronic ieşind de-a- 
ndărătelea, cu faţa câtre Vodă, aşa cum se cuvenea la 
biserică şi dinaintea Domnului. De-mi mai puneai şi câte o 


stâncă pe fiece umăr, poate că, spre asfinţit, aş fi simţit 
oleacă de osteneală. Dar aşa...“ 


XXX 


Ilie Machidon îl aştepta în curtea palatului, stând la şagă 
cu străjile. Oamenii râdeau cu poftă, căci îi veselea graiul 
moldoveanului şi traista de năzbâtii ce le-o deşerta 
totdeauna, fără a se scumpi. 

Radu Andronic îi făcu semn scurt să-l urmeze şi 
chiprinaşul îşi luă rămas bun în fugă de la slujitori. îl 
însoţiră urările lor de bine şi grabnic întâlniş. 

— Şi auzi, bre, îi strigă un arnăut mărunţel, când pleci în 
târg să nu-ţi uiţi cuşma acasă! 

Machidon râse: 

— Nu te ţie grija, jupâne. Când mă urnesc la târg, las 
acasă doar căpăţâna, căci cuşma mi-e de trebuinţă! 

Se alătură logofătului. Văzându-i chipul adumbrit, îşi 
şterse râsul. 

— În amarnică încurcătură m-am vârât, Machidoane. 

Slujitorul zâmbi: 

— Apăi de când te cunosc, logofete, numai de acestea ai 
avut parte. La noi, în Chipriana, umblă vorba că aceea-i 
fântână cu apă bună unde mişună broaştele. Dar încotro ne 
îndreptăm? 

Măselele lui Andronic pârâiră: 

— Spre conacul Fărcăşanului... Dacă-l dibui, fac uciganie! 
Petrece pe seama Domniei, îi plimbă lui Vodă ibrişinul pe la 
nas, dar juvăţul mie mi-l anină de grumaz. A bolunzit de tot! 
S-a fost plictisit de bazaconiile cu care a speriat un 
Bucureşti, acum s-a prins în joacă şi dârvală cu craii. Îl 
abate pe sârb din drum, iar, aici, aflu de altă ispravă, mai 
gogonată: le-a înlesnit fuga în lume Smaragdăi şi lui 
Gheorghiţă. 

— Poate n-o fi tot el tartorul, rosti fără credinţă slujitorul. 


— De n-o fi el, făcu mânios logofătul, iau slujbă de văcar 
la voi, în Chipriana. 

Machidon prinse a zâmbi: 

— Nu pun chezăşie că ai căpăta-o, logofete. Starostele 
văcarilor din sat îi un ciufut cu multă învăţătură şi nu 
încredinţează fitecui asemenea slujbă. 

Văzând că nu izbuteşte să-l veselească, slujitorul întrebă 
cu blândeţe: 

— Care-i pricina pentru care oftezi, logofete? 

— Măi, Machidoane! izbucni Radu Andronic. [i-ai 
prăpădit oare minţile în poalele Smărăndiţei? Vodă îmi cere 
să-i dibui ticălosul care a pus capcană sârbului şi, neştiind 
că-s unul şi acelaşi, şi pe cel care a înlesnit fuga ălorlalţi doi 
zăluzi. 

— Fii mai îndurător cu bieţii copilandri, boierule, grăi 
blând Machidon. Şi Domnia ta a iubit şi va mai iubi, căci 
tinereţile încă nu ţi le-a luat Dâmboviţa şi sortită ţi-a fost 
soartă de ibovnic. 

— Am iubit, strigă logofătul, dar nu m-am apucat a 
smulge logodnică de sub nas de împărat! 

— Nu s-a ivit prilejul, căci ai fi făcut-o şi pe-aceasta. 

— Să aşteptăm prilejul şi-om găsi vreme de mustrări. Dar 
ce fac acum cu gămanul? Dacă-l dau în vileag 
Brâncoveanului, în ţeapă-l trage dinaintea hanului 
Constantin Vodăi!*'*, unde l-a fost spânzurat şi pe 
Bălăceanu. Fără a-mi fi prietin şi tot anevoie aş săvârşi 
această faptă. Acum, dinaintea lui Vodă şi a Cantacuzinului, 
m-au trecut sudorile cele fierbinţi ale iadului. Stolnicul, 
hâtru vulpe, a simţit că am prepuieli, dar ţin strâns taina. 

— Hoţul nedovedit... 

Logofătul nu-l lăsă să-şi mântuie vorba: 

— Ci mai cruţă-mă de pilde, Machidoane! Nu-i vreme nici 
de şagă, nici de isprăvile celor prea isteţi chiprinaşi... Şi, 
parcă nu mi-ar fi fost de-ajuns că-mi cere capul lui Ioniţă, 
Vodă sloboade încă o poruncă amarnică: să dau de urma 


Smaragdei şi a lui Gheorghiţă. Deci, tot prietini rostuiţi 
marfă pentru gâde. 

Slujitorul oftă săltând din umeri: 

— De, boierule, eu zic că Vodă nu te-o descăpăţâna dacă 
măcar o singură dată n-ai izbutit în slujba încredinţată. La o 
urmă, pe toate cele nu le pot izbândi decât arhanghelii din 
ceruri, iar Domnia ta poate lesne dovedi că aripi nu ai şi nici 
sălaş printre cei nouri. Vei face mărturisire de neputinţă şi 
ziua bună! 

Radu Andronic clătină din cap. Mohoreala îi sluţea chipul, 
adăugându-i dar de ani. 

— Mare zbucium îmi asupreşte cugetul, Ilie. De o parte, 
datorinţa de cinste faţă de Măria Sa, de cealaltă dragul de 
prietini vechi. Voi să-l slujesc pe Vodă, dar să-mi ajut şi 
tovarăşii. Simt jungher în inimă când mă gândesc la osânda 
ce-or dobândi-o toţi trei. Poate m-o lumina Dumnezeu să le 
îmbin pe-amândouă... 

— Poate, zâmbi a îndoială slujitorul. Cât se află nădejde, 
se află şi viaţă, doar că Domnia ta, de când te aflai de-o 
şchioapă, ai tot trudit alergând după stele fripte, brânză de 
iepure şi lână de la broască. Numai că Domnul a lăsat şi de 
celea ce nu stau în putinţa omului. 

— Machidoane, eşti pus pe filosoficeală. Toate celea îs în 
putinţa omului, doar că la vremea cuvenită. 

— Vremea cuvenită tot de Ziditor îi lăsată, dar şi aceea cu 
socoteală. 

Trecuseră de biserica Doamnei Maria Cantacuzino, 
aflându-se la zvârlitură de băț de casele Fărcăşanului. 
Ultimul strop de nădejde al logofătului se spulberă, fulg de 
nea. 

— Geaba mai ostenim, bezmeticul nu-i acasă, şi nici 
măcar în Bucureşti. 

O dovedeau curtea pustie, fereştile întunecate, liniştea 
zgâlţâită arar de câini cu somnul necăjit de lună plină. Când 
Ioniţă se afla în târg, chiar dacă petrecea prin străini, 
conacul, vâlvătaie de lumină şi cu slujitori treji, era gata în 


orice clipă să primească oaste de petrecăreţi. Merinde 
caldă adăsta zi şi noapte pe cuptor încins, butâlcile îşi 
măcinau plictisul în răcoarea pivniţelor. 

Ornicul de la Mănăstirea Sărindari clopoţi de două ori. 

— Acuşi dau zorile, glăsui Radu Andronic. Ne-om hodini 
câteva ceasuri, şi mâine, pe rouă nescuturată, om lua în 
piept necazurile. 

Făcură cale întoarsă, pornind la vale, pe Podul 
Mogoşoaiei, spre casele Andronic din uliţa Sfinţilor Apostoli. 
În dreptul Mănăstirii Sfântul Ioan cel Mare, zvon de copite 
le răsuci capetele. Călărețul se apropia vânteş şi opri 
bidiviul chiar în dreptul lui Radu Andronic. Calul, zăticnit pe 
neaşteptate, scoase nechezat de turbăciune şi săltă în două 
picioare. 

— Bun găsit logofătului Radu Andronic! grăi străinul în 
limba  frâncă, scoţându-şi cu mişcare largă capela 
împodobită cu pene, ca un vânturar. 

Boierul cercetă o clipă bărbatul mlădiu cu chip de înger, 
trup de paladin şi strai de nobil, apoi începu să râdă: 

— Prea încântat de fericită întâlnire, conte! răspunse în 
acelaşi grai Radu Andronic. Da' cum de m-ai recunoscut în 
oraş străin şi pe întuneric? 

Contele râse, şi Ilie Machidon îşi zise: „Ăsta se hlizeşte la 
toată lumea. Vrea să-şi arate dinţii frumoşi ca muierile cele 
fudule...“ 

— Întâi, că Bucureştiul nu mi-e străin şi-apoi cunosc un 
singur călăreț stând strâmb în şa, păstrându-şi în acelaşi 
timp toată bărbăţia şi graţia. Mai adaug că te căutam, 
logofete. 

— Casa mea, casa Domniei tale. Prezenţa contelui de 
Merlin m-ar onora nespus. 

— Mulţumesc, dar timpul şi interesele mă împiedică să 
accept o încântătoare ospitalitate. Am doar câteva cuvinte 
să-ţi spun... 

Logofătul asculta cu amândouă urechile. Pe contele de 
Merlin - Rossignol în lumea paladinilor - îl preţuia de două 


ori. Dintâi, cunoştea iscuseala celei mai de seamă iscoade a 
Bourbonului, apoi legaseră trainic prieteşug de-a lungul 
anilor. Se cunoscuseră pe drumurile primejdioase poruncite 
de slujbele de taină, amândoi purtând acelaşi hram, doar că 
trudeau fiecare la alt stăpân: Ludovic şi Vodă Brâncoveanu. 
Ţelurile ce-i mânaseră într-o parte şi alta a lumii, nefiindu-le 
potrivnice, nu se iscase niciodată prilej de vrăjmăşie şi, atât 
cât le fusese cu putinţă, se stâlpiseră unul pe celălalt. 

— Te-am căutat, logofete, pentru a-ţi oferi două informaţii 
pe care le consider preţioase. Trebuie să-ţi spun, ai ghicit-o, 
desigur, că mă aflu în cetate din ordinul regelui meu. 
Motivul te va face să râzi. 

Radu Andronic ridică sprâncenele: 

— Adică? 

— Am poruncă să apăr cu orice preţ viaţa misionarului 
Neurautter. Ştii, bânuiesc, că se află la Bucureşti. 

— Ştiu. 

— Turcii vor capul iezuitului, dar Ludovic vrea să rămână 
acolo unde se află. 

— Care-i motivul? 

— Războiul pentru succesiunea Spaniei. Misionarul, nu 
din dragoste pentru Franţa, ci din calcule politice 
clarvăzătoare, ne sprijină interesele şi s-a împotrivit 
influenţei englezilor, datorită căreia Leopold l-a alungat pe 
nepotul lui Ludovic de pe tronul Madridului. Avem deci în 
Neurautter la cancelaria Vienei sprijin de nădejde. 

— Înţeleg. 

— Mai vreau să înţelegi ceva, Andronic. Sunt însărcinat 
să ocrotesc viaţa misionarului pe care-l pândeşte la orice 
colţ de uliţă pumnalul turcesc. Să-l ocrotesc, apăsă, dar 
atât! 

Radu Andronic îl cercetă cu nedumerire: 

— De data asta, nu te mai înţeleg. 

— Nu sunt obligat să-l ajut în misiunea pe care a venit s-o 
îndeplinească la Bucureşti, nu trebuie să-i netezesc drumul. 

— Ce misiune? 


— Făgăduind mare ajutor în oameni şi echipament, să 
împingă Balcanii la un război nebunesc, dinainte pierdut. 
Ajutoarele promise nu vor sosi niciodată. 

— Care-i scopul? 

— Vulturul habsburgic va stăpâni deasupra întregii 
Europe. În ajutorul Balcanilor vor sări ruşii şi parte din 
republicile italiene împinse de papă, care va fi indignat de 
ticăloşiile păgânilor asupra lumii creştine. Totodată, 
eliberând ţările asuprite de Semilună, papa îşi închipuie că 
influenţa catolică s-ar extinde asupra întregii Evrope. 

Radu Andronic îşi trecu degetele peste obraz. 

— În consecinţă, asediat fiind din toate părţile, Islamul se 
va prăbuşi, cedând supremaţia Habsburgilor, neistoviţi de 
război. 

Rossignol dădu mulţumit din cap: 

— Ai înţeles perfect, logofete. 

— O politică abilă... Mă face să mă gândesc la jocul de 
şah... Vreau să te întreb ceva, conte. De unde a aflat Parisul 
de sfatul de la Bucureşti? 

Rossignol surâse cu tristeţe: 

— Prea mulţi parteneri la o singură taină... Logofete, dau 
zorile şi trebuie să mă grăbesc. Turcii au la Bucureşti o 
iscoadă diabolic de inteligentă şi abilă. Din informaţiile 
mele, situaţia e şi mai gravă, căci persoana - nu se ştie dacă 
e bărbat ori femeie - trăieşte în anturajul principelui 
Brâncoveanu. Cabinetul de la Paris a surprins un schimb de 
mesaje cifrate, dar mai multe n-a putut afla. Agentul se 
numeşte Trandafirul... 


CAPITOLUL XI 


(Cneazul Alexandru se îndrepta spre casele vornicului 


Cerchez. Îl însoțea Duro, cu un grumaz de bidiviu dinapoia 
sa şi, ţinându-le spinarea, un steag de arnăuţi, alai cuvenit 
unei feţe crăieşti. Sârbul, fiind singura căpetenie aflată în 
cetatea de scaun cu pricină ce putea fi mărturisită - 
însoţirea cu o fecioară valahă -, trebuia să se bucure de 
toată cinstea şi fala cuvenită. Mulţime de târgoveţi 
bucşiseră ulițele, căscând gura la măreţia sultanatului. 
Arnăuţii Brâncoveanului, în straie albe, cu chivere şi 
ciubote roşii, pe armăsari negri, semănau maci pe câmp de 
nea. Cu un cap mai răsărit decât toţi, căci se afla bărbat 
vânjos, cneazul Alexandru, crunt, tuciuriu la chip şi la 
veşminte înfricoşa ca însuşi Lucifer. Pe straiele de catifea 
neagră se  desluşeau, luând ochii celor cască-gură, 
găietanele şi bumbii de aur. Nu mai puţină uluială trezea 
Duro, slujitorul, cu gheb înveşmântat în catifea sângerie. Ca 
şi Ilie Machidon, creştinii se întrebau de-i om ori altă 
făptură de-a lui Dumnezeu, dar mai degrabă a Satanei şi îşi 
făceau cruce de ducă-se pe pustii. 

— Eşti nemulţumit, stâpâne, grăi şoptit Duro. 

Sârbul se încruntă. Întâmpinarea cu Vodă - jumătate de 
ceas cu ochii pe ornic - fusese ciudată. Brâncoveanu 
zâmbise mult, spusese puţine, mai grăise în doi peri, cu 
mult ocoliş, nimic desluşit şi răspicat. 

Alexandru răspunse abia mişcând buzele: 

— Am simţit ţel ascuns pe care nu-l dibui. Viclean ca 
totdeauna... De-ajuns! Ne aflăm în priveala norodului... 


Porţile conacului Cerchez aşteptau larg deschise. Oaste 
de slujitori, în straie de sărbătoare, sări în întâmpinare cu 
belşug de flori şi ploconeală. 

Cneazul, carele se aşteptase ca în prag să-l afle pe însuşi 
stăpânul casei, fu mânat cu multe temeneli într-o cămară 
împodobită după chipul oriental, cu năbuşeală de scorţuri, 
covoare persieneşti şi argintărie. 

Aici, nou prilej de uimire, căci îl întâmpină cu 
închinăciune o muiere. Era împovărată de ani şi de 
greutatea straielor de aur. Părul coliliu şi-l adunase sub un 
tulpan tot de aur, stropit cu grindină de diamanticale. 

„Acesta o fi obiceiul pământului la valahi“, cercă să 
ghicească sârbul, dar bătrâna îi desluşi, cerând plecată 
iertăciune că, din pricini neprevăzute, îi silită a fi gazdă 
singură, nerezemată de ginere. Acesta, vornicul Cerchez, 
nu s-a fost întors încă din Moldova, unde îndeplineşte slujbă 
domnească, dar într-o zi, mult două, va fi la Bucureşti, iar 
fiică-sa, vorniceasa Caterina, a însoţit-o pe Smaragdă, 
aleasa Măriei Sale, la o moşie ce o stăpânea în Oltenia. 

Sprâncenele sataniceşti ale sârbului se îmbinară a ciudă: 

— Oltenia! Ciudat lucru mi se pare, căci noi ne-am vestit 
sosirea Domniei sale, vornicului Cerchez. 

Cucoana Aspasia Boldur îi zâmbi cu dinţi neaşteptat de 
tineri, şi cneazul gândi că, la vremea dumneaei, moşneaga 
trebuie să fi fost muiere arătoasă. 

— Obiceiul valah, mărite, porunceşte ca, până la mărit, 
fecioara să se afle departe de ursit. În Oltenia îşi petrece 
Smaragda vremea, până la ziua hotărâtă cununiei. Şi iarăşi 
- adăugă Boldureasa uşurel şi ca în treacăt - am chibzuit 
că, după zăcăşeala din astă-primăvară, i-ar prii să schimbe 
oleacă meleagul, spre deplină înzdrăvenire. 

— Zăcăşeală?! N-am aflat nimic de boala jupâniţei. 

— Ei, Doamne, doar nu era să tulburăm liniştea Măriei 
Tale cu toate mărunţişurile. Smaragda seamănă bunică-sii, 
îi cam slabă de piept, dar, cu bună ocrotire şi trăind pe 
meleaguri calde, nu-i pricină de grijă. 


Inima cneazului începu să bată. Smaragda, visul şi icoana 
vieţii lui, viaţă tristă, cruntă, neguroasă, de oştean înăsprit 
de vrăjmăşiile ce-l conjurau din toate părţile, slaba de 
piept... Meleaguri calde... Se gândi înfiorat la iernile aspre 
din Belgrad, la toamnele când toată firea plânge - cerul, 
copacii, păsările - la răceala zidurilor palatului crăiesc. 
Castelul Ursului... Când crivățul se mânie, răsuflarea îi 
străbate în cămări, în iatace. Înfioară aşternuturile, 
scoarţele, pereţii înveşmântaţi în covoare par că se mişcă... 

„Îi voi ridica palat pe malul Adriaticei, hotărî, acolo 
vremea îi blândă, înflorită...“ 

— Vom griji ca asprimea iernii s-o ocolească pe doamna 
noastră... 

— Aşa, aşa, făcu cucoana Aspasia purtându-şi mâna la 
inimă. Ne cerca o teamă... Măria Ia puternic şi plin de 
vlagă, s-ar fi putut să nu pricepi că Smaragda-i fiinţă 
gingaşă, lujer de floare. Că, aşa a lăsat Dumnezeu, voinicul 
crede anevoie la pirpiriu. De-o pildă, Smaragda trebuie 
ferită şi de vânturile cele amăgitoare ale primăverii, ştiut 
fiind că fiinţele firave îndură greu schimbarea vremii. 

— Schimbarea vremii? 

— Da, Măria Ta, mai cu seamă când au fire simţitoare. 
Mărunţiş de necaz să nu-l iei în seamă, cât pişcătura de 
ţânţar, pe Smaragda o trânteşte la pat cu mare fierbinţeală. 
Dacă asemenea pocinog se mai întâmplă şi primăvara, apoi 
ai la ce te ruga lui Dumnezeu. Nu ţi-oi istorisi ce-am pătimit 
în Cireşarul trecut... Ajunsesem a griji de straie negre, căci 
copila, biata, începuse a mirosi a pământ. Kir Panaiot, 
doftorul lui Vodă, i-a scos conduraşul din groapă. Îşi făcu 
cruce lată: Fie-i numele binecuvântat... 

Tulburarea şi o teamă rea vopseau cenuşiu chipul 
tăciunos al sârbului. Cucoana Aspasia tolocănea, făcându-se 
că nu bagă de seamă: 

— Pe pat aşternut cu flori a ţinut-o tătâne-său, Smaragda 
neîndurând cea mai mică împotrivire. Adevărat, copila a 
fost răzgâiată, dar care părinte i s-ar fi pus de-a 


curmezişul? Prunc firav, mereu zăcaşă şi unul singur în 
bătătură... 

Tot mai buimac de cele ştiricite de bătrână, cneazul 
întrebă cu băgare de seamă: 

— Celelalte odrasle au murit? 

Boldureasa scutură tare din cap, făcând să-i joace 
diamanticalele tulpanului: 

— N-am fost iepuroaice de felul nostru. Nici mumă-mea, 
nici bunica, nici eu, nici Caterina n-am zămislit mai mult de 
un singur prunc... 

Sârbul înghiţi în sec. Se şi văzuse, peste câţiva ani, cu 
liotă zburdalnică de prunci, mişunând prin cămările 
castelului, dezmierdându-i cu zgârcenie, osândindu-i pentru 
obrăznicii. Neamul Ursului se cere înmulţit, cu urmaşi în 
veac... 

— Ai semănat grijă mare în cugetul meu, cinstită 
logofeteasă. Când am zărit-o, vara ce-a trecut, la palatul 
Brâncoveanului, mi s-a părut zdravănă, rumeioară. 

— O fi avut fierbinţeală. De fel, Smaragda-i albă ca 
laptele cel jumulit de smântână. leama cea mare, ţi-o 
încredinţez, mărite cneaz, căci îi vei fi soţ, iar eu atâta 
nepoată am şi dragă mi-e ca amândouă mâinile, este să nu 
simtă depărtarea de meleagul ei. Nu orice floare poate fi 
dezrădăcinată. Va întâmpina alte deprinderi, va cunoaşte 
alţi oameni, prietenii, tovarăşii de joacă şi-i lasă în Valahia. 

— E soarta muierii, logofeteasă Boldur, să-şi urmeze 
ursitul. 

— Înţelept grăit-ai şi eu gândesc, tot asemenea, dar vezi, 
Măria la, oamenii nu-s croiţi toţi pe-o potrivă. De 
mâhniciune, îmi tremură inima să nu se prăpădească. 

— Dragostea alungă mâhniciunea. 

Boldureasa căzu pe gânduri, năpădită de tristeţe. 

— Aşa să dea Dumnezeu, mărite cneaz. Doar că la noi, în 
neam, muierile din mâhniciune cad în sminteală. Îţi fac 
mărturisire, ca între neamuri ce vom fi, căci altfel 
ascundeam asemenea  beteşug.  Vară-mea, jupâneasa 


paharnicului Pralea, nu zace de cinci ani numărați la 
mânăstirea Scorţeni? Se închipuie zâna apelor şi zace toată 
ziua în lac. Iarna i-au tocmit măicuţele vrană. Şi-a pierdut 
minţile tot aşa, din mare mâhniciune. 

— N-am ştiut nimic despre toate acestea, bâlbâi sârbul. 

— De unde să le cunoşti? râse cucoana Aspasia. 
Belgradul nu-i colea, la Tinchileşti... Încolo, trag nădejde în 
însoţire fericită. Smaragda îi crudă şi cam cheltuielnică, 
plăcându-i mult podoabele, dar Măria Ta, mai copt cum eşti, 
vei şti a-i înnoda baierele pungii. lar când îi zdravănă, e 
veselă cintezoi. Tot într-o petrecere o duce, aşa că Măria Ia 
nu va îndura în casă morocănoşenie şi plictis... 

Când, după încă vreun ceas de taifet, cneazul Alexandru 
părăsi casele Cerchez, îşi simţea căpăţâna ţăndărită, iar, de 
buimăceală, vedea ca prin păienjeniş ţesut cu noduri dese. 

„Năroadă muiere! În loc să-şi înalțe la cer nepoata, îmi 
înşiră pe tipsie oca de cusururi. Ascultând-o doar cu o 
singură ureche, oricare peţitor ar lua-o la goană, fără a 
cerceta o sută de poşte în urmă. Aşa o fi vrut Dumnezeu. 
Poate că nătângia ei e norocul meu...“ 

Dar nu se simţea încredinţat defel. 


Dinaintea oglinzii, cucoana Aspasia îşi scotea tulpanul cel 
scump, râzând singură: 
— Ştiu că ai la ce-mi mulţumi, dragă ginere! Şi altădată... 


Abia desprins din braţele lui Nike, grecoaica cu privire de 
foc şi boi de şarpe, marele sultan Mahomed al III-lea, 
umbra lui Alah pe pământ şi soarele musulmanilor, simţea o 
dulce moleşeală. I se părea că nu încercase în braţele nici 
unei muieri asemenea desfătări şi pe chip i se desluşea 
mulţămirea, dar şi mare uimire. 


Unde şi când dobândise oare micuța cadână sataniceasca 
ştiinţă a dezmierdaărilor, viclenia şerpuirilor trupului mlădiu, 
dulceaţa suspinelor, iscuseala mângâierilor cu degete 
uşoare şi răcoroase, dar care răstoarnă jăratec în toată 
făptura. Îţi înfierbântă sângele, te face să-ţi pierzi minţile? 

Vlăguit, porunci ca marele vizir Ramy Mehmet carele, 
potrivit ighemoniconului, aştepta în Arz Odasi, cămara unde 
sultanii încă de pe vremea străbunului Mehmet Cuceritorul 
îşi primeau vizirii şi dregătorii străini, să vină în iatacul 
azuriu. 

Ramy Mehmet, înainte de a cuteza a-şi privi stăpânul, îşi 
făcu închinăciunea: atinse pământul, îşi purtă mâna către 
gură, o duse apoi la cap. 

Padişahul, întins pe sofa, luă un trandafir dintr-o vază de 
aur, neslăbindu-şi din ochi dregătorul. Din pricina osânzei, 
avea chipul untdelemniu, ochii păreau înecaţi în obrajii 
umflaţi, iar pântecele ridica movilă din orice parte l-ai fi 
cercetat. Sultanul începu să râdă nespus de veselit: 

— Rami, te afli cu zece ani mai tânăr decât mine, dar 
sameni cu douăzeci mai vârstnic. 

Marele vizir se înclină atât cât îi îngăduia pântecele: 

— Cine ţi se poate asemui, ţie, o luminate stăpân? Ai 
frumuseţea trandafirului ce în veci nu se ofileşte, vlaga 
străbunilor cuceritori, bărbăţia nedomolită a taurului 
sălbatec... 

Deşi deprins cu linguşelile, Mahomed râse mulţumit. 

— Bagă de seamă, Ramy, din pricina sluţeniei, doar 
îmbrăţişări silnice vei primi în harem şi ştiut este că 
dulceaţă au doar braţele ce te cuprind cu drag. Dar, oare, 
pântecele - pe Alah, când ţi-l privesc, bag de seama că 
întrece cupola cea mare de la Kapali CQarşii15: - îţi mai 
îngăduie bucuriile dragostei? 

Ramy Mehmet îşi plecă privirea, socotind că întrebarea 
nu aştepta răspuns. Sultanul mai râse câteva clipe, lepădă 
roza a cărei aromă i se părea că ostenise şi culese alta. 
Floarea îi stârni aducerea aminte: 


— Mă simt prea istovit pentru a cugeta la rânduielile 
imperiului, poftesc doar să aflu dacă ţi-a dat veste 
Trandafirul şi ce anume a izbutit? 

— Prealuminate stăpân, am veşti de soi şi, dacă înălţimea 
ta nu m-ar fi chemat, ţi-aş fi cerut îngăduinţa să mă 
înfăţişez. 

Ochii lui Mahomed scăpărară: 

— Vorbeşte! 

— Aproape toate căpeteniile s-au fost strâns la Bucureşti, 
lipsind doar sârbul, bulgarul şi arvanitul. 

— A sosit şi trimisul guvernatorului Rabutin? 

Privirea vizirului sticli. Numele neamţului avea să vâre 
tăciuni aprinşi în cugetul lui Mahomed. 

— Da, Luminate. Însuşi sfetnicul cel mai de seamă al 
împăratului Leopold, misionarul militar Neurautter. 

Deşi toropit, sultanul se dezmetici pe dată. Trupul gros 
ţâşni dintre perne. 

— 0, ciopec!ii&: Neurautter! Acum citesc limpede în 
cugetul lui Leopold. A hotărât război mişelesc împotriva 
noastră, stârnind întreg Balcanii. Pe barba Profetului, îl voi 
face să căiască ziua în care s-a fost zămislit în pântecele 
căţelei de mumă-sa! Ramy! 

— Poruncă, stăpâne! 

— Ucide-l pe ghiaur! Pe ceilalţi îi vreau aici, la Şapte 
Turnuri, dar pe Neurautter îl doresc mort! Învăţătură şi 
luare aminte pentru Leopold. 

Marele vizir surâse: 

— Mare e Alah, stăpâne, căci mi-a luminat mintea, 
sădindu-mi acelaşi gând. Am şi slobozit porunca iscoadelor 
noastre. lezuitul e însă viclean, a ocolit până acum toate 
capcanele. 

— Născociţi una, urlă Mahomed, care să-i fie mormânt! 
Şi-aceasta zornic, înainte ca luna să răsară de trei ori! 

— Aşa va fi, stăpâne. Nimeni n-a scăpat încă de jungherul 
Trandafirului. Şi-aduc, acum, înălţimii tale a doua veste 
însemnată: bulgarii, prinzând de veste că Semiluna a dibuit 


urzeala de la Bucureşti, au trimis olăcar care să ştiricească 
primejdia Brâncoveanului. 

— Şi? 

Un zâmbet lat despică obrajii uleioşi ai marelui vizir: 

— "Trandafirul şi-a dovedit încă o dată dibăcia. L-a 
înjunghiat pe trimis înainte ca acesta să fi apucat să dea 
ochi cu stolnicul Cantacuzino. 

— Da, făcu Mahomed răsuflând mai uşor, cu adevărat 
iscoadă de preţ şi vom şti să-i răsplătim vrednicia. Dar oare 
ce mai aştepţi, Ramy? Răzvrătiţii s-au fost adunat! Legaţi-i 
fedeleş şi aduceţi-mi-i fără zăbavă! 

Un rânjet înfricoşător îi strâmbă obrazul la gândul celor 
ce vor urma şi îşi scărpină a nerăbdare palmele cu unghiile 
lungi: 

— Gâde le va fi Karabhisari! 

Însuşi Ramy Mehmet simţi un fior în lungul spinării. 
Karahisari nu-şi avea pereche în întreaga istorie a 
imperiului, având închipuire diavolească în născocirea celor 
mai cumplite cazne. 

— Adu-mi-i, Ramy! 

Ramy îşi împreună palmele a smerită rugăciune: 

— Îngăduie, mărite, un strop de zăbavă. Din pricină pe 
care nu o cunoaştem, arvanitul, dar mai cu seamă 
Alexandru al sârbilor, unul din cei mai haini vrăjmaşi ai 
Semilunei, nu au sosit încă la Bucureşti. Căpeteniile trebuie 
arcănite dintr-o dată, pentru a nu ne scăpa din mână nici un 
ticălos. 

Sultanul chibzui câteva clipe, apoi încuviinţă: 

— Ai chibzuit bine, Ramy. Mi-i vei aduce pe toţi o dată. Şi 
în aceeaşi legăturică se vor afla - poruncesc! - Brâncoveanu 
dimpreună cu corbul acela bătrân, stolnicul Cantacuzino. 


Către unsprezece ceasuri ale dimineţii, logofătul Radu 
Andronic şi sluga sa se îndreptară spre conacul Ilenei 
Dumşa, ce se afla la capătul Podului, în vecinătatea caselor 
Văcărescu. 

Îşi mâna îngândurat calul prin mulţimea târgoveţilor care 
năpădiseră ulițele, neluând aminte la bineţele oamenilor, 
dar, mai cu seamă - semn rău, îşi zise Ilie Machidon -, la 
ochiadele şi incurile muierilor ce căutau care mai de care 
să-i iasă în întâmpinare. Căci dintre toţi boierii Bucureştilor, 
Ioniţă Fărcăşan şi Radu Andronic erau de toată lumea ştiuţi 
şi mai cu seamă cei mai îndrăgiţi. 

Gămanul îi veselea nespus cu poznele şi isprăvile de 
Nastratin şi-apoi, ştiut este, că oamenii afurisesc beţia, dar 
iubesc petrecăreţii. lar Ioniţă la şumeneală nu făcea urât, 
trezea mortul de pe năsălie de râs, oaste de drăcuşori îi 
dădea brânci la năzbâtii despre care bâsneau apoi 
târgoveţii şi peste ani. 

Radu Andronic era socotit cel mai chipeş bărbat din 
Valahia - nu se afla muiere, de la copiliţe crude până la 
conci sur, să nu simtă fiori în inimă şi pântece doar zărindu-l 
-, nu se ţinea fălos, şuguind până şi cu nătângii, iar baierele 
pungii sale, ca şi ale Fărcăşanului, de altfel, nu cunoşteau 
noduri. 

— Bag de seamă, logofete, că zorile nu ţi-au alungat 
mohoreala, rosti Machidon. Dacă Domnia ta îngăduie... 

— Îngăduie... 

— 'Ţi-oi spune o istorie din Chipriana. 

— Lasă istoria, Ilie, şi slobozeşte pilda. 

— Mi-i că te-i supăra. 

— Nu mă supăr, căci nu mai încape. Zii! 

— Despre făpturi ca Domnia ta, prea harnice în a ofta la 
necazurile altora, moşnegii noştri au o vorbă... 

Se uită cu coada ochiului la Radu Andronic care prinse a 
râde: 

— Cunosc vorba aceea  Machidoane: câinele se 
prăpădeşte de alergătură şi nătângul de grija altora. 


Pesemne că mi-s nătâng, Ilie... 

— Nu cutez nici a o spune şi nici măcar a o gândi, dar 
Domnia ta eşti dintre aceia carele socot că sunt ursiţi a 
îndrepta lumea cu umărul. 

— Chiar dacă n-o îndrept, Ilie, dator mă simt a încerca. 

Ocoliră o taraba pe care cireşe pietroase, lustruite de 
cupeţul isteţ, făceau cu ochiul, strălucind în soarele 
dimineţii, movilă de rubine. 

Ilie Machidon luă o poamă de poftă şi îşi urmă vorba: 

— De pildă, ce poate cerca Domnia ta acum, spre a-i 
scoate din strâmtoare pe dumnealui, boier Gheorghiţă al 
Filipescului, şi pe jupâniţa Smaragda? Să le trimiţi veste 
prin cal năzdrăvan cu tăciuni în pântece că Cerchez ăl 
bătrân şi un steag de-al lui Vodă le gonesc pe urme? 

Logofătul săltă din umeri cu plictis: 

— Nu fi nărod, llie. La ce le trebuie vestitură? Ştiu 
singuri că slutul de Cerchez şi Vodă nu-i vor lăsa să scapete 
slobozi în lume. Ba, mai pun rămăşag, de parcă i-aş vedea 
acum, peste treizeci de poşte, pe tot bănetul din visterie, că 
gonesc mai abitir decât dacă i-ar alerga toată oştirea lui 
Ucigă-l Toaca. 

— Adevărat, logofete, nu pricepeam însă cum socoteşti a 
le sări în ajutor? 

Radu Andronic îşi înfipse dinţii în buza de jos, cu 
rumeneală de cadână. 

— Cum să dreg, cum s-o întorc spre a-i slobozi din 
mâinile găzilor - că o fi Cerchez, că or fi oamenii lui Vodă - 
înainte de a intra în Bucureşti. 

— Poate scapătă peste hotar nearcăniţi... 

Logofătul clătină din cap a îndoială: 

— Dea Domnul să vorbeşti în ceas bucuros, Machidoane, 
dar încredinţat sunt că-i vor prinde. Prea mulţi hăitaşi, 
voinici şi dibaci, la două căprioare. Lui Cerchez, zdravăn şi 
hain oricum, mânia şi pizma îi înzecesc puterile. Ceilalţi, 
hârşiţi în asemenea vânători, sunt vicleni cunosc drumuri 
de scurtătură câştigând vreme, cunosc fiece bârlog, unde 


fugarii, s-ar putea adăposti un ceas ori două pentru odihnă. 
Oftă şi urmă în şoaptă: lar cugetul mă mustră, căci 
necinstesc porunca lui Vodă... 

Machidon îşi răsuci înciudat musteaţa: 

— Ci lasă-le păcatelor de cuget şi mustrări, logofete. Au îl 
ţin şalele pe Vodă că nu şi-a găsit sârbul muiere? 

Radu Andronic râse cu amărăciune: 

— Socoteşti că însoţirile crăieşti se petrec ca la voi, în 
Chipriana? Lui Vasile i-a plăcut de Zamfira, Zamfirei de 
Vasilică, cuscrii se tocmesc pe o palmă de loc şi niscai 
dobitoace  şi-apoi bat palma, trăgând beţie lată! 
Brâncoveanu, făgăduindu-i-o pe Smaragda, urmăreşte 
țeluri politiceşti, pe care doi copilandri zăluzi le pun acolo 
unde se scarpină boierul, când calicul crede că se caută ca 
să-i dea de pomană. Dar cu Smaragda şi Gheorghiţă om mai 
vedea ce e de făcut. În aşteptare, am trimis vorbă la toate 
moşiile noastre ce stau în drumul Bucureştilor, să mi se dea 
de veste de îndată ce unii ori alţii află că cei doi au fost 
zăticniţi. Acum, însă, la altceva gândesc, Machidoane... 

Începuseră a se zări zidurile conacului Ilenei, năpădite de 
iederă şi glicină. Prin faţa gardului de piatră trebăluiau 
slugi măturând podeţele de lemn şi udându-le din belşug. 
Ferestrele erau deschise şi vânticelul blând zburda asupra 
perdelelor subţiri, din muselină, împodobite cu horbotă. 

„S-au trezit boierii“, gândi slujitorul, apoi aţinti urechea 
la vorbele logofătului. 

— Vodă mi-a poruncit să dibui hainul care i-a smuls 
potcoavele olăcarului bulgar. 

— Hm, anevoioasă trebuşoară. 

— Da, Ilie, căci hainul s-a dovedit a fi din cei iscusiţi, 
carele dintâi se închină şi apoi înfig jungherul... Măria Sa 
precum şi stolnicul încredinţaţi sunt că omorâtorul face 
parte dintre oamenii palatului: slujitori ori slugi... 

— Şi Domnia ta? 

— Eu socotesc dimpotrivă. Ticălosul e strein de Curtea 
domnească. 


Tăcu. Ajunseseră la porţile conacului. 


Nici măcar o minută nu aşteptă logofătul în cămara 
răcoroasă cu lemnărie frâncească şi glastre cu trandafiri 
albi ai fi zis o livadă gătită de primăvară şi vorniceasa, 
izbucnind pe uşă ca un vifor, îi nimeri în braţe: 

— Radule! 

— Ileană! 

O sărută pe obrajii proaspeţi, floare fragedă în roua 
dimineţii. 

— Te-am smuls din iatac, iertăciune! 

Vorniceasa râse. Se înveşmântase la repezeală, trăgând 
peste cămaşa de borangic un halat de atlas chindisit cu 
păuni de aur. Părul, podoabă pizmuită de multe jupânese, o 
coamă castanie cu luciri roşietice, şi-l înnodase în grabă, 
prinzându-l în câteva spelci. Nu fără chibzuială însă, îşi zise 
zâmbind în sine Radu Andronic. Aşa se pieptănau muierile 
la Paris, cercând s-o maimuţească pe acea demoazelă de 
Fontanges, cea din urmă ibovnică a Rigăi Soare, care, la o 
vânătoare, despletindu-i-se părul, şi-l rânduise în grabă. 

— 'Ţie ţi-e totul îngăduit şi dinainte iertat. 

Logofătul zâmbi cu tâlc: 

— l-ai spus-o şi prinţului? 

— Eşti pizmaş, Radule? 

Boierul o ciupi uşor de bărbie: 

— Nu-mi îngădui, Ileană, căci prea mare mi-ar fi jalea. Ce 
ţi-am zis odinioară rămâne adevărat şi azi. Eşti singura pe 
care mi-aş fi dorit-o de nevastă. Şi aşa s-ar fi întâmplat, 
dacă nu m-aş fi aflat în slujba domniei, ducând viaţă de 
vântură-lume. 

Vorniceasa îşi zvârli capul pe spate, strecurându-i privire 
verde, plină de ispite: 

— Şi cu vornicul ce te făceai? 

— lte furam. 

Ileana surâse visătoare: 


— Aşa vrea şi Serghei... Ce zici, Radule? Mă vezi prinţesă 
Kirillof? 

Boierul scutură hotărât din cap: 

— Nu! 

Căutătura Dumşoaiei se ascuţi: 

— De ce? Oare nu mă socoteşti vrednică de asemenea 
hram? 

— Ba eşti prea vrednică, lleană, dar nu vreau. lăcu o 
clipă şi adăugă: Te-aş pierde pentru totdeauna. 

Surâsul căpătă iar dulceaţă. 

— Mă mai iubeşti, Radule? Aşa... oleacă? 

Logofătul îi sărută mâna şi i se închină precum nobilii de 
la curtea Bourbonului. 

— Pe inima mea în veci vei fi stăpână. 

— Mă minciuneşti, râse vorniceasa, dându-i o pălmuţă 
uşoară, dar minciuneşti frumos. Şi acum, glăsuieşte! Care 
ţi-e necazul? i-l desluşesc în nerăbdarea mâinilor şi în 
creţul dintre sprâncene... 

Radu Andronic zâmbi. Dumşoaia era muiere iscusită şi-l 
citise totdeauna. 

— Illeană, te rog să mă ajuţi..., adică să-i ajuţi. 

— Pe cine? 

— Pe Gheorghiţă şi pe Smaragda. 

Vorniceasa îl cercetă cu ochi lărgiţi de uimire. 

— De zăluzii ceia a început a zvoni tot târgul. 

— Zăluzii ceia se iubesc. Tu... tu poţi pricepe! 

— Pricep, Radule, dar ce reazăm le pot fi eu? Şi-apoi, 
sunt două ori trei zile de când au fugit, socotind desigur să 
scape peste hotar. 

Logofătul dădu din cap: 

— Nu vor scăpa, Ileană. Prea vicleni şi înciudaţi sunt 
urmăritorii, prea aspră porunca lui Vodă de a fi cetluiţi cu 
orice chip. 

Ileana îşi trecu degetele peste fruntea înaltă şi limpede 
ca o dimineaţă de Cireşar: 

— Ce socoteşti să fac eu? 


— Drumul de întoarcere spre Bucureşti al hăitaşilor cu 
Smaragda şi Gheorghiţă prinşi - că aceasta se va fi 
întâmplat spre hotarul Moldovei ori al Transilvaniei - silit 
trece pe la moşia de la Sălcii. Că i-au arcănit Cerchez cu 
slujitorii săi ori arnăuţii Brâncoveanului, aflându-se la 
jumătatea drumului, acolo vor face popas. Îngăduie să 
aştepte la Sălcii câţiva oameni de-ai mei... 

— Spre a-i slobozi? 

— Spre a-i slobozi! 

Vorniceasa făcu un pas înapoi, ca pentru a-l cerceta mai 
bine: 

— Radu Andronic, te-ai smintit! 

Logofătul îi prinse mâinile. Glăsui cu înfierbântare: 

— Ileană, închipuirea nu ţi-i îndeajuns de bogată pentru a 
prepui măcar ce-i aşteaptă pe ăşti doi copii întorşi la 
Bucureşti. Osânda Cerchezului, osânda Brâncoveanului şi 
nu ştiu care dintre ele va fi mai cumplită. Îmi sângerează 
inima şi de una poţi fi încredinţată: pe Gheorghiţă, dacă nu- 
l înjunghie Cerchez, îl descăpăţânează Vodă. Smaragda, de 
are zodie bună, va fi călugărită la Schitul Vechi, cea mai 
amarnică temniţă pentru muieri din întreaga ţară. lar dacă 
se cunună cu sârbul carele încă n-a aflat de tărăşenie, şi de 
nu s-o fi cununat cu Gheorghiţă, Smaragda îşi ia singură 
zilele. Chibzuieşte bine, Ileană... 

Vorniceasa, cu chipul alb de spaimă, parcă văruit, îşi 
freca mâinile şi coatele în neştire. Trecu o vreme până 
vorbi: 

— Te-ai gândit, Radule, ce năpastă chemi asupra 
noastră? Moşia mea, oamenii tăi... Şi-aşa Brâncoveanca nu 
mă are la suflet, îi stau spin în ochi. Abia aşteaptă prilej să 
mă răpună dintr-o parte ori alta. După asemenea ispravă 
mazilirea mi s-ar părea osânda prea blândă. Şi nici ţie nu-ţi 
va fi moale, aflându-se că fugarii au fost sloboziţi de 
slujitorii Andronicilor. 

Logofătul scutură capul. 


— Dinspre mine nu-ţi fă grijă. Voi năimi oameni de la 
moşie depărtată a mamei, de pe malul Nistrului. 

— Dar eu? Cine nu cunoaşte - şi chiar dacă nu s-ar 
cunoaşte, îi lesne de aflat - că Sălciile, cea mai întinsă moşie 
a noastră, sunt ale vornicului Dumşa? 

— Ştiu, Ileană, aşa e, dar m-am gândit la vicleşug. 
Oamenii mei vor da buzna la conac precum tâlharii. Ţi-or 
lega slugile fedeleş - or trage ei un pui de spaimă, dar le-o 
trece, căci trebuie să fie încredinţaţi că lotrii au pus 
stăpânire pe case - şi-i vor priponi în pivniţă. Când hăitaşii 
dimpreună cu Gheorghiţă şi Smaragda vor bate la porţi, 
cerând găzduire, năimiţii mei se vor da drept slugile 
vornicului Dumşa. Chiar dacă Brâncoveanu sau stolnicul ar 
adulmeca viclenia, nu te pot dovedi. 

Vorniceasa se apropie de fereastră. Simţea primejdia 
simţea că-i ard obrajii. Îi rezemă cu rândul de sticla rece. 
Logofătul aştepta în tăcere, cercetându-i spinarea 
mlădioasă. 

„Puţine femei, îi trecu prin gând, sunt frumoase şi din 
spate. Cât de unduitoare, când le răsuceşti, samănă ori a 
scândură ţeapănă, ori a perină molcăluţă...“ 

Ileana se desprinse de fereşti. Se apropie de logofăt şi-i 
puse mâinile pe umeri: 

—  Radule, eşti singurul bărbat pentru carele cutez 
asemenea sminteală. 

Boierul îi sărută dreapta: 

— Ileană, eşti singura muiere către care aş fi îndreptat 
asemenea rugăminte. 

— Dumnezeu să ne ajute, şopti vorniceasa. 

Uşa se dădu de perete şi generalul Kirillof izbucni în 
cămară. Chipul de bălan frumos râdea dimineţii, soarelui, 
întregului pământ, ochii îi străluceau. 

— Iliana! 

Îl zări pe Radu Andronic şi vorba i se opri în grumaji. 
Cercetă scurt veşmântul vornicesei, pe care-l socotea 


necuviincios, şi, dintr-o dată, toată lumina de pe chip i se 
alungă. 

Logofătul surâdea stingherit: „În locul lui, în asemenea 
împrejurare, târnuiam curtea cu ea ţinând-o de cozi“, dar 
vorniceasa, muiere dibace, sărută obrazul prinţului şi, 
luându-l de mână, îl trase spre Andronic. Glăsui în graiul 
Bourbonilor: 

— Serioja, îl cunoşti de mult pe cel mai de seamă sfetnic 
de taină al principelui Brâncoveanu şi cel mai bun prieten al 
meu din copilărie. De altfel, v-aţi văzut recent. 

— Parcă, spuse moale rusul. 

„Fără pic de îndoială, zâmbi în gând Andronic, dar erai 
prea beat ca să mai ţii minte...“ 

Se înclinară amândoi după moda curților papistăşeşti. 
Prinţul parcă mai prinsese oleacă de inimă, dar nu lăsa 
mâna Ilenei. 

— Mi-am îngăduit, rosti logofătul, să stingheresc la oră 
nepotrivită, pentru a vă informa că Măria Sa cneazul 
Alexandru al Serbiei a sosit la Bucureşti. 

— 0! făcu Kirillof râzând. În sfârşit! Kir Palamas ne 
ameninţa că mâine, cel mai târziu, pleacă spre Atena. Am 
putea ţine consfătuirea chiar diseară. La urma urmei, 
bulgarii şi albanezii contează mai puţin. 

Logofătul îşi duse mâna la horbota de la piept. 

—  Rugămintea mea, excelenţă, este să amânaţi 
consfătuirea pentru mâine seară. Pe kir Palamas îl va 
îndupleca stolnicul Cantacuzino să-şi prelungească şederea 
la Bucureşti cu o singură zi. Situaţia este dictată de 
interese majore şi s-ar putea ca între timp - pe loc logofătul 
hotări să ascundă moartea olăcarului bulgar - să sosească 
şi ceilalţi trimişi. 

— Mie, făcu prinţul, mi-e absolut indiferent, câteva zile în 
plus n-au importanţă. 

Vorniceasa îl însoţi până în cerdac. În oale smălţuite 
aromeau roze, mixandre, crini cârmizii, ciorchini de 
floricele albe cărora moldovenii le spun bulgări de zăpadă. 


— Ileană, îi şopti logofătul, cercetând în toate părţile, 
până nu primeşti veşti de la mine, nu-i grămădi pe toţi. 

— Nu pricep. 

— Nu pofti toate căpeteniile la tine, într-aceeaşi zi, la 
acelaşi ceas. 

— Ce temi? întrebă vorniceasa îngrijată. 

— Ce teme peştele. Nada. 


Cu adevărat, după ce bihunca ce-i purta pe Gheorghiţă şi 
Smaragda spre zări necunoscute, pe drum care poate nu 
ducea nicăieri, pieri la răscruce de uliţi, boier loniţă 
Fărcăşan şi Chirică încălecară de grabă, luând calea 
Bucureştilor. 

Ioniţă simţea primejdia şi, socoată chibzuită, gândea că 
de ce va pune mai multă depărtare între Domnia sa şi 
conacul logofetesei Boldur, de aceea va fi mai bine. După 
şase ceasuri de stat în şa, însă, pântecele leşuit de foame şi 
dogorit de sete îi porunci popas la Berbecele de Argint, han 
vestit, aflat între Cruceni şi Gogeasa, moşiile boierului 
Dudescu. 

Jupânul, "Tănase Burtă-Verde, nu pentru că ar fi fost 
pântecos, ci din pricina şorţului de piele prăzulie pe care, 
ziceau oamenii din împrejurimi, nu-l lepăda nici când îşi 
dragostea muierea, îşi mirosi muşteriii dintr-o privire. După 
ce îi găzdui în cea mai făţoasă încăpere a hanului, cu cerdac 
plin de leandri, ce dădea chiar la drumul mare, spintecă la 
iuţeală un godăcel şi asemenea veni de hac câtorva gâşte 
anume îndopate pentru feţele alese. 

În aşteptarea ospăţului şi a vinului pus la răceală în 
fântână, boier Fărcăşan şi Chirică luară mizilic vreo doi 
stânjeni de cârnaţi fripţi pe jăratec şi ciocniră cam jumătate 
de vadră de rachiu, ca să nu bea pe inima goală. 


După zece ceasuri mai petreceau încă. Din vreme în 
vreme, slujnicele de la cuhnie şi însuşi jupânul carele, har 
Domnului, nu schimnici ori zăcaşi găzduia şi ospăta în han, 
strecurau căutătură năucă spre cei doi gămani. Din godăcel 
plângeau acum doar oasele pleşuvite până la măduvă, 
răpuseseră şi gâştele, iar acum se văitau că-i asupreşte 
foamea. 

— Ci nu te holba la mine, jupâne, rosti cu limbă 
neîmpleticită Ioniţă, şi grijeşte de ceva merinde. Aş pofti la 
un miel, dar nu din cel flămând, şi, până o trece vremea, 
adu-ne niscai sărătură. Ai alt gând, Chirică? 

Slugă, carele se fălea dinaintea hangiului ca târgovăţ 
slobod şi prietin cu boierul, socoti potrivit să strâmbe oleacă 
din nas, plin de nazuri: 

— De bună seamă, acesta e un han de ţară şi nu poţi 
râvni la bucate alese. M-aş ospăta, de o pildă, cu scordolea 
de raci, ori potârnichi năbuşite în ienupăr şi frunză de 
eucalipt. 

Hangiul, stăpânindu-şi râsul, se îndoi din şale: 

— lacă pofte ce le putem împlini. Poruncă! 

Chirică, ţucsuit şi simțindu-se căţărat pe cel munte, îşi 
săltă şi nasul: 

— Poruncesc! 

Pântecele Fărcăşanului se cutremura de râs. 

— Mare nărod eşti, bre, Chirică! 

— Eu nu socot asemenea, stăpâne, şi, dovadă, mă ţii 
strâns în slujba Domniei tale. 

— Adicătelea te ţin cu de-a sila? 

Chirică se foi pe băncuţa scundacă: 

— Îngăduie-mi, boier Ioniţă, a-ţi stârni aducerea aminte! 
Nu o dată am poftit să mă întorc la rosturile mele din 
mahalaua Radu Vodă unde, mulţumim cerului, avem 
gospodărie arătoasă, iar Domnia ta s-a împotrivit. Şi chiar 
deunăzi, vestindu-ţi că mă gătesc de nuntit şi că, se 
înţelege, voi părăsi slujba, chipul Domniei tale s-a făcut mai 
galben decât ceara celor lumânări calice. De bună seamă, 


cunoşti că din prietenie am rămas aninat de prispa Domniei 
tale, dar Laleli nu va îngădui ca bărbatul legiuit să-i fie 
slujbaş la casele altora. 

Fărcăşan nu se oprea din râs. Nici unele nu-l veseleau 
mai straşnic decât ifosele şi fumurile ce săltau nasul slugii. 

— Facă-se voia ta, Chirică, mie unul neplăcându-mi să ţin 
pe lângă case făptură ce tânjeşte a sălăşlui prin alte părţi. 
Dar bag de seamă că, de pe-acum, în gospodăria cea din 
Radu Vodă, cucurigu va cânta găina. 

Chirică îşi holbă ochii şi făcu buze de harap, căznindu-şi 
mintea după răspuns potrivit. Fărcăşan, pentru a-şi mai 
dezmorţi oasele, făcea paşi prin odaie şi ieşi oleacă în 
cerdacul năpădit de leandri. Azvârli privire în ograda 
hanului şi, într-aceeaşi clipă, se dădu înapoi cu strigăt de 
uimire. 

Chirică, mai curios decât cele babe ce pândesc peste 
gard la treburile vecinilor, vru să dea năvală în cerdac, dar 
boierul îl prinse de mână. 

— Stai ţeapăn că, de suntem zăriţi, se lasă cu mare 
halima. 

— Da” ce-i, stăpâne? 

— Zi cine-i! la, gâdele cela de Cerchez cu oaste întreagă 
de slujitori. 

Lui Chirică începură a-i tremura nădragii: 

— Cât gândeşti c-om putea sta ascunşi, stăpâne? Până la 
o urmă tot ne dibuie. 

— Nu-i primejdie. Au făcut popas doar de astâmpărat 
setea. Ţin bărdacele în mână, fără să fi descălecat măcar. 

Sluga îşi făcu cruce: 

— De i-ar depărta Domnul mai degrab', căci îmi dangăne 
inima mai dihai decât clopotul cel mare de la Biserica de 
Jurământ. 

Ioniţă dădea în pumni de mulţămire: 

— Se duc, Chirică, se duc! N-are răbdare vornicul până-i 
dibuie pe fugari, nici cât taur stătut, scăpat în cireadă de 
vaci. 


Duse bărdaca la gură şi sorbi lung, până simţi că se 
îneacă: 

— Halal să-ţi fie, jupâne Cerchez, că alergi după coada 
prepeliţei! Năpăstuiţii Domniei tale au sărit de mult hotarul. 
De-amu, caută umbră la soare şi ziua de alaltăieri. Îţi 
poftesc spor şi sănătate în târlă, căci oile au pierit de 
gălbează! 

Tare se mai bucura boier Ioniţă, dar cam grabnic. 


Se aflau la Ţinteşti şi doar o oră îi despărţea de hotarul 
cu Transilvania, când Smaragda căzu zăcaşă, răpusă de 
osteneală şi teamă înfrigurată. Fierbinţeală mare îi zgâlţâia 
trupul firav şi parcă începuse a vorbi în dodii, cu minţile 
duse. 

Gheorghiţă, zăpăcit, cu inima şi ochii arşi de lacrimă, nu 
ştia încotro s-o apuce. 

Limpede îi era una, şi anume că Smaragda nu poate 
urma drumul, că siliţi sunt la popas. Dar unde să tragă? La 
han oarecare i se părea primejdios. Dintâi, că toate 
rateşurile, ştiut este, se statornicesc la drumul mare, spre a 
fi în calea şi folosul muşteriilor, căci altminteri nu au dever. 
Deci, în calea vornicului Cerchez. Apoi, Smaragdei, pentru 
a-şi veni în puteri, îi erau de trebuinţă crivat moale şi 
îngrijire aleasă, ori acestea le puteai găsi doar în trei ori 
patru hanuri din întreaga Valahie. În celelalte, saltea de 
paie, păreţi năpădiţi de udeală şi mucegai, turme de 
păduchi şi poluşcă, sobă rece, merinde de câine fără 
stăpân. Să ceară găzduire la vreun conac boieresc din 
împrejurimi, iar nu cuteza. Nu cunoştea feţele alese ale 
meleagului şi socotea primejdios a le face încredințare, cu 
mâini legate. Nu puteai desluşi oricui că ţi-ai răpit mireasa 
de sub acoperiş de boier căftănit. Şi cine e acela carele, de 


frunza plopului, ar fi chemat osânda Brâncoveanului, 
ocrotindu-i? 

Hotări că cel mai în fereală s-ar afla în gospodăria unui 
creştin de toată mâna şi cercă să dibuie cea mai făţoasă 
dintre colibele inteştilor. Astfel, traseră în gazdă la 
părintele Moraru, om ca de şaptezeci de ani, cu trup firatic, 
de spiriduş, şi chip blajin de înger moşneag. Acesta se afla 
văduv de multă vreme, cu copiii duşi prin lume, iar 
gospodăria i-o ţinea o soră, tot bătrână, şi tot singură, cam 
surdă şi robace. 

Neavând încotro, Gheorghiţă îşi luă inima în dinţi şi-i 
mărturisi tărăşenia pe de-a întregul. lacă, se află şi 
necazuri dintre acestea când, pentru a putea fi ajutat, silit 
eşti să destăinui adevărul goluţ. Cum să tâinuieşti doi fugari 
dacă nu ştii că la mijloc e o taină? Mai dintâi trebuiau scoşi 
din priveala sătenilor. Oamenii, dar mai ales cumetrele au 
limbă harnică, clevetesc nu din ticăloşie, ci de dragul 
taifetului şi a vestei de soi, în cătun uitat de Dumnezeu, 
unde întâmplare mai de seamă decât boala unei văcuţe, 
nuntă ori îmbăt cumplit la crâşma din sat nu se petrece. 

Părintele Moraru îi primi cu înţelegerea vârstnicului 
carele nu a uitat fierbinţelile celor ani tineri, cu gândul că, 
acum, aflat în pragul veşniciei, mai are prilej de faptă 
creştinească şi nepăsarea bărbii ninse. Nu temea osânda 
Brâncoveanului: că i-o smulge potcoavele Măria Sa ori 
sorocul, drumul până la ţintirimul de pe coama dealului tot 
nu mai număra paşi mulţi. 

Culcuş, însă, nu le făcu în odaia cea bună, cu fereştile 
spre uliţa mare, ci într-o cămăruţă dosnică, pe care sora 
părintelui, Ţa Florica, griji s-o făţuiască cu cele mai alese 
boscârţe din gospodărie. 

Gheorghiţă nu se despărţea de căpătâiul Smaragdei şi 
dădea din cap la cuvintele popii care zadarnic cerca să-l 
îmbie a lua o înghiţitură de pâine ori apă. 

— Flăcăule, îl îndemna popa, ia măcar atâta cât să nu-ţi 
prăpădeşti de tot vlaga. De cazi zăcaş, cine o va mai rezema 


pe copila aceasta? 

— Iartă-mă, părinte, dar mi-e peste putinţă. Doar gândul 
la bucate îmi face silă mare. 

— De dragul jupâniţei, înfrânge-ţi-o... 

Smaragda zăcea mai toată vremea - se împlineau 
aproape două zile de când se aciuaseră în [inteşti - cu ochii 
închişi, scuturată de frigurile fierbinţelii. 

Gemea, slobozind în vorbe nedesluşite privelişti de vis 
hain: 

— Zoreşte, Gheorghiţă... Nu-i vreme de zăbavă... 
Omoară-mă, dar nu mă duc după venetic... Caii... Ne ajung 
din urmă... Vrăjmaşă mi-ai fost, nu mamă... Blestemul 
meu... 

Feciorul  Filipescului o lua în braţe plângând, 
dezmierdându-i în neştire pletele pleoştite de udeala bolii, 
şi bolborosind cuvinte de alinare. 

După ştiinţă, sora părintelui cercase leacuri de buruieni, 
zemuri din pulbere de piatră răsurie pentru friguri, 
descântece cu tăciuni aprinşi şi iarba şarpelui, îi înfipse pe 
perină pinteni de cucoş negru, pentru a anina firul vieţii de 
aşternutul zăcaşei. 

Dar cu toatele nu aduseseră nici măcar semn de 
tămăduire. O singură dată, azi, în zori, Smaragda 
deschisese ochii şi rostise limpede: 

— Gheorghiţă, tu du-te! Dacă ne prind, pe tine cade 
osânda cea mare. Te răpun pe dată, ori te poartă în lanţuri 
până la Vodă şi acela te descăpăţânează. 

Gheorghiţă dăduse hotărât din cap: 

— Nu te las, Smaragdă, de-ar fi să îndur pe veci caznele 
iadului. 

Jupâniţa abia putea mişca buzele. Mai rosti în şoaptă 
trudnică: 

— Ba să fugi... Din drag pentru mine... Jurământ fac că 
după sârb nu mă las dusă. Şi de Dumnezeu mi-o da zile, de 
oriunde oi fi zăticnită, fug şi ajung la tine, de-ar fi să te 
găsesc la capătul ăstei lumi... 


Din pieptul bătrânei se smulse oftat plin de jale. 

Părintele îşi ridică ochii din ceaslov. 

— Ce-i, Florică? Ce te apasă? 

Soră-sa sta aplecată asupra mescioarei, rânduind bobii. 

— Ia, sorții ăstor doi prunci... 

Popa se mânie: 

— Ci mai lasă păcatelor afurisiţii ceia de bobi. De-ar 
cunoaşte oamenii că îngădui în casă de popă deprinderi 
vrăjitoreşti, m-ar lua cu pietre în uliţă. 

Bătrâna n-avea nevoie a face pe cea surdă şi o ţinu pe-a 
ei: 

— Bobii nu mint niciodată. Neagră soartă şi amărăluţe 
zile îi aşteaptă, bieţii copilandri! 

— Nu cobi, babă! 

Ţa Florica îi citi cuvintele pe buze: 

— Nu cobesc eu, părinţele... Cobesc bobii. 

Apoi cu ţâfnă: 

— Şi nu-s babă! 


CAPITOLUL XII 


V ornicul Cerchez şi slujitorii Domniei sale ajunseseră la 


răscruce de drumuri. Făcură popas scurt la Berbecele de 
Argint şi iscodi hangiul: 

— Găzduit-ai de curând un flăcău şi o jupâniţă, feţe 
boiereşti, amândoi cruzi şi cu plete bălane? Bagă de seamă, 
hangiule, şi nu-mi umbla cu vorbe viclenite, căci amarnică 
mi-e mânia la adevăr vopsit. 

Tănase Burtă-Verde îl cercetă chiondărâş. Purtarea 
semeaţă nu-i era pe plac nici la calic, nici la boier înălţat, 
fără deosebire: 

— Nu pricep vorbele Domniei tale, căci eu ştiu că 
adevărul este unul singur, iar la vopselile lui n-am luat 
aminte. Feţele boiereşti despre care pomeneşti Domnia ta 
nu mi-au cinstit hanul. 

— Poţi să juruieşti? 

— Juruiesc, rosti în silă jupânul. 

Nu că ar fi minţit, dar nici aşa să înţepi coasta omului cu 
jungherul, fără pricină. 

— Şi-acum alta! Văd că se desfac două drumuri spre 
hotar. Care-i cel mai scurt? 

Tănase Burtă-Verde îşi cobori pleoapele, înjumătăţindu-şi 
căutătura. 

„le-oi îndruma anume strâmb, boierule, spre a-ţi da 
învăţătură despre cum se cuvine a te purta şi grăi cu 
negustor cumsecade şi procopsit...“ 

— Adevărat, două sunt drumurile spre hotar, unul pri 
Bănuleasa, celălalt prin Ţinteşti. Cel fără ocol, cumpănind 


Domnia ta din vreme, duce prin Ţinteşti... 

Într-acolo o luaseră şi Gheorghiţă şi Smaragda, dar din 
neştiinţă şi în graba fugii. 

Fără vorbă de mulţumită, Cerchez dimpreună cu ceata sa 
întoarseră spatele hanului, dând pinteni vârtos bidiviilor. 

Îi despărţeau de Ţinteşti trei poşte. 


La rugămintea îndărăpnică pe care logofătul Radu 
Andronic o îndreptase lui Vodă, acesta zăbovi risipirea 
căpeteniilor străine venite la sfatul de la Bucureşti şi, 
asemenea, ocoli vorba răspicată: „Se mai ţine sobor, ori 
ba?“ 

Cel mai anevoie de domolit se dovedise până acum a fi 
grecul Palamas. Acesta, în afară de țelul ce-i împreuna, date 
fiind prieteniile vechi ce-l legau atât de Curtea domnească 
de la Bucureşti, cât şi de cea a Moldovei, îşi îngăduia a cârti 
cu glas mai tare şi mai apăsat împotriva zăbovelii, a lipsei 
de hotărâre ce i se părea a desluşi aici, la Bucureşti. 

Întru supărare i se alăturase acum şi cneazul Alexandru 
al Serbiei. Cerând să se înfăţişeze din nou lui Vodă, fu 
întâmpinat de stolnicul Cantacuzino. Cneazul nu-şi ascunse 
mânia: 

— Oare principele Brâncoveanu mă nesocoteşte într- 
atâta încât mă primeşte dintâi ca pe orice dregător, 
îngăduindu-mă doar jumătate de ceas, iar acum nu-mi 
acordă nici măcar cinstea de a-i sta dinainte? 

Stolnicul, deşi tăciunos la fire ca şi la chip, când se afla 
înghesuit de pricini de seamă, ştia a-şi îndulci căutătura, a- 
şi trece limba prin miere. 

— Măria Ta, nu te zori a judeca în pripeala clipei. Vodă 
Brâncoveanu te preţuieşte mai presus de toţi principii 
Evropei, punându-te alături de Bourbon şi împăratul 
Leopold. Iscoade vrăjmaşe, însă, mişună în întreaga cetate 


de scaun şi, după veşti proaspete, chiar la Curtea 
domnească. Taifet prea îndelungat pune pe gânduri şi 
ascute urechile vrăjmaşe. De aceea a socotit chibzuit a ocoli 
asemenea prilejuri, Măria Ia a poposit - pricina mărturisită 
tuturor spre însoţire cu fecioară valahă şi... 

Sârbul îi curmă vorba cu nerăbdare: 

— Iar aici alt prilej de mâhniciune. Fidanţata o aflu dusă 
în Oltenia, şubredă de piept şi cam zăludă. Încep a desluşi 
în toate acestea batjocură şi dispreţ. Chem luarea aminte a 
excelenţei voastre că, în neamul regilor Ursului, acestea 
sunt fapte care se spală cu sânge. 

— Aşa se şi cuvine, mărite, la obârşie aleasă, încuviinţă 
stolnicul, dar numai dacă supărarea este întemeiată. Cât 
despre Smaragda, copila vornicului Cerchez, îmi ştiriceşti 
veşti prea supărătoare şi nemaiauzite de noi. Dar Măria Ia 
să nu uite că, dintotdeauna, pe seama celor îndrăgiţi de 
ursită multe s-au mai născocit. Oamenii sunt haini şi 
râvnesc la norocul altuia. 

Privirea sârbului scăpără scânteie sângerie. 

— Ei bine, dacă ar fi să mă iau după vorbele excelenţei 
voastre, pricep că însăşi bunica fidanţătai mele, logofeteasa 
Boldur, îi haină şi-i stă ghimpe în inimă norocul nepoatei. 

Cantacuzinul îşi stăpâni tresărire. 

Boldureasa!... Nu l-a ţinut niciodată lângă inimă pe 
vornic şi acum a găsit clipă prielnică de răsplată, punându-i- 
se de-a curmezişul. Înnegrindu-şi nepoata, a chibzuit a-l 
înfricoşa pe sârb şi întoarce de la gând de nuntă... Într-un 
fel, în sinea sa viclenia Bolduresei îl făcea să zâmbească. 
Preţuia iscuseala oriunde ar fi întâlnit-o. De astă dată, însă, 
bătrâna vulpoaică, zeflemindu-şi ginerele, supăra aprig 
domnia. 

„O cunosc bine pe Boldureasa şi trebuia să mă tem de 
urzeală. Dar teama de nerozia fie-sii a fost mai mare...“ 

Cantacuzinul zâmbi, încercând să facă pe cela veselul: 

— Măria a nu trebuie să ţină seama de voroava unei 
bătrâne care săracă la minte a fost dintotdeauna, iar acum 


anii mulţi i-au adăugat şi sminteală. Chibzuieşte care 
făptură cu căpăţână întreagă şi-ar ponegri copila fiicei sale 
dinaintea unui ursit de neam crăiesc? 

— Am chibzuit îndeajuns, stolnice, dar mai ştiu că gura 
prostului şi a nebunului adevăr grăieşte. 

— O singură rugăciune îţi îndreptăm, mărite. Aşteaptă 
dintâi s-o vezi, acum, după un an, când bobocul frumuseţii i- 
a înflorit pe deplin şi vei înţelege că spusele logofetesei sunt 
vorbe în vânt. Un junghi de primăvară l-a tălmăcit în boală 
de piept, neîmplinirea anumitor porunci, căci se află sub 
cele ale părintelui său, vornicul Cerchez, şi nu ale bunicii, o 
socoteşte bolunzeală. Cât despre faptul că se află în Oltenia, 
Măria 'Ta trebuie să ştie că acestea sunt datinile în Valahia. 
Fecioara îşi aşteaptă mirele... 

— Ştiu, ştiu! mormăi cneazul Alexandru. Toate acestea mi 
s-au mai fost desluşit. Şi oare când voi avea dovada spuselor 
excelenţei voastre? 

— Am îndreptat olăcar spre Oltenia, de îndată ce Măria 
Ta a trecut pragul Bucureştilor. Cu siguranţă, supunându-se 
poruncii inimii şi a lui Vodă, s-a şi fost urnit la drum, zorind 
să te întâmpine. 

Chipul de madonă al Smaragdei răsări dinaintea 
sârbului. Ochii şi inima i se muiară. De bună seamă, 
stolnicul vorbea cu dreptate. Bătrâneţea strâmbă minţile 
oamenilor, fără alegere. Chiar şi maică-sii, prea nobila 
cnezină Ana, abia ajunsă la cărunţeală, începuse a-i vântui 
mintea, iar slujbaşii italieni de la curte zvoneau în şoaptă că 
regina mamă are clavir la cap. 

— Trag nădejde, oftă mai cu uşurare sârbul, că vorbele 
excelenţei voastre se vor adeveri. Să ne întoarcem la sfat. 
Oare încă nu s-au adunat toate căpeteniile? 

— Îl mai aşteptăm doar pe arvanit. 

Cneazul dădu din umeri cu dispreţ: 

— Şi dac-acela va poposi când or trâmbiţa arhanghelii 
apocalipsului? Io, os crăiesc, stau s-adăst un halviţar calic... 


— Halviţarul cela a strâns douăzeci de mii de oameni, 
mărite! Îngăduinţă îţi cerem doar până mâine seară. 

— Fie! Am îngăduit prea destule pentru a da îndărăt la 
cea din urmă. Până atunci, însă, aş pofti sfat cu ceilalţi. 

— Primejdia-i mare, Măria Ta. Suntem pândiţi din toate 
părţile. Fă-mi încredințare! Până mâine seară vom fi isprăvit 
toate rânduielile de ocrotire ale soborului şi ale tainei sale. 

Cneazul îl cercetă lung, apoi rosti apăsat: 

— "Toate rânduielile... Nu ştiu ce anume, stolnice, dar 
ceva nu-i în orânduială. 

„Poţi fi încredinţat“, îi răspunse în gând Canlacuzinul. 


Când înserarea începu a picura învăluind în pânză de 
paing vineţiu târgul, iar jupâneasa Irina după zi de harnică 
roboteală - de-atâta şi necontenit zbucium, nimeni nu ştia 
cum îi arată mâinile („le-oţi vedea îndeajuns când oi hodini 
pe năsălie“”) - porunci zăvorâtul de noapte al porţilor, se 
strecură în curtea Andronicilor llie orbul, iscoada 
stolnicului Cantacuzino. 

Zărindu-l, cucoana îşi smuci nasul într-o parte. Îi erau 
urâte, sare pe inimă, aceste tovărăşii ale feciorului şi, deşi 
cam ghicise hramul milogului, îl întâmpină tot cu purtare 
prefăcută, vorbindu-i cu ţâfnă şi ocărându-l ca pe oricare 
terfegos. 

— Ci nu te-ai mai săturat de cerşetorit, măi creştine? 
Numai din cât te-am miluit noi, boierii Andronic, şi până 
acum un altul se anina cu dinţii de vatră. Dar pesemne îţi 
cheltui părăluţele pe ţucsuială, ori te-o fi pălit sminteala la 
vreo ibovnică tânără... 

Calicul îşi plecă pleoapele şi capul cu smerenie: 

— Nu-ţi fă păcat, jupâneasă Irină, şi nu mă năpăstui pe 
nevinovate. lacă, târăsc şi eu umbră după mine zile cernite, 


sărace de bucurii. Cutez a mă înfăţişa dinaintea Domniei 
tale, cunoscându-ţi inima, bulgăre de zahăr şi mână largă. 

Pe jupâneasa Irina, care-şi cunoştea şi inima şi mâna - 
cuib de viespi şi degete lipite - linguşelile calicului o mai 
îndulciră: 

— Adevărat, căci o Valahie ne cunoaşte de suflete 
creştineşti, cu ureche miloasă pentru cel sărman şi pungă 
largă, dar şi voi trebuie să mai aveţi oleacă de obraz. 
Acesta-i ceas de bătut la porţile oamenilor? Pe întunecime, 
precum lotrii cei haini? 

Pe buzele lui Ilie alunecă zâmbet trist. 

— Iertare, cinstită jupâneasă, dar pentru mine tot beznă 
Îl 

Cucoana îşi muşcă buzele mâniată de-a binelea. O luase 
gura pe dinainte, uitând că necăjitul tot legat la ochi 
trăieşte. Îi întinse un bănuţ, socotind că tare s-a mai izbit 
milostivă. 

— Bine, bine... lacă, ţine o arămioară. Dar, bagă de 
seamă, n-o da de duşcă şi păstreaz-o s-o ai mâine, de o 
jimblă caldă... 

Milogul zâmbi pentru el. O jimblă caldă! Aceea se plătea 
cu cinci arămioare, cea rece cu două. Pentru o singură 
arămioară, căpătai câţiva posmagi scoşi din cuptor acum o 
săptămână. 

— Ce-i Ilie? Ţi-am auzit glasul. 

În prag se ivise logofătul Radu Andronic. Se primenise şi 
se afla doar în cămaşă albă, iar părul, încă ud, îi aluneca în 
şuviţe mătăsoase. O ultimă geană de soare, la buza zării, îi 
vopsea chipul cu roşu de aramă, şi Ilie se simţi orbit de-a 
binelea de atâta frumuseţe. 

„Doamne, ce mândreţe de om! Chipeş l-ai mai alcătuit...“ 

Şi, fără să vrea, se uită la mumă-sa, cucoana Irina. „Cum 
păcatele s-a fost zămislit asemenea băiat cilibiu, în pântece 
de galiţă bătrână? Parcă-i o dropie bătută de grindină...“ 

— Am a-ţi vorbi, logofete. 

Radu Andronic sări treptele şi, într-o clipă, îi fu alături. 


— Spune! 

Jupâneasa Andronic îi azvârli căutătură mustrătoare. Îşi 
ridică înţepată umerii ascuţiţi, pufnind: 

— Să ştii că l-am omenit. 

Logofătul dădu din cap şi-l împinse pe milog mai spre 
fundul curţii. 

— Stăpâne, la beilic!17: dă în undă oală bine acoperită. Îi 
fierbere şi du-te-vino tainic de chipuri ce se ascund, 
soşoteală pripită ce ascunde diavolie. 

— Zi cu de-amănuntul ce-ai văzut! 

— Dintâi că a poposit la conac bimbaşai!:8* Murad Vehbi, 
iar la Giurgiu adastă oaste... 

Logofătul îl prinse de umăr: 

— Eşti capiu, Ilie? Bimbaşa? 

Logofătul simţea că-i zvâcnesc tâmplele. 

— Încredinţat eşti că l-ai văzut chiar pe bimbaşă? 

— Încredinţat, stăpâne, după cum asemenea sunt că-l 
însoţeşte şi fiara ceea de capugiui1:. 

Degete de gheaţă strânseră în cleşte inima logofătului. 
Capugiul! Cuvântul răsuna înfricoşător, cu dangăt de 
prohod: Bucureştii trecuţi prin foc şi sabie, Brâncoveanu 
smuls din scaun; urmau caznele şi descăpăţânarea la 
Istanbul, trăgând în lanţ după el, spre aceeaşi soartă, 
căpeteniile răzvrătite. 

— Deocamdată, urmă milogul, chefuiesc, dar în taină. 
Fereştile-s oarbe şi mute, astupate cu scorţuri şi perini. Ce 
aşteaptă nu mă taie mintea... 

— Aşteaptă semn de la iscoada lor şi-apoi, fereşte-ne 
Doamne, căci precum turcul şi tătarul nu se află neam mai 
amarnic la dezlânţuire. 

— Mai adăugesc, logofete, că acum vreo jumătate de ceas 
s-a strecurat în beilic, cercând să păstreze taină, o făptură 
în strai şoriciu. 

— Şalvaragiu? 

— Măsluit. Sau măsluită. În străieraia ceea nu poţi 
desluşi de-i purtător de nădragi ori muiere. Atâta ştiu, râse 


Ilie, că avea turban, dar şi păr. Îi scăpase o şuviţă la ceafă. 

Deşi cu inima strivită de primejdie, logofătul râse fără să 
vrea. 

— Buni ochi ai, Ilie. 

— Mulţămim lui Dumnezeu, făcu smerit milogul. 

Turcii de mititei erau raşi în cap şi doar călugărilor din 
tagma dervişilor li se îngăduiau două gâţe împletite, dar 
ascunse sub turban. 

— Chipul i l-ai zărit? 

— Nu, logofete, dar i-am desluşit pasul. De oştean ori de 
lotru. Om deprins cu mânuitul armelor. 

Radu Andronic îl cercetă iute, ca străpuns de gând nou. 

— Om deprins cu armele... Pricep... Cred că pricep, Ilie... 
Du-te şi urmează-ţi veghea. Ţine minte! În noaptea aceasta 
s-or hotărât multe sorţi. A bine să dea Dumnezeu... 


Cât să închine trei metanii o călugăriţă tinerică, logofătul 
dimpreună cu sluga Domniei sale Machidon, moldoveanul 
din Chipriana, părăsiră val-vârtej conacul Andronicilor şi se 
avântară pe ulițele pustiite de înserare, spre Curte. 

Dintăi, trebuia vestit Vodă că primejdie de moarte apasă 
asupra domniei şi, la o adică, să aibă întocmit calabalăâc de 
fugă  grabnică dimpreună cu Doamna şi  coconii, 
îndepărtându-se de urgia turcului. Să fie treaz în ciubote, 
după cum spun muntenii, pentru ca la scăpărare de amnar 
să se împotrivească turcului ori să dea bici bidiviilor. 

Ilie Machidon zâmbi: 

— Cum şi unde să grămădeşti şi să înghesui atâta amar 
de avuţie în sfârâiac de ceas?! 'Tot chiprinaşii noştri gândesc 
înţelept: sărăcie multă, dar şi griji puţine. 

— Înţelept, fireşte, precum tot ce filosoficesc creştinii de 
pe cel mal al Milcovului. Nu zicea alde cumătru-tău, 
Sfârâială, ori Pacoste, ori Bâlbâitu, căci ai neamuri cât 
păduchi la o turmă de oi, „ferească Dumnezeu de un foc, că 
n-are ce arde?“ 


— A, râse slujitorul, acela e Păţilă, şi bietul nu vorbea fără 
dreptate. Căci fiindu-i casa cuprinsă de vâlvătaie, l-au ajutat 
sătenii s-o stingă, dar nimeni nu l-a miluit după obicei, la 
necaz mare, cu o treanţă, un oghial, vreun lemn ori altă 
boscârţă. În bordeiul istuia, ziceau sătenii, puteai să-nvârţi 
o mâţă de coadă, că n-avea de ce se anina. Pesemne îi sunt 
urâte bulendrele şi din moşnegi se ştie că, decât bună ziua 
ţi-am dat, belea mi-am căpătat, mai bine să stai cu nasul în 
buric şi capul între urechi. 

— Ai isprăvit? 

— Dacă porunceşte Domnia ta... 

Se aflau dinaintea porţilor Curţii. Deasupra zăplazului, în 
stânga şi dreapta treptelor de marmură rânduite în evantai, 
două fanare arăbeşti scăpărau lumină gălbuie. 

— Machidoane! Te duci degrab' la vorniceasa Ileana 
Dumşa şi-i vesteşti că vom trece cu toţi noapte de mare 
primejdie. Asemenea să-i ştiricească şi prinţului rus. Îi mai 
îndrepţi rugăciune din parte-mi să-l cheme la conac pe 
franţuzul Rossignol... Adică n-ai să ţii minte... Iu zici de 
Privighetoare. 

Slujitorul făcu pe cela jignitul: 

— Oare Domnia ta uită că te-am însoţit pe ulițele 
Parisului şi, nefiind chiar netot cu dinadinsul, le-am deprins 
oleacă graiul? Atâta ţinere de minte am şi eu: va să zică să-l 
poftească la dumneaei pe franţuzul Rostogol. 

— Aşa, Machidoane. Şi-acum lasă şagă: Îi desluşeşti 
răspicat să nu întindă voroavă cu nimeni alt. Să fie vestiți 
deci doar rusul şi franţuzul. În mai puţin de un ceas, mă voi 
alătura şi eu lor. 

Machidon îi strecură privire aţă: 

„Doar franţuzul şi rusul... Ciudat, bre Ilie... Tare ciudat!“ 


Ţa Florica, sora părintelui Moraru, se strecură umbră pe 
uşa cămării. Nod dureros îşi simţi inima când dădu ochi cu 
feciorul Filipescului, aplecat peste chipul Smaragdei. 
Galbeni ceară se aflau amândoi, storşi de vlagă, doar că 
Gheorghiţă mai respira stăpânindu-şi anevoie suspinele, 
dar nu şi lacrimile ce picurau slobode, udând oghialul 
ţeapăn de scrobeală. Jupâniţa gemea arar, firicel firav de 
viaţă abia mai pâlpâia în trupul doborât de bolişte. 

Pe bătrână o înspăimânta mai cu seamă neclintirea 
chipului, a nărilor lipite ce vesteau ceasuri puţine până la... 

Sora părintelui îşi curmă gândul, spre a nu chema 
nenorocire şi atinse, ca în treacăt, de ducă-se pe pustii, o 
mescioară de lemn. 

Jupâniţa deschise ochii şi cercă zâmbet căznit: 

— Gheorghiţă... N-ai plecat? Ci du-te. Du-te! Te-am 
rugat... 

Boierul îi dezmierdă fruntea asudată, cu degete uşoare, 
aripă de fluture: 

— Smaragdă, jurământ îţi fac că e singura poruncă pe 
care o voi nesocoti în câte zile mi-or fi sorocite. Nu te lepăd 
zăcaşă şi între străini, de-aş şti că m-aşteaptă nouă gâzi, nu 
unul. Dormi, porumbiţă... Odihna dimpreună cu rugăciunile 
părintelui şi leacurile jupânesei Florica, încredinţat sunt, te 
vor tămădui degrab'... 

Bătrâna  tuşi  uşurel, chemându-i luarea aminte. 
Gheorghiţă ridică privire cercetătoare, şi Ţa Florica îi făcu 
semn să-l urmeze afară, în săliţă, unde-i şopti gâfâind: 

— Urmează povaţa jupâniţei, boierule. Încalecă şi 
depărtează-te de meleag. Primejdia e mare, nenorocul te 
pândeşte la nici un întins de băț. 

— Unde-i părintele? 

— În biserică, rugând la icoana Mântuitorului îndurare 
pentru Domnia ta şi jupâniţă. Mult v-a mai îndrăgit şi, de- 
atâta jale, n-a cutezat a v-o spune singur. 

— Ce anume? 


Căutătura îi era rătăcită, o leşuială grea îi muiase 
mădularele, şi bătrâna îşi zise că şi-a pierdut minţile. Rostea 
cuvintele fără simţire, golite de orice gând. 

— Am primit veste de la Vasilică, un băietan ce grijeşte de 
via noastră, că boier falnic dimpreună cu ceată de slujitori, 
tinicheluiţi de flinte şi junghere, se îndreaptă spre Ţinteşti. 
Vasilică le-a luat-o înainte, cunoscând drum de scurtătură. 
Nu trece un ceas, boierule, şi vor fi poposit în sat... 

Gheorghiţă săltă din umeri: 

— Cum o vrea Dumnezeu. S-o îndura poate de sufletele 
noastre şi ne-o ocroti. 

Bătrâna îl prinse de braţ şi bolborosi printre lacrimi: 

— Boierule, Dumnezeu dă, dar nu pune în traistă. Or 
începe să scotocească bordei de bordei spre a vă da de 
urmă. 

— De ce să scotocească? 

— Suntem ultima aşezare din faţa hotarului. Nu mai au 
unde să cerceteze. De nu vă dibuie aici, nu le rămâne decât 
a-şi măcina în gol mânia. Înseamnă că aţi scăpat în 
nemţime. 

Gheorghiţă clătină ostenit capul: 

— Mulţumesc, [a Florică, pentru gând cinstit şi povaţă 
înţeleaptă. Pe Smaragda n-o părăsesc. Doar părintelui să 
nu-i pricinuiesc năpastă. 

Bătrâna săltă capul şi rosti semeaţă: 

— Părintelui nu-i e teamă decât de Dumnezeu. 

Tropot depărtat de bidivii răzbătu prin fereştile deschise. 
Parcă se scufunda pământul. 


La jumătate de ceas după ce logofătul Radu Andronic 
părăsi Curtea domnească, două rădvane bucşite ochi 
aşteptau la treptele palatului. Telegarii, odihniţi şi bine 
ţesălaţi, străluceau în lumina lunii parcă argintuiţi şi 


fărâmau în copite dalele de marmură, măcinându-şi 
neastâmpărul. Treizeci de arnăuţi aveau s-o însoţească pe 
Doamna Marica şi şase coconi, prunci cruzi, necăpătuiţi, 
dintre care mezinul, Mateiaş, încă nu putea fi desprins de 
sânul doicii. 

Bunînţeles, cele două rădvane se aflau neîncăpătoare 
pentru avuţia Brâncoveanului. Anevoie de ales şi, mai cu 
seamă, la zor şi spaimă. Doamna Marica poruncise, clară, 
văsăraia scumpă de aur, icoanele bătute în nestemate, 
sipete doldora de giuvaeruri grele. De altfel, bogăţia cea 
multă a lui Altiîn-bey, prinţul aurului, după cum îl botezaseră 
turcii pe Vodă Constantin - galbeni şi odoare -, zăcea în 
tainiţele zarafilor din Viana şi Florintia, în Valahia 
păstrându-se doar belşugul poruncit de ighemoniconul unei 
Curți strălucitoare. 

În sala înstelată Doamna Marica îşi luă rămas bun de la 
Vodă. Ochii Brâncoveanului ardeau de grijă. Grija îi 
încrustase şi fruntea cu creţuri adânci. 

Doamna cercă să le alunge cu degete sfioase: 

— Anevoie şi împotriva inimii mă urnesc singură şi doar 
pentru că mi-o porunceşti. 

Buzele lui Vodă abia se mişcară: 

— Da, Maria, ţi-o poruncesc. Dacă cerul mi-a hotărât 
sfârşitul, măcar pruncii să fie izbăviţi spre a purta viitoriei 
numele şi sângele Basarabilor. Ţi-i încredinţez, Marie, şi 
Dumnezeu să ne ajute. 

Doamna căzu în genunchi, izbucnind în lacrimi: 

— Vino cu noi, Măria Ia! 

Mâna domnului atinse leasa de mărgăritare care-i 
strângea conciul sărac. 

— Nu-i cu putinţă şi ţi-am desluşit-o, Marie. lar de apuc 
să fug din calea turcului, mai lesne mă strecor singur decât 
dimpreună cu voi. Du-te, Doamnă, şi nu mai zăbovi. 

O ridică fulg şi-i puse mâinile pe umerii ascuţiţi. 

— Totdeauna ai avut curaj şi bărbăţie de viteaz. Mi-ai fost 
reazăm de nădejde, soaţă credincioasă şi sfetnic înţelept. 


Maria mea nu mă va dezamăgi acum, în clipă de restrişte. 
Fii binecuvântată! 

Cam într-aceeaşi vreme logofătul Radu Andronic intra în 
curţile vornicesei Ileana Dumşa. Îi ieşi în întâmpinare 
Machidon, dezlipind umbra zidului de piatră. 

— Mi-am împlinit slujba, logofete. Franţuzul a fost vestit 
şi e numai oleacă de când a urcat în conac. 

— Prea bine, Machidoane, te duci acum la beilic şi ţine în 
privire hudubaia, fără a o slăbi clipită. 

— Ce anume vrea să ştie cu dinadinsul Domnia ta? 

— Tot ce se petrece dimpotriva obiceiului, la ceas de 
noapte. Vezi dacă se gătesc a da năvală la palat, ori dacă 
oarecine, mai cu seamă călugăr turc, părăseşte conacul. Îi 
iei urma şi te ţii umbră ori încotro s-ar îndrepta. Veste 
despre toate ce le săvârşeşti, îmi trimiţi prin Ilie, milogul. Şi 
el veghează asupra beilicului, ascuns în podul cavafului de 
peste drum. Ca să-l scoţi din tainiţă, slobozi răget scurt, de 
măgar. 

— Glasul măgarului n-ajunge la cer, logofete. 

— Nu cu Dumnezeu trebuie să vorbeşti, Machidoane, ci 
cu Ilie, calicul. Şi nu printre nouri şi luceferi, ci cu ciubotele 
intrate până la tureatcă în bălegarul ogrăzii celui cavaf, 
carele are muiere certată cu cea măturea. 

— Iscusită pesemene tigoarea ceea de muiere, surâse 
slujitorul, căci la sfădălie, la cele ocări, supus şi tăcut 
rămâne cel târn, mut fiind şi neavând cum a-i răspunde. 

— lar Domnia ta şi mai iscusit se va dovedi, dacă în 
această clipă nălucă piei, spre cel beilic. 

Slujitorul îşi făcu o cruce lată. 

— După cea închinăciune, către cel Ziditor. 

Jean-Pierre-Dominique, conte de Merlin, dimpreună cu 
generalul Kirillof aşteptau în picioare cu câte un pocal de 
argint în mână. Deşi amândoi în crucea tinereţii, amândoi 
bălani şi cu însemnele seminţiei nobile pecetluindu-le 
chipurile şi întreaga făptură, era de-ajuns o singură 
căutătură pentru a desluşi că nu se aflau rodul aceluiaşi 


meleag. În prinţul rus citeai lesne răsăritul: voinic, munte 
de creştin, pomeţi înalţi, nări fremătânde de bidiviu 
nărăvaş; ochii azurii aveau dulceaţa mierii. Apusul îl 
dăltuise într-altfel pe Rossignol: mai scundac, mlădiu, iuteş 
în mişcările cu nelinişti de lăcustă, chip îngust, iar albastrul 
ochilor îţi călătorea gândul spre gheţurile cele veşnice ale 
Islandei. 

Vorniceasa ţâşni săgeată în întâmpinarea logofătului. 
După cum se înveşmântase, Radu Andronic, care o cunoştea 
bine, ghici cât de tare o cearcă grija. Purta strai şoriciu - 
Ileana îndrăgea doar culorile sărbătoreşti, socotindu-le pe 
cele  neguroase  hărăzite monahilor ori văduvoaielor 
cocârjate de povara a măcar şaptezeci de primăveri - iar, în 
afară de chip şi mâinile lipsite de giuvaeruri, nu-i zăreai nici 
măcar bulz de piele. Boieroaicele cele bătrâne şi mai dintâi 
Doamna Marica o osândeau pe faţă pentru veşmintele 
dezmăţate şi chiar logofătul, deprins cu modele 
papistăşeşti, îşi zicea cu zâmbet pe buze şi anume sclipiri în 
căutătură că, izbutind cu şiretenie să rămână între hotarele 
ighemoniconului, umbla aproape despuiată. '[esăturile 
străvezii mai mult o dezbrăcau, stârnind ispite ce aduceau 
năvală sângele în obrajii boierilor, despicăturile la sâni şi 
braţe erau înguste, dar adânci, desluşind cam totul, la cea 
mai mică mişcare. 

— Ce s-a întâmplat, Radule? îl întrebă în limba 
Bourbonilor, pentru a se face înţeleasă şi de ceilalţi doi. Ne- 
am speriat straşnic! 

— Am fost trădaţi, de astă dată faptul este sigur şi, 
bineînţeles, sfatul Balcanilor nu mai poate avea loc. 

— Mă aşteptam, glăsui liniştit prinţul. În fond, ce mai e de 
făcut? 

— De salvat ce se mai poate salva, răspunse Radu 
Andronic. 

Contele franţuz îşi ridică sprâncenele drepte ca o aţă: 

— Adică? 


— Tronul şi viaţa principelui Brâncoveanu, vieţile 
celorlalţi înfăptuitori ai uneltirii de la Bucureşti. 

— Eu, râse prinţul Kirillof, nu mă simt ameninţat. Turcii 
nu vor cuteza niciodată să-l înfrunte făţiş pe ţar, arestându-i 
ambasadorul şi ducându-l în lanţuri la Istanbul. 

— O, nu, evident, încuviinţă logofătul, dar pot aranja un 
Mic şi frumuşel asasinat, care să nu le fie imputabil. 

Kirillof  zâmbi,  înşurubându-şi capetele  musteţii 
bătăioase. Sub nasul săltat părea să-şi fi lipit două sulițe 
bălane. 

— Dragă logofete, rosti semeţ, mie nu mi-e teamă. Frica 
şi sărăcia, iată două năpaste pe care nobilii Kirillof nu le-au 
cunoscut niciodată. În rest, dacă-ţi pot fi de folos, îţi stau la 
dispoziţie. 

Rossignol nu scăpa din ochi chipul lui Radu Andronic. Din 
vreme în vreme, totuşi, căutătura îi aluneca spre 
vorniceasă. Deşi nesulemenită, fără odoare, cu conci 
înnodat la repezeală pe ceafă, rămânea la fel de frumoasă. 
Ba chiar şi mai frumoasă, îşi zise logofătul, căci grija, teama 
i se aninaseră de chip cu străvezimi de alabastru şi catifeliu 
de crin. Căutătura speriată, de ciută cu ochi verzi, invada 
dulce inima rusului. Bărbatului îi place să-şi ocrotească 
muierea îndrăgită. Se simte stăpân şi plin de voinicie. 

— De vreme ce complotul a eşuat, spuse Rossignol, nu 
înţeleg de ce Brâncoveanu nu expediază solii acasă. Cât 
timp rămân în Bucureşti, constituie un pericol de fiecare 
clipă, dovadă pentru turci a trădării vasalilor lor. 

— Mai întâi de toate, spuse Radu Andronic, trebuie să 
descoperim trădătorul şi să-l lipsim de orice posibilitate de 
a acţiona. 

Vorniceasa îşi duse mâna la horbota ce-i chenăruia 
spumă grumajii. 

— Cum, Radule? Cum îi poţi da de urmă? 

Logofătul îşi săltă palma, semn să aibă răbdare, răspuns 
având să-i poarte mai pe urmă. 

— Şi aceasta, domnii mei, chiar azi, acum. 


Prinţul rus începu să râdă: 

— Cum adică acum? Îşi scoase ornicul de aur şi-l cercetă 
înveselit: Acum, la zece seara? 

— În noaptea aceasta. După toate informaţiile, trădătorul 
- Trandafirul - se află la beilic. Doi oameni de-ai mei îl 
urmăresc. 

Rossignol se lăsă pe un jilţ şi, rezemându-se moale pe 
perina de catifea, întrebă parcă într-o lene: 

— Pentru că veni vorba de informaţii, ştiaţi, logofete, că 
în Bucureşti se află incognito - îşi închipuie ei - Murad 
Vehbi, bimbaşaua, şi capugiul Sardar. Însoţiţi de suită 
numeroasă? 

Prinţul Kirillof tresări: 

— Adevărat? 

— Cât se poate de adevărat, încuviinţă Radu Andronic. 
Nu intenţionez însă să mă războiesc cu ei. 

— Dar teamă mi-e că intenţionează ei... Turcii nu se 
deplasează niciodată fără un scop precis. La primul semnal 
- şi asta aşteaptă acum - vor năvăli la Vodă Brâncoveanu, 
iar la soarta Bucureştiului nici nu îndrăznesc să mă 
gândesc. 

— Acest prim semnal vreau să-l împiedic, rosti Radu 
Andronic cu hotărâre. 

— Cum? Afirmi că trădătorul se află la beilic. Întâlnirea 
dintre acesta şi demnitarii turci trebuia împiedicată. Ce 
avea de spus, a spus de mult. 

— A spus, dar n-a dovedit, iată motivul pentru care, la 
această oră, încă nu s-au năpustit spre Bucureşti, cu 
iataganele scoase. 

— Mada, făcu Kirillof, e un argument. 

Logofătul îşi urmă vorba. Ochii îi scânteiau drăceşte, un 
zâmbet rău îi strâmba gura: 

— Dar nu mi-e de-ajuns, domnii mei, că Trandafirul nu va 
putea aduce turcului dovezi despre necredinţa noroadelor 
balcanice... 

— Ce-ţi mai trece prin minte? 


Şoapta vornicesei răsună ca un şuierat. Se simţea 
speriată, căci îi cunoştea îndrăzneala, nesocotinţele de 
făptură ce socoteşte că Dumnezeu i-a vârât norocul în 
traistă pe viaţă şi fără gând de întoarcere. 

— Să smulg spinii Trandafirului. E cel mai cumplit 
vrăjmaş al Valahiei... Adăugi după o clipă: Şi al Moldovei. 

Un zâmbet larg lumină chipul franţuzului: 

— Te admir, logofete. Cum ai de gând să procedezi? 

—  Bizuindu-mă pe ajutorul lui Dumnezeu şi... al 
Domniilor voastre. 


Când auzi răget scurt de măgar, lie, iscoada 
Cantacuzinului, scăpără scurt amnarul şi începu a cobori 
scara rezemată de acoperişul cavafului. 

Machidon descălecase şi se minuna de sprinteneala 
milogului care-i purta gândul spre momiţele din bâlciuri. 
Era iutac, dibace, şi pasul pisicesc ştia a ocoli până şi zvonul 
de frunză uscată. 

— Veşti, jupâne? 

Iscoada clătină capul. 

— Dervişul n-a părăsit încă beilicul. 

— Încredinţat eşti? 

— Ca de sfântul soare. Cât am lipsit în căutarea 
logofătului, Grigore, nepotul ăsta al meu de e cavaf, a 
vegheat hudubaia. 

— Îi faci deplină încredințare? 

— Deplină. Dintâi pentru că mi-i neam de mâna dreaptă 
şi, chibzuiesc eu, al tău te duce până la groapă, dar nu-ţi dă 
brânci în ea, apoi pentru că n-are dever, îi sărac prepeleac 
şi părăluţele mele nu-i prisosesc. 

— De, râse Machidon, eu pe acest apoi l-aş fi pus mai 
dintâi. Cum facem? Urcăm spre veghe, pe acoperiş? 


— Acolo l-am lăsat pe Grigore, căci mi-s cam sătul de stat 
cotorlan în săptămâna brânzei, prăjindu-mă la lună. Om 
veghea aici, după gard, lângă lădoaiele cu leandri. Care-i 
porunca logofătului? 

— Eu iau umbra dervişului, Domnia ta te duci şi-i porii 
vestea logofătului. 

Machidon rupse o frunză de leandru şi începu a o 
mesteca printre dinţi. Avea şi el, în gospodăria din 
Chipriana, două tufe roz-albe. Muierea, Smărăndiţa, se 
necăjea mereu că zăvozii se uşurează taman la rădăcina 
florilor aromate. Dar din ce nu se necăjea Smărăndiţa? Că 
cloţele - vântură vânt, ca şi stăpânul casei - îşi leapădă 
ouăle prin grădină ori te miri ce ascunzişuri şi nu la coteţ, 
că pruncii îşi mânjesc cămăşile cu zeama dudelor, că 
Zamfira, mândruţa din capul satului, îi face farmece lui 
Machidon şi îi aţine calea... 

— Bre, nea Ilie. zise Machidon într-o vreme, mă uit la 
dumneata şi mă tot mir... După socoata mea ai ceva ani la 
răboj, dar trupul ţi-a rămas tânăr, eşti mai iutac ca un 
băietan... 

— Ei, râse milogul... Dumnezeu dă arar cu amândouă 
mâinile, dar bine e şi cu una singură, dacă dă din belşug. M- 
am fost iscat în lumea aceasta acum cincizeci de ani, sărac, 
şoarece de biserică, şi de parale şi de părinţi. Un bun mi-a 
dat însă mie Ziditorul: ochi şi trup sprinten. Cu acestea m- 
am ţinut în lume şi pot zice azi că am prins oleacă de 
agoniseală. 

— La mai mult, nea Ilie, îi ură Machidon. 

Milogul dădu din cap cu hotărâre. 

— Ba mi-ajunge. În Brumar ce vine, împlinesc jumatea 
sutei şi mă aflu în slujba stolnicului de ani douăzeci. l-am 
ştiricit şi Domniei sale că sătul mi-s a orbecăi prin târg şi a 
fi dăruit cu merinde şi ştergare de parastas, ori o 
arămioară, două, iar dacă mai e să-mi fac un rost, apoi nu 
mai am la ce zăbovi, căci, iacă, am început a cărunţi prin tot 
locul. 


Ilie Machidon începu să râdă: 

— Nu ţi-i teamă, bre, nea Ilie, că te-or lua creştinii cu 
pietre, când or băga de seamă că i-ai păcălit atâta amar de 
vreme, ei hrănind un trândav potlogar? 

— Ba nu mi-i teamă, jupâne Ilie. 

Slujitorul logofătului râse iar. 

— Adevărat, ne cheamă pe amândoi Ilie... Nu m-am 
gândit niciodată la potriveală. 

— Pentru că gândul Domniei tale n-a poposit niciodată 
asupra făpturii mele, având altele mai însemnate a dezlega. 
Iar potriveli dintr-acestea întâmpini la tot pasul, căci îi plin 
pământul de loni, Marini, Dumitri... Ce să-i faci, dacă aşa a 
lăsat Dumnezeu? Mai mulţi oameni decât sfinţi... Dar alta-ţi 
spuneam, fătul meu... Că nu mi-i teamă de creştini. Şi ţi-oi 
desluşi pricina... 

Ochii milogului străluceau de mulţumire, iar, după glas şi 
înşiruirea vorbelor, se cunoştea că toate fuseseră de mult şi 
îndelung chibzuite: 

— În ziua sorocită, îmi iau tărăbuţele şi, bun rămas de la 
Bucureşti, unde nu se află mahala pe care să n-o fi 
cutreierat Ilie orbul. Mi-am ridicat din vreme bordei arătos, 
cu acareturi, grădină prisacă - ce mai, gospodărie cuprinsă 
să te tot făleşti! - într-o comună procopsită de pe lângă 
Argeş. Şi, tot din vreme, făcu cu ochiul, am chitit şi 
gospodina. Durdulie, rumeioară, harnică şi săracă. Apăsă: 
Anume am căutat-o săracă. 

— Pricep, râse Ilie Machidon. Ai urmat povaţa celui de se 
fălea că „nu vreau muiere bogată, spre a nu-mi zice taci, tu, 
că să vorbesc eu...“ 

Milogul dădu din cap: 

— Înţelept creştinul acela! De o iei avută, îţi porunceşte 
din vârful crivatului. Săraca pleacă ochii şi-ţi face supusă 
ascultărică... 

Machidon îi prinse dintr-o dată mâna. Pe lângă zidul 
beilicului se strecura o umbră, ţinând un cal de dârlogi. 


După toate semnele cerca să nu cheme luarea aminte. În 
aceeaşi clipă, o ploiţă de pietricele lovi lazile cu leandri. 

— E Grigore, şopti iscoada Cantacuzinului, care ne 
vesteşte că făptură omenească, oricare i-ar fi hramul, a 
părăsit beilicul. De-acuma, grijeşte a nu-i rătăci urma. Eu 
mă îndrept către logofăt. 

La vreo sută de paşi de beilic, streinul încălecă şi dădu 
pinteni zdraveni calului. Bidiviul, speriat, se năpusti în 
noapte ca scăpat din balimez. În urmă, Ilie Machidon 
blestema luna plină care, cu degete bălane, spăla ulițele de 
beznă. 


Machidon se ţinea la oarecare depărtare, temând 
urechile  streinului.  Înfăşurase din vreme  copitele 
armăsarului în zdrenţe, dar liniştea deplină a nopţii auzeai 
şi înţepatul de cântec al greierilor nu putea înghiţi pe de-a 
întregul tropotul înfundat de bidiviu. Dar la fel temea 
slujitorul ca făptura în straie de derviş să nu piară la colţ de 
ulicioară. Parcă ghicindu-i grija şi făcându-i cu dinadinsul, 
streinul cârmi pe neaşteptate la stânga, lepădând Calea 
Şerban Vodă. Machidon îl urmă, împătrindu-şi căutătura şi 
luarea amintea. Cel mai adesea jungherul porneşte de la 
cotitură. 

Îl zări pe strein descălecând la vreo cincizeci de paşi, 
dinaintea unei hudubăi neguroase, în care chiprinaşul 
desluşi mânăstirea papistăşească a Sfântului Anton. 
Zidurile cu creastă muşcată, ca de cetate, se desluşeau sub 
ochiul lunii ca un rânjet ştirb. Stăpâneau întunecimea şi 
liniştea. O singură ferestruică luminată, la cel dintâi cat, 
pâlpâia firav, ca o candelă. 

Ilie Machidon descălecă şi încercă să se apropie muteşte. 
Dintr-odată rămase țintuit de uimire. Streinul făcu o 
mişcare iute. În braţele ridicate se desluşi un arc şi, în 
aceeaşi clipă, o săgeată ţâşni, ţintind cămara luminată. Până 
a se dezmetici slujitorul, calul streinului necheză ni se 
avântă în goană năprasnică. 


Machidon, fără a mai ţine seama la zgomot, îi luă urma. 
Omul pierise însă în urzeala de scurtături şi potecele, care 
dădeau în Uliţa Mare. Case mai arătoase, bordeie, ghimirlii 
şi prăvălioare se înşirau ciotcă şi înghesuite, parcă 
stâlpindu-se una în cealaltă. Într-una din acestea se 
pripăşise, de bună seamă, dervişul, căci zgomotul de copite 
încetase. 

Ilie Machidon şovăi câteva clipe pe gânduri, apoi făcu 
cale întoarsă spre mânăstirea papistaşă. 'Iot pustietate, tot 
întuneric găurit de aceeaşi chilioară luminată. Slujitorul se 
apropie şi îşi săltă bărbia peste zidul crenelat. În cămară, 
un bărbat zăcea prăbuşit peste o mescioară năpădită de 
pergamente Mâna neînsufleţită mai păstra încă pana. Omul 
se afla țintuit locului de o săgeată înfiptă în spinare. 


CAPITOLUL XIII 


Erau ceasurile unsprezece ale nopţii. În aripa palatului 


Brâncovenesc rânduită pentru oaspeţii de seamă ai lui Vodă 
- Tigi, principi ori vlăstare de os domnesc - cneazul 
Alexandru îşi stăpânea anevoie nerăbdarea, măsurând cu 
paşi apăsaţi cămara cu coloane de marmură roşie de 
Suedia. Şi aici zidurile groase se îmbinau în bolți, deasupra 
cărora stăpânea cu semeţie pajura cea falnică a 
Basarabilor, cu aripile larg desfăşurate. Pe mesele scundace 
cu încrustături scumpe, pe policioare şi console străluceau 
mărunţişuri de preţ, dovedind cu prisosinţă patima 
domnului pentru odoare şi frumosul cheltuielnic: cupe de 
aur umplute cu nestemate - alexandrine, rubelile, 
lapislazuli - văscioare meşterite de mâinile unor giuvaergii 
vestiți într-o Evropă, glastre capo di monte, statuete de 
argint şi jad. 

Sârbul le atingea în treacăt ori le lua în mână, ca pentru 
a le cântări, dar gândurile îi erau într-altă parte. 

Anume ciocănit în uşa grea de stejar, cu ferecături 
broderie în argint şi bronz, îl trezi şi, într-o clipă, se află cu 
mâna pe zăvor. În spatele lui Duro, slujitorul prea 
credincios, se desluşea făptura grecului Palamas. Îşi dădură 
bineţe după canon, grecul lăsându-se într-un genunchi şi 
plecându-şi spinarea, cneazul doar capul. 

— V-a văzut oarecine? 

Chipul de hârcă al lui Duro se lumină a zâmbet: 

— Nimeni n-a prins de veste, mărite! 


Alexandru dădu din cap mulţumit. Fără pereche acest 
Duro... În două zile doar, dibuise toate ascunzişurile 
palatului, căile tainice, cumpărase vreo doi slujitori, aflase 
dedesubturi nemărturisite de Brâncoveanu ori stolnic. De 
pildă, că grecu-i nemulţumit de zăbavă, lipsa de hotărâre şi 
vorbă cu zăhărele şi că, asemeni cneazului, le rostise 
răspicat... 

— Îngăduie, cneze, începu Palamas a-ţi mulţumi pentru 
cinstea de a mă fi chemat dinaintea Măriei Tale. Bag de de 
seamă că hrănim acelaşi dor şi acelaşi alean. 

Fire năvalnică, mai mult oştean decât minte hârşită în 
machiaverlâcurile Evropei, dispreţuind învăluirile 
diplomaticeşti, sârbul întrebă fără ocoliş: 

— Care-i politichia Brâncoveanului? Ce urmăreşte? 

Palamas oftă şi îşi purtă braţele în cruce la piept: 

— Fie-mi cu iertare, cneze, căci mă aflu şi eu oaspete al 
Brâncoveanului, dar nu în van cabinetele evropeneşti îl ţin 
de vulpea Balcanilor. Greu a-i desluşi cărările gândului şi 
țelul, dar cunoscut este că dintotdeauna a ştiut a şi-l împlini 
fără jertfă de sine. Adăugă moale: Alţii au pierit pentru el, 
mâna nu şi-a ars-o niciodată, poftind la castane coapte. 

Duro, rezemând mut un ungher de cămară, îi urmărea cu 
ochi strălucitori. Vârfurile degetelor îl înţepau, iar semnul 
nu-l minţea niciodată: stăpânul era în primejdie. 

— Da, făcu pe gânduri cneazul. Aşa s-ar părea... Dar ce 
vrea? De două zile amână soborul pentru pricini mărunte 
şi-mi îndreaptă rugăciune prin stolnic să aştept până mâine 
seară. Îndatoririle faţă de Serbia nu-mi îngăduie întârziere, 
iar aici. la Bucureşti, simt în văzduh parcă vânt neprielnic, 
aducător de năpastă. 

— Mărite, rosti Palamas făcând un pas înainte, simţirea 
nu te înşeală. De ajuns a-ţi încredința că în Bucureşti se află 
bimbaşa Vehbi şi capugiul Sardar, iar la Dunăre aşteaptă 
oaste turcească. 

Mânia vopsi vineţiu chipul lui Alexandru: 


— Cum a cutezat a-mi ascunde asemenea împrejurare de 
mare primejdie? Ori şi-a pierdut minţile, ori ne caută 
pieirea. 

— Nu pe a Măriei Tale, încercă a-l domoli grecul, căci 
cneazul Alexandru are pricină bună şi lesne de mărturisit 
pentru popas la Bucureşti: nunta cu o valahă. 

Amintirea Smaragdei înţepă inima sârbului, dar Palamas 
izbuti să-i alunge gândul: 

— Primejdia cea mare ne pândeşte pe noi, ceilalţi. Sunt 
încredinţat de aceasta, şi mâine, în zori, iau drumul Atenei. 

Cneazul îl cercetă tulburat: 

— Să cercăm să fim cumpătaţi. La o adică, câteva ceasuri 
zăbavă nu pot nici strâmba, nici îndrepta lumea. 

— Nu lumea, dar o soartă, soarta unei singure făpturi, 
da! De Măria Ta îngăduie, ţi-oi mărturisi şi gândul, şi 
socoatele mele. Curând, prilej de întâmpinare pentru noi, 
cei din Balcani, nu se va mai născoci. De vreme ce ne aflăm 
aici, să facem sobor chiar în astă-noapte, fără ştiinţa 
Brâncoveanului... 

— Cum? 

— Mă leg să-i vestesc chiar eu pe pârcălabul Suţu, pe 
Neurautter, trimisul lui Rabutin, şi pe prinţul Kirillof că, 
peste două ceasuri, vom ţine sfat în această cămară. La fel, 
mă leg ca dimpreună cu slujitorul măriei tale, care 
dovedeşte nepreţuită iscuseală, să-i aduc în palat fără ca 
străjile să ne zărească măcar umbrele. 

Duro tuşi uşor răsucind capul cneazului. Dihania rosti în 
sârbeşte: 

— Nu te părăsesc nici o clipă, stăpâne. Primejdia îşi arată 
colții. 

— Nu crezi în grec? întrebă Alexandru. 

— Nu cred în umbrele nopţii. Aici rămân. 

Cneazul şovăi câteva clipe. Totdeauna ţinea seama de 
poveţele lui Duro. Duro îi era sfetnic, duhovnic, prooroc, 
talisman. Palamas îi dădu ghes: 

— Ce hotărăşti, mărite”? Pasul nopţii e zornic. 


— Adu-i aici, kir Palamas, dar singur. Duro rămâne cu 
mine. 

Grecul se închină: 

— Voia Mariei Tale. 

— Două ceasuri ai făgăduit. 

— Două. 


Ţinteştii, ca mai toate aşezările din preajmă de hotar, 
erau o comună de oameni avuţi, dintotdeauna pe asemenea 
meleaguri neguţătoria fiind mai puţin prădalnică. Nu că 
nemila oamenilor ar fi mai mititică, dar între cupeţ şi cel ce 
târguie drumul e scurt, creştinii îşi dau doar mâna 
închinând aldămaşul de alişveriş, tocmeala e pe loc, iar 
paralele trec dintr-un chimir într-altul, fără trebuinţă de 
mijlocitori. 

Dar asemenea aşezărilor de hotar, nici la Ţinteşti casele 
oamenilor nu erau făţoase, iar belşugul, pentru ochiul ce 
ştia să citească ori să străpungă, se desluşea doar în poiată, 
grajd, pe plitele, în podurile şi pivnițele oamenilor. Acestea 
gemeau de galiţe, cloţe, bibilici, curcănaşi şi răţişoare, 
gânsaci şi păunaşi pentru mese alese, de văcuţe, oi, 
berbecuţi şi căprişoare, iar în cămările reci spânzurau 
şuncile, afumăturile şi arşinii de cârnaţi într-atâta, încât 
chiar în răstimpul posturilor poruncite de sfinţii părinţi în 
tot satul stăruia aroma de carne şi slănină ostenită în 
jăratec, de merinde socotită păgână în acele zile, dar din 
care, mai cu socoteală şi în taină (se gătea în fundul curții, 
sub şoproane bine păturite în paie), se ospătau şi 
dumnealor, feţele bisericeşti. 

În ziduri ori lemne însă oamenii nu-şi vârau paralele. La 
hotar, focăraia izbucneşte din te miri ce şi nu arareori. 
Oştirea vrăjmaşă, cât de mică. ceată să fie, dacă ţi-a călcat 
meleagul, pradă, arde, sfarmă! Avuţia, deci, au învăţat din 


străbuni mărginaşii, trebuie să fie cât muntele şi să încapă 
în pumn, şi nu se afla creştin în Ţinteşti, chiar sărman, care 
să nu fi dosit în spatele icoanelor - unde fereşte Dumnezeu 
- ori în privată unde îi e silă vrăjmaşului să cerceteze şi, 
iarăşi, unde lotrii caută cel dintâi - sipeţel zornăitor de 
galbeni buni. 

Dar la acestea, şi altele asemenea, nu chibzuia vornicul 
Dumitru Cerchez. Îl împiedicase mânia pe care nici drumul 
străbătut, nici osteneala n-o domoliseră, ba ai fi zis că, 
dimpotrivă, o stârniseră mai abitir, şi semeţia: ochii legaţi şi 
urechea surdă la geamătul, dorul, bucuria, lacrima ori 
veselia prostimii. Norodul, în simţirea şi judecata Domniei 
sale muşuroi de obiecte cuvântătoare. 

Poposi dimpreună cu ceata de paisprezece slujitori la 
crâşma din inima satului. Jupânul, un bărbat puţintel, cu 
nas şi ochi lăcrămoşi şi spinare covrigată, de mâţă căţărată 
pe acoperiş, îi ieşi dinainte cu temeneli. Vornicul, fără a-i 
azvârli măcar o privire, se răsuci spre unul din oamenii săi: 

— Simioane, tu nu faci popas! Aleargă la hotar şi 
cercetează străjerii, dacă fugarii l-au dovedit. 

Abia după aceea îl învrednici pe crâşmar cu căutătură 
aspră: 

— Cum te cheamă, jupâne? 

— Năstase, cu voia Domniei tale. 

— Ai ştiinţă de boieri tineri, bărbat şi muiere, care au tras 
la vreo gazdă în sat, ori s-au aflat în trecere? 

Jupânul - ce nu vedea, ori nu băga dumnealui de seamă, 
nu zărea nici Dumnezeu! -, dăscălit de popa Moraru, dădu 
din cap, de parcă ar fi poftit să se lepede de el, 

— Acesta nu-i han pentru feţe boiereşti, stăpâne. îi 
cârciumă calică, pentru muşterii calici. 

— Hm! făcu cu dispreţ Cerchez. Ioată aşezarea-i calică. 

Năstase rosti smerit: 

— Dumnezeu, în marea lui îndurare, ne îngăduie pe toţi. 
Sălăşluim sub soare şi urât şi frumos, şi bogat şi sărman, şi 
stăpân şi slugă. 


— Ci fă nod la limba ceea năroadă, căci îmi supără 
urechile ca o ceată de bondari. Iar de i-o îngădui Dumnezeu 
pe toţi, eu, vornicul Dumitru Cerchez, nu-i îngădui. Şi piei, 
căci silă mare mi-aduci, cerul binecuvântându-te cu toate 
celea: şi slut, şi cuvântăreţ, şi neghiob! 

— Dacă poftiţi cumva a vă astâmpăra setea... 

Cerchez tună: 

— Nu cu poşircă proastă o vom face. Piei, am zis! 

Crâşmarul ieşi de-a-ndăratelea. Cerchez răsuflă adânc şi 
îşi cuprinse într-o privire slujitorii: 

— Până a se întoarce Simion, cercetăm satul ghimirlie cu 
ghimirlie. După câte am băgat de seamă, toate bordeiele se 
află ridicate la uliţa mare. De aceea împart ceata în două. 
Şapte oameni vor scotoci stânga, ceilalţi dreapta. Luaţi 
aminte! Scormoniţi din podişte până în beci, private, 
grajduri, coteţe, hulubării, acaretul cât de mărunt! 


După ce cercetară cu de-amănuntul biserica (Cerchez, 
spre marea spaimă a părintelui Moraru şi a credincioşilor, 
nu se sfiise să pângărească nici măcar cripta cu moaştele 
sfântului Grigorie de la Rarău, cel făcător de minuni), 
dădură năvală în casa parohială. Un brânci o azvârli pe [a 
Florica, ieşită în prag, tocmai în soba din celălalt capăt al 
cămării, alt brânci îl făcu una cu zidul pe preot. 

Când dădu ochi cu Smaragda şi Gheorghiţă, Cerchez 
rămase mut, de parcă n-ar fi dat crezare izbânzii, clipei 
aşteptate cu prea mare patimă. Dorinţele sfâşietoare, 
dorinţele mult visate arareori se împlinesc. 

Smaragda, albă ca o moartă, îl privea cu ochi sticloşi. 
Gheorghiţă, în picioare, drept lumânare, o ţinea de mână. 

Deodată, Cerchez mugi şi, scoțând jungherul, sări asupra 
Filipescului. 

— 'Ticălosule! Ia-ţi răsplata! 

Parcă suflare fermecată dădu vlagă jupâniţei. Se smulse 
din aşternut şi se alătură flăcăului. 


— Şi tu, desfrânato! urlă vornicul. Desprindeţi-o de hain 
şi legaţi-o! Despletită, despuiată şi cu mâinile înnodate la 
spate, ca pe podăresele cele scârbavnice te-oi purta prin 
toată Valahia! lar pe tine, Gheorghe al Filipescului, te-oi 
judeca acum, pe loc! Răgaz ai cât să-ţi faci cruce! 

Se apropie cu paşi mari şi jungherul ridicat: 

— Nu! strigă Smaragda... N-ai să-l ucizi... Tu eşti ticălos 
şi mişelnic! Nu mi-ai fost părinte, ci gâde hain! Omoară-ne 
pe amândoi! Hai! Şi ţine minte! De blestemul meu nu te va 
izbăvi nici focul Iadului! 

Buimăcit de ocările jupâniţei - nicicând nu cutezase 
Smaragda a-şi sălta măcar privirea dinainte-i - cu mintea 
întunecată de uimire şi sângele clocotindu-i, vornicul se 
năpusti fiară dezlănţuită. Se împiedică de făptura firavă a 
părintelui Moraru care i se puse de-a curmezişul, ocrotind 
liubovnicii. Preotul săltă crucea de argint ce-o purta în 
bordeiele oamenilor la Bobotează, oprindu-i jungherul: 

— Domoleşte-ţi mânia, fiule, şi nu fă uciganie! 

— Dă-te la o parte sau parte vei avea de soarta ăstor 
ticăloşi! 

— Nu se află om pe pământ fără de prihană, care să nu 
păcătuiască. Orice hainie ar fi săvârşit, cuvenită le este 
dreapta judecată a lui Vodă! 

Cerchez îl smuci de umăr: 

— Nu-mi ţine predici, popă jegos...! Răcni spre slujitori: 
Luaţi-mi-l din cale...! 

Oamenii se mişcau în ciubote cu şovăială. Se aflau toţi 
creştini, cu frica lui Dumnezeu. Cum să asupreşti faţă 
bisericească? 

Vornicul îşi propti vârful hangerului în beregata popii: 

— Mai zâăboveşti? 

Părintele rosti ca pe o rugăciune: 

— „Trimite-va Domnul pre îngerii săi... Şi vor alunga pre 
cei ce fac fărădelegi... Şi-i va arunca în văpaia focului, acolo 
unde va fi plângerea cea fără de sfârşit şi scrâşnirea 
dinţilor...” 


Slujitorii îşi făcură cruce. Unul dintre ei, mai vârstnic, 
slujbaş cărunţit la curtea Cerchezilor, cuteză: 

— Nu-ţi fă păcat de uciganie, vornice. l-a bătut 
Dumnezeu, i-o osândi şi Vodă... Cum zice părintele, cruţăi 
până la judecata domnească. 

Cerchez îşi făcu ochii roată. Simţea nemulţumirea 
oamenilor... 

— Feri-ne, Doamne, mai adăugă slujitorul cel cărunt, 
vorbind ca pentru sine, de blestemul părintelui, dar şi de al 
pruncului. Mai cumplite sunt unul decât celălalt... 

Vornicul trase adânc aer în piept şi mâna care ţinea 
jungherul se lăsă uşor în lungul trupului. 

— Legaţi-i! 


Părintele Moraru şi [a Florica ieşiră în ogradă însoţind 
din ochi convoiul vornicului, până ce acesta pieri la capătul 
zării. 

— Ocroteşte-i, Doamne, şi îndură-te de ei... 

Căţărată într-un castan, o cioară croncăni urât, pustiu. 

Pustiu de ţintirim... 


Dumnealor, boier Ioniţă Fărcăşan şi Chirică, se îndreptau 
spre Bucureşti în rădvan înalt şi pântecos, căci rost nu mai 
avea să-şi smintească şalele, călătorind decălarelea, odată 
ce primejdia şi necazurile se mântuiseră. 

Boier Ioniţă, rezemat între perinile moi, trăgea cu lene 
din lulea. Slujitorul, şezând tot moale, cerceta cu plictis 
priveliştile felurite ale drumului; bordeie cu zidurile 
năpădite de trandafiri, conace boiereşti, grădini cu belşug 
de flori, grădini de rai, mereu grădini, căci valahul mult 
îndrăgeşte verdeaţa, uluci date cu var, cu moţ de oale 


smălţuite, apoi ţarini arse de soare, unde bărbaţi şi muieri, 
ba şi copilandri trudeau aplecaţi, mişunând ca furnicile. 

Chirică îşi săltă nasul burduhănos: 

— 'Ţărani! Dar ştiu că-şi dau sufletul robotind! Ca aceştia 
se află şi amărâtul cela de Machidon, sluga logofătului. 

Se foi fudul între perini şi adăugă cu semeţie, ca unul ce, 
oploşit de mititel pe lângă casele boierului Fărcăşan cel 
bătrân, deprinsese oleacă buchiile ceaslovului: 

— De! Dacă n-a învăţat carte... 

Boier Ioniţă începu să râdă: 

— Prostul dacă nu-i fudul, nu-i prost destul. Ce are 
Machidon al lui Andronic în ciubote, n-ai tu în căpăţână. 

Dintr-o dată Chirică se zborşi, buzele i se boţiră. 

— Nu pricep, boier Ioniţă, de ce Domnia ta numai ocară 
îmi aduci, iar pe plugarul cela modârlan îl salţi la ceruri! La 
o urmă, eu mi-s târgovăţ slobod... 

— Ştiu, ştiu i-o reteză Ioniţă, cu gospodărie procopsită în 
mahalaua Radului Vodă şi doar din drag şi prieteşug mă 
slujeşti, iar acum te găteşti de nuntă cu Laleli... 

— ...şi bun rămas ţi-oi spune, de îndată ce vom ajunge la 
Bucureşti! Casa Domniei tale, uşa mea! lar dacă Domnia ta 
pofteşte slugă înţeleaptă, n-are decât a-l năimi de pe-acuma 
pe ţăranul cela din Chipriana... 

Fărcăşan râse iar: 

— L-oi pofti eu; dar nu mă pofteşte el! Stăpâni ca 
Andronic nu se schimbă decât alungat din bătătură. 

Chirică încuviinţă apăsat: 

— Asemenea socotesc şi eu. 

Boier Ioniţă azvârli o privire pe fereastră: 

— Bre Chirică, bag de seamă că... Da, aşa e! Am intrat în 
Sălcii... 

Slujitorul, tot botos, săltă din umeri: 

— Neghiob cum mă socoteşti Domnia ta, nu văd pricină 
de atâta bucurie. 

— E moşia Ilenei! Vorniceasa Dumşa... Phii! Ce de 
bencheturi s-au mai fost măcinat aici! Ştii la ce mă 


gândesc?... Mă simt cam ostenit de drum, gura mi-e lipită 
de atâta uscat... 

Chirică se uită spre buzunările rădvanului, unde butălcile 
golite stăteau rânduite ca deliii lui Vodă. 

— „şi, mai cu seamă, îşi isprăvi gândul gămanul, după 
fapta bună ce-am săvârşit pentru bezmeticii ceia doi, 
cuvenite ne sunt câteva ceasuri de desfătare. Ce zici, 
Chirică? 

Slujitorul simţi că-i plouă în gură, dar răspunse tot ţâfnos. 

— Domnia ta porunceşte... 

— Apăi poruncesc! 


Conacul vornicesei lleana Dumşa fusese ridicat pe 
vremea lui Matei Vodă, pe un gorgan străjuit de stejari şi 
mesteceni. Se înfăţişa ca o namilă de casă cu brâu înalt din 
piatră de codru, două caturi şi pridvor lat, cu ocniţe 
rezemate pe stâlpişori unde, în zilele binecuvântate de 
Dumnezeu cu soare şi flori - trandafiri şi gingaşul nu-mă- 
uita -, boierii prânzeau, îşi beau cafeluţele sau, după 
chindie, încingeau chefuri înfricoşate; în seri mai domoale 
se mulţumeau a deşerta câteva clondire de tămâioasă. 

De cum pătrunseseră în curtea conacului, nasul lui boier 
loniţă mirosi neobişnuitul. În jurul casei mişunau chipuri 
necunoscute, slugile aveau înfăţişare ciudată, nu fu 
întâmpinat, după obiceiul pământului, cu larmă, voie bună, 
ploscă plină şi bucurie nefăţarnică de oaspeţi. 

— Bre Chirică, aici şi-a vârât dracul coada... Cată şi la 
creştinii ăştia: zică că-s oşteni în straie de slugi. 

Chirică simţi dintr-odată tremurici în nădragi: 

— Boierule, eu chibzuiesc că înţelept e să facem pe ceia 
de s-au rătăcit şi s-o întoarcem la sănătoasa. Abia scăparăm 
dintr-o belea, să nu ne vârâm acum cu de-a sila într-a doua. 

N-avură vreme a se hotări, un bărbos răsărit şi lat în 
spete, cu privire poncişă, le ieşi în întâmpinare alergând. 
Făcu semn surugiului să oprească şi se apropie de fereastra 
rădvanului: 


— Ce poftesc Domniile voastre? 

Ioniţă cobori, simțind că-i sare ţâfna: 

— Deprins sunt oriunde aş poposi, dar mai cu seamă la 
moşia  dumneaei, vorniceasa lleana Dumşa, să fiu 
întâmpinat cu îndătinatul bine aţi venit! 

Bărbosul nu se tulbură şi rosti la fel de răspicat: 

— Ce poftiţi? De nădăjduiţi la găzduire ori măcar 
înnoptat, oi desluşi Domniilor voastre că aceasta este peste 
putinţă. 

De uimire, ochii lui Ioniţă opintiră să iasă din găoace, în 
vreme ce Chirică se făcu mititel, în fundul rădvanului. 

— Peste putinţă?! Cum îţi îngădui, ţopârlane, a vorbi cu 
atâta necuviinţă unei feţe boiereşti carele, peste, se mai află 
şi prietin vechi al vornicesei? 

Ţopârlanul rămase tot stâncă: 

— Aceasta este porunca vornicesei. De poftiţi merinde ori 
să adăpaţi caii... 

— Merinde, strigă Fărcăşan şi apă pentru cai! Da' ce-i 
aici? Han ori conac boieresc? 

— Doar pentru atâta avem dezlegare. 

Ioniţă, mânios cum nu-l văzuse Chirică într-o viaţă, 
smulse gârbaciul din mâna surugiului. 

— Ţi-oi însemna chipul şi spinarea... 

N-avu vreme să-şi isprăvească vorba. O bihuncă şi pâlc 
de călăreţi se apropiau în goană mare şi pătrunseră în 
curtea conacului. Fărcăşan rămase cu gura căscată. În 
fruntea cetaşilor îl recunoscu cu spaimă pe vornicul 
Dumitru Cerchez. În bihuncă se aflau Smaragda şi 
Gheorghiţă, galbeni, mai galbeni decât pergamentele cele 
vechi, cu priviri ceţoase şi mâinile cetluite ca la geambaşi 
ori hainii de drumul mare. 


Ilie Machidon istorisi dintr-o suflare cele petrec pe Calea 
Şerban Vodă şi, tot într-o suflare, logofătul tălmăci prinţului 
Kirillof şi lui Rossignol. 

Franţuzul ţâşni înspăimânat din jilţ;: 

— L-a asasinat pe Neurautter! 

— Poate că..., încercă oleacă de nădejde Kiriloff. 

— Nu încape nici un poate, prinţe. Acolo îşi avea gazda, la 
mânăstirea catolică. 

Îşi pocni a ciudă pumnul înmănuşat, în cealaltă palmă: 

— Mai de departe ori de aproape, nu l-am scăpat o clipă 
din ochi. Asta mi-a fost misiunea, să-l ocrotesc. Astă-seară |- 
am lăsat la mânăstire şi am plecat liniştit, considerându-l 
acolo în afară de orice pericol. Se uită la Radu Andronic: 
Cunoşti doar lăcaşul! E ca o cetate. O săgeată...! Cine s-ar fi 
gândit la aşa ceva... 

Prinţul Kirillof îşi potrivi jungherul de la brâu: 

— Într-adevăr, e mai puţin obişnuit, dar şi neamţul a fost 
imprudent. La fereastă luminată şi un glonte îi putea veni 
de hac. Ucigaşul a ales săgeata, pentru că nu face zgomot. 

Radu Andronic îi cuprinse într-o privire: 

— Am prevăzut că va fi o noapte agitată, dar chiar la 
crimă nu m-am gândit. Să ne grăbim. Mai sunt capete ce se 
află în primejdie, iar noaptea abia a început... 

Vorniceasa îi îndreptă căutătură fierbinte: 

— Fii cu luare aminte, Radule... Şi ai grijă de Serghei... îi 
furtunatec şi nesocotit ca un prunc. 

Logofătul zâmbi. lacă, se găsise lăţişor şi pentru 
inimioara cea şturlubatică a Ilenei... 


— Aici! spuse Ilie Machidon, oprind lângă zidul mânăstirii 
papistaşe. Aici a descălecat şi a slobozit săgeata. La 
ferestruica ceea, a treia din stânga, ardea lumânare. 

Acum, lumina amuţise, beznă şi linişte desăvârşită 
stăpâneau întreg lăcaşul, de parcă nu s-ar fi petrecut nimic. 
O noapte domoală şi aromată, o noapte ca atâtea alte nopţi 
de vară ale Bucureştilor. 


Radu Andronic descălecă şi ridică mâna spre ceilalţi: 

— Nu vă apropiaţi... Aşteptaţi o clipă. 

Luă torţa din mâna slujitorului şi se lăsă în genunchi. 
Plimbă îndelung flacăra pe lângă zid, cercetând pământul. 
Rossignol îşi prăpădise răbdarea: 

— Andronic, nu-mi arde acum de citit în ţărână ori în 
stele! Trebuie să văd ce s-a întâmplat cu Neurautter. 

Începu să bată puternic cu ciocanul în inelul de fier al 
porţilor înalte. 

Logofătul se ridică: 

— Am terminat, conte. 

Pe chip şi în zâmbetul său i se citea o ciudată mulţumire. 
Machidon, care-şi cunoştea stăpânul, îşi dezmierdă 
musteaţa: 

„Hm! Începe să se lumineze a... vijelie!“ 

Un geamlâc de lemn, iscat în poarta de stejar, se crăpă 
cât să lase firicel de glas a se strecura: 

— Cine sunteţi? 

Rossignol îşi desluşi hramul şi pe al tovarăşilor săi, 
adăugând că trebuie să-l vadă fără zăbavă pe stareţ. 

Poarta se deschise cu huruit greu şi Machidon gândi că 
amarnică, şi de fiece clipă, teamă mai cercau papistaşii, de 
se zăvorau cu atâtea cerbicie. 

Trupul călugărului se dovedi pe măsura glăsciorului: 
firav, fir de iarbă. Îi purtă de-a lungul unei cărărui pietruite, 
străjuită de straturi cu flori şi două fântâni ţâşnitoare, aşa 
cum văzuse Machidon şi în grădina palatului domnesc. 

— Nu ştiţi, domnule conte, rosti mogâldeaţa către 
franţuz, ce nenorocire ni s-a întâmplat în noaptea aceasta... 

Pătrunseră într-o sală răcoroasă cu băncuţe lungi, 
cafenii, înşirate pe lângă zidurile înalte. 

— Mă duc să-l anunţ pe Pere Bernardin... 

Dintre toţi, cel mai liniştit se afla prinţul Kirillof, părtaş la 
întreaga tărăşenie ca „gentilom căruia onoarea îi dictează 
să vină în ajutorul altor gentilomi“. Misiunea încredinţată 


de ţar eşuase. „De altfel, îşi zise râzând, s-a isprăvit înainte 
de a fi început, măcar...“ 

Starețul, o făptură mai răsărită chiar decât logofătul, slab 
şi cu chipul doar oase adunate într-un săculeţe de piele 
şofranie, se ivi cu mâinile încrucişate pe crucea de la piept. 
Mătănii de fildeş spânzurau pe poalele rasei, până aproape 
de genunchi, 

Rossignol se plecă adânc şi sărută inelul de pe arătătorul 
prelatului. 

— Ai aflat desigur, domnule conte, năpasta care s-a 
abătut asupra sfântului nostru lăcaş. Mă simt cutremurat 
de revoltă şi durere. 

— Mort? întrebă Rossignol curmându-i litania. 

Grija şi nerăbdarea îl făcuseră să se lepede de 
ighemonicon. Starețul clătină din cap: 

— Nu... Din fericire l-a descoperit Pere Francesco. Destul 
de târziu însă. A pierdut foarte mult sânge... 

— Va scăpa? 

Bătrânul îşi ridică ochii spre cer: 

— 1 se acordă toate îngrijirile, dar zilele noastre sunt în 
mâna Mântuitorului... Noi ne rugăm fără încetare, fiule... 
Îşi îndreptă căutătura spre statuia Domnului Christos care 
împărăţea încăperea din duşumele până în bagdadie: Fiat 
voluntas tua! 

Când părăsiră mânăstirea, Radu Andronic scoase o 
bucată de piatră cretoasă şi făcu o cruce mare pe zidul de 
piatră din stânga porţii. Băgând de seamă, prinţul Kirillof îi 
zvârli căutătură cercetătoare. Logofătul desluşi în doi peri: 

— O superstiție valahă, prinţe. 

Rusul zâmbi şi purtă răspuns asemeni: 

— Oare...? 

După un sfert de ceas, Ilie milogul, pipăind pământul cu 
bâta, orbecăia pe lângă zidurile mânăstirii. 


XXX 


Mai târziu, ori de câte ori amintea de întâmplările acelei 
zile de pomină, loniţă Fărcăşan avea să spună că nu mai 
trăise până atunci, şi nici de atunci, şi nici n-ar fi tânjit să 
mai trăiască asemenea harababură înfricoşătoare. 

Dintâi că, îndată ce se ivise ceata lui Cerchez, bărbosul îl 
lăsase în plata Domnului şi sărise cu ploconeli dinaintea 
vornicului, de parcă ar fi fost oaspete drag şi mult aşteptat. 
Asemenea, se iviră ca prin farmec, năpădind curtea, o oaste 
de slugi, toţi îndoiţi de şale ca în faţa lui Vodă. 

Cerchez dădu câteva porunci scurte. Smaragda şi 
Gheorghiţă fură scoşi din bihuncă - amândoi cu mâinile 
legate; flăcăul cu legătură şi la picioare, îngăduindu-i doar 
pas scurt - şi duşi în conac între flinte şi junghere, precum 
cei fără de lege. Pieri şi vornicul dimpreună cu ceilalţi 
slujitori şi, dintr-o dată, ograda se pustii. 

— Bre Chirică, rosti loniţă Fărcăşan, aici nu-i lucru curat. 

Sluga, zgâlţâit tot de spaimă, abia izbuti să îngâne: 

— Aşa e, stăpâne, şi bine ar fi să le întoarcem coada 
precum câinele gonit. N-avem ce umbla după poame dulci 
în ăst loc afurisit, unde ştiu că nimeni nu ne-a poftit şi 
nimănui nu-i suntem de trebuinţă. 

— Ci mai ferecă moara ceea, omule! Dondăni ca o 
văduvoaie la pereche de nădragi. Şi dacă ţi-i teamă, n-ai 
decât a te răsuci în ciubote şi-o ţii tot la vale! 

— Ţine minte, stăpâne, scânci Chirică. După toate câte le- 
am săvârşit şi după cum miroase şi borşul ăsta, în care ne- 
am vârât, ne-o trebui un abac, ca celea de la canţelariile 
zarafilor, pentru a ne număra sporul de cucuie. La ce mai 
zăboveşte Domnia ta prin preajmă? 

— Totu-i ciudat... Va să zică pe noi ne alungă - vezi, 
Doamne, porunca Dumşoaiei -, iar pe Cerchezoi îl îmbie cu 
plăcinte calde! Mai apoi, dintre toate slugile conacului, n- 
am cunoscut decât pe una singură şi aceea... Asculţi, bre 
Chirică? Scăzu glasul: Aceea-i a logofătului Andronic, vătaf 
la o moşie depărtată de prin Moldova şi venise, acum mi- 


aduc aminte, în uliţa Sfinţilor Apostoli cu niscai harţaloage 
de socoteli. 

— L-o fi încurcând Domnia ta cu altul. 

— Aşi! L-am cunoscut după negul de la ceafă. Îi cât o 
nucă, ori asemenea podoabă de frumuseţe nu vezi pe toată 
uliţa. 

— Şi chiar de-ar fi sluga logofătului, cu ce te dezmiardă 
aceasta pe Domnia ta? 

— Eşti nătântoc! Logofătul nu se vâră în orice daravele. 
Iar când o face, înseamnă că pricina-i însemnată. 

Chirică sta gata să plângă: 

— Stăpâne, ţi-am slăvit mereu chibzuinţă şi înţelepciunea 
şi, nu o dată, te-am auzit rostind că Domnia ta nu-ţi baţi 
capul cu împărăţiile şi nici dintre aceia nu eşti care să-şi 
închipuie că poate îndrepta lumea după poftă. Logofătul se 
află în slujba lui Vodă şi îşi are rosturile sale, noi pe ale 
noastre. 

— Iar tolocăneşti? Şi mai presus de toate cele, nu îndur 
să-i văd pe Gheorghiţă şi Smaragda cetluiţi ca nişte lotri, 
iepuraşi căzuţi în labele Cerchezoiului. Aşa că, bre Chirică, 
alege: îmi rămâi alăturea ori iei drumul Bucureştiului. Mai 
adăugă cu zâmbet mucalit: C-o fi una ori cealaltă, slujba nu 
ţi-o prăpădeşti... Atâta cât ţi-o îngădui-o Laleli... 

Dintr-odată ciuli urechea şi rămase în aşteptare cu gura 
căscată. 

— Stai aşa! Auzi!? 

Dinlăuntrul conacului răzbăteau strigăte, zgomote 
înfundate, altele ascuţite, se încrucişau spade, vasele se 
țândăreau. 

— Se încaieră! mai zise gămanul şi începu a alerga spre 
casă, atât cât îi îngăduiau picioarele de răţişoară, îndurând 
povară de multe ocale. Îl urmă şi Chirică, ajungându-l în 
dreptul treptelor. Când intrară, lipiră năuciţi zidurile. 
Bătălie cumplită se încinsese între slugile conacului şi 
slujitorii Cerchezului. Ai fi zis că două cete de bezmetici 
cearcă să se răpună. Pumni grei ca barosul cădeau 


grindină, paloşele retezau tot ce le ieşea în cale, 
străpungeau şi sfârtecau, văsăraie grea de argint izbea cefe 
şi căpăţâni, bâtele zburau sfărâmând oase cu pocnet surd, 
jungherele sclipeau cătând pântece şi spinări. Asemenea 
păruială nu pomenise în viaţă gămanul, ci poate doar 
logofătul Andronic care, aflat în slujba Măriei Sale, bătuse 
drumurile  Evropei. Acolo, pe podurile Veneţiei, în 
mahalalele Florintiei ori în Curtea Miracolelor, la Paris, se 
înfruntau lotri otânjindu-se şi ţăndărindu-se cu sete, fără 
rânduială, cu nemilă şi mai ales vicleşug. 

Cerchez rotea o mescioară grea de aramă, cercând să 
snopească şi să reteze ţestele vrăjmaşilor. Treabă 
anevoioasă, căci la fel de la îndemână îi stăteau şi slujitorii 
Domniei sale. 

Prin uşa deschisă, Fărcăşan îi văzu într-unul din iatace pe 
Smaragda şi Gheorghiţă. Bărbosul ce-l întâmpinase în 
curtea conacului îi desferecase şi-acum îi mâna să iasă, 
încercând să-i ocrotească de loviturile care cădeau fără 
socoteală. 

— Nu-i lăsaţi! răcni Cerchez. Opriţi-i! Ticăloşilor! 

Mânioşi, dezlănţuiţi, plini de patimă, urlând fiecare pre 
legea lui, nimeni nu-i ascultă porunca sau nici măcar n-o 
auzi. Vornicul lepăda mescioara în prima căpăţână ivită în 
cale şi strecurându-se anevoie prin pădurea de ghionturi, 
izbituri, pumneală şi tăiuşuri, se avântă pe urmele fugarilor. 
Aceştia ajunseseră în curte şi vornicul dădu să se 
năpustească pe trepte. Ioniţă Fărcăşan, lipind mereu zidul, 
întinse ca din întâmplare piciorul. Cerchez, împiedicat în 
ciubota gămanului, veni de-a berbeleacul. Trupul greoi se 
rostogoli pe treptele de piatră, dar pesemne că mânia dă 
nouă vieţi. Ameţit, clătinându-se, izbuti să se ridice. O 
singură clipă: o lovitură de bâtă, primită în ceafă, îl culcă pe 
un răzor de roze, adormindu-l fără vise. 

Ioniţă se uită la ciomăgaşul din mână, apoi la Chirică, 
rostind cu mirare: 


— Hm! Tare ciudat! Al cui o fi? Şi Cerchezoiul... A picat 
aşa, din cer senin şi aromă de roză... O fi mâna lui 
Dumnezeu? Ce zici, Chirică? 

Slugii îi clănţăneau măseluţele: 

— Nu ştiu, stăpâne... Nici a cui e bâta şi nici dacă mâna 
lui Dumnezeu tatăl i-atât de lungă încât să-l fi otânjit de- 
acolo, dintre nouri. Ştiu doar că până aici ne-a fost. 

Fărcâşan zvârli bâta şi alergă spre un rădvănel, unde 
bărbosul îi ajuta pe Gheorghiţă şi Smaragda să urce. 

— Ei, frumoşilor, de astă dată trag nădejde să aveţi mai 
mult noroc. 

Smaragda îi întinse mâna slăbie, cu ochii plini de lacrimi. 

— Ai făcut atâtea pentru noi, Ioniţă... E a doua oară că... 

Izbucni în plâns, răpusă de tot zbuciumul ultimelor zile. 

— Cum... Cum am putea să-ţi mulţumim? 

Îl podidise şi pe găman plânsul. Se aplecă iute, smulse un 
pumn de miozotis şi i-l zvârli în poală: 

— Nu-mă-uitaţi! 

În conac, trei ori patru haidamaci, rămaşi oleacă teferi, 
se păruiau mai departe. 


Vorniceasa Ileana Dumşa era toată un freamăt de 
nerăbdare. Fără linişte, se învârtea prin cămară, o aflai 
când la fereşti, când crăpând uşa şi trăgând cu urechea la 
zgomotele casei şi ale ogrăzii. O lua apoi de la capăt, 
frângându-şi degetele fără inele, purtându-şi mâna la 
grumazul pe care-l simţea sugrumat de teamă, 
îndreptându-şi mereu ochii spre icoana Prea-Sfintei şi 
înghesuind cruci multe, mărunţele. 

Un gând neaşteptat îi trecu prin minte: 

„De când eram copiliţă şi mă silea maica la închinăciune 
zilnică, n-am mai îndreptat rugă cerului. Nu mi-am făcut 


semnul crucii, în zece ani, câte astăzi, într-o singură seară... 
Doamne, iartă-mă şi nu mă osândi...“ 

Pentru împlinirea gândului şi alungarea primejdiei, 
făgădui Prea-Sfintei dar bogat de galbeni şi odoare 
Mânăstirii Cernica, înzestrarea a şase copile de boieri 
scăpătaţi, a altora douăsprezece, fete de târgoveţi sărmani. 

Îşi aminti cu inima strânsă vorbele de mustrare ale 
bănesei Brăiloiu, cea cu chipul ca un hrib uscat: 

„Vă închinaţi şi vă amintiţi de cele sfinte doar la jale şi 
năpastă, feţii mei! lacă de ce nu vă aude Dumnezeu...“ 

Ileana, chipeşă, falnică, fudulă ca toate făpturile 
dezmierdate de soartă şi ursitoare blânde, râsese cu 
semeţie: 

„Eu una ştiu! Omul fără de noroc să nu-şi mai caute la 
ţigancă în ghioc. Iar ceilalţi, blagosloviţii de orândă - 
fortuna, cum zic talienii - cu rugă ori fără, tot în capul 
bucatelor îi ţintuieşte viaţa...“ 

Aducerea aminte a cuvintelor nesăbuite îi străpunseră 
stilet inima şi simţi că i se răcesc mâinile. 

„lartă-mă, Christoase, căci n-am ştiut ce vorbesc!“ Şi mai 
făgădui o moşie şi o fâşie de vie călugărilor de la Pustnicul, 
despre care se ştia că sunt cei mai calici. 

Şirul daniilor fu curmat de sosirea logofătului dimpreună 
cu prinţul Kirillof şi Rossignol. Fără a mai ţine seamă de 
cuviinţă, sări de gâtul rusului, apoi îl îmbrăţişă pe Andronic. 
Rossignol zâmbi mânzeşte şi făcu un pas înainte: 

— Şi eu, doamnă? 

Vorniceasa îl cercetă cu mirare: 

— Domnia ta, ce? 

— Trăgeam nădejde că-mi veţi îngădui măcar să vă sărut 
dreapta. 

Logofătul se vâri nerăbdător. 

— Nu-i vreme de şagă. Ai veşti de la Ilie, milogul? 

Vorniceasa care, dintr-o dată se lepădase de griji, dădu 
din cap. 


« 


— Da. E jumătate de ceas de când te aşteaptă în cămara 
de lângă cuhnii. 

Milogul, aşezat pe un scăunaş scundac, cu trei picioare, 
sorbea o zeamă de găină, muşcând dintr-un hartan de 
jimblă caldă. Îl ţinea în priviri ascuţite Ghioala, mai marea 
bucătăreselor, pândind să nu pună mâna pe oarece. „Nu mi 
s-a întâmplat de când mă ştiu, se mărturisea uceniţelor 
dumneaei, să întâmpin călugăr spălat şi cerşetor fără 
degete lungi...“ 

— „.„.cum ţi-am desluşit semnul pe zidul mănăstirii, i-am 
luat urma şi l-am dus până la conac. Acum odihneşte, urmă 
milogul. De la slugi am priceput că a poruncit calul pentru 
ceasurile două ale nopţii. 

Ochii logofătului sclipiră: 

— Bine, Ilie. Rămâi în priveală. De se întâmplă veste, 
semnul e acelaşi. Stai! Nu pleca... 

Scoase din chimir o bucăţică de pergament cât palma şi 
aşternu cu un ciot de cărbune câteva cuvinte. Pături cartea, 
ceruind-o şi i-o încredinţă milogului: 

— Ilie, înmânează răvaşul pârcălabului Şuţu. Zornic şi 
bagă de seamă! Numai lui şi fără de ştiinţa nimănui, slugi, 
cloţani ori ciocârlie... 

Logofătul se întoarse în „salonul“ vornicesei, unde sfătui 
dimpreună cu Rossignol şi prinţul rus. Ascultânduii, 
vorniceasa simţi din nou mâna cea neagră a spaimei 
sugrumându-i grumajii. 

— Să ne potrivim ceasurile, spuse Radu Andronic, 
scoţându-şi ornicul cu capac de aur înlăuntrul căruia 
surâdea chipul emailat al vornicesei Ileana. I-l dăruise la 
Florintia, în frumoşi ani călătoriţi nu de prea multă vreme. 
Feri lăuntrul capacului de ochii rusului, schimbând zâmbet 
Uşor cu vorniceasa. 

— Sunt ceasurile unu, după ornicul de la Curtea 
domnească. 

Rossignol şi generalul rus răsuciră şurubelele, apoi, într- 
un singur gând, toţi trei îşi  îndreptară priviri 


pătrunzătoare, de parcă s-ar fi întrebat de-şi pot face 
încredințare. Şi, tot într-un singur gând, dar fiecare în 
graiul său, rostiră urarea de pretutindeni: 

— Bonne chance! 

— Sciastie! 

— Noroc! 

La porţile conacului se despărţiră. 


CAPITOLUL XIV 


Parcălabul Alecu Şuţu îşi răsuci capul. I se păruse că 


aude zgomot ţăndărit, de parcă cineva ar fi zvârlit un pumn 
de nisip în fereşti. 

„Din pricina tulburării a început să mi se năzară...“ 

Cămara unde îl găzduise banul Dudescu se afla în aripa 
din spate a conacului, un cat deasupra pridvorului. 

„O piatră pricep, dar ţărână...“ 

Zgomotul se auzi din nou, mai vârtos, şi-apoi încă o dată, 
de parcă mâna necunoscută ar fi ghicit şovăiala 
pârcălabului. 

Alecu Suţu, trimisul Cantemirului, chibzui câteva clipe, 
apoi suflă în lumânare. Deschise fereastra şi, rezemat de 
uşor, strecură privire în întunecimea grădinii. Un şuierat 
abia auzit, ca un susur de şarpe, îi chemă luarea aminte 
spre stejarul bătrân, înălţat la vreo zece paşi depărtare. 
Crengile stufoase, cu braţe lungi, dezmierdau zidurile 
conacului. Ascuţindu-şi căutătura, i se păru că desluşeşte în 
frunziş o mogâldeaţă. Auzi un foşnet, un vâjâit, simţi o 
lovitură uşoară în piept şi un obiect mic rostogolindu-i-se la 
picioare. 

Nedumerit, pârcălabul mai aşteptă câteva clipe, dar nu 
se mai întâmplă nimic. 

Închise fereştile şi le perdelui cu băgare de seamă, 
neîngăduind firicel de lumină să scape în bezna de afară. 
Abia apoi ridică pietricica de care se afla legat un răvăşel. 
Recunoscu îndată pecetea şi o rupse nerăbdător. 


Până nu primeşti dezlegare, nu te urni nici măcar un pas 
dincolo de zăplazul conacului. Poruncă de la Vodă, 
rugăciune de la mine. Andronic. 

Alecu Şuţu îşi trecu degetele prin barba castanie. Peste 
mai puţin de un ceas avea sfat hotărât cu cneazul 
Alexandru şi celelalte căpetenii. Ce avea să facă...? 


Duro dădu buzna în iatacul unde Alexandru se afla întins 
pe un crivat, acoperit cu un covor de Smirna şi năbuşit de 
perini chindisite cu fir de aur. În aşteptarea ceaiului 
hotărât, pufăia dintr-o lulea de ambră rece. Din pricina 
gândurilor, nu băgase de seamă că se stinsese de mult. 
Simţea o linişte blândă pogorându-i în suflet... Oricum, 
până mâine în seară totul se va fi hotărât şi - făgăduială 
domnească - avea s-o întâmpine în sfârşit pe Smaragda. 
Firavă ori teafără, i se înfipsese spin dulce în inimă... 

— Mărite, în grădina palatului se află ceată de turci. 

Cneazul sări ars dintre perini: 

— Încredinţat eşti? 

— l-am văzut. 

— Mulţi? 

— Câţi am zărit eu nu, dar îi cu putinţă să se fi tupilat în 
mai multe cotloane. 

Măselele cneazului pârâiră. 

— Aceasta este cinstea Brâncoveanului şi se cheamă 
trădare. Dar îmi va da socoteală! Înainte de a mă răpune pe 
mine turcul, îi smulg eu suspinul din urmă preanobilului 
principe Basarab! 

Sări din crivat şi îşi încinse sabia. Duro îi căzu în 
genunchi şi i se anină de poale: 

— Nu te pripi, Luminăţia ta! Nicicând nu-i prea târziu să 
te mânii, dar cel mai ades plângem că am făcut-o prea 
curând. Îndură-te şi mai aşteaptă! 


Credinţa în Duro muie braţul cneazului şi-i smulse 
jungherul din mână. 
Pentru puţină vreme... 


Jean-Piere-Dominique, conte de Merlin, aştepta în coasta 
Bisericii Sfânta Ecaterina, rezemând umbra şi trunchiul 
unui castan în care luna lui Cireşar înfipsese candelabre de 
floare albă. Se afla înveşmântat în strai păcuriu de catifea, 
fără podoabe - argint, aur sau diamanticale - care să 
stârnească ochiul vrăjmaşului. Teaca jungherului şi a 
paloşului era din piele, la fel bumbii surtucului de paladin, 
mânuşile ascundeau cele două ghiuluri de care nu se 
despărţea niciodată. 

Castanul înflorit îi purtă dorul spre grădinile Versailles- 
ului, dormind desigur somn dulce la ceasul acela din 
noapte. Frangoise, sluta cu nasul lung... 

Rossignol începu să râdă încetişor, ca de gând 
neaşteptat. Dacă stăteai să socoteşti, marile amante ale lui 
Ludovic avuseseră un nas pe care îl puteai vedea din toate 
părţile. Din profil desigur, cel mai bine, dar şi din trois- 
quarts ţâşneau măcar trei centimetri de trompă, ba chiar şi 
din spate. Da, da, da! Până şi Lavalliera, acea petite linotte, 
care alterna patul ibovnicului regal cu salteaua de paie a 
mănăstirii, era năsoasă, şi nici cealaltă Franqoise - hotărât 
numele acesta îi era fatal celui de-al paisprezecelea Ludovic 
- marchiza de Montespan, nu era cârnă. 

Oricum, era amuzant să trăieşti pe vremea aceea în 
Franţa... Acum urâta, Franqoise de Maintenon - coțofana 
aceea cu mâini de libarcă şi nas..., mon Dieu!, n-are nevoie 
de batistă, şi-l şterge cu limba! - transformase Curtea, 
vestita Curte a Franţei, într-un azil de călugări dubioşi şi 


bigoţi, harnici la mătăniile bisericeşti, dar nu şi la cele de 
aşternut... 

Desigur, după cum castanii continuau să înflorească, 
parizienii continuau să se amuze, însă departe de ochiul şi 
spionii urâtei, detestata Maintenon, în castelele lor 
îndepărtate din Turenne, Bretagne, Pirinei... 

Nechezat de bidiviu ciuli urechea franţuzului şi, în 
aceeaşi clipă, luna suliță făptura călăreţului. 

„El e!“, îşi zise cu mulţumire Rossignol. 

Omul îşi mâna calul în pas de voie, fără grabă. Contele 
rămase nemişcat câteva clipe, cercând să desluşească dacă 
nu-i vegheat ori ocrotit de la depărtare de vreun tovarâăş. 
Nu se zărea nimeni şi Rossignol râse: 

„Eşti foarte sigur pe tine, mon ami. Îmi placi! D'ailleurs, 
îmi plac adversarii temerari şi redutabili!...“ 

Încălecă şi o luă pe urmele celuilalt, fără a cerca să nu 
facă zgomot. 

„Ce uşor, îşi zise, l-aş putea răpune acum! O singură 
aruncătură de stilet ţintind bine spinarea! Dar un conte de 
Merlin - şi îşi săltă pălăria dinaintea coşmeliilor adormite, a 
lunii holbate, dar mai cu seamă dinaintea lui însuşi, strălucit 
cavaler, urmaş al şi mai strălucitului Godefroy de Bouillon - 
nu atacă niciodată pe la spate un adversar neavertizat. 
Chiar dacă personajul este un traitre abject...“ 

Dădu pinteni calului, strigând cu voioşie: 

— En garde, prietene! 

Bărbatul se răsuci fulgerător. Pumnalul spintecă noaptea 
şi Rossignol simţi tăişul infigându-i-se în piept. Încercă să 
rămână drept în şa, dar trupul nu-l mai ascultă. Se lăsă 
moale peste coama bidiviului. 

Întreaga viaţă franţuzul zeflemisise: pe sine, pe ceilalţi, 
pe Dumnezeu... „Richard, pretinde un scrib englez, oferea 
un regat pentru un cal. Eu, contele de Merlin, dau un ducat 
pentru o vorbă de spirit...” 

Cercă şi acum, simțind cum sângele îi fuge din vine, să 
zâmbească: 


„Ai uitat, conte, că nu toţi sunt gentilomi...” 

Gândise la o înfruntare bărbătească, întrecere de curaj şi 
volnicie, turnir între cavaleri sans peur et sans reproche. 
Iscoada îl răpusese însă cu vicleşug mişelnic. 

Îl auzi pe celălalt apropiindu-se şi cercă să ducă mâna la 
spadă. Fără vlagă, rămase nemişcat, aşteptând lovitura de 
graţie. 

Apoi, pe neaşteptate, zvon de spade încrucişate şi glasul 
lui Radu Andronic îl smulseră din amorţeală. 

— Pe barba Profetului, de astă dată vei plăti pentru 
mişeliile de-o viaţă... 

— Te făleşti! răspunse iscoada, cercând lovitură piezişă. 

Spre deosebire de Rossignol, logofătul care ucenicise nu 
doar la Cancelaria Neagră a Cantacuzinului, ci şi printre 
paladinii temuţi ai Evropei, avea ştiinţa înfruntărilor 
viclene, le ştia ocoli, cunoştea az-bucoavna iscuselilor 
ticăloase. Trase cu nădejde de dârlogi. Bidiviul săltă pe 
picioarele din spate cu nechezat sălbatec. Vânzătorul muşcă 
din nadă, cercând să spintece pântecele calului. Logofătul 
se răsuci pe neaşteptate şi hainul se trezi cu braţul stâng 
străpuns. 

— „Deci, pentru mişeliile de-o viaţă, vei muri cu 
picurişul... Fii cu luare aminte, urmează celălalt braţ... 
Machidoane! strigă în vreme ce oţelul paloşelor forfecau 
văzduhul. Grijeşte de conte! 

Glasul lui Rossignol răsună abia auzit: 

— Nu ţine seama de mine, Andronic... 

Ilie Machidon, cu ochii la încăierare, se apropie de 
franţuz. Rana sângera cişmea dar, har Domnului, stiletul 
ocolise inima. 

„L-a dat cep la bojoci, pricepu slujitorul. Dacă nu-i curm 
lăcoviştea, în sfârâiac de ceas dă bineţe străbunilor 
Bourboni...“ 

Chiprinaşul luase aminte la coroanele chidisite ori 
încrustate pe toate mărunţişurile franţuzului. 


„Dacă are coroană, îi rigă ori împărat. Că-l cheamă 
Bourbon ori Sâsâitu, alde cumătru-meu din Chipriana...” 

Doar că Sâsâitu n-avea cunună cu ţepi pe izmene ori 
cămaşă, iar de Bourbon îl tot auzise pomenind pe logofăt. 

— Câine! urlă iscoada, simţindu-şi piciorul străpuns. 

Deşi vătămat în mai multe locuri, vânzătorul se ţinea încă 
dârz: 

— Chiar de mă răpui, nu apuci zorile, valah blestemat! 
Nici tu, nici Brâncoveanu! 

Logofătul râse: 

— Aceasta nu mai ai de unde s-o ştii! La ceasul cela, de 
mult îţi vei fi închinat fruntea în ţărână. Dar poate îţi trimite 
carte stăpân-tu, Ramy Mehmet. Cât mai ai suflare, 
glăsuieşte cui laşi paloşul, căci acesta, precum şi cinstea, cu 
limbă de moarte se lasă. 

— Ramy mă va răzbuna! Braţul lui lung mă va ajunge! 

— Nenorocitule! Socoţi că braţul lui Ramy întrece în 
stânjeni pe cel al Profetului? Ori, iacă, aistuia nu i-am simţit 
dezmierdarea... Bagă de seamă! Te întreb cea din urmă 
oară: cui făgăduieşti paloşul? Răspunde zornic, urmând 
acum a te descotorosi şi de dreapta! 

Un ultim fulger de argint smulse spada din mâna 
vânzătorului. Se prăbuşi şi aşteptă, cu ochi sticlind de ură, 
jungherul logofătului care-i ţintea inima: 

— Pentru viaţă ticăloasă, hainie şi uciganii fără de număr, 
faptă şi judecată dreaptă împlinesc! 

Iscoada primi jungherul cu ochii deschişi: 

— Fii blestemat! 

Rossignol, cu pieptul înnodat în cămaşa sfâşiată a lui 
Machidon, zâmbi anevoie: 

— Îmi salvezi a doua oară viaţa, logofete. 

— Nesăbuiţii sunt ocrotiţi de Dumnezeu, doar că şi acesta 
osteneşte de la o vreme. De ce nu m-ai aşteptat, după 
înţelegere? 

— Mi-am închipuit că-l pot răpune singur. Şi aş fi făcut-o, 
dacă n-ar fi recurs la şiretlic mârşav... i-ai fi închipuit, 


logofete, că el e vânzătorul? 

Radu Andronic nu răspunse. Cerceta, amuţit de uimire 
căpăţâna celui răpus. 

— Machidoane! porunci logofătul. Pune aripi bidiviului şi 
într-o clipă să fii la Curte. Vesteşte-i pe Vodă şi pe stolnic să 
nu părăsească palatul. 

Slujitorul îl privi cu uimire. 

— Logofete, turcii stau ciotcă în preajmă, cu paloşele 
trase. 

— N-au somn, pesemne. 

— Îngăduie unui plugar neghiob din Chipriana a-ţi chema 
luarea aminte că primejduieşti viaţa Mariei Sale. 

— 'Te-ai întins la voroavă, Machidoane? Ţine minte! Să nu 
fugă, oricare ar fi pricina... 

Rossignol îl cercetă lung: 

— Rişti mult, Andronic. 

Logofătul zâmbi: 

— Am luat pildă de la Domnia ta, conte. 


XXX 


În sala cea înstelată a palatului domnesc, cinci bărbaţi 
înveşmântaţi în straie deosebite, după portul neamului din 
dare se trăgeau şi Dumnezeul căruia i se închinau, stăteau 
risipiţi pe sofale şi scăunaşe, într-o silnică aşteptare. Cercau 
s-o ascundă, schimbând vorbe cu glas stăpânit, zâmbind 
doar cu buzele şi închinând, din vreme în vreme, cupe cu 
vinars ori sorbind din ceştile mereu împrospătate de cafegi- 
başa. 

În apropierea palatului, umăr lângă umăr, adăstau 
trimişii turci. Bimbaşa Murad Vehbi îi veghea îndeaproape, 
după cum veghea şi împrejurimile. Era un slujitor devotat 
padişahului, supus şi pătruns de credinţă în măreţia 
Islamului, în veşnicia lui şi a destinului încredinţat acestuia 
de către Alah în lume. 


De aceea, nu se afla acum, după cum se cuvenea, ca 
dregător de seamă, în cămara înstelată, ci stătea cu ochii pe 
şalvaragii, luând aminte la orice mişcare. 

Cu Altîn bey, vulpoiul acela şiret, te puteai oricând 
aştepta la întorsături neaşteptate. Nu o dată, slujbaşi de 
nădejde ai Porții căzuseră în urzeală iscusită, dar valahul, 
deşi prepuit, nu putuse fi niciodată dovedit. 

Brâncoveanu, dăruit cu har diplomaticesc, cercând să 
arate că nu are nici o pricină de tulburare şi, totodată, că 
ospeţia valahă nu se dezminte, trimisese pentru osmanlâi 
merinde îmbelşugate, vedre de şoşab şi siropuri reci. 
Profetul neîngăduind vinarsul, căzănele cu cafea fierbinte. 

Vodă îşi roti privirea prin cămară. Stolnicul rezema ca 
totdeauna ungherul cel mai întunecat cu un chip pe care nu 
se putea citi nimic. Alături, prinţul Kirillof, cu piciorul săltat 
peste celălalt, se aşezase ca din întâmplare cât mai aproape 
de Vodă şi, totodată, de zidul cu ieşire tainică ce ducea în 
pivnițele palatului. De aici, se deschidea drum întunecat în 
pântecele pământului, pe sub ulițele Bucureştilor, 
scăpătând tocmai în Cotroceni. De capugiul ar fi zvârlit 
zdreanţa neagră a mazilirii pe umerii Brâncoveanului, semn 
pentru turcime că poate începe ucigania şi prădăciunile, 
rusul avea să ocrotească fuga şi viaţa Măriei Sale. Kirillof 
era viteaz, cutezător şi, mai cu seamă, înalt dregător, aflat 
sub pavăza marelui Petru. Otomanii, cât de semeţi, şi tot 
şovăiau a aţâţa prea puternicul urs muscălesc. În Cotroceni, 
la capătul drumului tainic, aştepta rădvan cu caii gata 
înhămați... 

Cu grijă mare cerceta Brâncoveanu spre cneazul 
Alexandru. Năbădăios, fără politichie, scăpăra amnar din 
orice mărunţiş. Nemaiindurând aşteptarea zadarnică şi 
neţinând seama de rugăminţile lui Duro, la ceasurile trei 
dinspre dimineaţă, fărâmând în ciubote orice ighemonicon, 
năvălise în palat cerând desluşiri şi aducând învinuire de 
trădare. 


Vodă, înfrângându-şi mânia - „Cneazul acesta mititel 
cuteza a huli un principe al [ării Româneşti din neamul 
Basarabilor” îl domoli cu vorbe puţine: 

—  Cercetează, cneze, ce se petrece afară. Dacă 
chibzuiam să te vând, găseam alte prilejuri, mai iscusite şi 
nu-mi aduceam la Bucureşti atât amar de turcime. Nimeni 
nu sloboade lupul în turmă, vrând să se descotorosească de 
un berbece. Ne aflăm cu toţii în primejdie şi, de ne-om 
dezbina, rău şi amar ne va fi! 

Parcă simțindu-se stăpânul lumii, capugiul Uskiidar, 
trântit pe sofa, cu picioarele sub el, îşi arăta pântecele fălos 
înveşmântat în brocart sângeriu. Din brâul de aur răsărea 
jungherul, licurici de pietre scumpe. Dar numai pântecele 
şi, din pricina acestuia, rezematul prea trândav, căci îi 
dădea brânci pe spate, erau făloase. Chipul părea blajin, 
căutătura n-avea dispreţ. Spre deosebire de marele vizir, 
Ramy Mehmet, Uskidar nu era de seminţie proastă şi, la ce 
deprinsese în casele lui tătâne-său, mare cadiu, adăugase 
polei, petrecând câţiva ani la Curtea Bourbonului. Vorba îi 
era mieroasă, purtările de senior, inima însă îi rămăsese de 
gâde. Gâde şcolit şi cu minte bogată; cel mai ticălos soi de 
gâde... 

Ornicul mare al palatului bătu de patru ori. 

— Ciudat! spuse capugiul, purtând ceaşca de cafea la 
gură. Trandafirul nu întârzie niciodată. 

Brâncoveanu zâmbi: 

— Omul socoteşte şi Dumnezeu hotărăşte... Cine ştie ce 
pricină de zăbavă a întâmpinat! De bună seamă, însă, că nu- 
şi va nesocoti făgăduiala. 

— Trag nădejde, răspunse turcul în doi peri. Spre binele 
Măriei Tale, al Valahiei..., al tuturor. 

Generalul Kirillof întrebă zâmbind: 

— Şi al Porții? 

— De bună seamă, prinţe. 

— Care ar fi acela? 


Ochii stolnicului se îndreptară stăruitor asupra turcului. 
Acesta purtă răspuns blând: 

— Trandafirul ne va aduce dovada credinţei supuşilor 
Islamului, ori, dimpotrivă, a necinstei lor. Poarta îşi 
îndrăgeşte ocrotiţii vasali şi condamnă cu asprime vărsare 
de sânge nevinovat. Dimpotrivă, pedepseşte fără cruţare pe 
cei care o trădează. 

Vocea sârbului, mereu întunecat, bubui răguşit: 

— Ce dovadă poate aduce Trandafirul? 

Capugiul săltă din umeri: 

— Aceasta numai el şi Alah o ştiu. Dar, oricare ar fi ea, îi 
facem de pe acum deplină încredințare. 

Un slujitor pătrunse în cămară, purtând pe o tabla lulele 
proaspete. Brâncoveanu ridică privirea şi îşi curmă o scurtă 
tresărire. Sub straiul de curte îl recunoscuse pe Machidon, 
slujitorul lui Radu Andronic. Acesta, întinzându-i tipsia, 
şopti iute fără să mişte buzele: 

— Logofătul îndreaptă rugăminte să nu părăsiţi palatul. 

Machidon plimbă tablaua pe dinaintea tuturor oaspeţilor 
şi ieşi. Stolnicul, care-l recunoscuse şi el, îndreptă căutătură 
pătrunzătoare spre Vodă şi începu să respire oleacă mai 
lesne. Simţise de îndată dumnealui, şi nici un altul din 
încăpere, că Brâncoveanu primise veste cu nădejde. 
Rămăsese la fel de zâmbitor şi liniştit, dar căutătura îi era 
alta, înseninată, chipul, făptura, până atunci parcă boţite de 
grijă, se ogoiseră. 

— Tot nu înţeleg, rosti prinţul Kirillof, cum s-a născut 
această bănuială a Porții despre necredinţa vasalilor ei, 
despre existenţa unui complot. 

Uskiidar zâmbi cu blândeţe: 

— Greşeala Domniei voastre, prinţe, ca şi a întregii 
creştinătăţi, este aceea că pe noi, musulmanii, ne socotiți pe 
cât de sălbatici, pe atât de nătângi. Împrejurările politice 
păreau să favorizeze o astfel de acţiune, iar semnele că ea 
se înfiripează se înmulţiseră. Şi-apoi, nu ţi se pare ciudat, 
prinţe, că tocmai acum, când agenţii noştri împrăştiaţi în 


toată Evropa ne avertizau asupra faptului că se pune la cale 
o mişcare infamă împotriva Islamului, la Bucureşti se adună 
uneltitorii unei eventuale răscoale împotriva Porții? 
Cârmacii sau reprezentanţii lor şi..., adăugă surâzând cu 
tâlc, ambasadorii puterilor dispuse să rezeme aceste capete 
înfierbântate. 

Brâncoveanu rosti diplomaticeşte: 

— O simplă coincidenţă, excelenţă, dar care, fără 
îndoială, poate pune pe gânduri, iar înţelept e păstorul ce 
nu-şi tunde oile, nici măcar în luna lui Cuptor, dacă vremea 
dă semne de viforniţă. 

Capugiul zâmbi uşor: 

— Coincidenţe? 

— Da, excelenţă. De pildă, luminatul cneaz Alexandru al 
Serbiei a venit la Bucureşti spre a se căsători cu una din 
fiicele Valahiei. Excelenţa sa, generalul Kirillof... 

— Comandantul suprem al oştilor ţarului, apăsă capugiul. 

— Fostul comandant, rosti Brâncoveanu. Ţarul Petru l-a 
numit ambasadorul Rusiei la Paris. În drum spre Franţa, şi- 
a îngăduit scurt răgaz, pentru a-şi vedea vechi prieteni din 
Valahia. 

— Posibil, făcu turcul. Şi reprezentantul lui Rabutin, 
misionarul militar Neurautter, cu ce fel de intenţii a sosit la 
Bucureşti? Tot... matrimoniale? 

Vodă începu să râdă: 

— Nu dezminţiţi hazul musulman! Intenţii religioase să le 
spunem. Nemulțumit de politica noastră de împotrivire faţă 
de unirea cu Biserica catolică a românilor din Transilvania, 
împăratul Leopold l-a trimis pe iezuitul Neurautter pentru a 
ajunge la o înţelegere cu noi în această problemă. 

Stolnicul Cantacuzino, făcu un pas înainte desprinzându- 
se din întuneric. Rosti în acelaşi desăvârşit grai frâncesc, ca 
şi ceilalţi: 

— lertaţi-mi intervenţia, Măria Ta şi Domnia voastră! Am 
auzit vorbindu-se de un complot al Balcanilor împotriva 
Înaltei Porţi. Cine complota? Serbia şi Valahia, ajutate 


eventual - am reţinut aluzia excelenţei sale, capugiul 
Uskidar - de ţarul Petru şi împăratul Leopold. Serbia şi 
Valahia? Oare acestea reprezintă Balcanii? Unde sunt 
moldovenii? Bulgarii? Arvaniţii? Croaţii? Grecii? 

„Chiar! gândi generalul Kirillof. Ce s-o fi întâmplat cu 
Palamas? Probabil a fost avertizat, ca şi Şuţu...“ 

Uşile cămării înstelate se deschiseră şi un oştean turc, 
închinându-se tuturor după canoanele musulmane, se 
apropie de capugiu şi-i şopti câteva cuvinte. Chipul lui 
Uskidar se însenină şi, săltându-se anevoie de pe sofa, 
vesti: 

— Trandafirul a sosit. Nu trebuie să vă explic motivul 
pentru care vrea să stea de vorbă numai cu mine. În sfârşit, 
se va face lumină. 


Trandafirul aştepta într-o cămară fără fereşti, din aripa 
cea mai îndepărtată a palatului domnesc. Era o încăpere 
tainică, cu lemnărie puţină, cu ziduri groase, mute şi oarbe. 

Iscoada era o făptură potrivită de stat, mai degrabă 
mlădie, învăluită într-o mantie de catifea neguroasă. Pe chip 
purta măscuţa de care nu se despărţea niciodată. Astfel 
înveşmântat, şi fără trăsături, îl puteai socoti la fel de bine 
bărbat ori muiere. 

„Doar glasul îl trădează“, îşi zise capugiul. 

Trandafirul făcu repede închinăciunea cuvenită marelui 
dregător. Uskidar, grăbit, i-o reteză, apoi arătă cu degetul 
spre căpăţâna ascunsă în gluga mantiei. 

Iscoada surâse şi îşi descoperi capul. Îl aplecă dinaintea 
capugiului şi smulse din creştet o şuviţă de păr. Pe pielea 
rasă - o pleşuvie cât un galben - se desluşea, tatuat, un 
trandafir albastru. 

Capugiul zâmbi în semn de încuviinţare şi iscoada îşi 
drese de îndată căpăţâna. 

— Ei? 

Trandafirul rosti răspicat: 


— Excelenţă, marele vizir Ramy Mehmnet a fost greşit 
informat de către agenţii noştri care, la rândul lor, au fost 
induşi în eroare. Balcanii nu complotează împotriva Porții. 
Zvonul trădării a fost lansat, cu dinadinsul, de către Curtea 
de la Viena. 

— În ce scop? 

— Dacă Înălţimea sa padişahul s-ar fi lăsat convins că 
vasalii săi pun la cale o răscoală, ar fi trecut Balcanii prin 
foc şi sabie. Ţarul Petru ar fi sărit desigur în ajutorul lumii 
slave şi creştine din acest colţ de Evropă, declanşând astfel 
un război între imperiul rus şi cel islamic. În acest conflict, 
indiferent de învingător, victoria ar fi fost a lui Leopold, care 
ar fi ştiut să profite de pe urma slăbirii celor două Imperii. 

Capugiul îşi duse mâinile la spate câteva clipe: 

— Dovada! 

Trandafirul scoase dintr-o clapcă a mantiei un pergament 
cu panglică răsurie. 

— Aveţi aici raportul iezuitului Neurautter către 
cancelaria de la Viena. Totul este exprimat limpede. 

Capugiul zvârli o privire iute asupra slovelor: 

— Cum l-ai obţinut? 

Trandafirul zâmbi: 

— Doborându-l pe Neurautter. E mort sau doar grav 
rănit, încă nu ştiu. Oricum, dispariţia lui nu prejudiciază cu 
nimic interesele Islamului, ba dimpotrivă... Sper, adăugă cu 
smerenie plină de tâlc, că senioria sa, marele vizir Ramy 
Mehmet, va fi mulţumit... 

Capugiul dădu din cap. Căută ochii Trandafirului, 
mărgeluşe întunecate alergând lăcuste pe un petic de 
catifea neagră. 

— Imperiul şi-a răsplătit totdeauna cu mărinimie 
servitorii devotați. 

Capugiul zăbovi câteva clipe în pragul cămării înstelate. 
Îşi simţi chipul găurit de priviri. A lui Vodă Brâncoveanu 
blajină, mereu liniştită, a stolnicului de nepătruns. Ochii 
prinţului Kirillof surâdeau poznaş, „viaţa-i frumoasă, doar 


prilej de bucurie şi desfătare“, ai sârbului ardeau: neguroşi, 
sălbateci. 

Uskiidar zâmbi larg: 

— Măria Ta! Excelenţe! Există prilejuri fericite când, 
ţinând seama de obiceiurile meleagului pe care ne aflăm, ne 
îngăduim să ocolim poruncile Coranului. Propun să 
închinăm o cupă de vin pentru eterna bună înțelegere 
dintre Islam şi supuşii săi prieteni. 


Fusese soare şi ieri, şi alaltăieri, şi în toată săptămâna, 
dar parcă nu strălucise cu atâta vlagă, pe un cer limpede, 
de apă albastră, ca în dimineaţa aceasta de început de 
cuptor, când Vodă Brâncoveanu se preumbla dimpreună cu 
Radu Andronic prin grădina palatului. 

Se aflau singuri, fără stolnic, acesta fiind mânat la 
Târgovişte încă din zori, pentru însemnate treburi de 
domnie şi a o întoarce acasă pe Doamna Marica dimpreună 
cu coconii. 

Măria Sa trăgea cu nesaţ în piept răcoarea văzduhului. 
La ăst ceas timpuriu, florile păstraseră încă lacrimi de rouă, 
iar arşiţa ce avea să stăpânească mai târziu firea, încă nu le 
stinsese aroma. 

Îşi purtau paşii pe alee străjuită de tufişuri de trandafiri 
şi, în treacăt, Măria Sa le dezmierda capetele catifelii. Pe 
chip i se citea din nou liniştea cea veche, căutătura castanie 
redobândise blândeţea şi o anume desprindere parcă de tot 
ce-l înconjura, îndepărtarea ochiului deprins să privească 
peste ani, în adâncă viitorie. 

— Dumnezeu, rosti cu oftat ce închina mulţămită cerului, 
s-a dovedit încă o dată îndurător cu Valahia. Palamas...! 
Cine ar fi prepuit că acesta este luda? L-am socotit atâta 
amar de vreme drept credincios şi de nădejde prietin al 
nostru şi al Moldovei! 


Rămase câteva clipe zâmbind unui tufiş cu roze galbene. 

— Trandafirul... Când şi ce anume ţi-a îndreptat 
bănuielile către grec, logofete? 

Radu Andronic, întors la straiul său alb, de la ciubotele 
moi din piele de căprioară până la pălăria - ciudăţenie mare 
pentru târgoveţii Bucureştiului - cu gardini largi, îşi pipăi 
luleaua, gândind că n-o va putea aprinde înainte de un ceas. 
Ighemoniconul nu îngăduia pufăială dinaintea Domnului. 

— Dintru început, se urni logofătul dregându-şi glasul, 
mi-a chemat luarea aminte un oarecare zor ce părea că-i 
stăpânească întreaga făptură, graba de-a grămădi 
căpeteniile în sfat, fără clipă de zăbavă. Vreme de prăpădit 
n-aveau nici ceilalţi, dar pricepuseră că, în urzeli de 
primejdie, însemnată e păstrarea tainei, ori aceasta cere 
chibzuinţă, fapte socotite, măsurarea pasului, cercetarea cu 
băgare de seamă a oricărei felii de pământ pe care pui 
ciubota. 

— Pripelnic şi năvalnic s-a arătat şi sârbul, spuse Vodă... 

— Adevărat. Doamne, dar aceasta-i firea cneazului, după 
neam şi după mumă. Pe Palamas nu-l întâlneam prima oară. 
N-am fost prieteni, dar l-am cunoscut îndeajuns pentru a 
citi în făptura lui o nerăbdare, o grabă care mă nedumerea, 
o tulburare pe care nu le dovedise niciodată înainte. De 
cum a poposit la Bucureşti, s-a arătat mânios, furtunatec, 
lipsit de socoteală şi chiar cuviinţă. Părea chiar de mirare 
că grecii nu-şi găsiseră căpetenie mai cumpănită, mai 
potrivită slujbei încredințate. 

Brâncoveanu zâmbi: 

— Nici sârbii n-au cercetat mult, după cumpăneală şi 
înţelepciune. 

— Iertare, Doamne, zâmbi la rându-i Radu Andronic, 
dacă de la Dumnezeu sunt craii, căpeteniile ţi le alegi. 

— Aşa e, logofete. cuvinte de şagă. Urmează-ţi vorba! 

— După cum ştie Măria Ia. aflătorii noştri şi ai noroadelor 
prietene ne vestiseră de mult că turcii au o iscoadă mai 
vicleană decât Lucifer, că se cheamă Trandafirul şi se 


bucură mult de încrederea Măriei Tale şi a lui Vodă Antioh. 
„Face parte din anturajul principelui Brancovan“, îmi 
spunea contele de Merlin. 

Rostise vorbele în graiul franţuzului şi Vodă dădu încet 
din cap. 

— Da, ager şi acest Rossignol. 

— Anturajul principelui Brancovan! poftori logofătul. Am 
început a socoti: cine e acela şi cine dintre cei aflaţi în 
apropierea lui Vodă au ştiinţă despre lucrările Cancelariei 
Negre? Pe cine să afurisesc cu bănuială? Pe Doamna? Cu 
iertare fie-mi! Pe Domnia sa, stolnicul Cantacuzino? Pe 
mine? Iar ceilalţi slujitori ai cancelariei sunt vegheaţi mai 
abitir decât visteria ţării, n-au decât cunoştinţă 
îmbucătăţită asupra pânzelor ţesute de stolnic. Asemenea, 
despre aceste urzeli şi taine n-au ştiinţă nici marii dregători 
ai divanului Măriei ale. Mi-am îndepărtat dară bănuielile 
de la palat. 

— Şi, totuşi, cum te-ai oprit la Palamas? 

— Prietin prea îndrăgit atât la Curtea valahă cât şi la cea 
a Moldovei se afla doar grecul. Apoi am început a căuta 
dovezi. Şi, pentru a le găsi, trebuia să-i citesc toate cărările. 
Ale lui şi ale celorlalte căpetenii, să am ştiinţă de orice pas 
pe ulițele Bucureştilor. 

— Cum ai făcut? 

— Cu cheltuială şi iscusinţă. Dintr-amândouă câte oleacă. 
Prin slugi cumpărate le-am însemnat ciubotele, la 
călcâiaşele şi vârfurile de argint. Pe acestea am adâncit câte 
un semnişor care să nu poată fi băgat în seamă decât în 
căutare cu dinadinsul. De pildă, încălţările grecului le-am 
pecetluit - cu ajutorul unei slugi de credinţă - cu câte o 
ghindişoară, ce se desluşeşte oriunde ar păşi, nu şi pe 
piatră din păcate, dar mă mulţumeam să-i citesc drumurile 
măcar pe pământ reavăn. De aceea, nu l-am putut dovedi, 
când l-a fost omorât pe trimisul bulgar, Palamas făptuindu-şi 
nelegiuirea în sala străjilor, pardosită cu marmură. În 
schimb, i-am citit desluşit semnul lângă zidul mănăstirii 


papistaşe, când a încercat să-l răpună pe iezuitul 
Neurautiter. 

Brâncoveanu se opri, cercetându-l cu luare aminte: 

— De ce-i dorea moartea? 

— Cancelaria de la Viena era singura care cunoştea 
adevăratul hram al Trandafirului. Aceasta însemna pieirea 
lui ca iscoadă şi ca făptură omenească. Dar, chiar şi fără 
astă primejdie, Ramy Mehmet şi-ar fi săltat şezutul, 
aducând mii de mătănii mulţumire lui Alah, pentru 
înlăturarea misionarului, aprig duşman al Porții şi sfetnic 
iscusit al împăratului Leopold. 

— Starețul mănăstirii dă de veste că neamţul e în afară 
de primejdie dar, până la tămăduire, se va petrece nu 
puţină vreme. Oricum, să mulţumim lui Dumnezeu pentru 
că, fără a fi vinovaţi, moartea iezuitului ar fi stârnit mânia 
lui Leopold şi ciudă împotriva Valahiei. 

Logofătul începu să râdă: 

—  Mulţămiri închină şi contele de Merlin, trimis de 
Bourbon cu dinadinsul la Bucureşti, spre a-l ocroti pe 
misionar. 

— Cam zănatec franţuzul, zâmbi Brâncoveanu. Cât pe ce 
să se prăpădească şi el la noi. 

— E un gentilom viteaz, deprins însă a se înfrunta cu 
blazoane, nu cu haini hârşiţi în ticăloşii şi urzeli de tavernă, 
cu pirați şi lotri de drumul mare. 

— Da, da, da..., mormăi Vodă fără prea multă luare 
aminte. Şi acum istoriseşte-mi, logofete, cum ai izbutit a-l 
vicleni pe capugiu? Când Machidon mi-a ştiricit să nu 
cercăm a scăpăta pe drumul Târgoviştei, am simţit uşurare, 
încredinţat că nu ne vei îndrepta cuvânt nesocotit, dar 
teama tot sălăşluia în cugetul nostru. 

Radu Andronic râse încetişor. Alungă o viespe ce-l 
necăjea dându-i târcoale. În lumina soarelui, gâza bălţată 
strălucea onix şi aur. 

— Un mărunţiş din înfăţişarea grecului îmi stârnea 
căutătura ori de câte ori îl vedeam. Dar noi întâmpinându- 


ne rar, uneori după scurgerea multor luni şi chiar ani, 
gândul nu-mi zăbovea asupră-i şi apoi îl uitam. Ca mai toate 
seminţiile din Balcani, Palamas purta fesul negru, de care 
nu se despărţea niciodată. Ciudat era însă altceva. Fără 
osebire de vreme - că era vântoasă, cu vijelie ori senină şi 
blândă, nu adia firul ierbii - grecul îşi lega fesul pe sub păr 
cu şireţel negru, anevoie de desluşit prin pletele neguroase. 
Ai fi zis mereu că-i e straşnică teamă să nu-l prăpădească. 
Alteori, însă, chiar pe furtună, şireţelul pierea... 

Vodă îşi răsuci capul aşteptând cu nerăbdare cele ce avea 
să-i desluşească logofătul. 

— După înfruntarea dintre mine şi Palamas, după ce l-am 
fost răpus, i-am smuls fesul şi, o dată cu el, spre năuceala 
mea, un pumn de păr din creştetul capului. Când i-am văzut 
roza albastră tatuată pe roticică de pleşuvie, am avut cea 
din urmă dovadă că Palamas îi iscoada despre care a băsnit 
o Evropă: Trandafirul. 

— Pricep, făcu Vodă. Astfel îşi dovedea hramul dinaintea 
stăpânilor otomani. 

— Când se înfăţişa lor, apăsă Andronic, adică de două ori 
trei ori în an, trebuia să-şi radă creştetul pentru a le arăta 
trandafirul, căci chipul nu s-a învoit niciodată să şi-l 
desluşească. Iar în răstimpul cât părul se afla crescut la loc, 
nemaitemând că vânt neprielnic i-ar putea smulge fesul 
dimpreună cu ciuful din vârful capului, nu mai avea 
trebuinţă de şireţel. 

Vodă îşi greblă barba îngândurat: 

— M-am întrebat adeseori cum de şarpele cela prea 
viclean de Ramy Mehmet a îngăduit şi făcut încredințare 
unei iscoade fără chip. 

— Slujba Trandafirului, serviciile aduse imperiului erau 
socotite atât de însemnate, încât silit a fost să se învoiască. 
Iar Palamas n-a chibzuit prost. Datorită tainei desăvârşite în 
care a ştiut să se învăluie, a putut sluji amar de vreme, 
iscoadă nedovedită şi nici măcar bănuită. După aceea, 
pânzele s-au ţesut lesne... 


— Adică? Ce vrei să spui, logofete? 

— Văzând tatuajul, mi-a trecut prin minte ca, în locul 
Trandafirului răpus, să iscâăm un altul. L-am trimis pe 
Machidon la palat ca să-ţi dea de veste să nu-l părăseşti, 
apoi am chibzuit cine ar putea lua locul iscoadei în ochii 
capugiului: aveam nevoie de un bărbat, făptură 
asemănătoare grecului în boi, nu şi la chip. Totul trebuia 
săvârşit vânteş, căci, în vremea aceasta, capugiul aştepta 
veste de la iscoadă, iar Vehbi semn să înceapă uciganiile la 
Curte şi în Bucureşti. L-am luat atunci pe Gavrilă, 
grămăticul cel tânăr al Cancelariei. Îi răsărit cât şi grecul, 
mlădiu la fel, cunoaşte graiul şalvaragiilor. L-am fost ras în 
ţeastă, iar Moş Neculuţă, pisarul cel cu mână meşteră, i-a 
zugrăvit cu amestec de cerneluri chitaeze trandafirul din 
creştet. Acesta e cel de s-a înfăţişat capugiului. 

Brâncoveanu râse şi îşi şterse cu năframa fruntea ce 
începuse să-i asude. 

Radu Andronic râse şi el: 

— Am avut şi oleacă de noroc. Dacă Palamas nu s-ar fi 
înfăţişat mai înainte la beilic - Ilie orbul, omul nostru, îi 
ţinea în toată vremea urma - şi, spre a se dovedi pe sine 
însuşi, n-ar fi trebuit să-şi radă capul - pentru deplină 
încredințare, presupun că trebuia s-o facă de fiecare dată 
dinaintea dregătorului turc unde se înfăţişa - n-am fi aflat 
că acesta-i semnul magic care-i adeverea făptura şi hramul. 

— Lucru de mirare, spuse Vodă, mi s-a părut că totuşi 
capugiul care nătâng nu se află, s-a lăsat încredinţat că 
Balcanii i-au rămas mereu supuşi, neurzind gând de 
trădare, doar pe vorbe goale, chiar dacă Trandafirul era cel 
ce cuvânta. 

— N-au fost doar vorbe goale, Măria Ta. Un pergament 
nemăsluit al lui Neurautter, luat chiar din cămara lui de la 
mănăstirea papistaşă, a întărit spusele lui Gavrilă. 

— Ce cuprindea acel pergament şi cui era îndreptat? 

— Lui Leopold, misionarul dând rost despre cele 
săvârşite în Valahia. Din cele aşternute se desluşeşte 


politichia Vianei în Balcani, având ca ţel stârnirea zavistiei şi 
rezbel împotriva  Semilunei. Deci toată  dihonia, 
neînţelegerea şi zvonul de răzvrătire de la nemţime se trag. 
Înainte de a da socoată şi despre căpeteniile venite pentru 
sobor, a primit săgeata în spinare, pergamentul rămânând 
neisprăvit... 

Vodă îşi purtă mâinile la spate, o vreme păşind în tăcere. 

— Da, logofete, nu-i cea dintâi oară când cu vrednicie ne 
slujeşti. Noi, precum şi oaspeţii noştri, îţi suntem cu mare 
datorinţă de viaţă, iar domnia va şti să te răsplătească. 
Soborul a fost înfrânt, dar chiar în înfrângere avem o 
izbândă de seamă: Trandafirul e astăzi valah. Pe noi ne va 
sluji. Asemenea iscoadă, strecurată în tabăra vrăjmaşă, 
preţuieşte mai mult decât o oaste de o sută de mii de 
flinte... 

Îşi ridică privirea călătorind în jurul grădinii, apoi o 
îndreptă spre bolta senină: 

— Soborul a fost înfrânt, căci nu şi-a atins țelul. Nu plâng 
pentru că mi-am pierdut nădejdea în ziua când Balcanii vor 
fi slobozi, ci doar că ziua aceea s-a îndepărtat... Bătrânii 
noştri, adăugă îngândurat Vodă, au o vorbă tare înţeleaptă: 
„A venit vremea, dar n-a sosit ceasul...“ Socot că aşa s-au 
fost petrecut lucrurile şi acum, la Bucureşti. Nu pot să cred, 
logofete, într-un Dumnezeu hain care să osândească 
noroadele Balcanilor a trage în veci la jug păgân. Dorul de 
slobozenie al oamenilor îi fluviu năvalnic ce nu poate fi 
zăgăzuit, îi jăratec ce mocneşte în pântecele imperiilor, 
pentru ca, la vreme cu prilej, să izbucnească vâlvătaie 
sălbatecă, năruindu-i scrum şi cenuşă zidurile. De astă dată, 
împrejurările n-au fost prielnice, poate n-am fost îndeajuns 
de chibzuiţi sau ne lipseşte încă acea împlinire şi 
înţelepciune politică despre care vorbeşte stolnicul, dar va 
sosi, logofete, încredinţat sunt că va sosi şi ziua, şi ceasul 
când, lepădând poverile supuşeniei, Vulturul nostru va 
zbura slobod pe cerul Valahiei, avântându-se peste piscuri 
şi luceferi, departe, dincolo de Cornul Lunii! Pizmuiesc 


viitorimea, logofete! Binecuvântate şi bucuroase zilele ce 
vor trăi... 

Ajunseseră la treptele de marmură ale palatului. Flintele, 
arbaletele şi iataganele arnăuţilor neclintiţi străluceau 
suliţând privirile. Vodă se opri: 

— Şi cu cneazul Alexandru cum rămâne, logofete? 

Radu Andronic cercă să-i rezeme privirea: 

— Iertăciune, Măria Ta, dar întâmplările din Bucureşti m- 
au împiedicat să ţin urma acelor zănateci. 

— Au scăpat peste hotar, rosti Brâncoveanu. Sălciile 
parcă sunt moşia vornicesei Ileana Dumşa, ori mă înşeală 
aducerea aminte? 

Boierului i se păru că desluşeşte tâlc în întrebarea lui 
Vodă. 

— Ale dumneaei, de bună seamă, dar din istorisirea 
slujitorilor Măriei Tale, am priceput că s-au fost războit nu 
cu slugile vornicesei, arcănite în beciurile conacului, ci cu 
oameni străini, cumaşi năimiţi pesemne de Filipescu cel 
tânăr. 

— Hm... Cam tânăr pentru iscuseala dovedită. 
Încredinţat eşti că s-a fost descurcat singur, fără reazem de 
niciunde? 

Logofătul îşi lipi palmele asudate de poalele contăşului. 

— Cine ar fi cutezat să înfrunte voia şi porunca Măriei 
Tale? 

— Cine! lată, de pildă Filipescu şi fata vornicului Cerchez. 

Radu Andronic săltă din umeri: 

— Doi prunci fără minte, cuprinşi de vâltorile dragostei. 
Dar care altul ar fi îndrăznit? 

Un zâmbet moale alunecă pe chipul lui Vodă: 

— Îţi ştiam închipuirea mai bogată, logofete... Pe faţă, dar 
mai ales cu viclenie şi pe la spate, încredinţat sunt că o 
logofeteasă Boldur, o vorniceasa Dumgşa sau smintitul acela 
de Fărcăşan, dacă aşa le-ar cânta cucul Domniilor lor, ar 
cuteza să-mi nesocotească vrerea. Şi dacă ţin seama de 


îndrăzneală fără seamăn, te-aş pune şi pe Domnia ta la 
râboj. 

Radu Andronic îşi simţi trupul golit de sânge. Aflase oare 
ceva Vodă? Toţi înşiruiţii Brâncoveanului urziseră cu 
adevărat şi rezemaseră fuga Smaragdei şi a lui Gheorghiţă. 

— Doamne! izbuti să rostească. Dacă-mi cunoşti vreo 
vină, osândeşte-mă! 

— Vom cerceta şi osândi, logofete, căci prea mare a fost 
nesupunerea şi batjocura. Şi pentru mine, şi pentru cneazul 
sârbesc! 

Lui Radu Andronic i se păru că o mână neagră mânjeşte 
cu dohot chipul soarelui. 


Vremea se călătoreşte vânteş, ceasurile se târăsc 
anevoie. lacă adevăr pe care oamenii îl desluşesc când 
încep a cerceta cu ochi înrourat de dulci aduceri aminte 
îndărăt, spre duse zile de zburdalnică tinereţe. Cartea 
vieţii, glăsuiesc bătrânii, n-o poţi deschide după poftă, nu te 
poţi întoarce la foile pe care le-ai îndrăgit. Pe acelea 
degetele noastre nu le vor mai dezmierda în veci. 
Pergamentul îngălbenit le mai păstrează doar urma... 

Cine ar fi crezut, de pildă, că trecuse un an de la vara 
aceea zbuciumată a lui 1702, când Smaragda vornicului 
Cerchez şi boier Filipescu cel tânăr scăpătaseră în lume, 
înfruntând canoanele, blestemul de părinţi, pe Vodă... 

Pentru logofătul Radu Andronic, Bucureştii păreau cu 
osebire trişti, pustii. Linişte de ţintirim stăpânea casele 
vornicesei Ileana Dumşa, din capul Podului, în curtea 
boierului Fărcăşan nu mai mişunau slugi şi rădvane 
încărcate de oaspeţi, nu mai aromea a merinde aleasă, 
hornul de la cuhnii, mut, nu mai zvonea a roboteală harnică 
întru  chefuială  înfricoşată. Asemenea, la ferestrele 
conacului  logofetesei Aspasia Boldur, perdeluite cu 


străşnicie, nu mai râdeau flori şi, la orice ceas l-ai fi 
cercetat, nu se mai desluşea aţă de lumină. Ori ştiut este că, 
la casa fără lumânare, trăieşte ori făptură de orb ori nu mai 
trăieşte nimeni... 

Pe logofeteasa o pălise din senin dorul de ducă în vara ce 
trecuse, la puţine zile după fuga Smaragdei. O vestise pe 
Caterina, fiică-sa, cu vorbă scurtă: 

— Plec pentru o vreme spre cele străinătăţi. 

Vorniceasa căscase ochii, crezând că a bolunzit: 

— La anii tăi te încumeţi a zbuciuma drumurile? 

— Aşa poftesc eu! Şi taman la anii mei, doar şaizeci şi opt, 
îi vremea să-mi mai desfăt ochii şi cu alte privelişti. Azi, 
mâine mă coseşte moartea şi n-am văzut lumea. 

Cerchezoaica se închină ca de obicei. Dintâi că pe mumă- 
sa o socotise dintotdeauna zăludă, apoi se deprinsese să se 
tot închine. O făcea şi-acum dinaintea vornicului carele, 
pălit de dambla la Sălcii, moşia Ilenei Dumşa, nu mai 
părăsea crivatul. Deşi ţeapăn plop, îşi stăpânea cu aceeaşi 
cerbicie muierea, cu căutătura şi graiul rămase slobode. 
Jupâneasa se supunea, iar aleanul şi-l îndulcea burduşindu- 
şi pântecele cu munţi de bucate. 

Ciudat foarte li se părea unora că, în aceeaşi vreme, 
aproape la acelaşi ceas, poftiseră a se călători boier Ioniţă 
Fărcăşan şi vorniceasa Ileana Dumşa. 

Dumşoaia băgase de seamă pe neaşteptate că trecuse 
anul de când nu-l văzuse pe bărbatu-său, vornicul Vasile, şi 
că straşnic îi ducea dorul. Iar, de bună seamă, locul muierii, 
statornicit de Dumnezeu şi sfinţii părinţi, îi alăturea 
bărbatului legiuit. Se gătise de drum în două zile, aflându- 
se de felul dumneaei iutacă şi mai socotind că, de vreme ce 
ai luat o hotărâre, aceasta trebuie împlinită fără zăbavă. 
Doar că, zvonea Băneasa Brăiloiu, Ileana nu înmulţise 
pureci la Viana, iar acum s-ar fi aflat la Paris, târgul cela 
blestemat, sălaş al desfrânării şi împărăţia lui Mamon. Dar 
cine ia seama la vorbele Brăiloaiei, a cărei limbă înveninată 
n-are geamănă în toată Valahia? 


Fără tăgadă se dovedise alt zvon, precum că prinţul 
Serghei Arkadievici Kirillof s-ar afla acum cu adevărat 
capuchehaie al ţarului Petru la Curtea Bourbonului. „Şi ce-i 
cu asta?“, săltau din umeri prietenii Dumşoaei. Pe aceeaşi 
palmă de loc foieşte puzderie de omenire, fiecare cu 
rosturile sale... 

Despre boier Ioniţă Fărcăşan nu se cunoştea mai nimic, 
dar se putea prepui că, ori încotro s-ar fi îndreptat, 
căpăţână sănătoasă tot nu dobândise. Şi acesta părăsise 
vânteş Bucureştii, ca pişcat de bondar, dimpreună bun 
înţeles cu Chirică. 

Mai multe cunoştea logofătul Andronic, căruia gămanul îi 
ştiricea, din când în când, prin olăcari de mare credinţă. 
Într-o scrisoare, i se mărturisise Ioniţă logofătului, 
desluşindu-i cu de-a măruntul diavolia pusă la cale, sărind 
în ajutorul Smaragdei şi al lui Gheorghiţă. El năimise omul - 
vântură lume trecut şi totuşi izbăvit prin toate furcile lui 
Scaraoţchi - care să-l abată pe cneazul sârb din drumul 
către Bucureşti. Peceţile ce-l legaseră la ochi pe crai, 
încredinţându-l pe de-a plinul că îndreptarea scrisă, 
înfăţişată de omul lui Ioniţă, purcede cu adevărat de la 
Brâncoveanu, le rostuise lesne. 

De patru ori fusese osândit Fărcăşan pentru blestemăţiile 
sale de către Vodă. Boierul păstrase zapisele, spre pildă şi 
slava urmaşilor. 

Altfel, desluşea gămanul în răvaşele Domniei sale, pe 
logofăt să nu-l cerce şalele de grijă, căci fericite zile ţesea 
pe plaiurile cele însorite ale Italiei! Se trăsese la Veneţia, 
unde toţi creştinii, deşi papistaşi, îl preţuiau după merit pe 
signor Giovanni Farcasan. Şi dezmierdate erau acele zile 
departe de mustrările Doamnei Marica, de limba cea 
clevetitoare a Brăiloaiei şi a celorlalte moşnege puse pe 
oropseală, de osândele lui Vodă! „Muzici, vinuri, nectar şi 
ambrozie, muieri focoase, ispite dulci oriunde ai pune 
ciubota, doar cinstire şi drag mă întâmpină pretutindenea, 
iacă vieţişoara pe care o macin...“ 


Ce uitase a adăuga însă gămanul, părându-i-se lipsit de 
însemnătate, era că poposise de puţină vreme la Veneţia, 
îmbiat cu blândeţe din spate de ciomegele poruncite de 
dogele Milanului. Fărcăşanul şi dumnealui, Chirică, fuseseră 
siliţi a părăsi târgul pe furişate, în rădvan închis şi pe vecie. 
Aşa poruncea cartea de „exilare“ a dogelui pe care Ioniţă 
avea de asemenea s-o păstreze, spre cinstită aducere 
aminte a minunate isprăvi. 

La urmă, tot scăpase bezmeticul o lacrimă de adevăr: 
„Mă usucă dorul de Bucureşti, bre Andronic, şi bag de 
seamă că nici prostovanul de Chirică nu se dovedeşte mai 
voinicel. Ba am chiar o grijă, când îl văd galben lămâie, să 
nu se prăpădească, aici printre serenade şi macaroane, un 
soi de merindeaţă sălcie, viermuială de cocă dată în undă... 
Poate tragi tu cu urechea la gândurile lui Vodă de zvonesc a 
mănăstirea Snagovului ori a iertăciune...“ 

Logofătul oftase clătinând din cap: „Smintitul nu se mai 
drege! Auzi, iertăciune!“ Părăsise sârbul Valahia, mânios şi 
negru la cuget. Cercase Vodă a-l amăgi că Smaragda îi 
zăcaşă, gata să-şi dea sfârşitul. Doar că Duro - pe ce căi, 
diavolul o cunoaşte! - aflase adevărul despre dragostea şi 
fuga Smaragdei. 

„De era făgăduită altuia, trebuia să mi-o mărturisiţi! La 
însoţire cu de-a sila n-am poftit şi nu poftesc! Inima nu ţi-o 
dărui la poruncă, aceasta o pricep! Pot îndura că, cea din 
care mi-am făcut icoană, nu mă răsplăteşte decât cu silă şi 
să cerc a chema uitarea. Nu pot însă îndura minciuna...“ 

Vodă opintise să-l încredinţeze că se aflase la fel 
neştiutor, de osândit fiind părintele fetei, acel vornic 
Cerchez. Dar cum să-l mai osândeşti peste ce-l osândise 
Dumnezeu? 

La o urmă îl îndulcise cu daruri împărăteşti, spre a-i 
dovedi prețuirea şi prietenia ce-i poartă. „De m-am stricat 
cu sârbul, nu voia mă strica şi cu Serbia...“ 

După plecarea cneazului, Vodă, spre cumplită pedeapsă, 
cercase a-i dovedi pe vinovaţi. Zadarnic! Cei prepuiţi 


pieriseră din Bucureşti, păsări călătoare împrăştiate în cele 
patru vânturi, de n-or fi mai multe! 


Prilej de mare mulţămire avusese însă Luminăţia sa 
padişahul.  Strecurând privire vicleană  sfetnicului, 
versetelor din Coran înscrise cu slove de aur pe ziduri, 
îndreptase aceeaşi căutătură spre Mecca şi rostise cu 
amăgitoare smerenie: 

— Vezi, vizire, de ne-am fi pripit la asuprire şi prigoană 
asupra nevinovaţilor, cu grea povară ne-am fi încărcat 
cugetele dinaintea lui Alah! Dintotdeauna am simţit că 
Brâncoveanu ne e prieten credincios... 

Şi, mulţumit, purtă roză proaspătă, aromată la nări. 
Ramy Mehmet tăcu mâlc, arătându-se a face deplină 
încredințare cuvintelor lui Mahomed. Îşi aţinti ochii asupra 
trandafirului. | se părea de ceară, şi nu rupt din grădină, 
aşa cum de ceară era şi credinţa Brâncoveanului. Dar 
călindarul nu înţepeneşte, ceea ce nu s-a întâmplat azi se 
poate întâmpla mâine... 


De la Smaragda şi Gheorghiţă nimeni n-a primit veste. Şi- 
au rătăcit urma în lume, dar, în lipsă de ştire oamenii simt 
nevoia a băsni. Unii zvonesc că s-ar fi statornicit în 
nemţime, alţii le-au născocit bordei tocmai în celălalt capăt 
de lume spre a grămădi poşte multe şi gârlă mare între ei şi 
blestemul părintesc. Şi iar zic alţii că ar fi fericiţi tare, 
făpturi binecuvântate, cărora Dumnezeu le-a hărăzit dar 
neasemuit: dragoste ce nu se stinge în veci. 

Poate că aşa e... 


Cuprins 


Capitolul 1 5 
Capitolul II 25 
Capitolul III 41 
Capitolul IV 56 
Capitolul V 72 
Capitolul VI 86 
Capitolul VII 102 
Capitolul VIII 118 
Capitolul IX 134 
Capitolul X 157 
Capitolul XI 179 
Capitolul XII 200 
Capitolul XIII 219 
Capitolul XIV 238 


11 Un soi de popice. 

12) Salutul şi pacea lui Alah asupra lui. Cuvinte care trebuie să însoţească 
obligatoriu pomenirea Profetului. 

13+ Palatul Sultanilor. 

14). Câine (lb. turcă). 

15+ Porcule (lb. turcă). 

161 Starostele croitorilor (lb. turcă). 

12. Locul unde se află azi Casa Centrală a Armatei. 

18 Locul unde se află azi Ateneul român. 

19+ Denumire de epocă a cârciumilor. 

(10) Azi Lipscani. 

(+ Calea Victoriei care începea din dreptul străzii 30 Decembrie de azi. 

412. Azi Bulevardul Dimitrie Cantemir. 

31 Misionar militar iezuit. 

41 Locul unde se află azi Muzeul de istorie al României. 

45! Marele bazar. 

U6+ O, câine! (lb. turcă). 

UZ Conacul unde erau găzduiţi demnitarii turci. Se afla pe Calea Şerban 
Vodă. 

118) Comandant turc a peste o mie de oşteni. 

121 Trimisul Porții, la schimbare de domni.