Rodica Ojog-Brasoveanu — Letopisetul de argint

Rodica Ojog-Braşoveanu 


LETOPISEŢUL 
DE ARGINT 


-roman istoric — ciclul Andronic- 


1951 


Cartea întâi 


LADUL ALB 


Capitolul | 


GHEENA ANATOLIEI 


O raătul iscat încă din zori gătise în borangic târgul Stambulului, 
Stăruiau doar prin țesătura deasă cioturile de lună gtirbă cocoțate 
în vărtul rnoscheelor şi runaretelar tuciuru de la Suleyrnamie şi Aia- 
Sofa, 

Ceasurnile înserăru şi urgia vremi în care drept-credinciogiu 
deslugeau cu spaimă mânia lui Alah — când se mai pomenise oare 


pe malurile Bosforului asemenea prăpăstenie în rmoţul lui 
pei al 1 Ti E | [i — E 1 A 1 — E | “! | poa 3 p— -. 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


LEIOPISEŢUL 
DE ARGINI 


-roman istoric - ciclul Andronic- 


1981 


Cartea întâi 


IADUL ALB 


Capitolul 1 
GHEENA ANATOLIEI 


O mătul iscat încă din zori gătise în borangic târgul 
Stambulului. Stăruiau doar prin țesătura deasă cioturile de 
lună ştirbă cocoţate în vârful moscheelor şi minaretelor 
tuciurii de la Suleymanie şi Aia-Sofia. 

Ceasurile  înserării şi urgia vremii în care drept- 
credincioşii desluşeau cu spaimă mânia lui Alah - când se 
mai pomenise oare pe malurile Bosforului asemenea 
prăpăstenie în moţul lui cărindari1:? - deşertaseră ulițele şi 


doar urmă de câine fără stăpân întina ici-colo catifeliul 
zăpezii. 

În ghimirlii nătânge ori seraiuri cuprinse, musulmanii 
înălţaseră de aproape un ceas cea din urmă rugăciune a 
zilei, eclul-sahur, către Alah şi destoinicul său învățăcel 
Mahomed, şi-acum ocroteau somn harnic sub lăicere din 
blană de capră ori mioară. Flacără de lumânare răsufla la 
puţine geamuri. Aici, slujitorii Profetului îşi alungau 
amorţeala năduşind să desluşească învăţăturile Coranului 
ori dimpotrivă, muieri răpuse de trândăvia haremului îşi 
ispiteau somnul cu alunele de opiu, încălzindu-şi picioarele 
sub tanduri2+. 

Liniştea şi bezna - dormea pământul - le răpunea o 
singură mahala a târgului şi anume Pera, unde sălăşluiau 
conacele evropenilor îngăduiţi între hotarele împărăției. 

După cum vesteau ferestrele luminate miez de zi, 
petrecere cumplită  născocise Kir loan Kamaterou, 
armatorul grec, căci cuvenit era a da în a şaptea zi a lui 
ghenar slavă Sfântului Ioan. Zaiafet zdruncina şi cămările 
contelui rus Orlov şi fără a face cotul uliţei, chiar în coasta 
palatului marchizului Ferriol - trimisul Bourbonului la 
Poartă - conac cenuşiu cu două caturi şi felinare arăbeşti 
aprinse zvoneau iarăşi sindrofie. Doar că aceasta se 
desluşea a fi de alt soi. 

Înălţimea sa Sir Ralph Tracy, duce de Windsor, îşi 
deznoda baierele pungii de două ori în an. De ziua reginei, 
Ann cea din stirpea Stuarţilor al cărei văr şi dregător pe 
lângă sultanul Mustafa se afla, şi-n ajun de Sân Petru când 
dumnealui, ducele de Windsor, se gătea de călătorie spre 
Englitera unde i se îngăduia în fiece vară răspas şi tihnă 
până la sleirea frunzei verzi. Altfel, se mulțumea cu soarele 
cumpătate şi fără zurgălăi. Aceasta era şi pricina pentru 
care la porţile domniei sale se înfăţişau mai cu seamă bărbi 
cărunte ori bine argintuite, mânate de țeluri anume, pungi 
grele cu taleri sau şoşoteală politicească, şi nu taifet sterp. 


Dacă ar fi fost să judeci după macatul de omăt poposit pe 
coviltirile caleştilor rânduite de-o parte şi de alta a porţilor, 
oaspeţii nu apucaseră să închine de două ori în cinstea lui 
Sir Ralph. De altfel, merindea măruntă nu prea îndemna la 
deşertatul cupelor, iar vinul toscan subţirel şi fără aromă de 
soi făcea nod în gâtlejele deprinse cu văpaia masticii de 
Chios şi a vutcilor din Pireu. 

De Windsor nu lua seama însă la asemenea nimicuri şi tot 
asemenea Lady Abigail, muierea domniei sale. Răsărită, 
slăbie şi ţeapăână plop, cerceta oaspeţii cu privire clătită de 
gânduri,  pipăindu-şi la răstimpuri colanul greu de 
adamante. Părea soră geamănă ducelui, croiţi parcă într-o 
sâmbătă. În privirea lui Sir Ralph desluşeai doar pâcla 
zărilor îndepărtate ale domniei sale, se ţinea drept suliță, 
iar pe veşmântul şoriciu singuri bumbii scumpi de perle 
zvoneau despre nemăsuratele avuţii ale neamului Windsor. 

Întâmpinându-l aiurea, pe drumurile împărăţiilor de 
pildă, l-ai fi socotit zaraf cu cheag ori dascăl nu prea 
deprins cu lumea, la una sau alta din şcoliţele Evropei de 
mijloc. 

Despre mintea bogată şi ochiul pătrunzăreţ al ducelui, 
puţini aveau ştiinţă:  Bourbonul, bineînţeles, care-şi 
copilărise verile în castelul Windsorilor din Highland, 
stolnicul Cantacuzino, ducele de Kent, văr de mâna dreaptă 
cu Sir Ralph, şi regina Ann. Nici într-un chip însă 
neguţătorul olandez învestmântat în brocart purpuriu, nici 
leahul Radowicze frumos arhanghel, nici domnul de Ferriol 
cam zălud şi cu straie fluturânde, veşnic parcă izbăvit chiar 
în acea clipă din casă cuprinsă de flacără, şi nici măcar 
grecoteiul cu chip de nevăstuică, cel mai cuprins cămătar al 
Perei. 

La asemenea dedesupturi chibzuia cu zâmbet şters şi 
grijind a păstra bunacuviinţă logofătul de taină al măriei 
sale Vodă Brâncoveanu, Radu Andronic. Rezemat de un 
secretăraş păcuriu din lemn scump de santal stropit cu 
cioburi de fildeş, asemeni întregii lemnării din cămară, 


boierul muchelef şi arătos citea în căutătura gazdelor 
cârcotă şi mustrare, uimire în cea a oaspeţilor. 

Vestit în întreg Bucureştiul pentru înfăţişarea şi straiele 
cu cheltuială ale domniei sale, muşteriu de seamă al 
cupeţilor cuprinşi din Uliţa Mare precum Fărâmiţă şi 
Neculai Vântu, Radu Andronic se înveşmântase în acea 
seară de iarnă colilie cu osebită luare-aminte. Gustul 
logofătului pentru straiul alb biruise încă o dată şi sub 
mantia uşoară se desluşeau bernevecii leşeşti din catifea 
ninsă, contăş de brocart argintiu şi botfori din piele moale 
de ren. Horbota scumpă de Bruxelles se învolbura spumă în 
jurul chipului smead, lăsa în priveală doar jumătate din 
degetele puternice pe care străluceau două ghiuluri rare, o 
perlă cât boaba de fasole şi un adamant pe potrivă. Şi tot în 
mărgăritare şi adamante era bătut jungherul persienesc 
spânzurat în zgărdiţă de aur de-a lungul piciorului. 

„E. neîngăduit de chipeş!“ îşi zise Lady Abigail. 

Ochii lungăreţi, sclipind mereu parcă a râs, zvârleau 
lumină şi ştiau stârni cu neasemuită ştiinţă văpaie în inima 
muierilor. Gura, săbuită de ursitoare cu sânge fierbinte, 
dezvăluia în zâmbet dinţii albi şi strălucitori, toţi deopotrivă 
precum boabele în păstăi. Nasul, dăltuit cu meşteşug, abia 
arcuit spre vârf, desluşea stirpea de soi a logofătului, iar 
printre şuviţele de păr întunecat, pe tâmpla stângă se târa 
semn vechi de spadă tătărească. Căci boierul nu purta 
perucă asemeni celorlalţi oaspeţi, pricină pentru care Lady 
Abigail cercă dintâi ciudă, apoi se domoli socotind-o cu 
tainică şi răutăcioasă mulţumire dovadă de proastă 
creştere. 

La o urmă, poate că valahul nu avea te miri ce seminţie, 
mult un herb calic dăruit de principele Brancovan pentru 
temeiuri de slujbă. Aceeaşi judecată o stârneau de altfel şi 
umerii puternici, mijlocul mlădiu de cadână. Trup de 
vântură-lume, de pehlivan care pentru câteva pence saltă 
poveri în iarmaroace ori stârneşte la luptă cu vicleşug 
nătângii din mulţimea de gură-cască. 


Cât despre straie, regina Ann, fie-i numele binecuvântat, 
pentru asemenea dezmăţ, dovedind doar trufie păgână şi 
proastă pildă, de mult l-ar fi surghiunit spre îndreptare şi 
umilinţă în Turnul Londrei. Pe toate acestea, logofătul le 
desluşea nu în ochii spălaţi ai muierii, ci în buzele sărace pe 
care ducesa opintea parcă să le înghită, în zbuciumul 
nărilor de ceară şi în merele pădureţe căţărate pe pomeţi. 
Doar că boierul păşise pragul dregătorului englez nu spre 
a-i smulge zâmbet, îngăduinţă ori taină politicească. 
Poverile ce apăsau Valahia îşi găseau dezlegare în alte 
cotloane, iar de oaspeţii grămădiţi acum în cămara cu ziduri 
pâclii îi păsa şi mai puţin. 

Veste însă că sora leahului Radowicze, contesa Xana, ar fi 
poposit de puţine zile la Stambul înflăcărase întreaga Peră. 
Zvonul despre frumuseţea contesei mistuise hotarele 
Evropei, iar bătrânii binecuvântaţi de Domnul Cristos care 
apucaseră s-o zărească voroveau că asemenea minune nu 
se iscă odată la un veac ori două, ci la zece. Îi slăveau în 
cuvinte multe chipul de zână şi vraja surâsului, boiul 
ghizdav şi pasul lunecos, pletele dalbe şi privirea 
îngerească. Dar cât şi-ar fi opintit mintea cercetând după 
vorbe de ecomioni:*, tot nu le nimereau pe măsura Xanei. 
Chipul lui Radowicze, se spunea, amintea pe departe cel al 
soră-si, dar ia încearcă să-ţi înfăţişezi muiere cu musteaţă 
bălană, bărbiţă retezată colan la rădăcina grumazului şi 
obraz dogorât de soare şi crivăţ! 

Cu vreun an în urmă, tot hăimănind, în slujba 
Brâncoveanului, drumurile cele fără de capăt ale Evropei, 
Radu Andronic văzuse în dugheana cu ifos a unui meşter 
din Viana chipul contesei zugrăvit pe o rondea de email cu 
chenăraş de rubine. Minunându-se, prepuise la acea vreme 
că pricina desăvârşirii stă în măiestria neamţului care, ca 
orice neguţător priceput, adaugă chinoroz şi strălucire 
calpă mărfii. Iar prilejul de-a se încredința îl aflase acum cu 
două zile înainte de a se întoarce în Valahia. O iscoadă 
plătită de la cancelaria frâncă îi şoptise numele oaspeţilor 


ducelui de Windsor şi Radu Andronic, scornind pricină de 
bun rămas, îi poposise vânteş la porţi. Când Radowicze, 
înfăţişând cuvenita iertăciune, ceruse îngăduinţă pentru 
contesă căci prea gingaşă fiind şi nedeprinsă cu drum lung 
şi anevoios zace în iatacul dumneaei, logofătul îşi ciuntise 
musteaţa de ciudă. lacă-l priponit la soareaua ducelui - 
aferim zaiafet! — ba silit a o mai îndura măcar un ceas spre 
a nu necinsti din cale-afară ighemoniconul. 

Zâmbind fără credinţă şi trăgând uşurel către uşi, 
socotea că pentru a ajunge la conacul armatorului grec, 
unde petrecerile sunt cu adevărat de soi, n-avea decât a 
tăia uliţa de-a curmezişul. Uimire mare, să rezeme zidul, îl 
țintui locului. 

— Ioniţă! 

Noul oaspete nu-l luă în seamă, zugrăvind închinăciune 
lui Sir Ralph după canon osmanlâu. Îşi purtă mâna la inimă 
apoi la frunte, dovedind astfel ducelui că i se socoate slugă 
nemernică şi nu uită a îngâna aleicum, după cum se cuvine 
drept-credinciosului a da bineţe ghiaurului. 

Buimac de atâta ştiinţă păgânească, boier Andronic 
izbucni în râs. Neluând în seamă căutătura dispreţuitoare a 
ducesei de Windsor, ieşi în întâmpinarea boierului. Se ştiau 
de prunci, jucaseră dimpreună oarba, şi inelele, şi lăţişorul 
în conacul Andronicilor din Sfinţii Apostoli ori la casele 
bătrânului Fărcăşan de pe Podul Mogoşoaiei, undiseră în 
apele Bucureştioarei şi tot dimpreună îşi smintiseră 
tărtăcuţele în şcoliţa abatelui Girardin din Saint-Cloud. 
Doar porunca Brâncoveanului, care-l mâna pe logofăt în 
toate patru vânturile, îi despărţea. Grijeau însă dumnealor 
să adauge prieteşugului spor cu dobândă înzecită în 
răgazul îngăduit de slujbă. 

Despre zaiafeturile născocite de Ioniţă Fărcăşan clevetea 
un târg, de la căftăniţi şi divăniţi până la neguţătorii şi 
târgoveţii de rând, clămpăneau babele prin biserici şi 
milogii de pe Podul Calicilori4:. Nu se afla în Bucureşti boier 
mai bezmetic dar şi la fel de îndrăgit ca Fărcăşan. 


Jupânesele şopoteau în taina iatacelor despre isprăvile 
dumnealui, grijind să nu le-audă pruncii şi tot în taină 
râdeau, ba chiar şi Vodă se veselea uneori cu zâmbet 
doselnic. Din vreme în vreme, pentru faptă din cale afară de 
zănatică, îl surghiunea la mănăstirea Vlădeni. De-o pildă, 
când sculase un Bucureşti trăgând clopotele bisericii Stelari 
în miez de noapte, spre a câştiga rămăşag prins cu alţi 
tovarăşi de petrecere, ori când poftind miel haiducesc, 
stârnise foc anevoie de răpus la mânăstirea Cozieni. Dar 
pătărania din cimitirul Scaune? Ori de la scălduşca 
Doamnei? 

Un bun avea şi turcul,  socotise dintotdeauna 
Brâncoveanca, şi anume băile născocite pentru târgoveţi de 
soi şi prostime. Răpune-ţi vrăjmaşul, spun moşnegii, nu însă 
şi deprinderile lui cele înțelepte. Luând aminte, ridicase 
Maria Doamna cu sârg şi cheltuială în Uliţa Brezoiului 
aşezământ spre scalda jupâneselor din târg. Întru început, 
hudubaia, bolovănită cu piatră de codru şi chenăruită de 
ocniţe papistaşe care zvârleau fum şi abur precum nările 
tuflite ale  zimbrului mânios, stârnise vâlvă mare 
desfundând mahalalele. Târgoveţi, gură-cască, n-am ce face 
şi uliţarnici se înfăţişau din zori hlizindu-se la jupânesele ce 
pofteau să-şi primenească trupul în vănuţele de marmură. 
Şi iaca aşa, îmboldit de satană şi prepuind veselia ce avea s- 
o stârnească isprava, boier loniţă se înfăţişase la 
scăldătoare în strai măsluit de muiere. Se preumblase un 
ceas prin săliţele ciotcă de muierlăc holbându-se cu băgare 
de seamă şi ţinând răboj straşnic ispitelor, spre istorisire cu 
de-amănuntul  tovarăşilor dumnealui. Numai astfel 
Bucureştii aveau a doua zi ştiinţă de negul cât măslina 
răsărit pe şezutul bănesei Brăiloiu, de sânul cât un dovleac 
din cei măşcaţi şi nu pe potriva celuilalt al vornicesei 
Golescu, de mijlocul fraged să-l cetluieşti într-un cercel al 
Leurdencei celei tinere. Neobrăzarea isprăvii stârnise 
sfădălia şi urgia Doamnei, Vodă silit fiind să-i poruncească 
osândă aprigă: gârbaciul şi temniţa Snagovului. 


Găman şi cuprins în pântece la fel ca şi părintele domniei 
sale, boier Zaharia, mereu văietându-se de foame, Ioniţă 
Fărcăşan oploşea la conac sumedenie de slugi, din care mai 
mult de jumătate roboteau la cuhnii. Doar găinăriţe avea 
opt, iar pe mai marele bucătarilor, un neamţ cules în 
ducatul Bavariei, îl plătea cu o sută de taleri, simbrie după 
care ar fi tânjit şi pisarii încărunţiţi în harţaloage de la 
Cancelaria domnească. 

Şi iar adevărat este că nu se afla sărman să plece 
nemiluit de la curţile Fărcăşenilor şi, într-ascuns de ştiinţa 
Brâncoveanului, purta ajutor vârtos boierilor caliciţi prin 
hrisov domnesc. La uşi de biserică ar fi cerşetorit 
milosârdie Vişa Albeasca armăşoaia, fără argintul îndreptat 
de Ioniţă prin slujitori de credinţă, lingură goală ar fi dus la 
gură medelnicerul Ruse, şi Bălăceasca, nepota agăi, şi 
Florescu, şi Limbă dulce, şi Neagu vornicelul... 

Ioniţă fusese surghiunit cea din urmă oară la Vlădeni, 
căci gămanul izbutise a-i bezmetici şi pe bieţii călugări ai 
Snagovului. Veştile ştiriceau că petrecerile curgeau 
dâmboviţă, monahii uitindu-şi cu totul sfintele datorinţi, ba 
dănţuind după taraf adus de Fărcăşan rața şi 
corăbiereasca, cu poalele anterielor aninate în brâu. 

Logofătul Andronic îl ştia deci pe găman la Vlădeni, 
veghiat straşnic spre a nu nelegiui sfântul lăcaş, cu osândă 
care seca abia la Duminica lomei. Mirarea logofătului 
dobândea mai cu seamă spor căci nu putea prepui ce vânt îl 
mânase pe Ioniţă în casele anahoretului englez. Fărcăşanul 
nu-şi bătea capul cu împărăţiile, nu fugărise niciodată după 
slujbă domnească şi nu-şi frământase tărtăcuţa în douăzeci 
şi cinci de ani împliniţi acum, în gustari5:, decât chibzuind 
cum şi în ce tovărăşii avea să petreacă deseară, şi de bună 
seamă în zori, pe rouă nescuturată, căci Ioniţă se afla 
grijuliu şi nu lepăda întâmplării ziua de mâine. 

Prinzându-l de umerii încotoşmănaţi în caftan căptuşit cu 
samur, Radu Andronic întrebă cu mirare şi bucurie: 

— Ce caţi, bre Ioniţă, în împărăţia turcului?! 


Fărcăşanul rostogoli căutătură holbată cercând cu 
zâmbet încurcat a se desprinde din strânsoarea boierului. 

— Nu pricep, effendi! bălmăji în otomană bine deprinsă. 
Dacă domnia ta ar grăi mai desluşit... 

— Mai desluşit decât româneşte? Ţi-i a hârjoană, Ioniţă, 
şi te ţii de mucalitlâcuri. Pe mine însă nu mă făţărniceşti. Zi 
mai bine cum l-ai amăgit pe Brâncoveanu spre a te slobozi 
înainte de soroc şi ce dor te mână în păgânime. 

Cum pântecosul tot într-o încurcală o ţinea, ba începuse 
chiar a-şi bate palmele peste piept, semn că nu descâlceşte 
chinezăria străinului, musulmanul deprins fiind a grăi mai 
mult cu mâinile, ducele de Windsor se vâri muscă. 

— Domnia sa, baş-buzucul Galimet Surme, n-a avut 
cinstea să te cunoască, logofete. 

Radu Andronic îl cântări cu privire subţiată, picat la 
rându-i de uimire. 

— Baş-buzucul?! 

Desluşindu-şi numele în gura ducelui, ori prefăcându-se 
într-astfel, grăşceanul îşi sticli dinţii dând din cap a 
încuviinţare. Sir Ralph apăsă cu buzele pungite de dispreţ: 

— Baş-buzucul Galimet Surme, dregător de seamă al 
Luminăţiei Sale Sultanul Mustafa al doilea. 

După care prinzând uşurel cotul turcului, îl mână spre 
Lady Abigail. 

Radu Andronic, uluit, rămase o clipă stană, cercetându-le 
spinările. 


—  Har Domnului că te-ai îndurat, logofete, căci 
începuseră a-mi clănţăni oasele. Chibzuiam că geruială mai 
aprigă ca în Chipriana nu se află de-ai colinda hotarul 
pământului. 

— Multe chibzuieşti despre Chipriana, Machidoane, i-o 
curmă boierul fără urmă de zâmbet. 

Zărindu-i fruntea încreţită şi simţindu-l împovărat de 
gânduri, slujitorul conteni a-şi freca braţele. Era bărbat ca 
la treizeci de ani, subţirel şi iutac, îmbrăcat în strai leşesc. 


Dacă-l cercetai din spate, fără cojoacă, ci doar în hăinuţa 
săbuită la porunceală, l-ai fi încurcat lesne cu vreun băietan 
mai răsărit. La chip semăna a zăvod de soi căci avea faţa 
prelungă şi ascuţită, nări mai zbuciumate ca frunza, ochi cu 
căutătură şoltică, înfipţi la rădăcina nasului. 

De felul dumnealui, se afla gospodar în Chipriana, 
aşezare cuprinsă de pe malurile Milcovului. Într-o vreme, 
când călugării din Berca poftind la moşioara obştei 
smulseseră Brâncoveanului hrisov de danie, boier Costache, 
părintele logofătului, fusese reazăm de nădejde plugarilor 
urgisiţi. El aflase şi înfăţişase Măriei Sale hrisoavele 
chiprinaşilor întărite cu peceţi vechi, dumnealui cu limbă 
dulce şi îndărăpnică răbdare destrămase urzeala monahilor 
poftalnici. 

Dragul, datorinţa, dar şi tainic dor de haimanalâc cu 
primejdie rostuit de la cine ştie ce străbun, îl mânaseră pe 
Ilie Machidon în slujba logofătului. Ce-i drept, mai 
boscorodea dumneaei Smărăndiţa, frumuseţe cu căutătură 
verde, vestită în Ţara Vrancei, când Ilie îşi gătea boscârţele 
de călătorie. Rămânea muiere singură cu gospodărie 
îmbelşugată şi şase plozi în bătaia dorului pentru ca 
Machidon să cutreiere fluieră-vânt zările, după coada 
prepeliţei. Cârtea mai cu seamă din pricina babelor a căror 
cleveteală nu-i picura miere: când dragul de muiere 
osteneşte, nu mai scoţi şaua de pe cal. Drumul cu pulbere 
ţi-i bătătură... 

La o urmă însă, Smărăndiţa tot se îndura căci Ilie ştia a 
îmbina ca nimeni altul vorba dulcişoară cu hurmuzul şi 
maramele de borangic chindisite la târg, grijea să-i 
vestească gând de călătorie doar cu un ceas înainte de a-şi 
bucşi straiţa, şi dacă chibzuiai bine, nu-i prea mare 
mâhniciune să te simţi oleacă de vreme stăpână după poftă 
pe întreaga târlă. 

—  De-amu, ce facem logofete? întrebă plugarul 
scuturându-şi sumanul de zăpadă. Îl aşteptăm pe boier 
Ioniţă? Adăugi cu tâlc: N-am fi singuri... 


Mereu îngândurat, Radu Ăndroiiic se înfăşură strâns în 
mantia albă. Viscolul zgâlţâia minaretele mlădii, se 
înverşuna asupra cioturilor de lună opintind să le smulgă. 

— Nu-i Ioniţă, rosti de astă dată încredinţat boierul. 

Ilie Machidon prinse a zâmbări. 

— Nici plozii nu mi-i cunosc dintr-o mie ca pe cuconu' 
Fărcăşan. Domnia ta însă, bag de seamă, oftează după şagă. 

— Nu-i Ioniţă, Machidoane, nici poftă de şagă ci doar 
asemănare satanicească. l-am încurcat şi eu, şi nu pe 
întunecime, ci la flacără de lumânare. 

— Atunci nu mai avem a ne bate capul la ce i-o fi ţinând 
urma turcul. Ne urnim? 

Radu Andronic îl cercetă cu luare-aminte. 

— Care turc?! 

— Iacă, puiul cela de zdrahon cât turla bisericii Sfântului 
Vasile. Stâlpeşte umbra conacului de peste drum, neclintit, 
una cu zidul. 

Logofătul îşi ascuţi căutătura. I se păru a desluşi umeri 
zdraveni şi o cuşmă turtită pe căpăţâna lunguiaţă. 

Zvon de glasuri la porţile ducelui de Windsor îi cotiră 
luarea-aminte. Baş-buzucul Galimet Surme cobora anevoie 
treptele luminate de fanarul unei slugi. Spre mirarea 
boierului, nu-i ieşiră în întâmpinare caleaşcă, ori slujitor cu 
bidiviu înşeuat, ci o luă caliceşte la picior pe ulițele Perei.. 

— Ciudat! şopti Radu Andronic. N-am pomenit şalvaragiu 
chivernisit fără rădvan şi încă pe vreme mânioasă. 

Slujitorul săltă din umeri cu nepăsare. 

— Tot asemenea a venit... Ce ţi-am spus, logofete? Uite 
namila! 

Se desprinsese de zid şi păşea hotărât pe călcâiele lui 
Surme. Era novac, cu un cap mai răsărit decât boier 
Andronic, în straie groase de nimereală, însoţite parcă fără 
judecată. Bernevecii pe picior erau leşeşti, peste caftanul 
de lână purta cojocel scurt de oaie, precum negustorii 
arvaniţi, ciubotele le simţeai moi, din piele muscălească, 
cuşma îţi purta gândul la tarabele gabrovenilor. 


— Straie bunişoare, rostuite cu prădăciune din meleag în 
meleag, râse Ilie Machidon. La pomană, oamenii nu se 
milostivesc deeât cu trenţe... La noi, în Chipriana... 

Viscolul îi reteză vorba şi slujitorul chibzui că boierul 
avea să afle cu alt prilej ce se petrecuse în satul dumnealui. 
Şi nu mare lucru, la o adică! Ia, de câşlegile celelalte 
Gheorghiţă, văcarul satului, îşi prăpădise cuşma în apele 
mânioase ale Milcovului. Goblizanul opintise cât opintise s-o 
pescuiască, apoi lehămeţit de trudă zadarnică s-a închinat 
cu nădejde: 

— De-amu, să fie de sufletul lu' tataia! 

Rosturi străine şi firea cercetătoare a logofătului îi 
mânară în uliţă afanisită, cu lumină săracă. Novacul grăbise 
pasul, se ţinea de turc tras în lanţ, fără a cerceta în jur ori 
în urmă. 

— Vrea să-l doboare, şopti Radu Andronic şi începu să 
alerge. 

O citea în încrâncenarea trupului, în umerii ce se 
încovoiaseră dintr-odată pisiceşte, în braţul drept înţepenit 
spre a-şi aduna vlaga. Rânjetul unui stilet de argint fulgeră 
noaptea,  adeverind  închipuirea logofătului.  Novacul, 
simţindu-şi mâna cetluită pe neaşteptate, întoarse peste 
umăr privire înfricoşată. 

—  Supus! suflă Radu Andronic ţinându-i cleşte 
încheietura. 

Nesupărat, baş-buzucul îşi urmă drumul până în cotul 
uliţei, apoi pieri în negura de argint fără a prepui fărâmă de 
clipă că primejdie de moarte îl pândise. 


Ceainăriei celeia din Pera, înfiptă într-o vâlcea la zece 
stânjeni de Biserica Kumaliotissa, i se dusese buhul. Dintâi 
că bostangiiiiS* nu-i păşeau pragul, căci se temeau de 
blestemul Profetului - nu-i e de nici un folos drept- 


credinciosului şi mai cu seamă nu îi e îngăduit a pătrunde în 
lăcaş cu icoane, cruce înfiptă în părete şi candelă - apoi, 
vişinelul de Plovdiv, udăturica valahă şi rachiul sârbesc nu-şi 
aflau păreche în toată glia Islamului. 

Aici se aflau acum dinaintea basamacului turnat în ceşti 
de ceai, ţucsuiala!?+ fiind osândită aprig în împărăţia 
otomană, dumnealui boier Radu Andronic, Machidon 
slujitorul şi străinul priponit în umbra uliţei. Lumina lipsită 
de vlagă sălăşluia în cămară. 

Logofătul cercetă îndelung chipul cumaşului. Creştinul îşi 
dovedea pe de-antregul bărbăţia. Fruntea lată stăpânea 
obrazul, nasul încârligat îl desluşea tare de virtute, brazde 
croite de bici trădau viaţă trudnică pe lângă stăpân 
neîndurat. Vru să-şi tălmăcească gândul dar veneticul i-o 
luă înainte. Din felul cum vorovea, căci mâhniciunea îi 
vopsise chipul şi glasul, Radu Andronic ghici gând şi ţel 
vechi neîmplinite. Novacul întrebă cu tristeţe: 

— De ce te-ai pus de-a curmezişul, logofete? 

Ilie  Machidon holbă căutătură mirată spre Radu 
Andronic. Boierul, deprins a fi bidiviu breaz în târgul 
Bucureştilor dar nu aici în Stambul, nu-şi ascunse uimirea. 

— Mă cunoşti? 

Zdrahonul puse ceaşca pe mescioară. Îl simţeai posac şi 
ostenit. 

— Te cunosc. Eşti dregătorul Brâncoveanului. Un 
Beograd a zvonit cât te înfăţişezi de chipeş şi muchelef. 
Clătină din cap: Asemenea făpturi nu-s ursite slujbelor de 
taină. Iscoada bună îi ceea pe care n-o vezi, chiar de-ai 
întâmpinat-o de nouă ori într-o singură zi. 

Spusele novacului aminteau de anume apoftegmei'8* ale 
lui boier Costache: motanul cu clopoței nu prinde şoareci, 
privighetoarea o cunoşti după viers, sărmanul pe păşit, 
călugărul după ceasurile de rugăciune... 

Neluându-şi în seamă slujitorul care da din cap a deplină 
încuviinţare, logofătul râse înveselit. 


— O singură zi am petrecut în Beograd şi anume în 
castelul craiului Alexandru de Sarda. Nu-i greu de ghicit ce 
hram porţi. 

— Nici nu-l tăinuiesc, logofete, căci  politichia 
Brâncoveanului, cel mai puternic şi iscusit principe al 
Balcanilor, îi surată geamănă ţelului sârbesc. Îndeplinesc 
slujbă asemeni domniei tale pe lângă craiul de Sarda. 

— EI ţi-a poruncit să-l dobori pe Surme? 

Sârbul ocoli răspuns drept. Cu ochii rătăciţi pe 
ferăstruicile ceainăriei dinaintea cărora se cerneau repeguş 
fluturi albi de nea, novacul începu a grăi domol, cu obidă 
stăpânită, ca cela ce ştie că sorții nu i te poţi pune 
împotrivă, iar întâmplarea, cât de măruntă, a fost de mult 
statornicită. Că de-i vezi ori nu miezul, ea va hotări într-un 
anume fel, şi niciodată într-altul, cărarea pe care păşeşti. 

— Mă cheamă Mirko, logofete, şi mă trag din stirpea 
Vladomirilor. 

— Vladomir?! întrebă cu uimire boierul. 

În Serbia, Vladomirii erau socotiți cel mai de seamă neam 
întrecând în vechime şi herb de soi Buzegştii, Calomfireştii şi 
chiar Cantacuzinii Valahiei. 

Citind neîncredere pe chipul logofătului, novacul surâse 
cu amărăciune. 

— N-am cum să te încredinţez. Înainte de a mă osândi, 
turcii mi-au luat tot. Galbeni, ghiul, peceţi. lar cei ce mă 
cunosc fie se află în Serbia, fie au rămas în iadul de unde, 
cu voia Ziditorului, am izbutit să mă slobod. 

Mirko zugrăvi cruce adâncă, mormăind câteva cuvinte de 
mulţămită în graiul deprins la poalele mumă-si. 

— Din care anume iad te-ai mântuit? întrebă boierul. 

Chipul sârbului păru să se înnoade, flacără neagră ţâşni 
din ochii verzi, iar Ilie Machidon îşi zise că aprig pârjol 
mistuia cugetul bietului creştin. 

— A auzit oare domnia ta despre Iadul Alb? 

Boierul clătină din cap, căutând ţintă spre urmele ce-i 
pecetluiau obrazul. Erau semne vechi, subţiri ca aţa, altele 


desluşeau, sub sângele abia uscat, sfichiuială de gârbaci 
nouă. 

— “Tot trupul mi-e însemnat, logofete, cu răni adânci să 
ascunzi oul. Chipul mi l-au dezmierdat doară, adăugi cu râs 
otrăvit. 

Radu Andronic oftă şi trase din luleaua stinsă. Îi ştia pe 
osmanlâi cumaşi şi aprigi la osândă - cine călcase odată pe 
la Şapte Turnuri ieşea scuturat şi cu ciubotele înainte - iar 
despre cele îndurate de vieţaşii catargelor împărăteşti, să 
nu visezi noaptea! De Iadul Alb n-auzise însă niciodată şi, 
slavă Celui Veşnic, măcinase destule încălțări în împărăţia 
turcului! 

— Aşa-i zic osândiţii de la ocna de sare din Munţii 
Anatoliei, desluşi Mirko, Iadul Alb şi nu pot prepui cum cel 
negru ar fi mai neînduplecat. 

— Cum a ajuns domnia ta acolo? 

— Am fost cap de zavistie acum trei ani, când s-au fost 
răzvrătit creştiniii din 'Tetovo. Mai toţi osândiţii din ocnă 
trag ponosul pentru asemenea pricini. 

— Îs mulţi? 

— Zece mii. 

De uimire, boierul sparse luleaua între dinţi. Căută holbat 
spre sârb, apoi îşi cercetă slujitorul prepuind că n-a auzit 
bine. 

— Zece mii, logofete, iar moldovenii şi valahii n-au mult 
până a împlini jumătatea. Ceilalţi, suflare amestecată: 
bulgari, sârbi, greci, arvaniţi. 

— Îi peste putinţă, cugetă Radu Andronic. Zece mii de 
suflete nu pier aşa, peste noapte, fără a lăsa dâră. Şi iarăşi, 
asemenea temniţă n-o poţi ascunde în clapca giubelei. Zvon 
cât de firatic şi tot ar fi răzbătut. 

Sârbul şurâse cu tristeţe. Mai ceru îngăduinţa unei ceşti 
de basamac, apoi îşi pironi privirea în ochii boierului. 

— Ai să-mi faci îndată încredințare, logofete. Zvonul n-a 
spart zidurile temniţei căci osândiţii sunt vieţaşi, iar gâzii n- 
au învoire să părăsească meleagul. Turcii au dovedit 


dintotdeauna că ştiu păstra taină. Multe ţi-a fost dat să auzi 
despre urzelile cancelariei marelui muftiu ori tăiniciile din 
haremul de la Humaiun-Serai? 

Ilie Machidon strecură căutătură scurtă spre logofăt. Aşa 
cum îşi cunoştea stăpânul, s-ar fi prins pe o sută de taleri că 
n-o să aibe parte de dumicat liniştit până n-o desluşi cu 
ochii ce se petrece în gheena Anatoliei. Două se ţineau 
umbră de pulpana boierului: muierile şi primejdia. lar dacă 
nu-l cercetau ele, le cerceta Radu Andronic într-adins, cu 
torţe şi fanar în miez de zi. 

— Mai află domnia ta, îşi urmă novacul vorba, că şi 
arcănitul e cu politichie. Unii au fost întemnițați pe faţă, 
acolo unde turcul simte sămânţa de zavistie sau are ţel de 
bani, alţii doselnic şi cu şiretlic, doar pe prepuieli şi 
temeiuri diavoleşti asupra cărora se păstrează taină 
straşnică. Că priponeala s-a fost săvârşit pe faţă ori ba, 
neamurile n-au ştiinţă niciodată încotro a fost îndreptat 
păcătosul. De-o pildă, l-am cunoscut în ocna Anatoliei pe 
postelnicul Ionică Dumşa. L-au răpit trei iscoade otomane în 
noaptea de Sfântul Vasile... 

Boier Andronic ascuţi urechea. Îşi amintea ce zaveră 
cuprinsese Curtea Domnească când dumneaei, 
postelniceasa, îl vestise pe Vodă în a patra ori a cincea zi de 
ghenar că Dumşa pierise fără urmă. Spaima era mare căci 
postelnicul se afla dregător de seamă al Măriei Sale, mâna 
dreaptă a stolnicului Cantacuzino în urzelile Cancelariei 
Negre. Saragele, străji, delii şi iscoade răscoliseră palmă cu 
palmă Bucureştii, vârând spaima în târgoveţi. Bieţii oameni 
nu pricepeau pricina pentru care slujitori domneşti, 
tinicheluiţi. din creştet până-n tălpi, dau buzna în conacele 
ori ghimirliile lor scormonindu-le pivnițele şi bodroanţele 
bucşite sub crivaturi. 

— Dar de vornicelul Manole Filipache auzit-ai, logofete? 
Aceluia i-au gâtuit muierea şi au pus foc caselor spre a 
zădărnici orice urmă şi a semăna prepuială că boier 
Filipache a închis ochii mistuit de bobotaie. Până a se 


dumiri străjerul cocoţat în turnul târgului asupra pârjolului, 
păgânii pieriseră. lar acum, vornicelul taie sare în munţii 
Anatoliei... Mai vrei pilde? Ţi-oi vorbi atunci de logofătul 
Balotă, de pârcălabul Traşcă al Vasluiului, de Negru 
Negulescu din Craiova. 

Boier Radu Andronic, amuţit, îşi prinse bărbia în palme. | 
se dezlegau acum, în ceainăria calică din Pera, taine care 
zbuciumaseră aprig cancelariile Moldovei şi Valahiei. 

— Da, şopti pe gânduri, mai rămâne să-mi desluşeşti 
pentru care pricină umblai să smulgi potcoavele lui Surme. 

Aţintind chipul sârbului, Ilie Machidon simţi din nou rece 
în spinare. Se făcuse vânăt, măselele scrâşniră, ar fi 
fărâmat lesne între fălci bulgăre de cremene. 

— El îi gâdele cel mare de la Iadul Alb. Nicicând 
Dumnezeu ori Şeitan!** n-au iscat fiară mai ticăloasă, 
pumnac care să stâlcească trupul şi cugetele oamenilor cu 
atâta poftă, ştiinţă şi har. Pentru a-l răpune pe Galimet 
Surme m-am făcut scăpat, logofete, iar domnia ta m-ai 
împiedicat, când un întins de braţ mă despărţea de ţel. 

— Vom găsi poate mijloc să îndreptăm greşeala, spuse 
Radu Andronic. 

Ochii domniei sale părăsiseră ceainăria din Pera, 
scotoceau acum anume cotloane din târgul Bucureştilor. 
Gând îndrăzneţ, tulbure încă, mijea în mintea boierului. 
Asemănarea fără cusur a bezmeticului de Ioniţă cu baş- 
buzucul - frate geamăn să-i fi fost şi făptura tot nu i-ar fi 
fost tipărită aidoma - i se părea acum semn de sus, trâmbiţă 
ce chema la mântuirea zdrobiţilor de soartă din munţii 
Anatoliei. 

În vreme ce Mirko, stârnit de Ilie Machidon care dovedea 
nesecată sete de cunoaştere asupra ticăloşiilor lui Galimet 
Surme, istorisea cu mărunţeală, logofătul îşi făcea socoata 
că n-avea îngăduinţa a purcede la faptă necugetată. 

Scaunul Brâncoveanului scârţâia şubred în acele zile. 
Împunşi din amândouă coastele de Leopold al nemților şi de 
muscali, osmanlâii se dovedeau necruţători, punând dintâi 


preţ pe supunere şi al doilea, pe pungile cu galbeni. Şi în 
asemenea vreme cu prilej, orice lucrare a logofătului, ştiut 
şi răsştiut dregător al Cancelariei Valahe, lesne cădea în 
cârca Măriei Sale Vodă Constantin. 

Boierul luă hotărâre chibzuită. În aceeaşi noapte avea să 
se pornească spre Valahia. Trei zile, şi răpunând şase 
telegari, îi erau de ajuns spre a se înfăţişa Brâncoveanului. 
Dacă povaţa şi porunca Măriei Sale vor fi pe potriva 
gândului stârnit de istorisirea lui Mirko, în alte trei zile va 
bate din nou la porţile Stambulului. De astă dată însă, 
dimpreună cu loniţă Fărcăşan. 

La Radu Andronic, cugetul păşea într-o sâmbătă cu 
ciubota. Prinse braţul sârbului, pândind din ochi la ureche 
de iscoadă. 

— Ascultă, jupan Mirko! Îngăduie-l pe Surme încă o 
săptămână. Am râvnă ce nu ţi-o pot împărtăşi. Dacă se 
împlineşte, secăm ocna Anatoliei de osândiţi. lar dacă după 
şapte zile numărate nu mă înfăţişez la ceas de asfinţit în 
astă ceainărie, eşti slobod a-l răpune pe turc după poftă. 
Chibzuieşte bine! În locul unui gâde, lesne se născocesc 
peste noapte alţi şapte. Dacă vrerea însă mi-e răsplătită, 
slobozim zece mii de creştini. 

Buzele cele cârtitoare ale lui Ilie Machidon tresăltară a 
zâmbet. 

— Ehe, logofete! Văzut-ai vulpe să-şi aştepte ucigania la 
loc şi ceas dinainte rânduit? În şapte zile, şi călcătura de 
urs piere măcinată de colb... 

Sârbul întări cu luare-aminte chipul lui Radu Andronic. 
Aşteptându-i rodul chibzuielii, Machidon îşi zise cu 
mulţămire că oricum prinsoarea a câştigat-o. Stăpânu-său, 
cu poruncă ori ba, tot îşi va vâri firicelul de musteaţă în 
ocna Anatoliei. De-amu nu-i rămânea lui Ilie decât a-şi trece 
cei o sută de taleri lipsă dintr-o clapcă a contăşului în 
cealaltă, şi să chiuie de câştig fără speteală. 

Mirko dădu pe gât picurişul de basamac rămas în ceaşcă 
şi astupă cu palma grea, de făurar, mâna boierului. 


— "Te aştept, logofete. 


Capitolul II 


VODĂ BRÂNCOVEANU ISPITEŞTE 
URSITA 


Pe potriva obiceiului, stolnicul Constantin Cantacuzino, 


unchiul şi dintâiul sfetnic al Domnului, stâlpea ungherul cel 
mai neguros al cămării. lrecuse de jumătatea sutei, dar 
trupu-i rămăsese vânjos ca în anii cei călătoriţi ai tinereţii, 
mai putea încăleca din goană bidiviu năpraznic de Persia; 
ochiul întunecat, precum adamantele negre, dobândise 
agerime. La vârstă crudă, îşi opintise căutătura dinapoia 
sticlelor nemţegşti, ori ştiut este că asemenea beteşug - de 
prăsilă în neamul Cantacuzinilor - îi îndreaptă tâmpla 
căruntă şi creţurile frunţii. Credincios rămăsese straiului 
pâcliu din catifea de Flandra, puterii doselnice fără trâmbiţi 
şi flamuri - nu o dată îl îmbiase Vodă la caftan mai 
înzorzonat decât cel stolnicesc - şi urzelilor dintre zidurile 
Cancelariei Negre. Temută şi preţuită în întreaga Evropă, 
italienii şi frâncii o numeau Cabinetul Negru, iar Leopold, 
ţarul Petru şi însuşi trufaşul Ludovic de Bourbon i-ar fi 
cumpărat tainele cu avuţii grele să blagosloveşti o ţară de la 
divăniţi, până la ultimul milog. 

Tot pe potriva unui obicei vechi, când Vodă sfătuia cu 
vreun dregător ori altul, stolnicul nu-i ţinea în priveală 
chipul. Aşezat în unghere, îi aţintea spinarea, de parcă 
aceasta i-ar fi răstălmăcit mai bine ţel prepuit, totdeauna 
ascuns, şi cuvânt. 


Boier Radu Andronic, deprins cu tipicul Cantacuzinului, 
socotea că a dibuit miezul năravului. Când simţi căutătura 
pironită în ceafă, gândul începe a ţi se foi nelaîndemână, 
luarea-aminte îmbucătăţită se risipeşte căci ai a înfrunta şi 
pe cel ce-ţi stă stană dinainte. lată machiaverlâc viclean pe 
care nu orice cuget, cât de hârşit în ticăloşii, ştie a-l ocoli. 

De la cincispreze ani slujitor domnesc, ucenicind in 
Cancelaria Neagră şi pe moşia lui Vodă din Cotroceni şi 
agonisind învăţătură de soi trebuincioasă trupului şi minţii 
de iscoadă, logofătul se deprinsese a nu lua în seamă 
căutătura stolnicului. Grăind răspicat, dăduse rost asupra 
împlinirii slujbei la Stambul, apoi, cu îngăduinţa Măriei 
Sale, istorisi cele ştiricite de sârbul Mirko despre Iadul Alb. 

Zâmbetul părăsi cu picurişul chipul vlăguit al Domnului. 
Se aflau în săliţa cea mică de lângă spătăria cu stele, iar 
caftanul de brocart al Brâncoveanului se desluşea parcă 
zugrăvit cu penelul muiat, în aur pe zidurile înveşmântate 
în atlas. Nu se înfăţişa prea arătos Vodă cu ochii bulbuşaţi, 
nas lunguieţ şi obrajii supţi, muşcaţi de barbă castanie. Tot 
astfel boiul era lipsit de vlagă, pe mâinile subţiratice citeai 
ca în ceaslov harta vinelor cerneluite. Poate de aceea 
dovedea grijă mare straielor cu cheltuială, cei mai de seamă 
sumănari, zăbunari, işlicari şi cusătorese ale Evropei îl 
aveau muşteriu, giuvaeruri născocite de meşteri vestiți ai 
Vianei şi Veneţiei poposeau în răcliţe de ivoriu şi abanos la 
Curtea Domnească. Patima pentru nestemate avea herb la 
fel de vechi ca şi Măria Sa, căci oricât ai fi cercetat de 
departe în neamul Brâncovenilor, toţi dovediseră nesaţ 
diamanticalelor şi asemenea avea să se întâmple şi cu 
strănepoţii. Chiar şi în iatacul Doamnei Marica, Vodă 
Constantin se înfăţişa năpădit de podoabe, iar ghiulul din 
degetul cel mic, un smarald tăiat fagure, nu-l lepăda nici în 
vis. 

Mirarea se zugrăvea pe obrazul Măriei Sale într-un chip 
ciudat. Ochii bulbuşaţi nu sporeau, ba dimpotrivă, 


năpăstuiţi de pleoapele grele, ajungeau  mărgeluţe 
strălucitoare, cât bobul de cafea. 

— Cinci mii de moldovalahi?! Îi peste putinţă, logofete! 

— Sârbul n-a minţit, Doamne, rosti cu hotărâre Radu 
Andronic. Şi chiar de m-a cercat umbră de îndoială, au 
spulberat-o numele  osândiţilor.  Postelnicul  Dumşa, 
vornicelul Filipache, Balotă, Traşcă şi Negulescu, îs doar 
câteva pilde, iar acest Mirko avea desaga plină să stai să-l 
asculţi nouă zile înşirate. 

— Şi-i faci încredințare? 

— Deplină, Măria Ta! Poposit în Bucureşti, am pogorât la 
casele armăşelului Creţu. Muierea dumnealui, jupâneasa 
Miliţa, e din neamul Vladomirilor, şi mi-a adeverit că Mirko, 
văr de mâna stângă, a fost osândit acum trei ani, fiind 
căpetenie de răzmeriţă la Tetovo. 

Vodă îşi răsuci capul spre ungherul stăpânit de umbră, 
căutând ochii Cantacuzinului. 

— Ce spui, stolnice? 

Glasul sfetnicului răsună adânc în cămara azurie. Ori de 
câte ori îl auzea, dinaintea logofătului răsărea clopotul de 
bronz al Bisericii de Jurământ. 

— Iată o istorie, Doamne, pe care eu nu lepăâd o singură 
arămioară. 

Vodă tresări şi-l cercetă cu luare-aminte. 

— Desluşeşte, stolnice. 

— Dintâi nu fac încredințare acestui sârb! Măria Ta, sunt 
iscoadă bătrână şi am îmvăţat a deosebi între ştire de soi şi 
plăsmuială de clevetici. Zvon despre asemenea temniţă ar fi 
străpuns o Evropă până la Carol al Suediei. Şi mă mai 
cuprinde mirarea de ce oare turcul ţine asemenea vrăjmaşi 
cetluiţi şi nu-i răpune după cum îi e firea şi deprinderea, de 
când s-a zămislit Islamul. 

— Dacă Mirko a băsnit, îi lesne de făcut dovadă, spuse 
Radu Andronic. De ajuns o drumeţie în Munţii Anatoliei. 

Cantacuzinul săltă din umeri a dispreţ. 


— Chiar adeverindu-se spusele acestui vântură-lume, 
cum slobozi zece mii de creştini? Unde-i ascunzi? 
Chibzuieşte logofete, că întreg târgul Atenei numără zece 
mii de târgoveţi. Te încumeţi domnia ta să strecori nebăgat 
în seamă, pe sub musteaţa turcului, atâta sodom de 
omenire? 

Radu Andronic oftă cu privirea în pământ. 

— S-or descurca fiecare, după vlagă şi noroace. De-ajuns 
mi-e să fărâm lăcata temniţei. 

— Cum? Paza, din spusele sârbului, îi straşnică şi 
primenită la trei ceasuri. 

Logofătul cercă să străpungă negura cotlonului. Citi doar 
oţel, sticlit de ochi, dinţi ascuţiţi si bumbi argintaţi. 

— Aceasta-i pricina pentru care boier Ioniţă Fărcăşan îmi 
e de trebuinţă. Asemănarea cu Surme îi diavolească, 
Doamne, adăugi, răsucindu-se spre Vodă. Şi mumă-sa, biată 
jupâneasă Safta, i-ar încurca, neştiind să aleagă între turc şi 
fecior. Am chibzuit, dară ca boier loniţă să-i poarte 
veşmintele şi hramul, un număr de ceasuri. 

De când îl cunoştea pe Cantacuzin, acum îl auzi Radu 
Andronic râzând întâia oară. Ba şi Vodă îşi îngădui zâmbet 
firav. 

— Netrebnicul acela? bubui glasul stolnicului, cel mai 
ticălos boier din târg, căpetenie în urzeală de mare taină? 
Eşti crud încă, logofete, acuma mă încredinţez, căci altfel n- 
ai fi cutezat să te înfăţişezi dinaintea Măriei Sale cu 
asemenea năzuiri necugetate. 

La atâta capeşă împotrivire nu se aşteptase Radu 
Andronic. În cele trei zile cât gonise de la Stambul spre 
Bucureşti, prepuise că n-avea decât a-i istorisi lui Vodă 
pătărania, pentru ca acesţa să-i poruncească vânteş 
slobozenia nemerniciţilor. Rosti îndesat, tot cu nasul in 
pământ: 

— Mă pun zălog pentru boier Ioniţă. Îi bezmetic şi năuc 
la zaiafeturi şi veselii, dar când îl zgâlţâi, se dezmeticeşte. 

Simţind că Vodă şovăie, Cantacuzinul apăsă: 


— Doamne! Îmi sângerează inima gândind la cazna 
postelnicului Dumşa, şi a voinicelului Filipache, şi a lui 
Traşcă, şi Balotă şi câţi or mai fi - dacă sunt - dar 
chibzuieşte frântură de clipă! Nici n-ajunge în turcime 
blestematul de Fărcăşan şi după întâia cupă de vinars, 
deşartă întreaga desagă. Nu-i mişelit boier Ioniţă, dar e 
fălos şi cu minte de prunc, cu gândul tot la petrecere, prilej 
de râs şi năzbâtie. 

— Te pui zălog... rosti Vodă şi nici Cantacuzinul, nici Radu 
Andronic nu pricepură de întreabă ori încearcă. 

Logofătul făcu încredințare, împletindu-şi mâinile peste 
piept şi supunându-se într-un genunchi. 

— Mă pun, Măria Ta. 

Stolnicul se smulse din pâcla cotlonului. Reteză hotărât 
cămara şi se propti dinaintea lui Vodă. 

— Asemenea faptă, Doamne, cât de tainic ar fi săvârşită, 
lesne va fi însemnată de osmalâi, la răbojul Măriei Tale. Eşti 
cel mai de seamă principe al Balcanilor, despre isprăvile 
Cancelariei Negre, spre nenorocul Valahiei şi al nostru, au 
început a istorisi în stihuri până şi pehlivanii din bâlciuri. 
Otomanii aruncă iuteş cârpa de mazil, dar şi mai iuteş 
scurtează căpăţânile. Cel Veşnic l-a dăruit din belşug pe 
Radu Andronic - logofăt, nu zic, l-a miluit însă şi cu cusur 
neasemuit: de-l zăreşti o dată, nu-l uiţi... 

Vodă Constantin începu a măsura cămara, osândit de 
gânduri. Într-o vreme, îşi săltă privirea dinaintea icoanei ce 
ştăpânea încăperea. 

— Ne aflăm dinaintea sfintelor sărbători ale Naşterii. 
Pentru curăţenia cugetului şi pentru a mă simţi fără pricină 
la sfânta împărtăşanie, îndatorat sunt să opintesc întru 
slobozirea creştinilor din Munţii Anatoliei. Cu dreptate ai 
vorbit, stolnice, cârtelile domniei tale n-au pricină ci prea 
îndreptăţite sunt. Cugetul şi simţirea însă mă împing către 
faptă nechibzuită în judecata semenilor dar prea plăcută 
sfinţilor părinţi. 


Radu Andronic îşi săltă privirea din şirazul albăstrui. 
Ochii îi erau aninaţi de buzele Domnului. 

— Vei purcede, logofete, la slobozirea celor zece mii de 
creştini, cetluiţi în păgânime, aşa precum ai râvnit. Şi spre a 
nu zăbovi, pecete pun acum pe hrisov de iertăciune pentru 
dumnealui, boier Ioniţă Fărcăşan, surghiunit din porunca 
noastră la mânăstirea Vlădeni. Te va urma şi răspunzător 
eşti cu viaţa pentru orice greşeală ce prinos ne va aduce. 
Părintele Atotputernic să vă binecuvânteze, căci amarnic 
ispitim ursita. 

Închină cruce adâncă. În sfeşnicul cel mare din dreapta 
Domnului Isus, flacăra lumânării hohoti o clipă zbuciumând 
limbi de foc, apoi se stinse. 


Târgovăţ fără somn, sau zăbovit la te miri ce petrecere în 
vreo crâşmă din Târgul Cuculuii!1%: de ajuns de treaz spre a 
mai putea cugeta, s-ar fi mirat cu osebire în acea noapte de 
cărindar preumblându-se dinaintea Curţilor Domneşti'11+ 
îndeobşte, când ornicul cu un singur ac al Palatului 
Brâncovenesc bătea ceasurile zece ale înserării, ferestrele 
amuţeau vestind odihna Domnului. Veghea stolnicului din 
fiece noapte se datora unui beteşug dobândit în tinereţi 
când căzând de pe bidiviu îndrăcit, dobândise vătămătură 
grea la  căpăţână. Dar Cancelaria Neagră, unde 
Cantacuzinul ţinea de urât nesomnului, fiind lipsită de 
geamlâncuri spre desăvârşită taină şi ocrotire, nu glăsuia 
nimic bucureşteanului noptatec. 

lacă de ce s-ar fi mirat orice mărginean, zărind la al 
doilea cântat al cocoşilor flacără de sfeşnic în iatacul 
Doamnei Marica, al lui Vodă, ba şi în cămările spătarului 
Mihai. 


Acest spătar Mihai se afla fratele stolnicului, bărbat în 
crucea vârstei şi singurul din neam îngăduit de către 
domnia sa. Răsştiute erau în întreaga Valahie gâlceava şi 
ocările Cantacuzinilor când, dăruindu-şi suspinul, Doamna 
Ilinca, prin Zapisca din urmă!12!, îl oblăduise pe Şerban 
Vodă împotriva celorlalţi fraţi. Odată zavistia semănată în 
nemeşug, spătarul Mihai rămăsese alăturea cu stolnicul. Şi 
tot alăturea se aflase - zvoneau boierii cunoscători într-ale 
dedesubturilor politiceşti - când Şerban se călătorise spre 
cea lume, după anume băutură vicleană îndulcită de fraţii 
domniei sale, Constantin şi Mihai. 

Spătarul căta la Constantin, precum schimnicul spre 
icoana Prea Curatei, făcând deplină încredințare judecății şi 
învăţăturii domniei sale. Iar boier Constantin îl ocrotea de 
frate şi slujitor credincios. 

Sfătuiau acum, la ceas întârziat al nopţii, şi lui Mihai - 
smuls dintâiului somn - îi trebuise oleacă de vreme până a 
se dezmetici. 

—  Pricepi? şopotea dumnealui, stolnicul. În temniţa 
Anatoliei se află Ionică Dumşa. Odată slobod, va răsufla tot 
ce ştie despre moartea lui Şerban. 

Spătarul, făptură chipeşă într-altfel, dar cu bărbie moale, 
lipsită de încredințare, tremura în cămeşoi lung de noapte 
chindisit în chiliile măicuţelor de la Tămâioara. Îşi aruncă 
pe umeri un contăşel din blană de veveriţă, rostind cu 
buzele împletite de ciudă: 

— 'Ţi-am zis la vremea potrivită să-l răpui, bădiţă... 
Mărturisenia primejdioasă se cere retezată de mlădiţă 
tânără. De ce l-ai îngăduit? 

— Mi-au luat-o păgânii înainte, scrâşni stolnicul. 
Aminteşte-ţi seara aceea de Ghenar când ne-a vestit Ilie, 
iscoada din Podul Calicilor, că pe postelnic l-au fost răpit cu 
mare taină turcii... 

Spătarul dădu din cap, lăsând a se înţelege că el unul ar 
fi purces mânat de altă grabă. Sorbi din cupa cu apă 
îndulcită, grijită de slugi pe gheridonul venețian. 


— Ce anume pofteşti să săvârşesc, bădiţă? 

— Dintâi, rosti rar şi apăsat frăţâne-său, să pricepi că 
păşim dimpreună, pe aceeaşi cărare. Dacă la urechile lui 
Vodă ajunge voroava postelnicului căpăţânile noastre, 
retezate, vor muşca acelaşi tain de ţărână. De-al doilea, 
încinge-te iuteş şi nu-ţi îngădui răsuflet până la Vlădeni, 
spre a o lua dinainte logofătului Radu Andronic. Gu orice 
preţ, vei împiedica prilej de întâmpinare între el şi boier 
Ioniţă. 

— Pofteşti, dară, să-l răpesc pe Fărcăşan? 

Stolnicul rânji. Puteai să-i numeri măselele până la cea 
din urmă. 

— Nu, Mihai. Să-l răpui. 


Peste un ceas, fără a-şi îngădui măcar a da bineţe caselor 
părinteşti din Uliţa Sfinţilor Apostoli, unde cucoana Irina şi 
boier Costache trudeau în cel de al doilea somn, Radu 
Andronic şi Machidon slujitorul părăseau Bucureştii. 

Spre a răpune din drum - logofătul îşi făcea socoată a se 
închina dinaintea Vlădenilor cam pe la nămiezi, gonind 
fireşte pe deşelate - alesese scurtătura, şi anume Calea 
Rugşilor de Pădure. 

Boier Andronic călărea adunat peste coama tărpanului, 
stând puţintel strâmb în şa, ca într-o lene, după năravul 
Andronicilor. Măselele încleştate, fruntea neguroasă şi 
sărăcia de voroavă dovedeau slujitorului că pe cugetul 
logofătului apasă grija cea mare. Din vreme în vreme, 
cerceta aţintit cerul, temând pesemne urgie vicleană care 
să-i întemniţeze în te miri ce cătun, ori mai rău, în 
pustietate de drumuri. 

Viforniţa se  înteţise după miezul nopţii, un crivăţ 
neînduplecat mânia omătul, îl sălta în cozi şerpuitoare de 


balaure ce urcau vânteş, înfuiorându-se dimprejurul 
copacilor. 

Popas pentru schimbatul bidiviilor şi răgaz de o cupă de 
vin îşi îngăduiră abia în zori, şi anume la crâşma din Moara 
Neagră, moşie de zestre a cucoanei Irina. Uscându-şi 
musteaţa în maramă de borangic, logofătul cercetă chipul 
zbârcit de vânt al slujitorului. 

— Ce caţi aici, împărate? Întrebă mirat, de parcă atuncea 
l-ar fi zărit dintâi, Gândeam că la ăst ceas goneşti fără 
răsuflet spre Smărândiţa. 

— De, logofete, suspină plugarul. 'Tot astfel am prepuit şi 
eu când am văzut că încălecăm fără prilej de hodină. Mi-am 
zis că ne urnim către Chipriana, căci domnia ta, căznit de 
milosârdie şi grijă pentru biata vieţişoară a slugii, pofteşti a 
mă întovărăşi. Vorba celuia, bogatul se scarpină şi calicul 
crede că se caută să-i dea de pomană. 

— Aşa, mormăi logofătul fără luare-aminte la spusele 
slujitorului. Gata caii ceia, jupâne? 

Hangiul, doborât de somn, opintea de colo-colo, 
încurcându-se în picioare. 

— Am dat poruncă, boierule! Nu numeri domnia ta până 
la o sută şi încaleci... Urmă, spre a ciopârţi povara 
aşteptării: Năpraznică vreme, şi după cum se arată, te 
găteşti de drum anevoios. Nu pofteşti oare domnia ta o 
ploscuţă cu basamac fiert? Îi leac fără poticneală geruielii şi 
tovarăş de nădejde la călătorie îndelungată. 

— Poftesc caii, jupâne! tună Radu Andronic. 

Hangiul dădu iute din cap şi ieşi de-a-ndăratelea. 
Logofătul se uită la slujitor cu zâmbet muşcat de nerăbdare. 

— Şi zi aşa, Machidoane, prepuiai că scăpărâm 
potcoavele către Chipriana. 

Plugarul îşi plecă privirea, surâzând cu smerenie de 
călugăr coţcar: 

— După cum a prepuit şi naşu-meu, Sâsâitu, când şi-a 
lepădat sufletul, că la altă pomană nu s-a învrednicit în 


şaptezeci de primăveri. Gândea că popa îl duce de mână la 
nuntă. 

Chibzuise să-şi veselească stăpânul, dar gândurile 
acestuia fugăreau alte meleaguri. 

— Ce năpastă-ţi adumbreşte cugetul, logofete? 

Radu Andronic, tresărind ca omul apăsat pe vătămătură, 
clipi mărunţel. 

— Cantacuzinul s-a pus de-a curmezişul. 

— Iaca belea! Porunca-i de la Vodă, am priceput. 

— Nu-i lesne să te îndârjeşti împotriva stolnicului. Are 
minte de mamoni::*, cuget de teleleică, vlagă de paladin şi 
viclenie de nouă vulpi. 

— Dreptu-i, oftă llie Machidon, bufnița nu cloceşte 
privighetori. Nu pricep însă încotro se îndreaptă spaima 
domniei tale. 

Logofătul rosti întunecat: 

— La viaţa Fărcăşanului. 


XXX 


Când soarele, perdeluit de omăt, se înnodă în răscrucile 
cerului, poposiră dumnealor logofătul Andronic şi Ilie 
Machidon la mânăstirea Vlădeni. Zăpada tot căzând, 
izbutise să înghită lăcaşul, abia de se mai pricepeau 
stâlpişorii ticluiţi în piatră, crucea, iar de jur împrejur, 
mărgeluşe păcurii, ferăstruicile de la chiliile schimnicilor. În 
stejarii cei bătrâni, de pe vremea lui Vodă Mircea, se 
ghemuiseră ciori zgribulite, amuţite de viforniţă, şi doar 
fuioraşe de fum, topite în văzduhul îngheţat, dovedeau viaţă 
silnică în pustietatea Vlădenilor. 

La o sută de paşi, boier Andronic şi sluga dumnealui 
descălecară. Slujitorului zvon ciudat i se înfipse în urechi. 
Cercetă holbat spre boier. 

— Auzi, logofete? 

— Aud! 


— Voroveai de aprig surghiun... Pesemne că alboarea mi- 
a luat minţile, dar ceea ce-mi desluşeşte mie auzul nu-i nici 
utrenie, nici vecernie, nici liturghie. 

— Nu-s, Machidoane, adeveri cu zâmbet boierul. 

— Aduc a sârba spartă şi a brâuleţ. 

— Aduc, Ilie, şi pricina nu-i alboarea, ci nebuneala cu 
molimă a cuconului Ioniţă. Încredinţat mi-s acum că l-am 
aflat şi nu ne-a fost de zadar drumeţia. 

Slujitorul săltă în ciubote, apoi, după pilda stăpânului, în 
şaua căluţului tătăresc. Boierul începu a râde încetişor. 

—  Aferim, Doamne, că nu-s de faţă la asemenea 
nelegiuială Vodă şi stolnicul! Teamă mi-e că Sarsailă şi 
cetele de viteji ale domniei sale i-au biruit pe oştenii lui 
Christos de la Vlădeni. Mă tot minunam cum de Ioniţă tace 
mâlc, nu înghesuie spre Curte olăcari cu jalbă de 
slobozenie... 

— De, suspină llie Machidon, a izbutit şi Vodă cu boier 
Fărcăşan, cum a izbutit cela de opintea să facă borţi în apă. 

Armăsarii croiau drum anevoios în nămeţii înalţi cât să le 
rezeme pântecele. Nările suflecate le rânjeau dinţii, 
slobozeau aburi înghiţiţi hulpav de văzduhul sticlos. 

— Aista-i omăt stătut şi nerânit de o săptămână, logofete, 
chibzui Machidon preumblându-şi căutătura peste ograda 
lăcaşului. 

Pustietatea părea desăvârşită; de n-ar fi fost zvonul 
muzicilor tot mai stăruitor, ai fi zis că zăpada a stârpit şi 
călugări, şi orătănii, şi zăvozi, năzuind acum la zidurile 
mânăstirii. 

Intrară nesupăraţi pe porţile lăsate vraişte şi mânaţi de 
struna unei cobze, însoţite cu credinţă de glasuri răzlețe, 
arse de vinars, descălecară dinaintea arhondaricului. 

— Au dat-o pe corăbierească, râse Ilie Machidon. 

Logofătul cercetă uşile cetluite şi începu a zdrobi veriga 
de fier izbind-o în matcă. 

Cei dinlăuntru surziseră pesemne, vinarsul astupându-le 
urechile, nu luau în seamă zbuciumul boierului. Mai zgâlţâi 


Radu Andronic clanţa grea, mai izbi cu pumnii, în cele din 
urmă se opri mânios, măsurând porţile cioplite în lemn 
aprig de meşterii lui Pârvu Ciungu. Machidon zâmbări: 

— Gândeşti să le dobori cu umărul, logofete? 

În clipa aceea, dintr-o ocniţă a cerdacului, se iviră nas 
vânăt măşcat cât barabula, şi doi ochi mici, de găină, 
măcinând uimire fără seamăn. 

— Hei, jupân Pară! îl îmboldi înciudat logofătul. Nu 
zăbovi, ci deznoadă odată porţile aceste! 

Creştinul, târgovăţ cu stare din Mahalaua Scorţarului şi 
tovarăş credincios întru petrecere şi  blăstămăţii 
Fărcăşanului, nu-şi potrivea vorbele de tulburat ce se afla. 

—  Boier Andronic! Îndată... Iaca, îndată... Phii!... 
Bucuroasă zi... 

Se aştepta ce-i drept logofătul la prăpădenie mare, dar 
ce-l întâmpină dinlăuntru nu-şi avea surată. Dintâi, o oaste 
de monahi răpuşi prin unghere horăiau cu ulcica de holercă 
la ureche, răsturnată pe pântece ori la buze, după cum îi 
biruise şumeneala!1+:. Vreo şase, mai vârtoşi, asupreau 
duşumelele în ciubote dănţuind o daradaică înfricoşată. 
Lăutarii, cinci balaoacheşi vestiți în mahalaua Vergului, 
smulgeau din strune cu degete înţepenite. Ochii le luceau 
de osteneală mare, cămeşuicile fudule cu arnici de argint le 
atârnau trenţe netrebnice pe trupurile asudate. Fuseseră 
cu siguranţă aduşi în taină şi cu cheltuială nesăbuită de 
Ioniţă, chibzui logofătul. Şi-şi mai zise dumnealui, boier 
Andronic, zălogindu-şi râsul, că sminteala gămanului îi fără 
leac. Să ajungi a face din Vlădeni vestiți într-o Valahie 
pentru sfinţenie, canon smerit şi calea împărătească fără 
prilej de greşeală a slujitorilor săi, lăcaş diavolesc şi crâşmă 
deşuchiată, iacă faptă ce va împovăra greu umerii 
Fărcăşanului la judecata cea dreaptă! Pricină de neagră 
amărăciune, fără îndoială, la care Ioniţă făgăduise a cugeta 
peste cei ani, când o rezema în toiag barbă ninsă. 

Căpeteniile benchetului se aflau bun înţeles tovarăşii 
dintotdeauna ai Fărcăşanului. După jupân lonică Pară, 


dumnealui Ghiţă Păun, dascăl la biserica Dintr-o Zi şi 
crăişor în şase mahalale, Iordache Cuculeţ, al treilea pisar 
la curtea bănesei Duma, cercetat de Ioniţă la orice zaiafet 
pentru glas de aur şi har fără seamăn în deşertarea cupelor 
de rachiu bulgăresc învârtoşat cu ardei iute. Nu lipsea 
fireşte jupân Niţă, cu neguţătorie în Vergu, nici Pantelimon 
Raţă, cojocarul din Uliţa Mare. 

Când dădură ochi cu logofătul, zvâcniră în chiote de 
bucurie şi izbândă. Pe Cuculeţ îl biruiră lacrimile. 
Pantelimon Raţă i se anină de grumaiji. 

— Dumnezeu te-a îndrumat încoace, boier Andronic, rosti 
cu limbă împovărată de şapte ocale. N-ai ştiinţă cât ţi-am 
purtat dorul. 

Boierul se desprinse clătinând capul a mustrare. 

—  Pantelimoane,  Pantelimoane! Aţi răpus sfânta 
mânăstire. În câte zile aţi izbutit asemenea nelegiuire? 

— Ne-am străduit oleacă, da' cine a stat să numere?! 
sughiţă creştinul. Am poposit aici pe frunză ruginie şi acum 
văd c-au dat merii în floare. Iacă livada, logofete, zici că s-a 
gătit mireasă! 

— Aşa-i, Pantelimoane! Ai deşertat numai de aseară vreo 
trei poloboace, dar vederea ţi-i nevătămată. 

Beat cuc, jupân Raţă rânji fericit. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, logofete, n-am a mă plânge. 
Ochii mă slujesc cu credinţă. Altele m-au lăsat... 

Ilie Machidon prinse a râde încetişor. Asta-i tot ce se 
alesese din osânda Brâncoveanului! Vorba celuia, dă cu oul 
ca să crape boul... N-aveai unde păşi din pricina ulcelelor 
fărâmate, a ciozvârtelor de berbece şi godac risipite în tot 
locul, o pâine călugărească cât roata de bihuncă înota în 
lăcovişte de tămâioasă şi prăştină. 

Ghiţă Păun, cuprins de vlagă nouă, smulse o cobză şi 
începu a viersui fără să-şi scumpească glasul: 

— Spune-mi dalbă copiliță/Cu rumena ta guriță/Eşti 
nevastă, ori eşti fată/Ori zână din cer picată? 

Boier Andronic îşi sticli dinţii sub musteaţa subţire. 


— Mi-e că de ţi-oi spune/Cheful ţi-oi răpune... Lasă cobza, 
ciocârlane. Ila'n ascultați încoa! Unde vi-e tartorul, conul 
Ioniţă? 

Chefliii, şfichiuiţi de vorba aspră a logofătului, îl 
cercetară cu şovăială. Un călugăr mormăi încleiat prin 
somn: 

— Te birui eu, satană!... Aşteaptă numai să dibui tămâia. 

— Poate tămâioasa, părinţele, se hlizi Ghiţă Păun. lacă 
acum am aflat că trudesc a-l birui pe Nichipercea de când 
am deprins a păşi. 

— Unde-i boier Fărcăşan? tună Radu Andronic. Care-i 
mai treaz între voi? 

— Eu, se clătină jupân Pară din Vergului.. N-am închis 
ochiul de alaltăieri... Ăştilalţi toţi, şi ciocârliile, au mai aţipit. 
Cuconul Ioniţă s-a pornit către Braşov. l-a smuls inima din 
piept, aceea... cum îi zice? Îi nume ciudat, parcă alcătuit din 
țandări. 

Radu Andronic simţi sudoare rece pe tâmplă. Chibzui 
însă să nu tulbure destăinuirea şi-l cercetă cu blândeţe: 

— Cată de-ţi aminteşte, jupâne. 

Ionică Pară dădu din mână cerând îngăduinţă şi răbdare. 
Ochii mititei scormoneau, aţintit spre vârful nasului vânăt. 

— Ceea, a lui Vodă Şerban... 

— Domnița Casandra? 

Jupân  Pară  tresări, izbindu-şi palmele de cracii 
bernevecilor. 

— Ai dibuit-o, logofete! Chiar aşa o cheamă. Iare-l mai 
chinuia dorul pe boier Ioniţă. S-a pârpălit Domnia sa la 
jăratec mocnit săptămâni în şir, dar răsalaltăieri, în zori l-a 
prididit aleanul. Şi-a luat punga, ploscuţa şi dus a fost. 

— Eşti încredinţat, jupâne, că acestea s-au petrecut de 
trei zile şi nu ieri, ori acum săptămâna? 

—  Încredinţat. Vezi domnia ta, adăugă cu ciudă 
netrebnicul, eu prăpădesc în zadar taleri buni pe ţucsuială 
nătângă. Cu cât beau, cu atât mă deştept. 

— Amărăluţă viaţă! suspină Machidon. 


Ionică Pară se hlizi bucuros. 

— Aşa-i? Pesemne domnia ta îndură acelaşi beteşug, de-l 
pricepe atât de lesne. De-o pildă, muierea mea jupâneasa 
Ilinoaia din mahalaua Oţetarilor, m-o lepădat căci... 

— Rămas bun, jupân Pară, i-o reteză Radu Andronic. Mi- 
oi istorisi la alt răspas pricina pentru care dumneaei, 
Ilinoaia, s-a scuturat de asemenea mândreţe de bărbat... 
Hai, Machidoane! 

Se răsuci în călcâie, chibzuind să încalece vânteş. Ionică 
Pară se împletici în poalele anteriului. 

— Zornic mai eşti, logofete! N-ai răbdare cât baba 
maăsele. Nici bidiviul celălalt, spătarul Mihai, n-a dovedit mai 
mult cumpăt. Vorba ceea, măcar o cupă de vinars. 

Logofătul se opri pălit în moalele căpăţânei. 

— Spătarul Mihai?! 

— Chiar domnia lui. Drept însă, n-am trudit a-l înfrâna în 
ăste locuri. 

— Când s-a înfăţişat? 

— Acum un ceas. Şi tot aşa, cu zor mare după cu conul 
Ioniţă. 

— Ciudat... Nu-i urmă de bidiviu ori pas omenesc, pe 
toată întinsoarea. 

— Spătaru-i ştiutor de meleag, desluşi lonică Pară. A 
poposit şi s-a dus prin poarta cea mititică a mânăstirii, care 
dă în vâlcea. Cată pe geamlâcul cela şi i-oi ceti călcătura. 

Mai întrebă boier Andronic cu zădărnicie: 

— Tot spre Braşov l-ai îndrumat? 

— Tot.  Babaca, Dumnezeu  odihnească-l, jupân 
Dumitrache  Pară din Broşteniii5* avea vorbă tare 
înţeleaptă: vrăjmaşului care se duce, fă-i pod de argint. 


Opintind să scape din omătul mânăstirii, Ilie Machidon 
râse domol: 


— Păşim pe pod de argint, logofete. 

Boier Radu Andronic n-avea ureche la giumbuşlucuri. 
Cuvintele îi pârâiră între măsele. 

— Nicicând n-am cercat asemenea teamă, Ilie. 

Slujitorului îi amorţi râsul. 

— Te cunosc de prunc, logofete. Nicicând nu ţi-a fost 
teama tovarâş. 

Boierul întoarse capul. Surâsul, sclipiciul din căutătură 
secaseră. Avea privire de moşneag. 

— Nicicând sorții nu m-au împotrivit stolnicului. Pricep 
târzior povaţa moşnegilor: prietenii, dar mai cu seamă 
vrăjmaşii, să ţi-i alegi. 


Capitolul III 


CANIACUZINEASCA 


Anată în pârgul anilor la acea vreme, Doamna Maria, 


muierea lui Şerban Vodă Cantacuzino, se înfăţişa scundacă 
şi slăbie, cu chip de icoană veche şi căutătură sleită de 
doruri. Părul cărunţit şi-l purta ca-n tinereţile dumneaei, în 
zulufi bine încleiaţi cu sacâz dimprejurul frunţii şi tâmplelor, 
doar că de la moartea Măriei Sale, petrecută în leat 1688, 
nu mai lepăda barişul de horbotă cernită. 

Neîndurată viaţă şi aceea a Doamnei Maria! Dintâi n- 
avea să priceapă în veci cum de sorții o hotărâseră pe ea, 
fata clucerului Gheţea ot Nicopole, soaţă lui Şerban, 
mlădiţă din neamul cel falnic şi cu herb vechi de la Bizanţ al 
Cantacuzinilor. Cu avuţie nu se fâălea, cu frumuseţe, fără a fi 
slută, şi mai puţin. Era plăpândă, cânepie în cosiţă, ochii de 
cicoare tot într-o leşie stăruiau. Bărbatul o speriase de la 
bun început şi iacă de ce nu chiuise la nuntă - pe 
dinlăuntru, aşa cum se cuvine miresei - împreună cu tată- 
său şi fraţii dumneaei. 

Alăturea de zgripţorul cela înalt cât turnul Vlădicăi şi cu 
trup de bate-munţii-în-capete, se simţise mereu zdreanţă 
netrebnică. O băga în răcori căutătura păcurie, pârjolitoare 
nu se deprinsese niciodată cu glasul de fiară. „ligru 
mânios“, şopteau boierii când întorcea spinarea, iar pe 
Rada, al patrulea prunc, o născuse în şapte luni din 


sperietura pricinuită de răcnet bezmetic, iscat din prilej 
mărunt. 

Teamă, dar şi ruşine destulă îndurase Doamna Maria. Şi- 
acum îi împungea inima dragostea aceea lipsită de cumpăt 
stârnită de Anastasia Ducăi Vodă. Moldoveanca îi făcea 
farmece, asta de bună seamă căci deşi muieratic, niciodată 
înainte ori după, nu se dovedise Şerban atât de nesăbuit şi 
nepăsător la ighemonicon. Altfel, îmbinată pereche, fiind 
Anastasia mlădioasă, cu râs zurgălău de porțelan şi 
căutătura tăciunoasă. 

Ea, Doamna Maria, ca şi Duca Arvanitul cel cornorat, n- 
au avut decât a pleca în ţărână frunţile mânjite şi a se face 
surzi la râsul unei Moldove şi Valahii. Ba şi turcimea a avut 
la ce se veseli, când Şerban, cercetat în tot Stambulul de 
ceauşi spre a fi surghiunit la Crit, aceştia l-au dibuit în 
podul caselor Anastasiei. 

Să fi stat numai să-ţi istoricească Doamna Maria caznele 
dintr-o viaţă! Ajuns domn, Şerban n-a prăpădit prilej spre a- 
şi dovedi nemila. Cela spânzurat, celălalt scurtat, cestuilalt 
pustiită casa! N-a scutit-o nici pe biata mumă-sa Ilinca. 
Nesătul de avuţie, i-a schimbat diata cea aşternută „în toată 
firea, cu limba nescrântită, în minţile cele mai bune pe care 
le-a avut din tinereţe până la băţrâneţe“, făcând nouă 
împărţeală mogşiilor şi odoarelor, după poftă. Ba l-a silit şi pe 
duhovnicul mumă-si, ieromonahul Ştefan, a jurui strâmb, 
spre a face încredințare neadevărurilor din zapisca ticluită. 

Fapta aceasta stârnise multă sfădălie şi batjocură între 
boieri, pizmă, şi învrăjbire, şi ură nestinsă între fraţi. 
Cuvântul postelnicului Buhuş din acele zile de zaveră şi 
patimi s-a dovedit proorocesc: „Viclenind diata mumă-si, 
Vodă Şerban şi-a pecetluit-o pe-a lui însuşi.“ 

În leat 1688, Cantacuzinul îşi prăpădi potcoavele, otrăvit 
de fraţii domniei sale stolnicul Constantin şi spătarul Mihai. 

Plânsese Doamna Maria lacrimi cât poama, nu după 
bărbat, ci pentru odraslele rămase de izbelişte. Se 
străduise o vreme să-l ridice în scaun pe fecioru-său, încă 


nevârstnic, Gheorghe, dar înfrântă de stolnicul 
Cantacuzino, îşi luase pruncii, tărăbuţele şi jalea şi după o 
vreme petrecută la moşia Drăgăneşti, se statornicise la 
Braşov. 

Deşi trecuseră unsprezece ani de când Brâncoveanu, 
stâlpit de unchiu-său, stolnicul, păstorea Valahia, Doamna 
Maria tot trăgea nădejde în dreptatea Celui Veşnic. Căci pe 
drept cuvânt, cugeta dumneaei, pe scaunul Ţării Româneşti 
şi la coroana Bizanțului se cuvenea a fi înălţat Gheorghe. 

Astfel îşi călătorea zilele Maria Cantacuzineasca, azi 
femeie vârstnică şi cercată de bolişte, între năzuinţele 
hrănite de iscoade împlântate la Stambul şi în Valahia, grijă 
mare pentru căpătuiala odraslelor, şi cărţile lui Leopold de 
a cărui oblăduire împărătească se bucura. Chiar deunăzi 
primise scrisorea dovedind osebită grijă din partea înălţimii 
sale: „Luminată prinţesă şi a noastră iubită...“ Aşa începea 
Leopold toate misivele. 

Pergamentul îl depusese alături de celelalte in scripeţelul 
talienesc din iatacul dumneaei. Împăratul o povăţuia să fie 
cu mare luare-aminte căci principele Brancovan, vrăjmaş 
neînduplecat ei şi Cantemireştilor, va urzi în toate patru 
zările spre a împiedica nuntă între domniţa Casandra şi 
Dimitrie. 

La fel chibzuia şi Doamna Maria în după-amiaza cea 
neguroasă de ghenar, dezmierdând cu degete pripelnice 
boabele de fildeş ale mătăniilor. Şedea, grămăjuie firavă de 
oase înveşmântată cu rochie de taftă neagră, în jilţul 
florentin cu spetează înaltă şi căta tulburată spre fiică-sa, 
Casandra. 

După Smaranda, soaţa lui Grigoraşcu Băleanu, chemată 
de îngerul lui Dumnezeu în dimineaţă cernită de florar, 
Casandra venea cea mai frumoasă între odrasle. lacă acum, 
jucând la harpa dintre fereşti muzică nemţească, i se 
desluşeau toate însuşirile. Boiul neasemuit de mlădiu 
ţâşnea lujer gingaş dintre faldurile de atlas roşu, mâinile 
prelungi - mâinile jupânesei Ilinca - dezmierdau coardele 


cu mişcări vrăjite care-ţi purtau gândul la grumajii catifelii 
da lebădă. Desăvârşită îi era pieliţa obrazului, floare de 
magnolie, şi când domniţa, luând ceva din fierbinţeala 
părintelui, se împătimea, o rumeneală uşoară îi învolbura 
chipul îndoindu-i farmecul. Şi ochii alunii, de ciută, se 
învăpăiau atunci, colţurile buzelor rubinii zvâcneau. Blândă 
şi miloasă altfel, să nu i te fi pus împotrivă! Pe cât de 
gingaşă îi era făptura, pe atâta cugetul se dovedea de 
neînduplecat. 

Da, era mai chipeşă Smaranda, dar odihneasc-o Domnul, 
judecata i se urnea tare căznit. Te minunai însă câte 
cuprindea tărtăcuţa, argint viu, a Casandrei! Se ceruse 
şcolită pe potriva lui frate-său, Gheorghe, neajungându-i 
ghergheful, muzicile şi picurişul de gospodăreală ce se cade 
unei muieri de neam. Domnița Casandra grăia latinească, 
grecească, nemţească şi frâncească. Îi plăcea să încâlcească 
cifrărie, şi să descâlcească pasul stelelor pe cer, călărea ca 
nohaii, şi în taină la rugăciunea Doamnei Maria spre a nu 
stârni te miri ce vorbea - deprindea de la un bătrân paladin 
neamţ mânuitul spadei. 

De cum o zărise, moldoveanul Dimitrie îi căzuse în mreje, 
pălit cu leuca, şi-n opt luni cât se măcinaseră de atunci, la 
fiece nouă zile poposea la curţile dumneaei olăcar purces 
tocmai din Stambul, unde cărturarul se afla zălog domniei 
lui frate-său, cu răvăşel aromit pentru domniţă. 

Doamna Maria surâdea ostenit. Jinduise fiică-si prinţ 
neamţ ori rus, neam puternic care să-l rezeme pe 
Gheorghe. Zadarnic însă ai fi cercat s-o urneşti pe 
Casandra când se poticnea în vreo poftă. Capeşă catâr, 
vijelioasă şi roinică, nu se lăsa înduplecată nici de 
rugăciune, nici de lacrimă, nici de urgiseală. Maria Doamna 
se împăcase dară cu gândul, Cantemir trăgându-se totuşi 
din neam bunişor, deşi îndoielnic, fecior şi frate de domn, cu 
învăţătură şi har de slovă vestită în toată Evropa. 

Dar vezi tot nu-i de ajuns pentru a stârpi dihonia; 
vrăjmaşul, luând un chip ori altul, dă târcoale caselor din 


Uliţa Ceasornicarilor. Iar în vremea din urmă, parcă mai 
într-adins! Spuie cine ce-o vrea, dar polobocul cela de 
slănină ce-şi zice boier Ioniţă Fărcăşan îi cu siguranţă 
unealtă a Brâncoveanului, nu-i venit în Braşov să cerceteze 
luna şi luceferii. 

— Grăieşti singură, măicuţă? clopoţi în liniştea cămării 
glasul Casandrei. 

Abia atunci îşi luă seama Maria Cantacuzino. Se închină 
de ducă-se pe pustii, şi rosti cu oftătură adâncă: 

— Prea mulţi oaspeţi ne încearcă porţile în ultima vreme. 
Chibzuiesc... 

Domnița, căutând pe fereastră, rămase cu degetele 
aninate în strunele harpei şi izbucni în râs. 

— Nu mai chibzui, măicuţă! Vorbeai de oaspeţi... lacă 
încă doi! Până o dezbumba porţile ticăitul cela de Gavrilă, 
numai bine ai vreme să-ţi îndrepţi barişul. 

Doamna Maria se ridică cu spaimă din jilţ. 

— Cine-s? 

— Vornicul Purice dimpreună cu boier în strai alb, stând 
strâmb în şa. 

Cantacuzineasca îşi îngădui suspin uşurat, petrecându-şi 
palma peste fruntea boţită de gânduri. Vornicul Vasile 
Purice se afla prietenul de nădejde al lui Dimitrie. Dacă nu 
vestea, măcar solul nu era primejdios. 

Logofătul Radu Andronic pătrunse în cămară cu 
zâmbetul cela pe care doar muierile ştiu a-l preţui. 
Fecioarele ameţesc, fluturând din gene cu spaima aripei de 
rândunea, cele coapte îl tem - ginerele bun are gheb şi 
căutătură crucişă - vârstenele îl cercetează cu dulceaţă şi 
suspin pentru colbul auriu al zilelor călătorite. 

O tresărire a umerilor desluşi mirarea domniţei. Maria 
Doamna însăşi, tulburată, îl răsplăti pe boier cu surâs uitat 
pe cele câmpii însorite ale Nicopolelui. 

Vornicul Purice îşi făcu închinăciunile cuvenite. Era 
bărbat ca la douăzeci şi cinci de ani, nu prea răsărit, gras- 
scripcă şi cu frunte de timpuriu pleşuvă. Chemau luarea- 


aminte buzele sângerii, care despicau rană în barba 
păcurie. Începu a desluşi hramul logofătului, căci şcoliseră 
dimpreună printre străini şi nu odată se întâmpinaseră pe 
drumurile împărăţiilor după cum se întâmplase şi acum, 
vornicul îndeplinind pe lângă Vodă Antioh al Moldovei slujbă 
asemănătoare cu cea a lui Radu Andronic. 

Când pomeni însă numele Brâncoveanului, 
Cantacuzineasca înţepeni cu jungher înfipt între coaste. 
Spaima, dar mai ales bobotaia mâniei îi arseră căutătura şi 
şopocăi, uitând de ighemonicon: 

— Brâncoveanu! Nevăstuica aceea nesătulă nu ne dă 
pace. Ne-a tâlhărit scaunul, de-amu vrea a ne lua şi 
răsuflarea. Tot târgul Braşovului îi împânzit de iscoadele lui. 
Fărcăşanu şi... 

— Mamă! strigă domniţa Casandra cereând ruşinată a 
curma năvala cuvintelor ghiorlăneşti. 

Boier Andronic, cu mâhniciune nefăţărită, zugrăvită pe 
chip, se lăsă într-un genunche dinaintea bătrânei. 

—  Îngăduie a-ţi vorbi, doamnă. Jur dinaintea lui 
Dumnezeu că nu cu ţel tainic ori năpastă poposesc la casele 
Domniei tale. De-ar fi fost într-altfel, într-altfel mă înfăţişam, 
alegând potecă lăturalnică şi hram mincinos. Mai juruiesc 
că Vodă Constantin nu are ştiinţă că mă aflu la Braşov, că 
aici, în astă clipă, vă sărut dreapta, şi mă închin vouă cu 
slavă nedeşartă. 

Dinaintea Cantacuzinoaiei totul se hâţâna roşu, îşi 
prăpădise măsura. 

— Hm! Hoţul priceput dintâi se închină şi-apoi doar fură. 

Radu Andronic păli sub ocară. Se ridică încet, zălogindu- 
şi privirea în pământ. Doar umerii, ce-i zvâcneau sub 
mantia de hermelină, trădau tulburarea. Vornicul Purice, 
amuţit, se făcuse şi mai mititel, gheboşându-se în caftanul 
căptuşit cu samur. 

— Cer iertăciune, rosti liniştit boier Andronic şi îngăduie, 
doamnă, a-ţi ura sorţi de sănătate şi bucurie. 


Domnița Casandra, învăpăiată, sări în forfotă de fuste 
zmeurii şi anină braţul boierului. 

— Ba dimpotrivă, logofete, cuvenit e a-ţi cerşetori noi 
iertare căci amarnic am ruşinat canoanele ospeţiei. Fac 
deplină încredințare cuvintelor Domniei tale şi consimţeşte 
rogu-te a te socoti prieten. 

Clipă de stânjeneală căzni cămara. Doamna Maria îşi 
rodea ciuda scăpărând mătăniile - aceasta era Casandra, 
tată-său toată, nestăpânită şi mereu de-a curmezişul -, 
Radu Andronic cetluit de domniţă se poticnise la jumătate 
de drum. Vornicul Purice dobândi oleacă de glas şi cuteză 
pas înainte. 

— Nu-l năpăstui pe logofăt, doamnă! Mă pun chezaş 
cinstei Domniei sale şi dovadă aduc mărturisind pe faţă şi 
fără umbră de şovăială slujba ce mi-a încredinţat-o 
beizadea Dimitrie. În taină şi mai cu seamă fără ştiinţa 
Brâncoveanului, am solie s-o smulg Braşovului pe domniţa 
Casandra şi s-o întovărăşesc până în cetatea leşilor unde 
Cantemireştii se gătesc de nuntă. Şi tot asemenea, fără pic 
de vicleşug, Domnia sa mi-a încredinţat ce ţel îl mână în ăst 
meleag. Nu-l teme, doamnă, şi iarăşi fără pricină, nu-l 
oropsi. 

Surâsul Casandrei avea vraja aromei de sulcină din 
duminica Sânzienelor. 

— "Te văd posăcit, logofete, iar aceasta nu mi-i pe plac. 
Adevărat, în ultima vreme ne-au cercetat mulţi slujitori de- 
ai Brâncoveanului şi măicuţa îi prepuielnică. Chibzuieşte şi 
Domnia ta! Dintâi, boier Ioniţă Fărcăşan... 

— Ioniţă nu-i în slujba Măriei Sale, spuse Radu Andronic. 
A fugit nechibzuit din surghiunul Vlădenilor, doborât de 
dorul după anume domniţă. 

Surâs şăgalnic borti obrajii Casandrei. 

— Ai văzut, măicuţă? Bucăliul cela nu-i urzitor ci doar boţ 
de inimă învăpăiată, iar muzicilor viersuite în fiece seară 
sub cafasi18: nu li se cuveneau leşia şi lăturile cuhniilor 
noastre. 


— Cumpăneşte-ţi vorbele, Casandră, mormăi bătrâna. 

Domnița râse înveselită şi îşi zvârli capul pe spate. 
Adamantele din urechi, doi bumbi cât bobul de afină, 
străfulgerară. În ochi îi sclipea flăcăruie şireată, părea o 
copiliţă pusă pe joacă şi şotii. Lăsându-şi căpşorul pe un 
umăr, zâmbi cu dulceaţă 

— Mă socoţi chipeşă, logofete? 

Vornicul Purice se holbă capiu, Doamna Maria tresări. 
Asemenea întrebare nu se cuvine a o pune decât oglinzii şi 
atunci încredinţată că păreţii sunt surzi. 

Căutătura boierului se îmblânzi, sub mustaţa trasă din 
penel se desluşiră dinţii albi, mascaţi. Întâmpinase Radu 
Andronic muieri şi mai frumoase, dar Casandra avea vrajă 
rară, oaste de draci în trupul firav, şi acel „vină după mine“ 
care îngenunchează cugetele şi inimile. 

— Tare chipeşă, domniţă. 

Casandra izbi mulţumită din palme. 

— Aferim! Am desluşit pricina pentru care după Ioniţă 
Fărcăşan, adulmecă împrejurimile şi dumnealui, Mihai 
Cantacuzino. Nici aista nu-i în slujba Brâncoveanului aşa-i, 
logofete? 

Râdea cu toată făptura şi, petrecându-şi braţul sub al 
boierului, îl sili a se preumbla prin odaie. Chipul lui Radu 
Andronic se întunecă. Stâlpi văzduhul privind cu luare 
aminte spre domniţă. 

— Spătarul îi în Braşov? 

— Îi. 

Prepuielile cele neguroase ale logofătului se adeveriseră 
Spătarul nu răsufla decât la porunca stolnicului, iar acesta 
lesne de priceput, nu-l trimisese pe frate-său la Braşov să 
taie frunză la câini. 

— S-a înfăţişat domniilor voastre? 

— Ei iacă, aceasta încă n-a cutezat-o, râse verde Doamna 
Maria. 

Casandra desluşi cu acelaşi glas vesel: 


— Dă târcoale şi spre a-mi sta în preajmă a tocmit casele 
de peste drum. 

Logofătul zvârli căutătură prin fereastra perdeluită cu 
muselină. Zări o hudubaie nemţească cu porţi înalte şi 
geamuri oarbe. 

— Aveţi ştiinţă unde a tras Fărcăşanul? 

Domnița cercetă dintr-o parte spre bătrână. 

— Ce zici, măicuţă, îi spunem? 

Maria Doamna săltă din umeri cu nepăsare mohorâtă. 
Licurici şturlubatici jucau în ochii Casandrei. 

— Îţi voi desluşi taină mare, logofete. Spre a domoli 
avântul bucăliului, căci ajunsesem de poveste în Braşov şi 
prea din cale-afară ne stânjenea, am ispitit hangiul cu zece 
arginţi pentru a-i slobozi anume pulbere în bucate. 
Neguţătorul şi-a împlinit cu cinste slujba. Sunt zece ceasuri 
de când boier Ioniţă, urgisit de nevoile pântecelui, păzeşte 
iatacul şi tot zece ceasuri de când, har Domnului, avem 
oleacă de tihnă. 

Deşi apăsat de grijă mare, boier Andronic începu să râdă. 

— Izbutită scorneală! 

Zâmbi şi domnia sa, vornicul Purice, numai Doamna 
Maria rămase ţeapănă, cu buzele pungite. 

—  Aibi bunătatea,  domniţă, urmă logofătul, şi 
încredinţează-mi numele acelui han unde l-ai priponit pe 
Ioniţă. 

— Se cheamă Roibul năzdrăvan şi se află la o sută de paşi 
numărați dinapoia Bisericii Săseşti. Dar unde te pripeşti, 
logofete? întrebă  oleacă  înciudată văzându-l că-şi 
încopciază bumbii. N-am apucat încă a-ţi ura bun ajuns şi 
domnia ta ne părăseşti. 

— Ci dezmeticeşte-te Casandră! o certă oţărâtă Maria 
Doamna. Nu porunceşti tu pricinile logofătului. 

Radu Andronic surâse ostenit. Cantacuzineasca numai că 
nu-l împingea de umeri, îi citeai pe buze cuvânt de 
îmbrânceală „lipseşti din faţa mea!“. 


— N-am izbutit a te îndupleca, doamnă, că ţel deschis m- 
a mânat în aceste case şi caznă fără seamăn mă încearcă. 
Înainte de a mă închina de rămas bun, spre a aduce pace în 
cugetul domniei tale îţi voi împărtăşi că spătarul Mihai după 
Fărcăşan cercetează, şi eu tot asemenea. 'Ie vei încredința 
iuteş, căci îi voi îmboldi pe alte cărări. Şi mai adăugesc că 
necazul de a mă fi socotit iscoadă netrebnică nu 
înnegurează bucuria acestui ceas petrecut în tovărăşia 
domniilor voastre. 

Casandra, otânjind ighemoniconul, zvârli o caţaveică de 
lupoaie pe spinare şi-l petrecu în curte. 

— Dimitrie mi-a vorovit adesea despre domnia ta, 
logofete, căindu-se că eşti slujitor Brâncoveanului şi nu la 
Curtea Moldovei. Chibzuiam pe atunci că le înfloreşte după 
năravul stihuitorilor. 

— Şi acum? zâmbi Radu Andronic cum ştia dumnealui că- 
i stă mai bine. 

Domnița râse. 

— I-oi spune că de-aci înainte îi voi face deplină 
încredințare în toate celea. Şi dacă te petreci prin leşi nu 
ne ocoli casele, logofete... 


Rândaşul Mariei Doamna îi înfăţişă armăsarul şi 
logofătul, încălecând zornic, o ţinu într-o întinsoare până la 
Roibul năzdrăvan. Poruncise slujitorului, spre a nu prăpădi 
vremea, să colinde singur hanurile târgului cercetând după 
Fărcăşan, urmând să se întâmpine după două ceasuri în 
creştetul Uliţei Făurarilor. 

Peste Braşov înţepenise noapte albă, omătul sclipea la 
flacăra fanarelor înfipte în ziduri. Ici-colo, lumină roşietică 
la fereşti dezvăluia foc harnic în sobe, după tipicul 
papistăşesc. Ornicul de la Turnul Postăvarilor ştirici 
târgoveţilor zece ceasuri. 


Boier Andronic ajunse la rateş fără prilej de zăbavă. 
Zdruncină clopotul de aramă şi înainte ca hangiul să se 
urnească din prag, îşi zări slujitorul. Se afla la mescioară 
scundacă de lemn afumat, bând vin fiert şi îndulcit cu 
tovarăş, al cărui chip ascuns în palme nu se lăsa cetit. 

— Bine ai venit, logofete, rosti Ilie Machidon. 'locmai 
chibzuiam să-ţi ies în întâmpinare. Cat zadarnic să-l ogoiesc 
pe creştinul ista. Poate-i izbuti Domnia ta. 

Auzindu-i cuvintele, urgisitul sări în picioare. 

— Boier Andronic! Dumnezeu te-a adus... Pe stăpânu- 
meu îl răpune vrăjmaşul. 

Plângea de-şi deznoda sufletul, aţa lacrimilor reteza 
chipul grăşcean. 

— Ia-o pe îndelete, Chirică, şi istoriseşte cum s-a 
petrecut. 

— Eu am zis încă de la Vlădeni: cucoane Ioniţă, las-o 
păcatelor pe Casandra ceea... Dintâi, află Vodă că i-ai 
batjocorit porunca. Mai apoi îi drum aprig, vreme mânioasă 
şi numai neted şi moale nu ne-o fi. Domniţa-i făgăduită... 

— Acestea le ştiu, i-o curmă logofătul fremătând armăsar 
nărăvaş. V-am păşit pe urme şi-apoi îl cunosc îndeajuns pe 
stăpânu-tău, pentru a prepui la ce-l taie capul, după ce-a 
deşertat vreme de patru luni câte patru poloboace de vin pe 
Zi. 

Chirică îl cercetă cu mirare înlăcrămată. Era acelaşi soi 
cu Ioniţă, fiind tot pântecos, scurt în picioare şi harnic tare 
la băutură. 

— Doar câte două poloboace, logofete... 

— De ajuns şi două. Ce s-a petrecut aici? 

— Dintru început, a tocmit toate muzicile din târg. 

— Şi aceasta o ştiu. Mai ştiu că a zăcut azi cu jale în 
pântece, ostenind între crivat şi umblătoare. După aceea! 

Pe Chirică îl năpădi un nou val de lacrimi. 

— Ş-a înfăţişat dumnealui spătarul Mihai, nu l-ar mai 
îndura postul Crăciunului! Cuconu' Ioniţă zăcea galben şi 
leşinat. Nici n-a apucat bietul să se salte în perini, şi 


Cantacuzinul l-a doborât cu măciucă lepădată în moalele 
capului. Pân' să mă dezmeticesc, 1-a înhăţat cu de-a sila şi l- 
a dus în rădvan închis. 

— Câtă vreme s-a măcinat de-atunci? 

— Două ceasuri, logofete, huruie ornicele nemților în tot 
ungherul, şi nu încape păcăleală. Zic să nu mai zăbovim, 
căci spătarul părea din cale-afară de zorit. 

— Încotro s-au îndreptat? 

— Spre hotar. Aşa l-am auzit poruncindu-i surugiului. 

— Bun, făcu boierul, azvârlind câţiva zimţi pe mescioară. 
Către Valahia, dară... 

Ilie Machidon oftă şi-şi potrivi cuşma peste urechi. 

— Plâng bidiviilor ceia de milă. 

— Ba-l plâng pe bezmeticul de Ioniţă, rosti uscat Radu 
Andronic. Îl hăituieşte primejdie de moarte. 

Chirică, sârguind să mântuiască ultima înghiţitură din 
bărdacă, nu-i auzi cuvintele. Ilie Machidon îi cercetă 
făptura gogonată ce se fălea pe picioare de răţişoară. 
Începu să râdă. 

— la mărturiseşte, jupân Chirică, ce-a păzit Domnia ta 
când l-ai văzut pe Cantacuzin dobojindu-ţi stăpânul? 

Sluga Fărcăşamilui se holbă. Apoi îşi săltă spre nouri 
guşa de clapon. Se hlizi ca din creasta Ceahlăului. 

— Iaca ce se cheamă să te afli plugar din Chipriana şi să 
nu cunoşti ighemoniconul de la curţile cele mari! l-am 
cuvântat, încredinţat fii, cu cele mai alese vorbe. Îşi semeţi 
glasul poftorind cu buzele ţuguiate de parapon: „Slăvite 
spătare, nu se cuvine a-l asupri pe cuconu' Ioniţă, 
dumnealui aflându-se neprihănit, albă mieluşea...“ 

— Ai opintit, nu şagă, rânji chiprinaşul. Făcu spătarul - 
poc! - cu măciuca dar şi Domnia ta - fliş! - cu biciuşca... 

Îl găsiră pe boier Andronic în ograda hanului călare 
strâmb, gata să dea pinteni telegarilor. 

— Într-un ceas trebuie ajuns rădvanul spătarului. Pe 
boier Ioniţă îl va îngădui până la hotar, spre a nu avea 
bucluc cu nemţii. După aceea... 


Făcu semnul crucii şi îşi înfipse ciubotele în pântecul 
armăsarului. Roibul se încrâncenă pe două picioare, 
muşcând văzduhul cu nechezat înfricoşător, apoi sări 
săgeată zăplazul hanului, 

Ilie Machidon şi Chirică îl urmară pe porţile larg 
deschise. 


De fel, boier Ioniţă Fărcăşan nu era nătâng. Atâta doar că 
după cum s-a mai spus în ăst hronic, domnia sa nu-şi bătea 
capul cu împărăţiile, nu trudea după slujbe năzuroase şi 
înălţare, nu tânjea să fie poftitul lui Vodă în cele zile 
luminate ale sfinţilor Paşti, ale binecuvântaţilor împărați 
Constantin şi Elena, ori de Crăciun când Măria Sa încingea 
zaiafeturi de pomină la palat pentru căftăniţi, şi veselii cu 
pehlivani, rachiuri şi frigăruici de oaie şi tăurean, pentru 
târgoveţii grămădiţi în Piaţa Mare. 

Ba dimpotrivă, conul loniţă se căznea din răsputeri a nu 
sta ţăruş în ochiul Brâncoveanului, ştiut fiind că departe de 
Dumnezeu înseamnă nici aproape de sfinţi. Ori către 
aceasta ostenea gămanul după pilda şi învăţătura părintelui 
domniei sale, boier Zaharia, care la rându-i făcuse 
ascultărică supusă bunelului Iordache şi răsbunicului 
Todiriţă. lar roadele înţelepciunii s-au cules în fiecare 
toamnă pe moşiile şi livezile Fărcăşenilor nestânjeniţi de 
domnie nouă, legiuială, ori divăneală iscate peste noapte. 

Şi iar e adevărat că în trei sute de ani de când aveau 
ştiinţă despre dumnealor - cel dintâi din neam cu zapise şi 
avuţie mare se aflase boier Alecu din Deleni pomenit într-o 
danie de însuşi Mircea Vodă la leat 1411 - nu se întâmplase 
încă Fărcăşan cu căpăţâna retezată, moşie pustiită ori silit 
la pribegie. 

Cam aşa chibzuia acum boier Ioniţă, aprig scuturat de 
roţile rădvanului. Păstra ochii închişi spre a nu desluşi 


spătarului că şi-a venit în fire şi a-şi îngădui să cugete. Dar 
aferim cugetare cu suferire grea în creştet şi ceafă, iar 
chinuiala părea lacomă, îi cuprinsese umerii şi cerceta 
cărare pe şira spinării. La început prepuise că pricina 
dosădirii îi înfrângerea surghiunului. Neghiobie, de bună 
seamă, căci pentru a osândi asemenea faptă neînsemnată, 
Brâncoveanu n-ar fi silit la drum căpetenia oastei sale. 
Gândi apoi că ghimpele poate-i domniţa Casandra. Tot 
poznă! Vodă nepoftind însoţire între o Cantacuzinească şi 
un Cantemir, ar fi jucat de bucurie aflând că se află un 
bezmetic ce se pune de-a curmezişul nunţii vârând ursiţilor 
bolduri în mămăligă. 

Negăsind pricina, boier loniţă oftă fără vrere vestind 
spătarului că s-a smuls din leşuială. Cantacuzinul îşi răsuci 
gâtlanul lung, cercetându-l cu rânjet. Semăna cu frate-său, 
Stolnicul Constantin, atâta doar că obrazul îi era mai 
prelung, boiul călit, iar căutătura verzuie. Cine-l zărea însă 
o dată, nu-l uita din pricina tâmplelor scobite să vâri pumn 
de prunc înăuntru, neajuns stârnit, zice-se, de 
neîndemânarea moaşei. 

Jupânesele cele bătrâne însă, zvoneau mai încâlcit, şi- 
anume că beteşugul era iscat de încărunţirea neamului, 
neînzdrăvenit cu mlădiţă nouă şi fragedă. De aceea, mai 
desluşeau dumnealor, Cantacuzinii, cât de departe ai 
cerceta, îs toţi chiori şi cu sufletele închinate lui Mamon. 
Puțin lucru acela să faci uciganie de frate!? Şi mai erau 
pilde, şopocăiau soaţele căftăniţilor, apropiindu-şi capetele 
şi căutând cu grijă spre uşi şi fereşti. 

— De ce-ai necinstit porunca Măriei Sale, boier 
Fărcăşan? întrebă cu batjocură spătarul. 

— Cu voia Domniei tale, rosti Ioniţă, săltându-se anevoie 
în capul oaselor, aceasta oi desluşi-o lui Vodă. 

Cantacuzinul râse pe săturate. 

— Lui Vodă... Eu unul îndrăgesc cuvântul scurt şi 
răspicat. Fă-ţi rugăciunea din urmă, căci n-apuci a te mai 
bucura la bineţile zorilor. Chibzuieşte-ţi cu cumpăt vremea. 


În trei ceasuri ajungem la liman, şi odată păşit, am poruncă 
să te răpun. 

Deşi înfierbântat până atunci, Fărcăşanul simţi rece în 
inimă şi pântece. Spătarul Mihai nu şuguia niciodată. Nu i-o 
îngăduiau nici fala, nici deprinderea de a împlini doar vorba 
frăţâne-său, stolnicul Constantin. Cercetă  ferestruica 
rădvanului. Aceasta se afla însă gros perdeluită şi oricum n- 
avea ce desluşi pe drumul deşert, asuprit de vijelie. 

— Cum o vrea Domnul, oftă Fărcăşanul trecându-şi palma 
peste fruntea încinsă. 

Spătarul se veseli iar ca de mucalitlâc neasemuit. 

— Până acum s-a văzut şi prea văzut care-i e vrerea. 
Basamacul ţi-a luat minţile, boier Ioniţă. Şi iar chibzuiesc că 
săvârşesc faptă creştinească scutindu-te ăstei lumi, unde 
doar spre răutăţi şi pildă haină ai vieţuit. 

— Şi aceasta se va vedea, cercă glas semeţ Ioniţă. 

Îşi simţea inima in izmene şi cerceta înfrigurat după 
vicleşug ce l-ar putea dovedi pe Cantacuzin. Pieptiş, n-avea 
sorţi nici cât pui de pitulice dinaintea balabanului, căci cât 
se afla de durd gogoaşă, spătarul l-ar fi doborât cu o 
singură mână, în cealaltă ţinând luleaua. 

Cantacuzinul îşi şcolise trupul la Viana şi în mahalalele 
Toscanei, vestite întru haidăi şi pumnaci meşteri în buşeală. 
De hac, după cum se dovedise în trudniciile de pe moşia 
Cotroceni, unde învăţăceii Cancelariei Negre deprindeau cu 
dascăli străini iscuselile trântelii, îi venea doar Radu 
Andronic. Dar Cel prea Puternic avea ştiinţă pe unde 
hăimănea logofătul acum! Poate la Stambul, poate la 
muscali, poate în iatacul dumnealui din casele Andronic ce 
stăpâneau bumă parte a Uliţei Sfinţilor Apostoli. 

Genele Fărcăşanului striviră o lacrimă. Trufaş, nu duse 
mâna la obraz ci, răsucind capul, se şterse cătinel de 
perinile bihuncii. De una putea fi încredinţat spătarul. N- 
avea să se bucure la umilinţa Fărcăşanului. Şi iarăşi scăpă 
suspin nechibzuit. 

— Ţi-ai mântuit ruga, boier Ioniţă? 


Gămanul tăcând chitic, Cantacuzinul urmă cu glas mai 
domol, filosofisind parcă: 

— Mă întreb la ce chibzuieşte Domnia ta acum, când ţi-a 
rămas mai puţin decât oleacă spre a te înfăţişa părintelui 
atotputernicesc. M-am gândit nu o dată la astă trebuşoară, 
dar prilej de-a afla n-am găsit, căci fie cei ce se găteau de 
călătorie veşnică erau bătrâni şi zăcaşi, minţile rătăcindu-le 
de mult pe pajiştile mereu înflorite ale Domnului, fie 
găsindu-şi pacea în ascuţiş de spadă, n-au găsit vreme a 
cugeta la odihnă sub oghial de buruieni. Mi-oi lămuri-o însă 
domnia ta, având minţile limpezi. Ce te cearcă? Teamă? 
Căinţă pentru ticăloşii neasemuite? Dor de a te înfăţişa cât 
mai grabnic dreptei judecăţi? 

— Ba părere de rău! rosti Fărcăşanul mânios. Vezi, 
spătare, abia acum pricep vorba tătâne-meu, boier Zaharia: 
„Nu ţi-e când te izbeşte un armăsar, ci când te trânteşte un 
măgar!“ lacă la ce cuget cu voia şi fără tolocăneala Domniei 
tale. 

După care încleştă fălcile spre deplină tăcere, cu inima 
gămălie şi ochii putinele de lacrimi. 


Logofătul trase zdravăn de dârlogi şi bidiviul, răsucindu- 
se cu nechezat fioros, înţepeni în mijlocul drumului. 

— Urmă de rădvan, Ilie! 

Slujitorul încuviinţă din cap. Chirică, năpastuind cu 
povara un roib moldovenesc, îi ajunse din urmă gâfâind. 

— Cumplită viforniţă, oameni buni! Îţi smulge căciula cu 
căpăţână cu tot. 

— Fereşte-te de asemenea pagubă, jupân Chirică, surâse 
Machidon. La vreme de ningău, cuşma bârsană îi lucru cu 
cheltuială. 

— Aşa-i, numai că deprins sunt a călători în docăraş. Eu şi 
cuconu' Ioniţă, adăugi cătând ca totdeauna vorbă 


meşteşugită, nu încălecăm decât spre preumblare în dulce 
lună de cireşar. 

Radu Andronic scrută zarea scuturându-şi omătul de pe 
umeri. 

— O retezăm prin păduricea Ciugulenilor şi numai bine le 
ieşim dinainte. Luaţi seama! Cărarea e pe buză de prăvăliş. 

— Cu voia domniei tale, cuteză Chirică, eu oi lua-o pe 
drum neted fiindu-vă mai de folos astfel, decât cu oasele 
fărâmate pe fund de prăpastie. 

Boierul i-o reteză: 

— Nu ne eşti de nici un folos, Chirică, aşa că de pici în 
scufundiş, n-om prăpădi vremea trudind să te scoatem. 

— Pricep, logofete, doar că stăpânu-meu, boier Ioniţă, 
prea mult mă îndrăgeşte şi ţi-o fi poate anevoie să-i 
desluşeşti cum m-ai jertfit... 

Băgă de seamă însă că grăia pustiului. Logofătul şi Ilie 
Machidon pieriseră în pădurea albă. 


— Numai de n-ar lua-o prin Gârleni, şopti Machidon. 

Boier Andronic râse. 

— Nu te aude nimeni, Ilie. 

Chirică, izbăvit de primejdia drumului şi cu trufia 
redobândită, îşi îngădui a râde asemeni. 

— N-or s-o apuce prin Gârleni, rosti Radu Andronic, căci 
spătarul opinteşte a ajunge cât mai degrabă la hotar. 

Machidon, cu capul repezit pe ceafă, cerceta copacii. 
Socotind că-l găsise pe cel de trebuinţă descălecă, zvârlind 
dârlogii lui Chirică. 

— Grijeşte să nu-l anini de coada ciupercii. 

— Hm! făcu grăsceanul cu dispreţ... Asemenea nerozie 
nu se poate întâmpla decât în minte firavă de modârlan. 
Ciuperci pe geruiala asta! 

Logofătul zâmbi uşurel căutând spre Machidon care 
căţăra pisiceşte mesteacănul. 

— Fii cu băgare de seamă, Ilie! 

Făcu semn lui Chirică să-l urmeze şi se îndepărtă. 


Dintăi, slujitorul auzi tropotul cailor, apoi, la câteva clipe, 
prin vârtej de zăpadă, zări bihunca. Petrecând cu nădejde 
braţul stâng împrejurul trunchiului, se săltă în ciubote. Cale 
de o răsuflare şi rădvanul îi va trece pe dinainte. Se 
desluşeau bine acum surugiul, fanarele aninate de urechile 
caretei. 

„Doamne ajută!“ suflă Machidon şi luându-şi avânt 
straşnic se zvârli asupra brişcarului'i/+. Fără zăbavă, prinse 
zdravăn hăţurile spre a nu da prilej telegarilor să simtă 
şovăială ori mână străină. Surugiul, de buimac ce se afla, se 
zbuciuma fără credinţă, prepuindu-se doborât de înger 
negru rătăcit prin ţinut. Machidon săltă muchia palmei şi 
repezi cu putere în ceafa otânjitului. Cercă apoi două-trei 
ghionturi căznite şi îl zvârli de pe capră, grijind să nu 
nimerească sub copitele trăpaşilor. 

După această faptă, scoțând jungherul din şerpar, 
slujitorul sări pe calul fruntaş, reteză hăţurile şi porni în 
goană zăludă, mânând după el şi ceilalţi telegari. 

Zăticnirea neaşteptată îi repezi pe Ioniţă şi pe spătar u 
nasurile în peretele bihuncii. Cantacuzinul, după clipă de 
nedumerire, începu a se descotorosi mânios din velinţele 
îmblănite. 

— Ce se petrece? A bolunzit beţivanul acela de mânaş? 

Ioniţă, pentru carele orice clipită amânată însemna prea 
mare minune de la cer, tăcea chitic, întrebându-se cu 
nădejde despre rostul poticnelii. 

Spătarul cobori, scufundându-şi în omăt ciubotele cu 
tureatcă răsfrântă. Duse palma streaşină la ochi, căci vijelia 
îl orbea, un crivăţ vrăjmaş îi smulgea straiele. Dintăi, 
încremeni căscăund şi se holbă bune clipe. Droşca 
rămăsese de izbelişte în mijloc de drum, surugiul şi cei şase 
bidivii pieriseră ca prin vrajă satanicească. 

Cantacuzinul, săgetat de spaimă - temea cotorlanii 
păcurii, blestemul de văduvă, cireş înflorit a doua oara, 
cloşcă neagră cu treisprezece pui şi câte şi altele - îşi ascuţi 
căutătura cercând a pătrunde împrejurimile. Dinainte nu se 


desluşea răsuflare de vietate, ci doar vârtej de omăt 
măturând zarea şi zvârcolindu-se în văzduh. 

Cuteză câţiva paşi dinapoia rădvanului streşinindu-şi 
căutătura. Părere ori adevăr era? Depărtişor, cam la o sută 
de paşi, se zărea mogâldeaţă de om dând bezmetic din 
mâini. Nefăcând încredințare ochilor, năpădit de teamă şi 
nerăbdare, spătarul începu a înota prin omăt, îndreptându- 
se către acea făptură ciudată. La o vreme i se păru chiar că- 
şi desluşeşte numele strigat, zvonul însă avea să se 
adeverească mai încolo, glasul viforului fiind îndeosebi 
făţarnic. 

Cu căpăţâna doldora de prăpăstii, şi dorind aprig să 
descâlcească cele întâmplate, dumnealui spătarul Mihai 
Cantacuzino opintea prin zăpada ce-i năpădea genunchii. În 
întâmpinare îi ieşea surugiul al cărui chip nu se putea încă 
desluşi. 

— S-a depărtat binişor, rosti cu mulţumire boier Rad 
Andronic. 

Veghea drumul, dimpreună cu Chirică. Ilie Machidon 
numai ce li se petrecuse pe dinainte, urmând după 
înţelgere să-i aştepte în cotul Vidrei, la nici douăzeci de 
stânjeni. Târgovăţul zgâlţâia din măsele, chibzuind că 
amarnic stăpân i-a fost hărăzit, stăpân carele la rându-i cu 
amarnici tovarăşi se însoțea. De-o pildă, căpcăunul ăsta de 
Radu Andronic! În loc să-şi vadă de avuţie şi muieri - o 
singură căutătură de-a boierului şi jupânesele Bucureştiului 
se muiau cocă, vorba celeia: „Mamă, văzui izmene pe gard 
şi peştin rămăsei grea!“ -, boierul hălăduia fără de judecată 
în cele patru vânturi. 

Iar sluga îi ţinea umbra fără a mai zădări însă prilej de 
uimire, căci firesc este pentru un plugar nătâng din 
Chipriana să aibe gusturi proaste şi deprinderi de boscar. 
Numai pehlivanii cei cu chipuri vopsite şi pene aninate la 
şezut, de-i întâmpini prin bâlciuri de Sân' Toma, îţi caţără 
copacii momiţă, ţi se avântă din vârf de plop pe bidivii în 
goană, fără a se dezghioca. Gospodarul aşezat le leapădă o 


arămioară în băsmăluţă şi-şi vede de drum repejor, grijind a 
nu se încurca în bineţe cu asemenea ticăloşiţi. 

Viforul smulsese suspinul de pe buzele lui Chirică. 
Grăsceanul îşi ascuţi căutătura, întorcând spinarea celor 
filosoficeşti. 

Logofătul zgâlţâi uşiţa caretei, şi dintr-odată, chiot de 
neasemuită bucurie străpunse urgia. 

— Andronic! Bre, Andronic! 

Ioniţă Fărcăşan se prăvăli în braţele logofătului, gâtuit de 
lacrimă. O mireasmă veche, rătăcită de bezmetic în 
sipeţelele prunciei, îi dezmierdă cugetul. Aşa aromeau 
poalele de atlas ale mumă-si, biata jupâneasa Safta. 
Ocrotinţă şi vis dulce... 

— Încalecă degrabă, Ioniţă! surâse Radu Andronic. 
Trebuie să ne urnim până nu se dezmeticeşte spătarul. 

Fărcăşanul îşi bulbucă ochii, vânăt de mânie. 

— Unde-i ticălosul? 

— 'Ţi-oi istorisi mai pe urmă. 

Chirică, fudul nevoie mare, îi înfăţişă calul lui Machidon 
ţinându-l de dârlogi. Chibzui la cuvinte alese, bine dărăcite: 

— Prin mare primejdie te-ai petrecut, stăpâne, dar 
credincios ţi-a fost norocul şi cutez a spune că nici eu unul 
n-am şovăit a-l rezema. Mărturie am la Cel Veşnic şi boier 
Andronic. 

— Deplină! râse logofătul. 

Ioniţă Fărcăşan îşi cercetă sluga cu îndoială. 

— Iar te făleşti, Chirică! 'Ţi-am făgăduit că într-o zi ţi-oi 
reteza cu gârbaciul vorba deşartă şi semeţia. Teme marţea, 
joia ori duminica aceea! 

— Eşti neîndurat, coane Ioniţă, băzâi sluga scormonind 
plâns calp, şi nu mi se cuvine. Căznindu-mă să te scap din 
strânsoarea vrăjmaşului, am cheltuit jertfă, dovedind drag 
de stăpân şi cuget tare... 

— .„.„.Ca balega după ploaie, i-o reteză gămanul. 

Încălecă anevoie şi, neluând în seamă scâncetele lui 
Chirică, o luă pe urmele logofătului. 


La cotul Vidrei, Machidon juca în ciubote, cercând să 
dobândească picuriş de căldură. Răsuflarea celor şase 
telegari ai Cantacuzinului lepăda petece de borangic pe 
care crivățul le trenţuia, rătăcindu-le în crengile degerate 
ale stejarilor. 

Măcinat năvalnic de copite îi asmuţi urechea. Adunat 
strâmb peste coama bidiviului, logofătul străpungea 
furtuna. 


Capitolul IV 


BOIER IONIŢĂ FĂRCĂŞAN 
TREBUIE RĂPUS 


> Şi-am găsit careta pustie, bădiţă, iar juganii!18+ 
lipsind. Pe boier Ioniţă îl înhăţaseră duhurile cele viclene 

— Încredinţat eşti? 

Stolnicul Cantacuzino cerceta făptura  frăţâne-său 
măcinându-şi obida în bărbia făloasă cu gropniță adâncă. 
Ceru alte desluşeli, dar pe spătar nu-l urneai dintr-ale 
dumnealui. Asupra surugiului pogorâse pasăre albă, cu 
vlagă neasemuită, ce-l zvârlise la celălalt capăt de drum, 
aceeaşi dihanie îl izbăvise pe Fărcăşan, slobozind şi 
telegarii din ham. 

— Cu juruială mă leg pentru adevăr, bădiţă! Am cercetat 
drumul la lumina fanarului arăbesc şi n-am citit urmă de 
ciubotă ori copită. 

— S-au înălţat la ceruri, aşa-i? pufni cu dispreţ nedosit 
stolnicul. Polobocul cela de Fărcăşan cu adaus de şase 
nărăvaşi. Nu fi nătâng, Mihai! Singur ai istorisit că viforniţă 
năpraznică asuprea meleagul. De ajuns să socoteşti până la 
zece şi într-asemenea urgie piere şi pas de bour. lar 
Domniei tale îi e de trebuinţă numărătoare cu mult mai 
îndelungată spre a se dumiri. 

— Mă ocărăşti fără pricină, rosti încet spătarul. Oare 
ceasul, cel rău nu-l pui la răboj? lar pe acesta nu ţi-l 
vesteşte nimeni, nici măcar cu ciozvârtă de clipă înainte. 


Nările stolnicului fremătară, ochii dobândiseră lucoare 
satanicească. 

— Ba să ţi-l vestească! Şi nu duhul sfânt, nici cleveteala 
codrului, nici stelele, nici babele pehlivance din Mahalaua 
Calicilor, de descântă bobii pentru sărăcuţii la minte! Ci 
judecata şi deprinderea îndelungată în treburile de taină! 
De aceea te afli dregător însemnat la curtea 
Brâncoveanului şi nu mai mare peste găinăriţele de la 
cuhnii. Ceasul rău, precum şi păsăroiul cela alb de-au 
smintit un surugiu beat şi un spătar neghiob, se cheamă 
logofătul Radu Andronic! 

Mihai amuţi înlemnit de tulburare. Nicicând frate-său nu 
se dovedise atât de mânios, cu baierele limbii deznodate 
fără de cumpăt! Tremura vârtos, întâmpinarea dintre 
domnia sa şi stolnic petrecându-se spre desăvârşită taină 
într-una din hrubele Cancelariei Negre. Iar în aceste hrube 
- grijind ocrotinţa hrisoavelor şi a pergamentelor şi nu 
junghiul truditorilor de condei - împărăţea gerarul. Sobele 
valahe, cele pântecoase, fuseseră alungate, tot asemenea 
ferestruicile pe unde s-ar fi putut strecura căutătură 
hulpavă de iscoadă, îngăduită fiind doar flacăra înfiptă în 
zid, dar şi aceea bine strunită între cioburi de sticlă groasă, 
cioplită în Bohemia. 

Cantacuzinul cel bătrân se preumbla prin cămară, fără a 
lua în seamă frigul cumplit. Negura din cuget îi adâncea 
creţurile frunţii, se anina de colţul buzelor subţiratice, 
opintindu-le spre bărbie. Răsuflarea trudnică - în piept anii 
zvârliseră ancoră grea ocolindu-i celelalte mădulare - 
zugrăvea în hruba îngheţată flori de păpădie. De l-ai fi 
cercetat însă, chibzuia spătarul Mihai mestecându-şi 
muţeşte umilinţa, mâinile i le-ai fi dovedit fierbinţi jăratec şi 
tot asemenea obrajii slăbii, dalbi, parcă sulemeniţi cu 
pulbere de Spania. „Aşa la săbuit Cel Veşnic, oftă 
nedesluşit. Arşiţă tot, dar cu inima degerată în Iordanul 
Bobotezei...“ 


Glasul stolnicului bubui pe neaşteptate smulgându-l 
gândurilor. 

— De ce l-ai păsuit pe Fărcăşan atâta amar de ceasuri? 
Pricep că se făcuse noapte şi vă depărtaserăţi binişor de 
cetatea Braşovului. 

Spătarul îşi săltă privirea din ciubotele de piele răsurie 
de la Moscova: 

— M-ai povăţuit să fiu cu luare aminte, bădie. Dintâi, că 
simţeam în ceafă răsuflarea blestematului cela de Andronic. 
Tot la un întins de braţ în urma mea s-a aflat. Mai apoi, m- 
am ferit de străjile lui Rabutin. După pilda Habsburgului, a 
născocit veghe pe toată întinsoarea Transilvaniei spre a 
stârpi tâlhăritul şi ucigania. Am chibzuit că că nu-l pot 
răpune pe Fărcăşan fără primejdia de a fi dibuit, înainte de 
a ajunge la hotar. 

— Proastă socoată! i-o reteză stolnicul. Puteai abate 
bihunca pe cea dintâi cărăruie lăturalnică, unde ochiul 
străjilor nu bate. 

Râs amărăluţ scăpă de pe buzele spătarului. 

— Nu cunoşti iarna meleagului, bădiţă... Abia de puteam 
strecura rădvanul pe drum bătătorit de negustorie şi de 
alte trebuinţe ori necazuri. Un stânjen în stânga ori 
dreapta, ne-ar fi împotmolit până la cel cireşar... Mai bine 
întreabă-mă, rogu-te, câte am pătimit până a rostui altă 
caretă şi alţi cai... 

Stolnicul dădu din mână, lipsit de răbdare. 

— Pe acestea mi le-oi povesti altă dată, când ne-om stâlpi 
plictisul în genunche la gura sobii, negăsind alte pricini de 
voroavă. Găteşte-te de drum! Dar ce zic, găteşte-te?! În 
astă clipă, te-ai şi pornit! 

Spătarul Mihai îşi cercetă fratele cu uimire. Abia picase 
de pe drum, vorba ceea, nici ciubotele n-apucaseră să se 
odihnească. Îşi amăgise trupul şi cugetul ostenite la gândul 
unei vane cu apă dată în undă. Mâinile sprintene ale 
Glafirei sufragioaica aveau să-i alunge cu neasemuită ştiinţă 
şi pomezi aromitoare mahmureala din mădulare, iar 


cafeluţa sorbită pe îndelete între plăpumile de puf i-ar fi 
dăruit somn lin şi bogat. 

— Nu-i vreme, rosti stolnicul, pentru filigean, scălduşcă şi 
dezmierdările ţigăncii Glafira... 

Spătarul se holbă, năuc de mirare. Nici jupân Anatolie 
zodierul nu desluşea mai limpede buchiile stelelor, şi chiar 
grămăticii cu deprindere ai Cancelariei domneşti se mai 
împotmoleau la o adică în descâlcitul slovelor. Bădiţa îl citea 
însă de parcă ar fi fost az-bucovnă!1%: deschisă. 

Cantacuzinul cel bătrân se proţăpi în miezul cămării! 

— Te cunosc, Mihai! Şi-acum, descâlceşte-ţi gândurile şi 
fii cu luare aminte. Trebuie să-l ajungi din urmă pe logofătul 
Andronic. Aşa cum îl cunosc, goneşte acum spre Stambul 
dimpreună cu boier Fărcaşan. Încredinţat sunt căci pricină 
de a mai trece pe la Curte n-a avut. 

— N-a avut, îngână spătarul. 

— Ia asupră-ţi pungi de galbeni - la Poartă şi pietrele 
cerşetoresc peşcheş - şi toată judecata care de prisos 
părându-ţi-se ai lepădat-o spre păstrare în poalele 
jupânesei Zinca. Îţi va fi de trebuinţă, căci piept ai de ţinut 
lui Andronic, iar acesta doar cu judecată de cârlan 
neînţărcat nu păcătuieşte. Pricepi? 

— Da, bădie. 

— Atunci mai adăugeşte că Galimet Surme nu trebuie 
răpus, căci slobozirea celor zece mii de creştini va dovedi, 
prin mărturia unuia şi a altuia, ceea ce Brâncoveanu 
socoteşte a fi fărădelegi. lar de multe din aceste fapte, pe 
care doar viitorimea le va judeca limpede, nu suntem 
străini. Fărcăşan trebuie doborât cu orice preţ, spre a 
bolovăni cărarea lui Andronic! Nu uita, Mihai! Izbânda 
logofătului înseamnă pieirea noastră. 


XXX 


Popas spre a îngădui răsufletului să ajungă bidiviii din 
urmă făcu logofătul Radu Andronic dimpreună cu ceata 
domniei sale la Bucureşti, în conacul vestit întru belşug de 
mixandre, verbină şi zaiafeturi al lui loniţă Fărcăşan. 

Nu cinstise casele Andronic din Uliţa Sfinţilor Apostoli, 
temând limba mereu cârtitoare, dar mai cu seamă ochii cu 
osebire iscoditori ai jupânesei Irina. Aceasta, nepricepând 
rosturile lui fecioru-său şi ocărând cu fiece prilej dregătoria 
de taină ce-l anina sclimpuşi2: de poalele Brâncoveanului, 
tolocănea fără istov despre necazuri gospodăreşti ce 
cuvenit era a împovăra de acum umerii lui Radu, 
îndemnând mereu la viaţă aşezată alături de muiere robace 
şi liotă de prunci bucălii, cât să umpli ograda cea mare a 
Mănăstirii Sfântul loan cel Mare. Sătul era însă de toate 
acestea logofătul, cu amândouă urechile roase şi prea zorit. 

Trecuseră pragul hudubăii oleacă după prânzul cel mare, 
iar Fărcăşan, răpus de atâta sperietură şi osteneală, se 
prăbuşise buştean în iatacul năpădit de chilimuri şi perini 
gogonate. 

Conacul, semeţit chiar în miezul Uliţii Mogoşoaiei, fusese 
ridicat de părintele domniei sale, după gust anume poruncit 
de trândăvie, dor neasemuit de petrecere şi mai cu seamă 
nazurile pântecului. O oaste de slugi osteneau să le 
mulcomească, cu sârg izvorât din drag, căci părinte şi fecior 
se aflau stăpâni milostivi, fără de arţag, iar pe gârbaciul 
dumnealor, uitat într-un ungher, se aşternuse colb de două 
degete. 

Cu doi ani în urmă, de Sfânt-Vasile, boier Zaharia îşi 
prăpădise suspinul într-un chef lat de nouă zile. Se 
înfăţişase Celui Veşnic, după cum jinduise o viaţă, adică 
beat ţeapăn şi cu burduhanul ghiftuit de basamac, spre a 
nu îndura mare lipsă în cel colţ de rai unde viersul 
serafimilor ţine loc cobzei lăutăreşti iar ambrozia, o zamă 
leşioasă pentru pântece  calic, prepuiau dumnealor, 
ploscuţelor cu rachiu de Chios. 


Acesta era prilej de mare dezmierdare a cugetului pentru 
fecioru-său  loniţă, pricină pentru care făcuse danie 
călugărilor din Mărgineni, satul Gârlişoara, dimpreună cu 
moara şi imaşul ce le stâlpea moşia. 

Lemnărie de soi nu se afla în conacul Fărcăşenilor. Multe 
sofale, jilţuri aurele şi arginţele ca în orice casă boierească, 
mescioare şi chilimuri, două icoane a Sfintei Ecaterina de la 
Siliştea tămăduitoarea de junghi şi a Sfântului Neculai, luaţi 
în seamă de Ioniţă mai ales în ceasurile de plictis, când 
lipsit fiind de tovarăşi întru petrecere, bezmeticul închina 
dinaintea chipurilor îmbrăcate în argint, urându-le sănătate 
şi seceriş mănos pe ogoarele cele nesfârşite ale Domnului. 

Fărcăşan, deşi cuprins, cu mult mai cuprins chiar decât 
Andronicii, râdea pe sub mustăţi de ifosele clucerului 
Negoescu, ale vornicesei Leurdeanu, ale Ştirbeilor şi a încă 
doi-trei care-şi  umpluseră  cămările cu  bodroanţe 
papistăşeşti, lemnărie născocită de căpăţâni şi gusturi 
nătânge. Acelea erau mescioare? Acelea erau jilţuri? 
Surcică se sfărâmase scăunaş frâncesc cu picioruşe aurii, 
doar când cercase a se aşeza. Dumnealui, unul, nu le mai 
cercetase casele, căci dacă poftea bolunzi, n-avea decât a 
reteza Podul Mogoşoaiei, bolniţa smintiţilor aflându-se chiar 
peste drum, în chiliile Mănăstirii Sărindari. 

Îndată după chindie, Ioniţă, zgâlţâit îndărăpnic de 
Andronic, se sculă anevoie şi înveşmântând halat căptuşit 
cu păr de maimuţă - bineînţeles înfierbântat dinaintea sobei 
de către Chirică - porunci merindeaţă îmbelşugată. 

Sufragioaica, o ţigancă boţită de ani şi păcate, lua aminte 
la poftele stăpânului: 

— ....Cegă grecească îndestulată cu stafide şi ambră, 
scrumbie dulce de Dunăre cu coconare, ştiucă ostenită în 
untdelemn de migdale şi înrourată cu rachiu de Chios, 
cheşchet, ciorbă de prepeliţe şi porumbei guleraţi. Acestea 
pentru dinainte! Mai apoi, om vedea! 

Logofătul, stăpânindu-şi râsul odată cu nerăbdarea, 
reteză avântul tăciunatei ce dădea zor spre cuhnii în fâlfâit 


sprinten de fuste creţe: 

— 'Toate acestea fără zor mare, ochioaso! Cuconul Ioniţă 
le-a poruncit pentru cină şi gârbaciul te aşteaptă de-i 
cuteza să le aşterni pe masă înainte de trei ceasuri. 

Fărcăşan căscă ochii de godac, pâlpâind între stenahorie 
şi supunere. Asemenea obrăzniceală nu-şi îngăduise nimeni 
în casele de la răscrucea podului. O cuteza logofătul şi 
Ioniţă, înghițind oftătură şi sudalmă, cugetă că tovărăşia 
veche, din pruncie, ce căţărase mai apoi treptişoarele 
tinereţii crude tot de-o mână ţinându-se, osândea uneori la 
preţ greu. 

— Ce-ai cu mine, bre Andronic? întrebă cu amărăciune. 
De foame îmi plouă în gură, pintecele îmi orăcăie iar tu-mi 
întorci porunca... 

Logofătul îşi aprinse luleaua, pufăi liniştit de două ori, 
apoi de parc-ar fi fost gazdă nu oaspete, îl îmbie să se aşeze 
alături, pe sofa. 

— Ascultă, Ioniţă! Bezmetic eşti din fire şi deprindere. 
Dacă apuci însă a turna merinde şi ţucsuială în tine, nu-ţi 
mai afli pereche nici printre oştenii cei preanărăviţi din 
împărăţia muscalului. Avem o voroavă însemnată şi te 
poftesc treaz. 

— Te ascult cu amândouă urechile, suspină gămanul 
stârnit pe-o parte. 

Nici un târgovăţ aşezat din târgul Bucureştilor nu se 
îndemna la vorbă cumpănită cu loniţă dacă pricina nu 
privea anume sămânță de teleieică din Mahalaua Calicilor, 
petrecere cumplită ori alt soi de blestemâăţie. 

— Aşa poftesc şi eu. lacă Ioniţă, începu logofătul hotărât 
s-o ia de-a dreptul, poruncă am de la Vodă să slobozesc zece 
mii de creştini întemnițați în munţii Anatoliei 

Fărcăşan săltă din umeri. 

— Sloboade-i, fătul meu, şi Domnul cu tine! 

— Ba i-om slobozi dimpreună, Ioniţă, râse sticlindu-şi 
dinţii Radu Andronic. În zori şi într-o sâmbătă!2!* ne urnim 
spre Împărăţia turcului. 


De mirat ce se afla, gămanul nu-şi potrivea cuvintele: 

— Eşti capiu, bre Andronic? Doar ce m-am izbăvit dintr-o 
năpastă şi-mi dai brânci în cealaltă? Cată-ţi muşterii pe altă 
uliţă căci încredinţat încă o dată sunt, asemenea bazaconii 
nu mi-s pe măsură. 

Pe buzele logofătului înflori surâs viclean de tălăniţă. 

— Eu te-am izbăvit dintr-acea năpastă, care se chema 
slujba spătarului Mihai, şi cuvenit mi se pare a n-o lepăda 
uitării! 

— Ci dă-o păcatelor, logofete! Parcă n-ai fi feciorul 
cuconului Costache. Boierească faptă-i aceasta să-mi scoţi 
ochii acum pentru slujbuliţă măruntă şi neînsemnată? 

— Ba nu-i boierească de fel, rânji Andronic. Mi-eşti însă 
de mare trebuinţă şi alt încotro nu am. Ai să mă urmezi, 
Ioniţă, aşa că de ce te-oi hotări mai repede, de ce ne-o fi 
mai cu folos! 

Speriat de-a binelea, Fărcăşan începu a-şi zbuciuma 
privirea căutând portiţă doselnică pe unde s-ar fi putut 
strecura din apăsarea logofătului. Dintr-odată, păru 
străfulgerat de junghi şi îşi prinse şalele cu muget 
înfricoşător. 

— Măiculiţă! Meteahna mea cea veche... Mi-au stârnit-o 
grohotişurile blestemate ale Braşovului. Îs tot ţeapăn! 

— Îl chem pe Chirică să te tragă. 

— Da... Da... Cheamă.-l, rosti gămanul cu glas împuţinat, 
lăsându-şi trupul burduhănos într-un jilţ. 

Logofătul reteză cu paşi muţi cămara şi deschise uşa pe 
neaşteptate. Chirică, gata să vină de-a dura, îşi îndreptă 
trupul încovoiat, holbând căutătură buimacă. 

— Pofteşte, jupâne! râse Radu Andronic. De pe săliţă 
anevoie se aude. 

Sluga, ruşinată, se prefăcu a nu pricepe, apoi văzându-şi 
jupânul răpus în jilţ, încercă cu văicărit de babă bocitoare a 
abate pe alte cărări luarea aminte. 

— Coane loniţă! Ce-ai păţit?!... Maică Precistă şi sfinte 
leronime, ce mă fac?! Îi galben alămâie, urechile vinete, 


buzele supte de cobea cea rea... 

— Pliscul! i-o reteză Fărcăşan. Trage-mă! 

Sluga începu a-l burduşi, bombănind descântec săltăreţ. 

— Unde-i Ilie? întrebă Radu Andronic. 

— Numai ce l-am văzut în ogradă, frecându-şi trupul cu 
omăt. De! făcu zbicindu-şi nasul. Gusturi de plugar... 

Logofătul râse, scuturându-şi luleaua. 

— După ce mântui de pisat la stăpână-tu, mergi degrabă 
să-l chemi. Avem o vorbă cu toţii, şi de bună seamă că şi 
Domnia ta eşti poftit. 

Chirică lăsă spinarea Fărcăşanului sărind ars: 

— Boier Andronic, eu la turc nu mă duc! Facă stăpânul 
ce-o vrea, căci minte îmbelşugată are, Dumnezeu dăruindu- 
i-o cu baniţa. Am şi eu însă stropşor de judecată iar acesta 
mă povăţuieşte să nu-mi lepăd prispa, căci la o urmă, mai 
buni cloţanii din podul tău decât ciocârliile hotarului 
străin... 

— Gura! i-o tăie Fărcăşan. De-ajuns cu frecatul, de-ajuns 
cu cloţanii, ciocârliile şi tolocăneala! 

— Stăpâne! Doar n-ai apucat a-i făgădui logofătului 
tovărăşie printre şalvaragii... 

— Asculţi la uşi, netrebnicule! 

— Fără voie, cucoane loniţă! Fără voie. Prăpădisem o 
patacă şi cercam s-o dibui printre scoarţe. 

Ciocănit la uşă vesti capul îngust de ogar muscălesc al lui 
Machidon. 

— Îngăduie, logofete! 

— Zii! 

— Ce dregem? Afară se porneşte viforniţă aprigă. Dacă 
nu ne urnim într-un ceas-două, nu mai răzbatem. 

— Auzi, Ioniţă? întrebă Radu Andronic. Găteşte-te 
degrab'! 

Gămanul mormăi înciudat: 

— Dintâi, că n-am zis da! De-al doilea, nu mi-ai desluşit ce 
soi de slujbuliţă am a împlini printre vrăjmaşi. Să înnod 
coada la câini şi să stupesc luna, iacă isprăvi ce le pot 


săvârşi şi în Valahia. Iar la faptă de primejdie, ţi-o spun 
răspicat nu mă îndemn şi nu mă încumet. 

Chirică îşi lăţi buzele în zâmbet de mare mulţumire, dând 
zbuciumat din cap. 

— Vrei să-l lepezi? întrebă logofătul. N-ai mai avea pe ce 
rezema cuşma. Hotărăşte, Ioniţă, până a nu te lua pe sus. 

Grăsceanul se anină cu amândouă mâinile de jilţ;: 

— Nu mi-ai descâlcit tărăşenia, logofete! Ce trebuinţă îţi 
face un bobletic ca mine printre turcaleţi? 

— Vei ţine loc două ori trei zile unui anume dregător 
osmanlâu, carele se află mai mare peste temniţa Anatoliei. 
Vă asemuiţi gemeni la chip şi trup şi aceasta-i pricină 
destulă şi norocoasă spre a te mâna cu mine. Mai multe ţi-oi 
desluşi pe drum. 

Chirică închină cruci mărunţele. 

— lacă faptă necugetată la care doar un vântură-lume cu 
judecată neroadă s-ar putea urni. 

Fărcăşan tăcu mâlc şi boier Andronic se mânie: 

— la ascultă, Ioniţă! Ce ţi-i netotul ăsta? Slugă ori 
sfetnic? Şi-a prăpădit inima în izmene şi bag de seamă că ţi- 
o cercetează pe a ta prin acelaşi meleag. 

— leşi, Chirică! porunci moale gămanul. 

— Dacă a priceput c-o să te însoţească în turcime n-are 
decât! 

Sluga făcu câţiva paşi îndărăt, vârându-se în zidul năbuşit 
de chilimuri. 

— Nu mă clintesc pas de sub stelele Valahiei, logofete. 
Mi-s târgovăţ neatârnat şi nici cuconul Ioniţă nu mă poate 
sili. 

— Te silesc eu! strigă mânios Radu Andronic. Când 
deşerţi clondirele cu mastică de la Pireu ale lui stăpân-tu, 
uiţi de slobozenie. Şi tot astfel când pricina-s isprăvi 
bezmetice şi năpraznice de vuie un Bucureşti de la 
halotcele din Mahalaua Calicilor până la Vodă! Apăi, Jupân 
Chirică, vei uita şi acum că eşti „târgovăţ neatârnat“ şi te 
poftesc să strângi iuteş boscârţele trebuitoare. Şi ţi-oi mai 


spune una ce bine ar fi s-o păstrezi sub lăcată: gârbaciul mi- 
i mai lung şi mai iute ca limba. 

Fărcăşan şi llie Machidon îl cercetară cu mirare. 
Logofătul se mânia greu dar şi atunci ştia să ţină cumpănă. 

— Acu” nu pricep, spuse Ioniţă, la ce te anini de nătângul 
ăsta? În scufiţă-i plouă cu neghiobii, ziulica i-e plină de 
pozne şi boroboaţe. 

— Şi cine pofteşti să-ţi tragă ciubotele în Împărăţia 
turcului? Eşti gros cât Joiană cu vițel şi dacă ţi-a scăpat 
luleaua, se aprinde casa, căci pântecele te împiedică s-o 
ridici. lar şalvaragiu slugă de-ţi iei, miroase îndată 
minciuna. Limpede? 

Lui Chirică îi ardeau urechile. Ruşinat de vorbele 
logofătului şi ale lui Ioniţă, slobozite mai cu seamă dinaintea 
plugarului din Chipriana, se îmbăţoşă, la cuget. Rosti ales, 
trăgând de poalele surtucului: 

— De-acu, coane Ioniţă, primeşte ziua bună de la 
nătângul de Chirică. Pricep că doar pagubă şi pricină de 
necaz ţi-am adus în bătătură şi pentru că din milosârdia 
Celui Veşnic, iaca, am oleacă de stare, o bucăţică de 
ghimirlie şi un cot de livadă, m-oi duce să le gospodăresc 
spre a-ţi lipsi dinainte şi a nu-ţi mai stârni prilej de 
supărare. Rămas bun şi Domniei tale, logofete, rămas bun, 
ţarane! 

Hohote de râs zgâlţâiră umerii lui Radu Andronic. 
Fărcăşan râse cu pânteeele, după deprindere, musteaţa lui 
Machidon tresăltă a zâmbet şugubăţ. 

— Du-te sănătos, Chirică! spuse boier Ioniţă. Nu ţiu pe 
nimeni silit în târla mea. Pisarul Ghiţă, de treci pe la 
cancelarie, ţi-o lepăda simbria neştirbită pe anul întreg. 

Chirică, încredinţat fiind că Fărcăşanul avea să-l 
priponească cu amândouă mâinile, ba i-o mai întinde şi 
sacâz pe tălpile ciubotelor, căuta acum cu spaimă prilej de 
codeală. 

— Eşti prea milostiv, cucoane, şi mare încurcătură îmi 
pricinuieşti. Fiind de neam ales şi de care nu-mi place a mă 


făli în deşert, nu-s deprins a dobândi răsplată fără trudă. 
lacă de aceea, chibzuind că nu pot primi simbrie de 
bogdaproste, mă leg a-ţi mai sluji până la mântuirea 
anului... Geaba te hlizeşti, ţărane, se răţoi spre Machidon... 
Domnia ta, trăgându-te din vătrişoară amărâtă de plugari, 
nu pricepi simţire aleasă şi ighemonicon boieresc. Şi dacă 
vrei cu tot dinadinsul... 

— Nu vreau, surâse Ilie Machidon. 

— ...0i adăugi că bunelul a avut boltă'22* în Mahalaua 
Oţetarilor, iar fratele părintelui meu a fost ţârcovnicul popii 
Ştefanache de la Biserica Scaune. Şi iarăşi, de nu-mi faci 
încredințare... 

— Îţi fac, jupâne, cum nu? se miră Ilie Machidon. Cu atât 
mai vârtos, cu cât vorbele domniei tale sunt întocmai cu ale 
lui cumătru-meu Bălănică din Chipriana. 

— Nu mai seacă înţelepciunea chiprinaşilor, Machidoane? 

— De, logofete, zvonesc oamenii pe la noi că în fântâna 
unde nu-i broască, apa nu-i bună. Se vede c-o fi rodnic în 
înţelepciune meleagul de pe malul Milcovului. Cumătrului 
ăsta al meu, Bălănică, îi cam bătea crivățul în hambar dar 
se semeţea cu stirpe mult aleasă. Iacă, celui cumnat îi 
fătase în păpuşoi scroafa primarului; de partea cealaltă a 
ogrăzii, megieş îi era fierarul, gospodarul cel mai ortoman 
din sat; la fântână muierea Bălanelului nu încingea vorbă şi 
râs decât cu coana preoteasă. 

— Ia-o pe scurtătură, împărate! porunci boier Andronic. 
Vremea ne e cumpănită cu măsură de spiţer. 

Plugarul surâse: 

— Domnia ta n-a băgat de seamă, dar pe-acolo mă 
îndrept. Într-o bună zi, Bălănică dă să-şi mărite fata, şi se 
duce în peţit după feciorul vornicelului. Începe dumnealui 
a-şi slobozi litanie cu cele neamuri alese, cumetri, unchi, 
cumnaţi, fini şi naşi, nu mai contenea. Vornicelul, pe care 
Dumnezeu îl împovărase cu chimir îmbelşugat şi cuget 
răbduriu, îl asculta cu urechile destupate cercetându-i 
opincile sparte, cuşma prin carele se isca părul, sumanul 


flenduros. „Ei ce zici, osteni Bălănică la o vreme, bem 
aldămaşul? Nu-i creştin în tot satul să se poată făli cu 
asemenea nemeşug!“ Cela, vornicul, se scărpină la ceafă, şi 
începu a râde mânzeşte: „De, jupâne, aşa o fi, doar că am 
rugăciune a-ţi îndrepta: nu-mi grăi despre moşu-tău, 
armăsarul, ci despre tată-tău, măgarul.“ 

— Am priceput, Machidoane, surâse logofătul, a priceput 
şi dumnealui, Chirică. Doar că din pricina ta, iacă nu s-a 
pornit la roboteală şi până în seară purcedem. 

— Chiar aşa, mormăi târgovăţul. Ştiu că unii au limba 
tare harnică. Şi mai ştiu că gura macină dar nu iscă făină... 

Fărcăşan, uitându-şi junghiul, săltă de pe sofa. 

— Îngăduie, Andronic, măcar diata să mi-o întocmesc. 

— La ce bun, Ioniţă? Eşti stingher pe lume, ciubotă 
desperecheată. Doar dacă vrei a-ţi lepăda avuţiile 
beţivanilor din târg întru pomenire la cumplite petreceri. 

— Adevărat, încuviinţă gămanul, că uneori judecata nu ţi- 
i beteagă. lacă un gând bun la carele voi chibzui pe 
îndelete. 

Ilie Machidon surâse. Rosti ca pentru el: 

— Dracu” nu ridică biserici şi nici puțuri pe la răspântii... 


Capitolul V 


OSÂNDIŢII 


Beizadea Dimitrie din  stirpea  Cantemireştilor, 


cărturarul cel vestit în Stambul şi la curţile Evropei pentru 
ştiinţa şi înţelepciunea Domniei sale, simţea în acea 
dimineaţă de ningău mulţămire neasemuită. Pe ferestrele 
conacului din Pera se desluşea Bosforul, peruzea muşcată 
de argintul omătului, galioanele sultanului sfredeleau unda 
fluturând în vârf de catarge flamuri roşii şi verzi, despicate 
precum limba cea vrăjmaşă a şarpelui. 

În cămara cu lemnărie papistăşească - doar covoarele 
neasemuite de Damasc şi Iabriz zvoneau cu sfială că 
hudubaia se află ridicată pe meleagul de răsărit al Islamului 
şi nu în te miri ce cotlon al Evropei de mijloc - pâlpâia foc 
îmbietor cu aromă de lemn scump. Aceasta, îşi zise 
beizadea Dimitrie, se datora lui Rustan, slujitorul tătar, care 
grijise să zvârle în soba de porțelan câteva beţişoare de 
santal cumpărate la neguţătorii armeni de pe Divan-loli!2:. 

Cercă paşi prin odaie alungind somnoroşenia şi moleşala 
strecurată în mădulare de licoarea grecească deşertată în 
cupe cât degetarul cu o seară înainte. Cei doi oaspeţi 
franţuji, dregători ai Bourbonului, se dovediseră tare 
harnici, deprinşi cu ighemoniconul vutcii şi nepurtând, 
Doamne fereşte, ulcica la ureche. La trei ceasuri după 
miezul nopţii horăiau doborâţi într-o cămară mărginaşă a 
conacului cantemiresc, căci băutura fiind după cum se ştie 


otânjită în împărăţia turcului, doar cu primejdie mare 
puteau fi încărcaţi în rădvane şi purtaţi la casele dumnealor. 

La fereşti, ninsoarea care asuprea târgul de şapte zile 
încheiate nu dădea semne de osteneală. Beizadea Dimitrie 
prăpădi o vreme cercetând dănţuiala fulgilor strălucitori. 
Erau mari şi catifelii asemeni petalelor florii de măr, îţi 
călătoreau gândul spre grădini gătite în zi luminată de 
cireşar. În miraza de Veneţia, chindisită cu roze de cleştar, 
se oglindea chipul boierului. 

Era la vremea aceea bărbat în pârgul tinereţii, nu prea 
răsărit dar suleag şi bine legat. Cine o cunoscuse pe mumă- 
sa, Ana Bantăş şi cea de a treia soaţă a lui Vodă Constantin, 
citea de îndată asemănarea. Aceiaşi ochi alunii cu privire 
pătrunzăreaţă, împovăraţi de gânduri, aceeaşi căutătură ce 
părea a te cerceta din depărtări. Cantemir cel tânăr nu-şi 
găsea pereche în a îngemăna truda minţii cu cea întru 
petrecere şi desfătare. Păsărea domnia sa turcească, arabă 
şi persană, se mai făcea înţeles în alte trei-patru graiuri 
evropeneşti, başca latineasca şi elina veche. Mântuise 
încununat de fală toată învăţătura Academiei Patriarhiceşti 
din Fanar. lar după ce prăpădea o noapte la balurile 
dregătorilor străini din Pera, unde dovedea priceperea 
celor mai iscusiţi gentilomi strâmbându-şi pasul după 
canonul danţurilor apusene, poposea în zori la casele 
dumnealui, eu judecată limpede şi poftalnică de învăţătură. 
Dând viaţă sfeşnicelor din bibliotichie, se desfăta atunci cu 
rod de minte bogată: judecăţile filosoficeşti ale lui Thales, 
apoftegmele lui Pascal, scrierile lui Aristot, Apelle, Phidias 
sau Praxiteles... 

Pe gheridonul de la căpătâiul crivatului, zăceau cu 
scoarţele în sus învăţăturile lui Vitruviu, răsfoite în zori. 
Beizadea Dimitrie închise cartea, dezmierdând încuietorile 
ce o ferecau în aur. În dimineaţa aceasta avea sa stăruie 
asupra obârşiei neamului Brâncovenesc, îndeletnicire ce-i 
desfăta cu deosebire cugetul. Zâmbet poznaş săltă colţurile 
buzelor bine săbuite. Dovedea şi răsdovedea, cu hrisoave ce 


doar un nătâng le-ar pune la îndoială, stirpea cea măruntă 
a vrăjmaşului valah. 

Dintâi că Vodă Constantin nu-i Cantacuzimo, după cum 
nu-i Basarab şi chiar mai puţin decât oleacă Brânooveanu. 
Scormonindu-ţi totuşi urechea dreaptă cu mâna cea stângă 
şi ocolind pe la ceafă, de bună seamă puteai pomeni despre 
un răsbunic David, boier de toată mâna, ce-şi însoţise 
feciorul Preda cu o nepoată de soră a lui Matei Basarab. Şi 
cum însuşi Vodă Matei se afla Basarab doar după o 
străbună a sa... 

Cantemir cel tânăr începu a râde cu poftă. Îi trecuse prin 
minte istorioară turcească plină de tâlc, pe care va avea 
grijă s-o risipească printre trimişii Evropei la Poartă. Zvonul 
până la curtea Bourbonului, a lui Leopold şi Valahiei se va 
călători mai iute decât purtat de nouăzeci şi nouă de 
telegari într-aripaţi... Istorisesc astfel osmanlâii cei bătrâni 
că un catâr fiind odată întrebat de o vecină cine a fost tată- 
său, urecheatul îi purtă răspuns vânteş precum că mumă-sa 
a fost... iapă. Va strecura snoava şi în scrierea asupra căreia 
trudea de doi ani. 

— Un letopiseţ procopsit, râsese cândva Domnița 
Casandra. 

— Procopsit?! 

— Îi de argint, aşa vesteşti în predoslovie. 

— L-am botezat potrivit veacului nostru. 

— Oare nu ne înalţi peste măsură? Căci dimpotrivă, anii 
mi se par silnici, sorții vitregi. 

— Suntem încă slobozi, Casandră, sau aproape... Pune-i 
alături pe sârbi, pe bulgari, pe greci. În scaunul Ţărilor 
Româneşti păstoresc domni pământeni, n-avem hram de 
paşalâc. Pentru câtă vreme, doar cerul ne poate purta 
răspuns. Zi - vai! - celui mâine, când îl vom plânge pe ieri... 

Zgrepţănat lin la uşile stropite cu aur îi curmă firul 
gândurilor. Slujitorul tătar pătrunse în cămară cu paşi muţi. 

— Ce se petrece, Rustan? 


— Luminăţia ta are răâvaş de la Domnița Casandra. 
Vornicul Purice a poposit la curţile noastre când zâmbetul 
zorilor se căznea a-şi deschide potecă prin nămeţii 
Stambulului. Aflând că domnia ta nu te-ai smuls somnului, 
vornicul a depus doar cartea, vestind întoarcere grabnică 
îndată ce Alah va spânzura soarele în răscrucile cerului. 

Fericit peste măsură, Cantemir strângea cartea domniţei 
la piept. Surâse cald slujitorului: 

— Pun rămăşag, Rustan, că te tragi din neam ales de 
stihuitori. Graiul tău înflorit ar stârni până şi pizma 
învăţătorilor chitaezi. 

Tătarul se închină. 

— Domnul şi stăpânul meu poposeşte cu căutătură prea 
milostivă asupra nevrednicei slugi. 

Rustan se înşela, căci ochiul Cantemirescului, mai 
nerăbdător chiar decât degetele ce sfâşiaseră pecetea 
Casandrei Cantacuzino,  înghiţeau  hulpav rândurile 
aşternute cu tuş vineţiu de Moscova: 

Prinţe şi prea iubite fidanţati2... 

Lăcrămiţa bucuriei aburi privirea cărturarului. Fata lui 
Vodă Serban fusese şcolită de dascăli talieni şi iacă, în loc 
de voiniu ori ursit!25* folosea cuvânt toscan. Dar nu rodul 
acestei învățături stârnea lumină în inima beizadelei. Boier 
Dimitrie îşi apăsă marama pe buze cu dulce tulburare. 
„Prea iubite“... Încredinţat era că Doamna Maria nu se 
aflase primprejur când domniţa întocmise cartea. Parcă-i 
vedea degetele iutace fugărind rândunici negre slovele, 

— Prea iubite... şopti fără voie boier Dimitrie. 

Asemenea vorbe avântate nu se cuvin a fi aşternute de 
pana unei fecioare. Mult de-or fi îngăduite, susur tainic şi cu 
teamă de ureche străină, în iatacul celor împreunaţi prin 
blagoslovenie bisericească. Aşa tolocăâneau femeile coapte 
din Moldova când copilele lor, odată doisprezece ani 
împliniţi, aveau îngăduinţa de a-şi sălta pletele în vârful 
capului şi a-şi dezgoli braţele firave. Şi, îşi zise beizadea 
Dimitrie cu surâs îngăduitor, tot la fel precum maicile lor, 


fecioarele vor îngâna mereu vorbe trecute prin miere şi vor 
dezmierda musteaţa flăcăului cu mult înainte de a dănţui 
Isaia, şi tot iarăşi, după pildă, îşi vor povăţui la rându-le 
odraslele spre silnică smerenie şi ochi plecaţi. 

Chicotitul boierului  asmuţi urechea lui  Rustan 
scăpărându-i flacără de bucurie în suflet. „la hak! Ia 
haih!“125: Stăpânul, prea înțeleptul Cantemir, se dovedea 
mulţămit de veste. Dinaintea ochilor lui Rustan răsări 
datorinţa fără seamăn ce-l lega câine credincios de stâna 
creştinului. Pe soru-sa, gingaşa Mahrah, boier Dimitrie o 
izbăvise de ruşinea şi ocara haremului plătind trei pungi de 
galbeni - cât n-ar fi izbândit tătarul trudind o viaţă - paşei 
din Ilenichioi, ce o tâlhărise din ograda părintească în 
dimineaţă vârtoasă de prier?. Şi tot cu trei pungi o 
înzestrase cărturarul, răpus de milosârdie, spre a se putea 
însoţi cu Septar, tovarăşul prunciei şi trandafir roşu răsădit 
de dragoste în inima curată a lui Mahrah... 

Fruntea beizadelei se adumbri fără veste: 

„„după toate acestea, vin înainte-ţi prinţe cu rugăciune 
fierbinte. Ne-a cercetat astăzi logofătul Radu Andronic, 
dregător al Brâncoveanului - blestemat fie-i numele! - şi 
prieten vechi al domniei tale. L-am cercetat şi ascultat cu 
luare aminte şi iarăşi am avut prilejul a-ţi preţui judecata şi 
ochiul cel limpede. Îi făptură rară şi dacă ursita nu m-ar fi 
hărăzit celui mai vrednic om al vremurilor noastre, ţie 
Dimitrie, de bună seamă gândul meu ar fi poposit măcar O 
clipă asupra aceştia boier cu trup şi căutătură de condotier; 
cutezanță de şoim, şi dragul de țară al celor mai viteji 
moldo-valahi. Te încredințez, prinţe, că n-ai apăsat şi nu l-ai 
înălțat peste măsură. Printr-o iscoadă mult iscusită a 
mamei la Stambul, aflatu-am că logofătul cearcă slujbă făra 
asemănare în îndrăzneală la Poartă. Mi-e teamă a-ţi desluşi 
prea multe, de ajuns a-ţi spune că e vorba de viața şi 
slobozenia a zece mii de creştini întemnițați în Munţii 
Anatoliei. Cată şi reazemă-l, prinţe, căci această faptă 


bucuroasă va fi cerului şi cugetelor cinstite precum şi celei 
ce ţi-e ursită preadoritoare, Casandra domniţă. 

În cetatea Braşovului, cărindar a cincisprezecea zi... 

Cantemir pături încetinel cartea ascultând tulburat 
viforniţa ce cosea la fereşti. Un creţ mic îi sălta ungherul 
buzelor. 

Rustan, făcându-şi treabă cu sticlăriile cele scumpe 
risipite în tot locul, îl cerceta cu luare aminte. După o 
vreme, fără a mai îndura nemişcarea boierului, cuteză: 

— Oare să-ţi înfierbânt o cupă de miere cu lapte, 
stăpâne? 

Zâmbet amar se ivi pe chipul Cantemirescului. Acesta era 
leacul tătarului pentru vătămătură de orice fel: a trupului, 
ori a cugetului. 

— Nu-s necăjit, Rustan. 

Slujitorul îl cercetă cu îndoială şi oftă. 

— Fie ca Alah să-ţi îngăduie a o mărturisi în fiecare ceas 
al multor zile binecuvântate! Adăugi cu îndrăzneala slugii 
ce-şi cunoaşte inima legată cu frânghie trainică de cea a 
stăpânului: Veştile prea luminatei prințese sunt line, 
prepuiesc... 

— Line, îngână pe gânduri beizadea Dimitrie. Hotărâre 
de-o clipă îi străfulgeră căutătura: Ai să pleci în munţii 
Anatoliei, Rustan. 

— Voia ta, stăpâne. lapa lIşiria, sătulă de trândăvie, 
aşteaptă doar şaua. 

Cantemir ridică degetul împodobit cu un rubin negru cât 
cireaşa şi rosti încet: 

— Trebuie să chibzuim dintâi... Să chibzuim bine. 


Ca toate temniţele musulmane din acel leat 1097 de la 
Hegira, după socotinţele drept-credincioşilor, şi aşa cum 
avea să mai fie multă vreme, ladul Alb te întâmpina cu 


ziduri înalte, ştirbite de metereze, unde spre pildă 
înfricoşată se uscau dogorite de vipie ori geruială 
căpăţânile vitregiţilor de soartă, şi chioşculeţe ridicate între 
bastii, de unde vegheau şalvaragii aprigi tinicheluiţi din fes 
până în marochin de iatagane, junghere şi alte ascuţişuri. 
Patru fântâni, împrăştiind mai cu seamă în miezul verii 
duhoare de stârv, găureau împrejmuirea pleşuvă. Aici, în 
puţurile de sânge - aşa le botezaseră osândiţii - erau 
zvârlite după terciuială vârtoasă capetele retezate pentru 
pricini mai puţin însemnate ori fără herb de soi. Pe 
parmaclăcul acelor fântâni, un ochi deprins ar fi descâlcit, 
scrijelite cu vârf de piatră, însemnări în graiuri felurite. 
Sârbi, leşi, greci, arvaniţi şi bulgari, un florentin rătăcit în 
gheena Anatoliei, dumnealui ştie cum şi n-o va fi mărturisit 
decât Înaintea înaltului Scaun, muscali şi valahi, îşi ciopleau 
diată în cuvinte trudite pentru aducere aminte despre 
caznele şi ultimele cugetări ale celui ce va fi fost Kir Spiro 
Lemnos, Piotri Razelov, Franceseo Moschito, vornicul 
Neagu Razu, Hans von Hesse sau, sau... 

„O inimă mare nu tremură dinaintea morţii“, cugetase de 
pildă cu un an în urmă Vladco Daşcov din Cetatea Târnovei. 
„E o mângâiere să-ţi lepezi suspinul cu bun şi prețuit 
nume“, scrijelise un osândit din Firenze. „Nu mi-e teamă, 
lăsase cuvânt trufaş un conte franţuz, căci nimeni nu 
coboară de două ori la morţi.“ Blestem întunecat zvârlise 
clucerul Ioanichie Nica: „Afurisenie şi ură neîmpăcată, ce 
nici moartea nu le va răpune, las vouă, gâzilor, şi neamului 
vostru în veac.“ 

Apoftegme, suspine, blestem sau doar nume, hram şi ziua 
sortită  descăpăţânării -  arguzinii vesteau  osândiţilor 
sorocul cu o săptămână ori două înainte - umpleau şi 
zidurile hudubăilor neguroase unde zăceau surghiuniţii. 

Ciudată era împlântarea temniţei în pântecele muntelui. 
Bătând drumul spre Aksaray sau Konya, caravanele 
neguţătorilor persani treceau în pas de catâr trândav, 
cercetau cerul şi aburul iscat, de grohotişuri spre a ghici 


vremea şi ar fi încercat mirare mare de le-ar fi istorisit 
cineva că la nici cincizeci de stânjeni viermuiesc, în cazne 
tăinuite de falca muntelui, zece mii de osândiţi. Aceeaşi 
năuceală i-ar fi pălit şi pe dervişii rătăcitori, gulşeni, ori 
cadrii sau bektaşi, şi emirii cu turbane verzi hăimănind pe 
drumurile cele pustii ale Anatoliei pentru ispăşirea 
păcatelor ştiute şi neştiute, ale dumnealor şi ale tuturor 
fraţilor întru Mahomed. 

O singură dată vraci nătâng, căutând ierburi de leac, tot 
căţărând coclaurile, nimerise dinaintea porţilor ferecate. 
Galimet Surme poruncise să i se reteze limba, apoi îl 
sloboziseră. De-atunci nu se pripăşise în ţinut nici măcar 
picior de jivină, căci meleagul era avan osândit de 
Dumnezeu cu buruiană uscată, jepi, scaieţi şi floare 
pipernicită de munte. Primejdie de făptură omenească pusă 
pe scotoceală nu se întâmpla nici atât. Ori încotro ai fi bătut 
cu ochiul, dădeai peste bolovăniş alburiu şi lustruit asemeni 
unui ţintirim cu oase ce au răzbit din ţărână, cu iarnă şi veri 
aprige, turcimea bulucindu-se în târgurile iscate la buza 
mării, pe glie binecuvântată de Alah. 

În hudubăile ocnei, hrube înalte, ori dimpotrivă, 
cămăruţe neguroase unde osânditul vieţuia chircit ca în 
pântecele mumă-sii, îşi târau zilele blestemate vitregiţii 
soartei, amestecătură bezmetică de neamuri şi seminţii: 
fesuri bulgăreşti, zdrenţe de caftan valah, iţari sârbeşti şi 
ciubote leşeşti, perciunii înecaţi în barbă ai feciorilor lui 
Israil şi bernevecii pe picior ai Evropei papistaşe, sumanele 
lăţoase din munţii Bogdanei, cugete şi trupuri hăcuite de 
nemila ursitei, făpturi uitate de cer şi de semenii lor, şi 
cărora de mult neamuri ori prieteni le închinau lacrimă, 
luminări şi liturghia duşilor de pe lume. Stăpâneau asupră- 
le cinci sute de şalvaragii tocmiţi cu simbrie grea, spre 
veghe aprigă, neînduplecare câinoasă şi limbă legată. 

Îndată ce soarele ridica sprânceană purpurie peste zările 
Anatoliei, surghiuniţii erau mânaţi la caznele ocnei. Aici, în 
hudicioare răsărite de doi, mult trei coţi, creştini trudeau 


pe brânci, cercând a smulge avuţia păreţilor îndărăpnici. 
Gârbaciul arguzinilor şi osânda flămânzelii se cuveneau 
nevolnicului care nu opintise îndeajuns spre a vârfui trei 
roabe cu bulgări cenuşii până ce soarele cerceta ostenit 
culcuş în borangicurile albastre ale înserării. Merindeaţă 
ticăloasă - câinii milogilor orbi de la Poarta Edirne Capusi 
se îndestulau cu bucate mai de soi - primeau la salat- 
magribi2. Leşuiţi pe mindirele putrezite, întemniţaţii 
muşcau hulpav din somun, bucăcioara de pâine păcurie şi 
vârtoasă, apucau să ia de trei ori din blidele mânjite cu 
pilaf. 

În hudubăi duhorea a straie mucegăite, a tain rânced, a 
sudoare şi disodie de om, a stârv de spurcăciune, a sânge, a 
jale şi a deznădejde. 

Postelnicul Ionică Dumşa se foia lipsit de astâmpăr pe 
mindir. Miazma mucedă, miazma temniţei - trupuri 
năduşite, cloţani din cei vii şi din cei doborâţi, paie clisoase, 
rană deschisă şi putregăită - îi înnoda pântecele sleit de 
foame. Se împliniseră trei ani de când boierul, răpit prin 
vicleşug de iscoade păgâne la cotul Uliţii Mari, îşi măcina 
zilişoarele în Iadul Alb, fără a izbuti să se deprindă cu 
duhoarea odobelii'22:. 

— Pesemne, gândi ştergându-şi cu o treanţă pieptul şi 
faţa asudate, mi-e scris să mă prăpădesc de vintre, nu de 
piept. 

— Procopseala e aceeaşi, răspunse cu glas neaşteptat de 
limpede boier Negru, din neamul Neguleştilor craioveni. 

Postelnicul râse încetişor. Fără a-şi lua seama grăise cu 
voce tare. 

— Domnia ta de ce nu dormi? 

Negulescu nu răspunse. Prin zdrenţe i se vedea pielea 
negricioasă, hăcuită de gârbaci. Era bărbat în putere, cu 
obraji supţi, căutătura iscoditoare şi bărbie puternică. 
Cercetându-l, simţeai că-i din făpturile acelea născocite de 
Dumnezeu spre a nu putea fi înfrânte. O simţiseră şi găzii 


temniţei. Şi cu poftă nedomolită încercau să umilească şi să 
biruie trupul şi sufletul boierului. 

—  Belşugul de bucurii îmi seacă somnoroşenia, 
postelnice! Nu te lăsa năpădit asupra nopţii nici de necaz, 
nici de bucurie nemăsurată şi dormitul îţi va fi lin, povăţuia 
boier Preda, bunelul meu, Dumnezeu să-l odihnească. 

— Dumnezeu îl odihneşte, bubui glas tăuresc din fundul 
hrubei, dar iau seama că nu i-o îngăduie Domnia ta. Îs trei 
ceasuri peste miezul nopţii şi cât ai clipi începe blestematul 
cela de muezin a-şi răcni turcii la rugăciunea de bună 
dimineaţa. 

Boier Negru îşi muşcă buzele spre a nu purta răspuns 
pripelnic şi mânios. Nu era deprins cu mustrarea, şi la 
ocară cât de mică simţea sângele clocotindu-i. Aceasta era 
si pricina pentru care nu cercetase după vreo slujbă la 
Curte, nesuferită fiindu-i supunerea cu ceafă plecată la te 
miri ce poruncă. 

Postelnicul Ionică Dumşa, cunoscându-şi tovarăşul, sări 
cu vorbă de împăciuială: 

— Oare din pricina voroavei mele te-ai trezit pârcalabe? 
Am năravul grăitului în deşert, mai cu seamă la ceas de 
noapte. 

— Nu eşti singurul. 

O rostise aspru, cu glas de sfadă. Negru Negulescu îşi 
aţinti privirea păcurie în bezna hrubei, căutând trupul de 
sfarmă-piatră al pârcălabului de Vaslui. Era un zdrahon cu 
părul ninsoriu, ce se prepuia rigă şi vlădică laolaltă. Nu 
îngăduia crâcnet în jur şi orice mărunţiş ar fi rostit, 
trâmbiţa a poruncă. 

Muierea, o boieroaică aprigă din ţara Bucovinei, prea 
sătulă de urgiseala, firea neîndurată şi glasul năpustit al lui 
bărbatu-său, îşi adunase fustele şi tărăbuţele, întorcându-se 
în ţinutul dumneaei. Spre osândă, Traşcă pârcălabul 
încercase cu jalbe la mitropolie s-o vâre în mănăstirea 
Agapiei. Nu izbutise, neamurile jupânesei ştiind unde să 
apese, iar spre ciudă îndoită, cei nouă prunci zămisliţi 


dimpreună fugiseră de-acasă risipindu-se în toate hotarele 
pământului. 

Traşcă îi afurisise şi purcese de îndată la sucirea diatei, 
blagoslovind mânăstirile de călugări ale Moldovei cu opt mii 
de stânjeni de pământ. De odrasle nu pomenea niciodată şi 
doar zvonuri firave îi înţepau urechile. De pilda Gheorghe, 
bobleticul cel mare, s-ar fi aflat lefegiu cu hram de 
polcovnic în oastea muscălească, Ştefan cerceta visuri 
zănatice la nemți, Dafina s-ar fi însoţit cu un şleahtic, iar 
Niculina cu un vornic, Dragu, de la curtea vulpoiului cela de 
Brâncoveanu. Despre ceilalţi nu ştia nimic, iar fărâmă de 
veste - carte sau olăcar cu vorbe anume - nu primea neam. 

Uneori, în ceasuri de mare mohoreală, pârcălabul se 
întreba dacă nătântocii ceia au ştiinţă că se află cetluit în 
Iadul Anatoliei, ce chibzuiesc ei oare şi dacă ar cheltui 
opinteală cât să rupi musca în două spre a-l izbăvi. 

Ca şi ceilalţi tovarăşi de hrubă, dumnealui boier Traşcă 
fusese priponit tot noaptea şi în taină mare. Creştinul ce ar 
fi avut nenorocul să zărească isprava iscoadelor păgâne, că 
era slugă ori târgovăţ ori divănit, muşca într-aceeaşi clipă 
ţărâna, dându-ţi sufletul fără lumânare şi cu ochii holbaţi. 

Un scâncet îi fugări gândul. Vornicelul Manole Filipache 
se ridicase în capul oaselor. Plângea ca un prunc, cu pumnii 
apăsaţi în găvanele ochilor. Pletele bălane zugrăveau în 
hrubă nimb de arhanghel. 

— De-amu, dacă s-a pornit aista cu scrântelile, ni s-a 
mistuit hodina, mormăi înciudat boier Traşcă. 

— Cearcă de te linişteşte, vornice Manole, îi grăi cu 
blândeţe, în doua ceasuri ne urnesc păgânii la cazna ocnei 
şi răpus vei fi de neodihnă. 

Tot dezmierdându-i pletele, postelnicul dădu peste trup 
rece, alunecos şi-şi trase mâna fulgerat de scârbă. 
Dimprejurul grumajilor, vornicelul ţinea încolăcit un şarpe 
veninos ce-i era tovarăş nedespărţit. Bolundul culesese 
dihania într-o văgăună a muntelui şi izbutise s-o 
îmblânzească de te cruceai. Îl urma pretutindeni, 


zvâcnindu-şi iute spinarea de smarald, se dezmierda 
încolăcindu-i-se pe trup cu unduiri de ibovnică. 

— Aprig vis m-a trudit postelnice! îngână Manole 
Filipache printre suspine. Se făcea că mă aflam în casele 
mele din Uliţa Colţei... Liliacul dăduse în floare... liliac bătut 
şi alb... Aromea straşnic, şi eu mă minunam. Atunci... Atunci 
s-a ivit turcul cu făclie aprinsă, stârnind bobotaie crengilor 
înmiresmate. Şi dintr-o dată am băgat de seamă că 
arătarea cuprinsă de flăcări nu era iorgovan!* pârguit, ci 
Maria. Maria mea gătită mireasă... Ardea frumos şi lin, şi 
avea o bucurie pe chip... 

Ionică Dumşa îşi înghiţi lacrima. În noaptea aceea de 
pomină, când osmanlâii puseseră foc conacului din Colţei, 
îşi prăpădise minţile Filipache. Dinaintea domniei sale, 
priponit de doi păgâni, îi arsese muierea dimpreună cu 
prunci gemeni ce abia deprinseseră a păşi. 

— Hei valahilor! strigă Nikos, pehlivanul din Creta. Se 
vede treaba că ziua huzuriţi, dacă vă arde noaptea de 
cleveteală. 

Boier Negru Negulescu îndreptă căutătură rea ciozvârtei 
de om care-şi îngăduia să se obrăznicească dinaintea unor 
căftăniţi. Boscarul - craioveanul o adulmecase înnodând 
istorisiri ştirbe - se ţinuse din furtişaguri şi dracării 
născocite pentru gură-cască şi netoţi ce băteau bâlciurile 
Pireului. Pricina pentru care ajunsese în temniţa Anatoliei 
nu se cunoştea, dar Negulescu îl prepuia iscoadă otomană 
anume strecurată printre osândiţi. Rosti înfundat: 

— Pune zăplaz gurii spurcate, pehlivane! Cum cutezi tu, 
boscar ticăloşit prin iarmaroace, să ridici măcar privirea la 
feţe boiereşti? 

Glăsuise în greacă, Negulescu având ştiinţa acestui grai 
şi a încă două-trei. Se călătorise mult, domnia sa având 
sânge clocot, pungi cu galbeni şi muiere din însoţire silită 
de care izbutise a se lepăda. 

Grecul se hlizi şi, de straşnică veselie, îşi făcu trupul 
morişcă dându-l de-a dura pe mindir. 


—  Aferim boieri, Kir Negulescu! Cercetaţi-vă oleacă 
bărbile năpădite de păduchi şi mădularele însemnate de 
gârbaci, şi pântecele pustii, şi ochii însângeraţi de sare! Cel 
din urmă milog din Athinai nu şi-ar schimba hramul cu al 
vostru. 

Boier Negru Negulescu sări săgeată, ţintind grumajii 
grecului. Pârcălabul, aflându-se la pândă, fu mai iute. Îi 
curmă avântul lepădându-i mâna de baros pe umăr. 

— Domol, Negulescule. Eşti mereu pricină de dihonii şi- 
apoi te uimeşte răsplata gâzilor. 

— Sloboade-mi umărul, pârcălabe, spre a nu dobândi 
domnia ta pricină de căinţă. 

Ochii negri zvârleau fulgere, fălcile-i zvâcneau. 

Traşcă al Vasluiului începu să tremure de mânie. 

— Neobrăzarea mojică nu-ţi lipseşte, fătul meu! Să 
bucşeşti două straiţe, ba să le şi îndeşi cu genunchele! 

— Nu-ţi sunt făt, după cum nici slugă, nici ţigan rob. 
Porunceşti, ocărăşti, ne ţii măsura vorbei şi faptei, suntem 
siliţi a ne rândui amărâtele ceasuri slobode după pofta 
domniei tale. Eşti vodă? le-am căţărat oare mai-marele 
nostru? 

Ionică Dumşa se ridică anevoie proptindu-se dinaintea 
Negulescului. 

— Fii înţelept, boier Negru şi las-o păcatelor de gâlceavă! 

— Cine o caută cu torţă pe soare răstignit? se răsti 
craioveanul. Am socoata mea cu grecul, domnia sa se vâră 
bondar! Se vaită urgisitul cela de Filipache, vai de 
zilişoarele lui, pârcălabul îl afuriseşte! Sfătuim în şoaptă 
abia desluşită, tot dumnealui boier Traşcă ne vâră pumnul 
în gură. Eu unul nu îngădui din acestea! 

— Ba o să îngădui! mugi pârcălabul. Dacă mai sunteţi în 
viaţă mi-o datoraţi, căci v-am păstorit cu înţelepciune 
ferindu-vă prin povaţă cuminte de mânia călăilor. 

Negulescu hohoti cu dispreţ. 

— Viaţă! Asemenea viaţă - cârtiţa şi cloţanul îs mai miluiţi 
- ţi-o fac dar, pârcălabe! Mai bine ne povăţuiai cum să ne 


izbăvim din gropniţa asta blestemată. lacă pricina la care să 
chibzuieşti până a nu ne rătăci de tot minţile şi vlaga. 

— Bezmeticule şi nerodule! Nu-i un singur cotlon în toată 
temniţa fără ureche făcută pâlnie. 

— S-audă! Nu mă ruşinez a strigă zărilor, asfinţitului şi 
răsăritului, că vreau slobozenie! Şi că până la ultimul suspin 
voi război s-o dobândesc! 

De la o vreme se domoliseră. Undeva, în ogrăzile 
temnicerilor, un cocoş robaci vesti cele dintâi ceasuri ale 
dimineţii, o mână albastră de lumină trudea să spele 
întunericul. 

În hrubă se auzea doar horăitul de fiară al pârcălabului 
Traşcă şi închinăciunea văietată a rabinului Soman-Aba-El, 
ceea ce în graiul vechilor ovrei se cheamă stea a 
înţelepciunii. Tâlcul ăstor cuvinte însă nu-l cunoştea nimeni, 
ovreiul fiind făptură posacă şi cu minţile veşnic călătorite 
într-ale rugăciunii şi pergamentelor vechi, unde se 
istoriseau isprăvi de neasemuită vitejie şi nestrămutată 
credinţă în Dumnezeu. 

Se afla de patru ani în tartarul Anatoliei, luându-şi pe 
umeri povară străină. Bostangiii, cercetând după Meir-Abd- 
Aşida, căpetenia  tovărăşiei evreieşti din  Stambul, 
nimeriseră în casele acestuia peste Soman, poposit acolo 
pentru mărturiseală, învăţătură şi povaţă. Turcul, spun 
persanii, are căpăţână mare dar nu tot ce-i mascat îi şi plin. 
Dintr-o privire cuprinseseră halatul negru şi colţunii albi de 
mătase, tichioara rotundă, zulufii perciunilor şi cu rânjet de 
mulţumire îl cetluiră, încredinţaţi fiind că l-au priponit pe 
Aşida. Soman, pricepând într-o clipă încurcătura, n-o 
descâlci şi se lăsă dus. De buimăceală, peruca lui Judith, 
muierea căpeteniei, alunecase pe o ureche, dar clipitul 
şoltic al lui Soman îi puse cârcel pe limbă. 

Dintotdeauna mintea lui Soman fusese roinică, pricepând 
vânteş toate celea şi cu fulgerare de clipă înaintea 
semenilor. În răgaz la fel de scurt, domnia sa înţelesese că 
pentru saltanatul'=!+ ovreiesc din Stambul, de mare preţ nu- 


i slobozenia lui Soman, druid mărunt din mahalaua şi mai 
măruntă a Porții Albastre, ci a marii căpetenii. Despre 
înţelepciunea, sfântul har şi preabinefacerile lui Aşida se 
dusese vestea în tot meleagul Soarelui Răsare şi doar 
marele Lama din Arami32* i se putea pune alături, deşi 
parcă tot cu jumătate de pas în urmă... 

Şi-aşa vieţuia dumnealui, Soman, de patru ani încheiaţi în 
Iadul Anatoliei trai mai aprig decât al dobitoacelor. 

Stăpânirea otomană se minuna până la buimăceală de 
zgârcenia ovreilor ce nu se îndurau a lepăda zece pungi de 
aur pentru a-l slobozi pe marele rabin Meir-Abd-Aşida. 
Soman însă nu se mira, cunoscând scăpătarea ovreilor din 
Islam, care n-aveau îngăduinţă de câştig decât neguţătorie 
ori meşteşug mărunt. Pentru a dobândi zece pungi, 
întreaga tovărăşie israelită ar fi trebuit să se căznească 
cinci ani încheiaţi, iar Soman, făptură înţeleaptă şi 
nevătămată de deşertăciunea falei, pricepuse că pentru o 
oca de oase bătrâne şi o tărtăcuţă sură nu se cuvine atâta 
preţ. Şi mai puţin, dacă chibzuiai la cărăruia acelor galbeni 
care îi ducea de-a dreptul în iatacul Picăturii de Rouă, 
cadâna tânără bălăioară a paşei Isa-bin-Muradja. Căci 
safirul de Ceylon cât nuca, din dugheana genovezului Betti 
- giuvaergiul nu-l lepăda decât împotriva a zece pungi - 
fusese pricina pentru care paşa poruncise întemnițarea lui 
Aşida. 

Soman, sfârşindu-şi rugăciunea tânguitoare, se lăsă pe 
mindir şi îşi pironi privirea domoală în nesfârşitul nopţii. 
Sfădălia valahilor îi alunecase pe lângă urechi, căci 
pricepea avan graiul acela repezit ca apele sălbatece care 
forfotesc prin grohotişuri de munte. Se întrebase doar ce- 
au de gâlcevit creştinii în străfund de gheenă, în loc să 
înalțe rugă lihnită şi fierbinte spre dumnezeul lor. 

Într-altfel, cruzi ori vârsteni, nu se îndesau la închinat, 
aveau chipuri ciudate, altoi de neamuri pesemne, 
sprâncene groase şi dezbinate le streşineau căutătura. Se 
dovedeau  iutaci, simţeai  clocotul sângelui  năvalnic 


zvâcnindu-le în mădulare şi, cercetându-i mai cu luare 
aminte, băgai de seamă în toată făptura lor o veghe, un soi 
de strajă ce părea a nu se mulcomi nici în somn. 

„Da, găsi Soman, se aseamănă fiarelor vechiului Eghipet 
cu trupul îndoit arc în pândiş după pradă...“ 

Aceeaşi pândă o desluşise şi la zdrahonul acela de sârb 
înalt, noduros şi nesfârşit cât muntele Sinaiului. Uite-l şi 
acum, repezindu-se cu paşi tăcuţi şi avânt de tigru în 
celălalt capăt al hrubei. Cu o singură mână înlătură 
pehlivanul grec din cale şi se lăsă lângă Negru Negulescu. 

— Dacă chibzuieşti la fugă, şi îngădui, şopti înfrigurat, te 
întovărăşesc. Judec întocmai ca Domnia ta, dar nu mă taie 
capul la cale de slobozenie. 

Negulescu îl cântări cu privirea. 

— Îi încercare de mare primejdie. Se află drumuri fără 
cale de întoarcere şi care nu duc adesea nicăieri. Cel la 
care te îmbii e dintr-acestea. 

— Dă-mi palma, boier Negru, te urmez pretutindeni, şi 
dincolo de pragul cel veşnic. 

Craioveanul rosti moale 

— Poate ne-a fost ursit într-altfel... 

— ...şi dă Doamne să plouă cu noroace, şi să fie soare de 
Bobotează, şi omăt în moţul lui Cuptor, şi mai dă Doamne 
orbeaţă arguzinilor, şi fă pod până în cetatea Bucureştilor 
spre a-l cuprinde dintr-o răsuflare bidiviu fermecat cu 
potcoave de argint! Nu te socoteam nătâng, Negulescule! 

Grăise logofătul Balotă, făptură iscată din picurişuri, de- 
ai fi cercetat-o din toate părţile. Pe chipul de chiţoran, nasul 
lungăreţ ţâşnea suliță, buzele calice găseau totdeauna 
pricină de ţâfnă şi cârteală chiar dacă bucate alese îi 
aromeau dinainte, ori soarele, poposea în peţitorlâc după 
floare feciorelnică de cireş, roză sângerie sau micşunea 
clătită în scălduşca azurului. 

Mânia întunecă ochii şi rânjetul boierului. 

— Te-a poftit cineva la sfat, Balotă? 

— Dintâi, că mi-s logofăt... 


— De paie! Dacă ar fi după dreptate, prea cinstita 
jupâneasă Evdochia îi logofăt, iar domnia ta, prin darul 
însoţirii, dobândit-ai hram de logofeteasă. Amin! 

Balotă se îmbujoră făclie. Cucoana Evdochia, stră-stră- 
stră - socotit-a oare cineva de câte ori? — nepoată a lui 
Vodă Mircea, se dovedise vlăstar de soi fiind vitează şi 
bătătarnică, muiere din spiţa Oltei Doamna, a Despinei ori a 
necruţătoarei Chiajna. Din pricina dumneaei îndura azi 
logofătul caznele temniţei otomane, căci, fără a-i da de 
ştiinţă, tăinuise în beciurile conacului cinci paladini fugăriţi. 
Îl scărmănaseră pe paşa raialei Brăilei, gâde vestit în hainie 
şi carele stăpânea ţinutul stârnind doar lacrimă, prădăciune 
şi uciganie. 

Balotă, strivit de ocară, scrâşni: 

— Spusele acestea ai să mi le plăteşti cu dobândă, 
Negulescule! 

— Adevăru-i marfă proastă, rânji boier Negru, o ştiu şi 
pruncii. N-avea grijă, la ziua cuvenită m-oi înfăţişa datornic 
cinstit, cu teşchereaua plină, deşi tot eu mi-s cel în pagubă 
risipind în pustiu vorbe bine chibzuite. 

— Ci lăsaţi neghiobiile, oameni buni! sări postelnicul 
Ionică Dumşa. Vă arde de zaveră şi cârcoteală făcând ocoliş 
singurelor cuvinte cu noimă rostite de când ne aflăm aici. 
Trebuie să ne izbăvim din lad şi dacă mă primeşti în ceata 
ta, boier Negru, gata îs din astă clipă. 

Ochii întemniţaţilor pironiră cu milă trupul bicisnic al 
postelnicului. Zilele îi erau socotite cu zgârcenie, nu trebuia 
să te afli doftor de seamă pentru a o ceti în găvanele 
tâmplelor, în căutătura de jar, în poamele sângerii altoite pe 
pomeţi. 

Negulescu îi zâmbi cu prietenie şi-i strânse braţul 
deasupra cotului. 

— De bună seamă, ne vei fi tovarăş, postelnice. Nici nu 
chibzuiam altfel. 

Pârcălabul Traşcă ţinea ochii închişi, prefăcându-se a 
dormi adânc... După socotelile dumnealui, băjenărie din 


temniţa Anatoliei se arăta a fi faptă peste putinţă de 
împlinire. Dar iarăşi era adevărat că dacă toţi ceilalţi s-ar fi 
urnit, i-ar fi urmat fără umbră de şovâială. Doar că nimeni 
nu-i cerşetoarea nici povaţă, nici tovărăşie, şi aceasta îl 
săgeta până în adâncul inimii. 

Vornicul  Filipache, cu genunchii aduşi la bărbie, 
dezmierda spinarea  şerpurelului,  îngânând  cântecel 
deprins în pruncie. 

— ...Ochişorii ei, doi luceferei/Două mure negre într-un 
povrag verde/Cosicioara ei, doi bălăurei... 

Viersuia şi chicotea cu sughiţ după fiece stih. Pe obraji, 
dâra de lacrimi încă nu i se uscase. 

— Şi cu ăsta ce faceţi? rânji Balotă. 

Nu-i răspunse nimeni. Postelnicul chibzuia la carte de 
diată ce trebuia să ajungă fără greş în mâinile jupânesei 
Anastasia. Cugetase de mult la aceasta, dar acum gândul se 
cerea împlinit. Priponit ori slobod, curând va închide ochii, 
întreaga avuţie, de bună seamă, avea să rămână 
postelnicesei. Iar după legiuitul an, îndemnul şi povaţa lui 
Dumşa erau de a-şi găsi boier cumsecade, spre reazem şi 
tovărăşie, căci se afla femeie chipeşă în crucea tinereţii. O 
lacrimă îi lunecă la colţul ochiului şi o simţi uscându-i-se pe 
obrazul de jăratec... 

Şi inima Negulescului se zbuciuma amarnic. În curând va 
fi slobod... Din zece mii de creştini priponiţi în munţii 
Anatoliei, ei se vor izbăvi! O simţea! O ştia de parcă i-ar fi 
şoptit-o arhanghel cu gură de aur. Rosti încet, nedesluşit: 

— Xana... Leaşca mea cu cosiţă de argint... Aşteaptă- 
mă... 

Nikos întoarse încet capul, cercetându-l îndelung. 


Cheia arguzinului descetlui porţile hrubei şi osândiţi 
săriră în picioare. Rabinul Soman-Aba-El atinse răcliţa cu 
învățături sfinte. În gheena din munţii Anatoliei, începea o 
nouă zi. 


Capitolul VI 


BLESTEMUL 


Rustan sluga preacredincioasă a prinţului Dimitrie 


Cantemir, zălogi cămară netrebnică la hanul lui Zachi- 
Ibben, ridicat la vremea aceea în coasta moscheei Alty- 
Minareli. De la ferestruica zgârcită a Domniei sale, tătarul 
zărea cele şase minarete ale templului, precum şi coiful 
smălţuit în aur al ctitoriei sultanei, 'Terkan-Valide-Sultane - 
maica prealuminatului, preafericitului Mohamed al IV-lea. 

La acest han, oleacă mai răsărit decât ghimirliile calice 
ce-i găzduiau pe străinii pripăşiţi în Stambul, trăgeau 
îndeobşte valahii cuprinşi, precum şi dregătorii curților 
Evropei papistaşe, care, la început de slujbă fiind, cercetau 
în Pera după conac potrivit cu strălucirea curţii a căror 
capuchehaie!33* se aflau la Poartă. 

Din mărunţişurile slobozite de beizadea Dimitrie, Rustan 
cugetă că-l cunoaşte îndeajuns de bine pe logofătul Radu 
Andronic spre a prepui că va trage la rateşul lui Zachi- 
Ibben cel chior. În aşteptare, aducea în fiece zi cinci 
închinăciuni lui Alah, îi cerşetoarea, răzemat în barbă şi cu 
şezutul îndreptat spre bagdadie!31+, sănătate şi tain!3* de 
încă multe dimineţi nerăsărite, ronţăia susan, spărgea 
sămânță de dovleac, visa la frumoasa Zelide şi la cele patru 
văluri ce-i învestmânteau obrazul cugetând că tot nu-s 
deajuns spre a o feri de căutătură scârbâvnică, şi din ceas 
în ceas cobora în crâşma hanului, iscodind după anume 


logofăt valah purces în turcime cu ţel ce adumbrea fruntea 
beiului!s*: Cantemir. 

Prin slugă credincioasă - Uzbec, flăcăiandru de 
cincisprezece ani, fratele mezin al gingaşei Zelide - 
trimitea, de trei ori în zi, veste beizadelei de şi-a arătat ori 
nu musteaţa boier Andronic. Rustan avea poruncă să nu 
părăsească clipită hanul şi de la o vreme - trecuseră două 
zile de veghe - începuse a se perpeli dacă nu cumva 
logofătul purcesese de-a dreptul spre munţii Anatoliei. 

Porunca lui Cantemir bey nu şerpuia, o ţinea de-a 
dreptul. Logofătul trebuia împiedicat a-l ucide pe Galimet 
Surme. Se aflau la mijloc pricini politiceşti, dar - şi aceasta 
o adulmecase singur Rustan - şi inima vâlvătaie a 
beizadelei. 

Cartea primită din cetatea Braşovului îi stârnise pizma şi 
vreo izbândă a valahului l-ar fi înălţat din cale afară în ochii 
şi cugetul domniţei Casandra. 

Zece mii de creştini, întemnițați în ocnele Anatoliei, îs 
pricină de mare jale şi obidă, nici vorbă, dar trebuie 
chibzuit înţelepţeşte la clipă prielnică de slobozire şi mai cu 
seamă, departe de umărul şi strădania logofătului. 

Tătarul oftă din adâncul sufletului. Pricepea necazul 
beyului, îşi lepădase inima lângă imineii domniţei, după cum 
însuşi Domnia sa, prea credinciosul Rustan, se supusese 
vrăjit căutăturii catifelii a fragedei Zelide. Stihuri gingaşe îi 
stăruiau în cuget şi începu a le depăna pustietăţii cămării. 
albăstrită de asfinţit: „Un braţ de lalele roşii/Risipitu-s-au în 
marea  vrăjmaşă.../Iâlhărite de vânt, de înserare/Sau 
alungându-se singure.../Spre a-ţi dezmierda obrajii, buzele 
tale, neprihănită Zelid€...“ 

Tropot năvalnic de cai iscat în ogradă fărâmă ţăndări 
purpurii lalelele lui Rustan. 


XXX 


Spătarul Mihai poposi la rateşul lui Zachi-lbben în 
puterea nopţii. Zvârli dârlogii unui argăţel de curte şi, fără 
prisos de vorbă, se năpusti prin portiţa doselnică, pe anume 
scară ce ducea în bârlogul hangiului. 

Chiorul, lungit pe sofa, îşi încălzea picioarele sub tandur 
pufăind din narghilea de fildeş. Pe chip nu i se citea uimire, 
ci doar zâmbet de bun venit. 

— Aleicum, spătare, rosti Zachi după datina musulmană, 

Se urni de pe sofa purtându-şi mâna la inimă şi frunte, 
prin aceasta Cantacuzinul trebuind să priceapă că hangiul i 
se socoate rob prea plecat. O făcea însă cu credinţă moale, 
fără inimă, dovedind doar creşterea aleasă a otomanului ce 
cunoaşte ighemoniconul. Spătarul îl cercetă cu luare 
aminte. 

— După chip, aş zice că mă aşteptai. 

— Chiar aşa. Pe senioria ta sau alt sol de seamă al 
Cancelariei Negre. Să poruncesc filigenele de cafea... 

Cantacuzinul îl opri: 

— Lasă cafeaua şi desluşeşte-te! 

Zachi îşi încrucişă mâinile pe pântecele sărac şi îşi roti 
ochii prin cămară, dărăcindu-şi cuvintele. Pe peretele 
înveşmântat în porțelan chitaez licăreau stins slovele 
întocmite din aur şi smalţ roşu ale Tugrei!37+. Cârmiziu se 
afla şi covorul de Salonic aşternut pe duşumele şi tot într-o 
culoare, sticlele zugrăvite cu poame şi flori de la cele două 
ferestruici. 

— Ci seacă-mi nerăbdarea, bre hangiule, izbucni 
spătarul. Ce ştii? De unde ştii? 

— Eşti roinic, spătare, precum ploişoara miezului de 
vară, iar Zachi-lbben te încredinţează că n-ai pricină mare 
de zor. Logofătul Andronic n-a poposit încă pe meleagurile 
cele binecuvântate ale Bosforului. 

Cantacuzinul căscă gura pălit de uimire. Întrebările i se 
buluceau pe buze, chibzui însă mai înţelept a-l lăsa pe turc 
să-şi depene istorisirea. 


Stăpânul hanului de lângă Alty-Minareli era iscoadă 
veche şi încercată a stolnicului Cantacuzino. Două pungi cu 
galbeni primea Zachi din visteria Cancelariei la zi întâi de 
Ramazan, însă slujba era împlinită pe măsura răsplăţii. 

— Am ştiinţă, începu cu acelaşi zâmbet ghebos turcul, că 
Vodă Brâncoveanu - nu şi fratele Excelenței tale - i-a pus 
gând rău lui Galimet Surme, căpetenia temniţei din muntele 
Anatoliei. lar la asemenea slujbă de mare primejdie şi cu 
tâlc tainic, nu se putea învoi decât logofătul Andronic. 

— Cum de eşti încredinţat că n-a sosit la Stambul? Putea 
trage în alt cotlon al târgului, Andronic fiind hârşit în 
treburile de taină. 

Zâmbetul iscoadei se lungi retezându-i tot chipul: 

— Zachi-lbben primeşte acei galbeni valahi spre a lua 
aminte la tot ce se petrece pe moşia Profetului. Luna răsare 
a treia oară de când am aflat vestea. Şi-s tot atâtea zile de 
când cercetaşii mei pândesc toate intrările în Stambul. Nici 
pasăre cerească nu scapă căutăturii aţintite. 

Fără vrere, spătarul privi singurul ochi al turcului părând 
a cerca îndoială. Otomanul i-o luă înainte: 

— Iscoadele lui Zachi-lbben au fiecare câte doi ochi... 

— Hm, trag nădejde, mormăi în valahă spătarul. O răsuci 
iar pe graiul hangiului: Cine ţi-a încredinţat asemenea veşti 
însemnate? 

— Maria Doamna, văduva lui Vodă Serban, are iscoadă la 
Stambul, ce mi-i prietin cu credinţă, de pe vremea când 
tâlhăream dimpreună mările grece. După cum Excelenţa ta 
cunoaşte, logofătul a fost dintâi la Braşov... Şi fiind 
dumneaei vrăjmaşă capeşă a Brâncoveanului şi dibuind 
rostul lui Andronic - Zachi-lbben nu ştie în ce fel - a trimis 
carte zorită către tovarăşul meu cu poruncă răspicată: 
slujitorul lui Constantin Vodă trebuie vegheat cu străşnicie 
şi ţinut mereu în priveală, spre a putea aduce apoi mărturie 
marelui vizir Ramy-Mehmet despre necredinţa domnului 
valah. Aşadar, acest prieten al lui Zachi-lbben are slujbă 


doar să cerceteze şi să culeagă dovadă, dar nu să vâre 
lopăţele în roata logofătului. 

— Da, da, pricep, rosti pe gânduri spătarul. 

— Am mai chibzuit, urmă hangiul, ca până a primi veste, 
de la Cancelaria Neagră, să încerc a da de urma lui Galimet 
Surme. 

Cantacuzinul tresări. Cu adevărat Zachi era dibaci. 
Stolnicul poftorea mereu că chiorul îi singurul turc 
nenătâng din împărăție şi cuvenit i-ar fi fost să se nască în 
alt colţ de lume, unde înţelepţii n-au pierit de gălbează. 

— Ai chibzuit bine, încuviinţă spătarul Mihai judecând că 
ar fi lepădat de pe umeri jumătate din povară de-ar fi 
izbutit să-l întâmpine pe Galimet. Vârându-i degetul în ochi 
că primejdie de moarte îl pândea, turcul s-ar fi ferit singur, 
lăsându-i răgaz dumnealui spătarului să-l răpună pe 
Fărcăşan. 

— De chibzuit a chibzuit bine Zachi, râse amărăluţ 
hangiul, doar că Galimet Surme îi de negăsit. Nu se află în 
munţii Anatoliei, după cum nu se află la conacul domniei 
sale din Stambul. Se furişează zvon că ar fi înrobit de o 
arvanită pe care o ascunde însă cu străşnicie. 

— De ce? Profetul îngăduie patru soaţe şi chiar mai 
multe. 

—  Îngăduie Mahomed, dar nu şi Ramy-Mehmet, râse 
Zachi. Soaţa lui Surme e sora marelui vizir, care, aprig de 
geloasă, s-a hotărât stăpână singură în harem, altfel îşi 
pune juvăţul. lar Ramy veghează ca aceasta să nu se 
petreacă. 

Spătarul începu a se preumbla prin cămară. 

— Ce avem de făcut, Zachi? 

— Să aşteptăm. Logofătul se iscă negreşit până de salat- 
zuhri38*. Şi după cum i s-a dus vestea, Domnia sa va da 
negreşit de Galimet. N-avem decât a-i ţine umbra. 

Cantacuzinul săltă din umeri. La dracu' cu turcul Surme. 
Lui îi erau de trebuinţă potcoavele Fărcăşanului. 


Surâsul stărui multă vreme pe buzele hangiului. Îl slujea 
cinstit pe stolnic, căci se afla stăpân priceput ce nu-şi 
primejduia în van slujitorii, iar teşchereaua doldora, n-avea 
baeri. Aflătorul priceput însă muşcă din două pâini... 

„Hm... Iscoada Cantacuzineascăi... Tâlhăream dimpreună 
mările greceşti... Ce snoavă straşnică, să hohotească şi 
catârii!“ 


XXX 


Într-a şaptea zi numărată, după ce luase înţelegere cu 
sârbul Mirko, logofătul trecu vânteş pe lângă Biserica 
Kumaliotissa din Pera şi pătrunse în ceainărie. Îşi lepădase 
ceata într-un han din Curu-Cişme, slobozind poruncă aprigă 
lui Machidon să nu-l scape din priveală pe Fărcăşan. N-avea 
îngăduinţa a se apropia nici măcar de uşă, şi spre a-i îndulci 
plictisul, îi vârâse sub musteţi carafă cu udăturică. Pornise 
apoi glonţ către ceainăria unde se întâmpinase azi- 
săptămâna cu Mirko. 

Radu Andronic strâmbă din nas căci săliţa duhnea a 
răchie, untură râncedă şi sudoare. Aburul se înălța peste 
căpăţânile muşteriilor, păinjenindu-i privirea. Sârbul îl zări 
cel dintâi şi-i făcu semn cu cuşma. Era înveşmântat, ca şi 
rândul trecut, în straiul de bogdaproste a şapte meleaguri, 

— Ţinându-ţi vorba, logofete, pricep că ţi-ai împlinit râvna 
ce te-a mânat în Valahia. 

Pe mescioară, alături de glaja cu mied, se aflau două 
cupe. Spăimos de deochi, vrăji ori semn rău, Mirko le 
poruncise dinainte, prin aceasta îmboldind ursita a-l aduce 
pe logofăt la Stambul. 

— Nu te înşeli, zâmbi boier Andronic închinând. Din 
această clipă batem palma. Vom depune împreună 
strădanie spre a-l dobori pe Galimet. 

Cercetând fundul cupei Mirko rosti cu obidă: 

— Pe Galimet l-a înghiţit pământul. 


Căutătura boierului se ascuţi. 

— Răpus? 

— Nu ştiu, logofete, dar din acea seară când mi-ai 
priponit braţul, pierit e fără a lăsa să i se zărească măcar 
umbra. 

— Ciudat, rosti încet Radu Andronic, zvârlind ca din 
întâmplare privire peste umăr. Să se fi întors în temniţa 
Anatoliei? 

— Nu. Am aflător!3%* acolo ce mi-ar fi dat imediat de ştire. 

— Mda... O teamă mă încearcă. Dacă l-a urnit careva în 
călătoria cea lungă, fără să-i fi ascuns bine stârvul, mâine 
pe rouă Ramy-Mehmet pune în loc alt gâde, zădărnicindu- 
mi toată strădania. Să fie vreo catrinţă la mijloc? 

Sârbul deschise palmele a neputinţă. 

— Are taleri cât să-şi bucşească haremul din beci până în 
bagdadie cu muierlâc vălurit. Care-i place şi-o cumpără, nu 
se ascunde cu ea în gropniță de chiţoran. 

— Hm, taleri, dar nu şi slobozenie. Îi vine cumnat marelui 
vizir... Trebuie cercetat, 

— Ai vreun gând, logofete? 

Boierul îşi prinse bărbia puternică în pumni. Ochii păcurii 
se călătoreau prin toate ungherele, răsfirând socotinţe 
felurite. 

— Mâine seară, rosti în şoaptă, ii zaiafet cu trâmbiţi şi 
zurgălăi la palatul capuchehaei Bourbonului. Îs poftiţi toţi 
dregătorii curților evropene, dimpreună cu cei mai de 
seamă sfetnici osmanlâi. Trag nădejde să-l aflu acolo. Dacă 
nu... 

— Dacă nu? întrebă arc sârbul. 

Radu Andronic nu răspunse. Simţea căutătură aţintită în 
ceafă şi cerca din răsputeri să nu se răsucească. 

— Ascultă, jupan Mirko! De cum am intrat în Stambul, pe 
la Poarta Armenească, mi s-a luat urma. N-am putut dovedi, 
omul arătându-se dibaci şi meşter în asemenea iscuseli. I- 
am auzit însă calul, acum îi simt privirea. 

Sârbul cercetă mirat. 


— Nu-ţi ţine nimeni spinarea, logofete. Am dinainte doar 
trei bulgari amărâţi, dar şi aceia ţi-au întors fundul 
bernevecilor peticiţi. 

Buzele boierului se despicară în zâmbet subţire. 
Fremătul degetelor nu-l înşela niciodată. Pesemne privirea 
vrăjmaşă nu se lăsa citită, strecurându-se pe cine ştie ce 
cărăruie. 

— Ia-mi totuşi urma, poate izbutim a cetlui vrăjmaşul la 
mijloc. De ne-om rătăci unul de celălalt, spre ştiinţa domniei 
tale, află că am tras la hanul arvanit din Curu-Cişme. 

Adăugă în gând: „După câte bag de seamă, iscoadele 
stolnicului nu-s trândave. Şi pun rămăşag că în vreme ce 
una îmi calcă mie pe călcâiul ciubotelor, o alta îşi cearcă 
norocul cu loniţă...“ 

Părăsi degrabă ceainăria, urmat la puţină vreme de sârb. 


— Bre, dar ştiu că-i geruială pe moşia Profetului! se 
minună loniţă Fărcăşan. 

Şedea răstignit pe o sofa cam tărişoară, trăgând gâturi 
lungi din ploscuţă. Ilie Machidon, cu poruncă straşnică să 
nu scape bezmeticii din ochi nici răgaz de-o clipeală, 
meşterea cu vârful briceguşului căpăţâna unui par noduros, 
alcătuit din lemn de fag. Plugarul nu preţuia spada, 
jungherul de Damasc ori alte scule viclene, socotindu-le fie 
mai presus de hramul domniei sale, carele boier nu se afla, 
fie dimpotrivă, prea mişele, căci oricât ai fi cercetat de 
departe în neamul Machidonilor, n-ai fi dovedit sămânță de 
tâlhar sau cumaş. Rămăsese dară credincios bâtei bacilor 
din "Ţara Vrancei unde hălăduise o vreme la târla lui bunică- 
su, moş Veselim Suceală. 

Suceală, căci vorba-i era mereu cotită, nu le dumireai 
ascultându-l de cuvântează a şagă, în doi peri sau dacă 
Ziditorul, îndrăgindu-l peste măsură, l-a miluit cu harul 


celor împuşcă-lună!“ cărora după cum se ştie le-a lăsat 
împărăţia cerurilor prin zapiscă pecetluită. „La mine in casă 
cântă cucoşul“, dădea de ştire dumnealui prin ogrăzile 
megieşilor. Se lăsa cercetat pe-o parte şi cealaltă cu ochi 
holbaţi de preţuire aleasă. Muntencele sunt făpturi aprige, 
ţtunţurlii şi îndărăpnice şi nu se află în toată [ara Moldovei 
ţinut unde, după pilda Vrancei, muierile să vâre câlţi în 
gura bărbatului: „Iaci tu să vorbesc eu!“ De aceea, creştinii 
cătau la moş Veselim cu uimire şi pizmă. Lâsându-i să le 
sece mirarea, baciul adăuga dezmierdându-şi mustaţa 
colilie: „Dreptu-i, cântă cu coşul... dar cucoşu-i nevastă- 
mea...“ 

De toate acestea, şi altele, îşi amintea Machidon mai cu 
seamă când se afla pe brazdă străină. Ciudată znamenie de 
om şi Ilie! În turcime, ofta dosădit după Smărăndiţa, 
gospodărie şi prunci; când plugărea în Chipriana, ducea 
dorul haimanalăâcului agăţat la oblâncul logofătului. 

— Asemenea năpadă de omăt n-am pomenit pe malurile 
Bucureştioarei!î!!! rosti Chirică, dârdâind zeamă de porc 
răsdată prin undă la Sân-Vasile. De cunoşteam că voi 
clănţăni măselele cu atâta vrednicie, nici bidiviii Sfântului 
Ilie nu mă urneau. 

Stăpânu-sâu îl cercetă leneş, fără a-şi mişca trupul gros. 
Învelitoarea moale de vulpi sălta gorgan peste pântecele 
împlinit. 

— Cat la tine, Chirică, şi nu mă dumiresc. Bituşca!42+ ţi-e 
bine  căptuşită, osânza nu-ţi lipseşte, nici stareţul 
Snagovului nu-ţi trece pe dinainte, ai mântuit două carafe 
de vinars şi tot te vaieţi de frig. 

— Sângele subţire-i vinovatul, coane Ioniţă! Se fuduli 
după obicei, cercetând cu colţul ochiului spre Machidon. 
De-o pildă, am luat seama că plugarii, milogii şi zlătarii, 
deprinşi din pruncie a le sufla crivățul prin zdrenţe, nici n- 
au habar de-i dulce cireşar ori făurar năpraznic. După cum 
Domnia ta bine ştie, eu mi-s din stirpe de soi şi doar 
nenoroacele ce ne-au plouat în tindă m-au silit la slujbă 


umilită. Ceea ce-mi lipseşte nu-s nici neamurile, nici 
gusturile, nici creşterea aleasă... 

— Ci gârbaciul, i-o reteză Fărcăşan. E a doua oară în 
răstimp de un căscat că ţi-l făgăduiesc. la aminte, într-o zi 
tot mi-oi ţine cuvântul. 

Chirică, oţărât peste măsură - nu temea nici vorbele de 
ocară, nici harapnicul lui Ioniţă, numai gura ce era de 
găman, usturându-l doar mustratul dinaintea ţăranului din 
Chipriana - îşi tufli nasul de sticla sinilie a geamlâcului. 

Boier Fărcăşan, sugrumat de plictis, începu a cerceta 
boscârţele cămării. Tot cântărind un lucruşor ori altul 
trăgea gâtleje zdravene din ploscuţă, şi fără a lua seama 
cămara  şoricie începu a prinde culoare înveselită. 
Pironindu-şi căutătura pe anume semne şerpuitoare, 
zugrăvite cu tuş, cetluite între beţişoare sulege de abanos, 
Ioniţă se arătă nedumerit: 

— Că sunt slovele Profetului pricep. Stau doar şi 
chibzuiesc ce anume o fi având a porunci cumătrul lui Alah 
muşteriilor ăstui han? 

Ilie Machidon se uită la zidul îmbrobodit în faianţă de 
culoarea peruzelei. Zâmbetul îi tremura pe sub musteaţă 
nelăsându-se citit. 

— El-Khamr u umm ul-Khabais, rosti răspicat. 

De uimire, ochii Fărcăşanului, mărgeluşe de godac 
crescură blide. Iscase întrebarea într-o doară, neaşteptând 
nici măcar sămânță de răspuns. 

— Ce vorbeşti, bre Machidoane, le pricepi slova? 

— Domnia ta uită că, la milosârdia logofătului, mi-s a 
patra oară în ţara turcului. Din învăţătura lepădată de boier 
am mai deprins şi eu câte oleacă. 

Machidon se fălea spre a pune gămanul în încurcătură. 
Asemenea tăblițe cu poruncile Profetului spânzurau în toate 
bordeiele Stambulului, că era han, hudubaie de şalvaragiu 
cuprins ori coşmelie calică. Înţelesul lor i-l descâlcise 
logofătul, iar Ilie dovedise ţinere de minte. Avea Domnia sa 


habar de slova otomană cât catârul mânăstirii de Pidalion şi 
învăţăturile lui Efrem Sirul. 

— De-acuma desluşeşte-o până la capăt, ceru Ioniţă. 

Şi spre a-şi ostoi uimirea, deşertă tot ce mai gâlgâia în 
pântecele butelcii. 

— De, săltă din umeri Ilie Machidon. Cugetă dumnealui 
jupân Mahomed, că „vinarsul îi maică bună-tuturor 
ticăloşirilor“. Dacă chibzuieşte ori nu cu miez, Domnia ta 
cunoaşte mai bine. 

Fărcăşan se înecă şi, vânăt la faţă, stropşi pe duşumele 
ultima înghiţitură. Chirică îi îndesă câţiva pumni între 
spete. Pizmaş pe ştiinţa plugarului, îşi trudea tărtăcuţa 
cercetând mijloc de a-i reteza din fumuri şi nasul ce prea 
din cale afară se lungise, adulmecând doar nouri şi luceferi. 
Se vâri în sfat: 

—  Acestea-s năzbâtii fără noimă, stăpâne. Nu-i cu 
judecată cel ce oropseşte bun lăsat de însuşi Dumnezeu şi 
carele şi prilej de împărtăşanie iaşte. Mai apoi, am a adăugi 
că nu de soi se află acela ce deprinde buche şi învăţătură 
păgână, născociri întru smintirea cugetului şi trupului. 

Târgovăţul îşi ridică bărbia dolofană, îndreptând privire 
nimicitoare spre Machidon şi încredinţat că o întorsese 
straşnic. 

— Ci iar glăsuieşti în deşert, Chirică, se zbârli Fărcăşan. 
Ţi-am îngăduit peste măsură, aceasta-i pricina, iar mâine- 
poimâine, dezmierdat cum te afli, m-oi pune a te căuta şi de 
păduchi. 

— Iertată fie-mi vorba, spuse Machidon lepădând 
briceguşul. Dar iacă, mă pun alăturea lui jupân Chirică. 
Cuvântăreţ înţelept fiind, Domnia sa sloboade nu doar 
voroavă la oca, ci mult tâlc şi pildă. 

Zâmbet lung de mulţumire unse chipul târgovăţului din 
Mahalaua Broşteni. Fudul păunaş îşi împleti degetele peste 
pântece gătindu-se a asculta vorbă de înălţare, trecută prin 
zahăr. Plugarul ăsta, la o urmă, n-avea ighemonicon şi 


lustru, dar neghiob de tot nu se afla dacă putea preţui 
judecata cea rodnică a Domniei sale. 

— Glăsuieşte, ţărane, îi dădu ghes cu îngăduinţă. Ne 
aflăm în clipă de răgaz şi răbdarea nu ne e drămuită. 

Ioniţă chicoti. Sluga se obrăznicea din cale-afară, dar 
neghiobiile slobozite cu ifos îi stârneau râsul. Şi-apoi îşi 
deprinseseră dumnealor metehnele, iar boier Zaharia cel 
bătrân i-l lăsase în bătătură cu limbă de moarte. Zvon că 
părintele lui Ioniţă culesese busuioc ba şi alte ispite din 
polcuţa!t:: Vasilcăi, muma netrebnicului de Chirică, îi 
găurise de mult urechile. Şi nu o dată, afumat de holercă în 
crâşma Rădiţei, se întrebase de nu cumva Chirică îi venea 
frăţân de mâna stângă. Altfel, dacă te luai după chip şi după 
deprinderi, adevărul nu se afla departe: poftalnici, stăpân şi 
slugă, trândavi de-o potrivă, lumeţi şi cu dovleacul zornăind 
de pozne şi grăunţe. 

— Spusele lui jupân Chirică, începu Ilie Machidon, îmi 
poartă aducerea aminte spre anume întâmplare petrecută 
la noi în Chipriana... 

Tăcu bucşindu-şi luleaua cu mahorcă rusească. Chirică, 
prepuind că Machidon cearcă sfiiciune dinaintea feţelor 
alese, îl îmbie cu bunătate: 

— Ci vorbeşte, creştine, nu te ruşina. Ne-om îndestula 
cugetul cu pildă ţărănească fără a-ţi aduce mustrare. Şi de 
n-o dovedi miez sau haz, tot nu te-om ocări. 

Fărcăşan îşi zise că sluga a bolunzit de tot, dar se simţea 
prea cuprins de zăcăşeală!*** pentru a deschide gura. Ochii 
chiprinaşului sclipiră şugubăţ, surâs larg grămădi creţuri în 
ungherul ochilor. 

— Mulţumesc, jupâne, bag de seamă că eşti foarte 
milostiv de pleci ureche rabdurie la neghiobii de plugar. 

— Aşa mi-s de fel, făcu netotul înălțându-se dintr-odată în 
ceruri şi gata să se anine de lună. Apoi o luă pe mirişte, 
după deprindere: Dintotdeauna am prețuit milosârdia, 
socotind-o însuşirea cea mai aleasă, care-ţi deschide 
cărăruie dreaptă taman în prispa lui Sân-Petru. Cel dăruit 


cu milostivenie, preafericit şi peste măsură de bucuros 
trebuie să se socotească, prisosit cu de toate! Căci 
Dumnezeu nu-i uită pe bunii săi, dar din dar făcându-se rai. 
Ai semănat azi o patacă, mâine vei culege din mila cerului o 
sută! 

— Doamne! oftă Ilie Machidon, că înţelept mai eşti, 
jupâne! Mi-ai adus aminte de-alde finu-meu, Tănăsache. 
Numai ce-l văd într-o zi că dă năvală în ogradă, chiuind de 
bucurie. De-i căutai chipul, ziceai că vine paştele. Încep a-l 
cerceta: „Ce belşug te-a pălit, finule?“ „lacă, găsii în drum o 
potcoavă.“ „Bună trebuşoară“, zic. „Aşa-i?! Îmi mai trebuie 
trei şi calul...“ 

Fărcăşan începu să râdă. Chirică, nedumerit, îşi holbăţi 
privirea. 

— Nu pricep. Eu voroveam despre milostivenie, iar 
ţăranul ăsta îi dă zor cu potcoavele. 

— De jupâne, surâse Machidon. Cere lână de la broască 
şi minte neghiobului. Le bălmăjesc şi eu pentru ca limba să 
nu-mi trândăvească din cale-afară. 

— Adevărat că mare neghiob eşti, bre creştine, şi tot mă 
minunez cum de te îngăduie logofătul în preajmă. 

— Îi apăsat de milostivenie, râse Machidon. Şi-apoi ce să 
facă si Domnia sa? În lipsă de ploaie, îi bună şi grindina. 

— Las-o baltă, Chirică, se vâri Ioniţă Fărcăşan. Începuseşi 
altă pătăranie, Ilie... 

Până să deschidă Machidon gura, bufnitură şi larmă de 
sticlă spartă le zdruncină inimile, întorcându-le căutătura 
către ferestruica cu geamlâcuri albastre. O mână învelită în 
cârpe se strecură şerpeşte printre cioburi şi zvârli iute 
jungher ce se înfipse într-o perină, lângă urechea 
Fărcăşanului. 

Boier Ioniţă şi sluga dumnealui înţepeniră cu priviri 
belite de spaimă. Plugarul apucă parul şi, spre uimirea 
gămanilor, întoarse spinarea primejdiei, îndreptându-se 
dimpotrivă, spre uşă. Adeverindu-i-se socotinţele, aceasta 
se deschise pe neaşteptate, şi doi haidamaci cât geamia 


Eyub-Nour-Osmanyi'“** năvăliră în cămară cu iataganele 
trase. 

— Stâlpeşte ungherul, coane Ioniţă, strigă Ilie Machidon, 
căci nemernicii după domnia ta cercetează! 

Smulgând chilim de pe o mescioară scundacă, îl zvârli 
într-unul din ascuţişurile ce-i căutau pieptul cu dinadinsul. 
Cu mâna dreaptă răsuci parul şi reteză picioarele celui de 
al doilea fes. 

— Fereşte! răcni Chirică. 

La vreme! 'Turcalete tuciuriu la chip încălecase fereastra 
şi hanger cu limbă lată pândea spinarea chiprinaşului. Iute 
fulger, plugarul îi îndesă ciomagul în furcile pieptului şi 
şalvaragiul căzu  de-a-ndărătelea, peste  parmaclâcul 
ferestrei. Jungherul aruncat nătâng izbuti însă a nimeri 
umărul celui dintâi fes descotorosit de treanţa care-i 
împiedica tăişul. Scăpă iataganul şi prinzându-şi umărul 
gâlgâind de sânge, lătră ceva în păgânească luându-şi 
repejor tălpăşiţa. 

Rămas de izbelişte, cu picioare nătânge, ultimul vrăjmaş 
îşi purtă mâinile la piept, miluindu-se după îndurare. 
Cuvintele i se buluceau pe buze mai abitir ca drept- 
credincioşii la răcnetele muezinului slobozite din vârful 
minaretului. 

Boier Fărcăşan prinse glas: 

— Ce zice păcătosul? 

Machidon îşi şterse chipul asudat cu zâmbet dosnic. 

„lacă, Ilie, ce se cheamă a-l căuta pe naiba cu lumină, 
aflându-l lesne şi pe întuneric. Te-ai fudulit cu învăţătura 
păgână, amu drege-o.“ 

— Ce zice?! pofti nerăbdător Ioniţă. Bag de seamă că 
gura-i face clăbuc, poate sloboade cine l-a îndreptat 
încoace. 

Plugarul săltă din umeri oftând. 

— Nu Domniei tale, coane Ioniţă, i-oi desluşi că nu orice 
făptură cu urechile mari îi din viţă de măgar. Aista, după 


grai, e din alt meleag. Aram sau poate Eghipet... O descâlci- 
o mai bine dumnealui, logofătul. 

— Ai luat aminte, stăpâne? întrebă Chirică. Turcul, după 
cum se arată îi fiinţă vicleană şi-ţi pândeşte mai cu seamă 
ceafa. De nu mă aflam eu să ţin în priveală ferestruica, vai şi 
amar ce se întâmpla! 

— Aşa-i, surâse Machidon. După ce pădurea l-a răpus pe 
lup, iepurele s-a înfăţişat soborului: „Oare dacă nu mă 
ascundeam eu în scorbura celui fag, ar fi ştiut domniile 
voastre că-i primejdie?“ 


Strâmb în şa, cu obrajii arşi de geruiala năpraznică, 
logofătul încerca să descurce cale de întoarcere spre hanul 
arvanit din Curu-Cişme. Urgia se înverşunase asupra 
Stambulului, pieriseră sub omăt ulicioarele firatice şi spre 
a-şi desluşi drumul, Radu Andronic cerceta cerul împuns de 
minarete, sulițe şubrede năpăstuite de furtună. 

Domnia sa săvârşise bună bucată de drum când dintr-o 
dată, la subţioară de uliţă  gâtuită, simţi  bidiviul 
împiedicându-se în clapcă vicleană. Smuls din şa, boierul 
zbură cale de vreo doi stânjeni şi căzu într-o rână la poalele 
unei ghimirlii. Dinainte-i rânjea un novac cu turban cât o 
pâine moldovenească, carele numai ce descălecase o iapă 
cenuşie. In mâna dreaptă îi sticlea iataganul cu două 
tăişuri. Radu Andronic sări în picioare şi dădu să scoată 
jungherul. Fără a-i lăsa clipă de zăbavă, turcul izbi cotiş, 
căutându-i pântecele. Zâmbet miji pe buzele logofătului. 
Iscuselile cumaşilor din 'Toscana şi ale paladinilor savoiarzi 
ajunseseră şi pe malul Bosforului. Lăsându-se iuteş într-un 
genunchi şi prinzându-i cleşte încheietura cotului, o suci 
scurt. Păgânul slobozi răcnet şi ascuţişul căzu în omăt. 
Boierul îi sări la grumaji, neîngăduindu-i dezmeticeală. 

— Şi-acum glăsuieşte! Din a cui poruncă îmi ţii calea? 


— Greşeşti, effendi, suflă şalvaragiul sugrumat de teamă 
şi strânsoare. 

Asupră-i sticleau ochii, rânjetul şi hangerul logofătului. 

— Vorbeşte, sau te răpun! 

— Nu pe Domnia ta te pândeam. Fă-mi încredințare... 

— După cum văd, l-ai dibuit, logofete. Măcar e de soi ori 
netrebnic de toată mâna? 

Glasul sârbului, croindu-şi drumeag firav printre urletele 
îndârjite ale vijeliei, întoarse capul boierului. Clipă 
necumpănită de care avea să se căiască. Un juvăţ mânuit cu 
ştiinţă de soi i se încolăci dimprejurul braţelor, priponindu-l 
în strânsoare dimpreună cu Mirko. Capătul frânghiei ducea 
până la cotul uliţei, tras cu nădejde de om călare. Străinul 
dădu pinteni şi boier Andronic, ghem cu sârbul căzură 
retezaţi. Târâţi prin omăt, apucară să-l vadă pe şalvaragiu 
sărind de grabă în şa şi pierind în vileagul ulicioarei. 

— Ai jungher? întrebă gâtuit Radu Andronic. 

Măselele sârbului pârâiau. 

— Încerc să-l oblicesc, dar n-ajung. 

Glasul călăreţului le biciui urechile. 

— Nu-ţi cheltui vlaga, logofete, ci adu-i mulţămită 
dumnezeului tău de zi norocoasă. Sunteţi slobozi! 

Cu mişcare iute, străinul reteză frânghia şi, îndemnându- 
şi din pinteni şi biciuşcă telegarul, coti pe uliţa năpădită de 
întuneric. 


XXX 


După cum se văieta turcul de picioare, logofătul pricepu 
că parul slujitorului robotise fără greş. În puţine cuvinte, 
Machidon îi desluşise pătărania. Vorba îi era mereu 
curmată de Chirică, ba tânguindu-se că el încă din Valahia 
simţise că boier Ioniţă avan îşi primejduieşte biata 
vieţişoară în turcime, şi că scris le-a fost lor, stăpân şi slugă, 
să sfârşească între străini fără fanşon şi cruce la căpătâi, ba 


înălțându-se până la cer, căci de ar fi lipsit cugetul limpede 
şi căutătura pătrunzăreaţă a dumnealui slujitor vrednic, 
logofătul ar fi întâmpinat acum doar trei leşuri ciopârţite de 
păgâni. 

Mânios, Radu Andronic se răsti: 

— Cum înduri asemenea slugă clevetitoare, bre Ioniţă? 

— Adu-ţi aminte, rogu-te, se hlizi gămanul, că Domnia ta 
mi l-ai aninat de grumaji. Acum despurcă-te! 

— Aşa? Ei bine, făcu logofătul răsucindu-se spre Chirică, 
ia aminte, jupâne, că din astă clipă eu ţi-s baci. Nu îngădui 
cuvânt de cârteală, cugetările păstrează-le Domniei tale. 
Altfel, drumu-i slobod, o ţii tot la vale! 

Chirică, vânăt de ocară, lasă capul în duşumele. Citindu-i 
în ochi lacrimă ce zadarnic încerca s-o ascundă, ba 
netotului începuse a-i mai lăcrăma şi nasul, inima lui boier 
Fărcăşan se muie. Adevărat că se obrăznicise din cale-afară, 
dar oare e vinovată mintea scurtă a slugii dacă stăpânul în 
loc s-o jupească la scară îi îngăduie nacafaleleit: şi 
flutureii, răzgâind-o cu claponi şi rachiu cheltuielnic? 

Ilie Machidon se trăsese într-un ungher şi sfătuia 
dimpreună cu Mirko. Sârbul se arăta abătut şi, după 
judecata domniei sale, Galimet Surme pierise pentru vecie. 
Şi iarăşi nu pricepea cine le asmuţise atâtea iscoade pe 
urme. 

— Până a vă întâmpina, azi, săptămână, ţineam umbra 
gâdelui nestingherit de hăitaşi. Feream doar privirea lui 
Surme şi potecile bostangiilor. 

Nu-şi isprăvi vorba, băgând de seamă că privirea lui 
Machidon nu se desprinde de făptura logofătului. Catranul 
din cuget - se întâmplă şi asemenea ciudăţenii - îi văruise 
chipul, ochii scăpărau lucoare haină. Boierul îşi măcina 
dracii frământând în palmă mânerul stiletului de Toledo, îşi 
repezise înainte bărbia precum zimbrul aţâţat. 

— E mânios, suflă Mirko. 

Ilie Machidon clipi a încuviinţare. 


— S-a deprins cu izbânda şi îndură anevoie ocara 
înfrângerii. Mai cu seamă când vrăjmaşul nu-i de soi, ci 
cârjaliu netrebnic. 

— Mde, făcu sârbul, nu-ţi întorc cuvântul, dar n-aş zice că 
acela care a sărit în ajutorul şalvaragiului e vreun tâlhăraş 
uliţarnic. 

Plugarul săltă din umeri. Ce cunoştea sârbul despre 
isprăvile logofătului, despre întâmpinările domniei sale cu 
cei mai încercaţi paladini ai Evropei, haidamaci şcoliţi în 
cotloanele neguroase ale burgurilor papistaşe şi pe sub 
podurile Veneţiei, ticăloşi cu ucenicie vârtoasă desăvârşită 
în bahna de la Curtea Miracolelori!47+, ori iscoade - făpturile 
cele mai primejdioase - cu învăţătură vârtoasă, sorbită în 
umbra cancelariilor Habsburgului, Bourbonului, a Anei 
Stuart, ori a Republicilor Italieneşti? 

Boier Andronic se propti dinaintea şalvaragiului ologit. 

— Şi-acum, turcule, leapădă-ţi taina răspicat şi în puţine 
cuvinte, căci răbdarea mi-e zgârcită. 

Pândi licărul de mânie care, fără greş, trebuia să aprindă 
căutătura păgânului. Musulmanul îşi spune otoman ori 
osmanlâu, „turc“ fiind cuvânt de ocară, cuvenit făpturilor 
netrebnice şi fără creştere din Turkistan. lar Radu Andronic 
cu bună ştiinţă îl îndârjea, cunoscând învăţătura acelui 
Papyrus de Boulaqg: „Vrei să săvârşeşti o neghiobie? Lasă-te 
povăţuit de mânia cea oarbă...“ 

— Hai, chizil-baş!!48: Glăsuieşte. 

De astă dată, ochii păgânului se încrucişară, îi simţeai 
sângele clocotind, i-l vedeai călătorindu-se pe cărăruile 
cerneluite de la tâmplă. 

— Tu, ghiaur afurisit, cum cutezi a vorbi unui drept- 
credincios? Trăsnetul lui Alah asupra ta, a maicii, a soaţei şi 
a pruncilor tăi, dinsis-iman siz“**! Vei muri ca un câine şi 
lighioane spurcate îşi vor astâmpăra foamea din stârvul tău. 

— De-ajuns, dumuz=:! Văd că la răbojul păcatelor îl 
adaugi şi pe acela de a-ţi trăda stăpânul. 


— Eu?! se holbă turcul iscând flacără. Eu, Kemal Ercan 
Guler l-am trădat pe Zachi-lbben, binefăcătorul meu, 
surâsul lui Mahomed să-l ocrotească? la seama la ce 
vorbeşti, Kegfir=. 

Boier Andronic îşi stăpâni râsul. Deci Zachi, hangiul cel 
chior, îi pândea cărările, fireşte din porunca stolnicului, a 
cărui iscoadă se afla de mai bine de zece ani. 

— N-ai spus, Keavuri*2, că ai poruncă să-mi aprinzi 
lumânare? 

— Pe tine te vom căzni, câine, moarte vom aduce acelui 
munte de osânză care ruşinează poruncile de cumpătare şi 
nedezmăţ ale Profetului. 

— Auzi, Ioniţă! râse boier Andronic, osândit eşti la 
moarte fiind munte de slănină cu pântece dezmăţat, carele 
nu se află pe placul Profetului. 

Fărcăşan holbă ochii. 

— Îi capiu?! Desluşeşte-i, logofete, că-s de altă credinţă, 
că-s pripăşit pentru puţine zile pe pământul lui Alah, iar cu 
cumătru-su Mahomed n-am de gând a lega prieteşug, nu l- 
oi stingheri nici de la plug, nici de la ruşfeturile Domniei 
sale. Ba, creştere aleasă având, îi trimit sănătate şi bineţe. 

— Văd că ai luat pilda grăitului în deşert de la Chirică. A 
ostenit ăsta şi te desferecaşi tu. 

— Ba n-am ostenit de fel logofete, sări Chirică. Osândit 
fiind însă de Domnia ta, stau cu limba legată. 

— Mai fă-i un nod! Dezmierdare cugetului şi odihnă 
urechilor îmi vei aduce... De ajuns, flăcăi! Îi ceasul la care 
Alah a poruncit trup şi suflet curăţite de necazuri spre a 
împlini a doua poruncă slobozită drept-credinciosului: somn 
dulce. 

— Cu fesul ăsta ce facem, logofete? întrebă Machidon. 

— Îl lepădaţi în pragul lui Zachi, hangiul cel chior, căci 
nouă nu ne mai este de trebuinţă. Poate l-o ajuta Alah să-şi 
dreagă călcătura. 

Chiprinaşul clătină din cap fără credinţă. Îşi cunoştea 
parul şi meşteşugul. Dimpreună cu Mirko săltă trupul şi o 


luară cătinel spre uşă. Şalvaragiul începu a se zbuciuma, 
rostogolind priviri înfricoşate: 

— Ce soartă mi-ai hotărât, ghiaurule? 

— Aceea care-ţi împovărează umerii îi îndeajuns de 
ticăloasă. La ce m-aş mai căzni a-ţi născoci alta? 

Dintâi, păgânul nu pricepu. Apoi, parcă fără pricină, 
obrazul îi împietri. Când sârbul şi Machidon trecură pragul, 
îşi slobozi urgisirea în cuvinte iscusite: 

— Blestemul cel neadormit al lui Alah să te fulgere 
înainte de a părăsi zările Islamului! Căci îngăduit ţi-era, 
ghiaurule, să mă rapui, dar nu să-mi umileşti cugetul şi să 
mi-l farmi în ciubote! Şi nu zăcăşenie îţi ursesc ţie, ci caznă 
cumplită sufletului, alean şi jale! Facă-se ca Mahomed, sal 
Alah u aleih ve selem:2, să mă audă! 

Logofătul săltă din umeri cu nepăsare. Nu temea betegia, 
nici boliştea, nici alt soi de primejdie. Jupâneasa Irina, 
maica domniei sale, îi dăruise vlagă să înfrunte orice 
vrăjmaş. Cât despre noroc, acesta se dovedea credincios 
câine în lanţ, n-avea decât a-l trage după domnia sa. 
Ursitoarele, i-o şopteau gâzele, văzduhul, ascuţişurile 
vrăjmaşe abătute din calea lor de înger harnic, zilele 
înflorite şi căutătura muierilor primăvăratece ori date în 
pârg, se arătau mereu îndurătoare şi cheltuielnice în 
milostivenie. Drept mulţumită, le-o închina gând bun. De 
liturghii, candelă neadormită şi creştineştile alişverişuri, 
grijea cucoana Irina. 

Curând, boier Andronic avea să-şi amintească de 
afurisenia lui Kemal Erkan Guler. 


Capitolul VII 


GÂDELE 


pi C ăutătura - pui de lele - aidoma cu a lui bunică-su, 


muieraticul cela de Ilanache, şi obrazul dogorit de făptură 
robită hălăduielii de frunza frăsinelului, iacă taina lui 
fecioru-meu.“ 

Jupâneasa Irina nu se înşela. Căci ochii dumnealui, 
adamante negre, trăgeau de pulpană licărind a râs ori 
dobândind, după prilej, sclipire satanicească. Şi drumeţind 
mereu la porunca  Brâncoveanului pe drumurile 
împărăţiilor, mai dobândise boierul chip oacheş asemeni 
făpturilor iscate şi trăite pe acele tărâmuri binecuvântate 
de Ziditor, unde soarele nu osteneşte niciodată că-i ghenar, 
florar ori brumărel. Dacă mai adăugai surâsul plin de vrajă, 
buzele închipuite anume de păgânul Cupidon spre a da 
brânci păcatului şi boiul săbuit şi călit pe potriva lotrilor de 
apă, puteai pricepe de ce privirea tuturor muierilor aflate la 
serbarea marchizului de Ferriol îl căutau cu dinadinsul. 

Dimpotriva obiceiului domniei sale, Radu Andronic poposi 
la casele dregătorului franţuz înainte de miezul nopţii. De 
fel, musulmanul e cumpătat, supus Coranului şi mai cu 
seamă  temăâtor de  cleveteala semenilor şi biciul 
bostangiilor. Petrecerile fiind aprig osândite de Profet - 
Mahomed îndrăgea doar mâţele şi muierile, îngăduind 
patru de fiecare fes, când cei mai mulţi purtători de nădragi 
nu se descurcă cu o singură catrinţă - turcaleţii puşi pe 


zaiafet se ferecau în cotloane oblonite şi zăvorâte unde nu 
putea pătrunde ochi de iscoadă. Aici vinul, muzicile şi 
danţul, aprig afurisite pe pământul Islamului, îmbinau 
prăpăd ce-ar fi zbârlit de spaimă ţeasta pleşuvă a 
Profetului. 

Tot de teama aflătorilor, drept-credincioşii cu te miri ce 
dregătorii în târla sultanului, siliţi de socoate politiceşti să 
se înfăţişeze la vreun benchet sau altul ale evropenilor din 
Pera, grijeau să păstreze cumpăt, să nu zăbovească peste 
ceasul rugăciunii de noapte, salat-aşa, şi mai cu seamă să 
nu-şi pângărească limba gustând pocal cu ţucsuială, căci tot 
Mahomed, părintele, cugetase acum o mie şi mai bine de 
ani în cetatea Medinei: „Cine bea vin, e ca şi cum ar adora 
idolii.“ 

Având ştiinţă despre toate acestea, boier Radu Andronic 
se înfăţişase la conacul marchizului cam pe la orele 
unsprezece după cum i-o desluşea ceasornicul cu un singur 
ac păstrat în clapca bernevecilor leşeşti. Socotea Domnia sa 
că e clipă prielnică pentru a-l dibui pe Galimet Surme dacă 
acesta, poftit fiind la sindrofie, şi logofătul ştia că fusese 
poftit de la un pisar al cancelariei frânce, hotărâse să vină. 

După cum deprinsese în Bucureşti încă de la vârsta de 
cincisprezece ani, când ucenicea dimpreună cu alţi feciori 
de boieri sau târgoveţi mai răsăriţi în cămăruţele 
Cancelariei Negre meşteşugul de iscoadă, boier Radu 
Andronic înveşmântase strai alb. Nădragii, contăşul, mantia 
de hermină, botforii din piele de ren, cămaşa, nour 
primăvăratec din horbotă de Anglia, toate ţineau culoarea 
omătului ce năpădise Stambulul. Argint sclipea doar în 
pieptarul scurt tăiat după îndemnul lui jupân Jean Donneau 
de Vise, a cărui foaie de mode, Mercure Galant, povăţuia 
franţujii muchelefi cum anume să-şi săbuiască straiele. 
Brumate cu argint erau şi penele de struţ de la pălăria tot 
din piele de ren cu gardini largi, iar pe degete, la mânerul 
pumnalului de Damasc şi la cătărămile botforilor, rubine 
măşcate felureau ape neguroase fulgerate de flacără. 


Lady Abigail, ducesă de Windsor, în rochie pâclie cu 
puţină podoabă, întoarse capul vrând să-şi împartă 
disprețul cu Sir Ralph. Dregătorul reginei Ann se depărtase 
însă şi vorovea acum în felul Domniei sale, adică ţeapăn şi 
cu palme cuminţi, ţinute mereu pe lângă trup cu trimisul 
ţarului Petru la Poartă, prinţul Bagration. 

„lată, îşi zise ducesa cu mulţumire ce-i sătura guşa de 
dropie, ceea ce se cheamă un port ales şi mândru, plin de 
bărbăţie. Valahul trebuie să fie smintit de-şi îngăduie 
asemenea veşmânt neruşinat! “ 

Cercetă în stânga după vecină de cleveteală, văzând însă 
ochii strălucitori ai Giovannei de Toscana, o şopârlă de 
muiere numai incuri şi nuri, amuţi. lalianca, fără răsuflare, 
îl mânca din ochi pe logofăt şi Lady Abigail, nimicită de silă, 
socoti că nu vor trece multe clipe până ce rochia de taftă, 
judecând după zbuciumul pieptului, va plesni din toate 
cusăturile. Lehamite îi aducea şi căutătura poftalnică a 
marchizei de Ferriol, străbunică la patruzeci de ani. Muiere 
bătrână - pe cine înşela oare părul cănit, cei trei dinţi de 
porțelan puşi la Viana şi sânii calpi rostuiţi în prăvălia 
negustoresei Martin, Trupul Afroditei din Uliţa Tablettiere? 
- căuta ţintă spre valah, ruşinându-şi hramul şi cuviinţa. La 
o adică, i se dusese duhul de nesătulă, o zvoneau toate 
curţile papistaşe, iar dacă te uitai la bolândul de bărbatu- 
său pirpiriu, nevolnic şi roinic ţânţar, pricepeai lesne că n- 
avea cine o stăpâni. Ba, se mai şoşotea că harapnicul, în loc 
să se afle la îndemâna stăpânului casei, atârna în iatacul 
marchizei. Muierea mustra neroziile franţuzului, 
dezmierdându-i spinarea cea moale, de parcă Ferriol ar fi 
fost prunc ori ţigan rob. Se mai zvonea şi despre gusturile 
spurcate ale marchizului, aidoma cu ale altui zălud 
scârbavnic, marchizul de Sade... 

„Hm, franţuji desfrânaţi după pilda regelui lor“, îşi 
încheie socoata Lady Abigail. 

Dispreţ îi stârnea şi risipa de merinde, să îndestulezi un 
comitat, pădurea de lumânări, mulţimea florilor proaspete, 


de ziceai că-i inima verii şi nu gerar aprig! lar toate 
acestea, doar pentru a holba ochii şi judecata oaspeţilor, 
căci cine nu ştia cât e de scumpă la arginţi marchiza! Nu 
asfinţea bine zaiafetul că îşi şi agăța la brâu cheile, iar din 
firimiturile poftiţilor se îndestulau după aceea câte o 
săptămână stăpâni si slugi. Nu se afla conac în toată Pera 
unde doftorul grec Tziganos să se înfăţişeze atât de des 
pentru a drege pântecele asuprite de merindeaţă stătută. 

Logofătul Andronic spintecă sala cu pasul acela de care 
vorovea tot cuconetul Perei. Se îmbinau în călcătura lui 
cutezanţa  condotierului cu desăvârşirea şi farmecul 
gentilomului, măreţia ostaşului cu nepăsarea celor vântură 
apă şi lume, iuţeala cumpănită a fiarei cu încredințarea 
celui ce se ştie îndrăgit de noroc şi muieri. 

lacă şi acum, le simţea căutătura pârjolindu-i chipul şi 
umerii căci erau vârtoşi să răpună poartă de mânăstire. 
Ducesei de Windsor îi făcu într-adins închinăciune 
încovoiată, însoţită de zâmbet şugubăţ. Muierea îi răspunse 
ţeapănă, cu obrajii dogorind de mânie. Simţea în toată 
făptura boierului batjocură subţire, dar oricât s-ar fi 
străduit, n-avea de ce se anina. 

Lăsând-o să-şi mistuie puii de sarsailă, Radu Andronic 
vântură din priviri oaspeţii grămădiţi. Trecea iuteş peste 
straiul  evropenesc, scotocind doar printre caftanele 
otomane. Se aflau de faţă, purtându-şi mereu degetele la 
gură şi frunte, semn de ascultărică umilită pentru 
cuvântăreţi în  ighemoniconul  turcului, dumnealui 
mectubgiul Selim Bektaş, marele cadiui5*: Ara Salcioglu, 
capudan-paşai!5* Othmar Mecid şi încă două-trei fesuri, cu 
dregătorii mai mărunte. Galimet Surme nu se ivise încă, sau 
n-avea să se mai ivească niciodată, răpus de cine ştie ce 
jungher al cărui ascuţiş şi iscuseală fuseseră înzecite de ură 
şi veghe îndelungată. 

Chibzuind să mai aştepte, boierul culese de pe tipsia unei 
slugi vârstată în zmeuriu şi argint o cupă de rachiu din 
mărar Île de France. Era singurul ungher din Stambul unde 


se putea deşerta asemenea holercă, iar marchizul grijea ca 
tot al treilea olăcar ce sosea din Francia să-i poarte câteva 
clondire. 

Când franţuzul îi prinse braţul, boier Andronic îşi stăpâni 
cu greutate râsul. Nicicând Ferriol nu i se păruse mai 
caraghios. Chipul crâmpoţit, cât pumnul, părea trudit de 
draci, căutătură, cuvânt ori zâmbet tot din strâmbături se 
iscau, avea neastâmpăr de pehlivan pus pe ghiduşii, la spart 
de bâlciuri sărace. Straiul izmenit - năvală de panglici, 
noduri, flori, giuvaericale şi dantelă - înveselea deopotrivă, 
făcându-l aidoma momiţelor înzorzonate de la curtea crailor 
de Spania. 

— Sunt bucuros să te întâmpin, logofete! se zbuciumă 
omuleţul. Te socoteam departe de Stambul, scutit de a 
purta război cu asemenea iarnă îndârjită. 

— Domnia ta, surâse boierul, nu cunoaşte crivățul 
Bogdaniei şi viscolul Valahiei. 

— Oh! Mi-a ajuns cel muscălesc. Anul trecut, la 
Petersburg, ţarul a poruncit trei sobe în iatacul meu şi tot 
îmi clănţăneau măselele până am deprins leacul ținutului: o 
ploscuţă de vodcă, deşertată pe nerăsuflate. Mă simţeam ca 
un leu după aceea, fii încredinţat, iar biata marchiză - 
adăugă în şoaptă şi cu zâmbetul cucoşesc al bărbaţilor când 
pomenesc de anume isprăvi - nespus de ostenită. Doar 
picăturile întăritoare ale doftorului Denis au ajutat-o să-şi 
vină în fire. 

Logofătul surâse la fel de stăpânit. Zvon despre truda 
doamnei de Ferriol în ţara muscalului, ajunsese până în 
Valahia. Culcase un steag de ulani şi de atâta leşuială nu se 
mai dădea dusă. Rosti uşurel, parcă fără a lua aminte la ce 
spune: 

— Izbutită petrecere. Mai aştepţi oaspeţi, marchize? 

— Doar pe prinţul Cantemir şi vreo doi sfetnici ai 
padişahului, fără însemnătate pentru domnia ta. 

— De unde ştii, seniore, ce anume e însemnat pentru 
mine? 


— Ah, logofete, am fost şi eu tânăr, nu-s foarte mulţi ani 
de-atunci. M-am ales cu o singură învăţătură: doar 
vremelnicul dă preţ fericirii. Râse: Păcat însă că vremelnicul 
acesta e atât de scurt... Îngăduie-mi acum a te înfăţişa 
podoabei celei mai de preţ a serbării. 

O recunoscu din cea dintâi clipă, cu zvâcnet de bucurie 
dar şi buimăceală. Da, era aidoma fărâmii de email văzută 
cu un an în urmă în dugheana meşterului din Viana. 
Aidoma, doar că icoană însufleţită cu plete de argint, obraz 
străveziu şi ochii, lacuri mari cenuşii, aşa cum Dumnezeu a 
iscat in ţările cu iarnă multă ale lui Miază-noapte. 

— Contesa Xana de Radowicze, vesti cu izbândă în glas 
marchizul de parcă ar fi izbândit-o însuşi Domnia sa din 
petală de floare, gingăşii de fluturel şi miresmele 
ameţitoare ale primăverii. 

Leaşca surâse, desprinzându-se din ungherul unde 
rezema un secretăraş florentin. 

— Totdeauna te laşi aşteptat, logofete? 

Boier Andronic desluşi cu mirare şi tristeţe în glas şi 
privirea cenuşie. Contesa părea o copilă mustrată, ori 
osândită fără dreptate. Şi mai mult îl mira cutezanţa 
vorbelor, căci muierile ce o ţineau roată holbaseră urechile, 
nu prăpădeau cuvinţel. Fără a lua aminte la canon, Xana de 
Răadowicze le ceru iertăciune de mântuială şi se agăţă de 
braţul boierului. 

— Sunt răpusă de sete! Domnul de Ferriol a dibuit un 
cafegi-başa straşnic, carele se dovedeşte meşter mare şi în 
alcătuirea şoşabului. 

Când se depărtară îndeajuns, Xana răsuflă. 

— Bine că am izbutit a mă smulge de coţofenele acelea! 
Doamne, câtă posăceală! Din leacuri, bucate şi prunci nu le 
urneşti... Ştii, logofete, n-aş vrea să îmbătrânesc niciodată. 

Radu Andronic izbucni în ris. Era atâta primăvară în 
chipul acela sidefiu, atâta tinereţe abia înmugurită, atâta 
nevinovăție de prunc, încât nu-ţi venea să crezi că în lume 


sc află şi toiege, spinări împovărate de ierni şi veri multe, 
bărbi ninse. 

Xana îşi flutură genele neguroase. 

— De ce mă cercetezi aşa logofete? 

— N-am întâmpinat încă făptură asemeni Domniei tale şi 
caut să mă încredinţez, că te privesc aievea, că eşti contesa 
de Radowicze şi nu vedenie născocită de spiriduş pus pe 
şotii. 

Şi nu păcălea dumnealui boier Andronic, căci deşi 
bătătorise drumurile Europei, hotarât nu văzuse asemenea 
cosiţă de argint îmbinată cu căutătura cerului de brumar, 
surâs mai fraged. În plete, leaşca înfipsese panseluţe 
liliachii, după cum aceeaşi floare mică o aruncase şi pe 
poalele rochiei de taftă sidefie. Păşea legănat, trestioară 
dezmierdată de şoaptele luncii, iar buzele de copilă cuvânta 
cu dulce mustrare: 

— Asemenea vorbe, sunt încredinţată, le-ai susurat 
multor urechi. la aminte, mie nu-mi place să fiu amăgită... 
Dar mai bine desluşeşte-mi o taină. Alaltăieri ai fost poftit 
de fratele meu, contele Vladimir, la serbarea ce mi-o dădea 
de bun sosit. Care-i pricina pentru care nu i-ai cinstit 
casele? 

— Mă aflam departe de Stambul şi nu voi osteni să 
afurisesc niciodată pricina care m-a împiedicat să fiu mai 
degrabă în preajma domniei tale. 

— Ah! suspină Xana. Numai de n-ai cerca să mă 
amăgeşti. i s-a dus vestea în Stambul de sfarmă-inimă, ţi- 
au dat nume, zeul din Pera, dregătoresele îşi păzesc 
straşnic fecioarele de anume căutătură pâclie, iar sfetnicii - 
muierile tinere. 

— Cleveteală de moşnege, contesă. Cu cât chipul e mai 
hârbuit, cu atât limba e mai harnică. 

Leaşca râse. 

— Să ştii că mie nu mi-e teamă, logofete. Scotoci cu ochii 
după clipă prielnică şi-şi lăsă o clipă fruntea pe pieptul 
năpădit de horbotă al boierului. Mie nu mi-e teamă şopti, 


dar dacă n-ai să vii să mă cercetezi în casele frate lui meu, 
oi chibzui că domnia ta eşti iepuratic. La revedere! şopti în 
leşeşte. Contele Vladimir mă caută. 


Rămăsese cu ochii la volbura fustelor de taftă, la mijlocul 
gingaş să-l osândeşti în brăţăruşă de prunc, la cosiţa flacără 
de argint, în care panseluţele căscau ochişori buimaci, 
catifelii. Lumină de zori înalţi de cireşar izbucnise în sufletul 
boierului, alungând pentru o clipă - fuseseră dumnealor 
mai multe - gândul la Galimet Surme, la slujba ce trebuia 
împlinită aici, în ţara Profetului, între turbane şi feregele 
păcurii. Glas vesel îi alungă ameţeala, căci pe drept cuvânt 
mintea boierului plutea pe aripă de nour, printre sori şi 
rândunele. 

— Zeul din Pera! Nu-ţi dezminţi, logofete, faima peceţii 
pe care vechii râmleni o numeau cognomeni:t:. Viforeala 
alungase zâmbetul floriu al jupâneselor din Pera. Acum 
rumeneşte iar toate chipurile, şi desfătarea o datorăm 
Domniei tale. 

— Bun găsit, beizadea Dimitrie. 

— Fost-ai oare plecat? Ascultă, fătul meu, povaţă de 
tâmplă înspicată... 

Boier Andronic îşi domoli zâmbetul: părul 
Cantemirescului ruşina pana cioroiului cât de văduv, căci se 
afla doar cu patru ani mai vârstnic decât Domnia sa, adică 
de-o seamă cu bezmeticul de Ioniţă. 

— Ascultă dară, urmă cărturarul. Dacă răpui inima 
contesei Xana, lesne îţi ridici împotrivă toată Pera. Iscusit se 
dovedeşte nu acela care stârneşte pizma culegând izbânda 
în priveala prostimii, ci acela ce o dobândeşte tainic, 
neruşinându-i şi neîndârjindu-i pe alţii. Vulpea îşi hăituieşte 
singură vânatul, nu în haită. 

Surâs şugubăţ se iscă sub musteaţa logofătului. 

— Aşa o fi! Despre făgăduiala făcută de domnia ta 
domniţei Casandra nu ştiu nici Leopold, nici Petru, nici 


Mustafa, nici Vodă Brâncoveanu. Ba aud că nici 
Bourbonul... 

Cantemir începu să râdă. 

— Zisu-ţi-am oare vreodată că mă socot bărbat iscusit? 

Se preumblară câţiva paşi prin lumeţul strâns de Ferriol. 
Făceau pereche, dovedind sămânţa neamului. Amândoi cu 
plete şi ochi neguroşi, bine legaţi, în straie frânceşti 
cheltuielnice. Doar că trupul logofătului era mai vârtos, şi 
avea  pieliţa obrazului tăbăcită, în vreme ce chipul 
cărturarului, palid, desluşea nenumăratele ceasuri trudite 
asupra pergamentelor şi hronicilor vechi. 

— Dar ştiu că roboteşti oleacă în slujba Brâncoveanului, 
logofete. Nu-ţi îngăduie clipă de răgaz. Îs abia zece zile, te 
aflai în cetatea Braşovului. 

— Nici olăcarii domniei tale nu-s trândavi, râse boierul. 
Vestea o ai de la domniţa Casandra... 

Zâmbet cald lumină chipul beizadelei, flăcăruie de-o clipă 
îi aprinse căutătura, îi învăpăie obrajii. 

Radu Andronic îşi zise că zvârluga aceea a 
Cantacuzineascăi încinsese pojar straşnic în inima prinţului, 
ba-l mai aţâţa cu găteje zvârlite din depărtatul Braşov. 
Logofătul îl simţea rob supus Casandrei, gata a-i ciuguli 
dintre degetele de fildeş ori a-i săruta urma paşilor. 

Suspină uşor şi fără voie o căută din priviri pe Xana. 
Contesa pierise însă dimpreună cu Radowicze, grijuliu 
pentru şubrezenia soră-si, floare firavă ce lesne cădea 
zăcaşă. 

— Ascultă, logofete, rosti parcă într-o doară Cantemir. 
Simt cum mă prinde mohoreala. Îi zaiafet posac şi poate l-aş 
îndura de n-aş avea ştiinţă că în Pera se află şi mai izbutite. 
La olandezul Van der Thale, de pildă, îi danţ cu măscuţe, 
aud că a dibuit şi-o ceată de pehlivani nemți, neîntrecuţi în 
giumbuşlucuri. Socot că ar fi ceasul potrivit să ne urnim. 

Radu Andronic îi strecură căutătură iute. O Peră întreagă 
cunoştea truda cărturarului asupra unui anume letopiseţ 
ce, destrămând negura vremii, avea să dovedească Evropei 


şi mai cu seamă viitorimii obârşia de soi a moldo-valahilor, 
vrednicia voievozilor din vechime şi pe care urmaşii 
Muşatini şi Basarabi izbutiseră să n-o ruşineze. Cale lungă, 
străbătută cu pas moşnegesc până la scaunele lui Vodă 
Antioh şi Brâncoveanu - ocrotească-l cerul de pana 
Cantemirescului!  Cazna se poruncea însă vârtoasă, 
osândind la nenumărate ceasuri de opinteală şi de la o 
vreme, Cantemir o rărise cu zaiafeturile, întâmpinând 
surâsul zorilor cu condeiul în mână şi sticlele nemţeşti 
încălecate pe nas. 

De mirare dară că beizadea Dimitrie se afla la petrecerea 
lui Ferriol - întorsese spinarea altora, de însemnătate 
pentru politichia Bogdaniei - şi te pălea buimăceala cu 
parul aflând că-i poftalnic de zghihuială boscărească. 

— Ce hotărăşti, logofete? 

Boier Andronic făcu socoată iute. De toate îi hărăzise 
Dumnezeu Cantemirescului, în afară de neghiobie. La 
darurile Domniei sale, se adăugau iscoade de soi strecurate 
în toate ungherele Stambulului, la curtea Vianei, ba chiar şi 
a Valahiei. Iar zestrea de veşti se îmbelşuga cu tainul 
aflătorilor năimiţi de frăţâne-său, Antioh Vodă, şi bătrâna 
Cantacuzinească ce nu înceta a năzui la scaun valah, de 
acolo din îndepărtatul Braşov. 

„Taina a răsuflat“, îşi zise logofătul. Nu pricepea însă de 
ce cărturarul păşea pe drum cotiş, nu-i descâlcea licărul de 
viclenie iute astâmpărat din căutătură. Rosti cu glas uşurel, 
geamăn cu al Cantemirescului: 

— Cruntă părere de rău mă încearcă, beizadea Dimitrie, 
că nu-ţi pot ţine tovărăşie la serbarea olandezului. Aştept 
anume dregător osmanlâu şi de nu jinduiam să-l întâmpin, 
încredinţat fii, zăludul de Ferriol nu mi-ar fi zărit nici 
pintenii ciubotelor. Trag însă nădejde că Domnia ta se va 
veseli cu râvnă de iscuselile pehlivanilor. 

Ciozvârtă de clipă, Cantemir şovăi, apoi surâse, săltând 
din umeri: 


— Parcă mi-a ostenit dorul de măscuţe şi giumbuşlucuri... 
Ce zici, logofete, până pogoară turcul Domniei taie ne 
cercăm puterile la pharaon:27:? 

„Mi se anină de poale“, chibzui Radu Andronic. 

Râse, aşa cum porunceşte ighemoniconul când, însetat 
după cupă de vin, silit eşti a mulţămi pentru bărdacă de 
oţet: 

— 'Tovărăşia domniei tale e ispită prea de preţ, beizadea 
Dimitrie, spre a putea fi ocolită. 


— Amarnic simţământ mă cearcă, oftă jupan Mirko. 

Ilie Machidon dădu uşor din cap. Sârbul, după cum îl 
adulmecase, chiar neosândit de ursită, era dintre cei pentru 
care filomela!58*, cât de meşteră, tot cioară se cheamă, iar 
in moţul lui cuptor, teme gerul Bobotezei. 

Nu cercetă însă pricina celor rostite, dintâi fiindcă o 
prepuia, al doilea - nu se afla curios de felul domniei sale. 

— "Ţine minte vorba mea, jupâne, urmă Mirko. Pe gâde 
nu-l mai dibuim, iar dacă apucă să se întoarcă în cel iad, am 
mântuit. Îi ferecat de lacăte şi străji, cu neputinţă de 
străpuns. 

Se aflau în rădvan închis, tăinuit la coastă de uliţă ferind 
umbletul noptatec al bostangiilor. Beznă căznită de 
viforeală împărăţea uliţa, căci nici sămânță de fanar nu 
vieţuia în târgul  Stambulului. Profetul  poruncise 
musulmanului tihnă desăvârşită, fără prilej de desfrâu, de la 
ceasul când începe a hăimăni pe cer luceafărul boului şi 
până ce zoreli=: cel şturlubatec, mereu fără astâmpăr, 
hăituieşte sandalele de aur ale lunii. Prin ferestruica 
bihuncii, Ilie Machidon desluşea doar nămeţi colindători şi 
fanarul arăbesc din poarta marchizului de Ferriol. 

— Câte ceasuri să fie? întrebă Mirko gâfâind de 
nerăbdare şi cercând a trenţui muţenia plugarului. 

— La noi în Chipriana, vremea ne-o drămuiesc babele, 
găinile şi cucoşii, fără prilej de abatere. Grijim doar să nu le 
piară sămânţa. De-o pildă, văru-meu Dirică... 


— Da, aşa-i... spuse sârbul repede şi fără luare aminte. 
Sucit rău şi creştinul ăsta! Îi ardea de băsnit acum, la ceas 
de pândă înfrigurată şi fără de nădejde, degeraţi, cu spaima 
de bostangii în spinare! 

— Ne prăpădim vremea, şopti îndesat, 

Machidon îl cercetă cu blândeţe şi surâse: 

— Are Domnia ta trebuşoară mai însemnată de săvârşit? 

Mirko îşi izbi pumnul de genunche. 

— N-am făcut niciodată încredințare  vicleşugului. 
Vrăjmaşul trebuie doborât de-a dreptul, să n-ai nevoie a-l 
păli de două ori. 

— De, zâmbări plugarul. Ursu-i împătrit cât vulpea, dar 
nu-şi îndestulează pântecele cu aceeaşi merindeaţă. 
Dovadă, cum seacă zmeurişul, moţăie flămând, rugându-se 
de cea primăvară. Hm... Prepuiesc că „celora“ le-au 
degerat şi cuşmele. 

Sârbul întoarse iute capul 

— Cui? 

Ilie Machidon arătă cu bărbia spre ceata săracă de chitri 
ce chenăruiau uliţa la vreo zece stânjeni. 

— Îs trei fesuri şi un strai leşesc carele stâlpesc de un 
ceas arborii aceia, fără a-şi putea domoli freamătul 
ciubotelor. Şi am pricină să cred că tot înfrânți de dorul 
gâdelui din Anatolia se jertfesc. 

Mirko îşi aţinti căutătura. Desluşea prin vifor patru 
făpturi neguroase. 

— Ai ochi iscusiţi, jupâne... 

— Mintea mi-i mai beteagă, surâse ţăranul. lacătă-l şi pe 
turcul domniei tale! 

Făptură vârtoasă, călare, ţâşnise din întunericul viscolit şi 
da năvală pe porţile dregătorului Luminăţiei sale, cel de al 
paisprezecelea Ludovic al Franciei. Chipul sârbului 
încremeni. Scuturat parcă de frigurile cele rele, dădu să 
izbucnească din caretă. Mâna plugarului îl opri. 

— Domol, jupâne. Îi slujba logofătului să-l amăgească. Noi 
avem doar a-i netezi cărarea. Prin vicleşug, adăugi cu 


zâmbet pe care Mirko nu-l băgă în seamă. 

Apucând donicioară bine cetluită ce se afla la îndemână, 
plugarul ieşi din bihuncă. Lipi iuteş umbra şi începu a se 
strecura şerpeşte, ştergând zidurile. Mirko îi păşea pe 
călcâie. Inima îi fărâma pieptul cerşetorind slobozenie. 

— El e! vesti spătarul Mihai, urmărind cu ochii arşi de 
ger trupul burduhănos al lui Galimet Surme. 

Zdrahonii, cumaşi de nădejde tocmiţi de hangiul Zachi, se 
desprinseră de copaci şi-l împrejmuiră potcoavă. 

— Într-atâta lumet, urmă Cantacuzinul, n-or să cuteze a-i 
face de petrecanie. Vom veghea dară porţile. De una să 
ţineţi morţiş seama! Cruţaţi-l pe Surme de orice vătămare. 
Moarte, cât de multă, aduceţi celorlalţi. 

— Chiar şi căpeteniei? întrebă un turban bărbos. 

Spătarul îşi făcu socoată scurtă. Fără de Radu Andronic, 
Fărcăşan îi vrabie neputincioasă. Ce-i drept, frate-său, 
stolnicul, nu poruncise cruce logofătului, dar la o adică, 
avea să priceapă pricina şi binele cules. Rosti îndesat: 

— Şi căpeteniei. 

Retezară uliţa şi se tupilară la călcâiul de piatră al 
porţilor care ferecau curtea franţuzului. 

În urma lor se furişa făptură iutacă. Paşii pisiceşti şi 
straiul luminat, una cu omătul, desluşeau ştiinţă de iscoadă 
veche. 


În spatele conacului, Machidon aruncă donicioara goală. 
Sârbul, carele veghease pentru ca plugarul să-şi 
împlinească slujba nesupărat, îşi măcina între măsele dracii 
şi nerăbdarea. 

— Am mântuit, suflă plugarul. Adă rădvanul prin ulicioara 
cavafilor. Fesurile acelea carele rezemau chitri stâlpesc 
acum porţile, sunt încredinţat. Îi vei abate, după cum te-a 
îndemnat boierul. 

Sârbul făcu semn că nu-i trebuie poftoreală!6+ şi se 
răsuci în călcâie. 


Machidon cercetă încă o dată zidurile mânjite de păcură 
până sus, în dreptul ferestrelor, apoi săltă capul spre cer 
cântărind vlaga vântului. Îşi strecură degetele în şerpar şi 
scoase amnarul. 


— Ai pierdut, logofete, surâse Dimitrie Cantemir adunând 
ca într-o lene galbenii împrăştiaţi pe mescioară. 

Mâna, într-adins trândavă, lăsa să se înţeleagă că oricât 
de mare, câştigul i se părea fără însemnătate şi chiar de 
jocul i-ar fi pustiit chimirul, ar fi cercat aceeaşi nepăsare. 

Radu Andronic zâmbi la rândul dumnealui, aşa cum 
fusese dăscălit în vremea când îşi desăvârşea învăţătura în 
şcoliţele abatelui D'Argenson. 

— Dinaintea Domniei tale, beizadea Dimitrie, nimeni nu 
se poate simţi în pierdere, preţul clipelor îngăduite în 
aleasă tovărăşie întrecând cu belşug orice pagubă. De 
aceea nu-mi socot norocul cărpănos, ci dimpotrivă. 

— Ai limbă dibace, logofete, şi alte daruri pe potrivă, 
suspină Cantemir. Încă o pricină pentru care nu încetez, a-l 
pizmui pe Brâncoveanu. Câţi principi se pot făli oare cu 
asemenea slujitori? 

Din prisosul de linguşeli, logofătul pricepu că beizadeaua 
opinteşte să-i abată luarea aminte. Răsuci uşurel capul. 
Turcul Surme, întâmpinat de bineţele lui Ferriol, se afla în 
mijlocul cămării. Radu Andronic căută râzând ochii 
cărturarului. 

— Mulţumesc pentru vorbele meşteşugite. Mi-e teamă 
însă a nu păţi ca asinul acela din poveste. Tot ascultând 
vrăjit viersul privighetorii, n-a băgat de seamă că ciorile îi 
ciugulesc desagii din spinare. 

— Cunosc istoria, spuse Cantemir, şi, dacă aducerea 
aminte nu mi-i şubredă, filomela n-avea pricină în pătărania 
măgarului, cântând de drag şi fără şiretenie. 

Radu Andronic se ridică. 

— Aceasta doar privighetoarea o ştie şi n-a desluşit-o nici 
stihuitorului. 


Galimet Surme dădu bineţe drept-credincioşilor, căci 
înainte de aleicum, se cuvine a te închina feciorilor lui Alah. 
După canon aprig, păzit cu străşnicie de turc, gâdele făcu 
dintâi plecăciune marelui cadiu Ara Salcioglu, călătorindu-şi 
mâna de la pământ, la gură şi apoi la frunte. Ceilalţi, 
dumnealor mectubgiul şi capudan-paşaua, fiind cam de 
acelaşi hram cu Surme, se mulţumiră doar cu dreapta 
purtată la inimă. 

Logofătul se preumbla prin cămara ticsită, căutând să nu 
se depărteze de Surme. Serbarea se afla în toi, în odaia 
jucătorilor de pharaon, tric-trac, biribi, hoca, zaruri sau 
reversi, abia spintecai fumul cu stilet persian; oaspeţii, puşi 
pe ţucsuială, glăsuiau tare, vutcile le aprinseseră torţe în 
ochii strălucitori. 

Peste un ceas avea să înceapă lehămeţeala şi roboteala 
slugilor. Oaspeţii slabi de înger şi basamac erau îndemnați 
spre odăile anume statornicite pentru horăiala trudnică de 
beţiv, cei pe care ciubotele îi mai rezemau, spre rădvanele 
dumnealor. 

Acum însă domnea veselie aprigă şi doi armatori 
genovezi opinteau a-i deprinde pe păgâni cu gustul 
şampaniei, udăturică născocită de un călugăr econom din 
mânăstirea frâncă Hautevillers. 

Lady Abigail, ducesă de Windsor, socotind că desfrânat 
nu-i doar cel ce păcătuieşte, dar şi acela de stă cu mâinile în 
sân fără a osândi rătăcirea, chibzui că se cuvine a părăsi 
casele lui Ferriol. Îl căută din privire pe Sir Ralph cu gând 
să-i strecoare anume semn. Ochii i se holbăţiră fără veste şi 
scoase țipăt ascuţit. Flacără harnică lingea ferestrele 
dinspre uliţă. După clipă de buimăceală, se iscă vălmăşeală 
aprigă, oaspeţii grămădindu-se bezmetic către uşi. Năvăliră 
şi jucătorii, în afară de doi zăluzi, împătimiţi, un savoiard şi 
un neamţ pe care pharaonul îi cetluise în scăunaşe, şi de 
Ferriol, adormit cu cupa de holercă în mână. Muierile urlau, 
beţivii încurcau drumul, ceilalţi dădeau din coate, călcând 
în ciubote ighemoniconul. 


Radu Andronic puse mâna pe braţul lui Surme. Gâdele 
părea a fi căzut în doaga morţii, se holba tremurând şi 
cerca zadarnic a deschide cărăruie trupului gros. 

— Vino, effendi, rosti în otomană logofătul. Cunosc ieşire 
doselnică ce scapătă în uliţă. 

Galimet îl cercetă buimac şi, fără a zăbovi dărăcind 
socoteli de prisos, lua urma boierului. 

Se strecurară dimpreună prin ocniţă perdeluită. Nu-i luă 
nimeni în seamă, smintiţii bulucindu-se de parcă ar fi opintit 
cu dinadinsul să dărâme zidurile. 


Ocniţa tainică dădea cep unei săliţe lungi şi înguste ce 
îndruma în prânzitorul“S!* conacului şi mai departe, urmând 
alt coridor întortocheat, la portiţă fără ifos, folosită de slugi 
şi negustorii ce îndestulau cămările contelui. Radu Andronic 
ar fi nimerit drumul şi cu ochii legaţi, căci se afla tovarăş de 
multe pahare cu zăludul Bourbonului, acesta preţuindu-i 
mai cu seamă portul de gentilom şi graiul frâncesc fără de 
greşeală. 

Evropenii Perei năpădiseră uliţa căci pălălaia şi ţipetele îi 
zgâlţâiseră, smulgându-i fie somnului, fie petrecerii. 
Oaspeţii ce se revărsau în şuvoi gâtuit, tremurau gros din 
pricina straiului subţire, dădeau desluşeli ciuntite, iar pe 
muieri, făpturi simţitoare, le pâălise leşuiala, adevărată sau 
calpă. 

— Nu ştiu cum ne-om strecura printre ăştia, logofete, îl 
întâmpină liie Machidon. Îs grămădiţi în ogradă şi uliţă de 
zici că-i iarmaroc, iar în turbăciune şi năbădaică nu le-o iau 
înainte nici muşteriii bolniţei de la Socola. 

— Trag nădejde ca bolunzeala să nu ne fie în pagubă, 
glăsui boierul înfrigurat. 

Dădură ocol casei ajungând în inima puhoiului. Surme, 
amuţit de spaimă - şalvaragiul teme mai presus de orice 
focul, valahul, blestemul de popă şi văduvă, iar ţiganul 
coada de iepure îl urma pe boier orbeşte. Plugarul le ţinea 


spinarea căutând să citească chipuri de iscoadă. Radu 
Andronic rosti peste umăr: 

— Cumaşii spătarului ne aşteaptă la porţi, pun rămăşag. 
Numai de-ar avea Mirko atâta minte să dea iama în ăşti 
gură-cască, fără a pricinui beteşuguri însemnate. 

— Ce-i drept, avea poruncă să abată doar iscoadele, nu 
să prindă creştinii sub roţi şi copite. După cum îl cunosc 
însă pe sârb, zic că nu leapădă Domnia sa multe parale pe 
niscai coaste frânte ori mădulare fărâmate. 

— Îs toţi sfetnici de seamă ai curților papistaşe. 
Machidoane! Ne sculăm o Evropă în cap. 

Slujitorul săltă din umeri. 

— Mai sus ca turcul tot nu pot să ni se urce. Şi la o urmă, 
or face şi ei precum acela care atingând bagdadia şi-a zis c- 
a dat cu mâinile de cer. 

Logofătul se strecură anevoie, făcându-şi loc cu umerii 
puternici. Trei ori patru paşi îl rupeau de uliţă. La zvârlitură 
de băț, se zărea Mirko, căţărat pe capra bihuncii. Se holba 
aţintit, trudind să-şi dibuie tovarăşii în mulţime. Boierul 
smulse maramă argintie din clapca contăşului şi o flutură 
deasupra capului. 

Într-aceeaşi clipă, sârbul dădu bici bidiviilor şi, scoțând 
răcnet de sălbăticiune, năvăli tătăreşte asupra porţilor. 
Sodomă de ţipete străpunse văzduhul. Rădvanul despică 
potecă, precum - avea să-şi zică mai târziu plugarul din 
Chipriana - nici Domnul Christos n-ar fi izbândit. 

Din tocmiţii spătarului, un singur fes - şi acela buimac - 
mai lipea gardul de fier al franţuzului. Machidon ridică 
parul să-l miruiască, dar se răzgândi cu lehamite. Golit de 
vlagă şi cu toate spaimele iadului bucşite în căutătură, 
păgânul nu mai scăpăra primejdie. Chiprinaşul urcă zorit în 
rădvam după burduhănosul Surme şi Mirko. Chiuind 
izbânda, porni telegarii în goană năpraznică. 

Logofătul răsuflă cu deplină uşurare. Domnia sa avea să-i 
urmeze mai târziu, căci dinaintea dregătorilor papistaşi se 
cerea a nu fi cumătru, nici pe departe, cu isprava sârbului. 


Ci dimpotrivă, se poruncea a rămâne pe aşezare 
primejduită, spre reazămul lui Ferriol şi al celor nevolnici. 


Capitolul VIII 


TAINA IADULUI ALB 


Manios bistriţă se înfăţişă spătarul Mihai la hanul lui 
Zachi-lbben. Chipul de nevăstuică doar piele şi os desluşea 
acum asemănare şi mai îndârjită cu al mumă-si, jupâneasa 
Ilinca, despre care vâjii şi băbătiile cu răboj îmbelşugat de 
ani ai Valahiei mai pomenesc cu spaimă abia colbuită de 
vreme. Căci era muiere pripelnică, se înverşuna amarnic şi 
fără socoteală din orice, chişcătură de ţânţar, dezmierdat 
de floare sau luceafăr prea strălucitor, pumnace!82* - n-o 
stâlcise oare cu vătraiul pe vorniceasa Neaga Butculeasca 
deoarece cutezase de un Paşti strai mai titirit decât al 
domniei sale? - şi doar musteţile îi lipseau spre a fi surată 
geamănă acelui păgân de demult, pre nume Atilla. 

O parte din mânie şi firea necumpătată i le lăsase, 
dimpreună cu moşiile cuvenite şi lui fecioru-său. Măselele 
spătarului fărâmau nuci, sângele gonea jivină aţâţată 
înnodându-i chingi groase la tâmple şi pe grumaji, mâinile i 
se zbuciumau bidivii sălbatici, nedeprinşi cu frâul. 

Zachi-lbben îl întâmpină, după obicei, cu zâmbet 
untdelemniu şi plecăciuni greceşti. Amândouă, cu batjocură 
subţire pe care puţini o citesc. 

— Cu ce cloţani netrebnici m-ai urnit la drum, hangiule? 

Când striga, din pricina năbădăii, vocea spătarului se iţea 
spart, ai fi zis că-i glas de văduvă gâlcevindu-se în mijloc de 
uliţă. Zachi cercă a-l domoli cu blândeţe: 


— Îngăduie-ţi clipă de răgaz, spătare, şi cât ai da Domnia 
ta de trei ori din palme, îţi voi purta băutură din busuioc 
opărit în miere şi lapte, leac straşnic cugetului opărit. 

— La toţi dracii cu mierea, şi laptele, şi busuiocul tău 
afurisit! Cutezi a-mi da cu ibrişinul pe la nasi8** şi aceasta 
prea ghiftuit fiind de galbenii Valahiei?! Mi-ai pus în cârcă 
trei târâie-brâu, fără pereche în tot Islamul, trei viermi 
nemerniciţi de neputinţă. Ei bine, hangiule, eu nu mi-s din 
ceia să-mi dai luleaua prin cenuşă, şi ţi-oi purta învăţătură 
despre ce se cheamă a batjocori un Cantacuzin! 

Zachi-lbben se dezlipise de sofa şi, spăşit, îşi lipi mâinile 
de inimă. 

— Cer smerită iertăciune Domniei tale, spătare Mihai! Cu 
adevărat s-au dovedit mişelnici acei slujitori ai mei, dar ştiut 
este în tot Islamul că musulmanul - aşişderea Profetului - 
teme straşnic focăria. În prea cinstita ţară a Domniei tale, 
om de rând ori de soi se înfricoşează şi scuipă lăturiş doar 
pomenind de Belzebut şi ucenicii săi. Drept-credinciosului 
nici că-i pasă de Nichipercea, dar rămâne fără datorniţă, 
căci, iacă, de-o pildă, pălălaia îi hăcuieşte bărbăţia făcându-l 
râmă mişaucă. Cine putea prepui, spătare, că acel ghiaur 
blestemat va născoci bobotaie? Şi nu mai uita, rogu-te, că 
aceşti ticăloşi nu-s oşteni învăţaţi şi cercaţi în bătălii 
înverşunate, căci aceia îl slujesc pe luminatul Mustafa şi nu 
pe Zachi-lbben, hangiu cu rateş mărunt ridicat anevoie în 
coasta moscheei Alty Minareli. 

— Sătul mi-s de flecărie! mugi Cantacuzinul oleacă mai 
muiat, căci n-am trebuinţă să-mi dovedeşti acum cât eşti de 
limbareţ. Dacă m-aş lua după asemenea neghiobii, aş 
înţelege că-i deajuns foc de surcele spre a dobândi orice 
izbândă dinaintea osmanlâului. 

Zachi-lbben zugrăvi plecăciune şi zimbi. 

— Alah, în neasemuita-i milosârdie, a născocit pentru 
ocrotirea Islamului oşteni de altă seminţie şi totodată 
chimire bucşite cu aur pentru ca drept-credinciosul să 
poată răsplăti acei paladini. 


Spătarul nu-l mai asculta. Tot preumblându-se prin 
cămară şi scrâşnind, sparse grumazul lulelei între măsele. 
O zvârli mânios şi se proţăpi dinaintea şalvaragiului: 

— Cum o dregem acum, Zachi-effendi? Mişeii s-au 
lepădat de hanul arvanit spre a li se pierde urma, pe Surme 
l-au priponit. 

— De-ai vesti bostangiii despre gândul logofătului valah, 
ţi-ai lua mare povară de pe ceafă, spătare. Grijesc ei să 
scotocească după Galimet şi oricum să reteze orice prilej de 
slobozenie în munţii Anatoliei. 

Rânjet amar despică obrazul Cantacuzinului. 

— Eşti dibaci, hangiule, dar nici neghiobia n-ai stârpit-o 
din rădăcină. Vestind bostangiilor țelul lui Andronic, anin 
vârtos juvăţul de grumajii Brâncoveanului. Al cui slujitor e 
oare logofătul? Şi din a cui poruncă opinteşte pentru 
volnicia!S** acelor osândiţi? 

„Hm! chibzui Zachi... Judecata-i dreaptă şi pun rămăşag 
că stolnicul i-a îndesat-o în tărtăcuţă, înainte de a purcede 
spre Stambul.“ 

— Din două una, rosti spătarul. Ori Fărcăşan, ori logofătul 
trebuie siliţi a-şi închina fruntea în ţărână, căci unul fără 
celălalt nu izbândesc nimica. 

— Asta-i cel mai lesne! N-ar fi primii ghiauri ce-şi leapădă 
pielea în împărăție. 

— N-am băgat de seamă, se strâmbă spătarul. O luăm 
dară de la capăt. Pândă îndârjită la toate porţile 
Stambulului şi olaci gata la orice clipă a ne vesti plecarea 
logofătului spre Anatolia. 

Zachi se înclină. 

— Se va săvârşi întocmai după pofta şi rânduiala Domniei 
tale. 

Rămase cu ochii la Cantacuzin care, cercetând tugra de 
email şi aur, chibzuia la altceva. 

„Când i-o cânta popa aghiosuli$5* acelui Andronic din 
pricina spătarului, apoi pe Zachi nu l-o chema Ibben, ci 
Mustafa Sultan, iar soarele o răsări de la asfinţit.“ 


După ce Cantacuzinul părăsi cămara, hangiul dibui 
ploscuţă cu vinars de Plovdiv şi trase gât lung. Cercase 
teamă că ghiaurul a înţepenit în duşumele căci, înainte de 
eclul-ghida!$*:, hotărât fusese să-i treacă pragul iscoada 
Mariei Cantacuzineasca. Îndeobşte scumpă la arginţi, acum 
se dovedise mai milostivă decât visteria Cancelariei Negre. 

„Bine că până la un cot drumurile merg alăturea. După 
aceea...“ 

Hangiul săltă din umeri şi, cu ochii la porunca Profetului 
ce osândea aprig ţucsuiala, hăpăi încă o înghiţitură 
zdravănă din glaja de basamac. 


Cu silă mare în suflet, beizadea Dimitrie zvârli scrierile 
legate în marochin persan ale lui Lucius Annaeus Seneca. 
De trei rele să te fereşti cu dinadinsul, povăţuia înțeleptul: 
de ură, de pizmă şi de dispreţ... 

Luase cartea la întâmplare, chibzuind să-şi uite din 
nerăbdare până ce Rustan avea să se întoarcă. lar 
bucoavna se deschisese nesilită, slovele arzându-i ochii, de 
parcă deget străin i le-ar fi arătat cu dinadinsul. 

Se află clipe în viaţa fiecărei făpturi când pricină de 
nemulţămire ori amărăciune te mână pe cărările doselnice 
ale cugetului, cotrobăind cotloane neguroase pe care anii, 
ţinerea de minte beteagă a fluturaticului sau dârzenia 
inimilor puternice le ocoleşte, uitarea - de la o vreme - 
colbăâindu-le. 

Asemenea clipă stingheră trăia în noaptea aceea de 
cărindar dumnealui Dimitrie Cantemir. Se izbăvise din 
casele înflăcărate ale lui Ferriol, cu negreaţă în suflet. Se 
simţea nedrept dinaintea logofătului şi, oricât s-ar fi 
încredinţat poftorindu-şi că țelul valahilor îi smintit şi 
potrivnic unei politichii de cumpănă, ştia că ceea ce-l 


ţintuise de-a curmezişul şi din bun început era dragul de 
Casandra. 

lar domniţa, parcă aţâţată de însăşi Satana, nu prăpădea 
prilej de a-l înălța până în crai-nou pe boier Andronic, 
cerând la fiecare răvaş veşti despre izbânda - se putea oare 
să nu biruiască? - slujbei în Anatolia. 

„Ura, pizma, disprețul...“ De toate se făcuse vinovat 
cărturarul, căci belşugul de daruri, ştiut este, nu seacă 
izvorul păcatelor, ba uneori se adapă din aceeaşi albie. 

„Îi îndrăgim totdeauna pe cei ce ne preaslăvesc, dar 
anevoie pe cei pe care îi slăvim noi înşine...“ 

Da, suspină beizadea Dimitrie, franţuzul acela nu se 
înşelase. Pe boier Radu Andronic era peste putinţă a nu-l 
preţui, ursita doldora de haruri născocindu-l om prea avut, 
căci, după cum cuvântau cei vechi, cel mai bogat e acela 
căruia norocul nu mai are ce să-i dea... 

— Mă unmilesc dinaintea prea nobilului stăpân... M-am 
poticnit, boii din jug fără coarne scoţându-i! 

Rustan pătrunsese în cămară pisiceşte, după obicei. Îi 
fusese de ajuns o singură căutătură, pentru a pricepe că 
inima beyului lăcrima sânge. 

— Eram încredinţat că vei fi înfrânt, rosti cărturarul, fără 
sămânță de mustrare. 

Sluga surâse cu înţelepciunea pe care tătarii din vechime 
o de prinseseră dinaintea sorții calice. 

— Vrăjmaşul Domniei tale... 

— Nu mi-i vrăjmaş, spuse iuteş cărturarul, deşi îl 
preţuiesc îndeajuns pentru a-mi asmuţi pizma. la aminte, 
Rustan! Opintesc spre a împiedica anume izbândă a 
logofătului. Îl vreau înfrânt, dar nu doborât. 

— Pricep, stăpâne. Voiam doar a-ţi spune că acest valah 
îmbină vlaga fiarei întărâtate cu iscuseala unei tălăniţe!*: 
grece, cutezanţă de vântură-apă cu agerime de şoim. lar la 
acestea se adaugă ulcior nesecat de noroace. Când l-am 
cetluit în juvăţ, vinovat a fost sârbul cel scăpat din iadul 
Anatoliei abătându-i prin strigăt necugetat luarea aminte. 


Dacă întâmplare nechibzuită însă nu-i vâră par în roată, iar 
înfruntarea nu-i din cale afară de bezmetică, nu l-aş tânji 
duşman fratelui sau feciorului meu. L-a cetluit pe Surme 
fără trudă, turcul urmându-l singur pui după cloţă, i-a 
înlăturat într-o clipită pe oamenii spătarului, iar Domnia sa 
- viclenie fără seamăn - căznea acum la stârpirea focăriei. 
Mâine în zori, rămăşag închei, franţuzul i-o dărui, după 
deprinderea creştinilor, slujbă de mulţămită la templul 
papistaş din Pera. 

— Pălălaia a ostenit? 

Rustan încuviinţă zâmbind. 

— Doar flacăra şi spaima au fost mari. S-a grijit însă ca 
pagubele să fie mărunte. Cu zece meşteri şi tot atâtea 
bidinele şi găleți cu alboare, între răsărit de soare şi lună, 
nu se mai cunoaşte urmă de pocinog. 

— Au pus dară mâna pe Surme, şopti cărturarul. 

— Au pus... 

Cantemir cercă scurtă clipă de şovâăială. Dar peste toate 
socoatele înţelepţeşti, răzbătea parcă surâsul de batjocură 
al Casandrei. 

„Pun preţ pe minte îmbelşugată, se mărturisise cândva 
domniţa, dar la fel de drag mi-e braţul voinic. Îndrăgesc 
cuvântul meşteşugit, dar se află oare stihuri mai 
desăvârşite decât cele zugrăvite de o spadă îndârjită de 
dragul ori dorul iubitei?“ 

— Slovele aşternute la flacără de lumânare nu se îmbină 
cu isprăvi de jungher săvârşite în răscruci noptatece, 
rostise amărăluţ Cantemir. 

Prin ochii domniţei fulgerase văpaie înverşunată. 

— Ba să se îmbine! 

Ochii  Cantemirescului se  întoarseră în cămară. 
Hotărârea se citea în sprâncenele înnodate. 

— Vei veghea mai departe cărările logofătului. Nu uita, 
Rustan! Presară-i drumul cu piedici, dar nu adu stricăciune 
nici Domniei sale, nici tovarăşilor ce-l însoțesc. 

Slujitorul se închină. 


— Supus mă aflu poruncii precum zâna soarelui la 
zâmbetul astrului. Îngăduie-mi doar a-ţi spune că n-ai 
pricini de tulburare, căci înţesat e drumul valahului de 
stăvili precum grâul de neghină. În veci, o mână de oameni 
- doar dacă nu-s zei - nu vor slobozi zece mii vegheaţi şi 
ferecaţi de alţi cinci sute ori o mie. 

Beizadea Dimitrie avu mişcare nedesluşită cu mâna în 
care ţinea luleaua. Căuta peste ţeasta tătarului la 
înfloriturile covorului de Ispahan. 

— Când logofătul va fi înfrânt, ne vom căzni noi întru 
dezrobirea acelor creştini, căci Domnul nu-mi va astâmpăra 
aleanul din cuget atâta vreme cât îi ştiu trudnic urgisiţi. Mai 
tem blestem punându-mă eu de-a curmezişul opintelilor de 
slobozire... Cercarea o vom face însă cu socoată, tocmind 
lefegii leşi şi muscali, pentru ca mânia şi osânda otomanilor 
să nu fulgere Moldova sau Valahia. Iar biruinţa o vom purta 
pe tipsie de argint, dar însoţirii noastre cu domniţa 
Casandra. 

— Cerul să te ajute, stăpâne. 

— Hm! făcu cărturarul. Mi-e să nu se străduiască pentru 
logofăt. 

Rustan clătină hotărât din cap: 

— Acel Andronic, dăruit după cum am spus cu vlagă, 
vicleşug, cutezanţă şi agerime, lipsit se află însă de 
înţelepciunea Domniei tale, şi aceasta se dovedeşte după 
năstruşnicia ticluielilor şi râsul fluşturatec dinaintea 
primejdiei. Îi aidoma celuia ce „sădeşte în nisipuri zambilă, 
fără a avea de vremea-i şi truda-i milă...“ 

— Adevărat, oftă cărturarul, doar că acel mare persan 
Saadi, ce stihuia înţelept despre zambile, n-a avut prilej să-l 
cunoască pe logofăt. 


Ca totdeauna, iscoada Cantacuzineascăi Doamna rămase 
în cotlon neguros după ce poruncise hangiului să 
otânjească lumânările. Văpăiţă firavă de candelă dădea glas 
umbrelor cămării, Zachi zărind doar morman de trenţărie 
neagră, pe boi ce nu se lăsa citit. Şi glasul se iţea năbuşit 
dintre boscârţe; glugă de călugăr papistaş, trasă până în 
dreptul sprâncenelor, tăinuia chipul. 

— Nu mi-s cercetător din fire, râse Zachi. Dar de m-aş 
îndărăpnici, tot ţi-aş dibui faţa. 

— Încearcă, hangiule! 

În mâna iscoadei sclipea lamă suleagă de jungher. 

Turcul săltă din umeri cu nepăsare. 

— Voia Domniei tale. Nu însă de alde mine trebuie să te 
fereşti. Strădanie zadarnică. 

— Ba tocmai de alde tine, Zachi, căci aceasta e ursita 
iscoadei. Să sfârşească doborâtă de mână ticăloasă având 
acelaşi hram. la-ţi talerii! 

Aruncă teşcherea de piele care nimeri pe mescioară 
chiar sub nasul chiorului. Hangiul nu-i deznodă baerele, ci o 
cântări doar în podul palmei şi o vâri cu mişcare ticăită în 
şerpar. Zări, ori adulmecă, zâmbet pe chipul ascuns şi îşi 
arătă dinţii de nevăstuică în rânjet potolit. 

— Deunăzi am auzit vorbă, tare înţeleaptă în bazar: când 
numeri paralele să nu-ţi pese de zeflemeaua ori râsul 
vecinului. Nu s-a născocit în astă lume oarece mai vesel ca 
zornăitul argintului. 

— Ascultă, hangiule, nu poftind să-ţi ascult cugetările am 
poposit în gropniţa asta puturoasă. Răspunde răspicat: 
încotro bate spătarul? 

Zachi îşi adună surâsul cu mâna. 

— Opinteşte din răsputeri să închidă ochii logofătului ori 
măcar ai boierului ce-l însoţeşte. Până una alta veghează 
porţile Stambulului pentru ca să nu i se strecoare nălucă 
fără a prinde de veste. 

— Pândaşii sunt oamenii tăi, Zachi! 

— Ai mei. 


— Grijeşte să nu-şi poată împlini slujba, şi vei dobândi 
număr întreit de arginţi. Logofătul trebuie să ajungă în 
Anatolia. 

Hangiul încercă să străpungă ungherul năpădit de 
negură. 

— Îs iscoada stolnicului, iar diavolul acela nu-i cruţă pe 
vânzători. Primeşte înapoi punga, însă nu-mi cetlui grumajii 
în juvăţ. 

— Adică? 

— Spătarul nu-i pildă de înţelepciune, dar nici un 
nătântoc, prunc născut răsalaltăieri, spre a putea fi 
încredinţat că logofătul s-a furişat din Stambul fără ca 
măcar un singur turban din cele cincizeci, câte îi veghează 
porţile, să-i fi zărit vârful musteţii. 

— Ascultă, hangiule! Valahul dimpreună cu ceata sa 
trebuie lăsaţi să poposească slobozi în munţii Anatoliei. 

Spătarul îţi va porunci oameni care să-l însoţească pe 
urmele lui Andronic. Aceştia, ia aminte, se vor dovedi 
nevolnici în înfruntări şi fără sorţi de izbândă. De-s 
pricepuţi, spătarul nu va ghici vicleşugul. 

— Ce ciudat! râse Zachi-lbben. Nu-i sfârâiac de ceas, 
Cantacuzinul m-ar fi umplut de aur spre a înghiţi comândul 
logofătului, iar Domnia ta pofteşti tocmai de-a-ndoaselea, 
să-i cruţ cu orice preţ dimineţile nerăsărite. 

— Neajunsurile aflătorului cu chipuri multe, hangiule! 

— Bag de seamă că le cunoşti bine, râse Zachi. Voia 
Domniei tale se va împlini. Valahul nu va avea de îndurat 
vătămătură cât de mică. 

— Nu uita! Nici Maria Doamna nu îndrăgeşte vânzătorii. 

Întoarse spatele şi pieri umbră tainică prin uşa peste 
care plouau şiraguri de hurmuz. Cu ochii la boabele răsurii, 
hangiul grăi zidurilor: 

— Nu voi slobozi nici o poruncă ticăloşilor tocmiţi. Vorba 
valahilor, mi-i teamă de dracu, dar şi mai abitir de tătâne- 
său. lar stolnicul e căpetenie între ticăloşii căftăniţi. Bobii să 
aleagă soarta logofătului. 


Pe Uliţa 'Terzimanilor, dincolo de Porţile Albastre ridicate 
prin osârdia unui anume emir, ce cu grele păcate socotea să 
se înfăţişeze dinaintea lui Alah, se afla la acea vreme 
coşmelia nefăţuită a unui neguţător armean. 

„Doamne! Scurtă-i mintea turcului“ nu osteneşte a se 
mira valahul. Şi cu adevărat, nici un purtător de nădragi nu 
asudase  întrebându-se de ce unui asemenea bordei 
păcătos, împrejmuit de grădină sărmană, i-au fost de 
trebuinţă porţi zdravene, palancă vârtoasă de piatră şi fier. 

Despre Boian, armeanul, logofătul avea demult ştiinţă, 
bărbosul fiind  tovarăş de  alişveliş  Marghioliţei's: 
negustoreasa de bibiluri şi podoabe din mahalaua Sfântul 
Gheorghe. 

Îi oleacă de vreme, diavoliţa se afla copilă de 
cincisprezece, şaisprezece ani, cu oarecare cheag rămas de 
la părinţi, dar singură cuc, fără urmă de ciubotă ori imineu 
în bătătură. Într-o săptămână, molima aprigă ce căznise 
Bucureştii o răpusese pe mumă-sa Glafira şi doi fraţi mai 
mititei, după care îşi zălogise pielea şi Zlătar, dulăul bătrân 
care păstorea ograda. 

Pe tătâne-său, Marghioliţa nu-l cunoştea. Nici măcar 
Glafira, fie-i ţărâna uşoară, nu l-ar fi putut arăta cu degetul, 
prepuind în sinea dumneaei vreo patru creştini, dar cu 
jurământ, fără a păcătui dinaintea cerului, n-ar fi osândit pe 
nici unul. 

În asemenea zile de restrişte, Boian o îndemnase, cu 
minte şi învăţătură de negustor şi cuget părintesc, să-şi facă 
socoata tărăbuţelor, iar cu punguţa de galbeni dibuită în 
sunducul mumă-si, să închege simonie!s* în Sfântul 
Gheorghe. În mai puţin de un an, Marghioliţa izbândi dever 
fără pereche, ridicând încă o boltă în Uliţa Mare. De la 
Boian, carele bejenea la şalvaragii mânat de diata unui 


unchi, îşi luă rămas bun cu lăcrămiţă în căutătura verde şi 
încredințarea că drumașul ce sta să încalece pe bidiviul 
rotat i-a fost, dacă nu părinte, prieten cum nu se întâmplă 
de două ori după cum nu se întâmplă două duminici în 
aceeaşi săptămână. 

Cu anume semn al negustoriţei, se înfăţişase Radu 
Andronic cerând gazdă tainică pentru ceata Domniei sale. 
Armeanul îi deschisese larg porţile, urase de bun venit, 
moşmondise apoi în ocniţa sobei şi vârâse în mâna boierului 
colan de chei desluşindu-le folosinţa. Pierise îndată şi de 
două zile nu-i zăriseră nici măcar umbra. 

Pătrunzând în casele neguţătorului, îi pricepeai trebuinţa 
de gard vârtos. Pe cât se afla de calic bordeiul cercetat din 
uliţă, pe atât de cheltuielnic se dovedea înlăuntru. Gemeau 
odăile de chilimuri şi covoare scumpe, brocarturile grele de 
aur şi atlasurile zăceau aruncate pe toate bodroanţele, 
argintăria dibaci meşteşugită în depărtata Veneţie, Viana 
ori mai aproape la Damasc, îţi lua ochii. 

„Cleştar, argint şi mătase, surâse boier Andronic, iată 
patima armeanului!“ 

Logofătul se întorsese abia în zori şi, de cum pătrunse în 
casă, îl izbise căutătura năucă a Fărcăşanului. Îl cerceta 
holbat pe Surme, ochii rătăcindu-i de la gâde la oglinda 
florentină care spânzura în stânga Domniei sale. Nici turcul 
nu se dovedea mai prejos în buimăceală, şovăia între mânie 
- pricepuse din căutătura cruntă a lui Mirko şi parul 
plugarului că izbăvit de pojar a nimerit în altă bobotaie - şi 
teamă abia făţărită. 

Nimeni grăind otomana - încropea sârbul cât prăpădise 
cel ce întocmise Coranul - nu căpătase desluşeală 
nedumeririi şi teama, hrănită de aşteptare trudnică, îl 
golise de vlagă. 

Încă o dată avea să bage de seamă boier Andronic, în 
zorii acelei zile de gerar, că ciudăţenia firii omeneşti nu 
poate fi dată prin balanţă, neaflându-se oca pe măsură. De 
pildă, butia aceasta de osânză care prigonea cu închipuire 


satanicească zece mii de creştini, gâdele înverşunat al 
Anatoliei ce nu le îngăduia osândiţilor a-şi lepăda suspinul 
înainte de a le jupi zece piei, făptura iscată de Ziditor în 
clipă de mânie neguroasă doar spre nemilă şi câinoşenie, se 
arăta mişel, iepure netrebnic în strai de slănină şi caftan 
cheltuielnic, căptuşit cu cacomi*. 

— Îs beat, Chirică! se tângui a nouăzeci şi noua oară 
Ioniţă Fărcăşan. Nu pot pricepe altminteri cum de mă aflu 
aici trântit pe sofa în halat floriu, iar dinainte-mi, în jilţ 
aurel, tot eu mi-s, doar că vârfuit de turban. 

Slujitorul dădu din cap înţelepţeşte. 

— Rachiul venetic îi cu pricina, stâpâne. Din trei ploscuţe 
şi două glaje nu te-ai îmbătat Domnia ta niciodată. Am zis şi 
răszis că obcina păgână nu-i izvodită pe potriva făpturilor 
cu seminţie de soi. 

— Pesemne de aceea, cuvântă Fărcăşan cu încredințare, 
nu izbutesc neam a mă dezmetici. 

Machidon surâse dezmierdându-şi parul. 

— Fără sămânță de îndoială, coane Ioniţă... Se afla la noi 
în sat un ţigan care pre numele său se chema Zamfir. Şi- 
avea balaoacheşul aciuate în bătătură vreo unsprezece 
suflete: muiere, soacră, cumătru, cumnaţi, başca cinci ori 
şase puradei. lacă poposeşte zi de făurar hain, iară bietul 
arăpilă nu mai avea de nici unele. Focul ostenise în vatră, în 
cămări sufla crivățul cel necruţător, sacii de grăunţe secaţi 
se îndoiseră din genunchi, trenţe netrebnice aruncate în 
ungher. Sărmanul cioroi s-a prins cu mâinile de cap. Plozii 
răcneau din pricina pântecelui osândit la schimniceală, nu 
se aflau mai prejos nici neamurile suite în cârcă. Rabdă 
ţiganul cât rabdă şi dintr-odată îl fulgeră gând smerit: 
„Netrebnicilor! Uitat-aţi că-i joia găinilor?“ 

— Joia găinilor?! se minună Chirică. Uite, asemenea 
năzdrăvănie încă nu mi-a pălit urechile! 

— Nici ciocârlanilor, zâmbări plugarul, doar că Zamfir le- 
a desluşit că aceasta-i zi de pustnicească lihneală. 


— Şi? 


— Păi îi limpede pârâu de munte, râse Ilie Machidon. 
Ţiganul când n-are ce mânca zice că-i zi de post. 

— O nimerişi, împărate, râse Radu Andronic. Tot 
asemenea, fluieră-în-bute!71+ zvârle vina pe basamacul 
netrebnic. De-ai strânge pildele chiprinaşilor, întreci Vieţile 
Sfinţilor, Liturghierul, Patericul, Pidalionul, adăugind de 
bună seamă şi apoftegmele cuvioasei Pelaghia, cea 
desfrânată, dar desăvârşit mântuită de preafericitul Non. 

— Despre acestea, Domnia ta logofete ai mai multă 
ştiinţă, căci aşa a lăsat Dumnezeu: plugarului muierea, 
boierului ibovnica vopsită. 

Chiriţă îşi săltă grumajii. 

— Dar târgovăţului slobod? 

— Podăresele din mahalaua Calicilor, râse logofătul, şi 
cosor limbii prea lungi. 

Turcul, rătăcindu-şi răbdarea, izbucni cu glas piţigăiat: 

— Cu vicleşug am fost ademenit în aceste case, effendi, şi 
cer a-mi da rost asupra faptei. Îs sfetnic de seamă al 
Luminăţiei sale cel de-al doilea Mustafa, cumnat marelui 
vizir Ramy-Mehmet... 

— „şi căpetenia gâzilor din Iadul Anatoliei, rosti 
logofătul. 

Mirko, îndesându-şi cu pumnii patima şi obida, cerca a 
rămâne neclintit. Răbufneau ochii în care ura aţâţa fulgere 
verzi. 

— Ce zice? întrebă răguşit. 

Logofătul săltă din umeri. 

— Spaima i-a umplut şalvarii, dar i-a mai rămas căpeţel 
de ifos. Îl rătăceşte curând, căci cunosc soiul. Câine ce latră 
hăt, la lună, şi nu colea în uliţă, la drumeţ cu ciomag. 

— "Tot astfel, urmă şi mai aprins Surme, vei da socoată 
marelui muftiu, căci străin fiind de împărăție, şi mai cu 
seamă păgân, pricina nu stă în puterea cadiilor mărunți. 

Logofătul îşi arătă în rânjet diavolesc dinţii. 

— Dacă aceasta ţi-i pofta, ne-om înfăţişa dimpreună 
muftiului. Domnia ta le-oi istorisi ce tălăniţă ţi-a istovit vlaga 


în aste şapte zile din urmă şi, după ce bostangiii ţi-or osteni 
spinarea cu harapnicul, Profetul îngăduind preacurvia doar 
între zidurile haremului i-oi istorisi la rându-mi că te-am 
cetluit spre a te izbăvi din ghearele pierzaniei. 

Ochii de godac ai lui Surme - să juri la toate icoanele că-s 
împlântaţi în obrazul Fărcăşanului - se bulbuşară ouă de 
tric-traci2+ opintind să se sloboadă din găoace. 

— “Tu, ghiaur blestemat! Ţi-ai îngăduit a lua urma unui 
drept-credincios ce se află sub ocrotirea marelui vizir. 

— Care îi e cumnat, urmă logofătul, şi a cărui soră a pus 
pricină acelui drept-credincios la însoţire, că nu-i va îngădui 
a doua muiere, ibovnică, ori halotcă la margine de pod. De- 
ajuns. Surme! Îmi eşti dator şi aceasta nu pentru că-ţi cruţ 
papara bostangiilor ori a muierii tale, Fathma. Te-am smuls 
morţii şi poate că cerul mă va osândi cândva pentru această 
nelegiuire. 

Arătă cu bărbia spre Mirko. Răsuflarea sârbului ajunsese 
gâfâit de fiară îndârjită. 

— E unul din osândiţii tăi, Surme, şi de-ar sta să-ţi 
istorisească un an câtă ticăloşie se poate grămădi într-un 
şalvragiu durd, ar ruşina obrazul lui Belzebut întru 
blândeţe şi trai prea dulce în cel iad. 

Turcul căută pentru întâia oară la chipul sârbului. De-l 
cunoştea ori nu, ceti îndeajuns pentru a întoarce iute capul. 

— Te-am cruțat, glăsui iar Radu Andronic, pentru că îmi 
eşti de trebuinţă şi ţi-o spun deschis. De te împotriveşti, 
jupânul de colo ţi-e naş, iar stârvul ţi-l vom lepăda în 
varniţele cele părăsite de la Cavac, spre a nu stârni 
cercetările şi răsplata bostangiilor. Îţi stă în puteri să cerni 
şi să hotărăşti. 

— Dacă ochiul cel veşnic treaz al lui Alah... 

Fără răbdare, logofătul se ridică smulgându-i vorba. 

— Lasă ochii lui Alah! Dintâi că nu-i mereu treaz, 
hodinindu-se măcar odată în şapte zile, vinerea; al doilea, 
de ţi-a îngăduit atâtea ocale de mişelie, înseamnă că de 


bună seamă măcar din când în când ori Alah, ori învăţăcelul 
Domniei sale, Profetul, întorc capul. 

— Tu, blasfemitorule! 

— Hotărăşte, Surme, vremea mi-e zgârcit drămuită. 

Galimet Surme şovăi câtevă clipe. Întrebă plin de teamă 
proptind ochii boierului: 

— Ce pofteşti să fac, ghiaurule? 

Logofătul răsuflă cu inima uşoară. Surâse şi dintr-o dată 
se simţi doborât de osteneală. 

Somn lin dezmierda cugetul logofătului. Strângea lângă 
inimă ochi cenuşii şi plete de argint, iscate de zână rusalcă 
în zi blândă, luminată. 


XXX 


În iatacul neguros al domniei sale, doamna Maria 
Cantacuzino citea carte pogorâtă din depărtatul Stambul. 
Era singura încăpere tainică din conacul ridicat pe un 
gorgan al Braşovechilor unde stăpânea singură şi unde 
nimeni, nici măcar zvârluga de Casandra, n-avea îngăduinţă 
a trece pragul. De altfel, dintre toţi coconii pe Casandra o 
temea cel mai mult, aceasta fiind capeşă, cercetătoare din 
fire şi cu gust mare pentru urzelile politiceşti. 

Doamna Maria suspina mereu, socotind că nimic nu 
înseamnă mai fără cruţare chipul unei muieri decât o inimă 
fărâmată în ciubotele liubovnicului şi poftele împătimite de 
înălţare. 

Temând ochiul pătrunzăreţ al fiică-si şi nasul de ogar, 
Cantacuzineasca îşi citea cărţile tainice la ceasul când 
Casandra încăleca tâlhăreşte şi, dimpreună cu dascălul 
neamţ, bezmeticeau coclaurile din împrejurimile 
Braşovului. 

Fiind zi mohorâtă de ghenar, întunecimea stăpânea 
odăile încă de la prânzul cel mic. Bătrâna zugrăvi cruce 
icoanei Sfântului Nichifor Mărturisitorul ce  dovedise 


întotdeauna înţeleaptă îngăduinţă păcatelor muiereşti, 
aceste făpturi fiind iscate de Dumnezeu îndărăpnice şi 
bobletice, apoi apropie răvaşul de lumânare. 


Prea înaltă doamnă, şi a noastră ocrotitoare, 


Olac zornic ce ia în piept calea Braşovului iţi va 
purta această carte. Pricinile care-l mână sunt 
grabnice şi vremea nu-mi îngăduie a-ţi aşterne cu 
mărunţțişul cele izbutite. N-am vrut însă a prăpădi 
prilej de a-ţi isca desfătare chiar neînsemnată, 
vestindu-ți că mă socot la jumătate de drum în slujba 
încredințată de Domnia ta. 

Logofătul Andronic îi din stirpea vitejilor îndărjiţi şi 
va izbândi, roagă-te întru aceasta, luminată doamnă. 
Nu o dată însă, istoriile celor vechi o dovedesc, 
biruinţa n-a însemnat decât cruntă înfrângere. Când 
creştinii din Anatolia vor fi sloboziţi, marele vizir va 
afla că aceasta-i fapta logofătului săvârşită la 
porunca lui Vodă Constantin Brâncoveanu. Soarta 
țese de pe acum cârpa neagră de mazil ce-i va 
smulge cuca şi tuiurile. 

Iți sărutăm dreapta, doamnă, şi ne închinăm 
pentru sănătatea Luminăţiei tale... 


Paşi roinici vestiră pe săliţă întoarcerea Casandrei. 
Cantacuzineasca strânse cu degete pripelnice cartea şi-o 
ascunse în secretăraşul talienesc. 

Se întâmpină cu fiică-sa peste câteva clipe, în odaia 
gherghefului. Casandra îşi smulgea veştmintele de călăreț 
leah presărându-le pe jilţuri şi sofale. Îndreptă asupra 
Mariei Doamna privire scrutelnică. 

— Ce tare-ţi lucesc ochii, mămucă! 

Doamna îşi cobori iute pleoapele. 


Cu Galimet Surme, logofătul nu se puse pe flecărie. Cât 
de neghiob, turcul pricepuse că se află sub porunca 
boierului, slobod nu va fi decât odată cu osândiţii Anatoliei, 
iar orice încercare de înşelăciune ce ar fi zădărnicit 
socoatele ghiaurului l-ar fi zvârlit gâlmă netrebnică în 
mâinile lui Mirko. Doar întâlnindu-i privirea de jivină, 
gâdele se cutremura din canaful fesului până în ciubote şi 
luă grabnic deprinderea de a-şi rezema spinarea în ochii 
sârbului. 

Răspunse pe îndelete la iscodelile lui Radu Andronic, 
juruindu-se pe negii, musteaţa şi mădularele lui Alah şi 
Mahomed, ba şi a neamurilor lor, că doar adevăr glăsuieşte 
şi în vreo două ceasuri, logofătul află tot tipicul ce orânduia 
viaţa amarnică a temniţei. Bun înţeles, istorisise şi Mirko pe 
săturate, dar rămăsese destul loc tainelor nedesluşite. Când 
o mână de oameni - la o adică trei, mangositul de Chirică 
purtând pe umeri căpăţână doar spre a avea belelele în ce 
se sparge - cearcă a dezlega zece mii de suflete vegheate 
straşnic de cinci sute de iatagane, atunci biruinţa nu poate 
avea alt temei decât vicleşugul. Iar iscuseala, pentru a 
izbândi, porunceşte să ai ştiinţă despre orice mărunţiş sau 
părticea care ar putea zăticni socotelile multor nopţi 
cărunţite de nesomn. 

De unde să ştie, de-o pildă, sârbul că mai-marele 
arguzinilor nu leapădă colanul de chei nici în vis şi că 
părechea acestui colan se află în besactea de fildeş, în 
anume sipeţel persan din chear-chirul'£+* lui Surme? De 
asemenea, de unde să aibă învăţătură despre deprinderile 
gâdelui? Galimet Surme desluşi răbduriu toate prilejurile 
de clapcă vicleană ale temniţei şi conacului, apăsând mereu 
pe aceea că dacă Ioniţă s-o descurca într-un fel cu străjile şi 
slujbaşii Iadului Alb - la o adică, pus în încurcătură se va 
preface cuprins de posăceală ori mânie aprigă, şi vânt 


muscălesc va mătura orice făptură din cale - cu greu va ţine 
însă piept muierii, îndrăcita Fathma. 

— Otomanului, după cum Domnia ta ştie, rosti Surme, nu- 
i curge picătură de sânge vulpesc în vine. Împărăţia nu s-a 
fost alcătuit din cioburi de şiretenie. Rămâne să găseşti 
vicleşug, effendi, spre a o împiedica să dea năvală peste 
ghiaurul cel ortoman în pântec. Să bage de seamă că-i 
muiere poftalnică, năbădăioasă, şi peste măsură de 
clevetitoare. De limba i-ar fi fost ac harnic şi vorbele fir de 
mătase, s-ar fi ţesut covor să cuprindă de cinci ori drumul 
din Stambul până în raiaua Brăilei. 

— I-oi spune Fărcăşanului să facă pe cela cu ureche 
surdă. 

Galimet Surme râse pentru întâia oară. 

— Nici la aceasta nu-l povâăţuiesc, effendi, căci gura 
umplută cu sacâz mai mult o îndrăceşte. Ba-l mai cheamă şi 
pe frate-său pentru ca muştruluiala să dobândească spor. 

— Încep să pricep de ce-ai călcat ăste şapte zile porunca 
Profetului, păcătuind în iatac de păgâniţă. 

— Ispita nu-i trândavă, effendi, şi hăimăneşte pe toate 
ulițele, mai cu seamă când ai în harem o singură muiere şi 
aceea se cheamă Fathma. Dacă tovarăşul Domniei tale ar 
izbuti s-o ocolească, s-ar lepăda de multe buclucuri. 

— Cum se poate întâmpla asemenea faptă? 

— Dăruindu-i odoare, effendi. Nu va avea astâmpăr până 
nu se va făli prietenelor, iar acestea sunt împrăştiate între 
Dolmabacce şi Buiuk-Dere. După cum vezi, calea străbate o 
ţară. 

Logofătul începu să râdă. 

— Spuneai că osmanlâul nu-i viclean. Povaţa aceasta 
preţuieşte o pungă de taleri. 

— Eu nu cer decât a-mi îngădui să mai dau bineţe 
soarelui. Musulmanii bătrâni au anume cuvânt pe care 
grecii dimpreună cu altele câteva bine chibzuite, îl socot 
halva: Aki]? duşman akîlsis dostan eidir7-.. 


Logofătul îl cercetă pe gânduri. Cine ar fi zis că 
grăsceanul ăsta, pe care în alt strai l-ai fi luat drept 
podgorean cumsecade de prin [ara Moldovei cu vorbă 
domoală, odată retezat ifosul, îi gâdele ticălos al Iadului 
Alb? Oare puterea, puterea neţărmurită asupra semenilor îi 
deajuns spre a-ţi ticăloşi inima? 

Parcă cetindu-i în cuget, ochii lui Surme scăpărară iar 
spaima. 

— Pun temei pe cuvântul şi făgăduiala Domniei tale, 
effendi. 

— Nu-mi întorc vorba, deşi de ţi-aş dărui odihnă întru cei 
drepţi nici măcar bunul Dumnezeu nu m-ar ţine de 
tăgadnic. Multă şi neasemuită răutate ai săvârşit, Surme! 

Şalvaragiul îşi cercetă vârful ciubotelor de marochin 
galben. Falca îi atârna zdreanţă. 

— Oare lupu-i vinovat că Alah i-a vârât în gură măsele de 
fier şi nu l-a născocit porumbiţă blândă? 

— Acela baremi se haineşte doar când îi flămând. Destul, 
Surme! Mai rămâne a-mi descâlci taina Iadului Alb. Cum de 
n-a răsuflat cuvinţel în întreg imperiul despre asemenea 
văgăună ticăloasă? 

— Îi veche doar de cinci ani, effendi. 

— Şi pentru care pricină o ţineţi sub oboroc? 

Turcul cercetă cu spaimă împrejur. 

— Aceasta dacă ţi-oi desluşi-o, nu-mi rămâne decât a 
năzui în mila gâdelui de la Şapte Turnuri. Îi socotită taină a 
împărăției şi vegheată cu străşnicie pentru a nu răsufla. 

— Oricum eşti bucşit de păcate, Surme. Răbojul ţi-i 
neîncăpător. Peste câte ai făcut şi la ce ţi se cuvine nici Alah 
nu mai poate adăugi. 

Şalvaragiul îşi trase sufletul şi ceru îngăduinţa unei 
narghilele. 

— În leat 625, deci cam trei ani după ce Mahomed 
părăsind Mecca s-a statornicit la Medina, a poftit să se 
călătorească şi să vadă pentru cea dintâi oară ocnele 
Anatoliei. Şi-atâta s-a fost înspâimmtat Profetul de truda 


drept-credincioşilor ce zgrepţănau la sare, încât s-a 
cutremurat şi a slobozit poruncă înfricoşată: „Nicicând, sub 
afurisenia blestemului cel neadormit al lui Alah, nu se va 
mai speti în acea gaură de iad sămânță de musulman. Alah 
nu va ierta în veci pe cel care-i jertfeşte feciorii în asemenea 
cazne.“ 

— Încep să pricep, şopti Radu Andronic. 

— Au trecut peste zece veacuri şi nimeni n-a cutezat a se 
abate de la cuvântul Profetului. A făcut-o Ramy-Mehmet cel 
nesătul de aur - şi nu-i lesne a dobândi asemenea nume 
într-o ţară unde şi oile behăie peşcheş spre a se lăsa mulse 
- încredinţându-l pe sultan că ocnele cuprind bogății 
neasemuite şi că-i de ajuns a intra în pântecele muntelui 
pentru a da de aur. Dreptu-i, semne sunt. Pentru a-l 
îndupleca pe Mustafa, care simţea cârcel în inimă 
gândindu-se la opreliştea Profetului, marele vizir i-a desluşit 
tâlcul poruncii: nu-i e îngăduit musulmanului a robi la ocne, 
păgânii însă pot pătimi. 

— Limpede, rosti Radu Andronic. lar creştinii sunt fie 
răpiți prin vicleşug, fie smulşi cu de-a sila de la bordeiele lor 
şi duşi într-ascuns la caznele temniţei. 

Surme apăsă: 

— În cea mai desăvârşită taină, effendi. Imperiul e 
puternic căci Alah e mare, Alah e bun, dar nu mai are vlaga 
şi ifosul de altădată. Începe a privi şi lăturiş, ţinând seama 
de vecini puternici. 

— Bun înţeles. De răsuflă adevărul asupra pătimiţilor din 
temniţa Anatoliei, padişahul stârneşte întreaga creştinătate. 

— Chiar aşa, effendi, ai bortit pricina cu degetul. Şi-ai să 
bagi de seamă, din zece mii, o sută, ori două, dacă sunt 
vârstnici. Oamenii-s dărăciţi pe sprânceană, cu herb ori 
calic, dacă are snagă şi braţe puternice, îi osândit înainte 
de-a călca pe pământul Islamului. Şi pentru ca taina să nu 
facă picioare, osândiţii sunt repeziţi spre temniţă cu mare 
fereală şi doar în inima nopţii. 


De  simţise umbră de şovăială când Mirko, abia 
săptămâna, îi depănase taina Iadului Alb, logofătul făcu în 
astă clipă jurământ trufaş cerului. Îşi zălogi viaţa întru 
slobozirea celor zece mii de creştini, făgăduind Maicii 
Domnului de la Blidari - căpătuială părintească a 
Andronicilor - dezrobirea rumânilor legaţi de moşii cu un 
veac în urmă de către asprul hrisov al lui Vodă Mihai. 

— Nu-ţi vei întoarce cuvântul, effendi, aşa-i? 

Surme  cerşetorea lipsă de temei spaimelor care-l 
frământau. Logofătul îndreptă căutătură goală, lipsită de 
vlagă. N-auzise întrebarea gâdelui. 

Străpunseseră până la Domnia sa vaietele căzniţilor din 
Anatolia. 


Capitolul IX 


ZI DA, XANĂ... 


„Două zile! Atât!“ chibzui postelnicul Ioniţă Dumşa 


hodinindu-şi trupul răpus de trudă şi bolişte. 

Pesemne îl pârjolea fierbinţeală mare, căci nu izbutea a-şi 
zăticni clănţănitul dinţilor. De teamă să nu strice somnul 
tovarăşilor, îndesă vârtos între măsele ghemotoc de cârpă. 

Două zile... Aşa a statornicit boier Negru, carele va fi 
căpetenie până se vor fi izbăvit din primejdie. Gândul că va 
fi slobod îi pricinuia tulbureală ce-i întuneca minţile, 
lăsându-se apoi plumb topit în mădularele amorţite. Aşa 
simţea dumnealui, Ionică Dumşa. Lacrimi de foc îi ardeau 
căutătura alunie. „N-am să mai ajung în Valahia. N-am 
vlagă... Mă voi prăpădi fugărit, dar slobod...“ 

Cartea pentru jupâneasa Anastasia, întocmită cu trudă pe 
bucată de piele retezată din poala sumanului, se afla la 
îndemână sub mindir. O va încredința craioveanului 
Negulescu. Prin călătorie lungă şi anevoioasă va ajunge 
cândva în mâinile muierii. 


Îi zapiscă şi carte de bun rămas, Nastasie. Îţi las 
toată avuţia fără oprelişti, ca soață credincioasă şi 
preaiubită. Şi după îndătinaţii ani, cercetează după 
boier cumsecade care să nu-ți înjosească făptura şi 
hramul. Gândul meu din urmă va fi pentru Domnia 
la... 


Boier Negru Negulescu nu-şi găsea astâmpăr. Ascultând 
şuieratul viscolului care opintea cu colţi de lup să răpună 
făptura muntelui, mintea  craioveanului rătăcea pe 
drumeagurile ce aveau să-l ducă la slobozenie. Simţea 
zvârcolitul lui Dumşa, fără a-l lua în seamă. Postelnicul 
dovedea seminţie de soi, cuget cu vlagă neasemuită. lacă 
însă, Dumnezeu s-a scumpit cu sărmanul lonică, dăruindu-i 
doar ce leapădă cu o singură mână. l-a croit inimă 
bătătarnică, dar trup firav, de fecioară zăcaşă. 

„Trebuie să izbândesc! scrâşni întunericului boier Negru. 
Trebuie! Maica mea, jupâneasa Iordana, m-a slobozit din 
pântece în cămeşuica ursitoarelor cele bune. Tot asemenea 
mă voi slobozi din hăul Anatoliei...“ 

Şi iarăşi - de câte ori în trei ani? de câte ori în cele zile de 
aşteptare înverşunată? - chipul leaşcăi cu plete iscate din 
cer argintiu aprinse candelă de bucurie în hruba temniţei. 

„Xana! Aşteaptă-mă... Îs aproape de Domnia ta... N-ai 
ştiinţă cât de aproape. Aşteaptă-mă... Le rog cu toată vlaga 
şi deznădejdea cugetului! Xana...“ 


Pârcălabul Traşcă dormea somn roinic, bântuit de 
vedenii. În iatacul floriu din conacul iscat pe Uliţa Podului a 
Vasluiului, anina icoană de mare preţ, Maria Sfânta de la 
Bizanţ. Şi iacă, strălucind între smaralde şi alexandrine, 
chipul Fecioarei se afla acum dinaintea Domniei sale. 
Minune mare, ochii dobândiseră viaţă, buzele rozalbe şi 
oleacă prea mirene, aidoma celor ale jupânesei Davida, 
soaţa dumnealui, prinseseră a grăi: 

„Ie afli singur, te afli căznit, te afli bătrân... De vrei să-ţi 
mai vezi pruncii şi să-ţi hodineşti oasele în obcina străbună, 
rânduieşte-te în tabăra Negulescului. Chibzuieşte bine! 
Clipa n-o întoarce nimeni. Nici Dumnezeu...“ 


Nikos, boscarul din Creta, cerceta bagdadia hrubei. Peste 
două zile, valahii aveau să încerce slobozenie din temniţa 
satanicească a Anatoliei. Dacă-i vinde - pehlivanul e iscoadă 


tocmită pe tain de mâncare şi trudă îndulcită - se ţine în 
slujbă dar mereu priponit, şi fără nădejde de-a mai 
îmbrăţişa zările cele clătite în sineală ale Cretei. De-şi 
înnoadă limba, iar bobleticii nu izbândesc, gâdele îi va năşi 
căpăţâna, puţul de sânge îi va fi perină. 

Părintele lui Nikos, telalul Firaris, îşi negustorea marfa 
clămpănind pe ulițele măcinate de copite catârăşti, soare 
neînduplecat şi colbul îmbelşugat al țarinei fără belşug: 
„Culege alege! Mugşteriul nu s-a supărat, marfă proastă a 
luat. Un clondir de basamac paguba a spulberat...“ 
Jupânesele se hlizeau cu coatele rezemate în pântece şi 
cercetau lung după mămularul terfegos. 

„Hm, chibzui Nikos. Tata îşi avea ştiinţa mărfii. De era 
neghioabă, nu mai călca meleagul bună bucată de vreme, 
căci unde-ai vândut oţet în loc de vin iarna, vara te 
întâmpină bolovani şi zăvozi mânioşi.“ Nu era netot Kir 
Firaris, deşi cheag de avuţie nu încropise până la somn 
ţeapăn, în giubea de scânduri. Nikos se zbuciuma însă 
cercând să ghicească între soiul mărfii: vânzarea către 
căpeteniile temniţei, sau limbă legată, aprinzând lumânări 
pentru ursita lui boier Negru Negulescu pe drumul 
primejdios al fiarei hăituite. 

Despre acestea se zbuciuma, în ceasurile târzii ale nopţii 
otomane, boscarul din Creta. 


Pe logofătul Balotă cel cu ochi de cârtiţă şi chip de cloţan 
îl trezi cântecul deznădăjduit al sârbilor. Împărţeau aceeaşi 
hrubă cu arvaniţii şi bulgarii, despărţindu-i de valahi doar o 
ocniţă iscată în zidul muntelui. 

Ciudat, mânia lui Balotă nu se îndrepta asupra viersului 
născocit pe celălalt mal al Tisei ci, din deprindere veche de 
doi ani, cerceta Uliţa lui Dura!2+* din Târgul Bucureştilor, 
unde se înălța conac arătos de teşcherea cuprinsă. Acea 
hudubaie o adusese în paneraşul de nuntă dumneaei, 
jupâneasa Evdochia, dar de zestre al părinţilor Ioan şi 
Ioana din spiţa Doamnei Oltea. 


Doar închipuindu-şi chipul şi boiul cucoanei Evdochia - 
trupeşă, căpăţânoasă, cu bărbie de taur mânios şi nas 
vulturesc - Balotă se simţea cuprins de stenahorie. Nu 
asemenea muiere îi fusese de trebuinţă - dumnealui 
îndrăgind făpturi gingaşe, de sfioasă ascultărică - şi 
blestemată fie în veci Armăşoaia de Cozia, ce făcuse 
peţitorlâc nenorocos pentru colan de mărgăritare cu lefturi 
de zaramfiruri. 

Da, afurisită în veci Cozianca, precum şi părinţii Iorgu şi 
Davida, ca şi cei din spiţa Oltei lui Mircea, afurisită 
Evdochia! Soarta şi politichia n-o hotărăsc bărbaţii, după 
cum primăvara n-o izvodeşte rânduneaua orfană. Dovadă, 
Evdochia huzureşte la acest ceas de iarnă cumplită în iatac 
dezmierdat, iar nesăbuinţele le răsplăteşte dumnealui, 
logofătul Balotă. 

Boier Negru Negulescu se stropşi cu glas înfundat: 

— Neputinţa ţi-a fost ursitoare, teama şi pregetul malcă, 
chiţoran puturos cel ce ţi-a alcătuit chipul spre deplină 
asemănare. Domoleşte-ţi baremi tremuratul mişelnic şi 
îngăduie-ne hodină, logofeteasă Balotă! 

Nevolnicul se simţi sfârtecat de ură. La răbojul 
blestemaţilor, adăugi cu slove de-o şchioapă numele 
Negulescului. 


Vornicelul Filipache suspină. Dumşa întinse mâna şi-i 
gurea. Şarpele, tovarăşul dumnealui, i se odihnea pe piept, 
strălucea dihanie încolăcită în ghiuluri de smarald. 

Postelnicul Ionică Dumşa îi auzi scâncetul şi oftă. 

„Un băietan ce abia e deprins a păşi îl întrece în judecată. 
Trebuie dus de mână... Nu-l voi lepăda Anatoliei, de-ar fi să 
înfrunt zece Neguleşti, căci craioveanul se va pune de-a 
curmezişul, încredinţat sunt.“ 

Vornicelul Filipache suspină, Dumşa întinse mâna şi-i 
dezmierdă fruntea asudată. 

Cântul din hruba megieşă stăruia. 


„Nădejdea a prins aripi, chibzui postelnicul cu zâmbet de 
bucurie. Ieri-alaltăieri, glasurile abia pridideau în şoaptă de 
ciocârlii ostenite.“ 


Ionică Dumşa închise ochii cercând să desluşească dorul 
îndârjit ce altoia viersul sârbilor. 

Soman-Aba-El, rabinul din cea mahala pârlită a 
Stambulului, sărman de somn, dar cu belşug de credinţă, se 
închina Dumnezeului său: 

„Doamne! Dă-mi răbdare, cuget umilit, frică de păcat şi 
neteamă de moarte. Trupul mi-e netrebnic şi pieritor... 
Dăruieşte-mi, Doamne, voia şi chezăşia cea nebiruită. 
Descâlceşte-mi calea mântuirii...“ 

Cântul sârbilor înălța rugă altui Dumnezeu. Al răstignirii, 
al osândei, al neîndurării... 

Se înălța vultur mânios, peste gheena albă. 


„Încă două zile“, îşi zise boier Negru Negulescu şi somn 
binefăcător îi astâmpără cugetul neliniştit. 


Trei zile îi îngăduise dumnealui Radu Andronic 
Fărcăşanului, spre a ameţi deprinderi de şalvaragiu şi, 
răsuflând în preajma gâdelui, să-i zălogească din fire şi 
făptură. În răstimpul cât socotea logofătul a-i fi de trebuinţă 
pentru a-şi împlini țelul, gămanul putea săvârşi nu puţine 
neghiobii, prilej de a nimeri în gropniţe ivindu-se cât 
păduchii în suman ţigănesc. De-o pildă, valahului de-i cade 
în ţărână dumicat de pâine şi se întâmplă să fie sătul, îşi 
cată de drum, lepădând îmbucătura de sufletul soacră-si. Pe 
musulman, Profetul îl sileşte a ridica fărâmiţa, a o săruta şi 
a o depune în clapca giubelei. Săvârşind dimpotrivă ori cu 
nepăsare, îşi chiverniseşte ţeasta de cucuie, drept- 


credincioşii blagoslovindu-l cu ocări şi bolovani pentru 
asemenea fărădelege. 

— 'Ţărişoară calică, tălmăci cu suspin Ioniţă. La mine în 
târlă, până şi zăvozii îs sătui de jimblă, abia la cârnaţi şi 
lipie caldă dacă se îndură a se bucura din coadă. 

Chirică se grăbi a-şi zgâlţâi căpăţâna ca cela ale cărui 
prepuieli, zămislite de minte înţeleaptă, se prea adeveresc 
la fiece pas. Deschise gura să sloboadă cugetare plină de 
miez, dar cuvântul logofătului i-o luă înainte: 

— Uită târla, Ioniţă, şi descopciază-ţi bine urechile! Vorba 
lui Machidon, ori a lui naşu-său din Chipriana: nu umbla cu 
gândul acasă, căci lesne-ţi pierzi cuşma la târg. Iar dacă nu 
vreai să zduhneşti printre vrăjmaşi, depune măcar atâta 
luare aminte cât asuzi în crâşma Rădiţei când îmbini 
rachiurile spre a isca acel basamac îndârijit ce-ţi doboară 
dintr-o  înghiţitură oştean leah, cu flintă şi ibovnică 
spânzurată de grumaji. 

— Eh, lăcrâămă Fărcăşanul, frumuşele acele zile! Oare le- 
oi mai apuca răsăritul, logofete? 

— De faci supunere, poţi trage oleacă de nădejde. Dintăi, 
spre a-ţi cruța din primejdii, surd şi mut vei fi, pălit de 
beteşug năpraznic, căruia toţi doftorii Stambulului nu i-au 
dibuit dezlegare. 

Chirică se hlizi: 

— Boale să dea Dumnezeu, că leacuri sunt destule! 

Zvârli căutătură nimicitoare către Machidon ale cărui 
pilde - fără sărătură ori tâlc, socotea târgovăţul - 
începuseră a-i obijdui răbdarea. 

— Chiar aşa a cugetat şi baba Lixandra din Chipriana, 
surâse Machidon lepădând parul la care meşterea de două 
zile. 

Chirică, dobândind aripi, rosti cu batjocură: 

— Pun rămăşag că băbătia ţi-i neam. 

— Da” cum nu! Zice către scroafa ce-mi guruie în ogradă, 
cuscră. Într-o bună zi... 


— Ne-oi istorisi altă dată ce s-a întâmplat acelei Lixandre, 
împărate, i-o reteză boier Andronic. Nu de _istoriile 
chiprinaşilor mi-s flămând acum. 

Slujitorul lăsă nasul în jos, rostind cu prefăcută 
stânjeneală: 

— Aferim, logofete, că amarnic mă ruşinezi dinaintea lui 
conu' Ioniţă şi mai cu seamă a acestui cinstit târgovăţ. Cer 
iertăciune pentru limba prea slobodă şi judecata năroadă 
de plugar. Domnia ta nu ştie că mintea-i buruiană rară şi 
de-ar creşte pe toate cărările ar paşte-o şi măgarii? 

— Ba teamă mi-i că în Chipriana dă rod de două ori în an, 
de-ajuns a îndestula şi dobitoacele. Şi iar teamă miii, 
Machidoane, că ni-i împuia urechile şi cu isprăvile lor, după 
ce-i mântui suta de fini, naşi, veri, fraţi, cumetri şi cumnaţi. 

— N-am rânduit eu lumea, logofete, suspină ţăranul. 
Când Cel Veşnic şi-a fost împărţit darurile, l-a blagoslovit pe 
boier cu galbeni, pe calic cu junghi şi neamuri... 

— Adevăr grăit-ai, Machidoane, şi prind învăţătură. Spre 
a-mi tămădui urechile, oi căuta slujitor cuprins, cu 
gospodărie ortomană. 

Ochii se opriră asupra Fărcăşanului. Gămanul cerceta cu 
mintea dusă înfloriturile chilimului aşternut pe sofa. 

— M-asculţi, loniţă? 

— Te ascult, oftă Fărcăşanul, dar mai mult mă câiesc că 
te-am ascultat. Ce caut eu în turcime, bre logofete? Pe cine 
am asuprit? Ce of mă apăsa în Valahia de umblu acum 
teleleu Tănase? Au nu era îndeajuns de dulce vinul? 
Mulierile trupeşe îndesate de ispite? Îmi lipseau oare pofta 
şi tovarăşii de petrecere? Nu m-am tânguit nicicând de 
galbeni, dar de judecată am ostenit, văietindu-mă căci eu, 
unul, ştiu câte parale preţuiesc.,. 

— Nici una, i-o curmă cu asprime boier Andronic. 

— Suntem într-o inimă, logofete. M-auzit-ai oare vreodată 
bătându-mi capul cu stăpânirile? Baciul la stână, răţişoara 
pe baltă şi călugărului canonul, aşa a rânduit Ziditorul şi nu 


nu-s eu cela, boier Fărcăşan, carele să îndrept lumea cu 
umărul. 

— Gata, Ioniţă. Dacă n-ai priceput până acum, zadarnic oi 
trudi să te luminez. Poate cândva, când ăi fi vechi în zile, ţi 
s-or descurca toate. Bine-i să te dumireşti însă că n-ai a 
şovăi între două poteci. 

Chirică, tulburat de cuvintele Fărcăşanului, făcu un pas 
înainte şi i se propti lumânare în spate. Glasu-i lăcrăma: 

— O da bunul Dumnezeu, stăpâne, şi ne-om mântui 
nevătămaţi şi din astă încercare. Să n-ai grijă, te-oi rezema 
cu toată vlaga, te-oi stâlpi din răsputeri. 

Radu Andronic izbucni în râs. 

— Asta zic şi eu ispravă! Din doi urecheaţi, am izbutit o 
păreche de iepuraşi. Pentru aste vorbe, mult ai dobândit, 
Chirică, în cugetul meu. Bine faci să-ţi rezemi stăpânul, căci 
ai tain alături de el. Mut şi surd va fi Domnia sa, iar tu vraci 
neasemuit din Viana chemat a-l tămădui. Nu se află alt chip 
de a ocoli graiul turcaleţilor, iar nemţească nu vorbeşte la 
Stambul decât dregătorul lui Leopold. 

Chirică holbă ochii talgere de bogdaproste. Ilie Machidon 
râdea rar, dar când se urnea, o făcea pe săturate. Hohotele 
îi zgâlţâiau umerii şi trupul de băietan. 

— Eu, doftor? se sperie sluga. Sfinte Pahomie şi cuvioasă 
Nastasia! Auzi, stăpâne, cum mă batjocoreşte logofătul? 

Fărcăşan, turtit de-a binelea, rosti fără vlagă: 

— Aud, dar încredinţat sunt că n-am auzit totul. 

— lacă vorbă bine cugetată... Chirică! Nu te fă mai 
neghiob decât eşti, căci te afli cât încape. Vei purta straiul 
vineţiu al breaslei, barbă calpă şi cutioară de lemn cu 
leacuri de zăcăşeală. Nici în pântecele maicii tale nu te-ai 
aflat mai corcolit de primejdie. lar cu stăpân-tu vei grăi 
doar în taină, el având urechea şi limba vătămată, spre a 
ocoli voroava cu muierea lui Surme. 

— Dar Domnia ta unde vei fi? cuteză sluga zgâlţâită de 
teamă. 


— Voi undi vaci grase în apele Profetului. N-avea grijă, nu 
vă lepăd o clipită. Câte izbutesc doi nătângi ce se ţin de 
mână, nu îndreaptă o ceată de dascăli greci. 

— De suntem atât de nătântoci, se burzului Ioniţă, nu 
pricep la ce ne ţii scai de Domnia ta! 

— Şi iar adevărat iaşte, râse logofătul, că de ai nevoie 
negreşit de un prostănău, nu-i ţin locul zece înţelepţi. 
Şuguiesc, loniţă, şi te necâjesc spre a te scutura de spaimă 
şi amorţeală. Ştiu cât de vrednici sunteţi amândoi, tu 
dimpreună cu jupân Chirică, iar vestea despre această 
destoinicie a ajuns până la Vodă, de vreme ce n-a crâcnit 
aflând te ce slujbă însemnată chibzuiesc a vă lua tovarăşi. 

Auzind de Vodă, târgovăţul căzu în nădragi şi bucurie 
fără seamăn îi înroură căutătura. 

— Adevărat, nu-s doi în tot târgul Bucureştilor să ni se 
asemene. 

— Pentru iuţeala cu care deşertăm poloboacele de o sută 
de vedre, mormăi gămanul simțind vicleşugul lui Radu 
Andronic. De-amu, ce-o fi, o fi! Sloboade-ţi învăţătura, 
logofete! 

Boier Andronic îi dăscăli îndelung asupra deprinderilor 
otomane, le grăi de cele cinci rugăciuni ale zilei şi strigătele 
muezinului vestind ceasurile de închinăciune şi îndestulare 
a pântecelui. 

— Pesemne n-au cucoşi, se dumiri Chirică, dacă au 
încredinţat asemenea slujbă unui harap. Doamne, că multă 
închipuire ai dovedit întocmind lumea! 

— Şi ia mai cu seamă aminte, loniţă, spuse logofătul să nu 
cercetezi muiere ori bărbat mai jos de grumaji. Căutătura 
ce împunge anume mădulare îi socotită păcat al 
preacurviei, ruşinând amarnic cugetul Profetului. 

Gămanul ridică din sprâncene a mare mirare: 

— Eu socot că Mahomed ăsta avea vreo două-trei ciocârlii 
sub fes! Îşi bucşeşte feciorii cu brocarturi şi odoare, îi 
împovărează de aur şi doar dobitoacele au îngăduinţă a sta 
în priveală. Oare cum se cheamă asemenea faptă, logofete? 


— Voroveşti în deşert, Ioniţă. Se află sminteli destule 
pentru toate bordeiele şi nici pe la noi nu-i secetă. O grijă 
mare am: întâmpinarea cu Fathma, căci nici eu, nici Chirică 
nu vom fi de faţă! Muierile otomanilor nu-şi văd într-o viaţă 
decât bărbatul legiuit, părintele şi fratele, mult, vârf de 
ciubotă în uliţă unde silite sunt a păşi cu ochii în ţărână. 
Iaca, pentru acele clipe cerc eu spaimă, Surme vestindu-mi 
că nevastă-sa îi muiere capeşă şi poftalnică. 

— Poftalnică?! se holbăţi gămanul. 

Radu Andronic prinse a râde: 

— Vlaga valahilor îi vestită, Ioniţă, şi nu Domnia ta va fi 
cel ce o va da de ruşine, mai cu seamă că ai deprins 
învăţătură de soi. Nu se află greacă în toată mahalaua 
Brezoianului!75* să nu te fi avut muşteriu. 

— Palavre, logofete! sări Chirică chibzuind că stăpână-su 
se află în strâmtoare. În zece ani de când îl slujitoresc, 
cuconu' Ioniţă n-a trecut prag de teleleică! Crâşma Rădiţei, 
rateşul din Copăceni al lui Jupân Leiba şi hanul Cozienilor, 
iacă-i cărările! Fă-mi te rog încredințare, căci alcătuiesc 
una cu umbra Domniei sale şi abia împărtăşindu-mă la 
Crăciun, nu poftesc a-mi căptuşi buzunările cu păcat de 
neadevăr. 

Radu Andronic şi Machidon începură să râdă. Fărcăşanul, 
sfeclă la obraz, rosti mânios: 

— Ci încetează cu neghiobiile, bobleticule! Atâta vorbă 
îmi lipsea în Bucureşti, că-s neprihănit lacrimă, numa” bun 
de țintuit în icoană, precum Sfântul cela Decapolit ce-o 
zăbovit lemn, vreme de şapte ani, în iatac de desfrânată. 

Radu Andronic îi smulse cuvântul din gură, râzând: 

— Lăsaţi şuguiala! În două zile purcedem spre Anatolia şi 
nu puţine au rămas de rânduit. Cată, Ioniţă, să zăboveşti 
cât mai mult în preajma turcului spre a-i deprinde din 
apucături, căci însemnat este şi cum îşi aprinde luleaua ori 
se scarpină sub fes. Feriţi de asemeni geamlâcurile. Porţile, 
cât de înalte, îs de sticlă pentru ochiul învăţat să 
scotocească. lar conacul armeanului nu-i han pentru a nu 


stârni mirarea când chipuri deosebite se perindă dinaintea 
ferestrelor... 

— Încotro te urneşti? întrebă Fărcăşanul. 

— Ţi-am zis, îs treburi care au rămas nerânduite. 

Ilie Machidon îşi ascunse surâsul. 

— Îngăduie să te însoțesc, logofete, căci tem primejdia 
celor ce ai de împlinit. 

— Iar eu, se răsuci Radu Andronic pricepând ţepuşa 
plugarului, îndrăgindu-mi din cale afară slujitorul mult 
vrednic şi înţelept, nu poftesc a-i pune vieţişoara sub 
secure. 

Machidon clătină capul, pe de-a-ntregul limpezit. 

— Tot aşa o zis şi alde Gheorghiţă, văru-meu, când Ileana 
vătăşelului l-a cerut de bărbat. „Eşti prea procopsită pentru 
mine, fată hăi! Zestre aduci toţi iepurii din sat.“ 


Pe contesa Xana de Radowicze o găsi într-o odaie 
împodobită după gustul evropenesc, cu lemnărie aurie 
împrăştiată în lungul pereţilor şi risipă de sfeşnice şi flori. 

Contesa se odihnea pe una din acele sofale despre care 
se zvonea că ar fi născocit-o o oarecare cucoană de 
Recamier, frumuseţe vestită a Parisului. În stânga, deasupra 
unui gheridon nemţesc, născocit din lemn scump de teck şi 
fărâmiţe de fildeş, stăpânea icoana Sfintei Fecioare, 
ferecată în strai de aur. La vederea boierului, contesa 
tresări şi țipăt uşurel de bucurie îi lunecă pe buze. 

— Ce bine ai nimerit, logofete! În viaţa mea n-am pomenit 
asemenea zi mohorâtă! 

Arătă spre urgia care trudea Stambulul, zăticnită de 
ferestrele înalte perdeluite cu brocart auriu. 

Logofătul zâmbi: „În viaţa mea!“ Câţi ani să fi avut copila 
aceasta firavă? Şaisprezece? Mult şaptesprezece. 

— Du-te, Varvară! porunci contesa cu blândeţe în glas. De 
acum, mi-am găsit tovărăşie bucuroasă şi te poţi întoarce la 
îndeletnicirile tale. 


Radu Andronic întoarse capul mirat. Nu zărise, ghemuită 
într-un jilţ florentin, mogâldeaţa aceea încotoşmănită. Era o 
cotoroanţă, măruntă cât un prunc, cu spinarea încovoiată 
pisiceşte. Tichiuţa de horbotă albă tremura vârtos din 
pricina frigului, poate a anilor. 

Băbătia bombăni ceva în leşeşte şi ieşi cătrănită din 
cămară. 

— Malca'+ Domniei tale? întrebă boierul. 

— Nu, a maicii mele, a rămas însă în slujba familiei, 
neavând în tot pământul alte suflete după care să 
râvnească. Aşează-te, logofete. Ştii, nu-mi place când 
oamenii stau lumânare în mijlocul cămării. Parcă tot 
pleacă... 

Boierul căută după scăunaş cât mai aproape de contesă. 
O cercetă hulpav, fără saţ pentru ochii brumării, ceaţă 
străvezie a dimineţilor de toamnă, pentru rodia buzelor 
dată în pârg, pentru cosiţa de argint lăsată slobodă pe 
umeri. Doamne, cât se cereau de dezmierdate acele plete! 
Logofătul se apucă vârtos de scăunaş căci îşi simţea mâna 
pornindu-se singură. Xana întrebă cu glas mititel: 

— De ce-ai închis ochii, logofete? 

Radu Andronic surâse. O făcuse fără să bage de seamă. 

— Îs ameţit de prea multă frumuseţe, contesă. 

— Nu-s cuvinte de şagă? Ştii, mie îmi place straşnic să 
râd dar nu când e vorba de pricini osârdnice!2!, şi 
încredinţat fii, logofete, că nu puţine îmi apasă umerii. 

— De mi-ai îngădui, surâse Radu Andronic, m-aş căzni să 
te descotorosesc de povară nesuferită. 

Xana ţuguie buzele şi clătină bătrâneşte din cap, stârnind 
râsul logofătului. 

— Geaba te veseleşti! Îs grijnică de prea multe şi-ţi iei 
grea sarcină. 

— Cunosc, oftă boierul, cât e de anevoie să hotărăşti 
veşmântul şi giuvaierurile care se cuvin balului de la 
capuchehaia Vianei, cât de trudnic se alege floarea ce va da 
strălucire şi mai vârtoasă cosiţei de argint, câtă politichie 


cumpănită se cere pentru a nu-i îndârji între ei pe contele 
rus Surkov, cavalerul Chevrolon, neamţul von Haurer, 
marchizul Girardi şi alţi zece, şi a nu-i face să se betegească 
în săbii de dragul unei anume făpturi de dulce primăvară. 

Xana îşi clămpăni genele frănjurite, lăsă nasul în jos şi 
începu a se juca, trăgând clopoţeii de aur aninaţi la 
cingătoare: 

— Pe Domnia ta nu te-ai trecut printre dânşii... 

Părea o copilă de şapte ori opt ani, căreia i-ai smuls 
păpuşa cu chip de ceară. 

— De mi-ai îngădui-o, eu aş fi cel mai bezmetic dintre toţi. 
M-aş război eu Stambulul întreg iar acesta, odată mântuit, 
aş trece hotarul. 

— lară şuguieşti... 

— Încearcă-mă, contesă. M-aş socoti prea norocos de m- 
ai ferici cu asemenea hatâr. 

Xana ridică ochi umezi. O şuviţă argintie i se aninase de 
gene şi o dădu la o parte ţinând palma deschisă, ca pruncii. 
Şopti: 

— Spune-mi Xana... 

Inima logofătului începu a se zbuciuma, val de sânge îi 
vopsi obrajii. 

— Contesă... 

Degete fragede, aromind o floare de portocal, îi zăticniră 
cuvintele pe buze. 

— Xana! La noi, în Lehia, prietenii îşi spun pe nume. 

— Şi... liubovnicii? 

Xana începu să râdă. 

— Dacă te străduieşti, ai să afli. 


— Câtă vreme chibzuieşti a zăbovi în Stambul? 

Fruntea limpede a Xanei se adumbri, văl de negură trecu 
peste căutătura brumată. 

— Nu ştiu... Contele va hotărî. 

Cerceta peste umerii boierului, îşi pierduse dintr-odată 
vioiciunea, o înstrăinare neînţeleasă pusese stăpânire pe 


întreaga-i făptură. Între sprâncene, paseri sulege avântate 
în zbor îndrăzneţ, se despicase creţ adânc. Aşa avea să 
arate Xana peste cincisprezece ori douăzeci de ani, 
chibzuind la cele pentru totdeauna călătorite, la năpastele 
pe care vremea ţi le zvârle desagi în spinare, aceasta fiind 
rânduiala iar nevoile neîntrebându-te ce vârstă ai. 

— Te-am necâjit? şopti logofătul. 

Întrebare neghioabă, dar inima izvodeşte clipe când 
cugetele cele mai viteze îşi rătăcesc vlaga şi curajul, când 
minţi înțelepte se împleticesc, iscând vorbă neroadă. 

Xana cercă să zâmbească şi scutură din cap. 
Mărgăritarele ce-i spânzurau în urechi dănţuiră câteva 
clipe, iscând stropi de lumină. 

— Ai râs când ţi-am spus că mă asupresc griji destule cât 
să încovoaie spinare cu adevărat dârză... Şi m-ai zeflemisit, 
grăindu-mi de truda podoabelor, şi a florilor, şi a inimilor 
îngenuncheate,.. 

— lartă-mă, Xana... 

— Aşa curând? 'le cunosc de puţină vreme, nu umpli nici 
un căuş cu ceasurile petrecute dimpreună şi iacă, s-a şi ivit 
pricină să mă îmbuni... 

Glăsuise cu  nespusă  drăgălăşenie şi  viers de 
privighetoare se strecură în sufletul boierului. 

— Iartă-mă, Xana, şi îngăduie să te ajut. 

— Nu-ţi stă în putinţă, logofete... Nimănui nu-i stă. Doar 
Maicii Preacurate. 

Îşi culese iute o lacrimă. 

— Desluşeşte-ţi necazul! Mi-ai dăruit prietenia Domniei 
tale. Lasă-mă să ţi-o dovedesc pe a mea. 

—  Mi-i... mi-i tare anevoie, ruşine năpraznică mă 
striveşte... Ai putea pricepe strâmb ori pocit... 

Îşi astupă chipul în palmele mici, de fetiţă şi începu să 
plângă. Logofătul îngenunche lângă condurii de atlas. Îi 
desprinse mâinile cu blândeţe, de parcă ar fi temut că le 
sfarmă. 

— Voi pricepe doar ceea ce-mi porunceşti, Xana. Jur! 


Necugetat, îndemnat de patimă ce n-o mai putea zăticni, 
depuse sărutare uşoară pe cosiţa de argint. 

— Ce faci?! Varvara ori contele pot pătrunde în orice 
clipă. 

— lertăciune. 

— A doua oară, surâse printre lacrimi contesa. 

— Pricep că vremea ni-i măsurată. Destramă, rogu-te, 
taina supărării şi încredinţat sunt, vom găsi leac... Necazul 
împărtăşit leapădă din povară. 

Contesa slobozi suspin lung. 

— N-am ştiinţa vorbelor de ocoliş... Poimâine îmi soseşte 
ursitul la Stambul, contele Boguslav Warshewa... 

— Ursit?! se spăimântă boierul. 

Xana îşi muşcă buzele. 

— 'Ţi-am spus... nimeni nu mă poate rezema. Legământul 
mi l-au smuls cu de-a sila, astă primăvară. Fără a-mi lăsa 
răsuflet de dezmeticeală, mi-au vârât inel în deget. 

Radu Andronic căută iuteş spre mâna contesei. Xana îşi 
arătă palma. 

— Nu-l port. Nici două zile nu l-am purtat căci Warshewa, 
îndată ce mi-a făcut credinţă!2* s-a pornit mânat de slujbă 
spre Florintia. Şi dintr-acolo, purcede acum. 

— Descâlceşte-mi, Xana! Cine te-a silit la acest legământ? 

— Vladimir. Mânat însă de riga Ladislau... 

— Oare craii curților papistaşe pot porunci însoţirile 
supuşilor lor? 

— Pot. Contele Boguslav îi nepotul de vară al lui Ladislau, 
iar Vladimir se află în slujba regelui. 

Glasul începuse să-i tremure. Logofătul îi alungă şovăiala: 

— Spune, Xana! Spune tot. 

— Nu suntem prea cuprinşi. Părintele nostru şi-a 
prăpădit chiverniseala în bătălii şi urzeli pentru scaunul 
Spaniei, căci, închipuire bezmetică, încredinţat era că i se 
cuvine. Mamă-sa se afla de sânge maur. Un răsbunel din 
ordinul templierilor zămislind cândva odraslă nelegiuită 
unei Alba de Castilia, iar... Istoria e lungă, logofete. De 


ajuns că în afară de castelul din Gliwice, şi acela intrat pe 
jumătate în mâinile cămătarilor lombarzi, n-avem decât 
simbria lui Vladimir. 

— Pricep, şopti Radu Andronie. Cu ce gând pogoară 
Warshewa la Stambul? 

Xana săltă din umeri cu amărăciune. 

— De nuntă, şi cât mai grabnică. Peste alte două zile, ne 
pornim spre [ara muscălească unde-l va obrăzuit8%+ 
capuchehaie pe riga Ladislau. 

Ochii boierului ardeau chipul Xanei, tăciuni aprinşi, 
pizmă pentru leah, grija, dragul căutăturii brumării îi 
căzneau inima. Glasul răsună dogit, speriind urechile 
contesei. 

— Ce fel de făptură e... Warshewa? 

— De nu mi-ar fi fost ursit, aş fi răspuns că-i un moşuc de 
ajuns de chipeş. Vreo cincizeci de ghenaruri i-au colbuit 
tâmpla, tot atâtea toamne şi veri i-au umflat pântecele. 
Doar primăvara din cuget n-a împlinit jumătatea sutei. Se 
poartă muchelef, iar purtările-i sunt alese, de gentilom. 

O gheară se înfipse în grumajii logofătului. I-ar fi plăcut 
ca Xana să zvârle în creştetul leahului hârdău de dohot. 
Aşa, prin păcuriu, i se părea că mai răbufneşte oleacă de 
alboare. Când o văzu însă din nou biruită de plâns, îi 
cuprinse mâinile şi le năpădi de sărutări. 

— Xana, lasă-mi răgaz să chibzuiesc. Dacă... dacă nu 
vrei... dacă te împotriveşti la această însoţire, ţi-o jur că nu 
se va înfăptui. 

— Cum? Peste lipsa de credinţă zori de nădejde pâlpâiau 
firavi. Să nu mă amăgeşti. Mai bine mă deprind cu gândul. 

— Nu te amăgesc. 

— Şi Vladimir? 

— Vom opinti să-l cruţăm. Spune-mi, Xana... Ai vrea să vii 
cu mine? 

Botforii contelui de Radowieze îi vestiră întoarcerea. 

— Aşteaptă-mă mâine seară, şopti iute Radu Andronie. Te 
iubesc, Xana. 


Zori trândavi, iscaţi din troiene, cercau să se caţere 
asupra Stambulului. Viforniţa nu încetase, ba dobândise 
parcă vlagă nouă iar musulmanii, trudind să domolească 
mânia lui Alah, înmulţiseră ceasurile de rugăciune. 
Moscheile  Aya-Sofia, Laleli şi  Valide-Sultane  gâfâiau 
ostenite de mulţimea drept-credincioşilor, neguţătorii îşi 
cetluiseră dughenele, pe ulicioare nu zăreai umbră de 
vietate, cloţan, zăvod ori şalvaragiu calic pus pe miluială. 
Pierise ceata de mâini întinse care ţi se agăţau de pulpane 
ori se azvârleau sub copitele bidiviului cerşetorind doi zimţi 
pentru un blid de pilaf, după cum pierise larma mămularilor 
arvaniţi, armeni, şi ovrei. În zile luminate de surâsul lui 
Alah, cupeţii stârneau zbucium şi huiet ce-ar fi ruşinat de-a 
binelea iarmaroacele sfinţilor Petru şi Pavel vestite din 
Podul Iloaei până în Ruşii de Pădure, întru zarvă, 
învălmăşag şi cumplită babilonie. 

Păgânii aveau să-şi amintească cu spaimă de neîndurarea 
acelui ghenar. Oamenii degerau în ciubote, crăpau răpuse 
de geruială zidurile geamiilor, vârai muchea palmei în 
zăveaza!t!!. de la Saltanat-Kapisi!82+ şi să fi lepădat pungă 
bucşită de galbeni, nu dovedeai în tot târgul blană de oaie 
ori de sângeap, pielicică de pinţă sau dihanie cât de calică. 

La Caravan-Serai, muşteriii se culcau învestmântaţi 
spărgeau apa în doniţe cu securea - nici de leac nu dibuiai 
firicel de turbă - iar cel ce rostuia dulău terfegos spre a-i 
tâlhări picuriş de căldură ţinându-l în braţe, se socotea 
mângâiat pe scăfârlia rasă de însăşi mâna lui Alah. 

În conacul armeanului, urgia bătea la porţi bine zăvorâte. 
Boier Fărcăşan şi Chirică horăiau somn cleios până spre 
prânzul cel mititel în cămăşi subţiri de borangic, în vreme 
ce sârbul, cu pumni carele nu se descleştau de două zile, îl 
stâlpea din priviri pe Galimet Surme. De-acum turcul, după 


înţelepciunea duglişă a musulmanului, se lăsase în voia 
cerului, îşi petrecea ceasurile în aşteptare senină ştiind 
dumnealui că potecile soartei fiind demult hotărâte, nu stă 
în puterea nimănui, crai ori milog, a-i întoarce poruncile. Şi- 
apoi vorba celuia: decât să robotesc de pomană, mai bine oi 
sta degeaba... 

În cămara alăturată, Radu Andronic trăgea din narghilea 
cu coatele rezemate pe parmaclâcul ferestrei. Zăpada 
neguroasă vestea diminicioară săracă în lumină şi logofătul 
cerceta cu grijă înălţimea nămeţilor. Adunat pe un scăunaş 
cu trei picioare, Ilie Machidon îi strecura din eând în când 
căutătură prepuielnică. Îşi simţea stăpânul tulburat de grijă 
nouă, gânduri învrăjbite îi felureau chipul: acum catifeliu, 
cu dulceaţă de ibovnic ce n-a apucat încă a boţi aşternutul 
mândruţei, acum înverşunat, numai patimă, şi bărbie 
capeşă, şi ochi fulgeraţi de văpaia jivinei încolţite. 

Dintr-dată, zâmbet care se cerca nesinchisit, pus pe 
poznă, lumină chipul lui Radu Andronic. 

— Ce-ai zice, împărate, de m-aş nunti aici în târla 
Profetului? 

De când îl cunoştea pe Machidon, şi har Domnului, se 
petrecuse oleacă de vreme de-atunci, boierul nu-l văzuse 
atât de uluit. Ochii, urechile, trupul iutac de flăcău iscat în 
tureatca ciubotei italieneşti dovedeau năuceală din celea ce 
nu le uiţi o viaţă, ba, după ce ţi-ai prăpădit oasele, le mai 
istorisesc în voroavă de clacă răsnepoţii şi megieşii care au 
ajuns a-şi împleti bărbile. 

— Taci, împărate? 

— Când Dumnezeu te socoate la mare strâmtoare, îţi taie 
limba, spre a nu-ţi scoate ochii. Priceput-am bine, logofete? 
Te cearcă alean după grumaji încovoiaţi sub încălțări de 
jupâneasă? 

— Chiar aşa. 

Plugarul îl cercetă pe sub sprâncene. 

— Leaşca? 


Radu Andronic începu să râdă. Nasul de zăvod îl slujea 
bine pe slujitor. 

— Dumneaei. 

=hia, 

— Adică? 

Chiprinaşul săltă din umeri şi începu a dezmierda 
măciulia parului. 

— Chipeşă îi, nu zic... 

— Îi. 

— De neam, iarăşi e, nu zic... 

— E. 

— Plete neasemuite are, nu zic... 

— Are. 

— Crudă, căprioară, iar se arată, nu zic... 

— Se arată. 

— Boiul, trestioară se mlădie, nu zic... 

— Se mlădie. Logofătul îşi prăpădi răbdarea: Ci sloboade 
odată, creştine! Dacă ceea nu, ceea nu, atunci ce zici? 

Plugarul luă chip spăşit, nătângul satului. 

— Alta nu pricep. Ce-are muierea aiasta cu Domnia ta 
logofete? 

Boierul oţărât îşi rândui musteaţa. 

— Ameţită de însuşirile mele cele multe, m-o fi îndrăgit, 
păcatele... 

— Aşa o fi. Istorisea alde văru-meu Sucitu că pe vremea 
când lupul asuprea pădurea... 

— Pădurea din Chipriana, bun înţeles, zeflemisi logofătul. 

— Chiar aşa. Vulpea s-a înfăţişat ursului începând a-i 
lăuda vrednicia, înţelepciunea, coada cea neasemuită lungă 
şi stufoasă, înfăţişarea muchelefă. Blana toată se afla 
ciuruită de păduchi, numai ce ieşise jupânul din iarnă, dar 
vulpanul îl încredinţase că acesta-i veşmântul nou poruncit 
de ighemonicon în codrul învecinat. 

— Şi? 

— Chezăşuindu-i ursului că la asemenea haruri se cuvine 
a împărăţi păduriştea, şi că tot astfel se cere a-şi ocroti 


supuşii care tare-l îndrăgesc, i-a dat brânci la război aprig 
cu lupul. 

— L-a răpus? 

Plugarul se hlizi. 

— De răpus l-a răpus, da' numai pielea dumnealui ştie 
cum. Grăiau unii prin Chipriana că de-atunci doar într-o 
zăcăşeală o ţine, iar cumătra vulpe, săltându-şi coada pe 
spinare, s-a ploconit sfetnică altui dregător. 

— Care-i pilda, Ilie? 

— Nici una, râse slujitorul, de care Domnia ta să nu fi 
auzit. Oare netot să fi fost acela ce şi-o tocmit frăţân pe 
dracu”, până a trecut lacul? 

Logofătul râse. 

— Nătântoci, prostănăi, draci şi vârcolaci de acestea-i 
bucşită Chipriana, Machidoane, şi-ai început a-i vedea în tot 
ungherul. 

— Dacă nu chiar pe Nichipercea, atunci pe văru-su, 
zâmbi slujitorul. Nu pricep însă graba. Primita-i poruncă 
prin hrisov domnesc să-i faci leaşcăi conciuli::? Două să ţii 
minte, boierule, din caznele lui Ilie păţitul: dintâi, că cel ce 
se-nsoară dintr-odată, se căieşte cu picurişul, şi-apoi cine se 
însoţeşte în străini, se despreunează acasă. 

— Mulţămesc de învăţătură, împărate, şi fii încredinţat că 
pentru toate ce le spui am condică spre ţinere de minte. ŞIi- 
acum să încercăm a dibui cum o dregem. Leaşca-i la 
ananghie şi tot astfel inima lui stăpânu-tău. 

În puţine cuvinte, boierul îi istorisi tărăşenia. Plugarul îl 
asculta cu sprâncene încreţite, nedesprinzându-şi căutătura 
de chipul lui Radu Andronic. Pricepu că răul e săvârşit, îl 
cunoştea de ajuns de bine pe logofăt pentru a şti că peste 
farmecele veneticei, poverile îi asmut îndărăpnicia, şi la o 
urmă, poate că papistaşa s-o dovedi muiere cumsecade şi 
îmbrobodindu-şi pletele de nălucă în bariş de jupâneasă, va 
trudi măcar oleacă la norocirea boierului. 

— Multe stavile! oftă chiprinaşul în cele din urmă. La o 
urneală, cum o smulgi pe mândruţă şleahticului, căci acela 


vine cu gând de căpătuială mâine, iar noi, cât de mănoasă 
ar fi milosârdia cerului, nu ne putem săvârşi slujba înainte 
de trei ori patru zile. Mai apoi, ce faci cu frăţână-său? 
Craiul cela, Lixandru, ori cum îi zice... 

— Ladislau! 

— Aşa, aşa... Socotind dară că dregătorul Domniei sale a 
făcut-o scăpată pe jupâniţă, îl mătrăşeşte repejor din slujbă. 
S-o lăsa oare contele Vladimir - aud că leşii îs trufaşi, taur 
pus pe prăsilă - de dragul soru-si, îndestulat din firimiturile 
lepădate de cuhniile Andronicilor? Căci pomana, logofete, 
cât de îmbelşugată ar fi, tot bogdaproste se cheamă. 

— Vom găsi vicleşug pentru a abate asemenea năpasta. 

— Dă, Doamne! făcu slujitorul îndoit. Şi alta! Cum 
chibzuieşti a te însoţi cu leaşca? Faci nuntă amu, între 
turcaleţi? 

— Nu fi nătâng, Machidoane! Măriti8+ după datină, cu 
chef lat de nouă zile, unde Fărcăşan ne-o fi tartor şi dascăl, 
vom face pe îndelete, la Bucureşti. Acum, fiind zor şi brânci, 
ni-i de ajuns un popă ori călugăr cu har care să ne 
binecuvânteze. 

— Chibzuieşti oare, boierule, să te însori azi ori mâine iar 
leaşca să ne întovărăşească în Anatolia? 

— Chiar aşa, împărate! Adăugă încet, cu teamă: Dacă 
Xana va încuviinţa. 

— Hm, zâmbări chiprinaşul. Întreba mai deunăzi frate- 
miu Culiţă: „Fa lleană, vreai să te măriţi?“ „Nu...', „Nu?!“ 
„Nu... Doar dacă vreai să mă iei!“ 


— Mi-e teamă, şopti Xana. 

Logofătul îi prinse obrăjorul, potir de lalea albă. 
— 'Te iubesc. 

— Mi-e teamă... 

— Într-un ceas suntem cununaţi, Xana. Zi da. 


— Mi-e teamă. 

Şoaptă susurată, trecută prin aromă de april. 

— Am să te ocrotesc, Xana! Dăruieşte-mi cosiţa de argint, 
ochii brumării. Vreau inima ta. 

— Mi-e teamă. 

— Vom colinda dimpreună tărâmul bucuriilor. Şi te-oi ţine 
mereu în braţe, Xana... Mereu... Mereu... Şi nu ţi-oi da 
drumul niciodată... 

— Niciodată? 

— Niciodată. Zi da, Xana... 

Rugăciune smerită, cu ochi aburiţi de lacrimă, cu cugetul 
curat, cu gingăşia macului cel sfios, şi a brânduşelor, şi a 
albăstriţelor, sărutate de fluturi primăvărateci, sub soare 
îndurător de Florar. 

— Zi da, Xana... 

Flacăra luminării pâlpâi, însufleţind surâsul de pe chipul 
Sfintei Fecioare. 


Capitolul X 


NUNTĂ 


== Spre a-l cruța pe frăţâne-său de mânia lui 
Warshewa şi a rigăi Ladislau, vom pune la cale răpire de 
care nu poate fi vinovat. 

Ilie Machidon oftă cu înţeles. După cum prepuise, 
stăpână-su, catâr dintre cei mai capeşi când oarece i se 
punea de-a curmezişul, avea şi de astă dată să se azvârle cu 
capul înainte şi, bun înţeles, acolo unde bulboana e mai 
adâncă. De mititel se afla stăpânit de nărav. Trudnicia îl 
asmuţea şi nu odată boier Costache poftorise urechilor 
umplute cu câlţi ale lui fecioru-său: „Nu-i de ajuns să 
întâmpini stavilă pentru a socoti că drumul acela e bun, nu 
tot ce-i anevoie de dobândit are şi preţ. Şi ţi-oi mai spune 
una, fătul meu! Căznitul în deşert de dragul caznei nu 
înseamnă slujbă domnească, ci silnicie neroadă asemeni 
celui ce cară apă cu ciurul...“ 

— Mă asculţi, împărate? 

— Nu prăpădesc niciodată prilejul de a-mi hrăni cugetul 
din rodul minţilor îmbelşugate. Şi încredinţat sunt, boierule, 
că şi de astă dată pui la cale faptă prea înţeleaptă. 

— Ştiu că nu-i înţeleaptă, dar un răboj de greşeale 
neînceput îi la fel de primejdios ca şi celălalt, prea îndesat. 
N-a păţit-o oare fiind prea grijuliu văru-tău, Tilică, din 
Chipriana? Tot temând vreo boroboaţă, nu trecea pas de 
zăplazul ogrăzii. 


Slujitorul se prefăcu mirat foarte. 

— Aceasta era va să zică pricina? laca, nu mă tăia capul 
de ce Tilică ară şi seamănă numai în jurul casei, grijind să 
ocolească doar bordeiul câinelui. 

— Pricepi lesne, Machidoane. De nuntit însă tot mă 
nuntesc, aşa că nu-ţi desfereca moara, căci muşteriii sunt la 
seceră. 

— “Tot aşa zicea şi Tilică pe care domnia ta îl cunoaşte: 
„Ştiu că-mi fărâm capul, dar îmi place zidul.“ 

— Gata, împărate? 

— Cu voia Domniei tale. 

— Vom săvârşi, dară, răpire măsluită. După chindie, 
contesa Xana, dimpreună cu slujitoarea, se va porni în 
rădvan închis, spre a se mărturisi de păcate duhovnicului 
dumneaei, aşa cum porunceşte canonul catolic. 

— Taman ca lelea Ioana din Chipriana. Stă în biserică cu 
ochii la Sfântu' Ion, şi gândul la badea Simion. Iertare, 
logofete, adăugă, simțind că mânia începe să scapere în 
musteaţa boierului. Domnia ta cunoaşte că gura nu cere 
chirie... Vom cerca deci s-o furăm pe contesă în drum spre 
Hogea cel papistaş... 

Radu Andronic îl cercetă cu mustrare şi urmă, 
preumblându-se prin cămară: 

— Vom rândui astfel isprava, încât vinovat să pară vreun 
şalvaragiu cuprins. 

— Şi cum chibzuieşte Domnia ta a izbândi asemenea 
păcăleală? 

— Dintâi, slujitoarea va mărturisi că o ceată de fesuri au 
poticnit rădvanul şi că aceiaşi harapi au smuls-o pe contesă 
cu de-a sila urcând-o în bihuncă turcească. 

— Ghicesc că acei ticăloşi în trenţe de-ale Profetului... 

— Vom fi noi, spuse fără răbdare boierul. Şi pentru ca 
spusele băbătiei să nu fie puse în cumpănă, vom adăugi cuş- 
cuşi85! boscăriei, lepădând la răscrucea uliţei unde s-a fost 
oprit rădvanul unul ori două mărunţişuri care să facă 
deplină încredințare asupra tartorului isprăvii. De pildă, o 


răcliţă de aur cu versete din Coran, cum îşi anină de 
grumaji musulmanii cuprinşi. 

— Gânditu-te-ai, boierule, că după asemenea întâmplare 
toată „bostănăria“ Stambulului va trece târgul prin ciur şi 
dârmon? 

—  Bostangiii, ajutaţi şi de trupurile ienicerilor, căci 
contesa e soră de dregător evropean şi se va stârni zavistie 
straşnică. Vor cutreiera conac de conac nemusulman şi 
aceasta-i pricina pentru care Xana ne va întovărăşi. 
Hudubăile drept-credincioşilor nu le vor răscoli. Îi zăticnesc 
porţile haremului, Alah neîngăduind nici măcar Sultanului 
să înfrângă opreliştea. După sfădălie ce va zgâlţâi târgul o 
săptămână, două, încredinţaţi vor fi toţi, bostangii, calif şi 
marele vizir, că pe contesă a jecuit-o vreun osmanlâu cu 
inima friptă. Şi nu puţini vor fi păgânii care se vor veseli în 
sinea lor, astfel de faptă fiind cumplit osândită în turcime, 
dar de fală dovadă a vitejiei celui ce-şi vâră scăfârlia sub 
secure în dorul unei catrinţe. 

Ilie Machidon cercetă cu îndoială făptura logofătului. 

— Va fi oare de ajuns pentru ca leahul să fie mântuit de 
mânia craiului? 

— Trag nădejde. Oleacă însă tot îl va zgâlţâi Ladislau, 
asmuţit de nepotu-su. Contele Radowicze va fi mustrat 
pentru a nu-şi fi oblăduit sora cu mai multă băgare de 
seamă, dar alta nu i se poate pune în cârcă. 

Plugarul prinse a surâde. 

— Domnia ta, logofete, eşti dintre aceia care-şi dau în 
bobi, dar îi orânduiesc pentru ca grăunţele să vestească a 
bine. Dumneaei, leaşca, a căzut la învoială? 

— Trag nădejde. 

— Îi bun. La Domnia ta nădejdea-i o fântână ce nu seacă 
niciodată. Atunci ce te mai frământă? 

Boierul se opri în mijlocul cămării. 

— Vremea-i rea, iar drumul anevoios. Cum ne va 
întovărăşi oare contesa în Anatolia şi cum îi ascundem 
chipul? 


— Eh, oftă plugarul, prea mulţi desagi în spinarea unui 
singur catâr. lar drumul o ţine tot la deal. De ce nu ne-ar 
aştepta leaşca aici, în bordeiul armeanului? 

Radu Andronic clătină hotărât din cap. 

— Aceasta nu se poate. Bostangiii nu vor lăsa 
nescărmănat petec de uliţă, mai cu seamă mahala 
creştinească unde pot dărăci slobod orice coşmelie. 
Primejdia de a o dibui pe contesă e mare. 

— Auzi, boierule... 

— Aud. 

— Ştii când l-a înhăţat cumnatu-meu, Dobrică, pe 
vulpanul care-i dijmuia coteţele? 

— Ştiu, rosti răspicat Radu Andronic. Când s-a pornit la 
prăduit dimpreună cu muierea dumnealui, jupâneasa vulpe. 

Ochii lui Machidon străluciră. 

— Cum se cunoaşte, logofete, că ţi-ai tocmit slujitor răzeş 
din Chipriana! 


Dimitrie Cantemir ridică ochii din  pergamente. 
Descotoşmănat de şuba tătărască cu ţulucul lung, Rustan, 
suleag, pipernicit şi cu urechi ascuţite, se înfăţişa aidoma 
faunilor despre care băsneau istoriile meleagului de 
miazăzi. 

Cărturarul scoase sticlele nemţeşti ce-i rezemau privirea. 

— Deşartă-ţi desaga de veşti, Rustan! După câte bag de 
seamă, bune ori rele pricinuiesc mare năuceală. 

— Ochiul ţi-e mai ager decât rânduneaua în zbor, 
stăpâne! Uluială straşnică mă căzneşte şi tot încerc a 
desluşi ce znamenie de om îi boierul valah, ce pământ e 
acela care izvodeşte asemenea făpturi! 

— Ia-o pe îndelete. 

Îşi aprinse luleaua, aţintind slujitorul cu privire aspră, 
înnegurată. „Sărmanul n-are vină, chibzui în aceeaşi clipă. 


Sofocle adevăr grăia: la crainicul de rele veşti, te uiţi 
urât...“ 

— Sunt două ceasuri, stăpâne, începu tătarul, când 
pândind conacul neguţătorului armean, l-am văzut pe valah 
ieşind călare din ogradă. După deprindere, n-a trecut 
pragul porţilor ci a zburat săgeată peste palancă şi tot 
asemenea, sluga ceea sucită care nu se despărţeşte 
niciodată de bâtă. 

„Llie Machidon, tălmăci în gând beizadeaua, şi tovarăşu-i 
credincios, ciomagul.“ 

— Lucru de mirare, urmă Rustan, se aflau amândoi în 
strai  osmanlâu, turbane de caşmir nins, junghere 
persieneşti la şerpare, caii înşeuaţi cu tacâmul de argint al 
musulmanului. Au ţinut-o într-o goană până la poarta 
Edirne-Capuşi, eu zălogindu-le umbra cu mare greutate din 
pricina ulicioarelor necăjite. Păşindu-le pe călcâie, m-ar fi 
dibuit, lăsându-i să se depărteze, le-aş fi rătăcit urma. Cât ai 
scăpăra amnarul, au retezat Divan-loli înfundându-se apoi 
în Ulicioara Fanarului de Aur, după numele ceainăriei lui 
losub. 

Cantemir roinic, împinse pergamentele de pe mescioară. 

— Lasă mărunţişurile, Rustan! Ceainăria lui losub ori Ali, 
ori a lui Selim chiorul, nu pentru acestea îmi cheltuiesc 
răbdarea! 

— Iertare, beyule, dar spun înţelepţii că după cum o 
singură clipă poate schimba totul, la fel fărâmă cât gămălia 
florii de mac poate schimba orice rânduială. Voi urma 
amintind domniei tale că la capătul Ulicioarei Fanarul de 
Aur se deschide cărare pietruită ce duce spre templul 
păgân. Pe zid se află zugrăvit chipul acelei muieri căreia 
străinii din Pera îi aduc slavă şi închinăciune. 

— Fecioara Maria, surâse Cantemir. 

— Poate că aşa o cheamă, poate că într-alt fel. Aici au 
poposit însă valahii şi, după cum se ascunseseră între 
porţile unei hardughii călări rămânând, se putea lesne băga 
de seamă că pândesc drumul. 


Rustan se opri trăgându-şi sufletul. Obrajii dogoriţi de 
ger începuseră a se întoarce la culoarea tuciurie. În cămara 
cărturarului, iubitor de căldură, focul hrănea patru sobiţe 
din faianţă olandeză. 

— Când s-a ivit rădvanul contelui leah Radowicze - îl 
cunosc după herbul zmeuriu cu lebede şi suliţi de aur - 
valahii s-au năpustit vultureşte. N-am apucat a-mi 
încredința uimirea lui Alah, şi surugiul era doborât, tot 
asemenea boscarul acela înfiretat care străjuieşte spinarea 
caretei. Iar într-o clipă, cu siguranţă duhurile rele într- 
aripează braţul logofătului, fecioară neasemuit de frumoasă 
a fost smulsă din caleaşca şi arducată pe calul boierului. 
Adevăr îţi spun, beyule! Fiinţă ca aceasta, iscată din omăt, 
şi irişi, şi cioburi de cer brumăriu, răsare la o mie de ani 
când Alah în zi fericită, îngăduind desăvârşire oamenilor, 
deşartă în Bosfor desaga de metehne ce se cuvin fiecăruia 
clin noi. Trandafir de argint, asta-i cadâna pe care valahul a 
tâlhărit-o, beyule, şi norocit e acela carele a avut bucuria să 
privească măcar o clipă chipul ei de floare. 

— Ajunge, Rustan. încă oleacă şi-oi începe a-i făuri 
stihuri. Cunosc muierea, e sora contelui leah. Urmează-ţi 
istorisirea. 

— În caretă, au rămas zgripţuroaică cocârjată şi 
zbieretele dumneaei. Cât foarfecă fulgerul cer posomorât, 
logofătul a încălecat în spatele fecioarei şi-au pierit 
dimpreună cu slujitorul spre Pera. 

— I-ai urmat? 

— Zăbavă, rogu-te. Am băgat de seamă că valahul a 
slobozit cu bună-ştiinţă pe treptişoara rădvanului podoabă 
de aur. lacă-t-o! 

Scoase din şerpar o răcluţă aninată de lănţugel subţire 
şi-o puse dinaintea cărturarului. Buzele Cantemirescului 
zâmbiră cu tâlc. 

— Acesta e talisman osmanlâu. Ca totdeauna, Andronic îşi 
săvârşeşte lucrările ţinând seama la mărunţişuri. Răcliţa 
trebuia să păcălească bostangiii, perdeluindu-le judecata. 


Un creştin şi-ar fi rătăcit crucea, aşadară, musulman e 
vinovat de ticăloşie. Ai încurcat socotelile logofătului, 
Rustan! 

— Am fost încredinţat că e chibzuit a ridica podoaba. Am 
greşit, stăpâne? 

Cărturarul nu răspunse. Slujitorul aşteptă câteva clipe şi 
rosti îngândurat: 

— Neghiobia mă asupreşte de multe ori şi poate tot 
bobletic judec şi acuma. Fecioara, după ochii şi urechile ce 
mă slujesc cu credinţă, s-a vrut răpită, beyule. Un singur 
țipăt n-a slobozit, ba, tăind Pera, şi-a înnodat mâinile după 
ceafa boierului. 

„Da, îşi zise Cantemir, Dumnezeu l-a blagoslovit pe 
Andronic cu dragostea înverşunată a muierilor. lacă un 
noroc ce i-l cunosc statornic.“ 

Pe neaşteptate, îi răsări dinainte chipul Casandrei şi 
ghimpe de oţel îi zgrepţănă inima. 

— Unde au poposit în Pera? 

— Aceasta n-o mai ştiu, stăpâne. Bidiviul împiedicându- 
mi-se în chitru răpus de viscol, am prăpădit ciozvârtă de 
vreme, răgaz bun cetaşilor să piară la încrucişare de uliţi. 

— Pricep... 

Tătarul îl cercetă cu privirea aţintită de parcă ar fi putut 
ceti pe obrazul beizadelei răspuns nedumeririi care-l 
încerca năpraznic. 

— Beyule... Eu socot că valahul ăsta îi smintit. La slujba 
primejdioasă ce-o are de împlinit în Anatolia, îşi mai îndeasă 
în spinare năpastă ce-l poate descăpăţâna. Să furi o muiere 
între hotarele Islamului e tot una cu a-ţi aşeza singur 
grumajii pe butucul gâdelui. Unde socoate Domnia sa a 
tăinui giuvaer strălucitor? 

Cantemir săltă din umeri. Îl ştia cutezător pe logofăt, 
având îndrăzneala jivinelor de deşert, dar răpirea Xanei de 
Radowicze se dovedea faptă peste măsură de necugetată, 
începu să chibzuiască jucând între degete răcliţa de aur. 

— Rustan! 


— Poruncă, stăpâne! 

— Vei întoarce drumul şi vei depune podoaba pe treptele 
caretei. Dacă se mai află acolo, bun înţeles. 

— Nu cred. Prea urla ca din gură de şarpe moşneaga, 
pentru a nu trezi măcar o păreche de urechi. Şi s-a scurs un 
ceas de-atunci. 

— Încearcă! i-am desluşit, Rustan, şi apăs. Îl vreau 
înfrânt pe logofăt, dar nu răpus. lar încâlceala cu contesa 
de Radowicze e fără tâlc pentru noi şi nu avem deci a-i face 
noduri la aţă, nici a-i vâri bolduri în miere. Zoreşte! 


De trei zile, spătarul Mihai frământa duşumelele în 
ciubote ars de ciudă şi nerăbdare. Rătăcise urma 
logofătului şi începuse a-l teme într-atâta - hotărât, la oca 
de dibăcie se adăugau tot pe-atâta potrivelile sortirii, 
arhanghelii opintind dimpreună cu satana spre a-i netezi 
cărările - încât nu mai putea să-i rostească numele fără a-şi 
încăleca degetele, să alunge piaza rea. 

Bun înţeles, porţile Stambulului se aflau vegheate eu 
străşnicie, Cantacuzinul îmbelşugând ceata de simbriaşi ai 
lui Zachi cu număr sporit de fesuri şi taleri. Dar după cum 
omul deprins cu ploaie de noroace ajunge a se vâri 
fluierând şi în foc de gheenă, tot astfel cel asuprit de orândă 
dibuie locul cu vârful ciubotei pe câmp semănat de flori, şi 
atunci nimereşte peste coadă de şarpe mânios. 

Întărâtat, dar mai cu seamă înfricoşat, pe spătarul Mihai 
nu l-ar fi pălit uimire mare aflând, de pildă, că boier 
Andronic a trecut porţile Stambulului călărind telegar într- 
aripat, ori purtat de mână, peste văi şi dealuri, de te miri ce 
drăgaică. 

Când hangiul pătrunse în odaia Domniei sale, de 
tulburare Cantacuzinul îşi fărâmă narghileaua între măsele. 
În cămară stăpânea fum ca la pulberăriile ienicerilor, 


rânduiala stricată a boscârţelor dovedea aprigă sărăcie de 
somn şi păreţi izbiţi de căpăţână turbată. 

Zachi-lbben păşea după obicei, muteşte, ferind parcă 
zăcaş greu sau priveghi de mort. N-ar fi călcat altfel nici cu 
stilet dosit în mânecă gata să înjunghie tâlhăreşte spinare 
întoarsă. Surâsu-i untdelemniu nu şi-l rătăcea niciodată. 

— Ce-i? întrebă răguşit spătarul. 

Hangiul zugrăvi câteva ploconeli cu palmele încrucişate 
peste piept. Cantacuzinul, terciuit de aşteptare zadarnică - 
îi tremurau mâinile şi glasul - se răsti: 

— Ci sloboade odată, creştine! Mi-s pârjolit de trei zile la 
foc mocnit. 

— Nu-s creştin, râse Zachi, dar Alah e mare. Alah e bun! 
Dovedeşte milosârdie drept-credincioşilor ca şi păgânilor, 
carele doar din neştiinţă nu-i slăvesc înţelepciunea, şi duhul 
nemuritor, şi neadormirea, şi... 

— ...Fesul, papucii şi şalvarii! urlă dezlănţuit spătarul 
Mihai. Începi a-mi tolocăni Coranul? 

— Iertăciune. Cercam să te încredinţez, spătare, că Alah 
te-a luat sub oblăduirea sa. Îţi port veste ce cu siguranţă îţi 
va descreţi cugetul. 

— Atunci descreţeşte-l dracului odată, căci îi mai 
crâmpoţit decât o ciubotă de milog! 

Hangiul avea însă învăţătură de iscoadă bătrână, îşi 
slobozea marfa cu picurişul, deznodând punga stăpânului 
cu fiece cuvinţel. Ori poate, asmuţindu-l pe Cantacuzin, se 
veselea într-ascuns. 

— Am aflat... 

— Ce-ai aflat? 

Zachi socoti însă pesemne că înainte de a-şi deznoda 
limba, cuvenit e a purta mulţămită celui Prea Înalt, şi 
îngenunchind către Mecca, începu a-şi sălta şezutul în 
metanii smerite. 

Spătarul îl urmărea holbat. 

— Ai căpiat, bre, omule?! Amu ţi-ai găsit a tăifăsui cu 
Profetul? 


—  Rânduit ne e nouă, musulmanilor, după izbândă 
anevoioasă... 

— Ce-ai izbândit, bobleticule!? L-ai răpus pe Fărcăşan?! 
Priponitu-l-ai pe logofăt? 

— „..„Rânduit ne e dară, urmă hangiul fără a-l lua în 
seamă, a ne mărturisi neputinţa şi cu umilinţă, slavă să 
aducem lui Alah preafericitul. Sădeşte, învăţătorule, în noi 
credinţa cea nebiruită şi frica de tine! 

Pierzându-şi tot cumpătul, Cantacuzinul urmă bezmetic: 

— M-aţi smintit cu Alah aista! Ibovnică dulce să-mi fi fost, 
şi tot nu mi s-ar fi aninat în toată ziua de grumaâji. 

— Nu huli, spătare! Mâna lui Alah e lungă, prea lungă... 

— Am băgat de seamă! Şi şi-a plămădit feciorii tot astfel. 
Doar întinsă din cot, şi sare hotarul până în vistieria 
Valahiei. 

— „iar mânia lui necruțătoare. Fulger pe cer ca lacrima, 
furtună pe lac blând. 

— Osândească-mă la muncile cele veşnice. Hangiule, nu 
mă perpeli! 

Zachi-Ibben îşi mai îngădui răgaz de-un oftat. 

— Mâine, la răscruce de zori, logofătul se urneşte spre 
Anatolia, ieşind din Stambul pe Poarta cea mare a 
dervişului latan. 

Cantacuzinul, înghiţi nodul din grumaji, sudoarea îi 
năpădi chipul. 

— Încredinţat eşti? 

— Ca de fiinţa lui Alah. 

Spătarul se strâmbă. Ar fi poftit dovadă mai vârtoasă. În 
mintea domniei sale, Alah şi Mahomed se cam încâlceau. Şi- 
i închipuia, de-or fi vieţuit vreodată, doi turci nelăuţi şi 
muieratici - o dovedeau rânduiala haremului şi numărul 
soaţelor îngăduite - şi cu beteşug la pântece, de vreme ce 
osândeau rachiul cu atâta îndârjire. 

— L-au răpus pe Galimet Surme? 

— Aceasta n-am dibuit-o. Negreşit însă se porneşte 
mâine, dimpreună cu toată ceata. 


— Cine ţi-a încredinţat taina? 

Zâmbetul ce-l scotea din ţâţâni pe spătar reteză iar 
obrazul hangiului. 

— Am desluşit Domniei tale că Maria Cantacuzineasca nu 
huzureşte somn de prunc în cetatea Braşovului. Şi iar ţi-am 
mai depănat că Doamna plăteşte iscoadă de soi, ce tovarăş 
întru fapte bune mi-a fost pe mările greceşti. Pentru hramul 
veştilor cu care mă hrăneşte, îmi pun capul. 

Spătarul rămase o vreme tăcut. 1 se vălmăşa în minte 
ghem încâlcit de socoteli, căruia nu-i dădea de rost. lar 
nădejdea, freamătul ce-i osândea mădularele, teama de 
greşeală şi norocul logofătului îl înghionteau, neîngăduindu- 
i a chibzui în linişte. 

„Nici n-am cu cine mă povăţui. Asta-i dă zor cu Alah, 
bădiţa-i departe...“ 

— Da, rosti în cele din urmă, de cu noapte voi fi la poarta 
acelui derviş blestemat. Mă vor însoţi douăzeci de oameni. 
Oameni, apăsă, nu cloţani netrebnici. Cunoşti hangiule, că 
nu mă scumpesc la taleri. 

— Înţelept e oare? întrebă cu tâlc Zachi. 

— Ce anume? 

— Douăzeci de cetaşi cheamă pretutindeni luarea aminte. 
A logofătului şi a bostangiilor. Domnia ta fereşti căutătură 
de doi vrăjmaşi, care nu păşesc dimpreună. Chibzuieşte 
bine, spătare! Eu, nătângul, socot că cinci oameni aleşi 
după viclenia jungherului şi vlaga braţului, ţi-s de ajuns. Şi 
mai ia aminte, rogu-te, că hanurile otomane sunt calice în 
cel meleag. Anevoie pot găzdui atâta lumet. Unde le întinzi 
aşternut la vreme de iarnă ciomăgoasă? În gorgan de 
troiene? 

Cantacuzinul îşi prinse tâmplele în palme. Turcul avea 
dreptate. 

— Ai cinci asemenea zdrahoni? 

— Pot rostui printre cârjaliii greci din mahalaua 
Fanarului. Îi voi dărăci pe cei mai cumaşi, cu desaga 
îndestulată de răutăţi. 


— Hm... Grijeşte doar ca ticăloşia să aibă un liman. Nu-mi 
place să-mi cercetez mereu spatele... 

Hangiul râse şi spătarul urmă: 

— Şi mai desluşeşte-le că pungile cele multe le las la 
Stambul, galbenii ce li se vor cuveni urmând a-i număra 
aici, în hanul ăsta puturos, pe măsura slujbei şi vredniciei. 

— Le-o voi desluşi. 

— Trag nădejde că voi avea ce răsplăti. 

Zachi-Ibben surâse: 

— Cu voia lui Alah... 


Radu Andronic îi strecură în deget ghiul de care Domnia 
sa nu se despărţise niciodată. Mărgăritarul rozalb mijea 
ochi cu lucire mierie, în ploiţă de adamante. 

— Verigile, şopti cu gura lipită de tâmpla Xanei, le-om 
pune în Valahia. Mama le păstrează în sipeţel de argint, 
încredinţată că sunt talismane aducătoare de noroc cât 
poate căra în spinare făptură omenească ori catâr de 
gospodărie sărmană, deprins cu poverile. 

Acele inele de însoţire aveau istoria lor pe care cucoana 
Irina, îndeobşte posacă şi cârtitoare, o depăna cu drag 
neasemuit. Fuseseră născocite din aur şi safire albe de 
către un giuvaergiu lombard, statornicit la Bucureşti în 
zilele bucuroase ale domniei lui Vodă Matei. Răsbunicii 
jupânesei Irina, Manolache şi Păuna, se însoțeau chiar în 
cărindarul începutului de cârmuire şi dezmierdat le-a fost 
traiul, viers de privighetoare zilele urzite dimpreună. Mai 
băsnea jupâneasa Irina că acele inele s-au petrecut apoi pe 
alte degete, ale bunicilor Pană şi Catrina, izbăviţi ca prin 
minune din pojar năpraznic ce cuprinsese conacul din Uliţa 
Blănarilor. lar minunea o săvârşiseră acele ghiuluri, căci 
Catrina şi-l rătăcise pe-al dumneaei în zmeurişul din livadă. 
Grea pe atunci şi plină de incuri, boier Pană nu i se pusese 


de-a curmezişul şi porniseră să cerceteze dimpreună locul. 
Mâna lui Dumnezeu! În acel răstimp, s-a stârnit vâlvătaia 
care a pustiit, cât ai întoarce capul, conacul până în temelii. 

Despre această minune şi încă altele istorisite cu nesaţ de 
jupâneasă - feeioru-su Radu prepuia cu zâmbet înghesuit 
sub musteaţă nu puţine floricele - avea să fie pătruns tot 
neamul, iar Catrina lepădă cu limbă de moarte, în zapiscă 
încredinţată duhovnicului, poruncă: „Ghiulurile se vor 
petrece spre neuitare, veşnică mulţămită Ziditorului şi 
noroc statornic, vlăstarelor de parte bărbătească ale 
stirpei.“ Cum  Prisăcenii,  seminţia  jupânesei Irina, 
zămisliseră până la dumneaei doar spiţă muierească, 
ghiulurile împlineau jumătatea sutei de când hodineau în 
sipeţelul de argint 

— Tu nu eşti încredinţat? şopti Xana. 

Lacrimi înrourară căutătura logofătului. Niciodată nu i se 
păruse Xana mai chipeşă. Înfăşurată în mantie de hermină 
albă, obrazul contesei de Radowicze - de puţine clipe 
logofeteasă Andronic - avea gingăşia panseluţei, acea floare 
necunoscută încă de valahi, dar căreia frâncii, iubitori de 
frumuseţe fragedă şi plăpândă, îi închinau stihuri şi muzici. 

Răspunsul boierului pecetlui cu buze fierbinţi ochii 
brumării. 

— Plângi, Xana? 

— Îs fericită. Atâta doar... 

Radu Andronic ghici pricina tulburării. 

— 'Ţi-e gândul la Vladimir. Nu-i purta de grijă, căci 
lucrarea a fost săvârşită cu meşteşug. Nimeni nu-i poate 
prepui amestec cât de mărunt, 

— N-am să-l mai văd niciodată? 

— Xana, floarea mea de argint... Se va călători oleacă de 
vreme, cât încape în clapcă de ceasornic, şi pătărania va fi 
dată uitării. Mânia craiului se va spulbera puf de păpădie, 
iar contele Vladimir ne va fi oaspete drag de câte ori dor 
aprig de Xana îl va îndemna să treacă hotarul. 


Contesa avu râs mic, pe care-l înăbuşi la pieptul 
logofătului. 

— Îmi aduc aminte... Ce barbă caraghioasă avea preotul 
acela!... 

— Bucuros sunt că a consimţit la însoţire. Nuntitul în 
pripă, la ceas doselnic de seară şi fără lăutari, pune pe 
gânduri, iar Patriarhul Dositei osândeşte aspru însoţirile 
neîngăduite. Bietul părinte n-avea de unde să ştie că pricina 
tainei noastre nu-i nelegiuită. 

— Se uita la mine ca la o nălucă. 

— Făptura ta vrăjeşte, scoate din minţi sihastri, stârneşte 
pizma cerului şi a livezilor de piersici coapte, a nopţilor 
albastre şi a cireşului trufaş. Mi-e dor de tine, Xana... 

Logofeteasa ridică privire speriată. 

— Oare nu te însoțesc în Anatolia? 

— Ba da, oftă boierul, deşi drumu-i tare primejdios. Dar 
mai primejdios e să te las singură aici. Dumnezeu o să ne 
ajute, Xana. Te iubesc... 

Rădvanul  poposi dinaintea  hudubăii  armeanului. 
Logofătul ridică fulg trupul muierii şi pătrunse în curtea 
neguroasă. Aici, până a bate la porţile neguţătorului, îi 
căută dintâia oară buzele. Închise ochii, ameţit de bucurie. 

Viscolul gâfâia, opintea troienele, cuprinzând în nimb de 
zăpadă capul zeului din Pera şi cel de argint. 


Cartea a doua 


VÂNZAREA 


Capitolul XI 


URZELI 


S ocoatele Negulescului păreau cumpănite şi, cu lacrimă 


de noroc, lesne de săvârşit. 

Ghimirliile găzilor se aflau într-o viroagă a muntelui, 
îngenuncheată dinaintea unui iezer care, în lunile arse ale 
lui cuptor ori gustar, întindea oglindă fermecată. Lăcoviştea 
strălucea într-atâta, încât însuşi Profetul, bătând ulițele 
printre nouri şi luceferi, şi-ar fi putut rândui musteaţa 
cercetând cleştarul undelor. 

— Mâine seară, desluşi boier Negru, voi rămâne în 
hudicioara cea gheboasă, deschisă deunăzi. Pe aceasta n-o 
cercetează arguzinii seara, fiind răsărită abia de un cot, şi 
nelaîndemână căci se află abătută din drum. 

Postelnicul Ionică Dumşa îl asculta cu obraji fripţi de 
fierbinţeală şi nerăbdare. 

— Vor băga de seamă că lipseşti din convoi, boier Negru. 

Nările craiovoanului fremătară. Aceasta era şi grija cea 
mare a Domniei sale. 

— Trag nădejde de orbeaţă vârtoasă. 

Pârcălabul Traşcă al Vasluiului pufni cu dispreţ, iar 
Negulescu urmă fără a-l lua în seamă: 

— Dintâi că Osman, cel mai îndârjit dintre temniceri, se 
află în cuvenita zi de slobozenie. Ceilalţi dovedesc mai 
multă nepăsare când ne cercetează. De-al doilea, tot azi, 
marele vizir Ramy Mehmet împlineşte jumătatea sutei. În 


taină mare s-au fost aduse trei boloboace de basamac - 
rostuite de niscai tâlhari greci. Se va încinge zaiafet 
năpraznic. Prinsoare pun că până la miezul nopţii nu se va 
afla nici măcar pui de cloţan treaz... 

Vornicelul Manole Filipache îl asculta cu priviri rătăcite şi 
zâmbet netot, dezmierdând spinarea şerpurelului. Lălăia un 
cântecel, cuvinte viersuite anapoda, aşa cum îngână 
pruncii. 

— Urmează-ţi gândul, suflă sârbul. 

Se aşezase la ciubotele craioveanului, sorbindu-i - 
bărdacă de apă în vipia deşertului - cuvintele. Din pricina 
tulburării, fălcile îi zvâcneau, sudoare de gheaţă îi năpădise 
trupul. 

Negulescu prinse umărul novacului, surâzând. lacă o 
făptură pe care te poţi rezema. 

— Voi aştepta două ori trei ceasuri să se întunericească 
zdravăn, iar vinarsul să-şi împlinească slujba. După aceea 
voi slobozi zăgazul... 

Tăcu, cercetând în jur, chipurile osândiţilor. 

— Bolunzeală! ţipă muiereşte logofătul Balotă. Doar o 
minte de vânturător bobletic poate născoci asemenea 
sminteală! Ne dai brânci vârtos pierzaniei. 

Boier Negru căută cu dispreţ spre făptura netrebnică. 

— Care pierzanie? De nu izbutesc, sunt singura gură ce 
va hăpăi ţărâna, ceilalţi, şi mai cu seamă Domnia ta, 
logofetească Balotă, neavând nici în clin, nici în mânecă cu 
isprava. 

— la-mă tovarăş! izbucni sârbul. Vom înfrunta dimpreună 
primejdia. 

Craioveanul clătină capul: 

— Îi peste putinţă, Slavomir. Oricum nu încăpem doi în 
ocniţa hudicioarei, iar Domnia ta te afli mai voinicos decât 
un lefegiu muscal. 

— M-am dumirit, rosti încet postelnicul Dumşa. 
Descetluind zăgazul, apele iezerului vor înghiţi viroaga, 
Maică precistă! Câtă uciganie! Fesuri, muieri, prunci... 


— Ţi-i milă poate de gâzi, postelnice? i-o reteză aspru 
boier Negru. Să te cerce milosârdia pentru pieptul Domniei 
tale răpus de sarea Anatoliei, de pruncii şi muierea lui 
Filipache, de sutele de căpăţâni ce ghiftuiesc puţurile de 
sânge... Au ajuns a săpa altele, căci cât de hulpave, 
fântânile au prins saţ, sunt îndesate. 

Traşcă al Vasluiului se vâri cu glas de clopot. 

— Nu vă mai sfădiţi! 

— Iar dai porunci, pârcălabe? sări ars craioveanul. 

Traşcă înghiţi în sec. De i s-ar fi aflat Negulescu în stână, 
prunc ori slujitor, doar cu gârbaciul l-ar fi hrănit. 

— Mda, înghiţi a doua oară şi, din pricina trudei de a se 
stăpâni, glasul se auzi dogit, ca după chef de patru zile. Va 
să zică, socoteşti să-i îneci pe turci... 

— Cu voia Domniei tale, rânji boier Negulescu. 

— Şi ce faci cu turbanele căţărate pe metereze? Ori 
chibzuieşti că apa se va înălța până la cer, spălând papucii 
lui Alah? 

— Bag de seamă, pârcălabe, că înţelepciunea ţi-i tovarăş 
de nădejde, nu te leapădă nici în somn. Pesemne, când 
turcul căţărat pe zid s-o dezmetici că muierea, şi pruncul, şi 
tot chiagul îi piere sub apă, pietriş şi nămol, o sta îndelung 
în cumpănă: Ce să facă? Să dea năvală a-i scăpa, ori să 
păzească osândiţii lui Ramy-Mehmet? Ce zici? Eu prepuiesc 
că tot de vizir le-o fi mai drag... 

Ionică Dumşa zâmbi subţire. Boier Negru nu-l cruța pe 
Traşcă şi doar ţel împreunat îi putea înhăma la acelaşi jug. 
În vremuri senine, megieşi de moşie, ori dregători la 
aceeaşi curte, s-ar fi învrăjmăşit pe viaţă. 

— Socoata-i bună, cugetă sârbul. Vom izbuti! Ce se va 
întâmpla însă după aceea? Suntem zece mii de osândiţi ce 
vor năpădi ulițele, drumurile, târgurile Imperiului. 

Nikos, pehlivanul din Creta, îşi arătă chipul de viezure 
târându-se în lungul zidului: 

— Ne vom strecura fiecare, după ursită şi iscuseală. 
Cetele numeroase nu-s bune, cheamă toţi ochii. 


Boier Negru tresări. Parcă abia atunci luase în seamă 
făptura grecului, îl privi lung, cu o grijă pe care boscarul o 
descâlci. 

— Fii liniştit, boier Negru. Vă sunt alăturea. 

— Bagă de seamă! Dacă se întâmplă să ne vinzi, ajungi in 
iad cu sfârâiac de clipă înaintea mea. 

Balotă îşi măcina neîncrederea, trântit pe pântece. 
Încotro s-aleagă? Nu ştia, nu ştiuse niciodată. Evdochia 
hotăra şi pentru dumnealui... Alungă gândul ca pe o piază 
rea şi stupi peste umărul stâng. 

Soman-Aba-El îşi călătorea gândul spre zile 
binecuvântate când feciorii lui Israil, îmbelşugându-şi 
pântecele cu poame de aur, viersuiau lui Dumnezeu, pe 
poteci de grădini înflorite. 

În hrubă se auzea doar glasul nădejdii. 

Mâine... 


Doamne! Minunate acele ceasuri zdruncinate pe drumul 
Anatoliei, de care logofătul Andronic avea să-şi aducă 
totdeauna aminte cu părere de rău pentru tinereţea 
cugetului prea curând istovite, cu suliță în piept, şi negrăită 
mâhniciune. 

Străbăteau nămeţii în două rădvane bine cetluite, ocolind 
târgurile de mal, unde bostangiii, prepuia boierul, 
spintecau case şi uliţi în căutarea contesei de Radowicze. 
Apucaseră cale pieptişă spre munţii vrăjmaşi, socotind ca 
Eskişehir să le fie întâi popas. Vremea se dovedea duşman 
îndârjit, telegarii, muşcând din zăpadă, opinteau anevoie la 
urnitul rădvanelor. 

Ioniţă Fărcăşan şi Chirică, în straie muchelefe - mare 
sfetnic osmanlâu şi vraci de seamă al Aramului - ţucsuiau 
din ploscuţe muscăleşti ce păstrează fierbinţeala rachiului. 


Într-al doilea rădvan înfloreau, pansele brumării, ochii 
contesei. 

Ţineau moţ cetei logofătul dimpreună cu Mirko sârbul, o 
încheia Ilie Machidon. La răstimpuri, răpus de dor, boier 
Andronic lepăda dărlogii slujitorului şi se strecura în 
caleaşca Xanei. Inima îi bătea bezmetică, întâmpinând 
chipul neasemuit. Pletele zvârleau fulgere de argint, ochii 
de ceaţă zvoneau istorii vechi, şopoteau tainele nepătruns 
ale celui meleag îndepărtat... 

Xana întinse braţele, cuprinzând în palmele moi floare de 
nufăr, chipul smead al logofătului. 

— Mi-a fost dor de tine. Zăboveşte, rogu-te oleacă. 

— Te iubesc... 

Pleoapele frănjurite iscară roua lacrimii. 

— Radu... 

Îi rostea ciudat numele, ca frâncii, iar boierului i se părea 
că nu auzise nici la moşia părintească  „Vâlceaua 
privighetorilor“, vestită pentru stihuiala filomelelor, cântec 
mai dulce. 

Logofătul sărută obrajii catifelaţi, buzele, poamă 
rumenită de ispite păgâne. 

— Îţi pare rău, Xana? Ţi se cuveneau toate comorile 
pâmântului, herb vestit, seminţie mai aleasă. Îs dregător 
sărman, la curte măruntă de ţărişoară necăjită. Eşti a mea, 
Xana, şi mi-e teamă de noroc prea îmbelşugat. 

— Mi-l socot tot asemenea. Sunt logofeteasă Andronic... 
Chibzuieşti oare că clăpăugul cela al Bourbonului, ducele 
de Anjou sau Felipo al Spaniei, nătângul îţi pot trece pe 
dinainte? 

Fierbinţeală mare învăpăie inima boierului. „Logofeteasă 
Andronic!“ Făptura aceasta născocită de zei din floare de 
munte, şi lacuri, şi fluturi, şi primăvară nebiruită, şi muguri, 
şi soare, nectar şi nea neîntinată, aromă de roză, 
binecuvântare cerească, era a lui. Logofeteasă Andronic... 

— Încă n-am apucat a fi dimpreună, şopti Xana cu chipul 
vârât în zăbunul boierului. Cu adevărat dimpreună... 


De teama spahiilor şi  bostangiilor, îndată după 
binecuvântarea popii din Pera, părăsiseră Stambulul. De 
atunci, o ţineau într-o întinsoare. Boierul o cuprinse în 
braţe. 

— Draga mea,.. 

— Oare... Oare părintele şi maica ta nu mă vor alunga? Îs 
de neam şi credinţă felurită, iar bătrânii văd toate celea de- 
a-ndoaselea... 

Radu Andronic râse. 

— Cine te poate smulge de lângă mine? Şi apoi s-a 
întâmplat oare vreodată o singură făptură să nu-şi lepede 
inima sub condurii de atlas ai Xanei? N-or săvârşi altfel nici 
boier Costache şi jupâneasa Irina. 

Muierea îşi ţuguie buzele, copiliţă dezmierdată. 

— S-a mai intâmplat... Aş pofti... Aş pofti... 

Îşi curmă vorba, muşcându-şi cosiţa de argint. 

— Ce-ai pofti, Xana? 

— Mi-e ruşine... 

— Zii! 

Şoapta sfioasă se pierdu în subţioara boierului: 

— Să le aduc în dar un logofăt mititel... 


XXX 


— Bre, Machidoane, suspină boier Ioniţă Fărcăşan în han 
pârlit din Eskişehir, stăpână-tău a bolânzit de tot. 

Chirică dădu din cap cu încredințare, gata să şi-l smulgă 
din rădăcină. Plugarul îl aşteptă pe găman să-şi mântuie 
gândul, răsucindu-şi sfârcurile musteţei. Boier Ioniţă îl 
veselise dintotdeauna, lepăda mulţi zimţaţi pe zăluzeala 
dumnealui, nu şi pe cuminţenia judecății, dar de astă dată, 
gândurile li se cam potriveau. 

— Numai leaşcă cu cosiţă ninsă, glăsui boierul, ne lipsea 
în astă călătorie vântuită. 


— Şi dacă Domnia ta bagă de seamă, se vâri bărzăune 
leuştean Chirică, trebuşoara cu multe nenoroace ne poate 
procopsi. Logofătul îi tot cu mintea dusă, zâmbăreşte 
viscolului, de zici că-i adiere de poeniţă, jariştea din sobiţele 
istea prăpădite i se pare pojar nesuferit, una două, dă 
buzna peste drăgaică... 

— Drăgaică! se minună Ilie Machidon. 

— Bun înţeles! Cine a mai pomenit muiere tânără cu 
plete colilii şi cireşi la Bobotează? Aceasta-i vrăjitoare, şi 
Domnului mă rog să nu mi se adeverească vorba. 

Slujitorul Fărcăşanului dobândise îndrăzneală, de faţă 
aflându-se doar stăpânu-său şi un ţăran netot din 
Chipriana. 

— Grijă neagră mă năpădeşte, suspină boier Fărcăşan. 
După ce că l-am cetluit în bordeiul armeanului pe cel păgân 
dregător de seamă al Padişahului... 

— Profetului, voia să spună Domnia ta, îl îndreptă.. 
Chirică, încredinţat că de-acum a deprins toate şurubăriile 
şalvaragiilor. 

— Nu fi neghiob! Profetul e un soi de popă mai mare, ce-l 
slugăreşte pe Alah... 

Chirică îşi holbă gămăliile ochilor: 

— Cum adică îl slugăreşte, coane Ioniţă? 

— Îi spală o izmană, tălmăci Ilie Machidon, mai coase un 
bumb, râneşte la vaci... 

— Aha! se dumiri târgoveţul umblând cu închipuirea prin 
ceruri unde desluşea gospodărie mijlocaşă, cu porc, câine 
în coteţ şi niscai orătănii, după pilda bordeiului din 
mahalaua Broşteni, baştina Domniei sale. 

Fărcăşanul însă, apăsat de ale dumnealui, îşi căută 
gândurile. 

— Aşa dară, logofătul îşi saltă turcimea în creştet 
priponindu-l pe Surme la armean, dar astă trebuşoară 
părându-i-se prea calică şi lipsită de dăngănit zdravăn de 
clopot, o mai tâlhăreşte şi pe leaşcă, spre a asmuţi şi 
întreaga Peră. Odată, de Sântă Mărie, mă aflam în Florintia. 


Papistaşii au nârav ca în zile luminate să aprindă bobotăi 
straşnice, se cheamă focuri bengale. De te înalţi pe gorgan 
cât de scundac, zăreşti flăcăraia de la zece poşte. Ei, 
asemenea pălălaie stupeşte de-i noapte ori zi, peste zări şi 
amurguri, leaşca lui Andronic. 

— Ciudat beteşug! se minună Chirică. De-aş fi în locul 
logofătului, i-aş feri din cale cremenea şi amnarul. Cerul 
ferească de pojar! Prăpădul văpăierii nici tătarul mânios nu- 
l întrece, oricâtă osârdie ar depune. 

Ilie Machidon începu să râdă. Boier Ioniţă, deprins cu 
netoţiile slugii, nici nu-l luă în seamă. Nasul târgoveţului se 
semeţi iarăşi. 

— De ce te hlizeşti, ţărane? 

— Iertăciune, jupâne, dar mi-s plugarul nătâng ce pildele- 
şi culege tot la margine de uliţă. Într-acea zi când Ziditorul 
născoci necuvântătoarele... 

Chirică îşi cercetă cu răsuflarea adâncul rărunchilor: 

— Har Domnului, iaca în sfârşit istorie ce nu s-a petrecut 
pe malul Milcovului. Am să încărunţesc din pricina 
neghiobiilor chiprinaşilor. 

— Îi cea dintâi oară când n-o nimereşti, jupân Chirică 
râse plugarul. Moşucii şi băbătiile din sat m-au fost 
încredinţat că în trudita zi, Cel Veşnic se preumbla chiar 
prin prejurimile Chiprianei. Şi aflându-se Sfinţia Sa cu 
buzunările cam golaşe, a împărţit din sărăcie: negreaţă 
ciorii, duhoare dihorului, orbeală bufniţii, bordei îngropat 
cârtiţi şi coadă de un arşin - aci belşugul încă nu ostenise - 
mâţii...  Teşchereaua înţelepciunii o  mântuise însă, 
hăimănind Prea Sfântul în ajun prin cea mahala a 
Broştenilor din târgul Bucureştilor. 

Chirică se înfoie păun, şi săltă piciorul peste celălalt, 
după cum desluşise deprindere la logofăt. 

— Poate n-ai aflat dar din Broşteni mi-s de fel, şi tot aşa 
bunii şi străbunii... 

— Mintea bogată a Domniei tale, rosti fără umbră de 
surâs plugarul, nu odată m-a ruşinat. Abia acum îi dibui 


rădăcinile. După ce şi-a deşertat Prea Bunul avuţia, se 
înfăţişează dinainte şi măgarul: „Pe mine cu ce mă 
blagosloveşti, Doamne?“ „Păi te-am prea îndestulat. Urechi 
mai ţanţoşe decât la toate vieţuitoarele, ţi-am dat... Şi 
spinare dârză, hărăzită desagilor vârfuiţi, îndărăpnicie cât 
să întreci orice vieţuitoare capeşă, neghiobie de să-ţi 
meargă buhul, ba şi nume cu răsunet. Porcul, boul şi 
măgarul, iacă dobitoace vestite, le pomeneşte creştinul 
necăjit la fiece pas!“ Asinul începu însă a se tângui. La o 
adică, urechi mari are şi iepurele, povară poate îndura şi 
murgul, îndărăpnic îi şi berbecele, neghioabă - găina, 
vrabia, oaia, cât despre nume vestit, îi flecuşteţ de care 
Domnia sa, asinul, nu se sinchiseşte. Cel veşnic, cu milă de 
lighioane, îl îndeamnă: „Ci sloboade-ţi oful! Ce dor te 
frământă?...“ „Doamne, Ziditorule... Mi-ar fi şi mie drag de 
o blăniţă albă, ca a vulpii muscăleşti, ori a mâţii persieneşti, 
să mă cruţe de chipeş ce mă aflu şi plugarul, şi ţiganul, şi 
cioara de mi se sloboade-n creştet...“ Scotocitu-s-a Prea 
Bunul prin buzunări şi desagi, ba şi prin turetci, pas de 
găseşte blăniţă albă. „Măcar o trăistuţă cu făină, se milogi 
asinul, cât să-mi nălbesc capul.“ La aceasta însă, Dumnezeu 
nu se învoi... 

— De ce? întrebă Ioniţă Fărcăşan. 

Ilie Machidon săltă din umeri, semn ca nu poate descâlci 
peste ce-i desluşiseră moşnegele din Chipriana. 

— Nichipercea îi ticălos şi viclean îndeajuns, şi a socotit 
Domnul că nu-i de trebuinţă să-l stâlpească spre 
îndobitocirea cumplită a vieţuitoarelor. Baremi despre asin 
să fie dumiriţi pe de-a întregul. 

Chirică îşi arătă nedumerirea. 

— Adică? 

— Aşa a lăsat Dumnezeu. Căpăţâna măgarului să nu 
încărunţească niciodată. 

Logofătul Andronic li se înfăţişă pe neaşteptate. 

— Machidoane!  Machidoane! Ce ne-am face fără 
chiprinaşi? 


Slujitorul prinse a râde pe sub musteaţă: 

— De logofete, ne-ar zvoni istorii despre plugari boierii 
Cetăţii de Scaun. 

— Peste două ceasuri, vesti logofătul, ne pornim spre 
Nebal. 

— Dimpreună cu contesa? întrebă Ioniţă. 

— Cearcă şi ghiceşte. Îţi îngădui s-o faci de trei ori. Hai, 
Chirică, nu cerceta la stăpânu-tău că nu-i cireş copt. 
Strânge calabalăcul! Ilie, jupan Mirko! Daţi o raită prin 
prejurimi. Ciudat peste măsură mi se pare că iscoadele 
spătarului nu şi-au dovedit încă făpturile. Iar înfruntările la 
drum pustiu, cu două rădvane ce se cer ocrotite, îs 
primejdioase. 

Sârbul, cu gândul la Surme - cerca spaimă să nu 
născocească turcul te miri ce vicleşug şi să fugă din casa 
armeanului - îşi trase dulama. Fruntea înnegurată era 
boţită pe potriva cugetului greu apăsat. 

— Domnia ta rămâi? întrebă moale plugarul. 

— Vezi bine! Boier Fărcăşan trebuie vegheat, 

— Hm... Chibzuiam că la jupân Chirică îţi stă râvna. 

— Şi la Domnia sa. 

— Adevărat! surâse ţăranul mirat. Dumneaei logofeteasa 
leaşcă ştie a-şi purtă singură de grijă. 

— Ai plecat, împărate? 

— Bucuros după cum spunea şi văru-meu Sâsâitu când îl 
îmbulzeau găzdaşii de umeri... 

Grăia păreţilor. Logofătul pierise în odaia Xanei. 

Chirică, botos, strângea într-o lene boscârţele stăpânu- 
său. 

— Îs spetit de atâta roboteală... Aveam ştiinţă că mi-s 
tocmit la un singur stăpân, dar bag de seamă că osândesc la 
doi... 

— Îţi bucşeşti burduhanul cât şase, aşa că tot nu eşti în 
pagubă, i-o scurtă Fărcăşan. 

— Şi baremi de-ar fi toată cazna aceasta cu chilipir urmă 
Chirică. Încredinţat sunt însă că opintelile-s în zadar, şi 


mânăm ca bărzăunii doar spre a ne izbi căpâţânile de 
ziduri. 

Ilie Machidon râse şi târgoveţul îi întoarse spinarea 
lehămeţit. Ţărăniile chiprinaşului îl sastiseau până peste 
urechi. N-avea să priceapă în veci cum făptură aleasă ca 
boier Andronic se poate veseli de atâta prostie şi lipsă de 
ighemonicon să încarci două care. 

— Şi mai află, cucoane Ioniţă, că avan m-au oropsit 
vorbele Domniei tale. Nu prepuiam că un blid de 
merindeaţă şi-un coltucel de pâine or să sărăcească avuţie 
făloasă. Iaca faptă pe care boier Zaharia cel bătrân n-ar fi 
săvârşit-o în ruptul capului. De-amu, n-oi mai lua 
înghiţitură, iar la Bucureşti, de-om mai ajunge, bineţe îţi voi 
da şi oi apuca pe unde m-o îndruma Domnul. 

Fărcăşanul, răsturnat cu pântecele spre bagdadie, flutură 
din pleoape a încuviinţare. 

— Aşa să dregi Chirică, şi mult folos caselor îmi vei aduce. 

Târgoveţul, aşteptându-se la cuvânt de îmbunare, îşi 
strivi lacrima şi începu a îndesa sunducul de călătorie. 


Două stârniseră dorinţă aprigă de cunoaştere în mintea 
domniţei Casandra, făptură ageră şi din cale afară de 
cercetătoare. 

Dintâi, în toate cărţile primite, beizadea Dimitrie nu 
pomenea cuvinţel despre slujba logofătului la Stambul. L- 
am zărit la zaiafetul franţuzului Ferrio, cum îl ştii, muchelef 
mereu cu oaste de inimi răpuse şi împrejmuit de muierile, 
mai dihai ca un paşă. De atunci, neîntâmpinându-l leac, 
prepuiesc c-a întors calea Valahiei. Altfel, iarnă hapsână s-a 
năpustit asupra Islamului... 

Şi tot aşa despre nămeţi, ciubotele frânceşti ce nu ţin 
piept omătului vrăjmaş, scrierile dumnealui, lehămeţeală de 
şalvaragii şi dor de domniţă. 


Cunoscând rosturile logofătului la Poartă, Casandra nu se 
lăsa amăgită de asemenea mărunţişuri: simţea, dincolo, de 
rândurile uşurele, gând tainic şi fapte pe care Dimitrie 
cerca să le ocolească. 

Ciudată i se părea de la o vreme şi mumă-sa. Trăia tot 
într-o înfierbântare, căutătura prinsese lucoarea sticloasă a 
veghii de fiece clipă, de-ajuns să troznească butucul în soba 
cea burduhănoasă pentru a tresări de-i cădea barişul, tot cu 
ochii pe fereastră se afla, iar olacii erau întâmpinați cu 
fereală îndoită. Mai cu seamă, carte primită în ajun o 
scosese din firea dumneaei. Fremăta toată, o bucurie 
temătoare îi stăpânea fiinţa. Ba, veselită de veste bună, îşi 
dezertase punguţa îngăduind Casandrei să cumpere cal 
persienesc de mare preţ, la care jinduia zadarnic de trei 
luni numărate. 

Domnița se fălea că are ştiinţă de toate tainele maică-si, 
scăpându-i doar cele pe care nu lepăda nici două 
arămioare.  Răvaşul acesta se cerea însă citit. 
Cantacuzineasca îşi dosea urzelile în sipeţelul de sidef din 
iatacul albastru. O aflase strecurându-şi căutătura între 
bârnele duşumelei de la cămara de veşminte, această 
cămară fiind iscată chiar deasupra odăii azurii. 

Când Maria Doamna plecă la slujba de vecernie, 
Casandra pătrunse în iatac, folosindu-se de cheie calpă 
rostuită cu doi ani în urmă de la lăcătuşul neamţ. Pentru 
zece arginţi, meşterul se învoise a i-o potrivi aidoma celei ce 
atârna la cingătoarea Cantacuzineascăi. Sipeţelul îl dibui în 
secretăraşul florentin. Şi aici  încuietoare, şi încă 
meşteşugită. Domnița chibzuise la piedică. Tarsiţa, ţiganca 
sufragioaică, răpusă în Rusaliile trecute de pântece prea 
poftalnic, îi desluşise vicleşug de soi. „La besactele gingaşe, 
iscusit cetluite, vii de hac cu ciocănaş sprinten. Cerci toate 
colţurile fesfeseluite în argint ori aramă cu lovitură scurtă, 
dar  vârtoasă, grijind însă să nu strici  lucrătura 
giuvaergiului. Din ciocăneală, nemţeşugul se descopciază 
singur. Cearcă şi vezi, stăpânico...“ 


Domnița chibzuise atunci cu surâs la anume odoare de- 
ale maică-si, pierite fără urmă. Iscusala răsplătea însă 
câteva podoabe, iar baba nu i-ar fi încredinţat-o în veci dacă 
o bărdacă de basamac nu i-ar fi deznodat limba. 

Casandra dezlegă panglica răvăşelului şi ochii cuprinseră 
hulpav slovele aşternute în goană. 

„și mulţumeşte, prea luminată Doamnă, Cerului ce se 
dovedeşte ocrotitor şi cu ureche blânda năzuințelor 
Domniei tale. Norocul logofătului Andronic s-a fost secat, 
bărăgan pustiit de urgie, şi odată cu al lui, cel al 
Brâncoveanului. De acum, nici Satana nu-i mai poate ridica 
podişte peste hăâu de necuprins. Găteşte-te, Doamnă, de 
drumeţie înălțată, spre cuvenitul scaun al Valahiei, şi 
Domnul Christos să te binecuvinteze... 

Cantacuzineasca se întoarse de la biserică aducând 
săculeţ cu azimă sfinţită. Chibzuia, până la cea zi bucuroasă 
carele părea a nu se afla departe, să ţină post neînduplecat, 
dimineţile  începându-le cu rugăciune, metanii şi o 
înghiţitură de anafură. 

După obicei, făcu cruce lungă şi lată iconostasului de 
lângă gherghef apoi se întoarse spre fiică-sa. Chipul Măriei 
Doamna era scăldat de lumină blândă şi căutătura, 
primenită în liniştea şi sfinţenia metocului, îşi rătăcise 
flacăra îndârjită. 

Încremeni dintr-odată, speriată de înfăţişarea fiică-si. Pe 
obrazul aspru, albit de mânie, ochii fulgerau văpaia 
satanicească a lui tată-său, răposatul Vodă Şerban, aceeaşi 
mânie îi supsese buzele, despicând doar rană însângerată. 
Rosti, înfiorată de prepuială neagră: 

— Ce-i Casandră? 

Domnița zvârli privire neguroasă, dispreţ şi turbare, ce 
fripse faţa Cantacuzineascăi. 

— Osteneşti bisericile cu bocet şi vaiet, ajunezi, înghiţi 
anafură, iar la întunericeală scoţi jungherul! Amarnic cuget 
ţi s-a fost hărăzit, mamă! Nu ţi-i teamă de trăsnetul 
Cerului? 


— Cum cutezi, Casandră? 

— După cum cutezi dumneata a săvârşi ticăloşii fără 
seamăân! Cumaşul cel mai mişelesc nu-ţi poate trece pe 
dinainte. 

Pierzându-şi cumpătul, tremurând din toate mădularele, 
Doamna Maria îşi smulse barişul. Două ace cu căpeţel de 
rubin săriră şi conciul sur îi lunecă pe umeri. Semăna cu o 
cotoroanţă beată, din Mahalaua Calicilor. 

— Defâimătoareo!  Făptură  netrebnică, lipsită de 
smerenie! În schit calic din văgăune de munte îţi putrezesc 
oasele de-acuma! Ai să împleteşti cosiţă albă şi tot nu m-oi 
mai îndupleca. Mâine în zori eşti urnită, am zis. 

Râs rău strâmbă gura Domniței. 

— Spre a-ţi desăvârşi nesupărată fărădelegile, aşa-i? 
Zece mii de creştini îndură caznele iadului, iar Domnia ta 
pui piedică netrebnică singurului bărbat carele înfruntând 
primejdie de moarte, cearcă a-i slobozi. Prea mare silă îmi 
aduci. 

— Ai deschis sipeţelul, nemernico! 

— Am cutezat, într-adevăr. Deprinderea de a iscodi borţi, 
uşi ce nu-s ale mele şi tainele altora, de la Domnia ta am 
căpătat-o. 

Dintr-odată, podidită de plâns, îşi ascunse chipul în 
palme. 

— Dezmeticeşte-te, mamă! Pui în cumpănă volnicia a 
zece mii de oameni. 

— Nu eu i-am osândit, răspunse Doamna cu dispreţ. 

— Cum poţi fi atât de cruntă? Doar diavolul îţi 
împărăţeşte cugetul şi mai aprinzi lumânări Prea Sfintei. 

— Zăbavnico la minte! urlă Cantacuzineasca, vânătă de 
mânie, Pentru voi o fac! Pentru ca frăţâne-tău, Gheorghe, să 
păstorească din scaunul ursit neamului, iar tu să fii soră de 
domn şi nu miloagă de care se îndură un Cantemir 
oarecare. Pentru ca uzurpatorul să fie răpus, iar moartea 
tătâne-tău răzbunată! Sânge ori tină şi leşie îţi însufleţesc 


mădularele? Ucigania Brâncoveanului şi a stolnicului se cer 
răsplătite, păcătoaso! 

Casandra îşi ridică faţa. Părea măscuţă crâncenă, rânjită, 
de la sărbătorile papistăşeşti şi asemănarea cu Şerban Vodă 
opri inima Doamnei. 

— Cu preţul a zece mii de creştini? 

— Stă în atotputernicia Cerului să-i sloboadă. Un om ori 
zece mii fiecare cu ursita lui! Ţie ţi-e însă de blestematul 
cela muieratic, Andronic, căci de la început ţi-am simţit 
slăbiciune! 

Domnița zvârli mândră capul pe spate. 

— Îi singurul bărbat adevărat, dintr-o Valahie şi Moldovă. 

— Şi beizadeaua? rânji bătrâna. Până mai deunăzi, 
Cantemir era cel neasemuit. 

Casandra o cercetă cu căutătură îndemnată spre 
depaărtări. 

— Dimitrie îi altceva... Cât ţi-aş desluşi, tot n-ai pricepe. 
Nu-ţi voi îngădui însă a-l răpune mişeleşte pe logofăt. 

— Curmă-ţi înfocarea, căci îi zadarnică. Nu la o nevolnică 
asemeni ţie oi căuta povaţă şi încuviinţare, 

— Mamă, cine-i iscoada de la Stambul? 

Era rugăciune fierbinte, deznădăjduită, înecată în 
lacrimă. Cantacuzineasca râse urât. Un râs dogit, de 
geambaş răscopt în ticăloşii. 

— Aceasta nu ţi-oi spune-o, fata mea, nici de te-oi anina în 
juvăţ de turnul Bisericii Negre! Şi grijeşte de bocceluţă, 
căci mâine te urnesc la Schitul Vechi. 

Fiică-sa o cercetă pe îndelete. Ochii alunii, împungeau 
pumnale. Rosti apăsat: 

— Prea bine, Doamnă. 


XXX 


În pivniţa caravan-seraiului de la Eskişehir, spătarul 
Mihai şopotea cu căpetenia iscoadelor. Se afla acest turc un 


mal de bărbat cu căutătură poncişă, chip crestat de răni 
vârstene şi cuget călătorit prin toate ticăloşiile. Ercan 
dăduse bineţe soarelui în temniţa muierilor de la Ceauş- 
Emini, unde mumă-sa - una din cele patruzeci de teleleici 
ale Stambulului - dăruind moarte unui muşteriu spre a-i 
cerceta şerparul, îşi aştepta descăpăţânarea. Aceasta se 
întâmplă după datină, când Ercan împlini trei zile. De 
atunci, se măcinase vreme destulă, iar puiul de turc, 
făcându-şi ucenicia pe o catargă împărătească, vânturase 
lumea, fără a lăsa o singură răutăţie neiscodită. Deşi novac 
şi burduhănos, încât două chimire puse cap la cap abia îi 
cuprindeau pântecele, se mişca iute şopârlă, spre uluiala 
vrăjmaşului, nu odată răpus din pricină că-l socotise urs 
molâu. 

Pe o stivă de saci din cânepă zăceau alţi trei şalvaragii, pe 
măsura  căpeteniei. Cercau să-şi dreagă degerăturile 
frecându-se cu zăpadă adusă într-o botă, după care le 
oblojeau cu untdelemn grecesc. 

— Geaba, effendi, rosti Ercan arătând cu barba neagră 
spre cârjalii. Frigul i-a mistuit, îs neputincioşi... 

Spătarul scrâşni de mânie... 

— Zachi, Zachi! Ai să mi-o plăteşti... Îi a doua oară că mă 
porneşte la drum cu slăbănogi netrebnici.., 

— Nu-l afurisi în van, effendi. Vremea-i neîndurată, iar 
oamenii nedeprinşi. Spun moşnegii că urgie ca aceasta nu 
s-a pomenit de o sută şi încă o sută de ani. 

— De unde ştiu?! ţipă mânios Cantacuzinul. Au citit în 
stele? Pe noi de ce nu ne-a doborât vremea îndrăcită? 

Ercan surâse înclinându-se: 

— Domnia ta vii din alt liman, cu iarnă cruntă, iar eu mi- 
am  tăbăcit trupul în temniţă depărtată din pusta 
muscălească. Geruiala se afla acolo într-atât de năpraznică, 
încât dacă atingeai bucată de fier cu degetul, acolo îl 
lepădai pe vecie... 

— Acestea să le istoriseşti răsnepoţilor în cei ani colilii! 
Mi-i ros capul de năcazurile mele. Prilej ca acesta nu mai 


întâmpinăm! Logofătul îi singur, pe gămani nepunându-i în 
socoată, iar ceilalţi doi ticăloşi, plecaţi din han. Şi ştiut este 
că vrăjmaşul, doborât de jariştea dragostei, are vlagă cât 
puiul de vrabie ocrotit sub aripa mumă-si. 

Ercan săltă din umeri cu împăcare musulmană. 

— La o urmă, Domnia ta hotărăşti. Chipul - mi-ai desluşit 
- nu vrei să ţi-l arăţi. De chibzuieşti că-l pot răpune singur, 
mi-s gata. Dar din cele ce mi-ai tolocănit şi mi-a desluşit şi 
Zachi cel chior, valahu-i şoiman cu vlagă de nouă vieţi, călit 
în ascuţişuri de alte nouă hotare. Dacă mi-ai cere povaţa... 

— Vorbeşte! 

— Socotesc că tot la drum deschis, sub căutătura slobodă 
a lui Alah, îi venim de hac. Suntem cinci, dumnealor trei - 
dintre care unul va veghea cu siguranţă rădvanele spre a 
nu îngădui apropiere nici de muiere, nici de boierul cel 
pântecos. Dimpreună cu Ali şi Ismail aş cerca să-l răzbesc 
pe logofăt. lar Ghul şi Muradja, chibzuiesc că-s de ajuns 
pentru sămânță de sârb ori năpârstocul cel cu bâtă... 

Zvon de copite îi cetluiră cuvântul pe buze. Spătarul îşi 
lipi ochiul de răsuflătoarea pivniţei. Mirko şi Ilie Machidon 
descălecau în ograda Caravan-seraiului. 

Mânios, Bistriţă, Cantacuzinul spintecă dintr-o singură 
lovitură de spadă năvoade aninate de grinzile bagdadiei. 

— Iacă ce înseamnă să zăboveşti la taclale. Prilejul s-a 
dus, cocor alungat de volbură tomnatecă! 

Osman căâută cu luare aminte spre valahul buiac, mai 
ţâfnos decât zece cadâne grămădite în harem de paşă 
cilibiu. 

— Ba eu zic că-i semn de la Alah. 

„Aştia-s vorbiţi, scrâşni Cantacuzinul cu sufletul plin de 
negreaţă. Una, două, Alah! Şi-n halviţă, şi-n pilaf! Întorci 
capu”, cercetezi în stânga, cercetezi în dreapta, nu-i! 

Unde s-o fi ascunzând tâlharul?!“ 


XXX 


Cine n-a văzut cetatea de scaun a Valahiei la vreme de 
iarnă îmbelşugată, se cheamă că n-a avut bucurie 
desăvârşită într-o viaţă. Uliţele ninse, drumuri catifelii 
retezând obrazul târgului cu unduiri de şarpe codalb, 
crucile celor trei sute de lăcaşe închinate Domnului 
fulgerând aur în argintul văzduhului, săniile boiereşti 
străbătând Bucureştii cu grădini albe peste care soarele, 
înţepenit de frig, deschide ochi limpede de gheaţă!... 
Zurgălăii zvonesc veselie, râs şturlubatec de prunc pus pe 
şotii, lăicerele vârstate - tot culori sărbătoreşti, şofraniu, 
cireaşă coaptă, azur vârtos şi mătrăgună - aruncate pe 
spinările telegarilor, zugrăvesc curcubeie de paşti pe 
priveliştea albă. 

Copacii ninşi - vestită-i cetatea de scaun întru salcâmi, şi 
tei, şi castani, şi stejari moşnegi - chindisesc horbotă 
meşteşugită şi, pentru a le desluşi minunăţia, de ajuns îi să- 
ţi înalţi căutătura spre cerul scundac. Căci acolo citeşti 
țesătura arborilor, sârba acoperişurilor ţuguiate, pleoştite, 
rotunjite bostan sau moţate de foişor, primeşti în plin obraz 
ploaia de diamanticale stârnită de pasăre tare în virtute ce 
nu şi-a lepădat bordeiul pentru zări mai molcome. 

Peste întreg târgul, ca din vârf de gorgan, stăpâneau 
Mitropolia, Mănăstirea Sfântul loan cel Mareli%;, 
Mănăstirea Sărindari şi foişorul Dudescului. La poale li se 
zvârcolea mulţimea, amestecătură de lumeţ în strai 
cheltuielnic, căci târgovăţului de scaun îi merge la inimă 
veşmântul ales, socotind dumnealui - dimpotrivă altor 
seminţii - că dacă megieşul ori uliţa au câte două perechi 
de ochi, pântecele nici unul. 

Gemea Uliţa Mare de hermelină şi vulpărie, de mieluţ 
fulguit şi cacom, de jder şi lutră catifelie, de veveriţă şi 
samur şi pântece de râs şi - deh! - gustul din acel leat al 
târgoveţilor cu teşcherea hrănită, caţaveicile săbuite din 
şubele a cinci bursuci cu barbă. 


Neguţătorii, spre a nu-şi prăpădi muşteriii trândavi - 
aceştia nu intrau în dugheană alegând din mersul 
rădvanului ce zăreau pe tejghea - încropiseră coperişuri 
din damasc de China asupra tarabei şi, în ciuda geruielii, 
bocănind ciubotele şi suflând în palme, scoseseră marfa în 
vileagul uliţei. Astfel săvârşiseră dumnealor Florea Cupeţul, 
Neagul Dârvaş, şi Lambru, şi lani Cojocarul, şi Manta 
Mărgăritu... 

„Da, cilibii Bucureştii lui ghenar! Nu glod, nu tină, nu 
clisă, peste tot borangic nălbit la soare, până şi coşmeliile 
calice păreau alcătuite din zaharicale, iar pe cerul de omăt, 
câte o zdreală de nour zvârlea cârpă albastră.“ 

Aşa gândea Vodă Brâncoveanu rezemat în fereştile 
palatului de la Curtea Veche. Printre stâlpişorii de marmoră 
ai ocniţelor desluşea sodomul de şube, dulămi şi caţaveici 
ce se scurgea spre Mahalaua Oţetarilor. Măria Sa surâse. 
Nimic nu-l ţine pe bucureştean aninat de vatră! Pe vijelie, 
arşiţă ori vreme dezmierdată, îl cheamă uliţa. Şi acum, deşi 
sărbătorile se mântuiseră - au trecut patru zile de la Sân” 
lon - hăimănesc târgul, să zici că-i iarmaroc. Care se 
preumblă, carele târguie fără rost, vorba celuia, s-a dus ca 
s-aibe de un'se'ntoarce, lumeţii se aciuază în vreo crâşmă 
îndulcindu-se la rachiu fiert, dres cu miere şi scorţişoară. Şi 
aceştia au pricină: îi ger aprig, mădularele se cer îndârijite 
cu bărdacă plină ochi de basamac. 

Gândul basamacului i-l aduse dinainte pe mişelul de 
Ioniţă Fărcăşan. S-a petrecut oleacă de vreme de când, 
dimpreună cu logofătul, a luat calea Stambulului... 

Foşnet de mătase îi abătu gândul. Doamna Marica 
pătrunsese în cămara aurie nălucă, fără a desluşi zgomot 
de pas ori uşă. Şi mai avea deprindere ciudată 
Brâncoveanca. Nu reteza în veci o cămară de-a curmezişul, 
ci tot pe lângă ziduri se prelingea. Ziceai că în conacul ori în 
palatul Domniei sale nu-i împărătiţă, ci slugă nemernică tot 
cu teamă de gârbaciul stăpânei. 

— Luminată zi! zâmbi Vodă. 


Doamna zvârli căutătură spăimoasă spre ferestre. 'Iot 
într-o teamă trăia: de Dumnezeu, de Satană, de turc, de 
zarafii florentini şi lombarzi - toţi tâlhari - ba şi de bunătăţi 
înlănţuite. Cine nu ştie că bucuria prea mare silă aduce firii 
şi cu frânghie împletită în opt trage după ea necaz pe 
potrivă? 

— Amăgire ochiului, şopti închinându-se. Ai să vezi că 
până-n seară se înăspreşte. 

Domnul o cercetă scurt: „larăşi a visat râu...“ De lao 
vreme numai în vise o ţinea şi aciuase pe lângă curte 
grămadă de chivuţe, meştere în răstălmăciri, în bobi, în 
buruieni prorocitoare. Mai cu seamă o găină neagră, ce 
grăia omeneşte, apăsa nopţile Maricăi Doamna. Nici 
rugăciunile, nici liturghiile, nici tămâia arsă în iatac şi nici 
descântecele zlătăreselor nu izbutiseră s-o alunge. 

Vodă Brâncoveanu primise dintâi cu zeflemea toate 
meşterelile, apoi îşi zgrepţănase barba dând din umeri. 
Parcă el se afla mai breaz? O liotă de chiromanţi, zodieri, 
magi, cititori în stele, proroci şi necromanţi sălăşluiau la 
curţile Domniei sale din Mogoşoaia, Obileşti, Potlogi şi 
Doiceşti. Nu ţi se urnea marţi la drum şi în mijloc de uliţă 
încremenea, de i-ar fi retezat calea moşneagă cernită cu 
paneraş ori doniţă goală în mână. De aceea, străjile grijeau 
căile Domnului, paicii ţinând-o înainte şi despicând uliţă 
fără semne în mulţime. 

— Iar am visat, Doamne, spuse muierea înfricoşată. 

Vodă îi dezmierdă umărul cu blândeţe. 

— Las-o păcatelor, Marie... 

Într-aceeaşi clipă, simţi căutătură ascuţită în ceafă. Se 
răsuci. Stolnicul Cantacuzino stâlpea uşorul. 


Doamna părăsise cămara. Nu-l îndrăgea pe stolnic, 
unchiul lui Vodă. Dintotdeauna ferise bărbaţii novaci, cu 
belşug de vlagă, iar Brâncoveanca o simţea chiar şi acum în 
trupul cercat de ani al Cantacuzinului. Firavă, sfioasă şi mai 
mult zăcaşe, făpturile vârtoase o speriau. Tocmai de aceea, 


fiica lui Vodă Antonie din Popeşti primise însoţire cu 
Constantin. Slăbiu, cu oase şi piele gingaşe, se afla zămislit 
întocmai pe gustul Maricăi. 

Brâncoveanu cercetă făptura stolnicului. Părea apăsat de 
grijă, se adăugase negreaţă chipului îndeobşte păcuriu, şi 
Vodă îşi luă rămas bun cu oftat de la priveliştea vrăjită a 
târgului. 

— Te văd adumbrit, stolnice. 

— Îs treisprezece zile numărate de când logofătul 
Andronic n-a iscat sămânță de veste. 

— Ce desluşeşti dintr-aceasta? 

Cantacuzinul făcu doi paşi înainte. |[inea braţele 
încrucişate peste piept şi lumina amiezii de cărindar îi citea 
chipul. 

— Cerc teamă. Doamne, de a nu se fi lăsat prins. Biruitor 
ori înfrânt, dar slobod, găsea prilej de veste. 

— Vremea-i potrivnică olăcarilor, rosti moale Vodă. 

Stolnicul zâmbi de parcă vorbele ar fi fost slobozite de 
prunc neînţărcat. 

— De la Ortachioi şi până la Cavac, în toate cele 
unsprezece târguri, plătim iscoade şi olăcari... 

— Nu şi în munţii Anatoliei. 

— Înainte de se urni la drum, Andronic ne-ar fi trimis 
carte... 

Vodă îi simţi şovăiala în glas şi-l îndemnă: 

— Du-ţi gândul până la capăt. 

— Doamne! De m-am pus de-a curmezişul slujbei 
poruncite logofătului, am făcut-o cu gândul la Valahia şi 
scaunul Măriei Tale, căci cruntă va fi mânia lui Mustafa 
aflând că dregător al Ţării Româneşti scurmă în tainele 
Imperiului. 

— Mi le-ai mai spus stolnice, şi le-am cântărit. 

— Chibzuieşte încă o dată, Măria Ta! Poate că Andronic 
încă nu s-a urnit, ori mai poate fi arcănit pe cărările 
Anatoliei. Întoarce-ţi porunca şi cât s-ar ţăndări o oală 


scăpată din mâini, Ţundrea scutierul încalecă, luând în 
coarne drumul Porții. 

— Ce ciudat eşti, unchiule, spuse în şoaptă. Niciodată nu 
te-am văzut atât de tulburat; deşi primejdii cu adevărat 
mari pândeau Valahia, niciodată nu m-ai îndemnat să 
stăvilesc poruncă odată slobozită. 

— Nicicând nu m-a cercat presimţire mai neagră. 

— Presimţire?! Domnia ta care-mi batjocoreşti magii şi 
cărturăresele, şi-ţi râzi de vise, grăieşti despre neagră 
presimţire? 

— Da, Doamne. Îi întâiaşi dată când vis năpraznic m-a 
cutremurat. Şi m-am cutremurat a doua oară, băgând de 
seamă că-i aidoma vedeniei ce-o căzneşte pe Doamna 
Marica. O găină neagră, cu clonţ de uliu, fie ea pustiei, ţi se 
aşeza pe umăr... 

Ţipăt neaşteptat îi înfipse junghi în inimă. Când intrase 
Doamna? 

— Ascultă-l, Doamne! Ascultă-l şi trimite olăcar vânteş 
după Andronic. 

Vodă le aruncă privire rătăcită şi îşi lăsă capul în piept. 
Cei zece mii de creştini măcinaţi de ocnele Anatoliei îi 
apăsau cumplit sufletul. 


Cunoscând pe mumă-sa că se urneşte greu, dar şi atunci 
n-o stăvileşti de-ai urca munte peste munte, Domnița 
Casandra pândi cele douăsprezece bătăi ale ornicului 
Bisericii Negre. Bocceluţa şi-o încropise într-o broboadă de 
Veneţia, căci de-ar fi cotrobăit în pod după cufăraş, ar fi 
trezit-o pe Cantacuzinească sau vreo slugă spăimoasă de 
hoţi. Şi-apoi nu te poţi simţi slobod, trăgând după tine 
sunduc cât de mititel. Înveşmântă în mantie întunecată, îşi 
trase gluga peste pletele castanii şi se strecură şerpeşte din 
odaie. Păşea în vârful picioarelor gândind să fugă pe la 


cuhnii, căci de-ar fi cercat să descuie lacătul porţilor 
dinaintea casei, ar fi deşteptat întreg târgul. Ce-i drept, şi 
zăplazul de piatră şi fier se afla lăcătuit dar Casandra nu-şi 
frământa mintea pentru mărunţişuri. Nu o dată, încălecată 
pe zmeu, îl sărise, lehămeţită de ticăiala argaţilor ce 
zăboveau, să  lepezi trei prunci, până desţepeneau 
zăvoarele 

Da, o cunoştea domniţa pe mumă-sa, dar nu îndeajuns, 
sau poate că Maria Doamna îşi cunoştea peste prepuieli 
odrasla. Găsi uşile de la cuhnii zăvorâte, iar de veghe, 
dihania ceea de Vasile, înalt şi lat cât bourul Moldovei. 

Argatul se ridică de pe mindir rânjind prosteşte. Mânia 
fulgeră ochii domniţei. Rămase o clipă în cumpănă şi 
răsucindu-se sfârlează se întoarse în iatacul dumneaei. 
Roinică, îşi smulse mantia şi se aşeză la secretăraş. Muie 
pana în călimară, dar trebui să aştepte câteva clipe căci 
degetele pripelnice nu i se supuneau. 

Prinţe şi prea scumpe fidanțat... 

Cartea avea s-o trimită prin bancherul Bressanone. 
Lombardul avea limbă scurtă şi olăcari zornici. 

Zor se cerea în toate cele, căci se încredinţase acum, 
Cantacuzineasca nu gândea s-o cruţe, hotărâtă s-o 
întemniţeze la Schitul Vechi. 

Pecetlui cartea, fără ca mâinile să-şi fi astâmpărat 
tremuratul. Ochii îi scăpărau şi nicicând chipul nu se 
dovedise mai întovărăşit cu al lui Vodă Şerban. 

— Lasă, mămucă! O să-ţi placă. 


Capitolul XII 


STAVILE 


Opinteau pe drumul troienit ce ducea spre Nebal. 
Geruială năpraznică le ardea chipurile, vorbele rămâneau 
aninate în văzduh, abur încolăcit, abia alungat de răsuflarea 
albastră a muntelui. Rar, câte o pasăre neagră, cu aripă 
ostenită de frig, le ţesea în preajmă zbor lunatec, lipsit de 
credinţă. 

Logofătul Andronic şi Ilie Machidon desluşeau anevoie 
horaiţa, călărind înaintea rădvanelor, mânate de Chirică şi 
Mirko. Sârbul, mereu pâcliu şi posac, ajunsese a slobozi trei 
cuvinte numărate în zi. 

— La grea slujbă ne-am înhămat de astă dată, logofete, 
oftă într-un târziu slujitorul. Şi împovăraţi peste măsură. 

— Unul ori două rădvane, tot asemenea se cer vegheate. 
Pesemne c-aşa mi-a fost ursit. Să mă însor în păgânime, la 
ceas îndârit. 

— Adevărat, zâmbi plugarul, că de nuntă şi de moarte, 
creştinul nu-i niciodată gata. Mai chibzuiesc şi la calea de 
întoarcere. M-am deprins hălăduind în tovărăşia Domniei 
tale, ca după fiece ispravă, până în Valahia s-o ţinem tot 
într-o întinsoare, fugăriţi ba de turc, ba de neamţ, ori altă 
liftă. Aiasta-i vreme născocită de Scaraoţchi, până şi 
vulturul se împiedică în văzduh. 

Logofătul îi alungă vorbele, dând din mână. Promoroaca 
îi albise musteaţa şi pletele ce se iţeau din cuşmă. 


— Om chibzui şi la acestea. Alta mă apasă acum. Avem 
doi vrăjmaşi pe urme, împărate. Dintâi spătarul, care 
zăboveşte a-şi rânji colții pândind prilej bun... Simt însă şi al 
doilea duşman, ce-o ţine tot înaintea noastră. Nu-i 
descâlcesc țelul, căci chipul şi-l tăinuieşte, jungherul nu-l 
scoate de la brâu, cătând doar cu vicleşug a ne vâri bolduri 
în ciubote. 

Ioniţă Fărcăşan, ţucsuit până la urechi, scoase pe 
geamlâcul caretei căpăţână vânătă: 

— Hei, surugiu! Mi-am întors gândul. Mână spre crâşma 
Rădiţei, căci la jupân Pantelimon vinul n-are vlagă... 

Chirică, dârdâind pe capră, răsuci căutătură buimacă. 

— Chiar într-acolo ne îndreptăm, Ioniţă, îl linişti Radu 
Andronic. Cât ţi-ai spăla colţunii, bărdace cu vin fiert ne-or 
sta strajă dinainte. 

— Aşa, aşa... Şi porunceşte crâşmăriţei să doboare un 
godăcel căci mi se tânguie pântecele de leşuială. 

Logofătul săltă din umeri şi se alătură iar slujitorului. 

— Îi bezmetic rău. Se prepuieşte la Bucureşti, hăimănind 
din zaiafet în zaiafet... Voroveam de al doilea vrăjmaş, Ilie... 
Dac-ai băgat de seamă, drumul ni-i presărat de piedici. La 
Stambul, mână străină mă cetluieşte dimpreună cu sârbul 
în juvăţ, slobozind astfel iscoada spătarului, alaltăieri 
aceeaşi mână ticăloasă, încredinţat sunt, ne betegeşte doi 
cai, azi am zăbovit patru ceasuri pentru a drege roata de la 
rădvanul Fărcăşanului, vătămată peste noapte. Cine îi şi 
care-i e gândul? 

— De-i singur, ori de mână cu spătarul, vrăjmaş se 
cheamă, cugetă plugarul. Domnia ta nu ştie că oala şi 
ţucalul tot dintr-un lut amândouă? 

Boier Andronic îi prinse braţul cu putere: 

— Uită-te, Machidoane! 

Era o trebuşoară izbutită peste noapte, căci zăpada 
găsise vreme să aştearnă velinţă de câteva degete, Buşteni 
vârtoşi şi bolovăniş, stivuite, retezau drumul spre Nebal. 


Într-o  dugheniţă din  Nebal, Rustan, slujitorul 
Cantemirescului, sorbea din ceaşcă fierbinte de ceai. 

„Stavila le va pricinui zăbavă de trei ori patru ceasuri. În 
târg, vor poposi abia pe înserat, iar mâine, se pornesc spre 
temniţă...” 

Închină rugăciune lui Alah cel viu, Alah cel înţelept, să-i 
lumineze judecata întru împlinirea celor poruncite de 
stăpân, apoi chipul gingaşei Zelide poposi în ceainărie 
înflorind surâs pe buzele lui Rustan. 


— Un folos tot avem, râse verde slujitorul. Descoperind 
drumul, ne-am încălzit... 

Trudeau de două ceasuri şi socoteau să mântuie în 
curând. Ioniţă Fărcăşan ieşi anevoie din caretă. 

— Bine c-am ajuns... Hei, Rădiţă, gata bucatele celea? 

Îi răspunse croncănit de cioară şi glas întors de 
pustietate. Gămanul se frecă la ochi cercetând holbat cazna 
tovarăşilor. Bolovăâniş, butuci... Phii! Aici se petrecuse chef 
îndrăcit... 

— Cât aţi băut, bre oameni buni, de aţi doborât crâşma 
muierii? 

În careta dumneaei, Xana, logofeteasă Andronic, dormea 
somn de prunc priponit în icoană de argint. 


„„Apăsată de zor şi amărăciune, aştern aceste rânduri 
Domniei tale. În miez de noapte şi în zori, Doamna Maria 
mă urneşte către Schitul Vechi, spre osândă și căinţă. 
Osânda, silită fiind, o primesc, ţin piept căinţei. 

Iartă-mi, prințe, înşiruirea neghioabă a slovelor. Mi-ai 
priceput graba, vei pricepe şi pricina negrei mâhniciuni. Nu 
s-a călătorit multă vreme de când în carte trimisă prin 
vornicul Purice iți îndrumam rugăminte să-l stâlpeşti pe 
logofătul valah Radu Andronic în slujba ce-o are de implinit 
la Poartă. lIncredinţată am fost atunci, şi astăzi tot 
asemenea, de însemnătatea şi lumina acelei slujbe. Doar 


învrednicit de duhul sfânt, asemenea gând poate rodi în 
minte omenească. 

Despre cele ce-ai săvârşit întru reazămul lui boier 
Andronic n-am primit veste şi iacă, îţi închin a doua 
rugăciune. 

Cercetând cărțile ce-i sosesc mamei din Stambul - nu mă 
sfiesc a-ţi face mărturisire despre dovadă de creştere 
proastă, pricina fiind de prea mare preţ pentru a mă 
împiedica de ighemonicon - am desluşit că iscoadă 
primejdioasă se află pe urmele logofătului. Ticălosul 
trebuie să stăvilească cu orice chip opinteala lui Andronic, 
ba să-l şi răpună lepădându-l în mâinile bostangiilor. Ţelul 
cercetează mai departe, spre cuca şi  tuiurile 
Brâncoveanului, căci Mustafa îl va osândi cumplit pe cel al 
cărui slujitor şi din a cărui poruncă e sfâşiată şi dată în 
vileag una din tainele imperiului. 

Maria Doamna - orbită de pizmă şi totodată gata să 
înjunghie la drumul mare numai spre a-l înscăuna pe 
Gheorghiţă - jertfeşte cu nemilă zece mii de creştini şi viaţa 
unuia din cei mai vrednici bărbaţi ai Moldo-Valahiei. Adu-ţi 
aminte, iubite fidanţat, că Domnia ta mi-ai istorisit despre 
vitejia, şi credinţa, şi cugetul curat al logofătului. 

De aceea, iţi indrept rugăciunie smerită, căci ştiu că-l 
poți ajuta. Ai ințelepciune, iscuseală, aflători de nădejde şi 
galbeni. Nu pune în cumpănă nici o strădanie. Ingăduie 
volnicie celor zece mii de oropsiţi şi viață logofătului. Dacă 
Cerul hotărăşte, Gheorghe va domni cândva în Valahia, dar 
nu cu preț mişelesc. 

Binecuvântarea lui Christos să însoţească urările mele de 
sănătate. A Domniei tale credincioasă şi mult iubitoare, 
Casandra-domniţă. 

Aici din Cetatea Braşovului, a 18-a zi a lui Cărindar: 

Beizadea Dimitrie îşi cuprinse fruntea înfierbântată în 
palme. 

— Casandra... 

În căutătura rătăcită, deşertată parcă dintr-o dată de 
orice gând, nu se putea desluşi nimic. 


Până aici, chibzuielile Negulescului se împliniseră. Zoriţi 
de grija zaiafetului, găzii scurtaseră truda osândiţilor 
mânându-i în hrube cu aproape două ceasuri înainte de 
vreme, nu se spetiseră nici cu dărăceală mărunţită, 
lepădându-se de osteneala număratului. 

Gheboşat în hudicioara neguroasă a ocnei, boier 
Negulescu tremura vârtos. Postelnicul Ionică Dumgşa îi 
pusese cu de-a sila în mână pieptar trenţuit din blană de 
jder ce apucase zile mai fericite în Valahia. Frigul însă se 
dovedea vrăjmaş de soi ce nu-l poţi răpune cu o pielicică 
miloagă si un suman care înfruntase vreme de trei ani 
iernile, istovirea şi cloţanii Anatoliei. 

„În patru ori cinci ceasuri, gândea boier Negru, ursita 
mi-i hotărâtă. Îi hotărâtă mai de mult, dar eu n-o cunosc, îs 
slobod sau adormit întru Domnul...“ 

Îşi vârâse pumnii îngheţaţi în căuşul subţiorilor, 
străduindu-se să ţină socoata vremii. În ocnă vieţuia 
întuneric de iad, gerul şi aşteptarea sporeau clipele. 
Trebuia să zăbovească până la întunericeală vârtoasă spre 
a nu-l ajunge căutătura gâdelui cocoţat pe metereze. O 
temea de două ori. Dintâi când avea să se strecoare pe gura 
odobelii, şi-apoi pe potecioara de treizeci ori patruzeci de 
stânjeni care mâna la stăvilar. 

Aducerea aminte rătăcea în ietăcelul din conacul 
părintesc unde mumă-sa, jupâneasa Tudora, îl deprinsese 
cu cele dintâi rugăciuni. Simţea în nări aroma de busuioc şi 
ambră a degetelor de mătase, limoniul gutuilor din fereşti 
aruncau în întunericul ocnei bulgări de aur, jaleş, mintă, 
urechea şoricelului, zvoneau din două cupe mari de argint. 
Aromele prunciei... 

Unde-s oare acele zile limpezite? Încotro s-au călătorit? 
Boier Negru le simţea aproape, deajuns să întindă mâna şi 


să le cuprindă. Se petrecuseră treizeci de ani de atunci şi 
pe unde nu se colbuiseră ciubotele Negulescului? În Viana, 
la leşi, în oastea Bourbonului sfădit pe atunci cu olandezii, 
în oştirea răsvrătiţilor sârbi, sugrumaţi de osmanlăi, 
vânturase ducatele nemţeşti, laguna, retezase ţara 
muscalului... 

„Ai jar în ciubote, fătul meu, spunea părintele dumnealui, 
zaveră în sânge şi forfotă de gonaci! Unor astfel de creştini 
nu li-s de ajuns luceferii de deasupra capului, fugăresc tot 
după zare venetică. Iovarăşi li-s bidiviul, jungherul şi 
moarte timpurie printre străini. Dea Domnul să n-am 
dreptate...“ 

„Fugăresc tot după zare venetică... Aşa-i.“ Ar fi cunoscut- 
o însă pe contesa Xana de-ar fi păzit moşia părintească? Ar 
fi avut ştiinţă că Cel Veşnic iscă în astă lume spre bucuria 
pământenilor făptură vrăjită de vis şi argint? 

— Xana! şopti boier Negru întunericului. Am să te mai 
văd vreodată? 

Oftatul, slobozit singur, alungă vedeniile. Negulescu îşi 
urmă socoata clipelor. 


XXX 


În hrubă răzbătea viersul sârbilor. Îl însoțeau glasurile 
arvaniţilor şi bulgarilor ce ajunseseră a le deprinde 
cântecele. Postelnicul Ionică Dumşa surâse. 

— De-ar şti! Poate că în câteva ceasuri vor fi slobozi. 

— Aceasta o vom vedea, rosti Balotă cârtitor. 

Ionică Dumşa, mistuit de nerăbdare, se foia de colo-colo 
fără astâmpăr. Pârcălabul Traşcă al Vasluiului, tot silit să-şi 
plimbe încălţările, îl mustră: 

— Ci stai locului, creştine! Forfoteşti ca un bărzăune sub 
coadă de vacă. 

Postelnicul îl cercetă mirat. Traşcă, mânios, îi stâlpi 
privirea. 


„Doamne! îşi zise Ionică Dumşa. Cât albastru poate 
aduna omul ăsta în ochi...“ 

Parcă atunci o băgase de seamă întâia oară. 

— Geaba te holbăţeşti! urmă pârcălabul. Îndurăm de 
ajuns spre a nu mai răbda şi cutreierat smintit. 

Soman-Aba-El suspină uşor şi-şi îndreptă pe scăfârlia 
pleşuvă petecelul de tichie. lar se sfădeau valahii. Azi se 
petrecea însă ceva deosebit. Se aflau şi mai înfriguraţi, 
pânda le înţepenise chipurile, aşteptau parcă semn cât de 
mic spre a sări în ciubote. De altfel, nici unul nu se 
descălţase spre a-şi obloji rănile şi degeraturile. Da, ciudat, 
tare ciudat... 

Postelnicul clătină din cap cu tristeţe. 

— Amarnică vieţişoară şi a Domniei tale, pârcălabe! S-o 
duci aşa, tot într-o mânie şi ocară. 

— Când mi-s conjurat de neghiobi şi bobletici! 

— Pesemne tot de aiştia ţi-au plouat în preajmă, spuse cu 
anume surâs lonică Dumşa. 

— Mai cu seamă în vremea din urmă. 

Sârbul, cu gândul în altă parte, rosti apăsat: 

— Va birui! Sunt încredinţat că va birui. 

— Eşti încredinţat, ori vrei să fii? rânji Balotă. 

Pârcălabul Traşcă pufni pe nări a dispreţ. 

— Alt zălud! 

— De ce? întrebă Slavomir. Pentru că s-a dovedit cel mai 
cutezător şi strădalnic dintre noi? 

Nikos, boscarul din Creta, se rostogoli în mijlocul hrubei. 

— Eşti pizmaş, kir Traşcă! Acel boier buiac ca un roib 
tătăresc se arată a fi bărbat vrednic. 

— Nu o stârpitură de pehlivan grec îmi va desluşi mie, 
pârcălab al Vasluiului, ce se cheamă vrednicie. 

— Aceasta nu se ştie, râse Nikos, nici de-ai citi în stele. 

Vornicelul Manole Filipache îşi mângâia şerpurelul. 

Când postelnicul ajunse lângă dumnealui, îi prinse mâna 
ca un prunc. 


— Ce ciudat, Ionică. Atâta pojar, tot conacul arde, iar mie 
spinarea mi-e îngheţată. 

— Cu ăsta ce aveţi de gând? întrebă Balotă!'? 

Postelnicul îl privi mirat. 

— Nu pricep. 

— La o prepuială de slobozenie, bolundul trebuie purtat 
de mână, căci n-are minte cât prunc de trei ani. 

— Nu du grijă, eu îl voi purta. 

— Hm, rânji Balotă. Nu mă prăpădesc de grija nimănui. 
Nici a nevolnicului, nici a Domniei tale. De m-aş fi întâmplat 
însă postelnicul Ionică Dumşa, aş cugeta mai îndelung. 

— Ştiu. Lepădându-l aici. 

Nikos se alătură sârbului. 

— Dacă am scăpăta din iad doar ăşti de faţă, ne-am rătăci 
mai lesne urmele. Socoteşte! Zece mii de trenţăroşi ce 
năvălesc dintr-odată târgurile. Şi un neghiob ar intra la 
prepuieli. 

Slavomir îl fulgeră cu privirea. 

— Aceasta nu se poate, de-ar fi să mă înfrunt şi cu satana. 
Norocu-i pentru toţi osândiţii. În urmă, ce-o vrea 
Dumnezeu. 

Pârcălabul Traşcă al Vasluiului tună, acoperindu-le 
voroava: 

— Mi-e că Dumnezeu nu va vrea! 

Amuţiră şi linişte grea căzu peste hrubă. Un duh rău se 
furişase în cugetele osândiţilor. 

Poarta hrubei se izbi cu putere de zid. Arguzinul Osman 
îşi rostogoli căutătura scotocind toate ungherele. 

— Unde-i valahul cela blestemat? N-auziţi, feciori de 
căţea? Unde-i Negulescu? 


XXX 


Sfinte Doamne! Ce taină ascundea oare muierea aceasta, 
cu ce haruri fusese blasgoslovită de-ţi lăcrăma inima doar 


privind-o? Logofătul îşi simţea întreaga făptură dogoare, se 
scufunda ameţit în unda ochilor brumării, ascuţiş - fericire? 
durere? - îi săgeta cugetul cu dulce caznă. 

Când căpşorul de argint al Xanei i se tupila la piept, 
bucurie vrăjită tăia răsufletul logofătului. Un singur dor îl 
cerca aprig. Să ajungă mai degrabă în Valahia, în conacul 
din Sfinţii Apostoli, s-o ştie pe Xana între ziduri ocrotitoare, 
împrejmuită de dragoste şi florile iernatice ale jupânesei 
Irina. 

Cu siguranţă, mumă-sa, cârtitoare din fire şi neîndoită 
plop că doar credinţa strămoşească îi singura dreaptă, 
adevărată şi pe placul Domnului, va cârmi din nasul cel 
lungăreţ. Şi nu trebuia să te îndese închipuirea spre a 
prepui ce avea să vorovească armăşoaei Ştirbey ori bănesei 
Brăiloiu, prietenele de cleveteală, dulceţuri rare „drese de 
mâna mea căci sufragioaica-i tută rău“, dar şi de 
ponegreală, odată urnite spre casele dumnealor. 

— „lacă ce mi-o adus fecioru-meu de prin bejeniile şi 
haimanalâcul poruncit de Vodă! O venetică papistaşă cu 
plete colilii şi căutătură, zeamă de curechi. Apoi pentru 
cosiţă albă trebuia să zbuciume bezmeticul cinci hotare? 
Fata vornicului Dumitrache n-a fost bună pentru dumnealui, 
nici Ilinca ceea ca o floare a lui Blagoveşteanu, nici Vişa 
nepoata Tomei, medelnicerul... Decât noră leaşcă mai bine 
n-apucam câşlegile căci, dragele mele, drept spun, urât mi- 
a fost în viaţă curvarul bătrân, calicul fudul şi făptura 
pribeagă poposită în bătătura mea...“ 

Cugetând la acestea, braţele boierului strângeau 
menghină boiul suleag, îşi ascundea oftatul în pletele de 
mătase ce aromeau dulce a noapte de cireşar. 

— Eşti mâhnit oare? Te aud suspinând. 

— Niciodată, atâta vreme cât mă vei îngădui aproape. 

Genele Xanei fremătară a nedumerire. 

— Suntem însoţiţi după datină şi nici o întâmplare haină 
nu ne poate despreuna. Cugeţi altfel? 


— Nu, Xana... Nimic şi nimeni nu ne va risipi. le iubesc, 
bucuria mea... 


— Vrăjmaşul! 

Strigătul lui liie Machidon şi zgomot aprig de copite şi 
tăişuri încrucişate îl smulseră pe boier Andronic din braţele 
dragostei. 

Cinci zdrahoni în strai amestecat, cu chipurile ascunse de 
grimele păcurii, opinteau asupra slujitorului şi a lui Mirko. 
Chirică, amorţit de spaimă pe capră, săltase palmele 
muiereşte, ferind iatagane care nici măcar nu se sinchiseau 
de Domnia sa, iscând scânteie şi primejdie la depărtare 
bunişoară de rădvan. 

Plugarul din Chipriana învârtea bâta cu nădejde, cercând 
să vină de hac unui turcalete cât taurul şi care, după cum 
mânuia iataganul şi jungherul, părea uns cu vicleşuguri 
ticăloase. Sârbul ferea ascuţişul altui fes, ţinându-i piept cu 
stilet subţire - ac de Damasc. Căuta să-şi păstreze spinarea 
slobodă, ochind inima cumaşului. 

— Fereşte, Ercan! 

Răcnetul spătarului Mihai răsuci taurul cu faţa spre 
logofăt. Îi venea în întâmpinare cu zâmbet rău înfipt în ochii 
păcurii. Ercan săltă iataganul cu mâna dreaptă, dibuind 
însă cu pumnalul din stânga pieptul boierului. Era o clapcă 
a lotrilor armeni în care nu puţine inimi îşi lepădaseră 
flacăra. 

—  Drămuieşte-ţi vlaga! rânji logofătul repezindu-se 
vultur. Iscuseala-i mai veche decât slovele Coranului. 

Spada lui Radu Andronic iscă scântei în văzduh, 
smulgând cu mişcare dibace iataganul turcului. Mânios, şi 
fără a fi priceput vicleşugul, vrăjmaşul zvârli jungherul 
ţintind inima logofătului. Boierul înfruntă lovitura cu 
răsuceală iutacă a trupului. 

Parul lui Machidon zugrăvea roţi în văzduh, vătămând 
fără alegere mădularele cumaşilor. Două fesuri zăceau în 
omăt, în vreme ce spătarul Mihai încerca să-i vină de hac lui 


Mirko. Sârbul, prins la strâmtoare, slobozi strigăt ajutor. 
Boier Andronic se lepădă de Ercan, sărind să-l stâlpească. 
Ştia că straiul măsluit ascunde făptura spătarului dar se 
prefăcea a fi fără habar. Cantacuzinul trebuia cruțat chiar 
dacă opintea să-i smulgă potcoavele. Stolnicul n-ar fi 
îngăduit în Valahia pe cel care i-a ucis fratele şi, în taină de 
Brâncoveanu ar fi răsplătit cu ură îndesată fapta 
neghiobului. 

Încrucişa deci spada cu grijă şi avânt mulcomit de 
judecată, trudind doar a smulge ascuţişul potrivnicului fără 
a-l vătăma. Ercan, dibăcind clipa prielnică, sări pe capra 
rădvanului. Cu o singură mână se descotorosi de Chirică, 
prăbuşindu-l în nămeţi, şi apucă hăţurile cu nădejde. 

— Grijeşte, Machidoane, strigă Radu Andronic să n- 
ajungă fesul mai departe de gura iadului. 

Anevoie vii de hac vrăjmaşului şcolit ce se înfruntă cu 
pizmă, Domnia ta opintind a-l cruța. Spătarul îşi cheltuia, 
toată vlaga şi învăţătura, cerea cu dinadinsul viaţa lui Radu 
Andronic. Plugarul din Chipriana prinse caii de dârlogi şi 
fără a lăsa vreme lui Ercan să-i sară în grumaji, îi mirui cu 
nădejde şalele. Răcnetul şalvaragiului cutremură inima 
muntelui, asmuţind urechea Cantacuzinului. Cât întoarse 
căpăţâna, se trezi milog de spadă. Simţise doar zvâcnetul 
braţului sărăcit, şi acum cerceta buimac după cale de 
scăpare. 

Trei leşuri odihneau în drum. Ercan, viclean vulpe şi cu 
betegeală măruntă - ţipătul fusese pe măsura durerii, nu şi 
a vătămăturii - sări pe cel dintâi bidiviu ieşit în cale şi-o luă 
la sănătoasa. 

Pildă urmă de îndată spătarul, slobozit din priveală de 
logofăt carele, pasă-mi-te, îngenunchease lângă Mirko. 
Sârbul avea rană uşoară la braţul drept, cu sorţi de 
tămăduială în puţine zile. 

Cercetând zarea înghițită  hulpav de  telegarul 
Cantacuzinului, boier Andronic surâse. 


— De-acum vom avea oleacă de linişte, căci alţi ticăloşi nu 
adună lesne în astă pustietate. De mai chibzuieşte la vreo 
diavolie, o va înfăptui pe drumul de întoarcere. 

Uşa de la rădvanul logofetesei se deschise, lăsând să se 
ivească picioruş în condur mititel cât bobocul de roză. 
Încălţări ciudate pentru urgia vremii şi a muntelui, dar 
Xana dovedea slăbiciune fără putinţă de împotriveală 
imineilor gingaşi iscaţi din mătase. Albă omăt, cu ochii 
rândunici speriate, se aruncă în braţele boierului. 

— Eşti teafăr! Doamne, fii binecuvântat! 

Chirică, urcat anevoie pe capră, bolborosea în barbă: 

— Cu ce-oi fi pătimit, prea sfinte, eu ori părintele meu, de 
mi-e dat să îndur atâta oropseală şi primejdie! Nu mi-erau 
de ajuns blestămăţiile Bucureştilor, trebuia să alerg zăvod 
turbat după altele mai cu chichirez, printre fesuri şi 
ciozvârte de lună calică?! Mare neghiob eşti, bre Chirică, 
toată suferinţa de la inima ta din cale afară de încăpătoare 
trăgându-ţi-se. Căci doar dragul de boier Ioniţă e cel carele 
te-a urnit la drum hurducat. 

Radu Andronic îi curmă litania: 

— Şi bărdăcuţele de vin din pivnițele Domniei sale! 

— După cum zicea şi văru-meu, Stănică, râse Ilie 
Machidon bătând uşor spinarea bidiviului: Îi plăcu mamii 
hora, şi luă bărbat cimpoier. 

Chirică săltă din umeri. 

„Ce netot îi ţăranul ăsta! În judecata lui sărmană, beciul 
cel ghiftuit al cuconului se cheamă crâşmă, iar boier Ioniţă 
îi tractirgiu. Halal să-ţie fie, Chirică jupâne, cu ce zăluzi te- 
ai întovărăşit.“ 

Dădu bici cailor, încredinţat că-i singura făptură din tot 
hotarul cu minte nebetegită. Iar hotarul, de-ai fi strâns în 
pumn ceata logofătului, se afla pustiu. 

Ioniţă Fărcăşan îşi urma somnul. 


În iatacul cel ostenit de veghe, Doamna Marica 
înţepenise îngenuncheată în ungherul icoanelor. Noaptea 
coborâse degrabă asupra târgului şi doar făcliile străjilor 
domneşti sfâşiau cu degete prelungi şi roşietice linţoliul 
argintiu. O ninsoare uşoară, scântei de adamante, ciugulea 
fereştile, îmboldită de vântuleţ harnic. 

— ...Ceasurile zece. Sănătoşi, oameni buni? 


Brâncoveanca tresări. Îndesă câteva cruci şi se ridică iute 
şopârlă. Nu prepuise că a trecut atâta vreme de când tot 
zăbovea dinaintea Prea Sfintei. Hâţână clopoţelul de aur şi 
Aniţa, slujitoarea iatacului domnesc, se înfăţişă într-o 
suflare. Era o ciută cu ochi zâmbăreţi şi gâţe cânepii, 
împletite cunună. Deşi crudă, se dovedea supusă, robace şi 
zornică, însuşiri ce dimpreună cu dorul de agoniseală 
însemnau în judecata Doamnei desăvârşire, Brâncoveanca 
porunci scurt: 

— Cele de cuviinţă odihnei! 

Deşi iutacă şi pricepută, mişcările fetei i se păreau în astă 
seară dezlânate, împiedicate de trândăveală. Grija şi 
nerăbdarea ardeau inima Doamnei. Se zbătea pasăre 
speriată, cu noduri în gâtlej şi pântece. Vodă, aflat în sobor 
cu unchiu-său, îi făgăduise popas de taifet înainte de a-şi 
cerceta somnul. Şi, îşi spuse Doamna, acele pendulului 
venețian împletiseră destule ceasuri de când Măria Sa 
stătea la taină cu stolnicul, între pereţii Cancelariei Negre. 

Tot urmărind roboteala Aniţei, Doamna, spre a scurta din 
vreme, îşi lepădă leasa de mărgăritare ce-i strângea conciul 
sărac apoi îşi deznodă pletele prinse în ace de aur. 

Nu se aflase chipeşă Brâncoveanca nici acum douăzeci 
de ani când aştepta peţitori pe moşia Popeşti, a lui tată-său. 
Naşterile, dragul de Vodă, avuţiile strânse cu sârg şi zilele 
măcinate tot într-o spaimă nu-i aduseseră vrajă şi nuri. 
Miraza din cleştar întorcea acum un chip crâmpoţit, nări 
lipite, parcă neînsufleţite, căutătură lipsită de încredințare 


şi o gură pungită. Mai ales colţurile coborâte ale buzelor 
glăsuiau multe despre firea Maricăi, deprinsă a vedea în 
toate celea doar păcuriu, ticăloşeală şi vânzare. De câte ori 
cerceta crivatul grijit de noapte, cu cearceafuri chindisite 
de măicuţele mânăstirii 'Tămâioara, omătul horbotelor 
împunse ici-colo de firicel gingaş auriu, poleiala de brocart 
cu herbul Brâncovenilor, trandafirii şofranii Gloire de Dijon, 
aduşi tocmai din Frância la porunca lui Vodă şi care nu 
lipseau din văscior de argint iarnă ori vară, Doamna suspina 
şi întorcea capul oglinzii. Asemenea iatac poruncea alt soi 
de făptură, zână cu trup tânăr şi fraged, stup de ispite 
precum vorniceasa Leurdeanu, ori blestemata ceea cu 
minte de zaraf şi inimă de podăreasă a paharnicului 
Cristea. „De, se mângâia Brâncoveanca, Cel Veşnic nu l-a 
iscat pe om spre a-i îndesa spinarea cu toate 
binecuvântările. Oi fi eu slută dar mi-s Doamnă, iar ele sub 
porunca mea.“ 

Ştia în cotlon tăinuit însă că se amăgeşte, zvon despre 
frumuseţea neasemuită a Cristinei de Suedia ajunsese până 
pe malurile Bucureştioarei, iar de Ana Stuart a Engliterei 
avusese prilej să se minuneze cu ochii ei spălăciţi, dar 
harnici, la Curtea Vianei. 

— N-ai uitat licoarea de trandafiri? 

Aniţa încuvinţă cu zâmbet tainic. Acea zeamă se întocmea 
la cuhnii din fiertură de roze, romaniţă şi mătăcină pentru 
vintrele cele ostenite ale Măriei Sale. Deci Vodă avea să 
înnopteze în iatacul Doamnei... 

Cu degete îndemânatece, începu să descopcieze cei 
şaizeci şi şase de bumbi, rubinele cât boaba de afină, al 
straiului domnesc. Marica abia-şi stăpânea nerăbdarea, 
găsind la fiece clipă prilej de cârcotă. 

— Zoreşte! Nu mă smulge... Ce te-a pălit, fată hăâi?!... [i- 
au înţepenit mâinile, de-atâta zăcut în poale... 

Înveşmântă cămeşă subţire din muselină, peste care 
trase rochioară din borangic vârtos. În douăzeci de ani de 
însoţire, Vodă n-o văzuse despuiată. Tălăniţa ceea a lui 


Cristea - se auzise prin slugi - nu cunoştea însă alt port de 
noapte. 

Când Aniţa vru să-i potrivească scufa, Doamna îi dădu 
peste mână. 

— De ajuns! Rânduieşte flacăra candelei, căci orbecăie, şi 
lipseşti din faţa mea! 

Se lăsă în jilţul aurel de lângă foc şi chipul cu nas suliță se 
iţea zugrăvit în cărbune pe zidul iatacului. 

Aniţa o cercetă cu privire piezişă şi se strecură muţeşte 
pe uşă. „Îi aidoma Lisavetei lui Ciocălău din Prundu... Buha 
ceea cu mintea dusă...“ 


— Ce-ai hotărât, Mărite stăpâne? 

Vodă, istovit, îi ocoli căutătura. Arăta galben lămâie şi 
osteneala, ca de obicei, îşi înfipsese ghearele vinete sub 
ochii Măriei Sale. Făcu câţiva paşi prin cămară şi se rezemă 
ameţit de-o mescioară, vieţuind lângă zid pe trei picioruşe. 
Doamna i se propti în faţă. În colţurile gurii se aciuaseră 
două bulzuri albe. 

— S-a pornit, Doamne, aşa-i? 

— Cine să se pornească? 

— Nu mă căzni. Ştii bine, olăcarul hotărât să-l întoarcă pe 
boier Andronic. 

Încă o clipă de răgaz îşi îngădui Vodă înainte de a slobozi 
cu oftat greu: 

— N-am hotârât nimic, Marie. 

— Cum? 

— Nimic peste ceea ce Dumnezeu mi-a desluşit a fi calea 
cea dreaptă. 

De fel, Doamna se afla stăpânită, ţinând cu mână 
hotărâtă hăţurile mâniei. Le scăpase o singură dată, când îl 
bănuise pe Vodă cu o vară de mâna stângă, băneasa Safta 
din Cristişoreni. Aceasta se petrecuse însă de mult, nici nu 
se născuse domniţa Smaranda. Acum, a două oară... 

— Cine-i Dumnezeu? Zăludul acela de Andronic? 


Glasul îi şuiera şerpeşte, în privire clipocea verdele 
mătrăgunei. 

—  Sfârşeşte, Marie, suspină Măria Sa. M-a stors 
îndeajuns unchiul nostru, stolnicul. 

Doamna îşi muşcă mâinile să nu ţipe. Ilemea cleveteala 
slugilor, căci nu-i curte domnească şi nici măcar boierească 
aceea unde stăpânii se sfădesc, ci sălaş ţigănesc. O Evropă 
şoşotea şi râdea despre cele ce se întâmplau la curtea 
ţarului. Dregătorii străini, întâmpinându-se, n-aveau snoavă 
mai izbutită şi gură-cască mai flămânzi de clănţăneai decât 
istorisind sudălmile şi ocările ce şi le zvârleau Petru cu 
burduhănoasa Ecaterina. 

Asemenea mojicii însă, îşi zicea Doamna, n-aveau să se 
petreacă în veci la Curtea lui Constantin Brâncoveanu şi a 
Maricăi, fiica lui Anton Vodă din stirpea boierilor ot Târgşor, 
Negoeşti şi Popeşti. 

— Te-ai gândit bine oare? întrebă Marica zăticnindu-şi 
roinicia. Să zălogeşti satanei scaunul, viaţa, avuţia şi ursita 
odraslelor, toiag fiindu-ţi un vântură-lume crud şi bezmetic? 

— Nu satanei, Mario, le zălogesc pe toate, ci Domnului. Îi 
simţesc, şi-i aud porunca. lar logofătului Andronic îi aduci 
defăimare fără pricină. Nu-i paladin, nu-i netot şi nici 
bolând. 

Doamna îi apucă umerii şi prinse a-i zgâlţâi. Lacrimile îi 
spălau obrajii, scurgându-se pe gâtul firav unde vinele se 
târau groase şi albăstrii. 

— Ţi-apasă cugetul răzvrătiți, fluieră-vânt şi tâlhari din te 
miri ce meleag, şi-ţi lepezi izbeliştii pruncii. Cugetă la 
viitoria lor de-ţi prăpădeşti cuca, ba şi mai rău viaţa! 
Stanca-i văduvă şi de i s-o aciua în prispă nădrag de căftănit 
măcar, nu zic os domnesc, mulţămită să aducă la o sută de 
mânăstiri. Chipeşă şi ţunţurlie cerul n-a hotărât-o, bogată la 
minte nici cât să semeni palmă de ogor. Ilinca n-are zi 
domoală în casele ei din pricina pungilor pe care feciorul 
Exaporitului le socoteşte drept dobândă peste zestre. Şi-i 


de trebuinţă oare a-ţi desluşi ce vrăjmaş înverşunat ţi-a fost 
tată-său? 

Brâncoveanu îşi plecă fruntea istovit. Tânguiala pruncilor 
dacă se urnea, nu seca degrab! Litania urma cu cele patru 
fete Safta, Smaranda, Ancuţa şi Bălaşa, ce urmau a fi 
căpătuite, apoi coconii Ştefăniţă, Constantin şi Mateiaş 
mezinul ce abia prinsese a păşi stâlpit în poalele malcăi. 

— La ei chibzuieşte, rogu-te, căci nu pentru netrebnica 
de mine mă îndârjesc. O fărâmă mi-i de ajuns să-mi 
îndestulez pântecele, podoabele mi-s urâte - spânzur atât 
cât îmi porunceşte ighemoniconul - un crivat, un acoperiş şi 
o icoană cât fac trebuinţă unei făpturi netrufaşe găsesc în 
toată lumea... 

Vodă rămase neclintit cu privirea pironită în covorul de 
şiraz. Adevărat că Marica nu se afla cheltuielnică, se sătura 
din două dumicaturi - creierul de pasăre, un bulz de 
merindeaţă acolo, o săţuia - giuvaeruri anina cu picurişul, 
căci având piele şofranie odoarele ii întunecau obrazul. 
Vârfuia însă cu nădejde sipetele ocrotite de zarafii florentini 
şi nemți şi ţinea socoată până la cea mai neînsemnată 
pietricică, fiind dumneaei strângătoare nesătulă de avuţie şi 
pricepută la cifrărie mai abitir ca un cămătar jidov. 

Vodă îşi ridică ochii cercetând-o îndelung. N-o învinuia de 
judecată scurtă, ori câinoşenie. Muierile îs croite toate într- 
o sâmbătă: bărbatul, pruncii şi arginţii. La acestea se mai 
adăugeşte când şi când biserica, apoi nu le mai taie capul, 
căutătura le e scurtă, nu bate dincolo de zăplazul ograzii. 

Doamna Marica, adunată în genunchi la picioarele Măriei 
Sale, plângea cu faţa ascunsă în pumni. Îşi cunoştea 
îndeajuns bărbatul spre a pricepe că se va îndărăpnici până 
la urmă, că zbuciumul îi e zadarnic. O simţea cu toată 
făptura din tăcerea apăsătoare, din  chirceala 
Brâncoveanului, chiar din pâlpâitul lumânării. 

Vodă îi dezmierdă cosiţa sură, scăpată din scufa de 
horbotă. 


— Nu te mai căzni, Marie! De-acu Domnul hotărăşte 
peste inimile şi vrerea noastră. Nu pot jertfi păgânilor 
atâtea suflete osândite! Chiar dacă hotărârea va aduce 
prinos neamului, ori Valahiei, pruncii şi viitorimea îs slobozi 
să mă judece. 

Rămase câteva clipe cu ochii pironiţi pe chipul Sfântului 
Gheorghe, apoi şopti răspicat: 

— Porunca n-o întorc. 

Doamna Manca suspină lung, apoi sumecându-şi poalele 
se ridică. 

— Cum pofteşti, tu Doamne... Rămâi peste noapte? 

Pe obrazul Brâncoveanului flutură adiere de surâs. 

— Rămân, Marie. 

La fereşti se zvârcolea viscolul, aducând zvonuri din 
meleag îndepărtat, pe care nu le desluşea nimeni. 


— Unde-i Negulescu, ghiauri blestemaţi? 

Ocările, dimpreună cu loviturile gârbaciului ghintuit, 
cădeau grindină asupra osândiţilor. Limbile cnutului 
muşcau hain trupurile sărăcite, lăsând urme adânci din 
care sângele ţâşnea roşu viu, sălbatec ca un răcnet. 

„Ce ciudat! gândi parcă din depărtări postelnicul Ioniţă 
Dumşa. N-aş fi zis că vlaga mea îi atât de purpurie. O 
chibzuiam leşioasă, zvântată de culoare...“ 

— Fecior de târfă! Sloboade unde-i ticălosul ori te 
descăpăţânez! 

Ochii lui Osman, îmbrânciţi de mânie, cătau, ouă 
răscoapte, să se smulgă din obrajii unsuroşi. Se îndârjise 
asupra dumnealui, Traşcă, pârcălabul de Vaslui, însoţind 
muşcătura gârbaciului cu lovituri de ciubotă. 

La fiece icnet al moldoveanului, Nikos tresărea 
înfundându-şi căpăţâna între umeri. Rabinul Soman-Aba-El 
duse mâna la răcliţa cu învățături sfinte, lăsându-se în voia 


Dumnezeului său. Pricepea acum pânda valahilor. Creştinul 
acela tuciuriu, pierit din hrubă, cerca pesemne să întoarcă 
vrerea Cerului, smulgând cu de-a sila slobozenie. Ce popor 
de prunci! Cum de nu desluşeau oare în caznele Anatoliei 
osândă dumnezeiască şi umilinţă întru căirea greşalelor! 
Ale lor, ale bunicilor ori răsbunicilor, până departe, la cel 
dintâi păcat? 

Izbitura cumplită în pântece încovrigă spinarea 
pârcălabului şi-i muie picioarele. Geamăt sfâşietor i se 
smulse de pe buze. 

— Blestemat fii în veci, turc ticălos! 

— Unde-i? răcni scos din minţi Osman. 

Un şuvoi de sânge ţâşni din gura pârcălabului. 
Grămădindu-şi puterile, rosti înecat: 

— Câine! Ţi-oi spune-o când mi-i smulge inima din piept. 

Căzu moale în bahnă purpurie. Postelnicul Ionică Dumşa 
sări din cotlon şi îngenunche alăturea. Ciubota lui Osman, 
repezită în bărbie, îl zvârli peste cap. 

— Hoituri scârbavnice! Vorbiţi ori vă răpun. Jur pe Coran 
că nici pui de păduche nu rămâne viu în vizuina asta 
puturoasă! 

Vornicelul Manole Filipaehe începu să scâncească, 
împungând cu degetul spre gâde: 

— Pocul! El îi ticălosul ce a stârnit vipia. El... Arde... 
Maria îi toată o flăcăraie... Săriţi! Focul!... 

Şerpurelul i se descolăcise de pe piept, se urca moale, 
căutându-i chipul. Ai fi zis că dihania, simţindu-i jalea, 
cearcă să-l dezmierde. 

Şalvaragiul gâfâia de mânie, o spumă trenţuită îi ţâşnise 
pe buze. Smulse torţa înfiptă în zid şi o vâri în obrazul 
pehlivanului din Creta. Pe vornicel îl cruţase, cunoscându-l 
slab de minte. La ce ar mai cheltui vlagă cu un smintit, tot 
asemenea cu ovreiul ce nu pricepea valaha? 

Nikos simţi flacăra hărtănindu-i chipul. Îşi muşcă buzele 
şi închise ochii, răpus de durere năpraznică. Nu, el boscarul 
din Creta, hoţoman şi vântură vânt ticăloşit în furtişaguri 


mărunte de iarmaroc, fără o vatră în toată viaţa de care să 
se anine, iscoada măruntă a gâzilor Anatoliei, n-avea să-l 
vândă pe valahul cel trufaş. O bucurie blândă îl năpădi 
alinându-i durerea, lacrimile-i curgeau stăvilite de sfârâitul 
flăcării. 

— Nevolnicilor! îi ocări pârcălabul abia suflând. Săriţi-i în 
grumaji! E singur şi voi o ceată de nemernici. 

Parcă imbold aşteptase Slavomir. Se năpusti fiară 
îndârjită asupra turcului. Osman scoase jungherul şi cu o 
mişcare iutacă îi vătăma braţul. 

— De-ajuns! 

Logofătul Balotă îşi rostogolea ochii de şobolan, 
cerşetorind mila gâdelui. 

— De-ajuns! Negulescu îi pitit în ocnă cu gând să 
descetluiască zăgazul. 

Tăcere de mormânt se lăsă asupra hrubei. Osman rămase 
o clipă fără grai, apoi arătându-şi fundul şalvarilor, o zbughi 
pe uşă. Pârcălabul Traşcă al Vasluiului şopti sleit de vlagă: 

— Fereşte-ţi pielea, Balotă! Nu de moarte bună vei 
închide ochii. 

Se înşela. 


Capitolul XIII 


RUSIAN 


Dimitrie Cantemir îşi făcu socoata că gonind pe deşelate 


o zi şi-o noapte, poate ajunge din urmă ceata logofătului. 
Ieri pe înserate se aflau la Nebal... 

Încingându-şi dulama îmblănită cu pântece de vulpe 
muscălească, chibzui că săvârşeşte faptă lipsită de orice 
judecată. Asemenea isprăvi sunt pe potriva paladinilor 
lefegii şi nu a unei capuchehaie, frate de domn în felioară 
de obcină aprig oropsită. Că Andronic izbuteşte ori nu, 
isprava va mânia oricum urechile lui Mustafa şi ale marelui 
vizir, trăgând grea osândă asupra Moldovei şi Valahiei. 

Îşi puse mănuşi frânceşti cu cinci degete căci se afla 
slăbiu la frig, oftând mereu după sobă încinsă. De i-ar fi stat 
în puteri, la Veneţia şi-ar fi călătorit traiul. Îndrăgea 
culoarea cerului, podurile arcuite - spinare de mâţă 
mânioasă - muierile cu păr zmeuriu şi sâni vârtoşi, viersul 
lopătarilor, dugheniţele cu bibiluri care te îmbiau la tot 
pasul, nopţile aromate şi vineţii, nesfârşite păduri de 
brândugşe. 

Îşi întocmise diata, lepădându-şi avuţia lui Antioh şi 
rugăciunea ca ocalele de harţaloage asupra cărora opintea 
de la cincisprezece ani să fie îndreptate spre Academia din 
Berlin. Poate că Domnul se va îndura şi va apuca să 
isprăvească Istoria Otomană. Poate şi Letopiseţul de Argint. 
Poate... 


Domniței Casandra, întemniţată acum la Schitul Vechi îi 
aşternuse doar câteva cuvinte: 

Te iubesc mai presus de viață. Domnul să te aibe pază. 
Dimitrie. 

Se închină dinaintea icoanei Sfântului Neculai, 
ocrotitorul pribegilor, al hagiilor şi drumeţilor, şi părăsi 
cămara încredinţându-se ursitei şi viforniţei. 


Pe boier Negru Negulescu, rebegit şi orbecăind buhă 
prin hudicioarele ocnei, îl dibuiră lesne. Înainte de-a apuca 
creştinul cuvânt de spaimă ori mirare, nouă zdrahoni cu 
torţe de cânepă, tinicheluiţi până în dinţi, îşi repeziră 
pumnii ca baroasele. 

Doborât, craioveanul fu fulgerat de gând mânios, pogorât 
de departe, din ceaţă roşietică. „luda... Se află o ludă... 
Grecoteiul? Balotă?...“ 

Mai auzi ocările călăilor apoi leşuiala îl răpuse. 

Se trezi spintecat de dureri în cămara caznelor. Boier 
Negru se călătorise mult la viaţa dumnealui, cunoştea bine 
turcul, franţuzul, îl ştia pe neamţ, pe florentin, pe lombard. 
Otomanul de pildă îi capeş, încet şi mai cu seamă trândav 
iar judecății sărmane Alah i-a retezat aripile, de aceea, în 
cei trei ani trudiţi la ocna Anatoliei, se întrebase dumnealui 
nu odată ce mână diavolească îmbelşugase închipuirea 
şalvaragiilor cu tipicuri şi unelte de chinuit ce nu se 
întâmpină într-o Evropă? 

Papistaşii pomeneau cu spaimă grijind să scuipe peste 
umăr, pentru a îndepărta piaza rea, de caznele din Turnul 
Londrei, de beciurile iezuiţilor spanioli, de temniţele 
frânceşti ale Bourbonului din Châtelet sau For Ll/'Eveque. 
Prunci neştiutori, spăimoşi de un mindir mucegăit şi un blid 
de lături scârbavnice! Aflat-au ei de ceaunul cu jăratec al 
osmanlâului din care eşti silit a înghiţi cu gura şi vai de 


gâtlejul celuia de care Cerul nu se îndură să-i închidă 
ochii?! Turcul, netot, îşi mănâncă iaurtul din găvănoşel cu 
gură îngustă, iaca aşa doar ca să se căznească, dar l-a tăiat 
capul să născocească ţepuşe de fier pentru unghii, cămări 
roind de cloţani unde truditul nemaiavând vlagă să se 
apere, sfârşeşte mărunţit de lighioane hulpave asmuţite de 
sânge. 

Şalvaragiul, cum încolţeşte iarba lui prier, îşi vinde 
caţaveica blănită telalilor spre a dobândi părăluţe pentru 
halva, şoşab şi o lulea, două, duhănite întins pe sofa, dar i-a 
trecut prin minte spânzuratul de picioare în cămară 
năpădită de corbi anume deprinşi să ciugulească ochii 
osânditului... 

Gemând de durere ascuţită, boierul craiovean îşi mai 
spuse că adăstarea în spaimă îi mai trudnică decât cazna. 
Acum, de pildă, ştia că avea răgaz scurt doar spre ai se 
întoarce firea. Turcul, ca gâde încercat, îşi chinuie osânditul 
când îi treaz şi nu treanţă leşuită. De ce-ai mai opinti la un 
hoit lipsit de simţire? Şi-apoi boier Negru se cerea trudit 
spre pildă înfricoşată dinaintea întregii temnițe, călăi şi 
vitregiţi de soartă. 

Negulescu îndreptă încă o dată rugă fierbinte Domnului 
să-i vâre în mână unealtă spre a-şi lua viaţa singur, înainte 
de popositul zorilor. Asemenea minuni însă nu se întâmplau, 
iar dumnealui scris îi era să-şi poarte crucea până în vârful 
Golgotei. 

Sleit, alungă un guzgan carele ţintea cu dinadinsul spre 
grumaji. În bahna de sânge viermuiau dihănii felurite. Da, 
Ziditorul, pentru păcate neştiute, îşi întorsese chipul de la 
boier Negru Negulescu. 


Pentru logofăt era limpede: vor răzbi grohotişurile 
muntelui călare, căci horaiţa!t”+ ce ducea spre temniţă, 


îngustă în şolduri şi năpădită de troiene, nu îngăduia 
trecerea rădvanelor. lar caretele vor rămâne tăinuite în 
peşteră mititică, iscată de Alah chiar la rădăcina obcinei. 

Ceata se strecura anevoie pe drumeagul şerpuitor 
printre stânci, bolovăniş şi canafuri de iarbă aspră şi 
ţepoasă, scuturată de viscol. Un vânt vrăjmaş zgâlţâia 
meleagul, croncănit de pasăre pustnică înţepa văzduhul. 

În spatele lui Mirko ce deschidea hudiţă, călăreau 
dumnealor Ioniţă Fărcăşan şi Chirică, urmaţi de logofeteasa 
Xana. Închideau convoiul logofătul şi Ilie Machidon. Boier 
Andronic cerceta cu mândrie portul trufaş al fetei în şa, 
spinarea dreaptă şi mlădie vergea de alun, mâna sigură 
înmănuşată în piele albă de Spania, carele stăpânea 
bidiviul, dovedind ştiinţă aleasă şi deprindere. 

Puţine jupânesele ce ştiau a se ţine de-a călare. În afara 
domniţei Casandra, pe care soarta o mânase prin străini, 
mult de mai găseai două-trei într-o Valahie. A da, vorniceasa 
Leurdeanu, dar şi Ileana, orfană de mamă din crudă 
pruncie, îl însoţise pe tată-său, spătarul Doicescu la 
Florintia unde îl obrăzuia pe Vodă Şerban. Acolo fusese 
dăscălită în şcoală anume, cheltuielnică, părintele dumneaei 
având fumuri ce-o urseau vreunui herb papistaş. 

Cât priveşte jupâneasa lrina, şi ca dumneaei întreg 
conetul valah, nu ţi-ar fi încălecat nici stupite în biserică. 
Rădvan sau caretă pentru petrecerile de vară la mânăstiri, 
mult bihuncă pe două roţi. „De aceea a hărăzit Domnul 
muierii poale şi nu nădragi. Vrânceancă nu mi-s să mân oile 
sărită în şa, nici halotcă ce însoţeşte oastea la înfruntări cu 
vrăjmaşul.“ 

Râsul Xanei ţăndări văzduhul îngheţat. Ioniţă, încă 
dezmeticit, picotea călare. La cotitură vicleană, fiind gata să 
se prăvale, stârnise veselia logofetesei. 

— Aista trebuia legat de telegar, spuse Ilie Machidon 

Radu Andronic îşi muşcă musteaţa cuprins de mânie. 

— Alta trebuia! Să nu-i mai îngădui picătură de holercă 
măcar o săptămână. Îmi betegise însă urechile cu atâta 


văicăreală şi i-am îngăduit să bea. Ticălosul dobândeşte 
îndrăzneală pe măsura cupelor deşertate. 

— În zadar te căieşti, logofete. Au Domnia ta nu ştie că 
beţivanului până şi îngerii îi ies înainte cu bărdacele pline? 
De pildă, la noi în Chipriana... 

Boierul oftă cu tâlc şi întrebă cu blândeţe de batjocură: 

— Ce s-a mai întâmplat în Chipriana, împărate? Tot ce se 
petrece în acel liman binecuvântat de Dumnezeu îi cu 
osebire însemnat. 

Ochii slujitorului scăpărară. 

— Domnia ta şuguieşte, dar eu nu mă supăr. Am un 
cumnat de-i zice Mitrică. Sărac lipit s-a aflat bietul de când 
se ştie, căci nevoia îi bate şi în scăfârlie, şi în cea şură. 
Ciudat însă că fără a se ţine de furtişag ori alt matrapazlăc, 
rostuieşte câte o părăluţă, după care dă fuga a o răpune în 
crâşmă. 

— Hm, făcu boierul, cu siguranţă îi mană îngerească ori 
lepădată de sfinţii cei cu nasurile roşii din Chipriana. 

Plugarul holbă ochii a mirare. 

— Te pomeneşti că Domnia ta are neamuri în sat, căci 
prea ai ştiinţă despre toate celea! Doar că am vrut să spun 
alta. Mitrică stă toată ziulica în prispă cu butâlca între 
genunchi şi o mustră părinteşte: „Bre clondire, ce-ai cu 
mine?“ lar glaja clipocind îi poartă răspuns zornic. „De 
Mitrică! M-am avut cu tată-tău bine şi nu mă îndur nici de 
tine.“ Chibzuiam că tot asemenea cugetă şi cupele ce ţin 
tovărăşie lui boier Ioniţă... 

Ultimele cuvinte se rătăciră năpădite de zgomot 
înfricoşat. O stâncă, prăvălită de pe creastă, gâtui horaiţa. 
Un strigăt - făptură omenească aflată în primejdie de 
moarte - se scufundă în hău. 


Xana răsuci chip alb, de nălucă. 

— Ce-a fost asta? 

Boierul îi mângâie cosiţa: 

— Alungă-ţi spaima. Har Domnului, suntem toţi teferi! 


Ioniţă Fărcăşan clânţănea din măsele. 

— Ne aflăm în iad, nu mă cearcă strop de îndoială. Iacă, 
din senin pogoară ditamai muntele să ne strivească. Aiasta-i 
trebuşoară drăcească, îmi zălogesc căpăţâna. 

— Ci domoleşte-te, Ioniţă, îl repezi Radu Andronic. Nu se 
află nici un pui de drac în preajmă, după cum nu-i senin, 
stânca nu-i munte, iar căpăţâna ta nu-mi face trebuinţă. 

Mirko îşi arătă chipul neguros. 

— Logofete, văd şi aud ticălosul care a încercat să ne 
răpună. Îi priponit între două piscuri, chiar la ciubotele 
noastre. 

Boier Andronic şi Ilie Machidon se aplecară peste buza 
hăului. Adevărată minune, Alah îngăduise viaţă unui 
şalvaragiu ticălos, aruncându-l din creastă de gorgan, spre 
a-l priponi, mort de spaimă, între două cioturi iscate din 
pântecele muntelui. 

— Dacă l-a îngăduit Alah, îl vom îngădui şi noi, şopti 
logofătul. 

Desprinse de la oblâncul bidiviului colac de frânghie şi tot 
suflând în degetele îngheţate, înnodă laţ vârtos. Ilie 
Machidon îi ghici gândul. 

— Lasă-mă pe mine, boierule! Mi-s mai deprins decât 
Domnia ta, căci în pruncie arcăneam bidiviii buiaci pentru 
toată Chipriana. 

De trei ori zvârli laţul până a cuprinde trupul 
şalvaragiului. Îl săltă opintind dimpreună cu logofătul şi 
Mirko şi-l depuseră în zăpadă, cercetându-l cu luare 
aminte. Era un bărbat în asfinţitul tinereţii, cu căutătură 
noptatecă şi buze de harap. Aţintea cu îndărăpnicie chipul 
lui Radu Andronic. 

— lertăciune, şopti. 

Ochii logofătului se întunecară. Îl recunoscuse pe Rustan, 
slujitorul Cantemirescului. 


XXX 


Stolnicul Cantacuzino apropie cartea întocmită pe 
pergament verde de ochii nevolnici. Ca întotdeauna, slova 
spătarului, prunc nedeprins cu pana, îi zgrepţăna privirea. 
Ce degete sparte şi cele ale lui frăţâne-său! Cercetându-i 
rândurile, n-ai fi zis că a şcolit amar de ani la Viana, ci că-i 
vreun grămătic de plasă măruntă ce abia descurcă az- 
bucoavna. 

Se afla în cămara cu sipete a Cancelariei Negre, veghind 
huhurez hodina târgului. N-avea somn, după cum se ştie, 
aţipind abia înspre ziuă, un ceas ori două, şi câţi vraci se 
perindaseră prin Valahia, se dovediseră neputincioşi ori 
pehlivani născocitori de leacuri netrebnice. 

„„„De aceea îţi scriu, bădie, din han calic, din târg şi mai 
calic, pre nume Nebal, spre a-ţi vesti că n-am dovedit a 
birui pe logofăt. Nu mă ocări şi nu-mi purta mânie, că mult 
sârg am depus neprecupeţind nici talerii, nici jertfa de om, 
nu m-ar osândi Dumnezeu! Logofătul însă e mamon, 0 
pricepe şi Domnia ta din cele istorisite mai sus. 

Cum în temniţă nu mă pot strecura, am hotărât deci să 
adăst, spre a vedea ce se alege. De Andronic nu izbuteşte 
slujba, fac frumuşel cale întoarsă. Dacă dimpotrivă, i-oi 
pândi pe vrăjmaşii noştri, şi i-oi răzbi în jungher înainte de- 
a apuca să sărute zările Valahiei. Mă prind că nu voi osteni 
zadarnic. Logofătul e împovărat de ceată, ba şi de soață, 
căci zălud şi muieratic cum îl cunoşti, s-a însurat cu 0 
venetică şi grija şi gândul i-or sta la altele, nu a veghea să 
ajungă nevătămați în Valahia anume boieri... 

Cu acestea, poftind ca olăcarul să se îndrepte cât mai 
degrabă spre Domnia ta îţi sărut mâna, bădie, dorindu-ți 
sănătate şi vreme lină să dea Dumnezeu. 

—  Neghiobul!  scrâşni stolnicul, boţind furios 
pergamentul. Dărăceşte zece mii de oameni care aleargă 
iepuri hăituiţi, cerne-i, încercând să dai peste postelnicul 
Dumşa, ori peste celălalt blestemat, craioveanul!... 


Aducerea aminte îi sugrumă gâtlejul, îi cetlui fruntea şi 
tâmplele în potcoavă de fier. Îi avea dinaintea ochilor... 
Dumşa, o făptură blajină cu inimă de arhanghel. Pe moşiile 
dumnealui nu se afla ţăran jupit la scară, robii ţigani tot în 
dănţuială şi în lăutării o ţineau, în sărbători îşi aveau tain 
din cuhniile boiereşti. Ursită păguboasă! Să-l vadă pe 
dumnealui, stolnicul, când strecura otravă în cupa lui Vodă 
Şerban. Năvălise bezmetic în ietac, căci fiind sfetnic 
apropiat lui frăţâne-său, ba şi fin, avea îngăduinţe peste 
ighemonicon. A doua oară, îi pusese gând rău turcul... 

Asemenea făpturi mai bine să nu fie zămislite, oftă 
Cantacuzino. Ca şi bidiviul celălalt, Negulescu. Avea o 
căpăţână zugrăvită cu tăciunele, neastâmpăr de bondar, 
îndărăptnicie cât nouă catâri, cutezanţă de zimbru şi 
dreptu-i, oleacă de minte. Ce folos însă de haruri multe şi 
de soi, dacă nu le întovărăşesc cârma şi cumpăna? Era 
parcă anume iscat să dea să-şi umple ţeasta de cucuie, să se 
arunce singur în miez de vâlvătaie. 

„Pieirea ta prin tine, Israile...” Vorba aceasta se întorcea 
mereu pe buzele stolnicului. Dintr-o parte, Negulescu 
aducea cu logofătul Andronic. Atâta doar că aceluia îi 
descântaseră la căpătâi drăgaice darnice, plouându-l cu 
noroace. Norocul are însă şi el soroc, nu-i ulciorul vrăjit din 
basm care nu seacă în veci. Ba încă şi acela, dacă aducerea 
aminte nu-l amăgea, s-a fărâmat într-o zi... Negulescului îi 
făcuse mărturisenie despre fapta stolnicului Dumitriţa, 
slujitoare a iatacului domnesc. Isteaţă fetişcana, dar nu 
îndeajuns spre a-şi coase gura. După cum nu şi-o cususe 
nici craioveanul... 

Cantacuzinul trăgea nădejde neguroasă: cei doi, Dumşa 
şi Negulescu, să fi fost răzbiţi de caznele ocnei. 

„Până acum, Domnul mi-a ţinut parte. l-a priponit în 
temniţa Anatoliei, dintr-atâţia căftăniţi valahi, pe vrăjmaşii 
mei cei mai primejdioşi. Se dovedeşte, dară, că drept era ca 
Şerban să piară.“ 


Amăgeli. Stolnicul o ştia în cugetul Domniei sale. De s-ar 
întâmpla toate după dreptate, de mult ar fi fost ticăloşia 
răpusă. Căci nu totdeauna bunul izbândeşte, după cum răul 
dăinuieşte adesea cu belşug de vlagă şi până la bătrâneţi 
adânci. 

După un ceas de cumpănă, hotărâse ce avea de săvârşit. 
Cinci lefegii arvaniţi, făpturi fără icoană, dar poftalnici de 
galbeni, vor veghea la hotarul valah. Ceea ce nu va răzbi 
spătarul în turcime, vor izbuti cumaşii Domniei sale pe 
drumul Bucureştilor. De Cerul le-a dăruit zile Negulescului 
şi postelnicului Dumşa, dumnealui, stolnicul, îi va sărăci. La 
urma urmei, satana tot născocire dumnezeiască se află. 
Dacă n-ar fi răul, n-ar şti neghiobul ce se cheamă binele. El, 
Cantacuzinul, o ştia, şi era pesemne unealta Domnului spre 
a o vesti nătângilor. 


XXX 


Rustan ţinea ochii închişi. Îl durea piciorul vătămat, dar 
mai cu seamă cugetul. Mirko şi Machidon încropiseră 
legănuş din velinţele aşternute pe bidivii, şi-l târau anevoie 
pe hudicioara îngustă. 

Le-o poruncise logofătul, neîngăduind cârteală, şi fără a 
slobozi un singur cuvânt către slujitorul Cantemirescului. 
Din vreme în vreme, opintea şi Chirică bombănind îndesat 
despre şerpi  ocrotiţi, dihori  corcoliţi şi  vrăjmaşi 
dezmierdaţi. 

O lacrimă alunecă pe tâmpla tătarului. 

„Îndură-te, Alah, căci căinţa, şi ruşinea, şi umilinţa mă 
râăpun. Ticăloşia mi-au răsplătit-o cu viaţă şi iertare, hainia 
cu milosârdie. Îndură-te şi aşa cum mâna ta binecuvântată 
desferecă cer neguros îngăduind Soarelui să scapete din 
chingile nourilor, cască gropniță de hău şi îngăduie să mă 
prăval eu, ticălosul, în adâncuri...“ 


Arguzinul din chioşcul cocoţat pe metereze zdruncină 
clopot de aramă cât al Bisericii de Jurământ, vestind gâzilor 
că ceată de străini apropie porţile temniţei. Dangătul primi 
răspuns prelung, scotocind văgăunile muntelui şi scuturând 
de somnoroşie două acvile pleşuve, scărmănate de iarnă. 

Boier Andronic se alătură Fărcăşanului, bucşindu-l cu 
ultime poveţe: 

— Bagă de seamă, Ioniţă! Fesul cela din colivie a dat de 
veste că poposim. Vom fi aşteptaţi. De-acu încolo multe nu 
te-oi mai putea dăscăli. la aminte să nu slobozi sămânță de 
cuvinţel, şi teme-te de clapce. Turcaleţii n-au căpăţâni 
îmbelşugate dar s-ar putea întâmpla totuşi vreunul mai 
ţunţurliu care să te încerce, iscând zgomot cu dinadinsul 
spre a se încredința dacă surzenia îi beteşug, ori minciună. 

— Şi ce pofteşti să fac? întrebă posac gămanul. Mult dor 
am să-l văd pe cela căruia îi slobozi puşcoacea ori 
balimezuli:** în urechi şi n-o ia la sănătoasa. Au mă crezi 
sfânt, prea sfânt, cu cuget de oţel? Te socoteam mai 
înţelept, logofete. 

Radu Andronic începu să râdă. 

— Voi veghea ca asemenea ispravă să nu se petreacă. 

— Acum te crezi pe Domnia ta arhanghel. Vei veghea... 

Pufni cu dispreţ iar mâna i se scutură a lehămeţeală. 
Radu Andronic încercă să-l ia cu mierea blândeţii: 

— Încredinţat sunt că vei izbuti, Ioniţă. Îţi sunt de 
trebuinţă doar oleacă de luare aminte şi tot pe atâta 
iscuseală. Mai cugetă la prețuirea şi mulţămita lui Vodă... 

— lacă mă cearcă şalele de preţuita lui Vodă, stupi pe 
nări Fărcăşan. Mi-s boier pământean asemeni părintelui 
meu şi cuprins cum nu-s nici măcar cinci din divăniţii 
Brâncoveanului. Pentru o palmă de moşioară şi hatârul de a 
săruta mâna, năuc să fii a umbla după cioară zmeurie şi 
sfârşit timpuriu. 


Boier Andronic îi surâse cu dulceaţă ticluită. 

— Pentru mine ai făcut-o, Ioniţă, căci, de când ne ştim tot 
de mână ne-am ţinut. 

Gămanul mormăi ceva, dar cuvintele nedesluşite se 
pe logofăt muiat şi fără ţâfnă în căutătură şi vorbă, se 
apropie de sfat. 

— Şi Ilie, milogul cel orb din Podul Calicilor, ar fi băgat de 
seamă cât am trudit în aceste zile îndârijite. N-am pregetat 
nici vlagă, nici povaţă, iar din drag pentru Măria Sa vârâtu- 
m-am în gură de lup şi cuib de jivină. 

Radu Andronic începu să râdă. 

— Pofteşti caftan, jupâne, ori jilţ în divanul domnesc? 

— Ba la bucăcioara ceea de moşie, cugetam că m-aş 
încumeta, cucoane Andronic. Adevărat că mi-s târgovăţ şi 
de neam ales, dar n-am apucat a-mi înfige măselele în vatră, 
vremile şi norocul fiindu-mi potrivnice. Mi-ar fi şi mie drag 
să-mi ştiu bătrâneţile gospodărite, spre a nu pribegi tot 
slugă pe la ogrăzile altora. 

— Bine, Chirică, încuviinţă Radu Andronic. I-oi împărtăşi 
lui Vodă vrednicia şi oful care te opintesc şi nu m-ar mira să 
te pălească cu vreo danie. 

Ioniţă Fărcăşan dădu din cap ca acela care le ştie pe 
toate şi de mult. 

— Tu aşteaptă, netotule, şi întocmeşte-ţi scrânciob din 
amăgeli. Brâncoveanu-i mai calic decât socru-său, Antonie 
Vodă, carele căuta la târg fasole în zi de paşti să-şi 
îndestuleze oaspeţii. Şi mâna cât îi e de zgârcită, i-o mai 
ţine Doamnă-sa, Marica. 

Radu Andronic surâse. Fărcăşan nu grăia chiar în pustiu, 
Măria Sa, larg cu iscoadele, paşalele şi dragomanii care 
împleteau iţele politichiei la Stambul, şi tot larg cu ifosele 
de ighemonicon domnesc, se dovedea scump altfel. 

— Fii pe pace, Chirică. Stăpână-tu are azi negreaţă în 
suflet, şi scapă bidineaua şi pe de lături. Până la răsplată 


însă, nu uita că eşti vraci vestit din Viana şi scoate 
besacteaua cu leacuri mai în priveală. 

Adăugă în şoaptă ca pentru sine, cu ochii la zidurile care 
se apropiau. 

— O da Domnul şi-om ieşi cu bine la liman. 

Dintr-o dată cerca temeri, de parcă până atunci n-ar fi 
băgat de seamă că s-a pornit să sfărâme lanţurile lui Ramy- 
Mehmet rezemându-se pe doi bobletici: Fărcăşan şi 
Chirică... 

Mirko se întoarse spre Radu Andronic. Se afla în strai 
măsluit pentru a nu-l recunoaşte gâzii. Inima-i bătea clopot, 
căutătura sângera ură. Rosti fără trebuinţă, căci după cum 
soarele nu-l astupi cu degetul, tot la fel, doar legat la ochi, 
n-ai fi văzut ceata de fesuri care veghea porţile. 

— Am ajuns, logofete. 

Xana rămase oleacă în urmă şi strânse mâna lui Radu 
Andronic. 

— Madona cu noi. 


Capitolul XIV 


ÎN IAD 


După sumedenie de ploconeli care de care mai fistichii 


gândea Chirică - „turcul, pesemne, nu pune preţ pe 
osteneală, căci mâinile i se zbuciumă zălude, ba la barbă, ba 
la frunte, dezmiardă pământul şi-apoi se caţără în creştet, 
pentru ca fără astâmpăr să coboare la gură, iar de aici la 
vale, pe pântece“ - poposiră în chear-chir. Încăperea abia 
răsufla, împovărată de boscârţe scumpe: porţelănărie, 
ţesături, jaduri cioplite în ţara lui Soare Răsare, argintărie 
şi potop de covoare, fildeşuri şi puhoi de mărunţişuri, Alah 
ţine-le seama! 

Ioniţă Fărcăşan, cu genunchii plini de cânepă, dădu să se 
aşeze pe sofa. Creştineşte, aşa cum o deprinsesese în 
conacul lui tată-său şi crâşmele înşirate pe malurile 
Bucureştioarei. Îl deşteptă ghiont tainic, iscat de logofăt, şi 
avu de furcă până-şi rezemă şezutul pe picioarele 
încrucişate. 

Din ceata de şalvaragii care-i întâmpinase îi însoţiseră în 
conac doar mai marii gâzilor, Osman şi încă un turcalete, 
Ali, o ciozvârtă iutacă, numai vlagă ascunsă şi căutătură 
cotişă. Cercetându-i, boier Andronic cugetă că adevărata 
primejdie adăsta în Ali. Se arăta iscoditor, prepuielnic şi nu 
prostănău. 

Chirică încerca să ţină hram de vraci vestit, stând ţeapăn 
şi cu gâtul strâmb de parcă ar fi primit pumn zdravăn în 


falcă, sucindu-i-o în veci. Aşa păşea pe ulițele Bucureştilor 
dumnealui jupân Pantaleon Calliarhos din Chios, doftorul 
cel trufaş al Curţii plătit de Brâncoveanu cu o mie de taleri 
în an. Ilie Machidon, stâlpit după obicei în par, îl urmărea cu 
surâs mijit. Când se sătură, începu a cerceta păreţii de 
marmoră. Hârşit în isprăvi de primejdie alături de logofăt, 
se deprinsese a feri cămările fără fereşti, unde se simţea 
nelaîndemână, cetluit în clapcă de cloţan. 

Mirko ţinea căutătura în pământ. Pumnii albiţi de 
încleştare îi spânzurau de chimir, iar plugarul îi auzea 
pârâitul măselelor. Ar fi sărit în grumajii lui Osman şi doar 
stăpânirea, pe care o simţea izbindu-l cu barosul în ceafă, 
izbutea să-l împietrească. 

Depus pe o sofa, Rustan viersuia mut frumoasei Zelide. 
Ferea ochii logofătului, iar voroava din cămară îi luneca pe 
lângă urechi. 

Turcii rostogoleau priviri nedumerite. Îi năucea boala 
ciudată a lui Surme - cine mai auzise de asemenea 
zăcăşenie, blestemul lui Alah?! - tătarul cu piciorul 
şontorog şi minţile parcă duse, nu-şi puteau desprinde 
privirea de chipul muierii cu plete strălucitoare, boboc de 
chiparoasă în bătaia de argint a lunii. 

Ştiau dumnealor că păgânelor le e îngăduit trai 
neruşinat, chipuri descoperite în priveala purtătorilor de 
nădragi, dar sălbăticiţi în munţii cei pustii, nu avuseseră 
prilej să li se adeverească asemenea năzbâtii. Şi-apoi o 
muiere atât de ghizdavă, oricât de smintite ar fi canoanele 
ghiaurilor, se cere zăbrelită, căci nu se cheamă bărbat acela 
care îngăduie altor bărbi şi musteţi să-i strecoare căutături 
poftalnice. Pesemne însă că novacul ăsta, carele desluşeşte 
că-i prieten cu Galimet Surme, n-are vlagă în berneveci, 
deşi-i răsărit şi zdravăn cât geamia. 

Amintindu-şi de învăţăturile logofătului, Ioniţă Fărcăşan 
bătu din palme. Turcul e primitor din fire, iar canoanele 
ospeţiei se cer împlinite înainte de a te aşeza la voroavă. 


Într-o clipită se ivi ceată de slugi, lighenaşe argintuite cu 
apă de trandafir şi peşchire, ştergare în care poftiţii 
trebuiau să-şi usuce mâinile. Chirică făcu ochii mari. În 
amar de ani, de când sălăşluia pe lângă casele Fărcăşanului, 
nu dovedise atâta zor şi doar chemat de patru ori se sălta 
într-o rână aşteptând ca boier Ioniţă să răguşească. 

Se iviră apoi, purtând tipsiile pe cap, alte slugi cu lulele, 
cafele şi şoşab, o băuturică slăbie întocmită din alune, caise, 
pere, cireşi şi apă de cedru. După câteva înghiţituri Ali se 
lăsă în genunchi, sărută poalele caftanului lui Ioniţă, apoi 
glăsui către Radu Andronic: 

— Cerem iertare, effendi, dar tot n-am priceput cum de s- 
a abătut asemenea năpastă asupra stăpânului nostru. 

Osman socoti cuvenit a începe să se văicărească în gura 
mare. Se bolunzeau de toate în tânguiala aceea. Afurisenia 
şi fulgerele lui Alah, papucii Profetului, vrăjile blestemate 
ale ghiaurilor, căinat plâns fără lacrimi. 

— Doftorul din Viana, descâlci logofătul arătând spre 
Chirică, prepuieşte că i s-ar trage din căutătură rea şi 
sperietură straşnică. La Stambul, bidiviii de la rădvan 
luând-o razna, goneau cuprinşi de streche să se arunce în 
undele Bosforului căci acestea, fiind îngheţate, desluşeau 
amăgitor uliţă ninsă. Doar mâna cea puternică a lui Alah i-a 
oprit la margine de parmaclăc. Senioria sa Galimet effendi 
a rămas însă din acea seară amuţit şi sărăcit de auz. 

Gâzii, clătinară capetele înspăimântați. 

— Haram! Haram!189 

— Mă aflam în tovărăşia Domniei sale, aşa că vă pot face 
mărturisenie. Am mai rămas trei zile în Stambul, căci îl 
năpăstuia fierbinţeală straşnică. Doftorul neamţ, vestit 
pentru învăţătură în şapte ţări şi împărăţii, s-a învoit să-l 
grijească în schimbul a trei pungi cu aur. 

Fălcile şalvaragiilor se făcură dintr-odată moi, ochii li se 
holbară. Trei pungi cu aur! Cine a mai pomenit de 
asemenea preţ să cumperi şapte bidivii persieni şi cu mult 


mai scump decât a plătit marele vizir pentru Picătură de 
Rouă, cea mai gingaşă cadână din haremul Domniei sale?! 

Radu Andronic zvârlise cu dinadinsul galbeni mulţi ca să 
le reteze piuitul. Pentru osmanlâi, ce-i scump îi şi bun, fără 
a mai sta la judecată. Ioniţă Fărcăşan clătină de câteva ori 
din cap arătând cu degetul spre logofăt. 

— Galimet effendi vă face să pricepeţi că până-şi va 
redobândi glasul şi urechea - Alah e mare şi Domnia sa nu 
se îndoieşte de puterea şi milosârdia lui - voi fi tălmaci. 
Doftorul, cu neasemuita-i ştiinţă, îi descâlceşte gândul şi 
poftele, iar eu le voi poftori în graiul domniilor voastre. 

Gămanul bătu o singură dată din palme, semn că-i 
ostenit. Gâzii avură clipă de şovăială apoi, încurcându-se în 
numărul temenelilor, ieşiră de-a-ndărătelea. Logofătul 
rămase o clipă tăcut. Nu-i plăcea privirea lui Ali. Tânguit, 
căutătură, cerşetoreală la mila lui Alah sau răsuflare, toate 
aveau aromă făţarnică. 


Straşnic vegheată la Schitul Vechi, domniţa Casandra îşi 
depăna ceasurile lungi, chibzuind la prilej şi mijloc de 
slobozenie. În chilie i se îngăduiseră doar ghergheful şi 
ceaslovul, Doamna Maria fiind de faţă la întocmirea 
sunducului de călătorie. Fuseseră smulse şi aruncate cu silă 
stihurile, novelurile, romanţurile, scrieri desfrânate carele 
strâmbă mintea şi cugetul, hrănind  nesupunerea, 
obrăznicia şi duhul de răzmeriţă ce o stăpâneau pe 
Domniţă. 

Casandra nu cârtise, mulţumindu-se doar s-o cerceteze 
pe mumă-sa. lar în căutătură şi gura schimonosită îndesase 
ocale de dispreţ. 

La schit, aruncase ceaslovul în sobă, răpunând-o de 
spaimă pe maica Apolinaria care se închinase de Ucigă-l 
Toaca - şi fără şagă, chipul Domniței era în acel clipe 


aidoma cu al lui Satan - sfâşiase cu stilet suleag ghergheful 
şi cusătura urnită la Braşov. 

Zilele şi mai cu seamă nopţile se măcinau anevoie. 
Casandra zăcea pe crivat, Apolinariei şi  Maximilei 
neslobozindu-le cuvinţel şi nici măcar privire. Maicile - două 
bufniţe cărora le dădea târcoale jumătatea sutei, anii când 
muierea îi mai amarnică - fuseseră năimite de 
Cantacuzinoaie s-o strunească pe fie-sa, să-i întoarcă 
cugetul smintit la blândă ascultărică, mintea la datorie şi 
cele sfinte, inima către mumă-sa. Aveau s-o îndrume spre 
acestea, înfrângându-i fiinţa îndărăpnică pătrunsă de duh 
satanicesc, canon de post vreme de patruzeci de zilei, 
dezlegare la vin, untdelemn şi pâine îndulcită, Domnița 
aflându-se slăbie şi mereu cercată de bolişte. 

Casandra arunca blidele cu bucate sălcii, fărâma 
clondirele ţăndărindu-le de păreţii chiliei, rămânea mereu 
mută şi cugeta. Maicile îşi vârau nasul în cămăruţă, 
încercau s-o îmblânzească spre cele creştineşti. Când 
Domnița însă, mânioasă de hodorogeală, ţintise capul 
Apolinariei cu candela plină ochi de oloi mânjindu-i 
camilafca cea bună din păr de cămilă, moşnegele făcură 
cârcel la limbă. 

Acum, înserarea pripelnică presăra mâini de levănţică în 
cămară, năpădind-o de umbre. Pâlpâia candelă nouă din 
sticlă de Boemia şi limba de lumină da târcoale sfântului 
Neculai, cetluit în veşmânt de argint. Croncănit de cioară 
spărgea pustiul ținutului şi Domnița, toropită din pricina 
postului, ghici zvon de rădvan boieresc poposit în curtea 
schitului. Mai trecu o vreme apoi auzi paşi pe săliţă. 
Încredinţată că oaspeţii nu pot fi decât cotoroanţele celea 
cu ochi iscoditori, Domnița întoarse faţa la peretele ocrotit 
de-o scoarță din [ara Maramureşului. 

— Casandră! 

Uluită de glas străin tânăr şi catifeliu, Domnița se răsuci 
sprintenă lăcustă. 

— lleană! 


Într-o clipită, în mijlocul chiliei nu se mai desluşi decât 
ghem de blănuri, taftale, zulufi, canafuri şi alte bodroanţe 
muiereşti, scântei stupite de diamanticale. Îmbrăţişările 
curmate, Casandra şi Ileana rămaseră prinse de mâini 
cercetându-se cu lăcomie. Domnița întrebă râzând: 

— Cum de ţi-au dat slobozenie vrăjitoarele celea? 

— Când poftesc ceva nu cer slobozenie nici lui Vodă! Şi- 
apoi am băgat de seamă că ai vârât teamă în ele fără a te 
zgârci. 

Bucuria învăpăiase obrajii Casandrei, ochii îi străluceau 
ca în zilele cele sturlubatice când, în fustişoare scurte, 
goneau fluturei zăluzi pe valea Oltului, unde jupâneasa 
Draga, mama llenei, avea moşie cuprinsă. Fără să-i 
sloboade mâinile, o trase spre sofa silind-o să se aşeze. 

— Lasă-mă să te cercetez, lleană. Eşti mereu tot mai 
chipeşă! 

Vorniceasa  lleana  Leurdean  râse  dezmierdată, 
aruncându-şi capul pe spate. Era o muiere cu adevărat 
falnică, iar vestea-i mersese până la Curtea Engliterei. 
Împlinise de Sfântul Vasile douăzeci de ani şi număra trei 
de când se însoţise cu vornicul Leurdean, capuchehaie a 
Brâncoveanului prin cele străinătăţi. Ochii prelungi, verzi 
ca mugurii plezniţi în zi caldă de Prier, îşi găseau păreche în 
smaragdele cât cireaşa nepârguită din urechi, buzele 
fragede scoteau din minţi valahi şi venetici, musteţi abia 
iţite şi cărunte, mireni şi feţe bisericeşti, şi doar frica de 
Dumnezeu o împiedica pe vorniceasă să aţintească cu 
dinadinsul sfinţii zugrăviți pe ziduri de biserică... 

În cununa grea de plete tuciurii făceau ochi spelci cu 
căpeţele de mărgean şi adamante, iar la grumaji, atât cât se 
desluşea din caţaveica de vulpe albă, licărea colan de 
mărgean. Casandra îi atinse înveselită colţul buzei. 

— "Ţi-a răsărit o alunea, Ileana! 

— Am aninat-o eu, râse Leurdeanca, şi se cheamă muscă. 
Acesta-i ultimul canon la Paris şi poţi s-o cetluieşti unde 
pofteşti. Pe vârful nasului, obraznica, pe obraz galanta, pe 


buză cocheta, la sprânceană pasionata. Eu mi-am iscat o 
sărutare. Şi pentru a-ţi desluşi toate cele, ţi-oi mai spune că 
ăst conci se cheamă viespi şi fluturi... De ajuns cu 
mărunţişurile, Casandră... Cât ai de gând a zăbovi în 
sălbăticiunea asta? 

Chipul Domniței se adumbri. 

— Ştii bine că nu mi-e după poftă. Cine ţi-a vestit că-s 
surghiunită? 

— 'Tolocăneşte un Bucureşti despre utima ispravă a 
Doamnei Maria. Ba chiar şi Brâncoveanu se mira de 
asemenea urgie. Pricina osândei n-o cunoaşte însă nimeni. 

Se uită curioasă la Domniţă. Se afla cercetătoare din fire, 
şi apoi o adumbrea necazul prietenei. Casandra oftă, îi ocoli 
căutătura. 

— Pricina ţi-oi desluşi-o altădat'”, Illeană! La mijloc îi 
urzeală politiceaseă, despre care nu mi-e îngăduit a face 
mărturisenie. Atâta mă juruiesc: ruşinea ăstei osânzi, o să 
mi-o plătească mămuca cu lacrimi de fiere... Ce faci tu, 
Ileană? 

Leurdeanca o mai cercetă cu luare-aminte câteva clipe şi 
oftă rostind cu glândul în altă parte: 

— Îs purceasă către Viana, unde mă aşteaptă vornicul, 
pentru a face dimpreună drumul spre lagună. 

Tăcu, răsucindu-şi încurcată ghiulurile. 

Casandra o îmboldi, scuturând-o gingaş de umăr: 

— Hai, lleană, desfereacă-ţi moara! Vreau să mă 
veselesc. Cine a mai nuntit, cine a peţit, ce isprăvi a mai 
născocit bezmeticul de Negoescu, mai numără ouăle în 
cuibare Marica Brâncoveanului? 

— Mai abitir ca oricând. Deunăzi a ocărât-o pe 
chelăreasă pentru că a risipit ceara mucărită la sfeşnice, iar 
pe Gireau, franţuzul de la cuhnii, l-a povăţuit să caute 
rânduieli de merindeaţă mai ieftioare. Ţi-oi mai spune că 
bănoasa Zinca Brăiloiu, cea uitată de moarte, umblă după 
măritiş... 

— La optzeci de ani?! 


— Îi tăgadnică, mărturisind doar şaptezeci şi cinci. 
Dimpreună cu Chiva, sufragioaica, descântă toată ziua 
ghiocul şi alcătuiesc farmece, spre înlănţuirea ursitului. 

— Cine-i acela? 

— Boier Neagoe Drăghici. 

Casandra izbucni în chiote de râs. Maica Apolinaria îşi 
strecură nasul cocârjat în crăpătura uşii. 

— Nu spre veselire şi petrecere... 

Neîngăduindu-i vreme să isprăvească, Domnița apucă 
sfeşnicul aflat pe mescioară. N-apucă să-l azvârle, căci 
băbătia închise uşa iutacă. 

Ileana îşi ţinea pântecele de râs. 

— Da' ştiu că le-ai strunit!... Si iaca aşa, Casandră, mire 
prea aşteptat îi boier Neagoe 

— Şuguieşti, Ileană! 

— Mă juruiesc. Mai pot adăugi, că prin slugi, i-a sfeterisit 
o păreche de izmene şi asupra lor opintesc amândouă, 
ţigancă şi băneasă, dondănind vrăji şi stropindu-le cu sânge 
de cucoş negru, răpus în miez de noapte, pe lună holbată. 
Dar venind vorba de cununii, ţi-oi spune-o pe cea mai lată! 

— Zi, lleană... 

O mânca din ochi, îi sorbea cuvintele, hulpavă de veşti, 
părându-i parcă rău că vremea se călătoreşte prea repede, 
ori că Ileana nu glăsuieşte îndeajuns de iute. 

— Dintâi aşează-te, Casandră, căci cleveteala e de soi 
ales. S-o însurat... Ghici cine? 

— Nu mă da în undă, Ileană! 

Leurdeanca însă poftea uimire mare, trăgea de cuvinte 
precum pruncii cei râzgâiaţi. 

— S-o însurat... s-o însurat... 

— Cine? 

— Logofătul Andronic. 

Domnița păli. Ochii alunii, cu o clipă înainte vioi veveriţă, 
înţepeniră străpungând obrazul vornicesei. Suflă anevoie: 

— Îi peste putinţă. 


— De ce, Casandră? La o adică, nu se află buestru să nu- 
şi afle şaua, după cum nu s-a dibuit încă vulpe fără vânător 
carele să-i vină de hac. Gândeai oare că logofătul va 
zburătăci în veci, din cuib în cuib, fără să-şi prăpădească 
inimioara la călcâiaşul vreunui imineu? 

Casandra răspunse cu cuget rătăcit: 

— Nu... Nu gândeam... Pe cine a luat? 

Vorniceasa, după obiceiul dumneaei, îşi lăsă capul pe 
spate, tras, ai fi zis, de conciul greu şi spelcile iscate din 
adamante. 

— Nu te mai încerc, Casandră, căci închipuirea ţi-i prea 
săracă. Poate muierea lui Belzebut să fi ghicit asemenea 
năzbâtie. Doamne, aş zălogi o moşioară, doar să fiu dinainte 
când zăludul de Andronic îşi va înfăţişa soaţa cucoanei 
Irina. 

— Pe cine a luat? poftori Domnița. 

— O leaşcă, subţire trestioară, vorba Negoiescului nici n- 
ai de ce s-o apuci, cu plete dalbe. Că-i primăvară-vară zici 
că tot ninge. Mai adăugeşte căutătură tomnatecă. 

— Tomnatecă?! 

— Chiar aşa. Toată burniţa lui brumărel s-a înghesuit în 
ochii ceia. 

— Le îngroşi, Ileană. 

— Şi mai puţin decât oleacă. Pe papistaşă am văzut-o nu o 
dată la Viana, în Florintia şi chiar la Curtea Bourbonului. 
Vestea însoţirii ne-a adus-o însă de la Stambul iscoadă de-a 
Vlădicăi Dositei. Bostangiii vântură târgul în căutarea 
contesei - îi din stirpea Radowicze - căci logofătul a răpit- 
0... Ah, istoria are haz... Dar ce-ai, Casandră? le cearcă 
vreo năpastă? 

Domnița, albă var, şoptea cuvinte mute. Îi tremurau 
mâinile, o gâţă vineţie i se zbătea pe grumaz. Speriată, 
Leurdeanca îşi curmă năvala voroavei. Îi prinse braţul, apoi 
îi împrejmui umerii. 

— Casandră... Desmeticeşte-te, Casandră... Doar nu l-âi fi 
îndrăgit pe logofăt! Doamne, cât îs de tută! lacă aşa se 


întâmplă când robeşti clevetelii... 

Domnița cercă să zâmbească. Îşi umplu pocal cu apă de 
roze şi-l răsturnă pe gât cu poftă năpraznică. 

— Cum să-l îndrăgesc, Ileană? Doar ştii că-s ursită lui 
Cantemir. 

Vorniceasa săltă din umeri. De basme pentru prunci se 
afla sătulă până în cercei. Una-i ursitul şi alta liubovnicul. O 
flăcăruie trecu, părere, prin căutătura verde. O vară 
întreagă - după cel dintâi an de împreunare cu vornicul - 
dezmierdase musteaţa lui Radu Andronic. Neuitate acele 
ceasuri petrecute în livada de la Troieni, mângâiată de 
dulce apus de soare, poposit pe trup despuiat, şi mâinile 
catifelii ale logofătului! lacă, se aflase la pas mititel de a-şi 
prăpădi minţile, dar slavă jupânesei Draga, carele pe umeri 
îi iscase căpăţână sănătoasă şi nu minte de vrăbiuţă! 
Casandra se afla însă o zgâtie de copilă, cu trei ani mai 
crudă decât dumneaei, vorniceasa, şi mai moştenise se vede 
şi patima cea năruitoare a lui tătâne-său, Vodă Şerban. 
Glăsui, de parcă s-ar fi aflat singură în cămară, sieşi, ori din 
pricina pustietăţii din cuget, păreţilor: 

— „.„„Asemenea bărbaţi nu-s ursiţi doar unei muieri... 
Unui Andronic logofăt nu-i lepezi inima la ciubote, căci 
lesne ţi-o va zdrobi între pinteni. Ibovnic, da, nu mire! Nici 
pe leaşcă n-o pizmuiesc. În astă seară îi juruieşte ei drag pe 
veci, iar mâine, pe rouă nescuturată, lasă o alta cu 
pântecele la gură... Să nu crezi... Am chibzuit temeinic 
când m-am învoit a face bordei cu Leurdeanu. Îi trecut, dar 
nescuturat, şi la o adică, de nădejde... 

Domnița Casandra dădea din cap fără încredințare. Se 
zvoniseră destule la nunta llenei cu Leurdeanu, ba 
zeflemiseala ajunsese până în cetatea Braşovului. Vornicul 
moşnegea de-a binelea spre şaizeci de ierni, se afla cocârjat 
cu musteaţă şi barbă cănite după pilda papistaşilor, în 
vreme ce mireasa îmbobocea şi mai chipeşă în strai de 
catifea albă, plouat cu smaragde şi mărgăritare. Când 
ieşiseră din biserică, lumetul rămas în priveală amuţise de 


atâta frumuseţe, apoi izbucnise în strigăte de slăvire şi 
urături. 

Boier Ioniţă Fărcăşan, cleveticiul târgului, aflat printre 
oaspeţi, şoşotise la urechea prietenului dumnealui, clucerul 
Negoescu: 

— Ehe! Geaba dă Dumnezău pită bună, după ce-ţi ia 
dinţii... 

Vorba făcuse pui, dăduse târcoale Bucureştilor, fără a 
ocoli Curtea Domnească unde Vodă zâmbise, în vreme ce 
Doamna Marica, pe care necuviinţele o înnegurau, pungise 
şi mai abitir gura boţită, poposise în cele din urmă la 
conacul Cantacuzineascăi din Braşov. 

Casandra îşi netezi poalele de canavăţ şi rosti, 
grămădindu-şi puterile: 

— "Te înşeli, Ileană. Unuia singur i-am zălogit inima: lui 
Dimitrie.. 

Leurdeanca o cercetă printre genele mătăsoase. Îi făcea 
aceeaşi încredințare ca şi Dochiilor lui Mărţişor. Dădu din 
cap, apoi îi prinse mâna. 

— Casandră, eu mâine, înainte de prânzul cel bun, îmi 
urmez călătoria. Cum te pot răzema? 

— Cum să mă rezemi? 

— Dacă vrei să te lepezi de surghiun mă fac punte şi tot 
te slobod. 

Căutătura Casandrei rătăci pe fereastră. Un pui de 
prihor se aciuase sub streaşină şi ciugulea nătâng 
promoroacă. 

— Încotro s-o iau, lleană? La o adică, tot la mămuca îs 
silită să mă întorc. Într-o lună ori două, mult în primăvară, 
osânda se spulberă căci îi hotărâtă nunta cu Dimitrie. 

Ileana tăcu. Tăcu şi Casandra. Doar cu un ceas înainte 
gândea altfel... 

O toacă harnică începu a asupri văzduhul, vestind slujba 
de vecernie... 


XXX 


Când logofătul se ivi în celula valahilor, postelnicul Ionică 
Dumşa îşi duse mâna la gură spre a astâmpăra strigăt 
necugetat. Cu primejdie de a-l recunoaşte, se aflau doar 
dumnealui şi Negru Negulescu. Craioveanul fusese însă 
cetluit în cămara de cazne şi nimeni nu-i cunoştea soarta. 
lar minţile sărmanului Filipache erau de mult călătorite, 
Pârcălabul Traşcă al Vasluiului abia îşi trăgea sufletul, 
oblojit cu trenţe trecute în omăt, căci îl asuprea fierbinţeală 
năpraznică. 

Tulburat peste măsură, boier Andranic le cercetă 
făpturile potopite, cugetând la ceea ce izbutiseră a săvârşi 
anii trudnici ai ocnei dintr-o cruce de bărbat ca Ionică 
Dumşa. Ali, însoţitorul logofătului, rămăsese în prag şi-l 
ţinea în priveală capeşă. Ciudat tare i se păruse gustul 
veneticului de a hoinări prin hrubele osândiţilor, şi dacă 
ochiul nu-l păcălea, băgase de seamă că zăbovea cu 
dinadinsul printre osândiţii valahi. Porunca fusese însă 
slobozită de însuşi Galimet effendi, folosindu-se de limba 
vraciului cel priceput şi pas de te împotriveşte! 

Boier Andronic simțind frâul, îi şopti lui Ilie Machidon: 

— Abate-l pe păgân, cât să slobod două vorbe. 

Privirile vitregiţilor îi străpungeau trupul şi dintâia oară 
în viaţă, logofătul se simţea ruşinat de vlaga boierului, de 
straiul cheltuielnic, cu risipă de podoabă. Câtă trudă şi jale 
se desluşeau pe chipurile acestea răzbite de suferinţă, cât 
alean în ochii şi buzele strânse, în mădularele iţite prin 
trenţe şi însemnate de gârbaci şi fier! 

Gemetele pârcălabului îi sângerau cugetul. Iacă şi acesta 
fusese bărbat vrednic, cu pumn şi cuget de cremene. Îl 
văzuse la Curte, pe vremea când ucenicea la Cancelaria 
Neagră, şi-l cercetase cu luare-aminte căci i se dusese 
buhul de făptură aprigă şi de temut. Cam ciufut, prea 
amarnic şi pus pe porunceală, dar de nădejde, vorba celuia, 
fătat şi nu ouat! 


„Până în sară îşi dă sufletul...“ Cunoştea semnele: nările 
lipite şi galbene, ochii pierduţi în găvane, răsuflarea 
opintită... 

Ilie Machidon, parcă fără treabă şi sastisit de priveliştea 
întemniţaţilor, se apropie de şalvaragiu. Surâzând, atinse 
pumnalul ce scotea capul din cingătoarea lui Ali. Păgânul îl 
cercetă nedumerit şi Machidon zugrăvi colaci în văzduh, 
semn că-l pizmuieşte straşnic pentru asemenea sculă. Era 
un jungher de toată mâna şi pe care l-ai fi putut rostui în 
orice dugheniţă pentru câţiva piaştri. Plugarul se scotoci în 
şerpar şi dibui un galben. Tot bătând turcimea, aflase că 
nimic nu-l zgâlţâie mai straşnic pe osmanlâu decât lucirea 
aurului şi, cupeţ din fire, îi oricând gata de târg, 
neguţătoreala aţâţându-i sângele. 

Simţind prilejul, logofătul se apropie de postelnic. Îi şopti 
iute, cu spatele răsucit spre gâde: 

— Cu voia cerului, mâine sunteţi slobozi. 

De tulburare Ionică Dumşa amuţi. Radu Andronic vru să 
se îndepărteze. Îl opri glasul slăbiu ce opintea a-şi deschide 
potecă: 

— Stai! Negulescu e pus la cazne. Mi-e să nu-l fi răpus... 
Craioveanul desluşi privirii nedumerite a logofătului: Boier 
Negru... 

Radu Andronic dădu din cap şi făcu cale întoarsă spre 
poarta hrubei. Jungherul cel prost rânjea la brâul lui 
Machidon, iar Ali cerca între dinţi aurul. 

— Logofete! îi ţâşni dintr-odată glas în spinare. Logofete 
Andronic! 

Nimeni n-avea să priceapă în veci ce candelă se 
aprinsese în mintea lui Manole Filipache. Cu grumaijii 
încolăciţi de şerpurel, înainta spre boier. 

Ionică Dumşa cercă să-l domolească, dar nătângul se 
zbătea a ajunge la logofăt. 

— Ai venit să ne slobozi? De ce nu-mi grăieşti, Andronic? 

Slavomir îl prinse în braţe şi-l depuse cu de-a sila pe 
mindir. 


— Taci! 

— De ce? Logofătul mi-e prieten,  slujbaşul 
Brâncoveanului. 

Simţind primejdia şi privirea aţintită a gâdelui, Nikos, 
pehlivanul din Creta, sări în mijlocul hrubei în giumbuşluc 
de iarmaroc. Vornicelul nu se lăsa însă abătut de la ale 
dumnealui. 

— Grăieşte, logofete. Îmi porţi oare pricină? 

— Taci! poftori Slavomir scrâşnind din măsele. 

l-ar fi astupat gura, dar abia atunci ar fi întărâtat 
prepuiala şalvaragiului. 

— Să mergem, spuse Radu Andronic. 

Ali îl cercetă cu luare-aminte. 

— Valahul te cunoaşte, effendi? 

Boierul săltă din umeri cu nepăsare silită. 

— Netrebnicul îi slab de minte. Aşa socot, căci graiul nu-l 
pricep. 

Gâdele îşi cobori iute privirea. Vorbele străinului nu-i 
făceau încredințare. O simţise şi Radu Andronic. 

În hrubă, Soman-Aba-El închina rugăciune. Dondănitul 
ţesea ţârâit domol, amintindu-i postelnicului de greierii 
pitiţi în cotloanele conacului părintesc. 


XXX 


În cămara temnicerilor - o săliţă măruntă săpată în 
peştera muntelui, ia o palmă de locuşor acolo, cât ogradă 
de gospodărie calică - Osman şi Ali hăpăiau pilaf de oaie şi 
zăboveau la taifet. 

— Pereşte-ne, Alah, de clevetitul în pustiu! 

Ali cercetă spre Mecca, cerând îngăduinţă Profetului a-şi 
urma voroava. Osman, nu prea harnic la minte, dar 
cunoscându-şi tovarăşul, pricepu că netezeşte drum întru 
şopoteală - cine a pomenit şopoteală să n-ascundă vreo 


diavolie? -, lepădă lingura în blidul sleit. Îşi duse căuş 
palmele la urechi, ca cel ce n-aude bine.. 

— Cam tocmită cu arnici roşu zăcăşala aceasta a lui 
Surme. Chibzuieşti într-altfel, Osman? 

Namila scutură din cap. Nu chibzuia în nici un fel. 
Ciozvârta de şalvaragiu urmă a cugeta cu voce tare: 

— Dintâi că nu mi-a fost s-aud de asemenea betegire şi 
har cerului mi-s de patruzeci de ani, soacră-mea numără 
îndoit, unchiul Daud, împovărat de multe răsărituri de lună, 
le-a uitat socoata, Iochiuze, hogea din satul meu, a întrecut 
suta... O ştim cu toţii! Spaima îţi vâră ardei iute în nădragi, 
o iei fulger la sănătoasa, nu-ţi retează însă limba şi urechea. 

— Aşa-i, încuviinţă Osman. Tare mai eşti înţelept, bre, Ali! 
Socot că nu te afli mai prejos de cadiu, nici măcar cu un 
deget. 

Fesul cel pirpiriu se prefăcu nesimţitor la atâta fală. Doar 
musteaţa îi tresălta gâdilată. 

— Şi-apoi nici ceata nu-mi place. Tuciuriul cela care ne 
tălmăceşte gândurile stăpânului are înfăţişare de lotru cu 
cheag şi nici ceilalţi nu se ţin mai prejos. 

Ochii lui Osman clipiră des. 

— Dar muierea? Ce zici de muiere, Ali? 

— Îi plămadă venetică, Osman, şi geaba opinteşti. 
Asemenea sămânță de cadână n-o cetluieşti între păreţi de 
faianţă cu eunuci la porţi şi îngăduinţă doar în grădină 
ferecată. 

— De ce, Ali? 

— Pomenit-ai oare şoim priponit în lănţugel, ori fulger 
zăticnit între nouri? Ferecată, muierea cu cosiţă de argint 
se prăpădeşte, fie că se îndură Alah a-i culege suspinul fie 
că se leapădă singură de zile. 

— De unde ştii? 

—  Cercetează-i ochii. Sunt aidoma cu ai lui Olur, 
georgianca, ţii minte? Un an a urzit şi s-a străduit să se 
sloboadă din haremul lui Ramy. Şi cu ce n-o dezmierda 
acela?! Şi podoabe, şi cofeturi, şi caic cu vâsle aurii, şi 


floare de liliac în miez de făurar. Zadarnic! Şi-a luat zilele, 
asuprindu-şi grumajii în cingătoarea de caşmir a vizirului. 
De-acu, las-o păcatelor de muiere. Nu-i de hramul nostru şi, 
la o urmă, mi-ar fi şi teamă de daradaică cu plete de 
vrăjitoare. Eu cuget la altceva... 

— Cugetă, Ali. 

— Adulmec în toată tărăşenia vicleşug ce nu-l pot dibui. 
Nici iscuseala, nici țelul. De una sunt încredinţat. În hruba 
valahilor, tuciuriul a tăifăsuit cu osândiţii în vreme ce 
tovarăşul său se tocmea cu mine pentru jungher netrebnic 
şi fără preţ. Şi apoi întâmplatu-s-a vreodată ca în temniţă să 
pătrundă atâţia străini? Limbă şi cap retezat ni s-au 
făgăduit de vom cuteza a şopti cuvinţel despre ocnă şi 
muşteriii ei, iar acum, nimeni nu mai ţine seama de taină, e 
forfecată fâşioare... De-aceea mă socot să trimitem degrabă 
şi fără ştirea nimănui olac vizirului, Ramy Mehmet. El va 
hotări ce avem de săvârşit şi cui ni se cuvine a da ascultare. 

— Judeci înţelept, Ali. 

— Binecuvântarea lui Alah să pogoare asupră-ne! Mai 
socot ca olacul să fie Isan şi să se strecoare prin porticica 
dosnică ce duce spre văgăuni. 

— De ce? Drumu-i cu ocoliş. 

— Dar fără primejdie de ochi străin. Osman, Osman! 
Gailesiz baş bostanda biter'*?. 

Namila rânji de parcă ocara lui Ali i-ar fi adus nespusă 
dezmierdare  cugetului. Pirpiriul îşi îmbrăcă giubeaua 
blănită şi ieşi zorit să-l cerceteze pe Isan. Într-o zi, mult 
două, marele vizir avea să afle că neorânduială cumplită 
stăpâneşte la Iadul Alb. 


Capitolul XV 


__ BEIZADEA DIMITRIE 
ÎŞI ÎMPOVĂREAZĂ CUGETUL 


Cea mai bătrână roabă din haremul lui Galimet Surme, 
cu chip hârbuit, zbârciog asuprit de secetă, vâri pe uşă nas 
de asemenea creţ, cât benghiul. 

— Stăpâna pofteşte să-ţi vorbească, celebi'+. 

Cerceta aţintit câtre Ioniţă Fărcăşan, carele făcea pe cela 
surdul, fără minciună însă, căci nu pricepea boabă din 
graiul păgânesc. Bun înţeles, auzise dumnealui de vorbe ca 
scordolea, cheşchet, capama, cuş-cuş, tot bucate cu 
cheltuială ce dezmiardă pântecele, mai cu seamă după ce L- 
ai aţâţat închinând de-a doua sănătate cu rachiu de la Periş, 
rachiu despre carele veneticii zvoneau că ar fi nectar de 
gură împărătească. 

Gămanul însă deprinsese două şi bune: a bate din palme 
şi a cerceta oţărât în duşumele şi pe pereţi. Săvârşi 
întocmai şi acuma şi băbătia, speriată de holbătură, pieri 
vedenie. 

Radu Andronic prinse a râde mânzeşte, gândind că 
pentru un car de galbeni nu s-ar pofti în locul gămanului. 
Din cele auzite, Fathma, muierea lui Surme, n-avea minte 
calică, ba adăugându-i-se la aceasta vlagă de cuget şi 
pinteni vârtoşi. O luă pe departe: 

— 'Ţii minte, Ioniţă, când la crâşma lui jupân Leiba de pe 
malul Bucureştioarei oftai după harem ghiftuit şi te visai 


paşă împărăţind stup de muierlâc? 

Fărcăşan îi aruncă privire prepuielnică. 

— Hm!... Eram beat ţapăn. 

— Nu pricep, stăpâne, sări Chirică, de ce tot trudeşti a te 
împuţina. Nu ţi-ai rătăcit minţile nici când ai deşertat un 
poloboc de Cernăteşti, după ce înainte ţi-ai dres gâtlejul cu 
o ploscuţă de basamac înnădit cu vutcă muscălească. 

— Chiar aşa, râse boier Andronic. Cunosc petrecerea 
aceea înfricoşată de la mânăstirea Cozieni. Stăpânu-tău se 
afla treaz, mânz neînţărcat, şi doar din prea multă 
limpeziciune l-a țintuit pe Daniil, porcul părintelui Vitalie, în 
strana stareţului, poruncindu-i să sloboadă octoihul. La o 
parte şaga, Ioniţă! Visul ţi-e pe cale de împlinire, te 
aşteaptă harem  desferecat şi muiere dornică să-şi 
cinstească soţul mult lipsit. 

Odată simţi boier Fărcăşan cum inima, lunecându-i prin 
berneveci, se opreşte taman în călcâiaşul ciubotelor. 

— Ţi-e a râs, logofete? Atâta am a-ţi desluşi, că pentru a 
păcătui cu păgână, se cere dezlegarea Vlădicăi. 

— Mă pun chezaş s-o dobândesc în Valahia, spuse Radu 
Andronic. La o adică, Dumnezeu n-are stăpân, şi dacă el te 
vâră în crivatul şalvaragioaicei, se cheamă că Domnia ta îi 
împlineşti doar voia. 

Fărcăşan, speriat până peste urechi, se urnea greu 
cercetând pricină de zăbavă. 

— Dar  blestematul cela,  Machidon, pe unde 
bezmeticeşte? 

— Nu-i purta de grijă, loniţă, răspunse logofătul. 
Veghează împrejurimile, dimpreună cu jupan Mirko. Până 
nu desferecăm porţile temniţei, nu îngădui nici unui pui de 
chiţoran a lua drumul Stambulului. Orice prepuială ajunsă 
în saraiul sultanului ori al lui Ramy, ne poate reteza biruinţa 
şi anina juvăţ frumuşel de grumâji. 

Grăsceanul tremura tot, era o apă şi doar gândul de a da 
ochi cu muierea turcului îi fărâma genunchii. 

— Şi altfel contesa Xana, bine, sănătoasă? 


— Bine, sănătoasă, Ioniţă. Se hodineşte oleacă urându-ţi 
izbândă vrednică de vlaga cea vestită a valahilor. 

— Dar ticălosul cela betegit de picioare? 

— Se află în săliţă alăturată, cu mădularul stâlpit în 
lopăţele. Îţi mai pot purta veşti despre Petru, ţarul 
muscalilor, craii Leopold şi Bourbon, şi dacă mai pofteşti, cu 
oleacă de închipuire, ţi-oi spune cine ridică pocalul acum în 
crâşma Rădiţei. Hai Ioniţă! Dibuie-ţi inima în izmene şi du- 
te! 

Fărcăşan oftă din adâncurile cugetului păcuriu şi păşi 
anevoie spre uşă. În urmă-i, Chirică închină cruci mărunţele 
şi trase gât zdravăn de basamac. 

— Bietul cuconu' Ioniţă! Parcă avea plumb în opinci, aşa 
se îndura spre iatacul păgâniţei. De, nu-i bine când plăteşte 
oaia pielea lupului. Chibzuiesc... 

Chibzuia la păreţii înveşmântaţi in chilimuri şi covoare 
persieneşti. Logofătul pierise. 

Slujitorul ridică glaja spre răsărit din deprindere, căci în 
căsuţa din mahalaua Broştenilor, acolo grămădise icoanele 
sfinţilor Damian din Chilichia şi Antim al Nicodimiei, 
tovarăşii dumnealui de petrecere însingurată: 

— De-amu sănătate, fasole în post, cârnaţi la Crăciun, 
brânză-n pască şi pârţ în trenţe! 

Se trânti pe sofa chibzuind că de dormit dormise, dar 
cuvenit era să se şi hodinească oleacă. Ultimul gând, înainte 
ca pleoapele să-i cadă grele, fu pentru stăpânu-său. Cerea 
ocrotirea Satanei, îngerii şi sfinţii robotind după, judecata 
dumnealui, la seceră, stână ori rânitul vacilor, şi nu într-ale 
crivatului. 

Din înălţimi albastre, Ziditorul săltă sprânceana a veselită 
mirare. Apoi un pui de vânt şturlubatec, ca o coadă de 
zmeu, îi fură surâsul. 


Nu-i plăcu rânjetul lui Ali, dar se prefăcu a nu-l lua în 
seamă. 

— Dacă aceasta-i porunca lui Galimet effendi... 

Zeflemiseala era străvezie, cer spălat de ploaie în 
dimineaţă răsărită de florar. 

— După cum auzi, rosti logofătul cu buzele strânse. 
Surme pofteşte a fi slobozit din caznă ori osândă de moarte 
orice vitregit, cât de ticălos s-ar afla. Şi mai cugetă 
dumnealui că despre pricini nu are a da socoată decât lui 
Alah şi marelui vizir. 

— Prea bine, effendi. 

Ali îşi stăpâni surâsul. De un ceas, Isan a luat în piept 
drumul Stambulului. Dacă se dovedeşte vrednic, mâine 
înainte de apusul soarelui va bate la porţile lui Ramy 
Mehmet. La o urmă, petrecerea tărăgănată dovedeşte preţ 
îndoit. Dumnealor, gâzii, s-or desfăta şi mai abitir de 
chinuiala Negulescului, peste număr de zile. 

Cercetând după cheia cămării de cazne spre a-l slobozi 
pe boier Negru, Ali era încredinţat, putând să juruiască pe 
barba Profetului, că în temniţă pătrunsese vrăjmaş 
primejdios. lar acest vrăjmaş zăticnise cu vicleşug limba şi 
poate chiar şi minţile lui Surme. El, Ali, îi dibuise şi răsplata, 
bun înţeles, va fi pe potrivă. Răsuci cheia şi porticica se 
crăpă cu vaiet de buhă. 

— lacă, effendi! Porunca s-a fost împlinit. 

Boier Negru Negulescu le îndreptă căutătură orbită de 
beznă. Ali îi repezi ciubota în pântece, 

— Scoală, stârv de căţea! Eşti slobod! 

Logofătul îşi îndesă pumnii în clapcele dulămii, opintind 
să-i stăpânească, Craioveanul se sculă anevoie, răpus de 
dureri. leşi clătinat din cămară. Când ajunse dinaintea 
gâdelui, îl fulgeră scurt. 

— Dacă cerul mă îngăduie, şi-n gropniță de cârtiţă te 
dibui, Ali. Ţine minte, căci eu deprins sunt a-mi ţine vorba. 

Apoi, uimire fără seamăn îi vopsi obrazul. Îl recunoscuse 
pe logofăt. 


„Îndrăgesc tămâioasa de Cernăteşti şi muierea boită“, 
obişnuia să spună dumnealui, boier Ioniţă Fărcăşan, când 
deşerta cupa cu tovarăşi de petreceri în tunelurile'%2+ 
Bucureştilor. 

Vorbe de clacă! După cum Chirică adeverise, gămanul 
călca arar prin uliţa Brezoianului, unde se grămădiseră la 
acea vreme podăresele cuprinse, iar pe Podul Calicilor, 
mahalaua teleleicilor ce nu izbutiseră a dobândi cheag din 
neguţătoreala trupului, păşea doar spre a da bineţe Rădiţei, 
crâşmăriţa. 

Aşa-l zămislise pe dumnealui cucoana Safta: harnic la 
pahar, nesătul la pântece, milostiv de cuget şi sfielnic 
dinaintea muierii. Inima însă i-o întocmise îmbelşugată şi 
blândă mioară, lăcrămând pentru boboc de floare înrourat, 
apus de soare purpuriu, mână întinsă lângă zidul bisericii, 
butâlcă de vin brumată în răcoarea pivnicioarei, obraz 
catifeliu şi, mai cu seamă, căutătură perdeluită de geană 
mătăsoasă. 

Mulţi ani avea să pomenească boier loniţă despre 
întâmpinarea Domniei sale cu Fathma, soaţa lui Galimet 
Surme. Mulţi ani, căci Cel Veşnic e îndurător cu netrebnicii 
şi ştiut este că degrabă strânge din astă lume doar 
mieluşeaua albă şi porumbelul neprihănit. Pricină pentru 
bezmetici de a-şi bucşi traistele cu ticăloşii, căci de-ai cerne 
toate călindarele greceşti, n-ai să dibui sfânt cu barbă 
colilie. Dumnealor trudesc să-şi macine iute aţişoara de pe 
mosorel, fiind zornici să se lepede de basamac şi 
merindeaţa Crăciunului, ori a Sfintelor Paşti, spre a se 
înfrupta cu laptele şi mierea celei împărăţii. 

Da, cerul avea să-l mai îngăduie multă vreme pe cuconu' 
Ioniţă, iar dumnealui, bunel cu musteaţă albă şi şale 
ocrotite în blăniţă de iepure, nu va osteni istorisind despre 
amiaza aceea de Cărindar, când păşise în haremul lui 
Surme. 


Din lemnărie şi boscârţe, faianţa, fildeşurile şi aurăria 
încăperii nu luă nimic în seamă. [inerea de minte îi era 
hâţânată doar de eunuci, doi zdrahoni în nădragi răsurii, 
care la vederea dumnealui îşi descrucişaseră suliţele, 
îngăduindu-i intrare, şi aroma puternică de ambră, mosc şi 
tuberoză ce îmbălsăma odaia. 

Câteva roabe tinerele, zgâtii de treisprezece-paisprezece 
ani, crude şi iutace, strânseră în grabă niscai mărunţişuri şi 
pieriră adiere de vânt. 

La început, cu ochii păienjeniţi de tulburare, gămanul nu 
desluşi mare lucru din muierea ce năvăli să-i sărute mâneca 
halatului şi umărul, culcându-şi tot acolo tâmpla parfumată. 
Doar vălătuc de muselinuri, tafte şi brocarturi si oleacă de 
pântece gol, cu buricele înflorit de trandafir ghiordiu. 

Fathma ba lăcrima, ba gângurea cuvinte nedesluşite 
urechilor lui Fărcăşan. Îl înlănţuia cu braţe meşteşugit 
aromite şi primenite cu oloiuri scânteietoare, de ziceai că-i 
toată un licurici. Muzici dulci - pesemne diblari persieneşti, 
căci meterhaneaua osmanlâie aprig asupreşte urechile - 
năpădea odaia străpungând zidurile prin ocniţe tainice. 

Ţinând seama de învăţătura logofătului, gămanul atinse 
cu nasul fruntea muierii şi începu a se descinde. Abia atunci 
văzu chipul Fathmei. Şalvaragioaica îşi deznodase obrazul 
din grimeaua de borangic şi-l cerceta cu ochi hulpav. 
Căutătură albastră, prelungă, trăgând cu dinadinsul spre 
tâmple, gură poftalnică, rodie înrourată, tânjind după 
dezmierdarea soarelui. O muselină albă, priponită în creştet 
de pieptănuş auriu, îi îmbrobodea pletele noptatece. 
Cuconu' loniţă i-o desprinse cu dulceaţă şi cosiţele se 
zvârcoliră, şerpi negri, până la brâu. 

Muierea îşi urma ciripitul, dar urechile Fărcăşanului se 
aflau cu adevărat surde. Ameţit, tulburat de vraja păgâniţei, 
toată o flacără albastră, cu ochii pironiţi în sânii 
primăvărateci ce împungeau țesătura borangicului, boierul 
o cuprinse sălbatic zăticnindu-i gânguritul. Fathma i se 


înlănţui de grumaji, iederă cuminte, floare noptatecă cu 
gură fragedă. 

— Alah fii binecuvântat! şopti Fathma. l-ai astupat 
urechea, ia-i împiedicat limba. L-ai dezdăunat însă cu vlagă, 
împătrind-o. 

Chibzui la miluială îmbelşugată în folosul moscheii Alty- 
Minareli şi se alătură iar cu meşteşug pisicesc de trupul 
boierului. 


Din brânciul lui Ali, boier Negulescu căzu pe pântece la 
încălţările sârbului. 

— Aştept să-ţi ţii vorba, valahule! Încearcă să dovedeşti 
că nu eşti o spurcăciune netrebnică. Doar că ziua aceea n-a 
fost încă născocită de Alah. 

Gâdele trânti porticica zăvorând-o cu poftă ce răbufnea 
din zvârcolitul sălbatec al cheii răsucite în broască. 

Postelnicul Ionică Dumgşa îi fu într-o clipă la căpătâi. 

— Eşti vătămat tare, boier Negru? 

Pe chipul Negulescului, dârele de sânge închegat păreau 
glod. Slavomir îl ajută să se ridice. 

— Cum te-au dibuit? 

Sârbul grăia rău valaha. Altceva voise să întrebe. 
Craioveanul, rânji: 

— De dibuit m-au dibuit, căci aceasta nu era lucrare 
anevoioasă. Din voroava arvaniţilor, Ali le pricepe 
păsăreasca, gâzii au desluşit că m-am pitit prin preajmă, 
urzind gând de slobozenie pentru întreaga temniţă. Nu 
cunoşteau însă unde-s pripăşit şi cum anume chibzuiesc a- 
mi împlini dorul. 

— Arvaniţii! scrâşni Slavomir. 

Negulescu îi domoli mânia. 

— N-au vină, săvârşind totul din neluare-aminte. luda e 
aici. Cine m-a vândut? 


Tăcere de ţintirim sugrumă hruba. Osândiţii îşi cercetau 
ciubotele, temând chipul craioveanului. Şarpele lui Manole 
Filipache unduia pe crivat dănţuială molcomă cu ispite 
trândave de cadână. De când îl recunoscuse pe logofăt, 
vornicelul se încăpăţânase în muţenie vârtoasă, întorcea 
spinare surdă vorbelor, că erau de ocară ori dezmierdare. 

— Cine m-a vândut, Ionică? tună Negulescu. 

Pârcălabul Traşcă al Vasluiului deschise ochi ostenit. Se 
simţea la capătul puterilor, al zilelor şi mai cu seamă al 
pizmelor mărunte. Adunând grămăjuie vlaga rămasă, rosti 
ostenit: 

— Nu fi prunc, Negulescule! Abia acum pricep... Îmi eşti 
pereche geamănă şi de aceea ne scăpăra mereu amnarul. 
Te preţuiesc mult, fătule, şi ţi-o desluşesc cu limbă de 
moarte: ridică rugă de mulţămită cerului că te afli întreg, 
înalţă mânăstire căci veţi fi slobozi. 

Deşi tulburat, craioveanul nu-i luă în seamă cuvintele. 
Domnia sa avea poliţă de plătit iar datoriile îi erau silnice. 
Răcni bezmetic: 

— Cine? 

Soman-Aba-El deschise în sfârşit ochii. Tichiuţa de catifea 
neagră îi alunecase pe ureche, lipindu-i zuluful de obraz. 

Boier Negru se aruncă asupra pehlivanului din Creta. 

— Tu, grecule, aşa-i? 

Nikos, sugrumat de strânsoare, cercă să zâmbească. Îi 
sări în ajutor Slavomir, desprinzând cu de-a sila degetele 
Negulescului.. 

— Îl urgiseşti fără vină, boier Negru. Las-o boalelor de 
răsplată! 

Postelnicul Ionică Dumşa i se alătură. 

— La ce-ţi foloseşte gâlceava, Negrule? Ce chibzuieşti a 
îndrepta? Dumnealui, Traşcă, vorbeşte cu dreptate. Nu ne e 
nouă dat a-l judeca pe luda. S-o griji bunul Dumnezeu şi 
despre aceasta. 

Cuvânta zadarnic, căci ochii Negulescului se pironiseră 
asupra logofătului Balotă. 


— Deci tu, stârpitură! Tu mi-ai fost vânzător hain! 

Cloţanul, pierit de teamă, înghesuia zidul cu spinarea, 
cercând parcă să-l străpungă. Nikos sări iutac ca un ţânţar 
şi se vâri între ei. 

— Nu-i clipă de răfuială, boier Negru. 

— Lipseşti din faţa mea, boscarule! răcni craioveanul. 
Nimeni nu are a-mi desluşi învăţătură şi mai puţin un 
pehlivan de iarmaroc. 

Traşcă al Vasluiului ridică anevoie capul. 

— Domol, Negulescule. 

În urechile boierului bubuia însă doar glasul mâniei. 
Dintr-un salt fu în grumajii lui Balotă. Mâinile puternice îi 
căutau beregăţile, acolo unde viaţa ghemuită într-o nucă se 
alungă fulger, sub apăsare dibace. 

Porticica  hrubei se deschise lăsând să pătrundă 
răsuflarea îngheţată a viscolului. Osman porunci: 

— Valahii să-şi strângă trenţele. Zăcaşul - arătă spre 
pârcălab - poate rămâne. 

Postelnicul Ionică Dumşa se apropie, rostind în şoaptă: 

— Îngăduie să-i stau în preajmă. Până în zori îşi dă 
sufletul. 

Gâdele săltă din umeri. 

— Aceasta-i porunca. Valahii să fie despreunaţi spre a 
stârpi sămânţa de zavistie. L-or veghea alţii. 

— Cine a poruncit? întrebă Dumşa. 

Osman îl cercetă cu dispreţ. 

— Când o intra lupul slugă la miel, ţi-oi spune-o. 

Logofătul Balotă, zăluzit de spaimă, îşi freca grumazul 
Ţipă, muiere cuprinsă de stenahorie, arătând cu degetul 
spre craiovean: 

— A încercat să mă omoare. Osândiţi-l! Doar el vi-i 
vrăjmaş!  Osândiţi-l, n-auziţi? A vrut să-mi facă de 
petrecanie. 

Gâdele se hlizi: 

— Rândul ce vine, trag nădejde să izbutească. 


Soman-Aba-El, cu ochii închişi, se preumbla prin livada 
înflorită de pruni. Şipot de undă limpede şi viers dulce 
legănau văzduhul. lacă răsplată pentru fapte legiuite şi 
zilişoare trăite în cinste şi jertfă. Dumnezeu îi răsplăteşte pe 
ucenicii săi, îngăduindu-le rai chiar în străfundurile 
gheenei. Neclintirea şi dăruinţa lui Soman-Aba-El tovărăşiei 
ovreieşti din Stambul nu fusese zadarnică... 

Craioveanului îi tremurau mâinile. [inuse în pumni 
firicelul scârnav de viaţă al lui Balotă, şi-i lunecase printre 
degete, şopârlă vicleană. 

„Tot îmi pică sub ciubotă! N-o fi nici nenorocul umbră, să 
n-o poţi lepăda la cot de uliţă...“ 


Contesa Xana zăbovea pe sofa răsfoind cărticică de 
stihuri legată în piele de Cordoba, cu podoabe de argint şi 
alexandrine. Nu se despărţea niciodată de stanţele 
domnului de Ronsard, ţinându-le mereu la îndemnă, în 
besacteaua cu odoare. 

Înveşmântată în rochie de catifea azurie, cu bibiluri de 
dantelă iscată în Englitera, părea o păpuşă frâncească, 
slăbie, răpusă sub povara cosiţelor de argint şi cerşetorind 
ocrotinţă cu gingăşie de prunc. 

De câte ori o vedea - şi aceasta se întâmpla măcar de 
nouăzeci şi nouă de ori în zi, căci logofătul născocea din te 
miri ce mărunţiş, pricină de a intra în cămară - inima lui 
Radu Andronic se boţea de teamă. leamă nedesluşită de 
parcă logofeteasa ar fi putut pieri păsăruică vrăjită în 
văzduh, ori vreun zgripţor pizmaş şi mânios de bucuriile 
pământenilor ar căzni să i-o smulgă din braţe. Mai temea şi 
darurile cele fără de hotar ale contesei: chipeşă, milostivă, 
învățată, de neam ales, fragedă şi neprihănită ca o copiliţă 
ce nu s-a desprins încă de catrinţa maicii sale. Şi acestea 
doar la socoată de deasupra! Cu câtă dulceaţă ştia Xana a-şi 


încolăci braţele după grumajii logofătului, ori a-l deştepta în 
miez de noapte, rugându-l cu glas mititel să-i dea 
îmbrăţişare şi oblăduire căci vis păcuriu şi aprig i-a răpus 
somnul. Dar ceaiul grijit dimineaţa?! Până deunăzi, Radu 
Andronic deprinsese să dea cep zilişoarei cu măsură 
zdravănă de holercă, după învăţătura părintelui dumnealui. 
Cam aşa dădeau bineţe soarelui toţi căftăniţii valahi ce se 
socoteau bărbaţi, iar anii nu-i blagosloviseră încă cu 
beteşugurile vintrelor şi ale sângelui. Xana nu îndrăgea însă 
aroma basamacului, cât de cheltuielnic, şi-i vâra cu râs, 
colan de zurgălăi, ceaşca aromită în mână. Boierul, care nu 
se înghesuia la licori muiereşti ce-ţi poartă închipuirea spre 
guri ştirbe şi iatace duhnind a bolişte şi buruiană de leac, 
îndura cazna cu bucurie. 

— Ţi-i urât, Xană? 

Muierea îşi săltă privirea brumărie. 

— Mi-a fost dor de tine. Îi un veac de când te aştept. 

Logofătul o cuprinse în braţe râzând. 

— Doar un ceas. 

— Nu se poate. 

— Juruiesc. 

Xana oftă. 

— Se desluşeşte dară că nu trebuie să mă părăseşti nici 
bucăcioară de ceas. Acum silit eşti de slujbă, dar în Valahia 
nu ţi-oi îngădui minută departe de mine. 

Boierul îi sărută mâinile catifelii. 

— Să nu îngădui, Xană. 

— Nu le pricep pe păgâniţe în ruptul capului. Dintâi, dacă 
ţi-ai lua a doua soaţă... 

— Ce-ai face? 

Bruma din ochii logofetesei se grămădi devenind tuciurie. 
Îşi opintea mintea după răspuns năpraznic. 

— 'Ţi-aş... ţi-aş reteza capul! 

— 'Te făleşti. 

Muierea zâmbi, întinzându-i gura rubinie. 

— Cearcă numai... 


I se desprinse din braţe ameţită. Când deschise ochii, 
logofătul surâdea blând, cu căutătură călătorită în 
depaărtări. 

— De ce zâmbeşti? 

— Am aflat de puţină vreme că fericirea are chip. Şi 
chibzuiam ce-ar spuse maica mea, jupâneasa Irina, 
purtându-i astă veste de preţ. 

— Ce-ar zice? 

— Că fecioru-său s-a smintit pe de-a-ntregul în păgânime. 
Totuna cum aş fi spus că găina fată, ori vaca ouă. 

Logofeteasa întrebă în şoaptă, plecându-şi privirea: 

— Şi ce chip ai aflat că are fericirea? 

— Ştii bine, Xană... chipul tău. 


Dimitrie Cantemir hotărâse popas de o noapte la hanul 
din Nebal. Dintâi că-şi simţea şalele răpuse, apoi că 
dobândise junghi şi o sărăcie de gutunar ce-i vopsise nasul, 
făcându-l pătlăgică, mai dihai decât al beţivanilor cei mai 
haini din Podul Iloaiei. Tot astfel, nu putea răzbate pe drum 
primejduit de clapcele muntelui şi ale nămeţilor, la vreme 
de noapte. 

Poruncise  hangiului odaie încălzită, cât ar fi de 
cheltuielnică, şi până a o dovedi, zăbovea în cămara lungă şi 
lată, bucşită de mescioare negeluite, dinaintea unui clondir 
fierbinte. Stăpânul rateşului slobozi la rându-i poruncă, 
apoi se rezemă de tejghea trăgând din lulea păcurie care 
mai afumase patru-cinci rânduri de măsele ce rânjeau acum 
în țarină, aşteptându-l pe Alah să-i deştepte în cea zi, din cel 
veac. 

Preumblându-şi ochii fără treabă - se aflau doar câţiva 
muşterii care hăpăiau capama de oaie cu stafide - beizadea 
Dimitrie îşi zise că hangiul trebuie să fie unul din şalvaragiii 
dărăciţi prin ciur şi dârmon. Avea ochi pătrunzăreţi, urmă 


de spadă pe obrazul drept - deci neguţătoria îi venea al 
doilea meşteşug - pântece supt. „Să nu tragi la rateş cu 
stăpân şi câini slabi, căci rămâi flămând“, povăţuiesc 
oamenii prin Moldova. Ăsta se descotorosise însă de 
dobitoace, nezărindu-se nici măcar coadă de zăvod. 

Apoi, alt fes îi chemă luare-aminte. Îngheţat zdravăn, cu 
promoroacă în barbă şi musteţi, se prăbuşi pe un scăunaş în 
apropierea beizadelei şi rosti scurt către hangiu, în grai 
persienesc: 

— Răchie, Uzbec! luteş căci pipota mi-i boţ de gheaţă. 

Basamacul fiind marfă doselnică, hangiul moşmondi 
oleacă în spatele tejghelei şi i-l purtă tăinuit în ceaşcă de 
ceai. Şalvaragiul goli mai bine de jumătate dintr-o singură 
înghiţitură şi-şi zbuciumă buzele în nechezat de cal. 

— Ce necaz te poartă pe drumuri, Isan? întreba hangiul. 

— Tărăşenie ciudată ce se petrece în temniţă. 

Glăsuiau tare şi fără ocolişuri, încredinţaţi că-s ocrotiţi 
vârtos de graiul persan. Beizadea Dimitrie ciuli urechea, 
prefăcându-se a ţine seama doar de fierbinţeala licorii 
aromate. 

Ochii hangiului stupeau poftă hulpavă de a afla. 

— Ce anume se petrece în temniţă? 

— Anevoie de priceput, însă tâlcul l-o desluşi vizirul 
Ramy. Lui am poruncă să-i port vânteş vestea. 

— Însuşi lui Ramy? se minună Uzbec. 

Isan se fuduli săltându-şi barba pe care o zgrepţănă cu 
unghii cernite. 

— Aşa cum îţi spun. Chiar lui Ramy Mehmet, surâsul şi 
darurile lui Alah asupră-i! 

— Tot nu mi-ai desluşit pătărania. 

— Într-o clipită afli tot, căci vestea de soi îi totdeauna 
scurtă. Căpetenia Galimet Surme s-a întors de la Stambul 
mut şi surd. 

— Mut şi surd?! 

— Întocmai. Îl însoţeşte o ceată de haidăi păgâni printre 
carele şi o muiere, cum nu întâmpini în cinci hotare. Ali şi 


Osman, socotind că nu-i întâmplare curată, m-au trimis la 
Ramy şi poate Domnia sa o descurca tâlcul. M-am strecurat 
în taină mare, pe la văgăuni... Mai poartă-mi o măsură, 
Uzbec! 

Hangiul, năruit de uimire, dădu fuga la tejghea. 

În pieptul Cantemirescului inima bătea ciocan. 

„Ce potrivire! Mâna lui Dumnezeu...“ 

Simţea primejdia de moarte în care se afla logofătul, 
necazurile ce se vor abate asupra Valahiei şi, bun înţeles, 
asupra Brâncoveanului. Chipul Casandrei, porunca ei, îi 
alungă din cuget pizma ce-o hrănea din pruncie, aşa cum o 
deprinsese la Curtea lui tată-său, împotriva lui Vodă 
Constantin. Mai ştia că n-avea vreme de prăpădit: ce va 
hotări trebuia săvârşit iuteş. 

— Odaia-i grijită, effendi... 

Cantemir îşi săltă căutătura spre hangiu. 

— Da... Mulţămesc... Mă simt cuprins de slăbiciune 
aprigă. 

— Pricina-i pesemne un junghi netrebnic. Să poruncesc 
Domniei tale cărămidă fierbinte. 

— Cunosc leac mai temeinic, surâse beizadeaua. 

— Care anume? 

— Clondiraş de basamac... Aş răsplăti un galben cupa. 
Doar că pe moşia Profetului, asemenea leac nu se află... 

Ochii lui Uzbec sticliră. 

— Poate se mai află... Tot pentru bolişte păstrez o 
butelcuţă. Mai adăugeşte că nu îndur să văd făptură în 
suferire, de-i om ori lighioană... 

Se îndepărtă şi pieri pe uşa perdeluită cu hurmuz. 
Cantemir cercetă spre Isan. Răpus de holercă, îşi rezemase 
fruntea în palmă şi moţăia. 

Beizadeaua hotărî iute. În teaca stiletului de Damasc 
păstra otrava scumpă, dobândită la Florintia. Răsuci oleacă 
smaragdul din moţul jungherului şi culese două gămaălii de 
culoarea nisipului. Încredinţându-se că nu-l vede muscă, 
întinse braţul şi lepădă bobiţele în ceaşca olăcarului. 


Când hangiul se întoarse cu holerca, beizadea Dimitrie îşi 
ştergea în maramă chipul asudat. 

— Da, da, răceală straşnică te-a doborât, effendi. 
Încredinţat sunt însă că leacul îşi va dovedi dreptatea. Să 
poruncesc cărămidă? 

—  Porunceşte-o, hangiule, şi ţi-oi mulţumi după 
rânduială. 

Răsuflă cu uşurare abia când îl văzu pe Isan deşertând 
întreaga cupă. Sfârşitul şi-l va da abia peste patru ori cinci 
ceasuri, gonind spre Stambul. „lartă-mă, Doamne! se rugă 
beizadeaua. Îi dintâia uciganie ce-mi pâcleşte cugetul.“ 

Îndreptându-se spre cămară, îşi zise că de bună seamă 
Domnul Isus îi va pricepe şi ierta fapta. Cât despre Alah... 
„Ei bine, pe Alah l-o îndulci el, Mântuitorul, la o cupă de 
basamac deşertată printre nouri...“ 

Închipuirea îl purta spre doi moşuci tolăniţi în 
scrânciobul de aur al lunii, cercetând cu ochi blajin poznele 
pămânenilor. 


XXX 


„Stele răsar, stele asfinţesc, gândesc mereu la tine 
Zelide€... Fecioară de crin, fecioară de soare-apune înflorită 
pe ram de cireş, cercel de argint aninat pe boltă, primeşte- 
mi sărutul cald şi dulce... Zelide, bună-dimineaţa mea de 
safir! Zelide... Obrazul mi-i jăratec, cugetul pâclit de ruşine. 
Nu-ţi mai cerşetoresc dragoste, ci iertare şi îngăduinţă... 
Zelide, Zelide€... Dor şi neuitare-ţi las... Rămas bun! Spre 
alţi zori şi praguri nepăşite, în veci mă călătoresc...“ 

Rustan bâjbâia cuvinte nedesluşite, răpus de zăcăşeala 
piciorului şi căinţă. 'Iot într-o toropeală o ţinea. Dinainte, i 
se perindau privelişti vechi ce-i stârneau lacrima. lac-o de 
pildă pe maica Zără, frământând somun-ul“3+ ori pide-ul'2+ 
din veseliile Ramazanului, iacă-l pe Mârza spintecând pe 
lună rumeioară cucoş pintenat spre a alunga duhuri şi 


năluci oploşite în îngrăditura bordeiului, iacă muezinul cu 
barba năpădită de păduchi dar mintea doldora de 
învăţătură chemând la canoanele zilei, iac-o pe Zelide! 
Zelide cu ochi dulci de seară şi buze trandafir sălbatec. 
ZElide cu boi suleag şi sâni iezi izvodiţi din singurătatea 
zorilor. Zelide cu pântec de izvoriu pecetluit în ban de aur, 
Zelide sidefie ca orezul şi căutătura bătută în stele... 
lertăciune, Zelide€... lertăciune... 

— De ce? 

Rustan, scuturat de vis, deschise ochii. Logofătul 
Andronic îl cerceta aţintit, fără pizmă, cu nepăsare de 
gheaţă. Tătarul cercă să se salte în capul oaselor: 

— Şi Domniei tale îţi cer iertare. 

Radu Andronic îşi plecă privirea. 

— Nu vreau să te vâr în încurcătură, Rustan, şi nu te 
cercetez asupra pricinii. 

— Mă cunoşti, dară... 

Chipul tătarului, năpădit de purpură, începu a isca 
lacrima ruşinii. Nu putea desluşi boierului valah că 
împlinise poruncă străină de inimă, dar săvârşită cu sârg, 
prea credincios aflându-se stăpânului său, prinţul Dimitrie. 
Rustan îngenunchease mereu cu ochii spre Mecca, 
miluindu-se de Alah să nu-l ţintuiască în clipă ori pricină 
cheie, când a alege încotro s-o iei îi mai anevoios decât a 
vânători iepuri în codru noptatec, năpădit de frunză şi 
buruiană. 

Primejdie şi alean, năpastă şi mustrări oriîncotro ai 
cerceta! În aceste zile de obraz terfelit şi pârjolit de 
umilinţă, tătarul făcu jurământ sieşi: în veci n-avea să 
dispreţuiască pe nimeni căci fiece faptă, cât de nelegiuită, 
îşi are părinte, prilej şi zămisleşte pui, în veci n-avea să mai 
rostească vorbă trufaşă: „Asemenea trebuşoară, eu unul n- 
aş făptui în veci!“ Nedesţelenite îs potecile lui Alah şi 
dincolo de hotarul închipuirii omeneşti încercările pe care ţi 
le hărăzeşte, tocmai pentru a te tămădui de fală deşartă. 


Vru să-şi tălmăcească gândul, dar logofătul îi zăticni 
vorba: 

— Socoată vei da cerului, Rustan, căci mie nu-mi face 
trebuinţă. Şi iertăciunea tot acolo s-o caţi, fiind singurul 
cotlon unde se dobândeşte asemenea dar. 

— Să nu-mi porţi sâmbetele, logofete. 

Radu Andronic surâse ostenit. 

— Prepuiam că despre aceasta ţi-am adus dovadă. Mai 
cunosc că eşti slujitor şi nu stăpân... 

— Nici Domniei sale să nu-i ţii vrajbă, şopti tătarul fără a 
rosti numele beizadelei. 

Ochii boierului sticliră. Cobori pleoapele, muşcându-şi 
buzele. 

— Da... Ilacă, Rustan, ce voiam a-ţi desluşi: mâine îi 
hotărâtă slobozirea creştinilor. Nu ţin taină, căci o cunoşti, 
slujba ce ţi s-a fost încredinţat fiind să-mi încurci mâţe între 
ciubote. Vinovat că urzeala a răsuflat sunt singur, căci mi- 
am deznodat limba dinaintea vornicului Purice. Socoteam la 
acea vreme că voi găsi reazăm puternic şi umăr de prieten 
în anume conac de cărturar moldovean aflat la Stambul... 
lar domniţa Casandra, după cum chibzuiam, a pus aripi 
tăiniciei făcând-o să se călătorească. Doar că am cules rod 
răsucit... 

Tătarul suspină şi îşi culese cu mână slăbie, sudoarea de 
pe frunte: 

— Dimitrie bey te preţuieşte mult, logofete. Poftind doar 
să se-nalţe în ochii domniţei, căci ştiut este, orice purtător 
de nădragi vrea să fie cel dintâi în inima şi cugetul ursitei... 

Radu Andronic nu-i îngădui să urmeze: 

— Nu despre stăpânu-tău am venit să port taifet, Rustan. 
Trebuie să-ţi descâlcesc că pentru a te feri de primejdia 
zilei de mâine, Domnia ta aflându-te betegit, vei fi purtat în 
astă seară la hanul din Nebal. De acolo, îţi vei griji singur 
întorsul la Stambul. De-ţi lipsesc taleri de trebuinţă... 

— Am cu prisos... 


Ochii tătarului, înrouraţi, cercetau hulpav făptura lui 
Radu Andronic. Mintea i se zbuciuma după cuvânt ales, de 
mulţumită. 

— N-am să te uit în veci, logofete, iar de Alah o 
binecuvânta vreodată pântecul unei muieri dăruindu-mi 
prunci, i-oi învăţa să-ţi sărbătorească numele. 

Boierul surâse cu tristeţe. 

— Ştiu că n-ai să mă uiţi, Rustan, căci musulmanul are 
bună ţinere de minte mai cu seamă când îi vorba a răsplăti 
binele cu hainie. 

— Nu spune asemenea vorbe, logofete! 

— Cât despre pruncii tăi, împovărează-le tărtăcuţa cu 
învăţătură mai folositoare. Rămas bun, Rustan şi facă-se ca 
Zelide să-ţi umple bordeiul cu fesuleţe, iar legănuşul din 
Divan-cane!*:* să nu rămână mut şi ţeapăn nici măcar o 
clipită. 


Capitolul XVI 


IATACUL PĂGÂNIŢEI 


Mirko pândea cuvintele logofătului, sorbindu-le cupă de 


nectar. Dacă Dumnezeu se îndură, mâine în astă vreme, 
creştinii sloboziţi vor viermui prin târgurile şi cătunele 
Anatoliei. Dumnealui, unul, ştia cum avea să săvârşească. Va 
alcătui ceată cu sârbii şi va opinti fără zăbavă spre Bosfor. 
Rostuise îndeajungşi taleri pentru a tocmi corabie greacă ce- 
i va purta vânteş spre malul valah. Odată ajunşi acolo, nici 
Dumnezeu cu toate trupurile de sfinţi nu le-or mai putea 
înnoda drumul către Serbia... 

Simţea nod în grumaji şi carnea încreţită, doar la gândul 
că va păşi iar pe ulițele Moskarului... Doamne, dimineţile 
celea fără seamăn, lacuri albe dezmierdate de negura 
muntelui, văzduhul tare şi iute, şi îmbătător ca o cupă de 
basamac, nopţile de mătasă ce scapără luceferi! Dar 
mestecenii din ograda cumetrei Miliţa, cumpene argintii 
îndurând povara bolţii înecate în ceaţă?! La Moskar, 
primăvara poposeşte vânteş, în conduri de aur. În câteva 
ceasuri, un soare harnic poleieşte livada, grădina, zidurile 
caselor fără alegere, de-i conac chivernisit ori bordei 
întocmit din vălătuci. Margaretele se desbrobodesc cele 
dintâi, fudulindu-se apoi cu scufiţe albe, primenite în omăt. 
Brânduşele cască ochişori speriaţi, iscaţi de amurg târziu, 
iar iorgovanul, plesnind de sănătate, aduce în fereşti arome 
vineţii căţărate pe zăplazurile văzduhului... 


— Când răsar margaretele în Chipriana? 

Ilie Machidon se uită buimac. Sârbul părea într-o doagă, 
ochii-i străluceau licurici. 

— N-am luat aminte, răspunse plugarul în doi peri. Socot 
că în Florar... 

— La noi, de mărţişor, fecioara împleteşte cunună de 
margarete. I-o potriveşte însă pe creştet flăcăul care-i e 
drag. 

Chirică clătină din cap ca cela pentru care nu se mai află 
pricină de îndoială: 

— Alt bobletic! lacă ce-l apăsa pe dumnealui! Când se 
iscă o prăpădită de buruiană, în sat şi mai prăpădit de pe 
malul  Milcovului! Sfinte Vitalie şi tu, prea cuvioasă 
Anastasie! De când mi-s pe lume n-am întâmpinat atâţia 
zăluzi, grămădiţi laolaltă. 

Glăsuise în şoaptă, nu îndeajuns de drămuită însă pentru 
urechile logofătului. 

— Care-s aceia, Chirică? 

Târgovăţul îşi cercetă speriat ciubotele: 

— Nu la Domnia ta chibzuiam, logofete. 

— Dar la cine? 

Încurcat, Chirică cercetă cu sfială spre sârb şi Ilie 
Machidon, apoi rosti fără încredințare: 

— Iacă, la turcaleţii din târla asta blestemată. Îs cât perii 
pe spinarea de mâţă. 

— Chirică, Chirică! Blând ţi-a fost stăpânul şi rău rod 
culege. Când şezutul slugii nu-i dezmierdat de harapnic 
limba creşte, împuţinând judecata. 

Slujitorul îşi săltă nasul. 

—  Îngăduie, logofete, a-ţi aminti că eu mi-s târgovăţ 
slobod şi cu stare, şi doar de chef mă aflu aciuat la curţile 
cuconului loniţă. Aşa că-i lesne de priceput: nu îndur nici 
obraz ocărât şi nici spinare urgisită, biciul fiind născocit 
pentru ţigani robi ori plugari oropsiţi, goi făcăleţ... 

Strecură căutăură cu miez spre llie Machidon care 
prinse a râde încetişor. 


— Multe înveţi, Doamne, de la minte bogată şi tot mă 
hitirâsesc că m-am nimerit prin preajmă. Prepuiesc jupâne, 
că pe meleagul Domniei tale... 

— Mahalaua Broşteni din Bucureşti, la pas micşoruţ de 
Curtea Domnească! desluşi trufaş Chirică. 

— Chiar aşa... Prin cel hotar, încredinţat sunt, băţul 
întreabă spinarea. 

Chirică se hlizi cu nasul mereu aninat în plop. 

— Altă netoţie! Cine a pomenit joardă cuvântăreaţă? 
Mulţămegşte că nu-mi pun mintea cu Domnia ta, ţărane, spre 
a nu te umili din cale-afară. 

—  Întocmai, surâse plugarul potrivindu-şi musteaţa 
păcurie, cum a zis ariciul când i-a fărâmat ursul vizuina: 
„Straşnic l-aş fi suduit, dar mi-era că-l sperii prea tare...“ 

— Unde ţi-e stăpânul, Chirică? întrebă Radu Andronic. 

Târgovăţul ridică umerii a mirare. 

— Unde l-a trimis Domnia ta, logofete. În iatacul 
şalvaragioaicei. 

— De azi-dimineaţă? 

— Adevărat, rosti Mirko apropiindu-se. Îs zece ceasuri, 
nu i-am zărit nici umbra. 

— L-o fi răpus harpia! se sperie Chirică bâţâindu-se pe 
picioarele scurte. 

Machidon râse: 

— Spaimă pe potrivă a tras şi lelea Anghelina când omul 
ei zăbovea în bordeiul Floricăi, vădana satului. „Văleu! ţipa 
din gură de şarpe. L.o fi obijduit vrăjitoarea cu te miri ce 
şoricioaică, ori i-a betegit picioarele de nu mai biruie omul 
meu să iasă în uliţă!“ 

Logofătul bătu din palme şi un tuciuriu cu turban galben 
îşi iţi barba prin crăpătura uşii. 

— Îndrumă-mă spre harem. 

Turcul făcu pas în urmă, speriat: 

— Aceasta îi peste putinţă, effendi. 

— Nu înlăuntru, prostane, ci doar până la străjile de 
eunuci. 


Abia-şi isprăvi cuvântul, şi boier Fărcăşan îşi făcu loc cu 
pântecele. Slujitorul pieri încovoiat de temeneli, iar Ioniţă 
începu a se preumbla ţanţoş prin cameră, cu mâinile scurte 
înnodate peste şezut. Le zvârli căutătură trufaşă, săltând 
barba de o palmă: 

— Ce mai faceţi? 

Logofătul izbucni în râs sălbatic, urmat de Ilie Machidon 
şi zâmbetul sârbului. Chirică îl cerceta, pălit de bâtă. 
Hohotele scuturau trupul lui Radu Andronic zvârlindu-l pe 
sofa. Din ce căuta spre găman, din ce zghihuială şi mai 
aprigă îi cutremura pântecele. Boier Ioniţă îl milui cu 
privire plină de dispreţ. 

— Eşti nechitit, logofete! 

Radu Andronic urla de râs, în vreme ce gămanul, cucoş şi 
fudul, nu-l lua în seamă. Sătul de preumblare şi ros de 
anume neastâmpăr, se propti dinaintea plugarului. 

— Auzi, bre Machidoane? 

Chiprinaşul îl încredința clipind harnic. 

— Stăpân-tu, urmă grăsceanul, şi-o prăpădit cu totul 
bruma de cumpănă. Când s-o dezmetici - bag de seamă că-i 
îmbuibat de ţucsuială precum bahna de brotaci - 
desluşeşte-i că vremea mi-i drămuită. 

— Încotro roboteşti cu atâta sârg, Ioniţă? întrebă Radu 
Andronic printre sughiţuri. Şi de când anume te-a pălit, 
hărnicia de-ţi coşi cu cărpănoşenie petic la petic ceasurile? 

Se-nălţase dintru început nasul gămanului, dar acum 
adulmeca dincolo de soare, scotocind prin bărbile celor 
sfinţi şi mucenici. 

— Geaba, logofete! Nu m-ai priceput atâta amar de ani, 
zadarnic oi trudi acuma a-ţi destrăma ceața în care ţi-s 
înecate minţile. 

Chirică îşi cerceta stăpânul năuc şi se legăna pe ciubotele 
răşchirate, gata s-o apuce când la stânga, când la dreapta. 
Mirko aştepta să sece veselia logofătului. Boierul însă se 
căznea doar să se stăpânească. Un spiriduş rău părea să 


sălăşluiască în pântecele Domniei sale. Hohot de râs însoțea 
aproape fiece cuvânt. 

Ilie Machidon dezmierda măciulia parului, cu zâmbet 
şugubăţ. 

— Ci deşartă-ţi odată gândul, logofete, rosti răpus de 
nerăbdare boier Fărcăşan. Îs adăstat, şi urât mi-a fost de 
când mă ştiu să nu-mi ţin vorba. 

— Cine te aşteaptă, Ioniţă? 

Gămanul, semeţindu-se mereu, i se proţăpi dinainte: 

— Bărbatul cumpătat şi de bună credinţă pune cep 
iscodeniei. Şi tot asemenea, purtătorul de nădragi cu 
creştere aleasă silit îi să nu răspundă la anume întrebări cu 
deşucheală. 

— Acestea le-ai învăţat în iatacul păgâniţei? Bată-te 
mântuirea să te bată, Ioniţă, că mult m-am desfătat! răsuflă 
adânc Radu Andronic. De-acu, să ne lepădăm de 
giumbuşluc căci avem a chibzui la trebuşoare mai 
însemnate. 

— Nu mă bântuie vrere mai aprigă, rosti Fărcăşan din 
creastă de munte. 

— Am priceput. Mâine dară, deşertăm temniţa. În zori, 
voi grămădi toţi gâzii şi le voi vesti că la porunca ta, 
însufleţită de duhul lui Alah şi consimţită de Ramy Mehmet, 
osândiţii îs slobozi s-apuce în cele patru vânturi. Slujbuliţa 
ţi-i una singură, Ioniţă. Să-mi stai țintuit alăturea şi să dai 
din căpăţână a încuviinţare. Mirko va griji să sufle sârbilor 
că zorul, taina şi fereala de bostangii îs de mare trebuinţă. 
Eu mă voi griji de valahi, zvonul călătorindu-se după aceea 
singur în toată ocna. Să nădăjduim că la Stambul vestea nu 
va poposi prea degrab. 

— Să nădăjduim, oftă Ilie Machidon. Cuget mereu că pe 
unele, cerul le-a iscat de-a-ndoaselea. Vestea-i ca vorba cea 
rea se află roinică şi într-aripată câta vreme cea bună face 
noduri pe drum, se împiedică singură de umbră. 

Logofătul îl cercetă lung, cu gândul într-altă parte: 


— Cum o vrea ursita! Dacă din zece mii de creştini 
izbutesc să treacă hotarul jumătate, ba chiar numai o mie şi 
tot am izbutit faptă creştinească neasemuită. Atâta ştiu! Că 
îndată ce toate lacătele vor fi desferecate, trebuie s-o ţinem 
într-un suflet, scăpătând fulger din meleag. Iar de ursita îi 
potrivnică vreunuia şi-i priponit de şalvaragii, povaţa mi-i 
să-şi ia singur zilele, căci nu s-a născocit făptură să îndure 
caznele osmanlâilor. Să ţineţi îndeobşte minte: turcul nu 
trebuie să afle în veci că slobozenia temniţei din Anatolia s-a 
săvârşit la porunca tainică a Brâncoveanului. Dumnezeu să 
ne ajute! 


— Fruntea şi cugetul ţi-s înnegurate! 

Logofătul îşi trecu palma peste chip, vrând parcă să 
alunge păcura. Cercă să zâmbească. 

— Mâine se hotărăsc sorții. Ai noştrii şi ai osândiţilor. Vei 
griji din zori, Xana, să fii gata a încăleca în fiece clipă. 

Femeia îl cerceta aţintit: 

— Despre acestea am mai vorovit. Te frământă alt necaz. 

— Mărunţişuri nevrednice... 

Îi prinse bărbia, însă Xana se smulse, ţinându-l mereu în 
priveală îndărăpnică. 

— Nu-i săptămâna de când ne-am însoţit şi ai început să 
ai taine. 

Logofătul râse cuprinzându-i umerii. 

— Xana, floarea mea de argint... laca, ţi-oi desluşi 
arcanul“*8:. Am prăpădit vulturul cu două capete. 

— Podoaba ceea mititică de aur? 

— Podoaba ceea mititică, surâse, Radu Andronic îi 
însemnul Brâncoveanului. 

— "Tot nu descâlcesc unde-i pricina mohorelii. 'Ţi-o dărui 
altul, Măria Sa ori ţi-i porunci unul geamăn, la giuvaergiu 
priceput. 

Boierul dădu din cap cu amărăciune: 

— Tem întâmplările cu tâlc ce vestesc impas ori năpastă. 
lacă un beteşug ce mi-a rămas din pruncie. În toate celea, 


mama desluşea semn. Şi în cer anume ţăndărit de fulger, şi 
în  căpeţelele răsucite ale zorelelor, în  mieunatul 
cotoşmanului şi în grâul de colivă ce se îndărăpniceşte a nu 
da în undă. Vulturul de aur nu m-a părăsit niciodată la clipă 
de primejdie, socotindu-l talisman. lar acum l-am rătăcit... 

— Sfântă Fecioară! surâse logofeteasa. În Lehia doar 
moşnegele caută noimă în asemenea pătăranii. 

— Cred Xana, doar că necazu-i mai vârtos. Vulturu-i 
dovadă că mă aflu în slujba lui Vodă. El îmi deschide anume 
uşi tainice între hotarele împărăției, când reazăm ori alt soi 
de ajutor îmi face trebuinţă. lar până în Valahia teamă mi-e 
că se va cere măcar o dată să fiu stâlpit. Al doilea: 
încredinţat sunt că talismanul l-am prăpădit aici, în temniţă. 

Xana făcu ochii, mari. 

— Şi? 

Logofătul oftă şi surâse cu tristeţe: 

— De-l dibuiesc, şi-l vor dibui, se află oare dovadă mai 
bună că un slujbaş al Brâneoveanului a tras zăvoarele 
temniţei? 

— Prepuiam că însemnul îi tainic. Îl cunosc otomanii? 

— Pe spinarea vulturului e încrustată pecetea lui Vodă. 


Rânjetul lui Ali trăda mătrăguna sufletului. 

— Ai mai pomenit, Osman, atâta tevatură şi du-te vino în 
amar de ani? lacă amu', încă unul iscat la porţile noastre! 

Gealatul nu făcea la stânga ori dreapta din canonul ştiut: 

— De ce l-ai slobozit înlăuntrul temniţei? 

— Cu Domnia sa, ori fără, tot acolo ne aflăm. Şi-apoi, 
străinul are carte câtre Surme. Dreptu-i, dacă chibzuim, 
urechea stăpânului îi betegită, limba retezată, dar ochii 
sunt zdraveni. Îngăduit mi-era oare să-l alung pe venetic? 
Şi nu uita, rogu-te, că îs ceasuri multe de când zăboveşte în 
haremul Fathmei. Muierea îi dracu' gol. De-l întârzie atâta, 


înseamnă că liliacul a înflorit a doua oară. Un singur 
cuvinţel de-al halotcei, şi-i deajuns a mi-l stârni pe frate-său, 
Ramy Mehmet. Poftim noi oare, Osman, a zădări mânia 
vizirului? 

Namila se grăbi a încuviinţa că nu acesta îi e dorul. 

— Mai am o nădejde: până mâine, în prânzul cel mare, 
Ramy Mehmet ne întoarce cu siguranţă veste... îşi atinse 
nasul cu unghia cernită: Nasul nu mă păcăleşte. Vei avea 
oleacă de robotit... 

Buzele cele groase ale lui Osman se împletiră a desfătare. 
Râse gros, ca cela ce se dezmiardă ştiindu-şi însuşirile, dar 
se preface a le socoti păcate. 

— Eu, unul, nu mi-s trândav... 

Dinaintea ochilor sclipeau uneltele mârşave din cămara 
de cazne. 


— Ai oaspete de soi, logofete, vesti Ilie Machidon în 
spinarea uşii. 

Bezmetic, simțind în braţe povara dulce a muierii, pe 
buze şi în nări întreagă livadă înflorită a înfricoşatelor 
sărutări, cu întreaga făptură secată în lăcoviştea celor ochi 
brumării, boier Andronic pătrunse în chear-chir. 

Dimitrie Cantemir îşi dosi surâsul în palma aromită cu 
ambră şi mosc. Trei ghiuluri preţioase, o alexandrină cât 
pruna, un zaramifir şi o perlă grămădeau lumini pe degetele 
Domniei sale. Logofătul se afla amuţit de dragoste, dar 
năucia de a se întâmpina aci, în văgăuna Anatoliei, cu 
vestitul cărturar îi sporea tulburarea judecății. Zugrăvi 
închinăciune scurtă de bun venit, apoi grăi într-o doară, 
lăsându-şi răgaz pentru a-şi aduna gândurile: 

— Cum ai pătruns în cuibul acesta de şerpi, beizadea 
Dimitrie? 


Cantemirescul săltă din umeri. 

— Socotit-am totdeauna că anevoie nu-i să te strecori, ci 
să ieşi neprimejduit, şi mai cu seamă, nevătămat. 

— Domnia ta, încredinţat sunt, ai grijit de asemenea 
porți. 

— Păcatul mare, logofete, ţi-i acela că judeci în locul 
semenilor care îndeobşte ţi-s mai nătângi, ori că le 
împrumuţi gândul. De-o pildă, acum te înşeli. 

— Nu-i dintâia oară, zâmbi Radu Andronic cu tâlc. 

Dimitrie Cantemir îi întoarse surâsul. 

— Nu spre înţepătură şi zeflemeală am venit să te 
cercetez în locuri vrăjmaşe, logofete. 

— Dar? 

Cantemirescul îşi descopcie giubeaua şi se trase lângă 
tandurul ce împrăştia dogoare binecuvântată. 

— Două țeluri, oftă beizadeaua, m-au îndrumat către 
Domnia ta. Dintâi, aflând că te pândeşte primejdie vârtoasă, 
am zorit spre a ţi-o vesti. 

— Dincotro apasă şi cum se cheamă? 

Beizadea Dimitrie surâse a neputinţă: 

— Nu-i ştiu numele şi n-are chip. Încredinţat însă am fost 
că-ţi dă târcoale, neaflându-se mai departe de întinsul unui 
braţ. Mai am a adăugi că Maria Contacuzineasca, fiind 
scumpă la arginţi, nu plăteşte iscoadă nevrednică. 

Radu Andronic îl cercetă iute: 

—  Pricep... Vestea-i urnită de degetele Domniței 
Casandra. 

— Întocmai, şi nu fac taină. leri am primit cartea. 

— Mda... Ochii boierului se subţiaseră: Şi ce slujbă i-a 
fost încredinţat Cantacuzineasca vrăjmaşului? 

— Turcul va cunoaşte cine a poruncit slobozenia cu 
vicleşug a creştinilor din Anatolia. Cantacuzineasca vânează 
pielea Brâncoveanului, şi opinteşte să i-o jupească fără a lua 
seama la preţ. lar Domnia ta vei fi jertfă de care, cea dintâi, 
se va lepăda însăşi Cancelaria Neagră. 


— Îi desluşit, şopti pe gânduri Radu Andronic. Cum nu se 
poate mai desluşit. Îţi mulţămesc, beizadea Dimitrie. 

Cantemirescul îşi cercetă chimirul după lulea. Îl preţuise 
dintotdeauna pe boier, îi cunoştea însuşirile şi mai cu seamă 
agerimea minţii. Cărturar de soi, îndrăgind cotlonul tihnit - 
lumânarea şi pergamentele vechi îi erau tovarăşi 
credincioşi - pricepea anevoie cum făptură de hramul şi 
soiul logofătului se risipeşte în slujbă fără căpătâi pentru 
care craii şi rigile tocmesc netrebnici hainiţi, gata să se 
lepede de tabără, meleag ori Dumnezeu pentru adaos de 
câţiva taleri. 

— Nu trebuie să-mi mulţumeşti, logofete. 

Radu Andronic îşi stăpâni căutătura, ţinând-o pironită în 
duşumele. Aştepta. 

— Ai prepuit, dară, ori ai simţit... Beizadea Dimitrie 
cuvântăreţ îndeobşte, orbecăia pentru cea dintâi oară în 
viaţă după vorbe îmbinate. Nu mulţămită mi se cuvine, 
Andronic, ci dispreţ şi urgie. Cunoscânduc-ţi cugetul, te vei 
îndura poate a-mi păstra doar nepăsare. Dezvălui acum şi a 
doua pricină pentru care mă aflu aici, dinaintea Domniei 
tale: îţi cer smerită şi plecată iertăciune. 

Logofătul îşi petrecu degetele furcă prin părul tăciunos. 
Ocolea cu bună ştiinţă privirea cărturarului, buzele, parcă 
cusute, se boţiseră sub musteaţa subţire. Cantemirescul îl 
privi lung, apoi se apropie de geamlâcul zugrăvit cu poame 
şi flori stacojii. Grăi cu spatele întors: 

— Fapta ticăloasă ne rămâne totdeauna bine înfiptă în 
inimă. Trag totuşi nădejdea că vei dovedi ţinere de minte 
sărmană. Şi pentru aceasta, dator sunt a mă desluşi. Mă 
asculţi? 

Radu Andronic nu răspunse. Doar căutătura îi trăda 
luarea-aminte. 

— Am greşit, urmă beizadeaua împleticit, şi mult mă 
căiesc. Domnia ta, logofete, eşti dintre făpturile care 
cheamă pizma şi gândul hain cu trâmbiţi, flamuri şi mâini 
întinse. Nemaivăzutul şi neauzitul sunt un blestem, 


Andronic! Greu să nu stârnească ciudă un chip zugrăvit, pe 
trup de gladiator, cu minte de sfetnic bătrân şi cutezanţă 
drăcească, un chip după care suspină o oaste de inimi 
crude ori colilii, un chip vestit într-o Moldovă şi Valahie, la 
Curtea Bourbonului şi în împărăţia turcului! lar eu nu mi-s 
sfânt, Andronic, ci biet purtător de nădragi leşeşti carele s-a 
aşternut preş cu mâini legate sub paşi de zână năzdrăvană. 
De ce taci? 

Logofătul îl îmbie din căutătură să urmeze. 

— Inima unui bărbat, suspină beizadea Dimitrie, nu va 
înflori niciodată, când îndrăgita îi caţără pe piscuri darurile 
vecinului, ba-l mai şi înghionteşte la fapte nechibzuite. Nu-i 
ridic vină Casandrei. Încredinţat sunt de dragostea ce mi-o 
poartă şi doar belşugul din suflet şi puterea de preţuire au 
împins-o a-mi aşterne cărţi pe care altcineva le-ar fi socotit 
nesăbuite. 

Radu Andronic îşi săltă o clipă ochii. Încredinţat era 
dumnealui, Cantemirescul, de inimioara domniţei, precum 
cumătrul acela al lui Machidon, ce-şi auzise muierea 
întrebând printre megieşi: „Mi-o plecat bărbatul la moară. 
Ce ziceţi, oameni buni? Să-l aştept, ori îmi iau altul?“ 

— Şi spre a lepăda oleacă din povara ruşinii - nu-ţi 
tăgăduiesc slăbiciunile fiind numeroase, albăstriţe pe 
tăpşan primăvăratec - mărturisenie fac că nici măcar nu mă 
pot făli cu ticăloşie fără pereche. De-ţi urneşti gândul 
îndărăt, o sută, o mie, ori cinci mii de ani vei rămâne uluit, 
logofete, de câte pot isca o căutătură înstelată, ori un nas 
mititel, despre care ne închipuim că-i cel mai frumos din 
lume. Istoria îi bucşită de asemenea pilde. Bărbaţi vrednici, 
viteji cu cunună de diamanticale ori lauri, căpetenii vestite 
de oşti, stihuitori şi înţelepţi, şi-au călcat în ciubote cugetul 
de dragul muierii îndrăgite, au făcut uciganie, vânzare de 
crez şi chiar de obcină străbună. i le-am înşirat pe acestea 
spre a descâlci pricina păcatului. Căci greşit-am, oftă 
beizadea Dimitrie, şi dinaintea domniei tale şi a Casandrei. 
Socotind că izbânda în Munţii Anatoliei te-ar înălța din cale- 


afară, am opintit a-ţi presăra clăpci... Clăpci, Andronic, şi nu 
beteşug ori moarte. Prepuiesc că le-ai dibuit... 

Logofătul, strană de biserică, clipi mărunt. Încuviinţare? 
Răbdare ce începea să ostenească? 

— Rustan, spuse beizadea Dimitrie zâmbind, îi viclean ca 
şarpele, dar nu ţi se poate împotrivi. N-aveam însă alt om 
de credinţa la îndemână. Socoteam... mai socoteam ca 
slujba s-o izbutesc eu, năimind lefegii greci şi nemți. 

Din nou se aşternu tăcerea. Dimitrie Cantemir căuta 
tulburat obrazul logofătului, cercând să-l citească. 

— În semn de căinţă adevărată, m-am înfăţişat aici, 
ascultându-mi inima şi urmând imboldul domniţei. Dacă mă 
îngădui, te-oi stâlpi atât cât mă ţin puterile şi norocul. 
Întinse mâna: Primeşte, Andronic, rugăciunea de izbăvire şi 
iertare a unui nătâng cu inima bobotaie. 

Boierul avu scurtă clipă de şovăială. Prinse mâna lui 
Beizadea Dimitrie, cu zâmbet ostenit. 

— Iacă un ceas de când îmi depeni chinezării. Îţi place să 
şuguieşti, bădie... 


Se grămădiseră toţi în chear-chir, aşteptând poruncile 
logofătului. Xana,  panseluţă  somnoroasă, cerca să 
desluşească prin ferestre zorii unei dimineţi iernatice. Din 
căciuliţa de cacom se revărsau cosiţele în bucle lungi şi 
strălucitoare, după rânduiala statornicită de Ann Stuart a 
Engliterei. Zulufii argintau umerii mantiei de catifea şoricie, 
umplând cămara cu lumină. 

Mirko îi strecură căutătură scurtă. Da, chipeşă muierea, 
dar minţile dumnealui suspinau spre altele. Se simţea atât 
de aproape de ţintă, încât spaima de neîmplinire îi 
înţepenise în pântece. Ilie Machidon, rezemat în par, 
surâdea unui gând tainic. Îl ţinea în coada ochiului pe 
Chirică. 'Târgovăţul cugetă că pe ţăran îl asupreşte 


zăpăceală cumplită. Doar zăluzii râd singuri, iar în afară de 
hlizeală, ţăranul nu dovedea spor la nici o trebuşoară, 
tăindu-l căpăţâna doar la mojicii şi vorbe de clacă. 

— Pesemne, zâmbi Ilie Machidon, ţi-s drag peste măsură, 
de mă aţinteşti cu atâta sârg, jupâne! 

Chirică, arcănit, întoarse capul. lacă ce pricepuse 
netotul! Că-l ţine lângă inimă, taman când Domnia sa nu se 
sătura minunându-se de făptură atât de nevrednică. 
Beizadea Dimitrie surâse. Ochii catifelii n-aveau astâmpăr, 
trudeau prin împrejurul cămării, cântărind cetaşii. Simţea 
vlaga din mădularele dârze ale sârbului - iaca om, să te 
avânţi cu el la capătul pământului! - isteţimea din căutătura 
plugarului, neghiobia cu haz a lui Chirică. Contesa Xana îi 
zâmbi şi cugetul cărturarului înflori. Vrăjită acea fiinţă 
carele izbuteşte a zori cu un singur surâs o inimă închinată 
altei catrinţe... Se uită în aceeaşi clipă la logofăt. Alcătuiau 
dimpreună cadră şi cu siguranţă cea mai îmbinată păreche 
a veacului lor. 

Pântecele gogonat al Fărcăşanului îi zăticni priveliştea. 
Gămanul dădea din colţ în colţ, apăsat de grijă 
nemărturisită. 

— Ci stai locului, creştine! spuse Radu Andronic. Ie 
bălăbăni că o limbă de bou însetat. 

Ioniţă rosti uşurel, cu glas ce se voia nepăsător: 

— Mai trebuie înşeuat un cal. 

Şase părechi de ochi îl străpunseră cu nedumerire. 

— De ce? 

— Ştii bine, logofete, că nu grăiesc niciodată în deşert. Se 
care înşeuat încă un misir!%+. Sloboade, rogu-te, poruncă şi 
tot asemenea grijeşte ca bidiviul să fie blajin. 

Radu Andronic îl cercetă cu luare-aminte. În tărtăcuţa 
jupânului dospea bezmeticeală, şi după câte îl cunoştea 
dumnealui, încă din cele nărăvaşe. Nici băut nu se afla, 
lucru de mare mirare. 

— Ascultă, Ioniţă, nu-mi arde de giumbuşlucuri. 

— Mie nici atât. 


— Atunci vâră-ţi minţile în căpăţână. Trăim clipă de mare 
strâmtoare, ce nu se va ostoi până nu îmbucăm hotarul 
Valahiei. 

— Mi-ai poftorit-o de o sută nouă ori, logofete! Nu-s 
capiu, nici surd. De trebuinţă îmi e un telegar. 

Se îndărăpnicise şi boier Andronic, ştia că picat în toană, 
nu-l mai opinteai nici cu boii. Ilie Machidon râdea muţeşte 
pricepând încotro bate Fărcăşan. Radu Andronic se răsti: 

— Desluşeşte-te, omule! Pentru ce ai nevoie de al doilea 
bidiviu? 

— Dintâi, spuse gămanul săltând un deget, nu mugi căci 
ne farmi urechile. Al doilea, ţi-oi spune că acel cal îmi e de 
trebuinţă pentru jupâneasa Fathma. Mă va însoţi în Valahia. 
Ţi-i limpede? 

Fără grai, răpus de buimăceală, logofătul îl aţintea cu 
ochii căscaţi, cât blidele de bogdaproste. Chirică, prepuind 
că auzul nu-l mai slujeşte ori visează, se apropie de 
stăpânu-său şi începu a-l pipăi din toate părţile. Fărcăşan se 
lepădă mânios: 

— Lipseşti din faţa mea! 

Machidon râdea pe săturate şi până şi Mirko îşi îngădui 
zâmbet firav. 

— Eşti bolund, Fărcăşane? Vrei să furi şalvaragioaica? 

— N-o fur. Vine singură, puicuţă domesticită. 

— Dezmeticeşte-te, bobleticule! 

— De ce? Începu să vorovească iute, cu gura plină. Se 
cunoştea gândul chitit şi cuvintele întocmite dinainte: Mi-i 
dragă şi-i sunt drag şi nu pot chibzui la viaţă de aici înainte 
fără dumneaei. 

— Şi unde cugeţi a-ţi măcina acea vieţişoară dimpreună 
cu mieluşeaua neprihănită? În crâşma Rădiţei ori la jupân 
Leiba? 

Gămanul se stropşi oţărât: 

— Ci nu mă umili, logofete, şi poartă-te după 
ighemoniconul şi creşterea ce ţi-a fost hărăzită. Nu pricep 
de ce Domnia ta îţi îngădui toate cele, iar eu nevoit sunt a-ţi 


cere încuviinţare, când nici măcar lui Vodă nu i-am zugrăvit 
vreodată spinare încovoiată. 

Se uită cu tâlc la Xana. Râdea cu dulceaţă, dimpreună cu 
beizadea Dimitrie care-i tălmăcea vorbele bezmeticului. 

— Iar într-o ceată unde se află o logofeteasa leaşcă îi loc 
de ajuns şi pentru o jupâneasă otomană. 

— Zăpăugule! De când te cunosc, opinteşti a întrece pe 
oricine în sminteală! Doară că a ta se însuteşte. Te stâlcesc 
bostangiii, căci însoţirea dintre un păgân şi o drept- 
credincioasă, fiind urâtă şi sare în ochi Profetului, îi 
osândită cu descăpăţânarea. Dezlegare vă poate da doar 
hogea şi numai dacă pui fes, ridicând şezutul întru slăvirea 
lui Alah. 

— Silit, rosti trufaş Fărcăşan, oi săvârşi-o şi pe aceasta. 

Chirică se tângui cu spaimă: 

— Nu-ţi lua asemenea păcat pe cuget, stăpâne. Ne 
înfăţişăm toţi la o judecată. 

— 'Ţi-am spus să piei!... Geaba, logofete, fără Fathma nu 
mă clintesc. 

Un râs şoltic lumină obrazul lui Radu Andronic. 

— Să ştii, Ioniţă, că mie nu mai îmi eşti de trebuinţă. Şi 
dacă pofteşti cazne sataniceşti, n-ai decât a-ţi aştepta găzii 
şi te vor îndestula după dor. Întâi că i-ai minţit, luând 
hramul lui Surme, apoi că ai batjocorit iatac de păgâniţă, 
carele, punând moţ, se mai întâmplă a fi şi sora marelui 
vizir. Vei căi până şi ceasul când s-a născut răsbunică-ta. 

— Nu plec fără Fathma! rosti capeş Fărcăşan. 

— Ascultă! Şalvaragioaica ştie că nu eşti turcaletele ei 
legiuit? 

Ioniţă săltă din umeri. 

— Ştiu doar că aprig mă îndrăgeşte şi gata îi a mă însoţi 
şi în iad. 

— Cum ai aflat? Graiul nu-l cunoşti, iar limba, după 
înţelegere, ţi-e legată. 

— Se cunoaşte, râse gămanul umflat de îngâmfare, că n- 
ai praxis!%'. Cu tălăniţele de sub podurile Veneţiei şi 


negustoresele vădane din Sfântul Gheorghe n-ai avut a 
deprinde decât măscări şi năravuri de desfrâu, iar contesa 
Xana, iertăciune că-ţi vâr degetele în ochi, logofete, îi noroc 
ce nu ţi se cuvine, şi pe carele trag nădejde că vei şti a-l 
preţui. Dragostei celei adevărate nu-i sunt de trebuinţă 
cuvintele. 

Xana se uită cercetătoare spre cărturar. 

— Ce spune, prinţe Cantemir? 

Beizadea Dimitrie născoci: 

— Boier Fărcăşan desluşeşte că nu se află în tot pâmântul 
făptură care să-i priceapă mai bine dorul decât Andronic. 
După cum Domnia sa îi răpus din pricina unor neasemuiţi 
ochi de negură şi ceaţă, tot asemenea Fărcăşan îi rob 
căutăturii de peruzea a păgâniţei. 

Obrajii Xanei se împurpurară, pleoapele frănjurite, se 
zbătură fluturi, poposiţi pe o floare. 

— Am chibzuit totul, urmă iute gămanul, spre a nu-i lăsa 
vreme logofătului întru cârteală. Contesa Xana va lepăda un 
rând de straie Fathmei, spre a se putea strecura neluată în 
seamă pe drumurile Islamului. N-are cine să o recunoască, 
fără feregea, văzând-o doar roabele. 

— Şi bărbatu-său, apăsă logofătul. 

— Şi! Ioniţă dădu din mână. Nu-s cel dintâi căftănit ce-şi 
ia de soaţă muiere care a mai nuntit odată. Adu-ţi aminte, 
rogu-te, de jupâneasa Davida a lui Duma jumătate, de 
Stanca Ştirbei, de Oltea a banului Paladi. Oi cere Vlădicăi 
despărţenie legiuită şi-apoi însoţire tot asemenea. 

Lehămeţit, boier Andronic nu-şi mai dădu osteneala a-i 
desluşi canoanele musulmane. Doar marele muftiu putea 
hotări despreunare, dar niciodată pentru a vâri o drept- 
credincioasă în aşternutul unui ghiaur. Xana îşi culcă 
palmele pe pieptul logofătului, rostindu-i cu dulceaţă: 

— Îngăduie-i să-şi culeagă floarea îndrăgită. O iubeşte şi 
de-o leapădă, în veci nu-i va mai zări nici umbra. Te rog... 

Radu Andronic cugetă câteva clipe cercetând zidul 
aţintit. Aspru ham şi grea povară, căci ceata se înmulţise, 


iar păgâniţa venea să vârfuiască încurcala. Şi-apoi, să te ţii 
vraişte şi harababură, când or scăpăta pe porţile temniţei 
creştinii osândiţi! Mânios, căci se simţea muiat, se răsti la 
găman: 

— Şi-acum ce ştergi zidurile acelea? 

Cu adevărat, boier loniţă stâlpea pereţii, parcă tot 
ocrotindu-şi spinarea. 

— 'Te cunosc prea bine, logofete, rânji Fărcăşanul căci nu 
degeaba am cărunţit împreună. Eşti în stare să-mi 
dezmierzi căpăţâna cu un par, spre a-mi rostui somnuleţ de- 
un ceas-două, răgaz numai bun pentru a le rândui pe toate 
după plac. 

Ilie Machiclon zvârli logofătului căutătură cu tâlc. 

— De boierule... Spune o vorbă, la noi în Chipriana, că 
după vulpanul hăituit odată şi neprins, să nu goneşti a doua 
oară căci cunoaşte şi vânătorul şi ogarii. 

— Sat de cugetători Chipriana ceea, împărate, mârâi 
Radu Andronic. Şi poate de-aş fi cunoscut vorba această, n- 
aş fi căzut în greşeală, iar acum nu m-ar fi jucat cuconu' 
Ioniţă ca pe urşii din iarmaroace. Nu-i minciună! Socoteam 
a-l otânji oleacă, şi amorţit, să-l punem dinaintea faptului 
împlinit. 

Fărcăşan îşi frecă palmele cu mulţămire. 

— Ai văzut? Ştiu eu ce oaste de draci sălăşluieşte în 
tărtăcuţa Domniei tale. 

— Ai câştigat, Fărcăşene! Te-am socotit oaie bezmetică şi 
bag de seamă că eşti doar pe jumătate. 

— Miaua, surâse Machidon, cât de hoaţă ar fi, nimeni n-o 
va prepui. 

Fărcăşan se apropia cu picurişul de uşă. 

— Mă duc s-o vestesc pe Fathma? 

Logofătul, tot cu strângere de inimă, mai şovăia. Dimitrie 
Cantemir zâmbi: 

— Joacă cinstit, Andronic. A câştigat, după cum singur ai 
spus-o. 


Boierul îi strecură privire scurtă, cu miez, şi chipul 
cărturarului se  învolbură. „Joacă cinstit“... Cuvinte 
nepotrivite pe buzele beizadelei. 

— Fie, hotări Radu Andronic. 

Chirică îl prinse de straie. 

— Logofete, n-am priceput. Se însoară cuconu' Ioniţă? 

— Aşi! Tocmeşte doar lăutari... 

Mirko îşi părăsi cotlonul neguros. 

— A sosit ceasul. Dacă zăbovim, osândiţii sunt mânaţi în 
ocnă. 

Radu Andronic o căută din ochi pe Xana: „Doamne! 
îngăduie s-o pot păstra. Îngăduie să ne izbăvim slobozi şi 
nevătămaţi din încercare...“ 

Cuprinse scurt umerii muierii, după care începu a-şi 
îndestula cingătoarea cu cele patru stilete de Damasc. 

„Hm, chibzui Ilie Machidon cercetându-l îngândurat, 
vrăjmaşi să dea Dumnezeu, că junghere sunt destule.“ 

Niciodată, atâta cât îl rezema pe plugar ţinerea de minte, 
logofătul nu-şi ispitise astfel sorții, încumetându-se la 
ispravă mai nesăbuită. 


Capitolul XVII 


LACĂTE FĂRÂMATE 


Abia când îi văzu grămădiţi laolaltă pe cei zece mii de 
creştini osândiţi la caznele ocnei din Anatolia, logofătul 
Andronic gândi cu lacrimă ce-i aburea obrazul inimii, că de- 
ar fi să-şi lepede în înfruntare şi viaţa, tot n-avea să încerce 
părere de rău. Cuvenit era să-ţi slobozi din asemenea 
chinuri semenii, căci dacă Dumnezeu a născocit un iad, 
acela era rânduit sufletului hain călătorit din această lume, 
şi nu pământenilor, nefiind dreaptă osânda îndoită pentru 
aceeaşi pricină. 

Nu pomenise boier Andronic şi nici ceata Domniei sale 
făpturi mai căznite. Trăise de pildă Ilie Machidon, în vremea 
prunciei, foamete mare la Chipriana, când creştinii rodeau 
scoarţa copacilor şi-şi amăgeau pântecele zgrepţănând 
țarina, după mâlul cela clisos, pe care înfometaţii îl cheamă 
mana pământului, văzuse dumnealui, logofătul, lazaretele 
de ciumaţi din Neapole, jupan Mirko leproşii din Beograd, 
iar beizadea Dimitrie, într-o vară vitregă a Moldovei, zăcaşii 
hăpăiţi de vărsat negru. Adevărat, osândiţi de Dumnezeu 
netrebnicii ceia, dar încă se puteau fuduli dinaintea 
trupurilor batjocorite de gâzii Anatoliei. Dintâi ochii 
rămâneau pironiţi asupra rănilor netămăduite, cheag de 
sânge şi putregai galben, apoi asupra trupurilor stoarse. Te 
minunai băgând de seamă că viețuiesc, că se mişcă, dar mai 
cu seamă că nu le auzi oasele clămpănind în saci de piele 


scuturaţi când încercau să păşească, ori doar clipeau. Prin 
trenţele ciugulite, li se zăreau ici un os căţărat pe umăr cât 
nuca, dincolo braţ sau picior cu semn de rană şi sărăcit de 
sânge. Pe chipurile gălbejite se citeau toate caznele la care 
Dumnezeu osândise lumea, de când străbunul ei, sastisit de 
bine şi poame de aur, păcătuise întru iscarea răului pe 
pământ: bolişte, deznădejde, foame, şi rugă înfierbântată 
spre curmarea răului şi uitare... 

Gâzii îi străjuiau covrig şi doar Ali şi Osman ţineau urma 
cetei lui Radu Andronic. În dreaptă-i se afla Ioniţă Fărcăşan, 
înveşmântat în straiele de mare ighemonicon ale lui Galimet 
Surme. Gămanul, izbutind să şi-o alăture pe Fathma care-i 
străjuia spinarea îmbrăcată cu strai evropenesc dobândit 
din sunducul Xanei, deşertase de bucurie o ploscuţă, şi- 
acum cerceta grămădeala creştinilor cu ochi blajini. 

Din tabăra valahilor îl recunoscuse doar pe boier Negru 
Negulescu. Cum Sfânta să uiţi asemenea chip?! Obrazul 
cela de cărbune, ochii jăratec, bărbia repezită să ia toată 
lumea în coarne, nu-şi aveau pereche! Craioveanul cerceta 
aţintit, într-o singură parte, şi anume spre scărişoara ce 
ducea în cămările lui Surme, unde capul contesei Xana, 
descotorosit de glugă, lepăda beteală de argint dimineţii 
abia trezite. 

— Xana! şopti Negulescu. Peste putinţă... Îi vis sau 
vedenie? 

Boierul nu credea în minuni, ori de două zile, părea că 
plouă şi grindină cu năuciri. Ceasurile petrecute în 
hudicioara ocnei, vânzarea lui Balotă şi cetluiala... cămara 
de cazne, apoi picat din cer, înger izbăvitor, logofătul 
Andronic... făgăduiala de slobozenie şi acum Xana... Xana, 
contesă de Radowicze. Câţi ani se izbăviseră de atunci? 
Doar trei? O întâmpinase dintâia oară la Curtea lui Leopold. 
Îi îngăduise o mazurcă şi boier Negru simţea şi azi căldura 
spinării sprintene, gingăşia mijlocului slăbiu. Juruise atunci 
că nu va închina în veci altarului decât o singură mireasă. 
Xana... 


— Xana, tu eşti? 

— Cea bălaie, ori dimpotrivă, tăciunoasa? 

Craioveanul tresări. Grăise tare, fără a băga de seamă. 
Postelnicul Ioniţă Dumşa i se alăturase pe nesimţite, 
pândind neluarea-aminte a gealaţilor. 

— Straşnic mă bucur, boier Negru, că te văd întreg şi 
nevătămat. 

Negulescu îi prinse mâna. Cercetat în lumina zorilor, 
postelnicul se dovedea în prag de călătoria cea mare, gata 
a-şi da duhul după unul ori doi paşi. În preajmă, lăturiş 
arvaniţilor şi bulgarilor, aşteptau cu sufletul la gură ceilalţi 
valahi, nedumeriţi că la ăst ceas nu trudeau în bezna şi 
vitregia ocnei. Vornicelul Manole Filipache ţinea în priveală 
capeşă făptura logofătului, nu clipea. Geaba încercase 
dumnealui, postelnicul, a-l ţine alături. Smintitul, din 
tulbureală şi năuceală, căzuse în îndărăpnicie. Ochii 
cercetau limpede, nu mai scâncea, doar că amuţise. 1 se 
rezema de umăr pârcălabul Traşcă al Vasluiului. 
Zeflemisind prepuielile, ghiujul izbutise a-şi amăgi zilele şi, 
răsuflând anevoie, apucase răsărit de soare şi întâmpinarea 
cu logofătul. Beteşugit totuşi - anii şi clipele trudite, că-i 
caznă sau bolişte, nu fac casă bună - se clătina pe genunchii 
moi între vornicel şi rabinul Soman-Aba-El. Ovreiul nu 
pricepea nimic din cele ce se petreceau, şi puţini opinteau 
să i-o desluşească. Nici Nikos, pehlivanul din Creta, nu se 
simţea mai dumirit. Băgase de seamă că tulburarea 
valahilor întrece măsura, aşteptase slobozenie după cum 
făgăduise Negulescu, dar acum, minţile îi bezmeticeau. 
Boier Negru se afla între osândiţi, însă porţile temniţei nu 
fuseseră desferecate... Logofătul Balotă, zgălţâit de spaimă, 
cerca să-şi strângă trenţele înnădite în curmeie de sârmă şi 
sfoară. Tremura de geruială, dar mai cu seamă din pricina 
craioveanului. Valahii nu-l îngăduiseră alături, şi chiar 
pârcălabul Traşcă, îmblânzit de bolişte, îşi întorsese 
căutătura cu silă nefăţărită. Postelnicul Dumşa, tot astfel se 
răsucise pe călcâie. Ochii craioveanului scăpărau lucoare 


drăcească. Se trăsese aşadară, cătinel, cătinel spre tabăra 
arvaniţilor. 

Un zumzet, stup de albine roinice, stăpânea curtea 
temniţei. Gând fugar străfulgera mintea logofătului: „Îs 
zece mii de suflete, oleacă de îndrăzneală, opintind umăr 
lângă umăr, într-o inimă şi-o sâmbătă, aşa cum îs grămădiţi 
laolaltă, lesne şi-ar fi putut birui gâzii.“ 

Mai ştia însă dumnealui, boier Andronic, că nimic nu-i 
mai anevoie de făptuit în această lume decât alăturarea 
oamenilor într-un singur ţel şi  într-aceeaşi clipă. 
Dimpotrivă, la ceasuri de restrişte, pizma, judecata 
strâmbă,  trufia şi  neîngăduiala despreunează chiar 
tovărăşii vechi, sfinţite cu sânge. 

Chirică cerca să citească chipul şalvaragioaicei. În strai 
evropenesc, păgâniţa semăna cu orice jupâneasă din 
mahalalele Bucureştilor. Atâta doar că nu sălta căutătura 
din ciubote, iar ochii, ori de câte ori străfulgerau, lepădau 
tăciuni aprinşi. 

„Puiculiţă nedezmierdată, cugetă târgovăţul. Turcul, 
fiindu-i îngăduite patru soaţe legiuite şi înmulţit număr de 
ibovnice, nu mai are vreme de drăgosteală, dă cu paraua să 
afle spre ce crivat să apuce. lar muierea singură... Vorba 
prostanului din Chipriana care uneori le mai nimereşte: să 
te ferească Cel veşnic de mânia ţăranului şi dragostea de 
văduvă...“ 

Mugetul mulţimii încetă dintr-o dată. Căţărat pe 
parmaclăc, logofătul Andronic prinsese să glăsuiască: 

— Oameni buni! Prin voia Cerului, a Luminăţiei sale 
sultanul Mustafa al II-lea şi a Marelui Vizir Ramy Mehmet, 
sunteţi slobozi! 

Boierul se opri, trăgând în piept văzduhul îngheţat. 
Dintâi, oamenii nu pricepură, şi tăcere netulburată de-o 
singură răsuflare stăpâni curtea temniţei. Radu Andronic îl 
împinse pe Ioniţă înainte. 

— lacă, aceasta este porunca lui Surme effendi. Nu vi-o 
poate desluşi singur, asuprit fiind de zăcăşeală a gâtlejului. 


Pricepe însă toate celea, iar eu îi sunt tâlmaci. 

Gămanul, bine dădăcit, dădu din cap a încredințare. 
Fathma i se ţinea scai de umbră şi doar Domnul ori Satana 
ar fi putut citi chipul şi sufletul păgâniţei. Muierea era bine 
împlinită, cu piele nălbită de zăbavă îndelungată între 
zidurile haremului, şi căutătură învăpăiată care desluşea 
multe. După cum multe desluşeau bărbia capeşă, şi 
născiorul sturlubatic, cu nări străvezii şi pripelnice, părând 
a se zbuciuma chiar şi sub adierile blânde ale unei înserări 
de gustar. 

Logofătul îi dărui frântură de gând zicându-şi că la aprig 
şi necruţător stăpân se vârâse Fărcăşan. Lo fi îndrăgind 
şalvaragioaica, dar ştiut este că uneori prisosul de dragoste 
poate aduce năpastă mai mare decât o inimă trândavă. 

Ali şi Osman se cercetau nedumeriţi, simțind cum spaimă 
rea li se strecoară în cuget. Curtea temniţei părea o singură 
lighioană vie, înfricoşătoare. Încă pălită de năuceală, 
simţeai c-o să se dezmeticească, mii de braţe vlăguite de 
netrai, dar învârtoşate de ura sufletului căznit, de patima 
clipei mult aşteptate a răsplăţii, aveau să împlinească 
răzbunarea. 

Zgomote nedesluşite poposeau din văgăunile muntelui, o 
ceaţă vineţie scălda ţinutul şi în lumina tulbure, chipurile 
vitregiţilor îşi rătăciseră hramul prinzând o singură 
înfăţişare: mânie neîndurată, din care va izvodi înfăptuirea 
talionului. 

Osman căuta sămânță de nădejde spre găzii căţăraţi pe 
metereze, apoi spre ceilalţi, risipiţi în spinarea 
întemniţaţilor. Şi dintr-odată avu încredințarea că trăieşte 
clipă de mare restrişte, cea mai aprigă din vieţişoara 
netrebnică a Domniei sale. De va izbuti să scape nevâtămat, 
cu siguranţă va căţăra acele culmi despre care băsnesc 
cărţile vechi, cu bătrâni uitaţi de moarte, ce deapănă 
nepoților aducerile aminte. 

„Alah e mare, Alah e bun!“ spune turcul vârât în 
strâmtoare. Dar - cerul iartă-l! cugeta Ali - ce poate însăşi 


Prea Adevăratul dinaintea unei dihănii dezlănţuite? O 
dihanie cu mii de braţe neîndurătoare şi tot atâtea inimi 
însufleţite doar de pizmă, pizmă veche, împătimită şi 
îngheţată, pizmă dinaintea căreia însuşi muntele, 
învăluindu-se în nour şi ceaţă, îşi fereşte chipul...“ 

Zgomotul creştea, la fel de nedesluşit, nu dibuiai nici 
glasuri, nici tropăit de ciubote, ci doar suflare răzbunătoare 
învăluind văzduhul adormit, vestind furtună şi urgie. 

Gloata, mereu nemişcată, aţintea chipul logofătului. 
Tulburat peste măsură, Radu Andronic poftori: 

— Sunteţi slobozi, oameni buni! Şi rugăciune îndrept 
celor ce-mi pricep graiul, s-o tălmăcească mai departe. Mai 
îndrept rugă şi povaţă să nu săvârşiţi măcel. Zoriţi spre 
meleagurile şi bordeiele voastre, lepădând în seama Cerului 
socoata nelegiuirilor ce vi s-au fost săvârşit. Domnul cu voi! 

Abia acum izbucni glasul furtunii. O larmă cumplită 
zgudui albia până în adâncuri, sfredeli apoi cerul, 
trâmbiţând biruinţă. Răcnetul de slobozenie, ţâşnit din mii 
de piepturi, cutremură împrejurimile, alungind vietăţile din 
văgăuni. Un pâlc de corbi reteză văzduhul, dar nu-l luă 
nimeni în seamă. Cine mai cugeta acum la semne? În 
sodomul de chipuri răvăşite şi glasuri, nu mai desluşeai 
decât  căutături aprinse, strigăte de bucurie, braţe 
înlănţuite şi lacrimi. Oamenii se îmbrăţişau, alţii, buimaci 
încă, se miluiau după desluşiri, se aflau şi dintre cei care, 
năuciţi, rămăseseră stâncă, cercetând în gol, mulţi 
năvăliseră asupra porţilor şi-acum viermuiau pe cărările 
muntelui. 

Ilie Machidon se alătură logofătului. 

— Socot că-i vremea să ne urnim umbra, boierule. 

— Da, făcu pe gânduri Radu Andronic. Aşa e... 

Cerceta mulţimea cu amărăciune în suflet. Prepuielile i se 
împlineau,  osândiţii, mai cu seamă tabăra sârbilor, 
începuseră răfuiala. Năvăleau asupra gâzilor câte zece- 
cincisprezece,  măcelărindu-i cumplit, cu pietre, cu 
ascuţişuri iţite din clăpci tainice ori chiar din şerparele 


şalvaragiilor. Sângele  împărăţi  dintr-odată curtea, 
zvârcolindu-se ca un şarpe zălud. 

— Îşi prăpădesc vremea, şopti mohorât Radu Andronic. 
Nu-şi dau seama că doar graba şi norocul îi pot slobozi cu 
adevărat. 

Mirko rosti întunericit: 

— Nu ştii ce-au îndurat, logofete, şi de aceea nu-i pricepi. 
Şapte zile să fi vieţuit în iadul ăsta blestemat, şi acum, în 
ceas de răzbunare, le-ai fi fost căpetenie. 

Boier Andronic tăcu. Cunoştea dreptatea sârbului dar şi 
primejdia care-i pândea pe osândiţi, zăbovind între zidurile 
temniţei. Se afla însă neputincios, nici Isus n-ar fi mai putut 
înfrâna gloata dezlănţuită, goarna arhanghelului Gavril s-ar 
fi dovedit gângurit de prunc fără vlagă, dinaintea furtunii 
de urlete. 

— Să ne urnim, 

— Rămas bun, logofete! 

Boierul îl cercetă cu blândeţe. 

— Pricep că vrei să mai zăboveşti. 

— Fireşte! rânji Mirko cu ochi scăpărând de o lumină rea, 
verde, ochi puşi pe uciganie. Sunt dintre cei obijduiţi şi nu 
puţine am a răsplăti. 

— Cunoşti primejdia. 

— O cunosc, logofete. De trei ani aştept răfuiala. N-are 
Domnia ta îndeajunsă închipuire spre a ghici câtă otravă mi 
s-a grămădit în suflet, cât sârg voi depune spre a mi-l spăla 
în sângele găzilor. 

— Fii cu luare aminte, jupan Mirko, şi nu săvârşiţi 
nelegiuiri de prisos! Cruţaţi-le muierile şi pruncii. 

— Aceasta o vom vedea. Primeşte mulţămita sârbilor si 
îngăduie-mi, logofete, îmbrăţişare frăţească. Poate cerul ne 
mai hărăzeşte întâmpinare. Încredinţat fii că dacă am zile, 
te-oi cerceta la vatra Domnie tale. Dacă nu, păstrează în 
dar prețuirea lui Mirko din spiţa Vladomirilor. 

Pentru o clipă, lacrima stinse lumina cea rea din 
căutătura sârbului. 


— lacă trei pungi cu galbeni, Dumşa, spuse boier 
Andronic străduindu-se să se facă auzit în prăpăstenia de 
zgomote. Împarte-i eu tovarăşii şi povaţa mi-e să lipsiţi cât 
mai degrabă din ţinut. La Nebal, rostuiţi-vă cai şi goniţi fără 
zăbavă spre Valahia. 

Postelnicul tremura de tulburare. Strângea pungile la 
piept, cu ochii pironiţi pe chipul lui Radu Andronic. 

— Ia-ne în ceata Domniei tale, logofete. 

— Mi-i peste putinţă, Dumşa, şi-aşa mi-s împovărat având 
de ocrotit două muieri, iar tovărăşia prea numeroasă 
stârneşte prepuieli. Vă fac acelaşi îndemn: nu vă grămădiţi 
mai mulţi de trei-patru laolaltă şi goniţi! Goniţi fără a vă 
cruța şalele şi potcoavele cailor. 

Dumşa dădu din cap suspinând. 

— Vom cerca. 

— Încă una, Dumşa! Care dintre voi se ştie pricinaş 
stolnicului Cantacuzino, să-şi cerceteze cu luarea aminte 
spinarea, unde pune ciubota şi căpăţâna. 

Postelnicul îl privi iute, cu căutătură ascuţită. 

— Am priceput, logofete. 

— Dumnezeu să vă ajute! 

Strecurându-se anevoie prin puhoiul ce năpădise porţile 
şi hudicioara povârnită a muntelui, logofătul azvâărili privire 
în urmă. Ceata sârbilor năvălise asupra călăilor. În mijlocul 
ogrăzii, lângă puţul de sânge ghiftuit până mai ieri cu 
leşurile creştinilor, Negru Negulescu îl judeca pe Ali. Ochii 
turcului grămădiseră spaimă de şapte vieţi. Un răcnet 
cutremură văzduhul şi boierul întoarse capul. 

Corbii, asmuţiţi de sânge, se lăsau tot mai jos, învăluind 
ţinutul în năframă neagră. 


XXX 


Nebal, Eregli, Konya, Ilgin, Afyon Karahisar, Eskişehir, 
Inegol, Brussa, Izmit... Boier Negru Negulescu străbătuse 
târgurile, neîngăduindu-şi răgaz decât înşeuatul altui 
bidiviu. Drumurile troienite, ulicioarele gheboase unde 
omătul se înălța în gorgane, iscau ades pricină de zăbavă şi 
craioveanul afurisea cerul neînduplecat, turcimea trândavă 
care nu-şi râneşte nici prispa, zările Islamului şi mai cu 
seamă pe Alah pentru a fi zămislit pământ atât de ticălos. 
Primise treizeci de galbeni din mâna postelnicului şi fusese 
printre cei dintâi care părăsiseră temniţa. Răsplătise întreit 
ticăloşiile lui Ali, iar de alte răfuieli se lepădase. Gâzii 
nimeriseră în mâini harnice, Balotă izbutise să se ascundă, 
jivină scârbavnică, în cine ştie ce vizuină. De bună seamă, 
avea să-l dibuie într-o zi... 

Zorit de porunca inimii, luase în piept drumul 
Stambulului. Ici-colo, întâmpina pâlcuri de osândiţi şi boier 
Negru chibzui că doar îndestulându-se din avutul gâzilor 
rostuiseră cai, taleri şi junghere. Îi recunoştea lesne după 
privirile hăituite, după graba de a pieri în umbra zidurilor, 
după  straiele  încropite şi amestecate, după goana 
bezmetică fără hodină. Ţelul le era să ajungă la Stambul, 
unde lesne îşi vor prăpădi urma, scufundându-se în potopul 
de terfegoşi, milogi, dervişi rătăcitori şi lefegii venetici. Aici 
urmau să ochească corabie greacă ori toscană cu căpetenie 
dârză, lacomă de arginţi, carele avea să-i treacă peste 
mare. Marea, hotarul iscat de Dumnezeu poftelor 
netrebnice de agoniseală de țarină şi nesocotit de păgâni! 

Nădejdea umflă pieptul craioveanului. Va reteza unda 
apei dimpreună cu Xana... Dumnezeu nu săvârşeşte nimic 
în batjocură. Şi chiar fapte ce par zălude îşi dobândesc într- 
o zi noima. Ori nu în van - încredinţat era, şopocăindu-i-o 
într-una glas tainic - le rânduise Cel Veşnic întâmpinare 
aici, în capăt de glie străină. Şi mai desluşea dumnealui, 
Negulescu, tâlc adânc pătăraniei: Ziditorul socotise a-l 
răsplăti cu dreptate pentru anii trudiţi în jale şi urgie... 


Nădejdea ningea luceferi şi fluturi afbi în cugetul 
boierului. 


XXX 


— Cum ne-ai dibuit, boier Negru? 

De uimire, logofătul stâlpi un sfeşnic înalt de biserică 
ortomană, care căzu cu bufnitură surdă pe covorul gros de 
Ispahan. 

— Mi-a fost mai lesne să vă dibui, surâse ostenit 
Negulescu, decât să-l înduplec pe armean a-mi deschide 
porţile. 

— Neguţătorul mi-a călcat porunca. 

— Ştiu, logofete, ştiu... Şi-acum ţi-oi desluşi cum v-am 
adulmecat urma. 

În vreme ce vorbea, ochii păcurii îi lunecau scotocind 
ungherele, cercetători, pătrunzăreţi. Radu Andronic îl 
măsură mirat: „Ce-i cu ăsta, după ce scormoneşte?“ 

— Am chibzuit, istorisi boier Negru, că fugăriţi de 
primejdie, nu vă veţi îngădui odihnă până la Stambul de-ar 
fi să înţepeniţi în şa. Aici însă, siliţi veţi fi la popas, având 
două muieri firatice în cârcă şi de rânduit fuga peste hotar. 

Logofătul zâmbi. Un sfeşnic de argint spăla întunecimea 
cămării, trenţuind taina cotloanelor. Umplu două cupe cu 
rachiu. Negulescu privi îngândurat potirul împodobit cu 
rubine şi bălaşe. 

— Îi cel dintâi pocal pe care-l ţin în mână după trei ani. 
Închină scurt şi-l deşertă dintr-o înghiţitură. Ochii şi obrajii i 
se învăpăiară. Mi-am prăpădit deprinderea, râse amăraluţ. 

— O vei redobândi iuteş, zâmbi cu blândeţe Radu 
Andronic, şi nu mi-i greu să ghicesc sârguinţa ce-o vei 
depune. 

— Mai toarnă-mi, logofete... De-ajuns! Spuneam dară că 
aş fi pus rămăşag cu oricine asupra răgazului domniilor 
voastre la Stambul. 


— Târgul e mare... 

— Adevărat, dar iar am socotit că ferind iscoade şi 
bostangii, veţi ocoli caravan-seraiul trăgând în Pera la 
gazdă creştină. 

— Cugeţi bine, boier Negru. 

— Le brodesc câteodată... Am început apoi a bate ulițele 
Perei, scoțând din socoată conacele dregătorilor străini pe 
lângă Mustafa. Nici un sfetnic zdravăn la minte nu te-ar fi 
primit în ospeţie după isprava săvârşită, primejduind pacea 
dintre craiul obrăzuit şi Poartă. 

— Cum ne-ai găbuit totuşi în casele armeanului? 

— Opintindu-mi încă oleacă judecata şi aducându-mi 
aminte că de ieri a secat ninsoarea. Am început deci a 
cerceta pragul ogrăzilor, zvârlind căutătură şi peste zăplaz. 

Logofătul prinse a râde. 

— Am priceput. Grămădeala de urme... 

— Urme de bidivii, nu de rădvan, apăsă craioveanul, căci 
din acestea se aflau destule. Şi-arată-mi rogu-te, papistaş să 
se preumble pe asemenea vreme hapsână, altfel decât în 
caretă încălzită şi corcolită... 

Logofătul spori lumina cămării aprinzând încă un sfeşnic. 
Scrinurile frânce sclipeau mieriu, aurul şi agintul scăpărau 
focuri sărbătoreşti. 

Boier Negulescu suspină, dezmierdând fără luare aminte 
chilimul de Aram, lepădat pe un jilţ. Radu Andronic îl 
cerceta cu strângere de inimă. Abia acum băga de seamă 
batjocura  ursitei. Craioveanul fusese bărbat chipeş, 
zdravăn, muchelef şi cu vraja ceea fără nume - frâncii îi 
spun farmec - şi care cheamă cu tulnice muierile cât de 
înălțate. Acum avea dinainte un bărbat aproape bătrân, cu 
obraz aspru şi neîndurător, pecetluit în tot locul de gârbaci 
ţintat. 

Un glas viersui în spatele Negulescului. Xana îşi vârâse 
căpşorul prin uşa perdeluită. 

— 0... lertăciune...le socoteam singur. 


Craioveanul sări în picioare ars. Se îndreptă spre muiere, 
tras de aţă, tulburare mare îi stăpânea faţa. 

— Contesă Radowicze... bâlbâi... Contesă Radowicze. 

Îi căzu ţeapăn la picioare, depunând sărutare smerită pe 
chenarul straiului de  brocart. Căci în argint era 
înveşmântată Xana, iar podoabele, doar perle şi adamante, 
aduceau în cămară surâsul ninsoriu al lunii. Speriată, duse 
mâinile la piept şi făcu pas în urmă. 

— Contesă Radowicze! poftori cu lacrimă boier Negru. 

Logofătul îşi cercetă muierea cu căutătură scurtă, apoi 
măsură făptura prăbuşită a Negulescului. Nu-i lăsă răgaz 
să urmeze. Alăturându-se Xanei, îi prinse mâna, i-o sărută, 
apoi desluşi cu zâmbet. 

— Contesa Radowicze, astăzi logofeteasă Andronic. 

Dintâi, boier Negulescu nu se dumiri. Căscă ochii 
îmbrăţişându-i în privire buimacă. 

— Nu... nu pricep. 

— Ne-am însoţit de curând, boier Negru, descâlci Radu 
Andronic. lar nuntă cu oaspeţi, cobzari şi zaiafet înfricoşat 
vom săvârşi în Valahia şi mult ne vei îndatora blagoslovind 
cu înfăţişarea Domniei tale astă sărbătoare. 

Răcnet de zimbru răpus se smulse singur din pieptul 
Negulescului. O clipă, Xana şi Radu Andronic temură să nu- 
şi rătăcească minţile, mai rău, să nu cadă fulgerat de ursită 
hapsână. Nu tot astfel se întâmplase paharnicului Codriş, 
vestit cu două zile înainte de nuntă că jupâniţa Ilinca a fost 
răpită de un boiernaş moldovean? 

Xana îl privea speriată, lacrimile îi înecau căutătura 
brumărie. 

— Nu mi-s vinovată... 

Boier Negru îşi grămădi puterile. Căută lung în ochii 
muierii, apoi îşi plecă privirea. 

— Nu... Nu eşti... Rămas bun şi fiţi... binecuvântaţi. 

Se răsuci în ciubote, dând ghes spre uşă. Logofătul îl 
prinse de umăr. 


— Stai, omule! Ascultă-mă... Nu-i pricina nimănui. lar 
dacă o dibui pe vreundeva, să ne desluşim. 

— Ai dreptate, logofete. Pricinaş nu se află... Sloboade- 
mă! 

Cerca zadarnic să se smucească din strânsoare. 

— Încotro? îl zăticni Badu Andronic, Nu poţi pleca acum, 
n-ai unde trage... Îi ceas târziu de noapte, bostangii furnică 
ulițele... Ascultă-mă... 

Grăia zidurilor. Una ştia boier Negulescu! Încă o clipită, 
şi hohotul de plâns, abia zăticnit, avea să-şi deschidă 
hudicioară. Tropot îndrăcit de telegar îi vestiră plecarea. 


— Il te-ai făgăduit? 

Logofătul o ţinea de umeri, căutătura îi pârjolea obrazul 

— Niciodată, scânci femeia. Cercă să se desprindă. Mă 
doare... 

Boierul n-o luă în seamă. Caznă şi ghimpe i se înfipseră în 
cuget. 

— De unde te cunoaşte? 

Xana grăi printre suspine: 

— L-am întâmpinat la balul de iarnă al Vianei. Acum trei 
ani... Mă aflam cu Vladimir... Şi încă de două ori la soarelele 
Doamnei de Segur... Nu mi-s vinovată, bucuria mea... 

Întinse buzele  cerşetorind sărutare, dar braţele 
logofătului nu-i îngăduiau apropiere. 

— De ce mă asupreşti? Socoţi că-i dintâiul bărbat care a 
poftit să mă înfăţişeze altarului? 

— Câţi? scrâşni boierul. Câţi au fost? 

Xana surâse printre lacrimi. 

— Mulţi, nenumărați... Alta să te dezmierde. Ai fost 
singurul ales. Singurul îndrăgit... 

Braţul logofătului slăbi, chipul muierii i se cuibări la 
piept. Radu Andronic îşi tufli nasul în cosiţele de argint 
sărutându-le cu nesaţ. Durere dulce, bucurie amară, se 
îmbinau. Afla acum ce se cheamă zavistnicia!%.. 


Tot la Zachi-lbben trăsese spătarul Mihai. Abia când 
dăduse ochi cu puhoiul osândiţilor ce se prăvălea din 
munte, urlătoare sălbatecă, pricepu dumnealui, buimăcit de 
privelişte, că mai degrabă dibui păduchele corcolit în blană 
bârsană, decât anume făptură în viermuiala ce năpădise 
ținutul. Privind cu luare aminte oastea de terfegoşi, 
desluşeai babilonie de chipuri şi straie: tăciunoşi de la 
câmpie, cu căutătură noptatecă şi obrajii supţi, munteni 
bălani cu umeri de sfarmă-piatră, nasuri cocârjate, spinare 
de cămilă, scăfârlii guguiate, arvanite, obraji smeazi şi ochi 
catifelii iscaţi dincoace de Dunăre. Tot astfel veşmintele 
ferfeniţite  desluşeau, prin câte un mărunţiş, obârşia 
netrebnicului. Fesurile albaneze, giubelele sârbeşti, bumbii 
născociţi din fier la Lipsca, saricele căftăniţilor din moţul 
Moldovei ori dulama muntenească, ciubotele din piele 
muscălească şi rubăştile bulgare, cuşma valahă şi chivără 
lombardă puhoiau pârâu viu, răspândindu-se la poalele 
gorganului. 

Spătarul hotărâse dară să încalece iuteş spre Stambul, 
îngăduindu-şi răgaz o singură noapte după care avea să 
dea năvală la hotar. Căci, socotea Cantacuzinul, acolo sita 
fiind mai deasă, întemniţaţii împrăştiindu-se care încotro, 
lesne s-or cerni boierii ale căror sâmbete împovărau răbojul 
stolnicului. 

Zachi - mereu uleios, să juri că se scaldă în seu şi 
unsoare, primenindu-şi trenţele în aceeaşi zeamă - îi 
depuse pe mescioara de lângă sofa ceainic fierbinte. 
Spătarul se strâmbă a silă: 

— Te-ai betegit la căpăţână, bre Zachi? Ci lipseşti cu leşia 
aceasta şi adă-mi o bărdacă de basamac muscălesc. 

Hangiul se supuse vânteş şi aşteptă cea dintâi înghiţitură 
a Cantacuzinului. 

— Logofătu-i în Stambul, spătare... 

— Domnul ori satana cu el! De-amu mi-i tot aceea. 

— De! suspină Zachi. Norocul ţi-i mai capeş decât zece 
catâri de Alep. Cuvenit însă-i a nu ne mânia căci toate-s 


dinainte rânduite, iar înţelepciunea poruncilor lui Alah nu ni 
se dezvăluie decât la vremea potrivită. Se cere dar a 
aştepta răbdurii, călătorindu-ne ceasurile în rugăciune şi 
cugetare. 

Să fi cercetat cu torţa, n-ar fi rostuit cuvinte care să 
scapere mai vârtos mânia Cantacuzinului. 

Izbi cu pumnul în masă, fărâmând bărdaca. Lipsa de 
cumpăt îi încrucişă căutătura, mărul lui Adam i se 
zbuciuma, nucă dată de-a rostogolul. 

— Vreai morţiş să mă scoţi din minţi cu Alah! Bate 
metanii la păreţi până te-oi deznoda şi scarmănă-i barba de 
scaieţi cât ţi-i fi pofta, şi tot asemenea măselele găunoase, 
dar nu mă răpune pe mine cu neghiobiile! Auzi... 
Răbdureală! Rugăciune şi cugetare! Du-te, omule, în calea 
dumitale şi grijeşte ca mâine, înainte de rage calicul cela 
cocoţat pe geamie rugăciunea din zori, bidiviul să fie 
înşeuat. 

Îi întoarse spinarea, turtindu-şi fruntea înfierbântată de 
geamlăc. Strigăt de mare năuceală i se smulse de pe buze. 
Făptură neguroasă descălecase în ograda hanului şi, ţinând 
dârlogii bidiviului, cerceta din ochi după sămânță de argat. 
De tulburare, mâinile Cantacuzinului se răciră. 

— Boier Negru Negulescu! suflă. Aceasta zic şi eu 
minune cerească. 

Zachi îi citi bucuria şi rosti fără zâmbet: 

— Alah e mare! Alah e bun... 

Spătarul nu-l scăpa din ochi pe craiovean. Luase o mână 
de zăpadă şi, trecând-o peste obraji, de parcă ar fi vrut să le 
alunge fierbinţeala, înălţase ochii închişi spre cer. 

— Aşa, aşa, şopti Cantacuzinul. Satură-te cu omăt, căci 
mâine ai să muşti ţărână. 


— Socot, rosti dumnealui Dimitrie Cantemir, că trebuie să 
părăseşti cât mai degrab Turcia. Dacă se poate, şi peste un 
ceas, Ramy Mehmet nu ştie încă nimic asupra celor 
întâmplate, dar necunoaşterea nu poate dăinui. Târgurile şi 
cătunele-s năpădite de osândiţi, aşijderea drumurile, iar 
atâta lumet venetic şi trenţăros nu se strecoară neluat în 
seamă. 

Logofătul îşi îndesă luleaua cu tutun. Se afla în casele 
Cantemirescului poposit cu pricină. 

— Şi aşa mă păleşte uimirea, urmă cărturarul, că până 
acum zvonul n-a străpuns porţile. 

— Aceasta-i isprava sloboziţilor, surâse Radu Andronic. 
Un singur gâde, încredinţat sunt, n-a scăpat cu viaţă. Cine 
era să poarte vestea? Cât despre bostangiii din târguri, 
chiar miraţi de năvala mişeilor, încă nu s-au dezmeticit. 

Beizadea Dimitrie se strâmbă neîncrezător. 

— În locul Domniei tale, nu m-aş bizui prea mult pe 
asemenea nădejdi, ci aş da bici la o sută de telegari. Aripi 
de le-oi anina, ar fi încă şi mai bine! Mai ţine seama şi de 
povara ce-ţi asupreşte umerii. Două muieri şi doi nătângi, 
căci fără supărare, Fărcăşanul, vrednic cum nu se află în 
zaiafeturi, în isprăvi de primejdie se dovedeşte prunc de 
albie. 

Radu Andronic râse. 

— Ciudat mi se pare că Domnia ta nu te zoreşti. Cugeţi să 
înfrunţi aici mânia vizirului? 

— Teama mă îmboldeşte de umeri, judecata însă îmi 
împiedică pintenii, oftă cărturarul. 

Grăia încălzindu-şi mâinile gingaşe de muiere asupra 
unei sobiţe olandeze. Deşi îmbrăcat în dulamă blănită, tot 
nu se putea descotorosi de geruiala intrată în oase. 

— Silit sunt a rămâne până se vor limpezi apele, căci 
părăsind Stambulul acum, singur mă învinovăţesc. Sunt 
frate de domn şi poznele lesne se pot întoarce împotriva 
Moldovei. Mult nu voi zăbovi însă, căci hotărâtă mi-e nunta 
cu Domnița Casandra. 


Radu Andronic îşi plecă iute ochii. Glasul beizadelei 
tremură uşor. 

— Trag nădejde să nu-mi porţi supărare, logofete. 

— Supărare? Nu ştiu despre ce grăieşti... Rustan s-a 
înzdrăvenit? 

— Aproape! Şchioapătă prin odăi cu piciorul în găteje şi 
gândurile tot duse, amarnic simțindu-se apăsat dinaintea 
Domniei tale, tot astfel precum şi stăpânu-său. 

Boier Andronic îi alungă vorba: 

— Despre altele am a-ţi vorovi, beizadea Dimitrie... 
Mărturisenie fac, am poposit în casele Domniei tale cu 
rugăciune. 

— Ferice de mine să ţi-o pot împlini. 

— Socotind prea primejdioasă călătorie călare până în 
Valahia, aleg drumul apelor. Mi-s de trebuinţă corabie de 
nădejde şi căpetenie vrednică. A scormoni însă acum târgul 
după omul şi catarga ce poftesc, m-ar zăbovi din cale afară. 

Cantemirescul îl privi cu surâs. Nu zadarnic îi bătuse la 
uşi Radu Andronic, căci nu se afla capuchehaie în Stambul, 
dregător străin ori te miri ce lefegiu venetic mai de seamă, 
fără să se grijească de asemenea mijloc de izbăvire. La 
mânie, turcul nu o dată a descăpăţânat, a întemnițat ori a 
spânzurat feţe alese, trimişi de-ai lui Bourbon, Leopold sau 
Petru. La Şapte Turnuri zăcuse şi Petru Cercel, grotul 
Szilagy, contele Orlov şi câţi alţii! 

Dregătorii se deprinseseră ca la vreme de zavistie, când 
cerul cel limpede al Bosforului se mânjea cu dohot, să-şi 
lase de izbelişte tărăbuţele şi, înşfăcând săculeţul cu 
odoare, să dea năvală în port. Şi aceasta, aşteptând să se 
întunericească şi în mare taină. 

— Am omul şi caravela, logofete! Îi un toscan, pre nume 
Silvestro Sabatucci, iar veacul şi-l face la hanul lui Zachi cel 
chior. Înainte de a-i grăi, leapădă-i în palmă un zimţ leah, 
căci aceasta-i înţelegerea pentru a-i desluşi de departe că 
trimisul mi-i prieten. Îl vei recunoaşte lesne, după un braţ 
otânjit rezemat în grimea răsurie. 


Într-o clipă logofătul fu în picioare. 

— Îţi mulţămesc, beizadea Dimitrie, şi cu datorinţă mare 
îţi rămân. 

— Una singură, surâse Cantemirescul, şi cu adevărat 
mare: hiritiseşte-mă şi de aci încolo cu prietenia Domniei 
tale. Semn sigur îmi vei da, învoindu-te a-mi învrednici 
dimpreună cu dumneaei, jupâneasa Xana, casele din leşi, la 
nuntă. Drum fără primejdie, logofete, şi facă Domnul să ne 
întâmpinăm sănătoşi! 

Înainte de a deschide uşa, Radu Andronic întoarse capul: 

— Ciudat, beizadea Dimitrie! N-am dibuit încă iscoada 
ceea primejdioasă, despre carele  ştiricea  domniţa 
Casandra. Tare ciudat, căci răsuflarea i-o simt în ceafă. 


N-avea de ce o ocări pe Xana, nici măcar cu atingere de 
roză ori bătaia aripii de fluture, îşi poftorea mereu 
dumnealui, boier Negru Negulescu. La o adică, nu-i 
făgăduise credinţă, aşteptare sau nuntă, iar el zăludul, din 
două ori trei danţuri dăruite de contesă la serbările uneia şi 
alteia din curţile papistăşeşti, ajunsese a înălța visuri cu 
cununiţă şi floare de mirt şi ochi brumării iscaţi doar spre 
desfătarea unui anume boier craiovean, copt la ani, 
scuturat de toate vânturile pământului - că-i băltăreţ, 
armatan, cosavă, crivăţ sau zapat - şi netot pe săturate! 

Deşi cu cugetul viscolit, nu-i purta pizmă nici logofătului. 
Să-l urgiseşti că i-o căzut dragă icoană de muiere cum nu 
întâmpini de-ai străbate Evropa din capăt în capăt? Şi tot 
astfel cum să nu-şi prăpădească inimioara contesa după o 
cruce de creştin cum se înfăţişează boier Andronic? 

Porunci hangiului basamac pe săturate şi, deşertând 
cupa cu înghiţituri hulpave, luă hotărâre nestrămutată. Va 
purcede degrab în Valahia, unde va destrăma vatra 
Neguleştilor. De vânzare vor fi şi ocinele, şi conacul 


părintesc, livezile din Sărata şi via din cotul Davidei, 
lemnăria şi toate boscârţele. Spre zoreală, va tocmi un grec 
hârşit în răpusul avuţiilor boiereşti. De mai trăieşte mama 
Evdochia, maica dumnealui, va căpăta chiag pentru hodina 
liniştită a bătrâneţilor. 

Trăgând încă o gură zdravănă, Negulescu socoti că avea 
să se statornicească în lagună. „Cine ştie, chibzui, ce neam 
oi întemeia în cele străinătăţi şi cum se vor brodi pruncii 
zămisliţi din stirpe venetică!“ 

Ameţit de rachiu, se vedea răsbunic în zările acelea 
fierbinţi, împrejmuit de o liotă de odrasle care nici măcar n- 
au ştiinţă că pe pământ se află ţărişoară ce se cheamă 
Valahia. Gândul îi aduse lacrimă şi strivindu-şi-o în podul 
palmei, porunci încă o carafă. 

Zachi îl cercetă cu milă. Ticăloşit şi hainit peste măsură, 
nu îndrăgea ucigania şi mai cu seamă pornită din jungher 
mişelesc care caută spinarea. Blestemat pesemne de ursită, 
nenorocitul - plângea şi pământul sub el de mâhniciune - 
nu va apuca răsăritul. Ascuns după perdeaua ce ducea spre 
cămări, spătarul Mihai pândea doar să se ridice... lar 
valahul parcă îşi trăgea cu dinadinsul nenorocul de mână, 
ameţindu-se zdravăn cu fiece înghiţitură. Să dobori făptură 
pălită de ţucsuială îi trebuşoară de prunc... 

— Voia lui Alah! suspină Zachi, apoi ieşi în întâmpinarea 
unui muşteriu burduhănos. 

Logofătul şopti numele căpeteniei la urechea lui Zachi. 
Hangiul îi zvârli căutătură furişă, apoi îl îndemnă din ochi 
să-l urmeze. Pătrunseră în săliţa lungă şi îngustă, doldora 
de miasme ce, năpăstuind amarnic nările, îţi rămâneau 
aninate în gâtlej. Său rânced, duhoare de trup neprimenit şi 
ciubotă veche, olm de cloţan şi murdărie de mâţă alcătuiau 
disodie ce n-avea să piară decât odată cu zidurile răpuse de 
flacără. 

Pe boier îl uimi rânduiala odăilor după pilda rateşurilor 
din Evropa papistaşă şi prepui că hudubaia fusese ridicată 


de unul din talienii care, goniţi de urgia şi nemila neamului 
Borgia, se aciuaseră la Stambul acum mai bine da un veac. 

Zachi ciocăni cu tâlc şi o voce arsă de toate rachiurile 
născocite din miazăzi în miazănoapte, îngădui intrare. Era 
un bărbat puţintel la trup, numai vână, cu pielea încreţită, 
teşcherea de calic, dimprejurul ochilor pătrunzăreţi. Braţul 
drept, otânjit în cine ştie ce înfruntare de ascuţişuri, îi 
spânzura fără vlagă într-o legătură răsurie, dar, îşi zise 
logofătul, socotind după cele trei junghere de la şerpar, 
lombardul se folosea dibaci şi cu aceeaşi ştiinţă şi de mâna 
stângă. 

Cântărindu-l dintr-o privire, boier Andronic îşi zise că 
omul îi place. Îl simţea şiret, dar nu ticălos, ager, iscusit pe 
mare şi iutac. Fără a prăpădi vremea, scoase zimţul leşesc 
şi i-l lepădă în palmă. Don Silvestro dădu din cap şi, 
zvâcnind scurt din bărbie, îl alungă pe Zachi. 

— Ştiu cine eşti, signore... 

— Prietenul prinţului Cantemir, surâse boierul. 

— Bun înţeles, dar înainte de aceasta, dregător vestit al 
principelui valah. Te-am recunoscut după înfăţişare şi rana 
închisă care-ţi însemnează tâmpla. Mi te-a zugrăvit la o 
cupă de mossella, sicilianul Pedro, iscoadă a gonfalonierului 
bisericesc. Dar nu spre cleveteală ai venit să-l cercetezi pe 
bătrânul Sabatucci. După goeletă îţi sticlesc ochii, aşa-i? 

— Mintea ţi-i ageră, Don Silvestro. De ţi-ar fi şi 
corăbioara la fel de iutacă, te-aş mulţămi pe îndestulate. 

— Dintâi marfa şi apoi plata, ştiut este fără a te trage din 
spiţă neguţătorească. Mai prepuiesc că pofteşti pornire 
zornică. Fără îndoială... Nimeni nu mă tocmeşte la 
preumblare sărbătorească pe Bosfor, pentru aceasta fiind 
de-ajuns acăriţele lustruite şi aurite din port. Nu azi, nu 
mâine, dar cealaltă zi, la a doua rugăciune a turcului, dăm 
vâsle. 

— Nu se poate mai degrab? Am mulţi tovarăşi în cârcă şi 
ne pândeşte primejdie mare. 

Creştinul clătină din cap hotârât: 


— Bărcuţa-i betegită, teafără va fi abia mâine după 
chindie. Mai trebuie năimiţi oameni de nădejde, grijită 
merindeaţă şi băutură, iar acum, după cum Domnia ta bagă 
de seamă, ne aflăm în faptul serii. 

Radu Andronic simţea că fierbe, nicicând nu-i aromise 
primejdia atât de aproape. 

— Poate ai vreun prieten de nădejde, signor Silvestro, ce 
ne-ar putea împlini oful mai iuteş. 

Bătrânul surâse cu miez: 

— Ascultă încoace! Mi-s vântură-lume al apelor de 
patruzeci de ani şi număr tot atâţia de când mă foiesc pe 
sub nasul şalvargiilor, izbăvind din impas muşteriii la 
descăpăţânare. Ce s-a întâmplat, nu mă taie capul. Am 
ştiinţă doar că toţi tovarăşii mei au fost tocmiţi. Du-te şi 
cercetează cheiul de lângă geamia tătarilor, unde ne 
grămădim indeobşte. Îi pleşuv genunche... 

„Am zăbovit pe drum, socoti Radu Andronic, şi din zece 
mii măcar o sută, două mi-au luat-o înainte...“ 

Văzându-l mohorât, lombardul îi întinse mâna teafără, 
zimbind larg. 

— Nu te lăsa adumbrit de grijă, valahule! Eşti dintre 
făpturile îndrăgite de muieri, iar ursitoarele cele milostive 
şi darnice tot de parte femeiască se află... Să-mi ţii minte 
vorba, căci bătrânul Silvestro nu se înşeală niciodată... 

Zgomot de ascuţişuri şi întâmpinare înverşunată îi secă 
râsul. Dimpreună cu logofătul, dădu năvală pe săliţă. În 
lumina calică - fanar chior spurcat de-acum o vară de 
muscărie şi ţânţărime - se desluşeau două trupuri prinse în 
încleştare crâncenă. Spătarul Mihai, după cât se dovedea, 
dobândise chiag de câştig, aflându-se la un pas de a-şi 
răpune vrăjmaşul. Deşi ţucsuit, boier Negru ţinea totuşi 
piept vârtos, izbutind a cetlui mâna Cantacuzinului care 
cerceta după jungher. I-l smulse din cingătoare Radu 
Andronic şi-l zvârli peste umăr. 

— Ce-aveţi de împărţit, oameni buni? se minună signor 
Silvestro. 


Până a se dezmetici, spătarul săltă în ciubote şi dibuind 
cu iuţeală de pehlivan al doilea pumnal, îl zvârli în grumajii 
craioveanului. 

Dibace lovitură - logofătul cunoştea vicleşugul din auzite 
- dar şi craioveanul, înţărcat cu jungher, nu cu lapte. 
Negulescu  ocolise primejdia plecându-şi doar umărul. 
Pieptul spătarului slobozi răcnet mânios, dovedind ciuda 
neputinței. Săltându-şi apoi călcâiele în şezut, slobozi 
vânteş locul. 

Boier Negru, deşteptat acum pe de-a-ntregul, se ridică 
ştergând zidul cu dulama. Cercetă fără multă luare aminte 
la talian, proptindu-şi cu dinadinsul căutătura în obrazul lui 
Radu Andronic. 

— A treia oară şi amarnic mă umileşti, logofete! 

— Te umilesc? întrebă buimac boierul. 

— Chiar aşa, răspunse cu tristeţe şi treaz fără cusur 
craioveanul. M-ai slobozit, dovedindu-mi neputinţa, căci în 
aproape patru ani de cazne, vrednic de aş fi fost, găseam 
singur cărare câtre zări nezăticnite. 

— "Te apeşi singur şi fără socoată, boier Negru... 

Craioveanul închise ochii şi rosti cu mohoreală: 

— Nici gând... Dar povăţuieşte vorbă veche, ca biruitorul 
să fie darnic. Pesemne, aş fi vorovit la fel în locul Domniei 
tale. Umilit am fost apoi iarăşi, dinaintea contesei de 
Radowicze. Nu spun, vină nu poartă nimenea, dar iarăşi 
Domnia ta a ieşit deasupra... lar acuma, îmi izbăveşti viaţa 
a doua oară... 

Radu Andronic surâse silnic: 

— Cum să mă răscumpăr oare de toate păcatele? 

Negulescu dădu din cap a încuviinţare: 

— Batjocura mi se cuvine. Rămâi cu bine, Andronic, şi-ţi 
spun fără şovăială că de-acuma, umilirea şi datorinţa faţă 
de Domnia ta cruce-mi vor fi. 

Radu Andronie cercetă fără grai spinarea biruită, umerii 
din care vlaga se alungase. 

Don Silvestro îl bătu uşor pe umăr. 


— Leapădă-ţi necazul. Nu cunoşti istoria turcului? Selim 
seamănă grâu pentru losub. lar losub, punând rămăşag că 
va fi secetă, se supără straşnic când iese bobul, şi-l ocărăşte 
pe Selim... 

„Ce mireasmă oare-i aceasta?...“ Ciudat... Venea din 
adâncuri, din cotloane îndepărtate, străbătea peste miasma 
silnică din han, înflorind sfielnic, gingaş nenufar în bahnă 
de putreziciune... 

Zadarnic se străduia logofătul să-i prindă amintirea. Ca 
fâlfâitul aripei de rândunea, ca o adiere firavă, din uitată 
seară de primăvară, ca aroma îmbătătoare a nopţii de 
Crăciun, balsamul pieri în negura hanului. 

O mână de gheaţă lunecă pe spinarea boierului. 


Capitolul XVIII 


ISCOADA 


În mintea postelnicului Ionică Dumşa stăruiau cele din 


urmă cuvinte ale bătrânului. 

„Leapădă-mă, Dumşa! Mi-s vârstnic, amarnic betegit, aţa 
de pe ghemuleţ îi doar curmei. Vă căzniţi zadarnic, iar pe 
mine mă  osândiţi a-mi da trudnic suspinul. Atâta 
cerşetoresc, un mindir, o lumânare şi iertăciunea voastră. 
Du-te, fătul meu şi Dumnezeu să vă ocrotească.“ 

După aceea, Traşcă al Vasluiului închisese ochii, 
îndărăpnicindu-se să nu mai sloboadă vorbuliţă. îl 
lepădaseră la mijloc de drum, în rateş de la Inegăl, 
încredinţându-l hangiului, creştin amărât din Plovdiv. 

Postelnicul îi numărase zece galbeni, rugându-l cu 
lacrimă să îndulcească ultimele ceasuri ale pârcălabului, cu 
înghiţitură de apă şi lumânare aprinsă. 

Nesocotind povaţa logofătului Andronic, Ionică Dumşa 
încropise ceată. Nu puteau rămâne de izbelişte Traşcă, 
zăcaş cu ceasuri numărate, nici vornicelul Filipache carele, 
din pricina scrântelii, trebuia dus de mână. Nikos, 
pehlivanul din Creta, ififliu, greiere la scuturat de iarnă, se 
milogise spre a i se îngădui tovărăşia. Recunoştea însă 
postelnicul că le fusese de reazăm vârtos. Pusese umăr la 
urnitul  pârcălâbului, cu mierea blândeţii  domolise 
îndărăpniciile lui Filipache, le netezise, după puteri şi 
lumina judecății, cărările. 


Şi se mai adăugise şi logofătul Balotă, dar abia la Cavac 
unde Dumşa, dimpreună cu Nikos, scărmănau portul 
corcind să rostuiască luntrişoară cât de amărâtă. 

De sârb şi Soman-Aba-El se rupseseră încă din ograda 
temniţei,  Slavomir alăturându-se cetei muntenegrene, 
ovreiul plecând în calea Domniei sale. Frecând între degete 
cei câţiva galbeni pe care i-i dăruise Dumşa, cerceta năuc în 
jur, opintea să priceapă încotro bate voinţa lui Dumnezeu. 
La o urmă, luase pilda celor ce dădeau buzna pe porţile 
vraişte ale latomiei, şi o apucase moşnegeşte, pe hudicioara 
povârnită a muntelui. 

„Har Domnului, îşi zise Ionică Dumşa, în câteva ceasuri 
vom fi în Valahia!“ 

Minune neasemuită ce-i întrecea închipuirea, umplându-i 
ochii de lacrimi. lacă, mai ţinea şi acum în clapca pieptului 
zapisca îndreptată jupânesei Anastasia. Chibzuia înfiorat de 
bucurie la conacul din Uliţa Mare, îl avea dinaintea ochilor 
aşa cum se zărea cercetat din pragul prăvăliei lui Dima 
neguţătorul. Porţile trufaşe, pridvorul chindisit în piatră, 
foişorul unde în nopţile dulci ale lui gustar trândăvea cu 
luleaua strânsă între degete, călătorindu-şi căutătura pe 
bolta ţintuită în copci de argint. Uneori i se alătura şi Dima 
ce-i era prietin drag. În mahala i se zicea spudeul - adică 
cel învăţat - cupeţul având ştiinţă de carte. În tinereţile 
dumnealui fusese în hagialâc la Ierusalim şi la muntele 
Sinai, căpăţâna fiindu-i doldora de învăţătură, după cum 
ghiftuit i se afla şi chimirul. Din prăvălia lui Dima îşi 
dobândea Vodă Brâncoveanu veşmintele de samur, cacom şi 
sângeap, plătind de un Crăciun numai pe o zibelină a 
Doamnei Marica patru mii de taleri... 

Hagi Dima, samur, Vodă... Postelnicul îşi strunea într- 
adins gândul pe anume cărare, spre a ocoli teama ce-i 
înjunghia cugetul. Anastasia... L-o fi aşteptat oare, sau după 
datină, socotindu-se văduviţă, întocmise bordei cu vreun 
altul? Căci aşa glăsuia legiuiala: bărbatul ori muierea, 


pieriţi fără de urmă şi nici slobozind semn de viaţă vreme 
de doi ani, sunt cu dreptate socotiți răposaţi întru Domnul... 

Şi una-i s-o îndemni la nuntă, ştiindu-te osândit şi cu 
nădejdile biruite, şi alta-i, prin minime cerească, să te 
înfrupţi iar din slobozenie şi să găseşti în prispa casei 
păreche de ciubote străine... 

Nikos, pehlivanul din Creta, îi dibui suspinul şi se trase 
mai aproape. Vetrela!1%: - adevărată jelanie scrâşnind din 
toate încheieturile - îi zgâlţâia amarnic, şi trebuiau să se 
anine vârtos de crivatul cetluit în duşumea, spre a nu se izbi 
cu căpăţânile de păreţi. Prin şubrezeala lemnului, vântul 
răsufla slobod, zeama fierbinte cu care-i săturase căpetenia 
se răcise înainte de a apuca să-şi scufunde lingurile în blid. 

— Îngăduie-mi întrebare, kir Dumşa... 

Postelnicul surâse a încuviinţare. 

Boscarul îşi umezi buzele, căutătura harnică bezmeticea 
de la Balotă la Filipache, se întorcea la postelnic. 

— Ce chibzuieşti a face odată poposit în Valahia? 

Ionică Dumgşa săltă nedumerit din umeri. 

— Ce pofteşti să fac? Voi zori pe bidiviu hrănit cu jăratec 
spre casă... Doamne! Nu-mi vine a crede că voi păşi iar pe 
ulițele Bucureştilor, că voi ţine în palmă ciocănelul de la 
poartă, c-oi urca treptele pridvorului! Un ciubuc al 
parmaclăcului s-a fărâmat acum cinci ani. Argaţii n-au fost 
cu luare aminte, cercând să vâre cu de-a sila o masă de 
zaiafet... Tot gândeam să-l dreg... Dar clopotul Bisericii de 
Jurământ! Mă seacă dorul să-l aud. Are vlagă şi viers dulce 
să-l desluşeşti dintr-o mie... Acela mi-era ceasornic şi nu 
mărunţişul cu nisip adus din Viana... 

Pehlivanul îl cerceta lacom, fără să-l slăbească clipită. 
Suflă încet, cu ochi scăpărând de dorinţă: 

— Ila-mă cu Domnia ta, boierule. 

Ionică Dumşa, îl privi mirat. 

— Ce să faci la mine, bre omule? 

— Orice... Împlinesc slujbă cât de netrebnică, ori mai de 
soi dacă m-oi socoti vrednic. Cu vremea poate izbutesc a 


încropi neguţătorie mititică, ia, o ciozvârtă de prăvălioară 
acolo, cât să-mi trag zilele... 

Oftat adânc aburi căutătura postelnicului. 

— Îs în doaga morţii creştine, nu pricepi? Caută-mă cu 
dinadinsul şi ai să bagi de seamă că miros de-acuma a 
pământ. Mult de-oi ajunge - dar de la Dumnezeu - să-mi 
mai văd vatra, muierea şi pruncii... Anină-te de umeri mai 
vârtoşi, Nikos... 

Pehlivanul o ţinea însă pe-a lui, în glas îi tremura lacrima. 

— Mi-s răzleţ în tot pământul ăsta... Şi tot stingher am 
fost de când mă târam de-a buşilea... Mereu singur, mereu 
pustiit, ciubotă desperecheată, zvârlită de colo-colo. N-am 
avut bordei, dar ce şuguiesc bordei, n-am avut un crivat al 
meu! Singurul, mărturisenie înaintea icoanei fac, a fost 
mindirul puturos de la temniţă. Flămând, cu oasele pe 
tăpşane şi drept bagdadie cer găunos, ăsta mi-a fost traiul... 
Nu mă lepăda, boierule... 

Logofătul Balotă surâse cu dispreţ nefăţărit. 

— Vulpea, simțind vrăjmăşia pădurii, cearcă a-şi schimba 
vizuina. Cât te cunosc, postelnice, slab de înger şi cu cuget 
de babă pierită în temenele dinaintea icoanelor, te vei lăsa 
înduplecat. 

— Nu m-am dovedit mai tare de virtute, surâse trist 
Ionică Dumşa, când m-am îndurat de Domnia ta la Cavac. 

— Ceasul nu-i prielnic, Dumşa, spre a ne sfădi în 
junghere. Cutezi a mă asemăna acestui pungaş de 
iarmaroc? 

— Nu-i cunosc tinereţile, am ştiinţă doar că în trei ani, 
ticăloşie n-a săvârşit. S-a pus dimpotrivă cu vorba, niciodată 
cu fapta. Iar la vânzare - adăugi cuvântând rar şi apăsat - 
chiar de s-a fost năimit, nu s-a spurcat. 

Nările lui Balotă pufniră a dispreţ: 

— Când oare s-a întâmplat ca mintea neghiobului să 
priceapă iscuseala politicească? 

— Aşa-i, încuviinţă postelnicul. În lumea cea veşnică, mi-o 
desluşi Dumnezeu şi m-o stâlpi să înţăleg că dându-l în 


vileag pe Negulescu, logofătul Balotă ot Baloteşti a împlinit 
faptă legiuită şi mult binefăcătoare viitorimii. 

Vornicelul Manole Filipache, singurul pe care mânia şi 
ţâfnele apei nu-l urgiseau, rosti cu glas de gheaţă: 

— N-am auzit zicându-se că un om, umblând pe căi 
piezişe, şi-a făcut semenii drepţi şi cinstiţi. 

Ionică Dumşa îl privi cu nedumerire. Ce se întâmpla oare 
cu vornicelul? De la întâmpinarea cu Andronic în temniţă, 
fără a-şi fi redobândit firea, îl pălise muţenia, nu-l mai 
bântuiau vise vrăjmaşe, iar când îşi descleşta buzele, 
slobozea vorbe în doi peri cu belşug de miez, parcă nimănui 
îndreptate. 

— Mă îngădui, kir Dumşa? 

Nikos, mistuit de alean, nu luase în seamă cuvintele 
vrăjmaşe ale Balotescului. Postelnicul dădu din cap: 

— Te îngădui.. 


XXX 


Zdrahon cu căutătură şi cuget noptatec dădu năvală în 
ghimirlia pescarului Gavrilă. 

— NaeiX!+ şubredă trage la țărm, stolnice. 

Cantacuzinul se urni de pe laiţă. Ilacă al optulea văscior 
poposit pe malul valah. Le dărăcise pe toate, căutându-şi 
muşteriii în ciotca de creştini. Zadarnic! Zadarnic, dar 
încredinţat era că boier Negulescu şi postelnicul Dumşa nu 
puseseră ciubota pe ţărmul valah. 

Să fi izbutit ispravă spătarul, dincolo, pe pământul 
Islamului? Mult se îndoia tartorul cel bătrân al Cancelariei 
Negre. Pentru asemenea scofală, îţi sunt de trebuinţă 
judecată şi închipuire. Iar nici una nu-l împovăra pe Mihai. 
Un Andronic poate ar fi izbândit. Sorţii făceau însă ca de 
astă dată, logofătul să se afle în tabăra vrăjmaşă. 

Şi socotind calic norocul spătarului, stolnicul se pornise 
dimpreună cu ceată de lefegii la Brăila, aflând dumnealui 


de la iscoadele plătite la Stambul că mai toţi osândiţii dau 
târcoale porturilor, neîndemnându-se la drum călare, din 
pricina drumurilor troienite. 

Lui Vodă, dat fiind că urma să se răzleţească de curte 
două ori trei zile - mai mult nu, căci vestea slobozirii a zece 
mii de osândiţi, cât de trândavă, dar tot avea să ajungă la 
Humayun-Serai,  şi-atunci pas de mai trece muscă 
nescărmănată peste hotar, că-i apă ori pământ - îi desluşise 
că necazuri de moşie îi poruncesc plecare grabnică spre 
ţinuturile de jos ale Valahiei. De-atunci se scurseseră două 
zile, dar odată cu nerăbdarea, sporiseră şi nădejdile 
Cantacuzinului. 

Cam treizeci de stânjeni rupeau cocioaba pescarului 
Gavrilă de țărm. Stolnicul îşi spori vlaga căutăturii cu 
ocheanul.  Cercetă  corăbioara  sărmană - „doar 
deznădăjduirea te poate încumeta la călătorie pe mare şi 
furtună într-o asemenea raclă“ - apoi făpturile netrebnice 
care coborau împleticite, pe țărm. Inima, ciotul de cremene 
ce sălăşluia în pieptul stolnicului, îi vesti izbânda. În 
grămăjuia de oameni desluşise chipul lui Balotă - un 
nemernic spăimos, lipsit de însemnătate - al voinicelului 
Filipache, alt prostan, al lui Ionică Dumşa... 


Cu pocnet scurt din degete chemă cumaşii, cinci namile 
vopsite la cuget, împunse cu degetul spre Dumşa, 
desluşind: 

— Cela răsărit şi firatic în dulamă şoricie. Luaţi aminte! 
Nu vătămătură poftesc, ci moarte! 

Cârjaliii rânjiră şi nu fără pricină, îşi zise Cantacuzinul. 
Nu erau de trebuinţă cinci harambaşi!1%2: spre a-i veni de 
hac unei fiinţe netrebnice, oase pustiite de măduvă într-un 
săculeţe trenţuit. Nelegiuiţii se năpustiră spre țărm. 

„Împlinească-se voia ta, Doamne, şi facă-se ca vrăjmaşul 
să fie răpus!“ 

Chibzui apoi că ruga s-ar fi cuvenit s-o îndrepte satanei. 


Ionică Dumşa păşi ultimul pe țărm. Se grămădise dintâi 
Balotă, făcându-şi loc cu coatele, îl urmaseră vornicelul 
Filipache şi Nikos. 

Un vânt roinic trudea asupra malului şfichiuindu-le 
obrajii cu frânghie udă, vuietul mării cutremura văzduhul! 
Din ghimirliile pescarilor, răzleţite pe un gorgan, ieşea o aţă 
de fum ce se risipea în cenuşa înserării. 

Postelnicul ridică ochii înlăcrămaţi spre cer, şoptindu-i 
mulţămită, apoi căzu în genunchi. Fruntea înfierbântată 
sărută nisipul viscolit şi un hohot de plâns îi scutură umerii. 
Strigătul lui Nikos îi săltă capul. Văzu novacii apropiindu-se 
în goană şi-i cercetă cu nedumerire. Încotro alergau şi din 
care pricină? 

— Au gând vrăjmaş, boierule, suflă pehlivanul. Îi simt... 

Puteau s-o desluşească cu toţii. Şi postelnicul, şi 
Filipache, şi Balotă. Buzele mişăului tremurau cu clâănţănit 
de foarfece. 

În ochii cumaşilor ardea pofta de uciganie, jungherele le 
rânjeau în mâini. Se năpustiră trei dintr-odată asupra 
postelnicului, nelăsându-i răgaz să facă pas înapoi. Boscarul 
cercă să-i sară într-ajutor, dar fu zăticnit în cetluială de fier. 

—  Ticăloşilor! urlă Nikos opintind să se rupă din 
strânsoare. 

Alt netrebnic ţinea zadarnic sub cuţit viaţa lui Balotă. 
Ticălosul se zgâlţâia vierme înfricoşat, cu palmele săltate, 
ca muierile. 

Căutătura lui Manole Filipache dobândi ascuţiş. Cumaşul 
ridicase pumnalul gata să-l răpună pe Dumşa. Nătângul 
dibui şarpele încolăcit, brățară, şi i-l zvârli în grumaiji. 
Răcnet aprig smulse cuțitul din mâna  vrăjmaşă. 
Nedumeriţi, ceilalţi cârjalii rostogoliră privire buimacă. 
Dintâiul, se dezmetici o namilă cu ochi văduv şi grimea roşie 
la cingătoare. Fără a sta la gânduri, răsuci ascuţişul în 
inima vornicelului. 

—  Ucigaşilor! Casapi blestemaţi! strigă Nikos. L-aţi 
răpus. 


Priponit, îşi înfipse, adânc dinţii în mâna gealatului. 
Hoherul slobozi țipăt de durere şi izbi cu pumnul ceafa 
grecului. Pehlivanul i se mototoli la picioare. 

Sticlitul pumnalului arse căutătura lui lonică Dumşa. 
Simţi arsură năpraznică în inimă şi se prăbuşi. 

— Hain mi-ai fost, Doamne! 

Din ochii stinşi mai alunecă o lacrimă. 

Galbenii  făgăduiţi adăstau grămăjuie de aur pe 
mescioara cu trei picioare a pescarului. Stolnicul se 
îndreptă spre uşa strâmbă. 

— Zăbovim încă o zi, două în ţinut, căci mai am muşteriu 
cu pielea în zălog. Luaţi aminte: tainele îngropate în ţărână 
se veghează singure. lar gura cusută ocroteşte căpăţâna. 
Nu uitaţi acestea dacă poftiţi a nu întâmpina primăvara sub 
oghial de buruieni. 

Le răsuci spinarea cu dispreţ, după cum se cuvenea unor 
cumaşi lefegii. 

Zdrahonii împărţiră talerii, apoi ieşiră în ogradă. Pe țărm, 
preumblându-se stingher, stolnicul se desluşea făptură 
neagră, fioroasă, înfruntând singur, cu trufie satanicească, 
cerul şi marea. 


Fusese înscris în stele ca logofătul să nu uite ziua aceea 
în veci. Ceasurile se târau anevoie, mai trândave decât 
melcul, iar boierul le ţinea răbojul, tot socotind câte 
rămăseseră până la sorocul hotărât de don Silvestro. 

Fără treabă, şi temând să-şi preumble chipul prin târg, se 
foia din cămară în cămară, cercetând mereu uliţa prin 
fereştile perdeluite. Îl apăsa teamă încă necercată, simţea 
primejdia dându-i târcoale. Atunci află Radu Andronic că 
spaima rea ţi-o pricinuieşte vrăjmaşul cu chip ascuns, ce-ţi 
cade în spinare pe neştiute şi ocrotit de umbrele nopţii, 
izbind cu mişelie. Despre un asemenea vrăjmaş nu cunoşti 


nimic, iar închipuirea îl chiverniseşte cu vlagă şi iscuseală 
împătrite. 

La o vreme, începuse a-şi rândui ascuţişurile, frecându-le 
cu cenuşă şi nisip, apoi, sastisit, intrase în iatacul Xanei. 

Femeia, trântită pe sofa, avea chipul golit de sânge, sub 
ochii speriaţi se înfipseseră flori vineţii, grija şi nesomnul. 

Logofătul îi dezmierdă cosiţa cu cuget vinovat. Din 
pricina dumnealui înfrunta Xana primejdii şi necazuri cu 
mult peste puterile unei muieri. Totuşi, venind din plămadă 
aleasă, viţă de bărbaţi cutezători şi viteji, logofeteasa 
dovedea curaj. Chiar acum, buzele albe încercară să 
zâmbească. 

— S-a întors armeanul? 

Radu Andronic încuviinţă dând din cap, 

— Da. Se pare că vestea s-a poticnit undeva pe drum, 
căci îi linişte. Totuşi, în Pera ştirea a răsuflat. Aşa prepuieşte 
neguţătorul, 

— De ce? 

— Domnul de Ferriol, capuchehaia Bourbonului la Poartă, 
a părăsit în zori Stambulul; în curtea dregătorului neamţ, 
cupeţul a văzut zarvă mare de călătorie, două rădvane 
căptuşite şi vârfuite de sunducuri şi bodroanţe. 

— Tem mânia turcului, suflă Xana. 

— Au şi de ce, surâse logofătul cu tristeţe. Când vreun 
creştin săvârşeşte pocinog de soi, răzbunarea se abate 
asupra întregii Pere. 

Xana se închină cu palma deschisă, după canonul 
papistăşesc. 

— Sfântă Madonă, ocroteşte-l pe Vladimir! 

Boier Andronic cercă să-i dea inimă şi o cuprinse în 
braţe. 

— Cu siguranţă o să-l ocrotească! Şi pe Vladimir, şi pe 
noi! Am avut totdeauna noroc, Xană, şi zâne bune care să 
mă ocrotească. lacă, cea mai temeinică dovadă: mi te-au 
dăruit, mi-au îngăduit să mă însoțesc cu tine... 


Îi luă buzele, cupă vrăjită de nectar şi miere. Cămara se 
umpluse dintr-odată de soare, salcâm alb şi aromă de 
amiezi aurii. O sărutare lungă, sfâşietoare. 


Era ultima, dar logofătul n-o ştia. 

— Nu, vestea n-a poposit la palatul vizirului, dar 
pocinogul se poate petrece în orice clipă. Îi peste fire ca 
slobozirea a zece mii de osândiţi să rămână taină. 

Ilie Machidon îşi privi stăpânul cu luare aminte. Grijă 
mare îi însemna chipul, înnodându-i fruntea şi colţurile 
gurii. 

— Armeanul, urmă Radu Andronic, mai desluşea că au 
început să se ivească pe uliţi pâlcuri de sloboziţi. Cheamă 
privirile fiind din cale afară de oropsiţi la straie şi trup, şi 
spre nenoroc, din pricina vremii, milogii păzesc vatra. 
Trăgeam nădejde că s-or pierde mai lesne înecându-se în 
gloata de mişei. 

Machidon întrebă după o vreme: 

— Ce istoriseşte armeanul despre răpirea jupânesei 
Xana? 

Boierul surâse. 

— Dumnezeu nu-i hain. Zvonul celor întâmplate a fost 
slăbiu şi molcom, nezgâlţâind Stambulul după cum ne-am 
temut. S-au îmbinat multe: iarna vrăjmaşă, boliştea 
padişahului, plecarea zornică a contelui Vladimir în ţara 
muscalului, poruncită de craiul Ladislau. Bostangiii au 
vânzolit oleacă Pera, fără însă a se trudi din cale afară. 

Lui Chirică îi tremurau bernevecii, ziceai că-i bate vântul. 
Întrebă cu glas iepuratec: 

— Punem, de-o pildă, că ne dibuie şalvaragiii! Ce socoate 
Domnia ta, logofete, că ne-or face? 

Un râs amar strâmbă gura boierului. 

— Ne întind masă cu pui fripţi şi poame de la Rusalim. 

— Aceasta n-o mai cred, rosti moale târgovăţul, privindu-l 
cu îndoială. 


Radu Andronic săltă din umeri şi se îndreptă spre 
fereastră. Îl trăgea mereu aţa, nu numărai o sută şi iar 
cerceta uliţa. Se dovedea pustie, un câine alb adulmeca 
porţile conacului megieş. 

Ioniţă Fărcăşan, scufundat între perinile sofalei, pufăia 
alene din lulea. O mulţumire fără margini i se desluşea în 
toată fiinţa, un surâs molălău, cam tont, îi bleojdea obrazul. 
N-auzise o vorbă din cele cuvântate de logofăt, gândurile 
ţopăindu-i pe plaiuri de rai. Radu Andronic îi strecură 
căutătură scurtă: 

— Te zâmbăreşti ca oaia... 

Gămanul se trezi şi-l măsură cu îngăduinţă. 

— Aceasta-i credinţa Domniei tale, logofete. Se află însă 
făpturi de soi care socotesc altfel. 

— Te-o fi minţit şalvaragiţa că însuşi Profetul nu se hlizea 
mai ghizdav şi drăgălaş. 

— Poate, răspunse boier Ioniţă cu tâlc, lăsând să se 
creadă că la mijloc ar fi taină mare. Ascultă, logofete, 
pofteam să mă povăţuiesc cu Domnia ta. Am hotărât să ridic 
conac nou căci hudubaia ce o am în Podul Mogoşoaiei nu mi 
se pare îndeajuns de falnică pentru o muiere din stirpea 
Fathmei, carele se întâmplă a fi şi sora marelui vizir. 

— O să se bucure al naibii cumnatu-tău când o să afle 
isprava voastră. 

— Încredinţat sunt căci orice frate care-şi îndrăgeşte 
surioara îi pofteşte fericirea. 

— Cugeţi adânc. 

— Bun înţeles. Socoteam, nu vreau să-mi rătăcesc 
gândul, să poruncesc conac nou pe palma aceea de 
moşioară pe care a dobândit-o tata în coasta caselor 
Văcărescu. Socoţi oare, logofete, că vecinătatea e îndeajuns 
de strălucită pentru cea carele va fi jupâneasa Fathma 
Fărcăşan? 

Grăind, îşi semeţise plin de fală glasul, îmbătându-se 
singur de cuvintele dumnealui. Radu Andronic îl cercetă cu 
uimire nefăţărită. 


— Bre, zăluzitule, ai cobză la căpăţână? Te-a vârât în 
sminteli păgâniţa? Nouă ne stă turcul în spinare, primejdia 
smulge de lacăte să năvâălească asupra noastră, vai de 
bietele oase dacă ne găbuiesc, că pielea ne-o jecmănesc 
dinainte, şi ţie îşi zburătăcesc ciocârlii prin ţeastă, bordeie 
stupite cu aur şi megieşi de fală! Asemenea bolând n-am 
pomenit nici la Sărindari! Du-te bre, la hoge să-ţi citească! 

Văzându-şi stăpânul mustrat, Chirică se făcu mititel, una 
cu zidul. De-o parte însă se cam bucura, n-o ţinea pe 
turcoaică lângă inimă, şi mai ştia că altfel se vor înfăţişa 
casele Fărcăşanului cu muiere la bătătură, şi alte pânze se 
vor ţese. Rămas bun trai dulce, şi somn pe săturate până 
spre nămiezi, şi butălcuţe cu rachiu cheltuielnic, deşertate 
dimpreună cu stăpânul în cafas năpădit de liliac. 

— Cum se desluşeşte, Andronic, că nu cunoşti ceea ce se 
cheamă dragoste adevărată! Ocară, spinare smintită în 
gârbaci, temniţă ori descăpăţânare, pe toate sunt gata să le 
îndur! Gata-s de moarte, căci măcar am aflat că se întâmplă 
şi fericire pe lumea asta păcătoasă şi tot asemenea, cum 
viersuieşte inima unei muieri ce se poate alătura sfintelor... 

Logofătul nu-l asculta. Până la întâmpinarea cu Silvestro 
aveau să se mai scurgă zece ceasuri. 

Răvăşel din partea lui Cantemir, primit spre înserare, îl 
nedumeri straşnic. Logofătul sfâşie peceţile şi citi hulpav. 


Andronic, prietene! 

Primejdie mare iţi pândeşte volnicia şi viaţa. Mă 
grăbesc a-ţi ştirici vestea în puţine cuvinte, căci 
pânzele urzite împotriva Domniei tale poruncesc zor 
mare. hRustan, carele ţi se simte îndatorat peste 
măgură şi cercetează după mijloc de plecată căinţă, 
îți trimite vorbă să cobori în astă noapte spre 
ceasurile zece în pivnițele caselor neguţătorului 
armean. Dosindu-ţi fâptura, vei avea prilejul să afli şi 
să vezi multe. Rustan ţine novitaua!1:: de la prieten 
tătar năimit în slujba Cantacuzineascăi Doamna şi 


faţă de care-şi îngăduie trădare din preţuire pentru 
domnia ta. 

Adăugesc că armeanu-i cinstit, întâmpinarea din 
beci mijlocind-o un argat de curte, ce va griji la 
noapte de porţi strâmb ferecate. Alăturea Domniei 
tale, ca un frate, Cantemir: 


Lumânare  firavă  desluşea logofătului  cotloanele 
başcăi!1%+. Ce nu grămădise în hrubă cupeţul?! Poloboace, 
trenţe, cofăiele pentru salep şi apă rece, putioare, ghioburi 
şi borşinci, sobiţe de fier şi porțelan, lemnărie veche fără 
căutare în acel leat, dar cu narti1%: acum veacul, şi mai 
abitir de preţ, peste altă sută de ani. 

Căci armeanul, aşa l-a croit Dumnezeu, dă bineţe zilei de 
azi, se închină celei ce s-a călătorit, dar aprinde lumânări şi 
cheltuieşte jertfă următoarei. Îndrăcită fiinţă! Valahul dă de 
pomană să nu-l clevetească megieşul, întinzând mese 
dusului de pe lume. Sprâncenaţii însă, necercetând prea 
mult în urmă, opintesc pentru pruncii şi străpruncii lor, 
îndulcindu-i gândul că şi peste o mie de primăveri, mlădiţă 
din spiţa lor se va înfrupta din cheagul răsbunicului 

Tot aşa îşi făcea pesemne socoata şi neguţătorul. În 
răstimp, cincizeci, şaptezeci, ori o sută de ani - vremea 
oricum merge la vale, zici că e nesfârşită da-i clipă - 
bodroanţele nefolositoare vor costisi iarăşi bune parale. 

Nu însă la ale neguţătorului cugeta dumnealui Radu 
Andronic. Pitit dinapoia unui blidar olandez, adăsta cu 
inima şi cugetul trudite de negură. 

O lumină firatică zdrenţui bezna hrubei. Un motălău în 
şalvari albaştri, argatul cupeţului, îndruma cu glas scăzut o 
mogâldeaţă ce abia se desluşea sub mormanul de blană 
bârsană. Dacă n-ar fi păşit, ai fi zis că-i măldăruş de marfă 
în dugheniţa vreunui mămular. 


— Aşteaptă aici, jupâne, şopti argatul. 

Agăţă fanarul într-un cui şi dădu să plece. Clăiţa încercă 
să-l tragă de limbă. 

— la ascultă... 

Argatul clătină din cap hotărât, 

— Poruncă am să nu ascult şi să nu vorovesc de nici 
unele! Sănătate. 

Întunericul cuprinse  pivniţa. Logofătul îşi ţinea 
răsuflarea, temând urechea harnică a iscoadei. Cunoştea 
din isprăvile dumnealui că două făpturi ţintuite între patru 
păreţi, cât ar fi negura de adâncă, sfârşesc prin a-şi auzi 
bătaia inimii. 

Amnarul scăpără şi un muc de lumânare dobândi viaţă. 
Paşi  uşurei, paşi de pisică, dezmierdară treptele 
pivnicioarei. Radu Andronic săltă capul, cercând să 
desluşească făptura. 

— Plecată închinăciune, şopti mogâldeaţa. 

— Păsuieşte-ţi şalele! 

I-o retezase glas aspru secure. Şi totuşi... Logofătului i se 
încreţi pielea. Unde-l mai, auzise? 

Mogâldeaţa se mieluşi, zugrăvind ploconeli. 

— Poruncă! 

— Vei purcede de îndată la palatul marelui vizir. 

— Cruţă-mă, Alah! îngăimă cu spaimă iscoada. 

— Cutezi a mă înfrunta? N-ai decât a rosti patru vorbe şi 
porţile lui Ramy Mehmet ţi se vor deschide la orice ceas. 
Ţine minte: Kemiksis dil kemik kirar1%:. Vizirului şi numai 
lui, fără ureche străină, îi vei ştirici că lacătele temniţei din 
Anatolia au fost fărâmate din porunca principelui valah 
Brâncoveanu. Dovada şi vinovatul se află în casele 
neguţătorului armean Agopian din Pera. Clipă de zăbavă să 
nu-şi îngăduie, căci acel ticălos va purcede pe calea apei 
spre Valahia, înainte de ultimul suspin al nopţii. Ai priceput? 

Iscoada tremura sub blănuri. 

— Marele vizir îi cercetător şi dă încredințare săracă 
vorbelor slobozite în vânt. Îmi va porunci desluşire 


măruntă. 

— O va dobândi aici. 

— Prea bine. 

Ştergând zidurile, mogâldeaţa dădu zor spre scară. Îi 
reteză pasul glas mânios: 

— Stai! 

Logofătul Andronic ţâşni din umbra beciului. Apoi 
zgomotele se vălmăşiră: țipăt ascuţit de spaimă, bulendre 
răsturnate, tânguitul iscoadei carele cerşea îngăduială. 
Şarpe viclean, căci în vreme ce se văieta, mâna cerceta 
pripelnic după hanger. Îl dibui şi-l zvârli cu mişcare scurtă, 
ţintind pieptul boierului. 

Arhanghel mereu treaz însă, şi un ceasornic frâncesc 
dosit în clapcă deasupra inimii, îi ocrotiră viaţa. Pumnalul, 
nimerit în carapace de aur, căzu neputincios la picioarele 
lui Radu Andronic. Chipul i se golise de sânge. Cu căutătura 
arsă de patimă şi durere, se aruncă asupra iscoadei. 

— Primeşte! 

Îi răsuci adânc jungherul în trup, poruncindu-i moarte 
iuteşă, lipsită de cazne. Un horcăit fără vlagă vesti că 
sufletul hainului se urnise spre cele împărăţii neguroase. 

— A primit! rosti glas netulburat. 

Radu Andronic nu răspunse. Chipul de var îşi prăpădise 
tinereţea, părea stâncă cioplită de dăltuitor cu mintea 
căznită de vise sataniceşti. Desprinse ciotul de lumânare şi-l 
apropie obrazului învăluit în taină. Îl cercetă îndelung. 

— Deci tu eşti! Tu... Am nădăjduit mereu într-o minune. 

— Ştii bine că acestea nu se petrec după ce ai împlinit 
zece ani, iar basmele doicii îşi prăpădesc dulceaţa. 

— De ce-ai făcut-o? Dumnezeule, de ce? 

În vocea boierului gâlgâia jale aprigă, ce n-avea să se 
tămăduiască multă vreme. 

Xana îşi zvârli gluga şi dintr-odată, hruba se umplu de 
lumină. 

— Diavol, şopti logofătul, diavol cu cosiţă de argint. 

Încerca din răsputeri să-şi stăpânească lacrimile. 


— Le înzeceşti, Andronic! De ce diavol? Nu socoţi oare că 
împlinim aceeaşi slujbă? Iscoade de soi, lefegii crăieşti de 
mare cheltuială. Doar că stăpânii ni-s feluriţi, iar soarta s-a 
îndărăpnicit să ne înfrunte. 

Boierul se chircise, alean cum n-avea să mai încerce 
niciodată i se înfipsese în inimă. 

— Tu mi-ai tâlhărit vulturaşul de aur! Aşa-i? 

— Eu. De trebuinţă îmi era prubă că cel ce a cutezat şi 
izbândit desferecarea temniţei îi slujitor brâncovenesc. 

— Am prepuit, şopti logofătul. Am prepuit, dar m-am pus 
de-a curmezişul, mi-am înnodat singur, cu bună ştiinţă, 
grimea neagră pe ochi. Şi era de-ajuns să ţin seama doar de 
nepăsarea contelui de Radowicze. Un altul, să-i fi pierit 
sora, giuvaer scump, ar fi răsturnat Stambulul... 

Un râs mic înflori buzele Xanei. Pe chip se alungau 
gânduri răzlețe. 

— Sfarmă-inimi... Acesta-i numele cu care te dezmiardă 
jupânesele din Pera, şi pricina ce te-a împiedicat să 
descâlceşti urzeala. Iar pentru a spori vicleşugul năzii şi a-ţi 
fi mereu în preajmă, te-am împins la însoţire legiuită... 

Radu Andronic şopti sugrumat de durere: 

— Te-am îndrăgit încă dinainte de a te cunoaşte. Îţi 
zărisem chipul zugrăvit pe felioară de email, în dugheana 
unui meşter din Viana... Mi-am juruit atunci... Nu-şi isprăvi 
vorba. Dar... n-are însemnătate... 

— Mărunţişul acela, desluşi Xana, fusese poruncit spre a 
zăpăci minţile contelui de Chantilly, al cărui cuvânt... 

— Taci! gemu boierul. De când te afli în slujba 
Cantacuzineascăi? 

— S-au împlinit cinci ani, la Crăciun. Ţi-oi mai spune că 
nu cuget croit strâmb, ori doruri de vântură-lume m-au 
împins la asemenea îndeletnicire, ci avuţia cea mărunţită de 
părintele meu, contele de Radowicze. La cincisprezece ani, 
aveam de ales între trai sărman ţinut cu acul, nuntă 
netrebnică cu moşneag desfrânat şi fără herb, sau 
zănatuli1%: de iscoadă. Pricină de şovăială nu încăpea... 


Cercetă, adumbrită de milă, făptura logofătului. Îşi 
cuprinsese capul în palme, trupul i se adunase peste 
genunchi, după cum stă pruncul în pântecele mamei. Aşa se 
grămădesc zăcaşii de moarte. În glasul Xanei răsună ciob 
de milă: 

— Hai să ne dăm mâna, Andronic, şi să nădăjduim în 
întâmpinare mai însorită. 

Logofătul îşi ridică anevoie capul. Rosti strivit de jale: 

— Îi peste putinţă... Sunt... Silit sunt să-ţi răpun viaţa. 
Pricepi? Nu soarta mea o ocrotesc, ci a Brâncoveanului şi a 
Valahiei. O sută de jurăminte la icoana Prea Sfintei nu m-ar 
putea încredința că ţi-a secat gândul vrăjmaş. Al tău şi-al 
Cantacuzineascăi... 

— Aşa... spuse încet Xana. Încercă să zâmbească: Nu mi- 
e teamă de moarte... Văzut-ai oare iscoadă biruită de 
bătrâneţe? Iscoadă carele să-şi dea sufletul într-un crivat 
cumsecade, cu priveghi de icoane, lumânări şi neamuri? Vei 
avea aceeaşi soartă, Radu Andronic! Nu-i blestemul meu. E 
al slujbei ce  împlinim... Ciudat, adăugi. Am ştiut 
dintotdeauna că voi lepăda suspin timpuriu. Ursita pletelor 
de argint. Nu încărunţesc niciodată... 

Hohot de plâns cutremură făptura logofătului. Contesa 
Xana îi puse mână uşoară pe umăr. 

— Îţi cruţ osteneala şi jungherul, Andronic. Rămâi cu 
bine. 

Dibui podoabă mititică ce-i spânzura de grumaji în 
lănţugel trainic. În hrubă, liniştea ţesea giulgiu greu. Xana, 
contesă de Radowicze, îşi făcu semnul crucii şi purtă leftul 
la buze. 


Boier Andronic depuse trupul pe un brocart rostuit între 
bodroanţele armeanului. Ciotul de lumânare pâlpâia lângă 
tâmpla de argint a Xanei. Părea un înger doborât. 

Logofătul sărută ochii brumării, închizându-i. 


FLORAR, LEAT 1097 DE LA HEGIRA 


Primăvară mierie, iscată dintâi pe malurile cele bâhloase 
ale Bucureştioarei, aninând peste noapte cerceluşi cruzi în 
pletele salcăi tânguitoare, însufleţea obrajii târgului. La 
conacul Dumşa din Uliţa Mare, ciorchinii liliacului îşi 
lepădau aroma ferestrelor deschise, o oaste de muieri cu 
pestelci şi pulpane albe roboteau săvârşind primenitul cela 
atât de drag jupâneselor valahe, carele vesteşte apropierea 
Paştilor. Le stăpânea din porunci slobozite cu glas catifeliu 
dumneaei, Anastasia, postelniceasă Dumşa. Strigătele unui 
bogasier grec îi desluşi chipul între bulgăraşii iorgovanului. 

— Ci nu-mi zgrepţăna la porţi, creştine, şi du-te în calea 
dumitale! După cum vezi, împovărată mi-s de trebi şi nu-mi 
stă gândul la marfă cât de aleasă. 

— Cu alt soi de marfă m-am pripăşit, cinstită jupâneasă. 
Domnia ta te afli postelnioeasa Anastasia Dumşa? 

— Mă aflu. 

— Ţi-aduc carte pornită din împărăţia turcului. 

Muierea simţi nod în inimă. Pofti neguţătorul în casă şi 
luă cu mâini tremurânde o legăturică ciudată, învălită în 
maramă de mătase. 

— Cine ţi-a încredinţat-o? 

Nădejdea şi teama dimpreună, o sugrumau. 

— Un milog grec ce cerşetorea pe malui Bosforului. 
Aflând că mă îndrept spre Valahia, m-a rugat cu lacrimă să- 
ți port astă bocceluţă despre carele spunea că ar cuprinde 
răvaş. 

Degetele bezmeticeau la noduri. Pe o bucată de piele, 
forfecată dintr-un suman, fuseseră aşternute cu trudă slove 
încâlcite. 

„Îi carte şi zapiscă de bun rămas, Nastasie. Şi după 
îndătinatul an, cercetează după boier cumsecade care să 


nu-ți înjosească făptura şi hramul. Gândul meu cel din urmă 
va fi pentru Domnia ta... 

— Ionică! şopti muierea biruită de lacrimă. 

Îi auzea glasul poposit o clipă din negura altor împărăţii. 


— Binecuvântat fii, stăpâne, belşug, sănătate şi norocul 
să nu-ţi plece din casă după cum cămila nu se poate 
strecura prin urechile acului! 

Ortomanul rânji gâdilat şi aruncă în ţărână patacă de 
aramă. Nikos, pehlivanul din Creta, o culese harnic. Anevoie 
îl mai recunoşteai pe boscar în făptura ciumpavă ce bătea 
ulițele portului cerşetorind. Pumnul zdrahonului, tocmit de 
stolnic, îi betegise spinarea, păşea ghebos, cu mâinile 
măturând ţărâna. 

— Lipseşti din drum, ologule! 

Bostangiu pântecos şi trufaş, călare, se repezi gata sâ-l 
prindă sub copitele bidiviului. Nikos se rostogoli la 
marginea drumului. 

Gârbaciul bostangiului îi arse obrazul. Păgânii - gură 
cască, neguţători, lumet de toată mâna - izbucniră în râs. 
Ba, un cotângan de vreo doisprezece ani îi stupi în faţă doi 
sâmburi de măslină, asmuţind veselia prostimii. 

Pe chipul pehlivanului, o lacrimă trudea să-i spele 
sângele. 


Galimet Surme dezmierdă umărul ibovnicii. Rază de 
Soare, arvanita cu păr creţ şi chipul stupit de alunele, i se 
încolăci pe trup, iederă supusă. Gâdele suspină de 
mulţumire, tăgând în piept aroma portocalului înflorit. 


Alah se  dovedise cruţător, izbăvindu-l de toate 
necazurile: slujba în pustietatea Anatoliei, ţâfnele Fathmei 
şi rudenia apăsătoare a lui Ramy. Ba dimpotrivă, pentru ca 
fărădelegea  Fathmei, fugită după un ghiaur, să nu 
înnegureze chipul sultanului, vizirul, spre desăvârşită taină, 
cetluise gura lui Surme, bucşindu-i chimirul cu galbeni. La 
asemena preţ, n-ar mai fi deschis Galimet gura nici să bea 
apă. 

— Am zărit în prăvălia lui Gule, grăi Rază de Soare cu 
glas ce aducea a cântecel, paftale drăgălaşe şi mititele 
iscate din bălaşe... 

Cuvintele muierii îi mângâiau urechile. Iadului şi 
neghiobului valah vocea de cimpoi a Fathmei!! De-ajuns 
aducerea aminte, şi pielea turcului se crâmpoţea. Zâmbi 
îmbătat de vrajă: 

— Le vei dobândi, porumbiţa mea... 


XXX 


Boier Negru Negulescu cercetă încă o dată zidurile 
pustiite ale conacului părintesc. Îşi ţinuse vorba şi în şapte 
zile numărate stârpise agoniseală de aproape trei veacuri. 
Nici măcar foc nimicitor n-ar fi izbutit prăpădenie şi pustiu 
mai desăvârşit. Botforii răsunau pe duşumelele goale ca în 
lăcaşuri de ţintirim, la fereşti plângea dimineaţă mohorâtă 
de florar. 

Poposise în Valahia cu zăbavă de aproape patru luni, fiind 
dumnealui zăcaş de moarte în casele Cantemirescului. 
Cărturarul îl dibuise la caravan-seray, unde şalvaragiii nu 
ştiau ce să dreagă cu veneticul pălit de beteşug la cap, de 
vreme ce bolborosea cuvinte fără noimă, zidurilor şi 
bodroanţelor. Îl tămăduise ştiinţa doftorului neamţ şi 
blestemul cerului care lecuindu-l. Îl osândea a-şi purta până 
la capăt crucea. 


Şi tot zăcăşeala, dar aceasta n-avea s-o afle dumnealui 
niciodată, îl smulsese jungherului cantacuzinesc, stolnicul 
părăsind hotarul după o săptămână de veghe. 

Boier Negru păşea din cămară în cămară lăsând în urmă 
vraişte şi jale. 

leşi în ogradă şi lepădă cheile pe parmaclăcul 
pridvorului. În cămări suflase crivățul, iar zidurile nu le 
tâlhărea nimeni. Neguţătorul care dobândise conacul 
zăbovea. Dumnealui, boier Negru îşi măcinase la prea 
multe mori răbdarea. 

Încălecă şi pieri în uliţă, urnindu-se pe drumul cu pulbere 
care nu duce nicăieri. 


Soman-Aba-El stătea pe duşumelele ghimirliei din 
Mahalaua Edirne-Capusi, cercetând cu nedumerire în jur. 
lar nedumerirea îl ţinea de trei zile. Ajunsese greu la 
Stambul, căci bătrâneţele nu-s toiag de nădejde şi nici 
picioare de telegar nu au... 

Îl pălise mirare mare, băgând de seamă că muierea 
dumnealui, Leea, nu veghează pridvorul îngăduind hodină 
mâinilor, după cum poruncesc cărţile copiilor lui Israel de 
sabat. Şi mai abitir îl pusese pe gânduri bordeiul, căci 
trenţele şi lemnăria încremeniseră sub crustă grea de colb, 
în vatră nu pâlpâia focul, oalele pustii nu aromeau 
merindeaţa aleasă a sfârşitului de săptămână. 

Până la urmă, se îndurase o megieşă milostivă, Haia a 
Cavafului, care-i deşertase în blid o zeamă fierbinte, iar la 
urechi, tărăşenia Leei. Aşa află dumnealui că soaţa 
înţeleptului Meir-Abd-Aşida, căpetenia tovărăşiei ovreieşti 
din Stambul, se prăpădise acum trei ani de boală grea. 
Catrinţa lipsindu-i din bătătură - câte nu împlineşte o 
muiere în gospodărie! - iar Leea aflându-se singură şi plină 


de vlagă, marele învăţător a poftit-o să întocmească bordei 
dimpreună. Au făcut bine, au făcut rău, megieşa nu ştia. La 
o chibzuială, toţi îl socoteau pe Soman-Aba-El zălogit de 
mult morţii... 

lar dumnealui, Soman-Aba-El, aşezat pe duşumele, rosti 
rugăciune: 

— Ajută-mă, Doamne, şi luminează-mă să nu cârtesc, şi să 
nu mă lepăd de dar, căci eu de două ori l-am dăruit pe 
înțeleptul Meir. I-am dat cu palmă răsfirată slobozenie, l-am 
miluit şi cu muierea. N-aştept răsplătiri, o, Dumnezeul meu! 
la-mi doar orbirea şi întărâtarea mâniei şi binecuvântează- 
mă cu lumină în inimă şi judecată. Şi mai îngăduie-le lor, 
păcătoşilor, a dobândi iertarea mea... 

După carele, înveşmântând strai de sac, şi aşezându-se în 
cenuşă, Soman-Aba-El începu a cugeta, opintind să 
pătrundă tâlcul cărărilor ce duc spre mântuire. 


XXX 


În ograda conacului domniei sale de la Târgovişte 
logofătul Balotă asculta cu sufletul la gură desluşirile în 
bobi ale Zamfirei. 

Deşi primăvară blajină - o adiere molcomă necăjea în 
hârjoană petalele florii de piersic şi cais - dumnealui se 
îmbrobodise în caţaveică de vulpi, căci vremea, cât de 
dulce, e amăgitoare şi lesne te procopseşte cu junghi un 
gutunar. 

Logofătul se corcolea cu sârg. În fiece seară, chelăreasa îl 
trăgea cu oloi şi oţet, bea zeamă de buruieni în toată ziua, 
iar dimineţii îi da brânci, deşertând bărdacă umplută ochi 
cu sânge de cucoş întru sporirea vlagăi. 

Şi tot în fiece zi, Zamfira avea slujbă să-i dea în zodii, 
trăgând bobii. 

Țiganca, simţindu-l iepuratec, îi băsnea acelaşi cântec: 
grăunţele desluşesc sănătate, bucurie de la drum, şi 


izbândă în pricina de la Mitropolie. Căci fără a da măcar 
ochi cu conacul din Bucureşti, Balotă gonise către 
Târgovişte, de unde îndrumase Vlădicăi jalbă spre a-i 
îngădui despărţenie de jupâneasa Evdochia. Muierea nu se 
punea de-a curmezişul, ba se zorise a-şi da încuviințarea, şi 
mulţumirea lui Balotă rămăsese cam ciuntită. Nu că - 
ferească Dumnezeu - ar fi tânjit după trai cu zăluda ceea, 
cât o biserică, vârfuită de clopotniţă, ci pentru că ar fi poftit 
s-o ştie năpăstuită, s-o vadă miluindu-se pe genunchii ceia 
bolovănogşi de ţopârcă, după iertare. 

— Ce dă, ce dă? 

— Apăi ce să dea, stăpâne! Numai bine, după cum bagă 
de seamă şi Domnia ta, că de-acum le-ai deprins rânduiala. 
lacă belşugul, iacă-ţi bordeiul ghiftuit cu desfătări - unde 
nu mi se întind şi mie bobii tot asemenea - iacă-ţi sănătatea, 
să baţi munţii în capete! 

— Zău? Aşa dă? Păi dă bine, dă bine, Zamfiro!... Ce taci, 
fă? Zi! Ce mai dă? 

Îi râdeau ochii. De bucurie, gura i se umpluse şi un firicel 
îşi croia albie spre barbă. 

— Ar mai fi ceva. De... Țiganca părea să se codească. Mi- 
e că te-oi supăra. 

Balotă se sperie. 

— Zi, cioară! Dacă tot te-ai pornit... 

— Uite, sa nu-ţi căşuneze pe mine, dar se lasă cu moarte. 

— Moarte?! Ai bolunzit, fă?! 

De mânie, boierul răsturnă mescioara şi bobii se risipiră 
în iarba necosită. 

— Moarte, boiarule! 'Ţi-i cineva aproape, muiere... 

— Muiere? Care muiere, nescărmănato?! 

— Legiuită, că i-am văzut ghiulul. Au, da greu pricepi, 
boiarule, pupa-ţi-aş buricu'! Jupâneasa Domniei tale... 

Ochii lui Balotă crescură blide. 

— Evdochia? 

— Dumneaei. 

— Încredinţată eşti, fă? 


— Ca de sfânta duminică. 

Balotă începu să râdă. Dintâi chiţăit firav, apoi în hohote, 
care-i desluşiră cerul gurii găunoase. Îl înfierbânta bucurie 
sălbatecă, nu se putea opri din zghihuială. 

— Aoleo, ferească sfântu'! stupi balaoacheşa. Grijeşte, 
stăpâne, să nu păţi vreo belea! 

— Mâna lui Dumnezeu! sughiţă Balotă. la adună, fă, 
grăunţele să vezi ce mai dau... 

Peste grădină, stăpânea un soare molatec şi râsul vesel al 
ciocârliei. Țiganca îşi urmă vreme îndelungată dondăneala 
cernită. 


Nu-i vorbă, pogorâse sărbătoarea primăverii şi asupra 
conacului din Podul Mogoşoaei al boierului Ioniţă Fărcăşan. 
Dar în cugetul dumnealui? 

Se îndurase Domnul, bunuţul şi drăguţul, şi poposiseră 
cu bine în cetatea Bucureştilor întregi şi nevătămaţi. 
Dânsul, cuconu' Ioniţă, Fathma şi jupân Chirică. Ba, 
miluindu-se de soru-sa care îi trimisese carte de desluşire, 
marele vizir Ramy Mehmet, înfigându-şi pintenul în inimă - 
lasă că-i rămâneau şi avuţiile şalvaragioaicei! - îngăduise 
însoţire păgână între dumneaei şi boier valah îndeajuns de 
smintit spre a netezi aşternut năpastei. Nici bărbatul 
păgâniţei, gâdele Galimet Surme, nu cârtise... 

„Ştia turcaletele ce ştia!“ rostea pe înfundate cuconul 
Ioniţă îndesându-şi pumnii în căpăţână. 

Căci, Doamne, la aprig stăpân se vârâse gămanul! Unde 
erau zaiafeturile înfricoşate de nouă zile de la crâşma 
Rădiţei, unde ceasurile dulci de trândăveală cu mâinile 
încrucişate sub ceafă şi glaja la îndemână, unde pieriseră 
vorbele trufaşe „nimeni nu mă întreabă de sănătate, încotro 
mă pornesc, de unde purced şi la al câtelea ceas m-oi 
închina prispei“?! 


Fathma deprinsese repejor oleacă de valahă, strunea 
slugile, cunoştea pe de-a rostul cifrăria pivniţei. 

La o vreme, sătul de stăpânirea neîndurată a păgâniţei, 
Chirică îşi strânsese trenţele şi îşi luase ziua bună. 

— De-ajuns mi-i slugăritul, stăpâne, rostise cu ochii în 
pământ, mă trag spre ale mele. 

— Încotro te îndrepţi oare, Chirică? 

— Ia, la o azvârlitură de piatră, în Mahalaua Broştenilor, 
unde am o fărâmă de căscioară. 

— Fălos ţi-i avutul, Chirică, de te înduri a-ţi lepăda slujba. 

De astă dată, plânsul zgâlţâi umerii slujitorului. 

— Fălos?! Nu mi-a năpădit urechile şi nici măcar 
subţiorile. Lui Christos şi Domniei tale mulţumesc că nu-s 
silit a întinde mână nevrednică la biserica Sânt-Nicolae din 
Mahalaua Calicilor. 

O ţinuse pe-a dumnealui şi dăduse cep gospodăriei din 
Broşteni. Cu boier Fărcăşan ajunsese a se întâmpina în 
taină la crâşma Rădiţei. Stâlpind aici mese negeluite, 
deşertau dimpreună butelcuţe de vinars şi carafe cu pelin, 
plângându-şi pe umeri isprăvile cele demult călătorite. 
Crăciunul de la Cozieni, vestitul Sânt-Vasile din Mărginenii 
de Jos, pozna de la biserica Scaune... 

„Vinovat îi Andronic, cugeta neguros boier Ioniţă. Apoi 
prieten ţi-i acela care văzându-te dând cu căpăţâna de 
ziduri ţi-o îngăduie? Cinci joarde la şezut şi un bolovan în 
țeastă m-ar fi dezmeticit cu siguranţă... Geaba! Nu se află 
tovărăşie adevărată în astă lume! Iar acum, harpia mă joacă 
în hăţuri! Aferim, boier Fărcăşan!“ 

— Ioniţă!! 

Glasul Fathmei străpunse conacul, făcând bortă în ziduri. 
Fărcăşanul săltă iuteş din jilţ şi alergă la poruncă. 

— Unde lâncezeşti? Doar nu mi-oi seca gâtlejul 
strigându-te, Doamne, urât mi-a fost în viaţă omul 
modârlan! 

— lertăciune, inimioara... Mă pălise din senin 
somnoroşia, 


Chirică, aflat iscoadă pe lângă garduri, se îndepărtă 
câine urgisit, cu coada atârnând în ţărână. lacă ce putea 
izbuti o muiere în gospodărie chivernisită şi prea bucuroasă 
de becheraşi! Apăi neghiob se dovedea creştinul cela, 
Profetul, priponind puzderia de Fathme şi Aişe-le şi Amire, 
în temniţa haremului? 

Poposit în bordeiul dumnealui, jupân Chirică umplu două 
cupe cu basamac şi închină oglinzii: 

— Să trăieşti, cucoane Ioniţă! 


— Cuvenit este a aduce mulţămită Domnului! 

Vodă Brâncoveanu hodinea în chioşcul iscat de meşteri 
iscusiţi la poalele grădinii Curţii Vechi. Două havuzuri care 
zugrăveau privelişti de-o clipă chenăruiau foişorul, pe 
pajiştile semănate cu lalele, printre statuile dăltuite în 
piatră şi marmură hăimăneau păuni trufaşi, târând mantii 
crăieşti bătute în smaragde, chihlimbaruri şi zaramfiruri. 
Arome ameţitoare, iarbă crudă. înrourată de grădinari, 
chitri necolbuiţi, văzduh primenit de adierea serii şi bătaia 
aripii de rândunea, îmbălsămau împrejurimea, picurând în 
cugete bucurie lină. 

Stolnicul Cantacuzino îşi lepădă luleaua stinsă. 

— Adevărat, Doamne! Primăvară chipeşă ca aceasta, nu- 
mi amintesc să fi trăit decât în vremea prunciei, pe când 
hălăduiam, ied fără frâu, prin codrii Cotrocenilor. 

Vodă zâmbi înserării. La altele gândea Măria Sa... 

— Mare povară mi s-a urnit din suflet. Osândiţii creştini 
din Anatolia sunt slobozi, soarta a rânduit ca pe umerii 
Valahiei, deşi pricinaşă, să nu se abată năpastă. 

— Mde, făcu Cantacuzinul, iacă soiul de noroace pe 
carele n-aş povăţui nici un crai să se bizuie. 

— Mi-amintesc cele zile, râse liniştit Brâncoveanu, când 
însuşi Domnia ta cuvântăreai în soborul căftăniţilor: „A ispiti 


« 


ursita înseamnă a izbândi pe jumătate 

— Iertare! Desluşeşte-mi, rogu-te, ce-a izbândit Măria 
Ta? 

— Am să-ţi desluşesc, surâse Vodă, purtând un boboc de 
roză la nări. Cu inima scăldată în bucurie, înghenunchez azi 
dinaintea icoanelor, căci am săvârşit faptă ce a înseninat 
chipul Domnului. lacă, cinci mii de valahi, ori aproape, s-au 
alăturat iarăşi muierii, pruncilor, gospodăriei oropsite. Cinci 
mii de valahi cărora li s-au fost dăruit iar dimineţile blânde 
de april, bucuriile cu care datina creştinească şi-a 
blagoslovit feciorii, voroava nădită la fântâna din mijlocul 
satului, prispa unde babaca împletea colţuni, stejarul din 
ogradă, aroma mixandrelor din cerdac... N-am izbutit 
îndeajuns, stolnice? 

Cantacuzinul îşi îndemnă căutătura peste  turlele 
plumbuite ale Mitropoliei. 

— Îngăduită îi e principelui judecata limpede, braţul 
învârtoşat de vlagă, viclenia cu rod, păstoreala aspră dar 
dreaptă, nu şi inimă de mieluşea. Căci povâăţuieşte un 
înţelept chitaez: Ia de la sfinţi cu amândouă mâinile, lasă-le 
însă în trăistuţă milostivenia. 

— Mă mustri? zâmbi Vodă. 

— Nu cutez, Măria Ta! Mă tot minunez de norocul - un 
car - ce a binecuvântat ultima ispravă a logofătului 
Andronic. Dintâi, Padişahul, zăcaş de moarte chiar în cele 
zile, socoate că Alah îi trimite semn şi tămăduindu-se, nu se 
mânie, şi nu cercetează cine-i pricinaşul temniţei fărâmate. 
De-al doilea, deşi Ramy Mehmet şi-a îndrumat iscoade, 
cercând pentru vremea când sultanul se va fi lecuit de 
milostenie, a oblici tartorul, găseşte ţinutul pustiit de aprig 
pojar. Apăs că aceasta nu mai e fapta lui Radu Andronic, ci a 
osândiţilor. Clopotniță la toate, pune dragul marelui vizir 
pentru soru-sa, Fathma. Un altul ar fi trecut prin foc şi 
jungher, iatagan şi balimez întreaga Valahie numai pentru a 
dibui şi osândi pe musulmancă. Când colo, ticălosul de 
Fărcăşan se lăfăieşte bimbaşă, dimpreună cu cadâna! 


Brâncoveanu râse încetişor. 

— Aud că nu mai sperie crâşmele din Mahalaua Calicilor. 
Mă cercetai, asupra izbânzii, stolnice. Nu ţi se pare că 
aceasta e îndeajuns de vrednică? Un Ioniţă Farcăşan 
domolit de muiere ce ştie a ţine frâul când bobleticul îi 
trudit de gânduri năzdrăvane, iacă dar de linişte 
Bucureştilor pentru bună bucăţică de vreme. 

— Hm, mormăi cu îndoială stolnicul, n-am văzut plop 
strâmb, râu întors din cale, călugăr curat şi nici beţivan 
înnădit la apă. Despre alde Ioniţă Fărcăşan, om mai vorovi, 
Măria Ia... 

Vodă smulse un pumn de iarbă şi-l frământă între palme. 
Acestea să-i fie grijile! Fărcăşan... Din neam se aflau năuci — 
nu păşise altfel nici părintele său, boier Zaharia, nici 
bunelul Manolică - dar neticăloşi, şi aducând o fărâmă de 
veselie în priveliştea Bucureştilor. 

Trase adânc în piept aromele înserării. Gândul că mii de 
valahi smulşi caznei, şi trudei, şi deznădejdii, cercetează 
acum zările părinteşti, asemeni Domniei sale, îi picura 
miere în cuget... 

— Ai vreo veste de la logofătul Andronic? 


— Am primit carte de la Andronic, rosti Dimitrie 
Cantemir. Se află la Viana cu slujbă nouă... 

Domnița Casandra îşi săltă din gherghef căutătura 
alunie. 

— Îi cu muierea? 

Cărturarul şovăi o singură clipă. 

— Nu ştiu... 

Zăboveau în bibliotichia conacului ieşean. Din crâng 
răsărise o lună ruginită ca un ban vechi, picurând răşină 
peste salcâmi.  adierile nopţii mângâiau  gorganele 


îngenuncheate, goneau răsuflarea luceferilor. Mestecenii, în 
platoşe de argint, înălţau lumânări. 

Beizadeaua îşi smulse privirea de la fereşti. 

— Vrednic bărbat logofătul! De-aş fi fost muiere, cu 
siguranţă aş fi opintit a-i dobândi dragostea. 

Peste chipul Casandrei, surâsul lunecă cu paşi de pisică. 

— Strălucirea fără măsură vatămă ochii, Dimitrie 

Cantemir o privi nedumerit. 

— Nu pricep, Casandră... 

— Andronic nu-i bărbatul să ţeasă fericirea unei muieri. 
Alăturea de dânsul, viaţa îi goană sălbatecă, pe bidiviu 
smintit, înfruntare cu satana, beznă trenţuită de fulger, 
mereu dor neîmplinit. Muierii, surâse, dragă îi e vătrişoara 
şi aromele calde ale cuhniei în noapte biruită de viscol, viaţa 
cercetată din spatele perdelei, prin iscoadă'1%:, cum spun 
papistaşii... Zilele îmbelşugate cu cozonaci calzi în duminica 
paştilor, şi gâlceavă neînsemnată purtată sufragioaicei care 
prea dă iama în zăhărel... Scutece, colan de chei, cumetrii 
şi cleveteală pe seama megieşilor. lar despre veşnicia 
acestora, muierea vrea să se simtă încredinţată. 

Cantemir îi prinse mâna. 

— Tu te simţi încredinţată, Casandră? 

Domnița îl privi în adâncul ochilor. Se înălţă pe vârful 
încălţeilor şi-i depuse sărutare uşoară pe frunte. 

Beizadeaua îi mulţămi din căutătură, clipind mărunt. Se 
însoţiseră de două luni şi se împliniseră trei, de când 
Casandra fusese slobozită de la Schitul Vechi. Geruială însă 
fără leac se statornicise între domniţă şi mumă-sa. 
Cantacuzineasca n-avea să-i ierte până la ultima lumânare 
că i se pusese de-a curmezişul, zădărnicind mazilirea 
Brâncoveanului. O însoţise pe fiică-sa la laşi, dar de la 
nuntă lipsise. Rămăsese ca neam de mâna dreaptă doar 
frate-său, Gheorghe, şi aceasta spre a nu da prilej de taifet 
şi dârvală oaspeţilor. De la Braşov soseau cărţi puţine, cu 
veşti mărunte, ce se măcinau pe pergamente cât palma. Şi- 
aşa avea să se întâmple până la urmă... 


Cantemir ridică ochii. Lună, spălată acum de rugină, 
sulița auriu asupra miezului de noapte. 

— Nu te culci, Casandră? 

— Mai zăbovesc oleacă. 

Beizadea Dimitrie suspină şi se adânci în hrisoavele 
dumnealui. 


Zorile frângeau noaptea şi cărturarul trudea încă asupra 
slovelor... Despre izbânda Brâncoveanului însă, slujit cu 
credinţă de logofătul Andronic, despre cărţile îndreptate de 
Casandra din Braşov, hainia Mariei Doamna, isprăvile lui 
Rustan, ori ale domniei sale, Letopiseţul de Argint nu 
pomeneşte cuvânt. Tot astfel, condur mic de atlas nu lasă 
urmă asupra vreunei pagini... 

Şi nimeni nu ştie că s-a călătorit prin astă viaţă, acum 
două sute şi mai bine de ani, flacără de argint mistuită în 
vâltorile vremii, Xana, contesă de Radowicze. 


O 9 O A 2 UI PP W N = 


= 


Cuprins 


Cartea întâi - IADUL ALB 
. Gheena Anatoliei 7 

. Vodă Brâncoveanu ispiteşte ursita 24 

. Cantacuzineasca 39 

. Boier Ioniţă Fărcăşan trebuie răpus 58 
. Osândiţii 70 

. Blestemul 88 

„ Gâdele 108 

. Taina ladului Alb 125 

„Zi da, Xană... 145 

„Nuntă 166 








Cartea a doua - VÂNZAREA 
11. Urzeli 182 
12. Stavile 204 
13. Rustan 222 
14. În Iad 233 
15. Beizadea Dimitrie îşi împovărează cugetul 248 
16. latacul păgâniţei 265 
17. Lacăte fărâmate 282 


18. Iscoada 303 


41 Vechea denumire populară a lunii ianuarie. 

121 Sobă turcească, folosită în special de femei. 

13 1dolatrizare - grecism vechi - admiraţie. 

14. Calea Rahovei de azi. 

15! Vechea denumire populară a lunii august. 

18. Jandarmii Imperiului Otoman. 

171 Băuturi alcoolice în general. 

18). Maxime, cugetări. 

19. Satana (lb. turcă). 

410 Vechiul centru comercial, situate între Calea Moşilor şi Piaţa Unirii. 


11» Curtea domnească se înscria între bulevardul 1848 şi străzile 30 
Decembrie, Smârdan, Lipscani. 


(12) Testament. 

(13+ Dracul. 

AA Beţie. 

(5) Azi strada Radu Vodă. 

46) Balcon. 

UL Vizitiu. 

418) Cai. 

(19 Abecedar. 

120) Cârlig de rufe. 

121 Deodată, împreună. 

122 Prăvălie. 

123. Uliţa principală a Stambulului. 
1241 Logodnic - italienism învechit. 
125 Logodnic - regionalisme învechite. 
1264 O, Dumnezeule drept! O, Dumnezeule viu (lb. turcă). 
1271 Vechea denumire populară a lunii aprilie. 
128. Cină după rugăciunea de seară. 
129 închisoare. 

1301 Liliac. 

131 Comunitate. 

132) vechea denumire a Siriei. 

133) Ambasador. 

134) Tavan. 

„Et Porţie, parte. 

ta Prinţ. 

137. Monograma sultanului. 

138 închinăciunea de prânz. 

139) Iscoadă. 

140). Săraci cu duhul. 


141) Afluent al Dâmboviţei. 
1421 Cojoc. 

143. Bluza. 

144) Lene. 

145. Lumina lui Osman. 

146 Moft, capriciu. 

47. Cartier rău famat în Parisul epocii, ocolit şi de poliţie. 
148. Cap-roşu (ocară turcescă). 
149). Om fără lege şi credinţă. 
1501. Porc. 

151 Blasfemiator. 

1521 Infidel. 


153) pacea şi salutul lui Alah asupra lui. Cuvinte care trebuie să însoţească 
obligatoriu evocarea Profetului. 


1541 judecător. 

155) Comandantul flotei. 

156 poreclă (lb. latină). 

„i riă Joc de cărţi. 

158 Privighetoare. 

159 Luceafărul de dimineaţă. 

ASI Repetiţie. 

1614 Sufragerie. 

162). Bătăuşă. 

1631 A-şi bate joc. 

1641 Libertatea. 

165 Prohodul. 

166). Masa de dimineaţă. 

187. pemeie uşoară. 

158). vezi „Agentul secret al lui Altîn bey“, „Logofătul de taină“ şi „Ochii 
jupâniţei“. 

169). Negustorie. 

170. Hermină. 

„Sat; Beţivan. 

172. Biliard al epocii. 

173. Odaie de marmură, asigurată împotriva incendiilor, unde sa depozitau 
de obicei obiectele de preţ. 


174. Vrăjmaşul înţelept e mai bun decât prietenul fără minte (lb. turcă, 
fonetic). 


115) Azi grădina Cişmigiu. 
176) Strada Brezoianu de azi. 
121 Doica. 


(81 serioase. 

1794 S-a logodit. 

1801 A reprezenta. 

4181) Împrejmuire. 

182. Poarta imperială de la Palatul Topkapi. 
183) A se căsători. 

1844 Nuntă. 

185) Sos picant. 

1861 pe locul unde astăzi este clădirea CEC. 
1871 Drumeag. 

1881 Tun. 

189: Rău (lb. turcă). 

190 Cap fără de griji la bostan creşte. 

4911 Stăpân. 

192. Cârciumi, în argoul vremii. 

193) pâine grea, neagră. 

194) pâine albă. 

195 Odaie în mijlocul casei, care comunică cu toate celelalte încăperi. 
1964 secret. 

197) Cal. 

198. experienţă (lb. greacă). 

199). Gelozie. 

1100 vas cu pânze. 

1101) Navă cu pânze. 

1102) Căpetenie de răufăcători. 

4193! Informaţia. 

11041. Pivniţă. 

1195) Cu preţ. 

1106). Limba fără oase, oase sfărâmă (lb. turcă). 
4107). Meserie, îndeletnicire. 


a Oglindă la ferestrele caselor din Europa centrală, prin care se poate 
vedea tot ce se petrece pe stradă, fără a fi văzut.