Rodica Ojog-Brasoveanu — Ochii jupanitei

Rodica Ojog-Braşoveanu 


OCHII JUPÂNITEI 


-roman istorie — ciclul Andronic- 


1950 


PROLOG 


| Dirninicioara, ascunsă după cula dealurilor supuse răsăritului, 


cerceta valea cu inima purice. Pe malul Valahiei, currunte, khpzit de 
repeguguri, răsărise peste noapte o pădure de arme, Topoare, şi 
SECUri, Şi coase, şi seceri noi, născocite de meştegugaru aninați de 
poalele Euovureştioareiit sau ale Bahluiului, sau în fierăriile 
Braşovului, gi scule îmbătrânite în păruiala cu nohau zvârleau 
căutături iuți după pilda fulgerului, dinți furcilor făurite din fer 
prost scrâsneau întunecați, cuțitele măcelarilor uitaseră gustul 
sângelui de dobitoc zi potteau să deschidă cale slobodă celui 
păgănesc, Şase mii de baci, rnulgători şi ucenici stăpâneau baltagul 
cu o mănă şi câinele cu cealaltă, după cum tot de amândouă 
mâinile se slujeau călugări de la Hurezi, Mănăstirea Domniței, cei 
din obeirmule Bucowinei, sau de la Cozia, ținând sfânta cruce în 
stânga şi spade vechiu, tătăreghi, în cea deprinsă cu închinăciunea, 
Steagurnile de român din Țara Oasului trăseseră din tureatcă 
cuțitozie lungi, fără podoabă, dar învățate să reteze grurmnaţu 
veneheilar pottalrmici, lotru pământului din Zarand trământau în 
palmele  asudate cozoare aprinse la măme, oieri “Vrancei, 


Rodica Ojog-Braşoveanu 


OCHII JUPÂNIŢEI 


-roman istoric - ciclul Andronic- 


1980 


PROLOG 


DDiminicioara, ascunsă după cula dealurilor supuse 


răsăritului, cerceta valea cu inima purice. Pe malul Valahiei, 
cuminte, lipsit de repeguşuri, răsărise peste noapte o 
pădure de arme. Iopoare, şi securi, şi coase, şi seceri noi, 
născocite de meşteşugarii aninaţi de poalele 
Bucureştioareii!*+ sau ale Bahluiului, sau în fierăriile 
Braşovului, şi scule îmbătrânite în păruiala cu nohaii 
zvârleau căutături iuți după pilda fulgerului, dinţii furcilor 
făurite din fier prost scrâşneau întunecaţi, cuţitele 
măcelarilor uitaseră gustul sângelui de dobitoc şi pofteau să 
deschidă cale slobodă celui păgânesc. Şase mii de baci, 
mulgători şi ucenici stăpâneau baltagul cu o mână şi câinele 
cu cealaltă, după cum tot de amândouă mâinile se slujeau 
călugării de la Hurezi, Mănăstirea Domniței, cei din obcinile 
Bucovinei, sau de la Cozia, ţinând sfânta cruce în stânga şi 
spade vechi, tătăreşti, în cea deprinsă cu închinăciunea. 
Steagurile de români din Ţara Oaşului trăseseră din 
tureatcă cuţitoaie lungi, fără podoabă, dar învăţate să 
reteze grumajii veneticilor poftalnici, lotrii pământului din 
Zarand frământau în palmele asudate cosoare aprinse la 


mânie, oierii Vrancei, credincioşi bâtei haiduceşti, îşi 
meşteriseră scule noi, din frasin năpădit de noduri. Calfele 
poştăvăriei înălțate la porunca lui Vodă Şerban 
Cantacuzino, deprinse cu daracele pentru lâna îndărăpnică, 
de Bugeac, mânuiau ţepuşe cu vârful petrecut prin venin de 
paing litvan, tejghetarii lui Manu, şi Panait, şi Anastasie şi 
Luca Fărâmiţă, şi Proca, şi Dumitru Nona ot Braşov, 
neguţători vestiți la acea vreme în întreaga Valahie, meşteri 
în cetluirea cu laţul a terfegoşilor lipsiţi de cinste, răsuceau 
între degete curmeie de sfoară înnodată cu anume ştiinţă. 
Cetele de ţigani zlătari şi spoitori îngăduiţi să-şi desfacă 
meşteşugurile în mahalaua Broştenii'?* ţineau cu credinţă în 
mâini cleşti muşcători, fierarii vasluieni, rânduiţi lângă cei 
de pe malurile Dâmboviţei, se sprijineau în baroase trupeşe. 

Sculele meşteşugarilor feluriţi stârneau uimirea oştenilor 
căci nu prepuiai ce stricăciuni pot aduce. Cu asemenea 
arme pofteau să-şi arate bărbăţia săpunarii, lumânărarii, 
jimblarii, cavafii subţiri, sortiţi să robotească pentru boierii 
muchelefi!3*, şi ciubotarii de trebuinţă sătenilor, neguţătorii, 
pietrarii starostelui Vucaşin şi zugravii lui Pârvu Mutu, 
trocarii din Schei şi Blumăna, harabagiii din Podul Iloaei, 
işlicarii,  pânzarii şi  ciumgiii, pădurarii din codrii 
Grozăveştilor, ai Cotrocenilor, Văcăreştilor şi Sărindarului 
care încingeau cu verdeață şi spaime cetatea de scaun a 
valahilor. Catifelurile de Ypres şi de Louvain şi postavul 
frâncesc, cuvenite celor cu osânză la pungă, şedeau fără 
supărare lângă postavul cenuşiu bobou şi pânza săsească 
deprinsă cu pielea gospodarilor mărunți, camhaua şi 
tebenca ce împodobeau bidiviii căftăniţilor făceau casă 
bună cu blana de oaie azvârlită pe spinarea cailor 
mocăneşti si ai curuților Transilvaniei. Năvoadele pescarilor 
dunăreni, înălțate pe pari, fremătau de nerăbdare gata să 
pogoare capcană peste fesurile ienicerilor. 

Vântul vrăjmaş aţâţă dihonia dintre nouri apoi îşi lepădă 
în volbura Dunării trenţele întunecate. Ochiul dimineţii citi 
cu uimire între fustaşii Măriei Sale Vodă Brâncoveanu şi 


căciularii moldoveni, trupurile de trestie ale muierilor 
gorjence şi cele mai împlinite ale băciţelor sucevene, 
jupânese, jupâniţe, şi slujnice de boieri, neveste şi fecioare 
rupte din ghimirliile prostimii cu furca într-o mână şi 
întreaga zestre de blesteme pe buze. Nici betegiţii şi 
moşnegii uitaţi de moarte nu lipseau. În loc de toiag purtau 
sulițe şi iatagane vârstene, ce îşi aflaseră botezul în bătălii 
uitate, despre care numai cronicile dovedesc ţinere de 
minte. Diecii, grămăticii, pisarii şi învăţăceii şcoliţelor 
domneşti, băietani care în acea dimineaţă din leat 1701 
abia împliniseră zece ani, îşi înfundaseră buzunarele cu 
pietre pe măsura praştiilor şi vlaga braţului. 

Nu clintea nimeni. Păreau ciopliţi în cremene, dăltuiţi în 
trunchiuri de cedru, turnaţi în tiparele oţelurilor. Numai 
ochii şopteau cercetând puhoiul de păgânime revărsat pe 
celălalt mal. 


Umbra lui Alah pe pământ, preafericitul sultan Mustafa al 
II-lea, rămase în pragul cortului verzaliu, chenăruit cu 
inimioare sidefii de scoici şi brâu chindisit din lalele, floarea 
îndrăgită de Profet. Trudiseră asupra lucrăturii meşterii din 
Alep, căci ceaprazarii şalvaragii îngrămădiţi la lenicoy nu 
dobândiseră încă ştiinţa vechilor perşi în asemenea 
împunsătură, în creştetul cortului, cresta cerul cosorul 
semilunii bătut în adamante cât unghia de calic. „Umbra“ 
măsura peste două sute de ocale muscăleşti, căci necinstise 
poruncile Coranului care îndemnau la cumpătare. Polobocul 
pântecelui răsfăţat de bucate evropeneşti se afla cetluit în 
cingătoare lată din muselină, peste care cădea în falduri 
caftanul îngulerat cu vulpe neagră, blană îngăduită doar 
sultanului şi marelui vizir. Trimişii curților împărăteşti 
şopteau că degetele megşterilor armeni ce izvodiseră din fir 
de aur şi rubelite asemenea minune fuseseră retezate, spre 
a nu poftori isprava. Purta spânzurat de gât colan vârtos 
din safire chenăruite cu adamante, în aceeaşi sâmbătă cu 
pietrele de la surgiuc, iar în fiecare deget câte un inel cu 


smaragd trupeş. De la brâu scotea capul un iatagan fără 
asemuire în frumuseţe, darul viclenit al venețienilor, căci, 
după cum mărturisesc însemnările bailului Giustiniani, 
stătuse cale de o săptămână în cuib de buhă şi sub şezutul 
unei vrăjitoare hârbuite spre a-i pricinui moarte grabnică 
necredinciosului. Trudă zadarnică. Venețienii n-aveau de 
unde să ştie că sultanul nu se dezlipea nici în ceasurile de 
dragoste de anume răcliţă în care se aflau unghia şi un fir 
din barba Profetului, cu putere deplină asupra farmecelor, 
otrăvii şi a jungherului cu gând vrăjmaşi+:. 

Cortul fusese înălţat pe un gorgan pieptos, cu vedere 
deplină asupra văii. Preafericitul duse la nări un trandafir 
roşu, apoi îşi roti căutătura verde, năpădită de venin, 
poftind să ştie dacă oştenii nu s-au abătut de la aşezarea 
statornicită. 

Cercetă înaltul cerului. Nourii cei negri îşi smulgeau 
bărbile, schimbau sudălmi groase, tunate prelung. 


Toată talpa iadului muncea apele Dunării, le repezea 
Bistriţă în pletele sălciilor plângătoare, le sugea apoi 
născocind vârtejuri bortite adânc. Fluviul gemea înfundat, 
azvârlind căutături speriate spre lumeţul încremenit pe 
malul Valahiei, sărac în arme dar bogat în credinţă, şi 
păgânimea de pe celălalt mal, ciotcă de ascuţişuri. Cerul se 
întunecase la obraz, şi mai vârtos la cuget, căci nu-i erau pe 
plac asemenea isprăvi. Citi cu amărăciune piepturile 
românilor, sprijinite numai de inimă, şi vărsă cea dintâi 
lacrimă. 


Ploua zbuciumat, cu obidă. Vântul stupea picăturile reci 
în obrazul meşteşugarilor-oşteni, dimpreună cu frunzele şi 
ciulinii sărăciţi de răsuflarea lui brumărel. 

O singură mână nu se clinti pentru a rândui pletele 
zbuciumate de urgie, o singură cuşmă, basma sau calpaci5+ 
nu se răsuci spre a măsura mânia cerului, încremeniseră 
grohotiş de piatră aspră. Fulgerele născocite de încleştarea 


nourilor se încrucişau cu altele, ţâşnite din căutătura 
oamenilor. Ochii ţepenarilor trotuşeni şi ai celor de pe 
Mureş ardeau molcom, ai muierilor şi fecioarelor care-şi 
aşteptau moartea hărăzită bărbaţilor azvârleau văpăi, în 
ochii moşnegilor cu vederea beteagă clipeau des Licuricii 
mândriei, căci aveau să-şi afle sfârşitul în picioare şi nu 
plecând grumazul după pilda necuvântătoarelor. 


Degetele meşteşugarilor se albiseră strângând sculele în 
căuşul palmei. Mâinile deprinse cu acul sau ciocanul spre a- 
şi dovedi iscusinţa săvârşind minuni de frumuseţe, se 
aburiseră. Un murmur încetişor se desprinse din cetele 
călugărilor. Monabhii de la izvoarele Trotuşului mărunţeau în 
barbă rugăciunea către Cuvioasa Paraschiva, ocrotitoarea 
Moldovei. 


Ploaia spăla harnică săbiile spahiilor. Caii băteau învelişul 
de piatră născocind snopi de scântei. În căutătura 
ienicerilor, desluşeai nerăbdarea de a culca în fân muierile 
valahilor, fără pereche în ispite sataniceşti. Pedestrimea, 
muncită de galbenii aninaţi în salbele moldovencelor, îşi 
macină greu zăbava furând cu ochiul spre cortul sultanului, 
căci de acolo avea să ţâşnească porunca aşteptată. 

Lefegiii greci, lombarzi, albanezi şi de alte seminţii îşi 
călătoreau gândul prin  hrubele crâşmelor  înşirate 
ciupercărie în târgul Bucureştilor, poreclite 'Tunelurile 
vieţii, cu vin cinstit, limpede precum lacrima de fecioară; 
şalvaragiii  'Turchestanului,  neîntrecuţi în  căpoşenie, 
chibzuiau dacă numărul carelor era îndestulător pentru a 
face faţă darurilor lepădate de voevozii munteni şi 
moldoveni în biserici şi mănăstiri. 

Vântul cel fără de odihnă smulse freamătul oştirii păgâne 
si-l trecu flamură vestitoare de primejdie peste apele 
Dunării. 


Puiul de deal răsărit la poalele câmpiei adunase toată 
floarea boierilor moldoveni, transilvăneni şi valahi, 
căpeteniile curuților şi ale steagurilor de tălpaşi pogorâţi 
din  îndepărtata [ară a  Oaşului. Măria Sa Vodă 
Brâncoveanu, cunoscut pentru patima arătată pietrelor de 
preţ şi veşmintelor cu cheltuială, ridicase a mirare 
sprânceana către voievodul moldovean, Duca, căci degetele 
lungi, subţiratice, nu purtau decât inelul cu sigiliu. În locul 
caftanului domnesc, bogat în odoare, pe umeri îi flutura o 
mantie leşească cernită, în loc de cucă îşi îndesase pe 
creştet cuşmă oltenească cu pană de hultan la tâmplă. 
Domnul Moldovei se  căia că dăduse ascultare 
ighemoniconului, îmbrăcând veşmintele statornicite la ceas 
de primejdie. Căftăniţii celor două cetăţi de scaun surori se 
lepădaseră într-un gând de portul păgânilor. 

La un pas şi jumătate în umbra voevozilor stăteau marii 
spătari, în coaste marii postelnici, căpeteniile steagurilor se 
înşiraseră cerc frânt, de-a valma cu ceilalţi dregători. 
Credinţa în biruinţă le sprijinea fără vlagă inimile, dar 
nimeni nu îndrăznea s-o mărturisească. Cetluiau cu 
căutătura hoardele păgânilor, gata să se năruie asupra 
Valahiei. 


Pricina pentru care toată suflarea românilor îşi cerceta 
moartea înălţând zid la Dunăre avea rădăcini în născocirile 


hiclenilor şi a unor ochi cu putere satanicească, de pe malul 
Bosforului. Intr-o seară de florar... 


Capitolul 1 
OCHII JUPÂNIŢEI 


La ceasul când naşte întunericul, opt sute de minarete 
întindeau braţele către sineala cerului, cerşetorind lui Alah 
odihnă dulce. Liniştea înainta greu, făcându-si loc cu 
coatele printre neguţătorii lacomi de câştig din Bedesten'*:, 
astupă gura cea bogată a vânzătorilor de şoşab din bazarul 
cel mititel şi pogori pe Divan Ioly!7+ ca să-şi plece fruntea în 
faţa  Moscheei Albastreit:. O vreme nu se auzi decât 
olăcăitul muezinilor, care îndemnau purtătorii de şalvari la 
rugăciune. Deasupra Cornului de Aur, blagoslovit de Profet 
cu frumuseți felurite, noaptea are nuri de cadână, miroase 
a fân de mare, îndeamnă cugetul să-şi găsească astâmpărul. 
Apele Bosforului dezmiardă malurile cu pricepere de 
ibovnică, susură istorii moarte de mult... 

Ca la poruncă, clopotele bisericilor din Pera'** şi Fanarul 
grecilor, meşteri mari în dedesupturile prefăcătoriei, 
prinseră să ofteze înfundat, vestind patimile Mântuitorului. 
Vinerea neagră, vinerea mare, vinerea seacă a creştinilor 
supuşi ortodoxiei se lungise pe năsălie aşteptându-şi 
sfârşitul. Luna răstignită în furcile cerului îi aprinsese la 
căpătâi un ciot de lumânare. 


Ahmed, feciorul Califului Muradja Septar, păstorul drept- 
credincioşilor, bătea colbul ulicioarelor strâmte, gâtuite de 
ghimirlii, cu zestre mare de lipsuri. Milogii, îndrăgiţi de 
Alah pentru că s-au lepădat de ispita agoniselii deşarte, nu 
deprinseseră năravul terfegoşilor din târgurile papistaşe 
care cerşetoresc strecurând întârziaţilor jungherul la 
beregată, aşa că puteai păşi printre dumnealor fără spaimă. 
Altminteri, pravila oprea sub osânda spânzurătorii portul 
armelor în Istanbul. Dacă mai adăugai la toate astea şi 
cinstea păgânilor, ajunsă de pomină, puteai pricepe lesne 
de ce stăpânirea chibzuise că ulițele pot trăi numai din 
milosârdia lunii, lipsindu-le de fanare. Nici grija că vreun 
dulău cu deprinderi valahe ar putea să aducă nădragilor 
stricăciuni nu adumbrea umbletul. Toată suflarea câinilor se 


afla surghiunită departe de căutătura Profetului de când 
mâţele  dobândiseră, prin linguşeli greceşti, întreaga 
cinstire a lui Alah. 

Ahmed Septar bătuse pe muchie şaisprezece ani. 

Răsplătind truda Califului de a cetlui purtătorii de şalvari 
sub azbucoavna Coranului, cerul mahomedan îi înzestrase 
feciorul cu prisos de daruri. Flăcăul dobândise trupul 
suleag al paladinilor, chipul gondolierilor, o scânteie din 
mintea de jăratec a dascălului său Dimitrie Cantemir şi o 
inimă pe măsura pâinilor moldoveneşti. Mustăcioara 
întunecată corb îi râdea deasupra gurii, întreaga făptură îi 
hohotea pradă unei bucurii despre care nici măcar 
pergamentele cele vechi nu pomenesc. Bucuria lui Ahmed 
Septar avea părul bălai, ochii ciorchini de liliac pierduţi 
spre tâmple, buzele cireşii. Purta caţaveică cu bumbi de 
adamante, ciuboţele din saftian răsuriu, rochie de 
canavăţii”! săbuită cu ştiinţă pentru a-i desluşi boiul 
subţiratec şi sânii iezi sălbatici cuprinşi de neastâmpăr. 
Surâdea blajin şi atunci obrazul dăltuit în piatră albă, de la 
Marmara, îşi sporea strălucirea, căutătura deprindea 
moliciunea de catifea a violetelor. 

Inimioara lui Ahmed se rumenise în prima zi de Ramazan, 
când privirea jupâniţei îi zvârlise cea dintâi săgeată. Urca 
însoţită de slujnice tuciurii într-un caic cu şase vâsle, 
priponit la buza Cornului de Aur. Pungi grele de galbeni 
izbutiseră să cumpere una din acele slujnice, care îl aştepta 
pe treptele  moscheei  Suleymanie, la dezlegarea 
întunericului, după înţelegere. 

Feciorul Califului îşi iuți paşii, tras aţă de vraja ochilor de 
ametist. 


XXX 


Radu Andronic, logofăt de taină al Măriei Sale Vodă 
Brâncoveanu, şi lie Machidon, slujitorul logofătului, 


treceau prin sită pleava uliţarnicilor, poftind să desluşească 
anume umblet carele se cerea citit spre tihna Valahiei. Erau 
bărbaţi tineri, croiţi cu dărnicie şi la trup, şi la judecată. 
Purtau veşminte păcurii pe potriva întunericului şi socotinţe 
de vulpe în căutătură. Boierul cântări oastea de milogi 
îngroşată vârtos în ultima vreme, clătinând din cap: 

— Bag de seamă, spuse, că lenea fată iepureşte la 
Istanbul. 

Ilie Machidon, stup de pilde, îşi rândui mustăcioara a 
zâmbet: 

— După mintea mea cea nătângă, de ţăran, năravul 
terfegoşilor se cuvine prețuit. 

— Ai deprins poruncile Profetului, împărate? 

— Apoi, cinstite boierule, de când mă ţin scai de pasul 
domniei tale spre a socoti de câte ori te împiedici, am 
deprins multe... Dar să nu-mi uit vorba. Era în sat la noi 
unul, Toloacă, atât de trândav încât jurai că-i os de 
căftănit... 

Diavolul cel şugubăţ făcea casă bună cu Ilie Machidon, 
răzeş de la cotul Milcovului. Radu Andronic preţuia limba 
cea ascuţită a slujitorului. Râse, mulţumit de împunsătură: 

— Şi? 

—  Toloacă aista, urmă plugarul, trăia din mila 
gospodarilor. Într-o zi, din cele rele, chibzuind să-şi 
sporească agoniseala, a pus mâna pe o flintă şi-a ieşit la 
drumul mare, iar stăpânirea l-a spânzurat. Aflând păţania, 
m-am scărpinat sub cuşmă şi-am luat învăţătură: mai bine e 
să întinzi mâna decât gâtul... 

Radu Andronic îi prinse braţul, măsurând lung făptura lui 
Ahmed. 

— Omul nostru? întrebă slujitorul. 

— Nu. Mi s-a părut. 

Nu ştiau că umbletul păgânului avea să le sărăcească în 
curând odihna, mânându-i pe drumurile Evropei. 


XXX 


Secera lunii, scăpată de pe flamurile oastei otomane. 
asudase culcând palancă negura şi pogori să se scalde în 
apele Cornului de Aur. 

— Boierule! 

Şoapta îl prinse pe Ahmed de mânecă. Se opri cercetând 
mogâldeaţa care rezema umbra minaretului. Era o ţigancă 
trupeşă, ajunsă la anii când poftele trupului ostenesc. Purta 
văl cernit, poruncit fiicelor lui Alah, şi spaime gata să 
plodească în căutătură. 

Feciorul Califului se încredinţă că nimeni nu-l stâlpeşte 
cu privirea şi numai după aceea păşi la adăpostul 
întunericului. 

— De unde ştii că eu sunt cel aşteptat, femeie? 

Roaba îşi dezveli dinţii albi, mascaţi. 

— Ţi-am deprins călcătura. Umbletul domniei tale pe sub 
porţile jupâniţei Raluca are viersul lui... 

— Raluca o cheamă? întrebă Ahmed, căscând ochii de 
mirare. 

Îşi potrivi numele pe buze, poftorindu-l în şoaptă. 
Căutătura ţigăncii se lungise aţă, stârnită de diavolul 
lăcomiei. 

— Pentru asemenea destăinuire, oftă, mă aşteaptă arsura 
harapnicului. Trag nădejde că şi leacul va fi pe măsură. 

— Ţine! 

Ahmed îi zvârli o pungă împlinită în şolduri. Degete 
încovrigate de patima aurului, cu unghii vineţii, rătăciră 
într-un sfârâiac de clipă darul turcului printre bodroanţe. 

— Cine-i jupâniţa? 

— Au! 

— Vorbeşte! 

— Nu cutez să-mi vând stăpâna, boierule, frumosule... 

— Vorbeşte, porunci Ahmed, şi te îmbrac în galbeni! Nu 
pungile îmi lipsesc... 


— Ştiu, inimioară. Focul care te mistuie, numai câutătura 
jupâniţei îl poate ogoi. Şopti uitându-se cu teamă în jur: E 
fata postelnicului Balş din ţara Moldovei. 

Ahmed Septar cunoştea de la Dimitrie cel învăţat, din 
neamul Cantemireştilor, dregătoriile moldo-valahilor, şi tot 
dumnealui îi desluşise rosturile marilor boieri în inima 
împărăției. Cuca şi tuiurile, semnele domniei, erau veşnic 
scoase la mezat căci voievozii "Ţărilor Române se dovedeau 
uituci, necinstind jurământul de credinţă lăcrămat la 
picioarele sultanului. Legămintele tainice cu nemţii sau 
muscalii, după cum bătea vântul puterii, şi mai cu seamă 
țesătura încurcată de pâri şi intrigi puneau bietul capugiu 
pe drumuri spre a zvârli petica neagră de mazilire pe 
umărul nesupusului. lar acel nesupus mai ostenea şj 
securea gâdelui de la Ediculeii+, dacă nu sărea fără zăbavă 
pe cal vânteş care să-l poarte printre vrăjmaşii Semilunii. 
Aurul, ochiul vătămător al celui cu cornite, unsese mulţi 
domni şi-i scutise apoi de beteşugurile bătrâneţii, 
descăpăţânându-i, căci, după cum şoşotesc zicătorile, la 
Istanbul până şi pietrele de pe drum întind mâna după 
peşcheş. 

Feciorul muftiului aţinti chipul roabei. 

— Postelnicul trudeşte să ajungă în scaunul Moldovei? 

Țiganca îi strecură privire  pricepută. Asemenea 
căutătură are darul să desluşească cugetul oamenilor mai 
limpede decât slovele aşternute în pergamente. Roaba o 
deprinsese cu anii, dar mai cu seamă trudind să se 
strecoare neocărâtă la curţile a trei stăpâne: vorniceasa 
Boldur, bunica postelnicesei, comisoaia Anica, maică-sa, iar 
acum, în urmă, la jupâneasa Eufrosina, cea mai aprigă într- 
un neam de muieri despre a căror afurisenie zvonea o 
Moldovă. Când temi gârbaciul, înveţi lesne să ghiceşti dintr- 
o singură privire pofta stăpânei... 

Pe buzele roabei alunecă zâmbet şters. Tânărul era crud. 
O desluşeau musteaţa abia mijită, obrajii cu dulceaţă de 
prunc, vorba fără vicleşug. Cine poartă asemenea întrebare 


unei slugi neînsemnate n-a apucat încă să deşarte o singură 
carafă de vinars. 

— Unde-o vrea Dumnezeu, în Moldova sau Valahia, că 
dumnealui nu-i năzuros. Jupâneasa Eufrosina, 
postelniceasa, cată într-o parte. A făcut bătături la limbă 
spurcând cinstea Brâncoveanului. Îşi astupă gura. Asta era 
taină! Mă jupeşte stăpânica! 

— Vorbeşte-mi de jupâniţa Raluca. 

— Au! Sunt roabă credindioasă, boierule... Ochii lui 
Ahmed Septar prinseră a luci. 

— Dacă nu te slujeşti de două limbi, vei primi destule 
pungi ca să te răscumperi. 

— Am şi-o mumă roabă, inimioară, n-o poci lăsa... 

— Cunosc rânduiala. 'Te va însoţi. 

— Şi-o soră... 

Țiganca scurtă pomelnicul căci privirea turcului vestea 
primejdii. Cercetă împrejur, ferindu-se parcă de urechi 
vrăjmaşe, şi prinse a-i şopocăi îndesat: 

— Atâtea zile să apuc, boierule, câte inimi au secerat 
ochii jupâniţei! Şi socoteşte, rogu-te, că abia la Sfântul 
Gheorghe, izbăvitorul de păgâni, a desprins paisprezece 
ani. 

— E... înghiţi greu nodul arducat în gâtlej: E slobodă? 

— Slobodă şi neprihănită! 

Ahmed Septar răsuflă adânc. Temea vestea că jupâniţa ar 
fi fost juruită vreunei beizadele, ori că vreun purtător de 
mustață şi-ar fi făcut loc în cugetul ei. Întrebă cu glas aburit 
de bucurie: 

— Cum te cheamă? 

— Zamfira. 

— Ajută-mă s-o văd, Zamfiră! De patru zile bat zadarnic 
uliţa voastră, pândesc caicul şi grădina... 

— Umbletul domniei tale a stârnit zarvă mare, boiarule. 
Nu ţi-ai ferit chipul nici paşii, iar postelniceasa a băgat de 
seamă încotro ţi se îndreaptă gândul. De patru zile, jupâniţa 


Raluca stă zăvorâtă în odaie, sub poruncă straşnică să nu se 
apropie nici măcar de fereastră. 

Inimioara lui Ahmed se chirci speriată, în ochii mari, 
negri, se aşternu roua. Şopti gâtuit: 

— Ajută-mă, Zamfiră! 

— Ce putere chibzuieşti că are o roabă? oftă muierea cu 
amărăciune. 

— Îndeajunsă pentru ca stăpânul înţelept s-o teamă. 

Scoase inelul bătut în adamante, singura lui podoabă, şi i- 
| înghesui în palmă. Zamfira îi simţi degetele reci, 
tremurânde şi pricepu că liliacul din ochii jupâniţei 
pricinuise rană adâncă puiului de turc. 

— La ceasul când părintele vostru, ăla cocoţat în minaret, 
cheamă păgânimea pentru ultima rugăciune, şopti repede 
fără să-şi grădinărească vorbele, creştinii din Pera plâng 
răstignirea Domnului. 

— În noaptea asta? 

— În noaptea asta! Jupâniţa Raluca îşi va însoţi muma. 
Clipi cu înţeles. Biserica e stup de lume, nimeni nu va băga 
de seamă că printre ei se află şi un turcalete carele şi-a tras 
peste şalvari o pereche de berneveci... 


Pe bună dreptate, casele postelnicesei Eufrosina Balş 
erau socotite cele mai trupeşe din întreaga Peră. Muiere 
bătătarnică, plină de vlagă, trufie şi arginţi - străbunii 
dumneaei îşi dobândiseră avuţia şi dregătoriile în vremea 
lui Alexandru Vodă cel Bun - hotărâse cu cinci ani în urmă 
conac neasemuit sub cerul Bosforului şi izbutise. Luând 
pildă hudubaia lui signor Visconti, trimisul ducelui de 
Toscana la Stambul, poruncise ziduri înalte, făţuite cu sidef 
de la Edirne, ferestre străjuite de cafasuri!!2+ rotunde, 
năpădite de volbură şi roze, scară trufaşă ce deschidea 
evantai de marmură albă. Ultimele trepte, vegheate de lei 


rânjiţi, îţi mânau paşii pe potecă prunduită cu piatră 
mărunţită, de la Chipru. Într-un singur fel strunise cucoana 
Eufrosina gustul grădinarului franţuz, şi anume înălţând 
ziduri groase de verdeață ce tăiau priveliştea spre uliţă. 

Îl lăsase apoi să-şi vadă slobod de meşteşug, căci doar un 
zălud învaţă şoimul să zboare, pe popă să ducă cupa la gură 
şi pe diavol viclenia. 

lar franţuzul nu se scumpise la meşteşug. Născocise 
îmbinări rare de florare, zvârlise nenufari şi crini roşii în 
havuzuri, însufleţise aleile cu susur dulce de fântână şi viers 
de privighetoare. Umbrarele de trandafiri înălţau cuşme 
sângerii a căror aromă  dezmierda acum  nările 
postelnicesei. 

Jupâneasa Eufrosina îşi clăti privirea în apele Cornului de 
Aur, apoi închise fereastra oftând adânc. Grijile aduse din 
ţara Moldovei sporiseră vârtos, îi umpleau cugetul. Deprinşi 
cu plăcintele calde, dregătorii turci cârneau din nas la 
pungile sulege, gustul domniei înmulţise boierii dornici să-şi 
caute noroacele la Istambul, iar Raluca... 

Sprâncenele negre se îmbinară în creţ aspru, retezându-i 
fruntea. Grijile cele mari i le pricinuia jupâniţa. Ochii 
liliachii stârniseră dihonie printre trimişii curților evropene. 
Wlaso, al Poloniei se sfădise în săbii pentru căutătura fetei 
cu dragomanul rus Ciatkovski vătămându-l de moarte, un 
dregător neamţ, smintit, îşi curmase zilele, pe omul 
Bourbonului îl lepădase muierea din aceeaşi pricină. 
Postelniceasa îşi răsucea în fel şi chip aducerile aminte 
poftind să priceapă pe ce urme păşeşte Raluca. 

Muierile din neamul dumneaei, har Domnului, nu 
speriaseră nicicând mirazele!13* cu frumuseţea, vorniceasa 
Boldur, răsbunica, fusese chiar vestit de slută, într-atât 
încât o pomeneau letopiseţele cele vechi. Dar ce minte 
ascuţită ascundea chipul acela de nevăstuică, şi câtă vlagă 
şi putere de înfăptuire stăruia în trupul slăbiu, cu gheb 
răsărit pe o singură parte a spinării! Ea adusese spor 
îmbelşugat avuţiei Boldurilor, îşi mânase bărbatul la 


dregătorii de seamă şi dacă viaţa nu s-ar fi aşezat de-a 
curmezişul i-ar fi depus în poalele caftanului cuca şi tuiurile 
domniei. 

Răsuflarea grăbită descoperi ilicul jupânesei. Nu izbutise 
mai bine nici mumă-sa, armăşoaia Anica, muiere la fel de 
bătătarnică, secerată în crucea tinereţii. 

Dacă fusese chipeşă? Umerii postelnicesei săltară a 
dispreţ. La ce slujeşte frumuseţea? Asemenea pacoste 
seamănă vrajbă, sărăcie şi lacrimi. Nu plângi decât ce-ai 
pierdut, iar după 25 de ani, miraza opinteşte să ţi-o 
dovedească în fiece zi. 

Inima şi gândul postelnicesei torceau griji. Nu văzuse 
încă făptură omenească să poată fi asemuită cu Raluca, ba, 
Doamne iartă-mă, nu găsise atâta desăvârşire nici în 
chipurile zugrăvite pe sfintele icoane. Fata avea dulceaţă în 
călcătură, îşi mlădia şoldurile cu ştiinţă satanicească, când 
râdea îi răsăreau pe buze livezi de cireşi în floare. Dacă 
bietul creştin dovedea snagă la umbletul Ralucăi, dacă 
harbujeii sânilor nu-i pricinuiau ameţeală, dacă îşi mai ţinea 
capul pe umeri întâmpinându-i surâsul, era peste putinţă să 
nu-şi lepede inima lângă imineii diavoliţei când îl secera cu 
privirea. Ochii jupâniţei vesteau adâncul fără de sfârşit al 
mării, istoriseau tainele cerului, aveau chemarea pâinilor 
ieşite din cuptor şi vraja căutăturii de şarpe. Ochii jupâniţei 
cerşetoreau milă, slobozeau porunci, îţi dezmierdau 
cugetul, îţi întindeau clapce fără de scăpare. Păreau violete 
aduse de la Parma, păreau flori de liliac sărutate de rouă, 
păreau pietre de ametist. Pletele limonii, aproape albe, 
sporeau lumina privirii, îi zugrăveau obrajii şi lujerul 
gâtului. Nu purta podoabe. Diamanticalele fugiseră demult 
de pe braţele şi degetele jupâniţei, ruşinate de strălucirea 
ochilor rupţi dintr-o lume de care nici un muritor n-a aflat. 

„N-o să fie fericită, chibzui postelniceasa. Darurile fără 
de măsură alungă norocul.“ 

Socotelile Eufrosinei Balş izvorau din întâmplări amare. 
În loc să pună umărul la mazilirea Brâncoveanului, 


fermecând vreun dregător, ochii jupâniţei spărseseră 
ulcelele, îndată ce unul opintea pentru neamul Balşilor, 
ceilalţi, împunşi de diavolul pizmei, născoceau piedici. 

Jupâneasa trecu în chiar-chiri1*:. Miraza venețiană o 
zăticni între ciucurii de cleştar, o maimuţări aidoma 
zugrăvind-o din cap până la iminei. Eufrosina Balş se opri 
cercetându-şi chipul. Nopțile măcinate de gândul domniei îi 
sărăciseră obrajii, îi picuraseră argint la tâmple. Avea 
trupul vătămat de naşteri, albeaţa pielii murise de mult. 
Numai patima de a-şi împinge omul în scaunul Valahiei mai 
lumina cu toate opaiţele aprinse. Nasul bârligat îi lunecase 
spre bărbie, umerii adunaţi gemeau sub greutatea straielor 
de brocart. 

„E ca o cămilă, spusese cândva despre dumneaei 
Bălşoaia cea bătrână, mama postelnicului. N-are nimic 
drept... Cum te-a ameţit, fătul meu?“ 

Jupâneasa Eufrosina îşi repezi capul pe spate. Un creţ 
adânc îi brăzda grumajii, ţinând pereche colanului de 
mărgăritare. Tot din mărgăritare se afla alcătuită şi leasa 
care îi cetluise pieptul, căci postelniceasa îndrăgea straiul 
cheltuielnic în tot ceasul zilei. 

„Nu-s dreaptă, mamă Bălşoaie, susură dinaintea oglinzii, 
dar chimirul mi-e îndestulat. lar domnia ta, ţeapănă plop, ai 
ajuns la bătrâneţe să mănânci din pomana strâmbei...“ 

O boare dezmierdă covoarele de Esfahan şi Tabriz. Păşea 
jupâniţa. Aripa fluturelui ar fi stârnit zgomote mai îndesate, 
floarea de mac atingere mai aspră. Dintr-o dată, lalelele din 
vasul azuriu de Bohemia îşi ridicară capetele, florile 
înmănuncheate la icoana cuvioasei Paraschiva prinseră a 
zâmbi, lumina din sfeşnice spori. Postelniceasa îşi făcu 
semnul crucii cu limba, alungând numele satanei. Nu, nu 
era o părere. Când jupâniţa pătrundea într-o încăpere, 
lucrul cât de mărunt prindea strălucire, sfinţii cetluiţi în 
veşminte de aur sau argint îşi potriveau surâsul pe buze. 

Eufrosina Balş o măsură lung. Fata înveşmmtase strai 
liliachiu, după pilda ochilor, şi iminei albi. Horbota dinţilor, 


buzele răsurii fără urmă de chinoroz, marmurii albă a 
obrajilor şi pletele îi slujeau cu râvnă căutătura. 

— Poftesc să aflu, spuse postelniceasa, ascuţindu-şi 
cuvintele, pentru care pricină te-ai gătit de zaiafet, 
jupâniţă? Au nu ştii că-i noaptea cernită a sfintelor patimi? 

Fata cântări iute poalele de brocart ale postelnicesei, 
numără dintr-un ochi brăţările şi cerceii grei de adamante, 
apoi îşi ascunse, căutătura dinapoia genelor frănjurite, 
mărturisind supusă: 

— N-am uitat, mămucă. 

Nici clopoţeii de la încălţările paicilor aflaţi în slujbă 
domnească, nici suspinul frunzei urgisită de vânt, nici 
şoapta privighetorii n-ar fi izbutit sunetele molatice din 
vorba jupâniţei. Vorba jupâniţei mirosea a mărgăritărel, a 
curăţenie, îţi picura lacrimă în suflet. 

— Cu atât mai vârtos e păcatul! urmă coana Eufrosina. 
Schimbă-ţi degrabă rochia cu cea cernita, de canavâţ! 

— O schimb. 

— Inima mea s-ar bucura să afle că ţi-ai învestmântat şi 
cugetul cu asemenea straie, dar mai cu seamă căutătura. 
Ochii tăi mi-au pricinuit mai multe pagube decât 
teşcherelele păgânilor, fără de fund. 

— Scoate-i, mămucă! 

Grăise cu obidă zăticnită, rouă îi împăienjeni privirea. 
Eufrosina Balş i-o reteză scurt: 

— Nu voi şovăi, de o fi nevoie. Te povăţuiesc să ţii măsura 
la îndemână, jupâniţă! Treburile l-au priponit pe dumnealui 
postelnicul departe de Istanbul, aşa că eu ţi-s tată! Ia dară 
aminte! Vom purcede la sfânta slujbă de noapte împreună 
cu slujitorii. Poftesc să nu-ţi dezlipeşti căutătura de colbul 
uliţelor! 

— Da, mămucă. 

— Poftesc de asemenea să-ţi laşi ispitele din călcătură 
acasă, căci Domnul se leapădă de cei cu daruri sataniceşti! 

— Aşa e, mămucă. 


— Vom ocoli, după datină, biserica. Leagă-ţi ochii de 
Sfinţii zugrăviți pe pereţi! Nu se află păcat mai mare decât 
să stârneşti patimi lumeşti la slujba îngropăciunii! 

— Adevărat. 

— Trag nădejde că batâr în noaptea sfântă n-o să te 
apuce cântatul cucoşilor în faţa mirazei. Şi acum, lipseşti 
din ochii mei! 

Jupâniţa îşi făcu plecăciunea împreunând palmele sub 
bărbie, după obiceiul domniţelor moldovence, şi pluti abur 
spre odăile ei. 

Lalelele din văsciorul azuriu îşi plecară capetele. 


Scăpată din chingile postelnicesei, jupâniţa zbură prin 
încăperi, îşi chemă şopocăit roaba: 

— Zamfiră! 

Țiganca, îndoită din şale, se ivi în prag. 

— Sărut ochii, stăpânico! 

— Închide uşa şi desfundă-ţi cu nădejde urechile! Am 
vremea măsurată, şi deprinderea să nu rostesc de două ori 
aceleaşi cuvinte. Aşa! Acum ascultă! N-am să te înghesui la 
jurăminte pe sub icoane, după pilda mămucăi, căci e de 
prisos. Juri strâmb! 

Roaba îşi astupă gura a mirare fără de hotar. 

— Eu? Doamne iartă-mă şi păzeşte! 

— N-ai să afli iertare, Zamfiră! 

O măsură lung, privirea de ametist isca muchii ascuţite. 

— Eşti sfădită cu adevărul din născare, ai deprins năravul 
de a cotrobăi prin besactele din pruncie, nu crezi în 
Dumnezeu de când erai fată mare, nici în diavol de la opt 
ani când ai devenit muiere, şi de când te ştiu îţi trudeşti 
mintea pentru a născoci vicleşuguri care să-ţi sporească 
agoniseala. 

— Vorbeşti cu păcat, sufleţelule! 

Înghesui cruci mărunte, adunând lacrimi calpe în colţul 
ochilor. Privirea jupâniţei i le zăgăzui. 


— Geaba chemi plânsul, Zamfiră, căci ştiu bine, nu ţi-e 
teamă de mânia mea. N-am pus niciodată mâna pe gârbaci 
şi nici năravul pârii nu l-am deprins. Aceasta-i pricina, 
pesemne, pentru care mi-ai sfeterisit un inel şi două spelci 
bătute în adamante... 

Țiganca lipi uşa cercetând cu spaimă chipul Ralucăi. 

— E vinerea neagră, stăpână, nu-ţi împovăra cugetul cu 
asemenea păcat! 

— Inelul şi spelcile se află şi acum dosite în punga ta cu 
tutun. Am râs, căci Cel-de-Sus m-a ferit de patima 
podoabelor. Nu preţuiesc avuţiile. 

Roaba o măsură hoţeşte printre gene. N-ar fi prepuit în 
ruptul capului că jupâniţa gingaşă, drumeţind mereu 
printre nouri şi luceferi, îi ştie învârtelile. 

Boierii Balş, pogorâtori spre asfinţit, ori cei buiaci, 
prieteni şi slujitori, tălmăciseră de mult darurile Ralucăi: un 
car de ispite şi o minte care nu asudă cugetând, otravă 
dulce în căutătură şi deşertăciune în căpşorul bine dăltuit. 
Zamfira îşi alungă smiorcăitul şi îi potrivi pestelcă nouă 
surâsului. 

— Averi mai mari decât ochii dumitale, jupâniţă, nu se 
află... 

— Ochii cugetului, Zamfiră! 

Rămase pe gânduri cale de un pocal băut pe nerăsuflate, 
în zilele de arşiţă, apoi deschise capacul sunducului arăbesc 
cu fesfesele de aramă şi-i puse în poală un pumn de 
giuvaericale. 

— "Ţi le dăruiesc! 

Roaba se ciupi poftind să se încredinţeze că nu visează. 
Brăţara fagure de pietre mari, albastre, de la Ceylon, 
azvârlea fulgere, rubinele inelelor născoceau pete roşii prin 
unghere. Nedumerirea îşi săpa vad adânc pe chip. Jupâniţa 
desluşi o vreme tâlcul paşilor din chiar-chir, şi şopti slujnicii: 

— Poftesc un singur lucru. Să te lepezi de minciună! 

— Inimioară! bâlbâi ţiganca. 


— Să nu-mi juri credinţă, Zamfiră, căci e în zadar! Te-am 
citit de mult... 

Ochii liliachii rătăciră o vreme în lungul pereţilor 
înveşmântaţi în mătase purpurie, poposiră asupra canarului 
priponit în colivia de aur. Un glas răzbătea din uliţă: 

— Şoşabi13:.... Şoşab rece şi dulce! 

Jupâniţa aţinti chipul roabei: 

— Ce te-a iscodit păgânul? 

Țiganca căscă ochii de uimire şi se lăsă moale pe covorul 
alb de Smirna. 


Postelniceasa desprinse cu băgare de seamă pecetea 
scrisorii, adusă de un olaci18* din îndepărtata ţară a 
Moldovei. Era o carte de răspuns pentru Raluca de la 
prietena dumneaei, Aspasia, fata logofătului Dumbravă. Din 
cele înşirate, coana Eufrosina pricepu că fiică-sa trudea să 
afle dacă au înflorit zarzării din livadă, dacă Aspasia n-ar 
putea să-i trimită păpuşa leşească şi basmele Nibelungilor 
tipărite de nemți... 

Lipi la loc pecetea fără risipă de griji, căci cunoştea 
nepriceperea jupâniţei în asemenea treburi şi născoci o 
cruce mare mulţumind lui Dumnezeu că în ciuda celor 14 
ani şi a blestemului din privire, Raluca nu şi-a rătăcit 
copilăria. 

N-avea să afle niciodată adevăratul chip al veştilor. Se 
împlineau doi ani de când jupâniţa îşi întocmea scrisorile 
după anume izvodi1?:. 


Roaba o privea solomonită. Socotea întâmpinarea cu 
turcul cel tânăr o izbândă a treburilor ei de taină, căci 
postelniceasa lepădase poruncă straşnică slujitorilor să-şi 
ţină gura lăcătuită. Până să se dezmeticească, apucă după 
vechea deprindere cărăruie cotită: 

— Au! Care păgân, prinţeso? 

Raluca zvârli răsplata înapoi în sunduc: 

— Eşti slobodă! 

— Inimioară! 

— Du-te, Zamfiră! Bag de seamă că n-ai priceput nimic. 
Şi tu mă crezi neghioabă. 

Țiganca hotări să o ia pe toloacă. Spuse fără înconjur: 

— Vina o poartă domnia ta, stăpână. le-ai străduit să ne 
faci încredințarea că ai priceperea beteagă. Pentru care 
pricină anume, nu ştiu în ruptul capului. 

Raluca izbucni în râs şi dintr-odată zarzării abia 
îmbobociţi din livezi dădură în floare. 

— Supunerea nătângă alungă prepuielile, iar poveţele cu 
tâlc, de care mămuca nu duce lipsă, rămân în sarsana fără 
să-mi mai supere urechile. Tlemi acul viespii, nu 
dezmierdarea aripii de fluture, ghimpii urzicii, nu focul florii 
de mac, ţipătul cucuvelei şi nu viersul ciocârliei... Îmi 
făceam griji de sulița unui singur ochi: al tău. Râse: 
Degeaba ai cărunţit, Zamfiră! 

Roaba îşi făcu semnul crucii şi spuse ; 

— Vai de bietul creştin care ţi-o pica sub călcâiul 
încălţelului! Iartă-mă, stăpână, că am cutezat! 

— Altceva mă necăjeşte. Nici acum n-ai priceput nimic! 
Şopti apăsat: Nu un creştin mi-a fărâmat liniştea... 

Țiganca făcu ochii mari. Raluca zâmbi şi liliacul din priviri 
se acoperi de rouă. 

Vestea că un purtător de nădragi izbutise să clintească 
inima jupâniţei, şi că acei nădragi se dovedeau a fi şalvari, 
căscă strachină de praznic gura ţigăncii. 

— Vorbesc desluşit şi fără griji, spuse jupâniţa. N-ai să mă 
vinzi. 


— Sunt roabă credincioasă... 

— Eşti cea mai păcătoasă dintre slugi! Asta-i şi pricina 
pentru care nu şovăi să-ţi dezvălui taina mea. Păcatele 
săvârşite faţă de mămuca te leagă singure. lar eu cunosc 
acele păcate. 

Roaba pricepu că nu numai de dragul desfătării jupâniţa 
purtase ani de-a rândul straiul măsluit al lipsei de judecată. 
Deprinzând tainele celor din jur, aduna bani albi pentru zile 
negre, când putea să-i strângă lesne în chingi. Căzu petică 
la picioarele fetei: 

— Porunceşte! 

— Aşa, Zamfiră, acum e bine. Ce poftea să afle păgânul? 

— Unde şi când te poate zări. Arde făclie de dorul ochilor 
domniei tale. 

— Cine e? 

— Nu ştiu. 

— Să afli! Sluga care te-a tocmit poate fi tocmită. Are în 
privire aceeaşi lucoare blestemată a dragostei de aur. 
Urmează! 

— Am chibzuit că poate să te vadă la sfânta slujbă de 
noapte, dacă-şi schimbă nădragii, 

— Ai chibzuit bine. 

Țiganca răsuflă adânc a teamă. Spuse după o vreme 
ocolindu-i căutătura: 

— Purcezi la drum presărat cu primejdii, stăpână. 
Păgânul cel chipeş are o credinţă, domnia ta alta... 

Tăcu fulgerată de privirea fetei. Ochii de ametist părăsiră 
chipul roabei cercetând noaptea, aninată la fereşti. Un 
zâmbet cald răsări pe buzele jupâniţei. 

— Dumnezeul lui şi-al meu au poruncit dragostea. Vor 
dovedi înţelegere. 

— Dar oamenii? întrebă încet ţiganca. 

Raluca nu-i răspunse. 


Pătrunse sfioasă în chiar-chir, cu căutătura lipită de 
covoare, aşa cum poftise postelniceasa. Rochia neagră 


dohot, fără urmă de tertel sau fesfeselei18: îi zugrăvea 
limpede amfora trupului, sporea şi mai vârtos ispitele 
ochilor liliachii. 

Coana Eufrosina suspină şi porniră urmate de slugi. 
Zamfira văzu în mirază chipul de înger fără de prihană al 
jupâniţei şi şopti înnăbuşit: 

— Satana! 


Noaptea îşi vărsa smoala, fără părtinire peste casele 
evropeneşti din Pera şi peste ghimirliile păgânilor de pe 
celălalt mal al Cornului de Aur. Acele ghimirlii, lipsite de 
anume rânduială, aveau pereţii din scânduri, aşa cum 
poruncise Coranul, căci piatra se cuvenea numai 
moscheilor. Porunca închidea ochii, după un vechi nărav, în 
faţa seraiurilor înălțate de cei cuprinşi şi, după toate 
semnele, nu era singura fără cinstirea cuvenită. Profetul 
poftise ca osmanlâii să dovedească cumpătare în faţa 
bucatelor, dar multe pântece se rotunjiseră peste măsură. 
Vinul strâmbase demult nasul lui Alah şi se afla oprit, însă 
drept-credincioşii se înfruptau hoţeşte deşertând câte un 
cofăel, după ultima închinăciune. Carnea de vacă, cea de 
porc şi de armăsar se aflau şi ele prigonite de Coran, chiar 
şi laptele dacă dobitocul nu fusese supus postului măcar 
trei zile, dar feciorii lui Mahomed se spurcau cu bună 
ştiinţă. 

Numai porunca de-a întoarce spatele acelui Dumnezeu al 
ghiaurilor îndoise grumajii osmanlăilor. Poftind să-i arate lui 
Alah cât de adâncă le e supunerea, oştenii ce băteau 
războaie în ţara valahilor şi a moldovenilor dezbrăcau 
bisericile de odoare, născocindu-le, apoi, foc la temelii. 
Astfel au pătimit Mănăstirea Sfintei Troiţe, Trei lerarhi din 
laşi, casele Domnului din târgurile dunărene şi câte şi mai 


câte, ale căror lacrimi întunecate au umplut pergamentele 
cronicarilor. 

Califul Muradja Septar îngăduia înghițind cu noduri 
lăcaşurile de închinăciune ale trimişilor evropeni din Pera, 
căci aşa cerea politichia. Numai Sfânta Sofie, cea fără de 
pereche în frumuseţe, îl vârfuia de pizmă. 

O înălţaseră meşterii Arthemius din Trallium şi Isidor din 
Milet, la porunca împăratului Justinian. Pusese umărul 
întregul imperiu. Şcoala din Efes dăruise opt coloane de 
marmură roşie, care fuseseră altă dată mândria templului 
din Helipolis. Dregătorii lui Justinian jefuiseră monumentele 
păgâne din Athinai, Roma, Delfi, Cyzic şi Baalbek. Marmura 
cea albă fusese adusă din Procones, marmura verde din 
insula FEubeea, marmura galbenă din Chemlu, marmura 
rozalbă cu vinişoare din Sinada Phirigiei, cea porfirie din 
Eghipet, marmura verde din 'hesalia şi Laconia. 
360 000 000 de galbeni cheltuise Justinian pentru a ridica 
mărturie credinţei sale, rostuind aurul, argintul, ivoriul, 
pietrele de preţ şi brocarturile care împodobeau sfântul 
lăcaş. Zece mii de oameni trudiseră doisprezece ani fără 
hodină. În ziua Domnului din anul 537 minunea fusese 
săvârşită. Văzând-o, Justinian a strigat: „Solomon, te-am 
biruit!“ Un cronicar de faţă fiind la târnosirea bazilicii şi-a 
însemnat degrabă în pergamente: De la Adam nu s-a 
săvârşit şi nu se va săvârşi vreodată mai mult! 

Paisprezece veacuri mai târziu, sultanul Mehmet al II-lea, 
măcinat de pizmă, smulse Sfintei Sofii altarul făcând din 
casa Domnului moschee pentru slava lui Mahomed. Vrăjit 
de frumuseţea sfinţilor migăliţi în mozaic, păgânul le 
îngădui să rămână pe pereţi spre marea mâhnire a 
şalvaragiilor. 

Pizma cea rea l-a muncit şi pe sultanul Ahmet I. Cercând 
să-l mulţumească pe Alah, i-a poruncit pietrarului Sedefkar 
Mehmet Aga să înalțe în coasta Sfintei Sofii o moschee care 
să umilească truda ghiaurilor. Aşa s-a născut la 1616 
Moscheea Albastră, fala păgânilor. Privită dinafară, casa lui 


Mahomed, numai cuşme şi minarete, câştigă bătălia. Pe 
dinăuntru însă faianţa lui Sedefkar, de culoarea cerului, 
roşeşte gândindu-se la minunile de frumuseţe din inima 
Sfintei Sofii. lar Muradja Septar o ştia. 

Iscoadele Califului făcuseră bătături în căutătură veghind 
ca nu cumva vreun şalvaragiu să-şi odihnească cugetul la 
umbra sfintei cruci. Asudau în zadar pentru că osmanlâii, 
robiţi trândăviei şi cu mintea şi cu trupul, chibzuiau că-şi 
ostenesc mai vârtos şezutul făcând mătăniile ghiaurilor, 
decât plecăciunile poruncite de Coran. 

Noaptea credincioasă inimioarelor aprinse născocea 
umbre, cu țesătura trainică, spre a ocroti umbletul lui 
Ahmed. Păgânul pogori gorganul aflat în stăpânirea 
moscheei Suleymanie. Purta berneveci leşeşti sugrumaţi 
sub genunche, botfori dohotii, mantie şi pălărie de 
condotier, cu gardină!1+ crescută. Drumul spre inima Perei 
urca gâfâind, cotea în fel şi chip. Pe margini se înşirau 
casele evropenilor cu un singur cat, aşa cum poruncise 
stăpânirea, ca să nu-şi înalțe trufaşe creştetul peste 
ghimirliile şalvaragiilor. Prin ferestrele deschise miresmelor 
de algă şi floare se zăreau clipind cuminţi candelele, 
sfinţilor din icoane le tremura surâsul pe buze. 

Dintr-odată văzduhul fu cuprins de vuiet: clopotele 
plângeau vestind îngropăciunea Mântuitorului. Ahmed se 
furişă în umbra unui castan trupeş. În ochii puiului de turc 
năştea mirarea cea fără de margini, căci asemenea 
privelişte nu se afla zugrăvită nici în cărţile cu basme. Din 
biserică ieşeau cucernici licuricii lumânărilor. Sute şi sute 
de flăcări mărunte ciopleau în noapte chipuri pioase care 
cerşetoreau încet, aproape în şoaptă, mila Celui fără de 
moarte. Preoţi, în odăjdii cernite, purtau crucea răstignirii, 
năpădită de flori. Alaiul se opri o vreme în faţa treptelor, 
apoi purcese să ocolească casa lui Dumnezeu. Cântecul de 
îngropăciune, înmănuncheat în mai multe glasuri, curgea 
melopee: „Mergi la cer şi te aşează lângă Tatăl creator.“ 


Mirosul de smirnă şi tămâie umplea nările păgânului, 
firicelul de cântec, dar mai cu seamă chipurile încremenite 
în credinţa lor, îi stârniseră cugetul. Ahmed simţi furişându- 
i-se în trup o împăcăciune domoală, nemaiîntâlnită până în 
noaptea aceea. 

Roua bucuriei îi năpădi căutătura. Cetluită de neamuri şi 
slugi, fata postelnicului Balş adumbrea alaiul furându-i 
luminile. Obrajii jupâniţei, întocmiţi din floare gingaşă de 
cais, răspândeau frumuseţea primăverilor. 

O singură clipită îşi roti căutătura de ametist şi inimioara 
păgânului se zbuciumă speriată. Ochii jupâniţei alungaseră 
pioşenia bărbaţilor, sărăciseră trupul celui răstignit de 
priviri cucernice, căci purtătorii de berneveci o măsurau 
vrăjiţi. 

Ahmed ieşi din adăpostul umbrei. Fata tresări, apoi îşi 
umezi buzele a surâs. Văzduhul da semne de ameţeală, 
însuşi chipul Celui Veşnic păru dintr-odată mai senin. 
Inimioara păgânului şi a jupâniţei întinseră braţele... 


A doua zi, la ceasul când soarele se strecoară cu fereală 
printre suliţele minaretelor, fata postelnicului Balş îşi 
mistuia nerăbdarea măsurând odaia în lung şi-n lat. Paşi 
pripiţi stârniră scrâşnetul prundişului de pe ulicioară şi 
jupâniţa zbură spre fereastră. Era Zamfira. Plecase în 
mugurul zorilor să ispitească anume slugă ce hram poartă 
păgânul cel chipeş. Roaba pătrunse în odaie trăgând de 
mână spaime noi. Se prăbuşi la poalele divanului, 
astupându-şi obrajii cu palmele. 

— Vorbeşte! porunci şopocăit jupâniţa. 

— Vai nouă! 

— Leapădă jelania, Zamfiră! Într-o clipită se iveşte 
mămuca. Ai aflat? 

— Da, inimioară. 


— Cine-i? 

O măsură cu nădejde. Chipul roabei zugrăvea griji lipsite 
de făţărnicie. 

— Rău te-au blestemat ursitoarele, stăpânico! şopti 
sugrumată ţiganca. Jupâneasa Eufrosina n-a grăit în deşert: 
darurile domniei tale, cele fără de măsură, stârnesc mânia 
lui Dumnezeu. 

— Ai mântuit? 

— Am mântuit, oftă ţiganca. Prepuieşti cine-i păgânul? 

— Om de rând? 

— Bine ar fi fost. Patimile celor de rând nu stârnesc 
zaveră. Cerceta cu urechea umbletul postelnicesei: Îl 
cheamă Ahmed Septar şi e feciorul marelui Calif, părintele 
şalvaragiilor. 


Dimineaţa sfintelor Paşti îşi sumecase mânecile trudind 
să alunge orice zdreală de nor. Dovedise hărnicia muierilor 
valahe căci îndată ce soarele îşi isprăvi treburile dumnealui 
printre osândiţii la descăpăţânare de la Şapte Turnuri, 
cerul păgânilor strălucea lacrimă de prunc. 

Apele Bosforului îi supseseră degrabă albastrul clipocind 
vesele, un pui de vânticel şturlubatic mâna miresmele 
florilor smulse din grădini. 

Obiceiurile bătrâneşti porunceau creştinilor să-şi frece 
obrazul cu un ou nevătămat şi un bănuţ de argint, iar apoi 
să-şi cerceteze megieşii spre a le vesti învierea Domnului. 

Cei cu chiag la pungă porunceau rădvanul sau caicul 
Prostimea bătea colbul uliţelor. 

Rugăciunile  postelnicesei către sfântul Elefterie, 
tămăduitorul de dinţi, bătuseră la porţi închise, aşa că 
jupâneasa rămase în odăile dumneaei să-şi oblojească cu 
răşină de brad durerile iţite la spartul nopţii. Patru roabe 


încărcate cu poveţe, afurisenii şi spaime de gârbaci o 
însoțeau pe Raluca păzindu-i căutătura. 

Când fata boierului Balş se ivi în prag, vânticelul rămase 
cu răsuflarea retezată. Jupâniţa îmbrăcase rochie albă, 
după datină, tot liliacul din Istanbul îi umpluse ochii. Plutea 
fulg firatic, încălţeii săbuiţi din atlas mângâiau drumul în 
trepte prăvălit spre poalele apei. Nu purta altă podoabă 
decât o inimioară îmbujorată şi gândul că păgânul se află 
într-unul din caicele vrednice care se zăreau venind dinspre 
lenicOy120:.. 


Ahmed-Septar îşi ascunse tremurul mâinilor de căutătura 
slujitorului, un arab numai buze. Îi zvârli doi taleri din 
argint poruncindu-i: 

— Aşteaptă-mă către prânzul cel bun la dugheana lui Ali, 
bragagiul. 

— Te urmez, stăpâne! 

Feciorul Califului îl cercetă cu mirare. Buzatul nu i se 
punea niciodată de-a curmezişul. 

— De ieri, suflă sluga abia mişcând buzele, o iscoadă a 
părintelui domniei tale ne ţine umbra de poale. O clipă dacă 
te slăbesc din ochi, catarga îmi va fi bordei! Îngăduie-mă 
dară, stăpâne. 

Ahmed ridică din umeri a nepăsare: 

— Treci la vâsle. 

Caicul lunecă o vreme spre Marmara, apoi socotind că a 
ieşit din bătaia căutăturii iscoditoare, păgânul o cârmi spre 
Cornul de Aur. Harapul trăgea vârtos, chibzuind dacă nu-i 
cu primejdie să păstreze în chimir şi cealaltă taină, căci o 
zărise pe Zamfira printre slujitoarele jupâniţei. Hotări să-şi 
dezlege limba până la capăt: 

— Roaba cea întunecată la obraz m-a ispitit cu o pungă 
de aur. 


— Ce voia? 

— Să afle cine eşti. 

— I-ai spus? 

Buzatul îşi plecă fruntea: 

— Da, stăpâne. 

Gândul că fata boierului Balş pofteşte veşti despre el 
îmbujora obrazul smead al păgânului. Ochii de căprior 
rănit, veşnic umezi, rămaseră aninaţi de văpăile de ametist 
din căutătura jupâniţei. Harapul clătină din cap adumbrit: 

— Socoteam că drumurile domniei tale prin Pera sunt 
poruncite de sângele cel aprins al vârstei crude spre 
desfătarea trupului. Răsuflă adânc: Bag de seamă că 
altcineva îţi porunceşte. Îngăduie-mi, stăpâne, să-ţi spun o 
istorie fără pereche în învăţăminte. După cum bine ştii, în 
Saara Mesopotamiei se află încă de pe vremea Vavilonului o 
amestecătură de neamuri, fiecare cu credinţa sa. E lesne 
dară de înţeles că duşmăniile nu-s puţine. Feciorii lui Israel, 
cei ai lui Alah şi ai lui Christos, se mărunţesc în iatagane la 
colţuri de uliţă, sporind vrăjmăşiile. Odată s-a întâmplat ca 
o evreică şi un mahomedan să-şi încurce iţele inimii... 

Ahmed Septar tresări. 

— Şi? 

— Cum nu era putinţă de înţelegere s-au lepădat de 
credinţă, s-au luat de mână şi şi-au rătăcit urma în munţii 
cei înalţi ai Araratului. Trăiau în deplină înţelegere, 
închinându-se unui singur dumnezeu: dragostea. 

Tăcu. Păgânul porunci fără să-şi desprindă căutătura de 
ochii jupâniţei: 

— Urmează! 

— Aflând isprava, neamurile celor doi au încheiat pace 
pentru o vreme şi au pornit în căutarea fugarilor. Patru ani 
au cercetat piatră de piatră până i-au dibuit într-o peşteră. 
Suspină adânc: lataganele mahomedane l-au mărunţit pe 
băiat, cele israelite pe fată... 

Caicul păgânului spori şoapta apelor tăind Bosforul de-a 
curmezişul. Înota voiniceşte, tras aţă de ispitele ochilor 


liliachii. Ochii jupâniţei şi ai puiului de turc înnodau frânghii 
trainice, teşeau horbota de spumă a  neprihănirii, 
chindiseau marame. Roua întunecată din căutătura lui 
Ahmed şi cea de ametist născoceau culori blânde, lumini 
dezmierdate de soare blând, cântec de bucurie. Vorbele s- 
ar fi dovedit de prisos, căci mult mai limpede era graiul 
ochilor. Inimioara lui Ahmed îmbrăţişa inimioara jupâniţei, 
cu gingăşia florilor de cais. 

Clopotele din Pera şi Fanar prinseră să bodogănească 
chemând creştinii la slujba sfintelor Paşti. Pe celălalt mal, 
mueziniii?1! făceau risipă de glas vestind rugăciunea 
prânzului. 

Raluca se închină cu evlavie şi păgânul simţi împunsătura 
unui gând de care poftise cu tot dinadinsul să se lepede: 
jupâniţa era roabă supusă Dumnezeului ei. 


Cugetul lui Ahmed se târa greu, ostenit peste măsură. De 
nouă ceasuri feciorul Califului chibzuia privind ţintă apele 
Bosforului. Hotărârea păgânuâui învrăjbi dintr-o dată 
înserarea, iscă valuri şi vântul de la răsărit. 

Apele Bosforului văzuseră şi auziseră multe. De-a lungul 
lor au hăimănit, în vremile moarte, argonauţii cei neghiobi 
poftind să găsească lâna de aur. Risipă de înţelepciune nu 
dovediseră nici grecii Peloponezului, trecând strâmtoarea 
spre a bate război împotriva Troiei, pentru o muiere. Cu 
douăsprezece veacuri înainte de Isus, firigenii, mizienii, 
coconii şi alte neamuri, despre care pergamentele nu mai 
arată ţinere de minte, au semănat sămânţa spaimei pe 
maluri, torii şi tribalii de la poalele Dunării le-au udat cu 
sânge. Roadele s-au dovedit pe măsura trudei. Ascuţişurile 
perşilor lui Darius, pornite împotriva sciţilor, au făcut să 
tremure noroadele aciuate în Cornul de Aur lăsând pildă 
corăbierilor lui Xerxes, mâniate pe greci, şi celor optzeci de 


mii de oşteni ai generalului Megabis, mâniaţi pe toată 
suflarea Calcedoniei şi a Helespontului. Păruiala dintre 
Septimiu Sever şi Pecenus Niger a ţinut trei ani, dând 
Perinthul palanca la pământ. Apele Cornului de Aur şi-au 
ridicat apoi a mirare sprânceana când un ţăran din 
Macedonia pe nume Justinian, ajuns împărat, a îngăduit să 
trăiască în devălmăşie la Constantinopole statuile creştine 
şi cele păgâne, bisericile lui Dumnezeu şi templele ridicate 
în cinstea lui Apollo. 

Alte ape, petrecute însă prin acelaşi vad, l-au văzut în 
672 pe Eyup el Ensari, ultimul prieten al Profetului, bortit 
de suliţele creştinilor pentru că îndrăznise să cucerească 
cetatea de scaun a imperiului bizantin, pe cei patruzeci de 
mii de cruciați adunaţi la Kadicoy, focul, jaful şi grecimea 
măcelărită în 1204. 

Da, apele Bosforului au văzut şi au auzit multe, dar 
nimeni şi nimic nu le-a tulburat mai adânc ca hotărârea lui 
Ahmed, feciorul Califului. 

Păgânul păşea anevoie printre truditorii căpoşi care 
nesocoteau ajutorul roții, născocite cu mii de ani în urmă, 
cărând în spinare poveri însemnate!22+. 

O pădure de fesuri ţeseau cărările umbletului lipsit de 
grabă, cercetând parcă înadins să-i zăgăzuiască paşii, 
minaretele înălţau câte un deget ameninţător. Dar puiul de 
turc mergea mai departe, mânat de icoana jupâniţei. Iar 
acea icoană zugrăvea cu smerenie semnul crucii... 

Feciorul lui Muradja Septar, păstorul mahomedanilor, 
pătrunse furtună în casele lui Dimitrie Cantemir. Se închină 
boierului după obiceiul moldovenilor şi vorbi apăsat: 

— Poftesc să trec la credinţa ta, învăţătorule! 


Capitolul Il 


SIAVROS 


ÎN oaptea închisese demult ochii ghimirliilor şi a 


hudubăilori23* boiereşti, se preumbla prin cetatea de scaun 
a Valahiei în deplină slobozenie, căci lumina născocită de 
opaițe sau făclii murise, nu-i mai înţepa şoldurile. Codrii 
fără de sfârşit de la poalele Bucureştilor născoceau răcoare 
odihnitoare, răsuflarea florilor, nelipsite din ogrăzile 
târgoveţilor, mari iubitori de curăţenie şi verdeață, biruise 
mirosul de iarbă putredă şi mâl izvorât din bălțile lui Dura 
neguţătorul“?*+. O ploaie harnică clătise grinzile din stejar 
sănătos care podeau ulițele mai de soi, potolise colbul şi 
umbletul întârziaţilor. Viile înşirate, tertel, la poalele 
târgului şi livezile năpădite de floare făgăduiau rod bogat 
spre deplina mulţumită a poftalnicilor. 

Politichia lui Vodă Brâncoveanu ferea de câţiva ani buni 
Valahia de  muşcătura războaielor, birurile cuminţi 
statornicite de acelaşi voievod umpluseră oalele flămânde. 
Hanurile, palatele şi casele lui Dumnezeu, iscate din dorinţa 
Brâncoveanului de a lăsa pentru viitorime mărturie a 
osârdiei sale, îşi înălţau capul veghind cetatea de scaun. 

Ochiul lunii, făţuit în aramă, privi zidurile Mănăstirii 
Sărindarului, iţită pe pământurile boierilor Cocoreşti, ciotcă 
de frumuseți, apoi îşi lăsa căutătura mai la vale, spre hanul 
Sfântului Gheorghe Nou.  Desluşi limpede  turlele 
Mitropoliei, ridicate în locul bisericuţei din lemn a lui Oprea 


luzbaşa. Palatul domnesc de la Curtea Veche scotea la 
priveală stâlpişorii răsuciţi cu meşteşug de Vucaşin şi brâul 
din flori şi poame cioplit în piatră trainică de la munţii 
Făgăraşului. Apele  Bucureştioarei  păzeau somnul 
lumânărarilor, măcelarilor, tăbăcarilor şi săpunarilor ce-şi 
aşezaseră meşteşugurile pe malurile ei. 

O singură luminiţă mânia noaptea sticlind către marginea 
de răsărit a târgului'2+. Un singur om nu-şi găsise odihna. 


Filipescu cântări lung zdreala de om din faţa sa. Semăna 
cu un băietan firatic. Braţele lungi, subţiratice dar mai cu 
seamă căutătura uliţarnică îi pricinuiseră poreclă bine 
adusă din vorbă: Paingul. Numai urmele grijilor, săpate 
adânc pe frunte şi la rădăcina ochilor, îi mărturiseau anii. 
Era un bărbat copt, cu mintea ascuţită şi grai uleios, aşa 
cum se cere unui mămulari%: grec. Privit dintr-o parte, 
nasul croit după pilda ciocului de vultur părea gata, gata să- 
şi caute reazem în bărbie. Boier Manolache încruntă 
sprâncenele: 

— Ce diavoli îţi mai dau târcoale, Stavros? Să pricep oare 
că treburile neguţătoreşti se dovedesc sterpe? 

Pricepea greu şi grecul o ştia. Cei din neamul Filipeştilor, 
boieri neaoşi, putrezi de bogaţi în stirpe şi moşii, 
moşteniseră judecata săracă a lui Constandin, armaş pe 
vremea Măriei Sale Mircea cel Bătrân. Anii prăvăliţi către 
acea noapte de florar, leat 1701, le sporiseră agoniseala dar 
s-au arătat zgârciţi cu agerimea minţii. Bunelul boierului 
Manolache, Ştefan Filipescu, chibzuise că obârşia îl 
îndrituieşte să-l suduie pe Şerban Cantacuzino, domnul 
Valahiei, în faţă, la praznicul bisericii sfântului care îi purta 
numele. lar Vodă chibzuise să-l descăpâţâneze. Tatăl 
boierului Manolache şi-a osândit mintea în fel şi chip cum să 
scurteze domnia Brâncoveanului. În cele din urmă a tocmit 


zece babe meştere în blesteme şi farmece care să-l 
descânte de cucă. Măria Sa Vodă, aflând fapta, a tocmit un 
doftor care să-l tămăduiască printre zăltaţii de minte de la 
Mănăstirea Sărindaruluit27+. 

Stavros măsură scurt făptura ultimului pogorâtor al 
Filipeştilor. Boierul Manolache păşea cu sfinţenie pe urmele 
neamurilor şi în pofte şi în judecată. La primul ochi azvârlit 
puteai să juri că Cel de Sus îşi prăpădise măsura darurilor. 
Era flăcău trupeş, cu părul bălai şi ochii de mătasea- 
broaştei. Îşi purta degetele încărcate de odoare, după 
obiceiul boierilor muchelefi, şi bărbia în bătaia vântului, 
căci moştenise şase moşii şi trufia întregii familii. De îndată 
ce deschidea gura însă, pricepeai lesne zicala: Dumnezeu 
dă cu o mână şi ia cu două. 

Grecul făcu roată cu privirea. Se aflau în iatacul 
boierului, ghiftuit de sofale, covoare arăbeşti şi argintărie. 
Candela născocită de braşoveanul Giorg, nelipsită din 
casele boierilor valahi, vărsa licurici la picioarele sfântului 
Gheorghe, izbăvitorul de vrâăjmaşi. 

— Ai ochiul ager, boier Manolache, răspunse Stavros. De 
când turcul păzeşte apele Dunării la Giurgiu, caicurile mele 
nu mai nasc. 

— În schimb au deprins năravuri noi. Leapădă in anume 
locuri pânză de Lund:28* fără ştirea vameşilor aflaţi în slujba 
Brâncoveanului. 

Grecul îşi dosi zâmbetul. Cu asemenea isprăvi se 
îndeletniceau luntraşii brăileni mărunți. Spuse potrivindu-şi 
pe chip mirarea cuvenită: 

— Bag de seamă că pentru domnia ta tainele n-au lăcată. 
Oftă: Îmi fac nădejdi că viitorul principe al Valahiei nu-şi va 
osândi sluga. 

—  Astupă-ţi gura, Paingule! şopti speriat boierul. 
Stolnicul Cantacuzino are câte o ureche în fiecare conac! 
Astfel de vorbe ascut securea gâdelui! 

Grecul râse încetişor: 


— Pofteşti să mă sperii, cinstite boier Manolache. Nici 
gândul nerostit nu iese din casele domniei tale fără a-l fi 
supus spovedaniei. Slujitorii îţi tem mânia. Iată pricina 
pentru care am hotărât să-mi desnod limba. 

Filipescu păru mulţumit de răspuns. Bătu din palme şi o 
roabă întunecată la obraz aduse narghilelele. Pufăiră în 
linişte cercetându-se din priviri. Grecul citi în freamătul 
degetelor lui Manolache nerăbdarea ascunsă cu stângăcie 
şi îl lăsă să fiarbă fără apă, până când boierul îi dădu ghes: 

— Vorbeşte! 

— Căile spre scaunul Valahiei s-au bătătorit de umblet, 
spuse Stavros în doi peri. 

— Ştiu. Până si boiernaşii de ţară, fără stirpe temeinică, 
le măsoară poftalnici. Numai că turcul, oricât de prost s-ar 
dovedi, a deprins azbucoavna!2 ruşfeturilori=. Galbenii 
nu se mai cântăresc în pungi, ci în care. Îşi cârmi trufaş 
nasul spre bagdadie. lar asemenea încărcătură puţini o au. 

Pe buzele Paingului se ivi mierea surâsului grecesc: 

— Stau şi chibzuiesc dacă acei galbeni n-ar fi mai de folos 
viitorului principe al Valahiei, să rămână în sunducuri. 

— Numai aurul strâmbă socotelile paginilor, Stavros! 

— Dacă domnia ta îngăduie, aş adăuga şi mânia. 

Boierul clătină din cap, semn că Paingul nu l-a 
încredinţat: 

— Voievozii pământeni trec pasăre călătoare, n-au vreme 
nici măcar să-şi însănătoşească averile vlăguite. Ai chibzuit 
cum stâlpeşte Brâncoveanu scaunul Valahiei de doisprezece 
ani? 

— Nădăjduiesc să aflu. 

— Unge zdravăn osiile de la rădvanul dregătorilor turci 
să nu scârţâie! L-a căptuşit cu daruri, iar stolnicul 
Cantacuzino, cu iscoade. Fiecare vorbă şoptită la Istanbul 
se aude şi în Cancelaria Neagrăi!3!+ din târgul Bucureştilor. 

Grecul asculta cu luare aminte, deşi boier Manolache 
stăpânea doar un singur bob din hambarul politichiei 
Cantacuzinului. Stolnicul opintise să-şi ridice nepotul în 


scaun ucigându-şi fratele, pe Vodă Şerban, asuda vârtos 
născocind vicleşuguri care uimeau meşterii hârşiţi în 
treburile de taină. Olăcarii curților împărăteşti, momiţi cu 
aur şi muieri stup de ispite, îşi lepădau pergamentele în 
mâinile diecilori32+ Cancelariei Negre. lar acei dieci 
deprinseseră de mult ştiinţa de a umbla la sigilii fără să le 
vătăme. Pisari'==: domneşti, cu degete iscusite, ştiau să-şi 
strâmbe scriitura după pilda buchiilor aşternute de craii 
Evropei. Meşteri aduşi din îndepărtata Bavarie desluşeau 
învăţăceilor tainele lăcatelor cu şi fără izvod, un spadasin 
franţuz trudea să-i deprindă cu _ tăâietura vicleană a 
hangerului. 'Toate astea şi multe altele i le şoptise un slujbaş 
aflat sub stăpânirea vinului de la Drăgăşani. Cinci zile mai 
târziu zăcea în groapa hărăzită vânzătorilor. 

Pentru Cantacuzin nu se născociseră încă fapte tăinuite. 

Grecul temea ochiul stolnicului. În catastifele Cancelariei 
Negre se afla înscris şi numele lui, iscoadele îi ţineau 
cărările. Cheltuise vreme îndelungată şi multă viclenie ca să 
ajungă în iatacul Filipescului fără umbră aninată de poale. 
Spaima de caznele hărăzite uneltitorilor se desluşea 
limpede pe chipul lui Manolache, dar Stavros era hotărât să 
i-o alunge cu orice preţ. 

— Să cred oare că sângele aprins al Filipeştilor nu-ţi mai 
porunceşte? 

— Nu mă stârni, negustorule! 

— Spiţa domniei tale are rădăcini adânci, mult mai adânci 
ca ale Brâncoveanului. 

— Brâncoveanu stăpâneşte prin bani. Prin bani o să-l 
înfrâng! 

— Se cer născocite cărări lăsturişe, boier Manolache. 
Diavolul cel bătrân, stolnicul, veghează asupra celor 
cunoscute. Rămâne însă o potecă pe care încă nu s-a păşit. 
lar acea potecă se cheamă Fatma. 

Plăvanul căscă ochii mari: 

— Cea din urmă soaţă a sultanului? 

— Întocmai. 


— Ţi-ai prăpădit minţile, Stavros? Au nu ştii cum e 
orânduită paza seraiului? Câte zăvoare cetluiesc haremul? 
Cine ar cuteza să cerceteze chipul cadânei? 

— Durerea! şopti apăsat mămularul. 

Pleoapele boierului clămpăniră nevinovate şi grecul îşi 
zise că până la sfârşitul zilelor, plăvanul nu i-ar fi ghicit 
gândul. Lumânările osteniseră în sfeşnice, picurau lumină 
cuminte. Stavros le mucări pe îndelete susurând şerpeşte: 

— De când e lumea, vorba muierii îndrăgite s-a dovedit 
poruncă. l-au dat ascultare împărații şi prostimea, păstorii 
creştinătăţii şi ai păgânilor săvârşind fapte fără pereche în 
înţelepciune dar mai ales neghiobii rămase de pomină... Iar 
Fatma e piatra cea mai de preţ a padişahului, lumina ochilor 
lui Mustafa. 

— Şi? întrebă gâfâit Filipescu. 

— Ai chibzuit bine, boier Manolache. Nici un muritor n-a 
pătruns în harem spre a îndulci inima turcoaicei cu daruri. 
Cea dintâi muiere a împărăției îşi numără bucuriile pe 
degetele de la o singură mână... Pentru vestea cea rea însă 
nu se află oprelişti, oricâte lacăte ar născoci nemţii, oricâţi 
eunuci ar păzi odăile cadânei. Dacă nu-i chip s-o cumperi pe 
Fatma spre a-l spurca pe Brâncoveanu, îi poţi stârni mânia 
împotriva lui. 

— Cum? pofti să afle gămanul. 

Şoapta grecului îl tulburase peste măsură. Stavros îşi 
potrivi surâsul pe buze. 

— Fatma are un frate. Sunt încredinţat ca ai înţeles 
încotro bat. 

Mai multa nădejde îşi punea Paingul într-un curmei de tei 
decât în agerimea lui Manolache, dar urmă cu sfinţenie 
ighemoniconul linguşelilor născocit de neguţătorii Pireului. 

— Dacă acel frate statornicit în inima Fatmei şi-ar afla 
sfârşitul din porunca Brâncoveanului? 

— Pricep, spuse Manolache răsuflând adânc. Se cere ca 
cineva să-l îndemne pe Vodă la asemenea faptă. 


— Domnia ta ai rămas credincios vorbei de şagă, o suci 
grecul, căci cunoşti umbletul Cantacuzinilor. Măsoară de 
zece ori locul şi numai după aceea păşesc. Pentru nimic în 
lume domnul Valahiei n-ar lăsa slobodă borta ştiubeiului cu 
albine pălite de streche. Îşi umezi buzele: Acea faptă poate 
fi săvârşită de slugile Filipeştilor în numele Brâncoveanului. 

— Grăieşti cu noduri, Stavros! Adică? 

Grecul îşi dosi suspinele, o luă şcolăreşte: 

—  Vizirul  Suleyman, fratele  cadânei împărăteşti, 
călăreşte către Lvov cu anume carte, alcătuită în cancelaria 
de taină a mectubgiului Selim Bektaş. Peste trei zile va 
poposi în târgul Bucureştilor pentru hodina de cuviinţă. 

Frământă între degete ceara lumânării, aşteptând să-l 
ajungă din urmă mintea boierului. Zăbavă zadarnică, 
plăvanul rămăsese stană. 

— Chibzuiam că oamenii domniei tale i-ar putea înlesni 
odihna cea veşnică, lăsând la locul faptei semne care să-l 
încredinţeze pe padişah că jungherele le-au mânuit slugile 
Brâncoveanului. 

— A! 

„L-au venit boii acasă!“ răsuflă grecul uşurat. 

Cugetarea cea adâncă, fără trecere în casele Filipeştilor, 
schimonosea chipul plăvanului. Măsură cu uimire făptura 
lui Stavros, minunându-se avan ce poate să dea dintr-o 
firimitură de om. 

— Aş mai adăuga, spuse Paingul ghemuindu-se, că n-am 
făcut decât să duc mai departe gândul cel vechi al domniei 
tale. 

— L-ai dus bine, grecule! 

— Durerea ascute limba! Fatma va sta ciocan pe capul 
sultanului poftind descăpăţânarea nelegiuitului. 

— Care nelegiuit? 

— Vodă Brâncoveanu, răspunse grecul zvârlindu-i acul 
căutăturii. 

— Aşa chibzuiam şi eu. 


« 


Începu să se preumble prin odaie frământându-şi mâinile. 
Stavros sta, mâţă la pândă, ferind bătaia lumânărilor. O 
vreme nu se auzi decât scârţâitul greierilor sihaştri şi 
ciubotele străjilor, întocmite de Măria Sa pentru tihna 
târgoveţilor, bătând scândurile uliţei. Plăvanul se opri: 

— Fapta nu-i lipsită de primejdii! 

— Semnele puterii le poartă cei cutezători. 

— Să spunem că totul merge pe roate şi Vodă e mazilit. 
Pentru care pricină milosârdia sultanului s-ar vărsa tocmai 
asupra mea? 

— Fratele celei din urmă neveste a lui Mustafa 
călătoreşte însoţit doar de patru slujitori, spre a nu stârni 
luarea aminte. Unul dintre acei slujitori nu-şi va găsi 
moartea ci anume stricăciuni, bine chibzuite, ca să-si poată 
lepăda vestea la picioarele sultanului. Va istorisi, de 
asemeni, că boierul care a sărit în ajutorul vizirului se 
numeşte Manolache, din neamul Filipeştilor, credincios 
semilunii. 

— Când am sărit eu, bre omule? făcu mirat boierul. 

— Vorba vine... 

— Aha! Pentru o sută de pungi jură turcul şi pe barba 
Profetului. 

— "Turcul e prea prost ca să-şi terfelească cinstea, îi vei 
face încredințarea, îndată ce vizirul şi cei trei însoțitori îşi 
vor primi moartea, te vei repezi, arhanghel izbăvitor, 
alungind cumaşii2:.. 

— Care cumaşi? 

Mămularul îşi înghiţi greu nodul arducat în gâtlej: 

— Adică oamenii domniei tale! 

— Pricep. 

— Pricepi lesne, boier Manolache, dar îţi place să mă pui 
în încurcătură. 

— Urmează! 

—  Însoţitorul vătămat îşi va găsi adăpost în casele 
domniei tale. La zece zile după ce trece apele Dunării, poţi 
să te socoti Voievodul [ării Româneşti! Stirpea!5* te 


îndrituieşte, credinţa se cere răsplătită, iar Mustafa nu-şi 
uită prietenii. 

Tăcu înfruntând căutătura boierului. Plăvanul poftea să 
ghicească de câte pungi chibzuieşte să-l uşureze, dar 
privirea îi luneca pe obrazul grecului, veşnic unsuros. 

— Care-i preţul? întrebă. 

— Scutirea de dăjdii pentru mărfurile aduse în Valahia de 
nevrednicul slujitor al domniei tale. Îndrăznesc peste 
măsură? 


Născută în pustă, diminicioara ungurească încărunţea 
degrabă, se spânzura către ceasurile zece. 

Baroneasa Ilinca Silaghi, ultimul rod al boierului Alecu 
Giurgiu, duse oftând băsmăluţa, terteluită cu horbotă, la 
frunte. Vipia!3:- şesului fără de sfârşit pătrunsese în 
ceardacul castelului, o împingea de umeri în iatac. Hâţână 
cu credinţă vânturarul, căci poftea să ştie câtă învăţătură a 
agonisit fratele dumneaei, Ştefan. Baronul Carol Silaghi 
trudea de două luni să-l deprindă cu iscusinţele spadei şi 
ale hangerului. 

Cumnaţii purtau cămăşi albe de pânză litvană, berneveci 
sugrumaţi şi ciubote scurte din saftian. Valahul abia 
adunase şaptesprezece ani. Ungurul, bărbat copt, ostenit 
de zaiafeturi şi crivaturile muierilor din pustă, tare lacome 
în ceasurile de dragoste, avea privirea stinsă. Numai 
zâmbetul trufaş al baronilor Silaghi îi flutura veşnic 
proaspăt pe buze. Iar acel zâmbet hrănea mânia boierului 
valah. 

— Cu ajutorul Celui-de-Sus, astăzi am să-ţi văd sângele, 
Carol! strigă. Vreau să mă încredinţez că e albastru, pe 
măsura herbului. 

— Pentru asemenea ispravă s-ar cuveni să ceri reazem 
diavolului căci lui mi-am vândut cugetul. Fereşte, mânzule! 


Vorbă de ocară care îi picura otravă în suflet. Înlătură 
sabia baronului zvâcnind jungherul din încheietură şi îşi 
repezi, moarte, celalalt ascuţiş, Dar ungurul se mlădie 
ferind fierul. 

— Nu aşa vei scurta zilele principelui Brâncoveanu! râse 
baronul. Mă întreb dacă şi în slujba pe lângă muierile din 
sat dovedeşti acelaşi sârg. 

Îl zgândărea cu bună ştiinţă. Ştefan Giurgiu simţi cum 
sângele cel rău îi năpădeşte albul ochilor. Spuse sugrumat 
de parapon: 

— În Valahia boierii de neam nu-şi arată bărbăţia culcând 
slujnicele în fânul grajdului... 

— Aşa cum opintesc nobilii unguri, de pildă. 

— Aşa! 

Hohotele baronului umplură curtea. 

— Rea învăţătură ai dobândit, mânzule! 

— Chibzuiesc că surioara mea şi nevasta dumilale, s-ar 
bucura nespus să-ţi cunoască deprinderile. 

— Le ştie, cumnate! Nu-ţi plac slujnicele, dar le-ai 
îndrăgit năravul de a iscodi prin borta cheii. 

Prepuielile balconului îl răniră mai dihai decât ar fi putut- 
o face jungherul. Giurgiu cel tânăr nu-i ţinuse umbra de 
poale. Despre umbletul lui de noapte aflase din şopocăiala 
rândaşilor şi grijise ca vestea să nu ajungă la urechea 
jupânesei Ilinca spre a nu-i dogori obrazul de ruşine. Se 
năpusti tăureşte, cosind aerul fierbinte. Sabia ungurului 
încolăci, şarpe, ascuţişul cel lung al boierului şi i-l smulse 
din mână. 

— Carol Silaghi, scrâşni valahul, tot mâna mea o să-ţi 
aducă sfârşitul, într-o zi! 

— Ridică-ţi scula şi îndrăzneşte! 

Baroneasa Ilinca ar fi poftit să audă ce-şi spun cumnaţii, 
dar câinii de vânătoare umpleau curtea de zarvă, îl văzu pe 
Ştefan ridicând sabia, apoi desluşi pe chipul baronului 
surâsul trufaş, de care nu se despărţea niciodată. 


Poposise în ţara ungurească cu doi ani în urmă, într-o 
noapte de ghenar, după ce vizitiii răpuseseră opt cai lăsând 
în târgul Bucureştilor pe părintele său, Alecu Giurgiu, 
descăpâţânat la porunca Brâncoveanului. Pricina a aflat-o 
mai târziu din gura boierilor surghiuniţi: Vodă Constantin 
asuda să-şi sporească numărul moşiilor, scornind adevăr 
strâmb despre necredinţa căftăniţilor. Aşa pătimiseră 
neamurile Bălăcenilor, Filipoiu şi Pârvu. Veninul adunat în 
inimă pentru fapta voievodului curmase la scurtă vreme 
zilele  maică-si, jupâneasa  Davida. Ştefan şi Ilinca, 
îngenuncheaţi la căpătâi, juraseră atunci să nu-şi găsească 
odihna până când nu-l vor vedea pe Brâncoveanu întins pe 
năsălie. 

Baronul dobândise câştig în inima jupâniţei Giurgiu, căci 
era bărbat bogat în frumuseţe şi, după cum glăsuuiu 
hrisoavele dumnealui, de stirpe aleasă. Însoţirea urmase şi 
anume socoteli. Forinţii ungurului şi galbenii aduşi din 
Valahia aveau să tocmească oştenii de trebuinţă pentru a-i 
răpune pe fustaşii':”+ lui Vodă. Nu temeau mânia turcului. 
Îndată ce lefegiii boierului Ştefan vor isprăvi de hăcuit 
neamul Cantacuzinilor, la chemarea noului voievod, nemţii 
împăratului Leopold se vor revărsa lotru în Valahia. Un 
gând vechi pe care Viena îl mustăcea în taină. 

Soarele pustei îşi arătă colții. Baroneasa Ilinca făcu 
bărbaţilor un semn, fluturându-şi băsmăluţa, şi intră în 
iatac. N-avea să afle niciodată vorbele schimbate de cei doi 
potrivnici, între două încrucişări de spadă. 

Chipul lui Giurgiu cel tânăr se albise de mânie. Destrămă 
urzeala tesută de hangerul ungurului, cu ascuţişul cel mic, 
şoptind apăsat: 

— Nimeni din neamul nostru nu şi-a terfelit cinstea 
săvârşind fapte care nu sunt pe potriva unui bărbat de 
neam! Ilinca nici nu prepuieşte cu ce lepădătură s-a însoţit! 

Nobilul râmase în priveală. Măsură lung chipul valahului: 

— "Te povăţuiesc să-ţi măsori vorbele, boier Giurgiu! 


— Ne-ai pus în faţă hrisoave mincinoase ştiind că nu le- 
am deprins bine graiul. Poftesc să ştiu unde sunt forinţii 
juruiţi surorii mele. 

— Cu ce drept? 

— Dreptul sângelui! Ilinca împlinise paisprezece ani când 
ai îndulcit-o cu amăgele, iar domnia ta băteai pe muchie 
patruzeci. Te-ai legat să sporeşti aurul nostru pentru a 
răsplăti cum se cuvine fapta Brâncoveanului. Unde ţi-s 
galbenii, cumnate? 

Înainta alungând din mers ascuţişurile baronului. Carol 
Silaghi nu-şi prăpădise surâsul, numai că de astă dată 
dovedea alt obraz. 

— Unde se cuvine. 

— Adică în lăzile de Braşov ale neguţătorului iubitor de 
pharaoni38*. 

Sabia şi jungherul boierului deprinseseră îndrăzneală. 
Carol Silaghi răsufla greu: 

— Pune-ţi armele în teacă, boier Giurgiu! 

— Aştept răspuns! Aştept de asemenea să aflu unde e 
aurul nostru! 

— Stăpâneşte-ţi dracii, valahule, altminteri ai să afli 
stricăciuni fără putinţă de tămăduire! 

— Am să-ţi spun tot eu. În sunducurile aceluiaşi 
neguţător! 

— Scorneli! 

Ştefan Giurgiu trase din chimir un pergament şi i-l vâri 
sub ochi. 

— Citeşte! 

Era cartea adusă de un slujitor la spartul nopţii. 
Neguţătorul iubitor de pharaon îl înştiinţa că baronul s-a 
tămăduit de aur la joc cinstit, fără urmă de viclenie. 

În sfârşit, zâmbetul trufaş muri pe buzele baronului. Se 
rezemă în spadă murmurând: 

— Ticălosul! 

— Nu ştiu cine-i şi ce hram poartă străinul care mi-a 
trimis vestea, dar de un lucru sunt încredinţat. Nu te-a 


întrecut în mârşăvie, Carol Silaghi! Ai batjocorit numele 
Ilincăi în destrăbălări neruşinate, ai amăgit-o, ne-ai prăduit 
averea!... Îşi simţi lacrimile încolţindu-l: Schimbă-ţi herbul, 
baroane! În locul căprioarei săgetate s-ar cuveni să 
zugrăveşti un porc carele se tăvăleşte în noroi! 

Tremura, arc întins peste măsură. Nobilul îşi ridică 
armele rânjind: 

— Osândeşte-mă! 

— Nu, Carol! Încă nu! Tem inima llincăi, şi aşa e 
hâţânată. Îl borti cu privirea: În ziua când sora mea va afla 
adevărul, socoteşte-te mort! 


Calul boierului născocea în pământul pustei, uscat piatră, 
nouri de colb. Soarele picura jăratic, aprinsese văzduhul. 
Cât bătea ochiul nu zăreai un singur copac, o singură tufă. 
Ştefan Giurgiu îşi aminti, cu strângere de inimă, drumurile 
Valahiei, tupilate la poale de codru ori printre livezi, unde 
vântul cel şturlubatic zburda buiac, răcorind obrajii 
călăreţului. 

Rateşuli=% statornicit pe malul Tisei îşi înălța cuminte 
fruntea năpădită de ţiglă roşie. Boierul descălecă din mers, 
zvârli hăţurile unui rândaş şi pătrunse în trapeză. 

Hangiţa, un titirez de muiere croită cu dare de mână, îşi 
slobozise peste măsură şfara incului, lăsând în priveală 
bucuriile sânilor. Făcu o plecăciune supusă. 

— Poruncă! 

— Caut un anume neguţător... începu valahul. 

— Dacă domnia ta n-are nimic împotrivă, eu aş putea fi 
acela! 

Vorbele se rostogoliseră unse. În capul scării, Stavros, 
mămularul grec, surâdea supus: 

— Pofteşte, cinstite boierule! 


Păşiră pragul unei odăi care aducea mai degrabă a 
chilioară de schimnic. Laviţa, scaunul şi masa păreau 
meşterite de un ciobotar ciung, cu vederea slăbită; 
obloanele ferestrelor, răpuse de soarele pustei, scânceau în 
acelaşi glas cu podelele; aşternutul se cerea primenit cam 
de multişor. Grecul văzu sila valahului şi ridică din umeri a 
neputinţă: 

—  Rateşul ţinut de muiere tânără are beteşuguri 
bătrâneşti... 

— Dumneata mi-ai ştiricit nelegiuirea baronului Silaghi? 
i-o scurtă boierul. 

— Mi-am luat îngăduinţa. 

— Pentru care pricină? 

Negustorul zâmbi fără zgârcencie: 

— Binevoieşte, rogu-te, şi lasă slobod jungherul. Dacă 
vorbele mele nu-ţi vor fi pe plac mă poţi răpune cu o 
răsuflare. Sunt o fărâmă de om. 

— Cine eşti? 

— Binevoieşte de asemeni, boier Ştefan, adăugi Paingul, 
să alungi şi hangerele din vorbă, căci opintensc alături de 
domnia ta. Numele meu e Stavros. 

Giurgiu cel tânăr îşi subţie privirea: 

— Grec? 

— Cu îngăduinţa domniei tale. 

— Nu te ştiu. 

— Dacă cinstitul boier Ştefan ar avea bunătatea să-şi 
cerceteze aducerile aminte, i-ar răsări înainte icoana acelor 
ani binecuvântaţi de Dumnezeu când zburda în ograda 
conacului de la Adâncata, iar anume neguţător, venetic, îi 
aducea zaharicale din îndepărtata Athinai. 

Valahul măsură făptura bicisnică din creştet până în tălpi 
şi dintr-odată chipul i se lumină: 

— Dumneata cumpărai grâne de la tata? 

— Grâne, poame şi lemn bun pentru corăbii. Boier Alecu 
mi-a făcut cinstea să-mi încredinţeze roadele pământului. 


Am temeiuri să cred că nu s-ar fi lepădat niciodată de mine, 
dacă nu-l osândea securea Brâncoveanului. 

Giurgiu cel tânăr păli, nările prinseră să-i freamăte: 

— Îi cunoşti sfârşitul? 

— Descăpăţânarea celui mai de seamă boier valah, cu 
stirpe vestită şi fără de prihană, nu poate rămâna taină, 
oricât ar cetlui Vodă, gurile supuşilor. Vestea a zguduit 
curţile Evropei cernind multe inimi. 

Desluşi pe chipul boierului adiind vânticelul nedumeririi 
şi înţelese că a ars prea multă tămâie. O răsuci greceşte: 

— Pesemne că durerea şi grijile nu ţi-au îngăduit să-ţi 
pleci urechea la şoapta purtătorilor de veşti. 

— Casapii Brâncoveanului au gonit pe urmele noastre 
până la hotare. 

— De ce, boier Ştefan? întrebă Paingul adăugind vorbelor 
dedesubturi adânci. 

— Ucigaşului nu i-au fost deajuns moşiile, potfea şi bruma 
de aur aflată asupra noastră. 

Stavros clătină din cap: 

— Cu îngăduinţa domniei tale, aş îndrăzni să cred că alta- 
i pricina. Şopti apăsat: Ucigaşii ştiu că sângele vărsat 
porunceşte urmaşilor răzbunare. Nu i-ai auzit îndemnul, 
boier Stefan?! 

Valahul îşi muşcă buzele năpădit de obidă. Înşelătoria 
baronului ungur îi stătea arici în gâtlej. 

— De doi ani hrănesc un singur gând: să retez mâna cea 
poftalnică a Brâncoveanului! 

— Cum? 

— Cu oaste plătită. Într-o singură zi pot tocmi cinci mii de 
lefegii. Oftă adânc: Din păcate aurul de trebuinţă a luat alte 
cărări. 

Stavros îl asculta măsurându-l hoţeşte printre gene: 

— Aurul risipit de baronul Carol Silaghi poate fi lesne 
întors viitorului domn al Valahiei. Mi-e deajuns un singur 
semn. 

— Ce?!? întrebă buimac Giurgiu cel tânăr. 


Grecul izbuti la iuţeală să-şi aducă lăcrămiţa în colţul 
ochiului: 

— Am datorinţe mari faţă de părintele domniei tale. 
Prieteşugul arătat se cere răsplătit. Norocul m-a ajutat să 
smulg pungile încredințate ungurului. Adaugă, rogu-te la 
numărul lor şi cele zece pe care nevrednicul Stavros le 
dăruieşte din dragoste şi recunoştinţă. 

Puse pe masă un pergament cu pecete: 

— Galbenii se află în păstrarea unui zaraf ovrei, pe nume 
Solomon, din Buda. Îl cunoaşte tot târgul. Arată zapisul 
meu acelui ovrei... 

Valahul îl privea solomonit. Nădejdile neteziră degrabă 
brazdele frunţii, îi izgoniră negura din căutătură, înainta 
spre grec cu braţele deschise. 

— Stavros, prietene... 

— Nu-mi aduce mulţumită, căci n-am făcut decât să mă 
supun poruncilor pe care mi le şopteşte cinstea. 

— Sunt copleşit... 

— Eşti tânăr, boier Ştefan! Bucuria cea mare o încearcă 
inima mea. Mă temeam că ai uitat datorinţele sângelui, 
adăugi Paingul oftând. 

— Să uit?!? Poate fi uitată nelegiuirea Brâncoveanului? 

— Se poate! Mărturie stau cei unsprezece ani petrecuţi 
din hain pe tronul Valahiei, deşi a împărţit moartea multor 
boieri de frunte. 

— Poţi să-i ţii răbojul zilelor Stavros! Nu vei avea multe 
însemnări de făcut! 

Grecul îşi ţuguie buzele. Cerceta uşa dacă nu-i rezemată 
de urechi flămânde, apoi fereastra. Boierul râse: 

— Suntem dincolo de hotarele Ţării Româneşti, prietene! 

— Pentru iscoadele Cantacuzinului nu s-au născocit 
hotare! Teme-le umbletul. Îşi subţie vorba: Viclenia se cere 
biruită prin viclenie. Logofeţii de taină ai Cancelariei Negre 
ţin surghiuniţii sub ochi, veghează asupra oştenilor lefegii, 
gata să-şi vândă meşteşugul. Cer dară îngăduinţa domniei 
tale să-mi spun gândul. 


— Vorbeşte! 

— Ceasul judecății trebuie ales cu osebită chibzuinţă. Voi 
purcede în târgul Bucureştilor pentru a dibui acel ceas. 
Aşteaptă, rogu-te, semnul meu, grijind să nu stârneşti 
prepuielile ochiului care îţi cântăreşte paşii. 

— Să fie oare căutătura cumnatului Silaghi? întrebă 
boierul. 

— Nu, hotărât! Baronul şi-a încărcat sarsanaua cu 
păcate, e fustangiu, beţiv, pătimaş la jocuri, dar nu s-ar 
tocmi iscoadă. 

Măselele boierului se împreunară scrâşnind. Spuse 
râsuflând greu: 

— N-am linişte până nu-l desfac! 

— Răbdare! 

— Să nu-mi ceri asta, Stavros! Bruma de răbdare o ţin cu 
dinţii pentru a osândi fapta Brâncoveanului, căci ţi-am 
înţeles teama. Pe Carol însă trebuie să-l cercetez pe 
dinăuntru! 

Grecul îşi hrăni luleaua. Ştefan Giurgiu măsura odaia 
împuns de draci, stârnind şopocăiala podelelor. 

— Îngăduie-l, stăpâne! cerşetori neguţătorul. Ungurul ne 
e de trebuinţă. 

— Nu! 

— Avem nevoie ca Viana să pună umărul îndată ce lefegiii 
domniei tale vor trece Curtea Veche prin sabie. 

— Leopold aşteaptă de mult asemenea ispravă. 

— Dar se urneşte greu. Cugetă două ceasuri înainte a-şi 
lepăda poruncile. Înlăturarea Brâncoveanului fără învoiala 
Porții va aduce degrabă oştile păgânilor din cetatea 
Giurgiului. 

— Ş-atunci? întrebă speriat boierul. 

— Leopold dă crezare şoaptei culese de pe buzele 
ibovnicei. lar acea ibovnică se înfruptă din dulceaţa 
crivatului şi cu Silaghi. 

Ştefan Giurgiu se cutremură: 

— Câtă mârşăvie, Dumnezeule. 


— Politichia îşi are cărările ei, cugetă grecul slobozind 
ticăit fumul. Norocul baronului a fost strâmb la pharaon în 
noaptea când v-a sărăcit de aur. Am dobândit şi o poliţă 
pentru moşiile de la Balaton. 

— Cel-de-Sus nu bate cu parul! 

— După cum binevoieşti să bagi de seamă, Atotputernicul 
trudeşte pentru noi. Am făgăduit să-i întorc poliţa dacă ne 
slujeşte cu credinţă. În ziua în care vei primi semnul meu, 
supuşii ungurului vor urma oştenii tocmiţi, iar imperialii vor 
aştepta, călări, chemarea noului voievod al Valahiei. 
Aşadară, mai îngăduie-l. 

— Fie! şopti boierul, îl privi lung în luminile ochilor: Voi 
izbuti oare vreodată să-mi plătesc datorinţele faţă de 
domnia ta, prietene? 

Grecul îşi cobori căutătura. 


XXX 


De patru zile ploaia opintea harnică asupra Lvovului, 
zarzărul îşi prăpădise floarea în glod, rădvanele trudeau 
zadarnic să biruie drumurile betegite, neguţătorii din piaţa 
mare pieriseră, lăsând în urmă poloboace goale, cu brâiele 
sărite, şi coşuri din răchită lipsite de trebuinţă. 

Târgoveţii cercetau cerul dinapoia ferestrelor înguste, 
cât palma, se zgâiau lung după vreun călăreț îndeajuns de 
cutezător spre a înfrunta clapcele!4%* uliţelor desfundate, 
apoi aşteptau cu plictis ceasul prânzului cel bun, şi al cinei, 
chibzuind lângă sobele de porțelan alb, încinse, la adăpostul 
amărăluţ al celor duşi de pe lume. Clătinau din cap cu 
înţelepciune, mulţumind cerului că i-a mai îngăduit, apoi 
împingeau gândul pe cărări bătute de soare. larmarocul 
sfântului Vincențiu... Nu se afla casă în tot Lvovul, conac, 
gospodărie de neguţător sau bordei calic, unde bătrânii, 
pruncii şi oamenii în toată firea să nu-şi aţâţe aducerile 
aminte, vorovind despre petrecerile neasemuite, iscate în 


alţi ani de ziua sfântului. De pildă pehlivanii ceia din 
Toscana! Piereai de uimire la câte drăcii îi ducea capul: 
înghiţeau flăcări precum satana, scoteau din subţiorile albe 
hulubi, îţi adormeau dintr-o singură căutătură oştean vârtos 
cu flintă cu tot. Muierile oftau cu gândul la ţesăturile 
neguţătorilor frânci, la blănurile şi argintăria braşovenilor, 
moşnegii fără dinţi suspinau după şerbeturile lui Hassan şi 
plăcintele grecilor. 

La toate acestea chibzuiau târgoveţii Lvovului, nu şi 
dumneaei Măria Negru ot Viişoreni. Privind flamurile 
crestate, ce se zbuciumau în creştetul celor opt foişoare ale 
castelului conților de Poniatowski, jupâneasa se întreba 
dacă nu săvârşiseră păcat greu şi greşeală fără îndreptare, 
lăsându-şi avutul în Moldova, spre a ţese visuri trufaşe de 
înălţare. Omul are o ursită a lui, iar cuca domnească, oricât 
ai îndesa-o, nu se aşează pe ţeastă de boier mărunt. Cine a 
văzut arici sau popândău împărăţind pădurea? Dumnealor, 
Negruleştii, avuseseră dintotdeauna boierie neînsemnată şi 
nu trebuia să scormoneşti adânc spre a pricepe că obârşia 
nu le era de cea mai aleasă spiţă. Iatăl socru fusese 
gospodar cinstit, cu chiag de chiverniseală şi traista bucşită 
de noroace. Se însurase cu jupâneasa Raliţa, muiere robace 
şi ascuţită la minte, iar la scurtă vreme plugul i se 
împiedicase într-o oală plină cu galbeni de cei vechi, îşi 
înălţase conac arătos în laşi, apoi, împins de cucoana Raliţa, 
dobândise slujbă măruntă la curtea domnească. 

Povestea o ştia pe de rost boier Nichifor, urmaşul 
plugarului norocos, acel hârb de moşneag carele urgisea 
acum crivatul sub două blăni de vulpe. Când Grigore, 
feciorul dumnealor, băsnea cu ifos despre răsbunica 
Teodora, fiica unui răzeş, că primise în aşternut pe Pătraşcu 
Vodă, fecioară fiind, amândoi bătrânii îşi plecau ruşinaţi 
privirile. Dintâi că fapta se cheamă nelegiuire, chiar dacă 
ibovnicul e os de domn sau din stirpe aleasă. Al doilea, boier 
Nichifor şi jupâneasa Măria ştiau istoria cea adevărată: 
Teodora îşi născuse pruncul la mănăstire, batjocorită fiind 


de un lefegiu neamţ, pripăşit la Curte. Feciorul dumnealor, 
Grigore, săltase lespedea mormântului făcând-o iarăşi de 
ocară căci, pentru a urca pe tronul Moldovei, trebuia să-şi 
dovedească obârşia de voievod, chiar dintr-o însoţire care 
nu primise binecuvântarea bisericii. 

Jupâneasa Maria se desprinse de fereastră frecându-şi 
coatele amorţite. Din fundul crivatului zvoni mormăială 
nedesluşită şi bătrâna se sperie: 

— Oftezi, boier Nichifor? 

— Nu. 

— "Te cearcă vreun neajuns? 

— Nu. 

— Cum zici dumneata... 

Jupâneasa şovăi câteva clipe în mijlocul odăii întunecate. 
Strânse, înfrigurată, nodul şalului de caşmir, încrucişat 
după moda leşească peste piept şi legat apoi cu fundă pe 
şale. Geaba căutai căldură în cămările lungi, gata să 
adăpostească trei rădvane cu armăsari cu tot. Unde erau, 
Doamne, iatacurile moldoveneşti cu aromă de sulcină, 
levănţică şi cetină? Unde erau pruncii cu mere roşii în 
obraz, care îţi urau sub fereşti în noaptea Sfântului Vasile? 
Unde erau ulițele năpădite de gură-cască şi glasurile 
neguţătorilor armeni, gavanoasele cu dulceţuri şi muşcatele 
din pridvor? Părăsite fuseseră la ceas de noapte cu 
iscoadele lui Duca pe urme. Până la hotar o ţinuseră într-o 
întinsoare şi-o spaimă, căci Vodă reteza gândul 
uzurpatorilor şi odată cu gândul şi capetele. Pildă erau 
Dobrenii, grămădiţi acum într-o margine de cimitir. Mânia 
voievodului nu le cruţase nici conacul, dărâmându-l din 
temelii. Mai doreai pilde despre inima cea pestriță a lui 
Duca? Câte pofteşti! Boierii Pârvani, cinci fraţi, trecuţi prin 
sabie. Albeştii doborâţi de oftică şi cloţanii'*!* în temniţa 
Goliei, Păcurarii spânzurați în uliţă împreună cu lotrii. Vodă 
o cruţase, spre batjocură, doar pe bunica Păcurarilor, 
oloagă şi fără vedere, care cerşetorea acum sub zidurile 
bisericii Trei lerarhi. 


— Gemi, boier Nichifor? 

— Nu gem. 

— Mie aşa mi s-a părut. 

— 'Ţi s-a părut. 

— Cum zici dumneata... 

Cinci sfeşnice de argint, cu câte trei lumânări de un zlot, 
nu izbuteau, umăr la umăr, să răpună întunecimea 
hudubăii. Bătrâna se apropie de crivat spre a cerceta 
făptura şiştavă!42+* a boierului. Nu fusese din cale afară de 
voinic nici în crucea tinereţii. 

„Doi coţi şi oleacă“ îl porecliseră târgoveţii, căci se afla 
scundac şi fără vlagă. Pe faţa gălbejită abia licăreau ochii de 
un albastru ostenit. 

— Eşti încredinţat că nu te năpăstuieste vreun beteşug? 

— Încredinţat. 

— Poate pofteşti ceva... 

— Nu poftesc. 

Nu făcuse niciodată risipă de vorbă. Jupâneasa se anină 
sclimpuşi43*: 

— O zeamă fierbinte de găină ţi-ar alunga junghiul. 

— N-am junghi. 

— De asemenea, nu se află leac pe potriva jaleşului opărit 
în basamac. 

— Nu se află. 

— Să poruncesc o cupă, boier Nichifor? 

— Nu porunci. 

— Cum zici dumneata... 

Bărbia bâtrânei tremura a plâns. Atâta se ruga Maicii 
Domnului, ocrotitoarea  pribegilor, să nu-şi  lepede 
dumnealui potcoavele!4** printre pribegi. Opinti, dară, încă 
o dată; 

— S-o chem pe Ana să te tragă? 

Slujnicei nu-i zicea Ana ci Hania, dar jupâneasa n-avea 
să-i deprindă numele, sucit, în veci. 

Boier Nichifor râse scurt. Râs de post, lipsit de veselie. 
Haniei trebuia să-i lepezi de trei ori porunca spre a ţi-o 


îndeplini, în cele din urmă, pe dos. Era făptură suleagă, 
leneşă şi neobrăzată, iar neobrăzarea nu i-o puteau reteza 
căci feciorul dumnealor îi ţinea partea. Doua nopţi din trei, 
Grigore şi le petrecea în odăiţa teleleicii. 

— Cum zici dumneata, boier Nichifor. 

Uşa se izbi de perete. Negru cel tânăr, scundac, uscăţiv, 
se ivi în prag, 

— lar vegheaţi, cloşcă, iatacul? Porunceşte bucate alese, 
mamă, iar dumneata, boier Nichifor, rupe-te de crivatul cela 
măcar un ceas. Am oaspeţi şi veşti de soi. 


Doi feciori de casă şi patru ţigănci roabe cetluiau trupul 
bătrânului în veşminte, biciuite de harapnicele din ochii şi 
de pe limba lui Grigore: 

— Trageţi cu nădejde de brâu, adormitelor! Au nu vedeţi 
că nu-i subţiat îndeajuns? Ai încopciat strâmb anteriul, 
Ioane! Numai la vinars ţi-e cugetul, nepricopsitule! Dacă te 
mai prind duhnind a rachiu, pun să te jupească la scară! 
Sărută mâna boierului înainte de a o atinge, Safto! Bag de 
seamă că ţi-ai uitat datorinţele de când înfunzi grajdul cu 
muscalii... 

De două ceasuri opinteau slujitorii să-i mulţumească 
poruncile. Pletele, barba şi musteaţa bătrânului fuseseră 
cănite zdravăn cu coajă de nucă. O ţigancă îi aşternu pe 
obraz făină de crez, cuvenită femeilor. Nichifor Negru 
îndura batjocura cu lăcrămiţă în suflet. Rămăsese răstignit, 
precum Isus între tâlhari, grijind să nu ofteze, sa nu 
icnească, să nu dea semne că-l ispiteşte vătămătura. 

Ţipătul pietrelor din ogradă vestiră rădvanele oaspeţilor. 
Într-un sfârâiac de vreme, slujitorii iscară semne de viaţă şi 
în sfeşnicele care îşi dovedeau datorinţele numai în ochii 
musafirlâcului, apoi stâlpiră uşile, doi câte doi, după 
ighemoniconul papistaşilori4:. 


Grigore Negru se aşeză în jeţul cel mai înalt, îşi îndreptă 
creţurile caftanului şopocăind bătrânilor învăţămintele cele 
din urmă. Vătaful pătrunse în odaie cu pas măsurat, îşi 
rupse şalele într-o închinăciune smerită si numai după 
aceea glăsui desluşit: 

— Prea cinstitul medelnicer!*5* Vasile Corbu ot Neaga! 

Păşi pragul un bărbat trupeş, cu o căutătură ce vestea 
zloata, îngenunche anevoie sărutând dreapta 
uzurpatorului, apoi urmă de-a-ndaratelea drumul, rânduit 
de mâna viitorului Domn spre anume jeţ. Vasile Corbu 
pogora dintr-un neam de boieri cu slujbe însemnate pe 
vremuri. Om harnic, croise unsprezece prunci, dintre care 
zece fete. Pentru a le căpătui cum se cuvine, boierul avea 
mare trebuinţă să-şi lege la nume o dregătorie, dar mai cu 
seamă ruşfeturile ei. Domnia lui Constantin Duca nu-i 
adusese caftanul râvnit, căci voievodul avea datorinţe faţă 
de sprijinitorii săi la ceasul uneltirilor. După o îndelungată 
chibzuială, hotărâse să ia calea surghiunului împreună cu 
feciorul lui Nichifor Negru, căci Steaua lui Grigore da toate 
semnele izbânzii. 

Privirea medelnicerului, îndeobşte înnegurată, ajunsese 
catran. Se uită prin încăpere muncit de diavoli, apoi spre 
uşă. 

Vătaful păşea aşa cum îl povăţuise Negru cel tânăr, rar şi 
apăsat, spre a-şi face plecăciunea: 

— Prea cinstitul boier Constantin Dumbravă, ot Ciunga. 

Era un mălai de flăcău cu ochii bulbuşaţi şi buze de 
cadână, înveşmântat în straie nemţeşti, după năravul 
şleahticilor!47* muchelefi. 

Pricina pentru care se lepădase de vatră bâtând cărările 
răzvrătirii îşi avea izvorul în anume istorie petrecută pe 
vremea omătului. Jupâniţa Smaranda Balotescu, nepoata 
Măriei Sale Duca Vodă, o zgâtie de copilă deprinsă cu 
clavirul şi vorbele franţujilor, smintise odihna boierului 
Constantin Dumbravă legându-l de porţile dumneaei. 
Numai că Balotescu cel bătrin chibzuia să-şi sporească 


fălciile de pământ, printr-o încuscrire cu neamul Costinilor, 
bogătani aşezaţi din cotul Siretului. Inimile celor doi aveau 
alte socoteli. Izbutiră să răpună, cu vin viclenit, haidamacii 
rânduiţi strajă lângă iatacul jupâniţei, fugind într-un rădvan 
către hotare. Măria Sa, scos din ţâţâni, îşi trimise străjile pe 
urmele fugarilor, chizbuind să dea pildă şi altora care ar 
cuteza asemenea faptă. Slujitorii domneşti făcuseră treabă 
bună. A doua zi, boierul Constantin zăcea legat fedeleş în 
hruba spătăriei. Vodă pofti la priveală pe boierii buiaci!48* şi 
porunci armaşului să rupă un snop de nuiele pe spinarea 
cea moale a cutezătorului. În vremea asta, jupâniţa vărsa 
lacrămi fierbinţi între zidurile mănăstirii  Scorbura. 
Bucşiti+* de ruşini şi vânătăi, Constantin Dumbravă hotări 
să ia drumul Lvovului, unde boierii hainiţi fierbeau piatră 
scumpă. 

Grigore Negru făcu anume semn vătafului si roabele 
pătrunseră în odaie aducând tipsii încărcate cu vutci şi 
mizilicuri. Închinară după ighemonicon, apoi fiecare îşi văzu 
liniştit de treburi. Bătrânul, om petrecăreţ la vremea lui, îşi 
simţi inima la loc, după cuviinţă. Cercetă rachiul leşilor, apoi 
basamacul rutean ferind căutătura feciorului. Medelnicerul 
Corbu trebăluia poftalnic la marinata de stacojii%;, 
Constantin Dumbravă da semne temeinice că a îndrăgit 
lichiorul de mărar, născocit în Île de France 

În Valahia şi ţara Moldovei, femeile aveau masa 
dumnealor, în altă odaie, dar boier Grigore socotise că 
obiceiul şleahticilor de a cina în devălmăşie nu-i lipsit de 
foloase. 

După mizilicuri se iviră bucatele groase, moldoveneşti, 
fără de care nu era cu putinţă, întovărăşite de vinul Ieşilor. 
Poftiţii asudaseră la fălci mestecând, căci printre papistaşi 
nu se pomeneau asemenea bunătăţi. 

— Contele Wolodowsky, începu uzurpatorul îndată ce 
slujitorii închiseră uşile, s-a învoit să-şi prăvale oştenii către 
Moldova. 


Semnele bucuriei, alungate de mult de pe chipul lui 
Vasile Corbu, îşi căutau locul. Constantin Dumbravă răsuflă 
cu credinţă: 

— Bine c-a dat Dumnezeu! 

— Nu Cel-de-Sus i-a poruncit şleahticului să urnească din 
loc carul nostru, ci pofta de agoniseli, adăugă Grigore 
Negru. lar poftele contelui sunt pe măsura bărdacelor de 
anison deşertate la spartul zilei... Voiesc să împart 
noroacele celor ce mi-au dovedit credinţă. Îşi drese glasul: 
Medelnicere Corbu, ţi-ai lăsat de izbelişte muierea, pruncii 
şi moşiile pentru a-l sluji pe adevăratul voievod al Moldovei. 
Aşa e? 

— Nedreptatea adusă domniei tale, căruia i se cuveneau 
demult cuca şi tuiurile, m-a tulburat peste măsură. Singura 
mea vrednicie e că i-am dat ascultare cinstei. 

Născocea găteje verzi fără să-i dogorească obrazul. 
Cinstea medelnicerului se dovedea încăpătoare, căci mereu 
îi dăduse, tulburat, ascultare tămâind pe toţi căftăniţiit!: 
prepuiţi că vor ajunge să ţină pâinea şi cuțitul în mâini. 
Grigore Negru ştia demult că vorbeşte cu două limbi şi se 
înţelege, nu credea cuvinţel. 

— Te cred, boier Corbu! spuse. Îţi încredinţez ocrotirea, 
ținuturilor de jos! Se răsuci spre bătrân: Am chibzuit bine 
tată? 

Nichifor Negru zâmbea domol. Gândurile dumnealui 
aveau veşnic cerul senin, umblau cuminţi pe moşiile sale din 
ţinutul Vasluiului, poposeau în priseacă şi în livezi, duceau 
flinta la subţioară prin ponoare, în aşteptarea vânatului. 
Lvovul  şleahticilor, gâtuit de ulicioare strâmte şi 
întortocheate, pe măsura sufletului celor ce le croiseră, fără 
bogăţia de verdeață atât de dragă moldovenilor, îi otrăvea 
sufletul. Poamele leşilor n-aveau dulceaţă, toamnele îşi 
arătau colții de lup, primăverile lor păreau fecioare supte 
de oftică. 

Jupâneasa îl trase uşurel de mânecă. Gândul 
moşneagului lepădă undiţa pe malul ostrovului născocit de 


apele Siretului, lângă moşia Adâncata şi se călători zorit 
spre odaia din târgul Lvovului. Desluşi chipurile celor din 
jur, clipind des, apoi semnele feciorului şi clătină din cap: 

— Aşa e! 

Medelnicerul îngenunche încrucişând palmele pe piept, 
în semn de supuşenie şi mulţumită fără de hotare: 

— Doamne! 

— Boier Constantin Dumbravă, urmă Grigore Negru, te- 
ai rupt de bucuriile traiului aşezat, spre a-l sluji pre 
adevăratul stăpân al Moldovei. Pentru râvna dovedită te 
împuternicesc cu isprăvnicia Vasluiului! 

Alegerea era făcută chibzuit, căci în ţinuturile vasluiene 
îşi avea moşiile Balotescu, tatăl jupâniţei Smaranda. 

Boierul îşi vărsă recunoştinţa la picioarele uzurpatorului, 
cu vorbe bine aduse din condei. 

„Vorbe, vorbe, socoti bătrânul. Oamenii ăştia îşi 
cheltuiesc jumătate din viaţă născocind zgomote calpe, dar 
cu atât mai dăunătoare urechii.“ 

— Când pornim? întrebă medelnicerul. 

— Când vom grămădi aurul de trebuinţă. Grigore Negru 
îşi făcu roată privirea: Contele Wolodowsky s-a învoit cu 
cinci mii de pungi. 

— Cât?! o scăpă Constandin Dumbravă, nedând crezare 
urechilor. 

Boierul Vasile Corbu tocmai sorbea din pocal. Se înecă 
tuşind vârtos. Lăcomia  şleahticului  întrecea orice 
închipuire. 

— Aţi auzit bine, boieri dumneavoastră. Cinci mii! Nu se 
învoieşte să lase un singur zimţi52+, căci la curtea dumnealui 
bat şi alţi boieri poftalnici să urce pe scaunul Moldovei. 

— Murgu! îşi aminti paharnicul. 

— Şi Murgu, şi Stroe, şi fraţii Calotă, înşiră Negru cel 
tânăr. E peste putinţă ca cei dintâi să adune atâta bănet. 
Fraţii Calotă însă ar putea birui neajunsurile... Îi borti cu 
privirea. Se cere dară să deschidem sunducurile... 


Bătrânul ascultă o vreme târgul, jurămintele boierilor că 
nu pot lepăda o leţcaie peste numărul de pungi juruite, apoi 
socotelile feciorului şi simţi acru în cerul gurii. 

„Cât să mai am de trăit? Cinci ani? Zece? Dacă 
nesăbuinţa lui Grigore se împlineşte, răbojul meu va mai 
însemna câteva luni, căci domnilor pământeni şi 
rubedeniilor le sunt hărăzite otrava, jungherul, petica cea 
neagră de mazilire şi uneltirile boierilor hainiţi.“ 

Judecata era fără cusur, hronicele musteau de pilde. 
Nichifor Negru simţea cum se stinge cu picurişul printre 
străini. Întoarcerea în Moldova, însă, nu era cu putinţă. 

Ploaia leşilor, mai slută decât foamea, bătea, încăpăţânată 
în fereşti. Ochii bătrânului lunecau pe acoperişurile 
Lvovului, căutau reazem în foişoarele aninate la colţuri de 
case. Flamurile şleahticilor cu herb se lipeau de vânt, 
poftind cu tot dinadinsul să vestească megieşilor că 
stăpânul dumnealor s-a lecuit de umblet şi îşi grijeşte 
vătămăturile cele vechi. 

Tot din pricina vatămăturii, dobândite pe vremea când 
sărea în şa fără sprijinul scăriţei, gemea şi boier Nichifor. 
Icnetele se dovedeau sărace, căci bătrânul temea căutătura 
feciorului. 

— Lipsesc, dară, treizeci de pungi, încheie Grigore. 

— Zarafii jidovi s-au lecuit de mult să mai dea boierilor 
moldoveni bani cu camătă, suspină medelnicerul, căci 
datornicii s-au dovedit certaţi cu cinstea. 

Constantin Dumbravă îşi frământă o vreme mintea, apoi 
ridică din umeri. 

— Altă cale nu se află! 

— Se află! spuse apăsat uzurpatorul. 

Nichifor Negru deschise ochii, medelnicerul şi Dumbravă 
îl măsurară scurt. Boier Grigore îşi umezi buzele: 

— Rugăciunile către cuvioasa Paraschiva... 

Jupâneasa îl măsură cu mirare. Feciorul dumneaei bătea 
de mult cărările satanei, batjocorindu-i pe cei supuşi 
Domnului. Vasile Corbu îşi lăsă colţul gurii într-o rână. Nu 


era încredinţat că sfinţii opintesc alături de hainiţi. Nici 
Constantin Dumbravă nu da semne că asta ar fi calea 
cuvenită pentru dobândirea pungilor de trebuinţă. 

— Cu îngăduinţa domniilor voastre, spuse Grigore Negru 
trecindu-şi vorbele prin ardei bulgăresc, rugăciunile mele 
către cuvioasa Paraschiva, ocrotitoarea Moldovei, au fost 
primite. Ieri mi-a ieşit în cale omul carele se învoieşte să 
acopere lipsurile. 

— Şleahtic? întrebă medelnicerul. 

— Nu. 

— Valah? 

— Dacă dovediţi oleacă de răbdare veţi desluşi singuri ce 
hram poartă. La ceasurile şase, se va înfăţişa. 


Când ornicul cu o singură limbă, de pe scrin, bătu de şase 
ori, în prag se ivi vătaful: 

— Un străin se îndeasă să fie primit. 

— Pofteşte-l! 

Uşile se deschiseră larg şi Stavros, neguţătorul, pătrunse 
în odaie zugrăvind temenele greceşti. 


Catinca Prisăceanu îşi prăpădise bărbatul, comisuli!53+* 
Dimitrie, în jungherele poruncite de vodă-Duca, doi prunci, 
avutul, nu şi frumuseţile. Era muiere în pârg, subţire, cu 
părul bălai şi căutătura verde. Stavros, mămularul grec, o 
cântări cu ochi de geambaş. 


„La Buna Vestire împlineşte patruzeci de ani. Pun 
rămăşag că nu se află purtător de nădragi carele să nu-i 
poftească crivatul!“ 

Catinca Prisăceanu ridică carafa de vin: 

— Mai vrei? 

— Mulţumesc, mi-am stins arşiţa, spuse mieros Paingul. 

— Ai bătut drum lung... 

— Lung şi mai cu seamă plin de primejdii. Trag nădejde 
că jupâneasa Catinca va fi mulţumită de umbletul 
slujitorului său. 

Comisoaia privi pocitania plină de colb. Grecul surâdea 
supus, poftind ca muierea să-şi sfârşească răbdarea. 

— Să înţeleg, oare, că ai izbutit să-i vorbeşti? întrebă 
Catinca Prisăceanu. 

— Da, jupâneasă. 

— Şi? 

— Nu aşteaptă decât porunca domniei tale. 

Femeia răsuflă adânc rezemând fereastra. Noaptea 
moldovenească, născută în munţii cei albaştri ai Ceahlăului, 
vărsa miros de cetină deasupra conacului. Grecul rămase 
ghemuit, pândindu-i printre gene fiecare mişcare. Catinca 
Prisăceanu poftea să-şi înalțe ibovnicul domn. 

— Pe când? întrebă comisoaia. 

— Hanul socoteşte ca mai întâi să-şi îndemne tătarii 
asupra cetăţii Brăila. 

— Pentru ce? 

— Trecând turcimea prin sabie, poate urca spre laşi fără 
grijă că-l vor păli pe la spate ienicerii de la Dunăre. 

— Îndrăzneaţă socoteală! 

—  Mi-aş îngădui să adaug, şi fără de cusur în 
înţelepciune! 

Catinca Prisăceanu chibzui o vreme apoi întrebă: 

— Câte pungi? 

— Aurul nu-l mai ispiteşte de mult pe marele han, spuse 
Stavros plecându-şi căutătura. 

— Vrea grâne? 


— Poate să-şi îndoape oricând hambarele repezindu-şi 
tătarii către câmpiile ruseşti. 

— Atunci? 

— Nu pofteşte nimic din ce-ar putea să-ţi lipsească. 
Dimpotrivă, îţi trimite dar împărătesc... 

Scoase din bodroanţe o besactea şi-i înălţă capacul. 
Dintr-o dată, odaia se umplu de flăcări albe, tremurătoare. 
Catinca Prisăceanu luă colanul de adamante între degete, 
fără să-l scape pe neguţător din ochi. Surâsul uleios al 
grecului îi aduse desluşire: marele han al tătarilor o poftea 
pe dumneaei. 


XXX 


Luna răsărise deasupra Cornului de aur pentru a 
şaizecea oară de când marele vizir Ramy Mehmet aştepta 
veşti de la Stavros. Zvârli mânios ciubucul şi ieşi din foişor. 
O umbră gheboşată se desprinse de ziduri, înaintând cu pas 
de pisică. Vizirul cunoştea umbletul. Numai Kostas, 
slujitorul neguţătorului grec, izbutea să se furişeze fără a 
isca zgomot. 

— În sfârşit! şopti vizirul. 

Atenianul, un ţipar de bărbat cu căutătura încrucişată, îşi 
făcu plecăciunea: 

— Am poruncă să aşez la picioarele înălţimii tale urări de 
sănătate... 

— Poftesc veşti, slujitorule! 

— Cinstitul Stavros, stăpânul meu, a sosit la Istanbul dar 
anume întâmplare, de trebuinţă marelui vizir, l-a priponit în 
Pera. 

Trase din mânecă un pergament cu sigiliu. 

Ramy Mehmet întinse răvaşul mămularului în bătaia 
luminei, buchisind cu greutate. 

„Poruncile au fost îndeplinite! Poţi să fii încredinţat, 
înălțate stăpâne, că până la zămislirea craiului nou, 


sultanul Mustafa, umbra lui Alah pe pământ, va avea 
destule pricini de mânie pentru a porunci paşalâc Ţărilor 
Române. “ 


Capitolul III 


LOGOFĂTUL DE TAINĂ 
AL BRÂNCOVEANULUI 


Pe Dimitrie din neamul Cantemireştilor, osmanlâii şi 


trimişii curților evropene îl porecliseră Cărturarul. Mânuia 
cu aceeaşi îndemânare limba credincioşilor lui Alah, a 
vechilor greci, gramatica şi scrierile celor noi, limba 
arabilor, a persanilor, a franţujilor, lombarzilor şi a 
moscoviţilor, fireşte, pe lângă moldoveneasca cea 
neasemuită în frumuseţe, suptă din pruncie. 

Fiul domnului moldovean Constantin Cantemir şi al celei 
de a treia neveste a lui Vodă, Ana Bantăş, Dimitrie urmase 
pravila statornicită mergând ostatec la Istanbul. Patima 
pentru învăţătură l-a împins la Academia oblăduită de 
patriarhia ortodoxă din Fanar. De la episcopul Meletie a 
deprins gândurile lui Thales, de la lacomi Elena, de la 
Ieremia Cacavella filosofia. Patru ani mai târziu, Vodă 
Constantin murind, boierii l-au ales domnul Moldovei. 
Poarta, socotind că e prea crud pentru asemenea 
dregătorie, l-a ţinut de prăsilă cărturărească, lepădând 
cuca şi tuiurile domniei fratelui său, Antioh. Dimitrie 
Cantemir a zâmbit atunci pe sub mustăcioară, căci 
gândurile dumnealui băteau mult mai departe, spre scaunul 
Valahiei. S-a însurat, chibzuit, cu Casandra Cantacuzino, 
fata fostului domnitor Şerban, de a cărei frumuseţe şi 
învăţătură pergamentele cronicarilor n-au decât vorbe de 


laudă, rămânând la Istanbul. Dascălii academiei greceşti 
aveau pentru Dimitrie uşile veşnic deschise, trimişii curților 
europene şi mai cu seamă prietenul dumnealui Ferriol, 
omul Bourbonuluj, îi descurcau iţele diplomaticeşti. Leoni 
Celebi, păzitorul bibliotichiei împărăteşti, deprinsese gustul 
peşcheşurilor îngăduindu-i să scotocească printre scrierile 
vechi şi să aştearnă pe furiş chipurile sultanilor, zugrăviți în 
mare taină, căci Profetul nu îngăduia asemenea sminteli. De 
la boierul Dimitrie au aflat engliterinii, şi apoi întreaga 
omenire, chipurile acelor sultani. Războiul bătut împotriva 
Brâncoveanului cerea prieteni de nădejde. Aşa se face că 
Dalbatan Mustafa Paşa şi vizirul Cerchez Mahomed, cu 
mare trecere la sultan, erau nelipsiţi de la serbările 
poruncite de boierul moldovean în casele dumnealui, iscate 
pe gorganul Sangiacdar Iocussi, pentru înălţarea cărora 
cheltuise 35 000 de galbeni. lubitor de frumos şi 
înţelepciune, Dimitrie adunase în odăile acelei case vase 
vechi greceşti şi din Italia, hrisoave şi cărţi, peceţi şi arme 
care  stârneau mirarea. Paralele cheltuite pentru 
dobândirea învăţăturii începuseră să se întoarcă în chimirul 
boierului, cu dobândă. Bani buni câştigase Dimitrie apărând 
grecii într-o judecată, a cărei pricină era o uliţă din Fanar, 
râvnită de dregătorii turci. 

Aflându-i isprăvile, te aşteptai, pe bună dreptate, să te 
întâmpine un huhurez de băietan, cu stecle nemţeşti in 
sprijinul vederii, cocârjat, umblând veşnic într-un anteriu 
năpăstuit de cerneluri. Nimic din toate astea. Dimitrie era 
bărbat muchelef, croit cu chichirez. Ochii dumnealui, 
deprinşi să descifreze scrierile cele vechi, citeau cu aceeaşi 
bucurie buchiile noi din umbletul muierilor. Nici vorba cu 
muşcătură nu-i era străină cărturarului, de dragul ei îşi 
dobândea cu uşurinţă vrăjmaşi la fiecare pas. Pentru 
asemenea vorbă în doi peri, plină de tâlc, stârnise mânia lui 
Voltaire, carele n-avea să-l uite până la sfârşitul zilelor, 
încondeindu-l pătimaş în scrierile dumnealui; pentru alte 


vorbe, cu anume haz, cârnise nasul Măriei sale Vodă 
Brâncoveanu. 

Auzind că dă cu barda în Dumnezeu, puteai chibzui că 
Dimitrie era străin de prefăcătoriile politichiei. Nimic mai 
puţin adevărat. Când socotelile dumnealui îi porunceau, 
cărturarul îşi îndulcea vorba, o înzestra cu balsam, şi miros 
de floare. Cugetările grecilor de altă dată despre 
nimicnicie, atât de dragi lui Cantemir, îşi prăpădeau 
înţelepciunea, daca acele socoteli crâcneau: unsprezece ani 
mai târziu Dimitrie va netezi cărările fiicei sale, Maria, 
către inima lui Petru cel Mare, chitind coroana de 
împărăteasă a Rusiei. Un singur pas îl va despărţi de 
asemenea izbândă. 

Într-un cuvânt, fusese hărăzit de ursitoare să poarte 
două sarsanale, una cu patimi şi alta cu virtuţi, căci nimeni 
nu s-a născut încă fără de beteşug la cuget ori făptură. 

Odaia dovedea gustul subţire al boierului. Dimitrie 
alungase năravul turcului de a-si îngrămădi agoniseala, 
rezemând de pereţi doar câteva scaune frânce, cu boiul 
subţiratic şi o masă. În spatele acelei mese se înălța 
bibliotichia cărturarului, vestită în tot Istambulul pentru 
zestrea ei de înţelepciune. Pe dalele de marmură albă se 
odihnea covorul de Tabriz, iar într-un ungher, ales cu ochiul 
cel bun, se afla un vas de Armenia cu şase crengi de cais 
năpădite de floare. 

Dimitrie purta straie nemţeşti, cu belşug de horbotă. O 
mirare fără de hotar îi stăruia în căutătură. Cântări făptura 
lui Ahmed, nădăjduind că n-a auzit bine: 

— Ce-ai spus?!? 

— Vreau sa trec la credinţa ta, învăţătorule! poftori puiul 
de turc. 

Anume clopot, care-i vestea primejdiile, prinse să se 
zbuciume în cugetul boierului. Feciorul Califului nu 
deprinsese năravul şuguitului. Dimitrie desluşi într-o clipită 
potopul de năcazuri ce s-ar prăbuşi pe capul creştinătăţii. 

— Stai jos, Ahmed! 


Păgânul se aşeză fără tragere de inimă, căci sângele cel 
aprins al hotărârii îl stârnise peste măsură. De patru luni 
ucenicea pe lângă cărturarul moldovean. Califul poftise ca 
feciorul său să deprindă limbile pământului şi tainele 
pergamentelor vechi, din care boierul Dimitrie scotea la 
lumină istoria imperiului.  Tulburat de cugetările 
învățătorului, Ahmed cheltuia ceasuri bune în tovărăşia 
acelor cărţi, stup de adevăruri, din bibliotichia lui Cantemir, 
şi alte ceasuri, la vreme de seară, când boierul îi tălmăcea 
gândul filosofilor din Athinai. 

Cantemir deschise o uşă şi porunci: 

—  Pregăteşte-mi veşmintele din catifeaua de Ypres, 
Osman! 

Străbătu o vreme odaia pe gânduri în lung şi-n lat, apoi 
se opri în faţa păgânului. 

— Ahmed, nu eu sunt acela carele fac asemenea învoieli. 

— Ştiu, boier Dimitrie. M-am legat prea mult de domnia 
ta ca să-ţi răsplătesc strâmb învăţătura adevărului. Am vrut, 
dară, să-ţi ştiricesc. 

— Pot să aflu şi cine te-a îndemnat? 

— Cugetul! 

— Pot să aflu pentru care pricină? 

— Cred că Dumnezeul vostru e cel adevărat. Din 
milosârdia lui s-a născut desăvârşirea. 

Dimitrie îi văzu licărul din privire şi înţelese. 

„E o catrinţă la mijloc.“ 

Înnodă umbletul prin odaie chibzuind cum să apuce 
taurul de coarne: 

— Aş fi bucuros să-mi spui că nu ai cugetat cu inimioara. 

— De trei săptămâni cugetă întreaga mea fiinţă! M-ai 
învăţat că doar ochiul poate înţelege frumuseţea florilor, 
doar urechea e îndrituită să judece viersul privighetorii. M- 
ai îndemnat să-mi întreb inima dacă-i place anume faptă. 
lar ochiul meu a văzut minunea, urechea i-a auzit sufletul, 
inima s-a încălzit la apropierea ei. Pot să le nesocotesc 
şoapta? 


— Nu o dată s-a întâmplat ca şoapta să astupe tunetul 
vorbei rostite desluşit, spuse boierul zâmbind. Dar să lăsăm 
asta. Te-ai încredinţat deci că Dumnezeul meu e mai darnic. 

— Hotărât! 

Dimitrie Cantemir rezemă bibliotichia cercetându-l cu 
luare aminte. 

— Dintre toţi învăţăceii mei, începu într-un târziu, pe tine 
te preţuiesc cel mai mult, Ahmed. 

— Am băgat de seamă. 

— Ai băgat de seamă şi pentru ce anume? Pentru că m-ai 
deprins cu vorba cumpănită. Niciodată nu te-am auzit 
grăind în pustiu. Răsuflă adânc: Acel Dumnezeu, fără de 
măsură în dărnicie, e o născocire. 

Puiul de turc făcu ochii mari: 

— Nu te mai recunosc, Învăţătorule! 

— Nici eu. Obişnuiai să asculţi până la capăt. 

— Iartă-mă! 

Dimitrie îi trecu mâna prin păr surâzând, apoi se aşeză 
alături: 

— E adevărat, moldovenii au primit în dar bogății şi 
frumuseți fără de număr. Fecioarele noastre sunt mai 
ademenitoare decât pâinea ieşită din cuptor, pământul e 
harnic şi supus, dedesubturile lui adăpostesc comori. Ai să 
întâlneşti la fiecare pas oameni blajini, cu vorba domoală şi 
inima primitoare, şi flori cu zestre mare de miresme, şi ape 
şăgalnice în mânia lor, şi munţi vârtoşi şi codri doldora de 
bucurii. Dimineţile noastre se trezesc cu zâmbetul pe buze, 
soarele zilei dovedeşte cuminţenie, serile au pas de 
cadână... 

Păgânul asculta vrăjit, chibzuind că numai asemenea 
meleaguri o puteau zămisli pe jupâniţa Raluca. 

Cantemir călători cu gândul prin obcinele Bucovinei, la 
vreme de toamnă, când frunza dă în pârg, deprinzând 
culori care biruiesc puterea vorbei de a le înfăţişa, pogori in 
ţinutul Neamţului năpădit de horbota zăpezii lui Ghenar, 


alergă printre ceardacurile de margarete lepădate pe Siret, 
în Florar, şi numai după aceea căută ochii turcului, oftând: 

— Dumnezeul cel darnic, căruia pofteşti să te închini, a 
avut însă grijă să aşeze Moldova la poalele împărăţiilor 
poftalnice, s-o înalțe stâncă în drumul tătarilor de la Crâm. 
N-a uitat să ridice capacul la becsateaua Pandorei 
semănând sămânţa vrajbei, a năzuinţei deşarte, a pizmei, a 
chibzuielilor întunecate. Se află şi în Moldova făpturi care-şi 
ucid fratele, pentru a stăpâni singuri  agoniseala 
părintească,  muieri supuse  preacurviei, mişei cu 
deprinderea lui luda, şi trenţăroşi. 

Privi întunecat dimineaţa zorită la fereşti: 

— Dumnezeu, şi Alah, si Buda, şi zeii Romei, de altădată, 
şi cei de acum la care se închină pieile negre sunt la fel de 
darnici şi de zgârciţi, la fel de novaci şi de slabi, la fel de 
adevăraţi! 

Feciorul Califului clipi des, nedumerit: 

— Nu pricep, învăţătorule! 

— Atotputernic e unul singur şi acelaşi, Ahmed, numai că 
oamenii l-au botezat felurit, i-au dat înfăţişarea pe care au 
poftit-o. Poruncile lui Moise ai să le întâlneşti însemnate, cu 
alte vorbe, şi în Coran şi în religia creştinilor, şi a 
brahmanilor, în învăţăturile lui Confucius, în poveştile 
preoţilor africani sau ale pieilor roşii. Băştinaşii firimiturilor 
de pământ zvâărlite în apele oceanului cel mare, cred că 
Atotputernicul a luat înfăţişarea unui anume copac sau 
dobitoc; dumnezeul chitailor are ochii înguşti, fugiţi spre 
tâmple, sfinţii moldovenilor, zugrăviți pe zidurile 
mănăstirilor, seamănă leit cu sătenii din împrejurimi... 
Buonarotti e un mincinos fără de pereche, i-a împuiat 
urechile papei Pius că l-a văzut pe Dumnezeul cel adevărat 
plutind pe un nour, şi aşa l-a zugrăvit în capela Sixtină; 
Rafael, un neruşinat, i-a dat fecioarei obrazul şi căutătura 
ibovnicei; Martin Schongauer, pildă de trufie, căci pruncul 
sfânt, iscat din văpselurile dumnealui, pare sămânță de 
neamţ. Neghiobia n-are hotare, naşte judecăţi strâmbe, 


hotărâri schiloade. De mii de ani neamurile pământului se 
păruiesc, poftind să poruncească megieşilor straiele şi 
chipul  Atotputernicului lor, rugăciunile şi obiceiurile 
născocite de ei. Sângele vărsat ar putea umple marea 
grecească, mii de suflete au fost trecute prin sabie în 
noaptea Sfântului Bartholomeu, de pildă, cavalerii apusului 
au prăpădit averi şi vieţi fără de număr călătorind sub 
semnul crucii, spre a osândi Islamul, inchiziţia papistaşilor a 
născocit cazne, a împânzit ulițele cu iscoade. Citesc cu 
mânie cugetările filosofilor din Roma, cea de altădată. Cum 
a fost cu putinţă ca dintr-atâtea minţi bogate, nici una să nu 
apuce harapnicul vorbei de duh şi să biciuiască nerozia 
dregătorilor, fără de asemănare în cruzime, care îi zvârleau 
pe creştini fiarelor? Şi pentru ce? Pentru că zeii creştinilor 
se chemau sfinţi? Nu ştiu cum arată acea putere deplină, 
care a născocit viaţa şi moartea, nu ştiu cum se numeşte. 
Nu ştiu dacă are chipul şi asemănarea voastră. Poate că 
acea putere izvorăşte din aritmetica stelelor îndepărtate, 
peste putinţă de a o cerceta. Nu ştiu... De un lucru însă 
sunt încredinţat: ea se află! Şi mai ştiu ceva: a făurit fiinţe 
la un singur pas de desăvârşire, dar şi multă neghiobie a 
risipit! 

Tăcu privind cu credinţă puiul de zi. 

Lumina vâslea cu spor, croind umbre sulege minaretelor. 
Ochii boierului mângâiară trupul bisericii Sfânta Sofia şi 
Moscheea Albastră pe care o ridicase trufia la o zvârlitură 
de piatră. Casele lui Cristos şi Alah se măsurau potrivnice. 
Tropote de cal stricară liniştea, apoi se auzi din nou ţârâitul 
greierilor burlaci. 

Păgânul măsura făptura lui Cantemir, fruntea boltită, 
căutătura aprinsă, obrajii supţi. Izbuti cu greutate sa 
îngâne: 

— Niciodată nu mi-ai vorbit astfel, învăţătorule! 

Boierul rămase aninat de zorile Istanbulului. Răspunse 
fără să se întoarcă: 


— Niciodată nu ţi-ai ieşit din matcă, Ahmed! Pluteşte, 
rogu-te, mai departe în apele Coranului, căci poruncile lui 
sunt la fel de bune. Se răsuci învăluindu-l într-o privire 
caldă: Profetul îndeamnă să nu ucizi, să nu furi, să te lepezi 
de lăcomie şi traiul trândav, să nu-ţi necinsteşti cuvântul. 
Asemenea învăţăminte ne-au lăsat, şi părinţii creştinătăţii, 
ţi-am mai spus. La ce bun atunci să opinteşti deprinzând 
alte obiceiuri? 

— Altminteri nu e cu putinţă! Adăugă repede, cu anume 
bucurie: Eram încredinţat că numai domnia ta îmi poţi 
aduce liniştea. Temeam mânia lui Alah. Dacă şi Dumnezeul 
vostru e unul şi acelaşi, nu are de ce să se mânie. 

— Asta-i tot ce-ai înţeles, Ahmed?! întrebă întunecat 
Dimitrie. 

— Socotesc că e îndeajuns. 

— Dar la mânia oamenilor ai chibzuit? Asemenea faptă va 
zdruncina din temelii împărăţia. 

— Nu din pricina asta se va prăbuşi... 

— Aşa gândeşte oare şi acea jupâniţâ? întrebă Cantemir 
apăsând asupra vorbelor. 

Puiul de turc tresări muşcat: 

— O cunoşti? 

— Nu, dar am priceput bine că numai o purtătoare de 
cosiţe îţi poate strâmba judecata. 

— N-o necinsti, boier Dimitrie! 

Vorbele erau date în clocot. Cantemir îi apucă mâinile, 
poruncind: 

— Uită-te în ochii mei, Ahmed! Niciodată, auzi, niciodată 
n-am necinstit inimioarele din care răsar flori! Mă judeci 
aspru! 

— lartă-mă, învăţătorule! 

— Nu te întreb cine-i... 

— N-am îngăduinţa să-ţi spun. 

— Altceva aş voi să ştiu. Eşti încredinţat că altă cale nu se 
află? 


Ahmed îşi aminti icoana jupâniţei in noaptea când 
ghiaurii înconjurau biserica purtând luminiţe, credinţa şi 
dragostea pentru Cel răstignit, înfipte adânc in ochii 
liliachii. 

— Nu se află, învăţătorule! Dumnezeu nu-i îngăduie traiul 
slobod. Şi nici n-aş cuteza s-o îndemn. Macul cel alb, rupt 
din rânduiala statornicită, moare după un ceas, nufărul 
smuls iazului îşi dă şi mai degrabă ultimul suspin, aburul 
născocit de răsuflarea pruncului piere într-o clipită. Iar 
jupâniţa e mai fragedă decât ele. Se cere dară ca preoţii 
voştri să-mi încredinţeze taina botezului. 

Judecând cine era părintele păgânului, asemenea 
hotărâre ar fi stârnit râsul creştinătăţii. Izbânda bisericii 
asupra necredincioşilor se arăta deplină, dar boierul ştia că 
la rădăcină se află lucrătura diavolului. 

„Biruinţă deşartă, chibzui Cantemir mai păguboasă decât 
o sută de bătălii pierdute.“ Îi puse mâna pe umăr. 

— Ahmed, poţi să-mi îndeplineşti anume rugăminte? 

— Porunceşte! 

— Am descâlcit împreună cugetările elenilor, şi nu o dată 
am cules grăunţe de aur. Printre acele cugetări, multe 
îndeamnă să nu faci nimic în pripă căci iese lucru prost. E 
adevărat? 

— Adevărat. 

— Făgăduieşte-mi, dară, că ai sa laşi o vreme să curgă în 
linişte apele Bosforului. 

— Învăţătorule! 

— N-am isprăvit! Zici că ai bătut toate cărările şi că nu se 
află altă cale. Îngăduie-mi să le cercetez şi eu. Cugetele 
noastre au nevoie de hodină. Vom călători o vreme spre 
Meeca şi Damasc, pe urmele Profetului, dând astfel 
slobozenie deplină gândului. Dacă într-o lună nu născocim 
NIMIC... 

Puiul de turc sări opărit: 

— O lună?!? 

Lacrimile ii împânziră ochii. Îngână cu amărăciune: 


— N-ai priceput nimic, boier Dimitrie! Când n-o văd 
răsuflarea se dovedeşte perină de ace. Îmi zgârie pieptul, 
sângele îmi izbeşte inima cu pumnii. Adierea vântului de la 
răsărit se preface în harapnic, lumina dimineţii mă înţeapă, 
întunericul mă gâtuie. Uliţele se arată vrăjmaşe, îmi 
împiedică paşii, iar minaretele se prăvălesc sulițe Mă 
năpădeşte din senin sudoarea, si tot din senin simt gheaţă 
pe şira spinării. Hohoti: Sunt tare bolnav, învăţătorule! 

„E limpede, chibzui Canlemir, acea diavoliţă a aprins 
pălălaie inima păgânului!“ 

Ahmed rămase aninat de căutătura lui Dimitrie. Şopti cu 
obidă şi bucurie, cu disperare şi nădejde: 

— Jupâniţa e singurul meu leac. Surâsul ei născoceşte 
balsam, cuminţeşte întunericul şi muşcătura luminii, vântul 
devine supus, i se gudură la picioare. Ochii ei varsă căldură 
domoală, împrimăvărează gândul, dreg într-o clipită 
stricăciunile pricinuite de singurătate. Ochii jupâniţei au 
adunat tot liliacul Anatoliei, toată zestrea de frumuseţe a 
violetelor din Parma toate juvaiericaleie de ametist... 

Înşiră vreme îndelungată, cu sufletul pe buze, darurile 
jupâniţei. Boierul îl ascultă dosindu-şi surâsul. 

„Cine-o fi drăcoaica?“ 

Îşi aminti zavera pricinuită printre dregătorii europeni de 
o anume căutătură bogată în ispite, de neamţul cel nătâng 
care-şi curmase zilele de dragul unor ochi frumoşi, de 
trimisul  Bourbonului, carele îşi prăpădise minţile la 
bătrâneţe lăsând de izbelişte datorinţele câtre Ludovic, 
nevastă şi prunci... 

„„.„Fata Eufrosinei Balş, postelniceasa 

Ahmed încheie înfierbântat: 

— „iar când păşeşte, pâmântul suspină de bucurie. Pot 
să mă rup un singur ceas de ochii ei învăţătorule? 

Cerşetorea răspuns cu întreaga lui fiinţă. Pentru a treia 
oară Dimitrie Cantemir prinse să măsoare încăperea. 

„Minţile luminate, îşi zise, au mutat munţii din loc, 
născocind piramida lui Keops, au desluşit umbletul 


« 


hotări boierul. 


pământului şi tainele timpului întocmind calendare, au dat 
corăbierilor învăţătură cum să se călăuzească după stele şi 
stelelor le-au aflat rostul, dar nimeni n-a izbutit să dea 
povaţa cea adevărată pentru isprăvile inimii! Grecii cei 
vechi au umplut bibliotichiiie cu tomuri despre cărările 
sufletului şi s-au călătorit prunci neştiutori, cei noi bat 
monedă calpă, cheia găsită de Voltaire va stârni urmaşilor 
hohote de râs, cugetările lui La Rochefoucauld surâsul 
amar pe care îl naşte neghiobia, peste sudoarea Madeleinei 
de Scudery timpul va aşterne crustă groasă de colb... 
Trepăduşi! Şi totuşi cineva trebuie să cunoască adevărul!“ 

Se opri ştergându-şi zâmbetul cu horbota băsmăluţei: 

— La noi, spuse, umblă o vorbă: poveţele sunt de prisos 
căci omul ştie să greşească şi singur... În asemenea treburi, 
altminteri, nu încap poveţe. Am înţeles bine ce se petrece în 
inima ta Ahmed. Te pizmuiesc şi te plâng! Şi-am mai înţeles 
ceva: în ziua când îţi vei duce hotărârea până la capăt, 
primind botezul, creştinii din Pera vor fi descăpăţânaţi! 

Tăcu măsurându-l cu coada căutăturii. Păgânul îşi muşca 
buzele, măcinat de gânduri. 

— Trag nădejde că sultanul va judeca şi de astă dată cu 
dreptate. 

— Mânia întunecă judecata, Ahmed, iar osmanlâii sunt 
iuți la mânie! Îşi vor scoate jungherele chiar dacă asemenea 
faptă ar sâvârşi-o un muritor de rând. Nu uita, rogu-te, tu 
eşti feciorul lui Septar, părintele mahomedanilor. 

— Tata mă iubeşte... 

— Oricât te-ar îndrăgi, n-ar lăsa nepedepsită palma 
adusă Profetului. Şi, aşa cum se întâmplă de obicei, vinovaţi 
vor fi ghiaurii... Surâse trist: Se înţelege de la sine, primul 
scurtat voi fi eu, căci de la mine ai primit învăţătură... 

Păgânul se îndreptă spre uşă, pescăruş rănit. Rămase o 
vreme în prag, apoi se răsuci încet: 

— Nu-mi cere să mă lepăd de ea, boier Dirnitrie, căci e 
peste putinţele mele! Am să-l înduplec pe tata, sunt 
încredinţat... O să priceapă... 


Îşi ferea ochii de căutătura cărturarului. Adaugă încet: 
— lartă-mă, învăţătorule! 


XXX 


Peste drum de casele lui Dimitrie Cantemir, un turc, un 
măgar si o cotigă plină de zarzavaturi proaspete făceau 
neguţătorie cu dever. În zarva târguielilor, nimeni nu lua în 
seamă şopocăiala dintre Stavros, mămularul, şi roaba 
jupâniţei Raluca Balş. Țiganca se afla de doi ani in slujba 
grecului, după pilda altor slujnice ale valahilor şi 
moldovenilor hainiţi, supuşi aurului. Când feciorul Califului 
părăsi, tulburat, casa cărturarului, roaba şopti: 

— Ăsta-i păgânul! 

— Eşti slobodă! porunci Paingul. Ai grijă cum o suceşti, 
Zamfiră! Lăcomia împleteşte ştreanguri, înalţă 
spânzurători! Ai mare grijă! 

Ahmed păşea agale, muncit de gânduri. Grecul îi ţinea 
umbra cu dinţii, ticluind amăgeli. Îndată ce puiul de turc luă 
pieptiş uliţa înnodată la celălalt capăt de moscheea 
Suieymanie, mămularul îl împunse cu vorba: 

— Nu către casele lui Alah pofteşte anume jupâniţa să-ţi 
îndrepţi paşii, Ahmed effendi!54.. 

Păgânul se răsuci fulger, cântărind fărâma de om 
născocită din zâmbre: 

— Cine eşti? 

— Prieten, Ahmed effendi, căci povaţa pe care îndrăznesc 
să ţi-o aduc e supusă domniei tale. 

— Ascult! 

Îl măsură lung, dintr-o parte. Grecul îşi umezi buzele a 
zâmbet: 

— Îţi preţuiesc drumurile poruncite de ochii jupâniţei 
Raluca, şi tare m-aş bucura să nu fie bătute în zadar. 
Gândurile ţesute de fata postelnicului Balş se cuvin cinstite. 

— Cunoşti acele gânduri? 


— Când o fecioară nesocoteşte poveţele părinteşti, 
făcându-se luntre şi punte să-l vadă pe cel drag, se cheamă 
că inima dumneaei s-a îmbujorat... 

Vorbele grecului umplură cu bucurie cugetul păgânului. 
Îi puse mâna pe braţ: 

— Cum te numeşti, prietene? 

— Stavros. Dacă Ahmed effendi îngăduie, l-aş pofti să-mi 
calce pragul casei, căci asemenea isprăvi se cer chibzuite 
pe îndelete, în tihnă. 

Păgânul se repezi, taur buiac: 

— Te urmez! 


XXX 


Radu Andronic, logofăt de taină al Măriei Sale Vodă 
Brâncoveanu, îşi îndopă luleaua îndrăgind cu căutătura 
straturile de lalele. Foişorul născocea umbră domoală, 
filigeanul de cafea abur cumpătat, şopocăitul Bosforului 
însăila cântec de slavă dimineţii. Boierul oftă a mulţumire. 

Era bărbat vârtos, cercetat în fel şi chip de tăişurile 
vrăjmaşe pe drumurile împărăţiilor, bogat în umeri şi sărac 
în şolduri. Deasupra gurii de ibovnic îi sălta veşnic a râs 
mustăcioara, subţiratică, neagră corb. Negri se dovedeau 
ochii boierului, negri şi adânci, cu acea căutătură şăgalnică 
după care se dau în vânt muierile poftalnice. Patima 
logofătului pentru straiul alb, cu cheltuială, şi giuvaericale, 
holbase multe guri printre păgânii din Istanbul, osândiţi de 
Coran să se înveşmânteze în pânză nătângă. Nevestele 
dregătorilor europeni îi spuneau zeul din Pera, şalvaragiii îl 
numeau  beyul valah,  Muradja  Septar, părintele 
mahomedanilor şi tartorul dedesubturilor politiceşti ale 
o singură dată înţepătura lui Radu Andronic, cu ascuţişul 
hangerului şi mai vârtos cu al ochiului, îi destrămase 


năvodul împletit cu sudoare spre a-l arunca în apele cele 
tulburi în care se scălda Măria Sa Vodă Brâncoveanu. 

Un firicel de doină, slobozit cu zgârcenie, răsuci capul 
logofătului. Rezemat de umbra unui măslin, Ilie Machidon, 
slujitorul dumnealui, îşi cioplea bâtă nouă, căci cea adusă 
din ţara Vrancei se vătămase în încăierările de taină cu 
păgânii. Alături dormea moldoveneşte Simion, dulăul 
slujitorului care le ţinuse pulpana din Valahia. Ilie Machidon 
îl măsură clătinând din cap: 

— Bag de seamă, spuse, că tigoarea aiasta de câine o 
deprins năravuri boiereşti: la mâncare e lup, la treabă 
vulpe, şi la somn butuc! 

Logofătul fluieră a pagubă: 

— Iar ţi-ai umplut traista cu pildele moşnegilor din 
Chipriana, împărate? 

Buza slujitorului se ridică într-un peş, a zâmbet: 

— Apoi, cinstite boierule, nu ştii domnia ta cum e ţăranul? 
Pleacă la drum pentru o zi si ia pâine pentru o săptămână... 

Ilie Machidon se năimise toiag logofătului, din dragoste, 
lăsând în Chipriana nevastă, prunci şi acareturi, spre a-i fi 
sprijin în treburile poruncite de Măria Sa Vodă 
Brâncoveanu. Radu Andronic îl socotea mai degrabă 
tovarăş decât slugă, căci mintea plugarului, ascuţită brici, şi 
vorba cu  înţepătură adăugau piper ceasurilor de 
singurătate, când numai piatra drumului, bătută de 
potcoave, născoceşte vorbe. 

Anii dobândiţi de Ilie Machidon întreceau cu un singur 
cap pe ai logofătului. Părea mai degrabă un băietan 
nedeprins cu dulceaţa crivatului de muiere vădană, nici cu 
grijile pricinuite de o nevastă tânără, ciorchine de 
frumuseți, cum se dovedea Smărăndiţa dumnealui. Purta 
ciubote, berneveci leşeşti şi cămeşă cu împunsătură bogată, 
în care desluşeai dragostea muierii, iar în căutătură 
hâtrenia unchiaşilor moldoveni şi sprinteneala cugetului 
răspândită printre valahi. Chipriana aflându-se la hotarul 
celor două ţări, e lesne de înţeles că de-a lungul anilor 


trecuse când în stăpânirea Moldovei, când a Valahiei, iar Ilie 
Machidon se îndestulase şi dintr-o parte şi din cealaltă. 

Radu Andronic, prăvălit în jeţul de răchită, pufăia tihnit. 

— Tare mă tem că o să-ţi zvârli merindele. Cu voia lui 
Dumnezeu şi lucrătura diavolului, ne-am isprăvit treburile 
în păgânime mai degrabă decât socoteam. Mâine batem 
cale întoarsă. 

— Aşa o fi, dacă zici domnia ta... 

— Dar domnia ta cum zici? 

Ilie Machidon îşi rândui musteaţa şi surâsul cu degetul 
gros: 

— De la mintea mea cea nătângă pofteşti judecată, 
logofete? 

— Pui rămăşag că în patru zile trecem Dunărea? întrebă 
boierul sorbindu-şi cafeaua cu anume dichis. Măria Sa şi 
stolnicul sunt flămânzi de veşti bune. 

— Cine-i sătul? 

— De astă dată te-ai procopsit, împărate! Vodă te 
căftăneşte! 

— Îmi fac mari nădejdi să nu se întâmple una ca asta. 
Plugarul pe picioarele sale e mai înalt decât boierul în 
genunchi... 

Sporovăiră o vreme despre isprăvile săvârşite, apoi Radu 
Andronic îşi înălţă căutătura peste cuşmele geamiilor. 
Spuse încreţind sprâncenele: 

— Nu mi-a plăcut surâsul vizirului Mehmet... Nu mi-a 
plăcut deloc! A priceput de mult că Brâncoveanu aleargă 
alături de ogar, dar e de partea vânatului, şi coace ceva. 

— Până una alta, am stins pojarul. 

— Până una alta... Alungă gândul dimpreună cu fumul şi 
prinse a zâmbi. Rămâi în Chipriana, împărate? 

— Dacă nu mă fugăreşte fimeea... 

Oftă ţărăneşte socotind câţi pui au mai făcut treburile 
lăsate pe toloacă. Ogorul se cerea plivit, pomoştina!55+ 
căruţei dreasă, lamba!55 schimbată. Îşi mărturisi gândul. 

— Ştii să tâmplăreşti? întrebă boierul. 


— Oleacă. 

— Lasă, ţi le dreg eu. 

Ilie Machidon închise un ochi şi cercetă bâta cu celălalt, 
surâzând moşnegeşte: 

— Umblă vorba, începu într-un târziu, că o firimitură de 
şoricel i-a spus buhaiului: „Nu ştii să-noţi? Nici o grijă, te 
trec eu râul în spinare...” Şuguiesc, logofete. De când e 
lumea şi pământul boierul asudă la sapă şi procletul de 
ţăran be tutun lungit în iatac... 

Din uliţă zvâcni tropot harnic de copite. Logofătul le 
ascultă umbletul, zăticnit dintr-o dată, şi se ridică. Între 
umerii porţii se ivi Dimhrie din neamul Cantemireştilor. 
Boierii se îmbrăţişară schimbând bineţe. Se ştiau de prunci, 
iar păruielile dintre domnii Moldovei şi ai Valahiei nu 
izbutiseră să le betegeaseă prieteşugul. Radu Andronic 
preţuia cum se cuvine agoniseala cărturarului, Cantemir 
isprăvile logofătului. 

Boierul moldovean îl zări pe Machidon, rezemat supus în 
bâtă, şi-i zâmbi: 

— Ce mai faci, Ilie? Cum te împaci cu logofătul? 

— Mulţămesc de întrebare. De-amu m-am deprins. Vorba 
ceea, când n-ai ce-ţi place, îţi place ce ai... 

Dimitrie râse mulţumit de răspuns. lubea mintea cea 
limpede a plugarului din Chipriana şi se bucura cinstit ori 
de câte ori avea prilejul să-l întâlnească. 

— Să prepuiesc, oare, că Brâncoveanu v-a trimis să-i 
cercetaţi izvorul obârşiei în îndepărtatul Bizanţ? 

Dintele lui Cantemir împotriva Măriei Sale se arătase de 
mult, trudea să-l înfăţişeze pe Vodă sărac în stirpe. Radu 
Andronic îi ocoli ascuţişul: 

— Da de unde! Am poruncit drumul spre inima 
împărăției, gândind că s-o îndura vreun iatagan pagân să 
mă lecuiască de ciocanul ista de Machidon... Mi-a făcut 
capul nicovală! Cum ai aflai că sunt la Istanbul? 

— Mi-au şoptit bujorii de pe chipul muierilor din Pera, 
râse Cantemir. Înfloresc numai la căutătura unui anume 


boier valah... Se vede treaba că ştie jupâneasa Irina de ce-ţi 
înnoadă mânecile cămăşilor... 

Irina Andronic, mama logofătului, se temea ca nu cumva 
feciorul dumneaei să tragă la genunchi de teleleică. 
Cercetase babele târgului spre a deprinde ştiinţa 
farmecelor care să-l ferească pe Radu de căutătura 
vătămătoare a purtătoarelor de catrinţe, sulemenite la 
cuget, stârnind astfel multe zâmbete şi şoapte. 

— Sănătoasă? întrebă Cantemir. 

— Slavă Domnului! 

— Boier Costache? 

— Câtă vreme crâşmăriţele nu-şi botează rachiul, pentru 
tata nu se află primejdie. Domnia ta? 

Chipul cărturarului se adumbri. 

— Nu ştiu ce răspuns ţi-aş fi purtat ieri. Astăzi... Îi căută 
privirea: Ţi-ai isprăvit treburile? 

— Da. În zori luăm drumul Valahiei. 

— Nu încap alte socoteli? 

— Pentru ce? 

— E pe cale să se petreacă o anume faptă care va aduce 
pagube însemnate creştinătăţii. Am trebuinţă de sprijin. 
Rămâi măcar o zi. 

— Dorinţa domniei tale e poruncă pentru mine, Dimitrie, 
hotări Radu Andronic. 

Ilie Machidon râse mânzeşte pe sub musteaţă. 

— Ferice de slujitorul cu stăpân înţelept! Adineauri eram 
gata să închei rămăşag că mâine gonim spre Valahia! 
Chibzuielile logofătului s-au aşezat însă de-a curmezişul... 

Cărturarul îşi sorbi cafeaua pe gânduri: 

— Ochii jupâniţei Raluca se dovedesc tare harnici. Au 
secerat liniştea dregătorilor europeni şi trudesc să 
îngenuncheze păgânii. 

— Moldoveancă? întrebă logofătul. 

— Era cu putinţă altminteri? Fata postelnicului Balş. 

Radu Andronic ridică sprâncenele a mirare: 


— Nimeni din neamul Balşilor nu s-ar putea tângui c-ar fi 
năpădit de frumuseţe. 

— Gurile cele rele, spuse Cantemir într-o doară, 
prepuiesc că jupâneasa Eufrosina se slujeşte de două 
crivaturi... 

Machidon îşi dosi zâmbetul. Era de tot hazul să-l vezi pe 
boierul Cantemir vorbind de gurile cele rele... Orice prunc 
putea să-ţi spună că învățatul intrase demult în slujba 
vorbei cu belşug de înţelesuri. Logofătul urmă pilda 
slujitorului. Tuşi dregându-şi glasul: 

— Urmează, rogu-te! 

— Diavoliţa a aprins făclie inima învăţăcelului. Bietul 
băiat, n-are decât şaisprezece ani. 

— Căţelandru rău, socoti Radu Andronic. 

— Am stat de vorbă împreună. Sărmanul opinteşte să se 
însoare... 

Slujitorul râse încetişor: 

— Trebuşoara aiasta îmi aminteşte de văru-meu Vasile a 
lui Sâsâitu... Aţi auzit de el? 

— Cum să nu! răspunse logofătul. Se află oare ispravă a 
celor din Chipriana care să nu bată la uşa cărturarului 
Dimitrie? 

— Cea pe care, cu îngăduinţa domniilor voastre, poftesc 
să v-o spun. Îndată ce a simţit o chicătură de musteaţă, a lui 
Sâsâitu aista n-a mai văzut în calea ochilor decât umblet de 
catrinţă. Şi într-o zi, iaca îl săgetează cu căutătura o 
bucăţică de femeie din celea născute din păcat. Asta s-a 
întâmplat într-o miercuri. Bun! A ţinut-o de vorbă joi, vineri 
i-a trimis peţitorii şi, poate nu mă credeţi, duminică s-a 
însurat! 

— "Te cred, dar scurtează coada vulpii! îl îndemnă Radu 
Andronic. Boier Dimitrie n-are nici o vină că mi-am luat 
dădacă, nu slujitor. 

— Trec anii, urmă Machidon, şi ce credeţi, boieri 
dumneavoastră? Şi astăzi, a lui Sâsâitu îşi muşcă pumnii de 
năcaz. M-am scărpinat eu sub cuşmă şi-am luat învăţătură. 


— S-auzim! ceru cărturarul. 

Țăranul îşi scutură ticăit luleaua: 

— După mintea mea cea bătută de secetă, se cheamă că 
cine se însoară în grabă, se căieşte pe îndelete... 

Dimitrie Cantemir râse măsurându-l cu acea căutătură 
pe care ţi-o stârneşte luarea aminte. 

— Aşadară, înnodă vorba logofătul, învăţăcelul domniei 
tale a hotărât s-o ducă pe fata postelnicului Balş în faţa 
altarului. 

— Da. Pentru asta, mai întâi trebuie să primească taina 
botezului. 

— E păgân?! întrebă Radu Andronic. Înţeleg... 

— Afurisită treabă! adăugă Ilie Machidon. 

Cărturarul îşi plimbă privirea de la unul la celălalt. 

— Adevărata primejdie însă nu v-am înfăţişat-o. Şopti: 
Puiul de turc e Ahmed, feciorul Califului Muradja Septar, 
părintele păgânilor! 

Logofătul şi slujitorul încremeniră. O vreme nu se mai 
auzi decât gânguritul hulubilor statorniciţi lângă havuz şi 
chemările îndepărtate ale mămularilor uliţarnici. 

Radu Andronic izbuti să îngâne: 

— Vai de bieţii creştini! 

— Nenorocul l-a împins de umeri pe Calif în Anatolia, 
urmă Cantemir, aşa că n-am putut să-i ştiricesc hotărârea 
feciorului. Clătină din cap cu ciudă: Săvârşesc faptă lipsită 
de cinste faţă de Ahmed, căci el mi-a încredinţat taina... 

— Oricare duhovnic ar fi jertfit-o, Dimitrie, spuse Radu 
Andronic, spre a nu aduce pagube tuturor oiţelor păstorite. 
Ori pagubele pricinuite de mânia şalvaragiilor se arată fără 
măsură. Porunceşte! 

— Păgânul se cere smuls de sub vraja acelor ochi. 
Domnia ta îl cunoşti pe boierul Balş. Încearcă, rogu-te, să-i 
înfăţişezi primejdiile... 

Radu Andronic îşi frământă bărbia pe gânduri: 

— Postelnicul se află în Viana, cu anume treburi lesne de 
priceput pentru un hainit. Jupâneasa Eufrosina trudeşte la 


Istanbul cu acelaşi gând: tronul Valahiei. Mă tem că n-o să-i 
dea ascultare logofătului de taină al Măriei Sale Vodă 
Brâncoveanu... 

Dimitrie Cantemir surâse stingher: 

— Pentru mine, uşile boierilor Balş sunt şi vor fi veşnic 
închise. 

Radu Andronic cunoştea pricina, o ştia şi Machidon. 
Cărturarul însemnase în stihuri, după pilda lui Marţial, 
podoabele muierilor din neamul lor, lipsite de podoabe 
trupeşti... 

— O copilărie... Mă rog. Nu îndrăznesc să încredinţez 
asemenea taină şi altor urechi. Până diseară ar umple 
târgul de pui, grăbind fapta lui Ahmed. 

— Voi încerca, Dimitrie, hotărî logofătul. Şi dacă se 
împotrivesc? 

— Leagă-le fedeleş şi mână rădvanul peste Dunăre! 

Ilie Machidon da semne că are o vorbă. 

— Spune! porunci logofătul. 

— După ochiul meu, mai lesne ascunzi un snop furat 
decât două. Nu cred că de dragul postelnicesei Eufrosina, 
rămasă singură printre păgâni, vreun turcalete şi-ar 
strâmba credinţa... 

— Hotărât! făcu Dimitrie Cantemir. Ai judecat fără cusur. 

— Nu-mi mai recunosc slujitorul, o întoarse Radu 
Andronic. 

— Cineva zvârle cu pietre, Ilie! 

Cărturarul il îmboldea aşteptând răspuns pe măsură. 
Machidon zâmbea pe sub musteaşă: 

— Apoi, cinstite boier Dimitrie, spuse, să nu te mire 
asemenea faptă. Piatra se zvârle numai in nucul plin de 
rod... 


XXX 


Abia a doua zi, la ceasul prânzului cel bun, izbuti Radu 
Andronic să se înfăţişeze postelnicesei Balş. Jupâneasa 
Eufrosina poftise ca slujitorul Brâncoveanului să priceapă 
că nu poţi ajunge oricând şi oricum în privirea viitoarei 
Doamne a Valahiei. 

“Sfântă deşertăciune!“ chibzui logofătul făcând roată cu 
privirea prin chiar-chir. Ştia că are de adăstat şi aici o 
vreme căci ighemoniconul celor care râvnesc la mărire îşi 
are poruncile însemnate cu venin. 

Odaia părea o frântură din bazarul cel mare. Era peste 
putinţă să mai găseşti o palmă de loc gol pentru a aşeza un 
văscior, oricât de mărunt. Se aflau îngrămădite hectare de 
covoare arăbeşti, sofale şi măsuţe încrustate cu sidef şi 
altele cetluite în aramă bătută, icoane în aur şi argint gata 
să ierte păcatele, oglinzi de la Veneţia - icoanele 
necuratului - gata să le înfăţişeze. 

După o vreme, destulă ca să bei un cofăel de tămâioasă 
şi-o lulea, uşile se dădură în lături si Zamfira, ţiganca, vesti: 

— Doamna! 

Eufrosina Balş păşi ţeapănă şi acră, înveşmântată în 
rochie de atlas, terteluită cu mărgăritare, dulamă cu bumbi 
din adamante şi botfori săbuiţi din saftian răsuriu. Capul şi-l 
purta înfăşurat în muselină scumpă de la Alep, la gât îi 
spânzurau lefturi tot din adamante cu picioruşe de 
smaragd, după cum tot din adamante se dovedeau şi 
cerceii. 

Primi închinăciunea logofătului, cântărind-o din colţul 
căutăturii dacă nu se abate cumva de la ighemoniconul 
Curţii, şi se aşeză. 

—  Dintâi, începu Radu Andronic, se cere să-mi 
îndeplinesc datorinţele lepădând la picioarele cinstitei 
jupânese Eufrosina Balş cele mai bune gânduri din partea 
părintelui meu. 

N-avea asemenea datorinţe dar ştia că chipul boierului 
Costache, cu surâsul lui cuminte şi căutătura blândă, 
netezeşte cărările aspre. Logofătul luase învăţătură şi 


împărțea cu amândouă mâinile bineţe de la Andronic cel 
bătrân. Nu o dată boierul Costache primise uimit răvaş de 
răspuns de la oameni pe care nici în vis nu socotise să-i 
hiritiseascăt57+... 

Zâmbetul veşted al gândului îndepărtat înflori pe chipul 
postelnicesei şi Radu Andronic îşi zise că a brodit-o şi de 
astă dată. 

— Tot sub imineiuli=+ jupânesei Irina se află? întrebă 
Eufrosina Balş. 

— Fiecare avem un stăpân... 

— Domnia ta ai ales ciubota Brâncoveanului. 

Logofătul îşi potrivi cu luare aminte horbota de la 
mâneci, chibzuind cum s-o aducă din vorbă pe alte poteci. ÎI 
sprijini urechea muierii. Desluşind anume zgomot în odaia 
alăturată, Eufrosina Balş strigă ascuţit: 

— Zamfiră! 

— Poruncă, stăpânico! spuse ţiganca vârând capul pe 
uşă. 

— Te-am povăţuit cu duhul blândeţei şi gârbaciul să 
lepezi năravul iscoadelor de a stâlpi uşa cu urechea. Du-te 
la cuhnii şi aşteaptă-ţi răsplata! 

— Sufletul meu... 

— leşi! 

Nici goarna hăitaşilor domneşti n-ar fi născocit sunete 
mai tăioase decât cele slobozite de Eufrosina Balş. Muierea 
pufni o vreme, muncită de draci, apoi cântări lung făptura 
logofătului. 

— 'Te ascult, boier Andronic! 

— Am trebuinţă de anume învăţătură, cinstită jupâneasă, 
începu logofătul. Domnia ta vieţuieşte de mulţi ani printre 
păgâni... 

— Aşa a poftit Vodă! 

— Se înţelege deci, de la sine, că le-ai deprins rânduiala, 
urmă repede Radu Andronic. Ce se întâmplă dacă un ghiaur 
îşi leagă inima de inima unei turcoaice? 


Postelniceasa îl măsură dintr-o parte poftind să ghicească 
încotro bate, apoi izbucni în râs: 

— Oare descântecele jupânesei Irina s-au dovedit 
neputincioase? 

— Nu-i vorba de mine. 

— Nădăjduiesc! Ridică din umeri: Dacă acel ghiaur, lipsit 
de minte, se lipseşte şi de credinţă şi de galbenii agonisiţi, 
nu va întâlni oprelişti. Tare mă miră însă cum a izbutit acel 
ghiaur să-şi prăpădească inima, căci muierile turcilor sunt 
ferite straşnic de căutătura purtătorilor de musteţi. 

— Din câte ştiu, spuse logofătul, asemenea istorie nu s-a 
petrecut, dar mă întreb ce s-ar întâmpla la o adică. Mă 
întreb, deasemeni, dacă e cu putinţă ca un şalvaragiu să-şi 
lege norocul de, hai să zicem, o grecoaică? 

—  Haremurile păgânilor, pufni jupâneasa, colcăie de 
asemenea făpturi nelegiuite... 

Radu Andronic îi făcu încredințarea clătinând din cap. Îşi 
umezi buzele şi adăugă măsurând-o cu ochi subţiaţi: 

— Dar dacă grecoaica nu e o nelegiuită? 

— Mă rog? 

— Dacă dumneaei pofteşte să fie dusă în faţa altarului? 

Uimirea strâmbă chipul femeii şi logofătul pricepu că 
bătea la uşi închise. Hotărât, Eufrosina Balş n-avea ştiinţă 
de ultima ispravă a jupâniţei. 

—  Grecoaica domniei tale va ajunge fată bătrână, 
logofete! 

— Chiar dacă turcul se rupe de Profet şi primeşte 
botezul? 

Râsul jupânesei, slobod, fără urmă de minciună, stârni 
mila logofătului. La urma urmei nu era decât o făptură 
nefericită, ruptă de ţară şi prieteni, roasă de pizmă şi griji, 
acrită de înfrângeri. 

„Vestea încurcăturilor pricinuite de ochii jupâniţei o s-o 
doboare“, chibzui Radu Andronic. 

Eufrosina Balş îşi şterse lacrimile râsului cu o băsmăluţă 
născocită de priceperea maicilor mănăstirii Tismana: 


— Deşi îi slujeşti pe vrăjmaşii mei, îţi sunt recunoscătoare 
că m-ai căutat. Nimeni n-a izbutit să mă veselească aşa cum 
ai făcut-o domnia ta. Clătină din cap. Umblă pe la noio 
vorbă: „Unde s-a pomenit bărbat cuminte, muiere fără 
păcat şi turc botezat?!?“ 

— Şi dacă s-ar pomeni? Dacă un pui de păgân îşi 
prăpădeşte minţile şi face asemenea pas? 

— Îţi risipeşti vremea, logofete. 

— Îngăduie-mi, cinstită jupâneasa, să-mi duc gândul până 
la capăt. Fecioarele ghiaurilor din Pera nu-s osândite să-şi 
ascundă ispitele ochilor sub feregea!*:.. 

Postelniceasa tresări biciuită. Azvârli o căutătură spre 
odaia jupâniţei Raluca, apoi privi înspăimântată chipul 
logofătului. 

— Ce diavoli îţi dau târcoale, boier Andronic? 

— Tulburarea domniei tale, spuse încet logofătul, 
dovedeşte că ştii ce sunt în stare să facă doi ochi neasemuit 
de frumoşi. De dragul lor s-au păruit trimişii crailor... 

Tăcu. Eufrosina Balş îl bortea cu căutătura: 

— Urmează! 

— Nu-i de mirare, dară, că asemenea pereche de ochi pot 
sminti judecata unui pâgân. Şi cum făptura care-i poartă se 
dovedeşte fără pată, traiul nelegiuit nu e cu putinţă. Ce-i 
mai rămâne puiului de turc altceva de făcut decât să 
primească taina botezului? 

— Urmează! şuieră postelniceasa. 

— Mă întreb dacă asemenea faptă n-ar vărsa mânia 
dregătorilor turci asupra creştinilor din Pera! 

Postelniceasa Balş roşise de mânie. Întrebă păstrându-şi 
greu cumpătul: 

— Şi ce-ai pofti să facă mămuca acelei jupâniţe? 

— Să împiedice cu orice chip nenorocirea! 

— Adică? 

— Hotărârea păgânului poate muri dacă, pentru o vreme, 
ochii cei frumoşi ar lumina alte meleaguri... 

— Ale Valahiei, de pildă... 


— De pildă... 

Postelniceasa sări flacără dinaintea logofătului. Buzele i 
se albiră, tăia cu privirea: 

— Ticălos s-a dovedit Brâncoveanu, ticăloasă se cuvine 
să-i fie şi sluga! Mă scârbeşti, Radu Andronic! Vodă ştie că-i 
urzesc pieirea şi-mi vrea capul... Prin asemenea vicleşuguri 
pofteşti să mă împingi în faţa gâdelui din hruba Curţii 
Vechi? Mi-e ruşine pentru boierul Costache! 

Logofătul o asculta mâhnit. Aşteptă să-şi verse fierea şi 
spuse, privind-o limpede, în luminile ochilor: 

— Patima îţi întunecă judecata, jupâneasă Eufrosina. 
Nimeni din neamul nostru nu s-a înjosit întinzând clapcă 
unei femei! Adăugă încet: Ocările domniei tale nu mi-au 
stârnit decât mila, căci vin din fundul unei prăpăstii din care 
mă tem ea nu vei izbuti să ieşi. Ştii cine e păgânul înrobit de 
ochii jupâniţei Raluca? Ahmed, feciorul Califului Muradja 
Septar! 

Postelniceasa se sprijini de măsuţa arăbească. Îngână 
răguşit: 

— Nu e cu putinţă! Raluca nu mi-a ieşit o dată din cuvânt! 

— Cerceteaz-o! 

— Zamfiră! 

Strigătul jupânesei umplu casa, dar ţiganca îşi vâri capul 
pe uşă într-un târziu. 

— Pe unde umbli, netrebnico? 

— La cuhnii, prinţeso. Aşteptam gârbaciul... 

— Nu-ţi fă griji, n-o să întârzie. Scoase o cheie de la piept 
şi i-o azvârli: Slobozeşte-o pe Raluca şi spune-i că i-am 
poruncit să vină de îndată aici. 

Rămaşi singuri, postelniceasa îi ocoli căutătura. Se 
preumbla prin odaie murmurând: 

— Nu e cu putinţă! Nu e cu putinţă! 

Roaba intră şovăind, toată o spaimă: 

— Sufletul meu... N-am nici o vină... Odaia e goală... 

— Ce?! răcni postelniceasa, rănită de moarte. 

— Jupâniţa a fugit pe fereastră! 


Cel mai aprig lovit de poruncile lui Alah era Simion, 
dulăul slujitorului. Întreaga tagmă a câinilor, fiind izgonită 
din Istanbul, cotarla ofta înfundat, gândindu-se cu bucurie 
amară la căţeluşele uliţarnice din Paris pe care, nu mai 
departe decât anţărţ, le amăgise cu privirea'&:. Umbletul 
lui Simion prin păgânime îl lecuise pe Radu Andronic de 
parale bune, căci bostangiiiiSl+ pofteau peşcheş la fiecare 
pas ca să închidă ochii. 

Dulăul moţăia la umbra unui minaret, dimpreună eu doi 
duglişiiS2* din prostime, peticiţi la şezut. Ilie Machidon 
rezema zidul moscheii, gândind să-i fure răcoarea. Soarele 
păgânilor perpelea oraşul. Nici o zdreală de nour nu 
îndrăznea să-i treacă pe dinainte, nici un firicel de vânt nu 
cuteza să-şi arate capul. 

Ochii slujitorului rămăseseră aninaţi de lumetul adunat 
împrejurul negustorilor de castraveți. Nu se afla păgân în 
trecere spre trebile dumnealui, care să nu înfulece hulpav o 
astfel de verzătură. Dacă îl ţineai de poale cu privirea, aveai 
prilejul să-l vezi la o zvârlitură de băţ poftorind isprava, căci 
asemenea marfă se vindea la fiecare colţ. Maldărul de coji 
necinstea colbul uliţelor, chema roiurile de muşte. 

Ilie Machidon se afla pentru a treia oară în cetatea de 
scaun a păgânilor şi le deprinsese rosturile. Poftind să 
cunoască hramul fiecăruia, stăpânirea poruncise veşminte 
anume. Capul turcului de rând, ras încă din pruncie, se 
cerea acoperit cu turban de muselină albă. Mătasea mai 
lată de patru degete n-avea îngăduinţa să poposească pe 
pântecele şalvaragiilor, nici culoarea cea roşie sau galbenă 
nu era îngăduită decât la încălțări. Încălţările ghiaurilor, 
dimpotrivă, se cereau săbuiteiS+ numai din piele 
dohotie!S*+. Nuielele bostangiilor învineţeau şezutul turcului 
care cuteza să-şi scoată turbanul. Aceeaşi papară o mâncau 


şi ghiaurii care îndrăzneau să-l pună. Pentru a-şi feri 
scăfârlia de urgia soarelui, dregătorilor evropeni le era 
îngăduită o pălăriucă din piele de oaie neagră, numită 
calpac.  Ighemoniconul păgânilor poftea ca  drept- 
credincioşii lui Alah să-şi schimbe straiele de patru ori pe zi 
şi să mai aibă alt rând pentru ziua de vineri. 

Chivernisiţii îşi terteluiau caftanele cu zibelină în lunile 
de iarnă şi hermină vara. Prostimea se mulțumea cu blană 
de iepure. 

Poruncile stăpânirii ţineau pasul celor lepădate de Coran. 
Astfel, turcul, mare iubitor de podoabe, n-avea îngăduinţa 
să poarte inele din bronz sau fier cu piatră scumpă, ci din 
cornalină roşie, pe care era încrustat jurământul de 
credinţă către Alah. Vai de spinarea cea moale a bietului 
păgân dacă îndrăznea să-şi pună dinte de aur, să mănânce 
din vase scumpe sau să îmbrace straie evropeneşti şi nu 
ogoia degrabă mânia lui Bostangi-başa cu o pungă 
vârtoasă! 

La tot pasul te ciocneai de bărbieri uliţarnici ori cuprinşi, 
cu ghimirlii înălțate anume pentru asemenea meşteşug, 
căci prețuirea unui şalvaragiu nu se făcea după bogăţia 
minţii, ci a bărbii. Asemenea podoabă, botezată în fiece 
dimineaţă cu aloe şi apă de trandafiri, cânită, ţesălată şi 
grădinarită de foarfec, purta numai turcul cel vrednic, care 
se lepădase de trândăveală mergând până la Mecca. 
Slujitorilor şi ostaşilor le era îngăduita numai mustaţa. 

Zăpuşeala prânzului o alungau vânturare fără podoabă. 
Îndrăgiţii de aur aveau pe urme un buzat tuciuriu, care le 
hâţâna deasupra capului un vânturar cât roata carului, 
numit sineclic. 

Bineţele şalvaragiilor erau de tot hazul. Cei ce purtau 
acelaşi hram se repezeau să-şi ducă mâna la inimă, căci 
cinstea se cuvenea aceluia care izbutea primul. Sluga se 
închina stăpânului culcând palma pe piept, apoi pe frunte. 
În faţa căftăniţilor se cuvenea să atingi mai întâi pământul 
cu degetele, apoi buzele şi capul. Bătrânii, aflaţi în 


prieteşug, îşi gâdilau unul altuia bărbile în semn de mare 
preţuire, copiii îşi dovedeau smerenia sărutându-le mâneca 
halatului. 

Ighemoniconul păgânilor statornicise muierilor să-şi 
îndrepte voroava către bărbaţii dumnealor însoţind-o de 
effendi sau celebi care înseamnă stăpân. Vorbele subţiri se 
aflau la mare trecere: genabiniz - adică senioria voastră - şi 
hazretiniz - adică excelența voastră, le puteai culege chiar 
şi de pe buzele terfegoşilor când pălăvrăgeau între 
dumnealor. 

Fiecare mărturisea că-i sluga şi sclavul celuilalt, până se 
strâmba din te miri ce înţepătură şi trecea la sudalme... 

Ilie Machidon îl văzu pe logofăt ieşind din casele 
postelnicesei şi, cântărindu-i umbletul, înţelese că n-a 
izbutit nici o ispravă. 

— Nu-ţi fă inimă rea, logofete, spuse, ne rămâne cealaltă 
cale: o legăm fedeleş. 

— Prea târziu! Diavoliţa a fugit. 

— Cu pâgânul? 

— Ştiu eu? Clătină din cap: Să nu faci copii, împărate! 

— Când păcatele să-i croiesc? Nu vezi, mă ţin de domnia 
ta ca izmana cea udă. Poate doar aşa, să pună megieşii 
umărul în lipsa mea... 

— Postelniceasa era încredinţată că fata nu-i iese din 
cuvânt. Vai de sufletul ei! 

Ilie Machidon mustăcea scociorând colbul cu vârful 
ciubotei. 

— Apoi, cinstite boierule, spuse fără urmă de zâmbet, să 
ştii că şi trebuşoara aiasta e cu putinţă. 

— Adică? 

— Jupâniţa să-i fi dat ascultare orbeşte. E la noi în sat 
una, Rada, fata crâşmarului. Spre toamnă, iaca, se ia 
dumneaei cu Franţ, bâietul morarului, un zdrahon de 
neamţ tare priceput la maşinării. Bun! Face crâşmăriţa 
nuntă mare, după datină, şi la spartul nopţii, când mirele 
aştepta pe capra trăsurii să-şi ducă mireasa la casa lui, 


Rada nu se mai putea rupe de la pieptul maică-si. Bocea 
săraca, de ţi se rupea inima, nu alta. A mângâiat-o 
crâşmâriţa, a sărutat-o şi i-a grăit: „De-amu draga maichii, 
lasă-mă pe mine şi du-te cu cel pe care l-ai îndrăgit!“ 

Tăcu, aşteptând îndemnul boierului. 

— Ei? făcu Radu Andronic fără să-şi desprindă ochii de 
casele postelnicesei. 

— Mireasa i-a dat ascultare în graba mare. S-a repezit in 
braţele lui Tătăraş, cel mai chipeş dintre flăcăii satului. Au 
sărit amândoi pe un armăsar şi duşi au fost... Să nădăjduim, 
dară, că şi jupâniţa l-a lăsat pe turc cu buzele umflate. 

— Să nădăjduim, spuse logofătul fără credinţă. 

Ochii lui lie Machidon urmară căutătura boierului. Zări o 
perdea mişcându-se la ferestrele casei postelnicesei Balş si 
clipi cu înţeles: 

— Suntem ţinuţi în priviri. 

— Țiganca ştie ceva! murmură logofătul. Dacă i-am 
buchisit bine cugetul, se va arăta în curând. Să mergem! 

Se îndreptară, mărunţindu-şi paşii spre colţul uliţei. 
Simion căscă lung, apoi îi urmă în dorul lelii. Vrăjmăşia 
soarelui alungase şalvaragiii târâie-brâu, până şi vânzătorii 
de castraveți hotărâseră să-şi împingă negoţul la adăpostul 
umbrei. 

Ochiul logofătului se dovedise limpede, căci în curând îi 
ajunse din urmă o făptură învăluită în pânzet cernit. 

Slobozenie de a umbla singure pe uliţe aveau numai 
roabele şi muierile bătrâne. Stăpânirea le poruncise să nu 
lase la vedere nici o fărâmă de trup, spre a nu aprinde 
cumva sângele poftalnicilor. Astfel, în afara vălurilor dese, 
turcoaica trebuia să aibă o feregea de la nas până la 
pântece şi alta de pe creştet până la nas. În schimb, pravila 
îi îngăduia să poarte lanţ cu cincizeci de galbeni, vânturar 
din pene de păun şi inele din piatră scumpă. 

Arătarea făcu un semn valahilor şi coti spre dărâmăturile 
băilor, mistuite de pojarul cel mare de la 1696. 


Locul era ferit de bătaia oricărei câutături şi Radu 
Andronic îşi zise că roaba dovedea viclenie de iscoadă 
încercată. 

— Spune, Zamfiră! porunci logofătul. 

Țiganca tresări. Rămase o vreme în cumpănă apoi îşi 
îndepărtă feregeaua dezvelind un chip întunecat, numai 
spaime şi prepuieli. 

— Cum m-ai citit? 

— Ai sa afli în ziua când bostangiii or să-ţi smulgă limba! 
Unde-i jupâniţa? 

— Sunt roabă credincioasă, îşi începu muierea cântecul. 

Radu Andronic îi vâri sub ochi o pungă bine împlinită. 

— Ajunge? 

— Nu. Nu pot să-mi vând stăpânica pentru o mână de 
galbeni, suflete! 

— Dar pentru cât crezi că ai putea? 

— Mai caută, rogu-te... 

Logofătul îi puse în palmă a doua pungă. Machidon 
fluieră a pagubă, cercetând-o cu coada ochilor: 

— Ascultă, luminato, de câţi taleri l-ai uşurat pe turc ca să 
înlesneşti fuga jupâniţei? 

— Nu vorbi cu păcat, boierule! 

Slujitorul îi prinse încheietura, cântărind bâta în cealaltă 
mână: 

— Dacă mai întinzi plăcinta, uit că-s boier si-ţi înmoi 
oasele ţărăneşte! Când a fugit? 

— În zori. 

— Cu turcul? întrebă Radu Andronic 

— Cu. 

Valahii  schimbară priviri iuți, apoi îşi întoarseră 
căutăturile spre ţigancă. Roaba făcuse nevăzute pungile 
logofătului printre  bodroanţe, măsurând cu spaimă 
nefăţărită scula slujitorului. 

— Încotro s-au îndreptat? întrebă Radu Andronic. 

— De unde pofteşti să ştiu eu asemenea taină, inimioară? 

— Nu ştii? 


— Nu! 

— Înmoai-o, boier Machidon! 

Slujitorul stupi în palmă si apucă bâta cu credinţă. 
Câinele simțind că-i rost de păruială se apropie mârâind. 
Țiganca prinse să rânjească în doi peri: 

— Parcă am văzut cevaşilea, boieri dumneavoastră... 

— Ai văzut cevaşilea mai mult, spuse Radu Andronic, căci 
aveai trebuinţă de marfă nouă pentru unul ca mine, de 
pildă. Vorbeşte! 

— Sub zidurile grădinii îi aştepta un rădvan grecesc. O 
pocitanie de om ţinea caii de dârlogi. 

— Păgân? 

— Nu. După nasul bârligat şi căutătura vicleană, socotesc 
că era din acelaş neam cu rădvanul. 

— Stavros! şopti întunecat Radu Andronic. O să avem de 
furcă, Machidoane! 

Clapcele întinse de stolnicul Cantacuzino mămularului se 
dovediseră neputincioase, trei iscoade puse pe urmele lui îşi 
găsiseră moartea. Grecul era uns cu toate alifiile. 

Când văzu căutătura lui Radu Andronic, ţiganca dădu 
înapoi speriată. Ochii logofătului născoceau flăcări. 

— Ascultă bine, Zamfiră! Din neştiinţă şi lăcomie ai lăsat 
drum slobod unei sălbăticiuni. Ştiu că nu dai doi zimţi pe 
viaţa jupâniţei şi a postelnicesei, dar nici a ta nu se arată 
mai lungă. Cine l-a zărit pe Stavros închide ochii pentru 
totdeauna! Ca să ajungă în Fanar, rădvanul trebuia să 
coboare uliţa cea încovrigată. Pentru pasul omului se află o 
scurtătură, care înjumătăţeşte drumul. Ai urmat-o? 

— Da, bâlbâi ţiganca. 

— De la capătul acelei scurtături se vede desluşit 
mahalaua grecilor. Unde au oprit? 

Țiganca şopti împunsă de primejdie: 

— Să nu mă vinzi, boiarule. Am puradei... 

— Unde au oprit?! scrâşni logofătul. 

— La casele părintelui Sofronie de la biserica sfântului 
ierarh Nicolae. 


Liliacul din ochii jupâniţei împrimăvărase odaia popii, 
alungase mirosul de singurătate şi untdelemn ars în 
candele. Păgânul sorbea icoana fetei, îi netezea cu sfială 
cosiţele. 

— Cine eşti tu, Ralucă? murmură. 

— Cât i-ai plătit Zamfirei să-ţi spună? 

Puiul de turc zâmbi: 

— Rama era încredinţat că zeii pogoară uneori din ceruri, 
spre a zămisli cu anume temei făpturi desăvârşite. Când 
Dimitrie din neamul  Cantemireştilor mi-a  descâlcit 
învăţătura lui am râs. Îi cer iertăciune acelui scit rătăcitor, 
căci pe atunci nu te cunoscusem! 

— Ce tot grăieşti? întrebă tulburată jupâniţa. 

— Postelnicul Balş nu putea săvârşi asemenea minune! 
Nici un muritor n-ar fi izbutit! Te-am pândit zile în şir 
ascuns după parmaclâcul minaretului, la ceasul când te 
preumblai prin grădină. La început am crezut că visez: 
lalelele îţi făceau închinăciuni cucernice, ori de câte ori 
treceai pe lângă ele, zarzărul îşi lepăda floarea înaintea 
paşilor tăi, soarele îşi prăpădea pe dată mânia, devenea 
supus, firul de iarbă n-avea ochi decât pentru tine... 

— Ai desluşit din vârful minaretului şi căutătura firului de 
iarbă, Ahmed? 

Surâsul jupâniţei picură lacrimă de bucurie peste inima 
păgânului. Nările puiului de turc fremătau. Privirea i se 
umezi. Degetele nu îndrăzniră să atingă mâna fetei, 
tremurau speriate că ar putea să-i pricinuiască stricăciuni. 
Căci jupâniţa. nu mai încăpea îndoială, era ticluită din 
petală gingaşă de floare, din aburul născocit de răsuflarea 
Cornului de Aur, la ceasurile cele harnice ale dimineţii, din 
rouă culeasă de pe obrajii trandafirilor. 


— Te amăgeşti cu bună ştiinţă, susură fata încruntând 
sprâncenele. Mă tem de ziua când vei pricepe că nu-s decât 
o biată fiinţă trecătoare. Mă tem de mânia cerului. 
Dumnezeu nu îngăduie dragostea fără de măsură. 

— Dumnezeu m-a ales! şopti încredinţat turcul. Altă 
chibzuială nu se află, căci asupra mea ţi-ai oprit privirea. 

— Mă tem, mai vârtos, de mânia oamenilor, Ahmed! 

Păgânul îşi aminti vorbele boierului Dimitrie Cantemir. 
Scoase medalionul aninat de gât şi i-l arătă. 

— În întreaga împărăție asemenea firman nu au decât doi 
oameni: tata şi cu mine. Câtă vreme se află asupra mea, 
toate cărările îmi sunt deschise iar supuşii Coranului 
trebuie să-mi asculte porunca. Alungă-ţi spaima, Ralucă! 

— Şi Padişahul va opinti s-o asculte? întrebă jupâniţa 
măsurându-l lung. 

Ahmed strânse pitaca de bronz în căuşul palmei. Nu-i 
răspunse. 


XXX 


În odaia alăturată, Stavros, mămularul grec, îl ispitea pe 
Sofronie, un poloboc de preot cu ochii bulbuşaţi şi mintea 
sprijinită în toiag. 

— Cu asemenea prilej nu te intâlneşti de două ori în viaţă, 
părinte! Înalt Prea Sfinţia Sa patriarhul Neofit va preţui 
cum se cuvine truda de a găsi „oiţa“ pierdută pentru 
veşnicie. Nu uita, rogu-te, mitropolia de la Athinai aşteaptă 
un păstor... 

— Singura mea grijă e să aflu preţ în ochii Domnului, 
spuse duhovnicul. 

Neguţătorul îi cântări pântecele. Popa nu se spetise 
pentru Cel Veşnic cărând povara postului, poruncită de 
sfinţii părinţi, iar după ştiinţa dumnealui, nici dulceaţa 
patului de ibovnică nu-i fusese străină la vremea când îl 
slujeau balamalele. 


— Tare mă tem că la judecata de apoi n-ai să faci 
încredințarea, căci alte griji ai avut părinţele, o întoarse 
grecul legându-l cu privirea. Ai grijit să nu-ţi lipsească 
ghiudemul şi ulcica de vin nici în săptămâna mare, mâna ţi- 
a poposit mai abitir pe şezut de muiere decât pe 
aghiazmatar, l-ai slujit pre cel-cu-corniţe semănând zâzanie 
între boaite!85:, ai scris pâri şi ai jurat cu strâmbătate în 
faţa Sinodului. 

— Nu-ţi dai seama ce grăieşti, fiule! 

— Nu mă cunoşti, părinte Sofronie! i-o reteză mămularul. 
Jumătate din dovezile culese sunt îndeajuns pentru ca 
Neofit să te răspopească! Iar eu, în loc să le scot la lumină, 
îţi netezesc drumul spre scaunul de mitropolit şi singura 
potecă spre iertarea multor păcate sâvârşite cu bună 
ştiinţă. 

Spaima de mânia necredincioşilor dădea târcoale 
duhovnicului. Şopti sugrumat: 

— Mă scurtează şalvaragiii, Stavros! 

— Pentru asemenea faptă se cere să afle isprava. Vom 
griji să rămână taină... 

— Cine-i păgânul? 

— Din prostime... Fecior de cavaf.. 

Preotul se foia încolţit. 

— Am datorinţa să cer încuviințarea înalt Prea Sfinţiei 
Sale. 

— Ai avut şi alte datorinţe, şi nu te-ai repezit să ceri 
dezlegare! Timpul e măsurat cu zgârcenie, Sofronie. 
Înciedinţează-i taina botezului şi cunună-l. La noapte pleacă 
în Valahia. 

Duhovnicul măsură, muncit de griji, odaia în lung şi-n lat 
furându-l pe mămular cu coada ochiului. Ridică într-un 
târziu din umeri oftând apăsat: 

— Cheamă-i! 

Stavros cercetă cu privirea ulițele Fanarului, apoi făcu 
slujitorului, rezemat de zidul bisericii, semn să se apropie. 

— Veşti? 


— În urmă cu două ceasuri, spuse Kostas, la porţile 
poslelnicesei Balş a bătut logofătul de taină al 
Brâncoveanului. 

Grecul tresări muşcat de şarpe. 

— Radu Andronic! 

— Întocmai, stăpâne. 

— Câţi oameni ai sub poruncă? 

— Doisprezece, 

— Pentru o pungă de aur, roaba îi va şopti încotro am 
luat-o. Iar valahului nu-i tremură mâna. Fii cu ochii in patru. 
Dacă încearcă să pătrundă in biserică, opreşte-l cu orice 


preţ! 


Ilie Machidon ţinea pasul logofătului zâmbind mânzeşte. 
Radu Andronic îl pricepu repede: 

— Dă-i drumul, împărate! 

— Mă gândesc ce ochi o să facă jupâneasa Irina, aflând 
că feciorul dumneaei a împiedicat un necredincios să-şi afle 
mântuirea... 

— Nu zi hăis până nu ai înjugat, Machidoane! Parcă aşa 
mă povăţuiai azi dimineaţă când dezmierdam gând de 
întoarcere în Valahia. Încă nu l-am împiedicat. 

Mergeau ferind vileagul drumului spre a nu stârni luarea 
aminte. Simion, dulăul ţăranului din Chipriana, da semne de 
nelinişte mârâind înfundat. Uliţarnicii le zvârleau căutături 
lipsite de prieteşug, cârmind nasul cu semeţie grecească. 
Ilie Machidon râse: 

— Umblă pe la noi o vorbă: numai spicele goale ţin capul 
pe sus... La ce chibzuieşti, logofete? 

— Megieşii postelnicesei aveau doar cuvinte de laudă 
pentru jupâniţa Raluca, spuse Radu Andronic răsucind în 
minte ultima ei ispravă. 

Slujitorul îşi potrivi bâta la subţioară: 


— Domnia ta ai auzit de văru-meu, lătăraş? Ei bine, 
urmă, lătăraş aista, socotind că i-a venit vremea să se 
însoare, a venit în Chipriana să-şi caute o bucăţică de 
femeie. În faţa crâşmei tocmai se încinsese hora. Văru-meu 
a cinstit-o pe baba Floarea, moaşa satului, cu o măsură de 
răchie, poftind să afle care ar fi fata cea mai potrivită. Cum 
e asta, babo? Bună! Dar cealaltă? Tare bună! Dar cea 
mărunţică? Bună şi aceea! Moş Pandele, carele se afla 
alături, şi-a rânduit musteaţa a vorbă de duh: Toate fetele, 
zice, sunt bune. De unde păcatele, atunci, atâtea neveste 
rele? 

Biserica Sfântului Nicolae, o mogâldeaţă de zidire fără 
fesfesele, dovedea că grecimea Fanarului pune mai mare 
preţ pe  agoniseală decât pe iertarea păcatelor. 
Treisprezece haidamaci năpădiţi de zdrenţe întindeau 
mâna la mila târgoveţilor. Când valahii poftiră să pătrundă 
în biserică, treisprezece hangere făcură ochi între degetele 
terfegoşilor. 

Ilie Machidon apucă bâta cu nădejde, logofătul trase din 
bastonaşul ticluit anume o sabie subţiratică, dar aprinsă la 
mânie. Simion îşi sumecă buzele arâtându-şi colții. 


Sfada armelor ciuli urechea Paingului. 

„Radu Andronic!“ socoti Stavros. 

— Mai repede, părinte! porunci spre marea mirare a 
jupâniţei. Puiul de turc îngenuncheat la icoana sfântului 
loan aştepta supus taina botezului. Grecul, muncit de 
ticâiala duhovnicului, poftori: 

— Mai repede! 


Terfegoşii se împărţiseră frăţeşte în două cete pentru a 
ţine piept valahilor. Sabia lui Radu Andronic ţesea giulgiu 
subţire printre ascuţişurile haidamacilor, născocea borţi 
adânci, spre a da slobozenie sângelui aprins. Patru 
hangere, nărăvite la mişelii, îi căutară pieptul în aceeaşi 
clipită. Logofătul sări vânteş într-o parte, amăgindu-le 
umbletul, şi cosi cu credinţă braţele pofiicioase. 

Ilie Machidon desluşea cârjaliilor ştiinţa bacilor din 
Vrancea. Ciomagul plugarului, titirit din lemn căpos, numai 
vlagă, frânse oţelul subţiratic din mâinile grecilor şi se 
năpusti, în numele Tatălui, spre şalele acelor calici sfădiţi cu 
cinstea, stârnind urlete de groază. 

— Noroc că la Istanbul portul armelor nu-i îngăduit, îşi 
aminti slujitorul cercetând cu coada ochiului lucrarea lui 
Radu Andronic. Mai lasă-le o chicătură de viaţă, logofete, 
să-şi poată însemna vitejia în pergamente. Batâr, celuia cu 
căutătura încrucişată... 

— L-ai recunoscut? întrebă Radu Andronic zvâcnind sabia 
din încheietură spre a înlătura gândul rău al unui ascuţiş 
băgăreţ. 

— Ai binevoit să-i mai aduci unele stricăciuni pe podul 
Şerban Vodă, într-o noapte de ghenar. Este slujitorul acelui 
grec unsuros la vorbă şi cuget, pre nume Stavros, poreclit 
Paingul, carele până la urmă tot în ascuţişul domniei tale îşi 
va găsi liniştea. 

Slujitorul mămularului lupta cu vicleşug, dar ştiinţa 
dobândită se dovedea pui fraged pe lângă vulpea strecurată 
în braţul lui Radu Andronic. Şi dulăul lui Machidon arăta 
ţinere de minte, căci rupea mai cu seamă din şezutul 
haidamacului cu ochii crucişi. 

Valahii făcuseră treabă cinstită. Cinci terfegoşi prăvăliţi 
in colbul uliţei îşi astupau deschizăturile cu marame, alţi 
cinci, rupţi de şale, suduiau pe limba Profetului, tare 
îmbelşugată pentru asemenea trebuinţi, bâta lui Ilie 
Machidon şi colţii sălbăticiunii din Chipriana. Radu 
Andronic împinse omul de credinţă al Paingului spre 


treptele bisericii, sărăcindu-l astfel de sprijinul celorlalţi 
cârjalii. Sabia logofătului îi încolăci volbură ascuţişul şi într- 
o clipită grecul se văzu cu palmele goale. Căzu în genunchi 
cerşetorind: 

— Iertare! 

— Unde-i Stavros? întrebă Radu Andronic. 

— Nu ştiu... 

— Machidoane! 

Plugarul, văduvit de vrăjmaşi, îşi sumecă ţăraneşte 
mânecile, stupi în palmă şi apucând zdravăn bâta îl mirui cu 
socoteală spre a putea purta răspuns logofătului. 

Slujitorul răcni întâi lung spre cornul lunii iţit la poalele 
Bosforului şi numai după aceea arătă cu capul spre sfânta 
biserică. 

— Cu jupâniţa şi turcul? pofti să afle Radu Andronic. 

— Cu... 

Scăpaţi o clipită de priveala valahilor, Kostas şi terfegoşii 
se făcură nevăzuţi pe ulicioarele Fanarului. Drumul era 
slobod. Radu Andronic răsuci clanţa dar uşa grea, din lemn 
trainic întărit cu cingători de fier, rămase mută. Se uită la 
Ilie Machidon: 

— Geamurile sunt păzite de zăbrele, Ilie. Nu se află, dară, 
decât o singură cale... 

— Am priceput. Domnia ta pofteşte cu tot dinadinsul să- 
mi umplu răbojul cu păcate, sâvârşind faptă fără de iertare. 

Îşi făcură semnul crucii şi se năpustiră cu umerii, 
berbece, în uşa sfintei biserici. 


XXX 


Părintele Sofronie tocmai citea datorniţele însurăţeilor 
când ţipătul lemnului spart umplu pridvorul. Stavros ii vâzu 
cum se luptă cu spaimele şi şopti apăsat: 

— Dă-le blagoslovenia! 


Grecimea Fanarului privea cu răsuflurea tăiată isprava 
valahilor. Radu Andronic şi Machidon trudeau vârtos să 
răpună uşa bisericii. Abia la a opta opinteală broasca se 
plecă biruită. Nu mai avură vreme să se năpustească 
înăuntru, căci în prag apăru icoana jupâniţei sprijinită de 
Ahmed. 

Slujitorii  Măriei Sale Vodă Brâncoveanu şi grecii 
uliţarnici încremeniră. 

Ochii jupâniţei Raluca umplură dintr-o dată mahalaua de 
lumină liliachie, surâsul ei îndulci căutăturile, cuminţi colbul 
stârnit de terfegoşi. 

Radu Andronic o privea cu gura căscată de uimire. 
Plugarul din Chipriana izbuti cu greu să-şi adune buzele 
fluierând încetişor: 

— Slobozeşte, Doamne, pre robul tău Ilie, căci ochii lui au 
văzut minunea! Adăugă mai puţin pios: Ptiu drace! Diavoliţa 
aiasta ar fi în stare să-i sucească minţile Celui Veşnic, 
darmite unui şalvaragiu! 

Se uita spre Ahmed. Feciorul Califului avea chipul scăldat 
de bucurii tainice, adânci. Machidon zări prin deschizătura 
cămăşii o cruce mare de aur şi gândul i se adumbri. Căută 
spre Radu Andronic. Logofătul lăsă umerii să-i cadă, 
şoptind: 

— Răul s-a fost săvârşit! 


Capitolul IV 


URZEALA 


F aianţa care înveşmânta pereţii cămării închipuia 
poame cum Stavros nu văzuse niciodată. Hotărât, 
asemenea piersici aurii, asemenea portocale, struguri şi 
roşcove, nu creşteau nici măcar în grădinile Sultanului. 
Acasă, la Thesaloniki, părintele lui Stavros, Kir Hristodulo, 
cavaful, băsnea mereu despre perele din aur, aur bun, 
adevărat, ce le văzuse în tinereţile domniei sale într-o livadă 
de la poalele muntelui Olimp. Dar toate acestea erau 
închipuiri, după cum tot închipuire se dovedise a fi şi 
comoara îngropată de un răsbunic de-al lui Kir Hristodulo, 
undeva în preajma ghimirliei cu ziduri strâmbe de la 
marginea târgului. Stavros îşi amintea cu zâmbet cum, 
dând crezare istoriei, săpase vreme de doi ani pământul 
dirnprejurul bordeiului palmă cu palmă, iar Kir Hristodulo îl 
lăsase să se spetească dându-i poveţe într-o ureche. La 
doisprezece ani bătea cărăruile Olimpului în căutarea 
perelor de aur... Aşa deprinsese mămularul adevărul 
despre minciună. 

O slugă în şalvari răsurii şi două junghere la cingătoare 
intră curmându-i aducerile aminte. Săltă, plin de ifos, 
bărbia a semn, apoi întoarse spatele. Stavros sări iute de pe 
sofa şi-l urmă după cuviinţă, cu privirile aţintite în pământ. 
Retezară patru odăi, furnicar de slujitori, care cercetau cu 
uimire făptura nevolnică a iscoadei. Ce căuta asemenea 


zdreanţă de om la Sadi-Ali-serai? Stavros le ghici gândurile 
şi îşi astâmpără surâsul. 

Se opriră dinaintea unei uşi cu fesfesele de aur, vegheate 
de doi spabhii tuciurii, numai sprâncene. Grecul, rămas în 
urmă, cercă să desluşească şoaptele slugilor. Vorbeau în 
persană, grai pe care iscoada îl deprinsese pe vremea 
uceniciei în cuhniile unei catarge împărăteşti. Tot atunci 
buchisise toscana, nemţeasca, maura, cum se mânuieşte 
gârbaciul şi vorba cu două înţelesuri. Nu se fălise niciodată 
cu ştiinţa dobândită, iar trufia săracă îi adusese câştig 
îmbelşugat. 

„.„„Marele vizir a îmbucat cu poftă şi a părăsit iatacul 
cadânei de 15 ani abia la spartul nopţii. După toate semnele 
s-a arătat mulţumit de isprăvile muierei, căci îi lipsea din 
degetul mic inelul cu piatra răsurie... 

Deşi cunoştea bine odaia, Stavros închise ochii. 
Ghiurghiuliul, aurul şi argintul, care o împodobeau, îţi 
retezau văzul şi răsuflarea. Cercetând puzderia de fesfesele 
şi odoare, mescioarele bătute în nestemate, colanele grele 
de perle, peruzele si adamante agăţate la căpătâiul 
crivatului, covoarele chindisite!55+ în fir de mătase şi argint, 
blidul de aur cu chenar de rubelite şi alexandrine lepădat 
lângă sofa, oricine putea lesne înțelege că turcul îşi 
astupase amândouă urechile la poveţele Profetului. Unde se 
aflau, oare, în seraiul vizirului, cumpătarea şi sila de trufie 
si deşertăciune la care îndemna fără odihnă Coranul? 

Stavros mai avea ştiinţă, de asemenea nemărturisită, că 
Ramy Mehmet se spurcă la carne de porc, fără sfială, că 
joacă zaruri cu un oştean din Savoia pripăşit la Istambul şi - 
taină mare, pentru care Stolnicul Cantacuzino ar fi lepădat 
pungi grele - s-a lăsat zugrăvit pe pânză de un meşter 
venețian. Numele acelui meşter era Genovese iar Paingul îi 
numărase 100 de galbeni cu zimţi pentru a-i întocmi, fără 
ştiinţa vizirului, o pânză aidoma... 

Ramy Mehmet, făptură burduhănoasă cu privire ageră şi 
inele de grăsime la grumaji şi încheietura mâinilor, deschise 


un singur ochi şi ridică alene piciorul până la nasul lui 
Stavros. Îndoit din şale, grecul sărută vârful imineiului, 
întocmit din perle şi rubine, apoi făcu doi paşi înapoi, după 
ighemonicon, dând bineţe. 

— Pacea şi lumina lui Alah să te ocrotească, zâmbetul lui 
să pogoare asupra colibei tale. 

Se gândi cu zâmbet ascuns cum s-ar holba Dumnezeul 
păgânilor văzându-i coliba. 

Marele vizir deschise al doilea ochi şi râse scurt din 
grumaji... Alah! Pântecele nu-i mai îngăduia de mult să-şi 
facă închinăciunile iar nopţile albastre cu parfum de 
chiparoase, după cum aromeau pletele ultimei cadâne, îl 
fereau de năpasta sculatului în zori pentru Salat-SubhiS?:... 

— Care ţi-s izbânzile, Stavros, şi câţi galbeni chibzuieşti a 
dobândi pe ele? 

Zâmbetul cel uleios despică buzele grecului, dând la 
iveală dinţii depărtaţi, de nevăstuică. 

— Luminăţia ta va socoti singur dacă-s de soi şi cât se 
cuvine a lepăda in palma netrebnicei sale slugi... 

— Netrebnic de trebuinţă! spuse vizirul râzând mulţumit 
de întorsătura vorbelor. Eşti dibaci, Stavros... Mă întreb 
adesea câţi saci cu aur ai ghiftuit şi la ce-ţi slujesc. Pentru 
muieri îţi lipseşte vlaga, pentru jocurile de zaruri 
îndrăzneala de a desface punga, pe odoare nu pui preţ. 

— Sunt făptură prea neînsemnată, stăpâne, ocoli grecul 
îndoindu-şi după obicei spinarea, pentru ca ochiul şi mintea 
ta să zăbovească asupră-mi. Adun bani albi pentru zile 
negre. 

Ramy Mehmet lepădă narghileaua scobită în ambră şi 
începu să râdă: 

— După cum aduni, socoteşti că acele zile nu vor fi 
puţine. 

Grecul îşi ciupi pe furiş cotul spre a alunga piaza rea, dar 
nu conteni să zâmbească. Ramy Mehmet, iute la mânie, nu 
trebuia stârnit. De asemenea, trebuia să chibzuiască bine 


fiece cuvânt căci turcul era sprinten, la minte şi anevoie de 
înşelat. 

Aşa izbutise, fiind de proastă seminţie - părintele prea- 
luminatului  înjunghia oi, odinioară, pentru câteva 
mahmudele, la poarta Edirne Capuşi - să ajungă cel dintâi 
sfetnic al Sultanului Mustafa, iar asemenea dregătorie 
stârnind pizmă, Ramy Mehmet dovedise prisos de viclenie 
de vreme ce trecuseră şapte ani de când sta cu dinţii 
aninaţi de serai. 

— Vorbeşte, Stavros, căci vremea mi-e măsurată şi 
gândesc că nici veştile nu-s puţine. Luna a răsărit pentru a 
şaizecea oară de când îţi aştept izbânda. 

— Am bătut drumurile împărăției, stăpâne, şi după cum 
luminăţia ta ştie, acestea nu-s presărate cu flori de lotus. 

— Lasă florile pe seama stihuitorilor, Paingule! 

În ochii negri, tăiaţi migdală, se citea nerăbdarea, 
zâmbetul pierise de pe buzele roşite cu chinoroz. 

— Nemţii lui Leopold aşteaptă un singur semn spre a 
trece hotarul Valahiei, spuse grecul dintr-o răsuflare. 

— Semnul cui? 

— l-am vorbit înălţimii tale despre boierul Ştefan 


Giurgiu... 
Ramy Mehmet săltă din umeri cu dispreţ. 
—  Copilandrul acela!... Mă cuprinde mirarea că-mi 


risipeşti vremea cu asemenea mărunţişuri. Socoţi că i-aş 
putea înfăţişa lui Mustafa, ca adevărat primejdioase, faptele 
unui mânz bezmetic? 

—  Îngăduie, stăpâne, dar mânzul acela bezmetic se 
întâmplă a fi cumnatul contelui Silaghi, aflat în mare 
preţuire printre ibovnicele împăratului Leopold. Sărăcit de 
jocuri si zaiafeturi, ungurul va opinti din greu pentru ca 
fratele soaţei sale să urce în scaunul Valahiei. 

— Dovada! ceru scurt Mehmet. 

Grecul scoase din sân un pergament şi i-l întinse având 
grijă să nu calce ighemoniconul: 


— Prin acest zapis, contele se leagă în faţa uzurpatorului 
să-i vină în sprijin cu oştile lui Leopold, deîndată ce lefegiii 
tocmiţi de valah îl vor izgoni pe Brâncoveanu. Pentru 
tocmeala acestor lefegii am adăugit şi eu cincizeci de pungi, 
chibzuind că stăpânul si binefăcătorul meu o să-mi facă 
încredințare. 

Ramy Mehmet clătină din cap. 

— Câţi pui au făcut pe drum pungile adăugite? 

— Stăpâne! 

— Nu lăcrima, grecule! i le voi întoarce, deşi pot jura că 
le-ai înmulţit cel puţin de două ori... Altceva! 

— Poţi ştirici sultanului că primejdia bate şi la hotarul 
Bogdaniei, aşa cum a poftit înălţimea ta, spuse Stavros 
răsuflând uşurat. Jinduind cuca şi tuiurile domniei, boier 
Grigore Negru, sprijinit de oştenii contelui Wolodowsky 
urzesc pierzania lui Vodă Duca al Moldovei. Pânzele au fost 
astfel ţesute încât nemţii şi leşii vor da năvală asupra 
Ţărilor Române, în acelaşi ceas... 

— Dovada! 

Paingul scoase al doilea zapis: 

— Am rostuit scrisoarea contelui Wolodowsky. Prin 
această carte şleahticul se învoieşte să intre cu oştile în 
Moldova. Chibzui să nu întindă plăcinta: Boierului Negru ii 
mai lipseau patruzeci de pungi... 

— Pe care le-ai împlinit degrabă, spuse vizirul 
măsurându-l printre gene. 

— Înălţimea ta m-a împuternicit să pun umărul la o adică. 

Ramy Mehmet căută spre fereastra perdeluită cu 
muselină. Cerul se arăta blând, o adiere uşoară dezmierda 
frunzele plopilor: va porunci, dară, caicul. 

Îşi întoarse ochii spre grec, cântărindu-i făptura firavă 

— Izbânda nu-i de soi, Stavros! 

Stavros se închină a încuviinţare. Lui Ramy Mehmet nu 
trebuia să i te pui de-a curmezişul. 

— Am încredințarea că nu te înşeli, stăpâne... 


— Nu eşti deloc încredinţat, i-o întoarse Ramy Mehmet. 
Urmează! 

Paingul clipi repede, arătându-se speriat din cale afară, 
Marelui vizir îi plăcea să stârnească teamă... 

— Hanul de la Crâm se va îndrepta cu oaste numeroasă 
asupra Moldovei, în aceeaşi zi. 

— Pentru asemenea faptă, nu Moldova e aceea care va 
plăti. 

— Chiar dacă îndemnul vine de pe malurile Siretului? 
Ramy Mehmet îl măsură scurt: 

— Hm! Tătarul dă semne de cuminţenie. Cine ar putea 
să-l urnească? 

— O pereche de ochi verzi, neasemuiţi, stăpâne. 

— Nu-i cu neputinţă, îl ştiu bine pe Zârne! 

— Şi pe dumneaei, Catinca Prisăceanu? 

Marele vizir îşi holbă privirea păcurie. 

— Ai înnebunit, Stavros? Pofteşti să mă încredinţezi că 
Zârne şi-a pierdut capul după o bunică? 

— Armăşoaia nu şi-a rătăcit nici unul din farmecele 
tinereţii. Dovadă, ţarul Petru îi ofta pe sub fereşti în urmă 
cu trei săptămâni, când moldoveanca măcina din şolduri 
prin Petersburg. Nu-i de mirare dară ca Zârne Han să se 
supună ispitei. 

Ramy Mehmet pipăi mescioara cu cioburi de fildeş până 
nimeri clopoţelul. Nu-l scăpă o clipă din ochi pe grec. 
Clinchetul argintiu chemă un buzat în şalvari albi şi ilic 
mărgeluit cu peruzele. Vizirului, îi plăcea ca slujitorii săi să 
se poarte muchelefi, orice mărunţiş trebuia să zvonească 
prisosul de galbeni. Porunci narghilea nouă şi se întoarse la 
mămular. 

— Vodă Duca a lecuit-o de bărbat şi de prunci trecându-i 
prin sabie. Pentru cine trudeşte atunci? 

— Inima muierii coapte roşeşte la căutarea ibovnicului 
crud şi peste măsură de chipeş. lar acel ibovnic numără 
doisprezece ani mai puţin. Armăşoaia i-a trimis vorbă 
tătarului că-i vine nepot de soră... 


— Se înţelege, râse Ramy Mehmet. Dibace femeie! 

— Dibace, stăpâne. A aţâţat poftele hanului şi-l fierbe. 
Scaunul Bogdaniei în schimbul primei nopţi de dragoste, 
acesta este preţul... 

Vizirul îşi mişcă trupul gros, în ochii de migdală se 
aprinseră luciri pe care grecul le cunoştea. 

— Se vinde cu mult mai scump decât o fecioară de 
cincisprezece ani... Nu-l prepuiam pe Zârne atât de 
caraghios. Hm! Grăunţele zavistiei, semănate cu belşug de 
cheltuială, în loc să aprindă mânia padişahului îi vor aduce 
zâmbetul pe buze, Paingule! Isprava tătarului stârneşte 
râsul. 

— Ai judecat ca de obicei fără de cusur, stăpâne, căci într- 
adevăr Zârne dovedeşte pornire de căţelandru poftalnic. 
Îmi fac mari nădejdi că socotelile dumnealui vor alunga 
zâmbetul lui Mustafa. 

— Anume? 

— Cineva i-a şoptit hanului să treacă dintâi raiaua Brăilei 
prin foc şi sabie şi numai după aceea să ia drumul Iaşului 
spre a-şi feri astfel spatele. 

Interesul aprinse căutătura vizirului. 

— Îndrăzneaţă povaţă! Să prepuiesc oare că au şopocăit- 
o buzele unui anume mămular grec? 

Stavros surâse umil plecându-şi privirea. 

— Împreună cu isprăvile ghiaurilor hainiţi, urmă Ramy 
Mehinet pe gânduri, ar putea fi un pas, dar nu îndeajuns de 
mare spre a birui îndărătnicia padişahului. lar această 
îndărătnicie se bizuie pe ceea ce el chibzuieşte a fi 
înţelepciunea strămoşilor. Optsprezece sultani au socotit 
mai folositoare pentru liniştea imperiului slobozenia "Ţărilor 
Române decât zăbala paşalăcului. Bagă mâna în chimir, 
Paingule! Dacă te cunosc bine, veştile de soi le strecori cu 
picurişul, spre asfinţit. 

— Mă uimeşti, stăpâne! Şopti numai miere: Nu degeaba 
s-a împământenit vorba că ai cea mai deschisă minte din 
imperiu. 


Ramy Mehmet strâmbă din nasul scurt şi lătăreţ pufăind 
din lulea. 

— Mi-e silă, Stavros! De zece ani eu însumi vând 
asemenea marfă celor care socotesc că mi-ar fi de 
trebuinţă. Vorbeşte dară fără fesfesele! 

—  Vizirul Suleyman se află în drum spre târgul 
Bucureştilor. 

— Şi? Aceasta este o veste veche. Călătorindu-se spre 
Lvov trece prin Valahia. 

— Domnia ta îi pofteşte de mult pierzania. 

Ramy Mehmet tresări. Grecul cunoştea prea multe, iar 
această ştiinţă îi va aduce sfârşitul. Îşi netezi gândul pentru 
a-l urma pe al mămularului. 

— Socot, rosti în şoaptă Stavros, că nu s-ar putea găsi 
prilej mai potrivit de a-i smulge potcoavele. Dându-şi 
sfârşitul departe de Istanbul, prepuielie te vor ocoli, 
stăpâne. 

— Socoata nu-i rea. Cine va mânui jungherul? 

— Slujitorii boierului Manolache Filipoiu. l-am şoptit să 
poruncească la locul faptei anume semne în care s-ar putea 
citi mâna Brâncoveanului. 

— Alergi după două vulpi, Paingule! 

— Dacă dovedeşti pricepere, alergătura e de prisos, căci 
amândouă vor păşi spre clapcă, cugetă Stavros. Fatma, sora 
lui Suleyman va şti să născocească mânia padişahului. 

Ramy Mehmet îl măsură tâlhăreşte. 

— Ai chibzuit bine, muierile izbutesc acolo unde împărații 
opintesc în van, iar Mustafa nu o dată şi-a lepădat poruncile 
ieşind din harem. Încep să cred ca nu ţi-ai irosit vremea-n 
zadar. Cadâna va spulbera nehotărârea padişahului. 

— Cu îngăduinţa luminăţiei tale, începu mămularul, un 
umăr zdravăn la pieirea "Ţărilor Române îl va pune Coranul. 
L-am sfătuit pe boierul Manolache Filipoiu să-l treacă pe 
Suleyman şi pe slujitorii dumnealui prin ascuţişul 
hangerelor la ceasul ultimei rugăciuni, când credincioşii lui 
Alah se leapădă de arme. Va fi, dară, lesne de înţeles pentru 


părintele mahomedanilor că măcelul s-a fost poruncit de 
dragul sfintei cruci... 

— Va fi! poftori încredinţat Ramy Mehmet. 

— Chibzuiesc, de asemenea, adăugă grecul, că ultima 
ispravă săvârşită de feciorul lui Muradja Septar tot pe 
seama creştinilor va fi pusă, stârnind mânia cea fără de 
margini a drept-credincioşilor. Îşi umezi buzele: Ahmed s-a 
lepădat de Alah, primind taina botezului! 

Căutătura marelui vizir încremeni pe chipul uleios al 
grecului. 


Seraiul califului Muradja Septar, păstorul osmanlâilor, se 
înălța cuminte pe o uliţă înfundată, pornită în repeguş, 
către marea de Marmara. Cuminţenia hudubăii îşi avea 
chichirezul ei, poftea să arate prostimii că urmaşul 
Profetului se ţine vârtos de Coran care porunceşte drept- 
credincioşilor să se lepede de bogăţia cea fără de măsură. 
Puţini însă ştiau ce ascund cămările seraiului, căci califul se 
dovedise rob aurului. Divan-cane - odaia cea mare din 
mijloc - era înconjurată de încăperi fără de număr, cu 
pereţii înveşmântaţi în marmură rozalbă şi bagdadiile 
împodobite cu faianţă de culoarea cerului. Muierile 
seraiului, Nene-cadân - mama lui Ahmed -, Sudana-doica şi 
slujitoarele dumnealor îşi aveau haremul rânduit în aripa 
supusă răsăritului, partea bărbătească se slujea de odăile 
de la asfinţit, deşi Profetul povăţuia cu totul dimpotrivă. 
Muradja Septar călcase povaţa, căci odăile dinspre soare- 
apune răsăreau pe o stâncă, deasupra mării, şi se afla 
primejdia ca vreun barcagiu să-i măsoare nevasta cu ochi 
poftalnici. 

Nici Mustafa al II-lea, umbra lui Alah pe pământ, nu 
prepuia agoniseala califului. Câte trei rânduri de covoare, 
petrecute unul deasupra celuilalt, acopereau podelele 


fiecărei odăi. Erau darurile drept-credincioşilor din 
Anatolia, Palestina şi Persia pentru moscheile Istanbulului... 
Candelele, candelabrele, potirele şi aurul trimis de fiii lui 
Alah din Java olandezilor, India, Burma, Malaya şi 
Singapore pentru înzestrarea altor sfinte lăcaşe, adăstau 
uitate în cămările lui Muradja Septar. 

Musulmanii şiiti şi vrăjmaşii dumnealor de moarte, 
musulmanii suniţi, poftind să aibă şi ei câte o casă pentru 
Alah în Ţara Sfântă, l-au căptuşit pe Calif de daruri cum nici 
unul din sultanii împărăției nu primise. Marele muftiu al 
Ierusalimului trebuia şi el sâ-şi arate supunerea faţă de 
urmaşul lui Mahomed punându-i la picioare douăsprezece 
cămile încărcate cu acele lucruri lumeşti blestemate de 
Profet, muftiii din Bagdad, Damasc, din îndepărtatele 
Howeitat, Beni Sakir, Ruallah, Ageyl sau Sarahin îi urmau 
pilda. Califul le purta răspuns de fiecare dată acelaşi - că 
Profetul i s-a arătat în vis mulţumit de râvna muiftiilor săi. 

Muradja Septar era bărbat croit cu zgârcenie, slab şi 
subţiratic, mai lat în şolduri decât în umeri. Pe chipul, 
lunguieţ, terteluit de barba roşiatică, străjuia căutătură de 
crotal. Ochii califului dovedeau blândeţe numai când 
poposeau asupra lui Ahmed, buzele ascuţite brici cunoşteau 
surâsul doar în ceasurile când tăifăsuia cu feciorul 
dumnealui. 

— Ai crescut zdravăn, Ahmed, te-a năpădit mustăcioara, 
spuse Muradja Septar lipind tandurul, o măsuţă din aramă 
acoperită de velinţe, sub care se afla un vas cu cărbuni. 
Califul era veşnic înfrigurat, chiar şi in luna lui cuptor. Puiul 
de turc îi sărută mâneca halatului, după ighemoniconul 
păgânilor. Îşi simţea inima sfârtecată de bucurii sălbatice şi 
primejdii fără izbăvire, un nod dureros i se arducase în 
gâtlej. 

— Da, aga-baba's. 

— Ce mai face Dimitrie effendi, tot nu i-a secătuit 
agoniseala minţii? 


— Cantemir are înţelepciunea să nu socotească îndeajuns 
învăţăturile dobândite. Acum trudeşte să aştearnă pe hârtie 
muzicile noastre. 

— Înţeleaptă trudă. 

— Nepreţuită, aga-baba, căci nici unul dintre cărturarii 
împărăției nu-i vrednic să săvârşească asemenea faptă 
pentru viitorime. 

Căutătura califului se îngustă. Nu-i plăcuse răspunsul 
purtat de feciorul dumnealui. Îşi sorbi vinul grecesc dintr-o 
cupă de aur, bătută în pietre de rubin, mari cât bobul 
strugurelui, şi binevoi să surâdă. 

— Alah a pus în mâna credincioşilor săi biciul şi le-a 
poruncit să ţină în frâu noroadele bezmetice. Avem destui 
ghiauri care să asude supuşi asupra pergamentelor. 

Ahmed deschise gura să-l întrebe dacă şi neghiobia tot 
Alah a poruncit-o, dar se stăpâni. Muradja Septar îi simţi 
zăticneala: 

— Gândeşti altminteri? 

— Boier Dimitrie ţi-a trimis în dar un vas din vechiul 
Corint, o răsuci puiul de turc, chibzuind să-l abată, pe alte 
cărări. Nu era clipa cea mai potrivită ca să-şi verse năduful. 

Califul clătină din cap zâmbind cu amărăciune: 

— A fost o vreme când între noi nu încăpeau taine. Să 
prepuiesc că odată cu mustăcioara te-a năpădit şi 
neîncrederea? 

Nedeprins cu năravul minciunii, Ahmed îşi muşcă buzele 
şi tăcu. Muradja Septar urmă privindu-l ţintă: 

— Se împlinesc cincizeci de zile de când am părăsit 
Istanbulul... 

— Nădăjduiesc că drumurile Anatoliei nu te-au ostenit 
peste măsură. 

— Nu eşti dibaci, Ahmed! 

— Nu-ţi semăn, aga-baba. 

— “Te încearcă neliniştea, văd că ai deprinderi noi... 
Poftesc să aflu ce s-a petrecut în lipsa mea! 


Turcul cel tânăr opinti încă odată să stingă pălălăia. 
Spuse încercându-şi râsul: 

— Bătrânii moldovenilor povăţuiesc: „Fiecare lucru la 
vremea cuvenită.“ 

— Cugetul meu s-ar bucura nespus, aflând ca n-ai uitat 
nici învăţătura Coranului despre păcatul minciunii. 

— Nu te-am amăgit cu vorbe deşarte niciodată! 

— Nici să nu îndrăzneşti! Ce s-a întâmplat în lipsa mea? 

Ahmed ridică braţele a neputinţă. 

— Să nu uiţi, aga-baba, ca tu m-ai îndemnat. 

— Vorbeşte! 

— Nu ţi-au ştiricit iscoadele? Doi emiri terfegoşi mi-au 
călcat pe urme pus cu pas... Pe care din noi doi l-a năpădit 
neîncrederea, aga-baba? 

Muradja Septar râse: 

— Aici băteai? E adevărat, eu le-am poruncit să-ţi ţină 
umbra de poale, căci nu-s puţini acei care doresc sfârşitul 
singurului meu fecior. 

— Pentru a mă feri de asemenea mişei m-ai înconjurat de 
slujitori? 

— De pe marginea uliţei se vede întotdeauna mult mai 
bine. 

Turcul cel tânăr clătină din cap: 

— Nu umbletul ucigaşilor au cercetat emirii-iscoade, ci 
cărările mele! De fiecare dată când am poftit să le vorbesc 
s-au făcut nevăzuţi. 

— Ai ochiul limpede, Ahmed. Mă bucur, spuse califul 
ducând cupa la gură. 

— Mi-e tare teamă, aga-baba, că va veni o zi când 
agerimea lui n-o să-ţi fie pe plac... Aşadară, i-ai îndemnat să 
mă iscodească! 

Muradja Septar îşi ieşi din ţâţâni, strigă mânios: 

— Cutezi să-mi judeci faptele? 

— Când ţi le laud, oare nu tot judecată se cheamă? De ce 
nu te mânii si atunci, aga-baba? 


Califul rămase fără grai. Asemenea îndrăzneală nu mai 
pomenise. Căutătura verde, de bahnă, înfigea sulițe în 
făptura feciorului. Rosti muşcând cuvintele: 

— Citesc în vorbele tale învăţătura ghiaurului Cantemir şi 
mă căiesc amarnic că m-am învoit să-i calci pragul. Ştiinţa 
buchiilor naşte nesupunerea, răzvrăteşte cugetul. Vai mie! 

Socoatele lui Ahmed de a nu-l stârni se spulberaseră fum. 
Îşi simţi sângele izbindu-i tâmplele cu pumnii. Toate 
întrebările dureroase, ce-l munceau de ani şi ani de zile i le 
îmbulziră pe buze: 

— Asta-i pricina pentru care printre osmanlâi se află 
numai cincizeci de pisari si grămătici? 

— Prea destui! 

— Cincizeci, la atâta omenire! Am stârnit râsul întregii 
lumi! Capudan başa!*!: a trimis la fund jumătate din 
corăbiile noastre pentru că n-a ştiut să mânuiască busola şi 
hărţile apelor! A trebuit să punem la cârma vaselor greci 
scoliţi! Bimbaşa!” Kabataş şi-a mânat oştenii la moarte sub 
zidurile Vianei, întrucât n-a izbutit să buchisească ştirea 
mectubgiului Selim. Dregătorii evropeni din Pera au hohotit 
ţinându-se cu mâinile de pântece aflând că purtătorul 
sigiliului împărătesc nu cunoaşte slovele! Murahaşul 2 
Beykoz Ali grijeşte de treburile împărăției la curtea 
Bourbonului, fără să bălmăjească un singur cuvinţel din 
graiul franţujilor. E oare cu putinţă? 

Dispreţul se desluşea limpede pe chipul califului. 

— N-am ştiinţă cât s-au veselit evropenii tăi, dar de un 
lucru sunt încredinţat. De peste două sute cincizeci de ani, 
tremură vârtos ori de câte ori umbra lui Alah pe pământ îşi 
îndeamnă căutătura spre hotarele dumnealor. 

— Şi în bătălia de la Călugăreni au tremurat, aga-baba? 
Şi în cea de la Zenta? 

— Măsoară-ţi vorbele, Ahmed! Pe cei care poftesc să-şi 
amintească acele înfrângeri trecătoare, îi asteaptă securea 
călăului de la Şapte Turnuri! 

— Nu aşa va dăinui împărăţia! 


— Numai aşa! 

Puiul de turc îşi măsură dezamăgit părintele: 

— În vremurile cele vechi se aflau două cetăţi greceşti 
potrivnice, Sparta şi Athinai. Cea dintâi trudea să-şi 
deprindă supuşii cu sabia şi înfrânarea, cea de a doua cu 
chibzuinţa şi cugetările, durând şcoliţe pentru nevârstnici şi 
academii pentru filosofi. Astăzi, după mii de ani, despre 
Sparta nu se ştie mare lucru. Să-ţi istorisesc ce-a izbutit 
Athinai? 

Se agăţă cu întreaga făptură de privirea Califului. 

— Cum nu pricepi, aga-baba, că opintim pe cărări care 
nu duc nicăieri?! Coranul îngăduie piatra doar moscheelor 
şi seraiurilor, casele osmanlâilor de rând iscate din lemn 
rămânâd supuse veşnic focului, în vremea asta. Evropa îşi 
pietruieşte drumurile, înalţă burguri trainice. Drumurile 
noastre sunt vătămate de ploi, glodul şi colbul alungă 
umbletul, leagă de picioare târgurile îndepărtate, le 
strecoară moartea cu picurişul. Mahomed ne-a poruncit să 
dăm cinstire milogilor, căci se înrudesc cu el prin Fathma. 
Ştii câţi trândavi numără Istanbului, aga-baba? 

— Măsoară-ţi vorbele, fiule! poftori Califul scrâşnind. 

Ahmed urmă înfierbântat: 

— Din patru osmaniâi, unul întinde mâna! Unul din patru, 
fă rogu-te o socoteală! Pilda trândăviei s-a întins pecingine, 
lenea s-a statornicit printre toţi purtătorii de barbă. Dacă 
drept-credincioşii au scăpat băsmăluţa, se leapădă de ea 
decât să se aplece. Nimic nu le aţâţă pofta de cunoaştere. 
Dregătorii au îndrăgit atât de mult sofaua, încât poruncesc 
slujitorilor s-o care după dumnealor când treburile îi mână 
dincolo de hotarele împărăției. Născocirile minţilor 
luminate din Evropa n-au îngăduinţa să-şi găsească loc 
printre supuşii lui Alah. Tiparniţele lui Gutenberg s-au 
înmulţit ca ciupercile, răspândesc pretutindeni cărţi stup de 
învățături, olandezii  îngrădesc apele,  smulgându-le 
pământul, corăbierii Spaniei iscodesc mările cele neştiute, 
nemţii trudesc să afle tainele stelelor. Noi născocim spaime! 


Suntem  sperietoarea omenirii, aga-baba, pretutindeni 
culegem numai ură, chiar şi de la arabi, fraţii noştri de 
credinţă! 

Muradja Septar asculta încremenit cu ochii închişi, cu 
buzele strânse pungă, sângele îi fugise din obraji. Semăna 
cu zeii chitaezilor dăltuiţi în piatră. Ahmed răsuflă adânc: 

— Profetul a poruncit dezmierdatul pisicilor, mila pentru 
dobitoace, dar pentru oameni? Păduri de nuiele rup 
bostangiii pe spinarea bieţilor calici, îi trimit la galere, 
umplu cu ei temniţele! Calul nu poate fi ucis, în schimb, 
capetele drept-credincioşilor cad cu miile pentru te-miri-ce 
fleac. Păsărarii greci sunt osândiţi pentru că cetluiesc 
zburătoarele în colivii, boscarii armeni primesc aceeaşi 
osândă pentru că au lipsit fiarele deşertului de slobozenie, 
purtându-le în cuşti prin bâlciuri. În vremea asta mamele, 
surorile si nevestele noastre zac zăvorâte în temniţele 
haremului! Unde-i adevărul, aga-baba? 

— Sfârşeşte! porunci califul, răsucindu-se spre fereastră. 
Copil fără minte... 

— Ai poftit să afli ce mă munceşte, între noi nu încap 
taine... 

— Am aflat destul! Învățătorul tău va plăti cu capul toată 
nesăâbuinţa semănată. 

— Boier Dimitrie a fost cel dintâi care m-a sfătuit să-rni 
slujesc cu credinţă neamul, să mă supun poruncilor lui 
Mahomed. Aceleaşi porunci pe care mulfiiii tăi le calcă cu 
bună-ştiinţă! 

Muradja Septar zvârli învelitoarea, sărind suliță în 
picioare. 

— Cum îndrăzneşti?! 

— Şi tu le-ai călcat! izbucni dureros feciorul califului. 

Din ochi îi ţâşniră lacrimi amare, obida îl înecă: 

— Profetul nu îngăduie vinul. FI khamr u umm' ul 
Khabais!:2- Arătă cupa: Ce bei, aga-baba? A juca şah, 
spune Coranul, e ca şi cum ţi-ai băga mâinile în sânge de 
porc. În fiecare seară joci acel joc cu Baş-buluc-başa!22: 


Osman. Pipota de zburătoare e oprită, iar eu am văzut-o 
adeseori în talgerele tale. 'Talgerele tale sunt din aur, deşi 
Profetul a poruncit vasele de aramă! 

Îşi acoperi faţa cu palmele: 

— Pentru ce vorbeşti cu două limbi, aga-baba”! Ce-ai 
făcut cu aurul drept-credincioşilor trimis moscheelor? Ce 
pot să cred? Pe cine? Oriunde ai căuta, numai după 
agoniseală fără trudă umblă toţi. Vorba cea bună iscată cu 
sprijinul pungilor înalţă în dregătorii nătângi, lipsiţi de 
carte, aduce slobozenie mişeilor, iar cei fără de prihană cad 
sub securea gâdelui. De dragul aurului vizirii au ştiricit 
nemților rânduiala oştilor otomane, mii de ieniceri găsindu- 
şi astfel moartea cea netrebnică. Cunogşti zicala ghiaurilor? 
„La Istanbul până şi pietrele iau ruşfet.“ Ştii cum îi spun 
valahii celui lipsit de pricepere: „Eşti turc de nu pricepi?“ 

Muradja Septar lipea neputincios peretele. Mâinile îi 
atârnau crengi uscate, căutătura şarpelui, înfiptă veşnic în 
ochi murise. Izbuti să îngâne: 

— Du-te fiule. M-ai umilit îndeajuns. 

— Nu asta am vrut. 

— Bine, bine, du-te. 

Puiul turcului porni împleticit spre uşă. Se opri în prag. 

— lartă-mă, aga-baba... 

— Ai... ai un talisman nou? 

— Da. 

— Apropie-te! Poftesc să-l văd! 

Urmaşul lui Mahomed, speriat de moarte, aţintea crucea 
de la gâtul lui Ahmed. 

— Ce-i asta?!? 

— M-am rupt de credinţa ta, aga-baba. 


Un ceas mai târziu, după ce Ahmed părăsi odaia, urlete 
de groază umplură seraiul. Muradja Septar, părintele 
osmanlâilor, se spânzurase. 


Ceainăria lui Ghiorghidis din mahalaua Fanarului gemea 
de grecime. Aici îşi făceau veacul corăbierii năimiţi pe 
caicurile turceşti, mămularii uliţarnici şi podăresele:74+ 
şoldii, de trebuinţă drumeţilor rătăciţi pe cărările mării. 

Crâşmele fiind alungate din Istanbul, tot aici îşi alinau 
patimile robiţii vinarsului, căci jupânul vindea holercă în 
ceşti. Muşterii aveau datorinţa s-o soarbă din farfurioară, 
spre a amăgi căutătura bătătarnică a bostangiilor. Mare se 
dovedea mirarea acelor bostangii când după trei ceaiuri 
omul ieşea ţinându-se de pereţi... 

Opaiţele rânduite pe  policioare  vărsau lumină 
untdelemnie,  unsuroasă, după înfăţişarea  vorbelor 
schimbate între muşterii. La o masă lipită de geamlăc, Radu 
Andronic şi slujitorul dumnealui duceau stângaci 
farfurioarele cu basamac la buze, stâlpind din ochi ghimirlia 
căzută într-un genunchi pe partea cealaltă a uliţei. Simion, 
dulăul ţăranului din Chipriana, nedeprins cu rachiul si 
tutunul, ţinea în priveală de afară aceeaşi bojdeucă. 

— Cu îngăduinţa domniei tale, logofete, zise Ilie 
Machidon, socotesc că s-ar cuveni cercetate spusele 
țigăncii. 

— Dacă nici Zamfira n-a oblicit casa lui Stavros, atunci, 
hotârât, nu se află făptură în cetatea păgânilor care să ştie 
unde-şi cercetează grecul odihna! Muierea asta e un diavol! 
Mă miră că Stolnicul Cantacuzino n-a rânduit-o printre 
iscoadele dumnealui. 

—  Cioroaica, urmă slujitorul netezind cu dragoste 
creştetul bâtei, nu-i străină nici de năravul minciunii. Trag 
nădejde că domnia ta ai auzit de naşa mea, Evdochia... 

Radu Andronic fluieră a pagubă: 

— Eu îmi făceam nădejdi că batâr astăzi ai să mă laşi 
sărac de isprăvile celor din Chipriana. Mi-ai împuiat capul. 

— De boierule, nu ştii cum se întâmplă? Cine are prea 
mult piper pune şi în mămăligă... 


Împunsătura ţăranului lumină a zâmbet chipul lui Radu 
Andronic: 

— S-auzim pilda, moară neferecată! 

— Naşă-mea Evdochia - îşi începu Machidon istoria, pe 
îndelete, după obicei - avea printre alte păcate şi două 
sărăcii de nurori tare harnice la somn. Cum se sculau le era 
foame şi cum mâncau, le apuca somnul. Nu mult după ce şi- 
a legat feciorii de fustele dumnealor, iaca o apucă pe babă 
durerea de ochi. Nurorile i-au înfăşurat căpăţâna cu un 
ştergar trecut prin oţet din mătrăgună, cu gând s-o 
tămăduiasca de vedere. Şi dă-i trai odihnit. Aţi făcut cutare? 
întreba baba. Făcut! răspundeau viclenele din crivat. Azi 
aşa, mâine aşa, până ce într-o zi îi lunecă naşi-mii ştergarul, 
crapă încet un ochi şi vede casa lăsată în paragină iar pe 
nurorile dumneaei dormind boiereşte, deşi băteau ceasurile 
prânzului. 

Tăcu. Radu Andronic pofti să afle: 

— Şi care e, mă rog, învăţătura? 

— Apoi după mintea me se cheamă că un ochi află mai 
mult adevăr decât două urechi... Chibzuiesc dară că 
mărturisirea balaoacheşei se cere trecută prin daracul 
privirii. 

— Mă tem să nu-l stârnim, Machidoane. Vulpea nu 
poposeşte într-o vizuină dacă n-are măcar doua ieşiri! 


Socotinţele logofătului se adevereau. De patru ceasuri, 
Stavros cerceta uliţa din spatele perdelelor şi mai cu seamă 
muşteriii lui Ghiorghidis. Când Simion îşi arătă colții în 
creştetul uliţei, mămularul tresări. 

— Kostas! 

Omul de încredere al grecului gemea înfundat pe o laviţă. 
Avea spinarea cea moale doftoricită cu alifii, în ochii veşnic 
încrucişaţi îi clipocea otrava durerii. 


Vicleanul îi făcu semn să se apropie. Slujitorul se urni 
greu rezemând pereţii. 

— Cunogşti câinele? 

Căutătura lui Kostas se încrucişă şi mai abitir. Răspunse 
scrâşnind: 

— Colţii lui m-au răpus, stâpâne! 

— Neghiobia, băiete! 

Răsuflă adânc, încercând să desluşească umbrele 
învălmăşite în ceainărie. 

— Valahii, adăugă, ne-au oblicit! 

— Cum? Nu pricep în ruptul capului. 

— Nu-i o veste nouă. Pricepi greu, Kostas! Tainele sunt ca 
untdelemnul, ies deasupra apei dacă le dă ghes aurul sau 
spaima. Mă întreb care din iscoadele mele s-a supus? 
Armenilor le-am tăiat pofta de a-mi cunoaşte bârlogul acum 
un an, lui Tudose, odăieşul dragomanului moldovean, i-am 
retezat unghiile la cea dintâi încercare, surugiii lui Floriot 
n-au cutezanţa trebuitoare pentru asemenea faptă. 

Scotoci în minte vânzătorii aflaţi în slujba dumnealui şi 
dintr-o dată zâmbetul cel rău îi strâmbă gura. 

— Zamfira! Totdeauna m-am temut de căutătura 
țigăâncii... 

Ciocănit după anume semn zăticni socotelile grecului. 
Kostas trecu în cealaltă cămară şi se întoarse cu un 
pergament cireşiu prins, în sigiliu. Stavros se ghemui arici. 
Şopti fără să-l încredinţeze ochilor. 

— Ramy Mehmet! E prima oară când mă pofteşte la 
Humaiun Serai. 

— Din porunca ta, stăpâne, spuse Kostas, am născocit 
casei trei ieşiri. Poţi dară să-i dai ascultare vizirului fără ca 
valahii să-ţi ia urma. 

— Nu! murmură Paingul pe gânduri. 

— Olăcarul mi-a ştiricit că Ramy Mehmet a adăstat toată 
dimineaţa în ocniţa ferestrei aşteptându-ţi sosirea. 

— Altcineva mă aşteaptă, Kostas! Gâdele! 

Slujitorul clipi des, nedumerit. 


— Pentru care pricină? De trei luni opintim în slujbele 
poruncite de vizir iar acum culegem rodul. 

— Chibzuielile nu au năravul să-ţi alunge somnul, omule! 
spuse Stavros măsurându-l cu ochii subţiaţi. Felahii care au 
trudit să sape celelalte ieşiri şi-au aflat sfârşitul într-o 
varniţă, la ceasul când au isprăvit lucrul. Lucrările 
poruncite de Ramy sunt gata şi tare mă tem că turcul îmi 
urmează pilda. Nimeni în afară de mine nu poate adeveri 
cine a stârnit vântul pierzaniei asupra Ţărilor Române. 

Kostas da semne că nu-i încredinţat şi Paingul adăugă: 

— E prima oară când mă pofteşte la Humaiun Serai! De 
ce nu la palatul lui, după obiceiul statornicit? Poate că mă 
înşel, dar oricum e mai sănătos să aştept... 


— Umblă pe la noi vorba că toate păcatele încărunţesc 
odată cu omul, numai ticăloşenia rămâne veşnic fată mare, 
spuse Ilie Machidon cătând strâmb spre ghimirlia lui 
Stavros. Stau şi mă socotesc: pentru care pricină trudeşte 
grecul împotriva Valahiei? A împânzit curţile căftăniţilor cu 
iscoade, în două rânduri a încercat să tragă de limbă 
slujbaşii Cancelariei Negre a Cantacuzinului, nu strănută 
bine Măria Sa că vestea gutunarului dobândit a şi ajuns la 
Istanbul. 

— Valahia nu-i singura ţară aflată sub ochiul Paingului, 
Machidoane, răspunse logofătul. Mămularul a priceput că 
negoţul cu taine îi aduce câştig înzecit şi şi-a rânduit 
cumpărători pretutindeni. Aceeaşi marfă o poate vinde apoi 
şi nemților, şi păgânilor şi împăratului Petru. 

— Scârbavnică neguţătorie! 

— Banul nu are miros, a spus acel împărat Vespasian, 
carele a rânduit dăjdii pe private... 

Îşi isprăvi basamacul surâzând: 

— Uite c-am deprins şi eu năravul pildelor... 


— Apoi boierule, ştii vorba ceea: degeaba îţi cumperi 
cuşmă după ce ţi-au degerat urechile... 

Se opri căci la uşa ghimirliei de peste drum bătea zorit 
un şalvaragiu. 

— Judecând după veşminte, spuse Radu Andronic, 
păgânul se află în slujbă la Humaiun Serai. 

— Nu-i acelaşi carele a mai fost în două rânduri, de când 
stâlpim noi coşmelia? 

— Acelaşi e, Machidoane! 

Un ceas mai târziu, slujbaşul Seraiului veni însoţit de 
zece delii'£:* ciotcă de ascuţişuri. Ciocăni în uşă după 
obicei, aşteptă o vreme apoi porunci oştenilor sa spargă 
uşa. 

— S-au încurcat iţele, împărate, spuse Radu Andronic 
bătând darabana pe mescioară. Tare mi-e teamă că grecul 
nostru se află la ananghie! 

Truda deliilor se dovedi în sec. Uşa trainică din stejar, 
legată cu brâu de fier, rămase mută. Alte brâie, fără 
fesfesele, apărau ferestrele. 

Slujbaşul slobozi iar porunca şi oştenii născociră foc la 
poalele ghimirliei. 

Radu Andronic sări în picioare. 

— Grecul se cere izbăvit, Machidoane, căci Cantacuzinul 
îl pofteşte viu. Numai astfel poate dobândi numele 
iscoadelor din Valahia. 


XXX 


Stavros privea flăcările şovâăielnice iţite la fereşti. 

— Aşadară, nu m-am înşelat. Ramy îmi pofteşte moartea 
cu orice chip! 

— Să ne grăbim, stăpâne, spuse Kostas adunându-şi 
anevoie bodroanţele, 

— Unde? 

— Avem două ieşiri de taină. 


Paingul se întoarse măcinat de gânduri. Spaima ii juca în 
ochi licurici buiaci. 

— Pentru marele vizir nu se află piedici. Haidamacii lui 
vor răscoli piatră cu piatră împărăţia până îmi vor da de 
urmă... 

Gândul izbăvitor îi aduse din nou surâsul drăcesc pe 
buze: 

— Unde-i Ahmed? 

— În odăile de sus. 

— Urmează-mă! 

Liliacul din căutătura jupâniţei se întunecase. Cerceta 
împreună cu turcul, prin fereşti, zarva stârnită de delii, îşi 
frângea înnebunită mâinile. 

— Padişahul ţi-a poruncit moartea, Ahmed, spuse Stavros 
intrând val-vârtej. Într-o clipită flăcăriie vor mistui casa. 
Dacă te dai prins, te aşteaptă gâdele de la Şapte Turnuri! 

— Nu e cu putinţă! şopti sugrumat feciorul califului. Tata 
nu va îngădui să se atingă cineva de mine. 

Grecul şovăi dacă să-i ştiricească sau nu moartea 
părintelui drept-credincioşilor. Chibzui că vestea l-ar secera 
şi o întoarse: 

— Muradja Septar s-a spălat pe mâini, după pilda lui 
Pilat, cerând padişahului să-ţi hotărască singur osânda. lar 
Mustafa a hotărât! 

Arătă flăcările hulpave de la fereşti. 

— Grăbeşte-te! Ai la gât anume semn, în faţa căruia toată 
suflarea purtătorilor de fesuri e datornică să îngenuncheze 
şi să-ţi îndeplinească poruncile! 

Jupâniţa se aciuase speriată de moarte la pieptul 
turcului. Sângele fugise de pe chipul lui Ahmed. Rămase 
stană de piatră sub căutătura grecului. 

— Încă putem scăpa! spuse mămularul apucându-l de 
mână. Casa are o hrubă tainică legată de un grajd, rânduit 
pentru ceasurile de primejdie. 


XXX 


Valahii aflaţi în slujba Măriei Sale Vodă Brâncoveanu, 
ocoliră grecimea adunată ca la panoramă în faţa coşmeliei 
supuse focului, pătrunzând într-o ogradă megieşă. Ochiul 
logofătului, deprins cu întunericul, desluşi un deliu care 
păzea casa grecului, dintr-o coastă, altul în fundul grădinii. 
Îi făcu anume semn lui Ilie Machidon şi slujitorul se apropie 
hoţeşte de oştean. Zvârli bâta cu măsură şi turcul se prăvăli 
fulgerat. 

— Slobod! 

Din câţiva paşi, ajunseră la uşiţa dosnică, supusă de 
pojar, şi se năpustiră în cuhnii. Fumul năvălea vrăjmaş, 
lemnul bagdadiei sta gata să se prăbuşească. 

Valahii cercetară în grabă odăile ferite de foc. 

— Au fugit! spuse logofătul tuşind vârtos. 

— Pe unde? 

Pipăiră pereţii căutând ieşirea de taină. Lătratul lui 
Simion le răsuci capetele. 

Dulăul slujitorului zgrepţăna cu ghearele un sunduc 
braşovenesc de zestre. Radu Andronic ridică capacul: 

— Pe aici! Mulţumesc. Sirnioane, adăugă pătrunzând 
într-un chepeng, bine că măcar tu îmi eşti de priinţă dacă 
Machidon s-a rânduit dădacă... 

Hruba coti iepureşte o vreme, apoi porni sfoară întinsă la 
vale. Valahii, lipsiţi de lumină, înaintau cu braţele întinse, 
pipăind pereţii. 

— Isprăvile grecului, spuse slujitorul, le-a îndemnat cel cu 
corniţe. Nu crezi, logofete, că ăsta-i drumul către împărăţia 
lui Scaraoţchi? Mergem de un ceas şi tot nu-i aflăm capătul. 

O geană de lumină se ivi dintr-o dată. Radu Andronic 
dibui nişte trepte şi pătrunseră într-un grajd, cu uşile lăsate 
de izbelişte. 

Simion îi făcu înconjurul apoi se opri lângă iesle, mârâind 
înfundat. 


— Fă-ţi pomană, cinstite boier, şi ia-ţi lighioana d-acilea! 
suspină o voce încolţită de teamă. 

Slujitorul stăpâni câinele şi de îndată paiele prinseră să 
se mişte. Un chip înnourat îşi sticli dinţii. 

— Zamfira! şopti cu mirare logofătul. 

— Ptiu, drace! spuse Ilie Machidon zugrăvind semnul 
crucii. Ce cauţi în iesle, luminato?! 

Roaba jupâniţei Raluca pogori pe pământ scuturându-se 
de paie şi spaime. Surâsul măsliniu îi juca pe obraz. 

— Trudeam pentru, domniile voastre, cinstiţi boieri... 

— Cu cine? făcu într-o doară slujitorul. 

— Au! Sunt muiere bătrână, inimioară, nu spune 
asemenea vorbă... 

Radu Andronic îi curmă zorit limbariţa: 

— Unde-i Stavros? 

— Aşteaptă, rogu-te, să-mi trag sufletul. 

— Ascultă, harăpoaico, spuse ţărăneşte Ilie Machidon 
dacă întinzi gândul la punga boierului, ca de obicei, te 
crâmpoţesc! 

Zamfira îşi netezi zâmbetul boţit de mânia slujitorului, 
furându-l pe Radu Andronic cu coada ochiului. Logofătul 
fremăta muncit de diavoli. 

— Aici îşi adăpostea grecul droşca? întrebă. 

— “Te cred. Cum vă ştiam flamânzi de taine, i-am luat o 
dată urma. Grajdul şi ghimirlia de pe uliţa cea mare a 
Fanarului se ţin de mână pe sub pământ. Când păgânii i-au 
pus foc, am prepuit că pe acilea o să-şi caute izbava... 

— Şi te-ai pitit în iesle, înnodă vorba Ilie Machidon. 

— Vezi că ştii, frumosule, ochiosule? 

Radu Andronic îşi stăpânea greu nerăbdarea. O zgâlţâi 
de umăr: 

— A fugit singur? 

— Nu. L-a îndemnat în droşcă pe jupâniţa Raluca şi pe 
feciorul turcului. Râse: Poci pune rămăşag pe două pungi 
căptuşite cu zimţaţi, că poftiţi să vă spui încotro au luat-o. Şi 
mai poci socoti acele pungi câştigate... 


Pe Ilie Machidon îl apucă jitia!%8:: 

— Ptiu, spurcăciune! Îngăduie-mi, logofete, să-i arăt 
diavoliţei ce socoteli are ciomagul aista! 

— Vorbeşte! porunci Radu Andronic. 

— Stavros zoreşte să ajungă la Crâm, printre tătari. 

— Caii, Machidoane! 

Degetele ţigăncii îi poposiră pe braţ, căutătura veşnic 
uliţarnică se anină de ochii boierului. Spuse încet, cu 
căldură: 

— Lasă-l în plata Domnului, logofete! N-ai să dobândeşti 
decât moartea! În vreme ce se înhămau caii, Stavros i-a 
şoptit turcului să arate bostangiilor şi oştenilor străjeri de 
pază din portul Beşiktaş un anume semn pe care Ahmed îl 
ţine aninat la gât. L-a sfătuit, de asemenea, să le 
poruncească, în numele califului, cetluirea călăreţilor 
singuratici însoţiţi de un câine... La Beşiktaş grecul are 
priponit un caic deprins cu drumurile Mării Negre. 

Radu Andronic se întunecă. Cunoştea puterea acelui 
semn, nelipsit de la gâtul lui Muradja Septar şi a feciorului 
său. Toată oastea Istanbulului îi aştepta acum la răspântii, 
frământând jungherele în palmă. Şi apoi era greu de 
prepuit că, biruind ascuţişurile păgânilor, ar mai fi avut 
vreme sa ajungă fugarii înainte ca ei să urce pe vas. 
Socotelile grecului se dovedeau si de astă dată fără cusur. 
Caicul avea să-l poarte până în Crâmul hanului Zârne, fără 
oprelişti. 

Logofătul rezemă înfrânt peretele grajdului: 

— Nu mai e nimic de făcut, Machidoane! Viclenia lui 
Stavros a izbândit din nou! 

— Putem plăti un caiacgiu din lenicioi, carele să-i ia 
urma, spuse fără încredințare slujitorul. 

— Zadarnic! Poruncile lui Ahmed au putere şi asupra 
slujbaşilor împărateşti de la curmătura Bosforului... 

Rămaseră cu privirea aninată de întunericul Istanbulului, 
măcinându-şi pe îndelete paraponul. Roaba îşi potrivi 
fustele, tuşind uşurel: 


— Cu îngăduinţa domniilor voastre, m-aş duce să-mi 
cercetez stăpânica de sănătate. 

— Ce face postelniceasa? întrebă Radu Andronic. 

— Are inima hâţânată rău, logofete. Fuga jupâniţei o s-o 
vâre în groapă. 

Se uită speriată împrejur apoi adaugă: 

— Întreaga Peră fierbe, boieri dumneavoastră! 
Moldovenii şi valahii îşi părăsesc conacele, dregătorii 
evropeni s-au ferecat în cancelarii. Toată suflarea 
creştinătăţii se teme de mânia păgânilor pentru fapta lui 
Ahmed. 

— Tare mi-e teamă, spuse logofătul, că această mânie va 
trece Dunărea... 

Zamfira îşi umezi buzele, cu ochii la punga care scotea 
capul din cingătoarea lui Radu Andronic. Slujitorul îi ceti 
căutătura şi cântări ciomagul. 

— Nu poftesc răsplată pentru spaimele dobândite 
buchisind taina  grecului, spuse ţiganca, zâmbărind 
mânzeşte. Nici pentru că am lepădat la picioarele domniilor 
voastre acea taină. Un sfat m-ar mulţumi. Spuneţi-mi, rogu- 
vă, boieri dumneavoastră, unde se năimesc muierile 
doritoare să spargă piatră, ca să scoată un băânuţ de 
trebuinţă gurilor înfometate care aşteaptă acasă? 

Cu toată obida înfrângerii, Radu Andronic izbucni în râs 
şi îi zvârli punga. 

— Dacă scapi cu viaţă printre păgâni, caută-l în târgul 
Bucureştilor pe stolnicul Constantin Cantacuzino şi intră în 
slujba dumnealui. Ai să faci avere! 


Capitolul V 


OSÂNDA 


În aceeaşi zi, la ceasuri gemene, două rădvane cărau 


veşti înnourate. Stolnicul Constantin Cantacuzino, tartorul 
dedesubturilor de taină al Măriei Sale Vodă Brâncoveanu, şi 
marele vizir Ramy Mehmet rezemau  geamlâcurile 
perdeluite, cercetând fără nădejde, unul forfota târgoveţilor 
din cetatea de scaun a Valahiei, iar celălalt umbletul 
şalvaragiilor din Stambul. Rădvanele dumnealor se aflau 
despărțite de câmpia Dunării, de munţii cuviincioşi ai 
paşalâcului bulgăresc şi de apele Cornului de Aur, dar 
socotinţele bărbaţilor cu obrazul ascuns prostimii uliţarnice 
se călătoreau mână în mână. 

Îngrijorarea boţise vârtos chipul stolnicului. Ochii negri, 
adânci, măsurau cu tristeţe grădinile palatului domnesc de 
la Curtea Veche. Mânia padişahului avea să secere în 
curând frumuseţile  născocite de gustul ales al 
Brâncoveanului. În acele grădini, Măria Sa poruncise 
cărărui din piatră albă, mărunţită, acoperite de coviltirul 
rozelor sângerii, împreunate boltă. Alte cărărui, străjuite de 
leandri ori de chiparoşi, se mlădiau şerpeşte în jurul 
hultanilor şi al căprioarelor cioplite în marmură grecească. 
Piersicii ninşi cu floare rozalbă, magnoliile trufaşe, azaleea 
şi ciorchinii liliacului alb primeneau văzduhul, fântâni 
ţâşnitoare  zugrăveau privelişti felurite, de-o clipă. 


Grădinarul italian şi cele nouăsprezece ajutoare ale 
dumnealui făcuseră treabă cinstită, spre bucuria ochiului. 

Orologiul cu o singură limbă din turnul palatului desluşea 
al şaptelea ceas al dimineţii. Constantin Cantacuzino 
cântări puzderia de dughene care terteluiau ulițele 
Târgului Dinlăuntrui2+, mărfurile neguţătorilor işlicari, 
ceaprazari, ale  cavafilor subţiri, ale postăvarilor şi 
giuvaergiilor, trăgeau lumetul de mânecă, aprindeau ochii 
poftalnicilor.  Glasuri mai  vârtoase decât trâmbiţele 
slujitorilor domneşti, plătite anume ca să laude rodul 
mâinilor iscusite, umpleau târgul. În creştetul Uliţei Mari 
hanul înălţat de Măria Sa Vodă Brâncoveanu pe 
pământurile boierilor Bălăceni, vrăjmaşi scaunului, cată 
trufaş, cu coada ochiului, spre hudubăile căftăniţilor, 
înşirate pe Podul Mogoşoaei. Şoldurile acelor case, late 
peste măsură, făcuseră vânt ghimirliilor iscate de prostime, 
le înghesuiseră către poalele târgului. 

Stolnicul măsură trupul de fecioară al Bisericii de 
Jurământ, statornicită anume ca împricinaţii să-şi afle 
dezlegarea, apoi lăcaşul Domnului zidit la porunca, şi pe 
cheltuiala ţiganilor  zlătari, care  stârnea zâmbetul 
târgoveţilor luminaţi la obraz. În curând osmanlâii or să le 
batjocorească pe amândouă cu focul şi cu suliţele 
minaretelor înfipte în coaste, gândi. Rădvanul trecu pe 
lângă casele răposatului domn Şerban Cantacuzino şi 
stolnicul cârni capul într-o parte, poftind să nu le vadă. În 
acele case, în anume noapte din leat 1688 îşi otrăvise 
dumnealui fratele, pentru a-şi aduce nepotul, Constantin 
Brâncoveanu, pe scaunul Valahiei. Gurile rele şopteau că 
fapta i-o poruncise împărţeala părtinitoare a acareturilor 
moştenite. Alte guri prepuiau că Vodă Şerban şi-a aflat 
sfârşitul pentru că deschisese larg porţile Valahiei oştilor lui 
Leopold... 

Mănăstirea Sărindarului - ce vrăjise pre mulţi călători 
pentru frumuseţile ei - odată rămasă în urmă, târgul da 
semne de moarte. Pestelcile verzi ale viilor cuprinseră din 


amândouă părţile podul Mogoşoaei, până hăt departe, către 
brâul de păduri care cetluiau Bucureştii. 

Răcoarea da târcoale rădvanului si stolnicul înlătură 
perdeluţa, răsuflând adânc. Veştile aduse de olăcarii 
Cancelariei Negre  pisau mintea  Cantacuzinului, îi 
arducaseră nod dureros în gâtlej. 

Curând, zări la un cot al drumului Palatul Mogoşoaei, 
ridicat din iscusinţa pietrarului Vucaşin Caragea şi gustul 
Măriei Sale Vodă Brâncoveanu. Ochiul Măriei Sale, deprins 
cu frumuseţile născocite de cioplitorii Valahi, poruncise să 
scurteze stâlpişorii loggiei venețiene, şi să le adauge poame 
şi frunze chindisite în piatră, după pilda celor din livezile 
megieşe. Brâul din flori necunoscute pământenilor fusese 
alungat tot din porunca voievodului, făcând loc bujorului, 
zambilei şi viței de vie. 

Foişorul, atât de drag Brâncoveanului, cu ocniţe şi 
stâlpişori răsuciţi, stăpânea împrejurimile. Rădvanul ocoli 
apele lacului năpădit de nuferi şi opri în coasta palatului, 
lângă o uşită dosnică, la care nu ajungea bătaia căutăturii. 


XXX 


Caleaşca lui Ramy Mehmet sfârşi de depănat uliţa Divan 
Ioly. Moscheea Albastră şi Aia Sofia se înfăţişară cu toată 
zestrea lor de frumuseți, dar marele vizir nu le dărui decât 
o zdreală de privire. Gândurile dumnealui măcinau zavistii, 
meştereau spaime, plămădeau diavolii. 

Toate socotinţele se dovediseră supuse. Avea dovezile de 
trebuinţă, moartea voită a lui Muradja Septar urma să-i 
umple padişahului paharul răbdării. Stavros, singurul 
carele cunoştea dedesupturile urzelii, se mistuise în pojarul 
poruncit. 

Sarayburnu, palatul sultanilor, înălţat la 1464 pe una din 
cele şapte coline ale vechiului Istanbul, cu vedere 
încăpătoare asupra Mării Marmara, grămădise toate 


dregătoriile împărăției. Aici se poruncea războiul şi pacea, 
aici îşi primeau vizirii blana de vulpe, semn al puterii, şi tot 
aici îşi găseau moartea, dacă se dovedeau sfădiţi cu cinstea, 
uneltind împotriva padişahului. Palatul era un talmeş- 
balmeş de căsoaie, căci fiecare sultan poftise să-şi spună 
gustul. Dintâi te întâmpina poarta împărătească de la 
miazănoapte, botezată de păgâni Bab-l-Humayum sau 
Sultanat Kapisi, care încheia, cataramă, prima cingătoare 
de ziduri. De aceste ziduri se aflau lipite brutariile, cămările 
socotitorilor, bolniţa şi fântâna călăului, în apele căreia îşi 
spăla armaşul sculele după descăpăţânarea hainiţilor. 

Patruzeci de brutari frământau pâinea rotundă si teşită, 
numită pide, pentru căftăniţi, cea neagră şi grea - somun - 
pentru slugi şi pâinea seraiului, khass ekmek, din care 
numai sultanul şi ţiitoarele dummnealui puteau să se 
înfrupte. Zâmbetul cel rău strâmbă chipul marelui vizir: 
dacă poftea asemenea pâine trebuia să plătească bani 
grei... 

Către răsărit îşi plângea soarta Biserica Sfintei 
Ecaterina, rămasă din vechime, căci era hărăzită să îndure 
batjocura păgânilor, adăpostind în spate apa trebuincioasa 
seraiului. 

Caleaşca lui Ramy Mehmet se strecură apoi prin a doua 
poartă, bortită în al doilea rând de ziduri, numită Bab-Us- 
Salem, adică poarta de mijloc. Ochiul doritor de frumuseţe 
zăbovea fermecat asupra fierului bătut cu dichis de 
meşterul Isa Bin Mehmet, pe timpul lui Soliman Magnificul. 
De-o parte şi de alta a porţii se aflau două turnuri ţuguiate 
la capăt, în care îşi aşteptau sfârşitul osândiţii de neam şi se 
odihneau străjiie. Ramy Mehmet îşi strâmbă din nou buzele 
a zâmbet. Prin Bab-Us-Salem avea îngăduinţa să intre 
călare numai padişahul. 

Ograda în care pătrunsese adăpostea către răsărit 
cuhniile, unde zi de zi oalele fierbeau cele de trebuinţă 
pântecelui pentru cinci mii de oameni, căftăniţi sau mişei. În 
alte hudubăi, rânduite ceva mai departe, fierbeau piatră 


scumpă dregătorii imperiului, căci în ele se statorniciseră 
sfatul vizirilor pentru treburile de fiecare zi, casa 
grămăticilor şi a pisarilor împărăteşti, turnul judecătorilor 
şi vistieria. 

Marele vizir pogori din rădvan. În cea de a treia ogradă, 
ighemoniconul statornicit încă de pe vremea lui Soliman 
Magnificul poruncea să pătrunzi pe jos. Pe mâna dreaptă, te 
întâmpinau şcoliţa seraiului, casa marelui vistiernic al 
împărăției, armurăria, moscheea şi odăile eunucilor albi. 

Până la Murad al III-lea, adică până în 1574, haremul se 
afla în seraiul lui Baiazid, sau vechiul serai. Un an mai 
târziu, muierile de trebuinţă umbrei lui Alah au fost aduse 
în Sarayburnu. Cele 400 de odăi ale haremului, lăcătuite şi 
zăvorâte, îşi făceau veacul către răsăritul soarelui, departe 
de oricare căutătură. 

Ramy Mehmet dădu ocol grădinii cu lalele şi se strecură 
în pavilionul Bagdadului, unde padişahul îşi petrecea 
dimineţile. 


Ochii bulbuşaţi ai Brâncoveanului măsurau făptura 
şiştavă a lui Constantin Cantacuzino. Stolnicul purta strai 
neguros, ca şi ungherele prin care se furişa. Şi de astă dată 
întorsese spatele luminii, alegând jeţul năpădit de umbre. 
Pe chipul noptatec nu-i trăia decât căutătura, ascuţită brici. 
Se aflau în odaia înstelată, din care voevodul alungase 
sofaua, atât de scumpă şalvaragiilor, poruncind scaune 
frânce, subţiratice, mescioare numai pe două picioare, 
rezemate de pereţi şi jeţuri aduse din îndepărtatul Avignon. 
Vodă - muchelef încă de pe vremea când era boier buiac la 
moşia dumnealui din Potlogi - înveşmântase în acea 
dimineaţă straiul venețienilor, supus trupului, călcând astfel 
cu bună-ştiinţă ighemoniconul poruncit de Poartă. Patima 
pentru giuvaericale se citea limpede în smaragdul măşcat, 


tăiat fagure, de pe arătător şi în bumbii din adamante, cât 
unghia, ieşiţi din cheutorile cămăşii. 

Constantin Cantacuzino era singurul bărbat din târgul 
Bucureştilor care îi cunoştea  agoniseala. Aurul 
Brâncoveanului umpluse cămările zarafilor jidovi din Viena, 
Padova şi Istanbul, căptuşea tainiţele palatului de la Curtea 
Veche. Mogşiile Măriei Sale, împlinite cu cele aduse de 
Doamna Maria, îi lepădau la scuturatul frunzelor baniţe de 
zimţaţi, neguţătoria cu rodul viței de vie le sporea numărul. 
Ghiujul cunoştea, de asemenea, si viclenia nepotului - căci 
nu degeaba îl porecliseră nemţii Vulpea din Balcani - şi 
dărnicia sa fără de măsură, în ceasurile când opintea să-şi 
facă prietene până şi pietrele Istanbulului. Dar ce nu ştia 
stolnicul? 

— Judecând după căutătura domniei tale, unchiule, 
chibzuiesc că veştile care te-au mânat nu-s din cele 
deprinse să-mi stârnească zâmbetul, spuse Brâncoveanul. 

Constantin Cantacuzino nu-l slăbi din priviri. Şopti 
înăbuşit: 

— Hiclenii au izbândit! Valahia şi Moldova vor fi trecute 
prin foc şi sabie! 

Vodă îl cercetă lung, răpus de veste. Stolnicul urmă: 

— Cei ce au desfăcut besacteaua Pandorei se dovedesc 
fără pereche în urzeli. 

— Aurul şi politichia Valahiei au izbutit întotdeauna să 
destrame asemenea lucrături, îşi aminti Măria Sa. 

Ghiujul clătină din cap adumbrit: 

— De astă dată, toate comorile pământului, adunate 
laolaltă, nu vor putea să ogoiască mânia Porții. Focul 
primejdiilor arde mocnit, dar fumul lor a întunecat cerul 
Bosforului. 

— Postelniceasa Balş? întrebă Vodă. 

— Şi ea, deşi scânteia a fost scăpărată fără voinţa ei. 

— Şi mai cine? 

Constantin Cantacuzino răsuflă adânc: 


— Iscoadele din Pesta ungurilor şi-au lepădat în zori 
agoniseala: Giurgiu cel tânăr adună oşteni lefegii. 

— Pentru care pricină? Nu eu sunt acela care i-am 
poruncit moartea bătrânului. 

— Hiclenii au avut grijă să strâmbe adevărul, spre a-i 
aprinde sângele. Iar sângele aprins peste măsură înlătură 
socotinţele, spuse stolnicul. Inima lui Giurgiu cel copt a 
căutat-o jungherul capugiului Selim, într-o noapte de 
zaiafet, când turcul poftea să pătrundă în iatacul jupânesei. 
Un singur slujitor cunoştea pricina, dar curând şi-a aflat şi 
el sfârşitul sub zidurile Colţei. Străjile statornicite de Măria 
Ta jură că făptaşul înghiţit de întuneric ar fi Stavros, 
însoţitorul capugiului. 

— Stavros! poftori pe gânduri Brâncoveanu. Nu-i prima 
oară când aud numele ăsta... 

— Îl vei mai auzi, căci umbletul grecului bate la porţile 
hainiţilor. La povaţa lui, boier Ştefan Giurgiu opinteşte să 
adune lefegii. 

— E un prunc, stolnice! rosti mirat Măria Sa. 


XXX 


— Un copil, Ramy! spuse sultanul lungindu-şi surâsul. 

Şedea cu picioarele grămădite sub şezut, pe sofa 
molatecă cu ciucuri şi terţei din perle roz-albe, învârtind 
între degete un trandafir cârmăziu, patima luminăţiei sale. 
Nimeni nu ştia să-l fi văzut vreodată fără asemenea floare în 
mână. 

„Gusturi de muiere!“ socoti marele vizir cercetându-l 
pieziş. 

Pereţii odăii, ţuguiaţi cu meşteşug, erau înveşmântaţi în 
faianţă albastră, care înfăţişa frunze şi poame din 
îndepărtata ţară a chitaezilor, linii frânte în fel şi chip, iar 
pe bagdadie un verset din Coran: Alah este lumina cerului 
şi a pământului. Asemenea învăţătură se afla însemnată 


numai pe cupola cea mare a moscheii lui Ahmet. Meşterii 
persani ai seraiului aduseseră până în ungherul închinat 
răsăritului un firicel de apă ce se vărsa, cu picurişul, într-un 
bazin de piatră cât o copaie. De aici, prisosul picăturilor 
cădea prin două vaduri în alt bazin, ceva mai mare, apoi în 
al treilea, cel mai încăpător. Meşteşugul răspândea răcoare 
domoală în încăpere şi şopocăitul izvorului de munte, pe 
care umbra lui Alah poftise să-l asculte în ceasurile 
dimineţii. 

În stânga sofalei, îngenunchia o măsuţă armenească 
încrustată cu sidef, iar pe acea măsuţă aştepta tablaua cu 
dulceţuri şi şoşab, pentru cea dintâi bucurie a pântecului. 
În dreapta fumega, cuminte, narghileaua ferecată în aur şi 
pietre de rubin. 

Ramy Mehmet îşi rupse căutătura din arabescurile 
covorului de Smirna şi o ridică cu grijă până la înălţimea 
şezutului împărătesc, aşa cum poruncea ighemoniconul: 

— Cer îngăduinţa luminăţiei tale să-i amintesc că de la 
acea noapte, când capugiul Selim a plătit necuviinţa 
bătrânului Giurgiu faţă de Poartă, au trecut unsprezece ani. 
Boierul Ştefan e năpădit acum de mustăcioară şi gânduri 
moşnegeşti despre porunca sângelui. 

— Anume? 

— A jurat să  mărunţească întreaga suflare a 
credincioşilor lui Alah din cetatea de scaun a Bucureştilor! 

Urmări printre gene căutătura malului de bărbat, 
prăvălit pe sofa. Sultanul măsura lung, prin fereastra 
deschisă, apele Bosforului, mirosind trandafirul. 

— Cutezanţă de nevârstnic! spuse fără să-l privească. 
Fustaşii Brâncoveanului vor şti să-i dea învăţătura cuvenită. 

— Dacă Vodă va voi să sloboadă asemenea poruncă... 

Padişahul îl privi lung, apoi surâse blând. 

— Te amăgeşti, Ramy. Voievodul Valahiei mi-e credincios. 

— Cer îngăduinţa luminăţiei tale, rosti supus marele vizir, 
să fac socoata domnilor din Ţările Române care şi-au cinstit 


jurământul de credinţă. Răsuflă adânc: Nici unul! Toţi au 
uneltit cu muscalii sau cu nemţii... 

— Toţi şi-au aflat degrabă sfârşitul la Şapte Turnuri! 
Brâncoveanu îşi păstrează capul pe umeri de aproape 
doisprezece ani. 

— Pentru că e neîntrecut în viclenie, stăpâne! Pentru că 
ştie să astupe cu aur borţile prin care oamenii mectubgiului 
Bektaş ar putea iscodi adevăratele fapte ale Vulpei din 
Balcani! Aş mai adăuga la toate astea ochiul limpede al 
stolnicului Cantacuzino, care veghează. 

Umbra lui Alah pe pământ goli cupa de şoşab, apoi îşi 
tipări buzele cu o băsmăluţă din horbotă subţire: 

— Viclenia cere o minte bogată... 

— Nu de isteţime duce lipsă Brâncoveanul. 

— Cu atât mai mult. Numai un pidosnic!7%* ar cuteza să 
dea mână slobodă acelui băieţandru, ştiind că asemenea 
faptă va stârni mânia noastră. 

Ramy Mehmet clătină din cap a încuviinţare deplină: 

— Adevărat este şi prea adevărat, stăpâne! Dar dacă 
Brâncoveanu nu se mai teme de mânia înaltei Porţi? Dacă a 
dobândit sprijin vârtos din afară? 

— Ţarul Petru îşi are necazurile lui cu Carol al Suediei. 

— Viana, în schimb, nu s-ar da în lături... Buzele 
padişahului se lungiră a zâmbet: 

— Să nu-mi spui, rogu-te, că Leopold cel nehotărât se va 
repezi să-şi verse oştile în Valahia, la îndemnul acelui boier 
buiac! 

— Sora lui Ştefan Giurgiu e măritată cu un baron ungur, 
tare muieratic... 


XXX 


Carol Silaghi descălecă din mers, zvârlind hăţurile 
rândaşului ieşit în întâmpinare. Era năpădit de colb şi 
osteneală. Ştefan Giurgiu îl săgeta cu căutătura din umbra 


cerdacului. Se încredinţă că baroneasa se află în iatacul 
dumneaei şi şopti otrăvit: 

— Ai dibuit vreo slujnicuţă neîncepută, Carol? Se vede că 
s-a dovedit tare îndărătnică, dacă ţi-au trebuit opt zile ca să 
ajungi în crivatul ei... 

— Eşti nătâng, mânzule! spuse ungurul luând carafa cu 
vin de pe mescioară. Bău îndelung, potolindu-şi arşiţa. 

Boierul valah nu-l slăbea din priviri: 

— Sau te-au lăsat balamalele şi ţi-ai mistuit ruşinea în 
pustă... 

—  Opinteşti zadarnic, feciorule, vorbele tale nu-mi 
stârnesc decât milă, 

— Ţi-s zilele numărate, Carol! Tot în hangerul meu ai să 
sfârşeşti! scrâşni Ştefan Giurgiu. La urechile Ilincăi au 
ajuns anume şoşoteli! 

Baronul se prăvăli într-un jeţ, meşterit din răchită, şi îşi 
îndopă luleaua. 

— Dar la urechile tale? Uite ce e, mânzule, ca să nu te 
mai osteneşti cercetându-mă prin borta cheii, am să-ţi 
ştiricesc eu cărările bătute. Două nopţi am slujit în 
aşternutul ibovnicei generalului Rabutin de Bussy, alte două 
în crivatul celei dintâi ţiitoare a împăratului. Şi una şi 
cealaltă erau înfometate, căci franţuzul n-are snagă, iar 
Leopold rătăceşte în labirintul politichiei... 

Se opri spre a-şi cerceta cumnatul. Ştefan Giurgiu, alb de 
mânie, sparse cupa în căuşul palmei. Vinul rubiniu se 
călătorea pe podele dimpreună cu sângele buiac. Ungurul îl 
aşteptă surâzând să-şi macine obida, apoi urmă: 

— Chibzuiesc că muierile au fost mulţumite de slujbă căci 
înainte de a întoarce spatele Vianei, Leopold a slobozit 
poruncă oştilor să asculte chemarea lui Ştefan Giurgiu, 
viitorul domn al Valahiei, de îndată ce lefegii acestuia vor 
mărunți curtea Brâneoveanului. 

— Scorneli! bâlbâi valahul. 

Carol Silaghi îi vâri sub ochi un pergament: 

— Cunogşti pecetea generalului Rabutin? 


Cartea desluşea limpede boierului Giurgiu că Viana e 
gata să pună umărul la izgonirea necredincioşilor peste 
Dunăre, dacă şi viitorul domn o pofteşte. Baronul rămase în 
priveală, buchisind pe îndelete tulburarea cumnatului. 

— Am terfelit încrederea surorii tale, mânzule, nu-mi 
pofteşti moartea? 

— Nu mă înjosi, Carol! 

— Răspunde! Ori se cuvine să-mi aducă mulţumită? 

Boierul strânse din pleoape. 

— Eşti prea nevolnic ca să mă înfrunţi pieptiş, spuse 
ungurul. În ziua când anume jungher îmi va borti spinarea, 
muierile pomenite vor schimba hotărârea cancelariei 
imperiale! 

Zâmbetul trufaş îi flutura stindard pe buze. Urmă cu 
dispreţ: 

— Prin mine ai adăugit neamului tău de sărântoci herbul 
baroniei, eu te ridic pe tronul Valahiei! Poftesc să nu uiţi, 
mânzule! Şi-acum, du-te şi adună-ţi lefegiii! 


— Câţi oşteni socoteşti că ar putea tocmi? întrebă 
Brâncoveanu. 

Stolnicul Cantacuzino făcu o socoteală lesnicioasă: 

— Dacă spusele zarafului jidov din Pesta sunt adevărate, 
Stavros i-a numărat galbenii de trebuinţă pentru cinci-şase 
mii. Adaugă şi oştile imperiale, care nu aşteaptă decât 
chemarea uzurpatorului. 

— Să înştiinţăm Poarta. 

— Ştie, Măria Ta! 

Brâncoveanu îl măsură pe gânduri. 

— Să pricep oare că acei vicleni au strâmbat încă odată 
adevărul, pentru urechile padişahului? 

— Întocmai, Doamne! De ce nu l-ar încredința pe Mustafa 
că Ştefan Giurgiu pofteşte să răzbune fapta capugiului 


Selim, trecând prin ascuţişul hangerelor turcii din Valahia? 
De ce nu l-ar înfăţişa pe voievodul Ţării Româneşti gata să- 
şi deschidă hotarele lui Leopold? 

Măria Sa rumegă prepuielile stolnicului pe îndelete, 
măsurând odaia în lung şi-n lat. Constantin Cantacuzino nu 
se înşelase niciodată în treburile de taină, mintea lui 
limpede şi ochiul deprins să vadă dincolo de ziduri 
dobândiseră nu o dată izbândă acolo unde alte căutături şi 
alte socotinţe dăduseră greş. 

— Să nădăjduim, spuse Vodă. că Padişahul nu se va lăsa 
îmbrobodit cu vorbe... 


XXX 


— lată dovada, prea fericitule, suspină Ramy Mehmet 
întinzându-i pergamentul baronului Silaghi, prin care 
ungurul se lega faţă de Stavros să pună umărul la curtea 
Vianei, în folosul boierului Giurgiu. Muierile ghiaurilor, 
deprinse să se înfrupte din bucuriile trupului cu doi-trei 
ibovnici, au miere pe limbă. Nu o dată şoapta lor 
diavolească a poruncit măceluri. 

Umbra lui Alah pe pământ îşi astupă zâmbetul cu 
trandafirul sângeriu. De câte ori nu dăduse el însuşi 
ascultare poftelor Picăturii de Rouă, cea din urmă cadână a 
haremului? Marele vizir îi întinse al doilea pergament: 

— Iată şi legământul însemnat cu sânge al boierului 
Giurgiu, prin care jură să-i mărunţeaşcă pe cei de-un neam 
cu ucigaşii părintelui său... 

Padişahul îi cercetă slovele greceşti şi-l puse lângă 
celălalt. 

— Dacă pe băieţandru îl înţeleg, spuse, fiind la vârsta cea 
crudă care-ţi porunceşte hotărâri lipsite de chibzuinţă, 
învoiala Brâncoveanului e lipsită de orice temei. Constantin 
nu-i casap! 

Surâsul înflori pe chipul marelui vizir: 


— Îndrăznesc să aduc prea fericitului sultan Mustafa 
dovada unei fapte fără pereche în îndrăzneală. Ştie 
Luminăţia ta unde se află vizirul Suleyman? 

— În drum spre Viana. 

— Nu! Într-o groapă de pe pământul Valahiei! 

— Ce?! 

Padişahul măsură încruntat făptura lui Ramy Mehmet, 
poftind desluşiri. 

— Hangerele oamenilor de încredere ai Brâncoveanului i- 
au dăruit moarte netrebnică, într-o poiană de pe malul 
Dâmboviţei, împlinind astfel porunca lui Vodă. 


XXX 


— Poruncile le-a slobozit boierul Manolache Filipoiu, 
răspunse stolnicul Cantacuzino. Slujitorii gămanului erau 
înveşmântaţi aidoma  paicilor domneşti, făcând astfel 
încredințarea turcului rămas în viaţă că isprava a fost 
ticluită la Curtea Veche. 

— Ce ticăloşie! şopti Brâncoveanu. 

— Pantaleone, doftorul Măriei Tale, a izbutit să dreagă 
stricăciunile pricinuite unei slugi. De la acea slugă am aflat 
întreaga tărăşenie. La vărsatul nopţii, Manolache Filipoiu, 
strâns în chingi, a mărturisit fapta şi numele celui care l-a 
îndemnat. 

— Să fie acelaşi mămular grec? 

— Întocmai, doamne! Stavros i-a împuiat capul nătâng, 
momindu-l cu scaunul Valahiei... 

Vodă asculta încremenit. Vestea mustea de primejdii 
făţişe, altele ascunse. 

Cantacuzinul îşi umezi buzele: 

— Aş mai vrea să amintesc Măriei Tale că Suleyman şi-a 
dobândit caftanul de vizir împingând-o pe Fatma, sora 
dumnealui, în braţele padişahului... 


Un strigăt înfundat, de fiară înjunghiată străbătu seraiul. 
„Fatma! Grecul a judecat bine, gândi Ramy Mehmet, 
durerea a biruit zăvoarele haremului.“ 

Sultanul tresări biciuit şi părăsi degrabă încăperea. 

Se întoarse după un ceas şi mai bine, rumen de mânie. 
Ramy Mehmet îi zări obrazul, căutătura îngustată brici şi îşi 
zise că Fatma nu şi-a prăpădit vremea în zadar. 

Umbra lui Alah rezemă pervazul ferestrei, privind 
îndelung caicurile Bosforului. 

— Urmează! porunci fără să se clintească. 

Marele vizir îşi drese uşurel glasul: 

— Cutezanţa Brâncoveanului se cuvine judecată şi prin 
ochii credinţei. Dacă prea fericitul sultan Mustafa îngăduie, 
l-aş îndemna să asculte mărturisirea acelui însoțitor al lui 
Suleyman, carele a scăpat din clapca voievodului valah. 

Padişahul încuviinţă clătinând din cap. 


— Acel însoțitor, izbăvit chipurile de Manolache Filipoiu, 
urmă stolnicul, e încredinţat că măcelul poruncit are 
temeiuri religioase. 

— Adică? întrebă voievodul. 

— Câtă vreme s-a aflat în casele gămanului, n-a încetat o 
clipă să murmure că fapta hangerelor ucigaşe a fost 
îndemnată de credinţa Măriei Tale în învăţătura lui 
Christos. Năvala asupra lui Suleyman s-a dat, după povaţa 
grecului, la ceasul când şalvaragiii îşi făceau ultima 
rugăciune. 

Măria sa rezemă peretele, alb la obraz: 

— Valahia, murmură, e pierdută! 


— Tare mi-e teamă că şi ţara Moldovei îi va împărtăşi 
soarta, oftă Cantacuzinul. Diavolul de mămular şi-a vârât 
coada şi printre hainiţii voievodului Duca. lar printre acei 
hainiţi se află şi dumneaei, Catinca Prisăceanu. 

— Nevasta comisului Dimitrie? întrebă Vodă. Prisăceanu 
a fost descăpăţânat! 

— Adevărat. 

— Dimpreună cu pruncii. 

— Prea adevărat. Muierea trudeşte acum sub porunca 
inimii, aprinsă peste măsură de ochii unui boiernaş buiac, 
doritor să ajungă în scaunul Moldovei. Clătină din cap. Vai 
de ţara în care fierb piatra scumpă muierile! 

Măria Sa îl măsură nedumerit. Soarele amiezii pătrunse 
prin toate ferestrele palatului, cercetând fiecare colţişor, 
numai pe obrazul stolnicului nu izbuti să pună stăpânire. 
Cantacuzinul stâlpea umbra. 

—  Comisoaiei îi lipseşte aurul de trebuinţă ca să 
tocmească lefegii, spuse Măria Sa. 

— În schimb e muncită de diavolii preacurviei, iar hanul 
tătarilor de la Crâm se dă în vânt după asemenea făpturi. 


Vipia da târcoale cortului, strecura căutături lungi prin 
despicatura străjuită de doi suliţaşi. Trântită pe o blană de 
fiară, dumneaei, comisoaia Catinca Prisăceanu, îşi lăsa 
farmecele în priveala păgânului. Sânii vârtoşi, sloboziţi cu 
măsură chibzuită din strânsoarea ilicului, fremătau la 
fiecare răsuflare a muierii, aprinzând sângele lui Zârne. 
Căutătura tătarului, hulpavă, năpădită de luminiţele poftei, 
citi mijlocul cât trestia şi crupa tălăniţei, făcu apoi cale 
întoarsă mângâindu-i umerii rotunzi. Toată talpa iadului 
juca în ochii comisoaei, negri, umeziţi de o boare. 

Zârne bătu din palme şi se ivi un slujitor, purtând o 
besactea din care se revărsau şiraguri de perle. Degetele 


păgânului îi puse, tremurând, podoabele la îndemână. 
Catinca Prisăceanu le mătură cu un zvâcnet al mâinii, 
măsurându-l trufaşă. Tătarul îşi pocni din nou palmele şi alt 
slujitor aduse altă besactea. O brățară din adamante, cât 
fructul lămâiţei, zvârlea fulgere de lumină pe pânza 
cortului. Mâna muierii o înlătură, fără să-i încredinţeze 
măcar o singură căutătură. Perniţa din catifea roşie a celui 
de al treilea slujitor, purta o diademă, cercei şi colan, toate 
croite din safire aduse de la Ceylon. Albastrul lor făcură să 
pătrundă în cort înserarea. Hanul tătarilor măsura 
surâzând muierea, încredinţat de izbândă. Comisoaia râse 
dezvelindu-şi perlele dinţilor, fără să-l slăbească din priviri: 

— "Te osteneşti zadarnic, Zârne! Porunceşte năvală 
asupra turcilor din Brăila şi mă supun poftelor tale în cea 
dintâi noapte! 


XXX 


— Îndrăcită muiere! spuse Brâncoveanu. Va izbândi? 

Stolnicul clătină din cap. Cunoştea puterea purtătoarelor 
de catrinţe, cu belşug de ispite, căci la Cancelaria Neagră 
avea în slujbă optsprezece diavoliţe, meştere în asemenea 
isprăvi. Marghioliţa, negustoreasa de podoabe de la hanul 
lui Şerban Vodă, de pildă. În crivatul dumneaei îşi lepădau 
veştile olăcarii împărăteşti, pe care aurul şi vinul Valahiei 
nu-i puteau birui. Baronul von Blaremberg, omul Vianei, 
ţinuse piept o zi şi o noapte boierilor petrecăreţi din târgul 
Bucureştilor, ciocnind cot la cot, fără să-şi dea rosturile în 
vileag. Negustoriţei i-a fost îndeajuns un sfârâiac de vreme 
ca să îngenuncheze vrednicia neamţului. 

Măria sa îşi înnodă umbletul prin odaie. Grijile îi 
prăbuşiseră umerii. 

— Unul din slujitorii hanului, urmă Constantin 
Cantacuzino, şi-a dobândit slujba pe lângă Zârne la porunca 
mea. Era de faţă când Stavros i-a şoptit tătarului să-şi verse 


oastea mai întâi asupra raialei din Brăila. Hanul socoteşte 
că sfatul e bine chibzuit. Trecând prin sabie şalvaragiii, îşi 
poate îndrepta apoi fără teamă puhoaiele către cetatea de 
scaun a Moldovei, spre a-l înscăuna pe ibovnicul ibovnicii... 


— Preţul celei dinţii nopţi de dragoste, răspunse Ramy 
Mehmet, e măcelărirea drept-credincioşilor din raiaua 
Brăilei. 

— Pentru care pricină? 

Marele vizir desluşi în glasul padişahului nourii mâniei. 

Mustafa rămăsese sprijinit de ocniţa ferestrei cercetând 
depărtările. 

— Inima comisoaei se află sub porunca unui boiernaş 
moldovean, ce îşi aşteaptă descăpăţânarea în beciul 
osândiţilor din cetatea de pe Dunăre, pentru că a călcat cu 
bună-ştiinţă pravila statornicită. 

Socotinţele lui Ramy Mehmet nu crâcneau. Într-adevăr, 
paşa Brăilei băgase în temniţă un căftănit buiac, iar sultanul 
aflase. Numai că acel căftănit era fără de preţ în ochii 
Catincăi Prisăceanu... 

— Pricina, urmă marele vizir, se cuvine a fi cercetată în 
slobozenia ibovnicului şi osândirea osmanlâilor din cetate, 
pentru suferinţele pricinuite celui îndrăgit. 

— Da... şopti înfundat sultanul. 

— Opintelile românilor împotriva semilunii, susură şarpe 
Ramy Mehmet, au sporit primejdios în ultima vreme. 
Boierul Grigore Negru din Lvov a izbutit să-l aţâţe pe 
contele Wenceslas Wolodowsky... 

Aşteptă nedumerirea padişahului, dar umbra lui Alah 
rămase neclintită. 

— Acest neam de şleahtici trudesc de sute şi sute de ani 
să-i izgonească pe osmanlâi din cetatea Ierusalimului. 
Răsbunicii lui Wenceslas şi-au mistuit aurul şi vieţile în 


cruciade, urmaşii n-au scăpat nici un prilej de a pune 
umărul împotriva flamurilor verzi. 


Ploaia bătea îndărăpnică acoperişurile Lvovului, asuprind 
încheieturile lui Nichifor Neagu. Bătrânul oftă ghemuindu- 
se la căldura oghialului. Dumneaei, jupâneasa Maria, îşi 
rupse căutătura de urzeala picăturilor de apă, aninată la 
fereşti, şi-l cercetă cu inima arici. Îl visase căutând de ouă 
găini negre, iar găinile negre, ştie oricine, ştiricesc 
moartea. 

— Gemi, boier Nichifor? întrebă, după obicei. 

— Nu gem. 

— Înseamnă că mi s-a părut. 

— 'Ţi s-a părut. 

— Cum zici dumneata... 

Tăcu măcinată de griji. Traiul printre şleahtici, departe 
de moşiile dumnealor din ţara Moldovei, îi picura bătrânului 
venin în inimă şi dumneaei o ştia. Cercă fără meşteşug să-i 
aprindă nădejdile. 

— Cu ajutorul lui Dumnezeu, mâine-poimâine batem cale 
întoarsă. Oştenii contelui Wolodowsky aşteaptă călări. 

Scrută obrazul bătrânului şi adăugă moale: 

— Nu te bucuri? 

— Mă bucur... 

— Să poruncesc o fiertură de ştevie? 

— Nu. 

— Cum zici dumneata, boier Nichifor... 

În odaia alăturată, Grigore Negru, feciorul dumnealor, îşi 
cerceta scârbit oamenii de nădejde. Constantin Dumbravă - 
plăvanul carele mâncase papara lui Vodă Duca pentru că 
îndrăznise să-i fure nepoata - îmbrăcat subţire după moda 
leşească, tremura gros, frecându-şi mâinile lângă tăciunii 
lipsiţi de vlagă din cămin. Vasile Corbu, veşnic înnegurat, 


cerceta podelele. Căina amarnic ceasul când hotărâse să-şi 
caute norocul printre hainiţi, căci aşteptarea dovedea că 
mai are multă aţă pe mosor, iar în pungă îi sufla vântul. 

Grigore Negru îşi pocni pumnul în palma mâinii deprinse 
cu hangerul: 

— Şleahtic blestemat! Îmi vine să-i sucesc gâtul! 

— Dacă Măria Ta îngăduie, cuteză Constantin Dumbravă, 
contele Wolodowski s-a învoit să se urnească numai la 
semnul acelui mămular grec, care a împlinit numărul 
pungilor... 

— Stavros! scrâşni uzurpatorul. Omul ăsta nu-mi place! 
Nu pricep în ruptul capului de ce s-a mulţumit cu 
legământul meu scris că-i voi hăcui pe trimişii sultanului. 
Oricum asemenea ispravă se înţelegea de la sine. 

Tăcu privind mohorât ploaia. 


XXX 


— Grecul a rostuit asemenea legământ de la Grigore 
Negru şi de la hanul tătarilor, socoti stolnicul. Strimbând 
rosturile boierului Ştefan Giurgiu, Stavros poate aduce 
dovada că valahul opinteşte să-şi răzbune părintele, 
trecând prin sabie pe cei de un neam cu capugiul Selim. 
Fapta lui Manolache Filipoiu se cheamă că tot împotriva 
paginilor e îndreptată. Capac peste toate pune neghiobia 
fără măsură în primejdii, săvârşită de Ahmed, feciorul 
califului Muradja Septar... Măria Ia are ştiinţă despre 
dihonia stârnită printre dregătorii ghiauri din Pera, de ochii 
jupâniţei Raluca? 

— Fata postelnicesei Balş? întrebă Vodă. Era o copilă 
nevârstnică în ziua când Eufrosina a luat drumul 
Istanbulului, gândind să mă piardă. 

— Şase ani s-au călătorit de la acea zi, Doamne, iar în 
vremea asta Raluca a îmbobocit. Căutătura jupâniţei i-a 
sucit minţile bietului Ferioll, al franţujilor. Din pricina 


aceleaşi căutături, un şleahtic a dobândit stricăciuni de 
moarte, luptând în săbii cu trimisul ţarului Petru. 

Măria sa îl asculta încremenit. 

— Să cred oare, întrebă, că ochii jupâniţei i-au fript şi 
inima păgânului? 

— Asta încă n-ar fi nimic. 

— Dumnezeule! 

— La îndemnul lui Stavros, puiul de turc a răpit-o pe 
jupâniţa Raluca. 

Măria sa surâse cu amărăciune: 

— Eşti încredinţat, unchiule, că nu-mi istoriseşti din 
poveştile Șeherezadei? 

— Vestea mi-a încredinţat-o logofătul de taină, Radu 
Andronic, printr-un olăcar. Dacă ţinerea de minte mă ajută, 
nimeni din neamul Andronicilor n-a împrumutat năravul 
vorbei în pustiu. Un ceas mai târziu, Ahmed a dus-o pe 
jupâniţa Raluca în faţa altarului. 

— Nu e cu putinţă! Pentru asemenea însoţire trebuia să 
primească taina botezului! 

Ochii Brâncoveanului cercetau cu spaimă chipul lui 
Constantin Cantacuzino. Stolnicul îşi umezi buzele, îngână 
dureros: 

— L-a primit. Feciorul lui Muradja Septar, părintele 
osmanlâilor, urmaşul lui Mahomed, s-a lepădat de credinţa 
lui! 


— Dacă ghiaurii din Ţările Române se dovedesc harnici în 
isprăvi care vor stârni mânia lui Alah, spuse Ramy Mehmet, 
grijind să adauge obida de trebuinţă, nici creştinii din inima 
împărăției nu stau cu braţele încrucişate. Descântecele şi 
farmecele lor au izbutit faptă cutremurătoare. 

Tăcu aşteptând îndemnul padişahului. Mustafa rămase 
credincios ocniţei, ferindu-se să-şi arate chipul. Spuse într- 


un târziu: 

— Urmează! 

— Vorbele îmi ard limba, înalţate stăpânie, mi-o peste 
putinţă sa le rostesc! 

Îi întinse după ighemonicon zapisul botezului întocmit de 
preotul Sofronie. 

Umbra lui Alah îl supuse ochilor. Nici jungherul, săgeata 
sau sulița, înfipte fără veste în spinare, n-ar fi izbutit să 
încovoaie mai vârtos făptura sultanului. Mustafa slobozi un 
geamăt înfundat şi scăpă pergamentul dintre degete... 

Ramy Mehmet tresări speriat. Umilinţa, obida, ruşinea 
cea fără de margini şi mânia schimonosiseră chipul 
sultanului, în ochi îi jucau lacrimile. Izbuti să bâiguie: 

— Alah nu ne va ierta, că n-am grijit să-l ferim de 
asemenea batjocură! 

— Stăpâne! 

— Suntem un popor blestemat, Ramy! Azi începe 
sfârşitul... 

Marele vizir încercă în fel şi chip să-i ţină inima de 
mânecă. 

— Dacă luminăţia ta îngăduie, dacă pot îndrăzni, vinovată 
nu-i nesilinţa drept-credincioşilor, ci lucrătura creştinilor... 
Răzbunarea pentru faptele ghiaurilor moldo-valahi îi va 
aduce Profetului, din nou, surâsul pe buze... 

— Profetul şi-a întors obrazul de la noi, Mehmet! Nu va 
trece mult şi vom ajunge o treanţă la picioarele omenirii. 

Îşi astupă obrajii cu palmele şi rămase aşa vreme 
îndelungată. Trandafirul sângeriu zăcea strivit pe podele. 

— Califul a aflat? întrebă şovăielnic. 

— Da, Înălţate Stăpâne, spuse vizirul cu jumătate de 
gură. 

— Vai lui! 

Ramy Mehmet rămase în cumpănă dacă clipa e prielnică 
sau nu să-i ştiricească şi sfârşitul lui Muradja Septar. Se 
hotări: 


— Vai nouă, prea fericitule! Aflând fapta feciorului, 
părintele drept-credincioşilor şi-a curmat zilele... 


XXX 


Socotinţele celor doi bărbaţi zburau stol de ciori între 
inima împărăției şi târgul Bucureştilor, chibzuiau mute 
soarta  bieţilor români. Gândul stolnicului Constantin 
Cantacuzino, deprins să buchisească dintâi relele în fiece 
lucrătură, aşternea peste Valahia şi ţara Moldovei văl 
întunecat. Măria Sa Vodă Brâncoveanu, civit la obraz, 
măsura cu ochiul aducerilor aminte înfăptuirile sale pentru 
viitorime, sudoarea amestecată cu sânge a răsbunicilor în 
truda lor de a rămâne slobozi, apoi gândul se călători spre 
Mustafa. Padişahul dobândise zestre aleasă de învăţătură, şi 
gusturi subţiri, îndrăgea dreptatea, dar moştenise sângele 
strămoşilor, cei aprinşi la mânie. Oare ce avea să 
hotărască? 


XXX 


Izvorul adus în iatacul sultanului lupta din greu să alunge 
vipia, şoşotind înfundat. 

Ramy Mehmet ar fi poftit să-şi lepede caftanul, dar nu era 
cu putinţă. De peste un ceas, privea spinarea şi umerii 
padişahului răstignit în ocniţa ferestrei. De peste un ceas, 
umbra lui Alah pe pământ nu-şi desprinsese căutătura de 
albastrul Bosforului, şi marele vizir se întrebă dacă nu l-a 
uitat. 

Văzu pe podele, lângă trandafirul cârmiziu, băsmăluţa 
prea fericitului, îngenunche şi i-o întinse. 

— Îngăduie, prea Înălţate stăpâne! Drept-credincioşii s- 
au adunat câtă frunză şi iarbă la porţile seraiului şi aşteaptă 


să afle ce osândă hotărăşti moldo-valahilor. 

Mustafa nu clinti. Clipele se călătoreau greu, năduşite, 
şopocăitul izvorului devenise dangăt de clopot. Umbra lui 
Alah pe pământ rosti desluşit: 

— Paşalâc! 

Surâsul mulţumitei se ivi pe chipul lui Ramy Mehmet. 

Câştigase. 


Capitolul VI 


ÎN SLUJBA ŢĂRILOR ROMÂNE 


aa Grecul dovedeşte astfel, că a luat învăţătură de la 


anume voievod valah, pipăie de trei ori locul cu piciorul 
înainte de a păşi, urmă Radu Andronic. Pe cărările 
Bosforului şi ale Mării Negre nu-l mai puteam ajunge, atâta 
vreme cât de gâtul lui Ahmed anină semnul puterii depline. 

Tăcu măsurând cei doi stâlpi ai Valahiei, Vodă 
Brâncoveanu şi unchiul dumnealui, stolnicul. Măria Sa avea 
obrazul sidefiu, osteneala şi grijile săpaseră brazde adânci 
sub ochii bulbuşaţi. Pe chipul Cantacuzinului, ascuns în 
umbra ungherului, nu izbuti să desluşească nimic. 

Se aflau în odaia limonie a palatului domnesc de Ia 
Curtea Veche, statornicită către asfinţit, departe de larma 
târgoveţilor. Logofătul fură cu coada ochiului jeţurile 
chindisite cu flori mărunte, candela braşoveanului Giorg II, 
colţul icoanelor, covoarele, şi îşi zise că dragostea 
Brâncoveanului pentru frumos nu ostenise odată cu anii ce 
s-au călătorit de la înscăunare. 

— Apoi? întrebă stolnicul. 

Radu Andronic îşi mărunți buzele între dinţi. Lăsase cu 
bună ştiinţă la urmă vestea cea rea, chibzuind cum s-o 
răsucească din vorbă, dar Cantacuzinul îl citise. 

— Am poruncit slujitorului cale întoarsă. La poarta 
Edârne ne-a ajuns rădvanul lui Dimitrie Cantemir. 


Zadarnic aşteptă să se ivească pe chipul Brâncoveanului 
strâmbătura prilejuită de rostirea acelui nume. Măria Sa, 
copleşit de griji, se lepădase cu înţelepciune de vrăjmăşiile 
mărunte. O zdreală de surâs ivit, pentru o clipă, pe chipul 
stolnicului îi întări prepuielile. Logofătul răsuflă adânc şi 
urmă, ferind căutătura Măriei Sale. 

— Prietenii boierului moldovean de la Humaiun Serai i-au 
ştiricit osânda poruncită de padişah Ţărilor Române. 

— Anume? întrebă Brâncoveanu trudind să-şi alunge 
spaima din glas. 

— Paşalâc! 

Rostise vorba aducătoare de moarte cu grijă, cu teamă, 
abia mişcând buzele. Măria Sa închise ochii strângând tare 
din pleoape şi rămase astfel vreme îndelungată. Stolnicul se 
chirci în ungher. Părea şi mai hârbuit, un moşneag firatic, 
gata să se năruiască la prima adiere de vânt. 


Cel dintâi vorbi Cantacuzinul. 

— M-am temut că pentru a-i smulge sultanului asemenea 
hotărâre opinteau neprietenii Valahiei, dar mă aninam de 
parul unei nădejdi: înţelepciunea lui Mustafa. 

Vorbele rostite se târau greu, semănau a oftat. Radu 
Andronic se uită la Brâncoveanu. Măria Sa părea cioplit în 
piatră, mut, nu-i desluşeai nici măcar răsuflarea. 

— Vestea căsăpirii lui Suleyman, îndrăzni logofătul, dar 
mai cu seamă isprăvile lui Ahmed, au adunat toată suflarea 
păgânilor din Istanbul la porţile Seraiului împărătesc. Să fi 
voit padişahul osândă mai blândă şi n-ar fi fost cu putinţă. 
Prostimea e dornică de sânge ghiaur. 

— Ai gonit spre Dunăre împreună cu Cantemir? întrebă 
stolnicul. 

— Nu. Boier Dimitrie socoteşte fuga din inima împărăției, 
ca o dovadă a opintelilor sale de a-i suci minţile puiului de 
turc. A hotărât, dară, să rămână. 

—  Îndrăzneaţă hotărâre, spuse Cantacuzinul. Va fi 
descăpăţânat! 


Radu Andronic ridică din umeri a neputinţă. 

— Cantemir socoteşte, deasemenea, că cineva trebuie să 
apere 'Ţările Române la Humaiun Serai. 

— Cum? întrebă Măria Sa. 

Era prima vorbă rostită după ce logofătul îi ştiricise 
osânda. O pânză sângerie îi înroşea albul ochilor. 

— Dovedind că nu farmecele babelor, ci ale unei anume 
jupâniţe au tulburat judecata puiului de turc, răspunse 
Radu Andronic. 

— Slabe nădejdi, socoti Brâncoveanu. 

— Cu îngăduinţa măriei tale, aş aminti că boier Dimitrie 
are darul vorbelor meşteşugite şi învăţătură temeinică 
despre fapte asemănătoare. Dacă izbuteşte să hâţâne 
credinţa padişahului că nu pe seama religiei ghiaurilor 
trebuie pusă isprava lui Ahmed... 

— Dacă izbuteşte! îl întrerupse Brâncoveanu. Spuneai că 
păgânii fremătau în jurul Humaiun Seraiului aşteptând 
porunca vărsării de sânge. Asemenea poruncă a fost 
slobozită. Ce putere nădăjduieşti să mai aibe vorbele 
meşteşugite? 


XXX 


Judecata lui Dimitrie Cantemir se săvârşi în faţa acelei 
curţi a Seraiului, numită Ak-Agialar. Obiceiul îl statornicise 
sultanul Selim al II-lea, când poftise sa afle jelania 
ienicerilor răsculați. Padişah după padişah, fiecare umbră a 
lui Alah îi urmase pilda. 

Mustafa al II-lea, înveşmântat în caftan roşu, terteluit cu 
vulpe neagră, încălţei răsurii şi turban alb, sta răstignit pe 
tronul băţos, născocit din smaragde, rubine şi perle, toate 
cetluite în email şi aur, darul lui Nadir şahul Persiei către 
Poartă. Sineclicul din pene mari de păun şi struţ, hâţânat de 
doi eunuci buzaţi, nu izbutea să alunge zăpuşeala, darul 
persianului îi osândea şoldurile. 


La picioarele celui mai temut dintre osmanlâi, se gudura 
un covor arăbesc, verde cu fesfesele galbene, iar deasupra, 
rezemată pe patru coloane din marmură aleasă, se afla o 
bagdadie făţuită în faianţă. În dreapta şi stânga bagdadiei 
se înşirau două logii neasemuite în urâţenie, care 
adăposteau muftiii de pe întreg cuprinsul împărăției, căci 
fapta credincioşilor ghiauri se cerea înfăţişată tuturor 
slujitorilor lui Alah.  Vizirii înconjurau tronul, după 
ighemonicon, dregătorii împărăteşti ţineau latura din 
dreapta, trimişii curților evropene la Istanbul îşi făceau 
semnul sfintei cruci cu limba, înşiraţi către stânga. În 
spatele fiecăruia, se afla câte un ienicer... 

Umbra lui Alah pe pământ poftise să dea pildă de dreaptă 
şi aspră judecată. 

Mustafa duse la nări un trandafir roşu purpură, 
cercetând, cu ochi subţiaţi, cărăruia care avea să-i poarte 
paşii boierului moldovean. Când Dimitrie Cantemir se ivi, 
cetluit în lanţuri, un murmur străbătu rândurile 
osmanlâilor. Şalvaragiii mărunţiră între dinţi anume vorbe, 
apoi le urlară într-un glas: 

— Moarte aţâţătorului! 

Trimişii evropeni, năpădiţi de spaimă, opintiră în aceeaşi 
sâmbătă, socotind că astfel vor ieşi nescurtaţi din Humaiun 
Serai. 

În noaptea care se călătorise, drept-credincioşii, orbiţi de 
mânie, trecuseră prin ascuţişul hangerelor ghiaurii de pe 
uliţi, născociseră foc bisericilor. 

Surâsul betegit şi căutătura lui Dimitrie le zăticni 
cuvintele în gâtlej. Rând pe rând îşi plecară ochii în ţărână, 
căci mai toţi se aflau în prieteşug cu boierul moldovean. 

Prostimea adunată în coastele Sfintei Sofia, dornică de 
sânge, poftori prelung: 

— Moarte aţâţătorului! 

Dimitrie Cantemir, numai în încălţei, berneveci leşeşti şi 
cămaşă albă, se opri la locul statornicit osândiţilor şi îi făcu 
padişahului  plecăciunea cuvenită. Ramy Mehmet se 


desprinse din ceata vizirilor, şoşoti ceva la urechea lui 
Mustafa şi primind  încuviinţare, cercetă  făptura 
cărturarului cu acea căutătură pe care ţi-o dă credinţa în 
biruinţă. 

— Ai răsplătit strâmb mărinimia sultanului, ghiaurule. 
Lumina drept-credincioşilor, umbra lui Alah, a încălzit la 
piept o năpârcă! 

—  Ramy, spuse cărturarul, îngăduie-mi în numele 
prieteniei arătate să-ţi dovedesc că săvârşeşti greşeală fără 
putinţă de a fi iertată. Pofteşti cumva să spui că prea 
măritul Mustafa n-a avut înţelepciunea de trebuinţă ca să 
priceapă pe cine îngăduie la Humaiun Serai? 

Şalvaragiii rămaseră cu gurile căscate de mirare ca şi 
marele vizir. Padişahul duse trandafirul la buze, spre a-şi 
ascunde surâsul. În ochii lui Ramy Mehmet sticleau 
pumnale: 

— O răsuceşti strâmb ghiaurule, după învăţătura 
nătângă, deprinsă din hărţăloage. 

— Săvârşeşti a doua greşeală, Ramy. În acele hărţăloage, 
asupra cărora trudesc, se află poruncile Profetului şi 
fărâme din Istoria imperiului Otoman. Chibzuieşte-ţi 
vorbele, prietene! 

— Nu sunt şi n-am fost niciodată prietenul tău! 

— Poftoreşte, rogu-te, căci n-am auzit bine. 

Marele vizir o făcu, tare şi răspicat, fără să prepuiască 
clapca. Boier Dimitrie îşi umezi buzele a zâmbet: 

— Moşnegii moldoveni, spuse, îi sfătuiesc pe cei ispitiţi de 
năravul minciunii să dovedească ţinere de minte, altminteri 
dau de bucluc. Domnia ta m-ai împins de spate, la Humaiun 
Serai,  încredinţându-l pe  preafericitul Mustafa că 
prieteşugul care ne leagă are temeiuri vechi şi stă chezăşie 
cinstei mele. Umbra lui Alah pe pământ ar putea crede, că 
ai deschis, cu bună ştiinţă, uşile bibliotichiei împărăteşti, 
unui aţâţător... 

Era limpede că marelui vizir îi va fi greu să-l 
îngenuncheze pe cărturar cu agerimea minţii. Ramy 


Mehmet îşi dosi diavolii în spatele râsului subţiratic: 

— Dar pilda păsării care pre limba ei piere o cunoşti, 
ghiaurule? Aici am poftit să te aduc! Ne-ai dovedit cu vârf şi 
îndesat că stăpâneşti meşteşugul vorbelor! Ai darul să faci 
încredințare celor ce te ascultă, boier Dimitrie! 

— Nădăjduiesc. 

— Nu-i de mirare, dară, că Ahmed Septar, acel prunc 
nevârstnic, ţi-a dat ascultare lepădându-se de Mahomed! 
Adaugă după obiceiul osmanlâilor: Sal Alah u aleih ve 
selem !!79: 

Dregătorii turci fremătau mulţumiţi de  întorsătura 
marelui vizir, cei evropeni, cântărind surâsul liniştit al 
moldoveanului, înţeleseră că boier Dimitrie se joacă de-a 
şoarecele si pisica, joc primejdios care va stârni şi mai abitir 
mânia şalvaragiilor. Umbra lui Alah pe pământ îşi mută 
privirea de la Ramy Mehmet la cărturar. 

— Ascultă-mi sfatul, prietene, spuse Cantemir, şi cere 
iertăciunea de cuviinţă pentru cel din urmă gând pe care l- 
ai rostit, căci stârneşti mânia lui Alah, şi a drept- 
credincioşilor... 

Aşteptă o vreme, apoi urmă ridicând din umeri: 

— Cum pofteşti! Acel copil nevârstnic împlinise 
şaisprezece ani când mi-a bătut la porţi ca să deprindă 
limbile pământului. Şaisprezece ani, dară, i-a petrecut în 
casa părintelui său. Califul i-a desluşit în vremea asta, pe 
îndelete, poruncile Coranului, l-a îndemnat la credinţa cea 
adevărată. Profetul a rămas pildă de înţelepciune. Nu pot să 
cred că învăţătura lui Mahomed poate fi dată uitării, după 
câteva luni petrecute în tovărăşia unui cărturar ghiaur. N-ai 
să mă încredinţezi, Ramy prietene, că darurile mele întrec 
pe cele dovedite de alesul lui Alah! Nu-ţi împărtăşesc 
gândul şi rămân, mai departe, credincios minţii fără de 
pereche în strălucire a Profetului! 

— Mincinos neobrăzat! scrâşni marele vizir. Şarpe! 

— Citeşte Coranul, Ramy, şi ai să pricepi că judecata lui 
Mahomed nu-i sfădită cu adevărul! 


Cărturarul aşteptă să se stingă şopocăitul dregătorilor 
şalvaragii, apoi se închină din nou în faţa lui Mustafa: 

— Îngăduie-mi, înălțate stăpâne, să-ţi înfăţişez învăţătura 
dată lui Ahmed. Feciorul califului e plămădit din aluat ales, 
după cum tot alese s-au dovedit a fi şi sfaturile părinteşti. 
Am cercetat împreună graiurile popoarelor învecinate, 
istoria lor şi a Imperiului Otoman, pe care încerc să o 
întocmesc. 

— Din a cui poruncă? pofti să afle muftiul de la lenicoy, 
după toate socotinţele, urmaşul lui Muradja Septar. 
Împărăţia n-are trebuinţă de scornelile ghiaurilor, doritori 
să strâmbe faptele marilor sultani. 

Surâsul batjocoritor se iţi, din nou, pe buzele boierului 
moldovean. 

—  Alungă-ţi spaima, muftiule, căci n-are temei. 
Letopiseţul întocmit de mine poate fi pus faţă în faţă cu cele 
scrise de cărturarii osmanlâi, spre a se dovedi dacă a fost 
sau nu viclenit. Încă n-am întâlnit asemenea întocmiri, dar 
cuget că ele trebuie să se afle... 

Trimişii curților evropene căutară unul către celalalt cu 
coada ochiului. Toţi ştiau că nici un şalvaragiu nu s-a 
scuturat de lene pentru a trudi asupra istoriei imperiului. 

O ştia şi padişahul, iar împunsătura lui Dimitrie Cantemir 
nu-i fu pe plac. 

Porunci scurt: 

— Urmează! 

— L-am deprins apoi, cu înţelepciunea filosofilor din 
Athinai şi vechea Romă, adăstând timp îndelungat asupra 
pildelor de virtute, cinste, adevăr şi dragoste pentru 
pământul pe care te-ai născut. 

— Acele pilde, spuse Ramy Mehmet, seamănă şi sămânţa 
credinţei... 

— Da. 

— Mărturiseşti, dară, că i-ai împuiat capul lui Ahmed cu 
învăţătura creştinilor! 

Dimitrie Cantemir râse încetişor: 


— Prietenul meu, Ramy Mehmet, a luat năravul moldo- 
valahilor de a găsi veşnic prilej de şagă. Marele vizir e 
bărbat şcolit, nu se poate să nu ştie că vechea Romă şi 
Academia filosofilor de la Athinai au înflorit cu multe sute de 
ani înainte ca Isus Nazareteanul, părintele creştinătăţii, să 
se nască... 

De la padişah la ultimul purtător de şalvari, toată suflarea 
osmanlâilor aflaseră demult că Ramy Mehmet e lipsit de 
învăţătură. Mulfitiul din lenicOy, deşi nu-l avea la inimă pe 
marele vizir, socoti că batjocorirea lui Ramy Mehmet 
necinsteşte credinţa osmanlâilor. Se desprinse, dară, de 
ceilalţi slujitori ai moscheelor, poftind să afle: 

— Adevărat este că i-ai împărtăşit ucenicului chibzuielile 
acelui gânditor din vechime, carele povăţuia să te rupi de 
bucuriile vieţii şi să necinsteşti puterea asupra altor 
noroade? 

— Mă bucur că ştii învăţătura lui Lao Tse, muftiule. Acel 
gânditor, de pe vremea împăraţilor Icheu, obişnuia să-şi 
însemne cugetările în şarade. E peste putinţă să le afli 
capătul, căci numai călugării sihaştri din Himalaia le cunosc 
rosturile, buchisindu-le după anume izvod. Aşa dară te poţi 
socoti printre cei dintâi învăţaţi ai pământului. Mai poţi să 
pricepi, lesne, că năzbâtiile chitaiezului n-au darul să-l 
împingă pe careva printre credincioşii creştini. 

— Nici bazaconiile despre Treimea Sfântă? 

Cărturarul înţelese încotro bate. O răsuci, împingându-l 
pe poteci nebătătorite de şalvaragii. 

— Şi mai puţin, muftiule. Treimea despre care i-am 
pomenit învăţăcelului meu, Brahma, adică tatăl, Maija - 
mama şi Vishnu - fiul, este făuritoarea omenirii, în credinţa 
brahmanilor. Am râs amândoi de născocirile profeților 
indieni şi tot dimpreună am priceput că acei profeţi n-ar 
cuteza să se măsoare nici cu degetul mic de la piciorul lui 
Mahomed. 

Şalvaragiii găsiră ultimele vorbe ale ghiaurului bine 
cumpănite. Clătinară, cu evlavie din cap, semn că altă 


măsurătoare nu e cu putinţă. 

— Când ai aflat de isprava lui Ahmed? întrebă marele 
vizir. 

— Înainte de a o săvârşi. 

Un freamăt prelung cuprinse dregătorii, însăşi umbra lui 
Alah pe pământ holbă ochii a mirare. Ramy Mehmet răsuflă 
uşurat, în căutătură i se iviră din nou semnele biruinţei: 

— Feciorul califului a săvârşit, dară, acea ispravă 
ticăloasă după ce te-a înștiințat. 

— Întocmai. 

— Îţi dai seama că eşti pierdut? 

— Inimioara domniei tale, prietene Ramy, lăcrămează 
prea devreme pentru osânda care mă aşteaptă, spuse 
liniştit cărturarul. Ahmed mi-a ştiricit ce are de gând, 
socotind că nu-i cinstit să-mi răsplătească strâmb 
încrederea. Patru ceasuri m-am străduit din răsputeri să-i 
desluşesc cât de neghioabă e hotărârea! 

Dinţii muftiului de la lenicOy sticliră a zâmbet: 

— Pofteşti să-ţi dau crezare, Cantemir Effendi? Ce 
biruinţă mai mare putea dobândi biserica decât botezul lui 
Ahmed, feciorul califului?! 

Soarele păgânilor, rămas în priveală, vărsa căldură 
vrăjmaşă asupra ghiaurului cetluit în lanţuri. Sudoarea 
năpădise chipul boierului, i se prelingea pe grumaji. 
Dimitrie Cantemir surâse cu amărăciune: 

— După pravila împărăției, cel dintâi scurtat pentru fapta 
învăţăcelului e dascălul. Se cuvenea, dară, să opintesc 
vârtos spre a-l îndemna să se lepede de asemenea gând. Se 
cuvenea, de asemeni, să pricep că mânia drept- 
credincioşilor se va revărsa potop asupra creştinătăţii. Azi- 
noapte a curs destul sânge nevinovat în Pera... 

— Nu-i destul, ghiaurule! mugi marele vizir. Aşteaptă! Mă 
prind pe o mie de pungi că te-ai zbătut de ceasul morţii să-l 
împingi la batjocură! Nu o singură dată creştinii s-au jertfit 
pentru izbânda bisericii! 


— Necinsteşti porunca Profetului, în văzul preafericitului 
Mustafa, a dregătorilor şi muftiilor! Mahomed nu îngăduie 
rămăşagul, prietene Ramy. Să înţeleg oare că ştii mai bine 
faptele sfinţilor părinţi decât Coranul? 

— Haram! Haram!-89 

Şopocăiala prinse din nou cheag printre purtătorii de 
şalvari. În căutătura lui Mehmet încolţi spaima. Umbra lui 
Alah pe pământ cerceta îndelung făptura boierului Dimitrie: 

— Poţi dovedi, cărturarule, că te-ai silit să strâmbi 
hotărârea acelui copil fără minte? 

— Am să încerc, o, lumină a înţelepciunii! răspunse 
Cantemir, plecându-şi fruntea. În drum spre temniţă, l-am 
zărit pe odăieşul meu, Osman, pătrunzând fără oprelişti în 
cancelaria mectubgiului Selim. Prepuiesc, dară, că acel 
odăieş a fost strecurat cu bună ştiinţă în casele mele, spre 
a-şi lipi urechea de uşi. Dacă e aşa, sunt încredinţat că mi-a 
auzit strădaniile. 

Cărturarul ştia demult că  odăieşul e  iscoada 
mectubgiului. În noaptea când Ahmed năvălise pentru a-i 
ştirici hotărârea, Dimitrie Cantemir lăsase întredeschisă 
uşa, spre a-i uşura rosturile lui Osman. 

La un semn al padişahului, trei delii se repeziră spre 
cancelaria lui Selim Bektaş. 


— Eshede, ah lefe, nezere!'£. rosti Osman ţinând mâinile 
încrucişate pe piept. 

Marele vizir îl prinse în cleştele privirii: 

— Jurâmântul strâmb e aspru osândit, slujitorule! Ia dară 
aminte şi cântăreşte bine fiecare vorbă înainte de a o rosti. 
De când te afli în casele ghiaurului Cantemir? 

— La sfârşitul Ramazanului se împlinesc şase luni. 

— Tu ţi-ai ales stăpânul? 

— Nu, slăvite! Mi l-a poruncit mectubgiul Selim. 

Dregătorii evropeni răsuflară uşuraţi. Iscoada se uită 
surâzând vinovat spre Dimitrie Cantemir. Cărturarul îi 
prinse căutătura: 


— Nu-ţi port pricină, Osman, spuse cu blândeţe. Un 
singur lucru aş voi: grijeşte, rogu-te, să nu uiţi nimic din tot 
ce ai văzut şi auzit. 

— Ce poftea mectubgiul să afle? întrebă Ramy Mehmet, 

— Dacă stăpânul meu nu vorbeşte cu două limbi: una 
îndulcită pentru urechile prietenilor osmanlâi ai domniei 
sale, şi alta veninoasă, vătămătoare împărăției. Am primit, 
de asemeni, poruncă să stâlpesc uşa bibliotichiei, la 
ceasurile când Ahmed Septar îşi primea învăţătura. 

Marele vizir da semne de mirare, cântărind făptura 
iscoadei. Era o zdreală de bâietan, cu ochi somnoroşi şi 
dinţi betegiţi. Pentru asemenea ispravă se cerea să 
priceapă graiurile popoarelor cercetate de feciorul 
Califului, înțelesurile ascunse din agoniseala gânditorilor. 

Osman spuse fără să-şi lepede zâmbetul: 

— Se cere să adaug că am slujit trei ani la Florintia şi alţi 
trei printre grecii Athinaiului. Cunosc rânduiala bisericii şi 
vorba moldovlahilor. Selim Bektaş m-a îndemnat să le 
deprind, fără ca vreun ghiaur să prepuiască. 

—  Mectubgiul Selim se dovedeşte stâlp de nădejde 
împărăției. Inima preamăreţului sultan Mustafa s-ar bucura 
să afle că nu ţi-ai irosit vremea în zadar, dobândind izbândă 
asupra aţâţătorului. Unde te aflai când i-a ştiricit Ahmed 
Septar hotărârea? întrebă Ramy Mehmet. 

— În iatacul cărturarului. 

— Ghiaurul ştia? 

— Da. Mi-a poruncit să-i scot din sunduc veşmintele de 
catifea. 

— Adică să te îndepărtezi de iatac. 

Iscoada clătină din cap: 

— Dimpotrivă, slăvite! Acel sunduc se află lipit de 
peretele bibliotichiei. Am putut dară să aud şi să văd ce se 
petrece dincolo, căci meşterisem de mult o bortă de 
trebuinţă... Cer iertare boierului Dimitrie. 

— Urmează, Osman! spuse Cantemir. Ce răspuns i-am 
purtat învăţăcelului, când mi-a ştiricit că a luat hotărâre 


nesăbuită? 

— Că nu domnia ta eşti îndrituit să-i dai slobozenie. 

— Dar nici să-l oprească nu era îndrituit! suflă Ramy 
Mehmet. 

Căutătura boierului moldovean îl măsură îndelung fără 
răutate, îl cercetă apoi pe Mustafa. Sultanul învârtea 
trandafirul între degete, poftind parcă să arate supuşilor că 
gândurile luminăţiei sale se călătoresc pe alte meleaguri. 
Dregătorii curților evropene, nedeprinşi cu judecăţile sub 
cerul lui Alah, îndurau greu cruzimea soarelui şi cea din 
ochii ienicerilor, care le călcau umbra în picioare. 
Pergamentele cancelariilor din Stambul şopotesc că o 
asemenea judecată, din altă pricină, se mai petrecuse cu 
peste o sută de ani în urmă. Scos din ţâţâni, padişahul 
poruncise atunci să fie scurtaţi toţi oaspeţii ghiauri... 

— Ahmed, spuse Dimitrie Cantemir, a opintit să mă 
încredinţeze că Dumnezeul meu e mai bun şi mai darnic. Ce 
i-am răspuns, odăieşule? 

— Să rămână la credinţa lui căci Alah e la fel de 
mărinimos. După socotelile domniei tale, i-ai zis apoi, 
Atotputernic e unul şi acelaşi, iar feciorul califului n-ar 
dobândi nici un câştig lepădându-se de Profet, ci 
dimpotrivă. 

— la seama, Osman, strigă marele vizir, dacă născoceşti o 
singură vorbă o să-ţi blestemi zilele! 

— Am jurat, preafericite stăpâne! Osman îşi cinsteşte 
cuvântul. 

— Eşti slobod! 

Dimitrie Cantemir încercă încă odată să desluşească ce 
se petrece în cugetul sultanului, dar pe chipul lui Mustafa 
nu se citea o singură buche. Mulftiii şoşoteau înfundat 
cerşitorind din priviri sprijinul marelui vizir. Dintr-o dată, în 
ochii lui Ramy Mehmet se iviră luminiţele biruinţei şi 
boierul chibzui la ce întorsătură l-au sfătuit diavolii. 

— Ne-ai făcut încredințare, cărturarule! Se cheamă că 
preafericitul Mustafa a judecat, după obicei, fără cusur 


atunci când a poruncit osândă tuturor ghiaurilor, căci, iată, 
nu lucrătura unuia singur este! 

Stolul de hulubi desemnă o roată deasupra Humaiun 
Seraiului, apoi vâsli către moscheea lui Suleymanie. 
Cărturarul îl urmă cu privirea, o vreme, chibzuind că abia 
acum începe greul. 

— Cer îngăduinţa domniei tale, Ramy prietene, să-i 
desluşesc preaîinţeleptului Mustafa adevărata pricină a 
fărădelegii săvârşite de Ahmed. Învăţăcelul meu se află la 
anii când o fecioară poate să-i alunge repede somnul şi 
judecata. 

— Profetul a avut grijă să poruncească fecioarelor 
noastre haremul, unde căutătura purtătorilor de musteţe 
nu poate pătrunde, spuse muftiul din lenicoy. 

Limba cărturarului cea deprinsă cu împunsătura ar fi 
vroit să le ştiricească păgânilor faptele care l-au îndemnat 
pe Mahomed să lepede porunca haremului. Fustangiu lipsit 
de măsură, Profetul băgase de seamă, spre bătrâneţe că 
ibovnicele, nemulţumite în poftele dumnealor, îşi căutau 
bucuriile crivatului prin megieşi... 

Dimitrie Cantemir alungă gândul: 

— Înţelepciunea Coranului n-are putere asupra fecioarei 
cu pricina, căci e de altă lege. 

— Anume? îl îmboldi Ramy Mehmet. 

— S-a născut din părinţi ghiauri. 

— Anume! 

— E fata postelnicului Balş, din Pera, prietene Ramy. 
Prepuiesc că aici ai vrut să mă aduci. 

— Valahă, dară! 

Marele vizir îşi călători privirea printre şalvaragii. Ochii 
dumnealui întrebau, limpede, dacă drept-credincioşii au 
priceput lucrătura la care fusese supus feciorul Califului. 
Fesurile prinseră să se zbuciume, se auziră voci rostind: 

— Haram! Haram! 

Ramy Mehmet se întoarse spre boier Dimitrie. 


— Îndrăzneşti, cumva, să-l încredinţezi pe prea înțeleptul 
Mustafa că acea copilă a izbutit singură asemenea ticăloşie? 

— Dregătorii evropeni care au cunoscut-o se află de faţă. 
De dragul ochilor ei s-au măsurat în săbii, iar trimisul 
Bourbonului şi-a rătăcit minţile. Jupâniţa Raluca e croită 
numai din ispite. 

— Chibzuiam că ai s-o răsuceşti din vorbă mai dibaci, 
spuse marele vizir. Alah a înzestrat muierile cu farmece 
pentru desfătarea stăpânului, nu spre a-l stăpâni! 

Surâsul cărturarului îşi schimbase veşmintele, părea 
croit din şagă şi amărăciune: 

— În bibliotichia domniei tale, prietene Ramy, spuse, se 
află, fără îndoială, însemnările lui Ctesias din Cnidos. 
Trebuie să se afle, căci toţi marii viziri s-au dovedit dornici 
de lumină cărturărească... Acele însemnări ne ştiricesc 
despre frumoasa regină Şammuramat, zisă şi Semiramida, 
nevasta lui Samaşi Adad, riga Asiriei, care şi-a 
îngenuncheat bărbatul prin farmecele sale, luând in mâini 
hăţurile poruncilor. Aspasia din Milet, şoptesc alţi grămătici, 
nevasta legendarului Pericle al grecilor timpurii, era 
înzestrată cu atâtea daruri la aşternut, încât biruitorul 
perşilor şi-a prăpădit capul de tot, slobozind porunci ce 
ocroteau pre ibovnicii dumneaei. În vechea Romă, Fulvia, 
fata lui Marcus Flavius cel bâlbâit, a ţinut sub papuc trei 
bărbaţi, printre care şi pe Antonius, poruncind războaie şi 
păci. Despre căutătura şi bucuriile trupeşti ale Cleopatrei a 
VII-a, a egipeţienilor, care bucurii au răsucit fuior minţile 
împăraţilor, îţi poate ştirici orice prunc. Valeria Messalina 
împlinea douăzeci de ani când l-a ameţit pe împăratul 
Claudius.  Muiere stăpânită de diavolul preacurviei, 
Messalina înspăimântase Roma cu dezmăţul. Claudius ofta 
fără să crâcnească o singură vorbă, căci farmecele 
nesăţioasei îl supuseseră slugă la dârloagâ. Când împăratul 
Nero a dat foc Romei, avea mintea hâţânată zdravăn de 
iscuselile, fără pereche în vicleşuguri, ale Sabinei Poppaea. 


Muierea slujise la prea mulţi ibovnici ca să nu deprindă cum 
trebuie înnebunit un bărbat. 

Răsuflă adânc apoi urmă: 

— Rog pe prietenul Ramy Mehmet să nu chibzuiască din 
cele  înşirate, că numai stricăciunea are darul să 
îngenuncheze voinţa bărbaţilor. Poftesc să-i spun că în 
lumea cea veche, care s-a călătorit, femei ca Zenobia, 
Victoria, Salonina, sau lulia Domna, au cucerit nu numai pre 
bărbaţii lor, prin frumuseţe, blândeţe şi înţelepciune, ci 
noroade întregi. Despre muierile rămase pildă de virtute 
sau daruri satanicesti, ştiricesc şi cronicarii evului de mijloc, 
în Bizanţ... 

—  Sfârşeşte! mugi Ramy Mehmet, spre necazul 
şalvaragiilor doritori să afle şi alte isprăvi, căci despre 
asemenea istorii Coranul, singurul izvor de înţelepciune, nu 
suflă o vorbă. Mişeii care, în loc să deprindă rosturile 
iataganului, mânuiesc condeiul n-au pereche în născociri. 
Batjocorirea lui Ahmed are alte temeiuri! Lipsiţi de snagă, 
pentru a ţine piept osmanlâilor şi a credinţei lor, ghiaurii 
leapădă asupra împărăției blesteme, farmece şi vrăjitorii. 
Darul ticăloşit al bailului Giustiniani, din Veneţia, ce altceva 
a fost? Pentru ce trudesc babele lombarzilor să născocească 
fierturi cu putere deplină asupra celui ce le încearcă? Câte 
găini negre n-au zvârlit în cuptor grecoaicele uitate de 
moarte, poftind pieirea semilunii? Câte petice negre, 
supuse farmecelor, n-au găsit muezinii la temelia 
minaretelor? Nu ochii jupâniţei Raluca au betegit mintea lui 
Ahmed, ghiaurule, ci asemenea scorneli! 

Neghiobia, adânc înrădăcinată printre şalvaragii, îşi 
arătă din nou colții. Dregătorii turci, oştenii şi muftiii 
prinseră să şoşotească, încredinţaţi de vorbele marelui vizir. 
Nici umbra lui Alah pe pământ nu da semne că ar fi de altă 
părere. Cărturarul desluşi un nour pe chipul lui Mustafa şi 
opinti să-l alunge. 

— Moldo-valahii, spuse Dimitrie Cantemir, s-au veselit 
dintotdeauna aflând cu ce năzbâtii îşi prăpădesc vremea 


italienii şi grecii. Gospodarii noştri, prietene Ramy, au inima 
caldă, pe măsura pâinilor moldoveneşti, la noi ai să găseşti 
veşnic o uşă deschisă, un blid de mâncare şi o vorbă bună, 
atâta vreme cât vii fără gânduri întunecate. Vinul, bucatele, 
graiul domol, frumuseţea muierilor şi a pământului, au 
grămădit sodomă de omenire. 'Târgurile noastre sunt 
năpădite de neguţători greci şi osmanlâi, de bulgari 
pricepuţi la grădinărit, de leşi meşteri în postavuri, de 
argintari nemți, de ruteni, şi sârbi, pentru că traiul e dulce 
iar moldo-valahii se dovedesc şugubeţi, gata să lege 
prieteşug. Pământenii noştri nu se mânie văzând că 
neamţul a cioplit-o în piatră pe Sfânta Fecioară, că jidovii îl 
cinstesc pe Dumnezeul lor sâmbăta, iar osmanlâii în ziua de 
vineri. Pământenii noştri au un zâmbet de înţelegere pentru 
fiecare şi îşi văd de necazuri, şi le râde primăvara în ochi 
când culeg bucuriile. În ceasurile de tihnă, plugarii noştri, 
în loc să caute pricină veneticilor pentru că Dumnezeul lor 
nu-i prea breaz, se adună în jurul unei balerci de vin şi îşi 
grădinăresc vorba, născocind cimilituri şi zicători bogate în 
tâlcuri, iar dacă se află şi vreun scripcar printre ei, încing 
horă îmbelşugată, şi bat pământul cu ciubotele până la ziuă. 
Muierile noastre au mijlocul croit după pilda trestiilor din 
baltă, chipul rumenit de jăraticul cuptorului, ochii rupţi din 
frumuseţile obcinelor moldoveneşti. Nu cu farmece băbeşti 
dobândesc muierile noastre izbândă, prietene Ramy, ci cu 
râsul care le hohoteşte în căutătură, cu  dulceaţa 
zâmbetului, cu mierea umbletului de căprioară. Credinţa 
osmanlâilor nu le sminteşte odihna. Dumnealor grijesc să 
născocească prunci sănătoşi, să-şi ţină casa pocal, să-şi 
mulţumească bărbaţii cu bucate alese, să chindisească 
ştergare, şi ii, şi scoarţe, pentru bucuria ochiului. Nu 
înţelepciunea Coranului alungă somnul gospodinelor 
noastre, ci teama că ar putea să-şi prăpădească slobozenia. 
Hronicile imperiului istorisesc cât aur şi sânge au vărsat 
moldo-valahii ca să rămână slobozi, iar padişahii, în 


înţelepciunea lor, au priceput că altminteri nu este cu 
putinţă şi ne-au lăsat în plata Domnului. 

— Se cuvenea să preţuiţi milosârdia Înaltei Porţi, 
ghiaurule, nu să ne batjocoriţi credinţa! spuse printre dinţi 
muftiul din lenicoy. 

— La rugămintea mea, slujitorii Brâncoveanului, aflaţi în 
Istanbul, şi-au luat pe cuget păcat fără de iertare, spărgând 
uşile bisericii spre a zădărnici botezul lui Ahmed. Pot să 
depună mărturie bostangiii şi grecimea Fanarului. 

— Dar pentru isprăvile principilor din Moldova şi Valahia 
cine poate să depună mărturie că au fost şi sunt izvorâte 
din supunere? întrebă Ramy Mehmet. 

Cărturarul se uită printre gene la Mustafa. Sultanul îl 
asculta cu luare aminte, plimbând trandafirul în lungul 
buzelor. Dimitrie Cantemir răsuflă adânc şi urmă: 

— Este adevărat, voievozii pământeni n-au dovedit 
întotdeauna credinţă faţă de Înalta Poartă, trăgând cu 
coada ochiului spre nemți, ori spre ruşi. Se cere spus că 
asemenea politichie n-a îndemnat-o dorinţa de a ţine pe 
grumaji călcâiul de fier al Vianei, ori ciubota muscalului, ci 
tot dragostea de slobozenie. Oricare dregător din Istanbul 
ştie că nu-i port prieteşug Brâncoveanului, şi n-am, dară, 
pentru ce să-i laud isprăvile. Voi să dovedesc astfel că gura 
mea spune adevărul, îngăduie-mi, o, lumină a înţelepciunii, 
să-ţi stârnesc aducerea aminte. În anul care s-a călătorit, 
voievodul Valahiei, văzând căutătura de hultan a 
Habsburgului îndreptată spre ările Române, a ştiricit 
degrabă înaltei Porţi orânduirea armatei imperiale, taină 
culeasă de iscoadele Cancelariei Negre. Dumnezeu ne-a 
aşezat prag la poalele împărăţiilor şi datorinţa noastră este 
de a veghea să nu-l calce poftalnicii. Se cuvine oare osândit 
acel norod carele îşi iubeşte pământul şi asudă sânge spre 
a-i afla slobozenia? Pe bună dreptate buzele luminăţiei tale, 
slăvite Mustafa, s-au strâmbat a dispreţ, atunci când oştenii 
flamurilor verzi au cucerit noi pământuri, iar oamenii acelor 
pământuri n-au ridicat un singur deget spre a li se 


împotrivi. Alungă-ţi mânia, o, înţeleptule, şi îngăduie-ne să 
vieţuim paşnic, să netezim drumurile, să înălţăm ctitorii 
pentru viitorime, să grijim de roadele pământului. Când am 
părăsit Moldova, am văzut într-un apus de soare un ţăran 
măsurând belşugul holdelor cu lacrima bucuriei în ochi. L- 
am văzut apoi luând o mână de țarină şi ducând-o la buze. 
Îngăduie  gospodarilor noştri să potolească setea 
pământului cu apa râurilor şi a bălților, nu cu sânge, căci 
vestea despre osânda poruncită va ridica stavilă la Dunăre 
întreaga suflare a pământenilor. Ce câştig poate aduce 
împărăției o Moldovă şi o Valahie plină de morminte, în care 
numai păsările cerului vor vieţui? Şi pentru care pricină? 
Pentru că o jupâniţă a înrobit inima unui băieţandru? 

Ramy Mehmet ridică mâna semn că pofteşte să 
vorbească: 

— Şi opintelile Catincăi Prisăceanu pe lângă Zârne, hanul 
tătarilor, de a trece drept-credincioşii din cetatea Brăilei 
prin sabie, tot ochii jupâniţei le-a poruncit? Şi poftele 
boierului Grigore Negru de a-i borti pe dregătorii turci din 
Iaşi, cu ajutorul şleahticilor? Şi jurământul făcut de boierul 
Ştefan Giurgiu că nu va rămâne sămânță de osmanlâu în 
Valahia, la ceasul când va năvăli în fruntea oştilor 
imperiale? Şi măcelărirea vizirului Suleyman şi a prietenilor 
săi pe malurile Ialomiţei, tot ochii jupâniţei Raluca a 
poruncit-o? 

Dimitrie Cantemir, străin de faptele ştiricite, rămase mut. 
Umbra lui Alah pe pământ aşteptă o vreme să-i afle 
răspunsul, apoi se ridică. Întreaga suflare a şalvaragiilor îl 
stâlpiră în priviri. Trimişii curților evropene îşi făcură încă o 
dată semnul crucii cu limba, măsurând iataganele 
ienicerilor. Cărturarul rezemă bărbia în piept chibzuind 
cine se afla în spatele isprăvilor pomenite de marele Vizir. 
Padişahul prinse căutătura lui Dimitrie Cantemir şi o boare 
de surâs îi lumină chipul. 

— Eşti slobod, cărturarule! 


Nici trăsnetul n-ar fi izbutit ispravă mai temeinică. Vizirii, 
muftiii, dregătorii şi oştenii încremeniseră uitând să răsufle. 
Umbra lui Alah pe pământ făcu un semn şi temnicerii se 
repeziră să-i scoată boierului moldovean lanţurile. 

— M-ai încredinţat că nu ai amestec în isprava acelui 
băitan, lipsit de judecată, şi că dimpotrivă, te-ai străduit să-l 
împiedici. Îţi preţuiesc mult lumina minţii, Cantemir effendi, 
dar şi mai vârtos, dragostea domniei tale pentru pământul 
pe care te-ai născut. Inima mea s-ar bucura nespus aflând 
că printre drept-credincioşi se află măcar un singur 
cărturar cu învăţătura şi cugetul domniei tale. 

Tăcu o vreme, fără să-şi desprindă privirea de pe chipul 
moldoveanului, îşi umezi buzele şi urmă: 

— N-ai izbutit să spulberi dovezile duşmăniei purtate 
împotriva credinţei noastre, de către moldo-valahi. Avem 
asemenea dovezi, Cantemir effendi, iar împărăţia nu-şi 
poate îngădui să închidă ochii, căci ar da apă la moară şi 
altor vrăjmaşi de-ai noştri. Osânda hotărâtă rămâne, dară, 
spre pildă noroadelor de la Dunăre! 


Constantin Brâncoveanu rupse tăcerea: 

— Nu, n-are sorţi de izbândă! îl cunosc bine pe Mustafa, 
se urneşte greu, dar şi mai greu e să-l opreşti. Lanţul 
uneltirilor a fost ticluit cu iscusinţă grecească... 

— Stavros! mormăi înfundat stolnicul. Omul ăsta e un 
diavol! Mă tot socotesc cine se ascunde în spatele lui. 

Măria sa surâse cu amărăciune: 

— Valahia şi Moldova n-au dus niciodată lipsă de 
neprieteni. 

— Iţele fac cel dintâi nod în pustă, apoi în Lvov, apoi 
printre tătarii de la Crâm, şi sfârşesc în inima împărăției, 
spuse Cantacuzinul pe gânduri. Cunoşti țesătura, logofete? 


Radu Andronic clătină din cap şi stolnicul îi ştirici desluşit 
lucrătura Paingului, adăugând: 

— Se cere, dară, arcănit şi supus caznelor, căci altfel nu 
vom afla cine pofteşte pieirea Ţărilor Române. 

— Încă nădăjduieşti să strâmbi hotărârea sultanului? 
întrebă Vodă. 

— Nu. Dar avem datorinţa să batem toate cărările. lar 
una din aceste cărări, necercetate până acum, a croit-o 
grecul. 

Logofătul de taină al Măriei Sale asculta muncit de 
diavoli, în ochi îi ardeau flăcări negre. Cantacuzinul îl 
măsură scurt: 

— Vorbeşte! 

— Am datorinţe mari faţă de Domnul Valahiei. De patru 
ori Stavros mi-a stat sub poruncă şi tot de atâtea ori mi s-a 
prelins printre degete, îngăduie-mi, Măria Ia, să mai încerc 
odată. 

Brâncoveanu îşi cercetă unchiul cu o privire scurtă, apoi 
încuviinţă. Stolnicul chibzui cuprinzându-şi bărbia în căuşul 
palmei: 

— Semnul puterii depline, aninat de gâtul lui Ahmed, îşi 
prăpădeşte vlaga dincolo de hotarele împărăției, dar mai 
poate să găsească ascultare printre iscoadele păgânilor, 
dregătorii şi mămularii osmanlâi. E de prepuit că Stavros se 
va ţine scai de feciorul califului. 

Ochii i se îngustară dintr-odată şi logofătul pricepu că un 
gând nou îi dă târcoale. 

— După socotinţele mele, se află două temeiuri pentru 
care grecul s-a aninat de pulpana lui Ahmed, fugind la 
tătari. Ori se teme de mânia Porții pentru ticăloşiile înşirate 
mărgele, ori se teme de cel ce le-a poruncit. lar dacă cel ce 
le-a poruncit se numără printre mărimile Istanbulului şi nu 
e nătâng, sunt încredinţat că a opintit să astupe gura 
uneltei pentru veşnicie... 

Se răsuci spre Radu Andronic: 


— Îmi pun mari nădejdi în iscusinţa domniei tale, 
logofete. Nu uita, rogu-te, avem trebuinţă de Stavros, viu! 

Înserarea îşi lipise ochiul de ferestrele odăii galbene, 
clipind  nedumerită, căci Brâncoveanu nu poruncise 
sfeşnice, după obicei. 

Logofătul de taina Radu Andronic părăsise demult 
încăperea, dar Vodă nu cuteză să dea glas socotinţelor. 
Cantacuzinul, supus cu desăvârşire umbrelor, îi stâlpea 
umbletul aşteptând. Grijile apăsau povară grea pe umerii 
voievodului, îi stăpâneau chipul şi răsuflarea. 

Slujitorii aprinseseră fanarele în grădina domnească, 
născocind bolți de lumină, încununate cu trandafiri, atât de 
dragi Brâncoveanului, dar Vodă nu băgă de seamă. Se opri 
dintr-odată în faţa stolnicului, neajutorat, ca pe vremea 
prunciei: 

— Mi-e peste putinţă să hotărăsc, unchiule! 

— Numai Vodă e îndrituit s-o facă! 

— Cel mult, Dumnezeu! clătină hotărât din cap Măria Sa. 
Viaţa n-au născocit-o voievozii. Cu ce drept ar porunci ei să 
se înfăţişeze, miel nevinovat, în faţa iataganelor păgâne 
doritoare de sânge? Poarta a prepuit de mult că ziua 
osândei va deschide ochii într-o dimineaţă şi a grijit să n- 
avem oaste închegată, în stare să pună stavilă puhoaielor 
de osmanlâi. Sătenii şi-au văzut, dară, paşnici de nevoile 
ogorului, târgoveţii de meşteşugurile lor, iar în loc de 
sâneţe, dulgherii şi fierarii valahi au născocit tiparniţe şi 
ctitorii. Pot porunci palmelor goale să înfrunte oştenii 
Padişahului? 

Cantacuzinul îl privi iute: 

— Dar să vezi întreaga Valahie îngenuncheată, opintind la 
jugul paşalâcului!:2* ai putere, Doamne? Ai putere să înduri 
în locul ciupercăriei de biserici, moscheele păgânilor, să ştii 
că fecioarele noastre sunt pângărite, că bărbaţii vârtoşi 
sunt trimişi pe catargele împărăteşti, că toată snaga 
pământului e suptă de poftele cele nepotolite ale 
dregătorilor osmanlâi, că graiul e betegit, că în locul 


doinelor ţiuie cât e ziua de lungă meterhaneaua 
şalvaragiilor? Nici unul din domnitorii pământeni n-a 
îndurat asemenea batjocoră şi nu vreau să cred că din 
neamul Cantacuzinilor se va naşte cel dintâi. 

Măria Sa rămase o vreme descumpănit apoi clătină din 
cap: 

— Nu voi slobozi poruncă să rămână cu braţele 
încrucişate, dar nici să piară! Ştiriceşte moldo-valahilor 
primejdia şi să hotărască singuri!83+ 


Capitolul VII 


RĂSPUNSUL 


Semnele primejdiei stăpâneau aşezările românilor. 
Tulnicele bacilor mugeau lung, înăbuşit. Neliniştea pogora 
căprioară speriată din stâncă în stâncă, se revărsa izvor, 
cădea grindină asupra aşezărilor ţintuite la poalele 
munţilor. Clopotele mânăstirilor şi ale bisericilor strigau 
într-un singur glas, ştiricind vorba aducătoare de năpastă: 

— Paşalăc. 

Toaca poftorea aceeaşi vorbă mărunt, tobele spătăriilor îi 
urmau pilda, ciuberele, doniţele şi poloboacele dogarilor 
din Ţara Moților, Oaş, munţii Vrancei şi ai Olteniei trudeau 
s-o deprindă, glăsuind fiecare după puteri: 

— Paşalâc! 

Morile, proptite în bătaia vântului, scrâşneau vestea, 
râurile zorite o şoşotau malurilor năpădite de sate, fumul 
căpiţelor de fân aprinse pe toloace, zugrăveau pe cer 
buchiile aceluiaşi cuvânt: 

— Paşalâc! 

—  Paşalăc! strigau în goana armăsarilor olăcarii 
domneşti, ai conacelor şi vestitorii aşezărilor de la câmpie. 
Vântul le smulgea vorba de pe buze, o purta prin cătunele 
pescarilor şi cele de munte, o lepăda ostenit în târlele 
rânduite în locuri uitate de Dumnezeu. Ştirea avea iarba 
fiarelor, deschidea fără oprelişti porţile ocnelor, pătrundea 
prin borţile de cârtiţă din adâncul pământului, unde 


blestemaţii de soartă trudeau să aducă la lumină aurul, 
argintul, arama şi sarea. 

— Paşalâc! suspina cetina din prăvălişurile muntelui. 

— Paşalăc! poftoreau, gemând cumplit, trunchiurile 
stejarilor, străjeri pe dealuri. Paşalâc! murmurau în graiul 
lor păsările cerului. Peste obcinele Bucovinei, deasupra 
Transilvaniei şi a Moldaviei cerul prinse să lăcrămeze. 
Ploaia scria cu degete ude în colţul uliţelor şi pe fereşti 
osânda hărăzită: 

Paşalăâc! 


Cei dintâi se urniră opincarii. Moşnegii aveau să 
povestească nepoților că la ceasul când ştirea se abătuse 
trăsnet asupra satelor de români, plugarii n-au rostit o 
singură vorbă. Au privit o vreme, înnouraţi, depărtările 
dunărene, cu sămânţa mâniei încolţită în căutătură, apoi 
prinseseră să-şi ascută tăişurile. Necazul cel mare n-are 
trebuinţă de voroavă, nici de îndemn la vrednicie. 

Ţăranii  dimprejurul cetăţii de scaun a Valahiei 
deschideau drumurile. Veneau din urmă plugarii de la 
Putna, de pe Siret, şi ai Olteniei, toţi năpădiţi de aceeaşi 
credinţă şi ascuţişuri aidoma: topoare, securi, coase, furci şi 
ţepuşe, cu vârful trecut prin flacără. De la mânjii, abia 
încercaţi de musteţe, la moşnegi, întreaga vlagă a sătenilor 
opintea spre Giurgiu. Portul oamenilor de la deal, de la 
munte şi de la câmpie zugrăvea pete felurite pe sineala 
cerului, ciubota şi opinca băteau într-o sâmbătă colbul 
drumeagurilor, adunate pâraie către calea cea largă, 
poruncită de voievodul Valahiei spre Dunăre. 

Seara îşi lepăda cenuşa dimpreună cu vestea purtată fără 
odihnă de clopotele Mănăstirii Fundenii Doamnei şi ale 
bisericuţelor ridicate din milosârdia sărăntocilor, fumuri 
înnegurate zvoneau la răspântii. 

Furnicarul pălmaşilor şerpuia grăbit lăsând în urmă 
bocetele muierilor. 


— Smărăndiţa lui Machidon o bolânzit de tăt, spuse baba 
Safta morfolind între gingiile goale un morcov păstrat în 
răcoarea pivniţei. Din zori n-are astâmpăr, o răsturnat satul 
ca pe o faţă de perină. Şi-aiasta numai din pricină că omul 
diavoliţei, în loc să-i moaie târtiţa cu un ciomag, umblă după 
coada prepeliţei pe cărările împărăției. 

Se afla pe bâncuţa din faţa bordeiului, chiar peste drum 
de Fântâna Tătarului. Ochii înfipţi la rădăcina nasului 
cercetau cu ciudă uliţa. Aglăiţa, o fetişcană cu hurmuz la 
gât, abia ieşită la horă, o repezi oţărâtă: 

— Ia n-o mai dondăni, babă Saftă. Ce pricepi dumneata? 

— Irra! S-o apucat oul să înveţe găina mersul istei lumi. 
Sau te-ai pus şi tu pe clocit, ai? Prea te înghesuia prin 
popugşoi băietul clarinetaşului... 

Fata îşi struni mânia lipind pâlcul de muieri. În focul 
voroavei obrajii Smărăndiţei ardeau pară, pletele bălane îi 
scăpaseră de sub maramă, ochii codaţi scăpărau flacără 
verde. 

— Fa, zghihuito! ţipă Safta. Nu mai da aşa din mâini, c-oi 
mai păţi vreun beteşug, Doamne fereşte! Ştii că de când te- 
a lepădat bărbatul, le-ai deprins să lenevească în poale. 

Vorbă pricinaşă, dar fără temei, căci nevasta lui Ilie 
Machidon nu-şi afla pereche în vrednicie. Smărăndiţa se 
răsuci şopârlă, cu mâinile înfipte în şolduri. Prin ia subţire 
se vedea zbuciumul pieptului, vârtos, cu împunsătură 
ispititoare, 

— Ce vrai, babă Saftă? 

— Ia, să nu mai asmuţi muierile! Unde le mâni, 
zdruncinato? Ce să cate ele la Dunăre? Poamele 
Rusalimului? 

— Ascultă, babă hăi, nu mă stârni că eu n-am gura 
umplută cu păsat. Amu îţi trag o pleftoriţă de nu te spală 
şapte ape! 


Ochii Saftei înlemniră de mirare, căci atâta neobrăzare 
încă nu pomenise. Dintâi îşi prăpădi graiul, într-o clipă însă 
îl dobândi şi sări de pe băncuţă, sprintenă, mai dihai ca o 
fată mare. Morcovii îi alunecară din poale şi Aglăiţa începu 
să râda. 

— Fa, Smarando, cu cine vorbeşti tu aşa?! Nu ţi-e oleacă 
pe la obraz? Bine a zis cine a zis că muierea fără de stăpân 
îi ca pârâul ieşit din matcă. Şi iarăşi mă întorc să spun că de 
vină-i numai lunatecul cela de Machidon, sări-i-ar Sâmbăta! 

— Să nu-mi blastemi omul, babă, că-ţi netezesc cânepa 
dracului! 

— Oi cuteza-o şi pe aceasta, sunt încredinţată. Acum 
pricep eu de ce bietul Machidon, om aşezat şi cu frică de 
Dumnezeu, şi-a luat lumea-n cap. Când creştinului nu-i e 
dragă muierea, ţine calul înşeuat tată ziua. lar acea muiere, 
fără crac de izmana în bătătură, începe a căuta 
împerechere hăt la apele Dunării! 

Îşi bătu sub nasul Smărăndiţei pumnii negri şi scorojiţi: 

„Na, că ţi-am zis-o!“ 

Smărăndiţa începu să râda cu poftă dându-şi capul pe 
spate. Dinţii şi cerceii de mărgăritare, aduşi de Machidon 
din împărăţia turcului, sclipiră deopotrivă în lumina 
soarelui. 

— Doamne, că repede îţi mai umblă judecata, babă Saftă! 
Mi-ai desluşit taină la care nu m-a tăiat capul oricât am 
opintit. Mă tot miram la ce cercetezi în fiece noapte apele 
Milcovului. Pofteai ibovnic... 

— Ptiu, spurcato! 

Muierile chicotiră cu băsmăluţa la gura, măsurând trupul 
Saftei, o mână de oase sfrijite, strânse peste mijloc cu o 
frânghie. Smărăndiţa nu le lăsă răsuflet şi întorcând spatele 
babei îşi urmă înfierbântată vorba: 

— Sunt şase ceasuri de când oamenii noştri au făcut 
închinăciune troiţei din capul satului, şi s-au pornit către 
Dunăre să secere păgânimea poftalnică. Dimpreună cu 


Chiprinaşii, s-au însoţit cei din Văleni, Ciotca, Dumbrăviţa şi 
Cătunaşu. 

— Pune şi Lunca Veche la socoată, îi curmă vorba Aglăiţa. 

Muierile o priviră cu uimire lipsită de credinţă. Anevoie 
de prepuit că plugarii din Lunca, ortomani şi hapsâni de li 
se dusese buhul, îşi lepădaseră gospodăriile în bătaia 
vântului, spre a asuda la drum lung, presărat cu păpădie si 
nu cu galbeni, ferit-a sfântul. 

— Ascultaţi ce ştiricesc morile şi fumul căpiţelor! strigă 
Smărăndiţa. Pe toată valea Siretului n-au mai rămas decât 
babele si muierile fricoase. „Dumnezeu i-a poruncit femeii 
să-şi urmeze bărbatul“ i-a zis Paraschiva lui Badea Dumitru 
alaltăieri, când omul dumneaei poftea să purceadă singur la 
leşi. De ce nu l-ai urmat si-acum Paraschivă? 

— Nu m-a îngăduit ştiind că-s muiere slabă... 

— Dar când pui creştinul jos şi-l mărunţeşti cu melesteul, 
fiindcă o dus prea multe vutci sub musteaţă, nu dai dovadă 
de slăbiciune? Nu râde, Zamfiră, că şi cu tine am o vorbă! 
Cât îi noaptea de lungă îl munceşti pe bărbatu-tău în crivat, 
de umblă, sărmanul, a doua zi ca lămâia cea suptă. Cine 
socoteşti să-ţi astâmpere sângele în lipsă? Moşnegii rămaşi 
au de făcut slujbă trudnică pe lângă Mărioara vădana, de 
vreme ce şi-n ceasurile de pace dumneaei vlăguia de puteri 
patru bărbaţi. Te doboară vântul, ţaţă Glafiră, aşa-i? Numai 
când îţi goleşti crâşma de petrecăreţi prinzi oleacă de 
inimă, se vede treaba, de ies gospodarii cu căpăţânile 
sparte. 

Privi uliu mânios muieretul grămădit: 

— Tălăniţelor! Unde vi-i jăratecul din căutătură? Puneţi 
degrabă mâna pe seceri şi căutaţi-vă bărbaţii, căci nici un 
tăiş nu-i de prisos! 

— Bărbaţii noştri au slobozit poruncă să nu părăsim 
bătătura, îndrăzni un godăcel de muiere. Ştii bine, 
Smărândiţă, că am poftit cu toatele să-i urmăm. 

— Aţi poftit dar n-aţi opintit! strigă Smărăndiţa lui 
Machidon. Nu-i o taină pentru nimeni că muierea, dacă 


vrea, face din bărbat nevastă! De asemeni, ştiut este că la 
vorbe îndulcite nu vă întrece nimeni. Într-un sfârâiac de 
clipă le puteţi înfrânge cerbicia, strâmbându-le porunca. Eu 
una ştiu că nu m-apucă prânzul cel bun în Chipriana. 
Primejdia mână o ţară la Dunăre, până şi popândăii au scos 
capul din borţi, şi noi stăm la soare şi-ascultam voroava 
babei Safta! 

Bătrâna, înciudată, îşi făcu loc şi se vâri muscă în ochii 
Smărândiţei. 

— Şi pruncii cui îi laşi fa, nescărmănato! 

— Mai sunt babe şi moşnegi în sat pe care nu-i munceşte 
gândul preacurviei... De-amu mă duc să grijesc de merinde. 
Cine-o vrea să mă întovărăşească, ştie unde mi-e bordeiul! 

Smărăndiţa îşi răsuci fustele şi-o luă cu pas sprinten pe 
uliţă. Muierile cercetară câteva clipe în urma ei, apoi se 
răspândiră grăbite prin ogrăzi, smulgând secerile din mers. 

Aşezată pe băncuţă, baba Safta chibzui o vreme, 
scociorându-şi cu ghiara un dinte găunos care o cam 
necăjea. Se clătina fără să se lase dus. 

Zvonul primejdiei pisa îndărăpnic Chipriana. Peste sat 
mijea un soare blând. Dezmierdate, mixandrele şi 
micşunelele săltau ochişori miraţi spre dimineaţa înaltă. Un 
cucoş trândav îşi cercă odată glasul apoi amuţi lângă 
răsadul de bujori ce aromeau dulce a primăvară. 

Baba Safta sări de pe băncuţă, tăie într-o clipită ograda şi 
năvăli în casă. 

— Vanghele! Plec la Dunăre! Tu rămâi să grijeşti de 
bordei şi ia seama la Steluţa când o mulgi! Dintâi o adăpi... 
Ce stai, Vanghele, staţi-ar norocul! Pune mâna şi tai-o pe 
Pestriţa, să am ce îmbuca la drum. 

Moşneagul o tuli iute pe uşă fără să-şi creadă urechilor. 
În ogradă închină cruce adâncă, făgăduind liturghie de 
mulţămită Sfântului Mina, ocrotitorul Chiprianei. 


În cetatea de scaun a Valahiei, vestea osândei poruncită 
de padişah era rostită fără odihnă. O strigau sculele 
fierarilor, orânduiţi pe malurile Bucureştioarei, tălăngile 
harabagiilor, o şopteau calapoadele cavafilor şi hârdaiele 
meşterilor  lumânărari şi săpunari. Ucenicii jimblari 
ştiriceau năpasta ciocănind după anume rânduială în 
covate, zlătarii oploşiţi în mahalaua Broştenilor le urmau 
pilda, născocind sunete ascuţite din căzănele de aramă. 

— Paşalâc! 

Clopotele bisericilor plângeau înfundat pisând dimineaţa 
cuminte. În asemenea hărmălaie de zvonuri ai fi poftit să 
crezi că nici glasurile târgoveţilor nu stăteau cu mâinile 
încrucişate. Şi totuşi cronicarii aveau să însemneze în 
pergamentele dumnealor că în acele ceasuri de restrişte, 
nu s-a auzit un singur bocet. Oamenilor le pierise graiul, 
odată cu zâmbetul atât de drag veneticilor. Nimeni n-a 
aşteptat îndemnul lui Vodă pentru a-şi dovedi bărbăţia. 
După o clipă de buimăceală, meşteşugarii, neguţătorii, 
cărăuşii crâşmarii, căftăniţii şi prostimea îşi rostuiră 
degrabă merinde şi arme luând calea Giurgiului. 

Ilie  Machidon, slujitorul logofătului de taină Radu 
Andronic, rezemat de crupa bidiviului, privea lumetul zorit 
de pe podul lui Şerban Vodă. Gândul că târgoveţii s-au 
ridicat fără zăbavă, spre a înfrunta ienicerii şi spahiii 
târnosiţi în bătălii, îi picură o lacrimă de bucurie în suflet. 
Inima plugarului se chirci, apoi, fulgerată de alt gând: 
Smărăndiţa rămasă singură în Chipriana... 

—  Oftezi, împărate? întrebă Radu Andronic ivit pe 
neaşteptate. 

Boierul înveşmântase, din nou, straie de drumeţie după 
gustul şleahticilor şi ducea de dârlogi un armăsar odihnit, în 
căutătura neagră îi clipocea nerăbdarea. Măsură chipul 
slujitorului şi mustăcioara i se ridică a zâmbet: 

— Am priceput, pofteşti să facem ocoliş prin Chipriana. 


— Țăranul pofteşte şi boierul porunceşte, oftă Machidon. 
După cât mă slujeşte pe mine ţinerea de minte, pofta şi 
porunca încă nu şi-au dat bineţe. 

— Te muncesc grijile pentru Smărăndiţa, Ilie? Chibzuieşti 
că are trebuinţă de sprijoană? 

Slujitorul îşi potrivi, suspinând, bâta la subţioară. 

— Tare mă tem, logofete, că-n umbletul după blestematul 
cela de grec, printre tătarii lui Zârne, mie mi-ar trebui 
ajutorul muierii. Vorba ceea: într-o mână ţin sabia, în alta, 
scutul, nu-mi rămâne nici una slobodă ca să mă bat... 

Logofătul sări în şa, poruncind calea Urzicenilor. Venind 
din urmă, llie Machidon scoase din traistă diavolul 
dumnealui, cel şugubăţ: 

— Hm, sfântă se dovedeşte învăţătura moşnegilor din 
Chipriana. Toţi întoc spatele izvorului după ce au băut pe 
săturate... 


XXX 


Vestitorii primejdiei puseseră stâpânire asupra Vasluiului, 
târg cuminte, cercetat în tot locul de focul tătarilor şi al 
megieşilor poftalnici din cele patru vânturi, fără să-şi plece 
fruntea. 

În uliţa Cavafilor, acolo unde cu puţine zile înainte 
haiducul Petrea fusese hăituit de străjile lui Duca Vodă, 
pentru pagubă însemnată adusă la chimirul unui neguţător 
armean, se afla la vremea aceea o dugheniţă măruntă, 
aidoma la înfăţişare cu cele ce se ridicau în dreapta şi în 
stânga sa. Avea pereţi scundaci, văruiţi cu sârg, ulcele de 
mixandre şi coada-purceluşului în pridvor, şi o ciubotă 
spânzurată într-o ancoră, ţâşnită din zid, spre a vesti 
târgoveţilor cu ce soi de meşteşug se îndeletnicea stăpânul 
acelei ghimirlii. 

Într-o  cămăruţă erau rânduite sculele: calupuri, 
astragaci, ghinţ, cleşte, ciocan, dichiciu, bedreag, piedică, 


hască şi alte unelte de trebuinţă. În cealaltă, odaia mare, se 
aflau un crivat, două laiţe, un ciob de oglindă, puzderie de 
scoarţe şi chiar o blană de jivină, căci dumnealui, loanichie, 
cavaful, avea dever. 

Muierea, o fărâmă de om bălană şi slăbie îşi cercetă cu 
grijă bărbatul. Se arăta voinic si rumen în obraji, dar femeia 
ştia că-i numai părere şi la fiece bodroanţă azvârlită în 
straiţă, băierele inimii i se nodau mai vârtos. 

Aduse dulama, botforii leşeşti cu ţinte, obielele, apoi 
închise  geamlăcul, căci nu mai îndura bombănitul 
clopotelor. De patru ceasuri ştiriceau într-una, fără clipă de 
răgaz. 

— Unde vă întâmpinați? întrebă cu glas stins. 

Tărăgăna vorba spre a dobândi parcă vreme. Cunoştea 
locul, cişmeaua lui Ştefan cel Sfânt, unde aveau să se adune 
cei cincizeci şi şapte de cavafi vasluieni spre a lua drumul 
Dunării. Tot de acolo hotărâseră să se pornească harabagiii, 
ciumgiii şi fierarii. Le ştia şi răsştia, dar se anina fără putere 
de poalele bărbatului. 

— Rămâi, Ioanichie! Te călătoreşti pe stele şi eşti beteag 
de piept. La asemenea beteşug, junghiul nopţii răpune. 

Cavaful clătină din cap cu zâmbet şi-i prinse umerii firavi. 

— Nu-i acum vremea de vegheat vatra. M-o ocroti 
Dumnezeu şi Sfânta Paraschiva şi mai ştii, poate mă întorc 
tămăduit. 

Jupâneasa începu să plângă astupându-şi chipul în palme. 

— N-ai să te mai întorci, Ioanichie! 

Cavaful o privi lung apoi ridică ochii spre icoane. 


Zvonul osândei ciocănea cu degete de gheaţă la 
ferestrele  ghimirliilor prăvălite într-un genunchi, se 
strecura şarpe prin puzderia de ulicioare aninate de Uliţa 
Mare a Bucureştilor. Iarabele cu prisos de mărfuri altădată, 


îşi dovedeau acum goliciunea, porţile dughenelor erau 
cetluite cu brâie de fier, lacăte mari, născocite de nemţii 
îngăduiţi în cetatea Bucureştilor, se spânzuraseră de 
belciuge. 

— Paşalâc! 

Vorbă grea, de blestem, de ocară. Nicicare alta n-ar fi 
izbutit să pălmuiască mai vârtos fala târgoveţilor. 

Căpetenie - hotărâseră neguţătorii - avea să le fie 
dumnealui, Proca Cupeţul, blănarul din Uliţa Mare. Dintăâi, 
se afla mai tânăr între cei cu osânză la pungă şi dacă 
ceaunele cu galbeni, îngropate sub podelele iatacului 
dumnealui, se înmulţeau cu fiece an, pântecele, dimpotrivă, 
îi rămăsese tot calic. Cine-l cerceta mai cu seamă acum, în 
strai leşesc, ar fi jurat că e lotru. Privirea aspră, glasul 
repezit, obrajii supţi, nasul de acvilă, toate tăgăduiau 
îndeletnicirile domniei sale. Şi-apoi te minunai de câte 
săvârşise bărbatul acesta, subţire ac, în numai zece ani! 

Poposise din Roşiorii de la Vede, ififliu şi sărmanel, într-un 
singur rând de straie, având o opincă spartă. Mai cu seamă 
despre acea opincă bortită de umblet le plăcea 
neguţătorilor să pomenească ori de câte ori îi uimea 
deverul lui Proca. Ucenicise un singur an la Dracea 
Cârloman, postăvarul, apoi izbutise, te miri cum, să se mute 
pe cuptor. De la o dugheniţă, rostuită în ziua când primise 
botezul de calfă în Oborul Vechi, ajunsese la patru prăvălii 
în Uliţa Mare şi Sfântul Gheorghe. Ce nu găseai pe 
tejgheaua Cupeţului! Cele mai scumpe brocarturi, atlasuri 
florii şi muselinuri din Alep, zaramfir şi canavăţ, blănuri 
albe, muscăleşti, vidră şi preţiosul cacom, vulpea neagră 
îngăduită doar curţii domneşti, şi iarăşi damascuri şi postav 
de Flandra, catifea de la Ypres iar acum, de curând, se 
vârâse şi în neguţătoria de odoare. Dreptu-i, o luase de 
nevastă pe Zlata, fata lui Udrea cojocarul. Vorba aceea, ban 
la ban trage, şi păduche la sărman... 

La Proca îşi făceau târguielile Iordache Creţulescu, 
ginerele muchelef al Măriei Sale, logofătul Radu Andronic, 


alt zălud robit straielor cu cheltuială, loniţă Fărcăşan, a 
cărui patimă era la spart de chef să se scalde pe de-a- 
ntregul şi învestmântat în poloboacele de vin ale 
crâşmăriţelor. 

Acum, călare pe un bidiviu rotat, stâlpit de douăsprezece 
calfe şi nouă ucenici, jupân Proca încerca să pună rânduială 
între caretele şi rădvanele neguţătorilor, îndesate în Uliţa 
Mare. Se aflau cam la patru mii de suflete şi, pricepe 
orişicine, îmbulzeala se lăţea dincolo de mahalaua 
Scorţaruluii8t*, de la hanul lui Şerban Vodă până sub 
zidurile Curţii domneşti. Poruncile Cupeţului călătoreau din 
gură în gură. Aveau să se pornească de îndată, luând 
drumul Mihalcei, din Mahalaua Calicilori5*, spre a feri 
grămădeala pe podul umblător de la Sinteşti. Carele cu 
merinde vor ţine mijlocul convoiului, vegheate de 
neguţători tineri ca alde dumnealor Simeon armeanul, 
Ieremia, Paisie, Corniş şi Andriaş. Neguţătorii vârstnici, 
precum Luca Fărâmiţă, din Sfântul Neculai ot Şelari, Defta, 
Iane cojocarul, Mânu şi Panait vor alcătui sfatul cu drept de 
hotărâre şi poruncă. 

La Giurgiu se vor supune celor cu ştiinţă şi deprindere în 
meşteşugul bătăliilor. Până ce vor da piept cu păgânii, însă, 
oricine s-ar ivi în cale cu vreo nevoie, bărbat, prunc, 
muiere, târgoveţ şi plugar, calic, sau dimpotrivă, avea să fie 
dăruit cu merinde ori alt soi de ajutor. 

— Trăim vremi de mare primejdie, sfârşi Proca, şi se 
cuvine să ne dăm mâna şi să stăm reazem unul altuia, după 
cum iar se cuvine, acum în prag de drum lung şi vrăjmaş, să 
înălţăm rugăciune Sfântului Ierarh Neculai spre milosârdie 
şi binecuvântare. 

Patru mii de neguţători, tineri şi vârstnici, calfe şi ucenici, 
cuprinşi şi de toată mâna, îngenuncheară în ţărâna uliţei 
strângând între degete arme felurite. O vreme se auzi doar 
bubuitul prelung al clopotelor, apoi vorbele se înălţară într- 
un singur glas spre cerul lui florar: 

— Doamne Atotputernice, Tu carele... 


Vestitorii hrăneau focurile iscate pe culmile Postăvarului, 
cel fără de asemănare în trufie, cu stoguri de paie trecute 
prin apă, pentru ca să ardă mocnit. Fumurile zugrăveau 
primejdia pe cerul păâcliu, astupând Blumăna, aşezare 
străveche, aninată într-un bold de poalele cetăţii. 

Sabina, fiica cea mai mică a jupânului Eustațiu 
Crăpusnic, meşter argintar din Scheii Braşovului, dădu 
năvală în cuhnii. 

— Mamă! Mamă! Ie cheamă! 

Muierea, o bălană cu chipul ostenit înainte de vreme şi 
sprâncene într-atât de albe încât păreau trecute prin făină, 
îşi lepădă iute pestelca, rândui horbota de la cornetul țintuit 
cu spelci pe creştet şi, înainte de a trece pragul, făcu 
semnul crucii. Pe poliţele lungi licăreau stins vase 
pântecoase de aramă, bine lustruite, căni de bere şi 
porţelănărie de Bohemia. Un cui şugubăţ, ieşit din perete, îi 
apucă fustele creţe şi jupâneasa se opri, după cel dintâi pas. 
Cercă zadarnic să se desprindă. Din pricina tulburării, 
mâinile i se dovedeau neputincioase. Sabina îngenunche 
iute: 

— Lasă, mamă, te descurc eu. 

Jupâneasa Evdochia îşi muşcă buzele. Obrajii pufoşi 
deprinseră purpura, înainte de a slobozi întrebarea, căci se 
sfia să arate odraslei spaima ce i-o pricinuia argintarul. 

— Cum se arată? Îi posomorât? 

— L-ai văzut vreodată senin? De Crăciun îi tună, de Paşte 
îi ninge, în cestelalte zile e fulger şi grindină. 

Era o fetişcană subţirică, bălană precum mumă-sa, dar, 
deşi crudă încă, dovedea alt aluat. Privirea alunie căta 
chipul oamenilor şi nu vârful încălţeilor, urechile ascuţite şi 
mişcările iutace - avea trupul zămislit doar din freamăt şi 


neastâmpăr - îţi purtau gândul spre veveriţele din pădurea 
Tâmpei. Jupâneasa o mustră fără vlagă: 

— Cum cutezi, tu, Sabină, să vorbeşti despre tată-tu? 

— Lasă, mamă, du-te! Cutezăm şi noi ca miaua dinaintea 
lupului. Nu mai zăbovi, că acum începe să ocărască. 

Muierea îşi făcu din nou cruce şi-o apucă cu paşi grăbiţi 
în lungul săliţei întunecoase. Scump la arginţi, jupân 
Crăpusnic nu îngăduia luminare aprinsă la vreme de zi, nici 
lemne în sobă înainte de cea dintâi zăpadă. 

Jupâneasa zgrepţănă de două ori uşa de stejar şi luându- 
şi inima în dinţi, apăsă pe clanţă. 

Era o odaie înaltă, cu jeţuri ţepene, sunduce florentine 
bine cetluite la colţuri, şi un altar în ungherul răsăritului, 
căci jupânul se afla pios peste măsură. În cămara mohorâtă, 
doar candela de la poalele Domnului Isus părea însufleţită. 

Meşterul Crăpusnic, bărbat vârtos, cu ţeastă pleşuvă şi 
ochi lăptoşi, prea căscaţi, gata să iasă din găvane, îşi 
măsură muierea din creştet până în tălpi. 

— Unde ţi-ai aninat fustele? 

Jupâneasa se fâstăci. 

— Se află un cui pe săliţă... Tot chibzuiarn să-l înlătur dar 
am uitat. 

— Altă dată să dovedeşti ţinere de minte! Aceasta-i o 
țesătură trainică pe care neguţătorul mi-a luat parale bune. 
Mumă-mea, fie odihnită, a purtat rochie din asemenea 
postav vreme de treizeci şi unu de ani, iar astăzi o îmbracă 
soru-mea Maria, fără să se fi clintit un singur bumb. 

Jupâneasa Evdochia, roşie pară, îşi lipi palmele asudate 
de zid. 

— Mi se cuvine mustrarea, căci n-am fost cu luare 
aminte. N-am făcut-o însă cu dinadinsul, ci din pricina 
grabei de a răspunde chemării domniei tale. 

— Acestea sunt doar cuvinte pustii şi de tăgadă, iar după 
cum ştii, nimic nu-mi stârneşte silă mai mare decât vorbitul 
în deşert... 


O privi cu dispreţ nefăţărit. Din pricina luminii sărace, 
straiul păcuriu al argintarului se topea pe zidurile 
noptatece. Desluşeai doar capul chelbos, ca un bulgăre de 
cretă. 

Jupân Crăpusnic reteză de câteva ori cămara, apoi se 
opri sub icoane, cu braţele încrucişate peste piept. Ca toţi 
zgârciţii, ţinea pumnii ascunşi în cochiliile subţiorilor. 

— Ia aminte, Evdochie! Mă pornesc în călătorie lungă şi 
anevoioasă, ce duce tocmai la Dunăre. 

— Sfântul Neculai şi cuvioasa Ana să te binecuvânteze şi 
să-ţi lumineze cărarea. Care-i pricina ce te împinge la 
asemenea drum primejdios? 

Argintarul privi pe fereastră fumul care vestea osânda 
românilor, apoi o fulgeră cu căutătura. 

—  Cercetează-ţi lungul nasului, muiere. Nu spre a 
tăifăsui despre datorinţele mele te-am chemat, ci pentru a- 
ţi porunci cele ce vei avea de săvârşit în ăst răstimp! Dintâi! 
Am lăsat prăvălia în seama neamţului Bruno. E om cinstit şi 
dovedeşte pricepere în ale neguţătoriei. Vei griji, doar, în 
fiece sâmbătă să primeşti câştigul de peste săptămână. 
Argintul îl vei depune tot în sunducul talienesc, fără a cerca 
să-l descui. Are crăpătură, anume ticluită, pentru a putea 
strecura talerii. 

Jupâneasa deschise gura cu gând să întrebe de paralele 
trebuincioase gospodăriei, apoi se răzgândi. Zâmbet trufaş 
întinse buzele meşterului. 

— Nu vei avea nevoie de parale, căci am încheiat 
înţelegere cu Pavel jimblarul şi măcelarul Iosif. Îţi vor aduce 
merindea de trebuinţă fără ca să lepezi un singur zimţat. 
Le-am dat bani înainte, tu fiind cheltuielnică şi fără 
socoteală. Vei avea, dară, pâine şi carne. Poame şi verdeţuri 
sunt câte pofteşti în grădină, deşi aş pofti să pofteşti cu 
măsură. Ce-i, Evdochie? Dacă ai ceva de spus. vorbeşte si 
nu te hâţâna trestie. Eşti muiere în toată firea, iar mie nimic 
nu mi-e mai urât pe lume ca omul şovăielnic. 


— Sabina, îngână Jupâneasa, umezindu-şi buzele. E o 
copilă... 

Meşterul i-o reteză scurt: 

— Nu cerşetori acadele şi cofeturi, căci iar urât mi-e omul 
cu gândul doar la pântece. Eşti toată o osânză şi opinteşti 
ca fată-ta să-ţi semene. Trăim vremi de restrişte şi zaveră, 
argintu-i scump, şi nu creşte la margine de lan. Fiindcă veni 
vorba, o vei ţine strâns de poale. A împlinit cincisprezece 
ani şi nu se mai cuvine să bată uliţa. Biserica şi ghergheful, 
iată ce i se îngăduie şi la ce trebuie s-o îndemni, iar 
bărbatu-său, de o fi om cumsecade, mi-o aduce cândva 
mulţămită. Ai priceput, Evdochie? 

Jupâneasa dădu din cap. Îi zvâcneau tâmplele şi o cerca o 
singură dorinţă: să iasă mai degrabă din cămară. 

— S-o molcomeşti, Evdochie, şi să-i răsădeşti în inimă 
cucernicie şi supunere faţă de poruncile Domnului, şi mai 
vârtos faţă de cele pământeşti! Dovadă că v-aţi străduit va fi 
chilimul cel cărămiziu ce-l poruncesc isprăvit când mă voi fi 
întors, precum şi două mii de versete din Biblie ştiute pe de- 
a rostul. Care anume, are slobodă alegere. Mai ai ceva să- 
mi spui, Evdochie, căci eu poruncile le-am isprăvit. 

— Nu, îngână zăpăcită jupâneasa. 

— Atunci rămâi sănătoasă şi grijeşte să nu se clintească 
nimic în gospodărie, de la stâlpii porţii până la cea mai 
măruntă bodroanţă! 

După care-i întoarse spatele, iar jupâneasa Evdochia ieşi 
deandăratelea. 


Sabina îi sări de gât. 

— Pleacă, mamă, aşa-i că pleacă? 

Muierea se aşeză pe un scăunaş scundac cu trei picioare. 
Rosti cu gândurile rătăcite: 

— Nu se cuvine să te bucuri de drumurile lui tată-tu. 

— Unde se duce? 

— Am priceput că la Dunăre. 

Tunetul vestitor îi anină urechea şi jupâneasa tresari. 


— Dumnezeule! 

— Ce-i, mamă? 

— La spartul zorilor, trocarii din Schei au luat şi ei 
drumul Dunării spre a sta reazem românilor năpăstuiţi de 
primejdia Paşalâcului. 

Ridică ochii spre fiică-sa. Fericirea îi vopsea obrajii slăbii, 
privirea învăpăiată zburda în lungul poliţelor cu alămărie. 
Jupâneasa îşi aduse aminte de chilim şi de cele două mii de 
versete. Avea să i le ştiricească la vărsatul serii. Măcar o 
singură zi să-i rămână bucuria neadumbrită. 

Auziră tropot de cal şi săriră amândouă la fereastră. 
Jupân Crăpusnic ieşi din curte, fără să întoarcă o singură 
data capul. O slugă grăbi să încuie porţile înalte. 


Clopotele bisericilor pisau mărunt noaptea pogorâtă 
asupra Bucureştilor. Pe gorganul Mitropoliei ardeau focuri 
haiduceşti, iscate anume ca să ştiricească celor betegi de 
urechi osânda poruncită de sultan. Flăcările născoceau 
umbre speriate pe zidurile palatului domnesc de la Curtea 
Veche şi printre ghimirliile prostimii din mahalaua 
Broştenilori&s:. 

— Când chibzuieşti să ne urnim? întrebă un glas ascuns 
în beznă. 

Se aflau pe malurile cele bâhloase ale Bucureştioarei, 
ocrotiţi de păcura nopţii. Odată cu înserarea, nu mai 
cutezau să se avânte în bahnă nici cei mai vrednici dintre 
străjerii Măriei Sale Constantin Brâncoveanu. La primul pas 
lăturiş îi înghiţea mlaştina, iar dacă norocul le ocrotea 
călcătura, nu-l iertau jungherele cumaşilor, ţâşnite din 
întuneric. Un vânticel subţire aţâţa miasmele putrede. Crai- 
Nou, slobozit din chinga nourilor, scoase în priveală un ciot 
de aur. 


Sub sulița firatică de lumină, se iviră chipurile tâlharilor. 
Erau cam la vreo sută de făpturi, novaci şi plini de vlagă, cu 
căutătură neagră şi aprigă, tupilată sub frunţile noptatece. 
Îşi ţineau jungherele la cingătoare, cei mai dibaci în teacă 
de piele, la subţioară. Ici-colo se zăreau puşcoace, câteva 
suliţi şi spade, căci hainii tâlhăreau după cum se ivea 
prilejul, şerparele avuţilor, dar nu se sfiau să-i jecmănească 
nici pe fustaşii şi arnăuţii lui Vodă. 

— La răscrucile nopţii, răspunse Prisparu. Luăm Calea 
Mehedinţilor, cu ocoliş, căci podul Şerban Vodă e sodom de 
omenire. 

Se afla mai mare printre cârjalii, bărbat răsărit, puternic 
în boi, cu căutătura albastră, de arhanghel. Căutătură 
primejdioasă căci ademenea lesne, fără a vesti gândul 
vrăjmaş. Dar ceea ce tăgăduia privirea, nu izbutea să 
ascundă trupul cu urmă de rană în tot locul. 

— Porunca mea, urmă căpetenia curmând voroveala şi 
zăngănitul armelor, este ca din această clipă şi până ce 
primejdia se va fi istovit, să supuneţi postului desăvârşit 
degetele poftalnice de aur, bucate, sau veşminte. Cel ce se 
va încumeta a săvârşi dimpotrivă, va sfârşi în jungherul 
meu, de mi-e frate ori prieten vechi. 

— Nici pungile păgânilor n-avem îngăduinţă a le cerceta? 

Întrebarea o slobozise, cu râs, un tâlhar tinerel şi 
sprinten, căruia tovarăşii îi spuneau Ţiparul. 

— Aceasta o vom hotări la Dunăre. 

Din nou, glasurile arse de vinars şi mahorcă începură a 
se amesteca, zgâriind liniştea bahnei. Un cumaş vârstnic, cu 
musteaţă căruntă, strecură căpeteniei privire piezişă. 

— Mult trebuie să te fi îndatorat Măria Sa, Prisparule, şi 
dulce trai ai dus, pesemne, în ăşti unsprezece ani de 
domnie, de ne îndemni la drum vârtos, cu mâinile legate. 
leri te hăituiau străjile Brâncoveanului, azi opinteşti să-i 
aperi scaunul. 

Prisparu răsuci capul, înţepat de bondarul vorbei 
deşarte. N-ar fi îngăduit nimănui asemenea cutezanţă. 


Bătrânului îi fusese însă ucenic în ale tâlhăritului şi-l ştia 
credincios. Ar fi spintecat mai degrabă icoana sfintei Maria 
de la Olari decât să-şi vateme dascălul. Izbuti să-şi 
potrivească zâmbetul pe buze. 

— Pricepi anevoie, codoşule! Nu pentru cuca şi tuiurile 
Brâncoveanului opintesc într-o inimă opincarii, căftăniţii, 
boaitele mănăstirilor sau meşteşugarii. Porunca le-o dă 
Valahia, care se cuvine să rămână slobodă. Aceleiaşi 
porunci mă închin şi eu! 

Cumaşii tăcură ascultând clopotul de bronz al Bisericii de 
Jurământ. 


Tulnicele moţilor împingeau noaptea de umeri, răsuflarea 
muntelui o fugărea peste ţinutul Zarandului. Dogarii din 
Ţebea, meşteri vestiți în întreaga Transilvanie, primiseră 
vestea în ceas târziu de noapte şi-acum îşi ştiriceau 
hotărârea de a pogori către Valahia, spre a răspunde cum 
se cuvine necredincioşilor. Cei din Albac, Abrud şi Zlatna, le 
trimiseseră cuvânt buciumat că poftesc să se întâmpine la 
Alba Iulia, pentru a purcede într-o suflare. 

Nouă mii de moţi vârtoşi, vârfuiţi de arme şi de 
amărăciunea osândei poruncită de umbra lui Alah pe 
pământ, băteau odată cu zorile drumul Sibiului. 


Zâmbetul cel blând al soarelui de dimineaţă se ivi de 
după cula dealurilor, semănând mirişti de lumină peste 
Valea Oltului. Călugăriţele de la Schitul Vechi îşi făcură 
semnul crucii, apoi prinseră să trebăluiască furnici. 

„Trei lucruri se cer călugărului, zice Ava Andrei: 
singurătatea, sărăcia şi tăcerea întru răbdare...“ 


Era cea dintâi învăţătură pe care o primise măicuţa 'Taisia 
când intrase în Schit. Ucenicea pe lângă ecleziarha 
Mitrodora, şi tot pe lângă dumneaei împlinise, la Rusalii, 
şaisprezece ani. 

Măicuţa 'Iaisia nu isca pricină de cleveteală, nici de pizmă 
- până şi ieromonaha Maximilia, cea slabă de ochi, îşi 
întorcea căutătura de la camilafca nevoiaşă, ţesută din păr 
aspru de cal, după pilda cuvioasei Anastasia - săgețile 
vrăjmaşilor o ocoleau. Căci spune Pimen cel Mare: „Dacă 
vei tăcea, vei avea odihnă în locul în care vei sălăşlui...“ 

Cu adevărat înţelepţi se dovedeau şi Ava Antonie, şi Ava 
Pamvo, şi Ava Moise, îndemnând la smerită cugetare, între 
păreţii chilioarei: „Cine fuge de oameni este ca un strugure 
copt, iar cine între oameni petrece este ca agurida...“ 

Toate aceste apoftegmei!27+* se înşirau în mintea măicuţei 
Taisia precum mătăniile pe lănţugel de argint. Chibzuia 
singură, departe de soborul călugăriţelor grămădite în 
curtea schitului. Dincolo de pâlcul de stejari, cărăruia 
şerpuia domoală spre apele Oltului, cel veşnic clevetitor. 
Ameţită de post şi dulceaţa soarelui, măicuţa închise ochii 
frământând între degete un firicel de ciuboţica-cucului. 

Sora 'lecla bătea harnică toaca, opintind zadarnic să 
răpună voroava maicilor. De-acuma se hotărâse totul. În 
mai puţin de un ceas, aveau să părăsească schitul spre a 
purcede pe urmele moţilor şi ale meşterilor oţelari din 
Valea Domanului. Spre veghe, în lăcaş, vor rămâne doar 
maica Apolinaria, oloagă şi neputincioasă, dimpreună cu 
uceniţa dumneaei, sora loana. Pe măicuţa laisia o cerca 
lacrima. Se împlineau şaisprezece ani de când ducea trai 
tihnit la Schitul Vechi, închinat priveghiului, şi rugăciunii, şi 
înfrânării, şi dragostei întru Christos, şi simţea spaimă 
pentru zilele ce aveau să vină. Un glas îi şoptea, precum 
Savei în pustiul Rubei: „Rămâi, Iaisie, căci cel ce se 
amestecă cu mulţimea, dese răni primeşte...“ 

Dar tot sfinţii părinţi glăsuiesc: „Nu cârtiţi şi supuneţi-vă 
mai marelui vostru, precum trestia şi firul de iarbă la 


porunca vântului.“ 

lar maica Singlitichia, stareţa, poruncise întregului schit 
călătorie ce se vestea anevoioasă, tocmai la Dunăre. E 
înţeleaptă maica Singlitichia şi nu se cuvine s-o cleveteşti 
nici măcar în adâncul cugetului. Dar oare nu s-ar fi dovedit 
dânsele, cele patruzeci şi nouă de călugăriţe ale Schitului, 
mai de folos postind şi rugându-se cu osârdie pentru 
izbânda şi izbăvirea celor ce s-au dus să înfrunte păgânii la 
Dunăre? Oare nu secându-şi ochii în plâns, priveghi şi 
umilită rugă întărise cuvioasa Eulampia de la Sihăstrie 
braţul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, acum două sute şi mai 
bine de ani? 

Se cuvenea oare, mireselor lui Christos, în loc de trai 
pustnicesc, a se amesteca în viaţa de toată ziua a mirenilor? 

Se cuvenea, socotise maica stareță a înfrunta şi ochii 
pofticioşi, şi lacoma desfrânare şi virtutea săracă, căci, a 
spus ea dinaintea soborului adunat, „dacă la vreme senină 
şi blândă priveghiul, postul, umilinţa şi lacrima desăvârşesc 
călugărul, tot asemenea la vreme vrăjmaşă, se cere lui 
dimpreună cu rugăciunea, să opintească şi cu umărul. Nu 
puţini vor fi cei vătămaţi de păgâni. Pe potriva puterilor, le 
vom alina rănile trupului, după cum vom înălța rugăciune 
spre mântuirea sufletului. Iar vouă să nu vă fie teamă, căci 
cetatea tare nu poate fi răpusă de toate oştile lui Belzebut, 
după cum la cuget slăbănog, iute îi vine de hac şi un pui de 
drac chiar beteag de-ar fi...“ Şi iar a mai spus înțeleptul 
Sirah: „Este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care 
aduce slavă şi dar.“ 

Măicuţa 'laisia suspină. Se va dovedi ea, nevrednica, 
cetate îndeajuns de tare? Păcatul trufiei n-o osândise 
niciodată, ba dimpotrivă, se ştia şovâielnică şi temătoare. 
Păşea tot cu ochii în țarină spre a cerceta bine unde pune 
piciorul, de-o întrebai cu dinadinsul ceva, nu-ţi purta 
răspuns de-a dreptul, ci ocolit, grijind să apese: „Eu aşa am 
auzit, de văzut n-am văzut.“ 


Stareţa  Singlitichia,  încotoşmănată căci se afla 
împovărată de ani şi era şubredă tare, se ivi în pridvor 
poruncind călugăriţelor să urce în căruţe. Măicuţa 'aisia îşi 
cercetă încă o dată bocceaua săracă - Vieţile Sfinţilor, 
Patericul, ceaslovul, un şăluţ de lână şi un găvănoşel cu 
dulceaţă de coarne, darul unei jupânese milostive - apoi se 
alătură cu paşi împiedicaţi celor patruzeci şi opt de 
camilăfci păclii. 


Drumeţii apelor îşi făcuseră obiceiul să poposească în 
portul cel mare de la Tulcea, vestit pentru vinul şi muierile 
sale, şoldii, supuse păcatului. Zarva stârnită de muşterii în 
cârciumi nu izbutea să astupe zvonul primejdiei. Clopotele 
ştiriceau fără odihnă, în acelaşi glas cu cornurile luntraşilor 
moldoveni şi ale pescarilor de la Isaccea. 

Oamenii bălților lopătau în susul apei către Giurgiu, pe 
furiş, spre a nu stârni prepuielile osmanlâilor de pe 
catargele împărăteşti. Cuţitoaie lungi şi harpoane ascuţite 
luceau stins sub năvoade, în ochii vâslaşilor se desluşea o 
singură dorinţă. Să ajungă la vreme. 

Bordeiul ridicat din chirpici şi vălătuci, cu acoperiş 
ţuguiat şi oale vârstate, în care înfloreau anghelica şi coada- 
purceluşului, se afla în Mahalaua Betegilor, la numai câţiva 
stânjeni de crâşma lui Dumitrache Rachiu Dulce. Pescarii 
buiaci ai acelor vremi porecliseră bordeiul „La trei muieri“, 
voroveau despre stăpânele lui, clipind cocoşeşte din ochi, 
când jupânesele domniilor lor nu se aflau prin preajmă. 

Coşmelia celor trei muieri avea fereştile oblonite din zori 
şi până ce înserarea teşea pânză groasă deasupra portului. 
Atunci se iscau umbre prelinse în lungul zidurilor, muşterii 
corăbieri şi târgoveţi bezmetici, munciţi de patimi ce le 
cetluiau buzele când îngenuncheau spre spovedanie, în 
sâmbăta mare. Domniile lor se mulţumeau să aprindă 


luminări spăşite la icoanele sfinţilor Ilarion cel Mare şi 
Vitalie, acei mucenici vârtoşi la cuget, care dormind şapte 
ani în aşternut de desfrânată izbutiseră să nu cadă în păcat. 

Cele trei muieri, Dida Lunga, Pătlăgica şi Muscăliţa se 
socoteau podărese subţiri, căci meşteşugul satanicesc nu şi- 
| istoveau la margine de drum, ori sub lotcile pescarilor. 
Prinseseră chiar oleacă de cheag şi aceasta o desluşea 
orişicine, cercetând cămăruţele cu belşug de scoarţe, perini 
şi alte bodroanţe, droşca şi caicul aurit pentru ceasurile de 
odihnă. 

Pătlăgica, muiere cumplit de rotofeie, cu chipul rotund 
lună plină şi mărgeluşele ochilor înfundate în obrajii prea 
bucălaţi, rezema perinile crivatului gustând alene dintr-un 
blid cu roşcove. Dida Lunga, slabă, cu nas bârligat şi o 
clădărie de păr negru şi ţepos, umbla fără rost prin odaie, 
când săltând colţul perdelei, când cercetând cu nerăbdare 
ograda întunecată. 

Muscăliţa, înaltă şi lată cât un oştean, îşi ridică ochii verzi 
din poale. Înşira pe un fir de mătase boabe de hurmuz. 

— Clopotele se zbuciumă într-una... 

— Primejdie mare! spuse Dida pe gânduri. 

Pătlăgica dădu de-o parte blidul cu roşcove: 

— Pescarii din Murighiol s-au urnit din zori. 

— Şi cei din Beştepe. 

— Şi! întări Muscăliţa. 

Tăcură o vreme. Chemarea unui corn subţiratec astupă 
clondănitul clopotelor. Dida rezemă fereastra câutând lung 
în noapte. 

— Duma, starostele din Sfântu Gheorghe a umplut zece 
lotci cu muieri, rosti într-un târziu. 

Muscăliţa îşi potrivi perna sub cap poftind să afle: 

— Pentru ce? Pescarii ştiu să-şi rostuiască singuri 
bucatele. 

— Se cer mâini iscusite care au deprins tămăduitul 
rănilor. După toate semnele, va curge sânge din belşug, 


desluşi Dida. Gospodinele din Tulcea au trimis pânză 
înălbită. Două mii de coţi! Multe şi-au urmat bărbaţii. 

Muscăliţa o privi cu ochi subţiaţi. 

— Ce gând te munceşte, Didă? 

Nu primi răspuns. Muierea îşi turtise nasul de geam, 
stâlpind întunericul. Vestea primejdiei secera liniştea nopţii. 
Murmură fără să le privească: 

— Chibzuiesc că s-ar cuveni să punem şi noi umărul. 

— Ai bolânzit?! întrebă roşcovana. Vrei să te măsori cu 
păgânii? 

— Am putea fi şi altminteri de folos. 

— Cum? Nici un gospodar cinstit nu s-ar atinge de talerii 
tăi, ştiindu-ţi rosturile, iar muierile lor te-ar izgoni cu pietre. 
Asta-i soarta podăreselor! 

Dida cumpăni o vreme, apoi prinse să smulgă de pe ea 
straiele de slujbă. Prin cămară începuseră să zboare 
cămeşuica de mătase zmeurie, catrinţa scurtă, prinsă într-o 
singură copcă, floarea de la ureche. 

— Te-a pălit strechea, fată hăi?! întrebă Pătlăgica 
zvârlind un colţun care-i nimerise în obraz. 

— Maică Precistă! suspină cealaltă muiere. 

Dida Lunga nu le luă în seamă. Descuie, asuprindu-şi 
degetele din pricina grabei, o ladă braşovenească, căutând 
straie cuviincioase. Tălăniţele erau numai ochi. În veştminte 
leşeşti, fără bibiluri şi croială satanicească, muierea părea o 
jupâneasă  sfioasă deprinsă numai cu ghergheful şi 
ceaslovul. 

Dida porni furtună spre uşă, zvârlindu-le din prag: 

— Mi-am pângărit trupul, nu şi cugetul! Rămâneţi 
sănătoase! 

Pătlăgica îşi făcu semnul crucii. 


Zorile pătrundeau anevoie la stâna baciului Gavrilă, din 
Făgăraş. Iscată fiind într-o pâlnie a muntelui şi înconjurată 
de brazi, lumina se limpezea la târlă, chiar în moţul lui 
cuptor, abia spre ceasurile prânzului cel mic. 

Trei lucruri îndrăgise baciul când se statornicise aici: 
păşunea, florile albastre şi belşugul de răcoare, căci în toiul 
verii chiar, răsuflarea pădurii nu-i îngăduia să-şi lepede 
cojoaca. 

O singură mioară nu-i murise de molimă - pacostea 
turmelor de la şes - iar alt vrăjmaş de temut rămânea doar 
lupul. Hămeseala fiarei, cugeta dumnealui, îi lăsată de la 
Dumnezeu, precum seceta ori grindina, iar jivina tot are un 
bun: strică până se satură, pe când molima îi hulpavă şi nu 
dă semne de saţ decât la soroc. În acea primăvară, leat 
1701. Gavrilă, baciul, împlinise şaizeci de ani, avea cinci 
sute de oi, zece dulăi şi trei feciori iscaţi din cremene. L-i 
dăruise o fărâmă de muiere, mare iubitoare de gâlceavă şi 
podoabe, al cărei sfârşit se întâmplase într-un început de 
brumărel fumuriu, când se prăvălise în cazanul cu untură 
de porc, dată în undă. Căci din pricini felurite, statornicite 
la stâna lui moş Gavrilă, porcii erau jertfiți toamna, de Ignat 
răpunând doar unul ori doi godăcei, după cum poruncea 
creştineasca datină. Pe atunci, mezinul Gheorghieş avea 
cinci ani, dar vremea se călătoreşte pârâu iuteş căruia cerul 
nu i-a născocit zăgaz. 

Cătând la fecioru-său, baciul se tot minuna socotind că 
abia mai deunăzi i se încurca între ciubote, prunc codalb, 
pirpiriu şi cu urechile roşii. Roşii se înfăţişau mereu, căci 
acolo îl dezmierda şi mumă-sa Catrina şi fraţii. Baciul 
ştiricea mioarelor, în ceasurile de singurătate, că mezinul 
dumnealui, Gheorghiaş, se culcase cârlan şi, petrecând 
noapte vrăjită, se ridicase în zori flăcăuaş de paisprezece 
ani, cu păpădie de musteaţă şi umeri voinici. 

Părintele baciului Gavrilă, vornicul lacob din Trestienii 
înalţi, avea vorbă: „Ce nu pricepi acum, vei pricepe mai 


târziu. Şi dacă nici mai târziu nu te duce capul, atunci 
musai pe lumea cealaltă. Nimic nu rămâne nedesluşit.“ 

Ăilalţi feciori, cei cu căutătură noptatecă, se foiau acum 
în nădragi, nerăbdători să purceadă la nevoile târlei. Nu 
ghiceau la ce-s zăboviţi când soarele a biruit muntele, iar 
treaba, atât cât îi tăia capul, n-a săvârşit-o vreun duh al 
pădurii, pentru a se hodini ei cu palmele rezemate în 
genunche. 

Răspunsul se cerea, oare, cercetat în zbuciumul 
tulnicelor vestitoare de primejdie? Acele tulnice ştiriceau 
grindina oştilor păgâne, dar dumnealor ştiau demult ca nici 
turcul, nici tătarul nu cutezaseră să bată potecile de munte 
pentru a prădui mana oilor. 

Moş Gavrilă, mirosindu-le cârteala, îşi îndesă luleaua cu 
mahorcă şi cuprinzându-i într-o singură căutătura începu a 
grăi cu glas scăzut. Nu era cuvântăreţ, căci oierul şi 
muntele îs tot una, şi se cheamă singurătate. Să poftească 
cineva a-i spune câte vorbe sloboade pe zi un cioban! Şi cu 
cine să tăifăsuiască, mă rog?! Mai îndemni oile, te răsteşti la 
zăvod, afuriseşti lupul şi sudui măgarul, rar schimbi o vorbă 
de bineţe cu mioarele. Atât! Rânduiala la stână e statornică, 
ceasurile poruncesc singure roboteala şi hodina. La ce să-ţi 
răceşti gura de bogdaproste, îmboldindu-l, de pildă pe 
Ştefan, să mulgă oile, sau pe llie să opărească botele, sau 
pe Gheorghieş sa dreagă zăplazul, sau să-şi tragă sumanul 
peste căpăţână şi să horăie un ceas-două? Toate se ştiau 
singure şi fără îndemn. 

De aceea îşi simţea limba împiedicată, şi la o adică, îşi 
zise că după cum caşul e bun proaspăt, feciorilor li se cuvin 
vorbe pe potriva caşului. Cum i s-or dezlega din cuget, aşa 
le-or primi. După hotărâre, glasul baciului slobozi bubuit de 
flintă: 

— Ne urnim la Dunăre! 

Trei perechi de sprâncene îmbinară creţuri într-aceeaşi 
clipă. În răbojul tainic al baciului, Ştefan era cel mai bogat 
în ani dar şi cel mai nărod. Îşi vârâse degetul în nară, semn 


că-i pălit cu leuca, şi pofti să afle ce drăcovenie o mai fi şi 
Dunărea: 

— După nume, se cere a fi târg de mioare. 

Celălalt haidău, Ilie, dădu din cap încredinţat, stârnind 
râsul mezinului. 

— Dunărea-i apa cea lată şi lungă, care ţine hotar 
Valahiei. 

Baciul îi repezi pe ceafă ceaunul palmei, spre a lua 
învăţătură că nu se cuvine să te bagi muscă în vorba celor 
mari, apoi mormăi întunecat: 

— Într-acolo năvăleşte păgânul şi datori suntem a-i ţine 
piept. 

Ilie, mereu însomnurat şi cu gândul la fătuca cea rotofeie 
a pădurarului, întrebă: 

— Departe-i de târlă? 

— Departe. Vom avea de drumeţit călări şi cu popasuri 
scurte trei ori patru zile. Ne pornim înainte de amiezi. La 
stână rămâne Gheorghieş, singur. 

Ştefan, un goblizan bălai, întrebă cu sfială: 

— Îngădui, tătucă? 

— Vorbeşte! 

— După socotinţele mele, asprimea muntelui va zăticni 
singură poftele păgânilor. 

— Pune-ţi botniţă, nătângule! mugi baciul ridicându-se de 
pe scăunaşul cu trei picioare. O Valahie şi o Moldovă s-au 
scurs la Dunăre, împunse de primejdie, iar ţie ţi-i gândul la 
Dochia, nevasta popii din Sânzieni. 

Se repezi spre mezin, lepădând poruncă straşnică: 

—  Gheorghieş, aici să-mi încremeneşti, stâncă! Dacă 
piere vreo mioară, cu mâna mea te jupesc! 


[lie se ivi de după şopron ţinând caii de dârlogi. Într-o 
clipă toţi trei fură în şa, şi, până să-şi şteargă Gheorghieş 
lacrimile, pieiră înghiţiţi de pădure. O vreme se mai auzi 
tropotul copitelor, apoi numai ştiriceala buciumelor. 


Suru, măgarul, trase un nechezat straşnic şi începu să se 
preumble, mirosind florile albastre. 


Ploaia ciobănească şi vestea primejdiei asupreau târgul 
leşilor. Cei dintâi care ascultaseră povaţa datoriei fuseseră 
harabagii din Podul Iloaiei. Căruţele dumnealor, boltite cu 
coviltire, porniseră la primul cântat al cocoşilor, căci aveau 
de înfruntat drum lung până la Dunăre. Meşteşugarii 
aninaţi de apa Bahluiului şi neguţătorii îi urmară un ceas 
mai târziu. La spartul nopţii, purceseră boierii mărunți şi 
căftăniţii. 

Văduvite de târgoveţi, ghimirliile şi hudubăile Cetăţii de 
Scaun a Moldovei lăcrămau a pustiu. 


— Pesemne Vlădica s-a smintit de tot, mormăi furioasă 
baba Anghelina. Şi Vodă dă semne de beteşug. De 
cincisprezece ceasuri bombăne clopotele, de nu poţi pune 
geană peste geană. 

Strânse de pe masă blidele, trântindu-le cu zgomot. 
Bătrânii o priveau pe sub sprâncene, cu inima arici. Era 
mereu mânioasă. Moş Toma cuteză: 

— Îi primejdie mare, babă! Ne pun păgânii juvăţul. Vezi, 
asta e... 

Moş Grigore îl cercetă uimit din cale afară. N-ar fi 
îndrăznit în veci să se pună de-a curmezişul hoaştei. Când 
ocăra prea tare, făcea pe cela fără urechi. Bătrânii se ştiau 
de pe vremea şolticăriilor, când amândoi dobândiseră câte 
un pumn sărac de anişori. Vremea care se călătorise nu le 
slăbise prieteşugul, iar acum, în asfinţit, lungeau aţa de pe 
mosor în casa veche părintească a lui Toma. 

Baba îşi strânse nodul maramei la ceafa, cuprinsă de 
stenahorie. 


— Ce juvăţ?! Care juvăţ?! Unde vezi domnia ta juvăţul?! 
Uite cum vorbeşti în deşert, mă mir că nu ţi-e oarecum pe la 
obraz! 

Moş Toma, roşu sfeclă, lăsă nasul în pământ. În săliţă se 
făcu  dintr-odată frig, liliacul îşi strânse miresmele. 
Anghelina pufni ciudoasă, luă blidele murdare şi trânti uşa 
cu piciorul. 

— De ce-o stârneşti? întrebă moş Grigore în şoaptă. Ştii 
că a pocnit-o popa cu capul de cristelniţă la botez. Las-o în 
pânzele ei... 

— Eu o las, dar mă lasă, guştera? Ţine minte vorba mea, 
Grigore, procleta aiasta de babă are să ne mănânce 
comândul! 

— Acuma nu le mai pune şi matale pe toate la inimă. Am 
vorbit cu părintele Vasile. Cunoaşte el o copilă sfioasă, 
orfană... O năimim şi scăpăm de babă. 

Bătrânul tăcea cu capul în piept. Bărbia ascuţită, 
năpădită de creţuri, îi tremura. Moş Grigore se săltă 
anevoie de pe laiţă. Trase după el o cergă chindisită cu flori, 
care i se încurcă între picioare, o pături, privind cu teamă 
spre uşă, apoi, rezemat în toiag, se apropie de tovarăşul 
dumnealui. În ochi i se aprinse lumina zâmbetului. 

— Poate te cearcă vătămătura cea veche, ce zici? Să 
cercetez în ocniţa sobei? Răchia lui jupân Nuhăm e leac 
fără greş... 

Moş 'Tloma rămăsese la socotelile dumnealui. 

— Doi taleri şi patruzeci de arămioare îi numărăm în 
palmă la soroc şi fără zăbavă! rosti infundat. Doi taleri şi 
patruzeci de arămioare pentru o fiertură, câteva trenţe 
spălate şi o mătură dată în dorul lelii, când şi când! Ne fură 
ouăle, ne bea holerca, ne sileşte la toate posturile mai abitir 
ca pe schimnici, ne suduie! Doi taleri şi patruzeci de 
arămioare nu dobândeam eu într-o lună, nici când mă aflam 
calfă! 

Tremura tot de mânie, ochii abureau lacrimi. 

Moş Grigore cercă să-l domolească. 


— Aşa-i, Tomiţă... Acuma, las-o boalelor de babă. Adăugi 
cu glas scăzut: Mâine, în zori, ne pornim. 

Moşneagul ciuli urechile. 

— Mâine? 

— Mâine, chicoti Grigore, şi-n căutătură îi scăpară lumina 
şturlubatecă de pe vremea când prunc fiind, juca oarba şi 
inelele pe dealul Copoului dimpreună cu prietenul 'Tomiţă. 
Mâine negreşit. 

— Ai socotit toate celea? Sa nu prindă păcatele 
Zzgripţuroaica de veste. 

— Să n-ai grijă! La ce crezi că chibzuiesc de patru 
ceasuri? Mâine baba se duce tocmai la Socola. L-am tocmit 
pe Chirică... Ai văzut ce cai voinici are? Până la Dunăre o 
ţinem într-o întinsoare, cu un singur popas. 

— Şi securile? Unde-s securile? 

— În sobă, Tomiţă, în scutece trecute prin seu spre a-şi 
prăpădi rugina. 

Moş Toma îl cercetă buimac. În gura căscată se vedeau 
trei cioturi de dinţi. 

— Mare pehlivan eşti, Grigore! Te cuprinde mirarea cum 
ştii să le potriveşti pe toate. 

Moşneagul, fudul, îşi semeţi gâtul subţirel, aţă. Îi lipseau 
două copci la giubea. 

— "Tot ce săvârşim noi se cheamă că e pentru Moldova, 
Tomiţă! Aşa să ştii! 

Nodul arducat în grumaji îl împiedică să-şi urmeze vorba. 
Moş Toma îşi aminti vremurile vechi, când bortiseră 
dimpreună tătarii, apoi oftă. 

— Mi-e frică de babă, Grigoriţă. Să n-o ţină vreun junghi 
de poale, acasă. 

— Mâine, la cel dintâi ceas, Vanghele, ologul, îi va ştirici 
că o cheamă popa de la Trisfetite. Pentru slujba aiasta, l-am 
uns cu o pungă de mahorcă muscălească. Când o afla vidma 
că-i e de trebuinţă popei, se scoală şi din mormânt! 

— Tii! Cum le potriveşti matale pe toate! poftori Grigore. 


Gândul că vor izbuti să păcălească baba îi bucura 
straşnic, începură să râdă, dinţii înfundat, apoi rezemară 
sughiţând pereţii înveşmântaţi cu scoarţe. Anghelina îşi vâri 
nasul bârligat pe uşă cercetându-i acră: 

— Aferim, moşnegilor! Ţara arde şi voi vă veseliţi! 

Noaptea îşi lipi ochiul de fereastră clipind vulpeşte. 


Se desluşeau de departe după trenţe, după orăcăitul 
plozilor, după galbenii prinşi în plete sau bătuţi salbă, pe 
sânii despuiaţi. Sticleau în lucoarea înserării, căutătura le 
lumina chipurile oacheşe. Nu se afla muiere fără prunc în 
braţe şi alţi doi-trei aninaţi de fustele bălţate şi cretţe. 
Bărbaţii, în nădragi strâmţi, cămeşi murdare, dar cu 
împunsătură aleasă, şi cercel de aur la o singură ureche, 
ţineau marginea drumului veghind convoiul. Din vreme în 
vreme, îşi plesneau botforii cu harapnice lungi, ţintate. 
Babe cu chipuri de vrâjitoare, ghemuite sub coviltire, 
cercetau zarea cu căutătură lungă, de nepătruns. 

Dinainte mâna bulibaşa, pe bidiviu rotat. Era bărbat în 
crucea vârstei, gros în pântece, cu chimir lat, bogat în 
fesfesele, clapce şi ciucuri roşii, în părul pieptului strălucea 
cruce grea de aur, pe degete zâmbăreau ghiuluri cu pietre 
sălbatice, roşii, albastre şi verzi. Îşi stăpânea şatra din 
privire şi şfichiuială de gârbaci, fără a îngădui crâcnet. Pe 
lângă urechi îi luneca frântură de voroavă. 

— Când ajungem? 

— Când îi vedea gârlă mare. 

— Nu ne-or alunga rumânii, Chivule? 

— Ne-au îngăduit pe senin, ori face-o şi pe furtună. La 
pădure primejduită îi bun şi ursul, şi ariciul, şi nevăstuica. 
Cuvenit dară este să punem şi noi osul. 

Negura pogora cu paşi de lup. Şătrarii, deprinşi cu 
haimanalâcul, îşi urmau drumul spre Dunăre. Pruncii îşi 


istoviseră scâncetul, adormiţi în căruţe sau în braţele 
muierilor. Un ţigan tinerel viersuia încetişor: 


„Ce-ai, Didino, ce boceşti? 
Păi vin liftele turceşti! 

Să n-ai teamă, fă, Didină, 
Nici de foc, nici de grindină, 
Nici de lotrii, nici de paşa, 
Ne păzeşte bulibaşa... “ 


Numărau opt sute de suflete, toţi truditori în ţesătoria 
iscată din osârdia Măriei Sale Vodă Şerban Cantacuzino la 
Târgovişte. Aici, în hudubaia lungă, mai lată decât 
grajdurile domneşti, se urzeau postavul albastru din lână 
îndărăpnică de Bugeac, canavăţul din păr de cămilă, 
trebuincios caftanelor divăniţilor şi feţelor subţiri din tagma 
bisericească, abaua sumanelor calice şi chiar zarpa cea 
scumpă pentru broboada ce şi-o prind cu căpeţele de 
adamant muierile în duminica Floriilor. 

Breasla se afla alcătuită din făpturi de toată suflarea: 
ţărani, târgoveţi sărmani, şi osândiţi. Aceasta era pricina 
pentru care postăvăria din vechea Cetate de Scaun a 
Valahiei, fusese poreclită Corabia lui tata Noe. 

După sfat scurt, oamenii alergară să-şi rostuiască arme. 
Fuseseră slobozi să-şi urmeze starostele, ori nu, fiece 
creştin având îngăduinţa să arate pricină de cârteală. 
Inimile dovediseră, însă, o singură bătaie. 

În dangăt de-clopote, cei opt sute de postăvari trecură 
porţile cetăţii, luând în piept calea Giurgiului. 


Târgoveţii îi cercetau holbaţi, cu silă, şi inima strânsă. 
Ocnaşii aveau obraji gălbinii, precum buruiana zăcută în 
beznă, erau năpădiţi de bărbi cărunte ori ca dohotul, vântul 
scormonind în trenţe le despuia mădularele vlăguite. 
Întinau văzduhul cu miasmă de mucegai şi bahnă stătută. 
Se aflau tineri şi bătrâni, făpturi cu căutătura înverşunată. 
Urma haină de gârbaci li se citea în tot locul. 

Ochii târgoveţilor poposeau cu spaimă mare, mai ales la 
cei văduviţi de ureche şi palma mâinii drepte. Aceştia erau 
vieţaşii,  osândiţi pentru  nelegiuiri fără de seamăn. 
Stăpânirea îi slobozise pe toţi, nedeosebind între hoţul 
mărunt şi  cârjaliul primejdios,  înduplecându-se la 
rugăciunea osândiţilor de a-şi spăla numele de ruşine, 
lepădându-şi viaţa pe malurile Dunării. 

Păşeau crunţi, aprigi, cu palmele goale. Nici o adiere de 
zâmbet nu însufleţea chipurile cioplite în stâncă. Răsuflau 
până în adâncul pieptului şi cercetau cu privire lacomă 
cerul suliţat de clopotniţe. 

O bătrână scorojită de ierni întinse şovăielnică un ulcior 
de lapte acru. Osânditul avu zvâcnet de fereală, apoi prinse 
văsciorul în amândouă mâinile. Căută cu privire de miel 
spre babă, dar nu izbuti să înnoade cuvinte de mulţămită. 

Mirosul de ocnă stărui pe uliţă multă vreme, după ce 
osândiţii pieriră, înghiţiţi de colbul drumului. 


— Paşalăc! şoptea vântul. 

—  Primejdie, oameni buni! zvoneau cu glas răguşit 
tulnicele bacilor şi clopotele mănăstirilor risipite Ia poalele 
Moldovei. 

În conacul domniei sale, de pe malul Trotuşului, boier 
Pană Boldur îşi întocmea diata!t*:. La flacăra sfeşnicului de 
cleştar, desluşeai chipul uscăţiv, ale cărui tinereţi se 
mistuiseră acum zece ori cincisprezece ani, tâmpla abia 


cărunţită, gura croită cu cosorul şi barba smolită, retezată 
rotund. Din vreme în vreme, muia pana în călimara grea de 
argint. Atunci ochii răscoleau ungherele cămării si ale 
gândului, albastrul căutăturii, îngheţat, îţi purta închipuirea 
spre anume zile din ghenar ori făurar, cu cer senin, arse de 
ger vrăjmaş. 


„Las moşiile Răchita, Grauri si Scărişoara, nepotului 
meu loan, feciorul hatmanului Duma Jumătate, şi a 
dumneaei jupâneasa Stanca, dimpreună cu satele de țigani 
Chioreni, Dumbrăvioara şi Păârlita. Tot asemenea, trei 
lefturi de diamante şi icoana Sfântului Vasile cel Mare de la 
Kiev. Livezile şi via din Vadul Oii, fratelui meu, Cozma 
Boldur fiind ca fiu dintâi şi prea iubit îndreptăţit peste 
măsură de diata părintelui meu, şi al său, pârcălabul 
Constantin al Hotinului. Asemeni, surorii mele Casandra, 
însoțită cu dumnealui, boierul muntean Danciu Buzescu, 
fiind înzestrată din belşug, când s-a fost măritat, cu moşii, 
sate de robi, galbeni şi odoare, dumneaei - zic - nimic alt 
decât iconostasul de argint, cu picioruşe de rubin al maicii 
noastre jupâneasa Nastasia ot Baia... 


Boier Pană Boldur mai lepădă urmaşilor moşiile din 
preajma leşilor, o vie - Raţa - lângă Panciu, pungi cu 
galbeni slujitorilor şi unui lefegiu leah, cu care domnia sa 
legase prieteşug temeinic în vremile de odinioară. 

Ceti încă o dată cele aşternute pe piele de vițel, dând din 
cap cu mulţumire. Nici o muiere din neam, ori de alt soi, n- 
avea să se bucure la moartea lui de danie însemnată. Nu se 
ştie când dobândise boierul pizmă împotriva femeilor. 
Surorile şi cumnatele domniei sale şoşoteau ca ar fi fost 
batjocorit de o leaşcă cu pletele ca zmeura, la curtea lui 
Ladislau. Dreptu-i că boierul petrecuse o vreme în Lehia, 
dar despre cele ce săvârşise domnia sa pe acele meleaguri 
îndepărtate umblau doar prepuieli. 


Prea zorit după catrinţă nu se arătase însă nici în 
tinereţea abia înmugurită. Vânătoare, şoimi domesticiţi şi 
preumblări lungi pe unde cutreiră doar vântul, iată ce 
cunoscuse dintotdeauna bărbatul cu tâmpla înspicată. Cu 
adevărat însă, în conacul de pe malul Trotuşului nu se afla o 
singură slujitoare, nu răspundea nicicând la bineţele 
muierilor din sat, primise cu vin şi plăcinte calde peţitorii, 
dar numai spre a-i putea împinge de umeri, cu binişorul, şi 
fără supărare afară. 


„„„Aștern acestea spre ştiinţa tuturor aflându-mă acum la 
răscrucile vieții, în prag de călătorie şi zile trudnice, căci 
mare primejdie s-a abătut asupra Moldovei. Dacă soarta 
nu-mi va îngădui cale de intoarcere, răpunându-mă 
vrâăjmaşul, fie din altă pricină, să se ştie care mi-e vrerea şi 
porunca. Și pe oricine va săvârşi dimpotrivă, blestemul meu 
cel neadormit să-l ajungă în veci, şi tot asemenea pre 
neamul său până la judecata din veac! Amin! 

Pană Boldur tretilogofăt, florar a saptesprezecea zi, leat 
1701, la conacul nostru, Bouri. 


După care boierul presără cenuşă asupra slovelor, îşi 
puse pecetea de ceară verde şi chemând slujitorul porunci 
scurt: 

— Câmegşa de zale! 


XXX 


În crâşma Rădiţei, vestită la acea vreme în tot târgul 
Bucureştilor, ba chiar şi prin aşezările megieşe - boierii 
buiaci şi bezmetici ca alde dumnealor loniţă Fărcăşan, 
clucerul Negoescu şi însuşi ginerele lui Vodă, căminarul 
Iordache Creţulescu, aici îşi istoveau blăstămăţiile - era zor 
mare. 


Răcliţa, împlinită la trup şi vârstă, îşi forfotea fustele prin 
cămară, punând cep vârtos butoaielor cu  holercă 
sârbească, mastică de la Pireu şi basamac de Piteşti. Pe 
chipul istovit doar ochii ca aluna stârneau muşteriilor mai 
copţi dulci şi tainice aduceri aminte. 

Soră-sa, Agripina, un muscal de muiere cât poarta 
mănăstirii Sfântul loan, rămasă fără crac de izmană în 
bătătură din pricina umerilor de haiduc şi a ghioagei cu 
care astâmpăra beţivanii ce se obrăzniceau din cale afară, 
acoperea butiile cu păturiş gros de rumeguş si rogojini. 

Li se încurca între picioare Stănică, târgoveţ cu stare în 
mahalaua  Brostenilor, dar ticăloşit pentru vecie de 
tămâioasa de Cernăteşti şi de pelinul Perişului. Lepădat de 
muiere, îşi câştiga vremea în crâşma Rădiţei şi-n cea a lui 
jupân Leiba din Copăceni, fiind tovarăş de nădejde, întru 
deşertarea cupelor, lui loniţă Fărcăşan şi celor pe potriva 
domniei sale. 

Prin uşa încuiată, spre a nu da năvală te miri ce alt 
beţivan înrăit, se strecura larma târgoveţilor ce se 
îndreptau către Dunăre. Trecând zgomotele prin sită, 
desluşeai dintâi clopotul Bisericii Scaune, de peste drum, 
înălţată de măcelari, apoi huruitul carelor mari, silnice la 
mers, lunecatul roţilor înecate în dohot ale rădvanelor 
boiereşti. Carete uşoare, caleşti vieneze, pântecoase, 
trufaşe şi strălucitoare, droşti verzi, zugrăvite cu flori şi 
poame, butci cu coviltir, şi călăreţi, se strecurau anevoie 
prin puzderia de căruţe, orătănii şi dobitoace. 

Rădiţa, răsucindu-se fără veste, se împiedică în ciubotele 
lui Stănică şi-l ocări mânioasă: 

— Ci du-te-n calea dumitale, omule, nu-mi sta plop în 
mijlocul odăii! 

— Merg cu voi, frumoaselor! 

Sughiţul aromea de la cinci paşi basamacul de Piteşti. 

— Ptiu! Asta-i Pepelea! 

Rădiţa rândui câteva bărdace de lut pe o policioară şi 
cercetă din ochi cămara, bombănind cu ciudă: 


— Mi l-a lepădat în poale Ioniţă Fărcăşan şi acum pas de 
te mai descotoroseşte! Caută-i urma, creştine, şi lasă-mă 
nevoilor! Bărbat nu-mi eşti, nici ibovnic, rachiul a secat. 
Atunci, de ce-mi ţii catrinţa? 

Beţivanul suspină cuminte măsurând din ochi ghioaga 
Agripinei. 

— Adevăr spui, Rădiţă! Fărcăşanu m-a lepădat şi asemeni 
lui clucerul, armăşelul şi ceilalţi truditori ai crâşmelor. Am 
spintecat tot târgul fără să le dau de urmă. 

Agripina se înălţă din şale şi conciul cânepiu rezemă 
opaițul spânzurat de bagdadie. 

— Şi ce pofteşti de la noi, jupâne? 

Dintâi Stănică sughiţă, apoi zâmbetul viclean îi trase gura 
până la urechi. 

— După domnia mea, Stănică Pară din mahalaua 
Broştenilor, n-or să asude cercetându-mă. Dar împunşi de 
sete, pe domnia ta, Rădiţă, te-or dibui, de-ar fi să-nalţe 
scară la cer. 

Crâşmăriţa apucă reteveiul vorbei şi năvăli asupra 
beţivanului: 

— Nu-ţi dogoreşte obrazul, jupâne?! Păgânii cad grindină 
la Dunăre şi pe dumneata te trage aţa la blestămăţii? 

— Vreau să pun şi eu umărul. 

— Chibzuieşti oare să culci şalvaragii cu răsuflarea? pofti 
Agripina să afle. 

— Socoteşti să-i mărunţeşti cu ulcica, ori cu pocalul? 
întrebă Rădiţă. Pe altă sculă n-ai pus mâna de la născare! 

Înaintau spre dumnealui bortindu-l cu căutătura. Stănică 
îndesă paşi de-a-ndăratelea. Pentru a le răsuci gândul, 
îndreptă degetul către palma de ferestruică, prefăcându-se 
mirat peste măsură. 

— Ce de-a boaite, Maică Precistă! 

Muierile îşi lipiră nasurile de geamlăc. Puzderie de 
călugări, care pe jos, în încălțări de lemn, şi opinci, care 
călări pe măgăruşi, năpădiseră uliţa îndreptându-se spre 
Calea Şerban Vodă. 


— Ne apucă noaptea, spuse Rădiţa, mistuită de 
nerăbdare. 

Agripina îşi deznodă pestelca, o zvârli pe vatră şi 
înveşmântă caţaveica. 

— Eu am mântuit. 

— Şi eu! se vâri muscă, beţivanul. 

Agripina săltă trei desagi cu merinde şi ieşi în curte în 
urma ei. Stănică pipăi traistele, cătând rotunjime vârtoasă 
de clondir ori ploscă. Semnele se arătau bune. Urcă în 
careta dumnealui şi aşteptă supus ca muierile să înhame, 
hotărât să se ţină scaiete de crâşmâriţe. 


Ochiul încleiat de somn al lui loniţă Fărcăşan crescu 
covrig când îl recunoscu pe clucerul Negoescu. Dintâi, roti 
privirea prin iatacul năbuşit în scoarţe şi chilimuri, apoi îşi 
săltă trupul gros într-o rână. 

— Ce-i, bre?! Ai bolânzit? 

Clucerul zâmbi eu dulceaţă, muind mânia gămanului: 

— Deşteaptă-te, Ioniţă. 

— Ce să mă deştept, că abia m-am culcat. A adus jupân 
Panaitakis, din Copăceni, vin nou... 

— Îl ştiu, Ioniţă, doar l-am băut, aseară, împreună. 

— Aşa-i, bre! Pricep, ţi s-a făcut iar sete pe rouă 
nescuturată. 

— S-a scuturat, Ioniţă, îi prânzul cel mare. Am venit să-mi 
iau rămas bun. 

De astă dată uimirea Fărcăşanului nu-şi mai găsi 
marginea. Trase cu urechea la dondănitul clopotelor, îşi 
ciupi obrajii dolofani spre deplină încredințare că nu 
visează, apoi cercetă cu luare aminte făptura clucerului. 
Negoescu înveşmântase, împotriva obiceiului, strai de 
canavăţ, giuvaerurile împodobite cu ametiste - patima 
domniei sale - lipseau. Da, ceva se întâmpla cu clucerul. 


Pesemne că totuşi, îşi prăpădise minţile şi Ioniţă se hotări 
să-l cerceteze cu blândeţe: 

— la spune, tu, fătul meu, ce te doare? Să ştii că vinul 
cela lasă un soi de ameţeală, aşa, ca un abur... 

— Dă-l păcatelor de vin, Ioniţă! se mânie clucerul. 

Fărcăşan rămase cu gura căscată. Nici pocnit cu crucea, 
din senin n-ar fi cercat buimăceală mai mare. 

— Păcatelor?! Nu blestema singurul lucru bun pe lumea 
asta, că te-o bate Dumnezeu. 

— Ci lasă-mă să vorbesc, creştine! Sultanul a poruncit 
Valahiei paşalăc! După ştiinţa Cantacuzinului, două sute de 
mii de turcaleţi se prăvălesc încoace. Plec, dară la Dunăre. 

— Tu?! 

— Toată Curtea pleacă. Rămân în târg doar Doamna, 
coconii şi două steaguri de suliţaşi. Am venit să-mi iau 
rămas bun, dar pas de te înţelege cu duşii de pe lume. 

Ioniţă, dezmeticit, sări dintre perini şi începu să-şi adune 
bulendrele în jurul trupului. 

— Vin şi eu! 

Cea dintâi vorbă rostită îi umplu gura de bucurie şi o 
poftori: 

— Vin! N-am să te las de izbelişte printre păgâni! 

— Aceasta nu-i cu putinţă, Ioniţă, spuse clucerul cu 
lacrimă în glas. 

— De ce? Suntem prieteni din totdeauna şi nici măcar 
jupâneasa Ilinca n-a crâcnit împotriva tovărăşiei noastre. 

— Acum crâcneşte Vodă. 

Sprâncenele Fărcăşanului se rotunjiră. 

— Vodă? Ce l-a pălit? Nu i-ai desluşit că de douăzeci şi doi 
de ani ne ţinem de mână? 

Inima clucerului se strânse. Cu adevărat, de douăzeci şi 
doi de ani, adică de îndată ce deprinseseră a păşi, nu se 
aflaseră departe unul de celălalt. O singură săptămână, 
când Negoescu se însurase, Ioniţă bezmeticise cuc prin 
crâşmele târgului. 

Straja Brâncoveanului bătea uliţa. Glasul slobozi lung: 


— Primejdie, oameni buni!... 

Fărcăşan scutură mâneca clucerului. 

— Spune! I-ai desluşit, ori ba? 

— l-am desluşit, oftă Negoescu. Nu pofteşte să te ia. L-au 
mâniat blestămăţiile tale din crâşma Rădiţei. 

— În tot locul am fost împreună. Şi împreună cu noi au 
fost şi vornicul Stroe şi armăşelul Creţu... 

Negoescu îşi trecu degetele prin barba castanie şi săltă 
din umeri a neputinţă. 

— Înţelege-te cu Brâncoveanu la mânie! Dintâi, că te 
socoate capul răutăţilor, şi cu închipuire bogată în a născoci 
altele şi mai de soi... 

„Boscarii, ticăloşiţi de basamac, nu-mi sunt de trebuinţă 
la Dunăre!“ spusese Vodă, dar clucerul îl cruţă. Pe obrazul 
Fărcăşanului alunecă o lacrimă, pe care o dosi repede, 
prefăcându-se apucat de strănut. 

Negoescu cercă să-l aline. 

— Şi apoi tu n-ai dregătorie, Ioniţă. 

Gămanul privi o vreme umbletul zorit al târgoveţilor, 
pădurea de sulițe meşterite în pripă, şi ferindu-şi chipul 
întrebă cu obidă: 

— Ăştia au dregătorii? Au cerut învoirea lui Vodă să 
reteze poftele şalvaragiilor? 

Negoescu se ridică de pe marginea crivatului şi îi prinse 
umerii. 

— Leapădă necazul, Ioniţă. Sunt încredinţat că ne-om 
întâmpina curând. Rămas bun... 

Părăsi iute cămara, căci privirea înrourată a Fărcăşanului 
îi răsucea piron in inimă. 

În urma lui, boierul îşi prinse tâmplele în palme şi începu 
să chibzuiască. După puţină vreme, porunci slujitorilor strai 
de călătorie. 


Adumbrit la chip şi la cuget, dar mai cu seamă buimăcit, 
trecea dumnealui Ioniţă Fărcăşan, în rădvan mititel cu un 
singur cal, pe ulițele Bucureştilor. 

Nu-şi credea ochilor. Inima târgului încetase să bată, 
cetluită de o vrajă blestemată. Peste tot porţi închise, fereşti 
oblonite, pustietate cenuşie în care boierul simţea zvâcnetul 
primejdiei. Ici, colo, ultimele pâlcuri de târgoveţi, cu chipuri 
neguroase, împietrite, se îndreptau spre Dunăre, câte o 
babă, uitată de moarte, rezema ulucile zăplazului. 

Tristeţea înfipsese gheară de hultan în grumajii lui Ioniţă. 
Unde, Doamne, erau Bucureştii de ieri-alaltăieri, cu muieri 
chipeşe şi bărbaţi lumeţi? Ce mână satanicească mânjise cu 
păcură culorile dulci sărbătoreşti ale târgului? Unde au 
pierit caftanele, şi atlasurile florii, râsul şi voia bună a 
uliţelor, aroma caişilor şi a prunilor daţi în floare, de ce-au 
amuţit glasurile mămularilor? 

lacă Uliţa Mare. Deunăzi, abia te puteai strecura printre 
tejghelele ciotcă de marfă, urechile îţi vuiau de larma 
armenilor, şi a grecilor, şi a ovreilor ce-şi făleau neguţătoria, 
în cuvinte şi stihuri iscusite. Aici, în dugheniţa lui jupân 
Avram, poposea dumnealui loniţă dimpreună cu ceilalţi 
tovarăşi de petrecere, în zori de ziuă, spre a se desfăta cu 
covrigi şi plăcinte fierbinţi, alăturea, în prăvălia lui Mihalcea 
postăvarul, risipea câte două ceasuri spre a-şi atege 
țesătură ori  cingătoare de  caşmir.  Damascurile, 
brocarturile, catifelele, muselinurile şi zaramfirul iscat, din 
fir de aur, curgeau valuri, iar neguţătorul te trăgea de 
mânecă, nu-ţi lăsa răsuflet, scotea altă mătase şi alţi coţi de 
atlas, spre a te împiedeca să tragi cu ochiul la marfa lui 
Proca Cupeţul ori Limbă Dulce, ori Lambru... 

Unde sunt meşterii braşoveni, aurari şi argintari cu o 
avuţie întreagă de odoare şi ghiuvaeruri pe tejghea? Unde-i 
Ali bragagiul, şi Nikos plăcintarul grec, unde se află jupân 
Antohie, cititorul în stele, care pentru cinci arămioare îţi 
turna la minciuni să ai la ce chibzui o lună? Unde au pierit 
Ilie, milogul cel orb, şi Marghioliţa cea frumoasă, 


negustoriţa de  bibiluri şi Dobre cavaful, şi Pavel 
Gabroveanul? Tocană de berbec, ardei iuți, şi ghiudem ca la 
dumnealui nu se mai aflau! 

Erau toţi prieteni de-ai domniei sale şi dacă se avânta în 
Uliţa Mare, Ioniţă îşi prăpădea jumătate din zi. Toii îl ţineau 
de poale, îl îmbiau cu marfă, iar Fărcăşanu, cel mai îndrăgit 
boier din târg, cunoscut de la Curte şi până în Mahalaua 
Calicilor, şi din bahnele Bucureştioarei până la cişmeaua lui 
Dura, sta cu ei la voroavă, îşi deşerta desaga cu snoave şi 
râs, chimirul de parale... Da, toţi îl îndrăgeau şi chiar în 
inima lui Vodă găsise, cândva, petec de loc... 

Boierul îţi înghiţi lacrima. Nu pricepea ce anume stârnise 
atât de amarnic mânia Măriei Sale. Ticăloşii săvârşise 
dintotdeauna, căci era icoană geamănă părintelui său, boier 
Zaharia, dar nu-şi amintea în ultima vreme de nici o ispravă 
mai gogonată. 

Pustie se afla şi Curtea Domnească. Treptele albe i se 
păreau acum lui loniţă iscate din oase şi nu din marmură, 
pe parmaclăcul înalt nu-şi mai dădea drumul să lunece în 
volbură de fustişoare domniţa Bălaşa. Străjile, neclintite, nu 
mai zâmbeau, priveau ţeapăn, cu chipuri de piatră. Pe Podul 
Mogoşoaei nu se vedea ţipenie de om şi aceasta i se păru 
Fărcăşanului cu adevărat de neînchipuit. De buna seamă, 
dacă cercetai cu dinadinsul, zăreai doi-trei străini în curtea 
hanului Şerban Vodă, dar şi ăştia aveau calabalăâcul strâns 
şi caii înhămaţi, un moşneag stâlpea zidul cel răsuriu al 
Bisericii Zlătari, potcapul unui călugăr sălta, ca o flamură 
neagră, dincolo de gardul Bisericii Doamnei, iar la Sărindar, 
zăluzii şi duşii de pe lume îşi primeau tainul de dimineaţă. 

Un gând pişcă, ţânţar, inima Fărcăşanului. Unde sunt 
crâşmarii? Au luat şi ei drumul Dunării? Acum băga 
dumnealui de seamă că toate Tunelurile Vieţii, după cum le 
numeau veneticii aciuaţi ori în trecere prin Bucureşti, 
aveau porţile cetluite. Ferecat la Rădiţa, ferecat la 
Botezatu, la Uşurelu, la Pantelimon Rachiu-Dulce, la 
Silvestru, la Dumitrache. Şi unde, anume, se aflau tovarăşii 


de petrecere? Bun, logofătul Andronic, Negoescu, 
armăşelul Stroe şi alţii, pe potriva dumnealor, sunt cu Vodă, 
dar ceilalţi? Târgoveţii de toată mâna, cu care Ioniţă se 
întâmpina înaintea meselor negeluite şi a cupelor pline. 
Făcuse ocolul Bucureştilor şi nu întâlnise un singur nas 
roşu! 

Înciudat şi nedumerit, Ioniţă întoarse spatele conacului 
domniei sale aflat peste drum de Mănăstirea Sărindar, 
îndreptându-se spre Biserica Scaune. Pe aici foarte aproape 
de uliţa Filipescului'2, se afla Cocoșul Negru, o crâşmă 
înfundată într-o pivniţă, despre care puţini târgoveţi ai 
acelor ani aveau ştiinţă. Jupânul, Haralamb Plătică, ţinea 
basamac vârtos, dar mai ales îngăduia muşteriilor să joace 
musca, zaruri şi conţina, aprig osândite de Brâncoveanu. 

Stolnicul Cantacuzino, ale cărui iscoade se strecurau 
pretutindeni, cunoştea fără îndoială aceste nelegiuiri, dar 
punea prea mare preţ pe veştile şi zvonurile culese aici 
pentru a-i ştirici ceva Măriei Sale. 

Din uliţa Cavafilor răzbi până la urechile boierului glasul 
străjii: 

— Primejdie, oameni buni! 

Deunăzi, aceleaşi glasuri ştiriceau altminteri: „Ceasurile 
cinci. Sănătoşi oameni buni?“ 

Ioniţă Fărcăşan suspină cu cârcel în inimă şi dădu bici 
calului. 

Primejdie! Vorba străpungea Cetatea de Scaun a Valahiei, 
bătea cu pumnii în porţile oamenilor, săgeta văzduhul înalt, 
fără păsări. 


Mirosul de holercă ajungea până în uliţă şi, înainte de a 
lega dârlogii bidiviului, boier Fărcăşan ghici că de astă dată 
a nimerit-o. Izbi uşa de perete şi cobori treptele adânci, 
asupra cărora stăruia anevoie flăcăruia unui opaiţ. Rămase 
în prag preţ de câteva clipe, cercetând prăpădul. 

În pivniţa mucegăită, cu ziduri linse de firicele subţiri de 
apă, zăceau betegiţi de holercă vreo douăzeci din cei mai 


cercaţi beţivani ai târgului. De bună seamă, nu puteau lipsi 
jupân Niţă, cu potcovărie în Mahalaua Vergului, Mitrică 
Pântece, vornicel la Banul Dudescu, Bălănică, al treilea 
calemgiu al boierilor Buzeşti, Iordache Cuculeţ, dascăl la 
Biserica Dintr-o zi - bineînţeles, cine a pomenit lâna la 
broască şi petrecere fără lăutari? - Ghiţă Păun, alt glas de 
aur, dar cu slujbă de pisar mărunt, la armăşoaia Știrbey. 

Fărcăşanul nu-şi mai urmă socoata. Îi ştia pe toţi, şi chiar 
dacă acum dormeau horăind vârtos, care pe mese, care 
dedesubt; era de ajuns să vadă o mânecă de dulamă, un nas 
vânăt, ori un vârf de ureche, spre a ghici bezmeticul. 

Cârciumarul săltă de sub tejghea un cap unsuros şi 
ciufulit. La vederea Fărcăşanului, dădu să se ridice, dar 
genunchii moi nu-i îngăduiră. 

— Cine v-a răpus, bre jupâne? 

Boierul se topea de uimire. Aici se simţea că fusese urgie 
mare, chef lat, căruia i se duce vestea, şi se minuna că o 
asemenea ispravă se putea întâmpla fără ca dumnealui, 
Ioniţă, să aibă ştiinţă. 

— Holerca de Piteşti, cucoane, rosti greu Plătică. De trei 
zile... Domnia ta pricepe... Mi-am cinstit patronii, sfinţii 
Petru şi Pavel. 

— Păi pe tine te cheamă Haralamb, blestematule! 

Plătică clătină din cap arătând cu degetul spre betegiţi. 

— Domniile lor m-au fost încredinţat că-mi zice Petru şi 
Pavel. 

Închise ochii şi alunecă moale sub tejghea. Boier 
Fărcăşan, cuprins dintr-odată de mânie, slobozi răcnet 
năpraznic, stârnind zarva clondirelor! 

— Deşteptaţi-vă, ticăloşilor! 

Trezit pe neaşteptate şi încă bezmetic, nepricepând ce se 
petrece, dascălul Iordache Cuculeţ începu să cânte cu 
inimă: 

— Auzit-aţi de un oltean/De un oltean de un craiovean/Ce 
nu-i pasă de sultan?... 


Ghiţă Păun clipi din ochi, îşi sumeţi gâtul suleag şi se 
grăbi să-i ţină tovărăşie: 

— „.„„Auzit-aţi de un Mihai/Ce sare pe şapte cai/De strigă 
Stambulul vai?/Auzit-aţi... 

— Dar de harapnicul meu, auzit-aţi? 

Fărcăşan izbi aprig cu pumnul în masă şi simţi durerea 
furnicându-l până la cot. 

— De ajuns, netrebnicilor! Dacă nu încetaţi, vestesc 
străjile Brâncoveanului. 

Cuculeţ întrebă cu nedumerire. 

— Ce ţi-am făcut, cucoane Ioniţă? 

— Dă-i "nainte! îl îndemnă cu limba împleticită pisarul 
armăşoaiei. 

Glasul Fărcăşanului mugi. 

— Tâlharilor! Primejdia a golit Bucureştii şi vouă vă arde 
de cântec şi zaiafet! Toată Valahia-i la Dunăre. 

— Nu chiar toată, sughiţă Niţă potcovarul. Nici domnia ta 
nu te-ai urnit. 

Începuseră unul câte unul să-şi ridice ţestele năclăite, 
străduindu-se să desluşească ce anume iscase stenahoria 
boierului. 

— Poftesc să taci sau scot gârbaciul! tună Fărcăşanu. Pui 
de căţele! Luaţi aminte la ce vă spun. Nu sunteţi de folos 
nimănui, nu săvârşiţi nimic cu judecată şi căpătâi. Uliţa, 
rachiul băut pe lună holbată şi podăresele din Mahalaua 
Calicilor, iacă asta-i toată ştiinţa şi truda voastră. lar 
bezmeticul de mine, asemeni vouă! 

— Ce vrei de la noi, coane? se tângui Ghiţă Păun. 

— Să vă ispăşiţi mărunţişul păcatelor mergând la Dunăre, 
căci cele mari în veci nu vor fi iertate! Fiece creştin poate fi 
de folos acum hotarului şi oricât de netrebnici ne-am afla, 
nu suntem de prisos. 

Beţivanii se priviră lung. Har Domnului, nici unul nu 
aducea a oştean! Pântece, vornicelul Dudescului, slobozi 
întrebare sfioasă: 

— Şi cum socoate domnia ta c-om ajunge acolo? 


— Cu rădvanele mele. Le poruncesc şi în jumătate de 
ceas ne urnim. lot eu voi griji de merinde. 

Niţă potcovarul se ridică, rezemându-se de mese. 

— Îi bine, boier Fărcăşan. Domnia ta rostuieşti bucatele, 
jupân Haralamb holerca... 

— Pofteşti holercă?! se răsti Ioniţă. Veţi depune la cea 
dintâi biserică jurământ, sub blestemul afuriseniei, şi a 
bubei rele, şi a vinului oţetit, că n-o să gustaţi picătură de 
basamac, atâta vreme cât primejdia ce ne asupreşte nu se 
va fi mistuit. 

— Mai degrabă îmi retez o mână! strigă Niţă potcovarul. 

Ceilalţi betegiţi îl ajunseră degrabă din urmă: 

— Sfinţii părinţi poruncesc să nu-ţi furi singur viaţa! 

— De la botez nu mai cunosc gustul apei! 

— În ruptul capului! 

Gârbaciul Fărcăşanului le curmă îndărăpnicia, zvârlind 
şerpi pe spinările netrebnicilor. Când vaietele conteniră, 
dascălul Cuculeţ întrebă cu tâlc: 

— Şi domnia ta te supui postului? 

Ioniţă chibzui o clipă apoi rosti apăsat: 

— Şi eu! 

Ghiţă Păun prinse să îngâne încetişor: 

— Alelei! Mihai, Mihai!/Că de noi milă nu ai,/Să ne scapi 
de-amar şi vai... 


De ce se numea acel sat de la potcoava Prutului, 
Plopşoru, avea să rămână în veci o taină, căci singurul 
copac care umbrea meleagul era salcia bocitoare. 

Cătunul număra vreo treizeci de case, două sute de 
suflete, opt porci, patru văcuţe, douăzeci de gâşte brumării, 
o bisericuţă de lemn, o fântână - a Tătarului - si o 
sumedenie de câini uliţarnici, neasemuit de blajini, ce o 
duceau într-un post necurmat din ghenar, zi de întâi, până 


la asfinţitul lui indrea!%:. Plopşoru era aşezare sărmană din 
pricina pământului ticălos, doar piatră seacă, urzici şi 
scaieţi, iar bieţii creştini, pentru a dobândi o îmbucătură, se 
aflau siliţi să slugărească în sate mai procopsite ca 
Voineasa, Volbura, şi chiar Albiniţa, aflate la depărtare de 
mai multe poşte. Oamenii din cătun se socoteau cei mai 
oropsiţi din întreaga ţară a Moldovei, căci, după cum 
spuneau bătrânii, dacă pământul n-are margine, sărăcia şi- 
a găsit-o aici, la Plopşoru. 

Cea mai nevoiaşă gospodărie o ducea Iliuţă, un băietan 
de vreo zece ani, bălan, şi cu obrazul stropit de pistrui 
cârmizii, asupra căruia urgia lui Dumnezeu căzuse ţeapănă 
în urmă cu vreo doua primăveri, când apele peste măsură 
de mânioase ale Prutului năruiseră podul de la Măgura. 
Atunci pieriseră părinţii dumnealui, loan şi Safta, întorşi 
dintr-o cumetrie, lăsându-l pe Iliuţă stăpân peste un bordei 
de lut, o fărâmă de ogradă cu un măr pipernicit, câteva 
trenţe, şi un gâscan, pe nume Tilică. 

Muierile din sat cercară dintâi să-l aciueze pe lângă o 
bătrână, văduva văcarului din Plopşoru, apoi lângă foalele 
fierarului, unde ar fi putut deprinde un meşteşug. Iliuţă 
însă se dovedise sălbăticiune, îndărăpnicindu-se să-şi 
poarte singur de grijă. Nu bătea la uşa nimănui şi nici 
măcar la pomana porcului, de Ignat, nu se îngrămădea. 

De la o vreme, muierile cu gospodăria burduşită de 
necazuri, osteniseră să-i mai ţină seama. lliuţă se 
deprinsese să-şi amăgească foamea cu te miri ce, născocind 
merinde şi rânduială nouă bucatelor. lacă, de-o pildă, 
floarea de soc şi salcâm, fiartă ori prăjită, îi cu osebire 
gustoasă. De unde oloi sau untură? La Voineasa, zâna 
soarelui creşte şi pe margine de uliţă, totul e să te grijeşti 
din vreme şi apoi să fii răbduriu, să freci cu nădejde 
sămânţa între două pietre netede. Pentru o cană de untură, 
faci rânduială în Biserica Sfântului Gheorghe din Măgura, 
iar părintele Gavrilă, dacă-i mulţumit, nu se scumpeşte să-ţi 


vârfuiască bocceluţa cu două-trei ouă, o felioară de şorici şi 
câţiva pumni de grăunţe, pentru Tilică. 

Dar castanele coapte? Dar găluştele de hribi? De făină nu 
ducea lipsă. În fiece lună lua drumul Albiniţei, şi petrecea 
două nopţi la moara lui Dumitrache, căci Iliuţă se dovedise 
meşter mare în vânatul cloţanilor. Înşiruia prada la priveală 
şi jupânul începea să numere. Pentru treizeci de chiţorani 
primea o baniţă de făină de grâu şi una de păpuşoi. Acasă, 
Iliuţă le răsturna în ulcioraşele de lut, care lipeau peretele. 
Îi plăcea rânduiala şi de curată ce se afla, cămăruţa părea 
dezmierdată. 

Tilică, gâscanul, îşi avea culcuşul într-un paneraş lângă 
vatră, ca prieten singur şi de credinţă. 

Iliuţă îi mângâie creştetul şi înainte de a sufla în opaiţ, se 
aşeză pe marginea crivatului, grăindu-i cu dulceaţă: 

— N-am uitat nimic, Tilică. În straiţă se află ciubotele, 
cojocul, cuţitaşul de la tataia, iconiţa, o azimă întreagă, un 
boţ de brânză şi grăunţe pentru domnia ta. Cu aceasta 
chibzuiesc că am mântuit... Tot astfel, chibzuiesc să ne 
ajungă merindea până om da ochii cu păgânii, la Dunăre, şi 
i-om birui. De-amu să tragem oghealul, căci mâine ne 
pornim în zori şi socot că avem oleacă de drum a străbate. 
Cam de aici până în Albiniţa, de două, ori trei ori. Nu poate 
fi mai departe, Tilică! Ar însemna să ajungem la prăpastia 
cea mare, care hotărniceşte pământul. Îţi doresc domniei 
tale somn dulce. 

Iliuţă suflă în opaiţ şi se strecură sub învelitoarea de câlţi. 


Semnele primejdiei dobândiseră vlagă, vestind fără de 
odihnă: 
— Paşalâc! 


Capitolul VIII 


LA HANUL TĂTARILOR 


Numai cine a bătut drumurile apelor ştie cât sunt de 


anevoioase, mai cu seamă în ceasurile când vântul stârneşte 
mânia adâncurilor, născocind valuri flămânde. Catargele şi 
caicurile încep atunci un dans bezmetic, se înalţă şi se 
năruie, sfârşind între colții stâncilor viclene. 

După socotinţele lui Stavros, la licăritul stelelor, fugarii 
trebuiau să pună piciorul în Crâm. Marea se zvârcolise, 
însă, stăpânită de dihonie şase zile şi şase nopţi, purtând 
caicul pană nevolnică. Abia în a şaptea zi, apele osteniseră 
lepădându-i la mal. 

Sunt lesne de înţeles patimile jupâniţei Raluca, de vreme 
ce mămularul, hârşit printre drumeţii mării, rezema, galben 
ceară, catargul. Fata postelnicului Balş îşi trăgea anevoie 
sufletul, cu căutătura pierdută în urzeala norilor şoricii. 
Nici lacrimile, nici chemările lui Ahmed, îngenuncheat la 
căpătâi, nu izbutiseră să-i trezească luarea aminte. Jupâniţa 
părea un crin peste care o mână netrebnică zvârlise apă 
opărită, părea ram de cireş în floare bătut de grindină, 
firicel firatic de iarbă, strivit de călcătura zloatei. În ochii 
jupâniţei liliacul se ofilise. 

Feciorul califului îi ispitise cu rugăciuni fierbinţi şi pe 
Domnul Isus şi pe Alah. Cerul rămăsese surd stârnind 
blestemele lui Ahmed. Abia pe țărm ametistul cercetă sfios 


ochii jupâniţei, iar degetele fetei căutară mâna puiului de 
turc. 

Stavros îşi lepădă paraponul, suduind greceşte, şi măsură 
beteşugurile slujitorului. Primejdiile încrucişaseră şi mai 
abitir căutătura lui Kostas, dar, spre marea mirare a 
mămularului, păşea fără sprijin. 

— Unul din noi e mărăsin! spuse încredinţat zbanghiul, 
căci prea numai cu belele a plouat. 

— Unul din noi e binecuvântat de ursitoare! o întoarse 
Stavros. Sub ochii noştri s-au prăpădit în adâncuri şase 
caicuri şi două catarge împărăteşti! Îşi redobândi surâsul 
uleios: Se cuvine dară să-mi aduci mulţămită... 

Kostas socoti repede noroacele mămularului, dovedite în 
puzderie de prilejuri, şi îşi zise că, hotărât, unchiaşul făcuse 
legământ cu diavolul. 

Se aflau sub zidurile vechii cetăţii Chersonesus, de pe 
limba Crimeii, udată din belşug cu sângele grecilor - 
întemeietorii cetăţii -, al mongolilor, al tătarilor şi al 
oştenilor osmanlâi, care izbutiseră încă de la 1475 să-ipună 
zăbală. Grecul măsură mulţumit flamurile verzi de pe 
ziduri, apoi îşi plecă privirea. Lângă pântecele caicului 
norocos, Ahmed strângea la piept icoana jupâniţei. Vântul le 
lipea veşmintele ude de trup, îi împingea de umeri să-şi 
rostuiască adăpost. Puiul de turc îşi plângea bucuria, 
cerşitorind cerului iertare pentru vorbele necugetate. 

— Copil fără minte! pufni a dispreţ grecul. Cercetează-le 
stricăciunile, Kostas! 

— Soiul rău nu piere, stăpâne! Ori, după socotinţele mele 
amândoi s-au născut din păcat. 

Îşi cuprinse înfrigurat umerii în palme oftând: 

— Bine că s-a isprăvit cu bine! 

— Dar s-a isprăvit? întrebă Stavros, într-o doară. 

— Pojarul a mistuit ascunzăoarea domniei tale din 
Istanbul, în vreme ce deliii lui Ramy pândeau să nu scape 
cloţan, spuse nedumerit slujitorul. Marele vizir şi iscoadele 


valahilor sunt, dară, încredinţaţi că ai închis ochii pentru 
vecie. 

Neguţătorul zâmbi strâmb. 

— Nu prea năduşeşti cugetând, Kostas! Toate cancelariile 
de taină ale Evropei mi-au întins clapce peste clapce, 
poftind să mă piardă. Ştii de ce n-au izbutit? 

— 'Te ţin noroacele de subţiori. 

— Eu le ţin! Cercetez de zece ori, de o sută de ori locul 
înainte de a păşi şi nu uit să întorc capul spre a mă 
încredința că n-am lăsat urme. Ori urmele lăsate în 
ghimirlia mistuită de foc sunt limpezi, le poate descâlci şi un 
prunc. Radu Andronic nu-i nătâng şi mă cunoaşte îndeajuns 
ca să fi prepuit că ascunzătoarea e vizuină. Dibuind hruba, 
ajungea la grajd. Să-ţi istorisesc unde nimereşte, urmând 
semnele lăsate în colb de roţile rădvanului? Dacă vrei să 
trăieşti mult, poftoreşte-ţi că şi Ramy Mehmet a făcut 
aceleaşi socoteli! 

Slujitorul îşi anină privirea de apele întunecate. Surâsul 
cel uleios se ivi din nou pe buzele Paingului: 

— Drumurile mării sunt păzite de catargele turceşti şi 
logofătul o ştie. Ştie de asemeni, că atâta vreme cât Ahmed 
se află printre noi, acele catarge vor primi poruncă să-l 
arcănească. Îndreaptă-ţi ochii spre uscat, Kostas, căci dintr- 
acolo va veni. Pe mare s-ar putea ivi caicul trimis de marele 
Vizir. Pentru el nu se află oprelişti. 


Semnul puterii de la gâtul lui Ahmed îngenunche 
dregătorii cetăţii, aşa cum era de prepuit. Fură poftiţi, de 
îndată, cu plăcinte calde, li se rostuiră veşminte uscate şi 
adăpost în seraiul paşei. 

Fugarii  dormiră  neîntorşi optsprezece ceasuri, 
dobândindu-şi vlaga prăpădită pe mare, după care Stavros 
se înfăţişă mectubgiului. 

Era un poloboc de bărbat, robit pântecului, cu ochii 
năpădiţi de grăsime. Mămularul îi dădu să înţeleagă că 


feciorul Califului se călătoreşte spre tătarii lui Zârne, împins 
de anume dedesubturi politiceşti. 

— Muradja Septar, urmaşul lui Mahomed, urmă grecul 
îngustându-şi  căutătura, pofteşte ca nimeni  drept- 
credincios sau ghiaur, să n-aibă ştiinţă despre drumurile 
noastre. 

Mectubgiul îşi culcă barba in piept, semn că a deprins 
poruncile treburilor de taină. 

— Neprietenii Coranului, susură mămularul, opintesc să 
ridice stavilă rosturilor lui Ahmed, iar printre acei 
neprieteni se află şi două iscoade valahe. 

— Prepuiam de mult că Vodă Brâneoveanu şi mai cu 
seamă stolnicul Canlacuzino au două limbi. Vor sfârşi la 
Şapte Turnuri! 

Stavros încuviinţă zorit, adăugând: 

— Se cere, dară, ca Valahii să fie mărunţiţi. 

— Domnia ta îi cunoşti? 

Grecul îi înfăţişă, prin vorbe puţine dar bine alese, pe 
Radu Andronic şi Ilie Machidon, având grijă să-i ştiricească: 

— "Țăranul se slujeşte de ciomag şi de câine. Dacă 
chibzuielile îl silesc să se lepede de dulău, bâta, în schimb, îl 
va urma credincioasă, căci nu cunoaşte meşteşugul 
ascuţişurilor. Sunt, dară, lesne de oblicit. 

— Fii fără grijă. Oamenii mei vor trece prin ciur fiecare 
caic sosit. 

— Am temeiuri să cred că iscoadele Cantacuzinului vor 
bate cărări uscate. Trei asemenea cărări leagă meleagurile 
românilor de aşezările tătăreşti. 

— Vor fi cercetate! 

Boarea zâmbetului sfios umezi buzele lui Stavros. Spuse 
alegându-şi cu grijă vorbele: 

— Războinicii padişahului au dobândit în inima mea loc 
de cinste, pentru vitejia lor fără de pereche. În lupta 
dreaptă, nimeni nu-i poate birui! Iscoadele valahilor, însă, 
sunt deprinse cu viclenii netrebnice... 

Mectubgiul râse: 


— Patru ieniceri chibzuieşti că-s de ajuns pentru a-i 
hăcui? 

— Prea luminatul Muradja Septar m-a învrednicit să-ţi 
ştiricesc că ar pofti să îndrepţi câte douăzeci de iatagane 
pentru fiecare valah... 

Turcul holbă ochii, barabule, dar nu îndrăzni să 
crâcnească. 


De îndată ce trecură hotarul Moldovei dinspre soare 
răsare, slujitorul logofătului mângâie creştetul lui Simion 
poruncindu-i: 

— Înainte! 

Câinele, deprins cu asemenea slujbe, o zbughi cercetaş. 

Radu Andronic privi pe furiş chipul lui Machidon. De 
două zile călărea înnourat, măcinat de griji. 

Trecuseră prin Chipriana, căci Ilie poftise să-şi hrănească 
traista cu primeneli şi pilde noi. Satul, sărăcit cu 
desăvârşire de gospodari şi orătănii, ghemuise arici inima 
slujitorului. Dibuiseră cu greu, într-un poloboc de curechi 
murat, o scovergă de babă care se ascunsese, prepuind că 
bat păgânii. De la ea aflase Machidon isprava Smărăndiţei... 

Puhoaiele de români, bărbaţi, muieri şi moşnegi „care-şi 
croiau matcă spre Dunăre, împestriţând drumurile, nu 
izbutiseră să îmblânzească privirea slujitorului. Radu 
Andronic socotise să-l lase în zeama lui o vreme, şi abia 
acum, când păşiră pe pământ vrăjmaş, căută sămânță de 
vorbă: 

— Martor mi-e Dumnezeu că nu-s eu omul carele 
opinteşte să semene dihonie, dar tare mă tem că nevasta 
domniei tale bate cărări stâlpite de ochi poftalnici... 

— Tare mă tem, o întoarse slujitorul, că am ajuns nevasta 
nevestei mele! Dacă rezemam pridvorul, cu parul la 


subţioară, aşa cum se cere, diavoliţa n-ar fi cutezat să mâne 
muierile la Dunăre. 

Logofătul oftă fără credinţă, osândit, chipurile, de grijile 
slujitorului. 

— Să nădăjduim că Cel de Sus n-o să ruşineze obrazul 
Chiprianei, plouând cu prunci nelegiuiţi... 

Pe chipul ţăranului îmboboci, cuminte, zâmbetul. Spuse 
armăsarului: 

— Umblă pe la noi o vorbă: când boierul te suduie să fii 
mulţămit că nu te bate. 

— Mi-a venit şi mie apa la moară, Machidoane. Îmi fac 
nădejdi că nu te-am mâhnit pentru că nu găseşti răspuns. 

— Ştii domnia ta, logofete, ce-o zis fluturele când s-o 
aşezat pe o creangă de stejar: „Hm! trag nădejde să n-o 
Trup!“ Dă-i, rogu-te, cu credinţă înainte, căci bidiviii aiştia 
sunt numai urechi, dornici de hâtrenie căftănită... 

Logofătul băgă, mulţumit, de seamă că diavolul cel 
şugubăţ din Ilie Machidon îşi arată iar corniţele şi porni în 
galop pe urmele lăsate de coada lui Simion. 


Drumul prin pusta tătarilor umbla neghiob, lipsit de 
sprijoana pădurii, sau a  gorganelor moldoveneşti, 
înveşmântate în livezi şi viţă de vie. O ploicică vădană 
cuminţi colbul. Noaptea ajunse călăreţii din urmă, culcând 
la pământ zdreala de lumină. Apele bătânului fluviu mai 
luciră o vreme, apoi intrară în stăpânirea umbrelor. 

Înaintau orbeşte, bizuindu-se pe ştiinţa armăsarilor. Ilie 
Machidon şopti cu fereală: 

— Opreşte, logofete! 

Auzise scâncelul lui Simion, tupilat printre brusturii de la 
poalele drumului. Slujitorul descălecă poftind să afle ce 
anume stârnise prepuielile dulăului. Îi urmă căutătura. La o 
zvârlitură de săgeată, desluşi trupul suleag al podului, 
născocit din lotci, lipite pântece lângă pântece. 

— Ce ştiriceşte Simion? întrebă Radu Andronic. 


— Cu îngăduinţa domniei tale, spuse slujitorul, fără urmă 
de zâmbet, cânele e de părere că cine se fereşte de copita 
muştei, e pălit de cea a calului... 

— Nu-i şi el din Chipriana? M-aş fi mirat să nu cugete... 
Aşadară? 

— După socotinţele lui Simion, nu prin cele pârloage se 
cuvine cercetată primejdia, ci la buza podului. De, ţăran 
prost, nu trebuie să pui temei pe spusa lui... 

Radu Andronic borti întunericul cu căutătura. 

— Dneprul e apă mânioasă, năpădită de vârtejuri. E peste 
putinţă s-o treci călare. Câinele a chibzuit, dară, mai 
sănătos decât stăpână-su, ca de obicei. Toate cărările pustei 
se adună la pod. Dacă Stavros şi-a presărat urma cu clapce, 
acolo ne aşteaptă cea dintâi. Vezi ce poţi afla, Machidoane. 

Țăranul se rupse de drum şi lipi pământul târându-se 
şerpeşte. 


Umbletul lui Ilie Machidon nu stârni o singură frunză sau 
vreasc. Se ivi pe neaşteptate, după vreun ceas, zâmbind 
mânzeşte. 

— Ai avut şi de astă dată dreptate, logofete. Ferice de 
slujitorul cu asemenea stăpân! 

— A dat Dumnezeu să te întorci? Simion era încredinţat 
că ai adormit... Spune! 

— Patruzeci de şalvaragii păzesc podul, ştirici Machidon. 

— Tătari? 

— Turci. Cercetează noaptea cu urechea şi căutătura. 
Aşteaptă, se vede treaba, călători de la Moldova... 

— Pe noi ne aşteaptă! Hm! Greu de răzbit! Cum sunt 
apele? 

— Mânioase Bistriţă! 

Radu Andronic îşi muşcă buzele pe gânduri: 

— Se cere născocit un vicleşug! 

— Aşa chibzuiam şi eu, spuse slujitorul. 

Scoase în priveala logofătului un fanar arăbesc meşterit 
anume pentru vreme de furtună, şi-i cercetă nemţăşugul. 


— Cu îngăduinţa, domniei tale, logofete, drăcovenia 
aiasta ar putea amăgi păgânii. 

— De unde ai rostuit-o? 

— De pe prispa podarului. Dacă-i aţâţâm feştila şi-l 
aninăm de gâtul unui cal, iar acel cal va dovedi ascultare 
pornind singur în josul apei, am putea curăța capătul 
podului de şalvaragii... 

Radu Andronic îl privi cu luare aminte prefăcută: 

— Nu te mai recunosc Machidoane! Ştii c-ai brodit-o? 

— Ştiu, boierule. Vorba ceea, cere ajutor de la ţăran şi 
povaţă de la sătean... 

Înfăşurară copitele armăsarilor în petice, spre a scuti de 
veşti urechile păgânilor, şi porniră cotiş, pe pârloage. 
Vântul, stârnit de dihonia norilor, născocea zgomotele de 
trebuinţă. 

Radu Andronic privi cerul: 

—  Grăbeşte-te, Machidoane, acu, acu, biruie luna! 
Gâlceava apelor le vesti că malul se afla prin apropiere. 

Radu Andronic se adăposti într-o beucă, săpată de valuri, 
ciocni amnarul de cremene aprinzând fanarul. Machidon 
scoase şaua de pe bidiviul dumnealui şi-i anină luminiţa de 
gât, îmboldindu-l: 

— La vale! 

O poruncă lepădată în limba păgânilor strică liniştea. 
Zgomote dese de copite ştiriciră că viclenia ţăranului 
dăduse în pârg. Valahii făcură cale întoarsă o vreme, apoi 
cotiră oblu, spre pod. Luna izbuti să se scuture de nouri, 
arătând cu degetul şase fesuri rămase de strajă, îşi 
împărţiră, frăţeşte, prada prin semne, apoi se năpustiră 
scoţându-şi armele. 

Bâta lui Ilie Machidon muie un şalvaragiu înfipt, apoi 
zugrăvi bătaia grindinei, potolind ascuţişurile celorlalţi doi, 
aflaţi în grija dumnealui. Logofătul lupta cu amândouă 
mâinile, după obicei, împărțea lovituri  iscusite, 
aducătoarele giulgiu. Simion cuminţea, deplin, betegiţii 
care-şi scăpaseră hangerele şi umblau să le ridice. 


Urletele drept-credincioşilor, bortiţi, ori numai speriaţi, 
chemară înapoi grosul oştenilor. Radu Andronic strigă: 

— Lasă-i pe cei rămaşi în seama mea şi rostuieşte-ţi un 
cal, Machidoane! 

Slujitorul ochi un bidiviu rotat, printre armăsarii aninaţi 
de parmaclăcul podului, şi sări în şa. 

—  Drumu-i slobod! vesti logofătul culcând ultimul 
şalvaragiu. 

Porniră în galop, strânind toacă padina. Calul slujitorului 
da semne de nesupunere. Radu Andronic, văzând puzderia 
de turci venită din urmă, strigă: 

— Lasă-l şi sări în spatele meu! 

— Or să ne-ajungă. 

— Fă ce-ţi poruncesc! 

Ilie Machidon se supuse, măsurând cu coada ochiului 
păgânimea care se apropia. Ajunşi pe celălalt mal, logofătul 
trase de dârlogi. Descălecă fulger şi reteză odgoanele ce 
priponeau podul. Slobozite din cetluială, lotcile ascultară 
îndemnul apelor, pornind către mijlocul fluviului, 

Urlete de spaimă şi năcaz se învălmăşiră în noapte. 


Corturile tătarilor se înşirau în noapte mogâldeţe 
cuminţi. Muierile născociseră focuri din găteje şi mestecau 
fierturile, ocărând cu vorbe scurte, repezite, plozii care le 
viermuiau printre picioare. Flăcările flămânde zugrăveau 
chipurile păgânilor. Bărbaţii, cu picioarele încrucişate sub 
ei, beau tutun, hăcuind întunericul cu căutătura ascuţită 
brici. Luna, scăpată din vămile norilor, aduse în priveală 
cortul lui Zârne, mult mai trupeş şi mai bogat în fesfesele. 
Patru oşteni stâlpeau intrarea. 

Hanul tătarilor, prăvălit între perini, asculta sâsâitul de 
şarpe al mămularului. Stavros grăia cu blândeţe grecească, 
învelindu-şi vorbele în zâmbete: 


— Am bătut drum lung, Luminate stăpâne, cercând să-ţi 
dovedesc, încă o dată, dragostea şi supunerea pe care ţi le 
port. 

— Să fie ăsta semnul aşteptat? întrebă Zârne. De trei 
săptămâni, oştenii mei îşi ascut iataganele şi poftele, diavolii 
Catincăi Prisăceanu au făcut pui. 

O spuse parcă într-o şagă şi grecul îşi îngustă privirea: 

— Dacă socotinţele nu mă amăgesc, aş prepui că 
jupâneasa a şi plătit preţul statornicit. 

— Ai mintea sprintenă, grecule, râse hanul. Şase nopţi i- 
au fost de trebuinţă ca să-mi astâmpere sângele. 

Zârne îşi lăuda bărbăţia, după obiceiul tătăresc, dar era 
limpede că Prisăceanca îşi vânduse marfa. Stavros clătină 
din cap. 

— Muierea tot muiere rămâne! 

— Asta-i drac, nu muiere! 

— Chibzuiam că o să te joace în buiestru până îţi urneşti 
oştenii. 

Hanul îi fulgeră cu privirea: 

— Zârne nu-şi necinsteşte cuvântul! Peste trei zile, la 
spartul zorilor, războinicii mei vor porni, oricum, asupra 
Brăilei. 

— Prea târziu, Luminate stăpâne! suspină Stavros. Toată 
oastea otomană se revarsă acum spre Dunăre. 

Ştirici hanului mânia Înaltei Porţi, iscată de uneltirile 
hainiţilor şi de botezul lui Ahmed. În ochii lui Zârne se 
aprinseră luminiţe întunecate: 

— Anume gură ticăloşită a şoptit mectubgiului Selim, 
gândul jupânesei Catinca şi rosturile dumneaei la Crâm... 

— Pentru ochiul şi urechea iscoadelor de soi, tainele n-au 
lăcată. Iar acea iscoadă mănâncă de mult fiertura tătarilor. 
Am ascultat, dară, sfatul preţuirii si a datorinţelor pe care le 
am faţă de Înălţimea Ta, zorind să te înştiinţez. Ienicerii au 
înconjurat cetatea Brăilei cu clapce. 

Aşteptă o vorbă de mulţămită, dar cum tătarul tăcea, îşi 
lungi surâsul uleios. 


— Vor adăsta mult şi bine căci marele han are prieteni 
statornici şi belşug de înţelepciune ca să nu le aducă 
pagube zadarnice oştenilor săi. 

Creţuri adânci năpădiră fruntea lui Zârne. Spuse 
răsuflând adânc: 

— l-am juruit muierii... 

— Nici un cârmaci de oşti nu şi-a trimis războinicii la 
moarte fără de scăpare, de dragul făgăduinţei lepădate 
între sânii unei muieri, iar înțeleptul Zârne va fi ultimul, 
sunt încredinţat. Altminteri judecând, Prisăceanca va 
înţelege că vremea cireşelor coapte a trecut. Într-o zi, două, 
oştenii semilunii vor culca Ţările Româneşti la pământ. 

— Vai lor! şopti hanul. Vei fi răsplătit cum se cuvine, 
Stavros. 

Mămularul îşi dosi căutătura în spatele pleoapelor 
scorojite. Spuse mieros: 

— Prieteşugul dovedit de Înălţimea Ta e cea mai preţuită 
răsplată. Îngăduie-mi, Luminate stăpâne, să-mi aflu adăpost 
şi ocrotire dimpreună cu cei doi copii lipsiţi de judecată, 
până când osteneşte furtuna. 

— Cine-i copila? 

Grecul buchisi în căutătura lui Zârne licuricii unei anume 
bucurii, prevestitoare de primejdii. 

„Ochii  diavoliţei l-au vătămat şi pe han“, chibzui 
mămularul. 

— Fata postelnicului Balş, spuse, şi nevasta lui Ahmed 
Septar. 

— Ştiriceşte-i, rogu-te, că am poruncit zaiafet cu muzici şi 
danţ, în semn de preţuire... 

Grecul o luă pe pârloage: 

— Jupâneasa Septar şi-a prăpădit sănătatea pe mare. Are 
trebuinţă de odihnă. 

— Spune-i, atunci, ca voi veni să-i aştern la picioare 
urările de însănătoşire. 

Porunca lui Zârne nu îngăduia crâcnet, şi mămularul îşi 
făcu plecăciunea ieşind de-a-ndaratelea. 


Cortul Catincăi Prisăceanu se afla într-o coastă a aşezării. 
Muierea măcina draci, sub căutătura iscoditoare a 
mămularului. Purta strai viclean, din muselină supusă, croit 
cu ştiinţă, ca să-i ghiceşti bucuriile trupului. Faclele, aninate 
în belciuge pe stâlpul din mijlocul cortului, răspândeau 
lumină tulbure, geamănă cu sufletul moldovencei. 

— Cu voia lui Dumnezeu, spuse jupâneasa, peste trei zile 
pornim! 

Grecul cumpăni dacă-i cu politichie să-i ştiricească vestea 
cea rea. Hotări s-o lase în apele dumneaei, măcar până ce 
noaptea va da semne de moarte. Catinca Prisăceanu îşi 
domoli umbletul cercetând lung făptura lui Stavros: 

— Cine-i fata cu căutătura liliachie? 

— Nevasta lui Ahmed Septar, feciorul califului. 

— După chip nu pare turcoaică. Pentru care pricină o 
împingi sub ochii lui Zârne? 

Mămularul îşi dosi gândul, abia încolţit, surâzând cu 
blândeţe. 

— Poftim adăpost. Păgânul s-a lepădat de credinţa lui 
stârnind mânia Porții. 

— De dragul jupâniţei? 

— Copil fără minte, putea să-şi grămădească în harem 
jumătate din muierile împărăției. 

Buzele Catincăi Prisăceanu se adunară pungă. Şopti 
apăsat: 

— Nu-mi place! 

— Nici mie, o întoarse mămularul. E numai piele si os... 

— Hanul îi dă târcoale, o copleşeşte cu daruri... 

— Hanul are gusturi alese, să nu-mi spui, rogu-te, că o 
asemenea făptură i-ar putea aprinde călcâiele! 

Muierea clătină din cap. 


— Eşti viclean şi prefăcut, grecule! Ai ghicit înaintea mea 
cât de primejdios pot să încurce iţele ochii jupâniţei. 

— Vorbeşti cu păcat, stăpână... 

Catinca Prisăceanu îl măsură ascuţit: 

— Ia-o şi pleacă! 

— Unde? întrebă Stavros. Casapii marelui Vizir străjuiesc 
drumurile, având poruncă să ne treacă prin hangere, 
iscoadele Brâncoveanului opintesc să ne arcănească. Nu-ţi 
fă griji, cinstită jupâneasă, farmecele domniei tale l-au 
înlănţuit pe Zârne pentru veşnicie. 

Moldoveanca îşi plecă privirea, suspinând adânc. 


Ochii jupâniţei Raluca umplură cortul cu lumină dulce de 
ametist. Fata postelnicului Balş se odihnea înconjurată de 
perini şi darurile hanului. Adamantele, rubinele sângerii, 
safirul întunecat de la Ceylon, îşi căutau zadarnic 
strălucirea, căci ochii jupâniţei dobândiseră izbândă 
deplină. 

Tătarul o privea solomonit. Îi poruncise lui Stavros să-i 
arate puiului de turc aşezarea, dar îndată ce rămase singur 
cu Raluca nu izbuti să îngâne un singur cuvânt. Ochii 
jupâniţei îi înnodaseră limba, dar şi mai vârtos baierele 
inimii. 

Raluca desluşi primejdia. Îşi aminti vorba postelnicesei: 

„Dumnezeu nu îngăduie prisosul de daruri. N-ai să fii 
fericită, tu, fată!“ 

Lacrimi liliachii prinseră să i se rostogolească pe obraji si 
hanul tresări muşcat. 

— Ahmed! strigă, fără vlagă Raluca. 

— Îngădui-mi, jupâniţă... 

— Să vină Ahmed! 

Hanul făcu o plecăciune adâncă şi ieşi clătinându-se. 


Catinca Prisăceanu lipea umbra cortului, îl văzu pe Zârne 
ieşind, şi măsurându-i călcătura, înţelese că jupâniţa, numai 
ispite, îi răsucise minţile, fuior. Muierea îşi muşca buzele 
învârtind pe deget inelul venețian, cu răcliţă, în care păstra 
un bob de otravă, apoi pătrunse, hotărâtă, înăuntru. 

Spaimele cele rele, prevestitoare de primejdii, hâţânau 
inima grecului. Păşea alături de Ahmed, desluşindu-i 
obiceiurile tătăreşti, dar socotinţele lui Stavros pisau 
mărunt acelaşi gând: în scurtă vreme avea să se petreacă 
anume faptă păguboasă pentru liniştea de care avea mare 
trebuinţă. Trecând pe lângă cortul jupâniţei, o zări prin 
deschizătură pe Catinca Prisăceanu, tăifăsuind cu Raluca. 
Grecul îi făcu semn lui Ahmed să stea liniştit şi se apropie 
împuns de prepuieli. Mâna muierii frământa asupra 
pocalului cu lapte, de la capătul jupâniţei. Aceeaşi mână i-l 
întinse apoi fetei. 

— Nu bea! strigă Stavros năvălind furtună. 

Îi smulse pocalul. Catinca Prisăceanu ţâşni furie în 
picioare: 

— Cum îndrăzneşti?! Afară! 

— Diavolul meu cel credincios îmi şopocăieşte că cinstita 
jupâneasă Catinca e la un singur pas de pierzanie. Poftesc 
să-ţi văd inelul. 

— Afară! poftori moldoveanca. 

Îşi rătăcise bujorii din obraji, în căutătura întunecată 
clipocea veninul. 

Mămularul n-o slăbi din ochi. 

— Îţi doresc din toată inima ca diavolul de care 
pomeneam să mă fi amăgit. Dacă băutura jupâniţei e 
otrăvită, poţi să-ţi faci diata! 

— Afară, lepădătură! 

Vru să se azvârle asupra grecului, dar în aceeaşi clipă îl 
văzu pe Zârne în despicătura cortului. Hanul înaintă încet, 
întrebând: 

— Ce s-a petrecut? 


— Cer iertare Luminăţiei Tale, spuse mămularul, dacă 
prepuielile mele se dovedesc deşarte. 

Istorisi întâmplarea, adăugându-i sos grecesc din belşug. 
Zârne mirosi laptele din pocal, plimbându-şi privirea de la 
jupâniţa încremenită între perini la Stavros, apoi la Catinca 
Prisăceanu. Muierea izbutise să-şi adune duminicile, spuse 
dezvelindu-şi larg perlele dinţilor: 

— Poftesc să ştiu cui faci încredințare, Zârne, mie sau 
acestei otrepe. 

— Îndeamn-o să bea, Luminate stăpâne! şopti grecul. 

Hanul îi întinse pocalul şi jupâneasa dădu înapoi, 
îngrozită. Surâsul cel rău răsări pe buzele lui Zârne. 

—  Îndrăzneşte, femeie! Dacă Stavros a strâmbat 
adevărul, băutura nu-ţi va aduce neajunsuri. Îndrăzneşte! 

Catinca Prisăceanu rămase stană de piatră stârnind 
pornirea hanului: 

— Ai cugetul mai sulemenit decât obrazul, muiere! La 
anii tăi, s-ar fi cuvenit să dezmierzi nepoți şi nu să 
preacurveşti fără ruşine. Mi te-ai dăruit, dovedind la 
aşternut vicleşuguri de podăreasă. Chibzuiesc că ai uitat de 
mult răbojul bărbaţilor care ţi-au frământat trupul. 

Vorbea cu patimă, muşcând cuvintele. Jupâneasa privea 
înmărmurită chipul hanului. 

— Te-ai ostenit zadarnic, muiere! urmă Zârne. Farmecele 
tale, veştejite, n-au să-mi urnească războinicii! 

Tăcu măsurând cu mirare surâsul apărut fără veste pe 
chipul jupânesei. Catinca Prisăceanu înainta spre han, fără 
să-l slăbească din priviri, şi întinse mâna apucând pocalul. 

Cei de faţă rămaseră în cumpănă. Râsul muierii umplu 
cortul. 

— Poftesc să-ţi fac încredințare! spuse jupâneasa. 

Goli pocalul apoi îl stupi pe Zârne lat, între ochi. 

Hanul duse mâna la jungher, dar în aceeaşi clipă, Catinca 
Prisăceanu se nărui, fulgerată. 


XXX 


Luna biruise lotrii cerului şi sta de priveghi peste 
ţinuturile tătarilor. O lumină limpede stăpânea aşezarea, 
desluşea fiecare umbră mişcătoare. 

Radu Andronic, Ilie Machidon şi dulăul dumnealui lipeau 
pământul cu ochii aninaţi de moara iţită pe un gorgan. 
Zăriseră sus, sub cuşma hudubăii de lemn, un turban de 
strajă. 

— Trebuie să-i venim de hac, Machidoane, şopti logofătul, 
altminteri ne obliceşte la cea dintâi mişcare. 

Trase jungherul pitit în tureatca ciubotei şi porni 
şerpeşte. Slujitorul îi apucă braţul. 

— Aşteaptă, logofete! Voi sâvârşi eu lucrarea, fără 
vărsare de sânge. Prăpăditul cela poate că are muiere şi 
prunci... 

Simţi împunsătura diavolului său statornic şi adăugi: 

— Sau vreun stăpân, carele aşteaptă reazem... 

— Dă-i drumul! încuviinţă boierul. Trag nădejde că batâr 
acum, în al doisprezecelea ceas, vor catadicsi păgânii să mă 
lecuiască de dădacă. 

Ilie Machidon stupi în palmă, apucă bâta cu nădejde şi se 
urni ferind buruienile înalte, gata să se clatine. Înainta pe 
coate şi genunchi, căutând peticele de umbră. În faţa morii, 
un tătar trupeş însănătoşea focul cu găteje, veghind 
fiertura. Slujitorul îi ţinu spinarea, ridică ciomagul şi-l mirui 
cu socoteală, la rădăcina capului, chibzuind să nu-i 
pricinuiască pagube însemnate. Nohaiul se nărui fulgerat şi 
cât ai zice ocinaşile, Ilie Machidon îl legă fedeleş cetluindu-i 
gura cu un căluş. 

Scara morii, vătămată de umblet şi ani, prinse să se 
tânguie. Tătarul de strajă pofti să afle: 

— Tu eşti, limur? 

Îi purtă răspuns bâta slujitorului şi păgânul se lepădă de 
priveghi. Ilie Machidon îl dichisi după pilda nohaiului de la 


buza morii, şi numai după aceea slobozi anume semn 
pentru Radu Andronic. 

— Curată ispravă! spuse logofătul apropiindu-se. Îmi 
îngădui, rogu-te să-ţi dau un sfat? 

— Sunt deprins cu îngăduinţele, boierule... 

— Când vrei să-mi vesteşti izbânda în pusta tătarilor, nu 
mai născoci ţipătul gâtlanului de baltă. Celelalte străji de pe 
pârloage ar putea intra la prepuieli... 

Ilie Machidon îşi rândui cu degetul gros musteaţa şi 
zâmbetul: 

— Umblă vorba, spuse, că într-o bună zi, sita i-a zis 
acului, mirată tare: „Văleu! Ai o bortă!“ 


Focurile nohailor osteniseră, deasupra aşezării poruncea 
somnul. Slujitorii Măriei Sale Vodă Brâncoveanu se furişară 
tâlhăreşte căutând anume cort printre movilele ţuguiate din 
pânză sau piele de bivol. Îl dibuiră repede, căci purta în 
creştet o petică albă, cusută semn. Logofătul îi şopti lui Ilie 
Machidon: 

— Rămâi în piiveală! 

Se strecură înăuntru, grijind să ferească clapcele întinse 
de tătar la deschizătură. Lumina unui opaiţ sărăntoc 
veghea odihna nohaiului, bărbat răsărit, lipsit de mâna 
deprinsă cu iataganul. 

Radu Andronic îi zări aţa căutăturii, ascunsă între 
pleoape, văzu cum degetele mâinii norocoase lunecă spre 
jungherul vârât sub perină. Porunci în valahă: 

— Stai liniştit, Hultanule! 

Mirarea lărgi căutătura păgânului. Omul se ridică într-un 
cot, poftind să vadă chipul lui Radu Andronic. 

— N-ai nimerit-o, prietene, spuse, numele meu e Sârdai. 
Oricum, fii binevenit! 

Izbuti să apuce pumnalul dar în aceeaşi clipită, logofătul 
îi cetlui încheietura între degete şi-o strânse până când 
ciumpavul lepădă fierul. 


— La cel dintâi sunet necugetat, te mărunţesc! scrâşni 
Radu Andronic. 

— Ce pofteşti? 

— Să-ţi ştiricesc mulţumita lui Vodă Duca al Modovei, 
pentru tainele smulse hanului! 

Nohaiul îşi dobândi râsul de post: 

— Îţi prăpădeşti vremea, prietene. Nu eu sunt cel pe 
care-l cauţi. 

— Mă recunoşti? întrebă logofătul apropiindu-şi opaițul 
de chip. 

Hultanul bâigui speriat. 

— Radu Andronic! 

— De cinci ani Cancelaria Neagră a  stolnicului 
Cantacuzino îţi stâlpeşte umbletul. Ştiu că eşti iscoada 
voievodului moldovean, şi nu pentru a-i vesti lui Zârne 
vânzarea am bătut pusta nohailor! 

Ciumpavul rămase o vreme pe gânduri, măsurându-l 
lung, apoi oftă înfundat: 

— Porunceşte! 

— Poftesc să aflu dacă ai auzit de un neguţător grec, pe 
nume Stavros, poreclit Paingul. 

— Da. 

— După socotinţele mele trebuie să sosească, pentru a-şi 
căuta ocrotire printre oştenii hanului. 

Pe buzele ciungului înflori, stângaci, zâmbetul cinstit: 

— A sosit acum şase zile. dimpreună cu o jupâniţă 
doldora de ispite, şi feciorul lui Muradja Septar, părintele 
mahomedanilor. Ochii acelei jupâniţe i-au alungat hanului 
somnul, stârnind zaveră printre ibovnice... Catinca 
Prisăceanu, de la Moldova, a opintii chiar s-o otrăvească. Şi- 
a găsit sfârşitul golind, ea însăşi, pocalul. 

Îşi duse mâna norocoasă la inimă, jurând: 

— Gura mea a rostit numai adevărul, logofete! 

Radu Andronic îi zvârli o pungă, fără să-l slobozească din 
chingile ochilor: 

— Du-mă la cortul lui Stavros! 


— Ia-ţi aurul îndărăt, logofete, căci nu-ţi pot fi de 
trebuinţă. Grecul a făcut legământ cu diavolul! 

— Adică? 

— Acum optsprezece ceasuri ne-a lăsat cu cât ne-a găsit, 
îndemnând armăsarii rădvanului către Lehia. 


Capitolul IX 


CANCELARIA NEAGRĂ 


Anastasia, pre numele de fată Buhuş, mama voievodului 


Constantin Duca al Moldovei, îşi căuta zadarnic în mirază 
frumuseţile de odinioară. Fusese muiere chipeşă, cu ochi 
negri, învăpăiaţi, nas subţire şi gură mititică, ce stârniseră, 
după cum şoşotesc cronicile, multe patimi. 

Nevasta acelui tejghetar grec, Gheorghe Duca, carele 
sub Vasile Lupu vindea pânză într-o dugheană din laşi, iar 
mai apoi izbutise, prin linguşeli si proptelele prietenilor săi 
din Fanar, să ocărască obrazul Moldovei, ajungând Domn, 
Anastasia îşi cârciumărise ţara şi bărbatul. Patima 
dumneaei pentru agoniseală şi îmbrăţişările lui Şerban din 
neamul Cantacuzinilor stârniseră lacrima prostimii şi râsul 
căftăniţilor. Când bunul Dumnezeu binevoise să-l cheme la 
Dânsul pe tejghetarul, în cinci rânduri voievod, Anastasia, 
supusă păcatului, umplu încă o dată de ruşine hronicul 
Doamnelor moldovence măritându-se la Istanbul cu un pirat 
grec, Liberiu Gheralkari care opintise şapte ani pe galere. 
La scurtă vreme după nuntă, grecul sfeterisise şi aurul şi 
giuvaericalele Anastasiei şi se duse Duluţă. 

Bătrâna alungă gândurile cele vechi odată cu miraza, 
chibzuind cum să-l dezbrace de averi pe bărbatul nepoatei 
sale de soră, boierul Ilie Catargi. 

Un odăieş îi scurtă socotelile, vestindu-l pe Măria Sa Vodă 
Constantin. 


Feciorul tejghetarului pătrunse în iatac, năpădit de griji. 

„N-o să facă pureci prea mulţi pe scaunul Moldovei, 
chibzui bătrâna măsurându-l. N-are viclenia şi snaga lui 
tătâne-su iar neamurile grecilor, căftăniţi de răposatul 
Gheorghe, au şi început să cate prin alte ogrăzi.“ 

— Am pofitit să astupi gura clopotelor, spuse Anastasia. 
Toată noaptea au bodogănit! 

— E primejdie mare, mămucă! Primejdie mare! 

Bătrâna îşi strâmbă buzele a dispreţ: 

— Vai voievodului carele îşi pleacă urechea la spaimele 
prostimii! 

— Vestea cea rea mi-au lepădat-o olăcarii marelui 
dragoman de la Istanbul, spuse Constantin Duca. Iscoadele 
au oblicit puhoaiele păgânilor, revărsate către Dunăre. Se 
cheamă că nu-i de şagă! 

Anastasia rămase în cumpănă: 

— Câtă vreme socru-tău nu dă semne de nelinişte, poţi să 
te scuturi de griji. Brâncoveanu e vulpoi bătrân, ar fi mirosit 
primejdia din faşă. 

Inima lui Vodă se strânse. De patru ani era văduv, căci 
nevastă-sa, Maria, fata domnitorului valah, se stinsese pe 
malurile Bosforului, răpusă de ciumă. Spuse răsuflând 
adânc: 

— Din ceas în ceas sosesc ştafetele Cantacuzinului, iar 
cărţile lui ştiricesc sfârşitul "Ţărilor Române! Padişahul 
grămădeşte două sute de mii de turci! 

— Chibzuieşti, oare, să le ţii piept? întrebă într-o doară 
bătrâna. 

Spaimele puseră din nou stăpânire pe căutătura lui 
Constantin Vodă. 

— Nici unul dintre supuşii mei, boier sau opincar, nu m-a 
întrebat care mi-e voia! Toată suflarea moldovenilor se 
îndreaptă, acum spre Giurgiu. În Iaşi, de pildă, n-au rămas 
decât ologii, Curtea, şi grecii căftăniţi. 

— Nu e cu putinţă! 


— leşi din palat, mămucă, şi preumblă-te prin târg. Ai să 
întâlneşti doar câinii uliţarnici! 

Bătrâna clămpăni din pleoape a nedumerire mare. 

— Ce-a hotărât Brâncoveanu? 

— Să-şi urmeze supuşii. În cea din urmă carte, mă 
îndeamnă să ne unim bruma de oşti... 

— Şi? întrebă Anastasia îngustându-şi căutătura. 

Feciorul tejghetarului-voievod îşi astupă faţa hohotind. 

— Mi-e frică! 


Jupân Antohie, cititor în stele, aflat în slujba lui Vodă, 
Brâncoveanu, îşi ciupea ţăcălia sură, mânios din doua 
pricini. Dintâi, bubuitul clopotelor de bronz - domnia sa îşi 
avea conacul la treizeci de paşi, numărați, de Mitropolie - îl 
ostenea peste măsură. Al doilea, zeama de mătăcină şi jaleş, 
de trebuinţă pentru a-i îmboldi pântecele prea trândav, se 
dovedea a fi fără folos. Zadarnică amărăciunea rămasă pe 
gâtlej, zadarnice durerile din vintre, ce urmau negreşit 
deşertării cupei. 

Gândul mânios se îndreptă spre Glafira, cămărăşiţa, care 
se fudulea fără temei cu leacuri neghioabe. Furios era şi pe 
domnia sa, căci se lăsase îmbrobodit de voroveala 
ticăloasei, împăcându-se să-i plătească pentru asemenea 
slujbă proastă zece taleri. 

Se ridică de la masa plină de harţaloage şi, cu mâinile la 
spate, începu să măsoare cămara în lung şi-n lat. Era o 
odaie înaltă, cu câteva scăunaşe şi puzderie de cărţi 
înghesuite în tot locul. De ziduri aninau piei de vițel, pe care 
era zugrăvită bolta cerească. 

Trudind să întocmească horoscopul poruncit de Măria Sa, 
jupân Antohie nu izbutea să dibuie anume taină, ascunsă în 
rânduiala stelelor. Bun! Jupiter împotrivindu-se lui Mercur 
vesteşte călătorie. Aceasta o pricepe orice ucenic, iar 


dumnealui, care dobândise învăţătură pe lângă vestitul Aga- 
Al-Khar din îndepărtatul Aram, număra patruzeci de ani de 
când drumeţea cu ochii şi gândul printre luceferi. lar 
răstălmăcirea era lesnicioasă: întreaga Valahie se călătorea 
la Dunăre. 

Tot drum lung vestea şi Saturn, aflat în aceeaşi cămară 
cu Marte. Dihonia o stârnea, ca întotdeauna, Mercur... 
Mercur - văzut-ai neguţător să nu stârnească zâzanie şi 
şiretlic? - se lăfăia, bimbaşă, în a opta casă, din aceeaşi 
cămară, cu Uranus cel blajin. 

Vorovind cu voce tare şi dând din mâini, jupân Antohie se 
propti iarăşi dinaintea ocheanului înalt de un stânjen. 

— Care-i pricina pentru care Mercur ţine poalele lui 
Uranus? 

Uşa se deschise şi Glafira îşi vâri înăuntru capul 
mustăcios. Tulpanul şofraniu îi alunecase, după obicei pe o 
ureche. 

— Ai poftit ceva, stăpâne? 

Jupân Antonie, cuprins de stenahorie, ţipă bezmetic: 

— Tihnă poftesc! leşi! 

Muierea cântări trupul rotunjor, în strai şoriciu, şi 
potcapul vânăt, după cum poruncea ighemoniconul 
breaslei, ochii holbaţi, ouă răscoapte, întreaga făptură 
muncită de draci, şi se închină de ducă-se pe pustii. 

Jupân Antohie se desprinse lehămeţit de ochean şi se 
întoarse la masă. Muie pana în călimară şi porni, de la 
capăt, cifrăria şi măsurătorile. Ce să caute oare Mercur 
peste Uranus? Să se lase cu târg între valahi şi păgâni? Şi 
unde se ascundea oşteanul Marte? Iacă, oricât scormonea 
cămările cerului, nu-l dovedea. Tot astfel nimic nu vestea 
biruinţă, căci pentru asemenea ispravă, Marte se cerea 
împreunat cu Jupiter... 

Suspinând a pagubă, jupânul lepădă pana în teaca de 
bronz şi hotărî să pogoare pe pământ, spre chibzuială 
sănătoasă. Nu se putea înfăţişa Brâncoveanului. şi mai cu 
seamă acelui stolnic a cărui căutătură pătrunzătoare o 


temea vârtos, cu proorociri tulburi. Şi-apoi, vreme de 
patruzeci de ani, deprinsese învăţătură că împărații şi craii 
nu îndrăgesc desluşiri proaste asupra viitoriei, ci, 
dimpotrivă, cu saţ te răsplătesc dacă acestea merg într-o 
suflare cu vrerea lor. 

Chiar de-ar fi citit, neizbândă pe bolta cerească, jupân 
Antohie tot ar fi şovăit să o vestească la Curte. Din 
învăţător, lesne ajungi cobe şi piază rea. Primejdia urnise o 
Valahie întreagă, mânând-o la Dunăre, şi poate doar Cel 
Veşnic, ridicând zid până la cer, i-ar mai fi putut pune 
stavilă. 

Închise  harţaloagele, hotărând că glasul stelelor 
ştiriceşte  biruinţă şi încă răsunătoare. l-o va vesti 
Brâncoveanului, chiar în clipa când vor purcede la drum. 

După care, uşurat la cuget, începu sa chibzuiască dacă 
nu cumva Glafira a greşit te miri ce mărunţiş în rânduiala 
fierturii pentru pântece. 


Kir Pylarino, doftorul Curţii Domneşti, se gătea de drum. 
Porunca o primise spre chindie, printr-un olăcar al 
Brâncoveanului, şi de atunci o ţinea într-un zor. Dintâi 
trebuise să cotrobâiască prin pod după sunducul de leacuri, 
căci iacă, se împlineau de Sântă Mărie şapte ani de când 
dumnealui nu mai părăsise Bucureştii. Atunci se călătorise 
ultima oară până în îndepărtata Bavarie, unde ducesa de 
Saxa, gingaşa Francisca-Adelaida, sta să nască... Înainte de 
aceasta fusese în Florintia, spre a-l tămădui pe ducele de 
Rosignoli, dezumflându-i pântecele, şi cu mult mai înainte, 
făcuse un scurt popas la curtea Bourbonului, unde îl 
cunoscuse pe vestitul Bartholomeo. 

Diavolul acela era cu adevărat priceput şi avea ştiinţa 
otrăvurilor. În schimbul unui leac pentru tămăduirea 
urechilor surde, italianul îi dăruise un corn de bou umplut 


cu arsenic. O născocire satanicească! Luată cu picurişul. 
otrava îţi alina junghiul din pântece, alunga sughiţul şi 
duhurile cele rele din trupurile smintiţilor. De întrecea 
măsura cu o singură gămălie de ac, erai grabnic răpus, fără 
ca cineva, în afară de Dumnezeu, să ghicească pricina. 

Trecuseră cincisprezece ani de atunci. Bartholomeo 
sfârşise în chip tainic, dar cornul dăruit de dânsul se mai 
afla în sunducul lui jupân Pylarino. Doftorul suspina gândind 
la răbojul domniei sale. Nu mai avea nici jumătate din vlaga 
de altădată şi chibzuia înfricoşat la vorbele acelui împărat 
înţelept, Augustus: „Şaizeci şi unu de ani, iată pragul de 
care cei mai mulţi oameni se împiedică. Anno fatidice...“ 

lar Kir Pylarino, care avusese prilejul în nenumărate 
rânduri să se încredinţeze de adevărul cuprins al cugetării, 
socotea că-l despart doar două luni de acel prag. Ridică 
ochii spre ciobul de mirază, aninată între fereşti, şi spaima 
îi lunecă gheaţă în lungul spinării. Semnele se iscau limpezi: 
nările de ceară, urechile gălbejite, umbre vineţii îi muşcau 
colţurile gurii. 

Clopotele Mitropoliei, care se odihniseră preţ de câteva 
clipe, prinseră din nou să zbuciume văzduhul, smulgându-l 
de la oglindă. Lângă cornul de bou rândui pietrele 
tămăduitoare. Nefretica, leac fără greşeală pentru rinichi, 
judaica, neasemuită, căci alunga răutăţile din trupul omului, 
selenita, atât de prețioasă oştenilor şi paladinilor. De ajuns 
s-o lipeşti de rană şi opreşti cât ai clipi sângerarea. Nu, 
piatra-vulturului, cea care păstrează pruncul în pântece, 
neîngăduind lepădatul, nu-i era de trebuinţă, în schimb 
beica!%1! nu trebuia uitată. O săptămână purtată în sân dă 
vlagă nouă şi vârtoasă trupului slăbiu. 

În cealaltă despărţitoare a sunducului, Kir Pylarino 
rândui clondiraşele cu sânge de viperă şi de cocoş negru, 
pulberea de broască ţestoasă, alifia de melci fierţi în răşină 
pentru alungarea păduchilor - văzut-a cineva tabără fără 
asemenea pacoste de gângănii? - nalba îmbinată cu hreanul 
opărit în miere de albine. 


Tocmai dedesubt, la fereală de orice privire, jupânul 
ascunse cartea de vrăji şi descântece a lui signor Visconti, 
acel călugăr benedictin afurisit de Papa Clement al X-lea şi 
alungat din tagma bisericească. Cartea aceasta se dovedise 
fără preţ - doar douăzeci de doftori în toată Evropa 
izbutiseră s-o rostuiască - şi, deşi pe faţă Kir Pylarino se 
arata tăgadnic şi plin de dispreţ pentru asemenea vrăjitorii, 
în taină se minuna de ştiinţa italianului şi nu şovăia să ia 
pildă. 

O făcea şi celălalt doftor al Brâncoveanului, Pantaleone, 
fără să se sfiască a o mărturisi, şi chiar loan Comnenul. Cel 
mai şiret dintre toţi se dovedea însă Pandele, plătit de Vodă 
cu o mie de taleri pe an. Când îşi încerca leacurile asupra 
betegitului, dintâi îi lua jurământul că va păstra taină 
asupra celor săvârşite, şi tot asemenea, nu îngăduia pe 
nimeni să stea la priveală. Nu mai departe de anul trecut, o 
alungase pe însăşi doamna Marica din iatacul lui beizadea 
Ştefan. lar Vodă nu crâcnea, punând mai presus de orice 
viaţa coconilor şi a domniţelor. 

Kir Pylarino oftă sastisit. Lăcătui cufăraşul şi îşi puse 
potcapul cenuşiu. Careta aştepta dinaintea casei, iar 
arnăuţii ce aveau să-l însoţească la Curte îşi pierduseră de 
mult răbdarea, privind ultimii târgoveţi care luau drumul 
Dunării. 

Doftorul înfipse un cuţit în mijlocul casei, pentru a cetlui 
duhurile cele rele, împiedicându-le astfel să ia urma 
stăpânului, şi chemă slujitorii să-i ridice sunducul. 


Crai-Nou stăpânea târgul Bucureştilor. Rezemat de 
fereastră, Măria Sa urmărea îngândurat vânzoleala din 
Curtea Domnească. Pretutindeni mişunau slujitori şi oşteni, 
străjile măsurau paşi în stânga şi dreapta, veghind uşile cu 
oprelişti, boierii adunaţi în pâlcuri schimbau vorbe scurte, 


şoptite, asupra primejdiei. Două slugi de la cuhnii trecură, 
clătinându-se răpuse de povara hârdaielor de apă, un cal 
necheză flămând, ori poate doar ostenit. 

Ochii lui Vodă cercetau mereu şi fără voie spre cer. Privea 
ca pe un semn rău luna aceea ciopârţită, smulsă cu 
dinadinsul parcă din creştetul unei geamii şi înfiptă pe bolta 
Valahii, simţea pe grumaji tăişul secerei de aur. Ca 
întotdeauna când îl năpădeau spaima şi gândul cel rău, îşi 
răsuci privirea spre icoana Sfinţilor împărați Constantin şi 
Elena, înveşmântată în aur. I-o dăruise în pruncie mumă-sa, 
vorniceasa Stanca, şi de atunci îl însoțea pretutindeni şi în 
fiece clipă. La vreme blândă ori vrăjmaşă, în divan sau în 
cămările domneşti, icoana îşi avea loc statornicit în anume 
clapcă a caftanului. 

O tuse uşoară îi întoarse capul. Chipul stolnicului 
Cantacuzino, ivit ca de obicei fără veste, părea neguros 
trecut prin funingine. Cerând din ochi îngăduinţă, îşi lepădă 
caftanul. 

— Cald? întrebă Vodă într-o doară. 

— Zăduf. 

— Ce vesteşte jupân Antohie? 

Stolnicul aţinti iute covorul. Doi zimţi nu lepăda pe 
bazaconiile astrologului. Credinţa fără margine pe care o 
punea nepotu-său în asemenea năzdrăvănii îi scăpăra ciuda 
şi disprețul. Nu pricepea cum Vodă, a cărui minte limpede şi 
cuprinzătoare o cunoştea bine - n-ar fi opintit altfel să-l 
ridice în scaun, şi nici nu şi-ar fi legat cu nod strâns soarta 
de a Brâncoveanului - se lasă amăgit de şiretenia unor 
potlogari. Magi, cărturărese, cititori în stele şi aurfăurari 
din te miri ce pulbere, umpleau curţile domneşti la 
Mogoşoaia, Bucureşti, Brâncoveni si Doiceşti, bucurându-se 
de belşug şi aleasă cinstire. 

— Jupân Antohie vesteşte biruinţă, doamne, şopti 
stolnicul privind lăturiş. 

Obrazul Brâncoveanului se lumină. 

— Adevărat? 


— Adăugeşte însă că aceasta se va săvârşi cu sârg şi 
osteneală, şi jertfă de vieţi. 

Vodă oftă şi ochii i se aninară iar în secera lunii. Rosti pe 
gânduri: 

— Românii de pretutindeni ridică zid la Dunăre... 

— Zid ridică şi osmanlâii. Iscoadele noastre ştiricesc 
potop de turcime, grămădit pe malul bulgăresc. N-au loc de 
răsuflet, îndesaţi unul într-altul precum seminţele în 
căpăţâna de zâna-soarelui. 

Brâncoveanu îşi cuprinse în palme tâmplele 
înfierbântate. 

— Fie ca pronia cerească să ni se arate milostivă. Din 
asemenea înfruntări poate pieri o ţară, aducerea aminte 
zădărind-o doar slova de letopiseţ. Pe oamenii aceştia doar 
moartea îi va îndupleca! 

Se aplecă asupra pergamentelor care desluşeau socoata 
oştirii. 

Cantacuzinul puse faţă în faţă agoniseala lui Vodă cu 
puhoaiele de războinici osmanlâi, căliţi de bătălii, şi surâsul 
amărăciunii îi înflori pe buze. Măria Sa ridică din umeri a 
neputinţă. 

— Să nădăjduim că Duca al Moldovei va rostui tot pe 
atâta. 

— Să nădăjduim, poftori stolnicul fără încredințare. 

Nu-l iubea pe fostul ginere al Brâncoveanului şi nu se 
bizuia nici de-un sfanţ pe vrednicia feciorului de tejghetar. 
Căută privirea lui Vodă adăugând cu blândeţe: 

— Oricâtă vitejie ar dovedi oştenii români, e peste putinţă 
să ţină piept păgânilor. Se cuvine dară a bate şi alte cărări. 

— Anume? 

— Numai vicleşugurile ne pot aduce izbânda. 

Scoase capul pe uşă şi făcu semn scurt. Cât să-şi numere 
Vodă degetele de la o singură mână, se ivi cu închinăciune 
plecată un moşneag cocârjat, în strai prăzuliu. Pe chipul 
hârbuit, cu bărbiţă gălbejită de mahorcă, vieţuiau doar 
ochii albaştri, două pietre de lapislazuli, încrustate în 


găvane adânci. Măria Sa îl cunoştea, era Toncu pisarul, cel 
mai vechi slujbaş al Cancelariei Negre. 

Câte nu văzuse moşneagul în cămările cele tainice, de 
câte dedesubturi politiceşti, ce în veci aveau să rămână 
necunoscute, nu dobândise ştiinţă? Ghiujul îndemânatec, cu 
„praxis“ îndelungat, cum spun grecii, şi cugetul cusut, era 
unealta de nădejde a Cantacuzinului în toate diavoliie. 
Dumnealui, Toncu pisarul, întocmise asudând patru zile 
cartea prin care Paşa de la Vidin, potrivnic Brâncoveanului, 
îşi dovedea trădarea faţă de padişah. Stolnicul grijise ca 
pergamentul măsluit, îndreptat vezi-Doamne către Mazepa 
al cazacilor, să nimerească în mâinile unei iscoade otomane. 
Şi aşa, turcul de la Vidin îşi prăpădise căpăţâna sub securea 
gâdelui, vinovat doar de-a nu-l fi ţinut lângă inimă pe Vodă 
Constantin. 

Dar cartea născocită pentru hanul de la Crâm? Pară şi foc 
ţâşnise pe nările lui Zârne, aflând că ibovnica, de dragul 
căreia şi-ar fi retezat braţul drept, preacurveşte cu nepotu- 
său Nadâr. Cât ai scăpăra amnarul, poruncise moartea 
ticăloşilor, izbăvind Valahia de potrivnici ce urzeau să-l 
aducă în scaun pe beizadea Iordache, în acelaşi gând cu 
nemţii. Dar hrisovul către bailul Giustiniani? Dar câte şi mai 
câte... 

Într-o vreme Cantacuzinul, a cărui minte doselnică nu 
îngăduia nimănui traistă burduşită de taine, chibzuise chiar 
să se lepede de 'Toncu, dăruindu-i moarte blândă în somn. 
Căci, cugeta stolnicul, gura astupată cu ţărână nu sloboade 
taine. După  îndelungi socoteli, îl îngăduise pentru 
meşteşugul său neasemuit, mulţumindu-se doar să-l ţină 
strâns şi sub veghea necontenită a trei iscoade. 

Însă nici moşneagul nu era nărod, iar Cantacuzinul, care 
n-avea mulţi sfinţi, aducând închinăciune doar vicleşugului, 
îi preţuia în sinea dumnealui iscuseala de vulpe. Simţind 
gândul stolnicului, moşneagul se ferea să dea învăţătură 
desăvârşită ucenicilor, alungându-i din Cancelarie în clipele 
cele mai însemnate. De pildă, nici un învățăcel nu se afla de 


faţă când, dumnealui, jupân Toncu pisarul, alcătuia peceţile 
calpe, nimeni n-avea ştiinţă cum şi din ce zeamă, ori 
pulbere, îşi tocmea vopselurile pentru ca ceara cea verde să 
fie idoma cu a ţarului Petru, cea sângerie totuna cu a lui 
Leopold, cea şofranie, vârstată cu negru, leită poleită 
pecetea generalului Rabutin de Bussy al Trasilvaniei. Toate 
aceste gânduri retezau mintea stolnicului în vreme ce 
aştepta ca mâinile moşneagului, mici, de muiere, să 
deznoade panglicile purpurii ale unui hrisov aşezat pe piele 
de vițel. 

Bătrânul aşternu zapisul la priveală, pe o mescioară 
scundacă, stropită cu cioburi de fildeş. Deşi deprinşi cu 
meşteşugul de aur al lui Iloncu, Vodă şi stolnicul rămaseră 
pieriţi de mirare. Să juri în nouăzeci şi nouă de biserici că 
fusese ticluit chiar în cancelaria padişahului, preafericitul 
Mustafa al II-lea. Pielicica trandafirie, tuşul negru şi roşu, 
slovele cu prisos de zorzoane, după pilda lui Isa din Arasi, 
cei dintâi calemgiu al cancelariei Porții, pecetea cu roze, ce 
avea să  cetluiască  hatişeriful, toate  înmănuncheau 
asemenea desăvârşire, încât însuşi slujbaşul turc n-ar fi 
dibuit minciuna, de s-ar fi holbat prin toate ocheanele 
jupânului Antohie! 

— Temeinică ispravă! şopti stolnicul. 

Toncu clipi mărunt, cu oarecare tulburare. Cantacuzinul, 
zgârcit cu dezmierdările, se dovedea astfel din cale afară de 
mulţămit. Vodă apropie sfeşnicul şi se aplecă asupra cărţii. 


Către Mecid Aziz Yavuz, paşa de la Ienicoy, poruncim: 

Indreaptă fără zăbavă trupurile de spahii precum şi 
steagurile de ieniceri spre hotarul muscalilor unde avem 
veste că Petru, dimpreună cu hanul de la Crâm, mânia lui 
Alah să-l fulgere, purtându-ne gând vrăjmaş, grămădesc 
oaste. Răgaz spre a îndeplini porunca ai atât căt sclipeşte 
pumnalul sub rază de lună scăpărată dintre nouri. Profetul, 
Alah în saleh, să-ţi călăuzească paşii. Mustafa al II-lea, 


cireşar în a şaptesprezecea zi, leat 1079 de la Hegira'%!, 
Humaiun Saray! - Haz Odasi'2:. 


Chipul lui Vodă se lumină a zâmbet. Atinse cu două 
degete umărul pisarului, spre mulţumită, apoi îşi răsuci 
ochii căutându-l pe Cantacuzin. 

— Şi acum? răstălmăceşte, stolnice, isprava in cifre. Ce- 
am dobândit? 

— Lepădăm din cârcă, dintr-o singură suflare, povara a 
cincizeci de mii de oşteni, care, abătuţi din drum, vor 
aştepta la celălalt hotar năvala muscalilor şi a hanului. Va 
curge apă multă pe Dunăre până să se dezmeticească 
Mecid. Dacă degetele jupânului Toncu se vor dovedi la fel 
de dibace şi în „poruncile“ către paşa de la Vidin, chibzuiesc 
să mai punem pe drumuri calpe încă cincizeci de mii. 

Brâncoveanu clătină de câteva ori din cap. Secera lunii 
pierise din priveală şi Vodă se simţi dezmierdat de nădejde 
nouă. 

— E bine! Domniei tale, jupâne, îţi vom aduce cuvenita 
mulţumire după ce năpasta se va fi călătorit, întocmindu-ţi 
hrisov de danie asupra moşiei noastre Gligani... 

Un fustaş se ivi în pragul uşii. Stolnicul îi făcu semn să 
vorbească. 

— S-a înfăţişat Marghioliţa, negustoreasa din Sfântu 
Gheorghe. 


Vodă cerceta cu mirare înfăţişarea muierii. E drept, 
auzise multe vorovindu-se despre negustoriţa de bibiluri 
din Sfântu Gheorghe, zvonul frumuseţilor dumneaei 
ajunsese până la Curtea Vianei. Avea de asemenea ştiinţă că 
stolnicul o socoate iscoadă dibace, dar până în acea 
înserare de cireşar nu avusese prilejul să o vadă. 
Marghioliţa se dovedea chipeşă ca Duminica Paştelui, iar 
Brâncoveanu, bărbat cumpănit, cu pofte ce nu păşeau 
dincolo do pragul iatacului domnesc, desluşea acum cu ochi 
limpede zestrea de bucurii îndesate în trupul diavoliţei. 


Muieri frumoase se aflau în Bucureşti câţi brotaci în 
lăcovişte. Cine n-o cunoaştea pe vorniceasa Leurdeanu, ori 
n-auzise de Ocheşica Brăiloiu, nepoata bănesei, ori de 
Ecaterina, logofeteasa Știrbey? Chiar Domniței Bălaşa, 
bălană ca grâul dat în rod, începuse să-i meargă buhul. Da, 
chipeşe să nu-ţi mai desprinzi căâutătura, dar dinaintea 
negustoriţei, şi aceasta o simţea orice păreche de nădragi, 
îţi pierdeai cumpătul. 

Marghioliţa avea frumuseţea muierilor ursite să pună 
sfinţii la grea încercare, să vâre în ispită băietanii cu puf de 
musteaţă şi moşnegii, bărbaţii în putere ori schimnicii. O 
dovedea întreaga înfăţişare.  Căutătura  negustoriţei 
dezmierda, buzele rumene făgăduiau dulceaţa mierii, boiul 
mlădiu cu zvârcoliri molatece, şerpeşti, iscau jar chiar şi- 
ntr-un vreasc de inimă. Muierea ştia privi catifeliu, ştia 
surâde, cunoştea vraja călcăturii unduioase, avea ştiinţa 
straiului care învălind, desluşeşte cu viclenie belşugul de 
farmece. 

„Îi toată o flacără“ îşi zise, zâmbind, Brâncoveanu. 

Marghioliţa simţi căutătura aţintită a Domnului şi îşi 
netezi catrinţa. Era deprinsă să fie cercetată hulpav, din 
toate părţile, dar acum, în faţa lui Vodă, încerca un soi de 
stânjeneală. Socoti că-i cam despuiată, potcoava iei nu-i 
acoperea umerii, prin țesătura străvezie se desluşeau sânii 
slobozi, între care înfipsese boboc de trandafir sângeriu. 

Stolnicul o cercetă din creştet până-n tălpi. Negustoreasa 
se zgribuli sub privirea de gheaţă. 

— Vei schimba veşmintele, Marghioliţă! 

Muierea roşi socotind că înfăţişarea îi e cu adevărat 
necuviincioasă. lar diavolul de stolnic încă o dată îi citise 
cugetul. Duse mâna la piept cercând să se acopere. 

Cantacuzinul îşi aminti cum se zâmbeşte: 

— Pentru a bucura ochiul târgoveţilor valahi, s-ar cuveni 
să umbli în straiele de la botez. Slujba pe care poftim să ţi-o 
încredinţăm cere însă alt soi de veşminte, pe gustul unui 
anume lefegiu din oastea otomană. 


Ochii Marghioliţei se răsuciră spre chipul neguros. 

— Acelui lefegiu, urmă liniştit stolnicul, având cuvenita 
învăţătură şi dovedind mare pricepere, i-au fost 
încredinţaţe tunurile turceşti. E neamţ de felul său, pe 
nume Klein, iar ştiinţa şi-a dobândit-o în ducatul Bavariei. 
Pe el avem trebuinţă să-l îngenunchezi cu ispitele. 

Muierea suspină cu uşurare şi îşi ridică pleoapele 
frănjurite poftind să afle: 

— Bărbat lumeţ ori supus unei singure catrinţe? 

— Bărbat cu măsură, desluşi scurt stolnicul. Cumpănit, şi 
la cupă şi la muieri, de aceea pentru a-l ameţi se cere 
oleacă de trudă şi învăţătură de soi. 

Vodă îşi astâmpâră surâsul. lacă o marfă de care 
negustoreasa nu ducea lipsă. Stolnicul o măsură cu ochiul 
cusătoreselor din Târgul de Mijloc: 

— Vei înveşmânta strai leşesc, căci ia şi catrinţa nu-i sunt 
pe plac. O rochie de tafta răsurie, cu horbotă de Anglia şi 
poalele chenăruite cu cacomi%, îi vor fi, socot, pe potriva 
gustului. Nu trebuie să te socoată nici stareță, nici 
podăreasă. 

Vodă zâmbi. Nu-l prepuia pe stolnic atât de priceput în 
bodroanţe muiereşti. Constantin Cantacuzino îşi ciupi, după 
obicei, obrazul stâng şi urmă: 

— Te vei da drept boieroaică ce se întoarce acasă din ţara 
grecilor. Pe neamţ trebuie să-l încovoi fără putinţă de 
îndreptare, încât să-şi uite datorinţele şi să vlăguiască cu 
bună ştiinţă, puterea tunurilor turceşti. 

Brâncoveanu îl privi iute. Unchiu-său încredința muierii 
slujbă neasemuit de grea. 

— Să le vlăguiască, apăsă Cantacuzinul, fără ca 
şalvaragiii să-i poată ghici vânzarea. Cum? Umplând cu paie 
ghiulelele ce le va îndrepta la poruncă asupra Valahilor, ori 
prin altă iscuseală. Cine-şi cunoaşte meşteşugul îi ştie şi 
vicleşugurile. 'Ţi-e limpede, Marghioliţă? 

Negustoreasa dădu din cap. 

— Atunci eşti slobodă, porunci Cantacuzinul. 


Îndată ce muierea pieri, trestie adiată de vânt, Vodă 
căută chipul stolnicului cu anume zâmbet. 

— Hm, încep să cred că nu aurul şi vinul sunt avuţiile cele 
mai de preţ ale Valahiei... 


„Din zece oameni, chibzui Cantacuzinul călătorindu-şi 
privirea pe ulițele goale, nouă sunt la Dunăre“. 

Olacii îi vestiseră că hotarul mulţimii se lăţea - hăt! - 
departe, dincolo de bătaia ochiului, iar puhoiul părea fără 
capăt. Ceas de ceas soseau căruţe, şi rădvane, şi oameni 
călări, ori din ceilalţi, calici, cu traista-n băț, colbuiţi de 
drumul străbătut cu piciorul. 

„Nicicând, spusese Vodă, atât cât ne ştiricesc letopiseţele, 
valahii şi moldovenii nu s-au strâns într-o inimă şi o 
răsuflare ca în aste zile...“ 

Tulburat peste măsură se dovedise şi fratele stolnicului, 
Mihai Cantacuzino, trimis de Măria Sa să rânduiască 
mulţimea. Însoţit doar de armaşul Ştirbey şi vreo doi 
arnăuţi, spătarul Mihai colindase malul legând voroavă cu 
prostimea, minunându-se ici de un rumân, purces tocmai 
din ţara Zarandului, dincolo de un prunc, băietan de 
doisprezece ori treisprezece ani, ce-şi cioplea harnic par 
spre a veni de hac şalvaragiilor. Cu fiecare pas, uimirea 
Cantacuzinului sporise. Adevărat, Brâncoveanu nu le 
pusese pielea-n băț precum vecinul şi ginerele său din 
Bogdania!%:, Vodă Duca, totuşi îi strânsese binişor în chingi 
şi valahii nu o dată cârtiseră. Ba, de un Sfânt Ioan, la ieşirea 
alaiului domnesc din Mitropolie, cutezaseră chiar să-i cânte 
în nas: Bir pe cap/Bir pe căciulă,/Bir pe şatră/Şi pe şură/Şi 
pe bucata din gură/Bir pe 0i/Şi pe groapa cu gunoi... 

Oamenii opinteau pentru Moldova şi Valahia, aceasta o 
pricepuse spătarul, dar, iar adevărat era, că dacă 
stăpânirea îi prea neîndurătoare şi dragul de obcină 
osteneşte. Astfel, cu inimă îmblânzită şi ochii înrouraţi, 
Mihai Cantacuzino împărţise vorbă bună şi taleri acolo unde 
calicia se iţea prin straiţe şi în căutătura flămândă, iar când 


nimerise în staniştea milogilor din Bucureşti, zdruncinat pe 
de-a-ntregul, poruncise tain zilnic pentru nemernici, din 
cuhniile Măriei Sale. 

Douăsprezece ceasuri şi tot atâţia cai îi fuseseră de 
trebuinţă spătarului spre a ajunge în târgul Bucureştilor, 
gonind furtună, pe căi ocolite. 

Mihai Cantacuzino se afla bărbat în crucea tinereţii, 
muieratic, dar cu măsură. Semăna cu mumă-sa, Ilinca, de la 
care luase portul băţos, spaima de deochi şi pântecele supt. 
Deprinsese învăţătura de oştean în şcolile Vianei. 

Constantin Cantacuzino îşi îngăduia fratele - celorlalţi le 
mâncase comândul ori le purta vrajbă veche şi neodihnită - 
dintâi fiindcă, mezin fiind, îl ridicase singur pe cheltuiala 
domniei sale, al doilea, pentru că Mihai nu se dovedise prea 
bogat la minte. Rost şi socoteală despre slujbă îi da lui, nu 
lui Vodă. Adevărat însă că urmându-i povaţa, o făcea pe 
ascuns. Măria Sa, blând ca miaua si şiret vulpe, stârnit 
ajungea urs mânios. 

Acum, în amiaza tulbure de cireşar, ostenit de drum, îşi 
lepădă agale veştile. 

— Aseară am zărit cele dintâi fesuri... 

— Pedestrime? 

—  Întocmai, bădiţă. M-a cuprins mirarea căci, după 
ştiinţa mea, osmanlâii împing dinainte mamelucii şi spahiii. 

— Câţi flăcăi ai ales dintre opincari? 

— Zece mii. 

— Şi dintre calfele meşteşugarilor? 

— Cam la jumătate. 

— E bine. 

Mihai Cantacuzino îşi aminti cazna sa de a-i deprinde 
ştiinţa armelor. Rosti cu oftat: 

— La trudnică slujbă m-am înhămat, Constantine! Pentru 
asemenea mărunţişuri, în şcoala din Viana, dascălii nu 
prăpădeau nici măcar un minut. Eu cheltuiesc câte trei 
ceasuri, iar Gheorghe a Irinei, ori a Ilenei, îmi zâmbăreşte 
în nas şi-mi desluşeşte că n-a priceput. 


Stolnicul îşi îndopă luleaua. O depuse pe mescioară şi se 
răsuci încet spre fratele dumnealui. În glas îi pâlpâia mânia: 

— Gheorghe a Irinei, ori a Ilenei, s-a rupt de gospodărie, 
muiere şi prunci, i-a lepădat în bătaia vântului, a trântit 
plugul în țarină, primejduindu-şi bucatele şi vieţişoara, şi a 
dat navală la chemarea dragostei pentru Valahia. La şcoala 
din Viana v-aţi aflat toţi feciori de principi, crai, ori din 
neam cu herb vestit în Evropa. Despre ce vi se desluşea 
acolo, mai aşa ori altfel, aflaserăţi din fragedă pruncie. Ceri 
aceeaşi pricepere, căci sârgul nu-i cu îndoială, unor plugari 
ori neguţători? 

Spătarul Mihai îi cercetă chipul cu mirare. 

— De ce eşti mânios, bădiţă? 

— Mă mânie nerozia. Vii de la Dunăre. S-au îmbulzit 
acolo pentru Moldova şi Valahia, pentru Moldova şi Valahia 
nu pentru Vodă şi coconii lui, nici pentru mine ori domnia 
ta, tot ce-i suflare purceasă din încrucişarea Râmului cu a 
Daciei. Boieri, neguţători, calici, plugari, milogi şi teleleici, 
prunci, ciobani, muieri şi ologi, şi moşnegi stâlpiţi în toiag. 
Cunosc oamenii, sau cel puţin aşa m-am fălit până acum, le 
ştiu viclenia, ştiu cât pot fi de haini, le ştiu milosârdia la 
parastase şi când ia foc bordeiul vecinului, şi mai ştiu când 
închină cruce, cât le e drag de Domnul Christos şi cât le e 
teamă de urgia cerului. Am ştiinţă, Mihai, dar nu îndeajunsă 
închipuire şi asta am priceput-o în aceste zile. Nicicând n-aş 
fi prepuit că o ţară întreagă, la singur zvon de primejdie, 
primejdie mare, e adevărat, se poate scula într-un răsuflet, 
într-un gând şi o inimă, să-şi pună trupul stavilă 
vrăjmaşului. 

Spătarul Mihai căscase ochii amuţit. Stolnicul adăugi mai 
domol: 

— Nu li se cuvine disprețul nostru, Mihai, ci fală şi 
închinăciune. Ce-i mai ciudat, e că nici n-ar pricepe-o. Ce 
săvârşesc ei acum li se pare firesc, precum gânguritul 
pruncului, râsul ciocârliei ori omătul şi gerul Bobotezei. Şi-n 
aceasta le stă preţul! 


Străbătu de câteva ori lungul cămării şi ochii neguroşi, 
aburiţi de tristeţe, zăboviră la forfota slujitorilor. Se opri în 
prag, cu mâinile încrucişate peste piept. 

— Le-ai rânduit umblatul? 

— Da, bădiţă Constantin. Am lepădat câte zece oşteni la 
fiece pod, spre a veghea scurgerea carelor în desăvârşită 
rânduială. Răscrucile drumurilor sunt vegheate de panţâri. 
Am întreit numărul străjilor care răscolesc pădurile în 
căutarea iscoadelor păgâne. 

— S-au şi ivit? întrebă stolnicul. 

— Se află unele semne... 

— Altceva? 

— Drumurile cele bune au fost arate, croind altele, 
strâmbe, ce duc în mlaştină, după porunca domniei tale. 

Stolnicul clipi de câteva ori mărunt, semn de încuviinţare. 
Mai apoi, vor avea oleacă de caznă gospodarii, spre a 
îndrepta cărările, dar acum hotărârea o socotea înţeleaptă. 

— Altceva! 

— Am desăvârşit clapcele. S-au fost săpate cinci sute de 
gropniţe, cu înveliş de rogojini şi buruieni, zăplazurile de 
ţăpuşe au fost împletite şi rânduite la locul potrivit. 

După obicei, stolnicul îşi înfipse bărbia în piept. Aceste 
garduri, folosite încă de Ştefan al Mugşatinilor şi olteanul cel 
dibaci, Mihai, aveau să fie de mare ajutorinţă. Culcat, ochiul 
nu le desluşea, mai cu seamă în goana bidiviului, apoi, 
săltate în răstimp prielnic, puneau piedică, bortind şi 
vătămând călăreţii. Se uită la fratele dumnealui. Atâta avea 
bun: vlagă şi ascultare deplină. 

— Pe drumurile de pădure, urmă spătarul, am născocit 
alte clapce. 

— Anume? 

— Au fost aninate de crengi năvoade pescăreşti. 
Retezând acele crengi, năvoadele vor cădea asupra 
călăreţilor. 

— E bine, murmură Cantacuzinul pe gânduri. 

Spătarul Mihai îşi umezi buzele: 


— Nici iscuselile bătrâneşti nu le-am uitat. Dulgherii au 
retezat arborii în aşa fel încât să se prăvale la cea dintâi 
opinteală. În stejarii trupeşi se vor tupila arcaşii şi 
purtătorii de sâneţe. 

— Şi născocirile lui Vauban? 

— Aici am avut oleacă de furcă. Când le-am înfipt şpanga 
în puşcoace, nu-i tăia capul cum pot fi deodată şi pedestraşi 
şi suliţaşi, de parcă i-ar fi chemat Ion şi Gheorghe în acelaşi 
timp. Cât despre vorba „baionetă“, abia dacă au deprins-o 
clucerul Negoescu şi armăşelul Stroe. 

— Clucerul şi armăşelul au deprins, în schimb, tare de 
grabă nume noi de holercă... 

— Chibzuiesc că, la vreme de pace, nu-i un păcat, bădiţă. 

— Aşa să fie? Nu asta are însemnătate acum. Urmează! 

Spătarul Mihai ridică din umeri. 

— Aceeaşi pătăranie si cu fortărețele. De ce adică iscate 
sub pâmânt, căci au doar de înfruntat fesuri nu cârtiţe, şi 
nu pe deasupra, aşa cum ştie orice creştin. 

— Le-aţi isprăvit? întrebă sâcâit stolnicul. 

— Cu voia lui Dumnezeu, în două-trei zile sunt gata. 

— Aş fi poftit să fie gata cu voia ta! 

Mihai se ridică. 

— De ce-mi porţi mânie, Constantine? Am depus 
strădanie şi chiar dacă se întâmplă să chibzuiesc cu 
greşeală, ştii bine că nu ies din voia domniei tale. 

Stolnicul îl cercetă lung: 

— Nu-s mânios, Mihai. Mi-e teamă. 


Pavel, starostele pescarilor din Tulcea, era tulburat din 
cale afară. Nu visase vreodată că o să se înfăţişeze celui 
dintâi dregător al ţării, iar acasă, chiar dinaintea popei, nu 
sălta privirea din ţărână şi nu cuteza să deschidă gura 
înainte de a şi-o şterge în mâneca dulămii. Se foia pe 
picioarele răşchirate, chibzuind ce să facă cu mâinile 
zdravene, două cazmale butucănoase şi roşii. Era un novac 


bălan, cu obraji arşi de soare şi căutătură blânda, făptură 
născocită de ape, cu umeri de căpcăun şi suflet slobod. 

Cantacuzinul rosti încet: 

— Eşti starostele pescarilor din bălțile cele mari ale 
Dunării. 

— Sunt. 

— "Te cheamă Pavel. 

— Mă cheamă. 

— Înseamnă că a ajuns şi la voi vestea primejdiei. 

— A ajuns. 

Şovăi încurcat de ighemonicon. Cum se cuvenea să-i 
răspundă? „Boierule“, i se părea prea neînsemnat pentru 
sfetnicul Domnului, poate „stăpâne“, dar aici cugetul 
novacului se răzvrătea. Nu fusese nicicând slugă, nu-i 
fuseseră nici răsbunicii, oricât de departe ai fi cercetat şi 
tot asemenea tovarăşii săi. 

Cantacuzinul îl înţelese dintr-o privire. 

— Zi-mi „stolnice“. 

Pescarul îl cercetă zăpăcit. Dădu din cap, fără o vorbă, cu 
grumajii uscați iască. 

— Ce veşti ne-aduci din baltă? 

Pavel înghiţi de câteva ori în gol înainte de a purta 
răspuns. 

— După prepuielile noastre, turcii chibzuiesc la bătălie 
aprigă. Douăzeci de fregate, cinci galioane şi paisprezece 
catarge împărăteşti adastă acum la gurile Dunării. 

Glăsuise repede, fără şovâăire, căci cu asemenea lucru era 
deprins şi răsdeprins. 

— Câte tunuri numără? 

— Peste două sute. 

— Câţi osteni? 

— Peste o mie. 

— Mada, făcu Cantacuzinul pe gânduri. 

Toate acestea le cunoştea si dumnealui, căci i le 
ştiriciseră iscoadele. Voise doar să pună la încercare ochii şi 
priceperea pescarului. 


— Straja-i de soi? 

— De soi, stolnice. Au mai poposit ele, corăbiile turceşti, 
la Dunăre, dar păgânii se dovedeau mai puţin grijulii, se 
înghesuiau la vinars şi crivat de tălăniţă, iertată fie-mi 
vorba, şi-apoi dormeau ţeapăn de puteai să le retezi 
musteaţa fără să te simtă. Acum, străjile, câte douăzeci de 
fesuri la fiecare fregată ori galion, se primenesc tot la două 
ceasuri. 

— Pricep... Câţi pescari pot să pună umărul, la o adică, 
Pavele? 

— Patru sute, fără ucenici. 

— Patru sute, poftori îngândurat stolnicul. Ascultă Pavele, 
chibzuieşti că aţi putea răpune acele corăbii? 

Novacul dădu din mâini, încurcat. 

— Prin vicleşug, stolnice, căci de-am fi de cinci ori pe- 
atâţia, tot n-am izbuti să-i trecem prin cuțite. Sunt oşteni de 
apă, cu deprindere. 

— Tot la vicleşug m-am gândit şi eu. 

— Domnia ta porunceşte, şi noi pescarii om opinti. 

— Se cer patruzeci de oameni zdraveni în bojoci şi dibaci 
în retezatul apei pe dedesubt. 

Pavel cuteză a zâmbi pentru întâiaşi dată: 

— Dintr-aceştia ne numărăm mai mulţi, stolnice. 

— Îi vei cerne pe cei mai vrednici şi în puterea nopţii, 
înotând doselnic pe sub undă, vă veţi strecura dedesubtul 
corăbiilor păgâne. Fiecare pescar va purta asupră-i ascuţiş 
de nădejde, în stare să bortească fundul galioanelor 
fregatelor şi catargelor. Socoţi că-i cu putinţă? 

— Om închina rugăciune  smerită Sfintei Ana, 
ocrotitoarea pescarilor, făgăduind şi strai de aur icoanei 
preamilostivei, ce se află in Biserica Blidarilor, şi-om 
izbândi. Primejdia însă-i mare, căci orice clipocit poate 
stârni luarea aminte. Asta dintr-o parte. Din cealaltă, 
lemnul corăbiilor îi vârtos şi nu se lasă lesne răpus. Aşa că 
vom reteza apa, înotând pe dedesubt, cu stuhul în gură, iar 
în loc de patruzeci, vom porni optzeci de pescari. 


— Adică? 

— Adică doi oameni de corabie, fiecare având de săvârşit 
o singură bortă. Stricăciunile le vom aduce, astfel, mai iute 
si mai temeinic. 

Stolnicul îl cercetă lung, apoi încuviinţă dând din cap. 

— Ai chibzuit bine, Pavele. Nu uita, voi pescarii bălților 
rezemaţi nădejdea lui Vodă. Singuri aţi priceput ce 
primejdie sălăşluieşte în acele corăbii pentru întreaga 
Moldovă şi Valahie. lar straiul de aur al Sfintei Ana, spre 
mulţumită şi recunoştinţă, va intra în cheltuiala visteriei. 

Pescarul îşi lăsă încurcat nasul în pâmânt. 

— Cer iertăciune, stolnice, dar aceasta nu-i cu putinţă. 
Veşmântul scump al preamilostivei trebuie dobândit prin 
jertfa noastră, a pescarilor. Aşa porunceşte legea şi datina 
bălții. 

Cantacuzinul surâse: 

— Nu noi ne vom împotrivi legii şi datinei pescarilor, 
Pavele. 


Într-aceeaşi zi, se înfăţişară stolnicului două făpturi 
ciudate, care răsuciră cu mirare capetele slujitorilor. 

Damian, sârbul, avea înfăţişare de cârjaliu, două 
junghere pe potrivă la cingătoare şi flintă de argint. Era 
iutac, suleag, şi vânjos, privirea neagră pârjolea, iar 
muierile, fie jupâneasă cu hram, fie mişaucă, îi cădea la 
ciubote muscă ameţită. 

Celălalt, Runcu, o cruce de creştin croit din stâncă, purta 
strai din piele de fiară şi harapnic împletit în şaisprezece. 
Rămase afară în priveala acelor gură-cască, în vreme ce 
Damian, însoţit de slujitor domnesc, pătrunse în Cancelaria 
Neagră. 

Pe chipul stolnicului adie zâmbetul. Se cunoşteau de 
mult, din vremea domniei răposatului Şerban Vodă. Pe- 
atunci. Damian se afla lotru tinerel, pus pe faimă şi 
căpătuială, şi întorcea, din porunca stolnicului, carele de 


aur - peşcheşul Valahiei - îndreptate spre împărăţia 
turcului. 

Mult trudiseră păgânii să pună mâna pe hoţii 
nenumăratelor pungi de galbeni, înteţiseră straja, pândeau 
drumurile, dar toată cazna se dovedise zadarnică. Aurul era 
prădat îndată ce trecea hotarul. Valahii nu purtau vină după 
cum vină nu puteai îndrepta nici împotriva străjilor. Leşurile 
lor semănau drumul. 

Pentru asemenea faptă, Damian primea răsplată 
îmbelşugată, tot a douăsprezecea pungă, şi socotind că 
săvârşise lucrări asemănătoare şi în folosul Moldovei, sârbul 
trebuia să fi fost azi om straşnic de bogat. La patruzeci de 
ani rămăsese la fel de sprinten, la fel de buiac şi la fel de 
muieratic. Cantacuzinul îl preţuia cu osebire, căci în atâta 
amar de vreme, izbutise să nu-şi piardă capul. Şi aceasta nu 
era lesne, sârbul având de înfruntat hinghereala păgânilor, 
pizma tovarăşilor, clapcele iscoadelor, şi mai cu seamă 
vicleşugurile muierilor. 

Îndată ce slujitorul pieri, Damian scotoci şerparul după 
lulea şi începu să râdă încetişor. 

— Ce anume te veseleşte? întrebă stolnicul. 

— Încerc să ghicesc ce soi de slujbă pofteşti să-mi 
încredinţezi. Pesemne niscai liturghii şi rugăciuni, ori 
altceva pe potrivă, căci, de când te cunosc, doar spre faptă 
bună şi smerită te îndeamnă cugetul. Sfânt mucenic, țintuit 
pe zid de mănăstire, cu nimb şi porumbel alb pe umăr, aşa 
te-or pomeni urmaşii, stolnice... 

Cantacuzinul îl fulgeră cu căutătura. Încă unul care ştia 
prea multe... 

— Nu pentru gândul cel bun al urmaşilor trudesc, 

— Dar nici pentru a stârni cuvinte de laudă printre 
căftăniţii ăstor ani. Ai auzit şoaptele boierilor... 

— Un singur zimţ nu dau pe cleveteala lor! 

Damian râse din belşug: 

— Pun rămăşag că ai cheltuit avuţii ca să le culegi şoapta! 

— Nu mă zădări, cârjaliule. 


Sârbul râdea mai departe, trăgând din lulea. 

— Aştept porunca. Cui îi porţi sâmbetele? Pe cine pofteşti 
să-l răpun? Pentru divănit cer plată îndoită, pentru os de 
domn întreit. 

Hohoti iar  arâtându-şi dinţii puternici. Privirea 
Cantacuzinului îl aţinti cu mânie ascunsă. 

— Nu-ţi cer viaţă de om, rosti încet şi rar stolnicul, ci 
lucru mărunt, pe care l-ai mai săvârşit. Va trebui să abaţi 
carele cu arme şi merinde pentru oastea otomană 
îndreptată spre Dunăre. Trebuie să grijeşti ca fapta să nu 
cadă în seama Valahiei, ci-a unor tâlhari de toată mâna. 
Turcul n-a năvălit încă asupra noastră, iar noi nu dorim a-l 
stârni fără temei. 

Sârbul îi strecură privire scurtă, apoi îşi urmă pufăitul. Pe 
degetul cel mic îi sclipea un mărgăritar, rozalb, de toată 
frumuseţea. 

— Ce fac cu marfa? 

— Armele le vei îndrepta pe căi doselnice spătarului 
Mihai. Cu bucatele, ce te taie capul. Le scufunzi în mlaştină, 
le neguţătoreşti, ori le împărţi sărmanilor. 

Damian îşi ajunse din urmă râsul. 

— "Tot inima domniei tale cea largă, bat-o vina! Bine, am 
priceput. 

— Vei primi cincizeci de pungi, spuse scurt Cantacuzinul, 
dacă lucrarea se dovedeşte curată. 

Cârjaliul chibzui o clipă, apoi clătină clin cap. 

— Păstrează-ţi aurul, stolnice! De astă dată trudesc în 
pagubă. 

— Ce te păli? 

Sârbul îşi dosi gândul adevărat. 

— Am luat pildă de milostivenie de la domnia ta. Duse un 
deget la chivără şi ieşi râzând. 

„lacă unul, gândi Cantacuzinul în urma lui, care e isteţ, 
dar nu îndeajuns spre a o tăinui. Pieirea ta, prin tine 
Israile...“ 


Omul rămase în prag cu mâinile înfipte în chimirul de 
piele conabie!%:.-. Dintr-odată în odaie se făcu întuneric, căci 
munteanul era făptură zidită din belşug, răsărit şi lat în 
spete. 

— Vorbeşte, Runcule, îl îmbie Cantacuzinul. 

Novacul mârâi în barbă. 

— Apăi ce să spun, stolnice?! Eu mi-s aici şi tot asemenea 
mieii. 

Zâmbet fugar lumină chipul stolnicului. Runcu grijea, pe 
o toloacă din munţii Caraimanului, de sănătatea zimbrilor 
Valahiei. Aceştia erau, după poftă, când miei, când cucoşeii 
taichii, când fluturaşi. 

— Trag nădejdea că nu i-ai mânat pe Podul Mogoşoaiei 
spre Curte. 

— Dacă domnia ta porunceşte, şi asemenea faptă se 
poate săvârşi. 

— Câţi ai? 

— Şaizeci şi nouă, dar, cu voia domniei, tale am pogorât 
de la munte numai cu cincizeci. 

— De ce? 

— Dacă-şi află sfârşitul în întâmpinarea cu păgânii, se 
cere să rămână câteva capete de prăsilă. 

— Ai judecat bine, Runcule. 

Stolnicul îşi chemă aducerea aminte. Cu vreo şapte ani în 
urmă, într-o vară, însoţindu-l pe Vodă în Transilvania, se 
abătuseră pe meleagurile lui Runcu. Trecuseră stavila de 
uluci, fără să prepuiască primejdia, şi dintr-o dată le 
ieşiseră dinainte - urgia pământului - vreo douăzeci de 
dihănii. Se izbăviseră ca prin minune, căci de nu s-ar fi ivit 
Runcu, dimpreună cu argaţii, să stingă pornirea fiarelor, şi- 
ar fi dat duhul fărâmaţi sub copitele de câte zece ocale. 
Întrebă din vârful buzelor: 

— Unde-i ţii? 

— Într-un luminiş din codrii Vlăsiei, 

— Câtă pagubă socoteşti că vor aduce turcimii? Runcu 
chibzui cale de vreo trei clipe, zgrepţănându-şi barba 


castanie. 

— Bine stârniţi - şi voi desluşi domniei tale că pentru 
aceasta-i îndeajuns să-i înfometez şi să le trec un chiper iute 
pe sub coadă - aşadară, aţâţaţi pe de-a-ntregul şi sloboziţi 
pe neaşteptate, când turcul chibzuieşte la Coran ori la altă 
năzbâtie, pot culca lesne cinci mii de fesuri. 

— Ai putea să-i aduni sub poruncă, după năvală? 

— Se poate, dacă îmi aud tulnicul. 

— Pentru ca să-i năpusteşti a doua oară asupra păgânilor 
unde se află grosul... 

— Şi asta se poate. 

— Una peste alta, ar veni vreo opt-zece mii de şalvaragii. 

— Aşa socotesc şi eu. Îs iutaci, cutezători, iar la mânie 
vlaga le sporeşte împătrit. O singură făptură vie tem, un 
beteşug, de pe vremea când se aflau prunci, căci îi 
ameţeşte duhoarea... 

— Care a acea făptură, Runcule? 

— Dihorul. 

Stolnicul îşi trecu palma peste bărbia pleşuvă, rostind 
încet: 

— Vom griji să nu se afle asemenea dobitoace prin 
preajmă. Eşti slobod. Când îmi vei fi de trebuinţă, te voi 
vesti. 


Din pivniţa Cancelariei Negre - Cabinetul Negru îi 
spuneau doar câţiva dregători ai însoritei Florintii, veşnic 
călători pe cărările împăienjenite ale politichiei de taină - se 
târa un drumeag firav, căpătuit cu o portiţă doselnică, a 
cărei rânduială o cunoştea doar dumnealui, stolnicul 
Cantacuzino. 

Drumeagul sfârşea în beciul unui anume conac din 
mahalaua Broştenilor. Cândva, fusese o hudubaie cu ifos şi 
încă acum vreo cincizeci de ani, sub domnia luminatului 


Matei Vodă, mai păstra ceva din vechea strălucire. Stăpânii 
conacului, boierii Boldeni, scăpătaseră din pricini felurite. 
Gospodăroşi şi cumpăniţi nu se prea aflau, iubeau caii 
persieni şi muierile grece din uliţa Brezoianului, le plăceau 
fala şi pungile de galbeni istovite la drum lung. 

De pildă, bunicul, biv-vel-logofătul Lupu Boldeanu, se 
călătorise în Rusia, în Aram, sărutase lespedea mormântului 
sfânt, şi ajunsese în îndepărtata împărăție a Chitaezilor 
înaintea spătarului Milescu. Dar cum domnia sa nu 
îndrăgea pana, bucuria cugetului stârnindu-i-o doar 
priveliştea nouă şi soiul felurit al făpturilor născocite de 
Dumnezeu, despre aceste drumuri letopiseţele nu grăiesc. 
Dovadă, după ce şi-a dat suspinul, rămăseseră doar un 
conăcel ticluit în jad, după gustul acelor meleaguri, cu 
sumedenie de cuşme parcă într-aripate, şi două 
pergamente pe care se afla zugrăvit chipul uneia şi 
aceleiaşi muieri: gingaşă trestie, cu migdala ochilor negri 
trasă spre urechi şi pieliţa obrazului argintie. 

Mărturiile acelor călătorii sălăşluiau încă în iatacul 
nepotului, boier Dragu Boldeanu, făptură oloagă şi 
nevolnică, la vreo treizeci de ani. Înalt de-o şchioapă, din 
pricina ghebului, nepotul avea chipul fraged al fecioarelor 
de paisprezece ani, căâutătura umedă şi şovăielnică a 
căprioarelor, patima pentru muierile grece ale buneilor săi 
şi o minte ageră, ce nu se lasă prepuită de orice căutătură. 
Ghebosul era cea mai dibace iscoadă a Cantacuzinului, 
poate mai dibace decât logofătul de taină Radu Andronic, 
căci înfăţişarea pidosnică alunga ochii oamenilor, dar şi cea 
mai primejdioasă. Primejdioasă pentru Măria Sa, iar 
stolnicul o ştia. Ura zăticnită în inima pocitaniei nu era 
întrecută decât de teama ce i-o stârnea sfetnicul lui Vodă. 

La sfântul Ilie se împlineau opt ani de când Cantacuzinul 
îl strângea în chingi, din pricina unor zapise de moştenire 
rostuite cu vicleşug. Şi-atunci tot o greacă stârnise necazul. 
Varvara, cea cu mijloc mlădiu şi priviri de catifea... 


Ghebosul suspină cu năduf şi deschise o uşă perdeluită. 
Cobori câteva trepte, aţinti urechea, apoi înfipse într-un inel 
din zid o feştilă aprinsă, spre a descâlci cărarea stolnicului. 
Glasul Cantacuzinului ţâşni din întuneric: 

— Nu te osteni, boier Boldeanu, căci sunt deprins şi cu 
întunericul hrubei şi cu cel din cugetul domniei tale. 

— N-aş zice. Dovadă, încă trăiesc. 

— Pentru că-mi eşti de trebuinţă! 

Făcându-i loc să se strecoare în cămară, pocitania 
cercetă cu pizmă făptura Cantacuzinului. Deşi moşneag, 
căci lăsase binişor în urmă jumătatea veacului, trupul 
Stolnicului nu se hârbuise. Avea călcătura sprintenă şi, în 
ciuda drumului tainic ce-o ţinea într-un urcuş, răsufla domol 
şi fără opinteală. 

— Uită-te la mine, boier Boldeanu, şi nu în pământ, căci 
dragi mi-s oamenii cu căutătura dreaptă şi inima pe potrivă! 

Aceasta era o minciună fără pereche, Cantacuzinul 
preţuind doar făpturile doselnice, cu mintea vicleană. Nici 
măcar pruncii domniei sale nu ţineau piept ochilor păcurii, 
doamna Marica şi coconii îşi ocoleau unchiul, pe cât le-o 
îngăduia ighemoniconul, boierii divăniţi, ori de rând, lipeau 
zidurile atunci când n-o puteau coti. Vodă era singura 
făptură din Valahia care îşi păstra cumpătul dinaintea acelei 
căutături. Ochii Cantacuzinului străpungeau zidul, iscodeau 
şi desluşeau fără greş negura din cugetul semenilor. 

Luându-şi inima în dinţi, ghebosul ridică privirea aninată 
de straiul păcuriu al stolnicului. 

— Ştiu. Temniţele de la Curtea Veche sunt bucşite de 
îndrăgiţii domniei tale... Şi-apoi, poate nici nu opintesc să-ţi 
fiu pe plac. 

Cantacuzinul surâse. Surâdea rar, atât de rar încât 
nevastă-sa ajunsese să-i teamă mai mult zâmbetul decât 
pâcla de fiece zi a chipului. 

— Iată vorbe ce se cereau mai îndelung chibzuite. 

Patima vopsise obrajii pocitaniei. Vorbi aţâţat, glasul îi 
şuiera. 


— Pentru ce? Oricum eu nu mai am nimic de pierdut. 

— Oare? 

— Nimic, stolnice. Port un firicel gheboşat de viaţă care 
nu preţuieşte o arămioară. leme-te, dară! 

Cantacuzinul izbuti să-şi potrivească zâmbetul pe buze. 

— N-ai să mă încredinţezi chiar dacă ţipi. Cel mult poţi 
face încredințare altor urechi, 

— Iscoade nu se află în conac. 

— Trag nădejde. 

— Domnia ta, care cunoaşte orice taină, chiar înainte de 
a fi zămislită, o ştii foarte bine. Ştii, sunt încredinţat, şi cât 
preţuieşti în inima mea. 

Stolnicul îl cântări lung. Ghebosul îşi ieşea adesea din fire 
dar teama îl mulcomea singură. 

— Prisosul de drag chiverniseşte-l pentru greaca din uliţa 
Brezoianului, boier Boldeanu! Eu mă mulţumesc cu mintea 
domniei tale, atunci când nu-i tulburată de gând răzvrătit, 
şi cu credinţa ce ne-o datorezi din pricina acelor zapise 
aflate în sipetele noastre. 

— Un om care s-a vândut o dată, temând acele zapise. 
susură ghebosul, lesne vinde şi a doua oară. Nu te temi, 
stolnice? 

Cantacuzinul îşi dezmierdă bărbia, despicată. Pe arătător 
sclipi scarabeul iscat în onix, singura podoabă ce şi-o 
îngăduia. Bumbii straiului neguros nu erau nici măcar de 
argint, ci din fier bătut, ca la veşmintele târgoveţilor de 
proastă seminţie. 

— Nu mă tem de cel care tremură, boier Boldeanu. Şi- 
acum, aibi, rogu-te, bunăvoință şi ascultă. Părăsesc 
Bucureştii dimpreună cu Vodă şi am a-ţi lepăda poruncă. 
Ascultă-mă cu luare aminte căci vremea mi-e săracă. 

Boier Dragu Boldeanu îşi rezemă ghebul de zid. Prin 
fereastră se prelingea o lumină albastră, o adiere de vânt 
înfiora înserarea, aţâţând mireasma glicinei. 

— Vei rămâne în târg, urmă stolnicul. Când spun târg, 
pricep drumurile şi rateşurile şi nu ghimirlia galbenă a 


grecoaicei din uliţa Brezoianului. 

— Să cred că ţi-ai rătăcit agerimea ochiului? Ce muiere s- 
ar încurca cu o stârpitură? 

— Adevărat. Letopiseţele ştiricesc că de când e lumea şi 
pământul nici o catrinţă nu s-a lăsat ispitită de daruri... Îmi 
iroseşti vremea, boier Dragu! Aşadar, vei veghea mai cu 
seamă hanurile spre a cerceta străinii ce fac popas în 
Bucureşti. Mulţi nu vor fi, căci oaspeţii nu dau năvală la 
casa cuprinsă de flăcări. Despre rosturile veneticilor şi tot 
ce-ţi stârneşte luare aminte, îmi vei ştirici, la fiece trei zile, 
prin Cristea, olăcarul. 

Zâmbetul cel rău schimonosi chipul ghebosului: 

— Doamna Marica rămâne la Curte. Ori nici ei nu-i faci 
încredințare? 

— Am spus Cristea, olăcarul, i-o reteză aspru stolnicul. 
Doamna nu se află printre slujitorii mei. Cunoşti pe acel 
mămular grec Stavros, poreclit Paingul? 

— Nu... 

— O să-l desluşeşti repede. Are surâsul uleios, boi de 
copilandru şi chip peste măsură de boţit. Dacă se arată prin 
târg ţine-i urma pas cu pas. Grijeşte să nu-i sari în ochi, căci 
e dibaci şi primejdios. Vestea despre popasul lui mi-o vei 
ştirici în grabă mare, fără a-l aştepta pe Cristea, cerând 
Doamnei olăcarul lui Vodă. Ai priceput, boier Boldeanu? 

— Am priceput. 

Stolnicul se îndreptă spre uşa tainică, în prag se opri: 

— Pot să-ţi dau o povaţă? 

— Până acum, ce-i drept, m-ai încărcat doar cu 
plocoane... 

— Astâmpără poftele nesăbuite ale greacăi. A cumpărat 
zgărdiţa cu adamante a giuvaergiului Silvestru... 

Chipul Boldeanului roşi de mânie. 

— Se află vreun hatişerif'*8: care să nu i-o îngăduie? 

— Acea zgărdiţă, urmă apăsat stolnicul, o poftea Domnița 
Stanca. Greaca a fost mai iute şi acum se fuduleşte în tot 
târgul că-şi poate împlini orice poftă, chiar peste cele ale 


coconilor. Nu-i bine să asmuţi Curtea, boier Boldeanu! Şi iar 
nu-i bine să te îndatorezi peste măsură de dragul muierilor. 
Ar fi trebuit să tragi învăţătură. Şi Aspasia venea din Pireu, 
şi ea te iubea... Desluşeşte-mi drumul! 

Pocitania luă sfeşnicul şi cobori treptele hrubei. Braţul îi 
tremura de mânie şi ocară. Când ajunse în dreptul lui, 
stolnicul îi prinse mâna. 

— Bagă de seamă, boier Boldeanu. Mă încred în domnia 
ta. 

— Faci rău, stolnice! 

— Aceasta eu am a o chibzui, spuse Cantacuzinul. Apoi 
pieri în întuneric. 


Icoana Sfinţilor împărați Constantin şi Elena, bătută în 
aur şi mărgăritare, stăpânea ungherul de răsărit din iatacul 
Doamnei Marica. Chilimurile ţesute în îndepărtatul Damasc, 
precum şi covoarele de Esfahan şi Iabriz, ţineau culoarea 
verde după pilda smaragdului, cât nuca, de la degetul cel 
mic al lui Vodă. Brâncoveanu dovedea mare patimă pentru 
această nestemată şi înşişi paicii şi fustaşii Măriei Sale 
purtau pietricică verde la tâmpla chiverei. 

Prin ferestrele perdeluite cu brocart de argint, un soare 
târziu trimetea căutături ostenite cernind în cămară lumină 
blândă şi tihnită. Tihna nu se afla şi în inima Doamnei. Pe 
chipul uscăţiv, stors de griji şi de priveghi îndelungat, ochii 
arşi de jarul spaimelor mocnite, ce alungă nălucă somnul, 
licăreau istoviţi. 

Vodă privi cu milă gura boţită de gânduri nerostite. 
Bărbia lungă, prea lungă - nicicând fiica lui Antonie Vodă 
din Popeşti nu fusese vestită în frumuseţe - glăsuia despre 
firea domniei sale, şovăielnică şi anevoioasă la hotărâre. Pe 
trupul slăbiu, cele unsprezece naşteri lăsaseră semne 
adânci. Straiele, odoarele de preţ puse fără ştiinţa şi 


rânduiala muierii ce se ştie chipeşă, îşi rătăceau strălucirea, 
semănând a tarabă de neguţător cu stare. 

Doamna Marica îşi strecură căutătura prin crăpătura 
perdelelor. Fustaşii, arnăuţii, seimenii şi oştenii de rând 
roiau împrejurul rădvanului domnesc, aşteptând porunca 
de pornire. De cealaltă parte, la poalele treptelor de 
marmoră, se grămădeau divăniţii şi căftăniţii, care aveau 
să-l însoţească pe Vodă la Dunăre. Printre ei, doamna 
Marica, îl desluşi pe clucerul Negoescu, tovarăşul acelui 
bezmetic de Ioniţă Fărcăşan, pe medelnicerul Ştefanache 
Şipote, pe vornicul Leurdean şi pe armăşelul Stroe... 

Vodă îşi prinse bumbii caftanului neguros şi Doamna simţi 
sfredel în inimă. Postavul păcuriu al veştmântului îi aminti 
năpasta abătută din senin asupra Valahiei. Brâncoveanu 
îndrăgea  atlasul, caşmirurile rozalbe şi  damascurile 
luminoase de Veneţia, tot straie însorite, înmănunchind 
culorile dulci şi înflorite din duminica Paştelui. 

Doamna Marica îşi lipi fruntea de umărul lui Vodă, 
şoptind înfiorată: 

— Ai hotărât dară... 

— Nu eu, Mărie! Mulțimea! 

— Mi-e teamă! 

— Tuturor ne e teamă, surâse Măria Sa. Si socot că-i 
bine. Cine nu se teme, mai lesne cade în greşeală. 

Trase un trandafir alb din văsciorul burduhănos de aur, îl 
purtă la buze apoi îl înfipse, cu gingăşie, în leasa de 
mărgăritare a Doamnei. 

— Din! 

Din, nume de dezmierdare ce nu trecuse niciodată 
dincolo de uşa iatacului. Nu-l auziseră nici coconii, nici 
feciorii de casă. Îl cunoştea doar stolnicul Cantacuzino, deşi 
Vodă şi Doamna ar fi putut jura că el nu fusese niciodată 
rostit altundeva decât în această cămară. 

— Era o vreme când nu-ţi prisosea. S-au călătorit oare 
acele clipe? 

Brâncoveanu o măsură clipind cu nedumerire: 


— Nu pricep. 

— 'Ţi-am stat totdeauna stâlp, după cât m-au ajutat 
mintea şi vlaga. 

— N-am uitat. 

— Pentru care pricină te rupi de mine tocmai astăzi? 
Îngăduie-mi, Din, să te însoțesc. O fac atâtea muieri, ju- 
pânese de neam, negustoriţe, nevestele târgoveţilor, chiar 
şi măicuţele din schituri. Îngăduie, Din... 

Era rugă umilită, bântuită de spaimă, căci mai greu 
înduri de departe teama pentru făptura îndrăgită. Domnul 
îi dezmierdă cu degete reci fruntea năpădită de creţuri. 

— E peste putinţă. 

— De ce? 

— Ai văzut oare, surâse Brâncoveanu, cetate părăsită de 
cel din urmă oştean? Iar acel oştean eşti tu, Mărie, şi ţie îţi 
încredinţez cheile spre chibzuită pază. Îţi cunosc judecata, 
şi atunci când e de trebuinţă, viclenia. lar de-ar pândi vreo 
primejdie Bucureştii, şi scaunul din care păstoresc cine 
oare mi-ar vesti-o mai grabnic şi cu inimă curată decât 
Doamna noastră? 

— Povara s-ar putea arăta prea grea pentru umerii mei, 
Din. Nu mi-e teamă că n-aş îndura-o, ci doar să nu mă 
dovedesc nevrednică. 

— Alte spaime te încearcă, Mărie, şopti Vodă cercetând-o 
cu căldură. Îmi temi viaţa... 

— Niciodată nu s-a abătut asupra noastră primejdie mai 
mare. 

— Niciodată nu s-a ridicat întreaga Valahie spre a o 
zăticni! 

— N-ar fi oare mai pe potriva încercării, să rămână 
unchiul nostru Cantacuzino? 

Vodă clătină capul. 

— Ne e de prea mare trebuinţă la Dunăre pentru a-i 
îngădui să vegheze in Bucureşti. Să nu-ţi fie teamă, Mărie! 
Las la Curte două steaguri de arnăuţi, o iscoadă care va 
culege şi adulmeca orice zvon de uneltire, şi, de asemenea, 


doi olăcari de nădejde, gata în orice clipă să-ţi poarte fulger 
veştile. Rămas bun! 

Brâncoveanu îi prinse mâna depunând sărutare apăsată. 
Doamna izbucni în lacrimi, îngână gâtuită: 

— Din! 

— Fii binecuvântată, rosti tulburat Vodă, şi facă-se ca 
voinţa pământenilor să biruie! 


Capitolul X 


PE DRUMURILE GIURGIULUI 


upân Eustațiu Crăpusnic, meşterul argintar iubitor de 


agoniseală largă şi vorbă scurtă, carele pornise pe urmele 
românilor trocari din Schei, lepădând muierii dumnealui 
porunci aspre de a-şi drămui îmbucătura, dar mai cu seamă 
fiece para, cerceta locul cu dispreţ nefăţărit. 

Trăsese la hanul Calul murg, aflat cam la vreo poştă de 
Roşiori, căci în târg, ca şi în aşezările apropiate, Ciocan şi 
Gresia, nu găsise palmă de loc pentru popas din pricina 
sodomului de omenire îndreptat spre Dunăre. De bună 
seamă că nu-i plăcea grămădeala, iar acasă, în Braşovechi, 
nu îngăduia jupânesei Evdochia să înnopteze în iatacul 
dumnealui. Suferea anevoie răsuflarea mulţimii, glasurile 
de câmpie ascuţite şi gureşe, mişcările iuți, lipsite de 
cumpănă. Meşterul argintar se simţea ostenit, căci gonise 
paisprezece ceasuri, dar nu îndeajuns pentru ca slăbiciunea 
strecurată hoţeşte în oase să-i mulcomească mirarea. 

lată, de pildă, cele două muieri care se călătoreau 
singure. Adevărat, nu plezneau de tinereţe, însă cuviinţa nu 
îngăduia decât  călugăriţelor  hârbuite de ani să 
drumeţească fără însoțitor. Vorbeau în gura mare - aflase 
într-o clipită că se numesc Rădiţa şi Agripina - râdeau şi 
tăifăsuiau cu hangiul, gogonat, ca o pătlăgică, de parcă le- 
ar fi fost frate ori prieten vechi. Barem când Agripina, o 
dropie de femeie şoldie, cât Biserica Neagră, poruncise fără 


bob de sfială un clondir de basamac vârtos, meşterul 
Crăpusnic, înlemnit de silă, uitase să ducă lingura la gură. 
Acasă, doar doborâte de junghi, jupânesele aveau 
îngăduinţa unui degetar de holercă, altfel sorbeau câte un 
păhăruţ de vin, îndulcit, la Paşte sau la Crăciun. Şi atunci, 
buna cuviinţă cerea să se înece, să tuşească, şi după prima 
înghiţitură, ţinând marama la gură, să împingă cupa către 
mijlocul mesei. 

Rădiţa şi Agripina, acele crâşmăriţe vestite în târgul 
Bucureştilor, care-şi cuminţeau muşteriii, una cu ghioaga, 
cealaltă cu ascuţişul vorbei, închinară muscăleşte pentru 
izbânda românilor, încreţind ţeasta argintarului. 

Jupân Crâpusnic răsuflă adânc. Muierile ca muierile, dar 
putea cineva să-i desluşească ce caută aici, singur, la ceas 
de noapte, pruncul acela aciuat lângă vatră? Ce sămânță de 
părinţi ticăloşi lăsau plozilor asemenea slobozenie? 

Băietanul nu da semne să fi împlinit zece ani. Sta chircit, 
cu genunchii aduşi la gură, şi din obrăjorul slăbuţ se vedeau 
doar ochii iscoditori. Alături ţinea o bocceluţa amărâtă, iar 
de o sfoară roşie, un gâscan căruia îi şoptea, cu fereală, 
cuvinte nedesluşite. 

Iliuţă din Plopşoru - pe care ceasul cel rău îl sărăcise de 
părinţi, lăsându-i tovarăş doar pe dumnealui Tilică, 
gânsacul - feri căutătura argintarului. 

Până la cincizeci de ani, cât avea să numere pe răboj de 
mărţişor, jupân Eustațiu Crâpusnic prepuise că a deprins 
învăţătură despre tot ce trebuie să cunoască un om care 
nu-i nici popă, nici doftor, nici crai, că anevoie s-ar mai 
putea isca ceva în stare să-l zgâlţâie din această 
încredințare. Clătinând din cap cu amărăciune, meşterul se 
aplecă asupra zemei sleite de aşteptare. N-avea să mai 
zăbovească mult, iar după ultimul dumicat, va urca în 
cămăruţa dumnealui. Glasul Rădiţei, însă, îl fripse, 
priponindu-i lingura în aer. 

— Cine-i chelbosul cela în strai neguros? Seamănă cu 
Mreană, groparul de la Scaune. 


— Cu ghebosul? Pe lângă aista, Mreană e bărbat chipeş, 
Chiar dacă-i lipseşte un ochi şi dinţii din faţă, spuse, 
încredinţată, soră-sa Agripina. 

— Să fie oare pehlivan de iarmaroc, din ceia care înghit 
iatagane? Prea stă ţeapăn plop. 

— Un par, ceva, tot a înghiţit dumnealui... 

Roşeaţa năpădi ţeasta pleşuvă a argintarului. Hangiul 
trecu de cealaltă parte a mescioarei, astupând cu trupul 
său gros priveliştea muierilor. Nu că jupânul în strai 
păcuriu s-ar fi întrecut cu cheltuiala - se tocmise aprig 
pentru fiecare părăluţă - dar Calul Murg, aflat pe drum 
lăluralnic, nu prea avea dever în zilele acelea. Norocul 
picase pe cei din Roşiori, nu-i plângea nici pe crâşmarii din 
Ciocan şi Gresia. Ce-ar fi dobândit într-un an de trudă, 
câştigaseră în mai puţin de-o săptămână. Muşteriii se 
primeneau la tot ceasul, îmbucau şi beau la repezeală, alţii 
îşi înghiţeau merindea fără să descalece, şi porneau traşi de 
aţă spre Dunăre. Înnoptau în rateşuri doar vârstnicii, picaţi 
în faptul serii, muierile, cei cu dare de mână, istoviţi de 
drum prea lung. Stăpânul Calului Murg chibzuia cu tristeţe 
că acestea erau zile de aur pentru hangii şi cârciumari. 
Nicicând poftele breslei nu se vor împlini mai desăvârşit: 
muşterii grindină, cheltuielnici şi cu jăratec în ciubote. Cu 
ăştia faci parele, nu cu ticăloşi ce prăpădesc trei ceasuri 
dinaintea unui clondir de tămâioasă şi-ţi turuie câte-n lună 
şi luceferi, ca dintr-un călindar grecesc. 

Muierile urmară, cercetate de năravul vorbei cu 
înţepătură, atât de dragă târgoveţilor bucureşteni: 

— Dacă muşteriii mei s-ar fi aflat la fel de chipeşi ca 
dumnealui, rămâneam fată mare, spuse Rădiţa. 

— Dreptu-i, nu prea calcă a ibovnic. 

Agripina luă ghioaga, aflată la îndemână pe băncuţă, şi 
dădu hangiul la o parte. O făcu cu blândeţe, dar vlaga din 
braţul muscăliţei îl azvârli pe crâşmar cât colo. Deşi 
deprinsă cu rachiul, din pricina ostenelii, limba începuse să- 
i şovăie. 


— Hei, jupâne! strigă către Crăpusnic. De unde vii şi 
încotro te îndrepţi? 

Argintarul îşi săltă din blid ochii lăptoşi, aţintind-o aprig. 
Iliuţă, speriat de cautătura fioroasă, se făcu mic în ungherul 
lui. Dezmierda creştetul lui Tilică, încredinţat că prietenul 
său cerca aceeaşi spaimă năprasnică. 

Râdiţa, veselită de mânia chelbosului, aţâţă focul: 

— Vorbeşte, creştine, ori ţi-a înţărcat limba? 

— Cinstită jupâneasă, sări hangiul, spre a-i abate luarea 
aminte, aibi, rogu-te, bunătatea şi cearcă aceste bucate 
gustoase, din uger de vacă cu usturoi şi lăptuci. Le-a mers 
vestea până la Roşiori, şi nu se află o a doua făptură, în tot 
meleagul, să le ticluiască precum muierea mea. 

Rădiţa pufni pe nări cu dispreţ înnodându-şi marama sub 
bărbie: 

— Uger de vacă! Asemenea merindeaţă eu n-o lepăd nici 
la câini. Dacă vrei încredințare, pofteşte la mine după ce s-o 
mistui năpasta. Ai să mă obliceşti degrabă, căci crâşma 
Rădiţei, din Mahalaua Calicilor, n-are pereche în tot târgul 
Bucureştilor. 

— Prepuiam eu că domniile voastre sunteţi feţe subţiri... 

— Las-o baltă, hangiule! i-o reteză Agripina. 

Rădiţa deschise din nou portiţă râsului: 

— Obrazul gros îi cu folos! E cea dintâi învăţătură pe care 
au deprins-o crâşmarii. Şi ţi-oi mai spune una! Trebuie că 
eşti neguţător tare nărod, dacă la asemenea vremi de 
primejdie rateşul ţi-e pustiu precum tărtăcuţa jupânului de 
colo. 

Meşterul Eustațiu Crăpusnic izbi cu pumnul în masă. 

— Ruşinează-te, muiere! Neobrăzarea ţi-e fără margini! 
Barem dinaintea acestui prunc se cuvine să nu salţi poalele 
limbii! 

lliuţă, auzind că-i vorba despre el, strânse tare din 
pleoape, prefăcându-se amăgit de somn. Îi părea rău ca 
muierea cea trupeşă îl ocăra pe hangiu. Jupânul se arătase 
milostiv, îngăduindu-i ungher de odihnă pentru câteva 


ceasuri, fără să-i ceară în schimb slujbă la grajd ori la 
cuhnii. De când părăsise Plopşoru, stelele-i fuseseră 
acoperiş şi oghial, dar de două zile vremea se vrăjmaşise. 

Rădiţa începu să râdă gros: 

— Ţi-era teamă că jupânului i-a cusut muierea gura cu 
aţă, Agripino? la uite-l cum duduie. De, la asemenea 
mândreţe de bărbat - vorba ceea, să nu laşi aşternutul să se 
răcească - tot asemenea glas croncănit se cuvine. 

— Se cunoaşte cu prisosinţă, strigă mânios meşterul 
Crăpusnic, că n-ai om în bătătură să-ţi domolească cu 
gârbaciul haimanalâcul, şi desfrâul, şi limba ticăloasă! Îmi 
aduci scârbă, muiere! 

După care trânti cu ciudă lingura în blid şi începu să urce 
treptele de lemn spre cămăruţa dumnealui, fără să mai 
ceară hangiului lumânare. 

Rădiţa şi Agripina râseră dintâi pe săturate apoi, 
răsturnând pe gât ce mai rămăsese în clondir, se ridicară 
scuturându-şi fustele. 

Hangiul clătină din cap: 

— Dacă socotinţele mele nu opintesc în deşert, vestea cea 
bună că holera seceră şalvaragiii a ajuns la urechile 
domniilor voastre, altminteri nu pricep ce anume v-a stârnit 
veselia. 

— Multe nu-ţi intră în socoteli, jupâne, dovadă lipsa 
deverului, spuse Rădiţa. Află, rogu-te, că nimic nu-i mai de 
trebuinţă inimilor chircite de spaimă, ca balsamul râsului. 
Şi mai află că numai aşa s-au ţinut pământenii cu dinţii de 
vatră. Cugetul se cere întinerit şi nu se află alt leac. 

— Aşa o i... 

— Aşa e! 

Agripina îşi înşfacă ghioaga tunând: 

— Vorba multă, sărăcia omului! Ascultă, jupâne, mâine pe 
rouă ne trezeşti negreşit. Dacă nu-ţi purtăm răspuns, fiind 
răpuse de osteneală, să zgâlţâni uşa ceea până şi-o ieşi din 
balamale. 


— Şi dacă nici aşa nu facem ochi, trece-ne pe sub nări 
rachiul domniei tale şi-om sări, fripte, cercetând adăpost, 
adăugi Rădiţa. Mai avem de străbătut o bună bucată de 
drum. 

— Mulţi au şi ajuns la Dunăre, spuse hangiul ştergând cu 
o treanţă udă mescioara unde se ospătaseră muierile. S-a 
adunat prăpăd de omenire, din Valahia, dar şi de peste 
hotar. Moldoveni, moţi, transilvăneni, pribegi de prin Lehia 
şi ţara Muscalului, numai suflare românească. Umblă vorba 
că nu ai unde aciua o gămălie de mac. 

— Te pomeneşti c-o fi şi Stănică pe acolo, râse Agripina. 
L-am prăpădit cam de multişor... 

Rădiţa prinse braţul hangiului: 

— De unde ai asemenea veşti, omule? 

— Mi-a ştiricit un olac domnesc carele se îndrepta spre 
Curte. A zăbovit aici cât să deşerte două cupe de holercă. 
Din pricina drumului îndesat de oameni şi căruţe, a socotit 
mai cu câştig calea cotită. După prepuielile lui, s-au strâns 
de cinci ori suta de mii a creştinilor iar puhoiul o departe de 
a fi zăticnit. 

Rădiţa şi Agripina căscară ochii: 

— De cinci ori o sută de mii? Ai bolânzit?! 

— Cu îngăduinţa domniilor voastre, chibzuiesc că nu. Aşa 
mi-a spus olacul, iar după câte am văzut eu ieri la Roşiori, ii 
fac deplină încredințare. Primejdia a sculat toată ţara. 

Crâşmăriţele îl cercetară o clipă din ochi, apoi porniră să- 
şi cerceteze odihna. Pe cea dintâi treaptă hangiul le opri. 

— Mai zăboviţi doar un sfârâiac de clipă. Am a vă 
îndrepta anume rugăciune. 

— Nu-ţi fă griji, nimeni nu va afla că ai rachiurile 
viclenite, spuse Rădiţa. 

— Nici că n-ai schimbat oloiul din tigăi de la Bobotează, o 
ajunse Agripina din urmă. Rupem din aceeaşi pâine, 
hangiule... 

Stăpânul Calului murg, încurcat, începu să-şi şteargă 
mâinile de şorţ. 


— Ştiu, cinstite crâşmăriţe... Alta ar fi rugămintea. Pe 
înserat mi s-a oploşit în rateş puiul ăsta de moldovean. 

Muierile se uitară într-aceeaşi clipă la lIliuţă, apoi se 
întoarseră nedumerite către jupân. Băietanul, ruşinat din 
cale-afară, îşi aduse picioarele sub el şi-l strânse pe Tilică la 
piept, de parcă cineva ar fi opintit să i-l smulgă. 

— Vorbeşte răspicat, creştine! porunci Rădiţa. Cine-i 
pruncul, şi ce pofteşti să-i fac eu? 

Hangiul râse cu blândeţe: 

— Flăcăul şi-a pus în minte să dea iama în păgâni. Vine 
tocmai de la Moldova şi are de străbătut acelaşi drum ca şi 
domniile voastre. Chibzuiam că, poate, îi veţi îngădui sa vă 
fie tovarăş de nădejde... 

Crâşmăriţele îşi răsuciră din nou ochii spre băietan. 
Arăta uliţarnic rău, cu obrajii uscați de post, cerca zadarnic 
să-şi ascundă cămegşuica ferfeniţă şi opincile sparte. 

Tilică îşi semeţise gâtul catifelat şi clipea din mărgeluşele 
ochilor. Inima Rădiţei se muie: 

— Cum te cheamă, cârlanule, şi unde-i mamă-ta? 

Băiatul se ridică în picioare ştergândul zidul cu spinarea. 
Nărodul de hangiu îl anina de poalele oamenilor. 

Răspunse stânjenit: 

— Îmi zice Iliuţă şi-s din Plopşoru. 

— Plopşoru? După ştiinţa mea, aceasta-i cetate din ţara 
păgânilor, spuse Rădiţa clipind vulpeşte. 

— Ba din ţara Moldovei! 

— Al cui eşti? întrebă Agripina. 

Băiatul săltă din umeri măsurând ghioaga muierii. 

— Nu-s... Adică mămuca şi tătuca s-au prăpădit. Se 
împlineşte anul la Sânziene. 

Frământa între degete şfara de la gâtul lui Tilică, şi nu, 
cuteza să-şi ridice privirea peste cingătoarea crâşmăriţelor. 

Agripina îi dezmierdă creştetul şi Iliuţă se anină de un 
butoi, cât pe-aci să vină de-a berbeleacul. 

— Neamuri ai, ţâcă? 

Băiatul clătină capul. Rădiţa se uită la hangiu. 


— I-ai dat ceva să îmbuce? 

— N-a vrut cu nici un chip. După socotinţele mele, îi cam 
într-o ureche. 

— De ce nu vrei, cârlănaş? se răsti Agripina. 

— Eu şi Tilică suntem sătui. 

— Cine-i Tilică? 

Iliuţă arătă cu degetul spre gânsac. 

— Dumnealui. Mi-i prieten şi tovarăş, şopti cu nasul în 
duşumele. 

Abia-şi stăpânea lacrimile. La ce-l tot iscodeau oamenii 
aiştia? 

— Pricep, surâse crâşmăriţa. Aflând de primejdia ce s-a 
abătut, aţi hotărât amândoi să opintiţi, dimpreună cu oştenii 
lui Vodă, la hotarul Dunării. Aşa-i? 

— Aşa-i. 

Agripina simţi tulburarea cetluindu-i grumazul. Mugi 
gros: 

— Ce mai veste poveste! Luăm ţâncul cu noi. Mai încolo, 
când s-or limpezi apele, ne-o ajuta în crâşmă după puteri. 
Jupâne, găteşte-i aşternut. Noaptea stă pe despicate, iar 
mâine luăm zorii în coarne. 


În cotlonul rânduit de hangiu, Iliuţă şopocăia la urechea 
gânsacului. Suflarea zbârlea puful brumăriu: 

— Două ceasuri, Tilică, atâta ne e îngăduit pentru hodină. 
Domnia ta să nu te temi că ne-o fura somnul. Hangiul are 
un cucoş, tare chipeş, şi mă prind că şi glasul îi e pe potrivă. 
O luăm înaintea jupâneselor. Noi doi suntem oameni slobozi 
şi ne-am deprins a trăi singuri. laca aşa, ne dobândim cu 
dreptate bucatele, rostuim şi câte un culcuş. 

Gânsacul îşi vâri ciocul sub aripă. Lui lliuţă i se păru că 
desluşeşte mustrare din partea tovarăşului. 

— Jupânesele sunt muieri cumsecade, Tilică, îi drept, căci 
mie mi-i de ajuns să caut odată la chipul omului spre a-l 
buchisi. Dar noi trebuie să ne întoarcem la Plopşoru, după 
cum pricepe şi domnia ta. Moldovanul are o singură vatră, 


spunea tataia... Ai adormit, Tilică? Atunci s-o culca şi 
bădia... 


Dintr-o ocniţă doselnică, rânduită sub scară, se ivi dinţii 
nasul cel roş-vânăt al târgoveţului Stănică Pară, din 
mahalaua Broştenilor, apoi ochii mici de buhă şi o parte din 
boiul înveşmântat în dulamă, cu ceaprazuri de argint. 
Hangiul prinse să râdă: 

— Îndrăzneşte, jupâne! 

— S-au culcat vidmele? 

— Dorm somn ţeapăn. la ascultă, omule, toţi îs aşa 
iepurateci prin acel târg al Bucureştilor? 

— N-o cunoşti pe Agripina! suspină Stanică, fără ifos. Cu 
ghioaga m-a fugărit cale de-o poştă! 

Hangiul îl cercetă înveselit. 

— La ce îi mai ţii, atunci, fustele, bre creştine, ţi-e 
nevastă? 

— M-a ferit Cel Veşnic, căci nu m-am arătat zgârcit cu 
sfintele biserici! 

— Ibovnică? 

— M-a ferit cel cu corniţe, căci nici lui nu i-am rămas 
dator! 

— Atunci? 

— Pricina ai s-o afli numai dacă binevoieşti să umpli două 
ulcele de tămâioasă. Neam de neamul meu n-a slobozit vreo 
taină înainte de sfânta împărtăşanie! 

Crâşmarul îi făcu pe plac. Stănică Pară îşi ură sănătate şi 
viaţă lungă, apoi duse bărdaca la gură sorbind cu ştiinţă 
fără de cusur. 

— Află, rosti răsuflând gospodăreşte, că la dezlegarea 
întunericului am numărat patru nopţi de când mi-am 
prăpădit somnul! Patru nopţi s-au călătorit de când n-am 
nici o ştire de la prietenii mei! Am răscolit toate crâşmele 
Cetăţii de Scaun, dar parcă i-a înghiţit pământul! Am 
hotărât, dară, să iau pildă de la vânătorii Măriei Sale: 
iepurii se cer căutaţi pe unde bate mireasmă de morcov. 


— Adică? întrebă nedumerit hangiul. 

— Dacă n-au luat calea crâşmei, vor aţine cărările 
crâşmăriţelor. 

Goli a doua bărdacă. 

— 'Ţii! N-ai habar, jupâne, ce sete năpraznică stârneşte 
drumul. 

— Am pricină să cred, râse hangiul, că domnia ta se 
călătoreşte în fiece zi... 

Stanică Pară porunci al doilea rând de ulcele, chibzuind 
pe unde ar putea bezmetici boier Ioniţă Fărcăşan şi ceilalţi 
tovarăşi de pahar. 


— Ne drumeţim de-o zi şi-o noapte, coane Ioniţă, se 
tângui Mitrică Pântece, al treilea calemgiu al boierilor 
Buzeşti. Porunceşte, rogu-te, popas, căci atâta hurducătură, 
fără clipă de răgaz, ne-a scos ciolanele din ţâţâni. 

— Altceva v-a hâţânat, ticăloşilor! Setea cea neistovită! 
Chibzuiţi că pripăşindu-ne la vreun han, îţi găsi prilej să 
deşertaţi o vadră-două de răchie. 

Jupân Niţă, potcovarul din mahalaua Vergului, mormăi cu 
nasul în podişca rădvanului: 

— Nu ăsta-i cel mai năpraznic păcat, după cum domnia ta 
are bună ştiinţă. 

Dascălul Iordache Cuculeţ îşi răscolea rămăşiţa de minte, 
în căutarea unor porunci sfinte, slobozite celor însetaţi. 
Cum pe limbă nu-i răsăreau decât poveţe de cumpătare, 
născoci la nimereală. 

— Dumnezeu a spus să nu-ţi asupreşti supuşii, lipsindu-i 
de rodul viței! 

— Aşa ţi-a vorovit ţie Dumnezeu, ticălosule!? tună boier 
Fărcăşan, spintecându-l cu căutătura. Netrebnicilor! Aţi 
juruit la Biserica Stelea şi dinaintea Maicii Domnului de la 
Olari, că nu veţi cerca picătură! Una să vă fie limpede! 


Codrul, lunca şi drumul, astea vă sunt han! Vremea-i 
blânda, rădvanele au coviltir, Amin! 

Spre a da temei vorbelor, porunci surugiului să oprească, 
căci tocmai treceau pe lângă o pădurice de arini. Cei 
douăzeci de beţivani, smântâna ticăloşilor din târgul 
Bucureştilor, coborâră anevoie, ţinându-se de şale. Doi 
slujitori de la cuhnii începură a griji de bucate. Dascălul 
Iordache  Cuculeţ zvârli câteva găteje pe foc, apoi, 
rezemând un copăcel, începu a îngâna popeşte: 

— Cu sfinţii odihneşte, sufletele însetaţilor, robilor tăi... 
Acolo unde nu e durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă 
fără de sfârşit... 

— Amin! mârâi al treilea calemgiu. 

— Zi-i mai cu inimă, lordache, îl îndemnă Mitrică Pântece, 
dacă tot ne faci parastasul. 

— La cel de patruzeci de zile mă îndes şi eu, spuse Ghiţă 
Păun oftând. 

Iordache Cuculeţ săltă din umeri şi rămase cu ochii la 
Bălănică, pisarul Buzegştilor, care se afunda în pădurice 
dimpreună cu Ghiţă Păun, ca într-o preumblare. 'Iot într- 
acolo zăbovi şi privirea ageră a Fărcăşanului. O clipă doar, 
căci răcni cutremurând pădurea: 

— Cale-ntoarsă, jupân Bălănică! Pofteşte încoa', Ghiţă! 

Beţivii îi strecurară o privire cotită. 

— Ce-ai cu noi, coane Ioniţă? laca ne dezmorţeam oleacă 
picioarele. 

— Mai aproape, porunci Fărcăşanul. 

Bălănică şi Ghiţă Păun se urneau greu, ziceai că au 
mazăre în ciubote. Ioniţă îi cântări din creştet până-n tălpi. 

— Săltaţi mâinile! 

Apoi, fără de veste, începu să-i cotrobăiască prin 
veşminte. Cât ai scapăra amnarul, iutac precum boscarii din 
bâlciuri, gămanul dibui un clondir cu mastică de Chios în 
dulama lui Ghiţă Păun, două ploscuţe de ţuică într-o clapcă 
de la giubeaua calemgiului. Mânios peste măsură, Ioniţă le 
zvârli de pământ. 


— Iată câtă încredințare pot face juruielilor voastre! 

— lartă-i, coane Ioniţă! suspină dascălul. 

— Vina e a celui cu corniţe, spuse al treilea calemgiu al 
boierilor Buzegşti, căci el le-a stârnit poftele. 

— Noi ăştilalţi, care umblăm cu crucea în sân, ne-am 
lecuit, rosti jupân Niţă. 

Fărcăşanu îi asculta mâhnit peste măsură. 

— Sunteţi cu adevărat cei mai ticăloşiţi din întreaga 
Valahie! Luaţi aminte! Vă mai îngădui o singură dată. La cea 
dintâi călcătură strâmbă, vom lua două poteci, eu, Ioniţă 
Fărcăşan, lepădându-mă de voi! Şi acum cotrobăiţi-vă 
bodroanţele şi deşertaţi buzunarile! 

Beţivanii priviră lung unii la alţii, apoi începură a scoate 
la lumină  clondire, clondiraşe, ploscuţe şi butâlci. 
Grămăjoara sclipea sub rază de lună şi tot asemenea roua 
din ochii ticăloşiţilor. 


Jupân Niţă, potcovarul, zgâlţâi umărul lui Cuculeţ, 
întrebând în şoaptă: 

— Dormi, lordache? 

— Zadarnic încerc. Nu mă pot hodini treaz. 

— Cred bre, eşti om întreg. Oftă: Mă seacă o sărăcie de 
sete! 

— Apă se află colea, după poftă. 

— Nu mai pomeni vorba aceasta, că mă prinde leşuiala! 
N-ai aflat că beţivanul când trece pe pod închide ochii? N- 
am mai înghiţit apă de când m-a prins ploaia pe câmp, beat 
ţeapăn, şi-am adormit cu gura deschisă. 

— Bunelul meu, fie-i ţărâna uşoară, spunea că asemenea, 
băutură e cât se poate de vătămătoare. 

— Gură de aur! 

— Dovadă, s-a stins degrabă în ziua când bunica i-a pus 
aghiazmă în clondir... 

Jupân Niţă scotoci din ochi, cu grijă, împrejurimile. 
Cuşmele coviltirelor ocroteau horăitul beţivanilor. Îşi 
mărunți glasul: 


— Auzi, Iordache? E am un gând. 

— Soboade-l, spuse fără chef dascălul Cuculeţ, 

— Când ieşirăm din Roşiori, auzi, lordache? 

— Aud, creştine! 

— Nu te taie capul pe cine am văzut! 

Cuculeţ îşi răsuci trupul gros. Pântecele zugrăvea în 
negură movilită împlinită. Potcovarul urmă repede, cu 
anume licăr în ochi: 

— Le-am văzut pe Rădiţa şi Agripina: 

Dascălul Bisericii Dintr-o zi căscă ochii apoi se ridică 
şopârlă în capul oaselor: 

— Ce spui, bre?! Şi încotro se îndemnau? 

— Spre Giurgiu, vezi bine. Au luat Calea Măgurii. Dacă 
retezăm pădurea, se cheamă că am ajuns la Niculiţei, satul 
lui Vodă. 

Cuculeţ se lungi iar pe spate, păgubaş: 

— Umbli după coada prepeliţei, potcovarule. Gospodarii 
din Niculiţei n-au pereche în îndărăpnicie, nu-ţi vând o 
picătură de basamac ori altă licoare izbăvitoare, să-i 
spânzuri! Nu degeaba le-a mers buhul. 

— Nici Rădiţa şi Agripina? Pun prinsoare că acolo au 
înnoptat. De, muieri, nu se cade a adăsta sub lună şi stele. 
Şi mai pun prinsoare că au printre bodroanţe niscai leacuri 
de trebuinţă, într-un clondiraş... 

— Dar dacă n-au hotărât popas? 

— Aceasta o socot a fi peste putinţă, Iordache. Altă 
aşezare nu se află decât la două poşte. Am ostenit noi, dar 
dumnealor... Călări, în mai puţin de-un ceas suntem la 
Niculiţei. Ce zici? 

Iordache Cuculeţ se ridică în picioare. 

— Mergem, Niţă. Grijeşte doar cum umbli cu caii, să nu 
te simtă boier loniţă. 

Niculiţei, moşie de zestre a doamnei Marica, era aşezare 
răsărită, cu conac chipeş, ale cărui ziduri albe, vegheate de 
tufişuri de ilice şi măcieşi, se zăreau până departe, prin 
aburul de verdeață al ulmilor. Satul avea fântână, două 


biserici - Sfânta Măria şi Sfântul Mina - nenumărate troițe 
şi nici o crâşmă. 

Doamna Marica, scumpă la arginţi şi vrăjmaşă 
desfrânării, precum părintele domniei sale Antonie Vodă, nu 
îngăduiseră lăcaş de pierzanie în sat, socotind că creştinilor 
din Niculiţei le e prea de-ajuns, ba chiar le şi prisoseşte 
vinul din pivnițe. Mai târziu, Doamna avea să-şi căiască 
necruţarea, căci siliţi să se descurce singuri, gospodarii 
deprinseseră aşezarea strugurilor, cu meşteşug căruia i se 
dusese buhul, opintind să întreacă faima Panciului şi chiar a 
Drăgăşanilor. Mai deprinseseră dumnealor şi teama că la 
ceasurile de iarnă ar putea rămâne fără balercuţa de 
trebuinţă înaintea somnului, fapt pentru care nu înstrăinau 
o picătură de vin să-i pici cu ceară. 

Când primejdia se prăvălise asupra Valahiei, urnind o 
ţară spre hotar, Vodă Constantin, dimpreună cu Doamna, 
împărţiră poruncă satelor şi moşiilor domneşti, semănate 
pe drumul Dunării, să dăruiască găzduire cu crivat moale şi 
merinde celor siliţi a face popas prin aceste aşezări. 
Oamenii se supuseseră poruncii dovedind inimoşenie. 

Rădiţa si Agripina, adeverind prepuielile potcovarului, 
aici hotărâseră să înnopteze, căci ar fi fost cu adevărat lipsit 
de chibzuinţă să se avânte până la Stâlpi, când înserarea 
vânătă începuse a le măcina umbrele. Trăseseră la un 
moşneag ciolănos, cu vorbă şi căutătură blajină, a cărui 
muiere, doborâtă la pat, se căznea de vreo doi ani să 
amăgească moartea. Tocmai isprăviseră de îmbucat şi 
chibzuiau a se descotorosi de bodroanţe, când moşul le 
bătu în uşă. Rădiţa îşi rupse căscatul, cu mâinile în nodul 
tulpanului, şi întrebă: 

— Ce-i, jupâne? 

— Aveţi oaspeţi. 

Muierile cătară mirate una spre cealaltă, apoi către uşă. 

— Oaspeți? 

— Din cei dragi, spuse bătrânul încredinţat de bucuria ce 
le-o poartă, şi cu mare nerăbdare în a vă întâmpina. Fraţii 


domniilor voastre! 

— Numai în necuratul îmi găsesc frate, când am de trecut 
anume punte, mărturisi Rădiţa. 

Într-o clipită, Agripina puse mâna pe ghioagă, cealaltă pe 
clanţă. În spatele moşneagului, zâmbâreau stingheriţi jupân 
Niţă şi dascălul Iordache Cuculeţ. 

Dând nas în nas cu muşteriii lor cei mai îndărătnici, 
crâşmăriţele căscară ochii talgere. Moşul râdea frecându-şi 
palmele mulţumit, căci socotea înlemnirea jupâneselor 
pricinuită de bucurie fără de margine. 

— Jupân Niţă! se minună Agripina. 

— Eu sunt! 

— Dascălul Cuculeţ! şopti Rădiţa. 

— lacătă-mă-s! 

— Ce cătaţi aici, oamenii lui Dumnezeu? 

Agripina bombăni neagră de mânie, frământând în palmă 
capătul ghioagei: 

— Se vede treaba că ne-a blestemat careva! Numai ce- 
am scăpat de Stănică. 

Iordache Cuculeţ încercă să le-moaie, îndulcindu-şi glasul 
blestemat de rachiu: 

— V-am purtat dorul, cinstite jupânese. Ajungându-ne la 
urechi vestea că domniile voastre vă aflaţi la Niculiţei, 
cuviincios ni s-a părut să vă dăm bineţe. 

— Şi să deşertăm, de bucuroasă întâmpinare, ca între 
prieteni, o cupă de vinars, se iuți să adauge potcovarul, 
răpus de sete. 

— Sau măcar o balercuţă de vin... 

— Două, spuse într-o doară Cuculeţ. 

Rădiţa, stârnită de atâta cumplită neobrăzare, se stropşi: 

— Socotit-aţi, oare, c-am adus crâşma în spinare? Lipsiţi 
din faţa mea! 

Dădu să le trântească uşa, dar aceasta se împiedică în 
ciubota lui Niţă. Moşneagul, mut de uimire, rezema zidul. 

— Rădiţă, se tângui Iordache, numai o cupă... 

— Agripină! Pune ghioaga pe ei! 


Beţivanii făcură paşi iuți de-a-ndăratelea trecând în 
spatele moşneagului. 

— Rădiţă, nu ne lăsa, rogu-te, în suferinţă! 

— Îndură-te, Agripină! îngână potcovarul aproape de 
lacrimă. Rumânii de pe-aici sunt haini, n-ar scoate un cofăel 
de vin nici pentru sfântul Petru, vlăguit de arşiţă. De două 
zile ostenim pe drum fără picătură pe limbă. 

— Trebuia să vă grijiţi! 

— Păi asta a fost cea dintâi grijă! Numai că boier Ioniţă 
Fărcăşan a bolânzit, ne-a fărâmat în ciubote toate butâlcile. 

— Cine?! 

— Conu” Ioniţă. 

— Nu e cu putinţă! hotări Rădiţa. 

— Născoceli de beţivani! pufni Agripina. Când o ajunge 
boier Fărcăşan să osândească clondirul, or să secere 
oamenii grâul la Crăciun, stupind sâmburi de cireaşă. 

Dascălul Cuculeţ închină cruce adâncă: 

— Pe domnul Cristos mă jur! Până nu se mântuie 
primejdia, nu ne îngăduie degetar de basamac. 

— Bine vă face! hotări Agripina. 

Jupân Niţă cerşetori cu ochii şi vorba: 

— Hai, ciocârliile taichii, înduraţi-vă! Avem de străbătut 
cale-ntoarsă şi noaptea-i pe isprăvite. O butelcuţă, acolo, 
nu-i lucru mare şi-o răscumpărăm cu preţ întreit. 

Rădiţa chibzui câteva clipe. La urma urmei, jupân Niţă şi 
Iordache Cuculeţ îi erau muşterii credincioşi, din setea lor 
îşi mulțumea pântecele. Şi-apoi le cunoştea patima, 
dumnealor ar fi fost în stare să se anine sclimpuş, mai dihai 
ca celălalt ticăloşit, Stănică Pară. Socoti că nu ea avea 
datorinţa să îndrepte lumea cu umărul, oftă cu tâlc, scotoci 
într-o desagă şi scoase o ploscă mărişoară. Ochii beţivanilor 
n-o scăpară clipită. 

— Luaţi-o şi lipsiţi din faţa mea! 

Mâinile lui Cuculeţ şi ale potcovarului se întinseră într-un 
gând. 


Când îi zări ieşind din ograda moşneagului, Stănică Pară, 
care dădea târcoale casei fără a cuteza a-şi arăta nasul, 
crezu dintâi că are vedenii, apoi se simţi fulgerat de bucurie 
năpraznică. Socoata lui nu dăduse greş, îndurase cu temei 
ocările Rădiţei şi ghioaga Agripinei. Căzu plângând în 
braţele potcovarului, îl strânse la piept pe Cuculeţ ca pe un 
frate rătăcit nefiind în stare să scoată cuvinţel. Se 
îmbrăţişară îndelung, deşi nu trecuseră decât patru zile de 
când se veseliseră dimpreună, într-un chef lat, din cele de 
pomină. 

— Unde aţi pierit, fârtaţilor? Vă caut ca pe iarba de leac! 
Dacă nu-mi dădea prin gând să ţin umbra vidmelor, în veci 
nu vă prindeam urma. Încotro? 

— Încotro ne mână datorinţele, spuse Cuculeţ. 

Potcovarului îi sticleau ochii, pe limbă simţea încă 
pişcătura ultimei înghiţituri. 

— Primejdia asupreşte ţara, rosti cu ifos Niţă. L-am silit, 
dară, pe Ioniţă Fărcăşan să ne îndrepte paşii spre Dunăre. 

Stănică Pară din Broşteni ţopăia de bucurie: 

— Boier Ioniţă e cel mai straşnic bărbat din tot târgul 
Bucureştilor! Şi cine-l mai însoţeşte în afară de domniile 
voastre? 

Jupân Niţă începu a înşira beţivanii: 

— Bălănică... 

— E şi fratele Bălănică? 

— Este. De asemeni Ghiţă Păun. 

— Bre, bre, asta zic şi eu veste bună! 

— Şi Mitrică Pântece, încheie pomelnicul potcovarul. 

La fiece nume, inima lui Stănică tresaltă fericită: 

— Christoase! N-am mai avut asemenea zi bucuroasă de 
când a murit moşu-meu Silvestru, spre a-mi lăsa livezile şi 
casa din Plumbuita. Ei, nu ne urnim? 

Cuculeţ făcu ochii mari. 

— Unde să te urneşti? 

— Spre tabăra Fărcăşanului, unde aţi poposit. 


Jupân Niţă şi dascălul se priviră în aceeaşi clipă, apoi 
oftară tot într-un gând. 

— Nu-ţi fie cu supărare, rosti Cuculeţ, dar aceasta nu-i cu 
putinţă. 

— Ce anume, lordache? 

— Să ne însoţeşti în tabăra boierului. 

Lui Stănică îi ploua în gură de mirare. Abia izbuti să 
bâlbâie: 

— De ce, oameni buni?! 

Jupân Niţă deschise braţele, îndurerat: 

— Nu mânăm spre Dunăre întru petrecere şi desfătare, ci 
asupriţi de grea năpastă. lar domnia ta, Stanică, şi iar te 
rog să nu-ţi fie cu supărare, eşti cel mai ticălos dintre noi. 
Nu zic bine, dascăle? 

— Zici! Aş adăugi chiar ticălosul ticăloşilor! 

— Fără putinţă de îndreptare! 

— Eu?! 

— Tu, Stănică, întări Iordache Cuculeţ. Cine-i tartorul 
tuturor blestemâţiilor? Cine ni se anină de bumbi, spre a nu 
sfârşi prea de grabă petreceri de-o săptămână? Cine nu-şi 
desprinde ţoiul de buze decât spre a duce altul plin? Cine 
nesocoteşte postul Paştelui îndemnându-şi tovarăşii să 
săvârşească tot asemenea? Cine s-a lepădat de slujba de la 
cancelaria Brâncovenilor, spre a-şi lăsa vreme berechet de 
mistuit răutăţi? 

Jupân Niţă da din cap. Se grăbi să adăugească la 
pomelnic: 

— Cine a dibuit crâşma din Copăceni şi holerca aceea 
vârtoasă, „Răpune-ursul“”? 

O luară apoi cu rândul: 

— Cine a despuiat ţiganii, poruncindu-le să viersuiască în 
straiele de la botez? 

— Cine l-a îmbătat pe părintele Pavel de la Stoiceni, de-a 
împărtăşit babele cu holercă? 

— Cine împrăştie arămioare pruncilor uliţarnici, numai 
dacă dau pe gât o măsură de anison, ca să înveţe, chipurile, 


de mici meşteşugul băuturii? 

Stănică Pară îi asculta fără grai. Atâtea ocale de 
neobrăzare îi tăiau răsuflarea. Până la cer îl înălţaseră şi 
dascălul Cuculeţ, şi Niţă, şi dumnealui boier Fărcăşan, şi 
ceilalţi pentru fiecare ispravă, iar acum îl ţineau nevrednic 
de tovărăşia lor, ba-i cereau şi socoteală. Lacrămi de 
neputinţă i se înnodară în bărbiţa roşcovană. 

— lacă de ce nu se poate, încheie potcovarul din 
mahalaua Vergului, cu nasul repezit în nouri. lemem pofta 
netrândavă a domniei tale pentru blestămăţii, căci trăim 
zile de grea cumpănă. Rămas bun, Stănică, şi de-o da 
Dumnezeu, ne-om întâmpina iară, la crâşma Rădiţei. 

După care dascălul şi jupân Niţă încălecară, cu 
simţământul de vitează şi chibzuită ispravă. 

Stănică Pară rămase în mijlocul uliţei, înecat de colb şi 
lacrimă. 

Rezemat de trunchiul unui salcâm, cu cugetul amarnic 
vătămat de ocările tovarăşilor, Stănică Pară aştepta zorile. 
Ajunsese în tabăra Fărcăşanului luând urma celor doi fârtaţi 
care se lepădaseră de el, iar acum, pândind răsuflările de 
sub coviltire, mintea îi mustea de gânduri amărăluţe. 

Cuconu loniţă avea să-i facă, fireşte, dreptate, dar de una 
era încredinţat. S-a mântuit cu prietenii Niţă şi Iordache 
Cuculeţ! Aici, în păduricea de salcâmi, cătând spre copca de 
argint a luceafărului, Stănică făcu jurământ aprig. În veci n- 
avea să mai deşerte o singură cupă dimpreună cu 
tăgadnicii, căci aşa se dovediseră dumnealor, dascălul şi 
potcovarul, necinstind prietenie veche. În veci n-avea să-i 
mai învrednicească nici măcar cu o căutătură. 

Lacrimile îl podideau pe Stănică Pară ori de câte ori îşi 
amintea de tovărăşia lor. Cum putuseră nesocoti zilele 
bucuroase de odinioară, zaiafeturile la care-i poftea în 
căsuţa lui, din mahalaua Broştenilor, Crăciunul acela de 
pomină, petrecut la Mănăstirea Cozieni, şi atâtea altele? 
Dar punguţele de bani împrumutate fără gând de 
întoarcere lui Cuculeţ? Dascălul se afla cam ififliu, crivățul 


şuierându-i prin buzunări, chiar în moţul lui Cuptor, în 
vreme ce dumnealui, Stănică, cu gospodărie cuprinsă încă 
de la părinţi, dobândise cheag zdravăn la moartea unchiului 
Silvestru. 

De-atâta negreaţă în suflet, Stănică simţea că i-a pierit şi 
setea. Nu încerca decât o singură dorinţa: să se înfăţişeze 
dinaintea lui Fărcăşan. Cercetă cu nerăbdare cerul tot 
dondănind de unul singur. 

Dimineaţa înmugurea, un pitpalac harnic ciugulea 
văzduhul. 

— Ce caţi, bre, aici? 

Stănică Pară sări ars căci, furat de rosturile cerului, nu 
luase seama la ce se petrece în jur. Boier Fărcăşan clipea 
din ochii însomnuraţi. Stănică îl întâmpină cu bucuriile 
Paştelui: 

— Coane Ioniţă! Din Bucureşti tot cerc să dau de urma 
domniei tale! Pe unde n-am fost cu colindul? La jupân 
Panait, din Oţetari, la Miţa Floroaia, la Iedul Vesel, la Gună 
din Snagov, la Conac... lacătă-mă-s, coane Ioniţă! lacătă- 
mă-s! 

— 'Te văd, Stănică! Acum desluşeşte-mi alta. Pentru care 
pricină m-ai cercetat cu atâta îndărăpnicie? 

— Mă rog? 

— Ce anume socoată ţi-a alungat odihna? 

— Păi nu aşa se cuvenea? 

— Nu aşa! 

Pe chipul lui Stănică începu a tremura umbră şovăielnică. 
Şi glasul boierului răsuna cam ciudat. [urţuri de gheaţă 
lunecară pe spinarea beţivanului. 

— Coane Ioniţă... Chibzuiam... Domnia ta mi-ai îngăduit 
mereu tovărăşia. Acum, la năpastă, socoteam... Socot că tot 
astfel, se cuvine. 

Boier Fărcăşan făcu pas înapoi, strângând cu nădejde 
şerparul încins peste halatul subţire de atlas floriu. 

— Ai chibzuit rău, Stănică! Nu mergem la hotarul Dunării 
după petrecere cu lăutari, căci nu ne arde de ticăloşii, iar 


alt rost pentru a te îngădui alăturea nu găsesc oricât m-aş 
trudi. 

— Coane Ioniţă! îngână buimac Stănică, şi domnia ta te 
lepezi de mine? Au n-am dovedit statornicie? 

— La zaiafeturi. 

— Au n-am înfruntat împreună primejdiile? 

— La spartul chiolhanurilor, când ne cercetau terfogoşii! 

— N-am ajutat sărmanii? 

— Să-nalţe cârciumi la fiece pas, chibzuind că târgul n- 
are destule. La Dunăre se cere pus umărul, iar tu eşti 
ticăloşit din cale afară. Nu zic, arhangheli nu suntem nici 
unul, dar în fapte bezmetice nu-ţi ajungem nici la călcâiul 
ciubotei. Te-om căuta altă dată, în ceasuri de desfătare. 

Stanică se simţea cu limba tăiată. Cuvintele i se 
vălmăşeau pe buze, fără cheag. 

— Coane Ioniţă! Pe Mitrică... Pe Ghiţă Păun... Pe Niţă... 1- 
ai îngăduit pe toţi. Îs mai breji? 

— Pe lângă tine îs prunci neînţărcaţi! 

— Ce-am săvârşit, coane Ioniţă, de-mi dovedeşti atâta 
neîndurare? Am furat? Am omorât? 

— Nu. Dar nici biserici n-ai zidit! Socoata şi măsura 
ticăloşiilor ţi-o cunoşti singur, Stănică. Întreabă orice 
creştin din târg, chiar şi pe Vodă, cine-i cel mai stricat beţiv 
dintre beţivi, cel mai bolund şi cu belşug de închipuire în 
scormonirea blestămăţiilor, cel mai pătimaş uscător de 
ulcele din întreaga breaslă, şi-i vedea cum te-arată toţi cu 
degetul, fără umbră de şovăire, ori clipă de răgaz spre a 
cerne şi chibzui. 

Stănică Pară, podidit de lacrimi, căzu frânt în genunchi. 

— Cucoane Ioniţă, mă îndrept... lacă, jur... 

— Văd că dai unele semne... Duhneşti de la o poştă. 

— Nu mai gust picătură! 

— Cred. Niciodată n-ai turnat în tine cu picurişul. 

— Coane Ioniţă! 

Gămanul îi reteză scurt vorba: 


— Mi-e greu să stăpânesc mişeii din tabără şi fără tine, 
Stănică. Şi-apoi n-am văzut încă sfânt cu nas roş şi nici 
diavoli  înălţând biserici. Cât despre îndreptare... 
Anevoioasă trebuşoară, jupâne, căci beţivanului până şi 
îngerii îi ies dinainte cu cofăelul plin. Şi-acum cată-ţi de 
drum până nu se trezesc oamenii. 

Stănică îl cercetă lung, apoi se îndreptă cu paşi 
împleticiţi spre careta dumnealui. 


Toma şi Grigore - moşnegii din târgul leşilor care 
porniseră, pe furiş, spre Dunăre, temând mai vârtos ochiul 
babei Anghelina, năimită să le rezeme bătrâneţile, decât 
iataganele păgânilor - se scărpinară pe sub cuşme a mare 
mirare. 

— Atâta prăpăd de oameni, rosti moş loma cu ochii 
lăcrămoşi din pricina soarelui spânzurat în răscrucile 
cerului, n-am pomenit de când eram prunc. Mă dusese ţaţa 
Floarea la bâlciul sfântului Ilie şi nu mă desprindeam clipită 
de catrinţa ei, de teamă să nu mă prăpădesc. 

Moş Grigore râse încetişor: 

— Am fost dimpreună, Iomiţă. 

— Bună ţinere de minte ai, bre! 

— Bună, bună! 

Ajunşi la apa lalomiţei, oamenii aşteptau măcinaţi de 
nerăbdare. Străjile domneşti nu îngăduiau mai mult de 
patru căruţe odată, de teamă să nu fărâme podul, iar 
creştinii, zoriţi să pună umărul la hotar, suduiau mărunt, 
cercetând puhoiul de rădvane, carete, dobitoace şi călăreţi, 
săteni şi căftăniţi, care aşterneau în urmă covor fără capăt. 

Vreo douăzeci de bezmetici îşi vârâră bidiviii în apă, 
neţinând seama la primejdie, alţi bolunzi trecură înot, cu 
straiele făcute legăturică pe cap. Zgomotul şi vânzoleala 
împiedicau să prinzi vorbă desluşită la un singur pas. 


Lighioanele - cai, găini, gâşte, rațe şi purcei - lărmuiau pe 
limba lor, oamenii cercau toate  vicleşugurile să 
dobândească loc mai în faţă, muierile îşi căutau pruncii, 
călugării  dondăneau rugăciuni, prieteni vechi se 
întâmpinau cu chiote de bucurie. 

— Arca lui Noe! şopti moş loma. Unde-ai pus securile. 
Grigore? 

— În lădiţă. De nouă ori m-ai întrebat de adineauri şi 
până acum. 

— Să le mai cercetăm odată. 

— Nu le du grija... Chibzuiesc că mai bine ar fi să ne 
dezmorţim, oleacă, picioarele. Până să ne vină nouă rândul, 
se călătoresc multe ceasuri. 

— Aveţi grijă să nu vă rătăciţi, spuse Cârlan, harabagiul 
din Podu Iloaiei, carele în piept purta în loc de inimă o pâine 
caldă. Nici poleiţi cu aur nu vă mai dibui în sodoma'*- 
aiasta. 

Moş Grigore îl linişti arătându-i rateşul, aninat mai la vale 
de poalele apei: 

— Deşertăm un cofăel de vin, spre a prinde o putere, şi 
ne întoarcem. 

— Crâşmele de la răscrucea drumurilor sunt ţinute de 
muieri tinere, mi-e să nu intraţi în păcat, spuse harabagiul 
râzând. 

Moş Toma îşi întinse gâtul, cocoş: 

— Află, frate Cârlane, că nu ne-om da în lături nici de la 
asemenea ispravă, dacă se va cere. 

Bătrânii coborâră anevoie şi, rezemaţi în toiege, cercară 
să-şi despice drum spre han. Moş Toma prinse să râdă în 
barbă: 

— Cinci taleri aş lepăda spre a vedea chipul babei! S-aud 
eu cum blastămă şi afuriseşte de două zile în bordeiul gol, 
mânioasă Bistriţă... 

— Da' ştiu, incaltea, că i-am copt-o tartoriţei! se veseli 
înfundat celălalt moşneag. 

— Bună minte ai, Grigoriţă! 


— Bună, bună! 

— Cum ţi-a trecut, bre, prin cap, să îndemni ologul să-i 
spună că o cheamă popa de la Trisfetite? 

— Altă cale nu se afla. Hârbul cela de babă simţise că 
vrem s-o ştergem şi nu-şi lua geana de pe noi. 

— Mare mehenghiu mai eşti, Grigore! 

— Lasă, nici cu tine nu mi-e ruşine! Ai dovedit curaj, nu 
şagă, să înfrunţi gârbaciul de pe limba hoaştei... 

— Întreabă-mă cât m-am stăpânit să nu-i zic vreo două, 
de să-i meargă fulgii! 

— Cred. 

— Cu mine nu-i de joacă! O dată pun piciorul în prag! 

Moş Grigore rămase pălit din senin: 

— Câţi taleri ai zis că lepezi, 'Tomiţă, numai să vezi chipul 
babei? 

— Cinci. 

— Fă-le cruce! lacă-tă-o! 

Moş loma se anină de toiag, cuprins de ameţeală. Cu 
poalele săltate până la genunchi, răsturnând cu umerii şi 
şoldurile late tot ce-i ridica stavilă în cale, baba Anghelina 
năvălea uliu mânios asupra lor: 

— Ghiuji blestemaţi! Gândeaţi că nu vă dau de urmă? 
Las” că vă năşesc eu, neobrăzaţilor! 

— Bătrânii cătară din ochi potecă slobodă, dar lucrul se 
dovedea a fi cu neputinţă. Îşi plecară privirea şi se prinseră 
de mână pentru a ţine piept vrăjmaşului. 


Două poşte îi despărţea de Giurgiu, iacă ce aflase Iliuţă în 
ajun, ascultând voroava unor gospodari din Ţara Vrancei. 
Băietanul vântura pădurea cercetând un locuşor tihnit, 
faptă care se dovedea însă tare anevoioasă. Potop de lumet 
se grămădise pe poteci şi în luncă. Oricât te-ai fi 


îndărăpnicit, nu era chip să aciuezi nici măcar un chiţoran 
mărunt. 

Cu dumnealui Tilică, gânsacul, la subţioară, Iliuţă păşea 
cocostârceşte printre opinci, albii de prunci, oale căţărate 
pe pirostrii, sumedenie de dobitoace slobode, ori legate de 
picioare, securi, si furci, şi topoare, scoarţe desfăcute 
pentru noapte, rogojini, bodroanţe, cuşme, horăituri şi 
sudalme. 

Oamenii, osteniţi şi cu cugetele aţâţate, se mâniau pe 
ţâncul cu orătanie, ocârându-l de haimanalâc şi poftă 
bezmetică de joacă. 

Abia târzior, când luna îşi iţise chipul proaspăt spălat 
printre ramurile răchitei, lliuţă dibui fărâmă de loc la 
marginea taberei, pe un tăpşan, năpădit de romaniţă si 
ciuboţica-cucului. Spatele i-l ocroteau două  tufişuri, 
gemene, de măcieş iar dinainte, la zece paşi un foc zdravăn 
muşca de poale întunericul. Îi veghiau bărbaţi novaci, cu 
chipuri  noptatece şi  ploscuţe pline.  Ospătându-se, 
dimpreună cu gâscanul, din aceeaşi felioară de azimă, Iliuţă 
făcu socoată gospodărească: 

— Două poşte înseamnă mai mult decât oleacă. Un 
mărunţiş acolo, dacă chibzuieşti cât drum am măcinat noi 
de la Plopşoru. Gândesc că o zi-două mai avem de stăruit, şi 
cu voia Celui de Sus, om poposi teferi la Giurgiu. „Omului 
hărnicel, zicea mămuca, Sân Chetru îi e bunel.“ Îs vorbe 
întemeiate şi nu păcăleală, după cum domnia ta, Tilică, 
pricepi lesne... 

Înainte de a se închina pentru hodină lină şi fără de 
primejdie, Iliuţă îşi legase de mână şfoara cea roşie, aninată 
la gâtul tovarăşului, căci, în pânzăria ceea cumplită de 
suflete, îndepărtandu-se după te miri ce gânganie, Tilică s- 
ar fi putut rătăci sau prăpădi sub călcâiul vreunei ciubote. 
Cu capul pe trăistuţă şi învălit în dulamă, aşteptă cu ochii 
aninaţi de întunericul înalt somnul ce se apropia, cu paşi 
zornici. Stăpâneau un cer albăstrui, încopciat în bumbi de 
argint, mireasmă de trifoi şi glasurile din jurul focului. 


Illiuţă le urmă cărarea o vreme. Răsunau ciudat, bubuit 
ori sâsâit de şarpe. Băietanul nu pricepea ce sămânță de 
oameni or fi. Se socotea om umblat - nici schimnicii 
rătăcitori nu i-o ţineau înainte - dar nicăieri nu întâmpinase 
asemenea făpturi. Aveau chipurile ciopârţite, un râs scurt, 
lătrat, păreau înveşmântaţi din bogdaproste, dar merindea 
şi basamacul nu le lipseau. Graiul, mai cu seamă, îi pricinuia 
lui Iliuţă buimăceală neasemuită. Nu, nu era limba aspră şi 
iutacă a valahilor, cu care se deprinsese după ce trecuse 
Milcovul, nici cea bolovănoasă a creştinilor pogorâţi din 
munţi, ci o îmbinare nedesluşită de cuvinte. 

La o vreme închise ochii, glasurile se îndepărtară, iar 
somnul linse creţurile de pe fruntea lui Iliuţă. 


„Zorile se dovedesc tare harnice!“ 

Aşa cugetă dumnealui, lliuţă privind pe sub gene sulița 
piezişă de lumină. Cercetă, ca de obicei, cu mâna după 
Tilică spre a-i dezmierda creştetul catifeliu şi a-i da bineţe. 
Degetele însă pipăiau în gol. Trase oleacă de sfoară, 
gândind să curme somnul gânsacului, dar n-o simţi 
împiedicându-se în povară. 

Dintâi nedumerit, apoi speriat de-a binelea, sări din 
culcuş. Cercetă în jur, în spatele tufişului. Zadarnic însă, 
dumnealui pierise. lliuţă măsură încremenit capătul de 
sfoară roşie aninat la mână. Cu inima gâlcă, cercă să 
chibzuiască. Să fi găsit atâta vlagă Tilică, încât să poate 
rupe şnuruleţ trainic de mătasă? Întâi, că şi-ar fi betegit 
grumazul, iar zbuciumul ar fi speriat somnul lui lliuţă, Şi 
apoi, de ce ar fi opintit să se desprindă? Bucatele nu-l 
ispiteau, neaflându-se găman de felul dumnealui, iar Iliuţă 
trudise să nu-i lipsească merindeaţa. 

Sfâşiat de spaime, băietanul începu să alerge de colo- 
colo. Cerceta, întreba, se târa de-a buşilea pe sub căruţe, 
sălta poale de coviltir. Ocările oamenilor, abia smulşi 
somnului, ori treziţi din pricina cotrobăitului hăbăuc, nu le 
lua în seamă, lacrimi iuți se fugăreau pe obrajii stropiţi cu 


alunele. Câteva muieri care grijeau zornice de prânzul cel 
mic, aflând pricina bezmeticelii, îl luară în râs. 

Tabăra începuse să se trezească, sporind spaima lui 
Iliuţă. Odată urnită pe drum, n-avea să-şi mai găsească în 
veci tovarăşul. Alerga fără noimă strecurându-se pe orice 
potecă slobodă, strigându-şi prietenul cu glas sugrumat de 
plâns. A treia oară se întoarse la culcuşul de la poalele 
tufişurilor de măcieş, trăgând nădejde că gânsacul s-o fi 
întors, ori că rătăcit fiind pe-aproape, îi va auzi gâgâitul. 

„Îndeamnă-l 'napoi pe Tilică, Doamne, şi şapte sute de 
metanii voi bate! Tot asemenea mă voi osândi la post 
îndelungat şi voi trebălui la biserica din Măgura fără un 
zimţ răsplată! Doar el mi-i prieten pe lume, şi mămuca mi l- 
a încredinţat când dumnealui se afla încă boţ şiştav în 
ograda noastră...“ 

Dintr-odată, se opri săgetat de privelişte înfricoşătoare. 
Prin pânza de lacrimi, desluşi la rădăcina unei răchite 
căpeţelul roşu de sfoară şi un pumn de fulgi brumării. Se 
lăsă în genunchi. Printre buruieni, căpşorul lui Tilică, răpus, 
căsca cioc de ceară. 


Sprâncenele  neguroase ale  Prisparului, căpetenia 
tâlharilor din târgul Bucureştilor, se îmbinară în creţuri 
adânci: 

— Ce se petrece cu ţâncul ăla? 

Cumagşii căutară spre lliuţă săltând din umeri. De-or mai 
lua şi seama plozilor de pripas, unde aveau să ajungă? 
Prisparu nu-l slăbea din ochi pe băietan, poftind să-i 
priceapă necazul. Încremenise doborât la pământ, iar în 
mâini i se desluşea cap de mortăciune. Căpetenia îşi aminti 
că-l zărise de cu seară purtând un gâscan în braţe. 
Trebăluise vioi, dar cu pricepere şi mişcări cumpănite de 
gospodar, la alcătuirea aşternutului. 

Se apropie câţiva paşi şi umbra uriaşă învălui trupul lui 
Iliuţă. 

— Ce năpastă te-a pălit, flăcăule? 


Băietanul rămase strană fără să-l învrednicească cu o 
singură căutătură. Pe chipul golit de sânge, se citea necaz 
aprig, de parcă cineva i-ar fi fărâmat inima în ciubote. 
Tabăra mânată de chemarea primejdiei începuse a se urni. 
Convoiul de care şi călăreţi zdrobeau drumul colbuit. Ici- 
colo, pâlcuri răzlețe îşi strângeau calabalăcul, zorite să ia 
urma celorlalţi. 

Prisparu zgâlţăi cu putere umărul flăcăiaşului: 

— Vorbeşte! Ce-ai păţit? 

Iliuţă îşi ridică ochii osteniţi de plâns. 

— Tilică, şopti anevoie, mi l-au răpus hainii... 

Cugetul amarnic al tâlharului se împâcli. Începuse a 
pricepe. 

— Tilică-i gâscanul cela, cu care te preumblai aseară? 

Bărbia lui Iliuţă începu să tremure. 

— Prietenul meu... 

Prisparu chibzui câteva clipe apoi răsucindu-se pe călcâie 
bubui: 

— Ia-n ascultați încoa! 

Cârjaliii Bucureştilor făcură roată în pripă, cercetându-l 
nedumeriţi. Ochii întunecaţi ai căpeteniei scăpărau lamă de 
jungher. 

— Care din voi s-a îndestulat aseară cu bucate de 
gâscan? 

Din grămadă se iviră trei cumaşi. Purtau cuşmele pe-o 
ureche şi năframă zmeurie la gât. [iparu, un tâlhar 
negricios şi buiac, mărturisi: 

— Noi, Prisparule! Unde-i supărarea? 

— O să ţi-o istorisească în curând spinarea cea moale! 
Poftesc să ştiu dacă galiţa v-a fost negustorită. 

— Nu. 

— V-a fost dăruită? 

— Nu. 

— Se cheamă, dară, că aţi rostuit-o după obicei. 

— După obiceiul cel bun! 


Ţiparu răspundea în doi peri, molatec, cercetând pe sub 
sprâncene chipul căpeteniei, pricina fiind lipsită de 
însemnătate. 

— Pe el l-ai păgubit? întrebă Prisparu arătând spre Iliuţă. 

— Parcă... 

— "Ţii minte ce i-am făgăduit acolo, pe malurile bâhloase 
ale Bucureştioarei, celui ce va cuteza să se înfrupte din 
chimir, ori desagă, ori avut străin, până ce primejdia se va fi 
istovit? Mi-ai nesocotit porunca urgisind prunc fără putere! 
Îţi vei primi răsplata! 

Dură, bătrânul tagmei, i se strecură în spate. 

— Uşurel, Prisparule, nu te lăsa purtat de mânie. Îţi pui 
oamenii de-a curmezişul pentru un os de orătanie. Las-o 
păcatelor, şi om rostui flăcăului altă gâscă. 

— Poftesc să-mi spuneţi dacă vă călătoriţi spre Dunăre 
împotriva voinţei voastre! întrebă căpetenia, înlăturându-l 
pe bătrân cu o singură mână. 

— Nu, răspunseră cârjaliii într-un glas. 

— Rupţi de legământ se cuvine să facem cale întoarsă. 
Nici un lotru cinstit nu prăduieşte casa mistuită de pojar! 
Ori vâlvătaia primejdiei a cuprins întreaga Valahie. Alegeţi! 

Cumaşii se sfătuiră din priviri. Dură le citi răspunsul şi 
rosti: 

— Porunceşte-i osânda! 

— O sută de bice ticălosului! 

Înfricoşat peste măsură, lliuţă privea prin răchitiş. 
Şfichiul gârbaciului şi gemetele osânditului îi înfigeau 
piroane în inimă. Închise ochii, neîndurând priveliştea. 
Spinarea tâlharului, vârstată de crestături lungi, era toată o 
rană. 

Când gârbaciul săltă pentru a cincizecea oară, capul 
Ţiparului alunecă pe un umăr, leşuit. Dură puse mâna pe 
braţul căpeteniei. 

—  Îndură-te, Prisparule! Îl răpui! După socotinţele 
noastre, a deprins destulă învăţătură. 


Căpetenia cercetă chipul bătrânului. Avusese 
dintotdeauna cumpănă, şi dovadă, deşi cu tâmpla înspicată, 
îşi păstrase capul pe umeri. Răsuflă adânc poruncind: 

— Ajunge! 

Cântări lung cetaşii sfredelindu-i cu căutătura. 

— Învăţătură se cuvine să luaţi voi, ceilalţi. De Ţipar nu 
mai am trebuinţă. Lepădaţi-l aici. 

Se îndepărtă păşind cu privirea aţintită în pământ. 


Goala palmă rămăsese lunca şi pădurea. Capul lui Iliuţă 
se iţi cătinel din răchitiş. Judecând după gemetele 
osânditului, pricepu că începuse să se trezească din 
leşuială. 

Băiatul îi cercetă, alb la faţă, spinarea hăcuită. 
Înfrângându-şi suspinul, scoase din traistă cămeşuica cea 
curată, o muie zdravăn în pârâul de la buza luncii, şi 
alergând cât îl ţineau picioarele, se întoarse la 'Ţipar. 

Ticălosul gemu sub petica udă. Crăpă un ochi însă 
fierbinţeala nu-i îngădui să-l recunoască. 

— Apă, şopti. Mă arde... 

Iliuţă îşi umplu ulcica şi i-o purtă la buze. Cerceta în jur 
după frunză de pătlagină, neasemuită, spuneau moşnegele 
din Plopşoru, în ferecarea sângelui şi alinarea durerii. 

Spre prânzul cel mare, Ţiparul, oblojit în scutece de 
buruieni, izbuti să adoarmă somn bun, semn de apropiată 
tămăduire. Iliuţă îi găti la îndemână ulcica de apă plină şi o 
bucăţică de azimă, îşi petrecu bocceluţa de-a curmezişul 
trupului şi luă cu paşi apăsaţi drumul Giurgiului. Păşea cu 
nasul în ţărână. Spinarea încovoiată era pe potriva 
sufletului gârbovit. 

La rădăcina răchitei, sub muşuroi vârfuit de o cruce 
mititică, întocmită din trestioară, capul lui Tilică odihnea 
somnul cel veşnic. 


Pe Dida Lunga, podăreasa care poftise să intre în rândul 
oamenilor pornind către Dunăre, tulcencele o cunoşteau de 
departe, după boiul neasemuit de subţire - ziceai că 
mănâncă odată în an iar atunci nimereşte zi de post - şi 
după clădăraia de păr negru, ţepos sârmă, stăpânit anevoie 
în câţiva pieptănuşi armeneşti. Anina în claie, după poftă şi 
mai cu seamă la primenitul muşteriilor, mărgele, floare de 
muşcată, roze, scoruş, ori panglici înfoiate, pricină pentru 
care îi desluşeai căpăţâna de la o poştă. 

Se temea de mânia muierilor. În urmă cu doi ani, poftind 
să vadă iarmarocul de Sân Petru, cumetrele o jupiselă de 
piele, o scărmănaseră pe săturate, azvârliseră după ea cu 
pietre. Dida îşi strunise dară pletele în tulpan alb, bine 
înnodat, învesmântase în locul catrinţei strâmte, strai 
cuviincios de negustoreasă şi mânându-şi careta, cu 
înconjur mare de tabăra tulcenilor, poposise la Mălini. 
Socotea că aici îşi va fi rătăcit umbra. Într-adevăr, oamenii 
nu  cercetară  rosturile  muierii  mlădii, îmbrobodită 
călugăriţă, cu ochi strălucitori şi palme moi, mătăsoase, 
care dovedeau avuţie şi slugi destule pe lângă gospodărie. 
Dar dacă bunul Dumnezeu rânduieşte toate celea cu 
înţeleaptă chibzuinţă, iacă, e de ajuns să întoarcă o singură 
dată capul pentru ca Nichipercea să scornească răutăţi şi 
pricină de dihonie. 

Descălecat de două zile în staniştea Mălinilor, dumnealui 
boier Pană Boldur, stăpânul conacului de pe Trotuş - cel 
care îşi făcuse diata înainte de a se porni spre Dunăre, 
asuprind partea muierească din neamul domniei sale - îşi 
măcina vremea trecând prin sită puhoiul de lume. Tot ce 
născocise cerul ca făptură, ori soi de meşteşug, întâmpinai 
în vâlceaua Mălinilor. 

Dogari în strai alb, curat, cu ciubote negre şi toporişca la 
subţioară - n-o lepădau nici când aprindeau amnarul - 
fierari cu pestelci din piele şi baroase de câte zece ocale, 
neguţători, plugari de la Moldova de Sus, cu sumane grele 


şi cuşme ţuguiate, căftăniţi şi boieri mai de mâna a doua, 
muieri din Breaza, cu catrinţe cireşii ţesute cu fir de aur, 
sau maramureşence cu fote şi broboade negre... 

Târgoveaţa suleagă, în rochie, de atlas şoriciu şi tulpan 
alb, îi chemase luarea aminte din cea dintâi clipă. Obrazul 
slăbiu, cu frunte înaltă şi nas bârligat, precum al 
Habsburgilor, dovedeau seminţie aleasă, şi tot astfel 
mărturiseau oasele subţiri, mâinile netrudite. 

Jupâneasa nu ridica ochii din pământ, îşi vedea de ale 
dumneaei fără a căuta voroavă deşartă cu gloata. Acesta 
era pentru boier Pană Boldur semn netăgadnic asupra 
neamului, căci ştiut este, prostimea, şi mai cu seamă 
muierile, cât ai fi de străin, te trag de mânecă la taifas, ţi se 
vâră cu dinadinsul în priveală, şi dintr-o răsuflare îţi 
ştiricesc câţi prunci au, cine li-i cumătru şi la câte ibovnice 
trudeşte popa din sat. 

De bună seamă, boier Pană n-avea ochi nici cuget pentru 
făpturile cu o coastă mai puţin, oricare le-ar fi fost hramul 
ori seminţia. Şi de i-ar fi cerut-o cineva, n-ar fi putut desluşi 
cum de târgoveaţa cu tulpan alb îi iese mereu dinainte. Nu-l 
căuta cu dinadinsul, şi nici domnia sa nu zădăra 
întâmplarea. Ciudăţenie mare, căci, în babilonia Mălinilor, 
oamenii strigau zadarnic după veri, fraţi ori prieteni, în 
fiece clipă se rătăceau prunci care orăcăiau după mumele 
lor, ba chiar şi muieri în toată firea pe care bărbaţii 
dumnealor, ajutaţi de grămădeală, le lepădaseră... 

Şi totuşi, într-o singură zi, boier Boldur zărise tulpanul 
alb pe malul apei unde se înghesuiau oamenii spre a-i 
cerceta vadul, apoi la tejgheaua unui grec plăcintar ce-şi 
adusese negustoria tocmai din Târgovişte, iar după asfinţit, 
întocmindu-şi culcuş sub caretă pe o salteluţă şofranie. 

Prilej de vorbă se iscase a doua zi în zori, şi tot din senin. 
Târgoveaţa, rezemată de o salcă singuratecă, îşi deznodase 
tulpanul şi trudea să-şi descâlcească un stufăriş de cosiţe, 
muind mereu pieptenul în gârliţa Mălinilor. Dumnezeu sau 
diavolul mânaseră paşii boierului într-acolo, căci locul se 


afla pustiu în acel ceas al dimineţii, Călcând strâmb, 
muierea alunecase şi cu siguranţa ar fi căzut în undă dacă 
n-o prindea boier Pană. Îi descleştă mijlocul subţire după ce 
o rezemă de o salcă, apoi bolborosi stânjenit: 

— Altă data să fii cu luare aminte, jupâneasă! Pământul 
Valahiei e viclean... 

Când Dida îşi ridică privirea spre a-i aduce mulţămită, 
boier Pană Boldur primi săgeată drept în inimă. Ochii 
muierii, mari şi rotunzi, păreau tăciuni înstelaţi, spaima 
zvâcnea în pleoapele străvezii, cu gene de mătase. 

Dida Lunga îl cântări iute. Bărbosul nu-i fusese muşteriu 
şi după toate semnele, se afla străin de locuri. Judecând 
straiul leşesc, era om avut şi călătorit. 

Ochiul boierului însă nu se afla la fel de ager, căci de 
când leaha cu plete zmeurii îl vătămase acum douăzeci de 
ani, căutătura nu-i mai poposise asupra nici unei muieri. 

Deşi o văzuse veşnic singură, pentru a lungi vorba, boier 
Pană rosti cu glas împiedicat: 

— Te prepuiesc slăbită de spaimă, jupâneasă. Aşadară, 
îngăduie să te întovărăşesc până la părintele ori bărbatul 
domniei tale. 

— Nu te osteni, rogu-te. Oricum, îţi mulţumesc. 

Amuţi cu ochii în țarină, iar boier Pană desluşi adeverirea 
socoatelor sale. Târgoveaţa, primind creştere aleasă, nu 
înnoda voroavă cu cel dintâi străin. De aceea, prepui că se 
cuvine a-şi arăta hramul. 

— Sunt Pană Boldur, tretilogofât din [ara Moldovei. 

Dida Lunga îşi muşcă buzele şi boierul urmă. 

— După sărăcia vorbei şi bogăţia veşmintelor, dovedeşti 
seminţie de soi. Mă cuprinde mirarea că te afli singură în 
asemenea zile de primejdie. 

— Nu mă cerceta, boier Boldur, şopti podăreasa. 

— Aş pofti să aflu pricina pentru care nu-mi îngădui. 

— La ce ţi-ar folosi? 

Fără să bage de seamă începuseră a se preumbla pe 
malul gârlei. Cerul întinsese la uscat o broboadă sinilie, din 


tabără răzbăteau glasuri zornice. 

—  Îngăduie, bâlbâi tulburat peste măsură boierul, 
îngăduie, cinstită jupâneasă, să-ţi stau reazem până ce 
zilele ticăloase vor fi trecut. Drumurile sunt pline de oameni 
feluriţi, şi felurite sunt primejdiile. 

Podăreasa îl cercetă o vreme fără grai. 

— Nu e cu putinţă, boier Boldur! 

— De ce? 

— Pentru că... Înghiţi greu nodul arducat în gâtlej: 
Pentru că nu e cu putinţă! 

O luă încetişor spre stanişte. Boier Pană o urmă, un pas 
înapoi, precum dulăul cel blând, fară trebuinţă de lanţ. 


XXX 


Învrăjmăşite zile ajunsese a trăi măicuţa Taisia, de la 
Schitul Vechi! Însuşi satana de şi-ar fi slobozit toate oştile în 
lume, n-ar fi izbutit să semene atâta turbare. 

Drumul ca drumul, trudnic şi ţinând necazul de mână - 
ba oiştea ruptă, ba roata frântă, ba potcoava rătăcită - dar 
popasurile se dovedeau adevărată caznă şi osândă. Dintăâi, 
sodomul de omenire. Nicicând măicuţa Iaisia nu întâlnise 
asemenea grămădeală de făpturi felurite. Neguţători, 
plugari, boieri, târgoveţi şi şatre de lăieţi, prunci, muieri şi 
moşnegi, podărese si schimnici pogorâţi din munţi, oşteni, 
cârjalii şi vântură-lume, milogi, şi boscari, şi ologi, opinteau 
dimpreună pe drumul către Dunăre, fiecare născocind 
vicleşug şi scurtătură, spre a o lua înainte. 

De atâta vuiet, urechile măicuţei ţiuiau. N-aveai unde 
rezema un copac, ori o ulucă, fără să calci o ciubotă, 
dobitoacele mărunte ţi se vânturau printre poale, clopotele, 
asudau din greu, vestind fără odihnă primejdia. Deşi păşea 
cu ochii în colb, măicuţa Taisia nu putea ocoli răutăţile. Cât 
de scurt se dovedea a fi popasul, oamenii găseau vreme şi 
prilej de ticăloşeală, deşertau ploscuţe de basamac vârtos, 


iar după un ceas se aflau călări, suduind drumul sărac în 
şolduri. 

Stareţa îi văzu păşitul împâclit şi o cercetă cu blândeţe: 

— Eşti trudită? 

— Nu. 

— Calci într-o doară, cu ochii în tină. 

Taisia îşi alungă lacrima din vorbă: 

— Chibzuiam că aşa se cuvine. 

— Nu la ceas de primejdie, când cuvenit este să-ţi slujeşti 
aproapele! 

— Chibzuiam de asemeni că... 

Se opri. Maica Singlitichia îi puse mâna pe umăr: 

— Vorbeşte, 'Taisie! 

— Ştiam că m-am legat să-l slujesc pe Cel Veşnic. 

— Cel Veşnic se află astăzi printre români, la Dunăre! Nu 
uita! 

Se depărtă. Pe măicuţa laisia o năpădiră lacrimile. 
Geaba, păcatul face pui. Zadarnic se amăgea că lua pildă de 
la cuviosul Ştefan cel Nou, carele cutezase a-l certa pe 
însuşi împăratul Constantin  Copronim. Într-o clipită 
adăugase în bocceluţă două păcate. Dintăi, cârtea împotriva 
celui mai mare, al doilea, trufia. Obrajii măicuţei se 
învineţiră de ruşine; nu se sfiise să se asemene cu sfinţii si 
mucenicii. 

Viermele îndoielii însă nu-i dădea pace. Dacă o luai de-a 
măruntul, tot îi dovedeai maicii stareţe două greşeli ce 
agonisesc doar ocară şi necinste. Şi aceasta într-o singură 
zi. 

„Locul de odihnă, spune înțeleptul Ieronim, să-ţi fie în 
peşteră şi văgăună, şi pustiu, departe de ispită şi căutătura 
poftalnică.“ 

Şi parcă săvârşind de-a îndoaselea, ele, măicuţele de la 
Schit, în loc de popas lăturalnic, statorniciseră tabără chiar 
în inima târgului. La un întins de braţ se afla şatră ticăloasă 
de zlătari, în faţă han, dinapoi furnicar de omenire, după 
strai plugari, după grai de prin Moldova. Maica Singlitichia 


adăugase la răboj păcat fără seamăn, aducând pe lume 
plodul unei muieri din Ţara Făgăraşului. 

O ajutaseră măicuţele Platonida şi Evghenia. Aceasta era 
cu adevărat faptă nechibzuită, pentru care, doar cu o 
săptămână în urmă, o călugăriţă ar fi fost ruşinată amarnic 
dinaintea întregului sobor şi alungată din mănăstire. Drept 
este, purceseseră la drum spre a alina şi tămădui, dar 
cuviinţa şi poruncile sfinţilor părinţi rânduiesc un hotar în 
toate, pentru a nu mânji cugetul şi obrazul călugărului. 

Mirenii aflaţi la o aruncătură de ochi suduiau aprins: 

— Paştele şi Dumnezeii lui de potcovar! Prepuiam eu că 
cioara a lucrat de mântuială... [ine iapa de căpăstru, 
muiere! Boala dracului, a simţit răsuflare de armăsar, n-o 
vezi cum freamătă? 

— Unde eşti, Dumitre? Arhanghelii, cristelniţa şi anafura 
ta de copil! 

Măicuţa 'Taisia, înspăimântată, îşi astupă urechile. 


Glasul monahiei Dosofteia vesti că zeama a dat în undă. 
Taisia suspină, căci gândul nu-i stătea la cină. Datoare era, 
însă, să ajute la împărţitul blidelor şi se apropie cu pas 
zornic. Şuierat subţirel îi săltă privirea din ţărână. Rămase 
înlemnită de mirare şi ruşine. O privire neagră, fierbinte o 
aţintea cu sârg, străpungându-i țesătura anteriului. 

Năpădită de spaimă şi lacrimă, măicuţa laisia o luă la 
goană. În urma ei, şătrarul cu cercel de aur la ureche rânji 
pleznindu-şi botforul şofraniu cu biciuşca. 


XXX 


Inima boierului Pană Boldur înflorise livadă de cireşi. În 
cugetul domniei sale se ruşina amarnic, căci necuviincioasă 
îi era bucuria, când năpasta plutea umbră neagră asupra 
Moldovei. Îl ruşinau şi anii adunaţi la răboj, azi-mâine 
jumătatea sutei. Dobândind asemenea agoniseală, oamenii 


încep să chibzuiască la călătoria cea mare... Bucheţelele de 
albăstriţe şi romaniţă, şi viersul de privighetoare al inimii se 
cuveneau lăsate pe seama tinereţii înmugurite. 

La acestea cugeta şi îşi purta răspuns tretilogofătul, dar 
geaba vrei să mai abaţi ursul după ce-a nimerit în crâng de 
zmeură. Se simţea fericit ca în duminica Floriilor, orice ceas 
petrecut în preajma Didei adăuga nod strâns la lăţişorul în 
care se aninase cu bună ştiinţă. O urma pretutindeni, slugă 
supusă, îi prepuia poftele spre a i le putea împlini şi numai 
ieri seară cutezase dezmierdare de fluture, pe mâna 
catifelie. Podăresei îi dăduseră lacrimile şi două ceasuri 
boier Pană nu încetase a-şi cere iertăciune. 

Acum se preumblau iarăşi pe malul gărliţei, căci, din zori 
şi până la steaua ciobanuiui nu fusese cu putinţă să te 
apropii de pod. Cei care-şi aşteptau rândul, ca la moară, 
voroveau câte-n lună şi-n luceferi, ba despre tunurile 
spătarului Mihai, ba despre vlaga ienicerilor, socoteau cam 
câte suflete să se fi grămădit pe palma ceea de loc, dar 
gândul boierului torcea tot de-ale inimii. 

O boare de vânt aţâţa miasmele gârlei şi orăcăitul 
broaştelor.  Nouri  sidefii, tiviţi cu purpură, vesteau 
înserarea. Un cârlionţ scăpat de sub tulpan, în dreptul 
urechii, arunca umbre jucăuşe pe obrazul Didei. Boier 
Pană, văzând că tăcerea se lăţeşte, găsi prilej de vorbă. 

— Cu vrerea Domnului îi vom răpune pe osmanlâi. 

— Mi-e teamă! şopti podăreasa. Au flinte, au tunuri, sunt 
oşteni încercaţi. Iar noi... Prostime multă cu palmele goale. 

— Îi vom răpune! Jertfa îndârjită duce la izbândâ. 

Dida Lunga suspină. 

— Poate. 

— În valea Trotuşului umblă o zicală: buturuga cea mică 
răstoarnă carul mare. Pergamentele din bibliotichia mea 
ştiricesc că nu odată s-a fost săvârşită asemenea ispravă. 

— Să te audă Cel Veşnic, oftă muierea. 

— Dumnezeu a stat totdeauna sprijoană Moldovei. 


—  Pergamentele din bibliotichia domniei tale sunt 
mincinoase, boier Boldur! spuse podăreasa zâmbind 
strâmb. 

Tretilogofătul îşi  miji ochii înfundaţi în  găoace, 
călătorindu-i printre stelele puţine, ale asfinţitului. 

—  Îngăduie... Îngăduie, jupâneasă, să prepuiesc că 
negura se va destrăma dăruindu-ni-se nouă iară zilele cele 
blânde şi senine. Ce socoteşti a face atunci? 

— De-oi mai fi în viaţă, voi avea vreme din belşug s-o 
chibzuiesc. 

— Cu voia domniei tale, acesta nu se cheamă răspuns. 

Dida Lunga săltă din umeri. Spaimă nedesluşită începuse 
să-i dea târcoale. 

— N-am de ales între multe poteci, boier Pană. Sunt 
singură, şi singure vor fi iernile şi toamnele ce mi se aştern 
dinainte. Mi-oi vedea de gospodărie, poate voi lua un prunc 
de suflet să-mi îndulcească cele bătrâneţi. 

— Pentru că aşa pofteşti! 

— Aşa se cere! 

Boierul o măsură lung. 

— Eşti tânără, jupâneasă. 

— Cugetul nu-i totdeauna pe potriva anilor. 

Tretilogofătul păşea îngândurat, inima i se zbuciuma 
bolândă. 

— Calea-i dreaptă, nu zic, dar sărăcită de bucurii. 

— Soarta nu şi-o născoceşte nimeni. 

— Dar o poate îmblânzi. 

Boier Pană Boldur îi prinse mâna pe neaşteptate. 
Căutătura neguroasă ardea vâlvătaie. 

— Îngăduie-mi mie s-o fac, jupâneasă. 

Obrazul Didei albi, buzele îşi pierdură rumeneala, durere 
aprigă îi sfârteca întreaga făptură. 

— Cum? întrebă moale. 

— Juruindu-ţi dragoste şi credinţă dinaintea celui dintâi 
strai preoţesc ivit în cale. 


Grăise repede, înfrigurat. Podăreasa se smulse din 
strânsoare, şi năpădită de plâns, îşi ascunse chipul în 
palme. 

— Cinsteşte-mi conacul de pe Trotuş, jupâneasă, primind 
să-i fii stăpână. Îngăduie-mă slujitorul domniei tale. Nu mă 
alunga! 

Cu nespusă grijă, abia atingând mâinile Didei, i le 
desprinse de pe obraz. Ochii podăresei, înlăcrămaţi, 
zbuciumau ciocârlii speriate. 

— Spune da, şopti tretilogofătul înlănţuind-o. 

— Opreşte-te, boier Boldur! Nu iei seama la ce vorbeşti! 

— Toată noaptea numai la aceasta am chibzuit. 

— Ştii cine sunt? 

— Am vreme s-o aflu dacă ai să-mi îngădui. 

Podăreasa izbucni dureros: 

— Opreşte-te! Nu mi se cuvine cinstea arătată! 

— Nu mi se cuvine să te ating, jupâneasă, şopti 
înfierbântat boierul. 

Îi căută sălbatec buzele. Era cea dintâi muiere pe care o 
ţinea in braţe după douăzeci de ani. 


Păşea ameţită, lângă umărul tretilogofătului. Doamne, 
câte nu desluşise în sărutarea aceea! Doruri vechi, patimă 
fierbinte, zăticnită amar de vreme, dragoste înfrigurată, 
lipsită de cumpaăt şi măsură. Aşa iubeşti la cincisprezece 
ani... 

Dida se lăsă târâtă, ochii perdeluiţi de lacrimi desluşeau 
tulbure focurile taberei. Zadarnic cercă să i se 
împotrivească. Singurele cuvinte ce i-ar fi împiedicat 
ciubotele, nu le putea rosti, iar celorlalte Pană Boldur nu le 
făcea încredințare. 

Pe podăreasă o bufni din nou plânsul amar. Mânia cerului 
avea s-o trăsnească. Cum cuteza ea, o zdreanţă de muiere 
suduită în toată Tulcea, o mişaucă batjocorită pentru câţiva 
taleri în fiece noapte de nemernicii târgului şi toţi vântură- 
lume ai apelor, să se însoţească, legiuit, cu boier de neam? 


Le pizmuia pe Pătlăgica şi Muscăliţa, rămase acasă, în afară 
de asemenea ispită, căci îşi blestema ursita. 

Boier Boldur o trăgea nerăbdător, vorovea cuprins de 
fierbinţeală: 

— E un popă chiar în saniştea ciumgiilor. A ţinut slujbă 
azi-dimineaţă... Într-o jumătate de ceas suntem cununați... 
Aşa-i în pribegie... Petrecerea vom face-o la noi, la Trotuş... 
Deschid pivnițele să bea oamenii o săptămână. 

În ochi avea lacrimi. Se lăsă în genunchi şi sărută tivul 
rochiei de tafta. 

— Ce faci?! se sperie podăreasă. 

— În sufletul meu, ani de-a rândul, şi-a făcut cuib 
singurătatea. Acum e iarăşi plin de lumină. 

— Să nu te căieşti, boier Boldur! 

— “Toată viaţa o să-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi te-a 
scos în cale. 


Primiseră taina cununiei şi binecuvântarea popei. De 
bucurie nemăsurată, tretilogofătul amuţise. Podăresei, 
nedezmeticită încă, i se părea că visează. Cercau să 
străbată cât mai repede tabăra, dar anevoie găseai potecă 
slobodă, căci la tot pasul căruţe, focuri îmbelşugate, oale cu 
merinde, trupuri întinse, porunceau ocol. Un glas vrăjmaş 
ţâşni batjocoritor: 

— la'n cătaţi, bre! Ceea nu-i Dida Lunga? 

Muierea încremeni stană de piatră. Patru nemernici, 
târâie-brâu din Tulcea, o cercetau rânjind: 

— Se vede treaba că tălăniţa chibzuieşte a-şi îndesa 
marfa în sprijinul creştinilor, prepui altul. 

— Vlăguind păgânii la aşternut! se hlizi al treilea. 

Râseră gros toţi patru. Boier Boldur se opri locului 
nepricepând ce se petrece. Căuta năuc de la nevastă la 
nemernici. Târgoveţii tulceni îşi dădeau coate: 

— Când mântui cu jupânul, vină la noi, Didă! 

— La preţul statornicit, om mai adăugi un taler că-i 
vreme de primejdie! 


Ceva cumplit, încă nedesluşit, i se strecură boierului 
Boldur în inimă, îl muşcă şarpe veninos. Se răsuci spre 
muiere. Apucă să-i mai vadă chipul de var şi căutătura de 
fiară încolţită. 

Înainte de a se dezmetici, Dida pieri înghițită de negură. 


lacă ce se petrecuse cu dumnealui, Eustațiu Crăpusnic, 
meşterul argintar din Braşov. 

Dintâi, băgă de seamă că bidiviul începe să dea semne de 
osteneală. Cercetându-l află două potcoave slăbite. Deşi 
chibzuise să mâne în acea seară măcar până la Viroaga, 
făcu popas silit în Cruceni, aşezare răsărită la o poştă de 
Giurgiu. 

Aici, altă halima cu rateşul! Părintele domniei sale, jupân 
Andrei Crăpusnic - fie-i în veci numele treaz - căpetenia 
breaslei de acum douăzeci şi trei de ani, avea o vorbă fără 
soaţă în înţelepciune: „Să nu tragi la han cu câini slabi căci 
vei rămâne flămând, şi mai cu seamă nu înnopta în 
gospodărie fără albitură pusă în ogradă, la uscat, căci te 
mâncă păduchii!“ 

Desaga cu învățături a bătrânului era îndesată cu 
genunchele şi de când se cunoştea, jupân Eustațiu 
depusese strădanie să nu o lepede. Acasă, la Braşov, 
jupâneasa Evdochia, nevasta dumnealui,  primenea 
aşternutul de două ori în şapte zile, nu se afla dimineaţă 
fără să-şi vâre mâinile până la coate în clăbuc de sopon. 
Chiar dacă nu avea rufe de spălat, dumneaei le născocea 
pentru a fi pe inima meşterului argintar. 

Eustațiu Crăpusnic strâmbă din nas, de cum pătrunse în 
hanul Crucenilor. Totul se cerea aci dereticat. Mescioarele 
cu rămăşiţe de bucate, rumeguşul duşumelelor ajuns glod 
clisos, bărdacele de vin, pe buza cărora argintarul prepuia 
că vede urma musteţilor ude ale muşteriului dinainte. 


Barem cămăruţa unde avea să înnopteze îi înfipse junghi în 
pântece. Pe aşternutul păcuriu hăimăneau în voie ploşniţe 
cu pântecele la gură, o mâţă strecurată prin geamlâcul 
spart îşi făcuse nevoile chiar pe pervaz. Meşterul, adumbrit 
şi cu silă mare se răsti la hangiu: 

— Da ce, bre, oameni buni, s-a mântuit apa în Cruceni? 

Crâşmarul, bărbat ciumpav, fârâmat de osteneală, îl 
măsură dintr-o coastă. 

— Binevoieşte să-mi guşti vinul şi te vei încredința singur 
că, har Domnului, avem apă din belşug. 

— Un cofăel două puteai să laşi şi pentru a clăti obrazul 
pocalelor. 

— Dacă domnia ta se-socoate mai presus de ăst rateş, n- 
are decât să-şi ia tărăbuţele. 

— Eşti neobrăzat! 

— Sunt cu inima pe buze, drumeţule! 

După care, trăgându-şi piciorul beteag, îl lăsă singur în 
mijlocul cămării şi se duse la necazurile dumnealui. 

Neobrăzarea hangiului puturos aprinse flacără sângele 
argintarului. Hotări să-şi încerce norocul în altă parte, dar 
vorba ologului îl ţintui în prag: 

— Să ştii că tot la mine te întorci, jupâne. E ultimul rateş 
care n-a zăvorât porţile, iar calul ce te-a purtat până în 
ograda mea, bag de seamă că mi-i neam. Doar că în loc de 
unul, trage două picioare. Şi mai adăugesc că potcovarul 
din sat îi dus la Dunăre şi de ţi-o fi ori nu, pe plac, te vei 
mulţămi cu meşteşugul meu, carele pe când mă aflam 
băietan, am ucenicit la fierăria din sat. 

— Vorbeşti mult, omule! mârâi cu ciudă jupân Crăpusnic. 

Ciumpavul se hlizi: 

— Dar desluşit. 

Mânios, argintarul se întoarse încet. Simţea batjocura 
hangiului şi dintâia oară în viaţă era silit s-o îndure. 
Osteneala, foamea şi bidiviul beteag nu-i îngăduiau alegere. 
Îşi dădu drumul pe o laiţă, cu ochii pironiţi în duşumea. 


Şchiopul se apropie şi şterse într-o doară mescioara cu o 
petică slinoasă. 

— Judecând după țesătură, treanţa asta a fost cândva o 
cămeşuică de muiere, spuse acru Crăpusnic, zvârlindu-i 
căutătură scurtă. 

— Ferească Dumnezeu! E un crac de la izmenele mele 
cele vechi. 

— Ptiu! 

Hangiul râse: 

— Geaba te mânii, jupâne! Cum chibzuieşti domnia ta că 
poţi ţine cupă de cleştar asemenea han, în asemenea 
vremi? Azi îi zi mai domoală, căci puhoiul românilor a 
început să se cuminţească. Poftesc însă să-l cunosc pe cela 
care cuteză să mai pună mâna pe mătură când osteneşte 
din zori şi până în noapte şi din întuneric până dimineaţa 
pentru sute şi sute de muşterii! 

—  Vorbeşti prea mult! poftori întunecat Eustațiu 
Crăpusnic. 

Crâşmarul nu-l băgă în seamă urmând îndesat: 

— Cât lumeţ s-a perindat pe-aici n-am văzut şi n-oi mai 
vedea până mi-o clopoţi ceasul cel din urmă. Şi mai 
adăugeşte că-s singur, cu un argaţel de doisprezece ani. 
Ceilalţi, pivnicerul, rândaşul, ba până şi muierea de la 
cuhnii, s-au dus să-i mărunţească pe păgâni. 

Argintarul îi repezi căutătură aspră. 

— Aceasta nu-i o pricină ca să-mi osândeşti mie urechile. 
Odihneşte-ţi limba, creştine, căci nu după huruială tânjesc. 
Bag de seamă că pe-aici gura-i mai harnică decât mâinile! 

— Apoi nu ştii dumneata că gura nu cere chirie? 

— Dar nici dobândă n-aduce grăitul în deşert. Pune.-i, 
rogu-te, lăcată! 

Musteaţa hangiului tremură a râs. Cercetă cu milă 
făptura muşteriului, straiul negru, chipul cârtitor şi pleşuv, 
iţit parcă din varniţă. 

— De, jupâne, oftă, află, rogu-te, că tot bunul Dumnezeu 
a născocit şi privighetoarea, şi cioroiul, socotindu-le pe 


fiecare cu însemnătate. Şi tot Ziditorul ne-a îngăduit, aşa 
cum ne aflăm noi cu mâini trândave, să ne descurcăm 
binişor. 

— Ajunge! 

— Niciodată vorba cu câpătâi nu-i de prisos. Dacă 
pofteşti, aş putea să-ţi aduc şi alte pilde... 

— Poftesc bucate şi să grijeşti de cal, căci în zori mă 
pornesc! Vei primi plată după soiul slujbei şi nu după 
numărul vorbelor! 

Hangiul săltă din umeri şi se depărtă. Glasul argintarului 
îl ajunse din urmă. 

— Mi-s de ajuns un scrob din trei ouă şi un coltuc de 
pâine! 

„Ouă. râse în gând ciumpavul, căci i se par neîntinate. 
Nărodul! De parcă tigaia tot din fundul găinii am scos-o.“ 


Se trezi în puterea nopţii, şi aflându-se sub bezmeticeala 
somnului, nu pricepu ce se petrece, în cămăruţa strâmtă 
despicai fumul cu aţa, flăcări vrăjmaşe  mistuiau 
bodroanţele, se întindeau spre crivat. 

Glasuri aprinse de spaimă ţâşniră din întuneric. 

— Foc! Foc! 

— Săriţi, oameni buni! 

Fără să mai zăbovească, meşterul Eustațiu Crăpusnic 
intră în ciubote şi despicând văpaia se repezi spre uşă. Cu o 
mână cercă să tragă zăvorul, cu cealaltă să astâmpere 
limbile de foc, aninate de straie. Uşa înţepenită din pricina 
degetelor pripite, ori poate a beteşugurilor dumneaei cele 
vechi, nu se îndura. O sparse cu lovituri de ciubotă dar băgă 
îndată de seamă că opintise zadarnic. Scara ardea măcinată 
de focul gheenei, gata să se prăbuşească. 

Jupân Crăpusnic făcu cale întoarsă spre ferestruică. 
Simţea  muşcătura flăcării, fumul vârtos îi zăticnea 
căutătura şi răsuflarea. Fără să mai stea la chibzuială 
îngână un Doamne ajută! şi îşi făcu vânt în beznă. 


Din han, rămăsese o grămăjuie de găteje fumegânde, şi 
stâlpişorii din piatră ai pridvorului, mânjiţi de funingine. 
Pivniţa lăsa în priveală două ocniţe, bucşite cu vreo cinci 
sau şase poloboace mititele. 

În lumina ceţoasă a dimineţii, jupân Eustațiu Crăpusnic 
privea buimac năpasta. Pierise hangiul, orătăniile din 
ogradă, calul beteag al domniei sale şi mai cu seamă, îi 
pierise teşchereaua ticsită cu taleri. Cum anume, nu 
pricepea ori cel mult putea prepui. Se culcase înveşmântat 
de la cuşmă până la colţuni, după ce zvârlise cu silă 
aşternutul. De chimir nu se despărţea niciodată la drum, şi 
chiar acasă, temând risipa jupânesei Evdochia şi pofta 
deşartă de acadele şi podoabe a Sabinei, îl dosea în sunduc, 
sub straiele de iarnă. 

Nu-l prădase hangiul ori te miri ce nelegiuit, căci 
zăvorâse cu nădejde uşa, dovadă opinteala de-a o slobozi. 
Numai una era cu putinţă. Zburând prin geamlâc - slavă 
Domnului nimerise pe pământ reavăn fără să-şi pricinuiască 
stricăciuni - teşchereaua îi zburase din chimir. Temându-se 
de hudubaia, gata-gata să se prăvălească, o luase apoi 
iepureşte la picior. Argintii cei mulţi se prăpădiseră, se vede 
treaba, sub maldărul de cenuşă. 

Scociori, locul palmă cu palmă, dar strădania se dovedi 
zadarnică. lacă-l dară sărac lipit, gol ca degetul, pribegind 
printre străini. 

Spaima cea rea îl cuprinse pe jupân Crăpusnic în chingi. 
Ce avea să se facă fără cal, cu veşmintele arse, şi mai ales 
fără un singur taler? Ififliu de tot nu se aflase niciodată, căci 
prunc fiind, de cum împlinise zece ani, părintele domniei 
sale îi lepăda trei zimţi pe săptămână, deprinzându-l să aibă 
şi să nu se arate cheltuielnic. 

Acum, cu buzunările slobode vântului, nu şi-ar fi putut 
agonisi înghiţitură. Trăgea o singură nădejde. În Giurgiu se 
afla un tovarăş de breaslă, meşterul jidov Leiba Nuhăm. 
Poate că, făcându-l să priceapă năpasta, avea să-l ajute. Dar 
până acolo? 


Argintarul mai ştia una şi o dosea cu grijă în adâncul 
cugetului. El, jupân Eustațiu, în locul ovreiului şi-ar astupa 
urechile cu ceară. Căci tot părintele dumnealui, Andrei 
Crăpusnic, mai avea învăţătură folositoare: „Nu lepăda 
nimic pe ce a fost, ori va să fie. Numai buzunarul ţi-e neam. 
Un singur galben în chimirul tău îi mai bun decât o sută 
făgăduiţi.“ 

Chibzuind la toate acestea şi mohorât din creştet până în 
vârful ciubotei, jupân Eustațiu Crăpusnic luă în piept 
drumul Giurgiului. 


— Tare-i ră lumea, măicuţă, oftă moşnegeşte Iliuţă. 

Un nod chirci inima călugăriţei laisia. Vorbele purtau 
povară, chipul băieţelului supt, cu nări gălbinii, dovedeau 
amărăciune grea pentru anii agonisiţi. 

— De-amu, urmă lliuţă atâta rugă aş mai avea: să 
răpunem păgânii şi-apoi să mă întorc, repejor şi teafăr, la 
Plopşoru. 

— Dacă am priceput bine ţi-e sărac tare belşugul 
gospodăriei. 

— Ba, să nu vorbesc cu păcat, ne descurcăm frumuşel. 
Căsuţa e şindriluită, gardul fără beteşuguri mari, am două 
baniţe de făină, un gavanos aproape plin cu untură, am un 
nuc şi un măr. Şi-apoi vorba ceea, pe omul hărnicuţ îl ajută 
Dumnezeu. 

— Asta aşa e. 

— Moara din Albiniţa are nevoie de o mână pricepută, 
care să-i stârpească guzganii? Are! Părintele Gavrilă din 
Măgura poate ţine singur biserica, pahar, fără să pună 
Iliuţă umărul? 

— Nu poate, zâmbi măicuţa. 

— Vezi bine! Cu ce-mi răsplăteşte truda unul şi celălalt, o 
duc împărăteşte! 


Îşi întoarse capul sugrumat de obidă: 

— Păcat că nu-l mai am pe dumnealui, Tilică... Tare-i ră 
lumea, măâicuţă! 

Monaha surâse eu blândeţe, şi-i dezmierdă părul 
răzvrătit. 

— Oamenii-s tot una pretutindeni. Grâu amestecat cu 
neghină şi buruiană. De ştii să alegi, fereşti prilejul de 
amărăciune. 

— Iaca aiasta, fie-mi cu iertare, n-o mai cred. Şi-ţi pot 
purta dovadă şi chiar dobândă la dovadă! Dintâi, nici graiul, 
nici portul, şi nici merindea nu-i de-un fel. Apoi... Ochii se 
umplură de lacrimi dar şi le struni înghițind de două-ori: 
Apoi, socoteşti domnia ta că la Plopşoru s-ar fi găsit inimă 
atât de hapsână să-mi răpună tovarăşul? Cui pricinuise 
caznă, ori pagubă, Tilică? 

Măicuţa 'Iaisia nu-i purtă răspuns, şi bâietanul clătină din 
cap, ca omul a cărui, vorbă se adevereşte singură, fără pic 
de trudă. 

Dumnealor, lliuţă din Plopşoru şi măicuţa laisia de la 
Schitu Vechi, legaseră prieteşug trainic. Nu se petrecuse 
faptă de mare însemnătate, dar se vede treaba că 
Dumnezeu scapără, pe negândite, scânteia tovărăşiei în 
cugetele oamenilor. 

Illiuţă, ostenit de drum lung, se hodinea la rădăcina unei 
sălcii. Măicuţa 'Iaisia opintea la izvor să umple două doniţe 
de apă, pentru cina călugăriţelor. Văzând-o slăbie şi fără 
vlagă, Iliuţă nu-i îndurase cazna şi ceruse îngăduinţă să-i fie 
de ajutor. 

De-atunci, fără a se amesteca în sobor, băietanul luase 
urma camilafcilor, şi de câte ori se afla prilej de popas, 
tăifăsuia de-ale lumii cu măicuţa cea tânără. Două pricini îl 
aninaseră pe lliuţă de călugăriţă. Dintâi că o simţea 
neajutorată şi se cerea, dară, stâlpită de umăr voinic, al 
doilea... Lui Iliuţă îi dădeau lacrimile. Al doilea, pentru că 
măicuţa semăna cu Tilică. Căutătura blajină era aidoma şi 
tot aşa şerpuitul grumazului firav. lar măicuţa, socotindu-se 


prea fericită până-n aste vremi de pacoste, şi ştiindu-l fără 
părinţi şi căpătâi, încerca să-l ademenească în tagmă: 

— Viaţa călugărului îi blândă, căci lipsindu-i prilej de 
greşeală, tot într-o bucurie trăieşte. Şi spuse Sfântul 
Vichentie către învăţăceii săi: „Bun cel ce pătimeşte şi 
îndură căinţa şi cazna din cuget a fărădelegilor sale, dar 
înger neîntinat rămâne cel carele, tare în virtute, nu se 
abate din drum...“ 

Monaha îi vorovise despre dulceaţa cea aspră a vieţii 
călătorite în mănăstire, despre frumuseţea ceasurilor 
albastre ale înserării, când toaca zvoneşte vecernia, despre 
bucuria postului, şi a priveghiului, toate săvârşite din 
dragoste pentru Domnul Christos. Şi nefălindu-ne, precum 
fariseii, ispravă de nimica-i să fii slujitorul lui Isus, 
petrecându-ţi zilele în ascultare, cugetări şi rugăciuni? Şi 
multe asemenea taine îi desluşise Taisia, cu glas molcom. Pe 
chipul călugăriţei stăruia zâmbetul păcii celei veşnice, avea 
căutătura blândă, umedă şi sfielnică de căprioară. 

Illiuţă asculta cu amândouă urechile, dar chibzuia cu 
mintea gospodarilor din Plopşoru. Dumnezeu, în cele şase 
zile de trudă şi neodihnă, rânduise lumea într-un fel: 
plugarului - țarina, călugărului - mănăstirea, şi răţişoarei - 
balta. Nu se cuvine, şi nechibzuit ar fi, a strâmba potrivirea. 
De-ar fi poftit toate muierile să fie miresele lui Christos, 
brazdă fără sămânță, ori toţi bărbaţii sterpi, la ce ar mai fi 
născocit păreche oricărei vieţuitoare? I-ar fi zămislit pe toţi 
oamenii de-un fel, şi altă bucurie decât postul şi rugăciunea 
n-ar fi avut. 

Aşa voroveau dumnealor, ca doi moşnegi. Măicuţa de-ale 
mănăstirii, Iliuţă de-ale gospodarilor din Plopşoru. Şi câte 
nu cunoştea dumnealui! Călugăriţa se mira harnic la orice 
prilej. Băietanul ştia să desluşească ceasul după somnul 
veveriţei, alegea dintr-un ochi hibrii cuminţi de cei vicleni, 
vedea dimineaţa, pe boltă senină, semnul urgiei ce avea să 
vină la amiezi, putea încropi prânzişor din te miri ce 


buruieni şi un bulz de unsoare, simţea hramul oamenilor 
după căutătură şi păşit... 

lacă, de pildă acum, un balaoacheş n-o slăbea clipită pe 
măicuţa Iaisia. Număra a patra zi de când staniştea 
ţiganilor găsea loc de popas tot în preajma călugăriţelor. 
Iliuţă se pâclise la cuget, căci avea ochi pătrunzăreţi, de 
şoim, şi nas de zăvod deprins cu vânătoarea. Feciorul 
bulibaşei, harapul cela cu buze sumecate şi cercel de aur la 
ureche, cocea gând năprasnic măicuţei Taisia. 

Băietanul îşi cercetase prietena cu luare aminte, pentru a 
pricepe încotro bate tuciuriul. Trupul mlădiu, obrazul cu 
străvezimi de fildeş, căutătura aburită, cum îi cerul în 
dimineţi de brumărel, nu-i desluşeau mare lucru. Şi tot 
chibzuind, lliuţă îşi zise că doar cruciuliţa ce atârna pe 
pieptul monahei printre boabe de ambră, îi pricina. Se vede 
treaba că balaoacheşul poftea să i-o fure... 

Unde n-o însoțea flăcăiaşul? La adunat găteje şi buruieni, 
la izvor, pândeau dimpreună să dea zeama în unda, şi tot 
dimpreună îngrijeau betegiţii de drum lung. Las” să-şi dea 
coate călugărițele şi să se hlizească, până or trâmbiţa 
arhanghelii ziua acelei judecăţi! Nu se dovedea mai 
cumpănită nici stareţa Singlitichia, care-i născocise nume 
nou, Iais, ucenicul măicuţei Iaisia. 

Cum se petrecuseră faptele în acea dimineaţă? Doar atât 
ştia lliuţă. Făcuseră popas de noapte la Mărginenii de Jos, 
aşezare săracă, iscată la margine de codru. Se vede că 
osteneala vârtoasă şi înghiţitura de vin, din tainul 
măicuţelor, îi pricinuiseră asemenea somn împietrit. Se 
trezise târzior, când cucoşii vesteau a treia oară dimineaţa 
cuminte de cireşar. Pe măicuţă n-o găsise robotind, după 
obicei, în preajma focului, iar călugăriţa Apolinaria, baboiul 
cela de la cuhnii, îl vestise, acră aguridă, că Taisia e dusă în 
pădure după afine. 

Iliuţă îi întorsese spinarea şi o luase la picior. Îşi simţea 
inima boţ cu noduri, ca-n cealaltă dimineaţă, când 
bezmeticea pe urmele lui Tilică. 


Măicuţa Iaisia, cu paneraşul pe braţ şi poalele anteriului 
săltate până la gleznişoară, spre a le ocroti de roua 
dimineţii, cerceta inima codrului. 

Soarele, abia mijit, despica împletitura ramurilor, 
înfigând săgeți piezişe, albăstrii, ciocârlia robotea harnic, 
zgâlţâind din somn vieţuitoarele pădurii, în tufişurile 
dolofane afinele căscau ochişori sângerii, cu lucoare de 
rubin. 

Călugăriţa păşea vrăjită, închinând imn de mulţumită 
Mântuitorului. Pacea cea veche îi pogorâse iarăşi în suflet 
căci, împlinind porunca sfinţilor părinţi, nu mai cârtea 
împotriva mai marelui, făptura toată îi era doar ascultare, şi 
rugă, şi cuget senin. Pricepea acum strădania maicii 
Singlitichia, iar aducerea aminte îi glăsuia doar despre 
fapte vrednice de mucenici, precum Sava Macarie şi 
Atanasie, care la vreme de izbelişte, îndepărtându-se de 
canon, tot voinţa lui Isus o împliniseră. 

Adevărat, multe şi necuvenite văzuseră şi săvârşiseră de 
când părăsiseră schitul din cotul Oltului, dar neprihănirea 
în deşert, în aceste zile împovărate, îi mai prejos prihanei 
cu rod. Grijiseră betegi şi moşnegi, şi muieri cu pântecul la 
gură, ba şi bărbaţi în crucea tinereţii, ori teleleici cu totul 
rătăcite, vieţuiau nu în văgăună de sihastru, ci în mijlocul 
mirenilor, ceasurile de rugăciune fuseseră nu o dată 
întrecute, şi totuşi liniştea cea blândă dezmierda cugetul 
măicuţelor. Se afla oare dovadă mai limpede că slujitoreau 
adevărata credinţă a Domnului? 

Şi dacă mai cercetai după altă prubă a milosârdiei şi 
încuviinţării Cereşti, aceasta se înfăţişa singură. Îngerii i-l 
trimiseseră pe lliuţă, prunc orfan şi fără reazăm, în 
tovărăşia căruia Taisia găsise nespusă alinare şi îndemn. 
Dacă Prea înaltul avea să-i cruţe, măicuţa o să-i dăruiască 
oblăduire. Băietanul nu păşea a schimnic, îi bai, dar, la o 
adică, în grădina lui Christos se află vieţuitoare felurite, iar 
EI le-a poruncit pe toate. 


Călugăriţa luase hotărârea  nestrămutată: avea să 
trudească la gherghef şi la război, avea să deprindă ştiinţa 
brânzarilor din Brăila, nu s-o da înlături nici de la păsărit, 
după pilda măicuţei Maximilia, şi înnădind, arămioară de 
arămioară, din truda agonisită, când se va afla Iliuţă flăcău, 
va găsi în sunduc un cheag de agoniseală şi temei de 
gospodărie. 

lacă, la acestea chibzuia măicuţa Taisia, iar cugetul îi era 
doar primăvară. Umpluse, ochi, paneraşul cu afine, dar 
îmbiată de belşugul tufelor, îşi deznodase şorţul şi acum 
aduna cu amândouă mâinile. Chibzuia, veselă, la mirarea 
măicuţelor şi a lui Iliuţă şi nu lua seama la nimic alt decât la 
muzicile dulci, ce-i zvoneau în inimă. 

Paşii haini se furişau astupaţi de viersul ciocârliei, 
freamătul codrului şi bucuria din inima măicuţei. 

Fără de veste, se simţi cuprinsă pe la spate. O mână 
tuciurie îi zăticni ţipătul, răsuflare fierbinte şi lacomă îi 
pârjolea grumazul. Răpusă de spaimă, Iaisia se zvârcolea 
neputincioasă. Mişcare iute şi dibace o dobori la pământ şi 
cercelul din urechea ticălosului îi fulgeră căutătura. 

Ţipătul i se smulse din piept, se strecură printre degetele 
şătrarului: 

— Iliuţă! 


Iliuţă bezmeticea la întâmplare, cercând să ghicească pe 
ce potecă s-o fi îndemnat călugăriţa. Grija cea rea îi sfâşia 
inimioara. Dintâi, pentru că îşi cunoştea prietena slăbie, 
nedeprinsă cu răutăţile pământului şi fără băgare de seamă 
la cele dimprejur, căci aşa fusese clădită dumneaei şi 
rătăcea zăpăugă, socotindu-se ocrotită de domnul Christos. 

De la o vreme, în cugetul băietanului, chipul măicuţei şi al 
lui Tilică, îmbinate din născare, începuseră a se învălmăşi. 
Aceeaşi spaimă îl cercase deunăzi, când tâlharii îi jertfiseră 
tovarăşul, aceeaşi o cerca acum. 

Un strigăt nedesluşit îi aţinti urechea şi, sugrumat de 
spaimă, lliuţă se întrebă de nu fusese părere. Iufele de 


afine, proaspăt despuiate - se cunoştea după rana 
rămurelelor - îi descâlciră drumul. Goni, cu inima în 
grumaz, luând aminte doar la spinările verzi ale tufişurilor. 
Dintr-odată, privirea i se împăienjeni. La câţiva stânjeni, se 
deschidea crâng scăldat în lumină. Recunoscu dintâi şalvarii 
răsurii ai balaoacheşului, apoi botforii de piele galbenă. Se 
zvârcoleau în ţărână, printre petece de canavăţ negru... 

Ac lung împunse inima lui lliuţă. Nu-l tăia capul ce se 
petrece, dar, o vedea şi un orb, măicuţa Iaisia, răpusă de 
tuciuriu, se afla doborâtă la pământ. Iar cugetul îi şoptea că 
se petrecea lucru înspăimântător. 

Începu a răcni, apucat de streche. Când ajunse în crâng, 
ţiganul se depărta rânjind, ştergându-şi palmele de fundul 
bernevecilor. 

Iliuţă, cu pieptul sugrumat de plâns, se aplecă asupra 
călugăriţei. Ţinea ochii închişi iar pe grumaz i se desluşea 
pecetea vânătă a degetelor haine. 

— Măicuţă... Eu sunt măicuţă... Eu, lliuţă. 

Şoapta se călători pe aripă de ciocârlie, spre bolta de 
azur, urmând sufletul Taisiei, Călugăriţa de la Schitul Vechi. 


XXX 


— Ce se petrece aici, oameni buni? 

Vorba boierului loniţă Fărcăşan, hatmanul beţivilor din 
târgul Bucureştilor, deprinsă cu tunetul, răsuci o pădure de 
căciuli, calpace şi broboade. Peste zece mii de creştini se 
grămădiseră pe malul unei bahne, lungi, aşezată de-a 
curmezişul drumului. 

Îi purtă răspuns Smărăndiţa lui Ilie Machidon, din 
Chipriana. 

— Te aşteptam pe domnia ta, cinstite boierule, să ne 
aduci povaţă, căci, ştiut este, dacă mintea ar creşte pe toate 
drumurile ar paşte-o şi măgarii... 


Muierile din ceata Smărăndiţei îşi duseră băsmăluţele la 
gură, hlizindu-se înfundat. Ioniţă Fărcăşan o cercetă cu 
luare aminte. |[ăranca plesnea de frumuseți, ascunse cu 
dibăcie sub ie şi catrinţă, pe chipul sidefiu ardeau facle 
ochii şăgalnici. 

— Eşti măritată, femeie? 

— Oleacă. După toate socotinţele, dacă omul meu nu şi-a 
prăpădit inima sub imineiul vreunei păgâniţe de la Istanbul, 
se cheamă că sunt... 

— Vai de vieţişoara lui! îl căină, lămurit, boierul. Poate-i 
ajută Dumnezeu să nu se mai întoarcă... 

— Domnia ta ce mă sfătuieşti? Îl mai aştept sau îmi iau 
altul? 

Ioniţă Fărcăşan îşi schingiui mintea, în căutarea unor 
vorbe împletite harapnic, şi cum ele nu dădură nici un 
semn, mână bidiviul către bulucul meşteşugarilor. Beţivii 
supuşi postului, numai buni să primească sfânta 
cuminecătură, îl urmară hăbăuci. 

— Cine v-a supărat, bre? întrebă boierul. 

Ioanichie, cavaful din târgul Vasluiului, căruia muierea îi 
proorocise plângând că n-o să se mai întoarcă din bătalia cu 
turcul, îşi linişti tuşea cea veche, apăsând cuşma pe piept: 

— Graba sau păgânul... 

— După grai, se cere că eşti moldovan. 

— Cu îngăduinţa domniei tale, boierule. 

— Poate că ai bunătatea să-mi desluşeşti şi mie cum vine 
vorba asta. 

— S-a năruit podul! spuse Ioanichie. Unii prepuiesc că 
din pricina umbletului, alţii, că ar fi mâna iscoadelor 
turceşti. 

— Bat iscoadele? întrebă cu mirare gămanul. 

— Bătu-le-ar Dumnezeu şi Măiculiţa Domnului! Oamenii 
zvonesc că azi-noapte au secerat cam la o mie de creştini! 

— I-auzi, bre! 

Ioniţă Fărcăşan oftă, măsurând lung podul sfărâmat. 

— De ce nu ocoliţi bahna? 


— Bahna ţine poalele râului într-o parte, si alta, cale de 
opt poşte, iar celelalte poduri sunt stup de omenire. Se 
aşteaptă câte-o ziulică ca să-ţi vină rândul. 

Gămanul pofti să afle ce chibzuiesc oamenii dumnealui, 
dar văzându-le chipul o lăsă baltă. Jupân Niţă, potcovarul, 
mărunţea bobletic din buze, Mitrică Pântece, vornicelul 
Banului Dudescu, limoniu la inimă şi obraz, întocmea 
socoata ciocârliilor, cu ochii aninaţi de ceruri, Bălănică, al 
treilea calemgiu al Buzeştilor, îşi ţinea foalele, care răcneau 
după trăscăul de fiecare zi, dascălul Bisericii Dintr-o Zi, 
Iordache Cuculeţ şi pisarul Ghiţă Păun, dădeau toate 
semnele că nu mai poftesc nimic de la viaţă, că n-aşteaptă 
decât chemarea Celui de Sus. 

— S-o luăm de-a dreptul prin vad, spuse Ioniţă Fărcăşan. 

Ioanichie, cavaful, clătină din cap: 

— Bahna-i vicleană, boierule, are fundul umblător. Sub 
ochii noştri a înghiţit un godac. 

— Trebuie să se afle anume potecă. Cei de prin părţile 
locului o cunosc. 

— Aşa o fi, numai că dumnealor sunt de mult la Dunăre. 

Ioniţă Fărcăşan, dumirit, amuţi. 


Jupân Stănică Pară, tartorul beţivilor din Mahalaua 
Broştenilor, îşi anină degetele de cheutorile giubelei, spre a 
le stăpâni tremuratul. 

Cerca tulburare mare şi simţământ ciudat. O putere 
nevăzută îl smulgea de mâna dreaptă, altă putere, la fel de 
aprigă, trăgea de cea stângă, iar domnia sa nu ştia încotro 
să apuce. Oamenii se aflau în clipă de grea cumpănă şi se 
cereau ajutaţi. Mânia şi ruşinea pătimită, alungat fiind de 
două ori din ceata lui Ioniţă Fărcăşan, îl îndemnau să se 
arate cu moţ, să cerce el, „cel mai ticăloşit dintre ticăloşiţii 
târgului“, a străbate mlaştina. Teama cea netrândavă, însă, 
nu era nici ea plecată să bată războaie. Îl ţinea de mânecă 
şoptindu-i că acolo, în inima bahnei, îi e scris lui să-şi lepede 
potcoavele şi cel din urmă suspin. Hotărâre luă abia când 


zări chipul boierului Fărcăşan. Ciuli urechea la voroava 
gămanului, apoi, strecurându-se, şopârlă, căci se afla 
subţire în boi, despică potecuţă în pădurea de lume. Mai 
dând din coate, căpătând altele cu dobândă, Stănică ajunse 
la malul mocirlei, unde ţineau sfat Proca Cupeţul, 
dimpreună cu negustorii dumnealui, toţi bărbaţi în putere, 
cu musteţi stufoase şi poloboace în loc de pântec. 

Dând ochi cu lăcoviştea, cea putredă, jupân Pară simţi 
slăbiciune în genunchi. Puzderie de ţânţărime pigulea 
văzduhul, miasmele duhneau a primejdie. Numai o clipă 
stătu la îndoială, până îi răsăriră iar dinainte ocările şi 
nedreptatea tovarăşilor de petrecere. Din doi paşi, se află în 
mijlocul cetei, rostind pe nerăsuflate: 

— Mă duc eu, oameni buni! 

Privirea neguroasă a lui Proca Cupeţul poposi cu mirare 
pe chipul beţivanului, lunecă de-a lungul făpturii şistave. 
Jupânul se înfăţişa deznodat rău, cu căutătură bezmetică şi 
nasul în culoarea lobodei. Îl prepui vreun zăltat fugar, din 
mănăstirea Sărindarului şi-l luă cu duhul blândeţii. 

— Unde vrai să te duci, creştine? 

Stănică arătă cu bărbia spre mlaştină: 

— Vă desluşesc eu drumul. 

Se făcu dintr-odată linişte, oamenii îl cercetau cu mirare 
sau neîncredere. Stănică se umflă, buricul pământului. De 
când se ştia nu-l luase nimeni în seamă, decât spre a-l sudui 
de beţie, ori a-i cere parale. Şi lucru mare, simţi cum teama 
nu-i mai ţine umbra, se prăpădise undeva în urmă. 

— Vezi-ţi de necazuri, măi, omule, spuse Proca Cupeţul. 
Asta-i trebuşoară anevoioasă, iar domnia ta pari deprins 
mai degrabă cu drumul ulcelei pline decât cu cărările 
ascunse ochiului. 

Stanică se mânie. Glasul îi răsună piţigăiat: 

— Drămuieşte-ti vrednicia, negustorule, pentru ceasul 
când te-o fugări vreun pui de turc. Daţi-vă la o parte, căci 
mi s-au ferfeniţit urechile de-atâta voroavă în pustiu. 


Douăzeci de paşi îl despărţeau de bahnă şi Stănică îi 
străbătu înfoiat păun. Se simţea neasemuit, şi ochii îi 
râdeau de bucurie. Oamenii îl urmăreau cu răsuflarea 
tăiată, cei de pe haturi, neputându-l ajunge cu privirea, 
întrebau în dreapta şi stânga ce se petrece. Întâiul pas în 
mocirlă fu cel mai trudnic, căci răceala mâlului îl străpunse 
în inimă, îndemnându-l vârtos să dea bir cu fugiţii. Dar 
spaima de batjocura oamenilor îl ţintui locului. Cei de pe 
mal legau prinsori: 

— Face cale întoarsă! Degrabă! 

— Dacă-i din ceia care dondănesc singuri la pereţi, poate 
se încumetă... 

— După ochiul meu, e din ceilalţi, deprinşi cu umbletul 
cucoşului. Amu, amu o rupe la sănătoasa! 

Tartorul beţivilor simţi arsura batjocorii. Ridică ochii spre 
cer, închină trei cruci şi o luă, cătinel, înainte. Glasul 
boierului lonită Fărcăşan îi dădu brânci: 

— la-n uitaţi-vă, bre! Nărodul cela nu-i Stănică? EL îi, pun 
rămăşag! Vino înapoi, bezmeticule! 

— Ştii că nu-ţi prieşte apa! adăugi dascălul Cuculeţ. 

Ceilalţi beţivani îi dădură cu tifla: 

— Bre spânzuratule, spurci bahna! 

— O otrăveşti cu miros de holercă! 

— Înapoi, Stănică! porunci gămanul. 

Jupân Pară dădu din cap cu îndărăpnicie. Intrase până la 
genunchi şi dârdâia de frig şi teamă, pe obraji i se fugăreau 
lacrimi, vălurindu-i privirea. 

„Aşa, coane Ioniţă! M-ai batjocorit, şi m-ai suduit, şi m-ai 
alungat! Şi voi ceştilalţi, tot asemenea! V-o arăta de-acum, 
ticălosul ticăloşilor, şi hainul hainilor, că-i mai presus de 
tovărăşia voastră, săvârşind faptă pe care nici în vis n-aţi fi 
cutezat-o!“ 

Câţiva târgoveţi se avântară în mlaştină, păşind cu luare, 
aminte pe urmele lui Stănică. Se ţineau de o frânghie lungă, 
al cărui colac îl desfăşurau alţii pe mal. 


Degeaba îl îndemnară oamenii să-i apuce capătul. Jupân 
Stănică Pară poftea să-şi uimească tovarăşii de chiolhan 
neprimind ajutor. 

— Nu-l prepuiam aşa zălud! spuse boier Ioniţă năpădit de 
uimire. 

Potcovarul din Vergului îşi miji ochii în soare: 

— Cred că-i beat, ţapăn. 

— Tţţţ! făcu Iordache Cuculeţ. Nu i-am îngăduit să ne 
însoţească şi asta l-a îndârit. 

Bălănică şi Pântece vorbeau în şoaptă. 

— A răscolit, sărmanul, întreaga Valahie ca să dea de noi. 

— Eu unul nu l-aş fi alungat... 

Boier Fărcăşan îi cercetă iute, şi îşi muşcă colţul musteţii. 
Începuse să-şi căiască neîndurarea. Acum, când Stănică sta 
gata să piară în mlaştină, cântărindu-i ticăloşiile, cumpănea 
că nu le întrecuse nici cu un deget pe ale lui. 

— De-ar apuca odată salca de pe celălalt mal, spuse încet. 

Îşi prăpădise inima în berneveci, din pricina privirii 
aţintite, îl usturau ochii. Stănică ajunsese cu bine în mijlocul 
râului şi, după cum înainta, se simţea că dobândise curaj. 
Târgoveţii se înşirau acum aţă în urma lui. 

„„„Aşa, coane Ioniţă, bolborosi în gând jupân Pară. N-am 
fost vrednic de ceata voastră. Nu-i pricină de supărare, căci 
Dumnezeu pre toate le vede. Ne-om mai găsi noi! Numai că 
altul o să fie Stănică şi cu alte bineţe te-o întâmpina... Şi tu, 
Cuculeţ! Şi tu, Ghiţă!... Ca fraţii v-am ţinut lângă inimă şi 
pentru voi mi-aş fi dat foc bordeiului! Lasă, lasă...“ 

Plânsul îi zgâlţâia umerii, începuse să se clatine. 

— Fii cu luare aminte, jupâne! îi strigă un târgoveţ din 
spate. Grijeşte unde pui piciorul, căci aci graba nu-i bună! 

Dascălul Cuculeţ izbucni: 

— Întoarce-te, frate Stanică! 

— Sau măcar leagă-te de frânghie, adăugi calemgiul. 

Beţivanul nu-i învrednici nici cu o singură căutătură. 

Boier Fărcăşan asudase, de parcă şi-ar fi răsturnat în 
creştet cofă cu apă. Ghiţă Păun şopti către Pântece, 


calemgiul: 

— Când ne-o mai da ăsta ziua bună, hoge mă fac! 

— Şi cu dreptate, mormăi Ioniţă prinzând şoşoteala. Tare 
am fost ticăloşi! 

— Nu te prăpădi cu firea, boierule! Din trei ori patru paşi 
a mântuit, se vâri un gură-cască. 

Tot astfel socotea şi Stănică fremătând de nerăbdare. O 
singură căutătură în spate îi umplu inima de bucurie. Bahna 
se căptuşise de oamenii înşiraţi cârnat. El, jupân Pară din 
Mahalaua Broştenilor, beţivanul cel înrăit, dibuise drumul. 

“Aşa, coane loniţă, aşa...“ 

Dintr-odată se simţi smuls cu putere, pământul lunecos îi 
fugi de sub picioare. Cercă să se anine de pletele salcăi, dar 
mâlul îl cuprinsese până la subţiori. Târgovăţul din spate îi 
azvârli capătul frânghiei. 

— Agaţă-te! 

Căzuse prea departe însă, degetele lui Stănică se 
zvârcoleau zadarnic s-o prindă. lar mlaştina se dovedea 
lacomă, mii de braţe i se încleştaseră pe trup, îl trăgeau 
vârtos. 

Cu gura şi nasul astupate de mâl, jupân Pară mai apucă 
să-i vadă pe loniţă Fărcăşan şi beţivanii rămaşi stană de 
piatră pe mal, apoi pieri. Ultimul suspin al lui Stănică Pară, 
mahalagiul din Broşteni, mai înflori o clipă talgerul verzui al 
bahnei. 

Ioniţă Fărcăşan, podidit de lacrimă, îşi scoase cuşma şi se 
lăsă în genunchi. 


XXX 


Cel de-al doilea cântat al cucoşilor suliță negura când 
Toma şi Grigore, moşnegii din târgul leşilor - care nu 
izbutiseră a se descotorosi de baba Anghelina, vrăjmaşul 
dumnealor, se depărtară tiptil de tabără. Hoaşca nu-i slăbea 
clipită. Obrajii bătrânilor luau foc amintindu-şi de panarama 


Anghelinei de la podul Ialomiţei, când îi găbuise. Târgoveţii 
se veseliseră pe săturate, prepuindu-o muierea, ori mai rău, 
ibovnica ştirbă şi lepădată a vreunuia dintre ei. 

Toma şi Grigore o pândiseră, moşnegeşte, dezmierdând 
iarăşi gând de ducă. Îmbiind-o în fel şi chip şi neieşindu-i 
din pofte, izbutiseră s-o momească cu o ploscuţă de 
prăştină. Vicleşugul se dovedise rodnic. Anghelina odihnea 
acum somn ţeapăn, năpăstuind tabăra cu horăieli din cele 
popeşti. 

După deprinderea dobândită de mulţi în aceste zile, 
bătrânii se culcaseră înveşmântaţi. Îndată ce rachiul îşi făcu 
slujba, doborând vidma, moşnegii îşi încinseră şerparele, 
grijiră să nu uite securile, şi, păşind în vârful ciubotelor, o 
luară la vale. Chibzuiau ca până în zori să ajungă la Vulpeşti 
- n-aveau decât a reteza câmpul şi o sfoară de crâng - iar 
de acolo, rostuind altă droşcă şi altă păreche de cai, să se 
depărteze zdravăn. 

— Ia umbletul pisicii, Grigore! şopti moş Toma furând în 
urmă cu coada ochiului. 

— Cată-ţi de treabă! 

— Ascultă-mă pe mine că-s fript! Urechea zgripţutoaicei 
nu-i fudulă. 

Răsuflară abia când ultimele coviltire ale staniştei din 
Vinjei, rămase în urmă, pieriră înghiţite de beznă. Stăpânea 
o noapte albastră, de sticlă, luna dolofană şi bălaie le 
călăuzea cărarea. Moşnegii înghiţeau hulpavi miresmele 
câmpului, călcau sprinteni, simțindu-se tineri cum nu mai 
fuseseră de patruzeci de ani. 

— De-astă dată am priponit-o la gard! chicoti moş 
Grigore. 

— Nu zi hăis, căci încă n-am înjugat! Ne-a mai aflat ea 
odată şi nu uita, rogu-te, că din târgul leşilor către Dunăre 
duc multe poteci. Acum i-o fi mai uşor, drumeagurile s-au 
adunat în unul singur şi cum e iutacă şi catâr, l-o trece prin 
sită şi tot ne-o dibui. 


— Ba lo mai dibui pe cumătru-său! bombăni înciudat moş 
Grigore. Dintâi, până s-o trezi, se face de prânzul cel bun. 

Moş 'loma râse. 

— Numai dacă somnul vidmei ţi-o asculta socotinţele. 
Ceasurile îi sunt poruncite de găină. Cum dă roua, face 
ochi. 

— Ei iaca, de-astă dată, eu i le-am poruncit. Şi ţi-oi 
desluşi taina. Am deşertat în ploscuţă sămânță de mac, cât 
încape în căuşul palmei. 

Moş Toma se opri în mijlocul câmpului, doborât de 
mirare. Luna i se holbăţea în ţeasta ninsă, cetluind-o în 
covrig de aur. 

— Ai săvârşit, domnia ta, asemenea faptă? 

— Am săvârşit! 

— Irra! Bună minte ai, bre, Grigoriţă! 

— Bună, bună. Mulţămesc lui Dumnezeu. Se cerea plată 
pentru ruşinea de la apa lalomiţei. Ne-a fugărit cu reteveiul 
printre creştini! Asta n-oi uita-o nici în cea ziuă! 

Moş Toma îi cercetă chipul lung, apoi îşi urmă drumul în 
tăcere. Păşea îngândurat, şi, parcă, necăjit. Moş Grigore îl 
iscodi, furându-l cu coada ochiului. 

— Ce fel de făină macini, lomiţă? 

— Mai ştiu eu păcatele... Mi-i teamă să n-o fi betegit. Un 
pumn de mac culcă şi un bou. 

— N-am zis chiar un pumn, ia, o grămăjuie acolo... 

Domnia ta ştii, lomiţă, palma mi-e mititică si 
neîncăpătoare. 

Începuse a şovăi, gândul că pricinuise osândă prea 
cruntă Anghelinei îl zgrepţăna. 

— Nu zic, spuse Moş Toma clătinând din cap, baba e 
muiere aprigă şi ră de gură... 

— Ne-a albit zilişoarele! 

— Aşa-i... 

— Ne-a ruşinat obrazul! Ne-a asuprit mai dihai ca turcul! 

— Da, dar parcă... 

Moş Grigore întrebă cu inima purece: 


— Ce? 

— Parcă nu i se cuvenea s-o supunem caznelor. Îi drept, 
ne-a ruşinat şi ocărât, dar din sminteală şi nu pentru că e 
pestriță la maţe. Năroada atâta a priceput că, fiind copţi 
oleacă, se cuvine să păzim vatra şi prispa. lar când ne-a luat 
urma, a uitat să-şi vâre în bocceluţă merinde ori schimburi, 
nu şi zeama de pântece a domniei tale şi pomada din sânge 
de scorpie pentru încheieturile mele cârtitoare. La acestea 
cuget eu acuma. 

Moş Toma îşi asculta prietenul cu barba rezemată în 
piept. Se muiase pe de-a-ntregul şi dintr-odată începu să-şi 
aducă aminte de toate cele bune ale Anghelinei. Când 
aveau junghi, îi trăgea cu oţet şi camfor, la fierbinţeală îi 
veghea toată nopticica, îi descânta cu tăciuni, cheie de 
argint şi apă neîncepută, de ochi negri, cobe şi suflet 
vrăjmaş, la molimă de primăvară îi freca din tălpi până în 
barbă cu şorici afumat, şi le anina la grumaji usturoi 
înşiraţi, mătănii, şi câte şi câte... 

Le lipsise lor vreodată, în asfinţit de săptămână 
aşternutul primenit şi scrobit scoarță? Dar cozonacii, dar 
păscuţele de Paşti? Dar pilaful de raci cu stafide şi 
coconare, dar zeama de cucoş negru, dar borşul călugăresc 
din câşlegile Crăciunului? D-apoi ciorchinii grei, de 
struguri, cocoloşiţi în lădiţe de paie şi hăpăiţi la Bobotează? 

— Zici... Zici să ne întoarcem, Grigoriţă? 

Moş Grigore îi simţi nodul din grumaji, dar nu mai apucă 
să-i poarte răspuns. Glas aspru ţâşnit din negură, îi ţintui 
locului: 

— Opriţi! 

De unde se iscaseră păgânii, aşa pe neştiute, în câmp 
neted palmă? Moşnegii, pironiţi de spaimă, îi citiseră după 
portul viclenit fără pricepere. Purtau berneveci valahi, din 
pănură, laibăr transilvănean, şi cămeşi ţesute în munţii 
Vrancei. Nici un creştin, sănătos la minte, n-ar fi cutezat 
asemenea împerechere de veşminte, temând şi hohotele 
găinilor. 


Moş Toma numără şapte cuşme, îndesate, se vede treaba, 
deasupra fesurilor. Păgânilor le sticleau doar dinţii, albuşul 
ochilor şi paloşele. 

Bătrânii apucară să închine cruce cu limba şi fură 
împrejmuiţi numaidecât. Turcul care grăia valaha, o namilă 
tuciurie, croncăni ceva cu căpetenia, apoi se răsti, stupind 
în toate părţile: 

— Cine sunteţi, de unde veniţi, şi încotro vă duceţi? 

Moşnegii îşi simțeau limba tăiată de spaimă, abia 
pricepeau graiul bolovănos. Harapul mai răcni odată şi moş 
Grigore izbuti să înnoade câteva vorbe. 

— Eu mi-s Grigore şi dumnealui Toma. Târgoveţi din 
cetatea leşilor... 

— Mergeţi către Giurgiu? 

Moşneagul săltă încurcat din umeri şi răspunse cu 
răsuflarea fărâmiţată: 

— De unde! lacă, ne preumblam, oleacă... 

— Chiar aşa, îngână moş 'Tloma. Ne preumblam... 

— La celalalt capăt de lume în câmpia valahă? 

— Se vede treaba că ne-am luat cu vorba şi că am trecut 
hotarul fără să prepuim, spuse Grigore zâmbind şovăielnic. 

— Aşa, aşa, întări celălalt moşneag, fără să prepuim... 

Cătau în jur cu nedumerire. Moş Grigore socotind că 
întâmpinarea fusese de ajuns de lungă, iar el unul nu mai 
avea nimic de adăugit, cuteză: 

— De-amu, noapte bună 

— Şi multă sănătate! adăugi, într-o doară, lomiţă. 

— Om vedea mai pe urmă cât e noaptea de bună, rânji 
turcul, deprins oleacă, cu valaha. Dintâi ne-oţi răspunde şi 
apoi om socoti. Unde vi-s armele, unde vi-i merindea? 

Bătrânii se holbară. Au chiorât păgânii?! N-au straiţe, n- 
au boccea, iar securile se aflau în vedere, la cingătoare. 
Atunci ce mai poftesc?! 

— Ne aflăm în preumblare, bâlbâi moş Toma. N-am 
strâns tărăbuţele. 


Harapul răcni iar, şi moşnegii se rezemară unul de 
celălalt. 

— Nu ale voastre, ticăloşilor! Merindea oastei şi tunurile 
spătarului Mihai! 

Abia acum pricepură. Se cercetară din priviri şi aplecară 
nasurile. Va să zică necredincioşii nu aflaseră de viroaga din 
Mărăcini. Acolo-şi bucşise spătarul steagurile de arnăuţi şi 
delii, statornicise tunurile, dosindu-le sub ramuri verzi, 
acolo soseau ceas de ceas, care vârfuite de bucate. Tot 
românul avea ştiinţă despre aceasta, dar iată, şalvaragiii n- 
o dibuiseră. 

— Domniile voastre după de-ale gurii umblaţi? o răsuci 
moldoveneşte Grigore. 

— Atunci se schimbă socoteala, îl ajunse Tomiţă din urmă. 

— De-o cină am putea rostui... 

Tâlmaciul îşi prăpădise răbdarea. Prinse umărul lui moş 
Grigore şi începu să-l zgâlţăie. 

— Unde-s tunurile? Vorbeşte! 

— Nu ştiu, omule, de unde să ştiu?! M-oi prepui, cu 
bănat, cuscrul spătarului, ori te miri ce oştean ales al Măriei 
Sale. Jur pe sănătatea sultanului, că nu-s decât jupân 
Grigore, mahalagiu cu stare, din leşi... Geaba mă hâţâni. 

— Chiar aşa, întări moş Toma. Geaba-l hâţâni... 

— O să-ţi blestemi zilele, moşnege! 

— O fac de multişor... 

— Aşa, aşa. Vai de viaţa noastră amărăluţă... 

Căpetenia hămăi vorbă scurtă, nedesluşită, şi înlăturând 
tâlmaciul din cale se năpusti cu pumnii asupra lui moş 
Grigore. Cea dintâi pălitură îl buimăci, a doua îl dezmetici. 

— Nu ştiu, turcule! Fă-mi încredințare! 

Dar osmanlâul e făptură cruntă la mânie. Izbea cu 
baroasele, fără să cerceteze unde anume nimereşte. 
Moşneagul, burduşit de ani, se clătină şi căzu în genunchi, 
Dintr-o dată, pânză roşie astupă privirea lui moş Toma. 
Tovarăşul său de-o viaţă, hârbuit de vreme, şi cu barba 


colilie, asuprit de un turcalete ticălos, aceasta n-o mai putea 
îndura. 

Grigore căscă un ochi roşu, năpădit de sânge şi parapon: 

— Ia seama, păgâne! la seama! Asemenea faptă se cere 
plătită! 

Clipi către prietenul dumnealui. Moş Toma îi răspunse 
clătinând din cap. Într-o clipită, bătrânii traseră topoarele 
de la brâu răcnind într-un glas: 

— Păzea, mişeilor! 

Ascuţişurile moşnegilor pricinuiră pagube însemnate 
căpeteniei şi tâlmaciului. 

— 'Ţine-te bine, Tomiţă! 

— 'Ţine-te bine, Grigore! 

Lepădându-se de uimire, necredincioşii se năpustiră cu 
iataganele. Moş Grigore căzu într-un genunchi şi nu mai 
apucă să se ridice, moş loma, împuns şi sfârtecat, se 
prăbuşi alăturea. Turcii îi ciopârţiră după poftă şi măsura 
mâniei, mult după ce-şi dădură sufletul. 


Creştinii le găsiră, în zori, leşurile hăcuite. Moşniegii se 
ţineau de mână, iar în bărbile ninse, sângele zugrăvea maci 
neguroşi. 


Umbră firavă ajunsese meşterul Eustațiu Crăpusnic. 
Unde pieriseră călcătura trufaşă - ciubotele grele, cu 
vârfuri şi pinteni de argint, i le auzeau jupâneasa Evdochia 
şi Sabina din celălalt capăt de uliţă - unde erau straiele 
mereu primenite şi căutătura poruncitoare? 

Spulberă vânt ajunseseră toate. Trenţele îi flendăreau în 
jurul trupului, nasul nu mai căuta nourii, ci tina, chimirul 
şuiera ififliu, iar pântecele ţipa de post îndelungat, 
înţeleaptă vorba celuia: „Omul necăjit se cunoaşte pe păşit.“ 


Aşa păşea acum şi jupân Crăpusnic, nu prin inima drumului, 
ci ştergând gardurile şi zidurile, precum milogii. 

Se împlineau două zile de când îl ajunsese din urmă 
ceasul rău, la hanul din Cruceni. De două zile uliţa îi era 
crivat, cât despre bucate se sătura mai ales cu apă, floare 
de salcâm, şi o mână două de zarzăre, dacă Dumnezeu isca 
în drum copac nedespuiat de prunci şi muieri, care, ştiut 
este, tânjesc după acritură sălbatecă, şi mai cu seamă 
prăduită. Când românii făceau popas, la vederea merindei, 
căutătura argintarului lăcrima. Leşuiala îl rezema de cea 
dintâi casă ulucă, ori troiță, ieşită în cale. Pentru ca oamenii 
să nu-i desluşească cazna pântecelui, jupân Crăpusnic le 
fugea din cale, căutând cotlon unde să scape de priveliştea 
aţâţătoare, de ispita aromelor şi roboteala fălcilor. Răpus de 
slăbiciune, începu a găsi înţelegere pentru cei cu mână 
întinsă. Nu că s-ar fi îmbiat la cerşetoreală, ferească 
sfântul! El unul nu lepădase o singură patacă milogului, ori 
cât de oropsit ar fi fost, povăţuind, scurt, terfegoşii ieşiţi în 
cale: “La muncă, trândavilor!“ 

Chibzui să ochească un târgovăţ, mai cuprins, şi să-i 
desluşească amarnica pătăranie, cerând ajutor neînsemnat 
până aveau să se îndrepte vremurile. Ar fi făcut el, jupân 
Eustațiu Crăpusnic din Braşovechi, altcândva încredințare 
unui trenţăros, venit să se fălească cu avutul din cel capăt 
de lume? Nu, îşi zise meşterul, plecând ruşinat capul. 
Aceasta era pricina pentru care nu cuteza să se 
spovedească nici unui chimir îndestulat. 

În două zile mestecase o singură înghiţitură de pâine. O 
azvârlise o muiere, peste gard, unui zăvod ţinut în lanţ. 
Norocul argintarului că lanţul se dovedise scurt şi putuse 
fura merindeaţa câinelui. 

La acestea chibzuia jupân Crăpusnic, înaintând sub vipia 
amiezii prin colbul uliţei. Puhoiul creştinilor îndreptat spre 
Dunăre se subţiase, mai măcinau drum doar pâlcuri răzlețe 
de calici, lipsiţi până şi de cotiuga trasă de măgăruş, a 
oricărui sărăntoc din Braşov. 


Ostenit, şi cu privirea împăienjenită, jupân Crăpusnic se 
opri la margine de râu, şi, lăsându-se în genunchi, îşi vâri 
capul în undă. Se simţi oleacă limpezit si, gâfâind, se 
rezemă cu ochi închişi de trunchiul unui fag. Rămase aşa o 
bucăţică de vreme, până îl dezmetici anume privire aţintită. 

lliuţă, care făcuse popas pe malul aceleiaşi gârle, îl 
cerceta buimac, uitând să mestece. Ţinea în mână un coltuc 
de pâine şi un boţ de brânză albă. Alăturea ulcica, înflorită, 
cu apă. 

„Muică Precistă! Aista-i chelbosul cel cu ţâfnă şi cârtitor, 
de la hanul Calul murg... Tare-i scărmănat, sărmanul.“ 

Meşterului argintar, însă, feţişoara suptă a băietanului 
nu-i glăsuia de nici unele. Se holba, hulpav, la merindea lui 
Iliuţă. Din pricina foamei şi a slăbiciunii dobândite, zăvoiul, 
copacii, întreaga simţire şi cele fără de simţire, începură să- 
i joace dinaintea ochilor. 

Băiatul îi cercetă ciuboatele colbuite, straiul întinat şi 
ferfeniţit, căutătura flămândă şi pricepu că năpastă - boală 
ori alt soi de necaz - se abătuse asupra pleşuvului. Înghiţi 
dumicatul şi se apropie sfios, dând bineţe după pilda 
plugarilor din Plopşoru: 

— Ziua bună, cinstite gospodar! 

Meşterul îi zvârli privire rătăcită. Ce poftea cârlanul 
ăsta? Să-l lase belelelor şi să-i lipsească din faţă cu pita şi 
brânza lui! 

Iliuţă mai făcu un pas şi zâmbi stânjenit: 

— Îi ceasul prânzului şi socoteam că poate-mi vei face 
cinstea să ospătăm dimpreună. Merindele nu-s pe potriva 
obrazului domniei tale, dar mult m-aş bucura dacă ai 
binevoi să le guşti. 

Erau tocmai cuvintele potrivite, ce le rosteau gospodarii 
din Plopşoru în asemenea prilejuri. Jupân Crăpusnic căscă 
ochii. Inimioara cea caldă a băietanului îl buimăcea şi o 
lacrimă îi răsări, fără de veste, la colţul ochilor. 

liuţă n-aşteptă îndemn ori vorbă de mulţămită, îşi strânse 
bodroanţele de la locul de popas şi, hărnicuţ, întinse ştergar 


alb, la îndemâna chelbosului, apoi îşi deşertă trăisâtuţa. Se 
ivi o pâine înjumătăţită, brânză strânsă într-o petică curată, 
trei ouă răscoapte şi ca la o cuşmă de zarzăre crude. 

— De ce? bâlbâi meşterul. De ce le-mparţi cu mine?! 

Inima îi sângera, rană nouă, îşi muşca buzele. Nu făcuse 
dar în viaţa dumnealui, nici măcar cenuşa din sobă. 
Mărunţişurile stricate din gospodărie le vindea telalilor 
jidovi, din scurmuşurile prânzului se îndestulau câinii. Şi, 
iacă un prunc din lumea largă, nevoiaş şi ififliu, îşi făcea 
avutul jumătate cu cel dintâi străin ivit în cale. 

— De ce? întrebă nedumerit. 

liuţă săltă din umeri: 

— Aşa-i rânduiala la noi, în Plopşoru. Nu se cuvine să iei 
înghiţitură, fără şă-l pofteşti pe cel ce stă în priveală. 

— Îi aşezare bogată, pesemne. 

—  Plopşoru? Băietanul râse moşnegeşte. De-atâta 
chiverniseală oamenii îşi scot traiul la Albiniţa, Voineasa sau 
Volbura... Văd că domnia ta nu te îndemni. Cearcă oleacă 
de azimă, îmbie-te, rogu-te, şi la brânză. 

Jupân Eustațiu Crăpusnic întinse, tremurând, mâna. 
Înghiţi prima îmbucătură cu noduri, apoi repede, din ce în 
ce mai repede. 

Iliuţă băgă de seamă că-şi ştergea cam des ochii, ba îşi 
strunea şi nasul. Hotări să-l lase singur, schimbând apa din 
ulcică. 

„Plânge sărmanul! Cine ştie ce necaz l-o fi pălit! Domnul 
cu noi, căci tare e ră lumea în vremile acestea...“ 


Baciul Gavrilă, din Munţii Făgăraşului, care-şi lepădase 
stâna în grija mezinului, se întoarse către ceilalţi doi feciori 
ai dumnealui, îngăduiţi să-l însoţească. 


— Dacă n-o luăm pe scurtătură, ajungem la Giurgiu când 
or să vestească arhanghelii ziua de apoi! 

— Aşa e, tătucă! încuviinţă Ilie. 

— Ai chibzuit cu înţelepciune, adăugi Ştefan. 

Intrau în vorbă, păstrând cu străşnicie rânduiala 
statornicită. Întâi se cuvenea să-şi spună gândul primul 
născut, apoi al doilea. Oierul îşi măsură odraslele. Erau 
două maluri de flăcăi, cu palmele cât ceaunul, cu umerii cât 
loitrea trăsurii şi cu o grămăjoară săracă de minte. 

— Drumurile sunt ticsite de lume, aşa că altă socoată nu 
se află, urmă baciul. 

Haidăii clătinară din cap: 

— Aşa e, tătucă. 

— Nu se află. 

Porniră de-a dreptul prin pârloage, călăuzindu-se după 
vânticelul de munte şi aşezarea satelor. Luna îşi mântuise 
oloiul din opaiţ, da semne că noaptea se află pe năsălie. 
Mergeau în şir, după obiceiul lotrilor. În frunte se afla 
dumnealui, baciul Gavrilă, Ilie îl urma la doi paşi, după 
cuviinţă, şi alţi doi îl despărţeau de Ştefan. 

Un tânguit stins se înălţă dintr-o viroagă, ciulind urechile 
oierilor. Se apropiară, călcând vulpeşte, fără zgomot. O 
mogâldeaţă, rană lângă rană, îşi trăgea sufletul. Baciul 
îngenunche. 

— Cine eşti, bre, omule? 

Betegitul îşi ridică privirea, le cercetă veşmintele şi 
numai după aceea răspunse, cu opinteli: 

— Mă cheamă Ioanichie... cavaf la Vaslui... 

O umbră de surâs îi apăru pe chip. Adăugi cu 
amărăciune. 

— Muierea mi-a simţit sfârşitul... Prepuia că n-am să mă 
mai întorc... N-ar fi nimic... Păcatu-i că n-am izbutit să 
bortesc un singur păgân... Măcar unul singur! 

— Poate te ajută Cel de Sus şi te îndrepţi, spuse baciul 
Gavrilă. Cine te-a hăcuit? 


—  Iscoadele  turcului... Pofteau să afle numărul 
moldovenilor urniţi şi ce fel de ascuţişuri mânuiesc... 

Răsufla din ce în ce mai greu, un firicel de sânge i se 
prelingea pe la colţul gurii: 

— Băgaţi de seamă... Umblă în straie de zlătari... Păcat... 
Măcar unul... Măcar... 

Închise ochii pentru totdeauna. 


Îl îngropaseră la buza viroagei, meşterindu-i o cruce la 
căpătâi, după datină. Zorile îşi iţiră capul, o lumină tulbure 
stăpânea câmpia. Oierii, întunecaţi la chip şi cuget, 
despicau semănăturile, ţinând fără de abatere faţa către 
Dunăre. În dreptul unei fântâni, opt zdrahoni, înveşmântaţi 
în straie de ţigani, li se aşezară de-a curmezişul. Baciul îi 
ceti într-o clipită: 

— Păgânii! 

Traseră baltagele din cingători şi se apropiară, fără 
grabă, puşi pe omor. 

— Ilie, porunci bătrânul, miruieşte-i pe cei doi din stânga! 
Cei doi din dreapta sunt partea ta, Ştefane! Miezul mi se 
cuvine mie! 

— O fi bună împărţeala, tătucă? îndrăzni primul fecior. 

— Leoarba! scrâşni baciul. Vă ajung câte două fesuri de 
cuşmă! 

Iscoadele scoaseră la vedere, dintre trenţe, paloşele. 

Unul mai băgăreţ dovedi mâncărime pe limbă: 

— Lepădaţi armele! 

Oierii înaintară, cu pas domol, până la patru lungimi de 
braţ, apoi se repeziră, vânteş, fiecare pe tarlaua lui. Ilie 
scurtă degetele turcului cu limbariţă şi se răsuci fulger 
ferind tăişul celuilalt. Baltagul lui Ştefan născocea scântei, 
retezând drumul iataganelor. Baciul Gavrilă se năpustise, 
arhanghel, asupra celorlalte patru iscoade, croind cărare 
cu pumnul şi ascuţişul. 

După o clipită de buimăceală, păgânii teferi chibzuiră să 
umble la sarsanaua cu vicleşuguri, căci era limpede pentru 


oricine, în lupta dreaptă n-aveau spor. 

Turcul, carele se sfădea în tăişuri cu Ilie, trase jungherul 
din tureatcă, îl potrivi în mâna stângă, socotind să-l zvârle 
moarte în pieptul oierului. Cel dintâi fecior al baciului simţi 
primejdia. De îndată ce păgânul îşi făcu braţul roată, ridică 
într-o clipită, pavăză, trupul iscoadei cu limbariţă, ce suduia 
cercetându-şi degetele scurtate. Jungherul iscoadei zbură, 
căutându-i inima. 

— Nu vă lăsaţi, feciori! tună bătrânul, trebăluind cu 
pricepere printre buruienile dumnealui. 

Ştefan zări o prigorie de osmanlâu, cercând de-a buşilea 
să cetluiască ciubotele baciului. 

— Păzea, tătucă! strigă. 

Gavrilă îşi simţi picioarele împiedicate şi se nărui. Două 
mâini tuciurii îi prinseră braţul deprins cu baltagul, ultima 
iscoadă teafără se apropie cu iataganul ridicat, sigur de 
biruinţă. 

Bătrânul îşi ceti sfârşitul, căci Ilie şi Stefan erau acurn 
departe, trudind să-şi ajungă din urmă vrăjmaşii. Închise 
ochii, aşteptând isprava fierului ucigaş. Clipele se călătoriră 
fără să cunoască arsura tăişului. Baciul clipi des, nedumerit, 
căci îşi simţi dintr-o dată slobod braţul cetluit de viclean. În 
locul şalvaragiului cu iataganul ridicat, gata să-l trimită în 
lumea celor drepţi, zări făptura prizărită a lui Gheorghiaş, 
cel din urmă fecior al dumnealui. Băietanul se zâmbărea 
mulţămit de ispravă. De pe baltagul mezinului, meşterit pe 
măsură, şiruia sângele potrivnicilor. 


Ilie şi Ştefan îşi isprăviseră treburile cu bine şi cercetau, 
clipind nedumeriţi, chipul mezinului. Gheorghiaş se bâţâia 
de pe un picior pe celălalt, aşteptând batâr o vorbă de 
mulţămită. 

Baciul Gavrilă trase scăunel leşul unui păgân, se aşeză, şi 
îşi cercetă feciorul lung, printre gene. 

— Unde ţi-am poruncit eu să încremeneşti? 


— La stână, tătucă, mărturisi Gheorghiaş, lepădându-şi 
zâmbetul. 

Moşneagul clătină din cap a încuviinţare. 

— Aha! Aşadară, mi-ai ieşit din cuvânt, lăsând mioarele 
de izbelişte. 

— Nu, tătucă. Le-am încredinţat bacilor unguri, de la 
Vadul Sec, şi ţi-am luat urma chibzuind că-ţi pot fi de 
priinţă. 

— Aha! poftori bătrânul. 

Ghiorghiaş îşi arătă dinţii încâlciţi, surâzând cu înţeles. 

— După toate semnele, judecata n-a fost strâmbă. 

Baciul Gavrilă îşi sumecă pe îndelete mâneca, apoi culcă, 
vânteş, mezinul pe genunchi. 

— Poftesc să-ţi aduc mulţămită pentru că mi-ai necinstit 
poruncile! 

Stupi în palmă, îi trase jos bernevecii, şi începu să-i 
croiască, gospodăreşte, spinarea cea moale. 

Lacrimile împânziră ochii mezinului, răcnete lungi 
umplură câmpia. 


Capitolul XI 


ISCOADELE CANTIACUZINULUI 


Ata subţiratică de vânt se strecura slobodă prin Cetatea 


de Scaun a Valahiei. Bucureştii, pustiiţi de porunca 
datorinţelor, fâlfâiau, cămaşă cu arnici întinsă la uscat, 
ulițele sale, muncite veşnic de paşi zoriţi, se odihneau 
popeşte, hudubaiele boiereşti, ghimirliile şi casele lui 
Dumnezeu întindeau gâtul, poftind să vadă peste brâul 
codrilor ce se petrece la Dunăre. 

Boier Dragu Boldeanu îşi învălui trupul bicisnic într-o 
mantie leşească, încercând să-şi ascundă ghebul, şi se 
înfundă pe o ulicioară păguboasă, pitită in spatele caselor 
dumnealui. Acea ulicioară şerpuia cu ocolişuri bine ticluite, 
însăilând tainic târgul. Stârpitura păşea agale, răscolind cu 
privirea fiece cotlon. Chibzuia, şi pe bună dreptate, că 
oricare iscoadă ar fi ales asemenea drum, frânt şi 
întortocheat, pe care lesne îţi puteai pierde urma. 

Nu-l întâmpinară decât câinii uliţarnici şi colbul stârnit de 
vânt. Dragu Boldeanu coti spre Podul Mogoşoaiei, înţepat 
de un gând. În ograda Mănăstirii Sărindar îşi făceau veacul 
zăltaţii, fără putinţă de îndreptare. De ce n-ar alege viclenii, 
de care se temea stolnicul Cantacuzino, asemenea adăpost, 
ferit de prepuieli, până plodea întunericul? Rezemă, dară, 
zidul vechi, muşcat de veninul anilor, trecând prin sita 
căutăturii schilodiţii la minte. 


Boierul cel bicisnic ţinea răboj cu necazurile târgoveţilor. 
Ştia pe de rost adormiţii pentru veşnicie din cimitirul 
Scaune, cine şi cu ce prilej şi-a prăpădit un picior sau o 
mână, dar mai cu seamă pe cei care îşi rătăciseră minţile. 
Pricinile erau felurite, după cum felurite se dovedeau şi 
apucăturile zăltaţilor. 

Neguţătorul Grigore Stelea, de pildă, ajunsese să 
cotcodăcească pentru că ibovnica dumnealui, nevasta unui 
megieş, se zvârlise în braţele celui dintâi călăreț pintenat, 
megieşul cotcodăcea pentru că nevasta negustorului îl 
necinstise tot cu pintenatul... Pagubele aduse de foc, de 
turc şi de tătar lecuiseră şi ele pe mulţi de judecată. Boier 
Dragu îi privi o vreme cum îşi agonisesc averi noi din 
pietricele şi cioburi, apoi se rupse de zid încredinţat fiind că 
Mănăstirea Sărindarului nu adăpostea chipuri noi. 

Ghebosul îşi petrecu căutătura ascuţită prin hanul lui 
Şerban Vodă, carele îşi ţinea deschise porţile la porunca 
lepădată de însuşi Măria Sa Vodă Brâncoveanu, tăifăsui cu 
cei cinci cârciumari, îndemnați de stăpânire să rămână în 
slujba drumeţilor venetici, minunându-se fără încetare. 
Târgul Bucureştilor număra la acea vreme patruzeci de mii 
de suflete şi trei mii de crâşme, botezate Tunelurile vieţii. 
Ori, dumnealui numărase cam la vreo opt sute de babe si 
moşnegi şi cam tot atâţia prunci nevârstnici ieşiţi la portiţă 
să afle veşti. 

Tot umblând încolo, încoace, boier Dragu se pomeni în 
Mahalaua Calicilor. 

Casa galbenă a Varvarei, grecoaica nurlie ce aprinsese 
călcâiele gheboşatului, surâdea ademenitoare la capătul 
uliţei. Boierul hotărâse s-o ocolească, dar, odată cu 
dezlegarea întunericului, simţi gustul cel acru al 
singurătăţii. Ochii ghimirliei se luminară şi Dragu Boldeanu 
văzu, cu căutătura aducerilor aminte, greaca înveşmântată 
de-a pururea în straie subţiri, de borangic, trebăluind pe 
lângă sfeşnice: miros sănătos de muiere tânără îi trecu pe 
sub nări. 


« 


„În noaptea asta nu-i bat la fereşti!“ hotărî pocitania 
îndepărtându-se. 

Câteva clipe mai târziu pătrundea fremătând în odaia 
Varvarei... 

Muierea umbla mai mult goală. Oricare bărbat deprins cu 
cinstea ar fi trebuit să mărturisească cu mâna pe inimă că 
greaca strica priveliştea îmbrăcându-şi amfora trupului în 
cămeşuică, chiar dacă acea treanţă era croită cu zgârcenie. 

Prisosul de daruri scotea capul din toate părţile, te 
ameţea. 

Boierul vru să se desprindă din îmbrăţişarea teleleicii, 
dar, în aceeaşi clipită, simţi trei împunsături în coaste. 
Întoarse capul si zări trei haidamaci sprijnindu-l cu 
jungherele. 

— Nu clinti, boier Dragu! porunci în valahă unul înalt, cu 
musteaţă tuciurie. 

Pocitania zvârli muierii o privire. Simţi două mâini 
grăbite păgubindu-l de pistolul nemţesc şi de jungher. 

— Poţi să te aşezi, spuse lunganul. 

Dragu Boldeanu nu-i dădu ascultare. Măsura, încremenit 
chipul grecoaicei. 

— Pentru care pricină m-ai vândut, Varvară? 

— Poate că chibzuiam să cumpăr, spuse în doi peri 
grecoaica, zâmbind larg. 

Lunganul îl răsuci cu două degete: 

— Daca dovedeşti răbdare, şi un bob de înţelepciune, 
spuse, vei avea destul aur ca să baţi cărările cele fără de 
sfârşit ale pământului. Din câte am înţeles, ai moştenit 
patimile înaintaşilor domniei tale, nu şi averea de trebuinţă. 

— Nu ţi s-a ştiricit, străine, că, printre altele, am moştenit 
si îndărăpnicia acelor urmaşi? 

— Avem leac şi pentru asemenea sărăcie de neajuns. De 
când te afli în slujba Cancelariei Negre? 

— După nume pare să fie o moschee, spuse ghebosul 
privindu-l ţintă în ochi. 

Sprâncenele lunganului se împreunară: 


— Măsoară-ţi vorbele, boier Boldeanu! 

— Am priceput! Eşti supus Profetului... 

Se priviră lung, în tăcere. Dragu desluşi în seninătatea 
celorlalţi doi că nu pricep un singur cuvânt şi îşi zise că 
Selim Bektaş se dovedeşte prunc nevinovat în treburile de 
taină. Cum chibzuia mectubgiul că o să amăgească ochiul 
vânătorilor de iscoade ai Valahiei, îmbrăcând în berneveci 
şalvaragii care nu au deprins decât limba ienicierilor? 

— Aştept răspuns! porunci turcul. 

— Aştept să ai bunăvoința şi să-mi desluşeşti pe ce 
meleag se află acea cancelarie. 

— Nu departe. La o zvârltură de băț, în coasta caselor 
domniei tale. 

— La Curtea Veche a Brâncoveanului, cu alte cuvinte? 

— Nu ştiai? 

— Nu. 

— Nici că anume socotinţe au săpat o hrubă pe sub 
pământ care uneşte conacul de palat? 

Ghebosul se frânse. Taina lepădată între sânii grecoaicei, 
după o noapte de zaiafet, făcuse pui. Privi lung, măcinat de 
obidă, chipul Varvarei. Muierea îşi cerceta unghiile, 
prăvălită într-un jeţ. 

— Nu ştiai, boier Boldeanu? poftori iscoada. 

Dragu se lăsă moale pe laviţă. Întrebă gâtuit: 

— Ce vrei? 

— Să-mi descâlceşti drumul prin acea hrubă, şi n-ai să fii 
în pagubă. 

— Adică? 

Turcul îi vâri sub ochi un pergament, cu pecete, care 
poruncea zarafului Simha, din Padova, să-i numere 
aducătorului cinci sute de pungi. 

— Şi dacă nu mă supun? 

— Îţi iroseşti vremea în zadar, boier Dragu. Cunoşti 
foarte bine soarta nesupuşilor... 

— Mectubgiul Selim nu ţine degetele răşchirate, spuse 
ghebosul pe gânduri. Mă întreb cu ce gând s-a lepădat de 


atâta aur? 

— Şi socoteala asta o ştii, valahule! Cantacuzinul ţi-a 
înşirat primejdiile, iar domnia ta baţi ulițele Bucureştilor în 
căutarea acelor purtători de junghere, care poftesc viaţa 
Doamnei şi a coconilor. 

Tăcu o vreme cântârind făptura bicisnică, prăbuşită pe 
laviţă. 

— Răsplata ajutorului ţi-am înfăţişat-o. Ţi-am înfăţişat, de 
asemeni, şi plata nesupunerii. Dacă nu opinteşti alături de 
noi, vom încerca să descâlcim singuri drumul de taină spre 
Curtea Veche, dar nu vei mai apuca răsăritul soarelui! 
Aşadară, alege! 

Nu erau vorbe calpe, iar boierul o ştia. Închise ochii 
mişcându-şi, pe gânduri, degetul făcut covrig. Iscoadele şi 
muierea îl stâlpeau cu privirea. Un greier burlac, pripăşit 
într-un ungher, cârâia stricând liniştea. 

După o vreme, boierul oftă adânc şi se ridică: 

— Mă supun! Când aţi hotărât... fapta? 

— În noaptea asta, 

— Să mergem! 

Se îndreptă spre uşă cu ochii în pământ. Greaca şopti: 

— 'Te aştept, boier Dragu! 

Ghebosul o măsură, lung, cu anume zâmbet: 

— Să nu-ţi pierzi răbdarea, Varvară... 

Păşeau, ocrotiţi de întuneric, pe cărăruia doselnică. 
Dragu Boldeanu răsufla adânc, poftind parcă să adune tot 
mirosul de sulcină. 

Ochii dumnealui mângâiau noaptea valahă, argintul 
Bucureştioarei, şindrila de pe acoperişurile ghimirliilor. 
Înainte de a pătrunde în conac, măsură încă o dată, lung, 
împrejurimile şi zărind turlele Mitropoliei îşi zugrăvi semnul 
crucii. 

— lartă-mă, Doamne! 

Tustrei păgânii opinteau să urnească scrinul greu, de 
nuc, chindisit de o daltă pricepută. Izbutiră să-l mişte, dar 
peretele neted nu da semne ea le-ar lăsa trecere slobodă. 


Ghebosul apăsă în fel şi chip pe anume scânduri din 
podea şi zidul lunecă înfăţişând o bortă întunecată. 

Lunganul aprinse două torţe, întinzând una boierului, 

— Ia-o înainte! 

Îndată ce pătrunseră în hrubă, peretele făcu cale 
întoarsă astupând ieşirea. 

Iscoadele se opriră nedumerite. Dintr-odată boier Dragu 
începu să râdă lung, stârnind ecou înfundat: 

— Aici au să vă putrezească oasele, păgânilor! Cale de 
întoarcere nu se mai află şi nici alt capăt. Aceasta-i hruba 
capcană, poruncită mişeilor. Ne vom afla, dară, sfârşitul 
împreună! 

Hohotele ghebosului sporiră, încreţind pielea iscoadelor. 


(Două sute şaptezeci de ani după acea noapte, urmaşii, 
poftind să scoată la lumină rămăşiţele palatului de la Curtea 
Veche, aveau să descopere, într-o încăpere tainică, patru 
schelete...) 


Erau bărbaţi aspri, cu căutătura neguroasă. Purtau 
musteţe groase şi urme de fier în tot locul. 

Damian, căpetenia cârjaliiior sârbi, măsura lung şerparul 
drumului aflat în bătaia lunii. Ceilalţi cumaşi, întinşi pe 
vintre, cu sâneţele alături, dădeau semne de nemulţumire. 
Jarko, vârstnicul cetei, tuşi uşor, semn că vrea să vorbească: 

— Dacă întoarcerea carelor cu aur, peşcheşul Valahiei 
către Poartă, am priceput-o, îngăduie-mi, rogu-te, nepoate, 
să-ţi ştiricesc că de astă dată nu-ţi înţeleg porunca. Pofteşti 
oare la pilaful păgânilor? 

Damian râse uşurel: 

— Nu. 

— Ar mai fi de trebuinţă să-mi desluşeşti atunci unde-i 
câştigul? Eu, unul, ţi-o spun de la bun început, n-am de 


gând să fac negustorie cu orez păgânesc la Bolgrad... 

Căpetenia se răsuci într-un peş: 

— Află, unchiule, că turcul fără asemenea bucate îşi 
prăpădeşte degrabă toată vlaga. Vom îneca, dară, carele cu 
merinde spre a-l supune postului... 

— E o faptă creştinească, nu zic nu. Se cuvine, oare, 
pentru asemenea şotie, să-ţi primejduieşli oamenii? 

— Şalvaragiii stau ciorchine pe malul bulgăresc, gata să 
se prăvale asupra Valahiei. După socotinţele mele, 
asemenca faptă va întuneca şi mai abitir obrazul lui 
Dumnezeu şi al unui anume stolnic faţă de care avem 
datorinţe mari. Acum e limpede, unchiule? 

— Limpede. Sst! Vin cercetaşii! 

Damian îşi roti privirea, cercetând leşurile păgânilor. 

— N-a scăpat, cumva, vreun fes? 

Tâlharii dumnealui făcură încă o dată numărătoarea 
osmanlâilor răpuşi: 

— Nu se află! spuse încredinţat codoşul. Căpetenia zâmbi 
mulţumit. 

— Ştergeţi cu grijă urmele! 


Pescarii hatmanului Pavel lunecau pe sub unde, cu stuful 
în gură. Optzeci de mâini aspre, deprinse cu vâslele, ispolul 
şi năvoadele, strângeau între degete burghie, sfredele şi 
cuţitoaie lungi. 

Catargele păgâneşti, priponite la mal, îşi aşteptau 
moartea. 


Cele nouăzeci de tunuri ale împărăției adăstau în 
Volodino, târguşor mărunt, ridicat pe malul Dunării. Klein, 


neamţul cu mintea doldora de învăţătură în ale oastei si 
rezbelului, le rânduise pe un gorgan, cu gurile îndrumate 
către Valahia. 

În aşteptarea poruncii padişahului - anume olac, cu 
anume semn urma să-i ştiricească slobozirea celui dintâi 
bubuit - trei sute de oşteni lefegii, de seminţie pestriță, 
vegheau tihna tunurilor spre a reteza gândul vreunei 
iscoade de a le pricinui stricăciuni. Căci valahilor li se 
dusese buhul de vicleni iscusiţi, iar în şcoliţa din Bavaria, 
unde ucenicise, Klein aflase că anume bătălii, peste a căror 
faimă veacurile nu izbutiseră să-şi lepede colbul, fuseseră 
dobândite de voievozii români prin şiretlic si judecată de 
vulpe. lar pe asemenea cărări călca de mult principele 
Brâncoveanu, îmboldit de sfetnicul său, satanicescul 
Cantacuzino. 

Hugo Klein, neavând deprinderea să se hodinească cu 
mâinile în poale, îşi strunea nerăbdarea preumblându-se 
ceasuri de-a rândul pe buza apei, sau cercetând prin 
ochean tabăra valahilor. Spre uimirea sa, grămădiţii de pe 
celăalt mal nu aduceau a oşteni, ceea ce strălucea suliţat de 
soare nu semăna a flintă ori spadă. Neamţul desluşea cu 
nedumerire în puzderia de omenire muieri, prunci şi bărbi 
albe. În asemenea clipe, gura căpeteniei se umfla a dispreţ, 
iar capul îi zvâcnea de parcă-i da târcoale viespe afurisită. 

Venind mereu în întâmpinarea necazurilor, Klein nu 
îngăduia apropiere nici târgoveţilor bulgari, pironiţi la 
priveală şi căscat gura. Căpăţânile negricioase, cu fesuri 
conabii, alcătuiau al doilea hotar viu, nu se risipeau decât 
odată cu negura. Erau atât de multe, încât neamţul îşi zicea 
că în târguşorul cela prăpădit nu roboteşte nimeni. În ziua 
de duminică, clopotele bisericii rămăseseră mute căci 
paracliserul, tot holbându-se la oştenii lefegii, îşi uitase de 
slujbă precum cucul de ouăle lepădate în ograda megieşilor. 
Aceasta se dovedea iarăşi a fi o faptă bezmetică, pe care 
mintea rânduită a căpeteniei n-o pricepea. lar când 


neamţul nu pricepea ceva, îşi repezea şi mai abitir bărbia 
înainte, asemenea unui berbece pus pe harţă. 

O  băgase de seamă şi  Marghioliţa,  iscoada 
Cantacuzinului, poposită pe căi doselnice în Volodino. În 
strai prost pentru a nu chema privirile, îşi luase răgaz spre 
a cerceta obiceiurile căpeteniei, urmând ca abia după aceea 
să se vâre în căutătura neamţului, înveşmântată la cuget şi 
trup după povaţa stolnicului. 

Hugo Klein se înfăţişa bărbat în crucea tinereţii, răsărit şi 
suleag, precum spadasinii uliţarnici, îmbrăcat în strai 
şoriciu fără podoabă. Musteaţa şi sprâncenele bălane nu 
izbuteau să îndulcească obrajii turtiţi, fără pomeţi, buzele 
crâmpoţite de puţina încredințare ce o făcea semenilor, sau 
frigul care stăruia în ochii azurii. Ziua îi era rânduită fără 
prilej de abatere. Bătea malul Dunării din preajma tunurilor 
dumnealui, trei ceasuri în mugurii zorilor, alte trei către 
chindie, şi tot atâtea la miezul nopţii. Înainte de prânzul cel 
bun, se preumbla prin târg cu o caretă cocoţată pe două 
roţi înalte, după care se întorcea la casele ciorbagiului, 
unde se afla găzduit. 

Tot cumpănind, Marghioliţa hotărî că răstimpul acestei 
preumblări e cel mai bun prilej de a-i stârni luarea aminte. 
Căci de la slujbă, atâta cât îl ghicise, căpetenia nu s-ar fi 
rupt nici pentru mumă-sa, ţeapănă pe năsălie. 

În ziua cu pricina, negustoriţa încarcă vârf rădvanul cu 
sunduce, griji să pară colbuit de drum lung, îl cocoţă pe 
capră în strai de surugiu pe Ilie, milogul de la Podul Şerban 
Vodă, iscoadă încercată, şi spre ceasurile prânzului cel bun 
poposi în piaţă. 

Dacă socoata se potrivea, cât ai trage de trei ori din 
ciubuc, droşca cea şofranie a neamţului avea să se ivească 
în vileagul uliţei Mari. Marghioliţa înveşmântase strai 
meşteşugit, lăsându-şi în priveală slobodă farmecele, şi 
păstrând cu iscuseală, totodată, cumpăna cuviinţei. Oricare 
cumătră, cât de clevetitoare, poftind să cârtească împotriva 
ispitelor de care dogorea muierea, n-ar fi ştiut ce anume să 


ocărască. Prin rochia de catifea verde ca lăcusta se 
desluşea mijlocul mlădios, dulceaţa pântecului abia rotunjit, 
sânii primăvărateci, umerii mici, să-i cuprinzi în palmă, 
unduitul de trestioară al spinării. Nu se zărea bucăţică de 
piele în afara mâinilor, împodobite cu smaragde, şi totuşi îi 
ghiceai sub țesătură scoica subţiorilor şi gropiţa dintre sâni. 
Pe spate îi flutura, într-o doară, manteluţă de tafta căptuşită 
cu blăniţă gingaşă de veveriţă, capul, îmbrobodit în dantelă 
de Veneţia, răsărea nufăr proaspăt cu ochi scânteietori, 
prelungi, neasemuite lacuri verzi. 

Când cobori pe prima treptişoară a rădvanului, Ilie o 
cântări dintr-o privire si rosti printre dinţi: 

— Şi un înger ar cădea în ispită! N-aş vrea să fiu de faţă 
la judecata din veac, când vei da socoteală Celui Veşnic 
pentru răbojul păcatelor... Dar ce zic eu răboj, vor fi ele mai 
multişoare, căci numai în ăşti ani ai lecuit de vlagă şi de 
minţi floarea purtătorilor de berneveci. 

Negustoriţa râse sticlindu-şi dinţii. Milogului i se păru 
atât de frumoasă, neîngăduit de frumoasă, cu obrazul 
însufleţit de lumină drăcească, încât, temând parcă ceasul 
rău, scuipă într-o parte şi îşi făcu cruce. 

Droşca şofranie, istovind uliţa, intră în piaţă. Muierea 
aştepta întinsă arc, căci acum orice clipă de şovăială, 
zăbavă, ori prea mare grabă i-ar fi răsturnat socoatele. 

Când neamţul trecând pe dinaintea bragagiului uliţarnic 
ajunse aproape la un stânjen. Marghioliţa sări cu 
îndrăzneală din rădvan, poftind chipurile să reteze uliţa. 
Căpetenia se sperie şi trase zdravăn de dârlogi. Nechezatul 
cailor străpunse piaţa, într-o clipită neamţul fu cu 
genunchele în țarina uliţei, cercetând cu ochi holbaţi 
muierea. Leşuiala Marghioliţei putea fi pusă in stihuri! Era 
o volbură de catifea şi taftă, şi plete scăpate din spelci şi 
gene de mătase, şi un picior gingaş, în condur de brocart, 
iţit din horbota spumoasă a dedesubturilor, până aproape 
de şold. 


Ilie coborâse de pe capră, jeluindu-şi stăpâna de ochii 
neamţului. Pâlcuri de târgoveţi îi înconjuraseră roată, 
vorovind şi prepuind după cum ii tăia mintea. Negustoreasa 
nu dădea semne că ar pofti să se deştepte curând. Dintr-o 
privire, Hugo Klein prepui că a priceput tot. Muierea se afla 
de bună seamă în călătorie. Dovadă, rădvanul vârfuit de 
bodroanţe, şi năpădit de glod. Pesemne vreun mărunţiş din 
piaţă îi aţintise luarea aminte şi poftise să-l vadă mai 
îndeaproape, ori să-l cumpere. În grabă şi cu ochii la marfă, 
nu băgase de seamă careta. Întrebă surugiul: 

— Aţi tras undeva? 

— Încă nu. Toate conacele mai de Doamne-ajută 
găzduiesc oşteni, iar peste Dunăre nu ni s-a îngăduit să 
trecem, suspină milogul-iscoadă. 

Fără să mai stea pe gânduri, neamţul îşi petrecu braţele 
pe sub trupul Marghioliţei, o săltă în caretă şi-i porunci lui 
Ilie: 

— Urmează-mă! 

Cu cugetul împovărat, căci nu-i plăceau istorii cu muieri, 
fără deosebire de hram sau pricină, dar şi apăsat de 
canoanele care poruncesc gentilomului să dăruiască 
ocrotire şi reazem unei doamne aflate la ananghie, mai 
simțindu-se şi oleacă vinovat, neamţul o depuse pe 
Marghioliţa, vlăguită, în iatacul domniei sale, apoi chemă 
doftoroaiele târgului. 

Din prag, azvârli încă o privire negustoresei. Da, era 
chipeşă, dar dumnealui avea căpăţâna ticsită de alte griji. 
Urcă, dară, în droşcă şi goni, cu grabă de ibovnic, spre cele 
nouăzeci de tunuri, înşirate la hatul Dunării. 

Marghioliţa îşi deznodă trupul între perinile neamţului şi 
începu să chibzuiască. 


Pe înserat, când Hugo Klein se întoarse acasă, află de la 
slujitorul dumnealui - care vorovise cu ciorbagiul, carele la 
rându-i, rupând oleacă de valahă, ca orice creştin de la 
hotar, trăsese de limbă surugiul cucoanei - că muierea era 


boieroaică de prin [ara de Mijloc a Munteniei, că se 
călătorise la soră-sa geamănă, măritată cu un dregător din 
Plovdiv, iar acum făcea cale întoarsă. Pe aceeaşi cale, 
boieroaica trimetea mulţumirile sale căpeteniei Hugo Klein. 
Sorbise câteva linguri din vinul întăritor al doftoroaielor, 
dar slăbiciunea pricinuită de spaimă nu-i îngăduia încă să-l 
întâmpine, faptă pentru care cerea cuvenita iertăciune. 
Hugo Klein săltă din umeri şi se cufundă între 
pergamentele dumnealui. Anume gând, nedesluşit, împletit 
din nedumeriri, îi da târcoale. Venind spre casă, se temuse 
că va fi silit să ţină muierii tovărăşie un ceas, două, iar acum 
se întâmpla de-a-ndoaselea. Avea dinainte harta Vahiei şi 
fără sa vrea, căuta [ara de Mijloc. Printre săgețile trase cu 
tuş roşu, un condur de brocart zugrăvea paşi de menuet... 


La al doilea cântat al cocoşilor, Hugo Klein îşi cercetă 
străjile, poftind să se încredinţeze că veghează după 
rânduiala poruncită, apoi părăsi tabăra. 

O luă, după obicei, pe jos, ducând calul de dârlogi. 
Noaptea pustiise târgul, o lună îmbujorată împăraţea cerul, 
iar în lucoarea ei, ulițele păreau de fildeş. 

Neamţul trase adânc în piept aroma rozelor şi a crinului. 
Miresmele erau iuți, sălbatece şi totuşi o dulceaţă 
tulburătoare ii dezmierda nările şi cugetul. Cinci ghimirlii îl 
mai despărţeau de conacul ciorbagiului. 

Hugo Klein văzu de departe o săgeată de lumină ţâşnind 
prin fereastra iatacului şi îşi zise că, pesemne, spaimele au 
alungat somnul muierii. 

Pătrunse în ograda lungă şi îngustă. Zăvodul îl simţi dar, 
cunoscându-i pasul, îşi făcu slujba mârâind de vreo două 
ori, fără credinţă, apoi adormi iar. 

Dintr-odată, neamţul se opri pălit în moalele capului. 
Rezemă un prun şi căscă gura, spre a-şi redobândi 
răsuflarea. Un colţ de perdea se aninase strâmb, îngăduind 
căutăturii privelişte mai ameţitoare decât toate rozele 
bulgarilor. Boieroaica valahă, socotindu-se singură, ferită 


de priviri poftalnice, se preumbla de colo colo prin odaie. 
Desigur, o năpădise arşiţă mare, căci îşi lepăda veşmintele 
unul câte unul, semănându-le pe unde apuca. 

Ciudat i se păru însă neamţului că o făcea ca într-o lene, 
cu mişcări molatece şi prelungi, se unduia ca în vis, iar 
degetele, fluturi albi, nu i se supuneau. Isuse Hristoase, cât 
trudea să-şi descopcieze pieptarul! Hugo Klein, era tot o 
apă, îşi pipăi spada spre a se încredința că-i treaz... 

Izbutise! Doamne ajută! Sânii vârtoşi, poame date în 
pârg, împungeau țesătura cămegşuicii subţiri, pânză de 
paing, mijlocul, să-l frângi, se desluşea parcă legat cu aţă. 
Din nou muierea opinti, căci copca fustelor nu se îndura. 

Neamţul luă prunul în braţe să nu se prăvale grămadă. 
Tot stăruind, diavoliţa îşi vătămase un deget si-l vâri repede 
în gură precum pruncii. Zvâcni apoi de două ori din şolduri 
şi fustele alunecară. Toţi oştenii iadului îl împingeau pe 
Hugo Klein, şopocăindu-i să fărâme geamul şi să culce pe 
podele trupul muierii, doldora de ispite. Vru să închidă 
ochii, însă pleoapele nesocotiră porunca, vru să se rupă de 
prun, însă picioarele nu-i făcură ascultare. Ramase, dară, 
solomonit în priveală. 

Boieroaica, aproape despuiată, reteză lin cămara, apoi 
suflă în lumânare. 

Tremurând varga, ud lăcovişte din creştet până în 
ciubote, Hugo Klein abia nimeri uşa. Bâjbâi prin săliţa lungă 
şi neguroasă, ocărându-l în gând pe ciorbagiu că nu lăsase 
opaițul aprins. Îşi mutase aşternutul într-o odaie, dincolo de 
cuhnii, lăsând iatacul slobod boieroaicei. 

O aromă streină de chiparoasă îi ajunse la nări şi până să 
se dezmeticească, zări în lumina tulbure a lunii, strecurată 
anevoie, trupul amforă al valahei. Îi recunoscu dintâi 
cămeşuica albă, apoi pasul de cadână. 

Muierea orbecăia pipăind pereţii şi, dintr-o dată, se 
împiedică prăvălindu-i-se în braţe. Trupul îi ardea pojar, 
carnea tare aromea miresme neştiute, aţâţătoare, şi 
neamţul îşi pierdu capul cu desăvârşire, uitând canoanele 


creşterii alese şi ale lui Dumnezeu. O înlănţui cleşte şi 
începu să-i sărute bezmetic grumajii, sânii, îi strivi hulpav 
buzele rumene. 

Marghioliţa îşi drămui ţipătul şi zvârcoleala, spre a nu 
asmuţi gazda ori slugile. Când socoti că neamţul, doborât 
de dorinţă, e gata să-i ciugulească din palmă, se smulse cu 
mişcare dibace şi dovedind de astă dată ochi ager, deprins 
cu negura, zvâcni în lungul săliţei. Dibui fără greş uşa 
iatacului şi răsuci cheia. 

Neamţul, năpădit de dracii cei poftalnici, vru să-i ia urma, 
dar îl opri plânsul muierii. Apucă cofăelul cu apă pus la 
îndemână pentru ceasurile de noapte, bău lung, apoi 
deşertă restul în creştet, poftind să-şi dobândească astfel 
stăpânirea de sine. Suspinele boieroaicei îi încreţeau inima. 
Se îndreptă împleticit spre odaia dumnealui, căindu-se şi 
ruşinându-se amarnic. 

Marghioliţa se azvârli în aşternut, înăbuşindu-si râsul 
clocotitor, în perina ciorbagiului. 


Mare mirare cercară în zori lefegiii şi bulgărimea gura- 
cască, băgând de seamă că neamţul lipseşte. Se 
deprinsesera să-l vadă de departe, cu musteaţa bălană 
fluturând în aura dimineţii, iscodind străjile din ochi, apoi 
făcând metanii dinaintea fiecărui tun, spre a dibăci vreun 
neajuns ce s-ar fi pricinuit în timpul nopţii. 

Amarnice ceasuri petrecuse Hugo Klein! Îl apăsa ruşinea, 
căci ceea ce sâvârşise nu era faptă de gentilom, şi-i dogorea 
obrazul la gândul că se va înfăţişa boieroaicei valahe, spre 
a-i cere cuvenita iertăciune. 

Pe de altă parte, nici căinţa, nici sfetnicii zorilor, cu toată 
zestrea lor de poveţe, nu izbutiseră să-i alunge din nări 
aroma aţâţătoare a muierii. Dinaintea ochilor îi stăruia 
trupul despuiat, îi simţea proaspete rotunjimile, jăratecul 
buzelor. Petică netrebnică ajunsese neamţul şi se întreba cu 
spaimă dacă pricina n-or fi farmece iscusite ori te miri ce 
vrăjitorie. 


Nelipind geană de geană, cu mâinile îngheţate şi 
tremurând iepureşte, căpetenia chibzuia cum avea să se 
înfăţişeze. De s-ar fi aflat la Viena, ori în alt burg cu fală, ar 
fi dat năvală în cea dintâi dugheană cu flori şi ar fi alcătuit 
buchet cheltuielnic, spre a-i însoţi cuvenitul răvaş de 
iertăciune. Dar în Volodino cel calic, numai asemenea 
negustorie nu se născocise, iar rozele şi crinii din grădina 
ciorbagiului i se păreau prea sălbatice, şi cu totul 
nevrednice de obrazul valahei. 

Tot frâmântându-se, cu inima vâlvătaie şi sfâşiat de 
simţăminte felurite, Klein ajunse la o socoată: dacă 
boieroaica nu-i potolea sângele dat în undă, va îngroşa, fără 
zăbavă, rândurile zăltaţilor la minte. 


Negustoriţa dormi pe-o singură parte cu cugetul împăcat 
şi inima  îmbrăţişată de căutătura logofătului Radu 
Andronic. 

Învăţase să-şi cheme somnul răscolind aducerile aminte, 
împodobite cu floare de cireş. lar printre acele aduceri 
aminte stăruiau vremurile când logofătul îi bătea încetişor, 
la ceas de noapte, în geamul dinspre livadă spre a-i cinsti 
aşternutul. Drumurile poruncite de Cantacuzin, sau poate 
alţi ochi întâlniți în cale de Radu Andronic, curmaseră 
clipele de dulceaţă, dar negustoriţa încă nu izbutise să le 
uite gustul. 

Se trezi după prânzui cel mic, cu obraji rumeni, de prunc 
şi foame îmbelşugată. Un soare muieratec îi dezmierda 
trupul despuiat. Prepuind că neamţul nu-i mai departe 
decât câinele ţinut în lanţ, Marghioliţa nu părăsi iatacul şi 
se ospătă, pe ascuns, cu o găinuşă friptă în jăratec şi un 
ulcioraş de lapte, strecurate de Ilie, milogul, prin 
ferestruică. Îi plăcea, ca şi boierului Ioniţă Fărcăşan, 
belşugul de bucate, putând mântui lesne o răţişoară într-un 
singur prânz, başca o scordolea de raci şi o zeamă de cuş- 
cuş, doar că, spre deosebire de găman, pântecele-i 
rămânea neted, mijlocul, cercel, să-l anini la ureche. 


Socotind că halimaua abia acum începe, iar până în seară 
neamţul trebuie răpus pentru veşnicie, negustoriţa se găti 
mireasa lui satana. 

Dintâi îşi plimbă pe sâni şi coapsele lungi palmele muiate 
în fiertură de busuioc, mai ademenitoare decât apa cea 
rece în zile de arşiţă, apoi îşi astâmpără rumenul obrajilor 
cu pulbere de orez. Trebuia să pară slăbie şi vlăguită, spre 
a aţâţa căinţa căpeteniei - las' c-o şi prindea! - căci pe 
chipul sidefiu, ochii scăpărau lucoare şi mai verde, pletele 
se iscau şi mai neguroase. Se învăluri toată în broboadă 
lungă de dantelă albă, şi se trânti între perini, muiere 
neasemuit de frumoasă dar tot pe atât de gingaşă şi 
simţitoare, lesne de doborât cu trei fire de brânduşă. 
Trupul, lungit cu anume ştiinţă pe sofa, aroma chemări 
dulci. 

Ilie îi aduse, după poruncă, spre ceasurile douăsprezece, 
fiertură tămăduitoare de ierburi, pe care Marghioliţa griji s- 
o deşerte în două ghivece cu leandri. Când milogul plecă, 
nu încuie după dânsul, de parcă ar fi uitat, răpusă fiind de 
slăbiciune. 

Era clipa pe care Hugo Klein o aştepta din zori, chibzuită 
şi unduită de negustoriţă. Numai că dând ochi cu el, se 
sperie cu adevărat. Neamţul părea muncit de ducă-se pe 
pustii, privirea îi pârjolea bolândă, părul, scăpat din gâţa 
împletită la ceafă, spânzura în laţe asudate. 

Marghioliţa îşi strânse horbota la piept şi strigă 
mânioasă: 

— Cum cutezi?! 

Rupea binişor graiul şalvaragiilor, neamţul, de asemenea, 
căci îşi preumbla de un an musteaţa bălană prin târgul 
Istanbulului. 

Hugo Klein înainta bobletic, tras aţă de farmecele 
muierii. Marghioliţa scoase iute de sub pernă un pumnal 
persian şi îl duse la piept. 

— Dacă îndrăzneşti un singur pas, îmi străpung inima. 


Hugo Klein căzu nătâng în genunchi, atât de ţeapăn, 
încât negustoreasa se temu să nu-şi fi pricinuit vreun 
beteşug. 

— Iertăciune! şopti căpetenia cu fruntea rezemată de 
marginea crivatului. Osândeşte-mă, dar nu mă alunga! 

Sprâncenele Marghioliţei se repeziră spre tâmple. Rosti 
sleită: 

— lertarea-i dreptul lui Dumnezeu! 

— M-am arătat necioplit, şi nărod, şi zălud, dar nu acesta 
mi-i felul. Făptura domniei tale m-a scos din minţi şi fără 
vină am prăpădit cârma bunei cuviinţe. Îngăduie-mă slugă 
măcar. 

Puhoiul vorbelor se revărsa năvalnic, trupul băţos i se 
încovoiase adânc, la picioarele Marghioliţei. Nu îndrăznea 
să-şi salte căutătura peste încălţelul de atlas roz-alb. 

— Ridică-te, effendi! porunci negustoriţa, cu acelaşi glas 
de turturică firavă. Mi-ai pricinuit mult rău. N-am alt 
răspuns să-ţi port decât acela că voi părăsi conacul în mai 
puţin de un ceas, prea îndatorată de găzduire. 

Pe neamţ începură să-l zgâlţăie din nou frigurile: 

— N-ai să pleci! Făgăduieşte-mi că n-ai să pleci şi jur că 
nu-mi vei simţi nici răsuflarea. Dovedeşte-mi milă şi rob 
supus vei avea în căpetenia Hugo Klein. 

Plângea în voie, fără să-şi dosească lacrimile. Negustoriţa 
chibzui câteva clipe, apoi rosti ceva mai îmblânzită: 

— Nu-s podăreasă, effendi! 

— Eşti un înger! 

— Şi nici dornică de bucurii neîngăduite, nu-s! Am bărbat 
în Valahia. 

Cuvintele muierii îi pricinuiră suferinţă de neîndurat. 

— Când un bărbat lasă o făptură ca domnia ta să se 
îndepărteze o singură clipă, dragostea nu-i de soi. Rămâi, 
effendim-1+, şi îngăduie să ţi-o dovedesc pe a mea. 

Negustoriţa îl cercetă iute, apoi îşi plecă pleoapele 
catifelate. 


— La ce bun? Cum nu pricepi, Klein effendi? Domnia ta te 
afli în slujba necredincioşilor! Să prepuiesc oare că sărăcia 
te-a împins de umeri printre păgâni? 

— Sunt om avut, cu țarină întinsă în Bavaria. Numai 
oşteanul cuibărit în mine şi rugăciunea îndreptată de 
cumnatul meu, contele von Lichtenberg, îndatorat 
padişahului, m-au înduplecat să intru în slujba Porții. 

Marghioliţa îşi zăngăni brăţăruşa de smaragde, surâzând 
cu tristeţe. 

— Ştii cine se află pe celălalt mal, printre valahii veniţi să- 
şi apere hotarul? Îşi zgândări lacrima: Mama! Iar peste un 
ceas, sau poate o zi, tunurile domniei tale o vor face una cu 
pământul. Pot oare să-ţi îndur apropierea, Klein effendi? 

Îl măsură printre gene. Neamţul îşi muşca buzele adânc, 
până la sânge, chibzuind întunecat apoi îi căută privirea. 

— Şi dacă acele tunuri vor rămâne mute? 

— Ai fi în stare să săvârşeşti asemenea faptă pentru 
creştinătate? 

— Pentru domnia ta sunt gata să-l vând şi pe Dumnezeu! 

Negustoriţa îi trecu degetele prin păr. Aceleaşi degete 
prinseră să înlăture încetişor horbota de pe umeri. Surâdea 
ameţindu-l cu căutătura. 

„.„Ciudat, gândi Marghioliţa, de ce tocmai acum mi-am 
amintit de Radu Andronic? Pe unde i-or fi sticlind ochii? 


XXX 


Băteau harnici drumurile din tara leşilor, chibzuind să 
ajungă la Lvov înainte ca luna să-şi arate obrazul. Logofătul 
călărea strâmb în şa, după năravul Andronicilor, Ilie 
Machidon îşi îndemna bidiviul rostuit de la tătari, cu vorba 
şugubeaţă a moşnegilor din Chipriana, Simion, dulăul 
slujitorului, bătea pârloagele în căutarea clapcelor întinse 
de vicleni. 


Puseră o vreme ţara la cale, blestemară nasul de vulpe al 
grecului, prepuind în fel si chip ce semn îl îndemnase pe 
Stavros să poruncească rădvanul, fugind de pe aşezările lui 
Zârne, apoi aduseră vorba de dihonia pe care o stârneau 
pretutindeni ochii jupâniţei. 

—  Diavoliţa s-a născut la ceasul păcatelor, hotări 
logofătul, asemenea făptură, ticluită numai din ispite, se 
zămisleşte o dată la o mie de ani, când stelele au anume 
rânduială. 

— După socotinţele mele, de ţăran prost, spuse Ilie 
Machidon  săltându-şi  mustăcioara a zâmbet, nici 
negustoriţa aflată în slujba Cantacuzinului nu-i săracă în 
daruri. Dar se vede treaba că domnia ta, carele n-ai ochi 
decât pentru sfintele lăcaşuri, nu-i cunoşti puterea 
farmecelor... 

Slujitorul ştia încotro îşi îndemna logofătul paşii la ceas 
de noapte, într-o vreme, şi bătea monedă calpă. Radu 
Andronic surâse cu blândeţe aducerii aminte. 

— Marghioliţa poate să aprindă lesne poftele şi-ntr-un 
hârb de moşneag, ajuns pe năsălie. Jupâniţa aprinde 
inimile. 

Patimile trupeşti se lecuiesc la aşternut, după o vreme, 
dar pentru inima betegită nu s-a născocit încă doftorie! 

— Cum să nu?! suspină slujitorul, însurătoarea... 

Logofătul râse: 

— Am băgat de seamă. Trecând prin Chipriana, nu te-ai 
înnoptat la obraz, când ţi s-a ştiricit că nevasta domniei tale 
a pornit spre Dunăre... 

Îi păru rău că stârnise drojdia din cugetul slujitorului şi 
urmă: 

—  Darurile  jupâniţei sunt trecute prin dulceaţă, 
căutătura, umbletul, întreaga ei făptura răspândesc anume 
aromă... 

— Vai de vieţişoara bietului Ahmed! oftă slujitorul. Era la 
noi în sat o zgâtie de copchilă, Măriuca, croită parcă din 


zaharicale... Flăcăii care o jucau la horă îşi lingeau degetele 
şi mai multe nu! 

— Iar cel care a luat-o de nevastă a început, după o 
vreme, să şi le muşte, prepui logofătul. 

Ilie Machidon îl măsură cu mirare făţarnică: 

— Să cred oare că te-ai lepădat de boierie, logofete? Prea 
le pricepi repede... Află rogu-te, că nu eşti departe de 
adevăr. După un an, cea mai acră muiere din sat s-a dovedit 
a fi Măriuca. Moşnegii noştri s-au scărpinat, atunci sub 
cuşmă si-au luat învăţătură: Oţetul tare se face din vin 
dulce... 


XXX 


— Oftezi, boier Nichifor? 

— Nu. 

— Mie aşa mi s-a părut... 

— 'Ţi s-a părut. 

— Cum zici dumneata... 

Jupâneasa Maria Negru îşi cercetă bărbatul, cu spaimă 
ascunsă. De când zvonul osândei poruncite de necredincioşi 
moldo-valahilor umbla pe ulițele Lvovului, bâtrânul îşi 
prăpădise somnul cu desâvârşire. Limbariţa muierilor 
adăugea veştii zorzoane felurite, ba că păgânii au şi trecut 
moldoveni prin ascuţişul iataganelor, ba că Zârne, hanul 
tătarilor, opinteşte dimpreună cu bruma de oaste a Măriei 
Sale Vodă Duca împotriva şalvaragiilor de pe Bosfor, ba că 
holera, şi nu turcul, ar fi scurtat toată suflarea românilor. 
Nici veştile ştiricite de mămularul grec nu aveau boii 
înjugaţi. Stavros şopocăise o noapte întreagă cu ceilalţi 
boieri hainiţi, fără să limpezească zvonurile. Aşa se face că 
de îndată ce Radu Andronic ceru să fie primit, bătrânul 
porunci slugilor să-i deschidă degrabă uşile. 

— Să nu fie, Doamne fereşte, mâna lui Duca! spuse 
jupâneasa. Nu o dată feciorul tejghetarului şi-a trimis 


casapii pe urmele noastre... 

Nichifor Negru clătină hotărât din cap. 

— Nimeni din neamul Adronicilor n-a săvârşit asemenea 
ticăloşie. Cu boier Costache, tatăl logofătului, am fost 
prieten. Ştiu dară ce sămânță de oameni sunt. 

— Cum zici dumneata... 

Jupâneasa buchisi, cu fereală, valahul pătruns în odaie. 
Avea căutătura limpede, bineţele rostite erau de soi, 
veşmintele dovedeau gust ales. Surâsul cald şi vorba 
domoală alungară spaimele muierii. 

Nichifor Negru îl pofti să şadă, porunci vutci şi cafele, iar 
când odăieşul ieşi, de-a-ndăratele, închizând uşile, se repezi 
să afle: 

— Ce se petrece în Moldova? 

Logofătul îşi deşertă sarsanaua, grijind să-i ştiricească că 
mânia Înaltei Porţi a fost stârnită de lucrătura unui anume 
mămular grec. 

— Stavros?! întrebă bătrânul cu răsuflarea tăiată. 

— Stavros! poftori Radu Andronic fără să-l slăbească din 
ochi. 

— Omul ăsta nu mi-a plăcut din prima clipă! spuse boier 
Nichifor Negru. Aşadară, poftind tronul Moldovei, şi 
feciorul meu a pus umărul să urnească năpasta din loc. 

Logofătul îşi plecă privirea. N-avea rost să-i sporească 
durerea, judecând faptele uzurpatorului. Vestea că întreaga 
suflare a românilor s-a pus de-a curmezişul turcului la hotar 
fără îndemnul voievozilor, umezi ochii bătrânului 

Nichifor Negru se rupse de jeţ măsurând îngândurat 
odaia cu pasul anilor când abia îl încerca musteaţa. 
Jupâneasa întrebă şoptit: 

— Să-ţi poruncesc fiertura de ierburi? 

— Calul, armele şi veşmintele de drum! tună bătrânul. 

— Grecul e pus pe zaiafet, ştirici Radu Andronic 
slujitorului îndată ce ajunse în uliţă. Contele Wolodowsky dă 
astă seară un bal în cinstea ultimei sale ibovnici, iar printre 


poftiţi se află şi Stavros, Ahmed, jupâniţa şi boierii 
moldoveni haini lui Vodă Duca. 

— "Ţara arde şi baba se chiaptănă! spuse Ilie Machidon 
clătinând din cap. Să nădăjduim că diavolul credincios 
grecului nu i-a şoptit că batem ulicioarele Lvovului. 

— Să nădăjduim! oftă logofătul. Ia caii de dârlogi şi 
urmează-mă! 


XXX 


Când jupâniţa Raluca şi Ahmed coborâră scara de 
marmură ţinându-se de mână, tot lumetul ghilosit şi 
muchelef poftit la bal, îşi ţinu răsuflarea. 

Boierul Constantin Dumbravă, slab de înger după cum 
fusese greşită şi muma domniei sale, închină cruce 
chibzuind că nu-i fusese dat să vadă asemenea făptură 
dumnezeiască. Uimirea vopsea chipurile tuturor oaspeţilor, 
iar Stavros, carele rezema un stâlpişor chindisit în lemn de 
chitru, socoti că Raluca îşi înveşmântase, cu bună ştiinţă, 
toate frumuseţile. Fata postelnicesei era numai ochi. 
Ametistele din căutătura diavoliţei făcură de ruşine truda 
sutelor de lumânări, lepădând vâlvătăi liliachii la fiecare 
fluturare a pleoapelor. Rochia albă, chenăruită cu panseluţe 
brumării, călcătura uşoară şi surâsul fără de prihană 
îmbujorau cugetul, lacrima bucuriei îi da târcoale. 

Grecul trecea prin sită oaspeţii, floarea şleahticilor din 
Lvov. De pildă năsosul cela, înveşmântat în brocart auriu, 
era contele Jasiek Balinsky, cu moşii întinse în Mszawa de 
Sus, grăsanul holbăţel era Walek de Kalwaria, rubedenie cu 
riga Ladislau, plopul în berneveci, Michal Czestochowschi, 
văr bun cu Cristina de Suedia, bărbatul chipeş, în strai 
păcuriu, se numea Antos de Kalwaria. 

Încotro întorceai capul, dădeai peste herburi vestite în 
Evropa. Nu se afla căutătură, de la slujitorii în nădragi 


scurţi până la cel din urmă ciot de moşneag, care să nu 
cerceteze cu zâmbet de bucurie făptura jupâniţei Raluca. 

Perechile se dezbinară după ighemoniconul curților 
evropeneşti. Ahmed, in strai azuriu tăiat după gustul frânc, 
privi cu inimă obidita în urma Ralucăi, aninată de braţul 
contelui Wolodowsky. Gândul că Mahomed nu fusese chiar 
aşa de nătâng atunci când poruncise muierilor temniţa 
haremurilor, începu să-i dea târcoale... 

Bărbaţii nu-i îngăduiau jupâniţei nici măcar să răsufle, 
fiecare poftind cu tot dinadinsul să-i rezeme lujerul mâinii 
într-un cadril sau o gavotă. 

Raluca izbutise dintr-o singură fluturare a pleoapelor să 
sărăcească nevestele şleahticilor de căutăturile poftiţilor şi 
Ahmed socoti o clipită, zâmbind amar, ce-ar face oricare 
osmanlâu văzându-şi nevasta trecând din braţele unuia în 
ale celuilalt. 

Ochiul grecului trudea să desluşească taina Ralucăi. 
Muieri frumoase se aflau din belşug, har Domnului, cu 
priviri catifelii şi mijlocel de trestie. Taina jupâniţei să fi fost, 
oare, ascunsă în liliacul căutăturii? Boierii moldoveni - 
Grigore Negru, uzurpatorul, Constantin Dumbravă, carele 
poftise s-o fure pe nepoata lui Vodă Duca, şi Vasile Corbu, 
veşnic împăclit, la cuget şi obraz - chibzuiau în aceeaşi 
sâmbătă cu grecul. Ce diavol ticluise asemenea făptură, 
căci un lucru era limpede, numai cel cu corniţe putea 
plăsmui întruchiparea  dihoniei printre purtătorii de 
musteţe, dovadă, privirile şleahticilor. 

Scânteia de trebuinţă poloboacelor cu pulbere se iscă 
degrabă. Contele Jasiek Balinski de Mszawa îşi prăpădise 
hârbul de inimă sub încălţeii jupâniţei. Era fiert, copt, 
rumenit, încurca paşii statorniciţi danţului, răsufla aprins. 
Vărul Cristinei de Suedia îl măsura înnourat. Raluca scăpă 
vânturarul şi amândoi şleahticii se aplecară, poftind să-şi 
arate vrednicia. 

— Unul din noi doi e de prisos! suflă otrăvit bătrânul. 


— Sunt încredinţat că domnia ta eşti acela! spuse Michal 
Czestochowschi. Te osteneşti peste măsură, iar la optzeci de 
ani, asemenea ispravă poate să-ţi pricinuiască beteşuguri 
fără leac. 

Contele pălmui scurt obrazul potrivnicului. Muzicile 
încetară dintr-odată. Leaşcele îşi duseră înspăimântate 
băsmăluţa la gură. 

Vărul reginei Cristina îşi roti ochii, năpădiţi de sângele 
ocarei, prin încăpere. Văzu două săbii încrucişate pe o 
blană de sălbăticiune şi smulse una: 

— 'Te poftesc în uliţă să-ţi port răspuns pentru năravurile 
de slugă! 

— Fă-ţi între timp diata! scrâşni Jasiek Balinski apucând 
celălalt ascuţiş. 

Stravos îi făcu semn lui Ahmed să-şi ia nevasta şi se 
strecură spre ieşire. 


Acum sunt încredinţat că acea jupâniţă se află printre 
poftiţi, spuse Ilie Machidon. Numai ochii dumneaei puteau 
porunci şleahticilor să se păruiască în săbii. 

Priveau lupta din umbra unui castan. Logofătul îl apucă 
de braţ. Trei făpturi, înfăşurate în mantii, ieşiseră din casele 
contelui Wolodowsky. 

— Stavros şi însurăţeii! murmură Radu Andronic. 

— Le luăm urma? 

— Nu. Paingul poate născoci iarăşi cine ştie ce vicleşug. 
Urmează-mă! 

Mămularul îi pofti pe Raluca şi Amhed să urce în rădvan, 
cercetând prepuielnic noaptea. Zări două umbre lipind 
zidurile şi îi urmă, fără grabă, pe tineri, trântind uşa, apoi 
se strecură serpeşte pogorând pe cealaltă parte. 

— Mână, Kostas! şopti. 


Buzele lui Radu Andronic se întinseră a zâmbet. 
Cunoştea vicleşugul: 

— 'Ţine-te după ei, Machidoane! 

Îl dibui în umbra unui ungher, ieşit din bătaia felinarelor. 

— Eşti bătătarnic, logofete! spuse Paingul potrivindu-şi 
pe buze zâmbetul cel rău. 'Le ţii sclimpuş de pulpana mea. 
Prepuiam că slujitorul domniei tale, stup de pilde, ţi-a 
ştiricit ce s-a întâmplat cu ulciorul carele credea că o să 
umble până la bătrâneţe după apă... 

Radu Andronic râse: 

— De fiecare dată când ai izbutit să scapi, îmi făceam 
nădejdi că ai să iei învăţătură de la păţania ulciorului. 

Săbiile li se încrucişară deasupra capului şi lăturiş. 
Logofătul pricepu, repede, că nici graiul armelor nu-i este 
străin grecului. Stavros răspunse fără greş unor iscusinţe 
care umblau să-i smulgă ascuţişul cel lung surâzând 
drăceşte. 

— Cu asemenea vicleşuguri pofteşti să-mi dai cep? 

Radu Andronic îi cercetă braţul, vru să-i reteze degetele 
care ţineau spada. Stavros clătină din cap lămurit: 

— Am înţeles. Ai poruncă să-mi aduci stricăciuni 
chibzuite. 

— Întocmai. Cantacuzinul te preţuieşte prea mult ca să 
nu-ţi audă viersul... Păzeşte-ţi mâna care a uitat cum se 
zugrăveşte semnul sfintei cruci, grecule, căci ea va fi cea 
dintâi vătămată. 

— Îndrăzneşte! 

Tăişurile logofătului hăcuiau noaptea în fel şi chip. 
Stavros deprinse umbletul racului, anii agonisiţi începură 
să-şi arate beteşugurile. 

— Acum! strigă Radu Andronic, repezindu-şi suliță sabia. 

La început, mămularul nu simţi înţepătura. Pricepu că 
logofătul şi-a ţinut cuvântul când sângele ţâşni din braţul 
bortit. Izbuti să înlăture celălalt ascuţiş care-i da târcoale, 
apoi apucă sabia cu mâna teafără: 


— Păzeşte-ţi inima Radu Andronic! Eu n-am stăpân 
dornic să tăifăsuiască cu domnia ta! 

— Ai! Din porunca lui opinteşti stârnind boieri hainiţi şi 
din aceeaşi pricină vizirul Suleyman, fratele ultimei neveste 
a padişahului şi-a găsit moartea pe pământul Valahiei! 

Grecul dădu înapoi până când umerii întâlniră lemnul 
unei porţi. Răsufla greu, osteneala şi sângele pierdut îl 
gheboşaseră. Zvârli sabia la picioarele logofătului, gemând: 

— Mă dau prins! 

Zgomot harnic de copite şi roţi chemă privirea 
logofătului. În aceeaşi clipită, Stavros se răsuci titirez şi 
pătrunse în ogradă. Truda lui Radu Andronic de a sparge 
poarta, cetluită de mămular, se dovedi zadarnică. 

— După toate semnele, grecul a izbutit să ne păcălească 
iar, spuse Ilie Machidon, coborând de pe capra rădvanului. 

Logofătul zvârli o căutătură neagră spre caleaşcă. 
Ahmed, legat fedeleş, rezema umărul jupâniţei, 

— Omul ăsta a făcut legământ cu diavolul! poftori 
scrâşnind, Radu Andronic. Dacă şi de astă dată scapă, nu 
mai punem mâna pe el în veci! 


Capitolul XII 


ZIDUL VIU 


DDiminicioara ascunsă după cula dealurilor, supuse 


răsăritului, cerceta valea cu inima purice. Pe malurile 
povârnite domol spre firul apei, se grămădise potop de 
omenire. Dunărea clocotea ţinând hotar şubred între cele 
două sute de mii de flinte, şi suliţi, şi arcuri, şi iatagane, şi 
tunuri ale padişahului şi întreaga suflare a românilor. 

Ascuţişurile străpungeau văzduhul, privirea opintea 
anevoie să se strecoare printre dinţii furcilor făurite din fier 
prost, cuţitele măcelarilor, care uitaseră gustul sângelui de 
dobitoace şi pofteau să deschidă vad celui păgânesc, 
baltage, securi, topoare, coase şi seceri, spade vechi, 
tătărăşti, cleşti eu dinţi, sule, ciocane şi baroase. 

Sculele meşteşugarilor stârneau uimirea oştenilor, căci 
nu prepuiau ce stricăciuni pot aduce. Cu asemenea arme 
pofteau să-şi arate bărbăţia săpunarii, lumânărarii, 
jimblarii, cavafii subţiri, sortiţi să robotească pentru boierii 
muchelefi, ciubotarii şi opincarii, pietrarii starostelui 
Vucaşin şi zugravii lui Pârvu Mutu, trocarii din Schei, 
harabagii din Podul Iloaei, işlicarii, pânzarii şi ciumgiii, 
pădurarii din codrii  Grozăveştilor, ai  Cotrocenilor, 
Văcăreştilor, Sărindarului care încingeau cu verdeață şi 
răcoare Cetatea de Scaun a Valahiei. 

Pe două gorgane, iţite parcă într-adins pe un mal şi pe 
celălalt, stăpânea cortul de mătase purpurie al 


Brâncoveanului şi cel verde, al sultanului Mustafa al II-lea. 
Vântul iscat de mânie învolbura poalele de atlas, ploaia 
bătea luna ştirbă, ciocănită în aur, a padişahului şi corbul 
valah, căţărate pe gurguie. 

Măria Sa Vodă Constantin cercetă înfrigurat prăpădul de 
omenire. Aveau să ţină piept oare neguţătorii, opincarii, 
târgoveţii, păstorii şi boierii moldo-valahi celei mai vestite 
armii a veacului? 

Privirea sugrumată de teamă căuta spre oastea subţire, 
grămădită împreună cu Vodă Duca, la buza apei. Se 
desluşeau de departe dorobanţii înveşmântaţi în dulame 
albastre, steagurile de plăieşi şi suliţaşi, saragelele în strai 
şofraniu, cuşmele sângerii ale hânţarilor. Lăturiş, ţinând 
dreapta tunarilor, se aflau arcaşii moldoveni, apoi călăraşii 
din Lichireşti, Gherghița şi Ruşii de Vede, cu pană roşie la 
chivără. 

Cinci mii de oşteni îşi aşteptau moartea, înfruntând vlaga 
oţelită în bătălii aprige a două sute de mii de lefegii 
otomani. 

O linişte de ţintirm apăsa valea. Doar vântul îşi mânuia 
aprig gârbaciul, ploaia înnoda frânghii de apă. Mulțimea, 
încremenită, căuta spre malul păgânesc. Nu clintea nimeni. 
Păreau ciopliţi în cremene, dăltuiţi în trunchiuri de cedru, 
turnaţi în tiparele oţelarilor. Numai ochii şopocăiau, 
cercetând păgânimea, câtă frunză şi iarbă. 

Bacii din Oaş şi Făgăraş ţineau spinarea călăraşilor. 
Chipul lui moş Gavrilă şi ale feciorilor dumnealui, Ilie, 
Ştefan şi Gheorghieş, zugrăveau îndărăpnicia. Degetele 
noduroase strângeau baltagul, mânia şi credinţa în izbândă 
li se înfipsese în căutătură. 

Oierilor Vrancei, credincioşi bâtei haiduceşti cioplită din 
frasin năpădit de noduri, li se alăturaseră pescarii Dunării. 
Straiul uşor - cămeşoaie subţiri de in, pieptare de piele şi 
berneveci din pânză - isca vecinătate ciudată tohoarcelor 
miţoase de pe umerii bacilor. Pavel, starostele, huidumă 
croită cu dărnicie, înălța deasupra celorlalţi cap bălan, 


asemeni arhanghelilor zugrăviți pe ziduri de biserică. 
Necruţarea se citea limpede pe buzele crâmpoţite ale 
pescarului, în albastrul îngheţat al căutăturii, în grumajii 
vânjoşi, zguduiţi de mânie. 

Vântul vrăjmaş aţâţă dihonia dintre nouri, îşi lepădă în 
volbura Dunării trenţele neguroase. Neclintiţi sub ploaia 
vrăjmaşă, se aflau şi dumnealor neguţătorii subţiri din Uliţa 
Mare a Bucureştilor. Privirea încinsă a lui Proca Cupeţul, 
blănarul, căuta să străbată păgânimea peste umerii 
căciularilor moldoveni. Îl imprejmuiau tejghetarii cei mai de 
seamă ai Cetăţii de Scaun Valahe: bătrânul Luca Fărămiţă 
din Sfântul Neculai ot Şelari, Defta, Iani cojocarul, leremia, 
Paisie, Andriaş, Mânu, Panait. Răsuceau între degete, după 
deprinderea fiecăruia de-a le veni de hac tâlharilor, 
junghere scurte ori lăţişoare de frânghie cu anume nod. Cei 
tineri, şi cu dare de mână, rostuiseră flinte muscăleşti, cei 
fără cheag se mulţumiseră cu ţepuşe şi toporişti. 

Printre neguţători - cincisprezece mii la cea dintâi 
numărătoare - se afla şi domnia sa Eustațiu Crăpusnic, 
meşterul argintar din Braşov. Talerii lepădaţi, cu împrumut, 
de un giuvaergiu ovrei, îi îngăduiseră să-şi rostuiască o 
puşcoace nemţească, apoi bătătorise malul în căutarea lui 
Iliuţă, căci avea datorinţă mare dinaintea ţâncului. Trudă 
zadarnică, mai lesne găseai anume păduche dintr-o 
puzderie aciuată în blană bârsană. Zilele din urmă îi 
araseră cugetul şi trupul. Anevoie l-ar fi recunoscut, în 
acele clipe, jupâneasa Evdochia ori fiică-sa, Sabina. Ochii 
argintarului îşi rătăciseră cârteala fără de temei. Tlemuse 
dintotdeauna junghiul şi gutunarul, nu lepăda niciodată 
cuşma şi bulzii de bumbac din urechi, iar acum adăsta cu 
țeasta pleşuvă în ploaia vrăjmaşă. Cătă cu sufletul la gură 
spre oştile şalvaragiilor. Prin pânza de apă se desluşea doar 
o mare de straie purpurii. Spaima cea rea îi înfipsese 
gheara în grumaz, apoi, înghiontit de răsuflarea ciumgiilor, 
a opincarilor, a postăvarilor şi a boierilor, începuse să se 
simtă un trup şi o inimă cu mulţimea încremenită. 


Fulger lung zugrăvi suliță frântă, de foc, pe cerul 
învolburat. Rămase o vreme în priveală cercetând cu uimire 
trupurile împlinite ori ca trestia ale muierilor. Băciţe, 
jupânese, slujnice şi opincăriţe stâlpeau furtuna. Aveau 
cuţitoaiele lungi, de jertfit porcii la Ignat, şi zestre bogată 
de blesteme pe buze. 

Smărăndiţa lui Ilie Machidon îşi prăpădise marama. 
Pletele, strânse cunună, străluceau aur ud. Mult mai târziu 
vea să-şi dea scama că în acele clipe, singure într-o viaţă, 
gândul i se abătuse de la omul ei. Aţintind malul păgânesc, 
uitătura muierii îşi pierduse dulceaţa, verdele de salcă 
tânară se împâclise, scăldat în otravă. Mâna slobodă i-o 
ținea Aglăiţa. Mărgelele roşii de pe pieptul fetei erau pe 
potriva jăratecului din inimă. De partea cealaltă, gâfâia 
baba Safta, îndreptând în şoaptă blesteme înfricoşătoare 
asupra celuilalt mal. 

Nourii cei negri zbuciumau cerul, se năpusteau tauri 
asupra Dunării. Ropot nou, cu vlaga înzecită, urgisi 
meleagul. 

Calfele postăvăriei lui Vodă Şerban, mai aproape de 
undă, primeau în ciubote năvala apei. Îi sprijineau zlătarii, 
spoitorii din mahalaua Broştenilor, călugării de la Hurezi, 
Mănăstirea Domniței, Cozia şi obcinele Bucovinei. Monahii 
ţineau sfânta cruce în mâna stângă şi spade vechi în cea 
deprinsă cu închinăciunea. Măicuţele de la Schitu Vechi, 
precum şi cele de la Sihăstrie, Dragomirna şi Suceviţa, se 
răspândiseră în mulţime chibzuind să vină grabnic în 
ajutorul celor betegiţi. Prin straiele ude li se desluşeau 
trupurile firatice; chipurile de ceară, ridicate spre cer, 
înălţau rugi de ocrotinţă domnului Christos. Stareţa 
Singlitichia, cu anii şi beteşugurile rezemate în toiag, dar 
ţeapănă şi înverşunată, împărțea porunci stâlpind vlaga şi 
curajul călugăriţelor. Aşa avea să rămână până spre seară, 
când măicuţele o vor duce răpusă pe braţe, îngânându-i 
prohodul. 


Dinapoia călăraşilor, spătarul Mihai rânduise cei nouă mii 
de moţi, meşteri dogari din '[ebea, Albiţa, Abrud şi Zlatna. 
Făpturi novace cu chipuri de cremene, dumnealor 
stăpâneau baltagele într-o mână, zăvozii cu cealaltă. Opt 
sute de cârjalii, hârşiţi în fărădelegi noptatece, ţineau 
coasta străjerilor. Lăsaseră în priveală slobodă ţepuşe, 
sulițe, ghioage şi câteva puşcoace. Sculele viclene, ce se 
lipeau de vintre şi subţiori, cosoare şi cosoroaşe de Damasc, 
jungherul primejdios cu dinţi de fierăstrău şi briceguşele cu 
limba petrecută în otravă aveau să ţâşnească în clipele 
încleştării, dând cep păgânilor. Căutătura neagră a lui 
Prisparu se călătorea în turcime, încerand să desluşească, 
după soiul straiului si al podoabelor, căpeteniile. Poruncise 
cumaşilor să le reteze gâtul înainte ca necredincioşii să 
apuce a rosti de două ori „la cahar“i10!: căci turma fără 
păstor lesne o răpune lupul. 

Ploaia vârtoasă nu da semne de osteneală. Vântul îi 
stupea picăturile reci, sufla în plete bălane, castanii, ori ca 
păcura. Şuviţele şiroinde se lipeau petecă udă de obrajii, de 
ochii şi buzele încremeniţilor. 

Dinapoia cârjaliilor se aflau vieţaşii, cu urechea retezată 
de stăpânire. Se adăugiseră încă de la Sinteşti oastei lui 
Prisparu. Ticăloşi fără Dumnezeu se aflau toţi, doar atât că 
norocul, nefiind câine în lanţ, să-l tragi după tine, pentru 
aceleaşi nelegiuiri unora le fusese ursită temniţa şi 
harapnicul, altora crângul şi pasul slobod. Dar la acestea nu 
chibzuia nimeni. Numai primejdia cea mare să se spulbere, 
că aveau să vină şi zilele de răfuială cu Domnia... 

Ocnaşii grămădiseră la îndemână movile de pietroaie, cât 
capul de prunc. Cu acestea, cu jungherele lepădate tâlhari 
şi pumnii cât baroasele, socoteau să le vină de hac 
şalvaragiilor. 

Terfegoşii de pe Podul Calicilor îşi bucşiseră trenţele cu 
piper, boia de ardei şi nisip, hărăzită ochilor vrăjmaşi. 

Într-o ceată de târgoveţi, purceşi din Grădiştea, se 
nimerise Rădiţa, dimpreună cu sora dumneaei. Mâna 


Rădiţei înţepenise pe o flintă scurtă, leşească, a Agripinei, 
pe ghioaga botezată în bătăliile cu mugşteriii ticăloşi. 

Boier Ioniţă Fărcăşan sta cu privirea aninată de cortul 
padişahului. Verdele de smaragd îi aduse dinainte chipul lui 
Stănică. De un Paşte, tartorul beţivilor înveşmântase ilic de 
atlas prăzuliu şi venise să se fudulească la crâşmă. Cine-ar 
fi prepuit vreodată că bezmeticul acela avea să se 
dovedească bărbat şi jumătate? Gămanul, dimpreună cu 
ceata domniei sale, se aflau amestecați printre cei patruzeci 
de mii de târgoveţi ai Bucureştilor, neguţători mărunți, 
meşteşugari, dieci, pisari şi grămătici, învăţăcei, băietani de 
doisprezece-treisprezece ani şi bărbi colilii. În loc de toiag, 
moşnegii rezemau sulițe şi iatagane vârstene, cu urme 
vechi dobândite în bătălii uitate, pentru care doar 
letopiseţele dovedesc  ţinere de minte. Beţivanii se 
strânseseră în jurul Fărcăşanului, precum puii sub aripa 
cloţei. Pisarul Ghiţă Păun, jupân Niţă potcovarul din 
Vergului, Pântece vornicelul, Bălănică şi dascălul Iordache 
Cuculeţ nu puseseră pe limbă, de şapte zile numărate, 
degetar de holercă. Dar mintea nu le zăbovea acum la 
asemenea necaz. Pe chipurile răvăşite de viaţă bezmetică se 
citea una şi aceeaşi hotârâre aprigă: vrăjmaşul trebuie 
dovedit cu orice preţ! Fapta lui Stănică cerea surată, după 
cum hainia lor faţă de dumnealui, tovarăş vechi, cerea 
căinţă si jertfă spre a dobândi iertăciune. 

Cu lacrimă ce nu seca de două zile, baba Anghelina, 
nimerită nu se ştie cum printre harabagiii cei răi de gură 
din Podul  lIloaei, blestema mărunt toată suflarea 
necredincioşilor. Nu zărea mare lucru prin pânza de rouă, 
doar straiele spahiilor, bălți de vopsea roşie ce-i aminteau 
sfârşitul moşnegilor Toma şi Grigore. Securile lor le ţinea 
strâns la subsuoară. Doar doi păgâni poftea să răpună, spre 
plată după faptă, şi-o închide atunci ochii liniştită... 

Cam la şapte-opt picioare de tunurile spătarului Mihai, 
Runcu îşi ţinea, cetluiţi în ţarc trainic, cei cincizeci de 
zimbri. Ciudat lucru, i se părea pădurarului că dihăniile, 


mânioase de fel, şi mai cu seamă la vreme de furtună, 
încremeniseră. Doar nările suflecate tresăltau adulmecând 
văzduhul,  coamele  zbărlite dovedeau  luarea-ăminte 
dinaintea primejdiei. 

Printre ciubotele răsurii ale dorobanţilor Măriei Sale, se 
ivi căpşor bălan. Din zori opintea lliuţă să ajungă la buza 
apei strecurându-se şerpeşte printre mii şi mii de opinci, 
cizmuliţe de Braşov, conduri, dulige desculţe, ciubote de iuft 
ori din blană de urs, din saftian şi piele de porc, toate 
soiurile de încălțări născocite între hotarele Evropei. Aici 
avea priveală slobodă. Când cuteză să se ridice în picioare, 
băietanul rămase cu gura căscată. Fierul, aurul şi argintul 
fulgerau în mâinile păgânilor, la pântecele şi grumajii cajlor. 

Cerul stupi bubuit prelung. Fulgerul se anină în ciobul de 
lună căţărat pe cortul lui Mustafa, apoi, dezmeticindu-se, 
pieri între nourii vineţii. 

Vodă Brâncovoanu auzi răsuflare uşoară şi întoarse încet 
capul de ceară. Văzu dintâi veşmintele sângerii ale 
seimenilor, oştenii însărcinaţi cu paza domniei sale, pe 
ginerele său, Duca al Moldovei, în straie cheltuielnice, 
tremurând îndesat, pe Kir Pylarino, doftorul curţii, pe jupân 
Antohie, cititor în stele, apoi desluşi, zugrăvită în cărbune, 
făptura stolnicului. 

— Boier Ştefan Giurgiu, dimpreună cu soră-sa, contesa 
Silaghi, sunt aici, spuse Cantacuzinul. Pun la picioarele 
Valahiei patru care cu flinte şi spade. 

Pe chipul Măriei Sale se ivi umbră de mirare. 
Cantacuzinul întări: 

— Armele sunt pentru Valahia, Doamne! Boierii 
moldoveni hainiţi, Negru, Corbu şi Dumbravă, şi-au cheltuit 
paralele pe tunuri... 

— Năpasta grea alungă dihonia! şopti Brâncoveanu. 

— Pentru câtă vreme? întrebă stolnicul abia mişcând 
buzele. 

Vodă oftă cu ochii spre cortul padişahului. 

— E bine! Şi aşa e bine! 


Fulgerele născocite de încleştarea nourilor se încrucişau 
cu altele, ţâşnite din căutătura oamenilor. Ochii ţepenarilor 
trotuşeni şi-ai celor de pe Mureş ardeau molcom, ai 
fecioarelor azvârleau vâlvătăi. Lotrii pământului din Zarand 
frământau cosoare aprinse la mânie, calfele postăvăriei din 
Târgovişte, deprinse cu daracele pentru lâna îndărăpnică 
de Bugeac, încremeniseră rezemate în ţepuşe firatice, cu 
vârful petrecut prin venin de paing litvan. 

Un murmur încetişor se desprinse din cetele călugărilor. 
Monabhii de la izvoarele Trotuşului mărunţeau în barbă 
rugăciuni către Cuvioasa Paraschiva, ocrotitoarea Moldovei. 

Aşteptarea se învineţise la obraz, sta întinsă coardă, gata 
să sară zăplazul răbdării. Vântul vrajbei purta moartea, ce 
zbura nălucă, de pe un mal pe celălalt. O lumină beteagă 
stăpânea anevoie meleagul. Ploaia îşi pierduse sâmbetele, 
se zvârcolea harapnic, pleznea cu furie chipurile golite de 
sânge gemând: 

— Sfârşiţi! 

— Sfârşiţi! poftorea vântul scăpat, din ţâţâni. 

Nu clintea nimeni. 


Toată talpa iadului muncea apele Dunării, le repezea 
Bistriţă în pletele sălcilor plângăreţe, le sugea apoi, 
născocind vârtejuri, bortite adânc. Fluviul gemea înfundat, 
azvârlind căutături speriate spre lumetul încremenit pe 
malul Valahiei, sărac în arme, dar bogat în credinţă, şi spre 
păgânimea de pe celălalt mal, ciotcă de ascuţişuri deprinse 
cu izbânda. Cerul se întunecase la obraz, şi mai vârtos la 
cuget, căci nu-i erau pe plac asemenea isprăvi. 

Ploaia spăla harnică spadele spabhiilor. Caii băteau 
învelişul de piatră născocind snopi de scântei. În căutătura 
ienicerilor, desluşeai nerăbdarea de-a culca în fân muierile 


valahilor. Pedestrimea, muncită de numărul galbenilor 
aninaţi în salbele moldovencelor, îşi măcina greu zăbava 
furând cu ochiul la cortul sultanului, căci de acolo avea să 
ţâşnească porunca aşteptată. 

Lefegii greci, lombarzi, albanezi şi de alte seminţii, îşi 
călătoreau gândul prin crâşmele înşirate ciupercărie în 
târgul Bucureştilor, cu vin cinstit, limpede precum lacrima 
de fecioară. Şalvaragiii 'Turchestanului, neîntrecuţi în 
căpoşenie, chibzuiau dacă numărul carelor era îndestulător 
pentru a face faţă darurilor lepădate de voievozii munteni si 
moldoveni bisericilor şi mănăstirilor. 

Vântul cel fără de odihnă smulse freamătul oştirii păgâne 
şi-l trecu, flamură vestitoare de moarte, peste Dunăre. 

Ploua zbuciumat. Umbra lui Alah pe pământ, preafericitul 
sultan Mustafa al II-lea rămase totuşi în pragul cortului 
prăzuliu, terteluit cu inimioare sidefii, de scoică, şi brâu 
chindisit din lalele, floarea îndrăgită de Profet. 

Padişahul cercetă încă o dată aşezarea oştenilor săi, 
muncit de sfredelul unui gând. Semnele se arătaseră rele 
dintr-un bun început. Alah îi rătăcise minţile, îndemnându-l 
să îndrepte poruncă scrisă ienicerilor şi spahiilor de-a lua 
drumul către hotarul cu muscalii. Pergamentul înapoiat de 
olăcari desluşise că nu încăpeau alte socotinţe, îşi cunoştea 
slova şi pecetea. 

Şapte zile bezmeticise smântâna oastei pe drumurile 
colbuite până să ajungă la Giurgiu. Semn potrivnic îi 
ştiriciseră şi drumeţii apelor de la gurile Dunării. Douăzeci 
de fregate, cinci galioane şi paisprezece catarge pieriseră 
înghiţite de adâncuri într-o singură noapte, fără ca vântul 
să stârnească valurile prădalnice. 

Dar malul prăbuşit în Dunăre dimpreună cu tunurile lui 
Hugo Klein, ce semn anume purta? Dar carele cu merindea 
oastei rătăcite fără urmă? 

Ramy Mehmet poftorea capeş că pagubele le-au pricinuit 
iscuselile diavolului de Cantacuzin, dar nu izbutise să-i facă 


încredințare. Când iscoadele trimise pe malul valah îşi 
lepădară veştile, ochii padişahului se holbară farfurii: 

— De zece ori câte o sută de mii de suflete?! Atâta 
omenire nu se află în Moldova şi Valahia luate dimpreună, 
Ramy! 

Marele vizir îşi căută zâmbetul. 

— Şi aici tot amăgelile stolnicului se află! 

— Să vină cărturarul Dimitrie! 

Cantemir ceruse îngăduinţa sultanului să-l urmeze, 
pentru a însemna în pergamentele sale despre istoria 
împărăției otomane, faptele din acea zi. Aflând porunca, se 
înfăţişă deîndată. Padişahul pofti să ştie dacă socotelile 
dumnealui sunt strâmbe. Boierul clătină din cap: 

— Nu, luminate stăpâne. Moldova şi Valahia numără 
oleacă mai puţine inimi dar... 

— Dar? 

— Români din acelaşi sânge s-au statornicit de veacuri în 
Transilvania, Banat si Maramureş, departe spre răsărit şi 
dincolo de malurile Tisei. Vestea primejdiei i-a adunat 
laolaltă. 

Nu-şi desprinsese o singură clipită căutătura de ochii 
sultanului. Mustafa murmură pe gânduri. 

— De zece ori câte o sută de mii... 

Ploaia îi pălmuia obrajii, vântul i se aninase cu ghearele 
de caftan, trudind să i-l smulgă. Dimitrie Cantemir rămase o 
vreme în priveală, apoi întrebă desluşit: 

— Va izbuti oare fiecare oştean al împărăției să culce câte 
cinci ciomăgari, cosaşi ori purtători de baroase? 

— Va izbuti! spuse Ramy Mehmet. 

— Şi dacă vor izbuti? 

Aştepta răspunsul, dar Mustafa rămase mut. Boier 
Dimitrie îşi trecu degetele prin barbă. 

— În pergamentele cercetate, la porunca Luminăţiei Tale, 
despre anii care s-au călătorit de la Mahomed Cuceritorul, 
se află însemnate fapte cu prisos de înţelepciune sau mai 
puţin înțelepte. S-a vărsat mult sânge nevinovat dar nici 


unul din sultanii pogorâtori nu s-a acoperit de ruşine şi 
ocară în ochii viitorimii poruncind măcelărirea unui popor. 
Îmi iau îngăduinţa să poftorese Înălţimii Tale ce i-am mai 
spus deunăzi la judecata din Humaiun Serai. Oamenii 
aceştia, numai inimă, numai credinţă, s-au călătorit spre 
Dunăre să-şi caute moartea. 

Mustafa închise ochii ferind căutătura lui Ramy Mehmet, 
a oştenilor care-şi prăpădiseră răbdarea, privirea lungă a 
cărturarului. Cugeta apăsat de îndoieli. 


Sfârtecat de spaime, Duca al Moldovei îşi rătăcise 
cumpătul. Făcu un pas înapoi, dar întâlnind căutătura 
Măriei Sale Vodă Brâncoveanu, feciorul tejghetarului 
înlemni. 

După  socotinţele lui Kir Pylarino, doftorul Curţii 
Domneşti, se călătoriseră patru ceasuri de când floarea 
oştenilor păgâni şi întreaga suflare a românilor se sfârtecau 
din ochi, aşteptând semnul măcelului. Grecul întoarse încet 
privirea spre jupân Antohie. Desluşi pe chipul cititorului în 
stele noapte grea şi înţelese care avea să fie sfârşitul. 

Pe chipurile plugarilor, târgoveţilor, ale meşteşugarilor de 
toată mâna, ale căftăniţilor şi ale prostimii stăruia 
îndărăpnicia. N-avea să se afle niciodată dacă pe obrazul 
jupâneselor luneca lacrima ploii sau lăcrămiţa aşteptării 
îndelungate, plină de spaimă. 

Vântul îşi pierduse minţile, împingea de umeri tunetul, 
urlând: 

— Sfârşiţi! 


— Sfârşiţi! izbucni Dunărea. 


Oştenii flamurilor verzi îşi măcinau greu nerăbdarea, 
azvârlind căutături cuprinse de nedumerire spre cortul 
padişahului. 

Umbra lui Alah pe pământ cugeta adumbrit. 

Călăreţi cu năframe albe, aninate în vârful suliţelor, şi 
două rădvane luaseră pieptiş gorganul. Dimitrie Cantemir 
desluşi cu uimire, printre soli, pe prietenul domniei sale 
Radu Andronic, însoţit de Ilie  Machidon. Valahii 
descălecară, făcând padişahului plecăciunea poruncită de 
ighemonicon. 

— Măria Sa Vodă Brâncoveanu şi Duca al Moldovei, rosti 
logofătul, trimit luceafărului lui Alah, prea măritului sultan 
Mustafa, închinăciune de bun venit, dimpreună cu dovada 
nevinovăţiei. 

Ramy Mehmet îşi îngustă prepuielnic căutătura. 
Osteneala pusese stăpânire deplină pe chipul logofătului şi 
al slujitorului său, dar vizirul desluşi în ochii lor semnele 
biruinţei. Boier Dimitrie Cantemir simţi dintr-odată adierea 
caldă a nădejdii şi întoarse capul spre Mustafa. Sultanul îşi 
bătea uşurel buzele cu o roză însângerată. 

— Aştept dovada! 

La semnul lui Radu Andronic din rădvane pogorâră 
boierii Grigore şi Nichifor Negru, Vasile Corbu, Constantin 
Dumbravă, Ştefan Giurgiu şi Manolache Filipescu. 
Logofătul ştirici padişahului rosturile fiecăruia, adăugind: 

— Catinca Prisăceanu s-a călătorit dintre cei vii, dar 
tragem nădejde că mărturiile celorlalţi vor descâlci 
îndeajuns iţele. Cine ţi-a numărat în ţara ungurilor pungile 
de trebuinţă oastei de lefegii, boier Giurgiu? 

— Anume grec, pe nume Stavros, răspunse băâieţandrul. 

— Pentru ce? 

— Ca să răsplătesc fapta Brâncoveanului, carele după 
zvonurile acelui mămular şi ale altor vicleni, mi-ar fi ucis 
părintele spre a-i smulge avuţiile. Călătorind către Dunăre 
în reazemul Valahiei, prieteni vechi mi-au deschis ochii. 


— Ai făcut legământ să mărunţeşti supuşii lui Alah din 
Valahia? 

— Nu. 

Radu Andronic privi supus chipul sultanului. Mustafa îi 
porunci: 

— Urmează. 

— Boier Nichifor Negru! 

Bătrânul înaintă un pas, opintind să-şi stăpânească 
tremurul. Izbuti să rostească desluşit: 

— Eram de faţă, când neguţătorul grec s-a legat să-i 
rostuiască feciorului meu aurul cerut de şleahtici pentru a-l 
zvârli din scaunul Moldovei pe Vodă Duca. Aşa să-mi ajute 
Dumnezeu! 

Vru să zugrăvească semnul crucii după obicei, dar 
întâmpinând căutătura boierului Dimitrie Cantemir, se 
răzgândi, adăugând: 

— Grigore, Vasile Corbu şi Constantin Dumbravă pot 
adeveri că am spus adevărul. 

Uzurpatorul şi ceilalţi doi boieri moldoveni îşi plecară 
capetele în semn de încuviinţare. 

— Boier Manolache Filipescu! Cine ţi-a bătut la porţi cu 
fereală în anume noapte din săptămâna patimilor? întrebă 
logofătul. 

— Grecul, bâlbâi namila cu ochii în pământ. 

— Care grec? 

— Stavros, mămularul. 

Radu Andronic îl cercetă cu răbdare. Ştia demult că 
mintea gămanului are pasul melcului. 

— Ce anume poftea? 

— Să-mi stârnească aducerea aminte că mie mi se cuvin 
cuca şi tuiurile domniei. Pentru asta se cerea vopsit 
Brâncoveanu. 

— Cum? 

Manolache Filipoiu se hotări greu: 

— Grecul m-a îndemnat să poruncesc oamenilor mei 
moartea vizirului Suleyman, lăsând la locul faptei anume 


semne, în care Poarta să ghicească mâna lui Vodă 
Constantin. 

Răsuflă uşurat de povara cea grea. Ilie Machidon, 
dimpreună cu boierii moldoveni şi valahi, stâlpeau din 
priviri făptura sultanului. Marele vizir ceru îngăduinţă lui 
Mustafa şi pofti să afle: 

— Cum puteţi dovedi că acestea nu sunt vorbe deprinse 
anume, spre a domoli mânia Luminăţiei Sale? 

Grăise cu liniştea omului care se ştie în afară de 
primejdie, hiritisindu-se că avusese grijă să astupe gura 
grecului pentru vecie. 

La semnul logofătului, Ilie Machidon îl scoase din rădvan 
pe Stavros. Mămularul bortit în trei locuri - numai astfel 
izbutise boier Andronic să-l cuminţească în târgul Lvovului - 
se rezemă, zdreanţă, de braţul slujitorului. Pe chipul 
şofraniu, lipsit de sânge, firicelul de viaţă pâlpâia opaiţ, gata 
să se stingă. Dimitrie Cantemir nu-şi desprinse o singură 
clipă ochii de făptura vizirului. Ramy Mehmet se chircise 
dintr-o dată, speriat de moarte, îşi înfipsese unghiile în 
palme, vrând să se încredinţeze că nu are vedenii. 

— Cine eşti? întrebă scurt Mustafa. 

Grecul îngână abia auzit: 

— Stavros... 

— Adevărat e că i-ai stârnit pe boierii moldoveni şi valahi 
împotriva noastră? 

— Adevărat... 

Umbra lui Alah pe pământ clipi des, cu nedumerire. 
Ploaia vrăjmaşă îi scălda obrazul, dar Mustafa nu da semne 
că o lua în seamă, 

— De ce? 

— Aşa... Aşa mi-a poruncit... 

— Cine? 

Stavros răsufla din ce în ce mai greu, lumina din 
căutătură era pe sfârşite. Din câţiva paşi, Ramy Mehmet, îl 
apucă de guler, zgâlţâindu-l vârtos: 

— Cine, ticălosule?! Răspunde! 


Boier Dimitrie Cantemir, Radu Andronic şi Ilie Machidon 
văzură înlemniţi cum degetele Marelui vizir lunecă spre 
gâtul pocitaniei, cetluindu-i beregata. Grecul dădu ochii 
peste cap şi se nărui. 


Rămăseseră stane de piatră, în bătaia ploii, după pilda 
românilor grămădiţi pe celălalt mal. Cărturarul înţelese 
cine a stârnit dihonia şi opintea să ghicească pricina. Îşi zise 
că ea se cere căutată în anii când Ramy Mehmet, sărăntoc 
şi de viţă proastă, bătea porturile dunărene pus pe 
căpătuială. Dimitrie Cantemir îşi mai aminti şoapta gurilor 
rele, precum că în acei ani, Ramy nu da semne de bărbăţie 
la aşternut... Vestea prinsese cheag, dând prilej de veselie 
de la vlădică la opincă. Batjocura unui întreg popor e în 
stare să născocească gând aprig de răzbunare. Poate că 
pricina mai trebuia cercetată în zvonul despre averile fără 
de seamăn ale Brâncoveanului, la gândul cărora lăcrămau 
multe guri în Istanbul. Sau poate că vrăjmăşia lui Mehmet 
îşi aflase rădăcinile în palma trasă de jupâniţa Despina, fata 
neguţătorului brăilean, Podgoreanu, care îl lăsase cu buza 
umflată în leat 1679, fugind cu un căpitan de arcaşi 
moldovean. Sau poate că toate acestea, şi altele nedesluşite 
încă, puseseră umărul dimpreună pentru a-l stârni. O va şti 
cineva vreodată? 

Marele vizir rămase în faţa sultanului, cu braţele ridicate 
a neputinţă. 

— Netrebnicul n-a mai apucat să mărturisească. 


Radu Andronic şopocăia din priviri cu boier Dimitrie. 
Cărturarul clipi cu înţeles şi ceru îngăduinţa padişahului să 
vorbească. 

— Poftim să facem încredințare luceafărului lui Alah, că 
nu farmecele babelor din Moldova şi Valahia au smintit 
inimioara lui Ahmed, feciorul Califului, ci anume 
căutătură... 


Mustafa se întoarse şi rămase pălit în moalele capului. 
Din al doilea rădvan, pogora icoana jupâniţei Raluca Balş 
pluti o vreme cu sfială, apoi clămpăni din gene. 

Vântul amuţi dintr-odată, privind-o cu gura căscată, 
picăturile de ploaie încremeniră în văzduh. Ochii jupâniţei 
umplură valea cu liliac înflorit, piatra malului bulgăresc 
zvârlea văpăi de ametist, mirosea a brânduşe şi violete de 
Parma. Căutătura umedă, de căprior, născocea muzici 
cereşti, aduse în privirea celor din jur lacrima bucuriei. 
Ochii jupâniţei vărsau balsam peste rănile gândului, 
cerşetoreau şi lepădau porunci. 

Când diavoliţa îşi arătă mărgelele dinţilor, surâzând 
cuminte, padişahul căută înaltul cerurilor: 

— Alah! Eşti martor! 


Jumătate de ceas mai târziu, două sute de mii de 
şalvaragii întorceau spatele Dunării. 


Cei dintâi care se dezmeticiră fură oierii din Zlatna şi 
Abrud. Deprinşi să adulmece de departe primejdia - fie că 
era lup, ori molimă, ori vreme vrăjmaşă - cătând doar la 
firul ierbii sau te miri ce nour singuratec, dosit sub 
sprânceana muntelui, tot astfel vestea cea bună le poposi 
vânteş în cuget. Chiot prelung, însoţit îndată de glasul 
sutelor de buciume, ştiriciră tuturor românilor grămădiţi la 
Dunăre bucuria fără seamăn. Marele Mustafa îşi răsucise 
gândul năpraznic şi odată cu el oştile, poruncindu-le cale 
întoarsă spre inima împărăției. 

Drept e că furtuna încetase, dar pe cerul scundac, nouri 
şoricii şi bolovănoşi se fugăreau înghiontiţi de vânt. 
Dunărea clocotea mânioasă muşcând cu lăcomie malul. 
Acestea trebuiesc spuse, căci peste ani, istorisind 
răsnepoţilor năpasta aprigă abătută asupra Ţărilor Române 
în îndepărtat leat 1701, moldoveni şi valahi, vieţuitori ai 
cumplitelor zile, aveau să vorovească despre soarele 
strălucitor, răsărit dintr-odată asupra țărmului. Şi nu cu 


gând de minciună, ci dând glas nemărginitei bucurii care 
vopsea întreg meleagul cu aur. Nu se afla, în clipele acelea, 
muiere slută ori vârstnică, bătrânii erau tineri, tinerii toţi 
chipeşi precum sfinţii dăruiţi bisericilor de vestitul Pârvu 
zugravul, păsările toate - privighetori, orice buruiană - roză 
gingaşă şi ciorchine de liliac. 

Răspunseră într-un glas buciumele păstorilor din Ţara 
Vrancei şi Suceava, apoi fluierele postăvarilor târgovişteni. 
Opincarii din Moldova încinseră horă îndrăcită şi, ca prin 
farmec, se iviră merinde, ploscuţe cu holercă şi poloboace 
de vin. Pe tunurile spătarului Mihai se căţăraseră prunci cu 
mănunchiuri de flori, cavafilor şi ţesătorilor din Uliţa Mare 
le pârâiau oasele în îmbrăţişare vârtoasă cu moţii. 

Se iţiră şi scripcile zlătarilor. Corăbiereasca slobozită 
înfierbântă neguţătorii din Uliţa Mare a Bucureştilor, 
ciumgiii şi fierarii Vasluiului, ba chiar şi câteva sutane de la 
mănăstirea Hurezi. 

Măicuţele de la Schitu Vechi făcuseră închinăciune scurtă 
de mulţămită, urmând să aducă acasă slava cuvenită 
Domnului Christos. Acum cercau zadarnic să se strecoare 
prin mulţimea bolunzită de bucurie. Căci fără poveste, 
bucuria îi smintise pe moldoveni şi valahi. lacă, aici se 
îmbrăţişau şi ciocneau bărdace pline ochi, dincolo, muieri 
slabe de înger plângeau sugrumându-şi pruncii în sărutări, 
altul sărea într-un picior chiuind bezmetic, celălalt mâna un 
porc dolofan şi căuta vreun măcelar, poftind să se ospăteze 
dintr-însul, dimpreună cu tovarăşii cei noi, dibuiţi printre 
meşteşugarii din Piteşti. 


Unii mai cumpăniţi începuseră a-şi încărca acareturile în 
rădvane şi căruţe, chibzuind la cumplita vălmăşală a 
drumului de întoarcere şi a gospodăriilor lăsate de izbelişte. 

Asemenea socoteli, însă, nu încăpeau în tărtăcuţa 
dumnealui, boier Ioniţă Fărcăşan. De cum îl pălise bucuria 
cea mare, simţise în pântece jăratecul setei de nouă zile. 
Strânse iute ceata ticăloşiţilor şi, deschizând cărare cu 


coatele şi pântecele guguiat, se repezi la rădvanele domniei 
sale. Îl trimise pe Ghiţă Păun, cel mai ţunţurliu şi iutac 
dintre tovarăşi, după clucerul Negoescu care nu mai avea la 
ce ţine poalele Brâncoveanului, şi îndepărtând coviltirul 
unei braşovence, apoi o velinţă flocoasă, scoase în priveală 
un poloboc de o sută de ocale, vârfuit cu rachiu. 

De tulburare fără măsură, jupân Niţă, potcovarul din 
Mahalaua Vergului, începu să plângă, iar vornicelul Mitrică 
Pântece îngenunche sărutând doagele. 

Printre cei care înhămau se afla şi boier Ştefan Giurgiu. 
Soră-sa, contesa Silaghi, în strai cernit, dezmierda 
îngândurată coama bidiviului fruntaş. 

— Hai Ilincă, spuse boier Ştefan, cu blândeţe, prinzându-i 
braţul. 

Jupâneasa tresări. Îi zvârli privire rătăcită: 

— Unde? 

Era văduvă de zece zile, căci după ştiinţa dumneaei, 
ungurul se prăpădise doborât de tâlhari. Rosti cu gândurile 
la ale dumneaei: 

— A fost un om minunat. 

— Drept şi cinstit, spuse boier Ştefan, ocolindu-i 
căutătura. 

Jupâneasa Ilincă n-avea să afle până în cea din urmă zi, şi 
dincolo de ea, ce soi de făptură, fusese contele, după cum n- 
avea să ştie că jungherul lui Ştefan îi smulsese ultimul 
suspin. Toate acestea sfârşeau îngropate sub lespede grea, 
în cugetul tânărului de şaptesprezece ani. 


Dimpreună  poposiseră pe meleagul valah, şi tot 
dimpreună se cuvenea să se urnească de la Dunăre. Aşa 
socotea boier Nichifor Negru, aşteptând slujitorii să 
mântuie mărunţişurile plecării. 

Aprinsese luleaua şi pufăia cu împăcăciune deplină, 
spălându-şi căutătura beteagă în bucuria oamenilor. 
Fecioru-său, Grigore, se apropie netezindu-şi poalele 
contăşului leşesc. 


— Luăm calea Bucureştilor. 

Bătrânul îi curmă vorba: 

— Ce să căutăm acolo? 

Îşi cercetă feciorul cu uimire, aceeaşi căutătură o 
îndreptă apoi spre boierii Corbu şi Dumbravă. 

— Adevărat, încuviinţă Grigore, drumu-i cu ocoliş dar 
lipsit de primejdie. Într-o săptămână suntem la Lvov. 

Bătrânul clătină din cap cu amărăciune. 

— Chibzuiţi, dară, să vă întoarceţi la leşi? 

— Ba nu, râse boier Grigore, c-om cerşetori juvăţul ori 
milosârdia lui Duca! Primejdia cea mare s-a călătorit, 
socoatele cu feciorul tejghetarului rămân aceleaşi. 

Nichifor Negru căută ochii feciorului, 

— Eu nu vă urmez, fătul meu! Rămân în Moldova. 

Jupâneasa i se alătură cu paşi împleticiţi, purtând 
marama la ochi. 

— Cum zici dumneata, boier Nichifor... 


Judecând după îmbrăţişarea Smărăndiţei, Radu Andronic 
îşi zise, râzând, că pe Ilie Machidon îl aşteaptă noapte grea. 
Muierea-i dezmierda musteaţa, numai ochii le şopocăiau. 

— Bag de seamă, se vâri muscă logofătul, că chipriencele 
n-au măsură în frumuseți. Deunăzi, la Lvov, Ilie s-a întâlnit 
cu vara dumnealui, un şarpe de muiere care nu-l mai slăbea 
din îmbrăţişări... 

Smărăndiţa îşi clopoţi râsul: 

— Apoi, cinstite boier Andronic, se cere să afli că tot satul 
suntem rubedenii şi tare ne mai bucurăm când drumurile ni 
se încrucişează. Azi-noapte, de pildă, Vasile, nepotul unei 
cumetre de-a naşului, nu se îndura să mă lase din braţe... 

Logofătul suspină limpezit pe de-antregul: 

„La aprig stăpân ai intrat, Machidoane!“ 

Ahmed strânse mâna jupâniţei: 

— Şi-acum? 

Raluca îi zâmbi cu dulceaţă: 

— Vreau să-ţi arăt ţara valahilor. 


Porunci surugiului să mâne. În urma rădvanului stăruia o 
lumină liliachie. 


Tot vânturând şi cernind zadarnic ţărmul de trei zile, 
jupân Eustațiu Crăpusnic îşi făcu socoata că pe lliuţă îl 
poate dibui acum printre cei ce se veseleau la drăcăriile 
unor  boscari din Brăila. Socoată norocoasă căci, 
strecurându-se printre gură-cască şi cheflii, zări căpşorul 
bălan al băietanului. Numai că lliuţă, fără a lua în seamă 
blestămăţiile pehlivanilor, îşi iscodea drum, ferind roţile 
carelor. Călca îngândurat, cu trăistuţa sărăcuţă, spânzurată 
pe umăr. 

Ochii meşterului argintar se umplură, de bucurie. Din doi 
paşi fu lângă el şi-i prinse braţul subţirel. Iliuţă ridică 
privire mirată apoi, recunoscându-l pe chelbosul cel ciufut, 
prinse a zâmbi. 

— Încotro? îl iscodi argintarul. 

Iliuţă făcu ochii mari, uluit de asemenea întrebare. 

— La Plopşoru! 

Meşterul îşi căuta cuvintele, dezmierdat de bucurie 
mare, feţişoara uscăţivă a băietanului îi isca lacrimă: 

— De trei zile te caut... 

— Are domnia ta să-mi spună ceva anume? 

— Am... M-ai îndatorat peste măsură şi se cuvine să mă 
răsplătesc. 

Băietanul clipi nedumerit, făcu pas înapoi. Oare o 
bolunzit pleşuvul? Despre ce soi de datorinţă grăia? 

— Ţi-ai împărţit merindea cu mine, ai uitat? 

Iliuţă începu să râdă: 

— Domnia ta şuguieşte. Apăi dacă şi aceea se cheamă 
datorinţă, iaca ne-am procopsit... 

Jupân  Crăpusnic dezmierdă, cu mână tremurândă, 
creştetul bălăior. Degetele trebăluiau tremurând, pe fiică-sa 
Sabina n-o mângâiase o singură dată în cincisprezece ani. 

— Vină cu mine, băiete! Sunt om cuprins şi oi pune 
umărul să ajungi tot asemenea. Dacă ţi-a place, mi-i 


deprinde meşteşugul, dacă nu, un altul, după cum ţi-a fi 
vrerea. 

Iliuţă clătină capul cu hotărâre şi cumpănă. 

— Mulţămesc, jupâne, dar aceasta nu se poate. Eu mi-s 
gospodar din Plopşoru şi nu chibzuiesc să-mi schimb 
hramul. 'Iataia, odihnească-l Dumnezeu, avea vorbă tare 
înţeleaptă: „Noi, moldovenii din cotul ista, moştenim o vatră 
şi-o fântână...“ lacă, la acelea mă întorc, după ce mi-oi lua 
ziua buna de la domnia ta şi te-oi pofti să-mi calci în 
bătătură când te-o mâna vreo nevoie, ori dragul de voroavă 
despre zilele călătorite... 

Jupân Crăpusnic rămase cu ochii la făptura firavă. Iliuţă 
păşea moşnegeşte, cu umeri gârboviţi şi privirea în țarină, 
printre carele şi rădvanele bucşite de bucurii. 

Îl însoțeau, la Plopşoru, curmeiul roşu de la gâtul lui 
Tilică şi surâsul măicuţei Taisia. 


Cuprins 


Prolog 5 


1. 
. Stavros 35 

. Logofătul de taină al Brâncoveanului 65 
.Urzeala 102 

. Osânda 127 

. În slujba Ţărilor Române 148 


O AI 0 Ul PP VW N 


Ochii jupâniţei 11 


. Răspunsul 168 

„La hanultătarilor 212 
. Cancelaria neagră 229 
10. 
11. 
12. 





Pe drumurile giurgiului 261 
Iscoadele Cantacuzinului 327 
Zidul viu 351 


11+ Afluent al Dâmboviţei ce izvora dintr-o mlaştină, astăzi Grădina Icoanei. 
12. Strada Radu Vodă din Bucureşti. 

„El Eleganţi. 

14. Relicve care astăzi pot fi văzute în palatul muzeu Topcapi din Istanbul. 
15. Căciulă purtată de domn şi de marii boieri. 


16. Capali Garăi sau Marele bazar, construit la 1461 de sultanul Mahomed 
Cuceritorul. 


(ZI Astăzi Divan Iolu, cea mai veche stradă din Istanbul. 
18) Moscheea sultanului Ahmet. 

19). vechi cartier rezidenţial al europenilor. 
110. Mătase. 

„ina Temniţă celebră din Istanbul. 

112) Balcoane întâlnite, de obicei, în biserici. 
ia Oglinzile. 

114) Odaie principală, din marmură. 

115 Băutură răcoritoare, din fructe. 

416) Curier special. 

UI Cifru. 

48! Zorzoane. 

191 Borul pălăriei. 

1201 Localitate în apropierea Istanbulului. 
(214 Preoţi musulmani. 


122) Obiceiul s-a perpetuat de-a lungul anilor. Şi astăzi, hamalii marelui 
bazar transportă cu aceleaşi mijloace greutăţi incredibile. 


123) Case mari. 

124) Grădina Cişmigiu de astăzi. 

125. Perimetrul Palatului Republicii, grădina Cişmigiu şi podul Elefterie, 
limita a de Nord-Est a oraşului la 1700. 

428). Negustor. 

127) pe locul unde actualmente se află Casa Centrală a Armatei. 

128. pânză din Olanda. 

129) Abecedar. 

1304 Mită. 

131 Sediul „serviciului“ de informaţii şi contrainformaţii. 

132). Scriitori de cancelarie. 

133) Grămătici. 

(34. Răufăcători. 

135) Originea. 

136) Căldură mare. 

E i Suliţaşi. 

138) Joc de cărţi la modă în epocă. 


139) Han. 

SER, Clapcele. 

(414 Şobolani. 

142 Măruntă, pipernicită. 

143) Cârlig de rufe. 

144). Să nu moară. 

145) Ceremonialul apusean. 

146) Boier de rangul al doilea. 

147. Nobili polonezi. 

148. Nebunatici. 

149). Ticsit. 

1504 Raci. 

(51 Ridicaţi în rang boieresc. 

152). Monedă de aur. i 
1531 Boier care avea în grijă grajdurile Domniei. 
154 Domnule. 

155. Fundul căruţei. 

1561 Lanţ care leagă proţapul cu osia. 

(571 Felicite. 

1581 Pantof ascuţit din marochin. 

159 vălul cu care femeile musulmane îşi acoperă faţa. 
160). vezi Logofătul de taină. 

181) poliţişti. 

482, Leneşi. 

AB Confecţionate. 

164 Neagră. îi 
1551: Termeni injurioşi pentru slujitorii Bisericii. 
186! Brodate. 

ni sk Rugăciunea de dimineaţă. L | 
158. „Domnule tată“, formulă politicoasă de a se adresa părintelui. 
169). Comandantul flotei turceşti. 

1204 Comandant peste 1000 de soldaţi turci. 
(1! Plenipotenţiar turc. 

1224 Vinul e mama tuturor păcatelor (Ib. turcă). 
1731 Şeful gărzilor, 

(44 Femei de moravuri uşoare. 

1251 Soldaţi în garda sultanului. 

1361 Enervarea. 

171» Centrul comercial al oraşului. 

178: Om sucit, care face totul pe dos. 


179. „Salutul şi pacea lui Alah asupra lui!“, formulă fără de care nu se 
poate pronunţa numele profetului. 

180): Rău! Rău! 

181) Atest, jur, fac încredințare! (lb. turcă). 


182). Formă de stăpânire utilizata frecvent de Imperiul Otoman. Popoarele 
care au acceptat statutul de paşalăc şi-au pierdut complet independenţa 
devenind provincii turceşti. Întregul aparat politico-administrativ era condus 
de osmanlâi. Stolnicul Constantin Cantacuzino nu exagerează prea mult 
etalând consecinţele. 


1831. Trimiţând vestitorii de primejdie în cele mai îndepărtate colţuri de 
ţară, Constantin Brâncoveanu şi-a dat practic acordul tacit ca oamenii să se 
ridice împotriva hotărârii padişahului. 

184). Azi Piaţa Unirii. 

1851 Calea Rahovei de azi. 

186). Azi Radu Vodă. 

1871 Maxime. 

188) Testamentul. 

1891 Străzile Mihail Moxa si Sevastopol de azi. 

190 vechea denumire a lunii decembrie. 

191): Cuarţ. 

1921 Data strămutării lui Mahomed de la Mecca la Medina (622 e.n.). 

1931 Palatul Sultanului. 

194). Camera imperială. 

195+ Hermină. 

1964 Moldova. 

197 Vişinie. 

1981 Ordin emis de sultan. 

189 Mulţime mare. 

11001 prinţesa mea. 

1101. 0, Dumnezeule răzbunător.